Aleksei N. Stepanov — Port Arthur Vol 1 & 2

A, SIEPANOV 


A. SIEPANOV 


PORI-ARIHUR 


Volumul 1,2 


PARTEA ÎNTÂI. 

Capitolul 1. 

Ziua de iarnă, senină, friguroasă, scap ataşe spre amurg. 
Soarele, în asfinţit, lumina cu raze piezişe Port-Arthurul şi 
cenuşiile, mohorâtele coline stâncoase din jurul său. O 
adiere uşoară sufla dinspre mare, spulberând zăpada, ce 
stăruia încă pe alocuri. 

În port şi în oraş domnea o însufleţire neobişnuită pentru o 
zi de lucru: toţi slujbaşii ruşi din Kvantung3 se adunaseră în 
ziua aceea de 26 ianuarie 19044 la Port-Arthur, aşteptând 
deschiderea tradiţionalului bal de sfânta Maria. De astă 
dată, balul trebuia să fie deosebit de somptuos, deoarece se 
sărbătorea şi onomastica Mariei Stark, soţia vice-amiralului, 
comandantul escadrei navale de la Port-Arthur. 

Încă de la amiază, cei veniţi să prezinte felicitări se 
îndreptau, într-un şir nesfârşit de vizitatori, spre casa 
amiralului, unde avea loc balul în acea seară. Aşteptau toţi 
cu nerăbdare să poată arunca măcar o privire spre invitaţii 
în ţinută de gală, spre pompoasele uniforme ale ofiţerilor de 
marină şi din armatele terestre, spre civilii gătiţi ca de zile 
mari. Balul trebuia să fie onorat de însuşi guvernatorul 
general în Extremul Orient, amiralul Alexeev, însoţit de 
strălucitorul său stat-major. 

Neliniştiţi de zvonurile care circulau de la o vreme, 
numeroşii invitaţi începură să sosească încă de la orele 
şapte seara, cu trăsura ori pe jos. Cei dintâi îşi făcură 
apariţia micimanii5, locotenenţii de marină şi ofiţerii de 
uscat, cu soțiile; urmară apoi căpitanii de toate rangurile şi 


coloneii în uniforme încărcate de aurării, cu epoleţi, laţi, 
masivi. Împreună cu doamnele lor, aceştia alcătuiră o suită 
de onoare în preajma amiralului şi a soţiei sale, care-şi 
întimpinau curtenitori oaspeţii. 

Casa amiralului se umplea repede de lume. Orchestra din 
sala de bal intonă o poloneză. Ofiţerul adjutant al amiralului 
Stark, locotenentul Dukelski, un tânăr înalt şi chipeş, cu păr 
castaniu, propuse domnilor să-şi invite partenerele la dans. 
Poloneza fu urmată de un vals, şi balul începu. 

Soţia amiralului privea perechile de dansatori, schimbând 
păreri cu cei din jur. Dar iată că ordonanța de serviciu la 
intrare anunţă sosirea guvernatorului general. Amiralul şi 
soţia lui se grăbiră să-i iasă în întâmpinare. 

Alexeev, un bărbat încă în putere, cu un aer deschis, 
prietenos, în uniforma nobilimii de la curtea imperială, 
sărută reverenţios mâna doamnei Stark, îi prezintă felicitări 
cu prilejul zilei onomastice şi o urmă în sală. 

Muzica încetă; toată asistenţa rămase nemişcată într-o 
adâncă plecăciune înaintea excelenţei sale. Alexeev 
răspunse înclinându-se la rândul lui şi rugă să se danseze 
mai departe. Perechile continuară valsul. 

Guvernatorul general era neliniştit; se gândea mereu la 
telegramele primite cu două zile mai înainte: ele anunțau 
ruperea relaţiilor diplomatice cu Japonia, dar nu fuseseră 
încă date publicităţii şi erau cunoscute numai de câţiva 
ofiţeri superiori din armele terestre. Îşi amintea şi de 
raportul primit în ziua aceea de la guvernatorul civil al 
regiunii Kvantung care vestea plecarea precipitată a 
japonezilor din regiune. Ceea ce îl obseda însă în mod 
deosebit era faptul că nu fusese de acord cu comandantul 
escadrei în privinţa instalării plaselor de protecţie contra 
torpilelor, pentru apărarea navelor din rada exterioară, 
considerând că această măsură nu era oportună. 

Cu toată telegrama liniştitoare a ministrului de externe 
Lamsdorf, care excludea categoric probabilitatea izbucnirii 
unui război, o senzaţie vagă de îngrijorare, de teamă, nu-i 


dădea pace, îi strică bună dispoziţie. Aştepta din clipă în 
clipă să sosească noi dispoziţii de la Petersburg, sau veşti de 
la crucişătorul Variag şi canoniera Koreieţ, staționate în 
portul coreean Cemulpo. 

lată de ce, când Stark veni la el, cerându-i în şoaptă 
permisiunea de a părăsi balul şi a se duce la escadră, 
Alexeev dădu din cap a încuviinţare: 

— Duceţi-vă. Luaţi cu dumneavoastră pe toţi ofiţerii de 
care aveţi nevoie, însă discret, fără zarvă. Şi aşa lumea e 
nervoasă de când cu plecarea japonezilor. Balul să 
continue. Asta va mai linişti spiritele. Mâine inspectez 
negreşit escadra, spuse el. 

Balul continua, ceasurile treceau, dar nu sosea nici o ştire 
alarmantă. Până şi Planson, reprezentantul Ministerului 
Afacerilor Externe, ataşat pe lângă Alexeev şi poreclit la 
Port-Arthur „barometrul diplomatic”, părea calm, împotriva 
obiceiului său şi discuta în linişte cu doi comercianţi bine 
cunoscuţi la Port-Arthur: englezul Tomlinson şi americanul 
Smith. Amândoi aveau relaţii întinse de comerţ cu Japonia, 
interesele lor depinzând în mare măsură de aspectul 
raporturilor dintre Rusia şi Japonia. 

— Imperiul rus n-a fost nicicând atât de departe de un 
război cu Ţara Soarelui-Răsare, perora 'Tomlinson, un 
bărbat înalt şi roşcovan, de vreo patruzeci de ani. Noi 
englezii nu vom lăsa niciodată ca lucrurile să ia o asemenea 
întorsătură. Războiul ne-ar pricinui pierderi uriaşe, mai ales 
nouă, oamenilor de afaceri care contăm pe starea de pace. 
Ca aliată a Japoniei, Anglia va şti întotdeauna să tempereze 
clica războinică japoneză, când aceasta ar fi tentată să se 
aventureze într-un război cu Rusia. 

— Japonia este prea săracă pentru a face faţă unui război 
de mare amploare. Şi nimeni n-are să-i acorde credite 
pentru o întreprindere atât de problematică - o luptă piept 
la piept cu colosul rusesc, îi ţinea isonul Smith. 

Planson îşi privea interlocutorii cu neîncredere. Opiniile 
exprimate de aceştia erau departe de a coincide cu 


acţiunile guvernului englez, care numai cu un an şi 
jumătate în urmă încheiase o alianţă militară cu Japonia, 
alianţă îndreptată îndeosebi împotriva Rusiei. Recent, presa 
relatase în treacăt că America acordase un însemnat 
împrumut Imperiului japonez. Ca diplomat, Planson 
înţelegea cum nu se poate mai bine că alianţa şi 
împrumutul aveau unul şi acelaşi scop: de a întări 
potenţialul militar al Japoniei şi a-i asigura spatele frontului, 
în caz de conflict armat. Planson nu putea să precizeze un 
singur lucru, şi anume - momentul în oare Japonia 
intenţiona să dezlănţuie ostilitățile împotriva Rusiei: 
imediat, ori peste un an, doi. Fără îndoială, plecarea 
japonezilor din Port-Arthur era un semn îngrijorător; 
totodată se aflase că în ziua aceea consulul Japoniei luase 
masa la generalul Stessel, făcuse vizite guvernatorului 
general şi amiralului Stark, asigurându-i pe toţi de 
dragostea pentru pace a Japoniei, şi chiar primise o 
mulţime de comisioane pentru Nagasaki, făgăduind că va 
aduce toate cumpărăturile la Port-Arthur într-o săptămână. 

— În ziare s-a strecurat o ştire din care reiese că întreaga 
flotă japoneză a ieşit în larg, pornind într-o direcţie 
necunoscută, obiectă Planson. 

— Astea-s obişnuitele manevre de iarnă ale marinei 
japoneze. Atât şi nimic mai mult, răspunse Smith. 

— Deocamdată, nici nu poate fi vorba de altceva, îl susţinu 
Tomlinson. 

Ceva mai liniştit, Planson se îndreptă spre alţi musafiri. 

— Ce părere ai, mister Smith, vor îndrăzni oare japonezii 
să înceapă curând „reprezentaţia”? întrebă Tomlinson. 

— Cine a luat bani, trebuie să le dea întrebuinţarea 
cuvenită. Consulul japonez m-a asigurat că flota mikadoului 
este gata de luptă. 

— Ai dreptate. De asta au grijă ofiţerii din marina 
britanică, ataşaţi pe lângă statul-major al amiralului 
japonez 'Togo. Vor şti ei cum să-l determine pe acest 
maimuţoi antropoid să-şi facă datoria, consimţi Iomlinson. 


— Fratele meu, care comandă o navă americană staționată 
la Cemulpo, mi-a spus că flota japoneză îşi va face apariţia 
acolo în curând, adăugă Smith, confidenţial. 

— E posibil ca ea să se ivească totodată şi în faţa Port- 
Arthurului, completă Tomlinson. 

— Să urmărim cu calm desfăşurarea evenimentelor. În 
orice caz, n-ar strica să ne facem din timp rost de 
paşapoarte ca, să zicem, cetăţeni ai unor ţări neutre, de 
pildă ai Elveţiei sau Mexicului. 

— Mister Smith, mi-ai prins ideea din zbor: de o 
săptămână sunt cetăţean elveţian şi nu mai răspund de 
acţiunile englezilor. 

— De vreo lună, am în buzunar un paşaport mexican, îi 
răspunse Smith, pe acelaşi ton. 

Încet, încet, dispoziţia sumbră a lui Alexeev se risipise. 
Vremea trecea repede în acordurile orchestrei; pe 
nesimţite, veni şi rândul mazurcii care, potrivit cu tradiţia 
statornicită la Port-Arthur, era punctul culminant al 
balurilor. 

Guvernatorul general se ridică din fotoliu şi luă loc în 
fruntea şirului de perechi, alături de sărbătorita zilei. 
Muzica începu o mazurcă şi Alexeev lunecă cu partenera pe 
parchet, uimitor de sprinten faţă de corpolenţa sa. Ioată 
asistenţa urmărea cu atenţie mişcările perechii din frunte. 
Venind rândul figurilor libere, guvernatorul se lăsă într-un 
genunchi înaintea partenerei, rotind-o încet în jurul lui. 
Deodată se auzi glasul tunurilor. Geamurile tremurau, 
zăngănind. Fulgerările unei canonade brăzdau întunericul 
nopţii, luminau ferestrele. Bubuiturile repetate se 
contopeau, se rostogoleau prin văzduh cu vuiet prelung de 
tunet. 

Asistenţa aplauda cu entuziasm, atât arta coregrafică a 
excelenţelor din fruntea perechilor de dansatori, cât şi 
salutul dat de escadră, neaşteptat, dar într-o clipă cum nu 
se putea mai potrivită, cum interpretaseră mulţi dintre cei 
prezenţi detunăturile auzite. Însuşi Alexeev uitase cu 


desăvârşire temerile ce-l frământau cu câteva ceasuri mai 
înainte: socotise că nu era vorba decât de un obişnuit tir de 
exerciţiu, având ca temă respingerea unui atac de noapte, 
cu torpile. Amuzantă coincidenţă dintre izbucnirea salvelor 
şi participarea sa personală la dans avu darul să-i 
stârnească cea mai bună dispoziţie. 

Atmosfera deveni şi mai însufleţită; perechile se roteau tot 
mai ameţitor, în acompaniamentul detunăturilor. Balul 
continua. 

În casa generalului-maior Vasili Feodorovici Belii, 
comandantul artileriei de fortificaţii din Kvantung, avea loc 
o modestă reuniune familiară în cinstea soţiei sale Maria 
Fominişna, care îşi sărbătorea şi ea ziua numelui. Tineretul 
dansa în salon, în acordurile pianului; artileriştii zornăiau 
cu foc din pinteni şi ropoteau pe parchet, învârtindu-şi 
partenerele până ameţeau. Matroanele se aşezaseră de-a 
lungul pereţilor, şi-n timp ce urmăreau petrecerea celor 
tineri, flecăreau de una şi de alta. 

Fantele garnizoanei, aghiotantul comandantului, Kolea 
Iuniţki dirija dansurile într-o franceză stâlcită, debitând din 
fugă complimente la adresa doamnelor. 

Ofițerii superiori, în frunte cu generalul lor, se strânseseră 
într-o cameră alăturată, în jurul meselor de joc. Uriaş, 
rotofei, cu obrazul năpădit de barbă până la ochi, cu glas 
răsunător, colonelul Tahatelov îl tot dăscălea pe comandant, 
arătându-i greşelile făcute la joc. Fără a scoate o vorbă, 
generalul Îşi însemna pierderile cu cretă pe postavul verde. 
Partenerii săi, căpitanul Gobiato, un bărbat cu mustăţi 
falnice, şi căruntul colonel Stolnikov îşi socoteau câştigurile. 

La masa vecină se juca de asemenea cu însufleţire. 

Bubuiturile ce se auziră deodată dinspre mare stârniră 
nedumerire printre jucători. 

— Trebuie să-i întrebăm pe marinari ce e cu tirul acesta, 
îşi dădu cu părerea Gobiato, ascultând canonada dinspre 
mare. 


— Ce rost ar avea? replică Belii. E limpede că fac exerciţii 
şi că le-au potrivit astfel ca să coincidă cu sărbătorirea 
onomasticii soţiei lui Stark. Un fel de salut în cinstea 
sărbătoritei! 

Toţi musafirii ieşiseră în balcon şi, înfruntând frigul puţin 
Zzgribuliţi, admirau feeria din rada exterioară. 

Luminile numeroaselor proiectoare ale escadrei licăreau, 
brăzdând intens marea liniştită. Pe vase fulgerau mereu 
focurile canonadei; tunurile bubuiau greu, mitralierele 
răpăiau agitat, iar fasciculele proiectoarelor scoteau din 
beznă - ici contururile uriaşe ale cuirasatelor, colo micile 
siluete ale vaselor de pază a coastei, sau ale unor şalupe 
răzlețe. 

Deasupra culmii Zolotaia ţâşniră în văzduh, una după alta, 
trei rachete de semnalizare, se sparseră la o mare înălţime 
şi căzură înapoi spre apă ca un snop de steluțe 
strălucitoare, smulgând pentru o clipă din întuneric rada 
interioară cu portul şi cu docurile. Oraşul vechi şi colinele 
de pe peninsula Tigrovâi. 

— Splendid! exclamau doamnele, încântate de privelişte. 

— Parcă ar fi război adevărat, îşi dădu cu părerea una din 
ele. 

— Numai că n-avem cu cine să ne războim, obiectă Belii. 

— Dar japonezii? 

— Hm, n-au ei nas să se măsoare cu noi! 

În clipa aceea, sună telefonul. Aghiotantul fugi spre el. 
Îndată ce duse receptorul la ureche, chipul lui se făcu parcă 
mai lung. 

— Excelenţă, raportă el: Căpitanul Straşnikov, de la capul 
Tigrovâi Hvost, raportează că acum câteva clipe escadra 
noastră a fost atacată şi că sunt nave avariate. Un cuirasat 
a eşuat în dreptul bateriei a noua. 

— Ce, Straşnikov nu e în toate minţile? se aprinse Belii. Ce 
atac? Sunt nişte exerciţii, şi nimic mai mult. Poate că în 
învălmăşeală deştepţii de marinari şi-au torpilat singuri 
navele; asta nu înseamnă de loc că s-ar fi dat un atac. 


Spune-i lui Straşnikov că nu admit să provoace panică, îi 
ordonă lui luniţki generalul. 

— Ei, de-asta-i el Straşnikov, adică groaznicul, ca să vâre 
spaima în oameni, glumi Tahatelov. 

Intrară cu toţii în casă. 

Încet, încet, canonada se potoli; doar proiectoarele 
cercetau mereu cu înfrigurare marea şi coasta. 

Oaspeţii fură poftiţi curând la masă. 

— Să ne stea norocu-n cale”, cum se cântă la noi, în 
Kuban; să trăim fericiţi şi nesupăraţi de nimeni, aici, în Port- 
Arthur! închină generalul, ridicând un păhărel de vodcă. 

Mesenii ciocniră cu însufleţire, băură şi ciocniră iar; apoi 
începură să mestece de zor. Sufrageria se umplu de larma 
vorbelor. Două ordonanţe cu mănuşi albe serveau invitaţilor 
feluritele bucate, iar gazdele aveau mereu grijă că paharele 
să nu rămână o clipă goale. 

Nimeni nu se mai gândea la cele văzute pe mare cu câteva 
clipe mai înainte. 

Comandantul fortăreței Port-Arthur, generalul Stessel, era 
bine dispus. Abia terminase partida de bacara, încântat că 
îşi bătuse partenerii de fiece seară: şeful statului-major, 
generalul Roznatovski, aghiotantul său, rotmistrul6 
Vodeaga, şi locotenent-colonelul de stat-major Dmitrievski. 

În vreme ce jucătorii îşi vedeau de cărţile lor, Vera 
Alexeevna Stessel, ajutată de patru orfane pe care le 
creştea în casa ei, supraveghea pregătirile pentru cină. 
Fetiţele, cam slăbuţe, se uitau cu frică la binefăcătoarea lor, 
de la care se puteau aştepta în orice clipă şi la palme, şi la 
sărutări. 

Musafirii nici nu apucară bine să se aşeze la masă, când 
deodată, dinspre mare izbucni vuietul unei canonade. 
Stessel care tocmai îşi fixa colţul şervetului în butonieră, 
trase cu urechea. 

— Ce să fie asta, Vladimir Semionovici? îl întrebă el pe 
Roznatovski. Doar sunt orele unsprezece şi jumătate. 


— Pesemne că marinarii au vrut să dea onorul amirălesei 
lor, prin salve de tun, cu prilejul ilustrei sale onomastici, 
răspunse ironic Roznatovski. 

— Asta-i curată măgărie! De câte ori i-am rugat să mă 
înştiinţeze din timp când fac exerciţii de tragere. Într-o 
bună zi, bateriile de coastă au să deschidă focul chiar 
asupra lor, şi o să iasă o dandana. Mâine am să-i raportez 
guvernatorului general! spuse aprins Stessel. 

— Ce părere ai, Anatole, interveni Vera Alexeevna: de ziua 
ta (de a mea ce să mai vorbim!) nu bubuie un tun din 
fortăreață, iar acum, toată flota trage salve în cinstea 
fandositei doamne Stark! Auzi dumneata: „prima doamnă 
din Port-Arthur!” 

— Verocika, îţi făgăduiesc că anul acesta, de ziua numelui 
tău, voi ordona să tragă toate tunurile în cinstea ta, de 
dimineaţă până seara, se grăbi generalul să-şi liniştească 
consoarta indignată: 

— Totuşi, rotmistre, ia du-te până la comandamentul 
forţelor navale şi vezi ce se petrece acolo, îi ordonă 
Roznatovski lui Vodeaga. 

— Am înţeles! răspunse rotmistrul, ridicându-se de la 
masă. 

— Excelenţă, de ce nu vă instalaţi un aparat de telefon? 
Vremurile sunt tulburi; şi telefonul e un lucru practic, îl 
întrebă Dmitrievski pe Stessel. 

— Nu pot suferi marafeturile astea zbârnâitoare. Deranj 
mult şi treabă puţină. Când îl cauţi, e deranjat. N-are decât 
să zbârnâie la comandament. Furierii ascultă şi dau fuga cu 
raportul la mine. Legătura prin om viu este mult mai sigură 
decât toate drăcoveniile astea electrice. 

Vodeaga se întoarse şi raportă că escadra făcea exerciţii 
de noapte, având ca temă respingerea unor atacuri cu 
torpile, şi că fortăreaţa n-avea nici un motiv de îngrijorare. 

Abia terminase de vorbit şi fu chemat îndărăt la 
comandament. Când se întoarse, veni cu vestea că un 
oarecare căpitan Straşnikov, de la bateria amplasată pe 


capul Tigrovâi Hvost, raportase că escadra fusese atacată 
cu câteva clipe mai înainte şi că o navă era avariată. 

— Cere imediat lămuriri generalului Belii, ordonă Stessel. 
Dacă raportul e neîntemeiat, transmite ca Straşnikov să fie 
pedepsit din ordinul meu cu douăzeci de zile arest, pentru 
răspândirea de ştiri false. 

Rotmistrul plecă pentru a executa ordinul. 

— Cred că e o confuzie la mijloc, se amestecă în discuţie 
Vera Alexeevna. Doar nu pot începe ostilitățile chiar aşa, 
fără declaraţie de război! Şi, apoi, cine ar îndrăzni să atace 
Rusia, aici în Orient? i-a spus ceva despre asta 
guvernatorul general? îşi întrebă ea soţul. 

— Nu. Nici pomeneală; nici măcar nu mi-a ajuns la ureche 
vreun zvon. Numai gazetarii de la „Novâi Krai”, nişte 
palavragii prea cunoscuţi, au vrut să însereze un articol în 
care se vorbea despre încordarea îngrijorătoare a relaţiilor 
noastre cu Japonia, dar le-am interzis publicarea unor 
asemenea bazaconii... Auzi, domnule: noi şi Japonia! Nu, 
fireşte că e vorba de nişte simple exerciţii, încheie Stessel, 
fără umbră de îndoială în glas. 

— Excelenţă, raportă Vodeaga intrând în salon. Conform 
ordinului dumneavoastră, generalul Belii l-a pedepsit pe 
căpitanul Straşnikov cu douăzeci de zile arest. 

— Perfect! aprobă Stessel. Şi acum, să bem câte un 
păhărel în sănătatea sărbătoritei zilei, închină el, 
întorcându-se spre soţia sa şi clipind maliţios. 

— Las' că şi fără concursul nostru marinarii au să bea 
astăzi o mare întreagă de vin în sănătatea ei! i-o întoarse 
generăleasa cu dispreţ. 

— Ei, atunci să bem pentru stârpiturile de japonezi, care i- 
au băgat în sperieţi pe vitejii noştri artilerişti, propuse 
Roznatovski. 

Plecând de la bal, Stark se duse direct la bordul navei- 
amiral cuirasatul Petropavlovsk unde urma să aibă loc în 
seara aceea o importantă consfătuire. Acolo îl găsi pe 
contra-amiralul Vitgheft, un bărbat rotofei, vioi, rumen şi 


blajin, care îndeplinea temporar funcţia de şef de stat-major 
pentru forţele navale, în cadrul statului-major al 
guvernatorului general, pe contra-amiralul Greve, 
comandantul militar al portului Arthur, pe flag-căpitanul 
Ebergard”? şi pe alţi comandanţi din escadră. 

Stark dădu citire raportului său către guvernatorul 
general, cu privire la măsurile necesare pentru paza 
escadrei în timpul nopţii. Raportul propunea să se renunţe 
la instalarea plaselor de protecţie contra torpilelor, 
deoarece nu toate navele dispuneau de asemenea plase şi, 
totodată, acestea ar fi putut împiedica manevra navelor în 
cazul când ar fi fost necesară ridicarea urgentă a ancorelor. 

— Ele se pot înfăşura în jurul elicelor, împiedicând 
deplasarea navelor; de altfel, nici nu protejează toată coca 
navei, lăsând prova şi pupa descoperite. Guvernatorul 
general consideră însă necesară instalarea plaselor de 
baraj la intrarea în rada interioară a portului, plan de baraj 
care, de altfel, a şi fost pus în lucru, îşi încheie raportul vice- 
amiralul Stark. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, în vreo două săptămâni vor fi 
gata; nu ştiu însă dacă barajul va fi trainic şi dacă va putea 
să reziste la presiunea valurilor, de obicei foarte puternice 
în rada exterioară, spuse Greve, alene, suflând în sus, spre 
tavan rotocoale de fum cu aromă plăcută de tabac. 

— Aşadar, în prezent, centrul de greutate al apărării 
escadrei constă, noaptea, în activitatea de patrulare a 
torpiloarelor de gardă, iar ziua în acţiunile de recunoaştere 
îndepărtată a crucişătoarelor, rezumă Vitgheft. 

— E ca şi când ţi-ai pune toată nădejdea în sfântul Nicolae, 
făcătorul de minuni, zâmbi ironic Ebergard. Cum poţi să 
observi pe întuneric apropierea torpiloarelor inamice, care 
e de la sine înţeles că vor naviga fără lumini? O să le tot 
cauţi pe mare cum ai căuta un ac în carul cu fân. 

— Nu îndrăznesc japonezii să ne atace pe noi! Fără 
îndoială că au plecat din Port-Arthur doar demonstrativ, 
crezând că o să ne sperie, vorbi cu convingere Vitgheft. 


— Pare-se că aşa e! aprobă Greve. Ştiu sigur că azi 
consulul japonez a luat masa la Stessel, că a promis soţiei 
acestuia să-i aducă din Nagasaki nişte mătase şi alte 
fleacuri; ba a luat şi banii dinainte. Nevesti-mi i-a părut 
foarte rău că n-a putut să profite şi ea de amabilitatea lui. 

— În ultimii ani, japonezii au plecat de câteva ori din Port- 
Arthur, dar n-a izbucnit nici un război. N-o să izbucnească 
nici de astă dată. Vor să ne sperie, dar noi nu suntem 
fricoşi, nu ne speriem cu una cu două, încheie Vitgheft, 
ridicându-se. E timpul să mergem acasă. 

Pe punte răsunară trei lovituri duble de clopotâ, când 
şalupa amiralului se desprinse de la bordul navei 
Petropavlovsk. 

— Aşa e cum v-am spus, Oskar Viktorovici: n-o să fie nici 
un război! îi strigă Vitgheft din şalupă, lui Stark. 

Comandantul escadrei se întoarse în cabina lui şi începu să 
se pregătească de culcare. Tipicar ca orice neamţ, se 
dezbrăcă pe îndelete, întinzând hainele, pe măsură ce şi le 
scotea, ordonanţei care stătea în faţa lui. 

— Curăţă-le bine. Azi am observat pe veston nişte firicele 
de praf. Te-ai cam lenevit de la o vreme, ticălosule! şuieră 
amiralul, aruncând o privire mânioasă spre matrozul care 
încremenise în faţa lui în poziţie de drepţi. 

În clipa aceea tăcerea nopţii fu sfâşiată de bubuitul unei 
explozii violente, urmat de salve de tun învălmăşite. Mirat, 
Stark ascultă cu luare aminte şi ordonă marinarului să afle 
imediat ce se petrece pe navele escadrei. Canonada se 
înteţea. Stark se îmbrăcă în grabă şi alergă el însuşi pe 
punte. Tirul sec al ţevilor de calibru mic era acoperit de 
bubuitul pieselor grele. 

— Au înnebunit de-a binelea! Parcă s-ar da o bătălie în 
toată legea! bombăni Stark, ivindu-se pe puntea principală. 

Intensitatea tirului îl asurzi. 'Tentaculele de lumină ale 
proiectoarelor alergau de colo-colo pe apă, ba 
concentrându-se într-un punct, şi atunci tirul devenea 
deosebit de violent, ba răzleţindu-se pe suprafaţa mării. Se 


trăgea din dreapta, din stânga, din faţă; era însă cu 
neputinţă să-ţi dai seama de obiectivul tirului. Şuierând 
prin aer, proiectilele săgetau în toate direcţiile, riscând să 
lovească propriile nave. Pe catargele navelor clipeau 
necontenit luminiţele multicolore ale semnalelor. 

— Să înceteze imediat focul! răcni amiralul, turbat de 
furie, dar glasul său pieri în larma generală din jur. 

Stark se urcă pe puntea de comandă, unde se şi aflau şeful 
statului major, comandantul artileriei de pe nava-amiral, 
comandantul cuirasatului şi alţi ofiţeri. 

— Ce-i canonada asta? Să se dea imediat semnalul de 
încetare a focului! ordonă el iarăşi. 

— E război, excelenţă. De pe Retvizan s-a transmis prin 
semnale: „Greu avariat. Am o spărtură sub linia de plutire”, 
raportă Ebergard. 

— Nu se poate! Probabil că torpiloarele noastre l-au 
avariat prin manevrarea greşită a tuburilor lans-torpile. 
Daţi ordin să se îndrepte în sus lumina proiectorului. La 
acest semnal tirul inutil se va opri, ordonă din nou Stark. Să 
se transmită: „Irimiteţi bărcile la Retvizan care e avariat”. 
Voi ordona să se cerceteze neîntârziat cauzele acestei 
panici. Ăştia chiar că au ajuns să se sperie şi de umbra lor! 
Le-au fost împuiate urechile de tot felul de zvonuri despre 
posibilitatea unui război cu Japonia, şi acum, au luat-o 
razna! tuna indignat amiralul. 

Tirul se înteţi însă iarăşi, cu toate semnalele transmise de 
pe Petropavlovsk. În snopul de raze ale proiectoarelor, se 
zări numai o clipă silueta unui torpilor şi pieri îndată. 
Semăna cu navele ce făceau de pază noaptea - era vopsit în 
aceeaşi culoare. 

— Se trage asupra navelor noastre! Gând o să se 
sfârşească debandada asta? Transmiteţi că dacă nu 
încetează tirul, vor fi pedepsiţi aspru! strigă Stark ca 
turbat, vânturând din mâini chiar sub nasul lui Ebergard. 

— Excelenţă, cuirasatul 'Ţesarevici semnalează: „Avariat 
de explozie, iau intens apă, am nevoie ajutor imediat, rog 


trimiteţi remorcher”, raportă ofiţerul de cart. 

— Prostii, absurdităţi, nu pot să cred... bâiguia mereu 
Stark, dar Ebergard obiectă respectuos: 

— E război! Escadra a fost atacată. 

— Crucişătorul Pallada transmite: „Am o spărtură sub linia 
de plutire; ridic presiunea”, spuse ofiţerul de cart, aducând 
un nou raport. 

— Transmiteţi semnalele: „Să se trimită şalupe la navele 
avariate; ridicaţi presiunea”, ordonă Stark care, în sfârşit, 
îşi dădea seama de trista realitate. 

În clipa aceea, torpilorul Bestraşnâi9, care făcea parte din 
serviciul de pază, se apropie de Petropavlovsk. 
Comandantul său raportă amiralului: 

— Pe mare e linişte deplină. Nu s-au semnalat nave 
inamice. 

Drept răspuns, îl întâmpină o ploaie de observaţii foarte 
neplăcute. Amiralul se răsti la el şi-i ordonă să intre în port. 

Stark dădu apoi ordin crucişătorului Novik să ridice 
presiunea şi să pornească în larg, în urmărirea inamicului. 
Nava trecu neîntârziat la executarea misiunii. 

În zorii acelei zile, crucişătorul de rangul 1 Pallada se 
aproviziona cu cărbuni, urmând ca a doua zi să participe la 
executarea unei misiuni de recunoaştere spre coastele 
Coreei. Ferindu-se de praful de cărbuni, toţi cei care n- 
aveau treburi pe vas se grăbiră să debarce la uscat. 

Ambarcarea combustibilului luă sfârşit abia spre seară, 
puţin înainte de coborârea pavilionului. 

După ce spălară la iuţeală puntea şi făcură cât de cât 
ordine pe crucişător, până la curăţenia de dimineaţă, 
matrozii se duseră pe rând la baia cu aburi. Clopotul bătu 
două lovituri duble şi jumătate10, când ultima serie de 
matrozi se duse în sfârşit la culcare, şi numai oamenii din 
serviciul de cart rămaseră pe punte, de veghe. Pe mare era 
linişte; când şi când, o ceaţă uşoară învăluia pentru câteva 
clipe escadra. De-a lungul peninsulei Tigrovâi se înşirau 
siluetele întunecate a şapte cuirasate; ceva mai departe de 


țărm staţionau şase crucişătoare; torpiloarele de gardă 
erau dispuse la flancurile escadrei. 

Clopotul de pe vasul amiral, cuirasatul Petropavlovsk bătu 
trei lovituri duble. Celelalte nave din escadră repetară 
aceleaşi bătăi. Oamenii de cart se gândeau bucuroşi că se 
apropia schimbul. 

Deodată de la nord-est, dinspre Dalni, se iviră mai multe 
torpiloare, apropiindu-se în viteză, cu toate luminile de bord 
aprinse. Ofiţerul de gardă de pe Pallada, locotenentul 
Brovţin, oarecum mirat de apariţia lor, le privi prin binoclu 
în timp ce se apropiau. Erau nişte torpiloare de tip obişnuit, 
cu câte patru coşuri şi cu tromba de ventilaţie la mijloc, ca 
multe altele din escadra de la Arthur. Fără să-şi reducă 
viteza, ele înaintau drept asupra Palladei, ceea ce îl 
nedumeri şi mai mult pa Brovţin. 

— Sorokin, ordonă el semnalizatorului de serviciu: ia cere- 
le semnalele de recunoaştere! 

— Am înţeles, le cer semnalele de recunoaştere! repetă 
ordinul semnalizatorul şi începu să transmită semnalul 
cuvenit. 

Ajunse în dreptul escadrei, la distanţa de două, trei 
cabluril 1, torpiloarele se despărţiră. Două dintre ele se 
îndreptară spre vârful escadrei, iar celelalte, spre navele 
din mijlocul formaţiei. În aceeaşi clipă două explozii 
năprasnice cutremurară văzduhul. Ofițerii şi matrozii 
săreau grăbiţi pe punte, ocupându-şi posturile, conform 
rolurilor de luptă12, când un torpilor, apropiindu-se de 
Pallada, lansă direct spre ea mai multe torpile, una după 
alta. 

De pe puntea de comandă se zăreau perfect fulgerările 
roşiatice ale tuburilor lans-torpile, iar pe apa întunecoasă, 
în bezna nopţii, se iviră dârele albicioase ale torpilelor ce se 
apropiau. 

— Torpilă la babord! strigă speriat un matroz. 

Ca şi când i-ar fi răspuns, cei de pe torpilorul ce se 
îndepărta izbucniră în strigăte: Banzai! Banzai! 13 urmate 


aproape în aceeaşi clipă de bubuitul unei explozii. Pallada 
se cutremură violent şi îndată se aplecă spre tribord. 
Trombele de apă se prăbuşiră peste punte, doborând 
oamenii. 

Artileriştii se repeziră la piese şi deschiseră un foc viu 
asupra tot ce le părea suspect pe mare. Alţi matrozi lăsau în 
grabă bărcile de salvare la apă, pregătindu-se să 
părăsească vasul avariat. Mulţi alţii aduceau un paiet mare 
de tendă14, pentru a astupa spărtura; unii se repeziră spre 
compartimentul căldărilor, unde fusese semnalat un început 
de incendiu la buncărul din babord. 

În clipa aceea, ofiţerul cu artileria, locotenentul Greaznov, 
apăru pe punte şi se grăbi să ia conducerea tirului. 
Zărindu-şi comandantul, comendoriil 5 se mai liniştiră. 

Brovţin şi şeful de echipaj conduceau lucrările pentru 
stabilirea dimensiunilor spărturii şi astuparea ei cu paiete 
de tendă. Echipa de incendiu, în frunte cu micimanul 
Akinfiev şi cu inginerul-mecanic Losev, se repezi în cală. 

În timp ce echipajul Palladei era ocupat cu salvarea navei, 
japonezii, profitând de panica stârnită, se îndepărtară fără 
pierderi. 

Navele escadrei deschiseră în urma lor un foc dezordonat. 
Ferindu-se de loviturile proiectilelor ruseşti, torpiloarele se 
adăpostiră repede în rada interioară. Trecu cam o oră până 
când tirul în sfârşit se potoli treptat. Navele avariate se 
apropiară de țărm şi eşuară în apele puţin adânci ale 
golfului: Retvizan, lângă Tigrovâi Hvost, iar Ţesarevici în 
dreptul lui, lângă colina Zolotaia; Pallada aruncă ancora în 
apropiere de '[esarevici. 

De pe Petropavlovsk fură cerute relaţii despre avariile şi 
pierderile suferite de Pallada. Micimanul Akinfiev fu trimis 
îndată cu barca la Petropavlovsk pentru a preda raportul. 

După ce luă cunoştinţă de situaţie, Stark îl trimise în oraş 
ca să comunice guvernatorului general cele întâmplate. 

Micimanul ajunse la reşedinţa acestuia cam pe la unu 
noaptea. 


Neîndrăznind să intre în casa, în ţinută de serviciu, îl 
chemă afară pe aghiotant. Văzându-l cât e de tulburat, 
aghiotantul îl duse într-o cameră dosnică şi acolo îl întrebă 
de cele întâmplate. 

— Să nu spui nimic nimănui, înainte de a raporta totul 
guvernatorului general. Stai aici şi aşteaptă ordine, îl sfătui 
aghiotantul. 

Cu tot caracterul uluitor al ştirilor primite, Alexeev ştiu să- 
şi păstreze calmul aparent. 

Cobori la catul de jos şi ascultă raportul amănunţit al lui 
Akinfiev despre atacul dat de torpiloare inamice asupra 
escadrei. 

— Aşadar, domnule miciman, dumneata susţii că 
cuirasatele Retvizan şi Ţ[esarevici şi crucişătorul Pallada au 
fost avariate? Nu cumva greşeşti? întrebă stăruitor 
amiralul. 

— Nicidecum, excelenţă! 

— Şi că n-am fost atacați de englezi, ci de japonezi? insistă 
guvernatorul. 

— Erau nişte torpiloare cu patru coşuri şi trombe de 
ventilaţie la mijloc; semănau cu torpiloarele noastre, 
construite la şantierele navale Nevski. După ce torpilele şi- 
au atins ţinta, au răsunat strigăte: „Banzai!” Am văzut pe 
pupa unuia un fel de hieroglife albe. 

— S-ar putea să fi fost într-adevăr japonezii, îşi dădu cu 
părerea Alexeev. Totuşi, trebuie să se ordone imediat 
expulzarea tuturor englezilor din Kvantung, ca aliaţi ai 
japonezilor. Şi totodată expulzarea americanilor. 

În clipa aceea, Planson intră în cameră şi, cu răsuflarea 
tăiată de emoție, spuse: 

— Excelenţă! S-a primit o depeşă din care reiese că azi, 
adică nu, ieri, escadra japoneză a blocat la Cemulpo 
crucişătorul Variag şi canoniera Koreieţ. 

— Nu se poate! exclamă Akinfiev nemaiputându-se 
stăpâni. 


Toţi cei de faţă se întoarseră palizi şi descumpăniţi spre 
Alexeev. Acesta tăcu câteva clipe şi apoi întrebă: 

— De unde ai aceste informaţii? 

— Au fost interceptate de „Ihe North China News”. 

— N-or fi cumva baliverne gazetăreşti? 

— S-a reprodus în întregime textul depeşei trimise la 
Petersburg de Tiedemann, consulul nostru la Cifu. În plus 
ştirile acestea sunt confirmate de comandantul 
Vladivostokului, care a şi proclamat starea de război în 
fortăreață. Despre soarta navelor Variag şi Koreieţ, 
deocamdată nu se ştie nimic. 

— Excelenţă, spuse Planson, nu încape nici o îndoială că 
japonezii ne-au atacat fără declaraţie de război. 

— Trebuie să li se dea de veste neîntârziat, prin Seul, celor 
de pe Variag şi de pe Koreieţ la Cemulpo, spuse îngrijorat 
Alexeev. 

— De câteva zile legătura telegrafică cu Seulul e 
întreruptă. Iar posturile noastre de 1. F. F. De pe nave sunt 
prea slabe pentru a lua contact cu Cemulpo, preciză 
Planson. 

— Ei, chiar dacă lucrurile stau aşa, înainte de toate să nu 
se stârnească panică. Mă duc la escadră. Totuşi, am 
impresia că raportul despre avariile pricinuite vaselor 
noastre e foarte exagerat. 

Abia după aceea, Alexeev îşi aduse aminte în sfârşit de 
fortăreață şi-i ordonă lui Dukelski să-i transmită lui Stessel 
dispoziţia punerii garnizoanei în stare de alarmă. 

Era mult după miezul nopţii. Navele japoneze pieriseră în 
bezna ceţoasă. Escadra rotea de colo-colo cu stăruinţă, 
jerbele de lumină ale proiectoarelor, de teama unui nou 
atac al torpiloarelor. 

La comandamentul fortăreței nu era nimeni în afară de 
furierii de serviciu care picau de somn. Primind plicul 
urgent de la statul major al guvernatorului general şi aflând 
de la matrozul curier ce se întâmplase, unul din furieri se 
repezi la ajutorul şefului de stat major al comandamentului, 


locotenent-colonelul Dmitrievski. Ca să-l trezească din somn 
în toiul nopţii n-a fost o treabă prea uşoară; Dmitrievski 
deschise plicul abia după vreo jumătate de oră şi în sfârşit 
se duse să-i raporteze lui Stessel. 

Generalul era cufundat de mult într-un somn adânc; ai 
casei dormeau şi ei. Ofiţerul trebui să aştepte mult, până 
când, în sfârşit, îi deschise uşa o ordonanţă somnoroasă. 
Soldatul nu îndrăzni însă să-l trezească pe general din 
somn. 

Locotenent-colonelul fu nevoit să ciocâănească discret la 
uşa dormitorului acestuia. 

Auzind bătaia în uşă, Vera Alexeevna ieşi din dormitor. 
Aflând despre ce era vorba, întrebă cu aer gânditor şi calm, 
dacă mai aflase cineva despre atacul japonezilor; apoi îl 
sfătui pe Dmitrievski să-i pună imediat la curent asupra 
celor întâmplate pe generalul Belii, pe comandanții de 
divizii, pe Roznatovski, şi să-i convoace pe toţi la 
comandament. 

Obişnuit cu amestecul ei frecvent în chestiuni de serviciu, 
locotenent-colonelul îi încuviinţa respectuos sugestiile. 

Lăsându-l pe Dmitrievski să plece, Vera Alexeevna se duse 
să-şi trezească soţul. 

Izbucnirea războiului cu Japonia nu prea o tulbura: nu de 
mult, participase, împreună cu soţul ei, la intervenţia 
armată din China16 care adusese generalului onoruri, 
avansări în grad, decoraţii, trofee de preţ culese prin 
palatele Pekinului şi aureolă de erou. lată de ce ascultase 
cu atâta calm vestea dezlănţuirii unui nou război. 

Trezit din somn de soţia lui, Stessel reacţionă cu totul 
altfel la auzul acestei ştiri: se sufocă de emoție, îl treceau 
fiori-fiori; nu izbutea să se îmbrace repede. 

Vera Alexeevna ştia că soţul ei era predispus la accese de 
panică în unele momente critice, că atunci îşi pierdea cu 
desăvârşire stăpânirea de sine şi nu mai arăta de loc a brav 
general, ci de-a dreptul a curcă plouată. În asemenea clipe 


prezenţa ei era absolut necesară. Se apropie de el şi-l 
sărută cu duioşie pe chelia ce începea să se contureze: 

— Linişteşte-te, Anatole. Adu-ţi aminte de campania din 
China: doar neisprăviţii de japonezi sunt cam în genul 
chinezilor! Chiar tu mi-ai spus-o, şi nu numai o dată. Aisă 
iei din nou comanda armatelor ruseşti. le aşteaptă o mare 
glorie. Aşadar, linişteşte-te. Am şi poruncit să fie convocați 
la comandament Fok, Kondratenko, Belii şi Roznatovski. O 
să te sfătuieşti cu ei, şi totul va ieşi bine, îl îmbărbăta ea. 

Treptat, generalul îşi regăsi stăpânirea de sine, îşi sărută 
„şeful statului-major al familiei” şi, recăpătându-şi glasul 
tunător, de comandant, porunci ordonanţei să-i aducă 
mantaua. Vera Alexeevna îl petrecu până la uşă şi făcu cu 
evlavie semnul crucii asupra lui, binecuvântându-l. 

Mergând pe strada întunecoasă, Stessel asculta încordat 
zgomotele nocturne ale oraşului. O noapte liniştită, ceţoasă 
învăluia Arthurul. Oraşul cufundat în beznă dormea în 
tihnă; doar în cartierul chinezesc câinii lătrau cu 
înverşunare; din când în când, vântul aducea acordurile 
muzicii de la cazinoul marinei. 

— I-auzi-i... dansează! Stessel înjură cu năduf. Ce nătărăi! 
Tot lustruind parchetul i-au scăpat pe japonezi! 

La comandament, Stessel îi găsi pe Roznatovski şi pe 
Dmitrievski. Luându-şi în serios rolul de comandant de oşti, 
generalul le ură izbândă în războiul care începuse şi, 
văzând că şeful statului său major era emoţionat, îl 
apostrofă cu răceală: 

— Excelenţă, nu este momentul potrivit să ne lăsăm pradă 
nervilor, acum, când perfidul inamic a atacat o fortăreață 
rusească din Extremul Orient. Aşadar, calmaţi-vă. 

Era ora două noaptea. 

Petrecerea de la Belii se prelungea. După cină, cu toată 
ora înaintată, tineretul dansa mereu cu antren, iar cei 
vârstnici izbeau mereu cărţile de postavul verde. 
Plictisindu-se de joc, uriaş, greoi, Tahatelov se amestecă 
printre dansatori, stârnind hazul tuturor. Cântându-şi 


singur, colonelul schiţă câteva figuri ale jocului caucazian 
lezghinka cu mezina lui Belii, Varia, o fetişcană de 
şaptesprezece ani. 

— Păcat că n-avem o dairea. V-aş arăta eu cum se joacă 
lezghinka! Varia, ursita vieţii mele, ia fă-mi rost de nişte 
note; dacă faci lucrul ăsta mă însor cu tine! glumea 
colonelul. 

Varia, o adolescentă veselă, sprintenă, vioaie, gingaşă, 
râdea zgomotos, descoperindu-şi cele două şiraguri de dinţi 
albi. După lezghinka urmă mazurca, în care luniţki, 
răsplătit de aplauzele furtunoase ale privitorilor, se întrecu 
pe sine. 

Ordinul telefonic transmis de la comandamentul fortăreței, 
prin care Belii era convocat de îndată la Stessel alarmă pe 
toată lumea. 

Era limpede că se întâmplase ceva extraordinar, de vreme 
ce Stessel nu se culcase încă. 

Curând după aceea fu adus un plic de la comandament şi 
acesta lămuri totul. După ce-l citi, Belii se adresă oaspeţilor: 

— Domnilor ofiţeri! Japonezii au atacat mişeleşte forţele 
noastre navale de la Cemulpo şi Port-Arthur. Războiul a 
început. Vă rog să vă prezentaţi imediat la unităţi. 

Ofițerii îşi zornăiră pintenii ca la o comandă, grăbindu-se 
să-şi ia rămas bun de la gazde şi să plece. Glasurile 
doamnelor emoţionate, comentând zguduitoarea veste, se 
auzeau ca un zumzet. 

Curând, la comandamentul lui Stessel sosiră: comandantul 
diviziei a patra de tiraliori din Siberia de Est, generalul- 
locotenent Fok, înalt şi uscăţiv ca o mumie; comandantul 
diviziei a şaptea de tiraliori din Siberia de Est, în curs de 
organizare, generalul-maior Kondratenko, un om calm şi 
cumpănit, mereu cu un zâmbet blajin pe buze; generalul- 
maior Belii şi, în sfârşit, nelipsitul rotmistru Vodeaga. 

Stessel le citi comunicarea statului major al 
guvernatorului general şi-i invită să-şi exprime opiniile. 
Kondratenko luă cuvântul cel dintâi: 


— Să nu vorbim, ci să acţionăm. Să proclamăm starea de 
alarmă şi să dirijăm trupele spre punctele fixate prin planul 
de mobilizare, rosti el laconic. 

— Păi, aici e buba; până în prezent n-avem un plan de 
mobilizare, obiectă Roznatovski. 

— Cum aşa? se miră Kondratenko. Fortăreaţa există de 
cinci ani şi mai bine, iar planul de mobilizare n-a fost 
elaborat încă? 

— De câte ori ţi-am spus, Vladimir Semionovici, să 
urgentezi elaborarea planului de mobilizare! se răsti 
Stessel la Roznatovski. E revoltător şi intolerabil! 

— Dar, excelenţă, v-am şi prezentat până acum trei 
variante, dar n-aţi binevoit să avizaţi asupra lor, se 
dezvinovăţi Roznatovski. 

— Ei, acum nu e timp de controverse. Trebuie să se 
întocmească de urgenţă planul de apărare a fortăreței şi a 
întregii peninsule Kvantung, i-o reteză Stessel. 

— Divizia mea este împrăştiată în Dalni, la Kindjou, în 
Arthur şi lângă gară Nangalin, începu Fok. Ea trebuie 
concentrată urgent într-un singur loc - după părerea mea, 
sau în Arthur, pentru apărarea fortăreței, sau la nodul de 
cale ferată Nangalin, de unde regimentele pot fi dirijate cu 
uşurinţă în orice direcţie. 

— Din păcate nu ştim unde se află japonezii, obiectă 
Dmitrievski: poate că au şi debarcat undeva pe litoral; 
sistemul nostru de observare şi legătură de-a lungul coastei 
lasă de dorit. 

Eventualitatea unei debarcări a trupelor inamice îl făcu pe 
Stessel să intre din nou în panică. Sărind în sus, strigă: 

— Divizia a patra să nu fie concentrată, ci să fie răspândită 
pe toată coasta; divizia a şaptea, neavând încă efective 
complete, să rămână în Arthur, ori prin apropiere, în 
preajma golfului Golubinaia, sau a golfului Luiza. Ba nu: mai 
bine să se trimită acolo o singură brigadă, iar cealaltă să fie 
concentrată la dispoziţia comandamentului fortăreței. 
Roman Isidorovici, dumneata, te rog, să rămâi pe lângă 


mine. Cu trupele care pleacă, să-l trimiţi pe generalul 
Gorbatovski. 

Luând această hotărâre, Stessel se mai linişti. Prezenţa 
unei brigăzi întregi, aproape de comandament, în frunte cu 
Kondratenko, care avea o înrâurire liniştitoare asupra lui, îi 
dădu curaj. 

— Dar unde-i colonelul Grigorenko, şeful serviciului de 
geniu? întrebă deodată Stessel. Vreau să ştiu în ce stare se 
află dispozitivul de apărare terestră a fortăreței. 

— L-am chemat la comandament, dar nu era acasă; 
pesemne că a rămas pe undeva prin oraş, la vreo 
onomastică, raportă Dmitrievski. 

— Curată inconştienţă! Duşmanul este la porţile cetăţii, iar 
noi nu ştim cum stăm cu apărarea terestră. Roman 
Isidorovici, dumneata ştii în ce stadiu se află construcţia 
forturilor, a redutelor? întrebă Stessel. Pe Grigorenko nu l- 
am văzut de nu mai ţiu minte. Vine la mine numai pentru 
bani, dar nici eu nu-i dau, că prea-i zvârle cu amândouă 
mâinile. 

— Păcat, excelenţă. Grigorenko are nevoie de bani ca să-şi 
plătească muncitorii chinezi şi apoi construcţiile costă, nu 
glumă. Cunosc bine starea în care se află forturile. Am 
inspectat lucrările de curând, împreună cu Grigorenko. 
Situaţia e deplorabilă. Dintre toate, doar fortul 2 e gata, şi 
nici acesta n-are tot ce trebuie. Amplasamentele pentru 
artilerie nu sunt încă amenajate. La forturile 1 şi 3 
deocamdată se fac numai lucrări de pământ. Celelalte, dacă 
or să fie gata în vreo trei, patru luni. Fortul 4 abia e trasat; 
lucrările de la forturile 5 şi 6 şi de la toate redutele şi 
întăriturile intermediare n-au fost încă începute. Prin 
urmare, în prezent, sistemul de apărare terestru, la drept 
vorbind, nici nu există, încheie Kondratenko, rezumându-şi 
astfel raportul. 

— Bine, dar ce au făcut geniştii timp de patru ani de zile? 
strigă Stessel. 


— Inginerii îşi fac case în Oraşul-Nou, mormăi Fok: pe ele 
s-au dus banii. 

— Fortificațiile de coastă au fost terminate. S-au construit 
amplasamente pentru douăzeci şi două de baterii. Se 
înţelege că geniştii le-au făcut, obiectă Belii. 

— În afară de asta, artileriştii de cetate susţin că nu au 
oameni destui pentru deservirea frontului terestru, 
interveni Dmitrievski. 

— E foarte adevărat, confirmă Belii. E vorba ca la sfârşitul 
lui ianuarie, batalionul trei, nou format, să pornească din 
Varşovia încoace, dar cred că o să ajungă aici abia în 
martie. Fără el, n-o să am efective suficiente. 

— Dacă-i aşa, n-ar fi mai bine să rămână în Arthur 
regimentele din divizia a patra? propuse Roznatovski. 

— Pentru nimic în lume, se opuse cu înverşunare Stessel. 
Nu putem îngădui ca japonezii să debarce undeva în 
Kvantung. De aceea trebuie să fim gata să-i respingem 
oriunde ar încerca o debarcare. 

— Cred că primejdia unei debarcări e vădit exagerată, 
rosti Kondratenko, calm. Îndeobşte, debarcarea pe un 
teritoriu inamic, întreprinsă de flotă, este o operaţiune 
foarte dificilă. Iar faţă de faptul că suntem încă în iarnă, că 
marea e agitată, faţă de prezenţa flotei noastre, fie şi 
slăbită, dar pe deplin aptă de luptă, o asemenea debarcare 
se poate sfârşi cu o catastrofă pentru japonezi. E îndoielnic 
ca ei să înfrunte astfel de riscuri, într-un viitor apropiat. 
Totuşi, e necesar să avem în vedere o asemenea 
eventualitate. Trebuie să supraveghem îndeaproape marea. 

— Şi eu ce am de făcut? întrebă Fok cu aceeaşi 
înverşunare. 

— Tu ai şi primit misiunea: să păzeşti litoralul; gândeşte-te 
singur, cum s-o execuţi cât mai bine cu putinţă, îi răspunse 
Stessel, de astădată pe ton paşnic. 

— Straşnică misiune: să păzesc două sute cincizeci de 
verste de coastă! Şi la o adică, în caz de alarmă, să expediez 


din Arthur două regimente, noaptea, într-o direcţie 
necunoscută, bombăni Fok, înciudat, ridicându-se. 

— Dar pentru dumneata, Roman Isidorovici, e limpede 
misiunea? 

— Foarte limpede. Îmi daţi voie să mă retrag? întrebă 
Kondratenko. 

Fok plecă împreună cu el; Belii îşi luă şi el rămas bun de la 
comandantul fortăreței. 

Maşina de război ruginită a Port-Arthurului intră în 
acţiune. Puse în stare de alarmă, trupele, străbătând ulițele 
oraşului, mărşăluiau în diferite direcţii. Regimentele 
proaspăt formate ale diviziei a şaptea uitaseră în graba 
plecării să-şi ridice muniţia de război; necunoscând 
localitatea, unităţile orbecăiau de colo-colo prin întuneric, 
se rătăceau, se amestecau, încurcându-se unele pe altele; 
curierii călări galopau cu tot felul de ordine şi nu nimereau 
la unităţile respective, înteţind neorânduiala. Regimentele 
se înghesuiau pe străzi şi în pieţe fără a mai nădăjdui să 
scape înainte de revărsatul zorilor din învălmăşeala aceea 
haotică. 

Calea ferată nu dispunea nici de vagoane libere, nici de 
locomotive, aşa că trupele diviziei a patra primiră ordinul 
de a străbate între o sută şi o sută cincizeci de verste în 
formaţie de marş, pe drumuri de munte anevoioase. 

Abia în dimineaţa următoare s-a mai putut face o oarecare 
rânduială. 

Pământiu la faţă în urma nopţii nedormite, Stessel vizita 
călare regimentele; le ura izbândă în război şi îndemna pe 
„vitejii legendari” să facă cinste Rusiei, să-i bată măr pe 
japonezi, „spre bucuria tătucului ţar”. Istoviţi după o noapte 
de nesomn, ostaşii îl ascultau apatici şi-i răspundeau 
învălmăşit: „Slujim voioşi!” 

Divizia a patra care străbătuse vreo douăzeci de verste fu 
adusă grabnic înapoi, pentru a fi îmbarcată în trenurile 
formate în cursul nopții. 


Frontul maritim al Port-Arthurului se întindea pe vreo 
nouă verste. La sud, flancul său drept atingea culmea 
Liaoteşan, lângă golful Belii Volk. Bateriile fortificate, 
amplasate în acel punct, se numeau bateriile Belii Volk. 
Spre nord, de-a lungul coastei, se ridica în terase şirul de 
coline Tigrovâi, despărţind de mare bazinul interior al 
portului. Pe alocuri, aceste coline atingeau înălţimea de 
cincizeci-şaizeci de stânjeni, ascunzând pe deplin vederii 
inamicului de pe mare atât rada interioară a Port- 
Arthurului, cât şi oraşul. Cele vreo cincisprezece baterii 
amplasate pe Tigrovka, denumirea prescurtată a colinelor 
Tigrovâi, alcătuiau, la un loc cu bateriile „Belii Volk”, 
sectorul de sud al frontului maritim. Tigrovka avea drept 
prelungire o limbă de nisip lungă şi joasă, Tigrovâi Hvost, ce 
făcea o curbă spre rada interioară. Un canal îngust, nu prea 
adânc, despărţea Tigrovâi Hvost de colina Zolotaia care 
domina tot sectorul de nord al frontului maritim. Pe colina 
aceasta se aflau mai multe baterii cu tragere îndepărtată, 
ceea ce făcea din ea cel mai puternic punct de sprijin 
pentru tot frontul de coastă. În faţa colinei Zolotaia, ieşea în 
mare stânca Elektriceski Utios, numită astfel fiindcă 
dispunea de un grup de proiectoare electrice, cel mai 
puternic din fortăreață. Mai încolo, spre nord, pierzând 
treptat din înălţime, se ridica colina Krestovaia, cu capul 
Ploski; apoi culmea Strelkovaia făcând parte din lanţul de 
înălţimi Drakonovâi, perpendicular pe litoral. Acolo, în 
punctul de joncțiune al frontului maritim cu cel terestru, 
era amplasată bateria 22 de coastă de la flancul stâng. 

Dat fiind că Port-Arthurul era considerat, înainte de toate 
o fortăreață navală, având drept menire apărarea flotei 
ruseşti împotriva atacurilor de pe mare, îndată după 
ocuparea lui, în 1898, s-a procedat la amplasarea bateriilor 
de coastă. 

În total, pe frontul maritim fuseseră instalate nouă baterii 
de fortificaţii permanente de profil normal şi un număr de 
douăsprezece întărituri provizorii de profil redus, toate 


bateriile amplasate însumând 108 piese de artilerie. Printre 
acestea se numărau doar cinci tunuri de 10 țoli şi zece 
mortiere de 11 țoli, celelalte piese fiind de calibru mai mic. 
Cea mai puternică era socotită bateria de pe Elektriceski 
Utios, formată din cinci tunuri de 10 țoli şi două de 57 
milimetri, acestea din urmă fiind piese de reglaj. 

Fortificațiile în care era amplasată această baterie se aflau 
la 44 stânjeni deasupra nivelului mării, într-un masiv 
continuu de granit şi aveau 180 metri lungime şi circa 21 
metri lăţime. Parapetul, tot de granit, cobora în pantă 
abruptă spre mare şi era cenuşiu, ca şi coastele colinei 
Zolotaia, ceea ce ajuta la camuflarea fortificaţiei împotriva 
vederii dinspre mare. Deşi piesele n-aveau scuturi de 
protecţie pentru servanţi, tunurile de 10 țoli erau 
prevăzute, deasupra platformei ochitorilor, sus, cu câte un 
cozoroc uşor din fier ondulat. Parapetul din granit îmbrăcat 
în beton, înalt aproape de un stânjen şi jumătate, apăra 
într-o măsură oarecare oamenii împotriva tirului razant al 
pieselor de pe nave. În intervalele dintre tunuri, de câte 10 
stânjeni, se aflau depozite de pulbere şi de proiectile şi 
adăposturi - cazărmi pentru servanţi, cu ieşiri spre 
platformele tunurilor. La flancurile bateriilor, în traversele 
laterale, erau amenajate cazemate de beton pentru câte un 
ploton de artilerişti. În traversa de la centru se afla postul 
telemetrului cu bază orizontală, care avea un adăpost clădit 
din piatră şi puţin adâncit în parapet. Bateria nu poseda un 
post de comandă independent; se prevedea ca, în timpul 
tragerilor, locul comandantului să fie lângă telemetru. La 
flancul drept, într-un amplasament comun, se aflau două 
tunuri de reglaj, cu tir rapid, sistem „Nordenfeldt”. 

De-a lungul bateriei, pe toată întinderea ei, imediat în 
spatele amplasamentelor, trecea un drum larg, amenajat. 
La o parte, în dreapta bateriei, pe o mică platformă săpată 
în stâncă, era aşezat un proiector. 

Într-o văgăună adâncă în dosul stâncii, fuseseră clădite 
cazărmi scunde, pentru adăpostirea unei companii de 


artilerie de fortificaţii, locuinţe pentru ofiţeri şi mai multe 
clădiri anexe. Tot acolo, într-o hrubă săpată în spatele 
Utiosului, se aflau uzina electrică şi o încăpere pentru 
provizii. Un drum larg, aproape orizontal, ducea de la 
cazărmi şi de la locuinţele ofiţereşti la baterie. În faţa 
locuinţelor, fusese amenajată o grădiniţă de flori, iar ceva 
mai departe, grădina de zarzavat a companiei. 

Drumul ducea din oraş spre Utios, peste colina Zolotaia 
sau pe la poalele ei, făcând un ocol. Ambele drumuri erau 
lungi, în serpentină, ceea ce făcea comunicațiile între Utios 
şi oraş destul de anevoioase. 

Specificul complicat al conducerii tirului bateriilor de felul 
celei de pe Elektriceski Utios făcea ca la comanda lor să fie 
numiţi cei mai pricepuţi şi mai experimentați ofiţeri din 
artileria de fortificaţii. 

În perioada dezlănţuirii ostilităţilor, comanda bateriei de 
pe Elektriceski Utios o deţinea căpitanul Nikolai Vasilievici 
Jukovski, care locuia la baterie. Tot acolo locuiau şi cei doi 
ofiţeri subalterni: ştabs-căpitanul1 7 Cij şi porucikul Boreiko. 

Toată ziua de 26 ianuarie bateria 15 de pe Elektriceski 
Utios se îndeletnici cu luarea în primire a trei sute de 
bombe de zece țoli, împreună cu un număr de încărcături 
de pulbere. Mânuirea proiectilelor, grele de 15 puduri şi a 
încărcăturilor de 4 puduri, era istovitoare, ostaşii fiind 
nevoiţi să le ducă pe braţe în cazematele de muniții. 
Această muncă grea şi primejdioasă fu terminată abia spre 
seară. 

Frânţi de oboseală, soldaţii se duseră la culcare îndată 
după ce cinară şi se făcu apelul de seară; nici Jukovski nu 
întârzie în biroul său. Curând tot efectivul bateriei se 
cufundase într-un somn adânc. Doar o santinelă singuratică 
păşea de colo-colo, aşteptându-şi schimbul. 

La orele zece seara, intră în post canonierul18 David 
Zaiaţ, un evreu mărunţel şi slăbuţ, care recrutase numai 
din întâmplare la artilerie şi, deosebindu-se vădit prin toată 


înfăţişarea sa, puţin arătoasă, de artileriştii înalţi, zvelţi, 
voinici. 

După ce străbătu de câteva ori bateria, Zaiaţ se urcă pe 
parapet şi se aşeză pe o piatră de lângă postul telemetrului; 
noaptea îşi putea îngădui să se abată de la regulamentul 
asupra serviciului pe garnizoană. 

Zaiaţ puse arma lângă el, cu ţeava în sus, îşi răsuci o 
ţigară şi o aprinse cu plăcere. Marea calmă, uşor 
înceţoşată, se întindea înaintea ochilor săi, cu şiragurile 
luminilor sclipitoare ale escadrei. 

Gândul lui Zaiaţ zbură departe, spre târgul Sevnţiand, 
unde îşi lăsase tânăra nevastă cu doi copii mici. 

Trecuseră aproape patru ani de când se despărţise de ei, 
fiind încorporat şi trimis la zece mii de verste depărtare, 
tocmai la Port-Arthur. Călătorise până la destinaţie timp de 
o lună şi mai bine; pe drum încercase să dezerteze, dar 
fusese prins, bătut cu vergi şi trimis înapoi la unitate, sub 
escortă. Nici la Arthur nu o ducea prea bine. Debil, inapt 
pentru greaua slujbă de tunar, fusese trecut la plotonul de 
trupă auxiliar. 

Simţind că l-a pătruns frigul, Zaiaţ se ridică şi începu să se 
plimbe de-a lungul parapetului. 

Noaptea întunecoasă era liniştită, tăcută. 

Deodată, pe mare bubui un tun; altul, încă unul. În clipa 
următoare trăgea toată escadra cu înverşunare. Zaiaţ 
privea cu mirare, fără să poată pricepe ce se petrece. Apoi 
îşi zise în sine: „Marinarii fac exerciţii”, şi privi mai departe, 
liniştit, spectacolul ce se desfăşura înaintea sa. Fulgerări de 
salve, lumini de proiectoare, trombe de apă ţâşnind după 
explozia proiectilelor - un spectacol de toată frumuseţea. 

„Straşnic trag, aidoma ca la noi la tragerea de întrecere!” 
gândi Zaiaţ. 

Caporalul de schimb se apropie şi întrebă, somnoros, ce se 
petrece. 

— Fac exerciţii marinarii, răspunse Zaiaţ. 

Caporalul se scărpină, căscă şi spuse alene: 


— Mai ai o jumătate de ceas până la schimb. Vii singur, şi-l 
scoli pe Belonogov. Eu o să mai trag un pui de somn. Apoi 
cobori, fără grabă, de pe parapet. 

Nu trecu mult timp şi tirul încetă. Zaiaţ se duse să-şi 
trezească schimbul. Apoi se încălzi la corpul de gardă şi 
adormi buştean. 

Fu deşteptat din somn pe la patru dimineaţa. 

— lar la schimb”? mormăi el. 

— Ce schimb! Japonezul pofteşte să se războiască cu noi! 
E alarmă, compania iese la baterie. 

— Nu mai spune! se miră Zaiaţ. Vasăzică, aseară, când au 
tras marinarii, nu erau exerciţii, era chiar război? 

Soldaţii forfoteau în întuneric prin baterie. Ici şi colo 
licăreau felinarele de mână. Cazematele pentru pulbere şi 
de proiectile fuseseră deschise; servanţii se înghesuiau 
lângă tunuri; de pe toate se scoseseră prelatele. Undeva în 
întuneric se auzea glasul calm al lui Jukovski. Pe mare 
domnea o linişte desăvârşită. Escadra continua să lumineze 
intens cu proiectoarele. 

Zaiaţ îşi luă postul în primire lângă casa cu bani, înciudat 
de acea noapte agitată. Nu-i venea de loc să creadă că 
izbucnise războiul; socotea că totul nu era decât o 
pălăvrăgeală a soldaţilor. 

— Generalul Belii ne-a comunicat, începu Jukovski, 
lămurindu-i pe soldaţi, că japonezii au atacat flota noastră 
pe neaşteptate şi au torpilat trei nave. Din clipă în clipă 
putem să ne aşteptăm la un nou atac. Deci să fim cu ochii în 
patru pe mare, gata pentru a deschide focul. 

Zaiaţ ciuli urechea. 

— Cum, e război adevărat? Ei, atunci, chiar dacă scap cu 
viaţa, s-a zis pentru multă vreme cu Sevnţiand, îşi zise el 
tulburat. 

— Transmite servanţilor de la proiector să-l pună îndată în 
funcţiune, ordona cuiva în întuneric comandantul 
companiei. În caz de alarmă, să mă anunţaţi imediat şi să 
scoateţi oamenii la posturi. 


— Am înţeles, înălţimea voastră. 

După voce, Zaiaţ îl recunoscu pe feldwebelul1 9 
Nazarenko. 

Oamenii se îndepărtară şi Zaiaţ rămase din nou singur, 
păşind de colo-colo prin întuneric. 

Pe la opt dimineaţa, când ceața dimineţii începu să se 
ridice deasupra mării, numeroase fumuleţe se iviră la 
orizont, unul după altul. Mai multe torpiloare se repeziră în 
întâmpinarea lor. 

Ştabs-căpitanul Cij, care se afla la baterie, ordonă 
telemetriştilor să urmărească mişcările torpiloarelor care 
pesemne că porniseră în recunoaştere, sau se grăbeau să 
atace navele apărute. 

Deodată, la o mare distanţă de fumuleţele ce se tot 
apropiau, torpiloarele virară, făcând cale întoarsă şi 
semnalizând intens cu fanioanele. 

Ştabs-căpitanul crezu că fusese o alarmă falsă şi începu să 
coboare de pe parapet, când, deodată, tunurile de 12 țoli de 
pe cuirasatul amiral Petropavlovsk începură să bubuie, 
urmate imediat de artileria altor nave. Cij simţi deodată că 
se învârteşte pământul cu el; ca să nu cadă, fu nevoit să se 
sprijine de postul telemetrului: îşi dădu seama că sub ochii 
lui, prin pâcla dimineţii senine, însorite, înainta o întreagă 
escadră japoneză. 

Şuierul mereu crescând al obuzelor îl tulbură cumplit. 

Se repezi val-vârtej în jos şi se năpusti într-o cazemată de 
beton. Acolo, la adăpostul bolţii groase, îşi recăpăta 
cumpătul, dându-şi în sfârşit seama ce trebuia să facă: să 
trimită după comandantul companiei. 

La darea alarmei în baterii, soldaţii alergau grăbiţi din 
cazărmi la tunuri, privind în fugă exploziile proiectilelor. 

Pe drumul ce ducea spre baterie, veneau în goană Jukovski 
şi Boreiko, potrivindu-şi din mers ţinuta. Cij scoase un 
suspin de uşurare. 

— Telemetrul! răcni încă de departe Boreiko, cu glas gros, 
asurzitor, vrednic de pizmuit şi de un protodiacon. 


Telemetriştii se făcură una cu lunetele lor, îndreptându-le 
asupra navelor japoneze ce se conturau limpede în zare. 

— Cinci mii şase sute! strigă semnalizatorul, dând distanţa 
până la obiectiv. 

— Înălţător, două sute cincizeci; deriva, două la dreapta! 
comandă Jukovski, care ajunsese la baterie. 

Soldaţii se grăbiră să execute manevra de ochire cu 
tunurile, ale căror ţevi lungi şi subţiri se roteau încet, 
urmărind deplasarea escadrei. 

— Cinci mii patru sute! comunică din nou semnalizatorul. 

Cij îndrăzni să-şi părăsească adăpostul: cu un zâmbet 
încurcat ieşi înaintea lui Jukovski. 

— Ar fi trebuit să pregăteşti bateria pentru tragere, îl 
dojeni Jukovski cu răceală şi se urcă pe parapetul de la 
postul telemetrului. O clipă, Cij cuteză să păşească după el, 
dar şuierul unor noi proiectile îl făcu să coboare iar sub 
protecţia bolţii trainice de beton. 

Boreiko însă, lărgindu-şi umerii de atlet, umbla cu paşi 
mari prin baterie şi dădea cu glas tare comenzi: 

— Direcţia prova navei din capul formaţiei! 'Toate piesele 
acelaşi punct de ochire! Aţi înţeles, mama voastră de mânji? 
şi în aceeaşi clipă sări pe platforma ochitorului, verificând el 
însuşi ochirea. 

— Unde ţi-s ochii, nătărăule? strigă el soldatului speriat Ţi- 
am spus: asupra catargului, şi tu ai ochit în coş. Îndreaptă 
ţeava! Şi, dând tunarului un ghiont în coastă, Boreiko 
alergă în altă parte, fără a lua seama la proiectilele 
japoneze care şi încadraseră bateria. 

— Cinci mii două sute douăzeci! Cinci mii două sute! Cinci 
mii o sută optzeci! strigă mereu semnalizatorul, indicând 
distanţele. Jukovski privea mereu, prin binoclu, escadra 
japoneză. Aceasta mergea în două linii de şir, paralel cu 
coasta, în direcţia sud. În prima coloană erau cuirasatele; 
crucişătoarele şi alte nave de tip mai uşor veneau după ele, 
ceva mai departe. 


— Cinci mii o sută! Cinci mii optzeci! Cinci mii şaizeci! se 
auzea de la postul telemetrului. 

— Baterie, salvă! strigă Jukovski, ridicând mâna dreaptă în 
semn de luare aminte. 

— Baterie, salvă! repetă Boreiko la celălalt capăt al 
bateriei. 

Servanţii săriră de lângă tunuri spre parapet; ochitorii se 
aplecară înapoi, pe platformele lor, întinzând corzile 
percutoarelor, gata să tragă de ele cu putere; sergenţii-şefi 
de piese stăteau în spatele tunurilor, cu braţul drept ridicat 
şi cu ochii la comandant. 

Cij, care-şi scoase o clipă nasul din cazemată, sări imediat 
înapoi, astupându-şi urechile. 

— Foc! comandă Jukovski, repezind mâna în jos. 

— Foc! repetă Boreiko. 

Cinci vâlvătăi ţâşniră ca nişte fulgere din ţevile pieselor; o 
clipă după aceea bateria fu învăluită în norii groşi de fum 
albastru ai pulberii arse, ascunzând ochiului şi marea, şi 
coasta. Se răspândi un miros de silitră şi de pucioasă. 
Tunurile reculară zgomotos pe batiul înclinat al afetelor şi 
lunecară la loc. 

Fumul se risipea încet. Escadra japoneză se ivi din nou. 

Jukovski şi Boreiko duseră repede binoclurile la ochi: 
văzură desluşit patru trombe uriaşe de apă în jurul navei 
din capul formaţiei şi, în acelaşi timp, în dreptul coşului său 
de la mijloc ţâşni, mai întâi, o coloană neagră de fum, apoi 
alta, albă, de aburi. 

— Două scurte, două lungi, o lovitură! raportă 
semnalizatorul cu glas tare. 

— Lovitură în plin - sunt încadraţi ticăloşii! strigă bucuros 
Boreiko. 

— Da, i-am ardeiat bine. les aburi. Se pare că le-am 
avariat conductele, răspunse Jukovski. Alexandr 
Alexandrovici, nu vrei să ne admiri şi dumneata succesul? îi 
strigă lui Cij, care răsări din nou la lumina zilei. 


— Patru mii opt sute! Patru mii şapte sute! anunţa mereu 
semnalizatorul. 

— Înălţător două sute treizeci, aceeaşi derivă! comandă 
Jukovski. 

Ţevile pieselor se roteau din nou prin aer, urmărind 
deplasarea escadrei japoneze. 

Navele inamice se încinseră cu un brâu de fulgere şi de 
fum verde, uşor, ce se topea iute în aer. 

— Înălţimea voastră, japonezul trage! raportă 
semnalizatorul. 

— Adăpostiţi! comandă Boreiko. 

Vreo zece proiectile de calibru mare se prăvăliră în acelaşi 
timp peste baterie. Explodară în faţă, în spate, în lături. 
Fumul lor, înţepător, înecăcios, învălui bateria. Toată lumea 
fugi la adăpost; numai Jukovski stătea mereu pe parapet, 
iar Boreiko, jos, înjurând de mama focului, culegea schijele 
care cădeau pe lângă el, încă fierbinţi, şi le cerceta cu grijă. 

leşind din post, Zaiaţ se culcase în dormitor şi nici prin 
gând nu-i trecu să fugă la adăpost în clipa când japonezii 
deschiseră focul asupra colinei Elektriceski Utios. Totuşi, 
când un obuz se sparse aproape de tot, făcând geamurile 
ţăndări, ţâşni pe uşă afară. În clipa aceea, un proiectil trecu 
urlând pe deasupra lui şi se sparse cu un bubuit asurzitor în 
dosul bateriei. Înspăimântat, Zaiaţ se trânti fulgerător la 
pământ; apoi, aruncând o privire în jur, se repezi în goană 
spre baterie. Mânat din urmă de o serie de explozii care se 
succedară una după alta, sări cu capul în jos în cea dintâi 
cazemată întâlnită în cale. La intrarea acesteia, Cij privea 
speriat în lături şi Zaiaţ îl nimeri cu capul drept în pântec. 
Izbitura fu atât de puternică, încât ştabs-căpitanul, slab de 
nervi şi îngrozit la culme, căzu în nesimţire la pământ. 

Văzând că şi-a dat ofiţerul peste cap, Zaiaţ se înspăimântă 
într-atâta, încât sări îndată înapoi, afară din cazemată. În 
aceeaşi clipă nimeri în Boreiko. Dar pe uriaşul porucik nu 
era uşor să-l dobori - îl înşfăcă pe Zaiaţ de guler, îl zgâlţâi 
straşnic şi-i strigă fioros: 


— Ce-i cu tine, Zaiaţ? Ai căpiat? Ce dracu cauţi aici? Marş 
la cazemata din colţ. Stai acolo, la postul de prim ajutor! 

— Şi, ca să ia aminte altă dată, îl blagoslovi după ceafă cu 
o scatoalcă atât de zdravănă, încât Zaiaţ abia se ţinu pe 
picioare. 

După ce-l milui astfel, Boreiko se duse să-l vadă pe Cij şi-l 
găsi întins la pământ. Doi soldaţi se sileau să-l readucă în 
simţiri. 

— Ce s-a întâmplat? întreba porucikul, mirat. 

— Înălţimea voastră, Zaiaţ s-a repezit ca un nebun în 
cazemată şi a lovit cu capul în burtă pe Înălţimea sa. Iar 
domnul ştabs-căpitan a leşinat, îi raportară soldaţii. 

— Să vină felcerul, să-l aducă în simţiri, ordonă Boreiko şi 
se duse la Jukovski. 

— A leşinat Cij, îi raportă el amuzat comandantului. 
Prostul de Zaiaţ l-a lovit din fugă şi el de spaimă s-a muiat 
pe loc, ca o muiere. 

— Ai spus să fie chemat felcerul? Bine. Hai să tragem 
înainte, răspunse scurt căpitanul. 

Japonezii îşi deplasară tirul asupra escadrei şi bateria 
deschise din nou un foc viu asupra lor. 

De îndată ce bombardamentul asupra Utiosului încetă, pe 
drumul care venea de la Zolotaia se ivi o trăsură, încadrată 
de o escortă de călăreţi. Încă de departe se zăriră reverele 
roşii ale mantalelor de general. Zece minute mai târziu, 
trăsura ajunse la Elektriceski Utios; din ea coborâră Stessel 
şi Belti. Împieptoşat, cu capul sus, Stessel îşi luă un aer 
impunător. După ce primi raportul de la Jukovski, salută 
trupă cu glas tare. Oamenii răspunseră răzleţ. Stessel se 
încruntă. 

— Hm, cum poţi să faci război cu asemenea oameni? 
Culmea, sunt ostaşi în termen şi habar n-au nici măcar cum 
se răspunde la salut! Aveam de gând să-i răsplătesc cu 
crucea Sfântul Gheorghe pentru acţiunea de azi, dar acum 
m-am răzgândit. Mai întâi să înveţe să răspundă la salut ca 


lumea. Ce, în compania dumitale nu e nici cea mai mică 
disciplină?! strigă el arţăgos, adresându-i-se lui Jukovski. 

În aceeaşi clipă privirea lui se opri asupra lui Boreiko; 
acesta nu-şi putea stăpâni zâmbetul. 

— Şi dumneata, porucikule, de ce râzi? De ce nu eşti în 
ţinută reglementară? 

Boreiko îşi privi ţinuta mirat. 

— Unde ţi-e sabia? se răsti Stessel. 

— Ce să fac cu sabia, excelența? replică porucikul calm; să 
tai cu ea cuirasatele japoneze? 

— Ce este? Ţinută nereglementară! ţipă Stessel, scos cu 
desăvârşire din sărite. La arest! Pleacă! 

— Excelenţă, eu le-am dat voie domnilor ofiţeri să nu 
poarte săbii în timpul tragerilor reale: sabia îi împiedică în 
mişcări, când trebuie să se suie pe afet ca să verifice 
ochirea, interveni Belii. 

— E nereglementar... nereglementar! Debandadă! Ordin 
observator scris, da! orăcăia într-una Stessel. 

Toţi îl priveau tăcuţi. 

— Aţi observat lovituri în navele inamice? Bateria are 
răniţi? întrebă Stessel, după ce se mai linişti. 

— Au fost observate trei lovituri directe în cuirasatul din 
capul formaţiei inamice. Bateria n-are răniţi, raportă 
Jukovski. 

Stessel ascultă distrat răspunsul şi apoi se urcă pe 
parapet. 

Între timp, japonezii se apropiaseră din nou de Port- 
Arthur. Şuierul sinistru al unui proiectil sfâşie aerul. Pe 
neaşteptate, Stessel manifestă cel mai viu interes pentru 
principiul de construcţie al telemetrului şi dintr-un salt 
ajunse în amplasamentul lui. Urmându-i pilda salvatoare, 
Vodeaga şi Dmitrievski, care îl însoțeau, se strecurară într-o 
clipă tot acolo. Ceilalţi ofiţeri din suita generalului se 
grăbiră să coboare de pe parapet. Doar Belii şi Jukovski 
ramaseră pe loc, continuând să observe manevrele escadrei 
japoneze. 


Obuzul se izbi de pământ în faţa bateriei, însă nu făcu 
explozie. Toţi răsuflară uşuraţi. Stessel se ivi din nou pe 
parapet, măsurându-l în lung şi în lat cu paşii. 

— Japonezii se apropie, îi raportă Dmitrievski. 

— Da; trebuie să ne întoarcem imediat la Zolotaia. De 
acolo tot teatrul de luptă este mai clar şi sunt posibile 
legături cu toate bateriile. Domnilor, să plecăm chiar acum 
înapoi, se grăbi Stessel. 

Trăsura generalului nu străbătuse nici jumătate din drum, 
când o ploaie de obuze japoneze se abătu iar peste Utios şi 
peste drumul spre Zolotaia. 

De la baterie se vedea cum întreaga escortă de călăreţi ce- 
l însoțea pe general se năpusti deodată la vale, întrecând în 
galop trăsura generalului. Aruncând priviri îngrozite spre 
mare, Stessel stătea în picioare şi-şi izbea de zor vizitiul 
după ceafă. Caii, speriaţi de o explozie mai apropiată, o 
luară nebuneşte la goană. 

Privind scena, Boreiko râse zgomotos. 

— Halal viteji! Când totul e liniştit, sunt vulturi, dar când 
şuieră obuzele, se prefac în curci plouate. 

— N-ai putea să vorbeşti mai încet, Boris Dmitrievici? Nu 
uita că te aud ostaşii, îl dojeni Jukovski. Mai bine du-te de 
vezi ce-i cu Cij: nu cumva o fi murit de spaimă? 

Boreiko îl găsi pe Cij gemând jalnic. 

— Ei, nu vă simţiţi mai bine? mormăi Boreiko. 

— Vai, nu! Cred că o să dau în peritonită, după asemenea 
izbitură în pântece. Îndată ce mă fac bine, îl snopesc în 
bătăi pe afurisitul ăla de Zaiaţ, ca altă dată să se uite bine 
pe unde fuge. 

— N-are nici o vină; era emoţionat, ca şi dumneavoastră. 

După ce mai traseră două-trei salve asupra coastei, 
japonezii pieriră în larg. 

— Încetarea! Ştergeţi piesele! ordonă Jukovski. 

După ce făcu rânduială peste tot, Jukovski adună trupă în 
front şi-i mulţumi cu glas tare pentru felul în care-şi făcuse 
datoria. 


— Slujim voioşi! răspunseră ostaşii veseli, într-un glas. 

— Ei, aşa trebuia să-i răspundeţi generalului. Acum aţi 
rămas fără cruce, îi mustră Jukovski. 

— Mai avem prilej să o câştigăm, îi răspunse Boreiko în 
locul lor: şi crucea Sfântul Gheorghe, şi crucea de lemn. 
Câteva din cea dintâi; din a doua, cred, mai multe. 

— Rupeţi rândurile! comandă căpitanul, lăsând oamenii 
liberi. Şi el cobori în cazemată. 

Într-un beci adânc, plin cu butoaie de varză acră, de 
castraveți muraţi, de carne sărată şi alte provizii, care 
deservea bateria şi compania, se adunase în timpul 
canonadei toată suflarea din Utios oare nu făcea serviciul 
de front: furieri, artelnici, magazioneri, fierari, croitori şi 
ceilalţi oameni din serviciul auxiliar. În fruntea lor se afla 
însuşi feldwebelul companiei, Denis Petrovici Nazarenko, pe 
care Jukovski îl lăsase să supravegheze ordinea din spatele 
liniei de foc. Tot acolo, în beci, pe o bancă, şedea demnă 
nevasta lui, o femeie roşie în obraz, cu fiica ei Şurka, o fată 
voinică de şaisprezece ani. 

După ce tunurile amuţiră, toţi cei din beci ieşiră la lumină. 

— Vă felicit pentru felul cum v-aţi făcut datoria! le strigă 
Boreiko, în glumă. 

— Slujim voioşi! răspunseră „eroii”, cam ruşinaţi. 

Sprijinit de un ostaş, Cij se apropie încet de ei. Nu-şi putea 
veni de loc în fire şi-şi pierduse înfăţişarea fercheşă. Înainte 
de toate, îi ceru lui Jukovski să-l trimită în judecată pe Zaiaţ 
„pentru lovirea premeditată a superiorului”. 

— O, doamne! Ce tot vorbeşti, Alexandr Alexandrovici? Păi, 
când a dat peste dumneata nu vedea nimic de speriat ce 
era. la judecă mai bine! Hai, trage-i o săpuneală şi lasă-l în 
pace, răspunse Jukovski, mirat de înverşunarea lui Cij. 

— Ba nu; a fost un atac premeditat, săvârşit de un soldat 
evreu împotriva unui ofiţer rus. Trebuie să admiteţi că este 
în joc onoarea uniformei; vă rog să-l daţi în judecată, stărui 
Cij. 


— Dragă, încă nu ţi-ai venit pe deplin în fire; odihneşte-te, 
linişteşte-te, şi apoi vom sta de vorbă, răspunse Jukovski, 
nefiind de acord cu el şi se îndepărtă, văzându-şi de treburi. 

— Ei bine, atunci am să mă răfuiesc cu Zaiaţ, aşa cum ştiu 
eu! se îndărătnici Cij. 

Tocmai în clipa aceea, spre ghinionul lui, Zaiaţ trecu 
şchiopătând pe aproape. 

— Zaiaţ, la ordin! îl strigă ofiţerul. 

Soldatul se apropie şi se opri, privindu-l speriat. 

— Mă, secătură, cum ai îndrăznit să dai peste mine? zbieră 
ştabs-căpitanul. 

— Vă cer iertare, înălţimea voastră; n-am făcut-o dinadins; 
eram tare speriat, bolborosi Zaiaţ. 

— Minţi, jidov puchinos, dinadins m-ai lovit! şi rostind 
aceste cuvinte, Cij îl izbi cu sete în obraz. 

Lovitura fu atât de violentă, încât Zaiaţ abia se putu ţine 
pe picioare. Din nasul strivit şi din buze îi ţâşni sângele; 
lacrimile îi şiroiau. Imobilizat însă de disciplină, stătea în 
poziţia de drepţi. 

Cij continua să-l lovească într-una, cu sete, până când 
Zaiaţ se clătină şi începu să se lase încet jos. 

— Drepţi, lepră! răcni ştabs-căpitanul şi după ce-l izbi de 
mai multe ori cu piciorul, se îndepărtă. 

Soldaţii priveau de departe sălbatica răfuială şi îndată ce 
ofiţerul pieri din vedere, săriră în ajutorul lui Zaiaţ. Îl 
ridicară de jos şi-l duseră în cazarmă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Boreiko, ivindu-se pe 
neaşteptate. 

Soldaţii îi raportară ce se petrecuse. 

— Duceţi-l în cazarmă, ajutaţi-l să se dezmeticească şi 
spuneţi-i lui Rodionov să vină la mine, ordonă Boreiko. 

Când se prezentă feuerwerkerul2 0 Rodionov, tot atât de 
voinic şi de vânjos ca şi porucikul său, Boreiko, rostind 
cuvintele rar, grav, îi ordonă: 

— Spune feldwebelului că Zaiaţ e mutat în plotonul meu. 
Scuteşte-l de toate corvezile timp de trei-patru zile. Spune-i 


lui Zaiaţ să nu mai dea ochi cu ştabs-căpitanul. Şi dacă Cij 
se mai atinge de el, o să vorbesc eu cu dânsul. 

— Am înţeles! Zaiaţ are să ne fie de folos în ploton, e 
meşter la toate, răspunse Rodionov. 

Stessel şi Belii se întoarseră de la Utios la Zolotaia cu 
sufletul la gură, descumpăniţi. Însoţitorii lor opriseră 
anevoie caii speriaţi abia în preajma bateriei, salvându-i pe 
cei doi generali de primejdie. 

— Am scăpat ieftin, rosti Stessel, oftând uşurat. Altă dată 
mă duc călare: cu un cal te strecori mai lesne decât cu doi, 
mai ales când ai un vizitiu prost şi fricos. 

— Ei, slavă domnului că s-a sfârşit cu bine, răspunse Belii 
împăciuitor. 

Chiar la începutul duelului de artilerie, un proiectil 
japonez de 12 țoli nimerise într-o cazemată de la bateria 
13, străbătuse un strat de pământ gros de un stânjen şi 
jumătate, străpunsese o lespede de beton de doi arşini şi 
explodase, omorând trei soldaţi şi rănind grav alţi doi. 

De îndată ce canonada încetase, comandantul bateriei, 
căpitanul Zeiţ se gândi să facă un parastas pentru cei ucişi, 
aşa că fu chemat un preot de la Comandamentul Artileriei. 

Când Stessel şi Belii se dădură jos din trăsură şi se 
apropiară de baterie, compania lui Zeiţ se aliniase în front. 
Preotul, un bătrânel cărunt, slujea parastasul lângă 
cadavrele acoperite cu mantale, cădelniţând de zor. Zeiţ 
stătea cu ofiţerii săi în faţa frontului, urmărind cu coada 
ochiului apropierea superiorilor. 

Soldaţii, în poziţie de drepţi, îşi ţineau chipiurile pentru 
rugăciune, pe braţul stâng, îndoit. O expresie aspră şi 
dureroasă stăruia pe chipurile lor. Răsunau suspine grele; 
mâinile le erau în continuă mişcare, făcând semnul crucii. 
Bătrânelul în anteriu intona jalnic „veşnica pomenire pentru 
ostaşii răposaţi întru Domnul”, iar corul îi ţinea isonul 
tărăgănat şi solemn. 

Generalul Stessel se apropie de morţi, făcu trei plecăciuni 
adânci, atingând pământul cu mâna şi apoi trase la o parte 


mantalele care îi acopereau şi le dădu cea din urmă 
sărutare. 

Preotul se grăbi să termine parastasul, îngăimând în pripă 
rugăciunile. 

De îndată ce isprăvi, Stessel luă cuvântul către ostaşi: 

— Fraţilor! Inamicul perfid ne-a atacat pe neaşteptate, dar 
nu ne-a surprins nepregătiţi. Azi, aţi văzut cu ochii voştri 
cum loveau obuzele noastre vasele japoneze. Cugetul 
vostru să nu se întunece în urma acestor prime jertfe ale 
războiului. Odihnească-se-n pace eroii, care şi-au dăruit 
viaţa pentru credinţă, ţar şi patrie. Să nu facem de ruşine 
pământul Rusiei şi pe tătucul ţar. Pentru bărbăţia de care 
aţi dat dovadă în ziua de azi, răsplătesc douăzeci de ostaşi 
cu crucea Sfântul Gheorghe. Ura! 

— Ura! răspunseră soldaţii, posomorâţi, dar toţi într-un 
glas, tunător. 

— Ei, aşa unire într-un glas mai zic şi eu! Nu-i la fel cu cea 
din vale. Cu asemenea viteji îi strivim pe stârpiturile de 
japonezi ca pe nişte muşte! strigă generalul entuziasmat. 

— Excelenţă, cui dăm decoraţiile? Bateria n-a tras azi şi 
oamenii au stat adăpostiţi în cazemate! îl întrebă Zeiţ. 

— Ei, aveţi destui viteji, slavă domnului. Alegeţi pe cei mai 
destoinici. Feldwebelul, subofiţerii şi ceilalţi gradaţi vor fi 
decoraţi, fireşte, înaintea tuturor. 

— Excelenţă! Vine guvernatorul general cu statul său 
major! îi raportă luniţki lui Belii. 

Stessel începu să se agite. 

— Compania să se alinieze de-a lungul bateriei! Domnii 
ofiţeri să treacă în front! Preiau comanda, dispuse el. 

Ostaşii se aliniară. Numai Tahatelov întrebă nedumirit: 

— Dar japonezii? Dacă se apropie iar de coastă n-o să 
putem deschide imediat focul asupra lor; o să treacă prea 
mult timp până vor ajunge soldaţii la piese. 

— Colonele, întrebarea n-are rost, i-o reteză Stessel. 
Principalul este să-l întâmpinăm pe guvernatorul general 
aşa cum se cuvine şi pe urmă vom vedea noi. 


Când Alexeev ajunse la baterie, compania îl aştepta în 
front. 

— Companie, drepţi! pentru onor spre dreapta, prezentaţi 
arm!'! comandă Stessel. 

— Bună ziua, dragă Anatoli Mihailovici, îl salută 
guvernatorul. La cel dintâi bubuit al tunurilor, excelența 
voastră vă şi aflaţi la cea mai primejduită baterie. Bună 
ziua, artilerişti! Vă mulţumesc pentru vitejia de care aţi dat 
dovadă. Azi, chiar de la început i-aţi băgat în sperieţi pe 
japonezi cu loviturile voastre bine ţintite. 

— "Ţin de datoria mea să aduc la cunoştinţa excelenţei 
voastre că brava noastră escadră a luptat de asemenea cu 
eroism. Tirul artileriei de pe nave a lovit inamicul în plin. 
Amiralul 'Togo trebuie să fi avut pierderi mari. Binevoiţi a 
primi felicitările mele pentru strălucita acţiune a 
marinarilor! răspunse Stessel, măgulind cu dărnicie: 
cunoştea dragostea pentru marină a guvernatorului 
general. 

— Îngăduiţi-mi să aduc mulţumiri excelenţei voastre din 
partea marinarilor pentru o atât de înaltă apreciere a 
operaţiunilor eroicei noastre flote. Voi fi fericit să aduc la 
cunoştinţa iubitului nostru suveran mişcătoarea frăţie 
dovedită între armata de uscat şi marină. 

După aceea, excelenţele lor se sărutară solemn de trei ori. 

Amiralul vizită bateria, mulţumi din nou ostaşilor şi se 
pregăti să plece în oraş. 

— Ei, acum putem şi noi să mergem pe la casele noastre. 
Dumneata, Vasili Feodorovici, exprimă mulţumiri soldaţilor 
şi ofiţerilor pentru felul cum şi-au făcut datoria şi să vină 
trăsura. Se pare că stârpiturile de japonezi au plecat de-a 
binelea. 

În trăsură, cei doi generali, flataţi de laudele 
guvernatorului, îl ridicau şi ei în slăvi, care mai de care, pe 
el şi pe marinarii lui. 

— E foarte inteligent. Se cunoaşte că în vinele lui curge 
sânge împărătesc, îl admiră Stessel. 


— Dacă toţi marinarii ar fi ca el, n-am fi păţit ruşinea de 
noaptea trecută, îi ţinea hangul Belii. 

— Ei, nu e mare nenorocire. E adevărat că marinarii au 
cam stat gură cască, dar vasele vor fi reparate şi flota îşi va 
recâştiga potenţialul de luptă. Numai să rămână Alexeev în 
Port-Arthur, spuse Stessel gânditor. 

— Totuşi, trebuie să organizăm o legătură mai strânsă cu 
marina. Ştim prea puţin din ceea ce se petrece la ei. 

— E nevoie de o legătură mai strânsă, dar trebuie să fim 
cu ochii în patru ca să nu ni se suie în cap marinarii. 

— Bine, dar şi guvernatorul general e marinar. 

— Înainte de toate e guvernator. De aceea trebuie să 
iubească nu numai marina, ci şi armata de uscat. Atitudinea 
lui de azi confirmă acest lucru. Am ajuns şi la 
comandament. 

Luându-şi rămas bun de la Belii, Stessel îi aminti din nou 
de Elektriceski Utios: 

— Vasili Feodorovici! Te rog să supraveghezi mai 
îndeaproape oamenii din bateria 15; să aibă mai multă grijă 
de ţinuta lor. Parcă n-ar fi o companie, ci o turmă de muieri. 
Dacă ai să găseşti de cuviinţă, propune pentru decorare 
grade inferioare şi ofiţeri. Dar, auzi, cu mult discernământ. 

— Jukovski şi Boreiko sunt printre cei mai buni ofiţeri de 
artilerie ai mei. Desigur am să-i propun pentru decorare. 
Trebuie să fie şi printre canonieri şi printre feuerwerkeri 
oameni vrednici de răsplată, răspunse Belii. 

În oraş, Stessel găsi o forfotă neobişnuită. Treziţi din somn 
de canonadă, de îndată ce-şi dăduseră seama că izbucnise 
războiul, locuitorii Port-Arthurului se repeziseră în beciuri 
şi în pivnițe, ferindu-se de obuzele duşmane, iar după ce 
încetă bombardamentul, se îndreptară spre gară. 

Oamenii ieşeau din case cu lucruri şi cu boccelele făcute în 
grabă. Birjele, rikşele21 şi culii22 chinezi erau împovăraţi 
peste măsură. Curând, în jurul gării luă fiinţă o tabără 
uriaşă de refugiaţi. Pe linii stăteau pe mai multe şiruri 


vagoane de marfă ticsite de lume, dar nu se găseau 
locomotive pentru ele. 

Ceva mai departe staţionau unităţi din divizia a 4-a care 
tot aşteptau să pornească la drum. Soldaţii îşi puseseră 
armele în piramidă. Aprinseseră focuri şi, aşteptând 
comanda pentru îmbarcare, hoinăreau în jurul gării. Ofițerii 
înfulecau de zor gustări şi se cinsteau cu băutură la bufet. 
Fanfara unui regiment de tiraliori cânta zgomotos ca să 
ridice moralul trupei. 

Ajuns în gară, Stessel se repezi, înainte de toate, spre 
mulţimea de refugiaţi, strigându-le că sunt laşi, nemernici şi 
trădători. Fără să se sinchisească de vorbele sale, femeile, 
cu lacrimi în ochi, cu plânsul pe buze, se strânseră în jurul 
lui cerându-i să ia măsuri ca să fie evacuate cât mai 
degrabă din Port-Arthur, într-un loc ferit de pericol. 
Neputând să le ţină piept, generalul se refugie în biroul 
gării unde ordonă să se evacueze cât mai grabnic femeile 
cu copii. „Aveţi un ceas pentru treaba asta. Dacă peste un 
ceas nu le-aţi expediat, şeful de gară şi ajutorul său vor fi 
trimişi înaintea Curţii marţiale”, îi ameninţă el pe slujbaşii 
din gară. Apoi se îndreptă spre trupă. 

La ivirea temutului general, soldaţii şi ofiţerii se repeziră 
la locurile lor. 

Comandantul unui batalion, un căpitan scund cu faţa 
împietrită de spaimă, se apropie de el ca să dea raportul, 
dând onorul din mers cu sabia. Dar generalul nici nu-l lăsă 
să înceapă. 

— Ăsta nu e batalion, e bordel! răcni el. lar dumneata 
căpitane, eşti un papă-lapte! De ce n-ai îmbarcat batalionul 
până acum? 

— Trenul a fost afectat pentru transportul populaţiei civile, 
excelenţă. 

— Cine l-a afectat? Cum ai putut să îngădui una ca asta? 

— E vorba de femei şi copii. Noi, oricum, suntem ostaşi. 

— Asta nu-i unitate, e bordel! O repet. Dacă nu vi s-a putut 
pune la dispoziţie un tren, trebuia să porniţi pe jos. 


— Am mărşăluit toată noaptea, excelenţă, şi ni s-a trimis 
ordin să ne întoarcem, se dezvinovăţi căpitanul. 

— Celelalte batalioane unde sunt? 

— Au plecat, excelenţă. 

— Eşti un zănatic, un molâu, nu ofiţer! O sută de oameni 
să fi băgat într-un vagon în loc de patruzeci! Pe acoperişuri 
să-i fi suit şi tot să fi plecat! Hai, porneşte numaidecât în 
marş până la gara următoare; la nevoie rămâneţi acolo 
peste noapte. 

— Dar n-avem nici corturi, nici bucătării. 

— Fleacuri! Noi am făcut toată campania din China fără 
corturi şi fără bucătării. Batalion, la dreap-ta! Înainte, 
marş! 

Fanfara intonă un marş asurzitor; companiile se puseseră 
în marş. Căpitanul alergă repede după ele, dând cu glas 
piţigăiat comenzi pentru cadență. 

După ce se răfui astfel cu batalionul, Stessel intră iar în 
gară. Observă printre refugiaţi câţiva chinezi şi ordonă 
îndată: 

— Pe chinezi să-i zvârliţi jos din tren. Nu-i lăsaţi în 
vagoane. Să plece din Port-Arthur cum or şti. 

Apoi generalul îşi aduse aminte de civili: 

— Să fie daţi jos şi derbedeii ăştia. În primul rând se vor 
îmbarca familiile domnilor ofiţeri şi funcţionari, pe urmă ale 
celorlalţi, şi numai ruşi. Rotmistru Vodeaga, vei 
supraveghea executarea, ordonă generalul şi se sui în 
trăsură, plecând spre casă. 

Vera Alexeevna îl întâmpină în uşă. I se aruncă de gât, îl 
sărută de mai multe ori şi chiar făcu semnul crucii asupra 
lui. 

— Anatole, eşti un adevărat erou. Am şi aflat ce viteaz ai 
fost sub foc, la baterii. Numai tu rămăseseşi pe parapet, pe 
când toţi ceilalţi se ascunseseră. Până şi guvernatorul 
general a fost uimit de curajul tău. Eşti însă dator să te 
păzeşti pentru binele Rusiei. Dacă, doamne fereşte, mori, 
cine o să te poată înlocui la Arthur? ciripea generăleasa. 


— Ei, la baterii am fost destul de prudent deşi, drept să-ţi 
spun, am trecut acolo prin câteva clipe destul de neplăcute: 
schijele şuierau într-una. Dar Cel-de-sus s-a milostivit; iată, 
sunt viu şi nevătămat, răspunse Stessel, întrerupând discret 
vorbăria soţiei sale. 

Răzbind printr-o crăpătură din obloanele ferestrei, o rază 
de soare lunecă pe obrazul femeii din pat şi o trezi din 
somn. 

Ea se întinse, căscă zgomotos, sări cu hotărâre jos din pat 
şi deschise obloanele. Ziua senină, însorită, umplu toată 
odaia cu oglindirile vesele ale mării. 

Riva se uită afară, la rada interioară ce se întindea în faţa 
ei, la colinele cenuşii din jur, la Oraşul-Vechi şi la Oraşul- 
Nou de pe țărm. Atenţia îi fu atrasă de două nave care 
stăteau într-o poziţie ciudată, aproape de mal, la ieşirea din 
rada interioară. Îşi dădu seama îndată că sunt cele două 
cuirasate 'Ţesarevici şi Retvizan pe care le cunoştea bine. 
Până atunci nu văzuse niciodată nişte nave atât de aproape 
de țărm. Nelipsiţii ei adoratori, marinarii, îi spuseseră 
adesea ce periculoasă era apropierea navelor mari de mal. 

„Pesemne că noaptea au încercat să intre în rada 
interioară şi s-au împotmolit”, se gândi ea, aducându-şi 
deodată aminte de comandantul cuirasatului Ţesarevici, 
căpitanul de rangul I Grigorovici, bărbat între două vârste, 
foarte prezentabil, pe care marinarii din Port-Arthur îl 
socoteau omul cel mai deştept, ca şi de comandantul navei 
Retvizan, căpitanul de rangul | Şensnovici, un bărbat şiret, 
având ceva de ţigan în înfăţişare şi fiind privit ca unul dintre 
cei mai buni ofiţeri ai escadrei din Port-Arthur. 

Săturându-se de priveliştea navelor, Riva se apropie de 
oglindă. Privirea îi lunecă peste chipul oacheş, delicat, de 
meridională, cu ochi mari, căprui, aproape negri, cu nas 
subţire, grecesc şi cu buze roşii, umbrite de un pufuşor 
negru; pe urmă cobori spre gâtul frumos, spre umerii şi 
spre sânii tari, mândria ei. Era mulţumită de sine. 


După ce se cercetă astfel, hotări să-şi facă toaleta de 
dimineaţă. La clinchetul clopoţelului de argint, cu dragoni 
încolăciţi în jurul lui, în cameră se ivi o mică chinezoaică; 
părea o păpuşă mare, cu obrăjorul frumos, de porțelan. 
Făcând mereu plecăciuni adânci şi stâlcind fără milă 
vorbele ruseşti, ea ciripi salutul de dimineaţă. 

— Adu-mi să mă spăl! porunci Riva. 

Pe neaşteptate, dinspre mare răsunară bubuituri. De la 
fereastră se vedeau fumuleţele salvelor trase de pe navele 
escadrei, aflate în strâmtoarea îngustă dintre colina 
Zolotaia şi Tigrovka. Deodată, o trombă înaltă de apă ţâşni 
în bazinul interior, ceea ce o ului cu desăvârşire pe Riva. 

— Ce o fi căzut în apă, aşa de mare? se întrebă ea 
nedumerită. 

O volbură de fum negru care ţâşni lângă gară, urmată de 
bubuitul exploziei, o făcu să-şi dea seama ce se întâmpla. 

— Trage cineva! exclamă ea, speriată. 

— Zapanezi, zapanezi, resboi cu rus, bâigui chinezoaica. 

— Care război? Ce tot îndrugi acolo? 

— Nopte zapanezi făcut resboi pe mare. 

— Ptiu, toanto, de ce nu mi-ai spus nimic până acum? se 
burzului Riva. A izbucnit războiul şi ea tace ca o momâie! 
Mă-ntreb, când o să fii şi tu mai isteaţă? Turui verzi şi 
uscate, dar despre război nu spui o vorbă. 

Îmbrăcându-se în grabă, Riva ieşi în stradă. Pe cheiul 
Oraşului-Nou se adunase o mulţime curioasă care urmărea 
mersul bătăliei. Ziua însorită, ca un ocean de lumină, era 
atât de frumoasă, încât nu-ţi venea să crezi că izbucnise 
groaznicul război. Canonada ce se desfăşura înaintea 
ochilor părea un exerciţiu de luptă; doar atunci când un 
proiectil explodă pe țărm şi împroşcă mulţimea cu schije, 
oamenii, înspăimântați, o rupseră la fugă. Riva zări un 
matroz de pe Retvizan şi se apropie de el, întrebându-l ce 
se petrecea. 

— E război, domnişoară! Noaptea trecută, japonezul ne-a 
atacat pe neaşteptate, răspunse marinarul, posomorât. 


— Sunt pierderi mari? 

— Doi inşi au dispărut fără urmă, iar adineauri, au dus trei 
răniţi la spital. 

— Matrozi, ori ofiţeri? 

— Numai matrozi, că ofiţerii lipseau. Uite, acuşi poate să 
cadă şi vreun ofiţer rănit. Japonezul trage amarnic asupra 
cuirasatului Retvizan şi Ţesarevici, lămuri matrozul ceva 
mai vorbăreţ. 

— Dar de ce s-au apropiat de mal? 

— Ca să nu se scufunde. 

— Cum, să nu se scufunde? întrebă cu spaimă Riva. 

— Noaptea, japonezul a lovit cu torpile cuirasatele 
Retvizan la prova, Ţesarevici la pupa, iar Pallada drept în 
compartimentul maşinilor. Le-au remorcat la apă mică, şi 
acum japonezul vrea să le facă praf. Dar nici navele noastre 
şi nici bateriile de coastă nu se lasă: trag şi ele asupra 
japonezului, şi încă cum! O să-l alungăm repede, isprăvi 
matrozul. 

Riva era amărâtă de toate cele auzite. Se gândea la iubitul 
ei, locotenentul Dukelski, aflat pe bordul cuirasatului 
Petropavlovsk. 

— Pe Petropavlovsk totul e în ordine? întrebă ea. 

— Deocamdată, de pe Petropavlovsk n-a venit nici o veste 
rea. 

Între timp, canonada de pe mare luă sfârşit; mulţimea se 
strânse din nou lângă debarcaderul la care soseau mereu 
şalupe cu motor de la diferite nave ale escadrei, aducând 
răniţi. Capetele lor pansate, gemetele, stârneau 
curiozitatea plină de îngrijorare a mulţimii. Toţi căutau să 
se strecoare cât mai aproape de brancarde, să afle cine şi 
cum fusese rănit. 

O dată cu răniții, erau debarcate şi trupurile celor morţi, 
acoperite cu „pavilionul sfântului Andrei”. Ici-colo în 
mulţime unii îşi făceau semnul crucii; cineva suspină 
amarnic. Emoţionată, Riva îşi suflă şi ea nasul în batistă şi 
începu să păşească de colo-colo căutând ofiţeri cunoscuţi. 


În cele din urmă, îl zări pe Andriuşa Akinfiev, un miciman 
rumen în obraz. Deşi nu-l cunoştea, faţă de împrejurările 
neobişnuite hotări să apeleze la el. 

— Domnule miciman, v-aş ruga să mă luaţi şi pe mine la 
escadră, îl rugă ea. 

— Scuzaţi, doamnă, dar femeile n-au ce căuta pe o navă de 
război în timpul luptei, o refuză ofiţerul cu asprime. 

— Dar eu nu vreau să mă urc pe nici un vas; aş vrea doar 
să privesc escadra. 

— O curiozitate nelalocul ei, doamnă, răspunse Akinfiev, 
neînduplecat. 

Tocmai atunci, se apropie de ei cu o şalupă un cunoscut al 
Rivei, locotenentul Maleev de pe cuirasatul Sevastopol. 
Zărindu-l, Riva îl rugă şi pe el acelaşi lucru. 

— Şi unde vrei să te duc, Rivocika? 

— Doar până la strâmtoare; de acolo privesc escadra, şi pe 
urmă mă aduci înapoi cu o barcă. 

— Fie! Andriuşa, îi spuse locotenentul lui Akinfiev, 
raportează lui lurasovski: s-a aprobat mutarea mea şia ta 
pe torpilorul Straşnâi. Rivocika, urcă în barcă. Dar să fim 
înţeleşi: mai încolo de Tigrovâi nu te duc. 

— Bine, se învoi Riva. 

— Înainte! comandă locotenentul. Barca începu să lunece 
pe oglinda golfului. 

Oraşul-Vechi şi Oraşul-Nou, despărțite prin văiuga 
pârâului Lunha şi prin colina Perepiolka, priveau 
îngândurate, parcă îngustându-şi ochii sub razele vii ale 
soarelui, cu apele neclintite ale golfului, sub un văl uşor de 
pâclă. 

Riva asculta în tăcere povestirea lui Akinfiev, care se 
urcase în aceeaşi barcă, despre atacul pe care-l dăduseră 
noaptea torpiloarele japoneze împotriva escadrei ruseşti. 

Barca acostă lângă un mic debarcader aflat în strâmtoarea 
care despărţea limba joasă de nisip de la Tigrovâi Hvost de 
masivul stâncos al colinei Zolotaia. Escadra intră în rada 
interioară. Cele dintâi trecură torpiloarele, printre care se 


afla Straşnâi, pe care se îmbarcă Akinfiev. Micimanul 
strânse bărbăteşte mâna lui Maleev şi o salută rece pe Riva, 
ducându-şi mâna la vizieră, încruntat. Era atât de comic, 
încât şi Maleev şi Riva izbucniră într-un râs zgomotos. Riva 
îi întinse prietenoasă mâna. Akinfiev roşi, i-o strânse uşor şi 
urcă în fugă scara torpilorului. 

După torpiloare, veneau crucişătoarele uşoare Novik şi 
Baiani, după care, la remorcă, trecură încet masele uriaşe 
ale cuirasatelor Când se apropie şi Petropavlovsk de barcă, 
Riva se uită cu atenţie la ofiţerii de pe punte. Curând, 
desluşi silueta robustă a lui Dukelski: acesta stătea pe 
puntea de comandă, aproape de balustradă. Riva flutura 
mereu batista, căutând să-i atragă atenţia. Maleev îi întinse 
pâlnia megafonului. 

— Salutare, Rivocika, azi iau masa la tine! răspunse vesel 
locotenentul în megafon. 

— "Te aştept! răspunse ea, surprinzător de tare, şi scutură 
pâlnia în semn de salut. Nava Petropavlovsk trecu încet prin 
faţa lor. 

Ajunsă acasă, Riva se apucă îndată să pregătească masa. 

Era legată de Dukelski printr-o veche prietenie. Încă în 
1901, târâtă de un şuvoi de negustori aventurieri şi 
speculanţi, de toate felurile, îşi părăsise oraşul natal, Odesa, 
plecând cu „stabilimentul condus de madame Schneersohn” 
în Extremul Orient, pe bordul vaporului Vladimir, cu care 
călătorea şi locotenentul Dukelski. Întreprinzătoare, 
madame Schneersohn trecuse la acţiune chiar din timpul 
călătoriei. Dar Riva se îmbolnăvise de anghină şi nu putea 
să primească vizitatori. Patroana îi strigă că e leneşă, 
prefăcută. Şi începuse s-o persecute cu atâta înverşunare, 
încât Riva, scoasă din sărite încercase să se arunce peste 
bord, pe când vasul străbătea Marea Roşie. Toată lumea de 
pe vapor aflase despre această întâmplare. Auzind şi el 
povestea Rivei, Dukelski se gândise s-o răscumpere de la 
patroană. La drept vorbind nu putea nici el să explice ce-l 


îndemnase la o asemenea hotărâre. Dukelski nu era om rău, 
dar rămânea străin de orice sentimentalism. 

Îi dăduse madamei o sumă de bani pentru Riva şi o dusese 
la Port-Arthur unde închiriase pentru ea o căsuţă. 

Locotenentul sună la uşă cam pe la ceasurile trei. Riva îi 
deschise ea însăşi. 

El îi dădu pachetele cu cumpărături şi o urmă în mica 
sufragerie aranjată în stil oriental. 

Kuinsan se grăbi să aducă la masă. 

— Şi acum, Jorjik, ia povesteşte, ce s-a întâmplat în aceste 
ultime două zile, spuse Riva, făcându-i semn lui Dukelski să 
se aşeze la masă. 

— Ce s-a întâmplat? Ceea ce era de aşteptat. Japonezii au 
hotărât să recucerească Kvantungul şi, probabil, să mai 
înşface o bucată din sudul Manciuriei. Ei, şi războiul a 
început, încheie Dukelski. 

— Bine, dar ei ne-au atacat mişeleşte noaptea, fără 
declaraţie de război, obiectă Riva. 

— Pentru ei, scopul scuză mijloacele. Noi am stat cu gura 
căscată, iar ei ne-au surprins şi la Arthur şi la Cemulpo. 

— Cum şi la Cemulpo? 

— Da, şi acolo! Acolo au pândit navele Variag şi Koreieţ şi 
toată escadra amiralului Uriu le-au provocat la luptă. 
Deocamdată, rezultatul bătăliei nu e cunoscut. Dar, cine-l 
cunoaşte pe Rudniov, poate spune cu siguranţă că navele 
noastre n-au făcut de râs pavilionul sfântului Andrei. Acolo 
şi ofiţerii, şi matrozii sunt aidoma comandantului lor. 

— Or fi pierit mulţi pe Variag şi pe Koreieţ, spuse cu 
îngrijorare Riva. Doar acolo se află prietenii tăi: Alioşa 
Liaşenko, Cervinski, Stepanov. Or mai fi trăind? 

— Război fără pierderi nu-i cu putinţă. Azi trăim, dar cine 
ştie ce-o să fie mâine! răspunse Dukelski, gânditor. 

— Azi aţi avut pierderi mari? întrebă Riva. 

— Poltava, Diana, Askold şi Novik au câte o spărtură sub 
linia de plutire şi trebuie să intre în reparaţie. În primele 
douăzeci şi patru de ore ale războiului, ne-au fost scoase 


din serviciu noaptea trecută trei nave; azi dimineaţă, patru; 
în plus, la Cemulpo au pierit pesemne încă două. Cu totul, 
nouă nave de război. Frumos început! 

— Şi cum o să luptăm mai departe? 

— Cum o să luptăm? O să intrăm în rada interioară, o să 
facem umbră pământului cu toate cuirasatele şi 
crucişătoarele şi o să ne lingem rănile. 

— A, va să zică, ai să stai tot timpul în Port-Arthur! se 
bucură Riva. 

În timpul prânzului, Kuinsan se apropia mereu de masă şi 
asculta cu luare aminte cuvintele ruseşti. 

Dukelski o ciupi în glumă de vreo două ori. Chinezoaica 
râse uşurel. 

— Las-o, Georges. Nu ţi-e ruşine s-o ciupeşti de faţă cu 
mine? protestă Riva, înciudată. 

— Vai, Riva, îţi mai arde să fii şi geloasă? râse locotenentul. 

După prânz, Kuinsan strânse masa, se duse în cămăruţa ei 
şi acolo, luând un petec de hârtie, începu să facă pe elun fel 
de hieroglife, folosind o pensulă cu tuş. Pe chipul ei de 
păpuşă se întipărise o expresie gravă. Cineva bătu la 
fereastră. Kuinsan ieşi repede în curte, unde o aştepta un 
chinez bătrân, zdrenţăros. El întinse mâna după pomană, 
făcând plecăciuni adânci. Chinezoaica intră grăbită în 
bucătărie, luă o bucată mare de pâine, şi vâri în ea hârtiuţa 
cu scrierea aceia ciudată. Pe urmă, ieşi afară, îl chemă pe 
chinez în săliţă şi stătu de vorbă îndelung cu el. Printre 
cuvintele chinezeşti se auzeau numele tuturor navelor 
ruseşti avariate. După ce chinezul luă în sfârşit pâinea şi 
plecă, Kuinsan intră tiptil în sufragerie şi trase cu urechea. 
Se auzea doar un sforăit liniştit în dormitor. 

Capitolul II. 

Soarele firav al iernii lumina cu razele sale lungi, lipsite de 
căldură, rada înţesată de nave de război şi de comerţ, ca şi 
orăşelul Cemulpo, jumătate chinezesc, jumătate european, 
portul maritim al capitalei Coreei, Seul23. Gerul care mai 
scăzuse în cursul zilei se înteţi spre seară; în golf începură 


să apară sloiuri de gheaţă împiedicând mişcările 
sampanelor24 chinezeşti şi ale bărcilor de pe feluritele 
nave de război. Printre acestea se aflau crucişătorul rusesc 
Variag şi canoniera Koreieţ. Ambele nave îndeplineau 
serviciul de legătură, şi se aflau la dispoziţia lui Pavlov, 
trimisul Rusiei la curtea Coreei. În ziua aceea fuseseră 
aduse pe crucişător hârtii secrete, urgente, spre a fi 
expediate la Port-Arthur. Urma ca Koreieţ să plece cu ele a 
doua zi. 

Ofițerii, în frunte cu comandantul lor, abia sosit din Seul, 
se adunaseră în confortabilul şi spaţiosul salon de pe 
Variag. 

Rudniov, vechi ofiţer în marina de gardă, îşi însuşise din 
tinereţe maniere de diplomat şi un tact deosebit. 
Comandanții lui îi preţuiau mult aceste calităţi şi-l trimiteau 
adesea în misiuni, acolo unde situaţia politică internaţională 
ameninţa să se complice, aşa cum era cazul de data aceasta 
în Coreea. 

După războiul cu China, dintre anii 1894-1898, Coreea 
ajunsese, de facto, sub protectoratul Japoniei. Rusia ţaristă 
râvnea şi ea această ţară. Ambele state rivale erau atrase 
atât de marile bogății naturale, cât şi de importanta ei 
poziţie strategică. 

Coreea constituia o punte între Japonia, Manciuria şi 
Primorie. De aceea problema dominaţiei în Coreea căpăta o 
însemnătate internaţională. Japonia, o ţară slabă din punct 
de vedere economic şi mult inferioară Rusiei sub raport 
militar, nu putea îndrăzni să înfrunte singură într-un război 
colosul rusesc. Numai considerabilul sprijin militar, 
financiar şi politic acordat de Anglia şi America i-a dat 
curaj. Tonul diplomaţiei japoneze devenise provocator. 
Împingând Japonia la o ciocnire cu Rusia, anglo-americanii 
scontau ca războiul să slăbească ambele părţi, ceea ce le va 
îngădui să ocupe poziţii dominante în Coreea şi Manciuria. 

Toate aceste iţe politice complicate se ţeseau la Seul, 
capitala Coreei, fapt pentru care micul port coreean 


Cemulpo era ticsit de nave de război ale Angliei, Rusiei, 
Franţei, Italiei, Americii şi Japoniei. 

După ce sosise la Cemulpo, Rudniov vizitase Seulul şi 
curtea împăratului Coreei, înfiripând legături de prietenie 
cu ofiţerii de pe navele de pază ale celorlalte puteri, 
staționate acolo, printre care şi crucişătorul japonez Cioda. 
În conversații amicale, la un pahar de vin, Rudniov afla 
toate noutăţile politice, despre evenimentele la ordinea 
zilei, fiind adeseori mai informat chiar decât trimisul 
diplomatic Pavlov. Corpul ofițeresc ales cu îngrijire de el 
făcea sub îndrumarea lui serviciul de recunoaştere, căutând 
să obţină tot felul de informaţii de la străini. Activitatea 
diplomatică nu-l împiedica pe Rudniov să fie un marinar 
priceput şi un destoinic comandant al crucişătorului său. 
Ofițerii îl stimau, îl preţuiau mult pentru faptul că ştiuse să-i 
înmănuncheze într-o familie unită, frăţească. 

În seara acelei zile, Rudniov tocmai se întorsese de la Seul, 
unde se informase asupra situaţiei internaţionale. Pavlov îl 
asigurase că chiar în eventualitatea ruperii relaţiilor 
diplomatice, între Rusia şi Japonia război nu va fi. Îi 
confirmase acest lucru nu numai trimisul Japoniei, dar şi 
ambasadorii Angliei şi Americii. 

Budniov împărtăşi ofiţerilor săi toate aceste ştiri. 

— "Totuşi, faţă de posibilitatea dezlănţuirii ostilităţilor pe 
neaşteptate, l-am îndemnat pe trimisul nostru să plece 
chiar azi la port-Arthur pe bordul Variagului. Dar Pavlov a 
refuzat categoric să-şi părăsească postul, fără directive în 
acest sens din partea guvernatorului general Alexeev, deşi 
de câteva zile, sub pretexte de ordin tehnic, japonezii au 
întrerupt orice legătură cu Port-Arthurul. Pavlov a hotărât 
totuşi să comunice la Port-Arthur ceea ce se petrece, iar 
mâine Koreieţ va pleca într-acolo cu corespondenţa secretă 
şi, totodată, va duce oamenii debarcaţi de pe Sevastopol 
care au asigurat paza legaţiei noastre, încheie Rudniov 
expunerea sa. 


— Au să ajungă la Arthur, tocmai la balul lui Stark. „Ca 
Ceaţki, de pe-un vas la bal”25. Norocoşii! observă 
micimanul Liaşenko, un ofiţer tinerel. 

— Da; acolo o să fie, mâine, veselie mare; au să danseze şi 
să se distreze după pofta inimii, nu ca noi, în pustietatea 
asta, îl susţinu locotenentul Cervinski. 

— Să trimitem şi noi cu Koreieţ scrisori prietenilor: lui 
Dukelski, lui Akinfiev, hotări îndată Liaşenko. 

— Trimite şi din partea mea salutări Rivocikăi. E o 
fetişcană plină de foc; n-are pereche pe aici, spuse 
Cervinski. 

— Trebuie să întocmim un raport amănunţit despre 
activitatea noastră, lui Stark şi guvernatorului general. 
Anatoli Grigorievici, dacă eşti bun să mă ajuţi, se adresă 
Rudniov lui Stepanov. 

— Am înţeles, Vsevolod Feodorovici! răspunse 
comandantul secund al navei. Prin urmare, deocamdată, n- 
avem motive să fim neliniştiţi în privinţa soartei noastre? 

— Deocamdată, nu. Totuşi, spuneţi oamenilor de cart să 
supravegheze cât se poate de atent tot ce se petrece în 
radă şi în oraş, răspunse Rudniov. 

În noaptea aceea, Bondarenko, comandantul tunului de 6 
țoli de la prova navei, nu putu mult timp să adoarmă. Ziua 
fusese la uscat unde se întâlnise cu un matroz cunoscut de 
pe crucişătorul japonez Cioda. Se cunoşteau mai demult din 
Primorie, unde locuiseră amândoi. Pescuiau împreună şi 
erau buni prieteni. Matrozul îi spusese în mare taină că 
japonezii vorbeau stăruitor despre putinţa izbucnirii unui 
război cu Rusia în câteva zile. Bondarenko nu dăduse prea 
multă însemnătate celor spuse de japonez; acum însă, 
amintindu-şi ce auzise începu să se frământe. 

— Şi dacă într-adevăr stârpitura de japonez ne atacă? 
Crucişătorul n-are ridicată presiunea la căldări; nimeni nu 
bănuieşte primejdia, toţi dorm. Păi, o să ne ia Variagul fără 
bătaie de cap! Trebuie să raportez îndată totul 


comandantului secund! hotări el, în sfârşit, şi se îmbrăcă 
repede. 

Stepanov încă nu dormea. După chipul tulburat al 
matrozului, îşi dădu seama că acesta venise la el cu veşti 
însemnate. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să raportez ceva, aşa cum 
m-am îndatorat prin jurământ, rosti Bondarenko, pe un ton 
atât de grav că fu el însuşi impresionat. 

— Ce este? 

Matrozul raportă amănunţit tot ce auzise de la japonez. 

— Dar de ce nu mi-ai spus asta îndată ce te-ai întors la 
bord? îl întrebă Stepanov. 

— M-am luat cu treburile şi am uitat, dar mi-am adus 
aminte acum, în pat. 

Stepanov îşi dădu seama îndată de însemnătatea ştirilor şi 
se duse la Rudniov, luându-l şi pe matroz cu el. 

Comandantul îi puse lui Bondarenko mai multe întrebări, îl 
ascultă cu luare aminte, şi, răsplătindu-l cu o duşcă de 
vodcă pentru vigilenţa de care dăduse dovadă, îi dădu 
drumul. 

— Trebuie să fim cu ochii în patru! spuse Rudniov. 

— N-ar fi cazul să ridicăm presiunea şi, profitând de 
întuneric, să încercăm înainte de zori să plecăm la Arthur, 
ca să ne alăturăm escadrei? îşi dădu cu părerea Stepanov. 

— Pripit mai eşti... Anatoli Grigorievici. Orice război este 
precedat de ruperea relaţiilor diplomatice, urmată de 
declaraţia de război. Numai după aceea încep ostilitățile. 
Ordonă oamenilor de cart să observe deosebit de atent tot 
ce se petrece în radă, mai ales pe Cioda. Transmite acelaşi 
ordin canonierei Koreieţ, dispuse Rudniov. 

Stepanov nu mai avea altceva de făcut decât să plece. Se 
urcă deci pe puntea de comandă, şi-i comunică lui 
Cervinski, ofiţerul de cart, dispoziţia comandantului şi cele 
raportate de Bondarenko. 

— Cred că comandantul nostru este prea încrezător. După 
cum ne arată şi pilda războiului chino-japonez, japonezii nu 


respectă normele dreptului internaţional, spuse Stepanov, 
oftând. Dacă observi ceva suspect în radă, raportează 
imediat, direct lui Rudniov. 

— Am înţeles! răspunse ofiţerul de cart, luând poziţia de 
drepţi, şi-şi roti privirea asupra ceţii dese care învăluia 
golful. „E greu să observi ceva, pe vremea asta”, îşi zise el 
în sine, şi gândul îi zbură îndată la îndepărtatul Port-Arthur, 
unde se aflau prietenii şi micuța lui musme€26, luha. 

De îndată ce se lumină de ziuă şi ceața nopţii începu să se 
risipească, cei de pe Variag constatară dispariţia 
crucişătorului japonez Cioda care părăsise rada cu luminile 
stinse, ascuns de aceeaşi ceaţă. 

— Cum de n-aţi putut să observați că pleacă? se răsteau 
matrozii şi ofiţerii la oamenii de cart, care erau acum foarte 
ruşinaţi de neatenţia lor. 

— Era întuneric beznă, şi stârpitura de japonez a ieşit în 
larg pe ascuns, ca tâlharul, se dezvinovăţeau aceştia. 

Vestea dispariţiei navei japoneze îi nelinişti pe toţi. 
Rudniov se duse imediat pe bordul crucişătorului englez 
Talbot al cărui comandant, comodorul27 Bailey, era cel mai 
mare în grad dintre ofiţerii de marină din radă. 
Comandantul navei Variag spera să afle de la englezi 
ultimele veşti politice. Totodată, Rudniov ordonase 
canonierei Koreieţ să se pregătească grabnic pentru a 
pleca la Port-Arthur. 

Negustorii coreeni care aduceau alimente pentru nava 
Variag spuseră că japonezii aveau de gând să debarce trupe 
la Cemulpo. 

— Vine zapanezi? întrebau ei, speriaţi. Zapanezi pu28 
şango29. Coreeni nu vânzare, nu cumpărare. Coreeni 
cifan30 n-are, coreeni moare, zapanezi trăieşte... 

Era limpede că atmosfera din Cemulpo devenea din ce în 
ce mai încordată. Agenţi japonezi răspândeau prin oraş 
zvonuri alarmiste, cum că întreaga Coree urma să fie 
ocupată de trupele japoneze, care aveau să-i extermine pe 
toţi coreenii. 


Coreenii îi priveau cu o deosebită simpatie pe ruşi, 
socotindu-i apărătorii lor împotriva cotropitorilor japonezi, 
pe care îi urau de pe vremea războiului chino-japonez. 

Rudniov se grăbea să ajungă pe bordul crucişătorului 
Talbot. Acolo îl găsi pe comodorul Bailey foarte bine dispus. 
Din scrisoarea negustorului Tomlinson, prietenul lui din 
Port-Arthur, englezul aflase că japonezii aveau multă nevoie 
de ajutorul său, pe care erau dispuşi să-l plătească cu bani 
grei. Tomlinson îl sfătuia să strângă legăturile cu căpitanul 
Terauci, comandantul navei Cioda. Câteva zile mai înainte 
japonezul îl rugase pe comodor să „facă un mic serviciu 
cerescului stăpân al Ţării Soarelui-Răsare”, mikado-ului, 
reţinând la Cemulpo navele de război ruse, până la sosirea 
escadrei japoneze a amiralului Uriu. O astfel de propunere 
coincidea cu instrucţiunile date de Amiralitatea britanică de 
a se acorda tot concursul posibil Japoniei aliate, dar, pe cât 
cu putinţă, aşa fel încât acest lucru să nu fie observat de 
ruşi. În consecinţă, comodorul făcu tot ce putu spre a 
spulbera temerile lui Rudniov în privinţa iminentei 
dezlănţuirii ostilităţilor de către japonezi. Bailey căută să-l 
asigure pe sir Rudniov, „amicul” său, că neutralitatea 
coreeană este inviolabilă, şi că el însuşi e gata s-o apere 
prin toate mijloacele de care dispune, inclusiv folosirea 
tunurilor, împotriva acelora care ar încerca s-o încalce. 

— Japonia este prea slabă ca să îndrăznească de una 
singură să se măsoare ou uriaşul Imperiu al Rusiei. Dar 
uşoarele izbânzi obţinute de curând asupra Chinei au avut 
darul să ameţească unele capete înfierbântate. E posibil ca 
japonezii să-şi permită o demonstraţie navală împotriva 
Vladivostokului, a Port-Arthurului, ori a fortului Cemulpo, 
nu însă şi un conflict făţiş. Asta este opinia mea, precum şi a 
primului lord al Amiralității, din guvernul majestăţii sale 
regelui Eduard al Marii Britanii. 

— Plecarea pe neaşteptate a navei Cioda îmi inspiră cele 
mai serioase temeri, obiectă Rudniov, privind iscoditor 


expresia de nepătruns întipărită pe chipul interlocutorului 
său. 

— Sunt convins că la noapte crucişătorul se va întoarce în 
radă, replică englezul, amintindu-şi relatările date de 
Terauci. 

— Se va întoarce, însoţit de toată escadra, îl întrerupse 
Rudniov. 

— Sir, vă asigur, că aici, la Cemulpo, se va respecta cea 
mai strictă neutralitate. Acest lucru e în interesul tuturor 
navelor care aparţin ţărilor reprezentate în radă. Vă dau 
cuvântul meu de englez, că vom şti să ne influenţăm aliatul, 
în sensul unei conduite cât mai ponderate, încheie Bailey, cu 
un ton categoric. 

Rudniov înţelese că nu va afla nimic mai mult, şi plecă spre 
Variag. Acolo i se raportă că radiotelegrafistul recepționa 
mereu semnale în limba japoneză. Amiralul Uriu ordona 
escadrei sale să pornească spre Cemulpo. Expedierea 
canonierei Koreieţ la Port-Arthur trebuia urgentată. 
Rudniov chemă la el pe comandantul navei, căpitanul de 
rangul II Beleaiev, şi-i ordonă să se pregătească grabnic de 
plecare. În drumul său spre Port-Arthur, Beleaiev trebuia să 
evite neapărat o eventuală ciocnire cu japonezii şi să nu 
răspundă la provocări. 

— Misiunea dumitale principală este de a duce urgent, cu 
orice preţ, guvernatorului general corespondenţa secretă şi 
a-l preveni asupra comportării suspecte a japonezilor în 
Coreea, îi spuse el comandantului navei Koreieţ. 

O jumătate de oră mai târziu, canoniera ieşea din port. 
Erau ceasurile trei şi jumătate după amiază. 

Vremea se menținea liniştită, senină, uşor înceţoşată. 
Koreieţ făcu încet un rondou şi trecu pe lângă Variag; pe 
urmă, depăşind crucişătoarele puterilor străine, se apropie 

de nava de pază coreeană de la intrarea în radă. 

Oraşul situat în fundul golfului pieri repede în ceaţă. În 
radă siluetele navelor de război şi ale vaselor de comerţ 
abia se conturau. În depărtare, la intrarea în golf se ivi prin 


pâclă insula Idolmi; pe dreapta şi pe stânga ei era drumul 
navigabil marcat prin geamanduri, ale căror luminiţe 
colorate clipeau ca în timpul nopţii. 

Pe puntea de comandă, Beleaiev, bărbat înalt, trupeş, de 
vreo cincizeci de ani, cu bărbuţa aproape căruntă, tunsă 
îngrijit, cu nasul mare, roşu, şi locotenentul Leviţki, ofiţerul 
cu navigația, uscăţiv, cu chipul energic, urmăreau atenţi 
traseul. 

— Păcat că e calm plat, spuse Beleaiev, altfel am pune vele 
şi cu dubla propulsie, şi a aburului şi a vântului, am ajunge 
numaidecât la Port-Arthur. 

— Aveţi răbdare, Ivan Alexandrovici, răspunse Leviţki; 
când o să ieşim dincolo de Idolmi, poate c-o să sufle briză. 
Pe şenalul acesta întortochiat, velele n-ar face decât să ne 
încurce. 

— Tare-mi place să navighez cu vele. Curat - nici fum, nici 
miros greu de cărbuni. Nu-ţi huruie în urechi nici afurisita 
de maşină, şi pe urmă, atunci se vădeşte şi voinicia 
marinărească! Mai ales, când trebuie să strângi velatura în 
bătaia vântului năvalnic. Matrozii se caţără ca veveriţele pe 
sarturi în arboradă şi lucrează suspendaţi pe vergi între cer 
şi mare, ca să ia terţarole deasupra abisului clocotitor. Pe 
drăcoveniile de azi nu mai există nimic din toate astea. Aici, 
tehnica e totul, voinicia de altă dată nu mai ai cum s-o pui la 
încercare. 

— Hm! Ivan Alexandrovici, pesemne că n-o să vă bucure 
prea mult când o să primiţi comanda unui crucişător sau a 
altei nave. 

— La naiba! Să nu aud de ele! De douăzeci şi cinci de ani, 
am navigat aproape numai cu vele, şi acum, la bătrâneţe, 
poftim, învaţă din nou, studiază toate marafeturile astea 
electrice şi galvanice! Nu; mai bine îmi dau demisia. Mă fac 
căpitan pe o goeletă sprintenă, şi-mi trăiesc zilele care mi- 
au mai rămas, străbătând mările şi oceanele cu toate velele 
întinse ca nişte aripi în bătaia vântului prielnic. 


— Înălţimea voastră, nave japoneze în prova, raportă 
semnalizatorul. 

— Ei, ce avem noi cu ele? N-au decât să stea acolo la 
Idolmi. Semnalează-le celor de pe Variag. 

— Patru torpiloare, tot de-ale lor în babord, paralel cu 
drumul nostru, continuă semnalizatorul. 

— Am impresia că ne aşteaptă la ieşirea în larg, se nelinişti 
Leviţki. 

— Câte sunt cu totul? 

— La nord-vest sunt şase crucişătoare, în frunte cu 
crucişătorul cuirasat Asama, iar la sud, deocamdată, se văd 
şase torpiloare care se apropie de noi. 

Ambii ofiţeri duseră binoclurile la ochi, privind încordaţi 
siluetele întunecate ale navelor japoneze ce se străvedeau 
prin ceaţă. 

Pe puntea canonierei se îngrămădeau marinarii de pe 
„Sevastopol” care se întorceau la Port-Arthur şi un pâlc de 
cazaci din Transbaikalia. Cei de pe Sevastopol priveau cu 
ironie arborada navei şi-i sfătuiau pe matrozi să ridice 
velele, pentru a mări viteza. 

— Dar nu e vânt, răspundeau matrozii de pe Koreieţ. 

— Las' că suflăm noi! se ofereau şugubeţii de pe 
Sevastopol. 

Ajunsă aproape de escadra japoneză, nava „Koreieţ” 
încercă s-o ocolească, lăsând-o într-un bord, dar 
torpiloarele japoneze virară la babord şi crucişătoarele la 
tribord, încadrând canoniera rusă între cele două linii de şir 
japoneze. Acum se putea vedea limpede, că piesele de 
artilerie şi tuburile lans-torpile de pe nave erau pregătite 
repede pentru tragere; se luau prelatele de pe ele, iar 
servanţii se şi aflau la posturi, gata să deschidă imediat 
focul asupra navei Koreieţ. În clipa când canoniera ajunse 
în dreptul navei japoneze din capul liniei de şir din babordul 
ei, crucişătorul auxiliar Naniva, la catargul căreia flutura 
pavilionul amiralului comandant al escadrei, crucişătorul 
cuirasat Asama de 9000 tone, aflat în coada formaţiei, 


părăsi şirul şi bară drumul navei ruseşti. Totodată, el ridică 
la vergă un semnal, iar tunurile lui îşi îndreptară ţevile 
asupra canonierei. 

— Descifrează semnalul, ordonă Beleaiev ofițerului de 
cart, micimanul Biriliov. 

— Ce obrăznicie! Să barezi drumul navei de război a unei 
puteri prietene, şi s-o mai şi ameninţi că deschizi focul! se 
indignă Biriliov, frunzărind codul internaţional de semnale 
maritime. 

— Se pare că s-a isprăvit cu prietenia între noi şi Japonia, 
observă Leviţki. De mult miroase a praf de puşcă pe 
meleagurile astea. Numai că nătărăii noştri de diplomaţi 
nu-şi dădeau seama de lucrul acesta. 

— Dacă ne barează drumul prin şenalul de nord, să 
încercăm s-o luăm prin cel de sud. Cârma la stânga, ordonă 
Beleaiev. 

Îndată însă ce canoniera schimbă de drum, se pomeni cu 
patru torpiloare răsărite ca prin minune înaintea ei. Pe 
punţile acestor nave se zăreau servanţii lângă piese şi la 
tuburile lans-torpile; ca să fie mai elocvent, unul din 
torpiloare lansă asupra canonierei Koreieţ o torpilă care 
trecu nu departe de pupă acesteia. 

— Sunaţi alarma! La posturi! comandă Beleaiev, cu glas 
întretăiat de emoție. 

În clipa următoare, pretutindeni pe nava rusească 
răsunau, contopindu-se într-un acord sinistru, vuiete 
impetuoase de goarnă şi răpăit sec de tobă. Puntea se 
umplu de matrozi care se năpusteau spre tunuri, mitraliere, 
spre tuburile lans-torpile. Închizătoarele tunurilor 
zăngăniră, însoţite de huruitul ascensoarelor de muniții, şi 
în ambele borduri ale navei Koreieţ se zburliră ca ţepii unui 
arici ţevile tunurilor. Ofițerii se repeziră şi ei pe puntea de 
comandă, aşteptând ordinele comandantului. 

— Înălţimea voastră, noi ce facem? îi întrebau cazacii, 
neliniştiţi, pe ofiţeri. Când o să audă tunul, de spaimă, caii 
noştri o să sară cu toţii în apă. 


— Acum numai de voi nu ne arde nouă! Ţineţi-vă caii, cum 
ştiţi! se răsteau la ei marinarii. 

— Întoarceţi-vă în port”, vesti Birilov, care, în sfârşit, izbuti 
să descifreze semnalul. 

— Stop! comandă Beleaiev prin telegraful de comandă, la 
compartimentul maşinilor. Domnilor, ce ne rămâne de 
făcut? se adresă el ofiţerilor care-l priveau tulburaţi. 

— Ar fi curată nebunie să angajăm lupta cu japonezii! În 
câteva clipe suntem la fund; ba nici n-o să avem când să-l 
prevenim pe Variag care, fără să bănuiască ceva, stă fără 
presiune la Cemulpo, putând fi luat prin surprindere şi 
capturat. Prin urmare trebuie să ne întoarcem, răspunse în 
numele tuturor Leviţki, care îşi păstrase calmul în faţa 
atacului neaşteptat al japonezilor. 

Amintindu-şi instrucţiunile lui Rudniov care interziceau 
angajarea luptei, Beleaiev fu îndată de acord. 

— Pe drum, înapoi! Cârma, banda dreaptă! 

Răscolind apa sub pupa ei, canoniera Koreieţ începu să se 
retragă repede din faţa navelor japoneze ce se apropiau tot 
mai mult. 

Depărtarea până la unele torpiloare ajunsese la un cablu, 
un cablu şi jumătate. Pe cea mai apropiată se vedeau foarte 
clar prin binoclu japonezii râzând lângă piesele lor. Cu 
picioarele răschirate, cu ţigara în gură, până şi 
comandantul făcea gesturi necuviincioase la adresa ruşilor. 

— Înălţimea voastră, îi spuse lui Leviţki comandantul unui 
tun automat mic, de 37 milimetri: daţi-mi voie să trag! îl 
învăţ eu pe maimuţoiul ăla spurcat să ne mai arate dosul! şi 
spunând aceste cuvinte, matrozul îşi propti umărul în afetul 
de lemn al piesei. 

— Stai! Japonezii ne scufundă imediat! strigă îngrozit 
micimanul Biriliov, trăgându-l de lângă tun. 

— Înălţimea voastră, dar şi noi avem arme! Până ne 
scufundă ei, facem şi noi seama vreunui torpilor, şi nu 
numai unuia! stărui matrozul. 


Executând o întoarcere de 180*, canoniera Koreieţ se 
îndreptă cu toată viteza spre Cemulpo. Escortând-o două 
câte două, torpiloarele japoneze o flancau din ambele 
borduri. 

Beleaiev clocotea de emoție şi de indignare, dar se 
stăpânea, deşi ofiţerii îi cereau voie stăruitor să deschidă 
focul asupra vrăjmaşului neobrăzat. 

— Am intrat în ape neutre, aşa că nu putem să deschidem 
focul, răspundea Beleaiev. 

Totuşi un matroz nu se mai putu stăpâni şi deodată, fără să 
fi primit vreun ordin, trase două focuri cu tunul automat 
asupra celui mai apropiat torpilor. Nu se putu constata vreo 
lovitură directă; totuşi, japonezii rămaseră îndată în urmă. 

— Aşa le trebuia din capul locului! mormăi unul dintre 
ofiţeri. Pe obraznici întotdeauna trebuie să-i pocneşti! 

Când nava intră în radă se înnopta. Se ordonă încetarea 
alarmei, lăsându-se totuşi o parte din servanţi la piese. 
Canoniera ancoră la pupa crucişătorului Variag, şi Beleaiev 
se grăbi să se prezinte la Budniov pentru a-i raporta cele 
întâmplate. 

Comandantul crucişătorului Variag îşi petrecu toată ziua 
pregătindu-şi nava pentru luptă. Din radiogramele japoneze 
interceptate, rezulta că lângă Cemulpo încrucişa toată 
escadra japoneză a amiralului Uriu care escortase şi 
vapoarele ou trupe de debarcare. Se părea că japonezii 
intenționau să efectueze debarcarea chiar la Cemulpo, ori 
undeva în apropiere de acest port, ceea ce ar fi însemnat o 
violare a neutralității Coreei şi ar fi dus la dezlănţuirea 
războiului. 

Totuşi, Rudniov nu-şi pierduse nădejdea că nava Koreieţ va 
izbuti să se strecoare spre Port-Arthur şi să-l pună pe 
guvernatorul general Alexeev la curent cu situaţia 
alarmantă din Coreea. Concomitent, comandantul 
crucişătorului Variag încercă din nou să ia legătura cu 
trimisul Rusiei la Seul, dar poşta fusese ocupată de 
japonezi, iar telegraful nu funcţiona. 


Pe la ceasurile 5, ora locală, se înserase devreme, ca în 
timpul iernii; ceața venea valuri, valuri de pe mare, şi 
canoniera Koreieţ care se întorcea, nu fu zărită decât atunci 
când ajunse în dreptul lui Variag, şi ancoră în apropierea 
lui. 

Toţi înţeleseră că se întâmplase ceva neobişnuit. Rudniov îl 
aştepta cu nerăbdare pe Beleaiev şi, de îndată ce acesta se 
urcă pe puntea crucişătorului, îl întâmpină la scară. 

— Japonezii ne-au barat drumul şi, ameninţându-ne cu 
tunurile, ne-au forţat să ne întoarcem la Cemulpo! raportă 
Beleaiev cu răsuflarea întretăiată. 

— Aşadar, izbucnirea ostilităţilor este inevitabilă! răspunse 
Rudniov. 

Îl luă apoi pe Beleaiev la el în cabină şi-i ceru să 
povestească amănunţit cum se petrecuseră lucrurile. 

Între timp, ofiţerul de cart raportă printr-un matroz că 
două crucişătoare, patru torpiloare şi trei vase de transport 
japoneze, venind în urma lui Koreieţ, ancoraseră în radă, nu 
departe de Variag. 

În întuneric se auzeau comenzi seci în japoneză şi forfota 
marinarilor pe punți. Micimanul Nirod traduse vorbele 
auzite: pe navele japoneze se dăduse comanda pentru 
încărcarea tuburilor lans-torpile şi pentru îndreptarea lor 
asupra navelor ruseşti. Rudniov ordonă îndată să se sune 
alarma şi să iasă toţi matrozii sus, la piese şi la tuburile 
lans-torpile. 

Îndreptându-şi în toate părţile ţevile tunurilor, Variag se 
pregăti să întâmpine atacul inamicului. Câteva clipe după 
ce ancoraseră, japonezii începură să debarce trupe. Prin 
faţa crucişătorului Variag treceau şalande cu infanterie şi 
cu tunuri remorcate de şalupe, îndreptându-se repede spre 
cheiuri, spre debarcadere. De pe Variag se zăreau soldaţi 
japonezi încălzindu-se la focurile aprinse pe țărm. 

— Japonezii ocupă Cemulpo şi ne taie legătura cu uscatul, 
ne izolează de lume, spuse neliniştit Beleaiev. 


— Poate că toate acestea se fac în înţelegere cu Pavlov, 
trimisul nostru? îşi dădu cu părerea Stepanov. 

— Nici gând, se împotrivi Rudniov. El a protestat, chiar în 
eventualitatea debarcării unui singur batalion de japonezi, 
pe când acum, ei debarcă cel puţin un regiment şi, în plus, 
artilerie. În afară de aceasta, Pavlov, fără îndoială, m-ar fi 
prevenit. E limpede că japonezii ocupă Cemulpo, violând 
neutralitatea Coreei. 

— Atunci, ar trebui să protestăm în modul cel mai energic 
împotriva acestei invazii! se agita Beleaiev. 

— Voi protesta de îndată pe lângă comodorul Bailey; dar 
cred că protestul meu va fi zadarnic. Aici, trebuie să se 
protesteze prin lovituri de tun, nu prin note diplomatice, 
răspunse Rudniov. 

Câteva clipe mai târziu, în mare ţinută, cu bicorn şi 
spadină, sosi la Talbot, însoţit de micimanul Nirod. 

După ce ascultă cele relatate de Rudniov, comodorul 
Bailey se duse pe unul din crucişătoarele japoneze, spre a 
se informa asupra motivelor care duseseră la violarea 
neutralității Coreei. 

Rudniov nu-l aşteptă. Se întoarse la bordul crucişătorului 
Variag. 

Cu toată ora înaintată, pe crucişător nu dormea nimeni. 
Artileriştii moţăiau lingă tunurile lor, oamenii de cart şi 
semnalizatorii nu-şi luau ochii de la mare şi de la navele 
japoneze ale căror siluete întunecate se profilau vag prin 
ceaţă. 

Rudniov inspectă toată nava. Ca întotdeauna, în clipe de 
primejdie, era calm; călca ferm, vorbea vesel. Liniştea lui se 
transmitea şi oamenilor. Matrozii îi ascultau glasul hotărât, 
de om care nu şovăie, îi priveau mersul de marinar, domol, 
uşor legănat, şi erau gata să dea aceleaşi dovezi de 
bărbăţie, ca şi mai marele lor, pe care-l iubeau. 

— Cu asemenea comandant nu pierim! Ştie el ce-i de 
făcut! vorbeau între ei. 


Timpul trecea chinuitor de încet, plin de zgomotele 
neliniştitoare ale bărcilor şi şalupelor japoneze care 
transportau trupe, într-un du-te-vino necontenit. Ele nu se 
potoliră decât spre dimineaţă. Ceaţa era acum şi mai deasă, 
ascunzând cu totul navele din radă. 

Când se lumină de ziuă, în golf nu se mai zări nici o navă 
japoneză. Plecaseră toate la adăpostul întunericului şi al 
ceţii. În schimb, oraşul fusese ocupat în întregime de 
trupele japoneze. Peste tot fâlfâiau steagurile Ţării 
Soarelui-Răsare. 

Nirod se prezentă la Rudniov şi-i raportă că japonezii au 
transmis prin I. FE. E. Navelor lor ordinul de a se pregăti 
pentru angajarea luptei cu navele de război ruseşti aflate în 
rada portului Cemulpo. 

— Amiralul Uriu, comandantul escadrei japoneze, dă 
instrucţiuni speciale fiecăreia din navele lui, încheie Nirod. 

— Nu-i cu putinţă ca escadra japoneză să ne atace aici, la 
ancoră, într-un port neutru! replică Rudniov, nedumerit. 
Totuşi ordonă să se sune alarma. 

Treptat, ceața dimineţii se destrăma. De Variag se apropie 
o şalupă a crucişătorului francez Pascal, în care se afla 
comandantul acestuia, căpitanul Victor Cenet. Francezul 
spuse că primise invitaţia de a veni grabnic pe Talbot, 
pentru a lua parte la o consfătuire prilejuită de debarcarea 
japonezilor la Cemulpo. Rudniov hotări să meargă împreună 
cu el. 

Spre mirarea lor, îi găsiră acolo pe toţi comandanții 
navelor străine, discutând ceva cu comodorul Bailey. 

Când apărură Rudniov şi Cenet, ei tăcură cu toţii şi se 
ridicară în picioare. 

Comandantul crucişătorului Variag citi pe un ton oficial o 
declaraţie de protest împotriva debarcării japonezilor la 
Cemulpo şi o înmână englezului; după aceea, strânse mâna 
tuturor celor de faţă. 

— Sir, probabil că dumneavoastră nu aveţi cunoştinţă de 
acest document, rosti Bailey, întinzând lui Rudniov o hârtie 


pe care acesta citi următoarele: „Sir, Am onoarea a vă 
aduce la cunoştinţă că, dată fiind dezlânţuirea ostilităţilor 
între imperiile japonez şi rus, sunt obligat să atac cu forţele 
de sub comanda mea navele de război ale guvernului 
Rusiei, aflate la Cemulpo. În consecinţă, vă rog respectuos 
să vă îndepărtați de locul bătăliei în perspectivă, pentru ca 
navele aflate sub comanda dumneavoastră să nu aibă de 
suferit. Începerea luptei nu va avea loc înainte de orele 4 
p.m. În ziua de 9 februarie, anul 1904. Vă rog cu tot 
respectul a transmite cele de mai sus şi vaselor de comerţ 
ale naţiunii Dumneavoastră. 

Am onoarea de a fi, Sir, al Dumneavoastră prea supus 
servitor, S. Uriu Contra-amiral, comandantul escadrei 
Imperiale Japoneze din rada portului Cemulpo”. 

— Regret, dar n-am primit un asemenea document, 
declară Rudniov, după ce termină de citit. 

— Ela fost trimis tuturor comandanților de nave neutre. 
Dumneavoastră, sir, v-a fost trimisă, prin consulul Rusiei, 
următoarea somaţie, răspunse Bailey şi citi: , 
Comandantului crucişătorului „Variag” din Marina 
Imperială Rusă. 

Sir, Având în vedere dezlănţuirea ostilităţilor între Japonia 
şi Rusia, am onoarea a vă ruga cu tot respectul de a ieşi din 
portul Cemulpo, cu toate navele aflate sub ordinele 
Dumneavoastră, până la amiaza zilei de 9 februarie 1904 
(27 ianuarie 1904, stil rusesc). În caz contrar, vă voi ataca 
în port. 

Am onoarea de a fi, Sir, al Dumneavoastră prea respectuos 
servitor, S. Uriu Contra-amiral al Marinei Imperiale 
Japoneze şi comandant al escadrei japoneze din rada 
portului Cemulpo , 

Englezul întinse hârtia lui Rudniov. 

— Permiteţi, sir Bailey, începu Rudniov, care, între timp, 
hotărâse asupra planului de acţiune, fiind vorba de navele 
Variag şi Koreieţ, pe care am onoarea să le comand, îmi 
permiteţi să-mi spun cuvântul asupra acestei chestiuni. 


Amiralul Uriu mi-a trimis o provocare la luptă. O primesc. 
Către amiază, voi ieşi în largul mării cu ambele nave 
ruseşti. Sper că prin aceasta problemă e epuizată. 

— Sunteţi un brav, monsieur! exclamă Cenet şi-i strânse 
mâna. 

Când francezul se aşeză pe scaunul lui, toţi cei de faţă 
începură să vorbească, fără să se mai asculte unii pe alţii: 

— Sir Rudniov, e o nebunie să accepţi lupta, faţă de forţele 
copleşitoare de care dispun japonezii, perora Bailey, cu glas 
tare. 

— Nu m-am îndoit niciodată de bravura prietenilor noştri 
ruşi; totuşi, nu mă aşteptam că amicul nostru al tuturor, 
monsieur Rudniov, să primească atât de senin provocarea 
amiralului Uriu, îi ţinea isonul Cenet. 

— Nu pot decât să aplaud, plin de admiraţie, asigura pe 
toată lumea italianul Borea. 

— Totuşi judecind la rece, dumneavoastră, domnule 
căpitan Rudniov, n-aveţi nici o şansă de succes în lupta ce vă 
aşteaptă. Pieirea dumneavoastră este inevitabilă. N-ar fi 
mai simplu să vă sabordaţi şi să vă adăpostiţi ofiţerii şi 
matrozii pe nave neutre? În felul acesta veţi salva măcar 
oamenii, propuse comodorul, pe un ton oficial, netezindu-şi 
favoriţii. 

— Din punct de vedere uman ar fi soluţia cea mai justă, îl 
sprijini Cenet. 

— Dar şi prea puţin vrednică de nişte adevăraţi ostaşi! 
Cred că propunerea dumneavoastră echivalează cu refuzul 
de a primi lupta, fie şi inegală. Noi, ruşii, suntem obişnuiţi 
din moşi-strămoşi să întâmpinăm vrăjmaşul fără a-i cântări 
puterea, răspunse Rudniov cu demnitate. 

— Signor, nu ne rămâne decât să ne închinăm în faţa 
eroismului domniei voastre! încheie Borea, în numele 
tuturor. 

Comandantul crucişătorului Variag îşi luă rămas bun de la 
cei prezenţi. Comodorul ordonă să se aducă şampanie, şi 
băură cu toţii pentru succesul ruşilor în lupta ce-i aştepta. 


— Victorie ori moarte! Asta va fi deci lozinca 
dumneavoastră, proclamă patetic Bailey, rezumând urările 
tuturor, şi strânse pentru ultima oară mâna lui Rudniov 
care se grăbea să se întoarcă la crucişătorul lui. 

Rămas singur, Bailey trimise imediat amiralului Uriu o 
copie după procesul verbal al consfătuirii, trădând astfel 
japonezilor planurile ruşilor. 

Cei de pe Variag aflaseră despre izbucnirea ostilităţilor din 
scrisoarea pe care le-o trimisese consulul rus din Cemulpo. 
Pregătirile cele mai importante în vederea luptei fuseseră 
făcute în ajun; acum, oamenii nu mai aveau altceva de făcut 
decât să pună la punct tunurile pentru tragere, să curețe 
puntea de tot ce era de prisos, să arunce peste bord 
lemnăria inutilă, tenzile, tot ce putea contribui la 
alimentarea unui eventual incendiu. Se cercetau şi se 
închideau ermetic compartimente etanşe, tambuchiuri, 
deschizături de rezervă de pe puntea artileriei. Se verifica 
utilajul contra incendiului, se întindeau furtunurile 
pompelor. 

Nava Variag făcea parte din clasa de crucişătoare uşoare, 
pentru recunoaştere şi cu rază mare de acţiune. Avea o 
artilerie destul de puternică şi se deplasa rapid. Fusese 
construită în 1899, la şantierele navale din Philadelphia. 
Era un vas frumos, zvelt, cu patru coşuri şi două catarge, 
lung de 120 metri, lat de 15 metri, cu un deplasament de 
aproape 6.500 tone. Bordajele sale nu erau cuirasate; avea 
doar cuirasă de punte, dar nici aceasta prea groasă. 
Artileria crucişătorului era compusă din 12 tunuri de 6 țoli, 
12 de 75 milimetri şi în plus 14 tunuri de calibru mic. Nu 
avea turele pentru tunuri; tunurile erau descoperite, având 
doar scuturi de protecţie. Modul de repartizare a acestui 
armament era următorul: spre prova şi spre pupa se aflau 
câte şase tunuri de 6 țoli şi câte două de 75 milimetri; de-a 
lungul bordurilor avea câte patru piese de 75 milimetri. 
Gurile de foc de calibru mic erau răspândite pe toată nava. 
Crucişătorul Variag atingea o viteză de 20 noduri31. Ca 


viteză şi ca putere de foc, luate împreună, n-avea pereche 
între navele de aceeaşi clasă din flota japoneză. 

Ca putere, însă, fără îndoială că era mult inferior 
crucişătorului cuirasat greu Asama care intra în 
compunerea escadrei amiralului Uriu. Crucişătorul japonez 
avea un deplasament de 9.600 tone, iar ca artilerie 
dispunea de 18 tunuri de calibru mare. 

În clipele acelea, pe puntea crucişătorului Variag parcă 
era un furnicar. Ofițerii, fiecare după specialitatea lui, 
dădeau ordinele necesare în vederea bătăliei. Executând 
aceste ordine, matrozii alergau în toate părţile pe punte şi 
pe scări. Împreună cu şeful de echipaj, Stepanov inspecta 
nava, cercetând totul cu atenţie. 

Întorcându-se la bord, Rudniov adunase de îndată pe 
punte pe toţi ofiţerii şi le comunicase izbucnirea războiului. 

— Am primit provocarea japonezilor şi vom părăsi 
Cemulpo până la amiază. Mai avem la dispoziţie trei ore. 
Sunt mai mult decât îndestulătoare ca să ne pregătim de 
luptă. 

— Intenţionaţi să răzbiţi spre largul mării? întrebă 
Stepanov. 

— Fireşte. Dacă însă nu vom izbuti şi mergem la pieire, 
atunci vom căuta ca cel puţin să-i pricinuim inamicului 
pierderi cât mai grele. 

— Japonezii sunt de câteva ori mai puternici decât noi. 
Numai Asama are un deplasament de nouă mii de tone, 
adică mai mult decât Variag şi Koreieţ la un loc. Artileria lui 
e de două ori mai puternică decât a noastră. Singurul 
nostru avantaj constă în viteza mare a navei Variag, mai 
mare decât a celui mai rapid crucişător japonez. Dar avem 
cu noi canoniera Koreieţ, a cărei viteză e foarte redusă, 
doar 13 noduri. De aceea, propun s-o aruncăm în aer, să 
luăm echipajul său la bordul navei Variag şi să încercăm să 
străpungem încercuirea, propuse Stepanov. 

— Canoniera Koreieţ are două tunuri de opt țoli, care nu 
există pe Variag, aşa că poate să ne fie de un mare folos; 


nici nu mă gândesc s-o arunc în aer, răspunse Rudniov. 

— Atunci i s-ar putea încredința executarea unui atac de 
diversiune pe o direcţie, pe când noi am răzbi în alta. 

— Aceasta ar pune canoniera într-o situaţie fără ieşire. Ea 
ar pieri în mod sigur. 

— În schimb, poate că Variag ar izbuti să iasă în larg, şi 
acolo am scăpa uşor de urmărire. 

— Niciodată n-aş lăsa nava Koreieţ singură în luptă. Ori 
scăpăm, ori pierim împreună. 

— Este o intenţie foarte nobilă, dar mă îndoiesc că şi 
înţeleaptă, din punctul de vedere al intereselor de stat. 
Suntem datori să salvăm cu orice preţ un crucişător ca 
Variag, replică Stepanov. 

— Raționamentul dumitale nu e demn de un ofiţer rus! 
ripostă mânios Rudniov. Canoniera Koreieţ ne va urma în 
linie de şir, iar odată angajaţi în luptă, vom vedea ce e de 
făcut. Rog pe domnii ofiţeri să treacă la posturile lor şi să 
explice matrozilor situaţia în care ne aflăm. 

— Am înţeles! răspunseră ofiţerii într-un glas, luând 
poziţia de drepţi şi părăsind apoi în grabă puntea de 
comandă. 

Rudniov îl chemă pe Cervinski, care îndeplinea funcțiunea 
de ofiţer şet artificier şi-i ordonă să pregătească 
crucişătorul pentru a putea fi aruncat în aer, în caz că l-ar 
ameninţa primejdia de a fi capturat de inamic. 

Curând, sosi şi Beleaiev pentru a primi ordine. Aflând 
despre hotărârea luată, obiectă: 

— Canoniera Koreieţ va fi o povară pentru dumneavoastră. 
Părerea mea e că trebuie dusă la apă de mare adâncime şi 
scufundată, iar echipajul să fie internat pe nave neutre. 
Artileria noastră este atât de învechită, încât nu se poate 
măsura cu cea japoneză. Pe deasupra, am la bord cazacii şi 
matrozii de pe Sevastopol. E o înghesuială groaznică. 

— Cazacii îi vei trece pe vaporul Sungari unde vor aştepta 
sfârşitul luptei. Jumătate din oamenii de pe Sevastopol mi-i 
vei da mie. Dacă tunurile dumitale nu bat până la inamic, 


apropie-te cu îndrăzneală de el până când obuzele dumitale 
vor lovi ţinta. 

— Dar dacă japonezii se vor retrage, fără să lase 
canonierei posibilitatea de a se apropia la distanţă eficace 
de tir? 

— Cu atât mai bine! Vom ieşi în larg şi vom porni spre Port- 
Arthur. 

— Dumneavoastră vă vine uşor să vorbiţi astfel, având o 
viteză de douăzeci de noduri, dar eu, cu treisprezece, ce 
fac? 

— În caz de extremă nevoie, eşuezi pe uscat şi arunci 
canoniera în aer. Fii gata de plecare la orele unsprezece şi 
jumătate, în timpul luptei, fii atent la semnalele mele; în caz 
că nu voi mai fi apt pentru luptă, Stepanov preia comanda 
ambelor nave. 

— Am înţeles, răspunse repede Beleaiev şi cobori în barcă. 

După ce comandantul canonierei plecă, Rudniov începu să- 
şi inspecteze crucişătorul. Se opri lângă tunul de şase țoli 
de la prova-tribord, privind cum şeful de piesă Bondarenko 
încerca toate mecanismele, încet, fără grabă, dar metodic, 
amănunţit, înlăturând orice fel de jocuri şi de opriri. 
Împreună cu matrozii tunari verifica deosebit de atent 
dispozitivele de ochire optice, instalate pe Variag abia cu 
vreo lună în urmă, şi numai la unele dintre piese. Până 
atunci, noile dispozitive nu fuseseră încă folosite la tragere. 

— N-o să ne faci de râs, Bondarenko, cu noile dispozitive 
de ochire? întrebă comandantul. Nu crezi că ar fi cazul să le 
scoatem şi să le montăm la loc pe cele vechi? Pe acelea vă 
pricepeţi bine să le mânuiţi, sunteţi obişnuiţi cu ele. 

— Nicidecum, înălţimea voastră; fac treabă şi cele de 
sticlă, atât numai că nu ştiu dacă nu joacă în timpul tragerii. 
Dar, după câte pricep eu, n-o să se întâmple una ca asta, că- 
s bine lucrate, trainic, răspunse comendorul sfătos. 

— Bagă de seamă! Azi, îmi pun cea mai mare nădejde în 
voi, comendorii. Să nu uiţi să bei o porţie de votcă mai mult, 
îl sfătui Rudniov şi-şi văzu de drum. 


De statură ceva mai înaltă decât cea mijlocie, zvelt, 
prezentabil, impunător, cu bărbuţa deasă de un castaniu 
închis, trecea pe lângă oamenii din echipaj cu care navigase 
de aproape doi ani de zile şi pe care îi cunoştea cum nu se 
poate mai bine. La rândul lor, matrozii învăţaseră să-şi 
cunoască bine comandantul exigent, dar plin de grijă 
pentru ei. Ca întotdeauna, şi în ziua aceea, Rudniov îşi 
întreba matrozii cum se simt şi făcea glume în legătură cu 
lupta care-i aştepta. 

— Nu uitaţi, băieţi, ochiţi fără greş drept în amiralul Uriu! 
Dacă o să nimeriţi, doamne-fereşte, în aghiotantul lui ori în 
ordonanţă, n-aţi făcut nici o ispravă. 

Ca de obicei, gustă din mâncarea pregătită pentru prânzul 
matrozilor, îl lăudă pe bucătar şi-i ordonă să dea oamenilor 
mâncare pe săturate. 

— Matrozul luptă mai cu inimă când e sătul, spuse el. 

Deşi matrozii nu duseseră lipsa hranei nici până atunci, în 
ziua aceea însă se ghiftuiră cu toţii. 

Comandantul canonierei Koreieţ aduse la cunoştinţa 
ofiţerilor şi echipajului dezlănţuirea ostilităţilor, precum şi 
ordinul lui Rudniov de a răzbi prin escadra japoneză spre 
Port-Arthur. 

Ofițerii aprobară într-un glas hotărârea de a se primi lupta 
cu forţele inamice superioare. 

— Dacă nu vom învinge, cel puţin, vom pricinui japonezilor 
pierderi şi le vom scoate din funcţiune mai multe nave, 
spuse Leviţki, în numele tuturor ofiţerilor. 

— Dacă n-am fi primit provocarea japonezilor, am fi fost 
dezonoraţi ireparabil, îl susțineau ceilalţi. 

Beleaiev nu mai avea altceva de făcut decât să dea 
dispoziţii pentru executarea pregătirilor de luptă. Oamenii 
începură şi trebăluiască de zor pe navă. Nici ofiţerii, nici 
matrozii nu dădeau semne de descumpănire sau de emoție. 
Matrozii schimbau între ei glume piperate. Comendorii de 
la piese chibzuiau cum să se aşeze mai la îndemână pe 
punte muniţia adusă din magazie pentru cele două tunuri 


de opt țoli, aşezate la borduri, şi pentru cel de şase de la 
pupa, aceasta constituind artileria principală a canonierei. 

Până la ceasurile 11, toate pregătirile de pe Variag fură 
isprăvite. Rudniov dădu ordin să se adune echipajul pe 
puntea superioară. Când acesta fu aliniat, Rudniov veni în 
faţa frontului şi-i vesti pe matrozi despre începerea 
operaţiunilor militare cu Japonia. După aceea, dădu citire 
scrisorii lui Uriu şi arătă cât de perfizi fuseseră japonezii. 
Echipajul răspunse printr-un murmur surd de indignare. 

— Nu avem altă ieşire. Oraşul a fost ocupat de japonezi; la 
intrarea în port pândeşte escadra lor. Suntem prinşi în 
capcană; de aceea, am luat hotărârea de a primi lupta, 
pentru a putea să răzbim spre Port-Arthur. În luptă, 
acţionaţi cu calm şi precizie. Să nu vă fie frică de incendii, 
de spărturi. Luptând umăr la umăr, le vom face faţă. 
Comendorii sunt datori să ochească cu tunurile atât de 
bine, încât nici un obuz să nu treacă pe lângă ţintă. 
Inamicul e mai puternic, dar nu e mai viteaz ca noi şi ştiţi că 
vitejia cucereşte cetăţile. lar acum, să ne rugăm lui 
Dumnezeu şi să păşim cu curaj într-o luptă inegală, sub 
„pavilionul Sfântului Andrei”! Ura! 

În uralele tunătoare ale matrozilor, fanfara intonă imnul, 
după care echipajul fu lăsat liber. 

Curând după aceea, se dădu un semnal cu siflia, vestind 
împărţirea băuturii. Matrozii se strânseră într-un rând lung 
în dreptul marmitei, lângă care stătea subofiţerul cu 
aprovizionarea, cu lista echipajului. Pentru ziua aceea, 
Rudniov ordonase şi se dea tuturor oamenilor câte o porţie 
dublă de băutură şi un spor de hrană. Începând cu 
subofiţerii, matrozii dădeau pe gât, una după alta, cele două 
porţii, icneau de plăcere şi-şi ştergeau mustăţile cu podul 
palmei. 

— Să-i mai tragem o duşcă de sfârşit, ca să ne fie ochiul 
ager atunci când o să ochim cu tunurile în stârpiturile de 
japonezi, rosti voios comendorul Saikin. 


— Ehei, o să fie o încăierare straşnică. Unii or să ajungă 
chiar şi în împărăţia cerurilor, răspunse subofiţerul Zubov. 

— Împărăţia cerurilor nu-i pentru matrozi: pentru noi 
pune Talpa-iadului tigăi şi cleşti la încins şi-şi aşteaptă 
muşteriii cu nerăbdare, tot glumea Saikin. 

— Mai tacă-ţi fleanca măcar acuşica, înainte de luptă, îl 
struni Bondarenko. 

Acesta nu prea bea de obicei şi-şi primea dreptul la 
băutură în bani, dar de data aceasta aştepta şi el la rând cu 
ceilalţi, ca să-şi ia raţia. 

— Ce-i cu tine, Piotr Grigorievici? se miră subofiţerul care 
împărțea rachiul. Comandantul ţi-a dat dreptul la trei raţii. 
Hai, dă-le de duşcă repede; poate c-o să te mai înveseleşti şi 
tu. 

— O să-l snopim pe japonez de-o să ne ţină minte cât o 
trăi, spuse subofiţerul Zubov, lăudăros. 

— Nu te lăuda dinainte, îl struni Bondarenko. Ehei, ce 
putere a adunat japonezu împotriva noastră! 

— Nici tu, comendorule, să nu începi prohodul înainte de 
soroc, i-o întoarse subofiţerul, scuipând peste bord şi 
îndepărtându-se. 

Bondarenko înfulecă zdravăn, îşi făcu semnul crucii şi, fără 
să aştepte comanda, se îndreptă spre tunul său. 

— Azi am mâncat împărăteşte, îi spuse Saikin, ieşindu-i 
înainte. Toţi am avut pe săturate. le pofteau să mai iei, dar 
tu - ba! 

— E mai uşor să lupţi cu burta plină. „Cel ce pântecu-şi 
hrăneşte, schija nu i-l găureşte”, declamă Bondarenko 
zâmbind. Zaharăci, hai să aprindem câte o ţigară. 

Amândoi matrozi îşi răsuciră ţigări din mahorcă şi se 
învăluiră în rotocoale de fum. 

În acea zi, în careul ofiţerilor domnea o însufleţire 
neobişnuită. 

Perspectiva luptei contribuia la ridicarea moralului. 
Ofițerii îşi invitară comandantul în salon şi cerură şampanie. 
Popotarul căuta să fie la înălţime, servind un prânz grozav. 


La masă, conversațiile erau animate. Ofițerii mâncau 
repede, fel după fel, glumind cu însufleţire. 

— Trebuie să ne grăbim, domnilor. La unsprezece şi 
jumătate ridicăm ancora, spuse tare Rudniov. Pe urmă 
ordonă să se servească şampanie la toată lumea. 

— Pentru izbânda de astăzi! închină el. 

— Izbânda sau moarte! îi răspunseră într-un glas ofiţerii. 

Spre sfârşitul prânzului, în salon se ivi bucătarul reangajat 
al cambuzei ofiţereşti, Ivan Kuzmici Kristoforenko sau, mai 
simplu, Kuzmici. 

Faţa lui stacojie, rotundă ca luna plină, cu ochii înecaţi în 
grăsime, dar plini de vioiciune, era gravă. Halatul şi scufa 
lui de bucătar străluceau de curăţenie. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să vă fac o rugăminte, 
începu el apropiindu-se de Rudniov. 

— Ce, vrei să-ţi iei rămas bun şi să pleci de pe bord? îl 
întrebă căpitanul. 

— Nicidecum! De atâţia ani am trăit împreună pe Variag în 
pace şi bună învoire, aşa că ar fi urât să-mi părăsesc nava 
tocmai acum, în preajma luptei, ca un şobolan fricos. 
Îngăduiţi să rămân pe crucişător şi să fiu trecut ca matroz 
voluntar! răspunse bucătarul, răspicat, cu demnitate. 

— Bravo, dragul nostru Kuzmici! Fireşte, rămâi cu noi; 
când începe lupta să stai lângă mine. Domnilor, să bem în 
sănătatea lui Kuzmici care, de atâta vreme, a avut grijă de 
hrana noastră, iar acum, e gata să ne însoţească în lupta pe 
viaţă şi pe moarte care ne aşteaptă! rosti Rudniov şi ridică 
paharul. 

Ofițerii răspunseră printr-un „ura!” tunător, iar Kuzmici, 
mişcat şi tulburat, îşi scutură, ruşinos, o lacrimă nedorită şi 
bău şampania care i se oferise. 

— Fiţi sigur, Vsevolod Feodorovici, spuse Stepanov 
întorcându-se spre Rudniov, că această pildă a lui Kuzmici 
va avea darul să ne însufleţească şi mai mult în lupta ce ne 
aşteaptă, până la cea din urmă suflare. Ura! 


LLA 


V 


— Ori sub scut, ori pe scut!” îl susţinură ofiţerii, ciocnind 
paharele. În cinstea comandantului nostru, ura! 

— Pentru matrozi, pentru dragul nostru Variag, pentru 
marea noastră patrie! răspunse Rudniov. 

Crucişătorul Variag, însoţit de canoniera Koreieţ, ridică 
ancora exact la ora fixată. În aceeaşi clipă, pe ambele nave 
se sună alarma şi fură arborate pavilioanele de luptă. 
Soarele se ivi strălucitor de după nori, parcă vrând să-i 
salute pe ruşi, şi lumină mohorâta radă de la Cemulpo. 
Oraşul fu înfrumusețat îndată de petele albe şi roşii ale 
clădirilor; marea, în care pluteau ici, colo sloiuri răzlețe de 
gheaţă, încă întregi, deveni albastră. Navele străine se 
pavoazară cu ghirlande de pavilioane în toate culorile, 
exprimând astfel salutul lor şi cele mai bune urări celor 
două nave ruseşti care plecau la luptă. 

În clipa când crucişătorul ajunse în dreptul lui Talbot, 
fanfara de pe nava engleză intonă imnul rusesc, iar 
echipajul aliniat pe punte dădu onorul pavilionului Rusiei. 

Acelaşi salut fu repetat de Pascal, de Elba şi de Wicksburg, 
în timp ce navele treceau prin faţa acestora. Plini de 
temperament, francezii rupseră rândurile; lărmuind şi 
zvârlind în sus beretele cu pompoane vişinii, îşi exprimau 
entuziasmul faţă de ruşi. 

— Ai putea crede că nu mergem la luptă, ci la paradă, rosti 
Liaşenko, tulburat. 

Atmosfera sărbătorească cu care erau petrecute vasele 
era îmbărbătătoare. Fără să se mai încrunte, Bondarenko 
trebăluia grav pe lângă piesa lui. 

Trecând pe lângă nava de gardă şi ajungând în rada 
exterioară, ruşii dădură cu ochii de siluetele sumbre a şase 
crucişătoare şi opt torpiloare japoneze ce se profilau 
limpede pe fondul albăstrui al zării senine. Ele erau dispuse 
în linie de relevment, aşa fel încât barau ambele ieşiri spre 
mare din jurul insulei Idolmi. La catargul crucişătorului 
Naniva din capul formaţiei japoneze flutura pavilionul 
amiralului Uriu. În urma acestuia staţionau, în linie de şir, 


celelalte cinci crucişătoare. Asama îndeplinea misiunea de 
încheietor. 

Ofițerii şi matrozii priveau cu o curiozitate îmbinată cu 
îngrijorare siluetele navelor inamice, atât de copleşitoare că 
număr. Pentru a ieşi în larg, trebuia forţat barajul alcătuit 
de escadra japoneză. 

— Bondarenko, Saikin, nu vă zăpăciţi alergând cu ochii 
după atâtea ţinte? îi întrebă în glumă Liaşenko pe cei doi 
comendori. 

— Azi o să avem chilipir mare, înălţimea voastră. Unde 
tragi - atingi neapărat o navă japoneză. Au închis marea cu 
ele, parcă i-ar fi pus gard, răspunse Saikin. 

— Ehei, acu ocheşti mai uşor decât la concursul de 
tragere. Acolo, trage torpilorul după el două panouri 
mititele, de-ţi vine greu să le şi vezi dar-mi-te să le mai şi 
nimereşti, pe când aci, iacătă, ai şase matahale înaintea ta. 
Fiecare obuz nimereşte în plin, îi ţinu hangul Bondarenko. 

Îndată ce navele Variag şi Koreieţ trecură de limita apelor 
neutre, japonezii le şi semnalizară să se predea. Ceaţa de 
pe mare, care încă nu se destrămase pe deplin, împiedică 
citirea grabnică a semnalului, şi japonezii, neprimind 
răspuns, deschiseră cei dintâi focul. Bubuitul greu al unei 
lovituri de tun se rostogoli până la Variag, aproape în 
acelaşi timp cu căderea proiectilului. În dreptul tunurilor lui 
Liaşenko ţâşni, sclipind în soare, o trombă de apă şi de fum. 
O grindină de schije răpăi în bordajele navei şi în cuirasa 
turelei. 

— Ei, drăcie! Obuzele explodează chiar atunci când cad în 
apă, observă cu mirare Stepanov, ivindu-se din cabina de 
comandă, unde stătea împreună cu Rudniov. 

— Da, nu-s ca ale noastre, care uneori nu explodează nici 
atunci când lovesc cuirasa, răspunse căpitanul. 

Privind încordat prin binoclu escadra inamică, Rudniov îi 
căuta punctele slabe. Îşi dădu seama însă dintr-o privire că 
lupta care-l aştepta era aproape fără sorţi de izbândă. 
Totuşi nu-şi pierdu stăpânirea de sine, cumpănind situaţia 


cu acelaşi sânge rece. Mintea lui alcătui repede un plan de 
acţiune. 

— Am să atac crucişătoarele uşoare japoneze Cioda şi 
Takaciho din coada formaţiei. Am să caut să le împing într-o 
parte şi să forţez trecerea spre larg. Foc viu asupra navelor 
din coada formaţiei! îi ordonă el lui Stepanov. Semnalizează 
lui Koreieţ să nu rămână în urmă şi, pe cât se poate, să 
susţină tirul cu piesele de opt! adăugă îndreptându-se spre 
Cervinski care se afla lângă el în calitate de comandant 
secund. 

— Am înţeles! 

Ofițerii luară poziţia de drepţi şi se grăbiră să execute 
ordinul comandantului. 

— Ochiţi catargul din prova navei japoneze Cioda, care a 
stat în port lângă noi, ordonă Liaşenko, explicând 
comendorilor ordinul primit de la Stepanov. Uitând de orice 
pe lume, artileriştii începură să privească încordaţi prin 
ocularele dispozitivului de ochire, îndreptând amândoi 
piesele cu grijă asupra obiectivului indicat. 

— Gata! raportară într-un glas Saikin şi Bondarenko 
comandantului lor. 

— Foc! comandă Liaşenko cu glas tunător. 

Două snopuri de flăcări ţâşniră din gurile tunurilor; 
mugind şi urlând, proiectilele săgetară spre japonezi. 
Liaşenko îşi duse binoclul la ochi. 

O trombă de fum negru la pupa şi alta de apă, care ţâşni 
lângă bordajul navei, arătară că ţinta fusese încadrată. 

— Foc! comandă imediat micimanul, şi tunurile se 
învăluiră iar într-un nor uşor, verzui, cu miros iute de eter, 
produs de pulberea fără fum. 

Crucişătorul Variag fulgera cu toate piesele lui, trăgând 
asupra escadrei japoneze, simultan cu artileria din ambele 
borduri. 

Curând, fu nimerit şi el de mai multe proiectile japoneze, 
care căzură unul după altul. Schijele zburau în toate 
părţile, şuierând. Pe teugă aprinseră lemnul punţii şi o 


barcă spartă de schije. Kuzmici, în uniformă de matroz, 
veghea lângă cabina de comandă. Observând focul, cu o 
iuţeală neobişnuită pentru corpolenţa lui, se repezi glonţ în 
jos pe scară ca să-l stingă, mânuind sprinten furtunul. O 
jerbă abundentă de apă se năpusti asupra focului, 
potolindu-l. După câteva clipe, doar tăciunii negri mai 
sfârâiau, fumegând. Bubui însă o nouă explozie. Doborât de 
suflul ei, bucătarul se rostogoli de câteva ori şi se lovi 
zdravăn de babale. Mai mult mirat decât speriat, sări în 
picioare şi se uită împrejur. Nu departe, pe punte, zăcea un 
matroz, ucis de explozia abuzului. Apa ţâşnea în toate 
părţile din furtunul ciuruit de schije. Căutând să nu 
privească cadavrul mutilat, Kuzmici se căzni să dreagă 
furtunul; o nouă explozie însă îl zvârli până la puntea din 
prova. Speriat, bucătarul se grăbi să urce pe ea şi să se 
adăpostească în cabina de comandă. 

— Bravo, Kuzmici! Dacă rămâi teafăr, capeţi crucea, îl 
lăudă Rudniov care-i urmărise activitatea. 

— Slujesc voios! Mulţumesc prea plecat! răspunse 
matrozul. 

— Arde Cioda, înălţimea voastră! veşti cu bucurie 
semnalizatorul Snighiriov. 

Cuprins de flăcări de la prova până la pupa, crucişătorul 
japonez se retrăgea grăbit, ascunzându-se după alte nave. 

— Îndreptaţi focul asupra Nanivei, ordonă scurt Rudniov, 
şi semnalizaţi din nou lui Koreieţ să nu rămână în urmă. 

Câteva clipe mai târziu nava amiral, cuprinsă şi ea de 
flăcări, o luă pe urmele crucişătorului Cioda. 

Un „ura” tunător se rostogoli pretutindeni pe Variag. 
Drumul spre mare era deschis. Sporind viteza, Rudniov se 
repezi spre breşă. 

Prudentul comandant al canonierei Koreieţ se ţinea după 
Variag la depărtare de două-trei cabluri, pentru ca obuzele 
trase asupra crucişătorului, trecând în zbor pe deasupra 
lui, să nu cadă peste canonieră. 


Atunci când crucişătorul Variag ridică viteza ca să forţeze 
trecerea, Beleaiev rămase mult în urma lui. 

Observând manevra ruşilor, Asama se repezi să le taie 
drumul; celelalte nave o urmară îndată. În clipa aceea, 
escadra japoneză era dispusă în arc spre ruşi, iar Variag 
ajunse în centrul acestuia. Profitând de acest lucru, 
amiralul Uriu ordonă să se concentreze tot focul asupra 
crucişătorului rus. O adevărată ploaie de obuze se abătu 
peste Variag. Apa de lângă bordurile lui clocotea sub 
grindina de proiectile. Nava fu învăluită în fumul stârnit de 
numeroasele explozii şi de incendiile izbucnite. 

Pe punte se auzeau mereu strigăte - se cereau brancarde, 
dar acestea nu ajungeau pentru toţi răniții. Un obuz căzu 
pe pasarela de deasupra comenzii, sfărâmă timoneria, şi 
ucise pe toţi telemetriştii din gabia de la prova. Micimanul 
Nirod, care se afla şi el acolo, fu rupt în bucăţi. 

Alte lovituri avariară mai multe piese, iar servanţii 
acestora căzură ucişi aproape cu toţii. Izbind în plin, unul 
după altul, obuzele inamice devastau puntea principală, 
scoțând din funcţiune patru tunuri de 6 țoli, cinci de 75 
milimetri şi şase piese de calibru mai mic. Gornistul şi 
toboşarul lui Rudniov, care se aflau lângă el, fură răniţi de 
schijele unui obuz care explodă lângă trinchet32, dar 
rămaseră amândoi la postul lor. 

Rănit în spate, timonierul Snighiriov se stăpâni din 
răsputeri şi rămase la postul lui până la sfârşitul luptei. 
Semnalizatorul lui Rudniov, subofiţerul Cibisov, deşi rănit la 
ambele mâini, nu se duse să fie pansat, spunând că va sta 
lângă comandantul lui până la ultima suflare. Asemenea 
fapte ar putea fi enumerate la nesfârşit, căci matrozii, 
înflăcăraţi şi de conduita eroică a neînfricatului lor 
comandant, nu-şi precupeţeau viaţa. 

După explozia unui proiectil de calibru mare care căzuse 
lângă cabina de comandă, se răspândi zvonul că Rudniov ar 
fi fost ucis. Zvonul stârni o oarecare derută printre matrozi. 
Aflând acest lucru, Rudniov, cu toată violenţa focului inamic, 


sub ploaia de obuze care explodau în fiece clipă, ieşi pe 
teugă, unde putea fi văzut de toţi matrozii de pe punte şi le 
strigă: 

— Nu uitaţi, băieţi: suntem marinari ruşi, şi de moarte nu 
ne-a fost frică niciodată! Să nu facem de ruşine drapelul 
Rusiei şi onoarea flotei ruseşti! strigă el din răsputeri prin 
megafon. 

Văzându-şi comandantul care, deşi rănit, rămânea la 
postul lui, matrozii îi răspunseră prin urale şi continuară 
lupta, cu o energie sporită. 

— Înteţiţi focul la maximum şi concentraţi-l asupra navei 
Asama, ordonă Rudniov lui Stepanov, care era asurzit de 
detunături şi necontenitele explozii. 

Instalaţia de dirijare a tirului era distrusă de mult şi 
Stepanov, sfidând primejdia de moarte, trecea pe la fiecare 
piesă indicând ţinta. 

— Nu încetini tragerea, Alioşa! îi strigă el lui Liaşenko 
silindu-se să fie auzit în ciuda vacarmului infernal al 
canonadei. 'Tot focul asupra navei Asama! După aceste 
cuvinte, dispăru în fum. 

Urmă o clipă de linişte şi apoi tunurile începură să bubuie 
din nou. 

Crucişătorul Variag aproape că răzbise în larg. Navele 
japoneze rămăseseră în stânga şi înapoia lui. Câteva minute 
încă şi crucişătorul rusesc scăpă din capcană. 

— Măriţi turaţiile la maximum, ordonă Rudniov, prin 
telegraf la maşini. 

Canoniera Koreieţ se zări o clipă prin fum departe în 
urmă. Părea că nu are avarii; susţinea calm tirul cu piesele 
ei de 8 țoli. 

— Semnalizaţi navei Koreieţ să nu rămână în urmă, să 
înteţească focul la maximum! ordonă cu hotărâre Rudniov. 

În clipa aceea, însă, crucişătorul Variag fu lovit de două 
obuze de 8 ţoli care căzură în acelaşi timp pe puntea 
superioară, la babord. Prin toate tambuchiurile punţii şi 
sabordurile de muniţie ţâşniră valuri de fum, limbi de 


flăcări, şi o bubuitură năprasnică zgudui nava, din vârful 
catargului şi până la carenă; crucişătorul se aplecă îndată 
spre tribord. Pe puntea principală ieşeau unul după altul, 
matrozi cu arsuri pe faţă şi pe trup. După cumplita explozie 
din interior, fumul se înteţea. Crucişătorul părea că se va 
scufunda dintr-o clipă în alta. 

— Kuzmici, vezi ce s-a întâmplat acolo şi transmite-i 
căpitanului Stepanov să treacă pe puntea superioară la 
tunuri. Miciman Cervinski, adu oamenii înapoi, ordonă 
Rudniov. 

— Înapoi, fără panică! strigă el prin megafon, ieşind pe 
punte din cabina de comandă. 

Cervinski şi Kuzmici se repeziră spre matrozi, strigând la 
ei, îimbărbătându-i. Prin fum, cu chipiul pe ceafă, urmat de 
echipa de incendiu, Stepanov sări în cel dintâi tambuchiu al 
punţii superioare. Matrozii îşi recăpătară repede stăpânirea 
de sine şi, îmboldiţi de glumele înţepătoare ale trupeşului 
bucătar, alergară după comandantul secund al 
crucişătorului. 

Puntea principală, în dreptul tunurilor, dispăruse în fum. 
În babord se căsca o spărtură mare, prin care pătrundea 
apa. Cinci tunuri, avariate şi smulse din afete, împiedicau 
trecerea. În magaziile de la tribord, neatinse, ardeau 
încărcăturile de pulbere. Mai mulţi servanţi de la piesele 
rămase întregi scoteau afară răniții şi încercau să stingă 
focul cu ce găseau la îndemână. Dispozitivul electric de 
aerisire funcţiona încă, dar, în loc de aer proaspăt, 
absorbea din afară numai fum, îngreunând şi mai mult 
respiraţia oamenilor. Tinerelul miciman Gubonin, complet 
răguşit, se silea să restabilească ordinea. O dată cu sosirea 
echipei de incendiu, în frunte cu Stepanov, lucrurile se mai 
îndreptară. Focul de la magaziile de pulbere fu stins, 
ventilatoarele oprite, iar dulgherii care sosiseră la timp se 
repeziră la spărtură şi o astupară cu panouri de lemn. 
Curând, cele trei tunuri de la babord, încă în bună stare, 
redeschiseră focul. 


Kuzmici se prezentă triumfător la Rudniov pentru a 
raporta amănunţit situaţia. Era atât de negru pe faţă şi pe 
haine din pricina funinginei, încât comandantul lui nu-l 
recunoscu de îndată. 

— Văd, Kuzmici, că eşti un războinic înnăscut! zâmbi 
Rudniov. 

Bucătarul nici nu apucă să-şi încheie raportul, că pe punte, 
la prova, explodă un obuz aprinzând saltelele echipajului, 
grămădite acolo. Pe puntea principală se răspândi un fum 
des, înecăcios, urât mirositor. 

— Alexei Sergheevici, ia-ţi matrozii şi du-te de stinge 
incendiul, îi ordonă Rudniov lui Cervinski, singurul ofiţer 
care mai rămăsese lângă el. 

— Am înţeles! răspunse micimanul şi se repezi spre puntea 
principală. 

Cu toate spărturile, numeroasele avarii şi focare de 
incendiu care izbucneau mai în fiece clipă, crucişătorul 
Variag îşi continuă drumul, ripostând violent cu tunurile la 
încercările inamicului de a se apropia de el. Întrucât 
coşurile crucişătorului fuseseră avariate, viteza lui scăzu 
într-o oarecare măsură şi Asama începu să-l ajungă din 
urmă, căutând să-i taie drumul spre largul mării. 

Deodată, o vâlvătaie orbitoare ţâşni ca o jerbă pe puntea 
de comandă, lingă cabina de artilerie. Suflul exploziei îl izbi 
puternic pe Rudniov de peretele de oţel, şi el căzu în 
nesimţire. În aceeaşi clipă, fură ucişi de schije gornistul, 
toboşarul şi semnalizatorul, iar micimanul Gubonin suferi 
arsuri grave. Hainele de pe el abia îl mai acopereau - de un 
umăr îi atârnau doar nişte zdrenţe fumegânde. 

Lui Kuzmici i se păru că-i plesnise capul odată cu 
izbucnirea exploziei. Rămase câteva clipe năuc, 
strângându-şi tâmplele în mâini, parcă i-ar fi fost teamă să 
nu se fărâme; pe urmă, dezmeticindu-se şi stăpânindu-şi 
durerea, sări la timonă împreună cu timonierul-şef Smirnov, 
care fusese rănit, şi-l ajută să ţină crucişătorul la drumul 
ordonat. 


Tocmai în clipa când Rudniov se trezi din leşin, un nou 
obuz izbi acoperişul cabinei şi schijele lui rupseră cablurile 
de comandă ale cârmei. Nemaifiind stăpân pe manevră, 
crucişătorul începu să întoarcă. Buimac, vlăguit, aproape în 
nesimţire, Rudniov rămase totuşi la postul lui şi-l trimise 
imediat pe Kuzmici după Stepanov. 

— Din fundul mării să-l scoţi! De el atârnă soarta navei, îi 
spuse bucătarului. 

Acesta se repezi spre dunetă unde, cu câteva clipe mai 
înainte, îl zărise pe Stepanov. Puntea superioară era 
învăluită în nori de fum ce se ridicau din tăciunii care 
ardeau încă înfundat. Matrozii aruncau apă cu furtunuri şi 
găleți peste focarele de incendii. Împiedicându-se la fiecare 
pas pe coverta sfârtecată, fărâmată, sărind peste cadavrele 
neridicate şi peste tot felul de dărâmături, Kuzmici se 
strecură până la careul ofiţerilor, transformat în post de 
prim-ajutor, unde îl găsi pe Stepanov. Pe o masă de la 
popotă, acoperită cu muşama, medicul-şef al navei făcea 
pansamente şi operaţiuni urgente. Pe toate canapelele 
zăceau răniţi grav; aerul era greu de amestecul ameţitor al 
mirosurilor de medicamente, de camfor şi de sânge 
omenesc proaspăt. Intrând în salon, bucătarul păli, cât pe 
ce să leşine la vederea acelui tablou înfiorător. 
Comandantul secund şedea pe un scaun, şi felcerul navei îi 
pansa umărul stâng, atins de o schijă. Stepanov se crispa de 
durere, dar răbda încleştând dinţii. Ascultând ordinul 
transmis prin Kuzmici, se agită, îl rugă pe medic să-i dea o 
porţie de spirt şi alergă pe punte. Negru de fum, cu 
mantaua ruptă în mai multe locuri, cu mustăţile şi 
barbişonul pe jumătate arse, se prezentă înaintea 
comandantului său, care era însângerat din cap până în 
picioare. 

— Anatoli Grigorievici, dragă, du-te la compartimentul 
cârmei şi fă cuplarea pentru timona de mână, îl rugă 
Rudniov. 


— Am înţeles! Iar dumneavoastră, Vsevoiod Feodorovici, 
aţi face bine să vă duceţi la pansat, îl sfătui Stepanov. 

— Nu de asta îmi arde acum! Grăbeşte-te! Să nu profite 
japonezii de neputinţa noastră momentană şi să ne 
scufunde. 

După ce Stepanov plecă, Rudniov ieşi pe punte şi se uită în 
jur. Puntea superioară fumega, de la prova până la puntea 
de comandă; furtunurile pridideau focul. Gabia din prova şi 
jumătate din trinchet fuseseră retezate de obuze; din cele 
patru coşuri rămâneau doar trei; din pricina perdelei de 
fum nu se putea vedea ce se petrece la pupa. Japonezii 
izbutiseră să bareze ieşirea în larg a ruşilor şi continuau să 
bombardeze crucişătorul Variag, concentrând asupra lui 
focul tuturor pieselor de artilerie. 

Kuzmici, cu înflăcărarea războinică simţitor redusă de 
toate cele văzute în careul ofiţerilor, se pitise în comandă şi, 
oftând greu, se ruga în gând la sfântul Nicolae „făcătorul de 
minuni”, ocrotitorul marinarilor ruşi. 

— Eşti amărât, băiete! spuse zâmbind Rudniov, la vederea 
chipului abătut al bucătarului. 

— Mă doare rău capul, răspunse ruşinat Kuzmici. 

— Nu-i nimic, până te-i însura îţi trece. 

— Numai să nu mă însor cu un rechin. 

— Cine mai ştie, poate c-o să te-nsori cu o fată mare. 

Rudniov se uită la ceas. Era douăsprezece şi un sfert. De la 
începerea luptei nu trecuse decât o jumătate de oră. 

„Drace, n-au răzbit! gândi Rudniov, dându-şi seama de 
realitate. Înainte de a pieri, trebuie să scufund măcar un 
vas japonez.” 

— Direcţia spre inamic! ordonă el prin megafon celor de la 
pupa. 

Mai mulţi matrozi transmiseră comanda. Guvernând cu 
ajutorul timonei de mână, crucişătorul se îndreptă spre 
inamic, trăgând cu toate piesele ce-i mai rămâneau. 

— Înălţimea voastră, a luat foc Asama, raportă plin de 
bucurie semnalizatorul. 


Rudniov privi spre nava inamică. Ioată pupa ei era 
cuprinsă de flăcări; fumul se înălța într-o jerbă mare spre 
cerul albastru, senin. Mistuit de foc, crucişătorul se 
îndepărta încet. În schimb, celelalte nave japoneze înteţiră 
tirul. 

Unul după altul, mai multe proiectile loviră crucişătorul 
Variag în babord, provocându-i spărturi sub linia de plutire. 
Apa năvăli în magaziile de cărbuni şi în compartimentul 
căldării numărul 3. Crucişătorul se aplecă spre pupa şi spre 
babord. Matrozii care se găseau în apropiere, ocupați cu 
stingerea incendiului, în frunte cu Cervinski, se repeziră să 
acopere spărturile cu bucăţi de tendă. Subofiţerii fochişti 
Jigariov şi Juravliov, stând în apa rece ca gheaţa până la gât, 
cu riscul vieţii lor, închiseră ermetic uşile magaziilor de 
cărbuni, evitând astfel scufundarea imediată a navei. 
Echipa de mecanici, sub conducerea mecanicului-şef Sizov, 
reuşi să monteze un perete fals şi să evacueze apa din 
compartimentul căldărilor. Pe urmă, se putu restabili 
echilibrul navei, inundându-se două compartimente din 
tribord. Artileria de la babord, redusă la tăcere prin 
puternica înclinare a navei, reluă tragerea. 

Deşi distanţa până la japonezi scăzuse la 30 cabluri, 
Rudniov înainta stăruitor. Rămase fără sprijinul Asamei, 
crucişătoarele uşoare japoneze bătură în retragere. Cei de 
pe Variag nădăjduiau acum din nou că vor putea să iasă în 
larg. „Vom ajunge oare la Port-Arthur, în starea aceasta?” se 
gândea cu îngrijorare comandantul crucişătorului, 
cercetându-şi nava mutilată. „Mă las înghiţit de mare, dar 
n-am să cad prizonier”, se linişti el îndată. 

În timpul acesta, Asama îşi reluă locul în capul escadrei. 

Rudniov îşi dădu seama că ultimele clipe ale crucişătorului 
Variag nu erau departe. De la 25 cabluri, obuzele de opt țoli 
trase de crucişătorul Asama puteau străpunge uşor 
crucişătorul rus necuirasat. lemerile lui se adeveriră 
curând. Două obuze de opt țoli pătrunseră la infirmerie, în 
babord, şi explodară la tribord. Schijele săriră în 


compartimentul maşinilor de la prova şi scoaseră din 
funcţiune trei căldări. Aburii ţâşneau din căldări şuierând 
asurzitor. Maşinile se opriră. Nava se înclină deodată 
puternic înspre tribord. Speriaţi, matrozii părăsiră posturile 
şi se năpustiră spre copastie, înşfăcând pe întrecute colacii 
de salvare rămaşi întregi şi centurile de plută. 

— La posturi! răcni prin megafon Rudniov de pe puntea de 
comandă. Miciman Cervinski, astupă spărtura cu tendă şi 
hamace şi închide etanş compartimentele inundate. 
Botsman, trage în cei care încearcă să sară peste bord! 

Glasul ferm, autoritar, al comandantului avu efectul unui 
duş rece asupra tuturor. 

— Ei, ce v-aţi repezit aşa, ca o turmă de berbeci? se răsti 
botsmanul, împingând matrozii înapoi de la copastie. 

— S-a strigat de jos: „ne scufundăm”, apa năvăleşte în 
infirmerie; toţi oamenii sunt morţi sau mutilaţi; cinci fochişti 
au fost opăriţi; ce vreţi, ne-am speriat şi noi, se 
dezvinovăţeau ei ruşinaţi. 

Văzând starea critică în care se află crucişătorul rusesc, 
japonezii îi propuseră din nou să se predea. Drept răspuns, 
Rudniov îi ordonă lui Stepanov să înteţească focul pe cât 
era cu putinţă. Pe urmă se sfătui cu comandantul secund 
asupra a ceea ce aveau de făcut. 

— Ne retragem după insula Idolmi; acolo încercăm să 
facem reparaţii, atât cât va fi posibil, şi pe urmă încercăm 
din nou să răzbim, răspunse Stepanov. 

Rudniov se crispă. Socotea dezonorant să-i arate 
inamicului pupa navei sale, dar, neavând încotro, îşi calcă 
pe inimă şi ordonă să se execute o întoarcere de o sută 
optzeci de grade. Japonezii, care suferiseră pierderi grele, 
nu cutezară să urmărească vasele ruseşti. Se retraseră şi 
începură să repare numeroasele lor avarii. 

Văzând că crucişătorul Variag se retrage spre insula 
Idolmi, Beleaiev fu cuprins de îngrijorare. 

— Trebuie să-i acoperim retragerea cu tirul tuturor 
pieselor noastre, se frământa el. 


— Din păcate, tunurile noastre nu trag aşa departe şi nu 
prea vom fi în stare să-l ajutăm, răspunse Leviţki. 

— Acum nu mai are nici o importanţă. Trebuie să le 
arătăm japonezilor că suntem gata să ne apărăm 
crucişătorul cu toate mijloacele de care dispunem. 
Deschideţi imediat focul cu toate tunurile! ordonă Beleaiev. 

Leviţki făcu un gest înciudat din mână şi cobori de pe 
punte. 

Biriliov deschise focul cu piesele de 8 şi 6 țoli. Canoniera 
se învălui în fumul pulberii, dar, ca şi mai înainte, obuzele ei 
băteau prea scurt. Japonezii se mărgineau doar la un tir rar 
de artilerie. 

Deodată însă, de după insulă răsări un torpilor, atacând în 
plină viteză. Singurul toboşar scăpat cu viaţă pe crucişător 
bătu înăbuşit semnalul pentru respingerea atacului cu 
torpile. Stepanov sări la tribord, unde nu mai existau decât 
patru tunuri. 

— Alexei Sergheevici, foc, repede, asupra torpilorului, 
strigă el, alergând spre Liaşenko. 

Fără să mai aştepte ordine, comendorii de la două piese 
ochiră nava inamică. Tunurile fură încărcate într-o clipă. 
Până la torpilor nu erau mai mult de zece cabluri. În lumina 
soarelui se vedea clar valul alb de spumă despicat de prova 
lui şi oamenii de la tuburile lans-torpile. O trenă lungă de 
fum rămânea în urma sa. 

— Foc! comandă scurt Liaşenko. 

Flacăra celor două obuze acoperi o clipă ţinta; un nor 
negru-alb de fum şi de abur ţâşni deasupra torpilorului. 
Norul plutea încă în aer, iar pe apă nu mai rămăseseră 
decât o mulţime de sfărâmături de lemn, printre care se 
zăreau nişte puncte negre: ca pete de oameni. 

Un strigăt de bucurie răsună pe Variag. 

— Mulţumesc, vitejilor! O să fiţi decoraţi amândoi! strigă 
Stepanov către Bondarenko şi Saikin. 

— Slujim bucuroşi! Vă mulţumim supuşi! răspunseră într- 
un glas matrozii. 


Lupta se sfârşi. Navele Variag şi Koreieţ intrară în apele 
neutre. Liaşenko străbătu puntea, privind cu tristeţe 
punctele avariate de pe navă. Matrozii de lângă tunuri îşi 
desmorţeau picioarele. 

— Ne-au snopit japonezii, rosti micimanul, adresându-se 
matrozilor. 

— Nici noi, înălţimea voastră, nu le-am rămas datori; au 
mâncat papară şi crucişătoarele lor, mai cu seamă Cioda, cu 
toate că ne-am luptat unul contra şase, răspunse Saikin, 
ivindu-se din magazia de muniții. 

Pe neaşteptate, bubui alături explozia unui obuz întârziat. 
Schijele săriră în toate părţile. Saikin fu decapitat; 
Bondarenko avu impresia că fusese izbit în coasta dreaptă 
de un fier înroşit şi căzu în nesimţire. Ceilalţi matrozi din 
jur se prăbuşiră pe punte, răniţi. 

Chiar în drum spre insula Idolmi, din raportul lui Stepanov 
cu privire la starea crucişătorului, Rudniov îşi dădu seama 
de imposibilitatea de a continua lupta şi luă hotărârea de a 
se întoarce la Cemulpo. 

De îndată ce Variag şi Koreieţ ancorară în port, la locurile 
unde se aflau în ajun, spre ele se îndreptară şalupe şi bărci 
de la toate navele de război. O şalupă de pe Talbot, cu 
comodorul Bailey, se apropie cea dintâi de Variag. Întrucât, 
însă, toate scările fuseseră deteriorate în timpul luptei şi 
erau în curs de reparaţie, englezul trebuia ori să aştepte 
puţin, ori să se folosească de o scară de pilot. Comandantul 
lui Talbot socoti acest din urmă lucru mai prejos de 
demnitatea lui şi, până la coborârea unei scări obişnuite, 
cercetă exteriorul avariat al crucişătorului. Făcând încet 
ocolul navei, sir Bailey privea atent spărturile căscate în 
bordaje şi paietele aşezate pe alocuri pentru a le astupa 
provizoriu. Barca lui mergea pe lângă crucişător, aproape 
atingându-l, şi comandantul putea pipăi cu mâna şi 
marginile spărturilor şi modul în care erau acoperite cu 
paiete de tendă şi hamace. 


— Very Good33, aprobă el, dând din cap, în timp ce 
fotografia avariile cu aparatul său. 

În cele din urmă, scara fu gata şi englezul se urcă pe 
puntea principală, unde fu întâmpinat de Rudniov, cu 
mantaua stropită de sânge şi cu capul pansat. 

— Sir, sunteţi demn să serviţi chiar în marina engleză! 
rosti Bailey, scuturându-i mina. 

— Nu cunosc o onoare mai mare decât să servesc în 
marina rusă, răspunse cu vădită ironie Rudniov. 

Sir Bailey nu dădu însă nici o atenţie acestor cuvinte şi-l 
rugă să-i arate avariile din interiorul navei. Rudniov dădu 
această sarcină unuia dintre ofiţerii săi şi se duse să 
întâmpine vizitatorii de pe alte nave. 

Francezul Cenet se urcă sprinten pe punte, se repezi să-l 
îmbrăţişeze pe Rudniov şi izbucni într-un torent de fraze 
bombastice. 

— Sunt mândru să număr printre amicii mei un erou ca 
dumneavoastră, monsieur Rudniov! îl asigura el. Chiar 
astăzi voi înainta preşedintelui Republicii un raport detailat 
şi voi solicita decorarea dumneavoastră cu crucea de 
comandor al Legiunii de Onoare. 

Împreună cu Cenet, sosi tot personalul medical de pe 
crucişătorul Pascal, care se apucă imediat să panseze 
numeroşii răniţi, cărora medicii de pe Variag n-avuseseră 
timp să le dea asistenţă. 

Lupta a durat numai cincizeci de minute şi în acest timp 
scurt, au fost scoşi din luptă peste o sută de oameni, adică, 
un sfert din tot echipajul. Numărul celor răniţi uşor trece 
de două sute. Cu alte cuvinte, în această luptă au fost 
scoase din acţiune două treimi din efectiv. Nu ne-am îndoit 
niciodată de bravura prietenilor noştri ruşi, dar eroismul de 
care au dat dovadă în această luptă a întrecut toate 
aşteptările, spuneau francezii, debitând cu dărnicie 
complimente. 

Comandantul Elbei, Ricci-Rafaele Borea, strânse îndelung, 
cu multă căldură, mâna lui Rudniov, asigurându-l că în tot 


timpul luptei se rugase la „Madonna di Livorno” să-i ajute 
pe ruşi. Vizitând răniții, observă că micimanul Gubonin 
semăna a italian. Aflând că mama micimanului era într- 
adevăr italiancă, Rafaele manifestă faţă de el o simpatie 
deosebită şi ceru să fie transportat pe crucişătorul său. 

Americanii se mărginiră să trimită un felcer pe care 
Rudniov, indignat de atâta lipsă de consideraţie, îl expedie 
imediat înapoi. 

Crucişătorul Variag se umplu de marinari de diferite 
naţionalităţi. Englezi, francezi, italieni se înghesuiau pe 
punți şi pe coridoare, arătându-şi în toate chipurile simpatia 
pentru ruşi; le ofereau ţigări de foi, îi băteau prieteneşte pe 
umăr, îi ajutau să îndepărteze sfărâmăturile, să dreagă 
scările, să care răniții. 

— Ne-a făcut o festă stârpitura de japonez, mama lui de 
câine! se plângea unui blond englez Kuzmici care, între 
timp, îşi recăpătase ţinuta măreaţă, gravă. 

— Nişefo! Russian very good34, îl consola fiul Britaniei. 

— Sigur, nu face nimic! Rusia e mare, are cine să ne 
răzbune. Păcat numai că voi, englezii, ţineţi cu japonezul 
împotriva noastră. 

Matrozul de pe Talbot zâmbea, fără să priceapă şi 
continua să-i bată pe umăr pe ruşii din preajma-i. 

Francezii îşi vârau nasul în toate cotloanele şi sporovăiau 
emoţionaţi, gesticulând cu însufleţire. 

— Leit ţigani, parcă ar cumpăra nişte cai la iarmaroc, 
exclamă subofiţerul cu aprovizionarea, privindu-i. Larmă 
berechet, dar treabă, ioc! 

— Caroş35, russe, bravo! strigau matrozii de pe Pascal, 
îmbrăţişându-i pe ruşi. 

Deşi funcționau toate pompele, apa din crucişător nu 
scădea şi el se înclina tot mai simţitor spre babord. Începu 
evacuarea grabnică a răniților pe nave străine. Bailey, 
Cenet şi Borea se ciorovăiau asupra numărului de ruşi ce 
urma să fie primit de fiecare, în sfârşit, luară hotărârea să-i 
repartizeze aproximativ în mod egal pe navele tuturor 


naţiunilor. E drept, Cenet se arătă mai întreprinzător decât 
alţii: sperând să facă o afacere rentabilă pe seama statului 

Tus, îşi rezervă şi găzduirea echipajului canonierei Koreieţ, 
uitat de ceilalţi comandanţi în toiul discuţiei. 

— Sper, sir, că nu aveţi intenţia să vă aruncaţi navele în 
aer! rosti Bailey, netezindu-şi favoriţii roşcaţi de pe obrazul 
stacojiu. 

— Ba tocmai asta am de gând s-o fac, răspunse Rudniov. 

— Imposibil! Exploziile pot deteriora alte nave din radă, 
ceea ce, fireşte, e inadmisibil, protestă cu hotărâre 
comandorul. În afară de aceasta, crucişătorul 
dumneavoastră e avariat atât de grav, încât n-ar mai putea 
fi reparat. Deci e suficient să fie sabordat. 

Englezul fu susţinut de Cenet. Crucişătorul Elba se afla 
însă departe de ruşi, aşa că Borea nu era preocupat de 
soarta navelor ruseşti. 

Având în vedere că echipajele sale trebuiau adăpostite pe 
Talbot şi pe Pascal, Rudniov n-avea altceva de făcut decât să 
cedeze insistentelor lui Bailey şi Cenet. 

— Mă gândesc să duc canoniera până la insula 
Observatorului şi o arunc în aer acolo, departe de toate 
navele. Pe Variag mă mulţumesc să distrug maşinile şi 
tunurile după care voi ordona să se deschidă valvulele de 
inundare. 

— Sir, să nu aruncaţi în aer magazia de muniții, repetă din 
nou Bailey. 

Hotărârea fu astfel luată. Toţi comandanții străini se 
grăbiră să se întoarcă pe navele lor ca să facă pregătiri 
pentru primirea ruşilor. 

Când matrozii aflară că crucişătorul Variag nu va fi 
aruncat în aer, se apucară să distrugă tot ce putea fi 
distrus: puneau cartuşe de piroxilină la afete, la tunuri, la 
turele; spărgeau aparatele. La compartimentul maşinilor, 
oamenii, sub conducerea inginerilor mecanici, aruncau în 
aer arborii elicelor, sfărâmau cilindrii compresori, 


conductele de abur, dispozitivele; totuşi, neavând timp 
suficient, nu izbutiră să distrugă chiar totul. 

După ce întreg echipajul fu evacuat de pe vas, Rudniov, 
împreună cu botsmanul, străbătu pentru ultima oară 
crucişătorul, care se scufunda încet. 

Pe navă nu se mai vedea nimeni şi Rudniov, după ce dădu 
ocol cu o privire mohorâtă crucişătorului său iubit, care 
numai cu două ceasuri în urmă era o navă de toată 
frumuseţea, se apropie de scară unde era aşteptat de o 
şalupă. Şi el şi botsmanul se descoperiră şi îşi făcură 
semnul crucii. 

— Treci înainte, Gorov, ordonă căpitanul, eu părăsesc cel 
din urmă nava. 

Dar şalupa nu apucă să se îndepărteze de crucişătorul 
care se scufunda, când deodată se auziră strigăte de pe 
bord: 

— Înălţimea voastră, luaţi-ne şi pe noi! 

Rudniov se uită înapoi. Pe punte se aflau cei doi subofiţeri 
fochişti: Juravliov şi Jigariov. În aceeaşi clipă, mai multe 
explozii violente bubuiră în interiorul navei; nori uriaşi de 
abur ţâşniră în sus şi pe fondul lor alb se iviră o clipă două 
siluete de oameni care cădeau în apă. Nu departe de şalupă 
răsăriră deasupra valurilor două capete. Cei doi marinari 
înotau grăbit, îndepărtându-se de Variag. Rudniov făcu cale 
întoarsă şi după câteva clipe, Juravliov şi Jigariov se şi aflau 
lângă şalupă. 

— Ce naiba aţi căutat acolo, draci împieliţaţi? bombănea 
înciudat botsmanul, ajutându-i să se urce în şalupă. 

— Am fi fost tare amărâţi la gândul că putem lăsa căldările 
întregi. Şi ne-am hotărât să le aruncăm în aer după ce or să 
plece toţi de pe crucişător. Am fixat cartuşe explozive la 
colectorii de abur, am mai aţâţat focul în focare, ca să 
ridicăm presiunea, am aprins fitilele şi am întins-o. Am fugit 
tocmai la timp, explicau cei doi fochişti pe întrecute, 
clănţănind de frig. 


Crucişătorul Variag se răsturna încet spre babord. Sute de 
ochi, sute de oameni cu răsuflarea tăiată, urmăreau pieirea 
eroicei nave. Matrozii ruşi, evacuaţi pe navele străine, 
priveau cu jale, cu inima îndurerată la scumpul lor Variag, 
cu care se mândriseră întotdeauna şi pe care trecuseră 
recent prin tragicele clipe ale unei lupte inegale, fiecare din 
aceste clipe putând fi ultima din viaţa lor. 

— Parcă am fi înmormântat un prieten drag, rosti 
botsmanul Gorov, rezumând astfel, cu glas tare, gândurile şi 
simţămintele tovarăşilor săi. 

Deodată crucişătorul, care până atunci se scufunda încet, 
rămase o clipă nemişcat; apoi, tresărind din tot trupul său 
uriaş, pieri repede în apă. Toţi matrozii îşi scoaseră 
beretele, făcându-şi semnul crucii. Mulţi plângeau, fără să 
le fie ruşine de lacrimile lor. Din compasiune pentru ruşi, 
francezii şi italienii se descoperiră şi ei, iar fanfarele de pe 
nave intonară imnul rusesc. 

Întors la bordul navei sale după vizitarea crucişătorului 
rus avariat, comodorul Bailey îl găsi în salon pe 
comandantul 'Terauci. 

Japonezul era pansat şi avea o înfăţişare destul de jalnică, 
în vădit contrast cu înfumurarea şi cu ardoarea lui 
războinică din cursul dimineţii. La apariţia comodorului 
englez, făcu un efort, se ridică şi-l salută respectuos. 

— Văd, mister Ierauci, că şi dumneavoastră aţi avut de 
suferit şi chiar destul de serios, deşi escadra 
dumneavoastră alcătuită din paisprezece unităţi, s-a luptat 
cu un singur crucişător rusesc, rosti Bailey, strecurându-şi 
cuvintele printre dinţi şi privindu-şi ironic vizitatorul. 

— Ruşii s-au dovedit neobişnuit de curajoşi şi de dări. 
Crucişătorul Variag a fost ciuruit de obuzele noastre, dar a 
continuat lupta. Navele noastre au suferit foarte mult, 
îndeosebi Asama. Va trebui să fie imediat urcat pe doc 
pentru reparaţii. Ciocla al meu a pierdut jumătate din piese 
şi mai mult de jumătate din echipaj. Un torpilor a fost 
scufundat. Toate celelalte nave au avut de asemenea 


pierderi. Se pare că noi am pierdut de două ori mai mulţi 
oameni decât ruşii. Nu ne rămâne decât să ne înclinăm în 
faţa vitejiei lor. Dumneavoastră, sir, în ce stare aţi găsit 
crucişătorul ruşilor? întrebă japonezul. 

— Mister Terauci, răspunsul la această întrebare valorează 
cel puţin o mie de lire sterline. 

— Dacă ruşii nu vor arunca în aer nava, vă garantez aceşti 
bani. 

— În acest caz, vă rog să-mi înmânaţi imediat un cec 
reprezentând această sumă. L-am convins pe Rudniov să 
nu-şi arunce în, aer nava, ci să o scufunde pe locul unde a 
ancorat. Vasul va putea fi scos la suprafaţă, fără prea multe 
dificultăţi. Bineînţeles, el va necesita reparaţii generale, 
însă asta nu e treaba mea. 

— Sunteţi un adevărat prieten al [ării Soarelui-Răsare! 
exclamă 'Terauci şi se grăbi să-i înmâneze cecul. 

— Rudniov soseşte curând şi nu trebuie să vă găsească 
aici! răspunse Bailey, concediindu-l fără prea multă politeţe. 

Rămas singur, se apropie imediat de casa de fier şi puse 
cecul nou alături de altul primit de curând. 

— Aşadar războiul ruso-japonez mi-a şi adus două mii de 
lire sterline din partea mikadoului. Să sperăm că şi ţarul 
Nicolae mă va plăti bine pentru primirea şi întreţinerea 
marinarilor săi şi pentru transportarea lor la Şanhai. 
Comodor Bailey, sunteţi demn de felicitat, rosti englezul şi, 
turnându-şi un pahar mare de whisky, îl goli pe nerăsuflate. 

Rudniov sosi împreună cu mai mulţi ofiţeri. 

Ceva mai târziu apăru şi Beleaiev. 

— Ce ordine îmi daţi cu privire la canoniera Koreieţ? 
întrebă el. 

— Să fie aruncată imediat în aer! Vaporul Sungari să fie 
incendiat. Vă dau un ceas pentru executare. După aceea, 
aveţi grijă să scrieţi un raport amănunţit despre modul cum 
aţi acţionat în timpul luptei şi să menţionaţi pierderile, 
ordonă Rudniov. 


— Am înţeles. Poate ar fi suficient să scufundăm 
canoniera! Cemulpo e un port neutru şi atâta timp cât va 
dura războiul, japonezii nu vor îndrăzni s-o scoată la 
suprafaţă. Pierderi n-am avut. 

— Nu; canoniera va fi aruncată în aer. E mai sigur aşa. 

Nava Koreieţ fu dusă la un loc cu adâncime mare şi minată 
cu încărcături de piroxilină aşezate în magaziile de pulbere 
şi de muniții. 

După ce întreg echipajul părăsi nava sortită pieirii, 
începură să bubuie exploziile. O trombă uriaşă de fum 
negru ţâşni la o mare înălţime şi pe valuri nu mai rămaseră 
decât sfărâmături. 

— Şi-a încheiat veleatul bătrânica noastră. Aproape un 
sfert de veac a navigat cu cinste sub pavilionul sfântului 
Andrei, rosti Leviţki, îngândurat. 

Echipajele celor două nave de război ruseşti, repartizate 
pe vasele neutrilor, au fost transportate curând la Şanhai şi 
la Saigon, şi apoi în Rusia. 

Capitolul III 

Abia după câteva zile sosiră la Port-Arthur veşti demne de 
încredere asupra împrejurărilor în care pieriseră navele 
Variag şi Koreieţ. Mulţi dintre acei care îl cunoşteau pe 
Rudniov şi-l socoteau mai curând un diplomat decât un 
militar, un comandant, erau miraţi de comportarea lui 
eroică. Judecând după firea sa, era de aşteptat ca, după 
primirea ultimatumului japonez, prin care i se cerea să iasă 
în larg, pur şi simplu, avea să-şi scufunde navele în rada de 
la Cemulpo şi să-şi treacă echipajele pe navele ţărilor 
neutre, aşa cum şi făcuse după luptă. 

Deşi se sfârşise printr-o înfrângere, eroica luptă a navelor 
Variag şi Koreieţ fu apreciată de îndată la justa ei valoare 
de ofiţerii şi matrozii escadrei de la Port-Arthur şi deveni o 
pildă pentru ei. Pretutindeni, chiar şi cu prilejul unei 
întâlniri întâmplătoare pe stradă, se vorbea despre ea. 

Altfel însă aprecie guvernatorul general modul în care îşi 
executase misiunea Rudniov. Prima lui pornire fu să dispună 


trimiterea lui Rudniov în judecată pentru că nu ştiuse să 
facă uz de neutralitatea Coreei, spre a pune la adăpost 
navele de sub ordinele lui. Curând însă deveni limpede 
pentru toată lumea că în Coreea nu exista nici un fel de 
neutralitate. lar când de la Petersburg sosiră instrucţiuni 
care vedeau în scufundarea navelor Variag şi Koreieţ o 
faptă eroică şi nu o crimă, guvernatorul general îşi revizui 
îndată punctul de vedere şi, printr-un ordin special, 
prezentă lupta celor două nave de război drept o pildă de 
urmat pentru toată escadra. 

Japonezii nu se arătau în faţa Port-Arthurului şi, încetul cu 
încetul, oraşul îşi redobândi liniştea. 

Vremea caldă, senină, cedă locul vântului năprasnic de la 
nord, care aduse zăpadă şi viscol. Locuitorii oraşului se 
adăposteau prin case, iar escadra, care staţiona în rada 
interioară, nu mai dădea semne de viaţă, în afară de 
fumurile firave ce se ridicau pe coşuri. Numai torpiloarele şi 
crucişătoarele uşoare se aventurau în misiuni de 
recunoaştere pe marea rece, de iarnă, şi din când în când, 
noaptea, bateriile de coastă bubuiau, trăgând asupra unor 
nave japoneze închipuite. Deocamdată, războiul se 
îndepărtase de Port-Arthur. 

Până şi pieirea stupidă a puitorului de mine Enisei şi a 
crucişătorului uşor Boiarin, care săriseră în aer dând peste 
minele propriului baraj, nu făcu o impresie deosebită celor 
din Arthur. Tragedia se petrecuse la o mare depărtare de 
fortăreață, nefiind văzută şi trăită de nimeni în mod direct. 

În restaurantele arhipline cântau orchestre, ca 
întotdeauna; vinul curgea gârlă, iar ofiţerii din Port-Arthur, 
chercheliţi, răcneau că sunt gata să-l biruie pe duşman, ori 
să moară spre gloria prea iubitului împărat. 

Fuseseră mobilizați aproape toţi bărbaţii din oraş. 
Echipamentul nu ajungea însă. În locul lui fură cusuţi 
epoleţi roşii pe paltoane, iar pe gambete şi şepci, cocarde 
militare. 


Dukelski care, îndată după dezlănţuirea ostilităţilor se 
instalase împreună cu statul-major pe Petropavlovsk, unde 
stătuse altă dată numai provizoriu, nu se mai ivea în oraş. 
Împreună cu flag-căpitanul Ebergard, comandantul de 
pavilion al amiralului Stark, lucra de dimineaţă până seara, 
elaborând tot felul de planuri ale unor acţiuni navale 
împotriva escadrei japoneze. Toate proiectele acestea erau 
însă respinse - ba de Stark, care le găsea prea îndrăzneţe, 
prea riscante, ba de guvernatorul general, care socotea că 
necesită prea multe rezerve. Numai şeful secţiei navale din 
statul-major al guvernatorului, contra-amiralul Vitgheft, un 
grăsun blajin şi cam greoi, se declara întotdeauna de acord 
cu orice fel de planuri supuse aprobării lui şi se necăjea din 
adâncul inimii de fiecare dată când Dukelski suferea alt 
eşec. 

Preocupat de controversele de la statul-major, 
locotenentul uitase cu desăvârşire de existenţa Rivei. 

Prietenele acesteia glumeau pe socoteala ei, făcând-o 
„călugăriţă” şi o invitau să meargă cu ele la 
„Zviozdocika”36 ori la „Variete”. Riva căsca, plictisită, 
inventa pretexte pentru a le refuza şi rămânea acasă. 

Într-o zi află că marinarii puseseră la cale un chef straşnic 
la „Zviozdocika” şi că o poftiseră şi pe ea. Sperând să-l 
întâlnească acolo şi pe Dukelski, Riva acceptă. 

Încă de la capătul străzii, se auzeau acordurile vibrante 
ale orchestrei şi larmă de glasuri. În sala mare a 
restaurantului, ale cărei draperii fuseseră trase la ferestre 
cu multă grijă, şedeau la o masă vreo două duzini de tineri 
marinari, cântând în gura mare cuplete fără perdea. 
Prezida Lola Hughes, o blondină impozantă, cu părul 
bătând în roşu, care se dădea drept americană, deşi era 
nemţoaică sadea. Ea şi Riva erau cele două „stele” ale 
demimondenelor din Arthur. Riva, brunetă, era tipul 
frumuseţii meridionale, focoase, iar Lola, blondă şi cu pielea 
albă, întrupa frumuseţea nordică, mai suavă decât cea din 
sud, fără să-i fie inferioară ca ardoare şi patimă. Cu toată 


rivalitatea lor aparentă, Riva şi Lola erau prietene bune şi-şi 
cedau reciproc adoratorii. 

Sosirea Rivei fu imediat remarcată, stârnind un ropot de 
aplauze. 

— Ura, Rivocika! Trăiască regina nopţii! îi strigau din toate 
părţile bărbaţii, făcându-i bezele. Riva se uită împrejur. La 
mese şedeau ofiţeri de pe diferite nave. Pe mulţi îi cunoştea 
bine. Spre mirarea ei, observă în mijlocul lor mai mulţi 
familişti, care până de curând nu cutezaseră să apară în 
societatea tinerilor holtei. Se părea că aceştia, după ce-şi 
expediaseră familiile din Port-Arthur, nu întârziaseră să se 
înroleze în tagma burlacilor. Dukelski nu era în salon. În 
schimb, Maleev îşi vântura mâinile de departe, căutând să 
atragă atenţia Rivei asupra lui. Lângă el şedea, ca 
întotdeauna, Andriuşa Akinfiev, tinerelul îmbujorat, care 
zărind-o pa Riva încercă să-şi ia un aer serios, aproape 
solemn. 

— Am să stau alături de Andriuşa Akinfiev, cel mai aspru şi 
mai ursuz ofiţer din escadra Oceanului Pacific, declară Riva, 
cu glas tare. Îmi permiteţi să şed, severule domn miciman? 
întrebă ea în glumă, salutându-l milităreşte. 

Micimanul se aprinse în obraz, dar nu-i răspunse şi, în 
larma veselă a celor de faţă care făceau observaţii cu dublu 
înţeles, se grăbi să aducă un scaun pentru Riva. Maleev 
sărută lung mâna Rivei, clipi şiret şi, deodată, strigă din 
răsputeri: 

— Pentru tânăra pereche, amar37! 

Învăpăiat de ruşine, Andriuşa voia să-i spună lui Maleev 
ceva, dar mesenii izbucniră din toate părţile în strigăte: 
„Pentru Andriuşa, amar!”, atât de stăruitoare, încât 
cuvintele lui se pierdură în vacarm. 

Zâmbind şiret, Riva se apropie de vecinul ei: „Ne 
sărutăm?” 

Andriuşa se zăpăci cu totul. Chipul lui, aprins de ruşine, 
exprima o dezarmare şi o spaimă copilărească. Riva îi luă 
capul în mâini şi-l sărută cu duioşie pe frunte. 


Petrecerea continuă. Toţi cei din jur strigau, cântau, se 
ciorovăiau, râdeau, uitând cu desăvârşire de război. Pe 
neaşteptate, dintr-un colţ al salonului, izbucni un glas 
tunător, întrerupând gălăgia. Abia atunci observă Riva că 
acolo şedea un mic grup de ofiţeri din armata de uscat, în 
cea mai mare parte artilerişti. Masa lor plină de sticle şi 
obrajii roşii de prea multă însufleţire dovedeau că tot 
grupul era cu chef şi chiar mai mult decât cu chef. 

Riva ştia din experienţă că, de obicei, întâlnirile dintre 
marinari şi ofiţerii tereştri se terminau cu scandal. Privea 
atentă, aşteptând izbucnirea inevitabilului conflict, urmat 
aproape invariabil de zuruitul veselei sparte şi de 
intervenţia poliţiei militare. Asemenea perspective nu-i 
făgăduiau nimic bun. Dădu să plece pe neobservate, dar 
Maleev, ghicindu-i intenţiile, îi luă mâna şi o opri: 

— Eşti grăbită? Încotro? întrebă el. 

— Mi-e teamă să nu dau de bucluc. 

— Nu cred; toţi sunt „bâtlani”38, artilerişti de coastă. 
Luptăm cot la cot cu ei împotriva escadrei japoneze pe 
mare; în plus, sunt oameni mai cultivați decât tiraliorii. N- 
avea grijă. Dacă se întâmplă ceva, te duc eu acasă. Ia uite, 
şi Boreiko, prietenul meu, se află printre artilerişti. Ei, 
atunci totul e în ordine. 

De la masa artileriştilor se ridică uriaşa făptură a lui 
Boreiko, care cu paharul de vin în mână, se îndreptă spre 
marinari. Aceştia se potoliră îndată, privind curioşi umerii 
de atlet ai porucikului, înalt de un stânjen. 

— Domnilor ofiţeri ai glorioasei escadre din Oceanul 
Pacific, tună Boreiko. Daţi-mi voie să vă salut, în numele 
garnizoanei şi al artileriei fortăreței Port-Arthur. 

Ceilalţi artilerişti urmară pilda lui Boreiko. Marinarii se 
ridicară în picioare şi-i întâmpinară cu paharele în mână. 
Porucikul se apropie de Maleev şi-l salută deosebit de 
amical. 

— Ermi Alexandrovici, mă bucur din tot sufletul că te văd 
sănătos tun şi într-o societate atât de încântătoare. Se 


înclină în faţa Rivei: Mânuţa dumneavoastră, mademoiselle. 
Întotdeauna am fost sigur că amicul meu Ermi e om de bun 
gust şi acum văd cu plăcere că am avut dreptate. 

Uriaş, cu faţa aprinsă de băutură, totuşi îi plăcu Rivei. Ea îi 
răspunse printr-un zâmbet prietenos, lăsându-l să-i sărute 
mâna. 

După ce fură făcute prezentările de rigoare şi mesele 
trase alături, mesenii se aşezară, sporiţi la număr; Boreiko 
se ridică iar şi propuse să se aleagă starostele micului ospăț 
prietenesc din seara aceea. 

— Boreiko! strigară în cor toţi cei care-i cunoşteau 
numele. 

— Primesc cu recunoştinţă titlul acesta de onoare de la 
prietenii mei şi propun să ridicăm paharele în cinstea 
partenerelor noastre de astăzi, răspunse Boreiko. 

Riva şi Lola fură ovaţionate zgomotos de toată societatea. 

— În calitatea mea de staroste, vă rog să-mi daţi voie să 
spun câteva cuvinte, urmă Boreiko. 

— Te rugăm, te rugăm! răspunse unanim asistenţa. 

— Sunt doar câteva zile de când a izbucnit războiul. El a 
început pe neaşteptate, cu un insucces pentru noi, pentru 
flota noastră. Mulţi îi învinuiesc pe marinari, iar marinarii 
pe cei din fortăreață. Acest lucru dă naştere la controverse, 
la certuri şi la dezbinare, dând apă la moară japonezilor, 
deoarece numai în unire stă puterea. Or, cei vinovaţi de 
insuccesele noastre nu suntem noi şi dumneavoastră, tinerii 
ofiţeri din armată şi din marină, care ne aflăm aici. Nici 
ofiţerii noştri superiori nu sunt vinovaţi. Ei nu aveau de 
unde să ştie despre iminenţa războiului. Înainte de toate şi 
mai mult decât alţii sunt vinovaţi generalii şi amiralii. Vina 
cea mai mare o poartă guvernatorul general, acest bastard 
de sânge împărătesc, care n-a comunicat din timp ruperea 
relaţiilor diplomatice cu Japonia, n-a dispus mobilizarea 
armatei şi flotei, pentru eventualitatea unui atac prin 
surprindere asupra Port-Arthurului. E de vină Stark, fiindcă 
n-a dat dezlegare flotei să ia măsuri de siguranţă, printre 


care şi aşezarea de reţele contra torpilelor, pentru 
apărarea navelor care staţionau în rada interioară; e 
vinovat Stessel, a cărui fortăreață nu este încă gata nici azi; 
e vinovat şi generalul nostru Belii, care n-a dat crezare 
ofiţerilor săi, atunci când Straşnikov i-a raportat că flota e 
atacată. Acum generalii şi amiralii se sapă unul pe altul, dau 
vina unii pe alţii, ticluiesc rapoarte pentru Petersburg: 
Stessel şi ai lui - contra marinarilor, iar aceştia - contra 
comandanților de la uscat. Ei asmut armata împotriva 
marinei; pe soldaţi, contra matrozilor; pe noi, ofiţeri din 
forţele terestre, împotriva voastră, cei din marină şi aşa mai 
de parte. lată de ce, cu prilejul acestei discuţii prieteneşti 
îmi îngădui, cu un pahar de vin bun în mână, să judec 
starea de lucruri creată. Nici la 26 ianuarie, nici la 27 şi nici 
la 29, n-a pierit şi n-a fost rănit vreun general sau amiral. 
Cu ochii mei l-am văzut pe Stessel cum se ascundea ca un 
laş în cazematele de beton de pe Elektriceski Utios, ferindu- 
se de obuzele japoneze. Guvernatorul se adăpostea pe 
colina Zolotaia, tot într-o cazemată solidă. Nu prea se pare 
că amiralii dumneavoastră să fi dat dovezi de mai mult 
curaj. Cine a avut de suferit mai mult ca toţi de pe urma 
lipsei noastre de pregătire? Înainte de toate, şi mai mult ca 
toţi, a suferit „turma cenuşie”, soldaţii şi matrozii care, 
după credinţa superiorilor de ori ce fel, nu există decât 
pentru a plăti oalele sparte pe pielea lor. Matrozii şi soldaţii 
sunt acei care plătesc toate greşelile excelenţelor lor, 
nătărăii. Deci, daţi-mi voie să nu ridic astăzi primul pahar 
pentru tătucul ţar care stă la Piter, în cea mai deplină 
siguranţă, nici pentru generalii şi amiralii noştri, şi nici 
măcar pentru noi cei de faţă, ci pentru soldaţii şi matrozii 
noştri. Sunt ferm convins că noi, ofiţerii, vom lupta cu 
succes atunci, şi numai atunci când o vom face în strânsă 
înfrățire cu soldaţii noştri, când ofiţerii şi soldaţii vor fi uniţi 
în luptă. Puterea ofiţerilor stă în temeinica lor unire cu 
matrozii şi cu soldaţii. Acela oare nu pricepe acest lucru nu 


poate fi un bun comandant, un bun ofiţer. Aşadar: pentru 
soldaţii şi matrozii noştri, ura! 

— Ura! tunară cei de faţă ca un singur om. 

Răscolit până în adâncul sufletului, Andriuşa Akinfiev îl 
privea pe Boreiko cu drag. 

— Ermi, spune-mi tot ce ştii despre el: cine e acest prieten 
al tău? îl rugă el pe Maleev. 

— Boreiko e un beţiv, un cartofor, un mare scandalagiu. 
Pentru nu ştiu ce trăsnăi, a fost trimis din Rusia disciplinar 
la Port-Arthur. Dar, totodată, este unul din cei mai buni 
artilerişti ai fortăreței. Locuieşte pe Elektriceski Utios. E 
mereu la cuțite cu toţi şefii. L-au pedepsit cu arest la 
comenduire, l-au ameninţat că-l vor îndepărta din armată, 
dar fără prea mult efect. În cele din urmă, l-au surghiunit 
pe Utios, că de acolo nu poţi scăpa în oraş când ai chef. 

Vorbele lor fură întrerupte de un nou toast ridicat în 
numele tiraliorilor, de porucikul Endjeevski, un tinerel 
imberb, cu glas gros şi puternic. El îi salută cu căldură pe 
marinari şi repetă urarea de strânsă unire. Şi el fu 
ovaţionat de asistenţă. 

Pe neaşteptate, Andriuşa luă cuvântul în numele 
marinarilor. Bâlbâindu-se de emoție, vorbi mult şi dezlânat, 
despre ticăloşii de japonezi, despre adoratul suveran, şi-şi 
încheie cuvântarea toastând pentru ţar. Întrucât toastul său 
avea un caracter oficial, asistenţa îl ascultă stând în 
picioare, însă fără prea multă însufleţire. 


— Andriuşa, prieten drag, îi spuse Maleev, ce să mai 
pomenim toată ziua, bună ziua, prin crâşme, numele 
ţarului. N-au decât să se producă la parăzi cu asemenea 
toasturi generalii şi amiralii noştri. 

Jignit, micimanul se învăpăie şi amuţi. 

Convorbirea generală se destrămă. La diferite colţuri ale 
mesei se încinseră controverse gălăgioase: doar Boreiko, 
biruind vacarmul cu glasul său de stentor, propunea să se 
bea în sănătatea unuia sau altuia dintre cei de faţă; la 
această închinare, toată lumea ciocnea paharele şi-şi ocupă 
apoi din nou locurile. 

— Orice s-ar zice, Enisei a pierit eroic, ca şi Variag, dar 
Boiarin s-a dus la fund în chip ruşinos, spunea tare Maleev 
către vecinul său, locotenentul Soimanov de pe Baian. 

— Ba eu nu găsesc nimic eroic în faptul că Stepanov a dat 
cu puitorul lui de mine peste o mină din propriul nostru 
baraj, obiectă Soimanov. Trebuia, sau nu, să cunoască 
direcţia curentului marin din golful Talienvan în acest 
anotimp? 

— Recunosc că Stepanov a făcut o greşeală. A pierit însă şi 
el, vitejeşte, refuzând să-şi părăsească nava, care se 
scufunda. După mine, aşa trebuie să procedeze un 
comandant demn, replică Maleev. 

— Totuşi, după părerea mea, aici e mai mult prostie decât 
eroism, se înfierbântă Soimanov. În loc să lupte mai departe 
împotriva japonezilor, Stepanov, absolvent al academiei, 
unul din cei mai buni marinari ai noştri, pe care-i numeri pe 
degete, piere aşa, hodoronc-tronc, de dragul unei 
prejudecăţi învechite, împreună cu nava lui. Aveam nevoie 
de Stepanov la Port-Arthur, şi acum doar peştii se mai 
bucură de el. Nu! Trebuie să combatem cu hotărâre aceste 
tradiţii moştenite din negura veacurilor trecute, clocotea 
Soimanov. 

— Dar despre pieirea lui Boiarin al tău, ce ai de zis? 
întrebă Maleev, adresându-i-se de data asta şi mai familiar. 


— Zic că Sarâcev e un laş, un ticălos! Şi-a părăsit nava, 
deşi aceasta avea o spărtură neînsemnată. Boiarin s-a 
menţinut pe linia de plutire încă trei zile şi trei nopţi după 
ce a fost părăsit de echipaj. Vremea era excepţional de 
liniştită, japonezii nu se aflau pe aproape, iar nava mai 
putea fi salvată. Sarâcev va fi tradus înaintea curţii marţiale 
şi chiar că o merită. 

— Din păcate, Sarâcev nu este tradus în faţa curţii 
marţiale, ci doar îndepărtat... 

—... de la comanda unui crucişător dus la fund! zâmbi 
Soimanov. Păcat că nu e printre noi niciunul din cei de pe 
Boiarin, că i-aş fi spus eu o vorbă, să mă ţină minte! 

— Nu prea cred că mai găseşti la Port-Arthur pe careva de 
pe Boiarin. Sarâcev pleacă la Kronstadt; ceilalţi sunt de 
asemenea transferați fie în Baltica, fie în Marea Neagră, iar 
unii la Vladivostok... 

—... pentru deosebita vitejie de care au dat dovadă, 
scufundându-şi propriul lor crucişător, stărui Soimanov. la 
spune, n-au fost încă decoraţi pentru asemenea ispravă? 

— Spre nenorocul lor, nu se afla prin apropiere nici un 
japonez, zâmbi Maleev. 

— Cu toate acestea, Stark va fi înlăturat, deşi guvernatorul 
l-a luat sub protecţia sa. 

— E cam dificil să-l protejezi. În două zile de război am 
pierdut: patru nave scufundate, alte trei torpilate şi încă 
patru avariate de artilerie, adică în total unsprezece unităţi 
de luptă. Şi cine vine în locul lui Stark? 

— Makarov, de la Kronstadt. Se zice că e un om cu mintea 
întreagă, cult şi foarte energic. Poate că va izbuti să 
trezească la viaţă escadra noastră. 

— Cine va trăi, va vedea. Înainte de toate, Makarov e 
cunoscut ca un brav amiral. Sunt convins că va fiun 
adevărat comandant de flotă, spuse Maleev cu căldură. 

— Ştii cine se va bucura de sosirea lui Makarov? Tocmai 
lurasovski al nostru, interveni în discuţie Akinfiev. Se 
cunosc mai de mult; poate că o să-i meargă şi lui bine acum. 


— Da, să navighezi de douăzeci de ani şi mai bine, ca să ţi 
se dea comanda unui torpilor! Păi, colegii săi de promoţie 
sunt de mult comandanţi de crucişătoare... 

— Hm, dar de ce e ţinut mereu lurasovski în umbră? 
întrebă Soimanov. 

— E o chestie veche. În tinereţe, i-a venit poftă să se joace 
niţel de-a politica. Ei, şi uite că nici până acum nu i se iartă 
asta. Mai că e socotit un revoluţionar, lămuri Maleev. 

— O fi adevărat? se miră Andriuşa. 

— Bineînţeles că nu. Este pur şi simplu un om drept; pe 
matrozi nu-i bate, nu-i fură, nu îngăduie că superiorii lui să-l 
calce pe picior. D-aia e ţinut în umbră: le stă ca un ghimpe 
în ochi. 

— Da, e negru ca corbul, Viren al nostru39 întregi 
Soimanov. 

— Nu-l pot suferi pe Viren, zise Maleev. Nu mi-ar place să 
fac serviciu pe Baian. E una dintre cele mai bune nave din 
escadră, n-am ce zice. Pe bordul lui e ordine exemplară şi 
punctualitate în serviciu, dar martorii sunt băgaţi în 
sperieţi, iar ofiţerii hărţuiţi mereu. 

— Viren nu bate niciodată; dacă matrozul se face vinovat 
de ceva, e dat în judecată; nici greşelile ofiţerilor nu le 
iartă, interveni Soimanov, în apărarea comandantului său. 

— Lasă că matrozii sunt trimişi în judecată pentru orice 
fleac. D-aia nu ţin la Viren şi se tem de el; de altfel nici la 
careul ofiţerilor nu prea e văzut cu ochi buni. 

— Vrei să spui că e mai bine pe Novik, la Essen? 

— Orice marinar care îşi iubeşte meseria socoteşte drept o 
onoare să facă serviciu pe Novik; aceea este o adevărată 
navă-şcoală pentru ofiţeri şi matrozi. E drept că la uscat 
matrozii de pe Novik sunt cei mai mari zurbagii şi nici 
domnii ofiţeri, odată la uscat, nu excelează prin cuminţenie. 

— Echipajul lui e o adunătură strânsă din toată escadra. Te 
şi miri cum poate Essen să-i ţină în frâu. 

— Totuşi, în luptă n-ai să vezi un comandant mai cutezător 
şi mai viteaz ca Essen. În angajări, în misiunile de 


recunoaştere, el e totdeauna în frunte. 

Convorbirea lor fu întreruptă de Boreiko: 

— Prieteni, ce-ar fi să-i zicem un cântec rusesc, aşa, din 
inimă? propuse el. 

— Să cântăm; hai, Ermi, dă tonul! se auziră câteva glasuri. 

— Îndată; ce cântam? 

— Pentru început să fie unul de veşnică pomenire, în 
amintirea celor căzuţi, marinari ori tereştri. 

Maleev intonă cu glas răsunător de bariton: 

Prieteni, într-un glas să pomenim 

Eroii dragi, ce dintre noi sunt duşi, Şi-n rugăciune azi să 
ne unim 

Cu toţii, sufletele tari, de ruşi! 

Melodia gravă, tristă, îi făcu pe toţi să se pătrundă de mai 
multă seriozitate şi să se întoarcă cu gândul la războiul care 
continua. După ce cântecul se sfârşi, păstrară câteva clipe 
de tăcere. 

— Hei, flăcăi, falnici voinici, de ce oare staţi mâhniţi, de ce 
nu vă veseliţi? întrebă Boreiko. Hai să vă zic şi eu unul mai 
voios! şi începu: „Pe Volga-i o stâncă...” Vocea lui de bas, 
puternică şi totodată plăcută, se revărsa în toată încăperea; 
părea că melodia pogora de undeva de sus. 

Boreiko se dispuse şi mai cânta câteva cântece. 

— Şi acum hai să-ncingem un joc, strigă el. Cine trece la 
pian? 

Andriuşa se grăbi să se aşeze la pianul de pe estradă. 

— Zi-i o rusească! 

Andriuşa, se execută. 

— Zi-i mai cu foc, ce cânţi ca la înmormântare! îi strigă 
Boreiko, şi deodată, când ritmul deveni mai vioi, şuieră 
voiniceşte şi începu să joace. Juca pătimaş, aşa cum şi 
cânta. Tocurile îi răpăiau îndrăcit; se lăsa pe vine, 
executând figurile fulgerător de iute sau zguduia parchetul 
sub picioare, ori sărea ca o minge până aproape de tavan, 
pentru ca îndată după aceea să treacă la mişcări domoale, 
fără zgomot. 


— Ori joacă, ori la loc comanda, al naibii! comentau 
marinării, entuziasmați. 

Ruseasca fu urmată de un hopak. După câteva clipe, toată 
sala se umplu de dănţuitori. 

Curând li se făcu foame tuturor; traseră la loc mesele, şi 
vinul începu să curgă gârlă. 

Trenul sosi la Port-Arthur în zori. Ziua făgăduia să fie 
posomorâtă, cenuşie, rece. Pasagerii se grăbiră să coboare 
pe peron, urmaţi de o ceată de culii, care le cărau 
geamantanele şi pachetele. 

Printre cei sosiți se afla şi un praporşcik de artilerie, înalt, 
cu o uriaşă cuşmă manciuriană. După mantaua lui cenuşie, 
nou-nouţă, după nasturii şi epoleţii lucitori, se putea ghici 
că îmbrăcase de curând uniforma de ofiţer şi că, pesemne, 
îl mai incomoda: se împiedica mereu în pinteni şi de fiecare 
dată drăcuia de zor. Chipul lui tânăr, rumen, se roşea şi mai 
mult, iar ochii cenugşii scăpărau înciudaţi sub sprâncenele 
stufoase. 

Lăsându-i pe ceilalţi pasageri să treacă înainte, ofiţerul îşi 
luă valiza-pat de campanie, cea din urmă realizare a 
tehnicii de atunci în materie de cazarmament şi ieşi în piaţa 
din faţa gării. Nu văzu pe aproape nici birjari, nici ricşe. Era 
silit să meargă în oraş pe jos, urmat de culiul chinez, care îi 
ducea bagajul. 

Îl miră pustietatea străzilor şi tăcerea care domnea. Nu se 
zărea aproape nici un trecător; doar patrulele militare 
tropăiau pe caldarâm. Magazinele cu uşile bătute în 
scânduri, cu ferestrele fără geamuri, gardurile dărâmate şi 
câinii fără stăpân prin ogrăzile pustii, aminteau de război, 
de ruină, de refugierea locuitorilor. Abia o săptămână 
trecuse de la izbucnirea războiului, dar oraşul portuar, 
animat şi cu o populaţie deasă, părea cu desăvârşire mort. 

După ce străbătu o bună bucată de drum pe cheu, 
praporşcikul îşi dădu seama că nu ştia nici măcar încotro s- 
o ia. Era prea devreme să se prezinte la post, iar cât 
priveşte hotelurile, fusese informat că aşa ceva nu există la 


Port-Arthur. Dar iată că pe stradă se ivi o trăsurică, o ricşă 
trasă de un chinez, având ca pasager un ofiţer de artilerie 
care şedea măreț. Praporşcikul îşi îngădui să-l oprească. 

— Domnule porucik, permiteţi să vă întreb: unde se află 
Comandamentul artileriei de fortificaţii din Kvantung? 

Porucikul care moţăia tresări şi-l cercetă cu privirea. 

— Ai fost repartizat la noi, la artilerie? întrebă el în loc de 
răspuns. 

— Da, la artileria de fortificaţii. 

— Deci, la noi. Îmi dai voie: Boreiko. Te duc acolo îndată. 
Pune-ţi bagajele la picioare şi urcă-te aici, lângă mine. 

— Zvonariov, se prezentă praporşcikul. Zău, nu-s obişnuit 
să folosesc la aşa ceva oamenii: suntem doi, plus bagajele, 
urmă el, stânjenit. N-o să ne poată duce. 

— Aş! las'că ăştia cară şi alte poveri mai grele! răspunse 
Boreiko. Hei, manza40 dă-i drumul! 

Culiul lui Zvonariov puse bagajele în trăsurică şi se înhămă 
lângă celălalt; amândoi chinezii o luară la goană pe 
caldarâmul plin de hârtoape. 

— De unde vii? întrebă Boreiko. 

— Din Cita; am fost mobilizat, răspunse praporşcikul, 
privind cu interes făptura monumentală a interlocutorului 
său. 

— Aşadar, nici n-ai avut când să te familiarizezi acolo şi 
iată-te la noi, la Arthur. Aici, însă, pare-mi-se că ai să 
zăboveşti ceva mai mult. Războiul abia a început, şi n-o să 
se sfârşească repede. 

— Spuneţi-mi, vă rog: de ce artileria din Port-Arthur se 
numeşte „din Kvantung”? întrebă Zvonariov. 

— Port-Arthur este aşezat la capătul de sud al peninsulei 
Kvantung. Şi întrucât se plănuieşte amplasarea unor baterii 
de coastă, în afară de Arthur, adică în oraşul Dalni, pe 
istmul Kindjou şi în alte puncte, Comandamentul artileriei 
nu se numeşte „al Port-Arthurului”, ci „din Kvantung”, îl 
lămuri Boreiko. 

— Nu e tocmai vesel la dumneavoastră aici, la Port-Arthur! 


— Da, nu e prea grozav... 

În timp ce ei conversau astfel, cei doi chinezi străbăteau în 
fugă tot cheul şi un mic bulevard cu o vegetaţie 
sărăcăcioasă, dispus în terase şi poreclit Etajera, şi 
ajunseră în dreptul docurilor, unde se afla o navă mare de 
război cu o spărtură exact deasupra liniei de plutire. Prin 
ea puteai vedea doi-trei muncitori chinezi, mişcându-se 
domol înăuntru. Pe punte zăceau în neorânduială tot felul 
de lucruri, scări turtite, cârpe şi gunoaie. Nu zăreai pe 
nicăieri nici matrozi, nici ofiţeri. 

Zvonariov citi numele navei pe pupa ei: Pallada, vopsit în 
bronz cu litere slavone. Ceva mai departe de țărm se zărea 
un cuirasat masiv, cu tunuri de 12 țoli în turele, la prova şi 
la pupa. După fotografiile pe care le văzuse cândva, 
praporşcikul recunoscu cuirasatul Ţesarevici. Nu se zărea 
ţipenie de om pe bordul lui. 

— După cum se vede, aici lumea nu prea se omoară 
muncind, observă Zvonariov, dându-şi în vileag impresiile. 

— Da, încă nu şi-au dat drumul marinarii noştri. Sunt mai 
bucuroşi să tragă la măsea, întru odihna sufletelor celor 
duşi în fundul mării; de aceea n-au timp şi pentru navele lor. 
Şi-au debarcat echipajele, au predat navele în grija 
comandantului militar al portului, şi acum îşi fac veacul prin 
cabarete sau restaurante. Dar ce să mai vorbim de 
marinari! Uite, Arthurul e de şase ani al nostru, şi totuşi 
până azi nu ne-am învrednicit să ridicăm pe uscat măcar o 
singură fortificaţie ca lumea. Aici viaţa merge într-un ritm 
propriu, „arthurian”. Cine ştie? Poate c-o să ne facă 
războiul ceva mai sprinteni, răspunse Boreiko. 

— Cum asta? Dă-o dracului de treabă! se revoltă 
Zvonariov. E curată trădare să se lucreze într-un asemenea 
ritm în timpul războiului! 

— Nu; nu e trădare. Este doar lăsarea pe tânjeala, atât de 
obişnuită la noi. Pur şi simplu, oamenii nu-s deprinşi să 
lucreze în ritm viu. 


Trecând de docuri, ricşele porniră în goană de-a lungul 
poalelor colinei Zolotaia. Acolo, la drum, se aflau vreo 
douăzeci de clădiri de cărămidă, tip cazarmă, împrejmuite 
cu un jalnic simulacru de grădiniţe. 

— Uite, acesta e orăşelul nostru, al artileriştilor, lămuri 
Boreiko. Aici sunt depozitele, atelierele şi comandamentul. 
Tot aici stă şi comandantul nostru, generalul Beli. Trebuie 
să te prezinţi la el. Mai întâi, anunţă-te la aghiotant. Te 
conduce el la general, îl instrui porucikul. 

Chinezii se opriră în faţa unei clădiri pe care, deasupra 
intrării, se afla o inscripţie: „Comandamentul artileriei de 
fortificaţii Kvantung”. 

Zvonariov cobori din trăsurica şubredă şi-i mulţumi lui 
Boreiko pentru amabilitate. 

Din clădire ieşi un furier şi-l ajută să-şi ducă bagajele 
înăuntru; apoi, îl conduse într-un birou şi-l rugă să aştepte, 
căci urma să vină îndată aghiotantul, porucikul luniţki. 

Ca să-şi treacă timpul, Zvonariov începu să cerceteze 
schemele şi hărţile cu dispozitivul bateriilor din Port-Arthur, 
atârnate pe perete. Câteva nume, pe care le cunoştea din 
ziare: Liaoteşan, Belii Volk, peninsula Tigrovâi, culmea 
Zolotaia şi vestitul Elektriceski Utios, a cărui baterie, dacă 
dădeai crezare comunicatelor oficiale, ar fi scufundat cam 
jumătate din navele japoneze; acestea însă se renăşteau 
mereu din propria cenuşă, apărând iarăşi în comunicatele 
următoare. 

— Actele, vă rog, înălţimea voastră: trebuie să raportez 
domnului aghiotant îndată ce va veni, spuse furierul, 
intrând în cameră şi întrerupând firul gândurilor lui 
Zvonariov. 

În odaia alăturată se auziră paşi, şi în cabinet intră un 
porucik, cu eghileţi de aghiotant şi cu aer de filfizon. 

— Permiteţi să mă prezint: praporşcik Zvonariov, 
repartizat la dumneavoastră, în artilerie. 

Iuniţki ridică sprâncenele, mirat, şi vorbi cu răceală: 


— Domnule praporşcik, te rog să raportezi reglementar: 
cu călcâiele lipite, cu mâinile la vipuşcă, şi capul mai sus. 

— Vă bateţi joc de mine? se indignă Zvonariov. Credeţi că 
vorbiţi unui băieţandru? Sunteţi prea tânăr, domnule 
porucik, ca să-mi faceţi observaţie mie, unui inginer! 

Iuniţki îl privea uluit: 

— E nemaipomenit! Am să raportez imediat excelenţei 
sale! strigă el ieşind val-vârtej pe uşă. 

După un sfert de ceas Zvonariov fu poftit la general. 

Împotriva aşteptărilor, Belii îi făcu o primire simplă şi 
prietenoasă. Când Zvonariov începu să raporteze, el îl 
întrerupse, strângându-i mâna, şi-l invită să se aşeze într-un 
fotoliu, în faţa lui, netezindu-şi mustăţile lungi de cazac, 
uşor ninse de promoroaca anilor. 

— Eşti din artileria de câmp? întrebă el. 

— Mi-am făcut stagiul la brigada 3 de Gardă şi la brigada 
de grenadieri Varşovia. Sunt repartizat la dumneavoastră, 
în bateria de contraasalt, raportă Zvonariov. 

— Deocamdată, nu există; ne pregătim doar s-o organizăm 
şi nu se ştie dacă acest lucru va fi făcut cândva, răspunse 
generalul. 

În clipa aceea, în cabinet intră Tahatelov, gâfâind ca 
întotdeauna şi ştergându-şi de zor fruntea de sudoare. 

— Uf, ce cald mi-e! Am onoarea să vă salut, excelenţă, rosti 
el. 

— Aşa, vii tocmai la timp, dragă, îl întâmpină Belii, 
prietenos. la să chibzuim unde să-l dăm pe noul nostru 
ofiţer. Provine din artileria de câmp, are studii de inginer 
mecanic, e mobilizat şi repartizat la noi. 

— Nu ne trebuie ingineri. Avem nevoie de artilerişti. La 
tunurile de coastă, te pricepi? 

— Nu am nici o idee. 

— Vai, vai! Doar eşti inginer mecanic. Tunul e tot o maşină. 
O să te lămureşti numaidecât cum funcţionează. Excelenţă, 
avem nevoie de un tehnician la Elektriceski Utios. Să pună 
la punct proiectorul, să repare motorul „Routicre”, să 


modifice afetele, pentru a putea mânui tunurile la unghiuri 
de tragere mai mari. Gobiato nu poate să facă singur faţă, 
are nevoie de un ajutor. Du-te la Utios. E cea mai războinică 
baterie a noastră; trage zi şi noapte! spuse colonelul, 
bătându-l pe umăr. 

— De acord! Eşti repartizat la Utios. Pleacă chiar astăzi; 
pe deasupra vei fi şi mai departe de aghiotantul meu; mi se 
pare că nu vă potriviţi la caracter, zâmbi Belii. lar acum, 
domnilor, poftiţi la mine să luăm micul dejun, îi invită el 
amabil pe ofiţeri. 

Locuinţa lui Belii se afla lângă Comandamentul artileriei, 
într-o frumoasă casă de cărămidă, cu etaj, situată pe chei, 
aproape de ieşirea în rada exterioară. 

Soţia şi cele două fete ale lui Belii îl întâmpinară cu 
căldură pe Zvonariov, copleşindu-l cu întrebări despre Cita, 
despre felul în care călătorise şi despre familia lui. 

La masă praporşcikul fu aşezat lângă Varia, mezina lui 
Belii, o fată zglobie; Iuniţki, socotit de-ai casei, luă loc 
alături de Katia, cealaltă fiică a generalului, iar Tahatelov, 
lângă doamna gazdă. 

— Ei, acum şi-a găsit şi Varia un cavaler! o tachină 
Tahatelov pe mezină. Era logodnica mea, şi acum uite, m-a 
trădat. 

— Nu-i câtuşi de puţin adevărat! răspunse Varia, cu multă 
vioiciune. Dumneavoastră m-aţi trădat mai întâi şi eu n-am 
vrut să vă rămân îndatorată! 

După dejun, veni trăsura să-l ia pe Zvonariov. 

— Să ştii că pe Utios e îngrozitor, îl preveni Varia. 
Japonezii trag în special într-acolo. Adăposteşte-te cu grijă 
când bombardează. 

— Dar dumneavoastră, de ce nu vă refugiaţi, de ce nu 
plecaţi din Port-Arthur? întrebă Zvonariov. Nu vă e frică 
aici? 

— Noi cazacele nu trebuie să ne temem de război, 
răspunse fata. Bunica mea a făcut cu bunicul toată 
campania de la Sevastopol. Acolo s-a născut tata. Mama a 


trecut Balcanii împreună cu tata, în războiul ruso-turc, iar 
acum, eu stau la Port-Arthur. Poate că nu ne-or dărâma 
coliba japonezii. 

În clipa când Zvonariov se urca în trăsură, se apropie de el 
Gobiato care pleca la Zolotaia. 

— Dumneata eşti praporşcikul care mi-a fost repartizat ca 
ajutor? întrebă el. 

— Dacă dumneavoastră sunteţi căpitanul Gobiato... 

— Eu sunt; perfect! În drum o să discutăm despre 
treburile care ne interesează. Pe Utios, avem de lucru 
berechet. Comandantul Jukovski nu-i om rău, e un artilerist 
excelent, dar cam molâu. În schimb, e acolo un porucik, 
Boreiko: nu ştie de nimeni şi de nimic - e-n stare să-i facă 
pe oameni să se dea tumba în faţa lui. Dacă ai să te pricepi 
cum să-l iei, ai scăpat; dacă nu, mai bine fugi cât vezi cu 
ochii. Ei, şi mai e acolo o comoară, unul din Gardă, ştabs- 
căpitanul Cij. Ăsta e şi mai şi, dar din alt punct de vedere: 
regulamentul întruchipat! E tipicar şi, în genere, un tip cum 
nu se poate mai dezagreabil. El şi cu Boreiko se 
compensează oarecum. La noi trebuie să faci şi diplomaţie 
şi inginerie, îl povăţuia Gobiato pe praporşcik. Şi acum, ia 
priveşte Arthurul nostru: ai prilejul să-l admiri, adăugă 
căpitanul, arătând cu mâna priveliştea din faţa lor. 

Zvonariov se uită cu interes. Spre dreapta, se întindea 
Oraşul-Vechi, care, de departe, părea o aglomerare de case 
în stil european şi de fanze41 chinezeşti. Dincolo de rada 
interioară, în care staţiona escadra, se zărea Oraşul-Nou, 
european, cu străzi largi, trasate sistematic, după plan. 
Ceva mai la stânga, se înălţau colinele Liaoteşan şi 
Tigrovka; drept în vale, promontoriul Tigrovâi Hvost, 
lunguieţ şi îngust, cu câteva căsuțe, cu docuri mici şi cu 
şantierele Noiouck alături de o redută scundă cu tunuri de 
nouă țoli. În apropiere se afla un cuirasat la ancoră, eşuat 
cu pupa la malul puţin adânc al canalului şi cu prova mult 
afundată. 


— E Retvizan, explică Gobiato. A rămas acolo din douăzeci 
şi şase ianuarie. Marinarii nu izbutesc deloc să-l scoată de 
pe uscat şi să-l aducă în port. 

După ce admiră câteva clipe din reduta de pe colina 
Zolotaia, vasta panoramă a Port-Arthurului, ca şi escadra ce 
staţiona în golf, fumegând melancolic şi paşnic spre cer, 
Zvonariov vru să-şi vadă de drum şi-l salută pe Gobiato. 

— O să-ţi explic mâine la faţa locului, cu de-amănuntul, 
care va fi misiunea dumitale. Deocamdată, toate cele bune. 
Salută-l pe Boreiko. E cam sucit, dar nu-i băiat rău. 

— Pare-mi-se că tocmai el m-a adus de la gară. 

— Era beat, ori numai afumat? 

— Cam mirosea a vodcă. 

— Ei, dacă era băut de dimineaţă, să ştii că numai el a fost, 
şi nimeni altul, zâmbi Gobiato, luându-şi rămas bun de la 
Zvonariov. 

Trecând dincolo de colina Zolotaia, trăsura cobori repede 
la vale, spre Utios. Încă de departe Zvonariov zări un 
promontoriu înaintând în mare, şi pe el o fortificaţie. 

După un sfert de ceas trăsura se opri în dreptul locuinţei 
lui Jukovski. 

Jukovski şi Boreiko făcură noului sosit o primire amicală şi- 
l poftiră îndată să ia masa cu ei. 

— Vodcă bei? îl întrebă Boreiko. 

— Mă cam feresc să beau. Pe deasupra, am şi luat o 
gustare la general. 

— Păcat. Fără vodcă, la Arthur, viaţa n-are nici un haz! Azi, 
cu prilejul sosirii dumitale, se cuvine să tragem o duşcă mai 
mult! Rostind aceste cuvinte, Boreiko goli două pahare de 
vodcă, unul după altul, icnind din rărunchi. 

— Nu ţi se pare că e destul, Boris Dmitrievici? îl dojeni 
Jukovski. 

— În sănătatea dumitale... iartă-mă, nu-ţi cunosc exact 
numele, rosti Boreiko. 

— Serghei Vladimirovici, răspunse Zvonariov, cu paharul 
în mâna întinsă. Pentru buna noastră colaborare! 


— Bine zis! Să ştii, că mi-ai plăcut îndată, chiar de când te- 
am întâlnit pe cheu, şi în privinţa oamenilor, pe mine nu mă 
înşeală ochiul, glăsui porucikul. 

— Cred că nu sunt cu mult mai tânăr decât dumneata, 
Boris Dmitrievici, zâmbi Zvonariov. Nu de mult am absolvit 
Institutul şi mi-am luat diploma de inginer. 

— Va să zică, eşti inginer! E foarte plăcut să faci serviciul 
împreună cu oameni instruiți! se bucură Jukovski. 

— Eu îmi închipuiam că dumneata, ca şi o anumită 
persoană de la noi, ai nimerit aici din Gardă, spuse şi 
Boreiko, cu glas gros. Îmi pare foarte bine, că m-am înşelat. 
Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi trei. 

— Cu alte cuvinte, sunt cu patru ani mai bătrân ca 
dumneata, încheie porucikul, cu un suspin. 

După prânz, Boreiko îl conduse pe Zvonariov la baterie. 
Praporşcikul privea cu mult interes vestitul Elektriceski 
Utios a cărui faimă se şi răspândise în lung şi-n lat. Acolo, 
totul era simplu, obişnuit; nimic nu vorbea de lupta eroică 
ce încununase bateria de glorie. Zvonariov se aştepta să 
vadă nişte viteji falnici, cu pieptul scos înainte, cu chipiurile 
puse pe-o ureche, să audă cuvântări pline de patos. În loc 
de acestea, dădu cu ochii de nişte ostaşi cu mantale 
jerpelite, trebăluind încoace şi încolo. Salutau agale, fără 
nimic marţial în mişcări, departe de a părea nişte eroi 
legendari, aşa cum erau înfăţişaţi în comunicatele oficiale. 

— Băgaţi de seamă, băieţi, să-l ajutaţi pe domnul 
praporşcik; mai ales, voi, feuerwerkerii. E nou venit, n-a 
mirosit încă praful de puşcă şi nu se prea pricepe la tunuri, 
fu prezentarea cam originală a lui Zvonariov făcută de 
Boreiko, în faţa ostaşilor. 

Praporşcikul se ruşină de o asemenea caracterizare, dar 
Boreiko, dându-şi seama de aceasta, adăugă fără răutate: 

— Nu-i nimic mai urât, decât să pretinzi că ştii totul şi că 
te pricepi la toate, când, de fapt, nu ştii nimic şi nu te 
pricepi la nimic. Trebuie să câştigi încrederea ostaşilor. Ai 


noştri luptă ca diavolii când au încredere în comandantul 
lor. Dar când n-au încredere în comandant, ca, de pildă, 
într-un anumit crăcănel din Gardă, ei, atunci n-ai cum s-o 
scoţi la capăt cu ei! A, uite şi comoara de care-ţi vorbeam, 
mormăi Boreiko, făcând cu ochiul spre Cij care se apropia 
de ei. 

— Alexandr Alexandrovici, îmi permiteţi: praporul42 
nostru cel nou, spuse el, prezentându-l pe Zvonariov lui Cij. 

Praporşcikul îşi rosti numele. 

Chipul palid al lui Cij pe care excesele lăsaseră urme, 
chipul acela cu ochi tulburi, cenuşii, şi cu mustăţile răsucite 
cu grijă în sus, se învăpăie. Îşi duse mâna la vizieră şi spuse 
răstit, piţigăiat: 

— Domnule praporşcik, când te prezinţi unui superior, dă- 
ţi osteneala s-o faci reglementar. Ţinuta trebuie să fie la fel. 
Prin toată înfăţişarea dumitale eşti dator să fii o pildă vie 
pentru ostaşi. Şi fără să-i întindă lui Zvonariov mâna, Cij îşi 
văzu de drum. 

— Ce-i cu dumnealui? Nu cumva a scăpat din ospiciu? îl 
întrebă praporşcikul pe Boreiko. 

— Mai rău: a fost mutat aici din Gardă, fiindcă trişa la 
cărţi. Când e linişte, se umflă în pene ca un curcan; dar cum 
apar japonezii, îndată îl vezi curcă plouată. Nu-l lua în 
serios; o să vorbesc cu comandantul. 

După ce vizită bateria, Zvonariov se întoarse la Jukovski, 
care îi cedă amabil una din odăile locuinţei sale, acum parcă 
pustie, de la plecarea soţiei. 

— Te rog să scuzi grosolănia lui Cij, îi spuse acesta. Am să 
vorbesc cu el mâine. Acum te sfătuiesc să te culci: de obicei 
la noi e linişte ziua; în schimb noaptea ne ciocănim mereu 
cu japonezii. Când o să te obişnuieşti cu viaţa noastră, o să 
faci şi de serviciu pe baterie. Deocamdată îţi urez să te 
odihneşti bine după oboseala drumului. 

Capitolul IV 

Trecuseră vreo zece zile de la sosirea lui Zvonariov la 
Arthur. Încetul cu încetul se familiarizase cu viaţa de pe 


Elektriceski Utios. 

Dimineaţa, în jurul orei opt, dacă noaptea trecuse în 
linişte, praporşcikul se ducea împreună cu Jukovski să 
inspecteze bateria. Jukovski cerceta zilnic toate ungherele 
ca un gospodar grijuliu, cunoscând tot ce privea viaţa 
companiei. 

Ostaşii companiei făceau în fiecare zi instrucţie la tunuri, 
sub supravegherea lui Boreiko. Energic, însufleţit ca în 
toate acţiunile sale, îi învăţa cele mai simple procedee de 
încărcare şi de ochire, aplicând şi inovaţii personale. 

— Nikolai Vasilievici, îi strigă el lui Jukovski de departe: 
trag foc după foc în două minute şi zece secunde, în loc de 
cinci minute, cum scrie în regulament. Se poate chiar şi mai 
repede. Secţia lui Rodionov a izbutit să tragă la interval de 
un minut şi cinci secunde. Cred că voi ajunge la un minut şi 
treizeci de secunde cu toată bateria. Vom avea o baterie cu 
tir rapid, Nikolai Vasilievici. O să ne luăm la întrecere cu 
marinarii, deşi la ei tirul se declanşează automat, electric, 
iar la noi, manual. 

Boreiko radia, soldaţii erau roşii şi asudaţi de alergătură 
dar se bucurau şi ei. 

— Dumneata, Boris Dmitrievici, ai un fel propriu de a te 
înflăcăra singur şi de a-ţi antrena şi oamenii, îl lăudă 
Jukovski. 

— Tare mult iubesc artileria! Credeţi-mă: uneori mă 
trezesc noaptea şi mă tot gândesc: nu cumva s-ar mai putea 
perfecționa ceva în baterie?! De altfel şi ostaşii îmi vin în 
ajutor; deunăzi s-au gândit la un procedeu de ochire, 
separat, în înălţime şi în direcţie. Ochitorul ia numai 
direcţia obiectivului, iar unghiul de tragere se citeşte pe 
cadranul montat pe suportul pivotului. 'Tot acolo se află şi 
arcurile readucătoare şi frânele de recul; adevărat că sunt 
la îndemână, dar uneori, ascund obiectivul pentru ochitor. 
Am de gând să prind de pivot, cu şuruburi, un braţ de fier, 
care să aibă la capăt un suport pentru cadran. În cazul 
acesta, braţul va urma mişcările piesei, căreia i se va putea 


da unghiul de tragere necesar. Oamenii vor sta jos, 
adăpostiţi după parapet. Uite aşa, cu mic cu mare, ne tot 
frământam mintea... 

Soldaţii discutau cu aprindere felurite propuneri tinzând 
la perfecţionarea metodelor de ochire. Boreiko asculta cu 
atenţie orice părere. 

— E un om de aur, dar bea prea mult. Când se îmbată, face 
scandal, nu te mai poţi înţelege cu el, spuse Jukovski 
vorbind despre Boreiko. 

De la baterie coborâră la centrala electrică. Aici era 
stăpân bătrânul maistru Lebiodkin care, înainte de 
mobilizare, fusese ungător la centrala electrică a unei uzine 
din Ural. La Arthur urmase cursurile de electromecanici 
pentru unităţile de proiectoare şi fusese repartizat pe Utios. 
Avea sub ordine doi ostaşi tineri, care în viaţa civilă 
lucraseră pe nişte moşii ca mecanici la batozele cu aburi. 
Ostaşii nu-şi luau ochii de la mai marele lor, care ba îi lăuda, 
ba îi mângăia cu scatoalce şi cu ghionturi, dacă greşeau cu 
ceva. 

Îndată după sosirea lui Zvonariov, Jukovski îl numi 
comandant al postului de proiectare. Lebiodkin îşi primi 
noul superior cu ostilitate şi, „ca să-l pună la încercare”, 
începu prin a deregla motorul. 

Praporşcikul puse la punct, cu multă trudă, şi distributorii 
şi lagărele care aveau bătaie, până ce observă că toate 
hibele înlăturate în ajun reapăreau a doua zi ca din senin. 
Zvonariov avu cu Lebiodkin o discuţie scurtă, dar limpede, 
şi ca urmare prestigiul lui se afirmă la postul de proiectare. 

De la centrala electrică, Jukovski trecea pe la bucătărie şi-l 
lua întotdeauna pe Zvonariov cu el. De obicei, dimineaţa 
trebăluia pe acolo feldwebelul Nazarenko, supraveghind 
calitatea hranei şi distribuirea cantităților reglementare de 
pâine, carne, crupe, foi de dafin. Oficial, aprovizionarea 
companiei făcea parte din atribuţiunile lui Cij. El socotea 
însă mai prejos de demnitatea lui să-şi bată capul cu aşa 
ceva şi lăsase această sarcină în întregime pe seama lui 


Nazarenko. Zvonariov afla cu uimire că varza acră se 
aducea la Arthur de la Vladivostok, fiind distribuită cu multă 
zgârcenie, că hrişca fiartă se dădea oamenilor doar de 
sărbători, ca ceva de lux, iar în zilele de lucru mâncau de 
obicei orez, care nu le plăcea deloc. Peşte se gătea doar de 
postul mare. 

— Bine, dar marea e la un pas, spuse mirat Zvonariov. De 
ce nu puneţi ostaşii să pescuiască? S-ar putea hrăni pe 
săturate cu peşte proaspăt, nu cu carnea sărată şi aproape 
stricată pe care le-o dă intendenţa. 

— N-avem nici bărci, nici năvoade. Şi, pe urmă, nu ştii ce 
peşte poţi prinde aici. Uneori cumpărăm de la chinezi, dar 
nu ne-am gândit să pescuim cu mâna noastră, răspunse 
Jukovski, cam evaziv. 

— Mai curând, n-a prea fost nimeni dispus să se ocupe cu 
aşa ceva. Dacă s-ar fi apucat Boreiko de treaba asta, cred 
că ar fi mers strună, răspunse Zvonariov. 

— Dacă se apucă porucikul de ceva, e sigur că iese la un 
fel: ori face treabă, ori e jale mare; numai că până-l urneşti 
e greu, spuse Nazarenko. 

Jukovski, Boreiko şi Zvonariov luau masa împreună. Cij 
mânca singur, la el. Chiar din prima zi raporturile dintre 
Zvonariov şi Cij luaseră un caracter pur oficial. La început, 
Jukovski încercase să atenueze încordarea dintre ei, dar 
mai apoi renunţase, sperând că vremea va rezolva acea 
chestiune delicată. 

Într-una din zile, gornistul bateriei sună alarma. 
Echipându-se din mers, praporşcikul alergă la piese. Secţia 
de serviciu, sub comanda lui Cij, pregătea tunurile pentru 
tragere. 

Dinspre mare mugi glasul cunoscut al tunurilor 
cuirasatului Retvizan; undeva spre stânga, şuierând şi 
vâjâind, trecură în zbor peste baterie către oraş, primele 
obuze japoneze. Îndată ce se ivi Jukovski, Cij care se foise 
câteva clipe pe lângă postul telemetrului, dispăru într-o 


cazemată. Cu cronometrul în mână, Boreiko înjura pe 
careva, nemulţumit de încetineala ochirii. 

Toate acestea îi erau acum cunoscute lui Zvonariov; el îşi 
ocupă locul obişnuit între cele două tunuri de la flancul 
stâng. Tot acolo, nu departe de el, se postă Rodionov, 
grăbindu-se să-şi scrie în carnet înălţătorul şi direcţia. 

Deodată, un obuz japonez, pesemne ricoşat, se sparse cu o 
bubuitură asurzitoare deasupra bateriei, împroşcând totul 
în jur cu o puzderie de schije. Un geam făcut ţăndări 
zăngăni undeva; jos, Şarik scheuna lângă bucătărie; găinile 
alergau prin curte, cotcodăcind speriate. 

Cu capul gol şi îmbrăcată sumar, Şurka ţâşni în curte şi se 
repezi să strângă rufele întinse la uscat. 

— Ptiu, trăsni-l-ar! ocări Rodionov privind grindina de 
schije. 

Peste baterie plutea un miros înecăcios şi respingător de 
melinită. 

— Să ştii că s-a slobozit amiralul Togo! glumi un ostaş. 

O nouă rafală de obuze japoneze îi sili pe soldaţi să se 
adăpostească prin firide şi beciuri. 

Tirul nu dură mult; bateria n-avu timp să tragă drept 
răspuns decât vreo cinci-şase salve şi japonezii se retraseră 
în larg. 

Jukovski cobori calm de pe parapet, schimbând impresii cu 
Boreiko. 

— Totuşi bateria n-a tras astăzi salve la intervale mai mici 
de trei minute, se frământa porucikul. Secţia a doua, a lui 
Lepiohin se mişcă tare încet, lua-l-ar naiba! Las-că mâine îi 
bag eu în viteză. 

— Ei, nu e rău nici trei minute pentru o salvă, îl consolă 
Jukovski. 

Cij, care între timp ieşise din cazemată, privea cu binoclul 
după japonezii care făcuseră cale întoarsă. 

— Ciudat om mai eşti, Alexandr Alexandrovici! îl luă peste 
picior Boreiko, cu viclenie. Să fii şi dumneata curios măcar 


o dată să-l vezi pe 'Iogo, atunci când vine mai aproape de 
noi. 

— Eu nu-s dintre cei curioşi, răspunse Cij, căutând să 
scape prin glumă. 

— La drept vorbind: ce tot cauţi în cazemată, în timpul 
luptei? îl întrebă deodată, fără ocol, Jukovski. 

— Număr proiectilele, răspunse Cij fără să clipească. Şi 
apoi de atâtea bubuituri îmi plesneşte capul: nu mai sunt 
om după aceea o zi întreagă. 

— Ai putea să-ţi astupi urechile cu vată; hm, ştii, oricum, 
nu se cuvine ca un ofiţer să stea în cazemată, îl mustră 
Jukovski. Uită-te la praporşcik: nu se ascunde, umblă prin 
baterie. 

— Praporşcikul nu e un exemplu pentru mine, mormăi Cij. 

— Uite, te rog ca de acum înainte în timpul luptei să nu 
mai stai în cazemată, ci să fii prezent la secţia dumitale, aşa 
cum se cuvine, încheie Jukovski, pe un ton mai aspru. 

— Am înţeles, domnule căpitan! răspunse Cij luând poziţia 
de drepţi. 

Soldaţii o întinseră în gloată veselă la vale, spre cazărmi, 
trăgându-şi în glumă ghionturi şi scatoalce după ceafă. 
Zaiaţ sări din goană pe umerii unui ochitor şi, călare pe el, 
strigă imitându-l pe Boreiko: 

— Baterie, ascultă comandă la mine! Ochire directă în 
noada amiralului japonez Togov! 

— I-auzi, al dracului pezevenghi! râdea Boreiko fără să se 
supere. 

— Am fost informat că îndată ce va înnopta, torpiloarele 
noastre vor ieşi în larg, într-o misiune de recunoaştere. Să 
nu deschizi foc asupra lor, pe întuneric, Serghei 
Vladimirovici, îl preveni Jukovski. Azi doar dumneata eşti de 
serviciu. 

După ce se întunecă, Zvonariov se îmbrăcă gros, îşi luă 
binoclul şi, cu un felinar de petrol în mână, se duse la 
baterie. 


Secţia de alarmă se adăpostea într-o cazemată a bateriei. 
Aceasta era boltită până jos, fiind calculată pentru vreo 
patruzeci de oameni. De-a lungul pereţilor se înşiruiau două 
rânduri de paturi de scânduri, unul deasupra celuilalt; 
lungiţi pe ele, îmbrăcaţi, soldaţii schimbau când şi când câte 
o vorbă. Pe interval, în mijloc, sub o lampă atârnată de 
tavan, erau o masă şi mai multe scaune. Câţiva soldaţi jucau 
dame. 

La ivirea lui Zvonariov, săriră toţi în picioare. Rodionov 
raportă praporşcikului că secţia întâi, cu efectiv de trei 
feuerwerkeri şi patruzeci şi doi de oameni, făcea de serviciu 
pe baterie în timpul nopţii. 

Lăsându-i pe soldaţi să stea în voie, Zvonariov ieşi repede 
afară, urmat de Rodionov. Se apropiară de piese, 
controlând starea de funcţionare şi numărul de obuze din 
preajma lor; pe urmă se duseră la proiector, care era 
instalat la vreo cincizeci de stânjeni de baterie, pe o 
platformă de beton. Dinspre mare se tălăzuiau trâmbe de 
ceaţă. Jos, în întuneric, ropoteau surd valurile, izbindu-se 
de mal. Toată coasta era cufundată în bezna nopţii şi numai 
în dreptul canalului raza unui proiector lumina singuratică, 
străduindu-se să răzbească prin pâcla. Zvonariov se 
întoarse la baterie; intră într-o cazemată mică, ce părea mai 
mult o firidă, rezervată pentru ofiţerul de serviciu pe 
baterie. Înăuntru se afla un pat de campanie, o măsuţă şi un 
scăunel. Încăperea era luminată cu zgârcenie de o 
gazorniţă. Tot acolo era instalat şi un telefon de campanie, 
prin care se făcea legătura cu locuinţa lui Jukovski şi cu 
cancelaria companiei din cazarmă. 

În cazemata trupei, strânşi în jurul unui stâlp, mai mulţi 
oameni - Rodionov, Lebiodkin, Zaiaţ, Belonogov, vorbeau în 
şoaptă. Ca de obicei, îşi ocărau şi mai mării şi viaţa de ostaş: 

— Ştiu una şi bună, cum să-i schilodească pe oameni, cum 
să-i răpună, ticăloşii! 

— Las' c-o să se isprăvească odată războiul, o să vină şi 
ziua răfuielilor! O să dea şi ei socoteală de felul în care au 


făcut războiul şi de toate celelalte. 

— Până la socoteală, n-o să mai fim noi pe lume. 

— N-o să fim noi, or să rămână alţii. Câtă vreme sunt 
ţărani, au să fie şi ostaşi. Şi ei o să se răfuiască cu de-alde 
Cij. 

— Mare scofală! de mine şi-a bătut joc Cij, dar cine o să-i 
ceară socoteala”?! 

— Mai ştii? Ile pomeneşti că tocmai tu, Zaiaţ, o să-i ceri 
socoteală. Cine o trăi o vedea. 

În clipa aceea, observatorul dădu buzna în cazemată, 
răcnind: 

— La tunuri! Trece japonezu pe lângă țărm! 

— Servanţi, la piese! zbieră şi Rodionov. 

Se îmbulziră toţi spre ieşire. Lângă piesele de 57 milimetri 
se şi zăreau prin întuneric siluetele lui Boreiko şi Zvonariov. 

— Ce vă tot foiţi, draci împieliţaţi! strigă Boreiko. 

De la telemetru se comunica distanţa până la un torpilor 
cu trei coşuri, care abia se desluşea: 

— O mie cinci sute! O mie patru sute optzeci! O mie patru 
sute şaizeci! 

— Obuz exploziv, înălţător şaptezeci! Câte două lovituri. 
Foc! comandă Boreiko. 

Prin binoclu se zăriră coloanele de apă zvârlite în sus de 
obuze. Torpilorul nu-şi schimba direcţia şi nu-şi reducea 
viteza. Deodată, începu să semnalizeze cu luminile. 

— Ei, drăcie! N-o fi de-al nostru? întrebă Boreiko, 
nedumerit. 

— Ce rost să aibă semnalele lor? întrebă Zvonariov. 

— Cine ştie? Marinarii se pricep, noi ba. Pesemne că ne 
cer să încetăm tirul. 

— Bateriile din dreapta şi din stânga tac. O fi de al nostru. 

— Bine, dar de ce vine dinspre Dalni? 

— S-o fi întors din larg. 

— Prea devreme; abia e douăsprezece şi câteva minute. Şi, 
pe urmă, se vede numai unul. Celelalte unde sunt? insistă 
Boreiko, mirat. 


Pe când stăteau, tot chibzuind şi întrebându-se al cui o fi 
torpilorul, acesta se apropie de Retvizan şi lansă două 
torpile în direcţia lui. De pe Utios fură văzute licăririle 
flăcărilor de la tuburile lans-torpile. 

— E japonez, mama lui de ticălos! răcni Boreiko, ca un 
smintit. Foc viu! Trei lovituri! Foc! 

Tunurile de pe Retvizan mugiră, urmate de bateriile de 
coastă vecine. 

Tot ţărmul pălălăia de flăcări, dar japonezul se şi retrăgea 
cu cea mai mare viteză, pierind în ceața nopţii. 

— L-am scăpat, am stat cu gura căscată! Ne-au prostit 
stârpiturile de japonezi, cu semnalele lor! Şi toate acestea 
numai pentru că noi nu cunoaştem semnalele lor 
nesuferite! Trageţi asupra tuturor navelor când vin pe mare 
fără lumini! Ai noştri sunt datori să vină cu lumini de drum 
şi de poziţie, ordonă Boreiko. 

— Bine, dar atunci îi reperează şi japonezii prin întuneric, 
obiectă Zvonariov. 

— Ei, oricum, marinarii trebuie să ne dea de veste că sunt 
navele noastre şi nu ale japonezilor! Altfel iese o aiureală. 
Telefon - apă de ploaie, semnale - ioc. Ar trebui că marinarii 
să aibă câte un semnalizator de-al lor la fiecare baterie. 
Atunci am fi în stare să le înţelegem semnalele. Mâine ies la 
raport la generalul Belii, hotărî Boreiko, părăsind bateria. 

Soldaţii se întoarseră în cazemată şi Zvonariov la el. Doar 
observatorii şi subofiţerul de serviciu scrutau cu îngrijorare 
bezna. 

Spre dimineaţă se sună alarma; în radă se zăriră trei- 
patru torpiloare care se îndepărtau cu cea mai mare viteză 
spre larg. 

Executând ordinul dat de Boreiko, Zvonariov deschise un 
foc viu asupra lor. În urma Utiosului, celelalte baterii 
deschiseră şi ele focul. 

Torpilorul din coada formaţiei fu avariat şi începu să 
scoată aburi. În clipa aceea, de pe colina Zolotaia ţâşni o 
rachetă, semnalizând încetarea focului. Mai multe nave de 


la intrarea canalului se apropiară de torpilorul avariat şi-l 
luară la remorcă. 

— Înălţimea voastră, e torpilorul nostru! Ia uitaţi-vă cum îs 
trecuţi în barcă răniții de pe el! strigă Rodionov îngrozit. Va 
să zică, pe japonez l-am scăpat de sub nas, şi pe al nostru... 
puţin a lipsit să-l dăm la fund! 

Dându-şi seama de greşeala pe care o făcuse, Zvonariov 
era cât p-aci să leşine. 

În întâmpinarea navei avariate, ieşiră mai multe nave de 
salvare şi începură s-o conducă spre rada interioară. Nu 
mai încăpea nici o îndoială! 

— Te pomeneşti că acolo sunt oameni răniţi şi omorâţi de 
noi, se tânguia ochitorul Koşeliov. Multe muieri de la ţară au 
să-şi bocească acu bărbaţii pe care i-am prăpădit din 
prostia noastră. 

Zvonariov era deznădăjduit. Recunoştea că e vinovat şi el 
şi superiorii care nu avuseseră grijă să organizeze legătura 
între artileria de coastă şi flotă. 

— Înălţimea voastră, nu trebuie să vă necăjiţi atâta, îl 
îmbărbăta Rodionov. N-avem nici o vină; s-a ordonat să 
tragem şi am tras. Aici, pe mare, nici ziua n-ai cum să-ţi dai 
seama care-s japonezi şi care-s ai noştri, dar'mite noaptea! 

Praporşcikul era recunoscător lui Rodionov pentru aceste 
cuvinte de îmbărbătare. Soldaţii păşeau, cot la cot, tăcuţi, 
oftând când şi când din adâncul inimii. 

Am făcut o treabă de ne apucă şi greaţa, mormăia 
Belonogov, posomorât. 

Oricât se silea Zvonariov să-şi găsească justificări, nu 
izbutea deloc. Adânc tulburat, rătăci tot restul nopţii prin 
baterie şi când se lumină de ziuă, se grăbi să raporteze 
totul lui Jukovski. 

— Ei, Serghei Vladimirovici, face să te frămânţi atâta 
pentru o nimica toată? întrebă acesta calm, după ce ascultă 
cele relatate de praporşcik, care se zbuciuma cumplit. La 
război e cu neputinţă să nu faci greşeli. Atâta numai, că 


trebuie să ne servească de învăţătură pentru viitor. Cred că 
o să aflăm azi de la Comandamentul Artileriei tot ce a fost. 

— Daţi-mi voie să mă duc eu însumi acolo ca să raportez 
cele întâmplate. 

— Eşti liber. Pe cât mi se pare mie însă, nu s-a întâmplat 
nimic deosebit. Dumneata nu eşti de vină; e vorba, pur şi 
simplu, de un accident nefericit - asta i se poate întâmpla 
oricui. 

Zvonariov luă un cal de la baterie şi plecă la 
Comandamentul Artileriei însoţit de un ostaş de ordonanţă. 
Vremea se menținea urâta. Umezeala pătrunzătoare îi 
amintea de anii petrecuţi la Petersburg. Se zgribulea, 
tremurând în mantaua lui şi de frig, şi de emoția încă vie. 

Singurul care îl înţelesese pe deplin era Boreiko, pe care îl 
văzuse de dimineaţă: 

— Deşi din punct de vedere juridic nu ţi se poate imputa 
nimic, îţi înţeleg starea şi te compătimesc. Dacă aş fi în locul 
dumitale, cred că m-aş îmbăta turtă şi aş face un scandal 
monstru. Dumitale însă nu-ţi recomand să reacţionezi la fel. 

Ajungând la Comandament, Zvonariov dădu cu ochii mai 
întâi de furierul Sevastianov, pe care-l cunoscuse în ziua 
când sosise la Port-Arthur. Se bucură când îl văzu şi-i 
strânse mâna ca unui prieten, uitând că gestul lui era 
interzis prin regulament. 

Omul se uită cu teamă împrejur, ca să vadă dacă nu 
observase careva că-şi strânseseră mâna; apoi se grăbi să-i 
spună o veste îmbucurătoare. 

— N-aveţi nici o grijă: pe Straşnâi n-au fost decât doi 
oameni răniţi uşor; ceilalţi sunt teferi; s-a produs o mică 
avarie la maşini, dar peste două-trei zile totul va fi iar în 
regulă. Generalul dă toată vina pe marinari; chiar vă 
aşteaptă ca să afle amănunte. 

Zvonariov mulţumi călduros furierului şi intră în camera 
de aşteptare a lui Belii. luniţki îl primi corect, rece, şi-l 
felicită ironic pentru „succesul repurtat în luptă cu flota 
rusească”. 


Mâniat, Zvonariov era gata să-i dea un răspuns usturător; 
ivirea lui Tahatelov îl sili însă să-şi pună frâu limbii. 

— Nu-i bine, tinere, dar se întâmplă şi unele şi mai 
boacăne, îşi rezumă impresiile colonelul, întrerupându-i 
raportul. Acum hai la general; te aşteaptă. 

Tăcut, stăpânit ca întotdeauna, Belii ascultă raportul cu cel 
mai desăvârşit calm şi declară că, după părerea sa, 
Zvonariov nu se făcuse vinovat cu nimic. 

— Prost e că v-a scăpat japonezul de sub nas. Se zice că ar 
fi semnalizat: „Predaţi-vă”, iar voi aţi şi încetat tirul, de 
parcă l-aţi înţeles şi v-aţi hotărât să vă predaţi. 

La dejunul inevitabil de la general, Zvonariov o revăzu pe 
Varia. Fata aflase totul şi-i repetă ceea ce îi spusese şi 
furierul. 

— Sevastianov mi-a povestit tot ce s-a întâmplat. Aveam 
intenţia să vin la dumneavoastră pe Elektriceski. Acolo 
trebuie organizat un post de prim ajutor al Crucii Roşii. 
Vreau să le atrag în direcţia aceasta pe soţia şi pe fiica 
feldwebelului dumneavoastră: sunt singurele femei care au 
mai rămas acolo. Vor urma nişte cursuri timp de o lună şi 
apoi vor putea lucra la post. 

— Poate că Şurka o vrea să înveţe, deşi mi se pare că nu 
are prea multă carte, dar mama ei n-o să fie 
corespunzătoare ca soră; cel mult ca brancardieră. 

— Măcar atâta treabă să facă şi ea; şi de aşa ceva o să fie 
nevoie în caz că războiul se va înteţi. Pe fata ei o s-o aduc 
neapărat încoace. Aici au să se adune femeile de la toate 
bateriile şi o să înveţe împreună. 

— Şi de bărbaţi cine îngrijeşte? se miră Zvonariov. 

— Le ajung şi ordonanţele. Duminicile o să dăm drumul 
acasă nevestelor, ca unor fete de pension! râse Varia veselă. 
Zvonariov se oferi să vorbească despre această chestiune 

cu Şura Nazarenko. 

Se întoarse la Elektriceski Utios, însoţit de preotul 
garnizoanei, care trebuia să spovedească ostaşii. 


Popa, un omuleţ păros, între două vârste, cu o mutrişoară 
mieroasă, se urcă în brec, îşi ridică gulerul şubei largi şi 
tăcu tot drumul până la Utios. 

— E adevărat că aici la dumneavoastră se trage mereu? îl 
întrebă el pe Zvonariov, în clipa când ajunseseră aproape de 
baterie. 

— Da, însă de cele mai multe ori noaptea. 

— Am să caut să isprăvesc în două-trei rugăciuni cu toţi 
ostaşii, mormăi popa, arătându-se a fi om practic. 

Jukovski îşi primi amabil musafirul, poftindu-l la masă. 
Boreiko profită de prilej pentru a trage la prânz o duşcă 
mai mult, îmbiindu-l şi pe popă. Cu toată împotrivirea 
acestuia, îl sili să golească trei pahare măricele. Acum, 
musafirului îi jucau ochii în cap. 

— Cum mai slujesc eu, aşa, beat? se văicări popa. 

— Bine părinte, dar ce fel de preot eşti, dacă fugi de 
băutură? Mi-aduc aminte, la seminarul din Holm, unde am 
învăţat, protodiaconul se îmbăta dinadins, ca să cânte mai 
gros. După ce ai tras la măsea, şi slujba e mai veselă. 
Isprăveşti cât ai clipi! Dacă te poticneşti undeva, n-ai grijă, 
îţi suflu eu. Ţin minte pe de rost, până azi, toate slujbele din 
postul mare. 

— Mă bucur din suflet când aud că te pricepi la cele 
bisericeşti. O să te rog să-mi dai o mână de ajutor 
păcătosului de mine, să rânduieşti un cor, îl rugă popă. 

Seara, un colţ al cazărmii fu amenajat într-un fel de 
paraclis ostăşesc. Popa îşi puse patrafirul şi începu slujba. 

Înjghebând la repezeală un cor, Boreiko făcea pe dirijorul. 
Ostaşii împinseseră paturile spre pereţi, şi acum, aliniaţi, 
ţineau isonul şi ei. Nazarenko şi dascălul vindeau de zor 
lumânări. În spatele ostaşilor, Şurka şi mama ei îşi făceau 
cu evlavie semnul crucii. 

Preotul, încă mahmur, slujea poticnindu-se şi încurcându- 
se mereu; în schimb Boreiko îşi dădea toată silinţa să-l 
ajute, dirijând corul. 


Slujba se isprăvi cu bine. Preotul îl copleşi pe Boreiko de 
mulţumiri, şi prinzând inimă îndrăzni să rămână peste 
noapte la Utios. 

La cină, Boreiko avu grijă să-l îmbete. 

Înainte de culcare, Zvonariov, ca de obicei, se duse să 
inspecteze bateria. Noaptea fu tot întunecoasă, învăluită în 
ceaţă. Era de serviciu secţia a doua a lui Lepiohin. 

Zvonariov intră şi în cazemata trupei. Lepiohin citea dintr- 
o biblie groasă. Cinci duzini de ostaşi, toţi bărboşi şi aşezaţi, 
ca şi el, stăteau roată împrejur ascultând cu luare-aminte 
cetania gravă a comandantului secţiei. Zvonariov se apropie 
şi zări desenată pe coperta bibliei o mână cu două degete 
împreunate pentru semnul crucii, după tipicul staroverilor. 

— Ce citiţi? întrebă el. 

— Ceva pentru izbăvirea sufletului, o cetanie din postul 
mare: faptele sfinţilor apostoli, îi răspunse Lepiohin, fără să 
clipească. 

— Tâlcuite după vechea datină, nu? 

— Dumnezeu e unul şi acelaşi, înălţimea voastră. El poate 
fi slăvit în orice chip, numai sufletul omului să fie curat şi 
neprihănit, răspunse Lepiohin, împăciuitor. 

Zvonariov nu găsi cu cale să facă vreo remarcă şi ieşi din 
cazemată. 

Când se întoarse, lângă locuinţa lui dădu pe neaşteptate 
peste Şurka. Fata era întotdeauna sfioasă faţă de el şi ori de 
câte ori se întâmpla să-l întâlnească, îşi vedea de drum, 
repede. Aducându-şi aminte de promisiunea pe care o 
făcuse Variei Belaia, Zvonariov o strigă. 

După ce-l ascultă, fata oftă adânc, tăcu o clipă şi-i 
răspunse: 

— Aş vrea cu dragă inimă să învăţ carte; numai că tăticul 
şi cu mămica n-o să mă lase, dar, mai cu seamă o să se 
supere rău Vavila Pafnutici. 

— Cum asta?! Ce amestec are aici Pahomov? întrebă 
Zvonariov. 

— M-a cerut de nevastă. 


— ŞI-I iubeşti? 

— Aş! Să nu-i văd în ochi mutra nesuferită! 

— Atunci de ce vrei să-l iei? 

— Aşa au hotărât părinţii. Îi e frică de Pahomov mai cu 
seamă lui tăticu; cică fiindcă-i la jandarmi, şopti ea. Când e 
beat se tot laudă: pe cine vreau eu îl trimit în Siberia, la 
ocnă pe viaţă. Îl cunoaşte şi Stessel, gheneralu. Aşa-i de 
tare, deşi e numai furier. Nici nu ştiu ce să mai fac. Aş vrea 
să învăţ, dar n-o să mă lase să plec de aici, încheie fata şi 
oftă amărâtă. 

— Unde umbli noaptea, haimana? se răsti cineva şi Şurka 
pieri îndată în dosul uşii. 

A doua zi de dimineaţă, popa se trezi cu o cumplită durere 
de cap, aşa că nu se simţea deloc în stare să slujească. 
Ostaşii se aliniaseră de mult în cazarmă, aşteptând să 
înceapă rugăciunea. 

— Hai, mai trage o duşcă, părinte, că te dregi numaidecât, 
îi dădea ghes Boreiko. 

— Piei, satană! şuiera acesta mânios. Ţi-ai dus în ispită 
părintele duhovnicesc, ţi-ai bătut joc de el! Afurisit să fii! 

— Nu mi-e frică de afurisenie, părinte. Mai bine mai trage 
o duşcă şi hai să-ncepi rugăciunea că te aşteaptă ostaşii. 
Dacă află generalul, poţi să te alegi cu o săpuneală, îl sperie 
porucikul. 

Îngrijorat de această primejdie, preotul dădu repede pe 
gât paharul pe care i-l întindea Boreiko. 

Se simţi înviorat şi se duse curajos să slujească liturghia. 
La început, totul mergea strună, dar nu trecu mult şi popa 
începu să sughiţă. 

— Dom... hâc... nului să ne ru... hâc... găm! sughiţa el. 
Ostaşii începură să murmure, să chicotească batjocoritor. 
Popa se supără şi, de aprins ce era, începu să sughită şi mai 
amarnic. Vodca băută pe nemâncate şi căldura din cazarmă 
îl înmuiaseră de tot. Limba nu-l prea mai asculta. Ostaşii 
erau tot mai gălăgioşi. 


— Dă drumul oamenilor. Să plece la baterie, îi ordonă 
Jukovski lui Boreiko. lar părintele să se ducă să se culce. 

Ostaşii comentau veseli întâmplarea. Zaiaţ începu să 
sughită, maimuţărindu-l pe preot. Lebiodkin îi urmă pildă. 
Lepiohin clătina dojenitor din cap şi spunea într-una: 

— Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte; 
căci în noi grăieşte încă domnul întunericului, Belzebut... 

Cij era revoltat, dar nu atât de purtarea preotului, cât de 
atitudinea soldaţilor. 

— Auzi mocofanii! Au râs de duhovnicul lor! Păi, ar trebui 
să fie bătuţi bine cu toţii, numaidecât, ca să nu-şi mai ia 
altădată în deşert părintele sufletesc! Chiar mâine are să 
afle totul madame Stessel: ştie dânsa ce trebuie să facă! 

— Dar ce vină au ostaşii? întrebă Jukovski. 

— Nişte soldaţi disciplinaţi n-ar fi arătat câtuşi de puţin că 
în faţa lor se petrece ceva nelalocul lui. Dumneata eşti 
vinovat, Nikolai Vasilievici, prea te porţi blajin cu răcanii, 
prea îi laşi de capul lor. 

În timpul zilei, vremea, ceţoasă de dimineaţă, se însenină, 
şi pe mare se iviră fumurile escadrei japoneze. Toţi cei de la 
Utios se repeziră la posturi. Japonezii trimiseră spre Port- 
Arthur mai multe crucişătoare uşoare, rapide, care se 
îndreptară spre coastă şi, de la o mare distanţă, deschiseră 
focul asupra radei interioare şi a oraşului. Şuierând slab, 
proiectilele mijlocii, de 6 țoli, treceau în zbor deasupra 
Utiosului, spre Zolotaia, spre port şi oraş. 

— Nikolai Vasilievici, îmi daţi voie să trag o salvă-două spre 
japonez? se rugă Boreiko. 

— Face? sunt vase mici, rapide; e greu să le nimereşti; 
irosim obuzele în zadar, şovăi Jukovski. 

— Vreau să-mi verific noile tabele de tir; în ele am ţinut 
cont de vânt, de densitatea aerului şi chiar de nivelul 
fluxului. 

— Ei hai, trage două salve. Să te vedem! aprobă Jukovski. 

Boreiko scoase un vraf de tabele, calculă ceva după ele şi 
trimise un om la el acasă să vadă cât arată barometrul; pe 


urmă, instală ceva asemănător cu girueta de la 
anemometrul lui Wilde43, se uită cu aer grav la cronometru 
şi, în cele din urmă, comandă înălţătorul şi deriva. 

— Ochiţi aşa cum v-am învăţat; urmăriţi obiectivul până în 
clipa deschiderii focului! ordonă el servanţilor. 

Soldaţii trebăluiau cu migală la tunuri. Comandanții de 
secţii şi de piese, vădit curioşi să vadă rezultatul 
experienţei, verificau cu grijă ochirea. 

Înainte ca bubuitura primei salve să se fi stins în văzduh, 
Boreiko, fără să privească rezultatul ei, comandă din nou 
înălţătorul şi deriva. Acest procedeu reduse aproape cu un 
minut intervalul între salve. Jukovski se uită mirat la 
Boreiko: 

— Ei, şi dacă va fi nevoie de corectarea tirului? îl întrebă el 
pe porucik. 

— Nu va fi nevoie de corectare. Încadrarea obiectivului e 
sigură. Tocmai asta e particularitatea metodei mele, 
răspunse acesta. 

— Lovit! strigă semnalizatorul. Toţi duseră binoclurile la 
ochi şi văzură cum deasupra crucişătorului cu trei coşuri, 
din capul formaţiei, se ridică un nouraş negru, iar după ce 
vântul îl abătu la o parte, se putu constata că pe locul 
coşului din faţă nu mai era nimic; rotocoale de fum negru 
ţâşneau în sus. 

— Două în ţintă, una lungă, două scurte! raportă 
semnalizatorul. 

— Splendid! la mai încearcă o dată! se bucură Jukovski. 

A doua salvă cutremură văzduhul. 

— Două minute, douăzeci de secunde, notă Boreiko 
intervalul dintre cele două salve. Japonezii, care pesemne 
nu se aşteptau să fie încadraţi atât de repede, îşi continuară 
drumul un timp, dar făcură curând cale întoarsă. În clipa 
aceea fură surprinşi de a doua salvă. Fu semnalată o nouă 
lovitură în plin la nava din capul formaţiei. Japonezii se 
grăbiră s-o ia îndărăt, îndepărtându-se cu o viteză simţitor 
redusă. 


Înainte de a ieşi din bătaia tunurilor, Boreiko reuşi să mai 
tragă o salvă. Rezultatele fură din nou bune: două obuze 
loviră nava din coada formaţiei, declanşându-i un incendiu 
la bord. 

— Permiteţi să ordon încetarea focului? întrebă Boreiko, 
pe un ton oficial, bucuros de realizarea lui. 

— Te rog! Şi te felicit pentru acest tir excelent. Socotesc 
de datoria mea să raportez chiar astăzi acest lucru lui Beli 
şi lui Stessel! răspunse Jukovski foarte amabil. 

— Îngăduiţi să mulţumesc soldaţilor? întrebă Boreiko şi, 
căpătând încuviințarea, răcni din toată puterea plămânilor 
săi de atlet: Fraţilor, vă mulţumesc pentru tragerea 
vitejească de azi! 

— Slujim voioşi! răspunseră ostaşii. 

— Câte o duşcă de votcă din partea mea, tuturor! 

— Mulţumim frumos! 

— Şi din partea mea încă una! întregi Jukovski. 

— Mulţumim frumos! 

— Şi acum nu strică să tragem şi noi o duşcă, două! glăsui 
gros Boreiko, coborând de la baterie. 

Uitaseră cu toţii de popă; chiar de la primele detunături, 
acesta o rupsese la fugă spre oraş, făcându-şi mereu 
semnul crucii. Dascălul abia se putea ţine după el. 

Seara, Boreiko ieşi în oraş şi stărui pe lângă Zvonariov să-l 
însoţească. 

— Pe la zece suntem înapoi, îl ispitea el. Hai să vedem ce 
mai fac marinarii noştri de pe Straşnâi, după ce le-am tras-o 
straşnic, glumea el. 

Straşnâi se afla urcat pe doc. Toţi ofiţerii coborâseră la 
uscat. Boreiko cutreieră cu Zvonariov prin toate localurile, 
dar nu găsiră pe nimeni nici la „Saratov”, nici la 
„Zviozdocika” şi nici la „Variete”. Un marinar cunoscut îi 
sfătui să se ducă la Riva şi le dădu adresa ei. 

La început, apariţia celor doi artilerişti o cam nelinişti pe 
Riva: la ea se aflau Dukelski, Maleev, Akinfiev şi alţi 


marinari, dar Boreiko îl salută atât de amical pe bravul 
locotenent, încât temerile ei se risipiră îndată. 

— Gheorghi Vladimirovici, dă-mi voie să-ţi prezint pe 
praporşcikul nostru, cel mai iscusit trăgător asupra 
torpiloarelor ruseşti. Le nimereşte fără greş, ziua şi 
noaptea. Martori sunt cei de pe Straşnâi, prezenţi aci. 

Zvonariov era gata să se supere pentru o asemenea 
prezentare, dar Dukelski îl salută cum nu se poate mai 
politicos. 

— Nu mă îndoiesc că domnul Zvonariov trage şi mai bine 
asupra torpiloarelor japoneze. Cred că Maleev şi Akinfiev 
îmi împărtăşesc punctul de vedere. 

— Pe deplin! se asociară micimanul şi locotenentul. 

— Ei, atunci totul e cum nu se poate mai bine. Borea, ce ar 
fi să facem o partidă de stos? propuse Dukelski. 

Maleev, Boreiko, Soimanov şi Dukelski se aşezară la masa 
de joc, iar Zvonariov şi Akinfiev luară loc pe canapea. 

Zvonariov întrebă care e starea răniților de pe „Straşnâi”. 

— 'Torpilorul a avut mai mult de suferit: mi se pare, că i-aţi 
avariat cârma, chiar de la prima lovitură şi apoi i-aţi găurit 
condensorul de la maşini. Doi oameni de la maşini s-au ales 
cu arsuri uşoare, lămuri Andriuşa. Mai rău este că după cât 
se pare, nu cunoaşteţi semnalele noastre. Noi semnalizam 
mereu şi vă ceream să încetaţi tirul, iar bateriile, 
dimpotrivă, au început să ne copleşească de obuze. Ei, 
pentru asta v-am ocărât straşnic. 

— N-aţi putea să ne daţi un cod de semnale, ca să putem 
înţelege ce transmiteţi? 

— Nu e atât de simplu. Mai uşor e să vă trimitem la baterii, 
ca agent de legătură, câte un matroz semnalizator. Sistemul 
nostru de semnalizare este destul de complicat, nu se 
învaţă cu una, cu două. 

— Ştii ceva, Andrei Mihailovici? Hai să încheiem o alianţă 
între artileria de coastă şi flotă, să ne ajutăm unii pe alţii cu 
ce putem şi, înainte de toate, să organizăm o strânsă 
legătură între noi. Să-i lăsăm pe comandanţi şi pe cei de la 


comandament să facă ce vor, iar noi, tineretul, să ţinem o 
legătură cât mai strânsă. 

— De acord! Cred că toţi cei de faţă vor fi alături de noi. 

— Despre ce e vorba? întrebă Dukelski. 

Akinfiev îi explică ce vorbiseră. 

— Dumneata, domnule miciman, eşti un tânăr 
nedisciplinat. Pentru ce mai există comandamente, dacă se 
face legătura peste capul lor? 

— Pentru ca peste tot şi cu orice prilej, pe mare ori pe 
uscat, să încurce totul! răspunse Boreiko grav. 

Cei de faţă izbucniră în râs. 

— Din nefericire ai dreptate, Boris. Deşi ofiţer adjutant al 
amiralului, sunt departe de a admira comandamentele. 

— Aşadar, aderi la alianţa noastră? stărui Akinfiev. 

— Sunt gata să-mi dau concursul cu ce voi putea şi să 
stabilesc o legătură directă, deocamdată măcar cu 
Elektriceski Utios, consimţi locotenentul. 

— Încheierea unei alianţe trebuie neapărat udată, îşi dădu 
cu părerea Boreiko. 

— Nu te pripi; toate la vremea lor. Deocamdată să ne 
vedem de stos. 

Jocul începu. 

Zvonariov privea cu curiozitate micul apartament, aranjat 
cu gust, şi gazda, care trebăluia de colo-colo. 

— Andriuşa şi dumneavoastră... scuzaţi-mă, nu ştiu cum vă 
numiţi, ajutaţi-mă să pun masa, îi rugă Riva. 

Cei doi tineri o urmară în sufragerie. 

— Sunteţi de curând la noi? îl întrebă Riva pe Zvonariov. 

— De două săptămâni. 

— Cu Boreiko, pe Elektriceski? Se spune, că acolo nu vă 
lasă în pace japonezii, nici ziua, nici noaptea. Trag mereu. 
Trebuie să fie îngrozitor, nu? sporovăia Riva. 

— Ba cred că la dumneavoastră în oraş e mai îngrozitor, 
răspunse Zvonariov. Noi avem cazemate de beton, unde ne 
putem adăposti de obuze, dar dumneavoastră nu sunteţi 
apăraţi de nimic. 


— La început mă ascundeam în pivniţă, dar acolo sunt 
şoareci. Şi mi-e frică de ei mai rău decât de japonezi. Acum, 
stau aici, la mine, şi-mi zic: fie ce-o fi! La dumneavoastră aş 
muri de frică, dar nici nu prea mă sperii. Tot cred că la mine 
n-o să nimerească nici un obuz, zâmbi Riva. Nu-i aşa că 
Boreiko e un viteaz? 

— E foarte curajos; tot timpul stă sus pe parapet, ca să-l 
vadă soldaţii, să nu le fie teamă de nimic. 

— Dumneata eşti inginer mecanic? întrebă Andriuşa. De 
ce ai fost repartizat la fortăreață şi nu la marină? 

— Drept să-ţi spun, până acum n-am văzut marea şi nu mă 
pricep deloc la mecanica navală. Mi-am făcut stagiul la 
artilerie, de aceea am fost repartizat la fortăreață. 

— Prin urmare, nu eşti un ofiţer oarecare, eşti inginer, om 
învăţat, remarcă Riva. 

— Dar în ce privinţă sunt inferiori ofiţerii inginerilor, 
Rivocika? întrebă Akinfiev. 

— Ofițerii nu ştiu decât să lupte la război, dar nu e 
întotdeauna război. În schimb de ingineri, de doctori, e 
nevoie oricând. 

— Trădare! Riva a trecut de partea ţivililor! strigă Akinfiev. 
Nu mai vrea să ştie de ofiţeri. 

— Te rog, Andriuşa, să nu strigi aşa şi să nu sari peste cal. 
N-am spus deloc una ca asta, protestă Riva. 

La cină, toţi, chiar şi Boreiko, băură cu măsură. Dukelski 
sorbea coniacul printr-un pai şi, din când în când, ciocnea 
cu ceilalţi. 

Riva şi Kuinsan serveau oaspeţii şi erau foarte 
îndatoritoare cu toţi. Petreceau ca într-o casă onorabilă, 
modestă. Zvonariov o observa atent pe Riva, admirându-i 
tactul şi manierele. 

După cină, mai vorbiră de una, de alta, şi în sfârşit 
musafirii îşi luară rămas bun. Dukelski şi Riva îşi petrecură 
oaspeţii, ca doi soţi în toată legea. 

— Poftiţi şi la noi, pe Elektriceski Utios, îi invită Boreiko, 
adresându-se tuturor. Înţelegeţi-vă şi telefonaţi-ne dinainte, 


ca să putem primi cu toată cinstea oaspeţii atât de dragi. 

Marinarii îi duseră pe artilerişti cu şalupa lor până la 
Zolotaia, iar de acolo Boreiko şi Zvonariov ajunseră pe jos la 
Elektriceski Utios. Jukovski care îi aştepta la baterie, îi cam 
dăscăli pentru că întârziaseră. 

A doua zi Boreiko se deşteptă devreme, cu capul limpede 
dar mahmur: dorea să bea votcă dar n-avea nici un strop, 
căci în ajun uitase să cumpere băutură din oraş. Porucikul 
era tare iritat, îşi strigă ordonanța şi o trimise după spirt, la 
felcerul companiei. 

— Spune-i lui Melnikov, să-mi dea o sticlă de la rezervă, 
ordonă el. I-o dau înapoi chiar azi. 

În timp ce ordonanța o luă la goană ca să execute ordinul, 
porucikul se îmbrăcă şi hotări să treacă pe la bucătăria 
companiei. De fapt, n-avea acolo nici o treabă, fiindcă 
aprovizionarea nu era în sarcina lui, ci-n a lui Cij; aflase însă 
de la soldaţi de coţcăriile artelnicului, şi acum se gândi să-l 
controleze el însuşi. 

Să fi înviat careva din morţi şi tot nu l-ar fi mirat pe 
artelnic şi nu l-ar fi speriat atât, ca apariţia lui Boreiko. 

— Bună! mormăi acesta către soldaţi. Câţi sunt la ordinar? 

— Două sute patruzeci. 

— Cât e raţia de carne? 

— Treizeci şi doi de zolotnici44 de om. 

— Va să zică, în total, optzeci de funţi, sau două puduri. Ia 
scoate carnea din cazan şi - la cântar cu ea! 

Artelnicul şi bucătarul se grăbiră să execute ordinul. 

— Cântăreşte, ordonă Boreiko plantonului de la bucătărie. 
Cât e? 

— Un pud şi douăzeci şi cinci de funţi, raportă soldatul. 

— Unde-i restul? întrebă Boreiko întorcându-se spre 
bucătar. 

Omul clipea din ochi, zăpăcit, şi nu răspundea. 

— Adu restul, mişcă-te! strigă Boreiko. 

— Mai am o bucată cu os, pentru domnul feldwebel. 

— Cântăreşte-o. Cât e? 


— Cinci funţi, trei zolotnici. 

— Pune totul la un loc. Unde mai sunt zece funţi? 

— În cămară, înălţimea voastră: pentru masa de seară. 

— Pentru masa de seară ai un supliment de câte 
şaisprezece zolotnici. Adu totul încoace! 

Fu adus încă un pud de carne. 

— Din pământ să-mi scoateţi cei zece funţi! răcni Boreiko, 
ca apucat de turbare. 

Artelnicul dădu fuga şi se întoarse cu carnea ce lipsea. 

— Furi, secătură! Jefuieşti ostaşii! se năpusti Boreiko 
asupra lui. 

— Nicidecum, eu... începu artelnicul, dar în aceeaşi clipă, 
Boreiko îi trânti un pumn în faţă. Soldatul scoase un geamăt 
şi se apucă cu mâinile de obraz; o şuviţă de sânge i se 
prelingea printre degete. 

Fioros, ofiţerul îl lovi încă o dată cu pumnul în cap, 
doborându-l la pământ. 

— Să vină feldwebelul! ordonă Boreiko. 

— Dumnealor dorm încă... îndrăzni să murmure plantonul. 

— Dă-l jos din pat. Într-o clipă să-l văd aici! zbieră Boreiko. 

Omul se făcu nevăzut. 

— Bagă toată carnea la cazan, ordonă Boreiko 
bucătarului. Adu o sârmă; pun chiar eu capacul şi sigilez 
cazanul. lar pe ăsta, arătă el spre artelnic, stropiţi-l cu apă. 

Tot mai aprins de furie, porucikul ieşi afară, aşteptându-l 
pe Nazarenko. Trecură vreo zece minute, până când acesta 
ieşi în sfârşit din locuinţa lui şi se apropie de Boreiko, 
încheindu-se din mers. 

— Furi, nemernicule! răcni porucikul. Scoţi câte cinci funţi 
de carne din cazan, hai? 

— Eu, înălţimea voastră, nu iau numai pentru mine, ci şi 
pentru Pahomov... căută să se dezvinovăţească feldwebelul, 
speriat de-a binelea. 

— Nu i-ai spus artelnicului să oprească carnea pentru 
tine? Ei bine, lămuresc eu totul pe loc. 


În bucătărie, artelnicul şi bucătarul declarară din nou că 
opreau carnea din ordinul lui Nazarenko. 

— Mint, înălţimea voastră, pe dumnezeul meu că mint! 
stăruia feldwebelul. 

— Mi-a spus chiar plantonul să pun carnea deoparte, 
stărui artelnicul. 

Fu chemat şi plantonul. Se uita zăpăcit ba la Nazarenko, 
ba la artelnic, ba la Boreiko. 

— "Ţi-a ordonat felwebelul să opreşti carnea pentru el? 

— Da să trăiţi... adică nu... Nu ştiu, bolborosea soldatul, 
buimac. 

Boreiko îi repezi un pumn în obraz: 

— Ei, ţi-a ordonat, ori ba, ticălosule? 

Soldatul îşi muşca buzele umflate, amuţit. 

— Răspunde, secătură! strigă Boreiko şi ridică din nou 
mâna. 

— Da, să trăiţi; a ordonat să-i pun deoparte ceva carne şi 
cu un os bun de ciorbă... izbuti, în sfârşit, soldatul să 
bâiguie. 

— Ei, ai auzit, tâlhar bătrân? scrâşni Boreiko, întorcându- 
se spre feldwebel. 

— Minte, minte, mă duşmănegşte! se dezvinovăţea 
Nazarenko. 

— Ba tu minţi! zbieră ca turbat Boreiko. 

Soldaţii încremeniseră, palizi de spaimă. Snopit în bătaie, 
Nazarenko doar scotea câte un strigăt scurt, sub ploaia de 
pumni. 

Cine ştie ce s-ar fi întâmplat, dacă la un moment dat 
Rodionov n-ar fi intrat în bucătărie. Dându-şi imediat seama 
de cele ce se petreceau, îl apucă pe Boreiko de mijloc, 
trăgându-l cu forţa de lângă Nazarenko. 

— Înălţimea voastră, lăsaţi-l, că scoateţi sufletul din el! îl 
sfătui pe fiorosul porucik. 

— Dar tu ce te bagi? se răsti la el Boreiko. 

— Păi tot înălţimea voastră o să răspundeţi pentru 
putoarea asta! Nu face capul lui atâta, ca să păţiţi cine ştie 


ce de pe urma lui, stărui Rodionov. 

Porucikul începea să se dezmeticească; se uită spre 
feldwebelul însângerat, spre soldaţii snopiţi în bătaie şi 
mormâăi surd: 

— Pe Nazarenko să-l duceţi la el acasă; celelalte secături 
să se spele. Apoi ieşi din bucătărie. 

De îndată ce uşa fu închisă după el, soldaţii săriră să dea 
ajutor feldwebelului. 

Nazarenko ofta şi gemea, ocărându-l amarnic pe Boreiko: 

— Are să vadă el, ies la raport până la general, îi vin eu de 
hac! Sunt reangajat de douăzeci de ani, dar n-am auzit, n- 
am văzut în viaţa mea ca un feldwebel să fie bătut în aşa 
hal, şi încă în faţa soldaţilor! Nu scapă el cu una, cu două, 
nu! Am să ajung până la generalul Stessel şi am să cer să-l 
dea în judecată, ameninţă feldwebelul, plângăreţ, şi, 
deodată, se întoarse spre bucătar: Da tu, câine, nu puteai 
să-i spui de carne, că era oprită pentru zece inşi, nu numai 
pentru mine? Ticălosule! Uitându-şi de bătaie, feldwebelul 
se repezi la bucătar. Acesta încercă să se apere, dar 
Nazarenko îi dădu cu polonicul în cap, pe urmă îl izbi cu 
piciorul în burtă. Soldatul oftă şi căzu moale, jos. 

— Să ţii minte, să nu-ţi mai bagi altădată feldwebelul la 
apă! Şi nici pe voi n-o să vă iert! adăugă Nazarenko, 
ameninţându-i pe artelnic şi pe planton. 

— Mai bine du-te acasă, Denis Petrovici, spală-te şi vino-ţi 
în fire, rosti Rodionov. 

— A, va să zică după tine eu sunt o putoare, hai? Vezi să 
nu-ţi zboare galoanele când o să raportez comandantului ce 
faceţi voi acolo la secţia întâi! se oţări deodată Nazarenko. 
Crezi că eu nu ştiu ce cărţulii citiţi voi acolo noaptea? Las' 
că n-o să vă mângâie nimeni pe creştet pentru asta! 

— Bine! dar eu te-am scăpat de la moarte, răspunse 
Rodionov batjocoritor, şi tot dumneata latri la mine... 

— Latru? Crezi că sunt câine spurcat, ca să latru? Nu face 
capul lui atâta! Dar capul tău, scârnăvie, crezi că mult face? 
Ptiu, lua-te-ar dracii! şi feldwebelul ieşi din bucătărie. 


— Dar de ce s-a năpustit Ursul asupra voastră? îi întrebă 
Rodionov pe cei rămaşi. 

— 1 s-a năzărit că furăm carne şi a început să bată la noi ca 
la fasole, răspunse artelnicul, posomorât. Pesemne că 
vreunul de la voi din secţie l-a asmuţit împotriva noastră. 

— Voi sunteţi de vină, măi băieţi. De câte ori v-am spus: 
lăsaţi-vă de potlogării, c-o să vă puneţi ostaşii în cap. Da voi 
una şi bună: puţin ne pasă, că doar şi feldwebelul e cu noi. 
Şi acum n-o să vă scape nici el de Boreiko. Te pomeneşti că 
vă raportează comandantului şi o să vă dea în judecată. 

— Păi asta-i dreptatea? Ne-a bătut, şi tot pe noi să ne dea 
în judecată? se oţări artelnicul. 

— Nu fura, şi n-o să te bată, îl repezi Rodionov, aspru. 
După faptă, şi răsplată... 

— Slugoiul ofiţerilor! îl ocări artelnicul. 

— Poate că porucikul te-a cârpit prea puţin peste bot, şi 
vrei să-ţi împlinesc eu porţia! îl ameninţă Rodionov. Pungaşi 
ce sunteţi! Când or pune odată ostaşii mâna pe voi, vă 
stâlcesc în bătaie, şi mai zdravăn decât Boreiko. Au spus ei 
c-o să vă pună într-o zi pătura în cap şi o să vă judece ca pe 
hoţii de cai, nici n-o să ştiţi care v-a făcut-o. 

— Dumneata asmuţi ostaşii împotriva noastră! strigă 
artelnicul. 

Rodionov îi întoarse spatele şi ieşi din bucătărie. 

Ajuns acasă, Nazarenko se uită în oglindă şi-i dădură 
lacrimile când văzu în ce hal arăta. Avea un ochi umflat şi 
nasul strivit; buzele îi sângerau din mai multe plesnituri, iar 
vestonul, plin de noroi şi rupt, îi atârna jalnic pe umeri. 
Când îl văzu, nevasta lui scoase un țipăt şi începu să 
bocească. Şurka îl privi chiorâş şi sări să-l curețe de noroi. 

— Nu te atinge de mine, năroado! Uite aşa cum sunt, am 
să mă duc chiar acum la comandant, ca să vadă şi el ce mi-a 
făcut Boreiko. Hai şi tu, adăugă el către nevastă. Şi astfel, 
şchiopătând când cu un picior, când cu celălalt, plin de 
sânge, cu vestonul sfâşiat, sprijinit de nevasta lui, se înfăţişă 
înaintea lui Jukovski. 


— Măi, cine te-a făcut aşa de frumos? strigă Jukovski 
mirat, cunoscând bine asprimea feldwebelului, care ţinea în 
pumn toată compania. 

Nazarenko începu să se plângă împotriva lui Boreiko, iar 
nevastă-sa îi ţinea isonul, tânguindu-se amarnic. 

— Cheamă-l încoace pe porucikul Boreiko! îi porunci 
Jukovski ordonanţei. 

— E beat rău, înălţimea voastră, şi face spume de mânie. 
Pe Ivan al dumnealui l-a smintit în bătaie, zace mai mult 
mort decât viu, nu se ştie pentru ce vină, răspunse soldatul. 

— Bine, dar când a putut să se îmbete aşa de dimineaţă? 
se miră Jukovski. 

— O fi rămas beat de aseară. 

— Ei, trebuie să aşteptăm până se va trezi. Spune-i 
praporşcikului să vină la mine, ordonă din nou căpitanul. 

— Nu îngădui să fiu schingiuit în halul ăsta, se smiorcăi 
Nazarenko. Vreau să ies la raport, chiar la domnul general. 

— Aşteaptă până mă lămuresc cu Boreiko, răspunse 
Jukovski. Acum du-te şi îngrijeşte-ţi ţinuta. 

— Serghei Vladimirovici, urmă el adresându-se lui 
Zvonariov, care intră în clipa aceea. Uite, Boreiko s-a 
îmbătat şi şi-a făcut de cap. Trebuie să se cerceteze cazul. 
Aşa că, ia dumneata declaraţii, şi soldaţilor, şi lui Boreiko, şi 
prezintă-mi un raport. 

— În viaţa mea nu m-am ocupat cu chestiuni judiciare, 
obiectă Zvonariov, căutând să scape de o asemenea sarcină. 
Nu mă pricep câtuşi de puţin cum se întocmesc actele de 
anchetă. Mai bine i-aţi da misiunea aceasta lui Cij. E şi mai 
mare în grad decât Boreiko, şi cred că are experienţă în 
direcţia aceasta. 

— Cij nu e indicat. Boreiko nu-l poate suferi: s-ar putea să 
iasă alt scandal. N-am pe altcineva în afară de dumneata. 
Şi-apoi poate să încerci să-l potoleşti pe Boreiko şi să-l faci 
să se culce. Am auzit că umblă turbat după băutură. 

— Mă supun, însă fără prea multă plăcere, răspunse 
Zvonariov, cam în silă, şi plecă spre locuinţa lui Boreiko. 


Întorcându-se acasă, acesta îşi trimisese ordonanța la 
felcerul companiei după o altă sticlă de spirt. 

„Toţi sunt ticăloşi, potlogari, hoţi. Dar nu trebuia să-mi ies 
din sărite. Mai bine îl cârpeam peste bot pe artelnic şi pe 
bucătar, pe feldwebel îl înjuram bine şi ceream printr-un 
raport înlocuirea artelnicului şi a bucătarului, gândea 
porucikul, încruntat, păşind de colo-colo prin odaie. Aşa ar 
fi fost înţelept. Acum m-am făcut de basm. O să stârnească 
Nazarenko un tărăboi de pomină! La drept vorbind, merita 
demult să-l învăţ minte, ca să nu-şi ia nasul la purtare, dar 
nu aşa, ci cu mai multă înţelepciune. Bine că m-a tras 
Rodionov îndărăt...” şi începu iar să clocotească, împotriva 
lui însuşi, împotriva soldaţilor, împotriva lumii întregi. 

Ordonanţa se întoarse cu sticla goală şi raportă: 

— Nu vă mai dă ferberul. A spus să nu mai trimiteţi după 
spirt. 

— Ce face? izbucni Boreiko. Îi sucesc gâtul dacă nu-mi mai 
dă! Marş înapoi! se răsti el la ordonanţă şi începu iar să 
umble prin odaie, tot atât de întunecat. 

Ordonanţa se întoarse repede, tot cu mâinile goale. 

— Ei, ce ordin am dat eu? rosti Boreiko, încruntat, 
apropiindu-se de soldat. Acesta, de frică, se trase înapoi. 

— Ce ordin am dat? scrâşni Boreiko înghesuindu-l în uşă. 
Ai îndrăznit să nu-mi execuţi ordinul, n-ai adus spirt? 

— Nu-mi mai dă. 

— Nu-ţi mai dă, îl îngână Boreiko, batjocoritor: ei, atunci, 
am să-ţi dau eu! Marş înapoi! şi-i repezi din răsputeri un 
pumn în obraz. 

Soldatul scoase un geamăt şi o zbughi afară. 

— Auzi, dobitocul! răcni Boreiko şi, cu mâinile tremurând 
de furie, îşi umplu un pahar, cu spirt. 

Lovitura pe care o dăduse ordonanţei fusese atât de 
năprasnică, încât îi spintecase obrazul de-a lungul, 
pesemne cu inelul. Desfigurat, plin de sânge, apăsându-şi 
obrazul cu mâinile, omul abia se târî până la felcer. 


— Du-te la spital; acolo au să-ţi coasă mutra, rosti felcerul, 
cu importanţă, după ce-i cercetă rana. Stai să te pansez. 

În clipa aceea apăru şi Nazarenko. Faţa lui era umflată 
toată şi sluţită de lovituri. 

— Denis Petrovici! Pentru numele lui dumnezeu, cine te-a 
snopit aşa? exclamă felcerul îngrozit, plesnindu-şi palmele 
de uimire. 

— Nu te priveşte; fă-ţi treaba dumitale: pune-mi ceva, îl 
repezi feldwebelul, posomorât. 

— E mâna lui Boreiko, pot să jur, spuse felcerul Melnikov, 
ca şi când n-ar fi ştiut nimic despre cele petrecute. Şi-a 
sluţit ordonanța. Trebuie să-l trimit la spital. Acum, uite că 
ţi-a făcut-o şi dumitale. Nu e om, e fiară, urs, nu alta, 
doamne, iartă-mă! Trebuie reclamat ca să-l potolească 
cineva, să-l pună în lanţ, sporovăia felcerul, pansând capul 
feldwebelului, dar deodată amutţi. 

Prin dreptul geamului trecu Boreiko şi o clipă după aceea 
intră în cameră. 

— Vodcă, spirt, tot ce ai! Mişcă-te! îi ordonă el lui 
Melnikov. 

— Înălţimea voastră, dar aţi băut totul, nu mai am nici un 
strop! răspunse înfrigurat felcerul. 

— Deschide farmacia! 

Melnikov deschise repede uşiţa dulăpiorului cu 
medicamente. Boreiko începu să cerceteze toate sticluţele. 

— Ce-i aici? 

— E spiritus vini denaturaţi, răspunse Melnikov, făcând 
paradă de latineasca lui. 

— Dă-l încoace. 

— Înălţimea voastră, dar e otrăvitor, puteţi muri dacă beţi 
din el, se împotrivi Melnikov, dar nu tocmai dârz. 

— Ei şi? Dacă crăp, o să mă plângi tu? întrebă Boreiko 
învăpăiat de sângele ce-i năvălea în obraz, înspăimântător 
în furia lui. Zi, ce taci? strigă el, turbat de mânie. 

— Nu pot să ştiu. 


— A, nu poţi să ştii! "Ţine, dobitocule, na! şi Boreiko îi trase 
o palmă peste ureche; apoi se întoarse şi, calcând greu ca 
un urs, ieşi afară. 

— Văleu, îmi vâjâie tot capul, crâncen m-a pocnit, se tângui 
Melnikov. 

— Ai noroc c-ai scăpat ieftin; putea să te stropşească de 
tot, îl consolă Nazarenko. 

Zvonariov se întâlni cu Boreiko pe când acesta se întorcea 
spre casă, cu sticla de spirt denaturat în mână. 

— "Tocmai la dumneata veneam, Boris Dmitrievici. M-a 
trimis Jukovski să-ţi vorbesc. 

— Hai, intră să bei cu mine un păhărel. 

Zvonariov intră în odaia lui Boreiko. 

— Ei, ai venit să-l admiri pe Boreiko beat, bobocule? Uită- 
te, bate-ţi joc de mine, râzi! N-am nimic împotrivă, o merit. 

— Ascultă, Borea, ia-o mai încet cu votca asta. Zău, ar fi 
mai bine şi pentru dumneata, şi pentru noi. 

Boreiko şedea tăcut şi-şi vedea de băutură. 

— L-ai bătut măr pe Nazarenko, fără motiv; şi pe artelnic, 
şi pe bucătar... 

— Aşa le trebuie, să le treacă pofta de furtişaguri! 

— Pe Ivan al dumitale l-ai desfigurat... 

— Pe Ivan? Uite că asta nu mi-o aduc aminte. Mi se pare că 
l-am îmbrâncit uşurel, odată numa... 

— Aşa de uşurel, că acum e la spital. 

— Să ştii că asta am făcut-o fără nici un rost. Dar de câte 
ori nu i-am spus: „Să nu te văd în ochi când sunt beat!” Şiel 
a nimerit-o cu oiştea-n gard, se căi sincer Boreiko. 

— Te cheamă comandantul... 

— Dă-l naibii! El e cel mai vinovat. El l-a numit pe Cij ofiţer 
cu aprovizionarea. Ăsta şi cu Pahomov fură din alocaţia de 
hrană, iar Nazarenko şi cu gaşca lui, din alimente. Trebuia 
să se apuce cineva să facă rânduială. 

— Nu mai bea, Boris, stărui Zvonariov, din ce în ce mai 
contrariat de purtarea lui Boreiko. 


— Nu mai beau dacă goleşti paharul ăsta, răspunse 
Boreiko, acceptând sfatul pe neaşteptate. Dacă-l bei, îţi dau 
cuvântul meu că mă culc îndată... şi umplu un pahar cu 
spirt denaturat pentru Zvonariov. 

— Mulţumesc, n-am poftă să mă otrăvesc! 

Boreiko vărsă paharul şi-l umplu cu spirt curat. 

— Bea, te rog ca pe un prieten, bea, insistă Boreiko cu 
încăpățânare. 

Zvonariov şovăi o clipă; pe urmă, oprindu-şi răsuflarea, 
dădu alcoolul pe gât. 

— Uf, ce porcărie! rosti el sufocat. 

— Ei, bravo ţie! mormăi Boreiko şi, deschizând oberlihtul, 
zvârli afară sticlele de pe masă. Şi acum trimite ordonanța 
ta la bucătărie, să-mi facă rost de nişte zeamă de castraveți; 
şi mai spune-i să vină să-mi pună o compresă la cap. Uite, 
m-am culcat, îşi scoase cizmele şi se lungi pe pat. După o 
clipă, sforăia. 

Zvonariov se grăbi să treacă pe la Jukovski, ca să-i 
raporteze ce făcuse. 

— Ce s-a întâmplat, Serghei Vladimirovici? Nu cumva te-a 
insultat Boreiko? întrebă căpitanul, sărind de pe scaun la 
vederea lui Zvonariov, care era roşu ca un rac. 

— Nu, dar m-a silit să beau un pahar de spirt, răspunse 
Zvonariov şi-i povesti cele petrecute. 

— Până la ora mesei du-te de te culcă; ia puţin amoniac, că 
face bine, îl sfătui comandantul, lăsându-l să plece. 

Zvonariov se grăbi să-i urmeze sfatul. 

Trecuse de amiază, când praporşcikul se deşteptă cu capul 
greu ca de plumb. Primul om de care dădu cu ochii fu 
Boreiko, treaz şi posomorât. 

— Hai, Serioja, scoală-te şi îmbracă-te iute. 

Când Zvonariov fu gata, se duseră amândoi la Jukovski. 

Boreiko îşi ceru, solemn, scuze pentru năzdrăvăniile lui de 
dimineaţă. 

— Să bei mai puţin, Boris Dmitrievici. Crede-mă că ar fi 
mai bine. N-ai avea nevoie să-ţi ceri scuze şi nici eu să te 


admonestez. Uite câte isprăvi ai făcut: pe artelnic l-ai stâlcit 
în bătaie... începu căpitanul să înşire samavolniciile făptuite 
de porucik. 

— A meritat-o, completă Boreiko. 

— Pe bucătar l-ai lăsat ştirb... 

— Aşa-i trebuie! 

— Pe feldwebel puţin lipsea să-l omori... 

— De mult aveam poftă să pun mâna pe el. 

— Pe ordonanța dumitale ai desfigurat-o. 

— Aici, recunosc, sunt vinovat. Nici nu-mi dau seama cum 
s-a întâmplat. Îmi pare rău şi mă căiesc. Pe el l-am lovit fără 
motiv. 

— Era mai bine să-mi raportezi totul, ca să cercetez şi să 
fac ordine. 

— Nikolai Vasilievici, v-am spus de atâtea ori că artelnicul 
fură şi că feldwebelul îl acoperă. Dumneavoastră nu-mi 
dădeaţi crezare, îmi cereaţi dovezi; azi dimineaţă m-am dus 
să-mi procur dovezi şi am ajuns la răfuială. 

— Boris Dmitrievici, te rog să verifici chiar în cursul zilei 
de astăzi, împreună cu Serghei Vladimirovici, registrele 
artelnicului, că eu nu prea m-am uitat prin ele de mult, n- 
am avut timp, spuse Jukovski. 

— Am înţeles! Ne ducem chiar acum la cancelarie! 
răspunse Boreiko şi, însoţit de Zvonariov, se îndreptă spre 
ieşire. 

La uşa cancelariei stăteau smirnă vreo zece soldaţi cu tot 
echipamentul de campanie în spate. 

— Ce mai e şi cu „garda asta de onoare”? exclamă 
porucikul, uitându-se la cei pedepsiţi. 

Chipurile posomorâte, înciudate ale ostaşilor se 
înseninară. 

— Bună ziua, vulturilor! strigă Boreiko. 

— Să trăiţi! răspunseră soldaţii, cam învălmăşit. 

— Pentru ce eşti pedepsit, întrebă Boreiko pe 
bombardierul Koşeliov de la flancul drept, cel mai bun 
ochitor din companie, la care ţinea mult. 


Koşeliov, un ostaş arătos, aşezat, de obârşie din Siberia, 
răspunse râzând: 

— Înălţimea voastră, am strănutat spre domnul ştabs- 
căpitan. 

— Cum, adică, ai strănutat? 

— Domnul ştabs-căpitan m-a chemat şi când m-am 
apropiat de dumnealui mi-a venit să strănut şi l-am cam 
împroşcat, iar dumnealui m-a pedepsit să stau zece ceasuri 
cu arma pe umăr. 

— la te uită! Zi, ţi s-a-ncreţit nasul de faţă cu superiorul şi 
ai scăpat un strănut? Şi mie, frate, mi se-ncreţeşte deseori 
nasul în faţa superiorilor, dar mă feresc să nu bage de 
seamă; te sfătuiesc să faci şi tu pe viitor la fel. Trap la 
cazarmă! 

— Mulţumesc, înălţimea voastră! se bucură soldatul, 
luându-şi arma de pe umărul amorţit. 

— Şi tu de ce stai aici? îl întrebă Boreiko pe următorul. 

— Nu m-am uitat frumos la domnul ştabs-căpitan, 
înălţimea voastră, iar dumnealui s-a burzuluit şi mi-a 
strigat: marş, nerodule, opt ore cu arma pe umăr! 

— Dar cum te-ai uitat la el? 

— Cum să mă uit, înălţimea voastră? În chip obişnuit. 

— Adică tu nu ştii că după regulament eşti dator, „să 
fulgeri din ochi în faţa superiorului”? Iar tu de colo: „în chip 
obişnuit!” Altădată, când îl zăreşti pe domnul ştabs-căpitan, 
să nu te mulţumeşti să-l fulgeri din ochi, ba chiar să-l 
trăsneşti! Ai înţeles? Hai, trap! 

Soldaţii se înveseliră de-a binelea, aşteptându-şi rândul. 

— Dar tu? întrebă Boreiko pe al treilea. 

— M-am dus la privată fără centiron şi m-a văzut domnul 
ştabs-căpitan. 

— De ce umbli şleampăt? 

— Păi, înălţimea voastră, la privată tot trebuie să-şi scoată 
omu' centironu'. 

— Bine, dar acolo trebuie să-ţi dai jos şi nădragii; ei, şi 
pentru asta ai să te duci la privată cu dosul gol? Vai de 


capul tău de tontălău! îl dojeni porucikul, în hohotele de râs 
ale celorlalţi ostaşi. 

— Cu toţii direcţia cazarmă, fugă marş! ordonă el. 

Soldaţii o luară la goană spre cazarmă, hârjonindu-se. 

— Să ştii că o să se supere Cij pe dumneata, îl preveni 
Zvonariov. 

— Puțin îmi pasă. 

— Doar asta îi scade prestigiul în faţa soldaţilor. 

— De mult nu mai are nici un prestigiu. Şi l-a scăzut el 
singur prin laşitatea şi pedepsele lui stupide. Ostaşul, frate, 
ne scrutează mai adânc decât ne privim noi unul pe altul. 

La cancelarie Boreiko îi ceru lui Pahomov registrul 
artelnicului, în care se treceau toate cheltuielile cu 
aprovizionarea. 

— Şi acum, Pafnutici, îl întrebă el pe furierul şef, după ce 
frunzări condica: ia spune drept, cât aţi furat? 

— Păi, se poate, înălţimea voastră? răspunse Pahomov, 
indignat. Asta e treaba noastră?! 

— Bun; să te văd. 

Zvonariov începu să citească capitolele cheltuielilor, după 
registru. Boreiko verifica facturile corespunzătoare. 

După ce sfârşi verificarea, porucikul începu să smulgă cu 
grijă unele facturi din teancul de acte cusute la un loc. 

— Înălţimea voastră, ce faceţi? se sperie furierul. 

— lacătă, scot nişte facturi plăsmuite, mormăi Boreiko. la 
scrie, Serioja: în urma verificării s-au descoperit facturi 
false pentru suma de... o clipă, să socotesc cu abacul... 
ruble şaptezeci şi şase, copeici douăzeci. 

— Cum false? exclamă deznădăjduit Pahomov. 

— Asta ce e? „S-au cumpărat de zece ruble foi de dafin şi 
piper”... Semnătura e chinezească, un fel de Vân-hu-ci, ori 
Sâh-ci-li. Păi, cu atâtea parale poţi să iei foi de dafin pentru 
tot anul. Şi iacătă că peste cinci zile dau iar peste nişte foi 
de dafin de-o rublă. După tine, compania se hrăneşte numai 
cu foi de dafin, da? Dar aici: „Ciumiză45, 12 ruble”. Cu 
banii ăştia poţi cumpăra trei care, şi aici scrie numai trei 


puduri. Pahomov, pentru coţcăriile astea ai să fii dat în 
judecată! îl ameninţă Boreiko. 

— Înălţimea voastră, eu sunt un om neînsemnat, 
bolborosea furierul: cum mi-a ordonat domnul ştabs- 
căpitan, aşa am făcut. 

— Şi cât v-a dat ştabs-căpitanul, ţie şi artelnicului pentru 
treaba asta? 

— E zgărcit, înălţimea voastră; ne-a dat doar câte o hârtie 
de trei ruble. 

— Of! Ce să-i faci, Pafnutici, acum ai să înfunzi puşcăria 
pentru un fleac de trei ruble. Te credeam mai isteţ, dar văd 
că eşti prostovan de tot. 

— Noi nu suntem de capul nostru; facem aşa cum ni se 
ordonă. 

— De făcut să faci, dar cu cap, cu capul tău, să-ţi dai şi tu 
seama ce e bine şi ce nu. Ia dă-mi şi celelalte registre. În 
astea câte facturi plăsmuite sunt? 

De data aceasta furierul, speriat, indică el însuşi facturile 
false, într-un ceas, verificarea fu terminată. 

— Deci am descoperit facturi false pentru suma totală de 
trei sute de ruble şi ceva. Scrie-ţi declaraţia, Pafnutici şi de 
acum în colo aşteaptă judecata. 

— Martor mi-e Dumnezeu, nu sunt vinovat. Domnul ştabs- 
căpitan şi domnul feldwebel îmi tot ordonau: „scrie, şi 
scrie”, se milogea furierul. 

Când Boreiko şi Zvonariov îi prezentară lui Jukovski 
procesul; verbal dresat de ei, acesta sări în sus, îngrozit: 

— Boris Dmitrievici, ce ai făcut? De ce ai întocmit un 
asemenea act? Mai bine îmi raportai verbal toată 
dandanaua. Acum o să se ducă buhul la toate unităţile de 
artilerie că la noi în companie se fură. N-o să ne spălăm 
obrazul de ruşine. Şi, pe deasupra, o să ne alegem cu 
neplăceri din partea generalului. 

— În schimb, scăpăm de hoţi. Cij trebuie scos de la 
aprovizionare, artelnicul înlocuit. 

— Şi cu banii cum rămâne? 


— O să-i plătească Cij. 

— Dar dacă nu? 

— Plăteşte. O să i se reţină din soldă. E de ajuns să 
raportați, la comandament. 

— Tocmai asta nu vreau, se împotrivi Jukovski. Şi apoi, 
trebuie să stau de vorbă şi cu Cij, să dea explicaţii. 

— Spune-i imediat ştabs-căpitanului Cij să vină încoace! 
strigă! Boreiko plantonului. 

Când Cij sosi, i se dădu să citească concluziile comisiunii 
de verificare. Se înroşi de emoție şi bâlbâi indignat: 

— la te uită ce ticălos e Pahomov: m-a tras pe sfoară, mi-a 
furat de sub nas! Să fie imediat dat în judecată pentru 
falsuri şi furt. 

— Pahomov a declarat în faţa mea şi a praporşcikului că a 
făcut falsul din ordinul dumneavoastră şi că dumneavoastră 
l-aţi plătit pe el şi pe artelnic, obiectă Boreiko răspicat, 
privindu-l ţintă în ochi pe Cij. 

— Porucikule, uiţi cu cine stai de vorbă; asta e o insultă 
pentru mine; rezultă că mi-am însuşit banii, nu? 

— Rezultă că i-aţi furat. Nikolai Vasilievici, dispuneţi să fie 
chemaţi Pahomov şi artelnicul, ceru Boreiko. 

— Cum, vrei să mă expui la o confruntare cu nişte grade 
inferioare? strigă Cij, repezindu-se. Asta se cheamă atentat 
la disciplină, surparea temeliilor armatei ruse, ştii? Plec. Nu 
sunt dispus să mai stau de vorbă în această chestiune! 

Şi Cij dădu să iasă din odaie. 

— Stop! îi bară drumul Boreiko. Vrei ca Nikolai Vasilievici 
să acopere gologanii lipsă în locul dumitale? 

— Dar ce amestec am eu aici? Pahomov şi artelnicul s-au 
ţinut de potlogării, şi acum să răspund eu pentru ei? 
protestă ştabs-căpitanul. 

— Bine Alexandr Alexandrovici, dar, după lege, pentru 
gestiunea sumelor de la aprovizionare, eşti răspunzător 
dumneata, nu furierul şi nici artelnicul, explică Jukovski. 

— Dar şi dumneata, în calitate de comandant de 
companie! Dacă e vorba de aşa ceva, o să plătim în părţi 


egale, se încăpăţână Cij. 

— la uite ce poamă e! comentă Boreiko, neclintindu-se 
dintre Cij şi uşă. A furat, şi acum vrea să pună pe alţii să 
plătească. 

Cu pumnii strânşi, Cij făcu o mişcare, ca pentru a se repezi 
la porucik. 

— Domol, domol, puiule, mârâi ameninţător Boreiko, 
prinzând mişcarea. 

Fricos, ştabs-căpitanul se îndepărtă de uşă. 

— Ei, cum rămâne cu banii? insistă Jukovski. 

— Plătesc totul, numai spuneţi-i acestui bădăran să mă 
lase să ies, strigă Cij, turbând de furie. 

— O mică declaraţie, domnule ştabs-căpitan! îl rugă 
Boreiko cu o politeţă batjocoritoare. 

Cij scrise la iuţeală declaraţia cerută şi i-o întinse lui 
Jukovski. 

Boreiko se îndepărtă de uşă şi în aceeaşi clipă Cij o zbughi 
afară. 

— Mi-ai făcut-o, Boris Dmitrievici! îl dojeni Jukovski pe 
Boreiko, clătinând din cap. 

— Nu-i nimic, noi să fim sănătoşi, zâmbi porucikul. Uneori 
prinde bine să-l pui la locul lui pe un potlogar care întrece 
măsura. 

— Şi eu ce să fac acum? întrebă Jukovski, îngândurat. 

— Luaţi banii de la Cij; înlocuiţi artelnicul şi bucătarul, şi 
cu asta, basta. 

— Trebuie daţi în judecată. 

— Nu face. Cij aruncă toată vina pe ei şi iese basma 
curată. Le-am pisat fălcile şi le-ajunge. Nu-mi plac 
judecăţile şi procesele. Numai pierdere de vreme. 

— Poate că e soluţia cea mai bună, consimţi căpitanul. 
Numai că Nazarenko ar putea să iasă la raport împotriva 
dumitale, şi atunci iar începe dandanaua. 

— Ba n-o să iasă deloc, o să-i fie frică. Doar a fost prins şi 
el cu mâţa-n sac la verificarea sumelor de la aprovizionare. 

Capitolul V 


Zvonariov primi ordin să se prezinte la Comandamentul 
Artileriei pentru a lucra la transformarea afetelor de la 
tunurile de 10 țoli, în vederea adaptării lor la tragerea cu 
pulbere fără fum. 

Spera să nu lipsească mult; totuşi, se despărţea cam trist 
de bateria cu care se şi obişnuise. 

Sosi la comandament şi se prezentă la Gobiato, care îl 
primi cu obişnuita lui amabilitate: 

— Ai să stai la mine. O să dau ordin îndată să fie duse la 
mine bagajele dumitale. După aceea o să vizităm atelierele; 
nu sunt departe, propuse Gobiato. 

Atelierele erau de fapt un mic şantier de reparaţii situat la 
poalele colinei Zolotaia, ceea ce le făcea invizibile dinspre 
mare. Secţiile şantierului erau răspândite pe o suprafaţă 
destul de întinsă. 

În total, în ateliere lucrau aproape trei sute de oameni, 
soldaţi şi salariaţi. 

Gobiato şi Zvonariov vizitară secţia mecanică. În dosul ei 
zăriră răspândite, ici colo, cinci afete de tunuri de 10 țoli. 

— Demontează suporturile şi întăreşte-le cu câte trei foi 
de tablă de oţel; pe urmă le nituieşti din nou; schimbă 
articulațiile suporturilor, potrivit cu calculele noastre, şi 
înlocuieşte sectoarele dispozitivelor de ochire în adâncime 
cu altele, mai mari, pentru unghiuri de tragere mai mari. 
Asta-i tot ce ai de făcut. Sper să isprăveşti treaba într-o 
săptămână; ca ajutor îţi dau pe şeful atelierului de forje, 
maistrul subofițer Jmurin. Uite-l că tocmai vine; să vă fac 
cunoştinţă. 

Jmurin era un tânăr blond, de vreo 25 ani, nu prea înalt; 
purta ochelari pince-nez cu şiret. 

— Începeţi lucrul chiar mâine dimineaţă. Acum, hai înapoi 
la comandament că ne aşteaptă Belii. 

Generalul puse întrebări amănunțite cu privire la stadiul 
lucrărilor încredințate lui Zvonariov şi-l rugă să le 
urgenteze. 


— După calculele lui Nikolai Andreevici, bătaia maximă a 
tunurilor de 10 țoli va creşte de la nouă şi jumătate până la 
treisprezece verste şi jumătate, adică foarte simţitor; 
aceasta ne va da posibilitatea să-i lăsăm pe japonezi să se 
apropie şi să deschidem focul asupra lor pe neaşteptate. 

— Mă tem, excelenţă, că, o dată cu creşterea bătăii, 
împrăştierea proiectilelor va creşte şi ea, ducând la 
scăderea preciziei tirului, observă Gobiato. 

— Măcar să-i speriem pe japonezi şi tot va fi ceva. Pe scurt, 
daţi zor cu transformarea afetelor. 

După consfătuire, generalul, ca de obicei, îi invită pe cei 
doi ofiţeri să ia masa la el. 

Când îl zări pe Zvonariov, Varia îşi lăsă lucrul de mână şi-i 
ieşi înainte. 

— Ei, ce s-aude eu Şurka Nazarenko? Vine şi ea la 
cursurile de surori de caritate? întreba ea. 

— Ea ar veni bucuroasă, dar nu prea crede că-i dau voie 
părinţii. 

— Eu l-am convins pe tata; o să trimită câte o invitaţie 
tuturor soțiilor şi fetelor de militari, să se înscrie la cursuri. 
Am să-i trimit neapărat şi tatălui ei una; cred că atunci n-o 
să se mai împotrivească. 

După masă, Varia îl pofti pe Zvonariov să-i vadă 
gospodăria. 

— La noi, la ţară, am învăţat să mă gospodăresc; nu-mi 
place oraşul, prefer viaţa rustică. De fapt, nici n-am vrut să 
mă duc la pension, însă m-au silit tata şi mama. Am să 
termin cursurile de moaşă şi, după aceea, am să mă 
stabilesc pentru toată viaţa la fermă, să cresc găini şi viței, 
spuse Varia zâmbind. 

După crescătoria de păsări, bine populată, îi arătă staulul 
cu trei vaci şi mai mulţi viței. 

— Asta-i Kubanka mea, spuse fata, arătându-şi iapa de 
călărie. Ştii să călăreşti? 

— Puțin. 


— Minunat! O să călărim împreună. Tot stă degeaba Don, 
calul tatei, şi se îngraşă de atâta trândăvie. Mergem chiar 
mâine la Şuşun, un sat chinezesc la vreo zece verste de aici. 

După ce vizitară toată gospodăria, intrară şi în livadă. 

Un pui de chinez, de vreo trei-patru ani, veni în goană 
spre Varia. Plin de bucurie, se repezi la ea, o îmbrăţişă şi, 
îngustându-şi şiret ochişorii negri, piezişi, îi vâri mâna în 
buzunar, găsi acolo o caramelă şi cu o nespusă plăcere şi-o 
vâri în gură. 

— E finul meu, Vanea. le rog să-l iubeşti şi să fii bun cu el. 
E un băieţel adorabil! îl prezentă Varia şi-l sărută pe obrajii 
oacheşi, rumeni. 

— Ei, Varia, ţi-a sosit vremea să te măriţi! zâmbi Zvonariov. 

Fata se îmbujoră. 

— Fleacuri. Află că n-am să mă mărit niciodată. 

— E un cântec vechi, dar nu-i poţi da crezare, spuse 
zâmbind din nou Zvonariov. 

În dreptul scării, îşi luă rămas bun de la Varia şi se duse la 
Comandamentul brigăzii. 

Acolo nu mai găsi pe nimeni, în afară de câţiva furieri. 
Când îl zări, furierul Sevastianov, vechea sa cunoştinţă, veni 
la el şi-l întrebă dacă i-ar putea fi de folos cu ceva. 

— Îl căutam pe Gobiato. Nu ştiu unde a dispărut, spuse 
praporşcikul. 

— Pe dumnealui nu-l prinzi cu una, cu două: veşnic are 
treburi, nu stă locului o clipă. 

Zvonariov îi ceru adresa lui Gobiato, la care, între timp, îi 
fuseseră duse lucrurile. Furierul se oferi să-l conducă. 

— E cumsecade, are grijă de oameni, îl informă 
Sevastianov în drum. Atâta doar că nu prea stă în ateliere. 
Acolo, când lipseşte, taie şi spânzură ajutorul dumnealui, 
funcţionarul Kozlov; ştiţi, un om ursuz, cu o bărbuţă neagră. 
Ei, acesta e câinos rău. În lipsa căpitanului, sare la oameni 
şi-i stâlceşte în bătăi. Unii ostaşi stau la el câte douăzeci de 
ore în şir, cu raniţa în spinare. 

— Şi Gobiato ce păzeşte? 


— Dumnealui e un om cam ciudat: nici nu vede ce se 
petrece în jur; stă tot timpul dus pe gânduri. Ei, iată şi 
locuinţa dumneavoastră, adăugă furierul, arătând casa. 

Zvonariov îşi găsi lucrurile deja aranjate prin cameră. 
Ordonanţa lui Gobiato, un ostaş vioi de prin părţile 
Vladimirului, îi arătă la repezeală toată casa, după oare îl 
pofti să ia masa, dar praporşcikul refuză. 

— Cam când se întoarce căpitanul? întrebă el. 

— Niciodată nu întârzie peste zece seara; la unsprezece se 
culcă, la şapte şi jumătate se scoală, iar la opt fix pleacă la 
slujbă, nu-şi iese din program. 

Cercetând locuinţa, atenţia lui Zvonariov fu atrasă de două 
dulapuri mari, pline de cărţi. Cele mai multe volume erau 
lucrări de specialitate: artilerie şi geniu, precum şi 
numeroase tratate tehnice. Literatura era reprezentată 
prin Jules Verne şi Conan Doyle; reviste - de loc. 

În tot timpul şederii sale pe Elektriceski Utios, Zvonariov 
nu văzuse alte ziare şi reviste, în afară de vreo două-trei 
numere din „Invalid” şi o revistă scoasă la Port-Arthur, iar o 
dată, cu totul întâmplător, îi căzuse în mână şi un număr din 
ziarul local „Novâi Krai”, pe care ofiţerii nu-l citeau aproape 
de loc, poreclindu-l „Limba rea a Port-Arthurului”. 

Sosirea lui Gobiato îi abătu atenţia de la cărţi. 

— Ei, te-ai aranjat? Foarte bine. Mâine dimineaţă îi dai 
drumul. Ce impresie ţi-a făcut Varia Belaia? E foarte 
simpatică; parcă nici n-ar fi fată de general. N-ai face rău să 
te însori cu ea, dacă eşti necăsătorit. Tatăl ei e un om cu 
situaţie şi fata are zestre - e o partidă bună. 

— De ce nu vă încercaţi dumneavoastră norocul? 

— Sunt însurat, drăguţule; am şi doi copii. Soţia mea a 
plecat după primul bombardament: nu voia să pună în 
pericol viaţa copiilor. 

Vorbiră încă vreo jumătate de ceas multe şi mărunte şi 
apoi se retraseră amândoi în odăile lor. Zvonariov se 
dezbrăcă cu o nespusă plăcere şi, fără grija vreunei alarme 
nocturne ca pe Utios, adormi tun. 


A doua zi de dimineaţă, când intră în ateliere, echipa de 
soldaţi meseriaşi, oare-i fusese pusă la dispoziţie, se şi afla 
la locul ei. Jmurin le fixă norma zilnică: fiecare avea să taie 
câte douăzeci de nituri. Pe Zvonariov îl întâmpină cu 
răceală, făţiş indispus de numirea lui la conducerea 
lucrărilor, şi încercă să-i dea îndrumări, arătându-i ce şi 
cum trebuia să facă. 

— Mulţumesc, mă descurc şi singur, îl întrerupse 
Zvonariov. Subofiţerul plecă ofensat. 

Zvonariov adună oamenii, le spuse să se aşeze lângă el, pe 
afete, şi începu să-i lămurească în ce consta lucrarea şi ce 
rost avea, arătându-le însemnătatea modificării grabnice a 
afetelor pentru apărarea fortăreței. 

Oamenii îl ascultau cu luare aminte. 

— S-a înţeles ce trebuie să facem şi în ce scop? întrebă 
Zvonariov. 

— Da, să trăiţi! O să chibzuim cât mai bine treaba asta, ca 
să-i scărmănăm cât mai repede pe japonezi, răspunseră 
ostaşii. 

Unul dintre ei, şaten, înalt şi zvelt, care nu părea rus, îl 
privea cu atenţie pe Zvonariov. Observând acest lucru, 
praporşcikul îl întrebă dacă doreşte ceva. 

— Vă cunosc, înălţimea voastră, răspunse omul. În 1900, 
când eraţi încă student, aţi fost la noi la Varşovia, la uzina 
Lilpop. Eu v-am învăţat să lucraţi la maşina radială de 
perforat şi la raboteză. 

— A, dumneata eşti luzek Bratowski! exclamă Zvonariov 
bucuros. Nu mi-ar fi trecut prin cap c-o să ne vedem tocmai 
aici! Cum ai ajuns la Arthur? 

— Am fost mobilizat la artileria de fortificaţii din Varşovia 
şi de acolo m-au trimis încoace. Am sosit de curând cu 
batalionul trei. 

Această întâlnire îl bucură mult pe Zvonariov. 

— E prima oară când ni se lămureşte scopul unei lucrări; 
de obicei ţi se dă norma ca o corvoadă de puşcăriaş: 
execuţi, şi basta! Restul, cum şi de ce, nu-i de capul tău. lar 


dacă n-o îndeplineşti, stai mult şi bine cu raniţa în spinare, 
completă Bratowski. 

Treaba merse strună, în ritm viu. Până la prânz se execută 
mai bine de jumătate din norma zilei întregi. Înainte de 
masă, când Jmurin, călcându-şi pe inimă, veni totuşi să vadă 
cum merge lucrarea la Zvonariov, voi să mărească norma, 
mai dând încă zece nituri de scos, Zvonariov îl rugă din nou 
să nu se amestece. 

Vrând, nevrând, Jmurin se supuse. 

— Să ştiţi că ne-am găsit beleaua cu el, spuse Bratowski. O 
să-şi verse tot focul pe noi! 

— Nu-i nimic: dacă se leagă de voi, să-mi raportați. 
Vorbesc cu Gobiato şi-l potolim noi. 

— Pe deasupra o să aveţi de furcă şi cu Koziol46: el e mare 
şi tare în secţie. 

Într-adevăr, în mai puţin de o jumătate de ceas, Kozlov, un 
funcţionar înalt, morocănos, cam de patruzeci de ani, veni 
la locul lucrărilor, însoţit de Jmurin. 

— De ce vă amestecați în dispoziţiile lui Jmurin? întrebă 
tehnicianul pe un ton provocator. 

— Dar el de ce se amestecă în lucrările mele? Cine l-a 
îndreptăţit să-mi dea mie directive? 

— Sunt ajutorul şefului de atelier; vă rog să-mi răspundeţi 
la întrebare. 

— Dumneata nu eşti superiorul meu. le rog să te retragi 
numaidecât. Ne împiedici de la lucru. 

Urmă un schimb de vorbe aprinse. 

În cele din urmă, Kozlov şi Jmurin plecară. Lucrătorii 
izbucniră gălăgioşi: 

— Aşa-i trebuie, că prea se umflă în pene. 

— Bine zice vorba noastră din bătrâni: „Boierii se bat şi 
ţăranii se aleg cu cucuiele”, spuse un lucrător. 

Înainte de a pleca, Zvonariov trecu pe la cancelaria 
ateliere lor, unde îl găsi pe Gobiato. Kozlov şi Jmurin îl 
reclamau acestuia, făcându-l vinovat că primejduieşte 
disciplină, că e grosolan şi înfumurat. 


Gobiato îi asculta în tăcere, clătinând uşor din cap. 

— Inculpat, ce ai de zis în apărarea dumitale? îl întrebă el 
glumeţ pe praporşcik. 

Zvonariov relată cele întâmplate pe acelaşi ton glumeţ. 

— Asta-i tot ce am de spus în apărarea mea, domnule 
judecător, încheie el. 

Zâmbind, Gobiato se întoarse spre un furier: 

— Scrie un ordin pe ateliere: „Lucrările de modificare a 
afetelor vor fi executate sub conducerea praporşcikului 
Zvonariov. Tehnicianul Kozlov şi subofiţerul Jmurin nu au 
dreptul să se amestece în aceste lucrări. Începând de 
mâine, tehnicianul Kozlov este mutat ca şef de atelier la 
tâmplărie.” Atât. E limpede, domnilor? 

— Am să mă plâng generalului... începu Kozlov. 

— Modifică ordinul: „lehnicianul Kozlov este pus la 
dispoziţia Comandamentului Artileriei”, adăugă Gobiato, 
răspicat. Nu te mai rețin, urmă el, întorcându-se către 
tehnician. Dumneata, Serghei Vladimirovici, te rog să 
rămâi. De mult vream să scap de Kozlov, dar n-am avut 
prilejul. Atâta timp cât stai aici, te rog să-mi fii ajutor şi 
locţiitor. Poate că te vei hotări să te muţi definitiv la noi; mie 
n-o să-mi facă decât plăcere. Deocamdată, înainte de masă, 
hai să facem o plimbare pe „Etajeră”: priveşte ce zi 
minunată. 

Pe „Etajeră” se plimba o mulţime de lume. Cu greu găsiră 
o bancă neocupată; Gobiato şi Zvonariov se aşezară în 
sfârşit să privească în tihnă oamenii şi escadra din radă. 
Navele scoteau un fum gros, ca în preajma plecării într-o 
misiune îndepărtată; în schimb, bărcile încărcate cu 
matrozi şi ofiţeri, care se îndepărtau de bordul navelor, 
dovedeau cu totul altceva. 

— Bine trăiesc marinarii ăştia, spuse Gobiato cu invidie. 
Stau în spatele nostru, trândăvesc, petrec şi primesc solde 
mai bune ca noi. Au bani de aruncat prin toate localurile, 
spre invidia celor din trupele terestre. Asta creează o 
atmosferă nesănătoasă de duşmănie între armată şi marină. 


Iar Stessel o speculează în intrigile lui contra flotei. Uite-l 
pe căpitanul de rangul doi, Essen, comandantul 
crucişătorului Novik: iese în larg cu nava sa aproape în 
fiecare zi. 

Vorbind astfel, Gobiato arătă un ofiţer de marină care se 
apropia de ei. 

Când ajunse în dreptul lor, se sculară amândoi şi-l 
salutară. 

— Să trăieşti, căpitane, răspunse la salut Essen, 
adresându-se lui Gobiato. Nu te-am mai văzut de mult. Îmi 
daţi voie să stau şi eu? 

— Poftiţi, Nikolai Ottovici, răspunse amabil Gobiato, şi-l 
prezentă pe Zvonariov. 

— Din ce baterie sunteţi? întrebă marinarul. 

— De pe Elektriceski Utios. 

Essen se uită atent la praporşcik. 

— E cea mai destoinică dintre toate. Adeseori îi urmăresc 
cu plăcere tirul. Le daţi mult de furcă japonezilor. Se vede 
buna organizare şi conducerea pricepută a tirului. Cine e 
comandant 

— Căpitanul Jukovski. 

— Nu-l cunosc. 

— Pe porucikul Boreiko, voinicul, îl cunoaşteţi, Nikolai 
Ottovici? 

— Cum să nu! Se ţine de beţii cu Dukelski al nostru. 
Seamănă ca două picături de apă - o pereche de cheflii. 
Totuşi, sunt băieţi de ispravă. Eu am adunat întotdeauna la 
mine, pe Novik, cât mai mulţi din aceştia. Botsmanul meu, 
Kaşcenko, îmi caută prin taverne matrozii cei mai zurbagii. 
Mulţi comandanţi de nave sunt tare bucuroşi să scape de 
asemenea matrozi, dar la mine muncesc ca nişte diavoli. 
Matrozul nostru e în stare să facă minuni; doar trebuie să 
ştii cum să-l iei: să nu fii cusurgiu, să nu te legi de el pentru 
orice fleac, dar nici să-l cruţi, când e cazul. La mine, cei mai 
mari cheflii, în aparenţă cu neputinţă de îndreptat, câştigă 
iute şi decoraţii, şi galoane. Cu ofiţerii stăm mai prost. 


Zvonariov îl asculta cu interes pe comandantul faimosului 
crucişător Novik, care cu nava lui uşoară şi rapidă se 
aventurase în larg de multe ori, atacând aproape întreaga 
escadră japoneză. 

Trecând pe lângă ei, marinarii îl salutau respectuos pe 
Essen. Soimanov, care se apropia cu alţi câţiva micimani, se 
desprinse dintre ei, se apropie, salută şi-i ceru stăruitor lui 
Essen să-l primească pe Novik. 

— N-are să se opună Viren? întrebă căpitanul. 

— Îl cunoaşteţi: nici el, nici altul. Nu ne lasă să facem 
treabă ca lumea pe Baian, dar nici să plecăm nu ne dă voie. 
Am auzit că soseşte în curând amiralul Makarov. Am să 
încerc să ies la raport la domnia-sa. Deşi e amiral, se zice 
că-i place să navigheze pe crucişătoare uşoare şi pe 
torpiloare. 

— E cel din Kronstadt, vestitul inventator, constructorul lui 
Ermak? Ştiaţi că e fiu de matroz? interveni Gobiato. 

— Da! A început serviciul ca mus şi a ajuns până la gradul 
de vice-amiral. În zilele noastre aşa ceva nu e tocmai uşor 
dacă n-ai neamuri. Şi apoi, nu e prea agreat de unii, din 
pricina firii lui independente şi tăioase. Probabil că au fost 
bucuroşi să scape de el, trimiţându-l încoace. În schimb noi 
fără îndoială că nu vom avea decât de câştigat când 
Makarov va lua comanda în locul ramolitului de Stark. 

— Ar trebui să organizăm mai bine legăturile cu flota, 
spuse Zvonariov. 

— M-ar bucura să vă văd pe amândoi, pe dumneata şi pe 
căpitanul Gobiato, la mine, pe Novik. Poate daţi o raită cu 
noi în larg! Îi fugărim pe japonezi şi vă arătăm tehnica 
tragerilor noastre, propuse Essen. 

Cei doi artilerişti îi mulţumiră pentru amabilitate şi-l 
invitară să ia masa cu ei, la restaurantul „Saratov” din 
apropiere. 

Restaurantul gemea de lume. Cei mai mulţi dintre clienţi 
erau militari. Petrecăreţii nocturni încă nu se iviseră. Găsiră 
cu greu două măsuţe libere. Peste puţin, intră în salon 


porucikul de tiraliori Stah Endjeevski. Obosit, plin de praf, 
era vădit că venea direct de la instrucţie. Negăsind nici un 
loc liber, se apropie de Soimanov şi de Gobiato, pe care îi 
cunoştea. Salută şi le ceru voie să ia loc la măsuţa lor. 

— Cu plăcere, rosti amabil Essen, ca cel mai mare în grad 
de la masă. 

— De unde vii aşa de obosit? îl întrebă Soimanov. 

— De la poligon. Abia acum, când a izbucnit războiul, ne- 
am apucat să învăţăm soldaţii să tragă ca lumea. În timp de 
pace n-aveam grijă decât de parăzi şi de muştruluială! În 
patru ani de stagiu militar, un ostaş avea alocate patruzeci 
de cartuşe de manevră! În schimb, îl învăţam zi şi noapte 
cum să strige „ura” şi să salute superiorii, se plângea 
Endjeevski. Chiar şi acum sunt învăţaţi să dea atacul la 
baionetă, în formaţii strânse; nu se cunoaşte rostul lanţului 
de trăgători; niciunul dintre ofiţeri n-a fost instruit în acest 
scop, iar în ostaşi n-a fost dezvoltată iniţiativa şi habar n-au 
ce trebuie să facă în formaţia de trăgători. Eu însă fac 
instrucţie cu plotonul de cercetaşi numai în trăgători, cât e 
ziua de lungă. 

— Cine e comandantul vostru? întrebă Gobiato. 

— Grăsunul Saviţki: prost nu pare, dar e un ticălos şi un 
laş. În schimb, generalul Fok îl ţine în mare cinste, nu mai 
poate după el. Într-un cuvânt, stăm prost cu pregătirea de 
luptă. Voi, artileriştii, staţi mai bine: ştiţi să trageţi; ba, 
uneori, chiar nimeriţi, încheie Endjeevski cu o glumă 
maliţioasă. 

— Degeaba eşti ironic, porucikule, interveni Essen. Uite, ai 
înaintea dumitale un caz concret de tir precis: praporşcikul 
a fost în stare să avarieze noaptea, pe întuneric, un mic 
torpilor, şi asta de la distanţă de douăzeci de cabluri. Mi se 
pare că nu e rău de loc. 

Publicul era tot mai numeros. Orchestra, care se ivise între 
timp, începuse un potpuriu de valsuri vesele. 

Apariţia lui Dukelski stârni îndată animaţie în toată sala. 

— George, ia loc la noi! îi strigă Essen. 


Locotenentul nu se lăsă rugat. 

— Ce mai e nou? îl întrebă Essen, răspunzându-i la salut. 

— Makarov e aşteptat să sosească într-o săptămână cel 
mult. Azi s-a primit de la el o telegramă: a şi ajuns la Omsk. 
Babacu a început să-şi facă bagajele şi se pregăteşte să 
coboare pavilionul. Molas, şeful de stat-major al flotei, e 
nervos; se teme că Makarov o să-şi ia un alt ajutor, începu 
Dukelski să înşire noutăţile. 

— Altceva? Da: Vitgheft, cocoţat ca şef al secţiei navale din 
statul-major al guvernatorului, trândăveşte ca şi până 
acum, se îmbuibă şi i se scurg ochii după fetele pe care le 
agaţă fiul lui. Grigorovici îşi ghiceşte în cafea ca să ştie ce 
are să-i aducă sosirea lui Makarov: vulturii de amiral, ori 
scoaterea la pensie, pentru acţiunea „glorioasă” din 26 
ianuarie. lar Şensnovici nu izbuteşte de loc să-şi 
despotmolească Retvizanul. Mi se pare, domnilor, că v-am 
pus la curent cu toate. 

— Ascuţită limbă mai ai, Gheorghi Vladimirovici, zâmbi 
Essen. Ei bine, ia spune, dar Essen ce visează? 

— Visează că, în sfârşit, i se va da voie să se bată cu 
japonezii, aşa cum trebuie, nu de departe, ancorat şi sub 
protecţia bateriilor de coastă. 

— Ai ghicit! Sper că odată cu sosirea lui Makarov, 
staționarea escadrei în port va lua sfârşit. Am lâncezit 
destul. 

După ce prânziră, băură câte o cupă de şampanie pentru 
cea mai strânsă colaborare între armată şi marină şi apoi 
plecară fiecare la treburile sale: marinarii spre nave, 
Gobiato acasă, în timp ce Endjeevski şi Zvonariov se duceau 
în oraş după cumpărături. 

În magazinul „Kunst & Albers” se întâlniră cu o doamnă de 
vreo 40 de ani, însoţită de două fetişcane. Pe cea mai 
înăltuţă, şatenă, rumenă, cu ochi căprui scăpărând 
provocator, o chema Leolia; cealaltă, blondă, micuță, cam 
firavă, cu ochi albaştri, visători, se numea Olia. Toate trei îl 
salutară prietenoase pe Endjeevski. 


— Ce s-a întâmplat, Stah, de nu te mai vede lumea? Unde 
ai dispărut? Iar ai stat la arestul comenduirii? îl asaltară 
fetele. 

— Îmi învăţ soldaţii cum să se bată la război. 

— Dar până acum ce ai făcut? 

— Îi învăţam să mărşăluiască. 

— Eşti incorigibil, Stah, zâmbi doamna. Pentru limba asta 
ascuţită nu te suportă superiorii. 

Endjeevski îl prezentă pe Zvonariov. 

— Sunteţi artilerist? Din brigada a patra? întrebă Olia. 

— Nu. De pe Elektriceski Utios. 

— Ce spuneţi?! De pe Elektriceski! 

Toate trei îl priviră cu curiozitate. 

— Se zice că acolo la dumneavoastră nu e tocmai linişte. 

— Hm! Uneori „arde”, într-adevăr. 

Isprăvind cu cumpărăturile, Zvonariov şi Stah se oferiră să 
le conducă. Stah şi Leolia o luară înainte. 

— Lasă-i să mai schimbe şi ei o vorbă dulce, spuse 
zâmbind Maria Petrovna. Olia suspină drept răspuns. 

— Nu cumva şi ţie ţi-a furat Stah inima? Mare pacoste cu 
fetele astea ale mele: se îndrăgostesc mereu de unul şi 
acelaşi cavaler şi-şi încurcă una alteia toate socotelile. 

— Ba nu, nu sunt de loc îndrăgostită de Stah, deşi, n-am ce 
zice, e foarte drăguţ. Nu seamănă deloc a ofiţer. 

— Am impresia că nu prea simpatizezi viteaza noastră 
ofiţerime, îşi dădu cu părerea Zvonariov. 

— Pe mulţi din ei nici n-ai cum să-i simpatizezi. Grosolani, 
obraznici, inculţi, îşi bat soldaţii şi beau tot timpul. Mai 
mare ruşinea! rosti Olia cu aprindere. 

— Bineînţeles, domnule Zvonariov, cei de faţă sunt excluşi, 
interveni Maria Petrovna, grăbindu-se să atenueze asprele 
aprecieri ale Oliei. Nu te cunoaştem încă, dar sperăm că 
eşti o excepţie fericită ca şi Stah al nostru. Vă cunoaşteţi de 
mult? 

— De-abia azi am făcut cunoştinţă. 


— Am şi ajuns acasă! Se opriră în poarta unei grădini 
mari; în fund se vedea o clădire cu un singur cat. 

— Ce-i aici? întrebă Zvonariov. 

— E şcoala elementară Puşkin. Eu o conduc, iar Olia şi 
Leolia sunt institutoare, răspunse Maria Petrovna. 

— Pentru copii? 

— Ziua învaţă copiii, iar seara şcoala e deschisă pentru 
adulţi. Cei mai mulţi, funcţionari mărunți, urmează cursuri 
liceale; printre ei sunt şi muncitori şi chiar câţiva matrozi 
de la comandamentul militar al portului. lată că vin şi 
porumbeii noştri, zâmbi ea, uitându-se la Leolia şi la Stah, 
care se apropiau. 

Zvonariov şi Endjeevski îşi luară rămas bun. 

— Cum e numele lor de familie? întrebă Zvonariov, după ce 
se îndepărtară amândoi de grădină. 

— Pe directoare o cheamă Jeltova; pe Leolia, Elena 
Feodorovna Lobina, iar pe Olia, Olga Semionovna Selenina. 
Leolia este logodnica mea. Ne-am fi cununat de mult, dar 
nu pot căpăta aprobarea de la regiment: cică o institutoare 
nu este o soţie demnă de un ofiţer! Visul meu e să fac 
seminarul pedagogic. După ce-l termin, plecăm la ţară ca 
învăţători. Deocamdată însă sunt comandantul plotonului 
de cercetaşi din regimentul 14 tiraliori, spuse Stah cu un 
zâmbet acru. Eu o iau la dreapta; cu bine, Serghei 
Vladimirovici. Nu te jena. Când ai timp, treci pe la şcoală. E 
drept, nu e casă mare; în schimb, e primitoare şi veselă. Şi 
nu uita să duci cu dumneata câte ceva de-ale gurii, ca să 
cruţi gazdele de o parte din cheltuială. 

Despărţindu-se de Endjeevski, Zvonariov se îndreptă spre 
casă. Cotind la colţul unei străzi, era cât pe ce să dea peste 
o doamnă, care de surprindere şi spaimă scăpă jos 
pachetele din mână. Praporşcikul îşi ceru scuze, se grăbi să 
ridice lucrurile şi se oferi să le ducă până acasă. 

— Sunteţi foarte amabil. De altfel nici nu stau departe. Mă 
îndatoraţi nespus. Am întârziat prin magazine şi acum mi-e 


frică să merg singură. Din ce unitate faceţi parte? întrebă 
doamna. 

Zvonariov îi răspunse. 

— A, sunteţi subaltern al lui Vasili Feodorovici Belii? În ce 
baterie? Pe Elektriceski? Soţul meu mi-a spus că este cea 
mai bravă baterie. A fost şi el acolo într-o zi, chiar la 
douăzeci şi şapte ianuarie. Îmi povestea cum au revărsat 
japonezii o ploaie de obuze peste Utios. Anatole avea chiar 
de gând să-l propună pe comandant pentru decorare, însă i 
s-a părut că soldaţii sunt nedisciplinaţi. Dar să nu-ţi faci 
inimă rea: se vor mai da decoraţii şi de acum înainte, turuia 
doamna. 

Intrigat, Zvonariov se întreba cine e doamna. Pe cât se 
putea distinge pe întuneric, nu era tocmai tânără, însă 
drăguță, bine îmbrăcată şi făcea parte, pesemne, din elita 
Arthurului. Praporşcikul nu îndrăznea s-o întrebe şi îi 
asculta ciripitul în tăcere. 

— Sunt adânc mişcată de amabilitatea dumitale, tinere. 'Te 
rog să ne vizitezi simplu, fără pretenţii, că nu ne arde de 
ceremonie în timp de război. Numele meu e Vera Alexeevna 
Stessel. Îţi arată casa orice soldat. Îşi luă rămas bun şi-i 
strânse mâna. 

„Va să zică aceasta este doamna Stessel, despre care se 
spun atâtea!” gândi Zvonariov. „Hotărât, azi am avut parte 
de cunoştinţe noi de toate categoriile - printre marinari: 
Essen; printre tiraliori: Stah; pe urmă institutoarele şi, în 
fine, doamna Stessel”, îşi zise el, încheind bilanţul zilei. 

Seara, când îi povesti lui Gobiato cum o cunoscuse pe Vera 
Alexeevna, acesta începuse să râdă zgomotos: 

— Ei, acum, dragă Serghei Vladimirovici, cariera ţi-e 
asigurată la Arthur. Să te bucuri de favoarea soţiei lui 
Stessel însemnează cea mai bună protecţie din câte sunt 
aici cu putinţă. Femeia nu e proastă, ba e chiar mult mai 
deşteaptă decât bărbatul ei; ea-l ţine în hăţuri şi-l mână 
cum vrea. 

— Dar n-am ambiția să fac carieră în armată. 


— Totuşi, într-o zi, această cunoştinţă va putea să-ţi fie de 
folos. Are o memorie admirabilă, mai ales când e vorba de 
bărbaţi tineri. 

A doua zi de dimineaţă, când Zvonariov şi Gobiato îşi 
făcură apariţia în atelier, soldaţii tocmai demontau cadrele 
de pe afet. Cu forţe unite, lucrul era spornic. Bratowski 
trecea de la un lucrător la altul, arătându-le cum să reteze 
mai uşor şi mai iute niturile. 

Jmurin nu mai îndrăznea să se amestece. 

— Te pomeneşti că o să le demonteze azi pe toate, spuse 
Gobiato. Cum de muncesc cu atâta râvnă? 

Pe faţa lui Bratowski flutură un zâmbet. 

— Înălţimea voastră, acu ştim şi noi ce lucrăm şi pentru ce, 
aşa că ne interesează munca. Ieri, înălţimea sa ne-a vorbit 
şi ne-a lămurit cu de-amănuntul cum şi ce fel. 

— Azi e sâmbătă; la două după-amiază luaţi repaus. 
Isprăviţi până atunci? întrebă Gobiato. 

— Isprăvim până la prânz; după ce mâncăm, ducem 
cadrele la forjă şi batem foile în nituri, răspunse Bratowski. 

— Vă mulţumesc, băieţi, pentru hărnicia voastră, rosti 
Gobiato. Duminică o să fiţi învoiţi cu toţii în oraş. 

— Înălţimea voastră, noi am zice să lucrăm şi mâine, ca să 
isprăvim totul mai repede. 

— N-am nimic împotrivă; după aceea, vă învoiesc pe două 
zile, le făgădui căpitanul. Lucrarea trebuie terminată cât 
mai repede cu putinţă. Văd că dumneata te pricepi cum să 
vorbeşti cu soldaţii. Din păcate, prea puţini de la noi ştiu 
cum să procedeze; cei mai mulţi preferă să-i ia în pumni, 
zise Gobiato către Zvonariov, după ce se îndepărtară de 
soldaţi. 

— Ei - şcoala lui Boreiko: e cheia tirului său atât de reuşit; 
a ştiut să stârnească interesul soldaţilor. 

În cancelarie îi aştepta rotmistrul47, comandant al 
detaşamentului de jandarmi din fortăreață, prinţul 
Mikeladze. 

— Cu ce vă pot fi de folos? îl întrebă Gobiato rece. 


— Aş vrea să stau de vorbă între patru ochi cu 
dumneavoastră, mult-stimate Nikolai Andreevici, începu 
jandarmul dulceag. 

Gobiato le spuse furierilor să părăsească încăperea. 
Mikeladze aruncă spre Zvonariov o privire semnificativă. 

— Este ajutorul şi locţiitorul meu; n-ai motiv să te fereşti 
de el, îi explică Gobiato. 

— Dacă nu mă înşel, domnul Zvonariov a sosit de curând la 
Arthur; domnia sa nu este la curent cu starea de lucruri de 
aici şi pe urmă, să am iertare, domnia sa e şi civil, aflându- 
se doar întâmplător în cadrele armatei; aşadar, mărturisesc 
că prezenţa domniei sale mă stânjeneşte oarecum. 

— Văd că sunteţi perfect informat în ceea ce-l priveşte, 
rosti mirat Gobiato. 

— Ce fel de jandarm aş fi, dacă n-aş cunoaşte bine ce este 
cu fiecare ofiţer sosit de curând la Arthur? Noi, jandarmii, 
suntem datori să ştim totul: ce hram poartă fiecare, în ce 
ape se scaldă... 

— Pot să mă retrag, spuse Zvonariov. 

— Ba nu, te rog foarte mult să rămâi. Sper că prinţul nu va 
stărui. 

Rotmistrul făcu o strâmbătură, dar cedă. 

— Iată despre ce e vorba: la dumneavoastră în ateliere au 
apărut mai mulţi soldaţi noi; printre ei se află şi unele 
elemente indezirabile. De pildă, Iosif Bratowski. Acesta a 
fost membru al unei organizaţii subversive la uzinele 
mecanice Lilpop din Varşovia. Numai lipsa unor dovezi 
categorice l-au scăpat de judecată. A fost transferat aici la 
cererea comandamentului jandarmeriei din gubernia 
Varşovia. Îndată ce a sosit, a fost pus sub observaţie de un 
agent al meu. Deşi până în prezent nu s-a semnalat nimic 
deosebit în ceea ce-l priveşte, trebuie urmărit cu atenţie. 

— Eu, personal, n-am nimic de spus în defavoarea lui 
Bratowski: munceşte cu multă râvnă şi are o purtare 
exemplară. 


— Să am iertare, dar seara zăboveşte cu soldaţii la latrină, 
întrebându-i tot felul de lucruri: cine eşti şi din ce loc, unde 
ai mai lucrat; evident că sondează terenul. 

— Ei, prinţule, fricosul se sperie şi de umbra lui. 
Întotdeauna faci din ţânţar armăsar. Strănută un ostaş, şi 
dumneata eşti gata să crezi că zguduie sacrele temelii cu 
un hapciu! îl ironiză Gobiato. 

— E o vorbă: incendiul Moscovei s-a stârnit de la o 
lumânărică de o copeică. 

— Mai bine ţi-ai irosi energia combătând spionajul. Pe 
lângă japonezii travestiţi în chinezi, mai sunt în oraş şi alţi 
spioni, de alte naţionalităţi, şi, înainte de toţi, englezii şi 
americanii. Asta e pacostea cea mai mare. Sub paravanul 
unor firme comerciale, adună cu neruşinare informaţii 
importante din punct de vedere militar, spuse Gobiato 
indignat. 

— Toţi supuşii englezi şi americani au fost expulzați din 
Kvantung. 

— Ba chiar aseară i-am văzut cu ochii mei, pe stradă, pe 
Tomlinson şi pe Smith. Treburile lor nu merg de loc mai 
prost ca altă dată, ba chiar sunt înfloritoare, stărui 
căpitanul. 

— Au obţinut altă cetăţenie şi nu ne mai putem atinge de 
ei. În ceea ce-i priveşte pe chinezi, mărturisesc că şi asta e 
o problemă dificilă. Chinezii sunt toţi ca unul - mari coţcari 
- şi e greu s-o scoţi la capăt cu ei. N-ai cum să trimiţi 
printre ei agenţi ruşi, fiindcă îi suspectează, iar printre ai 
lor, din păcate, încă nu ne-am format cadre de agenţi pe 
care să ne putem bizui. Cu ruşii e mult mai lesne. lată, de 
pildă: aseară, domnul Zvonariov a fost observat în 
societatea unor persoane dintre cele mai puţin agreate în 
Arthur, în societatea directoarei şcolii Puşkin şi a 
institutoarelor. În spatele paravanului unei şcoli serale, 
aceste femei au organizat ceva foarte asemănător cu nişte 
cursuri de agitatori. 


— Dar ce vă priveşte pe dumneavoastră, domnule 
rotmistru, cu cine şi unde îmi petrec timpul? se revoltă 
Zvonariov. 

— Pe noi, jandarmii, totul ne priveşte. Trebuie să ştim 
Chiar şi cu ce fete vă culcaţi. Dumneata ai fost, de pildă, o 
dată sau de două ori, într-o societate, la mademoiselle Riva? 
Vezi că şi asta o ştim? Şi trebuie să-ţi spun că ai toată 
aprobarea noastră: e o ovreicuţă foarte nostimă, şi nu se 
amestecă în politică. 

Tonul impertinent şi încrezut al rotmistrului îl revolta pe 
Zvonariov tot mai mult. 

— Atunci, trebuie să ştiţi că aseară n-am fost singur în 
societatea directoarei... 

— Cum să nu: împreună cu dumneata era porucikul 
Endjeevski, tot un soi de socialist şi el. Nu prea eşti de 
felicitat pentru asemenea cunoştinţe. 

— Daţi-mi voie să-mi port singur de grijă în ceea ce 
priveşte relaţiile mele şi natura lor. În această privinţă, n- 
am nevoie de sfaturile dumneavoastră, i-o reteză Zvonariov. 

— Ei, noi, jandarmii, nu suntem supărăcioşi. Şi acum, am 
onoarea să vă salut. Sper că în curând ne vom revedea într- 
o împrejurare mai agreabilă, spuse jandarmul şi 
strângându-le mâinile părăsi biroul. 

— Uimitor de antipatici sunt jandarmii ăştia! Îşi vâră nasul 
în toate! se revoltă Gobiato. 

— După ce-ţi strânge mâna un jandarm simţi nevoia 
imperioasă să te speli imediat! adăugă Zvonariov. 

A doua zi, duminică dimineaţă, Gobiato primi de la Essen 
un bilet, prin care îl invită să vină împreună cu Zvonariov pe 
bordul crucişătorului Novik, care se pregătea să iasă în 
larg. Gobiato şi Zvonariov se îmbrăcară în grabă şi plecară 
împreună cu matrozul care adusese biletul. 

În clipa când barca cu cei doi artilerişti acostă la navă, 
crucişătorul ridică ancora. La scară fură întâmpinați de 
ofiţerul de cart şi conduşi pe punte, la Essen. 


Acesta îi salută amical şi le făcu cunoscut că patru 
torpiloare, în frunte cu crucişătorul Novik, porneau în larg 
cu misiunea de a intercepta vase comerciale japoneze. 
După aceea, le prezentă pe ofiţerii săi. 

Ajuns în larg, crucişătorul continuă drumul cu viteza de 20 
noduri spre sud-vest, către capul Liaoteşan, extremitatea 
de sud a peninsulei Liaotung. 

Zvonariov, care se afla pentru întâia oară pe o navă de 
război, privea cu un viu interes mişcările cumpănite şi 
spornice ale matrozilor. La început nu izbuti să descopere 
Elektriceski Utios, perfect contopit cu fondul colinelor din 
spatele lui; doar postul telemetrului se zărea, ca o pată mai 
deschisă, trădând amplasamentul bateriei. 

„Ar trebui încadrată în parapet, ca să nu bată la ochi”, îşi 
zise în gând Zvonariov, privindu-şi bateria. 

Fortificațiile unei baterii de mortiere de 11 țoli, aflate 
chiar pe creasta colinei Zolotaia, se profilau limpede pe 
fondul cerului. Acum praporşcikul înţelese de ce japonezii 
trăgeau atât de des tocmai asupra acelei baterii. 

— Utiosul dumneavoastră este foarte bine camuflat, însă 
fumul gros al tunurilor îl trădează mereu, observă Essen. Ar 
fi bine să întrebuinţaţi pulbere fără fum. 

— În prezent lucrăm tocmai la transformarea afetelor, în 
vederea acestui scop, răspunse Gobiato. Sperăm că vom 
putea rivaliza cu japonezii şi sub raportul bătăii utile. 

— Sub raportul preciziunii tirului, i-aţi întrecut însă de 
mult. Ori de câte ori apar în faţa Arthurului, urmă Essen, 
primesc fără greş măcar o lovitură în plin, pe când 
dumneavoastră n-aţi fost loviți direct. 

Scoţând fum gros, cele patru torpiloare îl urmau pe Novik 
în linie de şir. Ultima navă în formaţie era torpilorul cu două 
coşuri Leitenant Burakov. 

— Pentru ce aţi mai luat în formaţie şi pe piticul acela? îl 
întrebă Zvonariov pe Essen. 

— Pitic, dar voinic! E cel mai rapid torpilor din lume. 
Atinge aproape treizeci şi patru de noduri! Nici un japonez 


nu poate să-l ajungă, îl prezentă Essen. 

Când crucişătorul Novik depăşi promontoriul Liaoteşan, 
departe la vest, în zare, se iviră câteva fumuleţe. Privite 
prin binoclu păreau ale unor nave destul de mari. 

— Vase comerciale, preciză Essen. Trebuie să vedem dacă 
nu cumva fac contrabandă de război. Cu toată viteza, 
înainte! comandă el. 

Observând că sunt urmărite, vapoarele încercau să scape 
prin fugă. 

— Leitenant Burakov va opri şi controla vapoarele! ordonă 
Essen. 

O clipă după aceea Burakov, întrecând celelalte vase, se 
repezi drept înainte. 

Mărind la maximum presiunea la căldări, Novik şi celelalte 
torpiloare îl urmară. În sfârşit, ajunseră aproape de 
vapoarele oprite. După control, unul, sub pavilion englez, fu 
lăsat liber; celălalt însă era japonez. Burakov debarcase 
echipajul de pe vaporul capturat pe care se pregătea să-l 
scufunde cu torpile. Uriaşul vas transoceanic sortit pieirii, 
de vreo cincizeci de ori mai mare decât Burakov, scotea un 
fum slab. 

— Ce încărcătură are? îi întrebă Essen prin megafon pe 
cei de pe Burakov. 

— Lest şi ceva cărbuni, i se răspunse de pe torpilor. 

— Scufundaţi-l! 

Burakov lansă o torpilă. Ea lunecă în apă şi se îndreptă 
repede spre vapor, lăsând în urma ei un siaj vizibil. Toţi cei 
de pe punte o urmăreau, cu încordare, cum se apropie de 
ţintă. Explozia bubui asurzitor; o coloană de fum negru 
ţâşni mai sus de catarge, împreună cu un nor de 
sfărâmături şi o trombă de apă; vasul se răsturnă pe o parte 
şi, după câteva minute, dispăru în valuri. 

După ce isprăvi astfel cu vaporul, Essen se îndreptă spre 
est. 

Dorind să viziteze compartimentul maşinilor, Zvonariov 
cobori sub punte însoţit de mecanicul-şef. Chiar din capul 


scării, aerul fierbinte îi izbi în faţă. Pe măsură ce coborau, 
aerul era tot mai înăbuşitor. 

La căldări, fochiştii lucrau dezbrăcaţi până la brâu; deşi 
ventilatoarele funcționau din plin ca şi pompele de răcire cu 
apă de mare, în compartiment era o căldură insuportabilă. 
Totuşi, cu mişcări iuți, îndemânatice, fochiştii aruncau 
cărbuni, curăţau grătarele, dădeau afară cenuşa. 

Zvonariov luă de jos un bulgăre de cărbune şi-l cercetă. 

— Din Jantai48? întrebă el. 

— Nu, japonez, răspunse mecanicul. 

— Stocuri dinainte de război? 

— Nu. Chiar după ce a început războiul am mai primit din 
Japonia zece vapoare cu cărbuni. 

— Cum adică? Japonezii au continuat să ne vândă cărbuni? 

— Războiul e război, iar negoţul e negoţ. Unul nu-l 
împiedică pe celălalt. Ba, dimpotrivă, dacă vrei, îl ajută. 
Numai că suntem siliţi să plătim ceva mai scump. Ce să mai 
vorbim de cărbuni? Amiralitatea noastră n-a putut să ne 
procure telemetre noi, englezeşti, „Barr” şi „Strode”. Le-am 
procurat de la japonezi contra bani chiar şi după ce au fost 
rupte relaţiile diplomatice. Am primit de curând, prin 
Şanhai, bombe de 12 țoli de fabricaţie japoneză, ca să nu 
mai vorbim de conserve alimentare şi de alte lucruri 
mărunte. 

Zvonariov îl privea uimit. Nu-i venea să-şi creadă 
urechilor. 

— Ce, nu credeţi? întrebă şeful mecanic. Întrebaţi în port. 
Firma furnizorului nostru, Ghinsberg, are chiar şi acum 
sucursale şi în Japonia, şi la Şanhai. Le-a înscris pe numele 
unor supuşi ai ţărilor neutre şi ne trimit din Japonia, în cea 
mai deplină siguranţă, toate mărfurile de care avem nevoie. 

— Mari sunt minunile tale, Doamne! exclamă Zvonariov. Şi 
căldările tot din Anglia vin? 

— Din păcate, ale noastre sunt de fabricaţie rusească, iar 
ale japonezilor, englezească. Acelea au ancombrement mai 
mic şi ridică mult mai repede presiunea. 


După vizitarea compartimentului maşinilor, Zvonariov se 
întoarse pe punte, trăgând în piept cu nesaţ aerul răcoros 
al mării. 

Novik făcuse cale întoarsă. Cu binoclul în mână, Essen 
scruta atent zarea. 

— Japonezii caută să ne bareze drumul, îi comunică el lui 
Gobiato. Deocamdată nu se poate desluşi ce fel de nave 
sunt. Totuşi, trebuie să ne grăbim. 

Constată curând că erau crucişătoare uşoare. 

— Ei, nu-i nici o nenorocire. Gonim până la Arthur o dată 
cu ei, dacă nu şi mai iute. Acolo nu se încumetă să se 
apropie de coastă. 

Liaoteşanul începu să se distingă bine. Baian şi Pallada 
ieşeau în radă. 

În timpul acesta, japonezii deschiseră focul de departe. Pe 
Novik se sună alarma de luptă. Matrozii se repeziră la 
piese. 

Novik trase o salvă cu tot bordul. Japonezii îşi reglară şi ei 
tirul. Apa zvârlită de obuzele lor ţâşnea mereu peste punte. 

Până la Arthur nu mai era mult. Japonezii începeau să 
rămână în urmă. 

— Priveşte, se trage de pe Utiosul vostru, spuse Essen 
arătând cu binoclul spre coastă. 

Un nor de fum albăstrui plutea, împrăştiindu-se încet, la 
poalele colinei Zolotaia. 

— L-a lovit! strigă Gobiato bucuros. Boreiko nu se 
dezminte. A nimerit un japonez. la uitaţi-vă ce fum scoate al 
doilea din capul formaţiei. 

Zvonariov se întoarse şi văzu cum unul dintre 
crucişătoarele japoneze, învăluindu-se în fum, ieşi din 
formaţie şi începu să se abată spre larg. 

În clipa aceea tunurile fulgerară iar şi fumul pluti din nou 
în văzduh. Boreiko, pesemne, se străduia şi de data aceasta 
să tragă cât mai repede. Cu toate că nici o navă nu mai fu 
lovită, japonezii se grăbiră s-o ia pe urmele crucişătorului 
avariat. 


— Ei, pentru azi ne ajunge, dispuse Essen, coborând de pe 
punte. Peste o jumătate de oră vom fi la Arthur. Încetarea 
alarmei! ordonă el. Echipajul este liber de la posturile de 
luptă! 

— Poftiţi să luaţi dejunul cu noi, îi invită ofiţerul secund pe 
Gobiato şi pe Zvonariov. 

Dejunară într-o atmosferă plină de voioşie. Toţi mâncară 
pe săturate, băură puţin şi râseră cu poftă. 

— La noi în armată toţi cred că marinarii sunt nişte 
beţivani, spuse Gobiato. 

— Pe uscat poţi să mai tragi şi câte un chef, răspunse 
Essen. Pe navă însă, mai ales în misiune, suntem foarte 
cuminţi; la popotă nu mai avem parte decât de câte un 
păhăruţ de vin slab. 

Trecuse puţin de amiază, când Novik intră în port şi se 
legă la cheu. 

Artileriştii mulţumiră amabilelor gazde şi coborâră la 
uscat. 

— Ar trebui să trec pe la atelier, să văd cum merge treaba, 
spuse Zvonariov. 

— Până la ora unu au repaus de prânz. Hai mai întâi la 
Comandament. 

În clipa aceea însă dădură cu ochii de Varia Belaia care îi 
asaltă vijelios. 

— Hai să facem o plimbare călări! îi propuse ea lui 
Zvonariov. E o zi minunată. Alergăm vreo zece- 
douăsprezece verste să ne dezmorţim caii. Doar e 
duminică. 

Zvonariov îl privi stânjenit, întrebător pe Gobiato. 

— Du-te, Serghei Vladimirovici, îl învoi căpitanul. 
Supraveghez eu lucrarea. Altfel sărmana Varia o să moară 
curând de plictiseală. 

— Perfect! Hai să punem şeile pe cai! 

— Ca să vezi - de pe vas ai nimerit dacă nu la bal, ca 
Ceaţki, cel puţin pe cal, spuse cu un zâmbet Gobiato. 


— Ştii să tragi cu revolverul? îl întrebă Varia pe Zvonariov, 
vârând un revolver în cobur, înainte de a încăleca. 

— Ce faci cu el? 

— Când ieşim din oraş, călărim totdeauna înarmaţi: uneori 
hunhuzii49 se ivesc în împrejurimile Arthurului. 

— Din păcate sunt un ţintaş prost. 

— Ce fel de militar eşti? Eu sunt femeie şi totuşi trag 
foarte bine. Fie, dacă ne atacă cineva, o să te apăr eu, glumi 
fata. 

Cei doi călăreţi trecură peste zăgazul dintre bazinul de est 
şi lacul de apă dulce şi o luară pe bulevard, unde se aflau 
cele mai bune magazine din oraş. Grupuri de oameni, gătiţi 
de sărbătoare, forfoteau pe trotuare. Varia schimba mereu 
salutări cu câte un cunoscut. 

— Profesoarele de la pension ar fi scandalizate dacă m-ar 
vedea călare, ziua-n amiaza mare, pe bulevard. 

— În schimb, ai o ţinută impozantă, răspunse Zvonariov. 

— Călăresc din copilărie, tata mă lua cu el în şa de mică. 
De altfel şi mama a renunţat la călărie abia de curând. Bună 
ziua, Maria Petrovna! strigă ea zărind-o pe Jeltova pe 
trotuar. la priviţi ce cavaler am achiziţionat. Nu ştie nici să 
tragă, nici să taie cu sabia! Am de gând să-l trimit la 
pension în locul meu. Acolo o să înveţe repede broderia şi 
muzica. Va fi o „domnişoară” exemplară. Numai 
„excepţional” o să aibă la purtare, nu ca mine: eu, din 
păcate, n-am fost niciodată o elevă model. 

— Numai de pozne te ţii, Varia. De ce-l pui pe tânăr într-o 
situaţie jenantă? Să vezi ce săpuneală îţi trag când ai să 
treci pe la noi, o ameninţă Jeltova. Nu fi supărat pe ea, 
Serghei Vladimirovici. Asta e pur şi simplu maniera ei de a 
cocheta cu dumneata. 

— Nu-i adevărat, strigă Varia roşind şi îşi porni iapa la 
trap. 

— N-am obiceiul să mă supăr pe copii, ripostă 
praporşcikul. Zburdă şi ei, ce să-i faci! 

Varia îl ameninţă din mers cu pumnul. 


Străbătură Oraşul-Vechi şi ajunseră în ulițele 
întortocheate, murdare din cartierul chinezesc. 

În mijlocul uliţei, o droaie de copii chinezi alergau de colo- 
colo, ţipând. Porcii se lăfăiau la soare prin băltoace, 
grohăind de plăcere; câinii umblau haihui, cu coada între 
picioare. Femeile găteau mâncări simple chinezeşti, chiar 
acolo pe trotuar, în dreptul uşilor deschise. Mirosul 
înecăcios de bob prăjit cu usturoi în ulei de susan te sufoca. 
Alături, în uliţă, bărbierii rădeau şi tundeau. Coropcari cu 
mărfuri ieftine se strecurau prin mulţime, strigând cu 
glasuri tărăgănate. Peste tot se zăreau muncitori ruşi şi 
meseriaşi chinezi, amestecați cu mulţimea pestriță şi 
gălăgioasă specific orientală. Zărindu-i pe Varia şi pe 
Zvonariov, mai mulţi băieţi se luară după ei, chiuind şi 
cerând de pomană. Varia le zvârli câţiva bănuţi şi ei 
rămaseră în urmă. Trecură prin poarta străveche, în stil 
oriental, cu acoperiş de ţigle colorate, ieşind astfel din oraş. 

Din mulţimea de drumuri şi cărări, Varia alese un drum de 
ţară larg, nepietruit, mărginit de şanţuri şi copaci. 

— Străvechiul drum, Drumul-mandarinilor. E destul de 
umblat şi, prin urmare, mai puţin periculos decât celelalte. 
Acum, prinde-mă! zise fata şfichiuindu-şi energic iapa şi 
luând-o la goană înainte. 

Zvonariov abia se putea ţine după ea. Aerul de primăvară, 
curat şi cald, soarele strălucitor şi goana cailor îi înviorară 
pe amândoi. 

Râzând zglobiu, fata i-o luase mult înainte. Donul lui 
Zvonariov, înalt şi cu pas larg, începu să galopeze întins, 
ajungând-o din urmă. Deodată, în drum ţâşni un iepure. 
Kubanka făcu o săritură într-o parte, iar Varia, în plină 
goană, zbură din şa. Praporşcikul alergă spre ea şi o ajută 
să se ridice. Înfăţişarea fetei nu prea era de invidiat. Cu 
obrazul şi mâinile zgâriate rău, cu rochia şi ciorapii 
murdăriţi şi cu părul ciufulit, Varia nu renunţă totuşi la 
tonul de bravadă: 


— Desigur, ţi-a părut foarte bine că am făcut o tumbă. Ei, 
uneori se mai întâmplă şi aşa ceva. Hai, întoarce-te cu 
spatele. Să nu îndrăzneşti să te uiţi la mine până nu-ţi spun! 
porunci ea şi se apucă să-şi pună ţinuta în ordine. 

Praporşcikul încercă să prindă iapa. Kubanka galopa în 
jurul stăpânei, nelăsându-l să se apropie. Până la urmă 
numai Varia putu să pună mâna pe nărăvaşă: încălecă pe 
Don şi calul o luă la goană după iapa fugară. Peste câteva 
clipe, Varia o aduse înapoi, de dârlogi. 

Încălecară amândoi şi-şi continuară plimbarea, deşi 
Zvonariov propuse stăruitor să se întoarcă la Arthur. 

— Nu-i nimic! Până mă mărit, îmi trec toate zgaibele. Nu fi 
îngrijorat, îl linişti fata. 

— Dar dacă îţi vine inspiraţia să te măriţi chiar mâine, ţi-ar 
sta frumos cu cununia pe cap şi cu faţa plină de zgârieturi? 
o necăji Zvonariov. 

— Hai, lasă prostiile! îl repezi Varia cu ciudă şi-şi trecu 
iapa la trap larg. 

De jur împrejur se înălţau stânci pleşuve. Toate peticele de 
pământ, cât de cât bune la ceva, erau cultivate cu grijă de 
chinezi. Munceau cu braţele, cu târnăcoapele, cu sapele. 
Numai ici şi colo, pe ogoare mai mari, se zărea câte un 
măgar ori o vacă trăgând un plug primitiv de lemn. Fiecare 
brazdă de pământ cerea sforţări istovitoare pentru a fi 
cultivat cu ciumiză sau cu meiul manciurian numit gaolian. 

— Multă râvnă trebuie să ai, ca să faci să rodească 
pământul acesta jumătate lut, jumătate pietre! spuse Varia, 
admirativă. 

— Această râvnă deosebită în muncă a chinezilor îi 
înrudeşte cu ţăranii noştri ruşi, observă Zvonariov. Şi ei îşi 
scot pâinea cu sudoarea frunţii. 

— Se zice că ţăranii noştri sunt foarte trândavi, spuse 
Varia mirată. 

— Să nu crezi una ca asta. Desigur, cine poate iubi munca 
silnică în folosul boierului? Dar, când munceşte pentru el, 
ţăranul nostru face minuni. În copilărie am avut prilejul să 


stau prin satele din ţinutul Novgorod şi am văzut cu câtă 
tragere de inimă lucrează ţăranul pe micul său ogor. 

— La Arthur, chinezii sunt socotiți şi ei nişte trântori 
nărăviţi, spuse Varia. 

— Cine-i socoate astfel? Stessel şi alţi generali de teapa 
lui. Ostaşii însă şi-au arătat, şi nu numai o dată, mirarea faţă 
de sârguinţa chinezilor, care sunt gata să muncească toată 
ziua pentru un pumn de orez. E un popor harnic, dar robit 
de străini şi trăieşte într-o mizerie cumplită, încheie 
Zvonariov. 

Curând zăriră la capătul unui drumeag lăturalnic, plin de 
hârtoape, un cătun măricel. Varia o luă cu hotărâre într- 
acolo. 

— Vreau să mă spăl puţin pe faţă şi pe mâini, spuse ea. Nu 
pot să mă întorc la Arthur în halul ăsta. 

Apropiindu-se de cătun, auziră strigăte şi înjurături în 
ruseşte. Pe uliţă alergau, cuprinşi de spaimă, nişte chinezi, 
urmăriţi de poliţie călare. 

— Ori strâng biruri, ori adună oamenii cu sila ca să repare 
drumurile, explică Varia. Hai să vedem ce se petrece. 

Sătucul chinezesc era alcătuit din fanze de lut, cu 
acoperişuri din tulpini de gaolian. Semănau mult cu 
căsuţele din Ucraina, fiind văruite la fel, cu îngrijire. Însă, 
spre deosebire de acestea, în ferestre aveau, în loc de 
geamuri, foi de hârtie colorată, iar colţurile acoperişurilor 
erau uşor răsfrânte în sus, urmând tradiţia arhitecturii 
chinezeşti. Unele fanze mai arătoase aveau acoperişuri de 
olane negre. În dosul împrejmuirilor scunde de lut se 
zăreau tot felul de acareturi. Uliţa sătucului dispărea sub 
mormane de gunoaie şi de baligă, printre care hoinăreau 
câini flămânzi. 

Chinezi, bărbaţi, femei, copii grăbeau din toate părţile 
spre mica pagodă din mijlocul pieţii. Găini cotcodăceau 
speriate prin ogrăzi, porcii guiţau să te asurzească. 

— Dacă n-ar fi de la poliţie, ai crede că-s nişte hunhuzi 
care pradă satul. 


— Ce e tărăboiul acesta? îl întrebă Varia pe unul dintre 
călăreţii care le ieşi în cale. 

— A venit preotul să-i boteze pe chinezi, şi ei nu vor. 
Părintele a poruncit să fie strânşi toţi în piaţă, lămuri omul. 

— Varianta modernă a botezului Rassiei, spuse Zvonariov 
cu un zâmbet ironic. Face să vedem un spectacol atât de 
rar. 

Lângă pagodă, înconjurați de un cordon de poliţie, se 
îmbulzeau câteva zeci de chinezi cu neveste şi copii. În faţa 
lor sta un popă roşcat şi uscăţiv. 

— În numele tatălui, şi al fiului, şi al sfântului duh! 
Luminează-i, Doamne, cu harul tău pe oamenii aceştia din 
altă semeţie şi lumina învăţăturii lui Hristos să strălucească 
asupra lor. Întreabă-i dacă primesc taina sfântului botez, i 
se adresă popa tălmaciului chinez de lângă el, care purta o 
cruce atârnată de gât peste bluză. 

După ce vorbele preotului fură traduse, chinezii dădură 
din cap, în semn de încuviinţare. 

— Dacă s-au pătruns de bucuria intrării în sfânta biserică 
pravoslavnică, să se pregătească pentru săvârşirea sfintei 
taine a botezului? glăsui popă. 

Tălmaciul spuse ceva consânganilor săi şi doi dintre 
aceştia alergară şi aduseră un hârdău de lemn care servea 
drept cristelniţă. Mai mulţi oameni îl ridicară sus. Chinezii 
se apropiau unul după altul. Popa le atingea capetele cu 
crucea muiată în apă din hârdău. Pe urmă, cel botezat 
săruta crucea şi ritualul lua sfârşit. După ce-i boteză pe cei 
ce primeau să se creştineze, popa împărţi cruciuliţe ieftine 
de alamă, pe care chinezii şi le prinseră îndată pe piept. 

— Şi acum spune că fiecare botezat să aducă pentru botez 
şi pentru cruce câte cincizeci de ouă sau o poltină, bani 
peşin, ori o găină, îi porunci preotul tălmaciului. 

Chinezii începură să se împrăştie, oftând şi suspinând. 

După ce isprăvi cu preaiubiţii săi păstoriţi, popa se 
îndreptă spre pagodă. Zărindu-l, doi bonzi chinezi se 


grăbiră să-i iasă înainte, făcând plecăciuni adânci şi 
apropiindu-se cu toată smerenia ca să fie binecuvântaţi. 

— Dar preoţii chinezi sunt păgâni, idolatri, exclamă Varia 
mirată de acest spectacol. 

— Pentru ei: ce mi-e un popă, ce mi-e altul. N-are decât să- 
i binecuvânteze, numai să nu le închidă lăcaşul lor, explică 
Zvonariov. 

Apropiindu-se de pagodă, îşi lăsară caii în grija unui poliţai 
şi intrară înăuntru. În penumbră, zăriră în fund o uriaşă 
statuie a lui Buda cu eternul lui zâmbet pe chipul aurit şi cu 
tradiționalul nufăr în mâini. Zeităţi cu chipuri fioroase, cu 
frunţi încornorate îl încadrau de ambele părţi. La picioarele 
fiecărui idol vedeai câte un talger pentru danii. Cu un aer 
preocupat, popa strânse banii din talgere şi-i vâri în 
buzunar. Bonzii se pierdeau în plecăciuni, arborând 
zâmbete de circumstanţă. Varia puse o monedă pe talgerul 
lui Buda, iar bonzii o întinseră îndată preotului cu toată 
smerenia. 

— Nu e pentru el! E pentru voi! protestă Varia, încercând 
să se facă înţeleasă de chinezi. Bonzii nu-i răspundeau însă 
decât prin plecăciuni politicoase şi prin zâmbete. 

— Nu se cade ca a fiică a bisericii pravoslavnice să-şi dea 
obolul în folosul idolatrilor! obiectă popa, privind-o cu ciudă. 
— Dar ca dumneata să-i jefuieşti pe chinezi în numele lui 

Hristos, asta se cade? i-o întoarse Varia. 

— Eu, nevrednicul iereu, sunt ostaş al lui Hristos şi lupt 
cum mă luminează domnul împotriva păcătoşilor... 

—... fără să-ţi uiţi însă buzunarul, întregi Zvonariov. 

— E o faptă nevrednică de un ostaş drept-credincios să-şi 
jignească părintele duhovnicesc, mai cu seamă faţă de nişte 
necredincioşi. 

— La Arthur slujeşti dumneata? îl întrebă Varia fără în 
conjur. 

— Asta n-are nici o legătură cu convorbirea noastră! se 
oţări popă. Părintele protopop m-a binecuvântat pe mine, 
păcătosul, încredinţându-mi această misiune... 


—... Şi totodată ţi-a dat voie să jefuieşti? stărui Varia. 

— Banii aceştia sunt dăruiţi de bună voie de credincioşii 
din sânul sfintei biserici şi nu se poate spune că i-am furat, 
protestă preotul cu încăpățânare. 

— Hai să plecăm, Varia. N-ai cum să te înţelegi cu tâlharul 
ăsta în anteriu, spuse Zvonariov. 

— S-ar putea să răspundeţi pentru această jignire adusă 
unei feţe bisericeşti! le strigă popă, păşind după ei 
ameninţător. 

— Tâlhărie la drumul mare! exclamă revoltată Varia, după 
ce ieşiră din templu. Dacă aş fi bărbat, l-aş scutura bine de 
barbă ca să se lase de nărav, să nu-i mai prade în halul ăsta 
pe chinezi! 

— Se pare că te-ai născut femeie din greşeală, o zădări 
Zvonariov. Ai putea fi poliţai-şef, ba chiar dintre cei de 
nădejde. 

— Poliţai nu m-aş face, dar pesemne că nici papă-lapte ca 
dumneata n-aş fi. 

La ieşirea din cătun, se apropiară de ei trei grăniceri. 

— Înălţimea voastră, daţi-ne voie să vă însoţim, îi propuse 
lui Zvonariov unul, mai mare peste ceilalţi doi. 

Mirat de această propunere, praporşcikul se întoarse spre 
Varia, ca să-i audă părerea. 

— Îngăduiţi să vă raportez, urmă ostaşul: acum vreo două 
ceasuri au fost jefuiţi doi băcani din Arthur, care se duceau 
la chinezi după marfă. 

— De ce nu, să meargă cu noi, încuviinţă Varia. Cu pază o 
să ne simţim mai liniştiţi. 

Zvonariov mulţumi ostaşilor care se oferiseră atât de 
îndatoritori să-i însoţească pentru a-i păzi de un eventual 
atac al hunhuzilor. 

— Hunhuzii sunt acum foarte îndrăzneţi. Ticăloşii de 
japonezi le dau arme şi cartuşe. Pradă în stânga şi-n 
dreapta şi nimeni nu le vine de hac, spuneau cu năduf 
grănicerii. 


— E greu să lupţi contra lor, dacă localnicii îi ascund, 
observă Zvonariov. 

— Îi ascund? se miră Varia. Hunhuzii îi jefuiesc mai mult 
pe chinezi. Atunci de ce să-i ascundă? 

— Hunhuzii nu-i jefuiesc întotdeauna pe chinezi. Dacă 
localnicii le plătesc o anumită dare, nu numai că nu se ating 
de ei, dar îi şi apără împotriva altor tâlhari. Chinezii sunt 
tare porniţi împotriva preoţilor şi funcţionarilor noştri. 
Aceştia îi pradă, nu mai puţin decât hunhuzii, dar nu le sar 
în apărare. După ce vine un preot să-i boteze, chinezii se 
uită chiorâş la toţi ruşii şi-i sprijină pe hunhuzi, iar pe 
grănicerii noştri îi împuşcă din ascunzişuri, căci suntem 
răzleţiţi în pichete mici pe toată coasta. Trăind laolaltă cu 
chinezii, îţi dai seama că sunt oameni de treabă ca şi ţăranii 
noştri, numai că poartă cozi şi mănâncă orez în loc de 
pâine. Dacă te porţi bine cu chinezii, n-ai de ce să te temi de 
nici un hunhuz. Hodia îţi dă de veste, ba te şi ascunde la 
nevoie. Dacă însă te iei la harţă cu ei, atunci mai bine să te 
laşi păgubaş de slujba de grănicer, că te pândesc şi te 
împuşcă. Şi apoi - prinde orbul, scoate-i ochii! Chinezii ştiu 
să nu lase urme şi la nevoie tac ca peştii, nu smulgi cu 
cleştele o vorbă de la ei, povestea grănicerul, sfătos. 
Comandantul nostru, locotenent-colonelul Butusov, Piotr 
Dmitrievici, ne învaţă mereu să trăim în pace cu chinezii şi 
să nu le facem sânge rău fără rost. 

Varia şi Zvonariov ascultau cu un viu interes povestirea 
soldatului. Aceasta ridică vălul care, de obicei, ascundea 
aspectul raporturilor dintre ruşi şi chinezi. Tot vorbind de 
una şi de alta cu grănicerii, Varia şi Zvonariov ajunseră 
repede la Arthur. Mulţumiră soldaţilor pentru pază şi se 
duseră la şcoala Puşkin. 

Maria Petrovna o primi prietenoasă pe Varia. Aceasta îi 
sări de gât: 

— Galopezi mereu şi tragi cu pistolul, în loc să faci muzică 
şi lucru de mână? Miroşi mai adesea a grajd decât a 
parfum! îi spuse învăţătoarea zâmbind. 


— A grajd, a staul ori a cocină, numai a „Apoponax” sau a 
„Origan” nu, răspunse fata, îmbrăţişând-o cu efuziune. 

— Hai, povesteşte-mi aventurile tale de azi. 

— N-am prea avut aventuri. 

— Nu se poate. ie ţi se întâmplă întotdeauna câte ceva. 
Ştiu cât eşti de zvăpăiată! 

Varia începu să-i povestească, indignată, întâmplarea cu 
preotul din cătunul chinezesc. 

— Ei, şi asta nu-i o aventură? Şi încă cum! Aceştia sunt 
misionarii bisericii noastre pravoslavnice! Face să se scrie 
despre aşa ceva în ziare. 

— Dumnealui, şi Varia arătă din cap spre Zvonariov, a auzit 
ieri de la Mikeladze multe lucruri despre dumneata. 

— Bineînţeles, lucruri urâte! Suntem obişnuiţi, ne-au 
vizitat adeseori noaptea musafiri nepoftiţi, răspunse Maria 
Petrovna. 

Zvonariov îi repetă fidel discuţia cu Mikeladze. 

— Va să zică, deşi ofiţer, şi Stah este suspectat? întrebă 
Leolia Lobina, care tocmai intrase în odaie. Bănuieşte el de 
mult lucrul acesta. Nu face parte din nici un partid; atâta 
doar că are o atitudine critică faţă de ceea ce vede în jur. 

— Mikeladze vrea să parvină şi inventează despre toţi fel 
şi chip, ce nu ţi-ar trece prin cap nici chiar prin vis, spuse 
Varia. Ei, e timpul să mergem. Vreau să mă abat şi pe la 
Stesseli, să le povestesc isprăvile popii. 

— Varia, pe acolo ar fi bine să treci cât mai rar; ce poamă 
este şi Vera Alexeevna! Fii cu băgare de seamă şi nu pomeni 
nimic de noi, o puse în gardă Jeltova. 

Varia şi Zvonariov îi găsiră pe soţii Stessel la ceai. 
Generalul citea singurul ziar pe care îl socotea demn de 
atenţia sa: „Russki Invalid”, în care erau publicate toate 
numirile, avansările şi concedierile din cadrul Ministerului 
de Război. 

— Cine să fie? se întrebă mirată generăleasa, auzind 
clopoţelul. 


— Bună ziua, Vera Alexeevna! rosti Varia, păşind sprintenă 
spre ea. Bună ziua, Anatoli Mihailovici! continuă, făcându-i 
lui Stessel o reverență. 

— Bună, libelulo. De unde vii, în ţinuta asta de campanie? 

— Am făcut o plimbare afară din oraş, cu monsieur 
Zvonariov. Fata arătă spre însoţitorul ei care, între timp, 
sărutase mânuţa Verei Alexeevna şi acum se îndrepta către 
general, spre a se prezenta. 

— Anatole, tânărul este tocmai ofiţerul care m-a ajutat 
aseară să-mi aduc acasă cumpărăturile, spuse generăleasa, 
prezentându-l soţului său pe praporşcik. 

— Îmi pare bine, răspunse generalul, ridicându-se pe 
jumătate în întâmpinarea musafirului. Poftim, ia loc să 
savurezi un ceai chinezesc. E pur şi simplu de mirare: un 
popor atât de primitiv, de incult, şi se pricepe să facă o 
licoare atât de plăcută. 

— Ba, chinezii sunt foarte harnici. Am văzut cum muncesc, 
îl contrazise Varia. Îşi frâng şalele trudind pe câmp. 

— Trudesc pentru hunhuzi. Dar de ce ieşi din oraş şi mai 
ales fără pază? Chiar azi au fost jefuiţi doi chinezi pe 
Drumul-mandarinilor. Trebuie să luaţi întotdeauna trei- 
patru soldaţi înarmaţi cu voi. Numai atunci puteţi fi siguri 
că hunhuzii n-o să îndrăznească să vă atace. 

— Dar paza asta ne-ar fi stingherit! obiectă Varia cu 
aprindere. 

— Aşa e! rosti Vera Alexeevna, surprinsă, şi-l privi cu luare 
aminte pe Zvonariov. 

Varia pricepu că făcuse o gafă şi se roşi ca para focului. 

— O, nu-i de loc ceea ce credeţi! bâigui ea. 

— Ei, tinereţe, tinereţe! zâmbi Stessel cu ironie. Din ce 
baterie eşti? 

— Din bateria de pe Elektriceski Utios, excelenţă, 
răspunse praporşcikul. 

— Bateria voastră acţionează admirabil; păcat numai că 
soldaţii prea sunt lăsaţi de capul lor. Aveţi un comandant 
cam moale. Am stat de vorbă cu Vasili Feodorovici în 


privinţa asta, dar el o ţine una şi bună: e cel mai bun ofiţer 
al meu de artilerie. Dar porucikul acela înalt cum se 
numeşte? 

— Boreiko, îi aminti Varia. Mănâncă pe apucate, bea numai 
vodcă şi trage mereu asupra japonezilor de îndată ce s-au 
apropiat de Arthur şi-i ştie în bătaia tunului. 

— Am auzit, am auzit că are nărav la băutură, dar e un 
ofiţer brav, confirmă Stessel. 

— Ei, fiecare cu metehnele lui. Principalul e să fii un bun 
comandant, spuse generăleasa împăciuitoare. 

— Mi se pare că azi drăguţii noştri de marinari s-au 
încumetat să iasă în larg, dar au făcut repede cale-ntoarsă. 
Pesemne că au zărit umbra escadrei japoneze. Se tem de 
amiralul Togo mai rău ca de dracu. 

Zvonariov îi povesti despre raita sa pe mare, cu nava 
Novik. 

— Nu sunt de acord. Ce ai căutat la ei? Uite, dumneata 
spui că un crucişător japonez a fost avariat de focurile trase 
de pe Utios. lar Essen o să raporteze, probabil, că nu 
fortăreaţa l-a lovit, ci escadra. Voi propune lui Belii să 
interzică ofiţerilor vizitarea navelor. Altfel, după ofiţeri, o să 
le vină rândul soldaţilor să-şi vadă consătenii matrozi. lar 
matrozii sunt nişte zurbagii, nişte răzvrătiți notorii. Cu cât 
vor fi mai izolaţi de ei, cu atât mai bine. leri mi-a raportat 
poliţaiul-şef că undeva nişte tiraliori s-au luat la bătaie cu 
marinarii. Soldaţii i-au scărmănat straşnic pe „cufundari”, 
iar poliţaiul, din prostie, i-a băgat la arest pe tiraliori. Am 
ordonat să li se dea drumul imediat şi le-am interzis 
comandanţi lor să-i mai pedepsească pe soldaţi. Mai bine să 
se bată cu matrozii decât să se înhăiteze cu ei, bodogănea 
Stessel, acru. 

— Şi ce aţi mai văzut, Varia, afară din oraş? întrebă 
generăleasa, schimbând tema. 

Varia îi povesti episodul cu popa. 

— Să ştii că era părintele ieromonah Elpidifor, ghici îndată 
Vera Alexeevna. E foarte energic în activitatea sa de 


misionar. 

— Bravo lui! Ce atâtea fasoane cu chinezii! Trebuie să li se 
tragă mai des câte o chelfăneală zdravănă; să-i vezi cum se 
fac cu toţii creştini pravoslavnici cât ai clipi din ochi! 
adăugă Stessel. 

— Dar preotul acesta îi jefuieşte pe chinezi... începu Varia. 

— Mai bine s-o facă el, spre binele bisericii noastre, decât 
hunhuzii în folosul lor, hotări Vera Alexeevna. Păcat că l-aţi 
jignit pe părinte. Să-i ceri scuze şi monsieur Zvonariov, la 
fel. 

— N-am de ce să-i cer scuze! se aprinse Varia. Eu nu cred 
că se cuvine să procedeze astfel. 

— Eşti încă prea tânără pentru a putea judeca ce se cuvine 
şi ce nu se cuvine. Şi e ruşinos pentru o fiică de general, cu 
studii la pension, să insulte un preot. Las' c-o să vorbesc eu 
cu mama dumitale despre asta. 

— Nici dumneata, domnule praporşcik, nu trebuia să te 
amesteci în treburile bisericii, îl admonestă generalul pe 
Zvonariov, care se aprinse la faţă. Noi militarii nu avem nici 
în clin, nici în mânecă cu preoțimea. 

Descumpăniţi de felul cum interpretaseră soţii Stessel 
comportarea lor, Zvonariov şi Varia se grăbiră să plece. 

Cu toată împotrivirea lui Zvonariov, Varia îl luă cu silă să ia 
masa la familia Belii. Acolo praporşcikul îl găsi pe 
locotenent-colonelul Piotr Dmitrievici Butusov, un ofiţer 
destul de înaintat în vârstă, comandantul detaşamentului de 
grăniceri din Kvantung. Era un bărbat robust, cu părul 
încărunţit de-a binelea şi cu nişte mustăţi falnice care se 
împreunau cu favoriţii. Bărbia şi-o rădea cu îngrijire. După 
primirea lipsită de ceremonie ce i se făcea la Belii, se 
înţelegea că era socotit dintre ai casei. 

Bucurându-se nespus la vederea lui, Varia se repezi la el şi 
începu să turuie, istorisindu-i întâmplarea cu preotul şi cât 
de îndatoritori fuseseră grănicerii care se oferiseră să-i 
însoţească la înapoiere. 


— Ne-au povestit atâtea lucruri interesante, spuse ea 
încântată. 

— Când o să se pună odată capăt nelegiuirilor acestor aşa- 
zişi misionari? Numai ei ni-i ridică în cap pe chinezi. Acum, 
în timp de război, este de foarte mare însemnătate să 
atragem de partea noastră populaţia locală. E un lucru uşor 
de înfăptuit, dat fiind, mai cu seamă, că abia acum şase ani 
japonezii au arătat o cruzime sălbatică faţă de chinezi, 
măcelărind sate întregi până la ultimul om, fără să cruţe 
femei şi copii. De atunci chinezii îi urăsc de moarte. Făcând 
din chinezi aliaţii noştri în acest război, însemnează să ne 
asigurăm spatele frontului, să ne apărăm de spionii şi 
bandiții japonezi. Cercurile noastre conducătoare nu pot 
înţelege în ruptul capului acest adevăr simplu, spuse 
Butusov cu aprindere. 

— Piotr Dmitrievici, ce ar fi să înaintezi în problema 
aceasta un memoriu guvernatorului general? sugeră Belii. 

— Am scris, am înaintat personal rapoarte lui Alexeev, lui 
Stessel, chiar şi la Ministerul Finanţelor, de care ţinem noi. 
I-am scris şi lui Vitte50, dar totul a fost zadarnic. E drept, 
cancelaria guvernatorului mi-a răspuns o dată: nu vă 
amestecați în chestiuni care nu vă privesc. Alţii au căderea 
să orânduiască lucrurile cu chinezii, răspunse Butusov cu 
amărăciune. 

— Guvernanţii noştri nu înţeleg şi nu sunt de acord decât 
cu un singur fel de politică: stoarce, nu lăsa oamenii să 
răsufle. Politica asta are o largă aplicare în Rusia şi e 
socotită drept cea mai potrivită şi aici, îl susţinu Zvonariov. 

— Tinere, deşi nu te cunosc bine, totuşi îţi dau un sfat 
prietenesc: păstrează-ţi ideile şi părerile pentru dumneata; 
într-o zi te-ar putea lua gura pe dinainte cine ştie unde şi 
atunci ai regreta mult, îl avertiză Butusov pe praporşcik. 
Arthurul e la marginea imperiului Rusiei, dar şi aici 
domnesc aceleaşi legi ca şi la Moscova, sau la Saratov. 

Zvonariov tăcu, stingher. 


— La construcţiile de forturi şi de redute muncesc mii de 
chinezi. Acolo unde sunt trataţi omeneşte şi nu sunt înşelaţi 
la socoteală, lucrează cu tragere de inimă, dar unde sunt 
trataţi ca animalele, treaba merge prost, se înţelege de la 
sine. Am dat ordine drastice tuturor ofiţerilor din artilerie 
să nu îngăduie cuiva să se poarte urât cu chinezii, spuse 
Belii. Voi încerca din nou să ridic această chestiune la 
comandamentul fortăreței, deşi ştiu că am puţine şanse de 
reuşită. Sunt destui care fac învârteli pe spinarea 
chinezilor. Poliţaiul-şef Tautz jefuieşte pe faţă, iar prada o 
împarte cu cei de la statul-major al guvernatorului. 

— Şi cei din statul-major îndrăznesc să facă aşa ceva? 
întrebă uimit Zvonariov. 

— S-au obişnuit să-i prade pe chinezi încă de pe timpul 
campaniei din China, când au jefuit Pekinul, în 1900. Doar şi 
acolo se aflau şi Stessel, şi Fok, şi alţi generali şi colonei de 
aceeaşi teapă, răspunse Butusov. 

— Dumneata, Piotr Dmitrievici, fără îndoială că nu te 
îndeletniceai cu asemenea isprăvi! spuse Varia, apărând din 
nou pe uşă. 

— Varia! Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa? exclamă Belii. 

— Varia mi-a plăcut întotdeauna pentru sinceritatea ei, 
spuse Butusov zâmbind. Nu, Varenka, n-am jefuit pe nimeni 
în viaţa mea şi sper să rămân un om cinstit până la sfârşitul 
zilelor mele. 

— Lucru pe care, din păcate, foarte mulţi nu-l pot spune 
despre ei, întregi Belii. 

La masă conversaţia stărui în jurul aceluiaşi subiect. Se 
întunecase de-a binelea când Zvonariov plecă spre locuinţa 
sa. 

Capitolul VI 

De dimineaţă, se stârni un vânt rece de la nord-est; valuri 
de ceaţă năvăliră dinspre mare, reducând vizibilitatea la 
cincisprezece stânjeni. 

Puțin înainte de prânz, Boreiko îşi făcu apariţia prin 
ateliere, ca întotdeauna zgomotos, energic şi vioi. 


— Bună ziua, băieţi! îi salută el pe lucrători. 

— Să trăiţi! 

— Se cunoaşte cât de colo că sunteţi necombatanţi. 
Răspunde fiecare cum îl taie capul. Ei, cum merge treaba? 
îl întrebă el pe Zvonariov. Mi s-a urât tot aşteptându-te pe 
Utios şi m-am gândit să vin eu încoace să vă îmboldesc; 
prea vă moşmondiţi aici. 

— Iute se vorbeşte, dar încet se făptuieşte, Boris 
Dmitrievici. Doar muncim şi de sărbători. 

— Mai iute deretică nora cea leneşă decât o scoateţi voi la 
capăt cu treaba. Ia să le dai câte o jumătate de clondir de 
căciulă: să vezi ce-ar mai intra în viteză. 

— Ce e drept e drept, înălţimea voastră, îl sprijiniră mulţi: 
cu vodcă treaba ar merge mult mai iute. 

— Serioja, ai ceva parale? Ia trimite pe careva să aducă 
vreo două sferturi de vadră pentru toată frăţia. De îmbătat 
n-o să se îmbete, iar lucrul o să meargă mai repede. 

— Nu prea s-ar cuveni să bea în ateliere, obiectă 
Zvonariov. 

— Las! că-i cinstesc eu cu câte o duşcă de cap, când pleacă 
la masă. la să dea fugă careva după vodcă. 

— Nouă n-o să ne vândă, înălţimea voastră. 

— O să vă dea numaidecât praporşcikul un bileţel: pasă- 
mi-te c-ar avea nevoie de vodcă pentru anumite socoteli 
tehnice. 

— N-o să ne creadă, înălţimea voastră. 

— Ei, dă-i naibii, cum să nu creadă! Dacă vezi pecetea 
statului, crezi ori nu crezi, tot una-i! dă vodcă şi bună pace. 
Hai, Serioja, ticluieşte la iuţeală răvaşul. 

După ce plecă Zvonariov, Boreiko începu să umble printre 
nituitori, uitându-se cu atenţie cum lucrează. Făcea parte 
dintre oamenii aceia care nu pot să privească nepăsători la 
truda altora. 

— Ia dă-mi şi mie un ciocănaş, îl rugă el pe Bratowski. Să 
mă dezmorţesc şi eu oleacă. Când eram băieţandru nu mă 


mai puteai scoate din covălie; tare-mi plăcea să dau cu 
ciocanul. 

I se aduse un baros; îl încercă şi-l zvârli cât colo. 

— E prea uşor, nu-i de mine. la adu-mi altul, mai greu. 

Înşfăcă alt baros, greu de aproape un pud, şi începu să 
izbească. 

Treaba însă nu prea mergea: bătea niturile strâmb, le 
turtea, le strivea. 

— Înălţimea voastră, aici nu se cere atâta să ai putere, cât 
îndemânare; daţi-mi voie să vă arăt eu, se oferi Bratowski. 

Când Zvonariov se întoarse în atelier, Boreiko, în cămaşă, 
îndrumat de Bratowski, lovea aprins cu barosul. 

— Straşnic fierar ai fi, Boris, spuse Zvonariov zâmbind. 
Vino la atelier, te numesc imediat fierar-şef. 

— Îmi place să mă dezmorţesc. Îndată începe să-mi alerge 
puterea prin vine, răspunse Boreiko, ştergându-şi fruntea 
de năduşeală. Vreau să fac odată toate transformările care 
trebuie aduse afetului: lăcaşele barelor pentru cadran, ce 
vor fi fixate la suport, înălţătoarele gradate pentru o bătaie 
maximă sporită... Le-am şi gradat. La marinari am văzut 
scuturile tunurilor de pe nave şi m-am gândit să le adaptez 
şi la noi. Am făcut şi o mică schiţă. Hai la cancelarie, să 
vedem ce-i de făcut şi cum anume. 

După ce cercetă desenele lui Boreiko, Gobiato îl privi cu 
mirare: 

— Multe mai născoceşti, Boris Dmitrievici. Locul dumitale 
ar fi la Academia de Artilerie. 

— Am eu mutră de Academie? Ce-i drept, nu-i păcat: îmi 
place şi mie să-mi bat capul cu tunurile, răspunse porucikul. 
De mult mă bate gândul: cum să înlesnim aducerea 
proiectilelor din magazii la tunuri. Asta e cea mai grea 
operaţiune la noi şi cere mult timp, fiind anevoioasă. 
Soldaţii mi-au dat o idee foarte bună: să folosim pentru ea 
forţa de recul. Reculul o să fie amortizat şi încărcarea se va 
face mai uşor. Numai că nu pot să-mi dau seama cum s-o 
fac. Un meseriaş de la noi, unul Lebiodkin, a propus să se 


fixeze de afet un cablu de oţel care să treacă peste un 
scripete până la jgheabul mobil. După socotelile lui, forţa va 
fi îndestulătoare pentru aducerea proiectilului. Numai că în 
clipa când trage tunul, se produce un şoc. Asta-i primejdios: 
s-ar putea că proiectilul să explodeze. 

— Da, ideea nu e rea. Şocul poate fi amortizat cu ajutorul 
unui resort. Reculul va fi astfel mai lin, admise Gobiato. 

Se sfătuiră mai bine de un ceas şi până la urmă se 
înţeleseră, hotărând ce modificări mai trebuiau făcute 
pieselor şi afetelor. 

— A, era cât p-aci să uit! îşi aduse aminte Boreiko: Serioja, 
azi la ora unu suntem amândoi citați la cercul ofiţerilor, la 
şedinţa consiliului de onoare al Uniunii ofiţerilor, pentru 
cazul Ci). 

— Acum aud de asta pentru întâia oară! Ce caz Cij? se 
miră Zvonariov. 

— Ce, ai uitat că i-am dat în vileag potlogăriile cu banii de 
la aprovizionare? Ei bine, dumnealui s-a simţit tare ofensat 
că l-am învinuit de pungăşie şi m-a reclamat la consiliul 
Uniunii ofiţerilor. Belii a dispus să se facă o cercetare. Tu şi 
Jukovski sunteţi citați ca martori, iar eu ca pârât. Să 
mergem, să nu întârziem. 

În sala bibliotecii Comandamentului Artileriei, completul 
de judecată se şi întrunise: preşedinte era Tahatelov; îl 
asistau căpitanii Straşnikov şi Moşinski. Erau cu toţii în 
mare ţinută, cu decoraţii şi cu săbii. Cij se afla şi el acolo. 

În clipa când Boreiko şi Zvonariov apărură în sală, 
Tahatelov declară şedinţa deschisă. Secretarul consiliului, 
un funcţionar cu aer ursuz, ceru lui Cij şi lui Boreiko să 
spună dacă propun recuzarea cuiva din complet sau dintre 
martori. Nu se ceru recuzarea nimănui. 

— Porucik Boreiko, de ce nu v-aţi prezentat în mare 
ţinută? întrebă Tahatelov. 

— N-am; e la casa de amanet. 

Zvonariov răspunse că n-a avut când să şi-o comande. 


— Ar fi trebuit să împrumutaţi de la cineva, pentru şedinţa 
consiliului, observă întunecat căpitanul Straşnikov, un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, agitat şi cu ochii mereu de 
colo-colo. 

Celălalt membru al consiliului, Moşinski, nu spuse nimic; 
nu mai ce clătină dojenitor din cap, sclipindu-şi sticlele 
ochelarilor cu ramă rotundă de metal. Bărbuţa de ţap şi 
părul lung, dat peste cap, îl făceau să semene mai curând a 
învăţător de la ţară decât a ofiţer. 

— N-am de la cine să împrumut. N-are nimeni uniformă pe 
talia mea, răspunse Boreiko. 

Tahatelov propuse să se admită motivele invocate pentru 
lipsa ţinutei reglementare. 

— Dacă porucikul Boreiko n-a şovăit să declare în faţa 
consiliului că şi-a amanetat uniforma, se pune întrebarea ce 
părere are domnia sa despre onoarea uniformei, faţă de 
care are o atitudine mai mult decât indiferentă? întrebă 
maliţios Straşnikov, schimbând priviri cu Cij. 

— Asta nu are nici o legătură cu cazul supus cercetării 
noastre! obiectă Moşinski. 

— Mă asociez opiniei dumneavoastră, declară Tahatelov. 
Consiliul trece la interogarea părţilor. Relataţi în ce 
împrejurări aţi fost ofensat verbal de porucikul Boreiko, îl 
invită el pe Cij. 

Cij povesti pe larg, intrând în amănunte, cele petrecute în 
biroul lui Jukovski după verificarea gestiunii de la 
aprovizionare. 

— Confirmaţi exactitatea celor declarate? îl întrebă 
Tahatelov pe Boreiko. 

— Pe deplin şi fără să retrag nimic. 

— Porucik Boreiko, vă propun să-i prezentaţi ştabs- 
căpitanului Cij scuzele dumneavoastră. 

— Nu consider că este cazul! Hoţul tot hoţ rămâne şi cu, şi 
fără scuze. 

— Rog consiliul să ia măsuri pentru a nu mai fi insultat! 
ţipă Cij. 


— Porucik Boreiko, vă rog să vă alegeţi expresiile, 
interveni Tahatelov. 

— Declaraţia căpitanului Jukovski menţionează că şi 
dumneavoastră aţi fost insultat de ştabs-căpitanul Cij. N- 
aveţi nimic de spus în privinţa aceasta? întrebă Moşinski. 

— Când îţi trage un măgar o copită, n-are rost să-ţi faci 
sânge rău! răspunse Boreiko scurt. 

Cij se aprinse şi protestă iar. Tahatelov îl chemă din nou la 
ordine pe Boreiko. După aceea consiliul luă depoziţia lui 
Zvonariov şi citi declaraţia scrisă a lui Jukovski. După ce 
termină audierea martorilor şi ascultă explicaţiile lui Cij şi 
ale lui Boreiko, Tahatelov le propuse din nou să se împace, 
dar amândoi refuzară categoric. Consiliul se retrase pentru 
deliberare. 

Boreiko şi Zvonariov trecură într-o cameră de alături. De 
la fereastră se vedea un teren întins, cu mai multe 
obstacole de nuiele şi cu smicele înfipte în pământ, pentru 
exerciţiile cu sabia. Călare pe Kubanka ei, Varia Belaia 
galopa vijelios prin manej. Sărea obstacolele, unul după 
altul, şi reteza cu sabia vârfurile smicelelor. Era învăpăiată, 
pălărioara îi lunecase pe ceafă, părul i se despletise, dar ea 
nu lua seama la asemenea amănunte, văzându-şi numai de 
exerciţiile sportive. Cursei cu obstacole îi urmă un galop 
nebunesc. Ridicându-se în scări, aplecată pe oblânc, tânăra 
zbura ca vântul prin faţa ferestrelor. 

— Straşnică fată! rosti Boreiko, plin de admiraţie. Îi 
trebuie bărbat, nu glumă, un as, hai şi un rigă! 

— Poate că un rigă ar fi cam bătrân pentru ea, glumi 
praporşcikul; un valet i s-ar potrivi mai bine. 

— Serioja, ce ar fi să joci tu cartea valetului? 

— Dar tu? 

— Care fată e atât de naivă ca să ia un beţiv ca mine? 

— Mie mi-e frică de amazoane: într-o clipită ai şi ajuns sub 
papuc. 

— Poate că nu-i chiar aşa de rău să fii sub un papuc isteţ. 
Nu maică nu prea cred să se găsească cu una, cu două un 


papuc pe măsura mea: prea mare şi zdravăn ar trebui să 
fie! 

— Cine ştie?! S-ar putea să ajungi şi sub unul mititel. Eşti 
un bărbat arătos şi, chiar dacă bei, nu te îmbeţi. 

Îşi întrerupseră convorbirea, fiind chemaţi din nou în faţa 
consiliului. Tahatelov, în picioare, dădu citire deciziei prin 
care se conchidea că duelul era singura soluţie posibilă 
pentru lichidarea diferendului dintre cele două părţi. 

— Ofensele pe care şi le-au adus reciproc sus-menţionaţii 
ofiţeri pot fi spălate numai în sânge în cazul când aceştia nu 
acceptă să-şi prezinte unul altuia scuzele de rigoare, 
explică Tahatelov. 

— Şi cu ce să mă bat? Cu pumnii? întrebă Boreiko 
batjocoritor. Mă tem că domnul ştabs-căpitan o să moară de 
spaimă dacă m-o vedea cu sabia sau cu revolverul în mână. 

— Nu te pripi, tinere! îl opri Tahatelov şi continuă citirea 
deciziei. „Având în vedere că în prezent suntem în stare de 
război cu Japonia, decizia va fi adusă la îndeplinire după 
încetarea ostilităţilor”, încheie colonelul solemn. E clar, 
domnilor? Mai are cineva vreo pretenţie? 

Nu obiectă nimeni nimic şi cele două părţi iscăliră pentru 
luarea la cunoştinţă a deciziei. Cij îşi încondeie grijuliu 
parafa, dar Boreiko scrise mare peste toată foaia: „Luat act 
cu satisfacţie51, Porucik Boreiko”. 

Citind cele scrise de Boreiko, Straşnikov scoase o 
exclamaţie de spaimă şi se grăbi să arate foaia lui Tahatelov. 

— Ofensă la adresa sacrosanctei persoane a maiestăţii 
sale! se indignă el. 

Mogşinski şi Tahatelov nu dădură importanţă poznei lui 
Boreiko şi începură să râdă zgomotos. 

— Ei, tinere, te ţii numai de şotii! O să-ţi arate el, 
generalul, când o vedea că pui pe hârtii apostile 
împărăteşti! îl admonestă colonelul. 

Cu această procedură se închise. Când Zvonariov ajunse la 
ateliere, Gobiato îl rugă să viziteze bateria Strelkovaia. 


— Bateria e sub comanda căpitanului Moşinski. Chiar 
adineauri l-am văzut la Comandamentul Artileriei. O să te ia 
cu el, iar înapoi poţi să vii şi pe jos. Până acolo nu sunt decât 
două-trei verste, îi explică Gobiato. 

Mogşinski acceptă bucuros să-l ducă pe Zvonariov la 
bateria să. În drum, avură timp să vorbească mai pe 
îndelete. Căpitanul povesti cum sosise la Port-Arthur, şase 
ani mai înainte, cu batalionul de artilerie de fortificaţii 
Vladivostok, cum luase parte la campania din China, pe care 
o numi o pagină ruşinoasă din istoria armatei ruse. 

— Ne războiam cu nişte oameni fără arme şi trâmbiţam 
victorie când îi puneam pe fugă. E drept că trupele ruseşti 
pricinuiau mult mai puţine necazuri chinezilor decât ceilalţi 
străini, mai ales anglo-americanii. Aceşti barbari civilizaţi 
au uimit lumea întreagă prin cruzimea lor, ca şi prin 
proporţia jafurilor. Fără probleme de conştiinţă, fără să 
cruţe femei, copii, bolnavi sau bătrâni, ei au măcelărit 
populaţia din regiuni întregi. Pentru ei chinezii nu sunt 
oameni, ci nişte animale bipede, deşi, prin purtarea lor, 
tocmai englezii şi americanii sunt adevărate fiare sălbatice. 
Credinţa mea e că şi războiul actual a fost provocat de 
Anglia şi America. De fapt, noi cu aceste state luptăm, 
fiindcă ele se află în spatele japonezilor. 

Bateria Strelkovaia se afla pe colina Dvurogaia Sopka, deci 
chiar pe creasta ce desparte Port-Arthurul de mare. Spre 
stânga, în jos, se zărea bateria 22, care se afla sub comanda 
lui Vamenzon; spre dreapta, la jumătatea drumului ce 
ducea de la poalele dealului la creastă, erau amplasate 
bateriile 16 şi 17; drumul şerpuia din Oraşul Vechi până în 
spatele bateriei. Amplasamentul bateriei Strelkovaia oferea 
câmp de vedere de jur împrejurul ei; în faţă, cât puteai 
cuprinde cu ochiul, se întindea marea fără de sfârşit. În 
spate, se zăreau desluşit bazinul de vest, docurile, portul 
comercial şi Oraşul-Vechi, în întregime. Oraşul-Nou se ivea 
parţial de după colina Perepelinaia, iar ceva mai la stânga 
se înălța masivul Liaoteşan. 


— Bateria mea are cel mai bun amplasament din Arthur, 
spunea Moşinski; până la oraş sunt numai trei verste, până 
la mare, două. Vântul nu conteneşte nici o clipă; de aceea, 
aerul, curat, e saturat de evaporaţii marine; e uscat, e soare 
din belşug. Nu-i baterie, ci o staţiune climaterică, bună 
pentru bolnavii de plămâni. Eu şi soţia mea stăm acolo în 
tihnă şi în linişte; numai rareori venim în oraş; altminteri ne 
petrecem serile cu copiii. Aveam de gând să mai stau aici 
încă vreo cinci ani, până vor creşte ceva mai mari, dar a 
izbucnit războiul. Mereu o îndemn pe soţia mea să plece cu 
ei, dar nu vrea de loc să se despartă de Port-Arthur! 

— Poate că are dreptate. Războiul ar putea să se 
sfârşească curând şi viaţa să-şi reia cursul normal, spuse 
Zvonariov. 

— Greşeşti! De vreme ce japonezii au acceptat riscurile 
unui război, n-au făcut-o de florile mărului. Atâta timp cât 
nu ne vor smulge din nou Coreea şi Manciuria de Sud, cu 
Port-Arthur, nu vor încheia pace cu noi. Şi asta n-au s-o 
poată face cu una, cu două; aşa că fără doar şi poate 
războiul se va prelungi. 

— Crezi că vom pierde războiul? întrebă mirat Zvonariov. 

— Pentru cine îi cunoaşte pe japonezi şi pe anglo- 
americani, care stau în spatele lor, e greu de presupus că 
războiul s-ar putea termina la egalitate, menţinându-se 
starea de lucruri actuală. De aici până în Rusia e tare 
departe. De altfel, nici n-avem nevoie de această Manciurie. 
N-am ştiut încă să valorificăm Siberia, şi iată că acum 
întindem mâna spre Manciuria. 

Tot vorbind astfel de una, de alta, ajunseră curând la 
bateria Strelkovaia. Construcţia întăriturilor nu fusese încă 
terminată pe deplin. Vreo cincizeci de soldaţi şi chinezi 
cărau pământ cu roabele şi ridicau parapete. 

Soldaţii munceau laolaltă cu chinezii, îndrumați de un 
subofițer de geniu, care arăta unde mai era nevoie de 
pământ, punea firul cu plumb, verificând înclinarea 
terasamentului, şi totaliza volumul lucrărilor. 


— Cum lucrează chinezii? întrebă Zvonariov. 

— N-avem de ce să ne plângem. Muncesc conştiincios, însă 
şi noi ne purtăm cu ei omeneşte. Supraveghez personal 
totul, ca să nu fie înşelaţi la socoteală; le dăm ciorbă de 
varză şi păsat de la cazanul companiei. În altă parte nu se 
procedează astfel, dar eu socot că acolo unde ai în 
subzistență trei sute de oameni mai poţi hrăni douăzeci. 
Înainte de a-i trece la ordinar şi pe chinezi, ostaşii noştri 
împărțeau cu ei pâinea şi tot ce se găsea. Rusul împarte 
totdeauna cu dragă inimă bucata de pâine cu semenul lui, 
mai ales atunci când acesta îi dă o mâna de ajutor, adăugă 
Mogşinski. 

Convorbirea lor fu întreruptă de un subofițer care raportă 
că oamenii se adunaseră pentru instrucţia tragerii. 
Praporşcikul se duse la tunari împreună cu căpitanul. 
Bateria Strelkovaia avea în dotaţie patru tunuri model 
1877, de 42 linii, aduse de curând şi încă nepuse toate în 
funcţiune. Se proiecta strunjirea camerei de încărcare, 
pentru a spori volumul încărcăturii şi a se mări astfel bătaia 
tunului. 

— Am şi făcut calculele necesare. Încărcătura se poate 
mări aproape o dată şi jumătate, ceea ce ne va da un spor 
de bătaie cam de două verste, spunea Mogşinski, întinzând 
praporşcikului hârtiile cu calcule. 

După ce cercetă interiorul pieselor şi verifică calculele 
căpitanului, Zvonariov se declară de acord cu el şi-i făgădui 
că le va prezenta spre aprobare lui Gobiato. 

Apoi, luându-şi rămas bun de la el, Zvonariov se întoarse 
pe jos la Comandamentul Artileriei. Intenţiona să mai vadă 
în drum cum merg lucrările de fortificare a zidului interior 
al fortăreței. Construită mai demult de chinezi, cu ajutorul 
unor ingineri germani, fortăreaţa era împrejmuită cu un val 
de pământ înalt şi gros de câţiva metri. Avea amplasamente 
pentru tunuri, metereze pentru trăgători şi părea o 
întăritură destul de impunătoare; nefiind însă întreţinută de 
atâta vreme, se degradase, iar acum i se făceau grabnic 


reparaţii de inginerii fortăreței. Lucrările erau executate de 
matrozi şi de chinezi. În acest sector, de asemenea, 
munceau şi unii, şi alţii de zor, cot la cot, în armonie. Nu era 
nici urmă de dezbinare; doar şefii de echipe puşi de ingineri 
precum şi gradaţii din geniu, care nu îndrăzneau să se 
răstească la matrozi şi să-i înjure, îşi vărsau focul pe 
chinezi, îmboldindu-i brutal la muncă. Uneori, marinarii îi 
mai puneau la punct pe gradaţi, luându-i pe chinezi sub 
ocrotirea lor, când aceştia se întreceau cu măsura. 

Zvonariov îl întrebă pe genistul gradat cu cât erau plătiţi 
marinarii şi chinezii. 

— Matrozii sunt puşi la drepturi ca toţi ostaşii, iar 
chinezilor li se plăteşte şaizeci de copeici pe zi. Nu merită 
însă nici atâta: lucrează prost, răspunse el. 

— Nu-i adevărat, înălţimea voastră, se amestecă în vorbă 
un matroz, apropiindu-se de praporşcik. Chinezii nu 
muncesc mai prost ca noi, dar primesc numai treizeci de 
copeici pe zi, şi pentru rest li se dau chitanţe. „Când s-o 
isprăvi războiul, li se spune, o să capeţi totul dintr-o dată... 
După ce că-i înşală, îi mai şi vorbeşte de rău. 

— Eu execut ordinul comandanților şi tu să nu te bagi 
unde nu-ţi fierbe oala, se răţoi subofiţerul. Să ştii c-am să 
raportez căpitanului Barmin că-i atâţi pe chinezi şi-o să vezi 
ce păţeşti. 

— Noi nu suntem sub ordinele căpitanului tău; avem 
comandanții noştri, marinari. Au să facă ei dreptate între 
voi şi chinezi. 

Zvonariov nu mai ascultă sfada dintre matroz şi genist şi-şi 
văzu de drum. 

Ajungând la ateliere, îi raportă lui Gobiato tot ce văzuse la 
bateria Strelkovaia, prezentă calculele lui Moşinski şi, 
aducând vorba asupra lucrărilor din fortăreață, îi povesti 
despre isprăvile lui Barmin. 

— Se ştie că inginerii din Arthur fac matrapazlăcuri. 
Barmin şi-a clădit o casă în Oraşul-Nou cu materiale de 


construcţie furate, iar pe chinezi îi jecmăneşte fără ruşine, 
răspunse Gobiato. 

— Bine, dar acest lucru trebuie combătut. Comandantul 
unităţilor de geniu din fortăreață, colonelul Grigorenko, să 
fie informat despre potlogăriile lui Barmin. El e dator să ia 
măsurile necesare! se frământa praporşcikul. 

— Păi, şi Grigorenko îşi are partea lui. Avem de a face cu o 
bandă de escroci şi de hoţi. Grigorenko pesemne că dă şi el 
ceva vreunuia dintre superiori. E trist, dar adevărat, 
încheie Gobiato. 

În sfârşit, lucrările de modificare a afetelor se 
terminaseră; suporturile, grele de câte o sută de puduri şi 
mai bine, fură încărcate pe platforme solide cu trei osii. 

Fiindcă nu aveau destui cai, legară de ambele părţi ale 
platformelor chingi de frânghii, la care se înhămară câte 
cincizeci de ostaşi, de fiecare platformă. Încet, făcând opriri 
dese, convoiul începu să se târască pe drumul ce trecea 
peste colina Zolotaia. 

— Leit edecari de pe Volga; nu le lipseşte decât 
Dubinuşka52, se revoltă Zvonariov. Cum, nu e posibil ca 
pentru treaba asta să fie adunaţi temporar toţi caii de la 
companii? 

— Companiile au cai puţini, şi aceştia sunt la preţ, amice, 
iar oamenii-s mai mulţi, şi munca lor e mult mai puţin 
preţuită, îl lămuri Boreiko cu ironie. Tot vite de muncă, 
numai că-s cu două picioare. Şi apoi, în caz de accident e 
mai sigur: dacă e strivit un om, te vaiţi, oftezi după el, şi pe 
urmă îl dai uitării, pe când, dacă schilodeşti un cal, te paşte 
judecata: ai degradat un bun al statului. 

— Cum, în Arthur nu se găsesc cai? De ce nu s-au cerut de 
la artileria de câmp? 

— Sunt ei şi mai pe aproape: Belii are şase cai; Stessel, 
vreo zece. Dar, înţelegi, sunt cai de general. Excelenţele lor 
preferă ca poverile să fie cărate pe spinarea oamenilor. Am 
să încerc marea cu degetul la Belii. Poate că mă ajută el să 
găsesc cai undeva, hotări Boreiko. 


Soldaţii, roşii şi asudaţi de încordare, în ciuda vântului 
biciuitor, se opinteau din răsputeri alături de cei doi cai. 

— Toţi odată! Uite-ajungem! strigau subofiţerii, răguşiţi. 
Se vede creasta: e la o aruncătură de băț. 

Soldaţii se opinteau încă o dată, gâfâiau, mai făceau zece- 
cincisprezece paşi şi iar se opreau, sleiţi de puteri. După o 
clipă răsuna din nou comanda: 

— Toţi odată! şi oamenii se opinteau iar în chingi. 

Într-o oră făcuseră cel mult o verstă. Atât oamenii, cât şi 
caii erau istoviţi. 

Zvonariov dădu zece minute repaus. Soldaţii vlăguiţi se 
lungiră pe pământul îngheţat; unii cereau voie să se ducă 
după apă; setea era nu mai puţin chinuitoare decât 
oboseala. Praporşcikul ordonă să se aducă de la compania 
auxiliară un butoi cu apă; feldwebelul refuză însă să dea 
butoiul. Înfuriat, Zvonariov se duse el însuşi într-acolo. 

— Îndrăzneşti să nu-mi execuţi ordinele, ai? se năpusti el 
asupra feldwebelului. 

— N-am voie de la domnul căpitan. A mai cerut cineva o 
dată butoiul, ca să stropească o grădină; l-am dat, şi pe 
urmă domnul căpitan m-a înjurat şi mi-a ordonat să nu mai 
scot butoiul din companie. 

— Ori faci pe prostul, ori eşti într-adevăr un nătărău: una e 
să stropeşti grădina, şi altceva să aduci apă de băut pentru 
oameni. 

— Nu vă supăraţi, înălţimea voastră, dar nu pot să dau 
butoiul fără ordinul domnului căpitan. 

— Ce este? întrebă Boreiko, apropiindu-se. 

Zvonariov îi explică situaţia. 

Fără a spune un cuvânt, porucikul îl plesni pe feldwebel 
peste gură: 

— Marş! Chiar tu ai să te duci cu butoiul, ticălosule! 
ordonă el. 

Ştergându-şi din fugă gura, feldwebelul sări ca ars să 
execute ordinul. 


— Prea îi iei cu mănuşi! spuse Boreiko. Te văd că eşti 
rezervist, şi-şi fac de cap, lua-i-ar dracu. Cu caii n-am făcut 
nici o ispravă. Belii a telefonat lui Stessel şi ăla a început să 
râdă în hohote: „D-aia ai soldaţi, Vasili Feodorovici, ca să 
care tunuri şi afete!” Şi am plecat cum am venit; trebuie să 
le cărăm tot noi. Ia hai, Serghei, înhamă-te la plotonul doi, 
iar eu la întâiul. Să vedem, care pe care. O să ne distrăm 
puţin. Hai, băieţi, ce ziceţi, care e mai tare? strigă Boreiko 
către soldaţi înhămându-se la chingă. Timofeici, să nu te 
faci cumva de ruşine, îi strigă lui Rodionov, că, pe urmă, 
praporşcikul şi Lepiohin au să râdă de noi. 

Soldaţii se înviorară. Înfăţişarea uriaşului Boreiko, care 
abia încăpea în chingă, îi înveselea. Începură să glumească. 
Curând, plotonul unu o luă înainte. Zvonariov şi soldaţii lui 
rămaseră mult în urmă. 

— Vai de capul tău, Lepioha, nepricopsitule! strigă 
Rodionov. Blegi mai sunteţi! Mănânci prea puţin păsat! 

— Păi, la voi numai Ursul trage cât tot plotonul, mormăi 
Lepiohin; praporşcikul nostru e cam pirpiriu. 

Ostaşii din plotonul întâi se opriră o clipă, se odihniră şi 
porniră mai departe. 

Cele zece suporturi ajunseră abia către seară pe 
Elektriceski Utios. Boreiko trimise la culcare soldaţii, care 
picau de oboseală. 

— Dar cine rămâne la baterie peste noapte? întrebă 
îngrijorat Jukovski. 

— Pentru deservirea tunurilor de cincizeci şi şapte 
milimetri, ajung opt oameni. Mobilizaţi ordonanţele, furierii 
şi magazionerii; rămân şi eu cu ei, propuse Boreiko. 

Pe neaşteptate, seara sosiră pe Utios o sută douăzeci de 
meseriaşi din compania auxiliară. 

— Ce căutaţi aici, zmeilor? întrebă Boreiko. 

— Înălţimea voastră, am venit ca să vă dăm şi noi o mână 
de ajutor, răspunse Bratowski, în numele tuturor. E o treabă 
grabnică şi se pare că oamenii dumneavoastră sunt istoviţi 
de tot. D-aia am şi cerut voie de la domnul căpitan. Am 


strâns o sută douăzeci de oameni, dintre acei care au vrut 
să meargă. 

— Mulţumim din inimă. Numai că acum e întuneric, iar la 
noi nu e voie să faci noaptea foc că se vede de pe mare. 

— Înălţimea voastră, ne descurcăm noi şi cu felinarele, 
răspunse un soldat. 

— Ei, atunci haideţi la baterie. 

Oamenii fură împărţiţi: unii, sub conducerea lui Boreiko, 
începură să repare tunurile şi să demonteze afetele vechi, 
iar alţii, împreună cu Zvonariov, se apucară să le monteze 
pe cele noi. Curând Utiosul se transformă într-un atelier de 
montaj. 

Zvonariov şi Boreiko nu închiseră ochii până dimineaţa. În 
zori oamenii din compania auxiliară plecară, iar artileriştii, 
odihniţi, se puseră pe treabă. Trei zile şi trei nopţi în şir 
munciră la amenajarea tunurilor. Ostaşii fură împărţiţi în 
trei schimburi, conduse de Jukovski, Boreiko şi Zvonariov. 
Vremea se menținea geroasă, cu viscol, aşa că japonezii nu 
stinghereau lucrările. A treia zi, spre seară, bateria era, în 
sfârşit, complet renovată. Afetele vechi ale tunurilor 
fuseseră înlocuite cu cele noi; la piese apărură scuturi şi un 
sistem întreg de scripeţi pentru ridicarea obuzelor. 
Telemetrul şi postul de comandă al bateriei fură mutate şi 
adăpostite în parapet. 

În cele din urmă, cerul se însenină. Dis-de-dimineaţă, 
Boreiko începu să se agite pe lângă piese, revizuind pentru 
ultima oară toate părţile nituite şi dispozitivul nou instalat 
pentru uşurarea tirului. Dar japonezii nu se iveau; marea 
rămânea mereu limpede ca oglinda până departe în zare. 

Careva propuse să se tragă vreo două proiectile, drept în 
mare, pentru a verifica funcţionarea noilor dispozitive. Dar, 
deodată, mai multe crucişătoare uşoare japoneze se iviră la 
orizont, venind spre Port-Arthur. 

— Telemetrul! răcni Boreiko, bucuros. 

— Să vină mai aproape, hotărî Jukovski. Începem cu cea 
mai mică bătaie dintre cele lungi: nouă verste; pe urmă o 


lungim. 

— Încărcaţi! comandă Boreiko. 

Soldaţii, care tot aşteptaseră din zori să tragă, se repeziră 
voioşi după obuze şi după noile săculeţe cu pulbere fără 
fum, încă nefolosite de baterie; voiau cu toţii să încerce cât 
mai repede afetele modificate. 

— Să vezi cum îi băgăm acum în sperieţi pe japonezi! N-au 
să se bucure de loc, strigă înviorat Lebiodkin. 

— Petrovici, ocheşte cu precizie, ca să nu ne facem de 
ruşine cu tunurile noastre noi! îl rugă Rodionov pe ochitorul 
Koşeliov. 

Toată bateria era nespus de însufleţită. 

— Dacă plesnesc ţevile? se întrebă îngrijorat Jukovski. 
Doar sunt făcute pentru pulberea castanie prismatică, nu şi 
pentru cea fără fum. 

— Au fost calculate cu un coeficient de rezervă, Nikolai 
Vasilievici, îl linişti Zvonariov. 

— Totuşi, când se trage prima salvă, adăpostiţi oamenii în 
cazemate ca să nu se întâmple vreo nenorocire. 

— 5500! se comunică distanţa de la telemetru. 

— Înălţător, două sute cincizeci! Foc de salvă! 

Gurile pieselor se ridicară neobişnuit de mult. Părea că, la 
un asemenea unghi de tragere, piesele aveau să se 
răstoarne neapărat în clipa tragerii. Soldaţii le priveau cu 
temere. 

— Adăpostiţi-vă în cazemate! strigă Boreiko. 

Cu excepţia comandanților de piese şi a ochitorilor, cu toţii 
se grăbiră să intre în cazemate. 

— Baterie, foc! 

Cinci fulgere ţâşniră din gurile ţevilor ridicate mult în sus. 
O boare de fum învălui o clipă bateria şi se topi repede în 
văzduh. Mirosea înecăcios a eter. Afetele reculară lin şi 
reveniră în poziţiile normale. Soldaţii ieşiră în fugă din 
adăposturi că să cerceteze tunurile. 

— Secţia întâia, totul în ordine! raportă Rodionov. 

— A doua şia treia la fel! raportară comandanții lor. 


— Cade! se auzi de la telemetru. 

— Scurtă! 

— Mai scurtă cu o jumătate de verstă, observă Jukovski. 

Pe urmă, încercară să tragă la unsprezece verste, la 
douăsprezece, obţinând ca limită bătaia de douăsprezece 
verste şi un sfert, în loc de treisprezece, cum socotiseră. 

Chiar de da primele lovituri, japonezii se grăbiră să se 
retragă cât mai departe în larg. 

— Deci, în cifre rotunde, am mărit bătaia de la nouă verste 
şi jumătate la douăsprezece, rezumă Jukovski. 

— Cadenţa tirului a fost sporită la aproape un minut şi 
treisprezece secunde de salvă, şi mai poate fi sporită, 
adăugă Boreiko. 

— Acum şi oamenii, şi comandantul sunt perfect adăpostiţi 
de schije, completă Zvonariov. 

După ce mulţumiră soldaţilor pentru efortul depus la 
transformarea bateriei, Jukovski, Boreiko şi Zvonariov 
plecară la masă. 

— Şefii nici nu s-au interesat de realizările noastre, zâmbi 
Boreiko. 

— Cum să nu! S-au interesat, şi chiar stăruitor. Adineauri 
am primit de la Comandamentul Artileriei o notă telefonică 
prin care am primit ordin observator pentru tirul de azi, 
executat fără aprobare, zâmbi Jukovski. 

Stessel măsura încăperea cu paşi mari. Zbuciumul din 
primele zile ale războiului rămăsese în urmă; se calmase şi- 
şi regăsise aerul şi tonul hotărât. Vera Alexeevna se aşezase 
pe un colţişor al canapelei, lângă lampa mare cu abajur 
frumos. Cele patru pupile şedeau alături şi brodau de zor. 

Într-un fotoliu-leagăn era tolănit generalul de artilerie 
Nikitin, voinic, lat în spete, bărbos, cu faţa tipică de alcoolic, 
comandantul artileriei corpului trei siberian, în curs de 
organizare la Arthur. Era cam băut şi, prin urmare, 
deosebit de vorbăreţ. 

— Cufundarii” noştri continuă să se distingă, rosti el cu 
glas gros, puternic, uşor răguşit. 


— Ce cufundări? se miră Vera Alexeevna. 

— Păi, „eroii”, marinarii noştri! Până acum n-au scufundat 
nici un japonez; în schimb şi-au scufundat la Cemulpo 
navele Variag şi Koreieţ, iar lângă Arthur, Enisei şi Boiarin. 
Stârpiturile de japonezi nici n-ar fi visat asemenea izbânzi 
dacă nu le-ar fi dat o mână de ajutor „cufundarii” noştri. 
Ehei, parcă-i văd că-şi scufundă toată flotă, cu mâna lor, şi 
pe urmă - direcţia Petersburg! 

Stessel hăhăi zgomotos: 

— Straşnic i-ai încondeiat, Vladimir Nikolaevici! 
„Cufundari”! Ce e drept e drept: curat cufundări! Chiar 
mâine am să spun tuturor ce frumos i-ai botezat! 

— Fii prudent, Anatole! Nu uita că guvernatorul general e 
marinar; ţine la flotă şi la marinari ca la ochii din cap, îl făcu 
atent Vera Alexeevna. 

— Printre ai noştri, putem vorbi, dar, faţă de alţii, e mai 
bine să ne ţinem gura, o susţinu Nikitin. 

— Aproape îndată după izbucnirea războiului, 
guvernatorul general s-a grăbit să-şi părăsească mult iubita 
lui flotă şi să se pună la adăpost la Mukden, preciză Stessel. 

— Marinarii vor face treabă numai atunci când vor fi 
subordonați comandanților forţelor terestre, ca să 
coopereze cu armata, şi nu să umble hai-hui pe mare, urmă 
Nikitin. 

— Ai foarte mare dreptate, Vladimir Nikolaevici. De mult 
trebuia să fie luaţi din scurt. Prea şi-au luat nasul la 
purtare, rosti Vera Alexeevna cu aprindere. 

— Atâta timp cât Alexeev e guvernator general, nici vorbă 
de aşa ceva, răspunse Stessel sceptic. Mă tem că am să fiu 
pus eu însumi în subordinea lui Stark. 

— Asta n-are să se întâmple niciodată! protestă 
generăleasa cu hotărâre. Azi am auzit la economat că Stark 
va fi înlăturat de la comandă. 

— Şi cine va veni în locul lui Stark? se întrebă Nikitin. 

— Un oarecare Makarenko, Makarov, sau aşa ceva. 


— E vreun „cufundar” din Kronstadt ori din Sevastopol? 
N-am auzit de numele acesta. Îi cunosc pe Dubasov, pe 
Skrâdlov, dar pe Makarov, nu. 

— Am auzit că ar fi un om învăţat, c-ar fi avut de gând să 
facă o expediţie la Polul Nord, mi se pare, nu ştiu în ce scop 
anume, dar că n-a făcut nici o ispravă, sporovăia Vera 
Alexeevna. 

— Ei, dacă n-a putut să ajungă la Polul Nord, atunci cum o 
să-i ţină piept lui Togo?! Acolo doar morsele şi focile îl 
puteau împiedica, pe când aici îi aţine calea o întreagă flotă 
japoneză, interveni sceptic Nikitin. 

— Nu pot să-i sufăr pe învățații ăştia! exclamă Stessel cu 
ciudă; nu pricep o iotă din serviciul de front; parcă ar fi 
lehuze, nu militari. 

— Probabil c-o să se prezinte imediat să ne facă o vizită. 

— Îl obligă politeţea. Să sperăm că, oricât de înfumurat ar 
fi, totuşi ne va vizita el mai întâi. 

— Se pare că vine fără familie. 

— Dar cine-şi aduce familia într-o fortăreață asediată? 

Vera Alexeevna zâmbi dulce. Visul ei tainic, acela de a 
deveni „prima doamnă din Arthur”, se apropia de 
înfăptuire. Guvernatorul plecase, Stark avea să plece şi el; 
deci ea rămânea la Arthur în fruntea doamnelor din 
societate. 

Sună clopoţelul vestind sosirea unui nou oaspete. 

O clipă mai târziu, îşi făcu apariţia generalul Fok, 
comandantul diviziei a patra est-siberiene, un bătrân înalt, 
uscâţiv, cu barbişonul cărunt. Se apropie sprinten, tinereşte 
şi sărută mâna Verei Alexeevna. 

Ca la o comandă, cele patru fete se ridicară şi-i făcură 
generalului o reverență, dar Fok nu le dădu nici o atenţie. 

— Salut „sfânta familie”! spuse el cu glas catifelat de 
bariton. Am tras şi eu la lumină şi iată-mă la 
dumneavoastră. Afară e ger, viscoleşte, nu vezi la doi paşi. 
M-am plictisit în singurătatea mea de burlac, aşa că m-am 
gândit să viu încoace. 


— Foarte bine ai făcut, Alexandr Viktorovici! răspunse 
amabilă generăleasa. Doreşti un ceai, să te dezmorţeşti 
după gerul de afară? 

— Aşa ceva nu poate fi refuzat; la bătrâneţe gerul te 
strânge rău. 

— Ce mai nou pe la tine? întrebă Stessel. 

— Păi, şi eu, tot după noutăţi am venit! Vladimir 
Nikolaevici e la curent cu noutăţile; el e specialist în 
materie. 

— Aş! În privinţa asta nu mă pot măsura cu dumneata, 
răspunse Nikitin. Dumneata le afli întotdeauna pe toate din 
sursele cele mai vrednice de încredere şi, în plus, înaintea 
tuturor. 

— Noutăţile mele sunt vechi. În locul lui Stark vine 
Makarov. La comanda armatei din Manciuria a fost numit 
Kuropatkin53. Japonezii continuă să debarce în Coreea, iar 
micii noştri lupi de mare trândăvesc la Arthur, făcându-şi de 
cap cu prostituatele prin localuri rău famate ca 
„Zviozdocika” sau „Variete”, vorbea generalul, liniştit, cu 
vocea îndulcită. 

— Pentru voi e vremea de culcare! spuse generăleasa 
întorcându-se spre pupilele ei. 

Acestea îşi strânseră cu îngrijire lucrul şi se grăbiră să 
iasă. 

— Nu se vorbeşte de prostituate faţă de nişte copile, îl 
dojeni ea pe Fok. Fetiţele mele sunt curate, inocente, iar 
dumneata aduci, vorba în prezenţa lor despre asemenea 
lucruri necuviincioase! 

— Să am iertare! Limba mea cazonă e de vină. În cei 
patruzeci de ani de militărie, m-am obişnuit cu jargonul 
cazărmii. 

— E adevărat c-a fost numit la comandă Kuropatkin? 

— Cum am cumpărat-o, aşa o vând. 

— Va fi admirabil, Anatole! se bucură generăleasa. Ai să 
lucrezi din nou împreună cu Alexei Nikolaevici. A, fără 


îndoială că el o să-i pună pe marinari sub ordinele tale, iar 
tu ai să ştii să-i ţii în frâu. 

— Totuşi o să fie cam greu. Am auzit că marele duce Kirill 
Vladimirovici şi fratele lui, Boris, vin încoace. Marele duce 
Kirill e şi el marinar. Poate c-o să se încăpăţâneze, ba chiar 
să-i scrie ţarului despre toate. O să fie greu pentru 
Kuropatkin să-l înfrunte. 

— Da; acum „cufundarii” sunt la mare cinste, rosti Nikitin, 
gânditor. 

— Vladimir Nikolaevici i-a poreclit pe marinari 
„cufundari”, lămuri Vera Alexeevna. 

— E o poreclă foarte spirituală, îşi dădu încuviințarea Fok. 
Deocamdată, ei evită Marea Galbenă şi preferă să plutească 
într-o mare de vin, în care-şi scaldă şi stelele. 

— Anatole, dar de ce nu alungi din oraş toate lepădăturile 
astea? întrebă indignată Vera Alexeevna. 

— În urma plecării familiilor, numărul burlacilor din Arthur 
a crescut, aşa că femeile uşoare sunt foarte căutate. 

— E adevărat, şi printre fetele astea sunt şi unele destul 
de reuşite, începu Nikitin. 

— Vladimir Nikolaevici, e inadmisibil să vorbeşti asemenea 
lucruri în prezenţa mea! se indignă generăleasa. De unde le 
poţi cunoaşte dumneata? 

— Le întâlnesc pe străzi şi aud una, alta despre ele. 

— Ptiu, păcătos bătrân! râdea Stessel cu hohote. 

— Da' încetaţi odată! 

— Nu te supăra, scumpă Vera Alexeevna, nu ştiu cum veni 
vorba. Mai bine, dă-mi voie să-mi ud oleacă gâtlejul; mi s-a 
cam uscat de atâta vorbă. 

— Poftiţi în sufragerie, îi invită stăpâna casei pe toţi. 

La masă, Nikitin atacă numaidecât carafa de coniac. Fok, 
însă, demonstrativ, nu sorbea decât ceai. 

— Aţi auzit ce isprăvi face Ulisse al nostru din Arthur? 
continuă acesta conversaţia. 

— Care Ulisse? întrebă Nikitin. 


— Ei, care Ulisse: Kondratenko! E în stare să ne tragă 
cacialmaua tuturor, să ne învârtească pe deget şi totelo să 
iasă deasupra. Mare pişicher! 

— De ce vorbiţi aşa! Roman Isidorovici e un bărbat cu 
scaun la cap; din pricina asta ai pică pe el, interveni 
generăleasa. 

— Mult mi-aş mai dori şi eu un avocat atât de bun că 
dumneata, Vera Alexeevna. N-ai lăsa pe nimeni să mă 
vorbească de rău, spuse Nikitin. 

— Dar ce voiai să spui de Kondratenko? întrebă Stessel. 

— A preluat toate lucrările de fortificaţii. Parcă el ar fi 
inginer-şef al fortăreței, nu Grigorenko. 

— Păi, Kondratenko a absolvit Academia de Geniu. În 
materie de fortificaţii, tocmai că e la locul său. 

— A făcut din toţi ostaşii diviziei lui muncitori-săpători, în 
loc să-i muştruluiască pentru serviciul de front. 

— Ei, uite o observaţie justă! Chiar mâine am să stau de 
vorbă cu el în privinţa aceasta, răspunse Stessel. 

— Dar de Belii aţi auzit? Se zice că marinarii au pus şaua 
pe el - nu dă voie bateriilor să tragă decât cu ştirea lor! 
urmă Fok, zâmbind dulceag. 

— Cum, a trecut la marinari? întrebă mirat Stessel. Nu 
cumva te înşeli, Alexandr Viktorovici? Ei, nu m-am aşteptat 
la aşa ceva de la el. 

— Purtarea lui m-a cam mirat şi pe mine: cuscrul tău, şi să 
umble cu asemenea intrigi! îl aţâţă Fok. 

— Las' că stau eu serios de vorbă cu el! ameninţă Stessel. 

— E taler cu două feţe, aia e, îi ţinu isonul Nikitin. 

— Aseară a avut un lung conciliabul între patru ochi cu 
Verşinin. Deşi colonel în armata rusă, acesta e un liber- 
cugetător. Mi-am tot bătut capul, şi n-am putut de loc să-mi 
dau seama cam despre ce ar fi putut vorbi atâta timp, băgă 
un fitil şi Fok. 

— Verşinin e un om periculos. Cum se face că îl tolerezi ca 
guvernator al Kvantungului şi comisar civil? îşi dojeni Vera 
Alexeevna soţul. 


— Hm, are relaţii: Alexeev a luat de atâtea ori masa la el. 
N-ai cum să-l înlături cu una cu două, se apără Stessel. 

— Ei, Anatoli Mihailovici, sapă-l pe ici, sapă-l pe colo, 
atacă-l strategic din flanc! îl sfătui Nikitin. 

— Bine, dar cum să-l ataci? De furat, se pare că nu fură... 

— 'Te iluzionezi, zâmbi Fok. Care guvernator din Rusia nu 
fură? 

— Hoţul nedovedit rămâne om cinstit. 

— Ştii că ia apărarea liberaliştilor? 

— Anume cui? 


— Uite, de pildă, a Jeltovei, directoarea şcolii Puşkin. Acolo 
îşi dau întâlnire toţi liberaliştii din Arthur. Şcoala e doar o 
firmă după care se face propagandă pentru idei 
antiguvernamentale, urmă Fok, insinuant. 

— Îl voi însărcina pe Mikeladze să se ocupe de acest caz. 

— Mikeladze e cam tont. Mai bine pune-l pe Poznanski. 
Promite mult jandarmul ăsta, deşi e cam tânăr. 

Intră o ordonanţă şi raportă că Stessel era chemat la 
telefon de generalul Belii. 

— Grozav bat tunurile spre larg, spuse el. Bateriile trag 
într-una. 

Nikitin se grăbi să plece către casă. 

— Japonezii se apropie din larg şi caută să forţeze 
trecerea prin canal, anunţă Stessel, emoţionat, întorcându- 
se de la telefon. Dau drumul la bruloţi54. Trebuie să alerg 
la Zolotaia. 

— N-ai să te duci! rosti generăleasa cu hotărâre. N-are 
nici un rost; Belii va face tot ce trebuie şi fără tine. Şi aşa 
colinzi destul toată ziua prin forturi şi baterii. Nu e treaba 
unui comandant de fortăreață să alerge de fiecare dată 
când trag tunurile. 

— Dar am şi cerut să vină trăsura. 

— Las' c-o trimit eu înapoi, hotări Vera Alexeevna. 

Stessel se dădu bătut şi-şi urmă supus soţia în dormitor. 

În timpul acesta, amiralul Stark şedea într-un jilţ adânc, 
confortabil, lângă masa de scris din cabina sa de pe vasul 
Petropavlovsk şi citea cu atenţie rapoartele comandanților 
de nave şi comunicările postului de semnalizare de pe 
colina Zolotaia, cu privire la amănuntele atacului dat de 
japonezi prin surprindere împotriva escadrei ruseşti, în 
nefericita noapte de 26 ianuarie. Acea lovitură fulgerătoare 
devenise un punct de răscruce în viaţa amiralului. Era 
acuzat că nu luase măsurile necesare pentru protecţia flotei 
care staţiona descoperită în rada exterioară. 

Stark se lăsă pe spătarul fotoliului şi căzu adânc pe 
gânduri. În cabină era o atmosferă caldă, plăcută. Din când 


în când, de afară se auzeau răbufnirile năvalnice ale 
viscolului, izbiturile înfundate ale bărcilor în bordaj, 
loviturile colacilor de salvare în suporturile lor, tropotul 
cizmelor grele ale matrozilor pe puntea de lemn. 

Plin de amărăciune, de revoltă, amiralul îşi amintea 
situaţia sa umilitoare de comandant de escadră care, în 
fapt, nu îndrăznea să întreprindă nimic fără ştirea şi 
aprobarea guvernatorului general. Acesta se amesteca în 
toate ordinele lui, legându-l de mâini şi de picioare prin 
tutela sa indezirabilă. Îşi aducea aminte că Vitgheft, dând 
instrucţiuni ofiţerilor din statul său major din ordinul 
guvernatorului general în legătură cu măsurile privitoare la 
apărarea navelor, le spusese, pur şi simplu, că nu va fi 
război. 

— Şi asta cu o jumătate de ceas înainte de atac! se revoltă 
amiralul, răsfoind hârtiile şi amintindu-şi toate amănuntele 
acelei nopţi nenorocite. 

Se ridică şi începu să păşească de colo-colo cu ciudă prin 
cabină. 

— O ciocnire de o jumătate de ceas, şi soarta a vrut ca 
toate statele mele de serviciu, ireproşabile timp de 
patruzeci de ani, să nu mai existe, fiind silit acum să cer 
trecerea în retragere pentru motive de sănătate, ca să-mi 
salvez numele nepătat, rosti amiralul tare, cu adâncă 
amărăciune. Dar nu, încă nu-l cunoaşteţi voi pe Stark! urmă 
el, agitând mânios pumnul. El va şti să se apere! În mâna 
mea se află documentele acelea, cu iscălitura lui Alexeev! 
Va fi vai de steaua lui când le voi da publicităţii! 

Chipul lui, veşnic întunecat, cu ochii căzuţi în fundul 
capului, tras de oboseală şi de indignare, luă o expresie 
aspră: 

— Îţi arăt eu ţie, bastard de ţar, cine-i Stark! Amiralul păşi 
nervos spre casa de fier fixată de peretele cabinei. 
Deschizând uşiţa, scoase un teanc de hârtii. 

— Asta e! îşi spuse el, luând din teanc o filă. Citi răspicat 
pe prima pagină: „În Extremul Orient, trebuie să adoptăm 


faţă de Japonia o politică din cele mai dure, întrucât ea nu 
va cuteza niciodată să dezlănţuie un război împotriva 
Rusiei”. Scrie textual: „nu va cuteza niciodată să dezlănţuie 
un război”. Ea însă nu numai că a cutezat, dara şi 
dezlănţuit războiul împotriva Rusiei! Şi încă una! Stark luă 
altă hârtie: „Întrucât temerile dumneavoastră cu privire la 
posibilitatea izbucnirii unui război cu Japonia sunt total 
lipsite de temei, consider fără rost rechemarea la escadră a 
navelor Variag şi Koreieţ”. Da, da; numai din cauza 
tembelismului său am pierdut aceste două nave. Şiiată că 
acum toată răspunderea n-o poartă el, ci eu. Dar n-o să-i 
meargă! Încheie amiralul punând hârtiile la loc. 

Se auzi o bătaie în uşă; intră ofiţerul adjutant, locotenentul 
Dukelski. 

— S-a primit o depeşă de la amiralul Makarov, raportă el 
întinzându-i hârtia. Stark citi: „Sosesc la Arthur în ziua de 
douăzeci şi patru. Makarov.” 

— Mâine, spuse el, uitându-se la calendar. Transmite 
ordinul ca Baian să trimită drept gardă de onoare două 
plotoane. Se gândi o clipă, apoi adăugă: cu fanfară. 

— Am înţeles, excelenţă! spuse locotenentul şi ieşi. 

Stark reciti depeşa şi se întunecă din nou. 

— Încă un deştept care vine să mă înveţe ce şi cum să fac! 
bombăni el, frunzărind din nou hârtiile. E uşor să critici la 
zece mii de verste de aici! 

Luând o hârtie, citi: 

— Alteţei Sale Imperiale, Amiralului-general, Marelui Duce 
Alexei Alexandrovici, cu copie, spre ştiinţa ministrului 
adjunct al Marinei, amiralul Avelan...” Le-a scris tuturor! Să 
afle toată lumea ce deştept e! rosti amiralul şi se cufundă în 
lectură. „Prevăd că japonezii nu vor scăpa o ocazie atât de 
favorabilă ca aflarea escadrei ruse în rada exterioară, 
pentru a efectua un atac prin surprindere...” Ca să vezi: 
Makarov a prevăzut atacul de acolo, de la Kronstadt, iar eu, 
aici la faţa locului, am ignorat această posibilitate! Acum, 
ridicat în slăvi, copleşit de favoruri, vine să-mi ia locul la 


comanda escadrei! Totuşi, am prevăzut şi eu acest lucru, 
am scris şi eu despre posibilitatea unui atac! Dar acelaşi 
Alexeev, acelaşi Alexeev n-a vrut să mă asculte. Nenorocirea 
ar fi fost însă şi mai mare dacă japonezii, fără declaraţie de 
război, aşa cum au făcut, ar fi scufundat, chiar în prima 
noapte, prin surprindere, mai multe vapoare la intrarea în 
port şi ar fi închis escadra în rada interioară. 

Stark păşea iar de colo-colo prin cabină, strângând din 
umeri ca de frig. Deodată în depărtare răsunară bubuituri 
de tun surde. Amiralul ascultă cu atenţie. 

— Probabil că iar trag bateriile de coastă asupra unor 
nave imaginare! bombăni el şi apăsă butonul soneriei. 

— Să vină locotenentul Dukelski! îi ordonă plantonului. 

O clipă mai târziu, ofiţerul adjutant îi raportă că pe mare 
fuseseră semnalate mai multe vapoare care se îndreptau 
către gura canalului dinspre rada exterioară, probabil cu 
intenţia de a executa ambuteierea55 canalului. 

Stark îşi puse mantaua, îşi îndesă bine chipiul pe cap şi, 
însoţit de Dukelski, urcă pe punte. În aceeaşi clipă fu asaltat 
de viforniţa prin care fâşiile albe de lumină ale 
proiectoarelor abia se zăreau. Salvele de artilerie fulgerau 
necontenit. 

— Pe mare au fost semnalate cinci nave, comunică postul 
de semnalizare de pe Zolotaia. 

— Torpiloarele de gardă să pornească la atac! ordonă 
amiralul, căutând să zărească prin binoclul de noapte ce se 
petrece pe mare, fără însă a izbuti să desluşească nimic 
prin învolburarea viscolului. Ordonând să i se raporteze din 
cinci în cinci minute tot ce se petrecea pe mare, cobori din 
nou în cabină. 

După vântul tăios de pe punte, căldura din cabină era 
deosebit de plăcută. Stark ceru un ceai cu rom şi începu să 
scrie un raport nespus de lung, cu privire la evenimentele 
petrecute de la izbucnirea ostilităţilor. Dar lucrul mergea 
anevoie; îngrijorat, amiralul trăgea mereu cu urechea la 
cele ce se petreceau în radă. 


Trecură vreo douăzeci de minute. În sfârşit, Dukelski intră 
raportând că atacul japonez asupra canalului fusese 
respins. Abia atunci, în fine, Stark se putu concentra în 
linişte asupra raportului început. Analiză amănunţit cauzele 
izbucnirii războiului şi ale eşecului suferit cu prilejul celor 
dintâi ciocniri pe mare. Arătă, că încă în 1898, atunci când 
ruşii ocupaseră Port-Arthurul, Japonia începuse, cu sprijinul 
Angliei şi Americii, să se pregătească cu hotărâre pentru 
eventualitatea unei ciocniri armate cu Rusia. Tonajul global 
al flotei de război japoneze crescuse în această perioadă 
mai bine de patru ori, iar efectivele armatei, de trei ori. 
Guvernatorul general Alexeev şi comandantul forţelor 
armate din Manciuria, nu apreciaseră la justa valoare 
această sporire a potenţialului militar al Japoniei şi nu 
luaseră măsurile cuvenite pentru întărirea armatei şi flotei 
ruseşti din Extremul Orient. Neignorând stadiul înapoiat al 
pregătirilor militare ale Rusiei, Japonia încheiase un tratat 
de alianţă cu Anglia, obținuse un ajutor financiar din partea 
Americii şi, la îndemnul acestor state, îndrăznise să 
dezlănţuie ostilitățile împotriva Rusiei. 

Condeiul amiralului căzut în dizgrație, luneca iute şi uşor 
pe hârtia groasă, şi, spre surprinderea sa, în timp ce scria, 
în faţa lui se desfăşura tabloul general al haosului 
administraţiei ruseşti din Extremul Orient. După ce reciti 
cele scrise şi aşeză filele în ordine, amiralul se duse la 
culcare. Tulburat adânc, nu putu să adoarmă mult timp. 
Imagini din trecutul apropiat se perindau, una după alta, 
prin mintea lui: primul atac al japonezilor; scufundarea 
navelor Enisei şi Boiarin; comportarea reprobabilă a 
comandantului acesteia din urmă, Sarâcev. Şi, pentru toate 
acestea, trebuia să răspundă el, deşi stăruise la timp pentru 
înlăturarea lui Sarâcev de la comanda navei, ca inapt. De 
asemenea, îl prevenise personal pe Stepanov, comandantul 
navei Enisei, atrăgându-i atenţia asupra curenților din 
golful 'Talienvan; totuşi nava sărise în aer lovind o mină 
proprie. 


— Acum eu sunt ţapul ispăşitor. De-ar veni mai repede 
Makarov! El ştie să-i pună la punct pe cei mari, nu îngăduie 
să fie călcat pe picior, conchise amiralul, după o adâncă 
reflecţie. 

Viscolul vuia aprig deasupra Arthurului. Nori de ninsoare 
îngheţată se învolburau, se tălăzuiau prin văzduh, înţepând 
obrazul. Valuri uriaşe se năpusteau turbate asupra țărmului 
stâncos, împroşcând o puzderie de stropi care îngheţau 
imediat. 

În rada interioară se zăreau nedesluşit masele uriaşe ale 
cuirasatelor. Colina Zolotaia se profila ca o fantomă 
întunecată deasupra canalului îngust ce ducea în rada 
exterioară. O dată cu căderea nopţii, Arthurul pierise în 
negura învâltorită a viscolului. 

Torpilorul Straşnâi, de curând ieşit din reparaţie, 
îndeplinea serviciul de pază la intrare, ancorat în ambele 
borduri la poalele colinei Zolotaia. În faţa lui, lângă Tigrovâi 
Hvost, se zărea silueta întunecată a cuirasatului Retvizan, 
torpilat chiar în prima noapte de război şi încă nereadus pe 
linia de plutire. Ceva mai departe, chiar în canal, era la 
ancoră canoniera Otvajnâi56. 

De pe coastă, de pe Retvizan şi de pe Otvajnâi săgetau 
spre mare razele palide ale proiectoarelor, răzbind anevoie 
prin perdeaua viscolului. 

Andriuşa Akinfiev tocmai intrase de cart. Pe puntea de 
comandă a navei Straşnâi nu se putea sta prea mult, din 
cauza frigului şi a vijeliei năprasnice, aşa că Akinfiev mereu 
cobora să se încălzească în spatele coşului şi trombei de 
ventilaţie de la maşini. Acolo era cât de cât mai adăpost; de 
la maşini adia căldură, şi-şi putea dezmorţi mâinile 
îngheţate. 

Torpilorul se legăna violent pe valuri, şi, cu toate că se 
întinse seră parâme de care să se poată sprijini oamenii de- 
a lungul punţii acoperite de gheaţă, abia izbutea să se ţină 
pe picioare. La prova, lipiţi de tunuri, matrozii de cart, în 
cojoace groase, cu binoclul în mina scrutau atent marea, 


urmărind deplasările fâşiilor de lumină ale proiectoarelor, 
care ba sclipeau orbitor, ba se stingeau, pentru a se aprinde 
iar după o clipă. 

— Mai multă atenţie la veghe! strigă micimanul către 
oamenii de cart pe punte. 

— Am înţeles, mai multă atenţie la veghe! ajunse la 
urechile lui răspunsul înăbuşit, răzbătând prin mugetul 
vântului. 

Gerul şi vântul pătrundeau tot mai adânc sub haină. 
Andriuşa era scuturat de un tremur mărunt. Îi pizmuia pe 
matrozii încotoşmăniţi în cojoace călduroase; socotea însă 
ruşinos pentru el să se îmbrace mai gros. 

„Întotdeauna şi pretutindeni, ofiţerii trebuie să fie o pildă 
pentru matrozi”, îşi spunea el mereu, dârdâind de frig. 

Timpul se scurgea insuportabil de încet; parcă trecuse o 
veşnicie; dar nu: la licărirea ţigării, neînduratul ceas arăta, 
că nu trecuse decât o oră de când intrase în cart, că mai 
avea înaintea sa încă trei ore lungi. 

„Acum probabil, că Ermi doarme dus la el în cabină, iar 
Iurasaci şi Dmitriev joacă şah şi beau ceai tare cu rom”, se 
gândi Andriuşa, şi acest gând îl făcu să simtă frigul, mai 
chinuitor, mai apăsător. 

— Nu se zăreşte nimic? îi întrebă el pe matrozi. 

— Nimic, înălţimea voastră. Doar negura, atâta tot. Cine să 
vină încoace pe aşa vreme? Dacă şi lângă mal te leagănă 
aşa, e uşor de închipuit ce se petrece pe mare! Îndată 
încleştează nava în gheaţă şi o trage la fund. Japonezilor nu 
le place frigul; la ei, la Nagasaki, e cald chiar şi iarna. 
Odată, când am fost acolo, era o căldură chiar de Crăciun, 
că nu puteam să stăm cu mantalele pe noi, răspunse unul 
dintre matrozi, pe cât se părea, reangajat. 

— Tu eşti, Denisenko? întrebă micimanul oare îl recunoscu 
în întuneric. 

— Eu. Sunt de cart cu Serioghin. 

— Voi doi sunteţi nedespărţiţi. 


— De cinci ani bătuţi pe muchie suntem tot împreună. De 
când ne-au adus la baza navală din Kronstadt, să ne facem 
stagiul, nu ne-am mai despărţit o zi. Împreună am venit în 
răsăritul îndepărtat cu Nahimov, tot împreună am fost pe 
Sevastopol; mai pe urmă, amândoi ne-am mutat pe 
Straşnâi, răspunse Denisenko, vorbăreţ. 

— Înălţimea voastră, puneţi-vă un cojocel, că îngheţaţi. 
Îngăduiţi să vi-l aduc; acuşica vin cu el! propuse Serioghin. 

— Nu e nevoie; mai e puţin până la schimb, răspunse 
Andriuşa, ghicind dorinţa matrozului de a da fuga în 
cazarma trupei unde era cald. Băgaţi de seamă, vegheaţi cu 
ochii în patru, că ne pomenim cu japonezii peste noi, îi 
preveni el pe matrozi şi se îndepărtă. 

— Face pe viteazul, dar a îngheţat şi inima-n el; ia auzi-l 
cum îi clănţăne dinţii, spuse Denisenko când micimanul se 
îndepărtă. 

— E boboc, de! Când s-o trezi cu urechile şi cu picioarele 
degerate, să vezi cum îşi pune şi cojocul şi galoşii. 

— Urâtă vreme, fir-ar afurisită să fie! Stai, dârdâi de frig şi 
te tot holbezi în întuneric: nu cumva dă năvală japonezul 
peste tine. Nu pot în ruptul capului să pricep: din ce pricină 
s-a iscat războiul ăsta? Trăiam în pace şi-n linişte, şi, 
deodată, harş! ne-am luat în pumni unii cu alţii! rosti 
Denisenko pe gânduri. 

— Ai răbdare; vine ea ziua să pricepem şi noi cum şi 
pentru ce, răspunse Serioghin. 

Tăcură amândoi, sfredelind cu ochii bezna nopţii. 

Tentaculele proiectoarelor iscodeau mereu marea; pe 
Retvizan licăreau când şi când luminiţe; Otvajnâi stătea cu 
toate luminile stinse. Serioghin şi Denisenko îşi făceau de 
lucru spărgând gheaţa de pe punte. Totul părea calm şi 
paşnic. Deodată, razele proiectoarelor începură să se agite 
şi, într-o clipă, se înmănuncheară într-un singur punct, 
prinzând în lumini un vapor mare ce se furişa dinspre 
Liaoteşan, de-a lungul coastei. O lovitură de tun bubui pe 
Tigrovka, urmată de alta; după Tigrovka, tună Elektriceski 


Utios şi, în sfârşit, covârşind toate celelalte zgomote, 
mugiră piesele de doisprezece țoli de pe Retvizan. 

— Echipaj, la posturile de luptă! răcni Akinfiev. 

O clipă mai târziu, lurasovski se urcă sprinten pe puntea 
de comandă, încheindu-şi din fugă mantaua, iar matrozii 
alergară spre tunuri şi spre tuburile lans-torpile. 

De pe Otvajnâi se transmiteau semnale luminoase. 

— Atacaţi brulotul! transmitea semnalizatorul. 

— Am înţeles, atacați brulotul! repetă Ilurasovski. Ridicaţi 
ancorele! Toate tunurile şi tuburile lans-torpile, gata de 
tragere! 

Lanţurile ancorelor zornăiau; luminiţe slabe licăreau lângă 
tunuri. Maleev se repezi la piesa de şaptezeci şi cinci 
milimetri de la prova. Akinfiev cobori la tuburile lans- 
torpile, de pe care se şi ridicau prelatele. 

— Cu viteza maximă, înainte! ordonă comandantul secţiei 
maşinilor. 'Torpilorul zvâcni şi, luând viteză, porni spre 
brander. 

În timpul acesta, pe toată coasta fulgerau tunurile. 
Loviturile pieselor grele se rostogoleau într-un vuiet 
neîntrerupt. După cel dintâi brulot se iviră încă trei. Veneau 
cu toată viteza spre canal. 

De pe Zolotaia ţâşniră două rachete, revărsând o lumină 
vie asupra mării. Bateriile încetară imediat focul. Acum, 
numai Straşnâi, cufundându-se până la punte în talazurile 
îngheţate, gonea vijelios către brulotul din capul şirului 
inamic, împroşcându-l din mers cu obuze. 

— Prova, gata de lansare! comandă lurasovski servanţilor 
de la tuburile lans-torpile. 

Akinfiev încremeni în aşteptarea comenzii „foc”. În clipa 
aceea, brulotul deschise asupra torpilorului un foc bine 
susţinut cu tunuri de calibru mic, cu tragere rapidă, şi cu 
mitralierele. Mai multe proiectile trecură vâjâind pe 
deasupra lui Straşnâi, şi de ambele părţi ale torpilorului 
ţâşniră trombe de apă. 


— Foc! răsună, în sfârşit, comanda. Licări o flacără mică, 
roşiatică, torpila lunecă pe apă şi se îndreptă iute spre 
brulot. 

— Cârma banda stânga! Pupă, gata de lansat! 

Torpilorul se înclină puternic spre dreapta, întorcând pupa 
spre inamic. 

După câteva clipe, jerba de foc a exploziei ţâşni spre cer la 
bordul brulotului, urmată de o detunătură grea, şi vaporul 
se aplecă îndată spre tribord. 

— Ura! izbucni în răcnete de bucurie, un cor de glasuri pe 
torpilor. Cu tot gerul năprasnic, matrozii îşi strigau veseli 
unii altora în întuneric. 

Brulotul torpilat se cufundă repede cu prova în valuri. La 
lumina proiectorului, se vedea cum de la bordul brulotului 
erau lăsate repede bărcile de salvare. 

— Asupra bărcilor, foc! comandă lurasovski, şi în aceeaşi 
clipă tunul de la pupa bubui. Bărcile căutau să se 
îndepărteze cât mai iute de vasul ce se scufunda; valurile 
furioase le răsturnau însă, una după alta. Dispărând în nori 
de abur, brulotul se şi scufundase pe jumătate; totuşi, pe 
puntea lui, oamenii forfoteau încă, trăgând cu puştile 
asupra torpilorului. O barcă izbuti să scape şi se mistui în 
întuneric, pe mare. 

— Torpilor inamic, în prova babord! răcni deodată 
semnalizatorul, şi în aceeaşi clipă, din beznă apăru o 
siluetă, întunecată aproape; în acelaşi timp, câteva limbi de 
flăcări fulgerară pe torpilorul japonez. Bubui o salvă de 
tunuri. Trombe de apă începură să joace din nou o horă 
infernală de jur împrejurul lui Straşnâi. 

— Alte două în babord, la traversul nostru! strigă 
Serioghin. 

Bubuituri surde cutremurară iarăşi marea şi cerul. 
Akinfiev îşi aruncă încă o dată privirile spre Port-Arthur şi 
se miră ce departe rămăseseră bateriile de coastă. 

„Ne-am curăţat!” îl fulgeră un gând, dar la o nouă 
comandă a lui lurasovski, torpilorul schimbă brusc direcţia, 


făcând calea întoarsă. Mistuit în bezna nopţii, japonezii îl 
pierdură repede din vedere. 

O nouă rachetă ţâşni spre cer de pe Zolotaia. La lumina ei, 
bateriile observară torpilorul rusesc şi, crezând că e inamic, 
deschiseră imediat focul asupra lui. 

— Faceţi semnalele de recunoaştere! comandă lurasovski. 

— Să ştii că iar ne pomenim ciuruiţi! mormăiau matrozii, 
privind cu teamă trombele de apă stârnite de obuze. 

— Serioghin, diavol zbanghiu, ocăra botsmanul, lansează 
semnalul! lute, că acu ne ducem la fund! 

Străduindu-se să scape de obuze, torpilorul gonea cu toată 
viteza şi, navigând mereu în zig-zaguri, se îndreptă spre 
Retvizan. 

Chiar aproape de Arthur, Straşnăi trimise din goană la 
fund o barcă a unui brulot eşuat cu prova în mâl. Se auzeau 
strigătele oamenilor care cereau ajutor. 

— Aha, japonezilor nu le place să facă baie în apă rece! se 
bucurau matrozii, cu răutate. 

— Păi, cu toate că n-am făcut baie şi noi suntem uzi 
leoarcă întocmai ca şi ei, de ne clănţăne dinţii în gură, 
răspunse Denisenko. 

— Să-i luăm pe bord? îl întrebă Maleev pe comandant. 

— Să-i ia dracu! zvârli scurt lurasovski. 

Straşnâi se întoarse curând la postul lui. Spre dreapta şi 
spre stânga, la poalele colinei Zolotaia şi lângă Tigrovâi 
Hvost, ardeau bruloţii eşuaţi la mal. Răbufnind din 
măruntaiele lor, pălălăile roşietice scoteau din beznă 
canalul îngust de trecere spre Arthur şi țărmurile 
înzăpezite; tăciuni aprinşi ţâşneau în sus şi cădeau în apă, 
sfârâind. Mai multe nave auxiliare din port forfoteau pe 
lângă bruloţi, încercând să stingă incendiile cu pompele lor. 

— N-ar strica să ne îndepărtăm de ele, spuse Maleev, 
arătând spre bruloţi; te pomeneşti că sar în aer şi ne lovesc 
şi pe noi. 

— Să ştii că ai dreptate, răspunse lurasovski. Ia să tragem 
mai aproape de Elektriceski Utios. 


După ce Straşnâi ancoră, echipajul fu lăsat liber. Îngheţaţi, 
dârdâind de frig, matrozii se grăbiră să coboare în 
cazarmă. 

— Să se distribuie fiecărui marinar câte o ceaşcă de 
vodcă! ordonă lurasovski botsmanului. Oamenii de cart să 
fie schimbaţi şi să se primenească cu rufe uscate. 

— Tu, Andriuşa, mai ai un ceas de cart. la du-te şitu de te 
primeneşte; cred că eşti ud leoarcă, propuse Maleev. 

După cinci minute, Akinfiev, în haine uscate, păşea din nou 
de colo-colo pe punte. 

În cele dintâi clipe, emoţiile prin care trecuse îl făceau să 
nu bage de seamă nici chiar frigul, atât de adânc se gândea 
la cele petrecute. Bubuiturile, exploziile, şuierul obuzelor, 
torpilorul zburând ca vântul, strigătele celor ce piereau în 
valuri, toate i se perindau prin minte, alcătuind o imagine 
vie a luptei. Un şir întreg de amănunte care scăpaseră 
conştiinţei, îi înviau acum în amintire. Vedea, ba făptura 
caraghios încovoiată a lui Maleev, aşa cum arăta la lumina 
revărsată de rachetă, scăldat de valurile ce se năpusteau 
peste bord, ba gura larg căscată a lui lurasovski, în timp ce 
dădea ordine, silindu-se să fie auzit în ciuda bubuiturilor. 
Gândurile lui zburară spre îndepărtatul Kronstadt, unde 
locuiau ai lui. Îl vedea aievea pe tatăl lui, medicul şef al 
spitalului marinei, înalt, adus de spate, chel, cu ochelari de 
aur pe nas. Îşi aminti cât se împotrivise dorinţei lui de a se 
înscrie la şcoala navală. 

— Marinarii sunt oameni fluşturatici! spunea el. Rareori 
dai de unul care să se distingă prin inteligenţă şi cultură. 
Goma şi periuţa, aceştia sunt caii lor de bătaie preferaţi. De 
la ei n-ai să înveţi nimic, ba chiar poţi ajunge un om sec, 
golit de conţinut. Şi apoi, cariera de ofiţer de marină este 
aproape ereditară în Rusia. Cei mai mulţi ofiţeri au bunici, 
taţi, fii, cu toţii marinari. Aceştia au legături, cunoştinţe, 
într-un cuvânt au cariera asigurată. Dar noi, eu, tu, ce 
avem? Bunicul meu a fost preot; tata, învăţător de ţară, iar 


eu - medic. Precum vezi, niciunul n-a fost marinar. Nu e de 
nasul nostru să intrăm în cârd cu boierii de viţă veche! 

Andriuşa nu dăduse însă ascultare poveţelor tatălui său. 

„Chiar mâine, am să le scriu despre toate acestea”, îşi zise 
în sinea lui. 

După ce fu schimbat din cart, Akinfiev se dezbrăcă la 
repezeală şi adormi îndată ce se trânti pe pat. 

Îl trezi zornăitul lanţului ancorei care se fundarisea şi 
înţelese că Straşnâi intrase în golf. 

Maleev deschise uşa cabinei şi-i spulberă cu totul vraja 
somnului. 

— Makarov a sosit la Arthur azi dimineaţă. Acum e în port. 
Inspectează navele curând. Stark şi-a şi coborât pavilionul 
de pe Petropavlovsk. 

— Ura! În sfârşit, avem şi noi un amiral adevărat! strigă 
bucuros Akinfiev şi se grăbi să se îmbrace. 

Capitolul VII 

Amiralul Makarov se duse de la gară de-a dreptul în 
docuri, ca să inspecteze mersul lucrărilor de reparare a 
navelor torpilate. Niciuna dintre notabilităţile locale nu se 
aştepta ca noul comandant al flotei să inspecteze atât de 
repede docurile, şi Makarov se putu convinge personal de 
ritmul lent în care se executau reparaţiile. Însoţit de 
viceamiralul Uhtomski, de amiralul Greve, comandantul 
portului, şi de aghiotantul Dukelski, intră în primul rând în 
ateliere. Muncitorii se uitau curioşi la amiralul bărbos, cu 
ochi blajini. 

— Bună ziua, fraţilor! îi salută Makarov, cu glas catifelat de 
bas. 

— Să trăiţi! răspunseră muncitorii, învălmăşit, 
descoperindu-se. 

— Ăsta cine dracu o mai fi? întrebă unul. Nu ne ajung 
năpârcile de aici, mai vin şi alţii pe capul nostru! şi aruncă 
spre Makarov o privire întunecată, plină de neîncredere. 

Uitându-se cu luare-aminte la muncitori, Makarov constată 
că mulţi aveau o înfăţişare nesănătoasă, şi începu să le pună 


întrebări: unde locuiesc, cum trăiesc, de unde cumpără de- 
ale gurii, cum sunt plătiţi, câţi dintre ei sunt familişti. La 
început, oamenii răspundeau scurt şi în silă la întrebările 
lui; mai apoi răspunsurile deveniră din ce în ce mai 
amănunțite şi mai vioaie. Află că pe lângă localnicii care se 
statorniciseră mai de mult în Port-Arthur şi se obişnuiseră 
cu viaţa de acolo, în docuri lucrau încă aproape o mie de 
oameni sosiți de curând, fiind angajaţi de Departamentul 
Marinei. Acolo li se făgăduise marea cu sarea, dar ajungând 
la Arthur dăduseră de condiţii grele de viaţă. Cei mai mulţi 
n-aveau locuinţe şi se adăposteau prin fanze chinezeşti 
neîncălzite, hrănindu-se la nimereală, unde şi cu ce puteau. 

Pe măsură ce oamenii îşi spuneau păsul, amiralul se 
întuneca tot mai mult şi, în cele din urmă, începu să 
pufnească mânios şi să zvâcnească din umărul drept. 

— Să se repartizeze imediat, pentru cazarea muncitorilor, 
una din cazărmile marinei din preajma docurilor; angajaţii 
să fie trecuţi în subzistenţa marinei! ordonă Makarov. 

O larmă de încuviinţare străbătu mulţimea; unii, destul de 
numeroşi, zâmbeau satisfăcuţi, mulţumindu-i amiralului. 

— Să ţineţi însă minte şi condiţiile mele: fiecare să 
muncească cât patru, pentru ca toate navele să fie gata în 
cel mai scurt timp! le spuse Makarov muncitorilor. 

— Fiţi fără grijă, excelenţă, o să ne străduim din răsputeri, 
îl asigurară aceştia. 

— Excelenţa voastră, domnule amiral, şi de baie avem 
nevoie, că ne mănâncă puricii şi păduchii. În oraş n-ai cum 
să găseşti o baie ca lumea. 

— Aveţi dreptate! încuviinţă amiralul. Pentru rus viaţa nu e 
viaţă fără baie! Se aprobă ca angajaţii să folosească baia 
corpului de marină în aceleaşi condițiuni ca şi matrozii. 

— Mai e şi infirmeria. Se îmbolnăveşte omul şi n-are unde 
să se doftoricească. 

— Aprob să fiţi îngrijiţi la infirmeria corpului de marină. 
Altceva? Locotenent Dukelski, te rog să urmăreşti 


executarea dispoziţiilor mele, îi ordonă Makarov ofițerului 
adjutant. 

— Guvernatorul general consideră de nedorit o apropiere 
între muncitori şi matrozi, şi nu prea e probabil să fie de 
acord cu ultima dispoziţie a excelenţei voastre, îi atrase 
atenţia lui Makarov amiralul Greve, comandantul militar al 
portului, când ieşiră din ateliere. 

— "Tot n-aveţi cum să evitaţi această apropiere, de vreme 
ce muncesc în comun la repararea navelor. Chestiunea 
aceasta o voi tranşa personal cu Alexeev. 

— Am înţeles! răspunse Greve. 

Makarov se îndreptă apoi spre cuirasatul 'Ţesarevici, 
acostat la chei. Echipajul navei era aliniat pe puntea de la 
prova. La scară, amiralul fu întâmpinat de căpitanul de 
rangul întâi Grigorovici, comandantul navei. În clipa când 
Makarov păşi pe puntea vasului, fanfara intonă onorul la 
amiral, iar matrozii prezentară armele. După ce trecu în 
revistă echipajul, Makarov îl salută cu glas tare. 

Chiar în ochii mai mult decât exigenţi ai acestui bătrân 
marinar, matrozii aveau o înfăţişare falnică, cu uniformele 
lor, impecabil ajustate, cu cizmele făcute lună şi beretele 
puse voiniceşte pe-o ureche. Arătau sănătoşi, bine hrăniţi, 
uimitor de rumeni în obraz. 

Încruntat în primele clipe, Makarov se însenină deodată; 
simţul său de bătrân marinar îi spunea că matrozii de pe 
navă nu trăiau rău. Nu degeaba Grigorovici era vestit în 
toată escadra pentru aptitudinile sale de bun gospodar, 
fiind socotit totodată şi unul dintre cei mai buni 
comandanții. 

După ce trecu în revistă echipajul, Makarov ordonă să se 
dea liber de la front şi spuse că doreşte să cerceteze 
avariile navei. Inginerul Kuteinikov, şeful şantierului naval, 
care se grăbise să sosească, începu un lung raport asupra 
lucrărilor executate, dar amiralul îi curmă vorba 
întrebându-l: 

— Când terminaţi reparaţiile? 


— 'Ţesarevici va fi gata la sfârşitul lui aprilie; Pallada pe la 
mijlocul lui aprilie, iar Retvizan cel puţin după trei luni de la 
montarea chesoanelor de salvare. 

— Nu pot să aştept atât! 'Ţesarevici şi Pallada trebuie să fie 
gata până la 1 aprilie, iar Retvizan, la 10. Domnule 
Kuteinikov, eşti dator să asiguri prin toate mijloacele 
posibile executarea ordinului meu, rosti Makarov, stăruitor. 

— Îngăduiţi să se sune masa? întrebă Grigorovici. 

— Da. Însă proba de mâncare o voi lua din marmitele 
matrozilor, îl preveni Makarov. 

Nu intră în careu, ci îi adună pe ofiţeri sus, lângă puntea 
de comandă, şi începu să le vorbească: 

— Domnilor, sunteţi datori, înainte de toate, să vă ridicaţi 
personal spiritul combativ, după care să-l insuflaţi şi 
matrozilor dumneavoastră. Ţineţi minte poveţele lui 
Kornilov57 şi ale lui Nahimov58; atacați inamicul, oriunde 
daţi de el, fără să ţineţi cont de forţa lui numerică. Desigur, 
nu numai elanul hotărăşte totul; trebuie să vă însuşiţi 
tehnica războiului, dar, înainte de toate, să ţineţi minte: 
japonezul în carne şi oase, nu e atât de grozav cum pare! 
Aveţi credinţă în victoria noastră, pătrundeţi-vă de ea, 
insuflaţi-o matrozilor dumneavoastră. Matrozii noştri sunt 
în stare de minuni dacă au în fruntea lor adevăraţi 
comandanţi. 

— Deocamdată, ei fac minuni doar prin cârciumile din 
Port-Arthur! observă un locotenent. 

— Vinovaţi de aceasta sunt, înaintea tuturor, domnii ofiţeri, 
care n-au ştiut să-şi instruiască matrozii după cum se 
cuvine. De la ofiţeri, voi cere să fie o pildă vie pentru 
matrozi şi nu voi avea consideraţie decât pentru acei care 
se vor dovedi la înălţimea acestei misiuni. N-am nevoie de 
înfumuraţi şi de cei certaţi cu munca! 

Makarov îi lăsă liberi pe ofiţeri şi se duse pe puntea 
principală, unde luau masa matrozii. Amiralul se aşeză 
lângă o marmită şi cerând o lingură gustă din ciorbă şi din 
păsat. Prânzul era vrednic de toată lauda. De altfel, 


îndeobşte oamenii de pe '[esarevici erau hrăniţi mai bine 
decât pe celelalte nave ale escadrei. 

— Întotdeauna e mâncarea atât de bună? întrebă Makarov. 

— Excelenţa voastră, n-avem de ce să fim nemulţumiţi de 
mâncare. Dar ni s-a urât să stăm mereu în port, asta e, 
răspunse un matroz. Numai două zile am avut noroc să 
tragem asupra japonezilor, şi de atunci stăm mereu la 
reparat. 

— la spune, v-aţi cam speriat atunci, nu? glumi Makarov. 
De-aia, acum, nici nu mai îndrăzniţi să scoateţi nasul 
dincolo de docuri? 

— Ei, asta-i adevărat: la început, când ne-a izbit sub pupa, 
la miezul nopţii, ne-am speriat, p-ormă ne-am venit în fire şi 
am sărit să astupăm spărtura cu paietele de tendă! 
răspunseră matrozii, câtuşi de puţin stingheriţi. Acum am 
rămas datori stârpiturilor de japonezi, şi trebuie să le-o 
plătim cât mai repede, cu vârf şi îndesat. 

— Vedeţi să nu-i cruţaţi. Peste o lună, Ţesarevici trebuie să 
iasă în mare. E necesar să se muncească mult şi cu tragere 
de inimă. În voi îmi pun toată nădejdea, băieţi, încheie 
Makarov. 

— Ne-om strădui, excelenţă! îi răspunseră matrozii. 

De îndată ce Makarov se îndepărtă, toţi matrozii se 
înghesuiră în jurul acelora care stătuseră cu el de vorbă, 
copleşindu-i de întrebări. 

— Se cunoaşte că a ieşit dintre matrozi, observă 
subofiţerul cu aprovizionarea. 

— Nu-mi vine să cred pentru nimic în lume că poţi să 
ajungi din matroz, amiral, se îndoi unul dintre comendori. 

— Da, nu se prea obişnuieşte. Aţi văzut ce bun e cu 
matrozii? Nu-i fudul, ca Stark. Pe acela nu-l auzi vorbind ca 
oamenii - tot trăsneşte şi bufneşte. 

— Ce mândreţe de barbă are! Şi ce arătos e, îşi spuneau 
părerile oamenii. Sprâncenele i-s stufoase, dar ochii blânzi, 
ca de copil. Cu toate că umblă posomorât, se vede că e om 
bun, că n-ar tăbări tam-nesam pe capul matrozilor. 


Inspectând Pallada, Makarov se aprinse îndată când văzu 
murdăria şi neorânduiala de pe navă. 

Scări fărâmate, balustrade turtite, bucăţi de parâme de 
sârmă, garline de cânepă, toate zăcând în dezordine pe 
punte. În zadar arătă căpitanul de rangul 1 Kosovici, 
comandantul Palladei, că e cu neputinţă să se întreţină 
curăţenia pe navă, fiind în curs lucrările de reparaţie. 

— Vă acord un termen de trei zile ca să puneţi totul în 
ordine. Locotenent Dukelski, notează. Voi controla personal 
executarea acestui ordin! rosti amiralul cu severitate. 

Faţă de matrozii fercheşi de pe '[esarevici, cei din 
echipajul Palladei păreau nişte nespălaţi. 

— Nu e de mirare că la 26 ianuarie matrozii Palladei au 
pierdut atâta timp cu aşezarea paietelor de tendă şi n-au 
izbutit vreme îndelungată să ajungă la țărm! observă cu 
asprime Makarov. 

— În clipa aceea nici nu mă aflam pe crucişător din motive 
de boală! bâigui Kosovici. 

— Şi totuşi, dumneavoastră sunteţi vinovat căci n-aţi ştiut 
să vă instruiți din timp matrozii asupra unui lucru atât de 
necesar în luptă ca manevra paietelor. 

De pe Pallada, Makarov plecă de-a dreptul spre Retvizan. 
Sub prova acestuia se şi montaseră chesoanele de salvare; 
pomparea apei din compartimentele inundate era în curs. 
Cuirasatul trebuia să fie repus din clipă în clipă pe linia de 
plutire şi să se urnească de pe bancul pe care eşuase. 

De îndată ce oamenii de pe Retvizan îl zăriră, echipajul se 
alinie într-o clipă, iar muncitorii se adunară pe puntea de la 
pupa. 

La scara de onoare, Makarov fu întâmpinat de căpitanul 
de rangul | Şensnovici, comandantul cuirasatului. 

Makarov, care, între timp, se potolise după atâtea 
admonestări făcute celor de pe Pallada, ascultă cu o vădită 
satisfacţie raportul care garanta apropiata ranfluare a 
navei. 


Şensnovici nu uită să pomenească despre truda depusă de 
el şi de echipaj, pentru salvarea navei. 

— A fost o muncă istovitoare, excelenţă. S-a lucrat zi şi 
noapte, fără răgaz. Ziua se continuau reparaţiile indiferent 
de starea timpului. De trei ori au fost sfărâmate chesoanele 
de valuri şi a trebuit să luăm totul de la capăt. Noaptea, sau 
mai bine zis, îndată ce se înnopta, torpiloarele japoneze 
începeau să dea târcoale prin radă. Am respins şi câte zece 
atacuri cu torpile, într-o singură noapte. Conduita 
întregului echipaj, şi îndeosebi a domnilor ofiţeri, a fost mai 
presus de orice laudă! Cu permisiunea excelenţei voastre, 
voi înainta la statul-major propuneri pentru decorarea 
ofiţerilor şi a gradelor inferioare. 

— Mai întâi intraţi în port; pe urmă, vom vorbi şi despre 
decoraţii, i-o reteză amiralul. 

După aceea trecu în revistă echipajul. 

— Vă mulţumesc pentru felul cum vă faceţi datoria! le 
strigă matrozilor. 

— Slujim voioşi! 

— Vouă v-a fost scris să înfruntaţi cea dintâi lovitură a 
inamicului şi să treceţi prin toate primejdiile războiului, 
întrucât v-aţi aflat chiar la intrarea în radă, urmă Makarov. 
Cu ajutorul lui Dumnezeu, mâine, poimâine veţi intra în 
port, şi acolo, în linişte, veţi lecui pe de-a-ntregul rănile 
cuirasatului vostru. Cu cât mai repede va reintra Retvizan 
în acţiune, cu atât mai curând îi vom birui pe japonezi. Ţin 
de asemenea să-mi exprim recunoştinţa tuturor domnilor 
ofiţeri de pe cuirasat, îşi încheie el cuvântarea. 

Apoi se apropie de muncitori, mulţumindu-le şi lor. Aceştia 
se descoperiră şi-i răspunseră învălmăşit. 

— Când se vor sfârşi lucrările pentru ranfluarea 
cuirasatului, veţi fi răsplătiți cu premii de câte o jumătate 
de leafă lunară; în plus, cei ce s-au distins, vor fi propuşi 
pentru decoraţii! dispuse Makarov. 

— Mulţumim frumos; mulţumim, excelența voastră, 
domnule amiral! răspunse zgomotos mulţimea. 


Dorind să vadă avariile navei, amiralul cobori sub punte, 
se strecură prin pădurea de proptele de lemn şi ajunse 
până la compartimentele din care se pompa apă, 
cercetându-le la lumina lanternei de buzunar. Murdar, 
obosit, se întoarse pe punte, urmat de ofiţerii istoviţi care-l 
însoţiseră. 

— Şi acum, excelenţă, după atâta osteneală nu strică o 
gustare! propuse foarte oportun Şensnovici. 

— Mulţumesc, nu refuz, răspunse Makarov fără ceremonii. 

La dejun, amiralul conversă însufleţit cu ofiţerii: 

— Aţi avut noroc: aţi căpătat o bogată experienţă tactică 
chiar în prima lună de război. 

— Da, desigur, o bogată experienţă, consimţi Şensnovici cu 
aer diplomatic. Nu cred însă că ar fi de dorit să ne-o 
însuşim şi mai departe. Acum avem nevoie de un răgaz, în 
port. 

— Numai să nu cădeţi în mreaja oraşului. Pot părăsi în 
acelaşi timp nava cel mult zece la sută din ofiţeri, iar 
matrozii, doar în zilele de sărbătorii. Am auzit că în Arthur 
s-a cam statornicit un obicei: aproape toţi ofiţerii, cu 
excepţia celor de cart coboară la uscat în fiecare zi. Mai 
mult chiar: că escadra ar fi ieşit în larg cu efectivul 
necomplet de ofiţeri, ceea ce e cu totul inadmisibil, le atrase 
atenţia Makarov. 

Feţele multora dintre ofiţeri se cam lungiseră. 

— Excelentă, pe ce navă veţi binevoi să vă arboraţi 
pavilionul? se informă Şensnovici. 

— Statul-maior va trebui să rămână pe Petropavlovsk, iar 
eu personal am să mă instalez pe unul din crucişătoarele: 
Askold, Diana sau Baian. 

— Nu prea cred că ar fi practic în timpul unei bătălii, 
obiectă Şensnovici; pe deasupra cuirasatele oferă mai 
multă siguranţă. 

— Cuirasatul e greoi, nu prea e mobil, cu el nu te poţi 
deplasa oriunde. E o veche prejudecată că locul amiralului 
să fie întotdeauna pe nava cea mai bine protejată. 


Crucişătoarele prezintă o serie de avantaje: cu ele te poţi 
duce în recunoaştere, poţi inspecta toată escadra; ele îţi 
oferă viteză, supleţe în manevrare şi sunt comode. De aceea 
în timpul luptei, cu crucişătorul ajungi mai iute acolo unde e 
nevoie şi vezi tot ce trebuie. 

Ofițerii îl ascultau cu atenţie. Observațiile lui dărâmau 
vechile tradiţii încetăţenite în flotă. 

Şensnovici ridică paharul pentru noul comandant. Toţi îl 
susţinură într-un glas şi se apropiară, pe rând, de el; 
ciocnind amabil cu ofiţerii, amiralul îl rugă pe Şensnovici să- 
i spună numele fiecăruia. 

Apoi ridică şi el paharul în cinstea ofiţerilor şi 
comandantului navei, după care îşi luă rămas bun, se 
îmbarcă la bordul torpilorului Straşnâi, chemat să acosteze 
lângă Retvizan şi trecu în revistă escadra aflată la ancoră. 
În ţinută de mare gală, lurasovski stătea pe puntea de 
comandă, împreună cu amiralul şi cu Dukelski. Andriuşa 
Akinfiev nu-şi lua ochii de la Makarov. Mişcându-se sprinteni 
pe punte, matrozii se uitau curioşi, de departe, la noul 
amiral comandant. 

— Să trăieşti, Demciuk! rosti Makarov, recunoscându-l pe 
botsmanul cu care făcuse serviciu la bordul navei Ermak. 

— Să trăiţi, excelenţă! răspunse botsmanul calm, cu 
demnitate. 

— Iată că ne-am întâlnit din nou. Deci ai şi ajuns botsman. 
Cum o mai duci? 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, care îmi rabdă păcatele, 
bine; încă nu m-au ronţăit rechinii. 

— Ai cam îmbătrânit şi tu, ţi-au ieşit ghioceii la tâmple. 

— Şi barba excelenţei voastre e acum argintie! 

— Da, trec anii; îmbătrânim cu toţii! 

Aflând că Straşnâi fusese asamblat în Port-Arthur, 
Makarov se interesă îndeaproape de el, cercetând toate 
încăperile. 

— Scump şi prost! îşi rezumă el impresiile, după ce află cât 
costase torpilorul. Amiralitatea noastră rămâne 


credincioasă năravului: mai mult fură decât construieşte. 

Straşnâi se apropia pe rând de navele escadrei. Makarov 
saluta prin megafon matrozii aliniaţi la copastie, 
mulţumindu-le pentru serviciu, şi pornea mai departe. 

În cele din urmă amiralul inspectă crucişătorul Askold. 
Construit în străinătate, acest vas, cu cinci coşuri şi cu 
puntea cuirasată, trecea printre cele mai bune din escadră. 
Comandantul lui era căpitanul de rangul | Gramatcikov, pe 
care amiralul îl cunoştea de pe când era copil. Amiralul îi 
povestise adeseori, pe atunci, despre mare, despre 
marinari, şi aceste povestiri îl îndemnaseră pe înzestratul 
băieţandru să îmbrăţişeze aspra viaţă de marinar. 

Makarov îi răspunse la salut deosebit de călduros şi, după 
ce inspectă toată nava, ordonă să se sune alarma. Matrozii 
îşi ocupară repede posturile după ordinea de bătaie. 
Amiralul trecea de la o piesă la alta şi stătea de vorbă cu 
tunarii. 

— Aşa e că vi s-a urât să tot staţi în port fără treabă? îi 
întrebă pe matrozi. 

— Da, excelența voastră! Ne mănâncă palmele să tragem 
în stârpitura de japonez. 

— Cunoaşteţi noile dispozitive optice, de ochire? îi cercetă 
Makarov. 

— Le cunoaştem, dar n-am avut încă prilejul să le folosim 
în luptă şi abia aşteptăm să le punem cât mai repede la 
încercare. 

— Voi căuta să vă dau acest prilej cât de curând, răspunse 
amiralul, zâmbind în barbă. 

De pe Askold, Makarov se duse pe cuirasatul 
Petropavlovsk unde trecu de asemeni în revistă echipajul şi 
făcu cunoştinţă cu ofiţerii. După aceea se întoarse la Stark, 
care îl aştepta cu nerăbdare în careu. 

Obosit şi înfrigurat după osteneala zilei, Makarov acceptă 
cu plăcere propunerea lui Stark de a lua un ceai cu rom. În 
timp ce acesta era pregătit, cei doi amirali se aşezară în 
fotolii şi începură prin a schimba câteva cuvinte pe teme de 


ordin secundar. Makarov îşi exprimă părerea de rău pentru 
indispoziţia lui Stark şi-i ură grabnică însănătoşire. Stark 
admiră mina splendidă a lui Makarov şi-l asigură că nu 
părea să aibă mai mult de patruzeci şi cinci de ani, deşi 
amiralul împlinise cincizeci şi cinci. Apoi Stark întrebă, cu 
precauţie, ce mai era nou la Petersburg. 

— În prezent noutăţile sunt aşteptate de la Port-Arthur, şi 
nu de la Piter. Acum, toată omenirea e cu ochii îndreptaţi 
spre evenimentele militare din Oceanul Pacific. 

— La noi toate-s vechi: japonezii atacă, iar noi îi 
respingem, replică Stark pe acelaşi ton ca şi interlocutorul 
lui. 

Se servi ceaiul. Makarov bău paharul aproape pe 
nerăsuflate şi mai ceru unul. După ceai, Stark întrebă cu o 
vădită tulburare în glas: 

— Probabil că cei de la Departamentul Marinei mă 
socotesc capul răutăţilor! 

— Se înţelege de la sine, Oskar Viktorovici! Doar sunteţi 
comandant de escadră. Aşa că, fireşte, dumneavoastră 
trebuie să răspundeţi. 

— Nu e drept, Stepan Osipovici; Alexeev m-a legat de 
mâini şi de picioare şi acum se ascunde după mine. 

— De ce l-aţi lăsat să vi se suie în cap? 

— Aş vrea să vă văd în locul meu! N-am avut ce face. 

— Începând de azi voi fi în locul dumneavoastră, dar voi 
proceda altfel. Voi pune imediat chestiunea în mod 
categoric: flota o comand ori eu, ori guvernatorul general. 
În caz de dezacord, cer să fiu rechemat. 

— Dumneavoastră, Stepan Osipovici, aveţi altă situaţie. Aţi 
fost numit comandant de flotă prin rescriptul personal al 
maiestăţii sale împăratul. Pe când eu, în primul rând, nu 
comand flotă, ci doar o escadră şi în al doilea rând am fost 
numit pe căile obişnuite. 

— Dumneavoastră, Oskar Viktorovici, aveţi un caracter 
prea moale. Vă temeţi să nu vă certaţi cu Alexeev şi ela şi 
abuzat de spiritul dumneavoastră concesiv. Cu superiorii 


trebuie să se vorbească respectuos, dar cu fermitate când 
legea este de partea ta. 

— Legea e ca oiştea carului: încotro o întorci, într-acolo 
merge. Mai ales la Alexeev. El e aici şi ţar şi Dumnezeu, taie 
şi spânzură fără să-i pese de nimeni şi de nimic. 

— Alaltăieri, la Mukden, când m-am prezentat cu prilejul 
sosirii mele, mi-a făgăduit tot sprijinul în acţiunile pe care le 
voi întreprinde. 

— Guvernatorul nostru general e un vulpoi viclean! Nici n- 
ai prins de veste când te-a tras pe sfoară! 

— Ei, nu suntem nici noi ageamii, replică Makarov, 
zâmbindu-şi cu şiretenie în barbă. 

În sfârşit, începură să discute despre situaţia escadrei. 
Makarov îşi exprimă nemulţumirea faţă de aspectul 
neîngrijit al unor nave şi de slabă lor pregătire de război. 

— Va fi nevoie de anumite schimbări în cadrele de 
comandă; de altfel, nici Greve nu mi-a plăcut; e cam lasă-mă 
să te las. 

— N-aveţi dreptate, Stepan Osipovici! Comandanții 
navelor escadrei nu sunt necorespunzători. Stark începu 
să-i enumere, făcând şi caracterizări sumare. Makarov îl 
ascultă cu atenţie, declarându-se de acord cu unele 
remarce şi făcând obiecţiuni aspre împotriva altora. 

— Sunteţi prea îngăduitor, Oskar Viktorovici! Trăim 
vremuri de război şi trebuie să fim mult mai exigenţi, 
îndeosebi faţă de ofiţeri. 

— Acest lucru nu este întotdeauna prea comod, mai ales 
faţă de ofiţerii care au rude în sferele înalte, rosti Stark cu 
convingere. 

— În război trebuie să se aibă în vedere aptitudinile 
militare, şi nu relaţiunile personale. 

— Dragă Stepan Osipovici, toate acestea sunt doar în 
teorie; în practică, ia încercaţi să vă atingeţi de vreunul 
dintre aristocrații noştri! Au să stârnească atâta larmă, că 
va răsuna până la Petersburg. De acolo au să-ţi trimită pe 


cap cercetări şi anchete şi până la urmă tu eşti ţapul 
ispăşitor, spuse Stark oftând. 

— N-au decât să stârnească larmă; dacă va fi nevoie, am 
să îndepărtez din escadră orice ofiţer, fie chiar şi superior, 
fără să ţin socoteală de nimeni şi de nimic, declară Makarov 
cu dârzenie. 

— Stepan Osipovici, vă invidiez energia tinerească, şi, să 
nu fie cu supărare, ardoarea de miciman, răspunse Stark, 
cu o notă de ironie în glas... 

— Nu ardoare juvenilă, ci hotărâre matură care, spre 
marea noastră nenorocire lipseşte adeseori multora dintre 
comandanții noştri, replică tăios Makarov ca să nu rămână 
dator. 

În cele din urmă îl rugă să-lpună la curent cu planul de 
operaţii. Stark chemă pe şeful statului major al escadrei şi 
pe comandantul militar al portului, rugându-i pe fiecare să 
facă un raport asupra sferei respective de activitate. 

Makarov se aşeză mai comod în fotoliu şi se înarmă cu 
hârtie şi cu un creion, pregătindu-se să asculte rapoartele 
acestora. 

Şeful de stat-major recent numit, contra-amiralul Molas, 
începu să expună calm, cumpătat, planul iniţial al 
operaţiunilor navale de război. 

— Până acum am considerat că misiunea principală a flotei 
noastre constă în menţinerea supremaţiei ruseşti în Marea 
Galbenă şi în golful Coreei. Dar scoaterea din funcţiune a 
trei vase la Port-Arthur, scufundarea navelor Variag, 
Koreieţ, Boiarin şi Enisei au slăbit capacitatea de luptă a 
escadrei până într-atât, încât suntem nevoiţi să trecem la o 
tactică pur defensivă, renunțând, deocamdată, la visurile de 
supremație pe mare, spuse amiralul, după care relată 
măsurile luate pentru apărarea coastelor Kvantungului şi 
ale Manciuriei de Sud. 

— Dar Coreea? întrebă Makarov. 

— Să ne declarăm mulţumiţi dacă vom reuşi să 
contracarăm o eventuală debarcare japoneză la Kvantung, 


replică Stark. 

Pe măsură ce Makarov îi ascultă, mai întâi pe Molas şi apoi 
pe Greve, se întuneca tot mai mult. Când, în sfârşit, 
rapoartele fură încheiate, el rosti sever: 

— Tot ce am auzit acum, merită a fi numit, ca să le spunem 
lucrurilor pe nume, un plan al înfrângerii flotei ruseşti, nu 
al victoriei. În istoria omenirii, războaiele n-au fost câştigate 
niciodată prin defensivă. 

— Acum nu putem face altceva mai bun! răspunse Stark 
sărind în picioare. Altfel, vom risca să pierdem repede şi 
navele care ne-au mai rămas. 

— Dacă e vorba să păstrăm escadra neatinsă, atunci mai 
simplu ca orice este să stăm la Arthur cu braţele încrucişate 
şi să cedăm japonezilor, fără luptă, stăpânirea totală pe 
mare. 

— Aceasta echivalează cu pierderea războiului, obiectă 
Stark. 

— Păi, tocmai asta spun şi eu, Oskar Viktorovici! încheie 
Makarov, apăsat. Trebuie să se combată cu toată hotărârea 
asemenea stări de spirit. 

— La Arthur se va găsi un larg câmp de aplicare pentru 
planurile dumneavoastră, Stepan Osipovici, răspunse Stark. 

Makarov căâută să pună repede capăt controverselor 
neplăcute, făcând formele pentru a prelua oficial comanda 
escadrei şi se întoarse pe nava Askold, unde urma să-şi 
petreacă noaptea. 

Rămas singur, Stark spuse ordonanţei să-i pregătească 
bagajele fiind gata de plecare. 

— Makarov n-are decât să facă aici pe deşteptul cât o vrea, 
rosti el răspicat şi cu sarcasm. 

Pe navă se sculaseră toţi cu noaptea în cap. Răspândiţi 
prin toate ungherele, matrozii curăţau şi frecau de zor. 
Comandantul secund al crucişătorului, căpitanul de rangul 
II Taşe, însoţit de botsman şi de subofiţeri, alerga de colo- 
colo pe punți. Crucişătorul sclipea de curăţenie, cu punţile 
frecate lună, cu toate piesele de alamă lustruite oglindă. 


Amiralul se urcă pe puntea principală şi răspunse la 
salutul micimanului Râkliţki, ofiţerul de cart. 

— Ai venit demult la Arthur? îl întrebă amiralul. 

— De aproape un an, excelenţă. 

— Cred că vă plictiseaţi aci înainte de război, nu? 

— Nici acum nu e prea multă veselie. Într-o lună de război, 
numai de două ori am participat la luptă, încolo stăm la 
ancoră în rada interioară şi facem umbră pământului 
degeaba. 

— Mai aşteptaţi puţin! N-am de gând să las escadra la 
murat în port, mai cu seamă crucişătoarele. O să ieşim cât 
mai des pe mare să-i hărţuim pe japonezi! 

Încetul cu încetul zorile sure luau locul nopţii. 
Proiectoarele se stingeau unul după altul; conturul munţilor 
se ivea tot mai desluşit prin ceața dimineţii. 

Zgribulindu-se de frig, amiralul cobori de pe punte. 

Lângă cabina sa, îl întâlni pe Dukelski. Proaspăt ras, 
parfumat, cu mustăţile răsucite, locotenentul avea un aer 
de filfizon. Amiralul se încruntă: nu putea suferi filfizonii. 

— Ce veşti plăcute îmi aduci, Gheorghi Vladimirovici? îşi 
întrebă el adjutantul. 

— De pe Petropavlovsk s-au primit de la flag-căpitan 
documentele aduse aseară şi în cursul nopţii: rapoarte de la 
navele de gardă, raportul medicului şef despre numărul 
bolnavilor şi două plicuri cu depeşe secrete, descifrate, de 
la statul-major al guvernatorului general, raportă Dukelski, 
prezentându-i poşta. 

Amiralul desfăcu, înainte de toate, un plic din care căzură 
jos două hârtiuţe acoperite cu scrisul drept, cu linie gotică, 
al lui Molas. Makarov le citi şi se încruntă. 

— Ia te uită! l-au şi dat raportul guvernatorului despre 
dispoziţiile mele de ieri, din port. „Guvernatorul general 
consideră de nedorit un contact strâns între muncitorii 
portuari şi matrozi, inevitabil dacă muncitorii ar locui în 
cazărmile echipajului flotei, domnia-sa consideră de 
asemeni de nedorit trecerea muncitorilor în subzistenţa 


portului, deoarece astfel s-ar da naştere la o comunitate de 
interese între matrozi şi muncitori în ceea ce priveşte 
alimentaţia... Guvernatorul roagă ca, pe viitor, toate 
chestiunile în legătură cu situaţia muncitorilor angajaţi din 
port, să fie în prealabil discutate cu statul său major”, citi 
amiralul. Bine, dar cine răspunde de mersul lucrărilor de 
reparaţii: eu, ori statul-major al guvernatorului? Dacă 
răspund eu, atunci lăsaţi-mă să iau măsurile pe care le 
găsesc necesare! spuse Makarov, răstindu-se la Dukelski, ca 
şi cum dispoziţia venea de la acesta şi nu de la guvernatorul 
general. Aha, iată alta şi mai şi: „Directiva statului-major al 
forţelor navale, câtre comandantul flotei din Oceanul 
Pacific. Se interzice categoric a se angaja lupta cu forţele 
principale ale inamicului înainte de reintrarea în serviciu a 
navelor avariate la 26 ianuarie. Totodată este indicat ca 
japonezii să fie hărţuiţi necontenit prin acţiuni nocturne, 
executate de torpiloare şi crucişătoare uşoare”. Mi se dau 
directive de la zece mii de verste, din Piter! Să râzi şi alta 
nu, dacă n-ar fi tragic! Deci, să mă ascund de japonezi în 
port, în loc să lupt, nu?! Ce incursiuni poţi face cu 
torpiloarele, când noi avem cu chiu cu vai douăzeci, iar 
japonezii peste o sută... 

— Excelenţă, permiteţi să raportez, îl întrerupse Dukelski. 
Pe timpul amiralului Stark, comanda flotei era deţinută 
efectiv de guvernatorul general. La rândul său, el primea 
directive din Petersburg. 

— Eu nu sunt Stark şi am intenţia să deţin singur comanda 
flotei. Să se afle cine a comunicat dispoziţiile date de mine 
în port. 

— Amiralul Greve, comandantul militar al portului. 

— De unde ştii? 

— Îl privesc personal. 

— Dacă-i aşa, atunci va trebui să fie înlăturat, şi fără 
întârziere. 

— Chiar amiralul Alexeev a stabilit această rânduială în 
ajunul plecării sale din Arthur, la 28 ianuarie. 


— Cum, comandantul oricărei nave poate să aibă legătura 
cu statul-major al guvernatorului peste capul meu? Chiar 
azi să se redacteze un ordin: „În conformitate cu 
articolele... cutare şi cu tare... din Codul militar naval, sunt 
interzise orice fel de raporturi de serviciu cu statul-major al 
guvernatorului general, fără ştirea comandantului flotei.” 
Trimite o copie după ordin la statul-major al guvernatorului 
general. 

— Toate exemplarele acestui ordin vor ajunge acolo, 
observă Dukelski zâmbind, fără să ne îngrijim noi de acest 
lucru. Acum, excelenţă, urmează ceremonialul ridicării 
pavilionului. 

După ce primi raportul de la comandantul crucişătorului, 
amiralul, renunțând la micul dejun, plecă spre 
Petropavlovsk. În timp ce se îndrepta cu şalupa într-acolo, 
îşi aduse deodată aminte de comandanții de arme de la 
uscat: 

— Scriu şi ei guvernatorului general despre activitatea 
flotei? îl întrebă el pe Dukelski. 

— Da, scriu, şi adeseori ne ponegresc. 

— Trebuie să se pună capăt acestei stări de lucruri. la 
legătura cu comandantul fortăreței... cum îi zice...? 

— Generalul Stessel. 

— Da, ia legătura cu el; întreabă-l dacă este dispus să ne 
primească, pe mine, pe Molas şi pe dumneata, în vizită 
oficială, azi, în jurul orelor două. Ar fi de dorit să fie de faţă 
şi toţi comandanții din trupele de uscat. 

— Am înţeles, excelenţă! 

— Azi, sau mâine, trebuie să sosească la Arthur colonelul 
Agapeev, şeful biroului de operaţii din statul meu major. El 
va avea ca sarcină specială ţinerea legăturii cu 
comandamentul fortăreței. Deocamdată, ia, te rog, 
dumneata contact cu ei. 

Urcând la bordul crucişătorului Petropavlovsk, Makarov 
salută echipajul adunat la front şi se îndreptă imediat spre 
statul-major, la Molas. 


Rămânând între patru ochi cu acesta, Makarov îşi 
exprimă, contrariat, revolta faţă de starea de lucruri din 
Arthur şi din escadră. După ce amiralul îşi vărsă tot focul, 
Molas, calm, ponderat, începu să explice care era situaţia la 
Arthur. 

— Statul-major al Marinei primeşte informaţii despre 
activitatea guvernatorului general, nu numai prin statul- 
major al acestuia, ci şi prin generalul Stessel, prin 
comandantul fortăreței Vladivostok, ba chiar şi prin ataşaţii 
navali şi militari străini, aflaţi în Manciuria. 

— Nu cumva se informează şi de statul-major al marinei 
japoneze? întrebă Makarov ironic. 

— Ar face-o, dacă japonezii ar fi dispuşi să-i furnizeze 
informaţii, căci ei sunt la curent cu treburile noastre mai 
bine decât Petersburgul. Probabil că Petersburgul se sileşte 
să afle câte ceva şi prin francezi ori prin germani. Statul- 
major al guvernatorului general duce aceeaşi politică faţă 
de noi. El primeşte informaţii de la comandanții tereştri, ba 
chiar şi de la autorităţile civile. 

— Iată ceea ce surpă prestigiul comandanților! Îl informaţi 
şi dumneavoastră pe guvernatorul general despre 
activitatea mea? 

— Încă n-am avut prilejul. 

— Ce spuneţi? Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns. 
Şeful meu de stat-major, mă spionează! 

— Stepan Osipovici! răspunse Molas cu un ton intim. Ca şi 
dumneavoastră, consider acest sistem incorect, dar nu te 
poţi împotrivi unei dispoziţii venite de la Petersburg. Cred 
că noi amândoi, marinari bătrâni, vom izbuti să ne 
înţelegem în această privinţă. Dacă aşa ceva nu vă satisface, 
sunt gata să mă retrag. 

— Nu e vorba de noi, Mihail Pavlovici, adică de mine şi de 
dumneavoastră! E vorba de sistemul acesta de spionaj: 
inferiorul îşi spionează superiorul şi toţi laolaltă se 
spionează unul pe altul. Acesta, după mine, e un lucru 
inadmisibil. Dacă nu inspir încredere, să fiu înlocuit. 


Această chestiune trebuie ridicată efectiv la Alexeev. În 
ceea ce priveşte Petersburgul, n-am de gând să iau prea 
mult în seamă directivele ce vin de acolo. Aici, la faţa 
locului, noi vedem totul şi înţelegem totul mai bine decât la 
Piter. În această privinţă îmi voi menţine cu fermitate linia 
de conduită. le rog să nu fii supărat pe mine, Mihail 
Pavlovici! Uneori când sunt mânios mă cam aprind. Cei doi 
amirali îşi strânseră mâinile. 

— De pe cuirasatul Retvizan se comunică, raportă 
Dukelski intrând, că nava şi-a recapăt flotabilitatea normală 
şi poate fi remorcată în port. Se aşteaptă doar sosirea 
excelenţei voastre. 

— Bun! Mergem îndată! Mihail Pavlovici, nu te osteni, dacă 
te simţi oarecum indispus. Mai bine azi să mergem amândoi 
în vizită la Stessel. 

Când Makarov sosi pe cuirasatul Retvizan, nava se legăna 
uşor pe valuri, ridicată de mareea înaltă. Două remorchere 
din port luaseră remorcile şi erau gata să pornească. 
Echipajul stătea aliniat pe punte, împreună cu fanfara. 
După ce salută echipajul şi-l felicită pentru terminarea cu 
bine a lucrărilor, Makarov ordonă remorcherelor să 
pornească. Clipa sărbătorească sosi. Remorcile se întinseră, 
cuirasatul se desprinse încet de mal şi începu să se întoarcă 
cu prova în direcţia portului. 

Un „ura!” tunător izbucni pe punte. Fanfara intonă imnul. 
Makarov se descoperi şi-şi făcu semnul crucii. Ofițerii şi 
matrozii îi urmară pildă. 

— Excelenţă, aprobaţi să se oficieze o slujbă de mulţumire 
către sfântul Nicolae pentru ranfluarea navei? întrebă 
mieros Şensnovici. 

— N-avem timp de slujbe religioase! Ne-am închinat, şi 
asta-i de ajuns. Să se ia măsuri ca lucrările pentru 
repararea completă a navei să continue chiar azi. 

Cuirasatul plutea încet prin canal spre rada interioară. 
Soldaţi, muncitori, femei şi o mulţime de copii zburdalnici, 


strânşi pe mal, scoteau strigăte de bucurie, fluturându-şi 
căciulile sau băsmăluţele. 

Toată escadra, toate navele din port fuseseră pavoazate în 
cinstea cuirasatului. De pe toate navele i se transmiteau 
repetate semnale de felicitare. Netezindu-şi încetişor barba 
stufoasă, Makarov stătea în fruntea tuturor, pe puntea de 
comandă, înconjurat de ofiţerii navei, privind atent şi 
gânditor escadra din rada interioară şi panorama 
înceţoşată a Arthurului. 

Îndată ce cuirasatul ancoră în port, amiralul cobori de pe 
punte şi se îndreptă spre Petropavlovsk. În drum se opri şi 
la Baian. Viren, care nu se aştepta la vizita amiralului, îl 
întâmpină pe covertă. Comandantul flotei primi raportul, şi 
apoi inspectă tot crucişătorul, cercetând din mers cele mai 
neaşteptate locuri: closetele, bunkărele de cărbuni, 
compartimentele de la prova, oriunde putea să-şi strecoare 
trupul mare, voluminos. Apoi ordonă să se execute un 
exerciţiu de luptă, având ca temă respingerea unui atac cu 
torpile şi alarma de incendiu. 

Tot crucişătorul sclipea de curăţenie; pretutindeni era o 
ordine exemplară; nu în zadar Baian, trecea drept cea mai 
bună navă a escadrei. Totuşi, Makarov se întuneca din ce în 
ce mai mult; nu-i plăcea să vadă matrozii uitându-se prea 
timizi la el când le punea întrebări, ori ofiţeri oare se 
încurcau în răspunsuri. După ce inspecta nava, spre 
surprinderea tuturor, amiralul ceru registrul de pedepse şi 
lista matrozilor sancţionaţi. Cercetându-le, constată că 
aproape jumătate din echipaj figura pe lista celor pedepsiţi. 
Nu erau prea multe sancţiuni disciplinare; în schimb o 
parte însemnată a matrozilor fuseseră trimişi în judecată. 

— Domnule comandant, se pare că aţi exagerat trimițând 
în judecată grade inferioare, vinovate de abateri relativ 
neînsemnate pentru care v-aţi putea mărgini la o simplă 
sancţiune disciplinară. Consider drept o ruşine pentru 
escadră să aibă în compunerea ei un crucişător la care 
jumătate din echipaj a suferit condamnări. 


— Excelenţă, permiteţi să vă raportez, începu Viren cu 
glasul său scârţâit, monoton. Întotdeauna am socotit mai 
justă pedeapsa dată de o instanţă de judecată, întrucât 
acolo părerea mea personală, eventual subiectivă, este 
înlocuită prin opinia unor persoane nepărtinitoare... 

—... şi care consideră că, din moment ce matrozul a fost 
trimis în judecată, însemnează că toate măsurile de 
îndreptare prin sancţiuni disciplinare, în ceea ce-l priveşte, 
s-au arătat fără efect, şi-l condamnă la muncă silnică! îl 
întrerupse Makarov. Aştept de urgenţă de la 
dumneavoastră un raport cu propunerea de anulare a 
pedepselor date matrozilor. Fără să-i mulţumească lui Viren 
pentru primire şi refuzând să participe la dejunul la care 
fusese invitat, amiralul se întoarse pe crucişătorul Askold, 
unde era aşteptat de Molas. 

— Generalul Stessel vă roagă să poftiţi astăzi la orele 
două. Vor fi prezenţi toţi comandanții din fortăreață şi din 
garnizoană, îl anunţă Molas. 

— Perfect! Până atunci, să luăm o gustare! propuse 
Makarov zâmbind. 

La ora două după amiază, în salonul casei lui Stessel se 
adunară toţi generalii din Arthur, invitaţi să ia parte la 
întâlnirea cu Makarov. 

Vera Alexeevna, cu rochie de mătase neagră, strânsă pe 
trupul ei dolofan, cu nelipsitul lucru de mână pe genunchi, 
îmbujorată şi fragedă, în ciuda vârstei, tăifăsuia vesel cu 
Nikitin, care ca întotdeauna se ţinea de comicării. 
Kondratenko, zâmbind abia perceptibil şi Belii, posomorât, 
obosit, trăgeau cu urechea la vorbele schimbate de ei. 
Stessel se plimba prin cameră cu Fok şi-i asculta atent 
sfaturile amicale. 

— Noul amiral trebuie făcut îndată să înţeleagă, că nu 
fortăreaţa există pentru flotă, ci flota trebuie să apere 
Kvantungul şi fortăreaţa. Flota poate fi scufundată, dar 
fortăreaţa rămâne; pe când dacă piere fortăreaţa, piere şi 


flota odată cu ea. lată un lucru pe care marinarii trebuie să 
şi-l bage bine în cap. 

— Ai dreptate ca întotdeauna, Viktor Alexandrovici! E o 
chestiune fundamentală; nu încape discuţie: armata, înainte 
de toate şi după ea flota! 

— Pentru mine, cei mai nesuferiţi oameni sunt toţi 
„cufundarii” aceştia mari şi mici! glăsui Nikitin. 

Soneria din vestibul anunţă sosirea musafirilor aşteptaţi. 
Ordonanţele se repeziră să deschidă. Fok se aşeză în 
fotoliu, iar Stessel rămase în picioare în mijlocul camerei, 
luând o poză cât se poate de impunătoare. 

În prag apăru Vodiaga, care îl întimpinase pe cheu. După 
el intră Makarov, în uniformă de gală, brodată cu fir, cu 
panglica unei înalte decoraţii, cu o mulţime de stele şi alte 
ordine pe piept. În mâna stângă ţinea bicornul şi mănuşile 
albe. Makarov era urmat de Molas şi de Dukelski, amândoi 
de asemeni în mare ţinută. Makarov privi împrejur şi se 
îndreptă întâi spre Vera Alexeevna. Molas făcu prezentările: 

— Stepan Osipovici Makarov, noul comandant al flotei. 
Amiralul sărută mâna Verei Alexeevna. 

— Îmi pare foarte bine de cunoştinţă! răspunse soţia lui 
Stessel cu glas cântător, sărutându-l pe amiral pe frunte. 

După aceea Makarov se apropie de Stessel, care rămăsese 
în mijlocul camerei. Amiralul era oarecum nedumerit de 
stăruința cu care generalul stătea neclintit, fiind departe de 
a ghici că, prin aceasta, Stessel socotea că demonstrează 
întâietatea armatei de uscat faţă de marină. Cele două 
excelenţe se înclinară una în faţa celeilalte, după care 
Stessel prezentă lui Makarov pe toţi cei de faţă. 

Când se sfârşi ceremonia prezentărilor, Makarov luă loc în 
fotoliu, lângă Vera Alexeevna. 

— Aţi călătorit bine, Stepan Osipovici? Ce impresie vă face 
Arthurul nostru? îl întrebă aceasta. 

Amiralul răspunse pe larg, povestind diverse amănunte. Pe 
urmă, Vera Alexeevna ieşi pentru a da dispoziţii şi bărbaţii 
rămaseră între ei. 


— Sper, excelenţă, se adresă Makarov lui Stessel, că astăzi 
vom putea să discutăm, în linii generale, un plan concret de 
apărare a Port-Arthurului şi să stabilim anumite măsuri 
pentru un contact mai strâns între armată şi flotă. Înainte 
de toate, v-aş ruga să mă puneţi la curent cu sistemul de 
apărare al fortăreței pe această coastă, sistem de apărare 
cu care flota este legată cum nu se poate mai strâns. 

— În cazul acesta, excelenţă, poftiţi în cabinetul meu, 
propuse Stessel. 

Generalii şi amiralii îl urmară în cabinet. 

Acolo, Belii îi arătă lui Makarov, pe hartă, dispozitivul 
bateriilor de coastă, raza lor de acţiune, modul de 
cooperare, şi-i explică în ce chip îi putea fi de ajutor flotei 
artileria de coastă. 

Amiralul asculta atent, privind harta cu luare aminte. 

— Ce baterii sunt pe Liaoteşan? întrebă el pe neaşteptate. 

— Acolo n-avem baterii. 

— Atunci cum credeţi că veţi apăra extremitatea de sud a 
peninsulei, de la masivul Belii Volk şi până la baia 
Golubinaia? 

— E o zonă de mică adâncime; navele mari nu se pot 
apropia prea mult de țărm, iar împotriva celor mici, în cazul 
unei încercări de debarcare, planul de operaţiuni prevede 
trimiterea unor detaşamente din garnizoana Port-Arthur, cu 
artilerie de câmp, răspunse Belii. 

— Bateriile de câmp vor fi scoase uşor din funcţiune de 
focul tunurilor grele şi după aceea navele mai mici au 
posibilitatea să se apropie de coastă şi, respingând 
detașamentele de infanterie, să debarce trupe. 

— Coasta este păzită de unităţi din divizia a 7-a de tiraliori, 
interveni Stessel. Aceasta poate fi oricând sprijinită de la 
Arthur. În plus, cred că flota există nu numai pentru a sta la 
adăpostul fortăreței, ci şi pentru a apăra coastele 
Kvantungului împotriva unei eventuale debarcări. De aceea, 
părerea mea e că apărarea porțiunii de sud a peninsulei 
trebuie pusă în sarcina flotei. 


— Aceasta este o problemă extrem de spinoasă şi ea 
trebuie aprofundată la statul meu major. Pentru mine este 
cu totul limpede că Liaoteşanul reprezintă călcâiul lui Ahile, 
în sistemul defensiv de coastă al fortăreței. Cu cât va fi 
lichidată mai repede această stare de lucruri, cu atât mai 
bine! replică Makarov. 

— În prezent construim urgent forturi şi amplasamente de 
baterii pe frontul terestru, interveni Kondratenko. Acestea 
sunt încă în stare embrionară. Cât priveşte Liaoteşanul, pur 
şi simplu n-avem braţe de muncă. 

— Mă voi strădui să vă ajut în ceea ce priveşte apărarea 
lui, făgădui Makarov. 

— Ar fi de dorit totuşi, ca şi noi, artileriştii, să luăm parte 
la aceste lucrări, observă Belii. 

— Se înţelege de la sine! Şi acum, spuneţi-mi, vă rog, prin 
ce mijloace se asigură la dumneavoastră legătura între 
artileria de coastă şi flotă? 

— Cu navele din port, prin telefon şi prin postul de 
semnalizare al flotei de pe colina Zolotaia; cu cele din larg 
nu există decât legătura prin mijloace optice. 

— Prin semnale? Deci aveţi semnalizatori la baterii? 

— O, nu! Noi nu cunoaştem codul de semnale al marinei şi 
nu le înţelegem. Pur şi simplu observăm ce fac navele pe 
mare şi le ajutăm, după posibilităţi. 

— Ştiţi să distingeţi după siluetă navele noastre de cele 
japoneze? La o mare distanţă pot fi confundate. 

— Din păcate, asemenea cazuri s-au întâmplat mai ales în 
timpul nopţii, când am deschis focul asupra navelor noastre 
sau i-am lăsat pe japonezi să treacă. Legătura între artileria 
de coastă şi flotă e slab organizată la noi. 

— Cred că de aceasta trebuie să se îngrijească, înainte de 
toate marinarii, nu fortăreaţa, preciză Stessel. Ajutorul 
bateriilor de coastă este de un interes vital pentru ei, nu 
pentru noi, căci fortăreaţa e în stare să se descurce şi 
singură, fără sprijinul flotei. 


— Luptăm pentru o cauză comună, excelenţă, observă 
Makarov cu răceală; aşadar, tot în comun trebuie să 
chibzuim asupra ei. 

— Exact! Dar până în prezent numai armata s-a străduit să 
întărească sistemul defensiv al Arthurului. Flota a sosit aici, 
găsind totul de-a gata. 

— Doar s-au construit docuri, cazărmi, încercă să 
obiecteze amiralul. 

— Contribuţia marinei la aceste lucrări a fost minimă. 
Docurile şi cazărmile au fost construite de muncitori 
chinezi, nu de matrozi, pe câtă vreme toate forturile şi 
amplasamentele bateriilor din Port-Arthur au fost ridicate 
de mâinile artileriştilor şi ale tiraliorilor. 

— Azi ne-am adunat aici pentru a trasa un plan de 
cooperare între armată şi flotă. În consecinţă, consider 
continuarea disputei inutilă, i-o reteză Makarov. 

În clipa aceea, se deschise uşa; un colonel din Marele stat- 
major intră în cabinet şi-i înmână lui Makarov un plic sigilat. 
— Colonelul Agapeev, şeful biroului de operaţii al statului 
meu major, îl prezentă amiralul. Tocmai domnia sa va fi 

acela care va ţine cea mai strânsă legătură cu 
comandamentul fortăreței. 

Agapeev îi salută pe toţi cei prezenţi şi apropiindu-se de 
Makarov, începu să examineze harta fortăreței. 

— Permiteţi-mi să iau cunoştinţă de conţinutul hârtiilor 
aduse, se scuză Makarov şi desfăcu plicul. După o clipă îşi 
puse pincenez-ul şi, ţinând hârtia departe de ochi, citi în 
auzul tuturor: „După informaţiile transmise de agenţii 
noştri, japonezii intenţionează să efectueze, o dată cu 
debarcarea în curs de la Cemulpo, o încercare de 
debarcare şi în nordul Liaodunului, sau în Manciuria de 
Sud. Statul-major al guvernatorului general vă recomandă 
să fiţi în permanenţă gata pentru a ieşi în larg, în vederea 
unor eventuale operaţiuni împotriva inamicului. Totodată 
însă, veţi evita neapărat angajarea luptei cu toată escadra, 
limitându-vă doar la acţiunile crucişătoarelor şi 


torpiloarelor, îndeosebi noaptea, pentru a ataca navele de 
transport ale inamicului. Cuirasatele şi crucişătoarele 
cuirasate vor avea drept misiune doar acoperirea acestor 
operaţiuni. La apariţia forţelor principale ale inamicului, 
retrageţi imediat escadra sub protecţia bateriilor de 
coastă”. Pe scurt deci: atacă, dar nu angaja lupta! Într-o 
asemenea situaţie, orice s-ar întâmpla, eu voi fi întotdeauna 
răspunzător, nu statul-major al guvernatorului, comentă 
amiralul dispoziţia primită. 

— Propun să se elaboreze în termen de o săptămână, 
maximum zece zile, un plan de operaţiuni combinate, 
propuse Stessel. 

— De acord. Colonelul Agapeev se va ocupa de această 
chestiune. El se va înţelege cu statul-major al excelenţei 
voastre asupra timpului şi modalităţilor de executare a 
acestei lucrări. Şi acum, permiteţi să ne retragem, încheie 
amiralul, ridicându-se. 

Vera Alexeevna, care apăru tocmai în clipa aceea, se 
îndreptă însă repede spre Makarov: 

— Stepan Osipovici, pentru nimic în lume nu vă las să 
plecaţi înainte de a bea o ceaşcă de ceai cu noi! 

Faţă de un asalt atât de impetuos, amiralul cedă şi 
desprinzându-şi stiletul păşi după stăpâna casei. Ceilalţi îi 
urmară. Stessel, Nikitin şi Fok ieşiră ultimii din cabinet. 

— Bine l-ai pus la punct pe noul „cufundar”, Anatoli 
Mihailovici! aprobă Nikitin. Acum, n-o să mai ţină nasul aşa 
de sus: „Noi, marina, suntem totul, iar voi, fortăreaţa, 
NIMIC”. 

În sufragerie, Vera Alexeevna îi pofti pe Makarov şi pe 
Molas să ia loc lângă ea; ceilalţi marinari se aşezară printre 
ofiţerii din trupele de uscat. După ce se rânduiră cu toţii, 
Stessel se ridică cu paharul în mână: 

— E întâia oară în istoria Arthurului rusesc, când asistăm 
la o atât de strânsă cooperare între armata noastră şi 
marină. Izolarea marinei, vrednică de tot regretul, a 
împiedicat până în ultimul timp realizarea unei trainice 


prietenii între noi. Sper că sosirea lui Stepan Osipovici va 
marca o eră nouă în relaţiile noastre şi că, colaborând 
efectiv cu noi, flota va recunoaşte, în sfârşit, că în Rusia, 
armata a fost întotdeauna, este şi va fi reazemul de 
căpetenie al Patriei, pe câtă vreme marina are doar 
menirea să sprijine armata în acţiunile ei. Ridic paharul în 
sănătatea scumpilor noştri oaspeţi marinari. Ura! Toată 
asistenţa se ridică şi ciocni. 

Makarov se ridică spre a răspunde tot printr-un toast: 

— Închin paharul în primul rând în sănătatea amabilei 
noastre gazde Vera Alexeevna care m-a întâmpinat cu atâta 
ospitalitate în Arthur. Să-i dea Dumnezeu numai bine! După 
ce rosti aceste cuvinte, amiralul sărută mâna soţiei 
generalului. Şi acum, beau în cinstea armatei ruseşti care 
stă de strajă la acest hotar îndepărtat, apărând interesele 
marii noastre Patrii. Pentru armată, flota a fost şi va rămâne 
de-a pururi o soră iubitoare, gata oricând să-i sară în ajutor. 
În sănătatea dumneavoastră, domnilor! 

Se înfiripară conversații; curând, Agapeev, care se 
dovedea un interlocutor voios şi spiritual se făcu ascultat de 
ceilalţi. 

— Mă surprinde prostia fără margini a comandamentului 
suprem japonez. După ce ne-au atacat fără declaraţie de 
război, n-au izbutit să profite de avantajul surprizei. Dacă 
nu şi-ar fi ales punctul de debarcare la Cemulpo, ci undeva 
în Kvantung, ori în Liaodun, ar fi tăiat demult linia ferată ce 
duce spre Mukden şi ar fi putut lua Arthurul cu mâinile 
goale. Pe când acum, vor fi siliţi să-şi rupă colții, încercând 
să muşte din el. 

— Mai concret: au repetat greşeala noastră de la Plevna, 
când n-am pornit îndată la asalt şi i-am lăsat lui Osman-paşa 
timpul necesar pentru a ridica o adevărată fortăreață, 
rezumă Kondratenko. 

— Pe mare de asemeni şi-au folosit foarte slab mijloacele 
de luptă, adăugă Makarov. Dacă la 26 ianuarie ar fi aruncat 
asupra noastră nu douăsprezece torpiloare, ci vreo 


cincizeci, rezultatul atacului lor ar fi fost cu mult mai tragic 
pentru noi. 

— Da; tocmai de aceea, la 26 ianuarie, marinarii noştri 
grozav s-au distins, după cum se ştie, îngăduindu-le 
japonezilor să-şi facă de cap, bombăni Nikitin. 

— Numai că marinarii nu au nici o vină, obiectă Agapeev. 
Ei au făcut tot posibilul pentru salvarea navelor, adeseori 
numai cu mijloacele lor şi cu primejdia vieţii. 

— Mă uit la dumneata, domnule colonel, i se adresă 
Nikitin, şi nu mă pot dumiri deloc: eşti ca o vietate amfibie. 
Hm! Ofiţer de marină în Marele stat-major al forţelor 
terestre. Asta n-am mai văzut-o! 

— Colonelul Agapeev care e un reputat profesor la 
Academia militară a fost chemat de mine într-un post de 
mare răspundere din statul meu major, preciză tăios 
Makarov. Prevăzând parcă doleanţele ridicate astăzi în 
privinţa lipsei de legătură între fortăreață şi flotă, am 
înfiinţat pe cât se pare nu tocmai fără rost o secţie 
„amfibie”, aşa cum ai binevoit să te exprimi dumneata. 

Observând că discuţia ia o întorsătură dezagreabilă, Vera 
Alexeevna se ridică de pe scaun. 

— Mult stimate Stepan Osipovici, daţi-mi voie să închin şi 
eu în cinstea dumneavoastră. Sunt foarte bucuroasă de 
cunoştinţa noastră şi-mi permit să vă asigur că în familia 
Stessel veţi fi întotdeauna un oaspete mult dorit. Vă rog să 
ne mai vizitaţi în mod neoficial şi fără ceremonii. Îngăduiţi- 
mi să vă urez succes deplin în activitatea dumneavoastră 
atât de dificilă. Zdrobiţi-i cât mai repede pe japonezi pe 
mare; armata va şti să-i nimicească pe uscat. În sănătatea 
dumneavoastră şi pentru viitoarele victorii ale domniei 
voastre! încheie gazda cu însufleţire. 

Toată asistenţa rosti un „ura!” tumultuos. Vădit mişcat de 
acest toast, Makarov se înclină deosebit de respectuos 
înaintea Verei Alexeevna, care, după o veche datină, îl 
sărută pe frunte în aplauzele tuturor. 


— De azi înainte, înfrăţirea între armată şi flotă e 
pecetluită pe veci, grăi Belii. 

După o vreme, prinzând un moment prielnic, Makarov se 
ridică şi-şi luă rămas bun. 

De îndată ce marinarii plecară, Fok se întoarse spre 
Stessel şi spuse: 

— Makarov pare un om ferm. N-o să ne fie uşor să-i ţinem 
piept. 

— Hotărât, Makarov îmi place, rosti Belii. E un amiral 
priceput. Şi-a încadrat statul-major cu elemente de 
nădejde. Molas e un om serios şi cu vaste cunoştinţe; iar, pe 
de altă parte, Agapeev e o minte remarcabilă. 

— Iar Dukelski, un scandalagiu şi un beţiv, îl întrerupse 
Stessel. Îi cunosc isprăvile din rapoartele poliţaiului-şef. 

— În schimb, seamănă cu Makarov: e prezentabil şi chipeş, 
îi luă apărarea generăleasa. 

— V-au cucerit inima „cufundării”, Vera Alexeevna! suspină 
Nikitin. 

— Totodată, l-au dat gata şi pe Vasili Feodorovici al nostru, 
adăuga Fok maliţios. 

— E adevărat! Vasili Feodorovici, în ultima vreme cam dai 
târcoale marinarilor. Te vede omul mai des pe la statul- 
major al marinei decât pe la mine, îl dojeni Stessel pe Belii. 

— În interes de serviciu, Anatoli Mihailovici; de altfel, 
avem ce învăţa de la marinari. 

— Noi, de la „cufundari”! Tare aş vrea să ştiu ce anume? 
se zburli Nikitin. 

— Regulile de tir ale artileriei navale, semnalele 
marinăreşti, pe scurt, atâtea şi atâtea. 

— Mai bine să înveţe ei regulile şi semnalele noastre, 
replică Stessel dezaprobator. 

— Dar dumneavoastră, Roman Izidorovici, ce părere aveţi 
des pre Makarov? îl întrebă Vera Alexeevna pe 
Kondratenko, care stătuse tăcut aproape tot timpul. 

— Toamna se numără bobocii, răspunse generalul, 
diplomatic. Vom trăi, şi vom vedea. 


Invitaţii începură să se ridice pentru a-şi lua rămas bun. 

Vizita la Stessel îl indispusese vădit pe Makarov care 
tăcuse aproape tot timpul cât ţinuse drumul la întoarcere. 

Se pare, că la Arthur există o atitudine nesănătoasă faţă 
de flotă, observă în cele din urmă amiralul, posomorât. 

— Este caracteristic pentru comandanții tereştri, răspunse 
Molas. Suntem învinuiți de pierderea navelor Variag, 
Koreieţ, Enisei şi Boiarin, precum şi de cele întâmplate la 
26 ianuarie, când, după părerea generalilor, noi n-am luat 
măsurile cuvenite pentru paza escadrei. 

— La această din urmă învinuire mă asociez şi eu. Trebuia 
să se ia încă înainte de izbucnirea ostilităţilor, toate 
măsurile necesare pentru siguranţa escadrei şi în primul 
rând pentru adăpostirea ei în rada interioară. Am prevăzut 
ce avea să se întâmple, am scris despre aceasta, dar n-am 
fost ascultat. Toate acestea denotă lipsa de fermitate a 
comandamentului escadrei. O asemenea situaţie trebuie să 
se curme de îndată. În ceea ce priveşte bârfelile cumetrelor 
din Arthur, fie chiar şi în uniforme de general, nu merită să 
fie luate în seamă. 

— Mă voi strădui să netezesc cât mai repede asperităţile, 
acolo unde există, făgădui Agapeev. 

Odată ajuns pe Petropavlovsk, la statul-major, Makarov citi 
corespondenţa sosită şi apoi se duse să-şi petreacă noaptea 
pe Askold. Aici îşi petrecu restul serii elaborând un plan de 
recunoaştere deosebit de important, care urma să fie 
executat de torpiloare în zona insulelor Elliot unde, după 
unele ştiri, japonezii proiectau concentrarea flotei lor. Era 
noaptea târziu când termină şi raportul amănunţit asupra 
tuturor măsurilor luate de el la Arthur, raport pe care 
trebuia să-l înainteze guvernatorului general. 

În noaptea de 26 februarie, Makarov hotărî să efectueze 
cu torpiloarele recunoaşterea zonei de coastă a 
Kvantungului, cercetându-se amănunţit golfurile din 
această regiune, precum şi acelea ale insulelor Elliot şi 
Blond, situate la 80 mile de Port-Arthur şi numai la 10 mile 


de baia Bidzivo, unde configuraţia coastei oferea posibilităţi 
pentru debarcare pe peninsula Kvantung. În plus, insulele 
reprezentau puncte favorabile pentru staționarea flotei. 
Ocuparea lor ar fi pus la dispoziţia marinei japoneze o bază 
excelentă de operaţiuni împotriva Port-Arthurului, situată 
chiar în imediata apropiere a fortăreței ruseşti. În cursul 
zilei fu chemat la amiral căpitanul de rangul I Matuşevici, 
comandantul flotei de torpiloare. Cu toată vârsta înaintată 
şi cu tot gradul lui, Matugşevici se temea mult de amiral, 
care era un om aspru şi iute la mânie. 

— La ordinele excelenţei voastre, rosti el, stând smirnă 
înaintea lui Makarov şi căutând să ghicească după expresia 
feţei acestuia ce-l aşteaptă: ori primeşte o săpuneală 
straşnică pentru vreo neorânduială constatată în flotila de 
sub comanda lui, ori scapă cu obrazul curat. 

Dar amiralul, calm, îşi netezea îngândurat barba 
mătăsoasă, pesemne îngrijorat de ceva. 

— Nikolai Alexeevici, iată pentru ce v-am chemat. Şi 
amiralul începu să-şi expună planul, cu privire la 
recunoaşterea proiectată. 

— Pe cine aţi recomanda dumneavoastră pentru 
executarea acestei misiuni, care fără îndoială că este 
primejdioasă? Operaţiunea aceasta necesită un comandant 
îndrăzneţ, energic, cu multă experienţă, şi un torpilor de 
mare viteză, în perfectă stare, încheie Makarov. 

Matugşevici începu să-şi enumere subalternii, făcându-le o 
caracterizare sumară, lor şi torpiloarelor pe care le 
comandau. Makarov îşi făcea însemnări în caiet. După o 
triere minuțioasă, îşi opriră alegerea asupra torpiloarelor 
Reşitelnâi şi Stereguşci59. Cel dintâi era comandat de 
căpitanul de rangul II Bosse, iar al doilea, de locotenentul 
Sergheev. Amândoi fură imediat chemaţi la statul-major al 
escadrei. 

Bosse, un bărbat de patruzeci de ani, se distingea prin 
firea lui blajină şi prin calmul imperturbabil, iar Sergheev, 
care primise abia de curând comanda torpilorului, era 


uscăţiv, vioi, înflăcărat, fiind socotit printre cei mai 
cutezători ofiţeri ai escadrei. Însuşi amiralul le explică 
amănunţit misiunea, indicând golfurile şi insulele care îl 
interesau îndeosebi. 

— Dacă întâlniți crucişătoare, nave purtătoare de mine sau 
vase de transport japoneze, profitaţi de întuneric şi atacaţi- 
le de la distanţă cât mai mică, dar nu angajaţi lupta cu 
torpiloarele decât în caz de necesitate absolută, căci ele vă 
vor fi aproape sigur superioare în ceea ce priveşte viteza, îi 
preveni Makarov pe cei doi comandanţi. 

Se hotărî ca torpiloarele să iasă în larg după orele 19, 
îndată ce se va întuneca; aprovizionarea cu cărbuni şi cu 
apă întârzie însă, astfel că cele două nave nu fură gata la 
ora stabilită. Makarov ordonase să i se raporteze ora 
plecării şi acum era un ghem de nervi şi întreba mereu ce 
făceau torpiloarele. În cele din urmă îşi pierdu răbdarea, îl 
chemă pe Matugşevici şi-l admonestă sever. 

— După întoarcerea navelor, ambii comandanţi vor fi 
mutaţi la uscat, la baza navală, nefiind apți să ocupe posturi 
de comandă! ordonă Makarov. 

— Vina e a Comandamentului militar al portului, care nu s- 
a îngrijit să aducă la timp cărbunii şi apa, deşi l-am 
înştiinţat personal pe amiralul Greve despre această ieşire 
în misiune de noapte, se dezvinovăţi Matuşevici. 

— Amiralul Greve va primi un ordin observator, iar 
dumneavoastră vă ordon să luaţi măsuri pentru plecarea 
cât mai grabnică a torpiloarelor! rosti scurt Makarov. 

Matuşevici ieşi repede pentru a executa ordinul. 

— Astea nu sunt nave de război. Parcă ar fi vase de poliţie! 
se indignă amiralul. Le trebuie aproape douăsprezece ore 
ca să iasă în larg! 

După vreo douăzeci de minute, i se raportă, în sfârşit, că 
navele ridicaseră ancora. Makarov se mai potoli. Prevăzând 
că va avea o noapte plină de griji, se lungi pe canapea, fără 
să se dezbrace, aşteptând să-i vină din clipă în clipă 
rapoarte despre cele două vase plecate. 


Noaptea era calmă, dar întunecoasă. Nori groşi pluteau 
jos, acoperind cu desăvârşire cerul. 

Îndată ce ieşiră din Arthur, Reşitelnâi şi Stereguşci care 
navigau sub comanda căpitanului de rangul II Bosse, se 
pierdură în beznă. Reşitelnâi mergea înainte, iar Stereguşci 
îi urmă la distanţă de un sfert de cablu. O întâlnire cu 
japonezii fiind posibilă în orice clipă, toate tunurile şi 
tuburile lans-torpile la ambele torpiloare fuseseră 
încărcate, iar matrozii, împărţiţi pe schimburi, şedeau în 
grupuri, pe punte în apropierea lor, scrutând bezna nopţii şi 
vorbind cu glas scăzut. Subiectul principal al discuţiilor era 
noul comandant al flotei. Nu trecuseră nici douăzeci şi 
patru de ore de la sosirea amiralului Makarov la Port- 
Arthur, dar printre matrozi şi începuseră să umble fel şi 
chip de poveşti despre el. 

— Lucrătorilor din port le-a dat aceleaşi drepturi ca şi 
matrozilor, deşi sunt civili, povestea comendorul de la unul 
din tunurile de la prova. 

— Le-a dat solda la fel ca matrozilor? întrebă din întuneric 
careva, ironic. 

— Mă, că tontălău mai eşti! Păi, cine are poftă să 
hămălească pentru o biată soldă de matroz? Nu! I-a pus la 
drepturi de hrană ca şi pe matrozi, le-a dat voie să 
folosească baia şi să stea în cazarma marinarilor. 

— Cu muieri cu tot? stărui mucalitul. 

— A dat ordin: o muiere de fiecare, să aibă tot omu', vorba 
ceea! Numai pe tine, gogleţule, te-a lăsat mofluz, că eşti 
sărac cu duhu'! 

— Cică pe căpcăâunu' de Viren l-a beştelit zdravăn. N-am 
nevoie, zice, de un comandant care se poartă cu matrozii ca 
şi când ar fi nişte puşcăriaşi, urmă comendorul. 

— Nu cred! Viren a fost lăudat de toţi amiralii pentru că-şi 
strânge-n chingi matrozii. Baian e socotit de ăi mari cea mai 
bună navă, se îndoi un matroz. 

— Va să zică, a ochit bătrânul şi ce era rău, nu numai 
rânduiala. Să fi văzut ce mânios a plecat de pe Baian! 


— Pe torpilorul Straşnâi a cotrobăit de sus până jos, tot, 
tot. A intrat până şi în privata matrozilor, întări comendorul 
Sitkin. 

— Ia te uită! Se vede că e tare în treburile marinei. Pe 
botsmanul Demciuk, cu toate că au trecut pe gârlă peste 
zece ani de când au navigat împreună, l-a recunoscut, şi i-a 
dat mâna. Cică ţine minte pe toţi matrozii, chiar din vremea 
când a fost miciman. 

Pe puntea de comandă, ofiţerii vorbeau tot despre 
Makarov. 

— Nu lasă deloc escadra să doarmă! La el, cuirasatele 
trebuie să se ţină după torpiloare, spunea comandantul 
navei, locotenentul Sergheev. Am navigat cu el în Baltica. 

— S-a zis cu fetişcanele din Arthur! oftă micimanul 
Kudrevici. O să coborâm la uscat doar de sărbători, aşa cum 
ieşeam de la şcoală, cu bilet de voie. 

— O să ne rămână mai mulţi gologani în buzunar, îl 
consolă locotenentul Goloviznin. lar fetişcanele o să-şi 
găsească drăguţi printre cei de pe uscat. 

— Are şi noroc: abia a sosit, şi gata, Retvizanul pluteşte 
iarăşi! Cât s-au tot bălăbănit înainte, şi uite, îndată ce a 
venit el, lucrurile au mers strună, spuse Kudrevici 
admirativ. 

— Nu e vorba de noroc, Serioja, e vorba de minte, 
răspunse Goloviznin. 

— Mă întreb, dacă noi o să avem noroc azi! rosti Sergheev 
zâmbind. 

Reşitelnâi şi Stereguşci cutreierară marea timp de mai 
multe ceasuri, fără să întâlnească nave japoneze. 
Comandantul patrulei, căpitanul Bosse, luă hotărârea să se 
întoarcă la Port-Arthur. Micşoră viteza, se apropie de 
Stereguşci şi-i transmise prin megafon ordinul respectiv. 
Ambele torpiloare se îndreptară spre Arthur. 

În zori, tocmai lângă Liaoteşan, dădură pe neaşteptate 
peste patru torpiloare mari inamice, care se iviseră din 
ceaţă pe după promontoriu. În aceeaşi clipă, pe navele 


inamice licăriră fulgerele tunurilor; zeci de obuze se 
prăbuşiră deodată peste torpiloare. Chiar prima salvă 
avarie tubulatura de vapori a condensatorului navei 
Reşitelnâi, iar comandantul acesteia suferi un şoc violent, 
provocat de suflul unei explozii, plesnindu-i un timpan. Cei 
de pe torpilor nu se pierdură însă cu firea. Toţi oamenii de 
la maşini se apucară repede să repare stricăciunile, pe când 
cei de pe punte continuau să tragă energic împotriva 
japonezilor care veneau la atac. 

Situaţia de pe Stereguşci era mai grea. Comandantul lui 
fusese ucis şi aproape toate tunurile avariate. Maşinile nu 
mai funcționau; torpilorul se oprise. Bosse hotări să-i vină în 
ajutor şi deschise un foc viu asupra japonezilor. Tirul precis 
de pe Reşitelnâi făcu torpiloarele japoneze să bată oarecum 
în retragere; unul scotea nori deşi de abur. Între timp, cei 
de pe Stereguşci reparară de bine, de rău maşinile şi 
ambele torpiloare porniră din nou spre Arthur. Apărarea 
dârză a ruşilor îi silise pe japonezi să aducă la locul bătăliei 
încă două crucişătoare uşoare, după care atacară cu forţe 
întrunite pe Stereguşci, oare rămăsese la urmă. 
Locotenentul Goloviznin, oare preluase comanda după 
moartea lui Sergheev, ordonă să se navigheze în zigzaguri, 
pentru a scăpa de grindină obuzelor japoneze. Dar nava 
avariată nu mai prea asculta de cârmă şi se abătea singură 
de la drum. 

Unul după altul, tunurile, avariate, amuţeau. Numai Sitkin 
continua focul de la prova. Tubul lans-torpile-pupa lansă o 
torpilă asupra japonezilor care se apropiau, însă nu nimeri 
ținta. 

Cu fiecare clipă, numărul răniților creştea, iar piesele mai 
că rămâneau fără servanţi. 

— Înălţimea voastră, raportă Sitkin lui Goloviznin, daţi-mi 
voie să chem doi flăcăi din iadul de jos să ne ajute la tunuri! 
— Au şi ei destulă treabă: maşinile se defectează mereu. 
— Pot să dau doi fochişti, la căratul muniției, răspunse în 
locul lui Goloviznin, şeful mecanic Anastasov, care se urcase 


pe punte. Sitkin şi Glebov, treceţi la tunul de la prova. 
Tunul, care tăcuse mai multe clipe, mugi iar. O nouă salvă, 
însă, izbind torpilorul ucise pe Goloviznin şi pe Kudrevici. 
Anastasov preluă comanda rămânând pe punte. Maşinile se 
opriră iar. Anastasov se repezi la maşini, lăsând comanda 
subofiţerului Blinov, dar şi acesta fu rănit curând. Se 
constată că trotele şi cârma fuseseră distruse; învăluit în 
abur, torpilorul se legăna încet pe valuri, aşteptându-şi 
sfârşitul. Pe punte nu mai erau decât Sitkin, lângă tunul său 
avariat, şi vreo cinci matrozi răniţi. În zadar se repezi 
Reşitelnâi asupra inamicului ca să-şi salveze tovarăşul. Prin 
salve concentrate, japonezii îl sileau să se retragă şi 
strângeau din nou cleştele în jurul torpilorului care plutea 
în derivă. Ajunseseră aproape de el, când matrozul Vasili 
Novikov, plin de răni, se târi până la tubul lans-torpile care 
rămăsese în funcţiune şi lansă în plin o torpilă asupra lor. 
Speriaţi, japonezii se grăbiră să se retragă şi deschiseră de 
la distanţă un foc dezordonat asupra navei ruseşti, înviate. 
Anastasov, care se ivise din nou sus, şi matrozii care se mai 
aflau în viaţă pe punte căzură îndată răpuşi de acea trombă 
de foc. Japonezii mai traseră o vreme asupra torpilorului 
sortit pieirii; pe urmă, neavând curaj să se apropie de el, 
lăsară la apă câteva bărci care acostară lângă Stereguşci. 
Punându-şi baionetele la arme, matrozii japonezi se urcară 
cam cu teamă pe punte unde dădură doar de cadavre şi de 
răniţi grav. Numai după ce cercetă cu grijă puntea şi se 
convinse că nu e nici o primejdie, ofiţerul japonez îndrăzni 
să smulgă pavilionul şi să-l înlocuiască cu al său. În clipa 
aceea, pe toate navele japoneze răsunară strigăte: 
„banzai”! Deodată Sitkin se ridică, plin de sânge, smulse 
pavilionul inamic şi se prăbuşi cu el în apă. Scoţând strigăte 
de mânie, japonezul ucise cu câteva focuri matrozul, care se 
căznea să înocate. În cele din urmă, japonezii prinseră curaj 
şi se împrăştiară pe tot torpilorul. De la cel mai apropiat 
crucişător inamic se dădu şi o parâmă care fu legată la 
prova lui Stereguşci, pentru a-l lua la remorcă; deodată, 


torpilorul începu să se scufunde. Speriaţi, japonezii se 
repeziră sub punte ca să vadă unde era spărtură şi s-o 
astupe. Capacul tambuchiului era însă zăvorât zdravăn. De 
jos, din cală, se auzeau limpede cuvinte rostite în ruseşte. 
Japonezii încercară zadarnic să spargă tambuchiul. 

— Ascultaţi voi, diavoli cu mutra strâmba, dacă pricepeţi 
limba noastră rusească, se auzi o voce din interiorul navei: 
Stereguşci al nostru n-o să navigheze sub pavilion japonez! 
Mai bine pierim şi noi cu el, dar nu facem de ruşine flota 
rusă! 

Torpilorul se scufundă atât de repede, încât japonezii se 
văzură siliţi să taie parâma de remorcă şi să părăsească în 
grabă epava, pentru a nu se scufunda o dată cu ea. Curând, 
doar câţiva răniţi ruşi se mai zbăteau în apă. Japonezii 
scăpaseră prada din mâini. 

În timpul acesta, Bosse, profitând de faptul că japonezii îşi 
îndreptau tot focul asupra lui Stereguşci izbuti să-şi repare 
maşinile şi să ajungă la Port-Arthur. Asurzit, numai răni, 
rămase totuşi pe puntea de comandă şi conduse el însuşi 
torpilorul până în port. Când, în cele din urmă, abia 
ţinându-se pe picioare de slăbiciune, se prezentă la 
Makarov, nu fu în stare să raporteze decât: „Am pierdut un 
torpilor, nu aud nimic”, şi se prăbuşi, leşinat. Makarov îşi 
dădu seama de cele întâmplate şi ordonă imediat 
crucişătorului Novik şi Baian să iasă în larg, în ajutorul lui 
Stereguşci. Amiralul hotări să urce el însuşi la bordul lui 
Novik împreună cu Dukelski şi cu Agapeev. Văzând acest 
lucru, comandantul lui Askold Gramatcikov, şi Dukelski 
începură să stăruie pe lângă el. 

— Novik e un crucişător uşor, fără cuirasă. Dacă-l loveşte 
un singur obuz de şase țoli, l-a scos din funcţiune. În ce 
situaţie veţi fi atunci excelenţă? argumentă Gramatcikov. 

— Baian e mai indicat pentru excelența voastră, îl susţinea 
Dukelski. Are aproape aceeaşi viteză ca şi Novik şi e 
cuirasat. 


— Locotenent Dukelski, nu te rețin, spuse Makarov 
enervat. Dacă socoteşti că Baian e mai sigur, du-te la bordul 
lui; eu rămân pe Novik. 

Gramatcikov tăcu ruşinat, iar Dukelski roşi şi-i ceru 
amiralului permisiunea de a-l însoţi pe orice navă ar dori 
chiar şi pe o barcă. 

Essen îl întâmpină pe amiral la scară şi primi imediat ordin 
de a ieşi în larg. 

După ce inspectă în grabă crucişătorul, Makarov se urcă 
pe puntea de comandă. Novik ieşi în rada exterioară şi se 
îndreptă cu toată viteza spre locul luptei dintre Stereguşci 
şi navele japoneze. Gonind în pupa rapidului crucişător 
Novik, Baian abia se putea ţine după el. Se luminase de-a 
binelea. În zare, pe fondul înnegurat al mării duşmănoase 
se zăreau nave japoneze grupate la un loc. Nu se mai auzea 
canonada, căci lupta încetase. Toţi cei de pe punte scrutau 
zarea încordaţi. Makarov observă cel dintâi, prin binoclu, 
torpilorul care-şi trăia ultimele clipe. 

— Stereguşci a fost luat la remorcă. Cu toată viteza 
înainte! îi ordonă lui Essen. Transmiteţi aceeaşi comandă lui 
Baian. Amiralul îşi dădea seama că în acele câteva clipe se 
hotăra soarta torpilorului şi ordonă stăruitor să se 
mărească viteza, deşi crucişătorul înainta cu maximă 
presiune la căldări. Deodată însă Stereguşci începu să se 
scufunde repede. Japonezii coborau în bărci şi se grăbeau 
să se îndepărteze de el. Încă o clipă, şi torpilorul pieri în 
valuri. Un suspin greu răsună pe punte. Matrozii se 
închinau. Makarov le urmă pildă. Crucişătoarele înaintau în 
aceeaşi direcţie; japonezii bătură în retragere, trăgând 
agale. Când Novik ajunse la locul unde pierise Stereguşci 
pe suprafaţa mării nu se mai vedeau decât sfărâmături. 

Numeroase nave ale unei escadre japoneze începeau să se 
contureze la orizont; socotind că nu e indicat să angajeze 
lupta, amiralul dădu ordin de întoarcere. Urmărind cele 
două crucişătoare, inamicul se apropia de fortăreață. 


Agapeev despături planul amplasării bateriilor de coastă şi 
începu să le caute cu binoclul printre stâncile cenuşii de pe 
ţarm. 

Bateriile de coastă tăceau; era aproape cu neputinţă să li 
se descopere amplasamentele, cu excepţia bateriei de pe 
colina Zolotaia, ce se zărea de departe. lată că săgetară mai 
multe fulgere la poala colinei. Fumul uşor se împrăştie 
repede. 

— A, se pare că Elektriceski Utios a început să tragă cu 
pulbere fără fum! rosti Essen bucuros, şi-i arătă lui 
Makarov vestita baterie. Excelenţă, priviţi spre escadra 
japoneză; e de aşteptat ca ea să capete îndată un cadou 
frumos de la prietenii noştri, artileriştii. 

Makarov întoarse binoclul spre japonezi şi zări numaidecât 
mai multe trombe de apă ţâşnind în jurul navei din capul 
formaţiei, iar deasupra acesteia se ridică un nor gros de 
fum negru. 

— Lovit! Au încadrat-o de la prima salvă. Aşa tir înţeleg şi 
eu! exclamă entuziasmat Essen. 

— Cine comandă bateria? întrebă Makarov. 

— Căpitanul Jukovski, răspunse Dukelski. 

— Acolo se mai află un artilerist excelent, un porucik 
înalt... cum se numeşte prietenul acela al d-tale? întrebă 
Essen întorcându-se spre locotenent. 

— Porucikul Boreiko, răspunse acesta. 

— Da, da, Boreiko. Stă tot timpul la baterie şi se 
străduieşte să perfecţioneze manevrarea tunurilor şi tablele 
de tir. 

— Asta înseamnă că Jukovski a ştiut să-şi aleagă ofiţeri 
buni, rosti Makarov. Totuşi, să nu fie uitate nici gradele 
inferioare. Ostaşul trebuie nu numai să acţioneze perfect la 
tunuri, dar chiar să-şi iubească meseria de tunar. Atunci se 
vor obţine întotdeauna rezultate bune. 

— Altă salvă, spuse Agapeev, arătând spre Utios. 

Obuzele încadrară din nou navele japoneze. Pe nava din 
capul formaţiei izbucni un incendiu, şi ea făcu cale întoarsă 


spre larg. Escadra japoneză trase de la distanţă-limită 
câteva focuri asupra crucişătoarelor şi țărmului şi se făcu 
nevăzută dincolo de Liaoteşan, în faţa Arthurului rămânând 
doar câteva nave uşoare. 

Îndată ce Novik ancoră, în apropierea lui căzu pe 
neaşteptate un proiectil. Makarov ordonă să se întrebe la 
Zolotaia, de unde se trăgea asupra portului, deoarece în 
dreptul Arthurului nu se zăreau la orizont decât nave 
japoneze mici. 

Canonada vuia dincolo de Liaoteşan indicând fără urmă de 
îndoială locul din care japonezii începuseră să bombardeze 
portul, în preajma navelor ruseşti alte câteva obuze 
japoneze căzură. Pe escadră se sună alarma, spre a se 
riposta cu foc, rămânând la ancoră. Inamicul era însă 
invizibil, iar ieşirea în larg cu neputinţă din pricina mareei 
joase. 

— Această tăcere a escadrei şi a bateriilor de coastă 
asupra cărora japonezii trag netulburaţi, este foarte 
înjositoare pentru fortăreață şi pentru flotă! se indignă 
Makarov, observând bombardamentul de pe puntea 
cuirasatului Petropavlovsk. 

La început japonezii concentrară asupra escadrei focul a 
zece cuirasate şi crucişătoare blindate. Navele lor uşoare 
observau de la distanţă căderea loviturilor şi ajutau prin 
semnale reglarea tirului cuirasatelor. Dându-şi seama cum 
acționau, amiralul ordonă navelor să se adăpostească după 
colina Zolotaia şi dincolo de peninsula Tigrovâi. 
Nemaiavând posibilitatea de a observa direct tirul, 
japonezii începură să tragă pe zone, revărsându-şi focul la 
întâmplare asupra diferitelor sectoare din port. De pe 
puntea navei Petropavlovsk se zăreau obuzele căzând pe 
obiective lipsite de importanţă militară. Totuşi, unul atinse 
turela din prova a cuirasatului Retvizan. Alte două nimeriră 
pe Askold, fără a pricinui victime nici pe o navă, nici pe 
cealaltă. 


— Excelenţă, spuse Agapeev, apropiindu-se de Makarov, 
nu aveţi impresia că bombardamentul va fi urmat de o 
debarcare în raza băii Golubinaia? 

— Azi n-au fost observate nicăieri vase de transport; în 
afară de aceasta, peste două ore începe mareea înaltă şi 
cuirasatele noastre vor putea ieşi în larg ca să-i atace pe 
japonezi. Într-un timp atât de scurt, nu poţi debarca cine 
ştie ce forţe, mai ales aici, la maluri cu funduri mici, unde 
trebuie să aduci trupele de departe cu bărcile. Totuşi e 
necesar ca fortăreaţa să fie prevenită asupra unor 
eventuale încercări de debarcare din partea japonezilor. 

— Atunci am să plec îndată pe țărm, la comandamentul 
gene ralului Stessel. 

— Da; scrie-i generalului în numele meu o comunicare 
scurtă despre necesitatea întăririi pazei de coastă dinspre 
uscat. 

— Am înţeles; ordinul va fi executat îndată. 

Cinci minute mai târziu, o barcă se îndepărtă cu Agapeev 
de la bordul navei Petropavlovsk, strecurându-se printre 
valuri, sub tirul inamicului. 

— Dacă japonezii pot să tragă peste Liaoteşan asupra 
noastră, înseamnă că şi noi putem foarte bine să tragem la 
fel asupra lor, spuse Makarov. În acest scop e necesar doar 
să amenajăm un post de observaţie pe una din colinele 
Liaoteşanului şi să ţinem legătura cu el prin semnale de 
mână, sau, mai bine, prin telefon. Trebuie să-i dau imediat 
comandantului artileriei escadrei această misiune. 

După ce împroşcară cu obuze bazinul portului, japonezii 
deplasară bombardamentul asupra oraşului. Ici, colo, în 
Oraşul-Vechi, şi apoi în Oraşul-Nou, începură să ţâşnească 
trombe uriaşe de fum şi praf, cu o ciudată sclipire roşie- 
gălbuie. Străzile rămaseră pustii, prăvăliile fură închise, şi 
toată lumea se grăbi să se adăpostească prin pivnițe, 
gheţării, beciuri. Numai ştrengarii de pe străzi alergau 
după fiecare explozie să vadă stricăciunile pricinuite. 
Auzind urletul unui nou obuz, ei se împrăştiau în goană. 


Muncitorii din port care lăsaseră lucrul după cele dintâi 
explozii ale obuzelor, se întoarseră curând în ateliere şi îşi 
văzură de treabă mai departe, trăgând cu urechea la 
detunăturile proiectilelor care se spărgeau prin apropiere. 
Niciunul nu nimeri însă în docuri. 

Când Agapeev ajunse la statul-major al fortăreței, începu 
şi bombardamentul asupra oraşului. Stessel, care privea de 
la fereastra cabinetului său tirul asupra portului şi escadrei, 
îi făcu colonelului o primire dintre cele mai puţin amabile. 

— Tocmai aveam de gând să-i trimit lui Makarov 
rugămintea de a ieşi în larg şi a-i ataca pe japonezi. E 
timpul ca lupşorii noştri să-şi ia inima în dinţi şi să scoată 
nasul din bârlog. 

— Excelenţă, nu sunteţi drept cu marinarii. După sosirea 
amiralului Makarov, ei se pregătesc intens pentru a ieşi în 
larg... 

— Nu văd şi nu ştiu pentru ce se pregătesc; constat însă că 
escadra, ca şi până acum, preferă să lâncezească în port 
decât să lupte cu japonezii. 

— În clipa de faţă escadra nu poate ieşi în larg din cauza 
mareei joase. 

— Nu trebuia să intre în port. Mai bine ar fi stat în rada 
exterioară, sub protecţia bateriilor de coastă. 

— Acolo e greu să se asigure protecţia navelor contra unui 
atac de noapte al torpiloarelor japoneze. 

— Pretexte! Marinarilor le e frică pur şi simplu şi preferă 
să se ascundă la adăpostul fortăreței. Dar colonele, care e 
scopul propriu zis al vizitei dumitale? 

Agapeev întinse generalului plicul cu comunicarea lui 
Makarov. 

— Cine l-a împuternicit pe comandantul flotei să-mi indice 
mie măsurile pe care trebuie să le iau pentru apărarea 
drumurilor de acces spre fortăreață? se oţări Stessel, după 
ce citi comunicarea. 

— Amiralul Makarov vă comunică doar temerile lui, cu 
privire la o eventuală debarcare în zona Liaoteşan. 


— Părerea domniei-sale nu mă interesează câtuşi de puţin. 
Ştiu eu însumi ce trebuie să fac şi când. Makarov al vostru e 
un îngâmfat şi jumătate; va trebui să-l iau de scurt şi să-l 
pun la locul lui. Scriu îndată răspunsul. 

Detunătura unui obuz care explodă în apropiere îi făcu pe 
amândoi să tresară. 

— Asta ne mai lipsea! Mulțumită marinarilor noştri, ne 
pândeşte în fiece clipă primejdia de moarte. Să-i comunici 
lui Makarov cererea mea categorică: de acum încolo să 
preîntâmpine cu orice preţ bombardarea Arthurului, de pe 
mare. O parte din nave să staţioneze permanent în rada 
exterioară şi să angajeze lupta cu japonezii de îndată ce se 
vor apropia de fortăreață. 

— Flota noastră este atât de slabă faţă de cea japoneză... 
începu Agapeev, dar îl amuţi o nouă bubuitură. 

O trombă uriaşă de fum ţâşni chiar în faţa casei; cioburile 
geamurilor sparte şi tencuiala cădeau zgomotos. Îngrozit, 
generalul se repezi în fundul camerei, închinându-se. 

— Ai milă, doamne, apără-mă doamne! bolborosea el. 

— Mai bine v-aţi adăposti într-o cazemată, excelenţă, cât 
mai ţine bombardamentul, îl sfătui Agapeev. 

— Cazematele nu sunt încă gata. Makarov stă bine acolo, 
după cuirasa groasă; nu-l ameninţă nici un fel de obuze 
japoneze, pe când noi riscăm în fiece clipă, aici, să fim ucişi 
în bombardament. 

Generalul trecu în altă cameră, ale cărei ferestre dădeau 
spre curte. Bătu cineva la uşă; intră locotenent-colonelul 
Dmitrievski, de la statul-major al fortăreței. 

— Excelenţă, comandamentul diviziei a şaptea raportează, 
că dinspre baia Golubinaia se aude un schimb violent de 
focuri. 

— E posibil să se încerce o debarcare, observă Agapeev. 

— Crezi, colonele? Stessel îi aruncă o privire speriată. 

— Aşa presupune amiralul Makarov... 

— Nemaipomenit! Mai mare ruşinea! Ziua-n amiaza mare! 
Deşi avem câteva zeci de nave de război! se revoltă 


generalul. Voi expedia chiar acum guvernatorului general o 
telegramă, propunând ca Makarov să fie rechemat. N-avem 
nevoie de un asemenea amiral la Arthur. 

— Scuzaţi, excelenţă, stărui Dmitrievski. Comunicarea 
primită de la comandamentul diviziei a şaptea este foarte 
alarmantă; se impun măsuri urgente. 

— Să vină la mine Kondratenko. Am să mă sfătuiesc cu el. 

— Trebuie să ne grăbim, excelenţă. Permiteţi să mă duc 
personal la generalul Kondratenko şi să mă înţeleg cu el în 
toate privinţele, la comandamentul domniei-sale. Vă vom 
face cunoscut măsurile luate printr-un agent de legătură, 
sau prin telefon, propuse Agapeev. 

— Vă voi fi foarte recunoscător. Voi da ordin să vi se pună 
la dispoziţie un cal de şa şi un agent de legătură. De 
Dmitrievski o să am nevoie aici la mine, se declară îndată de 
acord Stessel. 

După câteva clipe, Agapeev gonea călare spre Oraşul-Nou, 
unde se afla comandamentul diviziei a 7-a. Cu tot 
bombardamentul destul de violent, în oraş nu se prea 
vedeau urme de distrugeri. Pe alocuri, fuseseră sparte 
geamurile; ici colo se zăreau de-a lungul caldarâmului 
pâlniile făcute de exploziile obuzelor sau stâlpii de telegraf 
şi de telefon doborâţi, cu fire de sârmă încurcate în jurul 
lor. 

În timp ce Agapeev străbătea Oraşul-Vechi luând-o pe 
digul ce-l unea cu cel Nou, japonezii mutară pe neaşteptate 
tirul asupra Oraşului-Nou, care fu învăluit numaidecât în 
nori de praf şi de fum. Vuietul exploziilor acoperea ţipetele 
deznădăjduite ale oamenilor înnebuniţi de groază, care 
fugeau cu copiii în braţe, mânând înaintea lor vaci speriate 
şi porci ce guiţau aprig. Câinii goneau alături de ei cu coada 
între picioare. 

Agapeev nu îndrăzni să înainteze şi-şi opri calul. Nici nu-l 
observă pe Kondratenko care se apropia de el, însoţit de 
comandantul grănicerilor, locotenent-colonelul Butusov. 


— Excelenţă, îmi permit să vă asigur că n-a fost executată 
nici o debarcare japoneză, stăruia Butusov. Aş fi aflat acest 
lucru de la grănicerii mei. De altfel nici chinezii n-ar fi atât 
de liniştiţi. 

— Dar cum explici împuşcăturile dinspre baia Golubinaia 
pe care le-ai auzit cu urechile dumitale? întrebă 
Kondratenko. 

— Deocamdată nu pot să spun nimic; mă duc să aflu 
despre ce e vorba. 

Agapeev îi zări. 

— Am onoarea să vă salut, excelenţă! rosti el, apropiindu- 
se de Kondratenko. Domnul general Stessel m-a trimis la 
statul-major al diviziei dumneavoastră spre a vă comunica 
ordinul de a trimite regimentele diviziei cu artilerie spre 
Golubinaia, unde, după câte se pare, japonezii debarcă 
trupe. 

— Ei, atunci avem acelaşi drum! Hai cu noi. De îndată ce 
lămurim cine trage şi asupra cui, raportăm la 
comandamentul fortăreței printr-un agent de legătură 
călare, hotări Kondratenko şi-şi porni calul în trap larg. 

Între timp bombardamentul Oraşului-Nou încetase, şi 
acum se putea trece. Distrugerile nu erau nici acolo 
serioase, deşi pe toate străzile se zărea un strat de geamuri 
sparte şi de tencuială. 

— Mai mult zgomot decât stricăciuni! observă 
Kondratenko. 

— Important e efectul moral al bombardamentului asupra 
spatelui frontului, răspunse Agapeev. Aici oamenii au nervii 
slabi şi intră în panică, foarte uşor. 

— Faci aluzie la statul-major al fortăreței? întrebă 
generalul zâmbind. 

— Tocmai că am avut adineauri prilejul să văd ce impresie 
face bombardamentul asupra acestui stat-major, răspunse 
Agapeev. 

— Din păcate, nervii generalului Stessel cedează cam des. 
Probabil că nici astăzi nu s-a simţit în apele lui, aşa-i? 


— Bănuielile excelenţei voastre sunt juste. 

Discutând de una, de alta, Kondratenko şi însoţitorul lui 
ajunseră curând din urmă o coloană de trupe ce înainta pe 
şosea, spre baia Golubinaia. Soldaţii împovăraţi de raniţe 
mărşăluiau fără cadență; mulţi dintre ei ieşeau din rânduri, 
se aşezau pe marginea drumului şi-şi potriveau mai bine 
obielele. 

— Se cunoaşte numaidecât că e un regiment nou format 
spuse Agapeev. 

— E regimentul 28. Nici măcar nu are efectivele complete; 
recruţii şi rezerviştii sosesc mereu, zilnic. Unde e 
comandantul regimentului? îl întrebă Kondratenko pe unul 
din ofiţeri. 

— Nu pot să ştiu; e undeva, înainte, răspunse ofiţerul. 

— Faceţi ordine în companie şi vedeţi să se păstreze în 
marş, îi făcu observaţie generalul, şi porni mai departe. 

Întrecând companiile, saluta din mers trupa, care 
răspundea învălmăşit, privind cu mirare spre comandantul 
răsărit ca din pământ. 

În fruntea regimentului mergea călare pe un cal gras, 
comandantul lui, colonelul Murman. Obez, înaintat în 
vârstă, trecut de cincizeci de ani, cu ochelari şi cu mustăţi 
lungi, pleoştite de zaporojean, colonelul comandă „drepţi” 
cu glas subţire, ca de femeie, şi apropiindu-se de 
Kondratenko dădu raportul. 

„Cum e turcul şi pistolul” îşi zise Agapeev, privind făptura 
greoaie a colonelului. 

Kondratenko îi ordonă să facă imediat ordine în regiment 
şi porni în trap larg mai departe. 

Ajunseră curând din urmă un divizion de artilerie. Caii 
vânjoşi, bine hrăniţi trăgeau uşor tunurile de câmp. 
Artileriştii, trupeşi, voinici, păşeau pe lângă piese. Îndată ce 
generalul ajunse în dreptul atelajului de urmă, soldaţii 
anunţară din om în om mai-marelui lor ivirea 
comandantului diviziei, şi, după câteva clipe, Kondratenko îl 


zări pe colonelul Mehmandarov galopând în întâmpinarea 
lui. 

Cu o barbă de toată frumuseţea, neagră, deasă, 
acoperindu-i tot obrazul, împreunându-se cu mustăţile şi cu 
părul bogat, galopând vijelios cu corbiul său uriaş, colonelul 
era leit Cernomor. Salută elegant cu sabia, îşi struni calul la 
câţiva paşi de general şi dădu raportul asupra unităţii sale, 
cu glas gros, tunător. Întrebat de general, dacă trimisese 
înainte patrule, colonelul raportă că toate patrulele călări, 
sub comanda aghiotantului divizionului, fuseseră demult 
împinse înainte şi că aştepta din clipă în clipă sosirea 
rapoartelor lor. 

După ce îi mulţumi lui Mehmandarov pentru felul cum se 
prezenta unitatea, Kondratenko porni mai departe şi ajunse 
din urmă regimentul 25 tiraliori. Spre deosebire de 
regimentul 28, acesta mărşăluia într-o ordine desăvârşită, 
în cadență, păstrând alinierea şi intervalele. Comandantul 
său, colonelul Reis, dădu raportul cu glas ferm, precizând 
că trimisese înainte compania de mitraliere şi patrule. 

— Aţi auzit schimbul de focuri? întrebă Kondratenko. 

— Da. Uneori chiar destul de viu, răspunse Reis. Ascultaţi, 
se aude din nou... 

În faţă, după cotitura drumului începură să răpăie una 
după alta, salve de puşti, urmate de foc de voie. O 
mitralieră clănţăni pripită. Pe urmă se făcu linişte. 

— Se pare că japonezii îşi sprijină debarcarea cu foc de 
arme şi mitraliere de pe ambarcaţiuni mici, care se pot 
apropia de țărm, îşi dădu cu părerea Kondratenko. 

În clipa aceea, pe drum se ivi un chinez bătrân. Mergea 
agale; nici nu se uita în direcţia din care se auzeau 
împuşcăturile. Butusov se apropie călare de el şi vorbiră 
amândoi ceva în limba chineză. 

— Ce spune? întrebă Kondratenko. 

— Susţine că nu sunt japonezi, că trage rus căpitan, 
răspunse locotenent-colonelul. 


Chinezul se apropie şi el, făcând plecăciuni adânci şi 
bolborosind ceva. 

— Japones nu este, chines nu se teme, desluşi generalul. 

— Bine, dar atunci cine trage? exclamă Reis, nedumerit. 

— Rus căpitan: pac-pac-pac! lămuri chinezul ridicând 
mâinile ca şi când ar fi tras cu puşca. 

— Hai înainte, hotărî Kondratenko. Împreună cu Agapeev, 
cu Reis şi cu mai mulţi cercetaşi, porni mai departe pe 
şosea. 

După cotitură, înaintea lor se ivi panorama largă a mării şi 
navele japoneze, perfect vizibile, la vreo cinci kilometri de 
coastă. Nu se zăreau ambarcaţiuni nici pe mare, nici lângă 
țărm. 

— Unde-s japonezii? exclamară toţi într-un glas. 

— Nu debarcă nimeni! răspunse Butusov cu convingere. 
Dacă ar fi debarcat, chinezii ar fi aflat de mult, fără 
îndoială, şi acum ar fi grozav de înspăimântați. 

Deodată, la oarecare depărtare de drum, răsună un fluier 
strident urmat imediat de împuşcături. Speriaţi, caii săriră 
la o parte. 

— Ce naiba! Se trage, dar nu se aud gloanţele şuierând! se 
miră generalul. 

— Aflu eu acuma ce e! 

Agapeev sări şanţul şi galopă de-a dreptul peste mirişte. 
Curând zări nişte ostaşi răspândiţi în trăgători, înaintând în 
salturi, în urma lor, un porucik păşea domol, dirijându-le 
mişcările. 

— Ţineţi minte, băieţi: când plotonul de alături face un salt 
înainte, trageţi de zor, sprijiniţi-l cu foc! explică el şi fluieră 
strident. 

Lanţul de trăgători făcu un salt, în răpăitul împuşcăturilor. 

— Cine eşti dumneata? strigă Agapeev, apropiindu-se în 
trap de ofiţer. 

— Porucik Endjeevski, comandantul detaşamentului de 
cercetaşi din regimentul 14. 


— Va să zică, dumneata tragi într-una de azi dimineaţă 
până acum? 

— Eu! Termin îndată exerciţiul de luptă, răspunse Stah 
uitându-se la ceas. 

— Dar, dumneata ştii că japonezii bombardează Arthurul? 

— Nu mă deranjează, domnule colonel. Pentru cazul că ar 
avea intenţia să debarce trupe am postat pândari. 
Deocamdată pe mare este linişte deplină. 

— Şi ce ai putea face cu cartuşe de manevră dacă ar 
debarca, japonezii? 

— Am şi un cheson plin cu cartuşe de război. La ivirea 
japonezilor, mi-aş răspândi detaşamentul în trăgători şi aş 
deschide foc asupra lor. Totodată, aş trimite un agent de 
legătură călare la Comandamentul fortăreței, cu raportul 
asupra acţiunilor întreprinse de japonezi. Cred că aş putea 
să rezist până la sosirea întăririlor din Arthur, răspunse 
porucikul foarte calm. 

— De-ai şti ce tărăboi ai stârnit! La Comandamentul 
diviziei a şaptea s-a crezut că japonezii debarcă în acest 
sector şi a fost trimisă încoace toată divizia. 

— Nu ştiu nimic despre acest lucru! Fac instrucţie conform 
programului aprobat de comandantul regimentului, se 
justifică Endjeevski. 

— Încetează focul şi du-te la generalul Kondratenko! 
ordonă Agapeev. le aşteaptă pe şosea. 

Aflând cauza alarmei, Kondratenko izbucni într-un râs 
zgomotos. 

— Ca să vezi: fricosul se sperie şi de umbra lui! În loc să 
trimită încoace elemente de recunoaştere încercate, au 
pornit la drum toată divizia. Totuşi, pe viitor, asemenea 
exerciţii trebuie să se facă cu ştirea Comandamentului 
fortăreței, hotări generalul. 

— Ai văzut cercetaşii regimentului 25? îl întrebă Reis pe 
porucikul care se apropie de ei. 

— Da! Au luat-o pe malul mării. Nu voiau să mă creadă că 
nu e nici picior de japonez. Aveau şi tunuri cu ei, adăugă 


Stah. 

Între timp, navele japoneze, fumegând gros, încetară tirul 
şi începură să se îndepărteze. 

Când Stessel află pricina alarmei, se înfurie şi ordonă ca 
Endjeevski să fie pedepsit cu zece zile de arest la 
comenduire. 

— Dar pentru ce, Anatoli Mihailovici, să-l pedepseşti pe 
acest tânăr atât de zelos? întrebă Kondratenko, luându-i 
apărarea lui Endjeevski. Doar a executat ordinul 
comandantului său de regiment. 

— Pentru că e un nerod! 

— Nerozia nu e pedepsită de regulament! zâmbi 
Kondratenko. 

Stessel era însă neînduplecat şi, în aceeaşi zi, Vodiaga îl 
trimise pe Stah la comenduirea de garnizoană. 

În seara zilei bombardamentului, Makarov convocă la 
bordul navei Petropavlovsk o consfătuire urgentă, cu 
participarea tuturor comandanților fortăreței. 

Pe la orele 7, în careul comandantului flotei se şi 
adunaseră toţi amiralii şi comandanții de nave, precum 
Stessel, Nikitin, Kondratenko şi Belii, cu aghiotanţii lor, în 
totul vreo treizeci de persoane. 

Netezindu-şi barba, Makarov deschise consfătuirea printr- 
o scurtă analiză a evenimentelor din ziua aceea. 

— Ieri, aflându-mă la comandantul fortăreței, am arătat că 
Liaoteşanul este cel mai vulnerabil sector din sistemul 
defensiv al Arthurului. N-au trecut nici douăzeci şi patru de 
ore, şi toată temerile mele s-au confirmat. Bombardamentul 
de azi a arătat în mod concludent, în ce punct suntem 
apăraţi mai slab, sau mai exact, nu suntem apăraţi de loc. 
Cel mai bun lucru pentru a-i sili pe japonezi să nu mai tragă 
peste Liaoteşan, este să se amplaseze tunuri pe el. Dar 
lucrul acesta nu poate fi făcut de pe o zi pe alta. Construcţia 
amplasamentelor pentru baterii ar necesita cel puţin o lună 
de zile. În consecinţă, am hotărât, să înfiinţez acolo, 


deocamdată, numai un post de observaţie pentru artilerie şi 
să-l leg prin telefon cu escadra. 

— Trebuie să mai discutăm despre acest lucru la statul 
meu major. 

— În timp ce noi o să tot discutăm, japonezii vor putea să 
repete bombardamentul de astăzi. Trebuie să acţionăm 
imediat, replică Makarov, căutând să-l convingă pe Stessel. 

— Dacă flota o să se ascundă şi de acum înainte în port, 
atunci japonezii vor putea face zilnic asemenea exerciţii de 
tir. 

— Fiind slăbită încă de pe urma evenimentelor din 26 
ianuarie, escadra, deocamdată nu e în măsură să poată 
angaja o bătălie la larg cu flota japoneză; în schimb, 
rămânând la ancoră, în port, ea va putea să riposteze tot 
prin tir indirect, peste Liaoteşan. 

— Ce părere ai, Vasili Feodorovici? îl întrebă Stessel pe 
Belii. 

— Nu pot decât să salut propunerea amiralului Makarov, 
se pronunţă generalul. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, interveni Nikitin. Oricum, 
dacă e necesar un post de observaţie pe Liaoteşan, atunci 
acesta să fie deservit de artileriştii noştri. 

— Artileriştii de fortificaţii n-au cunoştinţe despre tunurile 
şi regulile noastre de tir, obiectă Molas. 

— Ei, nu e cine ştie ce filosofie! 

— Ce-ar fi să trimitem acolo câte un om de legătură şi de 
la flotă şi de la artileria de fortificaţii? propuse 
Kondratenko. 

— Eu cred că e suficient dacă sunt marinari, răspunse 
Belii. N-au decât să facă ei şi observarea şi reglajul, să 
răspundă ei deci de rezultatele tragerilor. 

— Mă asociez părerii generalului Belii, declară Stessel. 

— Aşadar, se permite marinarilor să înfiinţeze un post de 
observaţie pe Liaoteşan, rosti ironic Makarov, rezumând 
dezbaterile. Acum să discutăm despre construirea 
amplasamentelor pentru baterii. 


— Asupra acestui lucru trebuie să ne înţelegem cu 
comandantul trupelor de geniu din fortăreață şi cu 
artileriştii noştri, răspunse Stessel de data aceasta pe un 
ton paşnic. El va da pioneri pentru amenajarea drumului, 
iar artileriştii vor contribui cu mijloace tehnice. 

— Colonelul Agapeev va avea misiunea să coordoneze tot 
ce e în legătură cu această chestiune, hotărî Makarov. 

— Din partea noastră, vom delega ori pe căpitanul 
Gobiato, ori pe praporşcikul Zvonariov, propuse Belii. Ei vor 
executa toate lucrările. 

— Mult se mai pricepe la artilerie un praporşcik! se îndoi 
Nikitin. 

— Ela condus foarte bine lucrările de modificare a 
afetelor de pe Elektriceski Utios, stărui Belfi. În prezent, 
are aceeaşi misiune şi pentru alte baterii. Pe Liaoteşan va 
face tot ce trebuie. 

Trecând la discutarea problemei legăturilor dintre 
apărarea litoralului şi flotă, Makarov propuse să se 
detaşeze matrozi semnalizatori la toate bateriile. Stessel se 
opuse categoric. 

— N-avem nevoie de nici o legătură. O să ne dăm seama şi 
noi ce se petrece în faţa noastră, şi o să procedăm în 
consecinţă. 

Makarov îl însărcină pe Agapeev să discute în această 
chestiune cu statul-major al fortăreței şi cu comandamentul 
artileriei de fortificaţii. 

Spre sfârşitul şedinţei, Makarov comunică intenţia lui de a 
scoate a doua zi dimineaţă toată escadra în larg şi a încerca 
să descopere formaţii mici, răzlețe, de nave japoneze. 

— Războiul actual este, înainte de toate, un război pentru 
dominaţia mării. În prezent, suntem simţitor mai slabi decât 
japonezii şi, ca să ne echilibrăm forţele, trebuie să le 
atacăm navele izolate, ori grupările mici de nave. În 
încheiere, nu pot să nu-mi exprim nădejdea fierbinte că în 
cel mai apropiat viitor relaţiile noastre cu fortăreaţa se vor 
normaliza, rosti amiralul, sfârşindu-şi cuvântarea. 


După consfătuire, Makarov îi invită pe toţi cei de faţă să ia 
cina pe navă. Stessel şi Nikitin refuzară demonstrativ 
invitaţia şi plecară. Belii şi Kondratenko rămaseră. 

În cursul unei discuţii amicale ei reuşiră să se înţeleagă 
asupra tuturor punctelor, luând hotărârea ca în viitor să 
acţioneze de comun acord, evitând pe cât posibil 
comandamentul fortăreței. 

— Din clipa când l-am vizitat pe Stessel, spuse Makarov, 
mă simt cum nu se poate mai indispus de atitudinea 
neprietenoasă ba chiar direct ostilă a comandanților 
fortăreței. Întrucât noi n-am ocupat Arthurul decât pentru a 
avea o bază navală, e un lucru cu totul firesc ca fortăreaţa 
să fie făcută pentru apărarea ei. Cu atât mai plăcut mi-a 
fost, domnilor, să mă înţeleg uşor şi fără complicaţii cu 
dumneavoastră. 

— Stepan Osipovici, vă împărtăşesc pe deplin punctul de 
vedere, răspunse Belii, şi vă rog să trimiteţi chiar mâine 
matrozi semnalizatori, măcar la bateriile noastre cele mai 
importante: Zolotaia Gora şi Elektriceski Utios. 

— La rândul meu, vă rog şi eu să mă ajutaţi pe Liaoteşan, îl 
rugă Makarov. 

— Am să mă întâlnesc cu colonelul Grigorenko, 
comandantul geniştilor fortăreței, adăugă Kondratenko, şi 
zilele acestea, împreună cu el şi cu Vasili Feodorovici, 
alegem amplasamentele pentru baterii; totodată, să 
jalonăm şi traseul viitoarelor drumuri. 

— Sper că de azi înainte îmi veţi permite, domnilor, să vă 
consider aliaţii mei în lupta pentru apărarea Port- 
Arthurului, încheie amiralul. 

Makarov îi conduse pe generali la scară şi-i ordonă lui 
Dukelski să-i însoţească până la cheu. După ce şalupa plecă 
cu ei, Makarov se plimbă o vreme de colo-colo pe punte. Îşi 
dădu seama că găsise un punct de sprijin în Arthur. 

Dimineaţa, Zvonariov fu chemat la Comandamentul 
artileriei. O luă în trăsură şi pe Şurka Nazarenko, care se 
ducea la cursurile de surori de caritate. Ziua era senină, 


însorită; sufla o briză uşoară. Marea se întindea cât vedeai 
cu ochii. Nu se zărea nici o navă, nici o urmă de fum. 

— Frumoasă zi, spuse Zvonariov. 

— La prânz au să vină japonezii. Vin negreşit, ori de câte 
ori e vreme senină. 

— 'Te-ai obişnuit cu bombardamentele, Sura? 

— M-am obişnuit; atâta numai că mă sperii când obuzele 
explodează prea aproape. Atunci cobor în pivniţă - acolo nu 
mi-e frică deloc. 

— Când ai să fii soră, va trebui să te duci şi pe poziţii; 
acolo e mai cumplit ca la noi. 

— Tata spunea deunazi, că asupra Utiosului bat cele mai 
mari tunuri din câte au japonezii. Cică vor să-l facă praf, ca 
să nu-i împiedice pe mare. Oh, de s-ar termina o dată 
războiul ăsta, să trâim din nou liniştiţi! 

— Te grăbeşti să te măriţi? 

— Ba nici nu mă gândesc. Vreau să învăţ. 

— În schimb, cred că Pahomov nu mai poate de nerăbdare, 
abia aşteaptă să împlineşti şaisprezece ani. 

— Să aştepte cât o vrea, că tot nu mă mărit cu el, rosti fata 
posomorâtă. Mi-e silă numai când îl văd. 

Tot vorbind de una, de alta, ajunseră pe neobservate la 
Comandamentul Artileriei. Surka Nazarenko se duse la 
Varia, iar Zvonariov la general. Belii îi făcu o primire dintre 
cele mai binevoitoare. 

— Mă gândesc să-ţi încredinţez o misiune importantă: 
amenajarea unor amplasamente de artilerie pe Liaoteşan. E 
o sarcină urgentă; trebuie terminat totul în două 
săptămâni, îi comunică generalul. 

— Mă tem că n-o să pot face ca lumea o asemenea lucrare. 
Nu mă pricep încă prea bine la artilerie. 

— Du-te chiar acum la Gobiato; am şi vorbit cu el despre 
acest lucru. 

Zvonariov salută şi plecă spre ateliere. Gobiato nu era 
acolo; în schimb, la secţia mecanică îl găsi pe Bratowski; 
acesta arăta istovit. 


— Munciţi mult? îl întrebă Zvonariov. 

— Mai puţin suntem obosiţi de muncă, cât de pedeapsa cu 
raniţa în spate, de corvezi peste rând, înălţimea voastră. Nu 
s-ar putea să trec la dumneavoastră pe Elektriceski Utios? 
se rugă Bratowski. 

— Chiar azi am să vorbesc cu căpitanul. Numai că acum n- 
ai ce face la noi. Lucrările de modificare s-au terminat; eu 
am să construiesc pe Liaoteşan nişte amplasamente pentru 
tunuri; probabil că nici n-o să mai am timp să viu pe 
Elektriceski. 

Zvonariov se întoarse la Comandament unde în sfârşit îl 
găsi pe Gobiato. 

— Cu Liaoteşanul o să iasă o harababură întreagă. 
Tunurile le dăm şi noi, şi marinarii; ei le amplasează cu 
ajutorul infanteriei, iar bateriile o să le deservim noi, nu 
marinarii. Până nu se lămuregşte totul, n-ar trebui să se 
înceapă lucrările. Deocamdată, te rog să treci chiar acum 
pe la Vamenzon, la bateria 22. Vezi în ce stare sunt piesele 
şi afetele lor şi dacă se poate spori încărcătura, pentru a 
lungi bătaia. În ce priveşte unghiurile de tragere, ei trag şi 
acum cu înălţătorul maxim. i se aduce îndată un cal; am şi 
dat ordin. 

Bateria 22 de tunuri de coastă „Canet”, era amplasată la 
extremitatea flancului stâng al zonei fortificate în 
prelungirea liniei de apărare terestră a fortăreței. Datorită 
acestei poziţii ea era astfel instalată, încât să tragă aproape 
circular, atât înspre mare, cât şi spre uscat. Drumul care 
ducea într-acolo ocolea colina Zolotaia, pe la nord, unde era 
mai scundă. În drum, Zvonariov trecu prin aşa-numitul parc 
de vile, unde se mutau vara familiile ofiţerilor din 
garnizoana Port-Arthur. Acolo coasta cobora mai lin spre 
mare; vegetaţia era ceva mai bogată şi pe deasupra existau 
mai multe plaje mici pentru scăldat. Acum toate uşile şi 
ferestrele vilelor erau bătute în scânduri, gardurile 
grădiniţelor dărâmate, iar câinii umblau trişti de colo-colo. 


Mai departe se întindea şoseaua, pe care mai avea de mers 
încă vreun ceas până la baterie. 

Printre sopcile de pe coastă se aflau cazărmile 
artileriştilor. Tot acolo, într-o mică văgăună, erau locuinţele 
ofiţerilor. Zvonariov se îndreptă spre ea. 

Înştiinţat de Gobiato despre sosirea praporşcikului, 
comandantul bateriei, căpitanul Vamenzon, îl primi deosebit 
de amabil. 

— Poftiţi! Sunt foarte bucuros să vă văd! Am auzit atâtea 
lucruri despre succesele dumneavoastră, în modificarea 
tunurilor, încât doream demult să ne cunoaştem, perora el, 
strângând călduros mâna lui Zvonariov. Poftiţi să luaţi o 
gustare, desigur că drumul v-a făcut poftă de mâncare! 
Tocmai mă aşezasem la masă, îl îmbie el. 

— Nu vă refuz; de azi dimineaţă n-am luat nimic în gură, 
acceptă Zvonariov. 

Căpitanul îl conduse într-o mică sufragerie; în colţ, sub 
icoana mare, ardea candela. Pe masa pusă pentru două 
persoane, se aflau farfurii cu ciorbă şi cu pisat. 

— Poftiţi, luaţi loc, îl îmbie căpitanul, împingând un scaun 
spre musafir... Mănânc şi eu la cazan. „Ciorbă şi pisat - 
asta-i hrana noastră cea de toate zilele”, vorba ceea. E şi 
mai ieftin, şi mai sănătos, pot să controlez mai uşor ce 
mănâncă soldaţii. Toţi artelncii sunt nişte pungaşi; trebuie 
să stai cu ochii pe ei. În privinţa asta îi strâng zdravăn în 
chingi: când încep s-o prostească, ori îi prind cu furtişaguri 
- afară cu ei! Pe deasupra, din când în când, îl scarmăn şi 
pe bucătar, flecărea căpitanul. Ostaşul nostru e un om de 
aur: fără pretenţii, răbdător, se teme de Dumnezeu, pe 
tătucul ţar îl iubeşte până la uitarea de sine. Sunt, desigur, 
şi zurbagii, dar cu ăia mă port fără mănuşi. Pumnul şi băţul 
îi fac mieluşei şi pe cei mai îndărătnici. Să bem pentru 
marele nostru popor rusesc! Căpitanul umplu două 
păhăruţe măricele de votcă. 

Zvonariov ciocni cu el. 


Ciorba de varză era grasă, gustoasă, cu bucățele de carne. 
Pisatul prăjit, cu slănină, se topea în gură. Pâinea, deşi 
neagră, era bine coaptă. 

— Mâncarea e excelentă la dumneavoastră în companie, îl 
felicită Zvonariov. Din păcate, la noi, la Elektriceski Utios, 
alimentaţia este mult mai slabă. 

— Se fură pe capete - d-aia aveţi hrană proastă. Dacă i s- 
ar fura de sub nas lui Jukovski nevasta şi copiii, el n-ar 
observa. Umblă cu capul în nori! Se tot fuduleşte că este un 
om civilizat: „Sunt împotriva bătăii şi a palmelor, sunt 
pentru un ostaş evoluat, instruit”... dar, în fapt, să-mi fie cu 
iertare, trăiţi ca într-o crâşmă, critica stările de lucruri 
Vamenzon. Din compania dumneavoastră se răspândeşte o 
molimă liberalistă în toată artileria. La dumneavoastră 
ostaşii, mi se pare, citesc şi ziare! Curat dezmăţ! Cum 
citeşte ziare, soldatul începe să gândească; hm, mai ştii 
unde-l duce gândul?! Nu, prefer să am oameni fără carte. 
Ce rost are cartea pentru ostaşi? Ele dator să execute 
ordinele superiorilor, n-are la ce şi pentru ce să gândească; 
gândesc superiorii în locul lui. Zău, bine ar fi să n-aibă 
soldaţii nici cap. La drept vorbind, n-au câtuşi de puţin 
nevoie de el - poate doar aşa, de podoabă! 

— Bine, dar ce faci cu subofiţerii, cu ochitorii, cu furierii? 

— Poate că ăstora le-ar trebui un cap cam în felul unei 
cutiuţe cântătoare - să întorci resortul numai când e nevoie. 

— Nu sunt de părerea dumneavoastră, domnule căpitan. 
Atâta cât o cunosc, tehnica modernă de război cere un 
anumit nivel cultural. 

— Din păcate, ai foarte multă dreptate. Asta-i toată 
nenorocirea. Dar un soldat luminat va fi întotdeauna şi un 
răzvrătit. E greu să se evite acest lucru, dacă nu chiar 
imposibil. Oricând se vor găsi tot felul de agitatori ticăloşi 
care vor şti să corupă repede orice soldat. Faţă de 
asemenea nemernici aş fi necruţător, pe toţi i-aş spânzura 
ca pe nişte câini turbaţi, mai cu seamă pe blestemaţii de 
ovrei. Nu pot să sufăr pe iudele astea! 


— Exageraţi importanţa evreilor agitatori, obiectă 
Zvonariov. Ruşii participă la propagandă în aceeaşi măsură 
ca şi evreii. 

— "Toţi aceştia sunt ruşi iudaizaţi, nihilişti, anarhişti, 
socialişti şi alte poame de acest soi. Rusul adevărat a urât 
întotdeauna pe blestemaţii de ovrei. I-aş stârpi până la 
unul! Să fie curățată de ei Rusia noastră, o dată pentru 
totdeauna! strigă Vamenzon aprins, învăpăiat, vânturând cu 
mânie cuțitul de masă, închipuindu-şi pesemne că ia parte 
la un pogrom. 

— Domnule căpitan, nu prea cred că o să ne putem 
convinge unul pe celălalt. Permiteţi să vă mulţumesc pentru 
ospitalitate, spuse Zvonariov şi se ridică de la masă; mă duc 
la baterie să examinez tunurile. 

— Păcat, păcat, că nu împărtăşiţi concepţiile mele! De 
altfel vă aflaţi în mijlocul nostru întâmplător şi vremelnic, 
urmă Vamenzon. Adevăraţii ofiţeri ai armatei ruse trebuie 
să aibă în sânge ura faţă de ovrei. Viitorii ofiţeri trebuie să 
fie crescuţi din copilărie în acest spirit. Merg şi eu cu 
dumneavoastră la baterie. 

Trecând pe drumul de lângă cazarmă, Zvonariov văzu vreo 
treizeci de soldaţi stând nemişcaţi cu arma pe umăr. Mulţi 
aveau pe obraz vânătăi, zdrelituri şi urme de sânge 
închegat. Căpitanul se apropie de ei şi începu să-i cerceteze 
cu luare aminte pe fiecare. 

— Capul mai sus, se răsti el la un ostaş scund, dar 
neobişnuit de spătos, care îl privea cu o ură cruntă. Omul 
ridică uşor bărbia. 

— Mai sus, lepădătură! răcni Vamenzon izbindu-l în bărbie 
de jos în sus şi cu atâta putere, încât soldatului îi clănţăniră 
dinţii. Te învăţ eu cum să te porţi în companie, îţi scot eu 
gărgăunii din cap! 

Zvonariov tresări, observând cu câtă ură privea ostaşul 
bătut spre comandantul lui. 

— Să ştiţi că într-o zi vă ucide, spuse praporşcikul, după ce 
se îndepărtară. 


— Cine? Blohin? Mâine ordon să fie stălcit în bătăi, jupuit 
de viu! Să vedeţi ce om de ispravă fac din el. Îi cunosc eu pe 
mârlani: cu cât îi baţi, cu atât mai mult ţin la tine. 

— Mă tem că greşiţi. 

— Să mă scuzaţi, sunteţi ţivil d-aia vă e frică de dobitocii 
ăştia! replică Vamenzon, dispreţuitor. Pe orice soldat îl 
deznod în bătăi şi tot el vine să-mi pupe mâinile. 

La baterie, între cele două tunuri din mijloc, pe zidul de 
beton al traversei era fixată o icoană mare. În faţa ei ardea 
tot timpul candela. Ajuns în dreptul icoanei, Vamenzon îşi 
scoase evlavios chipiul şi se închină cu gesturi largi. 

— Ocrotitoarele noastre cereşti, Vera, Nadejda, Liubov şi 
maica lor, Sofia, numi căpitanul chipurile de pe icoană. Am 
pus-o aici în cinstea Verei Alexeevna Stessel. Tot ea ne-a 
dăruit şi candela grea de aproape cinci funţi în argint masiv. 
Ia uitaţi-vă! 

Zvonariov privi candela grea, pe care era gravată o 
inscripţie cu slove bisericeşti: „Bateriei nr. 22 de la 
excelența să V. A. Stessel, 17 septembrie 1903”. 

— Prin urmare, bateria dumneavoastră are nu numai 
ocrotitoare cereşti, ci şi pământeşti, şi chiar foarte 
influente! 

— O ţiu la curent pe Vera Alexeevna cu tot ce se petrece la 
baterie. În ziua de 27 ianuarie, am avut doi răniţi şi 
amândurora le-a dat cu mâna ei, decoraţii şi daruri. În afară 
de asta, când a început războiul, a trimis fiecărui soldat 
câte o cruciuliţă şi binecuvântarea ei, povestea Vamenzon. 

„Aş fi curios să ştiu ce ai căpătat tu?” gândi Zvonariov. 

— Şi soldaţii îşi respectă mult patroanele cereşti? întrebă 
el. 

— În fiecare seară poţi vedea strânşi lângă icoană câte 
douăzeci de oameni; a trebuit chiar să facem un podeţ de 
scânduri, pentru ca credincioşii să nu-şi murdărească 
mantalele când se lasă în genunchi. Părintele face de două 
ori pe lună slujbă dinaintea ei. 


Zvonariov se gândea să-l întrebe, dacă icoana nu era 
cumva „făcătoare de minuni”, dar căpitanul i-o luă înainte: 

— Ostaşii susţin că după ce au sărutat icoană, au fost 
tămăduiţi de boli: dureri de cap, indispoziţii stomacale, 
măsele... 

— Nu e exclus ca în curând să vină oamenii în pelerinaj de 
la alte baterii la dumneavoastră, zise Zvonariov cu ironie. 

— Se pare că nu prea sunteţi credincios! replică 
Vamenzon bănuitor. 

— Cred că nu vă aflaţi departe de adevăr. 

— Ateismul şi nihilismul molipseşte tineretul de azi, ca o 
lepră. De la pătura intelectuală, acest flagel trece în masele 
largi ale poporului şi otrăveşte sufletele curate ale celor 
oropsiţi şi săraci. Urăsc pătura noastră intelectuală tot atât 
de mult ca şi neamul lui luda, fiindcă face un mare rău ţării. 

— Dar dumneavoastră nu vă consideraţi din pătura 
intelectuală? 

— Sunt ofiţer şi, prin urmare, slujitor credincios al ţarului, 
al patriei şi, bineînţeles, duşman al cugetării deşarte de 
orice fel. 

— Permiteţi să scot oamenii la piese, zise insistent 
Zvonariov. Va trebui să examinez ţevile, culatele tunurilor şi 
să stabilesc gradul de uzură pricinuit de trageri. 

— O clipă! Vamenzon fluieră strident. 

Soldaţii începură să iasă în goană din cazarmă, echipându- 
se din mers şi, ajunşi la baterie, încremeniră lângă tunuri în 
poziţie de drepţi. Căpitanul urmărea după ceas timpul în 
care bateria trebuia să fie gata de tragere. Trecând în fugă 
prin faţa icoanei, soldaţii îşi făceau repede semnul crucii, 
aruncând priviri speriate spre comandantul lor. Cei care nu- 
| făceau erau aduşi la ordine de acesta cu un pumn în obraz 
şi, vrând, nevrând, se închinau fără zăbavă. 

— Două minute, patruzeci şi cinci de secunde, anunţă 
Vamenzon, după ce ultimii soldaţi ajunseră în goană la 
baterie. Subofiţerii de la secţii vor nota pe cei întârziaţi şi 
mi-i vor raporta seara, prin feldwebel. 


Zvonariov constată că tunurile îşi trăiseră traiul: ţevile 
aveau o mare uzură; în camerele de încărcare inelele 
obturatoare erau arse, iar închizătoarele intrau greu în 
lăcaşurile lor. 

— Executaţi des trageri? îl întrebă el pe Vamenzon. 

— De câteva ori pe zi. Îmi place să execut şi alarme de 
noapte. Am să cer înlocuirea pieselor uzate cu altele noi. 
Doar am o baterie deosebit de importantă: trage asupra 
mării, cât şi asupra obiectivelor terestre. Eu trebuie să 
deschid cel dintâi focul când sosesc japonezii dinspre nord. 
Nici chiar Utiosul dumneavoastră nu trage atâta. 

— Am să raportez comandantului artileriei. În orice caz 
părerea mea e că în situaţia actuală nu puteţi mări 
încărcăturile de pulbere căci se pot produce erupții 
puternice de gaze, foarte periculoase pentru servanţi, 
spuse Zvonariov. 

— O, dacă e vorba doar de servanţi nu contează: d-aia 
suntem în război ca să fie primejdie. E cu totul altceva dacă 
au de suferit bunurile statului: un afet, o piesă. 

— Dar, după terminologia militară, şi soldaţii sunt un bun 
al statului. 

— În orice caz, nu dintre cele de valoare: la noi, în Rusia, 
avem mai mult decât suficienţi. 

După ce termină examinarea tunurilor, Zvonariov se grăbi 
să salute şi să plece. 

— "Ţi-au dat să mănânci? îl întrebă pe vizitiu când porniră. 

— Da: o ciorbă de post şi pisat mucegăit, cu ulei rânced, 
răspunse soldatul. 

— Dar ciorba şi pisatul comandantului au fost minunate! 

— Păi, pentru dumnealui, bucătarul găteşte deosebit într- 
un ceaunaş. Toată lumea ştie că la căpitanul Vamenzon, 
oamenii mănâncă mai prost ca în toată artileria. În schimb, 
feldwebelul are o mutră roşie şi grasă de te minunezi. 
Soldaţii îi zic acestei baterii „ocna noastră”. La batalionul 
disciplinar e mai uşor ca aici. Mulţi oameni mănâncă în fiece 
zi bătaie cu vergile, iar vergile stau noaptea la înmuiat în 


apă sărată, ca să şfichiuie mai rău. O păţesc mai cu seamă 
ăi de nu se închină: în privinţa închinării, căpitanul e fioros. 
Poate că aţi văzut un ostaş scund, spătos, cu arma în spate? 

— Blohin? 

— El. Cam de-o lună îl tot ţine cu arma pe umăr, şi-l bate o 
dată la două zile, legat de capră, pentru că nu vrea să-şi 
scoată şapca înaintea icoanelor de la baterie. O să-l omoare 
căpitanul în bătăi, cu toate că Blohin e vânjos, nu glumă. 

— Eşti consătean ou el? 

— Nu, dar am recrutat la un loc. A fost muncitor, a învăţat 
alămăria. Mai întâi a lucrat la ateliere; pe urmă l-au dat 
afară pentru beţie, mi se pare. A nimerit la bateria 22, şi 
aici, uite, se chinuie omu'! Ori fuge, ori moare, că n-are cum 
să rabde. 

Praporşcikul nu găsi pe nimeni la comandamentul 
artileriei şi se duse la Gobiato acasă. 

— Ei, cum au mers treburile astăzi? 

Zvonariov îi dădu un raport amănunţit. 

— Mi-am închipuit eu că lucrurile stau cam aşa. Trebuie să 
se dea alte tunuri bateriei 22. Deşi nou formată, bateria a 
fost dotată cu piese uzate, vechi - altele nu erau. Acum am 
primit treizeci de tunuri noi, aşa că putem să-i dăm din ele 
şi lui Vamenzon. 

— V-aş ruga ceva: nu s-ar putea să fie mutat din bateria lui 
Vamenzon la atelier ostaşul Blohin, de specialitate alămar? 

— Elte-a rugat? se miră Gobiato. 

— Nu, n-am stat de vorbă amândoi, dar vă rog eu pentru 
el, fiindcă am văzut cu ochii mei cum îl maltrata Vamenzon. 
— Ei, dacă o să-i mutăm din baterie pe toţi cei maltrataţi 

de Vamenzon, curând n-o să mai rămână nimeni la el. 
Blohin a fost mutat acolo de la noi pentru beţie şi nu cred că 
face să-l luăm înapoi. La Vamenzon nu merge să te ţii de 
beţii. Acest Blohin a fost şi la voi, pe Elektriceski; a 
înstrăinat efecte cazone pe băutură şi a fost dat în judecată, 
dar a scăpat ieftin: la judecată, l-a salvat de muncă silnică 


Boreiko; a fost doar trecut în categoria celor pedepsiţi şi i- 
au tras o bătaie bună. 

— Să nu-l omoare pe Vamenzon. 

— Şi dacă-l omoară pe Vamenzon, ce? O să-l plângem noi? 

— Da, dar atunci Blohin e pierdut şi alţi ostaşi o să fie daţi 
în judecată. De ei mi-e milă. 

— Prea eşti milos, Serghei Vladimirovici. Tot nu e chip să ai 
milă de toată lumea, şi de altfel, Blohin nici nu merită să-ţi 
fie milă de el; mai devreme ori mai târziu, îl dă gata băutura 
- moare undeva, sub un gard! Ei, acum hai la Belii cu 
raportul, ca să începem mâine dimineaţă lucrul. 

În faţa casei lui Belîi aştepta un echipaj elegant; pe capră 
şedea un vizitiu matroz. 

— Pe cine ai adus? îl întrebă Gobiato. 

— Pe comandantul flotei, amiralul Makarov şi pe ofiţerul 
adjutant al dumnealui, locotenentul Dukelski. 

— Perfect! Cu acest prilej o să ne înţelegem şi în privinţa 
lucrărilor de pe Liaoteşan, se bucură căpitanul. 

Makarov, în mare ţinută, venit pesemne în vizită la Belii, 
era în salon. 

Amiralul răspunse amabil la salut şi-şi continuă 
conversaţia cu generalul. Agapeev vorbea deoparte cu 
Dukelski. Gobiato şi Zvonariov se aşezară lângă ei. 

— Azi am făcut o plimbare admirabilă pe mare, povestea 
Agapeev. Am plecat în zorii zilei şi ne-am întors abia acum 
un ceas. Marea arăta minunat; vremea era senină, calmă, 
însorită. Japonezii nu se zăreau. După bombardamentul de 
ieri, s-au făcut nevăzuţi. Amiralul a dat dovadă de o energie 
extraordinară. Mai întâi, a fost la bordul dragoarelor de 
mine şi a arătat cum trebuie să se dragheze; pe urmă s-a 
apropiat cu şalupa de o mină care plutea în derivă, a 
cercetat-o şi a dat ordin să fie dezactivată numaidecât. Cu 
toate încercările de a-l face să se ferească, n-a plecat până 
n-a văzut amorsele demontate şi contactele tăiate. Apoi, pe 
bordul lui Novik, a inspectat toată escadra şi a executat o 
serie de manevre, arătând fiecărei nave greşelile săvârşite. 


Când, în sfârşit, s-au întors la bază, a verificat personal cum 
ancorează fiecare navă. E atât de sprinten, atât de 
neobosit, încât nu zici că are cincizeci şi cinci de ani, ci 
numai treizeci. Cu un asemenea comandant, fără îndoială c- 
o să-i putem înfrunta pe japonezi, spunea colonelul 
admirativ. 

— Amiralul pare simpatic, remarcă Gobiato. 

— Ieri s-a propus să fii trimis la Liaoteşan, pentru 
instalarea tunurilor grele, îi spuse Dukelski lui Zvonariov. 

— Intenţionez să refuz această misiune: nu sunt încă un 
artilerist de nădejde. 

— Nu-i nimic, te descurci. La nevoie o să fii ajutat, îl linişti 
locotenentul. 

— Cine-i amazoana care galopează? întrebă deodată 
Makarov, uitându-se pe geam. 

Toată lumea se întoarse către fereastră. Călărind cu 
eleganţă, în galop scurt, Varia ocoli casa, se apropie de 
scară, sări jos din şa şi sărută cu duioşie iapa pe botul 
înfierbântat. 

— E mezina noastră, Varia. Îi place foarte mult călăria - ar 
fi în stare să nu descalece toată ziua, lămuri Maria 
Fominişna. 

— Vorbeşte sângele de cazac, observă Gobiato. 

— Dumneavoastră sunteţi cazac? întrebă mirat Makarov, 
întorcându-se spre Belii. 

— Da, suntem din Kuban, şi soţia mea şi eu, răspunse 
generalul. 

Ciufulită, cu rochia plină de praf şi cu biciuşca în mână, 
Varia năvăli în cameră. Zărindu-l pe Makarov, se fâstăci şi 
se făcu nevăzută. 

— Vioaie fată, spuse cu un zâmbet amiralul. 

— Chiar mai mult decât trebuie, răspunse mama ei 
necâjită, ieşind pe uşă. 

Rămânând între bărbaţi, Makarov propuse să discute 
amănunţit problema fortificațiilor de pe Liaoteşan. Belii 
aduse o schiţă a amplasamentelor proiectate şi începură să 


dezbată cu toţii planul lucrărilor. Hotărâră că drumul până 
la culmea Liaoteşan să fie construit cu mâna de lucru dată 
de garnizoană; marinarii se angajau să amplaseze un tun 
de 28 centimetri, iar artileriştii urmau să construiască la 
nevoie amplasamente de baterii şi să le echipeze cu tunuri. 

O jumătate de oră mai târziu, când Varia, însoţită de mama 
ei se ivi din nou în salon, toate discuţiile de serviciu fuseseră 
terminate. Fata, care între timp îşi schimbase rochia, se 
spălase şi se pieptănase, veni la Makarov îmbujorată 
prezentându-i o tavă cu gustări şi-i făcu o reverență. 

Amiralul o privea zâmbind. 

— Aşa, va să zică, bravă amazoană! Văd că ştii nu numai să 
călăreşti, ci să fii şi o gospodină de toată laudă. Să-ţi dea 
Dumnezeu un mire de treabă, adăugă el cu blândeţe. 

— E prea devreme să se gândească la măritiş, interveni 
maică-sa: să se mărite întâi cele mai mari. 

— A, va să zică ţineţi cu străşnicie la vechea rânduiala 
căzăcească: vă măritaţi fetele la rând? 

— Trăim după datină: cea mare e măritată, cea mijlocie e 
bună de măritat, iar mezina - zburdă încă. 

— N-aveţi grijă, Maria Fominişna, mult timp n-o să mai 
zburde, glumi Makarov. 

Oaspeţii îşi luară curând rămas bun. Varia se ivi din nou în 
vestibul. Îl privea pe Makarov cu ochi plini de admiraţie. 

— Ce mult aş vrea să am un bunicuţ ca dumneavoastră, 
rosti ea cu totul copilăreşte. 

— Şi mie mi-ar plăcea să am o asemenea nepoţică, 
răspunse amiralul afectuos. 

— Minunat! de azi înainte o să fiţi bunicuţul meu, iar eu 
nepoata dumneavoastră! strigă Varia bătând veselă din 
palme. 

— Respectele mele. Toate cele bune! rosti Makarov, 
salutând pe toţi ai casei şi îndreptându-se spre uşă. 

— La revedere, bunicuţule! răspunse Varia petrecându-i 
braţele pe după gât şi sărutându-l. 

— Varia! Nu ţi-e ruşine? exclamă maică-sa consternată. 


— De ce nu mi-aş săruta bunicuţul? întrebă fata, cu o 
naivitate prefăcută. 

— Vă rog s-o iertaţi pe fetiţa noastră, interveni mama, 
scuzându-se. E prea tânără, n-are destulă minte. 

— Sunt foarte mişcat de atenţiunea fiicei dumneavoastră, 
răspunse amiralul cu înduioşare. 

— Pe mine nu mă săruţi? îi şopti Zvonariov fetei la ureche. 

— Obraznicule! Nici nu vreau să te mai cunosc! îl repezi 
Varia, tot pe şoptite, cu răsuflarea tăiată şi se îndepărtă. 

A doua zi de dimineaţă, Zvonariov şi Gobiato, însoţindu-l 
pe Belii, se duseră cu şalupa la Liaoteşan. De la cheul 
Taberei artileriştilor, se îndreptară spre interiorul aripii de 
apus a fortăreței, unde se afla depozitul de mine al marinei. 
În numeroasele magazii înşiruite pe țărm se păstrau minele 
neîncărcate, iar în coastele abrupte ale dealului, chiar în 
stânci, fuseseră săpate hrube adânci pentru depozitarea 
pulberii, a piroxilinei şi a melinitei, cu care se încărcau 
minele. 

Nu departe, în dosul unei coline, se aflau cazărmile 
matrozilor care deserveau depozitul de mine. 

Lângă micul debarcader de lemn era acostată şalupa navei 
Askold, la catargul căreia flutura pavilionul comandantului 
escadrei. Makarov tocmai inspecta depozitele, şi cei trei 
artilerişti fură nevoiţi să aştepte până când amiralul se 
întoarse însoţit de locotenentul artilerist Meakişev de la 
statul-major al marinei şi de nelipsitul Dukelski. În aceeaşi 
clipă, sosi călare şi Kondratenko, împreună cu câţiva ofiţeri. 

Liaoteşanul era un masiv stâncos lipsit aproape cu totul de 
vegetaţie. Printre stânci şi pietroaie şerpuia o potecă 
strâmtă şi întortocheată: păşiră pe ea cu toţii, unul după 
altul. 

Ofițerii de geniu comunicau din mers amiralului şi lui Belii 
părerile lor cu privire la traseul viitorului drum şi la cele 
mai potrivite puncte pentru amplasarea tunurilor. De pe 
culmea Liaoteşanului care se ridica la două sute de stânjeni 
deasupra nivelului mării se deschidea în faţa ochilor o vastă 


panoramă. Coasta peninsulei Liaotung putea fi observată de 
acolo până la Dalni spre est şi până la baia Luiza spre vest, 
adică vreo treizeci de verste în ambele direcţii. Din trei 
părţi, până în zare, se întindea marea, iar în spate portul şi 
oraşul se vedeau ca în palmă. 

— Aşa post de observaţie mai zic şi eu! Se vede totul, la 
zeci de verste în jur! rosti Makarov încântat. Mă mir că n-a 
fost ocupat până acum. 

— Lucrul acesta se datoreşte dificultăţilor legate de 
construcţia unui drum de acces, imposibilității aproape 
totale de a se aduce aici materiale, şi mai ales lipsei de apă, 
explică Belii. 

— Toate acestea pot şi trebuie să fie biruite, şi asta cu cât 
mai repede, cu atât mai bine. 

— Artileristul observator de pe Retvizan se află pe creasta 
vecină, spuse Meakişev, arătând spre dreapta, către o sopcă 
ceva mai scundă; în schimb, de pe creasta ei, se vedea mai 
bine partea de vest a coastei şi a mării. 

O luară cu toţii într-acolo. Drumul către postul de 
observaţie ducea de-a dreptul peste tufişuri şi pietre; toţi se 
murdăriseră şi urcau gâfâind. În sfârşit, ajunseră. Matrozii 
scobiseră în stâncă, o peşteră pentru viitoarea cazemată şi 
neteziseră un mic teren împrejur. Tânărul locotenent care 
conducea lucrările dădu raportul lui Makarov asupra 
mersului acestora; amiralul aprobă şi alegerea locului, şi 
lucrarea proiectată. 

— Tunul nostru de 28 centimetri va fi amplasat foarte bine 
în şaua dealului; vom mai putea să aşezăm câteva şi pe 
versantele dinspre apus, ceva mai aproape de valea 
Ceainaia, hotărî el. 

Kondratenko şi Belii se declarară de acord cu această 
propunere; după ce se odihniră o vreme, coborâră cu toţii 
pe alt drum, mai uşor. 

Întorcându-se de pe Liaoteşan, Makarov convocă imediat 
pe Askold, la o conferinţă, pe ofiţerii superiori din statul- 
major al flotei şi pe comandanții de nave. Nefiind obişnuiţi 


cu asemenea convocări precipitate, unii vice-amirali şi 
comandanţi ai navelor de rangul 1 ori II, sosiră după ora 
fixată, ceea ce le aduse o admonestare din partea 
comandantului flotei. 

— Domnilor, v-am convocat ca să vă anunţ, că mâine, în 
zorii zilei, toată escadra va ieşi în larg. O dată cu mareea 
înaltă de dimineaţă, ieşim în rada exterioară, rămânem 
toată ziua pe mare şi facem o recunoaştere a insulelor celor 
mai apropiate de Arthur; totodată executăm câteva exerciţii 
navale, iar spre apusul soarelui, o dată cu mareea joasă, ne 
întoarcem la Arthur, declară Makarov, deschizând 
conferinţa. 

— De când a fost ocupat Arthurul de flota noastră, încă nu 
s-a întâmplat ca escadra să intre ori să iasă din rada 
exterioară în răstimpul unei singure maree înalte, obiectă 
amiralul prinţ Uhtomski. 

— Acum aşa vom face ori de câte ori vom ieşi în larg, i-o 
reteză Makarov. 

— E cu totul imposibil, excelenţă: nu dispunem de 
suficiente mijloace de bază, rosti îngrijorat comandantul 
militar al portului, amiralul Greve. 

— Ordon: să procuraţi până mâine dimineaţă pe 
răspunderea dumneavoastră, toate mijloacele necesare, 
răspunse scurt Makarov. 

— Am înţeles, excelenţă! Dar este imposibil, absolut 
imposibil, îngăimă Greve. 

— La ora fixată, toate navele escadrei trebuie să fie pe 
deplin gata pentru luptă, urmă Makarov, fiindcă, în cazul 
unei întâlniri cu inamicul, angajez bătălia cu el fără să ţin 
cont de superioritatea sa. 

— Excelenţa voastră scapă din vedere că faţă de cele cinci 
cuirasate ale noastre, din care trei învechite, şi cinci 
crucişătoare, din care numai Baian are cuirasă, japonezii 
dispun de şase cuirasate de ultima construcţie, şase 
crucişătoare blindate şi treisprezece uşoare, obiectă 
comandantul cuirasatului Sevastopol, căpitanul de rangul 


întâi Cernâşov, cu părul negru atins de cărunţie, cu 
barbişon îngrijit şi purtând ochelari pince-nez. 

— Cunosc efectivul escadrei japoneze, dar nu mă preocup 
de calcule aritmetice, replică amiralul cu un zâmbet ironic, 
ci mă gândesc cum s-o bat. 

După un scurt schimb de păreri în chestiuni de ordin 
secundar, conferinţa luă sfârşit. 

— Domnilor, vă cer tuturor să executaţi prompt şi precis 
toate ordinele mele. Cât mai multă încredere în forţele 
dumneavoastră, şi vă veţi convinge din experienţă că în 
dispoziţiile mele nu există nimic imposibil. 

Noaptea îşi aşternea încă aripile negre deasupra 
Arthurului, când la catargul crucişătorului Askold începură 
să sclipească luminile de semnalizare. Se aprindeau, se 
stingeau, ca să se reaprindă o clipă mai târziu, într-o nouă 
îmbinare de culori. Luminiţe asemănătoare licăriră şi la 
catargele altor nave răspunzându-le, când mai multe odată, 
când numai pe una singură. Pe punţile navelor şuierară 
strident sifleile botsmanilor, comenzi, tropot de cizme. 
Escadra se trezea din somn. Navele se împodobiră cu sute 
de lumini. Zeci de şalupe şi remorchere se desprinseră de 
lângă cheurile tăcute şi, împânzind rada cu larma sirenelor, 
se îndreptau grăbite spre siluetele masive ale cuirasatelor 
şi crucişătoarelor. 

Rada prinsese viaţă. Începuse o zi de război a escadrei. 

De la cele dintâi semnale de siflie ale botsmanilor, 
Makarov păşi pe puntea crucişătorului Askold, salută 
echipajul adunat în front la prova, apoi plecă cu şalupa la 
bordul cuirasatului Petropavlovsk, la catargul căruia i se 
arboră pavilionul de comandant al escadrei. 

Ajutate de remorchere şi şalupe crucişătoarele şi 
cuirasatele treceau remorcate unul după altul, prin gura 
şenalului şi ancorau apoi în rada exterioară conform 
dispoziţiilor primite de comandanţi. Baian fu cel dintâi care 
ieşi, când era încă întuneric. El pluti încet, străbătând 
şenalul. Luminat în plin de proiectoare, crucişătorul Askold 


se grăbi să-l urmeze. Cuirasatul Peresvet care arbora 
pavilionul amiralului prinţ Uhtomski, întârzie puţin, ceea ce 
stârni via nemulţumire a lui Makarov. 

După zece minute Petropavlovsk ieşi în urma lui Peresvet. 
Amiralul observă atent trecerea navei prin canalul puţin 
adânc şi ajunse la concluzia, că pe timpul mareei celei mai 
înalte, chiar şi cuirasatele puteau să-l străbată singure, fără 
a fi remorcate, ceea ce ar fi accelerat mult ieşirea escadrei. 

Pe la orele şapte dimineaţa, adică după două ceasuri şi 
douăzeci de minute, toată escadra alcătuită din 
şaptesprezece nave era ancorată în rada exterioară. 
Makarov era radios. 

— Avem mai mult de o oră până la sfârşitul mareei înalte; 
or, ieri mi se spunea, că ieşirea escadrei în timpul unei 
singure maree înalte ar fi imposibilă. Numărul şalupelor şi 
remorcherelor va fi de asemenea îndestulător, dacă ele nu 
vor face altceva decât să ajute navelor mari să manevreze, 
fără să le scoată în rada exterioară, spunea el cu însufleţire 
celor din jur. E de mirare cum nu s-a gândit nimeni până 
acum la aşa ceva! 

— Probabil că nimeni n-a vrut să se gândească la aşa ceva 
cum trebuie, răspunse Dukelski. 

— Comandantul crucişătorului Novik, căpitanul de rangul 
II Essen a prezentat de două ori rapoarte în această 
chestiune, dar ele erau puse la dosar, îşi aminti şeful 
serviciului de navigaţie din statul-major al flotei. 

— Cam aşa cum e obiceiul la noi, încheie Makarov 
clătinând din cap. Să se ridice semnalul: toată escadra 
ridică ancora. 

Înainte ca toate navele să confirme ordinul primit, de pe 
crucişătorul Baian din capul formaţiei fură semnalate mine 
plutind în derivă în rada exterioară. 

— La loc comanda: nu se ridică ancora; toate navele să 
cerceteze marea din jur, şi dacă descoperă mine, să le 
dragheze cu grijă în drumul escadrei, ordonă Makarov. 


Când, în sfârşit, apele din jurul escadrei şi din drumul ei 
fură dragate, Makarov dădu ordin ca toată escadra să 
ridice ancora. Navele ajunseră curând în ape 
neprimejdioase. 

Se apropia amiaza. Bătea un vânt de nord-est de forţa 
şase. Marea era destul de agitată. Escadra se alcătui în 
formaţie de marş cu dispozitiv de siguranţă şi elemente de 
recunoaştere. Astfel, cuirasatele navigau în formaţia de 
coloană, în mijlocul escadrei, în ordine front pe linii de şir; 
crucişătoarele erau împărţite în detaşamente, pentru 
avangardă, ariergardă şi flancgărzi, fiecare detaşament 
navigând în linie de şir, la limita vizibilităţii semnalelor, 
maximum cinci mile faţă de grosul escadrei. Torpiloarele 
navigau în două linii de şir de câte patru nave, în ambele 
borduri ale coloanei de cuirasate, între acestea şi 
crucişătoarele din flancgărzi. 

Marea era degajată, pustie. Nici un fum, până în zare. 
Makarov observa marşul escadrei de pe puntea de 
comandă a navei Petropavlovsk. Cuirasatele mergeau într-o 
oarecare ordine, în schimb torpiloarele se abăteau mereu 
de la drum şi ieşeau din formaţie, stârnind nemulţumirea 
amiralului. 

Curând, torpilorul Grozovoi60 semnală că are avarie la 
maşini şi începu să rămână în urmă, apoi stopă. 

Amiralul îi ordonă să se întoarcă la remorcă în port şi-l 
mută îndată disciplinar pe comandantul navei, pentru 
motivul că nu se îngrijise de verificarea maşinilor înainte de 
plecarea în misiune. Numai la câteva clipe după aceea, o 
dispoziţie asemănătoare fu dată şi în privinţa torpilorului 
Rastoropnâi61. 

— Cu torpiloarele stăm prost de tot, atât din punct de 
vedere tehnic, cât şi în ceea ce priveşte antrenamentul şi 
pregătirea comandanților. Într-una din zilele următoare voi 
convoca pe toţi şefii mecanici de la toate navele, ca să 
discutăm măsurile necesare pentru punerea la punct a 
maşinilor şi exploatarea acestora în bune condițiuni. 


— Cei mai mulţi dintre comandanţi cunosc foarte slab 
tehnica modernă, mai ales regimul de exploatare a 
maşinilor, observă Dukelski. 

— Îi vom obliga s-o cunoască! Un ofiţer care nu se pricepe 
la tehnică nici nu-mi trebuie. În războiul modern, victoria se 
decide atât prin vitejia personală a matrozilor şi ofiţerilor, 
prin capacitatea de manevră şi prin tirul precis, cât şi prin 
perfecta stare a tehnicii de luptă şi a maşinilor. 

Profitând de absenţa inamicului, Makarov ordonă să se 
execute diferite evoluţii. Escadra manevră în cele mai 
felurite formaţii, executând succesiv, cu toate navele, 
întoarceri de câte opt şi şaisprezece carturi atât la tribord 
cât şi la babord. Amiralul supraveghea atent executarea 
semnalelor, şi după fiecare din ele, cutare sau cutare navă 
era admonestată pentru greşelile făcute. Îndeosebi avu de 
suferit nava Sevastopol, al cărei comandant, Cernâşov, nu 
executa de loc cum trebuie ordinele primite. Scos din 
sărite, Makarov ordonă să i se comunice nemulţumirea lui. 

Pe când escadra se întorcea spre Arthur, în cursul unei 
schimbări de formaţie, cuirasatul Sevastopol se apropie 
prea mult de nava Poltava care naviga în prova lui. De 
teama unei noi admonestări, Cernâşov reduse viteza, astfel 
încât Sevastopol începu să rămână repede în urmă. 
Peresvet, care mergea în pupa lui, rămăsese şi el mult în 
urmă în timpul evoluţiei; comandantul acestuia, căpitanul 
de rangul I Boisman, mări atunci mult viteza, căutând să-şi 
reocupe cât mai repede locul în formaţie. 

Deoarece cuirasatul Sevastopol naviga cu o viteză 
inferioară celei ordonate, iar Peresvet cu viteză mult 
superioară, distanţa între cele două nave descrescu foarte 
repede, creându-se pericolul unei coliziuni. Boisman, 
dându-şi seama de situaţie, stopă, puse maşinile înapoi, 
pentru a frâna viteza de inerție a crucişătorului. În sfârşit, 
pentru a evita coliziunea care părea totuşi inevitabilă, 
acţiona cu cârma, încercând să iasă din linia de şir a 
escadrei. 


Când lui Cernâşov i se raportă că Peresvet se apropie cu 
viteză din pupa, el nu se grăbi să ia măsuri pentru a 
preîntâmpina coliziunea. În momentul în care sezisă 
pericolul, se zăpăci şi încurcă manevra de evitare pe care o 
iniţiase Peresvet. Acesta lovi atunci pe Sevastopol în pupă, 
strâmbându-i elicea şi provocându-i o spărtură. 
Compartimentul de la pupa lui Sevastopol se umplu cu apă. 
Cuirasatul fu nevoit să iasă din formaţie şi să ridice 
semnalul: „Sunt avariat. Nu mai pot manevra.” 

Makarov se informă despre situaţia de pe cele două 
cuirasate, şi, aflând că Sevastopol are o spărtură sub linia 
de plutire, hotări să se întoarcă fără întârziere la Port- 
Arthur. În jurul orei patru după amiază, la începutul mareei 
înalte, escadra intra încet în rada interioară, navă după 
navă. Cuirasatul Petropavlovsk era în frunte. Makarov 
rămăsese pe punte, observând cum ancorau navele. După 
aceea, luând în grabă o gustare, convocă pe toţi 
comandanții navelor şi, când aceştia se adunară, începu o 
analiză detailată a cauzelor avariei produse. 

Cernâşov luă cel dintâi cuvântul. După ce relată 
împrejurările în care se produsese coliziunea, începu să se 
dezvinovăţească cu aprindere. 

— Numai căpitanul de rangul | Boisman poartă toată vina. 
Nerespectând semnalul de pe nava-amiral, în loc de 40 
turaţii, a ordonat viteza maximă şi s-a repezit în pupa lui 
Sevastopol. E de întrebat: Unde-i erau ochii? se indignă 
comandantul cuirasatului Sevastopol. 

— Dar ochii dumneavoastră unde erau când aţi văzut că 
nava din pupa se apropie cu viteză? De ce n-aţi luat măsuri 
pentru prevenirea coliziunii? îl întrerupse Makarov. 

La rândul lui, comandantul secund al escadrei, 
contraamiralul prinţ Uhtomski, al cărui pavilion flutura pe 
Peresvet, începu să-l învinuiască pe Cernâşov care înainte 
de coliziune redusese brusc viteza. 

— După mine, Stepan Osipovici, e neîndoielnic că vina 
coliziunii o poartă comandantul navei Sevastopol şi nimeni 


altul, stărui el. 

După aceea vorbi Boisman, comandantul cuirasatului 
Peresvet. 

— Permiteţi să raportez, excelenţă: mă consider vinovat de 
tot ce s-a întâmplat. Nu am executat ordinul dumneavoastră 
pentru reducerea turaţiilor; am calculat greşit distanţa, am 
comandat prea târziu „pe drum înapoi”. Sunt gata să suport 
orice sancţiune, încheie el cu glas ferm. 

Makarov se însenină. Nu-l mai privi dojenitor pe bătrânul 
marinar încărunţit în lupte navale; se uită dispreţuitor la 
spilcuitul Uhtomski care se îmbujorase, şi, întorcându-se 
spre Boisman, îi spuse calm: 

— Vasili Arsenievici, nu m-am aşteptat de la dumneata la o 
asemenea greşeală! Nici Cernâşov nu e însă mai puţin 
vinovat. Voi fi nevoit să dispun cercetarea tuturor 
amănuntelor acestei întâmplări neplăcute, adăugă el, după 
câteva clipe de tăcere. 

Pe urmă întrebă cât de multă apă pătrunsese în 
compartimentul din pupa lui Sevastopol şi în sfârşit procedă 
la analizarea detailată a tuturor evoluţiilor manevrelor 
executate de navele escadrei în cursul zilei, arătând fiecărui 
comandant greşelile comise. 

Era aproape miezul nopţii când comandanții navelor, după 
o trudă de douăzeci de ore, plecară la posturile lor. 
Makarov îşi continuă lucrul, dictând şefului de stat-major al 
escadrei şi şefilor de secţii diferite ordine precum şi 
rapoarte către guvernatorul general şi către Marele Stat- 
Major al Forţelor Navale, cerând între altele să se publice 
de îndată lucrarea sa „Consideraţiuni asupra problemelor 
de tactică navală”, în care îşi expunea concepţiile asupra 
războiului pe mare. 

„Llocmai acum este necesară cartea la Arthur şi la 
Vladivostok. E posibil oare ca Ministerul Marinei să nu 
poată găsi cele cinci sute de ruble pentru editarea sa?” 
încheia Makarov depeşa către amiralul Avelan. 


— Stepan Osipovici, de ce nu vreţi să editaţi cartea aici sau 
la Vladivostok? întrebă mirat Molas. Comandantul militar al 
portului poate găsi foarte uşor fondurile necesare. 

— Mihail Pavlovici, nu e vorba de bani, ci de un principiu: 
din moment ce Ministerul Marinei îmi editează cartea, 
înseamnă că el aprobă şi opiniile mele asupra tacticii 
războiului. În afară de aceasta, ele vor fi astfel cunoscute nu 
numai aici, ci şi în Marea Baltică şi Marea Neagră. Când 
escadra a II-a va fi expediată încoace, toţi ofiţerii vor putea 
să cunoască concepţiile mele şi condiţiile în care văd 
desfăşurarea războiului pe mare, lucru foarte important 
pentru mine, căci astfel nu va mai fi nevoie să-mi pierd 
timpul cu instruirea lor, explică Makarov, păşind de colo- 
colo prin careu şi, oprindu-se deodată lângă Molas care 
şedea la masă şi scria ceva, rosti: 

— Cred că Cernâşov va trebui înlocuit, prea mult a insistat 
asupra vinovăţiei lui Boisman. Acestuia n-am să-i iau 
comanda. E un om de caracter! Şi-a recunoscut fără 
şovăială întreaga vină. E un adevărat comandant, nu se 
teme să-şi recunoască greşelile. 

— Şi pe cine aveţi de gând să numiţi comandant pe 
Sevastopol? 

— Bineînţeles, pe Essen; alţi candidaţi nu văd. 

— Essen este unul dintre cei mai tineri căpitani de rangul 
II şi dumneavoastră aveţi intenţia să-l numiţi comandant de 
cuirasat. Nu prea cred că guvernatorul general să-şi dea 
asentimentul pentru o astfel de numire, ca şi pentru 
înlăturarea lui Cernâşov, faţă de care s-a arătat întotdeauna 
foarte binevoitor... 

— Ce rost are să se amestece guvernatorul general, din 
moment ce legea prevede că eu, comandantul flotei, am 
dreptul să revoc, să numesc şi să transfer pe comandanții 
de nave, de toate gradele? 

— De obicei, până acum toate mutaţiile comandanților, 
chiar ale comandanților de torpiloare, erau efectuate cu 
aprobarea amiralului Alexeev. 


— Am intenţia să-mi îndeplinesc funcțiunile şi să acţionez 
numai conform legilor în vigoare, şi nu „după cum e 
obiceiul”. Ei, dar e timpul să ne odihnim. Clopotul a sunat 
două duble62. Sunt în picioare de douăzeci şi patru de ore. 
Makarov ieşi din careu. 

Varia Belaia învăţa cu pasiune la cursurile pentru surori de 
caritate. Cu tot volumul redus al programului cursurilor, 
după atmosfera înăbuşitoare a pensionului, unde fusese 
îndopată mai ales cu reguli de conduită, acestea i se păreau 
foarte interesante. Pasionându-se ea însăşi pentru acea 
îndeletnicire, reuşi să antreneze şi pe colegele ei. Cele 
douăsprezece fete se prezentau dis-de-dimineaţă la spitalul 
garnizoanei şi-i asaltau pe medici, cerând să li se 
încredinţeze îngrijirea bolnavilor şi a răniților. 

În afară de aceasta, Varia făcu ce făcu şi obţinu 
organizarea unui curs seral, cu materii de cultură generală. 
Acest lucru necesita cheltuieli suplimentare şi Varia se 
preocupă stăruitor de găsirea mijloacelor. Înainte de toate, 
trecu pe la Stesseli. Îndată însă ce Vera Alexeevna auzi de 
activitatea culturalizatoare a Variei, căută imediat s-o 
convingă să renunţe la ea. 

— Degeaba ai născocit treaba asta. Surorile trebuie să ştie 
să îngrijească răniții, şi atâta tot. N-au câtuşi de puţin 
nevoie de istorie şi geografie. O soră bună trebuie să fie, 
înainte de toate, curată sufleteşte şi să aibă inimă, ceea ce 
nu se întâmplă decât cu oamenii credincioşi, evlavioşi. De 
aceea, dacă vrei să ştii, vă trebuie un îndrumător spiritual, 
un preot şi nu nişte institutori care să vă înveţe tot felul de 
bazaconii, predica generăleasa. 

După acest eşec, Varia plecă înciudată, grăbită, spre casă. 
Deodată, la un colţ de stradă, fu cât pe ce să se ciocnească 
cu Makarov. 

— Bunicuţule dragă! se bucură ea. Ce bine-mi pare că vă 
văd! şi-i făcu o reverență adâncă. 

— Ce-i atitudinea asta oficială? întrebă zâmbind amiralul, 
sărutându-o pe frunte. Ia stai: n-ai vrea să-mi arăţi locurile 


cele mai interesante de aici, din Arthur? o rugă el. 

— Păi, nu prea avem aşa ceva. Doar Etajera, poate... N-aţi 
fost încă pe acolo? 

— Nu, n-am fost, însă am auzit de ea. 

— Atunci, am să vă conduc eu! Şi apucându-l de braţ, Varia 
se îndreptă spre bulevard. În drum, îi poveşti cu 
amărăciune eşecul pe care-l suferise în legătură cu 
strângerea de fonduri pentru cursuri. 

— Păcat că nu ţineţi de Departamentul Marinei. Orice s-ar 
spune, dar banii cheltuiţi pentru învăţătură nu sunt 
aruncaţi pe gârlă. Învățătura te răsplăteşte înzecit prin 
roadele ei. Ai pornit o iniţiativă foarte frumoasă. Dacă nu 
puteţi face rost de bani de la stat, deschideţi o subscripţie 
printre ofiţerii dumneavoastră. Am să subscriu bucuros şi 
eu: cred că şi printre ofiţerii de marină au să se găsească 
donatori. N-ai vrea să organizezi nişte cursuri 
asemănătoare şi pentru femeile din familiile marinarilor? îi 
propuse el pe neaşteptate. 

— Dar de ce doamnele din familiile marinarilor nu 
organizează ele însele asemenea cursuri? 

— Pare-se că, din păcate, au alte preocupări. 

În clipa aceea, de după colţ se ivi un detaşament de 
matrozi. În fruntea lor păşea un botsman chipeş, cu bereta 
pusă ştrengăreşte pe o parte şi cu cercel în urechea 
dreaptă. Zărindu-l pe amiral, comandă cu glas tunător: 

— Echipaj, pentru onor, spre dreapta! 

Matrozii, toţi ca unul, întoarseră capul spre Makarov, 
înseninaţi deodată. Zâmbind, amiralul privi oamenii cu 
luare aminte şi rosti cu un glas de bariton catifelat: 

— Bună ziua, voinicilor! 

— Să trăiţi, răcniră marinarii, bătând pasul cu ochii la 
amiralul lor. 

— Echipaj, pas de manevră, marş! 

— Dă tonul la cântec! comandă botsmanul. 

Un glas sonor intonă: 

EI, Makarov, bun părinte, Doar din barbă ce clăti 


Şi escadra, înainte 

Spre duşman se repezi. 

Matrozii începură să cânte cu însufleţire, privind mereu 
veseli spre Makarov. 

— Ia uite, ştrengarii: abia am sosit şi mi-au şi servit un 
cântec! rosti Makarov cu duioşie, mângâindu-şi barba 
mătăsoasă. 

— E frumos cântecul, bunicuţule dragă, şi marinarii l-au 
făcut fiindcă vă iubesc, spuse Varia, privindu-l cu admiraţie. 

Apariţia pe Etajeră a noului comandant al flotei atrase 
îndată atenţia tuturor. În timp ce Makarov păşea fără grabă 
pe aleea principală, curioşii se adunau din toate părţile să-l 
vadă. De obicei, la ora aceea ieşea multă lume la plimbare, 
şi atunci era chiar mai multă ca de obicei, ziua fiind senină 
şi însorită. 

— Hai prin altă parte, ca să nu atragem atâta atenţia 
asupra noastră, rosti Makarov, luând-o pe o alee laterală. 

Acolo dădură cu ochii pe neaşteptate de Dukelski. 
Locotenentul se apropie de ei. 

— Nepoata mea tocmai îmi spunea că la artilerişti au fost 
organizate cursuri pentru surori de caritate, îi spuse 
Makarov. Ar trebui să se facă aşa ceva şi la noi. Să-i spui 
medicului-şef al spitalului marinei să vină mâine la mine. 
Trebuie să stau de vorbă cu el; pe urmă, va trebui să 
discutăm şi cu doamnele noastre. 

Dukelski se grăbi să-şi noteze totul în carnet. 

Văzând că amiralul o luase pe altă alee, lumea care se 
plimba se luă după el, curioasă să-l vadă de-aproape. 

Ca să scape de privirile sâcâitoare, Makarov o luă pe un 
drumeag izolat şi se aşeză pe o bancă. 

— Acum nu mai pot să se uite la noi ca la nişte exemplare 
rare dintr-o menajerie, spuse el uşurat şi începu să-i pună 
Variei întrebări despre viaţa din Arthur. 

În clipa aceea, pe alee se ivi Zvonariov, conversând 
însufleţit cu Riva. 


Salută de departe, fără a-şi permite să se apropie de 
amiral. 

— Serghei Vladimirovici, excelența să vrea să-ţi vorbească! 
strigă Dukelski. 

Praporşcikul o rugă pe Riva să-l scuze şi se grăbi să vină la 
Makarov. 

— Ei, cum merge treaba pe Liaoteşan? întrebă amiralul, 
strângându-i mâna. 

— Până acum s-au determinat punctele de reper pentru 
instalarea telemetrului cu bază orizontală. S-a stabilit o 
bază de 250 stânjeni, ceea ce va asigura o mai mare 
precizie pentru măsurarea distantelor la obiectiv. Cabinele 
pentru aparatură vor fi gata peste trei-patru zile, când 
telemetrul va intra în funcţiune, raportă Zvonariov. 

— În ce stadiu se află celelalte lucrări? 

— Postul de observaţie al marinei a fost amenajat; 
amplasamentele bateriilor, determinate; drumul, în curs de 
construcţie; generalul Kondratenko vine zilnic şi-i zoreşte 
pe genişti şi pe în gineri. 

În timp ce Zvonariov raporta amiralului asupra mersului 
lucrărilor, Varia o privea stăruitor pe Riva, care se afla nu 
departe, în societatea unor marinari. 

După ce stătu cam o jumătate de oră pe bancă, admirând 
priveliştea portului şi a colinelor din jur, Makarov se ridică. 

— E timpul să mă duc la bord, spuse el. 

— Am înţeles, răspunse Dukelski. 

— Dumneata, Gheorghi Vladimirovici, poţi să rămâi la 
uscat până la coborârea pavilionului, îi îngădui amiralul. 

— Vă conducem la debarcader, bunicuţule, propuse Varia. 
Când să plece de pe bulevard, dădură cu ochii de Jeltova 
care venea spre ei însoţită de Olia şi Leolia. Varia îl rugă pe 

Makarov s-o scuze o clipă şi se apropie de ele. 

— Cine-i doamna? îl întrebă amiralul pe Dukelski. 

— E Jeltova, directoarea şcolii Puşkin din oraş, răspunse 
Zvonariov în locul locotenentului. Cele două tinere care o 
însoțesc sunt şi ele învăţătoare. 


— Aş vrea să le vorbesc, spuse amiralul, oprindu-se. M-ar 
interesa organizarea unor conferinţe pentru muncitorii din 
port şi pentru matrozi. 

— Le poftesc la dumneavoastră, se oferi praporşcikul. 

— Cum se poate? Nu e cuviincios, se împotrivi Makarov. 
Merg eu la ele şi pe dumneata te rog să mă prezinţi. 

Amiralul se apropie de Jeltova, se descoperi şi aşteptă ca 
Zvonariov să-l prezinte. 

— Excelenţa sa amiralul Makarov! 

— Stepan Osipovici Makarov, îl corectă amiralul. Doamnă, 
aş dori să discut cu dumneavoastră despre organizarea 
unor conferinţe pentru matrozi şi pentru muncitorii din 
port. 

— Am face-o cu multă plăcere, bineînţeles, dar nu prea 
avem şanse să ni se aprobe aşa ceva: poliţia ne priveşte tot 
timpul cu ochi foarte bănuitori. 

— În incinta portului, ca să nu mai vorbim de escadră, eu 
dau dispoziţii şi nu voi tolera nici un amestec din partea 
poliţiei în activitatea dumneavoastră! Fireşte, asta nu 
înseamnă că vă autorizez să faceţi cine ştie ce propagandă 
în timpul lecţiilor. Totul va trebui să fie în cadrul strict al 
legilor. 

— Noi nu ne îngăduim niciodată nimic din ceea ce ar fi 
ilegal; totuşi, poliţia consideră indezirabilă, chiar şi o 
expunere ştiinţifică a teoriei originii lumii. 

— Desigur, trebuie să se ocolească anumite subiecte 
cărora li s-ar putea atribui un caracter politic. În privinţa 
detaliilor, vă veţi înţelege personal cu şeful secţiei şi cu 
comandantul echipajelor flotei din Kvantung. 

— Dar poate că nici nu vor voi să stea de vorbă cu noi! 

— Gheorghi Vladimirovici, să-i chemi mâine la mine; le voi 
da indicaţii cu privire la aceste conferinţe. 

După ce se înţelese cu învăţătoarele, Makarov, însoţit de 
Varia, Dukelski şi Zvonariov, se îndreptă spre cheu. 

Le debarcader, fără să mai aştepte şalupa care trebuia să-l 
ia, se urcă în cea dintâi barcă de la Petropavlovsk. 


— Toate cele bune; vă mulţumesc tuturor pentru plimbare 
şi cu deosebire nepoţelei mele, rosti amiralul la despărţire, 
când barca se desprinse de la cheu. 

După ce Makarov se îndepărtă, Dukelski îşi luă la revedere 
de la Varia şi de la Zvonariov. 

În ziua de 10 martie Zvonariov se sculă când abia mijeau 
zorile şi plecă grăbit spre Liaoteşan, unde era în curs 
amplasarea bateriei şi a telemetrului. Ordonanţa îi spuse că 
bateriile de coastă trăseseră aprig toată noaptea şi că 
„japonezul ar fi încercat din nou să pătrundă în canal”. 

Lângă debarcader îl aştepta o şalupă. 

Deşi soarele încă nu răsărise, escadra începu să treacă în 
rada exterioară. Cel dintâi ieşi Askold, care arbora 
pavilionul comandantului flotei, urmat de crucişătoarele 
Novik, Baian şi Diana; formaţia era încheiată de şirul 
masivelor cuirasate. 

— Stârpiturile de japonezi au dat târcoale toată noaptea 
pe lângă coastă; se vede că escadra a plecat ca să-i alunge, 
spuse timonierul de pe şalupă, întreţinându-l pe Zvonariov. 
Acum navele nu prea lâncezesc la ancoră ca altădată, în 
fiecare zi ies în mare. Noul amiral nu lasă să stea degeaba 
nici torpiloarele, nici cuirasatele. 

În rada interioară, pustie acum, nu mai rămăseseră decât 
navele Retvizan şi Ţesarevici; Pallada fusese remorcată la 
bazinul de radub. Amândouă cuirasatele, bine armate şi 
ancorate, erau orientate cu un bord spre Liaoteşan. 

— Se pregătesc de tragere, urmă timonierul, arătând 
cuirasatele. Încă de ieri s-a tras un fir de telefon de la ele 
până la creasta Liaoteşanului. Au să tragă din port, iar 
comanda li se dă de pe creastă. Nici nu visează „drăguţii” 
de japonezi ce-i aşteaptă. 

— Las' că ştiu ei, cum mai bine nici că se poate, ce se 
petrece în Port-Arthur! exclamă praporşcikul. Au spioni 
berechet. 

Deodată, debarcaderul depozitului de mineri răsări din 
ceaţă, aproape de tot. 


Zvonariov cobori din şalupă şi o luă pe cărăruia cunoscută, 
dar fu curând oprit de doi ostaşi din geniu, cu nişte 
fanioane roşii, mici, în mâini. 

— Înălţimea voastră o să trebuiască să faceţi un ocol, că 
îndată se aruncă în aer nişte stânci; luaţi-o pe colea, pe 
drumeagul ista, îl îndrumă unul din ostaşi, pesemne 
ucrainean, nu cârmiţi neam până-aţi da în şusaua mare, iar 
de acolo o să vă călăuzească cineva. 

Zvonariov îi urmă sfatul şi curând dădu în drumul făcut de 
genişti. Acolo se întâlni cu Kondratenko care tocmai 
descăleca. Porniră împreună. În drum, generalul îi spuse că 
escadra japoneză se ivise din nou lângă Arthur. 

— Pesemne că încep iar să bombardeze oraşul ori încearcă 
să debarce trupe. Pentru orice împrejurare, am trimis de cu 
noapte spre baia Golubinaia un regiment însoţit de o 
baterie. 

— Nu prea cred c-au să reuşească să repete spectacolul 
de rândul trecut: orice s-ar zice, dar cele opt tunuri de 12 
țoli de pe Ţesarevici şi Retvizan tot înseamnă ceva, 
răspunse Zvonariov. 

— Numai să poată trage sau, mai bine zis, să nu ne joace 
festa transmisioniştii. 

— De asta se îngrijeşte amiralul, personal: el îi atribuie 
Liaoteşanului o importanţă deosebită. 

Curând, fură întâmpinați de locotenent-colonelul inginer 
Raşevski care conducea lucrările de amenajare a drumului. 
El raportă generalului în ce stadiu se aflau lucrările. 

În clipa aceea, dinspre Arthur se auzi vuietul greu al unei 
salve de artilerie. 

— Au deschis focul bateriile de coastă, spuse Raşevski. 
Kondratenko păşi grăbit înainte. 

Câteva clipe după aceea, el şi Zvonariov se şi aflau pe 
creasta Liaoteşanului. Soarele tocmai răsărise deasupra 
mării, luminând întinsul apelor cu primele lui raze, încă 
slabe. La apus, marea era pustie până în zare; în schimb, 
spre sud-est, pe suprafaţa ei sclipitoare, se contura limpede 


o întreagă escadră japoneză apropiindu-se pe trei linii. 
Fumul ce ieşea din numeroasele coşuri învăluia până 
departe cerul, perdeluind o parte din orizont. Masivul 
colinei Zolotaia şi al peninsulei Tigrovâi ascundea vederii 
bateriile de coastă şi escadra care ieşise în rada exterioară; 
de aceea nu se zărea tirul lor; doar trombele de apă care 
ţâşneau sus de tot lângă ele arătau că se trăgea asupra lor. 

Ripostând cu mai multe salve, trase asupra bateriilor de 
coastă, japonezii îşi încetiniră mersul şi se despărţiră în 
două grupări. Crucişătoarele uşoare şi torpiloarele 
rămaseră ceva mai departe în larg, în dreptul Arthurului, 
pe când cuirasatele şi crucişătoarele blindate, în total 12 
nave, trecură dincolo de Liaoteşan, cu intenţia vădită de a 
bombarda din nou oraşul şi portul. Acolo avură însă parte 
de o surpriză neplăcută: nici nu apucaseră să ia poziţie de 
tragere, că cuirasatul Retvizan, urmat de Pobeda, deschise 
pe neaşteptate tirul indirect asupra lor. Era vădit că 
japonezii fuseseră surprinşi de acest lucru: păreau 
încurcaţi, începând să tragă după o oarecare întârziere. 
Curând, unul dintre obuzele trase de pe Retvizan nimeri în 
cuirasatul din capul formaţiei care se şi grăbi să se retragă, 
urmat de celelalte nave. 

— Nu le-a plăcut diavolilor! strigă Kondratenko, plin de 
bucurie. 

— Se pare că pe noi, ori că nu ne-au observat, ori nu-şi 
dau seama pentru ce ne aflăm aici, zise Zvonariov. 

— Nu vorbi într-un ceas rău, îl preveni generalul; dacă s- 
ar apuca să tragă încoace, numai bine nu ne-ar merge, 
cazemate încă nu sunt şi n-avem unde să ne ascundem 
oamenii. 

Ca pentru a-i confirma temerile, deodată se auzi şuierul 
sinistru al unui obuz ce se apropia vertiginos, şi în aceeaşi 
clipă, ceva mai la vale, ţâşni un evantai negru de fum. 

— Du în dosul crestei oamenii care lucrează la 
amplasamente, ordonă Kondratenko. 


Zvonariov alergă devale, acolo unde se instalau tunurile de 
6 țoli, sub conducerea unui subofițer, întrucât Gobiato încă 
nu sosise. Fără să ia în seamă tirul, soldaţii îşi vedeau de 
treabă, aşezând afetele şi aruncându-şi vorbe de duh. 

— Lăsaţi, înălţimea voastră, n-or cădea chiar pe noi, 
răspunse unul dintre ei când Zvonariov le ordonă să se 
îndepărteze. Ar trebui să aşezăm cât mai repede tunurile şi 
să le încercăm îndată pe pielea japonezului. 

— Piesa întâia chiar că e gata, zise altul. 

— Dar n-avem muniţie. 

— Ieri, pe seară, au adus vreo cincisprezece obuze şi 
bombe şi le-au lăsat colea, în dosul crestei, nu departe. 

Curând, prima piesă de la flancul drept fu gata pentru 
tragere. Soldaţii cărau cu braţele obuze grele de aproape 
trei puduri şi proiectile de un pud. Observându-le forfota, 
japonezii traseră un foc asupra bateriei. 

— Culcaţi! apucă să strige Zvonariov, auzind vâjiitul 
obuzului; în aceeaşi clipă, bateria fu învăluită în fum şi-n 
praf; pietre şi schije ţâşniră, şuierând, în toate părţile. 
Soldaţii se lipiseră într-o clipă de pământ. Unul dintre ei 
care ducea un obuz greu îl puse jos cu băgare de seamă şi 
se adăposti repede după acest parapet atât de original. 

De îndată ce pericolul trecu, toată lumea sări în picioare. 

— Înălţimea voastră, tunul e gata! raportă şeful de piesă. 

Zvonariov examină încă o dată afetul, se convinse că totul 
este în deplină rânduiala şi dădu comanda asupra 
înălţătorului şi direcţiei. Soldaţii se îngrămădiră în jurul 
tunului, aşteptând cu nerăbdare detunătura. 

— Foc! 

Ducându-şi palmele streaşină la ochi, priveau toţi cu 
încordare, aşteptând să ţâşnească trombă de apă în locul 
unde avea să cadă proiectilul. 

— Cam scurtă, observă, cel dintâi, subofiţerul. 

— Ei, am făcut safteaua. Acum, fiecare la locul său, şi să ne 
vedem de treabă, ordonă praporşcikul. 


Soldaţii se împrăştiară la lucru, uitându-se îndărăt după 
fiecare bubuitură a tunului. 

Aprinşi, toţi servanţii piesei urmăreau cu înfrigurare 
obuzele trase. Când le vedeau cazând alături de ţintă se 
frământau înciudaţi. 

— Da' ce, eşti chior astăzi? tăbărau din toate părţile pe 
ochitor. Freacă-te la ochi! 

— Înălţimea voastră, n-ar fi bine să daţi cu o jumătate de 
liniuţă mai mult? îl sfătuiau ei pe Zvonariov. 

Mare fu bucuria tuturor când, în cele din urmă, un obuz 
nimeri în plin un cuirasat şi îi avarie un coş. Soldaţii lăsară 
lucrul şi începură să-i zvârle în sus pe Zvonariov, pe ochitor 
şi pe şeful de piesă. Japonezii, ofensaţi parcă de o asemenea 
demonstraţie, începură să se retragă spre larg, în uralele 
frenetice ale bateriei. 

Kondratenko cobori devale, mulţumi călduros artileriştilor 
şi-i strânse mâna lui Zvonariov. 

— Japonezii n-au făcut azi cine ştie ce ispravă. N-au tras 
decât vreun ceas, şi foarte puţine obuze. S-a comunicat prin 
telefon că nu s-au produs distrugeri nici în oraş, nici în port. 

Emoţionat, bucuros, Zvonariov, predând comanda lui 
Gobiato care sosise între timp, plecă spre Comandamentul 
Artileriei. În drum, întâlni o trăsură în care se aflau Stessel 
şi soţia lui. Recunoscându-l, generalul opri trăsura şi-l 
chemă la el. 

— Vii de pe Liaoteşan? întrebă Stessel. 

— Da, excelenţă, chiar de acolo. 

— Cu ce rezultate au tras ai noştri? 

— Două lovituri în plin: una de pe cuirasate şi una din 
bateria noastră de coaste, după care japonezii s-au retras, 
raportă Zvonariov. 

— 'Te felicit pentru succes, praporşcikule! rosti Stessel 
ceremonios, întinzându-i mâna. 

— Succesul nu-mi aparţine mie, ci marinarilor; tirul lor i-a 
pus pe goană pe japonezi. 


— Marinarii au putut să lovească obiectivul numai fiindcă 
telemetrele instalate de voi au funcţionat bine. Pe deasupra, 
aţi obţinut şi voi o lovitură în plin. Prin urmare, nu 
marinarii, ci voi, artileriştii, i-aţi alungat pe japonezi. Să-i 
transmiţi şi generalului Belii felicitările mele, încheie 
generalul. 

— Monsieur Zvonariov îşi micşorează din modestie 
meritele vrednice de recompensă, luă cuvântul Vera 
Alexeevna. Dar fii fără grijă: Dumnezeu nu uită rugăciunea 
omului, şi ţarul, îndeplinirea datoriei. Mai treci într-o zi pe 
la noi, împreună cu Varia Belaia, îl invită generăleasa şi-i 
întinse mâna, pe care praporşcikul nu întârzie să i-o sărute. 

În seara aceleiaşi zile, Dukelski îi aduse lui Zvonariov 
ordinul pe escadră, prin care se exprimau mulţumiri 
artileriştilor pentru acţiunea lor încununată de succes. 

Curând după aceea, Zvonariov fu din nou mutat pe 
Elektriceski Utios, fiindcă într-o noapte, mergând pe 
parapet, Cij căzuse şi-şi scrântise piciorul. 

Vestea inspecției proiectate de generalul Belii pe 
Elektriceski Utios stârni în baterie o adevărată alarmă. 
Vreo douăzeci de soldaţi măturau de zor curtea; în cazărmi 
se ştergeau degrabă geamurile, se spăla pe jos şi se aliniau 
şirurile de paturi. În sala de mese, veselarii răzuiau cu 
înverşunare mesele, dădeau jos păienjenişul de prin 
unghere şi văruiau pereţii. La bucătărie, Zaiaţ, numit de 
curând artelnic, scria cu grijă pe o tablă rațiile mesei din 
ziua aceea, împreună cu ajutorul lui, Belonogov, şi cu 
bucătarul. Jukovski îşi aliniase compania şi cercetă starea 
echipamentului. Frizerii companiei tundeau şi bărbiereau 
oamenii la repezeală. Zvonariov trebăluia la postul de 
proiectoare care în absenţa lui se dereglase. Numai Boreiko 
nu făcea nimic. Plimbându-se de unul singur pe parapetul 
bateriei, privea ironic forfota din jur. 

— Apariţia japonezilor n-a stârnit niciodată la noi atâta 
agitaţie că sosirea ştabilor, îi spuse el lui Jukovski, prinzând 


un prilej când acesta trecu pe aproape de el. Ai zice că 
generalii sunt duşmanul nostru de căpetenie în război! 

Căpitanul doar dădu din mână cu aprindere. 

Întorcându-se spre colină Zolotaia, Boreiko zări o trăsură, 
în care se aflau câteva persoane. Prin binoclu, îl recunoscu 
îndată pe Belii şi alături de el, un marinar necunoscut cu 
manta neagră. 

— Alarma! ordonă el sergentului de zi pe baterie. 

Ostaşul se repezi la o placă de fier şi începu să bată din 
răsputeri în ea. Auzind toaca, soldaţii îşi părăsiră îndată 
toate îndeletnicirile şi alergară la piese. După ei, gâfâind 
istovit, venea Jukovski. 

— Unde-i inamicul? îl întrebă el din fugă pe Boreiko. 

Fără a răspunde ceva, porucikul îi arătă trăsura 
generalului care se apropia. 

— Păcat numai că nu poţi să deschizi focul asupra lui, rosti 
el ironic. 

— Boris Dmitrievici, ce mi-ai făcut? strigă Jukovski, 
îngrozit, roşu de emoție. Canonierii au lăsat totul baltă în 
curte şi în cazarmă. Când o să vadă generalul periile şi 
măturile, ghiceşte îndată că făceam curăţenie cu prilejul 
venirii lui, adăugă el jalnic. 

— Ei, nu se îngraşă porcul în ajun! Trebuia să facem mai 
de mult curăţenie. Daţi ordin plantoanelor şi sergentului de 
zi să strângă cât mai degrabă, iar eu conduc deocamdată 
instrucţia servanţilor la piese cu gradele inferioare. Dacă 
vede trupa la tunuri, toate cusururile noastre în ce priveşte 
echipamentul şi celelalte nu mai arată atât de izbitoare. 

— Dar dacă ni se ordonă să adunăm compania? 

— Comandăm adunarea. N-au decât să ne admire 
luptătorii, răspunse Boreiko: zdrenţele şi jegul de pe ei vor 
fi puse în seama instrucției la cataramă cu piesele. 

În timpul acesta, trăsura străbătuse jumătate de drum 
până la Utios. Jukovski cobori în fugă ca să dea ultimul 
lustru tuturor încăperilor. 

— Tunari, la piese! comandă Boreiko. Instrucţia începu. 


Mânjit de ulei mineral, Zvonariov urcă şi el la baterie. 

— Eu ce să fac, Boris Dmitrievici? întrebă el. 

— Tu gâdilă-ţi mai departe maşinile; totuşi, nu prea cred 
că generalul o să-şi vâre nasul şi acolo. 

— Unde e? 

— Iacătă-l, vine cu un marinar, răspunse Boreiko, arătând 
trăsura. 

Zvonariov privi în direcţia indicată. 

— E cu Makarov! Pe bancheta din faţă mai e cineva cu o 
manta neagră... o fi Jorj... şi încă un militar. 

— A, bărbosul ăla e Makarov? întrebă Boreiko. Să fie 
chemat Jukovski. Hei, Rodionov, trimite pe cineva după 
comandant; să i se raporteze că vine şi comandantul flotei. 

— Am înţeles, să i se raporteze că vine şi comandantul 
flotei japoneze! repetă subofiţerul. 

Boreiko şi Zvonariov izbucniră în râs. 

— Mă, ai să-l bagi în sperieţi pe comandant! Vine 
comandantul flotei noastre. Înţeles? 

— Am înţeles, înălţimea voastră! Rodionov dispăru după 
un tun. 

Ostaşii de la piese priveau şi ei curioşi spre mai marii care 
se apropiau. 

— Cine-i acela cu barbă, înălţimea voastră? întrebă unul. 

— E viceamiralul Makarov, noul comandant al flotei. 

— Adică, e ăl mai mare peste marinari, cam la fel cu 
gheneralu Stessel al nostru, preciză un alt ostaş. 

— Toată lumea la posturi! strigă Boreiko. Când vă dă 
amiralul bună ziua, nu uitaţi să răspundeţi, într-un glas, cu 
„excelența voastră”, ca să se vadă că sunteţi artilerişti, nu 
alte bâzdâganii. 

Trăsura se opri. Din ea coborâră Belii, Makarov, Dukelski 
şi Agapeev. 

Jukovski îi întâmpină în vale şi dădu raportul. 

Belii şi Makarov urcară la baterie şi trecură de-a lungul 
frontului pieselor, salutând servanţii de la fiecare tun. 


Amiralul fu izbit îndată de aspectul oarecum neobişnuit al 
pieselor, apărate de scuturi mari. 

— Văd că la dumneavoastră s-a amenajat un întreg sistem 
complicat de mecanisme pentru deservirea tunurilor. 

— "Toate sunt invențiile porucikului Boreiko şi ale 
praporşcikului Zvonariov, răspunse Belii. 

— Multe au fost născocite şi de gradele inferioare, 
excelenţă, întregi Boreiko. 

Makarov îl privi cu luare aminte. 

— E foarte lăudabil că dumneata îţi pleci urechea la 
sugestiile ostaşilor, rosti el. Asta le sporeşte interesul 
pentru serviciu şi-i face să cugete la rostul misiunii lor. 
Eficacitatea tirului depinde în mare măsură de acest lucru. 

— Noi, excelenţă, ne-am gândit aici la multe lucruri. lată, 
de pildă: de ce nu s-ar instala pe coastă piese de 12 țoli cu 
turele, ca pe cuirasate? îi dădea înainte Boreiko. Artileria 
de coastă are o precizie de tir mult mai mare decât pe nave 
şi focul tunurilor de 12 ţoli ar fi mai eficace la noi decât pe 
mare! 

— M-am gândit şi eu la lucrul acesta de multe ori. Să 
sperăm că după război ne vom putea ocupa de asta. În 
treacăt fie zis, eu consider că sarcina apărării coastei 
trebuie să fie preluată de flotă. Numai cu această condiţie 
se va realiza o coordonare deplină a acţiunilor de pe mare 
şi de pe uscat. Dumneavoastră ce părere aveţi, Vasili 
Feodorovici? i se adresă el lui Belii. 

— Într-o oarecare măsură, e just; pe de altă parte, însă, 
diversitatea materialului va îngreuna mult conducerea 
tirului executat simultan de pe mare şi de pe uscat, se 
pronunţă Belii. 

— Ultima problemă aproape că e şi rezolvată în ceea ce ne 
priveşte. Zilele acestea, vă trimit la baterii matrozi- 
semnalizatori. Astfel legătura noastră cu uscatul se va 
îmbunătăţi, se va accelera. Cu toate acestea, părerea mea e 
că o coordonare operativă a acţiunilor flotei cu ale coastei e 
absolut necesară, insistă amiralul. 


Mai apoi, cercetând postul de comandă, Makarov examină 
cu atenţie construcţia şi organizarea lui. 

— De fapt, aceasta e ca şi reduta noastră de comandă de 
la cuirasate, doar că ambrazura de observaţie are la 
dumneavoastră numai trei țoli, iar pe cuirasate, mai mult de 
12. Folosiţi cu succes experienţa noastră, ba chiar o 
perfecţionaţi. 

— Noi nu putem să avem o ambrazură mare. Explozia unui 
proiectil împroşcă o puzderie de schije mărunte şi de 
pietre, lămuri Jukovski. Ca să ne ferim de ele, lăsăm în jos şi 
obloanele laterale speciale. 

— Şi la noi, pe nave, există o mulţime de mici neajunsuri. 
Avem, de pildă, mult lemn care se aprinde cu uşurinţă în 
timpul luptei. Eu visez o navă degajată la maximum de orice 
suprastructură, fără nici un pic de lemn, o navă cuirasată şi 
cu piese de mare calibru, un fel de baterie plutitoare, ca să 
zic aşa. Dar necesitatea tuturor acestor lucruri trebuie încă 
demonstrată, fiindcă inerția mai este în floare la noi; ea 
împiedică mult dezvoltarea tehnică a flotei, spuse amiralul 
cu amărăciune. 

— Nici noi nu ne prea putem lăuda cu cine ştie ce material 
modern, îl secondă Belii. Precum aţi văzut, majoritatea 
bateriilor noastre sunt dotate cu piese model 1877, ba chiar 
1867. 

— Ce proiectile aveţi pentru piesele de 10 țoli? 

— Avem obuze perforante şi de ruptură. Cele dintâi 
străbat o cuirasă de 12 țoli, la 4 verste, iar cele de ruptură 
au o bătaie de aproape 8 verste, lămuri Belii. 

— Cu pulberea fără fum, bătaia maximă se ridică la 12 
verste, iar străpungerea cuirasei, la şase, adăugă Jukovski. 

— Cum, nu aveţi obuze brizante? întrebă mirat Makarov. 

— Nu, excelenţă. Sau, mai exact, avem, însă au focoase 
atât de proaste, încât proiectilele explodează adeseori chiar 
în ţeavă. Acest lucru, de obicei, scoate piesa din funcţiune. 
Direcţia generala a artileriei interzice în mod categoric 
executarea de trageri cu ele. 


— La noi, navele Pobeda şi Peresvet au în dotarea 
regulamentară de război obuze brizante de 10 țoli şi până 
în prezent nu s-a semnalat nici un caz de explozie 
prematură. 

— Nu s-ar putea să ni se dea şi nouă măcar o sută de 
asemenea proiectile? Vom face cu ele trageri directe 
împotriva japonezilor. 

— Desigur că se poate! Avem un duşman comun şi nu 
importă cine-l va răpune: marinarii, ori artileriştii, consimţi 
Makarov. 

— Mă tem că guvernatorul general va face obiecţiuni 
împotriva unui asemenea transfer de muniții în favoarea 
fortăreței, îşi dădu cu părerea Dukelski. 

— Pentru capacitatea de luptă a flotei răspund eu înainte 
de oricine, şi nu guvernatorul. Eu sunt în măsură să văd mai 
limpede dacă dotaţia de război a navelor escadrei va fi 
slăbită prin cedarea a o sută de proiectile, ori nu. Notează, 
Gheorghi Vladimirovici: navele Peresvet şi Pobeda vor 
preda, chiar mâine, bateriei de pe Elektriceski Utios câte 
cincizeci de obuze; totodată cere prin telegraf, de la 
Departamentul Marinei, o mie de obuze asemănătoare, 
dispuse Makarov. 

— Am înţeles, excelenţă! răspunse locotenentul, luând 
poziţie de drepţi. 

Amiralul străbătu în lung toată bateria, interesându-se de 
fiecare detaliu al utilajului tehnic. 

După baterie, intră la bucătărie spre a gusta din mâncare 
şi a citi lista de raţii. 

— Aveţi raţii de alimente mult mai mici decât la marină, se 
miră el. 

— Probabil că matrozii mănâncă mai cu poftă decât 
soldaţii, spuse zâmbind Agapeev. Pe mare pofta de mâncare 
creşte. 

— Mă războiesc mereu cu intendenţa, ca să dea totul după 
raţii; veşnic ne taie când din una, când din alta. Acum, 


pentru orice împrejurare, fac provizii de alimente: varză, 
legume, carne... preciză Jukovski. 

Curat, bărbierit, spălat şi pieptănat, în halat alb, Zaiaţ nu 
mai semăna de loc cu prăpăditul de mai înainte. 

— Ai o ciorbă gustoasă, frate, iar păsatul se topeşte în 
gură: se cunoaşte că munceşti cu tragere de inimă, îl lăudă 
Makarov. 

— Slujesc voios, excelenţă! răcni Zaiaţ. 

După terminarea inspecției, Jukovski îşi invită oaspeţii la 
masă. Mobilizate dis-de-dimineaţă la bucătărie, ordonanţele 
gătiseră un prânz alcătuit din trei feluri. Fură scoase la 
lumină, din stocul „intangibil”, câteva sticle de vin, păstrate 
cu sfinţenie pentru prilejuri deosebite. 

— Probabil că vă cam plictisiţi pe Utios, nu? întrebă 
Makarov. 

— N-avem când: supraveghem marea necontenit. 
Torpiloarele japoneze dau târcoale toată noaptea; cum ai 
aţipit - hop, alarma, fugi la baterie! răspunse Jukovski. 

— N-avem încotro, e război. Bineînţeles, e obositor să stai 
mereu de veghe. La noi în detaşamentul de gardă, navele se 
schimbă zilnic, pe când la dumneavoastră, din păcate, aşa 
ceva nu e cu putinţă. 

— Aceasta este situaţia la toate bateriile de coastă, 
răspunse Belii. 

— S-ar putea face de serviciu cu schimbul: azi două secţii, 
mâine alte două. 

— Nu ajung oamenii din două secţii ca să deserveşti cu ei 
întreaga baterie. În caz de alarmă, trebuie să-i scoţi pe toţi 
din dormitor. Şi apoi, ce repaos mai poate fi cu tunurile 
bubuind la ureche? explică Jukovski. 

Seara, soldaţii îl rugară pe Boreiko să le vorbească mai 
îndeaproape despre Makarov care le plăcuse tuturor. 

— Întreabă de toate: ce şi cum; cu toate că poate vede 
tunurile noastre pentru întâia oară... 

— Se cunoaşte că este bun cu ostaşii, are ochi blânzi şi-şi 
zâmbeşte mereu în barbă. 


— Adevărat amiral... 

De pe Elektriceski Utios, Makarov se duse să se 
documenteze şi asupra situaţiei pe linia frontului terestru al 
fortăreței. Acolo, lucrările erau încă în plină desfăşurare: se 
săpau şanţuri, se ridicau valuri înaintea liniei de apărare. Pe 
alocuri, fuseseră începute lucrări în beton, construindu-se 
cazărmi şi cazemate pentru forturi. Munceau îndeosebi 
chinezi, sub conducerea soldaţilor şi ofiţerilor ruşi din 
geniu. Unele amplasamente erau construite de artilerişti şi 
de tiraliori. 

Makarov era însoţit de Belii şi de Kondratenko. Amiralul 
privea cercetător vălmăşagul de sopci, creste, depresiuni şi 
văgăuni, caracteristic configurației solului din împrejurimile 
Arthurului. 

— Al naibii relief, greu de fortificat! 'Tot felul de căi de 
acces ascunse vederilor şi de unghiuri moarte, îşi rezumă el 
observaţiile. 

— Remarca dumneavoastră, Stepan Osipovici, e foarte 
justă, răspunse Kondratenko: eu şi inginerii mei ne-am 
bătut mult capul, ca să găsim o soluţie cât de cât 
satisfăcătoare, pentru apărarea fortăreței. 

— Centura de forturi trece numai la patru-cinci verste de 
rada interioară, ceea ce este cu totul insuficient, faţă de 
bătaia tunurilor moderne, de 8-9 verste. Pe scurt: dacă 
japonezii vor izbuti să blocheze Arthurul dinspre uscat, 
rada interioară va deveni o capcană pentru flotă. 

— Pentru ca flota să fie perfect apărată împotriva tirului 
bateriilor de asediu, e necesar să se împingă linia defensivă 
cu încă trei-patru verste, pe culmea dealurilor Volcie, opină 
Belii. 

— Pentru apărarea unui asemenea perimetru de 
fortificaţii, efectivul garnizoanei trebuie sporit aproximativ 
la 80-90 mii oameni, faţă de cei 45 mii, pentru care sunt 
prevăzute forturile existente; cu alte cuvinte, sunt necesare 
încă două divizii, preciză Kondratenko. 


— Nu-i indicat să contăm pe acest lucru, căci şi efectivul 
trupelor din Manciuria este încă extrem de redus, replică 
Makarov. După mine, Arthurul trebuie apărat pe istmul 
Kindjou, pentru ca japonezii să nu fie lăsaţi cu nici un preţ 
să străpungă frontul şi să pună piciorul în peninsula 
Kvantung. Pe deasupra, Kvantungul poate deveni şi baza de 
aprovizionare a fortăreței. Dacă localnicii chinezi vor fi 
încurajați, plătindu-li-se mulţumitor produsele alimentare, 
vor şti să strângă o bună recoltă de orez şi de ciumiză. În 
afară de aceasta, e indicat să se organizeze pescuitul. 
Atunci, Port-Arthurul, ca fortăreață, ar putea să conteze pe 
provizii oricât ar dura asediul. 

— Generalul Stessel şi comandamentul fortăreței au o 
atitudine foarte ostilă faţă de chinezi şi preferă să facă 
rechiziţii în loc să plătească în numerar produsele ridicate 
de la populaţie, preciză Kondratenko. 


— O politică profund greşită! După recentul război cu 
Japonia, chinezii îi urăsc de moarte pe japonezi, ca pe 
duşmanii lor neîmpăcaţi. Trebuie să profităm de acest 
lucru, câştigând simpatiile localnicilor printr-o atitudine 
dreaptă şi umană faţă de ei. În loc să fie persecutați şi 
nedreptăţiţi chinezii, ar fi necesară mai multă vigilenţă faţă 
de străinii care se află în Arthur, în primul rând englezii şi 
americanii, aliaţii efectivi ai Japoniei. Am văzut cu ochii mei 
în Arthur firmele unor prăvălii, proprietăţile unor oarecare 
Tomlinson şi Smith. Aceştia sunt, fără doar şi poate, ori 
englezi, ori americani. Cum pot fi toleraţi într-o fortăreață 
asediată? se întrebă revoltat Makarov. 

— M-am informat în mod special asupra lor la 
comandamentul fortăreței, răspunse Kondratenko. Sunt 
amândoi cetăţeni suedezi ori, pare-mi-se, elveţieni. 

— "Toţi străinii, fără excepţie, trebuie să fie imediat 
îndepărtați din Arthur. Aceasta ne va asigura spatele 
frontului împotriva spionajului. lar Arthurul trebuie apărat, 
fără doar şi poate, pe poziţiile de la Kindjou, şi nu din 
imediata apropiere a portului, care este adăpostul escadrei 
noastre, continuă Makarov cu fermitate. 

— Dar inamicul poate debarca şi în altă parte, între istm şi 
Arthur, observă Belii. 

— Debarcarea pe teritoriul inamic este o operaţiune foarte 
grea, mai ales în prezenţa escadrei de la Arthur, momentan 
slăbită, totuşi capabilă de luptă. Garantez că japonezii n-au 
să accepte un asemenea risc, iar dacă o vor face, vor suferi 
o grea înfrângere, afirmă Makarov cu înflăcărare. 

Kondratenko dădu cu îndoială din cap: 

— Nu prea cred că generalul Stessel s-ar putea lăsa 
convins în privinţa aceasta. 

— Voi scrie în acest sens chiar astăzi guvernatorului 
general, iar dacă Stessel se va încăpăţâna, voi cere să mi se 
încredinţeze comanda tuturor forţelor armate din 
Kvantung, continuă Makarov. 


Ambii generali îl ascultau, oarecum sceptici: li se părea 
ciudat ca un marinar să comande regimente de tiraliori şi 
baterii de artilerie de câmp. 

— Dat fiind că Kvantungul ne e necesar, înainte de toate ca 
bază navală, e foarte firesc ca şi apărarea lui să fie 
încredinţată comandantului flotei, continuă Makarov. 

— În această eventualitate, excelența voastră ar avea 
nevoie de un şef de stat-major dintre generalii trupelor de 
uscat, un om priceput şi de nădejde, îşi dădu precaut cu 
părerea Kondratenko. 

Makarov zâmbi prietenos. 

— Nu cunosc pe nimeni mai de nădejde că dumneavoastră, 
Roman Isidorovici; iar Vasili Feodorovici va fi un admirabil 
comandant al artileriei sistemului defensiv. 

— Sunt foarte măgulit de această înaltă apreciere, dar în 
Arthur există mulţi generali mai vechi în grad ca mine, 
obiectă Kondratenko. 

— Care? Fok, un bătrân veninos şi, să-mi fie cu iertare, 
dubios. După congresul de la Berlin, nu mai am de loc 
încredere în nemți. Stessel prin... ca să mă exprim mai 
delicat, prin impulsivitatea lui, nu e apt pentru posturi de 
conducere. Pe Nikitin nu l-am prea văzut treaz. Roznatoski 
se senilizează ca urmare a paraliziei progresive. Alţii nu-s, 
încheie amiralul. 

— Au să trimită pe careva de la Mukden, obiectă Belii. 

— Ba n-au să-mi bage pe nimeni pe gât. Doar comandantul 
are dreptul să-şi aleagă şeful de stat-major. Aşa am 
procedat în marină, şi tot astfel voi proceda şi dacă voi fi 
numit comandantul sistemului defensiv, încheie Makarov, de 
data aceasta cu o notă caldă în glas, bătându-l uşor pe 
Kondratenko pe umăr. 

— Stepan Osipovici, tot ce spuneţi coincide cu cele mai 
sincere, cele mai intime dorinţe ale mele, răspunse 
Kondratenko, strângând mâna amiralului. Să vă văd la 
comanda apărării Kvantungului 


— Nici nu-mi închipui ceva mai bun! Şi voi considera drept 
o cinste deosebită pentru mine să vă fiu şef de stat-major. 

— Sunt gata să vă dau concursul la comanda artileriei, cu 
toată priceperea, cu toată energia mea, rosti Belii, mişcat, 
răsucindu-şi emoţionat mustaţa lungă de cazac. 

— Vă rog însă, domnilor, ca, deocamdată, să nu difuzaţi 
cele vorbite de noi, îi preveni amiralul, aruncând o privire 
aghiotanţilor şi lui Dukelski, care stăteau de o parte. 

Cei doi generali se grăbiră să-l asigure că vor fi cât se 
poate de discreţi. 

Se însera când Makarov, obosit, plin de praf, dar mulţumit, 
se întoarse pe cuirasatul Petropavlovsk. Acolo fu întâmpinat 
de Molas care îi raportă respectuos că ministrul marinei, 
amiralul Avelan, şi şeful marelui stat-major al marinei, 
amiralul Rojestvenski, nu găseau cu putinţă alocarea 
fondurilor necesare pentru editarea cărţii sale: 
„Consideraţiuni asupra tacticii navale”. Makarov se 
încruntă brusc şi ordonă îndată tăios: 

— Redactaţi imediat o telegramă către guvernatorul 
general şi alta pentru Petersburg, prin care cer să fiu 
rechemat. Chiar aşa să scrieţi: „refuzul de a mi se tipări 
cartea îl consider drept o expresie a neîncrederii personale 
faţă de mine; rog să fie numit un alt comandant de flotă în 
locul meu”... în asemenea condiţii n-are decât să preia 
comanda cine vrea... 

Molas încercă să-l liniştească, dar Makarov nu voia să 
audă de nimic. Şeful de stat-major fu nevoit să renunţe la 
încercările lui. 

După aceea, Molas îi raportă rezultatele anchetei în cazul 
ciocnirii dintre navele Peresvet şi Sevastopol. 

— Ambii comandanţi vor fi pedepsiţi cu un ordin 
observator sever. Lui Cernâşov i se va lua comandă chiar 
mâine, ca necorespunzător. Boisman, deocamdată, va fi 
menţinut în post; aduceţi acest lucru la cunoştinţa 
guvernatorului general, hotări Makarov. 


— N-ar fi cazul ca mai întâi să se ceară asentimentul 
excelenţei sale pentru înlăturarea lui Cernâşov? 

— Nu e necesar. În locul lui Cernâşov, la comanda 
cuirasatului Sevastopol va fi numit chiar astăzi Essen, prin 
ordin de zi pe escadră, iar pe Novik Ivanov paisprezece63, 
ordonă răspicat amiralul. Molas abia izbutea să ia 
însemnări. 

— Excelenţă, aţi ordonat să se predea de pe navele 
Peresvet şi Pobeda bateriei de pe Elektriceski Utios câte 
cincizeci de obuze brizante, aminti Dukelski. 

— Redactaţi ordinul respectiv cu Mihail Pavlovici, rosti 
Makarov, pe un ton ceva mai calm. 

Amiralul mai dădu câteva dispoziţiuni de ordin general şi 
se retrase în cabina lui. 

— De ce era atât de nervos Stepan Osipovici? îl întrebă 
Dukelski pe Molas, când rămaseră singuri. 

Şeful de stat-major arătă locotenentului telegrama primită 
de la Petersburg. 

— Şi dacă cei de la Departamentul Marinei îi vor accepta 
demisia? se nelinişti Dukelski. Ce-o să ne facem? lar ne vine 
unul ca de-alde Stark sau Alexeev. 

— Eşti un tânăr naiv, Gheorghi Vladimirovici, zâmbi Molas. 
Păi, pentru cei de la minister Makarov este de zece ori mai 
primejdios la Petersburg decât aici. 

— De ce? 

— Ei, măcar şi pentru faptul că el a demonstrat practic 
insuficienta stabilitate a cuirasatelor de tip Osleabia, 
Borodino, Alexandru al III-lea... Având o cât de mică 
spărtură la unul din borduri, ele se pot răsturna uşor cu 
chila în sus. Prin urmare, în luptă sunt sortite unei pieiri 
aproape inevitabile64 - explică amiralul domol. 

— Dar aceasta este, pur şi simplu, o crimă din partea 
amiralităţii noastre! 

— E lesne de înţeles: cei de acolo se tem grozav de o 
demascare. Aşa că de aici, din Arthur, lui Makarov îi vine 


mult mai greu să demaşte amiralitatea, decât de la 
Kronstadt. 

— Mai concret, dumneavoastră credeţi că amiralul a fost 
expediat aici, la Arthur, ca un om primejdios? 

— De ce să punem punctul pe „i”? În 1895 a prezentat un 
memoriu tratând despre eventualitatea unor operaţiuni 
militare ale flotei noastre în Oceanul Pacific. Şi ei au profitat 
de acest lucru: perfect - dacă te declari atât de bun 
cunoscător al Extremului Orient, eşti cel mai indicat să 
preiei acolo comanda! Du-te şi ia-o! 

— Sunteţi convins că Petersburgul va respinge cererea de 
rechemare a lui Makarov? întrebă Dukelski, încă cu 
neîncredere. 

— Absolut. Refuzul de a i se tipări cartea nu este decât un 
mijloc spre a-i pune nervii la încercare şi să se răzbune 
măcar astfel pe el pentru toate neplăcerile pricinuite 
Departamentului Marinei, urmă Molas, tot atât de calm. Cei 
din Piter ar face orice numai să-l ţină cât mai departe de 
Marele Stat-Major al Amiralității. 

— Mă tem că nici Alexeev n-o să fie prea mulţumit de 
înlocuirile de comandanţi, efectuate de Makarov, spuse 
Dukelski. 

— Ai dreptate. Fără îndoială că guvernatorul general o să 
sară în sus; conform regulamentului marinei, Makarov însă 
are tot dreptul să facă acest lucru şi el ştie să-şi apere 
drepturile de orice imixtiune. Gheorghi Vladimirovici, ia 
apucă-te şi cifrează telegramele acestea către guvernator şi 
pentru Piter, rosti Molas, încheind conversaţia. 

— Am înţeles, excelenţă! Aghiotantul luă poziţia de drepţi, 
salută şi ieşi cu documentele. 

În timpul acesta, Makarov, plimbându-se enervat prin 
cabina lui spațioasă, chibzuia cum să procedeze mai 
departe cu guvernatorul general şi cu cei din Petersburg, 
pentru a i se da mână liberă în conducerea operaţiunilor. 

— Trebuie să preiau comanda întregului sistem defensiv 
terestru şi naval al Kvantungului, fiind subordonat numai 


comandamentului suprem al armatei din Manciuria. Da! 
Sunt marinar! Ei şi?! Doar la Sevastopol, în fruntea apărării 
au fost Nahimov, Kornilov, Istomin. Numai atunci aş avea 
mâinile dezlegate, rosti el tare, rezumându-şi gândurile. 

Capitolul VIII 

Curând după aceea, japonezii făcură încă o tentativă 
pentru a bloca cu bruloţi intrarea îngustă în rada Port- 
Arthurului. De cu seară, vremea se menținea călduţă, fără 
vânt; trâmbe de nori pluteau încet pe cer. Escadra navigase 
toată ziua la larg şi acum era cufundată în linişte; numai 
clopotele de pe punţile navelor sunau carturile. În baterii, 
după schimbul de focuri din cursul zilei cu crucişătoarele 
uşoare japoneze domnea de asemenea liniştea, nu mai 
mişca nimeni; doar santinelele călcau măsurat pe parapete, 
scrutând marea. După miezul nopţii, cerul se însenină pe 
de-a-ntregul; luna îşi revărsa razele blânde, argintii, peste 
Arthurul adormit. În rada interioară, prin albastrul 
străveziu al nopţii liniştite, se conturau siluetele întunecate 
ale navelor mari şi negre ale torpiloarelor. 

Deodată, în larg bubui un tun, apoi altul; proiectilele se 
apropiară în zbor, şuierând, şi căzură în apă, zvârlind spre 
cer trombe uriaşe. Razele proiectoarelor începură să pipăie 
suprafaţa mării, căutând duşmanul. Deodată, luminară 
silueta unui torpilor în plină viteză. De pe țărm se rostogoli 
o bubuitură, vuind în noapte printre colinele de pe coastă. 
Zolotaia, Tigrovka, Elektriceski Utios începură îndată să 
fulgere. Li se alăturară Baian, Otvajnâi şi Bobr, care făceau 
de pază la gura radei. Canonada nocturnă se potoli tot atât 
de subit precum se dezlănţuise, căci japonezii pieriseră 
repede în bezna nopţii. Bateriile amuţiră şi liniştea se 
înstăpâni din nou. Deocamdată Arthurul era cruțat de lupte. 
La orele 2 bateriile bubuiră însă iarăşi, de la postul de 
semnalizare de pe colina Zolotaia fu anunţată apariţia unor 
bruloţi. 

Dukelski, care, ca şi Makarov, înnopta pe cuirasatul 
Petropavlovsk, se repezi să-l trezească pe amiral, dar, spre 


mirarea lui, îl şi întâlni în uşa cabinei, gata îmbrăcat. 

— Ce-o îi cu tirul acesta? întrebă Makarov. Spune să vină 
cuterul, ordonă el. Vreau să stau restul nopţii la navele de 
gardă. 

Luna se făcuse nevăzută; tunurile fulgerau orbitor în 
bezna neagră, iar sus, în văzduh, rachetele ţâşneau 
şuierător, luminând rada exterioară, torpiloarele şi bruloţii 
care goneau cu toată viteza. 

Makarov se îndreptă cu şalupa spre canoniera Otvajnâi, 
lângă care erau acostate şi legate torpiloarele de gardă 
Reşitelnâi şi Silnâi65. 

Înaintea lui, în şenal, se desfăşura priveliştea bătăliei 
navale de noapte: la lumina proiectoarelor se zăreau 
numeroasele trombe de apă ale proiectilelor care cădeau 
necontenit, fulgera canonada şi exploziile; pe țărm răpăiau 
împuşcături. 

— Sunt torpiloare japoneze, spuse Makarov, privind prin 
binoclu. Bruloţii deocamdată nu-i văd. Deodată, însă, parcă 
răspunzându-i, silueta întunecată a unui vas cu două 
catarge ce înainta spre gura serialului se ivi în fasciculele 
proiectoarelor de după colina Zolotaia, la depărtare de 5-6 
ancabluri. În aceeaşi clipă, Reşitelnâi se repezi spre el. O 
flacără roşie ţâşni din tubul lans-torpile, apoi urmă explozia 
care împroşcă în toate părţile aşchii şi ţăndări şi zvârli în 
sus o trombă de apă, într-un nor de fum şi de abur; o clipă 
mai târziu, vasul japonez eşuă lângă țărm, la poalele colinei 
Zolotaia. 

— Cu maximum de viteză, înainte! ordonă Makarov şi, 
îndată ce şalupa ajunse la Otvajnâi, amiralul urcă în fugă 
treptele, sprinten ca un tinerel. Ajuns pe punte, ordonă 
imediat torpilorului Silnâi să-i atace şi el pe japonezi. 

— Molaţi parâmele! răsună comanda, şi torpilorul se 
avântă spre inamic. 

În acelaşi timp un al doilea brulot se ivi pe neaşteptate 
dinspre Tigrovka, ajunse în mijlocul serialului şi ancoră. Se 
auzea zornăitul lanţului ancorei. Japonezii lăsau în pripă 


bărcile la apă, în strigăte de „banzai”, acompaniate de tirul 
tunurilor de calibru mic. 

— Asupra bărcilor, foc! ordonă amiralul. Trimiteţi voluntari 
să captureze bruloţii. 

— Am înţeles! răspunse Lazarev, şi toate gurile de foc de 
pe Otvajnâi îşi concentrară tirul asupra bărcilor japoneze. 
Acestea se îndepărtau grăbite spre larg. Un obuz bine ochit 
scufundă una din ele; celelalte piereau repede în întuneric. 

— Excelenţă, îmi daţi voie să mă reped cu şalupa 
dumneavoastră până la brulot? se rugă Dukelski. Incendiul 
de pe el poate fi stins imediat. 

— Du-te, dar ia cu dumneata trei-patru matrozi de pe 
Otvajnâi, încuviinţă Makarov. 

Locotenentul îşi alese oamenii necesari şi plecă spre 
brulot. Curând, focul de pe vaporul japonez fu stins. 
Deodată, ceva mai la stânga de el, la poalele colinei 
Zolotaia, ţâşni spre cer o coloană uriaşă de apă şi de foc; 
canoniera fu clătinată de suflul exploziei şi de valuri. 

„S-a lovit o mină de stânci”, îşi zise Makarov în gând, dar 
în aceeaşi clipă răpăitul unei mitraliere şi nişte împuşcături 
care se auzeau undeva pe aproape îl făcură să tresară. 

— Nu trageţi... mama voastră, noi suntem! strigă cineva 
de pe mare. 

— Se trage asupra şalupei noastre; trimiteţi o barcă la 
mal. Să înceteze focul! ordonă Makarov. 

Vreo sută de glasuri puternice ale matrozilor repetară ca 
la comandă: „încetaţi focul!” Tirul încetă imediat. 

Dukelski se întoarse curând şi raportă amiralului că focul 
fusese stins, dar că vasul se scufunda. 

— Trebuie remorcat cu pupa la mal, ca să nu blocheze 
senalul. 

— Ce încărcătură are? 

— Piatră şi cărbuni. Am tăiat firele de la bateriile electrice, 
aşa că o explozie este exclusă. 

— Apropie-te de el cu Otvajnâi, ia-l la remorcă şi încearcă 
să-l tragi cât mai departe din senal atâta vreme cât se mai 


menţine la suprafaţă, îi ordonă amiralul lui Lazarev. 

— Am înţeles! răspunse acesta. 

Locotenentul Pell de pe Silnâi se prezentă la Makarov şi 
raportă că torpilorul întâlnise în mare mai multe nave 
japoneze şi angajase lupta cu ele. În cursul ei, un proiectil îi 
lovise maşinile. Şeful mecanic şi şase matrozi fuseseră 
omorâţi, iar comandantul şi câţiva matrozi, răniţi. Fiind 
urmărit de japonezi şi nemaiputând să ajungă la Arthur cu 
maşinile avariate, torpilorul eşuase la mal, lângă 
Elektriceski Utios. Tot acolo, nu departe de el, era 
imobilizat şi un brulot japonez. Pell rugă să se trimită pe 
Silnâi un medic şi pansamente, deoarece felcerul navei nu 
prididea să bandajeze pe toţi răniții. 

După ce ascultă raportul, Makarov ordonă medicului de pe 
Otvajnâi să plece imediat, cu şalupa de la nava-amiral, la 
torpilor, luând toate cele necesare pentru a da ajutor. 

— Silnâi e scos din funcţiune definitiv? îl întrebă el pe 
locotenent. 

— Cred că nu. Se prea poate că odată cu mareea înaltă să 
fie tras de pe stânci. 

— Asta numai dacă o vor îngădui japonezii, spuse amiralul 
îngândurat. În zori ar putea să se apropie de Arthur şi să-l 
distrugă. 

— Chiar şi acum trag de pe mare asupra lui. 

— După câte ştiu, artileriştii de pe Elektriceski Utios nu 
dorm şi-i vor alunga pe japonezi, dacă aceştia se vor 
încumeta să se apropie de coastă, răspunse amiralul, 
liniştitor. 

În timpul acestui schimb de vorbe, Otvajnâi se apropie de 
brulot, îl remorcă cu o parâmă groasă şi începu să-l tragă 
afară din senal. Tirul de pe mare încetase; doar când şi 
când focuri de tun izolate erau trase din bateriile de coastă. 
Alarma încetase. Matrozii forfoteau pe puntea canonierii. 

— Excelenţă, spuse unul, întinzând amiralului o scândură. 
Binevoiţi a vă uita la ea: am găsit-o la bordul brulotului. 


— Ce-o mai fi şi asta? se miră Makarov, cercetând 
scândură pe care scria: „Luaţi aminte, onoraţi marinari 
ruşi! Eu sunt căpitanul-locotenent Takeo Hirose din marina 
japoneză; am venit aici pentru a doua oară. Prima oară am 
fost în februarie, pe vasul Hodboku-Maru; am să mai vin, 
până va fi blocat senalul. Salutări amiralului Makarov. 
Hirose.” lată unde ne-a fost dat să ne întâlnim! exclamă 
mirat Makarov. Acest Hirose a fost ataşat naval al Japoniei 
la Petersburg, între 1897-1901. Nu o dată am stat de vorbă 
amândoi. E un om energic şi, după cât se pare, curajos, de 
vreme ce cutează să vină la Arthur la bordul unui brulot. 

— Excelenţă, botsmanul a strâns de pe brulot o grămadă 
de parâme de sârmă de Manilla şi alte lucruri, raportă 
Lebedev, care se apropiase. 

— Foarte bine, sunt trofeele noastre! Să nu se piardă 
nimic din bunurile capturate, aprobă amiralul. 

— Brulotul a fost deplasat cu vreo 30 de stânjeni; mai mult 
nu se poate; s-a pus pe uscat, raportă în continuare 
Lebedev. 

— Mâine vom încerca să-l descărcăm şi să-l tragem şi mai 
departe, hotărî Makarov. Otvajnâi să treacă la postul lui; eu 
mă întorc pe bordul navei Petropavlovsk. Locotenent 
Dukelski! 

— Ordonaţi! răspunse ofiţerul adjutant, răsărind din 
întuneric. 

— Să se transmită semnalul: „Escadra să ridice presiunea; 
mâine dimineaţă să fie gata de acţiune”. 

— Am înţeles! Ordinul va fi transmis îndată. 

Makarov cobori în şalupă. Lunecând încet pe apă, 
fasciculele de lumină ale proiectoarelor se opreau în 
perdeaua de ceaţă ce se tălăzuia dinspre mare. Liniştea se 
aşternu din nou peste Arthur. 

În noaptea aceea, la Elektriceski Utios era de gardă 
Boreiko, cu secţia a treia, socotită, ca instrucţie de luptă, 
cea mai slabă din toată compania. Subofiţerul Jiganov, un 
ostaş zvelt, destoinic, contrasta izbitor cu cei din secţia lui, 


alcătuită în majoritate din oameni parcă aleşi anume să fie 
cât mai greoi, stângaci şi certaţi cu cartea. 

— Jiganov, strigă Boreiko, cum stai cu neisprăviţii tăi, s-au 
deprins să se mişte mai sprinten în baterie? 

— Nu prea, înălţimea voastră. Parcă-s nişte buturugi 
nesimţitoare, nu oameni ca toţi oamenii. 

— Gnedin, Kupin! răcni Boreiko. 

Cei doi ochitori se înfiinţară la el în goană. 

— Tunurile sunt în ordine? întrebă porucikul. Felinarele 
pentru tragerea de noapte ard bine? 

— Da, să trăiţi, cred că-s cum trebuie, răspunse agale 
Gnedin, un flăcău greoi, spătos. 

— Nu „cred”! Marş şi cercetează totul îndată! ordonă 
Boreiko, blagoslovindu-l cu o scatoalcă după ceafă. 

— Dar la tine, Kupin? 

— Totu-i în deplină rânduială, raportă ochitorul salutând. 

Lăsându-i pe amândoi să plece, Boreiko intră în cazemata 
în care secţia se adăpostea peste noapte. Ostaşii se 
înghesuiau pe pături, în jurul unui canonier chipeş, grav, cu 
faţa gânditoare, care le spunea cu glas cântător „Povestea 
ţarului Saltan”. 'Toţi îl ascultau cu multă luare-aminte; când 
şi când, câte unul îl întrerupea printr-o exclamaţie de 
încântare ori de mirare. 

— Drepţi! comandă Jiganov, care intrase o dată cu 
Boreiko. 

— Staţi jos! ordonă ofiţerul. Ei, larţev, iar îndrugi la verzi 
şi uscate, ca de obicei? 

— Hei, înălţimea voastră, să vedeţi ce meşteşugit le înşiră 
pe toate! rosti cu admiraţie subofiţerul Meakin, un tânăr 
ciupit de vărsat. 

— Zi-i înainte, să ascult şi eu, rosti Boreiko, aşezându-se 
pe un scăunel. 

larţev zise mai departe. Boreiko ascultă tot basmul, îl 
lăudă pe ostaş, inspectă încă o dată santinelele şi se duse să 
se culce în camera ofițerului de serviciu. 

După vreo două ceasuri, fu trezit de planton. 


— Înălţimea voastră, sculaţi! Vin japonezii! 

Boreiko sări în sus într-o clipă şi se repezi spre baterie. 

— Sună alarma! lelemetrul! La piese! ordonă el. 

Luminile felinarelor începură să licărească de colo, colo, 
uşile depozitelor de pulbere şi de proiectile la tunuri 
prinseră să scârţâie lanţurile palancurilor zornăind pe 
platformele turnante. 

— Iute. Mai scurt mişcarea! strigă Jiganov, alergând de la 
un tun la altul. 

— Acuşi o să i-o tragă japonezului Ursul nostru, zise larţev. 

— Îndată îl dă la fund. 

— 1520! 1500! 1480! se comunica de la telemetru. 

— Înălţător şaptezeci! Deriva dreapta, trei! Toată secţia! 
strigă Boreiko de pe parapet. 

Dinspre dormitoare alergau ostaşii din alte secţii cu 
felinarele licărind în mâini. 

— Pas alergător, că acu spală putina stârpitura de japonez! 
tuna glasul lui Rodionov. 

— Foc! se auzi de la postul de comandă al bateriei. Două 
jerbe de flăcări fulgerară orbitor în bezna nopţii. 

— Hei, proiectorul! strigă Boreiko. Luminaţi ca lumea, 
secăturilor! 

Oamenii nu izbuteau de loc să pună la punct proiectorul 
care ba arunca o lumină vie, ba se stingea. 

— Serghei Vladimirovici, fuga la proiector, ordonă Jukovski 
apropiindu-se. Boris Dmitrievici, te rog stai la piesele de 57 
milimetri, iar eu iau comanda generală. Ce-i pe mare? 

— Se zăresc doi bruloţi venind dinspre Dalni, raportă 
Boreiko. 

Jukovski deschise foc viu de salvă asupra bruloţilor. Patru 
proiectile nimeriră într-unul din ele şi el începu imediat să 
se scufunde; curând, îl urmă şi al doilea. 

În lumina proiectoarelor se ivi silueta unui torpilor pe care 
fulgerau mereu gurile de foc. Jukovski îi ordonă lui Boreiko 
să tragă asupra lui cu tunurile de 57 milimetri. 


Cei de pe torpilor răspunseră printr-o serie de semnale 
luminoase. 

— E al nostru, înălţimea voastră, se grăbi să raporteze 
matrozul Denisenko, recent repartizat de pe Straşnâi 
semnalizator la baterie. 

Focul secţiei încetă; trăgând mereu, torpilorul se apropia 
încet de uscat. 

— Fuge de japonezi. Uite-i, îl urmăresc. Ce-ar fi să tragem 
asupra lor, înălţimea voastră? se frământa matrozul. 

— Dar de ce vine spre țărm? întrebă mirat Boreiko. 

— Pesemne că are vreo avarie şi se grăbeşte să ajungă pe 
funduri mici, răspunse unul dintre ofiţeri. 

Porucikul deschise foc cu secţia asupra japonezilor şi-i 
goni în larg. Torpilorul ajunse la mal şi se opri pe un prag 
de nisip. Denisenko înşfăcă două felinare şi începu să 
semnalizeze de zor. Cei de pe torpilor nu întârziară să-i 
răspundă. 

— E Silnâi, înălţimea voastră. Semnalizează: „sunt 
avariat”. 

— Bine; cât o să stea la mal, noi îi ţinem la distanţă pe 
japonezi, hotări Boreiko. 

În clipa aceea, dinspre peninsula Tigrovâi se ivi un brulot 
mare. Era vădit că se rătăcise pe întuneric şi în loc să 
nimerească în senal ajunsese la Elektriceski Utios. Jukovski 
trase asupra lui o salvă cu toată bateria, incendiindu-l; vasul 
cârmi brusc spre mal şi eşuă pe stânci, la vreo 20 stânjeni 
de Silnâi. 

Artileriştii izbucniră în urale şi cerură voie să se ducă la el. 
Jukovski le îngădui. 

Luându-şi armele, ostaşii, în frunte cu Boreiko, se 
îndreptară spre vasul în flăcări; curând se urcau cu băgare 
de seamă pe el. 

Toată prova brulotului era cuprinsă de flăcări; duneta 
fumega şi ea; mirosea a păcură şi a câlţi aprinşi. Denisenko 
găsi doar două căldări de pânză impermeabilă. 


— Nu-s nici pompe, nici furtunuri, nici tulumbe, raportă el 
necăjit. Îngăduiţi să întreb la Silnâi, poate că ne ajută ei? 

— Du-te; până una alta, o să încercăm să stingem focul şi 
cu căldările astea, încuviinţă Boreiko. 

— Înălţimea voastră, să nu sară vasul în aer dinăuntru! 
Ostaşii să stea pe mal, să nu-i pândească vreo năpastă. 

— Ba o să ne vârâm înăuntru, să vedem ce-i acolo, 
răspunseră soldaţii. 

Artileriştii se împrăştiară prin toate ungherele vasului. 
Boreiko încercă să se strecoare spre prova unde se aflau 
tunurile, dar era împiedicat de flăcări şi de fum. Cele câteva 
căldări de apă turnate peste foc nu-l putură stăvili. 

— Trebuie să aşteptăm până vin matrozii, spuse Boreiko 
cu ciudă. 

Ostaşii începură să se ivească curând, unul după altul, din 
toate tambuchiurile, gâfâind din pricina dogoarei, a fumului 
şi a funinginii. 

Rodionov, care dăduse peste magazia de materiale de 
punte, apăru încărcat cu o mulţime de parâme, scripeţi, 
bucăţi de pânză şi cabluri de oţel. 

— Toate-s de folos la casa omului, înălţimea voastră, 
raportă el aferat, lăsându-şi prada pe punte. 

— Phii, ce dogoare e jos, povesteau ostaşii: fumăraie, 
strâmtoare, iar scările tare-s repezi - poţi să cazi în orice 
clipă. 

Între timp sosiră şi matrozii de pe Silnâi în frunte cu un 
miciman şi începură să pună în acţiune pompele aduse. 

Micimanul se apropie de Boreiko. 

— V-am ruga ceva, zise el. Nu cumva aveţi la baterie un 
medic sau un felcer? Că felcerul nostru nu mai pridideşte 
cu treaba. 

— Vă trimitem numaidecât un felcer cu medicamente. 
Rodionov, să repezi pe cineva după Melnikov să-i spună să 
vină pe torpilor, ordonă Boreiko. 

Matrozii împroşcau apa cu pompele şi focul începu să se 
potolească. Artileriştii cărau trofeele într-o barcă. Pe mal, se 


întâlniră cu felcerul şi cu Şurka Nazarenko, încărcaţi cu 
pansamente, borcane şi sticluţe: alergau la Silnăi. 

La scară fură întâmpinați de şeful de cart şi conduşi în 
careul ofiţerilor, unde se afla postul de prim ajutor. 

— Ei, ne-a sosit o muiere, strigă botsmanul cu ciudă. Să 
ştiţi că n-o să mai scăpăm de aici cât om trăi! 

— Nu cobi, botsmanule! se răsti la el ofiţerul de cart. 

— Înălţimea voastră, muierea poartă totdeauna nenoroc 
navei! 

— Păi, e soră de caritate, nu muiere. 

— Tot un drac, înălţimea voastră - firea ei tot de muiere 
rămâne! 

— Lasă vorbă! Mai bine du-te de vezi cum merge lucrul în 
santine. 

— Am înţeles, înălţimea voastră! 

În careul ofiţerilor, unde zăceau răniții, Melnikov şi Şurka 
Nazarenko începură să panseze răniții. Matrozii priveau 
curioşi spre fată, întrebându-se cum putuse ajunge acolo. 

— Of, mă doare! se tânguia un flăcău roşcovan, rănit în 
pântec. Oh, fraţilor, ajutaţi-mă! 

Melnikov îl examină cu un aer preocupat, îl pansă la 
iuţeală, se încruntă şi se dădu la o parte. 

— Morfină! îi porunci scurt surorii. 

Fata suflecă mâneca rănitului şi-i vâri cu stângăcie acul în 
braţ. 

— Ah! se văită rănitul tresărind fără vlagă. După ce că şi 
aşa mă doare, mai înfige şi acul în mine! 

Dar în curând se linişti. 

— Surioară, în loc să ne împungi înainte de moarte, rosti 
un alt matroz, cu pieptul străpuns de glonţ, mai bine ne-ai 
dezmierda oleacă, şi rănitul încercă să râdă. 

— Tacă-ţi pliscul, drac prăpădit! se răsti la el un tovarăş de 
suferinţă. 

Sora îşi văzu de treabă. 

— Uşoară mânuţă ai, surioară. Când te ia în primire 
felcerul nostru, nici nu mai ştii pe ce lume eşti; matale ne 


atingi cu mâna ca un înger, o încredința pe Şurka fochistul. 

— Hai, Mikitkin, nu te mai gudura! Surioara-i pentru toţi, 
nu numai pentru tine. 

— Eh, s-avem şi noi pe torpilor aşa surioară, ar fi mai vesel 
războiul. 

Artileriştii de pe Utios îi ajutau pe matrozi să golească 
magaziile torpilorului. Scoteau pe braţe şi coborau cu 
băgare de seamă în bărci torpilele Witehead, lungi ca nişte 
ţigări de foi, cărau muniţia pentru tunurile de 47 mm, ca pe 
nişte lemne de foc; dădeau afară cărbunii din bunkere. 

Marinarii ar fi vrut să-i arunce peste bord, dar soldaţii se 
împotriviră. 

— Decât să-i aducem din oraş, mai bine să-i avem la noi, 
colea, pe mal! 

Sub punte, la maşini, se auzea bocănit de ciocane. 

Şeful mecanic fiind ucis în luptă, toate lucrările erau 
conduse de mecanicul ajutor. Sub îndrumarea lui, 
mecanicii, goi până la brâu, mânjiţi de cărbuni şi de ulei, 
trudeau alături de artileriştii lăcătuşi, înlocuind porţiunea 
avariată din conducta principală de aburi. Se dădea jos 
stratul izolator, se demontau flanşele şi se puneau altele în 
loc. Deşi tambuchiurile şi ventilatoarele fuseseră deschise, 
căldura era atât de insuportabilă încât, mai în fiece clipă, 
sărea câte un om afară, ca să tragă în piept puţin aer curat. 

În zori torpilorul era aproape complet descărcat. Pe mal se 
ridica o piramidă neagră de cărbuni alături de stive întregi 
de obuze şi torpile. 

Curând se iviră din nou în larg siluetele navelor japoneze; 
în depărtare bubui o lovitură de tun; o coloană de apă ţâşni 
spre cer, aproape de Silnâi. 

Cei de pe torpilor întoarseră privirile spre ţevile subţiri, 
brumate, lucioase ale tunurilor de coastă care se puseseră 
în mişcare, întorcându-se cu gurile spre inamic. Încă o clipă 
şi, bubuind năprasnic, ele scuipară cinci jerbe uriaşe de 
flăcări. Salva îi făcu pe toţi cei de pe Silnâi să tresară. 


— Ia uite ce tare bat, diavolii; ale lor îs mai abitir ca ale 
noastre de 12 țoli, bombăni un fochist care se târâse afară 
să tragă în piept aer curat. 

— Da' de unde! i-ai găsit să le asemui cu ale noastre! îl 
contrazise semnalizatorul. 

Parcă răspunzându-i, în aceeaşi clipă bubui altă salvă, 
urmată de încă una, şi încă una. 

— Răpăie, de parcă ar trage cu mitralieră, diavolii! la te 
uită, se pare că la japonezi au luat foc două nave! Straşnic! 
rosti admirativ un subofițer de artilerie pansat la cap. 

Ripostând la tirul de pe Utios, japonezii traseră şi ei mai 
multe salve asupra țărmului, dar proiectilele se împrăştiară 
departe în lături, fără a face vreo pagubă. 

În radă, tunară cuirasatele care ieşeau din port. Curând, 
toată escadra se înşiră de-a lungul peninsulei Tigrovâi şi 
deschise un foc intens. Japonezii se grăbiră să se 
îndepărteze în larg. 

De îndată ce bubuiturile de pe Elektriceski Utios amuţiră, 
artileriştii se iviră din nou pe țărm. Şalupa cu pavilionul 
comandantului flotei la catarg se desprinse de escadră, 
care se şi angaja în canal, şi se îndreptă spre Silnâi. 

Curând după aceea, amiralul, însoţit de Dukelski, se urcă 
la bordul torpilorului. După ce primi raportul ofițerului 
secund al navei, Makarov salută pe matrozii aliniaţi la front 
pe punte, felicitându-i pentru vitejia lor. Apoi cobori sub 
punte, la răniţi. Ivirea neaşteptată a comandantului flotei îi 
puse în mişcare pe toţi. Cei uşor răniţi săriră în picioare şi 
luară poziţia de „drepţi”. Cei răniţi mai grav deschideau 
ochii şi, zărind făptura impunătoare a lui Makarov, se 
înviorau. Şurka Nazarenko încremenise pe loc şi-l privea pe 
amiral cu gura întredeschisă. Makarov întrebă pe fiecare 
rănit cum se simte, în ce împrejurări fusese lovit. Matrozii 
răspundeau vioi şi, la rândul lor, îi puneau întrebări despre 
bătălia din noaptea aceea. 

— E adevărat că tot n-au izbutit prăpădiţii de japonezi să 
înfunde senalul? voia să ştie un fochist cu arsuri pe trup. 


— Nu, n-au izbutit. Au pierdut degeaba cinci vase. Păi, 
puteau ei să izbutească, când s-au luat de piept cu nişte 
voinici ca voi? rosti amiralul blând. 

Chipurile răniților se înseninară. 

— Asta aşa-i, excelenţă! răspunse hârâit matrozul rănit în 
piept. Nu-i ţin balamalele pe japonezi să se ia la trântă cu 
noi. 

— Cu voinici ca voi îi batem negreşit. Vă mulţumesc, 
fraţilor, pentru slujba, pentru purtarea voastră vitejească! 
rosti amiralul. 

— Slujim voioşi! răspunseră răniții, mişcaţi. 

— Locotenent Dukelski, notează-le numele. Vă decorez pe 
toţi cu crucea Sfântul Gheorghe. 

— Mulţumim frumos! răspunseră matrozii bucuroşi. 

Pe urmă, Makarov se întoarse spre Şurka Nazarenko care 
îl tot privea admirativ. 

— De unde vii surioară? o întrebă amiralul. 

— De pe Elektriceski Utios. 

— La rugămintea noastră, sora şi felcerul au sosit de pe 
Utios să ne ajute, se grăbi să raporteze ofiţerul. 

— Cum te numegşti? se interesă Makarov. 

— Nazarenko. 

Amiralul întoarse privirea spre felcer care luă poziţia de 
drepți. 

— Şi dumneata? 

— Sunt felcerul Melnikov din compania a şaptea artilerie 
de fortificaţii Kvantung. 

— Excelenţă, ca să zic aşa, ei ne-au salvat, spuse felcerul 
de pe torpilor. Fără ei n-aş fi dovedit; şalupa de pe Otvajnâi 
a sosit mai adineauri, a luat răniții şi a plecat. 

— Surioară, îngăduie-mi să-ţi mulţumesc în numele 
tuturor marinarilor, rosti Makarov şi-i întinse mâna. 
Gheorghi Vladimirovici, notează-i numele. Te decorez, soră, 
cu medalia Sfântul Gheorghe. 

Roşie ca para focului, Şurka bâigui ceva şi, fâstâcită, îi 
întinse mâna. 


Makarov urcă sus pe punte, unde se întâlni faţă-n faţă cu 
Zvonariov care cu o clipă mai înainte ieşise de la maşini. 

— Ce faci aici, praporşcikule? îl întrebă mirat Makarov. 

— Ajut la repararea aparatului motor, excelenţă, răspunse 
Zvonariov voios, ştergându-şi cu câlţi mâinile murdare. 
Peste o oră va funcţiona. 

— Până atunci trebuie să vină din port şi remorcherele ca 
să-l ajute pe Silnâi să iasă de pe uscat. Constat că întreg 
Elektriceski Utios a luat parte la salvarea torpilorului 
nostru. 

— La nevoie, marinarii au să ne vină şi ei în ajutor, 
răspunse Zvonariov. 

— Fără îndoială; binele cu bine se plăteşte, încuviinţă 
amiralul. 

— Uite, vine Silaci66, strigă şeful de cart, arătând spre 
remorcherul portului care se apropia cu iuţeală. 

După câteva minute, Silaci dădu remorcă la torpilor şi se 
pregăti să tragă. 

Matrozii de pe torpilor priveau nerăbdători spre Silaci. 
Remorcherul şuieră, întinse uşor de cablu şi mări treptat 
viteza. Maşinile de pe Silnâi porniră şi ele cu toată puterea. 
Apa din jurul lui, înspumată, deveni cărămizie de mâl. 

Silnâi se smuci, chila lui metalică scrâşni pe pietre şi 
începu să se desprindă de mal. 

Un „ura” tunător se rostogoli deasupra mării. 

— Excelenţă, raportă Dukelski lui Makarov: azi, la ora 
două, soseşte în Arthur trenul guvernatorului general cu 
care trebuie să vină şi marele duce Kirill Vladimirovici. 

Amiralul se strâmbă acru: sosirea lui Alexeev şi a marelui 
duce nu făgăduia nimic bun. Guvernatorul general era vădit 
nemulţumit de orientarea generală a activităţii sale, şi mai 
ales, de atenţia, de grija pe care amiralul le arăta 
muncitorilor din port. Acţiunile operative ale lui Makarov nu 
se bucurau nici ele de încuviințarea guvernatorului. După 
părerea lui Alexeev, ieşirile în larg, aproape zilnice, ale 
escadrei, necontenitele ciocniri ale navelor uşoare şi 


torpiloarelor cu japonezii, îi hărţuiau excesiv pe oameni, 
fără folos substanţial. Numeroasele plângeri din partea 
comandanților forţelor terestre împotriva aşa-zisei imixtiuni 
a lui Makarov în problemele apărării coastelor cântăreau de 
asemeni greu în atitudinea prea puţin binevoitoare a 
guvernatorului general faţă de activitatea neastâmpăratului 
comandant al flotei. 

Hotărât, apariţia în Arthur a marelui duce Kirill 
Vladimirovici, în funcţie de şef al secţiei de operaţii în 
statul-major al comandamentului flotei, nu prevestea nimic 
bun. 

Faimos mai mult prin chefurile şi beţiile lui, decât prin 
virtuţi marinăreşti, marele duce era pentru Makarov un rău 
de neînlăturat, împotriva căruia nu vedea cum să lupte. 

— Transmite: şalupa mea să fie aici la ora unu; anunţă-l pe 
şeful statului-major, că va trebui să mă însoţească la gară, 
dispuse amiralul. Ai trimis comandantului trupelor navale 
dispoziţia de a trimite garda de onoare pentru 
întâmpinarea guvernatorului general şi a marelui duce? 

— Da, excelenţă! Încă de ieri. Garda de onoare va fi 
formată din două plotoane, în linie, pe două rânduri, cu trei 
ofiţeri şi cu fanfară, raportă Dukelski. 

Spre ora două, pe peronul sărăcăcioasei gări din Port- 
Arthur se adunaseră toţi şefii autorităţilor: Stessel, însoţit 
de generalul Roznatovski, şeful statului său major, şi de 
nelipsitul Nikitin; Makarov cu Molas şi cu Dukelski; 
colonelul Verşinin, guvernatorul civil al regiunii Kvantung, 
şi o delegaţie din partea locuitorilor Port-Arthurului, în 
frunte cu Nikolai Ivanovici Tifontai, negustor chinez 
botezat. 

Pe peron erau aliniate garda de onoare a marinarilor şi 
aceea a regimentului 25 tiraliori Est-Siberian. Comandantul 
detaşamentului de jandarmi călări, rotmistrul prinţ 
Mikeladze, în mare ţinută, se agită, inspectând pentru 
ultima oară cordonul de jandarmi postat în jurul şi în piaţa 
gării. 


Aşteptând sosirea trenului, Makarov şi Stessel schimbau 
fraze de circumstanţă, vădit stânjeniţi de acea convorbire 
forţată. 

În fine, locomotiva se ivi de după o cotitură; trenul, alcătuit 
din vreo cincisprezece vagoane se opri curând la peron. În 
fereastra unui vagon din mijloc apăru făptura impunătoare 
a guvernatorului general, alături de marii duci Kirill şi 
Boris. Makarov se îndreptă spre uşa vagonului. Stessel şi 
suita lui i-o luară repede înainte, îmbulzindu-se. La scara 
vagonului fu un moment de confuzie: Makarov îl lăsă 
politicos pe Stessel să urce primul, dar însoțitorii acestuia 
se înghesuiră şi ei. În cele din urmă, Makarov intră şi dădu 
la rândul său raportul asupra situaţiei flotei. Stessel îşi 
isprăvise raportul către guvernatorul general şi se 
prezentase marilor duci. Alexeev îi salută pe toţi cu 
zâmbetul său amabil. Conform regulamentului, marele duce 
Kirill i se prezentă imediat amiralului, ca orice ofiţer sosit la 
postul său. 

— Alteță, îmi face o deosebită plăcere să vă văd printre 
colaboratorii mei. Sper că prin munca alteţei voastre veţi fi 
o pildă vie pentru ceilalţi ofiţeri din escadră, rosti cu 
fermitate amiralul, privind drept în ochii ce fugeau în lături 
ai marelui duce. 

— Excelenţă, voi îndreptăţi cu tot zelul speranţele 
dumneavoastră! Consider de datoria mea să vă asigur de 
cel mai profund respect şi de bucuria mea sinceră de a 
servi sub ordinele excelenţei voastre! răspunse marele 
duce, printr-o profuziune de amabilităţi. 

— Ei, acum putem să ne salutăm şi noi! rosti un bărbat 
înalt, spătos, cu o barbă de toată frumuseţea, pictorul 
Vereşceaghin67 care păşise spre Makarov în urma marelui 
duce. 

— A, să trăieşti, dragă Vasili Vasilievici! Mă bucur nespus 
că te văd în Arthur! Nici nu mi-aş fi închipuit că ai să vii 
vreodată pe aici. 

Se îmbrăţişară. 


— Tocmai aici te-ai înfundat, Stepan Osipovici?! E drept că 
am avut prilejul să călătoresc şi mai departe. După toate 
cele, se pare însă că aici e cu adevărat sfârşitul pământului. 

— Ce să-ţi spun, o fi şi capătul lumii! Drumul ţine aproape 
o lună din Rusia până aici. Ei, ai de gând să imortalizezi 
pentru posteritate şi Port-Arthurul nostru? 

— Aş vrea să fac o serie de schiţe. În Rusia există 
deocamdată o noţiune cam vagă despre aceste meleaguri. 
Dacă-mi îngădui, o să mă aciuez şi eu pe lângă statul-major 
al dumitale. 

— Cu dragă inimă, Vasili Vasilievici, răspunse Makarov şi-i 
strânse mâna. 

După ce se sfârşi schimbul de salutări, coborâră cu toţii 
din vagon. Guvernatorul general trecu în revistă cele două 
unităţi din garda de onoare, primi defilarea solemnă, luă loc 
în trăsură împreună cu Makarov şi cu marele duce Kirill 
Vladimirovici şi plecă spre escadră. Boris Vladimirovici, un 
tânăr oacheş, în uniformă de cornet al regimentului de 
husari de gardă, se duse împreună cu Stessel să inspecteze 
unităţile din garnizoană. 

Guvernatorul general inspectă toate navele escadrei, pe 
rând. 

Kirill Vladimirovici se plictisi curând de ceremoniile 
trecerilor în revistă, de urale şi de cuvântările cam 
dezlânate ale unchiului său, guvernatorul. Profitând de o 
clipă când Alexeev intră la statul-maior al escadrei pe 
cuirasatul Petropavlovsk, marele duce se abătu pe la 
bufetul ofiţerilor şi acolo se înfundă. Înconjurat de ofiţeri, 
ciocnea vesel cu ei, bând pentru viitorul lor serviciu 
împreună. 

Dukelski, care primise de la Makarov ordinul de a sta în 
ziua aceea la dispoziţia marelui duce, se afla şi el în 
societatea lui Kirill Vladimirovici. 

— În orice caz, dumneata trebuie să cunoşti pe de rost 
toate cârciumile din Arthur, i se adresă ducele. 

— Nu mai bine decât ceilalţi ofiţeri din escadră, alteţă. 


— Aveţi aici ceva fetişcane drăguţe, aşa: în felul gheişelor 
japoneze? 

— Aici totul e destul de sărăcăcios şi de modest. Există trei 
restaurante, mai mult sau mai puţin onorabile: „Saratov”, 
„Zviozdocika” şi „Variete”. E drept, sunt pe aici fete bine, 
majoritatea evreice. Au fost şi nişte japoneze foarte 
interesante, dar au plecat toate, odată cu izbucnirea 
războiului, îl informau amănunţit ofiţerii. 

— Ei, nu face nimic: când n-ai struguri mănânci şi aguridă! 
glumi marele duce. Domnilor, azi sunteţi cu toţi invitaţii mei 
la un dineu de gală. Numai că nu ştiu în ce loc poate fi 
organizat. 

— Dacă vor asista guvernatorul general şi comandantul 
flotei, atunci cel mai potrivit loc pentru dineu va fi Cazinoul 
marinei, răspunse Dukelski. 

— Bineînţeles, la început vor participa şi ei, dar pe urmă 
probabil că se vor evapora, iar noi vom putea să petrecem 
în voie. 

— Amiralul proiecta pentru mâine dimineaţă ieşirea 
întregii escadre în larg, observă locotenentul. 

— Ei, avem timp destul până dimineaţa. Locotenent Kube, i 
se adresă marele duce aghiotantului său, trimite chiar 
acum, din partea mea, invitaţiile la dineu; pe urmă ia 
legătura cu Cazinoul marinei, să se pregătească tot ce e 
necesar. 

— Am înţeles, alteţa voastră imperială! răspunse un 
locotenent cu părul lins, spilcuit, în uniforma marinarilor 
din Gardă, luând poziţia de drepţi. 

Când guvernatorul observă în cele din urmă că marele 
duce dispăruse, şi trimise după el, acesta era atât de băut, 
încât fu lăsat să se „odihnească”. 

După ce inspectă escadra, Alexeev îi mulţumi lui Makarov 
destul de rece pentru activitatea depusă şi plecă în oraş, la 
reşedinţa sa. 

Makarov îl invită îndată pe Vereşceaghin. Când pictorul, 
spălat şi pieptănat după drum, intră în cabina amiralului, 


acesta stătea de vorbă cu Dukelski. 

Aflând din anturajul guvernatorului general că pe Makarov 
îl aştepta o explicaţie dintre cele mai neplăcute cu Alexeev, 
locotenentul voi să-l pună discret în gardă, dar Makarov îl 
întrerupse brusc. 

— Nu am deloc intenţia să ascult aceste bârfeli. Alexeev 
poate foarte bine să-şi exprime personal nemulţumirea şi 
nu mă interesează ce se pălăvrăgeşte în spatele meu. 

Dukelski se grăbi să iasă. Dând cu ochii de Vereşceaghin, 
amiralul îl pofti la o ceaşcă de ceai şi începu să i se plângă 
de situaţia dificilă ce i se crease în Arthur. 

— Nu găsesc sprijin la niciunul dintre reprezentanţii 
autorităţilor superioare. Alexeev îşi pleacă urechea la tot 
felul de intriganţi. Stessel se plânge la Petersburg, lui 
Kuropatkin. Ministrul de război, Avelan, pur şi simplu nu 
răspunde la scrisorile şi telegrafele mele. Aici totul se află 
încă în stadiul de organizare. La statul-major al 
guvernatorului general nu se poate deloc rezolva problema: 
Port-Arthurul este în zona interioară a armatei din 
Manciuria, dislocată la frontiera coreeană, ori, dimpotrivă, 
Manciuria constituie zona interioară a peninsulei 
Kvantung? Ba se ridică din Arthur alimentele şi muniţiile, 
ba se cară febril în coace. Am intenţia să-l rog pe marele 
duce să mă ajute să curm această harababură. Doar e în 
măsură să-i comunice totul ţarului, direct. 

— Mă tem că marele duce îţi va aduce mai mult deranj 
decât ajutor. Pentru el, călătoria la Arthur este, înainte de 
toate, un voiaj de plăcere. Tot drumul a ţinut-o într-un 
chef... Scandalos! 

— Sper că aici va avea o conduită mai decentă, rosti 
Makarov cam cu îndoială. 

— Bine ar fi! 

Alexeev îl primi pe Makarov în vastul său cabinet, elegant, 
împodobit cu covoare. Cu o amabilitate ostentativă îl pofiti 
să se simtă ca la el acasă, ceru să se aducă vin şi, zâmbind 
agreabil, umplu paharul lui Makarov care nu-şi descreţea 


fruntea. După aceea angajă o conversaţie politicoasă 
pomenind de „anumite neînţelegeri fără însemnătate” ce 
avuseseră oarecum darul „să umbrească vechea lor 
prietenie”. 

— Vă privesc, dragă Stepan Osipovici, şi vă invidiez sincer, 
din inimă: ce energie clocotitoare, ce dinamism, la cincizeci 
şi şase de ani ai dumneavoastră! Eu sunt doar cu trei ani 
mai în vârstă şi pe lângă mine păreţi un adolescent! Iată ce 
înseamnă să ai sânge sănătos, rusesc! îl luă el pe departe, 
făcând aluzie la obârşia sa fără blazoane. 

— Cu toate acestea, energia şi dinamismul meu nu prea 
sunt suficiente pentru a vă demonstra dumneavoastră şi 
Petersburgului cele mai elementare adevăruri care sunt pe 
înţelesul oricărui marinar. 

— Binevoiţi a vă explica, Stepan Osipovici, rosti Alexeev, cu 
o prefăcută mirare. 

— E vorba de multe lucruri! De refuzul de a-mi edita 
cartea... 

— Se şi află sub tipar. Am primit de la Piter o telegramă în 
acest sens. 

— Pe urmă, de atitudinea faţă de cei propuşi de mine 
pentru a prelua comanda navelor Sevastopol şi Novik, 
asupra cărora eu m-am fixat... 

— Stepan Osipovici, interpretarea regulamentului marinei, 
aşa cum o faceţi dumneavoastră, nu e cea corectă. Numirile 
şi înlăturările comandanților de pe navele amiral şi de 
rangul 1 se fac numai prin ordinul comandantului suprem, 
nu şi al comandantului flotei. 

— După textul regulamentului, comandantul flotei are 
acest drept. 

— Adăugaţi: în absenţa comandantului suprem. Altfel, 
aceste atribuţii sunt de resortul lui. 

— Să nu ne pierdem în subtilităţi juridice, excelenţă. Am 
înlăturat prin ordin pe unii comandanţi şi am numit pe alţii. 
Contramandarea acestei dispoziţii m-ar pune într-o situaţie 
cu totul imposibilă, minându-mi prestigiul. Ori vor fi 


confirmate numirile făcute de mine, ori îmi prezint demisia, 
rosti Makarov, ridicând glasul. 

— Demisia dumneavoastră nu va fi acceptată, iar pe viitor, 
vă rog să-mi cereţi asentimentul pentru asemenea numiri, 
răspunse Alexeev cu răceală. 

— În consecinţă, numirile recente sunt confirmate? 

— Cu excepţia lui Ivanov al paisprezecelea. Sunt informat 
că s-a îmbolnăvit de tifos; va zace mult timp. În timp de 
război nu-l putem aştepta. Prin urmare, îl veţi pune în 
disponibilitate pentru caz de boală, iar pe Novik e numit 
comandant căpitanul de rangul II Şevţov, răspunse Alexeev 
repede, fiindu-i frică să nu fie întrerupt de Makarov. 

Acesta îşi mângâia barba, reflectând ceva, cu un aer 
preocupat. Urmară câteva clipe de tăcere neplăcută. Fără 
să-şi mai ascundă ostilitatea, Alexeev privea cu dispreţ spre 
interlocutorul său. Era indignat că „mitocanul ăsta, mojicul 
ăsta”, fiul unui matroz de rând, cuteza să-l înfrunte pe el, 
un vlăstar, fie şi natural, al familiei imperiale. 

„Îşi închipuie că e cine ştie cine! Dacă cei din Piter nu s-ar 
teme atât de limba lui ascuţită, l-aş fi pus demult la locul 
lui!” gândea Alexeev cu ciudă. 

Makarov tăcea încruntat. 

— L-am desărcinat din funcţie pe amiralul Greve, 
comandantul militar al portului, spuse în sfârşit, morocănos. 
— Pe ce motiv, domnule amiral? întrebă guvernatorul, cu 

un ton sec, oficial. 

— Lucrările de reparare a navelor avariate se execută 
într-un ritm inadmisibil de lent... 

— Datorită amestecului dumneavoastră: adeseori daţi 
dispoziţii contrare directivelor lui Greve, ba chiar contrare 
dispoziţiunilor mele. 

— Întrucât Greve e în subordinea mea, am toată 
latitudinea să procedez astfel. În ceea ce priveşte pe 
excelența voastră, mă îndoiesc că puteţi indica din Mukden 
ordinea înlocuirii plăcilor de cuirasă de pe Ţesarevici şi 
Retvizan, răspunse Makarov ironic. 


— Ce mai aveţi de spus împotriva lui Greve? 

— La comandamentul militar al portului e o harababură de 
necrezut. Remorcherele vin cu întârzieri de un ceas şi mai 
bine; contrar ordinului meu, lucrările de mărire a docurilor 
au fost oprite arbitrar. De curând, vaporul Europa s-a 
scufundat în văzul întregii escadre, cu toate că am transmis 
de trei ori prin semnale ordinul de a se lua măsuri urgente 
pentru salvarea lui. De asemenea comandanţi militari de 
port nu am nevoie. 

— Toate acestea sunt scăpări fără însemnătate. 
Răspunderea lor trebuie s-o poarte personalul inferior, nu 
amiralul. 

— Răspunderea în ansamblu a acestei stări de lucruri o 
poartă în întregime Greve, şi nimeni altul. 

— Mi-a spus că îl siliţi să muncească câte douăzeci şi patru 
de ore în şir; aceasta se reflectă în mod dăunător asupra 
sănătăţii lui. 

— Arthurul nu este un sanatoriu, ci o fortăreață asediată; 
deci, aici e cam greu să-ţi menajezi sănătatea! 

— Mă opun înlocuirii lui Greve. 

— EI însuşi mă roagă să-l eliberez din funcţiune. 

— Dumneavoastră l-aţi constrâns s-o facă, sâcâindu-l 
necontenit pentru nişte lucruri de nimic. 

— Binevoiţi a afla că nu i-am pretins niciodată decât să-şi 
îndeplinească obligaţiunile normale de serviciu. 

— Pe ce bază aţi pus la dispoziţia fortăreței o sută de 
obuze brizante de pe Peresvet şi Pobeda? Este un procedeu 
cu totul neadmis de regulament. 

— În schimb e cu totul necesar, din punctul de vedere al 
cerinţelor operative. Bateria de pe Elektriceski Utios e 
comparabilă întru totul unui cuirasat: puterea de foc a 
tunurilor ei este egală cu aceea a oricărui cuirasat de-al 
nostru. 

— Ei, nu-i tocmai aşa. O baterie nu va fi în stare niciodată 
să înlocuiască un cuirasat, obiectă Alexeev ceva mai calm. 


— Aş dori să cunosc părerea excelenţei voastre în privinţa 
oportunității şi posibilităţii numirii mele la comanda 
întregului sistem defensiv al Kvantungului. Întrucât 
Kvantungul a fost ocupat de noi înainte de toate spre a 
obţine porturi pentru marina de război şi comercială, este 
deosebit de limpede că tot noi marinarii suntem cei mai 
interesaţi în păstrarea, deci şi în apărarea acestora. 

— Şi eu consider de dorit numirea dumneavoastră în 
funcţia de comandant al apărării Kvantungului. Mă tem 
însă, că Ministrul de Război nu va consimţi la acest lucru, 
răspunse guvernatorul. 

— Mi-am şi ales şeful de stat-major şi comandantul 
artileriei de coastă. 

— Cum, Stessel a acceptat să fie şef de stat-major în 
subordinele dumneavoastră? întrebă mirat Alexeev. 

— Stessel nici nu bănuieşte ce intenţii am eu. L-am ales ca 
şef de stat-major pe generalul Kondratenko, iar pe 
generalul Belii, comandant al artileriei. 

Guvernatorul general zâmbi şiret în barbă, gândindu-se la 
planul pe care şi-l făcuse pentru a-l astâmpăra pe nărăvaşul 
comandant al flotei, numind la statul-major al acestuia 
câţiva oameni de ai săi, începând în primul rând cu şeful de 
stat-major. 

— În prezent, Stepan Osipovici, e prematur să desemnăm, 
chiar şi cu aproximaţie, alcătuirea unui eventual stat-major 
terestru. Dar ideea dumneavoastră e foarte interesantă şi o 
voi susţine la Piter. 

Makarov se însenină şi începu să expună concret planul 
său de apărare a peninsulei Kvantung. Alexeev îl ascultă cu 
aerul afabil al omului de lume, punându-i din când în când 
scurte întrebări. 

Începuse să se întunece când Makarov, potolit de 
amabilitatea aparentă a lui Alexeev, se ridică din fotoliu. 

— Sper că nu sunteţi supărat pentru tonul meu oarecum 
abrupt, se scuză guvernatorul, strângând mâna amiralului. 


De îndată ce amiralul plecă, Alexeev ordonă să vină flag- 
ofiţerul său şi-i dictă o lungă telegramă către Petersburg, 
prin care cerea să se modifice cât mai curând articolele 
respective din regulamentul marinei de război, în sensul 
unei cât mai mari limitări a puterilor lui Makarov, înainte de 
toate sub raportul schimbărilor în personalul de comandă. 
„Lasă, amice, te strunim noi”, îşi spunea Alexeev în gând, 
zâmbind şi frecându-şi mâinile. 

Bucuros, emoţionat de rezultatele pozitive, după părerea 
lui, ale raportului său către guvernator, Makarov se grăbi 
să-şi împărtăşească gândurile lui Vereşceaghin. Pictorul îl 
ascultă cu un zâmbet prietenos, dar clătină sceptic din cap: 

— Alexeev e un vulpoi bătrân! Şi cuvântul vicleanului e ca 
viermişorul din undiţa pescarului. Încă de la Petersburg am 
aflat că i s-au dat directive speciale pentru a stăvili 
„impetuozitatea dumitale”. 

— Interesele flotei noastre trebuie să-i stea totuşi la inimă! 
Sunt convins că mă va sprijini în ceea ce priveşte măsurile 
pentru sporirea puterii combative a escadrei. 

— Pentru el - interesele personale, pielea lui, sunt mai 
importante decât orice pe lume. La Petersburg există 
tendinţa de a se menţine totul în anumite limite. Alexeev se 
va sili din răsputeri să îndeplinească această directivă, deşi 
activitatea dumitale nu va aduce decât folos flotei noastre. 

— Deocamdată nu trec dincolo de limitele drepturilor pe 
care mi le conferă legea în calitate de comandant de flotă. 

— "Ţine minte vorba mea: în curând ele vor fi mutilate de 
Petersburg, din îndemnul direct al lui Alexeev. 

— Atât timp cât acest lucru nu s-a întâmplat, voi şti să mă 
apăr şi nici un Alexeev nu va izbuti să pună şaua pe mine! 

Convorbirea lor fu întreruptă de o bătaie în uşă. 

— Excelenţă, permiteţi-mi să vă înmânez o invitaţie la 
dineul de gală, oferit astăzi de alteţa sa imperială marele 
duce Kirill Vladimirovici, la Cazinoul marinei, cu prilejul 
sosirii sale în Arthur, raportă Dukelski, predându-i lui 
Makarov biletul. 


Amiralul clătină din cap cu nemulţumire. 

— Abia a sosit, şi gata cu dineurile! Acum nu e timp de pe 
trecere! bombăni el. Inamicul ne poate ataca în orice clipă, 
iar noi ne ţinem de sindrofii. Totuşi, de data aceasta trebuie 
să mă duc. Repetă din nou ordinul referitor la ieşirea în 
mare a escadrei, stabilită pentru mâine. Ofițerii să ştie că 
dineul de astăzi nu împiedică treaba. 

— Am înţeles, excelenţă, răspunse locotenentul. 

La orele şapte seara, invitaţii începură să se adune la 
Cazinoul marinei. Cei doi mari duci, ca gazde, întimpinau 
oaspeţii în vestibul. Makarov sosi exact la ora fixată, însoţit 
de Vereşceaghin şi de Molas; îşi făcură apoi apariţia 
guvernatorul general împreună cu şeful secţiei navale din 
statul său major, amiralul Vitgheft, un bătrânel rotofei, 
îmbujorat, senin, cu o expresie blajină. În vastul salon 
fuseseră puse mese lungi. La mijloc, sub portretul ţarului, 
luară loc cei doi mari duci; la stânga şi la dreapta lor, 
amiralii şi căpitanii de rangul I; ceilalţi ofiţeri se aşezară 
după grade şi ranguri. Sus la balcon se adunaseră 
fanfarele, iar în încăperile laterale aşteptau cântăreții 
adunaţi de pe toate navele. Dineul fu cum nu se poate mai 
izbutit întrucât isteţul Kube ştiuse să mobilizeze pe cei mai 
pricepuţi bucătari din Arthur şi să achiziţioneze aproape tot 
vinul de prin prăvăliile locale. 

Ariile intonate de fanfară alternau cu cântecele matrozilor. 

— Iubesc datinile vechi, excelenţă, îi spunea Kirill 
Vladimirovici lui Makarov, dar mai ales îmi place vechiul 
obicei de la curţile dvorenilor, obiceiul colindelor cântate de 
fete. Ar fi trebuit să trăiesc acum o sută de ani, pe vremea 
străbunului meu, de pioasă amintire, blagoslovitul 
Alexandru I! Mi-aş înjgheba o orchestră de iobagi, un cor de 
femei, un harem, şi aş trăi ca un sultan, fără să cutreier tot 
felul de Port-Arthururi! 

— Nimeni n-a silit pe alteţa voastră imperială să plece în 
Extremul Orient. 


— Papr ne-a sfătuit foarte stăruitor pe mine şi pe fratele 
meu să plecăm un timp din Piter; socotea că ne petrecem 
acolo timpul în prea multă voioşie. Ei, şi ne-am gândit că e 
bine să facem un voiaj la Port-Arthur, pentru un răstimp 
care, sper, nu va fi prea îndelungat. 

— Totuşi, sunt sigur că alteţa voastră nu vă veţi neglija aici 
îndatoririle de serviciu şi nu veţi uita că mâine dimineaţă 
escadra iese în larg. 

— Sper că mă veţi aştepta dacă voi întârzia puţin. 

— Escadra are nevoie pentru a ieşi în larg de aproape trei 
ore, aşa că, în orice caz, veţi avea timp să ajungeţi pe navă. 
Mă voi afla pe Novik ori pe Askold. 

— Dar nu este primejdios să ieşim în larg cu un crucişător 
uşor? 

— Alteța voastră poate stă pe orice cuirasat, sau la statul- 
major, pe Petropavlovsk. 

După felul al doilea începură toasturile. Bună dispoziţie 
sporea repede. Mesenii se îmbujoraseră, conversaţia era 
din ce în ce mai zgomotoasă. Câţiva ieşiră chiar conduşi de 
braţ. Cei doi mari duci, cam chercheliţi, îi spuneau 
guvernatorului cu familiaritate: „unchiule”, iar acesta, 
măgulit de o asemenea intimitate, îi ameninţa cu degetul. 

— "Toate cheltuielile cu dineul de azi le iau asupra mea, 
declară Alexeev, lăcrămos: doar nu în fiecare zi mă vizitează 
zburdalnicii mei nepoți. 

— În sănătatea excelenţei sale, guvernatorul general al 
Extremului Orient, şi unchiul meu, Alexeev Evgheni - Gheni, 
sau geniul Arthurului, ura! răcni marele duce Kirill, vesel. 

Makarov se ridică de la masă curând după aceea. 

— Să lăsăm tineretul să petreacă, îl imită guvernatorul 
general. Pentru noi bătrânii e timpul de culcare. 

În urale tunătoare, amiralii şi Vereşceaghin coborâră în 
vestibul şi luară loc în cupeu, urmaţi curând de căpitanii de 
toate rangurile. În cazinou rămăseseră numai locotenenţii 
şi micimanii. 


— Uf, bine că s-au cărat babalâcii! exclamă marele duce 
Kirill cu glas tare; mă temeam că stau, doamne-fereşte, 
până dimineaţa şi nu ne lasă să petrecem ca lumea. 
Domnilor, le strigă el ofiţerilor, nu s-ar putea să vină şi nişte 
fete? 

— Regulamentul cazinourilor marinei interzice... începu 
un ofiţer. 

— La naiba cu regulamentele dumitale! i-o reteză marele 
duce. Hai, Kube, du-te cu cineva şi fă-ne rost de vreo 
douăzeci de fluturaşi; vezi, alege bine! 

Mai mulţi ofiţeri se oferiră să-l întovărăşească pe Kube. 
După o jumătate de oră, toată floarea demimondenelor 
Port-Arthurului era adunată la Cazinoul marinei. 

În zorii zilei escadra începu să iasă în rada exterioară. 
Makarov, care se afla pe Askold, se uita nerăbdător la ceas, 
aşteptând sosirea marelui duce, fără de care nu era indicat 
să iasă în larg. Se scurseră aproape trei ceasuri; în rada 
exterioară se aflau acum toate navele în formaţie de 
coloană, de-a lungul coastelor Tigrovka; marele duce însă, 
întârzia. 

— Nu-l mai pot aştepta, rosti Makarov indispus, 
adresându-i-se lui Dukelski. La urma urmei aceasta e o lipsă 
totală de bunăcuviinţă faţă de mine şi chiar faţă de toată 
escadra. 

— Şapte inşi nu-l aşteaptă pe unul, excelenţă, îl susţinu 
Dukelski, chiar dacă e vorba de un mare duce. Se vede că 
încă nu a binevoit să se trezească din somn. 

— Permiteţi să raportez, interveni Gramatcikov, 
comandantul navei Askold: îmi lipsesc şi mie trei ofiţeri, 
rămaşi aseară în societatea ducelui. 

— Daţi-le câte trei zile de arest şi avertizaţi-i că în caz de 
repetare a unor asemenea abateri vor fi mutaţi disciplinar 
de pe nave, ordonă amiralul. 

— Pe Diana şi pe Novik, e acelaşi lucru, urmă Gramatcikov. 
Se vede, că alteţa sa i-a oprit cu de la sine putere pe ofiţeri 
să vină la bord. 


— Vei cerceta acest lucru după ce ne vom întoarce la 
Arthur, îi ordonă Makarov lui Dukelski. Arboraţi semnalul: 
„După mine”. Direcţia insulele Kerr; să vedem dacă nu 
cumva sunt japonezi pe acolo, continuă el, întorcându-se 
spre Gramatcikov. 

Marele duce Kirill Vladimirovici, sosi pe Petropavlovsk pe 
la orele 5 după amiază, când escadra se întorsese la Arthur. 
Încă nu se dezmeticise bine după chef şi era oarecum 
ruşinat de întârzierea sa. Fiind informat că amiralul se afla 
pe Askold, marele duce se duse într-acolo. Se apropie 
stânjenit de cabina amiralului, netezindu-şi mereu, cu o 
mişcare nervoasă, părul de pe capul cu început de chelie. 
Bătu în uşă. 

— Permiteţi să intru, excelenţă? 

— Vă rog. Îmi pare bine că vă văd, deşi sosiți cu o mare 
întârziere, îl întâmpină Makarov. 

— Ne-am întrecut cu măsura; şi apoi eram atât de obosit 
după drum, că mi-am îngăduit şi un mic repaos. Sper că n- 
aveţi nimic împotrivă. 

— Alteță, aş vrea să ştiu dacă aţi autorizat şi alţi ofiţeri să 
vină cu întârziere la escadră? 

— Zău că nu-mi aduc aminte. A fost lată rău. E posibil ca 
vreunul să mă fi rugat şi poate că i-am promis să vă 
raportez. 

— Îmi pare nespus de rău că sunt nevoit să vorbesc despre 
aceasta tocmai în prima zi de serviciu a alteţei voastre la 
statul meu major. Totuşi, sunt dator să vă previn că nu vă 
recunosc dreptul de a-mi contramanda ordinele. Alteța 
voastră personal vă puteţi duce oricând şi oriunde veţi dori, 
dacă găsiţi că aşa se cuvine. Pentru toţi ceilalţi ofiţeri însă, 
executarea ordinelor mele este obligatorie. Am ordonat să 
se dea câte trei zile de arest tuturor celor veniţi cu 
întârziere azi la plecarea escadrei. 

— Excelenţă, mi se pare că sunteţi prea sever, mai ales că 
indirect eu sunt vinovat. De astă dată, vă rog să nu-i 
sancţionați. 


— Dacă alteţa voastră mă asigură că asemenea lucruri nu 
se vor mai întâmpla, voi anula ordinul. 

— Vă asigur, pe cuvântul meu de onoare, că atâta timp cât 
mă voi afla aici aceasta nu se va mai repeta! rosti marele 
duce cu emfază. 

— Lua-l-ar dracu de babalăc, bombăni el după ce părăsi 
cabina amiralului. Pentru azi doar e fixat supeul la Cercul 
Garnizoanei cu toţi comandanții tereştri! 

— Peste un ceas să-mi dai ţinuta de gală, porunci el lacheu 
lui său. Trebuie să plec în oraş. 

Ziua următoare se sărbătorea aniversarea surorii marelui 
duce, Elena Vladimirovna; ea fu urmată de onomastica 
alteţei sale ducesa de Saxa-Koburg-Gotha, bunica lud, apoi 
de alte comemorări. Curând, Makarov se convinse, că 
motivul principal al sosirii marelui duce în Arthur consta în 
posibilitatea de a o duce tot într-un chef, fără nici o 
oprelişte. În ceea ce privea prestarea vreunui serviciu, 
acesta nici nu voia să audă de aşa ceva. 

Chemat de Makarov pentru explicaţii, marele duce 
răspunse cu aroganță că se socotea destul de matur ca să 
nu dea nimănui socoteală de faptele lui particulare şi-l rugă 
pe amiral să nu-l mai deranjeze pentru orice fleac. După 
acest schimb de cuvinte amiralul îl trată pe marele duce ca 
pe un oaspete venit la escadră şi nu-i mai dădu nici un fel 
de misiuni. Marele duce îşi făcea însă de cap din ce în ce 
mai rău, atrăgând tot mai mulţi ofiţeri la chefurile lui. În 
fiecare zi, se distribuiau zeci de invitaţii personale, la câte o 
nouă sărbătoare de familie, respectată de marele duce, iar 
ofiţerii, invocând aceste invitaţii, părăseau navele. 

Essen fu cel dintâi care protestă împotriva acestei situaţii, 
într-o zi, se prezentă la Makarov şi-i arătă una din invitaţiile 
trimise de marele duce. 

— Excelenţă, vă rog să mă lămuriţi: am eu dreptul să dau 
învoiri ofiţerilor, pe baza unor asemenea invitaţii, peste 
limita fixată de dumneavoastră? îl întrebă el pe amiral. 


— Întrucât asemenea invitaţii nu sunt trimise cu 
aprobarea mea şi au un caracter strict personal, bineînţeles 
că nu trebuiesc luate în seamă. Dacă ofiţerul respectiv are 
dreptul la învoire la uscat în ziua respectivă, poate 
răspunde la această invitaţie. În acest sens vă rog să priviţi 
toate invitaţiile marelui duce, îl lămuri Makarov. 

Curând îi adresară aceeaşi întrebare şi Gramatcikov, 
precum şi unii dintre comandanții torpiloarelor. 
Comandanții celorlalte nave se fereau să ridice la 
comandamentul flotei o chestiune atât de delicată. 

Essen şi Gramatcikov fură imediat chemaţi la Kirill 
Vladimirovici. Cei doi comandanţi, în mare ţinută, se 
prezentară fără întârziere pe Petropavlovsk, unde se afla 
marele duce. Kirill Vladimirovici şedea la masa de scris. 
Fără să-i salute, sau să-i poftească să ia loc, izbucni îndată: 

— Ce părere aveţi: o invitaţie a mea e un ordin, ori nu? 
întrebă el. 

— Depinde de caracterul ei: o invitaţie de serviciu sau 
particulară, răspunse Essen. 

— Bagă bine în cap, căpitane: o dorinţă sau o invitaţie a 
mea întotdeauna şi oriunde, este o dispoziţie exprimată 
într-o formă politicoasă. Deci, n-ai nici un drept să-i opreşti 
pe ofiţerii invitaţi de mine. 

— În acest caz alteţă, dispoziţiile alteţei voastre sunt în 
flagrantă contradicţie cu ordinul comandantului flotei, 
obiectă Gramatcikov cu demnitate. 

— Amiralul nu poate să-mi ordone mie, unui membru al 
casei imperiale. lar pe dumneavoastră voi şti eu să vă fac 
să-mi îndepliniţi dispoziţiile fără obiecţie. Ce neobrăzare! 
Ce lipsă de bună cuviinţă! Să nu vă mai treacă prin cap să-i 
opriţi pe ofiţerii pe care i-am invitat eu! Altfel, veţi avea de- 
a face cu mine şi mă veţi ţine minte, băgaţi de seamă! Am 
terminat cu dumneavoastră! strigă mânios marele duce. 

leşind de la Kirill Vladimirovici, Essen şi Gramatcikov se 
duseră la Makarov şi-i raportară cele petrecute. 


— În asemenea condiţii, excelenţă, nu sunt în măsură să- 
mi îndeplinesc serviciul, spuse aprins Essen. Rog să fiu 
debarcat. 

— Recunoaşteţi, Nikolai Ottonovici, că ieşirea marelui 
duce loveşte mai mult în mine, decât în dumneavoastră, îl 
linişti amiralul. Se vede că marele duce deţine comanda 
flotei, şi nu eu. Chiar azi voi sta de vorbă cu el şi cu Alexeev. 

— De când sunt, nimeni nu m-a jignit astfel, spuse 
Gramatcikov, posomorât. Dacă marele duce nu-mi cere 
scuze, îmi prezint imediat demisia. 

— Domnilor, vă rog să vă liniştiţi şi să reflectaţi bine cum 
trebuie să procedaţi mai departe. Voi insista ca marele duce 
să vă ceară scuze, chiar astăzi, le declară Makarov celor doi 
ofiţeri. 

Aceştia salutară şi ieşiră. 

— Roagă-l pe marele duce să poftească la mine, îi ordonă 
Makarov lui Dukelski. 

— Ce este, amirale? întrebă Kirill Vladimirovici, intrând în 
cabină. 

— Consider conduita alteţei voastre faţă de Essen şi 
Gramatcikov scandaloasă şi vă rog să le cereţi scuze, rosti 
Makarov răspicat. 

— Au primit ceea ce li se cuvine. Eu consider scandaloasă 
neexecutarea de către ei a ordinelor mele. 

— Niciunul nici altul nu se află în subordinele alteţei 
voastre; deocamdată eu sunt comandantul flotei, nu alteţa 
voastră. 

— Nu e vorba de comanda flotei, ci de atitudinea 
ireverenţioasă, intolerabilă, a lui Essen şi a lui Gramatcikov 
faţă de invitaţiile mele. 

— S-au conformat ordinelor mele. 

— Prin urmare, ordinele dumneavoastră trebuie să fie ori 
contramandate, ori modificate în mod corespunzător. 

— Nu angajez discuţii cu alteţa voastră. Doar vă rog 
insistent să cereţi scuze ofiţerilor ofensaţi. 


— N-am de gând să cer nimănui scuze şi consider această 
chestiune închisă. 

— Atunci, stăruiesc pe lângă alteţa voastră imperială să 
înainteze raportul pentru mutarea sa din statul meu major. 

— Nu prea cred că vă voi satisface această cerere. 

— N-am nevoie de un şef al secţiei de operaţii ca alteţa 
voastră, rosti Makarov, ridicând glasul. Chiar azi voi trimite 
o telegramă în acest sens guvernatorului general şi 
maiestăţii sale împăratului. 

— Stepan Osipovici, păcat că puneţi la inimă asemenea 
fleacuri, spuse marele duce, schimbând tonul, speriat la 
gândul că incidentul ar putea să ia amploare. Ei bine: dacă 
insistaţi, numai din respect pentru dumneavoastră, sunt 
gata să le scriu câteva vorbe de împăcare. Sper că nu veţi 
pretinde mai mult unui membru al familiei imperiale. 

— Aveţi aci tocul şi cerneală, răspunse amiralul, arătându-i 
masa. Vă rog să scrieţi pe loc scrisorile de scuze. 

— Dar văd, domnule amiral, că ştiţi să prindeţi omul de 
gât, se împotrivi marele duce, enervat din nou. De vreme ce 
am promis că voi scrie, mă voi ţine de cuvânt! Gata! spuse 
el şi-i întinse lui Makarov două bilete scurte: „Rog să nu fiţi 
supărat pe mine”, e absolut suficient pentru ei. Makarov nu 
mai făcu obiecţiuni şi-l lăsă să plece. 

Apoi îl chemă pe Dukelski şi îi ordonă să expedieze cele 
două bilete lăsate de marele duce, după care îi dictă o 
lungă telegramă destinată guvernatorului general, 
rugându-l să-i recheme imediat din Arthur pe cei doi mari 
duci. 

— Cifreaz-o şi expediaz-o urgent, dispuse amiralul. 

A doua zi dimineaţa fu primit răspunsul lui Alexeev, prin 
care acesta făgăduia să-l „dojenească” pe marele duce 
Kirill, dar îl sfătuia pe Makarov „să nu-l necăjească pe acest 
tânăr cu mult amor propriu”. Makarov îşi dădu seama că nu 
va găsi sprijin nici la guvernator, nici la Piter. Cu toate 
acestea, nu deznădăjdui. Într-un fel sau altul, trebuia să-l 


pună la locul lui pe marele duce. Îl chemă pe Vereşceaghin 
şi-l întrebă când intenţiona să plece spre Petersburg. 

— Cum, Stepan Osipovici, te-ai şi plictisit de mine? 
exclamă pictorul zâmbind. 

— Nu e vorba de asta, dragul meu prieten. Aş vrea să-i 
trimit împăratului o scrisoare personală. Voiam să te rog să 
i-o predai dumneata. Altfel, ea nu va ajunge niciodată la 
destinaţie. 

— Chiar dacă va ajunge, n-o să prea dea rezultatul dorit, 
împăratul e tânăr, fără experienţă, şi se află pe deplin sub 
influenţa camarilei de la curte, din care face parte şi Kirill 
Vladimirovici. Or, corb la corb nu-şi scoate ochii! 

— Îi vei arăta personal maiestăţii sale până unde merge 
purtarea marelui duce. Dacă nu-l vor lua de-aici, voi fi 
nevoit să renunţ la comandă. 

— N-are să te lase, Stepan Osipovici! 

— Ei, atunci nu mă voi da în lături de a-l îndepărta din 
Arthur pe marele duce. După aceea, să mă destituie, să mă 
degradeze. 

— Da, Stepan Osipovici, eşti într-o situaţie foarte dificilă, fu 
de acord Vereşceaghin, după ce stătu o vreme pe gânduri. 
Dacă vrei, plec chiar mâine la Piter. 

— Să mai aşteptăm vreo săptămână. Poate că acest pierde- 
vară se va sătura de chefuri şi va pleca el însuşi din Arthur. 

— Toată viaţa n-a făcut decât să chefuiască, astfel că ar fi 
greu să sperăm aşa ceva. Uite, dacă Togo ar efectua un nou 
bombardament, atunci alteţa sa s-ar evapora într-o clipită. 
Nervii lui de mare duce nu prea sunt rezistenți la emoţii 
tari, zâmbi Vereşceaghin. 

Makarov începu să râdă: 

— Nu-mi rămâne decât să-l rog pe amiralul Togo să-mi 
facă acest serviciu amical! 

— Nu-l face. Ştie foarte bine că marele duce este aliatul 
lui, împotriva dumitale. Crede-mă: atâta vreme cât Kirill 
rămâne la Arthur, japonezii nu vor întreprinde nici o 
operaţiune în stil mare contra fortăreței. 


La începutul săptămânii paştilor, avu loc pe nava amiral 
solemnitatea decorării eu crucea Sfântul Gheorghe a 
matrozilor distinşi în lupte. De pe toate navele escadrei se 
îndreptau spre Petropavlovsk bărci cu cei mai viteji dintre 
viteji, aleşi chiar de matrozi pentru cea mai înaltă distincţie 
militară. Printre ei erau şi botsmani mai în vârstă şi ajutori 
de botsmani stagiari, cu tradiționalul cercel în ureche şi cu 
mustăţile cănite din belşug, ca şi matrozi tinerei, fără 
mustăţi, care veniseră abia de câteva luni la mare. Pe 
chipurile tuturor stăruia o expresie de gravitate solemnă şi 
de sfială. Îşi aranjau cu grijă ţinuta şi beretele, căutând să 
ia o înfăţişare cât se poate de semeaţă, de voinicească. 
Bărcile soseau la scara de onoare. Matrozii se urcau iute la 
bord şi, grupaţi după nave, se aliniau pe puntea de la prova 
cuirasatului. 

Când se adunară cu toţii, în faţa celor ce urmau să fie 
decoraţi, îşi făcu apariţia şi Makarov. Pentru a sublinia cât 
mai mult solemnitatea momentului, amiralul se prezentase 
în mare ţinută. Se apropia însoţit de marele duce Kirill 
Vladimirovici şi de amiralii escadrei, toţi în ţinută de gală. 
Makarov îi salută pe matrozi şi împreună cu suita sa trecu 
încet de-a lungul frontului, întrebând pe unul sau pe altul 
pentru ce fapte era propus la decorare de când era în 
serviciu, în ce unitate fusese mai înainte... 

Matrozii răspundeau tare, fără sfială. 

În sfârşit comandantul secund al cuirasatului ordonă: 

— Pentru rugăciune, descoperiţi! 

Începu slujba religioasă. Matrozii îşi făceau semnul crucii, 
privind printre gene razele soarelui de primăvară care 
săgetau printre nori. Amiralul îşi ferea cu mâna creştetul 
pleşuv de adierea vântului răcoros al mării. Corul, bine 
muştruluit, cânta dându-şi toată silinţa. După ce ură „la 
mulţi ani” „pentru casa imperială, pentru luminăţia sa 
Stepan şi pentru toţi ostaşii pravoslavnici”, preotul îi stropi 
pe matrozi cu agheasmă. 

Răsună comanda: „Acoperiţi 


LLA 


Makarov adresă un cuvânt celor propuşi pentru decorare. 

— Prin hotărârea unanimă a camarazilor voştri, aţi fost 
recunoscuţi cei mai demni de cea mai înaltă distincţie 
militară. Decoraţi cu crucea Sfântului Gheorghe, veţi fi 
mândria unităţii voastre. Aşadar, să nu uitaţi marea 
însemnătate a crucii Sfântul Gheorghe cu care sunteţi 
onoraţi astăzi. Arătaţi-vă vrednici de această onoare, rosti 
amiralul, cu multă căldură. 

Urmă înmânarea ordinelor. Dukelski începu să strige 
numele celor decoraţi. Unul după altul, aceştia se apropiau 
de amiral. Comandantul flotei îi felicita, le punea întrebări 
cu privire la serviciu, le ura şi alte izbânzi în luptă. După 
aceea, marele duce, biruindu-şi anevoie căscatul, după 
cheful din ajun, prindea crucea pe pieptul celui decorat. 

— Cum stai, nătărăule? Capul sus! Scoate pieptul! îi 
bruftuluia el cu glas înfundat pe matrozi. 

Vereşceaghin se aşezase mai la o parte cu albumul său, 
făcând schiţe; de sub creionul lui apăreau chipurile 
matrozilor fericiţi, emoţionaţi, care-i răspundeau lui 
Makarov, şi ale acelora care stăteau posomorâţi, încruntaţi, 
uneori speriaţi în faţa marelui duce. Din două-trei trăsături, 
pictorul izbutea să redea o gamă întreagă de stări 
sufleteşti. 

După ce decoraţiile fură înmânate tuturor matrozilor, 
aceştia se aliniară din nou. 

— În cinstea noilor cavaleri ai ordinului Sfântul Gheorghe, 
ura! strigă Makarov, luând poziţia de drepţi, şi ducând la 
bicorn mâna înmănuşată în alb. 

Muzica intonă „onorul”, iar pe navele escadrei bubui o 
salvă. Escadra îşi cinstea eroii. 

Chipurile celor decoraţi, înseninate, îl priveau cu o caldă 
afecţiune pe iubitul, bunul lor amiral. 

De îndată ce uralele se stinseră, un glas tremurător de 
emoție răsună din frontul matrozilor: 

— Pentru amiralul nostru iubit, pentru tătucul nostru, ura! 


Strigătul de luptă rusesc se rostogoli tunător peste ape. 
Înalt, spătos, cu barba fluturând în vânt, Makarov stătea 
nemişcat în faţa matrozilor pe care îi dusese de atâtea ori la 
luptă sub pavilionul său. Chipul lui se luminase de dragoste, 
privindu-şi cu mândrie matrozii. 

Uralele nu se potoliră un timp îndelungat. Când, în sfârşit, 
amiralul ridică mâna, ele începură treptat să se stingă... 

— Mulţumesc, băieţi! rosti amiralul din inimă. 

— Slujim bucuroşi! răcniră matrozii. Un „ura” clocotitor 
răsună din nou deasupra radei, se revărsă peste navele de 
alături, pe cheu, în atelierele din port. 

— E o psihoză de masă! mormăia prinţul Uhtomski, plin de 
nedumerire, ascultând vuietul uralelor ce se rostogoleau 
peste radă. Matrozii au înnebunit de-a binelea de bucurie 
văzându-l pe Makarov. 

— Luminăţia voastră, sunt aceleaşi urale năvalnice cu care 
vitejii lui Suvorov îşi salutau pe părintele lor drag, răspunse 
Dukelski. 

În ziua de 30 martie 1904, spre amiază, pe torpilorul 
Straşnâi fu primit de la statul-major al flotei un plic secret. 
La vederea lui, comandantul torpilorului, căpitanul de 
rangul II lurasovski schiţă o strâmbătură de nemulţumire, 
presimţind că nu-i vestea nici o bucurie. 

— Nici de paşte nu te lasă liniştit! Te pomeneşti că iar 
trebuie să plecăm undeva, pe un întuneric să-l tai cu cuțitul, 
mormăi el cu ciudă şi desfăcu plicul. Sigur! „Îndată ce se 
înnoptează porniţi cu flotila întâia de torpiloare în misiune 
de recunoaştere spre insulele Sanşantou”. Căpitanul bătu 
în peretele cabinei sale. La chemarea lui se ivi Dmitriev, 
şeful mecanic al torpilorului, proaspăt ras, parfumat, în 
veston nou. 

— Ce s-a întâmplat, dragă căpitane şi prietene? întrebă el 
glumeţ. Iar unelteşte statul-major împotriva lui Straşnâi al 
nostru? 

— S-a ordonat să pornim deseară spre insulele Sanşantou, 
cu detaşamentul lui Eliseev. Cum stai cu maşinile? 


— Na-ţi-o bună! Şi eu tocmai mă pregăteam să mă duc la 
uscat şi s-o fac lată! Doar am trudit toate sărbătorile la 
revizuirea maşinilor, spuse Dmitriev dezamăgit. 

— E totul în ordine la tine? stărui lurasovski. 

— Maşinile sunt în ordine; provizia de cărbuni, completă; 
apa de băut, îndestulătoare până la Cifu, raportă şeful 
mecanic. 

— Oamenii de la maşini, la posturi? 

— Numai cei de cart; pe ceilalţi, i-am învoit dis-de- 
dimineaţă. Le-am dat drumul până la coborârea 
pavilionului; doar au muncit fără odihnă de sărbători. 

— Trebuie să trimitem imediat după ei. 

— De unde vrei să-i iei pe diavolii ăştia? S-au împrăştiat 
prin cârciumi. Vin ei singuri deseară; până atunci, n-ai cum 
să-i aduni. 

— Trimite-l pe botsman la mine, şi tu gândeşte-te cum am 
putea să-i adunăm din oraş pe îngeraşii tăi. 

— Nu s-ar putea să cobor la uscat, măcar până spre seară? 
întrebă Dmitriev şovăielnic. 

— Cred că da. Du-te! Să ştii că ridicăm ancora cam pe la 
nouă seara. Îţi pun însă o condiţie: să-i cauţi pe Maleev şi pe 
Akinfiev şi să le spui că ieşim pe mare. 

— S-a făcut, s-a făcut, făgădui bucuros mecanicul. Din 
fundul mării îi scot; o să colind toate speluncile, dar nu mă 
las eu până nu-i găsesc. 

— Vezi să nu rămâi şi tu pe acolo. Pesemne că ori 
pescuiesc fetişcane pe Etajeră, ori fac de cart la Riva. 
Andriuşa al nostru îi dă târcoale de zor; să nu se 
împotmolească acolo. 

— O să trec şi pe la ea! În privinţa Rivei, îţi faci însă grijă 
degeaba: e monopolizată de Dukelski, şi nu prea-i el omul 
să lase pe careva să i-o sufle. Aşadar, m-am dus. Dmitriev se 
făcu ne văzut. 

Odată ajuns la uscat, o luă înainte de toate spre Etajeră. 
Ziua era caldă şi cam mohorâtă; trâmbe străvezii de ceaţă 
veneau plutind dinspre mare. Toate aleile de pe bulevard 


erau pline de lumea ieşită la plimbare. Fanfara cânta 
zgomotos. Cei ce se aflau la Port-Arthur se grăbeau să iasă 
pe faleză la aer curat. 

Dmitriev cutreieră tot bulevardul, dar nu-i descoperi nici 
pe Maleev, nici pe Akinfiev. Trecând peste digul, lung 
aproape de o verstă, care unea Oraşul-Vechi cu Oraşul-Nou, 
se îndreptă spre clădirea înaltă, cu etaj, a restaurantului 
„Variete”. De departe auzi sunetele nu prea armonioase ale 
orchestrei, cântecele şi strigătele chefliilor. 

Dmitriev intră şi-şi roti năuc privirile de colo-colo. Nu-i zări 
nici pe Maleev, nici pe Akinfiev, şi se strecură spre ieşire. 

— Ce-i scandalul ăsta aici, la dumneavoastră? îl întrebă el 
pe rotofeiul gruzin Nokabidze, patronul localului care îi tăie 
drumul. Acesta îl privi mirat: 

— Chefuieşte marele duce Kirill Vladimirovici: de trei zile 
şi trei nopţi petrece cu fratele său Boris. 

— Frumoasă petrecere! Până şi papuaşii din Noua Guinee 
ar petrece mai cuviincios. 

— Sst! Mai încet. Să nu dai de belea. Încă n-am văzut în 
Arthur aşa ceva. Prostituatele câştigă câte zece mii de ruble 
pe zi, spuse Nokabidze, care avea chef de vorbă. 

Dmitriev întrebă de Maleev şi de Akinfiev. 

— Nu i-am văzut; n-au fost pe aici. 

Şeful mecanic ieşi în stradă. După larmă şi aerul 
înăbuşitor din local, aerul răcoros al mării îl învioră. Curând 
ajunse la o căsuţă numai cu parter, ale cărei storuri de la 
ferestre erau trase. Urcă scara joasă şi sună. 

Îi deschise uşa o mică chinezoaică, cu bonetă albă de 
dantelă şi cu şorţ. Făcând adânci plecăciuni şi reverenţe, îl 
întrebă pe cine caută. Dmitriev spuse numele prietenilor 
săi. 

— La mine nu ştii care este, răspunse chinezoaica. 

Auzindu-i vorbind, Riva ieşi în uşă. În rochie de mătase 
trandafirie ca turnată pe trupul zvelt, cu o floare roşie ca 
para focului în părul negru, îi păru lui Dmitriev neobişnuit 
de frumoasă. O salută politicos şi repetă întrebarea. 


— Da, sunt la noi! Intraţi, vă rog, îl invită Riva. Andriuşa! 
Te caută cineva! strigă ea spre cameră. 

Akinfiev, însufleţit şi îmbujorat, cu colţul şervetului vârât 
după gulerul hainei, ieşi în săliţă. 

— A, Pavluşa! îl întâmpină el bucuros pe Dmitriev. Intră, 
eşti binevenit! 

— Diseară ieşim în mare şi lurasaci a trimis vorbă să veniţi 
amândoi la bord. 

— E timp destul până diseară ca să mai tragem câte o 
duşcă. Scoate-ţi mantaua! Societatea ţi-e bine cunoscută! 
Dukelski, Soimanov, plus prietenii noştri, artileriştii Boreiko 
şi Zvonariov. 

De la Domnu-i orice oaspe, Chiar de-ar fi şi-n zdrenţe 
aspre, De-o sui, de-o cobori Calea lui - Allah verdi! 68 îl 
întimpinară cântând cei din sufragerie pe Dmitriev. Boreiko 
se îndreptă spre el cu o tavă aurită pe care se afla o cupă 
mare de argint cu încrustaţii chinezeşti. 

După vreo două păhărele, Dmitriev prinsese chef: 

— Domnilor artilerişti! începu el. La noapte torpiloarele 
noastre ies pe mare. Vă rugăm să nu deschideţi focul 
asupra noastră, aşa cum aţi făcut-o în februarie. Cu tirul 
dumneavoastră iscusit s-ar putea să luăm apă la galoşi, pe 
undeva pe lângă Elektriceski Utios. 

— Acum nu vă mai paşte primejdia asta, răspunse Boreiko. 
Avem la baterie un semnalizator de la dumneavoastră, de 
pe Straşnâi, care ţine legătura cu flota. 

Clopoţelul din săliţă vesti sosirea cuiva. O clipă mai târziu, 
se ivi chinezoaica Kuinsan, cu un plic în mână. 

— La locotenent Dukeli venit matroză, spuse ea zâmbind 
şi-i întinse lui Dukelski plicul. 

Acesta îl rupse, scoase hârtia şi citi: 

— Întrucât escadra iese în larg mâine în zori, te rog să te 
întorci cât mai curând la bord. Amiral Molas.” Aşa-a! Cu alte 
cuvinte, trebuie s-o iau din loc, rezumă locotenentul. Au 
trimis şalupa să mă ia? îl întrebă el pe matroz. 

— Da; vă aşteaptă la debarcader. 


— Bun. Întră în bucătărie. Trage acolo o duşcă. Şi nu te 
zgâi mult la chinezoaică! 

— Am înţeles, înălţimea voastră: să trag o duşcă şi să nu 
mă uit la chinezoaică! răspunse matrozul şi o urmă pe 
Kuinsan în bucătărie. 

Se îndreptară cu toţii spre cheu, împreună cu Riva. 
Artileriştii aveau de gând să se întoarcă pe jos la baterie, 
dar Maleev se oferi să-i ducă cu barca până la debarcaderul 
Taberei Artileriştilor. Arthurul se pierdea în învăluirile 
umbrelor serii. În întunericul ce se lăsa repede, nu se zărea 
nici o luminiţă. Bombardamentele de pe mare îi învăţaseră 
pe localnici să se camufleze bine. Escadra, gata de pornire 
îşi înşiruia siluetele negre la gura portului. Deasupra mării, 
cerul îşi perdeluia până jos norii de ploaie. 

— Frumoasă promenadă vă aşteaptă! spuse Zvonariov, 
adresându-li-se marinarilor. 

— Straşnică vreme! Într-o noapte ca asta, poţi să ajungi 
sub nasul inamicului şi tot nu te vede, răspunse Maleev. 

— Pentru o recunoaştere nu poate fi nimic mai bun! 

— Numai să nu vă împotmoliţi pe bancul de la Sanşantou, 
şi să nu vă ciocniţi în întuneric, îi preveni Dukelski. Pe acolo 
sunt nişte insule ticăloase, cu o mulţime de strâmtori 
înguste, în funduri mici, şi o sumedenie de stânci 
submarine. 

— Ştii ceva, Jorj? Hai să invităm toată societatea pentru 
mâine, la masă, propuse Riva. 

— Minunată idee! După ieşirea în mare, o masă bună va fi 
deosebit de plăcută! Poftiţi cu toţii mâine la două! o susţinu 
Dukelski. 

— Vai, noi nu putem veni decât spre seară! spuse oftând 
Boreiko. 

— Veniţi, când vreţi, se declară Riva de acord. Pe cei de pe 
Straşnâi vă aştept îndată după ce veţi ancora, în frunte cu 
Iurasaci al vostru. 

— Venim, venim, n-o să uităm, glumi Andriuşa. lurasaci al 
nostru e mare amator de ciuperci cu smântână şi de salată 


cu maioneză. Dacă îi faceţi aşa ceva îi cuceriţi inima pe 
vecie. 

La debarcader, aşteptau două bărci de pe Petropavlovsk. 
Riva zăbovi îndelung, luându-şi rămas bun de la Dukelski. 

Cele două bărci porniră în acelaşi timp. 

În timp ce Riva îşi petrecea musafirii, Kuinsan avu timp să 
dea fuga undeva pe aproape şi să stea de vorbă cu bătrânul 
cerşetor chinez care venea adeseori la ea în bucătărie. 
După ce schimbară câteva vorbe, ea se întoarse repede 
acasă, iar chinezul, oftând şi gemând, porni la drum 
anevoie, bătrâneşte, îndreptându-se spre valea Ceainaia. 
Ajungând la un drum umbrit de copaci din afara oraşului, 
mersul lui îşi regăsi pe neaşteptate uşurinţa şi elasticitatea 
tinerească. Sări sprinten şanţul de la marginea drumului şi 
o luă repede spre Liaoteşan, orientându-se, vădit, cum nu 
se poate de bine prin locurile acelea cunoscute. Ocoli o 
fortificaţie pe care nu se zărea ţipenie de om, se strecură 
într-o văgăună îngustă, străbătu cam o jumătate de verstă 
şi ajunse pe ţărmul stâncos al mării. Văgăuna strâmtă, 
adâncă, dispărea sub nişte copăcei. Chinezul intră în desiş 
şi după câteva clipe se ivi din nou cu un mic felinar a cărui 
luminiţă licărea slab în întuneric. Se aşeză la adăpostul 
tufelor şi ridică cu băgare de seamă felinarul, scrutând 
marea peste care se aşternuse vălul negru al nopţii. După 
câteva clipe, departe în zare, drept răspuns, se aprinse şi se 
stinse de câteva ori un semnal. Atunci chinezul începu ba să 
acopere lumina, ba s-o descopere pentru scurtă vreme. 
După ce făcu acest lucru, aşteptă răspunsul dinspre mare; 
apoi ascunse felinarul şi făcu calea întoarsă, păşind cu grijă. 

Amiralul Togo fu informat la vreme despre ieşirea 
torpiloarelor ruseşti şi direcţia lor de marş, ca şi despre 
ieşirea în larg a întregii escadre, fixată pentru a doua zi 
dimineaţa. Toate navele japoneze se îndepărtară din zona 
insulelor Sanşantou, iar o escadră de crucişătoare uşoare şi 
de torpiloare primi ordin să aştepte pe drumurile de acces 
spre Arthur întoarcerea torpiloarelor ruseşti din misiune. 


Înainte de a ieşi în mare, lurasovski scoase toţi matrozii pe 
punte şi le explică amănunţit încotro mergea torpilorul şi ce 
misiune avea. 

— Sarcina noastră e grea, complicată: trebuie să fim gata 
în fiece clipă să înfruntăm inamicul. Tunurile şi tuburile 
lans-torpile să fie gata de tragere. Pe punte, toată atenţia la 
mare; să menţinem distanţa faţă de torpilorul din prova 
noastră aşa fel ca să nu riscăm o coliziune, dar nici să 
pierdem legătura de vedere cu el, iar în zona insulelor să 
avem mare grijă ca să nu dăm peste recife, îşi termină 
Iurasovski îndrumările, după care lăsă matrozii să coboare 
jos. 

— La ce bun să cunoască matrozii toate amănuntele astea? 
întrebă mirat Akinfiev. 

— Fiecare matroz trebuie să înţeleagă misiunea. Suvorov 
a spus acest lucru cu nu ştiu câţi ani în urmă, iar dumneata, 
Andriuşa, nu-l pricepi nici acum. Matrozii trebuie să 
execute misiunea chiar dacă vor cădea toţi ofiţerii; de 
aceea, e necesar ca ei să ştie unde sunt trimişi şi în ce scop, 
îi explică lurasovski micimanului. 

Curând, opt torpiloare, cu luminile stinse, începură să iasă 
unul după altul din port îndreptându-se spre insulele 
Sanşantou. Straşnâi naviga în coada formaţiei. Când ieşi din 
canal şi se angajă în rada exterioară, Akinfiev aruncă o 
privire spre țărm. În întunericul nopţii nu se zăreau decât 
proiectoarele de pe crucişătorul de gardă şi de pe 
Elektriceski Utios. Andriuşa îşi aminti de Zvonariov care 
trebuia să fie de serviciu la baterie. În clipa aceea, pe țărm 
sclipiră nişte lumini de semnalizare. 

— Elektriceski Utios ne urează drum bun, raportă 
Serioghin, semnalizatorul de serviciu; cred că Denisenko al 
nostru îi dă zor acolo. Înălţimea voastră, ordonaţi să-i 
răspundem? 

— Nu! Navigăm în secret; japonezii nu trebuie să ştie că 
am ieşit în larg. 


— Ce mai secret, înălţimea voastră! Matrozii au fost culeşi 
ziua de prin toate cârciumile, pentru că, se zicea, noaptea 
plecăm în recunoaştere. Iar în Arthur sunt iscoade cu 
toptanul; se zice că japonezul are iscoade în toate 
comandamentele şi chiar pe nave. 

— Ei, cu atât mai mult nu trebuie să-i vestim pe japonezi 
că am şi pornit în larg. N-au decât să ne găsească în beznă. 

— Adevărat! Acum nu se vede nimic pe mare. Doar făcliile 
la coşuri s-or zări, poate, la o viteză mai mare. 

Curând, începu să plouă. Datorită acalmiei depline, ploaia 
cădea drept, domol, monoton. Pânza ei lunecă în jos, 
învăluind torpilorul. Andriuşa avea impresia că lumea 
întreagă se cufundase în beznă şi Straşnâi încremenise pe 
loc. În lumina slabă a cadranului busolei se vedea nedesluşit 
o parte din puntea de comandă şi făptura timonierului cu 
mâinile încleştate pe cavilele timonei. 

La acea lumină slabă, lurasovski cerceta harta pe care se 
afla trasat cu îngrijire drumul torpilorului. 

— Acum 40 grade nord-est! Până la insule sunt şaizeci de 
mile, adică patru ore de mers cu viteza economică, adică cu 
15 noduri. Înconjurăm insulele şi ne întoarcem; să sperăm 
că pe la orele şase, şase şi jumătate suntem înapoi la 
Arthur. Deocamdată, ţine-te bine la drum şi fii cu ochii în 
patru! Eu mă duc jos să iau un pahar de ceai, spuse 
comandantul, coborând la cabină. 

Andriuşa începu să păşească de colo-colo. Timpul se 
scurgea încet. Ploaia susura stăruitor. Picăturile de apă i se 
strecurau pe după guler, cu toate că-şi ridicase gluga 
impermeabilului. Akinfiev se duse pe teugă, unde matrozii 
de cart vegheau lângă tunul de la prova, privind spre 
torpilorul dinainte, a cărui pupă se ghicea vag în întuneric. 

— Atenţie în sectorul prova! ordonă micimanul. 

— Am înţeles! Atenţie în sectorul prova! răspunseră 
matrozii. 

— Întuneric beznă, înălţimea voastră, aidoma ca-n burta 
diavolului, zise semnalizatorul Serioghin, cu chef de vorbă. 


Se văd doar oleacă de scântei, când curăţă grătarele 
focarelor de la căldări. Altminteri poţi să te joci de-a v-aţi- 
ascunselea cu japonezul - care pe care. 

Akinfiev se uită împrejur şi se îndepărtă. Matrozii 
sporovăiau mai departe. 

— Se zicea că se face pace curând, dar nu prea se vede! 
De la 9 martie, escadra japoneză nu se mai iveşte lângă 
Arthur; în schimb, torpiloarele dau târcoale în fiece zi prin 
rada exterioară. Of, de s-ar isprăvi războiul mai repede! 
Cum mă lasă la vatră, mă întorc acasă, la Caspii69, şi mă fac 
pescar; o să fac rost şi de un barcaz în tovărăşie cu 
altcineva. 

— Ia te uită, nu se vede nimic în faţă! se sperie Serioghin. 
Te pomeneşti că am pierdut legătura cu restul flotilei! 

Cei doi matrozi se uitară cu îngrijorare spre prova, dar 
bezna nopţii era de nepătruns. 

— Mamă, măiculiţă, ce ne facem, se frământa Serioghin. 

— Las' că nu-i nimic! Singuri ne întoarcem mai repede la 
Arthur, îl linişti tovarăşul lui. 

Îi raportară lui Akinfiev. 

— Vai de voi, gură-cască! Aţi făcut-o de oaie! îi bruftului 
micimanul şi se uită la ceas. Era aproape de miezul nopţii. 
La ora aceasta, Straşnâi ar fi trebuit să se găsească în 
vecinătatea insule lor Sanşantou. lemându-se să nu eşueze 
în întuneric pe stânci, Akinfiev stopă maşinile, trimise după 
lurasovski şi chemă sus tot bordul de serviciu. 'Torpilorul se 
opri legănându-se pe valuri. Deodată, de undeva din faţă, se 
auzi desluşit un lătrat de câine. 

— Spre prova babord se aude lătrat de câine! raportă 
Serio ghin. Se pare că ţărmul nu-i departe. 

lurasovski se ivi repede pe puntea de comandă. 

— Încet înapoi! comandă el prin telegraf, la maşini. Fiţi 
atenţi la recife. Straşnâi se balansă o clipă şi porni uşor 
înapoi. 

— Recife în pupa! strigă Serioghin de la pupa. 


— Stop! Se pare că am nimerit într-un golf sau într-o 
strâmtoare, iar pupa s-a abătut spre țărm, presupuse 
lurasovski. 

— O lumină la travers, în tribord! strigă semnalizatorul. 

Andriuşa duse binoclul la ochi. O luminiţă slabă pâlpâia 
undeva. În întuneric, era cu neputinţă să se desluşească 
dacă se afla departe, ori aproape. 

Undeva la stânga, nişte cocoşi trâmbiţau de mama focului. 

— Ce naiba! Se pare că am nimerit între insule. Acum, 
poftim de caută-ţi drumul spre larg! bodogănea lurasovski. 

— Recife în prova! strigă semnalizatorul. 

— Funda ancora! Lăsaţi barca la apă şi căutaţi ieşirea spre 
larg, ordonă comandantul. 

Matrozii se repeziră la ancoră. 

Maleev şi Dmitriev se urcară pe punte. Ancora plescăi în 
apă, trase după ea vreo doi stânjeni de lanţ şi se opri. Era 
limpede că ţărmul se afla aproape de tot. 

— Lăsaţi barca la apă! Ermi Alexandrovici, du-te în 
recunoaştere, că altfel o feştelim rău. 

— Am înţeles! răspunse Maleev, coborând împreună cu 
matrozii în barca ce se desprinse îndată de torpilor şi pieri 
curând în beznă. 

— Norocul nostru, că e întuneric, altfel ne-ar fi zărit de pe 
mal şi le-ar fi dat de veste japonezilor. Dar ce aţi făcut de v- 
aţi rătăcit de detaşament? îl întrebă el pe Andriuşa. 

— Dracu să ştie! Probabil la vreo întoarcere. E întuneric 
beznă! 

— Măsoară adâncimea la pupa! ordonă lurasovski. 

— Zece picioare, înălţimea voastră! Pupa derivează spre 
mal! 

— Să nu ne punem pe uscat! se nelinişti Akinfiev. 

— Las' că nu mai e mult până la mareea înaltă; chiar dacă 
ne punem pe uscat, nu-i nici o nenorocire, răspunse 
lurasovski. Numai să nu prindă de veste japonezii că 
suntem aici. 

— Straşnâi! strigă un glas înăbuşit din întuneric. 


Se întorcea barca lui Maleev. 

— Straşnâi! răspunseră tot în surdină mai multe glasuri 
deodată. 

— Trebuie s-o luăm spre dreapta. Ptiu, ce întuneric! Abia 
v-am găsit, spuse locotenentul urcându-se pe punte. 

Ridicară ancora; torpilorul porni încet înainte. Din stânga 
se auzi din nou hămăit de câine. 

— Mergem pe drumul cel bun! Au lătrat şi când am trecut 
pe aici cu barca. Ne simt, afurisiţii! Să nu dea alarma! 

Straşnâi înainta cu băgare de seamă. 

Toţi cei de pe punte îşi încordau vederea, scrutând 
întunericul şi ascultând zgomotele ce veneau dinspre uscat. 
Torpilorul începu să se legene mai violent pe valuri. 
Matrozii se sileau să păstreze tăcerea. Câinii nu se mai 
auzeau. 

— Am ieşit la larg! izbucni lurasovski cu un oftat de 
uşurare, căutând să determine pe hartă punctul în care se 
aflau. 

— Acum, ce facem? întrebă Maleev. 

— E limpede! Ne întoarcem cât mai repede la Arthur, ca să 
nu ne surprindă în zori japonezii pe mare, răspunse 
Iurasovski. Va trebui să mărim viteza, cam până la 20 
noduri, ca să ajungem cât mai repede! 

— Bine, dar să nu facem făclii la coşuri, spuse îngrijorat 
Dmitriev. Cărbunii sunt de calitate inferioară, ard rău, 
trebuie să se curețe des grătarele. Ploaia ţine fără îndoială 
până dimineaţa, şi sub protecţia ei, o să ne strecurăm noi 
până la Arthur, chiar cu viteza economică. 

— Ermi! Rămâi tu de cart? 

— Desigur! 

— Navigăm către Port-Arthur; viteza minimum 17-18 
noduri! Personalul care nu e de cart poate cobori sub 
punte. 

— Am înţeles! Către Port-Arthur, viteza 17-18 noduri! 
repetă Maleev ordinul. 


Cobori tot echipajul din bordul de serviciu, cu excepţia 
celor rămaşi de cart. Akinfiev se culcă îmbrăcat. Dmitriev şi 
lurasovski rămăseseră în careul ofiţerilor. 

Cam pe la patru dimineaţa, cerul începu să se însenineze. 
Ploaia aproape contenise; pe mare răbufneau rafale de 
vânt. Ici-colo pe valuri se iveau creste albe. Legănat de ele, 
torpilorul începu să muşte apa cu prova, iar viteza scăzu. 
Maleev cercetă atent prin binoclu orizontul care devenea 
cenuşiu dar nu desluşea nimic prin ceața premergătoare 
zorilor. Locotenentul îşi încheie mai bine mantaua de ploaie 
şi începu să păşească de colo-colo pe punte aducându-şi 
aminte de invitaţia Rivei. 

— Înălţimea voastră! Torpiloare în babord! strigă 
Serioghin, tăindu-i firul visărilor. 

Locotenentul ridică binoclul şi privi în direcţia arătată. În 
întunericul nopţii, uşor destrămat, se profilau vag siluetele 
unor torpiloare care înaintau spre Arthur, paralel cu 
„Straşnâi”. 

„Pesemne că e flotila noastră, de care ne-am pierdut lângă 
insule”, gândi Maleev, dar, din motive de prevedere, hotări 
să nu dea semnalele de recunoaştere. 

— N-or fi japonezii? întrebă semnalizatorul îngrijorat. 

— Nu! Sunt torpiloare de tipul Silnâi şi Besşumnâi ale 
noastre: mari, cu patru coşuri. E adevărat, că au şi 
japonezii la fel: Akaţuki, Sazanami şi altele. Dar ce să caute 
ele lângă Arthur ziua? 

Mai trecu vreun sfert de oră. Spre răsărit se luminase 
simţitor. Pe fondul zorilor se conturau desluşit siluetele 
torpiloarelor necunoscute. Ele continuau să meargă în 
drum paralel dar nu se apropiau de Straşnâi, deşi 
mențineau aceeaşi viteză. Acest lucru îl linişti şi mai mult pe 
Maleev. Era încredinţat că sunt nave ruseşti, mai ales că 
Liaoteşanul se şi zărea. Până la Arthur nu mai erau decât 
12-14 mile. 

— Crucişătoare în tribord! strigă pe neaşteptate 
timonierul. 


Locotenentul privi prin binoclu. Din dreapta, 
perpendicular pe drumul lui Straşnâi, veneau trei 
crucişătoare. Ivirea lor ameninţa cu o primejdie de moarte 
micul torpilor rusesc. 

Forţele erau prea inegale. 

— "Toţi la posturile de luptă! Măriţi viteza la numărul 
maxim de rotații! ordonă Maleev, dându-şi seama într-o 
clipă de situaţie. 

După câteva clipe, echipându-se din fugă, matrozii ţâşniră 
pe punte, repezindu-se la tunuri şi la tuburile lans-torpile 
care erau încărcate. lurasovski se urcă pe punte şi preluă 
comanda. Dmitriev cobori grăbit la maşini. Straşnâi era 
gata de luptă. 

— Să ne apropiem de torpiloarele noastre! spuse 
Iurasovski, arătând navele din stânga. În patru, tot vom 
izbuti să răzbim spre Arthur. 

— Nu se ştie dacă-s ale noastre ori japoneze! se îndoi 
Serioghin. Şi pe ele s-a dat alarma; oamenii stau la tunuri şi 
la tuburile lans-torpile îndreptate asupra noastră! 

— Ba de loc! răspunse lurasovski contrariat. l-au observat 
şi ei pe japonezi şi s-au pregătit de luptă. Ridicaţi semnalele 
de recunoaştere! ordonă el. 

Îndată ce pavilioanele fluturară pe saulă, cele trei 
torpiloare se încinseră cu un brâu de flăcări, şi în clipa 
următoare, o grindină de proiectile se abătu asupra lui 
„Straşnâi”. Tunul de la prova fu avariat. Vreo cinci matrozi 
răniţi se prăbuşiră pe puntea înroşită de sânge. 

— Japonezii! strigă lurasovski, răguşit. Acum, toată 
nădejdea noastră e în maşini... Cu toată viteza, înainte! 

În clipa aceea, crucişătoarele traseră şi ele o salvă asupra 
torpilorului. Chiar primul obuz de şase țoli lovi puntea. 
Explozia îl rupse pe Iurasovski în două. Partea de sus a 
trupului său, cu binoclul strâns în mână, fu zvârlită la prova. 
Timonierul se zvârcolea pe punte într-un lac de sânge. 
Akinfiev, pe care oamenii uitaseră să-l trezească din somn, 
apăru tocmai atunci pe punte şi se cutremură de cele 


văzute. Sări în ajutorul lui lurasovski, dar, dându-şi seama 
ce se întâmplase, se repezi la Maleev. 

— Ermi, comandantul e mort! bolborosi el cu buzele albe 
de spaimă. 

Zăpăciţi, matrozii se înghesuiau pe punte, neştiind ce să 
facă. Maleev se urcă pe rămăşiţele punţii şi ordonă cu glas 
tare, calm: 

— Duceţi în cabină trupul comandantului! Răniţii, jos. Nici 
o panică! La tunuri! Ochitorii, asupra torpiloarelor inamice! 

Tonul său hotărât, ferm, avu un efect liniştitor asupra 
matrozilor, care se repeziră să execute ordinele primite. 

— Andriuşa! Treci la piesele de patruzeci şi şapte de 
milimetri. Foc de vijelie! Pregătiţi tuburile lans-torpile! De 
îndată ce japonezii ajung în bătaia torpilelor, lansați fără 
comandă! strigă Maleev, continuând să dea dispoziţii cu 
energie. Amândouă piesele deschiseră focul, răspunzând 
torpiloarelor din stânga, care se apropiau mereu. Dinspre 
dreapta, crucişătoarele veneau cu iuţeală. Trepidând din 
toate încheieturile Straşnâi gonea cu viteza maximă, 
străduindu-se să scape din cleştele ce-l strângea. 

Akinfiev se uită spre Arthur: Liaoteşanul se şi vedea 
limpede; colina Zolotaia se ivea prin ceaţă. 1 se păru chiar 
că vede şi nave ruseşti ieşind în rada exterioară. 

În clipa aceea, o nouă salvă se prăvăli peste „Straşnâi”. Cu 
un geamăt, Andriuşa se apucă cu mâna de coasta dreaptă. 
O şuviţă de sânge i se prelinse printre degete. Îşi apăsă 
batista pe rană, dar rămase pe punte. 

— Stop! comandă deodată Maleev celor de la maşini. 

„Ce, a înnebunit? Să stopeze maşinile, acum?” îi trecu prin 
cap lui Akinfiev. 

Straşnâi îşi încetini brusc mersul. O nouă salvă a 
japonezilor, trasă în clipa când el era în plină viteză, căzu în 
valuri, lângă navă. În schimb, însă, crucişătoarele se 
apropiaseră la distanţa de 5-6 cabluri. 

— Pe drum înapoi! Cârma, banda dreaptă! comandă 
Maleev. 


Ascultând de cârmă, torpilorul se îndreptă perpendicular 
pe şirul torpiloarelor japoneze, care se aflau acum la 
distanţa de 10 cabluri. Neînţelegând ce se întâmplă 
japonezii stopară şi ei maşinile. 

În clipa aceea, un proiectil japonez izbi torpila din tubul de 
la pupa. Izbucni o explozie năprasnică; totul se învălui în 
fum. Când se împrăştie fumul, pe punte nu se mai vedeau 
decât resturi informe de trupuri sfârtecate. Maleev se ţinea 
cu mâna de capul însângerat, dar nu părăsea puntea. 

— Cu toată viteza, înainte! comandă el. 

Akinfiev îi pricepu, în fine, manevra. Maleev voia să 
răzbească spre Arthur, ocolind prin pupa torpiloarelor 
inamice. „Straşnâi” ajunse la distanţa de numai 5 cabluri de 
torpilorul japonez din coada formaţiei. 

— Tubul de lansare prova, foc! strigă Maleev. 

Torpila lunecă în apă; explozia bubui aproape în aceeaşi 
clipă. 'Torpilorul se afundă cu pupa în apă şi se învălui în 
fum. Japonezii se zăpăciră şi începură să rămână în urmă. 
Se întrezărea o speranţă de scăpare. 

— Andriuşa! Du-te de te pansează, şi pune-ţi centura de 
salvare, ordonă Maleev. Altfel, la nevoie, n-o să poţi înota 
rănit cum eşti. Pavluşka, vino pe punte; am rămas singur! 
strigă el prin porta-voce la maşini. 

Dmitriev se ivi sus şi privi cu groază puntea pustiită, 
distrusă, scăldată în sânge. Doar botsmanul şi vreo cinci- 
şase matrozi rămăseseră teferi, la posturi. 

Careul ofiţerilor fusese transformat în post de prim-ajutor. 
Toate canapelele erau pline de răniţi care gemeau. Cei cu 
răni mai uşoare se înghesuiau în culoar şi prin cabinele 
ofiţerilor, pansându-se unii pe alţii. Chipurile matrozilor, 
secate de sânge şi de emoție, erau aspre, dârze. Se 
grăbeau cu toţii să se întoarcă cât mai repede sus, pe 
punte. Din când în când, câte unul scotea un geamăt de 
durere, sugrumat repede; alţii înjurau încet, printre dinţi, 
înfruntându-şi suferinţa. 


— Ne-a sunat ceasul, fraţilor! rosti cineva. Să ne 
primenim... 

— la mai taci, nătărăule, că prea te pripeşti! Pune-ţi 
centura de salvare, în loc de primeneli! Nu mai avem mult 
până la Arthur. Acu' o să ne dea ajutor escadra. Japonezii 
rămân în urmă. Bine i-a mai trăsnit torpila noastră! spuse 
Serioghin cu ură, pansându-şi piciorul rănit. Îngăduiţi să vă 
ajut, înălţimea voastră, se oferi el văzându-l pe Akinfiev. 
Micimanul se dezbrăcă şi ajutat de el, se înfăşură bine cu 
pansamente. 

— V-a cam scrijelit, îl căină Serioghin. Pe mulţi i-au omorât 
şi i-au schilodit azi pocitaniile de japonezi. Poate că, totuşi, 
om ajunge la Arthur. Apoi urcă grăbit sus. Akinfiev se 
încinse cu centura de plută, îşi aruncă mantaua pe umeri şi- 
l urmă. 

Japonezii se apropiau din nou. Până la Arthur nu mai erau 
decât câteva mile. Încă cinci, zece minute, şi torpilorul 
putea fi salvat! În inimi învia speranţa. Deodată, un proiectil 
smulse coşul din pupă. Un strigăt deznădăjduit răsună pe 
punte. Torpilorul fu îndată învăluit în fum. Viteza scăzu 
brusc. Dmitriev se repezi la maşini. Japonezii începură din 
nou să se apropie cu iuţeală. Maleev, galben ca ceara după 
atâta pierdere de sânge, cu capul pansat, dădea stăruitor 
comenzi. 

— Încărcaţi tunul de la pupa! îi ordonă el lui Akinfiev. În 
dată ce japonezii se apropie, trageţi în plin! Băieți, strigă el 
către matrozi, orice s-ar întâmpla, ţineţi minte: nu vă 
predaţi! 

— Nu ne predăm, de bună seamă; dar mi se pare, c-o să 
bem oleacă de apă sărată! îi răspunse Serioghin, pe 
jumătate în glumă. Poate om ajunge totuşi la Arthur, dacă 
nu ne-or ronţăi până acolo rechinii! 

Fumul ce ţâşnea din locul coşului smuls împiedica 
vederea; de aceea, oamenii de pe Straşnâi nu observară un 
crucişător japonez care se furişase în pupa lui şi trase o 
salvă în plin din apropiere. Straşnâi se înclină spre tribord, 


învăluindu-se într-o volbură de abur alb. De la maşini se 
auziră ţipetele sfâşietoare ale oamenilor opăriţi. Plini de 
arsuri, fochiştii ţâşneau pe punte şi se prăbuşeau, scoțând 
gemete cumplite. Straşnâi se opri în loc, legănându-se pe 
valuri în nori albi de abur. În clipa aceea, din tambuchiul de 
la maşini apăru capul desfigurat, înroşit de arsuri, orbit, al 
lui Dmitriev. Urcă anevoie pe punte şi, bâjbâind, se târi spre 
comandă. 

— Pavluşa! strigă Maleev, repezindu-se spre el, dar 
explozia unui nou obuz îl zvârli pe Dmitriev peste bord. 

Maleev se prăbuşi şi el în nesimţire pe punte, cu picioarele 
frânte. Andriuşa încercă să se apropie de el, dar se 
împiedică, se lovi în cădere cu partea rănită şi leşină de 
durere. Pe punte nu mai rămăseseră decât trei-patru 
matrozi şi botsmanul. Văzând că torpilorul rusesc fusese 
scos din acţiune, japonezii încetară focul. Unul dintre 
torpiloarele lor se apropie de el la vreo douăzeci-treizeci de 
sajene. La bordul acestuia se lăsa la apă în grabă o barcă. 
Serioghin se repezi la singură gură de foc care mai 
rămăsese pe Straşnâi, o mitralieră cu mai multe ţevi, 
capturată pe un brulot japonez, ochi şi învârti manivela. Un 
şuvoi de gloanţe îi împroşcă pe japonezi. Serioghin privea 
cum se prăbuşeau oamenii de pe puntea de comandă şi de 
pe aceea de sub ea, seceraţi de gloanţe. El îndreptă focul 
asupra bărcii, care se goli îndată. 

— Aşa, aşa, mama lor! Arde-i! strigă botsmanul, vânturând 
din mâini furios. 

Serioghin ciurui cu gloanţele coşul dinainte al torpilorului 
japonez, biciui cu ele pupa. Pe punte se târau japonezi 
răniţi. Deodată însă bubui un tun, şi pe locul unde, cu o 
clipă mai înainte, se afla Serioghin, nu mai rămase decât o 
grămadă de oase însângerate şi de carne sfârtecată. 
Botsmanul se repezi la tambuchiul de la maşini pentru a 
deschide valvulele de inundare, dar Straşnâi, ciuruit de 
spărturi, se scufundă repede de la sine, cu prova afundată 


în apă; pupa se ridică în sus: tot ce mai rămăsese pe punte 
zbură în mare. 

Botsmanul se urcă din nou pe punte, şi alergă spre pupa, 
care ieşea într-una din apă, ridicând cu o furie 
neputincioasă pumnii încleştaţi. Rămase acolo cu pumnii 
ridicaţi, ameninţători, până când Straşnâi pieri în valuri... 

În apa rece, Akinfiev îşi veni în fire. Fu tras în jos, dar 
centura de plută îl zvârli înapoi, la suprafaţă. Văzu pupa 
torpilorului pierind în apă. 

„S-a sfârşit! S-a sfârşit!” îl obseda un ultim gând. Apa 
sărată îi muşca dureros rana; i se părea că cineva îi ardea 
coasta cu fier înroşit în foc. Un val se năpusti peste el şi-l 
acoperi. Puterile îi scădeau. Cârceii îi încleştau picioarele 
îngheţate. Deodată, aproape de tot, ţâşni o trombă de apă. 
„Se trage!” şopti cugetul lui Akinfiev cufundându-se în 
neant; în aceeaşi clipă, văzu o navă apropiindu-se de locul 
pieirii lui Straşnâi. „Or fi ai noştri sau japonezii?” îl mai 
săgetă un gând. Pe urmă, firul cugetării se rupse... 

Întors de la uscat pe Petropavlovsk, Dukelski se apucă să 
descifreze telegramele secrete, primite în cursul zilei. Erau 
multe, iar pe-alocuri textul avea alterări de cifru. Acest 
lucru îl necăjea şi el oftă uşurat, când, în sfârşit, îşi termină 
munca plictisitoare; se dezbrăcă doar pe jumătate, aşa cum 
făcea totdeauna, în ultimul timp, şi se întinse în cuşetă. 
Ploaia răpăia monoton deasupra capului său; din când în 
când, se auzeau paşi pe punte sau bătăi de clopot. 

Gândurile lui zburau mereu spre Riva. În ultimul timp, se 
gândea tot mai des la raporturile dintre el şi ea. 

„S-o îndemn să se boteze şi să mă însor cu ea”, se gândea 
el adeseori. Trecutul Rivei nu-l tulbura prea mult. Parcă 
puţine căsătorii de acest fel se făceau? Cântăreţe de şantan 
ajungeau soţii de amirali. Desigur că ar fi fost nevoit să se 
mute provizoriu undeva, în altă parte; de exemplu, în flotila 
Mării Caspice, locul de surghiun pentru marinarii certaţi cu 
regulamentul; în cele din urmă, însă, toate ar fi fost date 
uitării, şi viaţa şi-ar fi reluat cursul ei obişnuit. 


Cam pe la orele trei noaptea, fu trezit din somn: 

— Înălţimea voastră, vă cheamă alteţa sa imperială, 
raportă ordonanța. 

Dukelski se îmbrăcă repede şi se duse la marele duce. 
Kirill Vladimirovici se întorsese de la uscat cu câteva clipe 
mai înainte. Era încă beat bine şi-şi dădea cam vag seama 
pentru ce anume avea nevoie de Dukelski. 

— Raportează situaţia de pe mare, ordonă marele duce, 
numai pentru a avea ce spune. 

— Două grupe de torpiloare au plecat în recunoaştere, 
spre insulele Sanşantou. În zori de zi, escadra iese în larg. 
Deocamdată, e linişte peste tot. 

— Unde-i Makarov? 

— Comandantul a rămas peste noapte pe Askold. 

— Ce fire de nomad! În fiecare noapte doarme pe altă 
navă! Nu cumva o fi ţigan? 

— După câte ştiu, e rus get-beget. 

Marele duce tăcu câteva clipe, gândindu-se ce să mai 
spună. 

— Zilele astea am făcut-o lată la Arthur! O să avem de ce 
să ne amintim! şi marele duce începu să-şi povestească 
aventurile, dar locotenentul îl întrerupse printr-o întrebare: 

— Mai doreşte ceva alteţa voastră? 

— Doresc, înainte de toate, să nu mă întrerupi când 
vorbesc! E o necuviinţă! Şi apoi, şi apoi, mai doream ceva... 
A, da! Am nevoie urgent de Makarov. Să-l chemi imediat la 
mine! 

— Dar, alteţa voastră, acum amiralul doarme! 

— Dar eu nu dorm! replică Kirill cu o încăpățânare de om 
beat. 

— Nu s-ar putea să-l chem pe amiralul Molas? întrebă 
Dukelski care mai spera că va reuşi să cruţe somnul lui 
Makarov. 

— Nu! Am nevoie numai de Makarov, lua-l-ar dracu! 

— Dar, alteţă, toate nopţile din urmă, amiralul le-a 
petrecut cu unităţile de gardă, pe mare, aşteptându-se la 


un atac japonez. E foarte obosit şi nu se cade să fie deranjat 
decât pentru un motiv deosebit de serios. 

— Cum crezi, locotenente: dorinţa unui membru al familiei 
imperiale de a sta de vorbă cu un amiral - fecior de 
botsman, nu este un motiv deosebit de serios? 

— Cred că această convorbire poate fi lăsată foarte bine 
pe mâine dimineaţă. 

— A, crezi! Nu mai pot de părerea dumitale, şi de a 
tuturor celor din Arthur! Cum capăt crucea am şi zbughit-o 
la Piter, iar voi, n-aveţi decât să faceţi aici ce vreţi! Să vină 
amiralul la mine! 

— Permiteţi să vă întreb motivul chemării ca să-i raportez 
comandantului flotei? 

— Un singur motiv; vreau să-l văd numaidecât şi basta! 

— Poate ar fi bine, pentru evitarea oricăror neînţelegeri, 
ca alteţa voastră să-i scrie comandantului un bilet. 

— Eşti un conţopist, Dukelski! Ar trebui să te faci furier, nu 
marinar! îl repezi marele duce, aşezându-se la masa de 
scris. 

Tocul nu prea asculta de mâna lui. Încercă să scrie de mai 
multe ori, dar rupse de fiecare dată hârtia. Dukelski privea 
dispreţuitor obrazul ducelui, veşted, pământiu, cu un 
păienjeniş de zbârcituri premature, capul lui cu un început 
de chelie, apărută prea devreme, şi mustăţile strâmbe, ca 
un şomoiog de câlţi lipit cu clei. 

— Ce mă tot pironeşti cu privirea, locotenente? Ce, sunt o 
fetişcană de ai rămas cu ochii la mine? întrebă ducele, 
surprinzând privirea sfredelitoare a lui Dukelski, după ce, 
în sfârşit, isprăvi de scris. 

— Aştept biletul, alteţă, răspunse Dukelski rece. 

— Trimite-l imediat! Ba nu, du-l chiar dumneata în 
persoană! N-am încredere în gradele inferioare! I-am tras 
lui Makarov un perdaf straşnic. Prea se crede mare şi tare! 

Locotenentul ieşi şi se duse la Molas, pe care îl rugă să 
încerce să-l potolească pe zurbagiul încăpățânat. Când 


intrară din nou împreună în cabina acestuia, marele duce 
şedea la masă, cu capul lăsat pe braţele încrucişate. 

— Doarme, şopti Molas. 

— Ba nu dorm, ci-l aştept pe Makarov! răspunse pe 
neaşteptate ducele. 

— Poate că alteţa voastră amâna până dimineaţa 
convorbirea cu comandantul, îngăimă alarmat Molas. 

— Cu toate că dumneata, amirale, eşti un cârnăţar neamţ, 
trebuie să pricepi graiul rusesc: îl aştept pe Makarov! Ai 
înţeles? Să-mi vină imediat încoace, chiar dacă doarme cu o 
muiere! 

Dukelski nu mai ascultă convorbirea şi se duse sus, unde 
ordonă să se lase la apă o barcă. Un sfert de ceas mai 
târziu, se şi afla pe Askold. Makarov dormea. Sperând că 
marele duce va adormi şi el şi-l va lăsa pe amiral în pace, 
Dukelski intră în careul ofiţerilor şi se culcă acolo pe o 
canapea. Nu trecu însă nici o jumătate de ceas şi ofiţerul de 
cart raportă că amiralul este aşteptat pe Petropavlovsk. 

Nu mai avea ce face - trebui să-l trezească pe Makarov. 

— S-a întâmplat ceva cu torpiloarele? fu prima întrebare a 
acestuia, adresată lui Dukelski. Au lansat japonezii bruloţi? 

Locotenentul îi întinse biletul scris de marele duce. 

Makarov îl citi, îl strânse în pumn cu ciudă, şi-l băgă în 
buzunar. 

— Transmite-i marelui duce, că pentru mine, el este, 
înainte de toate, şeful unei secţii a statului meu major, şi ca 
atare, el îmi este subordonat mie, nu eu lui! Dacă are vreo 
chestiune urgentă, să se prezinte imediat la mine cu 
raportul respectiv! 

— Am înţeles! răspunse Dukelski, luând poziţie de drepţi, 
şi se grăbi să se întoarcă pe Petropavlovsk. Acolo îl găsi pe 
marele duce în pat, dormind liniştit. 

După plecarea lui Dukelski, Makarov intră în cabina lui şi 
se culcă. Neobrăzata conduită a marelui duce îl punea pe 
gânduri. Din momentul sosirii sale la Arthur, marele duce îi 
atingea sistematic prestigiul, se amesteca în dispoziţiile lui. 


Indignat, îi arătase pe faţă nemulţumirea lui, îl raportase lui 
Alexeev, dar totul era zadarnic. Comandanții tereştri din 
Port-Arthur, îndeosebi generalul Stessel, nu-şi ascundeau 
ostilitatea faţă de flotă şi împiedicau făţiş toate măsurile 
menite să îmbunătăţească cooperarea flotei cu bateriile de 
coastă. O asemenea situaţie îl enerva, îl scotea din sărite şi-l 
obosea peste măsură pe amiral. 

„Să las totul baltă şi să-mi cer rechemarea?” se gândea el 
uneori. 

Ştia însă, că în spatele celor câteva zeci de duci mari şi 
mici, de generali şi amirali, nătărăi şi nemernici, erau 
milioanele de ruşi, din mijlocul cărora ieşise şi el şi cu care 
nu-şi pierduse nici odată legătura de sânge. Ştia că acest 
război nu se bucura de loc de popularitate în mase şi-şi 
dădea seama că acea împrejurare, chiar şi singură, ducea 
fatal la înfrângere, cu care prilej avea să piară zeci şi sute 
de mii de fii ai poporului rus. Războiul trebuia terminat cât 
mai repede cu putinţă, în care scop era necesar să se 
realizeze, dacă nu superioritatea pe mare, cel puţin 
egalitatea între forţele navale beligerante. Acest lucru ar fi 
fost suficient pentru a sili Japonia să înceteze războiul. Şi un 
asemenea obiectiv nu putea fi atins decât prin distrugerea 
treptată a escadrei japoneze. Se impunea iniţierea de 
operaţiuni ofensive spre a-l hărţui necontenit pe inamic. 

Încetul cu încetul, amiralul se linişti şi aţipi iar. Curând fu 
însă trezit din nou. Comandanții celor două grupe de 
torpiloare trimise în ajun în recunoaştere sosiseră pentru a- 
i prezenta raportul. 

— S-au întors toţi cu bine? întrebă Makarov. 

— În întuneric, a fost pierdută legătura cu „Straşnâi”, 
raportă Bubnov. 

— Şi dumneata ai socotit cu putinţă să te întorci la Arthur, 
părăsind în larg un torpilor? întrebă amiralul cu asprime. 

— L-am căutat îndelung dar nu l-am găsit... 

— De ce n-aţi rămas pe drumul de acces spre Arthur, ca 
să-l aşteptaţi? Aţi părăsit în larg pe unul dintre cele mai 


slabe torpiloare, care poate deveni uşor prada japonezilor! 
De aşa comandanţi n-am nevoie. Îţi iau comanda! hotărî 
Makarov răstit. 

Bubnov, care făcuse pe vremuri serviciu în corpul de 
marină de Gardă şi în ultimul timp petrecea în societatea 
marelui duce, privea spre amiral cu un dispreţ, vădit, deşi 
stătea „drepţi” înaintea lui. Îşi zicea în gând: „Necioplitul 
acesta îşi închipuie că e o zeitate atotputernică în Arthur! 
Lasă, amice, te vedem noi cum ai să cânţi după perdaful 
frumuşel pe care au să ţi-ltragă cei din Petersburg!” 

— Sunteţi liberi, rosti Makarov, lăsându-i pe cei doi 
comandanţi să plece. 

În clipa aceea, se raportă de la postul de semnalizare de 
pe colina Zolotaia, că în larg, la sud-est de Liaoteşan, se 
angajase o bătălie între nave necunoscute. 

Dându-şi imediat seama că era vorba de „Straşnâi”, 
Makarov se urcă repede pe punte. 

Se lumina de ziuă. Prin negura dinaintea zorilor se 
conturau siluetele întunecate ale colinelor Zolotaia şi 
Tigrovka. Pe mare răbufneau surd lovituri de tun 
îndepărtate. Supravegheaţi de botsman, matrozii frecau de 
zor puntea. 

— Baian să iasă imediat în larg! ordonă Makarov. 

De îndată ce crucişătorul de gardă recepţionă semnalele, 
porni înainte, cu viteză tot mai mare. Un fum gros ţâşni din 
coşurile lui, târându-se ca o trenă lungă în urma navei. Cu 
toată antipatia lui faţă de Viren, Makarov nu putu să nu 
aprecieze promptitudinea cu care executase ordinul primit. 

— Semnalizaţi: „Amiralul exprimă mulţumiri lui „Baian,, 
pentru operativitate”! ordonă Makarov. 

Între timp, Baian deschise de la distanţă maximă focul 
asupra japonezilor care se grăbiră să bată în retragere. 
Straşnâi se şi scufundase când crucişătorul ajunse la locul 
bătăliei; bărcile lăsate la apă culeseră din valuri patru 
matrozi şi pe Akinfiev. 


Curând după aceea, Makarov ordonă ca şi Diana, Pallada 
şi Novik să iasă în mare. 

Amiralul cobori în cabină şi acolo îşi aduse aminte de 
biletul marelui duce. Pufni cu ciudă, zvâcni din umărul 
drept, aşa cum îi era obiceiul în clipele de emoție, şi rămase 
pe gânduri. 

De obicei nu ieşea în larg pe cuirasate, dar astăzi marele 
duce îl chemase la el, se afla pe Petropavlovsk şi amiralul nu 
putea să ignoreze cu desăvârşire această împrejurare, aşa 
că luă hotărârea să treacă pe Petropavlovsk, ca să nu 
încordeze relaţiile cu marele duce. Ajuns acolo, dădu 
imediat ordin pentru ieşirea în larg a întregii escadre. Pe 
urmă, îl întrebă pe Dukelski, care îi ieşi înainte, în ce stare 
se află marele duce. 

— Doarme dus, după cheful de aseară. Ordonaţi să-l 
trezesc şi să-i raportez că aţi sosit? 

— Nu-l deranja! Când se trezeşte spune-i că sunt pe 
cuirasat. 

Amiralul păşi pe punte, unde îl întâlni pe Vereşceaghin cu 
un album mare în mâini şi cu mai multe creioane într-un 
buzunar al paltonului. 

— Să trăieşti, Stepan Osipovici! îl salută el pe amiral cu 
căldură. Cam cât o să dureze ieşirea de astăzi? 

— Să trăieşti, Vasili Vasilievici! Dacă japonezii nu primesc 
lupta, pe la amiază suntem înapoi la Arthur. 

— Vreau să profit de ieşirea escadrei, ca să fac câteva 
schiţe privind Arthurul dinspre mare. 

— Dar de aici totul se vede cenugşiu, uniform; nici o 
culoare; până şi marea e sură, monotonă. 

— Da, asta nu-i Marea Neagră! Ţii minte, când ai venit cu 
„Vesta” la Burgas, primăvara, în şaptezeci şi opt? Ce 
bogăţie de tonuri, ce nuanţe variate! Nu ca aici. Vrei să te 
uiţi în albumul meu? şi Vereşceaghin îi întinse desenele. 

Erau numeroase schiţe: un chinez-ricşă, o pagodă 
străveche, portaluri, crochiuri de peisaje din Port-Arthur, 
nave izolate, portrete de ofiţeri şi de matrozi, creionate 


numai în liniile lor esenţiale. Amiralul răsfoia atent albumul, 
ascultând explicaţiile şi observaţiile pictorului. 

— Dumneata, Vasili Vasilievici, ştii să redai cu o putere de 
viaţă într-adevăr uimitoare, gesturile şi mimica omului. 
Acest gust e deosebit de reuşit, rosti Makarov, arătând o 
schiţă cu nişte matrozi care trebăluiau pe punte. 

— Stepan Osipovici, azi nu prea arăţi bine, observă 
Vereşceaghin, privind faţa obosită a amiralului. 

— Noaptea trecută am dormit prost, şi din zorii zilei m-am 
enervat. Sper că la noapte o să mă odihnesc şi eu ca lumea. 

— Nu prea cred c-o s-o poţi face până nu pleacă de aici 
marele duce. Atâta vreme cât stă pe capul dumitale n-o să 
ai linişte, nici sufletească, nici trupească. Am hotărât să 
pornesc poimâine spre Piter, cu ceea ce spuneai că-mi 
încredinţezi, adăugă pictorul cu glas scăzut. Îmi dai voie să 
mă urc pe puntea de comandă? De acolo se vede mai bine. 

— Poftim, Vasili Vasilievici, dragă, nu ne stânjeneşti cu 
nimic. Makarov îl luă de braţ şi se îndreptă spre scară. 

Tras de două remorchere portuare cuirasatul 
„Petropavlovsk” se întorcea încet, îndreptându-se spre gura 
radei exterioare. Matrozii forfoteau pe punte isprăvind 
curăţenia. 

— Nu s-ar putea ca remorcherele să mărească viteza? i se 
adresă Makarov căpitanului de rangul I lakovlev, 
comandantul cuirasatului. 

— Am înţeles, remorcherele să mărească viteza! răspunse 
comandantul. 

Makarov se plimbă nerăbdător pe punte, supraveghind 
ieşirea crucişătoarelor în rada exterioară. Novik porni, ca 
întotdeauna, vijelios, străbătu repede canalul şi se repezi cu 
viteza maximă după Baian; în schimb, Pallada şi Diana 
întârziară, reţinând şi cuirasatul Petropavlovsk. 

— Ridicaţi semnalul: „Crucişătoarele să grăbească ieşirea 
în larg!” îi ordonă Makarov lui Dukelski. 

Cei de pe crucişătoare nici nu apucaseră să recepţioneze 
semnalul, şi Makarov, pierzându-şi răbdarea, dispuse să se 


semnalizeze că-i pedepseşte cu ordin observator pe 
comandanții Palladei şi Dianei. 

„N-a dormit ca lumea, şi acum îşi varsă focul pe toţi!” 
gândi locotenentul, dând dispoziţii semnalizatorilor. 

— Cu Askold, de mult l-aş fi ajuns pe Baian! îi spuse cu 
ciudă Makarov lui Molas care se apropia de el. 

— Credeam că rămâneţi pe crucişător, răspunse şeful 
statului său major. 

— Aş fi rămas pe Askold, ori aş fi trecut pe Novik, dacă n- 
aş fi primit biletul marelui duce. 

— Stepan Osipovici, l-aţi văzut pe marele duce? 

— Nu l-am văzut, şi nu prea am chef să-l văd! mormăi 
Makarov. Dinadins am spus să nu fie trezit din somn. Să-i 
mai treacă mahmureala! 

În sfârşit, cuirasatul Petropavlovsk străbătu canalul şi 
începu să mărească viteza. Makarov se uită la ceas. Era 
şapte şi un sfert dimineaţa. 

— Azi am pierdut mai mult de o oră pentru a ieşi în larg. 
Va trebui să facem un antrenament special cu escadra spre 
a învăţa să iasă rapid în mare, continuă să bombănească 
Makarov. 

Baian riposta cu foc viu navelor japoneze care abia se 
zăreau de pe Petropavlovsk. Ceva mai aproape, crucişătorul 
Novik zbura cu toată viteza înainte, despicând cu etrava o 
uriaşă undă în spumată. 

Pe Petropavlovsk se sună alarma. Matrozii se repeziră la 
posturi. Turelele tunurilor începură să se rotească; 
macaralele zăngăneau; gurile de foc se ridicau încet în sus. 
Turela prova prinse obiectivul şi trase o salvă. Cuirasatul se 
cutremură sub şoc. Makarov îi luă lui Dukelski binoclul şi 
începu să privească escadra japoneză care abia se zărea în 
depărtare. 

— Crucişătoare uşoare, tip loşina, spuse el, urmate, pare- 
mi-se, de Cin-len şi Matsuşima. Am impresia că azi ne 
favorizează soarta. Încercăm să-i atacăm. Bineînţeles, 


crucişătoarele au să fugă, dar Cin-len şi Matsuşima nu ne 
scapă. 

Lângă amiral se adunase aproape întreg statul său major. 
Toţi priveau cu încordare, prin binocluri, navele japoneze. 

— Scurtă! raportă semnalizatorul cu glas tare rezultatul 
primei salve. Cuirasatul Petropavlovsk trase îndată altă 
salvă cu babordul. Makarov se strâmbă: suflul provocat de 
tir îl izbi dureros în obraz. 

— Încet mai iese escadra! observă el cu ciudă şi se 
întoarse spre Arthur, de unde nu ieşiseră în larg decât 
cuirasatele Pobeda şi Peresvet; Sevastopol şi Poltava se 
aflau încă în rada interioară. Baian şi crucişătoarele să se 
alăture escadrei! ordonă el. 

Trăgând salve cu piesele de la pupa, Baian se întorcea 
spre escadră, semnalizând din mers scufundarea lui 
Straşnâi. 

— Au fost salvaţi patru matrozi şi un ofiţer, transmise 
semnalizatorul. 

Makarov îşi scoase şapca şi-şi făcu semnul crucii. Toţi cei 
din jur îi urmară exemplul. 

— Căpitanul de rangul II Bubnov va fi dat în judecată 
pentru părăsirea torpilorului Straşnâi, îi ordonă Makarov 
lui Dukelski. 

Între timp, japonezii începuseră să se apropie de escadra 
rusă. Nu departe de Petropavlovsk ţâşniră mai multe 
trombe de apă. 

— E cel dintâi salut japonez de azi! rosti Molas. Trebuie să 
intraţi în redută, excelenţă. 

— Nu, nu. Acolo e prea strâmt şi nu se vede bine, răspunse 
Makarov cu hotărâre. Ordonaţi intensificarea tirului! 

De îndată ce sosiră şi celelalte cuirasate, toată escadra 
porni spre japonezi care se grăbiră să bată în retragere. Se 
scurse cam o oră. Încet, încet escadra rusă ajungea din 
urmă cuirasatele japoneze vechi Cin-len şi Matsuşima. 
Toată escadra îşi concentră tirul asupra lor. Se observă un 
început de incendiu pe unul din ele. În timpul acesta, 


numeroase nave japoneze, una după alta, începură să 
răsară la orizont, ivindu-se din ceaţă. Makarov pricepu că 
avea în faţa lui toată flota japoneză şi ghici cursa în care 
voia să-l atragă Togo, împingând înainte, drept momeală 
cuirasatele învechite. Profitând de superioritatea lor în 
viteză, japonezii voiau să taie escadra rusă de Arthur, s-o 
încercuiască şi să-i impună bătălia în condiţii 
dezavantajoase. 

Amiralul ordonă să se facă imediat cale întoarsă. 
Răspunzând japonezilor prin focuri, escadra porni spre 
„Arthur”. Petropavlovsk mergea acum în capul liniei de şir a 
cuirasatelor. 

— Transmiteţi pe Zolotaia: „Bateriile de coastă să fie gata 
să deschidă focul”! ordonă Makarov. 

Contând pe superioritatea lor în viteză, japonezii goneau 
după ruşi încercând să-i ajungă din urmă. Salvele de 
artilerie crescură din nou în intensitate. Un proiectil nimeri 
în Petropavlovsk. Schijele zăngăniră, izbindu-se de cuirasă; 
cineva fu rănit: halatele albe ale infirmierilor se iviră pe 
punte; se declară un început de incendiu care fu însă stins 
imediat. Makarov intră în reduta da comandă. Cu el se aflau 
Molas, Dukelski, ofiţerul cu navigația, comandantul 
artileriei de pe vasul amiral, lakovlev, comandantul 
cuirasatului, şi un matroz semnalizator. Marele duce răsări 
şi el pe neaşteptate de undeva. Era emoţionat; îşi trăgea cu 
greu răsuflarea. Cu o clipă în urmă, o schijă îi găurise 
mantaua. 

— Am scăpat ieftin! strigă el în gura mare. Un verşok mai 
aproape şi aş fi rămas fără picior! 

— Acum aţi binevoit să vă treziţi din somn, alteţă 
imperială? întrebă Makarov. 

— Închipuiţi-vă, n-am auzit nimic, nici chiar canonada! 

— Ce somn de om fericit! În schimb, eu, noaptea trecută, 
aproape n-am închis ochii! 

Marele duce se făcu că nu înţelege aluzia amiralului. 


Pe măsură ce distanţa până la Arthur scădea, japonezii 
începură să rămână în urmă, în afara bătăii bateriilor de 
coastă. Tirul încetă aproape cu desăvârşire. Ajunsă în 
dreptul colinei Tigrovka, escadra, din ordinul amiralului, 
reduse viteza şi o luă de-a lungul coastei. 

Se ridică semnalul: „Crucişătoarele şi torpiloarele să intre 
în port!” 

Micşorând treptat viteza, cuirasatul Petropavlovsk mergea 
încet în capul escadrei. Încordarea luptei trecuse. Se sună 
încetarea alarmei. Matrozii se iviră din toate părţile pe 
punte, dezmorţindu-şi picioarele, privind escadra japoneză, 
care se zărea încă la orizont. 

— Alteța voastră imperială dorea să mă vadă? i se adresă 
Makarov marelui duce, ieşind din reduta de comandă. 

— Da, excelenţă, doream să am cu dumneavoastră o 
convorbire urgentă în anumite chestiuni, dar n-aţi găsit de 
cuviinţă şl mă vedeţi imediat! răspunse marele duce. 

— Şi cu ce pot să vă fiu acum de folos? îl înfruntă amiralul, 
oprindu-se pe punte. 

Tonul impertinent al marelui duce îl irită iar, şi pufnind de 
ciudă, îl privi drept în faţă. 

Dându-şi seama că Makarov se enervase, Kirill 
Vladimirovici preferă s-o lase pe altă dată; cunoştea 
asprimea lui în clipele de mânie şi se cam temea de el. 

— O să stăm de vorbă în voie, când sosim în port, răspunse 
marele duce. 

— Cum doreşte alteţa voastră imperială, răspunse 
Makarov cu răceală. Totuşi, trebuie să observ, că nici alteţa 
voastră nu se cuvine să-l deranjaţi pe comandantul flotei, la 
orele trei noaptea... pentru fleacuri! 

— Permiteţi, amirale... începu marele duce, autoritar, dar, 
deodată, izbucni o explozie năprasnică şi ţâşni o trombă de 
flăcări. Totul se învălui imediat în fum. Cuirasatul zvâcni în 
sus. O masă uriaşă de apă se prăbuşi peste punte. Makarov 
scoase un strigăt, ca de durere, şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 


— Lansaţi bărcile la apă! Opriţi marşul escadrei! comandă 
el în clipa următoare, dar nimeni nu-l mai asculta. Din toate 
intrările şi tambuchiurile oamenii năvăleau speriaţi pe 
punte. 

În timpul acesta încă două explozii izbucniră la tribord. 
Cuirasatul se înclină vertiginos pe o parte. Un vuiet de 
ţipete răsună pe punte; matrozi şi ofiţeri laolaltă, 
schimonosiţi de groază, fără să mai chibzuiască, se repeziră 
orbeşte spre babord. 

Dându-şi seama de neputinţa lui totală de a interveni cu 
ceva într-o asemenea clipă, Makarov îşi scoase mantaua 
groasă şi galoşii, încercând să ajungă la copastie. În drum, 
se împiedică de Vereşceaghin, care zăcea pe punte cu faţa 
însângerată. Lângă el erau împrăştiate schiţele din album. 
Amiralul se aplecă repede, încercând să-l ridice, dar 
pictorul gemu surd: 

— Salvează-te dumneata, Stepan Osipovici. Cu mine s-a 
isprăvit... 

În aceeaşi clipă, Makarov se prăbuşi, doborât de o nouă 
explozie; se ridică, se apucă de copastie, dar îşi pierdu 
imediat echilibrul lunecând pe puntea ce se înclina 
vertiginos şi zbură în valuri, pe spate. 

Dukelski fu aruncat de explozie la o mare depărtare. Se 
prăbuşi pe punte, dar sări numaidecât în picioare, silindu-se 
să vadă prin fumul gros ce se petrece pe navă. Puntea îi 
fugea iute de sub picioare. Se repezi spre copastie. Îl mai 
zări o clipă pe Makarov zburând în mare. Voi să-l prindă din 
zbor, dar fu izbit de aburii fierbinţi care erupeau de la 
compartimentul maşinilor. Scoţând un țipăt de durere, sări 
peste bord şi leşină... 

În bateria de pe Elektriceski Utios noaptea trecuse în 
linişte. Doar spre dimineaţă matrozul-semnalizator 
Denisenko îl trezi din somn pe Zvonariov, care era de 
serviciu pe baterie, şi-i raportă că de pe mare se auzea o 
canonadă intensă. 


Praporşcikul se îmbrăcă la iuţeală şi ieşi afară. Se crăpa de 
ziuă. Undeva, peste Liaoteşan, vuiau bubuituri surde. 
Curând, Baian trecu repede în aceeaşi direcţie, urmat de 
întreaga escadră. Zvonariov scoase oamenii la piese şi 
trimise după Jukovski. Lupta în care era angajată escadra 
se desfăşura dincolo de bătaia maximă a tunurilor bateriei; 
zgribulindu-se în răcoarea dimineţii, artileriştii se 
adunaseră pe parapet, ascultând canonada cu îngrijorare. 

Când escadra începu să se întoarcă, iar pe Zolotaia fu 
arborat semnalul: „Bateriile de coastă să fie gata să 
deschidă focul!”, Jukovski ordonă să se încarce tunurile. 

— Ce naiba o fi şi asta? întrebă Boreiko apropiindu-se de 
Jukovski. Nu cumva Togo urmăreşte escadra noastră? rosti 
el, privind prin binoclu. 

— Se pare că aşa e, răspunse căpitanul. Să fim gata să le 
facem japonezilor o primire cum trebuie. Numai să putem 
ajunge până la ei. 

Dar japonezii nu îndrăzniră să se apropie de țărm. În 
timpul acesta escadra ajunse la Arthur. Cuirasatul 
Petropavlovsk trecea încet prin faţa bateriei Elektriceski 
Utios. Soarele se ivi strălucitor de după nori; marea 
întunecată prinse îndată sclipiri de argint. Silueta navei 
amiral se contura limpede pe fondul ei. Prin binoclu, puteau 
fi văzuţi chiar oamenii de pe comandă şi de pe punți. 

— Acolo undeva trebuie să fie şi Dukelski, îi spuse 
Zvonariov lui Boreiko, arătând cu mâna spre Petropavlovsk. 

— Probabil că e lângă amiral, răspunse porucikul, cu 
binoclul la ochi. 

Deodată, de pe cuirasat ţâşni o trombă de flăcări şi de fum 
galben. 

„Probabil că au tras o salvă cu turela prova”, îşi zise 
Zvonariov, dar în aceeaşi clipă izbucni încă o flacără şi nori 
uriaşi de fum gros, negru erupseră, pe cât i se păru, chiar 
din mijlocul navei. 

Fumul învălui tot cuirasatul. Apoi ţâşni un nor de abur alb. 
Pupa cuirasatului se ridică în văzduh, descoperind palele 


elicelor, şi nava pieri de pe suprafaţa mării. Numai norul de 
abur şi de fum care încă nu se împrăştiase arăta locul unde, 
cu o clipă mai înainte, se aflase cuirasatul Petropavlovsk. 

— Ce-o mai fi şi asta? strigă Jukovski speriat. 

— Oh, doamne, ce nenorocire! Vai, ce nenorocire! 
izbucniră glasuri pline de spaimă din grupul de soldaţi care 
priveau de pe parapet. E cu putinţă să se fi scufundat? 

— Secţia întâia, după mine! strigă Boreiko şi se repezi la 
vale. Soldaţii o luară la goană după el. 

Ajuns în fugă la mare, Boreiko ordonă să se împingă la apă 
bărcile pescăreşti trase pe mal. Zvonariov dădu să alerge 
după Boreiko, dar o nouă explozie sub cuirasatul Pobeda îi 
atrase atenţia asupra escadrei. Coloana de nave, cu o clipă 
mai înainte impecabilă, se învălmăşise. Navele se 
îngrămădeau în neorânduială la gura portului. Unele 
înaintau, altele se abăteau la o parte sau dădeau înapoi. Pe 
unul din ele bubui un tun, urmat de altul; în clipa 
următoare, toată escadra tuna. Se trăgea împrejur, în mare, 
asupra inamicului invizibil. Coloane de apă ţâşneau ca nişte 
trombe pe lângă nave. O parte din proiectile cădeau pe 
locul unde pierise Petropavlovsk, omorând şi mutilând 
oamenii oare se mai zbăteau în apă. 

— Ce-i cu tirul acesta? Dar e curată nebunie; se vor omori 
unii pe alţii! răcnea desperat Jukovski, ca şi cum s-ar fi 
putut să i se audă glasul de pe nave. 

Zvonariov se repezi spre țărm, urmat de soldaţii care mai 
rămăseseră în baterie. Urmărind mişcările escadrei 
japoneze, care continua să se menţină în afara bătăii 
tunurilor şi supraveghea de departe cele ce se petreceau în 
Arthur, Jukovski cobori şi el spre apă. 

Toată compania se îngrămădise acolo. Felcerul Melnikov 
îşi instală numaidecât postul de prim ajutor. Şurka 
Nazarenko trebăluia pe lângă brancarde. Două bărci mari 
se îndepărtau repede de mal. Vâslaşii, fără experienţă, 
înfruntau anevoie valurile care se izbeau de țărm. La pupa 


unei bărci se înălța silueta lui Boreiko; pe cealaltă era 
Denisenko. 

Zvonariov alerga agitat de colo-colo pe mal. Aceeaşi 
nelinişte îi stăpânea şi pe soldaţi. Zvârleau câte o vorbă, 
oftau, trăgeau nervoşi în piept fumul de mahorcă, înjurau şi 
priveau cu nerăbdare bărcile ce se îndepărtau de țărm. 
Bărcile de la toate navele se repeziră spre locul catastrofei. 
De pe mal se zărea cum matrozii pescuiau mereu din apă 
nişte mogâldeţe negre, fie oameni, fie altceva. 

— Ce să se fi întâmplat, totuşi? îl întrebă Zvonariov pe 
Jukovski care sosi şi el. 

— Nu pot să înţeleg! Probabil că Petropavlovsk s-a ciocnit 
cu o mină japoneză aşezată noaptea trecută. 

Îngrămădindu-se lângă ofiţeri, soldaţii trăgeau cu urechea 
la vorbele lor. 

— Să ştii că a pierit amiralul Makarov, zise îngrijorat 
ochitorul Koşeliov. 

— Mugşcă-ţi limba! Poate că a scăpat. Nu vezi câţi oameni 
se zbat în apă? îl întrerupse Lepiohin, tulburat. 

— Cum să mai scape el, om bătrân dintr-o nenorocire că 
asta! spuse Zvonariov, mohorât. 

Dinspre mare bătea un vânt rece, tăios. Clănţănind de frig, 
soldaţii aţâţară pe mal focuri din alge aduse de valuri. 

Trecu vreo jumătate de ceas, până când prima barcă, 
ajunse în sfârşit la mal. Valurile puternice o împiedicau să 
atingă ţărmul. Vreo douăzeci de soldaţi intrară în apă şi o 
traseră pe nisip. Toată lumea se înghesui împrejur, privind 
cu spaimă şi curiozitate trupurile ce zăceau în ea. Înainte 
de toate fură scoase trei cadavre de matrozi. Soldaţii se 
descoperiră şi-şi făcură semnul crucii. 

— Pentru ei sărmanii, războiul s-a sfârşit! rosti unul. 

Cadavrele fură duse la o parte şi puse jos. Furierul şef 
Pahomov începu să le caute prin buzunare, ca să le 
identifice. După cadavre fu ridicat cu grijă un tânăr matroz 
oacheş, cu pântecul spintecat, care gemea cumplit. Ochii lui 
căzuţi în orbite, pe jumătate închişi, păreau două pete 


negre pe obrazul cenuşiu, supt. Din când în când, matrozul 
scotea un țipăt şi cădea iar în nesimţire. Felcerul îl examină 
şi dădu din mână - fără speranţă... 

Barca lăsă răniții şi plecă din nou. Soldaţii se îngrămădiră 
lângă apă, aşteptând sosirea celeilalte, atât de încărcată, 
încât abia fu trasă la mal. 

— Ptiu, prin ce-am trecut! rosti Boreiko, sărind din ea. 
Valurile ne izbeau; pe apă pluteau tot felul de lucruri; nu 
mai puteai recunoaşte oamenii printre ele. Era cât p-aci să 
ne răsturnăm. Când ne întorceam am dat de Dukelski. Se şi 
ducea la fund. E rău de tot! 

Când Dukelski fu scos pe mal, anevoie putea fi recunoscut 
în acest cadavru-viu plin de arsuri, mutilat, locotenentul 
încă nu de mult tânăr, chipeş, vesel, plin de viaţă. Zăcea 
fără cunoştinţă. Melnikov îi pansă pe îndelete, cu grijă, 
toate rănile, făcând din el un adevărat balot de tifon, vată şi 
feşe, în care viaţa abia fâlfâia. În urma lui Dukelski fu aşezat 
pe mal cadavrul unui miciman necunoscut, cu părul negru 
şi cu ceafa zdrobită. După o carte de vizită găsită în 
buzunarul lui, se putu stabili că era micimanul Buraciok. Pe 
urmă, fură daţi jos trei matrozi răniţi, care zăceau în 
nesimţire. Li se făcu respiraţie artificială şi fricţiuni. 
Venindu-şi în fire, răniții priveau cu mirare chipurile 
soldaţilor, aplecate asupra lor. 

— Au înviat! izbucniră soldaţii în strigăte de bucurie. Să 
ştiţi că nu toţi cei de-acolo au pierit! Poate c-o să scape şi 
amiralul! 

Cei trei matrozi aveau răni uşoare; fură pansaţi şi duşi în 
baterie, după Dukelski. Barca cu care venise Boreiko plecă 
din nou, de data asta sub conducerea lui Rodionov. 

— Mă tem că Dukelski nu mai scapă cu viaţă! rosti 
Zvonariov, îngrijorat. Ce nenorocire pentru Riva! Tocmai 
astăzi ne invitase la masă! îşi aduse deodată aminte, într-un 
moment atât de nepotrivit. 

— Acum nu mai are cine să ia masa la ea! răspunse 
Boreiko. Marinarii spuneau că Straşnâi a fost scufundat în 


zori de japonezi. N-a scăpat nimeni cu viaţă! 

— Cum? Va să zică Straşnâi lupta azi dimineaţă! exclamă 
Zvonariov, mirat. 

— Se vede că el! Phii, ce nenorocire; până acum n-au 
putut să-l găsească pe Makarov. I-au pescuit mantaua, dar 
pe el, nu; probabil că a pierit. 

— O, doamne! Ce se face flota noastră fără Makarov? 
exclamă Jukovski cu spaimă. 

— O să ne trimită altul, mormăi Zvonariov. 

— Un alt Makarov n-ai de unde să iei! Amirali sunt mulţi, 
dar Makarov a fost unul la noi în Rusia, răspunse Boreiko 
întunecat. E o pierdere ireparabilă. 

— Câte nenorociri deodată: şi Straşnâi şi Petropavlovsk, şi 
amiralul... spuse Jukovski clătinând din cap cu îndurerare. 

— Se zice că marele duce a fost salvat. S-a ales doar cu 
urechile opărite şi cu spaimă. 

— Dukelski trebuie expediat numaidecât în oraş cu brecul; 
să se ceară de la Comandamentul Artileriei căruţe pentru 
matrozii răniţi, ordonă Jukovski. Serghei Vladimirovici, 
îngrijeşte-te dumneata de asta, i se adresă el lui Zvonariov. 

— Am înţeles! 

Zvonariov urcă în baterie. Dukelski fusese culcat într-una 
din odăile lui Jukovski. Încet, încet, îşi venea în fire. 

— Cum te simţi, Jorj? îl întrebă Zvonariov. 

— Rău, foarte rău! Cred că am să mor! Amiralul a pierit! 
răspunse locotenentul, în şoaptă. Să-i spui Rivei: toate 
lucrurile... mele sunt... ale... ei... şi Dukelski tăcu, istovit de 
acest efort. 

— Ce crezi? îl întrebă încetişor Zvonariov pe Melnikov 
care se apropiase. 

— N-o duce nici până deseară! răspunse Melnikov. 

După o jumătate de ceas, Zvonariov păşea pe lângă 
trăsura în care zăcea Dukelski înfăşurat într-o pătură. 

În fruntea unei echipe alcătuite din şaisprezece ordonanţe 
şi din cele patru orfane, Vera Alexeevna Stessel făcea 
curăţenia generală a apartamentului, după sărbătorile 


paştelui. În capot de casă, cu cârpa de praf în mâini, alerga 
de colo-colo prin camere, plesnind în stânga şi-n dreapta 
fetele, şi răstindu-se la ordonanţele care o ajutau. 

Era aproape de amiază, când se auzi sunând în vestibul. 
Vera Alexeevna, care nu aştepta vizitatori, se duse ea însăşi 
să deschidă. Spre stupoarea ei, zări înainte-i făptura 
spătoasă a generalului Nikitin. 

— Vladimir Nikolaevici! exclamă zăpăcită generăleasa. 
Iartă-mi, te rog, neglije-ul: nu m-am aşteptat la vizita 
dumitale aşa devreme. Ia uite ce tărăboi e la mine! 

— Vă cer scuze, Vera Alexeevna! N-aş fi îndrăznit pentru 
nimic în lume să vă deranjez la ora aceasta, dacă n-aş avea 
veşti extraordinare. Mă căiesc: n-am putut râbda şi am dat 
fugă să vi le împărtăşesc, răspunse Nikitin, sărutând mâna 
generălesei. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă ea îngrijorată. 

— S-a dus la fund cel mai mare „cufundar”, zise generalul 
şi râse zgomotos de propriul său spirit. 

— Care, care „cufundar”? 

— Ăla, amiralul lor, cum îi zice? Makarkin! 

— Vai, ce grozăvie! Ce nenorocire! se tângui Vera 
Alexeevna apucându-se cu mâinile de cap. Un bărbat atât 
de bine, de prezentabil! Şi deodată - uite că nu maie! O, 
doamne, câte nenorociri aduce războiul acesta! Dumnezeu 
să-l odihnească, sărmanul de el! Generăleasa îşi făcu de mai 
multe ori semnul crucii. 

— Nu face să-l plângeţi, Vera Alexeevna. A fost un om 
josnic, un ticălos; ţesea tot felul de intrigi mârşave 
împotriva lui Anatoli Mihailovici. Soţul dumneavoastră mi-a 
arătat adineauri o scrisoare, pe care tocmai a primit-o de la 
Kuropatkin. S-a aflat că acest Makarkin, a cerut, nici mai 
mult, nici mai puţin, decât ca fortăreaţa şi soţul 
dumneavoastră să-i fie puse în subordine! Închipuiţi-vă ce 
neobrăzare! urmă indignat generalul. Deşi Kuropatkin a 
aflat din timp totul şi a zădărnicit aceste urzeli, totuşi, el îl 


previne în scrisoare pe Anatoli Mihailovici, să fie cu ochii în 
patru în ceea ce priveşte pe acest „cufundar” ticălos. 

— Vai, nu m-aş fi aşteptat la atâta josnicie din partea lui! 
Să ceară pe ascuns, pe la spate, să-i fie pusă în subordine 
fortăreaţa! Şi fortăreaţa şi armata terestră, subordonate 
unui amiral care nu ştie să comande nici măcar escadra aşa 
cum trebuie! se revoltă generăleasa. lese pe mare şi, îndată 
ce-i vede pe japonezi, fuge înapoi, sub protecţia bateriilor 
de coastă! Adevărat, nici nu e cazul să ne pară râu de 
moartea lui! Dar de ce te ţin în vestibul? Hai să intrăm 
măcar în sufragerie: acolo aproape că e gata. Ia, 
povesteşte-mi totul, pe rând, aşa cum a fost, îl rugă Vera 
Alexeevna. 

— Galoşii” noştri au ieşit pe mare. Au făcut oleacă de 
plimbare, şi deodată, hop! se pomenesc cu 'Togo, căzut ca 
din cer. Ei, bineînţeles, lui Makarkin i s-a făcut inima cât un 
purice, şi a întins-o înapoi spre Arthur, iar Togo s-a luat 
după el. Şi atunci, s-a întâmplat dandanaua: în dreptul lui 
Elektriceski Utios, Petropavlovsk a sărit în aer şi s-a 
scufundat! 

— S-a scufundat Petropavlovsk? Unul dintre cele mai bune 
cuirasate ale noastre! E o pierdere grea pentru flota 
noastră! Şi aşa n-aveam noroc pe mare. Acum, ca din senin, 
am pierdut vasul cel mai de seamă! 

— Eu, dragă Vera Alexeevna, cred, că ceea ce s-a 
întâmplat, e mai curând un bine pentru noi, decât un rău! 
Cu cât scăpăm mai repede de „galoşi”, cu atât mai bine. N- 
au nici un rost, zac în port, iar marinarii trag la beţii pe 
țărm, costă bani grei, şi îşi închipuie că e cine ştie ce de 
capul lor! O să aprind o lumânare de o rublă la icoana 
sfântului Nicolae, când cel din urmă galoş găurit se va duce 
la fund! Atâta timp cât armata noastră e întreagă, nu ne 
temem noi de prăpădiţii de japonezi. De flotă, putem foarte 
bine să ne lipsim. 

— Dar, probabil că în afară de Makarov, au mai pierit mulţi 
oameni. Sărmanii matrozi, ce milă mi-e de ei. 


— Da; au pierit peste şase sute de matrozi şi treizeci de 
ofiţeri. Dar, până şi aici se cunoaşte mâna Celui-de-sus! 
Marele duce Kirill Vladimirovici care se afla pe crucişător, 
lângă Makarov, a fost salvat şi adus pe țărm, teafăr, 
nevătămat. A suferit numai un şoc. 

— Mare e Dumnezeul ocrotitor al Rusiei! Să nu ne 
lipsească nici pe viitor de harul său! rosti Vera Alexeevna, 
făcându-şi cu evlavie semnul crucii. Trebuie să mă îmbrac 
imediat. Mergem la marele duce ca să-l felicităm, şi pe 
urmă la biserică, să asistăm la slujba ce se va oficia cu acest 
prilej şi să-i mulţumim domnului Dumnezeu pentru marea 
lui milostivire faţă de noi. 

— Ce minte ageră aveţi, Vera Alexeevna, dragă! Nouă, 
adică mie şi lui Anatoli Mihailovici, nici nu ne-a trecut prin 
cap chestia cu slujba. La toate ne-am gândit, numai la asta 
nu. 

— Dumnezeu - înainte de toate! rosti Vera Alexeevna, 
sentenţioasă. Să se oficieze un te-deum solemn de 
mulţumire, cu salve de artilerie, în prezenţa întregii 
garnizoane. l-aţi telegrafiat maiestăţii sale? 

— Da, măicuţă! Telegrama plină de devotament, de 
supunere credincioasă, a compus-o Dmitrievski, şi e atât de 
mişcătoare că te face să plângi, nu altceva! 

În vestibul se auzi din nou soneria, vestind sosirea lui 
Stessel. 

— A, te-ai şi înfiinţat? se miră el, zărindu-l pe Nikitin. 
Vorba ceea - când îl cauţi, hop şi el! 

— N-am putut să n-o vestesc numaidecât pe Vera 
Alexeevna despre cele două evenimente atât de 
îmbucurătoare: pieirea „cufundarului” şi salvarea marelui 
duce. 

— Ei, ai văzut ce poamă s-a dovedit acest Makarov? i se 
adresă Stessel soţiei sale. Şi tu, totdeauna îi luai apărarea! 

— Nu degeaba se zice că ţopârlanul tot ţopârlan rămâne! 
Nu se cuvine să vorbeşti urât despre un mort, dar trebuie s- 


o spun - a fost un om josnic, răspunse generăleasa, pe un 
ton de prefăcută dezolare. 

— Şi acum, să ne punem imediat la mare ţinută şi să 
mergem la gară, unde se află, în trenul său, marele duce! 
începu Stessel. 

— Anatole, trebuie să se oficieze numaidecăt un te-deum 
de mulţumire pentru salvarea marelui duce! 

— Da, da, Anatoli Mihailovici! Asta noi am scăpat-o cu totul 
din vedere. Hai să scriem la iuţeală un ordin pe garnizoană 
şi să-l trimitem urgent la unităţi, o susţinu Nikitin. Ai o 
comoară de nevastă. Are minte nu glumă, nu-i ca noi doi! 
Vera Alexeevna, mânuţa dumneavoastră! Toată admiraţia 
mea! Sunt încântat! 

— Până mi se pun la punct toate marafeturile pentru 
marea ţinută noi, Vladimir Nikolaevici, să ticluim ordinul, 
hotări Stessel şi trecu cu Nikitin în cabinetul său. 

După un sfert de ceas, când Vera Alexeevna intră la ei, cei 
doi generali îi arătară triumfători textul: 

— la ascultă şi tu, Veruncik! o rugă Stessel. Poate că iar oi 
fi uitat ceva. 

„ORDINUL Nr. 291 pe fortăreaţa Port-Arthur 

31 martie 1904 

P1 

Spre a sărbători salvarea miraculoasă a Alteţei Sale 
Imperiale, Marele Duce Kirill Vladimirovici, cu prilejul 
scufundării cuirasatului „Petropavlovsk” în ziua de 31 
martie 1904, orele 9,30 dimineaţa, ordon: azi, la orele 3 
p.m. Se va oficia în biserica garnizoanei un te-deum de 
mulţumire şi pentru ca Domnul Dumnezeu să hărăzească 
mulţi ani de viaţă întregii Case Imperiale. 

P 2 

Toate unităţile din garnizoană vor trimite la orele 2,30 
p.m. Câte un ploton de 30 rânduri cu un ofiţer, spre a 
participa la slujbă. 

p3 


Toţi domnii generali, ofiţeri superiori şi subalterni vor fi de 
asemenea prezenţi la te-deum. 

P 4 

În momentul urării de mulţi ani pentru Casa Imperială, se 
vor trage 21 salve de tun la ordinul colonelului Irman, 
comandantul brigăzii de artilerie din divizia IV-a Est- 
Siberiană tiraliori. 

P 5 

Ţinuta - de paradă. 

P. 6 

Rotmistrul Vodiaga, ofiţer de legătură în statul meu major, 
este însărcinat cu serviciul general de ordine.” 

— Ei, ce zici? N-am uitat nimic? o întrebă iar Stessel, pe 
soţia lui. 

— Cred că nu sunt omisiuni! Numai să se trimită cât mai 
repede dispoziţia la unităţi, răspunse Vera Alexeevna. 

— Trimit eu curieri speciali, călări! se grăbi s-o asigure 
generalul. 

Nu trecu nici o jumătate de ceas, şi trăsura lui Stessel cu 
doi armăsari suri se opri lângă trenul marelui duce, garat 
pe o linie de rezervă. Din ea cobori Vera Alexeevna, gătită 
foc, urmată de soţul ei şi de Nikitin, amândoi la mare ţinută. 

Fură primiţi în vagonul-salon, folosit drept sală de primire 
a marelui duce, de Boris, fratele lui Kirill Vladimirovici, în 
uniformă de husar, încă tinerel, dar cu pungi sub ochi, 
pământiu, nedormit. Boris sărută mâna Verei Alexeevna, şi 
răspunzând absent la salutul celor doi generali, îşi pofti 
oaspeţii să ia loc. 

— Alteță, începu Vera Alexeevna, suntem aici spre a vă 
prezenta felicitările noastre, cu ocazia miraculoasei salvări 
de la moarte a augustului frate al alteţei voastre! Vă rugăm 
cu tot respectul să transmiteţi felicitări şi alteţelor lor 
imperiale, părinţii alteţei voastre! 

— Sunt mişcat de atenţia şi de compasiunea 
dumneavoastră; voi scrie neapărat la Piter despre aceasta, 


răspunse Boris, politicos. Sper că fratele meu îşi va veni 
curând în fire. 

— Cum se simte alteţa sa? 

— Acum doarme. La început era cam agitat, dar pe urmă a 
dat pe gât o sticlă de coniac şi s-a liniştit. Ca să fiu sincer, 
această baie rece i-a fost chiar de folos. E plăcut să te 
răcoreşti după o beţie straşnică. Am chefuit amândoi de 
paşte, să se ducă vestea! răspunse marele duce, căscând cu 
poftă şi ducându-şi mâna la gură. 

Vera Alexeevna era şocată de limbajul marelui duce, dar 
susţinea conversaţia cu vădit interes. 

— Ce grozăvie! Ce viteaz trebuie să fie cineva, ca să scape 
cu viaţă în asemenea împrejurări! Ce prezenţă de spirit a 
trebuit să aibă alteţa sa ca să nu se piardă cu firea, într-un 
asemenea moment! Fratele alteţei voastre s-a arătat cu 
adevărat un vlăstar vrednic al adoratei noastre familii 
imperiale! perora generăleasa. Anatole! Să înaintezi 
neapărat un raport detaliat maiestăţii sale imperiale. 

— Desigur, desigur, se grăbi să-i ţină isonul Stessel care, 
până atunci, tăcuse. Voi socoti o sacră îndatorire a mea să 
aduc totul la cunoştinţa maiestăţii sale imperiale, şi voi 
solicita decorarea alteţei sale cu ordinul Sfântul Gheorghe! 

După ce stătură atât cât impunea buna cuviinţă, vizitatorii 
se retraseră. 

De la gară, trăsura le duse pe excelenţele lor la Manejul- 
cazacilor, unde se află biserica garnizoanei. 

Acolo se şi adunaseră ofiţerii în mare ţinută, aşteptând 
sosirea lui Stessel. 

Generăleasa schimbă amabilă câteva cuvinte cu 
Kondratenko; dădu mâna afabilă, ca între rude, cu membrii 
familiei Belii, cu care era încuscrită prin fiul ei, căsătorit cu 
o fiică a generalului; răspunse cam rece la salutul lui Fok, îi 
zâmbi binevoitoare lui 'Tahatelov care, sufocat de zăpuşeală 
ca totdeauna, îi sărută mâna cu o graţie de urs, iar pe 
ceilalţi îi învrednici doar cu o uşoară înclinare a capului. 


Varia venise împreună cu părinţii ei. Zărindu-l pe Boreiko, 
se apropie repede de el: 

— Cum, într-adevăr nu mai există nici o speranţă ca 
bunicuţul meu să poată fi salvat? întrebă ea, cu glasul 
întretăiat de hohote de plâns. 

— Deşi e foarte trist, dar cred că Makarov a pierit, spuse 
Boreiko oftând. 

Varia se întoarse lângă părinţii ei. Faţa sa plânsă, 
contrasta izbitor cu mina animată, voioasă a lui Stessel şi a 
celor din jurul lui. 

— Varia, e chiar necuviincios să plângi în aşa hal, când 
marele duce, prin voia Celui-de-sus, e teafăr şi nevătămat! 
şopti Vera Alexeevna nemulțumită, întorcându-se spre fată. 

Belii se apropie de Kondratenko: 

— Ce ne facem acum, fără Stepan Osipovici? 

— O pierdere mai grea pentru apărarea Arthurului nici nu 
ne putem închipui. Acum să ne străduim măcar să traducem 
în viaţă îndrumările răposatului amiral; să strângem 
rândurile împreună cu marinarii; să apărăm Arthurul, 
înainte de toate, pe căile de acces îndepărtate şi mai ales, 
să păstrăm neştirbită credinţa în vitejia soldatului rus. Aşa 
să ne ajute Dumnezeu! încheie Kondratenko, emoţionat. 

Diaconul scotea capul mereu din altar, nerăbdător să 
înceapă slujba. 

De îndată ce Stessel îşi făcu apariţia, preotul, în odăjdii de 
sărbătoare ieşi în dreptul uşilor împărăteşti cu o expresie 
de bucurie dulceagă pe faţă. 

— În numele tatălui, şi al fiului, şi al sfântului duh! Iubiţi 
fraţi şi surori întru Hristos! Domnul Dumnezeu a binevoit să 
săvârşească o mare minune: cu prilejul scufundării 
cuirasatului Petropavlovsk, braţul Celui-de-sus a salvat 
vlăstarul împărătesc, pe marele duce Kirill Vladimirovici, 
spre bucuria tuturor bunilor ruşi, devotați fără precupeţire 
maiestăţii sale! Să înălţăm dar rugă de mulţumire către 
părintele ceresc, pentru minunea hărăzită nouă! 


Slujba începu. Diaconul rostea cu pătrundere cuvintele 
ecteniei; corul dădea răspunsurile armonios; norii albaştri 
ai fumului de tămâie se înălţau spre boltă; soldaţii stăteau 
smirna, stăpânindu-şi tusea şi oftatul; Varia suspina 
încetişor. Când se ajunse la urarea „întru mulţi ani”, 
bateriile terestre şi navale o însoţiră cu o salvă atât de 
puternică, încât geamurile bisericii erau cât pe ce să 
plesnească; diaconul se înecă la mijlocul cuvântului, preotul 
aproape că scăpă crucea din mână, iar corul pierdu tonul. 

— Irman ăsta sare întotdeauna peste cal! îi şopti mâniată 
Vera Alexeevna soţului ei. Trimite-l pe Vodiaga să-l 
astâmpere, că nu rămâne un geam întreg în biserică! 

Bravul rotmistru se grăbi să potolească zelul excesiv al 
artileriştilor. Episodul acesta tulbură oarecum atmosfera 
înălţătoare a slujbei, indispunând-o mult pe doamna 
general. 

Stând în fundul bisericii cu soldaţii săi, Boreiko, simţea 
cum clocoteşte tot mai aprig de mânie. După ceea ce îi 
fusese dat să vadă în cursul dimineţii, tot te-deumul acesta 
solemn îi părea o batjocură faţă de nenorocirea întâmplată. 
Pompa slujbei, bucuria mieroasă de pe chipul preotului, şi 
în sfârşit salva, îi sporeau furia. Privea soldaţii din jur, le 
vedea feţele posomorâte, întunecate de jale, le auzea 
suspinele grele, care cadrau atât de puţin cu osanalele 
slujbei, şi-şi dădea seama că şi ei sunt nemulţumiţi de tot ce 
se petrece. În capul lui se înfiripă la iuţeală planul unei mici 
demonstraţii împotriva superiorilor. De îndată ce slujba luă 
sfârşit şi toată lumea se înşirui spre a săruta crucea, el se 
întoarse spre soldaţi şi, pe jumătate în şoaptă, dar astfel ca 
să se audă în toată biserica, rosti: 

— Cine vrea, poate să rămână la parastasul marinarilor, 
cine nu, sărută crucea şi pleacă. 

După aceea, îşi croi drum până la preot şi-i adresă 
rugămintea de a sluji un parastas pentru odihna sufletelor 
celor pieriţi pe Petropavlovsk şi pe Straşnâi. Preotul îl privi 
mirat, uitându-se cu teamă spre Stessel, care nu ieşise încă 


din biserică, şi bolborosii ceva nelămurit. Generalul i se 
adresă numaidecât lui Boreiko. 

— Cuii-a trecut prin cap să se slujească parastasul? 
întrebă el. 

— E dorinţa tuturor ostaşilor! răspunse Boreiko, fără să 
clipească. 

— De când se ţine seamă la voi de dorinţele ostaşilor? Ce e 
dezmăţul ăsta? Soldatul nu poate şi n-are voie să dorească 
nimic! El trebuie să execute ordinele superiorului, şi nu să- 
şi manifeste dorinţele. Crezi dumneata, că eu, comandantul 
fortăreței nu ştiu ce trebuie făcut: un te-deum, ori un 
parastas? Dumneata socoţi se vede că viaţa marelui duce e 
mai puţin prețioasă decât viaţa lui Makarov şi a matrozilor? 
rosti enervat generalul, cu glas tare. 

— Soldaţii mei au luat parte azi la salvarea unor oameni 
care piereau, au trăit multe clipe zguduitoare, şi vor să 
cinstească amintirea ostaşilor căzuţi! i-o reteză Boreiko. 

— Soldaţii şi trăirile! Dar ce sunt ei, fete de pension, ca să 
aibă trăiri? Ce fel de ostaşi sunt, dacă la vederea morţii se 
înmoaie şi încep să aibă trăiri? spuse Stessel batjocoritor. 
Toate acestea sunt mofturi! Du-ţi soldaţii înapoi! O să dau 
eu însumi dispoziţii în ceea ce priveşte parastasul, atunci 
când va fi momentul! 

— Am înţeles! Boreiko salută şi ordonă soldaţilor să iasă 
din biserică. 

— Cum, e cu putinţă totuşi să plecaţi? îl întrebă, 
repezindu-se la el, Varia, care urmărise de departe discuţia 
dintre Boreiko şi general. Porucikul o privi mohorât şi 
strigă: 

— Belonogov! Du-i popii hârtia asta de zece ruble şi spune- 
i că ne întoarcem numaidecât! Înainte, marş! comandă el 
soldaţilor după ce aceştia se încolonară. 

Nu departe de biserică, soldaţii fură întrecuţi de trăsura 
lui Stessel. De îndată ce ea dispăru după colţ, Boreiko îşi 
întoarse soldaţii la biserică. Preotul şi ajutoarele lui îi 
aşteptau. Diaconul se apropie de Boreiko: 


— Părintele se gândeşte că poate nu e bine să slujească 
parastasul. Să nu se supere generalul Stessel! 

— Cât să mai dau? îl întrebă Boreiko fără ocol, scoțând 
portofelul. 

— Mai puneţi douăzeci şi cinci de ruble... 

— Ajung şi douăzeci, diacone! 

Diaconul se înveseli îndată: 

— Întreb numaidecât pe sfinţia sa! spuse el, virând banii în 
buzunar. 

Biserica se umplea repede de lume. Vestea despre 
parastasul pentru odihna sufletelor marinarilor căzuţi 
ajunsese la locuitorii de la periferie şi ei se grăbeau să vină. 
Erau numai muncitori care locuiau în cocioabele mahalalei 
din acea parte a oraşului. Printre ei se aflau văduve de 
matrozi, neveste, mame cu copii, muncitori din port şi mici 
slujbaşi. Pe feţele tuturor se citea o neprefăcută şi adâncă 
durere - adevărata durere a poporului pentru marinarii 
duşi de pe lumea aceasta. 

Boreiko se aşeză în strană, ca să ţină isonul cântăreților; 
dregându-şi înăbuşit glasul, bătea nerăbdător din picior. 

În sfârşit, uşile împărăteşti se deschiseră şi preotul se ivi. 

Acum, era în odăjdii negre, de doliu, iar pe faţa lui se citea 
o adâncă durere, ca şi cum nu fusese el acela care, numai 
cu o jumătate de oră în urmă, slujea transportat de bucurie. 

„Ăsta ar putea să fie actor, şi nu dintre cei proşti!” gândi 
Boreiko. 

Cu hohote de plâns în glas, ca o vie întruchipare a durerii, 
preotul istorisi cum au pierit vasele Petropavlovsk, Straşnâi 
şi, împreună cu ele, Makarov, Vereşceaghin, ofiţerii şi mai 
multe sute de matrozi. 

— Aşadar, iubiţi fraţi şi surori, să ne rugăm pentru odihna 
răposaţilor întru Domnul, ostaşi pravoslavnici, care şi-au 
dat viaţa pe câmpul de luptă pentru credinţă, ţar şi patrie, 
încheie popa şi-şi şterse o lacrimă de circumstanţă. 

Diaconul, care cu o clipă mai înainte trăsese o duşcă, 
tulburat de emoție şi de votcă, începu slujba cu glas surd, 


jalnic, clătinând cădelniţa de zor. Cântăreţii, cei mai mulţi 
dintre ei localnici din împrejurimii, împărtăşind durerea 
tuturor, intonară cu o deosebită simţire jalnicul prohod. Iar 
când diaconul începu „veşnica pomenire pentru răposaţii 
robii lui Dumnezeu Stepan, Vasili, Ermi, Konstantin, Pavel şi 
alţii, ale căror nume tu le ştii, doamne”, toţi cei de faţă 
izbucniră în hohote de plâns. 

Boreiko, aspru şi mohorât, privea din strană spre cei veniţi 
la parastas. Înţelegea durerea adâncă a acestor oameni, 
care n-aveau nimic comun cu acel om de nimic - marele 
duce, dar care se simțeau legaţi prin sânge de marinarii 
duşi pentru vecie. Dangătul jalnic al clopotului vestea 
nenorocirea ce se abătuse asupra poporului. Biserica se 
umplea tot mai mult de lume. Veneau bărbaţi, femei, 
muncitori care de ani şi ani nu mari trecuseră pragul unei 
biserici: veneau şi chinezi, împărtăşind durerea ruşilor. 

După ce parastasul luă sfârşit, Boreiko abia izbuti să iasă 
din biserică. Oamenii se apropiau, îi strângeau mâna sau se 
plecau înaintea lui, îi mulţumeau pentru că „nu uitase de 
răposaţii noştri”. Plângând Varia îi strânse şi ea mâna, cu 
multă căldură. Ostaşii ieşiră în pridvor, tăcuţi, cu chipuri 
aspre, încordate. Se încolonară repede şi-l urmară pe 
Boreiko, care păşea posomorât înaintea lor, cufundat în 
gânduri apăsătoare. 

Lângă docuri, în drumul artileriştilor se opriră doi 
muncitori beţi. Unul din ei se încăpăţâna, nu voia să meargă 
mai departe cu tovarăşul lui. 

„Au şi găsit când să se îmbete!” îşi zise Boreiko mânios. 

— Ce crezi, de ce sunt eu beat astăzi? spunea muncitorul 
încăpățânat, parcă răspunzând porucikului. De durere! Mă 
doare sufletul! Îl pomenesc şi eu pe amiral, de împărăţia 
cerurilor să aibă parte! Aşa că trebuie să-mi înţelegi 
durerea şi nu să mă dăscăleşti! 

— Ia vezi să nu te alegi cu vreo sută de vergi la spate, în 
amintirea amiralului! Mai bine, hai acasă, să nu dăm de 
belea, îl îndemna celălalt. 


VW 


— Ba să-mi răspunzi tu mie urmă cel dintâi, de ce s-a 
înecat amiralul, şi marele duce a scăpat? 

— Fiecare cum i-e scris! Unul se îneacă, altul rămâne 
deasupra. 

— Ba nu-i aşa deloc! Află că aurul se duce totdeauna la 
fund, iar scârna pluteşte deasupra! şi muncitorul râse cu 
venin. 

Capitolul IX 

În ziua de 2 aprilie, escadra japoneză se ivi din nou în faţa 
Arthurului. Navele ruseşti care staţionau în rada interioară 
începură să se deplaseze în grabă, adăpostindu-se dinspre 
mare după Zolotaia şi peninsula Tigrovâi. 

Amiralul Togo care se aştepta ca escadra rusească să iasă 
în larg, aşa cum se întâmpla întotdeauna când trăia 
Makarov, fu de astădată surprins de pasivitatea marinarilor 
ruşi şi se hotări să profite de situaţia atât de favorabilă 
pentru el. 

Cuirasatul-amiral Mikaza, deschise focul încă de la 
distanţa de 80 de cabluri asupra bateriei Utios. Jukovski îşi 
scoase oamenii la piese şi se pregăti de luptă privind prin 
binoclu de la postul de comandă navele inamice. 

— Mi se pare că azi a poftit la noi toată escadra cuirasată: 
şase cuirasate şi şase crucişătoare, spuse căpitanul 
ofiţerilor care se apropiaseră de el. Am impresia că escadra 
noastră nu intenţionează să iasă din port; deci, azi numai 
bateriile de coastă vor trebui să ducă tot greul, şi în special 
noi. Boris Dmitrievici, ia-ţi secţiile a doua şi a treia, iar 
dumneata Serghei Vladimirovici, întâia. Urmăriţi precizia 
ochirii, căci azi o să fie lată. 

Ofițerii trecură la posturile lor. 

— Gisment, trei sute! Nivela patruzeci şi doi, patruzeci! 
Derivă, stânga doi! răsună ordinul de la postul de comandă. 

Praporşcikul şi subofiţerul se apropiară spre a verifica 
ochirea pieselor. 

Ochitorul Koşeliov de la piesa întâia privea atent prin 
crestătura înălţătorului. 


— Mai spre stânga! Mai spre stânga! comandă el celor doi 
servanţi de la manivela de direcţie, deplasând astfel 
fălcelele afetului pe şina semicirculară de fontă a 
platformei. 

Trăgătorii dezăvorau greul înălţător-pană; servantul de la 
nivelă o aşeza la diviziunea ordonată. 

— Numărul unu, gata! 

— Numărul doi, gata! 

— Secţia întâia, gata! 

— 6200! 615016100! se striga de la postul telemetrului. 

— Secţiile a doua şi a treia, gata! 

— Cu toată bateria! comandă Jukovski. 

— Foc! 

Tunurile reculară. Şuierând şi vâjiind, cinci obuze îşi luară 
zborul spre mare. 

În aceeaşi clipă, pe navele japoneze fulgerară flăcările 
salvelor. 

— Adăpostiţi-vă! ordonă Jukovski. Aproape imediat, zece 
sau douăsprezece obuze se prăvăliră peste baterie. Într-o 
clipă totul se înecă în praf şi fum, răspândindu-se un iz 
usturător de şimoza; mii de schije răpăiră pe scuturile 
pieselor, pe parapet şi lângă tunuri. 

— Totul e în ordine? întrebă Zvonariov, ieşind de după 
creasta de protecţie. 

— Piesa numărul unu, totul e în ordine! raportă subofiţerul 
şef de piesă. 

— Piesa numărul doi, o schijă pătrunsă în scut, restul, în 
ordine! 

Zvonariov se apropie de tun. Soldaţii se înghesuiau în 
stânga piesei, privind o schijă de oţel, lungă de vreo şase 
verşoci cu marginile zimţate care pătrunsese adânc în 
metalul scutului. 

— Dacă n-ar fi fost scutul, pesemne că ar fi ucis pe cineva, 
spuse Rodionov. 

— Pe mine, Sofron Timofeevici! răspunse ochitorul. Când a 
pocnit în scut, m-am şi lăsat pe vine. Când mă uit o văd 


înfiptă în scut. Nici n-am apucat să-mi aduc aminte de 
maică-mea, că m-am şi pomenit cu schija în scut! şi chipul 
ochitorului cu umerii obrajilor proeminenţi se destinse într- 
un zâmbet larg. 

După ce examină ambele piese şi se convinse că sunt în 
perfectă stare, Zvonariov raportă acest lucru lui Jukovski. 

— Bine ne-au încadrat bateria de data asta! Mă temeam c- 
o să ne pomenim cu jumătate din material şi din servanţi 
scoşi din acţiune, dar iată că n-am avut nici măcar 
stricăciuni! rosti căpitanul, emoţionat, bucuros. Să 
încercăm să le plătim cu vârf şi îndesat! 

Bateria tună iarăşi. Japonezii făcură o întoarcere, şi 
apropiindu-se puţin de țărm, continuară să bombardeze 
Utiosul. Dar soarele care se înălţase pe cer stânjenea 
precizia tirului, proiectilele lor cazând acum ba prea scurt, 
ba prea lung. Aceeaşi lumină a soarelui venea în ajutor 
celor de pe Elektriceski Utios. După a doua salvă, 
crucişătorul Tokiva fu scos din luptă. Lângă el, se opriră alte 
câteva nave, ceea ce îi îngădui lui Jukovski să tragă încă trei 
salve cu acelaşi înălţător. Aproape în acelaşi timp izbucniră 
focuri pe încă trei nave. Japonezii se grăbiră să-şi reia 
formaţia în linie de şir, dar atunci intrară în acţiune şi 
bateriile de pe Zolotaia împreună cu cele de pe Strelkovaia 
şi de pe Tigrovka, silite până atunci să stea pasive, din 
pricina distanţei prea mari. 

Navele inamice erau lovite tot mai des, şi amiralul 'Togo se 
grăbi să se retragă în larg, continuând totuşi să 
bombardeze cu perseverenţă Elektriceski Utios. 

Într-o cazemată solidă de beton de pe creasta colinei 
Zolotaia se adunase toată conducerea apărării Arthurului: 
guvernatorul general, recent sosit, şi care, în urma morţii 
lui Makarov îşi asumase comanda flotei, Stessel cu Nikitin şi 
Belii, acesta din urmă însoţit de Varia. Din când în când 
excelenţele lor se încumetau să scoată capul afară şi să 
privească de la acea mare înălţime bombardamentul de pe 
Elektriceski Utios. Până la baterie era mai mult de o verstă, 


dar chiar şi de departe te apuca groaza să vezi, cum 
bateria, mai în fiece clipă, era învăluită în uriaşe evantaie 
de fum negru. Legătura telefonică cu Utiosul fusese de mult 
întreruptă, aşa că situaţia reală a bateriei nu mai era 
cunoscută, iar priveliştea bombardamentului crâncen lăsa 
să se presupună pierderi grele. 

— Tunurile sunt neatinse, strigă Varia privind o nouă salvă. 
Am văzut limpede cinci flăcări. 

— În schimb, oamenii probabil că n-au scăpat toţi neatinşi, 
obiectă Nikitin, morocănos. Ce oameni bravi, excelenţă! O 
singură baterie, împotriva întregii flote japoneze! Şi de ce 
n-ar ieşi escadra noastră să-i ajute? 

— În urma scufundării cuirasatului Petropavlovsk e atât de 
slabă, în comparaţie cu cea japoneză, încât suntem datori s- 
o apărăm ca lumina ochilor! declară Alexeev sentenţios. 

— Ei, atunci, mai bine să fie trimisă spre conservare la 
Muzeul Marinei din Piter, o ţinea morţiş Nikitin. 

Văzând că discuţia ia o întorsătură neplăcută, Stessel se 
grăbi să-şi expedieze amicul: 

— Vladimir Nikolaevici, ai grijă te rog să fie restabilită 
legătura cu Elektriceski Utios. 

— Am înţeles! Se execută numaidecât! şi Nikitin plecă. 

— Mi se pare că e cam...! îi spuse lui Stessel guvernatorul 
nemulţumit, făcând cu degetul o mişcare expresivă la 
tâmplă. 

— E un brav între bravi, dar are şi el un cusur: îi cam 
place să tragă la măsea. 

— Se şi vede: mai e destul până la ora Amiralităţii/70, dar 
el e de pe acum cu chef! 

Varia hotărâse să însemne acea zi printr-o faptă eroică. În 
mintea ei înfierbântată se perindau scene care de care mai 
grozave. Ba se închipuia pansându-l cu curaj pe el, sub 
ploaia de obuze japoneze, ba piereau amândoi de una şi 
aceeaşi bombă, ba, în sfârşit, repara vitejeşte firele de 
telefon (treabă la care de altfel, nu se pricepea) şi primea 
crucea Sfântul Gheorghe din mâinile guvernatorului 


general. Se strecură de vale unde era adăpostită Kubanka 
ei, sări în şa şi o porni în galop pe drumul spre Utios. 

Cei de pe Zolotaia n-o observară decât după ce străbătuse 
în goană mai mult de jumătate din drum. 

— Excelenţă, i se raportă lui Belii, fiica dumneavoastră a 
plecat spre Elektriceski Utios. 

— Zvăpăiată fată! Ce naiba a apucat-o să se ducă acolo? 
rosti Belii mânios şi se urcă repede pe creastă. Ceilalţi se 
luară după el. 

— Vorbeşte sângele de cazac, Vasili Feodorovici, îi spuse 
Stessel lui Belii. Deşi e femeie, ia uite cum se repede la 
luptă! 

Alexeev clătina din cap - fie de uimire şi admiraţie, fie că o 
dezaproba. 

De sus, vedeai de minune cum călărea fata în plin galop; 
dar iată că mai multe trombe de fum ţâşniră nu departe de 
ea, şi Vania dispăru din vedere. Belii tresări şi-şi smuci 
nervos mustăţile. Ceilalţi scoaseră un țipăt de spaimă. O 
răbufnire de vânt împrăştie vălul de fum... şi în loc de un 
cadavru sfârtecat de explozie, toţi zăriră din nou călăreaţa, 
în aceeaşi goană turbată. 

— Bravo, bravo! Eşti de felicitat pentru o asemenea fiică! 
aprobă guvernatorul general. 

Ajunsă cu bine pe Utios, Varia se opri lângă bucătărie 
unde trebăluia Zaiaţ, bucătarul, căruia îi aruncă dârlogii şi 
urcă repede în baterie. Se aştepta la manifestări furtunoase 
de admiraţie faţă de bravură, de eroismul ei, dar nimeni nu- 
i dădu nici o atenţie. Iar când ajunse în dreptul lua Boreiko, 
acesta doar bombăni supărat: 

— Numai dumneata mai lipseai aici! Du-te la postul de 
prim ajutor, colo, în cazemata numărul unu, şi porucikul îi 
arătă drumul cu mâna. 

— Dar voiam... începu Varia. 

— Soră, execută ordinul! comandă Boreiko, atât de sever, 
încât picioarele Variei o duseră numaidecât, ca de la sine, 
tocmai în direcţia cuvenită. Şi, culmea, când trecu pe lângă 


Zvonariov, acesta nici n-o băgă în seamă. Mânioasa foc, 
Varia ajunse la postul de prim-ajutor şi acolo, izbucnind în 
plâns, se prăbuşi în braţele Şurkăi Nazarenko. Numai Şura 
îi preţui după merit fapta vitejească. 

— Soră Nazarenko, rosti Melnikov pe un ton oficial: dă-i 
surorii Belaia douăzeci de picături de valeriană. 

Astfel, tocmai Varia avu nevoie, în ziua aceea, de asistenţă 
medicală pe Elektriceski Utios. 

După ce trăseseră vreo două sute de obuze de mare 
calibru, japonezii dispărură în dosul Liaoteşanului. Cei din 
baterie oftară cu toţii, uşuraţi. 

— Încetarea! comandă Jukovski. Serghei Vladimirovici, 
examinează toate piesele şi fă o notă de materialul avariat! 

— Curăţaţi imediat ţevile, până nu se întăreşte funinginea, 
adăugă Boreiko. 

După emoţiile prin care trecuseră, soldaţii se repeziră 
voioşi să-şi cerceteze tunurile. 

— Ia spune, de câte ori ţi-ai pomenit azi îngerul păzitor? îl 
întrebă pe Koşeliov unul dintre ostaşi. 

— Nu pe îngerul păzitor - pe amiralul Togo, l-am tot 
pomenit de mamă, poate un ceas bătut pe muchie! 

— Amarnic trebuie să fi sughiţat Togo astăzi! 

— Nu numai c-a sughiţat, da' a şi făcut pe el când îl 
ochiseşi tu! 

După ce examină piesele, Zvonariov raportă că numai 
două din ele aveau scuturile străpunse de schije mici, că 
uneia îi fusese rupt cablul macaralei pentru proiectile, iar 
celeilalte scripetele macaralei. Toate scuturile aveau 
numeroase scrijelituri lăsate de pietre şi de schije. 

— Ei, am scăpat ieftin! După un bombardament de un ceas 
şi jumătate, executat de o escadră întreagă, erau de 
aşteptat lovituri mai serioase, spuse Jukovski. Ar fi 
interesant să ştim cam câte obuze au fost trase asupra 
noastră. 

— Stând în beci, Pahomov a numărat o sută cincizeci de 
bucăţi, căzute direct lângă baterie; şi în totul, au fost nu 


mai puţin de două sute, spuse Boreiko. 

— lar noi am tras doar o sută douăsprezece proiectile! 
Aproape de două ori mai puţin. 

— Rezultatul: n-avem distrugeri în baterie, cu excepţia 
unor geamuri şi ţigle sparte, pe când la ai, un crucişător a 
fost scos din luptă, iar alte patru nave avariate, făcu bilanţul 
Jukovski. 

— Este evident că rezultatul este cu totul în favoarea 
noastră, observă Zvonariov. 

— Pentru mine este foarte limpede că, cu toată 
superioritatea artileriei lor, marinarii japonezi nu se pricep 
s-o utilizeze. Dacă aş avea eu piesele lor de doisprezece țoli, 
aş fi trimis azi toate navele de la Arthur în fundul mării! se 
lăudă Boreiko. 

— Înălţimea-voastră, vine cineva încoace! raportă 
telemetristul, arătând două trăsuri ce se apropiau. 

Boreiko îşi duse binoclul la ochi. 

— În cea dinainte e Stessel şi încă cineva, pare-mi-se chiar 
Alexeev, iar în cea de a doua, Belii şi Nikitin, preciză el. 

Buna dispoziţie plină de însufleţire a lui Jukovski pieri 
îndată. Se îngălbeni şi începu să se agite: 

— Compania să se adune imediat: să se trimită oameni să 
măture cioburile de geamuri şi de ţiglă din curte! aruncă el 
ordin după ordin. Curată pacoste pe capul meu, ştabii ăştia! 
Mult sânge rău îmi fac! 

— Da, mult mai mult decât japonezii, observă ironic 
Boreiko. 

— Sigur! Togo nu-ţi trânteşte nici o admonestare pentru 
starea proastă a companiei, şi nici nu te mută disciplinar. 

— Numai te omoară, ori te lasă schilod! 

— Ei, de soartă n-ai cum să scapi! 

— Ştabii te urmăresc şi ei, tot ca un fel de soartă, sunt ca o 
rânduială crudă a vieţii, dacă vreţi, ca un destin ne- 
nduplecat! 

— Ba de o sută de ori mai rău! Destinul e orb, pe când 
generalii prea le văd pe toate şi-ţi caută nod în papură! se 


tânguia căpitanul. 

— Să nu facem nimic, Nikolai Vasilievici! îl sfătui Boreiko. 
Să ne vedem de curățirea pieselor şi să nu ridicăm nimic de 
jos. Las' să ne vadă cum arătăm în mod obişnuit, după 
bătălie. De altfel nici n-avem când să ne facem frumoşi, 
sosesc îndată. 

— Măcar canonierii să aibă o înfăţişare mai ca lumea! Ia 
uite, mantalele sunt aruncate pe jos, soldaţii umblă cu capul 
descoperit, neîncinşi, asudaţi. Doar ştii bine că Stessel 
acordă cea mai mare atenţie aspectului exterior. 

— Puneţi-vă în ordine mantalele, încingeţi-vă, priviţi 
vultureşte! strigă Boreiko, atât de aprig că vui toată 
bateria. Vine chiar guvernatorul general! Să-i răspundeţi la 
salut cu: „excelența voastră”! 

— 'Te rog, Boris Dmitrievici, comandă dumneata când 
sosesc trăsurile, că mie mi-a pierit graiul răcnind în timpul 
tirului. Raportul îl dau eu. 

Totul se desfăşură cum nu se poate mai bine: Boreiko îl 
asurzi pe Alexeev cu vocea lui de bas; Jukovski raportă cu 
glas tremurător de emoție; fu totuşi tratat cu multă 
bunăvoință de şefi. Excelenţele lor erau uimite de grindina 
de schije din baterie: luau câte una de jos şi susțineau că ar 
fi calde încă; o dată ajunşi pe Elektriceski Utios, imediat 
după bătălie, se simțeau oarecum şi ei eroi. 

Belii se interesă de fata lui, dar Şurka Nazarenko îi 
răspunse cam încurcată, că „dumneaei era tare necăjită”, şi 
că plecase pe alt drum. 

Guvernatorul general mulţumi lui Jukovski şi soldaţilor; pe 
urmă, intră la bucătărie, să guste prânzul. Zaiaţ şi 
Belonogov serviră vizitatorilor un borş tare şi un păsat de 
hrişcă ce se topea în gură. 

— Minunat! Foarte, foarte gustos! îl lăudă amiralul pe 
Zaiaţ. Dar când ai avut timp să faci mâncarea? Chiar în 
timpul bombardamentului? E cu putinţă? 

— Da! Tocmai când stârpitura de japonez bătea asupra 
Utiosului. Mi-era frică să nu-mi umple borşul de schije. 


— Eşti un brav! Ţine, băiatule, drept răsplată de la mine! 
Şi Alexeev îi întinse lui Zaiaţ o hârtie verde, de trei ruble. 

— Slujesc voios! Mulţumesc frumos! răspunse repede 
ostaşul. 

După ce şefii plecară în sfârşit, Jukovski îşi scoase chipiul 
şi se închină. 

— Slavă domnului, a trecut cu bine primejdia cea mai 
mare! rosti el cu bucurie. Şi acum, domnilor, haideţi la 
masă; poate or fi şi ordonanţele noastre eroi ca Zaiaţ. 

A doua zi, Zvonariov fu chemat la telefon de la 
Comandamentul Artileriei: 

— Deşi eşti un băieţoi urâcios, rău şi prost crescut, şi cu 
toate că nu vreau deloc să-ţi vorbesc, am hotărât totuşi să 
te anunţ că azi, la cinci după masă, are loc înmormântarea 
celor ce au pierit pe Petropavlovsk, printre care se află şi 
aghiotantul bunicuţului... cum îi zice? 

— Dukelski, o ajută Zvonariov. 

— Da, chiar el! Se pare, că a fost prieten cu Boreiko. Iar în 
ceea ce te priveşte pe dumneata, e lucru ştiut de toată 
lumea că nu eşti indiferent faţă de prea frumoasă Rivocika, 
acum adânc îndurerată. [i se oferă un foarte bun prilej s-o 
consolezi şi, totodată, să-i cucereşti inima iubitoare, adăugă 
Varia, neputând să nu-l înţepe. 

— Îţi mulţumesc, vom fi desigur prezenţi la funeralii, 
răspunse cu răceală praporşcikul şi atârnă receptorul. 

Când Boreiko şi Zvonariov sosiră la cimitir, mulţimea 
venită pentru procesiunea funebră începuse să se 
împrăştie. 

Lângă cimitir se întâlniră cu Jeltova, însoţită de cele două 
învăţătoare şi de Stah. Praporşcikul se apropie de ele, le 
salută şi-l prezentă pe Boreiko. Porucikul îşi spuse numele 
cu glas gros şi le strânse respectuos mâinile. Cu deosebită 
grijă, luă în uriaşa-i palmă mânuţa prelungă, gingaşe a 
Oliei, care se uita curioasă la făptura lui uriaşă. 

— E un munte de om! îi şopti ea Lioliei, când Boreiko se în 
depaărtă. 


— Nu ştii în ce loc l-au înmormântat pe Dukelski? îl întrebă 
Zvonariov pe Stah. 

— În fund, lângă zid! lămuri Olia. Vă arăt eu. 

Făcându-şi cu greu drum prin mulţime, trecură pe lângă 
mormintele comune, unde şedeau în genunchi nişte femei 
plânse şi nişte copii. Câţiva preoţi în odăjdii cernite, slujeau 
parastas pe toate glasurile, cădelniţând de zor. 

— Iată, de aici încep mormintele ofiţerilor, arătă Olia şirul 
moviliţelor de pământ proaspăt. 

În preajma unora din ele stăteau ofiţeri şi doamne în doliu. 
Lângă mormântul din cap se zărea silueta singuratică a 
unei femei îngenunchiate care, copleşită de durere, îşi lipise 
obrazul de pământ. Nu departe, aştepta Soimanov cu 
pelerină neagră şi cu bicorn de gală în mână. 

— Probabil că doamna care plânge acolo e Riva! îşi zise 
Zvonariov. Cei doi ofiţeri o luară înainte; Olia rămase pe loc. 
Boreiko depuse pe mormânt coroana pe care o aduseseră 
şi se închină adânc. Zvonariov îi urmă pilda. Riva îşi ridică 

privirea. Cu greu o recunoscu Zvonariov, atât de mult se 
schimbase numai în câteva zile. Avea obrajii traşi, ochii 
mari, duşi în fundul capului, nasul ascuţit, şi un păienjeniş 
de cute mărunte îi acoperea toată faţa. Recunoscându-şi 
prietenii, Riva zâmbi vlăguită şi încercă să se ridice, dar 
puterile o părăsiră. Zvonariov şi Soimanov o sprijiniră de 
braţ şi o duseră până la o bancă. 

Cineva o stropi cu apă şi ea începu să-şi vină în fire. 

— Vă simţiţi mai bine? o întrebă Olia cu compasiune. Staţi 
liniştită; vă conducem acasă, îndată. 

— Vă mulţumesc, pot merge şi singură, totuşi vă rog să 
veniţi cu mine! V-am dat destulă bătaie de cap. 

— Nu mai vorbiţi aşa! Aţi suferit cumplit zilele acestea şi e 
firesc să fiţi atât de slăbită. 

— De la 31 n-am mai dat pe acasă; am stat tot timpul lângă 
Jorjik. A murit noaptea trecută. 

— S-a chinuit mult înainte de a muri? întrebă Soimanov. 


— Numai o dată şi-a revenit; încolo, a stat tot timpul în 
nesimţire! Andriuşa zăcea în acelaşi salon cu el - delira şi se 
zvârcolea tot timpul. Azi dimineaţă şi-a recăpătat cunoştinţa 
şi a plâns, când a aflat despre moartea lui Makarov, 
povestea Riva. 

Boreiko şi Soimanov o conduceau, sprijinind-o de braţ. 
Olia şi Zvonariov mergeau înainte. Lângă gard, Jeltova, 
Leolia şi Stah li se alăturară. Femeile îi ofereau care mai de 
care Rivei ajutorul lor: 

— Nu puteţi fi lăsată singură acasă în asemenea stare, 
declară ferm Olia. Rămân eu cu dumneavoastră! 

— Stai, Olia: poate că mademoiselle Riva doreşte să fie 
singură, să n-o stinghereşti! 

— O, nu, ca să vă spun drept, acum mi-e frică de 
singurătate. Acasă totul îmi va aminti prea viu de pierderea 
mea. 

— Atunci, hai la noi, la şcoală, propuse Olia. 

— N-am să pot merge aşa departe. Cel mai bun lucru ar fi 
dacă dumneavoastră aţi vrea să rămâneţi la mine, măcar în 
noaptea asta! o rugă Riva. 

Grupul mergea încet, pas cu pas, pe străzile oraşului. 

— Am ajuns, spuse Riva oprindu-se lângă scara căsuţei 
sale. 

Bătu în uşă. Se ivi Kuinsan, ciufulită. Foarte bucuroasă, 
chinezoaica i se aruncă de gât. 

— La mine aşteptat mult, la mine ascultat mult! Nimeni nu 
venit, la mine frică! bâiguia ea. 

Intrară cu toţii în sufragerie. Era dereticat, curat. Riva 
intră cu femeile în dormitor, iar bărbaţii rămaseră în 
salonaş. Kuinsan dădu fuga să pregătească ceaiul pentru 
musafiri. 

— S-a prăpădit Jorj al nostru, aşa, fără nici un rost! spuse 
Boreiko, oftând. 

— Mai grav ca orice e că a pierit Makarov, răspunse 
Soimanov. Aţi văzut cum ne ascundeam ieri de japonezi, 
după coline, în loc să angajăm lupta? 


— Am simţit-o chiar pe pielea noastră. Ne-am bătut singuri 
cu o escadră întreagă! adăugă Zvonariov. 

— Prin ordinul de zi pe flotă, guvernatorul general a 
interzis orice fel de ieşiri ale escadrei în larg, până nu vor fi 
reparate navele Retvizan, Ţesarevici şi Pallada. În treacăt 
fie zis, multe s-au schimbat zilele acestea la noi. 

— Dar, de fapt, de ce s-a scufundat Petropavlovsk? întrebă 
Boreiko. 

— Concluziile comisiei, care a anchetat cauzele scufundării 
cuirasatului, spun că el s-a izbit de un buchet de mine dintr- 
un baraj instalat în secret de japonezi. Şocul a provocat 
explozia minelor din magazia cuirasatului. Chiar în ajun se 
îmbarcaseră pe Petropavlovsk câteva zeci de mine de baraj, 
care au reacţionat la explozie şi au sărit în aer. Nava a fost 
despicată pe dinăuntru şi s-a scufundat într-o clipă, explică 
Soimanov. 

— Riva s-a mai liniştit şi a adormit, spuse Maria Petrovna 
intrând în salon. Olia rămâne aici, iar noi să ne vedem de 
drum. S-a şi întunecat. 

Îşi luară rămas-bun de la Olia, de la Kuinsan, şi porniră cu 
toţii spre ieşire. 

— Abia a dispărut Makarov şi tot ce a început el să 
realizeze se şi năruie, spuse tristă Jeltova. Azi dimineaţă mi 
s-a comunicat de la comandamentul militar al portului că se 
suspendă conferințele pentru matrozi şi muncitori, iar 
muncitorii mi-au spus că au fost somaţi să evacueze 
dormitoarele, şi că se intenţionează scoaterea lor din 
subzistență! 

— Atunci fără îndoială, lucrările de reparare a navelor vor 
fi zădărnicite, spuse Zvonariov. 

— Asta nu face decât să dea apă la moară amiralilor noştri. 
Cu cât vom sta mai mult în port, cu atât vor avea mai multă 
linişte, interveni în discuţie Soimanov. Pe mare, doamne 
fereşte, poţi să te duci la fund; pe când în port, dacă se 
întâmpla ceva, te ajută cei de pe uscat. 


— "Te ascult şi nu mă dumiresc deloc: cine-s mai bucuroşi 
de pieirea lui Makarov? Japonezii ori amiralii şi generalii 
noştri? întrebă Boreiko. Înseamnă că le stătea tuturora în 
gât. Stessel jubilează; marele duce, fireşte, e încântat şi el; 
amiralii au oftat uşuraţi; ofiţerii petrec şi chefuiesc pe uscat 
- parcă-i lăsata secului şi mai multe nu! 

— În schimb, matrozii şi muncitorii au intrat în postul 
mare, spuse Leolia. 

— Şi noi, artileriştii, odată cu ei! adăugă Zvonariov. Acum, 
poftim de te bate singur cu japonezii. 

— Cine vine în locul lui Makarov? întrebă Boreiko. 

— Ori Rojestvenski, ori Skrâdlov. Amândoi nu fac nici cât 
degetul cel mic al lui Makarov! N-am pierdut numai un 
amiral: Stepan Osipovici a fost sufletul flotei, şi, din acest 
punct de vedere nimeni nu-l poate înlocui. 

— Şi pentru armată a fost sufletul apărării. Când îl 
vedeam, ştiam că, în afară de Stessel, există şi Makarov, şi 
eram liniştiţi, spuse Boreiko cu înflăcărare. 

— Toţi oamenii cinstiţi din Rusia îl vor regreta, spuse 
suspinând Maria Petrovna. 

Când ajunseră la şcoală, paznicul chinez îi întinse Jeltovei 
o hârtie. Maria Petrovna o citi la lumina unui chibrit şi 
spuse tulburată: 

— Din ordinul lui Stessel, cu începere de mâine, şcoala 
pentru adulţi şi cursurile serale vor fi suspendate. Clădirea 
e rechiziţionată pentru spital. 

— Şi noi ce ne facem? întrebă Leolia. 

— Zău că nu ştiu, răspunse Maria Petrovna, descumpănită. 

— Intraţi ca surori de caritate la spital şi aţi rezolvat 
problema! o linişti Stah. 

— Dar nu avem pregătirea necesară pentru aşa ceva, 
trebuie să învăţăm întâi, spuse agitată Leolia. 

— Înscrieţi-vă mâine la cursurile de surori, şi chiar la Varia 
Belaia, le sfătui Boreiko cu glas gros. 

— Sfatul nu e rău. Încuviinţă Maria Petrovna. 


Boreiko îşi bătea capul zile întregi cu gospodăria 
companiei de pe Elektriceski Utios. Ostaşii trebăluiau cu 
mare plăcere, amintindu-şi de viaţa lor din satele de 
baştină. Seara se adunau lingă dormitoare, discutând 
despre întâmplările acelei zile, împărtăşindu-şi nădejdile de 
viitor. 

Într-o seară, Boreiko se apropie de ei. Soldaţii săriră în 
picioare şi luară poziţia de drepți. 

— Staţi jos; daţi-mi şi mie un scăunel. Avem ceva mai mult 
de vorbit împreună, spuse porucikul. 

Soldaţii se aşezară în jurul lui, pe jos. 

— Uitaţi-vă ce este: ne aflăm pe malul mării, dar peştele 
nici măcar nu-l vedem. E întocmai ca şi cum am şedea în 
pădure şi n-am avea lemne. Bărci avem! Va să zică e vorba 
numai de mreje. Ei, o să facem rost. Care dintre voi ştie din 
civilie să pescuiască? îi întrebă Boreiko. 

— Eu, înălţimea voastră! răspunse matrozul semnalizator 
Denisenko. 

— Şi eu! Şi eu! mai răspunseră câteva glasuri. 

— lacă, avem şi pescari. Staroste peste echipa de pescari îl 
punem pe Denisenko. E marinar, deci om obişnuit cu ale 
mării. Şi acum altceva. Trebuie să curăţăm câteva petice de 
pământ din jurul Utiosului, unde o să se poată ca să facem 
grădini de zarzavat; să punem ceapă, usturoi şi alte 
legume. La toamnă, o să culegem roadele. Care dintre voi 
sunt grădinari? 

— Iarţev, Snitkov, Glubin, începură să înşire soldaţii. 

— Tu, povestitorule, ai să fii staroste la grădina de 
zarzavat, îi spuse porucikul lui Iarţev. Şi acum Belonogov, 
dă tonul la Ermak ordonă el, ridicându-se. 

Profitând de liniştea de pe mare, Zvonariov se învoi şi 
plecă în oraş cu gândul să treacă pe la Riva. Acolo îl găsi pe 
Andriuşa Akinfiev. 

— Salut pe viteazul artilerist! îl întâmpină acesta pe 
praporşcik. 


— Îmi pare bine că te văd pe picioare. Ia spune, Rivocika, 
Andriuşa ţi-a şi cucerit inima? întrebă Zvonariov. 

— Să nu-mi faci băiatul să roşească, răspunse Riva, 
zâmbind. Nu-i arde lui de cuceriri. Abia se ţine sufletul de 
el. 

— Ba nu-i adevărat! Sunt complet sănătos şi zilele acestea 
ies din spital! protestă Andriuşa. 

După ce stătu puţin la taifas cu ei, Zvonariov plecă spre 
Comandamentul Artileriei. Trecând prin preajma Etajerei 
zări un grup de ofiţeri de marină şi de tiraliori, care 
discutau cu aprindere. 

— Suntem prea slabi faţă de japonezi ca să putem ieşi în 
larg, explicau marinarii tiraliorilor, dar aceştia nici nu voiau 
să audă. 

Lângă Comandamentul Artileriei, praporşcikul se întâlni 
cu furierul Sevastianov. 

— Aţi auzit veştile, înălţimea voastră? Japonezii au început 
să debarce la Bitzâvo. În câteva zile Arthurul va fi izolat de 
Rusia şi de Manciuria. Guvernatorul general a plecat 
urgent la Mukden, lăsându-şi aici tot avutul. Nici nu şi-a 
luat rămas bun de la generalul Stessel, comunică furierul. 

— Bine, dar flota de ce n-a împiedicat debarcarea 
trupelor? E pur şi simplu scandalos, se indignă Zvonariov, 
când înţelese în sfârşit despre ce discutau cu atâta 
aprindere ofiţerii. 

— Escadra noastră a slăbit de tot după moartea amiralului 
Makarov şi se teme să iasă în larg. Acum stârpitura de 
japonez o să pună repede mâna pe Arthur. Dinspre uscat, 
fortăreaţa nu e deloc întărită; trupe avem puţine, cu 
proviziile stăm prost, se văita Sevastianov. 

— Nu-i nimic; au să ne ajute cei din Manciuria, îl 
îmbărbătă Zvonariov deşi nu credea nici el ceea ce spune. 

— Blohin a fost pe aici, s-a rugat să fie mutat pe Utios. 
Vamenzon îl chinuie rău. Am şi făcut, în numele 
dumneavoastră, un scurt raport către domnul general, cu 


rugămintea de a-l muta acolo. Semnaţi-l, facem un bine 
omului, îl scăpăm de chinuri. 

Zvonariov iscăli hârtia şi se grăbi să discute veştile cu cei 
de la Utios. 

— Să trăiţi! Gata şi la ordinele dumneavoastră! rosti 
Blohin, hârâit, apropiindu-se de Zvonariov care stătea de 
vorbă cu Boreiko, în curtea cazărmilor de pe Elektriceski 
Utios. 

— Noroc, Bloha71! îl salută Boreiko şi-l bătu pe umăr. 

— Să trăiţi! Aoleu! se văită ostaşul. 

— Ce e? Ai vreo bubă? întrebă porucikul. 

— Nu! Dar mi-a tăbăcit pielea Zon, la despărţire. 

— Care Zon? 

— Căpitanul Vamenzon. 

— Vamenzon? Dar pentru ce te-a bătut în halul ăsta? 

— Zicea că să-mi frângă cerbicia. Se tot jura că mă pune el 
cu botul pe labe. Dar n-a ieşit după vorbă lui, cu toate că m- 
am ales cu pielea crâmpoţită. 

— la să vedem, cum te-a garnisit. 

— Mi-e ruşine de ochii oamenilor, înălţimea voastră! 

— Mă, că ruşinos te-ai făcut! Hai la Melnikov, te dezbraci 
acolo. 

Zvonariov îl privi atent pe Blohin. Slăbise şi mai mult; ochii 
i se duseseră în fundul capului. Deşi cu două capete mai 
scund decât Boreiko, era tot atât de spătos ca şi porucikul, 
ceea ce îl făcea să pară aproape pătrat. Braţele lui lungi se 
terminau cu nişte mâini uriaşe în care se ghicea o mare 
putere. 

Se dezbrăcă. Toată spinarea îi era plină de zgărieturi 
stacojii şi de vânătăi. 

— Rău ai ajuns, măi Bloha. Frumos te-a mai pirogravat 
Zon. O să cam trebuie să te scutesc de muncă pe vreo trei, 
patru zile. 

— Înălţimea voastră, dacă mi-aţi da un păhărel de spirt, s- 
ar duce răutatea ca luată de vânt! se rugă Blohin. 


— Ai să faci tărăboi dacă nu eşti obişnuit. Dă-i niţel, 
Melnikov. 

— Mulţumesc frumos! rosti bucuros Blohin. 

— Hai la pescari! îi propuse Boreiko lui Zvonariov. 

Profitând de absenţa escadrei japoneze, întreaga 
companie ieşise la muncile gospodăreşti. Toate peticuţele 
de pământ de pe coastele colinei Zolotaia, cât de cât 
potrivite pentru culturi, fuseseră curățate de pietre, săpate, 
şi acum erau însămânţate cu tot felul de legume. Vreo sută 
de soldaţi, sub conducerea lui larţev, puneau de zor 
seminţe. Îmbrăcaţi ca de vară, cu bluze albe şi şepci la fel, 
soldaţii munceau cu tragere de inimă. 

— Când am atins pământul cald, m-a trecut un fior, zău! La 
ţară, taman acu' se bagă plugul de lemn în țarină! E tocmai 
vremea de arat şi de boronit maica glie, vorbi cu încântare 
Bulkin, frământând în mâini un bulgăre de pământ sărac, 
argilos, din Arthur. 

— Acasă, îi ţinea isonul Koşeliov, aram şi grăpam de două 
ori dacă era nevoie: pământul se făcea ca puful. Se lăfăia 
bobul în el, ca pruncul în leagăn! 

— Ehei, de-ar creşte harbujii ăştia! De mult n-am mai 
mâncat! oftă Volovoi. La noi, la bostană nici nu vezi 
pământul de harbuji. Şi toţi îs mari şi dolofani, cam de un 
pud fiecare, ca bombele noastre! 

— Las' că vine japonezul, scormoneşte el cu ghiulelele 
toate grădinile şi bostănăriile noastre, îşi arătă Guldin 
temerea. 

— Tu, drege-ţi mai bine tunul, ca să-i dai dintr-o dată pe 
toţi japonezii la fund! îl sfătui careva. 

— Nu-i lasă Ursul să vină! Japonezul se teme de el mai rău 
că de dracu. Togov, amiralul japonez a şi făgăduit o răsplată 
ăluia care i-o face seama Ursului nostru. 

— Să-i facă seama! Nu mai spune! Poate doar să dai cu un 
obuz întreg într-însul! 

— Şi acela, cred, ar sări îndărăt. 


— Bună ziua, bostănari! răcni, imitând glasul lui Boreiko, 
Zaiaţ care se apropiase de ei pe furiş. 

Ostaşii săriră în picioare şi voiră să răspundă la salut, dar 
zărindu-l pe Zaiaţ începură să-l ocărască de mama focului. 

— V-aţi speriat, hai? strigă Zaiaţ râzând de tulburarea 
soldaţilor. Daţi zor, daţi zor, flăcăi. Dumnezeu iubeşte pe cei 
ce muncesc. La iarnă o să avem şi zarzavat şi varză. 

— Să punem şi hrişcă, că tare îi ducem doru! 

— Aici nu rodeşte hrişcă - e prea cald pentru ea. În locul ei 
creşte ciumiza. 

— Păi, ciumiza e mâncare chinezească. Nu-i de noi, ca şi 
orezul: îţi umpli burta, da nu te saturi deloc. 

— Orezul e mâncare boierească. Boierii îl mănâncă şi-l 
laudă mult! 

— D-aia-l laudă, că nu trudesc pentru el! 

— Iar chinezul îşi rupe toată ziulica şalele, şi afară de orez, 
altă mâncare n-are. 

Soldaţii trebăluiau de zor. Pe mal, Denisenko alerga de 
colo-colo, mai mult ca toţi. Năvodul cumpărat fusese întărit, 
i se alungiseră aripile, i se înlocuiseră trainele, şi acum erau 
gata să înceapă pescuitul. Plecară pe mare cu două bărci şi, 
după ce întinseră năvodul lung de aproape o sută de 
stânjeni, îl târâră spre mal. Când bărcile traseră pe nisip 
soldaţii se apucară să scoată aripile năvodului din apă. În 
plasă sclipeau peştişori argintii. Începură să-i scoată iute şi 
să-i arunce în butoaiele de pe mal, pregătite anume. 

— Să nu scoatem v-un rechin, să ne pomenim că ne înşfacă 
de picioare, spuse cu teamă Belonogov. 

— Rechinul nu e câine, nu poate să alerge pe uscat! îl 
linişti Denisenko. Ne-ar fi rupt de mult tot năvodul. 

— La naiba cu rechinul vostru. Să nu pescuim cumva vreo 
mină! rosti Boreiko. Cu ea îţi găseşti beleaua, mai rău decât 
cu orice rechin! Fiţi cu ochii în patru, băieţi, uitaţi-vă bine 
să nu aducă năvodul ceva de fier, îi preveni el pe ostaşi. 

Năvodul se lăsa tot mai greu şi fu, în sfârşit, tras pe mal, 
doldora de cei mai feluriţi peşti. 


— Care e mai mare, aduceţi-l încoace; îl curăţăm şi-l 
punem la sărat. Cei ameţiţi şi slabi - la ciorbă cu ei, iar 
plevuşcă şi tot felul de lighioane de mare - înapoi în apă, ca 
să nu se strice şi să se împută, porunci Nazarenko. 

Denisenko alese un peşte dintre cei mai frumoşi şi-l zvârli 
departe în mare. 

— Ce, ai căpiat? de ce arunci bunătate de peşte? se răsti 
Nazarenko la el. 

— E jertfă pentru împăratul mărilor, ca să ne ajute să 
prindem şi de acu' înainte cât mai mult peşte, răspunse 
matrozul. 

— Cică Hristos se trăgea şi el din pescari, aşa că trebuie să 
ne dea o mână de ajutor, îşi dădu cu părerea Lebiodkin. 

— Tacă-ţi gura, Lebiodkin; am să te spun comandantului că 
vorbeşti aşa. 

— Păi, Denis Petrovici, aşa zice la evanghelie! 

Pescuiră în totul peste o sută de puduri. Opriră vreo două 
zeci de puduri pentru prânz şi hotărâră să pună restul la 
sărat. Blohin, care muncise cândva la cherhanalele de pe 
Caspică, avu prilejul să-şi dovedească priceperea. Aşeză un 
şir de mese, puse soldaţii lângă ele şi le arătă cum să curețe 
peştele şi cum să-l pună la sărat. 

— Văd că eşti purice de mare, râse Boreiko, privindu-l, şi 
eu care te credeam de uscat. 

— Păi, înălţimea voastră, am tot ţopăit şi pe pământ şi pe 
apă! 

Spre prânz, Belii sosi pe neaşteptate la Utios împreună cu 
generalul Smirnov, noul comandant al fortăreței. Soldaţii se 
aliniară în grabă lângă cazarmă. Generalul se apropie de ei 
cocoşeşte, cu pas săltăreţ, luă poziţia de drepţi în faţa 
frontului şi se prezentă: 

— Comandantul fortăreței Port-Arthur, generalul 
locotenent Smirnov! 

O parte din soldaţi, luând din greşeală vorbele lui drept 
salut, răcniră: „Să tră...”, dar nefiind susținuți de ceilalţi, 
tăcură îndată ruşinaţi. Generalul îi aruncă cu ciudă lui Belii: 


— Nu sunt muştruluiţi ca lumea şi nu pricep vorba 
rusească! 

Încruntându-se, mângâindu-şi mustăţile cărunte, răsucite 
în sus, şi cioculeţul rar, trecu tăcut prin faţa frontului. 

— Ce e asta? Ce companie aveţi aici, de soldaţi ori de 
pescari? se răsti el la Tukovski, observând urme de solzi pe 
unii soldaţi. 

De emoție, căpitanul îşi pierduse darul vorbirii; doar clipea 
ca speriat. 

— Azi e zi de post; soldaţii au curăţat peşte pentru prânz, 
răspunse Boreiko, în locul lui. 

— Da' ce, dumneata eşti avocatul comandantului de 
companie? îl întrebă Smirnov. 

— Însărcinat de afaceri, excelenţă, i-o reteză Boreiko. 

— Porucikul Boreiko e ajutorul comandantului companiei 
şi, întrucât căpitanul Jukovski se bâlbâie de emoție, 
porucikul va răspunde în locul lui, lămuri Belii. 

Smirnov se uită, cu părere de rău la Jukovski, cu 
nedumerire la Belii, şi porni mai departe, fără să mai spună 
ceva. În spatele lui, Beli îl ameninţa cu degetul pe Boreiko 
care abia îşi stăpânea râsul. În clipa aceea, însă, atenţia 
generalului fu atrasă de brichetele de cărbuni făcute stive. 

— Dar ce este aici: baterie, ori depozit de cărbuni? întrebă 
el întorcându-se spre Belii. 

Boreiko îi explică proveniența cărbunilor, arătând că şi 
bateriile învecinate se aprovizionau tot de la ei. 

— Să fie luaţi de aici toţi cărbunii! ordonă comandantul. 

După aceea, îi stârniră nemulţumirea grădinile de 
zarzavat de lângă Utios. 

— Soldatul trebuie să fie soldat, nu zarzavagiu! declară 
generalul. 

— Iar prostul trebuie să rămână prost, nu comandant de 
fortăreață! mormâăi Boreiko, către Zvonariov. 

Zărind scuturile tunurilor bateriei, comandantul îşi ieşi de- 
a binelea din sărite: 


— Prin aceasta, contribuiţi la scăderea spiritului combativ 
al soldaţilor! 

— Dar le apărăm trupurile, obiectă Belii. 

— Trupul poate fi neputincios, dar sufletul să fie treaz! 
stăruia generalul. 

— Aşa ceva se potriveşte călugărilor, dar în ceea ce-i 
priveşte pe soldaţi, un suflet sănătos trebuie să sălăşluiască 
într-un trup sănătos, cum zice proverbul străvechi, replică 
Boreiko. 

— Porucikule, ai o limbă prea lungă pentru gradul 
dumitale! 

— Am înţeles! răspunse smerit Boreiko, răpus de logica 
generalului. 

După ce inspectă bateria, Smirnov intră la uzina electrică. 

— Cine-i mai mare aici? întrebă el. 

Zvonariov ieşi înainte. 

— De ce e murdărie şi duhoare? întrebă generalul. 

— Geamurile s-au prăfuit şi miroase a cel mai obişnuit ulei 
de maşini. Acesta e mirosul normal al maşinilor cu aburi. 

— Am absolvit două academii, a Marelui Stat-Major şi a 
Artileriei, dar n-am auzit niciodată că în uzinele electrice 
miroase a ulei. Să se facă curăţenie, să se aerisească, şi să 
nu mai văd aşa ceva altădată! ordonă generalul. 

La caldarină îi atrase atenţia manometru! 

— Ce presiune aveţi? 

— O sută douăzeci de funţi pe ţolul pătrat. 

— De ce aşa puţin? Măriţi-o până la o sută şaizeci de funţi! 

— S-ar putea să nu reziste cazanul. 

— Trebuie să reziste, dacă ordon eu! ripostă generalul şi 
părăsi uzina. 

— Cine-o fi şi caraghiosul ăsta? îl întrebă pe Zvonariov 
Lebiodkin, ştergându-şi mâinile cu câlţi. 

— E noul comandant! A absolvit două academii. 

— A, chiar se cunoaşte că s-a întrecut cu măsura la 
învăţătură! 


Când generalii plecară în sfârşit, iar Jukovski îşi redobândi 
darul vorbirii, se repezi la Boreiko, copleşindu-l de 
reproşuri: 

— Boris Dmitrievici! De ce întăriţi un om mărginit? Acum 
Smirnov n-are să-mi ierte inspecția de azi, cât om trăi. 
Trebuie să cărâăm imediat cărbunii, să demontăm scuturile 
tunurilor, să încetăm pescuitul şi să desfiinţăm grădinile de 
zarzavat! 

— Şi totodată, să vă internăm la spitalul de boli nervoase! 
întregi Boreiko. Lăsaţi-l pe Smirnov să facă pe caraghiosul 
cât o vrea, iar noi să ne vedem de treabă. 

— Boris Dmitrievici, mă omori! se văită căpitanul. Să ştii c- 
o să-mi ia comanda companiei! 

Cu toate acestea, după vizita generalului, viaţa îşi urmă 
cursul din totdeauna la Utios. Doar Jukovski se uita 
câteodată, cercetător, cu teamă, la drumul pe care se 
aştepta să-şi vadă cruntul „duşman intern, cu revere roşii la 
manta”. 


Pescuitul aducea companiei o hrană bună, proaspătă şi 
făcea posibilă strângerea de rezerve pentru iarnă. 
Grădinile înverzeau, spre bucuria tuturor. Boreiko îşi 
inspecta zilnic gospodăria şi striga vesel la soldaţi. 

Într-una din acele zile, Blohin, fiind învoit, se întoarse din 
oraş beat turtă şi începu să facă scandal. Sări la feldwebel, 
înjurându-l, şi în cele din urmă, dădu peste Boreiko. 

— Unde te-ai îmbătat în aşa hal? La dormitor, marş! îi 
ordonă ofiţerul. 

— Ce spui mă! Stai că-ţi arăt eu...! Soldatul se repezi la 
porucik, dar fu doborât pe loc cu un pumn straşnic. 

Ostaşii aflaţi prin apropiere alergară grăbiţi, îl legară 
burduf cu frânghii şi-l închiseră în magazia de pulbere, 
atunci goală, până avea să se trezească. 

— Să nu vorbiţi nimănui despre întâmplarea asta, ordonă 
porucikul. 

Dându-şi seama că voia să treacă cu vederea cele 
petrecute, artileriştii îl asigurară că nu vor sufla o vorbă. 

A doua zi dimineaţa, Boreiko îl chemă pe Blohin. 

— Noroc, Bloha! îl întâmpină el pe soldat. 

— Să trăiţi! hârâi ostaşul, pământiu după beţie. 

— Îţi vâjâie tare căpăţâna? 

— Vâjâie de plesneşte, înălţimea voastră. 

— Ei, du-te de te trezeşte şi apoi o să văd eu ce pedeapsă 
îţi dau, neam de nătâng! rosti Boreiko, fără mânie. 

Cu aceasta se încheie totul. Soldaţii se mirau de un 
asemenea deznodământ şi-şi dădeau cu presupusul în fel şi 
chip. 

— Ursul are un simţ foarte ascuţit: ghiceşte care-i prieten 
şi care-i duşman. Acum, Bloha, trebuie să-i mulţumească 
porucikului, câte zile o avea pentru că l-a scăpat de temniţă, 
dacă nu chiar de împuşcare. 

Escadra japoneză îşi făcea apariţia aproape în fiecare zi în 
faţa Arthurului. Defila paralel cu coasta, în afara razei de 
acţiune a bateriilor, zvârlea mai multe obuze spre 
fortăreață şi pierea în zare. De fiecare dată, Boreiko calcula 


după telemetru traseul manevrei navelor inamice şi-l 
înscria pe hartă. Zvonariov privea intrigat curbele, trase cu 
îngrijire, ce şerpuiau în fiece zi pe harta mare din odaia 
porucikului. 

— Ce farmece faci, aici, Borea? îl întrebă el odată. 

— Stabilesc gradul de prostie al amiralului Togo, răspunse 
porucikul, făcând ca Zvonariov să fie şi mai intrigat. 

În cele din urmă, într-o seară, îl chemă pe Zvonariov în 
cameră, împunse cu degetul harta pe care figurau liniile 
aproape convergente ale mişcărilor escadrei duşmane şi 
mormâi: 

— Află că Togo e prost ca noaptea, şi c-o să-l plesnim 
zdravăn peste bot pentru prostia lui. 

— Ei, dac-am putea să ajungem la el, observă cu regret 
Zvonariov. 

— O să ajungem! Dacă nu pe sus, pe jos. O să aşezăm în 
calea japonezilor nişte buchete de mine: poate că vreun 
cuirasat de-al lor o să sară pe ele, ca şi Petropavlovsk al 
nostru. 

— Planul tău, Borea, e destul de ingenios; în privinţa 
minelor, trebuie să ne înţelegem cu marinarii. După 
moartea lui Makarov, nu ştiu, zău, cu ce amiral ai putea sta 
de vorbă! 

— Ne lipsim de amirali; vorbim cu comandanții 
torpiloarelor, ori ai puitoarelor de mine, şi punem la cale o 
poznă de toată frumuseţea. Las' c-au să-l ţină ei minte pe 
porucikul Boreiko. 

Peste o jumătate de ceas, cei doi prieteni, învoiţi de 
Jukovski, se aflau în oraş. Mai întâi, se duseră pe Baian care 
era legat de cheu şi vorbiră cu Pavlik Soimanov despre 
planul lor. 

— Borenka, ai fi bun de comandant al escadrei în locul lui 
Willy72 rosti Soimanov, entuziasmat, şi-l îmbrăţişă. Numai 
că nu vă adresaţi celor de pe torpiloare, ci puitorilor de 
mine. Cu torpilorul nu poţi să cari prea multe mine, pe când 
un puitor ia câteva sute la un drum, îi sfătui locotenentul. 


— Comandanții puitoarelor de mine sunt ofiţeri superiori, 
şi eu nu cunosc pe nimeni din această înaltă societate, 
spuse Boreiko cu îndoială. Şi apoi, pentru aceasta e nevoie 
de o minte mai proaspătă, fără rugină. 

Soimanov se oferi să meargă îndată cu el la căpitanul de 
rangul II Ivanov de pe puitorul de mine Amur. 

Acolo îi recomandă lui Ivanov pe prietenii săi şi-i arătă 
scopul vizitei lor. Căpitanul, înalt, uscăţiv, cu părul castaniu, 
pe jumătate argintat de ani, cu chipul fin, inteligent, îl 
ascultă în tăcere: apoi, schiţă un zâmbet şiret şi scoase din 
dulap o hartă făcută sul. Când o întinse, tustrei prietenii o 
priviră cu uimire nespusă: de-a lungul coastei erau trasate 
exact aceleaşi linii ca cele de pe harta lui Boreiko. 

— Asta-i o copie după harta mea! De unde-o aveţi? întrebă 
porucikul. 

— De nicăieri; am făcut-o eu însumi, observând de pe 
colina Zolotaia mişcările escadrei japoneze, răspunse 
Ivanov. 

— Se pare că am avut amândoi aceeaşi idee, se dumiri 
Boreiko. 

— Întocmai, confirmă Ivanov dând din cap. 

Pe urmă confruntară cele două hărţi, determinând 
anumite precizări şi rectificări. 

— Ei, şi ce aveţi de gând să faceţi? îl întrebă Boreiko. 

— Exact ceea ce aţi avut de gând şi dumneavoastră: fără 
să afle japonezii, să aşezăm mine pe traseul obişnuit al 
escadrei lor. Lucrul acesta nu-i greu de făcut. Dificultatea 
principală constă în faptul că minele ar trebui aşezate mai 
departe de 3 mile de coastă, adică în afara apelor teritoriale 
ruseşti, în zona internaţională, neutră, explică Ivanov. 

— Dar japonezii bombardează din această zonă Arthurul, 
fără să le pese de nici un fel de legi internaţionale. De ce nu 
ne-am aşeza şi noi minele în aceeaşi zonă? întrebă 
Zvonariov nedumerit. 

— Bombardarea Arthurului nu pune în primejdie nici un 
vas neutru, pe când minele pot arunca în aer foarte uşor 


orice navă de comerţ engleză sau americană. Aceasta poate 
servi drept pretext pentru o intervenţie militară a Angliei 
sau a Americii, urmă Ivanov. 

— Dar ele şi aşa îi ajută în totul pe japonezi, aşa că noi, de 
fapt, ne aflăm în război cu un triumvirat compus din Anglia, 
America şi Japonia. Ce să mai umblăm atâta cu mânuşi? 
obiectă Boreiko. 

— Amiralul Vitgheft care a preluat comanda escadrei după 
plecarea guvernatorului general, se teme mai rău ca de 
orice, de complicaţii internaţionale. În privinţa aceasta nu e 
uşor să-l faci să-şi schimbe atitudinea, spuse sceptic Ivanov. 

— Poate că ar trebui să ne adresăm lui Belii, să-l rugăm să 
vorbească cu Vitgheft, propuse Zvonariov. 

— Nu prea cred că ar folosi la ceva. S-ar putea ca acest 
amestec în treburile lui marinăreşti să-l indispună pe 
Vitgheft, îşi dădu cu părerea Ivanov. 

— Ei, încercarea moarte n-are! O să-l rugăm pe Vasili 
Feodorovici să vorbească cu Willi al dumneavoastră. Poate 
că astfel o să mai capete curaj în privinţa problemelor 
internaţionale. Dacă stăruim, sunt sigur că planul nostru va 
fi încununat de succes! spuse Boreiko şi, luându-şi rămas 
bun, scutură cu hotărâre mâna lui Ivanov. 

La început, Belii nu voi să intervină în această chestiune: 

— E treaba marinarilor. N-are rost să ne amestecăm noi, 
artileriştii, se împotrivi el. 

Pe neaşteptate însă, Boreiko şi Zvonariov dobândiră un 
sprijin călduros din partea lui Tahatelov: 

— Straşnică idee! Voi depune toate stăruinţele ca să-l 
înduplec pe general să vorbească cu Vitgheft. Mă duc eu 
însumi cu el, făgădui colonelul. 

A doua zi, el şi Belii şedeau în careul spaţios al amiralului. 
Nimeriseră la Vitgheft tocmai spre prânz, şi gazda nu voi să 
audă de nici un fel de chestiuni de serviciu, până ce dragii 
lui oaspeţi nu aveau să ia masa cu el. Fură nevoiţi să-i facă 
pe plac. 


Ca un adevărat gurmand, Vitgheft mânca şi bea tacticos, 
savurând cu poftă bucățele şi udându-le cu vinuri selecte, 
din care avea anume o întreagă colecţie. 

Conversaţia lunecă asupra a tot felul de subiecte, cu 
excepţia chestiunii pentru care veniseră la amiral cei doi 
artilerişti. 

Când ceremoniosul ospăț se încheie în sfârşit, iar Vitgheft 
şi musafirii lui trecură în cabina alăturată, unde îi aşteptau 
cafeaua şi lichiorurile, Belii începu să expună scopul vizitei 
sale. 

— Nu pot tăgădui că ideea aşezării unui baraj de mine în 
drumul escadrei japoneze este extrem de ispititoare, dar şi 
destul de riscantă, sub multe raporturi. Închipuiţi-vă că nu 
sare în aer o navă de război japoneză, ci vreun prăpădit de 
negustoraş american, ori englez. Conflict pe plan 
internaţional, care ar putea duce la o declaraţie de război 
împotriva noastră! argumentă amiralul cu aprindere. 

— Japonezii ne împânzesc în fiece noapte rada exterioară 
cu zeci de mine. Curentul marin le poate împinge oricând 
spre larg, în afara zonei de 3 mile. Ar fi pur şi simplu cu 
neputinţă să se facă dovada că a fost o mină de tipul nostru. 
Prin urmare, nu e cazul să ne temem de nici un fel de 
complicaţii internaţionale, contraargumentă Belii. 

— De regulă, japonezii încrucişează la 11-12 mile de 
coastă. E greu de admis că o mină aşezată aproape de țărm 
să poată ajunge până acolo. Şi nici să semeni minele fără să 
afle japonezii nu-i uşor, şi nu vor întârzia, bineînţeles, să 
trâmbiţeze în toată lumea că ruşii minează ape neutre, 
punând prin aceasta în primejdie comerţul şi navigația 
internaţională, stăruia amiralul. 

— Desigur, totul trebuie chibzuit cât se poate de bine. Dar 
riscul nu-i chiar atât de mare, dacă vom reuşi să ascundem 
operaţia de ochii japonezilor; în schimb, putem obţine 
rezultate apreciabile şi, ceea ce-i mai important, fără 
pierderi pentru flota noastră, insistă Belii. 


— De ce să ne gândim la englezi şi americani? Măcar de ar 
fi zvărliţi în aer de vreo mină! Pasărea pe limba ei piere! Şi 
aşa se războiesc în prezent împotriva noastră cu braţele 
japonezilor, aprovizionând Japonia cu arme, muniții, 
alimente, cu tot ce sunt în stare să-i procure! În armată şi 
marina japoneză sunt instructori englezi şi americani. De ce 
să nu le scufundăm vapoarele, din moment ce acestea 
transportă contrabandă de război? Excelenţă, scufundaţi 
fără frică toate vasele engleze şi americane. Poporul rus nu 
poate să vă fie decât recunoscător, pleda cu aprindere 
Tahatelov, căutând să-l convingă pe amiral. 

— Nu se poate să le scufundăm vasele, aşa fără nici un 
discernământ! Trebuie, mai întâi, să fie cercetate, să se 
constate existenţa contrabandei de război; numai după 
aceea pot fi scufundate. Echipajele, suntem întotdeauna 
datori să le salvăm. Asemenea chestiuni complicate nu pot fi 
rezolvate atât de simplist obiectă Vitgheft. 

— Bine, dar se pot pune mine la limita apelor teritoriale, la 
3 mile de coastă, şi curentul poate să le ia şi să le ducă şi 
mai de parte, în larg. Nu-i aşa, excelenţă? stăruia Tahatelov. 

— Pot fi făcute multe, dar nu va fi corect din partea 
noastră! 

— Adică, noi să vorbim de corectitudine faţă de japonezi, 
după ce ei ne-au atacat fără declaraţie de război? Englezii 
şi americanii sunt tot atât de potlogari şi de ticăloşi ca şi 
stârpiturile de japonezi! replică colonelul, clocotind de 
indignare. 

— Să ne gândim mult şi bine înainte de a lua o asemenea 
hotărâre, răspunse Vitgheft, şovăind. 

— Trebuie neapărat să vă gândiţi, excelenţă. Şi sunt sigur 
că, până la urmă, veţi fi de acord cu noi, spuse Belii, luându- 
şi rămas bun. 

De îndată ce musafirii plecară, amiralul ordonă să fie 
chemat la el Ivanov şi-i ascultă din nou toate argumentele în 
problema punerii minelor. 


— Cred că trebuie să convocăm amiralii şi căpitanii de 
rangul Î, pentru discutarea operaţiunii în ansamblu, hotărî 
Vitghetft. 

Văzând că soluţia se amână iar la sfântu-aşteaptă, Ivanov 
se decise să ia taurul de coarne. 

— Excelenţă, am să pun barajul în limitele apelor 
teritoriale şi exact la limită. Daţi-mi numai trei-patru 
torpiloare, pentru protecţie. Pe ceaţă nu vor fi observate cu 
uşurinţă. 

Vitgheft ezita mereu. Văzând acest lucru, Ivanov făgădui, 
pe cuvântul său de onoare, că nu va ieşi din limitele apelor 
teritoriale, hotărând totodată în sine, să acţioneze pe riscul 
lui, fără să mai ceară dezlegarea lui Vitghefit. 

„Pun eu minele acolo unde trebuie, şi pe urmă n-are decât 
să mă degradeze, să mă fac matroz de rând!” se gândea 
Ivanov întorcându-se spre nava lui. 

Căzu de acord cu comandanții torpiloarelor, urmând ca 
acestea să fie gata de plecare îndată ce se va lăsa ceața; luă 
la bord un lot normal de mine de baraj şi-şi pregăti nava 
pentru misiune. 

Boreiko şi Zvonariov coborau în fiecare zi la marinari şi-i 
raportau lui Belii care era situaţia. Generalul, la rândul lui, 
întreba prin telefon de „preţioasa sănătate” a lui Vitgheft. 
Amiralul pricepea foarte bine ce anume îl interesa pe Belii, 
dar răspundea mereu că toate sunt „în puterea domnului”, 
că „dacă o să ne ajute sfântul Nicolae” minele vor fi aşezate, 
dar neapărat în limitele zonei teritoriale a fortăreței. 

Trecură mai multe zile. Nerăbdarea marinarilor, ca şi a 
celor din trupele terestre, creştea cu fiece clipă. Tinerii 
clocoteau de indignare, fiind porniţi să-i facă lui Vitgheft un 
tărăboi formidabil. Ivanov se stăpânea din răsputeri şi-i 
potolea pe toţi, deşi era şi el agitat, poate chiar mai mult 
decât alţii. 

În sfârşit sosi dimineaţa zilei de 2 mai. Vremea era 
liniştită, fără vânt; încă din timpul nopţii, pe mare se 
aşternuse ceața. Spre zori, ea se subţie, rămânând totuşi 


destul de deasă ca să camufleze ieşirea în larg a navei 
puitoare de mine Amur şi a torpiloarelor. Înainte de 
pornire, Vitgheft îi reaminti încă odată lui Ivanov că trebuie 
să pună neapărat minele în zona apelor teritoriale. 
Comandantul îşi afirmă încă o dată neclintita hotărâre de a 
executa întocmai înţeleptele directive ale superiorului său. 
Totuşi, Vitgheft nu era liniştit. De îndată ce Amur şi 
torpiloarele ieşiră în larg, amiralul îşi dădu seama că pe o 
asemenea ceaţă, fără să vezi coasta, era greu să te 
orientezi cu precizie pe mare. 

„Au să pună minele unde nu trebuie, şi n-ai pe cine să 
tragi la răspundere; că, de, n-au cum să se orienteze!” îşi 
spuse îngrijorat amiralul şi ordonă unui torpilor să 
pornească după navele plecate şi să le întoarcă în port. Cu 
greu izbutiră cei din jurul lui să-l înduplece să 
contramandeze ordinul. 

Între timp, puitorul de mine Amur şi torpiloarele care îl 
escortau ajunseră cu bine în zona care urma să fie minată. 
Ivanov nu avu nici o urmă de şovăială: depăşi limitele apelor 
teritoriale şi intră în zona neutră. Slaba vizibilitate datorită 
ceţii, ca şi neputinţa de a-şi determina cu exactitate punctul 
pe mare, erau o excelentă justificare pentru o asemenea 
acţiune. Ceaţa, care se ridicase puţin deasupra mării, făcu 
posibilă aşezarea minelor, exact în limita drumului obişnuit 
al escadrei japoneze. Minele erau puse în linie, pe un rând, 
una după alta. În total, fură aşezate cincizeci de bucăţi, 
dispuse pe o întindere de un kilometru, perpendicular pe 
direcţia navelor japoneze. 

În timp ce nava puitoare de mine le aşeza, torpiloarele de 
siguranţă supravegheau marea. Japonezii nu se iveau; 
orizontul era pustiu, fără nici un fum în depărtare. După ce 
fu instalat barajul de mine, Ivanov porni cu toată viteza 
înapoi spre Arthur, urmat de torpiloare. 

Vitgheft nu mai putu de bucurie când zări navele 
întorcându-se. El le exprimă mulţumirile sale şi aprobă 
învoirea echipaje lor pe uscat. 


Şeful de stat-major al lui Vitgheft, contra-amiralul 
Matusevici, obiectă împotriva acestor învoiri, amintindu-i 
că, în caz de succes al operaţiunii, trebuia să se gândească 
la organizarea urmăririi navelor inamice avariate de mine. 

— Eu socotesc un succes chiar faptul că navele noastre s- 
au întors cu bine. Cât despre urmărirea inamicului, nici 
gând de aşa ceva, din moment ce suntem atât de slabi, îi 
răspunse Vitgheft, dând speriat din mâini. 

Ziua de 2 mai era o duminică şi, cu toată starea de război, 
nu se lucra. Multă lume aflase că nava Amur pusese mine în 
larg, şi acum, mii de oameni aşteptau cu nerăbdare apariţia 
escadrei japoneze. Povârnişurile dinspre mare ale colinelor 
Zolotaia, Tigrovâi Hvost şi Perepelinaia, erau pline de 
oameni, care urmăreau tot ce se petrecea pe mare, cu 
binocluri, cu ocheane, sau chiar cu ochiul liber. 

Trecu de amiază. Ceaţa se destrămase de tot, iar 
vizibilitatea deveni excelentă. La orizont se ivi escadra 
amiralului Togo, înaintând în linie de şir. 

Şase cuirasate japoneze, în frunte cu nava-amiral Mikassa 
mergeau unul după altul. Nava Mikassa era urmată de trei 
crucişătoare blindate. 

Jukovski, Boreiko şi Zvonariov, urmăreau de pe parapetul 
bateriei înaintarea escadrei japoneze. Deodată, o explozie 
detună sub unul dintre cuirasate, care se aplecă mult într- 
un bord. 

— Ura! Ura! A dat peste o mină pusă de ai noştri! se 
bucură Boreiko. 

Navele japoneze se repeziră în ajutorul cuirasatului 
avariat, dar atunci explodă încă un cuirasat, învăluindu-se 
în abur şi dispărând sub apă. 

— Întocmai ca Petropavlovsk! observă Zvonariov. 

Navele japoneze se înghesuiră la locul catastrofei. 

— La piese! comandă Boreiko. Deschidem focul asupra lor, 
acum cât sunt îngrămădite! 

Se constată, însă, că distanţa până la japonezi era de 
aproximativ 15 verste, aşa că ei nu puteau fi loviți de pe 


Utios. Boreiko dădu fuga la telefon şi ceru postul de 
semnalizare. Îl chemă pe ofiţerul de serviciu şi-i comunică 
situaţia de pe mare. 

— O vedem cum nu se poate mai bine şi noi! 

— Atunci de ce nu deschideţi focul de pe cuirasate? 

— Amiralul crede că nu e bine: japonezii pot reacţiona la 
tirul nostru, bombardând Arthurul! 

— Amiralul vostru e un laş şi un trădător! răcni în receptor 
porucikul. 

Ofiţerul de serviciu de la postul de semnalizare se grăbi să 
întrerupă legătura. 

Boreiko îi telefonă lui Belii şi-l rugă să vorbească cu 
Vitgheft. 

— Nu e Makarov, nu poţi să te înţelegi cu el! Am să încerc 
îndată să-i telefonez lui Stessel; poate că izbuteşte el să-i 
convingă pe marinari, răspunse Belii. 

Dar comandantul escadrei, amiralul Vitgheft, se 
încăpăţână şi nici nu voi să audă de aşa ceva. 

Turbând de furie, Stessel, însoţit de Nikitin, sosi în goană 
pe Zolotaia şi-l luă cu asalt pe Vitgheft, care venise şi el 
acolo: 

— Dacă dumneavoastră, excelenţă, nu deschideţi imediat 
focul asupra japonezilor, voi ordona bateriilor de coastă să 
deschidă ele focul asupra escadrei dumneavoastră! îi strigă 
Stessel. 

— Avem şi noi tunuri! se oţări Vitgheft. 

— Cu care vă temeţi să trageţi asupra japonezilor! 

— Pur şi simplu nu socot necesar s-o fac! 

Nikitin şi Belii se grăbiră să-l liniştească pe Stessel iar 
Grigorovici îi demonstră lui Vitgheft necesitatea unei ieşiri 
împotriva japonezilor. 

— Generalul Stessel cere excelenţei voastre un răspuns 
concret: ce intenţionaţi să întreprindeţi acum împotriva 
japonezilor? îl întrebă pe amiral Nikitin, apropiindu-se de 
el. 


— Să se trimită crucişătorul Novik şi torpiloarele, pentru 
a-i ataca pe japonezi! răspunse Grigorovici, în locul lui 
Vitgheft. Semnalizator! Ridică semnalul: Crucişătorul Novik 
şi torpiloarele să iasă imediat în larg şi să-i atace pe 
japonezi! ordonă el. 

Dar torpiloarele şi crucişătorul Novik care aveau jumătate 
din efectiv învoit, nu fură în stare să ridice presiunea decât 
după două ore; şi când, în sfârşit, ieşiră în larg, japonezii 
dispăruseră de mult în zare. 

În seara aceleiaşi zile, Boreiko şi Zvonariov se duseră în 
oraş. Străzile erau pavoazate în cinstea neaşteptatului 
succes naval. Pe Etajeră şi pe străzi forfotea o mulţime de 
lume: marinarii erau prezenţi într-un număr deosebit de 
mare. Se simțeau eroii zilei: pentru întâia oară izbutiseră să 
provoace japonezilor pierderi grave în nave mari de linie. 
Prestigiul marinarilor crescuse subit: toată lumea îi felicita. 

— Acum, când flota japoneză a fost atât de slăbită, sperăm 
că şi escadra noastră, în sfârşit, va ieşi în larg şi va da 
stârpiturilor de japonezi o lovitură decisivă, îşi exprimau 
nădejdile cei din forţele terestre. 

— Dacă ar trăi Makarov, escadra ar ieşi în larg la cea 
dintâi maree înaltă pentru a-l urmări pe Togo, chiar până în 
Japonia. Dar nimeni nu ştie ce are de gând să facă Vitgheft. 
Mai probabil ca orice e că vom lâncezi ca şi până acum în 
port, răspundeau ofiţerii de marină. 

— În cazul acesta, ar trebui ca Vitgheft al vostru să fie 
spânzurat cât mai repede de catargul navei amiral! îşi 
exprimă părerea Boreiko. 

— Şi tu să fii numit comandant al escadrei! spuse cu un 
zâmbet Soimanov, apropiindu-se. 

— Nu pe mine, ci pe Essen; el n-o să lase escadra să se 
culce pe o ureche. E un vrednic cirac al lui Makarov! 

— Nu numai de Vitgheft e vorba. În afară de el, şi alţi 
amirali şi comandanţi de nave de rangul 1 se declară 
împotriva ieşirii în larg. Tocmai aceştia întreţin în Vitgheft 
înclinarea lui înnăscută spre pasivitate, se necăji Soimanov. 


— Stăm prost de tot dacă n-aveţi în flotă nici un adevărat 
comandant, oftă Boreiko. 

— Dar şi Stessel al vostru e frate bun cu Willi al nostru, i-o 
întoarseră marinarii. 

— În schimb, noi avem pe Kondratenko şi pe Belti. 
Amândoi respectă cu sfinţenie perceptele lui Makarov, pe 
uscat, obiectă hotărât Zvonariov. 

Cei doi prieteni porniră înapoi spre Utios. 

Cij, restabilit, se întorsese la baterie. Făcu o mişcare spre 
a schimba un salut prietenos cu Zvonariov, dar praporşcikul 
se mărgini să-l salute reglementar. Cât despre Boreiko, 
acesta nici nu se uită la ştabs-căpitan; doar mormăi pentru 
sine: „Ni s-a întors comoara!” 

Soldaţii îl întâmpinară pe ştabs-căpitan, încruntaţi, tăcuţi. 
Cij nu întârzie să-şi verse pe ei ciuda care-l rodea: îl bătu 
crunt pe Belonogov care nu-l salutase aşa cum trebuia; îi 
trânti un pumn în obraz lui Zaiaţ care îi nimeri întâmplător 
în cale, şi-l puse pe Blohin să stea cu arma pe umăr, pentru 
că avea ţinuta neîngrijită. 

Numai Nazarenko şi Pahomov îl salutară bucuroşi pe Cij. 
Feldwebelul se plânse îndelung stabs-căpitanului de 
purtarea lui Boreiko, prea îngăduitor cu soldaţii, şi a lui 
Jukovski prea moale. 

— Numai în înălţimea voastră ne punem nădejdea! încheie 
Nazarenko, linguşitor. 

— Lasă că-i strâng eu în chingi şi pe soldaţi şi pe ofiţeri! se 
fudulea Cij. Destule măgării a făcut aici Boreiko, sub aripa 
ocrotitoare a lui Jukovski! 

Seara, îl vizită pe Jukovski şi începu să ofteze şi să-l 
căineze: 

— Eşti de nerecunoscut, Nikolai Vasilievici. În timpul lipsei 
mele, te-ai istovit de tot! Nu e bine; trebuie să te mai 
odihneşti, altfel n-ai să poţi suporta greutăţile războiului. Ai 
doar familie, copii. La ei trebuie să te gândeşti! perora 
ştabs-căpitanul. 


Jukovski, resimţind deosebit de dureros întreruperea 
legăturilor cu Rusia care îi răpise orice posibilitate de a 
comunica cu familia lui, se plânse: 

— Mi s-au tocit nervii cu desăvârşire; m-au distrus 
japonezii, iar şefii noştri şi mai mult! Aştept veşnic să mă 
săpunească, ba pentru una ba pentru alta, se plânse el. 

— Da, cu nişte ofiţeri ca ai noştri nu ajungi departe! Şi nu 
e de mirare că te alegi cu admonestări din partea şefilor. 
Boreiko se poartă în aşa fel, de parcă el ar fi comandantul 
companiei şi nu dumneata. Praporul face curte fetei 
generalului, şi de aceea ia peste picior pe toţi. Soldaţii s-au 
sălbăticit de tot - parcă-s nişte fiare din pădure şi nu ostaşi. 
În companie e o debandadă totală! Ai face mai bine să te 
internezi pentru o lună în spital, să te odihneşti. O să am eu 
grijă de companie! îl îndemnă Cij. 

— Ai dreptate, Alexandr Alexandrovici, într-adevăr, trebuie 
să mă îngrijesc temeinic, încuviinţă Jukovski. 

Aflând despre dorinţa comandantului de a se interna în 
spital Boreiko nu încercă să-l facă să se răzgândească. 

— Bine, duceţi-vă! Odihniţi-vă, iar noi o să ne batem şi 
pentru dumneavoastră! spuse el înţelegător. 

A doua zi, Jukovski trecu pe la Comandamentul Artileriei şi 
obţinu aprobarea de a se interna în spital. Totuşi, contrar 
aşteptărilor lui Cij, nu el fu numit la comanda provizorie a 
bateriei, ci ştabs-căpitanul Gudima care se afla la dispoziţia 
lui Belii. Alexei Andreevici Gudima, un bărbat sănătos, calm 
şi echilibrat, veni împreună cu Jukovski la Utios, inspectă 
bateria, luând cunoştinţă de complicata ei gospodărie, 
răspunse prietenos la salutul lui Boreiko, vorbi amical cu 
Zvonariov şi, pe un ton politicos, dar oficial, cu Cij. Schimbă 
şi câteva glume cu soldaţii, dar pe Zaiaţ îl pedepsi să stea 
patru ore cu arma pe umăr pentru că-i găsi bucătăria 
murdară. 

Potrivit obiceiului său din totdeauna, Boreiko încercă să 
protesteze, dar Gudima îl bătu prietenos pe spate şi nici nu 
voi să-l asculte. 


— Dumneata Boris Dmitrievici, ia comanda operativă a 
bateriei, îi propuse el lui Boreiko, şi eu voi supraveghea 
doar ordinea! 

Astfel, aproape totul îşi reluă cursul de mai înainte; şi 
soldaţi şi ofiţeri simţiră dintr-o dată că au un comandant, 
căruia trebuiau să i se supună. Până şi Boreiko, cu toată 
divizarea atribuţiunilor, începu să-l roage tot mai des să 
decidă într-o chestiune sau alta, sau să-şi spună părerea. 

Însărcinat cu inventarierea materialelor de captură, 
pomenind de toţi dracii, blestemându-l pe Gudima, Cij 
cântarea toată ziua cărbunii, măsura parâmele, ferţele de 
tendă, număra plăcile de tablă, întocmea zilnic rapoarte 
pentru comandant. 

Când plecă într-o noapte, fără învoire, la Arthur, se alese 
cu trei zile de arest la domiciliu. 

Gudima inspecta bateria dis-de-dimineaţă, rămânea câtva 
timp în cancelarie apoi se întorcea acasă. Acolo, deschidea 
un caiet gros, cu încuietoare, şi-şi aşternea amintirile cu un 
scris mărunt. Pe lângă acestea, Gudima se ocupa şi de 
Şurka Nazarenko. Îşi răsucea voiniceşte mustăţile, făcându- 
le ineluşe şi o examina cu atenţie. Curând găsi prilejul să-i 
împrumute cărţi de citit, şi prin simplitatea lui binevoitoare 
câştigă simpatia fetei, care nu prea se pricepea în ale vieţii. 

În ziua de 7 mai, Zvonariov fu chemat la Comandamentul 
Artileriei, unde i se făcu cunoscut că, împreună cu o secţie 
de pe Elektriceski Utios, fusese detaşat la compania 13-a de 
specialităţi, aflată în dispozitiv pe poziţiile defensive de la 
Kindjou. 

— 'Te trimit acolo, pe dumneata, Serghei Vladimirovici, îi 
spuse Belii, fiindcă compania are nevoie de un inginer, 
pentru a pune la punct proiectorul şi iluminatul electric. O 
să mai ai şi câteva instalaţii de făcut la baterii. Vei fi în 
subordinea comandantului companiei, ştabs-căpitanul 
Vâsokih. Înainte de a pleca, să treci pe la generalul 
Kondratenko; vrea să te vadă. Îţi urez succes! încheie 
generalul strângându-i mâna prietenos. 


Pe stradă, Zvonariov o întâlni pe Varia Belaia care 
pesemne îl aştepta. 

— Placi astăzi la Kindjou? îl întrebă ea. Acolo se va da o 
mare bătălie şi, îndeobşte, e foarte periculos. Să fii prudent, 
să nu te expui fără rost. 

— Doar ştii că sunt un fricos notoriu! răspunse cu un 
zâmbet Zvonariov. 

— Eşti fricos numai cu mine, deşi nu sunt deloc de temut, 
răspunse Varia cu mâhnire. De japonezi nu ţi-e deloc frică, o 
ştiu! 

— Sunt un păcătos, mă tem de amazoane mai rău că de 
orice pe lume! 

— Nu sunt de loc amazoană, dar nici domnişoară crescută 
în puf. Ia feşe, vată şi ce mai trebuie, să le ai la îndemâna la 
o nevoie. Principalul: păzeşte-te! 

— Nu am de gând nici să mor, nici să fiu rănit. 

— Asta nu depinde câtuşi de puţin de dumneata. 
Deocamdată, să ne vedem cu bine! 

— Unde? întrebă Zvonariov. 

— Poate că pe lumea cealaltă. 

— Aş prefera un loc ceva mai apropiat. 

— Voi căuta să-ţi îndeplinesc dorinţa, răspunse fata şi 
plecă în fugă, sprintenă. 

După ce se prezentă la Kondratenko şi primi de la el 
instrucţiuni amănunțite, în drum spre baterie Zvonariov 
trecu pe la Riva. Acolo îl găsi pe Andriuşa, care se tolănise 
ca la el acasă pe canapeaua din salon. Riva, grijulie, îi 
fierbea un leac întăritor. 

Aflând că praporşcikul pleacă la Kindjou, se neliniştiră 
amândoi. 

— Acolo, frate, te poţi curăța într-o clipită, îl sperie 
Andriuşa. Nu termini cu una cu două ca la escadră, care 
trage cât trage şi pleacă. Acolo, când se pornesc, trag o zi 
întreagă, pe nerăsuflate. 

— Acolo trebuie să se petreacă multe grozăvii. Eu şi 
Andriuşa vom fi foarte neliniştiţi pentru dumneata. Când te 


întorci, treci negreşit pe la noi, îl secundă Riva. 

— Mâine mă prezint pe Otvajnâi. Poate că vom fi trimişi şi 
noi să vă sprijinim de pe mare, adăugă Akinfiev. 

Praporşcikul îşi luă rămas bun de la prieteni şi se duse la 
baterie. A doua zi de dimineaţă plecă la Kindjou împreună 
cu secţia întâia din compania sa. 

PARTEAADOUA. 

Capitolul 1. 

Amiralul Makarov a pierit o dată cu cuirasatul 
Petropavlovsk în ziua de 31 martie 1904. Amiralul Togo a 
fost informat la Tokio, telegrafic, imediat, la 1 aprilie, şi 
chiar a doua zi, la 2 aprilie, Marele Cartier-General japonez 
a dat ordin ca forţele armatei a Il-a japoneze de sub 
comanda generalului Oku să înceapă operaţiuni pentru 
debarcarea trupelor în Liaodun. Aşa a fost apreciată la 
Tokio pieirea comandantului flotei ruseşti. Japonezii, şi 
englezii care stăteau în spatele lor, şi-au dat seama limpede 
că flota rusească, decapitată prin pierderea comandantului 
său, nu va fi în stare să împiedice operaţiunea plănuită. 
Spiritul combativ, pe care răposatul amiral îl întreținea cu 
atâta stăruinţă în flotă, cedă locul unei complete decăderi. 
În loc să angajeze operaţii ofensive, escadra, pe deplin aptă 
de luptă, se ascunsese într-un port închis, pe care nu 
îndrăznea să-l părăsească. Demoralizată, ea s-a arătat 
neputincioasă să împiedice deplasarea din Coreea în 
Kvantung a unei întregi armate inamice, cu un efectiv de 36 
batalioane de infanterie, 17 escadroane de cavalerie şi 216 
guri de foc, în total, peste 50.000 oameni, adusă cu 83 vase 
de transport. 

La Port-Arthur, în cursul zilei de 21 aprilie s-a aflat despre 
apariţia flotei japoneze care proteja debarcarea primelor 
elemente ale capului de pod, în baia Entoa, lângă Bidzivo. 
Speriat de moarte, guvernatorul Alexeev, fără să-şi fi luat 
rămas bun de la cineva, a părăsit în grabă Arthurul, numind 
în postul de comandant al escadrei pe şeful statului său 
major naval, amiralul Vitghefit. 


În zona în care începuseră operaţiile de debarcare se afla 
întreaga divizie a IV-a a generalului Fok, dar acesta s-a 
mărginit doar la rolul de observator şi n-a întreprins nimic 
pentru a opune rezistenţă. În Arthur, la amiralul Vitgheft se 
ţineau conferinţe după conferinţe, având ca obiect 
elaborarea unui plan de contra-acţiuni navale împotriva 
japonezilor. Contaminaţi de tendinţele defetiste ale lui 
Vitgheft, comandanții de nave şi amiralii subalterni se 
pronunţau într-un glas contra operaţiunilor active de orice 
fel. După opinia marinarilor, numai forţele terestre puteau 
stăvili debarcarea, pe când cei din statul-major al lui Stessel 
erau de părere, că rolul principal în combaterea forţelor de 
debarcare inamice îi revenea flotei, unităţile terestre având 
doar menirea de a lichida elementele capului de pod 
inamic. 

Nici ordinul categoric al lui Alexeev, de a se trimite 
cuirasatul Peresvet cu cinci crucişătoare şi zece torpiloare 
pentru a zădărnici operaţiile de debarcare n-a fost executat 
de Vitgheft, acesta invocând diferite pretexte cu totul 
nefondate. Ca urmare, în ziua de 21 aprilie, japonezii au 
început să debarce. 

Vremea nu-i favoriza. O furtună violentă care a izbucnit a 
doua zi, însoţită de ploaie şi vijelie, a stânjenit timp de 
aproape o săptămână debarcarea trupelor. În schimb, 
aceeaşi situaţie hidro-meteorologică ar fi uşurat mult 
activitatea torpiloarelor ruseşti: profitând de timpul ploios, 
ele s-ar fi putut apropia cu uşurinţă, fără a fi văzute, de 
navele inamice, la distanţă eficace pentru atacuri cu 
torpilele. 

Această întârziere în debarcarea trupelor mai făcea cu 
putinţă concentrarea în zona capului de pod japonez nu 
numai a întregii divizii a lui Fok, ci şi a forţelor din Arthur şi 
chiar din Manciuria. Dar nici marinarii, nici cei din 
comandamentele de la uscat n-au făcut nimic pentru a 
împiedica operaţiunile japonezilor. Stessel i-a îngăduit lui 
Fok să procedeze „după cum va socoti de cuviinţă, fără să 


se angajeze, însă, într-o bătălie de proporţii mai mari”, iar 
Vitgheft, pur şi simplu, n-a trimis în larg nici o navă. Timp 
de patru zile, eşalonul japonez debarcat, de tăria unui 
batalion cu patru tunuri de câmp, a fost complet izolat de 
escadră şi lipsit de orice sprijin din partea ei. Divizia lui Fok 
ar fi putut să-l nimicească cu uşurinţă, dar generalul n-a 
întreprins nimic în vederea acestui scop. 

Întreaga comportare a lui Vitgheft, ca şi a lui Fok şi a lui 
Stessel, reprezentau o vădită trădare. 

Abia după 7 zile, când grosul trupelor japoneze se şi afla 
pe uscat, Fok a împins spre capul de pod astfel mult lărgit 
două companii şi două secţii dintr-o baterie. Acest mic 
detaşament, atacat de forţele mult superioare ale 
inamicului, a fost dat peste cap şi s-a retras spre Kindjou. 

După ce a întrerupt la 29 aprilie legătura de cale ferată 
dintre Port-Arthur şi Manciuria, generalul Oku a înaintat în 
direcţia sud, spre Kindjou, unde exista un sistem de 
fortificaţii ruseşti care acopereau dinspre nord peninsula 
Liaotung; în jurul datei de 10 mai, unităţile înaintate ale 
japonezilor şi-au făcut apariţia în această regiune. 

De la Port-Arthur până la Kindjou, cu trenul, erau numai 
vreo 70 verste; totuşi această distanţă necesita o zi întreagă 
de drum. Locomotivele, neputincioase, învechite, târau 
anevoie garnituri de câte douăzeci de vagoane. 

Zvonariov plecă cu trupa lui din Arthur în dimineaţa zilei 
de 7 mai şi ajunse abia seara la destinaţie. 

În gară se îmbulzeau o mulţime de soldaţi. 

Lângă o clădire scundă de cărămidă se întindeau magazii 
lungi de lemn, cu materiale de aprovizionare ale 
intendenţei şi cu muniții. 

La o verstă şi jumătate de gară, se înălța un şir de sopci 
întretăiate de tranşee şi de obstacole de sârmă ghimpată. 
La dreapta, ocolind liniile, trecea un drum larg spre oraşul 
chinezesc Kindjou, împrejmuit cu un zid înalt de cărămidă. 
În fund, dincolo de linia ferată, se zărea golful Kerr, lung şi 
puţin adânc. 


Flămânziţi în cursul zilei, ostaşii se repeziră la cantina 
amenajată într-o magazie. 

Blohin, Belonogov şi Zaiaţ se strecurară cu marmita la 
fereastra prin care se distribuia ciorba şi pâinea. 

— Câţi oameni, la ordinar? întrebă bucătarul soios. 

— Cincizeci! răspunse Blohin. 

— Unde e situaţia de efectiv şi biletul de subzistență? 
întrebă tiraliorul artelnic, scoțând capul pe ferestruică. 

— E la praporşcik. lată hârtia de la comandantul vostru. 

— Aici scrie patruzeci, nu cincizeci. 

— Hai, dă-le pentru cincizeci, se vede că-s flămânzi 
oamenii, interveni artelnicul, deodată îngăduitor. 

După o jumătate de oră, cu foamea înşelată de zeama 
lungă şi ronţăind din mers pâine uscată, artileriştii porniră 
din nou la drum. 

— Alături de ce mâncăm noi pe Utios, ciorba lor chiar că e 
de lepădat, mormăia Blohin pe undeva în coada frontului. 
De n-aş fi tras o duşcă, nici nu mi-ar fi trecut prin gâtlej. 

— Da, cred c-o să ne amintim mereu cu jind de peştele 
nostru, oftă Koşeliov. 

— Staţi, dar Zaiaţ ce rost are aici? se miră Lebiodkin. Nu 
cumva l-a făcut ochitor?! 

— Aici sunt peste patru sute de oameni, iar artelnic, unul 
singur. Aşa că, de-aia a ordonat generalu' să mă trimită pe 
mine şi pe Belonogov ca ajutor, lămuri Zaiaţ, mândru de 
sine. 

— Ia uite, ce fudul s-a făcut! Chiar generalu' dă ordin 
pentru el! bodogănea Blohin. Pentru mine, numai o dată a 
dat ordin, da' ca să-mi ardă o mamă de bătaie. 

Noaptea pogori iute, ca la miazăzi. Terasamentul liniei 
ferate albicea în întuneric; greierii târâiau prin iarbă; 
broaştele orăcăiau undeva, în vreo baltă. Un fluier de 
locomotivă se auzi, strident, şi, repetat de ecou, se stinse 
treptat printre sopci. Harabale chinezeşti, trase de vaci, se 
târau agale pe drum, scârţiind cumplit, cu roţile uscate, 
neunse. 


— Mai avem mult de mers, înălţimea voastră? întrebă 
Koşeliov. 

— Îndată ce ocolim dealul, dăm la dreapta de şuşea. 
Urcăm coasta şi nimerim taman pe poziţii, răspunse 
Rodionov care mergea înainte, alături de Zvonariov. 

— Dar până la japonez, o fi departe? întrebă Lebiodkin. 

— Ajungi cu tunul, răspunse Bulkin. 

— Japonezii se apropie de Kindjou, dinspre dealul Samson, 
lămuri Zvonariov. Peste două-trei zile, probabil că vor fi aici. 
— Va să zică, atâta viaţă de trăit mai avem: doar trei zile! 

gândi cu glas tare Blohin. 

— Prea devreme vrei să dai ortu' popii! Care nimereşte în 
tine, „purice”? 

— Şi dacă-l nimereşte, tot sare îndărăt, rânji Blohin. Pe 
mine poţi să mă omori doar cu tunul de marină; cel de câmp 
n-are ce-mi face, că-s blindat, iac-aşa! 

— Prea te lauzi, diavole! Mai bine, vezi să nu-ţi scoată 
japonezii maţele. 

— Aş, de unde! N-au cum să ajungă la ele. Că tare am 
prins osânză din crăpelniţa lui Zon. 

— Ce, tot nu poţi să uiţi papara pe care ai mâncat-o de la 
Zon al tău? întrebă Rodionov. 

Într-un sfert de ceas secţia ajunse la o mică tabără făcută 
în dosul poziţiilor, pe povârnişul de sud al sopcilor. 

Zvonariov se duse să se prezinte la comandantul 
companiei, ştabs-căpitanul Vâsokih, iar soldaţii se opriră 
lângă corturi, aşteptând ordine. Fură numaidecât 
înconjurați de cei mai vechi prin partea locului: 

— De unde veniţi? Ce companie sunteţi? Cine e 
comandantul vostru? Câţi sunteţi? îi copleşeau aceştia de 
întrebări. 

— De pe Elektriceski Utios! Patruzeci de oameni şi un 
prapor! răspunse Blohin, în numele tuturor. 

— Va să zică, aţi şi mirosit praful de puşcă? 

— Păi, se vede treaba că n-am avut parte destulă de el, am 
venit şi încoace. 


Soldaţii se împrăştiară prin corturi, întrebând de viaţa de 
pe poziţii. 

— Până acum am avut un trai liniştit. Aşezam tunuri şi 
căram obuze. Cu mâncarea, e adevărat, stăm prost. Numai 
când facem rost de un porc de la chinezi, îmbucăm şi noi ca 
lumea. Şi cu apa o ducem prost. Am săpat puțuri, dar apa 
din ele e amară. Multă nu bei, oricât ţi-ar fi sete; povesteau 
ostaşii noilor veniţi. 

Pe când aceştia se familiarizau cu noile locuri, Zvonariov 
şedea la Vâsokih în cort. 

Ştabs-căpitanul îi făcu o primire cordială şi-i oferi un ceai. 
După ce ascultă raportul amănunţit al praporşcikului, îl 
puse la curent cu dispozitivul defensiv de la Kindjou, cu 
amplasamentele bateriilor şi cu presupunerile sale în 
privinţa luptelor în perspectivă. 

— Îţi voi încredința flancul stâng. Acolo sunt şase baterii 
alcătuite din tunuri uşoare şi chinezeşti vechi. Eu comand 
bateriile de la centru. Acolo sunt aşezate toate piesele 
grele; comanda flancului drept o va avea porucikul Sadakov, 
iar a bateriei de la Igvestkovaia, dincolo de linia ferată, 
porucikul Solomonov. Mâine o să afli toate amănuntele. Pe 
soldaţii cu care ai venit ţi-i repartizez tot dumitale, afară de 
artelnic şi de bucătar, pe care îi opresc aici. Ai un subofițer 
destoinic? întrebă Vâsokih. 

— Am. Un ostaş foarte bun şi un subofițer de toată 
încrederea. 

— Minunat! Trebuie să numesc un comandant mai de 
nădejde la bateria de la poarta de nord a oraşului. Acolo 
sunt numai patru tunuri chinezeşti vechi, cu câte cincizeci 
de obuze de piesă şi nu face să numesc un ofiţer. Misiunea 
bateriei: să tragă direct asupra drumurilor de acces spre 
oraş; pe urmă, să abandoneze piesele şi să se retragă 
încoace. 

— Mai am ordin să iau legătură cu inginerul Şevtov. 

— Îl întâlneşti mâine, dis-de-dimineaţă, pe poziţii. O să te 
pună să te ocupi de proiectoarele noastre care nu 


funcţionează ca lumea. 

— Îmi daţi voie să mă duc să văd cum s-au aranjat oamenii 
mei? întrebă Zvonariov. 

— Mergem împreună; totodată, ai să vezi şi poziţiile. Seara 
le inspectez întotdeauna, văd ou ochii mei dacă totul e în 
ordine la baterii. 

leşiră din cort. Totul în jur era învăluit în bezna molcomă a 
nopţii. Numai de vale, în spatele poziţiei principale, se 
zăreau luminile cazărmii regimentului de tiraliori şi 
ferestrele popotei, de unde se auzeau accentele unui marş 
marţial. 

— Muzica aceea tună dis-de-dimineaţă şi nu încetează 
până noaptea târziu, lămuri Vâsokih. 

— Asta înseamnă că e un regiment vesel iar ofiţerii sunt 
voioşi, observă ironic Zvonariov. De când vă aflaţi aici? 

— De la 1 mai! Lucrările de fortificare a poziţiilor au 
început de la izbucnirea războiului, dar s-au făcut anapoda; 
când au debarcat japonezii la Bidzivo, am început să dăm în 
zor. Ne-au format la iuţeală compania, şi cu acest prilej, 
comandanții de companii s-au grăbit să ne paseze pe cei 
mai proşti soldaţi şi gradaţi. 

Zăboviră mai mult lângă tabăra artileriştilor, alcătuită din 
vreo 17 corturi. 

— Rodionov! strigă Zvonariov. 

— Ordin, înălţimea voastră! răcni Rodionov răsărind din 
întuneric. 

Zvonariov îi comunică lui Rodionov noua sa numire: 

— Ei, ce zici? le descurci, nu ţi-e frică? 

— Da' de ce să nu mă descurc? Mai mare grozăvie ca la 
noi, pe Utios, n-are să fie! răspunse liniştit subofiţerul. 

Praporşcikul îl lăsă pe Rodionov să plece şi-l urmă mai 
departe pe Vâsokih. De-a lungul tuturor bateriilor trecea un 
şanţ de comunicaţie. Alături, pe stâlpi, fuseseră întinse 
sârme de telefon. În întuneric se conturau parapetele 
scunde, negre, ale bateriilor; pe alocuri, santinelele somau 
pe cei doi ofiţeri şi le cereau parola. 


După ce inspectară bateria, se întoarseră în tabără. 

Abia se crăpă de ziuă şi Vâsokih îşi deşteptă compania. 
Soldaţii se spălară la iuţeală, îşi strânseră corturile şi 
alergară la cantină, unde îi aştepta ceaiul făcut în cazan. 
Zaiaţ şi Belonogov trebăluiau de zor pe lângă şase cazane 
mari, în care pregăteau prânzul pentru toată compania. 

— Băieți, ascultați aici la mine! strigă Rodionov către 
soldaţi. Am nevoie de cinci oameni pentru poziţia înaintată. 
Care vrea să vie? 

Se găsiră mai mulţi voluntari decât trebuia. 

— Ei, atunci, îmi aleg eu, după gust: Kupin, Blohin, Iarţev, 
Bulkin şi Gaidai, îi numi subofiţerul. 

— Nu pot să merg şi eu cu voi? sări Zaiaţ. 

— Tu ai ordin să vezi aici de-ale gurii! Ai grijă să le dai alor 
noştri de pe Utios mâncare ca lumea în lipsa mea! îl 
dăscălea Rodionov. În locul meu, rămâne Lebiodkin mai 
mare peste voi cei din secţia noastră; să ascultați de el, ca 
de tatăl vostru. 

Se apropie Zvonariov. 

— Atenţiune, drepţi! comandă Rodionov. 

Praporşcikul salută secţia. 

— Staţi jos, ordonă el şi se aşeză la masă, lângă Rodionov. 
Cine merge cu tine? întrebă el. 

Subofiţerul înşiră numele voluntarilor. 

— Bine! Când terminaţi, veniţi la mine în cort să mă luaţi; 
mergem împreună. 

De la nord-vest spre sud-est, barând istmul îngust dintre 
cele două golfuri, se întindea un şir de sopci scunde, 
înşiruite de la coasta băii Kindjou până la golful Huenez. 
Spre nord, se înălţau la 60 de stânjeni deasupra nivelului 
mării, descrescând spre sud. Tocmai în mijlocul lor, la vreo 2 
verste în faţa poziţiilor, se ridica orăşelul Kindjou, 
împrejmuit cu un zid de piatră înalt de 3 stânjeni. Tot acolo 
se afla un sătuc chinezesc, ca o suburbie a oraşului Kindjou. 
De cealaltă parte a văii Kindjou, se ridicau imediat culmile 
cu coaste repezi ale dealului Samson care acopereau la 


nord toată zarea. Toate dispăreau sub culturi dese de 
gaolian, de ciumiză şi de porumb, mai înalte ca un stat de 
om. În acele desişuri, se puteau mişca în voie, neobservate, 
regimente întregi. Doar pe creastă se zăreau locuri 
stâncoase, pleşuve. 

Tranşeele încingeau toate sopcile. Jos, chiar la poala 
înălțimilor, trecea prima linie de tranşee, apărată din faţă 
printr-o fâşie largă de obstacole din sârmă ghimpată. Pe la 
mijlocul coastei se afla cea de-a doua linie de tranşee; 
garduri de sârmă ghimpată, încingeau de asemenea peste 
tot poziţiile. 

În sfârşit, sus de tot, se aflau nouă lunete73 întorcându-şi 
feţele în toate cele patru părți. În acest fel, numai bateriile 
aşezate între lunete şi în spatele lor erau cu frontul spre 
nord şi nord-est, de unde se aşteptau atacurile principale 
ale inamicului. Un asemenea mod de organizare a poziţiilor 
le transformă într-o capcană pentru apărătorii lor dacă 
japonezii ar fi izbutit să răzbească în spate, căci atunci 
toate unităţile s-ar fi văzut silite să se retragă spre o 
trecătoare îngustă, de vreo douăzeci stânjeni, lăsată între 
obstacolele de sârmă ghimpată de la capătul flancului 
drept. Aceasta îngreuna de asemenea evacuarea răniților în 
cursul luptei şi făcea imposibilă retragerea tunurilor, în 
cazul unei replieri. 

— Pentru ce fel de luptă au fost proiectate aceste poziţii? 
Defensivă sau ofensivă? îl întrebă praporşcikul pe Vâsokih. 

— Ofensivă? Nici pomeneală! De pe poziţiile astea, nici n- 
ai cum să debugşezi la atac. 

— Pe scurt: aceste poziţii ne condamnă dinainte la 
pasivitate! 

— Chiar misiunea asta o şi avem: să apărăm dinspre nord 
peninsula Kvantung! Încercăm să-i oprim pe japonezi aci, şi 
dacă reuşim, rezistăm până ne sosesc ajutoare din 
Manciuria; în caz contrar, ne retragem spre Port-Arthur. 

După ceai, Zvonariov porni cu soldaţii spre Kindjou. 


Privite din apropiere, zidurile oraşului nu erau câtuşi de 
puţin atât de impunătoare şi de solide cum păreau de la 
distanţă. În multe locuri aveau crăpături, se năruiau; porţile 
lor erau de lemn. Ulicioare înguste, întortocheate şi nespus 
de murdare, dughene mici chinezeşti, o liotă de copii, 
scormonind gunoaiele pe străzi, o duhoare înecăcioasă de 
ulei de susan ars, de usturoi şi de hoit - acestea erau 
„trăsăturile dominante” ale orăşelului Kindjou. 

În centrul lui se aflau mai multe clădiri cu etaj, în stil pe 
jumătate european, dar cu acoperişuri de ţiglă în stil 
chinezesc, cu colţurile întoarse în sus. Tot acolo se afla şi un 
mic templu, cu o jalnică imitație de parc în jur. Pe o mică 
porţiune mai largă a străzii, servind ca piaţă, se 
îngrămădeau harabale chinezeşti cu tot felul de alimente. 
Tot acolo se înălța un stâlp pentru înştiinţări, lângă care 
crainicul bătea într-o tobă şi apoi aducea la cunoştinţa 
tuturor ultimele dispoziţii ale lui dao-tai, guvernatorul 
chinez local, şi ale autorităţilor ruseşti. Lărmuind şi 
vânzolindu-se, mulţimea din piaţă ba se îmbulzea în el, 
înghesuindu-l chiar lângă stâlpul de înştiinţări, ba se 
retrăgea spre marginile maidanului, şi atunci crainicul o 
chema stăruitor, cu bătăi de tobă. 

Izbutind, cu chiu, cu vai, să răzbească prin oraş, Zvonariov 
zăbovi puţin la poarta de nord, pe care o găsi închisă. Acolo 
era ceva mai puţină lume. La umbra oaselor, adăpostiţi de 
soarele dogorâtor, şedeau câţiva tiraliori, goi până la brâu 
şi fără şepci. Pe zidul de lut erau atârnate câteva bluze şi 
şepci murdare de noroi. Unul dintre soldaţi îşi muia cu grijă 
într-o baltă puturoasă bluză albă, curată. 

— Ce faci acolo? îl întrebă Rodionov, mirat. 

— Îmi murdăresc şi eu bluza în noroi, ca să nu se vadă de 
departe, răspunse ostaşul. Ni s-a ordonat la toţi să ni le 
murdărim, ca să fie cam la fel cu cele japoneze. 

— Dar ce, japonezii n-au echipament alb? se miră şi 
Zvonariov. 


— Da de unde! Când se culcă pe iarbă, ori se târăsc prin 
gaolian, nici n-ai cum să-i vezi! Au uniformă verde-cenuşie, 
taman la culoarea ierbii. Doar atunci când se mişcă îi mai 
poţi zări. Şi şapca lor e tot aşa. Nu ca la noi, totul alb de se 
vede la o verstă. 

Artileriştii întrebară de locul în care se afla bateria, 
întredeschiseră anevoie poarta grea, se strecurară unul 
câte unul prin crăpătura îngustă şi ajunseră prin şanţul de 
comunicaţie la baterie. 

Mai mulţi ostaşi le ieşiră în întâmpinare. 

— Care e mai mare aici? întrebă praporşcikul. 

— Eu sunt, înălţimea voastră, canonierul ochitor Egorov 
Vasili din compania a treia, răspunse unul, făcând un pas 
înainte. 

— Predai comanda subofiţerului Rodionov; rămâi ajutor la 
el! Vă supără rău japonezul? 

— Ziua mai merge, înălţimea voastră, da' noaptea nu te 
lasă să închizi ochii, se târăşte până la baterie şi trebuie să 
fii cu ochii în patru să nu-ţi strice tunul. 

— Şi tiraliorii ce păzesc? 

— Păi, n-ai cum să-l vezi: el se târăşte pe pământ, ca 
năpârca, se vâră în groapă, ori în şanţ, şi nu-l desluşeşti, da' 
el ne zăreşte de la o verstă, după bluze. 

— Tăvăleşte-te şi tu într-o băltoacă, cum fac pifanii. Atunci, 
nici pe tine n-o să te vadă, îl sfătui Blohin. 

— Da' ce, sunt porc să mă tăvălesc în mocirlă? se burzului 
omul. 

— Acu, toţi pifanii noştri s-au prefăcut în porci. Le-au dat 
ordin ăi mari: când dai de o băltoacă, ţuşti ca porcul într- 
însa, dă-l afară, pe el, vâră-te tu în locul lui, şi grohăie, ca să 
nu te crează japonezul om! lămuri Blohin, în râsul tuturor. 

Bateria se compunea din patru tunuri chinezeşti vechi, de 
3,5 țoli cu o bătaie maximă de 4 verste. Tunurile trăgeau 
obuze percutante şi mitralii. Bateria nu dispunea de 
şrapnele. Bine adăpostite, în tranşee adânci, cu măşti de 
lemn deasupra pieselor, tunurile, privite din depărtare, nu 


se vedeau aproape de loc. Tot acolo, alături, erau amenajate 
adăposturi întărite pentru servanţii tunurilor şi beciuri 
adânci pentru muniții. În spatele bateriei, ceva mai departe 
se afla o vatră de cărămidă pe care se gătea mâncarea. 

În timp ce ostaşii priveau curioşi acele locuri noi pentru ei, 
Zvonariov şi Rodionov se înţeleseră cum să se facă legătura 
între baterie şi poziţia principală. După ce examină totul, 
praporşcikul, însoţit de Rodionov şi de Egorov plecă în oraş 
să se prezinte comandantului garnizoanei. În timp ce 
mergeau prin şanţul de comunicaţie, undeva în gaolian 
răpăiră câteva focuri de puşcă. Plesnind uşor, gloanţele 
izbeau parapetul şanţului şi zvârleau în sus norişori de colb. 

— Ia uite! Japonezul pândeşte şanţul! observă Rodionov. 
Tot trage când şi când! 

— Stă zi şi noapte cu ochii la baterie şi la oraş, răspunse 
E.gorov. 

Comandantul garnizoanei din Kindjou şi al companiei de 
specialităţi din regimentul 5, porucikul Gorbov, locuia într-o 
fanză chinezească nearătoasă lângă poarta de nord. 

Porucikul, în halat chinezesc, şedea pe un pat de lut, 
căruia i se zice kan, cu o sobiţă dedesubt şi acoperit de 
covoare, ţinea ghitara în mâini şi sorbea votcă din pahar, 
cântându-şi romanțe de inimă albastră. Două chinezoaice, 
încă tinerele, stăteau sfioase într-un ungher cu ochii la 
capitan rus. 

— Vă salut, nobile cavaler, rosti porucikul, sculându-se în 
întâmpinarea lui Zvonariov. Cu ce prilej aţi păşit pragul 
acestei sărmane colibe? 

Praporşcikul îi explică rostul misiunii sale şi i-l prezentă pe 
Rodionov. 

— Deci ai să fii comandantul artileriei mele? i se adresă 
Gorbov subofiţerului. Fiindcă acum ne-am cunoscut, hai 
trage şi tu o duşcă de votcă, dar pe urmă, să nu luaţi în 
gură nimic spirtos, doamne-fereşte, nici tu, nici soldaţii tăi! 
Iar ţie, Egorov, îţi fac cinste, pentru meritele tale de până 
acum. Să-l vedeţi, cum striveşte stârpiturile de japonezi, ca 


pe nişte purici! Chiar şi noaptea: după flăcările puştilor - 
bum! şi ei amuţesc pe loc! 

După aceea, Gorbov îi lăsă pe cei doi să plece şi-l invită pe 
Zvonariov să prânzească cu el. 

— Mai tragem o duşcă, mai luăm o gustărică. Nici nu ştii 
când a trecut ziua. Noaptea trebuie să stai de pază pe zid, 
ca să nu se strecoare japonezii în oraş. Să-i vezi ce bestii 
viclene sunt: se strecoară şi printr-o găurică! 

Zvonariov încercă să refuze, dar porucikul îl tot îmbia să 
bea şi să mănânce o bucată de castravete de mare. 

leşind de la porucik, Zvonariov se întâlni pe neaşteptate cu 
Butusov. Locotenent-colonelul avea bluză, chipiu şi 
pantaloni kaki, iar ca încălţăminte, moletiere kaki şi ghete 
uşoare. Praporşcikul îl privi mirat. 

— Te uiţi la ţinuta mea nereglementară? Să umbli prin 
părţile acestea, şi încă vara, cu cizme, e cald şi greu; 
ghetele sunt mai comode, mai uşoare, lămuri grănicerul. 

— Dar cum de aţi nimerit culoarea aceasta de protecţie, 
care se confunda atât de bine cu terenul? Cu asemenea 
ţinută nu sunteţi vizibil nici la zece paşi, spuse Zvonariov. 

— Am făcut rost de vopsea de la prietenii mei chinezi; 
asemenea vopsea putea fi cumpărată ieftin de tot în 
Japonia, în orice cantitate. Încă de acum un an, mi-am 
îmbrăcat toţi grănicerii în kaki. Serviciul ne obligă adeseori 
să-i urmărim pe contrabandişti şi pe hunhuzi. Şi la noi, dacă 
eşti îmbrăcat în alb şi negru, nu ajungi departe. Eşti 
împuşcat repede. E adevărat, că Stessel ar fi vrut să mi se 
dea un ordin observator pentru schimbarea ţinutei, aşa, de 
capul meu, dar noi grănicerii nu suntem subordonați 
Ministerului de Război. Comandantul nostru e ministrul de 
finanţe. Iar lui Vitte nu-i place când îşi vâră cineva nasul în 
departamentul său. Aşa că, Stessel a rămas mofluz. Acum, 
soldaţii mei îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ţinuta lor, iar 
infanteria şi artileria se perpelesc în ale lor şi-şi blestemă 
şefii. Ce e bun în Rusia şi în Siberia, nu prea merge în 
China, explică Butusov. 


— Aşadar, toţi ostaşii puteau fi îmbrăcaţi în kaki, în loc să 
fie puşi să se tăvălească prin noroaie, aşa cum se face 
astăzi! 

— Nu numai că puteau, ci ar fi trebuit să fie. Dar parcă 
poţi să te înţelegi cu deştepţii din comandamentele 
noastre? Sunt mai îndărătnici decât catârii. lar soldaţii vor 
plăti în război, cu sânge, prostia şi îndărătnicia lor, vorbea 
locotenent-colonelul cu înflăcărare. 

— Cred că, de pildă, Kondratenko ar sprijini o asemenea 
iniţiativă, obiectă Zvonariov. 

— Se pare că nici el n-a apreciat încă marile avantaje ale 
ţinutei noi pentru soldaţi. E un om cumsecade, dar nu se ia 
de piept cu şefii, decât în cazuri extreme. De cele mai multe 
ori speră că va izbuti să-i înduplece, să-i convingă, în loc să 
ia taurul de coarne. Ştabii noştri nu înţeleg de altceva. Sunt 
greu de urnit când e vorba de inovaţii, şi, în ale milităriei, 
acestea sunt astăzi destule, iar noi am rămas mult în urma 
străinătăţii. După ce ai să stai o vreme aici, ai să te convingi 
şi dumneata că am dreptate. 

Discuţia cu Butusov rămase ca o piatră pe inima lui 
Zvonariov. Adevărul celor spuse de locotenent-colonel părea 
limpede pentru el; era însă uimit întrebându-se: cum era cu 
putinţă ca unii comandanţi inteligenţi şi cu vederi înaintate, 
ca Belii, Kondratenko şi alţii să se împace atât de uşor cu 
aberaţiile strigătoare la cer din sistemul de organizare a 
armatei ruseşti. Era greu de presupus că nu le sezisau. Mai 
curând, se părea că nu le acordau importanţa cuvenită, că 
le socoteau lucruri neînsemnate. 

„Când mă întorc în Arthur, îi povestesc neapărat totul lui 
Boreiko. El va şti să-i influenţeze pe ştabi, hotărî 
praporşcikul... Mă mai întorc, ori rămân aici pentru 
totdeauna?” îi trecu o clipă prin cap, dar se grăbi să alunge 
acel gând, ca pe o muscă supărătoare. 

Era aproape de amiază, când Zvonariov se întoarse înapoi 
pe poziţie. În cortul lui Vâsokih găsi un tânăr, cu obrajii 


îmbujoraţi; era căpitanul Şevţov, constructorul şef al 
sistemului defensiv de la Kindjou. 

— Să vă recomand, Alexei Vladimirovici! Dumnealui este 
inginerul mutat la noi, artilerist şi meşter în toate, rosti 
Vâsokih, prezentându-l pe Zvonariov. 

— Îmi pare foarte bine! Am multă nevoie de dumneata, 
mai întâi, ca să ne pui la punct proiectoarele şi toate 
celelalte instalaţii electrice, spuse Şevţov cu însufleţire. 

— Sunt cu totul la dispoziţia dumitale! Pot să mă apuc 
îndată de treabă. 

— Acum, să luăm masa. După aceea, mergem pe poziţii şi 
hotărâm totul la faţa locului. 

— Înălţimea voastră, vine domnul general, raportă 
ordonanța lui Vâsokih. 

— A, iar îl aduce dracul pe nătărăul acesta de Fok! rosti cu 
ciudă inginerul Şevţov. 

Ofițerii ieşiră din cort. Vâsokih şi Zvonariov se repeziră în 
vale, spre şopronul cantinei, unde soldaţii se şi aliniaseră 
pentru a primi hrană. 

— La rând drepţi! comandă Vâsokih, de îndată ce-l zări pe 
Fok însoţit de aghiotant. 

Zvonariov se grăbi să-şi ocupe locul în faţa secţiei. Călare 
pe un cal înalt, ciolănos, dând îngrozitor din coate şi 
şerpuindu-şi tot trupul la fiece salt, Fok era cum nu se poate 
mai caraghios. Faţa lui uscăţivă, cu barbişon cărunt, cu un 
zâmbet plin de dispreţ în ochii subţiaţi, era roşie-stacojie. 

Ajuns în dreptul frontului, generalul îşi struni calul şi 
răcni: 

— Bună ziua... mama voastră! 

Uluit, Zvonariov rămase cu gura căscată. Soldaţii se 
zăpăciră şi răspunseră învălmăşit. 

— Nu ştiţi să răspundeţi, mârlanilor! se năpusti Fok 
asupra lor. 

— Permiteţi să raportez, excelenţă! Soldaţii n-au înţeles, 
dacă îi salutaţi, ori îi înjuraţi! interveni Vâsokih. 


— A, aţi uitat graiul rusesc, ticăloşilor! Bună ziua,... mama 
mamelor voastre! 

Şi, întorcându-şi calul, generalul se îndepărtă de cantină 
în trap mărunt. 

— Pe loc repaus! comandă căpitanul. Continuaţi cu 
împărţirea hranei! 

— La mare cinste am ajuns! rosteau soldaţii mânioşi cu 
glas tare. 

— Cică gheneralul ăsta Fokov, e din neam de nemți, 
observă Blohin. 

— Ei, şi? 

— Se pare, că după glagoria lor ghenerălicească, cu rusul 
nu se poate vorbi altfel decât în ocări. 

Vâsokih şi Zvonariov se duseră să ia masa la popota 
ofiţerilor din regimentul 5, aflat în imediată apropiere, chiar 
în spatele poziţiilor. Într-o încăpere mare erau două rânduri 
de mese lungi, la care se şi aşezaseră vreo 40 de ofiţeri. La 
o măsuţă pusă în capul celorlalte, sub un uriaş portret al 
ţarului, şedea comandantul regimentului, colonelul 
Tretiakov. Înalt, arătos, de vreo cincizeci de ani, cu un 
belşug de fire cărunte în barba lată şi în păr, făcea o 
impresie plăcută, prin felul lui blajin de a fi şi prin privirea 
blândă a ochilor albaştri. Lângă el, se aflau doi ofiţeri 
superiori. Căpitanii şi ceilalţi ofiţeri mai mici în grad luau 
loc la mesele lungi. Tot aici erau şi doi preoţi. Zvonariov 
recunoscu într-unul din ei pe ieromonahul Elpidifor din 
Arthur. Masa era în toi. 

În clipa când artileriştii intrară şi se îndreptară spre 
Tretiakov, pentru a-l saluta, salut adresat totodată întregii 
asistenţe, colonelul ridică brusc mâna şi ofiţerii începură să 
cânte cu însufleţire: 

Tunari, băutura nu-i bună, Când voi ne lipsiţi - mohorât 

E cântul ce-alene răsună; 

Nici vinul nu curge pe gât! 

În curte, sub ferestre, fanfara tună onorul, acoperind 
cântecul ofiţerilor cu vuietul ei. Într-un ropot de aplauze, 


Tretiakov păşi în întâmpinarea celor doi artilerişti şi le 
întinse două cupe mari cu vin pe o tavă de argint. Zvonariov 
şi Vâsokih le goliră pe nerăsuflate şi, ca oaspeţi de onoare, 
luară loc la masa comandantului. 

Tretiakov îi întrebă în ce stadiu se află amplasarea 
tunurilor şi aprovizionarea cu muniții. 

— Trebuie să dăm zor cu amenajarea poziţiilor. Agenţii ne 
informează că japonezii concentrează toate forţele la 
Kindjou. Încă o zi, două, şi vom avea de înfruntat forţe 
inamice copleşitoare. Dumneavoastră, domnilor artilerişti, 
să nu uitaţi acest lucru, îi preveni colonelul. 

— Aveţi date despre numărul tunurilor, de care ar putea să 
dispună japonezii în această bătălie ce ne aşteaptă? întrebă 
Vâsokih. 

— Date precise n-am, dar, după cât se pare, vor fi cel puţin 
două sute de guri de foc. Bineînţeles, numai piese de câmp, 
de calibru 4 ţoli cel mult. 

— Faţă de cele şaizeci şi cinci de tunuri ale noastre. E 
adevărat, că ale noastre au în medie calibrul de 6 țoli. Fiind 
piese de o mai mare putere, pot să ne ajute foarte mult în 
trageri de contrabaterie. 

— Să nu uitaţi tactica japonezilor. Ei îşi amplasează 
bateriile adăpostite şi distanţate între ele. În lupta de la 
Sanşilipu, o secţie din bateria noastră care era descoperită, 
a fost scoasă din acţiune în zece minute şi a pierdut trei 
piese din patru, plus jumătate din servanţi, rosti Tretiakov, 
făcându-i atenţi. 

— Ei, atunci o să ne fie greu! La noi, tunurile stau cu totul 
descoperite şi, literalmente, roată lângă roată, rosti 
Zvonariov. 

— Ridicaţi parapetele mai sus; adânciţi amplasamentele 
piese lor; protejaţi, în sfârşit, tunurile, deasupra, cu 
acoperişuri de bârne, sau măcar camuflaţi-le cât mai bine 
cu rogojini, spuse Tretiakov. 

— Toate acestea trebuiau făcute din timp, de inginerii care 
au construit fortificațiile. Şi apoi, ridicând mai sus 


parapetele înseamnă să reducem câmpul de vedere spre 
inamic, care şi aşa se află în vale faţă de noi, obiectă 
Vâsokih. 

— Ar trebui ca tunurile să fie scoase cu totul din întărituri 
şi amplasate într-o văgăună, în spatele poziţiilor infanteriei, 
undeva în regiunea cazărmilor, propuse Zvonariov. 

— Pentru aceasta, nu dispunem de timp şi nici n-avem 
goniometre pentru tir indirect, dar, mai ales, soldaţii şi 
ochitorii nu ştiu să execute asemenea trageri, răspunse 
Vâsokih. 

— Atunci, în lupta pe care o vom da, nu putem să ne 
aşteptam decât la o înfrângere, rosti trist Zvonariov. 

— Ei, nu trebuie să fim prăpăstioşi! Moralul, tinere, 
câştigă trei sferturi din victorie, rosti colonelul, sentenţios. 

Văzând că masa se prelungeşte, Zvonariov ceru voie să se 
retragă. Tretiakov nu-l lăsă pe Vâsokih să plece: 

— Dumneata eşti comandantul artileriei mele, şi mai avem 
multe de discutat, preciză el. 

Ajungând în cort, Zvonariov îi trimise îndată lui Vâsokih, 
printr-un agent de legătură, un bilet, cerându-i să vină 
„într-o chestiune urgentă”. 

Koşeliov intră grăbit în cort şi, foarte tulburat, începu să 
povestească, spunând că se dăduse ordin să se mineze 
toate întăriturile, că pionierii au şi început să aşeze minele. 

— Ce ne facem, înălţimea voastră? Japonezul izbeşte într-o 
mină, ori facem noi vreo greşeală şi - gata, sări în aer! Nu, 
la asta nu ne învoim în ruptul capului! îi raportă el 
praporşcikului. 

— Ce nerozie! Cine a dat ordin să se facă aşa ceva? 

— A ordonat comandantul batalionului de pionieri, 
locotenent-colonelul Jerebţov, dar dumnealui are ordin de la 
generalul Stevselev! 

— E o neînțelegere la mijloc. Îl întreb imediat pe căpitanul 
Vâsokih, despre ce e vorba. 

Praporşcikul îl găsi pe Vâsokih în cortul lui culcat pe patul 
de campanie, cu o compresă rece la cap. 


— Abia am scăpat. Ca încheiere, m-au tratat cu o 
amestecată care m-a făcut praf, se plânse Vâsokih. 

Zvonariov îi spuse că pionierii pregăteau minarea 
poziţiilor, şi-l întrebă ce părere are. 

— Părerea mea e că ori Jerebţov, ori Stessel, ori chiar 
amândoi au căpiat din pricina căldurii. Dacă vor fi minate 
întăriturile, atunci îmi iau oamenii de pe poziţii şi plec unde- 
oi vedea cu ochii. Îndată ce mă mai dezmeticesc, viu şi eu 
acolo; deocamdată, du-te te rog, cu Sadâkov. 

— Porucikul e ameţit de opiu şi nu se simte bine, raportă 
ordonanța căpitanului. 

— Ei, asta mai lipsea! Solomonov bea fără întrerupere iar 
ăsta s-a apucat să fumeze opiu! Asta nu mai e companie, e 
balamuc curat! 

Zvonariov plecă singur. Lângă întăriturile de la flancul 
stâng, aflate în grija praporşcikului, artileriştii se înjurau cu 
pionierii care săpau în parapet gropi pentru aşezarea 
minelor. 

— Cine v-a dat ordin să aşezaţi minele? îi întrebă 
Zvonariov. 

— Comandantul companiei. 

— Unde-i acum? 

— Nu pot să ştiu; a plecat undeva. 

— Încetaţi lucrul! ordonă Zvonariov. 

— Înălţimea voastră, noi am primit un ordin şi trebuie să-l 
executăm, obiectă un subofițer pionier. 

— Înălţimea voastră, daţi-ne voie să-i luăm în pumni, îl 
rugă Koşeliov, să-i vedeţi cum se cară! 

— Las' că-i rugăm mai întâi cu binişorul, glumi cu un 
zâmbet praporşcikul, ca să înlăture primejdia unei răfuieli 
cu pionierii. Dacă n-or să asculte... ei, atunci o să le tragem 
şi câţiva pumni după ceafă! 

— Înălţimea voastră, se rugă pionierul, ia puneţi-vă şi 
dumneavoastră în pielea noastră! Ni s-a ordonat să săpăm 
gropi pentru mine, şi noi săpăm. Pe zăpuşeala asta nici 


nouă nu ne arde de muncă: da' ce să facem, ordinul se 
execută. 

— Opriţi lucrările; mă duc să vorbesc cu comandantul 
meu, dispuse Zvonariov şi o luă înapoi, spre Vâsokih. 

Acesta se dezmeticise între timp. Se duseră amândoi la 
Tretiakov care fusese pus comandant peste toate poziţiile. 
În drum, îl întâlniră pe Şevţov şi-i spuseră păsul lor. 

— Jerebţov locuieşte cu mine, şi am stăruit pe lângă el în 
toate chipurile să oprească lucrările de minare, dar nu vrea 
să audă de nimic, de vreme ce aşa au dispus Stessel şi Fok. 
Să mergem la Tretiakov, spuse Şevţov. 

Colonelul, cam buimac după masa copioasă, îi primi îndată 
şi, aflând despre ce era vorba, se revoltă: 

— Stessel e un tâmpit, Fok un nemernic, iar Jerebţov, şi 
tâmpit şi nemernic laolaltă! declară el tăios. Chemaţi-l 
numaidecât la mine! Să te afli în poziţii minate, în timpul 
luptei, înseamnă să şezi pe un butoi de pulbere şi să zvârli 
în el mucuri de ţigară. 

Când se ivi, în sfârşit, Jerebţov, Tretiakov îi ordonă să 
înceteze imediat toate lucrările de minare a poziţiilor. 

— Vă rog să-mi daţi un ordin în scris în acest sens, 
răspunse pionierul; ca să raportez lui Stessel şi lui Fok. 

— Nu dau nici un ordin scris, iar dumneavoastră, vă ordon 
să plecaţi imediat de pe poziţii, cu toţi pionierii 
dumneavoastră. Nu faceţi decât să mă încurcaţi! se răsti 
colonelul. Până seara, să nu vă mai văd pe aici! 

Jerebţov, care nu se aştepta la o asemenea întorsătură a 
lucrurilor, se nelinişti. 

— Domnule colonel, vă putem fi de folos şi în alte privinţe. 
Reparăm drumurile, amenajăm tranşeele, îmbunătăţim 
poziţiile artileriei, propuse el. 

— A, asta e altceva. Şi eu am să salut o asemenea 
activitate, dar încetaţi cu minarea bateriilor. 

— "Totuşi, va trebui să raportez că aceste lucrări nu sunt 
executate. 


— N-am nimic împotrivă. Îi înştiinţez chiar eu pe Fok şi pe 
Stessel sau, cel mai bun lucru, pe Kondratenko. El se 
pricepe bine la asemenea lucruri ca inginer militar şi ca fost 
pionier, încuviinţă Tretiakov. Aşadar, ocupaţi-vă de 
îmbunătăţirea poziţiilor artileriei. Mascaţi-le cât se poate de 
bine, adaptaţi-le la teren. 

Soldaţii izbucniră într-o larmă de bucurie când aflară că 
minarea poziţiilor fusese oprită. Zvonariov porni de-a lungul 
bateriilor din sectorul său. Aşezate cu frontul spre nord-est, 
nord şi nord-vest, bateriile de la aripa stângă puteau fi 
flancate lesne cu foc dinspre apele golfului Kindjou, care în 
timpul mareei înalte veneau aproape până la poziţiile din 
vale, unde se aflau tranşeele tiraliorilor. În afară de aceasta, 
țărmul de nord al golfului domina simţitor poziţiile, mai ales 
tranşeele infanteriei, care, de altfel, aproape că n-aveau nici 
măcar parapete de protecţie. În plus, erau descoperite şi 
expuse bombardamentelor, aproape pe toată întinderea lor 
dinspre mare. În acest chip, unităţile care le ocupau erau 
dinainte condamnate să sufere pierderi grave, dacă nu 
chiar să fie nimicite cu totul. 

Armamentul de artilerie al bateriilor era compus din 
douăzeci şi patru de tunuri chinezeşti vechi şi din piese de 
câmp uşoare de tip perimat. Bătaia maximă a tuturor 
tunurilor nu trecea de patru verste şi jumătate. Ca muniții 
nu existau decât 120-150 de obuze de fiecare tun, adică 
abia strictul necesar pentru două ore de luptă. În 
majoritatea lor, acestea erau obuze umplute cu pulbere 
neagră cu fum, deci, cu un foarte slab efect distrugător; 
exista un număr de şrapnele, bune pentru lovirea 
inamicului la cel mult patru verste şi, în sfârşit, destul de 
multe proiectile-mitralii foarte vechi, care se spărgeau chiar 
în ţeavă şi, prin urmare, puteau periclita siguranţa 
tiraliorilor din tranşeele aflate în faţa bateriei. 

Cu un asemenea armament de artilerie era greu să se 
nădăjduiască într-o serioasă apărare a poziţiilor. 


Chiar dacă ele puteau să reziste câtva timp împotriva 
atacurilor de pe uscat, erau cu totul neputincioase faţă de 
tirul pieselor de asediu şi navale. 

Cu chiu, cu vai, toate treburile de pe baterii fură rânduite 
oarecum abia la căderea nopţii, şi Zvonariov se putu ocupa 
de proiectoare. 

Lebiodkin şi ajutorul lui izbutiseră în cursul zilei să verifice 
amănunţit tot materialul. Proiectoarele se aflau într-o stare 
de plâns, fiind date pe mâinile unor oameni foarte puţin 
pricepuţi în materie. 

— Cam peste un ceas dăm drumul la lumină, îl liniştea 
Lebiodkin pe praporşcikul care îşi făcea inimă rea. 
Cercetăm golful, oraşul şi dealurile din faţa noastră. Pe 
uscat, e drept, se vede mult mai prost la lumina 
proiectoarelor, decât pe mare. Poţi zări numai grupuri 
întregi de japonezi, dar oameni răzleţi, ori pilcuri mici n-o 
să vezi niciodată, susţinea el. 

Capitolul Il 

În aceeaşi zi pe la 10 seara, fu transmis prin telefon 
ordinul de a se bombarda satul chinezesc Cealizon din 
apropiere, unde fusese semnalată o concentrare de 
cercetaşi japonezi. 

— La tunuri! comandă Rodionov. 

Artileriştii se repeziră la piesele lor. Felinarele începură să 
licărească în poziţie. Oamenii cărau din depozitele de 
muniții proiectile şi încărcături de pulbere. Ochitorii se 
agitau lângă înălţătoare şi nivele. 

— Care e punctul de ochire, Sofron Timofeici? întrebă 
Kupin. 

— Asupra satului cu pagoda de pe deal. 

— Păi, nu se vede nimic în întuneric, nici satul, nici 
pagoda! 

— Ocheşte în direcţia buturugii din faţă, indică Bulkin. 

— Înălţător 180, obuz brizant! 

— Tunul întâi, gata! 

— Tunul doi, gata! 


— Salvă! 

— Păi, pe uscat nu se trage în salve, ci pe piese, îşi dădu cu 
părerea Blohin. 

— Bine! Pe tunuri, din dreapta. Foc! 

Tunul bubui şi sări în recul. Cineva gemu. 

— M-a lovit, al naibii! bombăni Gaidai. 

— Să stai mai puţin cu gura căscată şi n-o să te lovească! 
se răsti Rodionov. 

Raza unui proiector fulgeră de sus şi se stinse. 

— Se căzneşte Lebiodkin! De ne-ar face puţină lumină 
poate că am vedea ceva! zise Bulkin. 

Fasciculul proiectorului făcu un salt şi lumină gaolianul din 
faţa satului. 

— Ocheşte punctul unde luminează reflectorul! ordonă 
Rodionov. 

După ce mai trase câteva lovituri, bateria tăcu. Prin 
telefon fură transmise mulţumiri din partea tiraliorilor. 

— Auzi că am plesnit pe japonezi drept peste bot! 
transmise zâmbind Gaidai, care după ce fusese lovit de tun 
şedea la telefon. Cică au sărit care încotro! 

Într-un adăpost, se puse pentru praporşcik un pat de 
campanie, o masă şi un scăâunel. 

La Arthur, Zvonariov n-avusese ordonanţă. Rodionov îi 
recomandase un soldăţel din secţia lui, Grunin, un om 
liniştit, domol şi foarte puţin arătos. Bălai, cu ochi albaştri şi 
cu glas subţirel, Semion, aşa era numele de botez al lui 
Grunin, se apucase cu râvnă să-şi îndeplinească îndatoririle. 
Patul fusese făcut, podeaua măturată; pe masă se afla o 
cană mare cu apă; totul era în rânduială. 

— Eu, înălţimea voastră, sunt în adăpostul de alături; dacă 
aveţi nevoie de ceva mă strigaţi, spuse, plecând, soldatul, cu 
un zâmbet pe faţa lui rotundă. 

Lui Zvonariov nu-i era somn. leşi din adăpost. Osteniţi de 
munca zilei, soldaţii adormiseră repede; doar santinelele, 
biruindu-şi somnul, căscau zgomotos şi scuipau 
amărăciunea rămasă în gură după mahorcă. Proiectoarele 


ba se aprindeau, pipăâind cu razele lor bezna din faţa 
bateriei, ba se stingeau. De la popota regimentului 5 se 
auzeau sunetele muzicii; cicadele târâiau în iarbă; la stânga 
se ghicea în bezna nopţii bazinul golfului Kindjou; cerul era 
luminat de licăririle vii ale stelelor. Undeva în faţă pocneau 
focuri răzlețe de puşcă. În vale, mai jos de poziţie, se 
conturau vag zidurile negre ale oraşului. Tranşeele din faţa 
bateriei erau goale şi japonezii, în cazul unui atac, ar fi 
putut să le ocupe cu uşurinţă, iar după ele să captureze şi 
bateriile. În primele zile, o asemenea imprudenţă îl nelinişti 
pe Zvonariov, dar nimeni nu-i lua în seamă temerile, aşa că 
şi el se obişnui curând cu acea stare de lucruri. 

Praporşcikul se opri lângă un adăpost întărit ocupat de 
soldaţi. Atenţia îi fu atrasă de o discuţie cu glas tare. Doi 
inşi se aflau pesemne într-o dispută. 

— Cum să ne războim cu japonezul? vorbea cu aprindere 
unul. El are de toate, iar noi luptăm cu mâinile goale! 

— Nu-i adevărat! Avem şi noi tunuri şi puşti; dar, mai ales, 
noi avem ostaşul rus. Nici o ţară, nici o împărăție n-are 
ostaşi ca Rasseia74. Şi n-o să ne biruie niciodată japonezu', 
se împotrivi celălalt. 

— Soldatul rus nu e prost! urmă glasul cel dintâi. Dar 
ofiţerii, şi mai cu seamă gheneralii, sunt unul mai ageamiu 
ca altu'. Unu' porunceşte una, altu' alta şi mai vine al treilea 
şi doar îi suduie de mumă pe toţi, cu vină şi fără. Cu atâta te 
alegi de la ei! Şi de ce se întâmplă una ca asta? Ia cugetă 
odată şi tu cu glagoria ta; pentru noi, adică pentru mine şi 
tine, pământul ăsta chinezesc este ca şi cum nici n-ar fi pe 
lume, pe când gheneralului, când s-o isprăvi războiul o să-i 
dea o bucată bună - câte o mie de desiatine o să le dea la 
fiecare, ba poate, chiar mai mult... Va să zică, gheneralu' 
are pentru ce să facă război. lar nouă, ţăranilor, nu ni se 
cuvine nimic, afară de trei arşini de pământ cu o cruce de 
lemn deasupra. Şi dacă te întorci acasă întreg, rămâi tot cu 
ce ai avut, dacă nu cumva ţi se ia cea din urmă vită şi nu ţi 
se scoate izba la mezat, pentru dări şi pentru datorii către 


moşier. Şi atunci, te întreb eu: ce rost are pentru ostaş să 
facă război? 

— Se poate oare, ca ostaşii să nu se aleagă chiar cu nimic? 
se amestecă încă un glas. 

— Ce să-ţi dea ţie, trebuie să ia de la chinez, iar ei, ai văzut 
şi tu, sunt aici sumedenie. Şi aşa stau înghesuiți, unde să 
mai fie loc şi de tine? Şi apoi, pentru ce să-l alungi pe chinez 
de pe pământul lui? Trăieşte şi el tot cam la fel cu ţăranii de 
la noi: îşi rupe şalele şi nu are parte de noroc. Nu, nu aici 
trebuie să caute ostaşul pământ, ci la el acasă, la vecinul 
moşier. La noi în sat trei sute de ţărani au cinci sute de 
desiatine de pământ, iar moşierul, numai el, cinci mii. Unul 
are până peste cap şi altul de loc! Decât să umbli teleleu 
peste mări şi ţări ca să iei ogorul chinezului, mai uşor e să-l 
iei de lângă tine, de la moşier, urmă primul soldat. 

— Vezi să n-o păţeşti pentru asemenea vorbe! îl struni 
careva. 

— O să ajungă şi aşa la asta ostaşul, cu mintea lui. Dacă nu 
acum, mai târziu. Pământul moşieresc trebuie să-l împartă 
ţăranii între ei, şi nu să cucerească cu sângele lor pământ 
pentru ghenerali şi colonei. Asta e, frăţioare! încheie primul 
soldat. 

— Ei, e vremea de culcare, că mâine ne scoală cu noaptea- 
n cap, şi asta numai dacă ne lasă japonezii să dormim 
liniştiţi, răspunse altul. Vorbele încetară. 

„Se trezeşte conştiinţa poporului; nu trece fără rost 
războiul acesta pentru el”, gândi Zvonariov. 

În zorii zilei de 12 mai, japonezii dezlănţuiră tirul de 
artilerie asupra Kindjou-ului. Zvonariov fu trezit din somn 
de ostaşi chiar la cele dintâi bubuituri ale tunurilor. Îşi puse 
mantaua pe umeri şi ieşi din adăpost. În adumbrirea 
dinaintea zorilor, jos, lângă oraş, licăreau flăcările 
canonadei. Deasupra zidurilor negre ale oraşului fulgerau 
mai în fiece clipă exploziile şrapnelelor. Treziţi din somn de 
bubuituri, soldaţii se urcaseră pe parapet şi urmăreau cu 
îngrijorare cele ce se petreceau. 


Tranşeele din faţă erau şi acuma goale. 

— Unde-s tiraliorii noştri? întrebă praporşcikul. 

— Uitaţi-vă, colea, lângă adăpostul cela mic, spuse 
subofiţerul, arătându-i nişte mogâldeţe abia vizibile. Au 
binoclu şi au făcut legătura cu cercetaşii din faţă. 

— Stârpitura de japonez se năpusteşte spre oraş, da' spre 
noi i-e frică să vină! zise unul dintre soldaţi. 

— Nu dă el cu una cu două peste noi: avem şi sârmă 
berechet şi tunuri. Mai întâi pune mâna pe oraş, şi p-ormă 
se repede-n noi. 

De pe poziţia centrală se rostogoli detunătura unui tun 
greu de 6 țoli şi fumul exploziei ţâşni în sus peste zidul 
oraşului. Îndată urmă altă bubuitură; curând toate bateriile 
de la centru deschiseră focul asupra obiectivului nevăzut de 
la flancul stâng. 

Zvonariov cercetă prin binoclu povârnişurile din faţă, dar 
acolo, printre lanurile de gaolian, nu se vedea nici o 
mişcare. La stânga, pe mare, până departe, nu se zărea de 
asemenea nimic. Deodată, se auzi şuierul ascuţit al unui 
obuz în zbor; tunetul exploziei îi asurzi o clipă. 

— De unde bate? se mirau soldaţii, uitându-se împrejur, 
dar rămânând pe parapet. 

— De unde vrei să fie? De dincolo de oraş. S-a ascuns 
acolo şi trage de la adăpost. 

Curând veni încă un obuz şi căzu în faţa bateriei. Schijele 
săgetară, vâjâind deasupra parapetului. 

După vuietul artileriei navale, de 12 ţoli, cu care soldaţii se 
obişnuiseră în bateriile de coastă de la Arthur, exploziile 
proiectilelor uşoare ale tunurilor de câmp nu prea îi 
impresionau. Abia după ce văzură primii răniţi, soldaţii 
începură să se ferească de obuze, pitindu-se prin 
adăposturi. Japonezii mai zvârliră vreo zece proiectile 
asupra bateriei lui Zvonariov şi-şi deplasară tirul asupra 
tranşeelor goale din faţă. 

Ziua se înstăpânea încet în drepturile ei. Nori plumburii 
pluteau în goană, jos; ceața se târa dinspre mare, 


învălurând văgăunile. Canonada dinspre Kindjou se înteţea, 
tunurile mugeau fără încetare. 

Salvele puştilor şi răpăitul mitralierelor care se auzeau 
când şi când, dovedeau de asemenea că bătălia creştea în 
intensitate. Bateriile de la centru, care amuţiseră un timp, 
deschiseră din nou un tir rar, zvârlindu-şi proiectilele 
undeva, departe, în spatele japonezilor. 

Zvonariov, nervos, ordonă telefoniştilor să restabilească 
cât mai repede legătura întreruptă. 

În cele din urmă, telefonul începu să funcţioneze. 
Zvonariov îl ceru pe Vâsokih. 

— Ce se petrece la Kindjou? întrebă el. 

— Japonezii l-au şi atacat de două ori, răspunse căpitanul, 
dar au fost respinşi cu pierderi mari; bateria noastră a tras 
în plin, cu mitralii, şi a făcut prăpăd printre ei; tiraliorii sunt 
încântați de acţiunea ei. Şi voi ce aţi făcut? 

Zvonariov îi relată tot ce se petrecea în sectorul lui. 

— Trimite oamenii la bucătărie după ceai, dispuse Vâsokih. 
Vino şi dumneata. 

Seara, după apusul soarelui, Zvonariov se duse la 
proiectoare. Unul se afla instalat în flancul stâng, la vreo 
sută de paşi în dosul bateriilor, pe o mică înălţime, ceea ce 
dădea posibilitatea să se lumineze un spaţiu întins, mai cu 
seamă spre stânga, unde poziţia era deosebit de 
vulnerabilă. 

În sectorul central, la lumina unui proiector, un 
detaşament de matrozi de pe cuirasatul „Sevastopol” punea 
în bătaie un tun Canet sub comanda unui locotenent tinerel. 

— Ce v-a făcut să veniţi aşa târziu? întrebă praporşcikul. 

— Stessel l-a tot îndemnat pe Vitgheft să trimită nave 
pentru protejarea poziţiei la flancuri, iar amiralul a hotărât 
să trimită doar două tunuri. Unul, precum vezi, l-am adus, 
iar celălalt va sosi mâine. 

După ce se uită o clipă la matrozii care îşi vedeau de 
treabă, iuți şi sprinteni, Zvonariov o luă înainte. 

Se înnoptase de-a binelea, când se întoarse la bateria lui. 


— Să trăiţi, înălţimea voastră! rosti o făptură albă, 
răsărind din întuneric înaintea lui. 

După voce, praporşcikul îl recunoscu pe felcerul 
companiei. 

— Tu eşti, Melnikov? Noroc! răspunse el bucuros. Ce vânt 
te aduce de la Arthur? 

— M-a trimis domnul porucik. Du-te pe poziţii, zice, şi vezi 
ca toţi să rămână, dacă nu teferi, măcar vii! Dacă moare un 
singur rănit, îţi rup capul şi ţi-l lipesc în alt loc! povesti vesel 
Melnikov. 

Soldaţii care se apropiaseră izbucniră în râs. 

— E în stare Ursu'! Dumnealui, când te înşfacă, vezi stele 
verzi! 

— Ia uite, şi-a adus aminte Ursulache de noi! răsăreau 
glasuri din mulţime. 

— Scrisori ai adus? 

— Nu, să trăiţi! V-au trimis doar o sticlă de votcă, 
pansamente şi pe Şurka, raportă felcerul. 

— Unde e Şurka? 

— Suntem aci! două făpturi femeieşti în alb se desprinseră 
din întuneric. 

— Bună seara! le salută Zvonariov, neştiind cine erau. 

— Bună seara, primi răspunsul şi recunoscu vocea Variei 
Belaia. 

— Dumneata cum ai ajuns aci? o întrebă Zvonariov. 

— Am venit împreună cu Şurka. 

— 'Ţi-au dat voie părinţii? 

— Ba ei nici nu bănuiesc! Le-am spus că mă duc să facozi 
şi o noapte de gardă la spital, dar m-am repezit până aici. 

— O să te trimitem chiar mâine înapoi, la Arthur. 

— Vezi să nu! i-o reteză Varia. Atâta timp cât poziţiile vor fi 
aici, rămân şi eu. 

— Bine! Vom vedea noi! Şi unde te adăposteşti peste 
noapte? 

— Pe când dumneata te plimbai, noi te-am evacuat din 
adăpost şi am instalat acolo postul de prim ajutor. Poţi să vii 


să-l admiri. lar pe dumneata te-am mutat, cu toată 
împotrivirea lui Semeon al dumitale, la bateria de alături, în 
magazia de muniții, răspunse Varia şi-l duse să-i vadă 
opera. 

În adăpost se şi instalase lumina electrică. Pe masa 
acoperită cu o faţă curată se aflau o mulţime de borcane, 
feşe, tifon, vată şi alte materiale de pansament. 
Instrumentele chirurgicale sclipeau în farfurioarele 
emailate; pe podeaua acoperită cu rogojini erau rânduite 
brancarde şi saltele de paie curate. 

— E bine? întrebă Varia. Am aranjat totul în două ceasuri. 

— E foarte bine! Dar dumneata unde ai să te adăposteşti 
la noapte? 

— Alături, în magazia de obuze. 

— Şi obuzele, unde le-aţi mutat? 

— În magazia de pulbere, răspunse Varia, şovăitoare. 

— Dar cine a dispus astfel, în lipsa mea? 

— Vâsokih. El ne-a condus până aci. 

— Bine, dar de ce nu v-a oprit la el? 

— Cei de pe Utios ne-au trimis la dumneavoastră, preciză 
Şurka. 

Zvonariov nu mai avu ce spune. 

Noua sa locuinţă era mică de tot. În ea aveau loc doar 
patul şi un scaun. Două lumânări lipite pe ieşiturile 
pereţilor luminau slab decorul sărăcăcios al adăpostului. 

— Vă e foame? întrebă el. 

— De lup! Semeon al dumitale a făcut rost, de la un soldat, 
de o găină şi ne-a promis că ne va ospăta cu supă şi cu 
carne fiartă, răspunse Varia. Deocamdată, o să ne potolim 
foamea cu pâine şi cu salam. Şurka, ia adu încoace 
proviziile noastre! 

Curând, mâncau tustrei pâine cu salam. 

— Ce mai e nou la Arthur? întrebă Zvonariov. 

— Aceleaşi lucruri! Artileria de coastă trage, iar marinarii 
se plimbă. Rivocika a dumitale se plimbă cu un miciman 


tinerel, probabil noua ei achiziţie! Varia strâmbă 
dispreţuitor din năsuc. 

— Dar dumneata, cu cine te plimbi? 

— Din păcate, cu nimeni, în afară de Tahatelov! E atât de 
nostim! Gâfâie mereu de căldură, chiar atunci când tuturor 
le e frig. Olia s-a oferit s-o înveţe citirea şi aritmetica pe 
Rivocika dumitale, îşi depăna Varia noutăţile. Iar Leolia e 
mereu îngrijorată din cauza lui Stah. Nu l-ai întâlnit pe aici? 

— Nu l-am întâlnit şi n-am auzit nimic de el. Regimentul lui 
nu se află aici. Dar la noi, pe Elektriceski Utios, ce e nou? o 
întrebă Zvonariov pe Şurka. 

— Domnul Boreiko gospodăreşte zi şi noapte. Domnul 
ştabs-căpitan numără nădragii vechi. Şurka pufni zgomotos 
în râs. Vai, ce caraghios e, cum îşi vâră nasul în batistă, ca 
să nu-l supere mirosul de ostaş! Înjură, dar numai de unul 
singur, că n-are curaj să-l audă lumea. 

— Dar Gudima? 

— Îi face o curte nebună, iar furierul ei, mai-mai că 
plesneşte de gelos ce e, răspunse Varia, în locul prietenei 
sale. 

Şurka se ruşină şi-şi acoperi obrazul cu şorţul alb. 

— Vă rog să nu râdeţi! o rugă ea pe Varia. 

— A, va să zică şi Şura are acum un drăguţ! Nu mă 
aşteptam, zău! Bravo, Şura! L-ai legat la gard pe căpitan! 
glumi Zvonariov. 

— Ba dumnealui nici nu vrea să se uite la mine, se 
dezvinovăţi Şurka, încurcată. Aşa mă bârfeşte Varia, da' ea 
însăşi nu vorbeşte toată ziua decât despre dumneavoastră! 
Tot ea m-a îndemnat să venim încoace! urmă fata, 
trădându-şi prietena. 

— Taci din gură, nu mai scorni tot felul de prostii! se răsti 
Varia la ea. Dumneata o să-ţi închipui acum că eşti cine ştie 
ce comoară. Pur şi simplu, mi-am pus în gând să văd 
Kindjoul... 

— Şi, totodată, să vă vadă şi pe dumneavoastră! 


Varia îi dădu un brânci. Şurka murea de râs. Patul de 
campanie trosni, şi amândouă erau cât pe ce să cadă cuel 
cu tot. 

Semeon sosi cu găina şi cu supa, punând capăt hârjoanei. 

După cină, fetele se duseră la ele în adăpost. Noaptea era 
foarte întunecoasă. Dinspre răsărit venea furtună. Fulgere 
îndepărtate săgetau aproape necontenit în zare. Soldaţii se 
şi duseseră în adăposturi, la culcare; doar sentinelele 
singuratice se mai zăreau prin baterii. 

Zvonariov privi de jur împrejur peste parapetul bateriei. 
Vreo cinci, şase focuri care pâlpâiau în vale dovedeau 
prezenţa oamenilor în tranşeele infanteriei. Restul pierea în 
bezna de nepătruns; numai fasciculul unui proiector se târa 
pe pământ, asemenea unui tentacul alb. În lumina lui se 
iveau pe neaşteptate un copac, ba un pâlc de arbuşti, ba o 
fanză chinezească. 

Zvonariov inspectă poziţiile şi îi spuse ordonanţei să-l 
trezească la cel dintâi semn de alarmă. 

Aţipind, auzi totuşi mugetul surd al tunetului şi răpăitul 
ploii, ceea ce nu-l împiedică să se cufunde imediat într-un 
somn adânc. 

Rodionov, împreună cu servanţii de la secţia a doua, ale 
cărei tunuri erau amplasate în dreptul porţii de nord, se 
instalase într-o spațioasă fanză chinezească, alături de 
poziţia secţiei. 

Seara, după cina bună, udată cam tot atât de bine cu 
băutură, ostaşii se apucară să joace cărţi, dar comandantul 
secţiei îi goni la culcare: 

— Să nu se repeadă iar japonezii în zori la asalt! spuse el. 
Noaptea e întunecoasă, vine furtună; te pomeneşti că se 
adună pe nevăzute chiar la poartă şi se reped în noi. Să fim 
cu ochii-n patru. În zori pot să ne vină musafiri nepoftiţi! Tu, 
Egorov, să stai cu secţia întâia lângă poartă. Încarcă-ţi la 
noapte tunurile şi puneţi câte două sentinele la fiecare 
piesă. Dacă observă ceva, să tragă numaidecât, fără să mai 
aştepte ordin, iar noi sărim îndată. 


Împreună cu Egorov şi cu Blohin, care stătea acum mereu 
pe lângă el, Rodionov ieşi afară să se încredinţeze dacă 
secţia întâia era gata dă luptă. 

Pe la miezul nopţii se culcă toată lumea. Curând, se 
dezlănţui ploaia, transformându-se treptat într-un adevărat 
potop vijelios. Uliţele prost pietruite ale oraşului chinezesc 
se preschimbară repede în bălți şi în şuvoaie care se 
rostogoliră năvalnic spre partea mai joasă de lângă poarta 
de sud. 

Blohin şi celălalt ostaş se adăpostiră la poartă şi, când 
scăpărau fulgerele, priveau iscoditor prin ambrazurile 
tunurilor în bezna nopţii vânzolită de furtună. 

— Să ştii că stârpitura de japonez s-a vârât în adăpost şi i- 
e frică să scoată nasul afară! îşi dădu cu părerea Gaidai. 

— Dacă nu e neghiob, apoi taman acu e vremea bună să 
atace, se îndoi Blohin. 

În clipa aceea, două rachete, una după alta, ţâşniră de pe 
poziţii, spărgându-se la o mare înălţime. Rachetele 
luminară un scurt răstimp împrejurimile şi se stinseră 
imediat, sâsâind. Totuşi, Blohin izbuti să zărească lanţurile 
trăgătorilor japonezi care înaintau spre oraş. 

— Foc! răcni el din răsputeri şi se repezi la piesă. 

Tunul bubui şi sări zgomotos îndărăt. 

Flacăra exploziei licări în întuneric. Şrapnelul izbi, vuind, 
în japonezi. Piesa a doua detună şi ea. Treziţi de bubuituri, 
Egorov şi soldaţii din secţia întâia se repeziră şi deschiseră 
un foc dezordonat asupra japonezilor. 

— Stai! Unde tragi fără rost? strigă Rodionov, răsărind din 
întuneric. 

— Vin lanţuri de trăgători asupra noastră, se grăbi să-l 
lămurească Blohin. 

— Când ai să le vezi, atunci dă în ele! ordonă subofiţerul. 

La lumina altor rachete, toată lumea văzu, de astă dată 
limpede, numeroase lanţuri de trăgători japonezi învăluind 
din trei părţi oraşul. 


— Înălţător douăzeci, derivă zero, foc de mitralii! comandă 
Rodionov. Blohin, verifică ochirea! 

Mai multe fulgere scăpărară în şir, unul după altul, ceea ce 
făcu posibilă ochirea. 

— Tunul întâi, gata! raportă Kupin. 

— Tunul doi, gata! strigă Bulkin. 

— Foc! 

Două fulgere săgetară din nou bezna; mitraliile se 
împrăştiară vâjiind ascuţit. 

Urlete sălbatice se auziră dinspre japonezi. 

— Să ştii că l-am atins drept la partea moale! zise bucuros 
Blohin. Dă-i zor, Sofron, nu zăbovi! 

Banzai! se auzi deodată, undeva la dreapta, aproape de 
tot. 

— Întoarce tunul într-acolo! răcni Blohin şi se opinti 
numaidecât el însuşi la roată. 

— Unde e blestematu'? întrebă Rodionov, privind încordat 
prin ambrazuri în întunecimea nopţii. 

— Banza-a-i! răsunară strigăte japoneze, aproape de tot. 

Kupin îndreptă tunul în direcţia strigătelor şi trase fără 
comandă. 

Japonezii amuţiră numaidecât. 

— S-au înecat cu mitralia, diavolii! strigă bucuros Gaidai. 
la să le mai dăm o dată, Sofron Timofeevici, s-o guste bine! 

— Hai, nu trâncăni! Ştiu şi eu ce-i de făcut! se răsti 
subofiţerul. Ochitori, ascultați la mine: când îl auziţi pe 
japonez că strigă banzai, ochiţi pe loc, în direcţia de unde 
vine glasul şi - foc asupra lui! 

— Fugiţi, băieţi, stârpitura pune o mină sub poartă! strigă 
deodată un tiralior sosit în goană. Acuşi sare în aer! 

Rodionov se uită prin crenelul stâng, şi la scăpărarea unui 
fulger, văzu jos, lângă poartă, mai multe mogâldeţe care 
moşmondeau ceva. Era cu neputinţă să tragă în ele cu 
tunurile şi artileriştii n-aveau nici puşti, nici revolvere. 

— Scoateţi închizătoarele şi înălţătoarele; retrageţi-vă pe 
poziţia din spate! comandă Rodionov. 


Servanţii se repeziră să execute ordinul. În întuneric, se 
ciocneau mereu între ei şi se împiedicau unul pe altul. 

— Fără spaimă; lucrează cu pricepere, îi îmbărbăta Blohin, 
alergând de la un tun la altul. 

— Mai bine du-te de ascultă ce e la poartă! îi ordonă 
Rodionov. 

— Mi-e teamă, se fâstâci o clipă Blohin. Ei, fie ce-o fi! 
flutură din mână şi sări, glonţ, pe poartă afară. 

— Scapără chibrituri, dau pesemne foc la fitil, raportă el 
după o clipă, întorcându-se. 

— Fugiţi! comandă Rodionov. Soldaţii se topiră îndată în 
beznă. 

— N-aţi uitat nimic? Rodionov pipăi tunurile, şi negăsind 
nici înălţătoarele, nici închizătoarele, se repezi în urma 
soldaţilor. 

În clipa când ajunse la secţia dinapoi, la poartă ţâşni o 
flacără uriaşă şi cele două canate de lemn, ferecate, se 
făcură ţăndări. Strigând banzai! japonezii năvăliră prin 
spărtură, dar o salvă de mitralii îi culcă îndată la pământ. 
Aceasta îngădui tiraliorilor care ocupau poziţii pe zidurile 
de lângă poartă să se dea jos şi să li se alăture artileriştilor. 

Japonezii mai făcură o încercare de a răzbi prin poartă, 
dar, primiţi cu focuri de armă, se retraseră, se culcară la 
pământ şi deschiseră un foc de voie intens asupra secţiei lui 
Rodionov. 

Tiraliorii începură să se retragă treptat spre poarta de 
sud. 

— Tunari, scoateţi închizătoarele şi retrageţi-vă! Japonezii 
ne înconjoară! strigă un porucik de infanterie apropiindu- 
se. 

În clipa aceea, i se raportă că japonezii târăsc spre poartă 
un tun. 

Auzind aceasta, tiraliorii îşi grăbiră retragerea. 

— Servanţi! Strângeţi-vă catrafusele şi haideţi după 
infanterie! ordonă Rodionov. Zvârliţi închizătoarele în puț; 


înălţătoarele luaţi-le cu voi. Să le predăm pe poziţii 
comandantului! 

— Timofeici, dă-mi voie să mai zăbovesc oleacă aici, se 
rugă Blohin. Am chef să joc gorodki75 cu japonezu': să 
vedem, care dă cel dintâi peste cap tunul din poartă! 

— Vezi să nu-ţi zboare căpăţâna de pe umeri! răspunse 
subofiţerul. 

— Asta n-o să se întâmple! răspunse soldatul cu 
convingere. Care mai vrea să se joace cu japonezu'? îi 
întrebă el pe ostaşi. 

Se oferi numai Gaidai. 

— Ei, o dată moare omul! rosti acesta, dând din cap. 

Împreună cu servanţii, Rodionov se retrăgea, alergând 
prin salturi de la un adăpost la altul. În negura cenuşie a 
zorilor, cei doi soldaţi rămaşi la piesă văzură cum japonezii 
puneau în bătaie un tun în faţa porţii. 

Cu obrazul lipit de înălţător, Blohin ochea cu îngrijire. 
Gaidai mânuia pârghia sapei. 

— Gata! Închide! comandă Blohin. Şi acum, dă-te la o 
parte! adăugă el, după ce închizătorul fu zăvorât. 

Se vedea bine cum ocheau grăbiţi şi tunarii japonezi. Dinţii 
lui Gaidai clănţăneau de spaimă. 

— Mai iute, Blohin! îl zori el. 

— O clipă! Să pun mai bine înălţătorul! răspunse Blohin 
privind cu încordare cătarea. Şi acum - blagosloveşte, 
doamne! Rupe-le-aş mutra! şi trase de cordiţă. 

Tunul sări îndărăt, împroşcându-i pe cei doi ostaşi cu noroi 
şi cu apă. 

Când se destramă fumul, Blohin, ferindu-şi cu palma ochii, 
ca de soare, privi încordat spre poartă. Acolo totul era 
pustiu. 

— l-am rupt mutra dintr-o singură lovitură! Ei, acum, 
putem să spălăm putina. Scoate înălţătorul! 

În clipa următoare, folosindu-se de zăpăceala japonezilor, 
se repeziră cât îi ţineau picioarele pe uliţă, spre poarta de 


miazăzi şi curând fură în afară de primejdie, ascunzându-se 
după dărâmături. 

Îi ajunseră din urmă pe ai lor la poarta de nord a oraşului. 

— Am dat stârpitura peste cap! îi raportă scurt Blohin lui 
Rodionov, care îi aştepta pe amândoi la poartă, ţinându-se 
cu mâna de şold. Te-a atins? întrebă el. 

— M-au zgâriat oleacă. Pe Egorov l-au omorât, când 
fugeam încoace. Mai sunt doi răniţi; i-au şi dus! 

— Eu şi Gaidai te ducem pe braţe şi până la Arthur! 

— Las' că, încet, încet, ajung şi singur! 

Rodionov se strâmbă de durere şi porni încet înainte. 

Un lanţ de trăgători alergă în ajutorul trupelor ce se 
retrăgeau din oraş şi-i alungă curând pe japonezii care 
înaintau de zor. 

Odată cu răsăritul soarelui, artileria japoneză începu 
bombardamentul asupra poziţiilor ruseşti. 

— Japonezii! strigă deodată ochitorul de la piesa întâia a 
bateriei 14, arătând cu degetul. 

Coloana inamică se ivi de după o creastă din apropiere şi, 
coborând la vale de pe culmea pleşuvă, se ascunse iute în 
gaolian şi în porumb. 

— Du-te, de-l scoală pe praporşcik! strigă Greaznov. 
Spune-i că dă năvală japonezu'! 

După o clipă, Zvonariov se şi uita prin binoclu, căutând 
coloane. 

— Servanţi, la piese! Asupra obiectivului numărul trei! 
Deschideţi focul după elementele bateriei a zecea! ordonă 
el. 

Soldaţii se împrăştiară repede la posturi. 

— Pe tunuri; cele cu soţ, obuz; cele fără soţ, şrapnel; foc! 

Patru bubuituri vuiră în aerul răcoros al dimineţii; obuzele 
se îndepărtară vâjâind. 

— A unsprezecea, gata! 

— Foc! 

Încă opt lovituri, una după alta, detunară ca pentru a 
recâştiga timpul pierdut. 


Zvonariov duse binoclul la ochi. Proiectilele erau plasate 
bine. Şrapnelele se spărgeau jos şi loveau ţinta în plin. 
Japonezii fugeau din gaolian în toate părţile, ca gândacii 
speriaţi, de după cuptor. 

— Şrapnel! Baterie, foc! ordonă praporşcikul. 

Mai mulţi soldaţi, făcând un lanţ de legătură între el şi 
poziţii, îi repetau cu glas tare comenzile. 

Toată întinderea de gaolian se învălui în rotocoale de fum, 
albe ca vata, lăsate de exploziile şrapnelelor. Inamicul 
începu să se retragă, grăbit, prin salturi, înapoi, peste 
creastă. 

Mărind înălţătorul, Zvonariov îi urmărea cu focuri. 
Deodată, un obuz japonez sosi în zbor de undeva din 
depărtare şi o trombă de fum negru ţâşni în spatele bateriei 
a zecea. 

— Priviţi toţi de unde trage bateria japoneză! ordonă 
Zvonariov, scrutând fără rezultat culmile dealurilor. Acestea 
erau pretutindeni pustii. 

— Bine s-a pitit stârpitura, nu se vede nimic! răspundeau 
cu ciudă soldaţii, cercetând şi ei terenul ocupat de inamic. 

După primul obuz, căzu încă unul; pe urmă, câteva zeci de 
proiectile se prăvăliră deodată peste baterie. Totul dispăru 
în nori de fum şi de praf. Obuzele cădeau şi în faţa bateriei, 
şi în spatele ei; cele mai multe nimereau însă chiar în 
parapet şi în piesele amplasate în dosul lui. 

Zvonariov se repezi într-acolo. De departe, văzu cum tunul 
întâi, proiectat de explozie, sări în sus şi se prăbuşi pe o 
roată. Tunul trei avea şi el o roată sfărâmată. Mai mulţi 
soldaţi zăceau pe pământ; ceilalţi, părăsindu-şi piesele, se 
ascunseseră în adăposturi. 

— Brancarda! ordonă praporşcikul. 

Curând fu scos din acţiune încă un tun. În toată bateria nu 
mai rămăsese decât o singură piesă în stare de funcţiune. 

După ce isprăviră cu bateria a zecea, japonezii îşi 
aruncară valul de foc peste cele de alături, a unsprezecea şi 
a treisprezecea. 


— Înălţimea voastră, japonezul e ca un fel de vrăjitor cu 
căciulă fermecată: nu-l vezi, da' el te plesneşte drept în bot! 
spuse Greaznov, apropiindu-se de Zvonariov. 

— Poate că la dreapta se vede ceva. Praporşcikul se 
întoarse spre bateriile de la centru, dar şi acestea arătau ca 
nişte vulcani de fum, printre care scăpărau mereu fulgerele 
exploziilor. 

— Acum, nici acolo nu prea poţi vedea ceva, răspunse 
ostaşul. 

Obiective pentru tir nu se vedeau şi Zvonariov cercetă 
teatrul de luptă. 

La stânga, în golful Kindjou, se profilau în zare siluetele 
navelor japoneze. Lângă mal stăteau la ancoră vreo 
cincizeci de djonci chinezeşti. Drept în faţă, în lanurile de 
gaolian şi de porumb, totul era pustiu, dar dincolo de 
creastă bubuiau fără încetare numeroase baterii. 

Oraşul Kindjou era cuprins de foc. Fusese incendiat în 
acelaşi timp de artileria rusească şi de cea japoneză. Lângă 
poarta de sud, se schimbau focuri cu intensitate. Linia 
lanţului de trăgători se zărea foarte bine pe fondul verde- 
cenuşiu al terenului, din cauza bluzelor albe ale soldaţilor 
ruşi. Japonezii, cu uniforma lor kaki, abia se zăreau chiar şi 
atunci când erau în mişcare. Spre dreapta, la poalele 
dealului Samson, apele golfului Huenez sclipeau viu în 
bătaia soarelui. 

Jos, în faţa poziţiei, printre ruinele sătucului chinezesc 
Sidai, se zăreau de asemenea bluzele albe ale soldaţilor. 

Între timp, soarele se înălţase destul de sus, luând cu el 
ceața dimineţii din vale şi dogorind pământul. Lui Zvonariov 
îi era sete şi foame; se duse la bateria 14, unde se afla 
postul de prim-ajutor. Fu nevoit să ocolească mult prin 
spate bateriile 11 şi 13, asupra cărora japonezii îşi 
continuau tirul intens. 

La bateria 14 fuseseră săpate adăposturi încăpătoare 
ocupate acum în parte de postul de prim-ajutor. 


Deocamdată, nu erau răniţi decât cinci oameni de la 
bateria 10, dintre care doi aveau râni grave. Melnikov 
îndeplinea funcţia de medic-chirurg, examina răniții, sonda 
rănile, rostea cu un aer doct termeni latini stâlciţi şi dădea 
surorilor indicaţii în privinţa pansamentelor. Varia şedea 
lângă doi ostaşi grav răniţi, cu picioarele complet zdrobite. 
Se impunea amputarea lor urgentă, dar Melnikov n-avea 
curaj s-o facă singur. Cu o expresie severă, Varia îi cerea 
energic să evacueze imediat răniții la postul de prim-ajutor 
al regimentului 5, situat la o verstă şi jumătate, în spatele 
flancului drept. 

— Bine, dar cine poate să-i ducă acolo, sub un foc atât de 
puternic? obiectă felcerul. Îi omoară pe drum. 

— Dacă se face un ocol prin spatele poziţiilor aproape că 
nu mai e nici o primejdie. 

— Dar nimeni n-o să vrea să-i ducă atât de departe. 

— Cine va primi ordin îi va duce. Şi am să merg eu, ca să 
nu fugă în drum brancardierii. 

— Cum doriţi, domnişoară, dar eu sunt contra, se 
împotrivea Melnikov. 

Zărindu-l pe Zvonariov, Varia se grăbi să-i explice 
neînţelegerea dintre ea şi felcer. Praporşcikul ordonă 
evacuarea imediată a răniților, dar, spre mirarea lui, aceştia 
se opuseră: 

— Înălţimea-voastră, lăsaţi-ne să murim în linişte aici, îl 
rugau ei. 

— Mai aveţi mult până la moarte, stăruia Varia. Trebuie 
însă să vi se facă o operaţie urgentă, aici imposibilă, aşa că 
dacă rămâneţi, chiar că o să vă pierdeţi viaţa. 

— Măcar să nu ne chinuiţi înainte de moarte, se rugau 
mereu ostaşii. 

— Merg şi eu cu voi; dacă se întâmplă ceva, vă ajutăm, îi 
linişti fata. 

În sfârşit, fură luaţi şi duşi. Varia, tot atât de aspră şi de 
hotărâta, porni alături de brancarde. 


— Pe drum, fii cu ochii în patru; nu mai veni înapoi, că o 
scoatem la capăt şi fără dumneata! o povâăţui Zvonariov la 
plecare. 

— Dar şi dumneata, în lipsa mea, să nu faci pe viteazul, 
răspunse Varia. 

Între timp, japonezii încetaseră tirul asupra bateriilor 11 şi 
13 şi gurile lor de foc amuţiseră vremelnic. Şase tunuri, din 
zece, ale ambelor baterii fuseseră scoase din funcţiune. E 
drept, unele din ele puteau fi reparate, dar pentru aceasta 
era nevoie să se aştepte până la căderea nopţii. 

În timpul acesta, navete japoneze deschiseră focul de pe 
mare, dinspre golful Kindjou. Chiar după primul obuz căzut, 
se văzu limpede că trăgeau piesele de calibru mare. 
Chipurile soldaţilor care cunoşteau bine efectul focului 
artileriei navale asupra bateriilor din Arthur, se lungiră 
îndată. 

— Te pomeneşti că ne cinsteşte amiralul lor, Togov, în 
carne şi oase! Acu e vai de steaua noastră! Noi avem nişte 
jucărele de tunuri, iar el o să ne pălească de pe cuirasate cu 
alea de doisprezece! rosti Greaznov, speriat. 

— Păi, cuirasate sunt astea, frăţioare? Ce dracu, nu vezi? 
Ia, acolo nişte canoniere şi torpiloare. Noi, de pe Utios, 
trimiteam la fund şi câte zece d-astea într-o noapte! se 
amestecă în vorbă Blohin, care sosise cu secţia la faţa 
locului. Să trăiţi, înălţimea voastră! îl salută el pe Zvonariov. 

— Unde e Rodionov? 

— La prim-ajutor; l-a atins oleacă la şold. 

— E grav? Te pomeneşti că nu poate să vină singur?! 

— A făgăduit şi asta înseamnă că vine. 

— Ei, hai, povesteşte tot ce a fost pe la voi. 

Blohin istorisi pe scurt întâmplările, fără să pomenească 
nimic despre jocul său „de-a gorodki” cu japonezii, dar 
ostaşii îi întregiră pe loc istorisirea. Zvonariov privea cu 
mirare făptura lui Blohin, foarte departe de a avea o 
înfăţişare vitejească. Şapca i se pleoştea pe cap, ca o clătită, 
iar mantaua, fără gaică, îi atârna pe trup ca un halat. 


— Păi, după cum te văd, tu şi cu Gaidai sunteţi adevăraţi 
eroi! De ce faci pe modestul şi nu povesteşti nimic despre 
tine? îl dojeni el pe Blohin. 

— Dar, înălţimea voastră, nici n-am ce povesti. Numai că 
ne-am luat la harţă cu stârpitura de japonez: hai să vedem, 
care-l lasă mai iute fără căpăţână pe celălalt, noi pe el, ori el 
pe noi. Ei, şi noi, adică i-am făcut-o mai iute. Asta-i toată 
povestea. 

— Frumoasă harţă, n-am ce zice! 

— Eu aşa cred, că tot războiul stă într-o harţă ca asta, 
răspunse Blohin, începând pe neaşteptate să filosofeze. 

— Blohin şi Gaidai, duceţi-vă la Grunin al meu; să vă 
cinstească cu câte un pahar de vodcă, din provizia pe care 
am primit-o aseară de la porucikul Boreiko. 

— Mulţumim frumos, înălţimea voastră! zise Blohin, cu 
glasul lui răguşit. 

— Eu, înălţimea voastră, nu obişnuiesc, răspunse Gaidai. 
— Tacă-ţi gura, gugumane, c-o beau eu în locul tău; o să- 
mi fie mai vesel să mă războiesc! îi şopti Blohin; ambii ostaşi 

făcură o întoarcere reglementară şi plecară. 

Zvonariov îi trimise la bateria a zecea pe toţi cei sosiți. 

— Încercaţi să puneţi acolo în rânduială tot ce se poate, 
dar să nu vă arătaţi cu toţii odată, că trage numaidecât 
japonezul asupra voastră, îi povăţui praporşcikul. 

În clipa aceea, mai multe explozii năprasnice zguduiră 
bateria 15, ceea ce denotă că japonezii aveau de gând s-o 
nimicească. Soldaţii se ascundeau grăbiţi în adăposturi ori o 
luau la goană. 

— Unde vă duceţi? îi oprea Zvonariov. Îndată deschid şi eu 
focul cu bateria noastră asupra navelor japoneze. 

— Nu poţi nicicum să-i ţii piept stârpiturii, răspunseră 
soldaţii: năruie şi face praf totul. 

— Păi, fă-l şi tu praf, căpăţâna ta de nătărău! se amestecă 
Blohin, care răsări acolo ca din pământ. Haideţi după mine: 
vă arăt îndată cum trebuie să-l sperii pe drăguţu' de 
japonez. 


După cinci minute, toate cele opt tunuri ale bateriei 15, cu 
înălţătorul ridicat la limită, fulgerau asupra navelor 
japoneze. Deşi piesele uşoare ale bateriei nu puteau 
pricinui japonezilor pierderi serioase, totuşi, de îndată ce 
obuzele începură să cadă lângă nave, acestea se grăbiră să 
se îndepărteze în larg. 

— Nu-ţi fie frică, frate, răcnea Blohin, alergând printre 
tunuri: ocheşte-l pe amiralul 'Togov drept în noadă: nu-i 
place asta de fel - îndată o ia la sănătoasa! 

Îmbărbătaţi de succes, soldaţii dădeau zor. Un obuz lovi 
joncile chinezeşti, de lângă mal, provocând un incendiu 
puternic. Velele chinezeşti, împletite din papură, ardeau ca 
paiele uscate, scoțând o fumăraie groasă. Şi fiindcă joncile 
stăteau una lângă alta, focul se propaga repede şi, în 
curând, ardeau toate, pălălaie. Ca să scape, chinezii săreau 
de pe jonci drept în apă şi o luau înot spre mal. Fumul 
incendiului luă navelor japoneze posibilitatea de a trage 
direct asupra poziţiilor ruseşti. 

— A, nu i-a plăcut stârpiturii! strigau veseli soldaţii. 

— A şi început să strănute amiralul Togov! declară 
sentenţios şi categoric Blohin. Nu-i place fumul! 

Curând, tot orizontul dinspre mare fu învăluit într-o 
perdea de fum; escadra japoneză încetă tirul asupra 
poziţiilor ruseşti, dar, în schimb, o ploaie de şrapnele şi de 
obuze uşoare sosi în zbor dinspre nord; după proiectilele 
grele navale, acestea numai păreau, însă, atât de 
înspăimântătoare. 

Pitiţi în adăpost, soldaţii aşteptau sfârşitul 
bombardamentului. 

— Vine Rodionov, vesti Kupin, care stătea la intrare. Şi cu 
o marmazelă; parcă ar fi o soră. 

Soldaţii se uitau din pragul adăpostului la cei care se 
apropiau. 

Zvonariov îi zări şi el, de la bateria 13, pe Rodionov şi pe 
Varia Belaia. 

— Încăpăţânată fetişcană! Tot s-a întors, gândi el cu ciudă. 


— Ia, Şura, atâta timp cât e linişte, strângeţi-vă catrafusele 
şi plecaţi amândouă la postul de prim-ajutor regimentar. 

— Şi cu răniții noştri, cum rămâne? obiectă fata. Mai avem 
trei. 

— Să meargă cu voi, răspunse praporşcikul. 

— Japonezul înaintează dinspre oraş! strigă pe 
neaşteptate Gaidai, vestea alarmantă. 

Zvonariov duse binoclul la ochi şi văzu, pentru întâia oară 
în ziua aceea, lanţuri dese de trăgători japonezi ivindu-se în 
goană de după zidul Kindjoului şi adunându-se în vale, 
lângă satul Sidai. 

Zvonariov scoase la piese soldaţii din toate bateriile, dar 
de îndată ce acestea traseră câteva obuze, japonezii le 
răspunseră prin tăvălugul de foc al artileriei lor terestre şi 
navale. Bateriile se pomeniră sub focul încrucişat al 
obuzelor care veneau în zbor şi din stânga, şi din dreapta, 
împroşcând toată întinderea poziţiei. 

Varia şi Rodionov abia izbutiră să se ascundă în adăpostul 
bateriei 13. Zvonariov, care tocmai urmărea un obuz, fu 
zvârlit de explozie de pe parapet şi rămase câteva clipe 
surd şi orb. 

Cu un țipăt, Varia sări spre el: 

— Ce ai? Eşti rănit? întrebă ea, aplecată asupra 
praporşcikului întins pe pământ. 

Chipul ei exprima o spaimă cumplită; cu lacrimi în ochi, 
fără să-şi dea seama, începu să-l mângâie pe obraz. 

Melnikov şi mai mulţi soldaţi veniră repede după ea cu o 
brancardă. 

— N-am nimic, rosti Zvonariov cu un efort, şi ajutat de 
soldaţi, se sculă în picioare. 

— Du-te în adăpost şi să nu îndrăzneşti să mai ieşi de 
acolo, porunci Varia. 

— Mai bine duceţi-vă cu toţii la postul de prim-ajutor, 
răspunse praporşcikul. Îmi vin îndată în fire şi singur! 
Uitaţi-vă ce de răniţi sunt iar în baterii! 


Când tirul pierdu oarecum din intensitate, Zvonariov se 
duse să vadă ce se petrece la Blohin şi la Greaznov. Pe cel 
dintâi îl găsi la piesa a patra: îşi scotea din pământ 
ochitorul, pe jumătate îngropat de viu. 

— Mai încet, fraţilor, mai încet! se ruga rănitul: mi se pare 
că mi-au vătămat rău picioarele! 

Cu o dibăcie vrednică de admirat, Blohin îl luă în braţe şi-l 
întinse pe brancardă. 

— Unde-i Gaidai? întrebă Zvonariov. 

— Alături, în adăpost; a fost rănit la cap, răspunse Blohin. 

În semiîntunericul din adăpost, praporşcikul nu desluşi 
numaidecât făptura lui Gaidai, care şedea jos, pe pământ, 
ţinându-se cu amândouă mâinile de cap şi gemând încet. O 
şuviţă de sânge i se strecură prin batista murdară, apăsată 
pe tâmpla stângă, şi se prelingea în jos, pe obraz. 

Zvonariov scoase o faşă şi voi să-l panseze, dar Gaidai îi 
dădu mâna la o parte, luă pansamentul şi începu să-şi 
înfăşoare capul cu grijă. 

Zvonariov se gândi cu părere de rău că nu-l adusese şi pe 
Melnikov cu pansamente. 

— Te doare rău? îl întrebă pe Gaidai. 

— Cumplit! Îmi vuieşte capul ca un clopot la foc! Aici îmi 
rămân ciolanele! Simt asta cu toate măruntaiele, rosti jalnic 
Gaidai. N-o să mai văd scumpa mea Ucraina! 

— Ei, ce tot boceşti degeaba! Dimineaţa ai fost erou şi 
acum te apuci, prea devreme, să-ţi cânţi prohodul! îl mustră 
Zvonariov. Te-a atins puţintel şi te-ai muiat numaidecât. Pe 
Rodionov l-a rănit şi mai rău, dar tot s-a întors în front! 

Gaidai tăcu. Se ţinea mereu cu mâinile de cap. 

Încetul cu încetul tirul japonezilor slăbi în tot sectorul. 

Încordarea bătăliei descreştea văzând cu ochii. 

De la toate bateriile, şiruri de răniţi uşor se îndreptau spre 
zona interioară; cei grav răniţi erau duşi pe tărgi; o parte 
din soldaţi cărau cadavrele la bateria 15 unde se hotări să 
se facă un mormânt comun pentru artilerişti, într-o groapă 
rămasă în locul unei magazii de pulbere. 


Mai mulţi oameni fură trimişi la bucătărie, după mâncare. 
Bateriile se goliră îndată de oameni. 

Zvonariov cercetă starea tuturor bateriilor şi găsi numai 
unsprezece tunuri bune, dintre care cinci chinezeşti, de tip 
vechi, fără proiectile. Pentru tunurile de câmp nu mai erau 
decât vreo sută de proiectile. La atât se reducea toată 
artileria la flancul stâng al poziţiilor. 

— Japonezul a făcut praf toate bateriile din centru; peste 
tot au rămas foarte puţine tunuri, iar obuze deloc. Numai la 
flancul drept mai trage bateria Izvestkovaia, dar şi acolo, 
rar de tot! Nici zece lovituri de la noi, la o sută ale 
japonezilor! povestiră soldaţii care aduseseră mâncarea. 

Pe poziţie se aşternu o linişte adâncă. Zvonariov se gândi 
să profite de această împrejurare şi să se ducă la Vâsokih, 
ca să se informeze asupra situaţiei generale şi să ia noi 
ordine. Lăsându-l pe Rodionov în locul lui, plecă la bateriile 
din centru. Primul lucru pe care-l văzu acolo fu tunul de 
marină Canet, avariat. Nici nu apucaseră să-l pună în 
bătaie. Un obuz îi lovise afetul şi-l deformase complet. În 
toate bateriile rămăseseră întregi doar câte o piesă-două. 
Parapetele fuseseră dărâmate; adăposturile şi magaziile de 
pulbere se năruiseră; poziţia suferise distrugeri grave. 

Vâsokih se afla în adăpostul bateriei 6. Era pansat şi 
gemea tot timpul încetişor. Zărindu-l pe Zvonariov se 
bucură foarte mult. 

— Slavă domnului că măcar dumneata eşti teafăr! Când 
am văzut ce prăpăd fac acolo japonezii, nici nu mai speram 
să te văd printre cei vii. Ce v-a mai rămas bun de luptă? 

Praporşcikul îi raportă totul, amănunţit. 

— Situaţia nu e mai bună nici la mine, deşi, fireşte, 
pierderile sunt mai mici. Asupra noastră n-au tras navele, ci 
doar bateriile de câmp; în schimb obuzele plouau. Cred că 
trăgeau aproape o sută de tunuri. Dar şi noi am expediat 
destui japonezi pe lumea cealaltă, povestea Vâsokih. 'Te rog 
să te duci până la bateria 12, ştii, ultima întăritură alături 
de bateria 3, şi să-i raportezi lui Tretiakov situaţia noastră. 


Zvonariov plecă numaidecât la postul de comandă al 
regimentului. 

După ce-i ascultă raportul, colonelul izbucni în cele mai 
crunte înjurături la adresa lui Fok şi a lui Stessel care, după 
părerea lui, erau de vină pentru dezastrul din ziua aceea. 

— Ca pionier, sunt la curent cu specialitatea mea şi ştiu că, 
în prezent, artileria trebuie să se amplaseze, pe cât se 
poate, adăpostită sau cel puţin camuflată. Ei au ordonat ca 
toate bateriile să ia poziţie ca pe vremea lui tata Noe: pe 
culme, la vedere, căci, după părerea lor, e ruşinos pentru 
artilerie „să se ascundă” de inamic! Şi iată rezultatul! 
Japonezilor nu le-a fost ruşine „să se ascundă” şi ne-au 
zdrobit în câteva ceasuri. Fără artilerie nu pot apăra 
poziţia, iar voi aţi rămas aproape fără guri de foc şi fără 
muniții. Prin urmare, nu-mi puteţi fi de ajutor! Te rog, fă-mi 
un serviciu: du-te numaidecât cu raportul meu la generalul 
Nadein, comandantul grupului de avangardă. Ordon îndată 
să ţi se aducă un cal. 

Când Zvonariov încăleca, Tretiakov îi repetă din nou 
argumentele sale cu privire la perspectivele apărării 
poziţiilor de la Kindjou: 

— Faţă de lipsa de muniții, am nevoie de cel mai energic 
ajutor din partea bateriilor de câmp, care trebuie să fie 
amplasate aci, şi nu la cinci verste depărtare, pe culmile 
Tafanşin. Mai de parte: am nevoie de o rezervă, cu efectiv 
de cel puţin două batalioane, pentru a contracara eventuala 
străpungere a poziţiei noastre de către japonezi. Acum n- 
am drept rezervă decât plotonul de muzicanți şi secţia de 
gardă la drapel. Pe generalul Nadein îl găseşti lângă gara 
Tafanşin, la cota 32. De altfel cota se vede de-aici, cu ochiul 
liber: uite, vezi grupul acela de oameni, colo sus, pe sopcă? 
Acolo se află generalul. 

Zvonariov fu nevoit să călărească pe un teren descoperit 
sub tirul destul de intens al japonezilor. 

Ajuns anevoie la destinaţie, praporşcikul sări jos din şa şi 
întrebă: 


— Unde-l pot găsi pe generalul Nadein? 

— Uite colea, şade pe scaun! îi arătă un ostaş. 

La vreo doisprezece paşi de ei, pe culmea unei sopci, 
acoperită cu o iarbă verde, deasă, şedea pe un scaun pliant 
un bătrân spătos, ca un Moş-Crăciun costumat în uniformă 
de general. 

Generalul moţăia, încălzindu-se în razele blânde ale 
soarelui. Chipiul alb, cu viziera uriaşă, i se legăna în ritm cu 
capul. Vestonul lung, până la genunchi, părea o învelitoare 
largă pe trupul lui uscăţiv. Pe genunchi i se odihnea un 
binoclu uriaş, din alte vremuri, arătând mai curând ca două 
ocheane cuplate. 

— Am onoarea să prezint excelenţei voastre raportul 
colonelului Tretiakov! raportă praporşcikul. 

— Ai? Şe e? tresări generalul. De la Tretiakov? Ei, şe 
scrie? Şiteşte dumneata, că nu văd fără ochelari! fonfăi 
Nadein. Dejaba faşe panică! Japonezii şe şi retrag pe tot 
frontul, mormăi generalul, nemulţumit, după ce Zvonariov îi 
citi raportul lui Tretiakov. Am şi trimiş o telegramă la Port- 
Arthur, în legătură cu asta. Şcrie chiar el că japonejii nu mai 
trag, şi totodată, şere artilerie şi rejerve. Nu-i dau nimic. Să 
şe deşcurşe cum o şti, şi generalul se cufundă iar în aţipeala 
lui plăcută. Nedumerit, praporşcikul se frământa, neştiind 
ce să facă. 

— La Şevastopol se-ntâmpla să fie şi mai rău, da' tot nu şe 
şerea ajutor, vorbi iar generalul, pe neaşteptate, ţinând 
ochii pe jumătate închişi. Pe baştionul patru, rămâneau câte 
jeşe-douăjeşi, de oameni, şi tot îi reşpingeau şi pe franţuji, şi 
pe engleji şi pe italieni. 

Urmă o nouă pauză. 

— Jeneralul Fok n-a dat voie să şe dea rejerva. Mâine o să 
fie nevoie de ea... şi cu aceste cuvinte, generalul tăcu, 
aromind mai departe. 

Zvonariov se îndepărtă puţin şi începu să privească teatrul 
de luptă de la flancul drept. Pe fondul limpede al golfului 
Huenez se zărea desluşit silueta canonierei ruseşti Bobr 


care revărsa fulgere spre flancul stâng japonez şi în spate. 
Trombe înalte de fum provocate de exploziile proiectilelor 
mari navale ţâşneau în sus, lângă satul ocupat de inamic. 
Curând, satul fu cuprins de foc. Japonezii fugeau de acolo în 
panică, făcându-se nevăzuţi din colo de sat. Praporşcikul 
comunică generalului ceea ce observase. 

— Ei, ce-am şpuş şi eu, că japonejii bat în retragere. 
Curând, au să fugă pe toată linia, răspunse generalul, 
nepăsător, fără să ridice capul. 

În clipa aceea, spre dreapta se ivi o baterie de câmp care 
îşi ocupă poziţia de tragere. Zvonariov privea cu admiraţie, 
cum îşi păstra, în galop larg, alinierea reglementară şi 
intervalele dintre piese. În fruntea ei, pe un cal corbiu, 
galopa comandantul însoţit de un trompet, pe un armăsar 
alb, conform tradiţiei artileriştilor. De îndată ce bateria 
ajunse în goană pe culme, sabia comandantului fulgeră în 
aer; bateria execută în plin galop o întoarcere, ante- 
trenurile fură desprinse şi atelajele plecară în spatele 
poziţiilor. În clipa următoare, tunul întâi şi trase o lovitură; 
celelalte şapte bubuiră pe întrecute în urma lui. 

— Toată bateria! se auzi comanda. 

— Nu-i aşa că au o înfăţişare voinişească? rosti Nadein 
care se trezise din toropeală. Îmi plaşe să priveşc cum traje 
artileria, îmi jburdă inima. 

Bateria abia avu însă timp să tragă câteva salve, că fu 
deodată copleşită de zeci de obuze japoneze. Tirul ei slăbi 
repede; fu înecată în perdeaua de fum şi praf, prin care se 
vedeau oameni, prăbuşindu-se la pământ, chesoane de 
muniții răsturnate, tunuri scoase din funcţiune şi date peste 
cap. 

Nu trecură nici cinci minute şi servanţii începură să 
târască repede la vale cele două-trei piese rămase întregi. 
Încă puţin şi pe poziţia bateriei nu se mai vedea nimeni, cu 
excepţia bluzelor albe ale morţilor şi răniților reliefate pe 
fondul verde al ierbii. Bateria nu mai exista. 

Zvonariov era zguduit. 


— Dumnejeu să-i odihnească în paşe! Aji n-au avut noroc! 
fonfăi generalul, şi descoperindu-se îşi făcu larg semnul 
crucii. 

— Ce ordonaţi să-i raportez colonelului Tretiakov? 
îndrăzni, în sfârşit, praporşcikul să-l întrebe. 

— A, dumneata aştepţi încă? zise generalul. Colo, de vale, 
în tufişul aşela se află căpitanul Romanovşki. Cheamă-l la 
mine, vreau să mă sfătuiesc cu el. 

Zvonariov se duse spre locul indicat unde găsi, tolănit pe o 
burcă, un tânăr căpitan de stat-major. 

— Generalul Nadein vă roagă să veniţi până la el, i se 
adresă Zvonariov. 

— Cine? Nadein? Ce-o mai vrea babalâcul? întrebă în silă 
căpitanul, ridicându-se alene în picioare. 

Nadein îi împărtăşi rugămintea lui Tretiakov. 

— Excelenţă, după mine, acestea sunt cereri foarte 
întemeiate. Dacă japonezii vor bate în retragere, atunci 
aceste batalioane şi artileria vor putea fi împinse înainte 
pentru urmărire; dacă ei vor trece din nou la atac, atunci 
ele îl vor ajuta pe Tretiakov să respingă atacul, rosti cu 
aplomb căpitanul. 

— Şi Fok, şe are să spună pe urmă? 

— Nu prea cred să se ivească curând pe aici, zâmbi 
căpitanul. 

— Adevărat; nişi lui Fok, nişi lui Şteşşel nu le plaşe focul, 
încă în şaptejşapte, când ei îmi erau şubalterni în companie, 
de îndată şe şe dejlănşuia tirul, şe grăbeau amândoi să 
pleşe la trenul rejimentar, povesti înviorat generalul. Şi 
decoraşiile le-au căpătat amândoi în locul altora. Fok nişi n- 
a foşt la Şipka, dar are o cruşe pentru ea. Şteşşel a stat la 
patrujeşi de verşte de Şiandjin, când s-a dat atacul, da' ş-a 
învârtit de o cruşe pentru cuşerirea lui, şi totul numai prin 
proptele. Trăieşte bine şine are şfinşi la Ierusalim, oftă 
generalul. 

Romanovski scrise la iuţeală în carnetul de campanie 
răspunsul pentru Tretiakov şi-l întinse lui Nadein ca să-l 


iscălească. 

Zvonariov era gata să pornească înapoi când se ivi pe 
neaşteptate Fok şi numeroasa lui suită. 

— Cum merg lucrurile, Mitrofan Alexandrovici? îl întrebă 
el pe Nadein care se ridică de pe scaun, în întâmpinarea lui. 
— Japonejii şe retrag, iar Tretiakov şere ajutor! răspunse 

generalul arătându-l pe Zvonariov. 

— Spune-i colonelului Tretiakov, că este un rahat, nu 
comandant de regiment! îi strigă lui Zvonariov Fok, 
aprinzându-se îndată de ciudă. Nimic mai mult, poţi să 
pleci! 

Praporşcikul n-avea altceva de făcut decât să se execute; 
se îndreptă spre ordonanţele care se tolăneau pe iarbă, 
lângă caii lor. 

După un sfert de ceas îi transmise lui Tretiakov răspunsul 
lui Fok. 

— Ce or avea în cap? Japonezii nu numai că nu se retrag, 
ci, dimpotrivă, fac concentrări masive în dreptul flancului 
nostru stâng, lângă satul Sidai şi în faţa centrului, dincolo 
de Kindjou! Mi-am trimis la flancul stâng ultima rezervă. Nu 
mi-au mai rămas decât agenţii de legătură de la postul de 
comandă, se indignă colonelul. Mai târziu, tot pe mine au să 
arunce vina dacă japonezii vor răzbi şi vor ocupa poziţia! 

Praporşcikul plecă spre bateriile lui. 

Curând, canonada reîncepu pe toată linia. De astă dată, 
japonezii îşi aruncară toată puterea de foc asupra 
tranşeelor infanteriei. Aceste tranşee n-aveau parapete de 
beton şi erau protejate doar de întărituri de lemn uşoare 
care nu puteau apăra decât împotriva gloanţelor de armă şi 
de şrapnel, nu şi de obuze. 

Tranşeele se umpleau de răniţi şi de morţi. Curând, 
oamenii începură să arunce afară, îndărătul tranşeelor, 
cadavrele care le stânjeneau mişcările. Dar bluzele albe ale 
morţilor formară o linie albă desluşită, uşurând şi mai mult 
japonezilor reglarea, tirului. 


Pe mare se iviră din nou navele japoneze care se 
îndepărtaseră şi ele începură să bombardeze din flanc 
tranşeele tiraliorilor. Exploziile violente ale obuzelor navale 
măturau dintr-o dată porţiuni de câţiva stânjeni de tranşee 
şi de obstacole de sârmă. Situaţia infanteriei deveni critică. 
Adânc tulburat, Zvonariov urmărea peripeţiile dramei ce se 
desfăşura înaintea lui, neavând posibilitatea de a-i ajuta pe 
tiraliori cu ceva. 

— Înălţimea voastră, japonezul dă năvală peste tranşeele 
noastre! strigă Kupin, arătând cu degetul lanţurile de 
trăgători inamici care se apropiau în goană dinspre satul 
Sidai. 

— Ochire directă, şrapnel! comandă praporşcikul. Mai 
mulţi nouraşi de explozii se iviră deasupra liniilor inamice. 

Japonezii se opriră îndată şi se trântiră jos, făcându-se una 
cu pământul. Zvonariov se miră odată mai mult văzând cât 
de perfect se confunda cu terenul uniforma lor protectoare. 

Curând, focul nimicitor al artileriei îi sili pe tiraliori să 
evacueze avanposturile şi să se retragă pe linia a doua. 
Bateriile erau asaltate de răniţi care căutau refugiu în 
adăposturile de beton. 

Cei de la postul de prim ajutor nu mai pridideau, şi toţi 
artileriştii care nu erau ocupați la piese se transformară în 
sanitari, pansându-i la iuţeală pe răniţi. 

Poziţiile artileriei se umpleau din ce în ce mai mult de 
tiraliori care părăseau treptat, treptat tranşeele complet 
distruse. 

— Înălţimea voastră, îl întrebă pe Zvonariov un subofițer 
de tiraliori, cine-i mai mare la dumneavoastră? 

— Pentru artilerie, eu. Dar unde vă sunt ofiţerii? 

— Unii-s morţi, alţii au luat-o la sănătoasa, răspunse liniştit 
subofiţerul. Nu ştim: să ne retragem mai departe, şi dacă 
da, atunci încotro? 

— Să încercăm să rezistăm aici, atâta timp cât mai sunt 
proiectile; poate că ne vin întăriri din rezervă. 


— Nu se prea văd, înălţimea voastră; poate că au şi trimis 
rezerva în alte sectoare. Înălţimea voastră, cât mai trag 
tunurile, îmi opresc şi eu oamenii aici, răspunse gradatul şi 
plecă repede la ostaşii lui. 

Între timp, după încercări repetate, japonezii izbutiră să 
ocupe tranşeele din linia întâia şi începură să se 
răspândească repede prin ele în ambele părţi, învăluind 
poziţiile ruseşti pe la spate şi prin flancuri. Concomitent, 
artileria inamică îşi revărsă iar focul asupra bateriilor 
ruseşti. 

Zvonariov se uită de după parapet şi văzu cum japonezii, 
după ce ocupaseră tranşeele dinainte, omorau cu 
baionetele răniții ruşi. Vedea cum unii din aceştia încercau 
să fugă de bestiile japoneze, dar se prăbuşeau pe loc, 
străpunşi de baionete şi de gloanţe. Clocotind de revoltă, 
praporşcikul se repezi la tunuri: 

— Kupin, trăsneşte-i cu mitralii! îi strigă Zvonariov 
ochitorului care stătea pe aproape; în aceeaşi clipă însă un 
obuz explodă în apropiere; praporşcikul nu mai văzu decât 
bucăţi de carne însângerată şi o cizmă care zbură în sus şi 
căzu pe parapet. Lângă piese nu mai erau artilerişti. 

— Ajutaţi-mă să trag cu tunul! îi strigă Zvonariov pe câţiva 
tiraliori, care se apărau încă prin focuri de după parapetele 
bateriilor. 

Lăsându-şi puştile, aceştia se repeziră numaidecât să-l 
ajute. Praporşcikul încărcă la iuţeală tunul cu mitralii, ochi 
cu aproximaţie spre japonezii, care umpluseră tot şanţul de 
comunicaţie, şi trase. 

Ostaşii se repeziră la parapet, cu o aprigă curiozitate. 
Mitraliile izbiră vâjiind în mulţimea de japonezi, îi ciuruiră, 
îi dădură grămadă; doar câţiva oameni rămaşi teferi, 
cuprinşi de groază, săriră afară din tranşee şi o luară la 
goană înapoi. 

După ce bateriile mai traseră vreo două-trei focuri, 
amuţiră, isprăvind toate muniţiile. 


— Retragerea! ordonă Zvonariov tiraliorilor şi se repezi 
spre postul de prim-ajutor. 

Deodată, dădu cu ochii de Varia. Palidă, tremurând ca 
varga, ea îi arătă din ochi locul în care cu câteva clipe mai 
înainte se afla postul de prim-ajutor. Mai multe obuze, 
cazând peste el în acelaşi timp, distruseseră eu desăvârşire 
adăpostul şi-l îngropaseră pe toţi răniții sub dărâmăturile 
lui. 

— Dar Şurka, unde e? o întrebă cu glas întretăiat 
praporşcikul. 

În clipa aceea, mormanul de pământ rămas în urma 
exploziei, se mişcă, şi capul fetei se ivi la suprafaţă. Cu un 
țipăt, Şurka sări în picioare şi o rupse la fugă. 

— Trebuie să plecăm, înălţimea voastră! Ne-a încercuit 
japonezul ăsta afurisit! strigă Blohin, apropiindu-se în 
goană de ei, şi tustrei se repeziră după Şurka. Stai! zise 
deodată soldatul oprindu-se. Mi-am uitat în adăpost sacul 
de merinde! Mă întorc îndată! şi alergă înapoi la baterie. 

— Unde te duci, nătărăule? îi strigă Zvonariov, privind 
speriat după el. 

Dar Blohin se mistui în adăpost, ca să reapară în clipa 
următoare, cu sacul de merinde după umeri. Japonezii se şi 
aflau în baterie. Unul din ei se repezi la Blohin cu baioneta 
întinsă, dar acesta aruncă cu capul înainte lovindu-l drept în 
picioare şi-l dădu peste cap. În clipa următoare, Blohin, 
sărind în sus, îi smulse arma, îl împunse cu baioneta şi o luă 
la goană după Zvonariov, fluturându-şi trofeul. 

Lângă bateriile din centrul dispozitivului, le ieşiră înainte 
Lebiodkin, Belonogov şi Zaiaţ, cu armele în mâini. 

— Fugiţi! le strigă din fugă Zvonariov, făcându-le semn cu 
mâna. 

— Înălţimea voastră, ne-a trimis Sofron Timofeevici să 
vedem ce faceţi; dumnealui e jos, lângă bucătărie, cu ai 
noştri, răspunse Lebiodkin. Se repeziră cu toţii mai 
departe. 


Lângă bucătărie, era oarecare linişte; obuzele aproape că 
nu ajungeau până acolo. Toţi cei de pe Utios se strânseseră 
în jurul lui Rodionov. Tot acolo, aşezată pe pământ, Şurka 
plângea cu hohote. 

— Ei, haideţi mai departe, spuse Rodionov, de îndată ce 
Zvonariov şi ceilalţi soldaţi li se alăturară. 

— Lasă-i, Sofron Timofeevici, să răsufle un pic, spuse 
larţev. 

— N-avem timp de odihnă; trebuie s-o întindem, că altfel 
cădem în ghearele japonezului! 

Undeva, în urmă, răpăiră focuri dese de puşcă. Soldaţii o 
luară la goană mai departe. Belonogov şi larţev o duceau 
anevoie de braţ pe Şurka; fata plângea mereu. 

Tiraliorii alergau din toate părţile spre trecătoarea îngustă 
dintre tranşee şi obstacolele de sârmă ghimpată, trăgând 
din mers în japonezii care îi urmăreau. 

Era aproape cu neputinţă ca un număr atât de mare de 
oameni să se strecoare deodată prin trecătoare; artileria 
japoneză le veni însă în ajutor. Urmărind lanţurile de 
trăgători ruşi, ea îşi revărsă focul asupra propriilor soldaţi. 
Ferindu-se de obuze, japonezii se dădură înapoi şi se opriră. 
Aceasta le dădu ruşilor posibilitatea de a ieşi din acea 
capcană fatală de tranşee şi obstacole de sârmă. Mai aveau 
însă de străbătut vreo verstă în teren descoperit, până la un 
debleu de cale ferată în care se puteau adăposti de focul 
inamicului. 

Spre bucuria lor, zăriră lanţuri de trăgători în bluze albe 
care le veneau în ajutor. Toţi răsuflară uşuraţi. Obuzele 
japoneze rămăseseră în urmă; în faţă, era ajutorul. Gâfâind 
istoviţi oamenii o luară la pas. 

— la numără, limofeici, ce efectiv avem, ordonă Zvonariov. 

— Prezenţi 26 din 40; lipsesc 14. Morți 5, răniţi 3, restul 
dispăruţi! raportă subofiţerul. 

Începură să-i înşire pe cei lipsă. Printre dispăruţi erau 
Melnikov, Koşeliov şi Grunin, ordonanța lui Zvonariov. 
Nimeni nu ştia de soarta lor. 


— Nu-i nimic, înălţimea voastră, se mai adună! îl linişti 
Lebiodkin. 

Se întunecase de-a binelea. Dinspre poziţii nu se mai 
auzea decât un schimb de focuri rare. Spre linia ferată 
veneau mereu tiraliori din regimentul 5. Curând, se 
strânseră vreo sută de oameni. 

— Înălţimea voastră, luaţi comanda peste noi, spuse un 
ostaş, apropiindu-se de Zvonariov. Ofiţeri n-avem şi ne e 
frică să nu nimerim drept la japonez. 

— Bine! Adunaţi-vă. Mergeţi cu noi la gara Iafanşin; 
probabil că acolo o să întâlnim şi ofiţeri de-ai voştri, ordonă 
Zvonariov. 

— Tunari, drepţi! comandă Rodionov. 

Porniră cu toţii mai departe. 

— Înălţimea voastră, eu, Zaiaţ şi Belonogov, mergem 
înainte, că patrulă de recunoaştere, se oferi Lebiodkin. 

— Luaţi-mă şi pe mine cu voi, îl rugă Blohin, vânturându-şi 
arma japoneză. 

Zvonariov încuviinţă şi-i lăsă să plece. 

JURNALUL. UNUI OFIȚER DIN STATUL-MAJOR AL 
GENERALULUI OKU 

„În timpul bătăliei de la Kindjou, comandantul armatei a II- 
a, generalul Oku, se afla pe dealul Samson, de unde 
urmărea prin binoclu mersul luptei. 

Toţi oamenii din statul său major, şi aşa puţin numeros, 
fuseseră trimişi de el cu diferite ordine către trupele în 
ofensivă. Lângă general nu rămăseseră decât maiorul 
lamaoki, doi agenţi de legătură şi un telefonist. Pe măsură 
ce se desfăşura bătălia, comandantul devenea tot mai 
nervos. Până la amiază, ofensiva asupra poziţiilor ruseşti nu 
fusese încununată de succes, cu toată superioritatea 
forţelor, aproape înzecită, şi acţiunea celor peste 200 tunuri 
de câmp, în afară de artileria navală. 

Generalul vedea limpede prin binoclu că artileria ruşilor 
fusese de mult aproape complet redusă la tăcere, că 
tranşeele inamice suferiseră distrugeri mari, şi totuşi, 


infanteria maiestăţii sale mikadoului nu numai că nu putuse 
ajunge până la inamic, ba chiar se retrăsese într-o oarecare 
măsură şi începuse să-şi sape adăposturi, ferindu-se de 
focul infanteriştilor ruşi. 

Un agent de legătură a sosit în grabă şi a înmânat 
generalului un plic. 

— De la cine? a întrebat Oku. 

— De la comandantul artileriei de câmp a armatei, raportă 
curierul. 

Generalul a rupt repede plicul şi, punându-şi ochelarii pe 
nas, a început să citească. Pe faţa lui s-a întipărit îndată o 
expresie gravă, concentrată: 

— Generalul Nira raportează, că bateriile nu mai au 
muniții decât rezerva de criză şi roagă să i se 
reîmprospăteze unităţile de foc cât mai urgent posibil, rosti 
Oku către maiorul care se apropiase de el. 

— Mă tem, excelenţă că nu vom putea satisface această 
cerere înainte de a se însera, a răspuns ofiţerul, căci marea 
continuă să fie agitată, ceea ce îngreunează foarte mult 
descărcarea munițiilor. 

— Infanteria noastră suferă pierderi mari: mai ales divizia 
I-a, la centru, şi a III-a la flancul stâng. E necesar să se ia 
imediat cele mai hotărâte măsuri pentru a se înfrânge 
rezistenţa inamicului. 

— Atunci va trebui să fie luat din rezervă regimentul 3 de 
infanterie şi aruncat la atac. 

— În ce punct? Până în prezent, în poziţiile ruseşti nu 
există nici o breşă. 

— Flancul stâng al ruşilor este mult împins înainte şi, pe 
deasupra, se află sub focul navelor noastre. Excelenţă, 
acolo se află cheia tactică a întregii poziţii! În consecinţă, 
tot acolo trebuie aruncat regimentul 3 din rezervă. 

— Fără un puternic sprijin de artilerie, nici el nu ar prea 
putea să facă mare lucru, iar rezervele noastre de muniții 
sunt foarte reduse. În cazul unui eşec al regimentului şi al 
unui contraatac, am putea să ne pomenim într-o situaţie 


foarte critică, căci artileria n-are proiecţiile, iar regimentele 
sunt descompletate prin pierderi grele. 

— Cât e viu lamato-Dasaki76 al nostru, n-avem de ce ne 
teme. Marea noastră străbună Amaterasu-Amikami77 îşi va 
sprijini întotdeauna fiii credincioşi! 

— Ruşii au un bun proverb: „Ajută-te singur şi Dumnezeu 
te va ajuta”. De aceea, fără să părăsim nădejdea în sprijinul 
zeiţei Soarelui-Răsare, trebuie să ne gândim şi la 
aprovizionarea cu proiectile, măcar de la trenurile 
divizionare ale diviziei a V-a, aflate în gara Pulundian. Vă 
încredinţez această misiune, lamaoki-san! 

— Executarea dispoziţiei excelenţei voastre cere timp. 

— Deplasarea rezervelor în linia de foc cere de asemenea 
timp. Vă dau două ore pentru îndeplinirea misiunii. lar eu, 
între timp, voi deplasa regimentul 3 spre punctul de pornire 
la atac şi-l voi duce eu însumi pe drumul gloriei! 

Maiorul a salutat şi s-a îndreptat repede spre calul său. 

Rămas singur, Oku a căzut pe gânduri. Era informat că 
acum corpul I de armată siberian al ruşilor înainta dinspre 
nord asupra lui. Trebuia să zdrobească cu orice preţ, până 
la sosirea lui, trupele de la Arthur, ca să împingă apoi cu 
toate forţele în direcţia nord. De aceea, spre a se asigura pe 
deplin succesul, nici mai mult nici mai puţin decât trei 
divizii întregi au fost aruncate în acea zi împotriva unui 
singur regiment rusesc care deţinea poziţiile de la Kindjou. 
Totuşi, ruşii au opus o rezistenţă neobişnuită, mai întâi, la 
ocuparea oraşului Kindjou, care alcătuia un fel de redută 
înaintată a întregii poziţii, iar mai apoi, pe toată linia 
frontului. 

„Un regiment contra nouă! şaizeci de tunuri contra două 
sute patruzeci! Şi, totuşi, după şapte ore de luptă, soarta 
bătăliei n-a fost încă hotărâtă, gândea generalul posomorât, 
iar în spatele lui, dincolo de dealurile Tafanşin, se mai afla o 
întreagă divizie rusească, proaspătă, care încă nu intrase în 
luptă. Da, avea de ce să fie îngrijorat!” 


Încruntat, generalul păşea încolo şi încoace la postul său 
de observaţie. Pe urmă, a strigat unuia din agenţii de 
legătură să alerge la regimentul 3, în satul Şimintzi, 
transmițând ordinul de a se pregăti pentru atac. 

După ce a plecat soldatul, Oku a dus binoclul la ochi, dar l- 
a lăsat numaidecât în jos. A văzut iarăşi (pentru a câta oară 
în cursul acelei zile?) atacul repetat al infanteriei japoneze 
eşuând chiar lângă tranşeele ruşilor. 

A sosit un nou curier; de astă dată, venea de la şeful 
serviciului sanitar al armatei, aducând raportul acestuia, în 
care se arăta că de la începutul bătăliei, prin posturile de 
prim-ajutor trecuseră aproximativ o sută de ofiţeri răniţi şi 
peste trei mii de soldaţi. Comandantul s-a încruntat. 

„Dacă adăugăm morţii, pierderile noastre se ridică 
aproape la o sută cincizeci de ofiţeri şi cel puţin patru mii 
grade inferioare; cu alte cuvinte, circa un sfert din tot 
efectivul de ofiţeri, plus un regiment şi jumătate de soldaţi. 
Ruşii n-au avut pe poziţii atâţia oameni, nici chiar la 
începutul bătăliei, gândea generalul cu amărăciune. Încă un 
ultim efort; dacă nu va reuşi, va trebui să înceteze lupta şi 
să aştepte debarcarea de noi întăriri, apărându-se în acelaşi 
timp şi la sud şi la nord de o eventuală trecere la ofensivă a 
armatelor ruseşti.” 

lamaoki a venit şi a raportat că transportul munițiilor de 
artilerie a şi început. 

— Comunicaţi imediat generalului Nira să deschidă foc 
violent asupra inamicului şi să tragă până la ultimul obuz! a 
ordonat Oku. 

Curând artileria japoneză a început iar să bubuie intens pe 
tot frontul, iar infanteria s-a repezit din nou la atac, dar a 
fost şi de astă dată respinsă. 

— Să se împingă imediat înainte toate rezervele 
disponibile! Sunt convins că domnii ofiţeri se vor arăta 
adevăraţi samurai şi, împreună cu soldaţii, se vor acoperi 
de glorie eternă! îi dicta Oku maiorului noul său ordin. 

Artileria susţinea un tir intens. 


— La regimente, cartuşele sunt pe sfârşite; bateriile nu 
mai dispun decât de vreo cinci-şase proiectile de piesă! s-a 
comunicat peste o jumătate de ceas vestea alarmantă de la 
divizie. 

— Să se tragă până la ultimul cartuş; după aceea, atacați 
la baionetă, şi să ne ajute marea Amaterasu! strigă din 
răsputeri Oku la telefon comandanților săi de divizii. 

Se însera. Părea că izbânda scăpa definitiv din mâinile 
japonezilor; dar iată, că de la flancul drept a fost transmisă 
vestea îmbucurătoare: regimentele diviziei a IV-a au 
pătruns în tranşeele ruseşti. 

— Banzai! a strigat generalul bucuros, uitând chiar de 
prestanţa lui, şi a început să privească cu încordare prin 
binoclu. 

Zărea cum mogâldeţele verzi-cenugşii se revărsau potop în 
poziţia cucerită. În faţa lui, liniile albe ale tiraliorilor ruşi se 
deplasau repede înapoi. Curând, toată poziţia era împânzită 
de steagurile tării Soarelui-Răsare. Izbânda devenise 
neîndoielnică. 

— Nu ordonaţi să se dea dispoziţii pentru urmărirea 
inamicului? l-a întrebat lamaoki. 

— Încă nu mi-am pierdut minţile! Nici un pas dincolo de 
poziţie! La noapte să se facă pregătiri pentru respingerea 
unui contraatac inamic; să se înceapă chiar acum 
amenajarea poziţiei pentru apărare, în eventualitatea luptei 
de mâine, a ordonat generalul. lar acum, să se împingă 
până la Kindjou trenurile divizionare şi două regimente din 
divizia a cincea! 

Din toate părţile soseau ştiri îmbucurătoare în privinţa 
prizonierilor şi a trofeelor capturate; Oku a fost însă 
deosebit de bucuros când informatorii au trimis veşti că 
unităţile ruseşti de peste dealurile Tafanşin se retrăgeau. 
Armata de la Arthur încetase să-l amenințe dinspre sud. 

— Şi acum, lamaoki-san, scrie ordinul. Toate unităţile 
armatei, cu excepţia a două regimente şi trei baterii din 
divizia a III-a, să se pregătească pentru ca dimineaţa să se 


deplaseze în direcţia nord. Unităţile rămase la Kindjou vor 
menţine contactul cu inamicul, fără însă să angajeze lupta, 
dicta comandantul, maiorului. 

Când, spre miezul nopţii, a fost primită comunicarea care 
anunţa că ruşii abandonaseră Dalni, Oku a strigat, pentru a 
doua oară în aceeaşi zi banzai, în cinstea mikado-ului. 

— Hotărât, lamaoki-san, azi generalii ruşi, zăpăciţi şi 
doborâţi de spaimă, au binemeritat mai mult ca mine 
recunoştinţa cerescului nostru lenno, a rostit el, 
adresându-se ofițerului său. 

Şi acesta a plecat fruntea, drept încuviinţare. 

Capitolul III 

Când japonezii dezlănţuiseră ofensiva generală asupra 
poziţiilor ruseşti, generalul Fok care avea îndatorirea de a 
conduce apărarea Kindjou-ului se afla pe culmile Tafanşin- 
ului. El urmărea mersul bătăliei de acolo, de la o distanţă de 
aproape 6 verste. Generalul era nervos şi se simţea stăpânit 
de o toropeală neplăcută. Nadein şedea lângă el şi tot 
molfăia posomorât cu gura lui ştirbă: 

— E timpul să şe trimită în ajutorul lui Tretiakov 
rejimentele 13 şi 14, cu brigada lui Irman, că altfel, va fi 
prea târjiu, şi va trebui să şe părăsească pojişia. 

În apropiere, aşteptau dispoziţiile generalului un grup de 
ofiţeri din statul major şi comandanții tuturor regimentelor 
diviziei. 

— Tretiakov e un laş şi un ticălos, din moment ce nu poate 
face faţă singur japonezilor, ocupând o asemenea poziţie şi 
având peste cincizeci de piese grele de cetate, îi aruncă cu 
ciudă Fok lui Nadein, care bombănea într-una. Pe asemenea 
poziţii, m-aş strecura ca un lup, i-aş gâtui pe toţi japonezii, 
ca pe nişte pui de găină. 

— Tranşeele şi amplasamentele bateriilor sunt diştruşe, 
artileria a amucit, nu-ş proiectile, rejimentul şi-a pierdut 
jumătate din efectiv! stăruia bătrânul Nadein. 

— Dezertori, fugari, nu soldaţi! Priviţi câţi rătăcesc în 
dosul frontului fără arme. 


— Sunt artilerişti, n-au nici arme, nici projectile ca să 
tragă. 

— Să fie înarmaţi cu puştile răniților şi ale morţilor, şi 
trimişi în tranşee! 

— Nu prea cred să fie cu putinşă, în asemenea 
împrejurări. 

În clipa aceea sosi călare comandantul brigăzii 4 artilerie 
din corpul Est-Siberian de tiraliori, colonelul Irman, un 
bărbat uscăţiv, însoţit de Ali-Aga Şihlinski, un căpitan înalt şi 
zvelt ca un adolescent, arătând tânăr pentru gradul lui. 

— Excelenţă, raportă Irman generalului Fok, ducându-şi 
mâna la vizieră: japonezii au învăluit aproape complet 
flancul stâng al poziţiei; la flancul drept, trupele noastre se 
retrag de asemenea, sub presiunea forţelor superioare ale 
inamicului. Situaţia regimentului 5 e foarte critică. 
Permiteţi să împing bateriile pe poziţia regimentului şi să 
opresc inamicul prin focuri de mitralie: aceasta va înlesni 
replierea regimentului 5. 

— Vă interzic în mod categoric să împingeţi înainte măcar 
o singură piesă, răspunse tăios Fok. Dimpotrivă, să 
retrageţi numaidecât bateria a treia înapoi către Nangalin. 
Se află prea mult înainte şi riscă să cadă uşor în mâinile 
japonezilor. 

— Bateria noastră nu e ameninţată de primejdie, fiindcă 
are în faţă golful Huenez, pe care japonezii nu-l vor putea 
trece prea uşor, interveni Şihlinski. În caz de necesitate, 
bateria se poate retrage în voie spre Talienvan-Dalni... 

— Vă rog să executaţi ordinul fără discuţii! le reteză Fok 
celor doi ofiţeri. 

Stăpânindu-şi indignarea, Irman şi Şihlinski salutară şi se 
grăbiră să plece. 

— Dumneavoastră faceţi cum credeţi Vladimir 
Alexandrovici, îi spuse Şihlinski lui Irman. Eu însă nu-mi 
retrag bateria atâta timp cât regimentul 5 va avea nevoie 
de sprijinul nostru. Chiar în cazul retragerii lui, voi continua 
tirul până la sfârşit, fără să ţin cont de directivele lui Fok. 


— În cazul retragerii regimentului 5, Fok va fugi cel dintâi 
îndărăt arătându-şi dosul, fără să mai ştie de dumneata şi 
de toţi ceilalţi. Aşadar, n-am nici o obiecţiune faţă de 
intenţiile dumitale; mai mult decât atâta: sunt de acord pe 
deplin. Artileria trebuie să ajute infanteria, până la cel din 
urmă obuz. 

Cu aceste cuvinte, cei doi ofiţeri se despărţiră. 

— Regimentul 5 dă înapoi, îi raportă lui Fok colonelul 
Dmitrievski, şeful statului său major. 

— Nu, nu dă înapoi regimentul, ci unii laşi şi nemernici 
care trebuie opriţi numaidecât, şi jumătate din ei împuşcaţi 
pe loc! se răsti la el Fok mânios. 

Curând însă retragerea regimentului 5 deveni evidentă, cu 
toate vociferările lui Fok şi ocările lui la adresa 
subalternilor. 

Generalul se zăpăci. Dădu din mână, făcând semn tuturor 
ofiţerilor să se apropie: 

— După cât se pare, rosti el, bâlbâindu-se de emoție, 
japonezii au concentrat împotriva noastră forţe 
considerabile; mulţumită lor au izbutit să ocupe o poziţie 
atât de puternică. După zdrobirea regimentului 5 nu mai 
există obstacole în calea lor şi e evident că peste un ceas, 
cel mult un ceas şi jumătate, vor ajunge aici. Ar fi o nebunie 
din partea mea să înfrunt forţele copleşitoare ale 
inamicului, pe poziţii neîntărite; aşadar, nu ne rămâne 
decât un lucru: să ne retragem cât mai repede la Arthur la 
adăpostul fortificațiilor. 

— Eu nu sunt de acord cu dumneavoastră... începu 
Nadein, dar Fok făcu doar un gest de ciudă, ca ferindu-se 
de o muscă plictisitoare: 

— Rog pe domnii comandanţi de regimente să pună îndată 
trenurile regimentare în dispozitiv de marş şi să le trimită 
direct la Arthur, iar la o oră după ele, să pună în marş şi 
regimentele; regimentul 14, fiind cel mai aproape de poziţii, 
va rămâne în ariergardă. Regimentele 13 şi 15, în ordinea 
numerelor, o vor lua spre Nangalin, iar de acolo, peste 


trecătoarea Şiinţzi, prin Drumul-mandarinilor, spre Arthur. 
Artileria se va intercala între regimente. Vă rog să treceţi 
imediat la executarea ordinelor, astfel ca peste un ceas totul 
să se şi afle în mişcare! 

— Ordonaţi să scriu ordinul către unităţi? întrebă colonelul 
Dmitrievski. 

— Ce ordin! Măcar de-am izbuti să scăpăm teferi de aici, 
până se întunecă! răspunse Fok, cu venin. De hârţogărie ne 
arde acum?! urmă el şi ordonă să i se aducă imediat calul. 

— Excelenţă, eu când să mă retrag? întrebă sosind în 
goană la general comandantul regimentului 14, obezul şi 
stângaciul colonel Saviţki. 

— Să nu angajaţi lupta! Puteţi să ieşiţi din dispozitiv pe la 
orele 9-10 seara; regimentul va înnopta la Nangalin! 

— Până acolo sunt aproape douăzeci de verste; drumul e 
prost, iar marşul se va executa noaptea. Dacă pornesc de 
aici pe la zece seara, ajung la Nangalin abia spre dimineaţă; 
mai rămâne timp de dormit? 

— Nu e cine ştie ce nenorocire dacă tiraliorii 
dumneavoastră nu vor dormi o noapte. Principalul este să 
evitaţi atacurile inamicului, să rupeţi contactul cu el şi să 
ajungeţi cât mai repede la Arthur. 

— Am înţeles! răspunse pripit Saviţki. 

— E timpul să pornim, se adresă Fok ofiţerilor statului său 
major. Trebuie să răzbim până la Nangalin şi să dirijăm de 
acolo retragerea generală a regimentelor diviziei. 

— Ordonaţi să comunic la Dalni despre retragere? îi aminti 
Dmitrievski. Acolo sunt adunate bunuri de milioane şi 
milioane de ruble care, bineînţeles, nu pot fi evacuate într- 
un termen scurt, aşa că vor trebui distruse ca să nu cadă în 
mâinile japonezilor. 

— Mai târziu, mai târziu! Lăsaţi-mă să scap de toată 
învălmăşeala asta! Generalul o luă în trap larg înainte. Tot 
statul său major îl urmă în trap mărunt. 

Comandanții de regimente se repeziră în galop la unităţile 
lor. În regimente începu zarva. Comandanții de batalioane 


inspectau personal companiile şi transmiteau ordinul de 
plecare, scurtând termenul, pentru o mai mare siguranţă, 
cu un sfert de oră; comandanții de companii mai tăiau din el 
încă un sfert, iar feldwebelii puneau trupa în mişcare, pur şi 
simplu, ordonând alarma. Ca urmare, convoaiele de trăsuri 
ale tuturor regimentelor porniră puhoi pe toate drumurile 
ce duceau spre Nangalin, nu după o oră, ci peste treizeci de 
minute. Imediat în urma trenurilor începură să pornească şi 
regimentele. 

Regimentul 14 tiraliori, lăsat în ariergardă, nu zăbovi nici 
el prea mult. Comandantul lui, colonelul Saviţki, despre 
care nu se putea spune că este un exemplu de curaj, asculta 
nervos împuşcăturile răzlețe ce se auzeau încă dinspre 
poziţiile de la Kindjou. Curând, îl chemă la el pe porucikul 
Endjeevski, comandantul detaşamentului de cercetare, şi-i 
dădu ordin să înainteze şi, pe cât era cu putinţă, „să ţină în 
loc armata japoneză, formată din câteva divizii, care 
urmărea regimentul 5 în retragere”. 

— lată o problemă destul de complicată: cu trei sute de 
oameni, fără artilerie, să ţii în loc o armată întreagă! 
răspunse porucikul, nu fără ironie. 

— Să rezistaţi cât mai mult. Şi ţineţi minte: jertfindu-vă, 
veţi salva de la dezastru divizia noastră! rosti colonelul, 
patetic. 

— Voi face tot posibilul, domnule colonel. Să nu mă vorbiţi 
de rău, dacă nu mă mai întorc! răspunse Endjeevski, 
imitând tonul lui Saviţki şi stăpânindu-şi zâmbetul la 
vederea tulburării comandantului său. În ceea ce privea 
intenţiile japonezilor, porucikul avea cu totul altă părere. 
Nu credea că armata rusă era ameninţată de vreo 
primejdie serioasă. După grelele pierderi suferite la asaltul 
poziţiilor de la Kindjou, japonezii erau acum ocupați cu 
regruparea lor şi se gândeau prea puţin să-i urmărească pe 
ruşi. 

După ce-l lăsă pe porucik să se descurce cum o şti, 
colonelul Saviţki socoti că misiunea sa de comandant al 


ariergărzii încetase şi ordonă regimentului să pornească 
imediat în direcţia Nangalin. 

Spre miezul nopţii, când regimentele, obosite de 
retragerea pripită, treceau pe lângă halta Pereliotnâi, la 
şapte verste de Nangalin, cineva, derutat de întuneric, luă 
pe cercetaşii călări ai regimentului 15 tiraliori drept 
cavalerie japoneză şi deschise focul asupra lor. Speriaţi de 
împuşcături, cei de la convoaiele de căruţe o luară la goană 
spre Nangalin, şi-l depăşiră fără să se oprească acolo. Acest 
lucru provocă panică în gară, unde se îngrămădiseră 
ambulanţele şi o mulţime de răniţi. 

Generalul Fok fu contaminat de starea de spirit generală; 
ordonă să i se pună imediat la dispoziţie un tren „special şi 
extraordinar” care să-l ducă la Arthur. Dar unica locomotivă 
din gară nu prea funcţiona; atunci, generalul se grăbi să 
încalece şi se repezi în urma vitezelor lui convoaie de 
căruţe. 

Trecu cam mult timp până când comandanții, zăpăciţi, se 
gândiră să dea semnalul de „încetare a focului”, repetat de 
toţi trompeţii şi gorniştii. Auzind semnalul, încet-încet, 
soldaţii, se liniştiră. Împuşcăturile conteniră; regimentele îşi 
continuară drumul. 

În aceeaşi seară, la Dalni, cel mai utilat port din regiunea 
Kvantung, la guvernatorul oraşului, inginerul militar de 
rezervă Vasili Vasilievici Saharov, venise în vizită prietenul şi 
asociatul lui în numeroase întreprinderi comerciale, Nikolai 
Ivanovici Tifontai, un chinez botezat. 

Cei doi amici şedeau la o măsuţă cu încrustaţii de sidef şi 
beau şampanie. 

— M-aţi tras pe sfoară, Nikolai Ivanovici! îi spunea 
Saharov interlocutorului său. Mi-aţi cumpărat toate casele 
şi întreprinderile pe un pumn de pesmeţi. Profitaţi de 
situaţia dificilă în care ne aflăm şi mă jumuliţi. 

Chinezul îşi îngustă cu şiretenie ochii piezişi, îşi potrivi 
sacoul european, cu care nu era obişnuit, şi răspunse cu un 
zâmbet politicos: 


— Vasili Vasilievici, nu s-a născut omul în stare să vă 
păcălească pe dumneavoastră. Se poate?! Dumneavoastră 
aţi construit un oraş şi un port în valoare de sute de 
milioane şi aţi făcut din această afacere o avere de zece 
milioane! Vi s-a dus vestea în tot Extremul Orient. 
Asemenea venituri, şi nici o revizie de la senat, măcar cât 
de cât! Cu drept cuvânt sunteţi socotit la noi, în Kvantung, 
un adevărat vrăjitor. 

— Dar, Nikolai Ivanovici, nici faima numelui 
dumneavoastră nu e mai prejos; sunteţi cunoscut în toate 
bursele, de la Tokio până la Singapore! 

— Mă măguliţi, Vasili Vasilievici. Sunt doar un modest 
negustor chinez, fără nici un renume. 

— Nu vă subapreciaţi, Nikolai Ivanovici! Cine-i proprietar 
peste jumătate din Arthur? Dumneavoastră! La fiece pas te 
ciocneşti de Tifontai: băile Tifontai; moara Tifontai; 
distileria de băuturi Tifontai; teatrul, la fel, fără să mai 
pomenim de toate tavernele şi speluncile pentru fumătorii 
de opiu. Începând de astăzi, aici, la Dalni, vă aparţin de 
asemenea vreo cincizeci de clădiri din piatră, uzina 
electrică, vreo jumătate din totalul antrepozitelor şi toate 
casele de toleranţă. Asta nu se cheamă avere? Nu, zău, 
Nikolai Ivanovici, azi m-aţi tras pe sfoară straşnic, 
cumpărându-mi avutul pe un preţ de nimic. 

— Eu zic că v-am făcut pur şi simplu un serviciu 
prietenesc. Mâine, poimâine japonezii vor ocupa Dalni; în 
cazul acesta, toată averea dumneavoastră ar fi 
rechiziţionată, ca proprietate a unui cetăţean şi ofiţer rus. 

— Dar şi dumneavoastră sunteţi cetăţean rus. 

— Dar nu-s ofiţer, ci un om paşnic, gata să plătesc oricui 
impozite oricât de mari, numai să nu fiu nevoit să particip la 
război. 

— Bine, dar de când a început războiul noi amândoi am 
câştigat cu aprovizionarea armatei bani grei, milioane. 

— Şi o să mai câştigăm dacă o să fim oameni cu scaun la 
cap. 


— Poate dumneavoastră; eu, nu; pentru mine, s-a isprăvit 
cu Dalni. Azi, cu ajutorul japonezilor mi-am transferat 
telegrafic toţi banii la o bancă din Şanghai. E adevărat, că a 
trebuit să plătesc un comision mare, în schimb, banii mei 
sunt bani. Ce-i al lor e al lor: în materie de afaceri, japonezii 
văd departe. Îşi dau seama că le pot fi de folos, şi chiar de 
mult folos, la Arthur, acum şi după război. 

— Vasili Vasilievici, vă propun o afacere. Precum ştiţi, eu 
rămân aici. Arthurul va fi probabil asediat. N-aţi vrea să vă 
luaţi asupra dumneavoastră supravegherea întreprinderilor 
mele din Arthur? 

— Cât oferiţi pentru aceasta? 

— Doi la sută din profitul net. 

— Fără zece la sută, nu pot consimţi. 

— Pe Dumnezeul dumneavoastră al ruşilor şi pe toţi idolii 
chinezilor, că nu pot da mai mult de trei la sută. 

— Şapte! 

— Numai pentru dumneavoastră: patru! 

— Ultimul meu cuvânt: cinci! 

— Hai să zicem patru şi jumătate, dar cu o condiţie: să fiu 
ţinut permanent la curent cu toate afacerile din Arthur. 

— Dar dacă va fi blocat? 

— Nu există blocadă care să nu poată fi forţată cu bani. 

— La rândul dumneavoastră, mă veţi informa despre toate 
afacerile mele din China, Coreea şi Japonia. 

— La Arthur, va trebui să ungeţi pe unul, pe altul, pe unii 
în mod sistematic, pe alţii, de la caz la caz. Pe scurt, după 
bunul obicei rusesc. 

— Vă ascult, amice, şi Saharov îşi scoase carnetul de 
însemnări. 

— Tautz, şeful poliţiei din Arthur, o sută de ruble lunar, nici 
o copeică mai mult. Dacă va încerca să mai stoarcă ceva, 
strecuraţi discret o vorbă la urechea Verei Alexeevna 
Stessel (bineînţeles, împreună cu cadoul corespunzător) şi 
ea îl va pune repede la locul lui pe acel potlogar. Pentru ea, 
personal cele mai reverenţioase atenţii: obiecte de aur şi 


argint vechi, autentic chinezesc, bijuterii şi alte podoabe 
femeieşti, dar bani în nici un caz; valoarea fiecărui cadou, 
după importanţa serviciului dorit. Nimic, faţă de general, se 
înţelege de la sine: face gură ca un prost şi strică totul. 
Comisarul consiliului orăşenesc din Arthur, colonelul 
Verşinin, e un tâmpit şi ca atare, om cinstit. Îi poţi intra pe 
sub piele oferindu-i, pe preţuri de nimic, diferite lucruri de 
care are nevoie: un cupon de postav pentru o manta, 
lenjerie, batiste, parfumuri; în treacăt fie zis, îi place mult 
să se parfumeze. 

— Într-un cuvânt, „pui de ogar”78 în loc de bani, pricepu 
Saharov. 

— Puteţi să-i oferiţi şi un pui de ogar, dacă va fi nevoie. 
Urmează intendentul fortăreței, căpitanul Dostohvalov. 
Retribuţie în variabilă - trei sute de ruble pe lună. Inginerul 
fortăreței, colonelul Grigorenko: cât veţi crede de cuviinţă, 
în cazul când va fi necesar, însă cel mult o mie. Jandarmii 
din fortăreață: rotmistrului Mikeladze, un imbecil 
binecunoscut, îi ajung şi cincizeci de ruble pe lună; în 
schimb, porucikului Poznanski, deosebit de periculos şi de 
lacom, să nu-i daţi mai puţin de o sută. Acum, marinarii. 
Întâi şi întâi, amiralul Grigorovici. Acestuia nu-i trebuie 
parale: el are pâinea şi cuțitul în toată gospodăria bazei 
navale de la Arthur; în schimb e vanitos. În struna asta să-i 
cântaţi. În sfârşit, la Comandamentul militar al portului, 
trebuie să daţi în stânga şi-n dreapta, însă numai mărunţiş - 
cel mult câte douăzeci şi cinci de om. Se pare că ăştia-s toţi 
rechinii Arthurului, şi mari şi mici. 

— Dar inspectorul sanitar al fortăreței şi controlorul 
financiar? aminti Saharov. 

— Cu bucata, pentru fiecare proces-verbal şi act de 
recepţie; sumele vor depinde de importanţa afacerii. 

— Legătura cu dumneavoastră? 

— Prin oameni de încredere; vor trece pe la 
dumneavoastră deghizați ca cerşetori, ori ca vânzători 
ambulanți chinezi. 


— Servicii speciale? 

— Ce înţelegeţi prin aceasta? întrebă chinezul oarecum 
stânjenit. 

— Secrete militare, preciză tăios Saharov. 

— Nu mă interesează, răspunse Tifontai, prefăcut. 

— Nu cumva tocmai în acest scop aveţi şi un paşaport de 
rezervă, ca cetăţean japonez? 

— Numai pentru motive de siguranţă personală, având în 
vedere iminenta sosire a japonezilor. Dar de unde ştiţi? 

— Păi, se poate ca un maestru în escrocherii ca 
dumneavoastră să nu aibă o dublă sau triplă cetăţenie? Nu 
vă supăraţi, Nikolai Ivanovici; în locul dumneavoastră, aş 
proceda şi eu la fel. 

— E plăcut să auzi o vorbă inteligentă. Dacă nu m-aş fi în 
grijit de acest lucru, am fi putut noi să ştim despre 
dezastrul de la Kindjou la orele 2 după amiază, atunci când 
imbecilul acela de Nadein comunica la Arthur că a învins? 

— Mă conving tot mai mult că serviciul de informaţii 
japonez este la un nivel excepţional. 

— Dumneavoastră, Vasili Vasilievici, trebuie să ţineţi cont 
de aceasta, mai ales, în Arthur; vom şti imediat fiecare pas 
făcut de dumneavoastră, şi-l vom aprecia după cum se 
cuvine. 

— Să vă înţeleg vorbele ca o ameninţare? 

— Vai de mine! Ce vorbiţi! E doar un avertisment 
prietenesc... Obrazul lui Tifontai se destinse într-un zâmbet 
larg. 

Intră servitorul chinez şi-i aduse lui Saharov o telegramă 
pe o tavă de argint. 

— De la Stessel. Fok a şi ajuns la Nangalin. Repede, în 
zbor, a făcut douăzeci de verste şi mai bine, câte sunt de la 
Kindjou până acolo! îi comunică Saharov interlocutorului 
său. la să vedem ce mai scrie. „Cel mai târziu, până la orele 
2 noaptea, toţi cetăţenii ruşi vor fi evacuaţi din Dalni în 
Arthur. Locomotivele vor fi trimise de îndată la Nangalin şi 
oamenii se vor retrage pe jos. Totodată veţi face cunoscut 


comandantului regimentului 16, colonelul Razdolski, că 
trebuie să procedeze imediat la distrugerea instalaţiilor 
portuare, a uzinei electrice, a atelierelor căilor ferate, a 
depozitelor de alimente şi muniții. Regimentul 16 va porni 
la orele 6 dimineaţa spre satul Talingou”. 

— Vasili Vasilievici, sper că nu vă veţi grăbi prea mult să-i 
faceţi cunoscut lui Razdolski conţinutul acestei telegrame! 
— Până la comandamentul lui sunt şase verste. Adică, o 

oră pentru un călăreț, pe întuneric. Acum e aproape 
douăsprezece... Deci, Razdolski nu va putea primi această 
comunicare înainte de ora unu noaptea. Va porni peste un 
ceas cu regimentul în stare de alarmă, şi va sosi aci după 
încă un ceas şi jumătate, adică, nu înainte de trei şi 
jumătate. Astfel, vom avea la dispoziţie o oră şi jumătate 
pentru lucrările de distrugeri, calculă Saharov. 

— Aceasta înseamnă că telegrama trebuie expediată de 
aici prin curier, cel puţin peste un ceas şi jumătate-două; 
atunci el nu va mai avea timp pentru executarea minărilor. 

— Dar ar putea să trimită înainte secţia de cercetaşi călări, 
şi ea ar sosi în cel mult două ore. 

— Ce efectiv are? 

— 40-50 de oameni. 

— Trebuie reţinuţi prin orice mijloace. Există pionieri în 
Dalni? 

— Cel mult, cinci, cu ştabs-căpitanul Zedghenidze. 

— Numai el n-ar face cine ştie ce, dar, cu ajutorul 
cercetaşilor, ar putea să arunce în aer şi jumătate din oraş. 
N-ar fi posibil să-l cumpărăm pe Zedghenidze? Nu ne 
sperie nici o sumă. Îi dăm cât vrea! 

— Mă tem că nu; e un cirac al lui Kondratenko, de la care 
ia pildă în toate. Acesta ştie foarte bine să-şi aleagă 
oamenii. În afară de el, există şi locotenentul Suhomlin, un 
beţiv înveterat. 

— Perfect! Pe cercetaşii călări îi dirijăm la Suhomlin, fără 
să-i comunicăm lui Zedghenidze ceva. Până la sosirea 
cercetaşilor, îl îmbătăm turtă pe locotenent. Chiar eu o să 


am grijă de asta, hotări prompt Tifontai. Expediaţi 
telegrama la unu şi jumătate. Cercetaşii vor fi aici la trei şi 
jumătate, iar regimentul după cinci; deci o să pornească 
mai departe, fără pierdere de vreme. 

— Bine, Nikolai Ivanovici, totul va fi făcut după cum ne-am 
înţeles. Sper că ne mai vedem înainte de plecarea mea, nu? 
încheie Saharov. 

— Am să vin pe la orele două când va trebui să plecaţi la 
Arthur împreună cu populaţia civilă încredinţată 
dumneavoastră. Chinezul plecă. 

Saharov îl chemă la telefon pe şeful poliţiei, îi făcu 
cunoscut că Dalni trebuie evacuat urgent şi-i ordonă să 
adune până la orele două pe toţi ruşii lângă reşedinţa lui, 
urmând să plece pe jos la Arthur. 

Tifontai se întoarse la orele două fix. 

— Au fost făcuţi inofensivi amândoi, vesti el. Suhomlin e 
beat, iar Zedghenidze doarme somnul drepţilor. 

— A fost ucis? întrebă Saharov speriat. 

— Da' de unde! Pur şi simplu, o mică doză de soporific. 
Fără ajutorul medicului, nu-l vor putea trezi până 
dimineaţa, răspunse vesel chinezul. l-aţi trimis lui Razdolski 
comunicarea? 

— Acum vreo zece minute. 

— Perfect! Deci, cercetaşii nu vor fi aici, înainte de ora 
patru, iar regimentul, probabil, se va grăbi să continue 
drumul fără să se mai oprească la Dalni. 

— Alte directive mai aveţi, Nikolai Ivanovici? 

— Da, încă ceva: în Arthur, să luaţi contact cu aghiotantul 
personal al lui Stessel, prinţul Gantimurov, un nobil 
scăpătat provenit din Gardă; a sosit recent de la Kuropatkin 
şi i-a plăcut mult Verei Alexeevna; pe urmă, cu comandantul 
regimentului 27, colonelul Reis. Puneţi la bătaie toate 
mijloacele de influenţă, pentru ca acesta să fie numit şef al 
statului-major al lui Stessel, în locul lui Roznatovski, care a 
avut, alaltăieri, o apoplexie. În eventualitatea unor 
împrejurări extraordinare ne vor fi de mare folos. 


— În ce împrejurări anume? 

— Ei, hai să zicem: încetarea luptei. Ei pot, bineînţeles, din 
consideraţiuni pur altruiste, să-l influenţeze pe Stessel prin 
soţia lui, în sensul că prelungirea rezistenţei n-ar fi de dorit. 
Desigur, aceasta e doar un exemplu. Veţi vedea personal, la 
faţa locului, cine şi în ce privinţă vă pot fi utili. 

— Nu mai e nevoie de alte explicaţii, spuse cu înţeles 
Saharov. 

— V-aţi şi făcut bagajele? 

— În afară de haine şi de rufele mele personale, de azi 
înainte, tot ce se află în această casă vă aparţine 
dumneavoastră, Nikolai Ivanovici. 

— În amintirea prieteniei noastre, Vasili Vasilievici vă rog 
să luaţi de aici tot ce vă place şi v-ar putea fi de folos la 
Arthur. 

Saharov mulţumi şi porunci câtorva boys79 chinezi să-i 
ducă la trăsură mai multe covoare şi tablouri. 

— Vă mulţumesc pentru tot, Nikolai Ivanovici; permiteţi-mi 
să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră, rosti Saharov 
emoţionat. Nu mă aşteptam să mă tulbure atât plecarea din 
Dalni. Ori cum ar fi, l-am făurit cu mâinile mele. 

— Vă înţeleg pe deplin tulburarea, Vasili Vasilievici. Vă 
asigur, că nici sub noua putere numele dumneavoastră nu 
va fi dat uitării. Aveţi escortă? 

— Da, cinci grăniceri. 

— Vă mai dau două călăuze. 

— Pentru ce? Cunosc foarte bine drumul spre Arthur. 

— În schimb, nu vă cunosc oamenii mei şi riscaţi să fiţi 
atacați de ei; călăuzele au să vă asigure împotriva oricărei 
primejdii. 

Saharov îi mulţumi lui Tifontai şi ieşi afară, în întuneric, 
unde se şi adunase un mare număr de ruşi. În oraş nu 
existau căruţe; de aceea, locuitorii, încărcaţi cu ce putuseră 
lua fiecare, erau gata de drum. Până la Arthur, aveau de 
mers 40 de verste. Printre ei, se aflau numeroase femei şi 
copii. Erau toţi oameni necăjiţi, slujbaşi şi muncitori, şi 


acum se vedeau siliţi să-şi părăsească avutul strâns printr-o 
trudă grea de ani şi ani, şi rămaşi săraci lipiţi pământului, 
să fugă la Arthur. 

Ivirea lui Saharov fu întâmpinată cu o adevărată explozie 
de proteste şi tânguieli; oamenii îi cereau să le dea căruţe 
măcar pentru femei şi copii. 

— Rechiziţionaţi caii şi trăsurile negustorilor şi ale 
proprietarilor chinezi, strigau glasuri din mulţime. 

— N-am dreptul să confisc averea cetăţenilor unei ţări 
neutre, răspunse Saharov. 

— Dar nici noi nu putem să ne cărăm lucrurile în braţe, 
cale de patruzeci de verste. 

— Lăsaţi-le aici, aşa cum îmi las şi eu toate casele, cu tot 
mobilierul. N-ai ce-i face, aşa e războiul! răspunse cu 
durere în glas guvernatorul oraşului. 

— Daţi măcar trăsura dumneavoastră, pentru copiii mici. 

— Nu pot, cu toată părerea de rău. La orele opt, generalul 
Stessel mă aşteaptă la Arthur. 

— Ticălosule! se auzeau din mulţime glasuri pline de 
mânie. Prefăcându-se că nu aude ocările, Saharov se urcă 
în trăsură şi-i porunci vizitiului să pornească. 

De îndată ce refugiații ruşi se îndepărtară de casa lui 
Saharov, unul dintre servitorii chinezi intră în salon, unde 
se afla Tifontai. La apariţia lui, Tifontai se ridică respectuos. 

— Cum merg lucrurile, mister Tifontai? întrebă servitorul 
amestecând japoneza cu engleza. 

— Excelenţă, am executat întocmai misiunea pe care mi-aţi 
încredinţat-o. 

— Cât i s-a plătit lui Saharov? 

— Circa douăsprezece milioane. 

— Valoarea reală a averii lui? 

— Zece milioane. 

— Deci, pasivul nostru net este de două milioane, rezumă 
generalul. Ce figurează la activ? 

— Dalni, complet neatins. 

— La ce sumă îi apreciezi valoarea? 


— La cel puţin două sute de milioane. 

— Tranzacţia nu e lipsită de profit pentru noi, rosti 
japonezul. Mister Tifontai, voi informa pe maiestatea sa 
imperială despre rodnica dumitale activitate. 

— Excelenţă, vă mulţumesc nespus pentru o atât de înaltă 
preţuire a muncii mele, răspunse Tifontai, înclinându-se, 
plin de recunoştinţă. Vă rog respectuos să fiţi interpretul 
sentimentelor mele de nemărginit devotament faţă de 
adoratul nostru Tenno, cel mai puternic suveran al lumii. 

— Rămân sub această înfăţişare până pleacă toţi ruşii, iar 
după aceea mă voi instala aici. Să dai dispoziţie oamenilor 
dumitale să păzească toate bunurile de preţ din oraş. Drept 
răsplată, au voie să jefuiască şi să incendieze unele case 
ruseşti şi toate cocioabele chinezeşti de la periferie, ordonă 
generalul. 

— Ordinul va fi executat întocmai, excelenţă, răspunse 
Tifontai, cu o plecăciune respectuoasă şi dădu să iasă din 
cameră. 

În vestibul se auzi soneria apăsată autoritar, cu mână de 
stăpân. 

— Cine ar putea veni peste noi la o oră atât de târzie? 
întrebă Tanaka încruntat. Ia vezi, mister Tifontai. 

Japonezul şedea ca şi până atunci într-un fotoliu moale şi- 
şi privea vârfurile pantofilor. În coridor răsunară paşi 
grăbiţi, uşa se deschise larg şi în pragul ei se iviră 
Tomlinson şi Smith. Amândoi erau cu paltoanele pe ei, cu 
galoşi şi cu pălăriile pe cap, de parcă ar fi intrat într-o 
magazie, ori la o bodegă de mâna a treia, nu în confortabila 
locuinţă a unui om de vază, atât de bine cunoscut. După ei 
păşea mărunt Tifontai, cu spinarea îndoită. Tanaka sări în 
sus, ca împins de un arc. Într-o clipă, fu în picioare. Îşi 
salută neaşteptaţii musafiri cu cel mai mieros zâmbet, 
revărsat pe chipul său, pe care nu mai rămânea nici urmă 
de asprime şi de încruntare. 

— Cărui prilej fericit îi datorez plăcuta dumneavoastră 
vizită? Îndrăznesc să vă asigur, pe cuvântul meu de 


samurai, că nimic nu ne-ar fi bucurat atât că vizita 
domniilor voastre! se întrecea japonezul în dovezi de 
politeţe servilă. 

Fără a spune o vorbă, Tomlinson şi Smith, îi întinseră 
nepăsători mâna, în semn de salut, şi se tolăniră în fotoliile 
Moi, aşa cum erau, în palton şi cu pălăria pe cap. 

— Unde-i mister Saharov? întrebă americanul. 

— A plecat la Arthur, acum o jumătate de oră din ordinul 
lui Stessel, raportă Tanaka. 

— Mister Tanaka, va trebui să te duci după el. lar 
dumneata, mister Tifontai, ai să pleci chiar astăzi spre 
Liaoiang, la statul-major al lui Alexeev, porunci Smith. 

— Mister Smith, îndrăznesc să vă aduc la cunoştinţă, că 
am primit ordin să rămân la Dalni, până la sosirea armatei 
imperiale nipone... începu Tanaka. 

— Puțin îmi pasă de ordinele voastre! Afacerile noastre 
comune cer prezenţa dumitale la Arthur. Saharov, agentul 
nostru de acolo nu este un om absolut sigur, şi dumneata 
vei avea îndatorirea să-i supraveghezi mişcările, fără să te 
dai în lături nici chiar de la lichidarea lui, dacă ne va trăda. 
Nu accept nici un fel de obiecţii. Nu trebuie să uiţi că în 
spatele meu stau băncile americane. Fără împrumuturi, 
Japonia nu poate continua războiul, iar fără America, ea nu 
va căpăta banii. [ara voastră se află în mâinile noastre, şi 
de aceea, directivele mele sunt pentru dumneata cel puţin 
tot atât de obligatorii ca şi ordinele mareşalului Oyama, 
declară categoric americanul. 

— lar dumneata, mister Tifontai, spuse Tomlinson, 
întorcându-se spre chinez, te vei duce la statul-major al 
armatei din Manciuria. Ai să organizezi convoaiele de 
animale de samar pentru ruşi. Ei au o mare nevoie de aşa 
ceva. Aceasta îţi va da putinţa să vizitezi diferite 
comandamente, servicii, şi aşa mai departe. Agentul nostru 
militar de la statul major al lui Alexeev îţi va da indicaţiuni 
asupra informaţiilor de care vom avea nevoie. El va dirija 
activitatea dumitale. Guvernul britanic al maiestăţii sale îşi 


va asuma grija pazei averii dumitale din China, Japonia şi 
Arthur. Trebuie să pleci cel mai târziu mâine. Mister Tanaka 
îţi va procura un permis de trecere prin teritoriul ocupat de 
armata japoneză. Mai departe ai să pătrunzi cu mijloacele 
dumitale la ruşi, îl instrui. Iomlinson. 

— Sir, ordinele dumneavoastră, sunt sacre pentru mine, 
răspunse Tifontai, ducându-şi mâna la inimă. 

— Îndrăznesc să vă întreb: dumneavoastră veţi rămâne 
aici, în Dalni? întrebă Tanaka, făcând cea mai adâncă 
plecăciune. 

— Până la sosirea armatei voastre. După aceea vom pleca 
la 'Tokio, răspunse Smith. 

— Dă ordin să ni se pregătească baia şi o cină bună. 
Suntem istoviţi - ne-a obosit groaznic drumul prost cu 
trăsura de la Arthur până aici, porunci Tomlinson. 

— I-ai dat instrucţiuni lui Saharov în privinţa celor ce 
trebuie să facă în Arthur, mister Tifontai? întrebă Smith. 

— Am executat întocmai directivele primite de la 
dumneavoastră, sir, răspunse chinezul făcând o plecăciune 
respectuoasă. 

— Atunci, mister Tomlinson, totul este în ordine. Ne putem 
odihni, hotări americanul. 

Tanaka şi Tifontai se grăbiră să salute şi să iasă. 

Pe la orele nouă seara, detaşamentul improvizat al lui 
Zvonariov ajunse la gara Tafanşin care era cuprinsă de 
flăcări. 

Belonogov îl întâmpină lângă gară. 

— Înălţimea voastră, aici au fost părăsite tot felul de avuţii, 
duium! raportă el. Blohin a găsit un vagon întreg cu obuze 
şi cu cartuşe de armă. 

— la te uită! se miră Rodionov. Noi n-avem obuze pe 
poziţii, şi aici, poftim, un vagon plin e lăsat plocon 
japonezilor! 

— Cu obuzele nu mai avem ce face! Cartuşele însă trebuie 
împărţite ostaşilor, hotări Zvonariov şi ordonă să fie trimişi 
mai mulţi oameni ca să ridice cartuşele. 


— Cum, iar intrăm în foc? începură să se vânzolească 
tiraliorii. 

— Da' ce, nu ne-am bătut destul astăzi? Trebuie să ne mai 
şi odihnim. 

Zvonariov îi linişti, explicându-le că muniţia trebuia 
împărţită oamenilor ca să nu cadă în mâinile japonezilor. 
Ostaşii îl ascultară cu luare aminte şi izbucniră într-un vuiet 
de încuviinţări. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră! Koşeliov, Melnikov şi Grunin 
răsăriră deodată înaintea praporşcikului. 

— Unde aţi fost, diavolilor? strigă Zvonariov. Noi ne 
gândeam să slujim un parastas pentru voi. 

— Ei, asta înseamnă c-o să avem parte de viaţă lungă! 
răspunse vesel Koşeliov. 

Auzind glasul lui Melnikov, Varia şi Şurka se apropiară 
repede. 

— Cum ai scăpat? Nu eşti nici rănit? E cu putinţă? 
întrebau ele, copleşindu-l de întrebări. 

— Dumnezeu m-o fi scăpat! Taman în clipa când ieşisem 
din adăpost să-mi fac nevoile, atunci au căzut obuzele! M- 
am gândit că cei dinăuntru au fost omorâţi. Japonezii 
dădeau năvală din toate părţile; ei, şi atunci am luat-o la 
goană, până aici. În drum m-am întâlnit cu Koşeliov şi cu 
Grunin. Blohin ne-a văzut în gară şi ne-a trimis încoace, îşi 
povesti pe scurt Melnikov păţaniile. 

— Rămâi la mine ca şef al serviciului sanitar, spuse cu un 
zâmbet Zvonariov. Ai două surori ca ajutoare; poate că mai 
găseşti sanitari printre ostaşi. 

— Înălţimea voastră, am în josul gării trei furgoane 
sanitare, pline cu medicamente, spuse Melnikov. 

— De unde aţi făcut rost de ele? întrebă Varia mirată. 

— Le-au lăsat tiraliorii care s-au retras. 

Felcerul se duse după furgoane împreună cu cele două 
fete. 

Peste câteva clipe se ivi Lebiodkin şi spuse că Zaiaţ găsise 
în depozite mai multe lăzi de conserve şi maldăre de efecte 


militare. 

Zvonariov se îndreptă repede spre depozite. 

Acolo se strânsese o mulţime de lume. Nici limbile de foc 
care răbufneau dinăuntru, nici vuietul grinzilor ce se 
prăbuşeau, nici ploaia de tăciuni care cădea de sus nu-i 
puteau opri pe îndrăzneţii care scoteau din magazie tot 
felul de lucruri. 

Ca o cloşcă ocrotitoare, Zaiaţ lua în primire toate bunurile 
scoase. 

— Ce ai strâns aici? îl întrebă Zvonariov. 

— Efecte şi încălţăminte pentru vreo sută de oameni; vreo 
cinci sute de cutii de conserve; hamuri, şleauri, chingi, şi 
ceva albituri. 

— Şi ce facem noi cu atâta calabalâc? 

— Conservele le împărţim la oameni; rufele şi hainele la 
fel, iar hamurile le punem în furgoanele sanitare; o să ne 
trebuie pe Utios, în gospodărie. 

— Blagorodnicia voastră, să trimitem patrule de pază, 
propuse Rodionov. Ferească Dumnezeu, parcă-l vezi pe 
pocitul de japonez ori pe hunhuzi că vin în goană spre foc şi 
ne bagă în sperieţi. 

— Vrei să-i trimitem pe tiraliori? 

— Nu sunt de nădejde: a intrat frica-n ei. Vorba ceea: 
fricosul se sperie şi de umbra lui! Azi, au cam păţit-o pe 
poziţii. Trebuie să trimitem oameni de-ai noştri. Să plece în 
patrulare Koşeliov, împreună cu alţi cinci oameni, că el 
numai de ştabs-căpitan are frică, de când cu întâmplarea 
aia, de i-a strănutat în nas! 

— Nu mi-e frică mai mult ca ţie, Timofeici! răspunse din 
întuneric ochitorul şi începu să-şi aleagă oamenii pentru 
patrulă. 

— Ce-o fi făcând acum pe Utios, Ursu nostru, fără noi? se 
întrebă Blohin care şedea alături de Rodionov şi de 
Lebiodkin. Pesemne că se plictiseşte şi-şi îneacă urâtul în 
votcă! 


— De-ar fi fost azi pe poziţii, cu noi, n-ar fi plecat de acolo 
pentru nimic în lume! Ar fi pierit, şi pe noi ne-ar fi prăpădit, 
pe toţi! răspunse Lebiodkin, îngândurat. 

— Bine că praporşcikul nostru nu e dintr-ăia milităroşi! 
zâmbi Rodionov. 

— Ba, la o adică, nu face pe grozavul, şi ne ascultă 
părerea, sări Blohin în apărarea lui Zvonariov. Şi bine face: 
laolaltă şi în înţelegere cu oamenii, poţi să pricepi şi să pui 
orice treabă la cale. Acu, de-am avea măcar noroc să ne 
strecurăm tiptil spre Arthur! încheie el oftând. 

— Trebuie să găsim regimentele şi să mergem împreună, 
adăugă Rodionov. 

După o jumătate de ceas, gornistul sună pornirea în marş 
şi detaşamentul începu să se adune. Hotărâră că Zaiaţ să 
meargă înainte, cu bucătăria de campanie pe care o găsise 
undeva în drum, trasă de două perechi de vaci; după el, să 
vină furgoanele sanitare, şi în urmă, tiraliorii şi artileriştii. 
Pentru o mai bună supraveghere a tiraliorilor, pe care 
nimeni nu-i cunoştea, Zvonariov îi puse sub comanda lui 
Blohin şi a altor patru artilerişti. 

Cu puşca japoneză în mâini, Blohin îşi încolona grăbit 
oastea în formaţie de marş, strigând la tiraliori. Se simţea 
mândru şi totodată stânjenit de misiunea lui: pentru întâia 
oară în viaţă, poruncea unor oameni. 

— Aveţi parte de un comandant viteaz! glumeau 
artileriştii. Ehei, unu e Bloha! 

— Lebiodkin! strigă Zvonariov. Să arunci în aer vagonul cu 
obuze, ori să-i dai foc. Fă cum ştii. 

— Am înţeles! O să iau doi oameni cu mine. Mă descurc eu 
îndată! şi o luă înapoi, spre gară. 

Nu trecură nici cinci minute, şi o flacără uriaşă ţâşni în 
bezna nopţii; o bubuitură năprasnică zgudui văzduhul şi 
ecoul ei se repercută îndelung printre sopcile adormite. 

— Am aruncat totul în aer, înălţimea voastră, raportă 
Lebiodkin, odată întors din misiune. 


— Deocamdată rămâi cu oamenii tăi în ariergardă, ca să 
faci acoperirea împotriva japonezilor, iar eu mă duc înainte, 
ca să nu ne rătăcim pe întuneric, spuse Zvonariov. 

Detaşamentul lăsase vreo şase verste între el şi Tafanşin, 
când deodată, pe neaşteptate, focuri răzlețe de armă 
trosniră undeva în faţă, transformându-se repede într-un 
schimb violent de împuşcături. Zvonariov îşi opri 
detaşamentul. 

— Ce-i cu împuşcăturile acestea? Nu pot pricepe ce se 
întâmplă! spuse praporşcikul nedumerit. 

— Ne-a învăluit japonezul! răspunse careva. 

— Da' ce, ţi s-a vârât printre picioare când tu te holbai la 
stele cu gura căscată, cap de prost?! răspunse Blohin. Ela 
rămas pe poziţie, iar în urma noastră vin regimentele de 
tiraliori şi cercetaşii. 

— Decât să tot căutăm pe ghicite, înălţimea voastră, ia să 
trimitem înainte o patrulă, îşi dădu cu părerea Rodionov. 

— Blohin, ia-ţi nişte tiraliori şi du-te înainte! Cum faci o 
jumătate de verstă raportezi printr-un om; după o verstă 
trimiţi altul; pe urmă, te întorci. Noi o să aşteptăm aici 
deocamdată, ordonă Zvonariov. 

Blohin îşi alese vreo douăzeci de infanterişti şi dispăru cu 
ei în întuneric. 

După vreo jumătate de oră, trimisul lui raportă că în faţă 
era linişte peste tot - nici picior de duşman. 

Trimisul următor spuse că patrula întâlnise nişte soldaţi 
din regimentul 14 rămaşi în urmă, care ziceau că 
regimentele aflate în marş fuseseră atacate de cavaleria 
japoneză pe care însă o respinseseră. 

— Numai regimentul 14 era înainte? întrebă Zvonariov. 

— Ba toată divizia, înălţimea voastră! Aseară regimentul a 
fost pus în stare de alarmă şi a pornit spre Arthur în marş 
forţat! raportă tiraliorul. 

Curând se întoarse şi Blohin. 

— Se pare că tiraliorii noştri au fugit mâncând pământul, 
îşi începu el raportul. Pe drum zac tot felul de căruţe rupte 


şi stricate - nici nu dovedeşti să le numeri pe toate, iar 
oameni, ioc! 

Se auzi tropot de copite apropiindu-se repede. Ascultând 
cu luare aminte, soldaţii ridicară îndată armele, gata să 
tragă. 

— Stai! Cine-i? strigă Rodionov. 

— Oameni buni. Suntem trimişi de porucikul Endjeevski! 
se auzi răspunsul. Doi călăreţi, ţinând de dârlogi un al 
treilea cal, se apropiară de detaşament. 

— Unde e domnul praporşcik? întrebă unul din ei. 

Zvonariov răspunse. 

— Domnul porucik v-a trimis calul! Vă roagă să veniţi la 
dumnealui. 

— Unde-s japonezii? întrebară mai mulţi ostaşi, într-un 
glas. 

— Petrec pe poziţiile noastre, au aprins focuri, joacă de 
bucurie! răspunse cercetaşul. 

— Dar cum a ajuns în spatele nostru cavaleria lor? 

— Ce cavalerie! Degeaba s-a stârnit spaimă. 

Zvonariov lăsă comanda lui Rodionov şi încălecă, plecând 
spre porucik. 

Curând ajunseră la un pâlc de copaci rămuroşi, sub care 
ardea un foc. Stah şedea lângă el, pe o burcă, cu cuşma 
drept căpătâi. Tot acolo, cu faţa spre flăcări, se odihneau 
mai mulţi tiraliori. Un ceainic mare dădea în clocot 
deasupra focului, pe oare soldaţii îl întreţineau cu crengi 
uscate. Tiraliorii lui Blohin se aşezaseră ceva mai la o parte, 
aşteptând sosirea întregului detaşament. 

Curând sosi şi acesta. 

În ziua următoare, detaşamentul de cercetaşi al lui 
Endjeevski şi detaşamentul lui Zvonariov rămaseră pe 
dealurile Tafanşin, până la ora nouă dimineaţa. Japonezii nu 
păreau că ar avea intenţia să înainteze. Totuşi era riscant să 
mai stea acolo, căci trupele în retragere ale diviziei lui Fok 
depăşiseră cu vrea 10 verste Nangalin, aşa că ariergarda se 
afla în urma diviziei la peste treizeci de verste. 


Când detaşamentul fu gata de plecare, Zvonariov şi 
Endjeevski se gândiră să mai vadă odată Kindjou. Ajunşi 
călări în dreptul unei sopci se uitară cu binoclurile la 
poziţiile pe care le părăsiseră. 

Mai multe companii de japonezi le puneau de zor în 
ordine: refăceau tranşeele, strângeau tunurile capturate. În 
depărtare, din colo de oraşul Kindjou, se vedeau coloane 
mari de japonezi îndreptându-se spre nord. 

— Cum, pleacă japonezii din Kindjou? exclamă! Zvonariov 
necrezându-şi ochilor. 

— Să-l ia dracu pe Fok, cu laşitatea lui cu tot. Dacă 
regimentele ar fi rămas pe loc, japonezii n-ar fi îndrăznit să- 
şi îndepărteze trupele! Acum, îşi trimit în toată liniştea 
regimentele spre nord, împotriva armatei din Manciuria! 
spuse Stah, înțelegând ce se întâmpla. Am să expediez 
numaidecât la Fok un agent călare, cu ştirea aceasta, ca să 
se întoarcă cu regimentele! 

— Numai că nu prea e de aşteptat ca Fok să-ţi dea 
crezare. S-a speriat atât de cumplit, încât probabil că a şi 
ajuns la Port-Arthur şi acum a băgat spaima în toţi. 

— Aştept aici până la amiază, hotări Stah, pe urmă îmi iau 
oamenii şi vin după voi. Pe dumneata am să te rog, în orice 
caz, să ocupi creasta următoare pe dealuri, lângă Nangalin. 
E o poziţie excelentă. Ah, de-aş avea măcar o secţie de 
tunuri, n-aş mai pleca de-aici. 

Zvonariov îşi luă rămas bun de la Endjeevski, şi se grăbi 
să-şi ajungă din urmă detaşamentul. 

Curând, dădură peste un tun părăsit, cu antetren cu tot; 
chesonul de muniții zăcea răsturnat într-un şanţ. Rupând 
rândurile, tunarii se repeziră la el, şi după o clipă, tunul şi 
chesonul se aflau în mijlocul drumului. 

— Ce facem! cum îl luăm cu noi? se întrebau ostaşii. 

Blohin cercetă piesa pe toate părţile, deschise 
închizătorul, se uită în ţeavă şi rosti cu aer de cunoscător: 

— Da' prost l-au curăţat! Pentru una ca asta, la noi, pe 
Utios, Ursu le-ar fi tras una peste bot! Cum să-l ducem? Să 


înhămăm la el caii de la furgoane. 

— Şi dacă l-am lăsa aici? şovăiau ostaşii. De la bucătărie, 
ştii că ai un folos, dar tunul acu, la ce ne mai trebuie? Iotn- 
ai în cine să tragi cu el! 

— Cum n-ai în cine? se aprinse Blohin. Păi, chiar într-un 
guguman ca tine, ca să nu mai îndruge la prostii! Tunul îi 
trebuie totdeauna artileristului! Şi p-ormă, face o grămadă 
de parale, nu cât un cărucior, ori o bucătărie! 

Zvonariov le curmă în sfârşit sfada. Întrucât în afară de 
Rodionov nu aveau alţi răniţi, hotărî să abandoneze două 
furgoane sanitare şi să pună la tun numai doi cai. 

După o bucată de drum, dădură peste alt tun, dar cum nu 
mai aveau mult până la Nangalin, hotărâră să-l pună, mai 
întâi pe primul în poziţie pe culmile Nangalin, şi după aceea 
să-l ducă acolo şi pe al doilea. 

Zvonariov se îndepărtă călare ca să-şi aleagă poziţia 
pentru bateria lui improvizată. Urcându-se pe sopca cea 
mai apropiată zări în faţa lui o câmpie, mărginită la nord de 
culmile 'Tafanşin. Privind cu binoclul, zări printre altele şi 
secţia de cercetaşi, în marş dinspre Tafanşin. 

După ce-şi aşeză piesele în baterie şi-şi răspândi tiraliorii, 
praporşcikul lăsă comanda lui Rodionov şi plecă în 
recunoaştere spre gara Nangalin. În gară găsi numeroşi 
ostaşi umblând de colo-colo fără rost, un întreg spital de 
campanie cu vreo sută de răniţi, medic, infirmieri, şi vreo 
douăzeci de vagoane goale pe linii. O locomotivă deraiată 
pufăia încetişor lângă castelul de apă, ca un samovar ce se 
stinge. Pe lângă ea forfoteau câţiva ostaşi bătându-şi 
pesemne capul, cum s-o pună la loc, pe linie. Un bătrân cu 
un picior de lemn, cu o tunică veche ostăşească, cu crucea 
Sfântul Gheorghe pe piept şi cu o şapcă eu panglică roşie 
şontâcăia vesel în jurul locomotivei. 

— Cu toţii, odată! strigă el ostaşilor, hei-rup, apăsaţi 
zdravăn, vârtos! 

Zărindu-l pe Zvonariov călare, ostaşii îi făcură loc 
respectuoşi. Praporşcikul sări din şa, dădu ocol locomotivei 


şi apoi se sui în cabina ei. O privire fugitivă îi fu de ajuns, 
spre a-şi da seama că locomotiva putea fi folosită. 

Aruncă în focar câteva lopeţi de cărbuni, mai pompă apă în 
cazan şi dădu să coboare. 

— Cine eşti? îl întrebă pe bătrân. 

— Sunt paznic la castelul de apă. Mă numesc Petrov, 
Semion al lui Kapiton. Am fost mecanic, până când mi-am 
pierdut piciorul, rupt într-o deraiere, răspunse bătrânul. 

— Adu vinciuri, o pereche de şine de schimb şi mai multe 
rângi, ordonă Zvonariov. 

Peste puţin, o muncă înfrigurată se încinse în jurul 
locomotivei. Lăsându-l acolo pe mecanicul infirm să 
îndrumeze ostaşii, praporşcikul se duse să vadă gara. 
Aproape că n-avusese de suferit, cu excepţia telegrafului, a 
telefonului, a geamurilor sparte şi a felinarelor doborâte. 
Dădu cu ochii de Blohin care se apropie însoţit de Lebiodkin 
şi Koşeliov. 

— Voi ce căutaţi pe aici? 

— Ne-a trimis după dumneavoastră Sofron Timofeici. A 
primit scrisoarea asta de la domnul porucik, raportă 
Lebiodkin, întinzând praporşcikului un plic. 

Din biletul scris de Endjeevski, Zvonariov află că fără a fi 
presat de inamic, acesta se retrăgea spre culmile Nangalin, 
deoarece primise informaţii că japonezii debarcaseră la 
Talienvan, în spatele poziţiilor de la Tafanşin. Totodată, el îl 
sfătuia să nu rămână pe poziţiile de la Nangalin. 

— Sofron Timofeici a şi citit hârtia. Aduce îndată un tun, 
apoi şi pe celălalt, raportă Lebiodkin. 

— Numai să ridicăm locomotivă pe linie. Încărcăm totul în 
vagoane şi plecăm numaidecât, spuse Zvonariov. 

— Înălţimea voastră, cu braţele ridicăm locomotiva şi o 
punem la loc, îl asigură Blohin. 

Însoţit de cei trei ostaşi, Zvonariov o luă pe liniile din gară 
ca să cerceteze vagoanele. Erau în perfectă stare: nu mai 
rămânea decât să se formeze cu ele o garnitură. 


Lângă două vagoane plumbuite păşea de colo-colo un 
ostaş din regimentul 5, făcând de gardă. 

— Ce e în vagoane? întrebă Zvonariov. 

— Avutul bisericii, înălţimea voastră, răspunse soldatul. 

Deodată, dintr-un vagon se auziră glasuri înăbuşite. 

— Da' ce, înăuntru sunt oameni arestaţi? întrebă Blohin. 

— Nu e treaba ta! se răsti ostaşul. Ţi-am spus: e avutul 
bisericii, asta-i! 

— Rupeţi plumburile de la ambele vagoane! ordonă 
Zvonariov, bănuind ceva suspect. 

Blohin încercă să deschidă uşa unui vagon, dar sentinela îl 
dădu la o parte cu patul puştii. 

— N-ai voie să te atingi, strigă ostaşul mânios. 

— Dezarmaţi-l! ordonă Zvonariov. 

Lebiodkin şi Blohin săriră la tiralior şi-i smulseră arma, iar 
Blohin îl milui pe deasupra cu un pumn în ceafă. 

— Staţi că vă spun eu părintelui! îi ameninţă soldatul, 
luând-o la sănătoasa. 

Dând la o parte uşa vagonului, Blohin încremeni. În vagon 
se înghesuiau vreo patruzeci-cincizeci de chinezoaice 
tinerele. Zărind soldaţii, ele scoaseră ţipete de spaimă şi se 
îngrămădiră cât mai departe, în unghere. 

— Halal avut bisericesc! rosti Lebiodkin. Hai, daţi-vă jos 
din vagon! le strigă el fetelor. 

Dar chinezoaicele, speriate, începură să ţipe şi mai tare. 

— Le e frică să nu ne batem joc de ele, se dumiri Blohin şi 
sări jos din vagon. Haideţi, ieşiţi singure dacă sunteţi aşa 
sperioase. Spunând aceste cuvinte, se îndepărtă de vagon. 

Fetele aruncau mereu priviri speriate, fără a cuteza să 
iasă afară. 

— Pâni... rosti deodată una din ele şi întinse mâna cu 
sfială. 

— Să ştiţi că... le e foame! pricepu Blohin şi scoase din 
sacul de merinde un codru de pâine. 

Vreo zece mâini se întinseră spre el. 


— Tare flămânde-s, măiculiţă-doamne! rosti Lebiodkin cu 
milă, şi atât el cât şi Koşeliov vârâră mâna în sacul de 
merinde. 

În clipa aceea, dinspre spitalul de campanie se ivi, 
apropiindu-se în goană, cu pletele fluturând în vânt un popă 
voinic, din regimentul 5. Tiraliorul care fusese de gardă 
alerga în urma lui. 

— Cum aţi îndrăznit, ticăloşilor, să-mi deschideţi vagonul?! 
se răsti popa la tunari. 

— Eu le-am dat ordin, răspunse Zvonariov. 

— Şi dumneata, cu ce drept ai făcut aşa ceva? se întoarse 
popa spre el. 

— N-am îndeplinit o mică formalitate: nu ţi-am cerut voie, 
răspunse praporşcikul, batjocoritor. 

— Bine, bine, să ştii, că... bine, bine, îţi arăt eu! se 
dezlănţui popă. Să închizi vagonul, imediat. 

— Hai, părinte, pleacă de aici dacă nu ţi s-a urât cu binele; 
altfel, te arestez pe loc şi te înaintez sub escortă la Arthur. 

— Asta s-o crezi tu! Eşti încă un tinerel cu caş la gură... şi 
nu mă arestezi tu pe mine! strigă popa şi se repezi la 
Zvonariov ca un taur furios, dar soldaţii nu-l lăsară să se 
apropie de praporşcik. 

— Ordonaţi să-l legăm, propuse Lebiodkin. A turbat de-a 
binelea. 

Apariţia neaşteptată a Variei Belaia puse capăt acestei 
scene. 

— Părinte Vasili, ce-i cu dumneata? îl întrebă ea pe preot, 
mirată. 

— Duc nişte posluşnice80 la mânăstirea din Arthur care se 
înfiinţează acum pentru chinezoaice, iar ei le dau afară din 
vagon şi vor să le batjocorească! se plânse popă. 

— A, da; cunoaştem şi noi mânăstirea aia, cu felinarul 
roşu; nu degeaba îi zice lumea „schitul arhiereilor”! întregi 
Blohin. 

— Dar poate că ele nu vor să meargă cu dumneata, spuse 
Varia, apropiindu-se de vagon. 


— Nimeni nu le duce eu sila, ele şi-au arătat dorinţa să 
intre la mânăstire, răspunse popă. 

— Mă îndoiesc, răspunse Zvonariov. 

Zărind o fată lângă vagon, chinezoaicele se mai liniştiră. 

— Pâni... cerură ele din nou. 

— Le dau numaidecât de mâncare la spitalul de campanie. 
Haideţi cu mine, le chemă Varia, făcându-le semn cu mâna. 

Încă sfioase, chinezoaicele începură să se dea jos din 
vagon una după alta, aruncând preotului priviri speriate. 

— Varvara Vasilievna, după ce le daţi să mănânce, 
îndemnaţi-le să se întoarcă înapoi, în vagon, o rugă popă. 

— Numai dacă vor să meargă la Arthur. 

— Dar asta e curată neobrăzare! se burzului pe 
neaşteptate popa, din nou agresiv. N-aveţi dreptul! 

Varia făcu apel la Zvonariov, şi-i ceru ajutor: 

— Te rog, Serghei Vladimirovici, potoleşte-l pe părintele 
Vasili, că şi-a pierdut cu desăvârşire echilibrul sufletesc. 

— N-ai fi dispus, părinte să-ţi vezi de treabă şi să te 
potoleşti cât timp îţi vorbesc frumos? îl întrebă 
praporşcikul. Dacă o să te porţi tot aşa nu te iau cu noila 
Arthur, unde plecăm peste o oră, îl ameninţă el. 

— Plec pe jos. 

— În drum o să te sfâşie chinezii, pentru toate silniciile şi 
jafurile dumitale. 

Popa se crispă înciudat. Îşi dădu seama că pierduse 
partida, oftă şi o luă încet spre spital. 

— O să vă judece Dumnezeu! Rău faceţi că supăraţi o faţă 
bisericească, rosti el la despărţire, cu o prefăcută smerenie. 

Ostagşii, care urmăriseră de la distanţă toată discuţia, se 
apropiară. 

— Dar în celălalt vagon ce este? întrebă Zvonariov. 

— Vedem noi îndată. Blohin rupse plumbul şi se strecură în 
vagon. Nişte idoli chinezeşti şi nişte lăzi grele... or fi cu aur? 
Şi iconiţe-s, mi se pare. 

Cercetând toate vagoanele, soldaţii descoperiră în ele 
felurite lucruri de bronz ori de aur. 


— Plumbuiţi vagoanele la loc, ordonă Zvonariov, după ce le 
cercetase pe toate. Puneţi pază la ele. În Arthur o să 
predăm la Administraţia financiară toate obiectele de preţ! 
Ei, cavalere, cum merge treaba? urmă el, apropiindu-se de 
bătrânul invalid care trebăluia pe lângă locomotivă. 

— Mai trebuie să se ridice încă o pereche de roţi ale 
tenderului şi gata, poţi să te duci şi în Rasseia, cu 
locomotiva asta. 

Soldaţii puseră vinciul sub tender. 

Pe când oamenii trudeau la ridicarea locomotivei, 
Zvonariov hotări să se ocupe cu formarea garniturii, lucru 
pentru care trebuia ca vagoanele să fie împinse de oameni 
pe linia principală, unde urmau să fie cuplate. 

— Koşeliov, Blohin! strigă praporşcikul. Adunați tiraliorii şi 
începeţi să aduceţi vagoanele pentru garnitură. 

— Haideţi, fraţilor, veniţi încoace! strigă Blohin, 
fluturându-şi şapca. 

Soldaţii începură să se adune din toate părţile, 
aşteptându-se la vreo nouă „minune bisericească”. 

— Împingeţi toate vagoanele pe linia principală! ordonă 
Blohin. 

Peste puţin, gara răsună de huruitul vagoanelor puse în 
mişcare şi de zingănitul tampoanelor. 

— Sper, domnule praporşcik, că n-o să uiţi spitalul nostru? 
întrebă medicul, apropiindu-se de Zvonariov. 

— Iată, aveţi la rând şapte vagoane închise şi o platformă, 
răspunse praporşcikul. Vă puteţi instala în ele. 

În cele din urmă, locomotiva fu ridicată pe şine, Kapitonâci 
se sui în cabină şi, scoțând şuierături triumfale, făcu cu ea 
manevră pe linii, apropiindu-se de garnitură. 

În clipa aceea, Endjeevski sosi în gară, iar după el se ivi şi 
„bateria de vaci”, adică tunurile, poreclite astfel de tiraliori, 
fiindcă erau trase de vaci. 

— Cum, sunteţi gata de plecare? se miră porucikul. 

— Nu vă aşteptăm decât pe voi. 


— Voiam să mă menţin până seara pe dealuri, şi pe urmă, 
să plecăm împreună, cu trenul. 

— Trebuie să pornim la drum repede, înainte de a se 
însera, cât se mai vede linia. Te pomeneşti că a şi fost 
stricată de ai noştri, în retragere. 

— Bine; peste un ceas, am să fiu aici. Aruncăm în aer tot 
ce se poate, din gară, şi plecăm cu voi. 

— Ai comunicat la Arthur că japonezii se îndreaptă spre 
nord? 

— Am trimis un curier cu un raport la Kondratenko şi la 
Stessel, dar, deocamdată, n-am primit nici un răspuns! 

— Ce facem cu chinezoaicele? întrebă Varia, apropiindu-se 
de ei. 

— Care chinezoaice? întrebă mirat Stah. 

— Părintele Vasili, confesorul regimentului 5, ducea la 
Arthur o mulţime de chinezoaice. 1 s-a năzărit să organizeze 
acolo o mânăstire de maici... răspunse Varia. 

— Şi a uitat s-o invite pe Varia, să le fie stareță, o 
întrerupse Zvonariov. Ea s-a supărat şi i-a luat 
chinezoaicele! 

— Nu, serios: ce să fac cu ele? Doar n-o să le duc la 
Arthur! 

— Dă-le drumul, să plece unde vor! 

— Nu! se împotrivi Endjeevski. Nu e bine: soldaţii noştri ar 
putea să se poarte urât cu ele. Ar trebui să fie duse până la 
cel mai apropiat sat chinezesc, îşi dădu el cu părerea. 

— Ai dreptate, Serghei Vladimirovici, dă-mi vreo cinci-şase 
soldaţi mai de încredere, hotări Varia. Mergem noi cu ele, 
eu şi cu Şurka. 

— Blohin, larţev, Belonogov! ordonă praporşcikul. Însoţiţi 
până în sat „avutul bisericesc”. 

— Ce fel de avut? Nu cumva ăl cu plete? Păi, îl petrecem, 
tare bucuroşi, nu numai până în sat, ba chiar până la poarta 
iadului! răspunse Blohin. 

— Nu; trebuie să însoţiţi chinezoaicele, ca să nu păţească 
ceva în drum de la tiraliori. 


— Am înţeles! Ne luăm armele într-o clipă şi venim la 
spital, răspunse Koşeliov, pentru toţi. 

Zărind soldaţii înarmaţi, fetele se repeziră, ţipând, înapoi, 
în cortul spitalului. 

— Tare fricoase sunt! se burzului Blohin. Păi, venim să vă 
apărăm, nu să vă facem vreun rău! le strigă el din urmă, de 
parcă ele ar fi putut pricepe ce li se spune. 

După multă bătaie de cap, Varia izbuti să le înduplece să 
pornească la drum sub paza soldaţilor, însoţite de ea şi de 
Surka. 

Până la satul cel mai apropiat nu erau nici două verste, şi 
în mai puţin de un ceas cele două surori şi soldaţii se 
întoarseră. 

— Ce ne-am mai sărutat la despărţire! povestea Varia, 
înduioşată. 

— Ne-am aruncat şi noi privirile în satul acela chinezesc. 
Mă întreb: din ce-or trăi oamenii? se mira Blohin. Sărăcie 
lucie, mai dihai ca la noi. Se înghesuie câte douăzeci de 
oameni într-o casă. lar pământ, toţi la un loc, au cel mult o 
jumătate de deseatină. Sădesc grâne, bob cu bob, de parcă 
ar fi zarzavat. Doar cu ciumiza îşi mai ţin zilele. Cât despre 
dări, îi jupoaie, tot cam ca la noi. Eram de faţă, când un 
slujbaş storcea cu reteveiul de la ţărani datoria rămasă. Ca 
şi la noi! Toţi îi jumulesc: şi bonzii, şi moşierii, ba chiar şi 
slujbaşii noştri ruşi. După felul lor de trai, sunt fraţi de-ai 
noştri, doar că-s şi mai săraci. Rabdă bieţii de ei toate 
batjocurile, şi n-au cum să doboare năpârcile. De-am putea 
să-i ajutăm câtuşi de puţin. 

— Hei, nu vorbi de funie în casa spânzuratului! îl struni 
Rodionov. Deocamdată, nici năpârcile noastre nu le-am dat 
jos, şi tu vrei să te iei de ale străine. 

— Le dăm jos pe ale străine şi învăţăm cum să ne scuturăm 
de-ale noastre, o ţinea morţiş Blohin. 

— La asta, o să ne gândim după război; acum, să ajungem 
cât mai degrabă la Arthur, până nu ne prinde japonezu' din 
urmă, răspunse Rodionov. 


De îndată ce se termină îmbarcarea răniților, bucătăriei şi 
tunurilor, Zvonariov scoase trenul din gară şi îl opri ca să-i 
aştepte pe cercetaşi. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să distrugem gară! propuse 
Blohin. Pentru ce să-i lăsăm japonezului atâtea lucruri de 
folos? 

— Dă-i drumul, dar cât mai iute! Pornim îndată ce vin 
cercetaşii. 

Vreo sută de soldaţi se împrăştiară prin toate clădirile 
gării. 

Peste puţin, magaziile goale şi alte clădiri începură să ardă 
una după alta. 

Când Endjeevski sosi la gară cu cercetaşii lui, aceasta era 
o mare de flăcări. Nu mai rămânea decât să fie aruncat în 
aer castelul de apă, ceea ce fu făcut pe loc. 

— Gata? întrebă Zvonariov, când îl văzu pe Stah 
apropiindu-se de tren. 

— "Tot! răspunse porucikul. Acum, vin ultimii tiraliori. Pe 
japonezi nu i-am văzut de loc toată ziua; regimentele 
noastre s-ar putea întoarce fără frică înapoi, chiar pe 
Tafanşin. 

— Din păcate, generalilor noştri tocmai că le e frică, 
răspunse Zvonariov. 

După câteva clipe, trenul se urni din loc. Zvonariov şedea 
în cabina locomotivei, alături de Kapitonâci; Endjeevski se 
afla în vagonul din urmă cu o echipă de distrugători. După 
trecerea fiecărui pod, trenul se oprea, cercetaşii aruncau 
podul în aer, şi trenul pornea mai departe. La jumătatea 
drumului spre Icendzi, trenul întâlni patrulele înaintate ale 
regimentului 14, cărora nu le venea deloc să creadă că-i au 
în faţa ochilor chiar pe cercetaşii lor. 

— Gândeam c-aţi pierit toţi demult, îi spuse lui Endjeevski 
comandantul unei patrule. Trimit îndată lui Saviţki vestea 
îmbucurătoare despre dumneavoastră. 

— Mai degrabă o să se supere că n-a scăpat de mine. Merg 
până la Icendzi, înnoptez acolo, iar mâine dimineaţă mă 


alătur regimentului, răspunse Stah. 

La Icendzi artileriştii debarcară tunurile şi chesoanele 
găsite pe drum. Tot acolo coborâră şi cercetaşii din 
regimentul 14. Trenul îşi continuă drumul. 

Spre miezul nopţii, trenul ajunse, în sfârşit, la Arthur. Gara 
era foarte slab luminată. Soldaţii din compania de căi ferate 
care deserveau gara se apropiară cu felinarele în mâini. 

— Mi se pare că am ajuns, spuse Blohin, uitându-se afară. 
Hei, Timofeici, trebuie să ne dăm jos, se întoarse el spre 
Rodionov care moţăia într-un ungher. 

— Ia, Filea, vezi tu de oameni că mie nu mi-e tocmai bine, 
răspunse subofiţerul. 

— Tunari, mici şi mari, tiraliori - puişori, daţi-vă jos! zbieră 
Blohin, sărind din vagon. Descărcaţi calabalâcul, iute! 

Soldaţii, somnoroşi, începură să coboare alene din 
vagoane. 

Varia se duse cu medicul spitalului în gară, să facă rost de 
căruţe pentru transportul răniților. 

Zaiaţ, Belonogov, Melnikov, ajutaţi de toţi ceilalţi de pe 
Utios, debarcau captura: bucătăriile de campanie, patru 
vaci, trei cai şi un furgon sanitar. 

Când totul fu descărcat, artileriştii şi tiraliorii se 
încolonară pe piaţa din faţa gării. 

— Numără oamenii, ordonă Zvonariov. 

— Patruzeci şi doi de artilerişti şi o sută treizeci de 
tiraliori, raportă Rodionov. 

— Direcţia la dreap-ta! Înainte, marş! comandă 
praporşcikul. 

Bucuroşi că se întorseseră iar în Arthur, soldaţii porniră 
îndată în pas larg, voinicesc. 

— Cântăreţii, înainte! Belonogov, dă tonul! ordonă 
Zvonariov. 

Cântărețul schimbă încet câteva vorbe cu soldaţii, pe urmă 
intonă cu avânt o improvizaţie-surpriză: 

Culmi ale Arthurului, M-am întors la voi 

Şi-am lăsat Kindjoul, Mormânt de eroi... 


Tulburând liniştea Arthurului cufundat în somn, secondară 
cu toţii, în fluierăturile voiniceşti ale lui Blohin. Drept 
răspuns, câinii începură să latre, în tot oraşul, neliniştiţi, iar 
o patrulă călare sări speriată din calea detaşamentului. 

— Ce unitate sunteţi? întrebară din întuneric călăreţi, 
apropiindu-se. 

— Excelenţă, compania de specialităţi din artileria de 
cetate Kvantung şi tiraliorii din regimentul cinci se întorc 
de la Kindjou, răspunse Zvonariov care îl recunoscuse pe 
Kondratenko după glas. 

— Priviţi, excelenţă, ce alură bravă au. Cine ar spune, că 
aceşti ostaşi, nu mai departe decât ieri, au suferit o 
înfrângere grea? exclamă şeful statului-major, locotenent- 
colonelul Naumenko. 

— Evgheni Nikolaevici, doar am spus şi eu mereu că 
înfrângerea de la Kindjou n-au suferit-o regimentele 
noastre, ci generalii şi comandamentele. Aspectul acestor 
tiraliori şi artileriştii îmi confirmă pe deplin afirmaţia, 
răspunse generalul. 


După ce depăşi cheiul şi docurile, detaşamentul mixt al lui 
Zvonariov se împărţi: tiraliorii o luară la stânga, spre 
cazarma regimentului lor, unde aveau să rămână peste 
noapte; artileriştii, cu excepţia celor de pe Utios se 
îndreptară spre tabăra artileriei, iar cei de pe Utios, rămaşi 
singuri, porniră mai departe. 

Zvonariov îşi duse secţia pe după colina Zolotaia. Soldaţii 
abia mergeau: oboseala din ultimele zile se resimțea. 

— Ei, ce-aţi făcut? Nu vă pare bine că ne-am întors? îi 
întrebă praporşcikul pe ostaşii mai apropiaţi. 

— Ba încă cum, răspunse Koşeliov, ni se urâse fără Utiosul 
nostru. 

— Să ştii că cei de aici ne aşteaptă, ne aşteaptă cu dor. 
Savişna varsă lacrimi pentru Şurka... adăugă Belonogov. 

— Iar pentru noi... Ursu! îl întrerupse Blohin care se 
apropiase din spate. 

— Asta-i adevărat: o umbla zi şi noapte prin baterie şi s-o 
tot uita, să ne vadă venind, mai cu seamă pe Bloha, întregi 
Bulkin. 

Îndată ce ocoliră colina Zolotaia şi zăriră proiectorul de pe 
Utios brăzdând întunericul, ostaşii se înviorară numaidecât: 

— Luminează, luminează Utiosul nostru drag. Zi şi noapte, 
păzesc mereu marea, spuse bucuros larţev. 

— Alinierea! Ajustaţi-vă ţinuta din mers! strigă Rodionov 
către soldaţi. Păşiţi voiniceşte, să nu se creadă despre noi 
că am fugit de la Kindjou. Belonogov, ia dă tonul! 

— Zii cântecu lu Ursulache: ca să ştie îndată că noii venim, 
propuse Blohin. 

Zvonariov se întoarse mirat spre el: 

— Ce cântec? 

— ĂI de-i place domnului porucik. 

Belonogov îşi drese glasul şi începu cu multă simţire: 

Hei, fârtaţi artilerişti, Nu mai staţi acasă trişti, Că la 
crâşmă-i beciul plin Şi cu vodcă şi cu vin... 

Ceilalţi îl sprijiniră: mai întâi, molcom, apoi tot mai tare, 
destrămând tăcerea nopţii liniştite de vară. 


Pe măsură ce se apropiau de Utios, ostaşii grăbeau şi 
ritmul cântecului şi cadenţa marşului. 

În dreptul cazărmilor, Zvonariov comandă: 

— Secţie, stai! 

Cu mişcări deosebit de precise, soldaţii se opriră şi lăsară 
arma la picior. 

— Pentru onor, spre stânga! comandă mai departe 
praporşcikul. 

În aceeaşi clipă, uşa pavilionului ofiţerilor se deschise larg, 
iar pe scară se ivi făptura înaltă a lui Boreiko, numai în 
cămaşă, cu pantaloni şi cu papuci, fără ciorapi. Sări de pe 
trepte şi răcni asurzitor: 

— Noroc, vulturilor! Vă mulţumesc pentru slujba 
vitejească! 

Secţia dădu neîntârziat răspunsul, făcând geamurile de la 
ferestre să zângănească cumplit. 

Boreiko îl strânse în braţe pe Zvonariov, apoi pe Rodionov, 
şi după ei, pe toţi ostaşii la rând. 

— Nu mă aşteptam să vă mai văd printre cei vii! strigă 
porucikul, tulburat. La unsprezece noaptea am telefonat la 
Comandamentul Artileriei şi am întrebat de voi. Mi s-a 
răspuns: „Slujiţi un parastas pentru odihna sufletelor 
ostaşilor răposaţi”. Dar voi, vorba ceea: vorbeşti de lup, şi el 
e la uşă! lacătă-vă înapoi vii şi nevătămaţi! 

— Nu toţi, înălţimea voastră, zise Rodionov. 

— Care-s lipsă? 

— Kupin, Liukov, Gnedin, Jarikov, morţi, înşiră subofiţerul; 
Pavlov, Kopeiko, Zâh, dispăruţi. 

Boreiko oftă adânc. 

— Ei, atunci, fraţilor, să-i pomenim cu o vorbă bună. 
Descoperiţi! Belonogov, începe! 

— Veşnica pomeni-ree... intonară solemn soldaţii jalnicul 
prohod. 

Li se alăturară şi artileriştii rămaşi pe Utios care ieşiseră 
repede din cazarmă, alcătuind cu toţii un cor de două sute 
cincizeci de voci. 


Lângă locuinţa feldwebelului, Savişna, ştergându-şi 
lacrimile, îşi săruta fiica: 

— Fetiţa mea dragă, copiliţa mea! Nu mă aşteptam să te 
mai văd pe lumea asta, bocea ea. 

— Vai, măicuţo! Doar m-am întors. De ce mai plângi acu? 

— Plâng de bucurie, fetiţo, că te văd. Şi plâng după acei 
care au pierit în război, răspunse bătrâna nevastă a 
feldwebelului. 

— Acoperiţi! comandă Boreiko, când cântarea se sfârşi. Şi 
acum, ia povestiţi-mi, care dintre voi e cel mai mare viteaz? 

— Gheneralu-feldmareşal Blohin! strigară soldaţii şi 
începură să povestească care mai de care isprăvile lui. 

— Vasăzică, nu e un punice de rând, ci unul viteaz. Ivan! 
Adu-ncoace un sfert de vadră şi un pahar: să tragem câte o 
duşcă pentru Blohin. Şi alţi viteji de la noi, care mai sunt? 

— Rodionov, Zaiaţ, Melnikov, înşirau soldaţii. 

— Sofron Timofeevici, tu şi ceilalţi o să fiţi propuşi pentru 
decorare cu Sfântul Gheorghe! rosti cu multă căldură 
Boreiko. Dar ce-s căruțele alea? urmă el, străduindu-se să 
vadă prin întuneric. 

— E prada noastră de război: un furgon sanitar, o 
bucătărie de campanie, trei cai, patru vaci, nişte hamuri, 
raportă Rodionov. Le-au adunat Zaiaţ, Melnikov şi 
Lebiodkin. 

— Bravo, băieţi! Ei, v-a fost dor de Ursul vostru? întrebă 
Boreiko, în râsul tuturor. 

— De bună seamă că da! Că şi noi suntem pui de urşi, 
răspunse Blohin. 

— Aha, atunci o să-i zic: secţia întâia de urşi, râse şi 
Boreiko. 

Ordonanţa aduse vodca, paharul şi o farfurie cu felii de 
pâine. 

— Veniţi de vă împărtăşiţi! Sofron Timofeevici, pofteşte cel 
dintâi, rosti Boreiko, cinstindu-l pe feuerwerker cu un 
pahar de votcă. 


Rodionov trase o duşcă pe nerăsuflate, icni şi-şi alină 
gâtlejul cu o bucăţică de pâine. 

— Auzi, Sofron, îndată o să simţi uşurare la rană, strigă 
Blohin. Vodca îţi înviorează sângele şi-ţi ogoieşte trupul. 

— Tu te dai în vânt după ea şi teafăr, zâmbi Rodionov. 

— Ei, apropie-te, Bloha. Cum ţi-i numele ăl mic? 

— Popa m-a botezat Filipp. 

— lar după tată? 

— Ivanovici, înălţimea voastră. 

— Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Filipp al lui Ivan cu 
cea mai curată vodcă rusească şi cu pâine de secară, glumi 
Boreiko, întinzându-i paharul. 

Blohin îl goli pe nerăsuflate şi-i privi cu alean fundul gol. 

— Ce, e puţin? întrebă Boreiko. 

— Ar mai trebui oleacă, de, că tare mi s-a mai uscat 
gâtlejul. 

— Parcă văd că-ţi ia minţile şi sari la bătaie. 

— Jur ca în faţa Celui-de-sus: de aici - ţuşti, drept la pat şi 
m-am şi culcat. 

— Bine, fie; hai, mai bea unul pentru toate faptele tale de 
vitejie, zise Boreiko şi-i umplu din nou paharul. 

După ce-şi cinsti toţi ostaşii, Boreiko îşi aduse aminte de 
Şurka Nazarenko. 

— Dar unde-i Şurka? să vină încoace! strigă el. 

— A intrat în casă. O strigăm acuşi! şi un ostaş se repezi la 
locuinţa feldwebelului. 

— Cum s-a purtat la Kindjou? întrebă porucikul. 

— E o fată vitează, răspunse Melnikov, în numele tuturor. 

— Nu seamănă cu tat-su! adăugă Rodionov. 

— M-aţi căutat? întrebă Şurka, ivindu-se. 

— Uite, vreau să te cinstesc cu holercă, pentru vitejia ta, 
răspunse Boreiko, umplându-i paharul. 

— Dar n-am băut vodcă de când sunt pe lume! se sperie 
fata. 

— Ei, atunci o beau eu, în sănătatea ta. Să ai parte de un 
bărbat de treabă. Hai, umezeşte-ţi şi tu buzele! Porucikul îi 


întinse Şurkăi paharul. 

Fata abia ce atinse paharul cu buzele. 

— Ptiu, că tare-i rea! zise ea şi scuipă. 

În clipa aceea, Gudima, trezit din somn de gălăgie, ieşi 
afară. 

— Drepţi! comandă Boreiko, zărindu-l. 

După ce-şi salută ostaşii şi-i felicită cu prilejul întoarcerii 
lor, Gudima îşi aduse aminte de ceva: 

— Unde-i Zvonariov? 

Toată lumea se întoarse, căutându-l prin întuneric pe 
praporşcikul care se făcuse nevăzut. 

— Hei, Serghei Vladimirovici! răcni Boreiko. 

— S-a dus la dumnealui, să se spele, lămuri Lebiodkin. 
Ordonaţi să-l chem? 

— Nu, lasă-l să se pună în rânduială. Spunând aceste 
cuvinte, Gudima se duse cu Boreiko să vadă prăzile aduse. 

Melnikov dădea jos din furgon hamuri, butoiaşe de zinc cu 
cartuşe şi cu medicamente, clopotul gării, o baie zincată şi o 
grămadă de efecte. Bucătăria lui Zaiaţ era plină şi ea de 
felurite lucruri necesare vieţii de ostaş. 

Ivirea fiecărui obiect stârnea o larmă de aprobare din 
partea soldaţilor, ce se îmbulzeau în jur. 

— Aşadar, nu degeaba a fost la Kindjou secţia întâia; s-au 
pricopsit acolo ai noştri cu ceva catrafuse, spuneau unii 
privitori cu pizmă. 

— Unii cu catrafuse, alţii cu cruci de lemn, răspunse larţev. 

— Ei, la război fără asta nu se poate, zise Lepiohin. 

Gudima dădu ordin să se închidă lucrurile în magazie până 
dimineaţa; pe urmă, intră în locuinţa lui. 

— La cazarmă, fuga, marş! ordonă Nazarenko. Mai aveţi 
timp şi mâine să vedeţi totul. 

Ostaşii intrau anevoie în cazarmă. Plantonul Jiganov 
răguşi, ţipând şi ocărind, până se culcă toată lumea. 

Între timp, Zvonariov se spălă, îşi puse alte haine şi se 
duse la Gudima cu raportul. Îl găsi pe Boreiko acolo. 


— Înainte de toate, trebuie să guşti ceva, după oboseala 
drumului, îl îmbie Gudima. 

— Şi tustrei să bem, adăugă Boreiko, pentru el şi pentru 
Varia Belaia. 

— Lasă fleacurile astea, Boris Dmitrievici! se supără 
Zvonariov. 

— Acum înţeleg de ce nu ne mai da pace când te aflai la 
Kindjou: de cinci ori pe zi ne întreba dacă avem ceva ştiri 
de acolo! se dumiri Gudima. 

— Parcă numai vouă vă bătea capul?! Alerga buimacă prin 
tot Arthurul, sperând să afle veşti despre Zvonariov. Alerga 
şi la Stessel, şi la Kondratenko, ba s-a dus şi la marinari. Nu 
s-a liniştit decât atunci când a fugit împreună cu Şurka, fără 
ştirea părinţilor. Ehei, ce alarmă s-a stârnit: a dispărut fata 
generalului! Se credea că au răpit-o hunhuzii. S-a şi format 
un detaşament, ca s-o caute, dar curând a sosit de la 
Vâsokih o telegramă, în care se spunea că se află la Kindjou; 
s-a liniştit toată lumea, dar azi a intrat din nou în panică: se 
zicea că a dispărut fără urmă, împreună cu dumneata. Belii 
s-a şi dus la ataşatul militar german de la statul-major al lui 
Stessel şi l-a rugat să ceară relaţii prin ambasadorul 
Germaniei din Japonia, să afle dacă Varia nu a căzut cumva 
prizonieră, povestea Boreiko. 

— Da, e o fată plină de înflăcărare; parc-o vezi că-şi 
formează un detaşament de partizani, în spatele 
japonezilor, şi cade în ghearele hunhuzilor. 

— Ultima noutate! îi dădea zor Boreiko. Juniţki a căzut 
irevocabil în dizgraţia Katiei Belaia şi a fost scos din funcţia 
de aghiotant. Acum e în surghiun: construieşte o redută 
lângă luneta Kumirnei, la vreo şapte verste de Oraşul Nou. 

— Şi cine-i noul aghiotant? 

— Deocamdată, nimeni. Şi nu este decât un singur 
candidat: tu. 

— Nu vreau să fiu aghiotant pentru nimica-n lume. 

— Ei, din moment ce-i faci curte fetei generalului, nu mai 
ai voie să refuzi, glumi Gudima. 


— Dar nu-i fac curte eu, ci ea mie! exclamă Zvonariov 
desperat, în râsul celor doi. 

— Frumoasă mărturisire! Să ştii că te spun neapărat 
Variei! râdea Boreiko. 

La cină, praporşcikul relată amănunţit tot ceea ce se 
petrecuse la Kindjou; cei trei ofiţeri se despărţiră târziu 
după miezul nopţii. 

A doua zi dimineaţa, toţi ofiţerii companiei, inclusiv Cij 
care îl salută cu răceală pe Zvonariov, se adunară în 
cancelarie. Rodionov era şi el de faţă. Gudima dădu citire 
raportului său, prin care detaşamentul lui Zvonariov era 
propus pentru decorare. Praporşcikul fu uimit de 
exactitatea cu care fuseseră reproduse amănuntele relatate 
de el în timpul nopţii. 

După-amiază, Zvonariov se duse cu raportul la 
Comandamentul Artileriei. Fu primit acolo ca un înviat din 
morţi. Belii îi strânse îndelung mâna, mulţumindu-i şi 
pentru activitatea de la Kindjou şi pentru grija pe care o 
avusese pentru fata lui. 

— Să-i cununăm, excelenţă, glumi Tahatelov, va fi o 
pereche foarte potrivită. 

— Acum n-avem vreme de nunţi; de altfel şi Varia e încă 
prea tânără, ca să se gândească la măritiş, se împotrivi 
Belii. Serghei Vladimirovici, în privinţa activităţii dumitale 
din timpul bătăliei, am un raport din partea lui Vâsokih şi o 
comunicare de la Tretiakov. Ar fi foarte bine ca şi porucikul 
Endjeevski să înainteze un raport asupra activităţii 
dumitale în timpul retragerii. Aceasta mi-ar da posibilitatea 
să te propun pentru o distincţie înaltă. 

— Sunt extrem de recunoscător excelenţei voastre pentru 
grijă ce mi-o arătaţi, răspunse Zvonariov, dar cred că sunt 
mulţi alţii mai îndreptăţiţi ca mine la această recompensă. 

— Modestia e o podoabă pentru un tânăr; fără îndoială, 
însă, că dumneata eşti vrednic de răsplată şi sper că 
generalul Stessel îmi va aproba propunerea pentru 
decorarea dumitale. 


Praporşcikului nu-i rămânea decât să-i mulţumească. 

— Acum, să trecem la treburi. Vreau să te iau de pe 
Elektriceski Utios la comandamentul brigăzii. E adevărat că 
nici aici n-ai să rămâi mult. Nikolai Andreevici Gobiato şi 
dumneata va trebui să fiţi detaşaţi provizoriu la dispoziţia 
generalului Kondratenko, care e însărcinat cu conducerea 
generală a lucrărilor de fortificare a dispozitivului de 
apărare terestră. 

— Pe scurt, drăguţule, eşti în plină ascensiune! rosti 
Tahatelov şi-l bătu pe umăr. 

— Eu, personal, aş prefera să rămân la Utios, răspunse 
Zvonariov. 

— Pentru moment, acolo nu sunt treburi pentru dumneata; 
acum centrul de greutate al apărării se mută pe frontul 
terestru. Unitatea dumitale va avea sarcina de a amplasa 
bateriile B81 şi Zaliternaia82 tot în sectorul fortului 2, 
lămuri generalul. Dacă Kondratenko îţi va încredința 
supravegherea lucrărilor din acest sector, atunci dorinţa 
dumitale va fi împlinită şi nu te vei despărţi de cei de pe 
Utios. Ei, şi acum, domnilor, vă rog să poftiţi să luăm masa 
împreună, la mine, îi invită generalul. 

Varia întâmpină oaspeţii în rochie albă, elegantă, şi-i 
conduse ceremonios în salon. 

— Azi, Varia parc-ar fi o domnişoară de onoare de la curte, 
observă Tahatelov zâmbind. 

— Vai, ce-am păţit aseară când m-am întors acasă, suspină 
fata. Mama a plâns şi m-a certat; tata, deşi n-a plâns, m-a 
certat şi el; chiar şi Katia şuiera de furie că o şerpoaică; şi 
acum încă mă tem să deschid gura. 

— Smerenia dumitale nu va fi de lungă durată, observă 
Zvonariov cu scepticism. 

— Mai ales dacă mă va mai tachina un biet fricos ca 
dumneata! Să-l fi văzut cum fugea din faţa japonezilor! îi 
sfârâiau călcâiele. 

— Dacă nu mă-nşel, fugeai şi dumneata cu mine. 

— Păi, eu sunt femeie, nu-s ofiţer, am voie să mă şi sperii. 


Peste câteva zile, Zvonariov fu repartizat la statul-major al 
lui Kondratenko, de la care primi însărcinarea de a conduce 
lucrările de fortificare a amplasamentului unei baterii din 
sectorul de est al frontului terestru. Trebuia să 
supravegheze lucrările de geniu şi să aşeze în poziţie 
piesele de artilerie. 

Cei de pe Utios fură repartizaţi la bateriile „B” şi 
„Zaliternaia”, amplasate în intervalul dintre forturile 1 şi 2, 
primind sarcina de a executa lucrările de fortificaţii. 

După ce ieşi din spital, Jukovski fu numit comandant al 
bateriei „B”; Boreiko deveni secundul său pentru bateriile 
terestre, iar pe Utios, care rămăsese mai departe baza 
companiei, fură lăsaţi Gudima şi Cij. 

Capitolul IV. 

Fortificarea frontului terestru al Arthurului începuse abia 
după dezlănţuirea ostilităţilor. Mii de soldaţi, marinari şi 
muncitori chinezi trudeau zi şi noapte, clădind forturi, 
amplasamente de baterii, redute83 şi tranşee. Deşi colinele 
care înconjurau din toate părţile Arthurul înlesneau crearea 
unei serii întregi de puncte de sprijin excelente pentru 
scopuri defensive, ele îngreunau în acelaşi timp 
posibilitatea de a se constitui un front de apărare unic şi 
continuu, fiind răzleţite la întâmplare şi despărțite unele de 
altele prin văi prăpăstioase. În afară de aceasta, relieful 
colinelor, coastele lor abrupte, râpoase, creau la poalele lor 
numeroase unghiuri moarte, inaccesibile efectului tirului 
artileriei ori focului armelor portative ale apărătorilor. 
Pentru lichidarea acestui mare neajuns, reprezentat de 
unghiurile moarte, se impunea amenajarea de numeroase 
întărituri de dimensiuni reduse şi de canoniere84 înarmate 
cu tunuri de câmp uşoare. 

Din aceasta a rezultat un foarte complicat dispozitiv 
alcătuit din numeroase şi felurite fortificaţii şi puncte de 
sprijin ce trebuiau oarecum legate între ele. În vederea 
acestui scop, a fost folosit vechiul zid, sau val chinezesc, 
ridicat de inginerii germani încă înainte de războiul chino- 


japonez. Acest zid era înalt de aproape un stânjen, lat de 
doi-trei stânjeni şi avea banchete85 pentru trăgători, late 
de aproximativ un arşin; zidul era perfect adaptat la teren, 
deoarece fusese de mult năpădit de aceeaşi iarbă care 
creştea din belşug pe toată întinderea din faţa lui. El 
începea pe malul mării şi trecea cam la o verstă, două în 
spatele celor două porturi, ajungând drept la bateriile 
însemnate prin litere şi la linia a doua de apărare, până la 
valea râului Lunhe, acoperind Arthurul dinspre nord-est. 
Toate forturile şi fortificațiile din faţa valului erau legate de 
el prin şanţuri de comunicaţie şi prin drumuri pietruite, 
acolo unde fusese cu putinţă să fie adăpostite de focul şi 
vederea inamicului. 

Forturile şi poziţiile mai solide erau construite din beton, 
gros de aproape un arşin şi jumătate, şi acoperite cu un 
strat de pământ amestecat cu pietre, gros de doi stânjeni. 
Totuşi, majoritatea tunurilor din forturi şi amplasamente 
rămâneau complet descoperite, nefiind camuflate câtuşi de 
puţin. Ştiind din experienţa bătăliei de la Kindjou ce pericol 
reprezenta acest lucru pentru baterii, Zvonariov protesta 
din răsputeri împotriva amplasării descoperite a gurilor de 
foc şi el îi prezentă direct lui Kondratenko avizul său în 
această privinţă. Generalul îl ascultă cu luare aminte şi, 
după ce se sfătui cu Belii, hotărî să convoace o conferinţă 
specială pentru discutarea acestei chestiuni. 

Kondratenko sosi la consfătuire, însoţit de primul său 
ajutor genist, locotenent-colonelul Serghei Alexandrovici 
Raşevski. 

Înalt, uscăţiv, privind ager cu ochii lui inteligenţi, Raşevski 
făcea o impresie frumoasă prin spontaneitatea sa, prin 
atenţia şi răbdarea cu care asculta părerea celui cu care stă 
de vorbă, indiferent dacă acesta era general ori soldat. 
Foarte instruit, energic, el era specialistul cel mai calificat 
din Arthur, în materie de geniu. Superiorii nu prea îl 
agreau, pentru modul deschis cu care îşi exprima părerile şi 


pentru aprecierile asupra stării de lucruri din Arthur, 
adeseori nu tocmai măgulitoare pentru ei. 

Însufleţit de idei progresiste, Raşevski îşi dădea foarte 
bine seama că orânduirea înapoiată a Rusiei era cauza 
principală a insucceselor ei militare şi se pronunţa în 
repetate rânduri în acest sens. Încă înainte de izbucnirea 
războiului, comandamentul jandarmeriei îl pusese în secret 
sub supraveghere; totuşi, activitatea lui foarte rodnică în 
crearea dispozitivului defensiv al fortăreței şi faptul că 
făcea parte din anturajul apropiat al lui Kondratenko, care 
ţinea foarte mult la el, îl scuteau de neplăceri inevitabile din 
partea jandarmilor. 

Raportor era Tahatelov care, deşi nu fusese la Kindjou, 
trecea drept un cunoscător al bătăliei ce se dăduse acolo. El 
socotea că distrugerea rapidă a bateriilor angajate în acea 
bătălie era o simplă întâmplare şi, în general, nu o 
considera un fenomen caracteristic pentru războiul 
modern. 

Zvonariov hotări să ridice obiecţiuni, invocând exemplul 
bateriilor de câmp, care după bătălia de la Kindjou 
trăseseră de pe poziţii adăpostite, indirect, reperând 
obiectivul cu ajutorul goniometrului. 

Părerea lui fu împărtăşită de Boreiko, Gobiato şi, lucru 
care îl miră foarte mult, susţinută de marinarii care 
aminteau experienţa reuşită a tirului indirect, executat 
peste Liaoteşan. 

Opiniile se divizară: unii îl combăteau cu înverşunare pe 
Zvonariov, alţii i se raliau tot atât de energic. Se ajunse la o 
soluţie de compromis: se hotări ca bateriile descoperite să 
fie lăsate în aceeaşi stare, iar cele noi să se construiască, în 
măsura posibilităţilor, adăpostite, sau cel puţin camuflate. 

— Nu sunt de acord! strigă Tahatelov. În cursul luptei toţi 
vor dori să stea în poziţiile adăpostite şi vor fugi din cele 
descoperite. Şi nu e bine. Toate gurile de foc trebuie să stea 
descoperite! 


— Eu n-o să-mi las soldaţii măcelăriți! răcnea Boreiko. Am 
să-mi transform poziţia descoperită într-una adăpostită! 

— Însă fără cheltuieli din partea statului şi cât se poate de 
repede, încuviinţă Kondratenko. 

— Nu, aşa nu merge, obiectau geniştii: lucrările de 
transformare vor deteriora toate amplasamentele gata 
construite de noi şi nu va mai fi timp să se facă altele în 
locul lor. 

— Păcat că japonezii ne-au bătut în luna mai şi nu în 
ianuarie, îi ironiză Boreiko. Atunci am fi avut timp să 
construim toate bateriile adăpostite. 

Părea că disputa luase sfârşit, când deodată geniştii 
ridicară altă obiecţie. 

— Habar n-avem cum trebuie să arate o baterie 
adăpostită. Trebuie să elaborăm un proiect şi să-l înaintăm 
spre aprobare la statul-major al regiunii şi la Petersburg, 
propuse căpitanul-inginer Lilie. 

— Cum să arate? „Semplu”, cum zic ostaşii, preciză 
Boreiko. În ce priveşte aprobarea, cel mai nimerit ar fi ca 
proiectele să fie înaintate la Tokio: cei de acolo vă vor da 
aprobarea îndată şi chiar pentru cel mai economic, cel mai 
practic tip de amplasament, fără urmă de beton şi chiar 
fără bonete86. 

Gradele superioare se indignară de ieşirea lui Boreiko, pe 
când tinerii reacționară prin aplauze zgomotoase. Cu 
aceasta, consfătuirea luă sfârşit. Se socoteau biruitoare şi o 
parte şi cealaltă. 

Trecuse de miezul nopţii, când începură să se pregătească 
cu toţi de plecare. Pe neaşteptate, Raşevski se apropie de 
Zvonariov. Şi înainte era prietenos cu praporşcikul; după 
această consfătuire îi strânse mâna cu o deosebită căldură 
şi-i spuse: 

— Se poate spune că dumneata, prin comunicarea de 
astăzi, ai deschis o nouă pagină în istoria fortificațiilor 
permanente. De azi înainte, toate poziţiile de artilerie vor fi 
amplasate în spatele liniei de apărare, iar fortul se va 


menţine doar ca o poziţie de infanterie, având numai 
artilerie cu tragere scurtă contra asalturilor, aşezate în 
caponierele din şanţ şi la gâtul redutei. Dumneata eşti acum 
un Iotleben87 al Arthurului. 

— Greşiţi, îi răspunse praporşcikul. Roman Isidorovici 
Kondratenko este la noi şi Totleben şi Nahimov şi Kornilov. 
El e sufletul apărării noastre. Sunt uimit de energia sa, de 
puterea minţii lui sănătoase. 

— Mergi cu mine, Serghei Alexandrovici? întrebă 
Kondratenko, apropiindu-se. 

— Întotdeauna şi pretutindeni, oriunde-mi îngăduiţi, 
excelenţă, merg cu dumneavoastră, răspunse Raşevski. 

— Prietene, ştiu şi preţuiesc acest lucru, spuse 
Kondratenko şi-i strânse mâna. Ţi-ai dat seama astăzi că 
rolul de inovator în materie de fortificaţii nu i-a revenit unui 
inginer militar, ci unui artilerist, care, de fapt, nici nu este 
militar de carieră, praporşcikul Zvonariov. Aceasta are o 
adâncă semnificaţie; adeseori, noi nu izbutim să vedem 
noul, apărut în faţa noastră, răsărit din experienţa 
războiului. Ei, Serghei Vladimirovici, eşti vrednic de laudă şi 
de cinste, deşi, deocamdată, nu văd până la capăt toate 
consecinţele ce decurg din sugestia dumitale, îi spuse 
generalul praporşcikului. 

— Oricare dintre cei care au luat parte la bătălia de la 
Kindjou ar putea împărtăşi celorlalţi câte ceva din 
experienţa lui, răspunse cu modestie Zvonariov. 

A doua zi dimineaţa, Zvonariov îşi inspecta călare sectorul 
de fortificaţii al frontului terestru. Lângă bateria 
Zaliternaia, întâlni un grup de ostaşi de pe Utios, în frunte 
cu Boreiko. 

— "Ţine minte: dacă fac semn cu chipiul de jos în sus, ia-o 
mai la vale; dacă îl mişc la dreapta sau la stânga, te duci şi 
tu în aceeaşi parte; dacă nu fac nici un semn, stai şi baţi 
parii în pământ, le explica porucikul soldaţilor. Ai înţeles, 
Timofeici? îl întrebă el pe Rodionov. 

— Am înţeles, să trăiţi! răspunse subofiţerul. 


— Atunci, să mergem, Blohin, încheie Boreiko şi porni 
înainte, împreună cu soldatul. 

— Încotro, Boris? întrebă Zvonariov, apropiindu-se călare. 

— Uite: vreau să cercetez toate înălțimile şi să găsesc 
pentru baterie o poziţie care să nu se vadă de nicăieri. 
Domnii ingineri ai noştri s-au căţărat exact pe buricul 
pământului şi le-a trăsnit prin cap să aşeze acolo tunurile. 
Fără îndoială, japonezii le vor face praf numaidecât. Am 
hotărât să părăsesc acea poziţie şi să caut alta, mai 
adăpostită, în dosul culmii, nu pe creasta ei. 

— Ai aprobarea lui Kondratenko sau a lui Belii? 

— Ce-mi trebuie? Fac amplasamentul şi-apoi n-au decât să 
mă ocărască. 

Când Zvonariov ajunse la bateria B, aflată în apropiere, îl 
găsi acolo pe Jukovski, noul ei comandant. Cu o grijă 
gospodărească, atât de caracteristică lui, căpitanul inspecta 
fortificația cu Lepiohin a cărui secţie deservea poziţia. 
Întăriturile fuseseră construite înainte de izbucnirea 
războiului, şi acum i se aduseseră doar uşoare îmbunătăţiri: 
parapetele de pământ fuseseră înălțate; şanţurile şi 
tranşeele trăgătorilor, adâncite; se instalaseră bonete 
contra gloanţelor de şrapnel; în cazărmi şi magazii fusese 
instalată lumină electrică; se făcuseră paturi din lemn şi, în 
sfârşit, fusese amenajată bucătăria. 

— Ai făcut foarte bine că ai venit să ne vezi, îl întâmpină 
căpitanul pe Zvonariov. Am câteva chestiuni de vorbit cu 
dumneata. Ca să adăpostim mai bine oamenii, trebuie să 
adâncim toată poziţia, şi pentru aceasta e necesar să 
demontăm platformele pieselor, să le montăm la loc după 
adâncirea poziţiei şi să amplasăm pe ele tunurile, lucru care 
ne va cere cel puţin două săptămâni. 

— Vă dăm muncitori chinezi şi faceţi toată lucrarea în 
două zile. 

— Nu, mă lipsesc; mai bine ne trudim singuri - ne 
descurcăm noi! Ce face Boreiko? Încă n-am trecut pe la el 
astăzi. 


— După sfatul meu, îşi mută bateria jos, peste creastă. 

— Şi cine v-a dat aprobarea? 

— Voi căuta să-l înduplec pe Kondratenko. 

— Vă trec tot felul de năzdrăvănii prin minte, şi dumitale şi 
lui Boreiko, vă ţineţi numai de născociri tot timpul, mereu 
puneţi la cale câte ceva; paşte murgule iarbă pe care ai mai 
păscut-o: e şi mai uşor, şi nu ai atâta bătaie de cap. 

— Asta ne omoară la Arthur: unii se tot uită îndărăt, la 
Sevastopol, când erau tunuri cu ţevi lise şi cu ghiulele 
înroşite în foc, dar în secolul nostru, cu tunuri ghintuite şi 
cu tir rapid, pilda aceea nu mai stă în picioare. 

Luându-şi rămas bun de la Jukovski, Zvonariov se îndreptă 
spre statul-major al lui Kondratenko, situat în Oraşul-Nou. 
Negăsindu-l acolo pe general, praporşcikul se îndreptă spre 
Comandamentul Artileriei, unde spera să-l întâlnească pe 
Kondratenko, care, de obicei, se abătea în orele de serviciu 
pe la Belii. 

Pe când trecea călare pe lângă căsuţa Rivei, nu putu 
rezista ispitei: descălecă şi bătu la uşă. Îi deschise Kuinsan, 
somnoroasă. 

— Domnişoara e acasă? o întrebă el pe chinezoaică. 

— Dormit cu Andriuşa, răspunse fata, căscând. 

Zvonariov îşi continuă drumul pe străzile oraşului, 
întunecat, posomorât, salutând mecanic ofiţerii şi soldaţii 
întâlniți în drum. Lângă Etajeră auzi că-l striga Varia de pe 
trotuar. 

— Să trăiţi, întunecimea voastră; ce vă face să arătaţi ca 
un sinucigaş, ori ca un condamnat la spânzurătoare? 

— Totul e în ordine, cu excepţia stomacului meu. Se pare 
că am mâncat peste măsură, răspunse posac Zvonariov, 
descălecând şi păşind alături de Varia. 

— Oleum ricini şi totul va fi în regulă. Dar asta-i o poveste 
pentru copiii mici; nu vrei să-mi spui de ce eşti supărat? 

— Zău că nu sunt. 

Varia dădu cu neîncredere din cap şi, ca să-l distreze, fu 
veselă şi-i vorbi despre succesele repurtate de el la ultima 


consfătuire. 

— Până şi tata, chiar şi el e de acord cu dumneata, pe când 
altădată nici nu voia să audă de baterii adăpostite. Pe 
Tahatelov să nu-l iei în seamă: bombăneşte, până-i trece, şi 
pe urmă are să te laude. 

La Belii, la dejun, Varia aminti, ca în treacăt, că luptătorii 
de pe Utios încă nu primiseră decoraţii. 

— Vorbeşti de vitejii care au rămas pe poziţii până la 
întâlnit atunci, noaptea? 

— Chiar de ei. 

— Vasili Feodorovici, eşti de felicitat că ai asemenea soldaţi 
şi ofiţeri. Şoimi, nu alta! Chiar azi o să-i vorbesc lui Stessel 
despre ei, făgădui Kondratenko. Pentru mâine a fost 
programată o şedinţă pe cuirasatul „Sevastopol”, în 
chestiunea cooperării cu flota. le rog să fii prezent şi 
dumneata, adăugă el întorcându-se spre Zvonariov. 

— Vine şi Nikitin? întrebă Belii. 

— Doar e „general-adjutant” al lui Stessel; fără el, nimic 
nu se face. 

— Ei, dacă vine şi el, este inevitabil un scandal cu 
marinarii. La 13 mai, în timpul bătăliei de la Kindjou, îl tot 
bătea la cap pe Stessel să-i scoată pe marinari în larg, 
trăgând în ei cu bateriile de coastă. Abia a putut să fie 
astâmpărat. 

— Ei, într-o măsură oarecare, avea şi el dreptate: doar s-a 
stabilit că comandanții canonierelor Gremeaşci şi Otvajnâi 
şi-au demontat în mod intenţionat maşinile, ca să nu se 
ducă în ajutorul lui Bobr. 

— Vitgheft are cunoştinţă despre acest lucru? 

— Sigur că are; voia să acopere totul şi să se rezume la o 
admonestare, însă cineva i-a povestit lui Nikitin ce s-a 
întâmplat. Fără să stea mult pe gânduri, Nikitin i-a arestat 
în stradă pe amândoi aceşti ofiţeri şi i-a raportat lui Stessel. 
Stessel i-a trimis în faţa curţii marţiale, acuzându-i de 


trădare. Vitgheft a protestat. Conflictul nu s-a tranşat nici 
până azi. Probabil că vor continua schimbul de vorbe tari. 

— Deci, va fi o şedinţă bătăioasă, nu?! 

— Mă tem că da, şi chiar peste măsură. 

Kondratenko îşi luă rămas bun şi plecă împreună cu 
Zvonariov spre a inspecta lucrările de fortificaţii. În drum 
spre baterie, le ieşi înainte căpitanul-inginer Lilie, supărat 
foc. 

— Excelenţă! se plânse el lui Kondratenko, cu glasul 
tremurător de emoție. Adineauri am fost insultat grosolan 
în bateria Zaliternaia. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Mai întâi, porucikul, comandant al bateriei, nu-i cunosc 
numele, a mutat în mod arbitrar poziţia în spatele liniei 
fixate; în al doilea rând, la observaţia mea, faţă de modul 
inadmisibil în care a procedat, m-a insultat grosolan şi m-a 
ameninţat că mă arestează. Nu pot să lucrez în asemenea 
condiţii! protestă Lilie, vânăt de indignare. 

— Serghei Vladimirovici, nu cumva o fi prietenul dumitale? 

— Chiar el; uneori, la mânie, e cam repezit. 

— Căpitane, cercetăm îndată totul, la faţa locului. În ceea 
ce te priveşte, corpolent cum eşti, nu faci bine că te 
enervezi atât, răspunse împăciuitor Kondratenko şi porni 
după Zvonariov care o luase înainte. 

Boreiko îl întâmpină pe general, comandând un „la rând, 
drepţi!” formidabil. După ce-l salută pe el şi pe soldaţi, 
Kondratenko întrebă: 

— Cu ce te ocupi aici, domnule porucik? 

— Trasez poziţia bateriei Zaliternaia, excelenţă. 

— Ce ai de gând să faci pe această poziţie? 

— Să execut trageri, excelenţă. 

— Şi cum ai să tragi asupra unui obiect invizibil? 

— Aşa cum au făcut-o japonezii la Kindjou, excelenţă, 
întocmai cum au tras şi ei asupra noastră. 

— Bine, dar ei au avut, în acest scop, dispozitive speciale, 
pe care noi nu le avem! 


— Nu suntem mai proşti ca ei, excelenţă; o să ne facem şi 
noi. 

— În plus, nu avem practica tirului asupra obiectivelor 
adăpostite. 

— Până ajung japonezii la Arthur, o să găsim destule 
prilejuri ca să facem practică, iar pe urmă, o continuăm pe 
ei. 

— Văd că dumneata ai răspunsuri gata la orice întrebare, 
domnule porucik. Ce s-a întâmplat între dumneata şi 
căpitanul Lilie? 

— Excelenţă, vă rog să admira betonul acesta, ca să nu-i 
zic altfel, făcut de un inginer militar, însă fără îndoială nu 
din armata rusă, ci din cea japoneză! şi Boreiko se îndreptă 
spre terenul poziţiei anterioare a bateriei. 

Îl urmară cu toţii. Ajuns la una din cazematele de beton, 
porucikul izbi cu pumnul în boltă, şi apucându-se cu mâna 
de marginea ei, rupse o mare bucată de beton, pe care o 
întinse generalului. 

— N-are aproape de loc ciment, e numai argilă şi nisip. În 
aceste cazemate aşa-zise „de beton” urma să se 
adăpostească oamenii, să se păstreze muniţiile şi pulberea! 
Ce este asta: neglijenţă ori trădare? Ce este el: un analfabet 
în materie de construcţii, ori un trădător şi un agent al 
japonezilor? Păi, numai pentru această lucrare ar trebui 
împuşcat pe loc! încheie Boreiko cu aprindere. 

— Asta o putem face oricând, răspunse Kondratenko. 
Căpitane, cum explici dumneata acest lucru? i se adresă el 
lui Lilie. 

— Aceasta se datoreşte unei neglijenţe întâmplătoare din 
partea supraveghetorului de lucrări, pe care am să-l trag la 
răspundere, răspunse căpitanul. La rândul meu, excelenţă, 
rog să fiu scutit de insultele acestui ofiţer, care nu e în toate 
minţile. 

— Nu sunt în toate minţile? răcni Boreiko. Dar asta ce e, 
tot neglijenţă întâmplătoare? şi se repezi la cazemata de 


alături, ca să desprindă o bucăţică din zidul ei. Şi asta? 
repetă el, alergând mai departe. 

— E evident că toate construcţiile bateriei au unul şi 
acelaşi defect... începu Kondratenko. 

— La bateria B, aceeaşi poveste; pe luneta Kuropatkin tot 
aşa; în bateria Zaredutnaia, la fel... 

— Dar în fortul 2? întrebă generalul. 

— Acolo, nu. Acolo a lucrat Raşevski, un ofiţer cinstit, şi nu 
Lilie, o trânti porucikul. 

— Mai mult calm, domnule porucik! Aici, eu sunt 
comandant, eu am să cercetez şi am să iau măsuri în 
consecinţă, îl struni generalul pe Boreiko. Să trecem prin 
toate lucrările de fortificaţii semnalate de porucik şi să 
verificăm starea betonului. 

Boreiko îi conducea prin fortificaţii şi tăcut, împungea cu 
de getul în betonul necorespunzător. Zvonariov rupea cu 
uşurinţă bucăţi din locurile indicate şi le împacheta în câte 
o hârtie, scriind pe fiecare proveniența probei. Acuzaţiile lui 
Boreiko erau confirmate pe de-a-ntregul. 

— Deocamdată îl voi înlătura de la executarea lucrărilor, 
pe care ţi le vei asuma provizoriu dumneata, Serghei 
Vladimirovici, ordonă Kondratenko. 

— Mă pricep foarte puţin în materie de construcţie... 
încercă praporşcikul să schiţeze o obiecţiune. 

— Vei fi ajutat, domnule praporşcik, îi curmă vorba 
generalul. 

— Protestez împotriva dispoziţiei excelenţei voastre! rosti 
întunecat Lilie. Încă nu s-a stabilit din ce cauză a fost 
executată lucrarea de beton în condiţii nu îndeajuns de 
satisfăcătoare şi, totuşi, mă văd acuzat şi înlocuit din 
funcţie. 

— Căpitane, protestul dumitale reprezintă cea mai 
grosolană încălcare a disciplinei militare, pentru care eşti 
pedepsit cu arest pe loc. Binevoieşte şi-ţi predă armele 
praporşcikului Zvonariov care te va conduce numaidecât la 
arestul comenduirii. Cât priveşte conduita porucikului 


Boreiko, nefiind în subordinea mea, voi comunica 
comandantului artileriei Kvantung, pentru a lua măsurile de 
rigoare, hotări generalul şi plecă din baterie. 

Zvonariov luă sabia lui Lilie şi-l duse la comenduire. Rămas 
în baterie, Boreiko îşi răcori sufletul aprins, împroşcând o 
rafală de înjurături la adresa tuturor superiorilor şi 
îndeosebi a lui Stessel. 

În seara aceleiaşi zile, Zvonariov şedea în locuinţa sa din 
Tabăra artileriei. Cineva bătu tare în uşă. Ordonanţa fiind 
plecată, praporşcikul se duse el însuşi să deschidă. Spre 
marea lui mirare dădu cu ochii de Varia Belaia. 

— Eşti acasă? întrebă fata. 

— Sunt. 

— Lasă totul şi urmează-mă, domnule praporşcik! porunci 
Varia. Punându-şi pe cap chipiul lui Zvonariov fata ieşi din 
casă. 

Se însera. Soarele asfinţea în dosul Liaoteşanului. O seară 
răcoroasă lua locul zilei fierbinţi de vară. Dinspre mare 
venea o adiere proaspătă îmbibată cu miresme de alge. 
Fanfara cânta cu antren de Etajeră; toate aleile erau pline 
de lumea ieşită la promenadă. 

În timp ce Varia şi Zvonariov se apropiau de Etajeră, se ivi 
un grup de ofiţeri călări, în frunte cu Stessel. Zărindu-l pe 
general, ofiţerii şi soldaţii ce se plimbau se grăbiră să facă 
front. Zvonariov luă poziţie de drepţi lângă Varia, cu mâinile 
la vipuşcă. Observându-l, Stessel îşi struni brusc calul şi 
strigă răstit: 

— Praporşcikule, unde ţi-e chipiul? 

— E la mine, răspunse Varia în locul lui Zvonariov, 
ducându-şi poznaşă la cozoroc mâna dreaptă cu degetele 
răschirate. 

— Rostul femeii e să nască copii, să facă mâncare, să 
cârpească rufe şi nu să poarte uniformă militară! Chipiul 
ofițerului trebuie să stea pe capul lui şi nicidecum pe capul 
persoanelor de sex feminin! 


— Dar nici pe o căpăţână de varză, care, unora, le ţine loc 
de cap! răspunse Varia cu glas subţirel, dar răsunător. 

În mulţime se auzi un hohot de râs. 

— Gura! răcni sălbatic generalul, uitându-se chiondorâş 
spre mulţime, şi se grăbi să-şi vadă de drum, în hohotele de 
râs ale tuturor celor de faţă. 

— Varia, de ce ai făcut tot scandalul ăsta? întrebă 
Zvonariov cu dojană. 

— Mitocanilor trebuie să li se dea lecţii! Las' că-i povestesc 
eu totul Verei Alexeevna, îi spun eu cum m-a făcut de ruşine 
faţă de tot Arthurul, pe mine, ruda lui. 

— Bine, dar şi dumneata ai asemuit capul lui cu o căpăţână 
de varză... 

— Ei, cine l-a pus să se simtă vizat? Am să spun că vorbele 
mele se refereau la... hai să zicem, la dumneata. 

— Îţi sunt foarte recunoscător pentru o asemenea 
explicaţie. 

— Ei, sau, să zicem, la Vodiaga. Ştie toată lumea că e un 
tâmpit fără leac. Hai să mergem! şi amândoi se amestecară 
în mulţimea care se plimba pe bulevard. 

Pe Etajeră fură strigaţi de Jeltova şi de Olia Selenina, care 
şedeau pe o bancă şi fuseseră martore la păţania cu 
Stessel. 

— Faţă de Stessel eşti o copilă şi măcar pentru acest motiv 
trebuie să fii politicoasă cu el, ţinând seama îndeosebi că 
observaţia lui se referea mai mult la domnul Zvonariov 
decât la tine. Nu cred că părinţii tăi au să fie mulţumiţi de 
această ieşire! o dojeni Maria Petrovna pe fată. 

— Ba ai făcut bine, şi Stessel a primit ce-a meritat: să nu 
fie mojic! o sprijini Olia pe Varia. 

— De un singur lucru mă tem: ieşirea mea să nu aibă 
urmări neplăcute pentru Serghei Vladimirovici, spuse 
îngrijorată Varia. Ca să fie lăsat în pace, sunt gata chiar să-i 
cer scuze lui Stessel, deşi n-o merită câtuşi de puţin. 

— Hai să nu mai vorbim de Stessel, încheie Zvonariov. 
Dumnezeu e mare; să sperăm că Stessel n-o să mă bage la 


arest. 

— Dă-l naibii, Varvara! spuse şi Selenina. Atâta îl taie 
capul! 

— Olia, nu fii grosolană! Grosolănia nu şade bine nimănui, 
o struni Jeltova. Ca institutoare trebuie să fii o pildă de 
bună-cuviinţă. 

— Stessel e în stare să mă pârască tatei şi mamei, zise 
Varia îngândurată. Şi atunci am păţit-o! Ca să nu se 
întâmple aşa ceva am să mă plâng eu mai întâi de el, ori 
părinţilor, ori chiar Verei Alexeevna. Să ştie şi ea ce mojic 
bărbăţel are! 

— Foarte bine! Atacul e cea mai bună metodă de apărare. 
Chiar aşa să faci! o aprobă Olia. 

Se înnoptă repede, ca pe meleagurile de la miazăzi. O 
adiere răcoroasă venea dinspre port. Oraşul nu era luminat, 
aşa că cei care se plimbau erau tot mai puţini. Jeltova şi Olia 
se grăbiră şi ele să plece spre casă. 

— Poate că e nevoie de noi la spital, lămuri Maria 
Petrovna. De obicei, spre seară, răniții se simt mai rău. 

Varia şi Zvonariov le însoţiră o bucată de drum şi apoi o 
luară spre 'Tabăra-artileriei. 

— Vrei să te duc la ascunzişul meu de pe Zolotaia? îi 
propuse Varia. Îmi place să stau acolo şi să visez. 

— Dumneata şi visarea! Nu prea se potriveşte. 

— Dar nu-s de loc un bas-bleu88, cum îţi închipui. 

— Mai rău. Eşti o amazoană din preriile arthuriene. 

— Cu alte cuvinte, vrei să spui că sunt o sălbatică? 

— Nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva, se apără 
praporşcikul. 

— Nu tăgădui! tot n-o să te cred. Prefer să fiu o sălbatică, 
să spun ce cred, să fac ce vreau, decât să mă prefac şi să 
spun neadevăruri, de dragul aşa-zisei bune-cuviinţe. 

— Trebuie o măsură în toate. Uneori eşti cam tăioasă, mai 
ales pentru o fată. Puţin autocontrol nu ţi-ar strica. 

— Nu pot suferi oamenii acri-dulcegi, ca... 

— Mine? 


— N-am spus asta, dar uneori eşti prea insipid. 

— Poate Boreiko e genul dumitale? 

— Ele grosolan şi neîndemânatic, ca un urs. 

— Eu, insipid; el, grosolan. Atunci ce vrei? 

— Greu înţelegi, dacă nu cumva eşti pur şi simplu 
mărginit! Cu ceva mai mult piper, mi-ai place, spuse Varia 
cu cochetărie. 

— Mă voi strădui să scutur repede tot piperul din mine, să 
nu rămână nici urmă! replică Zvonariov. 

— 'Te poftesc să nu mă tot tachinezi ca pe o fetiţă! A, iată şi 
potecuţa mea. Fata se abătu din drum, dând un ocol pe la 
poalele colinei Zolotaia, pe o cărăruie îngustă, care abia se 
desluşea prin întuneric. Fii atent să nu te împiedici: e urcuş, 
poţi să te loveşti rău, îl povăţui Varia, dar în aceeaşi clipă se 
împiedică ea însăşi. 

Praporşcikul abia avu timp s-o prindă de mijloc. 

— Hai îndărăt, cât timp nu ţi-ai turtit nasul, propuse 
Zvonariov, continuând s-o sprijine de braţ. Dar ea înainta în 
tăcere mai departe. Dar după câţiva paşi, iată că se 
poticneşte şi, praporşcikul! Se agăţă de Varia, fata se 
clătină, dar se ţinu bine pe picioare şi, cu o mână puternică, 
îşi ajută cavalerul să se ridice. 

— Te rog să nu-mi cazi la picioare! Nu e nevoie de atâta 
tandreţe. Ca să vezi! În loc să găsesc în dumnealui un 
sprijin, tot eu trebuie să-l ajut, râse fata de el. 

— Unde m-ai adus, fiinţă răutăcioasă! exclamă Zvonariov, 
scuturându-se. 

— lată-ne ajunşi la ascunzişul meu preferat, răspunse 
Varia. Făcând câţiva paşi într-o parte, se opri în dreptul 
unui lăstăriş des. 

Dând crengile în lături, se strecură ca o şopârlă spre un 
mic luminiş înconjurat de stânci. Praporşcikul abia izbuti s-o 
urmeze, zgâriat de spini şi de crengile tufelor. 

— Aici îmi place să mă odihnesc ziua. Locul acesta este 
adăpostit din trei părţi de arbuşti şi de stânci. Numai spre 
mare se deschide o trecere îngustă. Ziua, e minunat! 


Dinspre mare suflă o adiere răcoroasă; tufele se adăpostesc 
de soare şi nu te vede nimeni, de nicăieri. Noaptea, ce-i 
drept, ţi-e cam frică să stai singur. Dacă te atacă cineva... 
ori strigi, ori nu strigi, tot ăia e: nu te aude, nu te vede 
nimeni, nu-ţi dă nimeni o mână de ajutor. 

— Dar cine poate să te atace? 

— Ei, de pildă... dumneata! 

— Păi mie mi-e frică de dumneata mai rău că dumitale de 
mine! 

— N-ai absolut nici un motiv să-ţi fie frică! Priveşte ce 
frumos licăresc pe cer steluţele în toate culorile 
curcubeului! Varia se lăsă pe spate şi ridică braţele spre 
cer. 

O stea căzătoare săgetă ca o scânteie, lăsând în urma ei o 
dâră slabă de lumină... 

— l-am şoptit, i-am şoptit dorinţa mea tainică! strigă fata, 
bătând din palme. 

— Ce dorinţă? 

— Cine ştie multe, moare! îi răspunse Varia şăgalnic. Ia 
povesteşte-mi, cu ce te ocupi acum? 

— Construim amplasamente şi forturi. 

— Dar posturi de prim-ajutor? 

— Deocamdată, nu s-a discutat nimic despre aşa ceva. 

— Păcat. M-am plimbat de mai multe ori de-a lungul liniei 
de forturi şi m-am gândit la treaba asta. În fortificațiile 
propriu-zise, nu s-au rezervat încăperi pentru operaţii. Va fi 
cam greu că medicii să lucreze sub foc. Posturile de prim- 
ajutor vor trebui mutate mai departe, în spatele liniilor. Am 
şi ales un loc lângă bateria Zaliternaia, în dosul ei, într-o 
văgăună adâncă. Vrei să-l vezi? După aceea o să discutăm 
împreună planul amenajării postului de prim-ajutor, 
propuse Varia. 

— Sunt gata oricând să te ajut şi cu sfatul şi cu fapta. Dar 
cu organizarea posturilor de prim-ajutor din zona 
interioară se ocupă comandamentul fortăreței, şi acolo 
trebuie să te adresezi în această chestiune. O să mă 


informez mâine precis cine anume are în grijă treburile 
astea, făgădui praporşcikul. 

— O să amenajăm un post de prim-ajutor, dotat cu tot ce 
trebuie: apă curgătoare, lumină, căldură, apă fiartă pentru 
ceai şi, bineînţeles, o încăpere pentru operaţii, proiecta 
Varia. 

— Ei, atunci ar fi un spital în lege şi nu un post de prim- 
ajutor, unde se dau doar primele îngrijiri, se fac 
pansamente sumare, după care răniții sunt expediaţi mai 
departe, în zona interioară. 

— În orice caz, răniții au nevoie de apă, de căldură, de 
pansament şi de hrană, stărui Varia. Şi eu, am să fiu acolo 
soră. Nimănui nici n-o să-i treacă prin cap că eu am iniţiat 
totul, că eu am hotărât cum trebuie amenajat postul de 
prim-ajutor. Ţi-e frică de moarte? întrebă ea pe neaşteptate. 

— De soartă nu scapă nimeni! 

— E adevărat; totuşi, aş vrea să scap cu viaţă, să rămân la 
Arthur, să văd ce sfârşit vă avea războiul şi ce va urma după 
el. 

— Probabil e că se va termina urât pentru noi. Vor învinge 
japonezii şi la noi va izbucni revoluţia! Poporul e prea 
nemulţumit de starea actuală a lucrurilor. 

— Maria Petrovna şi Olia spun acelaşi lucru! Tata crede că 
poate nu va izbucni revoluţia dacă se va da pământ la 
ţărani. 

— Nimeni n-o să-l dea gratuit ţăranilor, şi ei n-au bani! 

— "Ţarul le va plăti moşierilor pământul. 

— Naivă eşti! Păi ţarul e primul moşier din ţara noastră! 
Atunci, lui cine-i va plăti pentru pământ? 

— Statul. 

— Dar statul o să se ruineze dacă va plăti tuturor 
moşierilor. Statul stoarce de la ţăran banii de care are 
nevoie. Deci, la drept vorbind, tot ţăranul va plăti moşierilor 
pentru pământ. Dar el n-are de unde. Şi aşa se prăpădeşte 
de foame. 


— Dumneata eşti socialist? Se zice că socialiştii sunt 
pentru popor, dar vor să-i extermine pe toţi împărații şi pe 
toţi bogătaşii. 

— Deşi nu sunt socialist, ştiu totuşi că ei n-au de gând să 
extermine pe nimeni, ci socotesc doar că se poate trăi 
foarte bine fără împărați şi fără bogătaşi. 

— Ei susţin egalitatea în drepturi a femeilor? Să putem fi 
şi noi doctori, ingineri, la fel cu bărbaţii? 

— Fireşte! Ei susţin deplina egalitate în drepturi a 
bărbaţilor şi femeilor. 

— Atunci sunt pentru socialişti! Visul meu e să ajung dacă 
nu medic, cel puţin felceriţă şi să lucrez ca moaşă în Kuban, 
într-o staniţă. 

— Prepară-te şi înscrie-te la Institutul de medicină pentru 
femei din Petersburg. Sunt gata să te ajut. Se zice că am 
aptitudini de pedagog. Când eram student, am meditat tot 
felul de ne-isprăviţi. 

— Îţi mulţumesc că ai o părere atât de măgulitoare despre 
mine! râse zgomotos Varia. Deşi sunt leneşă şi ignorantă, 
totuşi nu cred că mă număr printre neisprăviţi. 

— Nu m-am exprimat cum trebuie! Dumneata ai anumite 
obiective concrete şi-ţi însuşeşti uşor şi fără complicaţii 
ceea ce-ţi place, iar ceea ce nu te interesează, anevoie. Am 
avut de a face cu asemenea elevi. 

— Dar cu eleve de vârsta mea? 

— Evitam asemenea persoane. În astfel de cazuri, de 
obicei, totul se reduce doar la cochetărie şi atunci e cu 
neputinţă să lucrezi serios. 

— N-am de gând să cochetez şi o să mă gândesc la 
propunerea dumitale. Mama o să spună, probabil, că nu se 
cade ca o fată să se închidă în cameră cu un tânăr, deşi, mai 
de grabă, dumneata ai fi fată, şi nu eu! Acum, hai să 
mergem acasă, e aproape miezul nopţii. Varia se ridică şi o 
luă încet înainte. Cine ar putea crede că toată seara nu ne- 
am sărutat nici măcar o dată? 


— Dar nu e de loc timpul pierdut! spuse praporşcikul, 
dând s-o îmbrăţişeze. 

— Nu e cazul! Mi-a plăcut foarte mult că ai fost la locul 
dumitale. Înseamnă că eşti un tânăr serios. Altul ar fi vrut 
negreşit să mă îmbrăţişeze, dar dumitale, nici prin gând nu 
ţi-a trecut aşa ceva. 

— Nu poţi şti ce mi-a trecut prin gând! 

— Gândul ţi-era la Rivocika dumitale, care te-a lăsat cu 
buza umflată. Mi-e milă de dumneata, dragul meu! O 
dragoste neîmpărtăşită e întotdeauna apăsătoare. Caută s-o 
uiţi. O să te ajut pe cât îmi va sta în putinţă, cu toate că de 
iubire nu scapi cu una cu două! îl compătimi Varia. 

Luându-şi rămas bun, ea îl mângâie pe obraz, ca o soră. 
Mişcat de acea dezmierdare, Zvonariov vru să-i sărute 
mâna, dar ea fugi uşoară că o păsărică, râzând încetişor. 

Rămas singur, Zvonariov o luă tăcut spre locuinţa lui. Era 
întuneric beznă. Dinspre oraş se auzea hămăitul somnoros 
al câinilor; cicadele târâiau în iarbă. În tăcerea nopţii 
răsunau zgomotos paşii unor trecători şi tropot de cai. 
Praporşcikul se gândi la Varia şi la Riva, comparându-le 
pentru întâia oară. Riva era visătoare, duioasă, plină de 
feminitate; Varia, voluntară, veşnic activă, tăioasă la vorbă. 
Amândouă erau drăguţe, fiecare în felul ei. În timp ce-l 
biruia somnul, se strădui zadarnic să hotărască care anume 
din ele era mai atrăgătoare. 

Varia se zvârcoli şi ea în pat multă vreme, amintindu-şi de 
cele vorbite cu Zvonariov. Simţea instinctiv că ziua care 
trecuse o apropiase de el, că într-o măsură oarecare îi 
câştigase mai mult simpatia, dar nu iubirea. Cu toate 
acestea îşi dădea seama foarte bine că imaginea Rivei 
stăruia încă vie în inima lui şi că, poate, doar timpul îi va 
şterge din suflet acea pornire. 

Şi totuşi, va fi al meu! mormăi cu încăpățânare fata, 
silindu-se să adoarmă. 

În dimineaţa zilei următoare, Zvonariov sosi la Cheul- 
amiralilor împreună cu Kondratenko, la ora fixată pentru 


şedinţă. La debarcader îi aştepta o şalupă de la nava 
Sevastopol. Stessel, însoţit de Belii şi de Nikitin, se plimba 
pe cheu cu paşi mari. Cei trei generali erau urmaţi de 
aghiotanţii lor: rotmistrul Vodiaga, porucikul Azarov şi 
căpitanul Pospelov. Lângă şalupă, şeful statului-major al lui 
Stessel, colonelul Reis, scria în picioare ceva. Lângă el se 
foia fostul guvernator al oraşului Dalni, Saharov, redevenit 
căpitan-inginer. Kondratenko, urmat de Zvonariov, se grăbi 
să se apropie de Stessel. 

— Excelenţă, vă rog să-mi scuzaţi întârzierea, rosti 
Kondratenko. 

— Aţi sosit la timp, Roman Isidorovici, e abia opt fără un 
sfert. În schimb, se pare că generalul Smirnov întârzie. 

— De obicei, e punctual, spuse Kondratenko apărându-l pe 
Smirnov. 

Într-adevăr, în clipa aceea apăru o trăsură cu care sosiră 
Smirnov şi şeful statului său major, colonelul Hvostov. 

— Ei, acum, e prezentă toată lumea: putem să mergem pe 
Sevastopol. 

Eleganta şalupă a amiralului se umplea repede de ofiţeri. 

— Excelenţă, îmi permiteţi să merg şi eu cu 
dumneavoastră? îl rugă Saharov pe Stessel. 

Şi căpitanul sări repede în şalupă. 

— Mola! Afară prova! comandă sublocotenentul Ellis, 
ofiţerul de legătură al amiralului Vitgheft, trimis anume în 
întâmpinarea lui Stessel. 

Şalupa făcu un rondou, se îndepărtă de cheu şi porni spre 
Sevastopol, care se afla la ancoră în bazinul de vest la 
poalele colinei Tigrovaia. În drum, trecură pe lângă 
torpiloarele de la gura bazinului. Stessel şi Nikitin le 
priveau cu un aer critic. Pe unele nave se vedeau rufele 
matrozilor, întinse la mandar. Matrozii se plimbau pe 
covertă fără a da şalupei nici o atenţie; unii din ei pescuiau 
în linişte, aruncând undiţele de-a dreptul de pe punte. 

— Asta nu e o escadră, ci un aşezământ de caritate, se 
indignă Stessel. Parc-ar fi o spălătorie, ori o cherhana. Daţi 


onorul! răcni el la matrozii care priveau nepăsători de pe 
torpiloare, şi-i ameninţă cu pumnul. Opriţi la acest torpilor! 
îi ordonă el lui Ellis. Ce, nu vedeţi, secăturilor, că se apropie 
un general? răcni el la matrozi. Cine e mai mare peste voi? 

Un botsman spătos se apropie de copastie şi luă poziţie de 
drepţi în faţa generalului. 

Stessel sări pe punte şi-l izbi din răsputeri în obraz. 

— Numele tău, ticălosule? Numele torpilorului? urlă el. 

— Botsmanul Sizov; torpilorul Grozovoi, şopti anevoie 
matrozul cu buzele strivite. 

Atras de zgomot, un locotenent ieşi repede din cabină. 

— Dar ce e aici, locotenente: o tavernă plutitoare ori o 
navă de război, se răsti la el Stessel. Eşti arestat! Marş în 
şalupă! Am să te duc direct la Vitgheft al vostru, ca să-şi 
admire ofiţerii! 

Uluit, locotenentul rămăsese pironit locului. 

— Pas alergător, lua-te-ar dracu! se răsti Stessel. 

— Excelenţă, nu sunt obişnuit... începu locotenentul. 

— Nu e obişnuit... repetă în bătaie de joc Stessel; nici eu 
nu sunt obişnuit, locotenente, să văd că ordinele mele nu se 
execută de loc. Să-i spui asta amiralului dumitale, nu mie. 

— Foarte bine. Ar trebui ca derbedeii ăştia să fie beşteliţi 
cât mai des; poate s-ar face şi ei oameni cumsecade, îi ţinea 
hangul Nikitin lui Stessel. 

— Excelenţă, vă face rău atâta enervare, interveni 
Kondratenko. Păstraţi-vă calmul pentru consfătuirea dificilă 
care ne aşteaptă. 

— Ticăloşii ăştia sunt în stare să scoată din fire şi un înger, 
bodogăni Stessel; totuşi, continuă pe un ton mai domol. 

Belii doar făcea „hm!” „hm!” şi-şi netezea mustăţile 
falnice: nu aprobă comportarea lui Stessel, dar nici nu se 
amestecă în cele ce se petreceau. Când şalupa ajunse, în 
sfârşit, la Sevastopol, oftară toţi uşuraţi, bucuroşi că se 
terminase acel drum penibil. La scara mare din tribord 
aşteptau doi matrozi gata să prindă barbeta şi să ajute la 
acostare. Stessel se urcă pe puntea cuirasatului unde fu 


întâmpinat de comandantul escadrei, amiralul Vitgheft. Pe 
puntea superioară se afla aliniată o gardă de onoare. La 
apariţia lui Stessel, muzica intonă un marş, matrozii 
prezentară armele pentru onor, iar generalul, în bubuitul 
salvelor de artilerie, trecu garda în revistă. Oricât ar fi vrut 
să se lege de ceva, să se răstească la cineva, totul era într-o 
ordine ireproşabilă. Matrozii, unul şi unul, înalţi, vânjoşi, cu 
ţinuta impecabilă, priveau vultureşte. 

— Şi cu asemenea voinici staţi în această băltoacă? îl 
întrebă Stessel pe Vitgheft, arătând spre matrozi. Păi, 
numai o dată să-i privească pe japonezi şi stârpiturile ar 
fugi mâncând pământul, până la ei acasă, la Nagasaki. Vă 
felicit, şoimilor, pentru ţinuta voastră falnică! 

După ce garda rupse rândurile, Stessel se apropie de 
ofiţerii aliniaţi pe punte, la centru. Vitgheft îi prezentă pe 
rând generalului. După aceea se duseră cu toţii în careul 
amiralului, unde trebuia să se ţină consfătuirea. 

Zvonariov, care mergea în ultimele rânduri ale suitei lui 
Stessel, observă cu mirare că ofiţerul care comanda garda 
de onoare era Andriuşa Akinfiev; mai mirat fu însă când îi 
zări epoleţii de locotenent şi pe piept, nou-nouţă, crucea 
Sfântul Gheorghe. Zvonariov nu ştia când putuse Andriuşa 
să capete acele recompense, şi pentru ce anume. 

„A, iată de ce îi primeşte curtea Riva, se gândi 
praporşcikul: e şi locotenent, şi decorat, şi amorezat lulea 
de ea; are toate atuurile”. 

După ce cobori pe puntea principală, se apropie de 
Andriuşa şi se grăbi să-l felicite. 

— Dar când le-ai căpătat toate astea? 

— Chiar azi dimineaţă. Amiralul a venit personal la mine în 
cabină şi mi-a adus decorația. De s-ar sfârşi cât mai repede 
conferinţa voastră, ca să pot pleca în oraş, să sărbătoresc 
evenimentul. Ce-o să se mai minuneze Riva! 

— Încă nu ştie? 

— Nici nu bănuieşte. Dar tu, cu cine ai venit? 

— Cu Kondratenko. 


— Ca aghiotant, al lui? 

— Nu, joc rolul unui genist cu diferite misiuni. 

— Când termini, vino să mă iei; mergem împreună la 
uscat. Seara Riva o să fie acasă. le aşteptăm la noi. la-l şi pe 
Boreiko. Vin: Soimanov, Vasia Vitghefi şi Ellis, spuse 
Andriuşa. 

Zvonariov îi mulţumi, făgădui că vine şi se duse repede la 
conferinţă. 

În spaţiosul careu al amiralului, capitonat în stejar afumat, 
fusese adusă o masă lungă, acoperită cu postav roşu. La 
mijlocul ei se aflau, faţă în faţă, două fotolii mari, după ele 
altele mai mici, iar la cele două capete ale mesei erau puse 
scaune simple. Vitgheft se aşeză cu marinarii de o parte a 
mesei, iar în faţa lor luă loc Stessel şi suita lui. 

Vitgheft vorbi cel dintâi. 

— Excelenţe, domnilor ofiţeri, începu el, permiteţi-mi să 
salut în numele flotei pe oaspeţii noştri dragi, pe generalul 
Stessel şi pe colaboratorii domniei sale. Să sperăm că azi 
vom rezolva toate chestiunile ce ne interesează şi vom 
aplana toate diferendele existente. 

Nikitin se ridică deodată şi, dregându-şi glasul cu ciudă, 
spuse: 

— Atitudinea amiralului Vitgheft e ciudată. În primul rând, 
nu suntem oaspeţi: am venit pur şi simplu în interes de 
serviciu şi nu pentru tăifăsuială. În al doilea rând, atunci 
când cei aflaţi în serviciul forţelor armate se adună în 
chestiuni de serviciu, şedinţa se deschide de cel mai mare 
în grad sau în funcţiune, dintre cei de faţă; în cazul nostru, 
acesta e generalul Stessel şi nu amiralul Vitgheft. În 
consecinţă, sunt de părere că domnul comandant al regiunii 
fortificate Kvantung trebuie să conducă consfătuirea de azi, 
încheie generalul. 

Stessel şi Reis dădură din cap cu aer aprobator. Învăpăiat 
la faţă, Vitgheft sări în picioare, trăgându-şi nervos 
vestonul. 


— Credeam... părerea mea era că politeţea, domnilor, mă 
obligă să vă salut; dar nu obiectez... adică îl rog... pe 
generalul Stessel... să conducă el... răspunse amiralul, 
încurcându-se în vorbă. 

Stessel dădu din cap cu condescendenţă şi se ridică. 

— Sunt întru totul de acord cu optima generalului Nikitin 
şi mă mir... ca să mă exprim mai delicat... că amiralul 
Vitgheft n-a dat dovadă de mai mult tact. Azi n-am venit 
câtuşi de puţin pe Sevastopol, după cum bine a zis Vladimir 
Nikolaevici, ca oaspete. Vizitele sunt un prilej de distracţie, 
de plăcere. Şi ce plăcere îmi poate face mie, un ostaş 
bătrân, priveliştea unei escadre care, deşi perfect capabilă 
de luptă, stă inactivă, în timp ce războiul bântuie cu 
înverşunare? Pe deasupra, dezordinea neobişnuită care 
domneşte pe navele de război, dezordine de care m-am 
convins cu ochii mei astăzi, pe torpilorul Groznii, nu poate 
face plăcere decât duşmanilor noştri. Am sosit în interes de 
serviciu şi, înainte de toate, ca să capăt de la marinari un 
răspuns limpede: ce are de gând escadra să facă de acum 
încolo? Va ţine aceeaşi strictă „neutralitate” în războiul în 
curs, ca până acum, ori nu? Stessel se opri şi, cu un aer 
triumfător, îşi roti privirea asupra adunării. 

Nikitin îi aprobă zgomotos vorbele; marinarii, aprinşi de 
indignare, şedeau cu capetele plecate. Kondratenko şi Belii 
îi făceau lui Stessel semne discrete, încercând să-l 
tempereze. 

Vitgheft sări iar din fotoliu. 

— Nu pot lua cuvintele excelenţei voastre decât ca o 
glumă regretabilă, jignitoare pentru noi, marinarii, începu 
el. lar răspunsul la întrebarea pe care aţi pus-o e foarte 
simplu: escadra a cărei comandă mi-a fost încredinţată îşi 
va face până la capăt datoria faţă de ţar şi patrie. 

— Şi va sta mai departe în port, ascunzându-se de 
japonezi? întrebă Nikitin. 

— Superioritatea de forţe, mai mult decât dublă, a 
escadrei japoneze ne răpeşte posibilitatea de a angaja o 


bătălie deschisă cu ea. Deci obiectivul nostru trebuie să fie 
nimicirea ei pe etape, iar această posibilitate e departe de a 
ni se oferi adesea. 

— Şi, de aceea, aveţi de gând să aşteptaţi mult şi bine, nu? 
întregi Stessel. 

— Excelenţa voastră ştie că escadra a cedat frontului 
terestru circa o sută de guri de foc, contribuind prin 
aceasta la întărirea apărării fortăreței, observă 
comandantul militar al portului, amiralul Grigorovici. 

— Ar fi mai bine că marinarii să se îngrijească de nimicirea 
escadrei japoneze, bodogăni Nikitin. 

— Facem tot ce ne stă în putere ca să-i provocăm 
inamicului cât mai multe pierderi, începu iar Vitghefit. 

— Ei, de aceea staţi în această băltoacă de la Arthur şi 
preferaţi să navigaţi pe uscat, într-o mare de şampanie, 
decât pe Marea Galbenă! îl ironiză Nikitin. 

— De îndată ce navele avariate vor fi reparate şi vor 
reintra în serviciu, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al sfântului 
Nicolae, „ocrotitorul marinarilor”, ne vom încerca norocul 
angajând lupta cu japonezii. 

— Se pare că deocamdată sfântul Nicolae îi ajută mai mult 
pe drăguţii de japonezi decât pe voi, obiectă Reis. 

— Domnilor, destul cu vorbăria, curmă Stessel sfada. 
Deocamdată, escadra nu numai că nu şi-a îndeplinit datoria 
faţă de ţar şi patrie, ci s-a purtat faţă de armată într-un mod 
care aduce vădit a trădare. În ziua de 13 mai, comandanții 
navelor Otvajnâi şi Gremeaşci, Lebedev şi [wingman, au 
ordonat să se demonteze maşinile şi n-au ieşit în mare. 
Consider aceasta drept o trădare evidentă. Ambii criminali 
au fost arestaţi din ordinul meu şi vor fi judecaţi cu toată 
rigoarea legilor marţiale, în ciuda tuturor protestelor 
amiralului Vitgheft. Îi voii spânzura pe amândoi, în manejul 
cazacilor! spumega Stessel. Pe toţi cei ce le vor lua 
apărarea, îi voi considera şi pe ei trădători, cu toate 
urmările ce vor decurge din aceasta. Am să fac eu ca flota 


să servească Rusiei şi ţarului rus, nu mikadoului japonez! 
strigă el, vânturându-şi pumnii. 

— Asta întrece orice măsură! Consider cu neputinţă să mai 
rămân de faţă! declară Vitgheft cu totul uluit. 

— Propun să se facă o pauză, rosti calm Kondratenko. 

Îl susţinură cu toţii şi se ridicară zgomotos. Kondratenko şi 
Belii îl rugară pe Stessel să adopte în continuare o atitudine 
mai ponderată. 

— Nu trebuie să uiţi, Anatoli Mihailovici, că cele dezbătute 
în consfătuirea de azi vor fi cunoscute şi de guvernatorul 
general, îl avertiză Belii. Iar el, o ştiţi şi dumneavoastră, 
ţine la marinari ca la ochii din cap. 

— Amiralul Vitgheft nu face altceva decât să execute cu 
stricteţe directivele guvernatorului: să menajeze, din 
răsputeri, escadra, îi ţinu isonul Kondratenko. 

— Şi dumneavoastră, Viktor Alexandrovici, cum priviţi 
lucrurile? i se adresă Stessel lui Reis. 

— După mine, excelenţă, marinarii trebuie să răspundă 
mai întâi la întrebările puse de dumneavoastră şi numai 
după aceea se va vedea ce mai rămâne de discutat în 
continuare. 

— Vă rog să vă ocupați locurile: conferinţa continuă, rosti 
Stessel, cu glas stentoric de comandant. Cine doreşte să ia 
cuvântul? întrebă el, după ce se aşezară cu toţii. 

Se ridică amiralul Grigorovici. Netezindu-şi mustăţile 
lungi, de „ştabs-căpitan”, amiralul începu, pe un ton calm şi 
măsurat, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic: 

— Comandantul regiunii fortificate Kvantung, generalul 
Stessel, deţine autoritatea cea mai înaltă din Arthur şi ca 
grad, şi ca funcţiune, fiind ca atare cel dintâi răspunzător 
faţă de ţar şi de Rusia pentru tot ce se petrece la Arthur. De 
aceea sunt pe deplin de înţeles şi nervozitatea să mai 
accentuată, şi tonul oarecum aspru, pe care l-a adoptat în 
şedinţa noastră, cu prilejul discuţiei asupra sorții viitoare a 
Arthurului. Zilele acestea vor reintra în serviciu navele 
Ţesarevici şi Retvizan; Pallada a părăsit docurile acum o 


săptămână. Faţă de această situaţie, cu toată superioritatea 
evidentă a forţelor inamice, mai ales în torpiloare, e cu 
putinţă, totuşi, să ne încercăm norocul în luptă. 

— După toate socotelile dumneavoastră, când va fi în stare 
escadra să iasă în larg? întrebă Stessel. 

— În jurul datei de 1 iunie; până atunci vor fi terminate 
toate reparaţiile navelor şi, în plus, escadra va îmbarca 
toate proviziile necesare. 

După Grigorovici, vorbi al doilea amiral al escadrei, prinţul 
Uhtomski. 

— Nici nu poate fi vorba de o ieşire a escadrei în larg. 
Acolo o aşteaptă pieirea inevitabilă, fie sărind pe minele 
japoneze, împrăştiate fără număr în rada exterioară, fie în 
luptă cu forţele superioare ale inamicului. De aceea, 
singura soluţie înţeleaptă este de a staţiona la Arthur, în 
aşteptarea deblocării lui de către armata manciuriană ori a 
sosirii escadrei a doua, trimisă din Rusia în ajutorul nostru. 
Urmând exemplul Sevastopolului, noi, marinarii, trebuie să 
ne legăm destinul de soarta fortăreței. Să demontăm 
artileria la uscat şi o dată cu tunurile, să debarcâăm şi 
echipajele navelor, alcătuind astfel o rezervă mobilă a 
fortăreței şi întărind mult apărarea Arthurului. Mai 
departe, ce-o vrea Dumnezeu şi sfântul Nicolae. 

— Ce intenţionează a face cu flota, luminăţia voastră, în 
caz că Arthurul va fi asediat, iar escadra va fi expusă 
primejdiei de a fi scufundată în rada interioară a 
Arthurului? întrebă Reis. 

— Să rămân aici, până la ultima posibilitate... 

—... iar apoi, să vă scufundaţi în această băltoacă, 
întrerupse Stessel. 

—... şi să înviaţi sub pavilionul japonez, întregi Nikitin. 

— Noi, marinarii, suntem încredinţaţi că Arthurul nu va 
capitula niciodată. Prin urmare, chiar admiţându-se 
posibilitatea scufundării navelor în rada interioară, ele vor 
învia după război sub pavilionul rusesc, şi nu sub cel 


japonez, îi replică Vitgheft lui Nikitin. De aceea, după mine, 
propunerea prinţului este cea mai înţeleaptă. 

— Tot timpul cât va dura asediul, flota ne va sta atârnată 
de gât ca o piatră! spuse clocotind Nikitin. Mai bine să 
dispară din Arthur unde vrea şi cât mai repede, iar 
proviziile să le lase pe loc, pentru nevoile garnizoanei. 

— În afară de provizii, marinarii mai trebuie să ne dea guri 
de foc şi muniții pentru ele, adăugă Belii. 

— Atunci noi cu ce ieşim în larg, unde ne aşteaptă lupta cu 
japonezii? întrebă Vitghefit. 

— Eu personal, cred că în situaţia actuală părerea 
prinţului Uhtomski pentru staționarea flotei la Port-Arthur 
este cea mai judicioasă, răspunse Belii. 

— Chestiunea e limpede, rezumă Stessel. Marinarii nu vor 
să iasă în larg, iar noi, cei de la uscat, considerăm că ei 
trebuie să părăsească cât mai repede Arthurul şi să-şi 
execute misiunea lor directă: a încerca să domine marea ori 
a pieri. 

În continuare, toţi generalii, cu excepţia lui Belii, se 
pronunţară pentru ieşirea escadrei în larg, iar marinarii, în 
afară de Grigorovici, Essen şi Viren, comandantul 
crucişătorului Baian, pentru staționarea ei în Arthur. 

Stessel zâmbi dispreţuitor. 

— Din opiniile exprimate de domnii marinari, rezultă 
limpede că ei uită care e datoria lor directă, aceea de a 
ajuta nu numai Arthurul, ci şi armata din Manciuria. Fără 
stăpânirea mării, victoria pe frontul terestru va fi foarte 
greu de obţinut. Şi, dimpotrivă, în cazul când am realiza 
dominaţia pe mare sau am restabili echilibrul de forţe, o 
victorie rapidă pe uscat ar fi asigurată. De aceea, eu, în 
numele armatei, cer din nou, în mod categoric, ieşirea 
escadrei în larg, pentru distrugerea flotei japoneze. Refuzul 
executării acestei misiuni îl vom considera drept sperjur şi 
trădare de patrie! ameninţă generalul, bătând cu pumnul în 
masă. 


— Uitaţi că flota nu e în subordinea dumneavoastră, îi 
strigă drept răspuns Vitgheft, cu glas subţirel, piţigăiat, şi 
că n-aveţi dreptul să-i daţi nici un fel de ordin! 

— Dacă escadra nu va ieşi în larg, voi interzice accesul 
marinarilor în zona regiunii fortificate. Voi pune pe țărm 
lanţuri de trăgători şi voi împrejmui portul cu sârmă 
ghimpată. Atunci să vă văd! strigă Stessel. 

La un semn al lui Reis, Stessel anunţă din nou o pauză, se 
ridică de la masă şi începu să-l dojenească aprins pe Belii. 

— Vasili Feodorovici, dumneata ai fi bun să serveşti la 
marină. Totdeauna ţii parte marinarilor, îl mustră el pe 
comandantul artileriei. 

— Sunt răspunzător pentru artileria fortăreței şi nu pot să 
apăr Arthurul fără tunuri şi fără obuze, replică Belii şi se 
apropie de marinari. 

În mijlocul unui cerc de tineri ofiţeri de marină, Nikitin îi 
acuză pe amirali de laşitate: 

— Dacă ar fi după mine, bombănea el, i-aş alunga pe toţi 
amiralii voştri, pe toţi căpitanii de rangul întâi, şi v-aş pune 
să comandaţi cuirasatele pe voi locotenenţii şi micimanii. 
Aşa-i că v-aţi descurca mai bine decât amiralii? 

— Ne-am descurca, excelenţă. I-am da peste bot 
japonezului repede! răspunseră în cor micimanii şi 
locotenenţii. 

— Unde aş putea să-mi ud oleacă gâtlejul, că tare mi s-a 
uscat de atâta vorbărie. 

— Apă gazoasă doriţi, excelenţă? 

— Nu sunt cucoană gravidă, nici domnişoară de pension! 
se oţări generalul. 

— Coniac, rom, whisky? înşirau marinarii. 

— În fine, aţi nimerit-o! Daţi-mi orice, numai să fie cât mai 
tare. 

După un sfert de ceas, bravul general bea bruderschaft cu 
toţi micimanii şi locotenenţii. Nu mai intră la consfătuire; în 
schimb, se instală temeinic la careul ofiţerilor, după care, fu 
dus într-o cabină ofiţerească, unde adormi buştean. 


După a doua pauză, dezbaterile luară, în sfârşit, o alură 
mai paşnică. Marinarii se declarară de acord că escadra 
trebuia să încerce, totuşi, să iasă în larg, căutând să ajungă 
la Vladivostok fără a angaja lupta. Deşi Viren şi Essen 
demonstrau stăruitor absurditatea acestui proiect, 
obiectând că aproape toată flota japoneză încrucişa în zona 
Arthurului, majoritatea celor de faţă nu se declară de acord 
cu ei. În al doilea rând, se înţeleseră că fortăreaţa să 
restituie flotei o parte din tunurile de calibru mijlociu; se 
stabili şi data ieşirii în larg: în jurul zilei de 5 iunie. Cu 
aceasta, conferinţa luă sfârşit. Stessel refuză invitaţia lui 
Vitgheft de a lua dejunul împreună şi plecă însoţit de Reis, 
Vodiaga şi Saharov, iar Smirnov, Kondratenko şi Belii 
rămaseră la amiral. 

După plecarea lui Stessel, atmosfera se însenină 
numaidecât. Încordarea dispăru, se înviorară cu toţii şi 
începură să converseze cu vioiciune. 

Prânzul fu lung şi stropit din belşug cu băutură. 
Comesenii, înclinați fără rezerve spre pace şi bună învoire, 
se sărutară de mai multe ori şi se asigurară de afecțiunea 
lor reciprocă. 

Întors acasă, Stessel se apucă să îndruge soţiei sale o 
poveste înflorită despre succesele pe care le repurtase 
asupra marinarilor, dar de astă dată, contrar obiceiului, 
Vera Alexeevna, care îi împărtăşea antipatia faţă de 
marinari, îl ascultă cu destulă nepăsare. Această atitudine îl 
făcu să se pună în gardă: după atâţia ani de viaţă conjugală, 
ştia bine că după o primire rece îl aştepta un perdaf 
straşnic. Nici de astă dată nu greşi în presupunerile sale. 
Îndată după masă, când se retrase în cabinetul lui, Vera 
Alexeevna intră la el. Presimţind o discuţie dezagreabilă, 
generalul se răsuci nervos pe canapea. 

— Ascultă, Anatole, ce s-a petrecut aseară pe Etajeră între 
tine şi Varia Belaia? întrebă Vera Alexeevna, fără ocol. 

— Pe când treceam aproape de Etajeră şi-a pus pe cap 
chipiul praporşcikului aceluia, care o însoţeşte întotdeauna, 


şi m-a salutat, în timp ce el stătea alături, ca o nătăfleaţă. I- 
am pus în vedere, că o asemenea atitudine faţă de chipiul 
unui ofiţer este inadmisibilă. Asta a fost tot. 

— Dar de ce i s-a plâns maică-si cu lacrimi în ochi spunând 
că ai ofensat-o în public? 

— Cred că nu i-am spus nimic deosebit; doar i-am amintit 
care-i menirea sexului feminin. 

— Şi zici că asta-i nimic deosebit? Să-i spui unei fete 
cuminţi, în public, că menirea ei e să facă copii! Anatole, ai 
uitat, că Etajera nu e cazarmă, că Varia nu e soldat şi că 
glumele cazone pe care le faci cu ea sunt cu totul 
deplasate! Fără îndoială că Maria Fominişna s-a supărat pe 
tine după această întâmplare. Va trebui să-i ceri scuze, şi 
să-i faci Variei un cadou. 

— De ce să-i cer scuze, din moment ce nu i-am spus nimic 
jignitor? Nici nu mă gândesc. 

— Dacă tu nu-ţi dai seama de gafa grosolană pe care ai 
făcut-o, eu îmi dau seama foarte bine. Nici nu e nevoie să te 
gândeşti sau să nu te gândeşti. Dacă-ţi spun eu să faci ceva, 
înseamnă că aşa trebuie să faci. Ai să te duci la Belii, şi ai să 
ceri scuze pentru gafa ta Măriei Fominişna; dacă n-o faci tu, 
mă duc eu să i le prezint în locul tău! îl ameninţă 
generăleasa. 

— Bine, fie! O să mă duc, hai să zicem, mâine. La Belii se 
servesc la cafea nişte clătite delicioase - te lingi pe degete, 
nu alta. Şi apoi, tot trebuie să aflu la ce tocmeală a ajuns 
Belii cu „cufundarii”, încuviinţă concesiv generalul. 

— Altceva: până acum, n-ai aprobat decorarea artileriştilor 
care au luat parte la bătălia de la Kindjou. 

— Nici n-o aprob! Ca să ştie altădată că nu dau 
recompense pentru pierderea tunurilor. 

— Pe aceeaşi listă figurează însă şi Varia Belaia. Ea, în 
orice caz, nu poartă nici o vină pentru abandonarea 
tunurilor. 

— Nu se cade să fie decorată numai ea, şi ceilalţi nu. 


— Vorbeşti prăpăstii: Varia care e, înainte de toate, fata 
unui general, s-a dus acolo ca voluntară şi puţin i-a lipsit să 
fie ucisă, iar tu o pui la rând cu toţi ceilalţi. 

— A mai fost cu ea încă o fetişcană, tot atât de zănatică. 
Atunci, ar trebui să fie decorată şi aceea. 

— De ce să nu fie, din moment ce o merită? 

— După mine, muierile nu sunt în stare de fapte eroice, 
afară doar de cazul când aduc pe lume trei ori patru copii 
deodată. 

— Muierile! Ce mojic eşti! Dar, tu, „eroule”, ia să-mi spui, 
pentru ce şi cum ai pus mâna pe „Sfântul Gheorghe” şi în 
plus gradul de general? 

— Am avut noroc. 

— Ştii foarte bine că dacă nu eram eu nu exista nici 
norocul acesta. Hai, mai bine aprobă fără vorbă decorările. 
Am şi dat ordin furierilor să-mi aducă lista respectivă cu 
propuneri şi am şters de pe ea rezoluţia prin care ai 
respins-o. 

— Dar pe ea sunt propuşi vreo sută de oameni. 

— N-am reţinut decât lista pe care figurează Varia Belaia; 
şi pe ea sunt numai zece oameni de pe Utios. De cânda 
început războiul, cei de pe Utios n-au primit nici o 
decorație! 

— Fie, pentru ei treacă meargă! şi generalul iscăli alene 
hârtia pe care i-o întinse soţia. 

— Am primit azi o scrisoare de la Lilie. Se află la arest, 
sărmanul. L-a băgat acolo Kondratenko, pentru nu ştiu ce 
fleac. 

— Ei, dacă l-a băgat Kondratenko, atunci să ştii că e ceva 
la mijloc: acest Lilie al tău e un potlogar şi jumătate. 

— Eu cred că i se poate da drumul: a stat o zi închis şi 
ajunge pentru el. 

— Puțin, cam puţin. Cât i-a dat Kondratenko? 

— Două săptămâni. Am scris lui Roman Isidorovici, în 
numele tău, o scrisoare, prin care îl rog să-i dea drumul, 
dacă se poate, şi să-l însărcineze cu construirea unui 


adăpost pentru noi, în care scop am să-l supraveghez chiar 
eu. 

— Mult te mai pricepi tu la asta! 

— O să-l rog pe Saharov să mă ajute: doar ela construit 
totul în Dalni. 

— Şi cu acest prilej, a furat jumătate din bani. 

— Hoţul nedovedit, e om cinstit”! Toţi inginerii fură. Hai, 
semnează scrisoarea către Kondratenko. În ea tu nu insişti 
să-l elibereze pe Lilie, ci doar îl rogi s-o facă, dacă va fi cu 
putinţă, înţelegi? 

Generalul dădu din mână în semn că se dă bătut, mormăi 
ceva şi mâzgăli pe hârtie un fel de cârlig. 

— Altceva? întrebă el. 

— Îmi mai trebuie şi aici semnătura ta; generăleasa arătă 
cu degetul altă hârtie. 

— Despre ce e vorba? 

— Aprobarea amânării plăţii impozitelor asupra averii lui 
Tifontai, până la sfârşitul războiului. 

— Asta n-am căderea s-o fac. Să se adreseze 
guvernatorului oraşului; e de resortul lui. 

— Ell-a refuzat; de aceea, apelează la tine. 

— Şi acest Tifontai unde o fi acum? N-a fugit încă la 
japonezi? 

— Ce vorbeşti, Anatole? A izbutit să se refugieze din Dalni 
şi se află la statul-major al guvernatorului general. I-a dat 
lui Saharov o procură pentru administrarea tuturor 
afacerilor lui din Arthur. 

Stessel iscăli hârtia. 

— Acum poţi să dormi liniştit. Generăleasa îl sărută cu 
afecţiune pe frunte. 

Stessel căscă cu poftă şi se întoarse pe partea cealaltă. 
Vera Alexeevna ieşi, închizând încet uşa în urma ei. 

Saharov o aştepta în sufragerie. 

— S-a făcut, Vasili Vasilievici, îi spuse generăleasa, 
întinzându-i hârtia. 


— Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, Vera Alexeevna, 
răspunse căpitanul înclinându-se şi sărutându-i mâna. 

— Am şi eu o mică rugăminte. Îmi trebuie nişte cercei de 
aur, frumoşi, cu briliante dacă se poate, dacă nu, fie şi cu 
rubine, dar nu prea scumpi, la vreo cincizeci de ruble, 
spuse Vera Alexeevna. 

— Voi face tot posibilul ca să vă servesc. Mai am câteva 
vechi cunoştinţe printre giuvaergiii chinezi. Ei se pricep 
bine la asemenea lucruri şi bineînţeles că nu mă vor refuza, 
o asigură căpitanul. De îndată ce găsesc ceva potrivit, vi-i 
aduc. 

— Am să-ţi fiu foarte recunoscătoare. Cerceii vreau să-i fac 
cadou de nuntă fetei lui Belii, se explică generăleasa, 
luându-şi rămas bun de la Saharov. 

Un ceas mai târziu, în vila lui din Oraşul-Nou, mică, dar 
foarte confortabilă, Saharov scria cu cerneală simpatică un 
mesaj cifrat către Tifontai. În el îl informa amănunţit despre 
terminarea reparării navelor avariate, despre perspectiva 
ieşirii din port a escadrei, cu intenţia de a răzbi spre 
Vladivostok; despre neînțelegerile dintre armată şi flotă, 
despre mersul lucrărilor de fortificare a frontului terestru. 
În încheiere, îi aducea la cunoştinţă scutirea de impozite a 
tuturor întreprinderilor sale din Arthur, până la sfârşitul 
războiului, şi-l rugă să-i trimită cerceii de care avea nevoie 
generăleasa. „Preţul la aprecierea dumneavoastră, îşi 
încheia Saharov scrisoarea. Valoarea scutirii este de circa 
50.000 ruble. Cred că preţul cerceilor ar putea să fie între 
3-5 mii. Cerceii interesează îndeaproape pe Iunona din 
Arthur.” 

După ce termină scrisoarea, Saharov verifică încă odată 
cifrul, făcu din hârtie un sul subţirel şi bătu din palme. 
Introduse un bătrân cerşetor chinez. Saharov îi spuse 
ordonanţei să iasă şi se uită cu uimire la chinezul care se 
îndreptă îndată din şale şi-l privi ironic. 

— Se pare, că mister Saharov nu se aştepta să mă vadă 
aici, şi sub o asemenea înfăţişare! întrebă chinezul. 


— Riscaţi foarte mult, excelenţă, apărând în Arthur. 

— Războiul este în totul un risc. Iar noi, militarii, suntem 
deprinşi cu riscul. Salutări din partea lui Tifontai care a 
plecat la Kuropatkin, şi de la Smith şi Tomlinson, răspunse 
japonezul. 

— Unde sunt acum? 

— La statul-major al mareşalului Oyama. Scrisorile le veţi 
adresa însă tot pe numele lui Tifontai... Am să vin la 
dumneavoastră din când în când după cum veţi socoti de 
cuviinţă. Bineînţeles, nimeni nu trebuie să ştie că sunt aici. 

Saharov îl asculta respectuos, dând din cap, în semn de 
deplină încuviinţare. Japonezul luă scrisoarea, o citi, şi 
înclinându-se umil în faţa căpitanului, părăsi camera. 

Rămas singur, Saharov izbucni într-un şuvoi de înjurături, 
luându-i la rând pe Tomlinson, Smith şi Tanaka. 

„Mă strâng de gât, nu mă lasă deloc. N-am nici o putere 
împotriva lor. Să-i trădez, nu-mi convine, şi de altfel e foarte 
primejdios. Şi eu şi familia mea putem pieri de mâna unor 
ucigaşi plătiţi”, gândea furios căpitanul, păşind de colo până 
colo prin cabinet. 

În aceeaşi seară, la Riva se adunase o societate nu tocmai 
numeroasă, însă veselă. Se sărbătoreau în acelaşi timp 
două evenimente: căsătoria lui Andrei cu Riva şi 
recompensele primite de el pentru fapte de arme. 

Înainte de a se însera, veniseră Jeltova cu Olia Selenina şi 
Leolia Lobina cu Stah Endjeevski. Aduseseră în dar Rivei un 
mare serviciu de masă din porțelan chinezesc. Natura 
însăşi a acestui dar arăta că priveau legătura dintre Riva şi 
Andriuşa ca o adevărată căsnicie nouă. 

— E de-a dreptul jenant să primesc de la dumneavoastră 
un asemenea cadou, protestă Riva, stânjenită. 

— Ia-l, ţi-l dăruim din toată inima, răspunse Jeltova, 
sărutând-o. O să vă fie de mult folos în viaţa zilnică de 
familie. 

Marinarii îi oferiră Rivei flori, iar lui Andriuşa un stilet cu 
montură aurită. Boreiko şi Zvonariov, sosiți cu întârziere, 


cărară anevoie în odaie un clondir uriaş, de aproape un 
stânjen, plin cu votcă. Era o sticlă în toată legea, cu eticheta 
firmei Piotr Smirnov şi cu indicarea capacităţii: zece vedre 
de rachiu din secară de 40 de grade. Sticla era sigilată de 
stat şi ceara albă acoperea bine dopul gros. Spre deosebire 
de sticlele obişnuite, în partea de jos a clondirului se afla un 
mic robinet, prin care curgea vodca. 

— Andriuşa, eu şi Serioja îţi urăm din inimă tot atâta 
fericire câtă votcă este în această sticlă, iar viaţa să-ţi fie 
întotdeauna înconjurată de iubire şi plină de noroc, ca 
această sticlă plină cu vodcă! rosti Boreiko, cu efuziune. 

— Unde aţi găsit asemenea suvenir? întrebă Riva. 

— A rămas ca amintire în urma şederii marilor duci Kirill şi 
Boris în Arthur. Sticla a fost făcută la comanda lor specială, 
dar catastrofa din martie i-a împiedicat s-o folosească. 
Aflând întâmplător despre existenţa ei, am luat hotărârea să 
v-o oferim, ca un semn al iubirii noastre. 

— Sper că n-aveţi de gând s-o goliţi într-o singură repriză? 
întrebă Riva, nu fără nelinişte. 

— N-avea grijă, o s-o mulgem multă, multă vreme. 

Pentru ca masa să nu fie strivită de sticla uriaşă, ea fu 
aşezată pe un postament special de stejar. Boreiko se aşeză 
lângă ea, ca staroste şi începu să toarne vodcă în pahare. 
Spre uimirea tuturor, tocmai el se mulţumi doar cu trei 
păhărele. 

— Am hotărât să mă dezbăr de vodcă, îi explică el Rivei 
care îl privea mirată. 

— Mi se pare că ai de gând să te însori, ghici Olia. 

— N-ar fi rău, dar cine să mă ia? 

— Căutăm noi, poate că o să găsim pe cineva, răspunse 
Riva, cu un aer enigmatic. 

În loc de răspuns, Boreiko îşi drese zgomotos glasul şi se 
grăbi să schimbe vorba. 

— Am auzit că micadoul l-a decorat pe Vitgheft al vostru cu 
ordinul Soarelui-Răsare, cu prilejul strălucitei operaţiuni de 
debarcare a armatei lui Oku, îi spuse el lui Akinfiev. 


— În locul lui aş mai decora pe mulţi alţii, în afară de 
amiral, interveni Ellis în discuţie: înainte de toate, pe 
Uhtomski, pe Reizenstein şi pe Şensnovici; azi, la 
consfătuire, îl susțineau în cor pe amiral. 

— Nici Stessel şi Fok ai noştri, n-au fost mai breji. Au lăsat 
trupele lui Oku să debarce ca la ele acasă. Le-au dat pe 
gratis japonezilor Kindjoul; le-au făcut plocon Dalni; acum, 
se prefac că au de gând să apere Arthurul, urmă Boreiko. În 
ceea ce priveşte fortificațiile, cazematele şi adăposturile 
sunt făcute mai mult din lut, decât din beton; tunurile sunt 
amplasate pe poziţii descoperite; într-un cuvânt se face tot 
posibilul pentru a se grăbi căderea Arthurului. 

— Alături de Stessel, trebuie pus şi Saviţki al nostru, şi 
comandantul regimentului 15, Greaznov, şi Gaidurin, şi încă 
mulţi alţii, vorbi Endjeevski care, până atunci stătuse tăcut. 
După Kindjou, au hotărât cu toţii, mai întâi, să fugă de-a 
dreptul la Arthur, şi numai la stăruința lui Kondratenko s-au 
oprit în trecătoarea Iupilaza. Niciunul dintre ei n-a dat 
crezare rapoartelor mele, în care spuneam că japonezii se 
îndreaptă spre nord, iar mie „pentru executarea 
neconştiincioasă a ordinului referitor la acoperirea 
retragerii, în urma bătăliei de la Kindjou”, mi s-a dat o 
mustrare severă prin ordin de zi. 

— Aş fi curioasă să ştiu, întrebă Jeltova, dacă în armata 
manciuriană lucrurile stau tot ca la noi, ori mai bine? 

— Aici e Stessel şi gaşca lui; acolo, Alexeev cu gaşca lui; 
alţi oameni dar aceleaşi năravuri. Deci aceleaşi lucruri: la 
noi, Kindjou, la ei Tiurencen, aceeaşi înfrângere şi 
retragere în debandadă, răspunse Endjeevski. 

— Acolo există măcar unitate de comandament, pe când la 
noi, în Arthur: Stessel e unu, Smirnov doi, Vitgheft, trei... 
observă Zvonariov care şedea tăcut de o parte. 

— Iar Grigorovici, patru, deoarece el nu e subordonat lui 
Vitgheft, lămuri Soimanov, şi, precum se ştie, „copilul cu 
mai multe moaşe rămâne cu buricul netăiat”. 


— Cu o asemenea stare de lucruri, e greu să câştigi 
războiul, rosti mohorâtă Maria Petrovna. 

— Problema cardinală a războiului, stăpânirea mării, 
deocamdată, n-am soluţionat-o în favoarea noastră, rosti 
Stah. E drept că nici japonezii nu se pot socoti stăpâni 
deplini pe Marea Galbenă; inactivitatea flotei noastre a 
oferit însă, de fapt, japonezilor ocazia de a lua iniţiativa în 
lupta pentru stăpânirea mării. 

— Da, Vitgheft al nostru n-a mişcat nici din deget, ca să 
împiedice debarcarea japonezilor la Bidzivo; pe urmă, n-a 
ajutat armata în lupta pentru poziţiile de la Kindjou, şi acum 
priveşte cu tot calmul, cum japonezii îşi amenajează o bază 
navală de operaţii la Dalni. Cu voia sau fără voia lui, el ne 
trădează interesele în acest război. 

— Noi, tineretul, nu putem fi judecaţi la fel cu Vitgheft şi 
cu căpitanii de rangul I şi II! perora Soimanov. Înainte de 
toate, ei nu cunosc tehnica modernă, deoarece ei s-au 
format ca ofiţeri la şcoala vechii marine cu vele. Navele 
noastre, prin construcţia lor, nu sunt cu nimic mai prejos 
decât cele japoneze, în special, acelea construite în 
străinătate. Dar cadrele de comandă sunt slab pregătite şi 
nu ştiu să le folosească aşa cum trebuie. Din şcoala navală 
ieşim slab pregătiţi pentru a servi în marina modernă. 
Suntem nevoiţi să mai facem cursuri de artilerie, de mine, 
de navigaţie, ca să putem deveni specialişti într-una din 
aceste ramuri. Pregătirea matrozilor pe specialităţi e şi mai 
deficientă. O scoatem la capăt mai mult cu agerimea minţii 
ruseşti. În general, şi noi, şi matrozii nu suntem îndeajuns 
de instruiți pentru a ne putea însuşi pe deplin tehnica 
navală modernă. 

— Pe scurt: în 1870, Franţa a fost înfrântă de institutorul 
german, iar acum cel japonez ne învinge pe noi, rezumă 
Jeltova. 

— Nu poate exista decât o singură concluzie: e necesară o 
cât mai grabnică schimbare a formei de guvernământ, rosti 
cu vioiciune Olia Selenina. 


— Suntem cu toţii fii credincioşi ai Patriei noastre; ne 
declarăm gata să facem orice pentru binele ei. 

— Depinde de modul în care e conceput acest bine, 
observă Jeltova. 

— După noi, binele este tot ce poate ajuta la victoria 
noastră asupra japonezilor, răspunse Boreiko. 

— Cu această definiţie suntem toţi de acord, consimţi Olia 
Selenina. 

— Ei, felicitările noastre, încheie Boreiko. Chiar mâine, o 
să răsucim gâtul lui Stessel, lui Vitgheft şi celorlalţi din 
clică. Fără îndoială, asemenea lucru ar fi foarte folositor 
pentru victoria noastră. 

— Uneori şi înfrângerile sunt de folos, observă Olia. 
Dezastrul de la Sevastopol a determinat reforme politice în 
Rusia. 

— Totuşi, aceasta nu i-a împiedicat pe nihilişti să-l 
asasineze pe Alexandru al II-lea, aşa zis „eliberatorul”, 
obiectă Soimanov. 

— Mai mult schingiuitor decât eliberator, sublinie Olia. 

— Constat că musculiţa asta pişcă destul de tare! rosti 
Boreiko, uitându-se la Olia, de la înălţimea lui de un stânjen. 

— În schimb, dumneata pari un urs destul de îmblânzit. 

— Nu eşti departe de adevăr, Olia, interveni Riva. E un urs 
dintre cei mai blânzi, deşi ar vrea să pară fioros şi 
supărăcios. 

— Hei, Andriuşa, Serioja, Pavlik, apăraţi-mă. Vor morţiş să 
mă canonizeze de viu şi eu nu ţiu nicidecum să fiu 
considerat o mână de moaşte! exclamă Boreiko, cu o groază 
hazlie. 

— Aşadar, totuşi escadra iese în larg zilele acestea, vesti 
Zvonariov. 

— Ei, slavă domnului! răspunseră într-un glas Boreiko, 
Endjeevski şi Soimanov. Şi, când anume? 

— La 9 iunie, în zori, preciză Ellis. 

Kuinsan care servea la masă îi aruncă o privire şi întoarse 
repede capul. Andriuşa îi observă mişcarea şi se încruntă. 


— Adu-mi un ceai, îi spuse el fetei, şi nu mai sta aici, dacă 
n-ai treabă. 

Chinezoaica se grăbi să plece. 

— Iese toată escadra sau numai o parte? întrebă Boreiko. 

— les toate cuirasatele, crucişătoarele şi cele două grupe 
de torpiloare. Dacă întâlnim numai o parte din escadra 
japoneză, încercăm s-o zdrobim, răspunse Ellis. 

— Dar dacă va fi toată? 

— Atunci nu angajăm lupta şi ne întoarcem la Arthur. 

— Nu prea sunteţi viteji! La Sinope, Nahimov n-a întrebat 
câţi turci are în faţa lui - i-a atacat şi i-a nimicit. Voi vă faceţi 
socoteli: „or fi mulţi japonezi, or fi puţini? Ce-i de făcut dacă 
e aşa? Dar altminteri?” rosti ironic Stah. 

— Acolo era alt raport de forţe... începu Ellis. 

— A fost mai ales... un spirit războinic şi în fruntea flotei 
nu era un zăpăcit ca Vitgheft, ci un adevărat amiral, îl 
întrerupse Stah. 

— Ei, în sănătatea lui Andriuşa, eroul nostru! Să aveţi, tu şi 
cu Riva, parte de un trai, ca în rai! ură Boreiko însurăţeilor 
şi ciocni paharul cu ei. „Amar! Amar!” Se aude? 

Toată lumea secondă, râzând, acest toast tradiţional. Riva 
şi Andriuşa se sărutară ceremonios. 

— Şi cine urmează după noi? întrebă Riva. 

— Stah şi Leolia. 

— lar după ei? 

— Varia şi Serioja. 

— Şi apoi? stărui Riva. 

— Olia şi Borea! strigară într-un glas toţi mesenii. 

— Cum? răcni Boreiko şi ţipă Olia. 

— Asta-i o noutate! Olia noastră e o adevărată vestală. A 
făcut legământ de castitate! rosti Maria Petrovna, zâmbind. 
— Să mă mărit cu un asemenea urs? Trebuie să fii nu ştiu 

cum că să-ţi închipui aşa ceva! protestă Selenina. 

— N-ai dreptate, Olia! Ursul acesta e foarte bun, o asigură 
Riva pe institutoare. 


— Atâta numai că e un beţiv şi jumătate, se recomandă 
Boreiko. 

— Nu-i nimic; Olia o să te strunească repede. Deşi e mică, 
are o voinţă grozavă. Cât ai clipi ai şi uitat de vodcă, o 
susţinu Jeltova pe Riva. 

— N-aş avea nici o obiecţiune. 

— Atunci, ce mai aşteptaţi? întrebă Akinfiev, în râsetele 
tuturor. 

Astfel, râzând şi glumind prieteneşte, musafirii petrecură 
îndelung în plăcuta căsuţă a Akinfievilor. 

Zvonariov se miră foarte mult când primi notă telefonică, 
semnată de Jukovski şi adresată lui, prin care era invitat să 
fie prezent pe Elektriceski Utios, la orele 2, după amiază. 
Nota avea o menţiune grăitoare: „Mare ţinută, cu arme”. 

Când sosi călare la baterie, compania era adunată. La 
flancul drept stătea fanfara. Ofițerii se aflau la locurile lor, 
în fruntea secţiilor; la flancul stâng, stătea Blohin, înarmat 
cu puşca japoneză, iar alături felcerul Melnikov, Şura 
Nazarenko şi Varia Belaia. 

Răspunzând repede la salutul lui Zvonariov, Jukovski îi 
ordonă să-şi ocupe locul la secţia a 4-a şi îngrijorat, arătă cu 
degetul spre grupul de călăreţi ce se apropia. Zvonariov îşi 
ocupă locul în front şi privi spre călăreţi. Patru generali 
deodată - Stessel, Smirnov, Belii şi Nikitin, se apropiau de 
baterie, urmaţi de vreo douăzeci de călăreţi - suita şi 
escorta lor. 

De îndată ce excelenţele lor descălecară, Jukovski dădu 
comanda, muzica începu să cânte, iar soldaţii prezentară 
armele pentru onor. 

Generalii salutară compania unul după altul, începând cu 
Stessel. Apoi acesta din urmă se opri în dreptul frontului, 
cam la mijloc, şi începu să strige cu glas tare numele 
soldaţilor decoraţi. 

După ce îi felicită pe cei decoraţi şi le mulţumi pentru 
slujbă, Stessel îşi îndreptă atenţia asupra lui Blohin. 

— De unde ai arma asta? întrebă el. 


— Am luat-o în lupta de la Kindjou, excelenţă. 

— Ai o mutră de dezmăţat, de tâlhar. Ai fost judecat 
vreodată? 

— Se află şi acum în categoria celor mutaţi disciplinar, 
raportă Jukovski. 

— Degeaba l-aţi propus pentru cruce; trebuia mai întâi să-i 
ridicaţi pedeapsa. Şi ce ispravă ai făcut tu la Kindjou? 

— Am capturat această armă japoneză, excelenţă. 

— Mai bine capturai un japonez viu. 

— L-am omorât cu baioneta, excelenţă, şi i-am luat arma. 

— Şi ce alte fapte ai mai săvârşit? 

— În timpul atacului asupra oraşului Kindjou, a distrus, 
prin ochire directă, un tun japonez, raportă Jukovski. 

— Şi de ce taci, nătărăule? se mânie Stessel. E erou, dar 
are mutră de puşcăriaş. Supravegheaţi-i purtarea; să nu fie 
pe urmă nevoie să-i luăm înapoi crucea... Ia uite! Un ovrei! 
se miră generalul, dând cu ochii de Zaiaţ. Dar tu, ce isprăvi 
eroice ai fost în stare să faci? 

— Sub vijelia de foc a artileriei a adus prânzul pe poziţie; 
fiind lipsă de servanţi, a acţionat ca ochitor la o piesă şi 
până la sfârşitul bătăliei a respins atacurile japonezilor”, citi 
după lista celor decoraţi aghiotantul personal al lui Stessel, 
prinţul Gantimurov. 

— E primul ovrei din Arthur căruia îi dau o cruce şi sper, 
că ultimul! bodogăni Stessel. 

Varia Belaia şi Şurka Nazarenko fură strigate cele din 
urmă. Când veni rândul Şurkăi Nazarenko, Stessel îi văzu 
medalia, o întrebă de la cine o primise, şi aflând că medalia 
îi fusese conferită de Makarov, făcu o strâmbătură. 

— N-avea dreptul să te decoreze, deoarece ai lucrat la o 
unitate de coastă, şi nu la una de marină; ei, fie! şi 
generalul, mărinimos, îi prinse pe piept încă o medalie. 

— Iar ţie, zvăpăiata, îi spuse Stessel Variei Belaia, nici n-ar 
trebui să-ţi dau medalia, pentru îndrăzneala ta, dar... 

— Nici un „dar”, generale! Păstraţi-vă medalia în 
amintirea grosolăniei dumneavoastră de atunci. N-am 


nevoie de ea! i-o trânti Varia şi, lăsându-l pe Stessel uluit, 
alergă de vale spre iapa ei, sări în şa şi se îndepărtă în 
goană. 

— Varvara! Întoarce-te! strigă tatăl ei, dar fata doar ce 
flutură din mână. 

— Ei, Vasili Feodorovici, va trebui s-o recompensezi cu 
nişte nuiele, în loc de medalie: şi-a luat rău nasul la purtare! 
spuse Stessel întorcându-se supărat spre Belii. Pentru noii 
cavaleri ai Sfântului Gheorghe, ura! încheie el. 

Ieşirea Variei strică toată ceremonia decorării. După ce 
primi defilarea marţială a companiei, Stessel refuză 
gustarea oferită şi plecă precipitat împreună cu suita. 
Soldaţii se întoarseră la cazarmă, vorbind despre incident. 

După prânz, Zvonariov se grăbi să plece în oraş; voia s-o 
întâlnească pe Varia şi să stea de vorbă cu ea despre cele 
petrecute. O găsi citind. 

— O carte foarte interesantă! Şi de ce mă rog, la institut 
nu ni se dădea să citim asemenea lucruri? îl întâmpină ea 
pe Zvonariov cu o întrebare. 

— Ce roman e? 

— Roman! E un manual de fiziologie pentru şcolile de 
felceri. Ei, ce-a făcut Stessel după ce am plecat? Îmi 
închipui că a turbat de mânie! Mi-e frică să dau ochii cu 
tata. Închipuie-ţi: tâmpitul de Gantimurov mi-a telefonat că 
mâine îmi aduce personal nenorocita aia de medalie. I-am 
spus c-am s-o arunc în mare. Păcat! suspină Varia. Ce 
frumos e - o soră cu medalia Sfântul Gheorghe! 

— Ha-ha-ha! râse Zvonariov. Păi, atunci, de ce ai refuzat-o? 

— Din principiu! Să nu-şi închipuie cineva că pot fi jignită 
fără să ripostez. 

În vestibul soneria zbârnâi şi îndată după aceea se auzi 
vocea lui Belii întrebând de Varia. 

— E cu Zvonariov, răspunse Maria Fominişna. 

— Această domnişoară i-a făcut azi, lui Stessel, pe 
Elektriceski Utios un afront scandalos: a refuzat medalia. 


— Cum vine asta? Doar ea însăşi a fost la Stessel, ca s-o 
solicite! 

— Ba nu e deloc adevărat: protestă Varia, repezindu-se 
glonţ în vestibul. Am solicitat-o pentru Zvon... adică, pentru 
soldaţi, nu pentru mine. lar lui Stessel nu-i dau voie să mă 
facă zvăpăiată, de faţă cu toată lumea, ca pe un copil mic, şi 
să spună că n-am meritat medalia! urmă ea pripit, dar 
deodată izbucni în suspine şi începu să plângă amarnic. 

— Ei, după una ca asta, poftim: să mai ai a face cu femeile! 
se aprinse Belii şi intră în cabinetul său, trântind cu ciudă 
uşa în urma lui. 

Rămas singur, Zvonariov începu să răsfoiască nişte reviste 
vechi de pe masă. După ce Varia şi mama ei ieşiră din 
vestibul, voi să plece discret. 

— Pleci, praporşcikule? îi strigă pe neaşteptate, din 
cabinet, generalul. 

— Da. Am onoarea să vă salut! 

— La revedere. Şi ţine minte sfatul meu: nu te însura 
niciodată cu o fetişcană zvăpăiată, oare nu ştie nici ea ce 
vrea, adăugă Belii, strângându-i mâna. 

Capitolul V. 

În dimineaţa zilei de 7 iunie, când Zvonariov sosi călare la 
comandament, Kondratenko îi întinse un exemplar 
proaspăt, încă mirosind a cerneală de tipar, al ziarului local 
„Novâi Krai”. 

— În sfârşit, drăguţii noştri marinari şi-au făcut vânt, au 
cutezat să iasă în larg, rosti generalul, arătând una dintre 
ştirile publicate în ziar: „ORDINUL Nr. 177 

Port-Arthur 

7 iunie 1904 

Lucrările de reparaţii ale unor nave, avariate de perfidul 
inamic încă înainte de a declara război, fiind terminate, 
escadra, din ordinul guvernatorului general, iese acum în 
larg ca să ajute forţele militare terestre la apărarea 
Arthurului. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al sfântului Nicolae 
făcătorul de minuni, şi ocrotitorul marinarilor, ne vom 


strădui să ne îndeplinim datoria de onoare şi jurământul 
depus maiestăţii sale şi să zdrobim inamicul, slăbit prin 
pierderea unei părţi din navele lui, care s-au scufundat 
lovind minele noastre. Mica navă canonieră, Bobr, a dat la 
13 mai (în cursul bătăliei de la Kindjou) o pildă de ceea ce 
se poate îndeplini chiar în cele mai grele împrejurări. Să ne 
ajute Dumnezeu! 

Contraamiral Vitgheft” 

— Bine, dar toate navele se află încă în port, se miră 
praporşcikul. Şi apoi, ce sistem ciudat să publici în ziare 
ordine de operaţiuni! 

— Gazetarii sunt oameni isteţi; ştiu să se strecoare peste 
tot şi să adulmece totul, spuse generalul cu un zâmbet. 
Totuşi, va trebui să i se pună în vedere redactorului şef, că o 
asemenea desconsiderare a secretului operaţiunilor este 
inadmisibilă. 

— Cine conduce ziarul? 

— Colonelul Artemiev. Doar e o gazetă oficială, militară, 
răspunse Kondratenko. 

— Ca ofiţer, trebuie să înţeleagă foarte bine că asemenea 
în formaţii nu pot fi publicate, stărui Zvonariov, şi mai mirat. 

— În plus, ziarul trece prin două birouri de cenzură: al 
statului-major naval şi al comandamentului lui Stessel. 
Totuşi, precum vezi... 

— Excelenţă, raportă în clipa aceea un furier: a venit un 
curier de la redacţie; roagă să i se dea înapoi gazeta. Zice 
că s-a făcut o greşeală în ea. 

— Ce aiureală! Ia cheamă-l încoace, ordonă Kondratenko. 

Peste o clipă, în cabinet intră un tânăr care salută 
politicos: 

— M-aţi chemat, excelenţă? 

— Da, explică-mi, te rog, de ce strângeţi numerele de ziar 
expediate? 

S-a tipărit din greşeală că escadra iese azi în larg, şi ea nu 
iese. D-aia s-a dat ordin să strângem gazeta, lămuri trimisul 
redacţiei. 


— Din lac, în puț! Deci nu vreţi să vă induceţi în eroare 
cititorii şi, o dată cu ei, pe japonezi, care vă primesc foarte 
regulat ziarul, zâmbi generalul. Uite, am să scriu câteva 
cuvinte redactorului. Să-i dai acest bilet şi să nu mai spui 
nimănui că escadra nu iese; e un secret militar. 

— Păi, ştie tot Arthurul, se dezvinovăţi tânărul. 

— Cu atât mai rău; nici nu mai trebuia să strângi 
numerele. Las' să creadă toată lumea că escadra iese în 
larg, să zicem, de seară, lămuri generalul. Ei, Serghei 
Vladimirovici, hai să vedem forturile. 

Lângă fortul 3, Kondratenko şi Zvonariov fură ajunşi din 
urmă de Stessel însoţit de Nikitin, Vodiaga şi Gantimurov. 

— Să ştiţi că „cufundarii” noştri s-au hotărât într-adevăr să 
iasă din port, spuse cu un zâmbet Stessel, strângând mâna 
lui Kondratenko. Bine i-am mai beştelit atunci, în şedinţă... 

— Să nu le dai crezare, Anatoli Mihailovici, se îndoi Nikitin. 
Scot fum, în port, şi se potolesc. Pentru mai mult, n-au 
curajul. 

Kondratenko povesti despre întâmplarea cu ziarul. 

— Ticăloşii, trădătorii! se mânie Stessel. Chiar azi, am să 
mă ocup de cazul acesta. 

Privit de la distanţă, fortul în construcţie parcă era un 
furnicar. Într-un spaţiu restrâns se înghesuiau soldaţi de-a 
valma cu sute de chinezi. Nu se zăreau ofiţeri. La ivirea 
generalilor, careva dintre soldaţi comandă „drepţi”. Stessel 
se ridică în scări şi salută cu glas tare. Şi soldaţii, şi chinezii 
îi răspunseră cu toţii deodată. 

— Unde sunt domnii ofiţeri? întrebă Stessel. 

— Încă n-au sosit, răspunse cineva din mulţime. 

— Notaţi-le numele, ordonă Stessel, întorcându-se spre 
aghiotanţii săi. Toţi ofiţerii întârziaţi vor fi pedepsiţi cu câte 
zece zile de arest la comenduire. 

Generalii descălecară şi începură să inspecteze lucrările. 

Fortul, care trebuia să bareze accesul în valea râului 
Lunhe, era aproape gata. Avea forma unui pentagon, cu o 
prelungire în partea dinapoi, unde se află intrarea şi era 


înconjurat cu un şanţ lat de 6 stânjeni şi adânc de 3. În 
colţurile şanţului se aflau caponiere de beton, unite printr-o 
galerie subterană cu cazarma din spatele lor, unde urma să 
se adăpostească garnizoana fortului. Valurile erau înalte de 
2 stânjeni şi jumătate şi groase de 12. În partea de sus, 
erau protejate cu saci plini cu pământ, printre care erau 
lăsate crenele pentru trăgători; nu se vedeau însă nici un 
fel de bonete. 

În interiorul fortului era amplasată o baterie compusă din 
patru tunuri de 6 țoli. Piesele, cu totul neadăpostite, erau 
apărate sumar doar din faţă printr-un parapet scund din 
saci. În traversele de beton dintre piese fuseseră făcute 
adăposturi pentru proiectile, pulbere şi pentru servanţi. La 
stânga se zărea o turelă blindată, ase mânătoare celor de la 
nave, pentru postul de comandă al bateriei; tot acolo, sub 
parapetul drept al fortului, fusese construită din beton 
masiv o cazarmă pentru două secţii de artilerişti. Cazărmile 
n-aveau însă nici lumină electrică, nici ventilaţie, nici 
closete şi nici bucătărie. Se presupunea că muniţiile aveau 
să se păstreze tot acolo, în cazarmă, deoarece nu existau 
magazii speciale pentru ele. 

Zvonariov îi arătă lui Kondratenko toate aceste lipsuri. 

— Fleacuri! răspunse Stessel care-l auzi. E fort, nu palat; o 
să meargă şi fără ventilaţie; fără lumină, au să doarmă mai 
mult şi au să prindă puteri. Nevoile pot să şi le facă chiar în 
şanţ; cred că nu-l vor umple cât va ţine asediul. Hrana va 
trebui adusă din zona interioară. Consider că fortul este 
gata, hotărî generalul. 

— Mai trebuie cam o săptămână de zile ca să fie pus în 
ordine, obiectă Kondratenko. 

— Vă dau trei zile. Am să viu eu însumi să fac recepţia 
fortului. Chiar mâine îi ordon lui Belii să înceapă 
amplasarea tunurilor. Spunând aceste cuvinte, generalul se 
îndreptă spre calul său. 

În clipa aceea, se ivi căpitanul Şevţov. 

— Unde mi-ai fost până acum? se răsti Stessel la el. 


— La lucrarea numărul 3, excelenţă. 

— Erai dator să vii îndată ce am descălecat. Douăzeci de 
zile arest! zbieră Stessel. 

— Eu i-am dat sarcina să termine urgent lucrările la 
fortificația numărul 3. De două zile şi două nopţi se află 
acolo, interveni Kondratenko. 

— Şi totuşi, căpitanul trebuie să respecte cu stricteţe 
disciplina militară în raporturile cu superiorii, răspunse 
Stessel, ceva mai calm. Când va fi complet gata fortificația 
numărul 3? 

— Lucrările de beton şi terasamentele au fost terminate, 
dar săpăturile n-au ajuns încă la adâncimea necesară; ne 
împiedică solul stâncos, pe care este aşezată toată 
fortificația, raportă căpitanul. În zece zile vom termina 
toate lucrările. 

— Luaţi la fortificaţie toţi muncitorii care devin disponibili 
aici, ca să isprăviţi într-o săptămână, ordonă Stessel. Ei, 
Roman Isidorovici, am plecat la comandament. 

După ce Stessel se îndepărtă, Kondratenko îl bătu pe umăr 
cu blândeţe pe Şevţov: 

— Alexei Vladimirovici, nu pune la inimă ieşirea lui Stessel. 
Ştii bine că este arţăgos, dar îi trece iute. Nu eşti nici 
primul, nici ultimul. 

— Aşa e, excelenţă, dar toate au o limită. La război, nervii 
cedează uneori, şi atunci, drept răspuns la insulte, poate să 
fie şi el insultat, răspunse Şevţov, aprins. 

— Sunt ferm convins că nervii dumitale nu vor ceda, şi că 
îţi vei păstra calmul şi stăpânirea de sine din totdeauna. 

— Mă voi strădui, excelenţă! Şi acum, voiam să vă rog să 
mi-l daţi pentru astăzi pe praporşcikul Zvonariov: vreau să 
mă sfătuiesc cu el în privinţa adăpostirii pieselor. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, voi lua şi eu parte la această 
consfătuire, propuse amabil generalul. 

— Vom fi foarte onoraţi... răspunse Şevţov. 

— Atunci, să mergem, mai întâi la fortul 3, iar de acolo, la 
fortificația dumitale, hotări Kondratenko. Porniră tustrei. 


Seara târziu, obosit şi flămând, Zvonariov îşi luă rămas 
bun de la Kondratenko şi de la Şevţov şi trecu pe la bateria 
Zaliternaia. Acolo se lucra intens, la lumina unui proiector. 
În preajma bateriei fusese aprins un foc, lângă bucătăria de 
campanie unde trebăluiau Zaiaţ şi Belonogov. După ce le 
dădu bună seara şi-şi lăsă calul în grija lor, praporşcikul 
întrebă: 

— Unde-i porucikul? 

— În baterie. Nu doarme nici ziua nici noaptea şi nici pe 
alţii nu-i lasă, se plânseră soldaţii. 

Ajuns la locul lucrărilor, Zvonariov auzi numaidecât glasul 
tunător al lui Boreiko: 

— Bateţi cu maiul, diavolilor, aşa iese mai tare betonul! 
Aici să mai torni doi verşoci. Unde te bagi, căpăţână de 
nătâng? la mai la dreapta! se auzeau strigăte din baterie. 

— Noroc, Serioja! De ce n-ai mai dat pe la noi? lot pe 
lângă Varia stai? Las' c-o să te plictiseşti tu, când ai să te 
vezi cusut pe viaţă de fusta ei. 

— Hai, Borea, găseşte un subiect mai nou şi mai 
interesant! se supără praporşcikul. 

— Bine, fie. Uite ce e, prietene: băieţii mei au născocit o 
drăcovenie; numai că nu ştiu dacă se poate face, ori ba. 
Hoholii noştri, Denisenko şi Gaidai, au propus să se bage în 
beton, ca să fie mai trainic, nişte traverse de fier şi nişte 
şine. Dar eu stau la îndoială: să nu le mănânce rugină în 
betonul ud. Denisenko, ia vino-ncoace! strigă el unui 
marinar care trecea pe lângă el. Ia spune-i şi praporşcikului 
în ce chip vrei să legi şinele între ele. 

— Să le găurim talpa şi să le unim prin buloane. Lebiodkin 
a şi montat o serie. lese ca un coş de fier împletit, explică 
matrozul. Şina n-are cum să ruginească: e tare groasă, n-o 
s-o mănânce rugina aşa repede. 

— O să cer părerea inginerilor; să văd ce spun şi ei, 
răspunse praporşcikul, precaut. 

Jukovski se apropie de ei. 


— Boris Dmitrievici al nostru iar vrea să le facă după capul 
lui! Eu cred că şinele acestea doar vor slăbi betonul. El nu 
va mai fi dintr-o bucată, ci străbătut peste tot de fier: se va 
desface în bucăţi la prima lovitură. Dumneata, Serghei 
Vladimirovici, ce părere ai? îl întrebă căpitanul pe 
Zvonariov. 

— Cred că ideea nu e rea; totuşi, o să-i întreb pe ingineri. 
N-ar fi rău să vă reconstruiţi şi dumneavoastră bateria la 
fel. 

— Vai, ce vorbeşti! Şi aşa, după indicaţiile dumitale, ne-am 
refăcut aproape toată bateria. Acum, iar s-o transformăm? 
Dumnezeu e milostiv; rezistăm noi şi cu aceste baterii cât 
ţine asediul. Numai să ajungă japonezii până aci. Acolo, în 
sferele înalte, nu se aude nimic despre armata din 
Manciuria? Ce face Kuropatkin? Ne scapă curând de 
japonezi? întrebă Jukovski. 

— În privinţa lui Kuropatkin, nu se aude nimic 
deocamdată. 

Zvonariov se interesă cum merg lucrările pentru iluminat, 
aerisire şi celelalte instalaţii. 

— O să le facem pe toate. În bateriile noastre n-o să fie mai 
rău decât pe Elektriceski Utios. Aducem chiar şi apă. Am 
găsit un izvoraş, l-am curăţat şi l-am captat într-o ţeavă: apa 
vine curată şi bună. Ziua e dogoare, soarele arde nemilos, 
iar noi avem întotdeauna la îndemână apă rece şi munca e 
mai veselă, se lăuda Boreiko. Dacă toate bateriile ar fi ca 
Zaliternaia a mea, japonezul n-ar lua niciodată Arthurul: o 
construiesc împreună cu soldaţii, ne sfătuim în toate, iar ei 
fac tot ce se poate şi ce nu se poate, pentru ca lucrul să iasă 
cât mai trainic şi mai bine. 

Zvonariov făgădui să îndeplinească toate însărcinările 
primite, încălecă şi plecă spre tabăra artileriei. 

Când se întoarse în sfârşit acasă, găsi acolo prânzul trimis 
de la Belii şi pe Gobiato. 

— Maria Fominişna se oferă să ne dea masa la amândoi, 
dumitale şi mie, îi explică Gobiato. Mai exact - bineînţeles, 


dumitale, iar mie numai din politeţe. 

— De aceea, refuz categoric. 

— Îmi pare rău, dar m-am şi declarat de acord şi pentru 
mine, şi pentru dumneata, ba chiar am avansat o sută de 
ruble, zâmbi Gobiato care rânduise dinainte totul cu Varia. 

Zvonariov oftă înciudat, dar nu mai avu ce face. 

A doua zi, când Zvonariov trecea călare prin faţa căsuţei 
Rivei, aceasta îl strigă din fereastră: 

— Serioja, întoarce măcar capul spre mine, că altfel mă 
supăr pe dumneata. Te-ai făcut mândru peste măsură. le 
cred - mâine-poimâine, ajungi ginere de general! râdea ea. 

— Rivocika, ai măcar dumneata milă de mine, o imploră 
Zvonariov, oprindu-se lângă fereastră. Şi aşa nu-mi mai dă 
pace nimeni! 

— Hai, descalecă, lasă-ţi calul în curte şi vino înăuntru, îl 
pofti Riva. 

Praporşcikul intră în curte, descălecă, slăbi chingile şi, 
după ce-şi legă calul cu o curea, de magazie, intră în 
cameră, cu cravaşa în mână, plin de praf, mirosind a 
sudoare de cal şi călcând legănat ca un cavalerist. 

— 'Te cheamă Andriuşa, spuse Riva, de după uşa 
dormitorului. 

Zvonariov intră în dormitor. Akinfiev stătea tolănit pe pat. 

— Ce leneveşti aşa, ziua-n amiaza mare? se miră 
Zvonariov. 

— Prind puteri, înainte de plecarea în misiune. 

— Ce misiune? 

— Mâine, în zori, ne luăm tălpăşiţa, în sfârşit, din Arthur. 

— Nu ne trageţi iar pe sfoară? 

— Nu, acum, fără păcăleală. Am fi ieşit în larg chiar astăzi, 
dar Zaţarennâi, comandantul Pobedei, s-a îmbolnăvit de 
friguri galbene. În locul lui, a fost numit Sarnavski de pe 
Pallada, iar pe Pallada, Ivanov, de pe Amur. În timp ce noii 
comandanţi îşi luau navele în primire, mareea înaltă s-a 
terminat şi acum trebuie să aşteptăm până mâine 
dimineaţă, lămuri Andriuşa. 


— Bine, dar ce treabă e asta? se miră Zvonariov. Să 
numeşti noi comandanţi tocmai înainte de ieşirea escadrei 
în bătălie? Nu era mai simplu să-l înlocuiască pe 
comandantul care s-a îmbolnăvit, cu secundul lui? 

— Ce vorbeşti? Asta, nu se putea în nici un caz. Atunci, 
căpitanul de rangul II Ruhlov ar fi ajuns comandant pe un 
cuirasat, iar un căpitan de rangul I, ca Sarnavski, numai pe 
un crucişător. Asta ar fi fost un mare afront pentru el, 
obiectă cu toată seriozitatea Akinfiev. 

— La război nu trebuie să ţii seamă de supărări personale. 
Secundul cunoaşte echipajul şi la rândul lui e cunoscut de 
oameni, aşa că ar fi normal să i se încredinţeze lui comanda 
în luptă, când se îmbolnăveşte comandantul. 

— Gândeşti ca un pifan. La noi, marinarii, e altă rânduială. 

— Foarte rău. Mâine se îmbolnăveşte un alt comandant de 
friguri, ori, pur şi simplu, de diareea fricoşilor, şi iar începe 
rotația tuturor comandanților din escadră. 

— La noi, nu se poate altfel, încercă să mai obiecteze 
Andriuşa, dar îşi dădu şi el seamă de netemeinicia 
obiecţiunilor sale şi tăcu. 

— Aveţi de gând să vă întoarceţi la Arthur, ori încercaţi să 
răzbiţi până la Vladivostok, sau să intraţi în vreun port 
neutru? 

— Asta o s-o hotărască Vilea al nostru, iar el hotărăşte 
după bătătura de la piciorul drept sau stâng: care l-o durea 
mai râu. Eu cred că nici Dumnezeu nu ştie ce-o să-i treacă 
lui prin cap. 

— Tare aş vrea să ştiu cui i-a venit ideea să-l numească 
comandant al escadrei? 

— Guvernatorului general. Noi îl aşteptam să sosească la 
Arthur pe noul comandant al flotei, amiralul Skrâdlov, dar 
acesta s-a împotmolit înainte de a porni la drum. Tocmai 
când să se suie în tren, un matroz din Nicolaev a visat o 
icoană a maicii-domnului „făcătoare de minuni”, care, cică, 
va salva Arthurul. L-au vestit despre asta pe Pobedonosţev, 
la Piter. Acesta, a hotărât îndată, că, atâta timp, cât această 


icoană nu va fi zugrăvită, sfinţită şi dată lui Skrâdlov, el nu 
poate să plece la drum. Ei şi acum, acea icoană este 
zugrăvită după spusele matrozului care a visat-o, sau mi se 
pare că e gata şi au dus-o să o sfinţească la moaştele nu ştiu 
cărui sfânt, sau sfinte. Şi în timpul ăsta Skrâdlov, aşteaptă şi 
huzureşte la Piter. 

— Poate că şi Vitgheft vede ceva în vis, şi iar nu mai vrea 
să iasă în larg, zâmbi Zvonariov. De unde ştii istoria cu 
icoana? 

— Au adus chinezii cu joncile lor, mai multe numere din 
ziarul „Chifu-Press”, şi acolo se istoriseşte toată povestea. E 
atât de absurd, încât nu pare adevărat. 

— Dacă e absurd, atunci, poţi să fii liniştit: e adevărat. 
Orice s-ar spune, dar asemenea întâmplări aiuristice se 
petrec adesea la noi. 

Zvonariov îşi luă rămas bun şi-şi văzu de drum. 

Era timpul de plecare şi pentru Andriuşa. La debarcader îl 
aştepta o barcă de pe Sevastopol. După ce o îmbrăţişară 
fierbinte pe Riva ieşiră împreună din casă. Poticnindu-se 
prin întuneric, sprijinindu-se unul de altul, ajunseră în 
sfârşit la debarcader. Acolo se plimba pe cheu, aşteptându-i, 
însuşi Nikolai Ottonovici Essen, comandantul 
Sevastopolului. 

— Am onoarea să vă salut. Vă rog să-mi scuzaţi 
întârzierea, rosti Akinfiev, apropiindu-se de el. 

— Chiar acum am sosit şi eu cu barca, Andrei Mihailovici, îl 
linişti Essen. Respectele mele, doamnă! o salută el pe Riva. 

— Nikolai Ottovici, credeţi că escadra se va întoarce la 
Arthur? întrebă Riva. 

— Cine poate şti planurile celor mari? Nu s-a făcut plinul 
de cărbuni la nici o navă. E evident că nu ne ducem la 
Vladivostok. Deci, ori răzbim spre un port neutru, ori ne 
întoarcem, răspunse Essen. 

Barca se desprinse de la cheu şi pieri în întuneric. 

Stessel spumega de furie. Umblând cu paşi mari prin 
cabinet, scutura depeşa primită cu câteva clipe mai înainte, 


prin care era rechemat din Arthur la armata din Manciuria. 

— Victor Alexandrovici, ai descifrat bine totul? îl întrebă el, 
pentru a nu se ştie a câta oară, pe Reis, care stătea lângă 
el. 

— Nu poate fi nici o eroare la mijloc, excelenţă, răspunse 
colonelul imperturbabil. Spre deosebire de Stessel, el era, 
ca întotdeauna, rezervat şi calm. Pe obrazul său rumen, 
proaspăt ras, nu se citea nici o urmă de tulburare. Ochii lui, 
de un albastru cenuşiu, priveau pătrunzători, reci, spre 
furiosul general. 

„În urma retragerii trupelor din sectorul încredinţat 
dumneavoastră pe poziţiile înaintate ale fortăreței, sunteţi 
invitat ca îndată după primirea telegramei să predaţi 
generalului Smirnov comanda trupelor şi să plecaţi din 
Arthur cu cel dintâi mijloc posibil, utilizând în acest scop, la 
nevoie, unul din crucişătoarele rapide ale escadrei. 
General-aghiotant Kuropatkin”, reciti cu glas tare Stessel 
depeşa buclucaşă. Toate acestea sunt uneltiri ale lui 
Smirnov şi ale marinarilor. Nu visează decât să-mi facă vânt 
din Arthur! Dar şi-au greşit socotelile! Stessel nu se lasă cu 
una cu două! Mă răfuiesc eu cu ei! Cine, în afară de 
dumneata şi de mine, cunoaşte conţinutul acestei 
telegrame? 

— Nimeni, excelenţă! Am descifrat-o eu însumi. 

— Dar aici se menţionează că a fost expediată, în copie, lui 
Vitgheft şi lui Smirnov. 

— Ambele copii au ajuns tot la comandamentul nostru. 

— Sper că nu le-ai trimis la destinaţie? 

— Am socotit că nu pot face aşa ceva înainte de a primi 
indicaţii de la dumneavoastră personal. 

— Excelent! Deocamdată, reţine-le, iar eu voi chibzui ce 
am de făcut. le rog să te prezinţi peste o oră la mine după 
noi ordine, şi Stessel îşi lăsă şeful de stat-major să plece. 

Îndată după plecarea lui Reis, Stessel se duse la soţia lui 
cu telegrama în mână. Văzându-l întunecat, posomorât, 
Vera Alexeevna îşi dădu seama că se întâmplase ceva foarte 


grav şi se grăbi să intre cu el în dormitor, unde se ţineau 
întotdeauna consfătuirile lor secrete. 

— Ce s-a întâmplat? Se retrage Fok? Te-au pus în 
subordinea marinarilor? A murit Kuropatkin? Au izbucnit 
tulburări în Rusia? se nelinişti Vera Alexeevna, copleşindu-şi 
soţul cu întrebările. 

Generalul îi întinse depeşa fără o vorbă. Generăleasa îşi 
puse ochelarii şi o citi de două ori, o dată încet, apoi cu glas 
tare. 

— Cine mai ştie despre ea la Arthur în afară de tine? 

— Numai Reis. 

O clipă, Vera Alexeevna se încruntă, rămânând pe gânduri; 
faţa i se însenină însă numaidecât. 

— Bine, Anatole, dar de ce ai primi-o? întrebă ea, pe un 
ton vesel chiar. 

— Cum adică de ce am primi-o? rosti nedumerit generalul. 

— Dar telegrama se putea pierde. Putea s-o arunce peste 
bord chinezul, când s-a văzut urmărit de japonezi; în fine, 
se putea ca el, pur şi simplu, să piară pe drum şi să nu 
aducă această telegramă, explică generăleasa. 

— Nu înţeleg nimic. Chinezul a ajuns cu bine la Arthur şi a 
predat poşta la destinaţie. El se va întoarce la Cifu, şi-i va 
prezenta lui liedemann recipisa noastră pentru primirea 
poştei. 

— Prea v-aţi grăbit să-i daţi recipisa. 

— Poate că Reis încă n-a terminat cu el. 

— Să se afle acest lucru, şi apoi, chinezul să nu se mai 
întoarcă, la Cifu. 

— Asta nu stă în puterile mele. Şi apoi, ce rost are? 

— Ce greu de cap eşti, Anatole; dacă se întoarce la Cifu, îi 
comunică lui Tiedemann că telegrama ţi-a fost înmânată, şi 
acelaşi lucru va fi raportat lui Kuropatkin. Pe când, dacă 
chinezul nu se mai întoarce la Cifu, Tiedemann va socoti că 
a pierit pe drum... 

—.,.. şi va trimite altul. 

— Ei, până atunci, e destul timp ca să mai născocim ceva. 


— Va să zică, după tine, chinezul trebuie arestat? se 
dumirea încet Stessel. 

— Nu e cazul să fii prea delicat cu el. Un om arestat poate 
să scape într-o zi din închisoare şi să se apuce să 
povestească ce-a pâăţit... 

— Aşadar, crezi că... 

— Nu numai că cred, dar sunt absolut convinsă că la 
Arthur nu există un om mai obtuz ca tine! îşi ieşi din sărite 
Vera Alexeevna. Chestia cu chinezul am s-o aranjez chiar 
eu. Tu să-i spui lui Reis să distrugă numaidecât toate copiile 
telegramei şi să uite că a primit-o vreodată. Ai înţeles? 

— Deci, eşti de părere, că ea trebuie ascunsă? 

— Slavă domnului, în fine, ai înţeles! 

— Dar dacă mă dă de gol Reis? 

— El nu e prost ca tine şi-şi dă seama foarte bine că atâta 
timp cât eşti tu la Arthur, poate fi şi el sigur de postul liniştit 
de şef de stat-major, pe când dacă preia comanda Smirnov, 
trebuie să se întoarcă imediat la regimentul lui. 

Încet, încet, Stessel înţelesese planul soţiei sale: telegrama 
să fie ascunsă; să-i ordone lui Reis să păstreze tăcerea; 
gura chinezului să fie închisă şi apoi să aştepte ceea ce avea 
să urmeze. 

— E primejdios ceea ce vrei să faci, spuse el, întorcându-se 
spre soţia lui. 

— În primul rând, dacă totul va fi bine chibzuit şi prevăzut, 
nu există nici o primejdie; şi pe urmă, nu e război fără 
primejdie. Cheamă-l azi la Arthur pe Fok şi organizează o 
consfătuire cu el şi cu Reis; am să viu şi eu, dispuse Vera 
Alexeevna. 

— Deşi nu prea înţeleg de ce trebuie să fac lucrul acesta, 
fie şi aşa, dacă vrei tu, încuviinţă resemnat Stessel, 
îndreptându-se spre uşă. 

— Să-i ordoni lui Poznanski să-l aresteze pe chinez, pe 
motiv că ar fi pierdut nişte hârtii secrete, şi să-l acuzi că le-a 
predat japonezilor. 


— Dar pentru o asemenea faptă va trebui spânzurat! 
exclamă mirat generalul. 

— Un chinez mai mult ori mai puţin nu contează, dar noi o 
să scăpăm de un martor nedorit. 

— Păi, n-aveai decât să-mi spui de la început, că chinezul 
trebuie spânzurat. 

— O-of, Anatole, când o să fii mai deştept şi tu? suspină 
generăleasa cu tristeţe. 

Generalul se îndreptă cu paşi hotărâți spre cabinetul lui. 

În aceeaşi seară, chinezul fu arestat şi, conform sentinţei 
curţii marţiale, spânzurat ca spion în solda japonezilor. 

Reis îl asigură pe general de discreţia lui, şi Stessel se mai 
linişti. Comunicarea primită de la marinari, prin care era 
informat că escadra avea să iasă în larg a doua zi, îi readuse 
pe deplin echilibrul sufletesc. Iar Vera Alexeevna îşi trecu în 
pomelnic pe „robul lui Dumnezeu, al cărui nume, doamne, 
numai tu îl ştii”. 

Era întuneric beznă, când navele escadrei, una câte una 
începură să iasă în rada exterioară. Mai întâi, ieşiră în 
formaţie dragoarele de mine; după ele porniră crucişătorul 
Novik şi torpiloarele; ceva mai târziu, se urniră 
crucişătoarele Diana şi Askold, apoi cuirasatele Sevastopol, 
Poltava, Ţesarevici, Peresvet, Pobeda şi Retvizan. În 
ariergardă rămăseseră crucişătoarele Baian şi Pallada. 
Ieşirea navelor dură mai mult de patru ore şi luă sfârşit pe 
la opt dimineaţa. Escadra se îndreptă spre larg. În tribordul 
escadrei, navigând în drum paralel la înălţimea cuirasatului 
din capul formaţiei grosului escadrei erau dispuse în linie 
de şir două crucişătoare puitoare de mine şi o flotilă de 
şapte torpiloare. 

Vizibilitatea se menținea excelentă; marea era perfect 
calmă. Japonezii se zăreau la orizont, neavând curaj să se 
apropie de escadră. 

Alături de Essen, pe puntea de comandă a cuirasatului 
Sevastopol locotenentul Akinfiev observă prin binoclu 
situaţia de pe mare. 


Pe la şase seara, aproape de asfinţit, flota japoneză începu 
să se apropie, părând că vrea să taie calea escadrei ruseşti. 
Pe toate navele se sună alarma, fură arborate pavilioanele 
de război şi, îndată ce navele semnalizară că sunt gata de 
luptă, porniră în întâmpinarea inamicului. 

Cu viteza lui redusă, cuirasatul Sevastopol abia se ţinea 
după Peresvet care naviga în prova lui. Essen se enerva, 
ocăra şi cerea mecanicilor să sporească numărul turaţiilor. 

— Ăsta nu e cuirasat - e un galoş vechi, bombănea el. 
Andrei Mihailovici, te rog să fii atent la semnalele navei- 
amiral, se întoarse el spre Akinfiev. 

— Am înţeles: să fiu atent la semnalele navei-amiral! 
repetă ordinul locotenentul, luând poziţia de drepţi. 
Îngăduiţi să stau în gabia de la prova, că de aici semnalele 
nu se prea văd din pricina fumului. 

Essen îi dădu voie şi Akinfiev, urmat de un semnalizator, se 
grăbi să se urce în gabie. Acolo dădură de locotenentul 
Dikov din artilerie, cu telemetristul lui. 

Andriuşa se uită împrejur. Soarele ce scăpăta spre asfinţit 
lumina viu suprafaţa întinsă, neţărmurită, a mării uşor 
agitate. Siluetele navelor în linie de şir se profilau pe fondul 
limpede al cerului. Fumul ce ieşea din numeroase coşuri se 
aşternea pe suprafaţa mării în tribord acoperind tot 
orizontul. În babord, la distanţă de vreo 70 cabluri, pe 
drumuri paralele cu escadra rusă, naviga escadra japoneză, 
compusă din cincisprezece unităţi. În frunte, se zăreau 
crucişătoarele Ilakumo, Asarm, Kasaghi, Citose, Takaciho şi 
Niitaka, urmate de grosul escadrei: cuirasatele Mikaza, pe 
care flutura pavilionul amiralului 'Togo, Asahi, Fudji, 
Şikişima şi crucişătoarele cuirasate Nissin şi Kasuga; în 
ariergardă, erau şase crucişătoare uşoare. Departe, la 
orizont, se zăreau nedesluşit vreo douăzeci de torpiloare. În 
acelaşi timp, din tribord, navigând în drum contrar, se iviră 
patru crucişătoare cuirasate vechi cu cuirasatul de pază a 
coastei, Cin-len, în cap şi o flotilă de vreo zece torpiloare. 


Era limpede că Togo avusese timp să-şi adune lângă Arthur 
toate forţele. 

— Halal ieşire în larg prin surprindere, se indignă 
Andriuşa. Ne-am tot moşmondit trei zile şi încă o jumătate 
de zi cu ieşirea din port; în timpul acesta, japonezii şi-au 
putut aduce toate forţele de lângă Vladivostok. 

— Da, sunt aproape şaizeci de unităţi contra douăzeci ale 
noastre, răspunse Dikov. E drept, noi avem şase cuirasate 
contra patru ale lor, dar la asta se reduce toată 
superioritatea noastră. Ce distanţă ai? întrebă el prin 
megafon pe telemetristul din pasarela comenzii. 

— Şaizeci şi două de cabluri. 

— Şi la noi? îl întrebă pe telemetristul lui. 

— Cincizeci şi nouă de cabluri. 

— Ce naiba? Care din ele e bună? exclamă nedumerit 
ofiţerul cu artileria. 

— Lucrul acesta trebuia lămurit la Arthur, înainte de a ieşi 
în larg, şi nu acum! se revoltă Akinfiev. Ne aşteaptă lupta şi 
nu ştim nici măcar care din cele două telemetre e defect şi 
care nu. 

— Domnule Akinfiev, te rog, fără observaţii! se aprinse 
Dikov. 

— Înălţimea-voastră, raportă semnalizatorul, Ţesarevici se 
întoarce. 

Akinfiev se uită la nava din capul escadrei ruse. Cuirasatul 
Ţesarevici execută o întoarcere de 180 grade şi o luă 
înapoi, urmat de Retvizan, Pobeda şi de toate celelalte nave. 
Trecând pe lângă Sevastopol, Ţesarevici ridică semnalul: 
„Urmaţi-mă, la Arthur”. 

Akinfiev scuipă cu ciudă şi cobori repede spre a raporta lui 
Essen. Comandantul izbucni în înjurături la adresa lui 
Vitgheft. 

— Chiar mâine mă duc la Stessel şi-l rog să-mi dea măcar 
o companie într-un regiment de tiraliori! strigă el furios. 
Acum e pur şi simplu o ruşine să fii marinar! Să ne 
retragem fără nici o lovitură de tun, fără cea mai mică 


încercare de a angaja lupta! Nu, asta e mai presus de 
răbdarea mea! 

Cu toată indignarea lui, Essen fu nevoit să se supună şi să 
se întoarcă spre Arthur, împreună cu escadra. 

Se întuneca repede. Navele mari inamice, după ce siliseră, 
fără nici un foc, escadra rusească să se întoarcă din drum, 
începură să rămână în urmă, şi peste puţin, se făcură 
nevăzute în întunericul nopţii. În locul lor, se iviră din toate 
părţile torpiloarele japoneze, cu vădite intenţii agresive. 

Pe 'Ţesarevici se ridică semnalul: „încadraţi grosul, pe linii 
paralele. Crucişătoarele la tribord; torpiloarele la babord!” 
Askold, Baian, Poltava şi Diana măriră viteza şi acoperiră 
cuirasatele dinspre tribord, iar Novik, urmat de torpiloare, 
trecu spre babord, pregătindu-se să apere grosul escadrei 
contra atacurilor cu torpile. 

De pe '[esarevici începură să se emită semnale de noapte, 
cu felinare. 

„Pregătiţi-vă pentru respingerea atacului cu torpile”, îi 
raportă semnalizatorul lui Essen. 

— La posturile de luptă! ordonă comandantul. 

Matrozii se repeziră la posturi. Akinfiev alergă la turela 
pupa tribord, unde era postul lui, în caz de atac. Acolo, la 
lumina slabă a becurilor electrice, doi comendori şi mai 
mulţi tunari trebăluiau la tunuri, uitându-se mereu în bezna 
nopţii. Ambele piese erau gata de tragere; în elevatoare se 
vedeau proiectilele pregătite pentru salva următoare. 

— Fraţilor, noaptea asta japonezul n-o să ne lase-n pace, 
spuse Akinfiev matrozilor. Va trebui să staţi la tunuri, aşa că 
aveţi grijă să vă aduceţi de mâncare. 

— Am înţeles, înălţimea voastră! Hrana ridică moralul 
matrozului, răspunse un subofițer tunar. Başkin şi Griţenko, 
ia daţi fuga la bucătărie, la artelnic, după mâncare. 

Fasciculul unui proiector despică întunericul undeva spre 
prova; în aceeaşi clipă pe mare se rostogoli bubuitul unui 
tun; fu urmat de altul, de încă unul, şi deodată începu să 
tune toată escadra. 


Akinfiev ieşi din turelă. Suprafaţa mării era măturată de 
numeroasele fascicule de lumină ale proiectoarelor. Spre 
prova babord se contura vag, întunecat, Liaoteşanul. De pe 
coastă, în întâmpinarea escadrei, se întindeau tentaculele 
de lumină ale proiectoarelor fortăreței. Crucişătoarele 
navigau din nou în linie de şir, ca flancgardă a formaţiei de 
cuirasate; doar Baian, gonind cu viteză maximă, se grăbea 
să treacă în capul escadrei, în timp ce crucişătorul Novik şi 
torpiloarele se rânduiau în ariergardă. 

— Admiri tabloul bătăliei navale? îl întrebă pe Akinfiev un 
ofiţer. E frumos, nu-i aşa? 

— Merită mai multă indignare decât admiraţie! răspunse 
Andriuşa cu ciudă. 

— Încă nu se ştie ce va urma. Poate că înnoptăm lângă 
Arthur şi mâine dimineaţa pornim direct spre Vladivostok. 

— Atunci, de ce s-a mai făcut promenada de astăzi? 

— Ca să se mai desmorţească şi comandanții şi echipajele. 
Ne-am mucegăit cu toţii în băltoaca de la Arthur. Şi, pe 
deasupra, între timp, torpiloarele japoneze ard cărbunii, 
consumă apa şi-i lansează torpilele, aşa că vor trebui să 
plece la baze, să se aprovizioneze. Aşadar, vom putea 
angaja lupta în timpul zilei, cu japonezii, care n-au cine ştie 
ce superioritate în nave cuirasate, iar în cursul nopţii vom 
străbate strâmtoarea coreeană şi, în sfârşit, în Marea 
Japoneză vom fi întâmpinați de crucişătoarele de la 
Vladivostok. 

— Dar ne ajung cărbunii până la Vladivostok? 

— Dacă va fi nevoie, mai încărcăm mâine dimineaţă. 

— Bineînţeles, toate acestea sunt perfect posibile, foarte 
raţionale şi realizabile, dar cu o singură condiţie: ca 
escadra să nu se afle sub comanda lui Vitghefi. 

— 'Torpiloare inamice în babord, la travers! strigă unul 
dintre comendorii din turelă, şi în aceeaşi clipă, ambele 
tunuri traseră o salvă. 

— Cine a ordonat să se tragă? Cu ce înălţător? Akinfiev se 
repezi la comendori, dar, neprimind răspuns, alergă pe 


puntea de comandă. Pe cuirasat vuiră mai multe detunături 
învălmăşite. 

— Încetaţi focul! Nu trageţi fără comandă! răcni Essen 
prin megafon. 

Ofițerii se repeziră la matrozi, şi în primul rând la 
subofiţeri. 

— Ce păzeşti aici, lepră? zbieră Dikov din turela vecină la 
şeful de piesă. Îţi smulg galoanele. 

La rândul lor, subofiţerii şi şefii de piese îi înjurau mânioşi, 
cu glas înăbuşit, pe matrozi, făgăduindu-le scatoalce şi 
ghionţi. Disciplina tulburată începu să se restabilească. 

Între timp, escadra, apărându-se de torpiloare, care o 
presau de aproape, ajunse în dreptul Arthurului şi se opri 
pe două linii de şir paralele cu coasta; capul escadrei era 
dincolo de Elektriceski Utios iar coada lângă Belii Volk. 
Crucişătoarele rămaseră ceva mai în larg decât linia 
cuirasatelor. 

Puternicele proiectoare ale fortăreței, instalate pe colina 
Krestovaia şi lângă Belii Volk, luminau în afara flancurilor 
escadrei, alcătuind din fasciculele lor un baraj de lumină 
atât de intens, încât nici un torpilor japonez nu se putea 
strecura neobservat prin el. De fiecare dată când se 
repezeau în grupuri la atac asupra escadrei ruseşti, 
torpiloarele erau imediat observate şi nimereau sub focul 
concentrat al bateriilor de coastă şi al navelor escadrei. De 
teama pierderilor, ele îşi lansau de la mare distanţă 
torpilele şi se îndepărtau în grabă spre larg. Nici o torpilă 
lansată nu-şi ajungea ţinta, dar mai multe torpiloare fură 
scoase din luptă. 

Astfel, prin efortul comun al artileriei de coastă şi al flotei, 
fură respinse fără excepţie toate atacurile inamice. 

Belîi rămase toată noaptea la postul de semnalizare al 
marinarilor, conducând de acolo tirul bateriilor de coastă. 
De astă dată, până şi Stessel, care urmărea lupta de pe 
colina Zolotaia, nu putu să nu recunoască utilitatea 
cooperării între coastă şi flotă. 


Chiar aproape de punctul unde urma să ancoreze, 
cuirasatul Sevastopol se afla în pericol de a-l aborda pe 
Peresvet care naviga în prova lui; ca să evite abordajul, 
Sevastopol puse cârma la babord şi ieşi din formaţie. În 
acest moment sub el explodă o mină. Cuirasatul se 
cutremură şi luă brusc bandă la babord. O trombă uriaşă de 
apă se abătu peste punte. 

În clipa exploziei, Andriuşa Akinfiev se afla în turelă. 
Aceasta se umplu numaidecât de un fum negru, greu 
înecăcios. Din elevatorul de muniţie ţâşniră flăcări şi fum. 
Locotenentul căzu în nesimţire. Matrozii îi săriră în ajutor. 
Cuirasatul se apleca tot mai tare spre babord şi matrozii se 
grăbiră să iasă din turelă. 

Între timp, pe punte se desfăşurau cu energie, sub 
comanda lui Essen, operaţiile de salvare a navei. Se 
constată că avariile nu erau prea grave. Matrozii lăsară 
bărcile la apă, aşezară repede paietul de tendă şi cuirasatul 
porni cu toată viteza spre țărm, în baia Belii Volk. 

Comandantul secund raportă că nava avea o spărtură mai 
jos de centura cuirasată, între coastele 23-30, şi că în afară 
de aceasta, fusese necesar să se inunde magazia de pulbere 
şi primul buncăr, precum şi coridoarele de acces respective, 
în urma unui început de incendiu provocat de explozie. 

— Pereţii etanşi rezistă la presiunea apei? se informă 
Essen. 

— Sunt presaţi puternic dar, deocamdată, rezistă. 

— Totuşi, trimiteţi imediat oameni să-i întărească. 

— În urma exploziei, locotenentul Akinfiev a fost otrăvit de 
gaze, raportă un matroz; l-au dus în cabină. 

— Să se trimită imediat medici la el! ordonă neliniştit 
Essen. Dar cum s-a întâmplat? Se pare că, în afară de el, n- 
a mai suferit nimeni nimic. 

— Mai sunt doi matrozi; acum varsă la copastie; au înghiţit 
şi ei gaze, dar, pe cât se vede, or să-şi vină curând în fire, 
adăugă matrozul. Locotenentul Akinfiev este încă slăbit 
după rănirea de pe Straşnâi, d-aia a şi căzut în nesimţire. 


Essen ordonă să se inunde încă trei compartimente în 
tribord, pentru redresarea navei, şi să se supravegheze 
starea compartimentului de lângă magazia de pulbere. 

Curând, lanţul ancorei zornăi şi cuirasatul se opri 
trepidând uşor. 

În timp ce cuirasatul Sevastopol îşi vedea de repararea 
spărturii, celelalte nave ale escadrei se străduiau să 
respingă atacurilor torpiloarelor japoneze. 

Aproape de orele 4 dimineaţa, când cerul începu să se 
lumineze spre răsărit, japonezii se grăbiră să se 
îndepărteze în larg. Încetul cu încetul, fasciculele de lumină 
ale proiectoarelor păliră şi se topiră în lumina zorilor. De pe 
toate navele se semnaliza intens, raportându-se amiralului 
pierderile şi avariile fiecăreia. Peste puţin, mai multe 
vapoare din port, cu puternice mijloace de salvare, se 
apropiară de Sevastopol. Sosi şi inginerul-şef al portului, 
Kuteinikov, cu o brigadă de muncitori. Scafandrii cercetară 
imediat spărtura care avea suprafaţa de aproape patru 
sajene pătrate. 

— Aţi scăpat ieftin, Nikolai Ottonovici, îi spuse Kuteinikov 
lui Essen. În întuneric, nu este de loc uşor să se aşeze un 
paiet de tendă pentru o asemenea spărtură. Ba încă, aţi mai 
ambarcat în babord cam o mie de tone de apă, aşa că 
puteaţi foarte uşor să faceţi un salto mortale. 

— Am evitat aceasta, inundând compartimentele simetrice 
din bordul opus. Pe când se poate conta că va fi complet 
reparată nava? îl întrebă Essen pe inginer. 

— Cel puţin peste o lună dacă nu mai mult, deoarece nu 
veţi încăpea pe doc, iar lucrările se vor face cu ajutorul 
chesonului, ceea ce va cere mai mult timp. 

— Pentru Vitgheft şi toată compania lui, va fi un pretext 
binevenit ca să mai stea cu braţele încrucişate în Arthur, 
rosti Essen, posomorât. 

Spre şapte dimineaţa, cuirasatul Sevastopol fu tras la 
remorcă în port, unde rămase legat de cheu. 


Akinfiev ajunse anevoie până la casa Rivei şi acolo căzu 
imediat la pat. Medicii constatară că avea pneumonie şi 
declarară că starea lui era gravă. 

În dimineaţa zilei de 10 iunie, Zvonariov văzu cu mirare că 
escadra ieşise aproape în întregime în rada exterioară; 
doar două, trei nave mai rămăseseră în port, însă şi acestea 
înaintau spre ieşire. El încălecă şi se duse în trap întins spre 
fortificația numită Bolşoe Orlinoe Gnezdo89, situată în linia 
a doua de apărare terestră, între forturile 2 şi 3 şi socotită 
printre nodurile defensive de bază. Colina aceasta 
stâncoasă, ce se ridica răzleaţă drept spre cer, era 
dominată de o puternică redută şi de o baterie cu tragere 
lungă „Canet” de 6 țoli. Această poziţie era atât de tare prin 
însuşi relieful ei natural, încât lucrările de apărare se 
reduceau la amenajarea unor cazemate, săpate în stâncă, 
pentru garnizoană, pentru magazia de pulbere, şi la 
ridicarea de valuri pentru trăgători. 

De pe stâncă se deschidea o largă perspectivă, atât spre 
uscat, cât şi spre mare; de aceea, Orlinoe Gnezdo avea o 
importanţă deosebită, ca post înaintat de observare al 
artileriei. Ţinând seama de aceasta, Kondratenko îi acorda 
foarte multă atenţie şi îl inspecta adeseori. În ziua aceea 
urma ca Zvonariov să se întâlnească acolo cu generalul. 
Ajuns la fortificaţie, praporşcikul descălecă şi începu să 
urce pe potecuţa îngustă, pieptişă. 

Găsi pe Orlinoe Gnezdo o mulţime de oameni: în afară de 
muncitorii din totdeauna, soldaţi şi chinezii, care lucrau la 
fortificaţii, se adunaseră numeroşi ofiţeri, funcţionari de la 
diferite instituţii din oraş, lucrători din port, care urmăreau 
cu atenţie manevrele escadrei şi căutau să-i ghicească 
planurile. 

— Marinarii noştri sunt sărbătoriţii zilei, rosti 
Kondratenko, dând mâna cu Zvonariov. Tot Arthurul a 
alergat să privească escadra. Până şi Stessel s-a dus călare 
pe colina Zolotaia, împreună cu Belii şi Nikitin. 


— Ca să spun drept, nu credeam că marinarii au să mai 
iasă vreodată din Arthur, mărturisi Zvonariov. 

— Şi acum, te bucuri că te-ai înşelat? Să dea Dumnezeu să 
nu întâlnească toată escadra lui Togo, ci numai o parte din 
ea. Fireşte, ai noştri nu pot să se măsoare cu toată flota 
japoneză întrunită, dar luptând pe rând, cu fracțiuni din ea, 
poate că o vor birui. 

— Mai mulţi ingineri şi ofiţeri se apropiară de ei şi discuţia 
deveni generală. 

— Amiralii noştri sunt prea fricoşi ca să angajeze lupta. 
Fiţi siguri că de îndată ce vor zări escadra lui Togo vor 
schimba cu ea câteva focuri de tun şi se vor întoarce repede 
acasă! Fac prinsoare că aşa va fi! spuse agitat Raşevski. 

— Serghei Alexandrovici, nu eşti drept, se împotrivi 
Kondratenko. Copleşitoarea superioritate pe mare a 
japonezilor îl face pe Vitgheft să fie prudent şi să nu rişte 
fără rost; iată de ce nu iese în larg. 

Trecu de amiază când escadra, în cele din urmă, porni, 
însoţită de toate urările. Kondratenko se duse cu Zvonariov 
pe colina Zolotaia să stea de vorbă cu Stessel. 

— În sfârşit, i-am făcut pe cufundari să iasă în larg! îi 
strigă bucuros Stessel lui Kondratenko. Din zori aştept să-i 
văd plecând în sfârşit. 

De îndată ce escadra pieri în zare, Stessel porni înapoi 
spre casă, luându-l şi pe Kondratenko cu el. 

Zvonariov, obosit, se duse la el şi se culcă. 

Se trezi seara târziu şi se apropie de fereastra deschisă. 

De afară adia răcoarea nopţii îmbinată cu un iz de alge 
putrede. Tot Arthurul era cufundat în întuneric; doar luna 
nouă lumină slab străzile. Din port se auzeau loviturile unor 
ciocane mari şi răsuflarea grea a maşinilor cu aburi. 

— Serghei Vladimirovici, hai! îl strigă din stradă Varia. De 
vreo jumătate de ceas aştept să te trezeşti. Am trecut de 
două ori. Ordonanţa dumitale nu ştia să spună decât „se 
hodineşte”! Şi la noapte ce ai să faci? 

— Mă plimb, răspunse Zvonariov. 


— Vreau să-ţi arăt o revistă străină, în care e fotografiat 
Utiosul şi Boreiko. Închide fereastra şi aprinde lumina, 
spuse fata autoritară. 

Zvonariov se execută. 

Varia intră, ţinând în mâini un teanc de ziare şi reviste 
ilustrate străine. Printre ele erau: „lhe North China Daily 
News”, „Lhe Shanghai Press”, „Lhe Japan Times” şi mai 
multe reviste americane. 

Varia deschise una dintre ele şi arătă un clişeu cu 
panorama Utiosului. Alături, într-un cadru oval, portretul lui 
Boreiko râzând. 

— The Electrical Rock and her commandor, captain 
Boreiko”, citi Varia. Ia uite cum îl ridică în slăvi pe Ursul 
vostru - l-au avansat dintr-o dată căpitan şi l-au făcut 
comandant al Utiosului. lar aici, uite, eşti şi dumneata, şi 
Varia îi arătă un grup de ingineri, în frunte cu Kondratenko, 
printre care Zvonariov se văzu şi pe el. 

— Păi, abia acum o săptămână ne-a fotografiat căpitanul 
Hopmann, ataşatul militar şi naval german! se miră 
praporşcikul. 

— Sunt şi alte fotografii, mai noi, zâmbi Varia, cu aer 
oarecum şiret. 

Frunzărind revistele, dădură cu ochii de Stessel, 
fotografiat în clipa când împărțea decoraţiile celor de la 
Elektriceski Utios. 

— Dar cine a făcut fotografia? se mira Zvonariov. N-am 
văzut nici un fotograf. 

— Nesuferitul ăla de Gantimurov! Umblă prin Arthur, 
fotografiază tot ce vrea şi pe cine vrea, şi pe urmă vinde 
fotografiile la reviste străine, pe preţuri frumuşele, spuse 
mohorât Gobiato care intrase între timp în odaie. Parcă nu 
mişună pe aici destui spioni japonezi: mai era nevoie şi de 
concursul aghiotanţilor lui Stessel! 

— Dacă nu cumva chiar Stessel se află în solda lor, adăugă 
Zvonariov. 


Pe neaşteptate, liniştea serii paşnice fu tulburată de 
bubuituri surde, îndepărtate. 

— Vine furtună, observă Varia. Prea a fost mare zăpuşeală 
azi. 

Gobiato se apropie de barometru şi ciocăni în geamul lui. 

— Nu prea pare să fie furtună; mai curând cred că e tir de 
artilerie. 

— În bezna asta nu vezi nimic şi poţi să iei navele proprii 
drept inamice. Nu, desigur e o furtună îndepărtată, insistă 
Varia. 

— Hai afară, propuse Zvonariov. Trebuie să se vadă 
fulgerele. 

Coborâră tustrei pe stradă şi o luară către cheu. Spre sud- 
est luminau necontenit ori fulgere, ori licăririle unei 
canonade. 

— Ei, vedeţi că am dreptate? spuse Varia, arătându-le. 

În aceeaşi clipă însă patru lovituri de tun, bubuind distinct 
una după alta, le risipiră toate îndoielile. 

— Escadra se întoarce luptând la Arthur, înţelese Gobiato. 
Trebuie să-i comunic numaidecât lui Vasili Feodorovici. O 
luară cu toţii spre locuinţa lui Belii. Generalul tocmai 
încăleca. 

— Tată, merg şi eu, îl rugă Varia. 

— Bine, dar vino iute, consimţi Belii. Haideţi pe Zolotaia, 
domnilor, îi invită grăbit generalul şi, fără să mai aştepte, îşi 
porni calul în trap. 

— Serghei Vladimirovici, hai pe jos, că-i răcoare, propuse 
Gobiato. 

Începură să urce poteca pe povârnişul abrupt al colinei 
Zolotaia. Escadra încă nu se vedea, dar luminile 
proiectoarelor ei se şi zăreau limpede la orizont. Pe măsură 
ce se apropia, canonada părea că se înteţeşte. Era evident 
că, apărându-se de torpiloarele japoneze, escadra căuta să 
se refugieze sub protecţia bateriilor de coastă. 

Belii dădea dispoziţii necesare cu glas gros, uşor răguşit: 


— Trag numai Belîi Volk, bateria Strelkovaia şi Utiosul, cu 
înălţătorul maxim, ca să nu nimerească în navele noastre. 

Soldaţii telefonişti şi matrozii semnalizatori se grăbiră să 
transmită acest ordin bateriilor. 

Peste puţin, bateria de pe Elektriceski Utios deschise 
focul; după ea bubui Strelkovaia şi, ceva mai surd, 
îndepărtata baterie 22. Toată coasta clocotea ca vie, 
trăgând ba salve, ba lovituri de tun răzlețe. Între timp, 
escadra ancoră lângă coastă. 

De la izbucnirea războiului, Arthurul încă nu auzise o 
canonadă atât de violentă. Bubuiturile tunurilor de pe nave 
şi din baterii se contopeau într-un vuiet continuu. Navele 
ancorate în radă păreau nişte făclii uriaşe. Bateriile 
terestre se proiectau ca nişte fâşii de foc pe fondul negru al 
coastei. 

Peste puţin, sosi şi Stessel pe colina Zolotaia. Abia 
descălecat, izbucni în înjurături teribile la adresa lui 
Vitgheft şi a marinarilor: 

— Dacă în zori n-au să plece înapoi, în larg, ordon 
bateriilor de coastă să-i scufunde pe toţi ticăloşii ăştia, 
răcnea el. 

— Încă nu ştim în ce stare se află escadra şi ce pierderi a 
avut, încercă Belii să-l aducă la realitate. Poate că a avut 
mult de suferit în luptă şi a fost silită să se întoarcă. 

— Cereţi amiralului datele asupra pierderilor şi raportaţi- 
mi-le, dispuse Stessel. 

Peste puţin, i se raportă că escadra n-avusese pierderi, că 
numai cuirasatul Sevastopol fusese avariat, lovind 
întâmplător o mină. La auzul acestora generalul izbucni 
într-un nou torent de înjurături turbate la adresa flotei. 

— Laşi, trădători şi ticăloşi! În zori am să-i trimit lui 
Vitgheft un ultimatum: ori iese imediat în larg, ori deschid 
de pe coastă focul asupra lor! 'Toate bateriile să fie gata de 
tragere! ordonă generalul. 

Totuşi, către dimineaţă toată escadra se adună în rada 
interioară şi navele începură din nou să scoată paşnic fum 


în rada Port-Arthur. 

În drum spre casă, Stessel şi Nikitin trecură pe lângă lacul 
Presnoe. Râzând să se prăpădească, nişte copii ruşi şi 
chinezi zvârleau de pe mal pietre în apă. Pe suprafaţa 
lacului pluteau pete multicolore şi băieţii se căzneau să le 
nimerească cu pietre. Nikitin privea într-acolo atent, mirat, 
dar nu se putea dumiri de loc ce puteau să fie acele lucruri 
mişcătoare, galbene, roşii, albastre. În cele din urmă, 
chemă un băiat. 

— Ce faceţi voi aici? întrebă aspru generalul. 

— Umflam nişte broaşte. 

— Adică, cum le umflaţi? exclamă Nikitin tot mai 
nedumerit. 

— Prindem o broască, vârâm în ea un pai şi o umflăm. Pe 
urmă o zvârlim în apă; ea vrea să se dea la fund, dar n-o 
lasă aerul. Aruncăm cu pietre în ele şi, ca să le vedem mai 
bine, le vopsim în tot felul de culori, explica cu un aer 
preocupat băiatul. 

Generalul începu să râdă zgomotos. 

— Straşnic ar fi, Anatoli Mihailovici, să-i umfli tot aşa pe 
„cufundarii” noştri şi, apoi, să-i goneşti pe mare! Poate că 
atunci Vitgheft ar îndrăzni să angajeze lupta cu japonezii! 

Şi amândoi generalii îşi văzură de drum, râzând în hohote. 

În seara zilei de 11 iunie, Fok şi şeful statului-major al 
regiunii, colonelul Reis, sosiseră de pe poziţiile înaintate şi 
se prezentaseră la Stessel. Cei trei amici şedeau în 
cabinetul generalului, unde se afla şi Vera Alexeevna, cu 
nelipsitul ei lucru de mână. 

Stessel arătă telegrama lui Kuropatkin prin care i se 
comunica revocarea sa de la comanda forţelor din Arthur şi 
relată ce măsuri luase. După ce îl ascultă, Fok se plimbă 
tăcut câteva clipe prin cameră şi apoi rosti cu glasul său 
neplăcut, scârţiitor: 

— Fireşte că nu se reduce totul la o singură telegramă. 
Tiedemann o să te bombardeze până va izbuti să capete 
confirmarea primirii. Bineînţeles, nu trebuie să te grăbeşti 


să răspunzi. Cu cât va trece mai mult timp, cu atât mai greu 
ai să poţi pleca de aici; japonezii se vor apropia pe uscat, iar 
marea o vor împânzi cu minele lor. Totuşi, trebuie să se 
pregătească un răspuns, şi în caz că telegrama va fi 
repetată să fie expediat numaidecât. Răspunsul îl voi 
formula chiar astăzi, împreună cu Viktor Alexandrovici. 

— Trebuie să se chibzuiască bine fiecare frază, fiecare 
cuvânt, observă Vera Alexeevna. 

— Bineînţeles că vom discuta totul cu atenţie, în consiliul 
nostru, pe jumătate de familie, ca să zic aşa, răspunse Fok. 
Orice s-ar spune despre alţii, dar sfatul dumneavoastră, 
mult stimată Vera Alexeevna, este întotdeauna util. 

Fok şi Reis îşi luară rămas bun. 

De îndată ce se îndepărtară, în faţa casei se opri o trăsură 
şi din ea cobori Essen, în ţinută de gală, cu decoraţii, 
mâănuşi albe, spadină şi bicorn. 

— Sunt foarte bucuros că vă văd, Nikolai Ottonovici, îl 
salută prietenos generalul, care preţuia mult faima de erou 
a lui Essen. 

— La rândul meu, mă grăbesc să asigur pe excelența 
voastră de sentimentele celui mai profund respect, 
răspunse marinarul înclinându-se. Am venit într-o chestiune 
personală şi totodată nu tocmai obişnuită. 

— Nikolai Ottonovici, sunt întotdeauna gata să vă dau tot 
concursul posibil, răspunse generalul, tot scuturând mâna 
lui Essen. Vă rog să luaţi loc. 

Cei doi interlocutori se aşezară faţă în faţă în fotoliile moi. 
— Excelenţa voastră, bineînţeles, ştie că escadra, după o 
scurtă ieşire în mare, s-a întors la Arthur. Amiralul Vitgheft 
nu a dat dovadă de suficientă bărbăţie şi hotărâre pentru a 
angaja lupta cu japonezii, începu Essen. Toate acestea m-au 

determinat să părăsesc flota şi să trec în armata care 
înfruntă inamicul în luptă şi nu fuge de el. Am venit să vă 
rog, excelenţă, să mă primiţi în trupele de uscat, într-un 
regiment de tiraliori, fie şi la comanda unei companii. 

Stessel se sculă brusc şi-i strânse mâna cu căldură. 


— Nikolai Ottonovici, sunteţi un om foarte nobil. Vă 
împărtăşesc pe deplin indignarea faţă de acţiunile 
amiralului Vitgheft; sunt emoţionat şi zguduit de elanul 
dumneavoastră cinstit şi înălţător. Dacă toţi comandanții din 
marină ar avea aceeaşi atitudine, flota noastră ar fi dominat 
de mult marea. Voi fi fericit să vă văd printre subalternii 
mei. De îndată ce veţi preda comanda cuirasatului, veţi fi 
încadrat pentru început ca ajutor de comandant al unui 
regiment, ca să puteţi dobândi o oarecare experienţă la 
comandă, iar după aceea, veţi obţine cea dintâi comandă de 
regiment vacantă. 

— Excelenţă, nu-mi permit să scontez o înaintare atât de 
rapidă: doar sunt marinar. 

— Vitejia şi ingeniozitatea prin care v-aţi câştigat respectul 
tuturor sunt cea mai bună chezăşie a succesului activităţii 
dumneavoastră de comandant, nu importă în ce armă. 

— Sunt mişcat până în adâncul sufletului de o asemenea 
atitudine a excelenţei voastre faţă de mine, răspunse 
emoţionat Essen şi salută, voind să se retragă. În clipa 
aceea însă apăru Vera Alexeevna. 

— Am auzit totul, Nikolai Ottonovici, rosti ea, dând bună 
ziua lui Essen. Vă admir şi eu nobila conduită. Poftiţi în 
sufragerie, la o ceaşcă de ceai. 

Peste o oră, când Fok şi Reis veniră la Stessel, găsiră la el 
pe bravul marinar care istorisea cu amărăciune toate 
peripeţiile din ultimele douăzeci şi patru de ore. 

După plecarea lui Essen, trecură cu toţii în cabinet. Fok 
scoase dintr-un buzunar o hârtie împăturită. 

— Am schiţat textul telegramei de răspuns, destinată lui 
Kuropatkin. „Excelenţa voastră Alexei Nikolaevici...” 

— Să se adauge: „mult stimate”, întrerupse Vera 
Alexeevna. 

— De acord, răspunse Fok şi intercală cu creionul 
cuvintele respective. 

— Excelenţa-voastră, mult stimate Alexei Nikolaevici, am 
primit ieri dispoziţia numărul...,, se va adăuga... „Această 


dispoziţie m-a surprins foarte mult şi-mi permit de a vă 
expune tot ce este legat, după adânca mea convingere, de o 
executare imediată a ei. loate trupele mă cunosc bine...” 

— Aici, să se adauge: „mă iubesc şi au încredere în mine”, 
interveni iar Vera Alexeevna. 

— E o observaţie justă, fu de acord Reis. 

— „... toate trupele mă cunosc bine, mă iubesc şi au 
încredere în mine, urmă Fok. Plecarea mea va da naştere la 
o depresiune generală...” 

— Asta, depinde: Smirnov, Vitgheft et compania, vor fi 
chiar foarte bucuroşi! aruncă Stessel. 

— În schimb, toţi oamenii cinstiţi vor fi indispuşi, replică 
Vera Alexeevna. 

— „... va da naştere la o depresiune generală, în prezent 
foarte primejdioasă, fiindcă ar duce la scăderea moralului. 
Am solicitat în repetate rânduri domnului guvernator 
general aprobarea de a prelua comanda unui corp de 
armată; am solicitat acest lucru şi în ziua ultimei sale 
plecări...” 

— A plecat atât de repede, încât nici n-am avut când să-l 
văd, obiectă Stessel. 

— Aceasta n-are importanţă, răspunse Fok şi citi mai 
departe: „... dar excelența sa m-a refuzat în mod categoric. 
Atunci, în împrejurări relativ liniştite, puteam pleca; în 
prezent însă, într-o perioadă atât de acută a blocadei, nu 
sunt în măsură să fac acest lucru...” 

— E bine, aprobă generăleasa. 

— Generalii Fok, Kondratenko, Belii, Nikitin, Nadein 
colaborează cu mine uniţi, din toată inima...” 

— După mine, pe Nadein puteţi să-l scoateţi, iar în locul 
lui, să-l treceţi pe Viktor Alexandrovici, obiectă Vera 
Alexeevna, arătând cu o mişcare din cap spre Reis. 

— l-am pus numai pe generali, lămuri Fok. Altfel ar trebui 
să-i înşirăm pe toţi comandanții de regimente. 

— Atunci, adăugaţi din nou: „şi-mi acordă încrederea lor”, 
insistă Vera Alexeevna. 


— Generalii Fok, Kondratenko, Belii, Nikitin colaborează 
cu mine uniţi, din toată inima, şi-mi acordă încrederea lor.” 
Fok o privi pe Vera Alexeevna care dădu din cap aprobator. 

„Bineînţeles, situaţia mea de aici este mult mai dificilă 
decât pe un câmp de luptă. Repet: am solicitat aprobarea 
de a pleca, atunci când aceasta era cu putinţă fără să aducă 
prejudicii serviciului. Acum însă, raportez: plecarea mea de 
aici va da naştere la mari prejudicii. Dacă, totuşi, plecarea 
mea din Arthur vă fi considerată absolut necesară, voi 
socoti de datoria mea să iau toate măsurile pentru 
îndeplinirea dispoziţiei dumneavoastră, deşi, în prezent, 
comunicațiile între Arthur şi lumea exterioară devin din ce 
în ce mai dificile, în urma supravegherii tot mai severe, 
exercitate de japonezi asupra tuturor vaselor ce pleacă de 
la noi. Dumnezeu să vă aibă în pază, spre gloria ţarului şi a 
patriei”, termină Fok. 

— Sfârşitul trebuie refăcut, obiectă Vera Alexeevna: 
„Dumnezeu să vă aibă în pază, spre gloria adoratului nostru 
suveran şi a mult iubitei noastre patrii”. 

Fok făcu pe loc modificările propuse. 

— Excelenţă, şi acum, cu permisiunea dumneavoastră, voi 
cifra totul, pentru ca în orice clipă, când va fi necesar, 
telegrama să poată fi expediată la Cifu, se oferi Reis. 

— Bine, domnilor. Contez pe discreţia dumneavoastră, 
preciză Stessel. 

— Se înţelege de la sine, se grăbiră să-l asigure Fok şi 
Reis. 

De la Stessel, Essen se duse pe nava Ţesarevici, la 
Vitgheft. Amiralul îl primi cu amabilitatea sa din totdeauna. 
— N-aveţi noroc, Nikolai Ottonovici, îl compătimi el. Ieri, 
din toată escadra, numai nava dumneavoastră a avut de 

suferit. 

— În schimb, excelența voastră are mult noroc, ripostă 
Essen, pe acelaşi ton. Noaptea, fără a utiliza dragoarele de 
mine, aţi ancorat în rada exterioară şi numai nava mea a 


avut de suferit, în timp ce putea să se întâmple mult mai 
rău. 

— Împărăteasa cerurilor şi sfântul Nicolae ne-au păzit 
celelalte nave, rosti Vitgheft, mişcat, şi se uită la icoana 
sfântului Nicolae „făcătorul de minuni şi ocrotitorul 
marinarilor”, atârnată în cabină. 

— Sfinţii cu sfinţii, dar trebuie să gândim şi noi asupra 
hotărârilor pe care la luăm. Iată, eu nu mă pot dumiri nici 
acum de ce aţi fugit la Arthur din faţa escadrei japoneze? 
întrebă Essen cu mânie. 

— Nu puteam risca să angajăm lupta, faţă de 
superioritatea aproape triplă a forţelor inamicului, explică 
amiralul. 

— Excelenţă, voiam să vă întreb: aveţi de gând să mai staţi 
mult în Arthur? 

— În orice caz, până la repararea Sevastopolului nu ies în 
larg. 

— Mă tem că nici după repararea lui nu veţi ieşi. 

— Dacă ar fi după mine, n-aş ieşi de loc. La Arthur flota se 
află în oarecare siguranţă. 

— Am venit la dumneavoastră să vă spun că nu vă aprob 
de loc modul de conduită şi consider comportarea de ieri a 
escadrei, ruşinoasă, trânti pe nerăsuflate Essen. 

— E o îndrăzneală din partea dumneavoastră! replică 
aprins amiralul. 

— Iar retragerea la Arthur, fără nici o lovitură de tun, este, 
după mine, o trădare din partea dumneavoastră. 

— Căpitan Essen, voi fi nevoit să vă îndepărtez din 
escadră, rosti Vitgheft învăpăiat. 

— Iată raportul meu referitor la acest lucru. Essen întinse 
amiralului o hârtie. 

Acesta o luă cu mâinile tremurătoare de emoție şi începu 
s-o citească. 

— Nu socot cu putinţă să-mi continui serviciul în flotă... 
rog să fiu scos din cadre... am intenţia de a cere 
transferarea în armata...” Nu sunteţi perfect sănătos, 


Nikolai Ottonovici! Dumneavoastră şi armata de uscat! Cel 
mai bun comandant din escadră, ajuns comandant al unei 
companii de infanterie. Dar nici Stessel nu vă va primi, doar 
ştiţi cât îi urăşte pe marinari, bolborosea Vitgheft, buimac. 

— Am fost la el: generalul m-a primit cu braţele deschise şi 
mi-a promis că-mi va da mai întâi un post de ajutor al 
comandantului unui regiment, şi pe urmă, comanda unui 
regiment. 

— Aţi fost la Stessel? întrebă Vitgheft, holbând ochii uluit. 
I-aţi cerut transferarea în armata terestră? 

— Da, excelenţă! Cel puţin, armata nu fuge cum îi vede pe 
japonezi şi angajează hotărâtă lupta cu ei! rosti răspicat 
Essen. 

Amiralul se muie dintr-o dată. 

— Ce mi-aţi făcut, Nikolai Ottonovici! se tângui Vitgheft. 
Dumnezeu să vă judece, dar eu n-am meritat la bătrâneţe 
ruşinea ce aţi aruncat-o pe capul meu. Dumneavoastră, cel 
mai bun comandant din escadră, dumneavoastră, marinar 
până în măduva oaselor, plecaţi din flotă: după 
dumneavoastră au să plece şi ceilalţi ofiţeri; dacă nu cei 
bătrâni, tineretul în orice caz va începe fuga generală de la 
nave spre bucuria lui Stessel şi a lui Togo, urmă amiralul, 
năuc. Nikolai Ottonovici, dragul meu, faceţi-mi un bine mie, 
unui om bătrân, retrageţi-vă raportul şi comunicaţi-i lui 
Stessel că v-aţi răzgândit! îl imploră Vitgheft. 

— Îmi garantează excelența voastră că escadra, de îndată 
ce va fi posibil, va ieşi în larg? întrebă fără ocol Essen. 

— Ei, cum pot eu să vă garantez acest lucru? Japonezii ne 
vor scufunda până la unul şi ei vor rămâne neatinşi! strigă 
scos din fire Vitgheft. Dacă mi se va ordona, mă voi duce, 
dar nu la victorie, ci la moarte! Nikolai Ottonovici, retrageţi- 
vă raportul, iar eu, de îndată ce Sevastopol va fi reparat, voi 
căuta să vă trimit la prima ocazie în misiune. 

Întinzând mâna în silă, Essen îşi luă înapoi raportul. 

— Şi comunicaţi-i lui Stessel că, deocamdată, v-aţi 
răzgândit, că speraţi să vă mai bateţi pe mare cu japonezii, 


îl rugă la despărţire amiralul. 

După plecarea lui Essen, Vitgheft continuă să ofteze greu 
şi să-şi răvăşească părul cărunt, tuns perie. Peste puţin 
intră Matusevici, şeful său de stat-major. Avansat de curând 
amiral, epicurian, amator de viaţă veselă şi îmbelşugată, se 
caracteriza printr-o neobosită bună dispoziţie. 

Matusevici observă îndată că amiralul era indispus. 

— La ce vă gândiţi, Wilhelm Karlovici, de ce sunteţi trist? 

— Essen m-a scos adineauri din sărite. Mi-a prezentat un 
raport pentru transferarea lui din flotă! Vrea să treacă din 
marină în armată! Abia am izbutit să-l înduplec să mai 
aştepte, până va fi reparat Sevastopol. 

— Asta e tot? Face să vă supăraţi pentru asemenea 
fleacuri? N-aveţi nici o grijă; fierbe până se răcoreşte. Azi, a 
fost la Stessel, să-i solicite mutarea în armată. 

— Şi Stessel? 

— L-a primit cu braţele deschise şi a început să-i înjure şi 
mai vârtos pe marinari, în general, şi, în special, pe 
dumneavoastră! 

— Bineînţeles, n-a scăpat ocazia. lar o să înceapă să ne 
pârască la Kuropatkin şi la guvernator. 

— Nu-l luaţi în seamă, Wilhelm Karlovici: o ocară nu-i 
povară. Ţineţi minte cuvintele romanţei: „De-mi zâmbeşte, 
de mă ceartă, mi-e tot una, mi-e tot una!” intonă Matusevici, 
cu glas catifelat de bariton. De-aţi fi auzit cum a cântat-o 
aseară prinţesa Lievan... fermecător! 

— Nikolai Alexeevici, mi se pare că vi s-au aprins călcâiele 
după ea! spuse Vitgheft, schiţând un zâmbet. 

„lubirea nici o vârstă n-are 

Dar tinereţea, dând puteri 

Cu-avânt e binefăcătoare 

Ca ploaia caldei primăveri...” recită Matusevici, răsucindu- 
şi voiniceşte mustăţile. 

— Mă uit la dumneata, Nikolai Alexeevici şi te invidiez: 
câtă vioiciune, câtă voie bună ai, şi nu-ţi pierzi niciodată 
curajul. 


— Nici pe dumneavoastră, Wilhelm Karlovici, nu vă 
sfătuiesc s-o faceţi. 

— Cu ce mă amărăşti astăzi? întrebă Vitgheft, împungând 
cu degetul în mapa cu hârtii pe care i-o pusese pe birou 
Matusevici. 

— Mi-am fixat o regulă, o dată pentru totdeauna: să nu mă 
las amărât de nici un fel de hârţoage, şi nici pe 
dumneavoastră să nu vă amărăsc, că nu merită. Azi am o 
singură hârtiuţă interesantă: de la guvernator. Iat-o! 
Matusevici trase din mapă o telegramă scurtă şi i-o întinse. 

— Faţă de anumite informaţii care ne parvin, cu privire la 
scăderea moralului generalului Stessel, de nepermis la un 
comandant militar, vă rog să-mi împărtăşiţi opinia 
dumneavoastră sinceră şi anume, dacă socotiți că mai 
corespunde funcţiei pe care o îndeplineşte. Alexeev.” 

— Asta-i bună! Ce o să răspundem noi la asemenea 
telegramă? întrebă Vitgheft, gânditor. 

— După mine, răspunsul e clar: Stessel e o mare lepră; cu 
cât mai repede va fi îndepărtat din Arthur, cu atât mai bine. 

— Nu, nu-i cu putinţă, asta ar fi o grosolănie. 

— Nici nu zic să scriem chiar aşa, dar... 

— Dacă află Stessel, ne mănâncă de vii. 

— Dumnezeu e milostiv, n-o să ne lase. 

— O să mă gândesc în ce fel să răspund, zise Vitgheft şi 
împinse hârtia la o parte. 

În clipa aceea, intră ordonanța şi raportă că masa e gata. 
Cei doi amirali se grăbiră să întrerupă discuţia şi se duseră 
să prânzească. 

— Wilhelm Karlovici, gustaţi vinul acesta de Tokay! 
Aprinde sângele, nu altceva. Şi ce buchet are! Duceţi-l la 
nas, E nectar, nu e vin! Ieri, mi l-a căutat în mod special 
vânzătorul-şef de la Ciurin, spuse Matusevici, schimbând 
conversaţia. Adulmecându-i savoarea, goli paharul cu nesaţ. 
Vitgheft îi urmă exemplul, degustându-l cu mici înghiţituri. 
Un zâmbet extatic i se revărsă pe chip. 


— Da, Nikolai Alexeevici, aveţi dreptate! Un vin rar! Şi 
ambii amirali îşi umplură paharele din nou. 

După masă, intrară în cabinele lor, să bea în singurătate 
câte o ceşcuţă de cafea neagră cu lichior, ca, pe urmă, să 
tragă un pui de somn de vreo jumătate de oră în fotoliul 
moale. 

Se întunecase de-a binelea, când Vitgheft se trezi din 
somn. Întinzându-se cu plăcere, îşi destinse mădularele 
amorţite şi se uită la hubloul întunecat. Se ridică din fotoliu 
şi se uită la ceas. Era aproape nouă seara. 

„Mult am mai dormit astăzi”, gândi amiralul şi sună. 

— Pofteşte-l pe amiralul Matusevici la mine, îi spuse el 
matrozului care intră pe uşă. 

— Am înţeles! răspunse matrozul şi ieşi grăbit. 

Matusevici se prezentă cu o propunere de răspuns către 
guvernatorul general la întrebarea cu privire la Stessel. 

— Putem să-i facem o bucurie lui Stessel, dându-i, la 
cererea guvernatorului, caracterizarea meritată! chicotea 
răutăcios Matusevici. 

Vitgheft citi textul cu atenţie, de mai multe ori, şi căzu pe 
gânduri. 

— La drept vorbind, Stessel e un comandant slab şi un om 
câinos! spuse în cele din urmă amiralul, îngândurat. Mă tem 
însă că acum resentimentul ofensei personale e prea viu în 
mine. Nu, chestiunea asta o las pe mâine! Atunci, o să văd 
mai limpede. 

— Trebuie să răspundem imediat! În noaptea aceasta 
Leitenant Burakov pleacă la Yinkou, reaminti Matusevici. 

— Nikolai Alexeevici, l-ai caracterizat prea pătimaş. 
Trebuie un ton mai delicat, mai obiectiv; să nu se creadă că 
am o răfuială personală cu Stessel, vorbea frământându-se 
Vitgheft. Mai bine să răspundem astfel: „Cu conştiinţa 
împăcată, consider că Stessel n-are convingerea fermă că 
va fi în măsură, cu mijloacele de care dispune, să apere 
Arthurul. Îşi schimbă repede opiniile şi dispoziţiile, sub 
influenţa împrejurărilor şi a persoanelor din preajma lui. 


Nu se bucură de autoritate decât în virtutea vechimii în 
grad. În ce priveşte apărarea Arthurului, îşi pune toată 
nădejdea în flotă; nu este apt să deţină comanda fortăreței. 
Vitgheft.” 

Capitolul VI. 

Într-o dimineaţă caldă, însorită, Kondratenko sosi 
împreună cu Raşevski şi cu Zvonariov la bateria Zaliternaia. 
Când dădu cu ochii de general, Boreiko comandă tunător: 
„La rând, drepţi!” şi raportă situaţia lucrării pe care o 
execută. Cercetând modul în care se turna betonul armat 
cu şine, Kondratenko fu încântat. 

— E foarte ingenios. Ar trebui să se execute asupra acestei 
construcţii trageri de probă cu mortiere de 6 țoli. Dacă 
bolta va rezista înseamnă că totul e în regulă. Îl rog pe 
Vasili Feodorovici să se ocupe de acest lucru. 

— E cu totul de prisos, excelenţă, preciză Raşevski. O 
asemenea construcţie este o dată şi jumătate mai solidă 
decât betonul obişnuit. 

— De unde aţi făcut rost de şine? se informă Kondratenko. 

— Le-am găsit printre liniile moarte ale gării. Pe acolo zac 
multe linii, vechi şi ruginite, răspunse Boreiko. 

— Domnule porucik, ai avut o idee admirabilă, îl felicită 
generalul. 

— Nu eu, excelenţă, ostaşii mei. 

Kondratenko îl privi cu luare-aminte. 

— Domnule porucik, e foarte lăudabilă înclinarea aceasta a 
dumitale de a asculta sfaturile şi sugestiile ostaşilor, şi 
generalul îi strânse mâna cu căldură. Din păcate, nu toţi 
ofiţerii îşi dau seama cât de util e să dai toată atenţia 
cuvenită părerilor pe care le exprimă oamenii noştri. 
Răposatul amiral Makarov îmi împărtăşea punctul acesta de 
vedere, lucru pe care l-am socotit foarte măgulitor pentru 
mine! Care-i numele dumitale patronimic? 

— Boris Dmitrievici. 

— Îţi mulţumesc, Boris Dmitrievici! Nu mă îndoiesc că sub 
comanda dumitale, bateria va acţiona într-un mod 


exemplar! Ei, şi acum, la revedere. 

Urcând povârnişul pe culmea căruia fusese construită 
bateria, Kondratenko privi prin binoclu fortificațiile din faţă; 
zidul chinezesc, bateria B, luneta Kuropatkin şi, mai 
departe, fortul 2. Pe toate fortificațiile mişunau oameni; de- 
a lungul drumurilor ce duceau la ele urcau încet căruţe cu 
materiale de construcţie; lângă bateriile de la Bolşoe 
Orlinoe Gnezdo se zărea un şirag lung de bluze albe 
marinăreşti; matrozii târau după ei, pe o platformă uriaşă, 
nişte tunuri, demontate de la nave. În depărtare, ca un lanţ 
întunecat, se zăreau culmile Zelionâie, iar în spate, printre 
sopcile Skalisti Cocaj, se ghicea oglinda netedă, azurie, a 
băii Arthurului. 

— Al naibii relief, greu de fortificat! se necăjea 
Kondratenko. Poftim de flanchează toate spaţiile moarte 
existente! Pentru aceasta ar fi necesar cel puţin o mie de 
guri de foc, iar noi n-avem nici măcar cinci sute! Ne-ar 
trebui tunuri de câmp contra asalturilor, cu atelaje, ca să le 
putem deplasa uşor după nevoi. Serghei Vladimirovici, 
notează, îi spuse generalul lui Zvonariov. Va trebui să 
discutăm această chestiune când ne vom întâlni cu Belii. 

După aceea se duseră cu toţii la bateria B. Spre deosebire 
de Zaliternaia, fortificația de aici, permanentă, era în 
întregime din beton. Cucerit de exemplul lui Boreiko, 
Jukovski dăduse jos stratul de pământ acoperind betonul, 
aşezase deasupra o reţea de şine şi turnase alt beton peste 
ea, ceea ce întărise mult bolțile. Toate tunurile fuseseră 
camuflate cu bonete solide, ceea ce făcea bateria destul de 
puţin vizibilă din faţă. 

În afară de Jukovski, în baterie se afla căpitanul inginer 
Şevţov. 

— Excelenţă, îmi tot bat capul şi mă întreb cum să 
camuflăm bateriile şi fortificațiile. Valurile de pământ 
proaspăt le trădează foarte mult, aşa că mă gândesc, cu 
titlu de încercare, să le stropesc, după ce vor fi bătătorite, 
cu humă lichidă, exact la culoarea terenului din jur. Pe 


urmă: forturile şi bateriile noastre trebuie să comunice 
între ele prin fir subteran, nu aerian. Marinarii au cablu de 
aramă pentru mine galvanice. Mă gândesc să-l utilizez în 
acest scop. 

— Gândeşte-te, Alexei Vladimirovici, gândeşte! îl încuraja 
Kondratenko. Dacă toată garnizoana fortăreței, de la ostaş 
până la general, s-ar gândi cum s-o întărească tot mai mult, 
fără îndoială că ar face-o cu neputinţă de cucerit: un cap dă 
rezultate bune, două, şi mai bune, iar o mie, excelente! 

Kondratenko inspectă bateria şi rămase foarte satisfăcut 
de cele văzute, ceea ce-l determină să exprime căpitanului 
mulţumirile sale pentru munca depusă. Emoţionat de 
cuvintele generalului, Jukovski îl rugă să treacă mai des pe 
la el. 

— Nikolai Vasilievici, la dumneavoastră totul merge bine şi 
fără mine, aşa că n-am de ce să vin prea des pe aici. Mai 
avem multe locuri slabe, unde prezenţa mea e absolut 
necesară, spuse zâmbind generalul la despărţire şi sări în 
şea. 

— Tare simpatic om, şopti Jukovski la urechea lui 
Zvonariov. Nici nu-ţi vine să crezi că e general! 

Puţin timp după aceea, Kondratenko şi însoțitorii lui zăriră 
nişte călăreţi care goneau din răsputeri spre ei. Înaintea 
lor, mult aplecat pe oblânc, galopa Belii. Cu sabia în mână, 
reteza lăstărişul din goana calului. După el, rămasă cam 
mult în urmă, alerga Varia, vânturând şi ea cu un aer 
războinic sabia căzăcească. Belii se opri din goană lângă 
Kondratenko, roşu, plin de vioiciune şi de ardoare 
tinerească. 

— Uneori e plăcut să te mai desmorţeşti şi să-ţi rechemi 
anii tinereţii, spuse el vesel, netezindu-şi mustăţile lungi, 
zbârlite. Hei, Varvara, orice ai spune, oricum ai galopa, tot 
fată rămâi, nu poţi să întreci un cazac bătrân ca mine, 
spuse el întorcându-se spre fiica sa, care tocmai i se 
alăturase. 


— Hai să schimbăm caii, tată, şi ai să vezi cum te las în 
urmă că pe un mototol! răspunse sfidătoare Varia, 
aranjându-şi părul. Vai, de ce m-am născut fată! exclamă ea 
oftând amarnic şi dădu ziua bună celor de faţă. 

— Şi ce ai face dacă ai fi bărbat? o întrebă praporşcikul. 

— Întâi şi întâi, m-aş însura cu dumneata, glumi Varia. 

Râseră toţi zgomotos. 

— Aşa-ţi trebuie, Serghei Vladimirovici! Altă dată să nu 
tachinezi fata, să-ţi servească drept învăţătură. 

— Of, învăţătura asta mi se serveşte de cinci luni încoace, 
dar, deocamdată, fără folos! 

— Cine-i de vină, dacă pricepi atât de greu? 

— Ce să fac, se vede că aşa am venit pe lume! Ce-ai făcut 
la examen? 

— L-am luat cu distincţie, am căpătat certificat de 
felceriţă, aşa că poţi să mă feliciţi! 

— Ei, acum 0 să ţi se suie de-a binelea la cap şio să te 
închipui cel dintâi astru medical din Arthur. 

— Roman Isidorovici, spuse fata întorcându-se spre 
Kondratenko: am ales un loc pentru postul de prim-ajutor la 
poalele colinei Bolşaia, aici aproape, în râpă. Vreţi să-l 
vedeţi? 

— Nu cumva ai hotărât în mod serios să-ţi asumi 
conducerea serviciului medical al fortăreței? o întrebă 
generalul. la să vedem, ce loc ai ales? 

— Aici, în vale! răspunse Varia şi porni la trap înainte, 
urmărită de toată lumea. După vreo jumătate de verstă, se 
opri. 

— Aici! arătă ea cu mâna spre o stâncă abruptă, aproape 
complet verticală. 

— Nu e rău; locul e bine adăpostit într-un spaţiu mort şi e 
accesibil, îşi dădu cu părerea Kondratenko, uitându-se în 
jur. Deci, totul e în ordine. Serghei Vladimirovici, fă un deviz 
şi un proiect; pe urmă, du-te la Kostenko şi aranjează tot ce 
trebuie. 

— Am înţeles, excelenţă, răspunse Zvonariov. 


De bucurie. Varia bătu din palme. 

A doua zi, Zvonariov şi Varia se duseră la preşedintele 
Curţii Marţiale a fortăreței Port-Arthur, generalul Kostenko. 
Locuia într-o vilă, dincolo de promontoriul Ploski. 
Ordonanţa cam şovăia - nu prea avea curaj să anunţe 
generalului sosirea vizitatorilor. 

— Excelenţa sa e bolnav şi se aprinde rău când vine la 
dumnealui careva fără treabă, spuse cu îndoială ostaşul. 

Nerăbdătoare, Varia nu mai aşteptă să fie poftită înăuntru, 
ci năvăli în cameră după soldat şi-i făcu o reverență adâncă 
generalului, uimit de această irupţie neaşteptată. 

— Bună ziua, tată naşule! M-a trimis mama să te întreb de 
sănătate, turuia fata, întinzându-i lui Kostenko, care o 
privea cu ochii mari, un borcan cu o doctorie. la infuzia 
asta, e foarte bună la răceală. 

— A, să trăieşti, să trăieşti, libelulo! M-ai asurzit de tot cu 
zbârnâiala ta. Îi mulţumesc Măriei Fominişna că-mi poartă 
de grijă, se învioră generalul, mişcat de acea dovadă de 
atenţie. Cine a intrat după tine? Fii bun şi aşteaptă până 
termin de vorbit cu mademoiselle Belaia, îl rugă el pe 
Zvonariov. 

— E aghiotantul lui Kondratenko. Venim amândoi în 
aceeaşi chestiune, lămuri Varia. 

— Nu cumva ăţi fi vrând să vă cunun? Bucuros, dar acum 
nu pot, sunt bolnav. 

— Vai, tată naşule, mă faci să roşesc! se fâstâci Varia. Nu e 
încă timpul să mă gândesc la măritiş. 

— Lasă, libelulo, nu te sfii! Te-ai făcut fată mare, în toată 
legea. Parcă văd că taică-tău şi maică-ta o să se 
pomenească că te-ai şi măritat cu un voinic ca acesta, urmă 
Kostenko. 

— Dumneata eşti preşedintele comisiei sanitare militare 
care are în grija ei alegerea locurilor pentru posturile de 
prim-ajutor şi organizarea lor, trecu Varia la treburi 
serioase. 


— Asta ţine de medicul-şef al fortăreței, doctorul Subbotin, 
se eschivă generalul. 

— Conform ordinului, excelența voastră sunteţi 
preşedintele comisiunii, îi reaminti respectuos Zvonariov. 

— Dar sunt bolnav, răcit, şi nu ies nicăieri, exclamă 
Kostenko. 

— Păi, afară e mai cald şi mai frumos decât aici! obiectă 
Varia şi deschise larg fereastra. Hai să mergem la noi şi, în 
drum, o să-ţi arătăm locul pe care l-am ales pentru postul 
de prim-ajutor. 

Oftând şi gemând, generalul se ridică şi-şi strigă 
ordonanța. 

— Adu-mi mantaua şi galoşii, ordonă el. 

— Afară e o căldură grozavă, drumul e uscat, aşa că-ţi 
ajunge pelerina de praf, stărui Varia. 

— Ţie, zburdalnico, nu ţi-e frig, alături de tinerii cavaleri, 
suspină Kostenko, dar eu tremur mereu. 

Cu o mişcare energică, Varia dădu la o parte ordonanța 
care adusese mantaua, luă din cuier pelerina de pânză şi o 
puse pe umerii generalului. Zvonariov îi dădu chipiul, iar 
Kostenko se închină de trei ori şi o luă spre ieşire. 

— Minunat, minunat, rosti generalul, îngustându-şi ochii la 
soare. Ce bine că m-ai scos la lumina zilei. Începusem să 
prind mucegai. 

— Uite, noi am schiţat aici un plan de construcţie şi am 
întocmit devizul. Ne trebuie semnătura dumitale, şi Varia 
întinse generalului planul şi devizul. 

— Am să le examinez acasă. 

— Ne trebuie mai repede, căci fără aprobarea dumitale, 
nu încep lucrările. 

— Kondratenko a văzut proiectul? 

— L-a văzut şi l-a aprobat. 

— Să pună şi el o semnătură undeva într-un colţ. Pentru 
mine ar fi suficient. 

— Da' ce, nu crezi că Kondratenko a aprobat proiectul? îl 
luă de scurt Varia. 


— Vorbele-s vorbe. Noi, juriştii, ştim câte parale fac, 
replică Kostenko cu hotărâre. 

Ajungând la faţa locului, generalul cobori vioi din trăsură 
şi se luă după Varia. 

— O să săpaţi în piatră? Cât timp crezi că va necesita 
această lucrare? întrebă Kostenko, uitându-se cam 
neîncrezător la stânca. 

— Cel mult o lună. În schimb, nu încape îndoială că va fio 
construcţie solidă iar răniții se vor afla aici în deplină 
siguranţă, lămuri Zvonariov. 

După examinarea stâncii, se duseră cu toţii la Belii, unde 
prânziră. La masă, generalul se înveseli şi se dezmorţi pe 
deplin. 

— Maria Fominişna, ai o comoară de fată. A moştenit de la 
dumneata darul tămăduirii. Îi trebuie un mire la fel cu ea, 
frumos şi zâmbitor, să le fie drag să se uite unul la altul! 
spuse generalul, cu totul înduioşat după prânzul delicios, 
încheiat cu lichioruri dulci de casă. 

Curând după aceea sosi şi Kondratenko. Varia îl puse să 
semneze pe loc proiectul şi devizul, după care Kostenko 
scrise şi el caligrafic: „Se aprobă”. 

— Ei, acum totul e în regulă, se pot începe lucrările! îi 
spuse Varia lui Zvonariov. Am să fiu acolo mâine, la patru. 
Să fii şi dumneata, la aceeaşi oră, adăugă ea, autoritară. 

— Am înţeles, domnule „felcer”, răspunse praporşcikul, 
luând poziţia de drepţi. 

A doua zi după amiază, când dogoarea mai slăbise, 
Zvonariov se duse călare la bateria Zaliternaia. Acolo fu 
întâmpinat de Boreiko, în cămaşă, cu picioarele goale în 
opinci de sfoară şi cu un fel de turban în jurul capului. 
Soldaţii aveau cam aceeaşi ţinută. Nu departe de ei, 
matrozii, sub conducerea lui Soimanov, amplasau un tun 
naval. 

— Ce vânt te aduce, Serioja? îl întrebă Boreiko pe 
praporşcik. 


— Sunt însărcinat cu construirea unui post de prim-ajutor 
în spatele bateriei Zaliternaia. Am nevoie de lucrători. Cred 
că ne vor ajuta şi marinarii, îi spuse praporşcikul lui 
Soimanov. 

— Desigur, e o cauză comună: o să luptăm împreună, 
încuviinţă locotenentul. 

Peste puţin, cei trei ofiţeri şi vreo duzină de soldaţi şi de 
matrozi stăteau lângă locul ales pentru adăpost. 

— Parc-ar fi poarta ladului. De aici, o să fie foarte uşor 
sufletelor să se care în ghearele dracului, spuse Boreiko, 
rotindu-şi privirile în toate părţile. 

— Aici nu va nimeri nici un obuz, e ferit din toate părţile. 
La baterie se ajunge prin nişte râpe adânci, spuse 
Zvonariov pledând pentru locul ales. 

PARTEAATREIA. 

Capitolul 1. 

În ziua de 17 iulie 1904, după un şir de eşecuri suferite pe 
colinele Zelionâe şi Volcie, diviziile a IV-a şi a VIl-a est- 
siberiene de tiraliori se retrăseseră la Arthur. Începuse 
asediul fortăreței. Japonezii au început cu energie operaţiile 
de împresurare. O săptămână mai târziu aduseseră tunuri 
de mare calibru, iar la 25 iulie, într-o duminică, în timpul 
unei procesiuni religioase, au bombardat pentru întâia oară 
oraşul şi escadra ce se afla în rada interioară. 

Era o zi fierbinte de vară. Puţinii locuitori rămaşi în oraşul 
asediat cu familiile lor - mici slujbaşi, muncitori din port, 
ofiţeri şi ostaşi în repaus, se strângeau în faţa bisericii 
Otreadnaia. 

Înainte de a începe slujba sosi şi Stessel împreună cu soţia 
lui. Se făcea o slujbă mare şi în acest scop se adunaseră 
vreo douăzeci de preoţi de la toate bisericile din Arthur, şi 
confesori din unităţile de uscat şi navale. În odăjdii de 
sărbătoare, cusute cu fir de aur şi argint, slujeau cu 
osârdie, cerând Celui-de-sus ajutor şi izbăvire de năpasta 
pe care o aducea cu sine asediul. 


Fumul uşor de tămâie se înălța încet, în rotocoale albăstrii, 
deasupra mulţimii. Corul unic, ce întrunea pe toţi coriştii 
bisericeşti din localitate, dădea răspunsurile în ropotul 
catifelat al cântărilor. După ce revărsară nori de fum de 
tămâie unul asupra altuia şi asupra mulţimii de credincioşi, 
preoţii porniră în procesiune pe ulițele murdare, înecate în 
praf, spre cheul Oraşului-Vechi, unde ridicară crucile sus, 
binecuvântând de departe navele ancorate în rada 
interioară. Pe urmă, străbătând strada Puşkin şi altele la 
rând, procesiunea ajunse până în Oraşul-Nou chinezesc, pe 
câmpul Circului. 

Deodată, bubuitura unui tun zgudui surd văzduhul în 
depărtare, înteţindu-se vertiginos, şuierul ascuţit al 
proiectilului fu urmat de o detunătură asurzitoare. 
Deasupra mulţimii ţâşni spre cer o trombă uriaşă de fum 
negru. Ţipând înspăimântați, oamenii se repeziră care 
încotro, pierzându-şi în fugă pălăriile, umbrelele şi 
încălţămintea. Cei care căzuseră jos erau călcaţi în picioare. 

Stessel, soţia lui şi cei care-i însoțeau fură şi ei daţi peste 
cap de mulţime. Generalului îi zbură chipiul şi se alese cu 
câteva ghionturi zdravene. Generăleasa fu îmbrâncită cât 
colo; pălăriuţa îi sări într-o parte şi se rostogoli până într-o 
groapă. 

Stessel, care nu-şi mai vedea nevasta, crezu că i-o luase 
înainte şi se repezi laolaltă cu mulţimea, sub zidurile 
ocrotitoare ale celor mai apropiate clădiri. Îşi veni în fire 
doar când se văzu într-un subsol. 

Tot câmpul era acoperit de haine, umbrele, pălăriuţe şi 
printre ele luceau stins, la soare, odăjdii şi prapure. Peste 
toate aceste rămăşiţe răspândite pretutindeni zăceau vreo 
două duzini de oameni - răniţi, pe jumătate striviţi în 
picioare, sau numai înspăimântați. Unii încercau să se 
scoale; alţii înlemniseră acolo, socotindu-se încă în 
primejdie. 

După primele clipe de panică, apărură şi unităţile de 
soldaţi, veniţi să ridice oamenii de jos şi să strângă lucrurile 


aruncate. 

Stessel ieşi din adăpost, grăbit să-şi caute soţia. Peste 
puţin, Vera Alexeevna se ivi sprijinită respectuos de doi 
tiraliori; plângea de ruşine şi de ciudă şi era mai mult 
furioasă decât speriată. 

Zărind-o, generalul păli mai rău decât la explozia 
proiectilelor japoneze. 

— Eşti dator să-i recompensezi pentru eroismul lor, spuse 
generăleasa cu glas şuierător de mânie, arătându-i soldaţii. 
S-au dovedit mai curajoşi decât mulţi dintre ofiţeri. 

Generalul roşi, pricepând aluzia soţiei sale. 

— Da, da. Vă mulţumesc, fraţilor, se grăbi el să le spună 
soldaţilor. Pentru fapta pe care aţi săvârşit-o, vă decorez pe 
amândoi cu crucea Sfântul-Gheorghe şi vă răsplătesc cu 
câte 25 de ruble. 

— Să trăiţi! strigară cei doi ostaşi, miraţi, fiindcă nu prea 
înțelegeau ce mare ispravă făcuseră. Mulţumim prea 
supuşi! 

Cele două excelenţe luară loc în trăsura sosită la ţanc. 

Între timp, japonezii îşi deplasaseră focul, concentrându-l 
asupra cheurilor şi portului. Bombardarea oraşului şi a 
radei interioare ţinu toată ziua, ba slăbind, ba înteţindu-se. 
Deşi nu provocă distrugeri prea mari, efectul ei moral 
asupra tuturor fu uluitor. Era evident pentru toată lumea că 
fortificațiile Arthur-ului erau cu totul necorespunzătoare 
pentru apărarea oraşului şi a flotei. De acum încolo Arthur- 
ul era permanent ameninţat de bombardamente, în orice 
clipă, atât ziua cât şi noaptea. 

Mai ales erau alarmaţi marinarii. Lovind cuirasatul 
Ţesarevici, două proiectile îi distruseseră postul de L.FE.F., 
rănindu-l uşor pe amiralul Vitgheft. În port fuseseră 
avariate casa amiralului Grigorovici şi spitalul marinei. 

În aceeaşi seară, la comandamentul lui Stessel fu 
convocată o consfătuire extraordinară a comandanților 
navali şi tereştri, pentru a discuta asupra apărării 
fortăreței. Stessel cerea marinarilor să se deschidă imediat 


focul asupra bateriei japoneze care pricinuise atâtea rele, 
trăgând împotriva ei cu toate tunurile grele de pe nave. 

— Dar nu se vede de nicăieri, obiectă generalul Belii. 

— Reglaţi tragerea după licăririle tirului inamic, sau după 
bubuituri - pe scurt: faceţi ce poftiţi, dar mâine să nu mai 
existe! ordonă Stessel. 

— Se vor lua toate măsurile necesare. 

— Nu-i de ajuns. Trebuie distrusă cu orice preţ! Doar 
astăzi, într-o singură zi, au avut de suferit de pe urma 
obuzelor vreo douăzeci de oameni paşnici; în plus, au fost 
striviţi în picioare, de mulţime, alţi cincisprezece, printre 
care trei femei şi doi copii. De vânătăi şi cucuie, nu mai 
vorbesc. Nici eu şi nici soţia mea n-am fost cruţaţi. 

— La bordul navelor şi în port au fost ucişi trei oameni şi 
răniţi zece, printre care eu şi flag-ofiţerul meu, adăugă 
Vitgheft, arătându-şi mâna pansată. 

— Excelenţă, dumneavoastră sunteţi de vină. Dacă 
escadra ar fi plecat de la Arthur la 10 iunie, nu s-ar mai fi 
întâmplat asemenea lucruri. Sper că acum; vă daţi seama 
de ce am insistat atât ca flota să plece cât mai grabnic din 
Arthur? O dată cu începerea asediului, Arthur-ul devine o 
capcană pentru flotă, rosti Stessel aprins. 

Grigorovici, care era şi el de faţă, oftă amarnic. Explozia 
unui obuz îi distrusese în ziua aceea o admirabilă colecţie 
de porţelanuri chinezeşti şi japoneze, pe care o strânsese 
stăruitor, ani de-a rândul. 

— N-ar fi cazul să executăm o incursiune cu forţe 
puternice în direcţia acelei baterii, care ne face atâta sânge 
rău, şi s-o distrugem? propuse Smirnov, comandantul 
fortăreței. 

— Trupele noastre încă nu sunt pe deplin reorganizate în 
urma retragerii de pe colinele Volcie, obiectă Kondratenko. 
Astfel că, de fapt, n-avem cu ce să executăm incursiunea. 

— Să se trimită marinari - măcar câteva companii de 
debarcare, îşi dădu cu părerea Stessel. 


— Matrozii n-au făcut instrucţie de infanterie, nu ştiu să se 
răspândească în trăgători şi nici să atace la baionetă, 
obiectă Vitgheft. Nu prea cred să fie buni la aşa ceva. 

— Nu e mare filosofie - tragere de inimă să fie, mormăi 
Stessel. 

— În afară de aceasta, zilele următoare escadra va încerca 
să răzbească spre Vladivostok, şi acum, e nevoie de matrozi 
pe nave. Doar n-o să-i înlocuieşti cu tiraliori, adăugă 
amiralul, usturător. 

— Desigur, trimiterea matrozilor în incursiune ne va pune 
navele într-o situaţie dificilă, îl susţinu Grigorovici pe 
Vitgheft. 

— Cei mai indicaţi pentru incursiune sunt grănicerii, aceşti 
plastuni90 ai Arthur-ului, interveni Kondratenko. Ei se 
pricep cum să se furişeze până la inamic. 

— Atunci vom trimite în această misiune două companii de 
grăniceri şi o companie de infanterie marină din Kvantung, 
hotări Stessel. Cu conducerea generală a operaţiunii îl 
însărcinez pe generalul Kondratenko. 

La bordul cuirasatului Ţesarevici tocmai fusese adusă de 
un luntraş chinez, de la Cifu, o telegramă trimisă de 
guvernatorul general. „Nu sunt de acord cu concluzia 
conferinţei amiralilor şi generalilor, după care ieşirea 
escadrei din Arthur ar fi imposibilă. Conform dispoziţiei 
Maiestăţii Sale, ordon ca escadra să plece la Vladivostok, 
evitându-se angajarea luptei cu inamicul. Reamintesc 
tuturor comandanților comportarea eroică a crucişătorului 
Variag şi-i fac atenţi că, dacă escadra nu va ieşi în larg, 
eventuala cădere a fortăreței va duce la pieirea 
neîndoielnică a flotei. Toată răspunderea pentru această 
pătare a pavilionului Sfântul Andrei şi pentru onoarea flotei 
noastre dragi va reveni, în întregime, amiralilor şi 
generalilor. Prezenta telegramă va fi adusă la cunoştinţă 
tuturor, sub luare de semnătură. Amiral Alexeev.” După ce 
citi textul până la sfârşit, Vitgheft, uitând că e luteran, îşi 
făcu larg semnul crucii, ca ortodocşii. 


— Ei, acum, Wilhelm Karlovici, nu mai avem ce discuta şi 
dezbate, rosti mulţumit Matusevici. Trebuie să răzbim. 
Mâine dimineaţă adunăm toţi comandanții şi-i punem la 
curent cu dispoziţia primită. 

— Procedaţi în consecinţă, Nikolai Alexandrovici. Sunt de 
acord cu orice. De răzbit - slabă speranţă, dar, cel puţin, 
vom muri cu cinste, de vreme ce ni se cere acest lucru, rosti 
abătut comandantul escadrei şi, după ce-l lăsă pe şeful 
statului său major să plece, începu să scrie o lungă 
scrisoare familiei, în care, în vorbe mişcătoare, îşi lua adio 
pentru totdeauna „dat fiind pieirea inevitabilă care ne 
aşteaptă în luptele pe care le vom da curând”. 

Luându-şi rămas bun de la Stessel, Kondratenko, însoţit de 
colonelul Naumenko, şeful statului său major, şi de 
Zvonariov, porni repede călare spre Oraşul-Nou, unde se 
aflau cartiruiţi grănicerii. Generalul chibzuia adânc asupra 
incursiunii, care urma să fie executată, şi cântarea în gând, 
la iuţeală, feluritele posibilităţi de organizare a acesteia, 
precum şi modul în care putea fi reperată bateria ce 
primejduia fortăreaţa. Naumenko şi Zvonariov îl urmau în 
tăcere. 

— Sunt sigur că colonelul Butusov va şti să descopere 
bateria aceea blestemată şi, poate, chiar s-o nimicească, 
rosti gânditor Naumenko. 

— Retragerea precipitată a lui Fok de pe colinele Volcie a 
pus fortăreaţa într-o situaţie critică. Noroc că japonezii n-au 
năvălit în Arthur, pe urmele trupelor în retragere. Rău am fi 
păţit-o cu harababura de aici, răspunse Kondratenko. 

— Nu degeaba s-a hotărât în sfârşit Stessel să-l înlăture pe 
Fok de la comandă, adăugă Naumenko. 

— Nu L-a înlăturat. L-a numit comandant al rezervelor 
generale, în subordinea lui. În consecinţă, Smirnov, deşi 
comandant al fortăreței, n-are dreptul să dispună de 
rezerve fără ştirea comandantului regiunii Kvantung, 
obiectă Kondratenko. 


— Păi, regiunea a căzut acum în mâinile japonezilor. N-a 
mai rămas decât fortăreaţa, sub ordinele lui Smirnov, 
comandantul ei. De fapt, Stessel nu mai are nici un rost. 
Domnia lui a luat sfârşit o dată cu ocuparea regiunii de 
către japonezi. 

— Totuşi, Stessel taie şi spânzură, nu Smirnov. Greu poţi 
pricepe ceva. Va trebui să clarifice lucrurile cei din Piter, ori 
comandamentul din Manciuria, continuă cu ciudă 
Kondratenko. 

Cu toată ora înaintată (era aproape miezul nopţii), 
Butusov nu se culcase încă. Îşi primi oaspeţii prietenos ca 
totdeauna, poftindu-i la masă. Kondratenko îi explică la 
iuţeală scopul vizitei sale la un ceas atât de târziu. După ce 
identifică zona în care urma să fie executată incursiunea, 
Butusov spuse: 

— N-avem timp să cercetăm totul, ca lumea, până în zori. 
La cinci se luminează de ziuă; putem porni peste o jumătate 
de oră. Pentru recunoaştere rămân doar patru ore. Trebuie 
să ne grăbim, şi el ieşi, ca să dea ordinele necesare. 

Detaşamentul porni peste o jumătate de ceas. Înainte de a 
pleca, Kondratenko vorbi soldaţilor, ca totdeauna. 
Uniformele verzui ale grănicerilor nu se vedeau de loc în 
întunericul nopţii. Papucii moi, de paie, chinezeşti, le 
înăbuşeau paşii; armele, bine strânse în curele, nu 
zăngăneau, nu făceau nici un zgomot. Căciulile tradiţionale, 
grănicereşti erau înlocuite cu şepci de un verde cenuşiu. 

— Spre ziuă are să se lase ceața, zise Butusov, trăgând aer 
în piept. De pe mare vine o adiere umedă şi stelele sclipesc 
viu. Excelenţă, am să iau cu mine trei chinezi. Sunt de prin 
satele ocupate acum de japonezi. Cât e încă întuneric ne 
servesc de călăuze, iar la nevoie, rămân şi ziua în spatele 
poziţiilor japoneze, ca să caute bateria. 

— Eşti sigur că sunt oameni de încredere? întrebă 
generalul. 

— Unuia japonezii i-au batjocorit nevasta şi au ucis-o; 
altuia i-au înjunghiat tatăl, iar celuilalt i-au ars casa. Au de 


ce să se răzbune pe japonezi. De altfel îi cunosc mai de mult 
şi am toată încrederea în ei. 

— Ei, dacă-i aşa, totul este în ordine, consimţi 
Kondratenko. Chinezii ne pot fi de mare folos. 

Butusov dădu câteva ordine scurte şi detaşamentul porni 
fără zgomot. Oamenii fuseseră uşuraţi de echipamentul de 
campanie: nu aveau nici mantale, nici saci de merinde; în 
schimb, luaseră cu ei cazmale de pionieri şi cartuşe de 
piroxilină. 

Era o noapte caldă, liniştită, fără lună. O ceaţă uşoară 
învăluia văile şi râpele. Liniştea ora tulburată doar de 
hămăitul câinilor şi de urletul şacalilor; în iarba care adia 
miresmele nopţii, greierii ţârâiau fără încetare; gaolianul 
foşnea abia auzit. Nici o împuşcătură, de nicăieri; doar 
palele de lumină ale proiectoarelor fortăreței, veghind 
mereu, lunecau peste sopcile şi văile din jur, ba stingându- 
se, ba aprinzându-se viu. 

Detaşamentul lui Butusov ajunse repede la linia 
avanposturilor şi se opri acolo. Locotenent-colonelul adună 
într-o mică fanză de lângă drum pe comandanții de 
companii şi de plotoane, indicându-le încă o dată, pe hartă, 
zona incursiunii şi direcţia de mişcare a fiecărui ploton. 
Apoi îi chemă pe chinezii pe care îi luase drept călăuze. Ei 
trebuiau să-i conducă pe grăniceri în spatele frontului 
japonez, unde se presupunea că se află amplasamentul 
bateriei ce ameninţa fortăreaţa. 

Cinci plotoane se puseră în marş pe direcţiile indicate, iar 
trei rămaseră în rezervă. După vreo sută de paşi, soldaţii se 
mistuiră în bezna nopții. 

Trecu o jumătate de oră chinuitoare. Liniştea nu era 
tulburată de nimic; doar pe alocuri urletul unui şacal ba 
înceta, ba izbucnea cu o nouă putere. Culcaţi în şanţul 
şoselei, soldaţii trăgeau cu urechea încordaţi, schimbând 
când şi când câte o şoaptă. 

Peste puţin, sosi un agent de legătură de la plotonul din 
centrul dispozitivului de recunoaştere, raportând că 


plotonul trecuse cu bine pârâul şi, după ce suprimase 
santinelele japoneze, înainta mai departe, în spatele 
inamicului. 

Mulţumit, Butusov murmură ceva, se întinse cu tot trupul 
lui scund dar vânjos, şi ordonă cu jumătate de glas 
plotoanelor aflate în rezervă să se ridice. 

Curând ostaşii, răspândiţi prin gaolian, începură să 
înainteze fără zgomot. Însoţit de mai mulţi soldaţi, Butusov 
mergea pe drum. Deodată, spre stânga, izbucniră nişte 
împuşcături învălmăşite, dar ele încetară tot atât de brusc 
precum se dezlănţuiseră. Tăcerea ce le urmă păru deosebit 
de adâncă. În faţă, o pasăre speriată scoase un scâncet; un 
şoarece de câmp trecu în goană prin gaolian; un arici 
alergă peste drum, fâsâind. 

Broaştele, care amuţiseră la auzul împuşcăturilor, îşi 
reluară concertul. Butusov se orienta după hartă, la lumina 
lanternei electrice. Până la zona desemnată ca obiect al 
incursiunii era cam un kilometru. Agenţii de legătură 
soseau unul după altul cu rapoarte. Grănicerii depăşiseră 
primul şir de coline şi acum căutau bateria sortită 
distrugerii. Călăuzele pătrunseseră adânc în dispozitivul 
japonezilor şi se informaseră printre chinezi asupra 
poziţiilor artileriei japoneze. 

Butusov ordonă ostaşilor să aprindă focuri cât mai mari şi 
să stea lângă ele. 

— Noaptea, în uniforme verzi, o să fiţi luaţi oricând drept 
japonezi, le explică locotenent-colonelul. Vor crede că 
sunteţi de-ai lor şi nu vor bănui ce primejdie îi paşte. 

Vorba îi fu curmată de o explozie violentă ce se auzi 
undeva în faţă. Urmară mai multe alte explozii şi un viu 
schimb de împuşcături. Aproape de tot, izbucniră strigăte 
frenetice de banzai! Butusov porni în pas alergător cu 
plotoanele din rezervă, în direcţia în care se auzeau 
împuşcăturile. În locul liniştii de până atunci, în întuneric 
vuiau acum bubuiturile exploziilor, trosnetele gaolianului 


strivit, tropotul paşilor, strigătele oamenilor şi fluierele de 
chemare ale comandanților. 

— Înfige baioneta în japonez, nu-l lăsa să strige! ordonă 
Butusov. 

Noaptea era zguduită de bubuitul năprasnic al tunurilor, 
de exploziile obuzelor şi ale grenadelor. Jerbele de flăcări 
ale şrapnelelor fulgerau orbitor în văzduh. Lupta se înteţea 
repede. 

De sus, de pe creasta dealului, Butusov se silea să observe 
ce se petrece în vale, dar ceața şi întunericul împiedicau 
vederea. Ici, colo, scăpărările împuşcăturilor sclipeau scurt 
prin beznă; la dreapta răpăi o rafală de mitralieră. Pe 
neaşteptate, un sat chinezesc, incendiat, începu să ardă 
pălălaie. Lumina roşiatică, tremurătoare a focului scoase 
din întuneric mai multe ogrăzi şi o parte din uliţa satului, pe 
care mişunau siluete de oameni. În dreapta, o rachetă ţâşni 
spre cer, lăsând o dâră scânteietoare, se sparse, se fărâmiţă 
într-o cascadă de steluțe sclipitoare care, coborând încet, 
revărsau asupra pământului o lumină albă, orbitoare. 

Butusov fluieră. 1 se răspunse imediat din diferite părţi; 
înaintea lui răsăriră siluetele întunecate ale unor soldaţi. 

— Plotonul 3 a aruncat în aer un tun şi a demontat la alte 
trei tunuri închizătoarele şi înălţătoarele, raportă unul 
dintre ostaşi, punând jos înălţătoarele, dovadă palpabilă. 

— Unde-i acum plotonul? 

— Ne strânge rău japonezul; plotonul se retrage şi o să fie 
îndată aci. 

— Plotonul întâi a capturat două mitraliere cu benzi dar 
bateria n-a găsit-o, raportă un alt soldat. 

— Plotonul 2 a aruncat în aer două tunuri şi a ucis 
servanţii. Japonezii au fost luaţi pe nepregătite; pe mulţi i- 
am răpus cu baionetele, raportă al treilea agent de 
legătură. 

Celelalte două plotoane dăduseră peste bivuacul unui 
regiment de infanterie inamic şi stârniseră o mare panică; 


în cele din urmă însă abia izbutiseră să se degajeze de 
japonezii care contraatacau din toate părţile. 

— Transmiteţi la toate plotoanele să se retragă peste 
pârâu şi apoi mai departe. Eu voi rămâne aici cu plotoanele 
din rezervă pentru acoperirea retragerii. Duceţi cât mai 
repede răniții înapoi, ordonă Butusov. 

Răspândindu-se de-a lungul crestei, plotoanele din rezervă 
îi primiră pe japonezi cu salve trase în rafale. Deşi pe 
întuneric era greu să se obţină o precizie în executarea 
tirului, totuşi japonezii nu cutezară să înainteze şi începură 
să sape tranşee de apărare. O ceată deasă începu să se 
ridice din văi, târându-se în sus pe povârnişuri; sub 
protecţia ei, grănicerii îşi luară toţi răniții şi ajunseră cu 
bine în linia avanposturilor ruseşti. 

În zori, Butusov prezentă lui Kondratenko raportul asupra 
rezultatelor operaţiunii de recunoaştere din timpul nopţii. 

— Şi chinezii dumitale? întrebă generalul. 

— Au rămas până la noapte în spatele poziţiilor japoneze, 
ca să observe pe lumină locul de unde trag bateriile lor, 
răspunse Butusov. 

Examinând înălţătoarele capturate de grăniceri, Zvonariov 
declară că numai unul era de la un tun naval, celelalte 
aparţinând unor piese uşoare, de munte. 

— Deci, tot n-am izbutit să distrugem bateria asta 
blestemată! spuse Kondratenko oftând. 

Parcă pentru a-i răspunde, asupra portului şi a radei 
începură să cadă obuze trase de tunuri cu tragere lungă. 

Kondratenko ordonă praporşcikului să se ducă la Belii şi 
să-i raporteze rezultatele incursiunii. Oraşul se trezea din 
somn. Prăvăliile începeau să se deschidă; chinezi grăbiţi 
împingeau cărucioare uşoare cu pâine, zarzavat şi alte 
alimente. Gospodinele se duceau la piaţă cu coşniţa; 
muncitorii se îndreptau spre atelierele portului. Niciunul nu 
lua în seamă bombardamentul. Deasupra portului se înălţau 
în aer, mai în fiece clipă, jerbe înalte de apă, stârnite de 
căderea obuzelor. 


Pe neaşteptate, nu departe de Etajeră, Zvonariov o întâlni 
pe Varia Belaia. Arăta foarte obosită, dar era, ca totdeauna, 
plină de energie. 

— Nu mi se dă voie să trec spre casă fiindcă se trage 
asupra portului, se plânse ea. 

— la calul meu şi ocoleşte colina Zolotaia, o sfătui 
praporşcikul. Am dormit bine şi m-am odihnit. Mă duc pe 
jos la Comandamentul Artileriei. 

Varia încalecă şi porni în goană, iar Zvonariov se îndreptă 
spre Comandamentul Artileriei înaintând cu prudenţă. Un 
proiectil incendiase în port cisternele cu ulei mineral; un 
fum negru, gros, învăluia colina Zolotaia şi portul. Păşea 
anevoie prin volbura întunecată, deasă, a fumului, prin care 
razele soarelui nu puteau pătrunde. Când ajunse la Belii 
acasă, praporşcikul era negru ca un harap. 

— Du-te la baie, îi zise generalul, când dădu cu ochii de el. 

După ce se spălă şi-şi puse ţinuta în ordine, praporşcikul 
se duse cu raportul la Comandamentul Artileriei unde îi 
găsi pe Tahatelov şi pe Gobiato. 

— Să fixăm un premiu pentru descoperirea acelei baterii 
blestemate, propuse Tahatelov. O sută de ruble pentru 
ofiţeri, douăzeci şi cinci, pentru soldaţi. Să înfiinţăm posturi 
permanente de observare pe Bolşoe Orlânoe Gnezda, pe 
colinele Perepelinaia şi Vâsokaia. De acolo de sus se vede 
departe jur-împrejur. 

— Trebuie să luăm din nou legătura cu marinarii. Ei au cel 
mai mare interes ca această baterie să fie distrusă, adăugă 
Gobiato. 

— Trebuie să fie atraşi în această acţiune localnicii chinezi 
care cunosc perfect înălțimile din împrejurimi şi pot fi de 
mare ajutor la descoperirea bateriilor, sugeră Zvonariov. 

— Serghei Vladimirovici, te rog să iei contact în această 
chestiune cu Piotr Nikolaevici Butusov, dispuse Belii. El are 
numeroşi cunoscuţi şi prieteni printre chinezi. 

Cu această hotărâre, discuţia luă sfârşit. 


A doua zi, pe nava amiral [esarevici urma să aibă loc o 
conferinţă a amiralilor şi a comandanților tereştri. 
Generalul Belii se pregăti la iuţeală de plecare şi-l luă pe 
Zvonariov cu el. 

Japonezii îşi deplasaseră tirul, dirijându-l asupra navelor 
ancorate în rada interioară. Peste navele Retvizan, Pobeda 
şi Ţesarevici cădea o ploaie de obuze. Trecu vreo jumătate 
de ceas, până când şalupa cuirasatului Ţesarevici putu să 
acosteze la cheul Taberei Artileriei. Tocmai în clipa plecării 
ei de la bord, un obuz lovise puntea cuirasatului, explodând 
şi ciuruind şalupa. În plus, îi fuseseră avariate cablurile de 
comandă ale cârmei şi coşul. De aceea, înainte de a porni 
spre cheu, şalupa avusese nevoie de reparaţii. 

Artileriştii ajunseră, în sfârşit, abia spre amiază la 
conferinţa marinarilor. Spre deosebire de consfătuirile 
anterioare, de data aceasta Vitgheft se mărgini să dea 
instrucţiuni concrete cu privire la ieşirea escadrei, să indice 
dispozitivul ei de marş, ordinea de trecere a formaţiei de 
dragoare de mine şi apoi citi încă o dată ordinul superior eu 
privire la misiunea escadrei. Plecarea era fixată pentru 
dimineaţa zilei de 28 iulie. 

— Domnilor, vă rog să nu uitaţi nici o clipă că trebuie să 
executăm un ordin al maiestăţii sale; în consecinţă nu avem 
ce discuta. Eu voi comanda personal escadra, acţionând în 
funcţie de situaţie. Escadra nu va aştepta navele avariate în 
luptă. În această situaţie fiecare comandant va proceda 
după cum va crede de cuviinţă, în spiritul ordinului general: 
marş în formaţie către Vladivostok, încheie amiralul. 

— Să ne ajute Dumnezeu să trecem cu bine zona minată 
de la Arthur. Mai departe o să ştim noi cum s-o scoatem la 
capăt cu japonezii, îi răspunse şeful de stat-major al 
escadrei, Matusevici. Minele sunt marea primejdie pentru 
noi! 

— Refugiul în porturi neutre ne va fi permis? întrebă pe 
neaşteptate Liven. 


— O asemenea faptă va fi privită ca o dezertare de pe 
câmpul de luptă, răspunse Vitgheft. 

— Nu sunt de acord cu acest lucru, obiectă comandantul 
grupului de crucişătoare, amiralul Reizenstein. Navele 
avariate nu mai pot fi reparate la Arthur, fiindcă portul este 
expus tirului de pe frontul terestru. Prin urmare, navele 
care nu sunt în stare să răzbească spre Vladivostok trebuie 
să încerce să ajungă într-un port neutru, ori chiar să iasă 
înaintea escadrei din Marea Baltică. 


— Dar aceasta nici n-a plecat încă din Kronstadt! spuse 
Vitgheft zâmbind. Nu prea văd cum ar putea să reziste 
Arthur-ul până la sosirea ei aici. Numai această 
consideraţie ne face să ieşim în larg, expunându-ne unei 
înfrângeri certe. Poate că vom scufunda câteva nave ale lui 
Togo şi, măcar astfel, vom ajuta escadra a doua, a noastră. 

— Dacă trebuie să răzbim spre Vladivostok, să ne luăm 
gândul de la porturile neutre, căci altfel s-ar putea să nu 
mai ajungă niciunul dintre noi la destinaţie, declară 
comandantul cuirasatului Sevastopol, căpitanul de rangul I, 
Essen. 

— Wilhelm Karlovici, s-ar putea să se îmbarce şi familiile 
unor ofiţeri din Arthur? întrebă pe neaşteptate 
comandantul secund al escadrei, contraamiralul prinţ 
Uhtomski. 

— Cred că s-ar putea permite prezenţa femeilor pe nava- 
spital Mongolia, oare va însoţi escadra, îl susţinu 
Matusevici. De altfel, ieri şi azi, numeroase familii din oraş 
şi, mai ales din port, s-au şi îmbarcat pe această navă. 

— Nu cumva să se îmbarce pe Mongolia atâţia pasageri, 
încât să nu mai fie loc pentru răniţi, obiectă Vitghefit. 

— Propun ca această chestiune să fie rezolvată de 
medicul-şef al navei-spital, răspunse Matusevici. 

Cu aceasta, conferinţa marinarilor luă sfârşit. 

— Vasili Feodorovici, i se adresă, în sfârşit, Vitgheft lui Belii 
- care stătea de vorbă eu locotenentul Ketlinski, ofiţer cu 
artileria din statul-major al escadrei - trebuie să ne sfătuim 
cum să scoatem din luptă acea afurisită baterie de 120 
milimetri, care trage de câteva zile asupra noastră. 

— Şi eu doream să vorbesc cu dumneavoastră în această 
chestiune. Tocmai stabileam eu ofiţerul dumneavoastră cu 
artileria cum să se ţină legătura între nave şi posturile 
noastre de observaţie. Mâine vom încerca să nimicim 
bateria prin tir indirect de pe cuirasate. 

Ambii comandanţi se angajară într-o convorbire însufleţită. 
Zvonariov stătea respectuos de o parte, aşteptând ordine. 


— Ce văd, tinere? Nu mai eşti pe Elektriceski Utios? Ai 
devenit aghiotant? îl întrebă Essen, apropiindu-se de el. 

— În timpul din urmă am condus lucrările de construcţie a 
fortificațiilor de pe frontul terestru, dar mi s-a promis că 
zilele acestea voi putea să mă întorc pe Utios, răspunse 
Zvonariov. Nădăjduiţi că escadra va putea să forţeze 
blocada, Nikolai Ottonovici? 

— În raniţa oricărui soldat se află bastonul de mareşal91. 
Ca să spun însă adevărul, mi-e frică mai puţin de japonezi 
decât de amiralul nostru. Mă tem că atunci când îi va zări 
pe japonezi, iar o să se sperie şi-o să se întoarcă la Arthur, 
aşa cum a făcut-o la 10 iunie. De altfel, cei mai mulţi dintre 
comandanții noştri sunt împotriva ieşirii în larg. Prin 
urmare, vor fi mereu cu gândul îndărăt, la Arthur, şi la cea 
dintâi ocazie, vor face calea întoarsă. 

— În cazul acesta, comandanții şovăielnici trebuie înlocuiţi. 

— N-ai cum să-i înlocuieşti pe toţi. Nenorocirea este că şi 
amiralul e deprimat şi complet neîncrezător în forţele sale. 

Artileriştii se apropiară ca să-şi ia rămas bun. 

— Să ne vedem cu bine la Vladivostok, rosti Belii, 
strângând mâinile marinarilor. Vă urez succes deplin, 
domnilor. 

— lar eu vă urez dumneavoastră să rezistaţi vitejeşte la 
asediu şi să scăpaţi cât mai repede de blocadă, răspunse 
Vitgheft, în numele tuturor. 

Se sărutară. Mişcat, generalul luă loc în şalupă. 

Între timp, bombardamentul încetase. leşind din cabinele 
slab luminate ale cuirasatului, cei doi artilerişti fură 
întâmpinați prietenos de ziua senină, însorită. Şalupa îi 
duse repede la debarcader. 

A doua zi, bombardamentul începu din nou cu o vigoare 
reînnoită. Dis-de-dimineaţă, o ploaie de obuze se abătu 
asupra radei de vest, unde erau ancorate toate cuirasatele. 
Un obuz nimeri în bordajul navei Retvizan şi îi pricinui o 
spărtură sub linia de plutire, aproape de o jumătate de 
stânjen pătrat. Cuirasatul ambarcă prin spărtură circa cinci 


sute de tone de apă şi îşi mări pescajul cu un picior. Un alt 
obuz îl răni uşor la mâna pe comandantul cuirasatului, 
Şensnovici, şi pe încă douăzeci de matrozi. Toate acestea, 
petrecute în văzul întregii escadre în neputinţă de a 
reacţiona, produseră asupra tuturor o impresie 
deprimantă. 

Zadarnic îşi revărsau focul cele şase cuirasate, trăgând 
indirect asupra zonei amplasamentului probabil al 
bateriilor japoneze şi zguduind din temelii căsuţele şubrede 
din Oraşul-Vechi şi Oraşul-Nou. Bombardamentul continua. 
Era absolut evident că escadra nu mai putea rămâne la 
Port-Arthur. 

De îndată ce japonezii încetară tragerea, numeroase bărci 
şi şalupe porniră de la toate debarcaderele spre nave. În 
unele din ele şedeau grave soțiile locotenenţilor, ale 
căpitanilor, precum şi demimondenele din Arthur. 

Nava-spital Mongolia fu asaltată toată ziua de zeci de 
şalupe şi de bărci cu numeroase pasagere care-şi ofereau 
serviciile ca surori de caritate şi infirmiere. Deşi toate 
posturile fuseseră de mult ocupate, unele solicitante, mai 
norocoase şi cu proptele printre excelenţe, trebuiră primite 
la bord. Întrucât era cu neputinţă să se asigure cazarea 
tuturora în spaţiul de locuit al echipajului şi al personalului 
medical, li se destină unul dintre saloanele rezervate pentru 
răniţi. 

— Încă înainte de a ieşi din Arthur, nu vom mai avea loc 
pentru răniţi, se revoltă medicul-şef al spitalului, Petrov. 

Vestea că escadra va pleca a doua zi dimineaţa făcu încă în 
cursul zilei ocolul oraşului. Toată lumea se ducea grăbită 
spre cheuri, ca să admire pentru ultima oară navele din 
radă. Ofițerii de marină care rămâneau în Arthur priveau 
siluetele întunecate ale navelor: cei tineri, cu invidie, cei 
vârstnici, cu tristeţe. 

— Cine ştie care dintre ele va mai naviga mâine, la ora 
asta, spuse oftând un căpitan mai în vârstă. 

— Fără îndoială că nu toate, îi răspunse interlocutorul său. 


— Nu cred că au să îndrăznească „cufundarii” noştri să 
angajeze lupta cu japonezii, mormăi gros obezul căpitan de 
tiraliori. Când au să dea cu ochii de Togo, au s-o ia care 
încotro. 

— Să fiu în locul lui Stessel, i-aş avertiza că nu mai au voie 
să vină îndărăt, la Arthur, îi ţinea isonul rotofeiul căpitan 
Saviţki. 

— Fără flotă, n-o să păstrăm Arthur-ul prea multă vreme, 
rosti gânditor comandantul unei baterii de câmp, 
locotenent-colonelul Petrov. 

Vorbe asemănătoare erau schimbate pe străzi, prin 
restaurante, în baterii. Marinarii preferau să tacă, spre a 
nu-i întărâta pe ofiţerii de uscat indignaţi de pasivitatea 
totală a flotei. 

În seara aceea, ofiţerii de marină îşi cinsteau la cazinoul 
marinei tovarăşii gata de plecare. Şampania curgea gârlă; 
se rosteau toasturi fierbinţi şi jurăminte înflăcărate de a 
muri mai bine, decât a se păta onoarea pavilionului Sfântul- 
Andrei. 

În ajunul plecării escadrei, Zvonariov, împreună cu 
Boreiko şi cu învăţătoarele de la şcoala Puşkin, hotărâră să 
facă Rivei o vizită de adio. Se întunecase când ajunseră în 
Oraşul-Nou. Riva îşi făcea ultimele pregătiri. Toate lucrurile 
de preţ fuseseră împachetate. Mobilierul locuinţei rămânea, 
însă, în întregime pe loc. În uniformă de soră de caritate, 
Riva îi întâmpină bucuroasă pe musafiri. 

— Îmi pare atât de bine că plec din Arthur! În ultimele zile, 
mai multe obuze au explodat foarte aproape de locuinţa 
noastră. Mi-e frică numai ca Mongolia să nu treacă prin 
apele minate şi să se scufunde. 

— Să sperăm că totul va sfârşi cu bine, răspunse Olia. În 
schimb, noi vom avea de trăit aici zilele grele ale asediului. 

— Ce faci cu locuinţa? întrebă Boreiko. 

— O las în grija chinezoaicei. Serioja, nu vrei să te 
stabileşti provizoriu aici? Doar vii deseori prin părţile 
acestea. Kuinsan o să-ţi pregătească masa, o să-ţi spele 


rufele - într-un cuvânt, o să facă tot ce trebuie pentru un 
holtei inveterat ca dumneata! spuse Riva cu un zâmbet 
ghiduş. 

— Las' că la Tabăra Artileriei are cine să aibă grijă de el! 
răspunse Boreiko privindu-şi şiret amicul. 

Zvonariov roşi dar nu-l contrazise. 

Ceaiul fu servit. Conversaţia nu se înfiripa de loc; toţi erau 
emoţionaţi de apropiata despărţire şi preferau să tacă. 

— E timpul să plecăm, spuse Akinfiev ridicându-se. Te 
conduc până la Mongolia. 

— Înainte de a porni la drum, hai să şedem o clipă şi să ne 
reculegem, spuse Liolea. 

Se aşezară toţi şi rămaseră o clipă tăcuţi; pe urmă, îşi 
luară rămas bun. Fetele se sărutau, bărbaţii îşi strângeau 
mâinile, după care se îndreptară cu toţii spre cheu, unde 
aştepta barca de pe Sevastopol. 

Era o noapte liniştită, caldă, înstelată. De pe mare sufla o 
adiere răcoroasă. Dinspre forturi se auzea un slab schimb 
de focuri, întrerupt de bubuituri răzlețe de tun. 

— Înainte! comandă locotenentul şi barca dispăru repede 
în întuneric. 

Noaptea era pe sfârşite. Oglinda neclintită a apei portului, 
masele întunecate ale navelor, peninsula Tigrovâi, colina 
Zolotaia - totul era cufundat într-o tăcere adâncă. Deodată 
licări ceva pe '[esarevici. Luminiţe jucăuşe licăriră pe 
catarge şi, în aceeaşi clipă, alte luminiţe se iviră pe toate 
celelalte nave. Se aprindeau, se stingeau, iar se aprindeau. 
Îndată după aceea, coloşii întunecaţi, tăcuţi - cuirasate şi 
crucişătoare - se treziră la viaţă. Deasupra tăcutei rade a 
Port-Arthur-ului răsunară sifliile stridente ale botsmanilor, 
larma glasurilor şi comenzi rostite cu glas tunător. Pe punți 
tropăiau nenumărate picioare; înfloriră luminile hublourilor. 
Peste puţin, de pe nave se înălţară glasurile matrozilor, 
cântând în cor rugăciunea de dimineaţă. Fanfara de pe 
Ţesarevici intonă imnul. Celelalte nave îi urmară exemplul. 
Un batalion de infanterie marină din Kvantung, cu fanfară, 


aliniat pe Cheul Amiralilor, acompania tunător echipajele 
escadrei. Mulțimea, care se adunase între timp pe țărm, se 
descoperi. 

— Pentru glorioasa noastră flotă: uraa! strigă cineva din 
mulţime şi strigătul de izbândă rusesc se rostogoli peste 
cheu, se revărsă deasupra portului, unde fu reluat de 
muncitorii care alergaseră afară din ateliere şi de matrozii 
din trupă de marină. Trecu cam un sfert de oră până când 
uralele se potoliră în sfârşit. 

— Să le ajute Dumnezeu să ajungă la Vladivostok! se 
auzeau urări, ici şi colo, prin mulţime. 

Treptat, cerul se lumină spre răsărit. Fascicolele de lumină 
ale proiectoarelor fortăreței păleau şi se stingeau una după 
alta. Veni o dimineaţă liniştită, senină; un vânt răcoros 
bătea de la nord-est, dinspre coline. 

Pe catargul postului de semnalizare de pe colina Zolotaia, 
la ieşirea în rada exterioară, se înălţară câteva pavilioane. 
Două şalupe se îndreptară numaidecât spre estacadele care 
barau intrarea în port şi începură să le tragă la o parte. 
Crucişătorul uşor Novik porni în urma lor. 

După el trecu încet formaţia de nave dragoare de mine: 
patru dragoare mari pentru dragaj de adâncime şi două 
mai mici. Scoţând fum de zor, ele se încolonară două câte 
două şi, lăsând la apă trainele dragelor, porniră de-a lungul 
coastei spre sud, către baia Belii Volk, unde se opriră. După 
ele, începură să iasă în rada exterioară, fără nici o ordine 
prestabilită, crucişătoarele, canonierele şi torpiloarele. 
Exact la orele şase dimineaţa se ivi, de după colţul Cheului 
Amiralilor, masivă, eleganta siluetă a cuirasatului-amiral 
Ţesarevici. Pavilionul amiralului flutura uşor la mărul 
catargului din prova. După vreo cinci minute, străbătuse 
şenalul dragat, printre barajele de mine, şi ancorase în rada 
exterioară, scăldată în lumina orbitoare a soarelui care 
răsărise. 

Marea netedă, verzui-albastră la orizont, era încă învăluită 
de pâcla dimineţii. În depărtare se conturau vag siluetele 


navelor de patrulare japoneze. Ele încercară să se apropie 
de Arthur ca să observe mai bine manevrele escadrei 
ruseşti dar crucişătorul Novik, lăsând în pupa rotocoale 
negre de fum din toate coşurile, se repezi îndată vijelios 
înainte, despicând cu etrava un val alb, uriaş. Luându-se la 
întrecere cu el, un grup de torpiloare se avântă de 
asemenea spre inamic. Răsunară mai multe detunături 
surde. Câteva jerbe de apă ţâşniră la orizont şi japonezii se 
grăbiră să dispară în depărtare. După ce-şi îndeplini 
misiunea, Novik se întoarse spre escadră împreună cu 
torpiloarele. Ieşirea acesteia era întârziată de cuirasatul 
Retvizan, la care se termina în grabă repararea spărturii 
suferite în ajun. 

Nerăbdătorul comandant al cuirasatului Sevastopol, 
Essen, se şi îndreptă spre ieşirea din port, dar fu imediat 
oprit printr-un semnal dat de comandantul flotei. 

Retvizan se urni din loc dar acum întârzia Peresvet. 
Neînţelegând cauza întârzierii, Essen îl întrebă prin 
semnale pe Boisman, comandantul cuirasatului, ce se 
întâmplase şi, aflând că întârzierea era pricinuită de contra- 
amiralul Uhtomski, îl sfătui să se descotorosească de el. 

— Atunci, Vasili Arsenievici, poţi să ai dintr-o dată un spor 
de viteză de două, trei noduri, îi recomandă el lui Boisman. 

— Nu mă lasă să răsuflu şobolanii din statul-major, se 
plânse Boisman, drept răspuns. Mai bine să fii comandant 
de torpilor, decât să navighezi cu un şef ca Uhtomski! 

Totuşi, intervenţia lui Essen dădu roade: Peresvet se 
angajă în canalul de ieşire din radă. În urma lui porni şi 
cuirasatul Sevastopol. 

Escadra se concentră în rada exterioară abia la orele opt 
şi jumătate, adică la trei ceasuri şi jumătate după ieşirea 
crucişătorului Novik. 

— E o escadră de nave de război, care vrea să forţeze 
blocada, dar se târăşte ca o broască ţestoasă! se indignă 
Essen. Păi, în atâta vreme se putea naviga de la Vladivostok 
la Arthur! 


— Totuşi, amiralul 'Togo e şi el în întârziere, observă 
Akinfiev care sta la dispoziţia comandantului. 

— Ne aşteaptă în larg, cât mai departe de bateriile de 
coastă, răspunse comandantul secund, căpitanul de rangul 
II Bahmetiev. 

Erau orele nouă dimineaţa. Soarele începea să dogorească 
simţitor. Pâcla stăruia pe mare şi prin ea se întrezăreau din 
nou navele japoneze. Escadra se afla încă la ancoră în rada 
exterioară, eşalonată în linie de şir de-a lungul coastei, de la 
colina Zolotaia până la Liaoteşan. 

— Ar fi vremea de plecare, observă Akinfiev, nerăbdător. 
Se pare că s-a adunat toată escadra. 

De pe Ţesarevici se transmiteau semnale. 

— Flota este înştiinţată că maiestatea sa împăratul i-a 
ordonat să pornească spre Vladivostok, îi raportă lui Essen 
ofiţerul de cart care descifră semnalul. 

Peste puţin, navele începură să ridice ancora şi porniră în 
direcţia sud-vest, după formaţia de dragoare de mine. 
Escadra era urmată de nava-spital Mongolia, un vapor de 
pasageri cu un deplasament de circa cinci mii de tone, 
amenajat anume pentru a lua la bord şi a spitaliza răniții. 
Destul de rapidă, Mongolia putea naviga cu o viteză de 
aproape 17 noduri, nefiind din acest punct de vedere 
inferioară crucişătoarelor Diana şi Pallada. Vopsită în alb, cu 
cruci roşii mari pe bordaje şi pe pavilioane, ea era vizibilă 
de departe şi se deosebea în mod izbitor de navele de 
război cenuşii ale escadrei. 

Comandantul ei, căpitanul Ohotski, era un marinar cu 
experienţă, cunoscând bine apele Extremului Orient. Pe 
lângă marinari, pe Mongolia se mai aflau cinci medici şi 
treizeci de oameni din personalul medical al Crucii-Roşii. Cu 
o zi înainte de plecare, se mai îmbarcaseră vreo douăzeci 
de femei şi copii din familiile ofiţerilor de marină. În 
consecinţă, la bord se afla acum destulă lume, ceea ce 
reducea la o sută cincizeci numărul de paturi disponibile. 


Reţinută pentru recepţia medicamentelor, Mongolia nu 
ieşise o dată cu escadra şi o ajunsese din mers în rada 
exterioară. 

În rândurile personalului sanitar al navei-spital se afla şi 
Riva Blum. lerminase de curând un curs rapid pentru 
surori de caritate şi încă nu era deprinsă cu acea muncă. 
Cu un zâmbet sfios cerea sfaturi altor surori. 

Când vaporul ajunse în larg, toţi pasagerii navei-spital 
urcară pe punte. Riva se îndreptă şi ea într-acolo, ca toată 
lumea. 

— Vrei să admiri escadra de pe puntea de comandă? De 
acolo se vede mai bine, îi propuse Feighelson, farmacistul 
spitalului. 

— Crezi c-o să ne lase acolo? se îndoi ea. 

— Ei asta-i! Nu există loc pe pământ unde să n-aibă voie 
Feighelson! Căpitanul Ohotski mi-e prieten. 

Când Riva apăru pe puntea de comandă, Ohotski o salută 
galant, înclinându-se, şi-i oferi binoclul său. 

Pe fondul azuriu al cerului se zărea limpede toată escadra 
eşalonată într-o lungă linie de şir. În cap navigau, în 
formaţie de dragaj, cele trei perechi de dragoare de mine, 
urmate de Novik; după el, fumegând gros, înaintau 
cuirasatele 'Ţesarevici, Retvizan, Pobeda, Peresvet, 
Sevastopol şi Poltava. La o distanţă nu prea mare, venea 
grupul de crucişătoare: Askold, Pallada, Diana. Torpiloarele 
acopereau escadra din flancuri, navigând de ambele 
borduri ale navei-amiral, pe drumuri paralele. Formaţia era 
încheiată de patru canoniere: Bobr, Ghileak, Otvajnăi, 
Gremeaşci. Mongolia naviga în coada liniei de şir a 
torpiloarelor din tribordul escadrei. 

— Păcat că lipseşte Baian al nostru! se necâjea Ohotski. El 
singur făcea mai mult ca „Daşa” şi „Palaşa” la un loc, 
adăugă el, arătând cu binoclul spre Diana şi Pallada. Mică e 
viteza escadrei, numai şase noduri. Aşa nu ajungem la 
Vladivostok nici într-o săptămână. 

— Fumuri în pupa babord! raportă matrozul de cart. 


— Uite-l şi pe Togo! Vine cu toată escadra. Unul, doi, trei... 
începu Ohotski să numere fumurile navelor ce se apropiau, 
dar curând nu mai putu să ţină socoteala. 

— Alte fumuri în prova-babord! arătă din nou 
semnalizatorul. Şi în tribord, la traversul nostru, altele. 

— Nu cumva japonezii au de gând să încercuie escadra? se 
nelinişti Ohotski. Conform ordinului, noi trebuie să navigăm 
paralel cu a patra navă din cap, în bordul opus inamicului, 
în afara bătăii maxime a artileriei. Acum însă, inamicul a 
apărut din toate părţile. Mă întreb, unde e locul nostru? 

În clipa aceea, de pe Ţesarevici se ridică un nou semnal: 
„Viteză, zece noduri, păstraţi distanţele”. 

Escadra începu să mărească treptat viteza. Nu trecu însă 
nici un sfert de ceas şi Jesarevici ieşi brusc din formaţie şi 
stopă maşinile. La vergă se înălţă semnalul: „Sunt în 
imposibilitate de manevră”. 

— O avarie! N-au putut să-l repare ca lumea înainte de 
plecare! mormăi cu ciudă comandantul. 

Toată escadra micşoră viteza. Nava-spital se opri. 

Privirile îngrijorate ale tuturor erau îndreptate spre nava- 
amiral. Profitând de oprirea escadrei ruse, japonezii se 
apropiau repede. 

În urma unui ordin transmis prin semnale de pe 
Ţesarevici, dragoarele de mine se înapoiară la bază, 
escortate de canoniere şi de flotila a doua de torpiloare. 
Peste puţin, Ţesarevici porni şi îşi mări viteza, urmat de 
celeilalte nave. 

Toate navele scoteau de zor fum; un nor negru, continuu, 
plutea deasupra escadrei, şi soarele răzbea cu greu prin el. 
La orizont, se ivea tot mai desluşit escadra japoneză, 
apropiindu-se din toate părţile. 

— Vom avea o zi grea, spuse Ohotski. Va fi o luptă pe viaţă 
şi pe moarte. Japonezii sunt de două, sau de trei ori mai 
puternici ca noi. 

Ajungându-l din urmă pe Otvajnâi, Ohotski îl întrebă prin 
megafon pe Loşcinski unde să aleagă postul92 navei-spital. 


— Hai înapoi la Arthur! propuse Loşcinski, drept răspuns. 

Puntea de comandă a micii canoniere se vedea mai jos, 
lângă bordajul înalt al navei Mongolia. Loşcinski, cu faţa ca 
bronzul roşiatic, îşi scoase chipiul, îşi şterse capul chel, 
asudat, şi zâmbi blajin, ca de obicei. 

Ohotski căzu pe gânduri şi nu răspunse îndată. Timp de 
câteva minute, Mongolia şi Otvajnâi merseră paralel, 
navigând cu viteză redusă spre Arthur. 

— De pe Ţesarevici se transmite: „Mongolia va urma 
formaţia de torpiloare”, raportă semnalizatorul. 

— A, iată şi răspunsul la şovâăielile mele! se bucură 
comandantul. Rămâneţi cu bine la Arthur, excelenţă! strigă 
el spre Otvajnâi. 

— Vă urez noroc! răspunse de departe Loşcinski. 

Distanţa dintre cele două nave sporea. 

Mongolia se grăbi să-şi ocupe postul în coada liniei de şir a 
torpiloarelor, conform ordinului navei-amiral. 

Acum, putea fi văzută toată escadra. În cap naviga 
cuirasatul Ţesarevici, transmițând necontenit felurite 
semnale, repetate imediat pe celelalte nave. Din babord se 
apropiau navele japoneze cu intenţia vădită de a tăia calea 
escadrei ruseşti. 

— Mikaza, Asahi, Fudji, Şikişima, înşiră semnalizatorul. 

— De unde le cunoşti? îl întrebă Ohotski. 

— Am fost semnalizator-şef pe cuirasatul Petropavlovsk, la 
amiralul Makarov. Acolo ne puneau mereu să recunoaştem 
navele japoneze. Ne arătau, una câte una, siluete tăiate din 
carton şi ne întrebau dacă este vreun vas de-al nostru, ori 
japonez, explică semnalizatorul. 

În clipa aceea, se auzi gongul, anunțând masa. 

— În careul ofiţerilor sunt ocupate toate locurile, ba unii 
nici n-au unde să se aşeze, vesti ofiţerul secund, urcându-se 
pe punte. Războiul e război; iar mâncarea, mâncare! 

Escadra rusă naviga în linie de şir spre sud-est, cu o viteză 
de 13 noduri. În cap se aflau cele două cuirasate recent 
construite în străinătate: 'Ţesarevici şi Retvizan care, prin 


calităţile lor de luptă, nu erau mai prejos de nici o navă 
japoneză. Navele Pobeda şi Peresvet, care le urmau, se 
apropiau mai curând de tipul crucişătoarelor cuirasate, 
decât de al cuirasatelor, având o artilerie relativ slabă, de 
10 țoli, şi o cuirasă discontinuă. Dar, pentru crucişătoare, 
viteza lor era prea mică. În sfârşit, cele două cuirasate din 
coadă: Sevastopol şi Poltava erau nave învechite, cu viteză 
mică, şi care doar stânjeneau escadra. Această diversitate 
de tipuri se făcu îndată simțită. Fără Sevastopol şi Poltava, 
viteza de marş a navelor ruseşti nu se prea deosebea de a 
celor japoneze, ridicându-se la 16-17 noduri. Cu cele două 
cuirasate din coada formaţiei era greu de menţinut chiar şi 
viteza de 13 noduri pe oră. 

Încă înainte de părăsirea Arthur-ului, se sugerase să se 
răzbească prin blocadă numai cu cele patru cuirasate 
rapide, urmând ca Sevastopolul şi Poltava să fie dirijate, 
împreună cu canonierele, spre Dalni, pentru a efectua acolo 
o manevră de diversiune care ar fi dus la împărţirea 
escadrei japoneze şi ar fi uşurat celorlalte nave din grupul 
principal executarea misiunii. Vitgheft nu fusese, însă, de 
acord cu aceasta. Acum era evident cât de mult frânau cele 
două cuirasate cu viteză mică înaintarea escadrei, 
eşalonată pe aproape 20 de cabluri distanţă, divizată în 
două grupări, dintre care una în cap cu cele patru cuirasate 
moderne şi după ele cealaltă, rămânând mult în urmă, cu 
Sevastopol şi Poltava. 

Cele patru crucişătoare rapide, care navigau în pupa lor, 
erau silite să-şi reducă viteza şi, din când în când, chiar să 
stopeze pentru a nu intra în coliziune cu cuirasatele din 
coadă. Torpiloarele navigau separat, în linie de şir, mai 
departe de grosul formaţiei. 

Principalele forţe japoneze erau alcătuite din patru 
cuirasate moderne şi două crucişătoare cuirasate de ultimul 
tip. Toate navele erau mai mult sau mai puţin omogene că 
tip, cu o viteză de marş de 17 noduri. În afară de aceasta, 
fuseseră aduse spre locul bătăliei toate celelalte grupări de 


luptă ale flotei, rămânând, însă, în afara bătăii artileriei 
principale şi urmărind doar manevrele tactice ce se 
executau. 

Apropiindu-se la distanţa de 80 de cabluri de escadra 
rusă, japonezii deschiseră focul cu artileria principală. Un 
timp cele două escadre navigau aproape paralel, susţinând 
un tir slab. Când depărtarea dintre ele mai scăzu, nava- 
amiral japoneză îşi reglă tragerea asupra cuirasatului 
Ţesarevici, transmițând prin semnale distanţa de tragere şi 
celorlalte nave. Navele japoneze deschiseră foc direct 
asupra celor ruseşti. Se dezlânţui o canonadă năprasnică. 
Şi japonezii şi ruşii sporiseră la maximum puterea focului. 

De îndată ce bubuitul canonadei deveni mai intens, 
pasagerii de pe vaporul Mongolia îşi lăsară dejunul şi se 
repeziră agitaţi pe punte. În zadar se străduise Ohotski să-i 
reţină sub punte. Matrozii care le stăvileau drumul fură daţi 
la o parte. Toată lumea începu să urmărească cu îngrijorare 
desfăşurarea luptei. Riva îşi făcu din nou loc pe puntea de 
comandă. Înainte de toate, se uită spre Sevastopol. 

Cuirasatul era în întregime învăluit în fum, trăgea cu 
tribordul. Mai în fiece clipă, limbi de flăcări fulgerau prin 
fum. Nava părea pustie. Pe punți nu se zărea nici un om. 
Doar pe vergile catargului se succedau repede felurite 
semnale. 

În capul formaţiei, cuirasatul Ţesarevici naviga înconjurat 
de exploziile obuzelor. Jerbe negre, uriaşe, ţâşneau 
necontenit pe punţile lui, arătând locurile exploziilor. Prin 
binoclu se vedea un început de incendiu la pupa. Limbile de 
foc se ridicau vijelios în sus. 

— Doamne, ce groaznic! Arde Ţesarevici! strigă Riva, 
arătând spre nava-amiral. 

— Ai noştri pătimesc cumplit! Uitaţi-vă, a izbucnit un 
incendiu şi pe Peresvet. Un catarg al lui Retvizan a fost rupt 
în două, strigă Ohotski, speriat. La japonezi, nu se prea văd 
urme de distrugeri. Chiar pe nava din cap se zăresc doar 


nişte fumuleţe şi nu poţi şti dacă sunt de incendii ori sunt 
stârnite de exploziile obuzelor trase de noi. 

Comandantul privea cu îngrijorare spre escadra inamică, 
ce se apropia tot mai mult. 

— Obuzele cad tot mai aproape de noi, spuse el, privind 
speriat jerbele de apă ce ţâşneau împrejur. 

Între timp, la semnalul transmis de pe nava-amiral, 
torpiloarele care mergeau înainte se îndepărtară şi mai 
mult de linia de şir a cuirasatelor. Mongolia rămase în urma 
escadrei. Navele japoneze executară o întoarcere 
neaşteptată, toate deodată, şi ajunseră la coada escadrei 
ruse, rămânând în afara bătăii maxime a tunurilor de pe 
cuirasate, apoi îşi concentrară focul asupra crucişătoarelor 
din coadă. În jurul lor marea clocotea de explozii. 
Crucişătoarele răspundeau printr-un tir violent, învăluindu- 
se în nori groşi de fum negru. Vuietul neîntrerupt al 
canonadei şi al exploziilor, jerbele uriaşe de apă proiectată 
spre cer, înfăţişau un tablou ameţitor al puterii de 
distrugere nestăvilite. În clipa aceea Riva rămăsese cu ochii 
la crucişătoare, uitând restul lumii. 

Deodată, pe cel din capul formaţiei, pe Askold, se înălţă un 
şirag de pavilioane multicolore, şi cele patru nave care îl 
urmau, făcând o întoarcere bruscă, ieşiră cu toată viteza de 
sub lovituri. 

Scoţând fum gros din cele cinci coşuri ale sale, Askold 
gonea înainte, urmat de Novik, de Pallada şi de Diana. 

— Bravo lor, cu câtă dibăcie au scăpat! strigă cu admiraţie 
Ohotski. 

Riva oftă uşurată şi-şi îndreptă binoclul spre cuirasate. 
Acestea încetaseră focul. Incendiul de pe Ţesarevici era 
aproape stins. Nici pe Peresvet nu se vedea foc. Oamenii 
începeau să apară pe toate navele. Matrozii forfoteau pe 
punți, reparând la iuţeală avariile pricinuite de canonadă; la 
niciunul dintre cuirasate nu se zăreau însă distrugeri 
serioase. 


— Slavă domnului: deocamdată, navele noastre n-au 
suferit prea mult, observă Riva. 

— Noi nu le vedem bordurile întoarse spre japonezi, 
răspunse comandantul. Acolo, avariile trebuie să fie mai 
serioase. Dar lucrul cel mai important este că am răzbit 
prin escadra inamică. Ea a rămas în urmă! se bucură 
Ohotski. 

— Se poate lua din nou după noi, şi atunci ne ajunge din 
urmă. 

— Nu este chiar atât de uşor. Nici noi n-o să stăm pe loc, 
obiectă Ohotski. Uite, vezi cum şi-a mărit '[esarevici viteza? 
Bătrâneii noştri, Sevastopol şi Poltava, se ţin anevoie după 
el. 

Continuând să navigheze în aceeaşi direcţie, japonezii 
rămăseseră totuşi mult în urmă. Se putea spera că, o dată 
cu sosirea nopţii, escadra rusă va izbuti să se facă nevăzută, 
îndepărtându-se spre nord. De pe toate navele se 
transmiteau intens semnale. Privindu-le prin binoclu, 
semnalizatorul lămurea celor din jur înţelesul lor: 

— Pe Retvizan, nu sunt morţi; zece răniţi; distrugeri 
neînsemnate; pe Pobeda, trei morţi, douăzeci de răniţi; 
distrugeri nu sunt; pe Peresvet, nici morţi, nici răniţi, nici 
distrugeri. 

— Straşnic! exclamă Ohotski bucuros. 

— Sevastopol: nici pierderi, nici distrugeri. Poltava: o 
spărtură mare la pupa - a ambarcat vreo trei sute de tone 
de apă. Cincisprezece morţi, douăzeci de răniţi. 

— Ciudat! Părea că pe Poltava totul e bine! 

— Askold are coşul din faţă doborât şi două spărturi. 
Morți: un ofiţer şi zece matrozi; răniţi: opt matrozi. Pe 
Pallada şi pe Diana totul este bine, anunţă semnalizatorul. 

— Răniţii vor fi aduşi acum la noi? întrebă Petrov, medicul- 
şef al spitalului, ivindu-se pe punte. 

— Nu prea cred! Aceasta ar necesita mult timp, iar noi 
trebuie să ne îndepărtăm cât mai repede de japonezi. Uite, 
iar s-au luat după noi. Acum începe adevărata hăituială, 


răspunse căpitanul, arătând cu binoclul. Dacă se scufundă 
vreo navă, trebuie să alergăm la locul catastrofei şi să 
salvăm oamenii. 

— Să dea Dumnezeu să nu se întâmple aşa ceva! rosti Riva 
din toată inima şi se uită încă o dată prin binoclu spre 
Sevastopol, care naviga liniştit, împreună cu celelalte nave. 
Zâmbi bucuroasă la gândul că Andriuşa al ei era viu şi 
nevătămat. 

Peste puţin, pe nave se sună încetarea alarmei de luptă, 
iar de pe Ţesarevici se transmise semnalul: „Echipajele să-şi 
ia ceaiul.” 

— Ei, acum să mergem şi noi să ne isprăvim micul dejun, 
întrerupt de luptă, spuse Ohotski. 

Pe punte se vorbea cu însufleţire, se râdea, se făceau 
glume după primejdia din care scăpase, toată lumea avea 
moralul ridicat. 

— Pare-se că azi am avut noroc, spuse zâmbind medicul- 
şef. Am răzbit prin escadra japoneză, acum drumul spre 
Vladivostok ne e deschis. 

— Nu e încă momentul să ne bucurăm, răspunse căpitanul, 
răcorindu-i entuziasmul. Togo ne mai poate ajunge, căci 
dispune de o mare superioritate în viteză. 

— Până ne ajunge el din urmă, escadra noastră va izbuti 
să-şi repare avariile şi să-şi refacă puterile. 

Pasagerele îşi împărtăşeau impresiile. Fiecare vorbea de 
câte o navă care o interesa, pe ea fiindu-i ori soţul, ori 
fratele, ori iubitul. 

— Căpitane dragă, află numele ofiţerilor morţi şi răniţi, îi 
rugau ele pe Ohotski. 

— Nu e chiar atât de uşor, doamnă. Doar nu ştim ce 
pierderi sunt pe vase. 

— Dar semnalizatorul vi le-a transmis şi noi am auzit că 
sunt morţi numai pe Askold. 

Ca să scape de insistenţele lor sâcâitoare, comandantul le 
făgădui că se va informa, întrebând prin semnale nava în 
chestiune. 


În careul ofiţerilor zăngăneau cuţitele, în larma surdă a 
conversaţiilor. Riva se îngrijea ca pasagerii bolnavi să fie 
bine serviţi. 

— Soră Blum! o strigă medicul-şef şi, ducând-o la o parte, 
îi spuse în şoaptă: Un crucişător japonez vine spre noi. 
Probabil că vrea să captureze Mongolia. Dumneata rămâi 
aici, ai grijă să nu se facă panică. 

Riva îl privi speriată şi păli. Medicul-şef îşi dădu seama că 
ea nu poate face faţă însărcinării. 

— Hai, ieşi pe punte, spuse el. Acolo ai să te simţi mai bine. 

Împiedicându-se şi tremurând toată de emoție, Riva se 
urcă pe punte. Acolo se şi adunase aproape tot personalul 
medical: doctorii, studenţii în medicină şi surorile speriate. 
Comandantul şi secunzii nu erau de faţă. Ioată lumea, viu 
emoţionată, privea cu îngrijorare crucişătorul japonez care 
se apropia repede. I se şi desluşeau pavilioanele de pe 
catarg cu soarele-răsare, sub care se iveau mereu la vergi 
felurite combinaţii de pavilioane mici. Pe puntea Mongoliei 
semnalizatorul, în haine civile, descifra împreună cu 
tinerelul ofiţer de cart înţelesul semnalelor japoneze. 

— Stopaţi şi coborâţi scara, transmiteau ei de pe punte 
ordinele japonezilor. 

— Ce o să se întâmple cu noi? îl întrebau toţi cu emoție pe 
Petrov. 

— Ne aflăm sub protecţia Crucii-Roşii, prin urmare, nu ni 
se poate întâmpla nimic, îi liniştea medicul-şef. 

— Dar dacă ne duc în Japonia? întrebă Riva. 

— Ce poţi face. Vom protesta; după aceea, ne vom supune 
forţei şi ne vom duce acolo unde ni se va spune. 

— Bine, dar cu ce drept? Noi vrem să rămânem cu ruşii, 
iar japonezii, dacă vor, să-şi facă şi ei o navă-spital, care să 
le însoţească escadra. 

În toiul acestor discuţii de pe punte, crucişătorul ajunse în 
dreptul Mongoliei şi se opri la o distanţă de o jumătate de 
cablu. Fără să vrea, toţi îl priveau cu admiraţie. Zvelt, curat, 
turnat parcă dintr-o bucată de oţel cenuşiu, părea mai 


curând un iaht elegant decât o navă de război. Totuşi, ţevile 
tunurilor de pe puntea lui, îndreptate spre ruşi, dovedeau 
că are intenţii ostile. 

Matrozii japonezi se îmbulziseră şi ei la copastia 
crucişătorului, privind cu luare-aminte nava-spital, care 
cutezase să însoţească escadra în luptă şi pe care nu 
avuseseră încă prilej s-o vadă. De la crucişător porni o 
barcă în care se aflau mai mulţi ofiţeri şi matrozi înarmaţi. 
Ofiţerul de cart ordonă botsmanului să adune echipajul şi se 
apropie de scară, pentru a-i întâmpina pe japonezi. 

— Există poate printre dumneavoastră cineva care 
vorbeşte bine englezeşte? întrebă el, întorcându-se spre 
personalul medical. 

— Olga Alexandrovna, i se adresă Petrov uneia dintre 
surori: dumneata îţi vei asuma rolul de interpretă. 

De îndată ce barca acostă la scară, doi ofiţeri de marină 
japonezi se urcară sprinteni pe punte, însoţiţi de mai mulţi 
matrozi înarmaţi, cu baionetele plate puse la arme. 

Cei doi ofiţeri se apropiară de grupul de medici şi, luând 
poziţia de drepţi, salutară; pe urmă, unul dintre ei, mai 
mare în grad, rosti într-o rusească curată: 

— Am urcat la bordul navei dumneavoastră ca să ne 
convingem că pe ea nu transportaţi trupe, sau materiale de 
război. Dacă nu vom descoperi nimic, veţi fi imediat liberi să 
vă continuaţi drumul, în caz că vom găsi vreo contrabandă 
de război, vaporul va fi capturat. 

— Domnule ofiţer, îmi permit să vă asigur că pe Mongolia 
nu există nimic, în afară de materialele Crucii-Roşii, 
răspunse Petrov. 

— Rămâne de văzut, spuse japonezul şi dădu un ordin 
matrozilor săi. 

Al doilea ofiţer japonez se îndreptă spre punte, ca să 
controleze scriptele de bord, iar matrozii coborâră jos. 

— Dumnealui e Jean, frizerul guvernatorului general! 
exclamă Riva care îl recunoscuse pe japonez. Monsieur 
Jean, dumneata eşti, sau mă înşel? întrebă ea. 


— În prezent, nu sunt frizerul Jean, ci căpitan-locotenentul 
Kabaiasi din flota imperială japoneză, răspunse acesta cu 
răceală. 

— A, acum te recunosc şi eu! Şi eu! Şi eu! răsunară 
deodată mai multe glasuri. 

Cu un zâmbet arogant, japonezul salută, înclinându-se, pe 
fostele lui cliente. Pe urmă, se apropie de matrozii şi 
infirmierii înşiruiţi pe punte şi procedă la verificarea lor, 
după tabelul nominal. 

Înspăimântat de moarte, Ohotski se ascunsese pe undeva, 
sub punte. Numai unul dintre secunzii lui veni la Kabaiasi. 
Petrov cobori împreună cu personalul medical în salon, 
unde găsi pasagerii cuprinşi de panică. Femeile plângeau 
văicărindu-se în gura mare, copiii le urmau exemplul; din 
toată această învălmăşeală se ridicau numai implorări: ,... 
apăraţi-ne, nu vrem să mergem în Japonia...” Medicul-şef şi 
surorile se grăbiră să comunice cele declarate de japonezi. 

— Dar dacă găsesc ceva? întrebă cu îngrijorare una dintre 
pasagere. 

— N-au ce să găsească: n-avem nimic în afară de ceea ce 
aparţine Crucii-Roşii. 

— Ghennadi Nikolaevici, uiţi că, în primul rând, pot să ne 
strecoare chiar ei vreun obiect interzis şi, în al doilea rând, 
să declare că prezenţa pasagerilor pe nava noastră este 
ilegală, spuse repede Feighelson, care era vădit emoţionat. 

— Convenţia de la Haga nu interzice organizaţiilor Crucii- 
Roşii să ia sub ocrotirea lor femei şi copii, obiectă Petrov. 

Peste puţin, Kabaiasi cobori în salon şi ceru tabelul 
pasagerilor. Trebui să fie alcătuit la iuţeală. 

Trecu încă vreun sfert de oră de aşteptare apăsătoare. 
Oamenii lui Kabaiasi începură să apară, raportându-i 
rezultatele cercetării. 

Căpitanul îi ascultă cu un aer imperturbabil şi dădu câteva 
dispoziţii scurte. 

Cu o netăinuită îngrijorare, toţi ruşii aflaţi acolo urmăreau 
convorbirea lor, silindu-se să ghicească după expresia 


feţelor vorbitorilor, ce anume discutau. Deodată, 
farmacistul năvăli tulburat în salonul ofiţerilor. 

— Să fie cu iertare! strigă el către Petrov. Ei consideră că 
salpetrul e contrabandă de război. Or, salpetrul figurează în 
inventarul farmaceutic şi n-avem decât o cantitate foarte 
mică. 

În urma lui Feighelson intrară doi japonezi. Unul ţinea în 
mâini borcanul cu pricina. 

După cercetare, Kabaiasi declară că salpetrul va fi 
confiscat, iar Mongolia, lăsată să-şi vadă de drum, dacă 
acest lucru va fi autorizat de amiralul Togo. 

Toată lumea răsuflă uşurată. 

— Noi respectăm cu stricteţe normele convențiilor de la 
Geneva şi Haga, şi dumneavoastră aţi fost acum martori 
oculari asupra acestei proceduri, le spuse Kabaiasi ruşilor, 
înainte de a părăsi vaporul. 

Barca japoneză părăsise vasul-spital. Ohotski, care ieşise 
din ascunziş, ordonă să se pornească înainte cu toată 
viteza. Între timp, escadra rusă se îndepărtase destul de 
mult, aşa că vaporul fu nevoit să mărească viteza pentru a o 
ajunge din urmă. 

Erau aproximativ orele 4 după amiază. Soarele se apropia 
simţitor de asfinţit. Marea se menținea tot calmă, iar 
orizontul limpede. La tribord, dinspre apus, japonezii se 
apropiau încet de escadra rusă, care naviga în plină viteză 
în direcţia capului Şantung. Pe navele de la Arthur nu se 
vedeau urme de distrugeri; ele navigau la distanţe şi 
intervale diferite. Crucişătoarele în linie de şir, în drum 
paralel, la babord, la un interval de zece cabluri de 
cuirasate. În babordul crucişătoarelor se întindea linia de 
şir a torpiloarelor. Mongolia îşi ocupă postul în pupa 
acestora. 

După vizita japonezilor, moralul crescuse simţitor. Adunați 
sus, pe punte, toţi cei de pe vas îşi împărtăşeau impresiile 
cu privire la emoţiile prin care trecuseră cu câteva clipe 
mai înainte. 'Ţesarevici întreba prin semnale dacă pe 


Mongolia era totul în ordine; comandantul răspunse 
afirmativ. Era vădit că cei de pe nava-amiral fuseseră 
îngrijoraţi de soarta navei-spital. 

De îndată ce nava din capul escadrei japoneze ajunse în 
drum paralel cu cuirasatul Poltava, pe acesta bubui un tun 
de 12 țoli. Celelalte nave urmară pilda cuirasatului. 
Răspunsul japonezilor nu întârzie şi peste puţin, lupta se 
încinse pe toată linia. Trecând în zbor dincolo de navele 
escadrei ruse, obuzele japoneze începură să cadă în 
preajma Mongoliei. Atunci Ohotski se grăbi să se 
îndepărteze. 

De pe punte se vedeau limpede amândouă escadrele 
angajate în bătălie: ruşii, mai aproape, la vreo douăzeci de 
cabluri; japonezii, la vreo 60-70. Ambele escadre se 
învăluiră în fumul stârnit de tir şi de explozii, dar obuzele 
japoneze se spărgeau, ridicând trombe uriaşe de fum 
negru, gros, pe când cele ruseşti stârneau doar un fum 
verde slab, greu de observat. De aceea, părea că 
cuirasatele ruseşti aveau de suferit mult mai mult decât 
cele japoneze. Mai des lovite erau navele-amiral 'Ţesarevici 
şi Peresvet care, din când în când, dispăreau cu totul în 
valurile de fum negru. 

— Ia uite cum îi trăsnesc pe ai noştri! rosti Ohotski, 
tulburat. lar japonezii, parcă ar fi vrăjiţi: n-au primit nici o 
lovitură! 

— Ia uită-te mai atent, Ilzmail Dmitrievici: ai să vezi că nu 
scapă nici ei. Vezi fumuleţele alea verzi? Sunt exploziile 
obuzelor noastre, lămuri ofiţerul de cart. 

Toate binoclurile şi ocheanele disponibile acționau de zor. 
Cu răsuflarea oprită, toată lumea urmărea tragedia ce se 
desfăşura înaintea ochilor ei. 

Multe femei izbucneau în plâns, mai ales atunci când 
obuzele nimereau în navele pe care se aflau cei dragi. 

— Nu mai pot, nu mai pot să privesc! ţipă deodată isteric o 
pasageră, zărind o volbură uriaşă de fum învăluind Pobeda. 
Sigur că acolo n-a mai rămas nimeni în viaţă! 


Totuşi, chiar în clipa următoare, cuirasatul apăru din nou, 
limpede, iar pe el nu se observau nici un fel de distrugeri. 

Doamnele prea neliniştite erau duse aproape cu sila jos. 

Riva continua să urmărească cu curaj ceea ce se petrecea 
pe Sevastopol... lată că la bordul lui ţâşni un vârtej de 
flăcări şi de fum; în aceeaşi clipă, un incendiu izbucni la 
prova. Tânăra femeie închise ochii îngrozită. 

După Sevastopol, izbucni şi pe Poltava un incendiu. Limbi 
de flăcări ţâşneau prin fum. Prin binoclu se zăreau, ca nişte 
puncte albe, oamenii care alergau pe punte. 

Aproape în acelaşi timp Peresvet rămase fără arboreţi la 
ambele catarge. De pe Retvizan fu smulsă o jumătate din 
coşul de la mijloc. 

Pe măsură ce distanţa între cele două escadre se micşora, 
urmele distrugerilor de pe navele japoneze apăreau mai 
vizibile. Tirul lor slăbea văzând cu ochii. 

— Ai noştri se bat ca nişte bravi! spunea admirativ 
Ohotski. Nu se ştie încă a cui va fi biruinţa! 

lată cum au descris ziarele japoneze această bătălie: 
„Fiind informat că escadra rusească plănuia să iasă în larg, 
amiralul Togo s-a grăbit să concentreze pe căile de acces 
spre Arthur toate navele de război aflate în acel sector, în 
total optsprezece nave de luptă, printre care 4 cuirasate, 6 
crucişătoare cuirasate şi 8 uşoare. În afară de aceasta, a 
fost adusă şi flotila de torpiloare, cu un efectiv de 50 
torpiloare. 

La luptă n-a luat parte însă decât primul grup de nave 
cuirasate, compus din patru cuirasate şi două crucişătoare 
cuirasate de cel mai nou tip, sub ordinele personale ale 
amiralului Togo. Spre amiază, amiralul a observat escadra 
rusească, navigând în drum sud-est, la o distanţă de 10 mile 
şi, profitând de superioritatea în viteză de care dispunea, s- 
a grăbit să-i iasă înainte. 

În cursul celui dintâi angajament, navele nipone au fost 
lovite de mai multe obuze de mare calibru, care au provocat 
distrugeri însemnate. Amiralul Togo a rupt temporar lupta 


pentru repararea avariilor. Escadra rusă aproape că şi 
pierise din vedere, când japonezii au fost, în sfârşit, în stare 
să pornească din nou în urmărirea ei. 

A doua fază a luptei s-a desfăşurat de la o depărtare de 51 
cabluri, pe linii convergente. 

Bătălia a fost de o înverşunare neobişnuită. Cu toată 
superioritatea numerică a japonezilor în artilerie de calibru 
mare şi, mai ales, mijlociu, ruşii au luptat cu îndârjire, 
pricinuindu-ne distrugeri foarte importante.” 

Amiralul Togo se afla în cabina de comandă a navei-amiral 
Mikaza din capul escadrei. El urmărea cu încordare prin 
binoclu mersul bătăliei, dând din când în când ordine 
scurte. O expresie de încordată concentrare stăruia pe faţa 
lui palidă, lunguiaţă, de un tip aproape european, cu 
barbişonul, pe jumătate cărunt, tuns scurt. În aparenţă, îşi 
păstra calmul desăvârşit, fără să-şi trădeze îngrijorarea, 
mereu în creştere, în privinţa deznodământului bătăliei. 

Până atunci, ruşii nu dăduseră încă niciodată atâtea dovezi 
de tenacitate şi îndârjire. Cuirasatul Mikaza era în 
întregime învăluit în fumul exploziilor şi incendiilor care 
izbucneau la bord. În unele clipe acest fum aproape că 
împiedica vizibilitatea teatrului bătăliei. Vuietul canonadei 
se contopea cu exploziile obuzelor ruseşti care loveau în 
Mikaza. 

Aproape toate piesele care compun suprastructura navei 
fuseseră distruse sau smulse de la locurile lor; pe puntea 
pustiită de explozii zăceau cadavre neridicate. Unul dintre 
tunurile turelei din prova fusese avariat; celălalt funcţiona 
anevoie. Turela de la pupa, cu piese de 12 țoli, fusese de 
asemenea scoasă din acţiune; jumătate din piesele de 
calibru mijlociu din babord nu mai funcționau. Nu mai erau 
destui servanţi pentru tunuri. 

Comandantul cuirasatului, comandorul Hirota, fusese de 
mult scos din luptă; aproape tot personalul din statul-major 
al amiralului se afla la postul de prim-ajutor. Acum, 
comanda cuirasatului o preluase al treilea locotenent- 


comandor în ordinea vechimii. Sosi raportul medicului-şef 
care menţiona că fuseseră scoşi din luptă zece ofiţeri şi 
circa două sute matrozi. 

Amiralul ieşi pe punte şi privi spre navele care veneau în 
linie după Mikaza. Tânărul mus-gornist care stătea alături 
de el se grăbi să îndrepte luneta într-acolo. În urma 
amiralului ieşiră din cabină ofiţerii din statul său major şi 
doi semnalizatori. În clipa aceea un obuz rusesc lovi un coş. 
Schijele împroşcară cabina blindată, de comandă, şi puntea. 
Crispându-se, amiralul ordonă ca luneta să fie mutată la 
babord. Ordinul fu executat imediat. Aplecat asupra 
ocularului, Togo începu să privească navele care-l urmau. 

Asahi ardea. Prin fumul incendiului, se vedeau catargul 
mare, retezat de la jumătate, şi părţi din suprastructură, 
grav avariate Cu toate acestea cuirasatul continua să 
susţină un foc intens. Asahi era urmat de Fudji. Importanţa 
distrugerilor de pe el putea fi apreciată după tirul său lent. 
Pe crucişătorul din coadă lacumo se zăreau încă limbi de 
foc. În clipa aceea, cuirasatul Şikişima, al patrulea după 
nava din cap, ieşi brusc din formaţie, spre babord, şi, 
pentru o clipă, putu fi văzut limpede. Ambele punți din 
prova erau distruse. Din turela de la pupa, doar un singur 
tun de 12 țoli mai ieşea din ambrazură; coşurile fuseseră 
grav avariate. Peste puţin, Şikişima reintră în formaţie şi 
dispăru în pupa navelor dinaintea sa. 

Amiralul îşi ridică ochii de la ochean şi privi spre escadra 
rusă. Scăpătând spre asfinţit, soarele o lumină din plin. Cu 
toate avariile şi incendiile, ea îşi continua drumul, fără să-şi 
reducă intensitatea tirului. 

Togo porni îngândurat, revenind spre cabina de comandă. 
Suflul unei explozii năprasnice, izbucnite în apropiere, îl 
izbi violent în spate. Auzi înapoia sa un țipăt slab. Se uită 
îndărăt: pe punte se zvârcolea în chinurile morţii tânărul 
gornist, fără să lase din mâini goarna spartă; luneta zăcea 
alături, sfărâmată. Unul dintre ofiţerii din statul său major 


pierise; celălalt, stăpânindu-şi durerea, îşi strângea cu 
mâna coasta rănită. 

— Unde-i locotenentul Konoe? îl întrebă amiralul. 

— A căzut ca un samurai, întru gloria adoratului nostru 
Tenno, răspunse, făcând o sforţare, ofiţerul, cu buzele albe 
de durere. 

— Duceţi-vă numaidecât să vă panseze, îi ordonă Togo, 
văzând că-i curge sângele. 

— Daţi-mi voie. Ofiţerul ridică mâna şi amiralul observă că 
o bucăţică de carne însângerată se lipise de steaua 
Soarelui-Răsare ce-i împodobea pieptul. 

Togo o dădu jos cu dezgust, privindu-şi cu părere de rău 
vestonul său alb ca zăpada, acum pătat. 

Intrând în comanda cuirasată, chemă printr-o mişcare din 
cap pe căpitanul de rangul II Izida, locţiitorul şefului de 
stat-major, care fusese rănit. Ofiţerul se apropie imediat şi 
luă respectuos poziţia de drepţi, aşteptând ordine. Amiralul 
rămase o clipă tăcut. Un roi de gânduri îi trecu vijelios prin 
cap. Situaţia critică a escadrei japoneze era evidentă. Se 
punea problema ieşirii din luptă; o asemenea acţiune ar fi 
însemnat însă eşecul planului de bază operativ, care 
prevedea stăvilirea joncţiunii escadrei din Arthur cu cea din 
Vladivostok. Pe de altă parte, continuarea luptei ameninţa 
să provoace grupului de cuirasate atâtea avarii, încât 
acesta risca să fie scos din acţiune pentru multă vreme, 
lăsând ruşilor superioritatea pe mare, fie şi temporară. E 
adevărat că lângă insula Ţuşima se afla şi escadră de 
crucişătoare cuirasate a amiralului Kamimura, iar în 
arhipelagul de lângă coasta Coreii mai aşteptau vreo 
treizeci de torpiloare. În schimb însă, şi crucişătoarele din 
Vladivostok puteau veni în ajutorul ruşilor. 

În cele din urmă birui prudenţa. 

— Să se ridice semnalul „Atenţiune”! se adresă amiralul lui 
Izida. 

— Executat! raportă după o clipă ofiţerul. 

— Escadra să se retragă spre Sasebo, rosti răspicat Togo. 


Izida îl privi, uimit, speriat. 

— Cum, excelența voastră consideră că ruşii au câştigat 
bătălia? întrebă el cu sfială. 

— Da. 

Ofiţerul deschise larg ochii negri, puţin piezişi, şi apoi, 
privind în direcţia escadrei inamice, strigă deodată 
bucuros: 

— Nava-amiral a ruşilor e scoasă din acţiune! 

— Ia uitaţi-vă la '[esarevici! strigă deodată o pasageră. 

Cuirasatul executase o întoarcere neaşteptată la babord şi 
se înclinase atât de mult, încât toată lumea avea impresia că 
în clipa următoare se va răsturna. 

Un țipăt de spaimă străbătu puntea şi comanda. Toţi aveau 
impresia că '[esarevici se va scufunda imediat şi uitară 
pentru câteva clipe de ei, de Mongolia, de tot şi de toate. 
Ţesarevici se echilibră însă într-un chip tot atât de 
surprinzător, continuând, însă, să întoarcă mereu spre 
babord, parcă ar fi fost gata să abordeze Sevastopolul sau 
Peresvetul. Făcându-i loc, ambele cuirasate întoarseră 
prova spre inamic. 

Cuirasatul Retvizan, care naviga după Ţesarevici, urmă, în 
primele clipe, nava-amiral; apoi schimbă brusc direcţia şi se 
repezi asupra japonezilor. Numai Pobeda şi Poltava 
mențineau drumul iniţial. Escadra îşi pierduse ordinea 
formaţiei. Acum tot focul japonezilor se concentrase asupra 
cuirasatului Retvizan, dar loviturile lor erau prea lungi, din 
cauza apropierii lui rapide. Trăgând continuu cu toată 
artileria de la bord, cuirasatul se năpusti asupra navei 
Mikaza, care însă nu-l înfruntă, ci bătu repede în retragere. 
Celelalte nave din escadra rusească nu-l urmară însă pe 
Retvizan. Aflându-se mai aproape de japonezi decât de 
forţele proprii, sub focul nimicitor al întregii escadre 
inamice, cuirasatul Retvizan fu nevoit să facă repede cale 
întoarsă. 

Mai trecură câteva clipe. Cuirasatele ruse răspundeau 
mereu, prin foc, inamicului, dar toate se deplasau fără rost 


şi, în sfârşit, în plină neorânduială, ele începură, unul după 
altul, să se îndrepte spre Arthur. 

Pe 'Ţesarevici, care gira mereu în jurul lui, se ridică un 
semnal din mai multe pavilioane. 

— Amiralul predă comanda”, descifră semnalizatorul. 

— Asta înseamnă că Vitgheft ori a murit, ori e grav rănit, 
spuse Ohotski, clănţănind din dinţi, emoţionat. 

— Când a pierit Makarov, toată lumea spunea: nava ca 
nava, numai pe amiral să nu-l pierdem; acum însă se poate 
zice: amiralul ca amiralul, numai nava să rămână întreagă, 
îl consolă medicul-şef Petrov. 

Urmând nava-comandant, Askold şi celelalte crucişătoare 
se apropiau de cuirasate, dar acestea continuau să evolueze 
dezordonat, întrecându-se unele pe altele şi trăgând în 
toate direcţiile, aşa că două, trei obuze căzură lingă 
Mongolia. 

— Cârma dreapta! comandă Ohotski, şi vaporul începu să 
se întoarcă cu pupa spre escadră. Timp de câteva clipe, de 
pe punte nu se zări nimic din pricina fumului care ieşea din 
COŞ. 

— Sunt bătuţi, se retrag, mama lor! strigă deodată 
Ohotski, cuprins subit de o înflăcărare războinică. 

— Ne-a părăsit maică precista! rosti timonierul, scoţându- 
şi bereta şi făcându-şi cu evlavie semnul crucii. Ei, mulţi 
matrozi, sărmanii, s-au înălţat astăzi în împărăţia cerurilor. 

— Tacă-ţi gura, nătărăule! i-o reteză ofiţerul de cart. Şi aşa 
mi-e lehamite de ce văd! Mai vii şi tu acum cu prostiile tale! 

Cuirasatele continuau însă să se retragă în debandadă, ca 
o turmă, spre Arthur. Japonezii nu le urmăreau, 
mulţumindu-se doar să tragă asupra lor de la distanţă. În 
clipa aceea, crucişătoarele se apropiară de cuirasatul 
Retvizan care gonea înaintea tuturor. Pe Askold se ridică un 
semnal. Revărsând un fum gros din toate coşurile, 
crucişătorul se repezi cu toată viteza spre grupul de nave 
japoneze ce se zărea în depărtare. Novik îl urmă. Ambele 
nave dispărură repede pe marea care începea să se 


întunece spre răsărit. O canonadă puternică se auzi câtva 
timp în depărtare; apoi liniştea se înstăpâni nemărginită. 

Uriaş, roşu, soarele în asfinţit scăpăta sub zare. Cele din 
urmă raze ale lui însângerau marea ce se tălăzuia 
necurmat. Pe fondul ei se profilau limpede siluetele navelor 
ruseşti. Afundându-şi adânc provă în apă, cu coşul dinainte 
retezat, cuirasatul Retvizan îşi continua mereu marşul, 
urmat de Poltava, cu pupa cufundată în valuri. Ceva mai 
departe, continuând să ardă, venea cuirasatul 'Ţesarevici, 
cu toată suprastructura făcută praf, şi Sevastopol, cu un tun 
de 12 țoli de la turela prova răsturnat şi cu coşul din prova 
doborât. Puțin mai încolo, se zăreau cuirasatul Peresvet, cu 
vârfurile catargelor retezate şi cu suprastructura de la 
pupa sfărâmată, şi Pobeda, cu cele două coşuri din prova 
turtite şi cu o spărtură în babord, deasupra liniei de plutire. 
Numai pe Diana şi pe Pallada nu se zărea nici o urmă de 
distrugeri. 

Riva privea cu deznădejde spre navele mutilate, crunt 
încercate. 

— Se pare că escadra noastră se întoarce definitiv la 
Arthur, rosti Ohotski, posomorât. 

— Ce vorbeşti! S-ar putea ca îndată ce se întunecă să ne 
continuăm drumul, răspunse Petrov care se urcase pe 
puntea de comandă. 

— Dacă avariile nu sunt prea grave, n-are rost ca escadra 
să se întoarcă la Arthur; iar dacă sunt grave, nu poţi să le 
repari nici acolo, mai ales sub bombardamentul de pe uscat. 

— Navele au să se aprovizioneze cu cărbuni, apă, 
alimente, şi după reparația avariilor vor pleca din nou în 
larg. 

— La Arthur nu există provizii. Fortăreaţa are să le ia şi 
ceea ce au. Marinarii vor fi trecuţi pur şi simplu la 
infanterie şi tunurile, predate forturilor, bombăni 
posomorât Ohotski. 

— Nu se ştie câte nave vor putea să se mai întoarcă. 
Torpiloarele japoneze dau năvală din toate părţile, îi ţinu 


isonul ofiţerul de cart. Să n-o păţim şi noi în încăierare... 
Şirul acesta de nave parcă ar fi o procesiune funebră. 

— De ce procesiune funebră? întrebă Riva. Crezi că sunt 
mulţi morţi pe escadră? O podidiră lacrimile; nervii ei 
încordaţi cedară. 

— Să mergem jos! îi spuse comandantul, susţinând-o de 
braţ. 

Riva aruncă cea din urmă privire spre soarele ce dispărea 
sub orizont. Asfinţitul era purpuriu. Parcă şi marea luase 
culoarea sângelui. 

Deşi fără lună, noaptea nu era prea întunecoasă: pe cer se 
vedeau lunecând nori uşori, aproape străvezii. Prin 
perdeaua lor netedă stelele îşi strecurau lumina blândă, 
difuză. Dinspre sud se rostogoleau neliniştit valuri mărunte; 
Mongolia tanga şi rula sensibil. 

În salon, vesela zăngănea uşor. Unii începură să simtă o 
uşoară ameţeală şi se grăbiră să se culce. 

Nava-spital îşi urmă drumul, paralel cu al cuirasatelor, 
menţinându-se la câteva cabluri de ele. 

O dată cu căderea nopţii fură aprinse toate luminile de 
drum şi de poziţie - cea din prova şi cele din borduri. La 
prova şi la pupa fură instalate mai multe felinare puternice. 
Toate hublourile necamuflate erau luminate puternic. 

Prin aceste măsuri, Ohotski voia să-şi ferească vaporul de 
atacurile torpiloarelor japoneze care, profitând de 
întuneric, se repeziseră la atac asupra navelor ruseşti în 
retragere. Dar, întrucât naviga în acelaşi drum, paralel cu 
escadra, indica astfel inamicului poziţia acesteia; de aceea, 
cei de pe Peresvet îi ordonară, printr-un semnal, ori să ia alt 
drum şi să se îndepărteze, ori să stingă luminile şi să se 
pună sub protecţia escadrei. Comandantul Mongoliei 
preferă să se afle cât mai departe de locul bătăliei şi să 
ajungă în afara bătăii maxime a artileriei. Mări viteza şi 
începu să depăşească escadra rusă care se deplasa încet. 

Observând acest lucru, pasagerii veniră şi îl implorară să 
nu se îndepărteze de cuirasate: 


— Dacă rămânem singuri, japonezii ne capturează cu 
siguranţă şi ne duc cu ei. Nici măcar n-are să ştie nimeni ce 
s-a întâmplat cu noi. 

Ohotski începu să şovăie. În clipa aceea însă, o flotilă de 
torpiloare japoneze se repezi ca un pâlc de umbre uşoare 
spre escadra rusă; cuirasatele ripostară aproape simultan, 
trăgând cu toate lunurile, şi mai multe obuze căzură în 
mare, nu departe de Mongolia. 

— Cârma dreapta! strigă comandantul, speriat, şi 
Mongolia începu să se îndepărteze cu toată viteza de 
escadră. 

Riva se urcă pe punte. Adierea uşoară a brizei nocturne 
răcorea plăcut obrazul. Stelele sclipeau sus pe cer. Valurile 
legănau domol vaporul în plină viteză, împroşcând din când 
în când puntea cu stropi mărunți, săraţi. Bărcile de salvare, 
ridicate la gruie, scârţâiau încetişor în ritmul tangajului. 
Printr-un tambuchiu deschis se auzea zgomotul cadenţat al 
maşinilor. 

Pe punte nu era nimeni. Riva se duse la pupa, se rezemă 
cu coatele de copastie şi privi cu încordare în direcţia 
escadrei ruseşti. Bubuiturile ba se potoleau, ba se 
dezlănţuiau cu turbare. Pe nici o navă nu se zăreau lumini 
de proiectoare. Cuirasatele se ascundeau în întuneric, 
ferindu-se de atacurile cu mine. 

„Cât de mult s-a întins escadra noastră 
gând. 

În clipa aceea, foarte aproape, în prova Mongoliei răsări 
pe neaşteptate silueta unei nave mari de război. Nava-spital 
abia putu să evite coliziunea. Imediat după aceea, luminat 
de Mongolia, un crucişător uşor, japonez, trecu pe lângă 
bordajul ei; prin portavoce se strigă ceva în englezeşte, dar 
la sfârşit răsună o înjurătură rusească. 

Riva privea ca fascinată vasul oţeliu, cu tunuri lungi, 
subţiri, lucind slab prin întuneric, din care, poate, în ziua 
aceea, zburase moartea ca să-i răpună prietenii şi 


LLA 


îşi zise Riva în 


cunoscuţii de pe navele ruseşti. Gândul că şi Andriuşa alei 
putea să fie printre morţi o cutremură. 

— Încotro mergem? îl întrebă ea pe Feighelson care se 
apropiase de ea. 

— Mă tem că de-a dreptul în iad! O dată am nimerit în 
bătaia tunurilor; acum, era cât p-aci să ne spargă bordajul; 
mai avem în perspectivă barajele de mine de la Arthur. 

— Aşadar, ne întoarcem? Atunci, de ce nu mergem paralel 
cu direcţia escadrei? 

— Pentru ca torpiloarele japoneze să nu ne ia, doamne- 
fereşte, drept o navă de război şi să ne scufunde. 

— Şi când ajungem la Arthur? 

— Comandantul nostru se pare că nu se încumetă să 
treacă noaptea prin barajele de mine, aşa că nu vom ajunge 
înainte de zorii zilei. 

— Numai de-ar sosi cu bine acolo şi escadra noastră. Dacă 
se scufundă vreo navă n-o să fim acolo ca să salvăm răniții şi 
pe cei în pericol de a se îneca. 

— Acum trebuie să ne gândim la salvarea noastră, nu a 
altora. 

— Dacă-i aşa, atunci ce rost a avut ca Mongolia să iasă în 
larg? 

— Asta o ştiu cei mari; în ceea ce mă priveşte, întotdeauna 
am preferat să am sub picioare pământul. 

Petrov se ivi dintr-un tambuchiu, scrută prin binoclu 
orizontul, mormăi posomorât: „Unde naiba ne ducem?” şi 
se urcă la comandă. După ce schimbă câteva cuvinte cu 
comandantul despre menirea Mongoliei ca navă-spital a 
Crucii-Roşii, Petrov ordonă să se adune pe coverta 
superioară tot personalul medical şi matrozii, cărora le 
adresă următoarele cuvinte: 

— Prieteni! Mongolia noastră e o navă-spital a Crucii-Roşii 
şi ne putem îndrepta în voie spre orice port neutru, sau 
chiar spre Vladivostok, iar de acolo să ne întoarcem în 
Rusia. Japonezii nu ne vor opri, dar asta ar însemna să 
dezertăm din Arthur-ul asediat, unde, după cum ştiţi, e 


mare lipsă de medici, surori, infirmieri şi medicamente. 
Aparatura Roentgen de la bordul Mongoliei e tot ce poate fi 
mai perfecţionat în această privinţă. La Arthur există doar o 
instalaţie slăbuţă, la Spitalul Marinei. Aşadar, după părerea 
voastră, încotro să ne îndreptăm: spre Arthur ori spre 
vreun port neutru? 

Cei aproape două sute de oameni îl ascultaseră într-o 
tăcere încordată. Siluetele lor întunecate se conturau slab 
pe fondul cerului nocturn. 

— Îmi daţi voie? se auzi glasul emoţionat al uneia dintre 
surori. O fată liniştită, măruntă, modestă, care trecea de 
obicei neobservată, prinse deodată curaj. După mine, 
răspunsul nu poate să fie decât unul singur: înapoi, la 
Arthur! Dacă acolo e nevoie de noi - acolo trebuie să 
mergem. Fireşte, putem pieri uşor în fortăreaţa asediată; 
dar tocmai de aceea suntem noi rusoaice, nepoate ale 
surorilor de caritate de la Sevastopol, ca să împărtăşim cu 
ostaşii noştri toate greutăţile şi primejdiile războiului. 

— Are dreptate! înapoi, la Arthur, la ai noştri! o sprijini 
zgomotos mulţimea. 

— Am trăit împreună la Arthur şi o să murim tot împreună! 
rosti cu glas tare un matroz din echipajul vaporului. Dacă o 
să fie nevoie, mergem în linia întâia, tragem cu tunurile, 
punem mâna pe puşti. 

— Care e părerea dumneavoastră, domnilor? se adresă 
Petrov medicilor. 

— Patria ne-a trimis la Arthur; acolo trebuie să rămânem 
până la terminarea războiului. Refugierea într-un port 
neutru e dezertare, răspunse în numele tuturor 
Mirotvorţev, medicul secund, înalt şi uscăţiv, care sosise la 
Arthur după începerea ostilităţilor. 

— Nevasta mea o să rămână văduvă înainte de vreme, 
spuse în şoaptă farmacistul, însă n-avu curajul să vorbească 
cu glas tare. 

— Vă mulţumesc, prieteni, pentru hotărârea luată. 
Adevăraţii ruşi, adevărații fii iubitori ai ţării lor, nici nu 


puteau vorbi altfel. Daţi-mi voie să consider închis consiliul 
nostru improvizat de război, rosti cu emoție Petrov. 
Căpitane Ohotski, vă rog să luaţi direcţia Arthur, adăugă el 
întorcându-se spre comandantul Mongoliei. 

— Îmi declin toată răspunderea în eventualitatea că vom fi 
scufundaţi de o mină sau de un obuz, răspunse de pe 
puntea de comandă Ohotski, tulburat. 

— Întrucât facem parte din personalul Crucii-Roşii, suntem 
datori să ne riscăm viaţa pentru salvarea altora, răspunse 
Petrov. 

În pofida tuturor temerilor, spre zorii zilei Mongolia ajunse 
cu bine la Arthur. În primele ore ale dimineţii, se dezlănţui o 
ploaie torențială. La orizont, prin negura premergătoare 
zorilor, se contura masivul sumbru al Liaoteşan-ului. 
Încetinind viteza, deşi se lumina de ziuă, Mongolia ancoră 
prudent, departe de țărm, în dreptul intrării în radă. Tot 
acolo se opriseră cuirasatul Sevastopol, Pallada şi torpilorul 
Boiki93. La tribord, lângă baia Tahe, se zărea cuirasatul 
Retvizan. 

Pasagerele, care nu închiseseră ochii aproape toată 
noaptea, se repeziră pe punte. Cel dintâi lucru pe care îl 
văzură fu o spărtură deasupra liniei de plutire la prova 
cuirasatului Sevastopol, astupată la iuţeală cu scânduri. O 
altă spărtură mare se căsca la pupa. Bordajul era plin de 
cercuri roşii, cu numeroase raze în toate direcţiile - urme 
ale loviturilor lăsate de obuzele japoneze. Ambele catarge 
fuseseră rupte, iar coşul din prova doborât. Suprastructura, 
neagră de fum, arsese, tunurile aveau ţevile deteriorate. 
Toate acestea îi dădeau cuirasatului o înfăţişare jalnică. 

Pe navă, ca un furnicar răscolit, forfoteau matrozii, făcând 
rânduială. Pe puntea superioară de la prova, Essen, cu 
şapca dată pe ceafă, dădea prin megafon felurite ordine, iar 
lângă el, sprijinit cu coatele de copastie, Akinfiev privea 
palid, obosit. 

Riva duse palmele pâlnie la gură, îl strigă şi-şi flutură 
batista. Locotenentul o vesti prin megafon că e teafăr şi 


nevătămat. 

— Ce pierderi aţi avut? se auziră dintr-o dată mai multe 
voci. 

— Morți nu sunt. Răniţi - doi ofiţeri şi cincizeci de matrozi. 

Peste puţin, dinspre sud se iviră Peresvet, Pobeda şi 
Poltava, apropiindu-se în linie de şir împreună cu două 
torpiloare. Din când în când, se apărau cu focuri de navele 
japoneze, ce se întrezăreau la orizont. Astfel, aproape toată 
escadra se adunase la Arthur; lipseau cuirasatul Ţesarevici, 
Askold, crucişătoarele Diana, Novik şi cinci torpiloare. 

Dragoarele trimise din Arthur începură să curețe rada de 
mine, pentru trecerea navelor. De pe toate navele se 
aduceau răniţi pe Mongolia. 

Nava-spital care nu avusese nici o activitate în timpul 
bătăliei se umplea repede. Tot personalul medical alergă la 
posturi. Mongolia se îndreptă spre intrarea portului în 
urma celorlalte nave. 

Amiralul Vitgheft nu închisese ochii o clipă în noaptea 
premergătoare plecării escadrei. De cu seară, avusese tot 
felul de consfătuiri cu comandanții navelor, dând cele din 
urmă dispoziţii escadrei şi navelor care rămâneau în Arthur. 
Într-o dispoziţie sumbră, Vitgheft spunea mereu că în lupta 
care o aştepta, escadra era sortită înfrângerii. În zadar se 
străduia să-l îmbărbăteze amiralul Matusevici, şeful statului 
său major, care spre deosebire de comandantul flotei, 
credea cu tărie în izbândă. 

— De ce, Wilhelm Karlovici, sunteţi atât de trist? 
Dumnezeu e milostiv, iar Togo nu-i atât de înspăimântător 
cum se spune! Desigur, nu vom scăpa fără pierderi, căci nu 
putem evita lupta. Totuşi, unele nave vor izbuti să 
răzbească spre Vladivostok, stăruia el. 

În loc de orice răspuns, Vitgheft dădu din mână abătut: 

— Orice ai spune, Nikolai Alexandrovici, dar, după mine, 
acţiunea de mâine e curată aventură, sortită dinainte 
eşecului. Poate că răposatul Stepan Osipovici Makarov ar fi 
fost în stare să execute o asemenea misiune, dar eu nu sunt 


comandant de flotă şi nu-i voi putea face faţă, obiecta el, cu 
glas domol, stins. 

Comandanții navelor, care soseau pe [esarevici pentru 
cele din urmă ordine, primeau dispoziţii amănunțite asupra 
misiunii lor; apoi, Vitgheft îi întreba confidenţial dacă speră 
în victorie. Aproape toţi comandanții răspundeau stereotip: 

— Cum va fi voia domnului... Dacă ne va ajuta Sfântul 
Nicolae, îl vom birui pe japonez; de nu, vom şti să murim cu 
cinste. 

Despărţindu-se, Vitgheft îi săruta pe toţi la rând şi-i 
binecuvânta urându-le să se poarte vitejeşte. Starea 
sufletească a comandanților în subordine varia de la om la 
om. Prinţul Uhtomski declara pe faţă că nu vedea în ieşirea 
escadrei o încercare de a străpunge blocada, ci doar o nouă 
ciocnire cu japonezii. 

În schimb, Reizenstein, comandantul flotilei grupului de 
crucişătoare, recent avansat contraamiral, rosti scurt: 

— Aici nu mă mai întorc cu crucişătoarele. Nu ştiu dacă voi 
ajunge la Vladivostok, în fundul mării, ori în vreun port 
neutru, dar sunt perfect convins că n-am să mai văd bălțile 
de la Arthur, numite, printr-o confuzie, Bazinul de vest şi 
Bazinul de est. 

Vitgheft îi elogia călduros bărbăţia şi-l autoriză să 
acţioneze în clipe dificile din proprie iniţiativă, împreună cu 
grupul, în limitele capacităţii de luptă a unităţii lui tactice. 

Spre miezul nopţii, după ce îngădui ofiţerilor din statul- 
major să se retragă spre a se odihni, amiralul îşi chemă fiul, 
care se afla pe crucişătorul Peresvet. 

Tânărul ofiţer, plin de înflăcărare războinică, veni la tatăl 
său. Nu se îndoia nici o clipă de victorie, ba visa chiar că vor 
bombarda insulele japoneze, dar starea sufletească a 
amiralului izbuti să-l descumpănească. 

— Tată, cum vei conduce mâine escadra în luptă, din 
moment ce nu crezi în victorie? spuse el mirat. 

— Numai câţiva oameni din escadră cred în victorie; 
ceilalţi nu fac altceva decât să execute ordinul ţarului, 


răspunse tatăl lui cu un aer obosit. 

Bătrânul amiral îşi privea cu duioşie fiul, al cărui chip i-o 
aducea atât de bine aminte pe răposata lui soţie; aceiaşi 
ochi căprui, aceleaşi buze roşii de copil, acelaşi oval 
feminin, delicat, al obrazului. 

Amiralul îşi aminti de anii îndelungaţi pe care îi trăise 
alături de soţia lui şi, pe neaşteptate, aduse vorba de acele 
clipe. Îi povesti pe îndelete fiului cum o ceruse în căsătorie 
pe soţia sa; cum venise pe lume el, Vasea; aminti scene din 
copilăria lui. Pe urmă, trecu la poveţe: era testamentul său, 
la care se gândise de mult, în toate amănuntele. 

— Tată, dar de ce vorbeşti în felul acesta, ca şi când ai fi 
sigur că o să mori curând! încercă tânărul miciman să-l 
întrerupă. 

— Te-am chemat atât de târziu tocmai pentru a-mi lua adio 
de la tine. 'Iotul este în mâinile domnului; presimt însă că 
am să pier în lupta de mâine. 

Tot vorbind astfel, noaptea trecu pe neobservate. Vitgheft 
îşi binecuvântă fiul cu o iconiţă ocrotitoare şi-l privi 
îndelung din urmă până când barca lui dispăru în ceața 
premergătoare zorilor... 

Îndată ce navele începură să se angajeze în radă, amiralul 
se urcă pe puntea de comandă şi n-o mai părăsi. Privea 
oarecum absent escadra care ieşea încet în rada exterioară, 
lăsând ca şeful statului său major să dea toate ordinele 
cuvenite. 

Matusevici, care dormise foarte bine, se înviorase, şi acum 
alerga de colo-colo dând ordine, presându-şi subalternii, 
zorind pe comandanții întârziaţi şi fredonând vesel melodia 
lui favorită din „Frumoasa Elena”. Încetul cu încetul, tot 
statul-major se obişnui să i se adreseze lui pentru dispoziţii, 
lui Vitgheft rămânându-i doar să dea din cap în semn că 
aprobă ordinele date de Matusevici. 

Când escadra porni după dragoarele de mine, Vitgheft se 
lăsă în fotoliul moale, adus pe punte anume pentru el, şi, 
tăcut, începu să privească prin binoclu orizontul; scruta 


zarea şi urmărea escadra, care se înşiruise în urma navei- 
amiral, oprindu-şi îndelung ochii asupra cuirasatului 
Peresvet, al patrulea din cap, cu speranţa că îşi va distinge 
fiul. 

Observând grupul de cuirasate japoneze, ce apăruse la 
orizont, amiralul lăsă dragoarele de mine să se întoarcă la 
Arthur şi ordonă crucişătorului Novik, care naviga în capul 
formaţiei, să-şi reia postul. Când cuirasatul Ţesarevici ieşi 
din linia de şir, în urma defectării maşinilor, Vitgheft se 
scutură de apatia lui şi începu să-l admonesteze în termeni 
violenţi pe comandantul cuirasatului, căpitanul de rangul | 
Ivanov. Uimit de tonul neobişnuit al amiralului, comandantul 
încearcă să se dezvinovăţească, dar Vitgheft îi ordonă să 
tacă şi să ia măsuri pentru repararea imediată a maşinilor. 

Ofițerii din statul-major priveau cu mirare spre amiralul 
lor, de obicei blajin şi calm. Matusevici încetă chiar să 
fredoneze şi spuse aprobator: 

— Deşi nu face să vă supăraţi pentru nişte fleacuri, tot e 
mai bine aşa, decât să staţi posomorât şi îngândurat. O să 
vedeţi, Wilhelm Karlovici, astăzi îi batem pe japonezi, îl 
îmbărbăta el pe comandantul escadrei. 

— Ptiu, ptiu! Să nu-ţi fie de deochi, Nikolai Alexandrovici! 
răspunse amiralul, scuipând superstiţios peste umăr. 

Dispoziţia amiralului nu putea să nu se răsfrângă asupra 
oamenilor din statul său major, iar prin ei, asupra tuturor 
ofiţerilor de la bordul cuirasatului. Până şi cei tineri, cu 
toată firea lor fluşturatică, se posomorâră, privind 
întunecaţi grupul de cuirasate al amiralului Togo, care se 
apropia spre a bara drumul escadrei ruseşti. Navele 
japoneze, foarte vizibile, veneau ca la paradă. Menţinând 
distanţele şi navigând în siajul navei amiral, cu ţevile de oţel 
ale tunurilor lucind stins în soare, japonezii se apropiau 
repede. 

Comandantul turelei din prova, cu tunuri de 12 țoli, 
micimanul Spolatbog, aşezat în cupola de deasupra ei, 
privea prin ambrazură spre japonezii ce se apropiau şi se 


miră de ce amiralul nu dădea mai repede ordinul de 
deschidere a focului. Cei doi comandori trebăluiau pe lângă 
tunurile lor, verificând funcţionarea mecanismelor. 

— Vezi, Garkuşa, să nu te faci astăzi de râs, spuse 
comandorul de la piesa numărul unu, tovarăşului său. 
Cercetează dacă funcţionează bine elevatorul de muniții, să 
nu se înţepenească taman când ţi-e lumea mai dragă. 

— N-avea grijă, Fedea; totul e în deplină rânduială, numai 
javra de japonez să nu ne fărâme ceva. 

— Alexei Vasilievici! îi strigă lui Spolatbog locotenentul 
Neniukov, ofiţerul cu artileria de la bordul cuirasatului, 
apropiindu-se de turelă. Ţine minte: nu deschizi focul decât 
atunci când inamicul se vede bine, şi nu zvârli proiectilele în 
vânt. 

— Am înţeles, am înţeles. Ce mai face Willi? 'Tot cu mutră 
de înmormântare? 

— S-a mai înviorat, ba chiar l-a muştruluit pe Ivanov, dar, 
în treacăt fie vorba, se gândeşte mai mult cum să evite 
lupta, decât în ce chip s-o câştige. 

— Dar şeful de stat-major? 

— Fredonează o şansonetă, povesteşte anecdote 
pornografice şi se simte pe puntea navei-amiral ca la 
cazinoul marinei. Dacă n-ar fi el, totul ar arăta întocmai ca 
la o înmormântare. Dar Garkuşa şi Kotin ai tăi, sunt vulturi? 

— Vulturi, înălţimea voastră. Gata să-i tragem una la mir 
lui Togo! răspunse Garkuşa. 

În clipa aceea sună alarma de luptă. Turela se umplu de 
matrozi. Macaralele ascensorului zăngăniră; ţevile tunurilor 
începură să se mişte încet. Spolatbog cobori şi verifică el 
însuşi funcţionarea pieselor. 

— Nu vă pripiţi; vedeţi-vă de treabă fără să vă încurcaţi 
unul pe altul; aveţi grijă să fie totul în ordine, îi sfătui el. 

Bubuitul greu al unui tun de mare calibru se rostogoli 
peste valuri; îndată după aceea o jerbă de apă ţâşni în 
prova tribord. 


— A început... doamne-ajută... Matrozii deveniră dintr- 
odată gravi. 

Spolatbog se urcă la postul lui. 

După cea dintâi bubuitură urmară altele. Lupta începuse. 

— Servanţii de la calibrele mici şi cei fără treabă, jos! 
ordonă Vitgheft. Deschideţi focul asupra navei inamice din 
cap! 

Semnalizatorii se repeziră să aleagă pavilioanele necesare 
compunerii semnalului. Matusevici privea atent spre 
japonezi. 

— Patru cuirasate şi două crucişătoare cuirasate, rosti el. 
În total, douăzeci şi şapte de piese mari şi circa cincizeci de 
şase țoli, contra douăzeci şi trei de piese mari şi treizeci 
mijlocii, ale noastre. Superioritatea lor nu e chiar aşa de 
mare. 

Drept răspuns, Vitgheft oftă din adânc: 

— Dumneavoastră, Nikolai Alexandrovici, vedeţi mereu 
totul într-o lumină trandafirie. 

— În schimb dumneavoastră, Wilhelm Karlovici, prea 
vedeţi totul în negru. 

Un obuz japonez explodă lângă prova navei şi împroşcă o 
grindină de schije spre cei de pe punte. Doi semnalizatori 
fură răniţi. Apărură sanitarii cu tărgi. Vitgheft şedea tot în 
fotoliul său, cu acelaşi aer nepăsător, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. În schimb, Matusevici începu să se agite. 

— Wilhelm Karlovici, ar fi bine să intraţi în cabina de 
comandă. Aici, doamne-fereşte, poate să vă ucidă şi un fleac 
de schijă, spuse el. 

— În cabină nici n-ai unde să te mişti. Nu găsesc indicat să 
intru în cabină numai eu, iar cu toţii nu avem loc. 

— Atunci, urcaţi-vă măcar pe puntea de sus, la pasarelă: 
acolo sar mai puţine schije, stărui şeful de stat-major. 

— Parcă nu e totuna unde mori? răspunse lugubru 
comandantul escadrei şi, întorcându-se, începu să scruteze 
inamicul. 

Matusevici înălţă din umeri şi înjură în surdină. 


Ambele escadre continuau să tragă focuri rare de la mare 
distanţă. Japonezii barară drumul escadrei ruseşti şi 
începură să se apropie de ea. Canonada se înteţi deodată. 
Cuirasatul '[esarevici tuna cu tot tribordul. Concomitent, fu 
lovit de mai multe obuze de mare calibru care, unul după 
altul, îi făcură câteva spărturi şi-i sfărâmară suprastructura 
de la centru. Schijele răpăiau ca o grindină în cuirasa 
turelei de la prova. 

Prinzând un moment potrivit, Spolatbog trase o salvă 
asupra cuirasatului Mikaza din capul formaţiei japoneze. 

De îndată ce piesele reveniră din recul, iar culasele fură 
deschise pentru reîncărcare, turela se umplu de gaze 
înecăcioase de pulbere, care ţâşniră din ţeavă. Servanţii 
începură imediat să tuşească şi să strănute; mulţi simțeau 
că-i dor ochii. 

— Nu mai putem să ochim, înălţimea voastră, i se plânse 
Garkuşa micimanului. 

— Deschideţi uşa laterală pentru aerisire! dispuse 
Spolatbog. 

Curând, aerul din turelă se primeni şi matrozii putură să 
intre din nou în ea. După o nouă salvă, se petrecu însă 
acelaşi lucru. Tirul rapid deveni cu neputinţă. Matrozii se 
plângeau că-i doare capul şi deserveau anevoie piesele. 

Micimanul ieşi din turelă şi raportă acest lucru ofițerului 
cu artileria care stătea în faţa cabinei de comandă. În urma 
lui Spolatbog, acelaşi lucru fu raportat de comandanții altor 
posturi de luptă. Se ivise un obstacol neaşteptat, serios. 
Vântul care bătea dinspre japonezi împiedica tirul ruşilor. 

— Să vină oamenii din schimbul doi, de la piesele de 
calibru mic. Să se schimbe tunarii după fiecare lovitură; să 
iasă din turele şi să se adăpostească înapoia lor! ordonă 
comandantul cuirasatului. 

Tirul reîncepu. La fiecare explozie a obuzelor inamice, 
matrozii care stăteau neadăpostiţi căutau să se ascundă, să 
se ferească de schije. Cei mai mulţi izbuteau s-o facă; unii 


VW 


erau însă loviți. Se auzeau mereu strigăte: „Iarga!”; şi 
această forfotă a marinarilor stârnea o mare neorânduială. 

Vitgheft contempla tăcut tabloul bătăliei. 

Japonezii care, la început, trăseseră intens asupra 
cuirasatului Ţesarevici, îşi deplasară tirul asupra navelor 
din coadă. Când crucişătoarele, printr-o manevră executată 
cu dibăcie, ieşiră din zona bombardată, toţi cei de pe punte 
izbucniră în aplauze. Până şi Vitgheft începu să zâmbească 
şi ordonă să se transmită crucişătoarelor felicitările sale. 

Între timp, japonezii, navigând în acelaşi drum, aproape că 
dispăruseră dincolo de orizont. Doar coşurile şi catargele se 
mai zăreau deasupra mării. Bătălia se sfârşise. Escadra 
rusă, sporind viteza la aproape 15 noduri, înainta în două 
linii de şir paralele spre strâmtoarea Coreii. Pe nave sună 
încetarea focului şi echipajele fură lăsate să-şi bea ceaiul. 

Pe puntea amiralului se adună tot statul-major, în frunte cu 
comandantul cuirasatului şi cu ofiţerii superiori specialişti. 
Începu o vie discuţie asupra situaţiei ce se crease. Navele 
fură întrebate ce avarii aveau. Se constată că acestea nu 
erau grave. 

— Se pare că japonezii au avarii mari, căci s-au degajat de 
noi şi acum, probabil, fac reparaţii, îi asigura pe toţi 
Matusevici. Am observat cu ochii mei mai multe lovituri în 
Mikaza şi în Nissin. Pe acesta din urmă a izbucnit şi un 
incendiu. 

Ofițerii din statul său major, Ellis şi Kuvşinnikov, 
confirmară existenţa unor însemnate spărturi, vizibile 
aproape la toate navele japoneze. 

— În timp ce Togo îşi linge rănile, vom avea timp să ne 
îndepărtăm cât mai mult, iar când se va întuneca, vom 
putea să dispărem, îl susţinu pe şeful statului-major ofiţerul 
cu navigația din statul-major al escadrei, locotenentul 
Azariev. 

— În cursul nopţii, am putea să scăpăm de japonezi, 
executând manevre de diversiune, spuse Vitgheft înviorat 
pe neaşteptate. 


Era vădit că şi el începuse să spere într-o ieşire favorabilă. 
Escadra continua să meargă în ordine perfectă, păstrându- 
şi, după cea dintâi ciocnire, toată capacitatea de luptă. 

— Să bem pentru succesul nostru, propuse Matusevici şi 
dădu ordin să se servească dejunul pe punte, pentru el şi 
pentru comandantul escadrei, lăsându-i pe ceilalţi ofiţeri să 
coboare la careu. 

Comandantul secund al cuirasatului, căpitanul de rangul Il 
Şumov, îi raportă lui Vitgheft că un obuz distrusese cabinele 
amiralului. 

— Să le ia naiba! Noi să scăpăm cu bine de aici, răspunse 
amiralul. Să vină ordonanța mea, ceru el. 

Când veni matrozul, Vitgheft îi spuse să se ducă să vadă 
dacă mai există portretul răposatei sale soţii pe măsuţa de 
scris şi, dacă e întreg, să i-l aducă. 

Fu servit dejunul. Matusevici savura felurile cu poftă, ca 
întotdeauna. 

Dejunul ales era şi pe placul lui Vitgheft. Acesta lua din 
feluritele gustări, vădit înviorat. 

— Ce-ar fi să cerem şi o sticlă de Mumm94? propuse după 
dejun şeful de stat-major. 

— Nu; bem şampanie când ajungem la Vladivostok, se 
împotrivi amiralul. 

Trecuse de amiază; soarele începu să scapete spre asfinţit. 
Vremea se menținea frumoasă. După dejun, Vitgheft se 
tolăni în fotoliu şi, mângâiat de razele soarelui, aţipi. 

Matusevici cobori de pe puntea de comandă şi, împreună 
cu comandantul cuirasatului, începu inspecția echipajului. 
La vederea superiorilor matrozii luau voiniceşte poziţia de 
drepţi şi răspundeau voios la toate întrebările puse de 
amiral. 

— Ei, câţi japonezi ai dat gata astăzi? îl întrebă Matusevici 
pe Garkugşa care stătea lângă turelă. 

— Trei ofiţeri şi vreo două duzini de matrozi, răspunse 
comandorul, fără să clipească. Pe deasupra n-am văzut prea 


bine prin ocular ce ispravă am făcut cu încă un obuz. Poate 
l-oi fi nimerit cumva pe amiralul lor. 

— Bravo ţie: minţi fără să roşeşti! Bravo ţie! Dar flăcăul 
ăsta ce tot face aici? întrebă amiralul întorcându-se spre 
Kotin, care se freca de zor la ochi. 

— Excelenţă, s-a burzuluit aprig pe mine japonezul când i- 
am trântit unul de doisprezece şi, de ciudă, mi-a umplut 
ochii de nisip, răspunse matrozul zâmbind. 

Pe punte, la suprastructurile de la centru, oamenii 
trebăluiau punând în ordine ce se mai putea pune. Lângă 
turela de 6 ţoli de la pupa tribord, câţiva matrozi, 
bucurându-se de răgaz, jucau rişca. Zărindu-şi superiorii, 
săriră în picioare. 

— Daţi-i înainte, le spuse îngăduitor amiralul, dar vedeţi că 
în jocul cu japonezul să ne cadă pajura, nu capul. 

— Excelenţă, şi de-o cădea capul, îl dăscălim noi pe 
amiralul Togov şi-l întoarcem cu pajura-n sus, răspunse unul 
dintre jucători. 

— Bravo, băieţi! îi lăudă Matusevici. 

Apoi cobori să viziteze matrozii răniţi. Infirmeria bordului 
fusese distrusă de un obuz, aşa că răniții erau spitalizaţi 
provizoriu la careul subofiţerilor. Mulţi dintre ei nu-şi 
pierduseră cunoştinţa şi, zărindu-l pe amiral, îi puseră 
întrebări asupra mersului luptei. 

— Va să zică i-am cam ardeiat şi noi pe japonezi, de-aia au 
rămas aşa de iute în urmă! spuneau bucuroşi matrozii. Să 
ştii că acum o să fie mai cu ochi-n patru. 

— Vesel om e amiralul, spuse unul dintre răniţi: se zice că 
şi atunci când îţi cârpeşte una peste bot îţi spune o snoavă! 

— El ar fi bun în locul lui Vitgheft. Ăla şade în jilţ ca o 
bufniţă de când am plecat din Arthur, spuse cu nădufun 
marinar, semnalizator la statul-major al escadrei. 

— Da. Comandantul nostru e bun de stareţ la o mânăstire, 
nu de amiral. Tot oftează şi se închină. Când te uiţi la el, te 
apucă şi pe tine jalea. 


— Adineauri a adus ordonanța poza neveste-si şi el a 
sărutat-o faţă cu toată lumea, ca pe o iconiţă, şi pe urmă a 
băgat-o în buzunar. 

— Din babord, ne ajung japonezii din urmă! dădu de veste 
felcerul, venind de pe punte. 

— Înseamnă că ne încăierăm iar, observă posomorât 
semnalizatorul. 

Pe la orele patru şi ceva, escadra lui Togo, navigând în 
drum paralel cu escadra rusă, la distanţa de 50-60 cabluri, 
începu s-o ajungă treptat din urmă. Cu fiece clipă ce trecea, 
devenea evident că era iminentă o nouă luptă. 

Pe puntea de comandă, cei doi amirali, împreună cu 
comandantul cuirasatului Ţesarevici şi cu specialiştii din 
statul-major, examinau felurite posibilităţi de manevră a 
escadrei, pentru a-l pune pe inamic într-o situaţie 
dezavantajoasă. 

Schimbul de focuri care se dezlănţui întrerupse 
consfătuirea. Escadra rusă continua să navigheze în aceeaşi 
direcţie, tot în linie de şir, sporind viteza la aproape 15 
noduri. 

Japonezii începură tirul printr-o serie de lovituri prea 
lungi, trase asupra cuirasatelor '[esarevici şi Peresvet. 
Încetul cu încetul, îşi reglară însă tirul şi începură să tragă 
în plin asupra escadrei ruse. Aceasta riposta cu îndârjire, 
aşa că bătălia se desfăşura cu sorţi egali de izbândă pentru 
ambele părţi. 

După ora 5, loviturile pe care le primea cuirasatul 
Ţesarevici deveniră copleşitoare. Aerul era literalmente 
împânzit de schije ce şuierau în toate părţile. Vitgheft stătea 
mereu, cu încăpățânare, pe puntea descoperită de jos, la 
prova. Întrucât amiralul se afla acolo, tot statul-major şedea 
lângă el. Aproape toţi ofiţerii erau palizi, având acea 
expresie de concentrare ce se observă la oamenii expuşi 
primejdiei morţii. 

Până şi Matusevici încetase să fredoneze şi, stând pe 
pasarela din tribord a punţii de comandă, observă cu 


atenţie tot ce se petrecea în escadra japoneză. Micimanul 
de stat-major Ellis îşi făcea pe furiş semnul crucii, la fiecare 
bubuitură. Lui Azariev îi tremurau mâinile de emoție. Ambii 
semnalizatori săreau speriaţi la o parte când exploziile 
detunau în apropiere. Numai Vitgheft şedea liniştit, cu 
braţele sprijinite pe speteaza fotoliului. Din când în când 
privea prin binoclu cuirasatele care veneau după nava- 
amiral. Norii de fum care învăluiau toată escadra nu-i 
îngăduiau însă să vadă ceva desluşit. Nu zărea decât valuri 
de fum negru, prin care se iveau ici, colo coşuri şi catarge. 

Amiralul se întoarse spre pasarela din babord a punţii de 
comandă şi începu să urmărească încordat ceea ce se 
petrecea pe Peresvet. Cuirasatul părea încins cu o centură 
de flăcări verzui care ţâşneau din tunuri. 

— Luptă vitejeşte, spuse cu jumătate de glas Ellis, 
apropiindu-se de amiral. 

— Azi, escadra noastră trage mai socotit decât japonezii. 
Hotărât, aceştia sunt nervoşi, căci prăpădesc degeaba o 
mulţime de obuze, observă locotenentul Azariev care se afla 
tot acolo. 

— Peste un ceas începe să se întunece; dacă rezistăm până 
atunci, înseamnă că am câştigat bătălia, rosti Vitghefit. 

— Bineînţeles că vom rezista! Priviţi: Mikaza arde; trage 
din ce în ce mai rar; pe Asama e incendiu; lakumo a ieşit, 
deocamdată, cu totul din luptă. Se pare că amiralul Togo nu 
e de loc în apele lui, răspunse Ellis. 

Deodată, un proiectil de 12 țoli, lovind în mijlocul 
catargului din prova, explodă deasupra punţii. După 
bubuitura năprasnică totul fu învăluit într-un fum gros. 

Explozia fu atât de cumplită. Încât până şi matrozii care 
stăteau pe puntea superioară, lângă turela prova, fură daţi 
peste cap. Comandantul navei, care se afla în clipa aceea în 
faţa cabinei de comandă, fu zvârlit de suflu cât colo şi căzu 
în nesimţire. În interiorul cabinei telemetrul din babord fu 
smuls de pe postament şi toţi cei aflaţi înăuntru asurziră. 
Gornistului Zubov, care stătea lângă intrare, îi plesni 


timpanul de la urechea dreaptă. Crezând că l-a lovit careva 
dintre ofiţeri, scoase un strigăt de durere şi spuse repede: 

— Iertaţi-mă, înălţimea voastră; iacă, m-am dat la o parte. 

Îndată ce trecură primele clipe de spaimă, toţi cei ce se 
aflau în cabina de comandă se repeziră afară. Acolo zăriră 
un tablou zguduitor: Toată puntea era stropită de sânge. Pe 
ea, ofiţeri şi matrozi zăceau claie peste grămadă, dar 
Vitgheft nu se afla printre ei. Matusevici, zvârlit aproape de 
cabină, icnea sub greutatea altora. Încerca să se ridice, dar, 
vlăguit de răni, cădea din nou. Când fu scos de sub ceilalţi 
întrebă, înainte de toate, unde se afla Vitgheft şi căzu în 
nesimţire. Fu dus la cabinetul medical. Nu departe alţi 
câţiva oameni dădeau încă semne de viaţă. 

— Unde-i amiralul? întrebă, uitându-se speriat împrejur 
comandantul cuirasatului Ţesarevici, Ivanov, care îşi venise 
în fire. 

— Uite-l colo, spuse răguşit un matroz, arătând cu spaimă 
un ciot de carne însângerată, cu un epolet de amiral pe el, 
care zăcea departe pe punte. 

Se repeziră să cerceteze cadavrele şi găsiră între ele un 
picior rupt din şold. După monograma de pe resturile 
lenjeriei, stabiliră că era al lui Vitgheft. Tot acolo zăceau 
cadavrele decapitate ale lui Ellis şi Azariev. 

Trupurile celor morţi fură duse jos şi puntea spălată cu 
apă. 

Amintindu-şi cum îşi pierduse capul toată escadra cu 
prilejul morţii amiralului Makarov, pe Petropavlovsk, când 
comanda fusese preluată tot de amiralul Uhtomski, 
comandantul cuirasatului 'Ţesarevici luă hotărârea de a 
continua drumul fără să anunţe moartea amiralului. 

Între timp japonezii, depăşind uşor escadra rusă, începură 
să manevreze pentru învăluire, cu intenţia de a o împinge 
spre nord. Pentru a dejuca planul inamicului, Ivanov ordonă 
să se pună cârma cu două carturi spre stânga. 

În clipa aceea, un obuz de 12 ţoli căzu pe puntea 
superioară la prova şi împroşcă cu o ploaie de schije cabina 


de comandă. O parte din acestea nimeriră în ambrazura 
cabinei, mare cam de 12 țoli, rănindu-i pe toţi cei ce se 
aflau în dreptul ei şi distrugând toate aparatele. Ivanov se 
alese cu un braţ frânt şi, de durere, căzu în nesimţire. 
Cârma pusă la stânga se blocă în această poziţie şi, ca 
urmare, cuirasatul, nefiind dirijat de nimeni, se întorcea la 
babord, începând să gireze în jurul lui. 

Niciunul dintre cei aflaţi în apropiere de cabina de 
comandă nu-şi dădea seama ce se întâmplase înăuntru; toţi 
credeau că, pentru anumite motive, escadra schimbase 
direcţia de drum. Dar când înclinarea cuirasatului ajunse la 
limita critică, matrozii, speriaţi, începură să iasă din 
tambuchiuri pe punte şi se repeziră spre copastie. Evident 
că ceva de pe navă nu era în ordine. Ofițerii năvăliră în 
cabina de comandă, unde dădură cu ochii de comandantul 
cuirasatului; acesta căzuse jos în nesimţire. Alături de el, cu 
pieptul spintecat, horcăia în chinurile morţii ofiţerul cu 
navigația, de la bordul cuirasatului, locotenentul Nikşici. 
Lângă acesta zăceau, de-a valma, matrozi şi ofiţeri. Fură 
strigaţi oamenii cu tărgi; locotenentul Pilkin se repezi la 
timonă, încercând să readucă nava la drum, dar timona nu 
mai funcţiona. Atunci locotenentul hotări să schimbe 
guvernarea navei la comanda centrală de navigaţie şi, în 
acelaşi timp, trimise după comandantul secund, care urma 
să preia comanda cuirasatului. 

Căpitanul de rangul II Şumov se afla la turelele din prova. 
Tocmai aflase vestea pieirii lui Vitgheft. Hotărâse să urce 
sus, la comandă, pentru a vedea care e situaţia, dar în clipa 
aceea cuirasatul se înclină mult la tribord. Dându-şi seama 
că ceva nu era în regulă se grăbi să iasă pe punte, unde îl 
întâlni pe comandantul cuirasatului care se ducea să fie 
pansat. 

— Ce s-a întâmplat, Nikolai Mihailovici? întrebă Şumov cu 
îngrijorare. Unde este amiralul Matusevici? 

— Amiralul a fost grav rănit şi e la el în cabină. Preluaţi 
comanda cuirasatului şi anunţaţi prin semnale către toate 


navele că amiralul transmite comanda escadrei ofițerului 
celui mai vechi în grad dintre comandanții de unităţi 
tactice. 

— Am înţeles! Ordinul va fi executat! Şumov se şi repezi 
sus la comandă. 

După câteva clipe, comandantul secund, ajutat de 
locotenentul Pilkin şi de subofiţerul timonier Losev, care se 
întorsese de la pansat, schimbară guvernarea navei la 
comanda centrală de navigaţie. Totodată se ridică semnalul 
prin care comanda escadrei era transmisă amiralului 
Uhtomski. Din pricina fumului stârnit de incendiul de pe 
Ţesarevici, nu toate navele recepţionaseră însă complet 
acest semnal şi continuau să urmărească manevrele navei- 
amiral. Una după alta, începeau şi ele să întoarcă de 180 de 
grade. 

În timpul acesta, cuirasatul Ţesarevici, nemaifiind total 
stăpân pe manevră, iar coşurile fiindu-i grav avariate, 
începu să rămână în urmă. Neîndrăznind să urmărească 
grosul escadrei ruseşti, japonezii se grăbiră să atace 
cuirasatul avariat. Asupra lui îşi concentrară tirul 
cuirasatele şi două grupe de crucişătoare. Întunericul, care 
se lăsase între timp pe mare, împiedica însă observarea 
efectelor tragerii şi cuirasatul 'Ţesarevici nu avu prea mult 
de suferit. 

Piesele lui de calibru mare şi mijlociu rămăseseră în 
funcţiune. Mai multe obuze bine ochite, trase de cuirasat, 
incendiară un crucişător inamic după care celelalte se 
grăbiră să se retragă din bătaia tunurilor ruseşti. Peste 
puţin, din cauza unor avarii serioase, cuirasatele japoneze 
rămaseră şi ele în urmă. 

Ceaţa care se lăsă peste puţin ascunse cuirasatul de 
vederea inamicului. 'Ţesarevici rămase singur. La nord-est, 
în direcţia escadrei care se retrăgea, se auzeau lovituri 
dese trase de tunurile uşoare. Era clar că torpiloarele 
japoneze o urmăreau îndeaproape. 


Câtva timp, cuirasatul mai navigă în întuneric la 
întâmplare; toate compasurile de la bord fuseseră 
deteriorate. Folosind acel răgaz de linişte, Şumov îi adună 
pe punte pe ofiţerii specialişti, care fuseseră cu toţii răniţi, 
şi se sfătui cu ei asupra măsurilor pe care trebuia să le ia. 
La lumina unei lanterne de mână, fu identificată pe hartă 
poziţia navei: se aflau la aproape 100 mile spre sud-est de 
Arthur. 

Cel dintâi care îşi spuse cuvântul fu locotenentul Ketlinski, 
ofiţer cu artileria în statul-major. 

— Părerea mea e că faţă de avariile existente nu putem 
ajunge la Vladivostok, aşa că trebuie să ne întoarcem la 
Arthur. 

— În situaţia în care ne aflăm am ajunge la Arthur mai 
greu chiar decât la Vladivostok, căci pe toate căile de acces 
spre bază ne pândesc zeci de torpiloare japoneze, de care 
nu vom putea nici să fugim, nici să scăpăm prin luptă, 
obiectă locotenentul Pilkin, ofiţerul torpilor-şef al navei. 

— Nu ne rămâne decât să ne strecurăm către vreun port 
neutru, să facem reparaţiile pasibile, iar de acolo, să pornim 
spre Vladivostok, hotări Şumov. 

— Dar aceasta ar însemna dezertare! Acolo vom fi desigur 
dezarmaţi imediat, obiectă emoţionat ofiţerul cu artileria, 
locotenentul Neniukov, a cărui faţă aproape dispărea sub 
pansamente. Onoarea „pavilionului sfântului Andrei” nu ne 
permite să luăm o asemenea hotărâre ruşinoasă. 

— Şi ce propui dumneata? întrebă Şumov. 

— Să pornim imediat spre a ne alătura restului escadrei. 

— Aşa ceva e cu neputinţă, interveni şeful mecanic Korzun, 
care se urcase pe punte. Maşina din babord are axul elicei 
strâmbat de un proiectil; la compartimentul căldări-prova, 
toate căldările au fost scoase din funcţiune; coşurile sunt 
sfărâmate. Ventilatoarele nu mai au tiraj; aceasta provoacă 
un mare consum de cărbuni. Nu putem abţine mai mult de 
30 turaţii pe minut, adică o viteză de circa 6-7 noduri, 
cerând cea mai încordată muncă din partea fochiştilor. Aşa 


stând lucrurile, nu suntem în stare nici să ajungem din 
urmă escadra, nici să pornim spre Vladivostok. Avem doar o 
cale: să ne îndreptăm spre un port neutru. Ar fi bine dacă 
am izbuti să ajungem măcar acolo. 

— Ei Alexei Vladimirovici, dumitale îţi place întotdeauna să 
prezinţi totul în negru, obiectă Neniukov. 

— Faptele vorbesc singure, Dmitri Vasilievici. 

Încet, încet, se adunară pe punte şi alţi ofiţeri de la bordul 
cuirasatului. Se iscă o discuţie aprinsă. Tinerii erau de 
partea lui Neniukov şi insistau să pornească înapoi spre 
Arthur, dacă nu se putea merge la Vladivostok. Ofițerii mai 
maturi găseau că era înţelept să se retragă într-un port 
neutru. 

— Să ne ducem la [indao, propuse locotenentul Şcetinin, 
gesticulând cu mâna pansată. După regulile în vigoare ale 
neutralității, orice navă care aparţine unei puteri 
beligerante are voie să-şi facă reparaţii în port, să se 
aprovizioneze cu cărbuni şi alimente, după care să-şi 
continue drumul. 

Această propunere avu darul să-i împace pe toţi. Hotărâră 
să se deplaseze, în măsura posibilităţilor, spre Ţindao, situat 
în sudul peninsulei Şantung. Până acolo, mai erau circa 120 
mile. 

— Scopul nostru principal este acum să nu fim observați 
de torpiloarele japoneze. Deci, înainte de orice, cuirasatul 
trebuie să fie cât mai bine camuflat. Dacă vom fi reperaţi de 
inamic, să nu se aprindă proiectoarele de luptă, să se tragă 
numai în caz de extremă nevoie, ocolindu-se locurile minate 
prin schimbări succesive de drum, dădu dispoziţii Şumov. 

Tipicar şi necomunicativ, nu se bucura nici de simpatia 
echipajului şi nici a ofiţerilor. Dar în ziua aceea, în cele mai 
grele clipe ale luptei, dăduse dovezi de atâta sânge rece şi 
de bărbăţie, încât îşi câştigase îndată prestigiu în ochii 
subalternilor. 

— Am înţeles! Am înţeles! răspunseră ofiţerii, bucuroşi, şi 
se întoarseră la posturile lor. 


În timp ce tunarii rămăseseră de veghe în ambele borduri, 
scrutând cu încordare bezna din jurul navei, ceilalţi matrozi 
se ocupau cu repararea tuturor avariilor care puteau fi 
remediate pe întuneric. Se înlăturau sfărâmăturile 
îngrămădite pe punți, în locul scărilor rupte se înjghebau la 
iuţeală altele, de lemn; echipa de avarii astupa în grabă 
numeroasele spărturi din coca navei, care, din fericire, se 
aflau mai toate deasupra liniei de plutire, şi golea 
compartimentele inundate. 

La infirmerie, cei doi medici abia pridideau să panseze 
răniții. Mai mult de jumătate dintre matrozi se întorseseră 
la posturi; numai vreo cincisprezece oameni rămaseră prin 
cabinele ofiţerilor şi în salonul amiralului. Hotărârea de a 
porni spre [indao fu aprobată unanim. 

— Credeam că şeful ştie doar să te ocărască şi să te 
pedepsească să stai în poziţia de drepţi cu arma pe umăr! 
Uite că face mai multe parale căpăţâna lui de comandant, 
perora subofiţerul semnalizator Mokin, rănit la ambele 
picioare. 

— Da, pentru ziua de azi mulţi au să-l vorbească de bine, 
întări medicul-şef Şplet, pansându-l pe furierul Kutov. Ei, 
acum putem fi siguri că toţi răniții noştri vor scăpa cu viaţa 
şi chiar Gavrilov, cu piciorul netăiat, adăugă el dând din cap 
spre timonierul cu piciorul zdrobit, care gemea. 

— Dacă are să fie aşa, înălţimea voastră, am să aprind o 
lumânare la icoana sfântului Nicolae pentru sănătatea 
secundului, vorbi anevoie acesta. Decât să rămân fără 
picior, mai bine să mor. Ce-o să mă fac acasă? Am nevastă şi 
trei copii. Numai în mine le e nădejdea. 

— Nu te mai necăji. Îndată ce sosim în port, pe tine te 
trimitem cel dintâi la uscat. Îţi punem osul la loc, în ghips. 
Peste vreo lună şi jumătate - o să şi joci! îl îmbărbătă 
zâmbind medicul secund. 

— Feodor Lukici, îi spuse acestuia Şplet, rămâi aici; eu mă 
duc să-l văd pe Matusevici, şi ieşi pe coridor. 


Amiralul îşi venise în fire şi suporta cu tărie suferinţa. 
Citea nişte schiţe de Maupassant; când şi când începea să 
râdă zgomotos, dar îndată se strâmba de durere din pricina 
rănilor grave pe care le avea la abdomen şi la picioare. 

— Ce se aude, iubite Esculap? se adresă el amical şi 
oarecum familiar medicului care intrase pe uşă. 

— Profităm de liniştea şi întunericul de pe mare şi navigăm 
spre Ţindao. 

— Deci, Şumov a luat cârma în mână cu hotărâre? 

— Ofițerii nu găsesc destule vorbe de laudă pentru el. 
Până şi matrozii îl vorbesc de bine. 

— Ia te uită! Când mă gândesc că mai deunăzi, eu şi 
răposatul Wilhelm Karlovici, ne gândeam să-l înlocuim 
pentru lipsă de autoritate. Şi Nikolai Mihailovici? se 
interesă el de comandantul cuirasatului. 

— Are un fleac de rană. Altul, în locul lui, nu şi-ar fi părăsit 
postul. 

— Altă surpriză. Era socotit un comandant energic şi s-a 
dovedit că-i o curcă plouată. 

— Dumneavoastră cum vă simţiţi, Nikolai Alexandrovici? 

— Mă cam doare; încolo, nimic deosebit. Temperatura, în 
jurul lui 38*. Răposatul amiral e vinovat de toate. Spune şi 
dumneata: ce naiba a căutat pe punte şi ne-a ţinut acolo, 
lângă el? Putea să stea în cabina de comandă, ori pe puntea 
de sus, ori chiar în gabie. Acum am fi cu toţii, dacă nu teferi, 
măcar în viaţă. Nici eu n-aş zăcea aici ca un nătărău. Cât 
timp va trebui să stau în pat? 

— Vreo lună de zile. 

Amiralul îşi răcori sufletul printr-o vorbă tare 
marinărească şi rugă să i se aducă vin de Marsala. 

— Să bem pentru odihna sufletului lui Wilhelm Karlovici. A 
fost un om admirabil! Blând, bun, milos, viteaz fără reproş, 
numai că nu prea avea tărie sufletească. Ei, Dumnezeu să-l 
odihnească. Să-i spui lui Şumov că-i mulţumesc şi că aprob 
hotărârea pe care a luat-o. Iar pe Ivanov sfătuieşte-l 


prieteneşte, în numele meu, să se restabilească cât mai 
repede, spuse el, lăsându-l pe medic să plece. 

După ce acesta ieşi, Matusevici îşi umplu paharul cu 
Marsala, îl privi în lumină şi începu să-l soarbă cu mici 
înghiţituri, plescăind de plăcere. 

Comandantul cuirasatului şedea, pe jumătate culcat, la el 
în cabină, cu braţul rănit pus pe o pernă. Avea puţină febră; 
îşi trecea mereu palma mâinii sănătoase peste fruntea 
fierbinte. 

„Cangrenează, îmi vor tăia braţul”, se gândea el cu 
nelinişte, atent la durere. 

La soarta cuirasatului nu se mai gândea din clipa în care 
predase comanda. 

„Şumov n-are decât să se descurce cum o şti. Şi pe urmă, 
nu prea cred să mai dea cineva peste noi acum, pe 
întuneric”, se liniştea el. 

Sosirea medicului îl abătu de la aceste gânduri. 

— Amiralul va recomandă să reluaţi comanda cuirasatului, 
spuse medicul, după ce-l examină. 

— Dar mă simt foarte rău. 

— O să vă simţiţi mai bine afară la aer curat. Puneţi-vă 
braţul în bandaj; o să staţi liniştit în fotoliu. Chem îndată doi 
matrozi. Au să vă sprijine de subsuori. 

Ajuns pe punte, căpitanul se lăsă numaidecât în fotoliu, îşi 
puse pe o pernă braţul rănit, duse la nas o sticluţă de 
amoniac şi numai după aceea îl chemă pe Şumov. 

— Amiralul mi-a ordonat să preiau comanda, dar mă simt 
foarte rău. le rog deci să ai grijă dimineaţa mai departe. Ce 
drum avem? 

— Am ordonat să ne orientăm după Steaua-polară, s-o 
avem mereu în pupa; deci, se poate socoti că navigăm spre 
sud. 

— Foarte bine. Când ne apropiem de peninsula Şantung, 
mergem de-a lungul coastei până ajungem la 'Ţindao. Unde 
se află rămăşiţele amiralului şi ale celor din statul său 
major? 


— Au fost depuse în cabina lui şi acoperite cu „pavilionul 
sfântului Andrei”. 

— Le facem funeraliile mâine, dacă va fi linişte. Dacă se 
întâmplă ceva, să mă treziţi. Am să aţipesc puţin. 
Comandantul îl lăsă pe Şumov să plece şi se aşeză în fotoliu 
cât mai comod. 

Noaptea se scurgea în linişte. Încetul eu încetul, 
încordarea nervoasă din cursul zilei descreştea. Ici, colo se 
auzeau sforăind matrozii adormiţi la posturile lor. Era 
evident că japonezii pierduseră cu desăvârşire urma 
cuirasatului. Un văl de ceaţă se lăsase la suprafaţa mării 
perdeluind tot orizontul. Unul dintre compasurile de drum 
fusese reparat de bine, de rău şi nava se îndrepta spre sud 
cu viteză redusă. Echipajul, împărţit pe borduri de serviciu 
trebuia să doarmă lângă tunuri. 

În zori apăru spre sud lumina farului de la Şantung. 
Pătruns de răcoarea zorilor, Ivanov se trezi şi, văzând farul, 
ordonă drum est. Curând, se zări şi litoralul peninsulei 
Şantung; nava se îndreptă de-a lungul coastei, spre sud. 

Se sună deşteptarea. Matrozii, oare adormiseră pe unde 
nimerise fiecare, se repeziră la spălătoare, grăbiţi să se 
învioreze cu apă rece, trasă din mare. Pe urmă, luară o 
gustare la repezeală şi, în frunte cu botsmanii, se apucară 
să facă ordine pe navă. 

Totodată, o comisie alcătuită din comandantul secund şi 
din ofiţerii superiori începu să cerceteze avariile pe care le 
suferise nava în cursul luptei. 

Se constată că cuirasatul avea cincisprezece spărturi mari 
deasupra şi dedesubtul liniei de plutire. Catargul din prova 
fusese lovit la mijloc şi jumătatea de deasupra părea că se 
va prăbuşi la fiece smucitură. Toate încercările de a-l întări 
cu ajutorul şarturilor se dovediră zadarnice. Coşurile 
fuseseră ciuruite; cel din pupa era despicat de sus până jos; 
toate proiectoarele, măturate de pe punte; bărcile lovite, 
inutilizabile. 


Din cauza spărturilor de sub linia de plutire, două 
compartimente de la tribord erau inundate. 
Compartimentul cârmei fusese distrus şi cârma, avariată. În 
interior, fuseseră devastate cabina amiralului, infirmeria şi 
multe alte compartimente. 

— Rău ne-au mai atins, îşi rezumă impresiile Şumov, după 
ce examinară totul. Cu asemenea avarii, nici gând să 
ajungem la Vladivostok. 

— Da. Avem nevoie de cel puţin o lună pentru reparaţii, 
observă Pilkin. 

— Se pare că va trebui să dezarmăm nava şi să ieşim din 
horă, rosti îngândurat Neniukov. Ţesareviciul nostru şi-a 
încheiat cariera. 

Vorbele lui se răspândiră numaidecât pe toată nava. 

— Dacă ajungem în port înseamnă că am ancorat acolo 
până la sfârşitul războiului! turuia Garkuşa. Ce o să mai 
beau pentru odihna sufletului răposatului amiral! 

— Aşteaptă; încă nu se ştie ce-o să se întâmple. Dacă 
răsare deodată japonezul ca din pământ? Atunci, nu mai 
scăpăm de împărăţia peştilor, îl domoli Kotin. 

Pe la amiază, echipajul fu aliniat pe puntea principală, în 
faţa şirului de morţi întinşi pe jos. Cei căzuţi în luptă 
fuseseră înfăşuraţi în pânza de tendă cusută ca un sac; li se 
legaseră greutăţi de picioare şi astfel aceşti marinari erau 
gata de plecare în ultima lor călătorie. La flancul drept 
zăcea de o parte piciorul lui Vitgheft, acoperit cu pavilionul 
său de amiral; alături de el se aflau trupurile celor patru 
ofiţeri şi opt matrozi, sub „pavilionul sfântului Andrei”. 
Preotul navei, părintele Rafail, încă palid în urma 
încercărilor prin care trecuse în ajun, cu capul tremurând, 
slujea prohodirea cu glas întretăiat. Soarele amiezii de vară 
dogorea capetele goale; marea scânteia orbitor sub bolta 
albastră a cerului adânc, nemărginit. Toate acestea nu prea 
erau în armonie cu cuirasatul devastat, cu cadavrele 
înşiruite pe punte şi care începuseră să răspândească iz de 
descompunere. 


— Domnului să ne rugă-ăm! glăsui preotul şi îngenunche 
pe puntea sfârtecată de obuze, mistuită de incendii. 
Matrozii îi urmară pildă. 

— Ve-e-şnica po-me-ni-re-e, ve-e-şnica po-me-ni-re-e...” 
repeta corul navei trista cântare. 

— Din ţărână ai fost făcut şi-n ţărână pogori-vei, căci 
ţărână eşti, murmură preotul, presărând cadavrele cu 
pământ dintr-o căldare. 

Parastasul se sfârşi. 

— Acope-riţi! comandă ofiţerul de gardă. Drepţi! Pentru 
onor prezentaţi arm'! 

Matrozii luară armele pentru onor; săbiile ofiţerilor 
scânteiară în bătaia soarelui. Pavilioanele de pe catarge şi 
de la pupa fură coborâte în bernă. Fanfara intonă „Slăvit e 
domnul”. Comandantul cuirasatului, secundul şi ofiţerii din 
statul-major al escadrei, rămaşi în viaţă, ridicară scândura 
cu piciorul amiralului. Tunurile de trei țoli bubuiră, dând 
onorul. Pentru ultima oară, ceea ce rămânea din amiralul 
Vitgheft trecu solemn în accentele funebre ale fanfarei, prin 
faţa frontului matrozilor. Plescăind uşor, apa primi 
rămăşiţele nenorocosului amiral. 

Urmară ceilalţi morţi. Când cel din urmă lunecă de pe 
scândura în apă, Ivanov comandă: La picior, arm!'! Apoi, 
ieşind înaintea frontului, mulţumi matrozilor pentru 
comportarea lor în slujba patriei. 

— Ne îndreptăm spre un port neutru; acolo vom face 
reparaţiile necesare şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom 
încerca să ajungem la Vladivostok, îşi încheie el cuvântarea. 

După aceea, se comandă ruperea rândurilor, iar 
comandantul cuirasatului se duse la Matusevici spre a 
prezenta raportul. Amiralul nu mai era voios ca în ajun. 
Durerile neîntrerupte puseseră pecetea suferinţei pe faţa 
lui, acum palidă. Era vădit nervos. După ce ascultă raportul, 
Matusevici aprobă hotărârea de a duce cuirasatul la Ţindao. 

— Nikolai Mihailovici, te-ai născut cu căiţa pe cap, glumi 
amiralul. Mare noroc trebuie să ai ca să reuşeşti să rupi 


lupta cu cuirasatul ciuruit de obuze şi, totodată, să eviţi 
întâlnirea cu numeroasele nave japoneze. 

— În afară de noroc, mai trebuie să ai şi pricepere, 
observă ofensat Ivanov. 

— Ei, în cazul de faţă, numai cu priceperea n-ai fi făcut 
mare ispravă. Norocul acesta e explicabil numai prin 
zăpăceala totală de care au dat dovadă japonezii după 
luptă. E o neglijenţă de neiertat din partea japonezilor să 
nu dea lovitura de graţie unei nave care abia mai putea să 
se deplaseze. 

— Sper că excelența voastră n-are nici o pretenţie faţă de 
amiralul logo? 

— O, bineînţeles că n-am, Nikolai Mihailovici. De îndată ce 
veţi termina reparaţiile: cu Dumnezeu înainte - plecaţi la 
Vladivostok! Poate că un singur cuirasat va izbuti să ajungă 
acolo unde toată escadra n-a ajuns. 

— Am înţeles, excelenţă! Deocamdată abia mă ţin pe 
picioare; de îndată însă ce mă voi restabili, îmi voi încerca 
iar norocul! 

În seara aceleiaşi zile, cuirasatul Ţesarevici ajunse la 
Ţindao, unde, peste câteva zile, fu dezarmat şi internat 
până la sfârşitul războiului. 

— Şase noduri! Şi asta se cheamă o escadră care are 
misiunea de a forţa blocada inamică! se indigna 
comandantul flotilei de crucişătoare, amiralul Reizenstein, 
scrutând prin binoclu, de pe puntea crucişătorului Askold, 
navele japoneze ce se întrezăreau la orizont. 

— Viteza cu care înaintăm depinde de aceea a navelor 
dragoare din prova noastră. La o viteză mai mare, dragele 
se ridică la suprafaţă şi nu-şi mai îndeplinesc sarcina, 
răspunse comandantul navei, căpitanul de rangul 1 Boris 
Nikolaevici Grammatcikov, care stătea lângă el. 

— Dacă mergem tot atât de încet şi de acum înainte, fără 
îndoială că nu vom răzbi. 

Deodată tânărul miciman Medvedev, care îndeplinea 
funcțiunea de ofiţer adjutant al amiralului, arătă aproape 


de cuirasat o mină în derivă. 

— Să vină oamenii din gardă să distrugă mina! ordonă 
Grammatcikov. 

Peste puţin, vreo douăzeci de matrozi înşiraţi de-a lungul 
copastiei traseră în mină mai multe salve şi aceasta se 
scufundă. 

— Halal dragori de mine, mama lor! înjură Reizenstein. Au 
dragat aproape toată săptămâna şi tot n-a curăţat 
cumsecade rada. Ce-aş mai săpuni eu pe foca aia de 
Loşcinski, pentru felul acesta de a-şi face datoria! Raportaţi 
prin semnale navei-comandant: „Mine în derivă la babord”. 

— Am înţeles! răspunse micimanul şi ordonă 
semnalizatorilor să aleagă pavilioanele necesare 
semnalizării. 

Spre deosebire de amiral, Grammatcikov privea 
imperturbabil cele ce se petreceau. Ofiţer instruit, cu studii, 
Grammatcikov îşi alesese cu atenţie subalternii. Bătaia 
fusese desfiinţată pe crucişător; până şi Botsmanul Kulik se 
ferea să-şi pună în acţiune pumnii grei şi nu îndrăznea să 
înjure decât cu jumătate de glas. Grammatcikov se trăgea 
dintr-o familie de artişti şi se pregătea şi el să devină 
muzician. Mama lui, vioristă cu reputaţie pe vremea ei, 
fusese bună prietenă cu Makarov, în tinereţe. Cele povestite 
de acesta despre mare şi marinari treziseră în tânăr 
dragostea pentru marină. Şi astfel tânărul, care promitea 
mult ca pianist, schimbase sala de concerte cu puntea navei 
şi pianul „Becker”, pe tunul cu tir rapid. Totuşi pasiunea 
pentru muzică rămăsese pentru totdeauna vie în sufletul 
lui. Cam grosolan, cu apucături cazone, Reizenstein nu 
putea fi pe placul lui Grammatcikov. La rândul lui, amiralul 
nu prea îl avea la inimă pe Grammatcikov, socotindu-l pe 
jumătate civil, cu o doză de spirit liber cugetător. 
Reizenstein, călcându-şi pe inimă, îşi arborase pavilionul pe 
Askold. Şi acum, trebuia să pornească la luptă împreună cu 
Grammatcikov. 


Navigând cu viteză redusă în pupa cuirasatelor, Askold era 
mai în fiece clipă silit să stopeze maşinile, ca să nu intre în 
coliziune cu Poltava care naviga în prova lui. Cu acest prilej, 
Grammatcikov doar ce se crispa enervat, dar amiralul 
izbucnea în înjurături crunte. 

— Echipajul are timp să ia masa, îi raportă Medvedev 
amiralului noul semnal transmis de pe Ţesarevici. 

— Anunţaţi împărţirea băuturii, comandă ofiţerul de cart, 
micimanul Jitkov. 

Şuieratul strident al siflelor botsmanilor şi ale 
comandanților de divizioane răsunară pe toată nava. 

Pe puntea de comandă fu adusă proba de mâncare. 
Bucătarul, în alb de sus până jos, strălucitor de curăţenie, 
în poziţie de drepţi, ţinea o tavă pe care se aflau două 
străchini cu ciorbă şi cu pilaf de orez fiert, o solniţă şi 
câteva felii de pâine neagră. Reizenstein gustă cel dintâi din 
mâncare. Luă o lingură, mestecă ciorba care avea deasupra 
o pojghiţă chihlimbarie de grăsime, suflă în lingură, o duse 
cu băgare de seamă la buze şi abia după aceea se hotări să 
înghită. Apoi, gustă din pilaf, mâncă o felie de pâine şi se 
strâmbă nemulţumit. 

— Ciorba e excelentă, dar pilaful e numai cocoloaşe. 
Orezul trebuie fiert în aburi, cu cât mai puţină apă. În 
treacăt fie zis, pilaful de orez este cu totul altceva decât 
păsatul nostru de hrişcă. Nu-i aşa? îl întrebă el pe bucătarul 
care stătea smirna. 

— Da, excelenţă! Nu prea dă puteri omului, răspunse voios 
matrozul. 

La babord se iviră navele japoneze. Toţi duseră binoclurile 
la ochi, străduindu-se să vadă cât mai bine inamicul ce se 
apropia. Matrozii îşi terminau repede prânzul şi se 
împrăştiau în toate părţile spre a se odihni înaintea luptei 
care-i aştepta. Cei mai mulţi se urcară pe punte, urmărind 
atenţi şi îngrijoraţi manevrele inamicului care se apropia tot 
mai mult. Locotenentul Kitkin, ajutorul ofițerului cu 


artileria, veni la ei şi începu să înşire tipurile de nave ce se 
zăreau. 

— La stânga, lakumo; seamănă cu Diana noastră; Kasaghi, 
Citose. De astea nu ne e frică: sunt crucişătoare uşoare. La 
stânga, sunt nişte nave învechite: cuirasatul Cin-len, 
crucişătoarele Haşidate, Maţuşima, lţukuşima - nici astea 
nu sunt periculoase. În schimb, colo, în faţă, vor să ne 
bareze drumul forţele principale: Mikaza, Asahi, Fudji, 
Şikişima. În pupa lor sunt crucişătoarele cuirasate: Nissin şi 
Kassuga. Ca putere de foc, sunt chiar puţin superioare 
grupului nostru de cuirasate. 

— Mulţi îs, înălţimea voastră. Ne înconjoară escadra din 
toate părţile, spuse un matroz cu îngrijorare. 

— Da, o să fie o luptă aprigă. Azi, comendorii trebuie să 
ochească cu deosebită grijă! Şi, mai cu seamă, să nu vă 
lăsaţi biruiţi de frică; dacă aveţi curaj, o s-o păţească rău 
japonezul! 

— Ne-om da toată silinţa, înălţimea voastră! răspunseră în 
cor matrozii. 

Se sună alarma de luptă. Matrozii se repeziră la posturi. 
Puntea rămase pustie. Amiralul şi comandantul navei 
intrară în cabina de comandă. 

Distanţa până la inamic era prea mare şi japonezii nu 
deschideau focul. Când ei schimbară de drum, rupând lupta 
cu grupul de cuirasate şi atacară crucişătoarele, tunurile de 
6 țoli din tribordul lui Askold, fără să mai aştepte comanda, 
deschiseră un foc infernal. Ofiţerul cu artileria, baronul 
locotenent Maidel, cu toată violenţa bombardamentului 
inamic, stătea neadăpostit pe punte şi comanda direct 
tragerea tuturor turelelor şi tunurilor. 

— Hristian Ghenrihovici, nu brava fără rost! îi strigă de la 
comandă Grammatcikov. 

— De aici văd mai bine inamicul şi observ căderea 
loviturilor noastre, răspunse Maidel. 

În clipa aceea un obuz de calibru mare lovi la bază coşul 
din prova şi-l reteză. Coşul se prăbuşi spre babord, sfărâmă 


copastia, mătură totul pe punte şi rămase atârnat de 
şarturile lui. Rotocoale groase de fum învăluiră îndată 
puntea superioară. Locotenentul Rkliţki fu străpuns mortal 
din spate de schije; Maidel, dat peste cap; doi matrozi, 
ucişi; alţi câţiva, grav răniţi. Toţi cei din cabina de comandă 
simţiră un şoc uşor, provocat de suflu. Reizenstein se alese 
cu şapca îndesată până peste urechi. Speriat, articulă ceva 
nedesluşit, se descoperi şi-şi pipăi capul cu grijă, ca să vadă 
dacă mai este întreg. 

Îndată după explozie, Grammatcikov ieşi pe punte şi 
ordonă matrozilor să arunce peste bord coşul prăbuşit. 

Deodată, crucişătorul se cutremură tot; un nor gros de 
fum cenuşiu-verzui învălui pupa. Era evident că şi acolo 
lovise un obuz de calibru mare. Se sună alarma de incendiu. 
Comandantul secund, căpitanul de rangul II Taşe, 
botsmanul şi câţiva matrozi se repeziră spre pupa. 

Zeci de obuze ridicau jerbe de apă în jurul cuirasatului. 

— Ridicaţi semnalul: „Măriţi viteza”, ordonă Reizenstein, 
privind prin binoclu spre Pallada şi Diana care mergeau în 
linie de şir. 

Grammatcikov ordonă să se pună cârma spre dreapta şi 
Askold porni în plină viteză spre babordul formaţiei de 
cuirasate. 

Crucişătoarele îl urmară; câteva clipe după aceea, ele 
ieşiseră de sub focul inamicului şi acum navigau paralel cu 
grupul de cuirasate. 

În timpul acestei întreruperi survenite în desfăşurarea 
luptei, crucişătoarele se apropiară de cuirasate şi acestea 
începură să semnalizeze cu pavilioanele, cerându-le date 
asupra pierderilor şi avariilor. 

Pretutindeni, totul era în ordine, deoarece crucişătoarele 
ieşiseră tocmai la timp din zona bătută. Reizenstein şi 
Medvedev se apucară să redacteze un raport pentru 
Ţesarevici, asupra desfăşurării bătăliei. 

Grammatcikov inspectă crucişătorul şi cobori în cabină, la 
rănitul Rkliţki. Tânărul era în agonie. Căscând spasmodic 


gura, trăgea cu lăcomie aerul pe care nu-l mai puteau primi 
plămânii săi plini de sânge. Încerca să spună ceva, dar din 
pricina sângelui ce-i clocotea în gâtlej nu se înţelegea nimic. 
Ochii lui, holbaţi într-o expresie sălbatică, nu mai vedeau. 
Peste puţin nu mai mişcă. Comandantul îi atinse uşor 
fruntea cu buzele şi ordonă să fie învelit cu „pavilionul 
sfântului Andrei”. După aceea, îi vizită pe matrozii răniţi. 
Amândoi se aflau într-o stare mulţumitoare. 

— S-ar părea, înălţimea voastră, că escadra a răzbit prin 
blocada japoneză, nu? întrebă electricianul-telegrafist. 

— Să sperăm că da. 

— Ei, atunci, peste o zi, două, vedem Vladivostokul. 

— Ai răbdare. Încă n-a trecut ziua; când o să se întunece o 
să se vadă ce perspective avem. 

Profitând de acalmia care urmase luptei, matrozii se 
culcaseră lângă piese. Unii dormitau, alţii vorbeau de una, 
de alta. Pe puntea de la prova, la umbra scuturilor tunurilor, 
Kitkin citea cu glas tare nişte povestiri de Cehov. 

— Ai fi tu al şaptelea, dar tot dobitoc rămâi! isprăvi el 
„Condica de reclamaţii”95 în râsetele tuturor. 

Capacele cuirasate fură trase la o parte de pe 
tambuchiurile intrărilor la maşini. Roşii de căldură, mânjiţi 
peste tot de ulei şi de funingine, fochiştii şi mecanicii urcau 
pe punte, trăgând în piept aerul proaspăt. O dată cu ei urcă 
şi ofiţerul mecanic Stepanov, un tânăr cu obrajii rumeni, cu 
dinţii albi. Vestonul şi pantalonii lui, îmbrăcaţi de-a dreptul 
pe piele, erau plini de pete de ulei; în părul lui des şi creţ, 
se încurcase un şomoiog de câlţi. 

— Parc-ai fi un hornar, măi, Şurka! îi strigă de pe punte 
Medvedev. 

— Mai rău: un duh al iadului! răspunse mecanicul, râzând 
şi descheindu-şi vestonul. Era cât p-aci să mă fac friptură! 
Când a zburat coşul - focarele n-au mai avut tiraj şi fumul a 
năvălit peste fochişti. A trebuit să sting numaidecât focarul 
de la prova şi pentru asta m-am repezit singur acolo. Vai, 
ce-aş mai înota acum în mare! 


— În schimb văd, cei de acolo, sunteţi cu toţii teferi şi 
nevătămaţi, pe când aici, uite, a fost ucis Alioşa Rklţki şi doi 
matrozi răniţi. 

— Păcat de el, sărmanul. Deci nu şi-a luat revanşa la şah. 
Îmi făgăduia mereu să mă facă mat de două ori la rând, dar 
n-a mai avut când. 

Peste puţin, cuirasatele angajară un schimb de focuri cu 
japonezii. Cele mai multe dintre loviturile japonezilor erau 
lungi, căzând în mare aproape de crucişătoare. Reizenstein 
se grăbi să-şi retragă navele cât mai departe de grosul 
forţelor. 

Matrozii urmăreau mersul bătăliei cu răsuflarea tăiată. 

Crucişătoarele japoneze ce se zăreau spre nord-vest şi 
sud-est urmăreau şi ele de la distanţă duelul de artilerie. 

— Greu e pentru ai noştri! S-a pus pe ei, diavolul, mutra- 
strâmbă! N-au s-o scoată la capăt cu el... spuneau amărâţi 
matrozii. 

— Ia nu vă mai văicăriţi atâta! La război nu se poate fără 
pierderi, îi îmbărbăta Kitkin. Proptit zdravăn pe picioarele 
lungi, date larg în lături, privea prin binoclu crucişătoarele 
japoneze. Pe Asahi a izbucnit un incendiu, vesti el. Mikaza 
are coşul de la centru avariat. Să ştii că Retvizan le-o trage; 
Şensnovici s-a aprins, a uitat de cuminţenia lui de 
totdeauna. 

— Locotenente, vezi-ţi de treburile dumitale, îl admonestă 
de pe comandă Reizenstein. 

— Am înţeles; să-mi văd de treburile mele! răspunse 
ofiţerul ironic, luând poziţia de drepţi. 

Pe măsură ce distanţa scădea, superioritatea artileriei 
japoneze creştea, căci navele ruseşti nu dispuneau de multe 
piese de calibru mijlociu: de 6, de 3 țoli şi de 120 milimetri. 
Deşi acestea nu prezentau un pericol prea mare pentru 
cuirasate, puteau totuşi să distrugă părţi din 
suprastructură şi să provoace incendii. Acest lucru îi făcea 
pe matrozi să se gândească cu teamă la rezultatul luptei. 
Tot mai des oftau şi ocărau cu ciudă. 


Reizenstein păşea nervos de colo-colo pe punte, înjurând, 
fără să ştie nici el pe cine. Grav şi calm, Grammatcikov 
rostea la fiecare explozie a unui obuz de pe vreo navă rusă: 
„Aşa!” şi, cu buzele strânse, îşi îndrepta binoclul asupra 
altei nave. 

Cuirasatul '[esarevici ieşi curând din luptă. Retvizan se 
repezi asupra japonezilor; celelalte cuirasate se 
învălmăşiră. Reizenstein începu să zbiere ca din gură de 
şarpe. 

— Ridicaţi semnalul: „Crucişătoarele, după mine!” Căpitan 
de rangul I Grammatcikov, întoarceţi de 180 de grade, cu 
viteză maximă, perpendicular pe direcţia grupului de 
cuirasate. Altfel, japonezii ne vor copleşi curând cu foc 
intens, concentric! 

— Am înţeles! Banda stânga! Înainte, la limită! ordonă 
comandantul. Hristian Ghenrihovici, fii gata să deschizi foc 
cu ambele borduri asupra crucişătoarelor japoneze. 

— Cum, ai de gând să răzbeşti printre ele? întrebă mirat 
amiralul. 

— Chiar dacă escadra nu ne va urma în încercarea de a 
străpunge încercuirea, cel puţin vom face ca crucişătoarele 
grele japoneze să se ia după noi, şi prin aceasta vom uşura 
situaţia cuirasatelor noastre. 

— Amiralul predă comanda, raportă în clipa aceea 
Medvedev. Cu binoclurile la ochi, Reizenstein şi 
Grammatcikov priveau semnalul ridicat la verga catargului 
cuirasatului Ţesarevici. 

— Prin urmare, a preluat comanda Uhtomski; dar ambele 
catarge de pe Peresvet au vârfurile retezate: nu se văd la 
vergi nici pavilioane, spuse Reizenstein. 

— E posibil ca şi Uhtomski să-şi fi pierdut capacitatea de 
luptă, presupuse Grammatcikov. 

— În cazul acesta, preiau eu comanda, în ordinea vechimii, 
hotări Reizenstein. Ridicaţi semnalul: „Escadra mă 
urmează!” îi ordonă el lui Medvedev. 


Mai multe pavilioane se ridicară repede la vergă pe 
catargul crucişătorului. Semnalizatorii căutau să vadă care 
dintre nave va repeta semnalul. Crucişătoarele, unul după 
altul, ridicară îndată semnalele de răspuns; în schimb, 
niciunul dintre cuirasate nu repetă semnalele lui Askold şi, 
fără a le da atenţie, continuau să se îndrepte toate, ca o 
turmă, înspre nord-vest. 

Reizenstein ordonă să se reducă viteza şi să se apropie de 
cuirasate, ridicând iarăşi acelaşi semnal. Nici o navă nu 
confirmă recepţia semnalului nici de data aceasta. Atunci 
amiralul ordonă crucişătorului Askold să treacă în capul 
grupului de cuirasate şi încercă din nou să antreneze după 
sine escadra, dar tot fără succes. 

— Să executăm străpungerea numai cu crucişătoarele, 
propuse Grammatcikov. Cuirasatele lui Togo par să se 
retragă spre nord; n-au mai rămas la post decât Cin-len cu 
Şimami şi crucişătoarele uşoare. Să sperăm că escadra 
noastră le va putea face faţă măcar lor. 

Reizenstein se uită împrejur. Imediat după Askold, 
fumegând gros din cele trei coşuri ale sale, venea 
crucişătorul Novik, urmat cam anevoie de Pallada şi de 
Diana. Ceva mai la o parte, navigau răzleţite cuirasatele. 
Crucişătoarele japoneze se apropiau din toate direcţiile, iar 
mai departe de ele se zăreau zeci de torpiloare. Se întuneca 
repede. Flăcările tunurilor, nu prea vizibile în timpul zilei, 
păreau să indice acum un tir mult mai violent. După ce 
scrută orizontul, amiralul voi să se consulte cu comandantul 
crucişătorului Askold în privinţa direcţiei de străpungere. 
Dar Grammatcikov se şi îndreptase drept spre sud, printre 
două grupuri de crucişătoare uşoare inamice şi, mărind la 
maximum viteza, se repezise înalte. Numai crucişătorul 
Novik îl urmă. Pallada şi Diana rămaseră curând mult în 
urmă, apoi se întoarseră spre cuirasate. 

Observând cele două crucişătoare ruseşti în plină viteză, 
japonezii îşi concentrară tot focul asupra lor. Din babord, 
grăbindu-se să le bareze drumul, venea în goană 


crucişătorul cuirasat lakumo, armat cu tunuri de 8 țoli; din 
tribord, se apropiau patru crucişătoare uşoare. 

— Cu presiune maximă, înainte! comandă la maşini 
Grammatcikov. Concentraţi focul asupra lui lakumo! îi 
ordonă el lui Maidel. 

— Am înţeles! răspunse locotenentul, şi cele opt piese de 6 
țoli, de la prova şi de la pupa, deschiseră un foc viu asupra 
obiectivului indicat. 

— Patruzeci, treizeci şi cinci, treizeci! se anunţa de la 
telemetru distanţele în cabluri până la ţintă. 

Maidel înregistra aceste numere pe cadranul electric, de 
unde ele erau transmise bateriilor. O întoarcere de 
manivelă şi crucişătorul fu zguduit de salva trasă cu tot 
bordul. Distanţa până la lakumo se micşora repede, iar 
eficacitatea tirului creştea. 

La fiecare explozie a proiectilelor inamice, Reizenstein se 
crispa şi căuta să se retragă cât mai repede în fundul 
cabinei de comandă. Grammatcikov nu-şi lua ochii de la 
ambrazura comenzii, urmărind efectul tirului propriu. 

— Konstantin Gheorghievici, micşoraţi înălţătorul cu două 
gradaţii, i se adresă el ofițerului ajutor cu artileria, 
locotenentul Jitkov, şi veţi nimeri în plin. 

Distanţa până la lakumo continua să scadă rapid. Prin 
binoclu se vedeau bine avariile provocate la bordul lui, de 
tirul crucişătorului Askold. Ţevile ambelor tunuri din turela 
de 8 țoli de la prova erau cabrate neputincios în sus. Pe 
puntea din prova izbucnise un incendiu; se zăreau siluete 
de oameni, sărind afară din cabina de comandă, fugind de 
flăcări şi de fum. Coşurile lui lakumo fuseseră avariate 
grav; la pupa luaseră foc părţile de sus ale suprastructurii 
sfărâmate. Japonezii alergau în debandadă pe punte, 
măturaţi de obuzele ruseşti. 

Crucişătorul Askold gonea şi el în plină viteză, 
cutremurându-se de tirul propriu şi de exploziile obuzelor 
inamice; artileria susţinea intens focul. Tirul japonezilor 
deveni din ce în ce mai dezordonat şi mai puţin eficace. În 


cele din urmă, crucişătorul cuirasat lakumo, cu un 
deplasament de 9000 tone, nu mai rezistă la încercare; 
începu să bată repede în retragere din faţa lui Askold - un 
crucişător uşor având doar puntea cuirasată şi cu un 
deplasament sub 6000 tone. Un „ura” năvalnic răsună pe 
crucişătorul rusesc. 

După această răfuială cu lakumo, Grammatcikov se 
năpusti asupra crucişătoarelor uşoare Akiţuşima, lakosago 
şi Suma. Acestea o rupseră la fugă care încotro. Suma nu se 
grăbise şi nimeri sub o salvă de obuze, care o transformară 
într-o pălălaie de foc, ceea ce o făcu să se ascundă repede 
după alte nave. Drumul era liber. În clipa aceea, însă, patru 
torpiloare se iviră în goană de după crucişătoare, 
repezindu-se asupra lui Askold. 

— Banda dreapta! Sporiţi turaţiile la elice! comandă 
Grammatcikov la maşini şi se repezi spre torpiloare. 

— Ce vreţi să faceţi? întrebă Reizenstein. 

— Să trec peste ele, răspunse scurt comandantul 
crucişătorului Askold. 

Distanţa până la torpiloare nu era mai mare de 20 cabluri 
şi acum descreştea văzând cu ochii. Japonezii nu-şi dădură 
îndată seama de primejdia ce-i ameninţa şi când o 
înţeleseră, se şi pomeniră aproape de Askold. În plină 
viteză, crucişătorul se repezi vijelios şi abordă unul dintre 
torpiloare. O izbitură năprasnică, aburi, fum în jurul 
bordajelor, ţipete de oameni aruncaţi în apă, şi totul se 
sfârşi... 

Un obuz nimeri al doilea torpilor, retezându-i prova; nava 
se scufundă din goană. O clipă, palele elicelor, încă 
învârtindu-se, scânteiară în aer. 'Torpilorul pieri în adâncuri. 
Cele două torpiloare rămase încercară să scape cu fugă, 
dar crucişătorul Novik, care venea după Askold, le împroşcă 
cu un foc viu, întâi pe unul, apoi şi pe celălalt, avariindu-le 
grav. 

Askold se îndrepta spre sud în plină viteză. Crucişătoarele 
japoneze, în număr de 8, care, în sfârşit, se dezmeticiseră, 


se năpustiră după el, dar prada le scăpase. Askold se făcuse 
nevăzut, în întunericul care se lăsase. 

La bordul crucişătorului rusesc începu cercetarea avariilor 
suferite în luptă. Fură descoperite două spărturi mari în 
bordajul din babord, sub linia de plutire, şi mai multe, 
deasupra liniei de plutire; din pricina vitezei, apa năvălea în 
interiorul navei prin toate spărturile. Coşurile fuseseră grav 
avariate şi abia asigurau un tiraj suficient, iar viteza 
scăzuse la 15-17 noduri. Lucrând intens, refulatoarele de 
fum stârneau făclii la coşuri. Spre a nu fi descoperit, Askold 
îşi micşoră viteza la 12 noduri. Se constată că proviziile de 
cărbuni ajungeau până la Vladivostok dacă nava naviga cu 
viteză redusă. 

— Totuşi tirajul s-a înrăutățit mult şi consumul de cărbuni 
e în creştere! în plus, am ambarcat cel puţin 200 tone de 
apă şi avem spărturi grave, se agita Reizenstein. 
Crucişătorul nu poate ajunge la Vladivostok într-o 
asemenea stare. 

— În cursul nopţii vom face reparaţiile necesare, iar în zori 
vom căuta să ne îndepărtăm cât mai mult în larg, ca să 
ocolim Japonia şi să răzbim prin strâmtoarea Sungari ori 
prin Laperouse, obiectă Grammatcikov. Avem multe şanse 
să ajungem acolo înaintea crucişătoarelor cuirasate ale 
amiralului Togo, iar de cele uşoare vom scăpa cu uşurinţă. 
Părerea sa fu sprijinită şi de alţi ofiţeri. 

Văzând că nu va izbuti să-şi impună punctul de vedere în 
disputa cu Grammatcikov şi cu ceilalţi ofiţeri, Reizenstein 
luă un aer oficial şi ordonă marţial: 

— Faţă de gravitatea avariilor suferite în cursul luptei, 
consider că este imposibil să ajungem la Vladivostok fără 
reparaţii temeinice, care nu pot fi executate decât într-un 
port neutru. Căpitan de rangul întâi Grammatcikov, 
binevoiţi a vă îndrepta către Şanhai. 

— Dar, excelenţă, '[indao e mai aproape. Pe la amiază vom 
fi acolo, iar mâine seară vom pleca, după ce vom completa 


rezervele de cărbuni şi de apă şi vom face reparaţiile 
necesare, obiectă comandantul crucişătorului Askold. 

— La Ţindao poate să se repete incidentul de la Cemulpo. 
Japonezii vor bloca portul şi ne vor cere să ieşim. Ordon 
drum Şanhai! i-o reteză scurt Reizenstein, curmând 
discuţia. 

— Am înţeles! răspunse Grammatcikov, luând poziţia de 
drepţi şi, împreună cu ofiţerul cu navigația, locotenentul 
lakimov, începu să studieze pe hartă drumul spre Şanhai. 

Indispus de dispută, Reizenstein cobori în cabina lui. 

— De ce s-o crampona amiralul de Şanhai? îşi exprimă 
mirarea unul dintre ofiţeri. 

— E simplu ca bună ziua. Încă din timpul războiului din 
China şi-a cumpărat acolo o vilă, unde-i locuieşte aleasa 
inimii, dacă nu chiar soţia lui, lămuri Kitkin, care urcase la 
comandă. Şi, precum se ştie: Iubirea nici o vârstă n-are96, 
iar amiralii, uneori, chiar mai mult decât micimanii, o 
dovedesc cu prisosinţă. 

— Aşadar, mergem la Şanhai, unde vom încerca să facem 
reparaţiile necesare şi pe urmă să ne strecurăm, care cum 
om putea, spre Vladivostok. 

Însoţit de torpilorul Grozovoi, crucişătorul Askold a sosit în 
dimineaţa zilei de 31 iulie la Şanhai, fără nici un fel de 
întâmplări deosebite. Au fost începute imediat lucrările de 
reparaţii. S-a constatat că Grozovoi putea părăsi portul 
peste o săptămână. Askold avea nevoie de cel puţin două 
săptămâni, pentru a fi în măsură să iasă în larg. Atunci au 
intervenit Statele Unite ale Americii. Ştiind că flota 
japoneză trebuia să-şi trimită o parte din nave pentru 
blocarea navelor ruseşti de la Şanhai, ceea ce avea să 
provoace dispersarea flotei japoneze, destul de slăbită şi 
aşa în urma bătăliei navale, America a cerut Chinei să 
reducă la o săptămână termenul de staţionare a navelor 
ruseşti la Şanhai. Totodată, Japonia a avertizat guvernul 
Chinei că flota niponă va ataca navele Askold şi Grozovoi 
chiar în port la Şanhai, dacă acestea nu vor ieşi în larg la 


expirarea termenului fixat. Cu toate protestele Rusiei, la 
Peking, chinezii, sub presiunea Americii şi a Japoniei, l-au 
somat pe Reizenstein să părăsească portul Şanhai în 
termen de şapte zile, ori să dezarmeze navele. 

Reizenstein nu era câtuşi de puţin dornic de luptă, aşa că 
n-a întârziat să profite de ultimatumul chinez, spre a 
dezarma navele de sub ordinele sale. La 7 august, 
crucişătorul şi torpilorul erau complet dezarmate şi au 
rămas la Şanhai până la sfârşitul războiului. 

Crucişătorul Diana cu un deplasament de aproape 7000 
tone, cu trei punți şi cu bordajele înalte, având o mulţime de 
elemente de suprastructură, fusese lansat în 1899, şi era de 
un tip învechit, deoarece construcţia lui se tărăgănase cinci 
ani şi mai bine. Avea armament redus şi viteză relativ mică; 
avea slabe calităţi manevriere şi adeseori lua foc. Toate 
acestea îi determinau pe marinarii din escadră să privească 
cu dispreţ pe cele două „zeițe de producţie naţională” - 
poreclă dată Dianei şi Palladei la Arthur. Cât despre 
echipaje, acestea îşi numeau crucişătoarele pur şi simplu 
„Daşa” şi „Palaşa”. 

În ziua când escadra a plecat din Port-Arthur, comanda 
Dianei o deţinea căpitanul de rangul II, prinţul Liven, care 
făcea parte din nobilimea baltică. Prinţul arăta cel mai 
profund dispreţ faţă de ruşi şi de tot ce era rusesc. Până şi 
cu ofiţerii vorbea rareori şi numai printre dinţi. Cât priveşte 
conversațiile lui cu matrozii, ele se limitau la cele mai 
deochiate înjurături, căci, după părerea luminăţiei sale, 
matrozii nu pricepeau câtuşi de puţin altfel de vocabular. 

Comandant secund pe Diana era căpitanul de rangul Il 
Semionov. Bondoc, cu picioarele scurte şi cu capul rotund, 
Semionov se învârtea toată ziua, ca o minge, pe tot 
crucişătorul. Tipicar, veşnic fără astâmpăr, acesta era în 
stare să-i înnebunească cu şicanele sale nu numai pe 
matrozi, ci şi pe ofiţeri. 

Cei doi comandanţi instauraseră pe Diana un regim 
aparte, fapt pentru care matrozii din toată escadra vorbeau 


despre crucişător ca despre o navă pe care îndurau munca 
silnică. 

Liven îşi alegea subalternii numai dintre ofiţerii cu 
reputaţie bine stabilită de oameni severi, necruţători. 

Astfel, chiar în ajunul plecării escadrei din Port-Arthur, pe 
Diana fusese mutat locotenentul Kolceak de pe torpilorul 
scufundat Leitenant Burakov, ofiţer vestit în toată escadra 
pentru cruzimea cu care îi trata pe matrozi. 

În noaptea premergătoare plecării, Diana fusese de gardă 
în rada exterioară, la gura canalului. După ce lăsase toată 
escadra să treacă, ea îşi ocupase postul în flotilă de 
crucişătoare, în coada formaţiei. 

În timpul primei lupte, Diana nu avusese nici o pierdere. 
Atunci însă când amiralul Togo se năpustise asupra 
crucişătoarelor din coadă şi obuzele începuseră să plouă în 
jurul acestora, nervii slabi ai serenisimului comandant al 
Dianei nu rezistaseră, aşa încât, fără să mai aştepte vreun 
ordin de la comandantul grupului său, execută o întoarcere 
în bordul opus înaintării inamicului şi scăpase repede din 
zona bombardată. 

Echipajul fu trimis să ia masa pe schimburi, iar ofiţerii, cu 
excepţia celor din serviciul de cart şi de gardă, coborâseră 
în careu. 

— Fac cinste cu două sticle de Mumm, pentru succesele 
noastre de azi! declară Semionov care prezida masa. 

— Vladimir Ivanovici, să nu vorbeşti într-un ceas rău, îl 
opri un ofiţer, superstiţios; doar ziua n-a trecut încă. 

— Seara vom bea pentru succesele ce vor urma, preciză 
Kolceak. 

Ordonanţele serviră şampania. Vinul ameţi capetele şi 
ridică moralul. Ofițerii începură să debiteze lăudăroşenii, 
amintind peripeţiile luptei ce avusese loc. 

— Prinţul nostru a cârmit-o fără ordin şi a spălat putina 
când a simţit că miroase a ars, observă Kolceak. 

— În schimb dumneata, Alexandr Vasilievici, ai deschis un 
foc straşnic, de s-a cutremurat şi cerul! De la început l-ai 


băgat în sperieţi pe Togo, replică Semionov. 

Sus, sună alarma de luptă. Se repeziră toţi la posturi. 
Escadra japoneză îi ajunsese din urmă şi angajase lupta din 
nou. Crucişătoarele nu luau parte la bătălie, ci doar priveau 
desfăşurarea ei. 

Tăcut ca întotdeauna, cu un zâmbet dispreţuitor pe faţa lui 
îngrijită, aristocratică, Liven urmărea de pe puntea de 
comandă evoluţia luptei. Semionov care urcă în treacăt pe 
punte încercă să înfiripe o conversaţie. 

— Ce lucru absurd e şi războiul ăsta! Am fost bun prieten 
cu comandorul Nomoto, comandantul Mikazei, nava-amiral 
a lui Togo. Am băut de atâtea ori împreună şampanie prin 
localurile din Nagasaki, şi acum ne gândim cum să ne 
ucidem cât mai repede unul pe celălalt, spuse el, 
adresându-se superiorului său. 

Liven rămase însă tăcut şi comandantul secund nu avu 
altceva de făcut decât să plece repede de pe punte. 

De îndată ce crucişătorul Askold se năpusti înainte ca să 
străpungă blocada, Diana încercă să-l urmeze, dar, 
executând manevra cu întârziere, voi să treacă prin 
formaţia de cuirasate, fiind la un pas de a se aborda cu 
Peresvet. 

Japonezii deschiseră un foc viu asupra navelor ruseşti, 
care se mişcau în neorânduială. Un proiectil căzu în tribord 
pe puntea superioară a crucişătorului, sfărâmă gruia de la 
dispozitivul Temperley97, reteză ventilatoarele şi strimbă 
unul dintre coşuri. Totodată, provocă explozia mai multor 
obuze aflate pe puntea tunurilor, omorând sau rănind vreo 
douăzeci de oameni, printre care se afla şi micimanul 
Kondratiev, comandantul bateriei. Incendiul ce izbucni 
începu să se propage repede, amenințând să ajungă la 
magaziile de muniții. 

Semionov se repezi împreună cu echipa de pompieri să 
stingă focul; în clipa aceea, însă, explodară iar mai multe 
obuze. Înspăimântaţi, matrozii se risipiră în goană. Cine ştie 
ce urmări ar fi avut această derută, dacă un nou obuz, 


lovind nava la linia de plutire, n-ar fi făcut o mare spărtură 
în bordaj. Apa năvăli prin spărtură stingând repede focul. 
Matrozii se repeziră în compartimentul inundat, unde apa 
ajunsese până la genunchi, ca să astupe spărtura. Când 
abia izbutiseră să aşeze paietul, un alt proiectil de mare 
calibru pătrunse în compartimentul de sub infirmerie. 
Acesta fu inundat repede şi apa, presând de jos în sus, 
ridică podeaua infirmeriei. Plăcile pardoselii săreau cât 
colo, trosnind. Prin crăpăturile din podea începeau să 
ţâşnească şuviţe de apă. 

Între timp, Diana se îndepărtase de escadră. În prova ei se 
zăreau limpede crucişătoarele Askold şi Novik, ripostând 
energic la tirul inamicului. 

Liven căzu pe gânduri. Nu-i surâdea de loc perspectiva de 
a fi supus la o încercare atât de grea ca aceea prin care 
treceau cele două crucişătoare din cap, aşa că ordonă 
răstit: 

— Banda stânga! 

Diana întoarse brusc la stânga şi porni imediat după 
crucişătorul Pallada care naviga în pupa escadrei. 

— Nu mai putem să-l ajungem pe amiral, explică Liven, 
parcă dezvinovăţindu-se, lui Kolceak care stătea lângă el. 

— Astfel călcăm ordinul amiralului, obiectă locotenentul. 

— Nu întotdeauna este posibil să execuţi ordinele 
superiorilor. Totuşi, am să mă sfătuiesc cu comandantul 
secund. Să vină încoace! ordonă Liven unuia dintre 
timonierii-alergători. 

După câteva clipe, Semionov apăru pe punte gâfâind. 
Când află despre ce e vorba, ca şi Ulisse cel isteţ, propuse o 
soluţie de compromis: 

— Acum, să mergem după escadră şi după ce se 
înnoptează să ne despărţim de ea şi s-o luăm spre 
Vladivostok. 

Motive puteau fi găsite. 

Se înnoptă. Escadra rusă înainta prin întuneric spre 
Arthur, pe două linii de şir: la tribord, Peresvet, Pobeda, 


Poltava, Pallada şi Diana; la babord, mai spre prova, 
Retvizan, urmat de Sevastopol, iar în coadă Ţesarevici. 

Pe neaşteptate, umbrele unor nave uşoare se iviră în 
întuneric, din tribord, apropiindu-se repede de crucişător. 
Pe ele scânteiară licăririle roşiatice de la tuburile lans- 
torpile. 'Torpiloarele făcură o întoarcere „toţi odată” de 80 
de grade şi pieriră în beznă. În noaptea aceea marea era 
deosebit de fosforescentă, aşa că înaintarea torpilelor pe 
sub apă putea fi observată cu uşurinţă. lată că, nu departe 
de Diana, apărură două puncte luminoase, licărind uşor şi 
apropiindu-se de crucişător. 

— Banda stânga! comandă nervos Liven. 

Diana se întoarse încet cu pupa spre torpilele care se 
apropiau tot mai mult. 

Trei sute de perechi de ochi urmăreau cu încordare 
punctele alburii care creşteau repede pe măsură ce se 
apropiau. Toţi se gândeau la unul şi acelaşi lucru: „O să fie 
lovit crucişătorul de vreo torpilă ori trece pe alături?” 
Punctele sinistre erau tot mai aproape, tot mai aproape. 
Încă o clipă şi vor lovi nava. Atunci o jerbă uriaşă de flăcări 
va ţâşni în sus, deasupra ei, va răsuna explozia, o puzderie 
de sfărâmături va zbura în toate părţile, zeci de tone de apă 
se vor prăbuşi peste punte. Torpilele nimeriră însă în 
curentul refulat de elice care le respinse, le împiedică 
înaintarea. Ele începură să-şi încetinească mersul 
ameninţător; pe urmă, deviindu-şi drumul, dispărură cu 
totul. Primejdia trecuse. Un oftat de uşurare scăpă din sute 
de piepturi. 

Acum marşul împreună cu escadra devenea periculos, 
deoarece aceasta era atacată de numeroase torpiloare 
inamice. Dându-şi seama de primejdie, Liven întoarse spre 
stânga şi porni vijelios în direcţia sud, căutând să iasă cât 
mai repede din zona primejdioasă. 

Totuşi, în drum nu izbuti să evite un atac. Se sună alarma 
pentru respingerea atacului cu torpile. Matrozii se repeziră 


la tunurile de calibru mic. Flăcări verzi-aurii începură să 
fulgere; piesele de 3 țoli detunau sec, violent. 

— Luminăţia voastră, pentru Dumnezeu, încetaţi focul! 
strigă disperat Semionov de pe punte. Prin aceasta, nu 
facem decât să atragem inamicul asupra noastră! 

Gurile de foc amuţiră. În pupa Dianei se ivi un torpilor. 
Naviga exact în siajul crucişătorului. La început, îl socotiră 
japonez şi-l supravegheară cu atenţie. Dar el nu arăta nici 
un fel de intenţii ostile. Atunci, riscând oarecum, i se ceru 
semnalul de recunoaştere. După o clipă, pe el licăriră 
luminiţe de răspuns. 

— E Grozovoi! raportă semnalizatorul. 

Torpilorului i se ordonă să se apropie de crucişător. 

— În ce direcţie aveţi de gând să navigaţi? îl întrebă Liven 
pe locotenentul Brovţân, comandantul torpilorului. 

— Nu-mi ajung cărbunii până la Vladivostok; în consecinţă, 
am de gând să fac o escală la 'Ţindao, să-mi completez 
proviziile de apă şi de cărbuni, şi după aceea să plec mai 
departe. 

— Ferească Dumnezeu să vă duceţi la [indao, vorbi pe 
neaşteptate Semionov, de undeva din întuneric. Japonezii 
probabil că pândesc în preajma lui. Trebuie să ne 
îndepărtăm cât mai mult. Dacă se poate, să ajungem chiar 
în Rusia. 

— Nu prea cred că o să fim lăudaţi pentru aceasta, 
răspunse Brovţân, cu glas plăcut de bariton. În orice caz, 
voi merge în aceeaşi direcţie ca şi dumneavoastră. 

— În cazul acesta, vă rog să mă urmaţi, ordonă Liven. 

— Am înţeles! răspunse Brovţân. Torpilorul se îndepărtă. 

Pe mare se aşternu ceața şi crucişătorul fu învăluit de ea, 
pierzându-i-se urma cu desăvârşire. Se hotări ca echipajul 
să doarmă cu schimbul, pe borduri de luptă. Căscând, Liven 
lăsă comanda lui Semionov şi se duse să se odihnească. 

În cabina de comandă, la lumina slabă a becului de la 
habitacul compasului, Semionov scria în carnetul său de 
însemnări, descriindu-şi cu accente eroice comportarea în 


lupta din ziua aceea. Faţa lui rotundă, plină, era aspră şi 
încruntată. Îşi ducea mereu mâna la frunte, căutând să-şi 
amintească feluritele episoade ale zilei. 

— Ce o fi scriind acolo balonul ăsta cu două picioare? îl 
întrebă în şoaptă semnalizatorul-şef pe timonierul-alergător 
care se odihnea aproape de cabina de comandă. 

— Pesemne că-i scrie pe cei care s-au făcut azi vinovaţi cu 
ceva. 'locmai a fost la el botsmanul şi i-a dat raportul. Te 
pomeneşti că a pârât pe careva. 

— De-ar da Dumnezeu să ajung teafăr acasă, să-mi mai 
văd o dată nevasta şi copiii... 

— Prinţul şi balonul ăsta caută să se strecoare pe unde-i 
mai multă linişte. 

— Balonul s-ar vâri însă şi-n gaură de şarpe, dacă ar 
mirosi că acolo e rost de înaintare ori decorație! 

Cei doi matrozi tăcură. 

Liniştea se înstăpâni pe crucişător. Doar semnalizatorii de 
cart, cei mai ageri, vegheau pe punte, împreună cu 
timonierii şi cu comandantul secund. Valuri destul de mari 
începură să se stârnească dinspre sud, dând crucişătorului 
o derivă cu aproape şapte grade. Acum, Diana nu mai 
întâlnea în drum decât jonci chinezeşti. Zona de operaţii 
rămăsese în urmă. 

Trecuse de miezul nopţii când Kolceak, cam cu chef, se 
urcă pe punte şi, poticnindu-se în întuneric mai la fiece pas, 
îşi căută un loc unde să doarmă. Rătăcind de colo-colo 
ajunse pe puntea de la pupa, unde, pe o ferţă de tendă, 
erau întinse cadavrele matrozilor căzuţi în luptă, ori morţi 
în urma rănilor. Nu erau multe, aşa că găsi loc destul alături 
de ele. Locotenentul împături de câteva ori capătul liber al 
tenzii şi, culcându-se foarte calm alături de morţi, adormi 
numaidecât. 

În cursul nopţii, brancardierii mai aduseră un cadavru. 
Socotindu-l şi pe Kolceak mort, se gândiră că nu se cădea 
ca un ofiţer să fie pus alături de matrozi: deşi mort, tot 
comandant rămânea! Apucându-l de umeri şi de picioare, 


brancardierii îl târâră fără multă ceremonie la o parte. În 
clipa aceea, însă, „mortul” se smuci din mâinile lor şi începu 
să-i înjure de mama focului. 

Brancardierii săriră cât colo. 

— Ba e viu! strigă înspăimântat unul dintre ei, şi în clipa 
următoare, încasând o scatoalcă zdravănă, se convinse pe 
deplin de acest lucru. 

Celălalt brancardier scăpă cu fuga. 

După ce se dumeri asupra celor întâmplate, Kolceak îl 
ajută pe brancardier să aşeze cadavrul adus, îi puse mâinile 
pe piept şi apoi, adulmecând în aer, spuse: 

— N-a început încă să miroase! 

— Nu, abia acu' un sfert de ceas şi-a dat duhul! explică 
brancardierul. 

— Ia, împătureşte tenda, frăţioare, să fie mai moale la 
dormit! ordonă locotenentul; după aceea, dând voie 
matrozului să plece îşi continuă somnul întrerupt pe 
neaşteptate. 

Îndată ce se lumină de ziuă, după ce fură cercetate 
amănunţit toate avariile, pe punte se ţinu un consiliu de 
război pentru a se stabili măsurile ce se impuneau şi 
drumul care trebuia urmat. Semionov perora mai mult ca 
toţi, stăruind să se îndrepte spre unul din porturile 
franceze. 

— Francezii ne sunt prieteni şi aliaţi. La ei o să găsim 
adăpost şi ajutor. Pe urmă, ne vom încerca norocul, căutând 
să ajungem la Vladivostok, sau poate că ni se vor încredința 
misiuni de interceptare pe căile de acces spre Japonia. N-ar 
fi rău de loc, argumentă el. 

— Dar cel mai apropiat port francez e Saigonul şi e la 
dracu-n praznic - n-au să ne ajungă cărbunii până acolo, 
obiectă mecanicul-şef Kunst. 

— Oprim cel dintâi vas comercial care ne iese în cale şi-i 
luăm cărbunii. Îi lăsăm doar cât îi trebuie ca să ajungă până 
la cel mai apropiat port. Mai târziu, guvernul o să plătească 
totul, perora comandantul secund. 


Liven se declară îndată de aceeaşi părere. Saigonul era cu 
totul izolat de zona ostilităţilor. Ar fi fost greu de presupus 
că o escadră japoneză să apară şi acolo. 

— Ordon drum către Saigon! rosti prinţul pe un ton de 
comandă. 

— Am înţeles: drum Saigon! răspunse prompt Semionov, în 
poziţie de drepţi. 

Diana sosi la Saigon după două săptămâni. Străbătuse 
până acolo o distanţă de două ori mai mare decât până la 
Vladivostok. La Saigon fu dezarmată. 

Prin caracteristicile sale, crucişătorul uşor, rapid (circa 26 
noduri) Novik, cu punte cuirasată, cu artilerie slabă, dar cu 
un mare număr de tuburi lans-torpile, reprezenta un tip 
intermediar între torpilor şi crucişător. Cu cele 3000 tone 
deplasament, era prea mare pentru a fi clasat ca torpilor; în 
acelaşi timp n-avea o artilerie suficient de puternică pentru 
a putea fi socotit crucişător. 

Crucişătoarele japoneze de acelaşi tip aveau o viteză cu 
mult mai redusă; în schimb, ele dispuneau de tunuri de 
calibru mare. 

Navă de toată frumuseţea, cu linii armonioase, cu trei 
punți suprapuse şi cu prova înaltă, crucişătorul Novik era 
mândria întregii marine ruseşti. Fusese mult timp sub 
comanda căpitanului de rangul II Nikolai Ottonovici Essen, 
marinar cutezător, neînfricat. Acesta ştiuse să-şi alcătuiască 
un echipaj pe măsura lui. Botsmanul-şef al crucişătorului, 
Kaşcenko, iscodea pe la toate navele căutând matrozi cât 
mai zurbagii, pe care, după aceea, Essen îi obținea de la 
comandanții lor. Atât el, cât şi toţi ofiţerii se purtau cum nu 
se poate mai bine cu echipajul navei. Pe Novik nu se 
obişnuia să se dea pedepse; serviciul era însă foarte sever, 
iar ieşirile dese în larg şi ciocnirile cu inamicul îi disciplinau 
repede pe matrozi. 

În luna mai Essen fusese înlocuit cu căpitanul de rangul II 
Maximilian Feodorovici Şulţ. Rece, pedant, acesta nu ştiuse 
să-şi apropie echipajul a cărui comandă o preluase, deşi era 


un om instruit. Mai mulţi ofiţeri ieşiseră la raport, cerând să 
fie mutaţi pe alte nave. 

Vestea ieşirii în larg a escadrei, spre a răzbi spre 
Vladivostok, reînviase pentru un timp la bord vechiul spirit 
de pe vremea lui Essen. Echipajul executa iar cu cea mai 
mare viteză ordinele primite, mecanicii izbuteau să 
revizuiască într-o singură noapte maşinile. Kaşcenko, un 
bărbat vânjos, cu faţa ciupită de vărsat, era pretutindeni pe 
crucişător, înjurând pe înfundate în stânga şi-n dreapta. 

La această însufleţire contribuia mult ofiţerul secund, 
locotenentul Porembski, care căuta să-l imite în toate 
privinţele pe fostul său comandant. Ceilalţi ofiţeri se 
străduiau şi ei să urmeze pilda lui Porembski, iar matrozii 
pricepeau bine acest lucru şi-l preţuiau. 

În ziua plecării escadrei din Port-Arthur crucişătorul Novik 
ieşise cel dintâi în rada exterioară. Până la angajarea primei 
faze a luptei, mersese ca navă-ghid, conducând escadra. Pe 
urmă, se alăturase crucişătoarelor, plasându-se imediat 
după Askold. 

Dat fiind că inamicul se afla în afara bătăii tunurilor de pe 
crucişătoare, Novik nu lua parte la luptă. Matrozii erau 
liniştiţi, gravi. Comandantul „nu-şi dădea arama pe faţă”, 
iar Porembski şi alţi ofiţeri umblau de colo-colo pe 
crucişător, făcând glume şi ţinându-se de şotii. Botsmanul 
Kaşcenko ieşise pe punte şi privind spre japonezi, fluiera 
înciudat. 

— Dacă ar fi după mine, aş trimite crucişătoarele să-i facă 
praf pe prichindeii ăia din babord, spuse el, arătând spre 
grupul crucişătoarelor uşoare japoneze. De-ar fi Nikolai 
Ottonovici cu noi, s-ar şi repezi la ei. 

— Ehei! Bine ar fi fost să fie cu noi acum? Cu el, am ajunge 
într-un suflet, în zbor, la Vladivostok. N-ar apuca japonezul 
să ne vadă. 

— Ei, târâş-grăpiş, poate om ajunge acolo şi cu 
comandantul nostru. 


În clipa aceea, japonezii începură să tragă asupra 
crucişătoarelor din coadă. Mai multe obuze căzură 
aproape, împroşcând puntea cu apă. 

— Ia uite ce grijă are de mine mutră-strâmbă, nu cumva 
să-mi fie prea cald! zâmbi ochitorul tunului de pe dunetă, 
Niurin, scuturându-se. 

Îndată ce căzu primul obuz, Şulţ comandă: 

— Banda dreaptă! 

Novik ieşi din bătaia tunurilor şi-şi luă postul în linia de şir 
a crucişătoarelor, al doilea din cap. 

Cele trei ore care urmară se scurseră într-o linişte deplină, 
căci crucişătoarele nu luară parte nici la al doilea 
angajament. 

— Vitgheft e un laş; se teme să se apropie de japonezi. În 
locul lui, m-aş apropia la cincisprezece-douăzeci de cabluri 
şi aş trage intens, cu toate piesele. Cine dă înapoi cel dintâi, 
e învins! făcea pe grozavul Şulţ, urmărind mersul luptei. 

— Din fericire pentru noi, amiralul e de altă părere, 
observă ironic comandantul secţiei de torpile, locotenentul 
Ster. 

— De ce din fericire? 

— Japonezii dispun de o mare superioritate în artilerie de 
calibru mijlociu şi mic, cu care ne-ar putea copleşi la 
distanţe mici. 

— Fleacuri; amiralul nu are curaj pur şi simplu! declară 
Şulţ îngâmfat. 

Când cuirasatul Ţesarevici ieşi pe neaşteptate din formaţie 
şi navele se învălmăşiră, Şulţ se pierdu cu firea: 

— Ce s-a întâmplat? Ce-i de făcut? 

— Urmaţi-l pe amiral, îl sfătui Ster care stătea pe puntea 
de comandă. 

Matrozii priveau şi ei nedumeriţi la ceea ce se petrecea în 
faţa lor. 

— Vasăzică, fraţilor, fugim de japonez, rosti Kaşcenko, 
posomorât. 

— E-eh, de-ar fi Essen cu noi... se auzi un glas. 


Dar Essen nu era acolo. În locul lui se afla Şulţ care se 
grăbi să urmeze cuirasatele. 

— Pe Askold s-a ridicat semnalul „Urmaţi-mă”, raportă 
semnalizatorul. 

— Am înţeles! Înainte, în linie de şir, după amiral! ordonă 
Şulţ, fără să priceapă încă manevra pe care o execută 
Reizenstein. În clipă însă când Askold se năpusti cu toată 
viteza spre crucişătoarele uşoare japoneze, Şulţ fu cuprins 
de frică. 

— Nu putem să ne ţinem după el! Pallada şi Diana rămân 
cu escadra; trebuie să le urmăm exemplul, rosti el pripit. 
Banda dreaptă! 

— La loc comanda! interveni tăios Porembski. N-avem 
dreptul să rămânem în urma lui Askold, căci viteza noastră 
este de 26 noduri, iar a lui de 22, dacă nu şi mai puţin. Cu 
presiune maximă înainte! strigă el la maşini. 

Şulţ voi să-l împingă la o parte pe ofiţerul secund, dar 
feţele întunecate ale ofiţerilor şi matrozilor îl făcură să se 
stăpânească. 

— Konstantin Alekseevici, fă ce vrei - eu mă spăl pe mâini. 
Vei răspunde pentru tot ce are să se întâmple, rosti în cele 
din urmă Şulţ. 

— Am înţeles: voi răspunde pentru tot! repetă 
locotenentul, dând vesel din cap. Boris Vasilievici! strigă el 
mecanicului, prin pâlnia porta-vocii. Înainte - trebuie să 
răzbim; scoate din maşini tot ce se poate! 

— Am înţeles! Se execută! 

Viteza crucişătorului crescu şi mai mult. Escadra rusă 
rămăsese de mult în urmă. Urmându-l pe Askold, 
crucişătorul Novik se apropia repede de inamic. Ster şi 
micimanul Şveikovski, care comandau artileria navei, 
deschiseră un foc violent asupra celor mai apropiate nave 
japoneze. 

Crucişătorul Suma care nimerise în bătaia focurilor de pe 
Askold se aprinse ca un rug şi se grăbi să bată în retragere. 


Aprinşi de încordarea luptei, matrozii nici nu băgau de 
seamă schijele care şuierau împrejur, străduindu-se să 
intensifice cadenţa de tragere a tunurilor. Palancurile 
ascensorului de muniţie scârţâiau neîncetat; peste puţin, 
stive întregi de tuburi trase se ridicară pe punte - oamenii 
n-aveau timp să le care de acolo. 

Un proiectil japonez reteză saula pavilionului de la pupa. 
Observând acest lucru, Kaşcenko sări sprinten şi ridică la 
iuţeală alt pavilion. 

— Să nu vadă japonezul nici o clipă nava fără pavilionul ei, 
spunea mai târziu botsmanul, explicându-şi fapta. 

Când torpiloarele se repeziră spre Askold, crucişătorul 
Novik se îndreptă spre ele. Nimeni nu ordonă să se tragă 
asupra torpiloarelor, dar comandorii, din proprie iniţiativă, 
ochiră şi le scoaseră repede din luptă. În clipa aceea un 
proiectil greu tras de pe lakumo lovi în babord, pe teugă, în 
dreptul comenzii. Zăngănind, schijele împroşcară puntea. 

Şulţ fu izbit de suflu. Apucându-se cu groază de tâmple 
strigă: 

— Mi-a smuls capul! 

— Nu vă speriaţi, Maximilian Feodorovici: se ţine încă 
zdravăn pe umerii dumneavoastră, îl linişti Porembski, 
continuând să conducă crucişătorul. 

Peste puţin, un obuz desprinse pavilionul de război de la 
mărul catargului. Pavilionul zbură în sus şi începu să 
coboare lin. Dându-şi seama de aceasta, matrozul de 
categoria a doua98 Piotr Bobrov, care se afla în apropiere 
de ventilatorul de la sala maşinilor, încercă să-l prindă din 
zbor, dar o rafală de vânt împinse pavilionul peste bord. 

— Păcat; s-a dus pavilionul nostru! rosti el cu ciudă, 
scărpinându-şi capul tuns şi dădu fuga la botsman, după 
altul. Întorcându-se cu un pavilion nou, din proprie iniţiativă 
şi cu o iuţeală uimitoare, fără să ia în seamă tirul violent, se 
căţără până la crucetă, sus, şi acolo înălţă noul pavilion de 
război. După această faptă, Bobrov, ţinându-se cu mâna de 


catargul retezat, fluturându-şi de pe crucetă bereta înspre 
japonezi, strigă: 

— Ehei, japonezule, nu dobori tu pavilionul nostru! 

La maşini, era o activitate febrilă. De la comandă se cerea 
mereu sporirea turaţiilor. Jdanov, mecanicul-şef al navei, 
roşu de căldură, alerga prin tot compartimentul, urmărind 
funcţionarea fără greş a maşinilor. 

În urma exploziei unui obuz, se deplasă un lagăr al maşinii 
din tribord. Pentru repararea sa, trebuia să se oprească 
maşina, ceea ce ar fi încetinit mersul navei. Jdanov se 
frământa. 

— Îngăduiţi, înălţimea voastră, îl repar eu şi din mers! 
propuse vânjosul şi sprintenul subofițer Egor Krivozubov şi, 
fără să mai aştepte răspunsul, intră în santină şi se apucă să 
fixeze la loc lagărul deplasat. 

Toţi priveau cu îngrijorare mişcările îndrăzneţului lor 
tovarăş; în cele din urmă, când acesta se ivi din nou sus, 
Jdanov îl lăudă cu multă căldură: 

— Bravo ţie! Te-ntreci în fapte cu comendorii de sus! 

Crucişătoarele japoneze rămaseră curând în urmă şi 
pieriră în negură. Lupta se sfârşise. Pentru a evita făcliile la 
coşuri, vizibile de la mare distanţă în întunericul ce se 
aşternea pe mare, viteza crucişătorului fu redusă la 17 
noduri. Se sună încetarea alarmei de luptă şi se dădu ordin 
ca echipajul să ia cina pe borduri de luptă, cu schimbul, 
lângă tunuri. 

Lui Şulţ îi veni inima la loc. Răsucindu-şi mustaţa roşcată, 
rară, declară. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă că Novik va izbuti să scape 
de japonezi! 

Se lăsă o noapte ceţoasă. Marea era pustie. Comandantul 
luă hotărârea de a profita de acalmie şi stopă maşinile 
pentru reparaţii. Semnalizară, cerând amiralului 
aprobarea, dar nu primiră răspuns. Askold dispăru repede 
la orizont; rămas singur, crucişătorul Novik se legăna uşor 
pe unde. 


În compartimentul maşinilor, se lucra de zor. În vâltoarea 
luptei, nimeni nu observase că tancul de apă dulce pentru 
alimentarea căldărilor fusese găurit de o schijă. Când fu 
descoperit lucrul acesta, se constată că aproape nu mai era 
în elapă dulce. 

— Să se alimenteze căldările cu apă de mare! ordonă 
Jdanov. 

— Aşa, până ajungem la Vladivostok, tuburile de la căldări 
se înfundă de tot, obiectă mecanicul-secund Freilihman. 

— Ce Vladivostok! Cu un tiraj atât de slab? Consumul de 
cărbuni este dublu faţă de normal, iar la plecare am 
ambarcat cu peste o sută de tone mai puţin. Trebuie să 
mergem într-un port neutru după cărbuni, răspunse Jdanov. 

În urma alimentării cu apă sărată, gradul de salinitate din 
căldări crescu simţitor; crusta de sare se depunea repede, 
tot mai groasă, iar vaporizarea începu să scadă. Pe 
deasupra, scădea şi vidul la condensoare; pompele de aer 
se încălzeau. Trebui să se demonteze condensoarele. În ele 
găsiră multă iarbă de mare, absorbită împreună cu apa. În 
afară de aceasta, se constată că unele tuburi aveau scăpaări. 

Matrozii munceau cu îndârjire, dându-şi bine seama că 
salvarea crucişătorului depindea de viteza lui. 

Pe la miezul nopţii maşinile fiind, în sfârşit, reparate, 
crucişătorul îşi continuă drumul. Noaptea trecu în linişte. 
Dimineaţa, la orizont fu observată Diana. Peste puţin, 
torpilorul Grozovoi se apropie de Novik şi se informă 
despre intenţiile pe care le avea comandantul lui. 

— Fac escală la 'Ţindao. Acolo iau cărbuni şi mă duc la 
Vladivostok. Îl sfătuiesc pe Liven să facă acelaşi lucru, 
răspunse Şulţ. 

Spre seară zilei de 29 iulie, crucişătorul Novik sosi la 
Ţindao şi, după ce trase cele 21 lovituri de tun de salut, 
intră în port, unde se afla şi torpilorul Bezşumnâi. Şulţ se 
duse imediat la guvernator spre a-i cere autorizaţia pentru 
ambarcarea cărbunilor. 


Rămas în locul comandantului, Porembski procedă îndată 
la repararea maşinilor şi căldărilor, interzicând chiar 
ofiţerilor să coboare la uscat. 

Pe la nouă seara Şulţ se întoarse cu autorizaţia 
guvernatorului. 

De îndată ce începu ambarcarea cărbunilor, Şulţ, sub 
pretext că trebuie să viziteze cuirasatul 'Ţ[esarevici, sosit şi 
el în port tocmai atunci, se grăbi să plece din nou în oraş. 

— De pe Ţesarevici mă duc la hotelul „Kaiserhof” în strada 
Nanking. Vă rog să mă anunţaţi când ambarcarea 
cărbunilor se apropie de sfârşit. 

— La urma urmei, ce căutaţi la „Kaiserhof”? îl întrebă 
Porembski fără ocol. 

— Vreau să stau de vorbă acolo cu nişte marinari şi să mă 
informez asupra situaţiei internaţionale. În funcţie de 
aceasta vom hotări dacă e cazul să pornim spre Vladivostok, 
explică Şulţ şi dispăru. 

— O comoară de comandant! mormăi Kaşcenko, în urma 
lui. Altă grijă n-are decât cum s-o şteargă mai repede de pe 
crucişător, într-o asemenea clipă Nikolai Ottonovici nu s-ar 
fi dat în lături chiar să care saci de cărbuni. 

— Ei, Şulţ e von, e baron sadea! spuse Niurin. 

Pe 'Ţesarevici, Şulţ nu-i mai găsi nici pe Matusevici, nici pe 
Ivanov care, între timp, fuseseră transportaţi la spitalul de 
la uscat. Socotind mai prejos de demnitatea lui să se 
sfătuiască cu Sumov în privinţa planurilor sale, se grăbi să 
se ducă la hotel. 

Era târziu după miezul nopţii când un matroz sosit de pe 
Novik raportă că se ambarcaseră peste 200 tone de cărbuni 
şi că în curând se va face plinul. 

Se hotări să se facă curăţenie generală pe crucişător ziua, 
în navigaţie. Crucişătorul Novik părăsi [indao noaptea 
târziu, puţin înainte de revărsatul zorilor. Luminile portului 
lunecau repede, rămânând în urmă; valuri puternice 
veneau din larg, zvârlind nava de colo-colo. La răsărit, 
stelele se stingeau una după alta. 


Stând în fotoliu, pe punte, Şulţ îşi ciupea gânditor 
barbişonul roşcat. Trebuia să hotărască ruta pe care urmau 
să meargă pentru a ajunge la Vladivostok: să treacă de-a 
dreptul prin strâmtoarea Coreei, ori să ocolească Japonia. 
Personal, prefera a doua variantă. Adevărat, drumul care 
ocolea insulele era de două ori mai lung decât acela direct, 
prin strâmtoarea '[uşima; cărbunii s-ar fi putut să nu ajungă 
până la destinaţie; în schimb, era mai uşor să se facă 
nevăzut pe întinderile oceanului şi să se apropie neobservat 
de strâmtorile de la nord. Or, prin strâmtoarea Coreii, nu 
putea nădăjdui să răzbească decât noaptea şi nici de asta 
nu era sigur. 

— Am intenţia să ocolesc Japonia, îl anunţă el pe 
Porembski. 

— Prin urmare, drumul nostru va dura cam o săptămână. 
E greu de presupus ca japonezii să nu fi aflat unde ne aflăm 
şi să nu fi trimis crucişătoare prin strâmtorile din nord. 

Crucişătorul Novik naviga toată ziua în direcţia sud-est, 
evitând orice fum care se observa la orizont. 

Matrozii trebăluiau de zor, spălând nava şi curăţind-o, 
reparând micile stricăciuni pricinuite de luptă din ziua 
precedentă, astupând spărturile, cârpind coşurile. Maşinile 
trebuiau mereu stopate pentru reparaţii. lotodată, 
crucişătorul era pregătit pentru a putea să angajeze lupta 
în orice clipă. Tunurile fuseseră încărcate; comendorii 
vegheau pe schimburi lângă ele. 

Şulţ nu lua parte sub nici o formă la preocupările 
echipajului - şedea tot timpul pe punte şi scruta prin 
binoclu orizontul pustiu. Aproape că nici cu ofiţerii nu 
stătea de vorbă, limitându-se doar la scurte observaţii 
făcute pe un ton distant. 

Când lucrările mai importante fură terminate, echipajul fu 
lăsat să se odihnească. Vremea era minunată. Căldura 
caracteristică zonei subtropicale era atenuată de briza 
mării. Încărcate de umiditate, valuri destul de mari se 


rostogoleau de undeva de departe, legănând ritmic 
crucişătorul. 

— Phii, ce plăcut e! Soarele te înfierbântă, adierea te 
răcoreşte, iar oceanul e fără de sfârşit! se bucurau matrozii. 

Ofițerii se odihneau şi ei în cabine. Medicul şi lunganul 
miciman Korring angajaseră o partidă aprigă de şah, la 
umbra tenzii întinse deasupra tunului de pe dunetă. 
Micimanul Sveikovski se distra cântând kake-walk99 la 
pianul din careu şi fredonând şansonete. 

Porembski hotări să tragă un pui de somn în cabina lui, 
sub hubloul deschis prin care intra aerul curat al mării. 
Până seara, crucişătorul se îndepărtă şi mai mult spre est 
pierzându-se cu desăvârşire în imensitatea oceanului. 

Viaţa de pe navă îşi reluase cursul normal. Când se lumina 
de ziuă, pe puntea superioară răsunau modulaţiile sonore 
ale semnalului de deşteptare. Matrozii care dormeau 
îmbrăcaţi dădeau fuga spre spălător, ca să se învioreze cu 
apă de mare, dar aceasta era călduţă şi nu prea înviora. 
După aceea făceau curăţenie pe punte şi în diferitele 
compartimente ale navei. Porembski, însoţit de Kaşcenko, 
inspecta crucişătorul. Ceilalţi ofiţeri, care dormeau pe 
punte din pricina căldurii, coborau în cabinele lor spre a-şi 
continua somnul întrerupt, până la ridicarea pavilionului. Pe 
puntea de comandă nu rămâneau decât ofiţerul de cart, 
timonierul şi semnalizatorii. Scrutând agale prin binoclu 
nemărginitele întinderi pustii ale oceanului, micimanul 
Sveikovski dădea din când în când mici dispoziţii. 

— Bine ar fi, înălţimea voastră, să navigăm aşa până la 
Vladivostok, spunea zâmbind semnalizatorul Grubko. Ce 
linişte şi pace - o adevărată binecuvântare! 

La amiază, după înălţimea soarelui se determina poziţia 
navei. Marea era tot timpul pustie. Numai când şi când la 
orizont se iveau şi dispăreau fumuleţe fără să se apropie de 
crucişătorul rusesc. 

Doar anumite ştiri îngrijorătoare venite de la maşini 
tulburau liniştea tuturor. Adeseori, plesnea câte o ţeavă de 


la cutare sau cutare căldare. Ca urmare, se produceau 
pierderi de vapori, iar viteza scădea la zece noduri. La 
maşini se auzeau bătăi suspecte; nici condensatoarele nu 
erau în stare prea bună. Personalul de la maşini se spetea, 
muncind câte douăzeci şi patru de ore în şir la repararea 
feluritelor defecţiuni de funcţionare sau avarii. 

În legătură cu aceasta se constată un mare supraconsum 
de cărbune. Jdanov raportă faptul lui Porembski. După ce-l 
ascultă, ofiţerul secund cobori el însuşi la maşini. 

— Băieţii, le spuse el matrozilor. Trebuie să ne gândim cu 
toţii cum să ieşim din încurcătură. Superioritatea principală 
a navei noastre faţă de crucişătoarele japoneze este marea 
ei viteză. Dacă n-o s-o mai avem, atunci, fără doar şi poate, 
vom ajunge o pradă uşoară pentru japonezi. 

— Înălţimea voastră, dacă am putea să stopăm maşinile, 
măcar pentru câteva ceasuri, am revizui condensoarele şi 
am strânge presetupele, propuse subofiţerul-mecanic 
Krivozubov. 

— Explicaţi lui Şulţ situaţia. Lăsaţi-ne să rămânem toată 
noaptea în derivă şi atunci o să reparăm toate defecţiunile, 
spuse cu căldură Freilihman. 

— N-o să fie de acord cu aşa ceva, răspunse Porembski 
îngândurat. 

Totuşi, hotări să discute cu comandantul. Şulţ însă nici nu 
voi să audă de stoparea maşinilor. 

— Avem trei maşini. Să navigăm cu două, în timp ce una se 
repară, răspunse el. 

Când începu să se întunece, Şulţ ordonă: 

— Echipajul să cânte şi să joace! 

Ofiţerul de cart, micimanul Korring transmise cu glas gros, 
tineresc ordinul comandantului. 

— Tot echipajul pe punte! Să se cânte şi să se joace! răcni 
Kaşcenko. 

Matrozii se mişcau însă fără însufleţire şi nu se grăbeau să 
execute ordinul. Vajnicul armonist al navei, electricianul 


Soveliev, se aşeză pe afetul tunului de la prova; în locul unui 
cântec de joc, începu însă altul, trist: 

Cazacul plecat-a departe 

Lăsându-şi sătucul, medeanul, Şi nu s-o-nturna pin la 
moarte 

În ţară-i iubită, sărmanul... 

Tonul melancolic al cântecului era pe placul matrozilor 
care îl acompaniară cu jumătate de glas. 

— Hei, ce urlaţi ca nişte câini la lună? strigă enervat Şulţ 
de la comandă. Dă-i drumul unui joc! ordonă el 
armonistului. 

Soveliev începu o rusească. 

— În cerc, la joc! strigă Şulţ. 

Matrozii însă şovăiau ascunzându-se unul după altul. 

— Miciman Sveikovski, hai, arată-le acestor adormiţi cum 
se joacă o rusească! îi strigă comandantul micimanului care 
se afla în mijlocul matrozilor. 

— Nu face parte din îndatoririle mele de serviciu! 
răspunse ofiţerul cu glas răsunător, ce se auzi pe toată 
nava. 

Şulţ se învăpăie de furie şi strigă: 

— O hârtie de zece, celui dintâi care va juca! 

Niciunul dintre matrozi nu se lăsă ispitit şi nu păşi în 
mijloc ca să joace. 

— Deocamdată matrozii noştri n-au ajuns comedianţi, ca 
să facă tumbe pentru bani, şi să râdă alţii de ei! bombăni 
Korring care era de cart. 

— Botsman, ia joacă tu! ordonă Şulţ. 

— Am înţeles: să joc! repetă Kaşcenko luând poziţia de 
drepţi, în tăcerea mormântală a întregului echipaj, intră în 
mijlocul cercului şi făcu câteva figuri ale jocului rusească. 

— Încă o dată! strigă căpitanul, când Kaşcenko se opri. 

Botsmanul continuă să joace, cu buzele strânse, cu chipul 
aspru, încruntat. 

— Joacă, joacă, frăţioare, că aşa te vrea jupânu'! strigă 
careva din echipaj. 


Matrozii începură să murmure indignaţi. Părea că peste o 
clipă se vor răzvrăti. Dându-şi seama de aceasta, Porembski 
se urcă repede pe puntea de comandă şi-i şopti cu ciudă lui 
Şulţ: 

— Încetaţi imediat această bătaie de joc; altfel, matrozii vă 
vor azvârli peste bord! 

Şulţ aruncă spre ofiţerul secund o privire mânioasă şi-i 
strigă tare lui Kaşcenko care continua să joace: 

— La loc comanda! 

— Am înţeles: la loc comanda! răspunse botsmanul, luând 
poziţia de drepţi. Apoi, ştergându-şi cu batista roşie fruntea 
asudată, dispăru printre matrozi. 

Aprins de furie, Şulţ se trase de câteva ori de barbişon, 
cobori repede de la comandă şi se închise în cabina lui. 
Matrozii se înviorară îndată şi începură să lărmuiască: 

— Dă drumul la kamarinskaia100! îi strigă Sveikovski 
armonistului. Bobrov, ieşi încoa! Să arătăm cum ştiu să 
joace cei de pe Novik! 

O clipă mai târziu, toată puntea se zguduia sub tropotul 
zecilor de picioare vânjoase, avântate în joc. Răniţii nu se 
lăsau mai prejos de cei teferi. Strângându-şi la piept mâna 
pansată, Bobrov executa îndrăcit figurile unui joc 
marinăresc, în sunetele armonicii şi în şuierăturile 
voiniceşti ale matrozilor. 

După joc, începură să cânte. Însufleţitul cântec rusesc se 
rostogoli deasupra întinderilor de necuprins ale oceanului. 

Spre seară zilei următoare, la orizont se ivi un fum care se 
apropia repede. Bănuind că e o navă de război japoneză, pe 
Novik sună alarma şi matrozii se pregătiră de luptă. 

După un sfert de oră, nava se apropie de ei. O somară să 
stopeze. Era vaporul comercial portughez Celtis; naviga în 
drum vest. 

Îl controlară şi, negăsind nimic suspect, îl lăsară să-şi vadă 
de drum. 

— Acum, trebuie să pornim cu toată viteza spre 
Vladivostok, ca să ne putem strecura prin strâmtori mai 


înainte ca japonezii să trimită nave spre a ne intercepta, îi 
spuse Porembski comandantului. Pesemne că ne aşteaptă 
de mult în strâmtorile Laperouse şi Sungari, ba poate că ne 
pândesc şi la nord de Sahalin. 

— Bineînţeles, nu ştim ce ne aşteaptă; e posibil însă ca ei 
să nu trimită nave în urmărirea noastră decât după ce vor 
afla ruta precisă pe care am ales-o. 

Timp de o săptămână întreagă, până la 6 august, 
crucişătorul Novik navigă nestingherit, fără să fi întâlnit 
vreo navă în drumul lui. 

Încet-încet, aerul se răcea, valuri de ceaţă se târau pe 
mare dinspre nord; se simţea apropierea răcoroasei Mări 
Ohotsk. Paralelul Vladivostokului fusese de mult depăşit, 
crucişătorul se apropia de Sahalin. Cei de la bordul lui 
sperau că vor putea să se strecoare neobservaţi, prin 
strâmtori, profitând de perdeaua de ceaţă. Doar starea 
proastă a căldărilor inspira îngrijorare. Din douăsprezece 
căldări, şapte fuseseră scoase din funcţiune; condensoarele 
de asemenea funcționau tot timpul neregulat. Consumul de 
cărbuni era tot mai mare, stârnind temeri că nu vor putea 
să ajungă la Vladivostok. 

— Vom face o escală la staţiunea Korsakovski, în 
extremitatea de sud a Sahalinului. Completăm rezervele de 
cărbuni, reparăm maşinile şi în timpul nopţii încercăm să 
străbatem prin strâmtoarea Laperouse, îl informă Şulţ pe 
Porembski asupra hotărârii pe care o luase. 

— Eu n-aş mai trece pe la Korsakovski ci, profitând de 
ceaţă, aş risca traversând direct prin Marea Japoniei, 
obiectă Porembski. 

Şulţ nu fu însă de acord cu el. 

Spre revărsatul zorilor zilei de 7 august, se zări la vreo 10- 
12 cabluri spre nord, insula Kunashiri, din lanţul insulelor 
Curile, pe care exista un far şi un post de telegraf. Japonezii 
observară numaidecât crucişătorul rusesc. 

Ster care era de cart îi propuse lui Şulţ să distrugă farul 
cu lovituri de tun, pentru a face imposibilă legătura prin 


telegraf cu Japonia. 

— Nu se poate! Bubuiturile tunurilor vor atrage asupra 
noastră atenţia navelor inamice care se află eventual prin 
apropiere, obiectă comandantul. 

În consecinţă, pe când crucişătorul Novik putea fi încă 
zărit de pe insulă, spre Tokio zbură o telegramă, anunțând 
apariţia lui lângă Sahalinul de Sud. 

La orele 6 dimineaţa ale aceleiaşi zile, nava ancoră lângă 
staţiunea Korsakovski şi trimise la țărm o barcă după apă 
dulce şi cărbuni. Acolo nimeni nu se aştepta la sosirea 
crucişătorului, aşa că nu se pregătise nimic pentru el. La 
Korsakovski nu existau nici un fel de instalaţii portuare 
pentru ambarcarea cărbunilor. Ca să se accelereze 
transportul lor la țărm, fu nevoie să se adune toată 
populaţia locală şi garnizoana. În lipsă de saci şi chiar de 
coşuri, cărbunii erau căraţi la țărm în găleți obişnuite, dar 
şi acestea erau prea puţine. 

Comandantul staţiunii, locotenent-colonelul în retragere 
Ghiblâi, se agita, se răstea la toată lumea şi nu făcea altceva 
decât să stingherească încărcarea cărbunilor. 

Jdanov profită de escală pentru a mai repara căldările şi 
maşinile. 

Era o zi mohorâtă, răcoroasă. Dinspre țărm adia o 
mireasmă de răşină de pin şi de fân cosit. La marginea 
staţiunii se zărea singura clădire de piatră, cu etaj de prin 
partea locului: închisoarea celor osândiţi la muncă silnică, 
împrejmuită cu zid înalt şi cu turnuri la colţuri; pe un dâmb 
se ridica o biserică de lemn. 

Prin norii de praf de cărbune care învăluiau crucişătorul, 
nu se putea desluşi ce se petrece pe mare. Spre orele 2 
după amiază, telegrafistul raportă însă că interceptase 
anumite transmisii între mai multe nave. Fără îndoială că se 
apropiau japonezii, deşi încă nu puteau fi văzuţi. Şulţ fu 
năpădit de spaimă. 

— Încetaţi imediat ambarcarea cărbunilor! Măriţi 
presiunea la toate căldările în funcţiune! ordonă el. 


— Maximilian Feodorovici, ce aveţi de gând să faceţi? îl 
întrebă Porembski, apropiindu-se de el. 

— Voi încerca să răzbesc prin strâmtoare. 

— Cerul e senin; nu vom trece neobservaţi; prin 
împrejurimi trebuie să fie cel puţin două nave japoneze. 
Maşinile noastre nu funcţionează bine. Planul 
dumneavoastră nu prea are şanse de reuşită. 

— Şi, după părerea dumitale, ce ar trebui să facem? 

— Să ne îndreptăm numaidecât spre est şi, până se 
înnoptează, să dispărem în ocean; pe urmă, să încercăm să 
ne strecurăm prin strâmtoarea Sungari. Dacă nu reuşim, să 
ne întoarcem, sau, în cel mai rău caz, să ne continuăm 
drumul spre nord, către Nikolaevsk, pe Amur. 

— Eu cred că ar fi mai simplu să atacăm inamicul şi să-l 
nimicim, aşa cum a făcut Nahimov la Sinope, rosti Şulţ. 

În zare se ivi curând un fum slab. Crucişătorul ridică 
ancora şi porni spre el cu viteză maximă. Se sună alarma; 
se făcură pregătiri pentru luptă. Porembski examina prin 
binoclu nava inamică. 

— E un crucişător uşor, cu trei coşuri şi cu două catarge. 
N-o fi Bogatârul nostru de la Vladivostok? întrebă 
locotenentul nedumerit. 

— Nu e, înălţimea voastră, raportă semnalizatorul-şef. 
Asta-i o navă japoneză; seamănă cu Niitaka. 

— Nu ne sperie pe noi: peste o jumătate de oră se va duce 
la fund! declară Şulţ cu emfază. 

— Are totuşi tunuri de 6 țoli, contra pieselor noastre de 
120 milimetri; în plus, are o viteză de 20 noduri, pe care 
noi, acum, n-o putem menţine mult timp. Ar fi mai înţelept 
să nu angajăm lupta, până nu suntem atacați. 

Şulţ nu voia să audă de nimic. De îndată ce distanţa până 
la inamic scăzu la 40 de cabluri, Şulţ ordonă deschiderea 
focului. Matrozii care avuseseră adeseori prilejul de a vedea 
la Arthur crucişătoare de acest tip, priveau inamicul cu 
oarecare dispreţ. De astă dată însă n-aveau de-a face cu 
Niitaka, navă greu încercată în lupte, ci cu crucişătorul 


Ţuşima, de acelaşi tip, însă nou-nouţ, lansat de curând. 
Artileria lui era în cea mai perfectă stare. Chiar primele 
obuze începură să cadă foarte aproape de Novik. 

— Ia uite, s-a şi pornit japonezu'! şuguia Niurin, 
comandorul piesei de pe dunetă, ochind cu grijă. 

N-avu însă timp să tragă: un obuz inamic străpunse 
puntea de la pupa, dobori ventilatoarele de la maşini, iar 
una din schije se înfipse în coapsa stângă a comandorului. 

— Ce-a fost asta, fraţilor? strigă el speriat, şi căzu încet pe 
punte. 

Ster, care se afla în apropiere, fu rănit la umăr. 

— N-am noroc, la naiba! spuse el, crispându-se de durere. 
Să mă panseze careva. 

Doi matrozi îl pansară la iuţeală şi Ster rămase la postul 
său. 

Lupta se înteţea. Focul era tot mai violent de amândouă 
părţile. Numărul loviturilor primite de ambele nave era 
aproape egal. Dar obuzele japoneze, fiind de calibru mai 
mare şi, în plus, încărcate cu un exploziv foarte puternic, 
provocau distrugeri grave. 

Deodată, crucişătorul Novik se cutremură din încheieturi. 
O trombă uriaşă de fum negru ţâşni în văzduh, de pe 
puntea superioară. Schijele zburară peste punte, ciuruind 
cabina de navigaţie şi avariind comanda. Doi semnalizatori 
şi un timonier se rostogoliră însângeraţi pe punte. 

Transmisiunile de la cârmă fuseseră retezate. Comanda fu 
mutată în compartimentul cârmei, unde mecanismul de 
guvernare funcţiona încă. În timpul acesta, japonezii îşi 
reglaseră tirul şi, trăgând mai multe obuze bine ţintite, 
pricinuiră crucişătorului Novik trei spărturi sub linia de 
plutire, prin care năvăli apa. lunul de pe dunetă, smuls de o 
explozie de pe postamentul ei, sări în aer şi strivi trei 
oameni din echipa de incendiu. 

Matrozii alergau pe punte, prin fumul exploziilor, 
reparând la iuţeală avariile. Tirul nu înceta nici o clipă. 
Gurile de foc fulgerau necontenit, tuburile trase ale 


obuzelor se rostogoleau zgomotos pe punte. Închizătoarele 
zăngăneau, deschizându-se şi revenind la loc; ascensoarele 
huruiau aducând mereu muniţie pe punte. 

În cele din urmă, crucişătorul izbuti să se întoarcă spre 
coastă şi să se degajeze de crucişătorul japonez, care arăta 
şi el destul de jalnic. Catargul din prova îi fusese retezat de 
la jumătate; toate cele trei coşuri erau grav avariate; se 
înclinase simţitor într-un bord şi devia continuu de la drum, 
ceea ce denotă pierderea capacităţii de manevră. 

Novik continuă tirul, chiar şi după ce japonezii încetaseră 
focul. Ofițerii îi trăgeau cu forţa pe comandori de lângă 
piese. 

— Înălţimea voastră, daţi-ne voie să-i mai trântim una 
japonezului! îi implorau aceştia. Nimerim taman în 
comandantul lor! 

— Fie, daţi-i drumul, îngădui Ster. Dar nici un obuz mai 
mult! şi tunurile bubuiră iară, unul după altul. 

Nava japoneză se desluşea bine pe fondul cerului senin al 
înserării, pe care se profilau limpede cele două catarge şi 
cele trei coşuri din care ieşea fum. Deodată, o flacără 
verzuie ţâşni în dreptul coşului din mijloc; un noruleţ de 
fum se ridică deasupra lui. Îndată ce fumul se împrăştie, 
coşul din mijloc nu se mai văzu la locul său, iar acolo unde 
se aflase mai înainte, se ridica acum o grămadă informă de 
sfărâmături. 

— Ura! răcniră cu înverşunare matrozii de pe crucişător şi 
tragerea care se potolise o clipă izbucni iar şi cu furie. 

Japonezii se grăbiră să se întoarcă cu pupa spre Novik şi 
începură să se îndepărteze încet. 

— Cu toată viteza, înainte! comandă Şulţ, observând 
această manevră. Maşinile însă nu mai funcționau normal: 
căldările nu mai aveau presiune, iar condensatoarele 
dădeau semne de supraîncălzire. 

Şulţ se uită cu părere de rău spre crucişătorul japonez 
care se îndepărta şi se întoarse cu nava la staţiunea 
Korsakovski. Porembski examină fugitiv avariile: 


crucişătorul avea trei spărturi sub linia de plutire, spre 
pupa. Compartimentul cârmei, magazia de pesmeţi şi 
depozitul de muniţie de la pupa erau inundate. Din pricina 
aceasta, pupa se afundase în apă cu trei picioare şi 
jumătate. Printr-o spărtură de la nivelul liniei de plutire, 
apa pătrunsese în cabina ofițerului secund, se revărsase de 
acolo pe coridor, inundând salonul şi alte cabine ale 
ofiţerilor. Jumătate din căldări nu mai funcționau. 

După ce ascultă raportul lui Porembski, Şulţ declară 
categoric: 

— În urma gravelor avarii suferite de crucişător, ordon 
aruncarea sa în aer. 

— Cum?! exclamă mirat locotenentul. Mai avem o noapte 
întreagă înaintea noastră. În cursul ei putem să reparăm 
avariile mai grave. 

— Evacuaţi echipajul la uscat; pregătiţi totul în vederea 
dinamitării, ordonă Şulţ. 

Nimeni nu mişcă. 

— Ce vorbă-i asta, fraţilor? strigă Kaşcenko. Cum, Novik să 
fie scufundat ca un prăpădit de brulot? 

— Mai întâi, să încercăm să oprim pătrunderea apei şi să 
reparăm maşinile. Pe urmă, vedem noi ce ne mai rămâne de 
făcut, spuse Porembski, împăciuitor. 

— Lumini de proiectoare la orizont, raportă 
semnalizatorul. 

Întoarseră cu toţii privirile în direcţia indicată. Trei fâşii 
palide de lumină lunecară la orizont, pieriră, apărură din 
nou. Japonezii căutau pesemne crucişătorul rusesc prin 
întunericul ce se lăsase peste mare. 

— Se aud comunicări prin TF. F. Între mai multe nave, 
raportă telegrafistul. Sunt cel puţin două nave, dacă nu şi 
mai multe. 

— Lăsaţi băncile pe apă! comandă Şulţ. 

— Înălţimea voastră! rosti Kaşcenko, ieşind din grupul 
matrozilor. Fac serviciu pe crucişătorul Novik de când a fost 
lansat. Lăsaţi-mă să mor pe el. Nu vreau să-l părăsesc. 


— Duceţi-ne la luptă! Mai bine moartea decât să-l 
scufundăm singuri! Jos cu comandantul! Lui Nikolai 
Ottonovici nici prin cap nu i-ar fi trecut una ca asta! se 
strigă din rândurile matrozilor. 

Cei de pe puntea de comandă priveau buimac. 

— Apa pătrunde mereu, deşi au fost puse în funcţiune 
toate pompele, raportă Tihonov. Puntea cuirasată e 
inundată în întregime; nava a ambarcat cel puţin trei sute 
de tone de apă. 

Porembski ordonă să se lase la apă bărcile, câte mai 
rămăseseră întregi; se ceru celor de la uscat să trimită 
plute; începu evacuarea oamenilor şi a lucrurilor celor mai 
necesare. Crucişătorul se scufunda încet. La orizont nu se 
mai zăreau proiectoare. Curând un val de ceaţă groasă, 
rece, se abătu în zbor dinspre nord. 

— E-eh, de ar fi venit ceața asta cât a fost lumină! Ne-am fi 
strecurat sub nasul inamicului, se necăjea Porembski. 

Spre dimineaţă, crucişătorul Novik atinse fundul mării şi 
se canarisi la tribord. Coşurile, catargele, gruiele bărcilor şi 
o mare parte din puntea superioară rămaseră la suprafaţă. 

Trei torpiloare, din cele opt care însoţiseră escadra, se 
întoarseră la Arthur; celelalte răzbiră printre navele 
inamice şi ajunseră în porturi neutre, unde fură dezarmate. 

Astfel, dintre cele optsprezece nave plecate în ziua de 28 
iulie, doar nouă izbutiră să străpungă blocada: un cuirasat, 
trei crucişătoare şi cinci torpiloare; celelalte se întoarseră 
la Arthur. 

Capitolul II. 

Kuinsan trebui să bată îndelung în uşa dormitorului. În 
sfârşit Zvonariov se trezi şi-i răspunse. El deschise larg 
fereastra. În cameră năvăli lumina orbitoare a zilei şi aerul 
primenit de ploaie din cursul nopţii. Pe caldarâmul ud 
sclipeau încă băltoacele de apă din care se adăpau vrăbiile 
zburdalnice. În urma plecării escadrei, rada rămăsese 
aproape pustie. În depărtare se auzeau bubuiturile surde 
ale unei canonade. 


Zvonariov o strigă pe chinezoaică, cerându-i ligheanul cu 
apă pe care i-l pregătise ca să se spele. Praporşcikul pufăia, 
spălându-se în grabă. Zâmbind şiret cu ochişorii ei piezişi, 
Kuinsan turuia într-un soi de grai ruso-chinezesc: 

— Eu merge mare, priveşte, aşteaptă Riva. Nu e Riva, 
Andruşa nu e. Eu vreau plânge. Serioja plimbă cu Varia. 
Kuinsan plictisit. 

— De unde ai mai scos-o şi cu Varia? sări Zvonariov. 

— La mine ştie tot despre Serioja. Eu priveşte, ascultă, 
pricepe. Serioja Varia iubeşte, Riva nu. 

— Nu pricepi nimic, dragă copilă a naturii! Hai, mai bine 
adu-mi gustarea de dimineaţă. 

Kuinsan dispăru. Zvonariov se îmbrăcă şi intră în 
sufragerie, în timp ce îşi lua micul dejun, chinezoaica îi tot 
dădea târcoale râzând cochet şi făcându-i ocheade. 

„Nu e de loc urâtă”, îşi zise în gând Zvonariov, uitându-se 
la gingaşa fată cu pielea galben-trandafirie. Abia atunci îi 
observă pieptănătura complicată, plină de feluriţi piepteni 
de baga, chimonoul de mătase nou-nouţ şi pantofiorii de lac 
din picioruşele ei. 

— Ei, Kuinsan, nu cumva îţi aştepţi astăzi logodnicul, de te- 
ai gătit aşa? zâmbi praporşcikul. 

— La mine logodnic nu este. Mine iubeşte Serioja! Kuinsan 
pufni în râs, îşi acoperi faţa cu mâinile şi o zbughi din odaie. 
Zvonariov râse vesel. 

La plecare, Zvonariov îşi luă servieta plină de planuri pe 
care o lăsase în ajun pe sofa, în salon. Nu era bine închisă. 
Lucrul acesta îl miră. Controlă, să vadă dacă nu lipseşte 
ceva. Constatând că toate hârtiile erau la locul lor, luă 
servieta subsuoară şi plecă. Kuinsan îl conduse până la uşă. 

La statul-major al lui Kondratenko, Zvonariov află că o 
parte din escadră se întorsese înapoi, la Arthur. Se îndreptă 
grăbit spre Tabăra Artileriei, după veşti. Când ajunse lângă 
casa lui Belii, generalul tocmai încăleca. 

— Escadra noastră a suferit ieri o înfrângere şi azi 
dimineaţă s-a întors în port. Hai pe colina Zolotaia: acolo o 


să aflăm, de la marinari, toate amănuntele, îi propuse Belii. 

Lângă catargul de semnalizare al marinei întâlniră un 
grup de ofiţeri, în frunte cu comandantul bazei navale din 
Port-Arthur, amiralul Grigorovici, şi pe Viren, comandantul 
crucişătorului Baian, aflat pe doc. 

— Vitgheft şi Matusevici sunt morţi. '[esarevici a rămas pe 
locul bătăliei; soarta lui nu e cunoscută. Askold, Diana şi 
Novik fie că au răzbit şi s-au îndreptat spre Vladivostok, fie 
că sau scufundat, îl informă Grigorovici pe Belii, înainte de 
a-i strânge mâna. 

— Dar ceilalţi, de ce s-au întors? 

— Au avarii grave. Retvizan s-a ales din nou cu o spărtură 
gravă; Poltava a venit cu pupa cufundată în apă; Peresvet e 
ciuruit de obuze; maşinile cuirasatului Sevastopol s-au 
defectat, iar Pobeda şi Pallada n-au îndrăznit să pornească 
singure spre Vladivostok. 

— Bineînţeles, toate acestea sunt foarte dureroase, spuse 
Belii, răsucindu-şi mustăţile falnice, dar pe mine mă 
consolează oarecum faptul că cele cinci cuirasate şi un 
crucişător pot fi de mare ajutor la apărarea fortăreței cu 
tunurile lor grele. Şi echipajele navelor vor da un sprijin 
însemnat infanteriştilor. Sunt pierderi mari în efectivul 
navelor? 

— Dintre comandanţi, Boisman a fost grav rănit, iar 
Şensnovici, uşor. Au fost ucişi zece ofiţeri şi vreo patruzeci 
răniţi. Sunt circa o mie cinci sute de matrozi morţi şi răniţi. 
Amănunte o să aflăm mai târziu. 

— Andriuşa trăieşte? îl întrebă Zvonariov pe Soimanov 
oare stătea alături. 

— Ne vom informa îndată pe Sevastopol. Iată-l: soseşte 
împreună cu Pallada şi cu Mongolia, răspunse locotenentul. 
Ia întreabă, ce pierderi au fost pe Sevastopol, dintre ofiţeri, 
ordonă el unui semnalizator. 

— Am înţeles! răspunse matrozul şi începu să mânuiască 
pavilioanele de semnalizare. 


Zvonariov îşi îndreptă binoclul spre Mongolia care se 
apropia în pupa navelor de luptă. Pasagerii se înghesuiau 
pe puntea ei, şi printre aceştia numeroşi copii şi femei 
priveau lung panorama Arthur-ului, de care le era lehamite 
de mult. Unii îşi ştergeau ochii cu batista. Prea puţini erau 
bucuroşi că se întorc în oraşul asediat şi bombardat fără 
încetare. Din când în când se zărea uniforma unei surori de 
caritate. Riva nu se vedea. 

— Pe Sevastopol totul este bine, raportă semnalizatorul. 
Morți nu sunt; au trei matrozi răniţi, şi aceştia, uşor. 

„Vasăzică, Akinfiev e teafăr; zilele acestea va trebui să-i fac 
o vizită”, gândi Zvonariov. 

Curând după aceea îl salută pe Belii şi plecă spre 
Elektriceski Utios. 

Îndată ce ocoli colina Zolotaia, praporşcikul zări încă de 
departe ostaşii în bluze albe de vară, trebăluind de zor pe 
lângă tunuri, împrejurul lor erau răspândite cricuri pentru 
ridicarea pieselor, colaci de parâme şi diferite palancuri. Pe 
povârnişurile colinei Zolotaia, alţi ostaşi pliveau grădina de 
zarzavat. Pe ţărmul mării, mai mulţi tunari din baterie 
trăgeau năvodul din apă. Departe, la orizont, se zăreau, 
mici, navele japoneze. Cu toată ora matinală, soarele 
dogorea necruţător. 

Ştergându-şi eu batista fruntea udă, Zvonariov ajunse la 
Utios, îşi lăsă calul în paza unor ostaşi de lângă grajd şi se 
îndreptă spre tunuri. De departe zări în mijlocul soldaţilor 
făptura vânjoasa a lui Boreiko. 

— Hei, Serioja! Ce vânt te aduce pe la noi? îi strigă 
porucikul. Ai făcut vreo poznă şi te-au alungat din înalta 
societate, ori te-ai săturat să fii valet la generali? 

— În viaţa mea n-am fost aşa ceva şi cu atât mai puţin 
acum când e nevoie de ofiţeri mai mult pentru front decât 
pentru comandamente. 

— Bine! Îţi găsim noi de lucru numaidecât. O să-mi ajuţi să 
transformăm bateria, aşa fel ca piesele să poată trage 
circular. 


— Unde-i Jukovski? 

— Trebuie să fie la cancelarie. Îl tot chinuie stomacul. D- 
aia a şi plecat de la bateria B. Belii a hotărât să trimită toată 
compania înapoi pe Utios, ca să isprăvească mai iute 
transformarea bateriilor. Hai, daţi zor, draci împieliţaţi! 
strigă Boreiko încurajând pe ostaşii care, cu cămăşile 
leoarcă de sudoare, munceau cu râvnă. 

Răspunzând la salutul ostaşilor întâlniți în drum, Zvonariov 
se îndreptă spre cancelarie. 

— Înălţimea voastră, v-aţi întors la noi, ori sunteţi doar 
musafir? îl întrebă Blohin. 

Soldatul se întremase şi era ars de soare, părând mai 
sănătos ca oricând. Zvonariov nici nu-l recunoscuse. 

— M-am întors. O să luptăm iar cot la cot. Dar tu, cu ce 
treburi te ocupi acum? 

— Acum sunt bombardier-artificier. M-au pus să încarc din 
nou obuzele. Înlocuim pulberea din ele cu piroxilină şi cu 
melinită. 

— A, va să zică, ai avansat, ai ajuns bombardier? Dar la 
măsea mai tragi? 

— Eh, se mai întâmplă... răspunse soldatul, stânjenit. 

— Îmi pare foarte bine că te văd, Serghei Vladimirovici, 
rosti Jukovski ridicându-se în întâmpinarea praporşcikului. 
Stai mai mult la noi? 

— M-am mutat înapoi, pe poziţii. 

— A, minunat! De vreme ce eşti din nou al nostru, am să te 
rog să supraveghezi transformarea bateriei. E în 
specialitatea dumitale de inginer. Eu stau cam prost cu 
sănătatea. Căpitanul îşi trecu mâna peste obrazul slab, ras 
neîngrijit. Ceva veşti? 

— Una singură: escadra s-a întors, greu încercată. Vitgheft 
a fost ucis. N-am aflat alte amănunte. 

— Da, am văzut-o şi noi. N-au noroc marinarii noştri. Au 
pierit Makarov, Vitgheft. A rămas neisprăvitul de Uhtomski. 
Cu hrana o ducem tot mai rău. Abia a început asediul, şi 
două zile pe săptămâna nu mai avem carne. 


— Ei, compania noastră n-o să flămânzească. 

— Da, dar dacă n-au să aibă alţii, va trebui să împărţim 
rezervele cu ei. Atunci flămânzim şi noi. 

— Să-şi dea Stessel şi Belii vacile şi porcii! 

— Ce au ei e o nimica toată pentru întreaga garnizoană. 
Şi-apoi Belii şi-a dăruit vacile şi porcii spitalului la care 
lucrează fiicele lui. 

Când se adunară toţi ofiţerii, Jukovski le anunţă 
întoarcerea praporşcikului. 

— Am condus uzina electrică în absenţa dumitale. Mereu 
se întâmplă deranjamente. Nu prea mă pricep în treaba 
asta - te rog să mă ajuţi, i se adresă Gudima lui Zvonariov. 

— Cu multă plăcere, ba chiar propun s-o dau eu în primire, 
răspunse praporşcikul. 

Jukovski fu de acord cu propunerea. 

Afară se sună masa. Lăsând lucrul, soldaţii alergară spre 
spălător, şi apoi se adunară sub umbrarul unde luau masa. 

Jukovski veni însoţit de ofiţeri, gustă mâncarea şi dădu 
comanda pentru rugăciune. 

— Staţi jos! comandă el, după ce se cântă rugăciunea. 

— Oamenii sunt flămânzi, spuse Boreiko apropiindu-se de 
Jukovski. De la orele cinci n-au luat nimic în gură, iar 
dimineaţa, toată mâncarea lor e apa caldă şi pâinea. Provizii 
avem aproape o sută de puduri de hrişcă. Dacă am da 
dimineaţa, măcar câte zece zolotnici de om, ne-ar ajunge 
pentru o jumătate de an. Între timp, Arthur-ul ori va fi 
despresurat, ori va cădea. 

— E o propunere înţeleaptă. Am să vorbesc cu generalul. 

— Doamne fereşte! O să ordone îndată să se predea toate 
rezervele! protestă porucikul, gesticulând. 

— Ei, fie, hotări comandantul, după o clipă de gândire. 
Bine! Daţi-i drumul! 

— Zaiaţ, la mine, trap! răcni Boreiko. Cu începere de 
mâine, găteşti pentru dimineaţa terci de crupe cu ulei. 

— Am înţeles! O să fie mai săţios pentru burta ostaşului. 


— Mi se pare că aici oamenii nu flămânzesc deocamdată, 
observă Zvonariov, privind feţele bucălate, arse de soare, 
ale soldaţilor. 

— Ostaşii sunt slabi şi flămânzi acolo unde se fură. Hei, 
Zaiaţ, cum stai cu ciupeala? întrebă deodată Boreiko, 
întorcându-se spre artelnic. Timofeici! strigă el către 
Rodionov, comandantul secţiei. 

Subofiţerul se apropie fără grabă, cu un aer demn, şi duse 
mâna la cozoroc. 

— Parcă s-a cam îngrăşat Zaiaţ. 

— Păi, aşa e felul lor: vara prind osânză. De aia e mai gras 
iepurele toamna, răspunse Timofeici în glumă101. Şi-apoi 
acum s-au îngrăşat cu toţii, de trai bun! 

— Fie! Să ştii totuşi că am să fiu cu ochii în patru pe tine, îl 
avertiză Boreiko pe artelnic şi-l lăsă să plece. 

Ofițerii se îndreptară spre pavilionul lor. Zvonariov 
rămăsese ceva mai în urmă. Trecând pe lângă căsuţa 
feldvebelului, o zări pe nevasta acestuia, bătrâna Savişna, 
spălând în albie nişte rufe. Praporşcikul o salută şi o întrebă 
cum o mai duce cu viaţa. 

— O-of, ce viaţă mai e şi asta când ai ajuns de râsul lumii, 
răspunse posomorâtă bătrâna şi-şi şterse lacrimile. 

Zvonariov nu înţelesese despre ce e vorba şi se îndepărtă 
nedumerit. 

Luară masa, ca şi odinioară, în sufrageria lui Jukovski. 
Spre mirarea sa, praporşcikul dădu cu ochii acolo de Şura 
Nazarenko - aceasta parcă trona pe scaunul căpitanului, 
într-un chimono scump de mătase, cu piepteni de sidef în 
păr. La apariţia lui Zvonariov, fata se înroşi ca para focului şi 
îi întinse sfioasă mâna împodobită cu o brățară. 

Zvonariov se miră la vederea ei dar, din delicateţe, nu voi 
să ceară lămuriri, sperând că va ghici de la sine ce se 
petrecuse cu ea. „Ce o putuse împinge pe aşezata, pe 
sfioasa Şura, să facă un asemenea pas?” se întreba 
praporşcikul. 


Luară masa într-o atmosferă destul de încordată, şi toţi 
răsuflară uşuraţi când se sfârşi. Zvonariov trecu pe la 
Boreiko. 

— De mult s-a întâmplat povestea asta cu Şura? întrebă el. 
— Naiba să-i ştie când au avut timp să se înhăiteze. Şurka 
s-a mutat la el cam de o săptămână. Pentru una ca asta, l-aş 
trimite pe Gudima în faţa consiliului de disciplină, răspunse 
porucikul, încruntat, aspru, măsurând odaia cu paşii. N-ar 

putea amazoana ta să stea de vorbă cu Şurka? 

— Când am s-o văd îi spun. Dar tu n-ai încercat să-i 
vorbeşti? 

— Pot să mă amestec eu ca bărbat, într-o încurcătură ca 
asta? Aici trebuie să intervină o femeie. 

După repausul de prânz, cei doi prieteni se duseră la 
baterie. Soldaţii se şi înghesuiau în jurul tunurilor pe care 
trebuiau să le întoarcă cu ţeava spre uscat. Această 
operaţiune urma să fie executată numai cu răngi şi pârghii 
rudimentare, aşa că toată speranţa era în puterea fizică a 
soldaţilor. Fiecare secţie avea misiunea de a deplasa câte 
un tun. Soldaţii ascultaseră cu atenţie explicaţiile practice 
care li se dăduseră şi acum discutau cu aprindere cum să 
procedeze. Ajungând la baterie, ofiţerii fură întâmpinați de 
comandanții de secţii. 

— Înălţimea voastră, am pus rămăşag: să vedem care 
mută tunul mai întâi? spuse Rodionov. 

— Şi pe ce aţi pus rămăşag? întrebă porucikul. 

— Ei, pe nimic. Cei care-l pierd cară în cârcă la cazarmă 
pe cei care-l câştigă, răspunse Lepiohin. 

— Iar eu o să cinstesc secţia învingătoare cu o vadră de 
votcă! să nu călărească pe nebăute, vesti Boreiko. 

— Mulţumim frumos! răspunseră soldaţii, şi, salutând, 
alergară la piese. 

— Aşadar, secţia întâia o să aibă ce bea! rosti Rodionov, 
absolut convins. 

— Nu se ştie că pământul! 


— Ia tu secţia întâia, eu pe a doua, lui Gudima să i-o lăsăm 
pe-a treia şi - să-i dăm drumul. Vrei? îi propuse Boreiko lui 
Zvonariov. 

— Crezi că Jukovski o să fie de acord? 

— Să stăm de vorbă cu el şi chiar deseară să începem 
treaba. Ai grijă ca la noapte să dai lumină la baterie. 

Aflând despre propunerea lui Boreiko, Jukovski îşi exprimă 
dorinţa de a participa şi el la întrecere şi spuse că va 
conduce secţia a treia. 

Vestea că şi ofiţerii urmau să ia parte la întrecere îi făcu pe 
toţi ostaşii să se agite: 

— S-a lepădat de noi Ursu, lua-l-ar naiba! spuneau aprinşi 
cei din secţia întâia. S-a dat de partea bucherilor, iar nouă 
ne-a vârât praporul pe gât. 

— Ei, acu să vă ţineţi! Vă arătăm noi împreună cu Ursu, 
câte parale face sfanţu! spunea vesel Lepiohin. 

Secţia a treia era măgulită că-l vede chiar pe comandantul 
companiei alături de ea. Totuşi ostaşii nu prea erau siguri 
de izbândă. 

— Ursu ridică tunul de unu singur, pe când comandantul 
nostru e bolnav rău. Şade mai mult în jilţ şi citeşte în cărţi. 

Zvonariov îşi adună ostaşii, ca să discute împreună ce 
aveau de făcut. Ca întotdeauna, mai mult se sfătuia cu ei, 
decât dădea ordine. Rodionov, Koşeliov şi matrozul 
semnalizator Denisenko, detaşat la secţia întâia, ajutară la 
repartizarea sarcinilor. Praporşcikul arăta oamenilor cum 
puteau fi folosite mai bine mijloacele mecanice. 

Peste puţin, munca era în toi. 

Ocărându-i pe bărboşii din secţia a doua şi râzând de 
stângăcia lor, Boreiko robotea nu departe de secţia întâia. 
Jukovski, ca întotdeauna, conducea cu calm, pe îndelete, 
munca secţiei a treia. Oamenii trebăluiau pe lângă tun 
preocupaţi. 

Lebiodkin şi echipa de la proiectoare puneau la punct 
iluminatul pentru noapte. Blohin nu muncea pe lângă tunuri 


dar se interesa îndeaproape de mersul întrecerii, mai ales, 
la secţia întâia, din care făcea parte. 

— Bloha, da' tu cu ce secţie ţii? îi strigă Boreiko. 

— Cu aia care câştigă, înălţimea voastră! răspunse voios 
ostaşul. Atunci, gâtlejul o să aibă cu siguranţă parte de 
udătură! 

— Ia te uită, pezevenghiul! Te lepezi şi de secţia ta, hai?! 

— Da ce mai poate secţia de vreme ce nu sunteţi cu ea? 

— Dacă-i aşa, atunci ţine cu a doua, unde sunt acum. 

— Fără secţia întâia, nu ţineţi piept nici înălţimea voastră. 

Boreiko zâmbi vesel. 

După ce se întunecă, se dădu repaus timp de o oră. 

Seara, Jukovski trimise un raport la Comandamentul 
Artileriei asupra mersului lucrărilor. Drept răspuns, primi 
dispoziţia de a termina transformarea bateriei până seara 
zilei următoare. 


Noaptea era înstelată, fără lună. Departe, spre 
miazănoapte licăreau mereu fulgere, dar tunetul nu se 
auzea. Pe mare domnea liniştea. Fascicolele de lumină ale 
proiectoarelor lunecau încet de colo-colo pe suprafaţa 
liniştită a apei. Dinspre poziţiile terestre, bubuiau lovituri 
răzlețe de tun, răpăiau puşti şi mitraliere. 

De îndată ce lumina începu să funcţioneze, lucrările fură 
reluate cu aceeaşi vigoare. La secţia întâia, treaba mergea 
strună. La a doua, era cea mai multă gălăgie. Fără să 
închidă o clipă gura, Boreiko răcnea de mama focului, 
asurzindu-şi oamenii cu sudălmi tot mai piperate, însă fără 
răutate. La auzul înjurăturilor, ostaşii pufneau în râs sau îşi 
făceau semnul crucii. Totuşi, secţia era codaşă în muncă. La 
secţia a treia, soldaţii trebăluiau fără pripeală pe lângă tun, 
executând dispoziţiile lui Jukovski, clare şi precise. 

Nici nu băgaseră de seamă că se apropie miezul nopţii. La 
12 fix, Jukovski ordonă încetarea lucrului. Oamenii porniră 
agale spre cazarmă. Secţiile întâia şi a doua terminaseră 
lucrul în acelaşi timp! A treia rămăsese puţin în urmă. Asta 
îi făcu pe ostaşii lui Boreiko şi ai lui Zvonariov să ia în 
tărbacă ghinionista secţie a lui Jiganov. 

— Ei, toamna se numără bobocii, replică enigmatic 
Jukovski, în numele tuturor. 

— Înălţimea voastră, dar noi nu numărăm bobocii, ci 
păhărelele cu votcă, de care o să ne învârtim! dădu cu gura 
Blohin. 

Curând toată compania se cufundă într-un somn adânc: 
doar sentinelele păşeau de colo-colo prin baterie. 

A doua zi, dimineaţa, Zvonariov dormi cam mult. Deschise 
ochii aproape de ora şase când munca era în toi. 

— De ce nu m-ai deşteptat? se răsti el la ordonanţă. 

— Mi-a ordonat domnul porucik să nu vă scol, răspunse 
soldatul, zâmbind mucalit. 

Praporşcikul alergă la baterie. Ajunse tocmai la timp. 
Boreiko lua bârnele de la secţia întâia. Făcând cerc în jurul 
porucikului, soldaţii protestau zgomotos. 


— Praporşcikul vostru doarme încă, iar regulamentul 
spune că în lipsa ofițerului, ostaşii n-au voie să mişte 
tunurile din loc. 

— Căraţi bârnele la loc! strigă praporşcikul, aflând despre 
ce e vorba. 

În timp ce secţiile întâia şi a doua trebăluiau pe lângă 
piesele lor, Jukovski începu să ridice tunul cu afet cu tot 
pentru a-l monta pe platformă mobilă. 

— Înălţimea voastră, într-un ceas-două, secţia a treia 
isprăveşte treaba, îl anunţă pe Zvonariov ochitorul Koşeliov, 
îngrijorat. 

Praporşcikul se duse să vadă ce fac vecinii. Tunul fusese 
ridicat; nu mai rămânea decât să fie coborât pe platformă şi 
fixat pe ea cu afet cu tot. Era vădit că Jukovski îşi pusese în 
aplicare îndelungata experienţă şi lăsase în urmă celelalte 
două secţii. 

— Deci, Nikolai Vasilievici, şi eu şi Boreiko am pierdut 
pariul, recunoscu Zvonariov, apropiindu-se de căpiţam. 

— Sunt de aceeaşi părere. Peste o oră, pot să deschid focul 
cu piesa mea, răspunse Jukovski. 

— Dar aici se procedează nereglementar, protestă 
Boreiko. La carte scrie că piesele nu pot fi ridicate 
împreună cu afetele. 

— Ia te uită ce reglementar a devenit deodată Boris 
Dmitrievici! La război nu e cazul să fii atât de formalist, 
spuse cu un zâmbet căpitanul. 

— Eu, formalist? se aprinse Boreiko. Aşa ceva n-am fost şi 
nici n-am să fiu vreodată. Dar putea să se întâmple un 
accident, să fie strivit careva. 

— La război, nu ţii cont de primejdie şi încă de una 
problematică, acum vă rog să vă duceţi la Comandamentul 
Artileriei să raportați că lucrările au fost terminate, să 
stabiliţi legătura între Utios şi cei din bateria B şi să vă 
înţelegeţi cu ei asupra organizării tragerii. 

— Nikolai Vasilievici, n-ar fi mai bine să vă duceţi 
personal? 


— Nu ţin neapărat să stau de vorbă cu superiorii. 
Legătura o încredinţez lui Serghei Vladimirovici, iar 
problemele artileristice, dumitale, Boris Dmitrievici. 

Când secţia a treia isprăvi lucrul, soldaţii se repeziră la 
Jukovski şi începură să-l salte în sus, voind să-l ducă pe 
braţe acasă, dar Boreiko îi dădu la o parte şi-l pofti pe 
căpitan să-l încalece. 

— Suiţi-vă, Nikolai Vasilievici, vă duc în galop. 

— Doamne fereşte, Boris Dmitrievici, ce vorbeşti! 

— Ei, aşa ne-a fost tocmeala: de vreme ce am pierdut, 
suntem datori să ducem călare secţia a treia. Jiganov, 
încalecă pe Rodionov, iar ceilalţi, fiecare pe cine vrea! strigă 
Boreiko. 

Soldaţii săriră repede unii în cârca altora. Zvonariov îl 
ajută pe Jukovski să încalece şi fiind ora mesei, toată 
cavalcada porni în trap spre sala de mese, în râsete şi 
chiote. 

Boreiko şi Zvonariov plecară în oraş. Spre stânga se 
întindea marea nemărginită. Pretutindeni domneau pacea 
şi liniştea: la orizont se întrezăreau torpiloarele japoneze 
care pândeau Arthur-ul, iar în apropierea țărmului mişcau 
încolo şi încoace dragoarele de mine. În schimb, Oraşul- 
Vechi dispărea în nori de fum şi praf, prin care pâlpâiau 
flăcările bombardamentul era în toi: peste tot se rostogolea 
un vuiet continuu. Uliţele păreau moarte; nu se zărea 
ţipenie de om; doar din când în când treceau în goană ricşe 
sau vreo birjă cu un rănit cules de pe stradă. Dar iată că, 
deodată, acoperind toată larma, începură să mugească 
tunurile de douăsprezece țoli ale cuirasatelor din radă, 
trimiţându-şi obuzele departe în spatele liniilor japoneze. 

La Comandamentul Artileriei, cei doi ofiţeri trebuiră să 
facă un raport detaliat asupra lucrării executate la baterie. 

În timpul acesta, aghiotantul anunţă sosirea lui Butusov. 
Generalul îl primi numaidecât. 

— Excelenţă, permiteţi să vă raportez că bateria care ne 
face atâta sânge rău a fost descoperită de chinezii mei. 


Poftiţi schema dispozitivului bateriilor de asediu japoneze. 
Bateria pe care o căutăm este amplasată după o sopcă, în 
zona satului Şulinmin. Am trecut-o pe schemă, după 
relatările unui chinez. E de notat, că din cei trei informatori 
chinezi, s-a întors numai unul. Al doilea a fost prins de 
japonezi şi decapitat. Al treilea a căzut în timpul unui 
schimb de focuri. Ar trebui să se acorde deocamdată măcar 
un ajutor familiilor rămase fără sprijin, iar după război, şi o 
pensie; doar cei doi chinezi ne-au făcut servicii mari şi au 
murit în slujba noastră. Acest ajutor ar încuraja mult pe 
conaţionalii lor. Ne-ar ajuta cu şi mai multă tragere de 
inimă acţionând ca informatori în spatele liniilor japoneze. 

— Stessel nu va accepta niciodată una ca asta. El este de 
părere că cea mai bună recompensă pentru chinezii care se 
străduiesc pentru noi este ştreangul, răspunse generalul. 

— Întâi ar trebui să se verifice informaţiile primite şi dacă 
sunt juste, să se dea recompensă chinezilor, fu de părere 
Tahatelov. 

— Ocupă-te dumneata de treaba asta. Ia legătura cu 
marinarii şi încearcă să verifici, în măsura posibilului, 
informaţiile date de chinez. Dacă ele se confirmă, vom face 
propuneri pentru recompense, iar dacă propunerile noastre 
nu sunt acceptate vom acorda premii în bani din fondurile 
noastre de rezervă, spuse generalul, adresându-i-se lui 
Tahatelov. 

— Am înţeles. Mă voi ocupa îndată de această chestiune, 
răspunse colonelul. 

— Cum rămâne cu familiile celor care au pierit? aminti 
Butusov. 

— Deocamdată, va trebui să apelăm la caritatea publică pe 
cale particulară. lată, din partea mea, spuse generalul, 
întinzându-i lui Butusov, o bancnotă de 25 ruble. 

Tahatelov şi Zvonariov contribuiră şi ei. Se adunară în total 
vreo sută de ruble, pe care Butusov se şi oferi să le 
transmită familiilor celor morţi. 


Deşi bateriile despre care se primiseră informaţii nu 
putură fi reperate, bateria care făcuse atâta rău, nu mai 
trase, după ce zona indicată de chinez fu supusă unui 
bombardament. 

După ce-şi termină raportul, Zvonariov plecă de la 
comandament. În stradă o întâlni pe Varia. Se ducea acasă. 

— De la spital vii? o întrebă praporşcikul. 

— Da, ce te miră? 

— Bine, dar oraşul e sub bombardament. 

— Azi am transportat la Spitalul Marinei nişte marinari 
bolnavi. Ce mai nou pe Utios? Ce mai face Şurka 
Nazarenko? 

Zvonariov îşi aduse aminte de cele vorbite cu Boreiko. 

— E în luna de miere. 

— A, deci tot s-a măritat cu furierul ei! Şi zicea mereu, că 
mai curând se spânzura decât să-l ia de bărbat. 

— Nu s-a măritat cu furierul. 

— Dar cu cine? Nu cumva, chiar cu dumneata? I-ai plăcut 
întotdeauna, deşi i-am spus mereu că dumneata eşti bun de 
bărbat, cum sunt eu bună de domnişoară de onoare la 
Curte. 

— Poate că, într-o zi, ca eroină a apărării Port-Arthur-ului, 
ai să ajungi şi domnişoară de onoare la Curte. 

— Ei, cine e soţul Şurkăi? 

— Gudima. 

— Gudima? Acum o aud pentru prima oară. Când a fost 
cununia, la ce biserică, cine i-a cununat? Hai, povesteşte-mi 
cu de-a-mănuntul. Dumneata, bineînţeles, le-ai fost cavaler 
de onoare! 

— S-au cununat în „tufiş de răchitiş”, dar când, asta n-o 
ştiu cu precizie. 

— Se poate să vorbeşti aşa urât? Să-ţi fie ruşine! protestă 
Varia, roşind. 

— Din păcate, e tristul adevăr. 

Varia îl privi uimită şi speriată! 


— Chiar mâine am să trec pe la ea: am să-i trag o 
săpuneală zdravănă! O fac eu să se întoarcă acasă. 

— Dar cinstea n-ai cum să i-o mai întorci! 

— După mine, ce a făcut Gudima e o ticăloşie! Am să i-o 
spun de la obraz. 

— Atunci cred că ar fi mai bine să nu vii pe la noi. Vizita 
dumitale nu-i va pricinui Şurei decât neplăceri. 

— Eu am să fac scandal, şi nu dumneata, aşa că n-ai de ce 
să te îngrijorezi. Cu aceste cuvinte Varia scutură cu energie 
mâna lui Zvonariov şi plecă spre casă. 

Întrucât se însera, Belii hotărî să amâne pe a doua zi 
dimineaţă tragerea de încercare. După ce îi telefonară lui 
Jukovski, informându-l despre această hotărâre, cei doi 
prieteni se gândiră să-şi petreacă seara la Riva, nădăjduind 
să afle acolo amănunte asupra recentei bătălii susţinute de 
escadră. 

De îndată ce încetă bombardamentul, pe străzi ieşi lume 
multă. Magazinele se deschiseră; pe Etajeră apărură primii 
oameni ieşiţi la plimbare; nu mult după aceea, bulevardul 
forfotea. Muzica militară începu un marş tunător, şi viaţa 
clocotitoare reintră în drepturile ei. 

Boreiko şi Zvonariov păşeau agale de-a lungul cheiului. La 
debarcader acostau mereu bărci venind de la navele de 
război. Marinarii, în ţinută albă, parfumaţi, se îndreptau 
spre Etajeră. De îndată ce-şi făcură apariţia acolo, tiraliorii 
care se plimbau pe alei, începură să-i fluiere şi să-i 
huiduiască. 

— Bine au ajuns marinarii noştri: nici nu mai pot să scoată 
nasul în lume! spuse Boreiko. Sunt sigur că dacă la 
comanda cuirasatelor ar fi fost nişte locotenenţi, fără 
îndoială că măcar o parte din escadră ar fi răzbit spre 
Vladivostok... Ce-ai zice, să trecem pe la institutoarele de la 
şcoala Puşkin? propuse el pe neaşteptate. 

— Trebuie să facem un ocol până acolo. Ia, spune drept, 
Borea, aşa-i că vrei s-o vezi pe mica Olia? 

— Aş fi foarte nefericit dacă i s-ar întâmpla ceva. 


— Ai de gând să te însori cu ea? 

— Ei, cine ia de bărbat un beţivan ca mine... Mergem? 

— Fie. 

Cei doi prieteni se îndreptară pe strada Puşkin. Ici, colo, 
trebuiră s-o ia prin mijlocul străzii, ocolind clădirile avariate 
de bombardament. Şcoala n-avusese însă nimic de suferit. 
Doar zidul care împrejmuia grădina fusese dărâmat într-un 
loc iar schijele loviseră mai mulţi copaci. Mica, voioasa Olia 
Selemina venea în întâmpinarea lor. 

— A, ce văd! Mi se pare că e domnul Urs în persoană, 
împreună cu prietenul său! rosti ea, salutându-şi musafirii. 
Poftiţi în fanză! 

Cei doi ofiţeri o urmară. În casă o găsiră pe Maria 
Petrovna şi pe Liolia Lobina. Musafirii fură poftiţi să ia loc. 

— Suntem în trecere; ne ducem la Riva. Haideţi şi 
dumneavoastră cu noi, le propuse Boreiko. 

Cele două fete o priviră întrebător pe Jeltova. 

— Duceţi-vă voi; eu rămân acasă! le învoi Maria Petrovna. 

Se repeziră amândouă, o îmbrăţişară şi dispărură îndată 
că să se îmbrace. 

— Au căzut multe obuze azi în partea aceasta? întrebă 
Zvonariov. 

— Destule. Ne-am adăpostit în pivniţă; totuşi a fost 
înspăimântător. 

— Da de ce nu vi se face un adăpost că lumea? 

— Cine se uită la noi? Nici nu contăm. În schimb, nu 
departe de aici, la Stessel, se construieşte pentru vite un 
adăpost uriaş. 

Cele două institutoare se întoarseră în cameră urmate de 
Stah. Acesta şchiopăta încă bine şi se sprijinea în baston. 

— Salut, tunarilor! le strigă el celor doi vizitatori. Cum 
merge cu războiul? 

— Păi, stăm în rezervă, pe Utios, aşteptăm şi noi aşa să se 
facă mai cald. Dar tu, cum o mai duci? 

— Rănile mi s-au vindecat aproape complet! Saviţki, 
comandantul meu de regiment, de prea mult dor, a şi trimis 


o comisie, ca să mă examineze, să vadă în ce stare mă aflu. 
Înţelepţii Esculapi au constatat, că sunt aproape restabilit. 

— Auziţi: medicul-şef al regimentului a spus că Stah n-o să 
poată dansa pe poziţii, dar de mers o să meargă cum poate 
- aşa, cătinel, cătinel! adăugă Lobina, indignată. 

— Mai ales la atac! adăugă Zvonariov cu un zâmbet ironic. 

Îşi luară rămas bun de la Jeltova şi plecară cu toţii. 
Endjeevski şi Liolia mergeau înainte, urmaţi de Zvonariov şi 
de Olia, iar Boreiko călca greoi în urma lor. 

Apropiindu-se de căsuţa Rivei, auziră încă de departe un 
cântec prin ferestrele deschise. 

— Se pare că argonauţii noştri s-au întors cu bine, aşa că 
vom afla toate amănuntele navale, spuse Liolia. 

Anii tinereţi-s 

Păsări călătoare, Fericirea-i doară 

Val care dispare. 

Se auzea din casă. 

Vremea cea de aur 

Fost-a şi-a trecut 

Şi cu trupu-o dată 

Vlaga-a dispărut. 

Secondară în cor noii sosiți. 

Riva apăru la fereastră: 

— Andriuşa, ne vin musafiri, rosti ea, întorcându-se spre 
interiorul camerei. 

Cântecul din casă încetă, dar continuă afară, tot atât de 
avântat. 

Rătăcesc prin lume 

Fără vre-o plăcere 

Mă despart de-amaruri 

Şi dau de durere! 102 

Timbrul amplu, de soprană, al Olei şi vocea catifelată, 
scăzută, de bas, a lui Boreiko răsunau distinct printre 
celelalte. 

Gazdele, care ieşiseră în pragul casei ca să-şi primească 
musafirii, izbucniră în aplauze. 


— Ei, sunteţi teferi şi nevătămaţi? Atunci, totul e în ordine, 
rosti porucikul. 

Fetele se sărutau, bărbaţii îşi strângeau mâinile. 

— Hai, povesteşte-mi iute tot ce ţi s-a-ntâmplat, o îndemnă 
Olia pe Riva, după ce intrară cu toţii în casă şi luară loc. 

— O, de-aţi şti prin ce clipe am trecut în cursul luptei! La 
fiecare explozie de pe Sevastopol îmi venea să leşin de 
groază pentru Adriuşa. Nu, n-aş mai vrea să văd aşa ceva! 
îşi încheie Riva istorisirea. Când am dat cu ochii de Arthur 
m-am bucurat de parcă aş fi văzut Odesa mea dragă! 

— De fapt, de ce s-a întors escadra? întrebă Stah. 

— Pentru mai multe motive, răspunse Akinfiev. Uhtomski e 
vinovat de tot ce s-a întâmplat. În loc să adune escadra 
îndată ce s-a întunecat şi să încerce din nou să răzbească 
spre Vladivostok, s-a repezit primul înapoi, spre Arthur, iar 
ceilalţi s-au luat după el. 

— Dar Essen de ce n-a încercat să se strecoare cu 
Sevastopol? întrebă Zvonariov. 

— Ni s-a oprit maşina din tribord, aşa că am pierdut mult 
din viteză. Nu puteam merge mai departe. Cu toate 
strigătele lui Essen, nu mai era nimic de făcut. 

— Dar Retvizan, Poltava şi celelalte? 

— Retvizan avea chiar de la plecare o spărtură la prova, 
iar când s-a năpustit asupra japonezilor, a fost lovit încă o 
dată tot în prova, şi a ambarcat prin spărtură atâta apă, 
încât a început să se scufunde din mers. Fireşte că 
Şensnovici s-a grăbit să ajungă la Arthur. Poltava avea o 
spărtură la pupa iar cârma abia mai funcţiona. 

— Dar Peresvet în ce stare se afla? De ce a ordonat 
Uhtomski să se întoarcă în port? întrebă Stah, continuându- 
şi interogatoriul. 

— Gurile rele zic că Peresvet era sub comanda lui 
Boisman, acesta, sub comanda lui Uhtomski, şi prinţul 
însuşi sub ordinele unui trio feminin: nevastă-sa, Korţeva şi 
Nepenina. Un proverb japonez zice că nava cu mai mulţi 
comandanţi rămâne căruţă pe drum. Aşa s-a întâmplat şi cu 


Peresvet. În cursul luptei cuirasatul n-a suferit avarii grave, 
aşa cum n-au suferit nici Pobeda şi nici Pallada. Toate aceste 
nave puteau să-şi continue foarte bine drumul spre 
Vladivostok. 

— Atunci ce s-a întâmplat, s-au speriat? întrebă Olia. 

— Cherchez la femme, Olga Semionovna. Probabil, că şi pe 
Pobeda, şi pe Pallada se aflau doamne care tot leşinau de 
frică. În loc să comande navele, Zaţarenâi şi Samavski 
trebuiau să trezească doamnele din leşin, spuse Akinfiev, 
zâmbind. 

— Tot răul vine întotdeauna de la femei, observă Boreiko, 
sentenţios. Serioja, să-ţi intre bine în cap acest lucru. 
Fereşte-te de amazoana ta! 

Femeile protestară cu aprindere. 

— Fără noi, voi bărbaţii, nu sunteţi buni de nimic, spuse 
Riva. la uitaţi-vă la Stah: a ajuns om după ce s-a însurat. 
Înainte umbla murdar şi neîngrijit, nu mânca de loc, sau 
mânca pe apucate. Acum şi-a orânduit şi el viaţa în toate 
privinţele. 

Discuţia luă o turnură glumeaţă. Aprinseră lumina, 
închiseră ferestrele şi se aşezară la masă. 

— Şi acum, ce aveţi de gând să faceţi, marinari rataţi ce 
sunteţi? întrebă Boreiko. 

— Essen speră că i se va lua comanda lui Uhtomski. Atunci 
poate că escadra îşi va încerca din nou norocul. 

— Până una alta, veţi fi trecuţi la infanteria de marină, ori 
la artileria de fortificaţii, preciză Boreiko. 

— Andriuşa a şi fost numit comandant de baterie pe 
Liaoteşan, spuse Riva. 

— Provizoriu. 

— Până te întremezi. Acum, Liaoteşan-ul este cel mai 
liniştit loc din Arthur. Obuzele bateriilor terestre nu ajung 
acolo, iar de pe mare nu se trage asupra lui. E linişte, aer 
curat, într-un cuvânt un adevărat sanatoriu, spuse Liolia. 

— Riva, te duci şi tu cu el? întrebă Olia. 

— N-o să-mi dea voie. 


— Va să zică, deocamdată, o să cam rămâi văduvioară?! 
întrebă Boreiko, clipind mucalit. 

— Nu cumva să-i dai târcoale: n-o să se uite la dumneata, îl 
struni cu energie Olia. Toată lumea izbucni în râs. 

— Se pare, că simpaticul nostru Urs a fost prins bine în laţ, 
rosti Riva, zâmbind duios. 

— Nu cred că pot interesa vreo femeie, declară porucikul 
oftând şi trăgând cu ochiul la Olea. 

— Femeile, ca femeile, dar se pare că pe un ţânţăruş îl 
interesezi foarte mult! preciză Stah râzând. 

— Mă temi de ţânţari ca de foc! Nici n-ai prins de veste 
când te-a înţepat. 

— Dacă te porţi cum trebuie, n-o să te înţepe nimeni, puse 
lucrurile la punct Liolia. Ei, e timpul să mergem acasă. 
Bărbăţelul meu, după cum văd, e obosit rău, adăugă ea 
mângâindu-l pe Stah pe cap. 

Musafirii îşi luară rămas bun. Kuinsan care se învârtise tot 
timpul prin sufragerie le trimise din urmă o bezea. 

— Pentru cine? o întrebă Riva. 

— Serioja! Chinezoaica chicoti şi se făcu nevăzută. 

— Bravo, Serghei Vladimirovici! Ca să vedeţi: n-a stat 
degeaba aici, în lipsa noastră! râse Akinfiev. 

Zvonariov, fâstâcit, încercă să lămurească lucrurile, dar 
nu-l ascultă nimeni. 

— Ei, dacă află Varia, s-a zis cu tine, îl ameninţă şugubăţ 
Boreiko, făcându-l pe praporşcik să intre în pământ de 
ruşine. 

Cei doi artilerişti le conduseră pe institutoare până la 
şcoală, apoi se îndreptară spre Utios. 

Îndată ce Andriuşa şi Riva se duseră la culcare, Kuinsan 
ieşi din casă şi o luă la fugă spre marginea oraşului, unde 
intră într-o fanză mică, pe jumătate năruită. Înăuntru îl găsi 
pe bătrânul chinez şi îi relată pe scurt amănuntele cu 
privire la starea în care se aflau navele ruseşti după bătălia 
din 28 iulie, amănunte pe care le aflase trăgând cu urechea 
în sufragerie; şi nu uită să pomenească despre intenţia 


marinarilor de a ieşi din nou în larg. După ce ascultă totul, 
chinezul îi oferi o crizantemă şi încercă s-o îmbrăţişeze, dar 
Kuinsan îl evită chicotind şi o luă la fugă. 

A doua zi de dimineaţă, Zvonariov se duse la amiralul 
Grigorovici, pentru a cere cablul telefonic. Amiralul îi 
ascultă rugămintea şi scrise îndată o dispoziţie prin care 
ordona să se elibereze materialul cerut. 

Praporşcikul salută şi se întoarse pe Utios. Când se 
apropie de scara casei în care locuia, auzi glasul Varei 
răsunând prin fereastra deschisă a camerei lui Gudima: 

— Vino-ţi în fire! Întoarce-te acasă! o muştruluia Varia pe 
Şura Nazarenko. 

Zvonariov nu auzi clar răspunsul. 

Un sfert de ceas după aceea, praporşcikul ieşi din camera 
lui, şi intră în sufragerie. Şura plângea în hohote, cu capul 
plecat pe umărul Varei, iar Gudima fierbea de indignare: 

— Mademoiselle, lucrul acesta nu vă priveşte câtuşi de 
puţin pe dumneavoastră. Vă rog, o dată pentru totdeauna, 
să nu vă amestecați în treburile altora. 

— Şura este colega mea, şi socot, că dumneata te-ai purtat 
josnic cu ea! răspunse Varia. 

— Eşti o domnişoară prost crescută! Chiar azi, îi voi scrie 
tatălui dumitale şi-l voi ruga să-ţi interzică să mai apari pe 
Utios! o ameninţă ofiţerul, furios. 

— Hai în odaie, Alexandr Alexeievici, îl rugă Şura pe iubitul 
ei, trăgându-l după ea. 

Varia, ieşi pe uşă triumfătoare. 

— Ei, vezi că ştiu nu numai să mă apăr pe mine, dar şi pe 
prietenii mei! se lăudă ea faţă de Zvonariov. 

— Nu cred că procedeul dumitale va fi aprobat de cei de- 
acasă. 

— A, ştiu c-o să capăt 0 săpuneală, răspunse fata, 
scuturând sfidătoare din cap, dar nu va fi pentru întâia 
oară. 

Primind plângerea lui Gudima, Belii îi interzise fiicei sale 
să mai pună piciorul prin vreo baterie. Apoi îi scrise câteva 


rânduri lui Gudima în care cerea scuze pentru ieşirea fetei 
faţă de el, dar totodată observa cu severitate că atitudinea 
lui faţă de Şura Nazarenko era reprobabilă. 

A doua zi, la Utios apărură musafiri nepoftiţi: doctorul 
Subbotin, inspectorul spitalelor fortăreței, însoţit de mai 
mulţi medici şi ofiţeri de administraţie. Jukovski îi întrebă 
care era scopul vizitei lor. 

— Aici se va amenaja un spital pentru soldaţii debili şi 
intraţi în convalescenţă, după rănire, răspunse Subbotin. 

— Aveţi aprobarea Comandamentului Artileriei? 

— Căpitane, uiţi că gradul meu e asimilat cu acela de 
general, obiectă Subbotin, arătându-şi epoleţii. 

— General de dizenterie, mormăi Boreiko, apropiindu-se. 

— Pe lângă aceasta, suntem informaţi că dumneavoastră 
aveţi rezerve alimentare care nu figurează în evidenţa 
serviciului de subzistență, adăugă un funcţionar de la 
intendenţă. Am ordin să inspectez depozitele şi pivnițele. 

— Fără dispoziţia directă a generalului Belii, nu puteţi 
inspecta nimic, izbucni îndată Boreiko. 

Ciorovăiala fu curmată de primirea unui ordin, conform 
căruia bateria trebuia să deschidă imediat focul asupra 
unor obiective terestre. 

— La tunuri! Obiectiv numărul treisprezece! răcni Boreiko. 

Soldaţii şi ofiţerii se repeziră la posturi. Subbotin şi 
însoțitorii lui hotărâră să aştepte până la încetarea tragerii, 
dar bubuitul primei salve îi şi făcu să bată în retragere. 

După încetarea focului Boreiko îi chemă pe artelnic şi pe 
magazioner şi le spuse că cei de la intendenţă voiau să pună 
mâna pe alimente. 

— N-au nici un drept! se amestecă Blohin, ivindu-se lângă 
ei. O să le pitim atât de bine că n-au să le găsească cât or 
trăi. Le îngropăm şi turnăm ciment peste ele. 

În timp ce Boreiko punea lucrurile la cale împreună cu 
soldaţii, Jukovski începuse tratative diplomatice cu 
Comandamentul Artileriei. Belii îi dădu dezlegare să 
acţioneze după cum va crede de cuviinţă: 


— Eu nu ştiu, n-am văzut nimic! încheie, lăsând să se 
înţeleagă, că-i dă mână liberă. 

După ce convorbirea luă sfârşit, Boreiko raportă 
căpitanului: 

— Acum n-au decât să poftească. Să caute până n-or mai 
putea, spuse el. 

A doua zi, Subbotin se ivi din nou pe Utios. Pentru a-şi 
întări autoritatea, îl invitase şi pe inspectorul şef al 
spitalelor militare din regiunea Kvantung, generalul 
Ţerpiţki. Deşi teritoriul Kvantung-ului se reducea acum la 
incinta fortăreței, Ţerpiţki continua să deţină acea funcţie, 
care nu mai avea nici un rost. La un moment dat, Stessel îl 
numise comandantul brigăzii a II-a din divizia lui 
Kondratenko. Dar chiar în cea dintâi ciocnire în luptele 
pentru trecători, generalul se arătase „cu nervii foarte 
slăbiţi”, astfel încât fusese mutat imediat înapoi, în vechiul 
lui post. 

Bondoc, îndesat, stacojiu, cu ochelari în ramă de aur, făcea 
impresia unui gurmand şi amator de anecdote scabroase. 
Alături de el, păşea ţeapăn Subbotin, înalt, uscăţiv, cu părul 
alb aproape în întregime, cu o expresie permanent 
dispreţuitoare. Medicii şi funcţionarii de la aprovizionare 
păşeau în urma superiorilor. 

Era o zi caldă, însorită. Ţerpiţki îşi ştergea cu batista 
obrazul asudat şi chelia în dezvoltare. 

— Aş putea să beau un pahar cu apă? îl întrebă el pe 
Jukovski. 

— Permiteţi-mi să vă ofer un pahar de cvas, făcut de noi 
din pâine. 

Generalul bău. Rece, adus din beci, aromat şi spumos, 
cvasul îl încântă pe Ţerpiţki. 

— Căpitane, judecând după acest cvas, soldaţii 
dumneavoastră sunt bine hrăniţi! i se adresă el lui Jukovski. 
— Nici nu e de mirare, de vreme ce se cheltuieşte pentru 
hrana lor cu mult peste alocaţia regulamentară, se 

amestecă un funcţionar de la intendentţă. 


— Dovezi, nu vorbe goale! interveni Boreiko. 

— O s-o dovedesc! răspunse aprins intendantul. 

Însoţit de Boreiko acesta se îndreptă spre pivniţă, iar 
Ţerpiţki, împreună cu medicii se duse la cazarmă. După ce 
cercetă totul din ochi, generalul manifestă un interes 
deosebit pentru bucătărie unde ceru să guste din mâncare. 
Ciorba de peşte proaspăt şi pilaful fraged fiert în abur, îl 
încântară. Zâmbind prietenos, generalul gustă din bucate 
cu poftă. Apoi se întoarse în cazarmă unde recomandă 
medicilor să examineze totul în amănunt, şi să stabilească 
dacă era potrivită pentru amenajarea spitalului, după care 
plecă împreună cu Subbotin. 

În timpul acesta, Boreiko şi intendantul făceau în pivniţă 
un inventar minuţios al alimentelor. Constatând că aproape 
nu erau surplusuri intendantul rămăsese pe gânduri tot mai 
bănuitor: 

— Le-aţi ascuns! îi spuse el în sfârşit de la obraz 
porucikului. 

— Tot ce găsiţi al dumneavoastră să fie, răspunse acesta. 

Funcţionarul ieşi din pivniţă, se uită împrejur şi o luă 
direct spre locul în care fuseseră îngropaţi cartofii. Groapa 
fusese camuflată cu atâta grijă, încât era cu neputinţă să fie 
descoperită chiar stând lângă ea. Era limpede, că 
intendantul aflase secretul de la cineva. 

— Săpaţi, vă rog, în locul acesta, poate om da de vreo 
comoară! rosti el batjocoritor, jubilând dinainte. 

Arborând un aer nepăsător, Boreiko ordonă lui Blohin şi 
altor trei soldaţi să sape în locul indicat. 

Soldaţii puseră mâna pe cazmale. După ce aruncară la o 
parte stratul de pământ de deasupra, dădură de piatră şi se 
străduiră zadarnic s-o spargă cu târnăcoapele şi cu 
cazmalele. 

— Stâncă şi iar stâncă. Sper că eşti satisfăcut, nu? îl 
întrebă Boreiko pe funcţionar. 

— Nu prea! răspunse acesta şi încercă să sape el însuşi 
fără nici un rezultat. Se îndepărtă, oftând înciudat. 


— Să ştiţi că vreo lepădătură a arătat locul gropii! Bloha, 
află, care-i ticălosul şi raportează-mi, ordonă Boreiko 
mânios, plecând spre cazarmă. 

— Aşadar, nu-i rău că am făcut ieri rost de ciment de la 
marinari. Nu d-a surda spuneau că se întăreşte îndată, că 
peste un ceas nu-l mai spargi nici cu ranga. Ei astupă cu 
ţiment, pe vase, spărturile mici, spuse ochitorul Koşeliov. 

— Bine, dar noi cum mai scoatem cartofii? întrebă Boreiko. 

— N-aveţi grijă, înălţimea voastră. Credeţi că nu mai 
putem să-i scoatem? Hm! Aruncăm ţimentul în aer şi gata, îl 
linişti Blohin. 

În timp ce intendantul cotrobăia zadarnic după rezervele 
dosite, medicii discutau despre posibilitatea transformării 
cazărmii în spital. 

— Lucrările de amenajare putem să le facem chiar noi. 
Avem un inginer: numai să ne arătaţi, ce-i de făcut şi în ce 
fel, lămuri Jukovski. 

— Ce personal medical aveţi? 

— Avem felcerul companiei şi o soră voluntară, răspunse 
Jukovski. 

— Vă mai trimitem o soră. E de ajuns! spuseră „esculapii”. 
Ei, putem să plecăm. Dar dumneata, domnule căutător de 
comori, ce faci? Nu mergi cu noi? îl întrebară ei pe 
intendant. 

— Trebuie să mai viu o dată! Se pare că totul a fost scos 
din baterie şi ascuns undeva, răspunse funcţionarul, 
posomorât. 

— Poţi să vii şi de o sută de ori, n-ai să găseşti nimic! îl 
asigură Boreiko zâmbind ironic. 

După ce generalul şi medicii plecară, Jukovski îl chemă pe 
Nazarenko şi-l întrebă fără ocol, dacă nu cumva chiar el 
dăduse în vileag existenţa surplusului de provizii pe Utios. 

— Să-mi fac rău cu mâna mea, înălţimea voastră, protestă 
feldvebelul. Nu mănânc şi eu tot de la cazan? 

— Atunci află vinovatul şi raportează-mi, ordonă căpitanul. 

Trecu o zi, încă una, dar nu se descoperi nimic. 


Boreiko îi beştelea pe soldaţi, ordonându-le să descopere 
neapărat pe denunţător. 

În cele din urmă, Rodionov raportă că totul fusese dat în 
vileag celor de la intendenţă de furierul Pahomov. 

— Are de gând să se reangajeze la jandarmi după ce o să 
fie lăsat la vatră, aşa că face practică, lămuri subofiţerul. 

— Am să mă răfuiesc cu el chiar azi, rosti porucikul. 

— Nu vă murdăriţi mâinile cu el, înălţimea voastră. Las-că- 
| pedepsim tot noi, pe tăcute, fără gălăgie, de-o să ţină 
minte toată viaţa! 

— Băgaţi de seamă - nu cumva să-l omorâţi! îi avertiză 
Boreiko. Ar începe tot felul de anchete, de judecăţi, am avea 
neplăceri şi comandantul companiei şi eu. 

În aceeaşi noapte ostaşii se aşezară la pândă şi în clipa 
când furierul ieşi din cancelarie îi puseră sacul în cap şi-l 
bătură măr. Boreiko, care se culcase, auzi ţipete înăbuşite şi 
gâfâituri, dar nu se amestecă. Dimineaţa Pahomov, lăsat în 
nesimţire, cu mai multe coaste rupte, fu dus la spital, unde 
zăcu timp de o lună şi mai bine dar nu îndrăzni să spună 
nici pâs. 

Într-o bună zi, pe Utios îşi făcu apariţia Riva. Cobori din 
brec, şi dădu jos cele două geamantane şi rămase pe loc, 
uitându-se dezorientată împrejur. 

— Cu ce prilej pe la noi, doamnă? o întrebă Jukovski de la 
fereastră. 

— Unde l-aş putea găsi pe porucikul Boreiko ori pe 
Zvonariov? Sunt numită soră la dumneavoastră. 

— A, poftiţi, soră dragă, rosti prietenos căpitanul, ieşind în 
capul scării. Permiteţi să vă iau geamantanele. Conducând- 
o pe Riva în locuinţa lui, urmă: Trimit îndată să-i cheme pe 
porucik şi pe praporşcik. Scuzaţi-mă... nu vă cunosc 
numele. 

— Blum. 

— Căpitan Nikolai Vasilievici Jukovski. 

— Îmi pare foarte bine de cunoştinţă. Îşi strânseră mâinile. 


— Hei, Rivocika, ce vânt te-a adus pe la noi? întrebă 
Boreiko, intrând în cameră. 

— Am fost numită pe Utios, la spitalul de debili, dar 
deocamdată sunt cam dezorientată. 

— O să-l detaşăm imediat pe lângă dumneavoastră pe 
Serghei Vladimirovici: o să vă arate şi o să vă explice totul, 
spuse Jukovski, zâmbind. 

— Ei, chiar dacă n-o să-l detaşaţi, o să amareze chiar el 
lângă Rivocika - ca la geamandură! dădu asigurări Boreiko. 

— Nu-l vorbi de rău pe Serioja; e băiat cuminte şi 
niciodată nu-şi va permite vreun gest deplasat. 

Curând apăru şi Zvonariov bucuros. 

— Hei, frăţioare, trebuie să te muţi la mine, îl întâmpină 
Boreiko. În camera ta o să se instaleze Rivocika. 

Apariţia Rivei stârni o înviorare în viaţa bateriei de pe 
Utios. Invocând felurite pretexte, Zvonariov o consulta toată 
ziua. Boreiko făcea glume pe seama lui Akinfiev, 
prezicându-i anumite excrescenţe cornoase în frunte. 

Jukovski îşi petrecea seri de-a rândul lângă ea, povestindu- 
i despre familia lui. Gudima îşi răsucea de zor mustăţile. 
Până şi Cij încercă să facă pe cavalerul galant, dar n-avu 
succes. Şura, care la început era sfioasă în prezenţa Rivei, 
se împrieteni repede cu ea. Chiar şi soldaţii bateriei făceau 
presupuneri asupra celui care avea să cucerească 
favorurile Rivei. 

— Cu praporşcikul nu se poate pune nimeni: să-l vezi ce-i 
mai dă târcoale, prorocea Lebiodkin. 

— Ba nu, băieţi! se împotrivea Blohin. Uite care-i 
socoteala: comandantul e însurat; Gudima o are pe Şurka; 
praporul, pe Varka; numai Ursu nostru a rămas de unu 
singur. A lui are să fie, ţineţi minte vorba mea, o ţinea el 
morţiş. 

Spre marea ciudă a lui Blohin porucikul avea însă tot 
timpul faţă de Riva o atitudine de ironie amicală. 

În seara zilei în care sosise Riva, Boreiko adună soldaţii şi-i 
puse să cânte în cor. Sunetele armonioase ale glasurilor 


bărbăteşti, puternice, pluteau în văzduhul neclintit al 
înserării. 

Vocea tunătoare, de bas, a porucikului domina. Stelele 
sclipeau viu pe cer ca în emisfera sudică. Licuricii săgetau, 
ca nişte punctuleţe de lumină; dinspre țărm se auzea 
vuietul necurmat al mării; tentaculele palide ale 
proiectoarelor lunecau pe suprafaţa întunecoasă a apei. Şi 
deasupra tuturor acestora se rostogolea avântatul cântec 
rusesc... 

De peste dealuri se auzeau bubuituri surde, îndepărtate. 
Riva şedea ca vrăjită lângă Jukovski. 

— Daţi adesea asemenea concerte minunate? întrebă ea. 

— Aproape în fiecare zi. Boris Dmitrievici e mare meşter în 
treaba asta. 

Viaţa celor de pe Utios îşi urma cursul în linişte; doar 
mugetul surd al canonadei ce se auzea în depărtare şi cele 
ce se povesteau despre bombardamentele la care era supus 
oraşul, aminteau că e război. 

Japonezii ajunseseră în preajma fortăreței în ziua de 17 
iulie. După ce s-au întărit pe poziţii, la 27 iulie au pornit la 
atac, izbutind să cucerească fortificațiile înaintate din 
sectorul de est, aflate pe crestele dealurilor Daguşan şi 
Siaoguşan. În cursul zilelor de 1 şi 2 august au ocupat, pe 
frontul de vest, colinele Triohgolovaia şi Peredovaia. Astfel, 
până la 3 august, în sectorul de est au ajuns în dreptul liniei 
principale de apărare, şi au înaintat în direcţia punctelor de 
sprijin întărite de pe frontul de vest: colinele Vâsokaia, 
Ploskaia, Divizionnaia, şi spre reduta Vodoprovodnâi. Toate 
acestea făceau cu putinţă asaltul general asupra fortăreței. 

În dimineaţa zilei de 3 august, căzuse o ploaie destul de 
puternică împrospătând aerul, răcorindu-l. Pe tot frontul 
domnea o linişte desăvârşită. Artileria tăcea: doar din când 
în când răpăiau împuşcături răzlețe. Şi ruşii şi japonezii îşi 
întăreau grabnic poziţiile. 

Pe la zece dimineaţa un grup de călăreţi japonezi cu un 
mare steag alb apăru din direcţia colinelor Volcie şi se 


îndreptă spre poziţiile înaintate ale fortăreței. Ei explicară 
unui ofiţer rus, care îi întâmpină călare că maiorul lamaoki, 
din Marele Stat-Major japonez, doreşte să predea 
generalului Stessel o scrisoare din partea comandantului 
său. 

— Vă rog, domnule locotenent, să comunicaţi imediat acest 
lucru generalului dumneavoastră, rosti maiorul, zâmbind 
amabil. 

— Voi transmite imediat prin telefon cererea 
dumneavoastră comandantului fortăreței. Deocamdată, fiţi 
amabili şi aşteptaţi aici. Voi dispune să vi se servească ceai 
şi cafele. 

Japonezii se înclinară adânc. Curând se mai apropiară 
câţiva ofiţeri şi tiraliori: duşmanii de până atunci începură 
să vorbească prietenoşi. Într-un cort ridicat la iuţeală fu 
servită o gustare. 

— Sunt nevoit să le dau o veste tristă vitejilor apărători ai 
Arthur-ului: crucişătorul rus Riurik a fost scufundat la 1 
august într-o bătălie navală angajată în strâmtoarea Coreei. 
Ca şi în bătălia de la Şantung, escadra rusă a dat dovadă de 
un deosebit eroism, ceea ce l-a determinat pe amiralul Togo 
să aducă faptul acesta la cunoştinţa împăratului nostru, 
spuse lamaoki în ruseşte. 

— Unde se află navele noastre care nu s-au întors la 
Arthur? întrebară ruşii. 

Maiorul relată amănunţit ce se întâmplase cu fiecare navă. 

— Dumneavoastră ce pierderi aţi avut în aceste bătălii 
navale? 

— N-am avut pierderi, răspunse japonezul. 

Nu-l crezu nimeni. 

Peste puţin sosi şeful statului-major al lui Stessel, colonelul 
Reis. La apariţia lui, toţi ofiţerii săriră în picioare. lamaoki 
se prezentă colonelului şi-i înmână câteva plicuri. După 
aceea, ruşii şi japonezii băură câte un pahar de vin şi se 
întoarseră în liniile lor. Peste un sfert de ceas, schimbul de 
focuri reîncepu. 


Stessel deschise unul din plicuri şi cercetă hârtiile. 
Acestea erau scrise în limba engleză, aşa că generalul putu 
să înţeleagă doar semnăturile: 

— Generalul baron Noghi şi amiralul Togo. Sunt curios ce 
pot să-mi scrie maimuţoii aceştia? 

— Le traduc numaidecât, excelenţă, răspunse prompt 
Reis. Mai este un plic pentru marinari şi o scrisoare scurtă 
destinată soţiei dumneavoastră. 

Vestea scrisorii parlamentarului japonez străbătu ca 
fulgerul prin Arthur. La comandament sosiră unul după 
altul: Fok, Kondratenko, Smirnov, Belii şi amiralii - prinţul 
Uhtomski şi Grigorovici. 

— Se nimereşte foarte bine! exclamă Stessel la vederea 
lor. Nu mai e nevoie să vă convoc. De îndată ce se face 
traducerea, ţinem un consiliu de război. 

În clipa aceea, Vera Alexeevna, adânc jignită pentru faptul 
că soţul ei nu trecuse pe la ea ca să se sfătuiască înainte de 
consiliu, trimise pe cineva să-l cheme: 

— Ce-i cu tine, Anatole? De ce te grăbeşti să pui în discuţie 
propunerile japonezilor? Înainte de orice, trebuie să le 
discutăm amândoi, căci altfel, s-ar putea ca smintitul acela 
de Smirnov şi marinarii lui să ne joace vreo festă. 

Discuţia lor fu întreruptă de sosirea lui Reis. Colonelul 
sărută respectuos mâna generălesei. 

— Îmi permit să vă predau traducerea scrisorii baronului 
Noghi. 

— Ce-ar putea să-mi comunice mie? se miră Vera 
Alexeevna. Despături hârtia şi citi: „Milady, Profit de ocazie 
spre a vă asigura de sentimentele celui mai profund respect 
şi-mi iau îndrăzneala de a vă oferi, aici anexat, un cec în 
valoare de zece mii dolari asupra băncii „Chosen Spacy 
Bank”. Binevoiţi a folosi suma menţionată pentru opere de 
caritate, la aprecierea dumneavoastră. 

Cu cea mai desăvârşită stimă al dumneavoastră prea 
supus servitor Baron Noghi” 


— Cum aş putea încasa suma aceasta în Arthur-ul asediat? 
întrebă ea, cercetând cecul. 

— Asediul nu poate dura la infinit. De altfel japonezii cer 
capitularea fortăreței înaintea asaltului general. 

— Ciuciu! Asta o să vadă ei, nu Port-Arthur! strigă Stessel, 
fierbând de mânie. Citiţi mesajul. 

Reis se execută: „Domniei Sale Domnului Comandant 
suprem al Armatei ruse din Port-Arthur. 

Avem onoarea a vă supune la cunoştinţă cele ce urmează: 

Apărarea strălucită a Port-Arthur-ului şi-a atras admiraţia 
lumii întregi. Cu toate acestea, fiind blocat de pe uscat şi 
dinspre mare de forţe superioare, fără şanse de a fi 
despresurat, Arthur-ul nu poate să reziste la infinit, cu toată 
destoinicia comandanților şi cu toată vitejia soldaţilor ruşi. 
Trupele noastre sunt gata de asalt, şi când acesta se va 
dezlănţui, soarta fortăreței va fi pecetluită. În consecinţă, 
pentru a evita vărsarea inutilă de sânge şi din motive 
umanitare vă propunem iniţierea de tratative în vederea 
capitulării. În cazul când veţi fi de acord, binevoiţi a ne face 
cunoscut acest lucru până mâine, 17 august, anul treizeci şi 
şapte Meidji103, orele 10. 

Cu toată stima, General baron Noghi, comandantul 
armatei de asediu, Amiral 'Iogo Heihatsiro, comandantul 
flotei de blocadă din faţa Port-Arthur-ului.” 

— Ce neobrăzare! Să ceară capitularea fortăreței pentru 
zece mii de dolari! izbucni generăleasa revoltată. 

— Ciuciu! Pun să mi se deseneze un ciuciu şi li-l trimit, 
declară Stessel categoric. Altceva, ce mai scrie? 

— Se propune să evacuăm din fortăreață, până mâine la 
orele două, femeile, copiii, străinii şi preoţii. 

— Femeile sunt necesare în spitale: preoţii, la fel: copiii nu 
pot fi lăsaţi să plece fără mame, iar străinii pot să ne dea în 
vileag anumite secrete militare. Deci şi această propunere 
este inacceptabilă, hotări Vera Alexeevna în locul soţului ei. 

— În schimb, am scăpa de un număr de guri de prisos, 
sugeră Stessel. 


— Aş! parcă a mai rămas multă lume aici: femei, vreo trei 
sute, copii, vreo cincizeci; preoţi, vreo douăzeci... plus vreo 
două duzini de străini. Ai face mai bine să-l expediezi din 
Arthur pe Smirnov cu şleahta lui de subalterni şi pe amirali. 

— Dumneata ce părere ai, Viktor Alexandrovici? se adresă 
Stessel şefului său de stat-major. 

— Ca întotdeauna, mă plec în faţa înţelepciunii mult 
stimatei Vera Alexeevna şi mă asociez la părerea domniei 
sale, răspunse colonelul, înclinându-se curtenitor. 

Cu aceasta, consiliul de familie luă sfârşit. 

Peste un sfert de ceas Stessel citea tare în consiliul de 
război hârtiile primite de la japonezi, trecând prudent sub 
tăcere scrisoarea către soţia lui. 

— Drept răspuns o să le trimit japonezilor un ciuciu 
desenat după mâna mea! îşi încheie el relatarea. 

— Cum? Ce anume? întrebară mai multe glasuri mirate. 

— Ciuciu! şi generalul întinse pumnul cu degetul mare 
apărând obscen printre arătător şi mijlociu. 

— Glumiţi? îl întrebă Uhtomski. 

— Dacă luminăţia voastră sunteţi obişnuit să faceţi glume 
acolo, pe cuirasate, în schimb eu, aici la comandament, nu 
permit nimănui aşa ceva. 

— În cazul acesta, în calitatea mea de prim comandant al 
flotei din Arthur, nu sunt de acord cu un asemenea răspuns. 

— Vă recomand să vă păstraţi obiecţiunile pentru uz 
personal: altminteri, nimic nu mă va împiedica să vă 
expediez la japonezi. 

— Consider răspunsul propus de comandantul regiunii 
nedemn de un general rus, rosti Smirnov. 

— Cum, dumneavoastră socotiți că trebuie să încep 
tratativele pentru capitulare? Vă previn că oricine va 
îndrăzni să scoată numai o vorbă despre aceasta, va fi 
imediat spânzurat, indiferent de grad şi de rangul său, 
strigă generalul izbind cu pumnul în masă. 

— Nu prea se pare că japonezii vor înţelege cum trebuie 
gestul excelenţei voastre, obiectă Kondratenko. Acesta 


înseamnă la ei cu totul altceva. 

— Ce anume? 

— La ei doar femeile de moravuri uşoare fac un asemenea 
semn atunci când vor să atragă bărbaţi. 

Cei de faţă se siliră să-şi ascundă zâmbetele. 

— În acest caz, vom explica şi semnificaţia lui la ruşi, 
insistă Stessel, cam fâstăcit. 

— Nu vor pricepe ce vrem să spunem şi o să râdă de noi, 
replică Fok. Ar fi preferabil să răspundem scurt: „Onoarea 
şi demnitatea Rusiei nu permit nici măcar gândul capitulării 
fortăreței, atât timp cât nu sunt epuizate toate posibilităţile 
de apărare.” 

— Să se suprime sfârşitul frazei, îşi exprimă părerea 
Kondratenko. Sub forma aceasta, răspunsul nostru le-ar da 
japonezilor speranţa că Arthur-ul ar putea totuşi să 
capituleze mai târziu. 

Stessel se declară de acord, astfel că fu adoptat textul 
răspunsului cu amendamentul propus de Kondratenko. 

— Acum, problema a doua: e cazul să se evacueze din 
fortăreață femeile şi copiii? întrebă comandantul regiunii 
fortificate. 

Părerile erau împărţite. Unii se declarau pentru evacuarea 
femeilor, alţii, împotrivă. 

— Şi eu sunt contra, spuse Stessel şi repetă argumentele 
soţiei lui. 

Pe neaşteptate, fu susţinut de Smirnov. 

— Despărțirea de familiile lor va zdruncina moralul 
apărătorilor fortăreței. 

Fok făcu un gest grăitor cu degetul la frunte, dar nu-i 
contrazise. 

A doua propunere a japonezilor fu de asemenea respinsă. 

— Colonelul Reis va redacta răspunsul şi, după ce-l va 
traduce în limba engleză, îl vom expedia mâine japonezilor 
printr-un curier, declară Stessel, ridicând şedinţa 
consiliului. 


În seara aceleaşi zile, Reis, Fok şi Saharov se adunară în 
budoarul Verei Alexeevna pentru a discuta ce aveau de 
făcut cu cecul primit. 

— E o sumă prea mică, pentru a fi acceptată. Slavă- 
domnului, graţie strădaniilor şefului politic, stăm bine cu 
banii. 

— În schimb, primesc în fiecare zi reclamaţii prin care e 
învinuit de abuzuri, comunică Reis. 

— Şi ce faceţi cu ele? întrebă Fok. 

— Ille trimit tot lui pentru cercetări. După aceea, 
reclamaţiile nu se mai repetă. 

— E un procedeu inteligent, încuviinţă generăleasa. 

— După aprecierea dumneavoastră, ce sumă ar fi 
suficientă pentru acoperirea nevoilor societăţii de 
binefacere? se informă Saharov. 

— Exact de o mie de ori mai mare, răspunse Fok, în locul 
Verei Alexeevna. 

— Mă tem că o asemenea sumă nu se va găsi la japonezi. 

— Ei, atunci vom face cumva faţă nevoilor cu mijloace 
proprii, rosti generăleasa. 

— Dispuneţi să răspund în acest sens? întrebă Reis. 

— Da, desigur. Şi restituiţi-le cecul, porunci Vera 
Alexeevna. 

Musafirii îşi luară rămas bun. 

A doua zi, la ora fixată de japonezi, le fu înmânat răspunsul 
la toate propunerile. 

Stelele păleau. Spre răsărit cerul se lumina tot mai mult şi 
peste puţin, soarele se ivi de după orizont. 

Un tun bubui surd undeva în depărtare şi văzduhul 
străveziu, neclintit, fu sfâşiat de zborul şuierător al 
obuzului. O volbură de fum negru ţâşni undeva la marginea 
oraşului. Cel dintâi proiectil fu urmat de al doilea, de al 
treilea. Oraşul încă dormea. Vuietul canonadei îi trezea din 
somn pe locuitori. Speriaţi, aceştia alergau afară, pe străzi, 
şi priveau neliniştiţi împrejur. Câteva căruţe o luară la 


goană, huruind asurzitor şi alarmând toată lumea în drumul 
lor. 

Femeile se închinau şi duceau grăbite copiii în subsoluri, în 
pivnițe. 

Îndată ce bubui primul tun, pe poziţii totul se puse în 
mişcare: tunarii forfoteau în baterii, îndreptând tunurile în 
direcţia ordonată; trupele de intervenţie de la forturi se 
pregăteau repede pentru a înfrunta asaltul. Numărul 
santinelelor de la întăriturile de pământ fu sporit. Rezervele 
fură aduse mai aproape de linia de rezistenţă. Arthur-ul se 
pregătea să întâmpine inamicul. 

Bombardamentul se înteţea, cu fiecare clipă. Lovind 
parapetele forturilor şi ale bateriilor, obuzele zvârleau în 
sus trombe de nisip şi de pământ. 

Peste puţin, bombardamentul se transformă într-un vuiet 
continuu. Se dezlănţuise cel dintâi asalt al fortăreței. 

Şiruri de brancarde începură să ia drumul zonei 
interioare. 

Stessel dormea dus când Reis sosi la el cu raportul. Fu 
întâmpinat de Vera Alexeevna care, aflând despre ce era 
vorba, se duse să-şi trezească soţul. 

— Japonezii au dezlânţuit atacul! spuse ea, după ce-l 
zgâlţâi îndelung, abia izbuti să-l deştepte din somnul adânc 
în care era cufundat. 

— Au năvălit în oraş? A început măcelul? bolborosi 
generalul, sufocat de spaimă. Să se trimită numaidecât la 
comandament o sotnie de cazaci, cu mitraliere şi tunuri! 
strigă el, zăpăcit, scăldat în sudoare rece. 

— Pentru Dumnezeu, Anatole, linişteşte-te! Încă n-a năvălit 
nimeni. A început doar bombardamentul pe toată linia. Reis 
crede că asaltul e iminent. Smirnov, Gorbatovski şi 
Kondratenko au plecat în sectoarele amenințate, îl lămuri 
Vera Alexeevna. 

Îmbrăcându-se în pripă, neputând nimeri mânecile de 
emoție, generalul, deodată tras la obraz şi îmbătrânit, ieşi 


să stea de vorbă cu şeful său de stat-major. După ce ascultă 
raportul, Stessel ceru să i se aducă un cal de şa. 

— Mă duc la fortul 2; de acolo, se observă bine tot frontul 
bombardat, spuse el tare. 

— Nu te las să pleci, declară generăleasa cu hotărâre. Ce 
să cauţi tu în linia întâia. Alege-ţi un punct neprimejduit în 
zona interioară, de unde poţi să vezi bine totul, şi rămâi 
acolo. 

— Fortul 1 aproape că nu e bombardat; din el se vede 
fortul 2 şi, parţial, spaţiul dintre el şi fortul 3, sugeră Reis. 

— Acolo sunt adăposturi bune? întrebă Vera Alexeevna. 

— Da. Sunt adăposturi cu bolți de beton, groase aproape 
de un arşin şi jumătate, răspunse colonelul. 

— Ei bine, du-te, spuse generăleasa cu un oftat. Dar, Viktor 
Alexandrovici, să nu-l leşi pe Anatole să-şi rişte viaţa: e atât 
de imprudent. 

— Voi face tot posibilul ca să păzesc pe excelența sa. 

După micul dejun, Stessel şi Reis se duseră la fortul 1, 
ocolind pe departe sectoarele aflate sub bombardament. 
Din cauza fumului şi a prafului nu vedeau aproape nimic; în 
schimb acolo era linişte iar ospitalierul comandant al 
fortului le servi fără întârziere ceai cu coniac. În acel sector 
îşi petrecu Stessel vremea până seara, în deplină siguranţă. 
E drept că, din când în când, conversaţia paşnică era 
întreruptă de sosirea unor rapoarte alarmante, dar 
generalul le expedia îndată la Smirnov, sau la Kondratenko, 
cu rezoluţia: „Vă recomand să procedaţi după aprecierea 
dumneavoastră, potrivit cu împrejurările.” La asta se 
mărginea rolul lui în conducerea bătăliei ce se dezlănţuise. 

Îndată ce bubui primul tun, generalul Kondratenko se 
grăbi să plece pe poziţii. În drum îşi dădu seama că sectorul 
cel mai violent bombardat era intervalul dintre forturile 2 şi 
3, precum şi cota numită Bolşoe Orlinoe Gnezdo, din 
spatele lor. Din acel punct avea câmp excelent de vedere 
peste tot, spre fronturile de nord şi de est ale fortăreței. 


Generalul se îndreptă într-acolo. Peste puţin, fu ajuns din 
urmă de Belii. 

— Încotro, Roman Isidorovici? întrebă acesta. 

— Spre Bolşoe Orlinoe. 

— Deci, avem acelaşi drum. Am hotărât să-mi instalez 
acolo postul de observaţie. 

Ajunşi într-o văgăună adâncă, imediat în spatele cotei 
Orlinoe Gnezdo, cei doi generali descălecară şi începură să 
urce povârnişul. În drum, se întâlniră cu un matroz rănit. 

— De unde vii, viteazule? îl întrebă prietenos Kondratenko. 

— De sus, de pe Gnezdo, răspunse matrozul, arătând cu 
mâna îndărăt. 

— Ce se petrece acolo? 

— Trage aprig japonezu', nici nu te lasă să-ţi tragi 
răsuflarea. Pe comandantul nostru, sublocotenentul 
Wilhelms, l-a omorât pe loc; ne-a stricat şi un tun, aşa că 
acum, acolo, mai trage doar unul singur. Mă pansez şi vin 
îndărăt, adăugă el, arătându-şi braţul; sus au mai rămas 
prea puţini de-ai noştri. 

— Bravo; du-te cu Dumnezeu! 

— Slujesc voios, excelenţă! Păziţi-vă de ceasul rău, să nu 
vă lovească. 

— Minunaţi oameni sunt marinarii ăştia; curajoşi, 
inteligenţi, cu iniţiativă, spuse Kondratenko, admirativ. lată 
ce înseamnă şcoala. Uneori, un electrician ori un artificier 
bagă în cofă chiar şi un ofiţer de la noi, de la tiraliori. 

Urcau anevoie pe potecuţa ce ducea spre cota Gnezdo. La 
jumătatea drumului cei doi generali se opriră să mai 
răsufle. În faţa lor, se desfăşura panorama întinsă a 
sectorului bombardat: la dreapta, învăluit într-un nor de 
praf, abia se întrezărea fortul 2. Drept în faţă, la vreo două 
verste, se vedeau cele două redute vechi, chinezeşti, 1 şi 2, 
apărate de câte două rânduri de sârmă ghimpată. Prin 
binoclu, se observau parapetele pe jumătate dărâmate şi 
soldaţii adăpostiţi în şanţul din spate. La stânga, se 
distingea limpede fortul 3. 


— Bateriile noastre răspund cu un foc la zece japoneze, 
rosti Kondratenko îngrijorat. 

— Ba chiar multe din ele au fost reduse la tăcere, 
răspunse Belii. Experienţa de la Kindjou n-a fost folosită pe 
deplin de noi. Tunurile se văd ca în palmă. Bateriile care au 
piesele mascate, ca Zaliternaia, Zaredutnaia şi Volciia- 
Mortirnaia susţin şi acum un foc intens. Trebuie să fie 
camuflate şi celelalte baterii chiar în noaptea asta. 

Generalii porniră mai departe. Apariţia lor îl miră nespus 
pe căpitanul Kremniov, comandantul fortului: 

— Excelenţă, de ce aţi venit încoace? întrebă el cu 
îngrijorare. Aici riscaţi să fiţi răniţi. 

— Suntem obişnuiţi să împărtăşim truda şi primejdia cu 
subalternii noştri, răspunse Kondratenko. Ce se petrece la 
voi? 

— Stăm liniştiţi, aşteptăm să se potolească tragerea, ca să 
reparăm stricăciunile şi să evacuăm pe cei grav răniţi. 

Kondratenko inspectă fortul. Afară, pe parapete, se aflau 
numai santinelele; restul trupei intrase în cazemate. 
Aruncând o privire prin adăposturi, generalul dădea cu glas 
tare ziua bună ostaşilor şi glumea cu ei. Deodată, undeva 
aproape explodă un obuz; totul fu învăluit într-o perdea 
groasă de fum. 

Doi soldaţi răsăriră din adăpostul cel mai apropiat, 
apucară de mânecă pe comandantul lor de divizie şi, fără 
multă ceremonie, îl îmbrânciră înăuntru, în adăpost. 

— Se poate, Roman Isidorovici? îl dojeni unul din tiraliori. 

În adăpostul neîncăpător, Kondratenko se aşeză pe o 
mantă făcută colac şi intră în vorbă cu tiraliorii. 

— Cum vă descurcaţi cu mâncarea? întrebă el. 

— Bucătăriile vin seara, când se întunecă, dar cu apa stăm 
prost; zăpuşeală, ni-i sete, apa e puţină şi se cloceşte 
repede, se plângeau ostaşii. 

— Dar de japonez, nu vi-i frică? 

— Câtuşi de puţin. De-am mai avea vreo două mitraliere n- 
ar pune el mâna pe Gnezdo cât ar trăi, răspunseră cu 


hotărâre tiraliorii. 

Generalul îşi făcea la iuţeală însemnări în carnet. 

Profitând de un răstimp de acalmie, el îşi văzu de drum, 
iar soldaţii se apucară să dreagă parapetele năruite şi să 
desfunde tranşeele. Matrozii trebăluiau pe lângă tunurile 
avariate. Belii stătea lângă ei şi-i îndruma. 

Kondratenko se apropie de el, şi cei doi generali plecară 
împreună spre linia a doua. 

— Acum, încotro, Roman Isidorovici? întrebă Belii, sărind 
în şa. 

— Hai să-l căutăm pe Smirnov; se află undeva pe creasta 
Skalistâi. Poate-o fi şi Stessel pe acolo. 

— Nu prea cred. Pe ei nu-i găseşti niciodată împreună. 

— Adevărat. Ciudată situaţie e la noi, în Arthur. De fapt, 
aici sunt doi comandanţi şi în plus încă un comandant al 
flotei şi tustrei se războiesc între ei. Pofteşte de te descurcă 
cu cele trei excelenţe, rosti Kondratenko, îngândurat. 

— Eu am hotărât de mult să ascult ordinele tuturor şi să 
acţionez cum mă taie capul, sau de acord cu 
dumneavoastră, spuse Belii. 

— Ce părere aveţi: în ce sector vor ataca? 

— Punctul nostru nevralgic la Arthur este flancul stâng. 
Dacă japonezii vor ataca dinspre golful Golubinaia spre 
Liaoteşan, Arthur-ul va fi făcut mat din două mişcări. Se 
pare însă că ei au intenţia să asalteze cu toate forţele 
frontul, de-a dreptul spre oraş, străpungând liniile noastre 
între forturile 2 şi 3. Acolo intervalul este apărat numai de 
două întărituri vechi, de campanie - redutele 1 şi 2. 

Cei doi generali ajunseră pe creasta vecină denumită 
Skalistâi Kreaj104. În dosul ei, fuseseră dispuse în stare de 
alarmă rezervele şi bateriile artileriei de câmp. 

Zărindu-i pe generali, comandantul divizionului 7 de 
artilerie din divizia de tiraliori, colonelul Mehmandarov, un 
bărbat spătos, cu barba lată, neagră, se apropie de ei: 

— Excelenţă, stăm aici din zori fără să ştim de ce şi pentru 
ce. Apă nu-i. Dogoarea, praful, sunt înăbuşitoare; tăunii nu 


dau pace cailor, raportă colonelul. 

— Cine v-a fixat sectorul acesta? 

— Generalul Smirnov ne-a trimis aici în dispozitiv de 
alarmă, răspunse colonelul, cu un pronunţat accent 
caucazian. 

— N-aveţi idee, unde o fi generalul Smirnov? 

— E mai încolo, pe creastă. Şade după o stâncă şi, scrie, 
tot scrie, şi nu ia nimic în seamă, răspunse Mehmandarov 
cu ciudă. 

— Am să-i vorbesc îndată, făgădui Kondratenko. 

După o jumătate de ceas de căutare, Belii şi Kondratenko 
îl găsiră pe Smirnov, împreună cu şeful său de stat-major, 
colonelul Hvostov, un bărbat trupeş, înalt. Generalul îi dicta 
un ordin interminabil. 

— A, ce bine îmi pare că vă văd! îi întâmpină el bucuros. 
Am elaborat zece ipoteze posibile ale asaltului fortăreței, 
precum şi măsurile ce se impun pentru respingerea lui. 
lată, ascultați: Smirnov scoase un teanc de file scrise şi 
începu să citească: 

— Ipoteza numărul I. Sunt asaltate forturile 1 şi 3. Trupele 
regimentului 25 de tiraliori vor ocupa...” Urma cea mai 
amănunţită enumerare a subunităţilor, până la plutoane, cu 
indicarea direcţiei de marş pentru fiecare şi a timpului 
precizat la minut. Acum, Vasili Feodorovici, vine rândul 
artileriei! Smirnov începu să enumere bateriile care urmau 
să acţioneze, precizând direcţia tirului, felul proiectilelor, 
înălţătorul... 

— Acum, ipoteza numărul 2! continuă generalul pasionat 
de creaţia sa. 

Belii pufăia enervat. 

Kondratenko îşi ciupea nerăbdător barbişonul, uitându-se 
ba la Belii, ba la Hvostov. Lectura ţinu cel puţin un ceas. 

— Ei, ce ziceţi, Roman Isidorovici? Credeţi că am omis 
ceva? întrebă Smirnov. 

— Nu cred că e posibil să se prevadă totul, excelenţă. Şi 
apoi, ordinele dumneavoastră de operaţii trebuiesc 


confirmate de acord cu generalul Stessel. 

— S-ar putea ca să nu fie de acord cu ele... răspunse 
Smirnov trist. 

„Bine ar face”, gândi fără voia lui Kondratenko. 

Smirnov continuă: 

— Le va respinge... Nu fiindcă ar fi proaste, ci pentru că 
vin din partea mea. Roman Isidorovici, n-aţi putea să-i 
spuneţi aceste propuneri ca fiind ale dumneavoastră? 

— Stessel şi-ar da îndată seama, că nu sunt elaborate de 
mine, spuse Kondratenko adăugând în sine: „căci eu n-aş fi 
scris niciodată cu asemenea galimatias...” 

Cei trei generali rămaseră o clipă tăcuţi. 

— Excelenţă, majoritatea bateriilor au fost grav lovite şi 
nu-i vor putea sprijini pe tiraliori, în timpul asaltului, spuse 
Belii. E necesar să se ceară ajutor de la flotă. 

— Nu-i indicat să se facă apel la marinari peste capul lui 
Stessel. Când ar auzi aşa ceva, fără îndoială că s-ar supăra. 
— Iau asupra mea acest lucru, îl sprijini Kondratenko pe 

Belii. 

Mehmandarov sosi călare şi ceru din nou permisiunea de a 
retrage bateriile pentru a adăpa caii. 

— Doi căi au şi fost răpuşi de arşiţă, adăugă el. 

— Nu, nu. Prin aceasta îmi zădărniciţi ipoteza numărul 3, 
pentru respingerea atacului japonez. Aşteptaţi până spre 
seară, ordonă Smirnov. 

— Până atunci n-o să mai am căi la atelaje. 

— Deocamdată n-avem nevoie de artilerie de câmp. Nu se 
observă nicăieri pregătiri pentru atac. Cred că divizionul ar 
putea fi lăsat să plece, obiectă Kondratenko. 

— Vă rog, fără obiecţiuni când dau eu un ordin! se răsti 
Smirnov. 

— Am înţeles! răspunse Roman Isidorovici, luând poziţia 
de drepţi. Vasili Feodorovici, să mergem mai departe! 

— Generalul Belii va rămâne cu mine. 

Belîi n-avea altceva de făcut decât să se supună. 
Kondratenko se îndepărtă fără să salute. 


— Lăsaţi o baterie pe loc, dar celelalte două retrageţi-le 
mai în spate şi adăpaţi caii, îi ordonă el lui Mehmandarov. 

— Să trăiţi, Roman Isidorovici! mulţumi colonelul cu 
însufleţire. Cu încăpăţânatul ăsta, nu poţi să te înţelegi. 
Comandantul divizionului plecă vesel, în galop. 

Seara se adunară la Stessel pentru un consiliu de război 
Kondratenko, Belii, Fok, Reis şi amiralul Uhtomski. Smirnov 
lipsea, dar îl trimisese pe Hvostov ca să-l reprezinte. După 
ce ascultă rapoartele subalternilor, Stessel îi invită să se 
pronunţe în privinţa măsurilor menite să întărească puterea 
defensivă a fortăreței. 

— Comandantul fortăreței supune o serie de 
consideraţiuni în această chestiune, raportă Reis şi întinse 
notele dictate de Smirnov. 

Stessel începu să le citească cu glas tare. Unii dintre cei 
de faţă râdeau pe înfundate. 

— Galimatias, divagaţii, fleacuri, exclamă Stessel, 
aruncând notele pe masă. Colonele Hvostov, vă invit să-l 
sfătuiţi pe generalul Smirnov să se abţină pe viitor de la 
asemenea literatură, altfel am să-l trimit la balamuc, să stea 
acolo până la sfârşitul asediului. 

— De mult trebuia făcut acest lucru! observă prompt 
generalul Nikitin. Încă nu ştii, Anatoli Mihailovici, că din 
vina lui azi, la divizionul şapte, au pierit mai mulţi cai, 
răpuşi de arşiţă şi de lipsă de apă. 

— Voi institui o comisie pentru cercetarea acestui caz, sub 
preşedinţia dumitale. Vă invit să luaţi în cursul nopţii, toate 
măsurile pentru a se reface fortificațiile avariate în urma 
bombardamentului, ordonă Stessel. 

Pe Elektriceski Utios, viaţa îşi urma cursul ei din 
totdeauna. Toată lumea începu să trebăluiască dis-de- 
dimineaţă. Bateria deschise de mai multe ori focul asupra 
unor obiective terestre. Înainte de masă, oamenii se duseră 
să se scalde. Pe mare, până la orizont, domnea o linişte 
desăvârşită; doar vuietul necurmat ce se auzea de peste 
colina Zolotaia arăta că bombardamentul continuă. După 


amiază, deasupra oraşului se ridică un nor uriaş de fum 
negru. Boreiko ordonă telefoniştilor să întrebe ce se 
întâmplase. Aceştia aflară că fuseseră incendiate depozitele 
de ulei din port şi că focul se propagase asupra clădirilor 
vecine, fiind cuprins de flăcări aproape tot portul. 

— Grozav arde, înălţimea voastră. Ticălosul de japonez a 
început să bată şi mai de zor când a văzut focul, ca să nu-l 
putem stinge, raportă telefonistul şef lurkin, vorbind iute şi 
apăsând pe „o” ca cei de prin părţile Volgăi. 

— Dar pe front, ce se petrece? 

— Cică japonezu' se găteşte să dea năvală. Gheneralu' 
nostru a stat toată ziua pe poziţii. 

În timpul mesei, porucikul propuse să se ducă în oraş, ca 
să se informeze asupra situaţiei. 

Jukovski fu de acord şi-l învoi să plece în recunoaştere 
împreună cu Zvonariov. 

Soldaţii erau şi ei îngrijoraţi de ceea ce se întâmpla. 

— Să nu răzbească japonezu' în oraş. Atunci ne-ar lua ca 
din oală. 

— la te uită la ei, ce fricoşi sunt. Păi ce, o să vă lăsaţi să vă 
ia aşa, cu una cu două?! Aici, pe Utios, suntem trei sute de 
voinici, şi pe deasupra trei muieri şi cinci tunuri, îi luă la 
rost Blohin. Trebuie o divizie întreagă ca să ne răpună. 

— Prea te lauzi, Bloha! Să nu fie într-un ceas rău, îl struni 
Boreiko zâmbind. 

— Dacă ni s-ar da câte un pahar de vodcă pe zi, n-ar mai 
lua japonezu' Arthur-ul, cât ar trăi, i-o întoarse soldatul, 
şugubâăţ. 

— Nu bate şaua, că nu-ţi dau! Mergi cu mine în oraş? 

— Bucuros; îmi pun îndată bluza curată, spuse Blohin şi se 
depărtă în goană. 

Peste puţin mergeau tustrei pe drum, ocolind colina 
Zolotaia. Boreiko păşea în frunte; Zvonariov şi Blohin îl 
urmau grăbiţi. Ajuns pe creastă, porucikul se opri o clipă, 
ca să se uite împrejur. 


Oraşul era învăluit într-un fum negru, gros. Ici, colo, 
fulgerau explozii. Prin văzduh zburau şuierând obuze trase 
fără întrerupere în toate direcţiile. Din bateria de pe colina 
Zolotaia, ţâşneau ca dintr-un crater de vulcan, la intervale 
egale de timp, snopi uriaşi de flăcări, şi aerul era sfâşiat de 
vâjiitul obuzelor de douăzeci de puduri. La stânga, se zărea 
prin fum radă şi cuirasatele, viu luminate de soare. 
Bombardamentul ajunsese la cea mai mare intensitate. 

— Maică precistă, ia uite ce prăpăd! rosti Blohin. Nici la 
Kindjova n-am văzut aşa ceva. 

— E neatinsă! strigă deodată Boreiko şi arătă cu mâna 
undeva înainte. 

— Cine? întrebă Zvonariov. 

— Şcoala Puşkin, se înţelege! 

Praporşcikul pricepu îndată că prietenul lui pusese la cale 
toată misiunea aceea de recunoaştere ca s-o vadă pe mica 
institutoare cu ochii albaştri; spuse zâmbind: 

— Borea, faci pe şiretul copilăreşte! Ai născocit câte-n lună 
şi-n stele, şi când colo, vrei să ştii dacă aleasa inimii tale n-a 
păţit ceva. 

— la mai tacă-ţi gura; n-am timp de taclale, bombăni 
porucikul, drept răspuns şi-şi văzu de drum. 

Străzile erau pustii. Locuitorii se ascundeau prin subsoluri 
şi pivnițe. Numai ştrengarii îşi scoteau capul pe porţi, la 
fiecare obuz care cădea pe aproape. Blohin mergea 
înjurând pe înfundate. 

O explozie bubui undeva înainte, nu prea departe, şi totul 
se învălui în pulbere de moloz. Într-o casă dărâmata un 
câine scoase un urlet ascuţit. 

— Păcat de câine; să ştii că l-a lovit. Ptiu, grele zile a ajuns 
să trăiască Arthur-ul! mormăi soldatul. 

Aşteptară până când se risipi praful şi nu se mai auzi 
şuieratul schijelor. Porniră mai departe. Trotuarul şi 
caldarâmul dispăreau sub mormane de pietre şi de moloz. 
O casă de cărămidă cu etaj era despicată de la acoperiş 
până la temelie. Se vedea interiorul camerelor: o canapea 


acoperită cu un covor, un pat nestrâns, în bucătărie apa 
ţâşnea în voie dintr-un robinet care rămăsese deschis. Un 
papagal zăcea în colivie cu picioruşele în sus; o pisică 
alerga speriată prin pod. Oameni nu se vedeau nicăieri. 

— Au plecat la timp, observă Blohin. 

Boreiko grăbea mereu pasul. În sfârşit ajunse în faţa 
clădirii cu etaj a şcolii Puşkin. Era întreagă. E drept, în 
preajma ei se vedeau pâlnii de obuze, iar multe ferestre 
rămăseseră fără geamuri. Cei doi ofiţeri se auziră strigaţi 
din subsol. Zvonariov se aplecă şi dădu cu ochii de numeroşi 
oameni pansaţi, care se înghesuiau într-o odăiţă. 

— Aici sunt răniţi, spuse el. Probabil că şi surorile se află 
cu ei. 

Găsiră după colţ uşa care ducea în subsol. Îndoindu-se 
aproape de tot, Boreiko cobori pe scară. Maria Petrovna le 
ieşi înainte. 

— Aţi fost răniţi? Veniţi la pansament? întrebă ea, 
neliniştită. 

— Deocamdată suntem teferi cu toţii; am venit să vedem 
ce faceţi, răspunse porucikul. 

— Ce să facem, aşteptăm în fiece clipă să vină moartea! 
Din zori stăm aici, înghesuiți, în aer închis. Când se vor 
termina toate acestea? 

— Să sperăm că o dată cu venirea nopţii vom avea un 
răgaz. Ar trebui să vi se facă un adăpost. 

Cei doi ofiţeri cercetară casa de jur împrejur. 

— Eu rămân aici să chibzuiesc ce e de făcut, iar pe tine te 
rog să afli care e situaţia pe poziţii. La întoarcere, vino şi 
mă ia, îi propuse Boreiko prietenului său. 

— Bine, s-a făcut! Hai să mergem, Blohin, se declară de 
acord Zvonariov. 

Pe măsură ce se îndepărtau de port, obuzele cădeau tot 
mai rare. Ajunşi în Cartierul-Nou chinezesc, ce se ridica 
dincolo de zidul oraşului, cei doi drumeţi răsuflară în voie. 
Pe străzi se îmbulzeau o mulţime de oameni, privind 
bombardamentul de departe. 


— Cum de aţi scăpat teferi, cum de n-aţi fost loviți, 
întrebau ei, privindu-i cu mirare pe Zvonariov şi pe Blohin. 

— Suntem vrâjiţi; pe noi nu ne ating nici schijele, nici 
gloanţele; numai cu sabia poţi să ne dai gata, glumea 
soldatul. 

Străbătură oraşul şi curând zăriră linia fortificațiilor mai 
apropiate. La o cotitură a drumului se zărea cota 
Zaliternaia, iar ceva mai încolo se contura slab bateria B. 
Deasupra ei jucau fumuleţele şrapnelelor, amestecate cu 
jerbele negre stârnite de exploziile proiectilelor de calibru 
mic. Ricşe şi ambulanţe cu răniţi, căruţe cu materiale de 
construcţie, furgoane cu muniții şi cu subsistenţe se 
îndreptau spre zona interioară, într-o volbură de praf. 

Blohin întrebă ce se petrece pe poziţii. 

— De două zile ne pisează mutră-strâmbă! Nu ne lasă să 
aducem nici măcar bucătăriile, se plângeau soldaţii. 

— N-a început atacul? 

— Deocamdată nu; poate că la noapte o să se năpustească. 
N-avea grijă: ştie şi el că nu poţi să ţii piept multă vreme în 
tranşeele surpate. 

Deodată o trombă uriaşă de flăcări şi de fum negru, ca un 
con întors cu vârful în jos, ţâşni deasupra bateriei 
Zaliternaia şi crescând repede, învălui Zaliternaia şi totul 
dimprejur. Apoi, fumul se ridică încet de la pământ ca un 
nor negru. Abia atunci vui surd explozia şi se zăriră oameni 
fugind în toate părţile. 

— Zaliternaia a sărit în aer! strigă Zvonariov îngrozit, şi 
ambii artilerişti o luară la goană spre baterie. 

Când ajunseră în dreptul postului de prim-ajutor, amenajat 
în spatele colinei Zaliternaia, se şi aduceau răniţi şi morţi 
din baterie. Printre cei dintâi fu adus comandantul ei, 
ştabscăpitanul Vâsokih. Suferise arsuri groaznice. Tot 
trupul lui era o băşică iar chipul desfigurat, de 
nerecunoscut. Gemea slab; curând însă amuţi. 

Soldaţi uşor răniţi se apropiau în grupuri sau unul câte 
unul. Peste puţin, fură aduşi încă doi ofiţeri din bateria B, 


podporucicul Sadâkov şi porucikul Solomonov, vechi 
cunoştinţe ale lui Zvonariov, din bătălia de la Kindjou. Cel 
dintâi fusese lovit la cap de o schijă şi acum zăcea în 
nesimţire. Solomonov era rănit la ambele picioare, dar se 
stăpânea, nu gemea şi doar paloarea obrazului şi sudoarea 
rece de pe frunte îi trădau suferinţele crunte. Zărindu-l pe 
Zvonariov, Solomonov îl rugă să-i dea vodcă. Praporşcikul 
ridică mâinile neputincios. 

— Te rog foarte mult, fă-mi rost chiar şi de spirt denaturat. 
Altfel, mor curând, îl imploră ofiţerul. 

Zvonariov se uită împrejur, neştiind ce să facă. 

— Serghei Vladimirovici, domnişoara dumneavoastră e 
aci! spuse deodată Blohin. 

— Care domnişoară? întrebă Zvonariov nedumerit. 

— Păi, Varka; adică, zic şi eu, fata generalului Belii. Uite-o 
colea, în colţ, stă plecată asupra unei tărgi. Poate-o face 
dumneaei rost de oleacă de spirt pentru înălţimea sa. 

Praporşcikul o strigă pe Varia. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă ea, apropiindu-se de 
Zvonariov. Halatul ei alb era plin de sânge; chiar şi basmaua 
albă era pătată. Părul ciufulit îi ieşise de sub basma. 

Praporşcikul o întrebă dacă nu are ceva de băut pentru 
Solomonov. 

— Aduc numaidecât, spuse Varia şi se făcu nevăzută. 

Blohin alergă la ofiţerul rănit, ducându-i vestea 
îmbucurătoare. 

În urma lui veni şi fata cu un pahar de vin. 

— Bea-l, o să te întărească! Unde eşti rănit? Varia începu 
să-i scoată repede pansamentele. A, rănile nu sunt grave; 
acum e important numai să nu se infecteze. 

În clipa aceea, Belii sosi călare la post şi, zărindu-l pe 
Zvonariov, îl strigă. 

— La bateriile B şi Zaliternaia n-a rămas nici un ofiţer. Du- 
te imediat acolo. Organizează tragerea - mai întâi la 
Zaliternaia; pe urmă, ocupă-te şi de bateria B. Am să chem 
de pe Utios compania dumitale. Până la sosirea ei, va trebui 


să te descurci singur, dispuse generalul. Nu cumva eşti din 
compania a şaptea? întrebă el întorcându-se spre Blohin. 

— Da, excelenţă, dintr-a şaptea. 

— Ştii să călăreşti? 

— În copilărie am păscut cai. 

— Ai să duci pe Utios un ordin al meu. 

Peste o clipă, şuierând tâlhăreşte, Blohin porni în goana 
goanelor. 

— Treci pe la şcoală! mai avu timp să-i strige praporşcikul. 
Soldatul dădu din cap şi pieri din vedere. 

Zvonariov îşi luă rămas bun de la Varia. 

— Bagă de seamă: în baterii e primejdie mare. Azi au fost 
omorâţi patru ofiţeri de artilerie, trei - răniţi, iar din soldaţi 
au rămas mai puţin de jumătate. Te rog să nu faci pe 
viteazul, rosti Varia cu îngrijorare în glas. Îmi promiţi? 

— Doar sunt un fricos, după cum toată lumea ştie! spuse 
cu un zâmbet praporşcikul, drept răspuns. 

— Dacă ţi se întâmplă ceva, dă-mi de veste şi sosesc 
îndată, în zbor, făgădui Varia. 

— Treci pe la Zaliternaia, să te odihneşti. Eu, probabil că 
am să fiu ocupat până dimineaţa cu repararea diferitelor 
stricăciuni. 

Varia îşi apropie faţa de Zvonariov. O clipă i se păru că ea 
voia să-l sărute şi o privi mirat. Fata se ruşină şi se trase 
repede îndărăt. 

— Poate că voi accepta invitaţia dumitale, spuse ea de la 
distanţă. 

În bateria Zaliternaia era un adevărat dezastru. La flancul 
drept al bateriei, se căsca o groapă uriaşă, rămasă în locul 
magaziei de pulbere care sărise în aer. Totul împrejur era 
acoperit de pământ, de spărturi de beton, de scânduri 
pârjolite. Printre ruine zăceau vreo zece cadavre oribil 
mutilate. Mirosea greu a fum şi a carne arsă. Din cele patru 
piese, numai tunul naval Armstrong rămăsese intact. Mai 
mulţi tunari rătăceau de colo-colo prin baterie. Zvonariov îi 
chemă. 


— Sunt trimis comandant la voi, le spuse el. Ce s-a 
întâmplat aici, în timpul bombardamentului de ieri şi de 
astăzi? 

— Eri, japonezu' a bătut tot pe-alături, că nu vedea 
bateria. Azi, dis-de-dimineaţă, a înălţat în văzduh un 
cartoboş, a reperat bateria şi a început să tragă drept 
asupra ei. Pe urmă a nimerit în pulberărie. Pe unii i-a făcut 
bucăţi, pe alţii i-a zvârlit la cincizeci de stânjeni în jur. 

Praporşcikul le ordonă să care cadavrele în dosul bateriei 
şi să refacă parapetul; pe urmă plecă spre bateria B. 

Ocolind colina Zaliternaia şi tranşeele tiraliorilor de pe 
coasta ei, Zvonariov începu să urce pe drumul ce ducea 
spre bateria B. Aceasta era protejată din două părţi de aşa- 
numitul zid chinezesc - un val de pământ ridicat de ingineri 
germani, încă pe când chinezii erau stăpâni în Arthur. Vălul 
era înalt de un stânjen şi jumătate şi gros de aproape două 
şi jumătate. Năpădit de o iarbă deasă, el se contopea 
perfect cu terenul din jur, aşa că era foarte util pentru 
apărarea intervalelor dintre forturi şi întărituri. 

Bateria B se afla încă sub bombardament. Tunurile ei 
tăceau. Tunarii ascunşi prin adăposturi scoteau când şi 
când capul afară. 

Însoţit de un artificier, praporşcikul inspectă bateria. 
Numai trei tunuri erau întregi. Parapetele de pământ 
fuseseră rase de obuze, şi stratul de beton dezgolit. 

Zvonariov examina atent toate stricăciunile cu un ochi 
profesional. Soldaţii îl priveau miraţi cum se târa în 
genunchi, cercetând pâlniile făcute de obuze, măsurându-le 
adâncimea şi diametrul. 

— Ei, băieţi, aţi stat destul prin cazemate. Haideţi să 
dregem platformele şi parapetele! ordonă Zvonariov. 

Peste puţin, toţi ostaşii teferi şi uşor răniţi astupau gropile 
şi reparau platformele tunarilor. 

Zvonariov se duse la postul de comandă - o mică turelă 
blindată, cu o ambrazură în faţă, ca şi pe Zaliternaia. Prin 
ambrazură se zăreau două linii de tranşee pentru tiraliori, 


cu obstacole de sârmă. Jos, în depărtare, forfoteau siluetele 
întunecate, abia vizibile ale japonezilor. Se însera. Soarele 
asfinţea în zare spre crestele albăstrii ale colinelor Volcie. 
Prin văi pogorâseră umbrele amurgului. Bombardamentul 
scădea în intensitate. O adiere răcoroasă plutea prin aer. În 
spatele bateriei se auzi huruitul bucătăriilor care soseau. 
Se aşternea o noapte neliniştită, plină de necunoscut. 

Când Zvonariov se întoarse la baterie, din întuneric se ivi 
silueta masivă a lui Boreiko. 

— Ce se petrece aici la voi? se informă el. 

Zvonariov îl informă amănunţit. 

— E întuneric beznă; trebuie să lucrăm la lumina 
felinarelor. Proiectorul nu funcţionează, îşi încheie el 
raportul. 

Un ostaş se amestecă în discuţie. 

— Ieri ni s-a adus la baterie un tun ciudat: scurt, de 
aramă, seamănă cu o broască. Cică ar fi pentru luminat, în 
loc de rachete. Dar nimeni nu ştie cum să-l folosească. 

— Unde e? întrebă Boreiko. 

Dintr-o cazemată de la margine, fu scos un tunuleţ de 
aramă cu afet de lemn. 

— E mortier de o jumătate de pud, cu ţeavă lisă; se încarcă 
pe la gură cu brandskughele - proiectile incendiare, preciză 
Boreiko. Aveţi proiectile pentru el? 

— Avem! Iare-s ciudate: două funduri de fier unite printr-o 
vergea, iar între ele ceva cenuşiu care ustură pe limbă. 

— Acum cincizeci de ani cu proiectile dintr-astea, la 
Sevastopol se trăgea asupra navelor de lemn şi a forturilor 
pentru a le incendia. 

— Nu s-ar putea să-l încercăm chiar acum? propuse 
Zvonariov. 

— De acord, dar ceva mai departe de baterie ca să nu 
atragem focul japonezilor. 

Mortierul fu dus pe braţe dincolo de zidul chinezesc. I se 
introduse pe la gură o încărcătură de pulbere, un dop de 
hârtie, şi peste el un brandskughel în formă de butoiaş. În 


orificiul de aprindere fu vârât tubul aprinzător, de lemn, 
prin care se dădu foc încărcăturii cu ajutorul unui băţ lung, 
prevăzut la un capăt cu un fitil aprins. 

Micul mortier trase, bubuind asurzitor şi se răsturnă cu 
afetul în sus. Şuierând, brandskughelul ţâşni spre cer, ca un 
glob de foc, luminând destul de bine terenul. Descriind o 
traiectorie curbă, căzu ca o ghiulea aprinsă în poziţiile 
japonezilor. De acolo izbucniră ţipete de spaimă, urmate de 
o rafală de împuşcături. Tunarii strigau încântați: 

— Aha, nu i-a plăcut japonezului mizilicul nostru! 
Duhneşte a carne friptă! înălţimea voastră, nu s-ar putea să 
le mai trimitem un plocon? 

Dar porucikul nu le dădu voie să mai tragă şi-i trimise pe 
toţi înapoi la baterie. 

Peste puţin se auzi din spatele bateriei un cântec avântat, 
însoţit de şuierături voiniceşti: 

Ostăşelule, fârtate, Unde vi-s nevestele? 

Tunurile încărcate, Ele ni-s nevestele! 

— A, ai noştri tropăie aşa, spuse Boreiko, recunoscând 
şuierăturile voiniceşti ale lui Blohin. 

Nu se înşela. Pe poziţii se iviră curând Jukovski şi Gudima, 
urmaţi de toată compania. 

— Eu şi Alexei Andreevici rămânem aci, iar dumneata şi 
Serghei Vladimirovici vă rog să vă duceţi cu secţia întâia la 
Zaliternaia, ordonă căpitanul, după ce ascultă raportul lui 
Boreiko. 

— Am înţeles! Secţia întâia, adunarea! Drepţi! Direcţia, 
bateria noastră, înainte, marş! comandă Boreiko. 

La Zaliternaia, era mai multă linişte, decât la bateria B. 
Gloanţele nu ajungeau până acolo, iar obuzele cădeau mai 
rar. De-a lungul frontului bateriei începură să pâlpâie 
curând focuri la care se încălzeau soldaţii. O dată cu sosirea 
celor de pe Utios, totul se însufleţi. Tunarii robotiră până în 
zori, punând în ordine tunurile şi adăposturile. Ajutat de 
Lebiodkin, Smekalov şi lurkin, Zvonariov puse la punct 
proiectorul defect, repară instalaţia electrică, conducta de 


apă şi montă deasupra tunurilor bonete de camuflaj. Puțin 
înainte de a se lumina de ziuă, apăru Varia, istovită. 

— Serioja, vezi că ai musafiri! strigă Boreiko, zărind-o. 

— Cad din picioare de oboseală, se plânse Varia. Vâsokih a 
murit acum o jumătate de oră. Sadâkov zace în nesimţire; 
Solomonov are fracturi complicate la ambele picioare. 

— Păcat de Vâsokih, rosti Boreiko, oftând. Ei, frumoasă 
amazoană, hai, du-te şi te culcă în adăpostul nostru, urmă el 
blajin. Scumpul dumitale Seriojenka o să te binecuvânteze 
şi o să te pupe înainte de a adormi. 

— Ursule, fie-ţi milă de mine: sunt atât de obosită, încât 
nici măcar nu te pot răsplăti cu o palmă pentru obrăznicia 
dumitale. 

Zvonariov o conduse în adăpostul lui. 

Oamenii trebăluiră toată noaptea. Când cerul începu să se 
lumineze spre răsărit, somnul îi dobori pe toţi. Adormiră 
fiecare pe unde nimeri, pe câte o manta întinsă sau de-a 
dreptul pe pământ. 

— Deşteptarea! Japonezii atacă! răcni asurzitor Boreiko. 
La tunuri, încărcaţi cu mitralii! 

În baterie începu îndată forfotă. Frecându-se la ochi 
soldaţii alergau la posturile lor. 

Închizătoarele tunurilor ţăcăneau; ţevile se roteau. 
Servanţii aduceau în grabă din depozite mitralii şi săculeţe 
cu pulbere. 

— Gata! raportau şefii de piese, unul după altul. 

— Atenţie la creastă; când se iveşte mutră-strâmbă 
trăsneşte-l la mir! Serioja, rămâi în baterie; eu stau la 
postul de comandă, ordonă porucikul. 

Zvonariov se uită împrejur. Soarele abia răsărise; 
văgăunile erau încă întunecate de adumbrirea zorilor. 
Undeva peste culme răpăiau viu împuşcături întrerupte de 
bubuiturile învălmăşite ale tunurilor. Departe răsuna 
vuietul prelung al unor strigăte, şi nu se putea desluşi, dacă 
era ura, sau banzai. Când primele clipe de tulburare 
trecură, soldaţii începură să privească cu încordare în jur, 


căutând inamicul. În faţă, la dreapta, la stânga nu se zărea 
nicăieri nici o mişcare. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să plece înainte câţiva 
oameni, să-l pândească pe japonez! propuse Blohin. 

Praporşcikul trimise mai mulţi oameni spre stânga 
poziţiilor; pe urmă, ieşi în drumul care ducea spre bateria 
B. Prin fumul şi praful care învăluia bateria fulgerau mereu 
tunurile. Pe drumurile de acces dinspre inamic se zăreau 
lanţurile dese ale trăgătorilor japonezi, măturate de 
mitralii. În spatele bateriei, se îmbulzeau tiraliorii care îşi 
părăsiseră tranșeele. Se vedea desluşit cum ofiţerul lor îi 
aşeza în linie pentru contraatac. 

— Pe bateria B s-a înălţat un steag japonez! strigă Blohin. 

Pe parapet, în mijlocul bateriei, fâlfâia o pânză albă cu 
discul roşu la mijloc. 

— Înălţimea voastră! strigă telefonistul Iurkin, apropiindu- 
se în goană de praporşcik, domnul porucik a dat ordin să 
alergaţi în ajutorul lor. 

Înainte ca Zvonariov să-şi dea seama ce avea de făcut, 
Blohin şi alţi vreo douăzeci de soldaţi se şi repeziră cu 
armele în cumpănire spre bateria atacată. O companie de 
tiraliori din rezervă îi ajunse din urmă. Japonezii bătură în 
retragere numaidecât. Înainte de toate, praporşcikul îl văzu 
pe Gudima rănit la picior. Se pansase la iuţeală, ajutat de 
ordonanța lui. Jukovski se agita pe lângă piese, străduindu- 
se să regleze tragerea. Pierderi nu erau. 

— Am scăpat ieftin! spuse Gudima, stăpânindu-şi durerea. 
Am tras cu mitralii până în ultima clipă şi când să punem 
mâna pe arme ne-am amintit că rămăseseră în cazemate; 
trebuie să mulţumim tiraliorilor că ne-au sărit în ajutor. 

— Fricoşilor, ne-aţi făcut Utios-ul de ruşine! ocara Blohin. 
La Kindjova, noi am ţinut piept până la capăt; ne-am retras 
doar atunci, când nu mai rămăsese nimeni pe poziţie. 

— Îţi dădea mâna să stai molcom pe Zaliternaia, în vreme 
ce noi ne-am trezit încercuiți. Ce vrei, n-aveam chef să ne 
alegem cu burta despicată, se dezvinovăţi Lepiohin. 


Jukovski îi ordonă lui Zvonariov să deschidă foc asupra 
flancului japonezilor cu tunurile de câmp de la aripa stângă. 
Acele piese erau deservite de tunarii din secţia a 3-a. 
Ochitorii, Gnedin şi Voblâi, deşi acționau atent şi cu 
precizie, se mişcau cam încet, ceea ce le atrăgea adeseori 
ocările lui Boreiko. Zvonariov îi găsi scotocind prin 
buzunarele unor japonezi morţi. 

— Înălţimea voastră, poftiţi! rosti Gnedin, întinzându-i lui 
Zvonariov o hartă japoneză. 

Pe hartă erau trecute detailat toate bateriile din fortăreaţa 
Port-Arthur, indicându-se calibrele tunurilor şi 
amplasamentele proiectoarelor şi ale depozitelor de 
pulbere. Praporşcikul privea harta uimit, văzând cât de bine 
informaţi erau japonezii. 

După amiază, inamicul se năpusti din nou la asalt. Cuceri 
repede redutele înaintate 1 şi 2, şi luneta Kuropatkin. 
Jukovski alergă la Zvonariov: 

— Serghei Vladimirovici, stăm prost; inamicul ne poate 
cădea oricând în spate. În caz de retragere, rămâi cu secţia 
de acoperire, ordonă el. 

— Şi ce facem cu Zaliternaia? 

— Acolo o să se descurce Boreiko singur. Noi o s-o ajutăm 
mai mult cu foc din flanc asupra atacatorilor. 

Între timp japonezii depăşiseră pe alocuri zidul chinezesc 
şi începuseră să urce pe colina Zaliternaia şi spre Maloe 
Orlinoe Gnezdo, la o jumătate de verstă spre răsărit. 
Zvonariov întoarse tunurile spre ei şi deschise focul cu 
şrapnele. Gnedin şi Voblâi ocheau fără grabă şi după fiecare 
foc puneau mâna streaşină la ochi, urmărind cu atenţie 
exploziile proiectilelor. 

— Înălţimea voastră, ar trebui să mărim înălţătorul cu o 
diviziune şi să reducem timpul de ardere al focosului, îl 
sfătuiră ei pe Zvonariov. 

— Bine, fie, dar n-o mai tărăgănaţi atâta; fiecare clipă e 
scumpă! Ochiţi mai iute! Foc! 


Nici Gnedin, nici Voblâi nu puteau însă să se grăbească. În 
cele din urmă, praporşcikul îşi pierdu răbdarea: 

— Cară-te la naiba, eşti bun să vânezi purici, nu să 
respingi un asalt! strigă el lui Gnedin, şi dându-l la o parte, 
începu îndată să tragă de două ori mai repede, dar 
incomparabil mai puţin precis decât tunarul. 

— Înălţimea voastră, zvârliţi proiectilele în vânt, îşi dădu 
cu părere Gnedin, jignit. 

Zvonariov îl dădu la o parte şi pe Voblâi: 

— Treci la manivela de direcţie. O să ochească Jiganov. Dă- 
i drumul Jiganov, cât poţi mai repede! îi ordonă el 
subofiţerului. 

Tunurile bubuiau pe întrecute. Servanţii abia aveau timp 
să le aşeze la loc în baterile. Loviţi pe neaşteptate din flanc 
şi de la spate, japonezii se rostogoliră îndărăt. Observând 
acest lucru, bateriile vecine îi luară sub focuri încrucişate. 
Lăsând în urmă mormane de cadavre, gloata de japonezi se 
repezi val vârtej înapoi, dar în clipa aceea artileria lor îi 
întâmpină cu foc, căutând să-i oprească. Totul era însă 
zadarnic. Soldaţii japonezi fugeau mâncând pământul. 
Steagurile Soarelui-Răsare, dispăreau unul după altul, de 
pe fortificațiile ruseşti. Tragerea slăbi în intensitate. 

— Încetarea! Repuneţi tunurile în baterie! comandă 
praporşcikul. lar pe voi, domnilor ochitori, o să vă trimit pe 
Zaliternaia, la porucik: să vă înveţe el cum să vă mişcaţi! se 
răsti el la Gnedin şi la Voblâi. 

Aceştia îl priveau cu mirare, ştiindu-l de obicei calm şi 
cumpănit. 

— Serghei Vladimirovici, ai salvat situaţia! Dacă ai fi 
deschis focul un minut-două mai târziu, japonezii ar fi 
ocupat linia a doua de apărare, şi drumul spre oraş le-ar fi 
fost deschis, spuse Jukovski, apropiindu-se de el. 

Fok se plimba nervos prin cabinetul său. Saharov, stătea în 
faţa lui într-o atitudine respectuoasă. 

— Înţelege-mă o dată! se agita generalul. Nu pot să rețin 
rezervele la infinit. Smirnov şi Kondratenko nu mă slăbesc 


din zori. Din toată divizia mea nu mi-au mai rămas decât 
trei batalioane. Cu multă greutate am reuşit să-l conving pe 
Stessel să le păstreze ca gardă personală pentru el şi 
pentru comandamentul său. 

— Excelenţă, vă asigur: încă o jumătate de oră, o oră, şi 
japonezii vor răzbi spre oraş. Totul e să nu mai daţi nici un 
soldat din rezervă, stăruia aprins Saharov. 

— S-ar putea că marinarii să strice totul. Nu se tem nici de 
dracu! îi bat de-i sting pe maimuţoii ăia afurisiţi. 

— Am luat măsuri pentru ca ei să nu se afle unde ar trebui. 

— Măsuri! Au alergat din proprie iniţiativă spre sectorul 
atacat, iar acum sunt în drum spre Zaliternaia şi Orlinoe 
Gnezdo, în loc să se îndrepte către frontul 1, unde au fost 
trimişi. 

— N-o să ajungă la timp! Bateria B a fost redusă la tăcere; 
redutele şi fortul 2 sunt în mâna japonezilor... 

— Informează-te la telefonişti asupra situaţiei, îi ordonă 
Fok, dând din cap. 

Saharov ieşi. 

— Succes deplin! Zidul chinezesc, ocupat! Zaliternaia, 
încercuită. Orlinoe Gnezdo, asaltat, raportă Saharov, 
întorcându-se. Stessel şi-a pierdut capul de tot şi vine 
încoace. Kondratenko, nu se ştie pe unde se află. Smirnov, 
la fel. 

— Kondratenko se află la Bolşoe Orlinoe Gnezdo şi 
conduce operaţiile de acolo. La naiba cu Smirnov! N-are 
nici o importanţă. E egal cu zero. Voi stărui pe lângă Stessel 
să nu mai dea oameni din rezervă. 

Intră Stessel, posomorât, deprimat, rotindu-şi de jur 
împrejur privirile rătăcite. 

— Alexandr Viktorovici, ce-i de făcut? Japonezii pot năavăli 
în oraş din clipă în clipă, şi să facă un masacru ca atunci 
când au cucerit Arthur-ul, în războiul cu China. 

— Înainte de toate să se aducă aici, la comandament, toate 
rezervele rămase şi sotnia de cazaci, ca să avem cu ce să 
facem faţă în cazul unei străpungeri. În felul acesta ne vom 


apăra în primele clipe. Pe urmă vor putea fi angajate 
tratative. 

— Kondratenko cere însă întăriri; el e sigur că va putea 
respinge asaltul, dacă i se vor trimite măcar două 
batalioane. Tu ce rezerve mai ai? 

— Trei batalioane. 

— Trimite două pe poziţii, iar unul să rămână aici la 
dispoziţia noastră. 

— Ba nu mai dau nici un soldat! 

— De ce? 

— Nu vreau să crăp înainte de vreme şi nu te sfătuiesc nici 
pe tine! Suntem oameni bătrâni, n-o să ne putem apăra 
singuri. De ai tăi nici nu mai vorbesc. Un batalion poate fi 
strivit în doi timpi şi trei mişcări - atunci, închipuieşte-ţi şi 
tu ce ar urma! 

— E adevărat; totuşi ar fi mai bine să nu-i lăsăm pe 
japonezi să pătrundă în oraş. 

— Asta nu stă în puterile noastre! 

— Kondratenko speră... 

— Nu ştiu cum de mai asculţi ce spune Kondratenko... 

— Smirnov garantează succesul! 

— Aiureli de nebun! 

În clipa aceea, se auzi o bătaie în uşă; intră un călăreț plin 
de praf, trimis cu un plic de Kondratenko. Stessel desfăcu 
plicul cu mâini tremurătoare. „Lirul bateriei B, a măturat 
literalmente coloanele de atacatori; printr-un strălucit 
contraatac al marinarilor, inamicul a fost zvârlit peste tot, 
dincolo de linia forturilor, pe poziţiile de plecare. Rog a mi 
se pune la dispoziţie două batalioane, pentru exploatarea 
succesului obţinut. Consider oraşul în siguranţă. 
Kondratenko”, citi generalul. Slavă ţie, doamne, rosti el cu 
evlavie, făcându-şi semnul crucii. Să se trimită rezervele 
cerute! 

— Această relatare trebuie verificată, Kondratenko se 
înflăcărează uşor; el îşi ia adeseori dorinţele drept realităţi, 
obiectă Fok cu răceală. Să nu ne grăbim! 


— O notă telefonică de la generalul Belii, raportă 
aghiotantul, prinţul Gantimurov, intrând în cameră. 

— Toate atacurile au fost respinse: urmăresc inamicul în 
retragere cu focul tuturor bateriilor. Sunt la Orlinoe 
Gnezdo. Arthur-ul este în afară de orice primejdie. Belii”, 
citi Stessel. Să se trimită rezervele! Să se exprime prin 
ordin de zi mulţumiri marinarilor şi tunarilor, ordonă el 
deodată mai liniştit. Mă duc la mine, la comandament. 

— Am înţeles! răspunse Fok mohorât. Ai să vezi pe dracu 
ghem dacă vei trimite batalioanele înainte de a se înnopta! 
mormăi el în urma lui Stessel. 

— Am feştelit-o! şopti Saharov, posomorât. Dracu să-i ia de 
artilerişti! La bateria B se află Jukovski, cel de pe 
Elektriceski Utios. A ştiut Belii, pe cine a trimis acolo! 

— Te rog să nu uiţi că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă 
ca să rețin rezervele, îi aminti Fok. 

— Cuvântul meu e cuvânt, excelenţă. Cu atât mai mult cu 
cât situaţia de astăzi se poate repeta, şi nu numai o dată. 
Permiteţi-mi să mă retrag. 

În aceeaşi seară, îndată ce se întunecă, cerul se învălui în 
nori groşi de furtună. Cei trei generali: Smirnov, 
Kondratenko şi Belii, urmaţi de agenţii lor de legătură, 
mergeau călări pe drumul strategic care trecea de-a lungul 
liniei de fortificaţii. 

— Roman Isidorovici, deşi dumneavoastră nu consideraţi 
judicioasă elaborarea diferitelor ipoteze operative pentru 
eventualitatea asaltării fortăreței, totuşi, atacurile de astăzi 
au reprodus aproape întocmai ipoteza mea numărul 
optsprezece. Atâta numai că, contraatacul a fost executat 
frontal şi nu din flanc, cum figurează la mine, îi spuse 
Smirnov lui Kondratenko. 

— E imposibil să prevezi totul, excelenţă! Deşi nu cunosc 
ipoteza despre care vorbiţi, totuşi am găsit destul de uşor 
soluţia - singura corespunzătoare în condiţiile respective - 
şi contraatacul a fost încununat de succes. 


— Cine ştie cum s-ar fi soldat totul, dacă nu v-ar fi sprijinit 
bateriile lui Vasili Feodorovici. 

— Am fost ferm convins că tunarii şi marina nu vor întârzia 
să vină în ajutorul infanteriei şi, precum vedeţi, nu m-am 
înşelat. 

— Mi-e teamă numai că s-a consumat o cantitate prea 
mare de muniții. Dumneavoastră, Vasili Feodorovici, ar 
trebui să faceţi economie, să trageţi numai la sigur şi să nu 
vă dispersaţi focul bateriilor asupra mai multor obiective 
deodată. 

— Voi executa întocmai dispoziţiile excelenţei voastre, 
răspunse Belii. 

Zorile se revărsară suri şi reci. După ploaia torențială care 
se dezlănţuise în cursul nopţii, o ceaţă deasă înecase toate 
văgăunile, în valuri lăptoase, de nepătruns cu ochiul. 
Împuşcături răzlețe trosneau surd şi se stingeau de îndată 
în văzduhul neclintit. 

Zvonariov se urcă pe parapetul bateriei B şi privi prin 
binoclu în zare. Departe, se vedeau albăstrii colinele Volcie; 
la dreapta, se profila estompat Daguşan-ul, la stânga Bolşoe 
Orlinoe Gnezdo, iar în vale, totul era ascuns în norii ce se 
tălăzuiau încet. Până şi tranşeele, situate cam la o sută de 
stânjeni în faţa, erau parcă învăluite în negură. Tiraliorii 
umblau de-a lungul tranşeelor lor fără să se mai ferească. 
Pe alocuri, ardeau încă focuri aprinse de cu noapte. Peste 
tot domnea liniştea. 

Praporşcikul sări jos de pe parapet şi, după ce îi raportă 
lui Jukovski situaţia de pe poziţii, obţinu de la el 
permisiunea de a se duce la Zaliternaia unde îşi lăsase 
lucrurile. Pe drum, alături de el, păşeau agale echipe de 
pionieri, care se întorceau de la munca de noapte de pe 
poziţiile înaintate. Din direcţia opusă, se apropiau bucătării 
întârziate şi furgoane de aprovizionare. 

Zvonariov ajunsese aproape de Zaliternaia, când mai 
multe explozii bubuiră surd undeva în spatele lui, urmate 
de împuşcături dese. Circulaţia de pe drum deveni îndată 


mai animată. Praporşcikul iuți şi el pasul. Schimbul de 
focuri devenea tot mai intens. Peste puţin totul se contopi 
într-un vuiet. În mijlocul larmei răsunară deodată mai multe 
bubuituri de tun, învălmăşite. 

Ajuns la Zaliternaia, praporşcikul se repezi la postul de 
observaţie. De pe deal se zăreau licăririle focurilor de arme, 
fulgerând prin văgăunile pe jumătate cufundate încă în 
întuneric. Şirul de împuşcături se apropia cu iuţeală de 
Zidul chinezesc care abia se contura în adumbrirea zorilor. 
Curând, din ceaţă începură să se ivească tiraliori şi matrozi 
răzleţi; pe urmă, apărură pâlcuri, pâlcuri şi, în sfârşit, 
lanţuri întregi de trăgători ruşi care se retrăgeau în grabă. 
Era evident că începuse un nou asalt. Praporşcikul dădu 
buzna val-vârtej în baterie - cât pe ce să-l dea peste cap pe 
Boreiko. 

— Ce este? întrebă porucikul. 

— Atacul! Japonezul se şi urcă spre Zaliternaia; deschideţi 
focul, repede! 

— La tunuri! Foc de mitralii! strigă Boreiko. Du-te la 
flancul drept, eu rămân la cel stâng, ordonă el. 

Încă buimăciţi de somn, pe jumătate dezbrăcaţi, desculți, 
tunarii forfoteau pe lângă piese. 

— Ochiţi drept în creastă; ardeţi în pocitanii, fără comandă 
dar cu luare aminte. Aţi auzit, draci împieliţaţi? răcnea 
porucikul, stând pe una din traversele fortificaţiei. 

Comandant de secţie la piesele de la flancul stâng era 
Rodionov. Blohin se agita tot acolo, fără o treabă anume. 
Câteva clipe după ce tunurile fură încărcate, se ivi primul 
lanţ de trăgători japonezi. Tunurile bubuiră, unul după 
altul, întâmpinând inamicul, maturând totul din calea lor. 
Imediat se ivi însă un nou şir, apoi altul şi altul. Tirul se 
învălmăşi. 

— Înălţimea voastră, japonezu' ne învăluie prin stânga! 
strigă deodată Rodionov. 

— La arme! răcni Boreiko. Trageţi numai cu piesele din 
dreapta! 


Tunarii săriră să-şi ia puştile, pregătindu-se să contraatace 
la baionetă lanţurile inamice care-i încercuiau. 

— Nu vă pripiţi, ochiţi cu grijă, striga Boreiko, fără să-şi 
piardă calmul. Foc de flanc! 

Dar şi fără comandă soldaţii făceau tot ce le stătea în 
putere. De atâta încordare, se înroşiseră; cămăşile erau 
leoarcă de sudoare pe ei. Îşi roteau privirile împrejur şi 
întorceau la iuţeală tunurile în direcţia inamicului. 

Învăluind bateria, japonezii ajunseră în spatele ei şi, 
strigând banzai atacară la baionetă. Vânturându-şi sabia şi 
urlând sălbatic, Boreiko se năpusti cel dintâi asupra lor. Se 
încleştă lupta corp la corp. În primele clipe tunarii izbutiră 
să împingă inamicul îndărăt; îndată însă bătură în 
retragere, copleşiţi de forţe superioare. Tunurile nu mai 
trăgeau. Toată lumea pusese mâna pe arme. Făptura uriaşă 
a lui Boreiko domina încăierarea. Lovea în dreapta şi în 
stânga; cot la cot cu el, Rodionov, Koşeliov şi Lebiodkin, îi 
urmau pildă. Deodată, izbind o baionetă japoneză, sabia 
porucikului se făcu bucăţi. Boreiko sări îndărăt, se aplecă, 
apucă de jos o manelă groasă de stejar cu armături de fier, 
lungă de un stânjen şi, învârtind-o pe deasupra capului, se 
repezi din nou asupra japonezilor. Primul lor şir fu 
literalmente măturat; ceilalţi, îngroziţi, se dădură îndărăt. 
Înarmaţi cu ştergătoare de tun, Rodionov şi Lebiodkin îşi 
urmau comandantul. Cu acele arme înspăimântătoare 
zdrobeau capete, frângeau braţe, doborau. Rândurile 
atacanţilor japonezi se clătinară, apoi deodată o rupseră la 
fugă. Tunarii se repeziră după ei. Tiraliorii le sărită în ajutor 
şi inamicul fu cu desăvârşire respins. 

Abia izbutiră să înlăture această primejdie şi japonezii 
începură altă manevră de învăluire pe la flancul drept. 
Zvonariov şi mai mulţi soldaţi începură să tragă cu puştile 
asupra atacanţilor, dar fără efect. Japonezii se apropiau 
repede, şi peste puţin se dezlănţui din nou lupta la 
baionetă. Deodată praporşcikul zări secţiile a doua şi a treia 
repezindu-se din bateria B în ajutorul Zaliternaiei, prin 


spatele inamicului. În fruntea lor, vânturându-şi în vânt 
sabia, alerga Jukovski. Îşi pierduse chipiul, dar nu mai ştia 
de nimic. Soldaţii îşi întrecură repede comandantul şi 
căzură din spate asupra atacatorilor. Blohin, urmat de un 
pâlc de soldaţi, se repezi după ei. Japonezii se învălmăşiră şi 
o luară la goană. 

— La tunuri! strigă Boreiko. Ochind el însuşi la un tun, 
trase cu mitralii asupra inamicului în retragere; celelalte 
tunuri deschiseră îndată şi ele focul, zdrobind inamicul cu 
desăvârşire. 

Zvârliţi înapoi, la Zidul chinezesc, japonezii fură atacați 
acolo din flancuri de tiraliorii şi marinarii sosiți în grabă şi 
care le tăiară retragerea. Începu hăcuirea necruțătoare a 
celor încercuiți. Pe o verstă pătrată, mai multe mii de ruşi în 
bluze albe şi de japonezi în vestoane verzi, luptau corp la 
corp, perechi-perechi ori în grupuri. Nici artileria japoneză, 
nici cea rusească nu îndrăzneau să tragă asupra acelui 
vălmăşag, în care luptătorii se măcelăreau unii pe alţii. De 
la ruşi soseau mereu rezerve şi curând culoarea verde fu cu 
totul înecată în cea albă. Artileria japoneză dezlănţui un 
uragan de foc asupra câmpului de luptă, omorându-şi 
proprii răniţi o dată cu cei duşmani. Ruşii se grăbiră să se 
adăpostească în dosul Zidului chinezesc. 

La auzul primelor bubuituri de tun, Varia alergă spre 
Zaliternaia, cu pansamente şi cu iod. După ce străbătu în 
goană cam jumătate din drum, dădu pe neaşteptate de un 
soldat japonez care se uita dezorientat împrejur. Vederea 
fetei care alerga îl zăpăci şi mai mult. Nu se putu hotări 
îndată s-o străpungă cu baioneta sau nu. Profitând de 
această clipă, Varia îi aruncă drept în faţă borcanul cu iod. 
Japonezul scoase un urlet, silindu-se să şteargă de pe faţă 
lichidul usturător ce-i ardea ochii, iar fata dispăru după o 
cotitură a drumului. La baterie nu mai găsi japonezi şi se 
apucă numaidecât să panseze numeroşii răniţi. 

Cu manela însângerată în mâini, cu vestonul sfâşiat, fără 
chipiu, legat la cap, Boreiko în picioare pe parapet îşi 


cercetă bateria. Totul era neatins şi dacă n-ar fi fost cele 
zece-douăzeci de cadavre ale japonezilor şi numerogşii 
răniţi, n-ar fi spus nimeni că doar cu câteva clipe mai 
înainte, acolo se petrecuse un episod sângeros al războiului. 
Zărind-o pe Varia, exclamă cu năduf: 

— lar a adus-o aghiuţă pe capul nostru! 

Soldaţii se îmbulziră numaidecât în jurul fetei, aşteptând 
să le vină rândul la pansat. 

— Drepţi! strigă deodată Boreiko. 

Încremenind unde se aflau, soldaţii întoarseră privirile 
spre porucik. 

— Vă mulţumesc pentru purtarea voastră vitejească şi vă 
cinstesc pe toţi cu câte un pahar de votcă. 

— Slujim voios, mulţumim frumos! răcniră tunarii. 

— Timofeici, ia vezi care dintr-ai noştri îs morţi ori răniţi! 

— Morți, slavă domnului, nu sânt, dar răniţi, berechet, 
răspunse Rodionov, care avea şi el capul şi mâna stângă 
pansate. 

— Sunt douăzeci, printre care cinci răniţi greu, raportă el 
câteva clipe mai târziu. 

— Adică, au rămas teferi numai cincisprezece. Cam puţini. 
Va trebui să cerem întăriri. Unde-i praporşcikul? 

— A plecat la bateria B. Şi acolo sunt răniţi, îl vesti Blohin, 
strâmbându-se de durerea ce-i săgeta umărul străpuns de 
un glonţ. 

— Dar cum de au şi ei râniţi? 

— Păi, chiar domnul căpitan a alergat cu secţiile a doua şi 
a treia, în ajutorul nostru. 

— Dar el e teafăr? întrebă neliniştit Boreiko. 

— Da, să trăiţi. Uitaţi-vă, vine spre noi. 

Boreiko comandă cu glas asurzitor: „drepţi!” Apoi sări de 
pe parapet, înaintă spre comandantul companiei şi-i dădu 
raportul. 

— Lasă ceremoniile dragul meu! îl opri Jukovski. Ce 
pierderi ai? 

Porucikul raportă. 


— Şi dumneavoastră? întrebă el la rândul său. 

— Trei răniţi şi un mort. 

— Păcat de cel care a murit, sărmanul... 

După aceea, căpitanul mulţumi soldaţilor pentru purtarea 
lor vitejească şi se apropie de Varia: 

— Dumneata eşti îngerul nostru păzitor! De îndată ce 
începe lupta te şi iveşti la baterie. Ţi-l trimit îndată pe 
Melnikov să-ţi dea ajutor. 

— Mi-e frică să nu mă gonească Boreiko... se uită cam 
chiorâş la mine... 

—... cu toate că are şi el nevoie de ajutorul dumitale. 

— Să-l aştepte pe Melnikov. Eu o să mă ocup de cei grav 
răniţi. Şofran Timofeici, vino-ncoace! îi strigă ea prietenos 
lui Rodionov. 

— Mi-a repezit baioneta în faţă; am apucat-o cu mâna şi m- 
am tăiat la degete. N-am putut să-mi feresc bine capul. 
Dacă n-ar fi fost Zaiaţ, m-ar fi străpuns, povesti subofiţerul. 

— Dar ce a făcut Zaiaţ? întrebă Jukovski. 

— Când să înfigă japonezul baionetă-n mine, Zaiaţ a sărit 
în spatele lui şi l-a muşcat de ureche. Japonezul nu s-a 
aşteptat la una ca asta şi a căzut jos. Atunci i-au făcut de 
petrecanie. Zace colea, în dosul bateriei. Zaiaţ i-a scos 
bocancii, să-i aibă amintire; ia uitaţi-vă cum se făleşte cu ei! 

Varia întoarse capul. Înconjurat de soldaţi, artelnicul, cu 
mâinile în buzunare, se plimba fudul prin baterie, încălţat 
cu bocanci japonezi şi cu moletiere. 

— Ca să ştiţi cu cine aveţi de-a face! O să mă întorc eu la 
Svenţianâi, şi au să crape toţi de ciudă, când or să mă vadă 
cu ei! se lăuda el în glumă. 

După Rodionov, Varia îl îngriji pe Blohin. În timp ce-i 
curăța rana adâncă de la umăr el se strâmba de durere dar 
răbda. Când însă îi vâri în ea un tampon îmbibat cu iod, 
izbucni în înjurături crâncene, dar îşi dădu imediat seama 
de necuviinţa lui: 

— Nu asculta, surioară; înjur şi eu ca să-mi uşurez inima, 
se dezvinovâţi el repede. 


— Mai rabdă puţin. Acum termin, îl îndemnă Varia, 
introducându-i sonda adânc în rană. Îţi pun plasturele şi 
gata! 

Pansarea răniților se apropia de sfârşit, când Belii şi 
Kondratenko sosiră călări la baterie. Boreiko se grăbi să 
dispară, dându-şi seama că ţinuta lui pitorească nu era de 
loc reglementară. Ca întotdeauna la vederea superiorilor, 
Jukovski se zăpăci. Comandă drepţi cu un glas piţigăiat şi 
dădu raportul bâlbâindu-se. Ambii generali îi strânseră 
mâna cu căldură şi-i mulţumiră pentru modul strălucit în 
care fusese respins atacul. 

— Am auzit că aţi tăiat cu mâna dumneavoastră doi 
japonezi, observă Belii. 

— De unde aţi aflat, excelenţă? 

— Zvonariov ne-a povestit totul la bateria B. 

Căpitanul făcu un gest de ciudă: 

— Am văzut că Zaliternaia se află în situaţie grea şi m-am 
grăbit să-i vin în ajutor. Atâta tot. În schimb, Boreiko a 
luptat vitejeşte împreună cu tunarii lui. Mai mult de 
jumătate din oameni sunt răniţi, şi el de asemeni. 

— Nikolai Vasilievici, lasă modestia! Cunoaştem cu toţii 
vitejia şi comportarea dumitale neînfricată în luptă. 

Aruncând o privire în jur, Belii îşi văzu fiica pansând 
răniții. 

— A, aici eşti? o luă el la rost. Am căutat-o prin tot Arthur- 
ul! Ne-am dus la spital: nu-i; la postul de prim-ajutor: nu-i. 
Şi dumneaei umbla prin baterii... Nu ţi-e ruşine de oameni 
să apari aşa murdară, ciufulită şi cu pantofii scâlciaţi? Du-te 
numaidecât acasă şi curăţă-te! 

— Ieri şi azi, Varia a muncit cu abnegaţie, sub 
bombardamente, îi luă apărarea Jukovski. 

— Foarte rău. La spitale e lipsă mare de surori. Aici ar 
scoate-o la capăt şi sanitarii singuri... 

— Ce nu face dragostea! aruncă în treacăt Boreiko, 
apropiindu-se. 

Varia îl săgeta cu o privire nimicitoare. 


— Prostii, fleacuri, mormăi mânios Belii. 

Adânc jignită, fata îşi luă rămas bun în mod ostentativ 
numai de la soldaţi. Totuşi, nu se putu stăpâni să nu treacă 
pe la adăpostul ofiţerilor unde era telefonul. Acolo îl chemă 
pe Zvonariov şi i se plânse de nedreptatea ce i se făcuse. 

— Boreiko mă alungă şi tata e supărat pe mine. Totuşi 
mâine am să vin iar la postul de prim-ajutor. Bagă de 
seamă: paza bună trece primejdia rea! Fata agăţă 
receptorul la loc şi oftă adânc. După aceea, trecu mândră 
prin faţa lui Boreiko şi dispăru la cotitură drumului. 

Cei doi generali inspectară bateria şi apoi, făgăduind că 
vor trimite întăriri alcătuite din unităţi de marină plecară 
spre comandamentul lui Stessel. 

Când Kondratenko şi Belii sosiră la comandament, Stessel 
tocmai se pregătea să plece acasă. 

— Poftiţi la mine, la masă. O să discutăm acolo toate 
chestiunile care vă interesează, îi invită el îndatoritor. 

În sufragerie fură întâmpinați de Vera Alexeevna. Ea le 
răspunse amabilă la salut, porunci să se mai pună două 
tacâmuri şi-şi expedie la bucătărie pupilele. 

În vreme ce generalii îşi făceau toaleta pentru a se aşeza 
la masă, sosi şi Nikitin. Arăta încă slăbit după dizenteria de 
care suferise. 

— Vladimir Nikolaevici! Ce bine îmi pare că te văd, 
exclamă Vera Alexeevna grăbindu-se să iasă în 
întâmpinarea lui. 

— Primul meu drum, la dumneavoastră l-am făcut, Vera 
Alexeevna, măicuţă dragă! Dacă nu eraţi dumneavoastră 
eram demult în pământ. Îngăduiţi-mi să vă sărut mânuţa, 
binefăcătoarea mea! 

— Dumneavoastră, Vladimir Nikolaevici, vă este îngăduit 
orice. Doar sunteţi cavalerul meu fără teamă şi prihană! 

— Şi aşa voi fi până la mormânt! o asigură generalul cu 
înfocare. 

Luară loc cu toţii. În timp ce generăleasa servea supa, 
bărbaţii acordară atenţia cuvenită votcii şi gustărilor. 


Nikitin îi întrecu pe toţi. Votca pierea în gâtlejul lui, păhărel 
după păhărel. Obrazul i se făcea tot mai stacojiu, iar 
gândurile i se succedau cu o uşurinţă şi o repeziciune 
neobişnuită. 

— Anatoli Mihailovici, ai auzit noua ispravă a lui Smirnov - 
Archimedele nostru din Arthur? îl întrebă el pe Stessel. 

— A mai făcut vreo boacănă? 

— S-a gândit ce s-a gândit şi, deodată, a inventat un nou 
procedeu de tragere, pe bază de calcule de matematici 
superioare şi de alte bazaconii. Această descoperire l-a 
tulburat până într-atâta încât, uitând totul pe lume, a ieşit 
val-vârtej pe uşă, doar cu ce avea pe el, şi s-a repezit glonţ 
la Vasili Feodorovici. Puțin a lipsit să-şi piardă nădragii pe 
drum! povestea Nikitin hohotind. 

— Vladimir Nikolaevici, ia dă-mi carafa! îl somă Vera 
Alexeevna. 

— Încă un păhărel, ultimul! o imploră generalul. Dar 
stăpâna casei sechestră votca. 

Stessel râdea să se prăpădească, ascultând pălăvrăgeala 
prietenului său şi urmărindu-l cum se războia cu Vera 
Alexeevna. 

— Ehei, aici n-ai de-a face cu mine! Nu-ţi merge! 

Kondratenko şi Belii zâmbeau şi ei pe sub mustață. 

— Şi Fokuşka al nostru s-a distins grozav, îi dădea zor 
Nikitin. Tu ai dat ordin să se trimită toate rezervele pe 
poziţii. Trebuia, de, să se ducă şi el cu ele, dar nu prea îl 
trăgea inima fiindcă, he, he, japonezul trăgea, nu glumă. Şi 
atunci, a oprit rezervele pe loc, până mâine, zicând că e 
sărbătoare. 

— Ce sărbătoare? întrebă generăleasa. 

— Sfânta Frică, Vera Alexeevna, maică dragă! răspunse 
prompt Nikitin. 

De astă dată, glumă lui nu mai stârni râsul celor de faţă. 
— Anatoli Mihailovici, ţin şi eu să vă raportez că ordinul 
dumneavoastră pentru trimiterea rezervelor pe poziţii n-a 
fost executat de generalul Fok. Azi, din pricina aceasta era 


cât pe ce să fie străpunsă linia a doua de apărare, spuse 
Kondratenko. 

— O asemenea conduită din partea lui Fok e cu totul 
inadmisibilă! observă indignată Vera Alexeevna. Anatole, se 
pare că nu mai are nici o consideraţie pentru tine; trebuie 
să i se bage bine în cap că fiecare cuvânt al tău este lege 
pentru toţi cei din Arthur, fără excepţie. 

— Roman Isidorovici, să-mi prezinţi un raport. Am să mă 
ocup personal de acest caz, dispuse Stessel. 

— Totul e foarte limpede. Din moment ce Fok nu execută 
ordinele tale, trebuie să i se ia comanda, interveni din nou 
Vera Alexeevna. 

— Da, cred că aşa voi face! Chiar mâine îl voi trece la 
dispoziţia mea, hotări Stessel. 

— Care e totuşi situaţia pe poziţii? îl întrebă Vera 
Alexeevna pe Kondratenko. 

— Toate atacurile au fost respinse. S-au distins îndeosebi 
tunarii: la Zaliternaia au luptat cu ştergătoarele tunurilor 
iar la bateria B au contraatacat la baionetă. În schimb avem 
pierderi însemnate: din optzeci de oameni, şapte sunt morţi 
şi douăzeci şi trei răniţi. 

— Îngrozitor! Şi cine comandă aceste baterii? 

— Cei de pe Elektriceski Utios: Jukovski, Boreiko, 
Zvonariov. 

— Monsieur Zvonariov s-a distins şi el? îl întrebă 
generăleasa pe Belii. 

— Despre acest lucru ar fi mai bine s-o întrebaţi pe Varia, 
o sfătui Kondratenko zâmbind. Zi şi noapte e în preajma 
bateriei praporşcikului. 

— Nu mai ascultă de nimeni. Am s-o închid în casă, să-i 
ajute maică-si la gospodărie, izbucni Belii cu ciudă. 

— Sare pe fereastră, zboară pe horn şi tot se duce la 
drăguţul ei: e dată naibii fata asta! îl zădări Stessel. 

Masa se sfârşi. Musafirii îşi luară rămas bun. 

În aceeaşi seară Stessel îl invită pe Fok la el şi, pe un ton 
amical, îi propuse ca un timp să se mai odihnească. 


— Ce, te-au sfătuit Smirnov şi Kondratenko să-mi iei 
comanda? întrebă Fok, fără ocol. 

— Boala de care suferi mă obligă să am grijă de tine; şi 
apoi, vei fi consilierul meu. 

Fok ceru un răgaz pentru a reflecta şi-l rugă să amâne 
pentru ziua următoare punerea în executare a ordinului, 
lucru cu care Stessel se declară de acord. Ajuns acasă, Fok 
îl chemă numaidecât pe Saharov şi-l puse la curent cu 
dispoziţia pe care o primise. 

— Minunat! exclamă bucuros căpitanul. Acum, nu veţi mai 
avea nici o răspundere directă; în acelaşi timp, influenţa 
dumneavoastră asupra lui Stessel va creşte. 

— Asta, cam aşa ar fi. Iotuşi, prestigiul meu va avea de 
suferit, căci, de fapt, sunt înlăturat de la comandă. 

— Spre paguba lor. De azi înainte, veţi fi un observator 
imparţial. Nimeni nu vă va împiedica să faceţi aprecieri 
critice asupra evenimentelor în curs. Aceste aprecieri vor 
putea fi trimise, în scris, pentru documentare, tuturor 
ofiţerilor superiori, inclusiv comandanții de regimente. 

— Nu cumva vrei să mă faci la bătrâneţe zmângălitor de 
hârtie! 

— Excelenţa voastră subapreciaţi puterea cuvântului scris; 
cu ajutorul său se poate obţine mult. 

— Cam ce, de pildă? 

— Infiltrarea în mase, la momentul oportun, a anumitor 
idei: surparea prestigiului anumitor persoane. 

— Încep să te înţeleg. 

— De asta nu m-am îndoit niciodată! Anumite comunicări 
prin care să se dea în vileag o greşeală sau alta, reală ori 
imaginară, ale lui Smirnov, Kondratenko sau ale altor 
persoane indezirabile excelenţei voastre, pot avea urmări 
foarte grave. Ele pot fi distribuite prin poşta obişnuită, 
pentru ca şi furierii să poată lua cunoştinţă de cuprinsul lor 
iar, prin ei, şi masa largă a soldaţilor. 

— Eşti de părere, că astfel poate fi influenţat moralul 
garnizoanei? 


— Fireşte! Furierii sunt colportori de intrigi şi panicarzi 
înnăscuţi. Ei transmit întotdeauna cele mai absurde zvonuri 
care, tocmai prin aceasta, le par soldaţilor cele mai demne 
de crezare. 

— Tifontai se pricepe de minune să-şi aleagă prietenii şi 
colaboratorii! Coţca... oameni şmecheri ca dumneata - să 
tot cauţi. Ai să ajungi departe, Vasili Vasilievici! 

— Cu ajutorul excelenţei voastre! răspunse Saharov, 
înclinându-se adânc. 

Cei doi prieteni se despărţiră. A doua zi, fu comunicat 
ordinul prin care Fok era eliberat din funcţia de comandant 
al rezervelor generale ale fortăreței şi trecut la dispoziţia 
lui Stessel. 

Atacurile au încetat în preajma zilei de 11 august. În 
mâinile japonezilor, rămăseseră, complet distruse, doar 
redutele 1 şi 2, situate în intervalul dintre forturile 2 şi 3. 
Asalturile îi costaseră însă pe japonezi peste cincisprezece 
mii de oameni. Pierderile ruşilor se cifrau numai la trei mii 
de oameni. Victoria repurtată ridicase mult moralul 
garnizoanei. Până şi Stessel crezuse de cuviinţă să adreseze 
trupelor următorul ordin de zi: „Glorie vouă, viteji apărători 
ai Arthur-ului, voi care, cu pieptul vostru aţi salvat bastionul 
rusesc din Răsăritul Îndepărtat! Timp de o săptămână, fără 
a fi schimbaţi, fără a vă odihni, aţi rezistat năvalei hoardelor 
duşmane, de mai multe ori superioare vouă ca număr. Sub 
conducerea vitejilor voştri comandanţi, generalii Fok, 
Kondratenko, Nikitin şi Belii, aţi dovedit de ce este în stare 
soldatul rus în luptă. Toate ordinele mele au fost executate 
prompt şi cu exactitate, lucru de care m-am putut convinge 
personal, aflându-mă necontenit în liniile înaintate! 

Prezentul ordin se va citi în toate companiile, sotniile, 
bateriile şi detaşamentele.” 

— Stessel în liniile înaintate! Or să aibă de ce să râdă 
soldaţii la apelul de seară! exclamă Boreiko, hohotind după 
ce citi acea operă. 

Capitolul III. 


După asalt, pe poziţii se statornici o perioadă de acalmie. 
Doar arareori câte o lovitură de tun răzleaţă zguduia 
văzduhul încins, dogoritor, al zilelor de vară din Arthur. 
Ceasuri întregi, soldaţii şedeau tolăniţi la umbra 
adăposturilor şi a bonetelor de la tunuri, odihnindu-se 
desfătaţi. În bateriile B şi Zaliternaia viaţa îşi urma cursul 
obişnuit. Fiecare secţie stătea câte şase zile pe poziţii, după 
care trecea pe Utios în repaos. Ofițerii intrau în schimb o 
dată cu soldaţii. 

Infirmeria pentru debili, înfiinţată pe Utios, era aproape 
pustie. Riva şi Şura făceau faţă uşor îndatoririlor. 
Sprijinindu-se în baston, Gudima umbla încetişor prin curte, 
făcând ordine printre tunari şi convalescenţi. 

Într-o dimineaţă, socotind că Zvonariov trebuia să fie pe 
Utios, Varia sosi acolo călare. Ajunsă la baterie, îşi lăsă iapa, 
ca de obicei, lângă bucătărie şi se îndreptă spre pavilionul 
ofiţerilor. Acolo se apropie de uşa camerei lui Zvonariov şi 
bătu. Îi răspunse o voce de femeie, rugând-o să aştepte o 
clipă. Varia era numai urechi, glasul i se părea cunoscut. În 
afară de aceasta, însuşi faptul că la ora aceea în camera lui 
Zvonariov se afla o femeie, o îndemna la anumite deducţii, 
stârnindu-i gelozia. Tropăia nerăbdătoare; în sfârşit uşa se 
deschise şi se pomeni faţă-n faţă cu Riva: o privi mirată, 
surprinsă, şi încremeni. Riva o privea fix nu mai puţin 
mirată, neînţelegând ce căuta Varia pe Utios, la o oră atât 
de matinală. 

— Intră, te rog, o invită Riva, recăpătându-şi cea dintâi 
cumpătul. 

Fata intră şi aruncă o privire prin odaie. În cuierul de 
lângă uşă, printre nişte vestoane ofiţereşti, erau atârnate şi 
câteva rochii; dedesubtul lor se afla o pereche de cizme 
înalte, cu pinteni, alături de doi pantofiori de lac femeieşti. 
Pe masă se aflau două manşete scrobite şi o cămaşă 
bărbătească, ce urma să fie cârpita. Zvonariov însă lipsea... 

— El unde e? întrebă Varia, cu glas sugrumat, învăpăiată. 

— Serioja? E pe Zaliternaia. 


Auzind-o că-i spune lui Zvonariov pe nume, Varia îşi pierdu 
cu totul echilibrul sufletesc. 

— Ce cauţi aici? întrebă ea răstit. 

— Aici locuiesc, răspunse Riva, fără să priceapă pricina 
supărării vizitatoarei. 

— L-ai... l-ai ademenit... fiinţă mârşava, vrei să-l 
nenoroceşti, dar... dar n-are să-ţi meargă! strigă Varia, 
tremurând toată de furie şi, dând uşa de perete, ieşi afară. 

— Dă-mi voie, e o neînțelegere! strigă Riva, alergând după 
ea, dar Varia, fără să mai audă ceva, sfâşiată de durere, 
distrusă, sări drept în şaua Kubancăi, o şfichiui violent cu 
biciuşca şi se îndepărtă în goană. Lacrimile îi curgeau 
şiroaie pe obraz: basmaua îi lunecase într-o parte, 
descoperindu-i părul ciufulit. Ardea de nerăbdare să-l vadă 
pe Zvonariov şi să afle ce raporturi avea cu Riva. Amorul ei 
propriu primise o lovitură dureroasă. 

„Cum a putut omul acesta josnic să mă înşele atâta timp, 
susţinând că între ei nu este nimic? îl voi sili să-şi 
mărturisească în public această legătură, şi o rup pentru 
totdeauna cu el!” treceau fulgerător gândurile unul după 
altul, prin capul fetei. „Şi eu, care aveam încredere în el şi-i 
purtam de grijă...” 

Pe urmă, cu o logică pur feminină, începu să caute o 
justificare pentru Zvonariov. 

„Vina nu e a lui, cât a acelei fiinţe ticăloase. Probabil că a 
dat buzna peste el, i-a dat ghes neobrăzata, iar el... papă- 
lapte, mototolul, nu i-a putut rezista şi a uitat de mine! îşi 
zise Varia şi, la acest gând, izbucni într-un hohot de plâns. 
Poate că în general, nici nu se gândeşte la mine, ajunse ea 
la cea mai tristă concluzie cu putinţă, dar o respinse 
repede. Ba nu! se gândeşte şi se va gândi! Nu-l voi ceda 
nimănui...” 

Cugetând astfel, ajunse vijelios în oraş. Pe strada Puşkin o 
strigă cineva: 

— Varia, ce s-a-ntâmplat? Unde alergi în halul acesta? 
Dacă ai şti cum arăţi?! Nu ţi-e ruşine să ieşi pe stradă aşa 


ciufulită? 

Fata întoarse capul şi dădu cu ochii de Vera Alexeevna. 

— N-are nici-o importanţă... răspunse ea, printre lacrimi. 

— Descalecă şi hai la noi să te aranjezi puţin! porunci 
generăleasa. 

Varia se supuse. 

În timp ce fata îşi punea toaleta în ordine, Vera Alexeevna 
o tot descosea, curioasă să afle ce anume o supărase atâta. 
La început fata căuta să evite răspunsul; până la urmă însă 
destăinui totul şi izbucni din nou în hohote deznădăjduite 
de plâns, aşa că trebui să i se dea un pahar de apă. 

— Ţi-ai şi găsit pentru cine să suferi - pentru un Zvonariov 
oarecare! Păi, el nu preţuieşte nici cât o unghie de-a ta! 
Sunt destui tineri, mult mai bine decât nesuferitul acesta de 
praporşcik! o îmbărbăta generăleasa. 

— Nu e deloc nesuferit... 

— Dar ce ai găsit la el? În cadrele armatei se află doar din 
întâmplare; probabil că e fiul vreunui popă, o fi sărac lipit 
pământului. După ce că e prost crescut, se pare că pe 
deasupra mai e şi un desfrânat! 

— Nu-i adevărat! Numai ea e vinovată. 

— De fapt, cum a ajuns fiinţa aceea abjectă la Utios? Ce 
caută acolo? E ceva suspect la mijloc! 

— S-a ţinut după el... 

— Crezi că numai atât? întrebă Vera Alexeevna, 
bănuitoare. 

— Eu ştiu? 

— Lasă că mă ocup eu de ea, chiar astăzi. O scoatem de 
acolo şi o trimitem pe Liaoteşan, ori la baia Golubinaia. 
Păpuşelul tău n-o să prea aibă când s-o viziteze acolo. 

Varia se mai lumină la faţă. 

— Ei, fetiţo! Dacă ai şti de când a pus ochii pe tine 
Gantimurov al nostru. lu ce să vezi! 

— Un ţângău caraghios! 

— Nu-i adevărat! E un tânăr bine, dintr-o veche familie de 
prinți. 'Toate uşile-i sunt deschise în înalta societate. E 


drept, avere n-are; în schimb ai tu; eşti o fată cu zestre. Ai 
putea să devii prinţesă, ba poţi chiar să ajungi şi la Curte. 

— E scârbos, puhav, respingător, răspunse Varia cu 
dezgust. 

— Lasă că vorbesc eu cu mama ta despre asta. Îţi bagă ea 
minţile în cap. Deocamdată du-te acasă. E ruşinos să te 
vadă lumea aşa plânsă. 

Varia îşi privi în oglindă faţa umflată de lacrimi, ochii roşii, 
îşi luă rămas bun şi plecă. 

Îndată ce ieşi, Vera Alexeevna porunci să fie chemat la ea 
porucikul de jandarmi Poznanski. 

— Omagiile mele, excelenţă! rosti porucikul, stând smirnă 
înaintea generălesei. 

Aceasta îi întinse binevoitoare mâna, pe care porucikul 
depuse respectuos o sărutare. 

— Ia loc, te rog. Te-am chemat ca să mă ajuţi într-o 
chestiune. 

— Sunt cu totul la dispoziţia dvs., răspunse jandarmul, 
înclinându-se. 

Generăleasa îi atrase atenţia asupra prezenţei Rivei la 
Utios. 

— Ovreica aceasta mi se pare suspectă. Ce caută ea la 
Utios, şi de ce s-a încurcat tocmai cu Zvonariov care a 
lucrat atâta timp pe lângă Kondratenko şi cunoaşte 
amănunţit dispozitivul tuturor fortificațiilor din Arthur şi 
starea lor? 

— Dispuneţi să cercetez cazul? 

— Nu numai să cercetezi, ci să şi faci această fiinţă 
inofensivă! porunci generăleasa cu o grimasă 
dispreţuitoare. 

— Am înţeles! Ordinul va fi executat imediat! Îmi permiteţi 
să mă retrag? Poznanski sări în picioare şi ieşi repede pe 
uşă. Ducându-se la comandamentul lui Stessel, intră în 
cabinetul şefului de stat-major, colonelul Reis, şi-l rugă să-i 
dea un ordin scris pentru efectuarea de percheziţii la 
domiciliul Rivei, în Oraşul-Nou, şi la Zvonariov, pe 


Elektriceski Utios, ca şi pentru arestarea lor, în caz că vor fi 
descoperite materiale suspecte. 

— La praporşcikul Zvonariov? întrebă mirat Reis. Bine, dar 
ştii şi dumneata că este protejatul lui Kondratenko şi mâine 
poimâine ginerele lui Belii? Fără o dispoziţie din partea 
comandantului regiunii nu pot să-ţi dau un asemenea ordin, 
obiectă Reis. 

— E dispoziţia Verei Alexeevna. 

Colonelul îl privi cercetător. 

— Bine! Să ştii că voi verifica afirmaţia dumitale. 

Un sfert de oră mai târziu, jandarmul ieşi cu hârtiuţa 
necesară în buzunar. Întorcându-se spre biroul lui, schiţă în 
gând planul de acţiune. N-avea chef să se ducă la 
Elektriceski Utios, temându-se să nu se ciocnească cu 
ofiţerii de artilerie care nu-i puteau suferi pe jandarmi. Şi 
apoi acasă la Riva putea să aibă şi un profit de pe urma 
descinderii. De aceea, odată ajuns la serviciul jandarmeriei, 
propuse rotmistrului, prinţul Mikeladze, superiorul său, să 
se ducă el pe Utios. Rotmistrul, care nu prea excela în ceea 
ce priveşte inteligenţa, acceptă. Curând, ambii jandarmi 
porniră la drum. 

La Utios, Mikeladze trecu mai întâi pe la Gudima, îi arătă 
ordinul de perchiziţie şi intră împreună cu el în camera lui 
Zvonariov. Apariţia jandarmilor o înspăimântă cumplit pe 
Riva. Ea se pierdu cu firea, izbucni în hohote de plâns şi 
spuse întretăiat că nu e vinovată de nimic. 

Rotmistrul socoti toate aceste manifestări drept o 
confirmare indirectă a bănuielilor şi începu zelos 
perchiziţia. În cameră fură găsite: un plan vechi al Arthur- 
ului şi mai multe schiţe de amplasamente pentru baterii, 
însoţite de o notă explicativă. Înşfăcându-le pe toate, 
jandarmii o declarară pe Riva arestată şi o luară cu ei. 

— Ia te uită, şi-au vârât nasul şi aici, ticăloşii! ocări 
Lebiodkin, care împreună cu alţi ostaşi urmărea de departe 
cele ce se petreceau. 


— Păcat că lipseşte porucikul nostru. El n-ar fi lăsat-o fără 
apărare. Ar fi alungat îndată leprele astea de aici, îi ţinură 
hangul soldaţii. 

— Mă duc numaidecât la Zaliternaia, cu masa, spuse Zaiaţ. 
O să-i spun praporşcikului totul. 

— Hai, du-te în goana goanelor ca să le-o iei înainte! 

— Păi, azi cazanul e pe jumătate gol, ajungem cât ai clipi. 
Belonogov, înhamă caii, porunci Zaiaţ ajutorului său. 

După ce o depuse pe arestată la comenduirea pieţei 
Mikeladze plecă la Zaliternaia, după Zvonariov. 
Praporşcikul nu se afla acolo. Fiind prevenit de Zaiaţ, se 
dusese la bateria B să se sfătuiască cu Jukovski. Zărindu-l 
pe jandarm, Boreiko se şi burzului: 

— Chiar dacă praporşcikul s-ar afla aci, tot n-aş admite să 
fie arestat. Deocamdată, te rog să-mi scuteşti bateria de 
prezenţa dumitale, i-o reteză el rotmistrului care-l privea 
uluit. 

— Dumneata uiţi că am venit cu un ordin emis de 
comandamentul regiunii. 

— N-aţi venit la mine, iar persoana pe care o căutaţi nu se 
află aici. Prin urmare, prezenţa dumneavoastră la 
Zaliternaia este absolut de prisos. Hei, să vină trăsura 
şefului jandarmeriei! ordonă porucikul. 

— Cel puţin, spuneţi-mi unde se află acum praporşcikul 
Zvonariov. 

— Habar n-am. 

Mikeladze se îndreptă încruntat spre trăsură. 

— Înălţimea voastră, praporşcikul Zvonariov vă pofteşte la 
telefon! raportă ordonanța lui Boreiko, sosind în goană. 

— Idiotule! scrâşni porucikul, dar era prea târziu. 
Jandarmul se întoarse repede: 

— A, perfect. O să-l rog să vină încoace, rosti el. 

În locul praporşcikului însă, rotmistrul trebui să vorbească 
cu Jukovski. 

— Întrucât n-am primit de la superiorii mei nici un fel de 
dispoziţii cu privire la praporşcikul Zvonariov, nu cred că ar 


fi cu putinţă să vă satisfac cererea, răspunse căpitanul. Va 
trebui să-mi prezentaţi personal ordinul de arestare. 

— Dar nu pot să fac aşa ceva prin telefon! 

— Nu vă rămâne decât să veniţi încoace, la bateria B. 

Pe front era linişte, şi asta îi dădu jandarmului curaj. 
Călcându-şi pe inimă, porni spre Jukovski. 

— Nikolai Vasilievici, alungaţi-l pe ticălosul ăsta. Să nu-l 
daţi pe Serioja fără aprobarea lui Belii, îşi instrui imediat la 
telefon Boreiko comandantul. 

Văzând semnătura lui Reis, Jukovski şovăi şi-i propuse lui 
Zvonariov să hotărască el ce era de făcut. 

— Din moment ce există un ordin, trebuie să mă supun, 
spuse Zvonariov oftând. 

— Am să raportez imediat la Comandamentul Artileriei. 
Desigur, se va lămuri totul numaidecât, răspunse Jukovski, 
bucuros. 

Zvonariov salută, luându-şi rămas bun. Soldaţii se întrebau 
nedumeriţi, pentru ce fusese arestat praporşcikul. 

— A fost pârât că-i cânta în strună japonezului, lămuriră 
telefoniştii, ca întotdeauna bine informaţi. 

— Aiurea! D-aia a omorât şi a schilodit alaltăieri cel puţin 
un batalion, când a tras cu tunul el şi cu Jiganov. 

— Pe semne că a făcut-o de ochii lumii! 

— N-o să-i mulţumească pentru asta japonezu'? chiar dacă 
a făcut-o de ochii lumii! 

— Cu bine, fraţilor! Noroc să dea Dumnezeu! le strigă 
Zvonariov. 

— Să trăiţi! Să vă întoarceţi cât mai repede, răspunseră 
tunarii în cor. 

Pe când Mikeladze opera la Utios şi în bateria B, nici 
Poznanski nu-şi pierdea timpul. Ajuns la căsuţa Rivei din 
Oraşul-Nou, şi dând dovadă de spirit de iniţiativă, o încercui 
cu toţi oamenii lui; pe urmă, ocoli intrarea principală şi 
începu să bată la uşa din dos care dădea în curte. Toate 
ferestrele erau închise; înăuntru nu se auzea nici o mişcare. 
Căsuţa părea pustie. Porucikul căzu pe gânduri. Dacă ar fi 


fost numai locuinţa Rivei, ar fi forţat uşile şi ar fi făcut 
perchiziţia fără nici o jenă. Ştia însă foarte bine că acea 
casă era închiriată de locotenentul Akinfiev. Violarea 
domiciliului unui ofiţer de marină ar fi dus la neplăceri 
grave cu ştabii de la comanda flotei. Acest lucru nu i-ar fi 
făgăduit lui Poznanski nimic bun. 

— Ia bateţi încă o dată, mai tare, pentru ultima oară; dacă 
nu răspunde nimeni va trebui să aşteptăm până vine cineva 
ca să putem intra, ordonă el. 

Jandarmii începură să bată energic la toate ferestrele şi 
uşile. Zelul lor făcu ca mai multe geamuri să sară în ţăndări 
din cercevele. 

— Mai încet, idioţilor! se răsti la ei porucikul. 

— Înălţimea voastră, e cineva înăuntru, se aude cum 
umblă! raportă cu bucurie unul dintre subofiţeri. 

— Deschide uşa, vulpe chinezească! zbieră Poznanski, 
zărind-o pe Kuinsan la o fereastră. 

Chinezoaica se grăbi să îndeplinească porunca. 

— Da ce, eşti surdă, proastă cu botul strâmb? se răsti 
jandarmul la ea. 

— Noi dormi, nu aude nimic, bolborosi chinezoaică, 
speriată, făcând plecăciuni adânci. 

Jandarmii intrară în casă, începură să caute prin toate 
ungherele şi, peste puţin, scoaseră dintr-o odăiţă pe un 
chinez bătrân. 

— E tata mea bătrână, lămuri Kuinsan, apropiindu-se iute 
de el. 

Chinezul părea grozav de speriat şi făcea plecăciuni după 
plecăciuni. 

— Eşti spion, ticălosule! strigă Poznanski, zgâlţâindu-l de 
coadă. 

— Noi chines cinstiţi, spuse bătrânul, aplecându-se cu un 
geamăt pe spate. 

— Ce cauţi aici, boşorogule? mormăi Poznanski. 

— Muncare, muncare, puţin-puţin. 

— Noi cifan105 dat la el, interveni Kuinsan. 


— Frumoasă puicuţă, o preţălui jandarmul luând-o de 
bărbie. Un maimuţoi ca ăsta şi aşa fiică! Silin, nu e pe aici 
vreo cămăruţă unde aş putea s-o interoghez între patru 
ochi pe păpuşa asta galbenă? îl întrebă el pe plotonierul 
său. 

— E dormitorul, înălţimea voastră, are un pat moale ca 
puful, răspunse Silin, zâmbind cu înţeles. 

— Aveţi grijă de hodorog - să nu spele puţină, ordonă 
porucikul. 

— Avem, înălţimea voastră, fiţi liniştit, îl asigură Silin. 

Chinezul şedea pe un scăunel, complet nepăsător faţă de 
tot ce se petrecea împrejur. 

— Ei, hodea, hodea! 106 îl căină unul dintre jandarmii 
rămaşi în bucătărie... Acu te-ai ars, kantami107 te aşteaptă, 
şi el se lovi grăitor cu muchia palmei peste grumaz. 

— Noi chines cinstiţi! 

— Dar de ce n-ai deschis atâta timp uşa? 

— Tare bătut, tare frică fost. 

Subofiţerul îşi aprinse ţigara şi apoi începu să deschidă 
uşile odăilor, privind înăuntru; în bucătărie un ostaş cerceta 
cratiţele, alegându-şi una după gust. Deodată, chinezul sări 
de pe scaun şi o zbughi pe uşă afară. 

— Stai, unde fugi? 

Cei doi jandarmi se repeziră după el. 

Bătrânul ar fi izbutit să scape dar, spre nenorocul lui, în 
curte dădu peste unul din subofiţerii postați acolo. La 
strigătele acestuia sosiră în goană şi ceilalţi jandarmi 
precum şi Poznanski care n-avusese timp s-o „interogheze” 
pe Kuinsan. 

— Leagă-l zdravăn pe ticălos - ordonă Silin. Bătrân, bătrân 
dar e mai vânjos ca un tânăr. 

După ce-l bătură măr, îl legară bine şi-l închiseră în 
magazie, punând o santinelă de pază. Poznanski nu se mai 
îndoia că cel prins era spion şi, bucuros de succes, făcu 
perchiziţia la iuţeală. Nu descoperi nimic suspect. 


Peste o jumătate de oră, bătrânul şi Kuinsan fură duşi sub 
escortă la comenduire, iar Poznanski plecă grăbit să dea 
raportul lui Mikeladze. După aceea se prezentară amândoi 
la comandamentul lui Stessel. După ce luă cunoştinţă de 
caz, generalul ordonă să se înainteze tot materialul 
generalului Kostenko, preşedintele curţii-marţiale a 
fortăreței. 

După ce se întoarse acasă, ca să-şi uite gândurile negre, 
Varia se apucă cu râvnă de gospodărie, ajutând-o pe maică- 
sa. 

Gândul la Riva n-o părăsea deloc. Îşi bătea capul, 
întrebându-se cum ar putea s-o despartă de Zvonariov. N- 
avea încredere în ajutorul Verei Alexeevna. 

— Am să-l caut pe locotenentul acela de marină care o 
întreţine şi am să-i spun totul, hotărî ea în cele din urmă. 

Nu ştia însă nici cum îl chemă, nici unde se afla atunci. Îi 
veni deodată o idee: să încerce să-i afle numele de la 
Sevastianov, furierul şef de la Comandamentul Artileriei 
care era la curent cu tot ce se petrecea în Arthur. 

— Piotr Evdokimovici, nu cumva cunoşti numele 
marinarului care o întreţine pe femeia aceea... Pe Riva? îl 
întrebă ea. 

— Vreţi să-i comunicaţi că a fost arestată? 

— Arestată? 

— Cum, nu ştiţi nimic, domnişoară? A fost arestată şi ea şi 
praporşcikul Zvonariov. 

— Zvonariov, arestat? exclamă Varia, pălind. 

— Din ordinul colonelului Reis. E învinuit, mi se pare, de 
spionaj. 

— Dumnezeule! Dar cui i-a putut trece prin cap o idee atât 
de stupidă? 

— Nu ştiu. Au fost duşi la comenduire, îi judecă deseară. 

Varei i se tăiară picioarele; se lăsă pe scaun aproape 
leşinată. 

— Nu vă simţiţi bine, domnişoară? Vă aduc îndată apă, se 
agită Sevastianov. Nu vă faceţi sânge rău. Pe dumnealui, 


probabil, o să-l achite domnul general Kostenko. 

Biruindu-şi slăbiciunea de o clipă, Varia o luă la fugă spre 
casă. 

— Tăticule, Serio... Serghei Vladimirovici a fost arestat! 
strigă ea, dând buzna în cabinetul tatălui ei. 

— Da, ştiu. E o neînțelegere la mijloc, răspunse Beli, calm. 

— Îl judecă azi, urmă Varia, deznădăjduită. 

— Cu atât mai bine. Kostenko îi cunoaşte activitatea şi, 
desigur, că va lămuri repede lucrurile. 

Varia rămase nemişcată câteva clipe, neştiind ce hotărâre 
să ia. 

— Tată, n-o să-l spânzure? 

— Pentru ce? Poate doar pentru că ţi-a sucit ţie capul? Păi, 
pentru asta ar trebui mai întâi, să fii tu bătută bine, ca să-ţi 
mai iasă gărgăunii din cap. 

— Nu mi-a sucit capul, tată! protestă faţă, ruşinată, şi se 
grăbi să dispară. 

„La Kostenko, cât mai repede!” îşi şopti ea, ieşind din casă. 

Kostenko locuia tot în aşa numitul cartier al vilelor, aşezate 
într-o vale, între crestele colinelor Zolotaia şi Krestovaia. 

Generalul se odihnea după masă. 

— A dat ordin să nu fie trezit până seara, îi spuse Varei 
ordonanța lui. 

— Ştie că azi are la curtea marţială o şedinţă într-un 
proces, de spionaj? 

— Acum, mai în fiecare zi, judecă pe câte cineva; mai ales, 
chinezi, că ei sunt toţi spioni japonezi, răspunse soldatul 
nepăsător. 

Varia rămase câteva clipe pe gânduri, apoi intră cu 
hotărâre în casă, şi bătu încetişor la uşa cabinetului, dar nu 
primi nici un răspuns. Atunci, deschise cu băgare de seamă 
uşa şi rosti cu jumătate de glas numele generalului. 

— Cine-i acolo? întrebă Kostenko, somnoros, 
nerecunoscându-i vocea. 

— Eu sunt, răspunse fata şi intră. 


— A, tu eşti, zvăpăiato? Intră, intră. Ce vânt te aduce la 
mine? 

— El n-are nici un amestec; numai ea €...! se agita Varia. 

Kostenko se frecă la ochi şi o privi ţintă, mirat. Înecându- 
se, vorbind întretăiat, Varia spuse destul de confuz pentru 
ce venise. 

— Mihail Nikolaevici, trebuie neapărat să-l puneţi în 
libertate, încheie ea. 

— A, va să zică, este vorba de alesul inimii tale? Bine, dar 
în tevatura asta mai este implicată o persoană. La început, 
credeam că, pur şi simplu, este vorba de un chinez şi o 
chinezoaică - atunci, se procedează la iuţeală: în ştreang, şi 
cu asta basta. Toţi mironosiţii ăştia cu coadă sunt în slujba 
japonezului, glumi generalul, dar, aici se pare că eo 
tărăşenie întreagă... Ba-i chiar cu cântec! adăugă el făcând 
mucalit cu ochiul. 

— Pe cuvântul meu de onoare, că el n-are nici o vină! 
stărui fata, ducându-şi mâinile la piept. 

— Ar fi foarte simplu dacă am rezolva cazurile penale, pe 
baza unor asemenea declaraţii! răspunse Kostenko râzând 
zgomotos. Ei, fie, hai să mai văd o dată materialul pe care |- 
am primit, îşi puse ochelarii şi se apucă să citească 
rapoartele jandarmilor. 

— Ar fi interesant de ştiut ce anume a declanşat 
cercetările. Văd aici numai ordinul şefului de stat-major al 
lui Stessel, pentru arestare. Dar de ce s-o fi dat un 
asemenea ordin? Nu e olar, mormăia generalul. Ei, fleacuri! 
Hm! Uite şi ceva mai grav. Aşa, aşa! Probe concrete nu sunt. 
Numai prezumţii. Va trebui să fie verificate, se pronunţă 
Kostenko, rezumând cele citite. Personal, nu cred că tânărul 
acela, cum îi zice? Zvonnikov... 

— Zvonariov, îl corectă Varia. 

— Ei, tot aia-i! Nu cred să aibă vreun amestec! E o simplă 
coincidenţă. 

— Îl citați pe tata ca martor, nu? 

— Pentru ce să-l mai deranjez pe Vasili Feodorovici? 


— Doar e un ofiţer de al lui; poate să dea referinţe în ceea 
ce-l priveşte; şi Kondratenko, la fel. 

— Desigur, tribunalul va lua în consideraţie depoziţiile 
unor asemenea persoane onorabile. 

— Atunci, am să vin eu însămi cu tata la judecată. Am voie 
să asist şi eu? 

— Nu. Procesul se va judeca în şedinţă secretă. 

— Numai să arunc o privire; să ştiu ce se întâmplă... 

— O să vedem. 

Varia îşi luă rămas bun şi plecă sprintenă, iar Kostenko, 
gemând şi oftând, începu să se pregătească pentru a se 
duce la şedinţă. 

După multe insistenţe, Varia izbuti să-l înduplece pe tatăl 
ei să participe la judecată. Pe Kondratenko însă nu izbuti să- 
| găsească. 

Era aproape orele şase seara. Încet, încet, dogoarea zilei 
scădea. De pe mare venea o adiere răcoroasă. Oamenii 
începeau să iasă la plimbare. Japonezii tăceau. Pe Etajeră 
cânta fanfara. De pe nave veneau grupuri de marinari. 
Coropcari chinezi îşi expuneau marfa la intrarea scuarului. 

Varia şi tatăl ei părăsiră cheul, îndreptându-se spre 
cazinoul garnizoanei, unde, îşi ţinea în mod obişnuit 
şedinţele curtea marţială. În drum, fură ajunşi din urmă de 
porucikul Azarov, un bărbat corpolent între două vârste, 
ofiţer adjutant la comandamentul artileriei de fortificaţii, 
rezervist mobilizat, numit procuror la curtea marţială 
regională din Port-Arthur. 

— Unde te duci aşa grăbit, Ivan Ivanovici? îl întrebă 
generalul. 

— Azi trebuie să susţin acuzarea în şedinţa curţii. 

— A, va să zică dumneata ai să-l acuzi pe Zvonariov! se 
năpusti Varia asupra lui ca un erete asupra prăzii. 

— Cunoscându-ţi sentimentele de simpatie pentru el, mă 
voi mărgini să cer să fie împuşcat, în loc de a fi spânzurat. 
— Cum? Împuşcat? repetă fata, fără să-şi dea seama că 

Azarov glumea, şi izbucni într-un hohot de plâns. Nu e 


vinovat de nimic... adăugă ea, printre suspine. 

— Să nu te văd bocind pe stradă! o dojeni supărat Belii. 
Altfel ne întoarcem acasă! Bine a zis poetul: E rol ingrat, 
de-a dreptul mizerabil, să ai o fată mare...108 

— Nu te necăji. Varia, totul se va termina cu bine, o linişti 
Azarov pe fată. Acuzaţiile împotriva lui Serghei 
Vladimirovici al nostru sunt foarte şubrede. 

— Cine va susţine apărarea? 

— Căpitanul Veniaminov, comandantul bateriei Sapiornaia. 

— Piotr Erofeici? întrebă Varia. 

— Chiar el. 

— Unde pot să-l văd? 

— Nu cred c-ai să-l poţi prinde înainte de şedinţă. E 
ocupat cu pregătirea pledoariei. 

— O să-l ajut. 

— Las' că se descurcă el şi fără tine! O să stai lângă mine, 
o struni tatăl ei. 

Cazinoul garnizoanei era instalat într-o clădire fără etaj, 
de cărămidă, nearătoasă, ca o cazarmă. Nici înăuntru nu 
era mai acătări. 

Una din încăperi servea drept sală de şedinţe. Deliberările 
completului de judecată aveau loc într-o cămăruţă 
alăturată. În dosul casei se afla o grădiniţă de flori, cu mai 
multe cărări. Belii şi fata lui se duseră într-acolo. Imediat 
începură să se apropie de ei artileriştii. Cel dintâi sosi 
Tahatelov gâfâind ca de obicei. 

Se ivi şi Veniaminov. Varia păşi repede spre el. 

— Dumneata îl aperi, Piotr Erofeici, nu? N-are nici un 
amestec... 

— Vorbeşti de monsieur Zvonariov? 

— Da! 

— Sper să obţin achitarea lui de orice penalitate. În ceea 
ce-i priveşte pe ceilalţi... 

— Nu mă interesează decât Serghei Vladimirovici. 

Căpitanul zâmbi, voi să spună ceva, dar fu chemat de 
Kostenko. 


Varia ieşi în stradă. În depărtare se ivi grupul de acuzaţi 
venind spre cazinou. Zvonariov mergea înainte, sprijinind-o 
pe Riva care păşea palidă, abia ţinându-se pe picioare. Varei 
nu-i veni să creadă că aceasta era femeia atrăgătoare pe 
care o văzuse în dimineaţa aceleiaşi zile. Praporşcikul părea 
şi el dezorientat, speriat. Zărind-o pe Varia, îi zâmbi uşor. 

— Totul va fi bine, Serghei Vladimirovici! îi strigă Varia, 
tare, ca să-i dea curaj. 

Ostaşii din escortă, nişte artilerişti de pe Utios, nici nu 
luau seama la ofiţer, ocupați numai cu supravegherea celor 
doi chinezi. 

— Hai, întinde pasul, strigau mereu soldaţii către aceştia. 
Nu puteţi să spălaţi putina! 

Şedinţa Curţii Marţiale începu curând. În camera 
neîncăpătoare se aduse o masă acoperită cu postav roşu, pe 
care se afla „oglinda legii”109. 

Acuzaţii, înconjurați de escortă fură duşi lângă fereastră 
într-o boxă scundă; martorii: Mikeladze, Poznanski şi 
jandarmii care efectuaseră descinderea se aşezară pe 
scaune. Ceva mai încolo şedea Belii împreună cu alţi câţiva 
ofiţeri de artilerie. Varia se strecură în odaie şi se piti în 
firida ferestrei, după perdea. 

Grefierul începu să strige de pe o listă acuzaţii şi martorii 
prezenţi. Apoi, pe uşa din fund apăru Kostenko însoţit de cei 
doi membri ai completului - căpitanii de artilerie Straşnikov 
şi Vamenzon. Varia se strâmbă: ambii ofiţeri aveau faima de 
chiţibuşari, de tipicari fără pereche. Începu procedura 
depunerii jurământului martorilor. 

Soarele în asfinţit privi prin geam şi-şi revărsă razele 
strălucitoare spre bătrânul chinez. Acesta îngustă pleoapele 
şi se trase în umbră. Deodată Varei i se păru că îl mai 
văzuse cândva, dar nu-şi putea aduce aminte unde şi cum. 

Începu judecata. Mikeladze şi Poznanski relatară faptele 
amănunţit. 

— De unde a obţinut colonelul Reis informaţii relativ la 
existenţa unei organizaţii de spionaj? întrebă Veniaminov. 


— Din surse secrete care nu pot fi divulgate, răspunse 
Poznanski, fără să stea pe gânduri. 

Soarele îi lumina mereu pe acuzaţi, şi bătrânul chinez se 
agita tot mai vizibil, trăgându-se în umbră. Din când în 
când, Kostenko se uita spre el. 

Membrii completului de judecată schimbau păreri cu glas 
scăzut. 

— Drăguţă e păpugşica asta, îi şopti Straşnikov lui Kostenko 
la ureche, arătând din cap spre Kuinsan. N-o să ne îndurăm 
s-o spânzurăm! 

— Păcătos bătrân! Bagă de seamă, o să afle nevasta 
dumitale şi o păţeşti! 

— Şi ovreicuţa e drăguță, numai că-i speriată rău, adăugă 
Vamenzon, şi et evreu botezat şi provenit din cantoniştil 10. 
Atenţia lui Kostenko era tot mai mult atrasă de eforturile 
pe care le făcea bătrânul chinez ca să se ferească de lumina 
soarelui. Generalul pufăia enervat. Varia nu-şi lua ochii de 

la Zvonariov. 

Începu interogatoriul acuzaților. Cu glasul tremurând uşor, 
praporşcikul dădu explicaţii amănunțite la toate întrebările. 
Pe urmă veni rândul Rivei. Ea începu să vorbească confuz, 
spunând că nu ştie nimic, că n-are nici o vină. 

— Bătrânul venea des pe la dumneavoastră? o întrebă 
Azarov, arătând spre chinez. 

— Nu prea; când venea, mi-era milă de el, îi dădeam să 
mănânce, atâta tot. Nu pot să spun nimic rău despre el. 

— Cine vă vizita mai des? 

— Ofițerii de marină de pe diferite nave. 

— Nu cumva discutau chestiuni de serviciu? Despre 
situaţia escadrei, despre ordinele superiorilor? 

— Vorbeau despre treburile lor. Eu nu mă pricep la aşa 
ceva. 

— Dar dintre ofiţerii de la uscat, cine vă vizita? 

— Porucikul Boreiko, praporşcikul Zvonariov... cam atât. 

— Zvonariov a dormit vreodată la dumneata? întrebă fără 
ocol Vamenzon, uitându-se cu coada ochiului la Belii. 


Varia, Riva şi praporşcikul se aprinseră în obraz toţi trei, în 
aceeaşi clipă. 

— Niciodată. 

— E adevărat? îl întrebă Kostenko pe Zvonariov. 

— E adevărat. Pe cuvântul meu de onoare, răspunse 
praporşcikul cu glas ferm, roşind şi mai mult. 

La toate întrebările ce-i fură puse, Kuinsan răspunse 
monosilabic. 

— Eu nu ştim. 

În sfârşit, veni rândul bătrânului chinez. Acesta se ridică, 
făcând de zor plecăciuni şi bâiguind ceva nedesluşit. 
Kostenko se tot silea să-şi aducă aminte unde-l mai văzuse. 
Privirea lui sfredelitoare nu scăpă atenţiei chinezului, care 
pe cât putu se întoarse într-o parte. 

Deodată pe chipul generalului se întipări expresia unei 
nespuse uimiri. Chiar se ridică puţin de pe scaun şi, privind 
ţintă spre bătrân, îngăimă: 

— Exce... excelenţă, e cu neputinţă! Să fiţi 
dumneavoastră? 

Chinezul se prefăcu că nu înţelege. 

— Ele! L-am recunoscut şi eu! strigă Varia sărind din 
firidă. 

Chinezul fu alt om într-o clipă. Îndreptându-se de spate, cu 
cel mai amabil zâmbet, îi salută politicos pe Kostenko şi pe 
Varia. 

— Nu neg, eu sunt, răspunse el în cea mai curată 
rusească. 

Se stârni rumoare. Belii sări în picioare şi strigă: 

— Generalul Tanaka! 

— Am onoarea să vă salut, excelenţă, rosti japonezul. 
Ostaşii din escortă rămaseră cu gura căscată, urmărind 
cele ce se petreceau. Uitându-şi necazurile proprii, Riva şi 
Zvonariov îşi priveau uimiţi vecinul de pe banca acuzaților. 
Numai Kuinsan şedea cu acelaşi aer nepăsător, privindu-şi 

vârfurile picioarelor. 


— Aduceţi un fotoliu pentru domnul general! porunci 
Kostenko, recăpătându-şi cel dintâi stăpânirea de sine. 

Doi plutonieri de jandarmi se repeziră zeloşi să execute 
ordinul. Închinându-se, Tanaka se aşeză în fotoliu plin de 
demnitate. 

— În persoana acuzatului Ho-Djan-Şi a fost identificat de 
mine şi de generalul Belii baronul Tanaka, general-maior în 
armata imperială japoneză, fost ataşat militar la 
Vladivostok. Rog să se consemneze acest lucru în procesul- 
verbal, rosti solemn Kostenko după ce rumoarea din sală se 
mai potoli. Excelenţă, confirmaţi acest lucru? i se adresă el 
japonezului. 

— Pe deplin, excelenţă! 

Ambii generali se înclinară ceremonioşi unul în faţa altuia. 

— În cazul acesta, tribunalul îşi continuă şedinţa. 

— Sunteţi dispus, excelenţă, să declaraţi în faţa curţii de 
când vă aflaţi în Arthur? întrebă Azarov. 

— De la începutul ostilităţilor. 

— Îmi permiteţi: cu ce v-aţi ocupat în tot acest timp? 

— Cu executarea misiunilor date, pe care mi le-a 
încredinţat maiestatea sa imperială mikado-ul Japoniei. 

— Şi în ce au constat acele misiuni? 

— În sprijinirea armatei imperiale japoneze, pe măsura 
puterilor mele. 

— Sub ce formă s-a concretizat acest sprijin? 

— Spre marele meu regret, nu pot să răspund la această 
întrebare. 

— În cazul acesta, recunoaşteţi că sunteţi vinovat de 
faptele care vi se impută? 

— Bineînţeles că nu! Ca soldat sunt dator să execut fără 
şovăială toate ordinele cerescului meu împărat. 

Cu aceasta interogatoriul luă sfârşit. După rechizitorul lui 
Azarov şi pledoaria lui Veniaminov, curtea se retrase pentru 
deliberare. Ofițerii prezenţi în sală se îngrămădiră în jurul 
acuzaților. Belii îl salută politicos pe Tanaka. 


— Ce mare a crescut fiica dumneavoastră, Vasili 
Feodorovici, o adevărată domnişoară, rosti japonezul 
înclinându-se spre Varia, care îi răspunse de departe la 
salut. Gândul ei fu numaidecât din nou la Zvonariov. Se 
strecură până la el şi-l informă în şoaptă despre tratativele 
pe care le dusese cu Kostenko şi cu Azarov. 

Deliberarea curţii nu ţinu mult. Kostenko propuse 
completului ca Zvonariov să fie achitat, din lipsă de probe 
ale acuzării, iar ceilalţi, condamnaţi la moarte prin 
spânzurătoare. 

— Totuşi, Zvonariov ar trebui ţinut un timp la comenduire 
ca să se înveţe minte: e liber cugetător şi nu crede în 
Dumnezeu, încercă să obiecteze Vamenzon. 

— Să nu se uite că este ca şi rudă cu Belii. Generalul s-a 
prezentat la proces din proprie iniţiativă ca să depună în 
favoarea lui, îl făcu atent Kostenko. 

— Din respect pentru opinia excelenţei voastre, precum şi 
faţă de comandantul meu, nu voi face obiecţiuni împotriva 
achitării praporşcikului, încheie grăbit Vamenzon, 
declarându-se de acord cu ceilalţi. 

Aceasta fu hotărârea definitivă. 

— Drepţi, intră curtea! anunţă ofiţerul de serviciu. 

Kostenko îşi făcu apariţia, urmat de membrii completului. 
Un freamăt de emoție străbătu prin încăpere. 

— În virtutea rescriptului maiestăţii sale imperiale, începu 
preşedintele să citească sentinţa: „Curtea Marţială din Port- 
Arthur... îl declară pe praporşcikul Zvonariov nevinovat, şi-l 
achită de orice penalitate urmând a fi pus imediat în 
libertate.” 

Un oftat de uşurare scăpă din pieptul Varei. Era cât pe ce 
să sară în sus de bucurie. Continuarea sentinţei, n-o mai 
interesă. 

— Prin spânzurătoare... prin spânzurătoare... prin 
spânzurătoare”, termină generalul. 

Riva scoase un țipăt şi leşină. Zvonariov abia apucă s-o 
sprijine. Urmă o clipă de zăpăceală. 


Kuinsan şi Tanaka îşi păstrau stăpânirea de sine. 

— Împotriva sentinţei se poate face recurs la generalul 
Stessel, domnia-sa având dreptul de a confirma, explică 
Kostenko celor condamnaţi. Declar şedinţa curţii închisă. 

— Serghei Vladimirovici, te felicit pentru achitare, rosti 
Belii cu căldură. 

— Şi eu, adăugă Varia, apropiindu-se repede. Mi se pare 
însă că nu prea îţi pare bine. 

— Riva trebuie salvată cu orice preţ! spuse praporşcikul, 
drept răspuns. 

— Las' c-o să aibă ea şi fără dumneata destui salvatori, 
ripostă Varia. 

— Excelenţă, sper că nu ne veţi reproşa un asemenea gen, 
oarecum original, de ospitalitate, rosti Kostenko, 
apropiindu-se de japonez. 

— Nicidecum, excelenţă! Nepoftitul n-are jilţ, aşa zice un 
proverb al dumneavoastră. Eu fac parte tocmai din această 
categorie. 

— Aveţi cumva vreo dorinţă? Voi face pentru excelența 
voastră, cu cea mai mare bucurie, tot ce-mi va sta în 
putinţă. 

— Sunt mişcat de amabilitatea excelenţei voastre! 
Singurul lucru pe care îndrăznesc să-l solicit este 
permisiunea de a face baie şi de a-mi schimba 
îmbrăcămintea. Poate că mi s-ar găsi alte haine, fie chiar şi 
de calitate inferioară. Altfel, mă tem că voi intra ca o 
sperietoare în împărăţia umbrelor, cu zdrenţele acestea. 

— Voi da imediat dispoziţii pentru a vi se satisface ambele 
dorinţe. 

Tanaka se înclină mulţumindu-i. 

— Scoateţi-i afară pe acuzaţi, în afară de excelența sa, 
ordonă Kostenko. 

Riva, care îşi venise în fire, şi Kuinsan fură duse afară sub 
escortă. 

— Am să-l găsesc numaidecât pe Andriuşa şi-i spun totul, 
apucă Zvonariov să-i şoptească Rivei. 


Varia privea de departe cu ciudă această scenă. 

— N-avea grijă: Piotr Erofeici va şti s-o apere pe... 
prietena dumitale, mai bine ca oricare dintre numeroşii ei 
amici. Rămâi cu bine, ingratule, rosti Varia şi se îndreptă 
spre ieşire. 

— Ah da! Am şi uitat să-ţi mulţumesc pentru osteneală. 

— Poţi să-ţi păstrezi mulţumirile pentru alţii. 

Într-o cameră de lângă sala de şedinţe, Kostenko, 
Vamenzon şi Straşnikov îl aşteptau pe Tanaka să iasă de la 
baie, unde îl spăla 0 ordonanţă. 

— L-am cunoscut pe lanaka acum vreo zece ani, la 
Vladivostok, încă de pe când era maior. Sociabil, manierat, 
cu mult tact, i se deschideau toate uşile, mai ales ale 
militarilor şi marinarilor. Era considerat drept un rusofil 
înfocat. Era primit de mai multe ori la Piter şi la Moscova. 
Cu puţin timp înainte de izbucnirea războiului l-au 
rechemat în Japonia. Înainte de plecare a fost sărbătorit la 
cazinou: i s-a oferit drept amintire un album cu fotografii. Şi 
deodată - poftim, o asemenea surpriză! Kostenko îşi dădu 
braţele larg în lături cu uimire. 

— La judecată a avut o atitudine ireproşabilă, observă 
Vamenzon. 

Apariţia japonezului, curat, spălat, bărbierit, îmbrăcat cu 
un costum bun de stofă, le întrerupse convorbirea: 

— Să vă fie de bine, excelenţă, îl întâmpină Kostenko. 

— Nici nu ştiu, excelenţă, cum să vă mulţumesc pentru 
atâta amabilitate. Luni întregi, am fost nevoit să trăiesc ca 
un animal, aşa că acum făcând baie am simţit o adevărată 
desfătare, ca în paradis. 

— Îmi permiteţi să vă invit a lua cina în modesta noastră 
societate? 

— Voi socoti drept o mare cinste pentru mine acest lucru. 

Straşnikov se duse să dea dispoziţiile de rigoare. Peste 
puţin fură puse pe masă patru tacâmuri; se iviră gustări, 
dopurile sticlelor săriră pocnind, conversaţia deveni 


animată. Doar santinela cu armă, postată lângă uşă, strica 
acel tablou paşnic. 

După cină Kostenko personal îl duse cu trăsura pe japonez 
la comenduire; urmaţi de o escortă de jandarmi călări, era 
greu, de înţeles, dacă aceştia îl păzeau pe arestat, ori 
serveau drept gardă de onoare. 

Comandantul gărzii, ştabs-căpitanul Cij care, între timp, 
aflase despre cazul generalului japonez, îl întâmpină pe 
condamnat cu mult respect şi-i rezervă cea mai bună 
încăpere dintre cele destinate ofiţerilor. După ce-l predă pe 
Tanaka, Kostenko se duse la Stessel, spre a-i da raportul. 

— Aşadar, e adevărat, că arestatul este un general 
japonez? îl întâmpină Vera Alexeevna. 

— Întrutotul! Am venit pentru a raporta personal tot ce s-a 
întâmplat. 

— Poftim în cabinet! soţul meu e acolo cu Reis. 

Kostenko relată amănunţit cum decursese şedinţa 
tribunalului. 

— Excelenţă, permiteţi-mi să vă prezint sentinţa pentru 
confirmare, încheie el. 

Stessel muie peniţa în călimară pentru a-şi pune apostila, 
când pe neaşteptate Vera Alexeevna interveni: 

— Orice ai zice, Anatole, dar Tanaka nu poate fi împuşcat 
şi, cu atât mai puţin, spânzurat. 

— De ce? 

— Vai, greu înţelegi! Deşi japonez, totuşi e general. Unde 
vom ajunge? Soldaţii să execute un general! E o subminare 
directă a autorităţii! Nici nu trebuie măcar să le treacă prin 
gând că pot să ridice mâna împotriva unui general. Azi îl 
vor împuşca pe Tanaka, şi mâine Dumnezeu ştie ce le-ar mai 
putea trece prin cap! 

— Doar nu pot pune ofiţeri să-l împuşte! 

— Nici nu trebuie. 

— Şi atunci, după părerea ta, ce e de făcut? Doar nu pot 
să-l graţiez ori să-l expediez înapoi la japonezi? 


— Viktor Alexandrovici, Mihail Nikolaevici, dumneavoastră 
mă înţelegeţi? se adresă ea lui Reis şi lui Kostenko. 

— Pe deplin! răspunseră amândoi într-un glas. 

— Perfect. Ţie, Anatole, o să-ţi explic eu totul mai pe urmă. 

— Bine, dar ce să fac acum? întrebă Stessel, descumpănit. 

— Scrie: „Sentința se confirmă. În ceea ce-l priveşte pe 
generalul Tanaka, pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare 
se înlocuieşte cu împuşcarea”, dictă Vera Alexeevna. 

În clipa aceea, în vestibul răsună soneria şi în uşa 
cabinetului se ivi figura sfioasă a unui preot uscăţiv. 

— Pace vouă! Îngăduiţi să intru? rosti el timid. 

— A, părintele Piotr! îl recunoscu Vera Alexeevna. Poftim! 

Preotul intră. Întorcându-se spre icoana din colţ, îşi făcu 
semnul crucii, apoi făcu o plecăciune adâncă în semn de 
salut către toţi cei de faţă. 

— Ce nevoie te aduce, părinte? întrebă Stessel. 

— Vin de la arestul comenduirii. Am vrut să-i grijesc 
pentru călătoria din urmă pe osândiţi. Cei doi păgâni m-au 
respins, dar a treia, ovreica, nu numai că m-a rugat să-i 
dezleg de păcate sufletul rătăcit, dar şi-a mărturisit dorinţa 
de a trece la ortodoxie înainte de a muri. Auzindu-i dorinţa, 
am hotărât să intervin pe lângă dumneavoastră ca să i se 
amâne executarea. 

— A, cunoaştem noi pe ovreicele astea! Când le-a ajuns 
cuțitul la os, sunt în stare să treacă la orice credinţă numai 
să scape! zvârli generăleasa cu ciudă. 

— Nu cer îmblânzirea soartei acestei samaritence, ci doar 
amânarea execuţiei cu o zi, două, ca să aibă timp să afle 
canoanele bisericii pravoslavnice. 

— Noi, completul, am cam sărit peste cal condamnând-o la 
moarte. Fiind încă minoră, nu poate fi pedepsită cu 
moartea. Prin urmare, cred că cererea sfinţiei sale poate fi 
satisfăcută, observă Kostenko. 

— E ovreica aceea brunetă şi drăguță oare locuieşte în 
Oraşul-Nou? întrebă Stessel. 

— Excelenţă, aveţi o memorie prodigioasă, remarcă Reis. 


— Mai ales când e vorba de tinerele, completă Vera 
Alexeevna cu ciudă. 

Urmă o clipă de tăcere. Părintele Piotr se uita ba la 
Stessel, ba la nevasta acestuia, aşteptând hotărârea lor. 

— Două-trei zile îţi ajung, părinte? întrebă Reis. 

— Da. 

— Cred că execuţia poate fi amânată. Putem s-o 
spânzurăm oricând, se pronunţă generăleasa. 

— Ce rezoluţie să scriu? întrebă Stessel. 

— În ceea ce o priveşte pe condamnata Blum, se amână 
executarea sentinţei până ce va primi sfântul botez, spre a 
putea să se înfăţişeze înaintea tronului Celui-de-sus, 
luminată de harul credinţei celei adevărate”, dictă 
Kostenko. 

— Ei, asta e totul? întrebă Stessel şi iscăli larg. 

— Anatole, aş dori să-l văd pe acest Tanaka. 

— Se cade oare? 

— Prezidez societatea de binefacere din Port-Arthur şi fac 
parte din Societatea Crucii-Roşii. Datoria noastră este să 
avem grijă şi de prizonieri. 

— Dar Tanaka e pur şi simplu un spion. 

— Un general nu poate fi spion! Ela venit la Arthur ca să 
facă o recunoaştere militară. S-ar fi putut să fii trimis şi tu, 
la fel, în Japonia. 

— Asta ar mai trebui! Din fericire la noi, lucrurile nu merg 
până acolo. 

— Deci, eu mă duc, iar tu fă cum vrei. Sunt de părere că şi 
tu trebuie să te duci să-l vezi. 

— Aceasta va arăta ca o vizită din partea mea. 

— Cred, excelenţă, că dumneavoastră puteţi vizita arestul, 
având ca pretext inspecția gărzii şi cercetarea modului cum 
sunt trataţi deţinuţii, sfătui Reis. 

— Dumneavoastră ce părere aveţi, Mihail Nikolaevici? îl 
întrebă Stessel pe Kostenko. 

— Din punct de vedere juridic aveţi tot dreptul să-l vizitaţi 
pe Tanaka. 


— Ei, dacă-i aşa, să mergem! Hei, care eşti acolo? Să mi se 
pregătească trăsura! strigă generalul, ordonanţelor. 

Peste o jumătate de oră trăsura se opri în faţa comenduirii. 
Comandantul gărzii, Cij, dădu raportul şi-i conduse pe 
vizitatori în localul arestului. 

— Generalul Tanaka se află aici, îi informă el pe soţii 
Stessel, oprindu-i în faţa unei celule. 

Fu deschisă uşa. Vera Alexeevna intră cea dintâi. Tanaka 
sări în picioare şi-i sărută respectuos mâna pe care aceasta 
i-o întinse. 

— Am venit ca reprezentantă a Crucii-Rogşii, să aflu, dacă 
nu pot cumva să vă uşurez ultimele ceasuri, rosti 
generăleasa, cu glas cântător. 

— Doamnă, sunt adânc mişcat de amabilitatea 
dumneavoastră. Singura mea dorinţă ar fi să fumez o ţigară 
bună de foi şi să beau o cupă de şampanie în sănătatea 
dumneavoastră, răspunse japonezul galant, înclinându-se 
de mai multe ori. 

— Dorinţa dumneavoastră poate fi îndeplinită cu uşurinţă. 
Sper că n-ai nimic de obiectat? întrebă ea întorcându-se 
spre Stessel. Soţul meu, adăugă ea, prezentându-i-l lui 
Tanaka. 

— Regret nespus că sunt nevoit să vă cunosc în asemenea 
împrejurări. Fără îndoială, însă că dumneavoastră, ca 
soldat, ştiţi prea bine că războiul îşi are legile lui, rosti 
Stessel de parcă s-ar fi scuzat. Pe lângă aceasta, aş dori să 
vă cunosc părerea ca militar asupra apărării Arthur-ului. 

— Tot timpul am fost uimit de energia cu care, sub 
înţeleapta dumneavoastră conducere, fortăreaţa Port- 
Arthur a fost refăcută la drept vorbind de la pământ. Vom fi 
nevoiţi să facem mari sacrificii pentru a o cuceri. 

Chipul lui Stessel se lumină de un zâmbet amabil: 

— Sunt foarte măgulit de o asemenea apreciere a 
modestei mele activităţi. Aveţi vreo nemulţumire? 

— Bineînţeles că nu. Îmi exprim adânca mea recunoştinţă 
pentru modul în care am fost tratat la judecată şi după 


aceea, răspunse japonezul cu o uşoară nuanţă ironică. 

În sfârşit generalul şi soţia lui plecară. 

Acasă îi aştepta Reis, cu ordinul pentru executarea 
sentinţei, gata redactat, şi Saharov, care discuta aprins cu 
colonelul. 

Căpitanul se oferi amabil să-i predea lui Tanaka ţigările de 
foi şi vinul, făgăduite de Vera Alexeevna, la care 
generăleasa mai adăugă nişte bomboane. 

— Aşadar, Viktor Alexandrovici, vei avea grijă ca totul să 
fie în ordine? îl întrebă generăleasa pe colonel, ca în 
treacăt. 

— Totul se va executa întocmai, excelenţă, răspunse Reis, 
inclinând respectuos capul. 

Ajuns la comenduire, Saharov îi înmâna japonezului cele 
aduse. Tanaka îl invită şi pe el şi pe Cij, să-i ţină companie. 
Profitând că ştabs-căpitanul ieşise pentru o clipă, Saharov îi 
dădu lui Tanaka un pacheţel şi schimbă cu el câteva fraze 
scurte. 

— Vă rog, domnule căpitan, să daţi aceste bomboane micii 
mele tovarăşe de nenorocire, Kuinsan. Să mai aibă o 
plăcere, înainte de a muri, îl rugă Tanaka. 

— Dorinţa dumneavoastră va fi executată imediat, spuse 
căpitanul şi ieşi pe uşă. 

Tanaka se grăbi să desfacă pachetul şi-şi vâri conţinutul lui 
în buzunare. 

Saharov ieşi înaintea lui Cij în coridorul spre care dădeau 
uşile celulelor şi-i spuse ceva la ureche. 

— "Ţi se oferă astfel un prilej, poate unic în viaţa dumitale, 
de a te îmbogăţi repede şi cu uşurinţă, încheie el aproape în 
şoaptă. 

Mai schimbară câteva vorbe la iuţeală, cu glas şi mai 
scăzut, apoi în mâinile lui Cij trecu un teanc de bancnote şi 
ambii ofiţeri se întoarseră la Tanaka. 

În lipsa lor japonezul umpluse paharele. Privind vinul în 
lumină, îi invită să ciocnească cu el. 

— Ce ar fi să jucăm o partidă de stos? propuse Cij. 


— Din păcate nu dispun de fonduri, răspunse japonezul. 

— Vă rog să primiţi un mic împrumut de la mine propuse 
Saharov întinzându-i un teanc de bilete de bancă. 

— Dar cum am să vă restitui banii în caz că voi pierde? 

— Când ne-om vedea pe lumea cealaltă. 

Râseră cu toţii înveseliţi. 

— Faceţi jocul vă rog, anunţă Cij. lăiaţi, excelenţă. 

Întinseră tustrei mâinile spre cărți. 

În ziua aceea la comenduire era de gardă secţia a treia din 
compania de pe Utios. Subofiţerul Jiganov, care era de 
rond, ca ajutor al comandantului gărzii, şedea la măsuţă şi-l 
asculta pe bombardierul Ilarţev. Apăsând pe „o”, cu glas 
tărăgănat, ritmic, acesta spunea povestea lui Bova 
Crăişorul şi a Vasilisei cea frumoasă. 

— Mare meşter la palavre eşti, băsmuitorule, spuse alene 
subofiţerul, se vede că limba ta n-are oase. 

— "Ţi, că straşnică ziulică a mai fost azi! Ba ni l-au adus pe 
praporşcikul nostru, ba pe şpioni. Să ştii că ăştia trebuiesc 
păziţi cu străşnicie că, doamne fereşte de ceasul rău, se fac 
nevăzuţi - şi atunci ne mănâncă magaoaia, grăi agale 
caporalul de schimb. 

— De ce să se facă nevăzuţi? Fetele se încurcă în fuste, iar 
stârpitura de japonez trage la măsea cu ştabs-căpitanul, 
obiectă Jiganov. Ai să vezi c-o să-l ducă înapoi la ai lui cu 
onor, în caretă, aşa cum l-au adus încoace: „Poftiţi, luaţi-vă 
în primire iscilenţa voastră japoneză, că noi avem ghenerali 
berechet”, şuguia mereu Jiganov. 

— Ehei, dacă ar fi fost ostaş, de rând, în loc să-l pună în jilţ 
la judecată i-ar fi cârpit una peste bot şi nu l-ar fi adus cu 
droşca până aci, observă larţev. 

— Las-că l-am blagoslovit noi cu patul armei peste grumaz, 
când îl duceam la judecată. Tot am găsit prilej, iaca, să dau 
într-un gheneral, batâr că nu-i de-ai noştri, se amestecă în 
vorbă Grunin, un ostaş pistruiat şi tăcut. 

— Şi nu ţi s-au uscat mâinile? 

— Da' de unde! au prins şi mai multă poftă... 


— Ei, atunci nu ştiai ce-i cu el. Fii pe pace: acum, îţi arde el 
una peste bot şi n-o să-i zică nimeni nici dă-te mai încolo. 

— Gheneralu, frate, e tot gheneral, iar ostaşul de rând tot 
ostaş de rând rămâne, încheie Jiganov, oftând. 

— Mai e puţin până la schimb; trebuie să trezesc oamenii, 
spuse Bulkin ridicându-se în picioare. 

Schimbul plecă curând la posturi. 

— Îmi permiteţi să ies o clipă până afară? îi ceru voie 
Tanaka lui Cij. 

— Numaidecât, excelenţă; chem îndată un ostaş de la 
corpul de gardă. Hei, Grunin, ia-ţi arma şi condu-l pe 
arestat până la privată, ordonă Cij. 

Japonezul porni pe coridor urmat de soldat. Cij şi Saharov 
rămaseră singuri în cameră, continuând să joace cărţi. 

— Hai să-i mai tragem o partidă, propuse Saharov. 

— Daţi-luaţi, daţi-luaţi, rosti Cij, punând cărţile în dreapta 
şi în stânga. Daţi! Stimate Vasili Vasilievici, îmi permiteţi să 
vă cer banii. 

Căpitanul îi întinse o bancnotă de cinci ruble. 

Trecură vreo zece minute. 

— E timpul! rosti Cij. 

— Mai stăm vreo cinci minute. 

— Timpul costă bani, spune un proverb american. 

Saharov îi întinse mai multe bancnote. 

Ştabs-căpitanul mai aşteptă puţin, şi apoi se ridică. 

— Grunin! De ce n-a ieşit arestatul până acum? îl întrebă 
el pe soldat. 

— Îşi face încă nevoile. 

— Ia bate tare în uşă. E timpul să iasă. 

Soldatul începu să dea cu pumnul în uşă, dar nu primi nici 
un răspuns. 

— Spargeţi uşa! zbieră Cij, ca scos din minţi. Trimiteţi doi 
oameni să cerceteze clădirea pe dinafară! 

Ostaşii din corpul de gardă se alarmară. Bulkin şi mai 
mulţi alţi soldaţi ieşiră repede afară. Latrina era goală, iar 
gratiile de la fereastra ei, tăiate. 


— Te dau în judecată, ticălosule! răcni ştabs-căpitanul, 
năpustindu-se cu pumnii asupra lui Grunin. 

— Iertaţi-mă, înălţimea voastră, îngâna soldatul, abia mai 
mişcându-şi buzele strivite de lovituri. 

— Marş la arest! Unde-i caporalul de schimb? Da' tu, ce-ai 
păzit? La judecată şi cu tine! Vă învăţ eu cum se face 
serviciu pentru maiestatea sa imperială, tuna Cij. 

— Trebuie să se raporteze imediat la comandamentul lui 
Stessel că japonezul a evadat, aminti Saharov. Mă duc eu 
acolo. 

— Îţi sunt foarte recunoscător. Deocamdată, eu am să 
organizez urmărirea evadatului prin împrejurimi... 

Căpitanul ajunse agale la comandament, îl trezi din somn 
pe Reis şi-i raportă cele întâmplate. 

Colonelul ordonă să fie chemaţi numaidecât Mikeladze, 
Poznanski şi şeful poliţiei Tautz. Când aceştia se prezentară, 
şeful de stat-major le ceru să ia imediat cele mai energice 
măsuri pentru prinderea evadatului. 

— Nu prea cred să se mai poată face ceva: noaptea e 
întunecoasă, şi a trecut destul de mult timp; s-a putut 
ascunde foarte uşor la chinezi; totuşi, trebuie căutat, 
încheie Reis întunecat. 

— Am să-l găsesc măcar că s-ar ascunde şi în fundul mării, 
pe onoarea mea de jandarm! rosti Mikeladze cu înflăcărare. 

— De dumneata, prinţule, o să avem nevoie mâine 
dimineaţă! răspunse Reis. Şeful poliţiei şi ajutorul dumitale 
se vor descurca şi singuri. 

Tautz şi Poznanski se priviră unul pe altul cu înţeles. 

Tanaka nu putu fi găsit. Dimineaţa, Reis raportă totul lui 
Stessel. 

— În afară de asta, chinezoaica condamnată la 
spânzurătoare a fost găsită moartă la ea în celulă. În urma 
autopsiei, s-a constatat că a murit otrăvită. 

— Cu atât mai bine! Nu mai avem bătaie de cap şi cu ea. 
Comandantul gărzii, caporalul de schimb şi santinela, care 


l-au scăpat ca nişte gură-cască pe lanaka, să fie daţi 
imediat în judecată, ordonă generalul. 

Judecata avu loc în aceeaşi zi. Cij fu condamnat la trei luni 
de arest după terminarea războiului, Jiganov, la degradare, 
iar Grunin, că vinovat principal, la moarte prin împuşcare. 
De astă dată Stessel confirmă sentinţa fără s-o mai citească. 
Grunin fu executat în aceeaşi noapte. 

Când vestea celor întâmplate ajunse la bateria Zaliternaia, 
Boreiko, fără să se sinchisească de soldaţii dimprejur, 
izbucni într-un torent de înjurături crâncene la adresa lui 
Stessel şi a tuturor generalilor îndeobşte. 

— Ticăloşii! Ei i-au dat japonezului drumul, iar lui Grunin i- 
au făcut seama fără să aibă vreo vină! strigă indignat 
porucikul. 

După câteva zile evadarea lui Tanaka începu să fie dată 
uitării. La cererea marinarilor, cazul Rivei fu deferit 
judecății lor. Zvonariov se întoarse la Zaliternaia, iar Varia, 
fericită, găsea în fiece zi un pretext ca să-şi facă apariţia 
acolo. Japonezii reîncepură bombardarea forturilor şi a 
oraşului. Viaţa fortăreței era din nou plină de episoadele 
războiului. Kondratenko luă o serie de măsuri pentru 
îmbunătăţirea apărării. Îndeosebi, se hotărî amenajarea 
unor amplasamente suplimentare de artilerie. În fortăreață 
nu mai erau însă tunuri, aşa că trebui să fie cerute de la 
marinari. 

Belii şi Kondratenko se duseră să discute această 
chestiune cu amiralul Uhtomski şi cu Viren, ajutorul său. 
Discuţia începu printr-un schimb de informaţii asupra 
situaţiei în care se aflau fortăreaţa şi flota. 

— În câteva zile, escadra va termina repararea tuturor 
avariilor, şi atunci, va fi iar aptă de luptă, vesti Uhtomski. 

— Prin urmare, veţi încerca din nou să ieşiţi din Arthur, 
spuse Belii dezamăgit. 

— Ba nu, Vasili Feodorovici, n-avem de gând să facem 
acest lucru. Atât eu, cât şi Robert Nikolaevici Viren suntem 
amândoi împotriva ieşirii escadrei. Dacă data trecută am 


scăpat relativ uşor, acum am fi ameninţaţi cu scufundarea 
inevitabilă a tuturor navelor, datorită superiorității 
copleşitoare a forţelor japoneze. 

— Se pare însă că 'Togo este ocupat în prezent cu 
repararea navelor lui. După cât se aude s-ar fi ales şi el cu 
mai multe nave scoase din acţiune, aşa că nu se ştie în ce 
măsură e mai puternic, decât dumneavoastră, obiectă 
Kondratenko. 

— Chiar dacă ar avea de două ori mai multe nave avariate 
decât noi, şi tot e mai puternic. De aceea, nici nu ne mai 
gândim să plecăm din Arthur. Aşteptăm să sosească 
Rojestvenski - atunci fireşte că escadra îi va ieşi înainte. 
Tocmai în vederea acestei împrejurări ţinem toate navele 
gata pentru luptă. 

— Despre plecarea escadrei a II-a din Kronstadt nu se 
aude nimic. Prin urmare sosirea ei la Arthur nu e de 
aşteptat, în cel mai bun caz, decât peste vreo două luni şi 
jumătate, trei, adică prin noiembrie. În acest timp, se pot 
întâmpla multe. 

— Sper că n-aveţi de gând să predaţi fortăreaţa până 
atunci! 

— În treacăt fie zis, nimeni nu va preda Arthur-ul, făcând 
abstracţie de cazul că el va fi luat cu asalt. 

— Bineînţeles că noi o să vă ajutăm cu foc de artilerie şi 
detaşamente de infanterie marină. 

— Flota poate să ne dea un ajutor şi mai preţios, în 
materie de guri de foc şi de proiectile, interveni Belii, care 
până atunci tăcuse. Avem nevoie de vreo 30 de piese de 
calibru mic şi mijlociu, cu proviziile reglementare de 
proiectile. Cei doi amirali care nu se aşteptaseră pesemne 
la o asemenea cerere se arătară cam încurcaţi. 

— Nu poate fi demontat nici un tun de pe nave, fără a se 
prejudicia capacitatea lor combativă, bâigui Viren. 

— Dezarmaţi navele mici: Zabiaka, Gaidamak, vasul de 
transport Angara, torpiloarele staționate în port, devenite 


inapte pentru serviciu în urma avariilor suferite, propuse 
Kondratenko. 

— Roman Isidorovici, sunteţi uimitor de bine informat 
despre tot ce avem şi unde se află, observă mirat Uhtomski. 

— Mă preocupă tot ce poate spori apărarea fortăreței. Să- 
mi fie cu iertare: deunăzi, într-o seară, m-am abătut pe la 
dumneavoastră prin port şi m-am informat în toate 
privinţele, răspunse generalul, zâmbind pe sub mustață. 

După un scurt schimb de cuvinte marinarii cedară. 

— Acum, să stăm de vorbă asupra utilizării artileriei 
navale de mare calibru pentru nevoile apărării terestre, 
propuse Belii. Deocamdată navele irosesc obuzele în mare 
măsură, fără nici un rost. 

—... ele trag la cererea dumneavoastră, ripostă Viren. 

— Foarte adevărat; dar în situaţia tactică din zilele trecute 
nu era posibil să se pună totul la punct. E necesar ca fiecare 
navă să-şi instaleze la uscat un post de observaţie propriu, 
cu care să aibă legătură telefonică. În plus, am să indic 
pentru toţi sectoarele de tragere. Atunci, la apariţia 
obiectivului se va şti îndată care navă trebuie să deschidă 
focul. 

— Ofițerii cu artileria de pe toate cuirasatele şi 
crucişătoarele vor fi trimişi la dumneavoastră chiar mâine îl 
asigură Uhtomski. 

Cu aceasta partea oficială a întrevederii luă sfârşit. 
Vizitatorii şi gazdele trecură în careu. Peste puţin intră 
comandantul cuirasatului Retvizan, Şensnovici, care era 
încă pansat după rănirea pe care o suferise la 28 iulie. 
Venise însoţit de Essen, comandantul navei Sevastopol. 
Şensnovici ceru permisiunea de a da citire planului de 
acţiune a flotei pentru viitor. 

— Chestiunea aceasta este rezolvată: rămânem la Arthur 
atâta timp cât va rezista fortăreaţa, şi numai la caz de 
extremă nevoie om încerca să răzbim eventual spre vreun 
port neutru, se grăbi Viren să protesteze. 


— Eu cred că ar trebui să străpungem blocada, navă cu 
navă, individual, şi mă gândesc în primul rând la cuirasatul 
Baian, care are o viteză de 20 noduri. Dacă ar ieşi pe 
înnoptate din Arthur, în zori ar fi la 100-120 mile de Arthur, 
adică aproape de '[indao. 

— Până la toamnă nu mai e mult. Atunci nopţile sunt lungi, 
întunecoase şi cu ceaţă deasă. În asemenea împrejurări va 
fi imposibil să se menţină pe mare o blocadă perfectă, se 
asocie Essen la propunerea lui Şensnovici. Am să-mi încerc 
şi eu atunci norocul cu cuirasatul meu care are viteză mică. 

— Uitaţi de minele cu care japonezii împânzesc în fiecare 
noapte rada exterioară, obiectă Uhtomski. Înainte de a 
forţa blocada ar trebui să răzbim printr-o adevărată mare 
de mine, adăugă el. 

— Ei, minele pot fi dragate. 

— Asta ar putea atrage atenţia japonezilor şi ei s-ar pune 
imediat în gardă. 

Cei doi generali îşi luară rămas bun de la marinari şi se 
duseră la Stessel, să-i raporteze cum decursese 
consfătuirea. 

La el îl găsiră pe locotenent-colonelul Verşinin, comisarul 
oraşului. Înalt, cu barba lată, parc-ar fi fost un negustor de 
la Nijni. Asemănarea aceasta era scoasă şi mai mult în 
evidenţă de accentul cu care vorbea, de felul în care apăsa 
pe „0”, ca cei de pe Volga. Colonelul era foarte emoţionat. 

— Întrucât dumneata eşti ofiţer de artilerie şi fiindcă în 
prezent ducem o mare lipsă de artilerişti, va trebui să-ţi 
predai lucrările civile şi să iei în primire o baterie, după 
cum va hotări generalul Belii, îi spunea Stessel aprins. 

— Sunt numit comisar prin înalt ordin şi fără o dispoziţie 
de la Petersburg nu-mi părăsesc postul, se împotrivea 
locotenent-colonelul. 

— Vei fi tradus în faţa curţii marţiale, pentru neexecutare 
de ordin într-o fortăreață asediată. Marş afară! termină 
Stessel, de astă dată răstit. 

Verşinin se întoarse, prea puţin reglementar, şi ieşi. 


— S-a îngrăşat de bine ce-i merge. Nu vrea să mai ştie de 
disciplină, îşi vărsă năduful Stessel către Kondratenko şi 
Belii, care intraseră în cabinet. 

— Ca ofiţer de artilerie, Verşinin nu mai e bun de nimic -a 
rămas în urmă, a uitat şi ce ştia cândva. Scutiţi-mă de el! 
interveni Belii. 

— Ei, atunci am să-l pun să strângă morţii; măcar acolo să 
fie de folos, hotări Stessel. 

Verşinin intrase în cabinetul lui Reis. Cu glasul tremurând 
de emoție, îl imploră pe şeful de stat-major să-l scape de 
serviciul operativ. 

— Ajutaţi-mă, Viktor Alexandrovici, nu mă lăsaţi. Am să vă 
fiu recunoscător. 

Colonelul rămase o clipă pe gânduri. 

— Mă tem că generalul o să se încăpăţâneze acum. Aşa că 
n-o să ai ce-i face. Dacă nu te supui, tună şi fulgeră. Poate 
că ai face bine să te duci la Vera Alexeevna. Când vrea, 
numai ea e în stare să-l strunească. 

— Generăleasa nu prea mă are la inimă. Am refuzat 
aplicarea unei taxe pentru fondul societăţii de binefacere. 
Îmi cerea ceva ilegal... ei, şi s-a supărat pe mine. 

— Oferă-i din partea dumitale, personal, o miişoară, două, 
pentru operele de binefacere. Poate c-o împaci. 

Verşinin îl salută şi, vrând nevrând, se duse la Vera 
Alexeevna. Generăleasa îi făcu o primire foarte rece: deşi îi 
primi darul, nu-i făgădui sprijinul ei: 

— Nu mă amestec în chestiunile de serviciu ale soţului 
meu. Dacă se va ivi prilejul, îl voi întreba ce-i cu dumneata. 

Neputând obţine mai mult, comisarul, îngrijorat, plecă 
acasă. 

În aceeaşi noapte Verşinin fu numit la comanda unei 
unităţi de jandarmi, care, ajutaţi de chinezi, aveau sarcina 
de a ridica cadavrele de pe străzi. Îl apucă o greață 
cumplită. Nu putea să suporte duhoarea de hoit. 

Dimineaţa se întoarse acasă mai mult mort decât viu şi, 
ocărându-l de mama focului pe Stessel, se apucă să 


colecteze bani pentru o nouă donaţie destinată 
atotputernicei generălese. 

La masă, Vera Alexeevna trăgea cu urechea la discuţiile 
bărbaţilor. 

— Aşadar, marinarii consimt să ne dea tot concursul? 
întrebă Stessel după ce-i ascultă pe Belii şi pe Kondratenko. 

— Pe deplin. Au fost foarte îndatoritori, recunoscu Belii. 

— De unde şi până unde? Au simţit, probabil, că la Arthur 
începe să miroase a pârleală şi că fără noi s-a isprăvit cu ei. 
Pe mare - Togo; pe uscat - Noghi; iar ei, între două focuri - 
s-au dus pe copcă! 

— Pe poziţii e o duhoare insuportabilă. Nu ştiu ce să mai 
fac, E cald şi mormanele de cadavre emană miasme 
îngrozitoare, observă Kondratenko. 

— Subbotin recomandă ca oamenii să-şi introducă în nări 
tampoane de câlţi muiate în terebentină. Am şi dat ordin în 
consecinţă. 

— Nu ştiu dacă aşa ceva e suportabil, se îndoi Belii. 

— Da' ce, îi întreabă cineva pe răcani? 

Oaspeţii îşi luară rămas bun de la gazde. 

Chiar a doua zi la bateria Zaliternaia, Melnikov, felcerul 
companiei, împărţi tampoane de câlţi la soldaţi. 

— Vârâţi-le în nas, ca să nu vă măi pută hoiturile 
gălbejiţilor, explică el. 

Blohin îşi vârt câlţii în nas şi trase aer pe nări. Îndată însă 
începu să strănute cumplit. 

— Nu face doi bani! Te gâdilă, da' duhoarea tot se simte! 

— Dacă ai să-i înmoi în terebentină, nu mai simţi nimic. 

Ostaşul ascultă sfatul, dar îşi smulse numaidecât tamponul 
din nas: 

— Care a scornit-o şi pe asta? se oţări el. Te ustură de vezi 
stele verzi - cum o să-l ţii în nas?! 

— Aşa a dat orden gheneralu' Stesselev! 

— Să-şi vâre el sub coadă câlţii cu terepentină, că poate s- 
o face mai deştept! îşi dădu cu părerea Blohin, în râsetele 
tuturor. 


Trecură câteva zile. În fortăreață se reparau în grabă 
stricăciunile şi se ridica un şir de întărituri pe linia a doua 
de apărare - creasta Skalistâi - şi între cele două coline 
denumite Orlinoe Gnezdo. Stessel inspectă cu teamă 
sectoarele neprimejduite şi-i felicită pe soldaţi pentru vitejia 
de care dăduseră dovadă în lupte. La comandamente se 
ticluiau rapoarte sforăitoare şi se alcătuiau liste peste liste 
de cei propuşi pentru decorare. Zeci de ambuscaţi, care 
râvneau cutare sau cutare decorație, îi dădeau târcoale 
Verei Alexeevna. 

Generăleasa le primea ofrandele cu bunăvoință şi, potrivit 
cu valoarea acestora, obținea de la soţul ei cutare sau 
cutare distincţie pentru solicitator. 

Într-una din zilele acelea, la Arthur sosi de la Cifu o 
goeletă chineză, cu care veni locotenentul de cazaci 
Hristoforov, deghizat în chinez, cu un mesaj din partea lui 
Korupatkin. Din portul militar, unde goeleta fusese pilotată 
de torpilorul de gardă, locotenentul se duse direct la 
comandamentul lui Stessel şi fu primit de Reis, deoarece 
Stessel lipsea. 

— Ce veşti ne aduci? întrebă colonelul. 

— Veşti bune! Maiestatea sa a dispus ca fiecare lună de 
serviciu executat de militarii din garnizoana Arthur să fie 
considerată, cu începere de la 1 mai, egală cu un an. Pe 
deasupra, cu ocazia naţterii moţtenitorului tronului, l-a 
numit pe generalul Stessel aghiotant imperial, iar pe 
colonelul Semionov, aghiotant r la suite. Apoi a conferit 
generalului Stessel, pentru bătălia de la Kindjou, ordinul 
Sfântul-Gheorghe clasa a III-a; generalului Fok, pentru 
aceeaşi bătălie, o sabie de aur cu briliante; iar lui Nadein, 
ordinul Sfântul-Gheorghe, clasa a IV-a. 

Veştile se răspândiră repede pretutindeni în Arthur. Toţi 
cei către nu erau de serviciu se grăbiră să se înfiinţeze la 
comandament. Doi curieri călări fură trimişi numaidecât 
după Stessel. 


De îndată ce hârtiile primite fură descifrate, Reis se duse 
în primul rând la Vera Alexeevna şi-i comunică textul 
telegramelor. Generăleasa era radioasă: 

— Anatole - general-aghiotant, curtean! N-aş fi crezut 
niciodată! 

— Regretabil, Vera Alexeevna, maică dragă, exclamă 
Nikitin, intrând neanunţat, ca un prieten al casei ce era. Eu 
am prezis întotdeauna că soţul şi stăpânul dumneavoastră 
va ajunge nu numai general-aghiotant, dar chiar feld- 
mareşal! Ţineţi minte vorba mea! Deocamdată, maică 
dragă, îngăduiţi să vă sărut mânuţa de soţie de general- 
aghiotant, urmă Nikitin, înclinându-se; şi primiţi felicitările 
mele călduroase cu prilejul acestei bunăvoinţe din partea 
maiestăţii sale. 

Vera Alexeevna îi mulţumi. 

— Atâta numai, că lucrurile sunt cam jenante în ceea ce 
priveşte Kindjo-ul. Doar ştie toată lumea din Arthur că 
Anatole n-a fost acolo şi că pe deasupra la Kindjou am 
pierdut şaptezeci de tunuri. E mai bine ca ordinul de zi să 
sune astfel: „... pentru luptele duse pe poziţiile înaintate”. 
În fond, lucrurile nu se schimbă. Fok şi Nadein nu vor face 
obiecţiuni şi nimeni nu va îndrăzni să zică ceva, îi spuse ea 
lui Reis. Ce părere ai, Viktor Alexandrovici? 

— Împărtăşesc întru totul părerea excelenţei voastre. 

În seara aceea, la Stessel acasă, fu sărbătorit noul 
general-aghiotant şi cavaler al ordinului Sfântul-Gheorghe. 
Oaspeţii soseau pe rând. Dineul plin de voioşie se prelungi 
până târziu după miezul nopţii. 

Totuşi, vestea decorărilor nu fu întâmpinată pretutindeni 
aşa cum o primiseră cei din anturajul lui Stessel. Aflând că 
fusese şi el decorat, generalul Nadein se miră: 

— Pentru şe mi-au dat cruşea? fonfăia el nedumerit. 

— N-am meritat-o. E o greşeală la mijloc. Şineva nu a 
raportat ţarului situaţia ecjactă. Trebuie lămurit totul. 

Îşi părăsi în grabă adăpostul din spatele masivului 
Skalistâi, unde se stabilise de la începerea asediului, ceru 


să i se aducă numaidecât calul şi porni spre Stessel. 

Apariţia bătrânului fu primită cu entuziasm. Toată lumea îi 
cunoştea firea îndărătnică, iar vizita pe care o făcea acum 
lui Stessel era privită ca o manifestare a stimei şi 
devotamentului său faţă de noul, prin graţia ţarului, 
general-aghiotant. Vera Alexeevna îl conduse personal la 
masă şi stărui să ia loc lângă ea. Nadein, cu politeţa din alte 
vremuri, fonfăia cu gura lui ştirbă complimente în stil 
înflorat la adresa stăpânei casei. 

— Mitrofan Alexandrovici, dar şi dumneavoastră sunteţi de 
felicitat ca distins cu un înalt ordin, prin graţia suveranului, 
îi spuse generăleasa. 

— Cu mine ş-a făcut o greşeală, numele meu a nimerit 
pesemne din întâmplare în ordin. 

— Cum aşa, din întâmplare? Soţul meu v-a propus pentru 
decorare şi aţi fost decorat. 

— N-am făcut nici o faptă vrednică de o aşemenea 
răsplată. Să şe şcrie ţarului că ş-a făcut o greşeală. 

— Nu cumva sunteţi de părere că şi recompensele date lui 
Anatole sunt nemeritate? întrebă supărată generăleasa. 

— Despre soţul dumneavoastră nu pot şpune nimic, căci 
nu ştiu pentru şe a fost decorat. 

După aceea, Nadein îl luă pe Stessel la o parte şi-i expuse 
îndoielile lui. Generalului îi trebui mult timp până să 
înţeleagă ce vrea. 

— Vi s-a dat o decorație - ei, bucuraţi-vă şi nu importunaţi 
fără rost persoana sacră a suveranului! îi recomandă el lui 
Nadein. 

Bătrânul nu se potolea însă deloc. 

— Faceţi cum vreţi. Nu sunt de acord cu intenţiile 
dumneavoastră, dar nu pot să vă interzic să scrieţi, dacă 
doriţi acest lucru, rosti Stessel, enervat. 

Nadein se grăbi să-l salute şi se întoarse pe poziţii. 

În seara aceleiaşi zile, cu pană de gâscă - fiindcă ignora 
peniţele de oţel - scria îngrijit pe hârtie groasă de 
pergament: „Prea luminate Monarh şi împărat Suveran, 


Prea milostive Țar...” expunându-şi toate îndoielile în 
legătură cu decorarea lui. 

Când raportul lui Nadein îi fu înmânat lui Stessel, acesta îl 
zvârli cu ciudă lui Reis. 

— Ascunde-l şi comunică-i nerodului bătrân că scrisoarea 
a fost expediată cu primul curier, la Cifu... 

Zvonariov fu cel care aduse veştile la bateria Zaliternaia. 
Intrând în adăpostul lui Boreiko, strigă: 

— A venit corespondenţa: pe Stessel... 

— L-au trimis la toţi dracii? se bucură porucikul. 

— L-au numit general-aghiotant şi i-au dat crucea Sfântul- 
Gheorghe clasa a III-a. 

— Asta-i pesemne la rugămintea mikadoului japonez - că l- 
a făcut scăpat pe lanaka. 

— L-au decorat şi pe Fok... 

— Pentru pierderea poziţiilor de la Kindjou? 

Soldaţii erau indignaţi, uimiţi. 

— N-am auzit ca gheneralul Stesselev să fi făcut vreo faptă 
de vitejie! spunea Blohin. Iacă, Belii al nostru ar merita mai 
mult: zi şi noapte îl vezi umblând călare prin baterii. 

Ştirea despre echivalarea unei luni de serviciu la Arthur 
cu un an întreg, stârni mult mai multă vâlvă. 

— Va să zică, atunci când s-o isprăvi războiul ne ducem cu 
toţii acasă, spunea Belonogov, visător. 

— N-o să se sfârşească aşa curând războiul ăsta! se îndoi 
Blohin. Ehei, dacă ar învârti treburile nişte ostaşi de-ai 
noştri, ne-am înţelege într-o clipă cu japonezii! 

— Cu cine, cu gheneralii lor? 

— La naiba! Tot cu ostaşii. De bună seamă că şi ei duc 
dorul muierilor lor. 

— Uşor ţi se pare ţie totul, Filea! Ia, du-te până la bateriile 
B şi du-i căpitanului situaţia asupra consumului de obuze, 
ordonă Rodionov, comandantul secţiei. 

A doua zi se comunică unităţilor că va avea loc o paradă pe 
una din pieţele ferite de bombardamentele japoneze. Cerul 
era senin. Marea scânteia în razele soarelui. Japonezii erau 


liniştiţi. Arthur-ul se însufleţi; pe străzi forfoteau trecători, 
prăvăliile făceau vânzare bună. Trupele fură aliniate în 
careu, în piaţă, nu departe de casa lui Stessel. În mijloc 
fusese pus un tetrapod acoperit cu brocart argintiu şi în 
jurul acestuia se adunase tot clerul din Port-Arthur, în 
odăjdii strălucitoare. Stând în faţă, înconjurat de o suită 
numeroasă, Stessel tot şoptea destul de tare preoţilor, 
zorindu-i să termine mai repede. În cele din urmă 
protodiaconul cântă ultima urare „... întru mulţi ani pentru 
acea cetate ocrotită de Dumnezeu şi pentru cei ce 
sălăşluiau într-însa”... şi tedeum-ul luă sfârşit. Stessel păşi 
în mijlocul careului şi dădu citire, cu glas de stentor, 
telegramelor ţarului, felicitând garnizoana cu prilejul 
distincţiilor acordate de maiestatea sa. După aceea, Fok se 
desprinse din suită şi începu o cuvântare în cinstea lui 
Stessel: 

— Generalul-aghiotant este o persoană apropiată 
maiestăţii sale. El reprezintă în Arthur persoana sacră a 
împăratului. Generalul Stessel, comandantul nostru, este 
gloria şi mândria noastră. Sub conducerea lui nu ne paşte 
pieirea. În cinstea eroului Arthur-ului: ura! 

Fanfara intonă un marş tunător. Fok şi Stessel se sărutară 
solemn. 

După paradă Essen prezentă şi el generalului-aghiotant 
felicitări. Ca de obicei, Stessel îl întâmpină cum nu se poate 
mai curtenitor şi mai amabil. 

— Excelenţă, îmi permit să vă rog ceva, declară marinarul. 

— Sunt gata, anticipat, să vă satisfac dorinţa, Nikolai 
Ottonovici. 

— Vă sunt extrem de recunoscător pentru toată 
bunăvoința pe care o arătaţi modestei mele persoane. Aş 
dori să vă solicit graţierea doamnei Blum, condamnată într- 
un proces de pretins spionaj, împreună cu generalul 
Tanaka. 

— Cum, n-a fost încă spânzurată? 


— Nu! Începând de ieri, ea este creştină ortodoxă. Ieri 
cazul ei a fost judecat de tribunalul militar al marinei, sub 
preşedinţia mea, şi am hotărât să intervenim pe lângă 
dumneavoastră pentru graţierea ei. 

— Ei, Dumnezeu e milostiv cu ea. O graţiez, lua-o-ar naiba, 
dar să nu mai aud de ea, aprobă cu mărinimie Stessel. 

Essen se grăbi să-i mulţumească şi se retrase. Akinfiev îl 
aştepta ceva mai departe, negăsindu-şi locul de parcă ar fi 
stat pe ace. 

În aceeaşi zi, spre mirarea ei, Varia dădu cu ochii pe 
Etajeră de Riva, care se plimba braţ la braţ cu Akinfiev. 
Rivala ei era din nou liberă. Se duse să-i ceară lămuriri 
Jeltovei. 

— Mâine se cunună cu locotenentul, îi explică Maria 
Petrovna. 

Varia sări în sus de bucurie şi o săruta năvalnic pe Jeltova. 

— Ce bine-mi pare! A fost pusă în libertate şi... 

—... şi nu-ţi mai ameninţă fericirea cu Zvonariov, termină 
în locul ei Jeltova. 

Fata o sărută încă o dată cu căldură. 

Biserica garnizoanei strălucea de lumini. 

Essen, împreună cu un grup de ofiţeri de pe nava aflată 
sub comanda lui, îl înconjurau pe Andriuşa Akinfiev, care 
aştepta îmbujorat de emoție. Lângă altar, Boreiko discuta 
cu preotul, cu diaconul şi dascălii asupra amănuntelor 
slujbei. Lângă el era Zvonariov, cu mănuşi albe şi cu un 
buchet de flori în mână. 

— Cam întârzie mireasa, mormăi porucikul, nemulţumit. 

În cele din urmă, Riva îşi făcu apariţia, însoţită de cele 
două institutoare şi de Jeltova. 

— Staţi alături. Mirele, la dreapta, mireasa la stângă; 
ţineţi-vă de mâini, porunci Boreiko. Serioja - panglica, să le 
legăm mâinile ca să nu fugă de la cununie! glumi el. 

— Apropiaţi-vă mirilor, glăsui preotul. Tânăra pereche păşi 
spre altar. 


Slujba începu. Praporşcikul şi Boreiko ţineau pe rând 
cununile deasupra Rivei şi a lui Akinfiev. Când cununia era 
pe sfârşite, Varia Belaia intră în biserică cu un buchet de 
trandafiri. Se strecură anevoie în faţă şi se uită cu luare- 
aminte împrejur; chemând în şoaptă un matroz, îl rugă să 
dea buchetul miresei după cununie. Puse matrozului în 
mână o hârtie de o rublă, îşi lăsă peste frunte vălul de soră 
şi ieşi grăbită din biserică. În uşă, se întoarse, se uită la 
mire şi la mireasă şi, fericită, fugi în pridvor. 

— Nevasta să se teamă de bărbat! glăsui diaconul. 

— Dar nu prea, prea! îi tună la ureche Boreiko Rivei, 
ţinând isonul. 

Slujba se sfârşi. Toţi cei de faţă se înghesuiră să felicite 
tânăra pereche. Se apropie şi matrozul cu buchetul. 

— M-a rugat să vi-l dau o domnişoară soră, spuse el. 

— Care soră? întrebă mirată Riva. 

— Nu ştiu. O fată subţirică, gingaşă, cată repede cu ochii 
în toate părţile. lacătă, a scăpat jos aiasta. Matrozul întinse 
o batistuţă cu tiv de dantelă. 

De la biserică, tânăra pereche şi invitaţii plecară spre 
căsuţa Rivei din Oraşul-Nou. 

Essen şi Jeltova, naşii, dăruiră tinerilor însurăţei, drept 
binecuvântare, o icoană. Olia şi Liolia îi împroşcară cu 
boabe de orez, iar Boreiko, vădindu-şi toată puterea 
plămânilor, răcni tradiționalul: Amar! Amar! Cam ruşinaţi, 
Andriuşa şi Riva se sărutară în aplauzele musafirilor. 

— Ei, şi acum: Amar! - pentru cavalerii şi domnişoarele de 
onoare! răspunse Andriuşa. 

— Amar! Amar! îl susţinură ceilalţi în cor. 

Zvonariov atinse delicat cu buzele obrăjorul Liolei Lobina, 
dar Boreiko o sui pe scaun pe gingaşa Olia şi o sărută din 
inimă, cu atâta înflăcărare, încât fu răsplătit pe loc cu o 
palmă răsunătoare. 

— Ursul acesta nu sărută - muşcă! strigă fata mânioasă. 
Mă temeam c-o să mă înghită de vie. Să nu te mai atingi de 
mine, auzi, neîndemânaticule! 


— Dar am făcut-o, ca să zic aşa, din dragoste, se 
dezvinovăţi porucikul şi fu din nou răsplătit cu o palmă dar 
de astă dată cu una uşoară de tot. 

— Vorbeşti prostii! Cine să creadă că o asemenea 
matahală e în stare de simţăminte duioase, omeneşti? Eu, în 
orice caz, nu! 

— Pildele rele sunt molipsitoare; ei, acum cine vine la 
rând? întrebă Essen. 

— Serioja Zvonariov cu amazoana lui, răspunse Boreiko. 

— A, să nu uit: am primit de la o soră necunoscută un 
splendid buchet de flori, anunţă Riva. Nu şi-a spus numele, 
dar la plecare a pierdut batista asta. Cine ar putea să fie? 

Liolia Lobina şi Jeltova se apropiară şi cercetară batista. 

— Ea Varei Belaia o recunoscu Liolia. Miroase a farmacie - 
aşa că a ei e. Numai ei nu-i plac parfumurile şi preferă să 
miroase a fenol sau a grajd. 

— E o fată de ispravă! Am spus întotdeauna că are un 
suflet minunat! spuse Olia cu căldură. 

— Sunt foarte, foarte mişcată de atenţia ei şi te rog, 
Serioja, să-i mulţumeşti călduros din partea mea, spuse 
Riva. 

— Mă tem că n-am s-o văd curând, Rivocika. 

— Mai întâi că nu mai sunt Riva, ci Nadejda Sergheevna 
Akinfieva, iar pentru prieteni, simplu - Nadia; şi apoi, ai s-o 
vezi chiar astăzi. Probabil că tot ea o să te găsească şi o să 
te descoasă cu de-amănuntul în privinţa cununiei. Pentru 
ea, toate acestea prezintă un mare interes. Doar se ştie că 
noi, femeile, suntem foarte curioase când e vorba de o 
poveste de dragoste. 

Oaspeţii îi însoţiră pe tinerii însurăţei, care plecau la 
Liaoteşan, până la debarcader, unde erau aşteptaţi de o 
şalupă, pavoazată cu pavilioane, trimisă de pe Sevastopol. 
Strigară pentru ultima oară Amar! şi ciocniră cu tânăra 
pereche ultimele pahare de vin. După aceea, şalupa se 
desprinse de cheu şi se îndepărtă pe oglinda netedă a radei 
care începea să se întunece. Invitaţii se împrăştiară. 


Lângă casa lui Stessel, Zvonariov se întâlni pe neaşteptate 
cu Varia, Părea că fata îl aştepta. 

— Nadejda Sergheevna Akinfieva m-a rugat să-ţi transmit 
mulţumirile ei pentru flori. 

— Nu cunosc o persoană cu acest nume! 

— Tăgăduieşti că azi ai fost la biserică, la cununia ei? 

— Pesemne că ai visat! 

—... şi că ţi-ai pierdut acolo batista? 

— Acolo? Vai, cât am căutat-o! se dădu de gol Varia. 

— Aşadar tot dumneata ai fost! exclamă triumfător 
Zvonariov. 

— Ei şi? Ce dacă am fost? 

— Fapta asta a dumitale m-a mişcat. Nu mă aşteptam 
deloc ca o amazoană fioroasă să fie capabilă de un 
asemenea gest faţă de o femeie „pierdută”, după cum spui 
dumneata. 

— Ei, ce a fost a fost. Acum, din moment ce s-a însurat 
cineva cu ea, înseamnă că s-a cuminţit şi a devenit o 
adevărată doamnă, răspunse Varia, cu toată seriozitatea. 

— Varia, eşti fermecătoare în naivitatea dumitale! 

— lar dumneata eşti... pur şi simplu greu de cap - nu 
pricepi nimic! Ei, povesteşte-mi amănunţit cum a fost! 
încheie ea, luându-l de braţ. 

Praporşcikul trebui s-o conducă până acasă, povestindu-i 
colorat cum decursese cununia. 

— Şi acum, Varia, e rândul dumitale. Gantimurov nu 
visează altceva decât să te vadă soţia lui. 

— N-am să mă mărit niciodată cu o târâtoare ca el. 

— Dar cu o netârâtoare? 

— Am să mă mai gândesc; în orice caz, va trebui să fie 
mult mai deştept şi mai ager la minte decât dumneata! 
Spunând aceste cuvinte, Varia o luă la fugă, fluturând mâna 
în semn de salut. 

Zvonariov zâmbi şi-şi văzu de drum. Pentru întâia oară se 
gândi la ea ca la eventuala lui soţie. Şi cu tot efortul său de 
a alunga acel gând, fără voia lui îi revenea mereu în minte. 


Capitolul IV. 

În urma asalturilor din august, japonezii se apropiaseră, 
pe frontul de est al apărării, la 200-250 de paşi de fortul 2, 
de bateria B şi de luneta Kuropatkin. Prin aceasta, 
fortificațiile frontului de nord, învecinat, adică redutele 
Kumirnenski şi Vodoprovodnâi, rămase acum mult înainte, 
erau expuse focului din flanc şi, parţial, chiar din spate: 
garnizoana redutelor era asigurată de companiile 
regimentului 26 Est-siberian tiraliori, al colonelului 
Semionov, al cărui post de comandă era situat în imediata 
lor apropiere, în satul Palidjuan. 

Abia restabilit, şchiopătând, sprijinindu-se în baston, 
Endjeevski se duse la Semionov. 

— De ce ai ieşit din spital în halul acesta? îl întrebă 
colonelul. Eşti invalid de-a binelea. 

— Am fost şters din controalele spitalului, după ce am fost 
reexaminat de către comisia regimentului 14 care m-a 
declarat apt pentru serviciul de front. 

— Ei, atunci du-te la regimentul 14, la Saviţki. Să se spele 
pe cap cu dumneata! 

— Permiteţi să-mi iau din nou în primire detaşamentul de 
cercetare. 

— Vrei cumva să te poarte pe braţe în recunoaştere? 

— N-o să rămân în urma soldaţilor, măcar de-ar fi să mă 
târăsc în patru labe. 

— Bine, fie! La drept vorbind, îmi eşti foarte necesar în 
prezent. În lipsa dumitale detaşamentul de cercetare s-a 
întors cu susul în jos; habar n-am ce se petrece la un pas de 
mine. Ei, toate cele bune! încheie Semionov strângându-i cu 
căldură mâna. E cel mai bun ofiţer din regiment, spuse el 
aghiotantului după ce Stah ieşi. Atâta numai că e veşnic la 
cuțite cu superiorii! 

Aflând că Endjeevski se întorsese, tiraliorii din 
detașamentul de cercetare lăsară baltă toate treburile şi 
alergară să-l vadă. 


— Evstahi Kazimirovici! Ce bine ne pare că vă vedem! Fără 
dumneavoastră ne-am prostit de tot! 

Stah întrebă ce se petrecuse în lipsa lui. Printre altele află 
că porucikul Mineat, care îi ţinuse locul, schimbase aproape 
pe toţi gradaţii de la comanda plotoanelor. 

Endjeevski trebui să-i pună din nou pe toţi în posturile pe 
care le deţinuseră în trecut. 

Făcu de asemenea din nou repartizarea ostaşilor pe 
plotoane, pentru ca cercetaşii vechi şi cu cea mai mare 
experienţă să se afle în număr egal, în fiecare din ele. 
Simpli soldaţi, uneori chiar dintre cei pedepsiţi, care erau 
însă cercetaşi îndrăzneţi şi cu experienţă, fură puşi 
comandanţi de plotoane, pe când gradaţii delăsători 
trecură în front ca soldaţi de rând. 

Seara, la popotă, Semionov îl preveni pe Stah: 

— În ceea ce priveşte numirile gradelor inferioare în 
comenzi, dumitale îţi revine întreaga răspundere. 

— N-ar strica să se facă asemenea numiri în tot Arthur-ul, 
replică Endjeevski. 

Semionov îl privi cu coada ochiului, zâmbind şiret: apoi 
potrivindu-şi eghileţii nou-nouţi de aghiotant 7 la suite 
întrebă: 

— Pe mine m-ai pune comandantul trenului divizionar şi 
dumneata ai lua comanda diviziei, nu? 

— O, nu! Înainte de toate, i-aş trimite pe Stessel, pe Fok, 
pe Nikitin şi pe Reis, cât mai departe, hai să zicem la 
Liaoteşan, sub supraveghere severă. Pe Roman Isidorovici l- 
aş numi în fruntea apărării, iar pe dumneavoastră şi pe 
Tretiakov, ajutori ai lui. 

— Dar pe Smirnov? 

— Pe el l-aş pune să predea aritmetica la şcoala Puşkin. 

Semionov râse zgomotos: 

— Ce să zic, bun post i-ai mai găsit! 

Şi se grăbi să schimbe subiectul: 

— Am auzit că bătălia hotărâtoare între ai noştri şi 
japonezi are să se dea la Liaoian. Se zice că avem mulţi 


sorţi de izbândă, spuse el. 

— Dacă japonezii stau cuminţi la Arthur, înseamnă că au 
fost călcaţi pe coadă în Manciuria; dacă pornesc aici la atac, 
atunci să ştiţi că am fost bătuţi la Liaoian, îşi dădu cu 
părerea Stah. 

Tiraliorii aleseră ca adăpost pentru Stah un beci mare, 
încăpător, sub o pagodă năruită. După ce dărâmaseră 
pagoda, japonezii nu mai trăgeau asupra ei. liraliorii 
degajară intrarea, măturară beciul, aduseră fân proaspăt, 
înmiresmat, şi atât cât fu cu putinţă făcură ca adăpostul să 
aibă o înfăţişare cât mai plăcută. După ce soldaţii plecară în 
recunoaştere, Endjeevski, istovit de treburile acelei zile, se 
trânti cu plăcere în fân şi aţipi. Din proprie iniţiativă doi 
cercetaşi se culcară la intrare pentru a veghea asupra 
comandantului lor. Era o noapte umedă; ceața tălăzuia 
încet dinspre mare, umplând văgăunile şi râpele. Pe poziţii 
era linişte. 

— Ei, acum o să meargă treaba... spuse încet un tiralior. 
Porucikul nostru e om drept, pătrunde până în fundul 
sufletului ostaşului cu care are de a face! 

— Da, Stah al nostru îşi apără oamenii. 

— Trebuie păzit şi de gloanţele japoneze şi de ăi mari. 

După miezul nopţii, cercetaşii plecaţi în recunoaştere 
începură să se întoarcă. Voiră să-l trezească numaidecât pe 
Endjeevski, dar ostaşii de pază nu-i lăsară. 

— O să-i raportați toţi odată, când o să vă adunaţi. Dacă ar 
fi după voi, nu i-aţi da pace omului toată noaptea. 

Tiraliorii nu se împotriviră câtuşi de puţin şi se culcară 
îndată. 

Dimineaţa, ascultând raportul soldaţilor, Endjeevski se 
miră de faptul că veniseră cu toţi în acelaşi timp: nimeni nu- 
i spuse însă care era pricina. Informaţiile aduse de 
cercetaşi indicau destul de limpede concentrarea unor forţe 
inamice destul de importante pe frontul de vest şi pregătiri 
pentru o nouă ofensivă, lucru evident prin faptul că se 


amplasase un număr de baterii noi de asediu, în sectorul 
respectiv. 

Stah îi raportă lui Semionov informaţiile obţinute prin 
recunoaşterea efectuată. 

— Se pare că ai noştri au cedat Liaoian-ul, rosti colonelul 
gânditor, privind amplasamentele şi tranşeele recent 
amenajate, trecute pe hartă. Am să trimit îndată un raport 
lui Roman Isidorovici, printr-un curier călare. 

Porucikul alese în acest scop un cercetaş de-al lui, căruia îi 
spuse să treacă şi pe la şcoala Puşkin, cu un bileţel, la care 
alătură şi un buchet de flori de câmp, pentru Liolia. Văzând 
acest lucru, cercetaşii culeseră la iuţeală un mănunchi 
uriaş. Unul dintre cercetaşi, un polonez grădinar de 
meserie, asortă cu mult gust florile şi le oferi lui Stah: 

— Pentru Elena Feodorovna, spuse el. 

Endjeevski fu foarte mişcat. 

„Sunt unii care au neobrăzarea să le spună cu dispreţ 
acestor oameni lepădături”, gândi Endjeevski şi-i mulţumi 
ostaşului cu căldură. 

Kondratenko apăru la Palidjuan pe la amiază şi se duse de- 
a dreptul la Endjeevski. După ce ascultă încă o dată 
raportul asupra rezultatelor recunoaşterii, generalul ceru 
să fie condus într-un loc unde să aibă câmp de vedere cât 
mai întins. Stah îl chemă pe Denisov. 

— Există un asemenea loc, excelenţă, dar se află la o 
verstă, în faţa tranşeelor noastre. Ziua nu se poate ajunge 
acolo decât târâş. 

Fără să stea pe gânduri, Kondratenko îşi puse o bluză de 
soldat, luă de la careva o şapcă nu prea curată şi, cu 
binoclul în mână, porni după feldvebel. Împiedicat de răni, 
Stah nu-i putuse însoţi şi-i urmărea cu privirea. Auzind 
unde se dusese Kondratenko, Semionov se năpusti asupra 
porucikului. 

— De ce n-ai stăruit pe lângă Roman Isidorovici să nu se 
ducă la postul de observaţie? Unde s-a mai văzut ca un 
general să se târască o verstă întreagă pe brânci, ca un 


ostaş de rând? se frământa colonelul, aprins, urmărind prin 
binoclu cele două siluete cenuşii care se îndepărtau târâş 
de tranşeele ruseşti. 

Endjeevski făcu tot ce-i stătea în puteri ca să-l liniştească 
pe colonel. Totuşi amândoi avură parte de un ceas nespus 
de zbuciumat până când, în sfârşit, Kondratenko se 
întoarse. Asudat, prăfuit, acesta era agitat dar mulţumit de 
expediţia lui. 

— Am văzut tot, am cercetat tot! Datele furnizate de 
recunoaştere s-au confirmat în întregime. Am şi reperat în 
sector mai multe baterii noi. Fără îndoială că se pregăteşte 
un asalt, dar nu atât asupra frontului de vest, cât împotriva 
voastră, îl avertiză el pe Semionov. 


După ce mai dădu câteva ordine pentru întărirea poziţiilor 
defensive în sectorul de nord, generalul plecă. Semionov, 
împreună cu Stah şi cu aghiotantul se apucară să 
întocmească amănunţit planul de apărare pentru sectorul 
regimentului. 

Mai trecură câteva zile. 

În noaptea spre 3 septembrie fu semnalată debuşarea prin 
surprindere de la Şuşuin a unor forţe japoneze cam de tăria 
unei companii, spre tranşeele înaintate ale redutei 
Kumirnenski, situate chiar în preajma satului. Endjeevski 
luă hotărârea de a ataca din flanc acea companie şi deao 
izola de poziţiile japoneze. În acest scop, îşi adună 
detaşamentul de cercetaşi. Ca să nu-l deranjeze pe 
Semionov care dormea, se înţelese cu comandantul 
companiei de gardă şi ei porniră împreună spre inamic. 

— Fără zgomot! Nu trageţi, căsăpiţi-i cu baioneta şi 
pocniţi-i cu patul puştii, îşi povăţuia Endjeevski tiraliorii. 

La semnalul convenit - un țipăt de bufniţă - ruşii se 
năpustiră la atac cu baionetele. Se stârni o încăierare 
scurtă şi sângeroasă. Ruşii nu izbutiră să termine lupta pe 
muteşte: izbucni un strigăt de durere; trosni un foc de 
puşcă; rachetele de mână ale japonezilor fulgerară, 
despicând văzduhul. Noaptea se umplu de vuietul luptei. 
Trebuiră să-l trezească pe Semionov care angajă încă două 
companii din rezervă. Bateriile fortăreței începură să 
bubuie. În sfârşit, tirul încetă abia spre revărsatul zorilor. 

Printre prizonieri se aflau şi doi ofiţeri japonezi. La ei fu 
găsit un ordin de zi dat pe armata din Manciuria, anunțând 
zdrobirea totală a ruşilor la Liaoian şi un ordin al lui Noghi, 
vestind o nouă ofensivă asupra Arthur-ului, „... pentru a 
spăla cât mai curând cu putinţă de pe drapelele Soarelui- 
Răsare pata asediului prelungit...”, scria înflorat 
comandantul armatei de asediu japoneze. 

Nedormit şi prost dispus, Semionov dicta aghiotantului 
raportul asupra celor petrecute. Căuta să ascundă faptul că 
ofiţerii lui acţionaseră de capul lor, fapt care se soldase cu 


încăierarea nocturnă şi cu pierderi serioase, dar scotea în 
evidenţă rezultatele pozitive ale recunoaşterii. 

— De ce nu m-aţi trezit cu un ceas mai devreme? Atunci 
totul ar fi fost în ordine. Japonezii au înaintat, noi ne-am 
apărat... pe când acum - poftim, prezintă dovezi, 
bodogănea colonelul. Stessel n-o să scape prilejul ăsta. 

— Nici Dumnezeu nu ne-o lăsa, nici Stessel nu ne-o-nghiţi! 
răspunse Stah în glumă, deşi îşi dădea seama că-şi pusese 
comandantul în încurcătură. 

Spre seară sosi pe neaşteptate Fok, declarând că fusese 
trimis pentru anchetarea „incidentului din timpul nopţii”. 
Rămase până seara târziu, supunând pe ofiţeri şi pe mulţi 
soldaţi la un interogatoriu în toată regula. Simţind că e ceva 
suspect la mijloc, Semionov îl anunţă pe Kondratenko 
asupra vizitei lui Fok. Generalul sosi fără întârziere la 
postul de comandă al regimentului 26. 

— Alexandr Viktorovici, sunt bucuros că vă văd bine, 
sănătos, rosti el strângând mâna lui Fok. Cu ce treburi aţi 
poftit pe la noi? 

— Am fost trimis de comandantul regiunii, pentru a 
verifica anumite informaţii sosite la statul-major, cu privire 
la dezordinea inadmisibilă din regimentul 26! 

— N-am nici o cunoştinţă despre o aşa-zisă dezordine. 
Dimpotrivă, consider că regimentul 26 este cel mai bun, cel 
mai de nădejde din divizia mea. 

— Regret, dar îmi fac datoria să vă previn că lucrurile nu 
stau chiar aşa. Mai multă dezordine ca în regimentul 
colonelului-aghiotant Fr la suite, Semionov, e cu neputinţă de 
închipuit! Are în subordine ofiţeri nihilişti, revoluționari, 
care angajează în luptă, de capul lor, aproape întreg 
regimentul, fără ştirea comandantului, provoacă pierderi 
inutile, şi toate acestea, numai pentru glorie personală. 

— Excelenţă, vă rog mai concret: cine e vinovat şi de ce 
anume? 

— Semionov a lăsat regimentul vraişte; Endjeevski a 
întreprins cu de la sine putere acţiuni care au dus la 


pierderi fără rost, iar dumneavoastră nu supravegheați 
îndeajuns regimentele diviziei pe care o aveţi în subordine. 

— Mi-aduceţi la cunoştinţă aceste fapte din ordinul lui 
Stessel? 

— Nu; sunt concluziile pe care le-am tras din cercetarea 
stării de lucruri din regimentul 26. 

— Concluziile dumneavoastră nu mă interesează! Întrucât 
eu sunt comandantul sistemului de apărare terestră, eu voi 
raporta asupra acestui lucru comandantului regiunii. Să se 
aducă domnului general calul! ordonă Kondratenko cu glas 
tare. 

— Şi dacă n-o să plec? întrebă Fok, privind ostil printre 
gene. 

Kondratenko începu să păşească nervos de colo, colo, 
chibzuind în grabă. 

„Să trec la o acţiune radicală cu ajutorul regimentelor 
mele şi al marinarilor... să-i arestez pe Fok şi pe Stessel şi 
să-i trimit în faţa curţii marţiale să-mi asum conducerea 
apărării, înlăturându-l pe Smirnov?” Se perindau fulgerător 
gândurile prin mintea lui. „Dar regimentele din divizia a IV- 
a: 13, 14, 15 - îl vor urma pe Fok; se poate dezlănţui o luptă 
fratricidă şi, din clipă în clipă, ne putem aştepta la un nou 
atac. Nu, nu acum. Altădată într-un moment mai potrivit!” 
încheie în gând Kondratenko, oftând uşurat. Nu era omul 
măsurilor hotărâtoare şi radicale, aşa că se agăţă cu multă 
bucurie de acel pretext salvator al perspectivei unui nou 
atac. 

— Alexandr Viktorovici, sper că nu veţi insista! răspunse 
Kondratenko, de astă dată ceva mai conciliant. 

— Fie; dar am să mă duc direct la Stessel, îl ameninţă Fok. 

— Atunci avem acelaşi drum, observă Kondratenko, cu o 
uşoară nuanţă de ironie. 

— Ba nu, scutiţi-mă! Nu am avut niciodată şi nu voi avea 
nici de acum înainte, cât voi trăi, acelaşi drum cu 
dumneavoastră! rosti Fok cu o aprindere neobişnuită la el. 

Cei doi generali se salutară şi se despărţiră. 


Aflând de cele petrecute, Stessel îşi ieşi din sărite. După 
ce-i luase recent lui Fok comanda, se afla acum în faţa unei 
dileme: să-l destituie pe Kondratenko şi să-l înlocuiască cu 
Fok? Vera Alexeevna îi curmă frământarea: 

— Fără Kondratenko, Arthur-ul ar mai rezista cel mult 
două săptămâni. Nu ştim precis ce anume se petrece la 
Kuropatkin aşa că numirea la comandă a lui Fok ar fi încă 
prematură. 

Totuşi, Stessel crezu de datoria lui să dea următorul ordin 
de zi trupelor regiunii fortificate Kvantung: „În noaptea de 
2 spre 3 septembrie, anul curent, porucikul Endjeevski, din 
regimentul Est-Siberian 26, tiraliori, fără să raporteze 
comandantului de regiment, a antrenat după el, fără 
aprobare, detaşamentul de cercetare şi compania de gardă 
a sectorului, trecând la executarea unor acţiuni „vitejeşti” 
fără un obiectiv precis, dovedind astfel în primul rând că 
există ofiţeri care nu se dau înlături de a expune fără rost 
pieirii zeci de vieţi omeneşti şi de a avea apoi pretenţia să 
fie recunoscuţi ca viteji, eroi etc. Pe deasupra, în regimentul 
Est-Siberian 26 tiraliori se constată o lipsă totală de 
disciplină. Faţă de toate acestea, ordon ca porucikul 
Endjeevski să fie înlăturat de la comandă şi mutat la o 
unitate auxiliară. Nu va fi în nici un caz propus pentru vreo 
distincţiune. 

Se dă un sever ordin observator comandantului 
regimentului Est-Siberian 26 tiraliori, aghiotantul r la suite, 
colonelul Semionov, pentru lipsa de disciplină din 
regimentul său şi se pun cele de mai sus în vedere 
comandantului diviziei Est-Siberiene VII tiraliori, generalul 
Kondratenko. 

General-aghiotant Stessel” 

— Ei, acum, japonezii pot dormi în linişte. S-a isprăvit cu 
incursiunile, rosti Kondratenko, rezumându-şi impresiile în 
urmat citirii ordinului. 

A doua zi, Stah fu numit administrator al spitalului de la 
şcoala Puşkin. Institutoarele, şi mai cu seamă Liolea, 


rămaseră foarte mulţumite de o asemenea întorsătură a 
lucrurilor. 

Zvonariov şi Boreiko roboteau de zor la bateria 
Zaliternaia, străduindu-se s-o camufleze cât mai bine. În 
afară de aceasta, praporşcikul se ocupa cu întărirea 
adăposturilor şi depozitelor de pulbere, prevăzându-le cu 
bolți suplimentare, construite din şine de cale ferată şi din 
beton. Încetul cu încetul, zăpuşeala verii scădea; uneori 
cădeau ploi calde. Copacii pârjoliţi de arşiţă se îmbrăcau 
din nou în frunziş proaspăt. Pe poziţii domnea o acalmie 
aproape deplină. Când şi când, japonezii deschideau focul 
asupra forturilor şi bateriilor, deplasându-l apoi în 
adâncime, asupra oraşului şi portului. Între timp însă, cei 
din Arthur se obişnuiseră cu bombardamentele, 
deprinzându-se să părăsească la iuţeală sectoarele aflate 
sub foc. 

— Azi bat mereu în sectorul şcolii Puşkin, se frământa 
Boreiko, cercetând oraşul prin binoclu. 

— Acum acţionează Stah acolo. Împreună cu tiraliorii uşor 
răniţi, s-a apucat să amenajeze clădirea pentru orice 
eventualitate, îl linişti Zvonariov. 

— Nu ştii ce să mai zici - a fost o şansă pentru el, ori ba, 
rosti Boreiko, gânditor. E drept că de acum încolo n-o să 
mai vadă nici o decorație, în schimb însă, stă în spatele 
frontului, lângă nevastă. 

— Dar tu ai vreo perspectivă cu Olia, ori ba? 

— Ce să spun? S-ar părea că am oarecare şanse, dar mai 
puţine decât le ai tu cu Varia. 

— Varia e cel puţin originală: te mai cravaşează ea 
câteodată, dar pe urmă te sărută cu foc. 

În baterie apăru un curier, ducând de căpăstru un cal cu 
şa ofiţerească. 

— Un ordin pentru domnul praporşcik Zvonariov, raportă 
soldatul întinzând un plic. 

Zvonariov se grăbi să-l desfacă şi citi: 


— În urma rănirii comandantului bateriei Sapiornaia 
căpitanul Veniaminov, veţi lua urgent comanda acestei 
baterii. Raportaţi de executare. General Belii” 

— Ia te uită! Unde o mai fi şi Sapiornaia asta? exclamă 
praporşcikul. 

— E la vreo trei verste de Oraşul-Nou; lângă fortul 4. 
Amplasamentele de acolo au fost făcute încă din timp de 
pace; sunt construite din beton. Bateria are tunuri de 
coastă de 6 țoli. lerenul, descoperit, e destul de expus 
tirului. Pe scurt, în caz că va fi atacat frontul de vest, n-ai să 
te plictiseşti acolo. 

— Nu s-ar putea să iau cu mine câţiva ostaşi de-ai noştri? 
M-aş simţi mai bine. 

— N-ai pe cine! Jumătate din ei sunt răniţi. Poate c-o să-ţi 
trimit pe cineva mai târziu, făgădui Boreiko. 

Luându-şi rămas bun de la porucik şi de la ostaşi, 
Zvonariov încălecă şi porni la drum. Trebui să meargă încet, 
căci Oraşul-Vechi era bombardat de japonezi. Ajungând în 
Oraşul-Nou îl auzi pe Andriuşa strigându-l de la fereastră. 
Aflând unde fusese detaşat, locotenentul îi propuse să 
locuiască la el. 

— Aici o să fii foarte aproape de baterie. 

După ce se informă de la Akinfiev asupra situaţiei, 
praporşcikul îşi văzu de drum şi peste o jumătate de ceas 
ajunse la bateria Sapiornaia. Matrozii şi soldaţii care o 
deserveau, reparau alene parapetele şi traversele, pe 
jumătate năruite. 

La ivirea praporşcikului, soldaţii şi matrozii luară poziţia 
de drepţi. El le dădu ziua bună şi-i vesti că fusese numit 
comandantul bateriei. 

— Nu ni s-a comunicat nimic, observă morocănos un 
subofițer de marină. 

— Ei, iată că vă comunic eu! Şi acum, la tunuri, fuga marş! 
Mişcarea mai vie! ordonă Zvonariov. 

Bateria avea avarii destul de serioase de pe urma 
bombardamentelor zilnice; până şi construcţiile de beton 


fuseseră pe jumătate dărâmate. Nu mai erau în funcţiune 
decât două tunuri de fortificaţii şi unul naval. 

Cercetându-le, Zvonariov hotări să camufleze piesele, sau 
să asigure măcar protejarea servanţilor cu ajutorul unor 
scuturi. Cazematele de beton trebuiau şi ele întărite. Seara, 
adună servanţi, tunari şi matrozi, şi le împărtăşi pe larg 
ceea ce avea de gând să facă. Tunarii se arătară cam 
sceptici faţă de posibilitatea realizării unor asemenea 
amenajări; în schimb, matrozii înţeleseră numaidecât 
despre ce era vorba. 

— Adunăm de prin port table groase de oţel şi le sudăm la 
tunuri, sau cerem să ni se dea scuturile de pe navele vechi: 
Vsadnik, Zabiaka şi altele, care tot nu mai sunt bune de 
nimic - îşi dădură ei cu părerea. Înălţimea voastră, ar trebui 
să vorbiţi cu căpitanul de rangul doi Klupfel; dumnealui are 
în subordine toată artileria navală, care a fost debarcată de 
pe nave. 

Praporşcikul hotări să se ocupe chiar a doua zi de acea 
chestiune. 

Postul de observaţie al comandantului fusese şi el 
amenajat într-un mod cu totul rudimentar. În timpul 
tragerilor, observatorul era silit să se ridice până la mijloc 
deasupra parapetului pentru a urmări prin binoclu căderea 
proiectilelor proprii. Zvonariov ordonă să se facă deasupra 
postului un acoperiş din traverse de fier şi saci cu pământ. 

Dimineaţa, îndată ce răsări soarele, Belii sosi în inspecţie. 
Sări sprinten din şa şi, netezindu-şi din mers mustaţa 
stufoasă, se apropie repede de baterie. 

— Înălţimea voastră, a sosit gheneralul nostru, spuse un 
tunar, trezindu-l din somn pe Zvonariov care încă dormea. 

— Când ai sosit aici? fu cea dintâi întrebare pusă de Beli 
praporşcikului. Unde şi ce mănânci? 

— Ieri am mâncat de la cazan. 

După ce ascultă planurile praporşcikului în privinţa 
amenajării bateriei, generalul răspunse scurt: 


— Totul e perfect; japonezii se pregătesc însă pentru un 
nou asalt, aşa că reperează toate obiectivele. Acum nu ne 
arde de amenajări. Vedem noi pe urmă ce e de făcut. 

După aceasta generalul plecă. 

Ziua trecu în linişte. Zvonariov trase mai multe lovituri de 
tun, ca să repereze obiectivele bateriei. 

În clipa aceea se pomeni cu Blohin lângă el. 

— Înălţimea voastră! Mă prezint gata la ordinele 
dumneavoastră! răcni ostaşul. 

Luat pe neaşteptate, praporşcikul tresări: 

— Te-a trimis porucikul Boreiko? 

— Chiar dumnealui! Du-te de vezi, zice, să nu-l necăjească 
acolo, la Sapiornaia, careva pe înălţimea sa! răspunse 
Blohin, zâmbind cu căldură. 

— Numai tu ai venit? 

— Nu! Au venit cu mine şi larţev băsmuitoru' şi lurkin 
telefonistu'. 

Bucuros de sosirea oamenilor săi, praporşcikul le spuse 
cum avea de gând să amenajeze tunurile şi bateria. 

Curând începură să cadă obuze din mai multe părţi 
deodată, ceea ce arăta că bateria era încadrată sistematic. 

— Acu, nichipercea cu mutra strâmbă o să tragă până 
seara! bombăneau soldaţii cu ciudă. 

Bateriile japoneze, bine adăpostite, amplasate după cutele 
terenului, nu puteau fi deloc reperate. În schimb 
Sapiornaia, cu parapetele ei proaspăt refăcute, se contura 
limpede, chiar pe culmea sopcii. 

Obuzele japoneze făcură curând parapetele una cu 
pământul; un tun fu avariat şi o cazemată de pulbere, goală, 
năruită. Mai multe proiectile nimeriră şi în adăpostul 
comandantului, despicându-i înfiorător bolta. Praporşcikul 
hotări să-şi retragă oamenii în spatele bateriei, cam la o 
jumătate de verstă depărtare, unde îi adăposti într-o 
viroagă făcută de ape. După aceea redactă un raport pe 
care îl trimise la statul-major al lui Irman, care avea 
comanda sectorului. 


Rămaseră acolo ceasuri întregi, apăsătoare, în bătaia 
soarelui. În cursul zilei, Kondratenko veni pentru o clipă, 
indică o poziţie nouă pentru amplasarea bateriei, apoi 
plecă. 

Praporşcikul adună matrozii şi tunarii, le comunică ordinul 
pentru mutarea tunurilor şi repartiză lucrările care 
trebuiau executate. 

Îndată ce se întunecă, începură cu toţii să muncească de 
zor. Curând sosiră şi pionierii, urmaţi nu mult după aceea 
de încă o unitate de marină. Împreună cu ei veni şi un 
căpitan-inginer, pe care Zvonariov îl cunoştea de la Kindjou. 

— Ne-a fost dat să ne revedem, spuse el, strângând mâna 
lui Zvonariov. Am să iau asupra mea lucrările de fortificaţie, 
iar dumneata vezi-ţi de tunuri, propuse el. 

Zvonariov se declară de acord. 

Blohin, care făcea pe instructorul în lucrările de 
amenajare a poziţiilor, se răstea la cei care roboteau, 
împroşcând cu acest prilej rafale de înjurături atât de 
meşteşugite, încât îi făceau şi pe cei mai încercaţi matrozi 
să se strice de râs. 

— Măi, leatule, ai navigat cumva cu fraţii de pe Novik, ori 
ăi fi neam cu Kaşcenko, botsmanul lor? îl iscodeau ei. 

— N-am navigat decât pe maica Volga - ca toporu', la fund. 
Acolo am auzit tot soiul de snoave de la edecari, dar am mai 
născocit câte ceva şi de la mine. 

— La voi, la Zaliternaia, toţi sunt şugubeţi, ca tine? 

— Mai toţi. Într-o zi, gălbejitu' şi-a vârât nasu' şi la noi, la 
Zaliternaia, dar când ne-a văzut proţăpiţi cu răngi şi cu 
ştergătoare a spălat putina cât ai zice peşte. 

— Păi, numai când îţi vede omu mutra de haidamac, şi a 
sfeclit-o! îl înţepă matrozul Lugovoi; în aceeaşi clipă însă, se 
trezi cu o scatoalcă după ceafă. 

— Hopa, las-o mai moale! Ce, vrei să-mi faci vreo avarie?! 
cârti el, ferindu-se cu mâna. 

Era o noapte senină, cu lună. Puteau să lucreze fără 
felinare. Când şi când japonezii deschideau focul asupra 


bateriei, ceea ce îngreuna oarecum lucrările. Din lipsă de 
macarale, toate greutăţile erau cărate cu braţele. După 
vechea datină rusească, marinarii începură să cânte 
Dubinuşka; cu prilejul acesta însă, se cântă o variantă din 
Arthur: 

Japonezul şiret, ca să-i fie cu spor, Născoceşte pe loc o 
maşină; 

Iară bietul matroz din Arthur, îi dă de zor, Se speteşte- 
ntărit de-o Dubină... 

Cântau toţi în cor, viersurile presărate cu vădite aluzii 
ironice, dar Zvonariov se făcea că nu le pricepe. 

— Înălţimea voastră, vă vine domnişoara, vesti larţev, 
zâmbind ghiduş. 

Dându-şi seama că e vorba de Varia Belaia, praporşcikul 
TOŞI. 

— Tata mi-a poruncit să-ţi aduc de mâncare, să nu mori de 
foame, spuse fata, întinzându-i sufertaşul greu. 

Luase drept „poruncă” câteva vorbe, pe care le spusese, în 
treacăt, la masă tatăl ei: „Praporul tău flămânzeşte de două 
zile la Sapiornaia”. Deşi Varia protestase: „Ba nu-i al meu 
de loc şi nu strică să flămânzească puţin ca să nu mai fie aşa 
de papă-lapte” - după ce dăduse serviciul în primire la 
spital sorei care o schimbă, în loc să se odihnească alergase 
la bucătărie şi după aceea la baterie. 

Zvonariov luă sufertaşul şi amândoi se îndepărtară. De 
hămesit ce era, praporşcikul dădu gata într-o clipă ciorba, 
pârjoalele şi crema. Varia oftă, parându-i rău că nu adusese 
mai mult. 

— Mai stai mult aici? întrebă ea. 

— Până se întoarce Veniaminov. A fost internat la Spitalul 
Nr. 10. 

— E rănit uşor, mai mult de o săptămână nu stă acolo. N- 
am putea să găsim un colţişor în Oraşul-Nou, unde să-ţi fac 
de mâncare? De acasă până aici e prea departe. 

— De ce să te osteneşti? 


— Dar dacă mori de foame? Aş avea remuşcări cumplite. 
La institut, părintele ne dăscălea: „Hrăneşte asinul 
flămând!” 

— O comparaţie nu tocmai măgulitoare pentru mine... 

— Voiam să zic: boul flămând, deşi dumneata semeni mai 
curând... cu un iepure. Nu, serios: unde am putea să găsim 
o bucătărie? 

— La Riva, alias Nadia Akinfieva. E foarte aproape. 

— Crezi că o să primească? Să mă lase numai la bucătărie! 

— Pun eu o vorbă bună pentru dumneata! o tachină 
Zvonariov. 

— A, dacă-i aşa, n-ai decât să te descurci singur! se 
burzului Varia şi sări în picioare. 

— Milostiveşte-te de cei flămânzi! se rugă praporşcikul. 
Hai să mergem şi la soţii Akinfiev şi la Veniaminov, mâine pe 
la amiază, dacă va fi linişte, propuse el. 

Supărată foc, fata dădu din cap, în semn că e de acord şi 
se îndreptă spre Kubanka ei, care o aştepta nerăbdătoare. 

Oboseala după o noapte de muncă neîntreruptă impuse 
curând după miezul nopţii încetarea lucrului, pentru a se 
evita eventualele accidente, căci atunci când se ridicau 
tunurile şi afetele grele acestea scăpau uneori jos şi puteau 
prinde pe careva sub ele. 

Japonezii stăteau inactivi, mărginindu-se doar la focuri 
rare de armă. Dimineaţa, convins că ziua va trece în linişte, 
Zvonariov dădu soldaţilor toate instrucţiunile necesare şi 
plecă spre Oraşul-Nou. 

Spitalul Nr. 10, în care fusese internat Veniaminov, era 
instalat în clădirea neterminată a unui hotel din oraş. 
Praporşcikul intră în vestibulul mare, luminos, urcă pe 
scara de marmoră la etajul I şi găsi repede rezerva în care 
se afla comandantul bateriei Sapiornaia. Veniaminov juca 
de zor cărţi cu vecinii săi de cameră. 

— Îmi pare foarte bine că te văd, Serghei Vladimirovici. Ce 
vânt te-aduce în lăcaşul acesta al tristeţii şi al suferinţei? îl 
întâmpină el pe Zvonariov. 


Praporşcikul îi lămuri motivul vizitei sale. 

— Păcat, păcat! Am rezistat o lună şi jumătate pe vechea 
poziţie. E adevărat că ziua nu era mare activitate în baterie; 
deschideam rareori focul, numai în cazuri de extremă 
nevoie. Voi căuta să mă întorc cât mai curând pe poziţii. 

În rezervă, intră o soră, blondă, înaltă şi zveltă. Ea se 
apropie zâmbind de căpitan: 

— Să mergem; azi te pansez pentru ultima oară. 

— Lolocika, în ziua în care are să se întoarcă pe poziţii, 
moare de dorul dumitale. 

Sora deschise uşa, zâmbind. Veniaminov o urmă, 
şchiopătând de zor. Se auzi iar o bătaie în uşă. 

— Alţi musafiri. Intră! strigă un ofiţer de infanterie între 
două vârste. 

Îşi făcu apariţia Varia. 

— Unde-i Veniaminov? întrebă ea, fără să dea ziua bună. 

— Respectele mele, fermecătoare necunoscută! o 
întâmpină ofiţerul în vârstă, cum nu se poate mai curtenitor. 

— Vă rog să-mi iertaţi lipsa de bună cuviinţă. Sunt foarte 
grăbită, răspunse Varia făcând o reverență. Hai în sala de 
pansament, îi spuse ea praporşcikului, după ce află unde se 
dusese căpitanul. 

Străbătură tot coridorul. 

— Aşteaptă-mă aici; să văd ce e înăuntru. 

Fata deschise uşa şi intră. 

Nu trecu mult şi se ivi din nou, urmată de căpitan. 

— Pot să-ţi fac imediat formele de ieşire din spital: eşti 
perfect sănătos, şi totodată aş expedia-o de-aici pe „sora” - 
între ghilimele! Asemenea persoane nu fac decât să-i 
încurce pe cei din jurul lor. 

— Cine te-a supărat aşa? întrebă Zvonariov. 

— Lolocika noastră! Varia este o puritană, nu tolerează 
nici cea mai mică abatere de la morală, răspunse 
Veniaminov. 

— Dar aici există medici care au căderea de a aprecia dacă 
cutare sau cutare persoană corespunde menirii pe care o 


are... începu praporşcikul. 

—... Şi care sunt gata să facă şi ei ocheade unor asemenea 
„surori” ripostă Varia, înfruntându-l prompt. 

— Hai la medicul şef; vreau să-mi ridic actele şi banii, 
propuse căpitanul. Mă întorc la Sapiornaia. 

leşiră tustrei în curte, unde se afla cancelaria spitalului. Pe 
coridor, se întâlniră din nou cu Lola. 

— Piotr Erofeici, am auzit că pleci de la noi şi că eu sunt 
cauza indirectă a acestei hotărâri. E adevărat? întrebă ea 
aruncând spre Varia o privire fugitivă. 

— Nu pot să vă învinovăţesc de nimic, fiinţă fermecătoare, 
deşi mă despart cu durere de dumneavoastră, răspunse 
căpitanul cavalereşte, dar observând privirea ucigătoare a 
Varei, se grăbi să-şi ia rămas bun de la Lola. 

O jumătate de oră după aceea ieşiră tustrei pe cheu. 
Lolocika îşi flutura din balcon batista, salutându-l pe 
căpitan, care se îndepărta. 

— Să nu cumva să întorci capul! îi porunci Varia lui 
Zvonariov, cu glas şuierător, răutăcios, când acesta dădu să 
răspundă la salut. Nu ţi se adresează nicidecum dumitale! 

Merseră un timp împreună şi apoi Veniaminov se îndreptă 
spre locuinţa lui. 

— Hai la Akinfiev, propuse Zvonariov. 

— Dar dacă este şi ea acolo? observă fata, cu aversiune. 

— Doar ai spus chiar dumneata că s-a cuminţit. 

— Desigur, aşa e; totuşi... îngăimă Varia. Nu ştiu, nu pot s- 
o privesc ca pe o femeie onorabilă, mărturisi ea. 

— Când ai s-o cunoşti mai bine, ai să-ţi schimbi repede 
părerea despre ea, adăugă Zvonariov. 

Varia se apropie, parcă împotriva voinţei ei, de căsuţa 
soţilor Akinfiev. Nu erau acasă. 

Varia intră în casă şi începu numaidecât să cerceteze cu 
atenţie interiorul; pe chipul ei stăruia o expresie de 
curiozitate copilărească, îmbinată cu o nuanţă de repulsie. 

— Murdărie şi dezordine; totul trebuie spălat şi curăţat! 
dispuse ea, după cercetarea bucătăriei. 


Matrozul, ordonanța lui Akinfiev, se uită cu mirare la noua 
stăpână căzută din senin, dar nu îndrăzni să zică nimic. 

Varia aruncă o privire în bufet şi se aprinse de-a binelea, 
descoperind şi acolo un talmeş-balmeş de nedescris. Fără s- 
o mai intereseze altceva pe lume, se apucă de îndată să facă 
rânduială. Ordonanţa abia dovedea să arunce afară gunoiul 
şi apă murdară. 

— 'Te aştept cu masa, diseară la şase! Deocamdată poţi să 
pleci! îi porunci ea lui Zvonariov. 

Praporşcikul se execută. 

Veniaminov şchiopăta de colo-colo prin baterie. Înconjurat 
de soldaţi, căpitanul îi întreba despre toate cele petrecute 
în lipsa lui. 

Bombardamentul intens care se dezlănţui deodată pe 
poziţii, îi îndreptă atenţia într-acolo. Ambii ofiţeri se duseră 
la postul de observaţie. 

Soarele amiezii lumina viu sopcile din faţă. Se vedea cu 
ochiul liber, cum bateriile de asediu îşi concentraseră tirul 
asupra redutelor Kumirnenski şi Vodoprovodnâi. În sectorul 
acela se observa gruparea unor rezerve japoneze. Pâlcuri 
răzlețe şi lanţuri de trăgători înaintau în salturi. 

— Miroase a un nou atac, îşi dădu cu părerea Veniaminov. 
De aici, am putea să deschidem foarte bine focul asupra 
rezervelor inamice, dar din nenorocire, bateria nu poate 
acţiona. 

— Hai la Zubciataia; poate că măcar de acolo se va 
deschide focul, propuse Zvonariov. 

— Comandantul e un oarecare Straşnikov, mutat recent de 
la Tigrovka, un fricos de n-are pereche. Moare dar n-ar 
îndrăzni să deschidă focul, fără ordin de la Comandamentul 
Artileriei. 

Zvonariov obţinu ordinul necesar şi alergă spre colina 
Zubciataia, dincolo de o vâlcea puţin adâncă, la câteva zeci 
de stânjeni de Strelkovaia. Spre deosebire de aceasta din 
urmă, bateria de pe Zubciataia era amplasată în semicerc, 


cu tunurile orientate spre toate fronturile şi în afară de asta 
era foarte bine camuflată. 

În spatele bateriei, la adăpostul coastei povârnite, se 
zăreau corturile şi bordeiele rezervelor infanteriei. Tot 
acolo se instalase şi Straşnikov. Şedea la intrarea 
adăpostului său şi se încălzea la soare. Deşi era vară, 
căpitanul era îmbrăcat cu mantaua şi-şi înfăşurase fularul în 
jurul gâtului. Îl pofti amabil pe Zvonariov la un pahar de 
ceai. În adăpost, ziua-n-amiaza mare ardea o lampă cu 
petrol. În fund era un pat lat, dublu, cu un morman de 
perne; pe masa făcută din scânduri nevopsite, clocotea 
samovarul. 

„Ăsta s-a instalat ca la el acasă”, gândi Zvonariov şi, 
deodată, spre mirarea lui dădu cu ochii de o femeie blondă, 
cu forme pline, destul de tânără şi cu o expresie energică. 

— Niusik, începu căpitanul, îţi prezint pe praporşcikul 
Zvonariov despre care ai auzit. 

— Am auzit, cum să nu! E de pe Elektriceski Utios. Viitorul 
ginere al lui Belii, turui doamna Straşnikova, privindu-şi 
cercetător fără jenă musafirul. N-are gust prost Varia: 
tânăr, sănătos, rumen că mărul, sfios, adăugă căpităneasa. 

Într-adevăr, praporşcikul roşise, dar mai mult de ciudă, 
decât de sfială. 

— Cu ce prilej aţi poftit pe la noi? întrebă nevasta 
căpitanului, curioasă. 

— L-a adus un ordin pentru deschiderea focului, îi 
răspunse soţul. 

— Asta ne mai lipsea! Nu le ajunge dezastrul de ieri, de la 
Sapiornaia! Acum vor ca şi noi să avem aceiaşi soartă! Nu 
deschidem focul pentru nimic în lume! 

— Şi eu ce să raportez la Comandamentul Artileriei? 
întrebă Zvonariov. 

— Raportaţi că aţi transmis ordinul. Restul nu vă priveşte. 
Straşnikova se întoarse cu ciudă spre soţul ei: Nu-i aşa, 
Mişa? 


— Aşa-i; cred că e cea mai bună soluţie, Niusik. Dă-ne câte 
un ceai cu rom; ne-a mai rămas câte ceva dinainte de 
război. 

În timp ce praporşcikul îşi bea ceaiul, căpităneasa se 
ocupa de treburile companiei. 

— Feldwebelul ăsta nu-i bun de nimic, se plânse ea soţului 
său. Se uită ca un lup la mine şi mă bombăneşte când îi 
vorbesc. Să-l pui la punct. Şi apoi, să le spui soldaţilor să nu 
mai îndrăznească să înjure în prezenţa mea. 

Zvonariov mulţumi pentru ceai şi se ridică. 

— Totuşi, îmi daţi voie să vizitez bateria? îi rugă el. 

— Fie, dar cu o condiţie: să nu atrageţi atenţia japonezilor, 
încep să ne bombardeze, iar eu sunt o biată femeie, nu pot 
suporta bubuiturile, răspunse căpităneasa, în locul soţului 
ei. Am să vă conduc chiar eu. 

Escortat de Straşnikova, praporşcikul trecu de-a lungul 
frontului gurilor de foc. Era de ajuns să se uite peste 
parapet că imediat îl trăgea de mânecă, fără jenă: 

— Nu scoateţi capul! Hai la postul de observaţie, de-acolo 
se pot vedea poziţiile japoneze, fără să fim observați. 

Soldaţii pe care-i întâlneau în drum luau poziţia de drepţi, 
dând onorul. Straşnikova le răspundea cu bunăvoință la 
salut. 

— Să trăiţi cucoană! răcneau tunarii, holbându-se crunt, 
reglementar la madame Straşnikova. 

La postul de comandă, Straşnikova arătă cu destulă 
pricepere praporşcikului bateriile inamice reperate, 
obiectivele de zi şi de noapte. 

— Anna Pavlovna, se pare că la nevoie îl puteţi înlocui 
foarte bine pe soţul dumneavoastră, observă Zvonariov. 

— Ce spuneţi? Habar n-am cum se trage. Gospodăria 
bateriei e altceva... Acolo, un ochi priceput de femeie se 
descurcă în toate mai repede şi mai bine decât un bărbat. 

— Îmi permiteţi să trag măcar câteva lovituri? De aici, 
rezervele japoneze se văd foarte bine. Le putem pricinui 
pierderi mari chiar de la prima lovitură. 


— Zău, nu ştiu ce să vă spun! Ei, fie... dacă vă face plăcere. 
Dar nu prea multe... 

Cele patru tunuri bubuiră unul după altul. 

Loviturile se plasară perfect. Prin binoclu se vedeau 
rezervele împrăştiindu-se în fugă. 

— Ura! strigă Zvonariov. Încă două-trei salve şi fug cu 
toţii! 

— Gata! Puțin şi bine! hotări căpităneasa. 

Întors la Sapiornaia, îi povesti râzând lui Veniaminov ce 
văzuse. 

— Ce femeie! Bărbat şi bună pace! Da, da, şi-au schimbat 
rolurile. Nevasta comandă compania, iar bărbăţelul şade la 
vatră. Pe scurt - asta-i una din numeroasele anecdote din 
Arthur, încheie căpitanul. 

Curând după aceea, Kondratenko sosi pe neaşteptate la 
Sapiornaia. 

— În ce direcţie trag japonezii? întrebă el. 

— Se pare că execută tragerea de pregătire pentru asaltul 
redutelor Kumirnenski şi Vodoprovodnâi, raportă 
praporşcikul. 

— Foarte posibil! Te-ai înzdrăvenit, căpitane? Atunci am să 
ţi-l răpesc pe Serghei Vladimirovici. Nu mi-a mai rămas nici 
un aghiotant. 

După zece minute, Zvonariov, în şa, abia se putea ţine în 
trap larg după general. 

Postul de comandă al lui Semionov era instalat lângă calea 
ferată, în linia doua de apărare. 

— Ei, cum merge? întrebă Kondratenko, strângând mâna 
colonelului. 

— "Toate adăposturile au fost distruse de focul artileriei. În 
plus, japonezii au adus un tun de munte, şi bat în plin 
reduta. L-am rugat pe domnul general Belii să concentreze 
tirul tuturor bateriilor asupra frontului de atac. 

— Locotenentul de pe Baian este aici? 

— Este. A instalat câte două aruncătoare de mine în 
fiecare redută, dar bombardamentul e atât de intens, încât, 


deocamdată e cu neputinţă să intre în acţiune. 

— Vrei să vezi un nou tip de armă de artilerie: un fel de 
tub lans-torpile care aruncă mine asupra tranşeelor 
inamice? îl întrebă Kondratenko pe Zvonariov. 

— Cu multă plăcere. 

— Ei, atunci, hai la reduta Vodoprovodnâi. 

— Acolo e foarte periculos, Roman Isidorovici. De ce să vă 
expuneţi? Pot să-i dau praporşcikului un însoțitor dacă vrea 
neapărat să vadă aruncătoarele. 

— Şi eu vreau să văd ce efect tactic au. 

Generalul se îndreptă spre poziţii. 

Trecând de satul Palidjuan, unde erau concentrate 
rezervele şi posturile de prim-ajutor, se strecurară printr- 
un şanţ de comunicaţie spre redută. 

Între timp, tirul aproape încetase. Asta le îngădui să 
ajungă în linişte unde doreau. E drept, cu acest prilej fură 
împroşcaţi de două-trei ori cu ţărână, iar o piatră zvârlită în 
aer, de gloanţe, îl zgârie pe Zvonariov la obraz. 

— Asta e prima rană de la începutul războiului, spuse el, 
ştergându-şi sângele. 

— Sperăm să fie şi ultima, răspunse generalul. 

La reduta Vodoprovodnâi, tiraliorii reparau în grabă 
stricăciunile pricinuite de bombardament. La apariţia lui 
Kondratenko, luau repede poziţia de drepţi şi-l salutau. 
Generalul le răspundea din mers, privindu-i în ochi, ca 
întotdeauna. 

— Ce pierderi aveţi? S-a organizat evacuarea răniților? 
Oamenii au hrana asigurată? Aveţi cartuşe destule? Ce vă 
lipseşte? îl copleşea el cu întrebări pe comandantul redutei. 

Ofiţerul începu să-i prezinte un raport nesfârşit. Generalul 
se crispă, apoi apucă de umăr pe un ostaş care aşeza cu 
grijă pe parapet saci cu pământ. 

— Ai mâncat de-ajuns? Cartuşe ai? Ce-ţi lipseşte? 

— Am mâncat de dimineaţă; tot atunci ni s-au dat şi 
cartuşe, răspunse soldatul, ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte; deodată, dându-şi seama cu cine stătea de vorbă, 


luă poziţia de drepţi. lertaţi-mă excelenţă! Îmi dăduse 
năduşeala în ochi de atâta trudă - nu v-am cunoscut îndată. 
De-ar trage cât mai mult artileria, că el tot dă în noi, iar 
tunurile noastre tac de te apucă năbădăile! 

— Ei, bravo ţie! Tu vezi-ţi de treabă mai departe, iar de 
sprijinul artileriei mă îngrijesc eu. 

— Să trăiţi! 

— Ei, ce ziceţi, îi faceţi de petrecanie japonezului? îl 
întrebă Kondratenko pe un alt ostaş. 

— Cum să nu-i facem, dacă trebuie, răspunse zâmbind 
ostaşul. Mai cu seamă, excelenţă, dacă o să fiţi şi 
dumneavoastră cu noi. 

Generalul îl bătu prietenos pe umăr şi păşi mai departe. 
Într-un ieşind al redutei, se afla un aruncător de mine cu 
suport de lemn. În clipa când se apropie Kondratenko cu 
însoțitorii lui, se făcea încărcarea aruncătorului. 

Observându-l pe general, locotenentul de marină, înalt, cu 
chipul vioi, voios, luă poziţia şi comandă: „drepţi”! 
Kondratenko îl rugă să-şi vadă de treabă. Mina, în formă de 
ţigară de foi, lungă cam de un stânjen, ieşea cu un capăt din 
ţeava aparatului de lansare. 

Locotenentul îl rugă pe general să se îndepărteze. 

— În cazul unei lansări greşite, mina poate exploda înainte 
de timp. De aceea, trebuie să fim prudenţi, explică el. 

Kondratenko se îndepărtă cu câţiva paşi şi se rezemă de 
parapet. Distanţa până la japonezi era de circa o sută de 
paşi. 

— Foc! comandă locotenentul. 

Detunând uşor, proiectilul învăluit într-un nouraş de fum 
semănând cu un peşte gigantic, se înălţă în văzduh, 
descrise o traiectorie curbă şi căzu în liniile japoneze. 
Câteva clipe după aceea ţâşni o jerbă uriaşă de fum şi de 
praf, laolaltă cu pietre, bârne, bucăţi de trupuri omeneşti, 
cazmale, târnăcoape... Japonezii rămaşi teferi fugeau 
îngroziţi înapoi. 


Tiraliorii se repeziră fără comandă după ei. Se încinse o 
luptă corp la corp. Puțin după aceea, tranşeele inamice 
erau ocupate. Entuziasmat, Kondratenko sări pe parapet şi- 
şi urmă soldaţii. Zărindu-şi generalul, ostaşii izbucniră într- 
un „ura” tunâător. 

— Vă mulţumesc pentru avântul vostru vitejesc! strigă 
Kondratenko, cât putu de tare. 

În clipa aceea artileria japoneză reîncepu tirul cu o putere 
înnoită. 

— Excelenţă, întoarceţi-vă, spuse un ostaş bărbos. 
Ferească Dumnezeu de ceasul rău. Să nu vă lovească. 
Facem noi aici singuri ce trebuie. 

— Ei, dacă mă alungaţi, n-am încotro, trebuie să plec, 
consimţi generalul cu un zâmbet, mişcat de această dovadă 
de grijă pentru el. 

Se întoarse în redută, ordonă comandantului ei să se ducă 
în tranşeele reocupate, apoi se îndreptă spre aruncătorul 
de mine. 

— Ce cadență are? îl întrebă el pe locotenent. 

— Cel mult o lansare la cincisprezece minute. 

— Păcat! Dacă s-ar lansa măcar o mină la cinci minute, s- 
ar putea înlocui tunurile cu aruncătoare de mine. Nu s-ar 
putea să se intensifice cadenţa de tragere? 

— E cam primejdios: o schijă cât de mică, sau chiar un 
glonţ de armă e de ajuns ca să scoată aruncătorul din 
acţiune. 

— Serghei Vladimirovici, studiază construcţia aparatului şi 
instalează câteva şi pe Vâsokaia. Domnul locotenent îţi va 
da tot concursul. 

— Am înţeles! Am să-i dau ca ajutor pe Butorin, subofiţerul 
meu de la secţia de mine. El îi va arăta cum se instalează 
aparatul. Nu e cine ştie ce filosofie, încheie marinarul. 

Generalul şi praporşcikul o luară îndărăt. În drum, trecură 
şi pe la reduta Kumirnenski. Acolo distrugerile erau mai 
mari. Şanţul se surpase pe jumătate, parapetul se năruise. 
Peste tot zăceau cadavre şi gemeau răniţi. 


— E posibil ca inamicul să debuşeze la atac din clipă în 
clipă, îi raportă generalului comandantul redutei, porucikul 
Dunin-Slepeţ. 

În clipa aceea, strigând banzai, japonezii se năpustiră într- 
adevăr asupra redutei. Din tranşeele inamice răsăriră 
pionerii, cu scări de bambus şi grenade de mână, urmaţi de 
coloanele de asalt, cu baionetele puse la arme. Tirul de 
artilerie încetă îndată; fumul începu să se împrăştie. 
Zvonariov luă de jos o puşcă şi se pregăti să se apere pe el 
şi pe Kondratenko. 

— Companie, foc de salvă! Foc! strigă porucikul, sărind pe 
parapet şi fluturând sabia. 

Armele răspunseră în aceeaşi clipă, cu o rafală 
asurzitoare; încă o dată, şi încă o dată... Singura mitralieră 
în stare de funcţiune clănţăni şi ea. Trei japonezi ajunseră 
aproape de Kondratenko; unul dintre ei aruncă o grenadă 
de mână. Generalul se aplecă iute, adăpostindu-se după 
dărâmăturile parapetului. O clipă, explozia îl asurzi, îl orbi; 
îndată însă, se îndreptă iar de spate. 

— Nu v-a atins? îl întrebă Zvonariov, repezindu-se spre el. 

— Nu, dar pe dumneata? îl întrebă la rându-i 
Kondratenko. 

Un ostaş se zvârcolea jos, lângă el, în chinurile morţii; altul 
gemea greu, ţinându-se de coasta dreaptă. 

— Excelenţă, inamicul s-a retras pe poziţiile de plecare 
fără să primească contraatacul la baionetă! raportă Dunin. 
— Cu asemenea voinici nu ne temem de nici un duşman! 

Dar, pe cât se poate, cruţaţi-i. Ei sunt reazimul şi mândria 
Arthuru-lui, răspunse generalul. Mă duc la Belii să-l rog să 
concentreze focul tuturor bateriilor pentru apărarea 
sectorului vostru. 

După bubuiturile, larma şi încordarea nervoasă a luptei 
care abia se potolise, la Palidjuan părea că domneşte o 
linişte desăvârşită; doar gloanţe răzlețe zburau pe undeva 
pe sus, şuierând melodios. 


— Am trecut prin câteva clipe de mare tensiune! spuse 
praporşcikul, oftând uşurat. 

— Ne aşteaptă altele şi mai şi. Trebuie să ajung repede la 
Belii. 

— Permiteţi să mă întorc la Sapiornaia? întrebă 
praporşcikul. 

— Du-te; informează-l pe Veniaminov asupra misiunii pe 
care ţi-am dat-o; înţelege-te cu Irman în privinţa 
aruncătoarelor de mine, ordonă generalul. 

— Nu credeam să te mai văd viu! îi strigă Veniaminov 
praporşcikului. Am privit prin luneta de baterie tot ce s-a 
întâmplat, ce vijelios au asaltat japonezii redutele. 

Aflând ce misiune primise Zvonariov, căpitanul oftă 
contrariat. 

— Să fi stat aici măcar până diseară. Ostaşii dumitale, 
Blohin şi tovarăşii lui erau cât pe ce să se încaiere cu ai mei 
la lucrările de refacere. Pentru ei, dumneata şi Boreiko 
sunteţi autorităţile supreme în materie. S-au luat la colţ şi 
cu mine, iar Blohin i-a strigat obraznic locotenentului că el 
habar n-are cum se construiesc amplasamentele şi, 
bineînţeles, a fost scărmănat bine pentru asemenea vorbe. 

— Lăsaţi-i să vină cu mine. O să-mi fie de mare folos. 

— N-ai ce face aci, se plânse Blohin, apropiindu-se de 
praporşcik: răcanii ăştia nu te ascultă, oricum i-ai lua, iar 
ofiţerul lor nu se gândeşte decât să-ţi tragă pumni, adăugă 
el, arătându-şi ochiul învineţit. 

Zvonariov îi vorbi despre misiunea pe care o primise. 

— Serghei Vladimirovici, pe dumneavoastră vă urmăm 
bucuroşi oriunde! strigă însufleţit ostaşul. 

Seara, sosi matrozul-ordonanţă trimis de Varia cu un bilet: 
„le aştept la masă. V.” 

— A poruncit coniţa, adică domnişoara, să veniţi negreşit, 
numaidecât, raportă el pripit. 

Praporşcikul se înţelese cu Veniaminov şi plecă în oraş 
pentru un ceas. 


— Eşti rănit? îl întrebă Varia, văzându-i urmele de sânge 
pe obraz. 

— Nu, m-a sărutat o japoneză frumoasă, numită şimoza! 

— Trebuie să-ţi dau cu iod, ca să nu se infecteze, spuse 
fata cu competenţă. 

Casa strălucea de curăţenie. Duşumelele erau frecate; 
perdelele spălate, obiectele de aramă, lustruite; 
pretutindeni în odăi era rânduiala, nu se zărea un firişor de 
praf nicăieri. 

— Ai cam avut de furcă, observă praporşcikul, aruncând o 
privire prin camere. 

— Parcă n-a fost locuinţă de oameni! Rivocika dumitale e o 
leneşă de n-are pereche! sporovăia Varia. Eu şi Afanasi am 
întors totul cu susul în jos. Ce nostim e! În loc de podea, 
zice punte; în loc de „s-o speli”, zice „s-o bricueşti”; în loc 
de „să cureţi ceva”, zice „să furbisezi”. Se tot necăjea că 
podeaua n-are şănţuleţe pentru scurgerea apei. Acum 
suntem buni prieteni. Nu e încântat de Rivocika dumitale; 
după părerea lui, nu este o persoană descurcăreaţă. Mă 
socotea şi pe mine „domnişoară ofiţerească” şi nu voia să 
creadă că sunt fată de general când a văzut că ştiu să frec 
pe jos şi să spăl rufe. 

— Şi pe mine, drept cine mă lua? o întrerupse Zvonariov. 

— Drept drăguţul meu... 

— Şi dumneata, bineînţeles, eşti nespus de măgulită, nu? 

— Măgulită?! Păi, numai să mişc un deget, şi văd colonei la 
picioarele mele, dacă nu şi generali! 

— În genul lui Kostenko, nu? 

Varia izbucni în râs. 

— Of! Mor de râs! Tata-naşu! 

Se aşezară amândoi cuminţi la masă; Afanasi aducea 
bucatele, Varia servea supa, iar Zvonariov înfuleca de zor. 
Se auzi o bătaie în uşă. Varia sări de la masă şi se repezi să 
deschidă. 

— E Kondratenko! strigă ea după o clipă, ivindu-se în 
goană, întreabă de dumneata! 


Praporşcikul se grăbi să iasă. 

— lartă-mă că te deranjez! se scuză acesta. Voiam să-ţi 
indic locul pentru instalarea aruncătoarelor de mine. Am 
trecut pe la Sapiornaia, şi mi s-a spus că te pot găsi aici. 

— Roman Isidorovici, poate că, printre atâtea treburi, luaţi 
masa cu noi? îl invită Varia. 

— A, nu refuz; mi-e o foame de lup; pe deasupra, e de 
sperat că ai şi pregătit un prânz delicios. Nu degeaba eşti 
fata Mariei Fominişna, marea artistă în materie culinară. 

Generalul preţui pe deplin toate bucatele, făcând-o pe 
Varia să se bucure mult. 

— Serghei Vladimirovici, nu ştiam că ai în Oraşul-Nou o 
locuinţă atât de drăguță, observă el. 

Varia se roşi ca para focului. 

— Dar nu este a lui; e a unui ofiţer de marină, care stă pe 
Liaoteşan, lămuri fata cam confuz, dându-şi seama de 
situaţia ei echivocă. 

— N-ai grijă, nu suflu o vorbă Mariei Fominişna. În afară 
de aceasta, cunoaştem cu toţii cuminţenia lui Serghei 
Vladimirovici, spuse cu un zâmbet generalul şi se ridică. 

— Încotro vă duceţi? întrebă Varia. 

— În Oraşul-Vechi. Trebuie să-l întâlnesc pe Vasili 
Feodorovici. 

— Pot să vă însoțesc până acasă? propuse fata. 

— Şi Serghei Vladimirovici rămâne aici? întrebă 
Kondratenko. 

— A mâncat; nu mai are ce căuta aici. Să se ducă pe 
poziţii, rosti fata autoritară. 

— Azi nu prea e linişte acolo. 

— Fii cu băgare de seamă, Serghei Vladimirovici, îl sfătui 
Varia, cu un ton ceva mai blând. 

— Am înţeles excelenţă! răspunse în glumă Zvonariov, 
luând poziţia de drepţi. 

La Sapiornaia, praporşcikul îi găsi pe matrozi în frunte cu 
Butorin. Aşteptându-l. Împreună cu tunarii de pe Utios, se 
duse pe colina Vâsokaia, unde trebuia să instaleze două 


aruncătoare de mine. Colina reprezenta cheia tactică a 
întregului front de vest, dominând toate fortificațiile din 
acest sector. De pe culmea ei se deschidea o vastă 
perspectivă asupra Oraşului-Vechi şi Oraşului-Nou, asupra 
portului şi escadrei; ocupând acea înălţime japonezii ar fi 
dobândit un admirabil post de observaţie pentru artileria 
lor de asediu. Aceasta ar fi expus toate navele ruseşti, 
precum şi zonele interioare ale fortăreței, la primejdia de a 
fi bombardate oricând. Conducerea apărării şi asediatorii 
apreciau şi unii şi alţii la justa ei valoare importanţa colinei 
Vâsokaia, fiind gata s-o dispute până la limita posibilităţilor. 

Înainte de război, pe Vâsokaia nu se făcuse nici o lucrare 
defensivă; doar după izbucnirea ostilităţilor se amenajaseră 
două linii de tranşee de infanterie, prevăzute cu obstacole 
de sârmă ghimpată, şi cu tunuri de fortificaţii de 6 țoli, 
neadăpostite. În timpul ofensivei din august, însă, aceste 
tunuri, copleşite de focul inamic nu putuseră să acţioneze. 
De aceea, Kondratenko luase acum hotărârea de a întări 
apărarea colinei, afectându-i cele două aruncătoare de 
mine. 

Ajungând la comandamentul lui Irman, Zvonariov rugă să i 
se indice precis punctele în care va trebui să amplaseze 
aruncătoarele. 

— De acum înainte te ocupi de mine, în loc de artilerie? 
întrebă Irman, ironic. 

— Execut ordinul personal al generalului Kondratenko. 

— Praporşcik Gaev, condu-l sus, pe culme. Să se înţeleagă 
cu căpitanul Stempkovski în privinţa aruncătoarelor de 
mine, dispuse Irman. 

Drumul care ducea spre vârful colinei era abrupt şi prost 
amenajat. Zvonariov şi însoțitorii lui dădeau mereu în 
întuneric prin hârtoape şi peste dâmburi. 

— Sunt aproape două luni, de când s-au amenajat poziţiile 
de aici şi uite, geniştii n-au găsit încă timp să niveleze 
drumurile, se revoltă Gaev. 


Comandantul sectorului se afla într-un adăpost solid făcut 
din bârne groase de zece verşoci. Înainte de toate, acesta îi 
invită să ia o gustare şi să bea un pahar cu el. Zvonariov 
refuză categoric băutura şi spuse stăruitor că vrea să 
înceapă imediat lucrările. Neavând chef să se despartă de 
clondir, Stempkovski trimise pe poziţii cu praporşcikul pe 
tinerelul podporucik lakovlev. Gaev, curios, merse şi el. 

Creasta colinei era formată din două sopci, cu o mică 
depresiune între ele. 

Coasta dinspre inamic era atât de abruptă, încât oferea 
posibilitatea de a lansa mine la o mare distanţă. Hotărâră să 
instaleze chiar acolo unul din aruncătoare. 

— Frontal, poziţia e greu accesibilă, lămuri lakovlev; în 
schimb, poate fi învăluită cu uşurinţă prin flancuri, căci are 
unghiuri moarte întinse. Ca să îmbunătăţim apărarea, am 
îngropat acolo fugase automate. 

În tranşeele de pe şopca din dreapta, se afla o companie 
de infanterie marină. Printre matrozi se găsiră câţiva care 
se pricepeau la mine; aceştia se oferiră să dea o mână de 
ajutor. 

Curând, se anunţă sosirea căruţelor cu aruncătoarele de 
mine. Începuseră să urce la deal. Abia peste vreun sfert de 
oră ajunseră, în sfârşit, pe culme. Tunarii examinau cu 
interes aruncătoarele. Blohin încercă chiar să ridice ţeava 
unuia dintre ele. 

— Nişte puşcoace de copii, înălţimea voastră! le categorisi 
el cu dispreţ. Cu un tunuleţ d-astea n-ai să tragi departe! 

În schimb, minele îi stârniră admiraţia. 

— Cum, e plină cu piroxilină? întrebă el, neîncrezător, 
lovind cu palma o mină lungă de aproape un stânjen. 

— Pe trei sferturi. În coadă are nisip pentru cumpănire, 
lămuri Butorin. 

Iarţev şi lurkin se apucară să întindă firul telefonic de la 
adăpostul comandantului până la amplasamentul 
aruncătorului de mine. Spre miezul nopţii, Stempkovski sosi 


la locul lucrărilor împreună cu un locotenent de marină 
care şchiopăta, sprijinindu-se în baston. 

— Reduta Vodoprovodnâi a căzut; Kumirnenski abia mai 
dă semne de viaţă, dar şi ea este învăluită din ambele 
flancuri, vesti el. 

— Dar aruncătoarele de mine? întrebă Zvonariov. 

— Două, distruse de artilerie; unul, aruncat în aer chiar de 
ai noştri, iar unul a căzut în mâinile japonezilor. 

— Acum au să tragă cu el asupra noastră, spuse oftând 
Stempkovski. 

— E greu să tragă de jos în sus cu aruncătoarele de mine, 
mai ales la un unghi de înclinaţie ca aici, îl linişti 
locotenentul. 

— Mâine au să tabere pe noi şi pe Dlinnaia. O s-o păţim 
urât de tot! oftă căpitanul. Daţi-i zor, băieţi. Până-n zori să 
fie gata totul! le strigă el soldaţilor şi matrozilor. 

Nu era însă nevoie să zorească pe nimeni. 'Toţi îşi dădeau 
foarte bine seama că lucrările trebuiau isprăvite în cursul 
nopţii, căci ziua orice mişcare pe creastă atrăgea imediat 
focul artileriei asupra ei. Lăsându-l pe Butorin să 
supravegheze lucrarea, ofiţerii coborâră în tranşee. 
Stempkovski îşi exprima părerea în privinţa apărării colinei: 

— Părţile noastre slabe sunt flancurile, mai ales cel stâng. 
În partea aceea, japonezii pot să ajungă foarte aproape de 
noi. Aruncătorul de mine trebuie amplasat acolo, în 
adăpostul ofiţerilor. E foarte solid, are boltă de beton. Ţeava 
aparatului poate fi scoasă prin fereastra lui. 

Cercetând adăpostul, locotenentul ajunse la concluzia că, 
într-adevăr, aruncătorul de mine putea fi amplasat foarte 
bine acolo. 

— De aici, din adăpost, se poate trage cu el şi ziua, îşi dădu 
el cu părerea. 

Când piesele aparatului fură aduse în adăpost, Zvonariov 
constată cu mirare că Blohin dădea îndrumări soldaţilor şi 
matrozilor. 


— Ai ajuns instructor la aruncătoarele de mine? îl întrebă 
praporşcikul. 

— Înălţimea voastră, domnul porucik Boreiko ne-a învăţat 
pe Utios, să facem de toate: să tragem cu tunul, să prindem 
peşte, să îngrijim grădinile de zarzavat, să construim 
amplasamente. Când ai o treabă, gândeşte, chibzuieşte bine 
şi treaba s-a făcut! răspunse ostaşul. 

Aparatul ocupă jumătate din încăpere. Trebui să se scoată 
afară masa, lăsându-se pe loc numai paturile de campanie 
ale ofiţerilor. 

Spre răsărit, zarea începu să se lumineze. 
Bombardamentul ce se auzea dinspre reduta Kumirnenski, 
potolit pentru câtva timp, se dezlănţui cu reînnoită putere. 
Răpăitul mitralierelor, pocnetele puştilor, mugetul tunurilor, 
se contopiră într-un vuiet neîntrerupt. 

— Japonezii au dezlănţuit atacul decisiv, spuse 
locotenentul. Se pare că până se ridică soarele sus vor 
ocupa reduta. După ea, vine rândul nostru. 

Drept răspuns, Stempkovski înjură crunt. 

Mijea de ziuă. Profitând de acest fapt, locotenentul şi 
Zvonariov cercetară toată colina, coborâră în avanposturi şi 
determinară locul cel mai probabil de concentrare a 
forţelor japoneze. 

— Pe-alocuri, panta e atât de repede, încât s-ar putea să se 
dea drumul la vale unor ghiulele sferice vechi chinezeşti, 
prevăzute cu focoase cu întârziere, spuse praporşcikul. 

— Ideea nu e rea! Şi să rostogolim la vale nu ghiulele, ci 
mine electrice percutante de ale noastre, de la marină. O să 
se ducă de-a dura până jos, dar dacă scurtăm arcul 
percutorului, putem să le facem să explodeze numai la un 
şoc puternic, de pildă în cădere. Chiar azi am să mă ocup de 
treaba asta. 

Butorin raportă că aruncătorul de mine fusese amplasat. 
Ofițerii inspectară lucrarea şi găsiră totul în ordine. 

— Ei, acum ne putem odihni. Eu mă duc cu matrozii la noi, 
pe Baian. Dumneata ce faci? întrebă locotenentul. 


— Rămân aici până deseară; pe urmă o să mai vedem ce-i 
de făcut. 

Zvonariov găsi nu departe un mic adăpost neterminat şi-l 
alese drept loc de odihnă. 

Era o mică scobitură în stâncă, în care abia încăpea un om 
adult. După ce o curăţă la repezeală de pământ şi de 
gunoaie, praporşcikul îşi făcu rost de un braţ de paie, îşi 
improviză un aşternut rudimentar şi se culcă. 

Bombardamentul asupra colinei Vâsokaia începu pe la 
amiază. 

Deschiseră focul deodată câteva zeci de tunuri de asediu. 
Cruţându-şi oamenii, Stempkovski lăsă în tranşee doar 
santinelele necesare pentru supravegherea inamicului, iar 
restul trupei o retrase în văgăuni, în spatele liniilor. 
Japonezii procedau metodic, pe îndelete, la distrugerea 
sârmelor ghimpate din faţa tranşeelor, a adăposturilor şi 
şanţurilor de legătură. 

Trezit din somn de canonadă, Zvonariov se uită afară, şi 
cel dintâi lucru de care dădu cu ochii fu Blohin, care şedea 
călare pe Butorin. Mai mulţi matrozi şi tunari se ţineau 
după ei, râzând în hohote, fără să ia seama la 
bombardament. 

— Vă mănâncă pielea, nărozilor! le strigau ostaşii din 
adăposturile mai apropiate. 

— N-are voie stârpitura gălbejită să m-atingă până nu mă 
cară Butorin unde trebuie, răspunse Blohin mucalit. La o 
adică: cu ce-s eu mai prejos ca gheneralu Stesselev? E 
drept, am o mârţoagă mai răpciugoasă ca roaiba lui; dar 
alminterea, eu mi-s un irou! Drepţi! Onoru' la gheneral! 
comandă el, încheind ca de obicei cu o înjurătură înflorată. 

Soldaţii şi matrozii se hârjoneau, prăpădindu-se de râs. 
Ajuns în dreptul praporşcikului, Blohin sări jos şi luă poziţia 
de drepţi: 

— Sunt gata şi la ordinele dumneavoastră. Ce porunciţi să 
fac? 


— Lărgiţi repede scobitura asta, să ne adăpostim în ea cât 
ţine bombardamentul, ordonă praporşcikul. 

— Am înţeles! Ostaşii se apucară de lucru. 

După amiază, două canoniere japoneze îşi alăturară tirul 
la acela al bateriilor de asediu; se apropiară de ţărmul băii 
Malaia Golubinaia, deschizând şi ele focul asupra colinei 
Vâsokaia. Lovind tranşeele, proiectilele lor de opt şi de nouă 
țoli surpau deodată porţiuni întregi, distrugeau obstacolele 
de sârmă ghimpată, făcând cu neputinţă şederea oamenilor 
pe creastă. 

Sub protecţia acestui tir, infanteria japoneză, în grupuri 
mici, făcea salturi pe căile de acces spre creastă până la 
unghiurile moarte, concentrându-se treptat acolo în 
vederea atacului. 

Zvonariov se îndepărtă, şi ajuns pe una din crestele colinei 
Vâsokaia începu să urmărească ceea ce se petrecea. 

— Dacă am avea acu nişte mortiere, i-am scoate la iuţeală 
pe japonezi din ascunzişuri, spuneau soldaţii de lângă el, 
oftând. 

— Din păcate mortiere sunt doar pe coastă, şi alea-s de 
calibru mare - de nouă şi de unsprezece țoli: nu pot fi 
urcate până aici, răspunse praporşcikul. 

— Ei, atunci să se aşeze măcar aruncătoare de mine. 

— Da, dar aruncătorul îşi zvârle proiectilul cel mult la o 
sută de paşi, iar de aici până la japonezi e cam o verstă şi 
jumătate. Spre seară au să ajungă sub creastă - atunci o să 
tragem cu mine. 

— Atunci o să fie prea târziu; parcă văd că o s-o luăm la 
goană până la Oraşul-Nou, dacă nu chiar până la Liaoteşan, 
bombănea Stempkovski, mohorât. 

— Japonezii au debuşat la atac! spuse Zvonariov tulburat 
şi alergă sus pe creastă. 

Pe povârnişul dinspre oraş, de la miază-zi, rezervele 
inamice înaintau în lanţuri dese de trăgători. În clipa aceea 
artileria japoneză îşi deplasă tirul asupra spatelui liniilor 
ruseşti. Ca să scape cu viaţă ruşii se împrăştiară. 


Zvonariov se îndreptă în fugă spre adăpostul în care 
fusese amplasat aruncătorul de mine. Butorin şi Blohin 
alergară după el. Ajunşi acolo se repeziră la fereastră ca să 
vadă ce se petrecea de-vale. Lanţurile trăgătorilor japonezi 
cuceriseră cu uşurinţă linia întâia de tranşee şi acum se 
ocupa cu amenajarea ei. Ici şi colo încercările unor grupuri 
răzlețe de a se urca ceva mai sus erau respinse de focul 
ruşilor de pe creastă. 

— Înălţimea voastră, zvârlim mina? întrebă Butorin. 

— Mai întâi să luăm legătura cu comandantul. Caută-l pe 
Stempkovski şi întreabă-l, dacă e cazul să tragem cu 
aruncătorul, ordonă praporşcikul. lurkin, supraveghează 
flancul stâng; vezi dacă nu îl învăluie japonezii. Tu, Blohin, 
ai grijă de cel drept; tu, Iarţev, observă drept în faţă! 

Profitând de faptul că povârnişul nu era accidentat, 
japonezii, strecurându-se prin râpe şi prin surpăturile 
făcute de ape, începură să se apropie treptat de creastă. 

Blohin nu mai avu răbdare; îşi duse la ochi arma japoneză 
capturată şi începu să tragă. Mai multe siluete mici 
întunecate se întinseră la pământ una după alta şi nu mai 
mişcară, dar celelalte continuau să înainteze. 

— La stânga a şi ajuns în spatele nostru, raportă Iarţev. 

Zvonariov se întoarse. leşind dintr-o viroagă, japonezii, 
răzleţi şi în grupuri, alergau spre vale cu armele în 
cumpănire. La dreapta răsări încă un val de trăgători, 
făcând o manevră de învăluire. 

Creasta era acum încercuită aproape din toate părţile. În 
clipa aceea, undeva în flanc, răsări ca din pământ o 
companie de marinari ruşi. În fruntea lor alerga un ofiţer, 
fluturându-şi sabia care sclipea în soare. Matrozii îl urmau 
cu armele în cumpănire. Zărind marinarii, japonezii se 
zăpăciră şi îndată după aceea fură zvârliţi înapoi şi puşi pe 
fugă. După ce isprăviră cu ei, marinarii se repeziră spre 
dreapta. Acolo însă, japonezii înspăimântați de cele 
petrecute sub ochii lor, o luară la goană, pierzându-şi în 
drum armele şi echipamentul. 


— Aşa mai zic şi eu! strigă Blohin admirativ. Matrozii se 
bat ca la noi pe Utios! 

— Ne taie sârmele ghimpate! strigă deodată Iarţev. 

În timp ce praporşcikul urmărea cele ce se petreceau în 
spatele poziţiilor, un grup inamic, cam de tăria unei 
companii, se furişase frontal spre tranşee, se strecurase 
printre sârme şi acum ataca la baionetă. Zvonariov trase 
fulgerător pârghia de declanşare a aruncătorului. Mina 
căzu drept în mijlocul atacatorilor, zvârlindu-i în toate 
părţile. 

Tiraliorii şi matrozii se năpustiră înainte. Năvălind în 
tranşeele din vale se încăierară cu japonezii corp la corp şi-i 
zvârliră pe toţi înapoi, spre poalele colinei. Atacul fusese 
respins. Abia atunci se întoarse şi Butorin, ţinându-şi mâna 
rănită cu cea teafără. 

— Straşnic le-aţi trântit mina în nas! Au spălat putina cât 
ai clipi! observă el cu admiraţie şi raportă: Domnul căpitan 
a dat ordin să faceţi cum credeţi. 

Ofiţerul de marină care comandase compania adusă din 
rezervă se apropie de adăpost. Spre mirarea lui, 
praporşcikul văzu că era Akinfiev. Andriuşa îşi lăsase barbă. 
Sănătos, voinic, arăta acum mai matur. 

— Ce vânt te aduce pe coclaurii ăştia? îl întrebă Zvonariov. 

— Văzând că Vâsokaia e în primejdie, azi dimineaţă ne-au 
trecut de pe Liaoteşan în Oraşul-Nou, iar de acolo, ne-au 
trimis încoace. Tu ce mai faci? Cei doi prieteni stătură 
îndelung de vorbă despre toate cele. 

— Nadia s-a mutat înapoi în oraş. A fost foarte mirată de 
ordinea pe care a găsit-o acasă. Afanasi a explicat destul de 
încâlcit că a făcut curăţenie o domnişoară. Am ghicit că e 
vorba de Varia, mai ales când ne-a spus ce autoritară era. 

— Astăzi cred că se întâlnesc, spuse Zvonariov îngrijorat. 

— Foarte bine. Soţia mea va fi încântată s-o cunoască. 

— Varia nu-şi prea ţine gura şi uneori, chiar fără să vrea, 
poate să jignească prin felul ei de a vorbi fără ocol. 

— Are Nadia destul tact ca s-o tempereze. 


leşiră din adăpost. Se însera: Soarele se cufunda repede 
în mare, dincolo de baia Golubinaia. Îndată ce amurgi, 
bombardamentul încetă cu desăvârşire. 

— Hai să iei masa cu noi, îşi invită Andriuşa prietenul. 

O jumătate de ceas, după aceea se apropiau de căsuţa lui 
Akinfiev. Nadia şi Varia puneau paşnic masa în sufragerie. 
Varia îi explica cu de-amănuntul cum se aşează faţa de 
masă, cum se aranjează vesela, cum se fac şerveţelele sul. 
Gazda o asculta cu un zâmbet îngăduitor. 

— lată şi băieţii noştri, vesti ea, zărindu-i pe fereastră pe 
cei doi ofiţeri care se apropiau. Varia făcu o grimasă dar nu 
zise nimic. 

Zvonariov intră împreună cu Akinfiev şi-l prezentă Varei. 

— Nu-ţi şade bine cu barbă, îi spuse fata acestuia. Te 
îmbătrâneşte, şi dumneata eşti încă tânăr-tinerel, cam de-o 
vârstă cu Serioja... adică, cu Serghei Vladimirovici, se grăbi 
fata să se corecteze. 

Locotenentul o privi descumpănit. 

— Mai bine povesteşte cum ai nimerit aci, interveni 
Zvonariov. 

— Cum a nimerit aici mademoiselle Belaia? îl întrerupse 
Akinfieva. Cam pe la cinci, când pe Vâsokaia au început să 
tragă intens, am ieşit repede afară, să văd ce se petrece 
acolo. Când m-am întors în casă, am găsit o musafiră. Şi, 
fiindcă ne cunoaştem de mult, ne-am apucat să gătim. 

— Masa e gata, luaţi loc, declară Varia, uzurpând rolul de 
gazdă. V-aţi spălat pe mâini? Ia să te văd! se întoarse ea 
spre praporşcik. Toţi bărbaţii sunt atât de neglijenţi, încât 
trebuie să-i supraveghezi ca pe nişte copii. 

Conversaţia se însufleţi. Ofițerii povesteau despre 
atacurile respinse. Nadia scotea exclamaţii de spaimă. Varia 
asculta tăcută. 

— Şi cum, imediat după masă, vă întoarceţi iar în acel iad? 
întrebă Akinfieva. 

— Suntem obişnuiţi cu asemenea încercări. Cel puţin 
Serghei Vladimirovici. La Kindjou, şi chiar în timpul 


ofensivei din august, pe Zaliternaia, au dus-o uneori cam 
greu, dar, în cele din urmă, totul s-a sfârşit cu bine, spuse 
Varia. 

— Ei, dumneata, o eroină notorie a Arthur-ului, eşti gata 
de luptă oricând, glumi Akinfiev. Nadia n-a fost niciodată pe 
poziţii în liniile înaintate şi, la 28 iulie, era cât pe ce să 
moară de spaimă la douăzeci de mile de locul luptei. 

— Nu-i adevărat! Ne aflam foarte aproape de escadră. Dar 
şi de departe te apuca groază să priveşti bătălia în curs de 
desfăşurare. 

— Probabil că pe Vâsokaia există un post de prim-ajutor. 
Ce ar fi să ne ducem, provizoriu, ca surori acolo? propuse 
Varia. 

— Vai, nu! Mi-aş ieşi din minţi de spaimă. Bubuituri, 
împuşcături, răniţi, iar undeva, în faţă, în cel mai periculos 
loc, Andriuşa şi Serioja. N-am atâta curaj ca dumneata, se 
împotrivi Nadia. 

— Pe noi, probabil că o să ne retragă spre dimineaţă în 
zona interioară, căci toate atacurile au fost respinse şi nu 
cred să se repete curând. Serioja îşi va da aruncătoarele de 
mine în primire şi va fi liber şi el, spuse Akinfiev. 

După ce prânziră, cei doi ofiţeri se pregătiră de plecare. 
Nadia scoase un morman de lucruri călduroase şi se apucă 
să-şi încotoşmăneze soţul. Varia se preocupă de „problema 
alimentării”. Îl încărcă pe Zvonariov cu fel de fel de tartine, 
cu un termos, cu sufertaşe; până la urmă acesta protestă. 

— Nu vrei? Bine, n-ai decât să nu le iei - ne rămâne nouă 
mai mult! La noapte o să le duci dorul! 

La despărţire Nadia îşi sărută soţul îndelung. Varia şi 
Zvonariov se mulţumiră să-şi strângă mâna voiniceşte. 

După plecarea celor doi ofiţeri, Nadia îi propuse Varei să 
doarmă la ea. Fata spuse însă că trebuie să se ducă acasă. 

Se despărţiră ca două prietene bune. 

Prima jumătate a nopţii trecu în linişte. Sub ocrotirea 
întunericului, câteva sute de oameni munceau la refacerea 
tranşeelor, a adăposturilor, a obstacolelor de sârmă 


ghimpată. Zvonariov şi locotenentul de marină instalară 
alte aruncătoare şi găsiră posibilitatea de lansare a minelor 
sferice, prin rostogolire. 

După miezul nopţii cerul se acoperi de nori şi curând 
începu să cearnă o ploaie măruntă, rece, ca de toamnă. 
Profitând de aceasta, japonezii atacară fără a executa vreo 
tragere de pregătire, fără un foc de armă, fără strigăte. 
Luaţi prin surprindere, apărându-se numai cu târnăcoapele 
şi cu cazmalele, ruşii nu putură rezista şi, părăsind în 
neorânduială tranşeele înaintate, se opriră abia sus pe 
creastă. Întunericul adânc făcea cu neputinţă intrarea în 
acţiune a artileriei. 

Abia în zorii zilei se putu lămuri situaţia. Artileria de 
asediu începu iar să mugească, pregătind un nou atac 
asupra colinei Vâsokaia. 

Printr-un asalt executat cu hotărâre, japonezii puseră 
stăpânire pe colina Dlinnaia, învecinată, şi de-acolo se 
apucară să bată din flanc poziţiile de pe Vâsokaia. Lovite 
frontal de o ploaie de obuze şi de mitralierele care trăgeau 
din flanc şi din spate, companiile ruseşti erau măcinate 
repede. 

Chiar la începutul bombardamentului, ultimul aruncător 
de mine fu scos din acţiune de o schijă, şi Zvonariov se 
întoarse cu soldaţii lui la comandamentul lui Irman. De 
acolo se observa că în palmă tot câmpul de luptă. La stânga, 
într-un unghi mort, se concentrau noi rezerve inamice. 
Cutele terenului le fereau de focul artileriei din forturi. 
Lucrul acesta îl îngrijora nespus pe Irman. 

— Asupra rezervelor se poate deschide focul cu artileria 
de câmp, din stânga, dinspre baia Golubinaia, propuse 
Zvonariov. 

— Pentru asta ar fi nevoie să împingem tunurile mult 
înaintea liniei noastre de avanposturi, ceea ce e primejdios. 
Îndată ce-au să le observe japonezii, le distrug repede. 
Totuşi, încearcă, încuviinţă colonelul. 


— Am înţeles! răspunse praporşcikul, luând poziţia de 
drepţi. 

— Îţi urez succes! Ia o secţie de tunuri cu tragere repede. 
Strecoară-te cu ele în spatele inamicului şi deschide focul 
asupra întăririlor lui, concentrate la poalele colinei 
Vâsokaia. 

Zvonariov propuse tunarilor de pe Utios să-l însoţească şi-i 
întrebă dacă sunt de acord. 

— Cu dumneavoastră merg şi la dracu-n praznic! răspunse 
Blohin, cel dintâi, iar larţev şi lurkin îi urmară pilda. 

La dispoziţia lui Zvonariov fură puse două tunuri din 
bateria a 2-a a brigăzii a 4-a de artilerie, şi mai mulţi 
servanţi tunari. Praporşcikul hotărî să-şi deplaseze piesele 
numai cu câte doi cai, ca să nu fie prea vizibile. Tunurile 
fură camuflate cu braţe de fin, ceea ce le făcu să semene cu 
nişte căruţe de furaje obişnuite. Ca să facă mai puţin 
zgomot, roţile lor fură înfăşurate în paie. 

Făcând un ocol, Zvonariov îşi duse tunurile departe 
ajungând în preajma băii Golubinaia. Acolo, poziţiile ruseşti 
erau despărțite de cele japoneze printr-o vale aproape 
netedă, largă de vreo 4 verste. Pe fundul ei, prin lanurile de 
gaolian care începuse să se usuce, şerpuia un drumeag 
îngust. În partea aceea japonezii şi ruşii coseau gaolian 
pentru foc şi fân pentru cai. Printr-o înţelegere tacită, cele 
două părţi beligerante nu trăgeau asupra acestor echipe de 
furajori. lată de ce tunurile, luate drept căruţe, nu atraseră 
atenţia japonezilor. 

Curând secţia depăşi avanposturile ruseşti, ajungând între 
cele două armate inamice. Zvonariov şi Blohin mergeau 
înaintea tunurilor, la vreo sută de paşi, cercetând cu atenţie 
terenul. Piesele veneau după ei, huruind uşor. Mica coloană 
era încheiată de un grup de cinci oameni. 

Deodată, deschiseră focul asupra lor chiar nişte pichete 
ruseşti, camuflate. 

— Hei, sunteţi chiori? Nu vedeţi în cine trageţi? strigară 
tunarii. 


Zeloşii tiraliori se grăbiră să înceteze focul. În cele din 
urmă, secţia ajunse pe o mică şa de deal, de unde se vedea 
ca în palmă tot spatele dispozitivului japonez de la Vâsokaia. 
Aproximativ două regimente se concentraseră într-o 
depresiune de la mijlocul coastei, pregătindu-se de asalt. Se 
vedea bine cum soldaţii şi ofiţerii japonezi, culcaţi pe 
pământ, sau stând în capul oaselor, îşi stimulau cu băutură 
vitejia de samurai. Alte întăriri soseau mereu din spate. 
Cercetaşii se târau spre creastă. 

— Decuplaţi, iute! comandă Zvonariov. 

Tunurile fură desprinse cu grijă de antetrenuri şi trase cu 
braţele din gaolianul înalt. Distanţa până la obiectiv era de 
circa o verstă şi jumătate. Blohin şi larţev trecură ochitori, 
lăsându-l pe lurkin la antetrenuri, pentru ca la nevoie 
acesta să le aducă cât mai repede la tunuri. Fără a bănui 
ceva, japonezii îşi isprăveau ultimele pregătiri pentru atac. 
Deodată sună strident, prelung o goarnă. Soldaţii săriră în 
picioare şi porniră în masă compactă spre creastă. 
Praporşcikul, care stătea nu departe de piese, după un 
copăcel, comandă repede: 

— Înălţător, patruzeci, goniometru 300% pe piese, foc! 

Bubuiturile celor două tunuri cutremurară văzduhul una 
după alta; obuzele căzură vâjiind în gloata atacatorilor. 
Câteva zeci de japonezi rămaseră pe loc morţi sau răniţi; 
ceilalţi o rupseră la fugă care încotro. 

— Foc viu! comandă din nou Zvonariov. Dar soldaţii, chiar 
fără ordin, trimiteau un proiectil după altul, răpunând 
duşmanii înnebuniţi de groază, luaţi prin surprindere. 
Japonezii se repeziră din ascunziş ca o turmă învălmăşită, 
nimerind îndată sub focul concentrat al bateriilor fortăreței. 
O mulţime de cadavre descoperiră curând coastele colinei 
Vâsokaia. 

Răcnind de bucurie, Blohin şi larţev trăgeau lovitură după 
lovitură. Asurzit de vuiet, Zvonariov observa prin binoclu 
ceea ce se petrecea înainte. 


Izbind în soldaţi cu latul sabiei, ofiţerii japonezi se sileau 
să restabilească ordinea, dar nimeni nu le dădea ascultare. 
În clipa aceea, un val de soldaţi şi de matrozi ruşi se năpusti 
vijelios de pe culme asupra lor. Resturile trupelor japoneze 
o rupseră la fugă în debandadă. Colina Vâsokaia se afla din 
nou în mâinile ruşilor. 

— Nu mai avem obuze, raportă Blohin. 

— Cuplaţi! comandă Zvonariov. 

Conductorii, care aşteptau aproape, pe drumeag, numai la 
cinci paşi de piese, aduseră numaidecât antetrenurile la 
tunuri, şi în clipa următoare ambele atelaje goneau pe 
drumeag. În cele din urmă, dezmeticindu-se, artileriştii 
japonezi deschiseră focul asupra secţiei ce se îndepărta. 
Mai multe obuze trase după ea explodară foarte aproape, 
împroşcând o ploaie de plumbi. Aproape de liniile ruseşti fu 
omorât un cal de la piesa din faţă. Deshămându-l repede, 
secţia îşi continuă drumul, de astă dată ceva mai încet. 
Profitând de lucrul acesta, patrulele din avanposturile 
japoneze, crezând că pot că captureze tunul dinapoi, se 
repeziră după el. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să-i speriem oleacă, se 
rugă. Blohin. 

— Dă-i drumul! încuviinţă praporşcikul, făcând un gest 
aprobator cu mâna. 

Tunarii desprinseră tunul de antetren, făcându-se că vor 
să tragă. Japonezii o luară la goană îndărăt. După cinci 
minute ruşii se aflau în afară de orice primejdie. 

Când Zvonariov se prezentă la Irman pentru a da raportul, 
colonelul nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-l mustre 
pentru pierderea calului, fără nici un folos, după părerea 
lui. 

Zvonariov tocmai voia să plece cu ostaşii lui la bateria 
Sapiornaia, când se întâlni cu locotenentul de marină 
specialist în mine care îl rugă insistent să mai rămână. 

— Trebuie să amenajăm poziţia pentru aruncătoarele de 
mine. Până atunci, lrman n-o să-ţi dea drumul, îl asigură 


locotenentul. Zvonariov consimţi să mai rămână. Împreună 
cu tunarii lui, cobori într-un adăpost - un fel de groapă sub 
cerul liber. 

— Azi, l-am ardeiat bine pe japonez; n-o să-i uite uşor pe 
cei de pe Utios! zise Blohin. 

— Am să vă propun pe toţi pentru decorare, răspunse 
Zvonariov. 

— Dac-om căpăta decoraţii pentru orice fleac, curând n-o 
să mai avem unde să le atârnăm! răspunse Blohin. 

— N-ar fi bine să-i tragem un pui de somn, atâta vreme cât 
e linişte? propuse lurkin. 

Curând, aţipiră şi el şi Blohin. 

larţev scoase din buzunar o cărţulie ferfeniţită, soioasă, şi 
mişcând din buze, începu să umble cu degetul de-a lungul 
rândurilor de slove. O expresie de nemărginită încântare se 
citea pe faţa lui fălcoasă, arsă de soare. De plăcere, uneori 
închidea ochii, spunând în şoaptă pe de rost pasajele cele 
mai frumoase. 

— Ce citeşti acolo? întrebă praporşcikul, intrigat. 

larţev se fâstăâci. 

— O istorioară, răspunse el, fără chef de vorbă. 

Cărticica era „Ruslan şi Liudmila”, într-o ediţie populară, 
ieftină. 

— E un basm minunat! Iu ştii cine a fost Puşkin? 

— A fost un mare stihuitor. Basmele lui îs ca nişte viersuri 
- singure te îndeamnă să le cânţi. 

— Şi cum ai ajuns să-l citeşti pe Puşkin? 

— Am rămas fără părinţi de mic copil. M-a învăţat buchile 
un preot. Într-o zi mi-a căzut în mână o carte de domnul 
Puşkin, şi de atunci, parcă mi s-a luminat cugetul, umblu 
mereu cu stihurile lui în minte. 

— N-o zace şi în tine un poet? Faci poezii? 

— Da' de unde! Vreau să învăţ pe de rost „Ruslan” şi 
„Poltava”, dar de născocit nu pot să născocesc nimica, nu 
iese bine, răspunse Iarţev şi oftă amărât. 


— Pentru vitejia de care ai dat dovadă astăzi, o să te 
răsplătesc cu o carte de Puşkin. Crucea Sfântul-Gheorghe 
vine de la sine. 

— Înălţimea voastră, Serghei Vladimirovici, n-o să vă uit 
cât oi trăi! răspunse ostaşul cu chipul luminat de un 
zâmbet, şi se ridică în picioare, tulburat. O să vă slujesc şi 
eu cu orice-aţi dori. De cruce, însă, zău că n-am nevoie. 

Se întunecase când apăru şi Akinfiev. Era obosit, palid. 

— Hai să cinezi cu noi, îl invită el. 

Zvonariov primi bucuros. 

Nadia îi aştepta cu masa gata. 

— Serioja a făcut minuni azi! se grăbi Akinfiev să-i spună 
soţiei sale, şi-i povesti despre contraatac. 

— Va să zică, o să ţi se dea crucea Sfântul-Gheorghe. Ce-o 
să se bucure Varia! I-a zăpăcit pe toţi, povestind despre 
faptele dumitale de vitejie. 

— Ei, Varia ar trebui să-şi pună epoleţi. Spuneţi: nu cumva 
aveţi ceva cărţi de Puşkin? întrebă Zvonariov, schimbând 
vorba. 

— Ce vrei să faci cu ele? îi scrii Varei bilete de dragoste în 
versuri? întrebă mirată Akinfieva. 

Ridicându-se de la masă ieşi şi se întoarse curând cu două 
volume de Puşkin. 

— Opere alese”, spuse ea, întinzându-i-le praporşcikului. 
Cadou de la mine şi de la Andriuşa, pentru dumneata şi 
pentru Varia. 

Zvonariov îi mulţumi. 

Conversaţia lor fu întreruptă de sosirea lui Blohin. 

— Vă pofteşte domnul locotenent, raportă el. Vrea să pună 
în bătaie aruncătoarele de mine. 

Praporşcikul se ridică. Blohin se uita cu jind spre masă. 

— 'Ţi-e foame? îl întrebă Nadia, observându-i privirile. 

— Nu! Adineauri am cinat, dar nu ştiu ce am de mi s-a 
uscat gâtlejul. Drept dovadă tuşi încet, de mai multe ori. 

— Ce, nu vi s-a dat porţia? întrebă mirat Akinfiev. 


— Ba da, ni s-a dat! Pesemne că m-o fi tras corentul pe 
când veneam încoace. Parcă am jerăgai pe gât! stărui 
ostaşul, cu aer serios. 

Nadia râse şi-i umplu un pahar de votcă! 

— Asta o să-ţi facă mai bine ca orice, îl asigură ea, 
zâmbind. 

Zvonariov îşi luă rămas bun de la gazde, şi se îndreptă 
spre Vâsokaia. Se întunecase. Colina se mistuia în negura 
nopţii. Pe drumul care ducea spre ea se scurgeau şiruri de 
căruţe cu materiale de construcţie, bucătării, ambulanţe 
sanitare. Dintr-acolo veneau răniţi; brancardierii cărau 
morţii. Peste puţin, se ivi un şir lung de soldaţi. Se ţineau de 
centironul sau de umărul celui din faţă şi mergeau 
poticnindu-se ca orbii, împiedicându-se mereu unii pe alţii. 

— Ce-o mai fi şi asta? se miră Zvonariov. 

— Ăştia-s orbeţi, bolnavi de orbul găinilor, lămuri Blohin. 
Nu văd nimic, ca găinile, din amurg şi până-n zori. Noaptea, 
sunt duşi în spatele frontului. 

Curând apăru un alt şir asemănător, urmat de un soldat 
care mergea cu braţele întinse înainte. Acesta dădu drept 
peste Zvonariov. 

— Ajutaţi-mă, fraţilor, să ajung la un loc cu lumină! se rugă 
el. 

— Şi pe mine! Şi pe mine! răsunară ici, colo glasuri în 
întuneric. 

— Hai, Blohin, dă-le o mână de ajutor, ordonă Zvonariov. 

— Hei, care eşti orbete, ia fă-te-ncoace, neamule! O să vă 
duc pe toţi de vale! răcni Blohin. 

Siluete negre se apropiau poticnindu-se, câte una, câte 
două, câte trei, răsărind din toate părţile. 

— Hei, răcanilor! Ţineţi-vă bine unul de altul. Nu daţi în 
gropi, ţineţi-vă după mine! Înainte, marş! comandă tunarul, 
şi lungul şir de oameni luă drumul spre spatele liniilor. 

— Citi bolnavi d-ăştia sunt la voi în companie? întrebă 
praporşcikul pe un ostaş. 


— Jumătate. Noaptea rămân în toată compania doar 
şaizeci, şaptezeci de oameni. 

Zvonariov îl găsi pe locotenent şi-l invită sus, pe creastă. 

— Mergem îndată. Hai mai întâi să-ţi arăt minele noastre 
sferice. Să vezi ce drăguţe sunt! Le-am adus aici lângă 
adăpost. 

leşiră afară; praporşcikul văzu mai multe sfere de oţel, şi 
mari şi mici. 

— Cele mai mari au douăsprezece puduri; cele mijlocii, 
opt, iar cele mici şase, explică marinarul. Datorită formei 
sferice, se rostogolesc uşor la vale, se izbesc în plină viteză 
de obstacole şi sar în aer. 

— Straşnică drăcovenie! îşi dădu cu părerea Blohin, 
răsărind din întuneric. Un mizilic pe cinste pentru gălbejiţi! 
Ofițerii abia făcură câţiva paşi, şi deodată, pe neaşteptate 

în jurul lor izbucniră strigăte: banzai! banzai! urmate de 
împuşcături învălmăşite, covârşite când şi când de 
detunăturile grenadelor. Prin întuneric se conturau siluete 
răzlețe de ostaşi fugind înapoi. 

— Stai! Ce s-a întâmplat? strigă Stempkovski, răsărind din 
adăpost şi apucându-l de guler. 

— Au dat năvală japonezii, înălţimea-voastră! Îs câtă 
frunză şi iarbă... S-au furişat prin întuneric şi s-au repezit 
cu spăngile-n noi. În tranşeea de jos, i-au căsăpit pe toţi. 

— Să vină compania de rezervă! ordonă căpitanul. 
Domnilor ofiţeri, vă rog să urcați pe creastă şi să-mi ajutaţi 
să fac rânduială acolo. 

Cei doi ofiţeri alergară spre culme. Blohin îl urma pe 
Zvonariov ca o umbră. 

— Puneţi-vă schinduf la noadă, fârtaţilor, că o să fugiţi mai 
repede! le strigă el ostaşilor care se retrăgeau. 

Aceştia îi răspundeau cu sudalme. Blohin vâri două degete 
în gură, şuieră tâlhăreşte şi răcni: 

— Înapoi, flăcăi! Nu vă mai arătaţi dosul la japonezi. Ura! 
şi se repezi în sus la deal. 


Soldaţii începeau să se oprească unul după altul. Cel puţin 
o sută o luară la goană înapoi după Blohin. La rândul lui, 
Zvonariov striga şi el, îndemnându-i pe tiraliori să se 
întoarcă, dar epoleţii lui de ofiţer nu se vedeau în întuneric, 
aşa că nu-l luă nimeni în seamă, în cele din urmă, se repezi 
şi el după Blohin împreună cu un grup de ostaşi. Izbutiră să 
reocupe prin contraatac numai povârnişul drept al colinei. 
Pe cel stâng japonezii se cramponaseră la teren, respingând 
toate atacurile ruşilor. Soarta colinei Vâsokaia atârna iar de 
un fir de păr. 

Zvonariov îl găsi pe locotenent într-un adăpost de pe 
povârnişul drept. Acesta fusese uşor rănit la mână şi acum 
se pansa repede la lumina unei gazorniţe. 

— Iar au stat cu gura căscată, ticăloşii! Cel puţin două 
regimente de japonezi au ocupat dealul. Acum, poftim, mai 
zvârle-i înapoi! Trebuie să se acţioneze imediat, altfel până 
dimineaţa, vor face atâtea tranşee, încât n-o să-i mai poţi 
scoate din ele. 

— Înălţimea voastră, spuse Butorin, ivindu-se în prag. 
Japonezii s-au vârât în adăpostul de beton, au pus în bătaie 
o mitralieră şi nu ne lasă deloc să înaintăm. Până nu 
dărâmam adăpostul, nu-i zvârlim afară. 

— Dar cum s-o facem? 

— Să ne târâm mai aproape şi să-i împroşcăm cu cartuşe 
explozive, propuse matrozul. 

— Mai întâi să vedem unde sunt ai noştri şi unde-s 
japonezii, că altfel cădem drept în labele lor. Pe cine să 
trimitem în recunoaştere? 

— Ne ducem noi, răspunse Blohin de după uşă. Merge 
Iurkin cu mine, iar băsmuitorul rămâne cu domnul 
praporşcik. 

— Da' de unde aţi răsărit? exclamă mirat Zvonariov. 

— Ne ţinem după înălţimea voastră, ca umbra. Încotro o 
luaţi dumneavoastră, într-acolo ne repezim şi noi, răspunse 
Iarţev. Când l-am auzit pe Blohin cum a şuierat, am şi 
alergat spre el, şi după el v-am găsit şi pe dumneavoastră. 


— Sunt flăcăi de nădejde? întrebă locotenentul, arătând 
din cap spre cei trei tunari. 

— Nici vorbă. 

— Perfect! Voi plecaţi spre dreapta, iar tu, Butorin, ia pe 
cineva şi du-te spre stânga. Cercetaţi drumul spre adăpost, 
dar cu băgare de seamă. Aţi înţeles? 

— Da! răspunseră cercetaşii. 

Soldaţii şi matrozul ieşiră. 

— Serghei Vladimirovici, deocamdată priveşte cum sunt 
făcute cartuşele explozive, urmă marinarul. Trebuie să 
aruncăm cât mai multe asupra adăpostului. Dumneata ai să 
ataci de la dreapta, iar eu de la stânga, încheie el, 
repartizând rolurile. 

Cartuşele explozive erau nişte blocuri, şase funturi de 
piroxilină, cu un capăt de fitil Bickford pus că amorsa. Ele 
trebuiau aprinse de la un fitil cu ardere lentă şi apoi 
aruncate. 

— Culcat, nu poţi să arunci asemenea greutate decât până 
la douăzeci de paşi, se îndoi Zvonariov. Or, este foarte dificil 
să ajungi târâş la o distanţă atât de mică fără să fii observat. 

— Da, e o acţiune primejdioasă. Vrei cumva să renunţi? 

Praporşcikul privi chipul grav, cu o uşoară umbră de 
ironie, al marinarului. 

— Dacă ar fi aşa, domnule locotenent, demult v-aş fi 
înştiinţat. 

— De ce eşti atât de oficial? Toţi suntem oameni, fiinţe vii, 
şi ţinem la pielea noastră! Ca să fiu sincer, în ceea ce mă 
priveşte mi-e frică, dar merg! Cred, că şi dumneata simţi 
acelaşi lucru. 

— Pentru ce accepţi riscul? Pentru decoraţii, din bravadă, 
ori îţi plac senzațiile tari? 

— Niciuna din toate. Îmi dau seama că asta-i datoria mea 
faţă de patrie, răspunse locotenentul, gânditor. Ca şi 
dumneata, de altfel, adăugă el după o clipă. 

— Patria e o noţiune abstractă dar măreaţă. Adeseori, nu- 
ţi dai seama, dar în ultimă instanţă faci totul tocmai pentru 


ea, încuviinţă Zvonariov. 

Blohin se întoarse şi raportă cum puteau ajunge mai uşor 
la adăpost. Curând sosi şi Butorin. După ce se înţeleseră în 
totul asupra modului în care urmau să acţioneze cele două 
grupe, Zvonariov şi locotenentul porniră spre obiectiv. 
Depăşiră repede tranşeele ocupate de tiraliori şi se 
despărţiră. Zvonariov şi Blohin o luară târâş spre stânga, 
adăpostindu-se în fiece groapă, în fiece pâlnie de obuz. 

Noaptea deveni ceva mai luminoasă. Din când în când 
secera lunii în ultimul pătrar se strecura printre norii 
scămoşaţi. Gloanţele şuierau deasupra capului. Japonezii nu 
se zăreau; doar pocniturile seci, scurte ale focurilor trase 
de ei le indicau dispozitivul. Deodată, fascicolul unui 
proiector lunecă pe povârniş. Zvonariov şi Blohin se lipiră 
într-o clipă de pământ. Cadavrele dimprejur, neridicate, îi 
ascundeau cum nu se putea mai bine şi fascicolul de lumină 
lunecă încet înainte. Cei doi porniră mai departe, oprindu- 
se la orice foşnet. 

Uneori, praporşcikul avea impresia că-i sare inima din 
piept. Se oprea, ca să-şi tragă răsuflarea şi să se liniştească. 
De câteva ori voi să se întoarcă, să lase baltă acţiunea 
plănuită, dar alături de el auzea respiraţia adâncă, 
înăbuşită a lui Blohin care, târându-se cu dibăcie printre 
obstacole, înainta necontenit, şi Zvonariov se ruşina pentru 
lipsa lui de curaj. 

— Nu mai avem mult, îi şopti Blohin, şi o coti uşor spre 
dreapta. 

Deodată, drept în faţa lor răsări silueta întunecată a unei 
santinele japoneze. Încremeniră amândoi pe loc. Santinela 
privea însă undeva în sus şi nu-i observase. După câteva 
clipe, japonezul măcăi ca o rață şi o luă spre tranşeele lui. 
Praporşcikul şi soldatul răsuflară uşuraţi. 

Adăpostul se afla aproape de tot. Coama lui se contura clar 
pe fondul cerului. Se auzeau limpede glasurile japonezilor. 
Cei doi îşi aleseră o pâlnie mai mare şi se lăsară în ea, 
strângându-se unul în celălalt. 


— Începeţi, Serghei Vladimirovici, şopti Blohin. Scoţând 
dintr-o cutie de tinichea fitilul aprins, îl atinse de amorsele 
cartuşelor care, una după alta, se aprinseră pârâind slab. 
Sărind în picioare, Zvonariov şi Blohin zvârliră cu toată 
puterea cartuşele în direcţia japonezilor şi, în aceeaşi clipă, 
se lipiră de pământ. Se auzi o bubuitură asurzitoare, 
urmată de o ploaie de bulgări de pământ, de scânduri şi de 
pietre. După aceea, alte două explozii detunară spre 
dreapta şi, parcă răspunzându-le, o flacără orbitoare ţâşni 
chiar în adăpost, urmată de o bubuitură năprasnică. După 
câteva clipe, Zvonariov ridică cu băgare de seamă capul. 
Adăpostul se surpase la mijloc şi din interiorul său ţâşnea 
un foc viu. Scoţând urlete de groază, calcând unii peste 
alţii, japonezii ieşiră val-vârtej din tranşee, fără arme, fără 
echipament, şi dispărură după creasta colinei. 

— Omoară-i, atinge-i, mama lor! răcni Blohin şi sărind în 
sus se repezi după ei. 

— Stai, unde alergi? strigă Zvonariov. 

Luându-şi avânt cu putere, ostaşul aruncă încă un cartuş 
în urma japonezilor sporindu-le panica. Toate tranşeele 
ruseşti rămaseră goale. Zvonariov se ridică şi se apropie de 
adăpostul aruncat în aer. La lumina focului, îi zări pe 
locotenent şi pe Butorin. 

— Serghei Vladimirovici, totul a ieşit cum nu se poate mai 
bine! îl întâmpină locotenentul, plin de bucurie. Acum 
trebuie să le dăm lovitura de graţie. Aduceţi încoace 
plocoanele noastre! strigă el către matrozi. 

Aceştia se iviră din întuneric, dând de-a dura trei mine 
sferice, pe care le urcară în braţe pe parapet şi începură să 
le împingă încetişor la vale. 

— Fiţi atenţi, îi preveni locotenentul, sărind şi el pe 
parapet. 

Zvonariov îl urmă. Mina se rostogolea anevoie pe 
pământul răscolit; trebuia împinsă mereu când dintr-o 
parte când din alta. Ascungşi în tranşeea din vale, japonezii 
deschiseră focul asupra ruşilor. 


„Dacă un glonţ loveşte mina, praful se alege de toţi!” îşi 
zise Zvonariov, oprindu-se prudent pe loc. 

— Puneţi umărul, auzi el glasul răguşit al lui Blohin şi 
respiraţia grea a oamenilor care se opinteau. A luat-o din 
loc! Culcat! 

Praporşcikul abia avu timp să se întindă la pământ, când o 
bubuitură năprasnică vui la poalele colinei. 

Matrozii se iviră sus, la creastă şi se repeziră la vale, cu 
baionetele întinse înainte: în zece minute, tot povârnişul 
până la poale, fu curăţat de inamic. 

Colina Vâsokaia se afla din nou în mâinile ruşilor. 

Zvonariov şi locotenentul o luară înapoi. 

Ocolind cadavrele şi răniții care gemeau, ajunseră la 
adăpostul din care fuseseră scoşi japonezii. Îi izbi în obraz 
un iz de fum, amestecat cu o duhoare respingătoare de 
carne arsă. 

— Mare noroc am avut: al doilea cartuş a nimerit drept 
înăuntru şi a aruncat în aer grenadele depozitate acolo. 
Asta i-a speriat pe japonezi atât de mult, lămuri 
locotenentul. 

Peste puţin, îl întâlniră pe Stempkovski. Căpitanul înjura, 
posomorât. 

— Acum câteva clipe un ticălos a tras în mine din spate şi 
mi-a găurit chipiul. De-aş şti care este canalia, l-aş omori în 
bătăi. 

„Era de aşteptat”, îşi zise Zvonariov, dar nu îndrăzni să-şi 
rostească gândul în auzul tuturor. 

La comandamentul lui Irman, ofiţerii dădură de 
Kondratenko. Generalul le mulţumi pentru executarea cu 
succes a grelei lor misiuni. 

— În ceea ce priveşte ostaşii, am şi cerut şi am obţinut 
pentru ei de la Stessel crucea Sfântul-Gheorghe. Câţi 
oameni aveţi cu totul? 

— Trei matrozi şi trei tunari, raportă marinarul. 

— Te rog să le înmânezi într-o atmosferă solemnă, spuse 
Kondratenko, întinzându-i decoraţiile. Voi face de asemenea 


propuneri pentru dumneavoastră; acum, puteţi să vă duceţi 
să vă odihniţi: o meritaţi cu prisosinţă. 

Cei doi ofiţeri salutară. Se lumina de ziuă. Dinspre mare 
sufla un vânt umed, rece. Şiruri de răniţi şi de soldaţi învoiţi 
pentru odihnă coborau de pe Vâsokaia în spatele poziţiilor. 
Printre ei, Zvonariov îi văzu şi pe tunarii lui de pe Utios. Îi 
chemă şi le dădu decoraţiile. 

— O să vă sărbătorim la Zaliternaia, le spuse el. 

— Face vreo două sticle, preţălui Blohin, cântărind crucea 
Sfântul-Gheorghe în palmă. 

— Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa? îl dojeni praporşcikul, 
încruntându-se. 

— Păi, mai am una, înălţimea voastră, spuse ostaşul 
zâmbind. Dacă le-aş păstra pe toate, curând n-o să mai am 
unde să mi le atârn. 

— Iar ţie, larţev, îţi dăruiesc, pe deasupra, cărţile pe care 
ţi le-am făgăduit, adăugă praporşcikul întinzându-i cele 
două volume de Puşkin. 

— Vă mulţumesc frumos, Serghei Vladimirovici! răspunse 
băsmuitorul cu multă căldură. 

Capitolul V 

Tunarii se duseră să se odihnească la bateria Sapiornaia. 
În timpul lipsei lor, lucrările de construcţie înaintaseră mult. 
Pe lângă platformele pentru tunuri, fuseseră amenajate 
adăposturi bune, încăpătoare pentru ostaşi şi pentru 
Veniaminov. Matrozii şi tunarii forfoteau pe lângă piesele 
lor. Amplasarea tunurilor de fortificaţii era aproape pe 
sfârşite, fiind mai simplă ca tehnică, în vreme ce marinarii 
abia se apucau să-şi regleze afetele. 

— Bună dimineaţa, pehlivanilor! dădu bineţe Blohin 
oamenilor care munceau de zor. 

— Noroc, haidamacule! răspunse Lugovoi. Ce, tot nu ţi-au 
făcut seama gălbejiţii? Tare n-ar strica: am rămâne cu o 
pramatie mai puţin pe lume! 

Zvonariov intră în adăpostul lui Veniaminov. Întinzându-se 
cu poftă după somn, căpitanul îl invită pe praporşcik să 


rămână la el: 

— Japonezii nu ne deranjează; iar în ce mă priveşte, n-am 
gând să deschid focul, aşa că nu-mi zoresc oamenii. O să tot 
fie timp să ne războim. Poţi să dormi până diseară, liniştit şi 
fără grijă. Eu o să mă reped până la Zubciataia: sunt invitat 
de Anna Pavlovna să mănânc plăcinte, cu prilejul aniversării 
unui sfert de veac de ocnă, pardon, de viaţă conjugală. 

— Când credeţi c-o să terminaţi amplasamentele? 

— Cam peste două zile, cu ajutorul dumitale. Ei, odihneşte- 
le! 

Praporşcikul n-avu totuşi parte de somn pe săturate. Pe la 
amiază, Varia sosi călare la baterie, ducând de dârlogi un 
alt cal înşeuat. Aducea de la Comandamentul Artileriei un 
ordin, prin care se dispunea ca artileriştii de pe Utios să se 
întoarcă la Zaliternaia. După ce citi ordinul, Veniaminov 
protestă: 

— N-o să izbutesc să pun la punct singur amplasamentele; 
aşa că nu-l las pe Serghei Vladimirovici să plece. 

— Misiunea mea atâtica-i, Piotr Erofeici: să vă predau 
plicul; încolo, faceţi ce vreţi, răspunse fata. 

— Ştiu eu foarte bine ce se ascunde îndărătul acestui 
ordin, ripostă căpitanul cu un zâmbet şiret. Sunt gata să ţi-l 
învoiesc zilnic pe monsieur Zvonariov. 

— N-am nici în clin, nici în mânecă cu dumnealui! Ce 
nevoie am eu de praporşcikul dumitale? replică Varia 
sfidătoare. Nu este genul meu! Nu-mi plac curcile plouate! 

Pe când ei se înţepau astfel, Zvonariov se trezi din somn şi 
ieşi din adăpost. 

— Îmbracă-te şi hai cu mine: ţi-am adus calul, porunci 
Varia. 

— Am înţeles, aprigă doamnă amazoană! răspunse 
praporşcikul, luând poziţia de drepți. 

— Nu-l las; poţi să faci ce vrei, dar nu-l las! se împotrivi 
Veniaminov. Şi-apoi, află că eşti invitat la Straşnikova, stărui 
el. 


După îndelungi tratative hotărâră că înainte de toate să 
treacă tustrei pe la bateria Zubciataia, urmând ca de acolo, 
Zvonariov să se ducă la Comandamentul Artileriei. 

— Blohin, larţev, lurkin! strigă praporşcikul. Haideţi la 
Zaliternaia, destul aţi stat în ospeţie. 

Ostaşii fură gata de plecare într-o clipă. 

— Ne daţi voie să trecem şi pe la Utios? se rugară ei. 

— Să nu vă înfundaţi cumva prin vreo crâşmă. 

— Nici gând! O să tragem şi noi, aşa, în treacăt, doar un 
strop, p-o măsea! răspunse Blohin, mieros. 

— Îţi arăt eu strop! îl ameninţă praporşcikul. 

Ostaşii salutară şi porniră la drum. 

Lăsându-şi caii la Sapiornaia, Varia, Zvonariov şi 
Veniaminov, se duseră pe jos la Zubciataia. 

Bateria era pavoazată cu steaguri. Într-o parte se 
întindeau câteva şiruri de mese acoperite cu blide şi 
gamele. Ostaşii, în mare ţinută, aşteptau aliniaţi lângă 
adăpost. Preotul în odăjdii aurii se plimba pe lângă 
tetrapod. Perechea de sărbătoriţi îşi primi musafirii 
prieteneşte. Straşnikova o întâmpină pe Varia linguşitoare, 
numai zâmbet. 

— Ce drăguţ din partea părinţilor dumitale că şi-au adus 
aminte de sărbătoarea noastră de familie şi te-au trimis 
încoace, rosti ea alintat, sărutând-o. 

Varia rămase cu gura căscată de mirare. Nu-i trecuse prin 
cap că vizita ei putea să capete un aspect atât de solemn. 
Dându-şi seama de aceasta, se grăbi s-o felicite pe 
căpităneasă, făcându-i cele mai bune urări. 

În pofida zăpuşelii, Straşnikov era în uniformă de paradă, 
cu toate decoraţiile. Veniaminov şi Zvonariov fură nevoiţi să- 
şi ceară scuze pentru ţinuta lor de toate zilele. 

După o scurtă slujbă religioasă, se cântă „Mulţi ani 
trăiască” pentru sărbătoriţii zilei, după care se îndreptară 
cu toţii spre mesele puse pentru soldaţi. Fiecare ostaş 
căpătă câte o porţie de votcă, o pereche de castraveți 
muraţi şi o bucată de carne sărată. Căpităneasa îi cinsti 


personal cu băutură pe feldvebel şi pe subofiţeri. Era vădit 
că prezenţa superiorilor îi stânjenea pe soldaţi şi ei mâncau 
fără prea multă poftă. 

La invitaţia căpitanului, Zvonariov făcu un efort şi 
îngurgită o zeamă tulbure, straşnic ardeiată, o aşa zisă 
ciorbă de varză cu carne pe jumătate alterată. 

— Aşa-i că mâncarea e foarte gustoasă? îl întrebă Anna 
Pavlovna. 

Din politeţe, praporşcikul se declară de acord. În schimb 
Varia, în naivitatea ei, observă: 

— La spital, hrana e mult mai bună. 

— Acolo sunt oameni bolnavi. 

Veniaminov se grăbi să schimbe vorba, alegând un subiect 
ceva mai puţin delicat. 

— Anna Pavlovna este o gospodină admirabilă, o să vă 
convingeţi despre aceasta îndată ce veţi gusta din plăcinte. 

Căpităneasa nu întârzie să-şi poftească musafirii în 
adăpost, unde îi aştepta masa pregătită anume pentru ei. 

— E strâmtoare dar să nu fie cu supărare. Vă rog, aşezaţi- 
vă fiecare unde puteţi, îi pofti Straşnikov. 

Masa fu aleasă, gustoasă, udată din belşug cu tot felul de 
licheururi şi rachiuri de casă. 

— Am hotărât să dăm iama în toate proviziile. Nu se ştie 
câte zile mai avem. Un obuz rătăcit - şi s-a terminat cu noi! 
suspină căpităneasa. 

— Ce vorbeşti, Niusik! Mare-i mila lui Dumnezeu; poate c- 
om scăpa teferi, se grăbi soţul s-o îmbărbăteze. 

— Adăpostul dumneavoastră e atât de solid, încât nu poate 
fi distrus dintr-o singură lovitură, obiectă Zvonariov. 

— 'Toată compania a muncit la el timp de aproape două 
săptămâni! lămuri căpitanul cu plăcere. 

Apăru corul de soldaţi. Aceştia intonară în cinstea 
comandantului lor un fel de cantată solemnă şi melancolică. 
Urmară diferite cântări bisericeşti. Înduioşat, Straşnicov le 
ţinea isonul cu glas tare. 


Ospăţul fu încheiat cu şampanie, în strigătele musafirilor: 
Amar! „lânăra pereche”, cu stagiul de un sfert de secol de 
viaţă conjugală, se sărută solemn, vărsând lacrimi. 

— Câte zile fripte şi-au făcut reciproc, în atâţia ani! îi şopti 
Zvonariov Varei. 

— Mai puţine decât dumneata mie în ultimul timp, cu 
bravada dumitale inutilă, replică ea. 

Oaspeţii porniră înapoi spre Sapiornaia. 

— Tare aş vrea să ştiu, cât i-a costat pe Straşnikovi 
festivitatea de astăzi! Să dai de mâncare la o companie 
întreagă nu-i un fleac, observă Zvonariov. 

— Sfânta naivitate! răspunse Veniaminov. Te asigur că nu i- 
a costat nimic. Soldaţii şi-au căpătat mâncarea şi băutura 
din rațiile alocate la ordinar, iar noi am fost trataţi, 
probabil, din fondul de rezervă care există la fiecare 
companie. 

— Prin urmare noi am mâncat astăzi pe seama soldaţilor, 
care şi aşa sunt hrăniţi cum nu se poate mai prost? întrebă 
Varia. 

— Mademoiselle, felul în care pui dumneata problema este 
prea categoric, răspunse căpitanul, evitând un răspuns 
direct. 

— Dacă aş fi ştiut, nu m-aşi fi dus pentru nimic în lume la 
Zubciataia! Mi s-ar fi oprit îmbucătura în gât! 

Ajunşi la Sapiornaia, Varia şi Zvonariov îşi luară rămas bun 
de la Veniaminov şi săriră în şa. Când trecură prin faţa casei 
soţilor Akinfiev, Nadia îi strigă de la fereastră. După ce le 
strânse mâinile, îl dojeni pe praporşcik: 

— Dragă Serioja, pentru ce îţi rişti mereu viaţa? Merge 
odată, de două ori, dar într-o zi, o să se sfârşească prost 
pentru dumneata. Varia, ar trebui ca măcar dumneata să 
nu-i dai voie să se vâre în primejdii, fără rost. 

— Dar ce poznă a mai făcut? întrebă fata sever. 

Nadia îi poveşti cu de-amănuntul isprăvile lui Zvonariov 
din ultimele zile. 


— În viaţa mea n-am să cred că acest biet om fricos poate 
fi în stare de asemenea fapte, se îndoi Varia cu prefăcătorie. 
Toate acestea sunt exagerări. 

Akinfieva stărui, asigurând-o cu căldură că-i spusese 
adevărul adevărat. 

— Bine, dacă-i aşa, am să-i trag o săpuneală, făgădui fata, 
despărţindu-se de soţia locotenentului. 

— Hm! De când eşti „dragă Serioja” pentru ea? întrebă 
Varia înciudată, după ce se îndepărtară de casa Akinfievilor. 
De unde şi până unde atâta intimitate? 

— Eu şi Nadiuşa suntem prieteni vechi de când am venit la 
Arthur. 

Varia se încruntă şi oftă. 

Apoi o luă înainte la galop ca să-şi ascundă tulburarea. 
Praporşcikul o lăsă să se îndepărteze. 

După ce îi raportă lui Belii tot ceea ce se petrecuse, 
Zvonariov se duse la Zaliternaia. Acolo, îl găsi pe Boreiko 
ocupat cu amenajarea mitralierei tip Arthur, un dispozitiv 
care dădea posibilitatea de a se trage simultan cu zece 
puşti. De faţă se afla şi iniţiatorul acelei invenţii - un căpitan 
de tiraliori. 

— Şmetillo, se prezentă el, cu accent moale, de polonez. 

— Ignati Bronislavovici a avut ideea de a utiliza armele 
chinezilor de tip vechi Mannlicher, cuplându-le în aşa fel, 
încât un singur om să poată trage cu zece deodată, explică 
Boreiko. 

— Nu pot s-o scot la capăt, şi m-am gândit să mă adresez 
prietenilor artilerişti. Dumneavoastră sunteţi oameni 
învăţaţi, nu ca noi. 

— Serioja al nostru e inginer mecanic şi-o să se descurce 
la iuţeală. 

Zvonariov cercetă dispozitivul imaginat de Şmetillo. Era 
un cadru obişnuit de lemn, servind ca suport pentru zece 
arme dispuse paralel. Cu ajutorul unei tije de metal care 
atingea toate trăgacele, era posibil să se execute salve cu 
toate puştile deodată. Fiecare puşcă trebuia să fie însă 


încărcată separat. Deci, problema era următoarea: cum să 
se realizeze funcţionarea simultană a tuturor 
închizătoarelor? 

Tustrei inventatorii îşi bătură capul până seara, în cele din 
urmă izbutind să sincronizeze şi operaţia de încărcare. 
Şmetillo era încântat: 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc! M-aţi scăpat de o mare 
belea. N-am oameni de ajuns pentru apărarea sectorului. 
Acum un om o să facă cât zece. O să avem mai puţine 
pierderi, focul va fi mai puternic, iar oamenii o să se bucure 
de mai multă odihnă. 

Căpitanul îi invită pe cei doi artilerişti la el în tranşee, ca 
să probeze mitralierele tip Arthur şi plecă. 

— Hei, ia spune ce mai faci, Borea? întrebă Zvonariov, 
după ce Şmetillo se îndepărtă. 

— Mor de plictiseală, prietene. Sunt zile când nu tragem 
nici măcar un foc. Acum mă ocup cu gospodăria. Fac la 
poalele dealului o bucătărie, pentru noi şi pentru bateria B, 
iar lângă ea, un beci pentru alimente, şi o baie, ca să nu fim 
nevoiţi să alergăm după toate la Utios. 

— Aşadar ne mutăm definitiv aici! Cel puţin, locuinţele 
noastre de pe Utios ne rămân? 

— Desigur, Utios-ul rămâne baza noastră principală, şi 
locuinţele noastre, la fel. De: ai auzit noutatea? Căpitanul 
Andreev a fost numit la comanda bateriei de pe Utios, iar 
Jukovski a rămas la bateriile B şi Zaliternaia. 

— Aşa? Pe Andreev îl cunosc vag. Am auzit că a fost grav 
rănit şi a suferit o contuzie în timpul luptelor din august. 

— Îi tremură şi acum capul şi mâinile. 

— Halal comandant! 

— Dintr-ai noştri au rămas pe Utios oameni dintr-o singură 
secţie şi ăia buni doar de serviciul auxiliar. Cu ei o să se 
înţeleagă bine Andreev. 

Curând după aceea porucikul se schimbă, se bărbieri, se 
parfumă cu apă de Colonie şi plecă în oraş. 


— Fii bun şi rămâi tu la baterie. Eu mă duc pe la 
economat, poate oi face rost de ceva, îl rugă el pe 
praporşcik. 

Rămas singur, Zvonariov inspectă poziţia şi cercetă 
lucrările despre care vorbise Boreiko. 

— Blohin, Iarţev şi lurkin au venit? îl întrebă el pe 
Rodionov. 

— Nu, încă n-au sosit. 

— Să ştii că s-au îmbătat pe undeva, pe drum. O să-i înhaţe 
vreo patrulă, şi o să avem neplăceri cu ei, spuse Zvonariov, 
nemulţumit. 

— Nu-s ei ageamii: ori se bat şi scapă, ori o întind din 
capul locului, îl linişti subofiţerul. 

În timpul acesta, Boreiko păşea agale prin oraş, salutând 
cunoscuţii. N-o luase însă de loc spre economat, ci se 
pomeni curând în dreptul şcolii Puşkin. Acolo, simţi deodată 
nevoia de a-şi drege glasul, şi-l drese de câteva ori, tuşind 
gros ca un protodiacon. Răspunzând parcă la nişte semnale, 
o fereastră de la parterul şcolii se deschise numaidecât şi în 
cadrul ei îşi făcu apariţia Olia Selenina cu ghitara în mâini. 

Observând-o, porucikul o salută respectuos, scoţându-şi 
chipiul. Institutoarea îi răspunse, fluturând mâna. 

— Încotro, Boris Dmitrievici? strigă ea. 

Ofiţerul se apropie repede de fereastră, dădu bună seara 
şi răspunse la întrebare. 

— Ia ascultă, îţi place? 

leşi, poznaşo, ieşi din casă, leşi, că vreau să te iubesc, 
începu Olia, cu o voce limpede, amplă. 

Boreiko îi ţinu isonul cu glas scăzut! 

Te-oi iubi, şi te-oi uita... 

Fata făcu o pauză scurtă şi, aplecându-se spre Boreiko, 
încheie cu multă expresie: 

Toţi flăcăii sunt poznaşi! 

— Nu-i aşa, Boris Dmitrievici? gânguri ea cu un zâmbet 
ghiduş. 

— Ei, nu-i chiar aşa, răspunse porucikul, cam încurcat. 


— Acum e rândul dumitale să-mi cânţi ceva. 

Boreiko îşi drese glasul şi, privind cu duioşie spre 
institutoarea care şedea pe prichiciul ferestrei, începu cu 
sentiment: 

Tu, iubito, m-ai uitat, M-ai uitat, m-ai înşelat. 

Amărât şi singurel, Pace nu mai am de fel. 

Olia îl acompania la ghitară. 

Pe urmă, parcă dându-şi seamă deodată, sări jos pe podea: 

— Vai, dar de ce te ţin eu afară, la fereastră? Poftim în 
grădină. Tot ai întârziat - la economat se închide devreme. 

Porucikul intră pe portiţă. Polkam, dulăul lăţos sări lătrând 
în întâmpinarea lui. 

— Hai spre aleea din spate! propuse Olia, ieşind cu ghitara 
în mâini. Îl conduse în fundul grădinii şi acolo se aşezară 
sub salcâmi pe o bancă lată. Polkam se culcă la picioarele 
lor. Îngânară amândoi un cântec şi apoi vorbiră încet, 
îndelung, numai ei ştiind ce anume. 

În oraşul adormit se auzea doar hămăitul prelung al 
câinilor. Când şi când trecea huruind un furgon militar sau 
o birjă. Spre forturi izbucneau din când în când împuşcături 
răzlețe; în radă băteau clopotele de la nave o dată la fiecare 
jumătate de oră. Ceaţa se târa plutind dinspre mare. 
Trecuse de miezul nopţii când în sfârşit Boreiko şi Olia se 
ridicară, îndreptându-se spre portiţa grădinii. Plictisit de 
atâta şedere, câinele se întinse alene şi se luă după ei. 

Luându-şi rămas bun, porucikul se aplecă şi sărută cu 
delicateţe mâna fetei. Ea suspină fără o pricină anume, apoi 
ridicându-se în vârful picioarelor, îl sărută repede pe buze. 
În clipa următoare fata dispăru pe scară râzând încetişor. 

Porucikul rămase o clipă încremenit, privi după ea, şi 
adânc îngândurat se îndepărtă. 

La o răscruce zări un pâlc de oameni mergând repede pe 
caldarâm şi schimbând între ei fraze scurte, mânioase. 
Porucikul se uită mai atent şi observă doi ostaşi escortaţi de 
nişte poliţişti. Şi-ar fi văzut de drum, dar se auzi strigat pe 
neaşteptate: 


— Înălţimea voastră, scăpaţi-ne! 

Boreiko se trezi îndată din visare. Uitându-se cu luare- 
aminte îi recunoscu pe Blohin şi pe Ilurkin. 

— Ce-i cu voi? întrebă el, coborând pe caldarâm. 

— Înălţimea voastră, i-am ridicat de la cârciuma lui 
Tifontai; făceau scandal, raportă un poliţist, mai marele 
celorlalţi. 

— Daţi-le drumul! Am să-i pedepsesc eu. 

— Nu putem, că au făcut-o lată de tot: mie mi-au rupt doi 
dinţi, iar flăcăul ăsta s-a ales cu o vânătaie la ochi. 

— Minţi, sticletele dracului: voi aţi tăbărât mai întâi cu 
pumnii! Noi, doar ne-am apărat, protestă Blohin, scuipând 
sânge din buza spintecată. 

— Haideţi cu mine! ordonă Boreiko, fără să-i bage în 
seamă pe poliţişti. 

— Nu se poate! Să nu le daţi drumul, băieţi! strigă mai 
marele poliţiştilor. 

Calmul porucikului zbură ca luat de vânt: 

— Ce face? nu le daţi drumul? răcni el şi-l plesni pe poliţist 
cu toată puterea. 

Deşi foarte voinic, acesta nu rezistă la lovitură şi se 
prăbuşi la pământ. 

— Atingeţi-i! zbieră şi Blohin, dând peste cap pe al doilea 
poliţist, pentru ca apoi să izbească cu piciorul în pântec pe 
al treilea, care se lăsă pe vine gemând. 

— Haideţi! comandă Boreiko, şi ambii tunari se luară după 
el. 

— La ziuă să ieşiţi amândoi afară, cu tot echipamentul de 
campanie în spate, pentru ca altă dată să nu vă mai faceţi 
de râs în tot Arthur-ul! mormăi Boreiko. l-aţi lăsat pe sticleţi 
să pună mâna pe voi! 

— Înălţimea voastră, dar au tăbărât pe noi vreo zece! Doi 
i-am zvârlit afară pe fereastră; pe unul, l-am cotonogit, iar 
ceilalţi ne-au înhăţat şi ne-au târât cu ei, se dezvinovăţi 
lurkin. 


— Fiecare din voi trebuie să ţină piept la zece poliţişti, iar 
voi doi - v-aţi lăsat bătuţi de şase! O să vă fac de ruşine 
înaintea companiei întregi, ca să fie drept pildă pentru alţii. 

Ostagşii oftau, simțindu-se vinovaţi. 

Dimineaţa, Zvonariov, care după nopţile de nesomn de la 
Vâsokaia se trezise cam târziu, îl văzu cu mirare pe Boreiko 
bând un pahar de ceai în loc de votcă, cum obişnuia. 

— Ce-i abstinenţa asta la tine, Borea? Nu cumva n-ai mai 
găsit votcă la economat? 

— Cu titlu de experienţă, încerc să-mi clătesc maţele cu 
iarbă chinezească. Ce zici, oi putea să mă las cu totul de 
băutură? îl întrebă el pe praporşcik, uluindu-l cu 
desăvârşire. 

Zvonariov îşi privi consternat prietenul, dar văzându-i 
expresia gravă, concentrată, îşi dădu seama că acesta nu 
glumea. 

— Sigur că poţi! Nu deodată, ci treptat. Te dezobişnuieşti 
de votcă, aşa cum se lasă fumătorii de tutun. 

În loc de răspuns, porucikul oftă din rărunchi şi-i povesti 
cele întâmplate noaptea cu Blohin şi cu lurkin. 

— Acum stau, îngeraşii, cu tot echipamentul în spate, de 
batjocură tuturor, încheie el. 

— Ştiam eu c-au să se îmbete, spuse Zvonariov eu ciudă. 
Las' c-am să le trag şi eu un perdaf. 

leşind din adăpost zări un grup de ostaşi în jurul lui Blohin 
şi al lui Ilurkin. Cei adunaţi îi copleşeau de înţepături 
usturătoare. lurkin asculta totul tăcut, nepăsător; Blohin, 
însă, se învârtea de colo-colo, înjurând crunt, şi cu mare 
meşteşug. Părea că îl frământa adânc ruşinea pe care o 
îndura: să fie scos sub arme pentru că nu ţinuse piept cu 
destulă hotărâre sticleţilor! Aşa ceva, nu păţise de când era 
pe lume. 

— Ursul e un căpcăun cu scaun la cap: el nu pedepseşte 
fără socoteală. De vreme ce ai făcut-o de oaie, acu stai cu 
arma-n spate, se beştelea el. Sunt vinovat, am feştelit-o, n- 
am ştiut să scap din mina gabărilor - acu mi s-a înfundat. 


— Înălţimea voastră, daţi-mi voie să plec! se rugă el, când 
se apropie Zvonariov. Nu mai pot să-i ascult cum îşi bat joc 
de mine! 

— Aşa aţi ştiut voi să vă purtaţi? se năpusti praporşcikul 
asupra celor doi vinovaţi. Nu numai că nu vă iert de 
pedeapsă, dar o să-l rog pe porucik să vă mai dea câte două 
ceasuri ca să nu vă mai ţineţi altă dată de blestemâăţii. 

Curând veni şi Boreiko. 

— Halal viteji, n-am ce zice! Aţi făcut Utios-ul de ruşine în 
tot Arthur-ul. Râde lumea de voi, aşa vă trebuie! Să ştie 
toată compania: dacă ridică poliţia pe careva, să nu se 
aştepte la iertare de la mine. Hai, prăpădiţilor, căraţi-vă la 
toţi dracii! încheie el, dând drumul celor pedepsiţi. 

Zvonariov voi să se împotrivească, dar văzând mutra 
spăşită a lui Blohin începu să râdă, dădu din mâna şi-l lăsă 
în plata domnului. 

Cei doi ofiţeri prânzeau la ei în adăpost, când pe 
neaşteptate ordonanța raportă: 

— A sosit la baterie un domn gheneral necunoscut. 

— Care naiba o mai fi? mormăi porucikul, nemulţumit, şi 
ieşi afară urmat de praporşcik. 

Nikitin trecea prin baterie, salutând din mers ostaşii. 

— Bună dimineaţa, tunari! 

Miraţi, cei de pe Utios răspundeau învălmăşit. 

După ce primi raportul lui Boreiko, Nikitin întrebă dacă 
Stessel trecuse pe la Zaliternaia. 

— De când a fost construită Zaliternaia, excelenţa-sa n-a 
fost văzut pe-aici! 

— Avea de gând să vă viziteze astăzi. 

— Suntem foarte măguliţi de atâta onoare. 

Generalul trecu de-a lungul frontului bateriei, punând tot 
felul de întrebări. 

— Toată viaţa mea am făcut serviciu într-un regiment de 
mortiere şi habar n-am cum sunt tunurile de fortificaţii şi 
cum trag, mărturisi el. 


— Şi în prezent, excelenţă, ce comandă aveţi? se interesă 
Boreiko. 

— Sunt preşedintele comisiunii care supraveghează 
oamenii, ca să nu doarmă pe poziţii în timpul nopţii! 
răspunse generalul, grav. 

Porucikul zâmbi abia perceptibil: 

— E o funcţie plină de răspundere. 

— Da, dacă vrei, încuviinţă Nikitin încruntat, simțind 
nuanţa ironică. 

După inspectarea poziţiei, Boreiko îl invită la dejun, iar lui 
Zvonariov îi ordonă să facă rânduială în baterie şi să-l 
înştiinţeze când va apărea Stessel. 

Soldaţii se apucară de zor să facă curăţenie. Nikitin le 
stârnise şi lor interesul. Începură să întrebe cine e, ce 
comandă are, pentru ce venise la baterie. Praporşcikul le 
povesti cu de-amănuntul tot ce ştia. 

— Care va să zică e un fel de căpetenie peste paznicii de 
noapte din Arthur, îşi dădu cu părerea Blohin. Dar unde-i 
cârâitoarea lui? 

— Ce cârâitoare? Vorbeşti de pârâitoare? 

— Ei da, de pârâitoare. 

— Fă una şi dăruieşte-i-o, îl sfătui Zvonariov, râzând. 

— O facem într-o clipă din fiare vechi, dar tare mi-e teamă 
c-o să-mi pârâie pe urmă capul, şugui ostaşul. 

Profitând de acalmia de pe front, Stessel hotărâse să 
inspecteze bateriile din linia a doua. Acolo nu-l pândea nici 
o primejdie şi, totodată, putea să expedieze cu cugetul 
împăcat un raport asupra inspecției poziţiilor înaintate. 

Abia isprăviră tunarii cu curăţenia, că se şi ivi pe drum 
trăsura cunoscută în tot Arthur-ul, trasă de doi suri rotaţi. 

Praporşcikul intră repede în adăpost. Acolo, Nikitin şi 
Boreiko se ospătau şi se cinsteau de zor. Nefiind obişnuit cu 
porţiile homerice ale porucikului, generalul abia îşi mai 
mişca limba în gură. 

— Vine Stessel, vesti Zvonariov. 


— Permiteţi să ies în întâmpinarea excelenţei sale? îşi ceru 
voie porucikul de la Nikitin. 

— Desigur, desigur. Doar e ahtiat după onoruri. Odată-l 
vezi că se umflă în pene, ca un curcan; crede că astfel o să 
fie luat din greşeală drept mare deştept, îngăimă anevoie 
generalul. 

Ofițerii ieşiră, lăsându-şi oaspetele în compania unui 
regiment de clondire începute şi de pahare goale. 

Stessel cobori din trăsură şi ordonă alinierea trupei în 
spatele pieselor. După ce ordinul lui fu executat, îi felicită 
pe ostaşi cu glas tare pentru respingerea asaltului şi le 
mulţumi pentru modul cum îşi îndeplineau slujba. Trecând 
prin faţa frontului, îi făcu lui Boreiko o observaţie pentru 
ţinuta neglijentă a oamenilor şi-l indignă îndeosebi 
înfăţişarea lui Blohin care cu şapca pleoştită pe cap ca o 
clătită, cu centironul căzut pe şolduri, îl privea cu un 
zâmbet nespus de tâmp. 

— Ce-i cu dobitocul ăsta? strigă Stessel. Capul sus, suge 
burta! comandă generalul şi-şi repezi pumnul în pântecul 
soldatului. 

Rezultatul fu cu totul neaşteptat. Aplecându-se înainte, 
soldatul sughiţă zgomotos. Stessel rămase câteva clipe mut 
de uimire: 

— Idiotul ăsta să stea sub arme şaisprezece ore, ca să se 
poarte cuviincios în prezenţa unui general! ordonă el, 
regăsindu-şi în cele din urmă darul vorbirii. Ăştia nu-s 
soldaţi, ci nişte papuaşi! 

Cine ştie cât ar mai fi trăsnit şi bufnit, dacă n-ar fi dat cu 
ochii de Nikitin, care se apropia de el. Cu un zâmbet extatic 
pe faţa stacojie de beţivan, clătinându-se şi împleticindu-se 
pe picioare, Nikitin făcea de departe bezele amicului său. 
Stessel se încruntă. 

— Te-ai şi afumat! îl dojeni el nemulţumit. 

— E adevărat, Tolea, doar un pic! Hai, nu te supăra, lasă- 
mă să te pup! şi Nikitin îl îmbrăţişă afectuos. 


— Gata, Vladimir Nikolaevici. Se pare că trebuie să te 
odihneşti puţin. Hai cu mine. 

— Nu te îmbufna aşa, Tolea! Doar, în tinereţele tale n-ai 
fost nici tu uşă de biserică! ii minte ce ne-am mai abţiguit 
la cazinou înainte de a treia Plevnă111? Tu umblai în patru 
labe pe sub masă, lătrai şi muşcai cucoanele de picioare! 
Ehei, ce mai fecior de lele ai fost şi tu la vremea ta! 

— Hai să mergem! îi curmă vorba Stessel, apucându-l cu 
hotărâre de braţ. 

— Stai, de ce mă tragi? Dă-mi voie măcar să-mi iau rămas 
bun de la noul meu prieten. Mi-e drag ca un fiu! Bagă de 
seamă: ăsta e cel mai bun artilerist din Arthur! Spunând 
aceste cuvinte, Nikitin îl îmbrăţişă pe Boreiko. 

— 'Trăsura! strigă Stessel către vizitiu, dând nerăbdător 
din mână, dar Nikitin se încăpăţână. 

— Hai cu mine într-un locşor simpatic, îl ispiti el, zâmbind 
şăgalnic. Ce mai fetişcane sunt acolo, te lingi pe buze! 

Furios, Stessel tăcea, târându-l spre trăsură. 

— Ho, stai niţel! strigă Nikitin, scăpând din mâinile lui. N- 
avea frică - n-o să-i spun nimic gogoriţei tale! Doar ştie 
toată lumea că te ţine sub papuc, ba te mai şi trăsneşte cu 
el! Nikitin izbucni într-un râs zgomotos. Scos de-a binelea 
din fire, Stessel îşi îmbrânci amicul în trăsură şi porunci 
vizitiului să pornească. 

— La rând, drepţi! răcni Boreiko, dând onorul superiorilor 
care se îndepărtau. O asemenea reprezentaţie, îi spuse el 
lui Zvonariov, face şi două sferturi de sutar. Rupeţi 
rândurile, marş! 

Ostaşii o luară la fugă care încotro. Blohin făcu o tumbă şi, 
spre marea veselie a tuturor, repetă figura pe care i-o 
făcuse lui Stessel. 

— Ehei, ce-o să păţească Nikitin pentru dandanaua de 
astăzi! zise Zvonariov. 

— Ăstuia, măcar la beţie începe să-i funcţioneze mintea ca 
lumea, pe când a lui Stessel s-a înţepenit definitiv şi 
iremediabil. 


Viaţa celor de la Zaliternaia îşi urma cursul ei din 
totdeauna. Zvonariov ba punea la punct mitraliere tip 
Arthur, ba născocea un dispozitiv pentru a electriza 
obstacolele de sârmă ghimpată, ba imagina un balon captiv, 
cu care Boreiko urma să se ridice la o înălţime de trei sute 
de picioare, pentru a descoperi amplasamentele bateriilor 
de asediu. De la Zaliternaia ploua cu memorii, care odată 
ajunse la Comandamentul Artileriei erau cusute cu îngrijire 
la dosar. 

Porucikul se ducea la „economat” în fiecare seară şi se 
întorcea noaptea târziu. Zvonariov se întâlnea mereu cu 
Varia care îi aducea masa. Fata intra tot mai mult în viaţa 
praporşcikului: avea grijă de hrană, de rufăria lui, 
supraveghea rânduiala din adăpost, lua la rost ordonanța 
dacă nu-şi vedea de treabă. Între cei doi tineri se 
statorniciseră legături sănătoase, prieteneşti: Varia se ferea 
să fie autoritară, iar Zvonariov n-o mai tachina. 

Soldaţii se obişnuiseră şi ei cu Varia şi-i ziceau între ei 
„surioara noastră” şi „domnişoara praporşcikului”. Numai 
Blohin îi spunea Varka, dar ori de câte ori o întâlnea se 
purta şi el cuviincios. 

Seara, profitând de lipsa ofiţerilor plecaţi din baterie, 
ostaşii se adunau pe lângă focuri şi-l ascultau pe Ilarţev. Cu 
o neobişnuită însufleţire, cu avânt, acesta le citea grav 
„Poltava” sau „Ruslan şi Liudmila”, stârnind manifestări 
furtunoase de admiraţie din partea ascultătorilor. Versul 
cizelat al operelor lui Puşkin îi vrăjea pe toţi, prin 
sonoritatea şi frumuseţea lui. Culcaţi pe pământ, cu faţa la 
foc, ostaşii îşi exprimau simţămintele, scoțând exclamaţii de 
încântare. Până şi Blohin, care la început nu apreciase 
„Ruslan şi Liudmila”, acum, întorcându-se pe o rână şi 
scărpinându-se alene, întâmpina prin interjecţii admirative 
pasajele ce-i plăceau în mod deosebit. 

— Basmul acesta se cere cântat, spuse Belonogov, visător. 
Ce frumos ar fi să-l cântăm în cor. 


— Stai să vezi, mai încolo e şi mai frumos, îi răspundea 
Iarţev, zâmbind în extaz şi începea „Poltava”, căreia îi urma 
„Călărețul de aramă”. „Evgheni Oneghin” avea mai puţin 
succes. 

— Aici e vorba de boieri, n-are ce să ne placă, spunea 
Blohin căscând: mai bine, băsmuitorule, zi-i despre popa 
Balda112. 

Într-o zi, trecând pe lângă Iarţev, Boreiko fu curios să afle 
ce anume citea acesta. 

— Şi le place? întrebă el. 

— Ascultă cu gura căscată, înălţimea voastră. 

— Hm! făcu porucikul... De poetul Nekrasov ai auzit? 

— Am auzit eu ceva, dar n-am avut prilej să citesc pe- 
ndelete ce-a scris. 

Boreiko găsi un volum din operele lui Nekrasov, şi într-o 
seară se aşeză la focul ostaşilor şi le citi câteva fragmente 
pe alese. După ce termină, soldaţii rămaseră o vreme tăcuţi. 

— Ei, nu v-a plăcut? întrebă Boreiko. 

— Cum să nu! răspunse Blohin. Bine, dar e voie să se scrie 
despre aşa ceva? întrebă el cu neîncredere. 

— Crezi că este tipărit clandestin? zâmbi Boreiko, şi 
arătându-i coperta interioară îi spuse: Citeşte, dacă ştii 
carte - „Autorizat de cenzură”. 

— Tare ciudat că e voie să se scrie astfel despre boieri, 
răspunse soldatul, cu aceeaşi îndoială. 

Începând din seara aceea, Nekrasov deveni poetul lor 
preferat. Lectura o făcea chiar Rodionov, comandantul 
secţiei. Cu glas gros de bas, citea fără grabă „Orina, muma 
soldatului”, „Cui i-e bine în Rusia” şi alte poeme. Blohin se 
aşeza lângă el, şi privindu-l ţintă repeta când şi când unele 
versuri. Numai larţev, ca şi până atunci, îl prefera pe Puşkin 
şi, aşezat la o parte, recita încetişor pe de rost, plin de 
înduioşare, capitole întregi din „Evgheni Oneghin”. 

Uneori începeau să vorbească cu toţii zgomotos. Cele două 
subiecte preferate erau: când se va termina războiul şi ce 
va urma după el. 


— Fără răzmeriţă, frăţiilor, n-o scoatem la capăt, declară o 
dată Blohin. Când om ajunge acasă împărţim între noi 
pământul moşieresc, dar întâi şi întâi omorâm tot ce e 
gheneral şi ofiţer. 

— Cum, şi pe Ursu o să-l omori? îl întrebă Rodionov ironic. 

— De ce? O să fie căpetenie la noi. 

— Dar e ofiţer! 

— Are suflet de ostaş, e cu inima alături de noi. 

— Şi trage zdravăn la măsea ca şi tine, spuse zâmbind 
Rodionov. 

— Ei, nu e vorba de asta, se împotrivi ostaşul. E om cu 
scaun la cap. 

— Dar cu Serguncik al nostru, ce faci? 

Blohin rămase o clipă pe gânduri. 

— Îl dăm pe mâna Varkăi, să se drăgostească cu ea. 

— Păi, o s-o ia în curând chiar şi fără voia ta. 

— Ea o să-l ia pe el, iar el o să-i dădăcească copiii, 
răspunse Blohin, fără să stea pe gânduri, în râsetele 
tuturor. 

— Dar cu Kondratenko cum rămâne? întrebă Koşeliov. 

— Asta o s-o hotărască Ursu, el ştie ce şi cum. 

Îi luară la rând pe toţi ofiţerii pe care îi cunoşteau şi 
ajunseră la concluzia că trebuia „să le sucească gâtul” celor 
mai mulţi. 

— Naiba să-i ia, n-au decât să trăiască şi ei; numai să se 
isprăvească cât mai repede războiul, să ne vedem acasă, 
teferi, încheie Rodionov. E timpul să mergem la culcare. 
Care sunteţi de planton la noapte? 

În adăpost, Rodionov îl întrebă pe felcer: 

— Ai auzit de boala aia nouă care s-a ivit la Arthur? Zice 
că-ţi cad dinţii şi putrezeşti de viu. O fi scorbut, ai? 

— Scorbut. Am auzit la postul de prim-ajutor că au fost 
câteva cazuri în regimentul 14. La noi n-are de ce să fie, 
fiindcă boala vine de la mâncarea proastă. Deocamdată 
hrana noastră e bună. 


— Totuşi, trebuiesc lămuriţi oamenii. Mâine, înainte de 
masă, vorbeşte-le despre boala asta, şi totodată vezi dacă 
nu e cineva picnit. Cică ar fi o boală molipsitoare. 

Într-o zi liniştită, Zvonariov se duse la bateria B, unde nu 
mai fusese de mult. Cazematele ei solide, de beton, ofereau 
un adăpost destul de bun împotriva bombardamentelor, aşa 
că ostaşii se aflau acolo într-o oarecare siguranţă. Aşezaţi 
jos, după parapet, îşi reparau încălţămintea, se bărbiereau, 
se tundeau, sorbeau ceai din gamele. Era o privelişte dintre 
cele mai paşnice. Doar gloanţele care şuierau undeva pe 
sus şi trâmbele mici de praf ce ţâşneau din când în când pe 
parapet aminteau că e război. Praporşcikul se îndreptă spre 
cazemata în care se adăpostea Jukovski. Căpitanul, bolnav 
rău, slăbit, pământiu, cu ochii căzuţi în fundul capului, abia 
se mai ţinea pe picioare. 

— Mă omoară stomacul. Am înaintat Comandantului 
Artileriei un raport de boală. Vreau să mă duc pe Utios 
măcar pentru o săptămână-două; poate mă mai întremez. 
Cu treburile de aici rămâne Gudima, mai ales că s-a 
gospodărit de-a binelea cu Şura. 

La rândul său, Zvonariov îi relată căpitanului amănuntele 
inspecției lui Stessel şi nu uită să pomenească de 
incursiunile nocturne în oraş ale lui Boreiko. 

— Unde nu dă Dumnezeu! Poate că se însoară şi se 
cuminţeşte, se lasă de băutură! Ce înzestrat e omul acesta, 
şi se prăpădeşte cu mâna lui, se ucide cu votcă! spuse 
căpitanul oftând. Hai la Gudima. 

Ştabs-căpitanul îşi scria însemnările zilnice. Şura, care 
împletea la un lucru de mână, se sculă, sfioasă, în 
întâmpinarea musafirilor. 

— Fă-ne un ceai, îi porunci scurt Gudima, după ce-şi salută 
vizitatorii. Nikolai Vasilievici, chiar acum s-a comunicat prin 
telefon că vi se aprobă cererea de a pleca la Utios. 

— Ei, atunci am să te rog să întocmeşti cât mai repede 
procesul-verbal de predare-primire. Hai să ne ocupăm 
amândoi de treaba asta. 


Jukovski şi Gudima ieşiră. Zvonariov rămase între patru 
ochi cu Şura care trăbăluia la maşina cu gaz. 

— Eşti de mult aci? o întrebă praporşcikul. 

— Am venit împreună cu Alexei Andreevici. 

— Nu ţi-e frică? 

— La Utios era şi mai rău. Pe deasupra, acolo, tăticu şi 
mămica nu mă slăbeau o clipă: „Întoarce-te acasă, întoarce- 
te acasă!” se plânse Şura. 

Îndată ce Gudima termină ce avea de făcut, Zvonariov 
plecă împreună cu el în tranşeele infanteriei. Praporşcikul 
voia să vadă cum funcţionează mitralierele tip Arthur ale lui 
Şmetillo. Cei doi ofiţeri ajunseră pe poziţiile infanteriei. 
Adăposturile, solid construite din grinzi, şi bonetele îi 
apărau bine pe soldaţi contra gloanţelor de armă, contra 
şrapnelelor şi obuzelor de calibru mic. Aceste fortificaţii de 
câmp nu ofereau însă protecţie împotriva proiectilelor 
artileriei de asediu. Cei mai mulţi dintre tiraliori dormitau 
prin adăposturi. Doar ici şi colo vegheau câteva santinele cu 
ochii aţintiţi spre tranşeele japonezilor. 

— Soldaţii mei se tot trudesc să facă un fel de periscop, 
pentru a observa pe ascuns inamicul, dar nu izbutesc, le 
spuse celor doi artilerişti, în loc de salut, Şmetillo, care 
ieşise în întâmpinarea lor. Poate îmi daţi şi de data asta o 
mână de ajutor! 

— Uite, inginerul nostru o să vă dea tot concursul, 
răspunse Gudima, arătând spre Zvonariov. 

Căpitanul mulţumi şi-i pofti la un ceai. 

— Unde-i Haritina? întrebă el, uitându-se împrejur. Să 
pună ceaiul la încălzit! 

— A plecat în spatele poziţiei, răspunse ordonanța. 

— Aveţi şi o muiere pe aici, onorate domn? întrebă cu un 
zâmbet Gudima, răsucindu-şi mustaţa. 

— E văduva unui ostaş; a venit la regiment, ca voluntară. E 
îmbrăcată ostăşeşte - figurează în matricolele tiraliorilor. 
Nu face fasoane şi e foarte curajoasă. A luat parte la câteva 


atacuri la baionetă; a omorât un japonez sub ochii mei. 
Când o apucă năbădăile şi mie mi-e frică de ea! 

— Aş vrea foarte mult s-o cunosc, hotărî Gudima. 

După ce tăifăsuiră vreo jumătate de oră, cei doi artilerişti 
plecară înapoi. La baterie o găsiră pe Şura stând de vorbă 
cu un tiralior. De statură mijlocie, durduliu, fără mustăţi, cu 
chipul prelung, cu linii rotunjite, acesta atrase imediat 
atenţia ofiţerilor. 

— O femeie travestită, preciză Gudima. Cum te cheamă? 
întrebă el. 

— Sunt soldatul Korotkevici Hariton, din compania a 
şaptea a regimentului Est-Siberian 27 tiraliori, răspunse 
ostaşul, cu un alto de femeie. 

— Nu prea am mai auzit bărbaţi cu asemenea glas. De 
altfel te trădează toată înfăţişarea! Dacă s-ar spăla şi s-ar 
îmbrăca mai ca lumea, ar fi o muieruşcă drăguță, o aprecie 
ştabs-căpitanul, întorcându-se către Zvonariov. 

Haritina, căci ea era, roşi ca para focului şi-i aruncă 
ofițerului o privire mânioasă. 

— Ia uite la ea, ce mutrişoară face! Şi ce vânt te aduce la 
noi? 

— Am venit la sora Nazarenko, înălţimea voastră, pentru o 
boală. 

— Aha, d-ale femeieşti? Că altfel, felceri de companie sunt 
şi la voi, o tot iscodea Gudima. 

Fâstâcita, Haritina îngăimă ceva nedesluşit. 

— Lăsaţi-o în pace, Alexei Andreevici, îi luă apărarea 
Zvonariov. 

Când cei doi ofiţeri se îndepărtară, Haritina, arătând din 
cap spre ştabs-căpitan, întrebă posomorâtă: 

— Cine-i secătura asta? 

Şura roşi. 

— Cel care a stat de vorbă cu tine, e Gudima, iar celălalt, 
Zvonariov. 

— A, va să zică, e chiar al tău? Nu m-aş încurca în viaţa 
mea cu unul ca ăsta. De celălalt, n-am ce zice, pare 


cumsecade, la locul lui. Are şi el vreo drăguță? 

— Nu, n-are pe nimeni. E drept, ţine la el fata generalului 
nostru, Varia. Poate că ai întâlnit-o. Umblă mereu călare. 

— A, una zvăpăiată? O ştiu. Nici nu arată ca o domnişoară. 

Haritina scuipă soldăţeşte printre dinţi şi oftă: 

— Ai face mai bine să te duci la tinerelul ăla: e băiat 
frumos şi de treabă - n-o să te bată, n-o să te certe. 

— Spune, Haritina, dar ostaşii nu-ţi fac neajunsuri? întrebă 
Şura, grăbindu-se să schimbe vorba. 

— Au încercat, dar i-am repezit. În schimb ofiţerii nu-mi 
dau pace. Tocmai d-aia stau pe lângă căpitan: li-e frică de el 
şi nu se leagă de mine. 

— Şi cum ai nimerit la Arthur? 

— Când aveam şase ani am rămas orfană şi m-am apucat 
să muncesc pe la oameni. Când mi-a sosit vremea, m-am 
măritat cu un ospătar de la bufetul gării. Am trăit în 
înţelegere, atâta numai că nu ne-a dat Dumnezeu copilaşi. 
Am luat de suflet un pui de chinez orfan. A început războiul. 
Pe omul meu l-au luat la Arthur, şi eu am rămas singură cu 
copilaşul. Neagră mi-era inima. Într-o bună zi m-am hotărât 
să plec după bărbat. M-am tuns, m-am îmbrăcat în haine de 
muncitor la calea ferată şi aşa, am ajuns la Arthur. 
Comandantul regimentului, să-l ţină Dumnezeu, mi-a dat 
voie să muncesc la spitalul regimentului. Acolo am stat până 
în august, când al meu a fost rănit, iar după trei zile a 
murit. Am plâns cât am plâns la mormântul lui, şi-apoi m-am 
hotărât să mă răfuiesc cu japonezii, să-l răzbun. 

Sosirea lui Zvonariov le curmă convorbirea. 

— Te rog, Haritina, du desenul acesta căpitanului 
dumitale, o rugă el. 

Haritina făcu hârtia sul cu grijă, salută ostăşeşte şi plecă. 

— Ei, Şura, acum ţi-ai găsit şi dumneata o tovarăşă aici. Ai 
întrebat-o cum a ajuns soldat? 

Şura îi povesti praporşcikului cele aflate. 

— N-avea ce să caute la regiment, locul ei era la spital. 
Acolo e nevoie de femei. Pe front se descurcă bărbaţii şi 


fără ea. De altfel cred că nici dumneata n-ai ce căuta aici. 
Ar trebui să stai pe Utios, la ai dumitale; încetul cu încetul, 
s-ar îndrepta toate. 

Şura suspină deodată şi începu să plângă nestăvilit. 

— Măcar dumneavoastră să nu mă dojeniţi! 

— Nici prin gând nu mi-a trecut să te dojenesc, se 
dezvinovăţi Zvonariov, stânjenit. Ţi-am spus părerea mea, 
fiindcă a venit vorba. 

— Iar te smiorcăi? se răsti Gudima, ivindu-se ca din 
pământ. Hai, du-te în adăpost şi aranjează-te. Nu pot suferi 
mutre ude de lacrimi şi de muci! 

„Nu e dulce traiul fetei, sărmana de ea”, se gândi 
praporşcikul şi plecă spre Zaliternaia. 

Boreiko îl aştepta cu masa pusă. După ce Zvonariov îi 
povesti ceea ce văzuse, porucikul îl înjură de mama focului 
pe Gudima, îşi exprimă mila pentru Şura şi spuse c-ar vrea 
s-o cunoască pe Haritina. 

— Trebuie să fie o muieruşcă nostimă. Încă n-am avut 
prilej să cunosc aşa ceva. Cică e mai cu vino-ncoa decât 
multe dintre cucoanele şi domnişoarele noastre. 

— Ca, de pildă, Olia Selenina? 

Boreiko se încruntă şi pufni cu ciudă. 

— Fiecare e bună, în felul ei, mormăi el împăciuitor, după o 
clipă de tăcere. Măi, Serioja, ascuţită limbă ai de la o 
vreme. Asta-i numai şi numai influenţa prea simpaticei tale 
amazoane. Ea se pricepe de minune să spună tot felul de 
lucruri neplăcute şi, pe deasupra, le spune cu un aer 
inocent, bodogănea el. 

O bătaie în uşă le întrerupse discuţia. 

— Intră! strigă Boreiko, crezând că era vreun soldat. 

În prag se ivi însă un individ ciudat, bărbierit, îmbrăcat în 
uniformă de ofiţer, fără epoleţi, cu o brasardă albă la 
mâneca stângă, pe care ieşeau în evidenţă două litere „C. 
M.” - corespondent militar. 

— Nojin, din nobilime, se recomandă el, salutând. 


— Boreiko, din popime, răspunse porucikul, ridicându-se 
în întâmpinarea vizitatorului. 

O expresie de zăpăceală şi de nedumerire se ivi pe chipul 
lui Nojin: 

— Nu vă înţeleg... 

— Dumneavoastră aţi binevoit să-mi aduceţi la cunoştinţă 
că faceţi parte din nobilimea rusească. În consecinţă, am 
crezut de datoria mea să vă fac cunoscut că eu mă trag din 
colivari, explică Boreiko fără să clipească. Serioja, în ceea 
ce te priveşte pe tine, zău că nu ştiu care ţi-e obârşia. 

— Intelectuală, dacă există o asemenea stare, spuse 
Zvonariov zâmbind. 

— Îmi pare bine, rosti, strângându-i mâna, Nojin, care încă 
nu se dezmeticise bine. 

— Luaţi loc, vă rog. Ivan, un pahar! strigă Boreiko 
ordonanţei. Cu ce pot să vă fiu de folos? 

— Sunt corespondent de război la gazeta „Novâi Krai” din 
Arthur... 

— Zisă „Bârfitoarea Arthur-ului”, mormăi porucikul. 

— Nu sunt de acord cu un asemenea mod de a ne aprecia 
activitatea. 

— Dumneavoastră zugrăviți nişte isprăvi imaginare ale 
generalilor, nişte bazaconii, dar treceţi sub tăcere eroii 
adevăraţi, soldaţii şi matrozii. Cine v-ar crede, şi-ar închipui 
că Arthur-ul rezistă numai mulţumită lui Stessel, Nikitin, 
Fok şi celorlalţi ticăloşi. Vă concentrați atenţia asupra celor 
spuse, gândite ori negândite de Vera Alexeevna, asupra 
prânzurilor din casa generalului Smirnov, sau asupra 
frecvenţei întâlnirilor dintre mademoiselle Belaia şi 
Zvonariov! bombăni Boreiko. 

— Boris, slăbeşte-mă! se aprinse praporşcikul. 

Nojin îi privea pe amândoi plin de nedumerire. 

— Pe mademoiselle Belaia n-am onoarea s-o cunosc şi, în 
treacăt fie zis, după câte ştiu, despre ea nu s-a scris nici un 
rând! 


— În schimb, probabil, o cunoaşteţi pe mademoiselle 
Selenina. Mi se pare că staţi alături de şcoala „Puşkin”. 

— A, pe institutoarea aceea, mică şi cruntă, care mă 
torturează necontenit cu muzica şi cu cântecele ei? Vai, o 
Cunosc, şi chiar prea bine! 

Zvonariov triumfa, aruncându-i lui Boreiko priviri 
maliţioase. 

— Olga Semionovna are ureche excelentă şi o voce destul 
de frumoasă, observă Boreiko. 

— Trebuie adăugat: după părerea şi gustul tău, îi sugeră 
Zvonariov. 

— Fireşte, uneori e plăcut s-o asculţi, dar după ozi 
întreagă de canonadă simţi atâta nevoie de linişte şi 
odihnă... 

— Beţi? îl întrerupse Boreiko pe Nojin, turnând votcă în 
pahare. 

— Beau, dar numai cu păhăruţul. 

— Fiecare schit cu pravila lui! La Zaliternaia, n-au existat 
păhăruţe de când lumea, aşa că, vă rog! Porucikul întinse 
corespondentului paharul. În sănătatea dumneavoastră! 

Nojin nu avea de făcut altceva decât să-l golească, după 
care Boreiko i-l umplu din nou, fără zăbavă. 

— Nu pot, zău, nu mai pot! îl asigură corespondentul. 

— Am băut în sănătatea dumneavoastră şi sper că 
dumneavoastră, măcar din politeţe, îmi veţi răspunde la fel. 

Musafirul fu nevoit să golească şi al doilea pahar. Ameţi 
numaidecât. 

— Îmi daţi voie să vizitez bateria? La aer proaspăt o să mă 
simt mai bine. 

— Da, poftiţi! leşiră amândoi din adăpost. 

Soarele dogorea încă. Din pricina căldurii, Nojin se simţi şi 
mai rău şi se grăbi să se îndepărteze. Peste puţin, se 
întoarse, îşi puse ţinuta în ordine şi, cerându-şi scuze, se 
oferi să fotografieze bateria cu soldaţii şi ofiţerii. 

— Nu permit, îl avertiză încruntat Boreiko. 

— Fotografia nu va fi publicată în ziar. 


— Dacă veţi lua fotografii, voi cere condamnarea şi 
executarea dumneavoastră! În Arthur sunt şi aşa destui 
spioni, declară porucikul. Dacă doriţi, mergem în tranşeele 
tiraliorilor. De acolo puteţi fotografia poziţiile japoneze. 
Cred că ei le cunosc mai bine ca noi şi n-or să se prea 
intereseze de ele. 

— După cum vă exprimaţi dumneavoastră, s-ar putea 
crede că „Novâi Krai” apare pentru statul-major al lui 
Noghi şi nu pentru locuitorii şi garnizoana Arthur-ului 
asediat. 

— În orice caz, pentru Noghi gazeta e mult mai 
interesantă decât pentru localnici şi pentru garnizoană. 

— Punctul dumneavoastră de vedere coincide cu părerile 
generalului Stessel în această privinţă. 

— Mă îndoiesc! Arthur-ul are nevoie de un ziar, însă de 
unul bine pus la punct cu informaţii din afară şi care să nu 
atingă câtuşi de puţin chestiunile militare, dat fiind că 
acestea sunt secrete. 

— Dar noi scriem despre cele petrecute cu două-trei zile în 
urmă... 

—... înlesnind prin aceasta activitatea serviciului de 
spionaj japonez. 

— În plus, există cenzura specială de război a armatei şi a 
marinei. 

— Dar acolo sunt nişte nătărăi, ori nişte trădători care vă 
dau voie să publicaţi date privitoare la situaţia trupelor 
noastre, o ţinu morţiş Boreiko. Hai mai bine la tiraliori. 
Acolo, vei avea prilej să-i admiri de aproape pe gălbejiţii 
noştri prieteni care, de aproape opt luni, ne învaţă minte şi, 
îndeosebi, ne învaţă arta războiului. 

— Nu e prea primejdios? 

— Cred că simţământul de frică e necunoscut unui 
reprezentant al vitezei nobilimi ruse? 

— Desigur, dar... 

Boreiko nu-şi conduse musafirul prin şanţurile de 
legătură, ci de-a dreptul prin teren deschis, adăpostindu-se 


doar după cutele lui. Peste puţin, japonezii îi observară şi 
deschiseră focul asupra lor. Gloanţele începură să ţiuie prin 
aer. Nojin se ghemuia, îşi trăgea capul între umeri şi se 
apleca înspăimântat la fiecare glonţ oare trecea mai pe 
aproape. 

— Se pare că aveţi multe cunoştinţe printre japonezi, de 
vreme ce sunteţi nevoit să faceţi atâtea plecăciuni! 

— Ştiţi, aici drumul nu e neted, mi-e frică să nu mă 
împiedic şi mă uit cu atenţie la picioare. 

— Aşa n-o să vedeţi nimic. Hai pe creasta aceea din faţă. 
De acolo se vede bine toată linia poziţiilor japoneze. 

Deodată însă, însoţitorul lui se poticni şi se lăsă la pământ. 

— Oh, ce mă doare! Mi-am scrântit piciorul. Am făcut o 
entorsă. Ajutaţi-mă să ajung la tranşee. 

Porucikul îl înhăţă de subsuori şi-l târî la iuţeală, până la 
cel mai apropiat adăpost. Apoi ordonă să fie chemat 
Şmetillo. 

— Ignati Bronislavovici, aveţi... un vizitator! Domnul Nojin, 
nobil de viţă veche şi corespondent de război al ziarului 
„Novâi Krai”, îl prezentă solemn Boreiko. Doreşte neapărat 
să-i fotografieze pe japonezii care asediază Arthur-ul. 

Şmetillo făcu o grimasă şi-l salută destul de rece pe 
corespondentul care gemea mereu. 

— Să mergem în avanposturi; de acolo sunt vreo cincizeci 
de paşi până la inamic. Mai în fiece clipă se iveşte câte unul 
deasupra parapetului. 

— Vă mulţumesc; voi vedea şi de aici tot ce mă 
interesează, îngăimă Nojin. 

— E greu să fotografiaţi de aici, e prea departe, pe când 
de acolo, japonezii sunt aproape de tot, stărui Şmetillo. 

Oftând desperat şi şchiopătând cumplit, nenorocosul 
corespondent se târî după ofiţeri. 

— De aici începe şanţul care duce la avanposturi. O ia 
imediat la stânga, mai încolo, se poate înainta numai târâş, 
îl lămuri Şmetillo. 


— Nu cred să pot ajunge până acolo, cu piciorul meu 
bolnav, îngăimă Nojin cu nehotărâre. 

— Haritina, condu pe înălţimea sa până la postul secret, 
ordonă căpitanul. 

— Am înţeles, înălţimea voastră! Poftiţi după mine, îl invită 
ea pe Nojin. 

— Zău, mi-e greu... 

— A, va să zică, dumneata eşti faimoasa Haritina? Boreiko 
o luă pe tânăra femeie de bărbie şi-i ridică uşor capul. Ochii 
ţi-s curaţi, limpezi, se cunoaşte că eşti o fată de treabă. Ştii 
să cânţi? 

În prima clipă Haritina se ruşină, făcu o mişcare spre a se 
feri; pe urmă, văzând chipul prietenos al porucikului, 
răspunse cu zâmbet: 

— Când eram fată, treceam drept cea mai bună cântăreaţă 
din sat. 

— Minunat! Vino într-o seară la noi, la Zaliternaia - avem 
numai bărbaţi şi nici o voce de femeie. Să nu-ţi fie frică, o 
linişti el, observând expresia de neîncredere din ochii ei: la 
noi, toţi sunt oameni cumsecade. 

— Numai să mă lase domnul căpitan... 

— O să te lase, fii sigură. Ei, şi acum, condu pe înălţimea 
sa. 

Călcându-şi pe inimă, Nojin se tări înainte. Se însera; 
soarele îşi trimitea razele pieziş spre tranşeele ruseşti, iar 
cele japoneze abia se întrezăreau printr-o boare aurie de 
colb. 

— Să tragem o salvă în onoarea oaspetelui nostru? 
propuse Boreiko. Fără să mai aştepte răspunsul, puse mâna 
pe tija mitralierei fixate zdravăn cu ajutorul unor pari bătuţi 
în pământ, şi trase o salvă asurzitoare. Porucikul râse 
satisfăcut. 

— Straşnic. Mi-a sărit şi mie inima. 

În aceeaşi clipă, japonezii, alarmaţi, se iviră la crenelele 
parapetului. 


— Fotografiază! răcni Boreiko, cu mâinile pâlnie la gură şi, 
lipindu-şi obrazul de patul armei de la margine, trase toată 
seria de cartuşe din încărcătoare, unul după altul. 

Drept răspuns, răpăiră focuri răzlețe, apoi salve dominate 
de detunăturile grenadelor. 

— Ei, a pornit tămbălăul! Acum n-o să se astâmpere până 
se întunecă, observă Şmetillo. 

— Să n-o atingă pe Haritina, se nelinişti Boreiko. 

— E trecută prin greu, ştie cum să se ferească, doar pe 
zmângălici s-ar putea să-l atingă. 

— Să-i fie învăţătură de minte, pentru viitor! 

În clipa aceea, Nojin, plin de noroi, fără chipiu şi cu 
vestonul rupt, se ivi în tranşee, aruncă o privire tâmpă 
împrejur şi o luă în goană de-a lungul şanţului. 

— Fereşte-ţi piciorul, că, doamne-fereşte, ţi se poate 
frânge! îi strigau din urmă Şmetillo şi Boreiko. Dar 
corespondentul fugea iepureşte spre bateria B. 

— Ei, acum nu se mai opreşte până la redacţia lui, spuse 
zâmbind, căpitanul. Apăru şi Haritina, plină şi ea de noroi, 
râzând, cu chipiul lui Nojin în mână: 

— Of, ce s-a mai speriat, când au început să tragă: căzuse 
cu nasu-n pământ şi se ruga de mine: Haritinuşka, scapă- 
mă, o să pun munţi de aur la picioarele tale,. l-am spus: 
„Târâţi-vă îndărăt, iute; poate că nu vă nimereşte”. Dânsul a 
rupt-o la fugă! Ce să fac acu cu chipiul dumnealui? 

— O dată ce gazetarul l-a lepădat în fugă, înseamnă că e 
prada ta de război. Îi pui cocarda ta şi-l porţi, hotărî 
Şmetillo. 

— Dar dacă se întoarce? 

— Nu se mai întoarce, o încredinţă Boreiko. Aşadar, 
Haritina, vii pe la noi? La baterie, să întrebi: „Unde e 
Ursu?” 

— Am înţeles. Am să întreb de porucikul Medvedev113 
răspunse Haritina care nu-l înţelesese, ceea ce îl înveseli 
nespus. 


Saharov se plimba prin cabinet. Covoarele moi îi 
absorbeau zgomotul paşilor; doar pintenii îi clincheteau 
stins, la fiece mişcare. Căpitanul era foarte bine dispus. 
Izbutise de curând să escrocheze Comandamentul Marinei 
cu aproape cincizeci de mii de ruble, vânzând căpităniei 
portului nişte cablu de cupru, furat tot de la ea. lată cum 
stăteau lucrurile. Unul din oamenii lui, în slujbă la căpitănia 
portului, făcea în fiecare zi cereri de cablu pentru diferitele 
nave ale escadrei. Când tot stocul se epuizase, cablul fusese 
ridicat şi dus pe îndelete, pasămite pe poziţii, dar în 
realitate la depozitul lui Tifontai. După ce această 
operaţiune fusese terminată, Saharov se dusese imediat la 
amiralul Grigorovici, oferindu-i spre vânzare cablul găsit, 
aşa-zis întâmplător, în depozit, din care adusese şi o mostră. 

— Vasili Vasilievici, eşti un adevărat salvator! se bucurase 
amiralul. Pur şi simplu, mă scapi dintr-o mare încurcătură. 
Cam cât ceri pe el? 

Căpitanul rostise o cifră care îl uluise şi pe amiral, om 
destul de versat. 

— N-ai frică de Dumnezeu! îl imploră el. Îţi dau jumătate. 
Nici o copeică mai mult. Dacă n-o să se poată altfel să ştii că 
ţi-l rechiziţionez. 

— Aşa ceva nu va fi avantajos nici pentru unul nici pentru 
altul, excelenţă. Vă ofer zece la sută din valoare, şi cu asta 
basta. 

— Căpitane, mă crezi un copil? 

— Nicidecum, vă cred amiral! 

— Totuşi îmi oferi un procent ca de ofiţer inferior! 

Peste puţin, ajungând la învoială, cablul fu adus înapoi în 
port, pe aceeaşi poartă, cu aceleaşi căruţe, şi depozitat în 
acelaşi loc. 

Căpitanul îşi amintea acum cu o vădită satisfacţie de toate 
acestea. Sosirea unui slujbaş chinez cu hârtii îl răpi de la 
gândurile lui plăcute. Printre plicurile sosite, se afla şi unul 
MIC, azuriu, cu un scris mărunt, feminin, mirosind a parfum. 
Căpitanul îl puse de o parte. Expedie chinezul, scoase 


scrisorica de dragoste din plic, o încălzi la flacăra unui 
chibrit, citi frazele răzlețe, ivite printre rânduri, o arse şi-i 
spulberă cenuşa. 

Saharov răsfoi calendarul din perete, socoti ceva în gând 
şi porunci să vină trăsura. Peste o jumătate de oră se afla 
din nou la Grigorovici. De astă dată, însă, aghiotantul 
amiralului îl opri în antecameră, şoptindu-i misterios. 

— La excelența sa se află doi corespondenţi străini, sosiți 
chiar acum la Arthur. 

— Ce corespondenţi? De unde? întrebă mirat căpitanul. 

— Azi, în zori, o şalupă de la nava Poltava, care făcea de 
gardă în şenal, a observat o barcă sub pavilion francez, care 
se îndrepta spre Arthur. A adus-o în port. În ea se aflau cei 
doi corespondenţi. Acum, excelența sa stă de vorbă cu ei. 

— Ce noutăţi ne-au adus? 

— Proaste: Liaoian-ul a căzut; Kuropatkin se retrage spre 
Mukden; escadra Mării Baltice se află încă la Kronstadt; 
japonezii debarcă de zor la Dalni şi la Cemulpo, răspunse 
locotenentul, dând înciudat din mină. 

— Poate că-s minciuni gogonate? 

— Din păcate, nu! Au adus ziare şi reviste americane şi 
englezeşti. În ele sunt reproduse o serie de fotografii ale 
unor trofee capturate de japonezi în Liaoian. 

— Dar cum e posibil aşa ceva? 

— lată că este. Şi asta fiindcă pregătirea noastră de război 
e ca şi inexistentă. Cât a fost pace am învăţat mai mult să 
mărşăluim decât să tragem. 

— Aşadar speranţa unei despresurări apropiate a Arthur- 
ului se amână pentru cine ştie când, oftă Saharov. 

— Bineînţeles, dacă va mai fi despresurat vreodată. 'Iot ce 
v-am spus e strict secret; garnizoana nu trebuie să afle 
nimic, se grăbi marinarul să-l prevină. 

Curând, Grigorovici rămase singur. Căpitanul intră în 
cabinetul lui. 

— Ai auzit noutăţile, Vasili Vasilievici? 


— Le-am auzit, când m-am întors acasă. Am venit aici să 
aflu de la dumneavoastră dacă sunt adevărate. 

— Prin urmare, ai aflat de Liaoian din sursele dumitale 
particulare? 

— Mi-au spus nişte chinezi care s-au strecurat încoace de 
la Cifu şi mi-au adus scrisori şi ziare. 

— Şi care e concluzia dumitale pe baza tuturor acestor 
ştiri? 

— Că voi fi silit să vă rog să-mi achitaţi până mâine 
valoarea cablului vândut căpităniei portului în numerar, şi, 
pe cât pasibil în aur. 

— Fie; vei primi în aur trei sferturi din suma totală, 
consimţi amiralul. 

Căpitanul mulţumi înclinând capul. 

Înainte de a pleca, Saharov intră în camera unde erau 
interogaţi ziariştii sosiți. Unul din ei, înalt, roşcat, cu părul 
creţ, cu dinţii din faţă îmbrăcaţi în aur, prezentă legitimaţia 
de corespondent al ziarului „Chicago Daily News”. Numele 
lui era Jack Emerson; celălalt, brunet, scund, grăsun, vioi, 
cu mustăcioară răsucită ţanţoş ca două săgeți, cu cioc, era 
Jacques Lembrege, corespondentul ziarului „Le Matin”. N- 
aveau autorizaţie din partea statului-major al armatei din 
Manciuria, pentru vizitarea Arthur-ului. După spusele lor, 
întreprinseseră acea călătorie pe risc propriu. 

Saharov îi salută şi luă loc, trăgând cu urechea la cele ce 
se discutau. Locotenentul Makalinski, însărcinat cu luarea 
interogatoriului, îi trata amabil cu ceai cu rom şi cu biscuiţi. 
Ambii străini răspundeau la întrebări pe un ton 
condescendent. Curând după aceea locotenentul părăsi 
încăperea. 

— Dumneata eşti monsieur Saharov care ne-a fost 
recomandat? întrebă Lembrege în franţuzeşte. 

— Chiar dumnealui, confirmă Emerson, zâmbind şiret. 

— Domnul Eidelson? întrebă în ruseşte căpitanul, mirat. 
Abia astăzi am fost informat despre apropiata sosire a 


dumitale, şi m-am grăbit să vin în port. Dar de ce ţi-ai 
schimbat numele în Emerson? 

— Cine ştie ce se poate întâmpla! Trebuie să vizităm cu de- 
amănuntul oraşul, portul, bateriile şi pe Stessel, personal, 
ori pe şeful său de stat-major. Aşteptăm să ne ajuţi în 
această direcţie. 

— Voi face tot ce pot. Dar dacă te recunoaşte Stessel? 

— Nu prea cred. Nu-l mai ţine el minte, pe bietul „ovreiaş” 
din Arthur, căruia a binevoit să-i răspundă la salut cu o 
înjurătură murdară. 

— Mă duc să stau de vorbă cu Grigorovici, spuse Saharov 
ieşind. 

Îl convinse repede pe amiral să-i expedieze pe 
corespondenţi la comandamentul lui Stessel. 

— Bine; să se descurce cu ei cum or şti! spuse amiralul, 
dând din mâna în semn de aprobare. 

Cinci minute mai târziu, cei doi „străini” plecară cu 
trăsura lui Saharov la comandamentul generalului- 
aghiotant. 

Vera Alexeevna era viu interesată de sosirea în Arthur-ul 
asediat, a unor „străini de vază”, pe deasupra şi 
reprezentanţi ai unora dintre cele mai mari ziare din 
străinătate. Lucrul acesta îi era deosebit de plăcut şi prin 
faptul că acum se producea pentru întâia oară în rolul de 
soţie a vestitului general-aghiotant al împăratului Rusiei. 
Un asemenea rol era măgulitor pentru amorul ei propriu, 
ceea ce o făcu să se pregătească cu deosebită grijă pentru 
întâmpinarea interesanţilor oaspeţi. 

Generalul lipsea. Plecase dis-de-dimineaţă să inspecteze 
forturile şi bateriile. În aşteptarea întoarcerii sale, Vera 
Alexeevna se gândi să-i primească fără ceremonii, într-un 
cadru intim. Cazacul, ordonanța de serviciu în vestibul, 
primi ordin să-i conducă imediat înăuntru. Generăleasa îl 
rugă pe prinţul Gantimurov să servească drept interpret, 
gândindu-se că titlul lui de nobleţe va face o vie impresie 


asupra corespondenţilor, creându-i totodată şi ei o aureolă 
deosebită. 

Vera Alexeevna îşi făcu apariţia în salon într-o toaletă 
elegantă, care, în ciuda vârstei, o arăta mai tânără şi mai 
atrăgătoare. Saharov prezentă ceremonios gazdei pe cei 
doi „străini”. Galant ca un adevărat francez, Lembrege o 
copleşi de complimente pe „eroina Port-Arthur-ului, pe care 
o admiră tot universul”. Emerson îi ţinea isonul. 
Generăleasa, măgulită, îşi întrebă musafirii care erau 
ultimele noutăţi. 

Se înfiripă o conversaţie curtenitoare, amicală, cu care 
prilej Vera Alexeevna descrise în amănunt activitatea 
Societăţii de binefacere din Arthur, a cărei preşedintă era. 
Totodată, arătă situaţia din spitalele Arthur-ului şi indică 
numărul total al ofiţerilor şi soldaţilor bolnavi şi răniţi; 
datele acestea fură imediat consemnate în carnetele 
corespondenţilor. Pentru mai multă preciziune, fu adusă de 
la statul-major şi pusă la dispoziţia vizitatorilor o copie a 
situaţiei exacte din toate spitalele. Pe urmă, fireşte, 
conversaţia trecu asupra epidemiilor din garnizoană şi 
asupra cauzelor acestora. Suspinând cu amărăciune, 
generăleasa peroră despre scorbutul, tifosul şi dizenteria 
care bântuiau în Arthur. 

— Desigur, cauza comună a tuturor acestor nenorociri e 
foametea. Soldaţii sunt de mult hrăniţi cu carne de cal şi nu 
văd în ochi legume proaspete. În plus, de când a căzut 
reduta Vodoprovodnâi, suntem nevoiţi să folosim apa 
neigienică a puţurilor de prin curţi. 

Corespondenţii abia dovedeau să noteze toate datele 
acestea. Cea mai amănunţită documentare în privinţa stării 
oraşului şi a fortăreței fu terminată tocmai în clipa când 
apăru şi Stessel. 

Înalt, lat în umeri, cu veston cenuşiu şi pantaloni la fel, cu 
cizme înalte, cu eghileţi de general-aghiotant şi cu crucea 
Sfântul-Gheorghe la gât, avea o înfăţişare foarte 


impunătoare. Cei doi „străini” săriră în picioare şi fură 
onoraţi cu o puternică strângere de mână. 

— Cu ce prilej vă datorăm această vizită? Ce vă aduce la 
Arthur”? Sper că veţi fi discreţi, nu veţi da dovezi de o 
curiozitate excesivă! îi preveni generalul prin interpret. Ce-i 
cu secăturile acestea, şi ce caută aici? îl întrebă el în 
ruseşte pe Saharov. 

Căpitanul se grăbi să-i dea explicaţii. 

— Anatole, trebuie să fim cât de cât amabili cu ei, îl 
avertiză generăleasa. Toată lumea va citi ceea ce vor scrie 
despre noi. Am să-i invit la masă. Îi ospătăm, le dăm să bea, 
şi ei au să ne vorbească de bine! 

— N-am nimic împotrivă. Invită-i. Cheamă şi pe generalii 
noştri - Fok, Nikitin, Belii, Kondratenko. 

La masă, amfitrionii şi musafirii schimbară toasturi şi 
urări, mâncară binişor, băură la fel. Emerson şi Lembrege 
notară cu grijă meniul şi-l întrebară în treacăt pe Stessel 
cam cât poate să mai reziste fortăreaţa. 

— Până la despresurarea Arthur-ului de către armata din 
Manciuria - vreo lună, două, răspunse generalul. 

Cei doi „străini” îl încunoştinţară cu prudenţă asupra 
înfrângerii de la Liaoian. 

— Fleacuri! Baliverne! Nu Kuropatkin, ci prăpădiţii de 
japonezi se retrag în goană spre Arthur. Toţi chinezii 
declară într-un glas acest lucru, la interogatorii, stărui 
Stessel. 

Corespondenţii tăcură diplomatic. Fok care urmărea cu 
atenţie conversaţia, ceru permisiunea de a sta de vorbă cu 
ei în seara aceea mai detailat. 

— Cât rămâneţi aici? întrebă fără ocol Nikitin, care se şi 
cherchelise. 

— Cât are să ne îngăduie excelența sa, amabilul nostru 
amfitrion. 

— Păi, în ceea ce mă priveşte puteţi să rămâneţi şi până la 
sfârşitul asediului! Dar vă previn: toate corespondenţele 
dumneavoastră vor trece prin cenzura statului meu major. 


— Se înţelege de la sine, domnule general, consimţi 
Emerson. 

După dejun, trecură în salon. Pentru eternizarea 
momentului istoric, se fotografiară cu toţii în grup, de mai 
multe ori. Mai întâi, fotografiară „străinii”, pe urmă, 
Gantimurov, Reis şi alţii de la statul-major al generalului- 
aghiotant. 

Mulţumind pentru ospitalitate, cei doi corespondenţi 
cerură permisiunea de a vizita poziţiile şi oraşul pentru a se 
convinge cu ochii lor de situaţia în care se afla Arthur-ul. 
Stessel le dădu cu dragă inimă permisiunea cerută şi-i 
ordonă lui Saharov şi lui Gantimurov să-i însoţească. 

— Dacă vreţi să vedeţi cea mai bună baterie a noastră, 
duceţi-vă la Zaliternaia, îi sfătui Nikitin care încă nu uitase 
ospitalitatea lui Boreiko. 

Escortaţi de un detaşament de cazaci, cei doi „străini” 
plecară cu două trăsuri să viziteze oraşul şi fortăreaţa. 

Boreiko şi Zvonariov se odihneau în adăpostul lor, când 
ordonanța le anunţă sosirea vizitatorilor. Bodogănind, 
porucikul se îmbrăcă şi ieşi. 

Apariţia lui Saharov şi a lui Gantimurov, împreună cu cei 
doi civili, îl miră. Căpitanul îi explică, cine erau şi pentru ce 
veniseră la baterie. Văzând că Emerson şi Lembrege se 
pregăteau să fotografieze poziţiile, Boreiko se repezi la ei şi 
le smulse aparatele, fără multă ceremonie. 

— Nu vă dau voie să fotografiaţi! declară el cu hotărâre. 

— Generalul Stessel i-a autorizat personal să fotografieze, 
interveni Gantimurov. 

— Bine, n-au decât să-l fotografieze pe dumnealui. Aici, eu 
sunt stăpân şi nu admit să se facă nici o fotografie. 

Cei doi „străini” începură să vocifereze, cerând să li se dea 
înapoi aparatele. Saharov le ceru scuze, jenat. 

— Hai, mai bine luaţi-o din loc, binişor, îi sfătui Boreiko. 
Vorba aceea: musafirul nepoftit n-are jilţ, mai ales în timp 
de război. Dar de unde or fi apărut? Parc-aş cunoaşte mutra 


roşcatului ăsta, continuă el, apropiindu-se de Emerson şi 
privindu-l atent. 

Corespondentul păli şi se trase repede îndărăt. 

— Ia te uită, păi ăsta-i lancăl Eidelson, cămătarul nostru 
din Arthur. Sigur, el e, în carne şi oase! Trebuie arestat pe 
loc - e spion! 

— Greşeşti! Mister Emerson n-a fost niciodată în Arthur, şi 
nu înţelege nici o vorbă ruseşte, obiectă Saharov. 

— Ce tot vorbiţi! Ia uitaţi-vă: are o cicatrice în partea 
stângă a capului? Acum doi ani i-am cârpit una peste 
ureche şi atât de bine că mi-au dat amendă pentru 
vătămare, stărui porucikul, apropiindu-se de Emerson. 

Gesticulând de mama focului, corespondentul protesta, 
continuând să se dea îndărăt. 

— Domnul corespondent spune că, într-adevăr, în Arthur a 
locuit o rudă a sa care seamănă cu el, aşa că îl confunzi, 
interveni Gantimurov. 

— Ia, lancăl, arată-ne căpăţână! porunci Boreiko, 
întinzând mâinile. 

— Lasă-l în pace pe domnul Emerson, căuta Saharov să-l 
strunească pe porucik. Chiar dacă afirmaţia dumitale ar 
corespunde adevărului, ea trebuie înainte de toate, 
verificată la statul-major. Să mergem înapoi, domnilor, 
propuse însoţitorilor săi. 

Fără a se lăsa rugaţi de două ori, aceştia se urcară repede 
în trăsură. 

— Am să trimit imediat lui Stessel un raport despre toate 
acestea, strigă Boreiko după ei. 

— Nu e nici o nenorocire, îl linişti în englezeşte Saharov pe 
Emerson. Raportul poate fi ascuns. Totuşi, ai fost foarte 
imprudent! Înainte de a veni aici, trebuia să te deghizezi. 
Acum - uite ce surpriză ai avut! 

Întors la comandament, Saharov îi povesti lui Reis cele 
întâmplate şi-l întrebă ce-i de făcut. 

— Boreiko e un alcoolic notoriu, cine ştie ce i s-a năzărit la 
beţie. Lăsaţi-o încurcată şi vedeţi-vă de treburi, îi sfătui 


colonelul. 

După aceea, oaspeţii „străini” fură conduşi la bateria de pe 
colina Zolotaia, unde comandantul ei, căpitanul Zeiţ, spre 
deosebire de Boreiko, îi primi foarte curtenitor şi le dădu 
voie cu dragă inimă să ia fotografii, pozând şi el în prim 
plan; în plus le mai arătă şi celelalte fortificaţii care se 
puteau vedea de acolo, şi le dădu informaţii cu privire la 
cooperarea cu flota şi la capacitatea ei de manevră în larg. 
Într-un cuvânt, îşi fermeca oaspeţii. După vizitarea colinei 
Zolotaia, aceştia mai dădură o raită prin oraş, abătându-se 
în treacăt pe la Verşinin, comisarul oraşului, care le vorbi 
despre suferinţele îndurate de civilii neevacuaţi. 
Corespondenţii îl eternizară şi pe el pe o placă fotografică. 

Boreiko intenţionase în primul moment să se prezinte 
personal la comandamentul lui Stessel; după aceea, însă, se 
răzgândise. 

— N-au să mă primească, şi, chiar dacă m-ar primi, n-au 
să-mi dea crezare. Am o faimă cu totul de neinvidiat. Nici 
Stessel, probabil, încă n-a uitat ultima lui vizită la 
Zaliternaia, şi nu prea cred să se bucure dacă m-ar vedea. 
Serioja, unde ţi-e amazoana? 

— Ce ai cu ea? 

— Aş ruga-o să se ducă la nevasta lui Stessel şi să-i 
povestească totul. Fără îndoială că ea ar stărui să fie 
imediat arestaţi. Dar ia stai - Serioja, ce-ar fi să te duci tu? 
Generăleasa te cunoaşte, te-a şi invitat o dată; profită de 
împrejurare, îl îndemnă Boreiko. 

— Ar fi mai bine să mă duc împreună cu Varia... chibzuia 
Zvonariov. 

— O vizită conjugală, ca să zicem aşa, zâmbi porucikul. 

— Nu-i vorba de asta. Ea intră acolo ca la ea acasă, iar eu 
nu. 

— Înălţimea voastră, scrieţi raportul, şi-l duc eu 
generălesei Stesseleva, se oferi Blohin. 

— Păi, n-o să te lase să treci nici pragul casei. Generăleasa 
ar da în boală copiilor numai când ţi-ar vedea mutra. 


— Atunci trimiteţi-l pe băsmuitor. E chipos şi vorbeşte 
frumos. 

— Nu, el e prea molâu. Nu-i bun de aşa ceva. Ce zici, 
Serioja, te duci tu? 

Praporşcikul acceptă, deşi nu-i făcea plăcere. 

Vera Alexeevna îl primi amabilă şi chiar îl onoră cu o 
sărutare pe frunte, după ce el îi sărută mâna. Ascultă cu 
interes senzaţionala relatare, şi spuse: 

— Mi se părea şi mie tot timpul că acea persoană mi-e 
cunoscută, dar nu-mi puteam da seama de unde anume. 
Acum, îmi amintesc. Am vrut să cumpăr de la elun 
pandantif de aur pe care i-am oferit cinci ruble. El mi-a 
cerut douăzeci şi n-a vrut de loc să lase din preţ. M-a 
enervat grozav atunci. Mă duc să-l trezesc pe Anatole. 

Generalul, care îşi făcuse suma de somn după dejunul 
copios, intră curând în salon. 

— Am să ordon să fie spânzurați chiar azi amândoi 
ticăloşii! Pe urmă, Kostenko are să facă formele de rigoare, 
antedatate, hotări Stessel pe loc. Chiar şi pe Nojin al 
nostru, şi pe el... Am dat ordin să i se ridice autorizaţia de a 
vizita poziţiile şi dacă aud că i-a mai călcat piciorul pe-acolo, 
îl spânzur fără întârziere. 

— Demult trebuia să faci acest lucru. El divulgă tot timpul 
secretele militare şi nici măcar nu scrie în ziar despre tine, 
ci despre Smirnov. S-ar putea crede că nu eşti tu 
comandant suprem la Arthur, ci Smirnov, îi ţinu hangul Vera 
Alexeevna. 

— Totuşi, nu trebuie să se uite că sunt supuşi străini, 
observă timid Zvonariov. 

— Da, am scăpat cu totul din vedere acest lucru, încuviinţă 
numaidecât generăleasa. Din păcate, nu sunt chinezi: cu 
aceştia te poţi purta şi fără mănuşi. 

Hotărâră să ceară şi părerea lui Reis. Colonelul sosi fără 
întârziere şi propuse că musafirii nepoftiţi să fie expediaţi 
fără zgomot pe aceeaşi cale pe care veniseră la Arthur. 


— Îi voi transmite imediat lui Grigorovici rugămintea de a-i 
expedia în larg. Să se ducă unde vor, rosti Reis salutând. 

— Ei, monsieur Zvonariov, cum merge cu Varia? Pe când 
nunta? 

— Chestiunea aceasta încă nu s-a pus. 

— Nu fi chiar atât de discret, tinere, zâmbi generăleasa. 
Până şi vrăbiile de pe acoperişuri ciripesc despre dumneata 
şi despre Varia. 

În sfârşit, Zvonariov se ridică şi-şi ceru permisiunea de a 
se retrage. 

— Îţi mulţumesc în numele comandamentului pentru 
vigilenţa de care ai dat dovadă, rosti Stessel, strângându-i 
mâna ceremonios. 

Când cei doi corespondenţi se întoarseră la comandament, 
Reis le făcu cunoscut că Stessel era indispus şi nu-i putea 
primi. Ambii musafiri fură conduşi într-o cameră izolată şi 
lăsaţi acolo sub paza unui cazac pus, pasă-mi-te, pentru a-i 
servi. Cei doi „străini” rugară să i se transmită lui Stessel 
mulţumirile lor respectuoase şi se apucară să-şi revizuiască 
însemnările, punându-le în ordine. Preferară să treacă sub 
tăcere incidentul cu Boreiko. Nu mult după aceea, în 
cameră îşi făcu apariţia Fok. El îi rugă în nemţeşte să-i 
relateze ultimele noutăţi din străinătate. Emerson îi 
răspunse în aceeaşi limbă. Treptat, conversaţia luă un 
aspect de intimitate. 

— Suntem bine informaţi asupra rolului excelenţei voastre 
în apărarea Arthur-ului, rosti Emerson, accentuând pe 
cuvântul rol. 

— Spre regretul meu, în prezent n-am un rol activ, iar 
influenţa mea, aici, este infimă. 

— Dacă Kondratenko este numit sufletul apărării, atunci 
excelența voastră, fără îndoială, sunteţi creierul ei. 

— Atunci, Stessel ce mai reprezintă? 

— Pumnii, care, precum se ştie, sunt întotdeauna dirijaţi 
de cap. 

— Nu eşti lipsit de umor, Herr Emerson. 


— Întrucât am reuşit să stabilim legătura directă cu 
dumneavoastră sunt de părere că toţi intermediarii devin 
inutili, urmă Emerson, acum ca om de afaceri. 

— Îl vizezi pe Saharov? 

— Să zicem că pe el. 

— Dar el ştie foarte multe, şi în această eventualitate, fără 
îndoială că s-ar simţi ofensat şi ar fi în stare să ne facă mult 
rău. 

— Saharov poate fi lichidat oricând. Doar Arthur-ul este un 
oraş asediat; câte nu se întâmplă, să zicem în timpul unui 
bombardament! 

— Voi reflecta asupra acestei chestiuni. 

— Acum, aş dori să discutăm în amănunt problema 
legăturilor dumneavoastră, rosti Emerson, cu jumătate de 
glas, şi amândoi continuară conciliabulul în şoaptă. 

— Eşti foarte imprudent, Herr Emerson. Ce ai zice dacă 
te-aş preda celor în drept? 

— Excelenţa voastră nu va comite o asemenea stupiditate, 
măcar de teama divulgării unor documente scrise chiar de 
mâna dumneavoastră şi predate nouă de căpitanul Saharov. 

— Va să zică acest nemernic a ştiut totuşi să-şi asigure 
retragerea? 

— Căpitanul e un om precaut şi clarvăzător. 

— Dar nu mai clarvăzător decât noi doi. 

— Sunt în totul de acord cu aceasta. 

Fok se ridică, mulţumi pentru agreabila conversaţie şi 
plecă. 

Era târziu de tot când Nojin bătu la fereastră. Cazacul de 
pază nu voi să-l lase înăuntru până nu-şi prezentă cartea de 
vizită. 

— Suntem foarte bucuroşi să ne vedem confratele din 
Arthur, îl salută Lembrege, plictisit de vizita îndelungată a 
lui Fok, cu care prilej conversaţia se întreţinuse în limba 
germană pe care el o înţelegea prea puţin. 

Rotindu-şi cu teamă privirea în toate părţile, Nojin vorbi 
despre firea tiranică a lui Stessel, despre laşitatea şi prostia 


lui, despre nepriceperea totală de a conduce apărarea, 
povesti despre alişverişurile cam necurate ale Verei 
Alexeevna, ridicându-l totodată în slăvi pe Smirnov, 
adevăratul inspirator şi suflet al apărării. Cei doi străini îl 
ascultau cu cel mai mare interes, făgăduindu-i că aveau să 
facă tot ce trebuia pentru dezumflarea gloriei lui Stessel. 
Nojin plecă înaripat de speranţa că, în sfârşit, va izbuti să-şi 
încheie vechile socoteli cu generalul-aghiotant şi cu soţia 
lui. 

A doua zi Gantimurov anunţă politicos pe domnii 
corespondenţi că sunt aşteptaţi în port de barcă lor, care 
urma a fi remorcată în larg. După aceea prinţul le ceru să-i 
predea toate carnetele de note şi plăcile fotografice pe care 
le aveau asupra lor. „Străinii” protestară, dar, în cele din 
urmă, se supuseră acestei cereri, după ce rupseră din 
carnete toate filele care aveau mai multă importanţă şi-şi 
păstrară clişeele mai interesante. Totodată, strecurară în 
mâna prinţului mai multe bancnote mari americane şi-i 
comunicară cele discutate cu Nojin. 

De pe colina Zolotaia se zări cum, departe în larg, un 
torpilor japonez se apropie de barca cu cei doi 
corespondenţi, şi-i luă la bord. 

— Ce prostie, să mă iau după Reis şi să dau drumul celor 
doi zmângălituri, rosti Stessel, înjurând de mama focului, 
când află despre aceasta. Nojin însă n-o să-mi scape cu una 
cu două. Viktor Alexandrovici, comunică lui Mikeladze şi lui 
Tautz să-l pună sub cea mai strictă supraveghere şi ridică-i 
carnetul de corespondent. 

Ziua de 17 septembrie era mohorâtă, ploioasă, dar caldă. 
Pe front, dăinuia acalmia, întreruptă când şi când de 
bubuitura unui tun. În oraş, era de asemenea linişte. 
Dimineaţa, oamenii umblau pâlcuri-pâlcuri pe străzile 
animate ale oraşului. În bisericile care nu suferiseră încă 
nimic de pe urma bombardamentelor clopotele băteau de 
zor. Se făceau pregătiri pentru te-deum, cu prilejul zilei 
onomastice a Verei Alexeevna. 


La biserica Otreadnaia, catedrala Arthur-ului, veneau 
numeroşi credincioşi: militari în mare ţinută, cu decoraţii şi 
cu lente, civili în frac, ofiţeri de marină cu bicornuri, 
puţinele doamne care rămăseseră în oraş, cu toalete de 
mătase şi de catifea, soldaţi cu efecte noi. 

Spre ceasurile 9 sosi echipajul generalului-aghiotant, din 
care cobori excelența sa sărbătorita zilei şi soţul ei în 
uniformă de curte. Ea pluti maiestuos prin biserica ticsită 
spre covoraşul de catifea aşternut în faţa uşilor împărăteşti. 
În drum, apleca binevoitoare capul în dreapta şi în stânga, 
iar Stessel strângea din mers mâinile generalilor şi 
coloneilor, pe ceilalţi onorându-i doar cu câte o înclinare a 
capului. 

Se oficie te-deumul şi liturghia pentru sănătatea 
binefăcătoarei acelui oraş, boiarina Vera, se cântă „întru 
mulţi ani”, apoi Vera Alexeevna primi felicitări de la cei 
prezenţi şi ieşi în pridvor, unde era aliniată trupa fără arme 
din diferite regimente, iar ofiţerii ţineau în mâini, în loc de 
săbii şi spadine, buchete bogate de flori. Însoţită de suita 
strălucitoare a generalilor şi coloneilor, Vera Alexeevna 
trecu prin faţa frontului. Soldaţii o ovaţionau, strigând din 
răsputeri „ura”, iar ofiţerii îi ofereau buchetele, sărutându-i 
mâna curtenitor. 

Generăleasa acordă o atenţie deosebită companiei a 9-a 
de artilerie de fortificaţii, comandată de Vamenzon. Vera 
Alexeevna se adresă soldaţilor îndemnându-i să lupte 
vitejeşte, sub conducerea destoinicului lor comandant. 

Apoi, Gantimurov dădu citire unui ordin prin care erau 
decoraţi câţiva artilerişti, şi generăleasa prinse decoraţiile 
cu mâna ei pe pieptul noilor eroi improvizaţi: feldvebelul, 
magazionerul, furierii şi un ostaş. Cu aceasta, solemnitatea 
luă sfârşit şi excelenţele plecară spre reşedinţa lor. 

Peste puţin, în faţa casei lui Stessel începu să se oprească 
echipaj după echipaj. Printre cele dintâi fu acela al lui Belii. 
Varia, în uniformă de soră de caritate, şedea modestă pe 
bancheta din faţă, uitându-se în lături şi ascultând distrată 


poveţele maică-si, care o dăscălea în privinţa conduitei în 
societate. 

— Fii politicoasă cu toată lumea; nu chicoti cu tinerii, nu 
râde prea tare, nu te strâmba... Nu uita că după purtarea 
ta, ne judecă lumea, o dăscălea Maria Fominişna. 

— Mamă, ştiu toate acestea, dar ce vrei să fac dacă îmi 
vine să plesnesc de râs, când văd mutrele îngâmfate şi 
tâmpite ale musafirilor şi gazdelor? îmi vine să râd cu 
hohote, să fac o poznă... 

— Varvara, ascultă ce-ţi spune maică-ta şi să nu-ţi treacă 
prin cap vreo prostie! interveni Belii. Am să fiu chiar eu cu 
ochii pe tine. 

Fata tăcu, oftând. 

În salon se şi adunase destulă lume. Vera Alexeevna trona 
pe canapea, înconjurată de doamne şi de invitaţii de vază. 
Zărindu-l pe Belii cu familia, ea se grăbi să păşească în 
întâmpinarea lor şi se sărută cu toţi, ca rude ce erau. Varia 
făcu o reverență adâncă, şi-i prezentă respectuoasele ei 
felicitări, după care se retrase deoparte. Gantimurov se 
apropie îndată de ea şi o copleşi de complimente. Fata îl 
ascultă cu o uşoară grimasă de plictiseală, şi-l rugă: 

— Găseşte-mi un scaun şi adu-mi un ceai. Mi-e sete. 

Prinţul dispăru şi se întoarse după câteva clipe cu un jilţ, 
urmat de o ordonanţă cu tava în mâini. Varia mulţumi şi 
începu să-şi bea ceaiul, ascultând distrată flecăreala 
cavalerului ei. 

— Cum merge munca la spital? Vă văd adeseori cum vă 
duceţi călare într-acolo. Sunteţi o adevărată Palas-Atena a 
Arthur-ului; nu vă lipseşte decât coiful şi sulița. 

Varia îi răspunse printr-un zâmbet de complezenţă şi-şi 
zise în gând: „lar tu eşti un caraghios, şi-ţi lipseşte doar 
tichia de măscărici şi zurgălăii”. 

Cu prilejul onomasticei autoritarei sale doamne şi stăpâne, 
generalul-aghiotant, bine dispus, în vervă, râdea zgomotos, 
zguduindu-şi tot trupul monumental. Alături de el, 
Kondratenko, scund, pirpiriu zâmbind modest, părea un 


omuleţ nearătos, neînsemnat. Fok, ca întotdeauna, îşi 
zâmbea şiret în barbişonul cărunt şi din când în când plasa 
câte o înţepătură la adresa cuiva. 

Înconjurat de mai mulţi parteneri, Nikitin se instalase 
temeinic în camera de alături, lângă o măsuţă cu băuturi. 

Varia începuse să se gândească cum să dispară din salon. 
În clipa aceea, în uşă se ivi Nadein: într-un mundir de 
paradă, din alte vremuri, larg şi lung, ca un sac, cu 
decoraţii şi cu barete pe piept, ţinea solemn în mâini un 
triptic poleit. Ajuns în faţa sărbătoritei, îl desfăcu şi fonfăi 
cu glasul lui de bătrân: 

— Îngăduie-mi maică, să vă ofer icoana ocrotitoarelor 
dumneavoastră şereşti - Vera, Nadejda, Liubov şi maica lor 
Şofia. Am păstrat-o toată viaţa, ca pe un odor şacru de 
familie. De aji înainte vă aparcine dumneavoastră 
ocrotitoarea noastră a tuturor, înaintea lui Anatoli 
Mihailovişi. 

Mişcată, Vera Alexeevna luă icoana şi o atinse cu buzele; 
pe urmă se sărută cu bătrânul general şi-l opri lângă ea. 

— Unde vă e crucea Sfântul-Gheorghe, pe care v-a 
conferit-o recent maiestatea sa? îl întrebă Stessel, 
apropiindu-se. 

— Nu îndrăjnesc să mi-o pun, până nu voi avea o 
confirmare de la tătucul ţar. 

— Mă tem că va trebui să aşteptaţi mult şi bine. 

— Fără aceasta, nu-mi voi pune o decoraşie atât de înaltă 
şi de care nu mă şocot vrednic. 

Nadein mai stătu câteva clipe, apoi salută şi plecă. 

— A dat de-a binelea în mintea copiilor, ramolitul! îl 
bombăni Stessel din urmă. 

Curând sosi şi Kostenko. Păşind mărunţel cu picioarele lui 
betejite, ţepene, cu fularul gros la gât, arăta nespus de 
comic. Mulţi dintre cei prezenţi zâmbeau ironic. Varia 
observă acest lucru şi se simţi jignită pentru naşul ei. De 
îndată ce generalul se salută cu toată lumea, Varia se repezi 
spre el: 


— Năşicule, stai cu mine, şi-l conduse spre jilţul ei. 

— Binişor, zvăpăiato, binişor, să nu mă dai peste cap, o 
struni Kostenko. N-o trage pe-aici pe undeva? Nu cumva să 
răcesc. Afară e toamnă! 

— N-ai grijă: nu trage de nicăieri, e cald şi bine. Prinţule, 
mai fă rost de un scaun, i se adresă ea lui Gantimurov. 

— 'Ţie întotdeauna ţi-e cald când eşti lângă cavaleri, dar pe 
mine nu mă mai încălzeşte sângele, se plânse generalul, 
zgribulindu-se ca sub o adiere de frig. 

— Gantimurov nu-mi inspiră decât o răceală şi o plictiseală 
de moarte. Are ceva lipicios, alunecos, respingător - mi-e 
silă de el. 

— Şi mie! Îl văd până în măduva oaselor cu ochiul meu de 
judecător încercat: e un şnapan, şi va sfârşi pe banca 
acuzaților. Nu poţi să ai încredere în el cu toate că-i prinţ. 
Praporul tău cu obrajii rumeni pare un tânăr mult mai 
cumşecade! Unde-i acum? 

— E la Zaliternaia. Varia se îmbujoră. Năşicule, ai auzit 
cum s-a distins la Vâsokaia? 

— Am citit despre el, în ordin. Bravo lui! Acum, ia crucea 
cu siguranţă. 

— Întotdeauna am spus că e foarte curajos şi totuşi modest 
până la timiditate. Nu-i aşa? 

— Dacă este atât de curajos de ce nu-ţi cere mâna odată? 

— Faţă de mine e un fricos şi jumătate. 

— Aici ai zis-o bine! Tu eşti în stare să bagi pe oricine în 
sperieţi! 

Convorbirea lor fu întreruptă de bubuitura unei explozii. 
Musafirii se repeziră, alarmaţi, la ferestre. 

— Până acum, n-au căzut obuze atât de aproape! spuse 
tulburat Stessel. 

— E rezultatul vizitei corespondenţilor străini, remarcă 
Vera Alexeevna. 

— Nu-mi rămâne decât să regret o dată mai mult că nu le- 
am pus de gât cravata de cânepă, după cum intenţionasem 
la început, mormăi generalul. 


O explozie şi mai puternică zgudui casa din temelii. 

Cei mai mulţi dintre oaspeţi se grăbiră să iasă afară. O 
trombă de fum negru, gros, care nu apucase să se spulbere, 
arăta locul în care căzuse proiectilul - cam la o jumătate de 
verstă. 

— Probabil că iar au început să tragă din larg cu obuze de 
12 țoli. Bateriile de asediu nu pot să aibă tunuri cu calibru 
atât de mare, îşi dădu cu părerea Belii. 

Un vâjâit strident, vesti sosirea dinspre forturi a unui nou 
plocon japonez. Era evident că nu se trăgea de pe mare ci 
de pe uscat. De astă dată, obuzul nu explodă. 

— Să se găsească imediat proiectilul şi să se vadă ce 
calibru are, ordonă repede Belii. 

Ivindu-se şi el pe scară, Stessel trimise mai mulţi cazaci să 
caute obuzul. 

Dezlănţuirea bombardamentului îi făcu pe oaspeţi să se 
împrăştie repede. Amiralii bătură cei dintâi în retragere, 
urmaţi apoi şi de alţii. 

— Domnilor! Domnilor! strigă sărbătorita. Vă rog să luaţi 
notă că masa nu se contramandează nicidecum, ci doar se 
amână către seară. Vă aştept pe toţi, neapărat! 

Aşteptând să fie găsit proiectilul, Belii, Kondratenko, 
Irman şi Mehmandarov rămaseră la Stessel. Maria 
Fominişna, Varia şi Vera Alexeevna se retraseră în iatacul 
acesteia. Acolo, generăleasa le arătă cadourile pe care le 
primise de ziua ei: un colier de briliante, dăruit de Saharov, 
din partea firmei Tifontai; o broşă cu rubine, de la populaţia 
civilă a Arthur-ului, şi o serie de bijuterii de valoare mai 
mică, de la diferite persoane sau organizaţii din oraş. Varia 
proba cu interes inele, broşe, pandantive. 

— Pentru nunta ta am şi pregătit de mult nişte cercei cu 
rubine, spuse generăleasa arătându-i Varei. 

Fata nu se arătă prea entuziasmată. 

— Azi ai cochetat tot timpul cu prinţul. Nu-i aşa că e foarte 
simpatic? O partidă admirabilă pentru tine. 


Drept răspuns, Varia oftă adânc. Vera Alexeevna 
interpretă acest lucru în favoarea protejatului ei: 

— Gândeşte-te numai: ai să fii prinţesă şi poate chiar 
doamnă de onoare la curte. O să fii primită la recepţiile şi 
balurile curţii... 

— Nici nu ştiu să dansez. Şi-apoi am de gând să trăiesc la 
moşie, nu la Petersburg. 

— Vorbeşti aşa fiindcă eşti tânără şi sub influenţa 
institutoarelor de la şcoala Puşkin, bine cunoscute prin 
liberalismul, prin purtarea lor deşănţată. E regretabil, 
Maria Fominişna, că o laşi să se ducă pe acolo. 

— Nu sunt de loc deşănţate, dimpotrivă, sunt chiar foarte 
modeste, le luă apărarea Varia. 

— Totuşi una din ele se dă drept soţie de ofiţer, deşi s-a 
cununat cu el doar în tufiş de răchitiş. 

— Liolia s-a căsătorit civil cu Stah. 

— Ei, asemenea soţii se găsesc berechet prin toate 
speluncile. 

— Nu-i adevărat! Liolia este o femeie cinstită, iar Olia nu s- 
a căsătorit încă! protestă fata. 

— După felul în care vorbeşti cu cei mai în vârstă ca tine, 
se poate vedea ce mediu frecventezi. la du-te de te plimbă 
pe afară, cât am să stau de vorbă cu mama ta. 

Învăpăiată de indignare, Varia se repezi glonţ spre uşă şi 
dădu peste Gantimurov, care pesemne că o aştepta. 

— Încotro, mademoiselle, aşa grăbită? întrebă el, luându- 
se după fată. 

— Vreau să văd în ce direcţie trag japonezii. 

— Şi nu vă e frică de bombardament? 

— În fiecare zi cad obuze lângă spitalul nostru. 

În curte un cazac tocmai raporta în ce loc fusese 
descoperit proiectilul. 

— A intrat tare adânc în pământ. A făcut o bortă ma-are că 
poţi să-ţi vâri şi capul într-însa. Poliţaii au adus nişte chinezi 
cu cazmale, ca să-l dezgroape. 


În clipa aceea, Reis aduse comunicarea că la fortul 2, un 
obuz de calibru mare străpunsese stratul de pământ, cele 
două bolți de beton ale cazematei şi, explodând în interior, 
ucisese şi rănise aproape o sută de soldaţi şi doi ofiţeri. 

— Vasili Feodorovici, să mergem imediat într-acolo, 
propuse Kondratenko. Probabil, c-o să găsim schije după 
care vom putea stabili calibrul. 

Belii se declară de acord. 

— Tată, luaţi-mă şi pe mine până la spital, îl rugă Varia. E 
timpul să mă duc; sunt de gardă. 

— Bine, hai! Dar nu mergi mai departe. Ne-am înţeles? 
răspunse Belii. 

Câteva clipe după aceea, cei doi generali, aşa cum se 
găseau - în mare ţinută, se îndreptau cu trăsura spre fortul 
2. În drum, zăriră fumul mai multor explozii, tot atât de 
năprasnice ca şi cele precedente, la bateriile Zaliternaia şi 
B, şi hotărâră să treacă, mai întâi, pe acolo. Ajungând în 
dreptul spitalului, Varia sări jos din trăsură şi, aşteptând 
până când aceasta dispăru la o cotitură, se îndreptă pe jos, 
tot spre Zaliternaia. Îngrijorată, voia să afle cât mai curând, 
dacă acolo era totul în ordine. 

La Zaliternaia, Boreiko le arătă celor doi generali două 
pâlnii adânci de un stânjen. 

— Ce calibru crezi că au obuzele? întrebă Kondratenko. 

— Unsprezece țoli precis. lată, binevoiţi şi priviţi fundul. 

— Nu se poate! exclamară generalii într-un glas. 

— Cum au putut japonezii să aducă la Arthur tunuri atât 
de mari? se miră Belii. 

— Păi, au pus mâna pe Dalni, întreg şi nevătămat, iar 
trupele noastre în retragere au lăsat aproape intactă linia 
ferată. Pe scurt, s-a făcut tot posibilul spre a se înlesni 
transportul pieselor mari la Arthur, observă Boreiko, ironic. 

Se aşternu tăcerea. Kondratenko se încruntase şi-şi ciupea 
nervos barbişonul, ca un medic care pe neaşteptate 
constată că pacientul său suferă de o boală incurabilă. 


Pentru el devenise deodată evident că acum zilele Arthur- 
ului erau numărate. Stăpânindu-şi tulburarea, spuse calm: 

— Ar fi interesant de ştiut ce efect au asupra fortificațiilor 
noastre de beton. 

— Cred că puţine ar fi în stare să reziste la o asemenea 
încercare, răspunse Boreiko. 

Discuţia lor fu întreruptă de o explozie violentă în spatele 
colinei. 

— Nu cumva bate asupra bateriei B? se nelinişti Boreiko. 
Hei, alergaţi careva şi vedeţi! strigă el către ostaşi. Blohin o 
şi luase la picior. 

— A căzut drept în poziţii, peste cazemata din dreapta, şi 
acu scoate fum! răcni el de departe. 

Se repeziră toţi spre bateria B. Cei doi generali şi 
Zvonariov rămaseră în urmă. 

— Serghei Vladimirovici, calculează repede ce strat de 
beton şi de pământ pot străbate asemenea proiectile, îl 
rugă Kondratenko. 

— Trebuie să ştiu greutatea proiectilului şi viteza de 
cădere. 

— Greutatea, douăzeci de puduri, iar viteza, circa o mie de 
picioare pe secundă, răspunse Belii. 

Zvonariov salută şi cobori în adăpost. Calculele sumare 
arătau că la explozia unui asemenea proiectil nu putea să 
reziste decât un strat de beton gros de doi arşini, acoperit 
cu o pătură de pământ şi de piatră groasă de un stânjen. 
Niciuna din fortificațiile de pe frontul terestru nu erau 
protejate astfel. Praporşcikul îşi dădu seama că în faţa 
proiectilelor de 11 țoli, Port-Arthur-ul rămânea complet 
dezarmat. Îşi luă hârtia cu calculul şi dădu fuga după 
generali. Aceştia ajunseseră la bateria B. Mai mulţi ostaşi 
însoţiţi de Şura Nazarenko duceau nişte brancarde spre 
spatele bateriei. 

— Ce pierderi aveţi? o întrebă Belii, când brancardele 
ajunseră în dreptul lor. 


— Nici un mort. Aceştia au fost prinşi sub dărâmăturile 
cazematei, răspunse ea, arătând din cap înspre tărgi. 

— Trimiteţi-i la Spitalul Unit, la Varia, ori la şcoala Puşkin. 
Acolo vor fi bine îngrijiţi. 

Se constată că stricăciunile de la bateria B nu erau prea 
grave: un obuz lovise bolta cazematei, dar şinele care 
armau betonul rezistaseră. 

Soldaţii se strânseseră în jurul generalilor şi ascultau cu 
atenţie ce vorbeau. 

— Ei, se pare că Arthur-ul nu mai are mult de trăit, spuse 
Jiganov oftând. Nimic nu poate ţine piept la asemenea 
tunuri. 

— 'Toate sunt în puterea domnului, răspunse Lepiohin. Ar 
trebui să se facă o slujbă, ca să ne mântuiască de năpasta 
asta nouă. 

— Poţi să stai de dimineaţă până seara înaintea icoanelor 
şi să tot baţi la mătănii că tot nu foloseşte la nimic, se 
amestecă Blohin. 

— Care va să zică, după tine, Dumnezeul japonez e mai 
tare ca al nostru? se supără Lepiohin. 

— Gheneralii şi enginerii lor sunt mai cu scaun la cap 
decât ai noştri, asta-i buba! răspunse Blohin, şi uitându-se 
îndărăt, spre comandanţi, se grăbi să-şi astupe gura cu 
palma. 

— La noapte să se repare spărtura cu saci de pământ, îi 
ordonă Belii lui Gudima. 

De la bateria B, cei doi generali se duseră la fortul 2, iar 
Boreiko, Zvonariov şi ostaşii, se întoarseră la Zaliternaia. 

— Ei, care sunt rezultatele calculelor dumitale? îl întreba 
Kondratenko pe praporşcik cu jumătate de glas, înainte de 
a se despărţi. 

Praporşcikul îi întinse hârtia cu cifre. Generalul o privi în 
tăcere şi o vâri în buzunar. 

— Să verific şi eu calculele. Deocamdată, te rog să nu spui 
nimănui rezultatul, îl preveni el. 


Varia ajunsese şi ea între timp la Zaliternaia. Zărind-o pe 
Şura lângă tărgi, îi spuse imediat să lase răniţi într-un 
adăpost, apoi ceru prin telefon la spital ricşe pentru 
transportarea lor. 

Boreiko şi Zvonariov le găsiră pe amândouă pansând 
răniții. 

— A, vrăjitoare mică, ai şi sosit în zbor, călare pe mătură? 
întrebă Boreiko, cu spaimă prefăcută. 

— Lasă-mă în pace! îl repezi fata. 

După ce expedie răniții, Varia intră în adăpostul ofiţerilor, 
la Zvonariov. 

— Cu ce prilej ne-au vizitat la mare ţinută tatăl dumitale şi 
Kondratenko? întrebă praporşcikul. 

— Azi e onomastica Verei Alexeevna. Au venit de-a dreptul 
de la Stessel. 

— A, asta era! Onomastica țarinei neîncoronate din Port- 
Arthur! D-aia au bătut dis-de-dimineaţă clopotele la toate 
bisericile! observă Boreiko, izbucnind în râs. 

— Vera Alexeevna este cea dintâi doamnă din Arthur, 
preciză Varia: de aceea se poartă astfel toată lumea faţă de 
ea. 

— Iar dumneata eşti cea dintâi amazoană. Să sperăm că 
de ziua dumitale cazacii vor organiza pe garnizoană 
demonstraţii hipice şi de luptă cu spada iar eu, să vezi, o să- 
mi pun ostaşii să călărească toată ziua unii în cârca altora, 
tot în onoarea dumitale. 

— Ia spune, Ursule, de ce-ţi sunt antipatică? îl întrebă pe 
neaşteptate Varia. 

— Dar, la drept vorbind, de ce să-mi fii simpatică? 

— Oricum, vă sunt de folos la baterie, ca soră şi, în plus, ca 
felcer! 

— Ca felcer, pe lângă Melnikov al nostru, nu faci două 
parale! 

— Nu-i adevărat, el a şi uitat tot ce ştia, pe când eu am 
luat examenele cu media cea mai mare la toate materiile. 


— Te cred: fată de general! Şi pe deasupra rudă chiar cu 
Stessel! Dacă n-ai fi deschis gura la examen, şi tot ţi-ar fi 
dat media cea mai mare. Păi, acum, dac-ai vrea, „esculapii” 
noştri ţi-ar oferi şi patalamaua de doctor, numai ca să intre 
pe sub pielea superiorilor şi să capete vreo cruciuliţă sau 
altă decorație. 

— Nu-i drept ceea ce spui. Ţi-e necaz că n-ai căpătat nici o 
decorație de când a început războiul! 

— Decoraţiile nu-s de nasul nostru! Un lucru însă nu-l pot 
pricepe: ce păcate o trebui să ispăşească Serioja de vrea 
Dumnezeu să-l pedepsească, miluindu-l cu o soţie ca 
dumneata! 

Varia era la capătul răbdării: tremurând de indignare, se 
năpusti asupra porucikului: 

— Eşti un om grosolan, nesuferit şi lipsit de tact! Dar 
aşteaptă: te aranjez eu la Olia Selenina. O să-ţi dea ea o 
lecţie de bună-cuviinţă de-ai să mă pomeneşti! 

Boreiko începu să râdă cu poftă, dar îndată se întunecă şi 
ieşi pe uşă. 

— Vai, ce arţăgoşi sunteţi amândoi, şi dumneavoastră şi 
porucikul! îi spuse Şura. Gata-gata să vă luaţi la bătaie. 

— Ascultă şi învaţă cum să te porţi cu bărbaţii. Să nu le dai 
nas pentru nimic în lume. Serghei Vladimirovici, mă conduci 
o bucată de drum, nu? 

— 'Ţi-e frică de Ursul, hai? 

— Cu elmă răfuiesc eu şi fără dumneata. 

Soarele începuse să scapete dincolo de Perepelinaia. Între 
poziţii răpăiau schimburi de focuri destul de vii. Pe Orlinoe 
Gnezdo, bubuiau tunurile. Adunându-şi ostaşii roată în jurul 
lui, Boreiko stătea de vorbă cu ei despre felurite lucruri. 
Zărind-o pe Varia, o salută cu o politeţe exagerată. 

— Mademoiselle, sper că „la revedere” pe curând. 

Drept răspuns fata se încruntă şi-l ameninţă cu pumnul. 

Întorşi după inspectarea poziţiilor la comandamentul lui 
Stessel, Belii şi Kondratenko îi raportară acestuia 
amănunţit toate cele constatate. 


— Prin urmare, nu-i nici o nenorocire! rosti pe neaşteptate 
generalul-aghiotant, rezumându-şi concluziile. 

— Suntem fără apărare în faţa unor asemenea proiectile 
mari; asta-i destulă nenorocire, observă Kondratenko 
contrariat. 

— Vasili Feodorovici mi-a spus de multe ori că tunurile de 
calibru mare au o viaţă foarte scurtă. Trag o sută de 
lovituri, şi s-a isprăvit cu ele. Ei, aşa or să păţească 
japonezii: au să tragă o sută-două de obuze şi gata. 

— Tunurile noastre de 11 țoli de pe Zolotaia Gora au şi 
tras câteva sute de proiectile fiecare, şi trag mai departe, 
obiectă Belii. 

— Dar cum trag? Multe din obuze cad în oraş şi pe 
poziţiile noastre. Ei, dacă şi japonezii s-or apuca să tragă la 
fel, cu atât mai rău pentru ei! Şi acum, poftiţi la masă, să 
bem în sănătatea sărbătoritei! Până şi japonezii au tras cu 
tunurile lor noi în onoarea ei! 

Târziu după miezul nopţii, întors acasă, Kondratenko 
dezbrăcă uniforma de gală şi scoțând hârtiuţa cu calculele 
lui Zvonariov, le verifică cu toată atenţia. Toate se dovediră 
juste. Generalul se ridică de la birou şi începu să se plimbe 
îngândurat prin cameră. Veştile cu privire la înfrângerea de 
la Liaoian şi la retragerea lui Kuropatkin spre Mukden, 
primite deunăzi, îl cufundaseră în gânduri sumbre. 
Speranţa unei despresurări apropiate a fortăreței devenea 
tot mai iluzorie, cu fiecare zi ce trecea. Escadra Mării 
Baltice nu plecase încă din Kronstadt şi, prin urmare, nu 
putea sosi la Arthur înainte de luna ianuarie. Apariţia 
mortierelor grele de asediu prevestea căderea fortăreței în 
cursul următoarelor două-trei luni şi avea să atragă 
inevitabil după ea scufundarea întregii escadre. Nici chiar 
sosirea la timp a escadrei lui Rojestvenski nu mai putea să 
salveze Arthur-ul. Deznodământul tragic al războiului i se 
părea lui Roman Isidorovici de neînlăturat. Ruşinea 
arzătoare pe care o simţea pentru Patria dezonorată făcea 
loc în sufletul lui acceselor de furie împotriva guvernanţilor 


incapabili care aduseseră ţara într-un asemenea impas 
ruşinos. 

Prin mintea lui se perinda fără voie propria-i viaţă. Fiu al 
unui veteran caucazian care căpătase gradul de praporşcik 
după o jumătate de veac de slujbă, Kondratenko îşi făcuse 
studiile cu mijloace proprii, mai mult decât modeste. 
Începuse să muncească de timpuriu. În copilărie vindea pe 
pieţele din Tiflis flori artificiale şi alte mărunţişuri, făcute de 
sora lui şi de maică-sa care era lenjereasă. Începând din 
clasa a treia, micul Roman dădea meditații colegilor mai 
avuţi, nu numai pentru a-şi câştiga existenţa proprie, dar şi 
pentru a-i ajuta pe ai săi. În sfârşit, norocul a început să-i 
surâdă: a izbutit să intre în şcoala de ingineri de geniu şi 
după aceea la Academie, pe care a absolvit-o în mod 
strălucit. Tânărul inginer s-a întors în Caucaz, pe 
meleagurile lui natale, pentru a lucra la construirea 
fortăreței Mihailovskaia, aşa i se spunea pe atunci cetăţii 
din Batum. Acolo, s-a ciocnit prima dată de venalitatea şi 
hoţia inginerilor şi antreprenorilor de lucrări. A încercat să 
lupte împotriva lor. A ajuns foarte repede la un conflict: a 
răspuns cu o palmă la o ofertă de mituire. A urmat un lung 
proces, în care a figurat ca inculpat. Drept urmare, Roman 
Isidorovici a hotărât să abandoneze definitiv cariera de 
inginer. 

Ca să nu părăsească şi arta militară, ce-i era dragă şi 
familiară, a intrat la Academia Marelui Stat-Major, pe care a 
absolvit-o de asemenea cu distincţie. După aceea a intrat în 
serviciul activ, şi aceasta i-a dezvăluit racilele armatei 
ruseşti, cu totul nepregătite pentru război, în care 
instrucţia de luptă era înlocuită cu muştruluiala şi cu 
parăzi. Ignoranţa, lipsa de cultură şi corupţia, în care 
excelau unii dintre ofiţeri, făceau cu neputinţă însuşirea 
tehnicii moderne a războiului. După mai multe luări de 
atitudine pe această temă, Kondratenko şi-a câştigat o 
faimă statornică de ofiţer „turbulent şi incomod”. Cei vizaţi 


s-au grăbit să se descotorosească de el, expediindu-l în 
Extremul Orient. 

A ajuns acolo când trupele ţariste se întorceau din 
campania de intervenţie armată în China. Apreciind just, cu 
mintea lui limpede, moralul ostaşilor, a ajuns la concluzia că 
acea acţiune militară n-a făcut decât să le scadă capacitatea 
de luptă şi să-i degradeze, obişnuindu-i cu jafurile şi cu 
izbânzile uşoare asupra unui adversar aproape dezarmat. 

La Arthur, a fost întâmpinat cu ostilitate. Fok îi invidia făţiş 
cariera. Stessel îl privea de sus pe „prea învățatul general”. 
Roman Isidorovici ştia însă prea bine că pe lângă generali 
mai există şi poporul rus din care ieşise şi el şi soldaţii 
îmbrăcaţi în mantale cenuşii, neputând uita niciodată 
legătura de sânge cu acesta. De atâtea ori avusese prilejul 
de a vedea cum uneltirile şi trădarea făţişă a generalilor 
erau dejucate de patriotismul neclintit care-i însufleţea pe 
soldaţi. 

Perspectivele sumbre de viitor ale Arthur-ului se perindau 
una după alta, prin mintea lui. Îşi dădea seama limpede, că 
continuarea apărării fortăreței va face inutil încă multe 
victime în rândurile garnizoanei şi, mai ales, printre ostaşi. 
Numai sfârşitul războiului, cât mai rapid cu putinţă, putea 
să-i salveze de pieirea fără rost şi să scape ţara de 
dezonoare. Era însă greu de nădăjduit că guvernanţii de la 
Petersburg îşi vor apleca urechea la glasul bunului simţ şi 
vor grăbi încheierea păcii. 

„Rămâne doar ultimul mijloc, acela de a se face apel direct 
la ţar, peste capul guvernatorului general, ale miniştrilor şi 
camarilei de la curte, conchise Kondratenko. Ca general- 
aghiotant, având dreptul de a se adresa direct suveranului, 
Stessel poate şi e dator să facă acest lucru. Dar trebuie să 
se insiste pe lângă el, să fie convins de necesitatea unui 
asemenea pas.” 

După lungi şovăieli, Kondratenko hotări să-şi aştearnă 
argumentele pe hârtie, ca să rămână în istorie o urmă a 


încercării sale de a-şi salva Patria de ruşinea inevitabilă 
care o ameninţa şi pe soldaţi, de pieirea inutilă. 

Roman Isidorovici se aşeză la birou şi începu să scrie 
repede: „Excelenţă, mult stimate Anatoli Mihailovici, În 
prezent, atâta timp, cât Port-Arthur-ul rezistă, insuccesele 
noastre de pe alte fronturi încă nu pot fi considerate prea 
dezonorante. În împrejurarea, însă, că prăbuşirea Arthur- 
ului şi scufundarea flotei care staţionează aici se vor 
adăuga la cedarea Liaoian-ului şi la celelalte eşecuri, atunci, 
la drept vorbind, războiul trebuie considerat pierdut în mod 
iremediabil. Atunci înfrângerea va lua proporţii umilitoare 
pentru demnitatea noastră. 

Cred că este imposibil să se spere că Port-Arthur-ul va 
putea fi despresurat la timp de armata noastră, mereu în 
retragere spre nord, sau de flota care se află încă la 
Kronstadt. Deci, singura ieşire onorabilă din acest impas ar 
fi încheierea imediată a păcii, înainte de căderea Port- 
Arthur-ului, ceea ce s-ar putea face, fără îndoială, (înainte 
de capitularea Arthur-ului) în condițiuni neumilitoare 
pentru orgoliul nostru naţional (drum liber pentru 
garnizoană, cu arme şi drapele, spre armata din Manciuria, 
şi pentru flotă, spre Vladivostok; compensaţii băneşti 
pentru cedarea Arthur-ului etc.). 

Este foarte probabil că suveranului i se raportează 
incorect situaţia de pe teatrele de război, denaturându-se 
realitatea. O relatare reală nealterată, a evenimentelor 
militare, poate înlătura grava catastrofă care ameninţă 
Patria noastră. 

În consecinţă, n-ar fi oare posibil ca domnia-voastră, în 
calitate de reprezentant suprem al puterii de stat aici şi ca 
persoană investită cu încrederea ţarului, să găsiţi de 
cuviinţă a raporta printr-o telegramă cifrată, adresată 
direct maiestăţii sale, situaţia reală, existentă aici, în 
Extremul Orient. 

Vă scriu aceste rânduri, îndemnat de adânca mea 
convingere asupra necesităţii unui asemenea pas, pentru 


binele Patriei mele, precum şi faţă de atitudinea cordială a 
domniei-voastre în raporturile cu mine. 

Al Excelenţei-voastre prea supus servitor R. Kondratenko” 

După ce reciti scrisoarea, Roman Isidorovici trezi 
ordonanța şi-i spuse s-o ducă lui Stessel de dimineaţă, cât 
mai devreme. 

În ferestre se iveau zorile ceţoase, cenuşii. Cu simţul 
datoriei îndeplinite cinstit, Kondratenko se dezbrăcă şi se 
culcă. 

Stessel se sculă, ca de obicei, la orele 7 dimineaţa. Când îi 
fu adusă scrisoarea lui Kondratenko, se pregătea să iasă 
călare la promenada sa obişnuită pe ţărmul mării. 

Mirat, Generalul desfăcu plicul şi citi la iuţeală cele scrise. 
Pe chip i se zugrăvi o expresie de nedumerire, de şovăială. 
Ca în toate cazurile dificile ale vieţii sale, se duse repede la 
soţia lui, ca să-i ceară sfatul. 

După obositoarea sărbătorire a onomasticei sale, 
generăleasa încă zăbovea în pat. Apariţia soţului său o irită. 

Stessel îi citi scrisoarea lui Kondratenko. 

— Ce părere ai? Cum trebuie să reacţionez? 

— Înainte de toate, trebuie să păstrezi neapărat 
scrisoarea. Cândva, ar putea să-ţi fie de un mare folos. 
Bineînţeles, nu e posibil să-i scrii ţarului. Ar însemna că 
Alexeev şi Kuropatkin îl induc în eroare, iar tu îi demaşti, îşi 
dădu cu părerea generăleasa. 

— Dat fiind moralul scăzut al lui Kondratenko, cred că ar 
trebui înlocuit cu Fok în postul de comandant al apărării 
terestre din Arthur, spuse generalul-aghiotant, nu tocmai 
sigur pe sine. 

— Asta să ţi-o scoţi din cap! Fok ar preda Arthur-ul în două 
zile, iar răspunderea ai purta-o tu, nu el. Vorbeşte cu 
Kondratenko deseară şi explică-i de ce nu se poate proceda 
după sugestia lui. Nu sufla un cuvânt celorlalţi, nici chiar lui 
Reis! îl preveni Vera Alexeevna, acum pe deplin trează. 

Neobţinând asentimentul lui Stessel, Kondratenko nu mai 
insistă asupra propunerilor sale şi continuă, cu energie 


sporită, lucrările de îmbunătăţire a fortificațiilor. 

PARTEAAPATRA. 

Capitolul 1. 

În urma îmbolnăvirii lui Jukovski, Zvonariov trecu de la 
Zaliternaia la bateria B. 

Într-o noapte fu trezit din somn de explozia unui obuz 
greu. Vâjâitul şi şuieratul altui proiectil îl făcură să sară din 
patul de campanie şi să se repeadă la peretele din fund al 
cazematei. De astă dată însă obuzul nu explodă. Zvonariov 
ajunse pe bâjbâite la ieşire şi întredeschise uşa. Adierea 
răcoroasă a nopţii îl izbi în obraz. Din baterie se auzeau ca 
un vuiet surd glasurile alarmate ale ostaşilor. 

— Nu dormi, Serghei Vladimirovici? strigă cineva din 
întuneric. După voce, praporşcikul îl recunoscu pe Gudima. 

— Păi, aici se trezesc şi morţii, nu numai viii. Ce a fost? 

— O salvă nocturnă a mortierelor de asediu de 11 țoli. Au 
căzut două proiectile în spatele bateriei. 

Alte bubuituri de tun mugiră surd dinspre japonezi, şi, 
aproape imediat, fură urmate de vuietul obuzelor ce se 
apropiau. 

— Adăpostiţi! strigă Zvonariov soldaţilor şi sări înapoi, în 
cazemată. 

Cutremurată de explozie, pardoseala de beton se zgudui 
sub picioare; din tavan cădeau bucăţi de tencuială. O schijă, 
ori o piatră zvârlită de explozie izbi violent în uşă. După 
câteva clipe de aşteptare, praporşcikul se uită afară. Nu se 
vedea în ce loc căzuseră proiectilele, dar soldaţii alergau 
spre intervalul dintre tunurile 3 şi 4. Zvonariov se grăbi să-i 
urmeze. Desluşi anevoie prin întuneric un morman de 
sfărâmături de beton. 

— S-a năruit magazia de pulbere, raportă subofiţerul de 
secţie Lepiohin. 

— Noroc că pulberea n-a sărit în aer. 

— Ia, aduceţi lumină, ordonă Gudima, răsărind din 
întuneric. A fost lovit careva? 


— Nu, să trăiţi. După primele obuze, toate plantoanele şi 
santinelele s-au adăpostit în cazematele de beton şi au 
scăpat tefere. 

Fură aduse mai multe felinare. La lumina lor slabă, se văzu 
că numai marginea parapetului şi o mică parte din magazia 
de pulbere fuseseră dărâmate de explozie. Capete de şine 
îndoite ieşeau în toate direcţiile. 

— Ce putere au obuzele acestea! se miră Gudima, 
cercetând distrugerile. 

— Grozavă: proiectilul are douăzeci de puduri. 
Încărcătură explozivă - cinci puduri de şimoză - melinita 
japoneză. Aici, au nimerit două obuze dintr-astea, deodată, 
explică Zvonariov. 

— Vine! răcni ca un smintit careva, şi ostaşii o luară la 
goană spre adăposturi. Rămaseră pe loc doar Gudima, 
Zvonariov şi Lepiohin. 

— Fugi! strigă praporşcikul împingându-l pe Lepiohin. 

Subofiţerul clătină din cap, îşi pieptănă cu degetele 
bărbuţa rară şi răspunse calm: 

— E milostiv Dumnezeu, înălţimea voastră, nu scapă omul 
de soarta lui: şi rămase locului. 

Tustrei ascultau, încordaţi, vâjiitul ce creştea. Zvonariov îşi 
simţi fruntea scăldată de o sudoare rece. Îl săgeta un singur 
gând, o singură dorinţă ascuţită: să plece de acolo, să se 
adăpostească, atâta timp cât nu era prea târziu. Dar în loc 
să facă aşa ceva căscă cu gura până la urechi şi întrebă 
şovăielnic cât e ceasul. 

— Mă uit numaidecât, mormăi surd Gudima; în clipa aceea 
proiectilul trecu şuierând pe deasupra lor şi căzu departe, 
în spatele bateriei. 

— Slavă ţie, doamne! rosti Lepiohin, scoţându-şi şapca şi 
făcându-şi de câteva ori semnul crucii. De ar fi pus 
înălţătorul oleacă mai scurt, ar fi nimerit drept în noi. 

— Trei fără un sfert, spuse Gudima care, în sfârşit, desluşi 
arătătoarele ceasului. Până se luminează de ziuă nu e cazul 
să ne apucăm de nimic; hai la culcare. 


După ce mai traseră câteva obuze, japonezii se 
astâmpărară. 

— Da, Serghei Vladimirovici, nu mai eşti la Zaliternaia, 
unde n-a căzut nici un obuz, din august, îi spuse ştabs- 
căpitanul lui Zvonariov. Aici, rareori se întâmplă ca o noapte 
să treacă în linişte. 

Viaţa de la bateria B era, într-adevăr, mult mai agitată 
decât la Zaliternaia: se făcea simțită poziţia ei, aflată în 
prima linie de apărare. Bateria deschidea focul de mai 
multe ori pe zi, şi adeseori servea de obiectiv pentru inamic. 
Gloanţele de puşcă ţiuiau aproape necontenit pe deasupra 
capului, fiindcă până la avanposturile japoneze nu erau nici 
o mie de paşi. 

Zvonariov se ocupa de zor cu refacerea cazematelor 
năruite şi a traversei. Lucrările nu se puteau executa decât 
pe apucate, deoarece ziua japonezii supravegheau atent tot 
ce se petrecea în baterie. Treaba mergea încet. Ostaşii din 
secţiile a 2-a şi a 3-a munceau agale, în silă. 

— Nu e nici o grabă, înălţimea voastră, se dezvinovăţea 
Lepiohin. Să mai stăm, să se astâmpere japonezul, că ne 
dărâmă totul cu obuzele lui... 

Cu fiecare zi ce trecea, japonezii trăgeau tot mai intens. 
Neştiind ce să mai facă pentru a grăbi lucrările, Zvonariov îl 
chemă pe Boreiko la telefon şi-i ceru sfatul. 

— la cheamă-i la aparat pe Lepiohin şi pe Jiganov, să le 
spun eu o vorbă! îl povăţui porucikul. 

Cei doi comandanţi de secţie sosiră la telefon, cam 
fâstâciţi. Boreiko le vorbi scurt şi răspicat. Ambii subofiţeri 
se dezvinovăţeau destul de confuz; până la urmă, făgăduiră 
însă, că totul va fi executat în cursul aceleiaşi zile. 

— Cu ce i-ai ameninţat de-au intrat în viteză? îl întrebă 
după aceea praporşcikul. 

— Le-am spus că viu deseară la baterie şi le rup gâtul dacă 
nu găsesc treaba gata. Dar Gudima ce păzeşte acolo? Doar 
el e mai mare peste voi! 


— E ocupat cu Şurka, cu periscopurile şi cu însemnările lui 
zilnice. 

Nici nu apuca bine să se întunece, că soldaţii şi începură 
să robotească de zor. Lepiohin îşi îndemna bărboşii cu 
râvnă. 

— Da ce-i dârdora asta pe voi? întrebă Zvonariov. 

— Păi, domnu' porucik a făgăduit c-o să le smulgă la toţi 
bărbile, fir cu fir, răspunse vesel comandantul de secţie. 

La secţia a 3-a, munca era de asemenea în toi. 

— Zicea: „Azi, mă reped neapărat până acolo şi dacă nu 
găsesc gata totul, scot sufletul din voi!” Răcnea la telefon 
întocmai ca un urs, povestea comandantul de secţie Jiganov. 

— E în stare! Dacă nu-i faci pe plac, chiar că-ţi rupe gâtul, 
iar de-i faci, te cinsteşte cu votcă! Tare-i plăcut să lucrezi cu 
unu ca dânsul, vorbeau ostaşii între ei. 

Bucuros că treaba mergea strună, praporşcikul se 
întoarse în cazemată. Peste puţin, Gudima veni după el: era 
nemulţumit de faptul că Zvonariov nu-i ceruse ajutor lui, ci 
porucikului. 

— Serghei Vladimirovici, nu-mi plac certurile şi nu vreau 
să stric bunele relaţii cu d-ta; totuşi, nu trebuie să uiţi că eu 
sunt comandantul bateriei, spuse Gudima şi se ridică. 

Zvonariov nu-i răspunse nimic şi plecă spre tranşeele 
tiraliorilor, la căpitanul Şmetillo. Căpitanul dormea în 
adăpost. Haritina trebăluia la intrare, ştergând vasele. 

Praporşcikul dădu bună seara şi o luă de-a lungul 
tranşeelor. Aproape toţi ostaşii dormeau în adăposturi - 
doar câteva santinele supravegheau poziţiile inamicului, cu 
ajutorul periscopurilor făcute chiar de ei. Până la japonezi 
nu erau mai mult de o sută de paşi. La stânga, pe-alocuri, 
aceştia ajunseseră aproape de sârmă ghimpată din dreptul 
zidului chinezesc; la dreapta, profitând de existenţa unei 
râpe, tindeau să învăluie din flanc bateria B. 

— Nu doarme stârpitura, nu mănâncă, scurmă mereu, ca o 
cârtiţă, îi spuse o santinelă praporşcikului. N-avem un 
tunuleţ să aruncăm până la el măcar o bombiţă. Am 


încercat să facem treaba asta cu puştile: prindem un băţ de 
lemn la bombiţă, îl băgăm în ţeavă şi tragem. Se întâmplă 
să zboare - la cincizeci de paşi, ba şi mai mult, dar unele se 
sparg pe loc. Au şi fost răniţi doi flăcăi. 

— O să instalăm două aruncătoare de mine ca să tragem 
cu ele asupra japonezilor. Nu cumva eşti din secţia 
porucikului Endjeevski? întrebă Zvonariov. 

— Din ea. V-am văzut şi eu pe dumneavoastră în timpul 
luptelor de la trecători. Îngăduiţi-mi să vă întreb: cum aţi 
ghicit că sunt de acolo? 

— Am văzut că îţi place să născoceşti felurite lucruri. 

— Evstahi Kazimirovici ne-a învăţat întotdeauna să 
cugetăm la ceea ce facem, iar domnu' căpitan Şmetillo se 
bucură şi dumnealui când îi vede pe ostaşi că scornesc una, 
alta, şi chiar îi răsplăteşte. 

— Cum? 

— După împrejurare. Unuia îi dă conserve; altuia, ceai şi 
zahăr, ori nişte cizme noi, ori o manta. 


Praporşcikul îl rugă să-i arate ce locuri ar fi potrivite 
pentru aşezarea aruncătoarelor de mine. Ostaşul îl conduse 
bucuros prin tranşee. Zvonariov descoperi câteva 
adăposturi deosebit de potrivite pentru oameni şi pentru 
mine. Aruncătoarele puteau fi amplasate foarte bine tot 
acolo. 

— Dacă am fi cunoscut măsura platformei aruncătorului 
am fi putut s-o pregătim şi noi, spuse ostaşul. 

Zvonariov dădu indicaţii şi trasă amplasamentele 
împreună cu el. Întorcându-se la adăpostul lui Şmetillo, 
praporşcikul îl găsi îmbrăcat. Haritina trebăluia, aşezând 
masa. 

— Poftim, să bem un ceai cu rom, îl invită căpitanul. 

Zvonariov îi spuse că alesese locul pentru instalarea 
aruncătoarelor de mine. 

— Îndată ce se întunecă, am să cercetez obstacolele de 
sârmă, să văd cum aş putea da mai bine drumul prin ele 
curentului electric. 

— E primejdios. De la sârme şi până la japonezi sunt doar 
patruzeci de paşi. Numai pe ploaie şi pe ceaţă poţi să te 
târăşti de-a lungul lor şi să le cercetezi. 

— Mă duc eu cu înălţimea sa, propuse Haritina. Acu' o 
săptămână când am cules răniții noştri am cutreierat 
aproape tot sectorul. 

— Are dreptate! Poate să-ţi fie de mare folos: se târăşte ca 
un şarpe. Unde o fi învăţat aşa ceva, nu ştiu! 

— Am vânat veveriţe în Siberia. Când aude foşnete ori 
trosnete, veverița a şi zbughit-o. La vânătoare am învăţat să 
trag şi să mă furişez. 

În timp ce ofiţerii îşi beau ceaiul, discutând amănuntele 
acţiunii, Haritina se apucă să spele rufe lângă adăpost. 
Deodată explodă un proiectil în apropiere şi o împroşcă cu 
pământ. 

— E nu ştiu a câta zi, de când mă tot apuc să spăl şinu mă 
lasă! se plânse Haritina, intrând în adăpost. 


— Vezi din ce loc se trage, să-i rugăm pe artilerişti să le 
distrugă bateria. 

— Trag din dreapta, de după dealul cu două culmi, unde-i 
copacul cela. D-acolo. 

Zvonariov şi Şmetillo ieşiră afară. Căpitanul arătă prin 
crenelul cel mai apropiat locul în care presupunea că e 
amplasată bateria inamică. 

— E obiectivul nostru numărul 5, recunoscu praporşcikul 
reperul - chiar azi o să ne ocupăm de el. 

Când plecă, Zvonariov îi propuse Haritinei să spele rufe în 
baia de la Zaliternaia. 

— Cu acest prilej te speli şi dumneata. 

— Dar cum să stau acolo la un loc cu bărbaţii? obiectă 
Haritina roşind. 

— Dă-i afară; iar dacă nu ţi-e la îndemână singură, ia-o şi 
pe Şura Nazarenko. O să vă fie mai plăcut în două. 

Când Zvonariov ajunse la bateria B, Şura îi comunică că 
Gudima fusese chemat la Comandamentul Artileriei, lăsând 
comanda praporşcikului. 

Trecuse de amiază când Zvonariov îl zări pe Boreiko, 
apropiindu-se fără graba însoţit de Blohin. Porucikul 
scutură mâna praporşcikului, o mângâie prietenos pe Şura 
pe cap şi trecu de-a lungul frontului gurilor de foc. Zărindu- 
|, unii dintre soldaţi se ridicau agale, alţii şedeau jos mai 
departe. Boreiko se încruntă: 

— Ce, v-aţi îmbuibat că nu mai puteţi să vă sculaţi de jos? 
întrebă el mânios. Drepţi! 

Ostaşii săriră în picioare şi luară poziţia. 

— Staţi jos! Drepţi! Staţi jos! comandă porucikul, până 
când ostaşii năduşiră de tot. Aşa mai zic şi eu, draci 
împieliţaţi! Precum văd v-aţi îngrăşat aici, în lipsa mea! 
încheie el de data aceasta blajin. 

La secţia a 3-a, atenţia lui fu atrasă de chipurile 
posomorâte, mahmure ale soldaţilor. 

— Jiganov! îl strigă el pe comandantul secţiei, de ce-s aşa 
de pricăjiţi oamenii tăi? E proastă hrana, ori v-au năpădit 


păduchii? 

— Niciuna, nici alta, înălţimea voastră! Doar mâncam cu 
toţii la acelaşi cazan - n-avem de ce ne plânge. La baie am 
fost săptămâna trecută - ne-am scăldat, ne-am spălat şi 
primenelile. 

— Înălţimea-voastră, le era dor să vă vadă, îşi dădu cu 
părerea Blohin. 

— Bine. Îi înveselesc eu îndată, Jiganov, ai armonica la 
tine? 

— Da, să trăiţi. 

— Ad-o-ncoace! 

După o clipă, subofiţerul se aşeză pe un bloc de beton 
spart şi-şi umflă talianca. 

— Zii Boiarâşnea! ordonă Boreiko. 

Şuierând voiniceşte, Blohin începu să joace pe vine. 
Soldaţii se şi strânseseră roată, dar niciunul nu trecea în 
mijloc. 

— Hei, Lupioha, băiete! ia arată-le, cum joacă kerjaciil 14 
îl îndemnă porucikul pe subofițer. 

— Nu mă pricep, înălţimea voastră, şi nici nu vreau să joc 
după cântecul diavolului, încercă ostaşul să scape. 

— Păi, şi aşa râde el, zi şi noapte de voi, tontălăilor! Parc-ai 
fi venit pe lume cu evanghelia în mână. 

Ostaşii izbucniră în hohote de râs! Lepiohin se uită cu 
ciudă la ei şi, văzându-i că nu-l căinează, dădu cu şapca de 
pământ şi o porni după Blohin. 

— Bravo, Lepiohin! Nici nu bănuiam ce meşter eşti! îl 
îmboldea Boreiko. 

Dând cu ochii de Şura, care alergase să privească şi ea, 
porucikul îi strigă: 

— Ia joacă cu el, şi o împinse pe tânăra fâstăcită în mijlocul 
cercului. 

Năduşit şi aprins, Lepiohin tropăia aprig cu tocurile. Ciuda 
de pe chipul lui făcea loc încet-încet unui zâmbet semeţ. 
Când Şura, cu batista ridicată sus, trecu plutind ca o 
păuniţă pe dinaintea lui, ostaşul scoase un chiot voinicesc şi 


începu să joace vijelios, săltând pe vine, făcându-i pe toţi să 
rămână cu gura căscată de uimire. 

— Ia uite la el, diavolul! îl admira Boreiko, şi, deodată, se 
avântă şi el în joc. 

Ostaşii îi urmară pilda unul după altul. 

— Faceţi loc, lăsaţi inima rusului să joace slobodă! răcni 
Blohin, împingând ostaşii înapoi. 

După ce dădu roată o dată sau de două ori, Boreiko ieşi 
din cerc şi, ştergându-şi fruntea de năduşeală, îi făcu semn 
din cap lui Zvonariov să vină după el. 

— Ce obiective prezintă aici mai mult interes? îl întrebă 
apoi cu jumătate de glas. 

— Numărul 5. Şmetillo m-a rugat să deschidem foc asupra 
lui, dar nu se poate fără aprobarea superiorilor. 

— La naiba! răspunse porucikul, despicând aerul cu mâna. 
La tunuri! comandă el cu glas tare. Asupra obiectivului 
numărul 5, cu obuz exploziv! Mişcarea vie, diavolilor! 

Soldaţii se repeziră la posturi. Boreiko se căţărase pe 
parapet, şi răschirând picioarele privea de jur împrejur. 
Uriaşa lui făptură se profila limpede pe fondul cerului. 

— Să nu vă atingă, înălţimea voastră. Căpcăunul nu e 
departe de aici, spuse Lepiohin, apropiindu-se de el. 

— Fug şi gloanţele de mine. Hei, piesa 3, mai multă viaţă! 
Filea, ia bagă-i în viteză! îi strigă el lui Blohin, care stătea 
jos, lângă parapet, aşteptând la ordine. 

— Gata! raportau comandanții de piese, unul după altul, 
ridicând mâna sus. 

În aşteptarea bubuiturilor, servanţii se lipiseră de parapet. 
Boreiko roti o privire asupra bateriei şi repezi mâna în sus. 

— Numărul unu! Numărul doi! Foc! răcni Lepiohin. Două 
limbi de flăcări ţâşniră din gurile tunurilor. 

— Numărul trei! Numărul patru! Foc! ţinu isonul Jiganov. 

Tunurile reculară pe cadrul înclinat al afetelor şi reveniră 
încet la loc. Boreiko observa prin binoclu exploziile. 

Japonezii nu întârziară să riposteze. Bubuiturile vuiră în 
depărtare şi o clipă după aceea câteva obuze vâjiind 


strident căzură peste baterie. 

— Deriva stânga, doi; înălţător, plus o diviziune! Baterie, 
foc de salvă! corectă tragerea porucikul. Nu te pripi, nu te 
uita la plocoanele japonezului, fă totul cu cap! ordonă el 
urmărind mişcările servanţilor la piese. 

După ce schimbă cu inamicul mai multe salve, Boreiko 
comandă încetarea focului. 

— În spatele tunurilor, adunarea! ordonă el, sărind jos de 
pe parapet. 

După ce ostaşii se aliniară, trecu prin faţa frontului, 
privind cu luare-aminte chipurile îmbujorate de activitatea 
intensă. 

— În repaos, rupeţi rândurile! Fuga! Marş! 

Hârjonindu-se, artileriştii se împrăştiară prin adăposturi. 

— Şura! strigă Boreiko spre fata care stătea lângă 
adăpostul ei. N-ai cumva o fustă de prisos? 

— Da ce faceţi cu ea? întrebă mirată Sura. 

— S-o dau plocon praporşcik-ului! 

Şura pufni în râs, acoperindu-şi obrazul cu şorţul. 
Zvonariov roşi, dar nu zise nimic şi intră repede în adăpost. 

— Ascultă, Serioja, nu eşti băiat rău: nici fricos, nici 
nătăfleţ, dar un comandant, iartă-mă, trebuie să fie spirt nu 
balegă! Ai nişte oameni minunaţi, de aur, şitu te vaieţi că 
nu-s buni de nimic. Învață cum să-i iei şi o să-ţi facă treaba 
ca nişte diavoli! 

Pe urmă îl strigă pe Blohin. 

— Filea, hai pe la căşile noastre. 

— Straşnic om! rosti Lepiohin, arătând din cap spre 
Boreiko care se îndepărta. În mâna lui sfârâi, nu alta. Şi 
morţii îi scoală din morminte. Ptiu, ce de păcate am făcut 
azi. Doamne, iartă-mă! 

— Nu-i nimic; le ispăşeşti prin post şi rugăciuni, îl 
îmbărbătă Zvonariov. 

A doua zi în bateria B apăru o echipă de marinari de pe 
crucişătorul Baian aducând două aruncătoare de mine. 
Aparatele fură instalate în cursul nopţii pe locurile stabilite 


şi se hotări să fie încercate imediat. Zvonariov şi Gudima 
fură invitaţi să asiste; Boreiko sosise şi el de la Zaliternaia 
împreună cu Blohin. Soldaţii urmăreau cu interes 
pregătirile. 

— Înălţimea voastră, propuse Denisov, apropiindu-se de 
Gudima, ce-ar fi să năvălim peste japonez îndată ce a fost 
băgat în sperieţi? Dăm o raită prin tranşeele lui, iscodim ici, 
colo prin spatele poziţiei - poate ne-om alege cu ceva. 

— Ştii bine că incursiunile sunt strict interzise de cei mari. 

— N-o să afle nimica, înălţimea voastră. O să spunem că 
ne-a atacat gălbejitu' întâi. 

Căpitanul rămase îndelung pe gânduri. 

— Bine, fie, încuviinţă el în cele din urmă. la-ţi cercetaşii, 
armele, grenadele şi pregăteşte-te pentru atac. Dar cu o 
condiţie: să nu înaintați mai departe de linia întâia! 

Denisov se făcu nevăzut. Căpitanul ordonă să se încarce 
toate mitralierele improvizate şi să se urmărească acţiunea 
cercetaşilor, pentru ca, la nevoie, să poată fi ajutaţi din 
timp. Boreiko şi Zvonariov rămăseseră lângă un aruncător 
de mine. Blohin se învârtea de colo-colo, explicând 
tiraliorilor cum erau construite aruncătoarele şi cum 
funcționau. 

Observând un punct în care japonezii forfoteau mai mult, 
lansară tocmai acolo o mină. Efectul ei fu uluitor. Explozia 
nărui parapetul japonezilor pe o mare porţiune; bârne, 
sfărâmături, cazmale zburară în aer. Vreo sută de oameni, o 
rupseră la fugă, zbierând ca din gură de şarpe prin spatele 
poziţiilor. Denisov se repezi după ei cu detaşamentul de 
cercetaşi. Liniile întâia şi a doua a tranşeelor inamice fură 
ocupate într-o clipă de tiraliori. Fără să mai aştepte 
comanda, ostaşii rămaşi pe poziţie se năpustiră după 
cercetaşi. 

— Încotro? Hei, înapoi! strigă Şmetillo, încercând să-i 
oprească, dar soldaţii nu mai ascultau nimic şi făcând cu 
mâna un gest de resemnare, căpitanul se luă după ei. 


— Trebuie să fim gata să respingem un eventual 
contraatac, observă Gudima. Mă duc la baterie. 

— Eu şi Serioja o să facem o vizită japonezilor, răspunse 
Boreiko, sărind pe parapet. Praporşcikul îl urmă. 

Incursiunea fu deosebit de reuşită. Cercetaşii răzbiră 
adânc în dispozitivul inamic ajungând aproape până la 
poziţiile artileriei. Boreiko şi Zvonariov trecură peste şase 
linii de tranşee, una după alta, Oprindu-se într-o râpă 
adâncă din spatele acestora, unde îl găsiră pe Şmetillo. 
Haritina se ivi zâmbitoare dintr-o tranşee; pe pieptul ei 
atârnau două binocluri şi la centiron o sabie. 

— Le-am strâns pe rudă, pe sămânţa - prinde bine la casa 
omului! Poftim, luaţi înălţimea-voastră, că n-aveţi aşa ceva, 
spuse ea oferindu-i lui Zvonariov sabia. 

— Cât datorez? 

— Dar din dar se face raiul, vorba ceea. 

Din stânga şi din dreapta, împuşcăturile se înteţiră 
deodată. Japonezii contraatacau. Cercetaşii se retrăgeau de 
peste tot, trăgând din mers. 

— Vin buluc, înălţimea voastră! raportă Denisov. Cel puţin 
un batalion. Au şi două mitraliere. 

Şmetillo se uită împrejur. Se însera. Dinspre nord-est se 
tălăzuiau trâmbe de ceaţă. Se întuneca cu fiece clipă tot 
mai mult, iar focurile armelor licăreau tot mai viu. Soldaţii 
se scurgeau înapoi în pâlcuri, întorcându-se mereu la auzul 
împuşcăturilor. 

— E timpul s-o luăm şi noi din loc, zise Boreiko. 

— Întindeţi-o; le tragem noi singuri japonezilor peste bot. 

O ploaie rece, ca de toamnă, începu să târâie la nesfârşit, 
neîngăduind japonezilor să recucerească până dimineaţa 
tranşeele pierdute. Înainte de a se lumina de ziuă toţi 
cercetaşii lui Şmetillo se întoarseră cu bine înapoi, după ce 
avuseseră grijă să distrugă toate adăposturile şi să năruie 
tranşeele. Aruncătoarele de mine îşi câştigaseră faima 
temeinică a unei arme cumplite, căreia japonezii nu erau în 
stare să-i facă faţă. 


Veni o toamnă ploioasă. Soldaţii, care dormeau aproape 
întotdeauna în aer liber, începură să intre în adăposturi. 
Aglomerarea atâtor oameni pe un spaţiu mic dădu imediat 
naştere la tot felul de boli. Acum, ostaşii nu se mai puteau 
gândi la odihnă, la Elektriceski Utios. Numărul lor abia 
ajungea pentru deservirea bateriilor. Cei de pe Utios se 
statorniciseră la bateriile B şi Zaliternaia şi se pregăteau 
pentru iarnă. Pământul desfundat de ploi îngreuna 
operaţiunile. 'Totul se reducea acum doar la dueluri de 
artilerie şi schimburi de focuri de infanterie; în plus, 
Şmetillo îşi punea din când în când în acţiune aruncătoarele 
de mine, distrugând întăriturile japoneze. 

Japonezii săpau mereu la tranşee chiar şi în zilele ploioase. 
Într-o noapte, Zvonariov fu trezit din somn de plantonul 
bateriei: 

— Înălţimea voastră, dă năvală pocitania de japonez! 
raportă el tulburat. A spus domnul ştabs-căpitan să vă 
trezesc. 

Praporşcikul îmbrăcă în grabă mantaua, îşi vâri naganul în 
buzunar şi ieşi din cazemată. Era o noapte întunecoasă. 
Cernea o ploaie măruntă. Dinspre tranşeele infanteriei se 
auzeau împuşcături şi strigăte. Răzbind prin reţeaua deasă 
a ploii, fascicolele de lumină ale proiectoarelor japoneze se 
opriră asupra tranşeelor ruseşti, arătând parcă unităţilor 
direcţia de atac. 

— Serghei Vladimirovici, du-te la flancul drept şi lansează 
câteva rachete şi proiectile iluminante, ordonă Gudima. 
Pentru orice eventualitate, dau ordin să se încarce tunurile 
cu mitralii. Dacă japonezii răzbesc încoace, îi primesc 
precum se cuvine! 

Praporşcikul se îndreptă spre locul indicat. 

— Toate cele trei tripede, în bătaie! ordonă el celor de la 
aruncătoarele de rachete. Nivela cincizeci de grade! 

Luminând cu felinarele, ostaşii scoaseră din adăpost 
suporturile portative, introduseră câte o rachetă în fiecare 
şi aprinseră fitilurile. 


Umezită de ploaie fultuiala se aprindea anevoie; în cele din 
urmă, flăcăruia se ridică încetişor în sus pe fitil, şi rachetele 
ţâşniră spre cer, şuierând şi zvârlind snopuri de scântei. 
Împroşcând în văzduh o puzderie de steluțe fosforescente, 
ele revărsară o lumină vie asupra terenului din faţă. 

Praporşcikul zări la vreo trei sute de stânjeni o coloană de 
asalt care învăluia bateria dinspre dreapta. Japonezii 
alergau grămadă cu baionetele sclipind, spre intervalul 
dintre bateria B şi fortul numărul 1, învecinat cu ea. 

— Aduceţi mortierele! ordonă Zvonariov. Obuze 
iluminante, cu încărcătură mare! 

Ostaşii se repeziră spre tunuleţele de aramă. Bubuind 
asurzitor, dându-se peste cap la plecarea loviturilor, 
mortierele îşi zvârliră globurile de foc, care căzură în 
rândurile atacatorilor. La lumina vie a proiectilelor se vedea 
cum coloanele îşi încetiniră numaidecât goană, se 
învălmăşiră, apoi se opriră în loc. În acelaşi timp, din 
spatele bateriei Zaliternaia răbufniră bubuituri sacadate de 
tun; obuzele zburau vâjiind către japonezi. Trăgea Boreiko: 
dându-şi seama de primejdia care ameninţa bateria B, se 
grăbise să-i sară în ajutor. O mitralieră începu să clănţăne 
în tranşeele infanteriştilor. Până la urmă atacul fu respins. 

Încet, încet schimbul de focuri se potoli. 

— Încetarea! La cazemate! se auzi de departe comanda lui 
Gudima. 

Zvonariov ordonă să se care înapoi aruncătoarele de 
rachete şi mortierele. 

— Serghei Vladimirovici, vino o clipă la mine, strigă ştabs- 
căpitanul. 

În cazemata comandantului, Zvonariov o găsi pe Şura, 
încă palidă de emoție. Scuturându-şi mantaua udă de ploaie 
Gudima îi făcu semn praporşcikului să ia loc la masă. 

— Şura, e gata ceaiul? o întrebă el pe fată. 

— Numaidecât. 

— Serghei Vladimirovici, ia spune, cu ce l-ai entuziasmat 
atât pe Şmetillo? 


Zvonariov povesti pe scurt cele petrecute. 

— De aceea zic tiraliorii de dumneata şi de Boreiko că i-aţi 
salvat de la o pieire sigură! 

Sună telefonul. Gudima ridică receptorul. 

— Să trăieşti, Borea! Toate bune. N-avem nici răniţi, nici 
morţi. Mulţumim pentru ajutor; raportez totul amănunţit la 
Comandamentul Artileriei. Dacă n-ai fi fost tu, acum 
japonezii ar fi instalaţi în bateria noastră. Zvonariov? Viu şi 
nevătămat. Ţi-l dau. 

— Noroc! răsună în receptor la urechea praporşcikului 
vocea lui Boreiko. Constat că Varvara ta e o mare maestră 
în arta culinară. Pentru a doua oară îţi mănânc prânzul şi 
mă ling pe degete. Te aşteaptă aici un bileţel. Ţi-l citesc. 
Ascultă: „Sir, poimâine trebuie să vă prezentaţi urgent la 
detaşamentul lui Romanovski, în interes de serviciu. Pe la 
amiază, caii vor fi înşeuaţi. Merg cu domnia voastră. S-a 
făcut? V.” 

— Nu ştii cumva, Borea, pentru ce sunt trimis acolo? 

— Pentru că Brunhilda115 ta, care nu te-a văzut de atâta 
amar de vreme, să aibă posibilitatea de a petrece cu tine 
ziua ta onomastică. Ea a ticluit această misiune. Mi-a spus-o 
între patru ochi. Ei, la revedere! 

Dimineaţa, Zvonariov se duse în tranşeele tiraliorilor ca să 
afle mai amănunţit ce se petrecuse în timpul nopţii. Observă 
încă de departe distrugerile mari făcute în obstacolele de 
sârmă ghimpată. Bonetele de deasupra tranşeelor fuseseră 
de asemenea deteriorate în multe puncte, parapetele rase, 
tranşeele pe jumătate astupate. 

— Feriţi-vă, înălţimea voastră, că gălbejitu' e mânios foc: 
astă noapte a mâncat bătaie! îl avertiză un ostaş pe 
Zvonariov. 

— Căpitanul e teafăr? 

— Slavă domnului, deocamdată da. Azi noapte se vâra 
unde era mai aprigă încăierarea: moartea făcea prăpăd 
împrejur, iar dumnealui, parcă era vrăjit, nu-l atingea nimic. 
Numai i-au zvârlit şapca din cap şi i-au rupt un epolet. 


— Dar Haritina? 

— Vitează muiere! Un pas nu rămânea în urma 
comandantului. A spintecat cu baioneta doi japonezi; era 
cât p-aci s-o căsăpească, dar au scăpat-o ostaşii. 

Apăru şi Haritina. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră! Straşnic ne-aţi ajutat ieri, cu 
rachetele şi cu bombele dumneavoastră aprinse! S-a văzut 
îndată totul ca ziua, şi am plesnit bine în pociţi, cu 
mitralierele şi cu puştile. 

— Boreiko v-a sprijinit de nădejde, el a deschis focul, de la 
Zaliternaia. 

— Aşa, va să zică! Bateria Ursului nu s-a făcut de ruşine 
nici de data asta, spuse zâmbind Haritina. Acolo, toţi ostaşii- 
s unu şi unu, la fel cu comandantul lor, zdraveni şi chipeşi, 
nu ca pirpiriii noştri de pifani. 

— De ce nu te muţi la artilerie? 

— Fără domnu' căpitan, nu plec, şi dumnealui e din pihotă. 

— Unde-i căpitanul acum? 

— E în adăpost, îl doare inima pentru ostaşii căzuţi. Pe 
Ignati Bronislavici întotdeauna îl doare inima pentru ostaşii 
lui, parc-ar fi neam cu ei. 

Praporşcikul îl găsi pe Şmetillo stând la masă, posomorât 
şi îngândurat. Îl felicită pentru respingerea atacului din 
noaptea aceea. 

— Dar cu ce preţ! răspunse căpitanul zâmbind amar. Am 
pierdut atâţia oameni minunaţi, unul mai de ispravă ca 
altul. 

— Războiul cere jertfe, încercă Zvonariov să-l consoleze. 

— Totuşi, trebuie să căutăm să fie cât mai puţine. 

După ce află care era situaţia, praporşcikul se întoarse la 
baterie. 

— Ai o notă telefonică, îi spuse Gudima, întinzându-i o 
hârtiuţă. 

Comandantul Artileriei ordona praporşcikului să fie 
prezent în ziua următoare la Comandament, pentru a primi 
dispoziţii, în vederea executării unei recunoaşteri de poziţii, 


pentru artilerie, şi de posturi de observaţie, în sectorul de 
apărare ocupat de detaşamentul căpitanului Romanovski. 

Tunul de semnalizare de pe colina Zolotaia bubui exact în 
clipa când Zvonariov intră la Comandamentul Artileriei. 
Totodată la navele staționate în radă răsunară clopotele, 
bătând amiaza. Zvonariov întrebă pe aghiotant dacă Belii se 
afla la Comandament şi, primind un răspuns afirmativ, bătu 
la uşa cabinetului acestuia. Uşa fu deschisă de colonelul 
Tahatelov care discuta aprins cu generalul. 

— Sunt gata şi la ordinele excelenţei voastre raportă 
praporşcikul generalului Beli. 

— Ia întrebaţi-l, Vasili Feodorovici: praporşcikul este din 
bateria B, şi probabil că a fost martor şi participant la lupta 
de azi noapte, rosti Tahatelov, în loc de salut. 

— A fost necesar să deschidă focul bateria Zaliternaia, cu 
prilejul atacului de azi noapte al japonezilor? îl întrebă 
generalul pe Zvonariov. 

— Ea a salvat situaţia. Asta-i părerea lui Gudima, ca şi a 
căpitanului Şmetillo, comandantul tiraliorilor. 

— Raportul lui Gudima l-am primit. Pe al lui Şmetillo nu l- 
am văzut. 

— Doar v-am spus, excelenţă, că trebuie să i se exprime 
mulţumiri prin ordin de zi, şi nu admonestări! exclamă 
colonelul, triumfător. 

— Totuşi a încălcat grosolan toate ordinele cu privire la 
deschiderea focului. Are dreptate Stolnikov când se plânge 
că e nedisciplinat. 

— Despre ce fel de disciplină mai poate fi vorba, când 
japonezii sunt gata să pună mâna pe baterie! Boreiko e un 
viteaz între viteji! Dumneavoastră, Vasili Feodorovici, faceţi 
ce vreţi, dar eu, în ceea ce mă priveşte am să-i spun 
bogdaproste şi iar bogdaproste! rosti Tahatelov, cu un 
puternic accent caucazian. 

— Las! că te ştiu eu cât îl simpatizezi pe Boreiko - 
întotdeauna sari în apărarea lui. 


— O spun fără ocol: ţin la el ca la fiul meu! Chit că s-o ţine 
de beţii şi de scandaluri, totuşi este cel mai bun ofiţer de 
artilerie al nostru. 

— E un excelent artilerist, nu zic ba, dar nu are câtuşi de 
puţin simţul disciplinei: nu ştii niciodată la ce te poţi aştepta 
de la el. 

— La război trebuie să ţii cont numai de situaţia reală şi să 
acţionezi în conformitate cu ea. N-o poţi încorseta în nici un 
fel de directive. Să-i mulţumim, nu să-l mustrăm, stăruia cu 
încăpățânare Tahatelov. 

— N-am să-i mulţumesc; o să mă mărginesc a-i aduce 
aminte că trebuie să economisim muniţia. Stolnikov a 
înaintat un raport de boală. În locul lui am să-l numesc la 
comanda bateriei pe Jukovski care s-a restabilit. El şi 
Boreiko sunt prieteni vechi. Pe Boreiko, pur şi simplu mi-e 
frică să-l mut de acolo. La Zaliternaia s-a obişnuit cu mediul 
şi şade liniştit, pe când în altă parte s-ar apuca numaidecât 
să întoarcă totul pe dos: curat belea cu omul ăsta! 

— Excelenţă, ce ordine aveţi să-mi daţi? întrebă 
respectuos Zvonariov. 

— Adresează-te Varei, iubitule. Ea a şi primit toate 
instrucţiunile pentru dumneata, răspunse Tahatelov în locul 
generalului, bătându-l prietenos pe umăr. 

— Poftiţi, să luaţi dejunul la mine. Tocmai a bătut ora 
prânzului la nava-amiral. O să le lămurim acolo pe toate, 
încheie Belii. 

La masă, îşi aduseră aminte că în ziua aceea era sfântul 
Serghei, şi prin urmare onomastica lui Zvonariov. Varia 
bătu veselă din palme. 

— A, am şi uitat că azi se sărbătoreşte patronul 
companiilor a doua şi a unsprezecea. Trebuie să trec pe 
acolo să le felicit, spuse generalul; deocamdată, să bem în 
sănătatea sărbătoritului de faţă şi să-i urăm noroc şi 
fericire. 

— Împreună cu Varia, întregi Tahatelov, râzând zgomotos. 

Zvonariov se îmbujoră şi-şi privi ceasul. 


— Trebuie să mă grăbesc, spuse el. Acum, se întunecă 
devreme. 

Belii îi explică pe scurt misiunea: trebuia să aleagă 
amplasamente pentru câteva baterii şi posturi de 
observaţie între baia Golubinaia şi satul lahudzui, în 
preajma fortificaţiei nr. 5, de pe frontul de vest. 

— Sectorul e ocupat de gruparea căpitanului Romanovski; 
postul lui de comandă e în satul ludziantun-Sud. Predai 
plicul acesta căpitanului, încheie Belii. 

— De ce mergi cu mine? întrebă praporşcikul, pornind la 
drum împreună cu Varia. 

— Cu dumneata? Nu ţi se pare că ar fi cam prea multă 
cinste? Mă duc din ordinul medicului şef al spitalului nostru 
să predau medicamente şi pansamente celor din gruparea 
de pe poziţiile de vest. 

Ziua era destul de caldă; cerul se boltea senin. Profitând 
de timpul frumos, japonezii începură să bombardeze intens 
rada interioară şi portul. Mai multe proiectile căzură lângă 
Tabăra Artileriei. 

— Va trebui să ocolim lacul Presnoie, ca să evităm zona 
bombardată, hotărî Varia. 

leşiră din Oraşul-Vechi şi intrară în Oraşul-Nou. Acolo era 
linişte. Profitând de ziua caldă, însorită, pe chei se plimbau 
o mulţime de oameni, în majoritate răniţi. Printre alţii, Varia 
şi Zvonariov îl zăriră pe Veniaminov, la braţ cu Lolocika. 
Praporşcikul voi să-i strige, dar Varia îi plesni calul cu 
nagaica. 

— Nu cumva să-i saluţi! rosti ameninţător fata, cu glas 
şuierător. 

Nu acceptă nici să se abată pe la soţii Akinfiev: 

— La înapoiere, poţi să ţi-o admiri cât vrei pe neasemuita 
Nadenka, frumoasa care ţi-a tras un chiul straşnic, 
măritându-se cu prietenul dumitale! îl înţepă Varia. 

Trecură prin faţa spitalului marinei şi o luară pe drumul 
care ducea spre baia Golubinaia. Acolo era linişte. Pe drum 


se târau agale harabale chinezeşti, scârţiind cu roţile lor 
uriaşe şi hurducăiau câteva furgoane militare. 

Dinspre mare adia o briză răcoroasă cu iz de sare. Caii 
mergeau în trap larg fornăind bucuroşi. Kubanka sprintenă 
şi plină de graţie, îşi repezea elegant picioarele subţiri, 
pintenoage. Don, mai mare şi mai greoi, o urma icnind din 
rărunchi. 

Peste puţin, Varia şi Zvonariov ajunseră aproape de satul 
ludziantun. Lângă casele de la margine, la o masă lungă 
pusă de-a curmezişul drumului, şedeau vreo douăzeci de 
ofiţeri. Ordonanţele trebăluiau într-un şanţ din apropiere, 
destupând sticlele. Ceva mai la o parte, un cor alcătuit din 
ostaşi îi zicea de zor un cântec voinicesc. 

La apariţia celor doi călăreţi, un colonel care şedea în 
capul mesei, şi în care Zvonariov îl recunoscu pe Irman, 
ridică mâna. Ofițerii săriră în picioare, cu paharele în mâini, 
iar corul intonă un cântec vesel. 

Zvonariov dădu să-şi strunească fugarul, dar Varia, 
şfichiuindu-şi Kubanka, se repezi în galop, drept asupra 
ofiţerilor care se dădură la o parte din faţa ei, zbură, ca o 
pasăre, peste masa încărcată, şi o luă la goană înainte. Don 
sări şi el peste acea barieră originală. Zvonariov era cât pe 
ce să cadă din şa. În urma lor izbucniră aplauze. 

Ajungând-o din urmă pe Varia, abia dincolo de sat, 
praporşcikul o întrebă cu ciudă. 

— Cum ţi-a putut trece prin cap să sări peste masă? Era 
cât p-aci să cad jos şi să schilodesc calul! 

— Sucit om eşti, zău! Dacă n-am fi scăpat cu fugă, ne-ar fi 
îmbătat. 

— Dar n-aş fi băut nimic. 

— Ilrman ţi-ar fi ordonat, ca superior, să bei. Şi, apoi, e tare 
necuviincios să refuzi! Ce fel de ofiţer ai fi? M-aş ruşina să 
călăresc în societatea dumitale! Dar acum, chiar fără voie, 
ai câştigat aplauze. 

— Nu mi-au fost destinate mie, ci dumitale. 


— Între noi fie vorba, onoarea saltului peste obstacol îi 
revine mai mult lui Don, decât unui nefericit călăreț ca 
dumneata, care stai în şa ca un câine căţărat pe gard. Ei, 
iată şi ludziantun-ul. La dreapta, lângă fanza aceea mare, 
se vede un steag roşu116, iar lângă el, nişte cai înşeuaţi. 
Probabil, că acolo e postul de comandă al lui Romanovski. 
Mai departe, pe pagodă e steagul Crucii-Roşii. Mă duc într- 
acolo. După ce termini, vino să mă iei. 

— Bine. 

Varia oftă. 

— Tare aş vrea să merg şi eu până la mare, dar mi-e teamă 
că se supără Romanovski... 

— N-o să zică nimic. Vorbesc eu cu el. 

— Am să stau liniştită şi am să tac. Într-un cuvânt, am să 
fiu fată cuminte. Aşa să-i spui. Şi Varia îşi porni iapa în 
galop. 

— Ia loc, te rog, domnule Zvonariov, îl invită Romanovski 
pe praporşcik, oferindu-i un scaun. 

Zvonariov se aşeză. În timp ce Romanovski citea hârtiile, 
praporşcikul aruncă o privire împrejur. Fanza în care locuia 
căpitanul era curată şi încăpătoare; în ferestrele cu 
cercevele dăltuite meşteşugit sticleau geamuri, în loc de 
hârtie colorată, cum se obişnuia la chinezi. Pe perete, în 
faţa ferestrelor, atârna planul topografic al Arthur-ului, cu 
poziţiile fortificate, şi două scheme mari ale dispozitivului 
defensiv de la Sevastopol. Pe masă era un teanc de cărţi. În 
fundul odăii se afla un pat de campanie. 

— Vrei deci să dai o raită împreună cu mine, prin 
dispozitivul grupării mele? întrebă căpitanul după ce citi 
ordinul. 

— Da. Bineînţeles, dacă nu vă stingheresc. 

— Nicidecum. Vremea e minunată. O plimbare călare e 
binevenită. 

Căpitanul chemă ordonanța şi-i porunci să pună şeaua pe 
cal. 


— Mai întâi, o luăm spre ţărmul mării; pe urmă, trecem 
de-a lungul frontului în direcţia Arthur-ului, lămuri 
căpitanul. Am trasat pe hartă eventualele amplasamente şi 
posturi de observaţie. O iau cu mine. Ne va accelera şi 
înlesni sarcina. 

— A venit cu mine şi mademoiselle Belaia, fata generalului 
nostru. Ar vrea să meargă cu noi spre mare, spuse 
praporşcikul cu sfială. 

— E drăguță? întrebă căpitanul zâmbind. 

— În orice caz este originală. 

— Călăreşte binişor? 

— Mai mult decât atât. 

— Voi fi bucuros s-o cunosc. 

Ajunşi la pagoda în care era cartiruit detaşamentul Crucii- 
Roşii, trimiseră după Varia. Aflând despre sosirea 
comandantului grupării, medicul ieşi pe scară. 

— Suntem demni de felicitat: în fine, dispunem de 
medicamentele şi pansamentele necesare, vesti el plin de 
bucurie. Sora Belaia a avut amabilitatea de a ni le aduce. 

— Mademoiselle, îngăduiţi-mi să vă mulţumesc şi să vă 
asigur că va fi o plăcere pentru mine de a face o plimbare 
împreună, rosti căpitanul, strângând mâna fetei. 

Cinci minute după aceea se îndreptau tustrei spre baia 
Golubinaia, Varia călărind între cei doi ofiţeri. 

— Aveţi o alură excelentă, mademoiselle, observă 
Romanovski, scrutând cu un ochi critic ţinuta Varei. Ţineţi 
strâns dârlogii şi calul vă ascultă. Dacă vi s-ar da un paloş şi 
o suliță, aţi fi întruchiparea vie a unei războinice. 

— Sunt doar o modestă cazacă, răspunse fata măgulită de 
laudă. 

Peste puţin, în faţa ochilor se desfăşură baia Golubinaia. 
La câteva zeci de stânjeni de mal, ieşea parţial din apă 
epava torpilorului Vnuşitelnâi, aruncat în aer de echipaj, în 
ziua de 11 februarie, la apropierea japonezilor. Pe fondul 
azuriu al apei se desluşeau numai coşurile de fum 


strâmbate de explozie, catargele frânte şi tunuri 
singuratice pe punte. 

— E un mementum al laşităţii drăguţilor noştri de 
marinari. În loc să înfrunte inamicul, au preferat să eşueze 
la mal şi să-şi arunce nava în aer, observă Romanovski, cu 
un aer superior. 

Cei trei călăreţi ajunseră pe țărm la nord de ludziantun şi 
se îndreptară spre un mic promontoriu stâncos ce înainta 
cu o jumătate de verstă în mare, cunoscut sub numele de 
colina Promejutocinaia. Pe promontoriu se zăreau tranşee 
de infanterie, iar ceva mai departe, camuflate dinspre 
mare, un tun cu tir rapid şi mai multe fanze. Pe una din ele, 
cea mai apropiată, flutura un steguleţ. Romanovski îşi 
îndreptă calul într-acolo. Cei doi ofiţeri descălecară, intrară 
în casă, iar Varia se duse să-şi viziteze chinezii cunoscuţi. La 
apariţia comandantului grupării, mai mulţi ofiţeri se 
ridicară în picioare de la masă. 

Unul dintre cei de faţă, ştabs-căpitanul Soloviov, dădu 
raportul lui Romanovski. 

— Vă rog, domnilor, să vă duceţi la unităţile 
dumneavoastră. Voi inspecta tot sectorul, le spuse 
Romanovski. 

Ofițerii, cu excepţia lui Soloviov, se grăbiră să iasă din 
fanză. 

— Acum, tustrei, pardon - tuspatru: am uitat de 
mademoiselle Belaia, ne vom îndrepta spre satul Şaniatou. 
Vom vizita colina la nord de el. Acolo sunt tranşeele 
companiei mixte a ştabs-căpitanului Soloviov. 

— Va trebui să aşteptăm puţin, până mi se aduce calul, 
spuse Soloviov. Până atunci, să mergem în tranşeele mai 
apropiate. 

La câteva sute de paşi, pe țărm, se afla un dâmb stâncos, 
înalt de 30-40 stânjeni; pe culmea lui, fusese săpată o 
tranşee în semicerc, orientată cu frontul spre nord şi vest. 
De acolo se deschidea o perspectivă largă asupra băii şi 


largului mării, precum şi asupra colinelor de pe litoral, 
ocupate de japonezi. 

Răspunzând din mers la salutul soldaţilor, Romanovski 
trecu de-a lungul tranşeei şi se urcă pe parapet. Zvonariov 
şi Soloviov îl urmară. Zvonariov se uită împrejur. Stânca pe 
care se aflau, intrând în mare, despărţea baia Golubinaia în 
două: o parte mai mică, la nord, al cărei țărm fusese ocupat 
de japonezi, cealaltă, mai mare, la sud, deţinută de ruşi. La 
japonezi se observa mişcare. Pe mare pluteau numeroase 
bărci cu vele şi cu rame. Pescarii forfoteau pe mal, scoțând 
năvoadele, ajutaţi de pâlcuri de soldaţi japonezi. Ceva mai 
aproape de ruşi, câţiva japonezi coseau gaolianul ofilit: tot 
acolo, lângă ei, păşteau nişte cai. 

— O privelişte cu totul paşnică, observă Zvonariov. 

— Da, aici se trage arareori. Noi economisim muniţia, iar 
japonezii n-au asupra cui să tragă: totul e pustiu şi gol. În 
sectorul acesta avem atât de puţină trupă, încât nu ne 
încumetăm să provocăm inamicul. 

Veni un soldat şi raportă că se puseseră şeile pe cai. 

— Dar unde-i mademoiselle Belaia? întrebă Romanovski 
uitându-se împrejur. N-aţi văzut-o pe sora de caritate care a 
venit cu noi? îi întrebă el pe tiraliori. 

— Dumneaei se află în fanza tunarilor, şi domnul 
podporucik e tot acolo. 

Zvonariov şi Romanovski o găsiră pe Varia în toiul unei 
intervenţii chirurgicale. Spălase cu grijă un abces şi acum îl 
deschidea cu dibăcie. Soldatul operat ţipa de durere, dar 
Varia nu-i dădea nici o atenţie. 

— Domnule podporucik, aici, la dumneavoastră, e o 
murdărie extraordinară. Toţi soldaţii sunt plini de păduchi. 
În asemenea condiţii neigienice nu e de mirare că se 
îmbolnăvesc, îl mustra Varia cu jumătate de glas pe tânărul 
ofiţer. 

Romanovski privea tăcut scena. Observându-l, 
podporucikul bâigui, drept răspuns, ceva nelămurit. 


— Scoateţi afară chiar astăzi toate saltelele. Aerisiţi, 
curăţaţi şi spoiţi fanza. La dumneavoastră caii sunt perfect 
îngrijiţi, dar oamenii duc o viaţă de porci! zise fata. Pe care 
vă mai doare ceva? îi întrebă ea pe soldaţi. 

— Surioară, mă ustură râu tot trupul, răspunse unul. 

— Scoate cămaşa. 

În timp ce soldatul se dezbrăca, Varia se întoarse şi 
zărindu-l pe căpitan, se încruntă. 

— Mademoiselle, bineînţeles, vă sunt foarte recunoscător 
pentru osteneală, dar, mai întâi, trebuia să-mi cereţi 
autorizaţie pentru aceasta, observă Romanovski. 

— Eu am rugat-o pe soră să examineze oamenii. Felcerul 
nostru s-a îmbolnăvit, şi am rămas fără asistenţă medicală, 
sări podporucikul în apărarea Varei. 

— În cazul acesta, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze de 
la mademoiselle Belaia, iar dumitale să-ţi pun în vedere că 
surorile voluntare nu posedă nici măcar cunoştinţele unui 
felcer de companie. 

— Am dat examen de felcer, lucrez la spital şi fără îndoială 
că ştiu mai mult decât „esculapii” dumitale de la companii! 
replică Varia cu ciudă. 

— Altă gafă! exclamă Romanovski râzând forţat. Încă o 
dată vă cer scuze. Sunteţi o adevărată comoară: călăriţi ca 
Brunbhielde, îngrijiţi bolnavii nu mai rău decât însuşi 
Esculap şi sunteţi nu mai puţin războinică decât Palas- 
Atena! 

Străbătură drumul până la Şaniatou fără incidente. 
Romanovski vorbea de una şi de alta cu Soloviov, iar 
Zvonariov şi Varia mergeau în urma lor. 

— Ce antipatic, încrezutul acesta: „Sunt comandant de 
grupare; luaţi aminte, ordinele mele se execută, nu se 
discută”; turuia Varia, maimuţărindu-l pe Romanovski. Tata 
e general, şi tot nu vorbeşte astfel cu subalternii. Hai să 
rămânem în urmă, ori s-o luăm pe alt drum. 

— Nu cred că pot face aşa ceva. Doar am fost pus la 
dispoziţia lui. 


Varia oftă şi tăcu. 

Dealul Soloviov numit astfel după numele comandantului 
companiei care-l apăra, era fortificat temeinic, având două 
rânduri de obstacole de sârmă ghimpată şi adăposturi 
trainice pentru tiraliori. Flancurile erau apărate de două 
mitraliere, iar ceva mai în spate, lângă sat, era pus în bătaie 
un tun cu tir rapid. De pe poziţia aceasta se deschidea o 
perspectivă largă, de la baia Golubinaia spre vest, până la 
colina Vâsokaia spre est, adică, pe o întindere de aproape 8 
verste. Se zărea foarte bine spatele liniilor japoneze din 
sectorul Vâsokaia. Zvonariov observă cu mirare că japonezii 
izbutiseră să se urce aproape până la jumătatea 
povârnişului. 

— Nu-şi pierd timpul degeaba, spuse el, arătând tranşeele 
inamicului. 

— În schimb, noi ne-am culcat pe urechea aia. Dacă am 
avea aici măcar două tunuri vechi, de 6 țoli, japonezii n-ar 
putea pentru nimic în lume nu numai să cucerească 
Vâsokaia, dar nici măcar să se apropie de ea. le rog să 
raportezi toate acestea superiorilor dumitale, răspunse 
căpitanul. 

Trecând pe lângă un grup de tiraliori, căpitanul le ordonă 
pe neaşteptate câtorva să se dezbrace. Oamenii stăteau 
despuiaţi, zgribuliţi în vântul răcoros. După ce îi cercetă cu 
privirea, Romanovski le atinse în silă cămăşile murdare şi 
uzate, în care mişunau păduchii. 

— În unele privinţe, mademoiselle Belaia are dreptate. 
Păduchii şi murdăria pot avea asupra duratei apărării 
fortăreței mai mare influenţă decât toate bateriile de asediu 
luate la un loc. Prin urmare, combaterea lor este nu mai 
puţin importantă decât lupta împotriva tunurilor şi spionilor 
japonezi. Bagă-ţi bine asta în cap, domnule ştabs-căpitan! 

Dârdâind de frig, soldaţii se grăbiră să se îmbrace, 
înjurându-i pe comandanţi cu jumătate de glas. 

Se însera când cei doi ofiţeri se întoarseră în sat ca s-o ia 
pe Varia. Zărindu-l pe Zvonariov, fata scutură cu importanţă 


un săculeţ destul de voluminos: 

— Am făcut rost de nişte usturoi care este prețuit acum în 
Arthur la greutatea lui în aur. Aici am vreo zece funturi. S-a 
străduit să mi-l procure Ho Lu-in, fostul nostru grădinar şi 
tatăl lui Vanea, finul meu, explică ea. Mi-a făgăduit că mâine 
ne aduce acasă un peşte mare, pe care încă nici nu l-a 
prins. 

— Pescuitul este strict interzis printr-un ordin special al lui 
Stessel, reaminti Zvonariov. 

— Bine, dar toată lumea vrea să mănânce, şi ostaşii şi 
ofiţerii. De aceea, autorităţile privesc printre degete cum se 
încalcă această dispoziţie. Chinezii ştiu cum să prindă 
peştele prin părţile acestea şi în ce locuri se găseşte din 
abundență. Dacă n-ar fi fost prietenii noştri chinezii, de 
mult am flămânzi. 

— Prin urmare datorită chinezilor n-am murit încă de 
foame nici eu? spuse praporşcikul. 

— Desigur. 'Te îndopai cu carne de cal şi cu ciumiză, iar 
acum, mulţumită lor, mănânci ca lumea, îi explică Varia. Ai 
isprăvit treburile? 

— Da, doamnă amazoană! răspunse praporşcikul, 
salutând-o cu o mână la cozoroc. 

— Ei, atunci hai acasă. 

— Îmi permiteţi să-mi consider misiunea îndeplinită? îl 
întrebă praporşcikul pe Romanovski. 

— Da, pe deplin. 

Luând-o spre ludziantun, Zvonariov şi Varia îşi lăsară caii 
la trap, trecură prin sat şi ajunseră repede la marginea 
Oraşului-Nou. Soarele apunea. Colina Vâsokaia şi înălțimile 
din jurul ei se conturau limpede spre vest. Pretutindeni 
domnea o linişte desăvârşita; probabil că pe poziţii se 
executa schimbul de seară al unităţilor. Deodată, deasupra 
bateriei de pe colina Zolotaia ţâşni o flacără uriaşă, însoţită 
de un nor de scântei; urmă încă una şi încă una. Imediat se 
auziră şi bubuiturile grele ale tunurilor, repercutate de 
ecou. 


— Zeiţ face pe gelosul. Mă întreb când doarme? În fiecare 
noapte mă trezeşte canonada lui, spuse Varia. 

Se auziră strigaţi de cineva de pe trotuar. Zvonariov îl 
recunoscu pe Saharov. 

— Încotro? îi întrebă căpitanul strângându-le mâna. Mi-am 
permis să vă opresc fiindcă nu v-am văzut de un car de 
vreme. 

— Am luat cunoştinţă de dispozitivul trupelor de la flancul 
stâng, declară Varia, plină de importanţă. Serghei 
Vladimirovici s-a interesat de poziţiile artileriei, iar eu, de 
organizarea asistenţei medicale. 

— Pe care a găsit-o în completă neorânduială, drept care i- 
a dat lui Romanovski o admonestare, întregi Zvonariov. 

— Dacă nu sunteţi prea obosiţi, vă rog să poftiţi pe la mine, 
stau la un pas de-aici. De când a început asediul îmi 
sărbătoresc mutarea pentru a treia oară. Pe aici 
deocamdată nu cad obuze. Mademoiselle Varia va avea 
prilejul să admire nişte kimonouri splendide japoneze şi 
bibelouri de artă. 

— Putem intra pentru zece minute, hotări Varia sărind jos 
din şa. 

Ordonanţele luară caii în primire. 

Micul apartament al lui Saharov, compus, din trei camere, 
gemea de covoare - aşternute pe jos, puse pe pereţi, pe 
sofa, servind de portiere la uşi. Pretutindeni erau tot felul 
de bibelouri, înfăţişând dragoni, peşti şi alte animale mitice. 
Într-un ungher sub icoană, trona un mare Buda aurit, cu 
nelipsitul nufăr în mâini. 

Căpitanul îşi conduse vizitatorii în dormitor şi dădu în 
lături uşa unei mari garderobe. În ea erau atârnate câteva 
zeci de kimonouri în toate culorile şi mărimile, din cele mai 
felurite ţesături: grele, de brocart, cu broderii în fir de aur 
şi argint, reprezentând dragoni; altele, diafane, din mătase 
fină ca pânza de păianjen: altele groase, vătuite, cu gulere 
de blană, cusute de sus până jos cu chilimuri colorate. 
Dragoni, şerpi, nuferi, crizanteme, stârci, vişine, toate 


acestea se îmbinau armonios în izvoade măiestrite. Varia 
privea acea colecţie originală cu o curiozitate pur feminină. 

— De unde le aveţi? 

— Mi-au rămas de la Nikolai Ivanovici Tifontai. Grija mea a 
fost doar să le feresc de deteriorare. Îngăduiţi-mi 
Mademoiselle să vă ofer unul, la alegerea dumneavoastră. 

— Se poate, Vasili Vasilievici? Nu se cuvine să accept un 
asemenea cadou, refuză fata. 

— Pe mine nu m-au costat nimic şi, ca să fiu sincer, nici nu 
ştiu ce să fac cu ele. Dumneavoastră, poate să vă servească 
la ceva. De aceea îmi permiteţi să vă ofer acest mic cadou, 
în semn de simpatie personală şi de respect faţă de părinţii 
dumneavoastră, care sunt întotdeauna atât de amabili cu 
mine. Îmi faceţi o mare plăcere, stărui Saharov. 

Ispita învinse până la urmă. Varia alese un mic kimonou 
transparent care, strâns, încăpea în pumn. Ardea de 
dorinţa să-l încerce numaidecât. Cei doi bărbaţi trecură în 
camera de alături. 

— Care e situaţia la Romanovski? întrebă căpitanul. 
Sectorul acesta mă interesează mult fiindcă nu mai am 
legături cu lumea din afară decât prin baia Golubinaia. Aş 
putea să văd harta dumitale? 

Praporşcikul îi întinse amabil portcartul său. Saharov îşi 
trecu repede pe hartă linia avanposturilor şi fortificațiilor 
existente. Apoi, întrebă ce planuri de apărare existau 
pentru viitor şi ce măsuri erau luate pentru întărirea acelui 
sector. Zvonariov îi relată amănunţit tot ce ştia în această 
privinţă. Căpitanul îi mulţumi. 

— Permite-mi să-ţi ofer în semn de recunoştinţă această 
mică bijuterie, spuse el întinzându-i lui Zvonariov o broşă, 
înfăţişând un fluture lucrat în filigram cu deosebită artă. 

— Vă mulţumesc, dar, zău, nu ştiu ce să fac cu ea. 

— S-o oferi domnişoarei Belaia; cred c-o să-i placă. Nu te 
jena, tinere. 'Toţi am fost cândva juni şi am făcut curte 
fetelor! îl încurajă căpitanul bătându-l prietenos pe umăr. 

Zvonariov nu avu altceva de făcut decât să accepte cadoul. 


— Nu-i aşa că-mi stă foarte bine? întrebă Varia ivindu-se 
sprintenă din camera de alături, în chimonoul ei vişiniu- 
închis, brodat cu fir de aur şi argint. 

— Numai o clipă - vă aduc îndată un pieptene şi un 
evantai. 

Saharov ieşi. 

Fără să spună ceva, Zvonariov întinse fetei cadoul 
căpitanului. 

— Vai, ce drăguţ e! i l-a dat Vasili Vasilievici? întrebă fata 
cu admiraţie. 

— Nu, mi l-a trimis împăratul Chinei. Hm! Cu faţa dumitale 
prelungă şi cu năsucul cam măricel, nu prea semeni cu 
fiicele ţării Soarelui-Răsare. 

— Te cred, sunt mult mai frumoasă ca ele! 

— Vai, câtă înfumurare: ele-s nişte figurine în timp ce 
dumneata eşti, pur şi simplu, o amazoană din Kuban. 

— Hai, slăbeşte-mă o dată şi taci din gură! se răsti fata. 

După ce alese dintre evantaiele şi pieptenii aduşi de 
Saharov pe cele mai potrivite la kimonoul ei, fata ceru o 
oglindă şi se apucă să-şi aranjeze părul. 

— Ce spuneţi. Seamăn cu o gheişă? îl întrebă ea pe 
căpitan. 

— Desigur, dar sunteţi mult mai frumoasă, decât 
maimuţele acelea. 

— Ei, vezi? exclamă Varia întorcându-se triumfătoare spre 
Zvonariov. 

— De la o vreme, prinţul Gantimurov vorbeşte mult de 
dumneavoastră, urmă Saharov, insinuant. 

— Nu-l pot suferi! E ca o moluscă! 

— În schimb, el e nebun după dumneavoastră. 

— Mă tem că dacă se va hotări să-şi mărturisească 
sentimentele, va înnebuni de-a binelea. Ei, e timpul să 
plecăm. Vă mulţumesc foarte mult pentru cadou, Vasili 
Vasilievici. 

Saharov îşi duse mâna la frunte. 

— Nu cumva aveţi vreun medicament contra migrenei? 


— Vă pot face rost de un antinevralgic. Vi-l aduc chiar 
mâine. Nu arătaţi prea bine. Ia daţi-mi mâna, rosti Varia cu 
ton de medic. Pulsul regulat, temperatura, cam ridicată. 
Scoateţi limba. Am început să mă pricep puţin în medicină. 
Hm, încărcată - trebuie să vă vadă imediat un medic. Acum, 
din pricina lipsei de apă curată s-au înmulţit cazurile de 
febră tifoidă. 

— Pentru Dumnezeu, nu mă speriaţi! Cândva mi-a prezis o 
ghicitoare că voi muri de o boală gravă. 

— Vă vizitez mâine dimineaţa, în drum spre spital, îi 
promise din nou Varia la despărţire. Acum, direcţia acasă! îi 
porunci ea lui Zvonariov după ce încălecară amândoi. 

Luna se învăluise în nori; ceața se tălăzuia dinspre mare, 
înecând Arthur-ul. Poticnindu-se la fiece pas, caii înaintau 
încet pe străzile oraşului, răscolite de bombardament. Când 
cei doi călăreţi trecură pe docuri şi o luară spre Tabăra- 
Artileriei, la urechile lor ajunse un scâncet slab care venea 
din şanţul de lângă drum. Varia îşi opri calul. 

— Cine-i? întrebă ea tare, scrutând întunericul. Serghei 
Vladimirovici, ia scapără un chibrit. 

Scâncetele încetară, şi începură îndată din nou. Fără să 
aştepte ca Zvonariov să facă lumină, Varia sări jos din şea. 
În cele din urmă, praporşcikul izbuti să aprindă chibritul. În 
lumina lui slabă, Varia zări un băieţel de vreo zece- 
doisprezece ani, îmbrăcat sărăcăcios, care îşi ştergea cu 
pumnii obrazul plâns. 

— Azi, ne-au dărâmat casa şi l-au omorât pe tata, răspunse 
el printre lacrimi la întrebările Varei. Mămica a murit încă 
în aprilie. 

— Hai cu mine. O să-ţi dau mâncare şi adăpost. Cum te 
cheamă? 

— Vasea Zuev... Unde vreţi să mă duceţi? 

— La Tabăra-Artileriei. Nu mai plânge. Hai, să mergem, 
porunci Varia. 

Băiatul se supuse. 

Peste puţin ajunseră acasă. 


— Aici stă un gheneral cu mustăţi mari, spuse Vasea. 

— Da. E tatăl meu. 

Băiatul dădu din cap neîncrezător. 

Lăsând caii grăjdarilor, Zvonariov şi Varia se îndreptară 
spre casă. Pe neaşteptate Vasea se încăpăţână şi nu voi să 
mai meargă. 

— Mi-e frică! Gheneralii sunt mânioşi. 

— Hai, nu te încăpăţâna, al meu nu e de loc mânios - îl 
îndemnă Varia. 

Vasea stătea la îndoială, neştiind ce să facă. 

— Hai, vino, nu mai face mofturi, se enervă Varia şi luă 
băiatul de mână. 

— Ia uite, mamă, ce nepoţel ţi-am adus! strigă ea veselă 
din vestibul. 

— Ce ţi-a mai trecut prin cap? întrebă Maria Fominişna, 
ieşind în vestibul. Unde ai găsit flăcăiaşul ăsta? 

Varia îi povesti întâmplarea. 

— Se vede că n-a mâncat ca lumea: e slab şi aproape gol. 
Dă-i să mănânce. Eu o să-i caut ceva de îmbrăcat. Vezi să nu 
furi ceva, că te dau afară, îl ameninţă Belaia. 

Vasea se învăpăie şi îngăimă ceva înăbuşit. 

— Nu-l necăji, mamă: e un băiat bun, cinstit, dar sărac. 
Nu-i aşa, Vasea? Varia îl mângâie pe cap. Înainte de toate, 
trebuie să-l spăl... şi ea se grăbi să-l ducă la baie. 

Zvonariov se spălă şi el şi intră în cabinetul generalului, 
spre a raporta ceea ce făcuse. Belii îl ascultă cu atenţie. 

— Te rog să trasezi pe harta mea linia pe care o are 
dispozitivul grupării lui Romanovski. În ceea ce priveşte 
argumentele lui cu privire la importanţa sectorului pe care-l 
ocupă, le cunoaştem bine. 

Peste puţin, Maria Fominişna îi pofti la cină. Praporşcikul, 
care flămânzise toată ziua, onoră după cuviinţă tot ce se 
servea. Varia se ivi abia spre sfârşitul mesei. 

— L-am spălat pe Vasea, din cap până-n picioare, cu săpun 
verde, i-am tuns laţele, i-am dat să mănânce pe săturate şi |- 


am culcat, sporovăia ea. l-am spus să-mi zică tanti Varia. O 
să-l folosesc pentru alergătură, şi aici, şi la spital. 

— Mai întâi, vezi ce fel de copil e, răspunse Maria 
Fominişna, temperând-o. 

— De ce nu te lauzi cu darul primit de la Saharov? o 
întrebă Zvonariov. 

— A, da! am şi uitat! îşi aminti Varia şi ieşi în fugă din 
odaie. 

Curând se ivi din nou, în chimonou şi cu broşa la piept. 

— Nu-i aşa măicuţă, că e foarte drăguţ? E subţire ca pânza 
de păianjen, şi-mi stă foarte bine! Fluturele, parcă ar fi viu. 
— Ce i-o fi venit lui Saharov să-ţi dea asemenea cadouri? 

întrebă Maria Fominişna, nedumerită. 

— Zice că nu ştie ce să facă cu chimonourile. Broşa mi-a 
dăruit-o Serghei Vladimirovici, şi el o are tot de la Saharov. 
— Saharov e isteţ şi foarte şiret. Nu face niciodată nimic 
pe degeaba. Fără îndoială că are nevoie de voi. Probabil că 

în curând o să vă roage ceva, îi preveni Belii. 

— O să-i trimit o scrisoare de mulţumire, spuse Maria 
Fominişna. 

Praporşcikul voi să-şi ia rămas bun. 

— Unde pleci? Cum, te duci la baterie, noaptea, pe jos? se 
agită Varia. Mamă, de ce n-ar putea Serghei Vladimirovici 
să doarmă la noi, hai să zicem, în cabinetul lui tata? 

— Adevărat! Rămâi, tinere; mâine dimineaţa mergem 
împreună la Kondratenko, şi hotărâm definitiv ce să facem 
în sectorul grupării lui Romanovski, decise generalul. 

— Perfect, exclamă Varia şi bătu din palme. 

— Dumneata şi cu Varia sunteţi foarte buni prieteni, zâmbi 
Maria Fominişna. 

— Îmi poartă de grijă cu multă atenţie. Îi sunt adânc 
recunoscător pentru aceasta şi-i preţuiesc mult prietenia, 
răspunse Zvonariov, roşind fără să vrea, sub privirea 
pătrunzătoare a Măriei Fominişna. 

După o jumătate de oră, praporşcikul dormea în 
aşternutul curat, pe canapeaua moale de piele. 


Înainte de a se culca, Maria Fominişna intră în odaia 
fiicelor sale. Katia se şi vârâse sub plapomă, iar Varia, 
trăgând nerăbdătoare de şuviţele lungi de păr, se pieptăna 
pentru noapte. 

— Ah, cu câtă plăcere mi-aş tăia coadele astea nesuferite! 
Îmi dau numai bătaie de cap, spunea ea, enervată. 

— Părul e podoaba fetei, răspunse Maria Fominişna. 
Piaptănă-te mai încet, nu te grăbi. 

— N-am ce face cu asemenea podoabă! 

— Tu n-ai, dar lumea, viitorul tău soţ, are. 

— Nu mă mărit! 

Katia izbucni în hohote de râs. 

— A, d-aia nu-ţi mai iei ochii de la Zvonariov şi eşti gata să 
te duci cu el călare până la capătul lumii! 

— Ascultă Varia, spuse Maria Fominişna gravă: azi a fost la 
mine Vera Alexeevna ca peţitoare din partea prinţului 
Gantimurov. 

— Bine, mamă, doar ai spus chiar tu că mai e până să mă 
gândesc la măritiş. 

— E adevărat! Se pare însă că oamenii socotesc că eşti 
bună de măritat şi-ţi trimit peţitori. 

— Sper că a plecat cum a venit? 

— l-am făgăduit c-am să-ţi vorbesc. Acum, voi, tinerii, 
hotărâți totul, de capul vostru; nu cereţi părerea celor mai 
vârstnici, spuse Maria Fominişna, oftând. 

— Dar tu cum l-ai luat pe tata? Se pare, că nici tu n-ai 
cerut voie bunicului şi bunicii? replică Varia. 

— Nu eşti tu în măsură să-ţi judeci părinţii, fetişcană 
neobrăzată! se burzului mama Varei. Nu e vorba de noi, ci 
de tine. 

— Mamă, să ne înţelegem: expediază pe toţi pretendenți. 
Eu, măicuţo, mi-am şi făcut alegerea, şi n-am de gând să mi- 
o schimb! 

Maria Fominişna privi mirată chipul fiicei sale deodată 
grav. 

— Dar dacă nu te alege el? întrebă ea. 


— O să mă aleagă! Aş vrea să-l văd că n-o să mă aleagă! Să 
îndrăznească! rosti Varia cu încăpățânare. 

— Pe mine n-are decât să mă bucure, e un tânăr de treabă. 
Ei, somn uşor, fetelor, încheie Maria Fominişna, ieşind. 

Zvonariov se trezi şi se îmbrăcă la iuţeală. Află însă că 
generalul plecase la Comandament. 

— De ce nu m-a trezit nimeni? o întrebă el pe Varia care îl 
întimpină în uşa sufrageriei. 

— Mai întâi, oamenii bine crescuţi dau bună dimineaţa: 
una la mână. Al doilea: tata a spus să nu fii trezit din somn, 
ca să te mai odihneşti după oboseala de pe poziţii. În al 
treilea rând: stai jos şi bea-ţi ceaiul! porunci fata. 

În sufragerie se mai aflau Maria Fominişna, Katia şi Vasea. 
Acesta, tuns chilug, radia de fericire, admirându-şi cămaşa 
şi pantalonii noi. Faţa lui rotundă, pistruiată, cu nasul cârn 
şi cu ochii vioi, era plină de încântare. 

Când praporşcikul îşi ocupă locul la masă, băiatul îi zâmbi 
prietenos, ca unei cunoştinţe vechi. 

— Dumneavoastră nu sunteţi un ofiţer de-adevărat, spuse 
el pe neaşteptate. 

— De ce? 

— Aveţi pe piept o pasăre, Vasea arătă vulturul de aur, 
insigna absolvenţilor Institutului Tehnologic: înseamnă că 
nu sunteţi ofiţer, ci inginer. 

După ceai, Zvonariov plecă cu Varia şi cu Vasea spre 
Oraşul-Nou. 

— Hai cu mine până la spital; în drum, o să trecem pe la 
Saharov, porunci Varia. 

Ziua era mohorâtă, răcoroasă; japonezii nu trăgeau 
asupra oraşului. De pe poziţii se auzeau, stins, focuri de 
arme şi bubuituri de tunuri. La debarcaderul artileriştilor, 
se legăna pe valuri o barcă singuratică, vopsită viu în 
galben, albastru şi roşu, pe etravă, în ambele borduri, se 
holbau doi ochi de peşte, iar de-a lungul bordajului şerpuia 
un dragon galben-trandafiriu, şi acesta cu ochii holbaţi 
înfricoşător. Barcagiul chinez se încălzea la soare. 


— Hei, hodea, scoală, să mergem! strigă Vasea, alergând 
spre el. 

Chinezul sări în picioare. 

Varia şi Vasea se aşezară pe bancul din prova bărcii iar 
Zvonariov în spatele lor. Chinezul împinse barca de lângă 
mal şi, mânuind vâslă cu dibăcie, o făcu să plutească repede 
pe apă. Vasea nu-şi mai lua de la el ochii, plin de admiraţie. 

— Vai, ce bine e! Am vrut şi eu să învăţ iula-iula1 17 dar n- 
am putut deloc, spuse el. Aseară, eram gata să mă duc la 
regimentul 25. Acolo, slujeşte ca ostaş, tuşa Haritina: mi-ar 
fi găsit ea şi mie un locşor, dar aţi venit dumneavoastră. 

— O cunoaştem pe Haritina. Uite, nenea e pe poziţii 
împreună cu ea. O să-i povestească totul despre tine. 

— Merg şi eu cu dumnealui. 

— Nu te las să te duci acolo. 

Vasea rămase îngândurat. La drept vorbind, ar fi vrut mult 
să se ducă pe poziţii, unde era „război de-adevărat”, dar nu 
voia s-o supere pe „tanti Varia”. 

La ivirea lor, Saharov se ridică cu greu de pe canapea. 

— V-am adus medicamentul; dar arătaţi bolnav de-a 
binelea; trebuie să vă internaţi imediat în spital, hotărî pe 
loc Varia. Vreţi să aranjez chiar acum? 

— Am auzit că la spitalul Crucii-Roşii e mai bine decât la 
dumneavoastră, la Spitalul Unit, ca îngrijire, alimentaţie, şi 
chiar că personal medical... 

— Sunt, pur şi simplu, mai bogaţi decât noi, au de toate. 
Pot să mă reped şi până acolo. 

— Nu îndrăznesc să vă cer această osteneală. A propos: 
cred că sunteţi de felicitat. Gantimurov a trecut adineauri 
pe la mine şi mi-a spus că Vera Alexeevna a avut inspiraţia 
să vă peţească personal. 

Zvonariov privi mirat spre Varia. 

— A fost aseară la noi şi a vorbit cu mama. L-am refuzat 
categoric. Gantimurov îmi inspiră repulsie. 

— Între noi fie vorba, vă împărtăşesc antipatia faţă de el. 
Pe deasupra, mai există şi alte considerente, pentru care, 


nu pot decât să vă salut hotărârea. 

— Care anume, dacă nu sunt indiscretă? 

— Nu pot să vi le mărturisesc. 

— Ei, dacă-i aşa, scuzaţi-mă. Şi acum, ne ducem şi vă 
aranjăm internarea în Spitalul împărăteasa Maria al Crucii- 
Roşii. 

— Îmi permit să uzez de amabilitatea dumneavoastră 
pentru a trimite tatălui dumneavoastră un bileţel, într-o 
chestiune de serviciu. Saharov se aşeză la masă. Asta-i tot, 
adăugă el, după câteva clipe, întinzând Varei un pliculeţ. 
Serghei Vladimirovici, nu vrei să rămâi cu mine, cât lipseşte 
domnişoara? propuse el. 

— Cu cea mai mare plăcere, acceptă praporşcikul. 

Varia plecă împreună cu Vasea. 

— Nu cunosc natura raporturilor care există între 
dumneata şi mademoiselle Belaia, dar, fără îndoială, că 
sunteţi foarte buni prieteni. 

— Atât şi nimic mai mult. 

— Perfect. Voiam să te previn că Gantimurov are sifilis 
ereditar. A încercat şi o să mai încerce să-i ceară mâna. Ca 
buni prieteni ai datoria s-o previi despre acest lucru. 

— Ar fi cam lipsit de tact din partea mea. E preferabil să-i 
aduc acest lucru la cunoştinţă chiar generalului. 

— l-am scris şi eu, dar pentru orice eventualitate, te pun şi 
pe dumneata la curent. Prinţul jinduieşte dota domnişoarei 
Belaia. 

— Cum, e atât de bogată? 

— Are ceva avere. Iar prinţul, în treacăt fie vorba, e un om 
incorect. Ţi-aş povesti eu multe, dar, din păcate, eşti un 
musafir foarte rar. Sper că n-ai să mă uiţi când voi fi la 
spital? 

— Voi căută să vă vizitez oricând îmi va fi posibil. Varia, 
bineînţeles, o să vă viziteze zilnic. 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră Fok. Saharov se crispă, 
parcă l-ar fi durut ceva. 


— Mă doare capul grozav, excelenţă. Vă rog să mă scuzaţi 
că nu v-am ieşit în întâmpinare. 

— Stai jos, Vasili Vasilievici, stai jos. Dumneata ai nevoie de 
un calm absolut, îl linişti Fok. 

— Cred c-am să mă internez în spitalul Crucii-Roşii... 

— Ai să faci foarte bine! În ultimul timp, cu ajutorul 
dumitale, am cunoscut destul de bine modul în care 
trebuiesc conduse întreprinderile Tifontai şi, dacă va fi 
cazul, voi putea să te înlocuiesc provizoriu, supraveghindu- 
ţi personalul chinezesc. În ceea ce priveşte coţcarii şi 
potlogarii, am ochi ager. Nu degeaba mi-am făcut stagiul în 
jandarmerie! 

— Vă voi fi recunoscător. Îmi veţi face un serviciu de 
nepreţuit. 

— "Totul pe lumea asta se plăteşte cu aur: şi viaţa, şi 
onoarea, şi conştiinţa: totul e de vânzare, dragă Vasili 
Vasilievici! Întrebarea e doar aceasta: ce preţ are cutare 
sau cutare lucru. 

Varia se întoarse, întrerupându-le convorbirea. 

— Peste o oră puteţi să vă prezentaţi la spitalul 
„împărăteasa Maria”. Deocamdată, veţi sta într-o cameră cu 
două paturi; pe urmă, veţi fi mutat într-o rezervă cu un 
singur pat. Am să trec pe la dumneavoastră în fiecare zi, iar 
la nevoie, voi face şi de gardă. 

— Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, dragă domnişoară. 
Vă rămân îndatorat pentru toată viaţa. 

Varia şi Zvonariov plecară. 

Rămas între patru ochi cu Saharov, Fok schimbă tonul 
numaidecât: 

— Întrucât te internezi în spital, trebuie să mă pui la 
curent cu toate legăturile. 

— Cu alte cuvinte, vreţi să-mi faceţi vânt, sub acest pretext 
binevenit, nu? întrebă Saharov cu un zâmbet veninos. Vă 
previn că dacă-mi compromiteţi situaţia în Arthur, am să 
dezvălui în presa internaţională rolul dumneavoastră. 


— Dragă Vasili Vasilievici, cum ai putut să rosteşti 
asemenea cuvinte! Poate că sunt un ticălos, dar nătărău nu, 
în nici un caz. Nu, prietene dragă, hotărât, eşti bolnav, eşti 
grav bolnav! Internează-te, fă-te bine cât mai curând. O să 
mai colaborăm noi amândoi mult şi prieteneşte, spre binele 
amândurora, încheie Fok cuprinzându-l pe după umeri. 

Căpitanul îl privea pe sub sprâncene, cu neîncredere, 
căutând să-şi dea seama unde sfârşea comedia şi unde 
începeau sentimentele de adevărată prietenie. 

— Aş dori să vă cred, excelenţă, bombăni el surd, în cele 
din urmă. 

— E un prost, drăguţule, acela care crede în cineva sau în 
ceva. N-au decât să creadă băbuţele bisericoase. Noi, 
oamenii realişti, trebuie să ştim, nu să credem, răspunse 
Fok, apăsând pe cuvântul ştim. Ei, şi acum, fă-ţi pregătirile 
de plecare, adăugă el, de astădată, pe un ton aferat. 

Ţinându-se cu mâna de cap, Saharov se apropie de un 
dulap secret şi luă din el un teanc de hârtii: 

— Aici, veţi găsi tot ce vă interesează în privinţa 
legăturilor mele. 

Fok le aruncă o privire nepăsătoare, le împături şi le vâri 
în buzunarul de la piept al vestonului. Faţa lui era 
netulburată, de nepătruns. 

— Am reuşit s-o conving pe Vera Alexeevna s-o peţească 
pentru derbedeul acela de Gantimurov pe fiica lui Beli. Să 
sperăm că acum poliţele lui îşi vor recăpăta valoarea. 
Adineaori o priveam pe fetişcana ceia, şi, zău, îmi părea rău 
că va fi soţia unui ticălos ca prinţul. 

„Nu va fi!” îşi zise în sine Saharov şi porunci ordonanţei 
să-i aducă trăsura. 

În seara aceleaşi zile, Fok, cu ochelarii pe nas, şedea la 
biroul său şi cu o tipicărie pur nemţească, studia registrele 
contabile ale întreprinderilor Tifontai. Ordonanţa intră şi 
anunţă sosirea lui Gantimurov. 

— Am suferit un eşec la mademoiselle Belaia. Vera 
Alexeevna tocmai mi-a făcut cunoscut că mi s-a refuzat 


categoric cererea, spuse prinţul, fără să salute. 

— Cine ţi-o sta în cale? Nu cumva praporul acela 
îmbujorat? 

— Nu, ticălosul de Saharov. El a destăinuit soţilor Belii, că 
am sifilis ereditar. 

— Ştii sigur acest lucru? 

— M-a mai ameninţat o dată că va dezvălui totul lui Belii. 

Prinţul se sculă şi începu să se plimbe nervos prin cameră. 

— L-aşi sugruma cu mâinile mele pe nemernicul acesta! 

— De ce? Pentru că a salvat o fată cinstită de o boală care 
nu iartă? Ce tablou demn de ochii zeilor! 

— Am să-l omor; nu-mi scapă el! 

— În ceea ce mă priveşte n-am ce obiecta. Chiar te previn: 
dacă nu-l scoţi din circuit, cum ai să ştii, pe Saharov, te 
trimit în faţa curţii marţiale pentru înaltă trădare, declară 
Fok sever. Nu te mai rețin, porucik prinţ Gantimurov, 
încheie el, zâmbind ironic şi rece ca de obicei. 

Palid, prinţul luă poziţia de drepţi, zornăindu-şi pintenii şi 
părăsi cabinetul fără să salute. 

Capitolul II. 

Odată cu întoarcerea lui Jukovski la bateria B, Zvonariov, 
după o absenţă de aproape două săptămâni, se întoarse la 
Zaliternaia, ceea ce îl bucură nespus pe Boreiko. 

— 'Ţi-am dus dorul, prietene, spuse el, tunător. Aici, am 
chibzuit multe împreună cu ostaşii. O să ne apucăm să 
săpăm nişte galerii sub tranşeele japoneze şi să le aruncăm 
în aer. Ei au ajuns aproape de fort; trebuie să facem lucrări 
de contra-minare. 

— Du-te la statul-major al lui Kondratenko şi expune-i 
planul de acţiune. El preţuieşte mult şi încurajează orice 
iniţiativă, mai ales a ofiţerilor inferiori şi a soldaţilor. 

Porucikul clătină din cap, a împotrivire: 

— Eu ştiu să înjur şefii, dar nu mă pricep să stau de vorbă 
cu ei. Fă tu treaba asta, Serioja. Doar eşti de-ai casei, la 
toate comandamentele, la toţi generalii şi la fiicele lor. Da, 
ca să nu uit: ce mai face fecioară-ta războinică? 


— Acum are un băieţaş. A cules din drum un copil orfan, şi, 
ca să zic aşa, l-a înfiat. 

— Pe el l-a înfiat, pe tine te-a adoptat, aşa ca o să iasă din 
război cu o familie întreagă! glumi porucikul. 

Intră furierul Pahomov cu un teanc de hârtii, 
întrerupându-le conversaţia. 

— Noroc, Pafnutiici! Cum vă merg furtişagurile, ţie şi 
ştabs-căpitanului, pe Utios? îl luă în primire Boreiko. 

— Să trăiţi! nu ne ţinem de furtişaguri. 

— Vorbă mare dar fără crezare! Ei spune: ce vânt te- 
aduce? 

— Vă aduc o veste proastă: a venit ordin să se predea 
toate prisosurile de alimente la intendenţă. 

— Noi n-avem prisosuri. 

— Domnul ştabs-căpitan a raportat că aveţi. 

— N-au decât să ia de la el, dacă are; la companie, nu-s. 

— Mâine vin la Utios nişte intendenţi, ca să ia totul în 
primire. 

— Ivan! Să vină Rodionov şi Zaiaţ, îi strigă Boreiko 
ordonanţei. 

Rodionov şi Zaiaţ se înfiinţară de îndată. 

— Ordin, înălţimea voastră! rostiră cei doi ostaşi, stând 
smirnă. 

— 'Timofeici, alege numaidecât zece oameni cu arme şi cu 
cartuşe de război. Mergeţi cu mine la Utios, anunţă 
porucikul. 

— Ascultă, Boris, ce-ţi mai trece prin cap? se nelinişti 
Zvonariov. 

— Mă duc să salvez rezervele noastre. Dacă nu mi se dau 
cu binişorul, le iau cu forţa. 

— Ce, ai înnebunit? Cel puţin telefonează-i lui Jukovski, 
vorbeşte cu el. 

— Acum nu mai e el stăpân pe Utios, iar cum oi descurca-o 
cu Andreev, o s-o văd la faţa locului. 

Curând, toată echipa mărşăluia în urma porucikului. 


Îndată ce se întunecă, sosiră la baterie trei căruţe cu 
provizii, escortate de tunari înarmaţi. 

— Descărcaţi la iuţeală, şi duceţi-vă îndărăt, până nu 
sosesc cei de la intendenţă! strigă Rodionov. Domnul 
porucik vă aşteaptă acolo. 

Praporşcikul îl întrebă ce se petrecuse la Utios. 

— Una caldă, una rece, înălţimea voastră! Porucikul ne-a 
dat ordin să deschidem beciul şi să încărcăm alimentele în 
căruţe. Ştabs-căpitanul s-a repezit afară: a ţipat la ostaşi, i- 
a ameninţat că or să fie daţi în judecată şi împuşcaţi, dar 
porucikul, doar dădea din mână: slăbeşte-mă, odată. Apoi a 
venit noul comandant, unul bărbos. A început şi el să 
răcnească. Dar poţi să te pui cu porucikul nostru? Betegii, 
când au văzut că vrem să le luăm merindele, au tăbărât pe 
noi, cu bastoane şi cu cârje - cât pe ce să ne dea peste cap. 
În vreme ce ei făceau gălăgie, noi am încărcat căruțele. 

Peste puţin se ivi şi Boreiko. 

— Cunoşti drumul spre bateria A? îl întrebă el pe 
Zvonariov. Într-acolo sunt nişte adăposturi neisprăvite. 
Acolo trebuie să depozităm provizoriu alimentele, numai 
pentru noaptea asta căci s-ar putea să vină după noi şisă ni 
le ridice. Du-te tu cu ele, Serioja. Eu rămân aici să-i 
întâmpin pe musafiri. 

O clipă după aceea Zvonariov porni cu căruțele încărcate 
spre locul indicat de Boreiko. 

Praporşcikul nici nu ajunse acolo, când deodată, pe poziţii 
se dezlânţui un schimb de focuri destul de viu. Bateriile 
fortăreței, la început mute, deschiseră şi ele focul curând, 
una după alta. Peste puţin, canonada vuia pe tot frontul de 
est. Bateria B şi Zaliternaia erau luminate şi ele de tir. 
Neliniştiţi, tunarii se grăbeau să descarce căruțele. 

Praporşcikul lăsă lângă depozit un post de paza format din 
trei oameni şi porni repede înapoi, spre Zaliternaia. Îl găsi 
pe Boreiko în adăpost. Acesta îi întinse un proces verbal 
pentru a-l semna. În el scria că în apropiere de Zaliternaia, 


fuseseră distruse de proiectile trei căruţe cu alimente şi 
omorât un cal. 

— Într-adevăr, a fost fărâmată o căruţă şi omorât un cal 
lângă postul de prim-ajutor. Acum, cărăm totul încoace şi se 
cheamă că am făcut o treabă bună, spuse Boreiko, vesel. O 
să semneze şi Nikolai Vasilievici, iar Cij şi intendanţii au să 
rămână mofluzi. 

Dimineaţa, Belii şi Kondratenko sosiră la baterie. Boreiko îi 
raportă lui Belii totul, deschis. Generalul râse şi iscăli pe loc 
actul care-i fu prezentat. 

— Totuşi, va trebui să împărţiţi cu cei de la intendenţă 
alimentele rămase pe Utios, îl avertiză el. Oricum, aţi izbutit 
să puneţi mâna pe o bună parte din ele. 

Porucikului nu-i mai rămânea decât să se declare de acord 
cu această propunere. 

În timp ce Belii stătea de vorbă cu Boreiko, Kondratenko îl 
chemă de o parte pe Zvonariov: 

— Serghei Vladimirovici, am din nou anumite planuri, în 
legătură cu dumneata. Acum, începe o nouă etapă a luptei 
pentru Arthur, războiul subteran, cu galerii de minare. Ce 
zici, ai vrea să-ţi dai concursul? 

— Bucuros, dar în privinţa asta, sunt cu totul profan! 

— Nu face nimic, ai să înveţi. Am de gând să te trimit, mai 
întâi, la dispoziţia lui Serghei Alexandrovici Raşevski, ca 
ajutor al lui. El comandă întreg sectorul de apărare, de la 
bateria B până la fortul 3. Activitatea se va concentra la 
forturile 2 şi 3. Bineînţeles, e primejdios, dar şi interesant. 

Aflând despre cele plănuite în privinţa lui Zvonariov, Belii 
protestă: 

— Am nevoie de el la Comandament. Nu mai dispun decât 
de doi ingineri: de el şi de Gobiato. Pe acela, mi l-au luat 
marinarii, pentru o lucrare secretă, iar pe el, vreţi să mi-l 
luaţi voi acum... 

— Vasili Feodorovici, mă oblig să vi-l dau înapoi, îndată ce 
va fi nevoie, teafăr şi nevătămat, stărui Kondratenko. 


— Obligaţia aceasta nu v-o puteţi lua câtuşi de puţin, de 
vreme ce-l trimiteţi în sectorul cel mai periculos. 

— Bun e Dumnezeu, să sperăm că nu se va întâmpla nimic. 
Vei prelua noua dumitale funcţiune mâine sau poimâine, îl 
preveni Kondratenko pe Zvonariov. 

Boreiko fu şi el foarte nemulţumit de noua misiune 
încredinţată prietenului său: 

— Treci prin baterie ca o scânteie în zbor şi iar dispari! 
bodogănea el. Nu poţi deloc să rămâi locului, ca orice om 
care se respectă. 

Aflând despre misiunea lui Zvonariov, Blohin se înfiinţă 
neîntârziat în adăpostul ofiţerilor. 

— Ei, ce-ţi doreşte inima? îl întrebă Boreiko. 

— Înălţimea voastră, daţi-mi voie să mă duc cu domnul 
praporşcik, să-l arunc în aer pe gălbejit, de sub pământ. 

— Şi eu cu cine rămân? 

— Da' parcă aveţi puţini oameni! 

— O fi, dar n-am decât un purec... 

— Puteţi face rost şi de altu' - câţi sar în jur! 

— Ei, când găsesc altul, îţi dau drumul. 

Ostaşul ieşi oftând. 

Nu mult după aceea, sosi Rodionov şi-şi exprimă aceeaşi 
dorinţă: 

— Înălţimea voastră, ca miner, sunt obişnuit cu săpăturile 
sub pământ. 

— Dar aici ce-ţi lipseşte? 

— Mor de plictiseală! Rareori azvârle bateria câteva 
obuze, şi apoi iar tace, timp de o săptămână. 

— Nici eu nu zburd de bucurie. Pesemne însă c-o să ne 
înveselească curând prăpăditul de japonez când o să se 
repeadă la asalt. lar dacă ţi s-a urât fără treabă, ocupă-te 
de Haritina, e muiere nurlie! 

— Înălţimea voastră, am nevastă. Şi apoi, în privinţa 
Haritinei, are băsmuitorul nostru socotelile lui. 

— Nu, Timofeici, nu te las să pleci nicăieri, tu eşti mâna 
mea dreaptă la baterie. 


Curând se ivi şi lurkin. 

— Ei, comedie! Ce naiba, tu habar n-ai de minări! se răsti 
Boreiko la el. 

— Păi, minele sunt aruncate în aer cu ajutorul firelor 
electrice, iar eu, ca telefonist, ştiu să întind firele şi să le leg 
de baterie, răspunse dezgheţat ostaşul. 

— Naiba să te ia! Poţi să te duci, dacă te ia praporşcikul. 

Pe înserate, larţev bătu încetişor la uşă şi-l rugă sfios pe 
Zvonariov să-l ia cu el la lucrările de minare. 

— Da' cu Haritina, cum rămâne? întrebă Boreiko. 

Ostaşul se înroşi ca focul. 

— Nici nu mă bagă în seamă. Îndrugă şi leţii la bârfeli, din 
pizmă, dar eu, vorba ceea, n-am cu ea nici în clin, nici în 
mânecă. 

— O întreb eu pe Haritina dacă-i adevărat ce spui! 

— Pe cinstea mea că n-am nimic cu ea; numai să nu-i 
spuneţi cine ştie ce, că se supără pe mine. 

— Şi ce te-ai speriat? Vrei să te baţi sub pământ, cu 
japonezii, şi ţi-e frică de o muiere? Ei, bine, n-am să vă las 
până nu vă văd cununaţi! hotărî porucikul. 

— E voie? se auzi afară o voce de femeie. 

Boreiko sări ca ars, se încheie repede la veston, aruncă o 
privire împrejur ca să vadă dacă e totul în ordine. 

— Cine-i? întrebă Zvonariov. 

— Ele... răspunse Boreiko, scurt, fără a preciza cine 
anume şi se repezi la uşă. Poftiţi, intraţi! 

În prag se ivi Olia Selenina, urmată de Liolia, de Varia şi de 
Stah. Vasea încheia procesiunea, cu nişte sufertaşe în mâini. 

— Nu v-aţi aşteptat la o asemenea invazie, aşa-i? întrebă 
Olia, dând mâna cu Boreiko al cărui chip se lumină îndată. 
Ne-am gândit să vă facem o vizită, cu toată societatea. 

— Ne pare foarte bine; poftiţi... 

— Varia ne-a îndemnat să facem o plimbare până aici... 

— Nu-i adevărat! Stah voia să vadă tranşeele bateriei B, 
iar noi am hotărât să-l însoţim până la Zaliternaia, protestă 
Varia. 


—... unde mai pui că aici se află Serioja Zvonariov, o înţepă 
prompt Boreiko. Dar ce-i cu băieţaşul ăsta? urmă el, 
observându-l pe Vasea. 

— E fiul Varei, răspunse Olia. 

— Nu mai spune! Habar n-aveam că amazoanele scot pe 
nepusă masă la iveală copii atât de mari. 

— Ia nu face pe ageamiul! îl repezi Varia, încruntându-se. 

— Cum te cheamă, eroule? întrebă porucikul. 

— Vasea. 

— A, va să zică, tu eşti ăl de a fost găsit nu demult în 
drum? Eşti slăbuţ, firav! Trebuie să mănânci zdravăn! 

Punând pe masă sufertaşele, băiatul se ascunse în spatele 
Varei, privind cu teamă spre uriaşul porucik. 

— Haideţi afară. Aici nu încăpem cu toţii, propuse Liolia. 
— Cunoşti bine tranşeele infanteriei din faţa bateriei B? îl 
întrebă Stah pe Zvonariov. Sunt numit comandant al acestui 

sector de apărare, în locul lui Şmetillo. 

— Şi el unde e mutat? 

— Deocamdată e trecut la odihnă, în rezervă. Va fi numit 
mai târziu, după nevoie. 'le duci adesea în tranşeele 
tiraliorilor? 

Zvonariov îl puse la curent cu situaţia bateriei şi-i spuse ce 
misiune i se dăduse. 

Boreiko îşi conduse musafirii prin baterie. Varia dădea 
ziua bună ostaşilor cunoscuţi. 

— Văd că eşti ca acasă aici, se miră Olia. 

— Dumneaei a fost cu noi la Kindjou şi în timpul atacurilor 
din august, lămuri Dodionov. Pansa răniții. 

— Şi ne miluia cu votcă, adăugă Blohin. De mult nu i-am 
mai simţit gustul! 

— Cum porucikul nu te cinsteşte deloc? 

— Păi, dacă s-a lăsat şi dumnealui! oftă ostaşul amărât. Eh, 
din când în când, îi mai trage dumnealui câte un păhărel. 

— A, va să zică, tot mai bea? îl iscodi institutoarea. 

— Da' ce, un păhărel e băutură? Ehei, dac-aţi şti ce-i 
trăgea altădată! 


— S-a zis cu Ursul îi şopti Varia lui Zvonariov. Să vezi ce-o 
păţeşte cu Olia! Elo asigură tot timpul că s-a lăsat de 
băutură... 

Vasea dădea târcoale tunurilor şi nu se mai sătura 
privindu-le. 

Chiar se căţără pe un afet, dar fu dat jos îndată, şi atunci 
se strecură într-un adăpost. 

— Ce cauţi acolo, zvăpăiatule? îl luă la rost Blohin. Te 
pomenegşti că mai şi şterpeleşti ceva! 

Jignit, băiatul se întoarse lângă Varia. 

Dinspre bucătărie se iviră Şura şi Haritina, amândouă cu 
nişte legăturele în mâini. 

— Bună ziua, Şura! îşi salută Varia colega. 

Un pic ruşinată, fata dădu legăturica Haritinei şi se 
apropie de grupul vizitatorilor. 

— Vaseotka Zuev! strigă Haritina dând cu ochii de băiat. 
Ce-i cu tine aici? Taică-tu te-o căuta prin tot oraşul! 

— Tata nu mai este... l-au omorât, răspunse Vasea şi 
suspină adânc, gata să izbucnească în plâns. 

— Ce vorbeşti! Dar când s-a petrecut asta? îl întrebă 
Haritina. 

Ştergându-şi lacrimile cu pumnii, Vasea îi povesti ce se 
întâmplase. 

— Orfănelule, copil sărman! îl compătimi tânăra femeie, 
mângâindu-l pe cap. Cine o să aibă acu grijă de tine? 

Uitând că e ostaş, Haritina îl căina pe băiat, tânguindu-se 
femeieşte. Varia se apropie de ea: 

— L-am luat la mine şi, deocamdată, i-am găsit un locşor la 
Spitalul Unit, îi spuse ea. 

— Purtaţi-vă frumos cu orfanul surioară! o rugă Haritina. 
Sunteţi tânără; la mânie s-ar putea să-l loviți, şi gândiţi-vă 
că bietul copil n-are nici tată, nici mamă. Ce ar fi să mi-l daţi 
mie, domnişoară? 

— Dar dumneata stai în tranşee, în linia întâia, n-are ce 
căuta acolo un copil. 


— Ar putea să rămână aici, la Zaliternaia, iar eu aş veni cât 
mai des să-l văd. 

— N-o să îngăduie porucikul Boreiko, şi, pe deasupra, la 
spital e mai puţin primejdios. 

— Acolo miroase urât a bolnavi, protestă pe neaşteptate 
Vasea. Când stai mai mult printre ei, ţi se taie pofta de 
mâncare! 

— Las! că te obişnuieşti. 

Stând deoparte, cele două învăţătoare, Boreiko şi Stah le 
ascultau vorbele. 

— Auzi, Haritina, schimbă-ţi nădragii cu fusta, o sfătui 
Boreiko. Te cunun la iuţeală cu unul din voinicii mei, şi 
atunci - stai la bucătărie împreună cu băieţaşul. Aşa totul ar 
fi în ordine. 

— Nu-l dau nimănui pe Vasea, protestă Varia. 

— Dar el nu-i un lucru ca să-l dai, ori să nu-l dai, interveni 
Olia. la spune, drăguţule, unde-ţi place mai mult? 

Vasea privi obrazul duios al Haritinei, cel sever al Varei, se 
uită la învăţătoare, la Boreiko şi la Zvonariov şi dădu 
neputincios din mâini, neştiind ce să răspundă. 

— Ei, dacă nu-ţi place la mine du-te la Haritina, hotărî 
Varia în locul lui. 

Vasea o privi speriat. Nu uitase încă ce făcuse Varia pentru 
el, iar pentru viitor, punctul principal de atracţie era echipa 
de biciclişti, în care fata îi promisese că-l va înscrie. Pe de 
altă parte, Haritina, cu blândeţea ei, îi era mai plăcută, mai 
aproape de suflet. Copilul se apropie de Varia, tăcut, trist: 

— Atât timp cât tuşa Haritina e ostaş, vreau să stau la 
matale, rosti el, aproape în şoaptă. Dar să merg cu cicleta. 

— Aha, puiule, prichindelule, dar eşti şiret ca un om în 
toată firea! râse Boreiko. 

— Trebuie să mă duc la Şmetillo. N-ai vrea să mergi cu 
mine? îl rugă Stah pe Zvonariov. 

— Cu plăcere; poate că merge şi Haritina cu noi. 

— Numai o clipă, înălţimea voastră, să iau rufele, răspunse 
ostăşeşte Haritina. 


— Vă aşteptăm aici, îi spuse Liolea lui Stah. Dar să nu stai 
mult. 

Cei doi ofiţeri şi Haritina ieşiră. 

Soarele scăpăta în dosul sopcilor; ceața înserării umplea 
văile. Pe poziţii izbucneau împuşcături răzlețe, alternând cu 
rafale scurte de mitralieră. 

Peste puţin se întâlniră cu Denisov, fostul feldvebel al 
detaşamentului de cercetaşi. Zărindu-l pe Stah, acesta luă 
poziţia de drepţi şi strigă răsunător: „să trăiţi!”. Bucuria 
feldvebelului nu mai avu margini când află că Stah fusese 
numit la comanda sectorului. 

— Înălţimea voastră, Evstahi Kazimirovici, daţi-mi voie să 
chem îndată pe toţi băieţii noştri! strigă Denisov luând-o la 
goană. 

O clipă după aceea, vreo douăzeci de tiraliori, bucuroşi, 
emoţionaţi, veneau fuga în întâmpinarea porucikului, 
umplând toată tranşeea. 

— Bună ziua, voinici! le strigă el. 

Drept răspuns, soldaţii răcniră „să trăiţi!” atât de tunător, 
încât japonezii speriaţi traseră mai multe salve de puşcă. 

— Auzi, Evstahi Kazimirovici, te salută şi japonezii cu 
prilejul sosirii pe poziţii, spuse Zvonariov, zâmbind. 

— Zilele acestea, o să stăm de vorbă mai îndeaproape cu 
ei, răspunse Stah, şi începu să pună soldaţilor felurite 
întrebări cu privire la poziţie, la hrană, la pierderi. 

Şmetillo se ivi, apropiindu-se încet de soldaţi. 

— Ce-i gălăgia asta, de ce faceţi atâţia larmă? strigă el de 
departe. 

— Totul e în ordine, Ignati Bronislavovici. Stau de vorbă cu 
vitejii dumneavoastră, răspunse Endjeevski, salutându-l pe 
căpitan. Mâine vă schimb împreună cu cercetaşii mei. 

— În sfârşit, suntem retraşi din linia întâia! De o lună şi 
mai bine ne mănâncă păduchii aici! Vă pare bine că 
mergem la odihnă? îi întrebă Şmetillo pe soldaţi. 

Aceştia se foiau pe loc în tăcere. 

— Cum, nu vă pare bine? se miră căpitanul. 


— Înălţimea voastră, daţi-ne voie să rămânem cu domnul 
porucik Endjeevski, spuse Denisov în numele tuturor. 

— Cum adică, să rămâneţi? Să vă mutaţi cu toţii în 
detaşamentul de cercetare? 

— Cei care au fost şi mai înainte la domnul porucik, şi încă 
vreo zece oameni. Am fost împreună cu Evstahi 
Kazimirovici încă dinainte de război. Am fost şi la Kindjova, 
şi la trecători. Ca să zicem aşa, ne-am obişnuit cu 
dumnealui. 

— Chestia asta trebuie discutată cu comandantul 
regimentului. Cum, patruzeci de tiraliori de-ai mei, cei mai 
buni, să plece deodată la cercetaşi? Asta nu-i glumă. Şi 
chiar mă mâhneşte. Cred că n-aţi dus-o rău la mine. 

— N-am dus-o rău, înălţimea voastră; aţi avut grijă de noi, 
răspunseră tiraliorii. 

— Atunci? 

— Am fost cu domnul porucik înainte să vă cunoaştem pe 
dumneavoastră şi dumnealui ne ştie pe toţi, spuseră ostaşii 
cam încâlcit. 

— Cum doriţi! răspunse Şmetillo, dând din mâini încă 
jignit. I-ai vrăjit cu totul Evstahi Kazimirovici. 

— Înălţimea voastră, mă luaţi şi pe mine? întrebă abia 
auzit, Haritina, care îşi croise drum până la Stah. 

— Ce ziceţi băieţi, e ca ai noştri? îi întreba Endjeevski pe 
ostaşi. 

— Este! E o muiere aprigă, îi rămâne şi pe unii ostaşi, 
răspunseră ei. 

— Poţi să vii, hotări Endjeevski. 

— Dar cu Zaliternaia cum rămâne? întrebă Zvonariov. 

— Am să viu şi pe acolo în ospeţie, făgădui Haritina, 
zâmbind. 

— Să ştii că ţi-am ales un logodnic, urmă Zvonariov. Dar de 
Vasea ai uitat? 

Haritina oftă adânc şi rămase pe gânduri. Îi era greu să se 
despartă de tiraliorii cu care se obişnuise; nu voia să 


renunţe la viaţa de cercetaş care o atrăgea prin primejdiile 
ei, dar, totodată, îi era dor de copilul pe care îl îndrăgise. 

— Am să mă gândesc până mâine, hotări ea în cele din 
urmă. 

— Bine. Asta înseamnă că i-ai îndrăgit într-adevăr pe 
artilerişti spuse zâmbind Stah. 

— Mi-e milă de băieţaşul orfan, răspunse Haritina şi plecă. 

Endjeevski şi Zvonariov intrară o clipă în adăpost, la 
Şmetillo, şi după aceea plecară înapoi spre baterie unde 
ajunseră tocmai când se făcea apelul de seară. La lumina 
unui felinar, Rodionov striga după o listă numele soldaţilor 
aliniaţi în spatele tunurilor. Boreiko frunzărea nişte hârtii 
ceva mai încolo lângă un foc. Musafirii beau ceai la o 
măsuţă aşezată lângă adăpost. Vasea aţipise, cu capul pe 
genunchii Varei. 

După ce făcu apelul, Rodionov se prezentă la Boreiko şi 
dădu raportul: 

— La apelul de seară, bateria n-are nici o lipsă. În timpul 
zilei, nu s-a întâmplat nimic. Ordonaţi să se cânte 
rugăciunea? 

— Aşteaptă. O să citesc un ordin al comandantului apărării 
terestre, generalul Kondratenko. Boreiko se apropie de 
ostaşi. Adu-ncoace felinarul. 

Zvonariov şi Endjeevski îi urmară, vrând să audă despre 
ce e vorba. Curioasă, Varia puse capul băiatului pe 
genunchii Liolei şi veni după ei. 

Porucikul îşi drese glasul şi începu cu glas tunător, de 
protodiacon: „ORDINUL Nr. 35 

PE FORŢELE TERESTRE DE APĂRARE ALE FORTĂREŢEI 
PORI-ARTHUR 

25 septembrie 1904. 

Rog pe toţi domnii ofiţeri să explice ostaşilor că apărarea 
dârză a fortăreței, mergând până la sacrificiul vieţii, este 
necesară nu numai ca o îndatorire impusă prin jurământul 
depus, ci şi prin deosebita importanţă pe care Port-Arthur- 
ul o are pentru Rusia ca port necesar în Extremul Orient. În 


afară de aceasta, apărarea îndârjită până la ultima picătură 
de sânge, fără gând de retragere, este impusă şi de faptul 
că japonezii au obiceiul să ucidă pe prizonieri, fără îndoială 
că vor face un masacru general, în caz de izbândă. Dată 
fiind deosebita însemnătate a Port-Arthur-ului, nu numai 
împăratul, dar şi toată marea noastră Patrie urmăreşte cu 
încordare desfăşurarea luptei de apărare şi întreaga lume o 
priveşte cu interes. Aşadar, să nu ne precupeţim eforturile 
şi viaţa, să îndreptăţim încrederea ţarului, a Rusiei, maica 
noastră, ţinând sus, cu vrednicie, gloria armelor ruseşti în 
Extremul Orient. 

Acest ordin va fi citit în toate companiile, bateriile, sotniile 
şi secţiile. 

Semnat în original de Comandantul Apărării Terestre a 
Port-Arthur-ului, general maior Kondratenko” 

— Aţi înţeles cu toţii? întrebă Boreiko, după ce isprăvi de 
citit. 

— Da. Am înţeles: să apărăm, adică, Port-Arthur-ul, ca pe 
însăşi Rusia! răspunseră ostaşii în cor. 

— Pentru rugăciune, descoperiţi! Începe, Belonogov, 
ordonă Boreiko. 

Varia şi Zvonariov cinară în baterie. După ce isprăviră, fata 
îşi puse coatele pe masă şi-l privi fix pe praporşcik. 

— Aşadar, pentru ce ai cerut să fii mutat la lucrările de 
minare? Doreşti să ai faimă de erou? 

— Da de unde! Încă de la Kindjou ai constatat, cu ochii 
dumitale, că sunt fricos că un iepure şi, desigur, că ai şi 
comunicat fără întârziere această constatare tuturor 
prietenilor şi cunoştinţelor dumitale. 

— De ce mă întărâţi mereu?! Când n-o să ai ce mânca, o 
să-ţi aduci aminte de mine, replică Varia, ridicându-se de la 
masă. Râzând încetişor. Zvonariov o urmă. 

Cele două institutoare, cu mâinile petrecute pe după 
umeri, Şura Nazarenko şi Vasea ascultau corul improvizat, 
sub conducerea lui Boreiko, care dădea de zor din mâini. 


— Foarte frumos! lăudă Stah corul când acesta termină 
rugăciunea. Greu de spus, cine-i mai la înălţime, corul, ori 
dirijorul. 

— Olga Semionovna, dumitale cum ţi-a plăcut? întrebă 
porucikul. 

— Nu-i rău. Dar nici copiii noştri, la şcoală, nu cântă mai 
slab, răspunse fata cu o prefăcută nepăsare. 

— Înălţimea voastră, domnul căpitan de la infanterie vă 
roagă să deschideţi focul asupra obiectivului numărul 6! 
vesti telefonistul de serviciu, răsărind deodată în faţa lui 
Boreiko. 

— La tunuri! răcni porucikul. 

Tunarii se repeziră spre piese. 

— Baterie, foc de salvă! comandă Boreiko. 

— Secţia întâia, gata! 

— A doua, gata! 

— Foc! 

Patru trombe de flăcări luminară pentru o clipă ostaşii 
lipiţi de parapet, pe cele două institutoare, care şedeau 
deoparte, asurzite de bubuituri, şi pe Vasea, care, îngrozit, 
o rupsese la fugă. Tunurile reveniră numaidecât la loc şi 
porucikul repetă îndată comanda; bubui încă o salvă, 
urmată de altele două. 

— Infanteriştii vă mulţumesc şi vă roagă să încetaţi focul, 
raportă telefonistul. 

— Încetarea! Ştergeţi piesele; apoi cântam mai departe. 

Soldaţii se apucară să şteargă repede tunurile. 

Institutoarele îşi luară rămas bun. 

— Vă mulţumim, dragi ostaşi, pentru cântecele voastre 
minunate, se adresă Olia tunarilor. Demult n-am mai trăit 
clipe atât de frumoase. 

— Mai poftiţi pe la nod, domnişoară, răspunse Rodionov în 
numele tuturor. 

— Venim neapărat; la revedere! făgădui Olea. 

Zvonariov încă nu se trezise bine din somn, când 
locotenent-colonelul inginer Serghei Alexandrovici Raşevski 


intră în adăpost, zgribulindu-se înfrigurat de răcoarea 
dimineţii. 

— Serghei Vladimirovici, scuză-mă că te deranjez la o oră 
atât de matinală, rosti el, graseind uşor şi mângâindu-şi 
barba neagră, deasă. Te rog, nu te scula. Am intrat pentru o 
clipă ca să ne înţelegem când şi unde ne întâlnim. 

— Oricând şi oriunde, domnule locotenent-colonel, 
răspunse Zvonariov. 

— Să ne înţelegem de la început: pentru dumneata sunt 
Serghei Alexandrovici. Dumneata eşti rezervist şi nu ţiu să 
mi te adresezi cu titulatura oficială. Ieri, Roman Isidorovici 
mi-a făcut o mare bucurie, anunţându-mi mutarea dumitale 
la mine. Deşi nu ne-am întâlnit prea des până acum totuşi 
mi-ai făcut întotdeauna o impresie favorabilă, ca om şi ca 
inginer. 

— Vă sunt foarte recunoscător pentru o asemenea 
apreciere, măgulitoare pentru mine. Mă voi strădui s-o 
îndreptăţesc pe cât îmi va sta în puteri. 

— Nu mă îndoiesc de aceasta. Acum, să trecem la treburi. 
Te rog să fii la orele unsprezece la statul-major al frontului 
de apărare de est, lângă masivul Skalistâi. Acolo, vom 
discuta planul lucrărilor subterane împreună cu generalul 
Nadein şi cu comandanții forturilor. Şi acum, la revedere. Îţi 
cer încă odată scuze pentru deranj. Aplecându-se uşor în 
uşă, Raşevski ieşi din adăpost. 

Peste puţin, Boreiko intră cu paşi greoi - fusese de serviciu 
noaptea, la postul de observaţie al comandantului. Rebegit 
de frig, se grăbi să se încălzească. 

— Iva-an! îşi strigă el ordonanța. 

După intonaţia vocii lui, ordonanța îşi dădu seama că 
porucikul avea nevoie de votcă. Umplu până la refuz 
paharul, tăie o felie zdravănă de pâine neagră şi se înfiinţă 
la ordin. Boreiko adulmecă votca şi întoarse nasul: 

— Ia-o de aici şi să n-o mai văd niciodată! 

Ivan îl privi uluit. 


— Se poate, Boris Dmitrievici? protestă el. Toată noaptea 
aţi tremurat afară, şi acum să nu luaţi în gură măcar un 
strop? Păi, aşa răciţi uşor... 

— Piei, satană! răcni deodată porucikul. 

Ordonanţa se făcu nevăzută ca şi când nici n-ar fi fost. 
Culcat în pat, Zvonariov râdea în hohote. 

— Bine a mai pus Olecika şeaua pe tine! Adevărat: 
pârdalnică-i dragostea! 

— Încetează, Serghei! Şi aşa mi-e lehamite de viaţă! 

— Hai, Borea, bea pentru ultima oară! Eu nu sunt Bloha - 
n-o să-i destăinui nimic schingiuitoarei tale! 

— A, va să zică el a pus-o la curent? Ivan, să vină Blohin, 
trap! Îi rup gâtul! strigă porucikul. 

Blohin se ivi. 

— Ce ispravă mi-ai făcut? locmai tu ţi-ai găsit să mă vinzi? 
Tu i-ai spus institutoarei toată tărăşenia aia despre mine? 
se năpusti Boreiko asupra soldatului. 

— Păi, Boris Dmitrievici de unde puteam să ştiu că sunteţi 
în vorbă cu dumneaei? 

— O să-ţi arăt eu ţie cu cine sunt în vorbă! izbucni ofiţerul. 

— Hai, Borea, că beau şi eu cu tine! Ivan, ia adu nişte 
rachiu! se amestecă Zvonariov. 

— Ivan, marş afară! Dacă vii cu votcă, să ştii că-ţi fac de 
petrecanie! răcni Boreiko. 

— Blohin, du-te şi adu tu! 

— Acuşica, Serghei Vladimirovici! 

— Stai, Bloha, lua-te-ar dracu! zbieră porucikul, dar 
ostaşul nu mai era în adăpost. 

O clipă după aceea intră încetişor, uitându-se cu fereală 
spre porucik. Pufnind de ciudă, acesta se îneca, bând 
mânios ceai fierbinte şi muşcând din pâinea neagră. 

— Ptiu, ce damf plăcut are votculiţa asta! Nu vrei s-o 
miroşi Borea? 

Drept răspuns, Boreiko mârâi surd, fioros. 

— Hai să bem noi, Blohin, în sănătatea micii institutoare! 
închină Zvonariov. 


— Pentru dumneaei bei oricând! rânji ostaşul. 

Zvonariov doar atinse paharul cu buzele şi-l dădu lui 
Blohin. 

— Mulţumesc frumos! răcni acesta şi după ce dădu votca 
pe gât, puse paharul pe masă, lângă Boreiko. 

Turbat de furie, porucikul îl mătură de pe masă. 

— Marş afară, Bloha. Ai să putrezeşti sub arme! 

Soldatul dispăru îndată pe uşă. 

— Bine, Borea, Olecika e o fată drăguță, dar pentru ce să 
spargi paharele? îl tot înţepa Zvonariov. 

— Iva-an! Adu votcă! strigă deodată porucikul. 

— Aşa da, Borea. E mai bine aşa. 

Boreiko dădu pe gât trei pahare, unul după altul, se culcă 
şi adormi pe loc. 

Era o zi cenuşie, ceţoasă. Nori grei pluteau jos deasupra 
sopcilor. Când şi când, începea să târâie o ploaie măruntă şi 
rece. De pe poziţii se auzeau surd împuşcături răzlețe. 
Zvonariov se strâmbă. Perspectiva de a merge pe o 
asemenea vreme cale de trei verste, până la statul-major al 
lui Nadein nu era prea plăcută. 

În baterie nu se vedeau decât santinelele cu pelerine de 
ploaie aruncate pe umeri. Şuviţe de fum se înălţau 
deasupra adăposturilor trupei. Belonogov spărgea lemne 
jos, lângă bucătărie. Cei doi cai ai artelnicului, ou picioarele 
împiedecate, păşeau încet de colo-colo, păscând iarba 
sărăcăcioasă a Arthur-ului. 

Din stânga, dinspre bateria de pe Maloce Orlinoe Gnezdo, 
se auziră deodată, una după alta, patru bubuituri scurte de 
tun. Bateria Zaredutnaia deschise şi ea focul curând. O 
mitralieră începu să răpăie; schimbul de împuşcături se 
înteţi. 

— Rodionov! strigă Zvonariov. 

Făptura vânjoasă a subofiţerului se ivi dintr-un adăpost 
lateral, din dreapta. 

— Eu mă duc la Statul-Major al frontului de Est; porucikul 
doarme, după serviciul de noapte. Să nu-l trezeşti fără rost, 


ordonă Zvonariov şi se îndreptă spre comandamentul lui 
Nadein. 

Acolo, îl găsi pe Raşevski, pe comandanții fortului 2 - 
căpitanul Reazanov din regimentul 25, fortului 3 - ştabs- 
căpitanul Bulganov şi pe acel al redutei 3, porucikul Frolov. 
Se aştepta numai sosirea lui Kondratenko, spre a se putea 
începe conferinţa. În adăpostul încăpător, trainic, al lui 
Nadein, erau atârnate pe pereţi planurile sectorului de est 
al apărării şi, separat, schiţele forturilor 2 şi 3, şi al redutei 
3. Pe aceasta din urmă, erau trasate şi liniile tranşeelor 
japoneze. Zvonariov fu mirat, văzând, cât de mult se 
apropiaseră acestea de forturile 2 şi 3. Era evident că 
desfăşurarea atacului pe etape al fortăreței progresa cu 
iuţeală. 

Sosirea colonelului Grigorenko, şeful inginerilor fortăreței, 
îl distrase de la contemplarea planurilor şi hărților. 
Colonelul spuse că fusese trimis de Kondratenko ca să-i ţină 
locul. 

— Domnilor, vă rog să vă aşezaţi, îi invită Nadein pe cei de 
faţă şi luă loc la masă. 

Generalul era în mundirul său din alte vremuri, cu două 
rânduri paralele de nasturi de aramă; barbă albă, lungă, îi 
dădea înfăţişarea unui proroc din biblie. 

Alături de Nadein, se aşezară Grigorenko şi Raşevski; pe 
urmă, şeful statului-major, Stepanov, iar după el, în ordinea 
gradelor, ceilalţi ofiţeri. Locul lui Zvonariov era tocmai la 
capătul celălalt al mesei. 

— Aji, trebuie să discutăm cheştiunea contracarării 
înaintării japoneje, cu ajutorul galeriilor de mină, fonfăi 
Nadein. Serghei Alexşandrovişi, vă rog, aveşi cuvântul. 

Raşevski se apropie de hartă şi, îşi expuse planul în câteva 
cuvinte: 

— Japonezii au ajuns atât de aproape de fortul numărul 
doi, încât, desigur că zilele acestea vor începe săpăturile 
pentru minarea zidului de contraescarpă al fortului. Aceste 
săpături pot fi combătute numai cu ajutorul lucrărilor de 


contraminare. Lucrările trebuie începute imediat. Din 
păcate, avem foarte puţini pioneri bine instruiți. 

— Excelenţă, îmi permiteţi? ceru cuvântul Zvonariov. 

Toţi cei de faţă se întoarseră spre el. Grigorenko îşi 
îngustă ochii, privindu-l de sus. Ceilalţi ofiţeri se uitau la el 
mai mult miraţi, decât cu ostilitate. Numai Raşevski îi zâmbi 
prietenos, căutând să-i dea curaj. 

— La noi, la Zaliternaia, sunt soldaţi care cunosc lucrările 
de minare. S-au oferit voluntari pentru săpături. Poate că şi 
în alte unităţi sunt cunoscători în asemenea lucrări. Trebuie 
numai să se facă apel la cei ce vor să lucreze în această 
direcţie. 

— Au să protesteze comandanții. Toţi au nevoie de astfel 
de soldaţi, căci ei, de obicei, sapă cu multă pricepere 
tranşee, construiesc adăposturi şi, în general, se disting 
prin iscusinţa şi iniţiativa lor, obiectă Bulganov. 

Raşevski îl sprijini însă pe Zvonariov. 

— Propunerea praporşcikului este excelentă! Sunt convins 
că generalul Kondratenko va fi de acord cu ea. 

— Şi apoi nici nu prea avem uneltele necesare în acest 
scop, stărui Reazanov. 

— Procur eu tot ce trebuie, se oferi Grigorenko. De un 
singur lucru mă tem: că voluntarii, foşti mineri, nu vor fi 
întotdeauna şi buni pioneri, aşa cum crede praporşcikul. De 
altfel, nu înţeleg de ce a fost chemat la consfătuirea 
noastră; e ofiţer de artilerie, şi are studii de inginer 
mecanic, aşa că nu prea văd cum s-ar putea pricepe şi la 
lucrările de minare. 

— Serghei Vladimirovici şi-a dovedit priceperea la 
construcţiile de forturi şi de amplasamente şi este personal 
cunoscut de generalul Kondratenko, explică Raşevski. 

— Ei, dacă este un protejat chiar al comandantului 
apărării terestre, eu, fireşte, nu voi îndrăzni să fac 
obiecţiuni în ceea ce priveşte înţeleptele ordine ale 
excelenţei sale, replică Grigorenko, ironic, îngustându-şi din 


nou ochii îndreptaţi asupra lui Zvonariov, cu aceeaşi 
expresie dispreţuitoare. 

Discutară şi alte câteva chestiuni de amănunt, după care 
generalul declară şedinţa închisă. 

— Serghei Vladimirovici, mergem împreună cu căpitanul 
Reazanov la fortul 2, îl vesti Raşevski pe praporşcik. Nu-i da 
atenţie lui Grigorenko. Are un caracter nesuferit. 
Totdeauna e gata să ia peste picior ofiţerii inferiori. 

leşind din adăpost, Zvonariov dădu cu ochii de un soldat 
cu un picior de lemn, cu paspoal roşu la şapcă şi cu un rând 
întreg de cruci şi de medalii pe piept. Era mecanicul care îl 
ajutase să aducă ultima garnitură de tren de la Nangalin la 
Arthur. 

— Noroc, unchiaşule, îl salută praporşcikul. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră, răspunse grav bătrânul 
care, pesemne că nu-l recunoscuse. 

— Nu mă mai cunoşti? Ai uitat că am venit împreună, cu 
locomotiva, de la Nangalin, la 14 mai? 

— A, dumneavoastră sunteţi! se bucură bătrânul. Vă 
uitasem cu totul, şi apoi, atunci parcă arătaţi ceva mai în 
vârstă. 

— Ce faci aici? îl întrebă praporşcikul. 

— Slujesc pe lângă excelența sa, domnul ghinărar 
Mitrofan Alexandrovici Nadein, răspunse mândru bătrânul. 
Am luptat amândoi la Sevastopol, pe bastionul patru. 
Dumnealui era încă ilev feldvebel, apoi, praporşcik, iar acu, 
uite, a ajuns ghinărar în toată legea. 

— Bine, dar dumneata, de ce rămâi în urmă cu gradele? 

— Ba pare-mi-se că merg chiar îndărăt. Iaca, am avut şi eu 
două picioare, şi acu, am rămas cu unu singur; celălalt l-am 
pierdut într-o deraiere. 

Curând după aceea, Raşevski, Reazanov şi Zvonariov 
păşeau pe drumul ce ducea spre fortul 2. Încet, încet, cerul 
se însenina; norii se răreau, se ridicau tot mai sus; deodată 
se ivi soarele. Umeziţi de ceaţă şi de ploaie copăceii de 
lângă drum sclipeau. Schimbul de împuşcături se înteţise. 


Dinspre port, vuiau greu tunurile navale de 12 țoli ale 
cuirasatelor. 

— 'Tirul se intensifică, observă Zvonariov. Din fericire nu 
explodează toate proiectilele japoneze. Noi le adunăm şi le 
trimitem la arsenal; acolo sunt încărcate din nou şi apoi 
zvârlite înapoi, la japonezi, căci tunurile japoneze sunt 
ghintuite invers. 

Trecură de masivul Skalistâi şi ajunseră în sfârşit la zidul 
chinezesc. Japonezii îi recunoscură numaidecât, după 
mantalele lor cenuşii, după nasturii şi epoleţii sclipitori. 
Gloanţele începură să ţiuie. Fără să vrea, praporşcikul iuți 
pasul. Raşevski continua să-i explice calm lui Reazanov 
planul lucrărilor de minare. Nici căpitanul nu dădea vreun 
semn de tulburare. Ruşinat de nervozitatea lui, Zvonariov 
se opri, aşteptându-i. 

— Serghei Vladimirovici, nu-i cazul să te opreşti. Aici oferi 
o ţintă admirabilă inamicului, îi spuse Raşevski. Domnilor, 
grăbiţi pasul; să nu sfidăm soarta. 

Se adăpostiră repede tustrei după parapetul zidului 
chinezesc, care împreună cu sacii puşi deasupra se ridica 
aproape la un stânjen şi jumătate înălţime, ferind complet 
de vedere şi de gloanţe. De-a lungul zidului fuseseră săpate 
adânc în pământ adăposturi pentru trăgători, la uşiţele 
cărora duceau mai multe trepte întărite cu scânduri. 

Luând-o de-a lungul zidului, cei trei ofiţeri ajunseră la 
fortul 2. Privit pe plan, acesta arăta ca un pentagon 
neregulat, aşezat pe un boţ de deal. Frontul lui era 
îndreptat spre nord-est, laturile spre est şi nord, iar partea 
posterioară, aşa numitele faces de gorge, sau, simplu, 
gorge, spre zidul chinezesc. Fortul era înconjurat din toate 
părţile de şanţuri adânci de aproape trei stânjeni, săpate în 
stâncă. Aceste şanţuri puteau fi bătute cu focuri trase dintr- 
o caponieră de beton, construită ad-hoc. De la ea, de-a 
lungul taluzului exterior al şanţului, trecea o galerie de 
contraescarpă care, prin poternă - un coridor subteran 
betonat - se unea cu partea posterioară a fortului şi cu 


cazarma construită din beton, cu două încăperi suprapuse, 
unde se adăposteau cele două companii de tiraliori care 
alcătuiau garnizoana fortului. 

Pentru a intra în fort, trebuia să treci peste un pod de 
lemn, pus peste şanţ cu vreun stânjen şi jumătate mai jos de 
nivelul solului, la care ducea o scăricică portativă. 

— Vă rog să nu vă opriţi prea mult aici. Coborârea spre 
pod este expusă focurilor de mitralieră şi de puşcă din 
reduta 1, îşi preveni Raşevski însoțitorii. 

Pe neaşteptate, ca pentru a-i confirma spusele, prin 
văzduh începură să ţiuie iar gloanţele. Cei trei ofiţeri se 
dădură repede îndărăt, aşteptând să înceteze tirul. 

— Ne-au observat. Acum au să ne pândească; fără risc, n- 
ai cum să ajungi pe pod, spuse posomorât Raşevski. 

— Hop! strigă ghiduş Zvonariov şi sări din fugă drept pe 
pod, fără să pună piciorul pe scară. Mai multe gloanţe ţiuiră 
alături de el. 

— Teafăr? strigă de sus Raşevski. 

— Da. 

— Din păcate, nu-ţi putem urma pilda, regretă Raşevski. 
La vârsta noastră nu mai merg asemenea sărituri. 

— Praporşcikule, du-te la cazarmă şi spune să vină încoace 
vreo cinci oameni cu scuturi de fier portative. Ne vom 
adăposti după ele şi vom trece, hotări Reazanov. 

Zvonariov străbătu podul, intră pe poarta boltită a 
cazărmii şi transmise celui dintâi ostaş întâlnit în cale 
ordinul căpitanului. 

După câteva clipe, soldaţii, cu scuturi mari în mâini, ieşiră 
pe pod şi se postară pe scară. 

Observându-le manevra, japonezii înteţiră focul. Gloanţele 
izbeau răsunător în fier. Raşevski şi Reazanov coborâră 
repede şi totul se sfârşi cu bine. 

— Faceţi chiar la noapte o trecere ascunsă spre pod şi 
camuflaţi-o cu saci, ordonă Raşevski. 

Ofițerii se îndreptară spre caponiera dinapoi. Din 
ambrazurile ei ieşeau ţevile subţiri ale tunurilor navale, de 


calibru mic, destinate flancării şanţului posterior. 

Intrară în cazarmă. De-a lungul peretelui se întindeau 
paturi de lemn suprapuse. Aerul din încăpere era stătut şi 
îmbâcsit de fum. Subofiţerul de serviciu comandă „la rând 
drepţi” şi se repezi să dea raportul. 

— Nu-i nevoie, îl opri locotenent-colonelul. 

Străbătură cazarma şi coborâră jos, în poternă. Acolo era 
umezeală şi întuneric. Undeva înainte, licărea o gazorniţă, 
luminând slab nişte trepte care duceau în jos. 

— Aici nu e greu să-ţi frângi gâtul, observă Zvonariov. 
Trebuie să se amenajeze o pantă uşoară, netedă, fără 
trepte, şi să se pună o lumină mai puternică. 

— Sunt multe de făcut, Serghei Vladimirovici, dar n-avem 
nici materiale, nici timp, obiectă Raşevski. 

— Mă ofer să fac proiectul pentru amenajarea pantei şi 
pentru instalarea luminii electrice în fort. Cu acest prilej, 
amplasăm şi un proiector, propuse Zvonariov. Cablu au să 
ne dea marinarii. 

Străbătură galeria lungă, îngustă a contraescarpei, slab 
luminată doar prin ferestruicile lăsate pentru trăgători şi 
ajunseră în sfârşit în caponieră. 

La apariţia lor, tiraliorii săriră în picioare. 

Raşevski le răspunse la salut şi se îndreptă spre firidele 
aflate în peretele de beton, în care urma să se sape galeriile 
de minare în spre inamic. 

— Spargem peretele şi săpăm galeria drept înainte, în 
direcţia japonezilor. Lucrăm cu hârleţe şi cu târnăcoape, iar 
în stâncă, scobim cu barosul şi cu dalta, îi explică cu de- 
amănuntul locotenent-colonelul lui Zvonariov. 

Raşevski şi praporşcikul se pregătiră să pornească înapoi. 
Înainte de plecare, Zvonariov voi să cerceteze incinta 
interioară a fortului, împrejmuită de valuri înalte de doi 
stânjeni. La colţurile ei erau amenajate platforme pentru 
tunurile de contraasalt, în mod obişnuit ascunse în 
adăposturile de sub parapete. Solul stâncos al curţii fusese 
doar nivelat cu un strat de pământ; din spate, curtea era 


dominată de o barbetă118 joasă de pământ aceasta 
constituind o poziţie de rezervă în interiorul fortului. Pe 
parapete vegheau mai multe santinele, iar tunarii şedeau la 
posturi, lângă tunuri. 

Praporşcikul se urcă pe o platformă pentru tunurile de 
contraasalt şi privi cu băgare de seamă afară. Liniile 
tranşeelor japoneze se vedeau drept în faţa fortului, chiar 
lângă obstacolele de sârmă ghimpată. De la ele porneau 
şanţuri de comunicaţii, îndepărtându-se în zig-zag. La 
dreapta, dincolo de bateria B, se întindea albastrul mării; 
spre stânga, jos, şerpuia terasamentul liniei ferate amenajat 
pentru apărare. Deasupra lui, se înălța masivul stâncos, 
dominat de fortul 3. 

— Înălţimea-voastră, aţi face bine să vă pitiţi, îl sfătui pe 
Zvonariov o santinelă. Doamne fereşte de ceasul rău, să nu 
vă atingă blegul de japonez. 

Ca pentru a-i confirma temerile, un mic proiectil sosi în 
zbor, sfârâind ca aripile unei vrăbii, căzu în incintă şi 
explodă detunând stins. 

Praporşcikul se întoarse în camera lui Reazanov. Raşevski 
stătea de vorbă la un pahar de ceai cu căpitanul şi cu doi 
tineri ofiţeri. 

— Serghei Vladimirovici, să vă fac cunoştinţă: viitorii 
dumitale tovarăşi în războiul subteran, praporşcikul Berg şi 
porucikul Debogori-Mokrievici. 

Blond-roşcat, rumen, neamţ de origină, Berg se ridică 
prietenos în întâmpinarea noului venit. Porucikul îşi scutură 
uşor capul lăţos şi se mărgini să-i strângă mâna. Nu-i plăcu 
din capul locului lui Zvonariov, din pricina felului său de a se 
purta, a glasului său monoton, scârţâitor, şi a vorbei lui 
neplăcute, peltice. Se înţeleseră să înceapă săparea 
galeriilor de minare chiar de a doua zi. 

— În cazul acesta, mâine am să mă duc în port, la 
marinari. Voi încerca să stau de vorbă chiar cu amiralul 
Grigorovici. Cu ajutorul lui Belii şi al lui Kondratenko, sper 
să fac rost de o caldarină, 119 de un dinam şi de aparatajul 


electric necesar, hotări Zvonariov, ridicându-se de la masă o 
dată cu Raşevski. 

Trecură cu bine peste pod şi se îndreptară de-a lungul 
zidului chinezesc, spre bateria B. 

Străbătând aproape o verstă, cei doi ofiţeri ajunseră la 
luneta Kuropatkin unde era amplasată o baterie de 
mortiere de câmp, de 6 țoli. Piesele stăteau complet 
descoperite, în dosul parapetelor insuficient înălțate. 

— E pur şi simplu o crimă să se amplaseze astfel o baterie 
de mortiere! observă indignat Zvonariov. Era greu să fie 
deplasată cu vreo douăzeci de stânjeni mai înapoi, să se 
îngroape piesele adânc în pământ şi să se tragă maximum 
de profit din traiectoria curbă a mortierelor? 

— Nu cumva ai intenţia să muţi şi această baterie, aşa cum 
ai făcut cu Sapiornaia? zâmbi Raşevski. 

— Sunt gata s-o fac imediat, răspunse praporşcikul cu 
înflăcărare. 

— Păcat că ai venit aşa de târziu la Arthur. Acum un an, 
aici nu se construise încă nimic. Atunci, talentele dumitale 
în materie de fortificaţii s-ar fi desfăşurat în voie, glumi 
Raşevski. Aproape toată fortăreaţa ar necesita, însă, 
transformări şi bineînţeles că acum lucrul acesta e 
imposibil. 

Se despărţiră dincolo de luneta Kuropatkin. 

A doua zi, pe o ploaie torențială, praporşcikul străbătea 
Arthur-ul îndreptându-se spre Comandamentul Artileriei. 
Perdeaua ploii ascundea oraşul şi zona portului de vederea 
japonezilor, stânjenindu-le tirul. Revărsându-se de pe 
coastele sopcilor din jurul oraşului, puhoaiele de apă se 
năpustiră spre port, inundând trotuarele şi caldarâmul. 
Ferindu-se pe cât putea de ploaie, Zvonariov trecu pe la 
Spitalul Unit. Ajuns în dreptul clădirii lungi, fără etaj, intră 
în vestibul şi întrebă de Varia. Fu nevoit s-o aştepte destul 
de mult. 

În sfârşit apăru. Cumplit de obosită, Varia căsca mereu. 


— N-am dormit două nopţi, explică ea. Numeroşi grav 
răniţi de la alte spitale au fost mutaţi la noi; se fac mereu 
operaţii şi pansamente. Distribui îndată medicamentele şi 
plecăm. Aşteaptă-mă. 

După un sfert de oră, ieşiră împreună din spital. 

— Să trecem pe te Spitalul împărăteasa Maria, să vedem 
ce face Saharov, propuse Varia. O să se bucure. 

Străbătură piaţa şi ajunseră la o clădire vastă, cu etaj, în 
stil gotic, având o mare cruce roşie pe faţada principală. 
Varia îl conduse pe Zvonariov într-un salon încăpător, 
luminos, în care se aflau patru bolnavi. Printre aceştia era 
Saharov. Căpitanul era vizibil tras la faţă. Obrajii lui galbeni 
fuseseră năpădiţi de peria deasă a bărbii încărunţite. Ochii 
întunecaţi, adânc căzuţi în orbite, sclipeau febril. 

— Îmi pare foarte bine că vă văd, spuse cu însufleţire 
Saharov. Nu vă dau mâna ca să nu vă molipsiţi. Ce drăguţ 
din partea dumneavoastră să vizitaţi un bătrân bolnav! 

— Sunteţi trecut la regim? întrebă Varia, cu un ton 
deodată doctoral. În tratamentul febrei tifoide esenţialul e 
respectarea riguroasă a regimului. Numai astfel poate fi 
susţinut organismul. 

— Deocamdată, organismul meu e rezistent, cu excepţia 
inimii. Ea s-a uzat înainte de vreme. 

Varia luă foaia de observaţii, examină curba temperaturii 
şi însemnările care indicau tratamentul administrat. 
Saharov îi privea iscoditor expresia feţei. 

— După cât înţeleg, totul merge perfect normal; până şi 
tonicele pentru cord vi se prescriu în doze moderate; prin 
urmare, nu sunt absolut necesare, spuse fata, surprinzând 
privirea căpitanului. 

Bolnavul se însenină: 

— Mi s-a spus că am febră tifoidă într-o formă foarte 
uşoară; poate că o să reziste şi inima. 

— Nu mă îndoiesc nici o clipă de aceasta. V-am adus puţină 
dulceaţă de coarnă. 


— Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru atenţie, răspunse 
bolnavul adânc mişcat. Ce mai e nou pe front? 

Zvonariov îi relată situaţia din forturi şi ceea ce avea de 
gând să facă. 

— Cablu electric există la marinari, în port. Nu de mult, 
chiar eu le-am vândut cablul pe care l-am găsit în 
depozitele lui Tifontai. Vă scriu îndată un bileţel pentru 
Grigorovici. Ca vechi prieten, e dator să-l ajute pe prietenul 
meu. 

La despărţire, Zvonariov strânse mâna uscată, fierbinte a 
bolnavului, iar Varia îi făgădui că-l va vizita în fiecare zi. 

— Nu ştiu cum şi în ce fel voi putea, după ce mă voi 
însănătoşi, să vă dovedesc amândurora recunoştinţa mea! 
În orice caz, vă rămân dator cu un cadou de nuntă! promise 
Saharov. 

— Vai, ce vorbiţi! Noi nici nu ne gândim la aşa ceva, 
răspunse fata, şi pentru ea şi pentru praporşcik. 

— Ei, dacă nu vă gândiţi acum, o să vă gândiţi în curând. 
Ochiul altuia vede mai bine. 'Te rog, draga mea Varia (îmi 
îngădui să-ţi spun astfel?) să treci pe la biroul lui Tifontai - 
aproape de aici, drept înainte, lângă moară, şi să predai 
bileţelul ăsta unui chinez domnul Şu. El este principalul 
meu om de încredere, atâta timp cât sunt imobilizat de 
boală, o rugă căpitanul. 

— Cu multă plăcere; trec imediat pe acolo, răspunse fata. 

— Medicii spun că starea lui Saharov e foarte gravă. Inima 
lui nu mai e bună de nimic, îi şopti ea lui Zvonariov, după ce 
ieşiră amândoi din salon. Interesant, ce o fi scris. Fata 
despături biletul. 

O dezamăgire adâncă i se întipări pe obraz. Pe hârtie erau 
aşternute câteva rânduiri cu caractere chinezeşti. 

— Ar trebui să rugăm pe cineva să ne citească, spuse ea. 

— Atâta mai lipseşte! o struni Zvonariov, luând biletul şi 
vârându-l în buzunar. 

Domnul Şu, un chinez în vârstă, purta costum european şi 
ochelari în ramă rotundă de baga. Nespus de politicos, le 


făcu cunoscut că toate dispoziţiile lui Saharov vor fi 
executate de îndată. 

— Dar ce anume scrie? Am vrut să descifrez şi eu aceste 
semne şi n-am putut! spuse Varia zâmbind. 

— Domnul Saharov are anumite intenţii pe care doreşte să 
le ţină în secret şi de aceea a făcut uz de scrierea noastră 
chinezească, mai ales că anumite lucruri vă privesc direct 
pe dumneavoastră, răspunse chinezul. 

— Ce anume? Spune, te rog! Vasili Vasilievici n-o să afle 
niciodată! îl rugă Varia. 

— E un lucru foarte delicat aşa că n-am dreptul să vă 
destăinui nimic, cu toată dorinţa mea fierbinte de a vă 
satisface rugămintea, o refuză Şu. 

Cerul se înseninase. Ca de obicei japonezii începură să 
tragă asupra oraşului şi portului. Obuzele cădeau la poalele 
colinei Zolotaia. Bateriile de pe Tigrovka şi cuirasatele 
ripostară, deschizând şi ele focul. Uneori, canonada era atât 
de intensă încât oamenii abia se mai auzeau unii pe alţii. 

— Azi, nu mi-e dat să mă duc acasă, spuse Varia oftând. 
Bubuiturile de pe Zolotaia n-o să mă lase o clipă să dorm. 
Hai cu mine până la şcoala Puşkin. Acolo, o să mă odihnesc 
la subsol. 

Se despărţiră în dreptul şcolii Puşkin. Zvonariov îi făgădui 
Varei să treacă pe la ea când se va întoarce la Zaliternaia şi 
se duse la amiralul Grigorovici. 

Comandantul Bazei Navale era acasă. În numele lui 
Kondratenko, Zvonariov îi expuse rugămintea sa. 

— Asta-i culmea! Voi, cei de la uscat, ne înjuraţi de zor pe 
noi, marinarii, şi de câte ori aveţi nevoie tot la noi alergaţi! 
N-am cablu electric. Aşa să-i spui generalului! încheie 
amiralul, lovind cu palma în masă. 

Zvonariov îşi aduse aminte de biletul lui Saharov şi i-l 
întinse. 

— A, cum o mai duce simpaticul Vasili Vasilievici? A avut 
ghinion, bietul de el. O să-i fac neapărat o vizită la spital, 
spuse amiralul, schimbând tonul de îndată. 


Praporşcikul îi relată amănunţit tot ce ştia. 

— Păcat, păcat! Un om atât de cumsecade şi, iată că poate 
fi răpus de febră tifoidă... Cât cablu îţi trebuie, şi din care 
anume? Vă ajut pentru ultima oară, şi numai pentru a 
satisface rugămintea lui Vasili Vasilievici. 

Zvonariov îi întinse lista de materialele necesare, pe care o 
pregătise din timp. Fără s-o citească, Grigorovici puse pe ea 
rezoluţia prin care aprobă să se elibereze tot ce se cerea. 
Bucuros de succesul său, praporşcikul se grăbi să plece. 

În zona aceea era linişte, şi Zvonariov se odihnea, după 
bubuiturile şi zgomotele obişnuite de pe liniile înaintate. 
Elektriceski Utios care, la începutul războiului, fusese cea 
mai activă baterie a Arthur-ului, se afla acum într-o poziţie 
liniştită din zona interioară, şi numai ţevile tunurilor 
ridicate în direcţia frontului terestru, aminteau de război. 

Bateria era ticsită de soldaţi convalescenţi din toate 
regimentele. Se zăreau şi scurtele matrozilor de pe 
cuirasatul Peresvet, care deserveau tunurile. 

În pavilionul ofiţerilor, Zvonariov dădu de noul comandant 
al Utios-ului, căpitanul Nikolai Nikolaevici Andreev. Înalt, 
spătos, cu barba despărțită în două, ca a lui Skobelev120 el 
ar fi avut un aspect prezentabil, dacă în urma unui şoc 
puternic pe care îl suferise nu i-ar fi tremurat necontenit 
capul şi mâinile. Împreună cu el se aflau comandantul 
matrozilor, locotenentul Liubimov, un tânăr robust, cu păr 
castaniu, Zorin, medicul subaltern al artileriei de fortificaţii 
şi sora Varei, Katia. Luau masa cu toţii. Katia făcea oficiile 
de gazdă. 

Invitat să se aşeze şi el la masă, Zvonariov refuză 
mulţumind, şi se duse împreună cu Katia să-şi caute 
geamantanele. Abia îşi mai recunoscu fosta lui cameră. 
Curăţică, tapetată din nou, frumos aranjată, ea fusese 
transformată într-o fermecătoare odăiţă feciorelnică. Katia 
îi examina rufele. 

— Le cârpesc îndată, rosti ea, punând mâna pe ac. 

Stânjenit, Zvonariov îi mulţumi şi-i refuză serviciul. 


— Fleacuri! Cred, că Varia te-a dezbărat de mult de 
convenţionalismul reprezentat prin codul manierelor 
elegante. Ea nu prea îl respecta nici înainte, dar acum, cu 
atât mai mult nu se sinchiseşte de nimic. Ai văzut-o de 
curând? 

Praporşcikul îi spuse că o întâlnise în dimineaţa aceea. 

— Înainte de a te cunoaşte pe dumneata, nu-i plăcea 
nimeni; dumneata i-ai cucerit îndată inima aspră. Acum, nu 
se mai interesează decât de dumneata şi de chirurgie. Nu 
ştiu, dacă există reciprocitate de sentimente; dacă nu, 
trebuie să-mi compătimesc surioara zburdalnică, dar şi 
foarte simpatică. 

— Suntem foarte buni prieteni... 

Katia îl privi cu atenţie şi zâmbi abia perceptibil. 

Zvonariov asistă la o scenă ciudată care se petrecea în faţa 
cazărmii. Vreo douăzeci de ostaşi răniţi şi pansaţi stăteau 
înşiraţi sub arme. Unul se sprijinea în cârjă cu braţul drept 
şi ţinea arma pe umărul stâng; altul ţinea arma pe umărul 
drept, deoarece braţul stâng, pansat, îi era atârnat de gât; 
un al treilea, cu tot capul bandajat, îl apleca într-o parte, ca 
să nu-l atingă arma. Încă unul, la margine, ţinea arma pe 
umăr, eu ambele mâini pansate. Cij se plimba prin faţa celor 
pedepsiţi şi, înjurându-i trivial le îndrepta ţinuta, lovindu-i 
cu pumnii ba în pântec, ba în fălci. 

— Am să fac din voi oameni! Dacă asta nu-i de ajuns o să 
fiţi bătuţi cu vergile şi trimişi în linia întâia, ăi care mai staţi 
pe picioare! feldvebel, cine mai e scris pe lista de pedepsiţi? 
îl întrebă pe Nazarenko care alergă spre el în trap mărunt. 

Feldvebelul scoase din manşetă o hârtie şi citi mai multe 
nume. 

— Să stea toţi zece ceasuri, iar ticăloşii ăştia, să fie bătuţi, 
unul da şi unul nu, ordonă Cij, îndepărtându-se. 

Câţiva matrozi urmăreau posomorâţi această scenă, de la 
distanţă. Liubimov se apropie de Zvonariov, îl luă de braţ şi-l 
trase de o parte. 


— Am impresia că Cij e un dement, un maniac sadic care 
urăşte soldaţii. Ăsta nu sfârşeşte bine. Într-o zi au să-i facă 
de petrecanie, dacă nu schilozii aceştia, atunci, matrozii 
mei. 

— Nu cred că asta ar întrista pe cineva. 

— E adevărat; dar ar urma procese, condamnări la 
împuşcare, ceea ce ar putea stârni noi răzvrătiri, cu care 
prilej cine ştie dacă n-am păţi-o şi noi. 

Praporşcikul îi făgădui să aducă totul la cunoştinţa 
superiorilor de la Comandamentul Artileriei. În clipa aceea 
nevasta feldvebelului Nazarenko, mama Şurei, se apropie 
de el şi făcu o plecăciune adâncă. 

— Viu la dumneavoastră, Serghei Vladimirovici, să vă spun 
durerea mea, zise ea. 

— Bună ziua, Savişna; ce mai faci? 

— Fac umbră pământului degeaba. Vreau să vă întreb de 
fetiţa mea; ce mai e cu ea? Trăieşte, e sănătoasă? În mintea 
asta a mea, o blestem, dar tot mă doare inima. Doar un 
singur copil am şi eu pe lume... 

— Trăieşte. E bine; ieri, a fost la Zaliternaia. 

— Şi nu-şi bagă minţile în cap, nu-l părăseşte pe afurisitul 
ăla? I-a sucit capul, năroada de ea, a făcut-o de râs, şi apoi, 
o să-i dea cu piciorul. Cine o s-o mai ia aşa? Câteodată, îmi 
zic că mai bine aş vedea-o moartă, oftă Savişna. Totuşi, dacă 
o mai întâlniți, spuneţi-i că maica sa o binecuvântează. 

Luându-şi rămas bun de la Savişna, Zvonariov se îndreptă 
pe cheiu, spre Tabăra Artileriei. La Comandament, îl găsi pe 
Tahatelov. Aflând că puteau să capete cablu electric din 
port, Tahatelov sări în sus de bucurie. 

— Mare şmecher, praporşcikul nostru! Băiatul ăsta 
vrăjeşte pe cine vrea, şi-i merge! Nu mă mir că a învârtit-o 
pe deget şi pe Varia, râdea colonelul. 

— Aş, mare scofală! Să suceşti capul unei fetişcane toante! 
spuse Belii. E mult mai greu să faci rost de cablu! Te rog să 
treci pe la noi, urmă el întorcându-se spre Zvonariov. Soţia 
mea dorea să te vadă, adăugă el, schimbând tonul. 


Maria Fominişna îl întrebă pe praporşcik înainte de toate 
unde era Varia, şi de ce nu venise atâta vreme acasă. 
Tânărul se grăbi s-o liniştească, spunându-i ceea ce ştia 
despre Varia, ca şi despre sora sa, Katia. 

— În privinţa Katiei, nu-mi fac nici o grijă, nu-i ea fată să se 
ţină de prostii; despre Varvara, însă, nimeni nu poate ghici 
ce-o să-i mai treacă prin cap. Cel puţin, îţi aduce mâncare? 

Zvonariov îi mulţumi pentru grijă. 

— O să-ţi îndulcim traiul cum putem, atâta vreme cât mai 
avem şi noi cu ce. Bărbatul meu te consideră unul dintre cei 
mai buni ofiţeri de artilerie. Dacă o vezi pe Varia, spune-i să 
vină mâine neapărat acasă; îmi închipui ce murdară e! Să 
aducă şi băieţaşul. 

Zvonariov îşi luă rămas bun şi plecă. Se însera. 
Bombardamentul încetase, şi praporşcikul ajunse repede la 
statul-major al lui Kondratenko. 

Acolo îi găsi pe locotenenţii-colonei Raişevski, Naumenko 
şi Butusov, delectându-se cu ceaiuri. Praporşcikul fu tratat 
îndată şi el cu un ceai, cu lămâie, pe atunci o raritate în 
Arthur. Zvonariov îi raportă lui Raşevski ce izbutise să 
obţină. 

— Bine te mai pricepi să-i iei pe superiori. Grigorovici e 
stană de piatră - totuşi l-ai înduplecat şi pe el, îl lăudă 
Raşevski. 

Zvonariov povesti despre efectul magic al bileţelului lui 
Saharov. Convivii lui râseră zgomotos. 

— Corb la corb nu-şi scoate ochii. O mână spală pe alta, 
rostiră Naumenko şi Butusov, într-un glas, ca înţeleşi. 

— Arta de a păstra bunele relaţii este cea mai valoroasă 
însuşire a caracterului omenesc, observă Naumenko. 

— Roman Isidorovici e un model în privinţa asta. Numai el 
e în stare să se afle în cele mai bune raporturi chiar şi cu 
generalii noştri din Arthur, care se duşmănesc între ei. 

— Principalul este că el şi-a câştigat simpatia Varei 
Alexeevna, fără să fie slugarnic faţă de ea, păstrându-şi 
întreaga demnitate, spuse Butusov. Pe vremuri, am fost 


împreună cu Stessel în regimentul de grenadieri, Rostov. Eu 
eram prapor, iar el, porucik. Nici atunci nu excela ca 
inteligenţă, dar era un ofiţer de front foarte bun, un bun 
dansator, băiat de viaţă şi nu se dădea în lături nici de la un 
pahar de vin. În acelaşi regiment era şi tatăl Varei 
Alexeevna, căpitanul levlev. Abia la 50 de ani, luase cu greu 
gradul de căpitan. În schimb avea şase feţe. Una dintre ele 
era Vera Alexeevna. 

— Şi ce a atras-o la Stessel? întrebă Naumenko. 

— Doar n-avea să rămână toată viaţa piatră în casă! Era o 
fată inteligentă şi energică. A tatonat la iuţeală caracterul 
viitorului ei soţ şi a hotărât să-i facă ea o carieră. L-a tot 
pisat să se prezinte la examenul de admitere în Academia 
Marelui Stat-Major, iar el s-a prezentat de trei ori şi de trei 
ori a căzut cu succes. Atunci, după sfatul lui Kuropatkin, cu 
care era prieten din copilărie, Stessel a cerut să fie mutat în 
Extremul Orient. Aici, serviciul era mai uşor, şi avea mai 
multe posibilităţi de avansare. Ei, şi aşa Stessel a făcut 
carieră cu ajutorul nevestii. L-a însoţit în China (era 
găzduită la comandamentul lui Linevici) şi cu ajutorul ei 
consortul a căpătat crucea Sfântul Gheorghe şi gradul de 
general. 

— Vă mai amintiţi când a trecut pe-aici Kuropatkin în 
1903? Se întorcea din Japonia. A fost primit cu surle şi 
trâmbiţe, spuse Raşevski. Atunci, cu prilejul manevrelor, 
Fok trebuia să atace Arthur-ul, iar Stessel să-l apere. Fok a 
fost declarat învins, iar Stessel, pentru merite deosebite în 
serviciu, a fost avansat la gradul de general-locotenent. 
Bineînţeles, nici asta nu s-a făcut fără concursul Verei 
Alexeevna. 

— E bine să fii sprijinit de o asemenea nevastă, spuse 
Naumenko zâmbind. 

— Stessel este însă uneori de altă părere. A încercat, şi nu 
numai odată, să se scuture, dar ea l-a ţinut bine în frâu, 
zâmbi şi Butusov. 


— Oricât de straniu ar fi, dar, fără îndoială, soarta Arthur- 
ului depinde de capriciul unei femei, care deşi nu e proastă, 
totuşi e femeie, şi ca atare nu se pricepe câtuşi de puţin în 
chestiuni militare, rosti Raşevski, îngândurat. 

— Atât timp, cât cămara ei nu s-a golit, nu va stărui asupra 
capitulării. Acum adună bănet, nu glumă, vânzându-şi vitele 
cu preţuiri uluitoare, completă Butusov. 

— Trebuie să fim gata pentru orice eventualitate. Nimeni 
nu ştie ce-i poate trece prin cap doamnei Stessel, adăugă 
Raşevski ironic. 

— Singura noastră nădejde este Roman Isidorovici. La 
momentul oportun, el va şti să-şi spună cuvântul în faţa lui 
Stessel şi a nevestei acestuia, îşi dădu cu părerea 
Naumenko. 

Ordonanţa intră şi spuse că erau chemaţi în cealaltă parte 
a casei, de Kondratenko. 

Odihnit, generalul le strânse mâinile prietenos şi ascultă 
raportul lui Raşevski. După ce aprobă măsurile luate în 
vederea săpării galeriilor de minare şi făcu mai multe 
observaţii, Kondratenko trecu la subiectele din viaţa Arthur- 
ului. 

— Azi, am stat de vorbă cu Anatoli Mihailovici. M-a 
asigurat, s-a jurat că în cursul lunii octombrie, Kuropatkin 
va trece neapărat la ofensivă, şi Arthur-ul va fi depresurat 
în noiembrie, cel mai târziu, la începutul lui decembrie. 
Escadra lui Rojestvenski a pornit în sfârşit de la Libava şi, 
prin urmare, va fi aici în ianuarie sau februarie. Atunci, vom 
avea superioritatea pe mare şi până în vara viitoare, 
războiul se va sfârşi, anunţă generalul. 

— Prin urmare trebuie să ne aşteptăm la noi atacuri 
japoneze, conchise Naumenko. 

— De ce? se miră Kondratenko: 

— În primul rând, dacă este adevărat că Kuropatkin va 
trece la ofensivă, atunci va fi foarte firesc ca japonezii să 
depună toate eforturile pentru a cuceri Arthur-ul, spre a-şi 
face cât mai repede disponibilă armata de asediu; în al 


doilea rând, asemenea informaţii transpiră de la 
comandamentul regiunii, ori de câte ori se primesc ştiri 
despre creşterea efectivelor armatei de asediu. 

— Se prea poate să ai dreptate, Evgheni Nikolaevici, se 
declară de acord Raişevski. În ceea ce mă priveşte, nu cred 
în succesul lui Kuropatkin. După Tiurentcen, Vafangou şi 
Liaoian, e greu să se conteze pe o victorie rapidă. Poate că 
armata din Manciuria va izbuti să treacă la ofensivă spre 
primăvară, dar nu prea cred că Arthur-ul să reziste până 
atunci. 

— Serghei Alexandrovici, sunteţi prea pesimist! Ofensiva 
lui Kuropatkin îi va sili fără doar şi poate pe japonezi să 
retragă de la Arthur o parte din forţe, ceea ce va face cu 
neputinţă reluarea atacurilor şi deci ne va permite să 
rezistăm până la primăvară. Tocmai în aceasta constă 
colaborarea între o armată de operaţii şi o fortăreață, stărui 
Kondratenko. 

— Rezistăm până la primăvară, numai dacă Vera 
Alexeevna se ţine bine şi nu capitulează, replică Naumenko 
în glumă. 

— În Arthur se exagerează mult în ceea ce priveşte 
influenţa pe care o are madame Stessel asupra soţului ei. 
Mai departe de conferirea decoraţiilor nu merge, protestă 
generalul. 

— Greşiţi nespus, Roman Isidorovici; am aflat recent, chiar 
de la Reis, că în iulie, când aţi plecat pe poziţiile de pe 
colinele Zelionâie, Vera Alexeevna v-a luat apărarea 
înaintea soţului ei, puse lucrurile la punct Naumenko. 

— Toate acestea sunt pălăvrăgeli, pe care nici nu vreau să 
le ascult! încheie iritat Kondratenko şi se ridică. 

Ofițerii se grăbiră să se retragă. Zvonariov se duse la 
şcoala Puşkin. Se întunecase de-a binelea; fascicolele de 
lumină ale proiectoarelor japoneze lunecau pe crestele 
colinelor. Pe străzi începu obişnuitul du-te vino din toate 
nopţile, spre forturi şi înapoi. 


Varia dormise toată ziua pe săturate şi acum, cu părul 
despletit, se plimba prin salonaş. Într-un colţ, Maria 
Petrovna şedea în balansoar, dând zor la lucrul de mână; 
Liolia se tolănise pe canapea, iar Olia cânta încetişor la 
pian. 

— Mi-aţi împuiat urechile cu egalitatea în drepturi a 
femeilor, spuse aprinsă Varia. Vorba e, de ce trebuie să 
aştept până mă cere el în căsătorie, şi nu pot să-i propun eu 
să se însoare ou mine? 

— Aceasta ar însemna o lipsă de pudoare din partea ta, 
obiectă Maria Petrovna. Cum te-ai simţi dacă ai fi refuzată? 
Lumea ar spune că i-ai sărit de gât şi el te-a respins. 

— Ei şi? Dacă bărbaţilor nu le e ruşine atunci când sunt 
refuzaţi, nici eu n-am de ce să mă ruşinez, o ţinea morţiş 
Varia. 

— Concret, ai de gând să-i faci lui Serioja Zvonariov o 
declaraţie de dragoste? preciză Olia. 

— În orice caz n-o să-i sar de gât, aşa cum faci tu cu 
Boreiko. 

— Varia, ce-i tonul acesta vulgar! Pur şi simplu, mi-e drag 
acest copil uriaş şi nu i-o ascund. Cândva poate că ne vom 
căsători; e însă posibil să ne şi despărţim, răspunse mica 
institutoare, căzând pe gânduri. 

Cineva bătu la uşa de afară, întrerupându-le conversaţia. 
Varia dispăru repede în odaia de alături. Intră Boreiko cu 
un pachet în mâini. 

— Salut cinstita adunare! Am făcut rost de nişte carne de 
măgar, şi iacătă, v-am adus-o, spuse el punând pachetul pe 
masă. 

— Nu faci bine. Trebuia să te hrâăneşti dumneata, protestă 
Maria Petrovna. 

— Noi, pe poziţii, când şi când tragem cu tunul şi atât, pe 
când dumneavoastră, aici, în spatele frontului, trudiţi din 
greu; de aceea, trebuie să mâncaţi mai mult, stărui 
porucikul. Nu cumva a fost azi Zvonariov pe aici? 


— Varia, unde e Serioja al tău? strigă Liolia spre camera 
alăturată. 

— Nu-i al meu, mai mult decât al tău, răspunse Varia 
intrând în salon şi împletindu-şi coada din mers. A făgăduit 
că deseară trece pe aici de la comandament. Dar 
dumneavoastră, domnule Urs, de ce aţi dispărut de la 
baterie? 

— A rămas acolo Jukovski. Pe mine m-a învoit în oraş. 

— Ce noutăţi mai sunt, Boris Dmitrievici? întrebă Maria 
Petrovna. 

— Să am iertare, încă n-am avut când să le ticluiesc, 
răspunse porucikul, netulburat. 

— A, iată-l şi pe Serioja; vorbeşti de lup şi lupul la uşă! 
spuse Liolia şi, sărind de la locul ei, se duse să-i deschidă. 

Boreiko se aşeză alături de Olia, lângă pian. Ea deschise 
un caiet de note cu romanțe şi începu una din ele, atingând 
clapele cu o mână. 

— Cântaţi ceva în doi, îi rugă Maria Petrovna. După o zi de 
muncă grea la spital, e atât de plăcut să asculţi un cântec. 

Praporşcikul dădu mâna cu toată lumea şi se aşeză pe 
canapea, între Varia şi Liolia. Olia luă câteva acorduri şi 
începu: 

Nu mă ispiti-n zadar 

Nu mă ispiti... 

O secundă porucikul şi glasurile lor se îmbinară într-un 
duo reuşit. 

Zvonariov asculta cu luare aminte. Lumina lămpii de pe 
pian cădea pe chipul îmbujorat de fericire al Oliei. Ea îşi 
privea pieziş, cu coada ochiului partenerul şi-i zâmbea. 
Boreiko nu-şi mai lua de la fată ochii plini de încântare. Se 
simţea că ei cânta unul pentru altul, că nu mai văd nimic în 
jurul lor. 

Prima romanţă fu urmată de alta. Toată asistenţa, cu 
excepţia Varei, îi aplaudă zgomotos. 

— Ei, destul! declară în sfârşit Olia şi, lăsând capacul se 
ridică de la pian. Acum să ne cânte altcineva, de pildă Varia. 


Varia se aşeză la pian şi începu să cânte, fredonând cu 
jumătate glas: 

Să fie-aşa precum se spune, Că nu mai am de cântec 
parte? 

— Ce tâmpenie! exclamă ea, oprindu-se. Şi când te 
gândeşti că sunt destui prostănaci cărora le place! Ei, 
Carmen - da: e cu totul altceva! şi fata începu să cânte cu 
antren Habanera. Degetele ei deveniră subit sprintene şi 
expresive; obrajii i se aprinseră, ochii îi scânteiau. 

De nu ţi-s dragă, tu mi-eşti drag 

De iubirea-mi să te temi! 

— Serioja, ascultă şi ia aminte! rosti prompt şi sentenţios 
porucikul. 

— Păi, de teama asta m-am ascuns în fortul doi, numai aşa 
am scăpat cu viaţă... 

Varia îl săgetă cu privirea şi începu deodată să cânte 
Varşovianka.121 

Maria Petrovna se uită cu îngrijorare la fereastră şi închise 
mai bine obloanele. 

— Ei, Serioja, e timpul s-o luăm din loc, spuse Boreiko, 
ridicându-se. 

— Servim ceaiul îndată. Mai înainte nu vă dăm drumul, 
protestă Olia, sculându-se şi ieşind din odaie; Varia plecă 
după ea. 

După ce băură ceaiul, cei doi ofiţeri începură să se 
îmbrace, în clipa aceea, se auziră bătăi în uşă şi un glăscior 
sonor de copil strigă: 

— Tanti Varia e aici? 

— A, e Vasea. L-au trimis de la spital, după mine, ghici 
Varia şi se duse să deschidă. 

— Doftorul şef Protopopov vă roagă să veniţi repede. Au 
adus doi răniţi rău şi nu-i nici o soră la chirurgie! vesti într- 
un suflet băiatul găâfâind de alergătură. 

— Bine bine: viu, răspunse fata, oftând. Ai mâncat ceva? 
Şezi şi bea un ceai. 


Maria Petrovna luă băieţelul sub aripa ei ocrotitoare; îi 
dădu o felie uriaşă de pâine pe care pusese dulceaţă şi-i 
turnă ceai. 

Cinci minute după aceea, Varia, Boreiko şi Zvonariov 
mergeau pe străzile întunecate, poticnindu-se la fiece pas. 
În cele din urmă, ofiţerii luară fata la braţ şi o conduseră 
astfel până la spital. Vasea păşea grăbit după ei. 

— Ei, la revedere, pe curând! spuse fata, strângând 
mâinile însoţitorilor săi. Ursoiule, pentru atitudinea 
dumitale amabilă de astăzi, îţi iert prea numeroasele păcate 
din trecut! 

Praporşcikul se trezi din somn. Alături, pe un pat de 
campanie, sforăia Reazanov, un om neîngrijit şi cam fricos. 
Dinspre el venea un iz respingător de trup omenesc de mult 
nespălat, şi de aburi de votcă. Lângă fereastră, sforăiau 
înfundat Debogori Mokrievici şi comandantul secund al 
companiei de tiraliori, Karamâşev, un ofiţer destul de 
mărginit. Lampa, cu fitilul mult coborât, fila pe masă. Era 
întuneric şi frig. Din când în când de afară se auzeau 
bubuituri surde de tun sau, poate explozii de grenade. 

Praporşcikul, care dormise îmbrăcat, se sculă şi ridică 
fitilul lămpii. Simţea o febră uşoară. În decursul celor nouă 
luni de război, se obişnuise cu primejdiile şi aproape că nu 
se mai gândea la ele. Îşi aduse aminte cum, la început, când 
se afla pe Elektriceski Utios, ori de câte ori se ivea escadra 
japoneză, un simţământ de frică i se strecura în suflet, 
paralizându-l, învălmăşindu-i gândurile. Încet, încet se 
deprinsese să se stăpânească. Acum, pentru întâia oară 
după atâta vreme îl năpădise o frică instinctivă, nelămurită, 
încercă să se scuture de acest simţământ apăsător, dar nu 
putu. 

O presimţire? se întrebă; în aceeaşi clipă, însă, mintea lui 
trează protestă. Sunt obosit, nu mai rezistă nervii îşi zise el, 
dar, în aceeaşi clipă scoase de sub pernă o hârtiuţă şi, pe 
neaşteptate pentru el însuşi, începu să scrie un bileţel 
Varei: „Dragă Varenka, nu prea mă simt în apele mele. Mă 


apasă ceva pe suflet. Mi-e teamă că voi fi ucis în curând. 
Dacă se întâmplă aşa ceva, să nu-ţi faci inimă rea. Eşti 
pentru mine cel mai apropiat om din Arthur, şi de aceea mă 
adresez dumitale într-o clipă de slăbiciune sufletească. Să 
nu plângi, chiar dacă, în treacăt fie zis, şi amazoanele şi 
valkiriile au voie s-o facă. Al dumitale, S. Cred, că e de-ajuns 
o singură literă. Ce zice Brunhielde?” 

După ce scrise adresa, lipi plicul, îl vâri în mapa în care îşi 
păstra calculele şi schiţele, şi căzu pe gânduri. Pe masă, 
aşteptau proiectele neisprăvite ale galeriilor de minare. 
Trebuia să se apuce să lucreze. 

De când se afla în fort, lumea lui exterioară se îngustase 
îngrozitor. Fortul începuse să-i pară o insulă izolată de 
restul lumii, înconjurată de o stihie duşmănoasă, de 
japonezi. Toate preocupările, convorbirile, gândurile, 
acţiunile se rezumau la ceea ce făceau japonezii, ori aveau 
de gând să facă, şi la contramăsurile care trebuiau luate. 
Arthur-ul, Elektriceski Utios, chiar şi Zaliternaia, 
deveniseră ceva îndepărtat, imperceptibil. Îşi amintea de 
Boreiko, de Varia, de institutoare ca de nişte fiinţe aflate la 
o mie de verste de fortul 2. Grijile, frământările lor nu-l mai 
interesau, întrucât nu erau legate de cele ce se petreceau 
acolo, în acea fortificaţie înaintată, încercuită din trei părţi 
şi mai mult încercată, a fortăreței asediate. 

Praporşcikul trasă îngrijit cu creionul galeriile de minare 
existente şi extinderea lor plănuită pentru viitor. Fu răpit de 
la această ocupaţie de vocea răguşită a lui Debogori 
Mokrievici care îl întrebă cât e ceasul. 

— Cinci şi douăzeci, răspunse Zvonariov, uitându-se la 
ceas. Acum, japonezii se schimbă; ar trebui să se ducă 
cineva şi să asculte ce se petrece la ei. 

— Da, nu strică, răspunse porucikul de pionieri şi, 
întorcându-se pe cealaltă parte, începu iar să sforăie. 

Zvonariov îşi puse schiţele bine, aşeză hârtiile în ordine, se 
întinsese puţin şi apoi ieşi din cazemată. Îl învălui îndată 
umezeala nopţii; o luă repede spre cazarmă. Deschizând 


uşa, fu izbit de aerul greu, stătut, dinăuntru. Lipsa totală de 
ventilaţie se făcea simțită. Mai mult de o sută de oameni 
dormeau pe paturi de lemn suprapuse. Plantoanele şedeau 
pe scaune, sau se plimbau prin interval. Zărindu-l pe 
Zvonariov, gradatul de serviciu pe companie se repezi să 
dea raportul. 

— Unde dorm tunarii mei? îl întrebă Zvonariov. 

— Au şi ieşit cu toţii la lucru, împreună cu doi dulgheri. 

Praporşcikul străbătu cazarma şi intră în poternă. În locul 
treptelor de mai înainte, acum cobori spre ea pe o pantă 
lină. Acolo întâlni mai mulţi soldaţi. După mantalele lor 
mânjite de pământ, Zvonariov ghici că veneau din galeria 
de minare. 

— A intrat schimbul? întrebă el. 

— Da, să trăiţi. Tunarii s-au dus în galeria din stânga. 

— Noaptea a trecut în linişte? 

— Bocăneşte şi japonezu' pe undeva pe sub pământ, dar 
nu se poate dibui unde, răspunseră soldaţii. 

Praporşcikul trecu prin galeria contraescarpei şi intră în 
caponieră. Acolo, cei doi dulgheri băteau cadrele armăturii; 
lângă peretele din fund se înălța un morman de pământ şi 
de pietre. Zvonariov se aplecă şi se uită în tunelul săpat. Din 
adâncul lui se auzeau bocănituri de cazmale şi de răngi, 
glasuri înăbuşite de oameni. Munca era în toi. 

— Blohin! strigă praporşcikul. 

— E în galeria din stânga, raportă un dulgher. 

Praporşcikul se îndreptă spre galeria următoare. În 
caponierele de artilerie soldaţii dormeau pe paiele 
aşternute pe jos. Lângă ambrazuri santinelele pufăiau din 
ţigări, supraveghind şanţul. La gura galeriei din stânga 
ardea un focşor şi fumul lui ieşea prin ambrazură. lurkin 
şedea lângă foc, încălzindu-şi gamela cu ceai. Praporşcikul 
îi răspunse la salut şi-l întrebă unde e Blohin. 

— E în galerie, sapă împreună cu Lebiodkin. Au şi făcut 
vreo jumătate de arşin de când au intrat în schimb. Aici, 
pământul e moale, se sapă uşor. 


— Câţi oameni sunt înăuntru? 

— Trei: Blohin, ajutorul lui şi unul pus să care pământul. 
O clipă după aceea din galerie apăru un ostaş. În drum, 
sacul lui de pământ plesnise şi ostaşul strângea ruptura cu 
mâna, înjurând de mama focului. Zărindu-l pe Zvonariov, 

tăcu ruşinat şi vărsă pământul lângă ambrazură. 

Zvonariov ordonă soldaţilor să aştepte până se întoarce el, 
se aplecă şi se strecură în galerie. 

În jur era un întuneric de nepătruns. Trebui să înainteze 
pe brânci, căci galeria n-avea decât patru picioare şi 
jumătate în înălţime. Totuşi, se lovea mereu cu capul de 
armătură. Cuşma miţoasă siberiana îl apăra oarecum de 
izbituri. Îşi lăsase afară sabia şi pintenii. În buzunar avea o 
lanternă. 

În depărtare licărea slab luminiţa unui felinar cu ulei, ba 
ivindu-se o clipă, ba pierind. Pământul i se strecura după 
guler, i se lipea de picioare. După ce străbătu jumătate din 
distanţă, îl strigă pe Blohin. 

— Hei! Cine tropăie răspunse Blohin. Dumneavoastră 
sunteţi, Serghei Vladimirovici? 

Zvonariov se lăsă pe vine şi se apucă să cerceteze 
armătura. Cadrele erau aşezate la o jumătate de arşin unul 
de altul, sau chiar mai mare. Mai departe, lipseau cu totul, 
deşi solid nu era tare. 

— Cât aţi săpat până acum? întrebă praporşcikul. 

— Patru stânjeni şi jumătate. Poate că astăzi o să ajungem 
la şase stânjeni, răspunse Blohin. 

— De ce nu puneţi armătură? 

— Nu-s gata cadrele de întărire şi nu vrem să pierdem 
vremea, îndată ce isprăvim le punem pe toate. Japonezul 
bocăneşte de zor, pe aici pe undeva. Nu mă pot dumiri 
unde: ori sus, ori într-o parte. Ascultaţi şi dumneavoastră. 
Ostaşul tăcu. 

Praporşcikul ascultă bocăniturile slabe, abia perceptibile. 
Se auzeau de undeva din faţă dar nu-ţi puteai da seama 
dacă răsunau deasupra sau sub galerie. 


Zvonariov ajunse la capătul galeriei. Blohin şi Lebiodkin 
şedeau trântiţi într-o rână alături de cazmale, târnăcoape şi 
mai mulţi saci de pânză. 

Lebiodkin luă în mâini un bulgăraş de pământ şi-l frecă 
între degete. 

— E sfărâmicios: argilă, aproape nisip, curge printre 
degete, constată el. 

— De aceea, trebuie neapărat să se întărească tavanul, 
altfel se poate surpa, observă praporşcikul. Lebiodkin, du-te 
în caponieră şi zoreşte-i pe dulgheri. Eu mai stau aici, să 
ascult ce se petrece la japonezi. 

Rămaşi singuri, Zvonariov şi Blohin ascultară încordaţi în 
tăcerea care-i înconjura. Din pricina ventilaţiei insuficiente, 
respiraţia era grea, lampa lumina slab şi, pe deasupra 
otrăvea aerul cu duhoarea ei de ulei ars. Deodată, de 
undeva din dreapta, se auzi o bubuitură destul de 
puternică. Din tavan începu să curgă ţărâna. 

— Bate cu tunul, ori zvârlă grenade, lămuri Blohin. 

— Ce zici, cât o fi de aici până sus, la suprafaţa 
pământului? întrebă Zvonariov. 

— Cine ştie? O fi pe puţin un stânjen şi jumătate. Am mers 
coborând cu un sfert de arşin la unul lungime. 

— Prin urmare, aţi ajuns aproape cu un stânjen sub nivelul 
pardoselii caponierei, şi aici ne aflăm la doi stânjeni, ori, doi 
şi jumătate sub pământ, socoti Zvonariov. 

Alte bubuituri făcură ca pământul să curgă şi mai 
abundent. Un bulgăre mare lovi mică lampă, stingând-o. 
Totul se cufundă într-o beznă de nepătruns. Înjurând pe 
înfundate, Blohin vâri mâna în buzunar după chibrituri. 
Praporşcikul se înfioră de un presentiment. 

— Ia, hai într-acolo unde s-a pus armătură, cât timp încă n- 
am păţit-o, spuse el, şi întorcându-se se târi pe brânci, 
bâjbâind prin întuneric. În aceeaşi clipă, o detunătură 
puternică vui deasupra capului şi tavanul de pământ se 
prăbuşi. Zvonariov scoase un țipăt, silindu-se să scape, dar 
sub povara copleşitoare, se întinse pe fundul galeriei. 


Nu putea să-şi dea seama cât timp trecuse din clipa 
surpării. Împrejur, era întuneric ca şi mai înainte; aceeaşi 
greutate apăsa de sus, dar lângă gura lui era un gol, prin 
care pătrundea de undeva aerul. Făcând o sforţare, izbuti 
să mişte puţin mâna dreaptă. O degajă treptat şi o ridică în 
sus, simțind şi deasupra un gol. Pe urmă, reuşi să-şi 
elibereze şi braţul stâng. Ridicându-se puţin, îl strigă tare 
pe Blohin. Fu uimit de sunetul slab al vocii sale. 

Deodată zări sus, deasupra capului, o geană de lumină, şi- 
şi dădu seama că un obuz căzuse peste galerie, surpând-o. 
Lumina pătrundea prin fundul pâlniei făcută de obuz. 
Începu să zvârle la o parte, cu amândouă mâinile, pământul 
moale, jilav. 

— Blohin, Blohin! strigă iar de câteva ori. Nu primi nici un 
răspuns. După câteva clipe, se ridică în picioare, ajungând 
cu capul chiar la fundul pâlniei. Alături de ea, se vedeau 
parii răsturnaţi ai unui obstacol de sârmă ghimpată; sârma 
se desluşea ca un fir negru, pe fondul plumburiu al zorilor 
târzii de toamnă. Undeva sus, un proiectil trecu în zbor, 
şuierând ascuţit, şi explodă violent. 

„Dacă japonezii văd pâlnia şi sar în ea? îl săgetă un gând. 
Atunci, vor observa numaidecât surpătura şi vor arunca 
imediat în ea o bombă, sau va nimeri aici vreo grenadă 
zvârlită chiar de ai noştri!” 

Zvonariov se grăbi să coboare. 

— Blohin! strigă el din răsputeri. Răspunde! 

Trase cu urechea; i se păru că aude un geamăt slab sub 
mormanul de pământ. Se apucă să arunce repede ţărâna 
înaintea sa. Peste puţin, mâna lui dădu de ceva tare. 

„O cizmă!” gândi. După poziţia piciorului, socoti cu 
aproximaţie unde trebuia să fie capul ostaşului, continuând 
să scurme pământul şi mai repede. Peste o clipă dădu de 
şapcă. Aceasta acoperea faţa lui Blohin. Palid ca un mort, cu 
ochii daţi peste cap, ostaşul părea cu totul lipsit de viaţă. 

— Blohin! strigă el aplecându-se spre faţa lui. Dar ostaşul 
rămânea nemişcat. În zadar îl scutură, îi suflă în faţă. 


Pierzându-şi nădejdea, se gândi să folosească un ultim 
mijloc: îi vâri încet un chibrit în nas şi-l gâdilă uşor. Nasul îi 
fremătă, obrazul i se zbârci şi, în cele din urmă, soldatul 
strănută violent. 

— Trăieşte! strigă praporşcikul, plin de bucurie. Ce te 
doare? 

Ostaşul gemu încetişor, închise ochii şi răspunse cu glas 
abia auzit: 

— Aş bea... o votculiţă... 

— Mai rabdă puţin, o să ne dezgroape curând. Ia să-ţi ridic 
capul mai sus. Zvonariov strânse un mic morman de pământ 
la căpătâiul lui Blohin. 

Preocupat de Blohin, uitase cu desăvârşire totul, când, 
deodată, auzi limpede înapoia lui zângănit de cazmale şi 
larmă de glasuri. Ajutorul era aproape. 

— Înălţimea voastră! Hei, Blohin, unde sunteţi? ajunse 
până la urechile lui un strigăt prin stratul de pământ. 

— Trăim, săpaţi mai iute! strigă din răsputeri praporşcikul 
şi se uită cu teamă spre surpătura de deasupra capului. 

— Mai răbdaţi niţel, Serghei Vladimirovici; peste o 
jumătate de ceas ajungem la dumneavoastră! Praporşcikul 
recunoscu vocea lui Lebiodkin. Cazmalele începură iar să 
zângănească. 

Peste puţin, Blohin se dezmetici de-a binelea. 

— Ar trebui să săpăm şi noi spre ei, spuse el, cu glasul încă 
slab. 

— Bine, bine, stai liniştit. O să zvârl eu pământul. Numai să 
nu se năruie tavanul din nou, răspunse praporşcikul şi se 
apucă să arunce ţărâna la o parte cu amândouă mâinile, în 
direcţia salvatorilor. 

După vreo patruzeci de minute de trudă încordată, se zări 
lumina unei gazorniţe, iar după alte cincisprezece minute, 
Zvonariov era în caponieră. În urma lui fu scos şi Blohin, pe 
braţe. Debogori Mokrievici care aştepta la gura galeriei, 
salută apariţia praporşcikului printr-o observaţie ironică: 


— E jale, când artileriştii se apucă de lucruri la care nu se 
pricep! Îţi dau un sfat amical: întoarce-te, chiar azi, la 
bateria dumitale. 

— Îţi mulţumesc; n-am nevoie de sfaturile dumitale; ţine-le 
pentru dumneata, te rog, răspunse tăios Zvonariov şi se 
apropie de Blohin, care era îngrijit de soldaţi. 

— Dacă aş trage o duşcă, ceru rugător ostaşul, m-aş 
înzdrăveni îndată. 

— Nu duşcă, ticălosule, ci vergi ţi-ar trebui! Cum ai putut, 
secătură, să sapi fără să pui armătură? se năpusti asupra 
lui porucikul de pioneri. 

— Acest lucru s-a făcut din ordinul meu personal, pentru 
că lucrările să meargă mai repede, îi luă apărarea 
Zvonariov. Întrucât eu răspund de executarea galeriei de 
minare, te rog să nu te amesteci unde nu te priveşte. 
Prezenţa dumitale aici o consider cu totul de prisos. 

— Comportarea dumitale, deşi îşi are explicaţia în spaima 
prin care ai trecut, este inadmisibilă în relaţiile de serviciu 
dintre doi ofiţeri, aşa că voi raporta acest lucru pe cale 
ierarhică. Spunând aceste cuvinte, Mokrievici plecă ofensat. 

— Ptiu, ce caţă! spuse oţărit Lebiodkin. Când eraţi 
îngropaţi acolo eu şi cu lurkin am dat numaidecât fugă să 
zvârlim pământul şi am trimis un om să-l anunţe pe 
comandant. El a trimis încoace pe porucik. Şi dumnealui s-a 
apucat să ne dăscălească: aia se poate, şi aia nu. Eu, i-am 
spus atunci: bine, dar până ne moşmondim noi aici, oamenii 
pot să piară acolo înăbuşiţi. Iar el, pleosc! m-a plesnit peste 
flaşnetă de-am văzut stele verzi! 

Zvonariov se gândi să se ducă în adăpostul ofiţerilor ca să 
se spele şi, totodată, să facă rost de puţină votcă pentru 
Blohin. Reazanov şi Karamişev jucau în doi bridge husăresc. 
Apariţia lui nu stârni nici mirare, nici bucurie, parcă nu s-ar 
fi întâmplat nimic deosebit. 

— Ţi-am şi expediat lucruşoarele la statul-major al 
frontului, credeam că s-a zis cu dumneata, spuse căpitanul, 
fără grabă. 


— Dar de ce v-aţi grăbit aşa? Acum n-am cu ce să mă spăl. 

— la săpunul şi prosopul meu. Uite, poftim lista lucrurilor 
trimise la comandament. 

Zvonariov citi notiţa. 

— Dar unde sunt binoclul şi gamela? se miră el. 

— În locul lor s-au anexat la lucruri cinci ruble. Porucikul 
Karamâşev a cumpărat binoclul cu patru ruble şi cincizeci 
de copeici, iar gamela e la mine sub pernă. 

— Dar acesta e jaf curat! Binoclul costă cel puţin două zeci 
şi cinci de ruble, iar gamela, trei, se indignă Zvonariov. 

— Vânzarea a avut loc prin licitaţie publică, în prezenţa 
tuturor ofiţerilor din fort, prin urmare, cu respectarea legii. 

Zvonariov nu mai găsi necesar să asculte argumentele 
căpitanului. Îşi luă termosul de pe pat şi desprinse binoclul 
din perete. 

— Te rog să nu iei fără voie lucrurile altuia! sări 
Karamâşev. Şi apoi, ce-ţi trebuie binoclu, într-o galerie 
subterană? 

— Îl iau ca să nu mi-l fure cineva, răspunse praporşcikul şi 
plecă înapoi, spre caponieră. 

Acolo, Mokrievici îi bătea nespus de calm pe Lebiodkin şi 
pe Blohin, care stăteau drepţi în faţa lui. Porucikul îi pocnea 
tacticos cu pumnul în fălci, când pe unul, când pe celălalt, şi 
spunea cu glas scăzut: 

— Acu o să ţineţi minte cât ăţi trăi cum se execută ordinul 
meu! Când vă ordon să muriţi - să muriţi! Că de nu, vă 
împuşc ca pe nişte javre râioase! 

Lebiodkin nu mai vedea cu ochiul drept, umflat de lovituri, 
iar din buzele strivite ale lui Blohin curgea sânge; totuşi 
ambii ostaşi stăteau smirnă, neîndrăznind să se apere. 

— Încetează imediat porcăria asta! strigă praporşcikul, 
repezindu-se la el. Şi pleacă de-aici, căci altfel, nu mai 
răspund de mine! 

Rostind aceste cuvinte, apucă o puşcă rezemată de perete: 

— Blohin, Lebiodkin, lurkin! Puneţi mâna pe arme! 


Porucikul de pioneri încercă să răspundă ceva, dar 
Zvonariov răcni la el atât de năprasnic, încât Mokrievici se 
grăbi să dispară. 

— Înălţimea voastră, nu trebuie să vă faceţi atâta sânge 
rău pentru noi, îl sfătui Blohin pe Zvonariov. După părerea 
ălor mari, tocmai d-aia are ostaşu mutră - ca să fie stâlcită 
în bătaie, adăugă el, ştergându-şi sângele de pe obrazul 
sluţit. 

— Serghei Vladimirovici, mai bine duceţi-vă şi vă odihniţi, 
îl îndemnă la rândul lui Lebiodkin. Cred că nici 
dumneavoastră n-aţi dus-o bine când v-a acoperit pământul. 

— Acum nu-i momentul. Trebuie să astupăm imediat toată 
porţiunea prăbuşită din galerie, ca japonezii să nu poată 
pătrunde prin ea până aici, hotări Zvonariov. 

Fură chemaţi ostaşii, pioneri şi tiraliori, daţi în ajutorul 
tunarilor. Praporşcikul le explică ceea ce aveau de făcut. 

— Fără voia domnului porucik, nu putem să facem nimic, 
se încăpăţânară pionerii: o să ne bage de vii în pământ, deşi 
noi credem că e bine aşa, cum ziceţi dumneavoastră. 

— Bine, voi duceţi-vă în galerie, iar eu am să lucrez aici 
doar cu tunarii mei. 

— Vă ajutăm noi, înălţimea voastră, răspunseră pe 
neaşteptate mai mulţi tiraliori care ascultaseră convorbirea 
praporşcikului cu pionerii. Porucikul nu e lege pentru noi, 
nu suntem sub ordinele lui. 

După cinci minute munca era în toi. Porțiunea prăbuşită 
din galerie fu astupată cu saci umpluţi cu pământ. Totodată, 
fu astupat bine şi fundul pâlniei. 

Cu această treabă ziua trecu pe neobservate. Se înserase. 
Trebuiră să aprindă lumânări. Peste puţin, fu adusă cina 
pentru ostaşi. Tiraliorii şi pionerii se strânseră pâlcuri pe 
lângă marmite. Tunarii se apropiară şi ei la noroc cu 
gamelele, dar fură întâmpinați de un refuz categoric. 

— Comandantul fortului a ordonat să nu li se dea nimic. Să 
se care din fort, zice - cu praporşcikul lor cu tot, până n-au 
păţit-o, vesti Iurkin, care se întorsese cu mâinile goale. 


Blohin înjură crunt şi se uită întrebător la Zvonariov. 

— Mă duc chiar eu să lămuresc această chestiune. În cel 
mai rău caz, ne întoarcem la Zaliternaia. Acolo, desigur că o 
să ni se dea de mâncare. 

Când Zvonariov, îi adresă lui Reazanov rugămintea de a da 
de mâncare ostaşilor săi, acesta se uită mirat la el. 

— Cum, eşti încă aici? Te sfătuiesc să dispari cât mai 
repede din fort. Poftim, sunt în posesia unui raport al 
porucikului Debogori Mokrievici, prin care te acuză de 
insubordonare făţişă şi de călcare grosolană a disciplinei 
militare. Ar trebui să te arestez imediat şi să te înaintez la 
comandamentul sectorului. 

— Acum nu e vorba de mine, ci de ostaşi. Vă rog să le daţi 
de mâncare. 

— Potlogarii dumitale vor fi scoşi imediat de aici în pumni, 
din ordinul meu. Ei stârnesc dezordine printre tiraliori şi 
pioneri. 

Cine ştie cum s-ar fi sfârşit această discuţie, dacă n-ar fi 
apărut în cazemată Raşevski. 

— Serghei Vladimirovici, îmi pare bine că te văd viu şi 
nevătămat spuse el, strângând cu căldură mâna 
praporşcikului. Povesteşte-mi amănunţit ce ţi s-a întâmplat. 
Mărturisesc că nu mă aşteptam să te mai văd în viaţă când 
mi s-a arătat la comandament raportul căpitanului 
Reazanov şi lucrurile dumitale, trimise de el. Scrisoarea 
dumitale către mademoiselle Belaia a fost expediată. 

„Biata Varia, o să se necăjească degeaba!” îşi zise 
praporşcikul, care între timp uitase cu desăvârşire de 
bileţelul pe care-l scrisese în noaptea aceea. 

Îi poveşti cu de-amănuntul lui Raşevski toate peripeţiile 
zilei care trecuse până la alungarea lui din fort. Locotenent- 
colonelul îl asculta tăcut, ciupindu-şi barbişonul şi făcându- 
şi însemnări în carnetul de campanie. 

— Serghei Vladimirovici, câţi bani ai avut? întrebă el pe 
neaşteptate. 

— O sută douăzeci şi patru de ruble, plus ceva mărunţiş. 


— La comandament, n-au fost predate decât douăzeci şi 
patru de ruble. 

— Au furat din bani pe drum, ticăloşii! exclamă Reazanov, 
roşind. 

— Căpitane, îţi recomand să cauţi neapărat banii lipsă, îl 
sfătui Raşevski, întorcându-se spre el. Pe urmă, citi raportul 
lui Mokrievici şi spuse calm: 

— Bineînţeles, toată acestea sunt curate aiureli. Porucikul 
e mutat din ordinul meu la fortul 3, unde va pleca de îndată. 
Toate lucrările de aici le va prelua praporşcikul Zvonariov. 
Căpitane, dă imediat tunarilor să mănânce. Hai să mergem 
în caponieră, încheie Raşevski către Zvonariov, ridicându-se 
de pe scaun. 

— Te rog să-mi spui părerea dumitale sinceră despre 
rânduiala din acte în fort, îl rugă el în drum pe Zvonariov. 

— Nu există nici o rânduială! Ofițerii şed în adăpostul lor 
iar ostaşii apără fortul după cum îi taie capul. Mai exact, 
comandantul de căpetenie şi apărătorul fortului este sfântul 
Nicolae „ocrotitorul Rusiei”, zâmbi praporşcikul. 

— Va trebui să-l înlocuiesc pe comandant; pe Reazanov o 
să-l trimitem în altă parte, iar lui Karamâşev o să-i 
încredinţăm o misiune de recunoaştere pentru precizarea 
direcţiei în care înaintează galeriile japoneze. 

— Mai bine încredinţaţi-mi-o mie. El nu prea va fi în stare 
sau, mai bine-zis, nu prea vă avea bunăvoința să execute 
cum trebuie o asemenea misiune. 

— II vom obliga s-o facă. Dacă nu va aduce informaţiile 
necesare va pleca din nou în recunoaştere, până ne va 
aduce ceea ce ne trebuie. 

Trecând de îndată la inspecția lucrărilor, Raşevski aprobă 
toate măsurile luate de praporşcik şi mulţumi tunarilor 
pentru râvna cu care muncesc. 

— Hm! Rău ţi-a mai avariat fizionomia prăbuşirea galeriei, 
remarcă locotenent-colonelul, uitându-se la Blohin. 

— E isprava lui Mokrievici, el l-a făcut aşa de frumos, 
răspunse Zvonariov. 


— Şi pe tine la fel? îl întrebă Raşevski pe Lebiodkin. 

— Da, înălţimea-voastră. 

— Are mâna grea porucikul. Se pare că încă n-a flămânzit 
de-ajuns, observă locotenent-colonelul. Am să-i raportez lui 
Kondratenko şi acest lucru. El are o repulsie fizică faţă de 
„dentişti”. N-ar fi cazul să-ţi dau dumitale şi soldaţilor o zi- 
două repaos? Pare-mi-se că e aproape o săptămână de când 
trudiţi aici! 

— Nu ne dăm în lături. 

— Ei, atunci, mâine, trimit pionerii să vă schimbe, dar în 
noaptea aceasta va trebui să mai rămâneţi. 

Zvonariov îi mulţumi pentru grija pe care le-o purta. Când 
se întorceau din caponieră se ciocniră pe neaşteptate, în 
poterna întunecoasă, cu Varia. 

— Ei, nu mai fugi aşa, cu sufletul la gură! Ţi s-a spus doar 
că este viu şi nevătămat, răsună în întuneric glasul lui 
Boreiko, care abia se ţinea după fată. 

Varia, însă, cu riscul de a se lovi la cap, alerga val vârtej 
înainte şi, în sfârşit, dădu peste ofiţeri. Fără să-şi dea seama 
prin întuneric pe cine are înaintea ei, îl apucă pe Raşevski 
de mână şi cu glasul întretăiat de plâns şi de emoție, rosti: 

— Eşti viu, neatins, Seriojenka? De-ai şti prin ce am trecut 
astăzi! Îndată ce am primit scrisoarea ta, am dat fuga la 
comandament şi am cerut voie să mă lase pe poziţii, dar nu 
m-au lăsat şi am alergat la Zaliternaia, la Urs. Ei, a intrat şi 
el în acţiune şi m-a adus încoace! turuia fata, uitându-se cu 
încordare la Raşevski. 

— Cu toate că şi numele meu e Seriojenka, nu-s eu acela 
pe care-l căutaţi, răspunse locotenent-colonelul, trăgându-şi 
încetişor mâna. 

— Ah, scuzaţi... de emoție, mi-am pierdut cu desăvârşire 
capul! Îmi închipuiam, credeam că n-o să-l mai văd... Pe 
neaşteptate Varia izbucni într-un hohot de plâns, de 
astădată îmbrăţişându-l pe Zvonariov. 

— Linişteşte-te, Varia dragă, doar totul a trecut cu bine, 
spuse praporşcikul, mângâind-o. Fata se lipi de pieptul lui. 


Raşevski şi Boreiko se îndepărtară, discreţi. 

— Trebuie să pleci imediat, chiar astăzi, chiar acum, din 
fortul acesta afurisit. Altfel, am să înnebunesc! Auzi, 
Serghei Vladimirovici? 

— Mâine am învoire... dar poimâine trebuie să mă întorc 
aici. 

— Ba nu, n-ai să te mai întorci; nu mai pot, ai milă de 
mine! O să mă duc la Kondratenko să-l rog să-ţi dea drumul; 
dacă mă refuză, mă arunc în genunchi la picioarele lui şi nu 
mă ridic până nu te lasă să pleci de-aici, îngăimă Varia, 
repezit şi fără şir. 

— Nu te amesteca. O să mă lase să plec la Zaliternaia, 
îndată ce va fi gata galeria de minare. 

— O să te trimită în alt infern. 

— Ei, acum, pretutindeni în Arthur este la fel. Mai mult 
calm, Variuşa. Mâine, am să fiu la Zaliternaia; vino şi 
dumneata. O să stăm de vorbă mai mult, o îmbărbătă 
Zvonariov. Fii rezonabilă. Să mergem, cred că suntem 
aşteptaţi. 

Trecură de cazarmă şi intrară în cazemata ofiţerilor. 
Înăuntru erau Boreiko, Raşevski şi Reazanov. Acesta din 
urmă părea tulburat, zăpăcit. 

— Praporşcikul nu m-a înţeles bine; îmi permit să vă asigur 
că e o neînțelegere la mijloc, îngăima Reazanov. lată şi suta 
de ruble a dumitale, s-a rătăcit în sertarul mesei, adăugă el, 
întinzând banii. Cred că acum totul este în ordine. 

Zvonariov îi mulţumi cu răceală. 

— Dat fiind că aici s-au aranjat lucrurile, putem să plecăm, 
constată Raşevski, pregătindu-se de plecare. 

— Mergem şi noi cu dumneavoastră, se asocie Boreiko. 

— Serghei Alexandrovici, n-ar fi cazul să se amenajeze aici 
un post de prim-ajutor, ca la Avrorov? întrebă Varia. 

— De ce nu? Se poate. Dar cine s-o facă? 

— Eu... 

— Ei, atunci, nu se poate! declară categoric Raşevski. 


— Dar de ce? se încăpăţână Varia. Eu, adică împreună cu 
Serghei Vladimirovici, am amenajat postul numărul doi la 
Zaliternaia, şi generalul Kondratenko ne-a lăudat. 

— Aici nu e cazul. La fiecare explozie de obuz sau de 
grenadă ai să laşi răniții şi ai să te repezi să-l cauţi pe 
Serghei Vladimirovici. Iar el, la rându-i, o să fie neliniştit din 
cauza dumitale. 

— Dar el nici nu se gândeşte la mine! Dacă ar fi aşa, n-ar fi 
acceptat să vină aici să sape galeria de minare. 

— Dar biletul l-ai uitat? insinuă Zvonariov. 

— Ei, ce-a fost, a fost... 

Zvonariov şi Reazanov îi însoţiră pe vizitatori până dincolo 
de pod, şi se întoarseră în cazemată. Mokrievici nu mai era 
acolo, Karamâşev primise misiunea de a conduce o 
incursiune de noapte, şi acum, la adăpostul întunericului, 
încerca să găsească cel mai potrivit drum pentru a ieşi din 
fort. 

— Serghei Vladimirovici, sper că nu-mi porţi pică pentru 
micile diferende care au avut loc astăzi? întrebă Reazanov, 
care, în urma discuţiei pe care o avusese cu Raşevski, 
devenise deosebit de îndatoritor faţă de praporşcik. 

Zvonariov mormăi ceva în doi peri şi salută. Hotărâse să 
nu mai petreacă noaptea în cazemata ofiţerilor, ci în 
caponieră, aproape de locul lucrărilor. Îşi găsise ostaşii la 
cină. În fiertura din marmită, pluteau câteva boabe de 
fasole amestecate cu cartofi fărâmaţi. 

— Cu mâncarea asta nu prinde puteri omul. Apă chioară şi 
pe deasupra cu ciumiză chinezească! bodogănea Blohin. De 
ne-am întoarce odată la noi, la Zaliternaia! 

— Cu asemenea mâncare, întări praporşcikul nu e de 
mirare că soldaţii bolesc. 

— Cazemata asta o trecem pe numele nostru. Să rămână a 
artileriei, hotări Blohin după ce mâncară. Hai, pifanilor, 
căraţi-vă de-aici şi luaţi-vă toţi păduchii cu voi! porunci el 
tiraliorilor dimprejur. 

— Da' ce, parcă tu n-ai? se oţări unul. 


— Am, cum să nu, dar alt soi, model artilerie, 1877. 

— Şi ce, nu pişcă? 

— De noi nu se ating, dar pe răcani ca voi îi mănâncă de 
vii, şuguia mereu Blohin. 

Istoviţi de truda zilei, Zvonariov şi Blohin se lungiră pe un 
braţ de gaolian aşternut pe jos. Praporşcikul îşi aduse 
aminte de Varia, de zbuciumul ei pornit din inimă, şi simţi 
deosebit de pătrunzător cât de adânc intrase în viaţa lui 
această fată bună, cât de mult se legase sufleteşte de el. 

„De s-ar termina mai repede războiul. Atunci voi putea să- 
mi încerc norocul şi în viaţa de familie”... gândi el, oftând, şi 
căzu îndată într-un somn adânc. Spre miezul nopţii fu însă 
trezit de frig şi se duse să vadă cum mergea lucrarea. Doi 
pioneri şi doi tiraliori, sub conducerea lui Lebiodkin, săpau 
de zor, adâncind galeria, şi cărau sacii cu pământ. În fundul 
tunelului se auzea slab bocănitul japonezilor, care săpau şi 
ei o galerie. 

„Trebuie să precizăm cât mai repede ce lucrări fac şi în ce 
direcţie”, gândi Zvonariov, intrând în caponieră. Acolo îşi 
împărtăşi gândurile soldaţilor. 

— Serghei Vladimirovici, haideţi amândoi într-o 
recunoaştere, propuse Blohin, care se trezise şi el. Acum e 
noapte, întuneric, să dăm o raită pe la japonez. Poate om 
afla ceva. 

Lăsând comanda lui Lebiodkin, praporşcikul se duse 
împreună cu Blohin la Reazanov. Căpitanul şedea la masă şi 
bea votcă. În faţa lui stătea Karamâşev, tulburat, cu 
mantaua mânjită de noroi: 

— Orice ai spune, Vasili Petrovici, dar eu nu mă mai duc. 
Japonezii au nişte căţei foarte ageri. Latră la cel mai mic 
zgomot şi ne descoperă. 

Zvonariov îi informă că dorea să execute el însuşi o 
recunoaştere în sectorul lucrărilor japoneze. 

— Te felicit pentru această intenţie. De vreme ce conduci 
lucrările din galerie, eşti cel mai indicat să faci acest lucru. 
Bei un „steag rusesc”? 


Zvonariov refuză; Karamâşev, însă, cu vădită încântare 
turnă în pahar votcă, peste ea pipermint albăstrui şi apoi 
abricotin roşu. Băuturile nu se amestecară, alcătuind 
culorile steagului rusesc, de unde venea şi denumirea 
acestei băuturi. Porucikul goli paharul pe nerăsuflate şi se 
înroşi îndată că racul. 

— Ei, acum vrei să pleci din nou în recunoaştere împreună 
cu praporşcikul? întrebă Reazanov, zâmbind pe sub 
mustață. 

— Nu; azi, m-am jucat destul de-a v-aţi ascunselea cu 
moartea. S-o lăsăm pe mâine. Acum o să mă odihnesc. După 
o clipă, porucikul sforăia de mama focului. 

Reazanov bea votcă în tăcere. 

— Hai să facem o plimbare prin fort, îi propuse el lui 
Zvonariov. 

Din cazemata ofiţerilor coborâră dedesubtul ei, în magazia 
de pulbere, care era goală, iar de acolo, ajunseră în 
cazarmă de jos, în „gorjă”. Protejată de încăperea de sus, 
de pământ şi de un strat de pietre, acolo era adăpostul cel 
mai ferit din fort. 

Îndată ce deschiseră uşa, fură izbiţi de un miros iute de 
iodoform, de fenol şi de alte medicamente, îmbinat cu izul 
obişnuit al soldatului, izul de sudoare şi de trup nespălat. 
Intrând înăuntru, cel dintâi lucru pe care-l văzură, fură mai 
multe cadavre întinse pe paturi. 

— Scoateţi morţii afară până nu s-au împuţit! ordonă 
Reazanov. 

Alături de morţi zăceau vreo zece răniţi. Infirmierii le 
dădeau apă, le pansau rănile şi, pe cât le stăteau în putinţă, 
căutau să-i îmbărbăteze. În aer pluteau nori groşi de fum 
de mahorcă, iritând ochii şi gâtul. Gazorniţele luminau cu o 
flăcăruie palidă. 

— Deschideţi uşa şi aerisiţi adăpostul! Aţi făcut aici o 
fumăraie, de nu mai e chip să răsufli, strigă Reazanov. 

Zvonariov observă că mulţi ostaşi erau pe jumătate 
dezbrăcaţi. 


— Cum o să alerge afară, în caz de alarmă? întrebă el. 

— Aici se adăpostesc două plotoane din rezervă. Ele nu ies 
imediat, aşa că oamenii au timp să se îmbrace, răspunse 
căpitanul. 

În fundul cazărmii fusese improvizat un depozit de 
proiectile de calibru mic. Erau câteva sute de bucăţi, puse 
chiar sub păturile pe care dormeau soldaţii. Lângă ele se 
aflau nişte lăzi de zinc cu cartuşe. 

— De ce au fost depozitate aici, în loc să fie duse în 
magazia de pulbere? întrebă nedumerit Zvonariov. 

— Mulţam de sfat! Magazia se află alături de cazemata 
noastră. Acolo e de-ajuns să cadă un obuz, ca să sărim în 
aer, pe când aici, sunt şi mai bine adăpostite iar, în caz de 
explozie, se curăţă răcanii, nu noi, răspunse căpitanul, 
foarte calm. 

După ce vizitară încăperea de jos, urcară în cazarma de 
sus. Acolo lucrurile arătau oarecum altfel. Ostaşii şedeau pe 
marginea paturilor, sau culcaţi cu armele lângă ei; aproape 
niciunul nu dormea. Întreaga companie putea să iasă în 
orice clipă înarmată. La intrare erau puse în bătaie două 
mitraliere, cu benzile introduse în lăcaşul lor. Servanţii 
moţăiau lângă ele. La apariţia celor doi ofiţeri, ostaşii săriră 
în picioare, luând poziţia de drepţi. Reazanov trecu încet 
de-a lungul paturilor, uitându-se atent la tiraliori. 

Căpitanul trase cu urechea la exploziile înăbugşite, care se 
auziră deodată dinspre curticica interioară a fortului. 

— De cu setară se tot agită ticălosul de japonez. 

— Să nu pornească la asalt, se nelinişti Reazanov. 

— Înălţimea-voastră, ne aude cum scurmăm pământul, şi 
se teme să nu-l zvârlim în aer. De frică, aruncă grenade, se 
amestecă în vorbă Blohin. 

— Eu mă întorc în cazemată, spuse căpitanul. Pe 
dumneata te rog să observi de pe parapete ce se petrece la 
inamic. 

Zvonariov se execută. Afară era întuneric beznă. Nori grei 
atârnau jos, deasupra fortului. Se cernea o ploaie 


plictisitoare de toamnă prin care fascicolele de lumină ale 
proiectoarelor răzbeau anevoie. 

Când i se deprinseră ochii cu întunericul, praporşcikul 
desluşi siluetele santinelelor, lipite de creneluri. Cu toată 
bezna nopţii, împuşcăturile nu conteneau o clipă. 

— Păzea! strigă Blohin şi-l îmbrânci pe Zvonariov la 
picioarele parapetului. Aproape în aceeaşi clipă, licări o 
flacără orbitoare şi bubui explozia unei grenade. 

Îndată după aceea, Zvonariov şi Blohin se urcară din nou 
pe parapet, scrutând bezna dimprejur. Dincolo de perdeaua 
ploii, tranşeele japoneze se conturau vag, ca o dungă abia 
perceptibilă. Sclipirile focurilor de armă fulgerau o clipă, 
când ici, când colo. 

— Acum ar trebui făcută recunoaşterea, îşi dădu cu 
părerea Blohin. 

— Te înfunzi în noroi şi te rătăceşti în întuneric, obiectă 
Zvonariov. 

— Nicidecum! Tocmai o vreme ca asta e potrivită ca să dai 
o raită la japonez. Haideţi chiar spre trecerea ascunsă, 
propuse el; de acolo, e un pas până la mutră-strâmbă; dacă 
n-om vedea, poate c-om auzi ceva. 

Zvonariov şovăi o clipă. Poteca era îngustă de un arşin, 
trecând pe lângă taluzul exterior al şanţului, de-a lungul 
galeriei contra-escarpei. Chiar ziua, puteai să faci un pas 
greşit şi să cazi în şanţ de la o înălţime de trei stânjeni. 
Noaptea era şi mai primejdios să treci pe marginea 
şanţului. Îndată ce se însera, acolo se instalau şi posturi de 
santinele. După o clipă de şovăială, acceptă. Traversară cu 
băgare de seamă curticica şi se duseră la Reazanov căruia îi 
împărtăşiră observaţiile şi intenţiile lor. 

— Vă urez succes, deşi, sunt sigur că rezultatele vor fi 
contrare, le spuse căpitanul la plecare. 

Fură nevoiţi să se strecoare orbeşte, târâş, până la 
trecerea camuflată. Îi opri glasul speriat al unei santinele: 

— Stai! Cine-i? 


Aflând cine sunt, unde se duc, se oferi să-i conducă până la 
caponieră. 

Simţind ceva, japonezii începură să tragă şi să arunce 
grenade. Una căzu chiar la picioarele lui Zvonariov. Fitilul 
Bickford licărea în întuneric ca un punctuleţ roşu. 
Praporşcikul încremeni de groază, încă o clipă, şi 
încărcătura de un funt de piroxilină avea să explodeze la 
picioarele lui, să-l ucidă, ori să-l mutileze pentru toată viaţa. 
Zvonariov privea ca fascinat luminiţa, fără să se poată mişca 
din loc. 

— Hai te cară, rosti liniştit tiraliorul, împingând cu piciorul 
în şanţ grenada care explodă îndată acolo. 

Abia atunci înţelese de-a binelea praporşcikul prin ce 
primejdie trecuse. 

— Îţi mulţumesc, frate! spuse el, luând mâna ostaşului. 

— Ei, înălţimea voastră! Un fleac. Câte de astea aruncăm 
noi în şanţ, în fiecare noapte! răspunse tiraliorul domol. 

Ajuns la acoperişul caponierei, Zvonariov voi să se ridice şi 
să se uite împrejur. În clipa aceea, însă, fascicolul de lumină 
al unui proiector japonez se opri în dreptul lui. Trebui să 
încremenească din nou într-o aşteptare chinuitoare până se 
va deplasa. Începu să tremure de frig. 

— Hai îndărăt, îi propuse el lui Blohin. 

— Să mai stăm niţel, Serghei Vladimirovici. Număr până la 
o sută; dacă nu mută lumina, ne târâm înapoi. 

Nu apucă să numere însă nici până la cincizeci, că raza se 
stinse deodată şi se făcu din nou întuneric beznă. Blohin 
sări pe parapet şi începu să se târască înainte. Zvonariov 
rămase pe loc lângă două santinele, aşteptându-l. Până la 
japonezi, nu erau decât vreo treizeci de paşi. În liniştea 
nopţii, se auzeau limpede vorbele lor guturale, izbituri de 
cazmale, zăngănit de fier şi hămăitul subţire, ascuţit, al 
câinilor de pază. 

— Ptiu, lua-i-ar naiba! Isteţi mai sunt! Pe un rus, îl simt de 
la o sută de paşi, dar la ai lor nu latră, spuse în şoaptă unul 
dintre tiraliori. 


Trăgând cu urechea la vorbele lor, Zvonariov se uita 
încordat în direcţia în care dispăruse Blohin. 

— Sşşt, mai încet: să auzim ce se petrece în faţă, curmă el 
şopotele ostaşilor. 

— Înălţimea-voastră, să nu vă ridicaţi că vă pot simţi, îl 
preveniră tiraliorii. 

Deodată, în faţă, la japonezi, un câine lătră răsunător. 

— L-a adulmecat, lepra, mormăiră ostaşii într-un glas. Ei, 
acu să vezi dandana! 

După o clipă de tăcere, începură să răpăie focuri de puşcă, 
şi să zboare grenade. Praporşcikul şi tiraliorii se lipiră de 
parapet. 

— S-a dus pe copcă, dracu împieliţat! spuse unul din 
tiraliori, despre Blohin. 

Zvonariov mai aşteptă câteva clipe şi apoi cuteză să scoată 
capul de după parapet, dar fu cât pe ce să se izbească de 
cizmele lui Blohin, care se târa îndărăt. Uimitor de încet, 
fără cel mai mic zgomot, ostaşul cobori în tranşee prin 
trecerea camuflată. 

— N-am văzut nimic, dar am tras cu urechea în ce parte se 
lucrează: puţin mai la dreapta de noi. 

Trecu cel puţin un sfert de ceas până când, în sfârşit, 
japonezii se liniştiră. În timpul acesta, lângă Zvonariov 
căzură alte câteva grenade, dar acum fără să se tulbure, 
praporşcikul le zvârlea în şanţ, unde explodau. 

— Trebuie să se născocească o bombiţă d-asta în aşa fel ca 
să plesnească la izbitură! îşi dădu cu părerea Blohin. Hai 
înapoi, Serghei Vladimirovici. Ambii artilerişti porniră 
încetişor de-a lungul parapetului. 

Reazanov dormea dus, cu capul pe masă. Alături de el se 
afla un pahar cu votcă, început. 

— Îmi daţi voie, înălţimea voastră? întrebă Blohin şi, fără 
să mai aştepte încuviințarea, goli paharul. Acu' mi s-a făcut 
inima mai veselă, zâmbi el. 

Karamâşev sforăia pe pat. Praporşcikul nu-i mai trezi pe 
cei doi ofiţeri şi, împreună cu Blohin, intră în caponieră. 


În cazarmă nu dormea aproape nici un om. În mijloc, pe 
un pat, un soldat bărbos între două vârste, povestea un 
basm. Tiraliorii, lungiţi pe pături, sau stând pe marginea lor, 
împrejurul lui, ascultau cu luare-aminte şi pufăiau de zor 
din ţigări. 

La ivirea praporşcikului, săriră cu toţii în picioare. 

— De ce nu dormiţi? îi întrebă acesta. 

— Îşi cam face de cap azi, gălbejitu'. Aruncă mereu la 
bombiţe. Să nu dea năvală peste noi, spuse un subofițer. 

— Hai să mergem, Blohin, zise Zvonariov. 

— Tare-s bătuţi în cap pifanii ăştia, n-au nici un chichirez! 
La noi, e cu totul altceva: Când l-auzi cântând pe Belonogov 
- te unge pe inimă; face Zaiaţ o şotie - te strici de râs; 
răcneşte odată porucikul - tremură bojocii în tine! 
sporovăia Blohin, ţinându-se după Zvonariov. 

În galeria contraescarpei, soldaţii vegheau de asemenea, 
lângă focurile aprinse chiar pe pardoseala de beton. Fumul 
plutea în rotocoale, sus spre tavan. 

— Ciudat! În noaptea asta, toţi ofiţerii dorm, iar soldaţii 
stau şi veghează, spuse praporşcikul. 

— Apără fortul, ca să nu-l ia mutră-strâmbă, aşa, pe 
neaşteptate. 

— De asta, trebuie să aibă grijă mai întâi ofiţerii, şi apoi 
soldaţii. 

— Ostaşul le chibzuieşte şi singur pe toate, nu aşteaptă să 
fie pisat. Au primit ordin: „apăraţi fortul”; şi îl apără cu toţii. 

Lucrările din galeriile de minare erau în plină desfăşurare. 
Lebiodkin diriguia în stânga şi-n dreapta, şi tiraliori şi 
pioneri. lurkin îl ajută, lămurindu-i ce trebuia făcut şi în ce 
chip. Ostaşii îl ascultau fără vorbă, recunoscând autoritatea 
tunarilor. 

— Din amândouă hrubele se aude cum scurmă iapoşka. 
Din stânga spre dreapta, şi din dreaptă spre stânga. Se 
pare că sapă între ale noastre, raportă Lebiodkin. Ar trebui 
să mai săpăm una de-a curmezişul. 


Zvonariov intră în ambele galerii, ascultă zgomotele ce se 
auzeau şi fu de acord cu părerea lui Lebiodkin. 

— Mâine pionerii să sape o galerie transversală, ordonă el 
tunarilor. 

Era aproape ora trei noaptea, când în sfârşit se culcă pe 
paie alături de Blohin, care începu să sforăie cum puse 
capul jos. 

Dimineaţa sosi praporşcikul Berg din compania de mineri, 
cu mai mulţi pioneri. După ce-i dădu în primire lucrările, 
Zvonariov plecă împreună cu tunarii lui la Zaliternaia. Abia 
acolo simţi, cât de obosit era, moral şi fizic, după cele trei 
zile petrecute în fortul 2. 

Zvonariov făcu o baie şi se culcă, dormind zdravăn. Când 
se trezi nu putea de loc să înţeleagă unde se afla. Nu 
deschise ochii; avea o senzaţie plăcută de prospeţime. 
Trase cu urechea la vorbele pe jumătate înăbuşite ce se 
auzeau în adăpost: Boreiko bombănea surd, ca un bondar, 
întrerupt mereu de o şoaptă întretăiată, aprinsă. Vasele 
zăngăneau pe masă. De afară se auzeau bubuituri surde de 
tun. Deodată, uşa se trânti zgomotos, şi glasul sonor al lui 
Vasea vesti: 

— Tuşa Haritina aduce numaidecât mâncarea încălzită. 

— Mai încet! îl trezeşti pe Serghei Vladimirovici, îl struni 
glasul Varei. 

— N-are nimic dacă se trezeşte. A dormit dus toată ziua 
fără să se întoarcă, răspunse Boreiko. 

Zvonariov deschise ochii şi căscă cu poftă. 

— A venit lăptăreasa, Seriojenka! strigă Boreiko, 
aplecându-se spre el. 

Vasea izbucni în râs şi fu blagoslovit îndată de severa lui 
protectoare cu o pălmuţă după ceafă. 

— Bună seara, Serghei Vladimirovici, îl salută pe 
neaşteptate şi Liolia. Ei, Boris Dmitrievici, poftim la masă; 
să lăsăm porumbeii să gângurească în voie. 

La masă, Varia voi neapărat să ştie tot ce se petrecuse la 
fortul 2. 


— Nu te mai întorci acolo, declară ea, întinzând 
praporşcikului o hârtie. 

„Sunteţi detaşat provizoriu la fortul Nr. 3 - citi Zvonariov 
cu mirare - unde veţi asigura buna funcţionare a 
proiectoarelor. Şef de stat-major, căpitan Stepanov.” 

— Cum a ajuns ordinul acesta în mâinile dumitale? o 
întrebă el pe fată privind-o bănuitor. 

— Treceam pe lângă comandament şi m-am interesat la 
Stepanov în privinţa dumitale. Când a aflat că viu încoace, 
mi-a încredinţat hârtiuţa asta... 

— Cum s-ar zice: din lac, în puț! La fortul 3, e şi mai multă 
vânzoleală decât la 2. Acolo sunt bombardamente aproape 
neîntrerupte, cu obuze de unsprezece țoli. 

— Atunci, să nu te duci, până nu stai de vorbă cu Raşevski, 
se nelinişti Varia. 

— Suntem „grade inferioare”, ne ducem acolo unde ni se 
ordonă. 

Se auzi o bătaie în uşă: intră Haritina, în rochie şi cu 
basma. 

— Bună ziua, Serghei Vladimirovici, dădu ea bineţe 
praporşcikului. Parcă aţi mai slăbit acolo, la fort. 

— Bună ziua, Haritina. Ai hotărât să devii iar „parte 
femeiască”? 

— Încerc; cine ştie până m-o apuca iar doru de tranşee. 

— Dar Şmetillo, unde-i? 

— Domnul căpitan e la reduta 3. M-a chemat şi pe mine 
acolo, dar eu am prins rădăcini aici, la Zaliternaia. 

— O fi de vină tot larţev, băsmuitorul... 

— Vai, ce vorbiţi! protestă tânăra femeie, roşind ca para 
focului. Nu-i vorba de el. Mie îmi place domnul porucik. E 
înalt, chipeş. Şi are inima curată, senină; Ce dacă bea? Care 
bărbat nu bea? rosti Haritina cu convingere. Hai cu mine, 
puiul mamei, îl chemă ea pe Vasea. Să te pieptăn niţel, că 
uite ce ciufulit eşti! 

Curând după ce plecară, Rodionov bătu grăbit în uşa 
adăpostului. Pe chipul lui, totdeauna calm şi grav, era 


întipărită acum o tulburare adâncă. 

— Surioară, n-aţi vrea să veniţi până la noi, în adăpost? o 
rugă el pe Varia. Trebuie să pansaţi un rănit. 

— Serghei Vladimirovici, unde aveţi pansamentele? 
întrebă Varia sărind în picioare. 

— Da' ce s-a întâmplat? întrebă neliniștit Zvonariov, 
punându-şi mantaua. 

— Blohin, beţivanul dracului, l-a nenorocit pe băsmuitor, 
răspunse subofiţerul, mânios. Când a venit dimineaţa din 
fort şi a aflat că Haritina stă tot timpul cu larţev, a început 
să se lege de el. Mai adineaori, a venit de undeva beat şi a 
sărit la el. Ca să se apere, larţev i-a dat cu un scăunel în 
cap, dar ocnaşul ăla s-a repezit cu baioneta japoneză şi i-a 
spintecat ţeasta. 

— Blohin să fie imediat legat şi băgat la arest. 

— L-au şi legat burduf. E zdravăn al naibii, abia l-au pus 
jos cinci inşi. Ba chiar a trebuit să-l pocnească niţel în cap 
cu patul armei. 

larţev zăcea în cazemata laterală, pe patul comun, cu 
capul bandajat, cu pete de sânge pe pansament. Lângă el, 
Haritina plângea, ştergându-şi lacrimile cu colţul basmalei: 

— Egoruşka, şoimuleţul meu drag! Pentru ce a dat în tine, 
de ce te-a tăiat răufăcătorul? îl bocea ea. 

Varia şi Melnikov scoaseră pansamentul. În stânga capului, 
deasupra urechii, se căsca o tăietură mare. 

— Oasele craniului sunt întregi. Rana nu-i primejdioasă, e 
la suprafaţă, îi spuse Varia lui Zvonariov. Trebuie trimis 
numaidecât cu căruţa la mine, la spital. Am să-i dau un 
bilet. Să-l interneze jos, în salonul meu. Mâine o să-l aranjez 
mai ca lumea. 

Sosi şi Boreiko. Zvonariov şi Rodionov îi raportară tot ce se 
întâmplase. 

— Trebuie s-o îndepărtez pe Haritina din baterie. Cât timp 
n-a dat nimănui nici o preferinţă totul a mers bine, dar când 
l-a ales pe băsmuitor ceilalţi au căpiat nu altceva! Răcnete, 


înjurături, bătăi... Ia-o la dumneata la spital, îi propuse el 
Varei. 

— Nu ştiu dacă o să vrea, spus Varia, cu îndoială. 

— În orice caz, aici n-o mai ţin. Comand bucuros o mie de 
bărbaţi, dar o singură muiere, nu! 

— Muiere! Vai Ursoiule, ce grobian eşti! exclamă Varia. 

Curând după aceea, rănitul, însoţit de Haritina, de Liolea 
şi de Vasea, fu transportat la spital. Boreiko ordonă ca 
Blohin să rămână legat până dimineaţa. 

Varia şi Zvonariov plecară spre statul-major al lui 
Kondratenko. Se întunecase de-a binelea. Poticnindu-se 
mereu pe drumul abia zărit prin beznă, sprijinindu-se unul 
de altul, ajunseră cu bine. 

— Am venit să întrebăm dacă Serghei Vladimirovici 
trebuie să se ducă mâine la fortul 3, al întrebă Varia pe 
Naumenko care le ieşi înainte. 

— Ordinul se referă la praporşcikul Zvonariov, şi n-are nici 
o legătură cu dumneavoastră, mademoiselle, îi răspunse 
locotenent-colonelul în glumă. După aceea îi explică în 
câteva cuvinte, lui Zvonariov, misiunea pe care o avea de 
îndeplinit. 

— Voi cere să fiu şi eu mutată în fortul 3, la postul de prim- 
ajutor al medicului Avrorov, declară Varia. 

— Vă previn de pe acum că cererea aceasta va fi respinsă. 

Praporşcikul o însoţi pe Varia până la spital. 

— Cum se simte Saharov? întrebă Zvonariov, pe când 
treceau prin faţa spitalului Crucii-Roşii. 

— Închipuie-ţi că a scăpat. Febra tifoidă a cedat, 
temperatura încet-încet a scăzut, şi acum merge spre 
însănătoşire. Hai să-l vedem. 

— Nu e târziu? 

— Cu mine poţi intra la orice oră. 

Saharov dormita într-o rezervă. Era foarte tras la faţă. 
Varia îi luă încetişor pulsul. Mâna lui era umedă şi rece. Se 
grăbiră să iasă ca să nu-l trezească. Pe neaşteptate, în 


coridor se întâlniră cu Gantimurov. Prinţul îi salută 
curtenitor şi le spuse că i-a adus lui Saharov lămâi. 

— Doarme, să nu-l trezegşti, îl preveni fata. 

— Intru doar o clipă; numai să i le las pe masă. 

Gantimurov se strecură în cameră. Păşi tiptil spre bolnav, 
şi-l strigă încet. Saharov nu răspunse. Porucikul se uită 
împrejur. Privirea lui se opri la oberlichtul neînchis bine. Se 
apropie de fereastră, şi o deschise larg. Un val de aer umed 
şi rece năvăli îndată: spre bolnav. Prinţul ieşi repede, 
închizând cu grijă uşa după el. O expresie de triumf veninos 
i se ivi pe faţă. În vestibul îi ajunse din urmă pe Varia şi pe 
Zvonariov, îi salută din nou foarte politicos şi dispăru pe 
uşă. 

— Blohin, oricum ai suci-o, oricum ai învârti-o tot ticălos 
eşti! îl mustra sever Boreiko, privindu-l mânios. Ia uită-te la 
mutra ta - leit sarsailă! Şi ce glas! Nu ştii să vorbeşti ca 
oamenii, latri. Nu scoţi două vorbe ca lumea fără să scuipi şi 
o sudalmă murdară. Şi mai vrei să te iei la întrecere cu 
băsmuitorul! Ăla are chip omenesc, grăieşte domol, blajin. 
Nu e de mirare că eli-a fost Haritinei pe plac, şi nu tu. 

Blohin oftă din rărunchi. Faţa lui sluţită în bătaie se 
schimonosi groaznic: 

— Înălţimea voastră, o să-i cer iertare Haritinei că l-am 
vătămat pe larţev. 

— Vrei să te pocnească cu un retevei în căpăţână? Şi apoi 
nu e vorba de asta. Vorba e cum ai putut tu să te repezi cu 
baioneta la fratele tău, ostaş şi el ca şi tine? Pentru ce? 
Pentru o muiere! 

Boreiko vorbea cu un calm neobişnuit pentru el, privindu-l 
mohorât pe Blohin. 

— Azi l-ai tăiat pe el pentru o muiere; mâine, ai să omori 
pe altul, cine ştie pentru ce. În bateria noastră n-avem 
nevoie de asemenea pramatii. O să te trimit la lucrările de 
minare, în fortul 2. Acolo, nu-s muieri pe aproape - ţi-o mai 
veni mintea la cap. I-am întrebat pe soldaţi ce să fac cu tine. 


Ei au spus cu toţii: „Să plece; poate s-o cuminţi. De un 
bezmetic în stare să-şi ucidă tovarăşii, n-avem nevoie”. 

Blohin se făcuse stacojiu. Întrebă cu glas întretăiat i 

— Cum, înălţimea voastră, chiar mă alungaţi? 

— Deocamdată, da; pe urmă... om vedea ce-o mai fi. 

— Înălţimea voastră, da' ce, sunt un asemenea răufăcător, 
că nu mai vrea nimeni să ştie de mine? Daţi-mi voie măcar 
să mă duc cu domnu' praporşcik... 

— Despre asta, întreabă-l pe el. Dac-o vrea te ia, de nu, 
înseamnă că s-a săturat şi el de tine ca de mere acre. Aşa, 
Filea, frate. Ai păcătuit? Acu du-te de-ţi ispăşeşte păcatele. 
Dacă ar fi după lege, ar trebui să te dau în judecată. 

— Mai pe urmă, mă primiţi înapoi? întrebă ostaşul, cu 
nădejde. 

— Pe un om cumsecade, de ce să nu-l primesc? De 
secături, însă, n-am nevoie, încheie porucikul ridicându-se 
şi ieşind pe uşă. 

Curând după aceea, Blohin plecă din baterie, cu o 
bocceluţă subsuoară. Ostaşii, şedeau posomorâţi, tăcuţi, 
căutând să nu-l privească, nici chiar atunci când încerca să 
le vorbească. 

— Rămâneţi cu bine, fraţilor; să nu mă vorbiţi de rău dacă 
m-o lua moartea acolo în fort. 

Nu-i răspunse nimeni nimic. 

— Totuşi îmi pare rău de Bloha. Nu-i băiat rău, îi spuse pe 
neaşteptate Boreiko lui Rodionov. 

— Bine, Boris Dmitrievici, dar trebuia să-l înveţe cineva 
minte odată, ca să nu mai uite cât o trăi, răspunse 
subofiţerul. 

Capitolul III 

După câteva zile, Zvonariov primi ordin să se ducă la fortul 
3; 

Aproape de Comandamentul fortului de Est, dădu de o 
companie de matrozi şi de pe nava Baian, trimişi acolo ca 
unitate de rezervă. Marinarii, cu scurte negre, cu cizme 
înalte, cu arme şi cartuşiere, păreau mai curând soldaţi din 


infanteria marinei, decât matrozi. Comandantul lor era 
Pavlik Soimanov. După ce-şi strânseră mâinile, praporşcikul 
îl întrebă ce căutau acolo. 

— Am fost trimişi în ajutorul fortului 3 şi a redutei 3. Spre 
seară o să înlocuim o parte din garnizoanele de acolo. 
Deocamdată, stăm pe loc fără nici o treabă, se plânse 
locotenentul. 

La rândul său, praporşcikul îi spuse că fusese detaşat la 
fortul 3. 

— Prin urmare, vom fi împreună! se bucură Soimanov. 

Zărindu-l pe Fok, care se apropia călare, se duseră la 
unităţile lor. 

— Bună ziua, matrozi! îi salută generalul pe marinari, 
adăugând ca de obicei o înjurătură. 

Marinarii îi răspunseră printr-un răcnet care aducea tot a 
înjurătură. Fok zâmbi blajin şi le-o întoarse fără întârziere, 
stârnind hohotele de râs ale ostaşilor şi matrozilor, printr-o 
grindină de vorbuliţe cu totul nepotrivite a vedea lumina 
tiparului. Satisfăcut de efectul produs, Fok descălecă, 
chemă ofiţerii şi intră cu ei în adăpostul comandantului. La 
ivirea lui, Nadein şi Stepanov se ridicară în picioare. 

— Generalul Stessel mi-a ordonat să cercetez amănunţit 
situaţia din sectorul dumneavoastră şi să-i raportez totul, îi 
informă Fok, strângându-le mâinile. 

— Am înţeles, fonfăi Nadein. Căpitanul Stepanov o să 
prezinte îndată un raport detailat excelenţei voastre. 

Şeful de stat-major se apropie de hartă şi începu să explice 
cu de-amănuntul situaţia din fiecare fort şi baterie. 

— Reiese, că japonezii s-au cramponat de forturile 2 şi 3 şi 
de reduta 3. După părerea dumneavoastră cam cât timp vor 
putea rezista acestea? întrebă Fok, făcându-şi însemnări în 
carnet. 

— Nişi nu mă gândesc să le predau vreodată, i-o reteză 
scurt Nadein, dar Fok nu se uită la el, aşteptând răspunsul 
lui Stepanov. 

— Împărtăşesc pe deplin părerea excelenţei sale. 


— Nu există fortărețe care să nu capituleze; cu atât mai 
mult, când e vorba de nişte forturi. Trebuie ca durata 
probabilă a rezistenţei lor să fie stabilită dinainte şi să se ia 
din timp măsurile necesare pentru eventuala lor evacuare. 

— Fortul va rejista atâta vreme, cât va avea apărători. Cât 
trăiesc eu, forturile nu vor capitula, chiar dacă mi ş-ar 
ordona ş-o fac! vorbi emoţionat bătrânul general, 
scuturându-şi barba-i lungă, albă. 

— Mitrofan Alexandrovici, întotdeauna trebuie să se 
judece pornind de la raportul real al forţelor, şi nu de la 
dorinţe şi sentimente personale. Nici eu nu doresc câtuşi de 
puţin ca forturile să capituleze, totuşi, e necesar să se 
prevadă această eventualitate. 

— Generalul Kondratenko are mai multă grijă de întărirea 
forturilor, decât de stabilirea termenului capitulării lor, 
replică Stepanov cu o umbră de ironie. 

— Mi-e lehamite de deşteptul ăla! în Arthur s-a acreditat 
părerea, din păcate împărtăşită chiar de Stessel, că acest 
Kondratenko ştie tot, poate să facă orice şi că, în afară de 
el, nu mai există în fortăreață nici un om cu scaun la cap. 
După mine, el este mai curând dăunător, decât util. Să 
luăm, de pildă, efectivul excesiv al soldaţilor din tranşee. 
Pentru ce atâţia oameni? Asta duce numai la pierderi inutile 
de vieţi. Sângele soldaţilor e vărsat degeaba. Dacă războiul 
se va prelungi, iar Kuropatkin nu va ajunge într-o lună la 
Kindjou, Arthur-ul va trebui, fără doar şi poate, să 
capituleze. 

— Îndeosebi, cu nişte jenerali, ca exşelenţa voastră! îl luă 
gura pe dinainte pe Nadein. 

— Se pare că sunteţi surmenat de şederea prea 
îndelungată pe poziţii şi aveţi nevoie de odihnă, răspunse 
Fok, calm, fără să ridice glasul şi scăpărându-şi uşor ochii 
reci de un albastru cenuşiu. 

— Atâta timp cât mai am încă puteri, voi şluji maiestăţii 
şale. 


— Aşadar, domnilor, aş dori ca dumneavoastră să vă 
gândiţi cât mai temeinic la chestiunea aprecierii 
posibilităţilor de rezistenţă în timp a forturilor asediate şi 
să-i înaintați, în scris, generalului Stessel raportul 
dumneavoastră. 

— Vă rog să ne prejentaţi şi dumneavoastră un ordin şcris 
în acest sens! replică Nadein. 

— Îl veţi primi chiar astăzi. 

— Ei, atunci o să ne gândim şi noi, ce-i de făcut cu el şi, 
totodată, cu generalii care dau aşemenea ordine, răspunse 
Nadein, tremurând de indignare. 

— La vârsta dumneavoastră respectabilă, nu e bine să vă 
enervaţi atât, rosti Fok, ironic, ridicându-se de pe scaun. 

Câteva clipe după aceea, călărea în trap mărunt, spre 
zona interioară. 

Stepanov îl lămuri în două cuvinte pe Zvonariov în privinţa 
misiunii lui în fort, şi-l rugă să-şi prezinte, seara, raportul la 
comandament. 

— În treacăt fie zis, cred că n-are rost să stai tot timpul în 
fort. Nu faci parte din garnizoana fortului, ci eşti instructor, 
aşa că poţi să dormi la comandament. Deocamdată, drum 
bun şi succes, încheie căpitanul, strângându-i mâna. 

Profitând de relativa acalmie. Zvonariov şi Soimanov 
plecară direct spre fort. În zona acestuia, drumul strategic 
ducea printr-o văgăună, până aproape de fortul care se 
înălța pe o sopcă stâncoasă, greu accesibilă. 

Comandantul fortului, ştabs-căpitanul Bulganov, un ofiţer 
sprinten şi vioi, de vreo treizeci de ani, făcu vizitatorilor o 
primire prietenoasă şi-i conduse în fundul cazărmii, unde îşi 
amenajase după o perdea, un colţişor retras, împreună cu 
cei doi ofiţeri subalterni şi cu medicul veterinar Avrorov. 
Doctorul era şeful postului de prim-ajutor al fortului. 

— E adevărat că nu respirăm aici un aer mai curat decât 
în restul cazărmii şi nici linişte nu avem; în schimb, ostaşii 
sunt tot timpul sub ochii noştri, iar noi, sub ai lor. Asta 
creează o legătură directă şi permanentă cu ei, lucru foarte 


important în timp de război, explică Bulganov lui Soimanov 
şi Zvonariov. Poftiţi, gustaţi din modestele noastre bucate, 
gătite cu carne de cal, sau pare-mi-se de măgar. N-avem 
bucătărie separată; mâncăm la cazan, cu soldaţii... 

— Şi ne văităm rău de stomac, termină Avrorov. 

— E adevărat, apa o aducem din oraş, cu sacaua, şi 
adeseori nu e proaspătă. Din cauza ei, ne îmbolnăvim şi noi, 
şi ostaşii; totuşi nu izbutim deloc să îmbunătăţim 
aprovizionarea cu apă, continuă căpitanul. 

Aflând scopul în care veniseră, le propuse să viziteze 
fortul, împreună cu el. 

— Atâta timp cât încă nu l-au dărâmat obuzele de 11 țoli, 
spuse el. leri ne-au trântit, leprele, zece proiectile, au 
astupat pe jumătate şanţul stâng, au retezat un colţ al 
caponierei şi au distrus parapetul gorjei. După aceea, am 
avut de muncit toată noaptea ca să le refacem. 

Urmându-l pe Bulganov de-a lungul cazărmii, Zvonariov 
observă că la trecerea ofiţerilor soldaţii continuau să stea 
liniştiţi şi să-şi vadă de treburile lor. Unii se apropiau de 
comandantul lor şi-l întrebau de una sau de alta. Căpitanul 
se purta cu ei simplu: glumea, îi bătea pe umăr şi-şi 
continua drumul. Soldaţii care-l însoțeau pe Zvonariov îşi 
dădeau şi ei seama de acest lucru. 

— Comandantul de aici nu prea e fudul; se poartă cam la 
fel cu porucikul nostru, nu ca la fortul 2, spuneau ei. 

leşiră din cazarmă, prin poterna îngustă, în incinta 
fortului, în faţa unei baterii formată din patru tunuri de 6 
țoli, amplasată lângă parapetul din dreapta. Unul din tunuri 
era avariat şi zăcea trântit la pământ, iar tunarii nu erau 
prin preajmă. 

— L-au lovit acum vreun ceas, spuse Bulganov, arătând 
tunul răsturnat. 

— Şi asta, numai fiindcă bateria nu e camuflată, îşi dădu 
cu părerea Soimanov. Pe masivul Skalistâi, noi marinarii 
amplasăm alte câteva baterii; toate piesele sunt aşezate în 
contrapantă. 


— Superiorii dumneavoastră, în sfârşit, s-au lămurit, 
observă Zvonariov. 

Dintr-un adăpost lateral al bateriei apăru tânărul porucik 
Solomonov, pe care Zvonariov îl întâlnise cândva, pe 
poziţiile de la Kindjou. Fiind rănit la picior în bateria B, cu 
prilejul luptelor din august, se sprijinea şi acum în baston. 

— Salut pe Arhimedele Arthur-ului, îi strigă el 
praporşcikului. Apariţia dumitale mi-a ridicat îndată 
moralul aflat în scădere. Vrei să intri o clipă în chilia mea? 

— Alexandr Alexandrovici, acum suntem ocupați, dar 
trecem pe la dumneata când ne întoarcem, răspunse 
căpitanul, în locul lui Zvonariov. E un artilerist destoinic, 
dar îi cam place să bea, adăugă el, după ce se depărtară. 

Incinta fortului era străbătută cruciş şi curmeziş de 
baricade alcătuite din saci cu pământ, pentru a proteja 
oamenii împotriva gloanţelor şi schijelor. 

— Suntem expuşi din trei părţi la focuri. Parapetele nu-s 
destul de înalte; asta ne-a determinat să ridicăm baricadele 
acestea în interior, explică Bulganov. 

Ofițerii ajunseră la gura poternei de beton, care ducea în 
caponiera şanţului din faţă. Poterna străbătea parapetul 
frontal şi cobora sub şanţ. La gura ei erau amplasate tunuri 
de contraasalt şi mitraliere gata de tragere, astfel încât, în 
caz de atac, puteau fi puse la iuţeală în bătaie pe baricadele 
fortului. Erau deservite de matrozii de pe nava Peresvet, 
care se adăposteau într-o cazemată mică aflată în 
apropiere. 'Trecând de poterna slab luminată, ofiţerii 
intrară în caponieră. 

Spre deosebire de caponiera din fortul 2, aceasta fusese 
amenajată pentru apărarea prin foc de armă şi mitralieră, 
aşa că n-avea decât ambrazuri înguste pentru trăgători. 
Prin acestea intra atât de puţină lumină, încât în caponieră 
era aproape întuneric. După ce i se mai obişnuiră ochii, 
Zvonariov observă înăuntru mai mulţi matrozi şi soldaţi. 

Câţiva trăgeau cu urechea la peretele dinapoi al 
caponierei. 


— Se aude ceva? îi întrebă Bulganov. 

— Da. Bocâneşte, bocăneşte şi o dată stă, răspunse unul. 

— Cum e solul aici? se informă praporşcikul, punând şi el 
urechea la perete. 

— Numai stâncă, şi atât de tare că uneori nici cu ranga n-o 
poţi sparge, fără să mai vorbim de târnăcoape şi cazmale. 

— După zgomotul care se aude, am impresia că până la 
japonezi sunt pe puţin 25-30 de stânjeni. 

— Sapă o tranşee exact la această distanţă. 

— Atunci e greu de precizat dacă sapă o tranşee, sau o 
galerie de minare, îşi dădu cu părerea Zvonariov. Totuşi, 
cred că trebuie să se facă neîntârziat lucrări de 
contraminare. Aici, bineînţeles, n-ar fi nevoie de armătură 
pentru pereţi şi pentru tavan. Aş putea să trasez îndată 
direcţiile galeriilor de minare, propuse el. 

Căpitanul scoase planul fortului, pe care erau trasate 
liniile tranşeelor japoneze. Dintr-o singură privire pe hartă, 
era evidentă tendinţa lor de a se apropia cât mai mult de 
caponieră. În viitorul apropiat era de aşteptat o ciocnire 
subterană, în imediata apropiere a fortului. 

— N-ar fi trebuit lăsaţi japonezii să ocupe avanposturile, 
observă Zvonariov, acum ei pot foarte uşor să ne-o ia 
înainte, pe sub pământ. Ca să săpăm o galerie de minare 
chiar lângă caponieră nu are nici un rost. 

— De ce? 

— Prin lucrările subterane noi trebuie să căutăm a ajunge 
sub poziţiile inamicului şi să-l aruncăm în aer. Aproape de 
zidurile caponierei explozia ar fi periculoasă în primul rând 
pentru noi, căci ne poate distruge caponiera, explică 
Zvonariov. 

— La drept vorbind nu e prea târziu ca să se mai înceapă 
asemenea lucrări? 

— Nu, nu! Timpul nu este încă pierdut; bineînţeles, nu 
trebuie să mai întârziem. 

— Am să trimit îndată tiraliorii la lucru. Pioneri n-am. 


— Am adus doi tunari care au învăţat cum se fac galeriile 
de minare. Au să-i îndrumeze ei pe tiraliori. 

— Aş putea trimite şi matrozi. Printre ei, sunt câţiva care 
au lucrat în minele de cărbuni, propuse Soimanov. 

— Perfect, încuviinţă căpitanul. Conducerea generală şi-o 
va asuma praporşcikul Zvonariov; vă dau ca ajutor pe 
praporul meu. Eu am să mă mut din cazarmă în încăperea 
de la intrarea paternei. Acolo o să fim mai aproape de 
fiecare punct al fortului. 

— În schimb, o să fiţi prea puţin liniştit, ba chiar destul de 
tulburat, observă praporşcikul. 

— La război nu mai contează. Vă sunt recunoscător pentru 
indicaţii, domnilor, spuse Bulganov, strângând mâinile 
vizitatorilor. Ieri a dat pe aici porucikul de pioneri 
Mokrievici, a bătut apa-n piuă nu ştiu câtă vreme şi s-a dus 
de unde a venit. 

Zvonariov chemă soldaţii şi matrozii de pe Baian, cărora le 
explică cu de-amănuntul ce aveau de făcut şi de ce anume 
trebuiau să se ferească. Bulganov asculta şi el făcându-şi 
însemnări cu grijă. 

— Atunci când n-o să fii dumneata în fort, am să-i 
îndrumez eu pe soldaţi, spuse el zâmbind. Atâta timp cât e 
linişte pe poziţii, hai să admirăm priveliştea de la poalele 
fortului nostru, acum în paza lui Dumnezeu. 

— Să sperăm că pe lângă Dumnezeu, garnizoana participă 
cât de cât şi ea la această pază, completă Soimanov. 

Se îndreptară cu toţii spre ieşirea caponierei, ciocnindu-se 
unul de altul acolo unde trecerea era strâmtă şi 
întunecoasă. Abia ieşiră în incinta fortului că şi auziră 
vâjiitul bine cunoscut al unui obuz de 11 țoli. 

— La noi vine! strigă Bulganov şi, apucându-i pe Zvonariov 
şi pe Soimanov de braţe, se repezi înapoi în paternă. 

Abia apucară să se adăpostească. Afară ţâşniră două 
trombe uriaşe de fum, însoţite de o bubuitură năprasnică. O 
ploaie de schije şi de pietre zbură şuierând în toate părţile. 
Suflul violent îl izbi pe Zvonariov de perete. Soimanov căzu 


jos, iar căpitanul dădu peste o mitralieră şi se lovi zdravăn 
la genunchi. Matrozii şi tunarii care încă nu ieşiseră din 
poternă fugiră înapoi, în caponieră. În cele din urmă, când 
ofiţerii îşi veniră în fire şi se uitară împrejur constatară că 
parapetul lateral din stânga se năruise aproape de la 
jumătate, iar sacii cu pământ ai baricadelor fuseseră 
împrăştiaţi peste tot în incinta fortului. 

Vâjâitul unor noi obuze îi făcu pe toţi să se întoarcă în 
poternă şi să aştepte acolo încetarea bombardamentului. 
Obuzele mugeau sinistru şi explodau, distrugând totul 
împrejur şi cutremurând fortul din temelii. 

— Doamne apără şi ne păzeşte! murmură căpitanul cu 
evlavie, închinându-se la fiecare explozie. 

— Hm! Am impresia că aici e ceva mai serios, decât într-o 
bătălie navală. Acolo, distanţa până la obiectiv se schimbă 
necontenit, aşa că e mult mai greu să-l loveşti, pe când aici, 
şi bateria şi obiectivul sunt nemişcate, poţi trimite toate 
obuzele aproape în acelaşi punct, remarcă Soimanov. 

— Se pare că mai multe baterii şi-au reglat tragerea 
asupra fortului 3, şi acum au luat hotărârea să-l măture de 
pe faţa pământului, rosti Zvonariov, privind cam cu teamă în 
sus, spre bolta poternei din care curgea praf de beton. 

— 'Ţi-e frică că se prăbuşeşte? îl întrebă Soimanov. Cred că 
a fost calculată cu o mare rezervă de rezistenţă. 

— Da, pentru proiectile de 6 țoli, dar nu de 11, preciză 
praporşcikul. Acestea pot străbate cu uşurinţă orice boltă a 
fortului. 

— Nici nu bănuiam aşa ceva. Cu alte cuvinte, realmente 
suntem lipsiţi de orice protecţie! exclamă Bulganov, sărind 
în sus speriat. Dar ce aţi gândit voi, inginerii, când aţi 
construit forturile? Pentru una ca asta ar trebui să fiţi 
trimişi toţi în Siberia sau şi mai simplu - puşi la zid! 

— Asta n-ar face forturile mai solide, obiectă Soimanov, cu 
un aer filosofic. 

— Trebuie să se ia imediat măsuri pentru întărirea boltelor 
de beton! 


O flacără orbitoare, care ţâşni la intrarea poternei, îi făcu 
pe toţi să se trântească fulgerător la pământ. Explozia 
bubui năprasnic; de sus, începură să cadă blocuri întregi de 
beton. Bulganov scoase un țipăt ascuţit şi amuţi în aceeaşi 
clipă. Mai multe spărturi de beton îl izbiră pe Zvonariov în 
cap, dar cuşma îl apără. Alături de el, Soimanov se ridică în 
picioare şi începu să se scuture. Careva din grupul de 
matrozi şi de soldaţi gemea tare. 

— Căpitanul nostru o fi fost ucis, ori numai a leşinat de 
spaimă? întrebă locotenentul, cu o umbră de ironie, 
aplecându-se spre Bulganov. A, se pare că trăieşte, dar l-a 
apucat pântecăraia, adăugă el, mirosind cu nasul în sus. 

— Am dat în dizenterie infecțioasă, se tângui comandantul 
fortului, ridicându-se. 

Zvonariov se întoarse spre ostaşi. Prin întuneric desluşi un 
om întins la pământ. Praporşcikul scăpară un chibrit, se 
aplecă spre rănit, dar sări îndărăt îngrozit. Omul fusese 
izbit de o schijă mare drept în faţă şi i-o făcuse piftie. 

— Amin! rosti Soimanov, scoţându-şi chipiul. 

— Amin! răspunseră ca un ecou, soldaţii şi matrozii. 

Căpitanul ordonă să se aducă o targă. Abia atunci 
observară cu toţii că intrarea poternei fusese astupată de 
blocurile de beton şi de pământ. 

— Am rămas închişi ca într-o capcană, la dracu! exclamă 
Soimanov. 

Zvonariov se apropie de dărâmături. Acestea se ridicau 
până sus la boltă. N-aveau la îndemână nici cazmale, nici 
târnăcoape. Trebuiau să zvârle pământul şi să dea la o 
parte cu mâinile blocurile de beton. 

— Haideţi, să ne deschidem drum, băieţi! îi îndemnă 
Zvonariov pe ostaşi şi, dând exemplu, începu el însuşi să 
împingă blocurile la o parte. 

Vreo zece braţe îi urmară îndată pilda. 


Treaba mergea anevoie. Alte câteva explozii izbucnite în 
apropiere dărâmară boltă şi mai mult. Abia peste vreo oră 
şi jumătate ajunseră la lumina zilei. Căpitanul izbuti să iasă 
afară tocmai în clipa când dinspre cazarma aflată în spatele 
bateriei apăru un pâlc de tiraliori cu târnăcoape şi cu 
cazmale, sub comanda doctorului Avrorov. 

— Unde sunt ofiţerii? De ce n-au alergat imediat în 
ajutorul nostru? se răsti Bulganov la medic. 

— Şi gorja a fost lovită de obuze. Podporucikii Jilin şi 
Turski au fost răniţi. Zece soldaţi sunt morţi, iar răniţi - 
peste treizeci. Abia am dovedit: să-i pansez, raportă 
Avrorov. 

— Revoltător! Dumneata ai dat primele ajutoare soldaţilor 
şi ai uitat de comandant! Dar porucikul Solomonov, 
artileristul, ce treabă a avut? 

— E beat. A trebuit să-i dau puţin amoniac ca să-şi revină. 

— ÎL trimit în judecată! Îl pun la zid! urla ca turbat 
căpitanul, împingându-l la o parte pe medic. 

— Vine! răcni deodată Soimanov şi o rupse la fugă spre 
cazarmă. 

Uitând de toate, căpitanul se repezi după el. Zvonariov 
trase cu urechea, dar nu auzi vâjâitul caracteristic al 
obuzelor şi o porni agale prin incinta fortului. 

— De spaimă, locotenentului i se năzare mereu că vin 
obuze de mortier, rânji un tunar. 

— Hodoronc-tronc! Mare nătărău eşti, îl bruftului un 
matroz de pe Baian, apărându-şi ofiţerul. Dânsu' a strigat 
aşa dinadins, ca să se care căpitanu' cât mai repede. 

Expresia mucalită de pe chipul lui Soimanov, care îl 
aştepta pe Zvonariov lângă cazarmă, confirmă această 
părere. 

— Straşnic l-am dus pe căpitan! A fugit glonţ drept la 
privată! râdea cu poftă Soimanov. 

— Domnule doctor, dumneavoastră veţi conduce acum 
lucrările pentru refacerea poternei? îl întrebă praporşcikul 
pe Avrorov. 


— Treaba asta o fac tiraliorii şi fără mine. Eu mă duc la 
răniţi. Unii au răni grave. E greu de unul singur. Nimeni nu 
vrea să vină încoace, iar eu mă jenez să plec; m-am oferit de 
bună voie. 

— Aţi vrea să vă trimit o soră? propuse Zvonariov, pe 
neaşteptate, cu gândul la Varia. 

— Aş prefera doi brancardieri destoinici. Pentru asta ţi-aş 
fi foarte recunoscător; cât despre surori, mulţumesc, n-am 
nevoie! refuză Avrorov, făcând un gest dispreţuitor. 

Zvonariov se simţi uşurat. Acum era sigur că Varia nu va 
nimeri acolo. Bombardamentul din ziua aceea îi arătase cât 
de primejdios era acest fort înaintat. 

Profitând de clipele de acalmie, se urcă pe o barbetă şi 
privi peste parapet. Pe malul râului Lunhe, şerpuia 
rambleul căii ferate, pe alocuri surpat, ascunzând şanţurile 
de comunicaţii japoneze. Mai spre stânga, pe un dâmb, se 
conturau valurile negre de pământ ale unei redute. Între ea 
şi fort se căsca o vâlcea adâncă, barată de amplasamentul 
bateriei Kurgannaia, aşezată ceva mai în spate, dincolo de 
zidul chinezesc. În dreapta se zăreau ruinele unei 
caponiere. Şi mai departe, se distingea fortul 2. Acesta 
fusese mult mai bine adaptat la teren decât foitul 3. 

„Bravo Raşevski, gândi Zvonariov, a folosit cu iscusinţă 
relieful solului în scopuri defensive”. 

În spatele frontului, dominând toate forturile şi redutele se 
înălța o stâncă, postul de observaţie din totdeauna al lui 
Kondratenko, asupra căruia japonezii trăgeau aproape fără 
întrerupere. 

În imediata apropiere a şanţurilor, chiar pe glacisul 
fortului, se conturau două linii negre de tranşee japoneze. 
Ivirea lui Zvonariov nu întârzie să atragă atenţia 
japonezilor, care traseră asupra lui mai multe focuri. 
Praporşcikul cobori şi o luă spre cazarmă. 

Soldaţii forfoteau în şanţul gorjei, ca furnicile într-un 
furnicar întărâtat, înlăturând dărâmăturile pricinuite de 
bombardament. Bulganov glumea, agitându-se în mijlocul 


lor, îndemnându-i. Se liniştise; atitudinea lui blajină, 
prietenoasă, faţă de soldaţi i se păru lui Zvonariov de data 
aceasta prefăcută. 

— Mişcare vie, fraţilor! Să-i jucăm festa lui mutră-strâmbă. 
Dimineaţa să fie totul ca de la început. El fărâmă şi noi 
dregem, turuia Bulganov. O să se sature repede şi o să-şi ia 
tălpăşiţa de la Arthur. 

Praporşcikul nu-şi putea da seamă dacă soldaţii credeau 
ori ba vorbele lui; totuşi, ei roboteau de zor. Căpitanul îi 
rugă pe Zvonariov şi pe Soimanov să rămână în fort, până îi 
vor sosi alţi ofiţeri, în locul celor scoşi din luptă. 

Zvonariov se întoarse la comandament târziu după miezul 
nopţii. Cu excepţia telefoniştilor de serviciu, toată lumea 
dormea. După ce-şi luă cina, alcătuită din carne rece de cal 
şi ceai fierbinte, pe care-l bău dea-dreptul din termos, 
praporşcikul se culcă pe patul de campanie fără să se mai 
dezbrace. 

— Excelenţă, vă rog să-i predaţi chiar astăzi generalului 
Gorbatovski comanda frontului, ordonă Stessel aprins. 

— Am înceleş, răspunse Nadein, cu glas tremurător de 
emoție, stând în poziţie de drepţi lângă calul generalului 
aghiotant. 

— Mitrofan Alexandrovici, trebuie să vă odihniţi ca lumea. 
Nici nu vă închipuiţi cum arătaţi: aţi slăbit, sunteţi tras la 
faţa, aveţi pungi sub ochi. Oricât v-aţi impune să fiţi tare şi 
curajos, vârsta îşi cere totuşi drepturile, adăugă Stessel, pe 
un ton mai blajin. 

— Exşelenşă, o să ne tot odihnim în mormânt. Dacă, din 
pricina bătrânecei, nu mai sunt apt pentru comanda 
frontului, atunci daci-mi măcar o companie în linia întâi, 
poate că la comanda ei o să mai pot face faţă şervişiului, se 
rugă Nadein, privind cu ochii înlăcrimaţi spre Stessel, care 
întruchipa călare o poză de statuie ecvestră. 

— Ce vorbiţi, Mitrofan Alexandrovici! Nici prin gând nu mi- 
a trecut aşa ceva! Staţi şi dumneavoastră o săptămână- 


două în oraş, dormiţi ca lumea, faceţi baie, răspunse 
generalul-aghiotant, căutând să-l liniştească pe bătrân. 

— Vă rog, exşelenşă, să-mi acordaci favoarea, de a mă lăsa 
pe pozicii cu soldacii, în orice funccie, chiar de infirmier, şau 
de bucătar. 

— Mitrofan Alexandrovici, o ţineţi una şi bună! Soţia mea, 
aflând că veniţi în oraş, m-a rugat să vă transmit invitaţia 
noastră pentru mâine la prânz. 

— Îi mulţumesc din suflet Verei Alexandrovna, ocrotitoarea 
noastră, pentru o atitudine atât de gracioaşă faşă de mine. 
Vă rog să fici pe lângă domnia şa interpretul adâncii mele 
recunoştince. 

— Generalul Gorbatovski soseşte curând. Dumneavoastră 
veţi trece la dispoziţia mea, repetă Stessel nerăbdător 
ordinul. Toţi aghiotanţii mei sunt răspândiţi prin forturi. Vă 
rog să detaşaţi pentru astăzi la ordinele mele pe careva din 
ofiţerii comandamentului dumneavoastră. 

— Am înceleş! răspunse Nadein. Feodor Vasilievici, pe şine 
am putea şeda, fără să ştingherim servişiul? îl întrebă el pe 
Stepanov. 

— Pe praporşcikul Zvonariov. Tinere, pregăteşte-te repede 
şi treci la dispoziţia domnului general-aghiotant. Ia calul 
meu. S-a odihnit prea mult. 

Zece minute după aceea praporşcikul călărea în suita 
generalului-aghiotant care străbătea încet străzile Oraşului- 
Vechi. Ceaţa deasă îi stingherea pe japonezi şi ei se limitau 
să tragă, când şi când, la întâmplare asupra oraşului şi 
portului. 

— Urâta vreme! rosti Stessel, zgribulindu-se de frig. Bine 
cel puţin că au lăsat-o mai moale blegii de japonezi, ca să se 
mai odihnească şi locuitorii Arthur-ului după atâtea 
bombardamente. 

Cotiră la stânga, pe strada Puşkin. Aproape toate clădirile 
din Oraşul-Vechi fuseseră dărâmate. Doar oficiul poştal 
rămăsese întreg. Pe strada Puşkin se înşiruiau ruine după 
ruine: magazinul şi depozitul lui Ciurin, casa de lectură, 


tipografia ziarului „Novâi Krai”, şi altele. Printre ruinele 
tipografiei rătăcea de colo-colo, posomorât, redactorul 
responsabil al gazetei, colonelul Artemiev. Împreună cu 
colaboratorii lui, căuta pe sub dărâmături ce mai rămăsese 
din maşinile tipografice. 

Stessel îi făcu semn din cap să se apropie şi-şi exprimă 
regretul pentru dezastrul care se abătuse asupra ziarului, 
dar conchise: 

— Cred că apărarea Arthur-ului nu va avea de suferit de 
pe urma acestei întâmplări. O gazetă, mai cu seamă în 
condiţiile unei fortărețe asediate, este un lux de prisos. Să 
se citească ordinele mele de zi: în ele e scris tot ce trebuie 
şi e îngăduit să ştie garnizoana şi locuitorii oraşului. 

— Totuşi, intenţionez să scot din nou ziarul, dar în Oraşul- 
Nou. Tocmai sunt în căutarea unui local corespunzător. 

— De acord, însă fără ca să colaboreze la el acel Nojin, 
acel spion ticălos în slujba japonezilor! se aprinse deodată 
generalul, amintindu-şi de informaţiile celor doi 
„corespondenţi străini”. 

— Ordinele excelenţei voastre vor fi executate întocmai! îl 
asigură grăbit colonelul. 

leşind din Oraşul-Vechi, şi trecând de gara în care zăceau 
pe linii, o mulţime de vagoane sfărâmate, generalul- 
aghiotant se gândi să viziteze bateriile Zubciataia şi 
Sapiornaia, mai ales că acolo domnea în ziua aceea o 
acalmie desăvârşită, şi nu exista probabilitatea vreunui 
pericol. 

Veniaminov îl întâmpină pe general departe de poziţie şi, 
păşind respectuos pe lângă scara generalului, raportă din 
mers situaţia. Din pricina lipsei de ofiţeri de artilerie - mulţi 
fuseseră scoşi din luptă - preluase comanda ambelor baterii 
şi se instalase în adăpostul admirabil amenajat al lui 
Straşnikov, de pe Zubciataia. 

Stessel descălecă, dădu ziua bună, cu glas tunător, 
soldaţilor, apoi, se încumetă chiar să se urce pe parapet, 
unde stătu descoperit cât era de lung, cercetând atent prin 


binoclu poziţiile japoneze. După ce mulţumi lui Veniaminov 
şi ostaşilor pentru modul în care îşi făceau datoria, 
generalul o luă înapoi. În clipa aceea undeva în depărtare, 
se auzi bubuitura unui tun urmată de vâjiitul obuzului ce se 
apropia tot mai mult. 

— Parcă vine încoace, rosti generalul-aghiotant, neliniştit, 
grăbind pasul. 

Înaintea lui, ceva mai la o parte, ţâşni fulgerător, o trombă 
de fum, bubui explozia, şuierară schijele. Nemaiţinând 
socoteală de nimic, Stessel, ţinându-şi sabia, se repezise 
spre adăposturile salvatoare, când deodată o schijă mică îl 
lovi în tâmpla dreaptă. Generalul gemu şi se prăbuşi greoi 
la pământ. Chipiul îi zbură cât colo. Însoţitorii lui se 
repeziră să-l ridice. Mai multe picături de sânge îi 
împurpuraseră părul cărunt. 

— Generalul-aghiotant e mort, sau rănit mortal! - strigă 
Veniaminov ca scos din minţi şi căzu în genunchi lângă 
Stessel care zăcea la pământ. O brancardă, repede! Să vină 
medicii! ordonă el, apăsând batista pe rana generalului. 

Cazacii şi soldaţii care îl escortau pe general o luară la 
fugă ca să execute aceste dispoziţii. Zvonariov se lăsă jos 
alături de Veniaminov şi-l ajută să-l trezească pe Stessel din 
leşin. Generalul era palid şi abia mai respira; totuşi pata de 
sânge de pe batista aproape că nu creştea. 

— Unde sunt? Ce-i cu mine? şopti, în cele din urmă, 
generalul, abia auzit, şi încercă să se scoale. 

— Excelenţă, pentru Dumnezeu, staţi liniştit, nu vă mişcaţi, 
să nu vi se scurgă creierii din cap! rosti Veniaminov, cu o 
mină tragică. 

„Numai dacă îi are”, gândi Zvonariov, fără să-şi poată 
stăpâni zâmbetul. 

Cuvintele căpitanului şi mai ales tonul cu care fuseseră 
rostite, îl făcură pe Stessel să leşine din nou. 

— Serghei Vladimirovici, du-te dumneata după brancardă! 
spuse Veniaminov, tot mai agitat. 


Brancardierii, cu tărgile sub braţe, se şi apropiau în 
goană. Rănitul fu dus cu grijă în cel mai apropiat adăpost al 
trupei, şi acolo felcerul campaniei îl pansă provizoriu. 
Stessel îşi revenise complet şi se strâmba de durere. 
Veniaminov trimise valvârtej în toate părţile o companie 
întreagă de tiraliori şi de tunari, în căutarea unui medic. 
Printr-o nefericită coincidenţă, profitând de starea de 
acalmie de pe poziţii, toţi medicii plecaseră în zona 
interioară, ca să ia medicamente şi pansament. În cele din 
urmă, dădură de un tânăr medic de la Crucea-Roşie, 
Mirotvorţev. Acesta examină rana şi se grăbi să-l liniştească 
pe general. 

— Un fleac, nu e o rană, ci o zgărietură. Peste o săptămână 
totul va fi în perfectă ordine. 

Faţa lui Stessel, încă palidă, se înroşi ca racul. 

— E evident că dumneata, doctore, nu eşti chirurg de 
specialitate. Pe mine mă doare groaznic toată partea 
dreaptă a capului şi am pulsaţii în creier. Probabil că mi-au 
plesnit oasele craniului, şi acum se declară o hemoragie 
cerebrală, rosti el cu ciudă. 

— Acest lucru e cu neputinţă, excelenţă, îl încredinţă 
medicul, cu naivitate. Dacă ar fi aşa, starea dumneavoastră 
ar fi mult mai gravă. Soldaţii cu asemenea răni sunt trimişi 
înapoi pe poziţii. 

Ultimele cuvinte îl scoaseră cu totul din sărite pe general. 

— Se pare că dumneata uiţi că nu sunt soldat, ci general, 
de-ţi permiţi un asemenea ton. Raportează acest lucru lui 
Balaşov şeful personalului. Deşi nu eşti medic militar, şi 
dumneata datorezi respect superiorilor. Generalul ieşi din 
adăpost fără a saluta. 

— Ordonaţi să vină trăsura? întrebă Veniaminov. 

— Am să încerc să ajung călare acasă, răspunse Stessel. 

Ajutat de două ordonanţe, încălecă măreț pe iapa lui 
blândă şi porni la pas. Exploziile mai multor şrapnele în 
urma excelenţei sale îl înviorară îndată; se grăbi să-şi 
treacă iapa la trap, pe urmă, la galop. Curând, într-o alură 


din ce în ce mai vie, toată cavalcada gonea nebuneşte pe 
străzile înguste ale oraşului. Căruţele şi trăsurile se dădeau 
repede la o parte din calea generalului pansat la cap. 
Ferindu-se de caii care galopau ca turbaţi, oamenii 
încremeneau în loc, salutând sau descoperindu-se în faţa 
temutului comandant. După ce alergă astfel vreo cinci 
verste şi mai bine, când ajunse în apropiere de casa lui, 
Stessel trecu la pas. 

Cu toată goana vijelioasă, nota telefonică prin care se 
anunţa rănirea gravă a generalului ajunsese la 
comandament înaintea lui. Reis se repezise îndată cu ea la 
Vera Alexeevna. În casă se stârni o panică de nedescris. 
Fără a mai şti de ea, generăleasa, numai în capot şi cu capul 
descoperit, se repezi spre soţul ei şi, chiar în stradă, îl 
îmbrăţişă, izbucnind în hohote isterice de plâns. 

Pupilele se aruncară în genunchi înaintea binefăcătorului 
lor, sărutându-i mâinile pe întrecute. Reis, Vodiaga, 
Gantimurov şi încă cinci-şase ofiţeri din statul-major se 
repeziră să-şi susţină comandantul de braţe. Liniştindu-şi 
nevasta nespus de agitată, generalul-aghiotant saluta 
binevoitor în dreapta şi-n stânga, mulţumind celor din jur 
pentru manifestările de simpatie. 

Toţi îl întrebau care mai de care pe Zvonariov despre cele 
petrecute în nefasta baterie Zubciataia. Praporşcikul repetă 
de vreo zece ori banala istorisire a celor petrecute. 

De îndată ce Stesselintră în cabinetul lui, se şi ivi Nikitin, 
urmat de Fok, de Ţerpiţki şi de Belii. 

După generali, sosiră coloneii şi toţi cei ce doreau să-şi 
exprime în felul lor simpatia pentru general. Un pluton 
întreg de medici, în frunte cu medicul şef Balaşov şi cu 
„Pirogovul122 Arthur-ului” - doctorul Guibbenet, chirurgul 
şef al fortăreței, examinară şi pansară din nou rana 
generalului. 

Mai versat în ale vieţii decât naivul Mirotvorţev, Guibbenet 
recomandă insistent, cu vorbe bine gândite, linişte 
desăvârşită, atrăgând atenţia ca rănitul să fie ferit de emoţii 


şi, în general, îngrijit cu cea mai mare atenţie. Sub condiţia 
respectării acestor recomandări, făgăduia o restabilire 
rapidă şi deplină. 

— Boris Victorovici, nu cumva îmi ascundeţi ceva? Pentru 
numele lui Dumnezeu! îl imploră Vera Alexeevna. Nu cumva 
rana e mortală? 

— Totul e în puterea domnului. Să sperăm însă, că nu, 
răspunse chirurgul-şef cu diplomaţie. 

— Am să vă trec în pomelnicul meu şi am să-l rog pe 
protoiereul Glagolev să vă pomenească la liturghie, să facă 
o slujbă pentru sănătatea dumneavoastră. 

Guibbenet mulţumi şi-i sărută respectuos mâna. 

Stessel crezu necesar să evidenţieze în mod special 
iniţiativa de care dăduse dovadă Zvonariov cu prilejul 
rănirii sale. 

— Da, da, Anatole. Conduita pe care a avut-o monsieur 
Zvonariov merită o recompensă, încuviinţă soţia lui. 

— 'Toate acestea vor fi consemnate într-un ordin de zi. 

— Praporşcikule, ai kliukva123? întrebă generalul- 
aghiotant. 

— Suc de kliukva? N-am, excelenţă. 

Cei de faţă răspunseră la cuvintele lui Zvonariov, prin 
hohote de râs. 

— O, doamne, ce civil eşti! oftă Vera Alexeevna. Eu sunt 
femeie, şi tot ştiu că kliukva este dragonul roşu al ordinului 
Sfânta-Ana, pentru sabie, cea dintâi distincţie de război 
specială pentru ofiţeri. 

— Adică, ordinul Sfânta-Ana clasa a patra, cu bareta 
„Pentru vitejie”, completă Stessel. 

— Nu am acest ordin, excelenţă! 

— Atunci, conform puterilor care mi-au fost conferite de 
comandantul suprem, te felicit în calitatea de cavaler al 
acestui ordin! declară generalul, întinzând praporşcikului 
mâna. 

— Mi se pare că nu-l prea merit, îngăimă Zvonariov 
încurcat. 


— Nu mai face pe modestul, tinere! L-ai meritat de mult; 
numai că nu s-a ivit un prilej pentru decorarea dumitale. 
Dă-mi sabia, să-ţi prind la ea noul dragon, răspunse Vera 
Alexeevna, cu glas cântător. 

Urmară felicitările tuturor. Praporşcikul fu, în sfârşit, lăsat 
să plece abia în amurg, după un dejun copios. 

Lângă şcoala Puşkin, se auzi strigat de Varia: 

— Bolnavul nostru a murit azi, îi spuse ea, tristă. 

— Care bolnav? 

— Cum care? Saharov. Mergea atât de bine, şiiată că 
deodată, în chip inexplicabil, a dat în pneumonie şi în două 
zile s-a sfârşit. 

— De unde ai aflat? 

— În ultimele 24 de ore am stat de gardă lângă el. S-a 
făcut tot ce se putea face. Medicul şef al spitalului, Piotr 
Andreevici Rozanov, nu l-a părăsit nici o clipă; totuşi n-a fost 
posibil să-l salveze. Glasul fetei tremura, Varia abia se 
stăpânea să nu izbucnească în plâns. 

Zvonariov oftă compătimitor: 

— Odihnească în împărăţia cerurilor! 

— Tot timpul a delirat. Vorbea ceva despre Fok, îl ocăra pe 
Gantimurov, o pomenea pe Vera Alexeevna... 

— Ai auzit? Stessel a fost rănit azi la bateria Zubciataia! îi 
servi şi Zvonariov, la rândul lui, o noutate. 

— Grav? întrebă fata, fără să se prea emoţioneze. 

— N-are mai nimic; a explodat un obuz şi a fost zgâriat la 
cap de o piatră sau o schijă. Fireşte el caută să-i facă pe toţi 
să creadă că e rănit grav, iar cei din jur se prefac îngrijoraţi. 
Curată comedie! Pentru „temerara vitejie” de care aş fi dat 
dovadă cu prilejul primelor ajutoare date generalului, am 
fost recompensat cu kliukva, se lăudă praporşcikul şi 
povesti amănunţit tot ce se petrecuse. 

— Dacă toate acestea sunt adevărate, atunci pentru ce ai 
fost decorat? Şi pe urmă, nu e cuviincios să vorbeşti cu o 
doamnă, stând în şa; fii bun şi coboară imediat! porunci 
Varia, recăpătându-şi tonul de totdeauna. Zvonariov se 


execută. Hai la şcoală, la institutoare. Să le povesteşti şi lor 
miraculoasele dumitale aventuri. 

La şcoală îi găsiră pe Stah şi pe Boreiko. Zvonariov poveşti 
pentru a suta oară totul, foarte amănunţit, neuitând să 
pomenească despre neaşteptata distincţie de care avusese 
parte. Această din urmă veste stârni râsul tuturor. 

— Ai fost pe Elektriceski Utios, la Kindjou, la bateria B, la 
asaltul colinei Vâsokaia, în sfârşit, în forturi - şi nu ţi s-a 
spus măcar o vorbă de mulţumire; iar acum ai fost decorat 
aşa deodată, pe nepusă masă! observă uimită Maria 
Petrovna. 

— Ia să-ţi văd sabia, Serioja, îl rugă Boreiko. 

Luă sabia, duse comic la nas dragonul roşu, îl smulse şi-l 
zvârli în focul din sobă. 

— Ca să nu mai rămână nici o urmă din mirosul lui Stessel, 
lămuri el dându-i înapoi sabia. Sunt recompense de care 
poţi şi trebuie să fii mândru, sunt altele care te înjosesc şi 
nu poţi să nu te ruşinezi de ele, adăugă el. 

Clopoţelul de la uşă sună întrerupându-le conversaţia. 

— Varia, un chinez în haine europene întreabă de tine, 
vesti Olia care se dusese să deschidă uşa. 

— Spune-i să poftească înăuntru, zise Maria Petrovna. 

O clipă după aceea, domnul Şu intră în sufragerie şi îi 
salută pe toţi cei de faţă cu o adevărată politeţă asiatică. 

— Aş dori să stau de vorbă între patru ochi cu 
mademoiselle Belaia, spuse el. 

Mirată de această dorinţă, Varia trecu împreună cu el în 
odaia de alături. 

— Prietenul nostru comun şi şeful meu, Vasili Vasilievici 
Saharov a purces în lumea umbrelor, începu chinezul. 
Înainte de moartea sa, domnul Saharov mi-a transmis, chiar 
prin dumneavoastră, o notiţă pe care doreaţi atât de mult s- 
o citiţi. Acum pot să vă satisfac curiozitatea. Vasili Vasilievici 
a făcut un testament în favoarea dumneavoastră. V-a lăsat 
tot mobilierul din apartamentul lui. Mi-a poruncit să vă 
spun că acesta este cadoul său de nuntă. Urmează să 


introduceţi o cerere la tribunalul local, pentru punerea 
dumneavoastră în posesie. Am şi redactat-o. Semnaţi aici, 
jos. Mâine dimineaţă încep formalităţile de rigoare, încheie 
el, întinzându-i hârtia. 

— Dar eu nu sunt dispusă să mă mărit, aşa că nu cred cu 
putinţă să intru în posesia bunurilor lăsate prin testament, 
răspunse Varia. 

— Prin aceasta veţi aduce o jignire memoriei prietenului 
nostru comun. Permiteţi-mi să vă ofer deocamdată acest 
mic lingou de aur pur - pentru verighetele de logodnă. Îl 
veţi întrebuința când veţi avea nevoie. 

Varia refuză categoric darul. Întorcându-se în sufragerie, 
spuse celor adunaţi acolo că Saharov făcuse un testament 
în favoarea ei şi că refuzase legatul. 

Cei doi prieteni îşi luară rămas bun de la gazde şi plecară. 

Praporşcikul merse împreună cu Boreiko jumătate din 
drum, şi apoi o luă spre statul-major. Acolo îi povesti 
amănunţit lui Stepanov peripeţiile acelei zile, trecând însă 
sub tăcere decorarea sa. Căpitanul îl ascultă cu vădit 
interes, după care îl conduse la noul comandant al frontului, 
generalul Gorbatovski. 

Foarte înalt, lat în umeri, cu favorite stufoase, cărunte, 
vorbind răspicat şi răstit, acesta făcu praporşcikului 
impresia unui soldat. 

Generalul îi primi prietenos şi râse, ascultându-i 
istorisirea. 

Întors de la Stessel, Fok se lasă într-un fotoliu moale şi se 
apucă să citească ziarul german „Ostasiatische Zeitung”, 
sosit recent la Arthur. Nici nu apucase să se cufunde bine în 
înaltele sfere ale politicii, când Gantimurov dădu buzna 
radios în cabinet. 

— Ordinul excelenţei voastre a fost executat. Saharov a 
răposat. 

— Când, în ce împrejurări? 

— Azi. A murit de pneumonia pe care a contractat-o graţie 
mie. Sper că acum veţi binevoi să-mi restituiţi măcar o 


parte din poliţele mele! 

— N-am câtuşi de puţin motive s-o fac, răspunse generalul 
imperturbabil. 

— În schimb eu am toate motivele să nu vă consider un om 
de onoare! replică furios porucikul. 

— Ce te pricepi la onoare, dumneata, un proxenet, un 
cartofor, în sfârşit un escroc de mâna a treia? 

— În orice caz, mă pricep mai mult decât anumiţi foşti 
jandarmi şi spioni! 

— În zadar speri să mă poţi jigni. Te dispreţuiesc prea mult 
pentru a putea fi ofensat de dumneata. Şi fiindcă mi-e 
dezagreabil să te văd, scuteşte-mă, te rog, de prezenţa 
dumitale. Hei, daţi-i porucikului mantaua! strigă generalul. 

Prinţul plecă. Fok îl chemă pe Reis la telefon, îl rugă să nu- 
l lase pe Gantimurov la Stessel şi adăugă: 

— 'Te aştept la mine, imediat. Chemaţi pe chinezul lui 
Tifontai, porunci el apoi ordonanţelor. 

De îndată ce domnul Şu îşi făcu apariţia, Fok se însenină. 

— Aşadar, spre marele nostru regret, prea scumpul nostru 
prieten, Vasili Vasilievici, a părăsit această lume plină de 
deşertăciuni. Acum ce aveţi de gând să faceţi? 

— Domnul Tifontai a prevăzut şi această eventualitate, 
răspunse chinezul. Voi prelua eu conducerea tuturor 
întreprinderilor sale, bineînţeles sub înţeleapta îndrumare 
a excelenţei voastre. 

— N-aş fi putut crede că va fi atât de clarvăzător. 

— Răposatul căpitan nu era un sfetnic prost. 

— Voi căuta să-i urmez pilda în toate privinţele, cu 
excepţia retribuirii înţeleptei mele îndrumări, vorba 
dumneavoastră. Gradul meu de general, poziţia mea, impun 
o remuneraţie mult mai mare decât aceea acordată lui 
Saharov. 

Se înţeleseră repede în privinţa sumei. Discutară apoi încă 
o serie de chestiuni mai puţin importante, după care cei doi 
interlocutori se ridicară în picioare. 


— A propos, nu vi se pare, dragul meu, că un oarecare 
prinţ a devenit cu totul de prisos la Arthur? 

— Părerile mele coincid întotdeauna cu acelea ale 
excelenţei voastre. 

— Cu atât mai bine. Să se ia măsuri fără întârziere. 

— Totul se va aranja în timpul cel mai scurt! 

Domnul Şu plecă şi în locul lui se ivi Reis. 

— Să se sigileze locuinţa lui Saharov, începu îndată Fok. 

— S-a şi sigilat. 

—... Şi să se numească o comisie pentru inventarierea 
documentelor şi bunurilor rămase de pe urma lui. 
Preşedintele comisiei voi fi eu, dar nu trebuie să figurez 
oficial în compunerea ei. 

Reis nota în fuga condeiului dispoziţiile lui Fok. 

— Supuneţi chiar astăzi lui Stessel spre confirmare 
această dispoziţie. 

— Am înţeles, excelenţă. 

— Aşadar, în prezent, prin Su, avem o legătură directă, 
fără intermediari, cu statul major - bineînţeles, nu al lui 
Kuropatkin, chicoti Fok bine dispus. Acum se poate acţiona 
cu mai multă îndrăzneală. Dumneavoastră veţi avea grijă de 
madame, dat fiind că sunteţi un bărbat în floarea vârstei şi 
n-aţi pierdut nimic din alura unui „ofiţer din Gardă”, iar eu 
mă voi ocupa îndeaproape de vechiul, şi din păcate 
exasperant de prostul meu amic, glumi generalul, frecându- 
şi vesel mâinile. 

— Ar trebui să se cinstească într-un mod oarecare 
memoria neuitatului nostru prieten. Asta ar constitui un 
paravan folositor şi pentru noi. De pildă să zicem că i-am 
ridica un monument la Dalni, propuse Reis. 

— Asta nu se poate face fără autorizaţia japonezilor. Ar fi 
mai simplu să fie propus pentru decorare, de exemplu cu 
crucea Sfântul-Gheorghe. 

— Dar pentru ce merite? 

— Ei, hai să zicem, pentru că a ştiut să organizeze atât de 
bine legătura cu... firma Tifontai, doar e o misiune foarte 


periculoasă. Sugeraţi-i Verei Alexeevna ideea aceasta! 

Soneria sună seara târziu, deranjând-o pe Vera Alexeevna, 
care se pregătea să se culce. Nevrând să-l trezească pe 
soţul ei, care aţipise, ieşi ea însăşi în salon. 

— Mii de scuze! N-aş fi îndrăznit niciodată să vă deranjez 
la o oră atât de târzie, dacă n-ar trebui să discut cu 
dumneavoastră câteva chestiuni foarte urgente! îşi ceru 
iertare Reis, înclinându-se galant. Tocmai am primit vestea 
morţii la spital a căpitanului Saharov. 

— A murit Vasili Vasilievici? exclamă doamna general 
îngrozită şi, ne mai ţinând-o picioarele, se lasă pe un scaun. 
O, ce nenorocire! Medicii de-acolo n-au putut oare să-l 
salveze? Acum două zile susțineau că este în afară de orice 
pericol... şi acum, să moară aşa, pe neaşteptate?! Chiar 
mâine voi cere să se oficieze un parastas pentru el. Şi Vera 
Alexeevna izbucni într-un hohot de plâns neprefăcut. 

— Vasili Vasilievici a lăsat o avere considerabilă şi felurite 
documente care pot avea o mare importanţă de stat. Ioate 
acestea trebuiesc identificate şi inventariate; în acest scop, 
e necesar să se ia măsuri de urgenţă. Am întocmit un 
proiect de ordin şi voiam să rog pe excelența să să-l 
semneze. 

— Anatole doarme: am să-i spun mâine dimineaţă. Pentru 
nimic în lume nu mă pot împăca cu gândul că bietul Vasili 
Vasilievici nu mai este pe lumea aceasta, spuse Vena 
Alexeevna, suspinând amarnic. Când se va sfârşi oare cu 
nenorocirile? 

— Atunci când Anatoli Mihailovici va socoti necesar şi 
posibil. 

— Ei, până depinde totul de el! Mai sunt şi Fok, Smirnov, 
Belii, Kondratenko, amiralii... 

— Generalul Fok reflectează de mult la această 
eventualitate, în schimb, cu Kondratenko e mai greu să te 
înţelegi! Ceilalţi sunt cantităţi neglijabile... L.a nevoie, pot fi 
făcuţi inofensivi. 


— Roman Isidorovici a ridicat încă acum o lună chestiunea 
capitulării, dar Anatole n-a fost de acord eu propunerea lui, 
spuse generăleasa, dând în vileag ceea ce ştia. Dar, Viktor 
Alexandrovici, să nu mă trădezi soţului meu. E o chestiune 
secretă. 

— "Totuşi, Kondratenko desfăşoară cea mai vie activitate 
pentru apărarea Arthur-ului şi, în plus, se bucură de o mare 
popularitate printre soldaţi şi printre ofiţerii inferiori. 

— N-o să-i întrebe nimeni pe aceştia ce-i de făcut. Se va da 
ordin de capitulare şi ei îl vor executa. 

— Dar dacă n-o vor face? 

Vera Alexeevna îşi privi interlocutorul nedumerită, 
speriată. 

— Aşa ceva nu e cu putinţă! răspunse ea, aproape în 
şoaptă. 

— Sunt absolut convins că cel dintâi care va refuza să se 
supună ordinului de capitulare va fi tot Kondratenko, şi că 
garnizoana îl va sprijini. Nu de mult, l-am întrebat în glumă 
ce ar face dacă ar auzi că Arthur-ul a capitulat. El mi-a 
răspuns foarte serios că l-ar aresta pe comandantul care ar 
da o asemenea dispoziţie şi că ar continua rezistenţa până 
la ultimul om. 

— Anatole ştie acest lucru? 

— Nu l-am adus încă la cunoştinţa excelenţei sale. 

— Rău. Am să vorbesc chiar eu cu el despre toate. Noapte 
bună, încheie generăleasa concediindu-l. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Stessel, cu glas somnoros, 
pe soţia lui când aceasta intră în dormitor. 

Vera Alexeevna îi relată cele discutate cu Reis. Generalul 
primi foarte nepăsător vestea morţii lui Saharov. Mai mult 
decât atât, nu acceptă să-l decoreze. 

— Un escroc mai puţin în Arthur. Să-i fie ţărâna uşoară, 
mormăi el, căscând. 

— Cum poţi să vorbeşti aşa de om care a murit? „Despre 
morţi, ori nu spui nimic, ori vorbeşti numai de bine”. 


— Ei, Veruncik, în mormânt, toţi sunt neprihăniţi. Şi acest 
Reis e un vulpoi şiret, seamănă cu Kondratenko al tău. Cei 
ce seamănă - s-adună. În sfârşit, deocamdată nu se dau 
decoraţii pentru escrocherii. 

— Viktor Alexandrovici îţi este cu totul devotat ţie şi 
intereselor tale... 

— Fireşte, fiindcă e mult mai convenabil să stea la 
comandament, în loc să comande un regiment pe poziţii: 
are mai multe şanse să-şi scape pielea. 

— Anatole, când ai de gând să ceri încetarea focului? 
întrebă generăleasa. 

— Asta-i o chestiune complicată. Dacă Arthur-ul va 
capitula prematur, eu voi fi făcut răspunzător de toate. 
Cariera mea va fi compromisă. 

— Avem ceva bani la banca din Şanhai. 

— Ei, cu treizeci, patruzeci de mii de ruble, nu te descurci 
mult timp. 

— Dar aurul chinezesc care a fost adus din palatele de la 
Pekin la Arthur? 

— Fără îndoială că japonezii ştiu de el şi-l vor ridica pe tot 
în momentul capitulării. 

— Se poate încerca o tranzacţie cu ei. 

— Ce-i pierdut e bun pierdut. După ce-ai predat fortăreaţa 
nu mai discuţi condiţiile de capitulare. 

— Atunci trebuie să aranjezi tratativele din timp. 

— Tratative de capitulare? exclamă generalul ridicându-se 
în capul oaselor. 

— Dacă Arthur-ul e sortit capitulării, atunci trebuie măcar 
să-ţi asiguri viitorul sub raport material. Eşti în armată de 
aproape patruzeci de ani şi ai rămas tot gol şi sărac ca un 
şoarece de biserică. 

— E adevărat, desigur. Totuşi proiectele tale sunt pline de 
riscuri, răspunse Stessel ceva mai şovăitor. 

— Nici din punct de vedere umanitar rezistenţa nu trebuie 
împinsă dincolo de anumite limite, aceasta ducând la 
sacrificii zadarnice, fără rost. Gândeşte-te numai câte soţii 


şi mame, câţi copii se vor ruga lui Dumnezeu pentru tine 
dacă le vei salva soţii, fiii şi părinţii. 

— Trebuie să reflectăm bine asupra acestei chestiuni atât 
de grave. Kondratenko să fie pus sub supraveghere secretă; 
să se cerceteze dacă nu cumva complotează împotriva mea? 
Cui să dau această sarcină? 

— Bineînţeles, lui Fok. Doar provine din jandarmerie şi ştie 
foarte bine cum să procedeze. 

— Am să vorbesc cu el chiar mâine dimineaţă. 

— Sfătuiţi-vă, totodată, asupra datei capitulării, completă 
Vera Alexeevna. 

În aceeaşi seară, în timp ce Gantimurov se întorcea acasă, 
după ce încercase în zadar să ajungă la Stessel spre a-l 
demasca pe Fok, fu ucis de un glonţ rătăcit. 

— Serghei Vladimirovici, fii gata cât mai repede, spuse 
Raşevski, trezindu-l pe Zvonariov, care se culcase noaptea 
târziu. Generalul Smirnov trebuie să sosească la fortul 2 în 
jurul orei zece. Vrea să arunce chiar el în aer mina aşezată 
de noi în galeria stângă. 

Praporşcikul începu să se îmbrace, sorbind totodată din 
ceaiul fierbinte care-l frigea, şi înghițind pe nemestecate 
bucăţi de carne rece de cal. Curând după aceea păşea 
alături de locotenent-colonel, pe drumul strategic. Era o zi 
senină, însorită. Japonezii trăgeau intens asupra tuturor 
forturilor şi în zona spatelui acestora. Bateriile ruseşti 
tăceau. 

După ploaia din timpul nopţii aerul era răcoros; băltoacele 
proaspete sclipeau în razele soarelui. Raşevski râdea eu 
poftă, ascultând amănuntele rănirii lui Stessel şi ale 
decorării lui Zvonariov. 

— Râdem dar sufletul nostru plânge. Triste, respingătoare 
sunt toate acestea. Ne facem datoria cu toţii, bucuroşi, dar 
ne e scârbă de slugărnicie, observă Raşevski, după ce 
ascultă cele povestite de praporşcik. 

— În schimb, liota de lingăi care mişună în jurul mărimilor 
prosperă, copleşită de favoruri. 


— Să vezi ce încurcătură s-a iscat la fortul 2. Am hotărât 
să aruncăm în aer galeria de minare a japonezilor. Am 
calculat încărcătura - circa trei puduri de pulbere; lui 
Grigorenko i-a ieşit de peste două ori mai mult. Am pus 
calculul în discuţie. A venit Smirnov - s-a apucat şi el să 
socotească. A ajuns aproape la zece puduri. Dacă punem 
atâta exploziv, se poate descoperi zidul dinapoi al 
caponierei. loate obiecțiile mele au fost zadarnice. 
Grigorenko nu îndrăzneşte să zică ceva. Au fost puse în 
sfârşit nouă puduri şi jumătate. S-a făcut burarea şi 
obturarea încărcăturii. Trebuie să vină Smirnov în persoană 
să declanşeze explozia. 

— Şi să fie recompensat cu o cruce, pentru munca depusă 
de dumneavoastră. 

— Mai curând, ca să recompenseze cu cruci de lemn cel 
puţin o duzină de ostaşi, bineînţeles, dacă totul se va 
întâmpla aşa cum prevăd eu. 

— N-ar trebui să se raporteze acest lucru lui Stessel, 
pentru a interveni cu autoritatea lui spre a se suspenda 
operaţia aceasta? 

— Ce tot vorbeşti! exclamă Raşevski, dând speriat din 
mâini. Dacă îl deranjează cineva acum când e rănit, riscă 
să-l ia la rost generăleasa. Singura soluţie e să mergem în 
fort şi acolo, în măsura posibilului, să neutralizăm fantezia 
generalului. 

În fort, noul comandant, tânărul porucik Frolov activa 
febril. Tunurile de contraasalt, puse în bătaie pe parapete, 
erau gata să intre în acţiune. Servanţii şedeau jos, lângă 
piese. Pe caponiera interioară, fuseseră instalate mitraliere 
şi tunuri vechi de câmp. În caponieră erau amplasate tunuri 
navale, de calibru mic, cu tragere repede. Garnizoana 
fusese divizată în trei părţi. O parte dormea în cazarma de 
jos, alta veghea în cea de sus, iar a treia stătea de pază 
afară. Garda fusese întărită chiar şi la paserela adăpostită, 
deasupra galeriei contraescarpei. Tânărul porucik de 
artilerie alerga de colo-colo prin fort, alegând locurile unde 


mai putea fi pus în bătaie un tun sau un aruncător de mine. 
Soldaţii erau mai veseli, mai vioi. Lângă galeriile de minare, 
Raşevski şi Zvonariov dădură de praporşcikul Berg, 
specialist în mine. 

— Rezistă burajul? îl întrebă Raşevski. 

— Cred că va rezista, dar mi-e teamă să nu crape bolta sau 
zidurile cazematei, din cauza exploziei, răspunse Berg. 

— Atunci mikadoul va trebui să-i confere lui Smirnov o 
înaltă decorație, pentru concursul acordat pionierilor 
japonezi! 

— În orice caz, să fie îndepărtați toţi oamenii, de aici şi din 
galeria contraescarpei; să se retragă santinelele din 
paserela adăpostită şi de pe parapete, dispuse Raşevski. 

— Vine domnul general Smirnov! raportă grăbit un tiralior. 

Însoţit de Frolov, comandantul fortăreței se apropie 
repede, cu pasul său săltăreţ, de cocoş. 

— Bună ziua, prieteni! răspunse el din mers la salutul 
ostaşilor. 

— Ca să vezi că am un prieten cu reveruri roşii! şopti 
careva în spatele lui Zvonariov. 

Praporşcikul se întoarse şi dădu cu ochii de Blohin. Slăbit, 
pământiu, nebărbierit, ochii lui afundaţi în cap licăreau, 
privind mobili, neliniştiţi. 

— Noroc, Blohin! rosti praporşcikul, zâmbindu-i prietenos. 

— Să trăiţi! Credeam că nici n-o să vă mai uitaţi la mine. Ai 
noştri unde-s? întrebă ostaşul pripit, cu jumătate de glas. 

— Lucrează la construcţia uzinei electrice, lângă fortul 3. 
Dar tu, cum o duci aici? 

— Tare mi-e urât fără ai noştri! oftă ostaşul. Mi se pare 
ziua lungă cât săptămâna. Mai bine domnu' porucik mi-ar 
cârpi câteva labe şi m-ar primi înapoi, la baterie. 

— Ce-i conversaţia asta, în prezenţa mea? se răsti 
Smirnov, întorcându-se pe neaşteptate spre ei. Puteţi găsi 
alt moment şi alt loc ca să conversaţi, domnule praporşcik. 
Dar cine-i omul acesta cu mutră de bandit? Asta-i poziţie 
ostăşească? Unitatea, numele? 


— Tunar-artificier Blohin. 

— Nu ştii cine sunt eu, nătărăule?! la spune, ce cauţi aici? 
O săptămână fără hrană caldă! ordonă generalul, 
împroşcând salivă şi holbându-se la el furios. 

— Halal prieten, n-am ce zice! mormăi Blohin. 

— Excelenţă, doriţi să ascultați cum lucrează japonezii? 
întrebă Raşevski, grăbindu-se să distragă atenţia 
generalului. 

Smirnov făcu un gest cu mâna, cerând să se facă linişte, şi- 
şi lipi urechea de beton. Trecură câteva clipe de tăcere 
încordată. 

— Da, da! După mine însă, se află încă departe de 
caponieră - la cel puţin treizeci de stânjeni. 

— Eu cred că la cel mult zece-douăsprezece îşi dădu cu 
părerea Raşevski. 

— Crezi dumneata, zvârli generalul, dispreţuitor. Eu am 
absolvit două academii: Academia de Artilerie şi Şcoala 
superioară de Război şi e de presupus că mă pricep, cât de 
cât, la minări. 

— Eu am absolvit numai una: Academia de Geniu. 

— Locotenent-colonel Raşevski, dumneata angajezi veşnic 
discuţii ne la locul lor! i-o reteză generalul şi părăsi 
caponiera. 

— Ai văzut? întrebă Raşevski, dând din cap în urma lui. 
Poftim de te înţelege cu un asemenea catâr. 

Firele electrice cuplate la mină treceau prin incinta 
fortului, intrând într-un adăpost din parapetul frontal. 
Smirnov bodogănea într-una, iritat. Pe platoul incintei 
fortului dădu ziua bună soldaţilor în gura mare. Aceştia 
răspunseră cu glas scăzut ca să nu atragă atenţia 
japonezilor, până la care erau cel mult cincizeci de paşi. 

— Răspundeţi că lumea, nu ca nişte nemâncaţi! Bună ziua, 
prieteni! strigă din nou generalul. 

De astă dată, soldaţii răspunseră în cor, cu glas tare, iar 
după câteva clipe două grenade aruncate de japonezi 
explodară lângă parapet. 


— Aoleu, fraţilor, aoleu, mâna! începu să se tânguie un 
tiralior al cărui braţ fusese rupt din cot. Tovarăşii lui îi 
săriră în ajutor, iar generalul se grăbi să dispară în adăpost. 

Smirnov declanşă explozia minei înainte ca soldaţii să fi 
avut timp să se retragă de lângă parapete. Deasupra locului 
exploziei ţâşni o trombă de fum şi de praf. Scânduri, pietre 
şi tot felul de sfărâmături săriră în toate părţile. Pământul 
se lăsă simţitor. 

În primele clipe, la japonezi domni o linişte mormântală, 
dar curând izbucniră împuşcături violente şi o grindină de 
grenade. Gloanţele şi schijele şuierau în toate părţile, 
rănindu-i şi mutilându-i pe cei care nu izbutiseră să se 
adăpostească. 

Smirnov preferă să stea pitit în adăpost, aşteptând 
potolirea acelui uragan al morţii. Frolov, se repezi afară, 
pentru a-i linişti pe ostaşii care alergau înspăimântați prin 
incinta fortului, şi fu rănit la mână. 

— "Toate acestea puteau fi evitate, dacă excelența voastră 
nu v-aţi fi grăbit atât, spuse Raşevski, privind panica ce se 
stârnise în fort. 

— Te rog să nu mă înveţi dumneata pe mine ce şi cum să 
fac! se aprinse Smirnov. [i-era teamă că o să se surpe 
caponiera şi uite-o: e teafără şi întreagă. Am prevăzut şi m- 
am gândit asupra tuturor ipotezelor atunci când am 
calculat încărcătura de exploziv. Am întocmit peste zece 
variante pentru tot felul de împrejurări. 

Îndată ce se mai linişti atmosfera, Smirnov alergă spre 
cazarmă din spatele adăpostului. Acolo praporşcikul Berg îi 
raportă că rezistaseră bine la şocul exploziei şi caponiera şi 
burajul minei. 

— Ei, ai văzut? se adresă generalul lui Raşevski jubilând, şi 
dumneata mă contraziceai! 

În clipa aceea, de la lunetă Kuropatkin sosi gâfâind un 
tiralior cu un bilet. Comandantul lunetei raporta că explozia 
minei dezvelise zidul exterior al caponierei, iar japonezii se 
pregăteau pesemne să-l arunce în aer din afară. 


— Să se deschidă imediat focul asupra lor; să fie 
împroşcaţi cu grenade! ordonă Smirnov: 

— E imposibil să se deschidă focul, căci locul acela se află 
într-un unghi mort, iar grenadele pot avaria zidul, răspunse 
Raşevski, încruntat. 

— Înălţimea voastră, mutră-strâmbă vrea să spargă 
acoperişul caponierei! raportă Blohin, sosind în goană. 

Raşevski se repezi spre poternă, urmat de toţi ceilalţi, cu 
excepţia lui Smirnov care striga cu ciudă ceva în urma lor. 

Cele mai sumbre temeri ale lui Raşevski se transformaseră 
în realitate. Japonezii se furişaseră până la acoperişul 
caponierei, aşezaseră încărcături de dinamită şi acum 
declanşară o serie de explozii, una după alta. După cea 
dintâi, bolta plesni; după a doua, se produse o spărtură; 
după a treia, bolta se prăbuşi în caponieră. Toate acestea se 
petrecură atât de repede, încât tiraliorii n-avură timp decât 
pentru a bara cu saci de pământ trecerea din caponieră în 
galeria contraescarpei. 

Japonezii instalară la gura spărturii caponierei o mitralieră 
şi deschiseră focul de-a lungul galeriei. Starea ruşilor 
deveni îndată critică. Frolov se repezi înainte şi salvă 
situaţia, distrugând mitraliera cu o grenadă. Venindu-şi în 
fire, tiraliorii se repeziră după el. La intrarea caponierei 
înguste, întunecoase, pe jumătate năruite, se încinse o luptă 
corp la corp. Câţiva soldaţi japonezi se strecurară prin şanţ, 
până la ambrazurile tunurilor şi aruncară prin ele în 
interiorul caponierei o mulţime de grenade cu o mare 
putere de distrugere, lucru care provocă explozia unui 
morman de obuze depozitate lângă tunuri. O parte din 
caponieră se prăbuşi. Galeria contraescarpei se umplu de 
un fum înecăcios şi de praf. Ostaşii fură cuprinşi de panică. 

Frolov se străduia să domine larma infernală şi, 
îmbărbătând tiraliorii, încercă cu un grup de curajoşi încă 
un contraatac la baionetă. 

Zvonariov îl pierdu din vedere pe Raşevski, undeva, în 
întuneric; apucând cea dintâi armă care-i căzu la îndemână, 


el începu să tragă cartuş după cartuş în direcţia japonezilor. 

— Păzea, Serghei Vladimirovici, să-i blagoslovesc eu acuşi! 
hârâi Blohin la urechea lui, făcându-şi vânt şi aruncând 
zece grenade deodată. 

Praporşcikul se trânti la pământ. O bubuitură năprasnică îl 
asurzi. De sus cădeau sfărâmături de beton, pământ şi 
bucăţi însângerate de trupuri omeneşti. Blohin sări în 
picioare şi, răcnind ca scos din minţi, se repezi cu baioneta 
înainte, asupra japonezilor. Praporşcikul alergă după el. 
Săriră amândoi în caponiera pe jumătate surpată, în care 
dădură peste doi japonezi năuci. Blohin le făcu de 
petrecanie pe loc. Tiraliorii năvăliră după el şi se apucară să 
ridice la iuţeală o baricadă din saci cu pământ. Japonezii 
dispăruseră. 

Zvonariov cercetă care era situaţia. Jumătate din 
caponiera de lângă galeria de minare din stânga se năruise 
complet, rămânând acum un morman de beton sfărâmat. O 
parte din caponieră, lângă galeria de minare din dreapta 
rămăsese întreagă. Se apucară s-o întărească repede cu 
saci de pământ. 

Curând, japonezii încercară din nou să răzbească în şanţ 
prin caponiera distrusă, dar fură respinşi cu focuri de 
mitralii, trase de pe parapetele fortului, şi se întoarseră în 
tranşeele lor. Urmă un răstimp de linişte. Raşevski, rănit în 
două locuri de spărturile de beton, se legase cu o batistă şi 
dădea ocol rămăşiţelor caponierei. 

— Trebuie să se ridice imediat un parapet din saci cu 
pământ în jurul porțiunii de glacis, care e distrusă, şi să se 
instaleze cuiburi de mitralieră; altfel, japonezii vor răzbi 
noaptea peste şanţ, direct spre fort, îi preveni el pe ostaşi. 

Sub îndrumarea lui, tiraliorii începură să aşeze sacii 
repede şi cu îndemânare. 

— Unde-i Smirnov? întrebă Zvonariov. 

— Cum a simţit că se îngroaşă gluma, s-a şi făcut nevăzut. 
A uitat de gradul lui de general şi de tot; a rupt-o la fugă 
peste podul de la gorjă, răspunse locotenent-colonelul. 


Ziua se scurse foarte iute şi seara veni pe nesimţite. 
Întunericul cobora repede. Bombardamentul dezlănţuit 
asupra fortului îi sili pe tiraliori să se adăpostească în 
galeria contraescarpei şi în cazarmă. Zguduind fortul până 
în temelii, exploziile grele dovedeau că tirul se execută cu 
piese de 11 țoli. 

Zvonariov, Raşevski, Frolov şi artileristul Korsakovski 
şedeau la adăpost în cazarmă, când, pe neaşteptate, 
Kondratenko sosi în fort, însoţit de nelipsitul său şef de stat- 
major, Naumenko. Cu toate că bombardamentul era în toi, 
se duseră numaidecât să examineze avariile suferite la 
caponieră. 

— Serghei Alexandrovici, de ce l-aţi amestecat pe Smirnov 
în operaţia de minare? Doar n-are nici în clin, nici în 
mânecă cu asemenea lucruri, îl dojeni generalul pe 
Raşevski. 

— S-a amestecat singur, la naiba! Dacă japonezii s-ar fi 
repezit la asalt îndată după explozie, se isprăvea cu noi, n- 
am fi fost în stare să rezistăm. 

— Cred că primejdia n-a trecut încă. Am dispus să se 
deplaseze aici două companii din rezervă şi v-am trimis 
două mitraliere şi un tun-mitralieră chinezesc, cu ţeava lisă. 

— Ce să facem cu el? se miră Korsakov. 

— E bun că tun de alarmă. Aşezaţi-l în dreptul spărturii şi, 
la nevoie, trageţi cu mitralii. 

Trecând prin cazărmi, Kondratenko dădu seară bună 
soldaţilor că şi Smirnov, dar era atent numai la înfăţişarea 
lor şi nu la ţinută. 

— Când aţi mâncat? De când n-aţi mai fost în repaos? Sunt 
bolnavi de scorbut printre voi? îi întreba el pe tiraliori. 

Uitându-se nestânjenit la generalul scund, nearătos, cu 
glas surd şi cu ochi vioi, inteligenţi, Zvonariov şi-l imagină în 
manta cenuşie de soldat. 

„Nu prea s-ar remarca într-o mulţime de zeci şi sute de 
tiraliori decât poate, prin inteligenţa lui”, îşi zise 


praporşcikul, gândindu-se că în înfăţişarea lui, generalul nu 
avea aproape nimic de boier şi de ofiţer. 

Părea că şi ostaşii erau stăpâniţi de aceleaşi simţăminte, 
vorbind nestingheriţi generalului, adresându-i-se când după 
gradul său militar, când cu numele patronimic ca în viaţa 
civilă. Kondratenko nici nu lua în seamă acea încălcare a 
regulamentului. 

— Dacă japonezii vor ajunge până la şanţ, căutaţi să le 
tăiaţi retragerea, atacându-i din galeria contraescarpei. 
Caponiera trebuie apărată până la ultima posibilitate, îi 
preveni generalul pe ostaşii adunaţi în jurul lui. 

— Ar fi bine să aşezăm în galerie un tun cu tragere 
repede, propuse Blohin. 

— E o propunere judicioasă. Cum te cheamă? întrebă 
generalul. 

Blohin se prezentă. 

— Azi, s-a distins în luptă. I-a scos pe japonezi din partea 
caponierei care rămăsese întreagă, raportă Frolov. 

— Propuneţi-l pentru decorare. 

— Lăsaţi-o ciorilor de cruce, că tot o să zăcem sub alea de 
lemn! Mai bine... bâigui ostaşul încurcat. 

— Ei, spune, ce doreşti? Vrei să fii învoit în oraş? 

— Nu... Aş bea o votculiţă, se rugă Blohin, zâmbind 
stânjenit. 

Tiraliorii izbucniră în hohote de râs. 

— Porucikule, dă-i o porţie din partea mea, îi ordonă 
generalul lui Frolov. 

— Mulţumesc frumos! răcni Blohin. 

— Să vii la mine mai târziu, ordonă Frolov. 

După ce inspectă tot fortul, inclusiv paserela adăpostită de 
deasupra galeriei contraescarpei, Kondratenko plecă 
împreună cu Raşevski şi cu Zvonariov. 

— Ca să spun drept, tare mi-e teamă că fortul va fi cucerit 
la primul asalt serios. Asta ar îngreuna, ar complica 
apărarea zidului chinezesc, spuse Kondratenko, îngândurat. 

Varia îl aştepta pe Zvonariov la comandament. 


— Hai să luăm masa, în adăpost. Bucătăria e instalată 
acolo; la comandament, e cam peste mână. Of, de te-ai 
întoarce cât mai curând la Zaliternaia! Atunci am să fiu mult 
mai liniştită în privinţa dumitale. Acolo toţi ne sunt 
cunoscuţi. Haritina a plecat azi cu bărbatul ei pe poziţii. 

— Cu care bărbat? 

— Cu larţev. l-a cununat ieri preotul spitalului. Le-a 
ordonat Ursul să se cunune. 

— Cum adică? 

— Phii, că tare eşti de cap! Blohin l-a rănit pe larţev din 
pricina Haritinei. Pentru asta, Ursul l-a alungat din baterie. 
Haritinei i-a interzis să mai dea pe acolo, ca să nu se maiia 
la harţă soldaţii pentru ea. Dacă vrei să vii, mărită-te şi vino 
împreună cu bărbatul tău, i-a spus, singură să nu te mai văd 
pe aici! Ei, şi atunci, s-au căsătorit. 

— Ce spui: ia te uită! Ei şi cine a făcut cererea în 
căsătorie? Haritina lui larţev: ori el Haritinei? 

— Încetează, că acum plec! 

— Şi eu să mănânc singur? 

— A, da; am uitat că la vârsta dumitale fragedă mai ai 
nevoie să fii hrănit cu linguriţa. 

La masă, Zvonariov află de-a fir a păr toate noutăţile din 
Arthur: care era starea lui Stessel; cum se îndrăgostise 
lulea Grigorovici de Lolocika; câţi răniţi fuseseră operaţi 
într-o zi la spitalul unificat; din cele spuse reieşea că Varia 
avusese aproape rolul principal în toate operaţiile. 

— Pacienţii au decedat, cu toţii, nu? 

— Care pacienţi? 

— Păi, răniții operaţi de domnia voastră... 

— Pentru această obrăznicie ai să rămâi fără desert! spuse 
Varia şi hăpăi crema, într-o clipă. 

— Am tăcut chitic! Mi-e teamă că şi a doua farfurie o să se 
volatilizeze tot atât de repede... 

— Na, ca să nu mă mai înţepi! se oţări fata trăgându-l uşor 
de ureche. 


Drept răspuns, praporşcikul mârâi fioros, şi izbucniră în 
râs amândoi. 

Zvonariov o conduse pe Varia până la porţile oraşului şi 
apoi se întoarse la comandament, unde Raşevski îi 
încredinţă o misiune pentru a doua zi, la reduta nr. 3. 

Reduta 3 era ultima fortificaţie de la extremitatea dreaptă 
a frontului defensiv de est al fortăreței. Deşi i se spunea 
„provizorie”, această denumire, ca multe altele din Arthur 
nu corespundea realităţii. După felul în care fusese 
construită, era o adevărată fortificaţie permanentă, ca şi 
forturile 2 şi 3, doar ceva mai mică. Ea bara căile de acces 
spre fortul 3 dinspre valea râului Lunhe. Pornind de la 
ieşindul de vest al fortului 3, Zidul chinezesc se întindea 
până în faţa redutei. 

Privită în plan, ea arăta ca un triunghi cu un vârf rotunjit. 
Valul frontal de apărare avea forma unui arc, cu capetele 
înfipte în parapetele laterale. 

În partea dinapoi a redutei se afla o cazarmă de beton 
pentru garnizoană. O poternă curbată ducea de la ea spre 
caponiera betonată de la şanţul frontal. În faţa redutei se 
întindea o linie de tranşee de infanterie, iar în imediata 
apropiere a acesteia erau avanposturile japonezilor. În 
acest sector lupta nu contenea nici zi, nici noapte; când 
năvăleau japonezii în tranşee ruseşti, când îi scoteau ruşii 
din ele, ocupând o parte din tranşeele japoneze. 
Împuşcăturile, răpăitul mitralierelor, exploziile grenadelor 
nu încetau o clipă. Dârzenia siberienilor se înfrunta cu 
tenacitatea „fiilor Soarelui-Răsare”. 

Acolo se duse a doua zi Zvonariov, pentru a se informa 
asupra situaţiei din acel sector. 

Era o zi mohorâtă, uşor înceţoşată. Tunurile bubuiau 
greoi, bateriile japoneze bombardau metodic ca 
întotdeauna oraşul şi escadra Arthur-ului, staționată în rada 
interioară. 

Duelul de artilerie, mai slab dimineaţa, se transformă 
treptat într-un muget continuu. Sute de obuze de mare 


calibru se prăbuşeau asupra forturilor 2 şi 3, ca şi asupra 
redutei. Nu era cu putinţă să se precizeze dacă se 
declanşase tragerea de pregătire în vederea asaltului 
general al fortăreței, sau era numai o tatonare. Îndată ce 
ieşi din vâlceaua îngustă în care se adăpostea 
comandamentul, praporşcikul nimeri sub un foc puternic şi 
se adăposti repede după o stâncă. Astfel, făcând salturi din 
adăpost în adăpost, ajunse pe creasta colinelor Skalistâi, la 
o verstă şi ceva dincolo de linia forturilor. Masivul, 
prăpăstios, fără nici o urmă de vegetaţie, domina liniile 
întâia şi a două ale apărării - forturile şi Zidul chinezesc. 

Culcat după o stâncă, Zvonariov cerceta prin binoclu 
panorama dinaintea sa. În vale, jumătate la dreapta, fortul 
3 era învăluit în întregime de trombe negre de fum şi praf, 
stârnite de obuzele care cădeau fără încetare. În văzduh se 
iveau mereu mingile albe de fum ale şrapnelelor care 
explodau. 

Un obuz de mare calibru izbi în plin cazarma şi o clipă 
după aceea nori groşi de fum ţâşniră vijelios prin toate 
ferestrele. 

Zvonariov tresări. Părea că vede zecile de soldaţi 
sfârtecaţi, mutilaţi, rupţi în bucăţi, amestecați cu 
sfărâmături de beton şi de lemne, părea că aude gemete, 
ţipete, horcăitul muribunzilor, părea că-l îneacă duhoarea 
şimozei. 

„Nu cred să fi scăpat cu viaţă vreunul din cei care s-au 
adăpostit în cazarmă”, gândi el îngrozit, şi-şi întoarse 
privirea spre reduta 3. 

Învăluită şi ea într-o volbură de praf şi fum, abia se 
desluşea pe fondul cenuşiu al terenului înconjurător. La 
mijloc, între fortul 3 şi redută, se zărea limpede o vâlcea 
adâncă. Acolo, ceva mai la o parte, fusese amplasată o mică 
baterie alcătuită din două tunuri de câmp, pesemne cu 
misiunea de a bara căile de acces spre vâlcea. 

Dincolo de râul Lunhe se ridicau masivele întunecate ale 
colinelor Volcie. 


Cerul se înseninase. Soarele încă destul de cald, mângâia 
plăcut cu razele lui. Priveliştea redutei atât de violent 
bombardată îl punea pe Zvonariov în dilemă: să se mai ducă 
acolo, sau nu? 

„Bineînţeles, sub un asemenea bombardament, nu le voi fi 
de nici un folos: acum nu le mai arde lor de galerii de 
minare”, se justifica faţă de el însuşi. În cele din urmă, 
adoptă o hotărâre de compromis: să mai aştepte câtva timp, 
şi dacă tirul va slăbi în intensitate, să se ducă totuşi. 
Conştiinţa fiindu-i astfel împăcată, începu să urmărească 
cele ce se petreceau mai spre dreapta. 

Departe, ieşind puţin de după sopcile din apropiere, se 
zărea bateria B. Trombe de fum negru ţâşneau şi din ea, 
dar mult mai rar decât la forturile vecine. Bateriile 
fortăreței răspundeau fără vigoare la focul japonezilor, 
trimiţându-şi obuzele departe în spatele acestora. Dinapoi, 
dinspre oraş, se rostogoleau bubuiturile gurilor de foc ale 
cuirasatelor, sprijinind fortăreaţa prin tirul lor. 

Deodată începu să mugească o baterie alcătuită din tunuri 
de 42 milimetri, amplasată în spatele masivului Skalistâi. 

„Dacă explodează înainte de timp un singur obuz, praful 
se alege de mine”, gândi el şi porni încet spre redută. 

După un ceas bombardamentul îşi mai pierdu din 
intensitate. Profitând de acest lucru, Zvonariov străbătu 
repede distanţa rămasă şi, înfruntând focurile de puşcă se 
repezi peste podul de la gorjă şi intră în fugă pe uşa 
cazărmii. 

Din lumina vie a soarelui şi din aerul curat, nimeri deodată 
într-o încăpere foarte slab luminată. În cazarmă stăruia o 
duhoare stătută. Vreo cincizeci de soldaţi şedeau pe pături, 
cu armele între genunchi, gata de luptă. 

— Unde-i comandantul? îl întrebă praporşcikul pe cel 
dintâi ostaş întâlnit. 

— Înălţimea sa este în poternă. 

Zvonariov ieşi din cazarmă şi trase de câteva ori adânc în 
piept aerul curat, îndreptându-se spre gura neagră a 


poternei, luminată de câteva felinare. Străbătând aproape 
jumătate din poternă, praporşcikul ajunse la ieşirea dinspre 
incinta redutei. Acolo, la o încrucişare de treceri, beau ceai 
în jurul unei măsuţe toţi ofiţerii din garnizoana redutei: 
căpitanul Şmetillo, porucikul de artilerie Esaulov, Debogori, 
Mokrievici şi un praporşcik de tiraliori. Chipurile lor vesele, 
glumele, totul dovedea că bombardamentul nu izbutise să 
clintească moralul apărătorilor. 

— Închinăciuni prea plecate vestitului artilerist şi inginer! 
îl salută căpitanul pe Zvonariov. Pe legea mea, nu era de 
aşteptat, zău, să se aventureze careva încoace pe lumină, 
după potopul de foc de astăzi. Poftim la masă. Ostaş, un 
scaun! 

Praporşcikul strânse mâinile tuturor şi se aşeză. Fu îndată 
asaltat de întrebări: cu ce treburi venise în fort, ce mai era 
nou la statul-major, ce se mai aude la Arthur; pe scurt, 
vorbeau despre orice, numai despre bombardament şi de 
efectele lui, nu. Praporşcikul le satisfăcu curiozitatea. 

— Am aşteptat aproape un ceas încetarea focului asupra 
redutei, mărturisi el. 

— Bine ai făcut. La ce bun să-ţi rişti viaţa fără rost?! Eu am 
trimis în cazarmă, la adăpost, cât mai mulţi oameni. N-am 
lăsat afară decât santinelele. M-am stabilit în punctul 
acesta, căci de aici pot ajunge repede în orice parte a 
redutei - spuse căpitanul. Ce mai e nou la voi, la 
Zaliternaia? Ce face Haritina? 

— E în luna de miere. S-a măritat cu un ostaş de la noi. 

— A, tot i-au sucit capul leţii. Ei, e o muieruşcă cumsecade, 
de treabă, adăugă căpitanul, răsucindu-şi mustăţile. 

După ce-şi bău ceaiul cu vin negru, $metillo îl conduse pe 
Zvonariov în caponieră. Poterna cobora lin în şanţ, dar nu 
trecea pe sub el, ci-l tăia în două. În punctul acela era ceva 
mai lată şi zidurile ei aveau ambrazuri pentru guri de foc de 
calibru mic, care băteau cu foc şanţul frontal. Poterna 
trecea de-a dreptul prin mijlocul caponierei. La dreapta şi 
la stânga ei se aflau câte cinci cazemate, cu tunuri de 


caponieră instalate pe platforme şi cu mitraliere cu cinci 
ţevi, capturate la bordul bruloturilor japoneze, ceea ce 
oferea admirabile posibilităţi de tragere asupra şanţurilor 
laterale. 

— În colţul stâng al caponierei se aude cum lucrează 
minerii japonezi, spuse Şmetillo. 

Zvonariov ascultă cu atenţie şi auzi îndată bocănituri 
destul de puternice de târnăcop ori de cazmale. 

— Intenţionaţi să săpaţi o galerie de contraminare? 
întrebă praporşcikul. 

— Mokrievici şi pionierii vor să facă acest lucru. Dar, între 
noi fie vorba, Mokrievici e un papă-lapte, un lasă-mă să te 
las şi pe deasupra un fricos de n-are pereche. Până se mişcă 
el, japonezii fug în şanţ. Rămâi dumneata la noi, în locul lui. 
Opresc pionierii, îţi mai dau oameni de la mine şi o să le 
tragem amândoi japonezilor un perdaf de-o să ne 
pomenească. 

Zvonariov nu se aştepta la o asemenea propunere şi ezită: 

— Am aici o misiune temporară: Raşevski îmi aşteaptă 
raportul. 

— La naiba cu Raşevski! Mokrievici o să-i comunice totul, 
ba chiar o să-i îndruge verzi şi uscate. Aşadar, de acord? 
stărui Şmetillo, bătându-l pe umăr. 

După o jumătate de ceas, sub îndrumarea praporşcikului, 
ostaşii asaltau peretele cu târnăcoape şi cu cazmale. 
Şmetillo, gospodar chivernisit, făcu rost de o forjă portativă 
şi de un ciocan, pentru a drege târnăcoapele şi cazmalele 
ştirbite, de scânduri pentru armătură şi de saci. Munca 
începu să clocotească. 

Se însera pe nesimţite; bombardamentul asupra redutei 
reîncepu din nou; obuzele se apropiau urlând, explodând ba 
în şanţ, ba pe acoperişul! caponierei. Pentru a feri oamenii 
de schije, ambrazurile fură astupate cu saci. 

Şmetillo se ridică de la masă, oftând uşor. 

— Hai afară, Serghei Vladimirovici, să vedem ce se 
petrece. Să-i dăm drumul praporului, stă de gardă la 


tunurile de contraasalt; şi Esaulov, probabil, e tot acolo. 
Acesta e un băiat minunat, un flăcău dezgheţat şi brav, 
trebuie să-l tragi mereu de coadă în cazemată, ca să nu-şi 
primejduiască viaţa degeaba. 

Cerul era acoperit de nouraşi prin care sclipeau stelele. 
Bătea un vânt rece, destul de tăios. Pe poziţii era linişte; 
doar din tranşeele japoneze mai apropiate se auzeau 
lătrând răsunător căţeii de pază ascunşi sub viroage. 
Tentaculele de lumină ale proiectoarelor japoneze lunecau 
încet de-a lungul poziţiilor. Ici-colo răsăreau brusc din 
întuneric, ba parapetele tranşeelor, ba pâlcuri de copaci 
mutilaţi de obuze, ba câte o fâşie de obstacole din sârmă 
ghimpată. 

Japonezii cercetau sistematic liniile ruseşti. Ajuns la 
redută, tentaculul de lumină se opri, pipăind parcă ceea ce 
se petrecea înăuntru. Şmetillo ordonă tiraliorilor să se 
ferească de lumina proiectorului: altfel japonezii aveau să 
observe mişcarea şi să deschidă focul. Deşi distanţa până la 
proiector trecea de două verste, la lumina lui foarte 
puternică se putea citi cu uşurinţă rândurile unei cărţi. 

Servanţii tunului de contraasalt începură să forfotească 
lângă parapetul frontal. 

— Mihail Filippovici, ce vrei să faci? strigă Şmetillo. 

— Să trag vreo două focuri asupra proiectorului ca să nu 
se mai obrăznicească, răspunse Esaulov din întuneric. 

— Deocamdată abţine-te! îl struni căpitanul. Acum se scot 
afară răniții, a sosit hrana caldă şi apa, iar gorja e plină de 
oameni. Nu-i momentul potrivit pentru a-i provoca pe 
japonezi. 

Porucikul începu să bombănească înciudat, totuşi tunarii 
se îndepărtară de piese. 

În spate, dinspre masivul Skalistâi, licări lumina slabă a 
unui proiector rusesc. 

— Toate sunt mai bune la japonezi: şi proiectoarele şi 
binoclurile, şi îmbrăcămintea şi uneltele pionierilor; de ce 
să nu avem şi noi asemenea unelte? rosti Şmetillo cu ciudă. 


Într-un singur lucru nu rămânem mai prejos - ba le suntem, 
poate, chiar superiori în vitejie. Cât a fost pace ne-am 
pierdut timpul numai cu mărşăluiala şi cu parăzile. Să nu-ţi 
vină să râzi, dar eu, chiar după izbucnirea războiului, am 
învăţat carte vreo duzină-două de soldaţi. 

— Şi vor să înveţe? 

— Treci prin cazarmă când ai o clipă liberă. Oricând ai să 
vezi câţiva oameni citind sau scriind. Când pleacă pe poziţii, 
în loc de o pereche de obiele de schimb, îşi vâră în raniţă 
abecedarul. Generalii noştri susţin încă prosteşte că ştiinţa 
de carte face numai rău în armată. 

— Nici ei nu ştiu prea multă carte. Ia, de pildă ordinele lui 
Stessel; el ridică agramatismul la rangul de stil. Câte 
ordine, atâtea perle literare, observă Zvonariov. 

— Dacă n-o să dispunem de o superioritate numerică de-a 
dreptul copleşitoare faţă de japonezi, o să ne tragă 
„maimuţoii” o bătaie straşnică! încheie căpitanul, oftând, şi 
se îndreptă spre partea opusă a fortului. 

Lumina proiectorului japonez lunecă mai departe şi totul 
se cufundă din nou în întuneric. Spre dreapta fulgeră 
orbitor lovitura unui tun şi se auzi îndată o bubuitură surdă. 

— E bateria Zaredutnaia, preciză Şmetillo. Straşnic 
acţionează. De câte ori n-au încercat japonezii s-o 
nimicească! Zadarnic! Iată ce înseamnă o bună adaptare la 
teren! 

Cei doi ofiţeri intrară în cazarmă, privind cum se făcea 
curăţenia generală. Răniţii fuseseră scoşi afară: oamenii de 
corvoadă, împreună cu plantoanele, măturau, răzuiau, 
frecau de zor pe jos, puneau paturile în ordine. În poternă 
soldaţii cinau la lumina lumânărilor. 'Tot acolo, alături, se 
înălţau piramide de grenade, de cartuşe şi obuze. 

Zvonariov îl întrebă pe Şmetillo unde era magazia de 
pulbere. 

— Când s-a construit reduta, inginerii au uitat s-o facă. Şi- 
au dat seama de aceasta prea târziu. Aşa că depozităm 
muniţiile unde se nimereşte, răspunse Şmetillo. 


— E periculos! O schijă întâmplătoare sau chiar un şoc pot 
provoca explozia lor. 

— Aici au fost ucişi mai mulţi soldaţi de propriile lor 
grenade decât de obuzele japoneze. Ştii din ce fel de beton 
e construită caponiera? Are mai mult argilă, decât ciment. 
Eu i-aş spânzura fără judecată pe ticăloşii aceia de Lilier şi 
Barmin, pentru o asemenea crimă, rosti cu aprindere 
Şmetillo. 

Zvonariov ieşi împreună cu căpitanul în incinta fortificaţiei. 
În dreapta licăreau necontenit fulgerele canonadei, urmate 
de bubuituri. Mugind înfiorător, proiectilele săgetau prin 
văzduh în direcţia Arthur-ului. Mai aproape, sclipeau focuri 
de arme, gloanţele treceau, ţiuind pe deasupra capului. 
Când şi când răspundeau cu câte o salvă „mitralierele lui 
Şmetillo”, alcătuite din câte zece puşti cuplate şi puse de-a 
lungul parapetului. Şerpuind grațios, rachetele ţâşneau 
spre cer şi explodau în înălţimi, revărsând ghirlande de 
steluțe viu colorate. La lumina lor răsăreau pentru câteva 
clipe din întuneric sopci, liniile negre ale parapetelor, ale 
tranşeelor japoneze, pâlcuri de copaci şi punctuleţe negre; 
pe urmă totul dispărea din nou în beznă. 

Santinelele vegheau lângă parapet, gata să dea în orice 
clipă alarma. Şmetillo şi Zvonariov străbătură incinta 
fortificaţiei de la un capăt la altul. Căpitanul se oprea lângă 
fiecare ostaş şi schimba cu el câteva vorbe. 

— Siberienii mei sunt nişte oameni de aur: sunt de atâta 
vreme împreună, cu ei şi n-am izbutit încă să-i apreciez la 
justa lor valoare. Tăcuţi, cam din topor la prima vedere, dar 
inteligenţi şi cu mult spirit de iniţiativă. Se ţin mereu de tot 
felul de pozne ca să facă sânge rău japonezilor. Ieri au dat 
drumul, legat cu o frânghie, unui căţel de-al japonezilor, de 
care agăţaseră o pârâitoare. Să vezi ce comedie a fost, nici 
nu-ţi poţi închipui! Mai întâi, împuşcături înverşunate; apoi 
bombardament de artilerie şi o ploaie de grenade. Ai noştri 
trăseseră de mult javra înapoi, dar japonezii nu mai 
conteneau. 


Cei doi ofiţeri se întoarseră în poternă. Ostaşii isprăveau 
cina. Ridicându-se de la masă, se închinau cu evlavie. 

— Gnedâh! îl strigă Şmetillo pe sergentul major, un flăcău 
zdravăn. Ce poznă aţi mai născocit astăzi pentru japonezi? 
— Vrem să înălţăm un zmeu cu grenade, răspunse cu un 

zâmbet ostaşul, salutând. 

— Bine, însă numai după ce isprăviţi curăţenia şi după ce 
pleacă bucătăria şi sacagiul, ca să nu fie pierderi fără rost. 

— N-aveţi grijă, Ignati Bronislavovici, totul o să fie în 
deplină rânduială. 

Vreo zece tiraliori trebăluiau pe lângă nişte zmeie uriaşe 
de hârtie, legând de cozile lor grenade cu câte un capăt de 
fitil. 

După ce totul fu gata, soldaţii coborâră în şanţ. Vântul 
bătea cu putere în direcţia japonezilor. Fitilurile fură 
aprinse, unul după altul, şi zmeiele înălțate. Punctuleţele de 
lumină ale fitilurilor aprinse licăreau abia zărit în întuneric. 
Cei de sus, de pe parapete, dirijau zmeiele spre ţinte, 
strigând să se mai dea drumul la sfoară, sau să fie oprite 
când zmeiele ajungeau deasupra obiectivului vizat. În 
văzduh pâlpâia deodată o flăcăruie, grenada cădea în 
tranşeele japonezilor, iar zmeul, jucând într-o parte, se 
înălța repede tot mai sus. Tiraliorii trăgeau de sfoară, 
aducându-l înapoi şi încărcau din nou originalul 
bombardier. Zăpăciţi de-a binelea, japonezii trăgeau în sus, 
încercând zadarnic să doboare inamicul invizibil şi, ca să se 
răzbune, începură să arunce spre şanţ o puzderie de 
grenade. Râzând cu poftă, tiraliorii se grăbiră să se 
adăpostească în cazarmă. 

— Acum o să dăm drumul unei vipere, îi spuse Gnedâh lui 
Zvonariov. 

Japonezii se mai liniştiseră. 

Doi tiraliori ieşiră târâş în şanţ, cu nişte rachete mici în 
mâini. Rachetele aveau cartuşe cu foc bengal, alb. Când 
racheta era lansată, se aprindea şi lumina terenul. Racheta 
şerpuia jos, deasupra pământului, „se târa ca o viperă”, 


cum spuneau tiraliorii, şi, după 40-50 de paşi, cădea. Cei de 
pe parapetul redutei urmăreau drumul „viperelor” şi 
trăgeau imediat salve cu „mitralierele Şmetillo” asupra 
obiectivelor descoperite. 

Nici nu apucă să se stingă cea din urmă rachetă, şi 
japonezii, înfuriaţi, îndreptară lumina proiectorului spre 
fortificaţie şi deschiseră asupra ei un foc concentrat, cu mai 
multe baterii. Tiraliorii, în afară de santinelele de la 
mitraliere şi de ochitorii de la tunurile de contraasalt, se 
adăpostiră în poterna centrală. 

— Aprig s-a mâniat azi pocitania de japonez! râdea 
Şmetillo, ca un copil, stând la gura poternei. Acum o să ne 
piseze vreo jumătate de oră până-şi sărează inima. 

— S-ar putea să se năpustească la atac, zise praporşcikul 
de tiraliori, care se oprise nu departe de căpitan. 

— Nici tunarii mei n-au să stea cu mâna-n sân; au să-l 
trăsnească la mir cu mitralii, zâmbi Esaulov. 

Zvonariov se trase spre fundul poternei. Obuzele explodau 
unul după altul aproape de intrare; schijele erau 
împroşcate în interior, unde se aflau grămăjoare de 
proiectile de calibru mic şi încărcături de pulbere pentru 
tunurile de contraasalt. Dacă le lovea o singură schijă, 
puteau sări în aer toate. Nici Şmetillo, nici ceilalţi doi ofiţeri 
nu luau în seamă, însă, această primejdie. Căpitanul se 
aşeză la masă şi strigă să i se aducă un ceai fierbinte. 

— Şi mie, strigă Esaulov. 

— Şi dumitale, Serghei Vladimirovici? întrebă Şmetillo. 

La lumină tulbure a gazorniţei, faţa lui cu barba nerasă 
zâmbea blajin şi prietenos de parcă n-ar fi zburat ploaia de 
schije în jurul lui, ameninţându-i viaţa în fiece clipă. 

Deodată, o trombă orbitoare de foc ţâşni în apropiere. 
Izbit violent de suflu şi asurzit de explozie, Zvonariov leşină. 

Nu-şi dădea seama cu precizie dacă trecuseră doar câteva 
clipe ori câteva ceasuri, când conştiinţa începu să-i revină 
treptat. Urechile îi ţiuiau; tot trupul îl durea; abia putea să 
răsufle; mâinile şi picioarele nu-l mai ascultau, părând 


îngrozitor de grele. Încetul cu încetul, negura dinaintea 
ochilor i se risipi. În sfârşit, desluşi faţa bărboasă a 
felcerului companiei şi simţi o usturime în nas. 

— Îşi vine în fire, auzi o voce groasă, uşor răguşită. 

Zvonariov strănută şi, simțind o durere ascuţită în cap, 
gemu. 

Felcerul îndepărtă amoniacul şi-i turnă în gură o doctorie. 

— Înălţimea voastră, luaţi comanda, spuse el. 

— Şi căpitanul? întrebă praporşcikul, rostind cuvintele 
anevoie. 

— A fost sfârtecat şi dumnealui şi ofiţerul de artilerie, iar 
praporşcikul nostru are un picior zdrobit. Aşa că 
dumneavoastră trebuie să luaţi comanda, răspunse felcerul. 

— Mă doare capul îngrozitor. 

— Aţi avut un şoc, nu prea puternic; încolo totul e 
nevătămat; v-am examinat. 

Zvonariov se ridică în capul oaselor şi constată că se afla 
pe jumătate dezbrăcat, pe un pat din cazarmă. Încercă să 
se ridice, dar simţi o ameţeală atât de copleşitoare, încât 
era cât pe ce să leşine iar. Făcând o sforţare, se îmbrăcă şi, 
ajutat de tiraliori care îl sprijineau de braţe, ieşi din 
poternă. În drum, ofiţerul de tiraliori rănit, îi strigă: 

— Te implor, trimite-mă la postul de prim-ajutor. Aici am să 
mor din cauza hemoragiei, se rugă el. Ai avut noroc că nu 
te-ai apropiat de Şmetillo atunci când te-a întrebat nu ştiu 
ce. Obuzele au explodat chiar lângă el. Eu am avut timp să 
sar la o parte şi tot mi-a zdrobit piciorul; altfel m-ar fi făcut 
bucăţi şi pe mine. 

Încet, încet, bombardamentul îşi pierdea din intensitate. 
Ostaşii se strânseră în jurul rămăşiţelor pământeşti ale 
căpitanului lor. Erau îndureraţi de pieirea comandantului 
iubit. 

Praporşcikul se uită la resturile făcute scrum ale mesei la 
care şezuse Şmetillo, la băltoacele de sânge de pe jos, peste 
care se şi pusese pământ, şi ordonă ca explozibilele să fie 
duse în poternă cât mai în fund. Răpăitul mitralierelor „tip 


Şmetillo” şi bubuiturile tunurilor de contraasalt îl siliră să 
iasă afară. 

— Dau năvală gălbejiţii, raportă un ostaş. 

— La arme! Plutonul întâi, la dreapta; plutonul doi la 
stânga; trei, în caponieră. Plutonul patru rămâne pe loc, în 
rezerva 1 ordonă Zvonariov, şi zeci de glasuri repetară 
numaidecât comanda prin toată redută. Înşfăcând din fugă 
armele, soldaţii se repeziră la posturi. 

Pregătirea de artilerie încetă; în schimb, acum ploua cu 
grenade. Din fericire cele mai multe cădeau departe, ori pe 
parapet, ori lângă el. Cu o dibăcie neasemuită, tiraliorii le 
aruncau în şanţ. 

— Banzai! Banzai! izbucniră strigăte dinspre japonezi. 

La lumina proiectoarelor ruseşti aprinse din spatele 
poziţiei, Zvonariov văzu cum japonezii, ajunşi în fugă la 
şanţuri, lăsau jos la iuţeală scările de bambus şi coborau pe 
ele. 

— Foc mai viu din caponiere; plotonul patru să atace din 
şanţul de la gorjă pe japonezi! ordonă Zvonariov. 

— Împroşcaţi cu grenade! răcni un tunar alături. 

În întuneric, praporşcikului îi era greu să vadă tiraliorii şi 
cu atât mai mult să-i dirijeze. Ostaşii însă acționau din 
proprie iniţiativă potrivit cu împrejurările. Gradaţii sau 
chiar unii dintre soldaţii de rând hotărau la iuţeală ce 
trebuia făcut. Ceilalţi îi înțelegeau dintr-un cuvânt. Tiraliorii 
aproape că nici nu-l luau în seamă pe Zvonariov, ba de 
multe ori nici nu-l observau pe întuneric. 

— Îl dăm noi acuşi peste cap pe mutră-strâmbă; de atâtea 
ori i-am făcut seama, spuse liniştit un tiralior, sprijinindu-l 
de braţ pe Zvonariov, care încă nu-şi venise de-a binelea în 
fire. Înălţimea voastră, staţi jos undeva în poternă; oamenii 
au să vă raporteze ce şi cum, îl sfătui el. 

Praporşcikul îi urmă sfatul. Curând după aceea, veni un 
ostaş din caponieră şi raportă că japonezii aruncă o ploaie 
de grenade asupra cazematelor şi încearcă să pătrundă 
prin ambrazuri. Zvonariov alergă într-acolo. La lumina 


slabă a câtorva lumânări, zări câţiva tiraliori care, postați 
pe lângă ambrazuri, susțineau un schimb viu de focuri cu 
japonezii. Încăperea era plină de fum. 

— Înălţimea voastră, ordonaţi să se arunce cât mai multe 
grenade asupra japonezilor, iar noi o să încercăm să le dăm 
foc scărilor lor cu câlţi muiaţi în gaz, propuse unul dintre 
tiraliori şi, fără să mai aştepte încuviințarea, alergă să dea 
dispoziţiile necesare. 

Cei din cazemata de la margine scoaseră prin ambrazură 
o prăjină lungă cu câlţi aprinşi în vârf şi cu acea făclie 
originală dădură foc scărilor de asalt. Lemnul de bambus 
uscat ardea repede ca praful de puşcă, luminând şanţul. 

Dându-şi seama că li se tăiase retragerea, japonezii se 
repeziră spre gorja redutei, nădăjduind să găsească acolo o 
ieşire, dar fură întâmpinați de plotonul patru, care îi atacă 
la baionetă. O luptă crâncenă corp la corp se încleştă în 
spaţiul îngust din fundul şanţului. Fără a mai aştepta 
ordine, tiraliorii începură să sară jos de pe parapete, 
căzând în spatele japonezilor. Zvonariov nu mai avu altceva 
de făcut decât să lumineze cu făcliile focul luptei. 

— Stingeţi! strigă de la o ambrazură un ostaş. Am isprăvit 
cu gălbejiţii, niciunul n-a scăpat viu. 

Urmă un răstimp de linişte. Praporşcikul intră în cazarmă, 
unde erau aduşi răniții şi cei morţi în luptă. 

De îndată ce încordarea nervoasă stârnită de luptă scăzu, 
Zvonariov se simţi din nou atât de rău, încât fu nevoit să se 
culce. 

— Odihniţi-vă niţel, înălţimea voastră. Acum mutră- 
strâmbă o să stea cuminte până dimineaţă. Punem 
santinele, schimbăm plotonul de gardă în poternă şi apoi 
ne-om culca şi noi, îl sfătuiau prietenoşi tiraliorii. 

Restul nopţii trecu în linişte. Veni o dimineaţă ceţoasă. Pe 
poziţii domnea linişte. Zvonariov, care dormise adânc, se 
simţea mai bine. Când ieşi de după perdeaua care 
despărţea culcuşul ofiţerilor de restul cazărmii, primul 
lucru pe care-l zări fu un morman de felurite obiecte luate 


de la japonezii omorâţi. Gnedâh, care ţinea loc de feldvebel, 
le cercetă cu luare aminte, alegând ceea ce credea că poate 
fi de folos în companie: mantale groase japoneze, cu mâneci 
largi şi cu gulere de blană; curele, gamele, bidoane, 
bocanci, rufe călduroase. Pesmeţii şi celelalte alimente erau 
puse separat. Soldaţii se strânseră roată în jurul gradatului, 
ajutându-l. 

— Plotonul întâi, pofteşte! comandă Gnedâh. la două 
mantale, bocanci, pesmeţi şi conserve, spuse el, înmânând 
lucrurile comandantului de ploton. 

După plotonul întâi veniră la rând şi celelalte. Gnedâh 
împărțea obiectele capturate, frăţeşte. 

Zvonariov urmărea scena cu interes. La Zaliternaia nu se 
împărțeau astfel trofeele. Acolo, fiecare socotea că orice 
lucru pe care pusese mâna era al lui. 

— Ce faceţi voi aici? întrebă el. 

— Împărţim prada, înălţimea voastră! răspunseră cu 
vioiciune mai mulţi ostaşi. 

— Rânduiala asta a făcut-o răposatul căpitan Şmetillo, 
Dumnezeu să-l ierte, cu toate că a fost papistaş, ca să nu fie 
nici pizmă, nici sfadă între ostaşi, adăugă Gnedâh. Astea-s 
pentru înălţimea voastră, urmă el arătând mai multe 
portharte ofiţereşti cu hărţi şi cu hârtie de scris, puse cu 
îngrijire de o parte, împreună cu un binoclu excelent, o 
busolă, o baionetă şi câteva cutii de conserve. 

— Bine, dar eu n-am luptat la baionetă cu japonezii! 
observă mirat praporşcikul. 

— Înălţimea voastră, cu toate că abia vă ţineţi pe picioare, 
aţi fost cu noi pe parapet şi în caponieră, aţi împărtăşit cu 
noi primejdia, şi chiar ne-aţi dat la toţi ordine foarte bune, 
răspunse Gnedâh grav, bâlbâindu-se de emoție. 

Dându-şi seama că un refuz i-ar fi jignit pe soldaţi, 
Zvonariov mulţumi şi luă lucrurile rezervate pentru el. 

Întorcându-se în colţul său, praporşcikul începu să 
examineze planurile şi hărţile capturate. Toate erau scrise 
cu caractere japoneze imposibil de înţeles; pe planuri 


figurau, trecute cu îngrijire, forturile şi amplasamentele 
bateriilor ruseşti, precum şi avanposturile japoneze, prea 
bine cunoscute. Poziţii de artilerie sau servicii de etapă 
japoneze nu figurau pe hărţi. 

Zvonariov deschise cu baioneta japoneză o cutie de 
conserve în care găsi lapte condensat - era delicios şi-l 
mâncă cu pesmeţi. Gnedâh se ivi cu o sticlă pe jumătate 
plină cu coniac de calitate inferioară, cu iz de ploşniţă, şi cu 
un pachet de ţigări ieftine. 

— Stai jos, Gavrilâci, îl pofti Zvonariov, aducându-şi aminte 
de numele patronimic al lui Gnedâh; să bem şi să mâncăm 
împreună. 

Feldvebelul îşi scoase cuşma, îşi făcu evlavios semnul 
crucii, luă o felie de pâine neagră şi începu să mestece 
tacticos. Spuse în treacăt că numai cu şase luni în urmă, 
fusese soldat de rând, că-şi cucerise galoanele în luptă, dar 
că „nu i se urcase la cap”, că se uita la obrazul ostaşilor, nu- 
i bătea fără vină, nu-i suduia, nu umbla cu zavistii la âi mari, 
că pentru aceasta tiraliorii se purtau şi ei bine cu el, 
zicându-i „hatmanul” lor. Înainte de război, cutreierase prin 
taiga cu nişte căutători de aur al căror staroste fusese - ce-i 
drept - cu toată tinereţea lui. Vorbi de Şmetillo cu căldură 
şi-l încondeie pe praporşcikul rănit, zicând că „nu era nimic 
de capul lui” şi că în clipe de primejdie se repezea cel dintâi 
în adăpost. 

— Înălţimea voastră, iertaţi-mă, nu ştiu cum vă cheamă... 
ce-ar fi să rămâneţi comandant la noi? Vă lăuda şi răposatul 
Ignati Bronislavovici. Se pricepe, zicea, la tot felul de 
meşteşuguri, dar ieri, ostaşii se bucurau mai ales când v-au 
văzut că înfruntaţi moartea neînfricat, vitejeşte. 

— O să vi se trimită alt comandant mai mare în grad ca 
mine. 

După ce se ospătară bine, Zvonariov şi Gnedâh se duseră 
în caponieră. 

Profitând de linişte, ostaşii dormeau duşi pe unde 
apucaseră; în cazarmă, pe pături, şi în poternă, chiar pe jos, 


de-a lungul pereţilor. 

Lucrările în galeria de minare erau în toi. Biruindu-şi o 
senzaţie nedesluşită de frică, Zvonariov intră în săpătură. 
După ce fusese îngropat de viu, rămăsese în el o teamă 
instinctivă de pământ. Ajuns în fund, praporşcikul trase cu 
urechea. Era linişte peste tot. 

— Se odihneşte zbanghiul, a ostenit de atâta trudă, spuse 
un pionier. 

În galeria din stânga era aceeaşi situaţie. Zvonariov se 
întreba intrigat de ce încetaseră japonezii lucrările de 
minare. 

Aceştia se grăbiră curând să-l lămurească: de îndată ce 
începu să se împrăştie ceața, porniră din nou la atac 
împotriva redutei. Primul lanţ de trăgători se trânti la 
pământ chiar la marginea şanţului, iar cele următoare, 
ajunse acolo, aruncau jos saci mari cu cârpe şi fugeau 
înapoi. Tiraliorii îi copleşiră cu grenade, dar acest lucru nu-i 
tulbură pe atacatori. Lanţ după lanţ, aruncau mereu saci şi 
curând aproape că umplură şanţul. 

Zvonariov, care le urmărea mişcările printr-o ambrazură a 
caponierei, nu le putea încă pricepe rostul. Tiraliorii făceau 
şi ei cele mai felurite presupuneri. După ce umplură şanţul, 
japonezii se retraseră în tranşeele lor. Câţiva tiraliori se 
duseră de bună voie şi ridicară din şanţ câţiva saci. Aceştia 
erau umpluţi cu cârpe vechi, cu zdrenţe. 

În timp ce Zvonariov şi tiraliorii cercetau sacii, japonezii se 
năpustiseră din nou, pe neaşteptate, la atac. De astă dată, 
nu se mai opriră la marginea şanţului, ci săriră din fugă, de 
la trei stânjeni înălţime, pe sacii moi care, pe cât se vedea, 
erau destinaţi tocmai acestui scop. În câteva clipe, şanţul fu 
plin de soldaţi inamici. Sprijinind scările de bambus pe 
peretele interior al şanţului, începură să se caţere spre 
parapet. Reduta ajunsese pe neaşteptate într-o situaţie 
critică: cel puţin două batalioane inamice atacară o singură 
companie a lui Zvonariov. Tiraliorii nu se pierdură însă cu 
firea. Profitând de faptul că artileria japoneză amuţise, 


întimpinară coloanele de asalt cu salve trase în plin, şi apoi 
contraatacară la baionetă, aruncând inamicul în şanţ. Ajutat 
de doi ostaşi, Gnedâh ridică pe parapet un butoi mare de 
lemn plin cu petrol şi-i dădu drumul la vale. În rostogolirea 
lui, butoiul se sparse şi petrolul se revărsă peste sacii cu 
cârpe, cărora li se dădu foc cu ajutorul câtorva grenade. 
Curând era cuprins de flăcări tot şanţul. 

Începură să se ridice nori groşi de fum, formând o perdea 
de protecţie. Înspăimântaţi, japonezii alergau de colo-colo 
prin şanţ, seceraţi de focul mitralierelor. 

Acelaşi lucru fu făcut şi în şanţul lateral. Furioşi, tiraliorii 
zvârleau o ploaie de grenade asupra japonezilor, care 
alergau neputincioşi pe fundul şanţului. Mitralierele 
răpăiau necontenit în caponieră, iar plotonul patru de la 
gorjă îi răpunea îndată pe toţi acei care izbuteau să scape 
vii din vâlvătăile care se tălăzuiau prin şanţurile laterale. 

Fără să ştie ce se întâmplase în redută, alte lanţuri de 
trăgători japonezi soseau în goană la marginea şanţului, 
dar acolo se opreau, dând înapoi în faţa barajului de foc şi a 
tirului bine ţintit al mitralierelor „$metillo” şi al tunurilor de 
contraasalt de pe valurile de apărare. 

La vederea redutei învăluite în flăcări şi fum, artileriştii din 
bateriile fortăreței crezură că ea îşi trăia ultimele clipe şi 
dezlănţuiră asupra japonezilor un foc concentrat cu zeci de 
tunuri. Cuprinşi de panică, japonezii o luară la goană 
înapoi, lăsând în urmă o mulţime de morți. 

Înăbuşit de fumăraie, Zvonariov, ba conducea focul 
tiraliorilor de pe parapet, ba se ivea în caponieră, unde 
mitraliorii, aproape sufocaţi, continuau să secere inamicul, 
ba alerga la cazarma din gorjă ca să vadă dacă nu e 
ameninţat spatele poziţiei. Instruiţi de Şmetillo să acţioneze 
din proprie iniţiativă, tiraliorii făceau cu pricepere tot ce 
trebuia fără să tragă un glonţ alături de ţintă, fără să 
arunce grenadele în vânt. Răniţii nu voiau să fie pansaţi 
înainte de încetarea asaltului, iar numărul morţilor, din 
fericire, nu era mare. 


După ce inamicul fu nimicit, ostaşii, ca după o trudă grea, 
dar care fusese dusă la bun sfârşit, începură să-şi şteargă 
sudoarea de pe faţă şi să zâmbească bucuroşi. 

— Straşnic praznic i-am făcut căpitanului nostru: nici un 
gălbejit n-a scăpat viu... 

— Da, pute amarnic a japonez fript, spuse Gnedâh, 
adulmecând în aer şi păşind alături de Zvonariov. 

Praporşcikul ordonă să se instaleze posturi de santinele, 
iar restul oamenilor să se retragă în cazărmi şi poterne. 
Mulțumită perdelei de fum, se putu face foc la bucătărie, 
lucru neobişnuit în timpul zilei. Curând, apa din cazan dădu 
în clocot, iar soldaţii începură să se aşeze la rând cu 
ceainice şi cu căni. 

Generalul Gorbatovski îl chemă pe Zvonariov la telefon şi-l 
întrebă care era situaţia în redută. Praporşcikul raportă 
amănunţit totul. 

— Să se stingă imediat focul: să nu se mai întâmple 
altădată asemenea lucru! ordonă pe neaşteptate generalul. 

Crezând că Gorbatovski nu-l auzise bine, praporşcikul voi 
să-i explice din nou despre ce foc era vorba. 

— În felul acesta am nimicit un batalion întreg de japonezi, 
încheie el. 

— Pentru viitor, interzic în mod categoric să se mai 
procedeze astfel, i-o reteză generalul. 

— Cum? Interziceţi nimicirea japonezilor? întrebă 
Zvonariov. 

— Nu, ordon nimicirea lor, dar interzic să se mai aprindă 
focuri, se încăpăţâna comandantul frontului de est al 
apărării. Consider continuarea discuţiei inutilă, încheie 
excelența sa şi învârti de manivela aparatului pentru 
încetarea convorbirii. 

— Un idiot şi jumătate! ocări Zvonariov şi agăţă 
receptorul. 

— Cine, înălţimea voastră? întrebă telefonistul. 

— Un cunoscut al meu, zâmbi praporşcikul şi plecă. 


Începu bombardamentul obişnuit, de fiecare zi, dezlănţuit 
sistematic de artileria japoneză asupra fortificațiilor ruseşti. 
Obuzele de 11 țoli treceau vijelios, urlând în zbor, zguduind 
pământul cu exploziile lor; cele de 120 milimetri şuierau 
ascuţit, ricoşând în cădere; cele de 6 țoli bubuiau surd. 

Cerul se însenină, soarele apăru, revărsând pretutindeni o 
lumină vie, şi doar mult încercata redută 3 era încă 
învăluită în fum. În schimb însă, înlăuntrul ei clocotea viaţa. 
Tiraliorii făcuseră rost de o armonică şi, în 
acompaniamentul exploziilor, jucau voiniceşte în poternă. 
Zvonariov asculta larma veselă cu un zâmbet pe buze, 
scriind în ungherul său un raport neobişnuit de lung asupra 
asalturilor din ziua aceea şi din ajun. Aşezat lângă el, 
Gnedâh înşira numele celor mai merituoşi dintre soldaţi, 
trecându-se cu modestie sub tăcere pe el însuşi. 

După ce isprăvi raportul, praporşcikul se trânti pe pat 
pentru câteva clipe. Capul îl durea mereu, chinuitor; îi era 
greață, ochii i se împăienjeneau de oboseală. Aţipi. Îl trezi 
deodată un strigăt însufleţit al ostaşilor: „Să trăiţi, 
excelenţă!” 

Zvonariov nu apucă să se scoale; de după perdea se ivi 
Kondratenko, însoţit de Raşevski. 

— Deci, dumneata erai comandantul redutei! exclamă 
generalul. Şi eu îmi tot băteam capul şi mă întrebam: cine 
conduce cu atâta succes apărarea ei? Învăluită în flăcări şi 
fum, aveai impresia că e pe punctul de a cădea şi deodată 
japonezii au luat-o la fugă care încotro, ca nişte potârnichi. 

— Rolul meu s-a mărginit să dau când şi când câte un 
ordin. Ostaşii au respins singuri asalturile, au scos inamicul 
prin foc şi fum din sectoarele ocupate, dând în general 
nenumărate acte de iniţiativă. 

— Serghei Vladimirovici, modestia dumitale e bine 
cunoscută. O tânără persoană mi-a cerut stăruitor să-i dau 
voie să vină încoace, spuse zâmbind Kondratenko. N-am 
putut s-o liniştesc decât făgăduindu-i că te voi aduce 
personal la ea, întreg şi nevătămat. 


Zvonariov voi să zâmbească, dar simţi o ameţeală atât de 
copleşitoare, încât abia izbuti să se ţină pe picioare. 

— Ce ai? Nu ţi-e bine? întrebă Raşevski, sprijinindu-l la 
timp. 

— leri am suferit o contuzie uşoară, şopti praporşcikul. 

— Înălţimea sa a zăcut vreo două ceasuri fără cunoştinţă, 
iar când japonezul a dat năvală, a ieşit sprijinit de doi 
soldaţi şi a dat ordinele trebuincioase, raportă Gnedâh. 

Kondratenko strânse cu căldură mâna lui Zvonariov; 
Raşevski îi urmă pilda. 

— Aş vrea să vă rog, excelenţă, să mă lăsaţi aici mai 
departe. 

— O, nu, nu e posibil. Şi în alte locuri e nevoie de 
dumneata. Acum, fii bun şi arată-ne reduta, îl rugă 
Kondratenko. 

Praporşcikul îi conduse prin poternă în caponieră. 
Kondratenko se oprea ba ici, ba colo, întrebându-i pe ostaşi 
ba una, ba alta. Pe mulţi îi cunoştea, ştiindu-le chiar numele. 

— De unde îi cunoaşteţi, excelenţă? întrebă mirat 
Zvonariov. 

— De unde-i cunosc pe tiraliorii lui Şmetillo? Dar ei sunt 
unici în felul lor pe toată divizia mea. Viteji ca ei nu mai 
există. Când s-a aflat la comandamentul fortăreței că Ignati 
Bronislavovici a căzut, toată lumea a fost convinsă că clipele 
redutei erau numărate. Smirnov s-a şi apucat să elaboreze 
ipoteza numărul o mie o sută unu a respingerii atacului 
japonez. Eu eram însă atât de sigur de oamenii lui Şmetillo, 
încât m-am încumetat să vin încoace numai cu Serghei 
Alexandrovici, fără să aştept sosirea trupelor din rezervă, 
spuse Kondratenko, păşind încet prin poternă. 

În faţa locului unde pierise Şmetillo, generalul îşi scoase 
chipiul şi-şi făcu semnul crucii: 

— Odihnească-se-n pace. A trăit şi a murit ca un ostaş 
vrednic! 

În caponieră, Zvonariov îi atrase atenţia asupra 
compoziţiei extrem de proaste a betonului care, la 


încercare, se dovedi mai moale ca solul stâncos din jur. 

— Dacă ar fi după mine, l-aş închide pe Barmin şi l-aş 
obliga să stea aici până când japonezii vor arunca în aer 
caponiera, spuse Kondratenko. Cum ai de gând să întăreşti 
bolta? îl întrebă el pe Raşevski. 

— Acest lucru nu e cu putinţă. Deocamdată, nu suntem în 
măsură să înlăturăm acest defect. 

— În cazul acesta va trebui abandonată şi astupată cu 
bolovani şi eu mortar. După ce vor străpunge bolta, 
japonezii vor vedea astfel că trebuie să distrugă zidul până 
în temelii, pentru a putea pătrunde în şanţ. Poterna va 
trebui astupată şi în partea dinainte. Şanţul îl vom flanca de 
la gorjă, ridicând acolo parapete din saci şi amplasând 
tunuri navale mici, cu tir rapid, şi mitraliere cu mai multe 
ţevi, urmă generalul. Serghei Vladimirovici, te rog să iei 
măsuri pentru astuparea caponierei în întregime, de sus 
până jos. E necesar ca totul să fie gata până mâine 
dimineaţă. 

— Am înţeles, excelenţă, răspunse Zvonariov, luând poziţia 
de drepţi. 

După aceea, generalul inspectă parapetele şi se opri acolo 
câtva timp, urmărind prin binoclu poziţiile japoneze. În 
sfârşit, dădu să plece. În clipa aceea, însă, o grenadă 
japoneză căzu în apropiere şi făcu explozie. Cu un geamăt, 
Zvonariov se apucă de cap şi căzu la pământ. Kondratenko 
se repezi spre el. Praporşcikul, palid, nu dădu îndelung 
semne de viaţă. 

— Ce-i cu el? întrebă generalul, îngrijorat. O explozie atât 
de slabă şi să-i provoace o reacţie atât de puternică? 

— Pesemne că înălţimea sa a fost din nou lovit de suflu, la 
cap, spuse Gnedâh, apropiindu-se în grabă. Cu ajutorul 
tiraliorilor, acesta îl duse pe praporşcik în cazarmă. 

— Până la sosirea rezervelor, comanda redutei o preiau eu. 
Pe dumneata, Serghei Alexandrovici, te rog să te ocupi cu 
astuparea caponierei, hotări Kondratenko. 


Trecu un ceas şi mai bine, până când sosiră companiile 
repartizate de curând pentru redută. O dată cu ele veni şi 
noul comandant, ştabs-căpitanul Rjevski. Când Kondratenko 
plecă din fortificaţie, se apropie de el feldvebelul. 

— Excelenţă, de o lună de zile stăm aici fără să fim 
schimbaţi. Ne-am umplut de păduchi şi de râie din pricina 
murdăriei. Daţi-ne voie măcar să facem o baie. 

— Bine, vă dau o săptămână de repaus; pe urmă, vă 
întoarceţi pe poziţii. 

— Mulţumim frumos! răspunse feldvebelul cu bucurie. 

Îndată ce se înnoptă, oamenii lui Şmetillo, luând cu ei 
aproape toate capturile, se îndreptară spre spatele 
poziţiilor, ducându-l pe Zvonariov cu brancardă. 

— Acum trebuie să ne găsim un comandant, zise Gnedâh. 

— Duceţi-vă la porucikul Endjeevski. Se află în bateria B, îl 
sfătui Zvonariov, care era purtat cu grijă de patru 
brancardieri. O să fiu şi eu pe aproape, la Zaliternaia. 

— Răposatul căpitan ne-a spus multe lucruri frumoase 
despre dumnealui. O să meargă careva dintre noi acolo; 
poate că ne ia la dânsul, răspunse unul dintre ostaşi. 

Pe Zvonariov îl lăsară la comandamentul Frontului de est, 
unde el rămase peste noapte. 

Capitolul IV. 

Zvonariov fu cazat în acelaşi adăpost cu Nadein. După ce 
stătuse două zile în oraş, bătrânul nu mai putuse răbda şi se 
întorsese la statul-major, ca să fie cât mai aproape de 
poziţii. Îl înduplecase pe Gorbatovski să-i îngăduie să se 
instaleze într-un mic adăpost izolat, ca să nu stingherească 
pe nimeni prin prezenţa lui. Cu ajutorul ordonanţei, 
credinciosul Kapitonâci, rânduise adăpostul cum putuse mai 
bine; atârnase pe pereţi icoane, şi pe masă pusese un 
triptic. 

În adăpost era frig; de jos trăgea cumplit şi, când ploua, 
apa pătrundea înăuntru; soba nu ardea bine. Bătrânul 
suporta însă cu răbdare toate neajunsurile acestea. 


Kapitonâci bodogănea, oţărit, dar nu-şi părăsea stăpânul, 
deşi, formal, n-avea nici o obligaţie faţă de el. 

Ostaşii înjghebară pentru praporşcik un pat de scânduri 
puse pe capre. După ce-l lăsară încetişor pe pat, tiraliorii îi 
urară însănătoşire grabnică şi plecară. 

— Cumsecade oameni, ostaşii noştri. Nu-şi lasă niciodată 
ofiţerul în nevoie, fonfăi Nadein, urmărind scena. Apoi îi 
puse lui Zvonariov felurite întrebări în legătură cu toate 
cele petrecute în reduta 3, şi declară că-l ia sub aripa sa 
ocrotitoare. 

Încă ameţit, praporşcikul nu putea să urmărească atent 
firul discuţiei. Uneori, cunoştinţa îl părăsea cu totul pentru 
câteva clipe. Simţea o greutate ca de plumb în tot trupul; îi 
era lehamite să se mişte sau să gândească. Undeva, în 
subconştientul lui, răsări chipul Varei Belaia, dar nu-şi 
putea da seamă dacă-l vedea în delir ori aievea. Nepăsarea 
lui totală faţă de mediul înconjurător îi părea prevestitoare 
de moarte, dar gândul la ea nu-l speria. 

— Mă auzi? Răspunde-mi, dragule, măcar un cuvânt, îl 
implora în şoaptă Varia, aplecată la urechea praporşcikului, 
a cărui cunoştinţă se limpezi deodată. 

— Aud, Variuşa dragă, dar mă simt foarte slăbit şi mi-e 
greu să vorbesc. 

— Fac numaidecât rost de o ricşă cu targă şi te duc eu 
însămi la spital. 

— Nu plec de aici nicăieri; mi-e greu să mă mişc şi mi-e 
somn. 

— Bea puţin bulion, îl îndemnă Varia, vârându-i în gură 
gurluiul ceainicului plin cu bulion cald. De trei zile, n-ai 
mâncat ca lumea. 

După ce înghiţi din bulion, praporşcikul se simţi cu mult 
mai bine; abia atunci îşi dădu seama cât de istovit de foame 
era. Privind feţişoara îngrijorată, suptă, a Varei, spuse: 

— Ca să vezi! Îmi porţi mie de grijă, dar cum arăţi 
dumneata, nu vezi! Numai nasul, bietul de el, ţi-a mai 


rămas! Zvonariov sărută cu duioşie mâna fetei. Varia se 
lumină la faţă şi-l mângâie afectuoasă pe păr. 

— Toată vina e numai a dumitale! Dacă ai fi rămas cuminte 
la Zaliternaia, n-aş fi avut prilejul să mă neliniştesc atât. Să 
ştii că Vera Alexeevna îţi poartă sâmbetele pentru că ai 
vorbit în ironie despre rănirea lui Stessel. 

— Dar de unde ştie? 

— Are peste tot iscoade. Ieri m-a întâlnit pe stradă şi mi-a 
declarat că eşti omul cel mai ingrat din câţi a putut să 
cunoască. l-am răspuns că te-a bârfit cineva şi ea mi-a spus 
că sunt o fetişcană prost crescută, şi care nu ştie să 
vorbească cu cei mai în vârstă. Şi toate acestea, fiindcă sunt 
prietenă cu dumneata şi cu institutoarele. 

— Cred că tot dumneata ai avut ultimul cuvânt, nu? 

— A, sigur! I-am spus: „E uşor da înţeles de ce sunt în 
societatea unor tineri: încă n-am îmbătrânit...” 

Zvonariov izbucni în râs, cu toată durerea săgetătoare din 
cap: 

— Îmi închipui ce mutră a făcut! 

— Uite ce mutră! Varia căscă gura, holbă ochii şi luă o 
expresie tâmpă. 

Era atât de comică, încât nici chiar Nadein, care şedea 
tăcut pe patul lui, nu-şi putu stăpâni râsul. 

După ce-i dădu să mănânce zdravăn, Varia îi porunci 
praporşcikului să se culce imediat. 

— Am să stau liniştită lângă dumneata până ai să adormi, îl 
avertiză ea şi se aşeză la căpătâiul lui. 

Câteva clipe după aceea şi Zvonariov şi Varia căzuseră 
într-un somn adânc. 

Ajutat de Kapitonâci, Nadein o culcă cu grijă pe Varia în 
patul lui şi el se lăsă alături de Kapitonâăci, jos pe pământ. 
Cei doi bătrâni se zvârcoliră mult timp, gemând, şoptind 
rugăciuni şi în cele din urmă adormiră şi ei. 

Varia fu trezită de frig când se lumină de ziuă. În primele 
clipe nu-şi putea aminti cu nici un chip, unde se afla şi cum 
ajunsese acolo. Apoi sări din pat, se aplecă spre Zvonariov, îi 


ascultă suflarea regulată, se uită peste umăr spre Nadein şi 
Kapitonâci care dormeau jos, îl sărută uşor pe praporşcik şi 
după aceea se strecură afară din adăpost, punându-şi haina 
din mers. Curând, se topi în ceața deasă dinaintea zorilor. 

A treia zi, Zvonariov se simţi atât de întremat, încât fu în 
stare să se ducă până la fortul 3. Tunarii şi matrozii îl 
întimpinară uimiţi, parcă s-ar fi întors de pe lumea cealaltă. 

— Umbla vorba c-aţi fost rupt în bucăţi, în redută. Nu ne 
mai aşteptam să vă vedem viu! spuneau ei, strânşi roată în 
jurul praporşcikului. Tare rău ne părea de dumneavoastră; 
ziceam: s-a prăpădit fără rost Serghei Vladimirovici al 
nostru. S-a dus pentru o jumătate de ceas, ca să-şi piardă 
acolo viaţa sa de voinic... 

Praporşcikul cercetă lucrările de instalare a proiectorului, 
care erau pe terminate. 

— La noapte îi dăm drumul, îl asigură Bratovski. Acum o să 
aibă lumină şi fortul nostru. Gălbejiţii n-o să mai poată să se 
furişeze încoace. O să le dăm lumină şi celor din reduta 3. 

— Pregătiţi-vă pentru bombardament, îi preveni Zvonariov. 
Inamicul o să încerce neapărat să distrugă proiectorul. 

În timp ce se întorcea la comandament, îi zări pe Nadein şi 
pe Kapitonăci mergând pe drum înaintea lui. Kapitonâci 
şontâcăia de zor cu piciorul lui de lemn, sprijinindu-se într- 
un băț. Drumul era împroşcat când şi când cu şrapnele, dar 
cei doi bătrâni nu le luau seama. Gârbovit de ani, dar tot 
înalt, Nadein păşea domol înaintea însoţitorului său, 
uitându-se mereu peste umăr la el. 

— Ai îmbătrânit rău, Kapitonăci, abia te mai ţin picioarele, 
auzi Zvonariov glasul generalului, când se apropie de ei. 

— Păi, Mitrofan Alexandrovici, n-am decât un singur picior, 
şi aista ciuruit pe culmea Malahov, iar dumneavoastră aveţi 
două! Nu e de mirare că abia pot să mă ţin după 
dumneavoastră. 

În clipa aceea, pe drum, înainte, se ivi un tiralior tinerel. 
Zărindu-l pe general, păşi mai atent şi, la patru paşi de el, 
luă poziţia reglementară şi salută. 


— Noroc, voinice! îi răspunse prietenos generalul. 

— Să trăiţi, excelenţă! răcni tiraliorul, după care adăugă 
cu glas obişnuit: Îmi daţi voie să sărut icoana? 

— Cu dragă inimă, drăguţule, încuviinţă Nadein oprindu- 
se. 

Ostaşul îşi scoase căciula, îşi făcu de mai multe ori semnul 
crucii şi sărută icoana care atârna de gâtul generalului. 
Nadein îl luă pe după umeri şi-l întrebă blajin - ce 
contingent e, dacă e însurat, dacă are copii. 

Uitând de regulament, tiraliorul răspunse că se află în 
primul an de stagiu, că-şi lăsase acasă nevasta şi doi copii. 

— Cum te numeşti? întrebă generalul. 

— Egor Nikolaev, excelenţă. 

— Ei, merji sănătos, robul lui dumnejeu, Egor. Deseară am 
să mă rog domnului să te ocrotească şi să te întorşi 
nevătămat la şocia ta. Ostaşul îl privea mişcat; Nadein îl 
bătu pe umăr şi-şi văzu de drum. 

Zvonariov îi ajunsese din urmă şi acum păşeau tustrei mai 
departe în tăcere. Zvonariov, care, în ultimul timp, aproape 
că nu se mai gândea la rudele lui, îşi aduse aminte de 
surorile, de fratele lui şi, fără să vrea, oftă: 

— Ai noroc, domnule praporşcik, că te vijiteajă jilnic 
logodnica dumitale, îi spuse generalul. 

— Mademoiselle Belaia îmi este doar bună prietenă. 

— Care te sărută în întuneric, atunci când dormi... 

Zvonariov se înroşi. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Ş-o întrebi pe ea, şă-ci povestească ea. Eu n-am nişi un 
ameştec. 

Praporşcikul nu mai putu scoate nimic de la încăpăţânatul 
bătrân. 

Spre seară, cerul se însenină şi apăru soarele drag. 
Dinspre mare suflă o adiere caldă ca în toiul verii. 
Aşteptând vizita obişnuită a Varei, Zvonariov şedea lângă 
adăpostul comandamentului şi privea bucătăriile, sacalele, 


ricşele mici cu tărgi, care se înşiruiau pe toate drumurile, 
venind spre forturi. 

Când asfinţi soarele, Kapitonăci scoase din adăpost un 
scaun, puse tripticul pe tel, aşternu jos un covoraş şi se 
duse să-i raporteze lui Nadein. 

Peste puţin, generalul ieşi din adăpost cu capul gol, numai 
în tunică, cu nelipsita icoană pe piept. Se opri pe covoraş şi 
se închină, întorcându-se către tuspatru zările. Făptura lui 
înaltă, cu barbă albă, lungă, şi cu părul des, ciufulit, se 
profila limpede pe cerul înserării. Aruncând o privire 
împrejur, bătrânul general se lăsă în genunchi şi, ridicând 
mâinile spre cer, începu să se roage cu glas tare. 

Zărindu-l pe general la rugăciune, vreo două pâlcuri de 
ostaşi se apropiară şi se descoperiră, lăsându-se şi ei în 
genunchi. Încet, încet, numărul lor creştea; curând, în jurul 
lui Nadein se adună o adevărată mulţime. 

Zvonariov privea mirat, de departe, originala slujbă 
religioasă. Închinându-se şi suspinând, ostaşii se împrăştiau 
întocmai ca la biserică, după vreo vecernie ori liturghie. 

Stând la distanţă, matrozii din compania trimisă de pe 
nava Peresvet priveau batjocoritori şi făceau glume pe 
seama celor ce se rugau. 

— Ia uite la moşulică, face farmece! Aş vrea să ştiu: 
meneşte a bine sau a râu? 

— Menegşte ca gloanţele şi obuzele japoneze să nu mai 
răpună nici un răcan; vrăjeşte adicătelea garnizoana din 
Arthur. 

— Păcat că n-a fost cu noi în lupta din 28 iulie. L-ar fi vrăjit 
şi pe amiralul Togov, i-ar fi luat vederile. Acuşica am fi 
petrecut la Vladivostok cu fetişcanele... 

Varia sosi curând şi-l chemă pe Zvonariov în adăpost, să-i 
dea să mănânce. 

Când masa era pe sfârşite, praporşcikul primi ordin să se 
prezinte la Comandantul Artileriei frontului defensiv de Est, 
colonelul Mehmandarov. Varia îl însoţi. 


Mehmandarov, bărbat între două vârste, cu faţa năpădită 
până la ochi de o barbă neagră, deasă, din care i se ivea 
nasul mare, coroiat, privi nedumerit perechea ce se înfăţişă 
înaintea lui. 

— Am nevoie numai de praporşcikul Zvonariov, nu şi de 
soţia sa. 

— Nu suntem căsătoriţi, doar prieteni, răspunse fata, cam 
fâstâcită. 

— Tocmai mi s-a comunicat că în bateria B, un proiectil de 
11 ţoli a lovit cazemata ofiţerilor... 

— Nu cumva a fost ucis Jukovski? exclamă Varia speriată. 

— N-a fost ucis nimeni! Trăiesc toţi. Jukovski şi Gudima 
sunt răniţi. Bateria nu mai are însă nici un ofiţer... 

— Vreţi să-l trimiteţi acolo pe Serio... pe Serghei 
Vladimirovici? Dar e bolnav rău, abia se ţine pe picioare! 

— Hm! făcu Mehmandarov, strâmbându-se înciudat. E 
bolnav fiindcă îl dădăciţi dumneavoastră, domnişoară. 
Altminteri e sănătos tun; azi a făcut un drum la fortul 3. Dar 
n-am de gând să-l trimit pe dumnealui la bateria B. Încă n- 
are gradul necesar pentru a i se da comanda unei 
asemenea baterii. Acolo se va duce porucikul acela voinic 
de la Zaliternaia... 

— Boreiko, completă Zvonariov. 

— Exact; iar dumneata ai să te duci la Zaliternaia. Acolo au 
rămas doar două tunuri; nici n-aş avea nevoie de un ofiţer, 
dar, întrucât dumneata ai suferit un şoc, o să te poţi odihni 
acolo vreo săptămână. lar dumneavoastră, domnişoară, mai 
daţi pe acolo, căci altfel praporşcikul nu se va mai face bine 
niciodată... încheie colonelul râzând zgomotos. 

— Când ordonaţi să plec la Zaliternaia? întrebă Zvonariov. 

— Cât mai repede, cu atât mai bine. 

Luându-şi rămas bun de la Varia, praporşcikul porni spre 
Zaliternaia. Noaptea era întunecoasă, dar caldă. Dinspre 
mare sufla o adiere plăcută, umedă. Pe cerul neacoperit de 
nori sclipeau stelele. Din direcţia opusă se apropiau nişte 
companii de marinari. 


După aproape un ceas şi jumătate de drum, Zvonariov 
ajunse, în sfârşit, la Zaliternaia, Boreiko nu mai era acolo. 
Plecase la bateria B, luând cu el jumătate din efectiv. În 
locul lui rămăsese Iarţev, care între timp ieşise din spital. 

Zvonariov îl privi mirat. Băsmuitorul se rotunjise la faţă. 
Bărbierit şi îmbrăcat cu îngrijire, se fudulea cu cămaşa 
nouă şi cu cizmele făcute lună. Zărindu-l pe praporşcik, se 
lumină la faţă şi zâmbi larg: 

— Înălţimea voastră, v-am crezut dus de pe lumea asta. 
Domnul porucik a băut chiar pentru pomenirea sufletului 
dumneavoastră un pahar de votcă, cu toate că în ultima 
vreme nici nu voia s-o mai vadă în ochi. 

— Se pare că ţie ţi-a priit însurătoarea. Unde-i Haritina? 

— Trebăluieşte la bucătărie. V-o trimit numaidecât. 

— Stai; ia spune, ce au păţit comandantul şi Gudima. 

— A nimerit o ghiulea în cazemată; domnul căpitan a fost 
rănit la cap, în spate şi la picioare, iar domnul ştabs-căpitan, 
la mâna dreaptă şi la coastă. Au fost duşi la Utios, la 
locuinţa lor. 

— Dar Şura? 

— Ea nu era în cazemată şi a scăpat. A plecat şi ea la 
Utios; pe Melnikov l-a luat domnul porucik la bateria B, iar 
felcer a rămas la noi Haritina! încheie ostaşul pufnind în 
râs. 

— De ce râzi? 

— Tunarii noştri au venit toţi la ea, cu tot felul de boli 
născocite, şi ea le-a tras o doftoriceală în lege... cu vătraiul! 
S-au făcut bine cât ai clipi! răspunse larţev, izbucnind din 
nou în râs. 

— Te pomeneşti că şi pe tine te blagosloveşte când se 
mâniază? 

— Nicidecum. Mie îmi dă toată cinstirea cuvenită: îşi 
cunoaşte locul ei de muiere, răspunse băsmuitorul demn. 

Se auzi o bătaie în uşă. Intră Haritina. Era în rochie şi-şi 
legase capul tuns cu basmaua. 


— Bună ziua, Serghei Vladimirovici, bine-aţi venit! dădu ea 
bineţe lui Zvonariov, cu glas cântător. Doriţi un ceai cu lipie 
proaspătă? Chiar acu le-am scos din cuptor. Tocmai trebuia 
să stăm la masă. Hai, Egor Ivanovici, îşi pofti ea bărbatul. 

— Am să cinez cu voi, spuse Zvonariov ridicându-se. 

— Poftiţi, ne face plăcere, îl invită Haritina, simplă şi 
prietenoasă ca o adevărată gazdă vrednică. 

Întors în adăpost, Zvonariov îl chemă pe Boreiko la telefon. 

— A, noroc! Trăieşti, urâtule? întrebă porucikul. Nikolai 
Vasilievici, sărmanul, a păţit-o rău, mai ales că încă nu se 
întremase pe deplin după dizenterie. S-ar putea să nu mai 
scape cu viaţă. Gudima s-a ales doar cu răni uşoare. S-a 
internat mai mult ca să se odihnească, decât pentru 
îngrijire medicală. Vino mâine încoace, avem ceva de făcut 
împreună. Stah te salută. Ieri a fost rănit pentru a patra 
oară, dar uşor, şi a rămas pe poziţie. 

În negura zorilor licăriră cele dintâi fulgerări ale 
loviturilor trase de bateriile japoneze. Tirul se înteţea cu 
fiecare clipă tot mai mult; peste puţin bubuiturile sutelor de 
tunuri se contopiră într-un vuiet necontenit. O avalanşă de 
obuze se abătu peste poziţiile ruseşti, de la bateria B şi 
până la redute. Peste Zaliternaia plouau obuze brizante, 
fuzante, şrapnele de toate calibrele. 

— Se găteşte de năvală mutră-strâmbă, înălţimea-voastră, 
îşi dădu cu părerea Iarţev. 

Un obuz explodă nu departe de adăpost, şi schijele lui 
izbiră uşa, răpăind. Încheindu-şi din fugă mantaua, 
Zvonariov se repezi afară. Zaliternaia părea pustie, ostaşii 
se adăpostiseră. Un nor de praf şi de fum stăruia deasupra 
bateriei. 

Praporşcikul alergă înapoi, în adăpost, şi încercă să ceară 
la telefon bateria B, ca să afle situaţia de pe poziţie, dar 
firele fuseseră rupte. Zaliternaia era izolată. Zvonariov îşi 
dădu seama că în ciuda acelei vijelii semănătoare de 
moarte, trebuia să iasă spre a vedea ce se petrece de-a 
lungul Zidului chinezesc. 


— Dă-mi binoclul; cred că de la postul de observaţie al 
bateriei se vede bine şi dispozitivul nostru, şi cel japonez, îi 
spuse el lui larţev. 

— Serghei Vladimirovici, staţi să se mai potolească focul, îl 
sfătui ostaşul. 

— Atunci să nu fie prea târziu; japonezii ar putea să 
ajungă până la noi, aşa cum au făcut-o în august. Transmite 
tuturor, chiar şi lui Zaiaţ şi lui Belogonov, să aibă armele la 
îndemână, ca să-i ia în primire pe japonezi, dacă aceştia ar 
răzbi în baterie, ordonă Zvonariov, ieşind din adăpost şi se 
îndreptă spre postul de observaţie. Cele câteva clipe de 
care avu nevoie pentru a ajunge acolo i se părură 
praporşcikului o veşnicie. Nu făcuse nici zece paşi, când 
suflul unei explozii îi zbură chipiul din cap, îi umplu ochii de 
praf, şi o schijă îi găuri mantaua. Asurzit de explozii, orbit 
de praf şi de fum, abia nimeri la postul de observaţie. 
lurkin, care se afla înăuntru, sări înspăimântat de moarte, 
se piti într-un ungher din fundul adăpostului şi-l privi pe 
praporşcik ca pe o stafie. 

— Noroc! Ce, azi e sfânta Frică în calendarul vostru? îl 
întrebă Zvonariov. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră! O clipă am crezut că mi s-au 
năzărit alte celea când v-am văzut în carne şi oase, 
răspunse ostaşul, sărind în picioare. 

— Ei, se vede ceva? întrebă praporşcikul şi, apropiindu-se 
de ambrazură, cercetă panorama dinaintea sa. 

Bateria B, Zidul chinezesc, luneta Kuropatkin şi fortul 2 
abia se mai zăreau prin perdeaua de fum şi praf. În bateria 
B fulgerau mai în fiece clipă limbi roşiii de flăcări: Boreiko 
se apăra cu toate tunurile disponibile împotriva japonezilor 
care înaintau cu îndârjire. Toate celeilalte baterii din linia 
întâi fuseseră reduse la tăcere. 

În schimb, bateriile de coastă şi cele de pe cuirasate 
făceau ravagii în poziţiile japonezilor prin tirul lor direct 
asupra obiectivelor camuflate. Atunci când vântul îndepărtă 


fumul şi praful, Zvonariov putu să observe mari distrugeri, 
atât la forturi, cât şi la Zidul chinezesc. 

Deodată, o jerbă uriaşă de fum negru ţâşni deasupra 
lunetei Kuropatkin, urmată de bubuitul greu al exploziei. 
Era vădit că sărise în aer magazia de pulbere. 

Nici nu se împrăştiase bine fumul exploziei, că japonezii se 
şi năpustiră la asalt asupra lunetei. În fruntea lor alergau 
ofiţerii cu drapelele în mâini; câteva clipe mai apoi, aceste 
drapele albe, cu discuri roşii în mijloc, fură înălțate 
deasupra fortificaţiei cucerite. 

— S-a isprăvit cu luneta! strigă lurkin, speriat. 

— Or să-i zvârle înapoi; japonezii sunt foarte puţini. Dă 
fuga la baterie şi transmite să se deschidă focul asupra 
obiectivului numărul 5; înălţătorul redus cu şase linii, 
ordonă praporşcikul. 

Telefonistul îşi făcu semnul crucii şi se repezi în goană 
spre baterie. Curând, la Zaliternaia bubuiră tunurile unul 
după altul. Mingile de fum albe ale şrapnelelor apărură în 
aceeaşi clipă deasupra lunetei Kuropatkin. Japonezii se 
grăbiră să se adăpostească. O companie de matrozi se 
repezi asupra lor la timp, alungindu-i din lunetă. 

După amiază, canonada slăbi pentru un timp oarecare. În 
ciuda violenţei bombardamentului, Zaliternaia suferise 
relativ puţine stricăciuni. După ce dădu dispoziţii în privinţa 
lucrărilor de refacere care trebuiau executate, praporşcikul 
se duse la Boreiko, spre a se înţelege cu acesta ce trebuiau 
să facă amândoi mai departe. Îl găsi la postul de prim- 
ajutor. Melnikov îi bandaja la iuţeală coasta rănită. 

— M-a cam muşcat o schijă. Trebuie să-mi cos ruptura, 
spuse Boreiko pe un ton nepăsător, dar văzându-i paloarea 
feţei şi licăririle febrile din ochi, praporşcikul îşi dădu 
seama că prietenul lui suferea mult, abia suportând 
durerea. 

— Pansează oamenii cât mai repede. Trimit îndată votcă 
pentru toţi răniții, spuse porucikul, ieşind din cazemată. 


Obuzele explodau în baterie mai în fiece clipă; ostaşii se 
adăpostiseră prin cazemate. 

— Vitregă a fost azi soarta pentru noi. Şapte morţi şi vreo 
cincisprezece răniţi şi printre aceştia din urmă toţi 
comandanții de secţii. Au rămas însă cu toţii la posturi, 
relată Boreiko. 

Zvonariov se înţelese cu el cum putea să sprijine mai bine 
prin focul tunurilor sale, bateria B. 

— Trage cu înălţătorul redus; să nu-ţi fie frică că ne 
trânteşti şrapnelele în cap. E mai bine, decât să-l scapi pe 
japonez, îl povăţui porucikul. 

— Năvăleşte gălbejitu'! zbieră Jiganov, dând buzna în 
cazemata ofiţerilor. 

— La posturi! La turnuri! răcni Boreiko, repezindu-se pe 
uşă spre baterie. Dă fuga la tine şi fii cu ochii în patru, îi 
strigă el lui Zvonariov. 

În baterie ostaşii forfoteau de colo-colo: aduceau muniții la 
piese; încărcau tunurile în grabă; pe parapete, între tunuri, 
se puneau în bătaie mitralierele. Sprijinindu-se într-o puşcă 
în loc de cârjă, Boreiko trecea de-a lungul frontului bateriei. 
În depărtare se şi auzeau răcnete înverşunate: Banzai, 
Banzai! 

Zvonariov abia apucă să ajungă în goană la bateria 
Zaliternaia, când cele dintâi lanţuri de japonezi năvăliră 
vijelios asupra tranşeelor companiei de tiraliori a lui 
Endjeevski, o dădură peste cap şi se repeziră spre bateria 
B. De la postul de observaţie se vedea bine cât de repede se 
apropiau de tunuri. 

Zvonariov urmărea cu răsuflarea oprită cele ce se 
petreceau în bateria B. Japonezii ajunseseră în preajma 
pieselor, încleştându-se în luptă corp la corp cu tunarii. 
Mantalele cenuşii ale ruşilor se învălmăşiră cu cele verzi ale 
japonezilor. Aceştia erau însă mult superiori numericeşte, 
aşa că tunarii începură să dea înapoi, apărându-se de 
inamicul care îi presa de aproape. 


Mai mulţi oameni o rupseră la fugă înapoi. Bateria părea 
pierdută. 

În clipa aceea însă, din dreapta se năpustiră în flancul 
japonezilor matrozii din rezerva proaspăt sosită, în fruntea 
cărora gonea uriaşa făptură a lui Boreiko. Învârtind o sabie 
lungă marinărească, asemenea lui Samson, secera aprig 
japonezii din jurul lui. Neputând rezista contraatacului, 
japonezii se învălmăşiră şi bătură curând în retragere. Între 
timp, tiraliorii lui Endjeevski îşi ocupaseră din nou tranşeele 
şi-i primiră cu salve de puşcă. Mai multe sute de siluete 
Mici, verzi, săreau de colo-colo, alergând deznădăjduite în 
spaţiul îngust dintre bateria şi avanposturile infanteriei, 
decimate de focurile încrucişate ale tunarilor, matrozilor şi 
tiraliorilor. Cu fiecare clipă ce trecea, pământul se acoperea 
tot mai mult de pete verzi, de cadavre. Zvonariov îi vedea 
desluşit pe japonezi cum alergau cu armele în cumpănire 
ba încolo, ba încoace, şi cădeau seceraţi de gloanţe. Puţinii 
supraviețuitori zvârleau armele şi ridicau mâinile, 
predându-se. 

Împuşcăturile încetară cu totul. Prin flanc câte unul, 
prizonierii dispărură în tranşeele tiraliorilor. Bateriile de 
asediu, care tăcuseră până atunci, îşi prăpăstuiră din nou 
focul asupra bateriei B. Ruşii se grăbiră să se adăpostească. 
Numai Boreiko, vânturându-şi uşor sabia lungă, păşea fără 
grabă de-a lungul bateriei, cercetând fiecare cazemată. 

— E viu şi teafăr, domnul porucik! rosti lurkin, plin de 
admiraţie. Se plimbă, ca într-o duminică pe cheu, cu toate 
că a fost rănit nu mai departe decât azi dimineaţă. 

Încet-încet, canonada se potolea pe tot frontul. Zvonariov 
observă cu mirare că ziua era pe sfârşite; cerul se 
acoperise de nori grei; începu să picure. Praporşcikul simţi 
deodată o foame aprigă; trupul îi era greu ca de plumb. 
Căscă cu poftă şi-şi întinse cu plăcere mădularele amorţite. 

— Ce zici, lurkin, o fi gata masa? 

— E gata de mult! Oamenii au şi mâncat, când eraţi la 
bateria B. Haritina Fedoseevna v-a strigat, când aţi venit în 


fugă, dar dumneavoastră aţi dat din mână, adică: dă-mi 
pace. 

— Rămâi aici, până se întunecă, pentru orice împrejurare. 
Eu mă duc la baterie să mănânc, îi ordonă Zvonariov. 

Zărindu-l de departe, Haritina se grăbi să-i aducă ciorba şi 
friptura de carne de măgar. Praporşcikul mâncă grăbit, 
ascultând sporovăiala tinerei femei. 

— În bateria B sunt cincisprezece morţi şi vreo cincizeci 
de răniţi, povestea ea. Pe Sofron Timofeevici l-au rănit de 
două ori într-o singură zi, dar n-a vrut să se ducă la spital. 
Pe Jigan, ori cât îi el de împeliţat, erau să-l spintece cu 
spanga. Îi scoteau maţele dacă n-ar fi fost Zaiaţ aproape. 

— Dar cum a ajuns Zaiaţ acolo? 

— EI şi Belogonov veniseră la porucik, cu treburi, când 
japonezu' taman răzbise la tunuri. Atunci a pus şi el mâna 
pe o puşcă. Se fuduleşte că a dat gata cu spanga doi 
japonezi! Dar are şi el o rană la şold. Acu zace în bucătărie 
şi geme. O să trebuiască să-l trimită la spital. Şi lui 
Belonogov i-a stâlcit unu mutra cu patul puştii - i s-a umflat 
nasul cât o pătlăgică; nici nu i se mai văd ochii... Voiam 
adineauri să vă-ntreb de căpitanul Şmetillo, fie-i ţărâna 
uşoară, dar mi-era ruşine să vorbesc faţă cu alţii. Cum şi-a 
găsit moartea? 

Praporşcikul îi povesti împrejurările în care pierise 
căpitanul. Faţa Haritinei se crispă deodată şi ochii i se 
umplură de lacrimi; izbucni într-un hohot de plâns şi zise 
suspinând: 

— Inimos om a fost Ignati Bronislavovici. Şi ostaşii o 
duceau bine cu el. Îmi pare rău de el, dar, mai mult de ei. 
Cine o să fie acu' comandant acolo? O să vină vreo lepră şi o 
să fie amar de viaţa oamenilor! 

Zvonariov încercă să-l cheme la telefon pe Boreiko, dar 
legătura era întreruptă şi atunci praporşcikul hotărî să se 
ducă la bateria B, mai ales, că se întunecase de-a binelea şi 
pe poziţii era linişte. 


Boreiko stătea înaintea frontului bateriei din care scosese 
în faţă mai mulţi ostaşi. 

— Mişeilor, aţi fugit din baterie ca să vă scăpaţi pielea, ai?! 
Încă n-am avut parte până acum de asemenea pramatii. Nu 
vreau să-mi murdăresc mâinile pe mutrele voastre. Am să 
vă pedepsesc aşa cum vor hotări chiar ostaşii care şi-au 
apărat cu cinste tunurile. 

Tunarii se îndreptară tăcuţi spre cazematele lor, iar 
Boreiko se apropie de Zvonariov. 

— Cum stai? Totul în ordine? 

— Da: Haritina diriguieşte gospodăria bateriei, iar 
băsmuitorul o diriguieşte pe ea. Eu sunt musafir la 
Zaliternaia. În general, totul merge bine. 

În timp ce ofiţerii stăteau de vorbă, soldaţii se adunară pe 
plotoane în cazemate. Lepiohin chemă pe toţi subalternii lui 
în faţa colţului cu icoane şi-şi scoase evanghelia de rit vechi. 
Bărbogşii lui se aşezară gravi pe pături, aşteptând cu 
răbdare hotărârile comandantului secţiei. Tot acolo se aflau 
şi cei trei ostaşi care fugiseră din baterie în timpul atacului. 
Aceştia aruncau împrejur priviri speriate. 

— Ia vino încoace, spuse comandantul secţiei, unuia dintre 
ei. Povesteşte-ne despre tine, ce şi cum, fiindcă eşti nou şi 
încă nu te cunoaşte compania. 

— Numele meu e Şestiorkin; sunt din gubernia Tambov. 

— Muncitor? 

— Nu. Îs neam de ţăran; am fost chelnăr la un birt. 

Ostaşii începură să se foiască şi izbucniră într-un ropot de 
strigăte duşmănoase: 

— Îi ştim noi pe pezevenghii ăştia: te îmbată, te jefuiesc şi 
apoi te aruncă în uliţă! 

— De ce ai fugit din baterie? întrebă Lepiohin. 

— M-am înfricoşat: mă temeam că pun gălbejiţii mâna pe 
toţi. 

— Te-ai temut! Mai bine te uitai la ceilalţi şi dădeai şi tu cu 
spanga. 

— Păi, n-am fugit numai eu, au fost şi alţii... 


— "Toţi au să răspundă. 

Ostaşii oftau, se scărpinau. 

— Ce facem cu ei? îi întrebă Lepiohin. 

— Ce zice la carte despre asta? i se răspunse tot printr-o 
întrebare. 

— Cel ce-şi iubeşte feciorul, să-i rupă oasele în bătaie, spre 
binele său”. Epistolia apostolului Pavel către corinteni, 
capul III, stihul şapte, ceti Lepiohin, uitându-se în Biblie. 

— Să-i tragem douăzeci şi cinci la spate! propuse careva 
din mulţime. 

— N-aveţi dreptul! se oţări Şestiorkin, privind mânios. 

— Dar de fugit, ai dreptul să fugi din baterie? întrebă 
Lepiohin, apropiindu-se de el. 

— O să ies la raport. 

— La cine? La porucik? Doar ai auzit şi tu că te-a dat în 
judecata noastră... 

— les la careva mai mare. 

— Ia te uită ce isteţ! 

Şestiorkin tăcu, uitându-se încruntat la comandantul 
secţiei. 

— Hai, secătură! se strigă din mulţime. 

— N-aveţi dreptul. 

— Culcaţi-l pe pat; daţi-i jos nădragii! porunci 
comandantul secţiei. 

Mai mulţi oameni tăbărâră pe cel vinovat şi îl întinseră pe 
pat fără multă vorbă, după care începură să-l plesnească 
zdravăn cu centiroanele lor cazone, gravi şi plini de râvnă. 
Lepiohin număra loviturile. La fiecare lovitură, Şestiorkin 
răcnea şi cerea îndurare, dar nimeni nu-l lua în seamă. 

— Ajunge! rosti Lepiohin, oprind cazna, după ce se împlini 
numărul de lovituri hotărât. 

Şestiorkin se îmbrăcă în grabă. 

— Mulţumeşte-le oamenilor că te-au învăţat minte! ordonă 
Lepiohin, sever. 

Drept răspuns, cel pedepsit începu să împroaşte înjurături 
murdare. 


— Daţi în el! ordonă Lepiohin ostaşilor mâniat de 
neobrăzarea lui Şestiorkin. 

Vreo duzină de pumni se prăbuşiră peste Şestiorkin. 

— Ajunge! spuse după câtăva vreme Lepiohin, trăgându-i 
pe ostaşi înapoi, îl omorâţi: doamne fereşte de ceasul rău! 

Însângerat, Şestiorkin se ridică gemând în picioare. 

Înfricoşaţi de această privelişte, ceilalţi doi dezertori se 
lăsară bătuţi fără nici o împotrivire. Faţă de supunerea lor 
deplină, Lepiohin se mărgini la câte zece lovituri pentru 
fiecare. După îndeplinirea osândei, ambii pedepsiţi făcură 
plecăciuni adânci în faţa tuturor celor din jurul lor, 
mulţumindu-le pentru „învăţătură de minte”. După ce se 
isprăvi cu bătaia, comandantul secţiei se duse la Boreiko ca 
să dea raportul. 

— Te pomeneşti că le-au rupt coastele pădureţii tăi? 
întrebă neliniştit porucikul. 

— Nu cred: se ţin pe picioare; înseamnă, că-s teferi. 

Convorbirea lor fu întreruptă de ivirea lui Blohin. 

— Noroc, lotrule! răspunse la salutul lui porucikul. Ce vânt 
te aduce? 

— Să trăiţi, înălţimea voastră! Aveţi milă de mine, daţi-mi 
voie să mă întorc la baterie! se ruga ostaşul. 

— Aici n-avem nevoie de tine. Poate au nevoie la 
Zaliternaia unde e comandant praporşcikul. Vorbeşte cu 
dumnealui. 

— Înălţimea voastră - îl rugă cu umilinţă Blohin pe 
Zvonariov - îngăduiţi să mă întorc la dumneavoastră! 

Praporşcikul îşi aţinti privirea asupra lui. 

— Ce, n-o duci bine la fortul 2? întrebă el. 

— Viaţa nu e viaţă laolaltă cu pifănimea. Adineauri, a venit 
schimbul, au sosit alţi prostovani. Trăncănesc anapoda 
mereu. 

— Cam ce zic? întrebă Boreiko. 

— Cică mutră-strâmbă a cucerit bateria B, cu tot ce-i în ea. 
Eu le-am spus: cum se poate una ca asta, când acolo-s leţii 
de pe Elektriceski Utios, şi, pe deasupra, chiar Ursu... 


adică, domnul porucik Boreiko! O sclipire de şiretenie 
flutură în ochii ostaşului. Păi, nu-i în toată lumea oaste să-i 
biruie pe ei! zic eu; şi stau cu inima sărită; dar dacă s-au 
făcut de râs? mă-ntreb. Şi, îndată ce s-a întunecat, am dat 
fuga încoace, să văd ce şi cum. 

— Minţi frumos, Bloha, fără să roşeşti, râse zgomotos 
Boreiko. 

— Să mă trăsnească, dacă mint! răspunse ostaşul, 
închinându-se. 

— Ei bine; rămâi la Zaliternaia, dar bagă de seamă, dacă 
te mai legi de Haritina, nu-ţi mai calcă piciorul în companie 
până la sfârşitul războiului, îl preveni porucikul. 

— Mulţumesc frumos, înălţimea voastră! răcni ostaşul şi 
privind drăgăstos spre votca de pe masă oftă din rărunchi. 

Observându-i privirea, porucikul turnă o jumătate pahar şi 
o întinse soldatului. Acesta dădu votca de duşcă pe 
nerăsuflate, mulţumi în gura mare şi ieşi repede din 
adăpost. 

— Mi-e foarte drag Bloha ăsta. E beţiv şi zurbagiu, la 
mânie e în stare să taie chiar şi pe taică-său, dar are o inimă 
de aur. Şi nici prost nu e, cu toate că nu prea ştie carte. Câţi 
fraţi de-ai noştri, asemenea lui, pribegesc de colo-colo, prin 
Rusia maica noastră! rosti Boreiko, îngândurat. Dar unde ţi- 
e amazoana? 

— Bine că mi-ai adus aminte. Probabil că mă aşteaptă cu 
sufertaşele la Zaliternaia. Trebuie să mă întorc repede. Olia 
ce mai face? 

— N-am mai văzut-o de vreo săptămână, oftă porucikul. O 
fi ocupată la spital. Să nu-ţi treacă prin cap să-i spui Varei c- 
am fost rănit. Olga Semionovna are să se neliniştească 
degeaba. 

Varia nu era însă la Zaliternaia. În locul ei, adusese Vasea 
mâncarea. Zvonariov îl găsi în adăpost, stând de vorbă cu 
Haritina. 

— Tanti Varia a spus să vă dau biletul ăsta şi vă roagă să-i 
răspundeţi. 


Praporşcikul sublinie pe bilet două greşeli de ortografie şi- 
i răspunse Varei pe verso, scriindu-i că este viu şi 
nevătămat, că se află la Zaliternaia, în deplină siguranţă. 

— Trebuie să-l trimitem pe Zaiaţ la spital, spuse Haritina. 
Să nu-i obrintească rana din pricina murdăriei. Să-l 
însoţească Vasea până la postul de prim-ajutor, de unde o să 
fie dus la Spitalul Unit, la Varvara Vasilievna. 

Zvonariov încuviinţă. După cină, intră în bucătărie, unde 
zăcea Zaiaţ. Soldatul avea febră şi aiura. 

— 'Te descurci singur, Belogonov? îl întrebă Zvonariov, pe 
cântăreţ, care era pansat la obraz. 

— Pune mâna şi Haritina Fedoseevna, înălţimea voastră. 
Amândoi, o scoatem la capăt! răspunse ostaşul voios. 

— O să ne ajute şi Egor Ivanovici, adăugă Haritina. 

În următoarele două zile, asalturile continuară. Zvonariov 
veghea tot timpul la postul de observaţie, susţinând cu focul 
său când bateria B, când fortul 2, când luneta Kuropatkin. 
Atacurile japoneze nu izbândiră nicăieri. 

Varea nu se mai arătă pe la baterie, fiind foarte ocupată la 
spital. Vasea însă venea în fiecare seară cu sufertaşele. Afla 
de la Haritina şi de la ostaşi toate cele cu privire la 
praporşcik, după care lua un bilet pentru Varia şi pleca, 
oftând amărât pentru că nu i se dădea voie să rămână în 
baterie. 

A treia zi, dimineaţa, Zvonariov fu chemat la 
comandament. Atacurile japoneze se dezlănţuiseră din nou, 
însă acum în direcţia fortului 3. Stepanov era extrem de 
nervos şi nu mai pleca de la telefon, cerând întăriri de la 
comandamentul fortăreței. Gorbatovski dădea ordine după 
ordine, care de care mai stupide, apoi le contramanda pe 
loc. În adăpostul lui, Nadein se ruga înaintea icoanelor, 
cerând lui Dumnezeu să ocrotească oştirea rusă. 

Numai Raşevski era cu desăvârşire calm. Şedea aplecat 
asupra hărţii, făcând pe ea însemnări cu creionul. 
Zvonariov se apropie de el. 


— Mă bucură că te văd din nou bine sănătos, Serghei 
Vladimirovici, îl întâmpină locotenent-colonelul. Avem mare 
nevoie de dumneata. Uite ce este: japonezii s-au cramponat 
la teren în şanţul fortului 2 şi în preajma bateriei B. Am 
hotărât să lansăm asupra lor mine sferice. Porucikul va 
trece la fort, iar dumitale vrem să-ţi încredinţăm bateria B. 
Sunt convins că vei face faţă acestei misiuni. Pentru orice 
împrejurare, îţi voi trimite, o dată cu o mină încărcată, pe 
subofiţerul Butorin, specialist în materie, adăugă Raşevski. 

După ce se înţeleseră asupra amănuntelor, Zvonariov se 
grăbi să plece ca să poată face la timp toate pregătirile 
necesare. 

În adăpostul statului-major domnea aceeaşi atmosferă de 
derută. Gorbatovski nu-şi putea stăpâni nervii, sâcâindu-l 
mereu pe Stepanov. Scos din răbdări, căpitanul întrebă 
deznădâăjduit: 

— Excelenţă, la urma urmei ce aţi hotărât? Trimitem sau 
nu la Zidul chinezesc companiile de matrozi aflate în 
rezervă? 

— Feodor Vasilievici, fă ce vrei, dar situaţia de acolo 
trebuie să fie imediat restabilită şi consolidată! se eschivă 
generalul, grăbindu-se să treacă în încăperea de alături. 

Stepanov ieşi în fugă din adăpost şi-l chemă pe 
comandantul detaşamentului de matrozi. 

— Nehotărârea asta ţine din zori, spuse Raşevski cu ciudă, 
ieşind spre a-l însoţi o bucată de drum pe praporşcik. Cu 
toată bătrâneţea şi slăbiciunea lui, Nadein nu se zăpăcea în 
nici o împrejurare şi nu se pierdea cu firea, aşa cum face 
Gorbatovski. Din fericire Stepanov e echilibrat şi inteligent, 
păstrându-şi în toate împrejurările prezenţa de spirit şi 
mintea clară. 

Zvonariov îl zări pe Nadein lângă adăpost. Generalul se 
îndrepta spre matrozi cu o iconiţa în mâini. 

— Noroc, fracilor! le strigă Nadein, ducându-şi mina la 
COZOroc. 

Matrozii îi răspunseră într-un glas. 


— O să pornici curând la atac, asupra duşmanului şi 
protivnicului noştru, japonejul. Doreşc să vă binecuvântej, 
pentru ca maica precista născătoarea de dumnejeu să vă 
aibă în pajă şub sfânta ei ocrotire. Pentru rugăşiune, 
deşcope-rici! 

Luând reglementar armele pe braţul stâng îndoit, matrozii 
îşi scoaseră beretele. Generalul spuse cu glas tare câteva 
rugăciuni, după care, ridicând sus mica icoană, pe care o 
ţinea în ambele mâini, făcu cu ea de trei ori semnul crucii 
asupra matrozilor. 

— Şi acum, cu dumnejeu, înainte! Cu arma în mână, cu 
cruşea în inimă, după mine, băieţi! 

Zvonariov privea emoţionat acea scenă. Cei mai mulţi 
matrozi zâmbeau ironici, totuşi, unii dintre ei îşi făceau 
semnul crucii, cu evlavie, sincer pătrunşi. 

Stepanov se apropie şi încercă să-l convingă pe Nadein să 
renunţe la ideea de a-i conduce el însuşi pe matrozi în 
luptă. 

— Excelenţă, generalul Gorbatovski vă roagă să vă 
întoarceţi, raportă el. 

— Şpune-i că nimeni nu poate să mă oprească să mor în 
fruntea soldaţilor mei, pentru Ruşia, maica noastră! 
răspunse răspicat generalul, păşind înainte. 

Stepanov strânse din umeri şi plecă înapoi. 

Însufleţit de exemplul lui Nadein, Zvonariov, fără să-şi dea 
seama, se luă şi el după matrozi. Kapitonâci şchiopăta 
grăbit pe marginea drumului sprijinindu-se în loc de cârje 
într-o puşcă. Credincios stăpânului şi prietenului său, 
moşneagul hotărâse să-l urmeze în luptă. 

Antrenaţi de avântul bătrânului general, cei peste două 
sute de matrozi se năpustiră înainte, ca o avalanşă, fără să 
ia în seamă focul bateriilor japoneze. 

— În trăgători! comandă Nadein, la vreo două-trei sute de 
paşi de Zidul chinezesc. Apoi, se închină încă o dată, trase 
sabia din teacă şi strigă cu toată puterea glasului său care 
îşi recăpătase pe neaşteptate tăria: 


— Cu noi e dumnejeu! Ura! şi se repezi asupra japonezilor, 
care deschiseseră focul asupra atacatorilor. 

Câteva clipe, generalul alergă în fruntea tuturor, apoi 
matrozii îl întrecură şi, tăbărâră cu baionetele asupra 
inamicului. Nadein se împiedică, căzu la pământ şi scăpă 
sabia din mână; ridicându-se cu greu în picioare se repezi 
înainte, înarmat numai cu revolverul. 

Lângă el, matrozii se prăbuşeau morţi şi răniţi, dar 
bătrânul nu vedea, nu observa nimic, strigând mereu „ura 
cu glasul lui răguşit. 

Curând fu din nou trântit la pământ de matrozii care 
alergau înainte. Doi dintre aceştia se opriră şi, ridicându-l 
cu grijă de braţe, îl puseră pe picioare. 

— Excelenţă, mai bine feriţi-vă, c-o să fiţi striviţi în 
încăierare, îl îndemnau ei, scuturându-i mantaua murdărită 
de pământ. 

Nadein îi ascultă, resemnat, şi din ochii lui picurară 
lacrimi. 

— Am îmbătrânit, nu mai şunt bun de nimic! Vream să-mi 
găsesc aştăji moartea împreună cu marinăraşii, dar şe pare 
că dumnejeu încă n-are de gând să mă cheme la el. Duceţi- 
vă cu dumnejeu, fracilor! 

În timpul acesta, lângă Zidul chinezesc, totul fusese 
terminat. Puţinii japonezi rămaşi în viaţă după lupta la 
baionetă, fugiseră de grabă în tranşeele lor, iar matrozii, 
împrăştiindu-se de-a lungul zidului, erau gata să întâmpine 
inamicul cu baionetele şi cu gloanţe. 

Curând după aceea, Zvonariov care se năpustise înainte 
împreună cu matrozii, îl zări pe Nadein, căzut la pământ. 
Praporşcikul ieşi din vâltoarea încăierării şi se grăbi să-i 
vină în ajutor. 

— “Totul e bine, slavă domnului, şunt viu şi nevătămat, 
răspunse generalul la întrebarea praporşcikului. Hai să 
mulţumim marinăraşilor, pentru atacul lor vitejesc. 

Generalul străbătu tot sectorul recucerit de matrozi, 
mulţumind cu glas tare aproape fiecăruia pentru eroismul 


LLA 


de care dăduse dovadă. Matrozii îi răspundeau veseli, 
voioşi. De astă dată, Zvonariov nu mai observă la ei nici o 
urmă de ironie. Dimpotrivă, matrozii îl priveau acum cu o 
netăinuită admiraţie şi dragoste pe moşneagul acesta cu 
purtări cam ciudate, dar care cu câteva clipe mai înainte le 
dăduse o pildă de bărbăţie, izvorâtă din marea lui iubire de 
Patrie. 

— Pentru generalul nostru, pentru bunicul nostru drag, 
ura! strigă pe neaşteptate un matroz, şi strigătul fu repetat 
de toţi ceilalţi. Nadein se opri, se ridică în vârful picioarelor 
ca să ajungă la obrazul bravului marinar, mai înalt ca el, şi-l 
sărută. 

Acea încordare nervoasă nu rămase însă fără urmări 
pentru bătrân: spre seară se simţi rău, căzu la pat şi fu 
transportat la spital. 

După ce-l conduse pe general până în preajma 
comandamentului, Zvonariov se întoarse la Zaliternaia, 
unde era aşteptat de Varia. Ea trecuse pe la statul-major al 
lui Gorbatovski şi acolo aflase că praporşcikul luase parte la 
contraatac. 

— Pentru ce îţi rişti viaţa zadarnic? îl dojeni fata. De ce te- 
ai dus cu matrozii? 

— Varia, dragă, totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Nu 
mai are rost să vorbim despre aceasta. 

— Da, dar la mine nu te-ai gândit! răspunse Varia şi 
deodată izbucni în hohote de plâns. 

Praporşcikul fu nevoit să stăruie mult până când fata se 
linişti în sfârşit. 

Se auzi o bătaie în uşă. Varia îşi şterse imediat ochii şi-şi 
luă o înfăţişare nepăsătoare, meditativă. Intră Liolia Lobina. 

— Cum aş putea să-l văd pe Stah? întrebă ea după ce-şi 
strânseră mâna. 

Praporşcikul îl chemă la telefon pe Endjeevski, prin 
mijlocirea bateriei B. Porucikul făgădui să vină imediat la 
Zaliternaia. 


— De altfel, Serghei Vladimirovici, vreau să stau de vorbă 
cu dumneata în legătură cu lansarea minei sferice spre 
tranşeele japoneze, adăugă el. 

În aşteptarea sosirii lui Stah, se duseră cu toţii să-l viziteze 
pe Rodionov, care zăcea la Zaliternaia. Subofiţerul avea 
febră - una din rănile de la picior făcuse puroi. După ce-l 
examină, Varia declară categoric că trebuia evacuat 
numaidecât la spital. 

— Acolo o să i se sterilizeze rănile. Altfel dă inevitabil în 
septicemie! rosti ea cu autoritate. 

Rodionov îi rugă să-l lase la Zaliternaia. Fură nevoiţi să 
stăruie mult, până când, în sfârşit, consimţi să plece din 
baterie, însă numai la spital la Varia, ca să fie măcar 
împreună cu Zaiaţ. 

Stah relată amănunte despre ultimele asalturi asupra 
bateriei B. Varia povesti pe larg cum se desfăşurase 
recentul atac la baionetă de la Zidul chinezesc. Zvonariov o 
tachina când şi când; Liolia scotea exclamaţii de spaimă. 

Începu să plouă uşor. Amândouă vizitatoarele se grăbiră 
să plece acasă. Ofițerii le conduseră o bucată de drum după 
care se întoarseră la Zaliternaia şi se sfătuiră în privinţa 
lansării minei. Hotărâră să facă a doua zi o recunoaştere pe 
teren şi, îndată ce se înnoptează, să treacă la acţiune. 

Lansarea minei sferice urma să se facă din tranşeea 
avanposturilor, care, de obicei, era păzită noaptea de 
pândari bine camuflaţi. Până la inamic erau vreo treizeci de 
paşi. Iranşeele japoneze se aflau mult mai jos, la poala 
coastei abrupte a stâncii. 

Ajutat de matrozi, Butorin aduse la bateria B, într-o ladă 
de zinc, o mare mină sferică de vreo 16 puduri, încărcată cu 
7 puduri de piroxilină. Toate spaţiile goale din interiorul 
minei fuseseră umplute cu bucăţi de fier şi cu pietre, 
destinate a spori efectul ucigător al schijelor în explozie. 
Mina trebuia lansată pe un jgheab mare de lemn, lung de 
peste trei stânjeni. Căpătând astfel viteză de rostogolire, 
avea să-şi continue drumul apoi, datorită inerţiei. 


În afară de Butorin, Zvonariov îi mai luă cu el pe Blohin şi 
pe larţev, care văzuseră în septembrie, pe colina Vâsokaia 
ce efect aveau asemenea mine. Îmboldit de curiozitate, 
Boreiko ţinu neapărat să vadă explozia măcar de departe, 
din tranşeele tiraliorilor. 

Stah dăduse vreo zece tiraliori ca să aducă mina la punctul 
de lansare. Soldaţii abia o duseră cu targa. Îndată ce se 
întunecă, japonezii începură să lumineze intens fortificațiile 
cu proiectoarele. Lumina se opri de mai multe ori asupra 
bateriei B şi, nedescoperind nimic suspect, lunecă mai 
departe. 

Tiraliorii aşezară jgheabul pe parapetul tranşeei, ridicară 
mina şi o aşezară în el. O ţineau pe loc cu o frânghie scurtă, 
legată de un inel făcut anume, ca să nu se rostogolească 
înainte de timp. După aceea, soldaţii coborâră în tranşee, 
iar Zvonariov se apropie de mină şi-i puse fitilul detonant, 
cu lungimea calculată pentru un minut şi jumătate de 
ardere. 

— Blohin dă-mi aprinzătorul, ordonă el cu jumătate de 
glas. 

Soldatul îi întinse cutia de tinichea, în care fumega uşor o 
bucată de fitil de iută. Praporşcikul suflă în el, ca să se 
aprindă mai bine, şi-l apropie de fitilul minei. Acesta se 
aprinse îndată şi începu să ardă, sâsâind uşor. Zvonariov se 
uită împrejur. În tranşeele japoneze era pretutindeni linişte 
şi întuneric. Tentaculul de lumină al proiectorului se 
îndepărtase mult spre dreapta. 

De teamă ca mina să nu explodeze după un răstimp prea 
lung, ceea ce ar fi dat japonezilor posibilitatea de a fugi din 
preajma ei, praporşcikul hotări să-i dea drumul după o 
jumătate de minut. Ascultând sâsâitul abia auzit al fitilului 
detonant care ardea, praporşcikul număra în gând 
secundele: zero-unu, zero-doi, zero-trei... Îndată după ce 
ajunse la zero-treizeci, ordonă soldaţilor să dea drumul 
capătului de frânghie care ţinea mina în loc, şi o împinse din 
răsputeri. Spre mirarea lui mina nici nu se clinti. 


Zvonariov dădu să smulgă fitilul detonant, dar el arsese în 
partea exterioară; doar în ochiul minei licărea slab o 
luminiţă. Acum nu mai putea să-l scoată afară. 

„Explodează!” îl săgetă un gând înfricoşător. 

Parte dintre tiraliori o luaseră la fugă îndărăt. O sudoare 
rece scălda spatele praporşcikului; i se făcuse părul 
măciucă. 

— Înălţimea voastră, vă ajut eu numaidecât! se auzi pe 
neaşteptate glasul lui Blohin, şi în aceeaşi clipă, ostaşul fu 
alături de Zvonariov. 

— Unu, doi, cu toată puterea! comandă soldatul, şi se 
opintiră amândoi. Globul înfiorător al minei scârţii şi se urni 
din loc. Bucăţile de fier şi pietrele de umplutură uruiră 
înăuntru. 

— Zi-i, zi-i, şuiera Blohin, rostogolind mina tot mai repede. 

Globul greu de şaisprezece puduri lunecă la vale, huruind. 
În tranşeele inamice se dădu alarma; japonezii deschiseră 
un foc învălmăşit în direcţia zgomotului; gloanţele şuierau 
în toate părţile. Unul dacă ar fi lovit mina ar fi fost de ajuns 
ca să-i provoace explozia. 

— Înapoi, iute! ordonă praporşcikul şi se repezi spre 
tranşee. 

Totuşi, Blohin alergă după mină până la capătul jgheabului 
şi numai după aceea se întoarse. Pitulându-se după 
parapet, aproape lipiţi de pământ, abia mai răsuflau de 
emoție, aşteptând cu înfrigurare explozia. Huruitul minei 
care se tot rostogolea la vale se auzea tot mai îndepărtat: se 
auziră două detunături slabe. 

— Nu-i ea, şopti precipitat Zvonariov. 

— Pesemne că japonezu' vrea s-o oprească şi zvârle 
granate înaintea ei, răspunse Blohin. 

— Numai de nu s-ar stinge fitilul, se nelinişti praporşcikul. 
Deodată, în vale ţâşni o volbură orbitoare de foc, urmată 
de o explozie năprasnică. De pe parapet zburară mai mulţi 
saci cu pământ. Schijele treceau vâjâind pe deasupra 

capetelor. 


Pe urmă, peste tranşeele japoneze se aşternu o tăcere 
adâncă; doar lumina proiectorului alerga în toate părţile. O 
rachetă ţâşni din spatele tranşeei, sus de tot, dintr-un fort, 
ori de la vreo baterie a fortăreței; încă una. Amândouă se 
sparseră, împroşcând mii de steluțe sclipitoare, luminând 
totul, departe împrejur. 

— Ptiu, nătărăi ce sunt! O să ne descopere! bodogăni 
praporşcikul, lipindu-se de fundul tranşeei. 

La lumina vie a rachetelor se dezlănţui îndată de ambele 
părţi un foc violent de puşti şi mitraliere, întinzându-se 
repede pe tot frontul. Zvonariov şi Blohin se pomeniră 
deodată sub focuri care se încrucişau din toate părţile; 
roiuri de gloanţe ţiuiau încoace şi încolo pe deasupra 
capului. 

— Culcat! îi ordona praporşcikul lui Blohin care se ridicase 
puţin spre parapet. 

— Dacă porneşte gălbejitul la atac şi dă peste noi?! spuse 
ostaşul cu îngrijorare, pitulându-se iar. 

— N-o să-i lase ai noştri până aici, îl linişti praporşcikul. 

Tirul slăbi abia după vreo cincisprezece minute, 
îngăduindu-i lui Blohin să scoată capul de după parapet. La 
lumina unui proiector, zări o groapă uriaşă în mijlocul 
tranşeelor japoneze. În jurul ei, zăceau cadavre şi bucăţi 
mari de stâncă, smulse din pământ, de violenţa exploziei. 

— Serghei Vladimirovici, să ştiţi, că i-am plesnit bine la 
moacă! Acum, putem să ne întoarcem. 

Praporşcikul se încumetă şi el să arunce o privire peste 
parapet, în aceeaşi clipă un glonţ îi smulse căciula din cap. 

— V-a atins? întrebă Blohin cu îngrijorare şi, fără să 
aştepte răspunsul, îşi trecu mâna aspră peste obrazul şi 
părul lui Zvonariov. 

— Mi se pare că nu, răspunse praporşcikul, încă nesigur, 
pipăindu-şi capul. 

— Phii, ce ravagii a făcut mina noastră! spuse Endjeevski, 
apropiindu-se de ei. Încă nu s-a potolit praful prin 
adăposturi. Lămpile s-au stins ca la o comandă, tot ce era 


pe pereţi a căzut, iar în adăpostul meu a sărit şi uşa din 
ţâţâni. 

Luându-şi rămas bun de la Endjeevski, praporşcikul se 
duse la bateria B, unde Boreiko îl aştepta nerăbdător. 

— Măi Serioja, ce alarmă ai stârnit pretutindeni şi la 
japonezi, şi la noi! exclamă porucikul când dădu cu ochii de 
el, sună telefoanele din toate părţile, toţi întreabă ce s-a 
întâmplat. 

— Doar comandamentul ştia... se miră Zvonariov. 

— Dar n-a avut grijă să înştiinţeze pe nimeni şi despre 
nimic. Drept să-ţi spun, când am auzit explozia chiar şi eu 
am alergat la baterie: credeam că se încinge o încăierare 
pe viaţă şi pe moarte. 

— Cinsteşte-l pe Blohin cu un pahar de votcă. Dacă n-ar fi 
fost el, m-ar fi făcut bucăţi, îl rugă praporşcikul şi povesti 
emoţiile prin care trecuse. 

— Ei, să ştii că se roagă cu osârdie pentru tine prea 
fericita mucenică Varvara, glumi porucikul şi, deodată, 
răcni tunător: Filea, pui de lele, la mine, fugă marş! 

Blohin răsări ca din pământ. 

— Bea! porunci Boreiko, umplându-i un pahar de votcă. 

— Pentru ce mă răsplătiți, înălţimea voastră? se miră 
ostaşul. 

— Pentru că l-ai scăpat pe praporşcik de la o moarte 
sigură. Să-i povesteşti pe urmă totul domnişoarei lui; ea o 
să te cinstească şi mai abitir. 

— Ba nu, vă rog, să nu-i spuneţi Varei nimic. lar o să 
bocească şi o să verse şiroaie de lacrimi, îi rugă Zvonariov. 

— Face aşa ceva? se îndoi Boreiko. 

— Ehei, şi încă cum! 

— Atunci, să ştii că nevastă-ta are să fie! încheie porucikul, 
bătându-l pe Zvonariov pe spate. 

Blohin izbucni în râs, acoperindu-şi ruşinat gura cu palma. 

— Hai acasă, la Zaliternaia, îi spuse Zvonariov. Porniră 
amândoi pe drumul răscolit, lunecos după ploaie. 


După asalturile necontenite, urmă o perioadă de acalmie. 
Japonezii, care pierduseră cincisprezece mii de oameni şi 
nu realizaseră decât succese fără importanţă, începură să 
sape de zor tranşee, apropiindu-se tot mai mult de liniile 
ruseşti. În acelaşi timp din Japonia soseau întăriri 
însemnate, care trebuiau însă instruite în tactica războiului 
de asediu. La rândul lor, cei din Arthur profitară de acalmia 
de pe poziţii pentru a repara stricăciunile suferite la forturi 
şi redute, ca şi pentru construirea unor linii interioare de 
apărare. Ca şi până atunci Kondratenko conducea toate 
lucrările, pe când Stessel şi Smirnov trândăveau prin 
comandamentele lor, angajând un adevărat război conţopist 
pentru fiecare fleac. 

Zvonariov rămase la Zaliternaia, unde avu prilejul să se 
odihnească bine în urma peripeţiilor prin care trecuse. 
Boreiko izbuti să organizeze la bateria B, chiar sub nasul 
japonezilor, un atelier pentru fabricarea de grenade şi, 
totodată, începu să lucreze la construcţia unui tun care 
urma să tragă cu mine. Zvonariov îl ajuta pe cât îi îngăduiau 
puterile. 

O zi cenuşie, rece, ca de iarnă. Din când în când, începea 
să fulguiască. În adăpostul ofiţerilor de la Zaliternaia era 
umezeală, fum şi lipsă de confort. Zvonariov trândăvea 
rebegit de frig, flămând şi nervos. Prânzurile aduse de 
Varea deveneau din ce în ce mai puţin consistente şi 
praporşcikul slăbea tot mai mult. Fata slăbise şi ea vizibil. 
Foametea năpădea, neîndurătoare, iar ziua încetării 
asediului nu se vedea deloc la orizont. 

Iarţev intră în adăpost, aducând mai multe ordine şi 
dispoziţii primite de la Comandamentul Artileriei. 

Privirea lui Zvonariov fu atrasă de un „memoriu” nespus 
de lung a lui Fok, intitulat „Despre limita rezistenţei unei 
fortărețe”. Luând memoriul în mână, praporşcikul începu să 
citească, plin de mirare: „O fortăreață asediată poate fi 
comparată cu un organism atins de cangrenă. Aşa cum 
organismul, mai devreme ori mai târziu, este sortit pieirii, 


tot astfel şi fortăreaţa va cădea. Lucrul acesta trebuie să-l 
ştie, să nu-l uite nici medicul, nici comandantul. Bineînţeles, 
nimeni nu-i opreşte să creadă într-un miracol, dar în război 
nu există miracole. Cangrena minează organismul, 
începând cu membrele; medicul e dator să le înlăture din 
timp. Tot aşa şi o fortăreață: îşi pierde în primul rând 
forturile înaintate. Comandantul este dator să le evacueze 
la momentul oportun ca să evite la timp lovitura. Medicul 
înlătură treptat organele atacate; comandantul 
abandonează treptat fortificațiile periferice şi-şi repliază 
trupele în citadelă. Nici un medic nu va reintegra un organ 
înlăturat; tot astfel nici comandantul nu trebuie să facă 
încercări pentru a recuceri forturile şi redutele pierdute, 
căci acest lucru nu poate fi încoronat niciodată de succes, 
pricinuind numai pierderi inutile. Pentru a extirpa un organ 
atacat de boală, medicul are nevoie de asistenţi; 
comandantul are nevoie de colaboratori devotați care să-i 
execute ordinele cu privire la evacuarea forturilor şi 
poziţiilor întărite.” 

Zvonariov nu citi mai departe. Era limpede că Fok, cu 
binecuvântarea lui Stessel, propunea capitularea treptată a 
Arthur-ului. Tulburat, îi telefonă lui Boreiko, la bateria B. 

— Ai citit memoriul lui Fok? întrebă el. Ce părere ai? 

— Cred că Fok pregăteşte predarea fortăreței, prin 
trădare. 

— Şi ce deznodământ ar putea să aibă toate acestea? 

— Un banchet la Arthur, în cap cu Stessel şi cu Noghi; 
numai dacă Kondratenko nu va interveni cu toată energia, 
arestând pe cei doi trădători. În ceea ce mă priveşte sunt 
gata să-i dau concursul cu toată compania mea. 

— Mă îndoiesc că ar îndrăzni să ia o asemenea hotărâre; 
nu e în firea lui. 

— Cu forţe unite, îl vom convinge s-o facă. Pe scurt: 
Arthur-ul este asediat în prezent de trei generali: de Noghi, 
pe poziţii, din afară; de Fok şi Stessel dinăuntru. Şi ca să nu 
uit, încă o noutate: Vamenzon a fost numit comandantul 


artileriei din sectorul nostru, şi intenţionează să inspecteze 
astăzi bateria B. 

— Nu mă încântă de loc această ştire. 

— Da... trebuie să ne aşteptăm la tot felul de necazuri. 
Ordonă să se facă rânduială peste tot, la baterie şi în 
preajma bucătăriei, şi spune-i Haritinei să dispară undeva, 
până se termină inspecția. 

Praporşcikul abia avu timp să ia măsurile în consecinţă, că 
Vamenzon şi sosi cu trăsura, îndreptându-se spre baterie. 
Zvonariov îl întâmpină dând raportul. Strângându-i mâna 
cu răceală, căpitanul se interesă, înainte de toate, dacă în 
baterie exista o icoană şi dacă soldaţii purtau cruciuliţe. 
Mirat de întrebare, praporşcikul răspunse că nu există nici 
o icoană şi că nu s-a îngrijit niciodată de cruciuliţe. 

— Probabil că dumneata nu eşti, din păcate, credincios! 
Un ostaş pravoslavnic trebuie să fie, înainte de toate, foarte 
credincios. Numai atunci, numai cu ajutorul lui Dumnezeu, 
poate nădăjdui în izbândă, spunea profesorul Vamenzon, 
trecând încet de-a lungul frontului bateriei. 

— Pe lângă credinţă, mai sunt necesare obuze, cartuşe şi 
alimente, şi tocmai de aşa ceva ducem lipsă. 

— A, se pare că dumneata eşti un adevărat răzvrătit! 
Rostind aceste cuvinte, căpitanul se opri în loc de indignat 
ce era. 

Urmă catastrofa. Vamenzon scotoci prin toate ungherele, 
prin toate cotloanele, ordonă soldaţilor să se descalţe ca să 
vadă dacă îşi tăiau unghiile, şi-i vâri lui Zvonariov sub nas 
obielele lor murdare. Din nefericire, zări lângă bucătărie o 
fustă a Haritinei şi întreprinse o adevărată anchetă că să 
stabilească a cui era, după care, o descoperi şi pe Haritina 
în persoană. 

— Ce-i cu târfa asta? întrebă el, înjurând murdar. 

Haritina se aprinse de ciudă: 

— Sunt nevastă legiuită a bombardierului Egor larţev; să 
vă fie ruşine că spuneţi asemenea vorbe. 


— Marş de aici! Să nu-ţi mai calce picioarele prin baterie! 
Unde-i aşa-zisul ei soţ? îl întrebă el pe praporşcik. 

— Eu sunt, înălţimea voastră, răspunse larţev. 

— Cum ai îndrăznit, ticălosule, să-ţi aduci căţeaua aici? 

— Soţia lui larţev a stat în baterie cu aprobarea 
porucikului Boreiko, raportă Zvonariov. 

— Porucikul va primi un ordin observator, iar tu, chiar 
astăzi, să-i muţi fălcile târfei tale. 

— Ordinul dumneavoastră e absurd şi ilegal, interveni 
Zvonariov. Nu puteţi avea asemenea pretenţii faţă de 
soldaţi. 

— Praporşcikule, ai înnebunit! Te arestez imediat şi te 
trimit înaintea curţii marţiale! 

Zvonariov întoarse privirile spre baterie. Soldaţii ieşiseră 
din adăposturi şi urmăreau scena de departe, întunecaţi. 

— La arme! Adunarea! strigă praporşcikul, cu glas 
răsunător, vibrând de emoție. 

Ostaşii se repeziră care încotro, şi după câteva clipe, în 
spatele lui se aliniaseră vreo treizeci de oameni înarmaţi. 

— Pentru ce i-ai adunat? întrebă Vamenzon, speriat. 

— Ca să vă dea onorul la plecare, răspunse batjocoritor 
praporşcikul, abia izbutind să se stăpânească. 

Vamenzon îi aruncă o privire nimicitoare şi, fără să salute, 
se îndreptă spre trăsură. 

— Secţie, drepţi! Pentru onor, prezentaţi arm'! comandă 
Zvonariov, cum nu se poate mai vesel. 

Vamenzon se îndepărtă. 

— Să plec din baterie? întrebă Haritina. 

— Poţi să stai cum ai stat şi până acum. Nu cred ca 
Vamenzon să ne mai viziteze vreodată, zâmbi praporşcikul. 

— Înălţimea voastră, n-aveaţi decât să ne faceţi cu ochiul şi 
l-am fi ridicat în spăngi, rosti Lebiodkin. 

—... şi aţi fi fost puşi cu toţii la zid. 

În bateria B, Vamenzon se întâlni pe neaşteptate cu 
Blohin. Soldatul se zbârli tot şi-şi privi fioros vechiul 
duşman. 


— Asta-i poziţie reglementară, secătură? Capul sus! strigă 
căpitanul lovindu-l pe Blohin în falca de jos cu atâta sete, 
încât acesta clănţăni din dinţi şi abia se putu ţine pe 
picioare. Ai uitat cum te altoiam în fiecare zi? Bagă de 
seamă, c-o să te scarmăn şi acum, să mă pomeneşti! 

Blohin îi aruncă lui Vamenzon o privire plină de ură. 

— Ce este domnule căpitan? Cu ce s-a făcut vinovat 
bombardierul Blohin? 

— Cu nimic! Pur şi simplu, i-am văzut mutra obraznică şi 
am vrut să-i dau o lecţie. Porucikule, văd că la dumneata s-a 
obrăznicit, s-a dezmăţat de tot. 

— Poate că pentru asta a primit cele două cruci Sfântul 
Gheorghe. 

— Ar trebui bătut în fiecare zi, nu decorat. Cară-te de aici, 
lepră! 

Blohin se întoarse reglementar şi, scrâşnind cele mai 
crunte înjurături, o luă la fugă spre cazemată. După o clipă 
se ivi din nou cu arma japoneză de captură, dar Vamenzon 
dispăruse în cazemata secţiei a doua. Observând acolo o 
icoană mare cu candela înaintea ei, comandantul sectorului 
îşi scoase chipiul şi începu să se închine la nesfârşit. 

— Uite, aşa mai zic şi eu! Aici nu este ca la Zaliternaia, 
unde comandă bateria un nihilist. Porucikule, toate 
succesele bateriei se explică prin această înţeleaptă 
educaţie religioasă a soldaţilor dumitale. 

Boreiko asculta laudele cu un zâmbet ironic. 

Vamenzon voi să plece, când deodată dădu cu ochii de 
biblia lui Lepiohin, uitată pe pat. Mâna strânsă pentru a 
face semnul crucii - după tipicul celor de credinţă veche, 
adică cu două degete - gravată cu aur pe copertă, atrăgea 
numaidecât atenţia. 

— A cui e cartea? izbucni căpitanul. 

— A noastră, a tuturor, raportă comandantul secţiei. 

— Dar văd că aici e un adevărat cuib de schismatici! Să fie 
arsă imediat această carte eretică! 


Apoi, căpitanul se apropie de icoană şi abia atunci îşi dădu 
seama, că şi aceasta era de credinţă veche. Lângă ea, se 
aflau câteva mai mici, asemănătoare. 

— Curat casă de rugăciuni pentru eretici! Să se distrugă 
imediat toate porcăriile astea! strigă Vamenzon şi începu să 
zvârle icoanele, călcându-le în picioare. 

Soldaţii izbucniră într-un murmur de proteste şi se 
repeziră să strângă icoanele de pe jos. 

— Asta-i... asta-i răzvrătire! Voi chema tiraliorii ca să vă 
aduc la ordine! strigă căpitanul ieşind glonţ din cazemată şi 
îndreptându-se grăbit spre trăsura lui. 

Îndată ce trăsura se îndepărtă, Blohin ţâşni de după un 
colţ, urlând fioros, ridică arma la ochi şi trase spre 
Vamenzon un încărcător întreg, glonţ după glonţ, dar nu-l 
nimeri. Atunci zvârli arma cât colo şi, înjurând îngrozitor, 
făcând spume la gură, se prăbuşi la pământ şi începu să se 
zvârcolească. Boreiko dădu ordin să fie închis într-o 
magazie de pulbere, goală. 

— Să stea acolo până se potoleşte, hotări el. 

Împotriva tuturor aşteptărilor, Blohin se supuse fără 
împotrivire. 

Porucikul chemă la telefon Zaliternaia, află cele petrecute 
acolo şi, la rândul lui, îl puse pe Zvonariov la curent cu cele 
întâmplate în bateria lui. 

— Ia spune, ce ne aşteaptă acum pe amândoi? întrebă 
praporşcikul. 

— Tu, fiindcă ai fost contuzionat de două ori şi în plus ca 
ginerele în spe al lui Belii, n-o să păţeşti nimic, dar eu, 
probabil c-o să mă despart pentru un timp de baterie şi o să 
mă odihnesc la Comenduire. 

— Dar şi tu ai fost rănit! 

— Ei, pentru mine nu se dă în vânt nici o fată de general. 
În sfârşit, om trăi, şi-om vedea. 

A doua zi la bateria lui Zvonariov sosi în inspecţie 
Comandantul Artileriei frontului de Est, locotenent- 
colonelul Stolnikov. De statură mijlocie, cu părul aproape în 


întregime alb, cu mustăţi şi barbişon asemănătoare, veşnic 
iritat, nu se bucura de prea multă stimă şi dragoste printre 
subalterni, deşi vitejia lui personală era incontestabilă. 

Îndată ce sosi la baterie, începu să-l sâcâie pe Zvonariov şi 
pe ostaşi. Spre deosebire de Vamenzon, Stolnikov socotea 
însă bătaia drept compromiţătoare pentru un om cultivat şi 
neîngăduită unui ofiţer. După ce scoase numeroşi soldaţi 
sub arme, pe o durată mai mare sau mai mică, şi-l făcu pe 
praporşcik să tremure de furie, Stolnikov intră cu el în 
adăpost şi acolo, între patru ochi, îl admonestă pentru lipsa 
de respect pe care o arătase în ajun faţă de Vamenzon. 

— Nici eu nu-l pot suferi pe „dentistul”, pe licheaua aia, 
dar, întrucât îţi este superior nu ţi-e permis să-i vorbeşti 
necuviincios. Te iau de la Zaliternaia şi te trimit la spital. Vei 
preda chiar astăzi bateria ştabs-căpitanului Cij. Tot el va lua 
comanda bateriei B. 

— Şi cu Boreiko ce se va face? 

— Deocamdată va fi trimis la comenduire. 

Apoi, schimbând tonul pe neaşteptate, Stolnikov îl rugă 
prietenos, să-l conducă la bateria B: 

— O să discutăm acolo toate chestiunile administrative. 

Boreiko primi foarte calm ordinul de a se prezenta la 
comenduire. 

— Aşadar, încă n-a fost stârpită la Arthur sămânţa 
zavistioşilor, chiar şi în timp de asediu, bombăni el. 

— Înălţimea voastră, ordonaţi să strâng lucrurile? îl 
întrebă pe Boreiko ordonanța lui, Ivan, care se învârtea 
speriată de colo-colo. 

— Pune totul în geamantane; mergem în oraş, să ne 
odihnim la arest. 

Ostaşul ieşi repede din cazemată şi o luă la goană prin 
baterie. Întâlnindu-se cu Blohin, îi spuse în două vorbe 
vestea arestării lui Boreiko. 

— Nu-l dăm! strigă ostaşul cu hotărâre, scuturând energic 
din cap, şi se repezi spre cazemate, răcnind: 

— La arme! Săriţi, fraţilor, scăpaţi-l pe Urs, că ni-lia! 


Vânturând armele, tunarii se repeziră spre cazemata 
ofiţerilor. 

Curând se strânse în faţa acesteia o mulţime de soldaţi 
înarmaţi şi aprinşi. 

Zărind gloata de soldaţi, Zvonariov ieşi să vadă ce s-a 
întâmplat. Lepiohin, Jiganov şi Blohin, care erau în fruntea 
mulţimii, îl întrebară, dacă vestea îndepărtării de la 
comandă a lui Boreiko era adevărată. La răspunsul lui 
afirmativ, Blohin izbi cu patul armei în pământ şi strigă: 

— Nu se poate! Fără domnul porucik viaţa noastră nu mai 
e viaţă! înălţimea voastră, nu s-ar putea să raportați chiar 
aşa celor mari? 

Praporşcikul se întoarse în cazemată, îi raportă lui 
Stolnikov că soldaţii erau agitaţi şi că, în ceea ce-l privea, îl 
sfătuia să-l lase pe Boreiko la postul lui. 

— Sunt în cadrele armatei de treizeci de ani, dar încă n- 
am văzut una ca asta! Bine, dar ostaşii nu înţeleg că ar 
putea fi puşi la zid până la unul?! se aprinse locotenent- 
colonelul. 

— Şi aici îşi riscă zilnic viaţa, domnule locotenent-colonel, 
obiectă Zvonariov. 

— Las' că-i fac eu numaidecât să se împrăştie. Toate 
manifestările acestea reprobabile izvorăsc direct din 
atitudinea dumitale îngăduitoare faţă de ostaşi, îl mustră 
Stolnikov pe Boreiko. Apoi ieşi la soldaţi şi-i întrebă: 

— Ce este, flăcăi? De ce v-aţi adunat? 

— Vă rugăm să nu ni-l luaţi pe domnul porucik, răspunse 
Lepiohin. 

— Am dat un ordin şi el va fi executat întocmai. 

— Ei, înălţimea voastră, atunci, luaţi-mă şi pe mine, rosti 
Blohin şi făcu un pas înainte. 

— Şi pe mine, şi pe mine! răsunară glasuri în mulţime, şi 
ostaşii se îmbulziră în jurul locotenent-colonelului, tot mai 
neliniştit. 

— Înapoi! strigă el cu glas răguşit, dar nu-l ascultă nimeni. 


Larma devenea tot mai amenințătoare. Zvonariov îl chemă 
repede pe Boreiko. La apariţia porucikului, hărmălaia se 
potoli ca prin farmec. 

— Fraţilor, întoarceţi-vă în cazemate! le strigă el soldaţilor. 

Izbucniră strigăte de nemulţumire. Totuşi, tunarii începură 
să se împrăştie. 

— Boris Dmitrievici, fie, rămâi la baterie, rosti Stolnikov, 
ridicând dinadins glasul. 

— Mulţumim frumos! răcniră ostaşii. 

Fără să-şi ia rămas bun de la cineva, Stolnikov se grăbi să 
plece. Ostaşii se dădeau în lături, lăsându-l să treacă. 

Când locotenent-colonelul fu destul de departe, Boreiko 
comandă „drepţi” soldaţilor înghesuiți în jurul lui. 

— Mulţumesc, fraţilor! rosti el cu căldură. 

— Să trăiţi! răspunseră tunarii într-un glas. 

— În cinstea domnului porucik: ura! strigă Jiganov, iar 
ostaşii se repeziră şi, ridicându-şi ofiţerul pe braţe, 
începură să-l zvârle în aer, până când japonezii, alarmaţi de 
strigătele lor, deschiseră un foc violent de armă asupra 
bateriei. 

— La posturi! ordonă Boreiko. Straşnic e, Serioja, frate, să 
ai în spate o sută de oameni gata să sară pentru tine în foc 
şi-n apă. 

Stolnikov era un om inteligent, aşa că hotări să nu facă 
tărăboi în privinţa celor ce i se întâmplaseră în bateria B. 
De aceea, ajungând la Statul-Major al Frontului, raportă 
comandantului artileriei sectorului, colonelul 
Mehmandarov, că găsise totul în ordine şi socotea că luarea 
comenzii lui Boreiko ar fi fost fără rost. Colonelul fu de 
acord cu el. E drept, că în seara aceleiaşi zile, Stolnikov 
raportă totul, amănunţit, lui Belii, între patru ochi. 
Generalul aprobă întru totul modul în care procedase, şi 
hotări doar să dea un ordin observator lui Boreiko. Cu 
aceasta, incidentul fu închis. Ostaşii, însă, înflorind mult 
acea întâmplare, istorisiră tiraliorilor cum „îl scăpaseră pe 
Ursul lor din mâinile ălor mari”. Cazul avu un răsunet cu 


totul surprinzător în unităţile de infanterie. Tiraliorii 
începuseră să-şi dea seama de forţa pe care o reprezentau. 
Când un ofiţer de-al lor lovi un ostaş, puseră mâna pe arme, 
făcându-l să se ascundă în adăpost şi să stea acolo până 
când se împrăştiară. Mai mulţi alţi ofiţeri se grăbiră să facă 
„raport de boală”... şi să plece în oraş. Pălmuirea ostaşilor 
devenise o faptă periculoasă. 

Capitolul V. 

Ziua următoare cam mohorâtă, era relativ calmă şi 
praporşcikul, cu un simţământ de uşurare în inimă se 
îndrepta agale spre Oraşul-Vechi. Nici convoaiele de răniţi, 
care se îndreptau către zona interioară, nici unităţile de 
întărire în marş spre forturi, nu-i puteau tulbura starea 
sufletească, liniştită, senină. Trecând de Oraşul-Nou 
chinezesc, pe jumătate distrus de bombardamente, 
Zvonariov ajunse la spitalul unificat. 

Începând din vestibul, tot spaţiul liber era ocupat de zeci 
de brancarde. Trecând peste răniţi, praporşcikul abia izbuti 
să ajungă la salonul de care avea grijă Varia. Fata tocmai 
dădea medicamente pacienţilor ei. 

În salonul destinat pentru cincisprezece oameni se aflau 
cel puţin treizeci. Câte trei grav răniţi zăceau pe paturi 
aşezate alături două câte două. Cei cu răni uşoare şedeau 
de-a dreptul pe podea, pe mantale, pe tărgi şi, rareori pe 
saltele. Deşi oberlichturile erau deschise, aerul din salon 
era aproape irespirabil. Mirosea a fenol, a iodoform, a 
mahorcă şi a trupuri omeneşti nespălate. Zvonariov se 
crispă, grăbindu-se să-şi caute oamenii de pe Utios. Erau 
strânşi cu toţii într-un colţ, lângă fereastră. Rodionov şi 
Zaiaţ zăceau amândoi pe un pat. Tot acolo se învârtea 
Gaidai, pe deplin însănătoşit, şi încă doi bărboşi din rezervă, 
ale căror nume praporşcikul nu le ştia. Zvonariov le dădu 
ziua bună. Uitând de cei dimprejur, tunarii răcniră drept 
răspuns: să trăiţi. 

— Hei, mai încet! porunci Varia, întorcându-se cu ciudă 
spre ei, şi abia atunci dădu cu ochii de praporşcik. Şi 


dumneata, cum ţi-ai permis să intri aici fără să-mi ceri voie? 
întrebă ea, năpustindu-se ca un uliu asupra lui Zvonariov. 

— Iertaţi-mă, dom' felcer, îmi daţi voie să rămân? se rugă 
ofiţerul în glumă, luând poziţia de drepţi. 

— Peste o jumătate de oră sunt liberă şi mergem 
împreună. 

— Lăsaţi-ne să plecăm de-aici, o imploră Rodionov. Murim 
de foame; tare e proastă mâncarea. 

Obrajii lor supţi, slăbiţi, adevereau aceste cuvinte. 

— Dă-le voie să plece, Varia. O să trimit încoace o căruţă 
ca să-i ducă la Utios, interveni praporşcikul în favoarea 
ostaşilor. 

— Ei bine, fie, dacă mă rogi dumneata atâta pentru ei, 
consimţi fata. 

— Mulţumim frumos, înălţimea voastră, lărmuiră bucuroşi 
ostaşii: lăsaţi că ajungem noi şi pe jos acolo. 

În clipa aceea, vâri capul pe uşă un medic în halat alb, cu o 
mină îngrijorată. 

— Soră, pe cât se poate, fă ordine peste tot. Vine Vera 
Alexeevna în persoană. Vizitează toate saloanele, spuse 
medicul şi dispăru. 

— Aranjaţi paturile; nu mai fumaţi! porunci Varia, punând 
repede în ordine paturile răniților şi adunând hârtiuţele de 
pe jos. Dumneata pleacă! adăugă ea, expediindu-l pe 
Zvonariov din salon. Generăleasa se şi ivi însă în uşă, 
însoţită de rotmistrul Vodiaga şi de doctorul Protopopov, 
medicul-şef al spitalului. 

Varia îi făcu o reverență adâncă, iar Vera Alexeevna o 
sărută afectuoasă pe frunte. 

— Uite, doctore, aşa se poartă fetele bine crescute, i se 
adresă ea lui Protopopov. Nu ca unele surori care nu 
catadicsesc să-şi plece căpşorul înaintea mea. Hm, ţi-ai 
găsit: o institutoare să facă o reverență! Păi, se poate? E 
mai prejos de demnitatea „noastră”, spuse ironic Vera 
Alexeevna. 

— Bună ziua, dragi ostaşi! rosti ea către bolnavi. 


— Să trăiţi, cucoană! răspunseră aceştia, învălmăşit. 

— Nu „cucoană” - excelenţă! se răsti Vodiaga, uitându-se 
cu ciudă la soldaţi. 

Generăleasa începu să împartă ostaşilor iconiţe şi 
cruciuliţe. 

— Îţi lipseşte ceva aici, Varia? întrebă ea. 

— Alimentaţie bună, pansamente, rufărie, medicamente... 
— Stai, mai încet. Monsieur Vodiaga va nota numaidecât 
totul, dar, bineînţeles că te voi ajuta în măsura în care va fi 

posibil, spuse agitată generăleasa. 

— Înainte de toate, trebuie mâncare ca lumea. Am doi uşor 
răniţi care mor de scorbut. O săptămână de alimentaţie 
consistentă, şi sunt salvaţi. Le-ar trebui măcar vreo două 
găini şi vreo duzină de ouă, se rugă fata. 

— Ei bine, să văd ce mai am pe acasă, răspunse 
generăleasa cu o grimasă, păşind maiestuos spre ieşire. Dar 
ce caută aici persoane streine de spital? întrebă ea 
arătându-l din cap pe Zvonariov care se înclină înaintea ei. 

— l-am spus să vină să mă ia, răspunse Varia, grăbindu-se 
să-i sară în ajutor lui Zvonariov. Mă însoţeşte până acasă. 

— Eu, cu mintea mea a proastă, credeam că-i o cucoană, şi 
când colo, iacă-tă că-i gheneral cu fustă, glumi Zaiaţ, 
privind după cei plecaţi. 

Bolnavii izbucniră în râs. Varia îi ameninţă cu degetul, 
speriată, făcându-le semn să tacă. 

— Da, e o muiere aprigă, întări Rodionov. Cine o fi? 

— E ghenerăleasa Stesselova, lămuri Zaiaţ. 

Varia se grăbea să isprăvească împărţirea 
medicamentelor. Aşteptând-o, Zvonariov se aşeză pe patul 
lui Rodionov. 

— Soră, câte persoane pleacă de-aici? întrebă medicul 
Protopopov, ivindu-se în uşă pe neaşteptate, însoţit de 
doctorul Subbotin, inspectorul spitalelor. 

— Patru, răspunse Varia. 

— Ei, cum asta! De aici, pot pleca cel puţin zece oameni! 
mormăi Subbotin cu ciudă. la spune, tu ce ai? îl întrebă el 


pe ostaşul culcat la margine. 

— Are o rană la picior. E încă purulentă, răspunse Varia. 

— Să i se facă formele de ieşire din spital. O să se vindece 
la infirmerie. Dar ăsta? continuă el, apropiindu-se de 
următorul. 

— E rănit la ambele picioare, nici nu poate să se ridice. ŞIi- 
apoi, are febră mare. 

— Se preface, ticălosul! O să-i scadă temperatura tot la 
infirmerie. O să se facă bine cu câteva scatoalce după ceafă. 

— Piciorul drept nu i se îndoaie de loc; nu poate merge. 

— Fleacuri! I-l îndreptăm noi numaidecât! râse Subbotin şi 
îndoi din răsputeri piciorul bolnav. 

Soldatul răcni, săgetat de o durere insuportabilă şi căzu în 
nesimţire. 

— Ia te uită ce gingaş e dumnealui! Să fie trezit şi să i se 
facă formele de ieşire chiar astăzi. La companie n-o să mai 
facă fasoane. 

— Dumneavoastră... dumneavoastră nu sunteţi om, ciun 
birocrat fără suflet! strigă Varia, tremurând de indignare. 
Asta-i o lipsă totală de omenie! 

— S-o concediezi pe soră chiar astăzi. Are nervi prea slabi 
pentru munca noastră, dispuse Subbotin la plecare, 
ridicând din umeri. 

— E fata generalului Belii, îi spuse încetişor Protopopov. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? S-o mutaţi la sala de 
operaţii; te pomeneşti că mă reclamă Verei Alexeevna, şi aş 
putea să am tot felul de neplăceri, bombăni Subbotin, ieşind 
din salon. 

— Varia, iar ai provocat scandal, observă dojenitor 
Zvonariov. E nevoie de locuri libere pentru răniții aduşi de 
pe poziţii; de asta se agită el atât! 

— Pe un „deştept” să nu-l pui să bată mătănii la icoane că- 
şi sparge şi capul. 

Încet, încet, Varia se linişti. Dând serviciul în primire unei 
surori voluntare se duse să se îmbrace. Pe urmă plecă 
împreună cu Zvonariov spre şcoala Puşkin. Acolo o găsiră 


pe Liolia Lobina care le povesti despre un incident pe care-l 
avusese cu nevasta lui Stessel. Generăleasa îi ceruse să-i 
facă o reverență, şi ea îi făcuse doar o plecăciune. 

— A dat ordin să fiu mutată la spitalul de exantematici, pe 
peninsula Tigrovâi. 

— Păi, tu nu faci parte din personalul de la Crucea-Roşie, 
ci eşti soră voluntară, aşa că poţi refuza o asemenea 
mutare. Am auzit că aici la şcoală se va redeschide o anexă 
a spitalului unificat. Roagă-l pe Protopopov să te mute aici, 
ştii ce om cumsecade e. Vrei să-i vorbesc chiar eu, mâine? 

— Ţi-aş fi nespus de recunoscătoare. M-ar aranja de 
minune, încotro vă duceţi? întrebă Liolia, văzând că cei doi 
tineri se pregătesc de plecare. 

— La Elektriceski Utios, răspunse Varia. 

Luând-o de braţ, Zvonariov se îndreptă, mai întâi, spre 
Etajeră. Bulevardul era însă răscolit peste tot de obuze. 
Totuşi, profitând de linişte, mai multe perechi se plimbau pe 
aleile încă devastate. Lângă pavilionul fanfarei se zbenguiau 
nişte pui de chinezi. În port, navele rămase la Arthur se 
legaseră lângă cheu. Un detaşament de matrozi mărşăluia 
pe caldarâm, cântând cu vioiciune: 

Am păţit-o la Arthur, Am păţit-o frate, zău! 

Toghi, Noghi, Kamimura. 

Scărmănatu-ne-au cam rău! 

— Stăm prost cu frontul, oftă Varia. 

— Şi escadra e harcea-parcea, observă Zvonariov. Nu 
pricep de ce se încăpăţânează marinarii să rămână în 
Arthur, în loc să încerce să răzbească în timpul nopţii, navă 
cu navă, spre porturile neutre. 

— Tata spune, că e nevoie aici de matrozi şi de tunuri. Fără 
ei, fortăreaţa n-ar mai rezista mult timp. 

Împrejurimile portului şi ale docurilor, altădată pline de 
viaţă, erau acum pustii. De undeva, de la nişte ateliere 
îndepărtate, se auzeau surd lovituri de ciocan, scrâşnetele 
unui ferăstrău, huruitul greoi al unei macarale mutată din 


loc. Se lucra aproape numai noaptea; ziua, din cauza 
bombardamentelor, toată viaţa din ateliere amorţea. 

Zvonariov şi Varia trecură de docuri şi cotiră spre Utios. 
Dincolo de colina Zolotaia, se întindea nemărginirea mării. 
La orizont, ca întotdeauna, se profilau siluetele navelor 
inamice. Vântul rece, tăios, brăzda apa cu creste albe. Varia 
se zgribuli: 

— Mă cuprinde jalea când văd acest tablou. În port, nave 
mutilate, pe mare, pustiu, la orizont, câteva gângănii 
japoneze, iar pe uscat, sopci cenuşii, mohorâte, cu forturi 
pe jumătate distruse şi cu apărătorii lor murind de tifos, de 
scorbut şi dizenterie. În oraş, ruine peste ruine, şi spitale pe 
jumătate dărâmate, arhipline de răniţi şi de bolnavi pentru 
care n-ai medicamente. 

— Vai, Varia, să ştii, c-am să mor de inimă rea dacă înşiri 
mai departe nenorocirile noastre, răspunse Zvonariov, 
rugând-o să înceteze. Suntem amândoi tineri, sănătoşi, n- 
avem nici un motiv să ne întristăm atât. 

— Azi, da; ziua de mâine, însă, e întunecată, groaznică... 

— Ei, despre ea vom vorbi mâine. Deocamdată... hai, 
prinde-mă! Şi Zvonariov o luă la goană. Varia se repezi 
după el. Îl ajunse curând, dar el scăpă şi fugi înapoi. 

— A, e contra regulilor jocului; trebuia s-o iei spre Utios! 
se aprinse Varia cu totul copilăreşte, uitând de gândurile 
sumbre. 

Zburdând şi hârjonindu-se astfel, ajunseră pe neobservate 
la Utios. Plini de viaţă, roşii, veseli, dădură buzna în 
pavilionul ofiţerilor. În sufragerie, cu pledul pe el, Jukovski 
şedea într-un balansoar. Slăbise, îmbătrânise. Privea 
posomorât spre mare şi, din când în când, oftă adânc. 
Larma iscată de Zvonariov şi de Varia îl făcu să se întoarcă. 

— Bună ziua, Nikolai Vasilievici. Cum vă simţiţi? întrebă 
Varia, făcându-i o reverență. 

— A, bună ziua, bună ziua; cât de mult mă bucur să te văd 
pe dumneata şi pe Serghei Vladimirovici. Sufletul meu e 
tare mâhnit... 


Voioşia de pe obrazul Varei şi al lui Zvonariov se şterse. 

— Nikolai Vasilievici, vă mai supără rănile? întrebă fata, 
oftând. 

— Rănile sunt un fleac; în schimb, scorbutul mă duce la 
mormânt. Mi se clatină toţi dinţii. Niciunul dintre noi, 
tunarii ori tiraliorii, nu vom scăpa din Arthur. Suntem sortiţi 
pieirii, ca şi Arthur-ul. Mai devreme, ori mai târziu, 
fortăreaţa va cădea, şi nu prea cred că vreunul dintre noi 
să-i supravieţuiască, spuse căpitanul, frământat de gânduri 
sumbre. 

Curând după aceea, toţi locatarii pavilionului ofiţerilor se 
adunară în sufragerie, la masă. Din cazarmă veniră Katia 
Belaia şi Şura Nazarenko, împreună cu doctorul Zorin. 
Apăru şi micimanul Liubimov, un tânăr cam prea fercheş; 
după el intră Gudima. Katia ocupă locul de gazdă; medicul 
şi marinarul se aşezară lângă ea; apoi, Şura şi Gudima de o 
parte, Varia cu Zvonariov de alta. Jukovski luă loc în faţa 
Katiei. 

La masă se vorbi puţin, evitându-se subiectele în legătură 
cu Arthur-ul. 

De când Oraşul-Vechi începuse să fie bombardat intens, se 
luaseră măsuri pentru evacuarea bunurilor de valoare în 
cazematele bateriilor de coastă. Astfel ajunseseră la Utios 
un pian mare de concert şi o pianină. Dintre toţi locatarii 
Utios-ului, numai Katia şi Liubimov ştiau să cânte la pian. 
Acum, la rugămintea tuturor, Katia se aşeză la pian şi 
începu să cânte încetişor felurite melodii care aveau darul 
să-l liniştească pe Jukovski. Şura Nazarenko o secondă cu 
glas scăzut. 

— Şura, începe cântecul meu preferat, o rugă Jukovski. 

Fata îi făcu pe plac. Căpitanul o acompania melancolic: 

Luminiţă, stinge-te, Şi cu tine, viaţa mea... 

— Păcat, că nu e cu noi şi Boris Dmitrievici, spuse 
căpitanul oftând. El le face pe toate cu spor. Când începe să 
cânte, nu te mai saturi ascultându-l. Un singur lucru e trist: 


bea prea mult. E adevărat că se gândeşte serios să se 
însoare? 

— Despre asta, întrebaţi-o pe Varia. Ea este la curent cu 
tot ce se petrece în bateriile B şi Zaliternaia, precum şi la 
şcoala Puşkin, preciză Katia. 

— Cred că Olia Selenina o să se mărite cu el. Îl 
simpatizează vădit. 

— Să le ajute Dumnezeu! Atunci are să se lase de băutură; 
se face şi el om! spuse Jukovski. 

A doua zi de dimineaţă, destul de târziu, Zvonariov fu 
trezit din somn de nişte bătăi puternice în uşă: 

— Hei, scoală-te mai repede somnorosule! Peste un sfert 
de ceas, trebuie să mergem amândoi la Tabăra Artileriei! 
strigă Varia. 

— Dar n-am de gând să plec nicăieri de la Utios. 

— În schimb, mă duc eu, şi prin urmare, trebuie să mă 
însoţeşti. 

Vrând-nevrând, peste o jumătate de ceas Zvonariov 
mergea împreună cu Varia, pe şoseaua de pe coastă. Ziua 
era însorită, fără vânt. De peste colina Zolotaia se auzeau 
aproape fără întrerupere bubuiturile tunurilor şi exploziile 
obuzelor grele. Pe ţărmul mării însă domneau pacea şi 
liniştea. Obuzele japoneze nu ajungeau până acolo şi de 
aceea, pe locurile pustii, unde fuseseră amenajate 
amplasamente pentru baterii, răsăreau, clădite în grabă, 
căsuțe şi bordeie. În preajma lor, forfoteau oameni, se 
zăreau rufe întinse la uscat, câini alergau de colo-colo, 
lătrând. Zvonariov şi Varia se uitau miraţi împrejur. 

— Te pomeneşti că în curând jumătate din Oraşul-Vechi o 
să se mute aici. Au să se deschidă prăvălii, magazine, spuse 
Varia. 

— Acest lucru nu poate decât să te bucure: ar fi la un pas 
de Tabăra Artileriei. 

— Şi aşa mă tot dojeneşte mama că cheltuiesc prea mulţi 
bani, deşi fac acest lucru numai pentru răniţi. Pentru mine, 
nu cumpăr nimic. 


— Varia, faţă de dumneata am o datorie pe care n-o s-o pot 
plăti niciodată. Trebuie să încasez de la Comandament 
solda pe două luni, vreo şapte sute de ruble, inclusiv toate 
sporurile şi alocaţiile. Toţi aceşti bani am să ţi-i dau 
dumitale. 

— Mai am nişte bani de la dumneata. De aceea, n-am să 
primesc decât o sută de ruble; mai mult nu; cu ce-ţi 
rămâne, poţi să faci un cadou mult adoratei dumitale 
Rivocika, alias Nadiuşa. 

— Ascultă, Varia, hai să vorbim serios... 

— Nu glumesc de loc, răspunse Varia, gravă. 

— Vrei să te căsătoreşti cu mine? o întrebă Zvonariov pe 
neaşteptate. 

— Ce, eşti tra-la-la? Păi, aşa se cere în căsătorie o fată?! 
Trebuie să te laşi într-un genunchi şi să-mi spui: „Le iubesc 
la nebunie: fericeşte-mă pentru toată viaţa, fii soţia mea!” Îl 
dăscăli Varia, sfătoasă. După aceea, eu o să chibzuiesc un 
timp ce răspuns să-ţi dau. 

Zvonariov începu să râdă cu atâta poftă, încât Varia îl privi 
întâi mirată şi apoi se simţi jignită şi se repezi mânioasă la 
el: 

— Încetează, nesuferitule! Să ştii că nici nu mai stau de 
vorbă cu dumneata! 

— Of, Varia, eşti grozavă! Ei, bine, chiar azi am să le spun 
tuturor cum trebuie să te ceară cineva în căsătorie! 

— Numai să îndrăzneşti! O să declar că eşti un mincinos 
mizerabil! 

Făcură câţiva paşi în tăcere. 

— Ia spune, ai vorbit serios? întrebă deodată Varia, 
privându-l cu îndoială. Să repeţi totul faţă cu mama: atunci 
am să te cred. 

Maria Fominişna îşi întâmpină fiica cu mustrări: 

— N-ai timp să treci o clipă pe acasă, dar îţi petreci zile 
întregi cu cavalerii. 

— Nu e un cavaler oarecare, mămico, vrea să se 
logodească cu mine. 


— Serghei Vladimirovici, să nu râzi de fetiţa mea! Ea 
crede că tot ce zboară se mănâncă. 

— Am vorbit foarte serios... 

— Of, mi se pare că mă păcăleşti, urâtule! Pe de o parte 
spui „am intenţii serioase”, pe de alta, râzi. Fata îl privi cu 
aceeaşi îndoială. Avea o expresie de neîncredere atât de 
comică, încât Zvonariov începu să râdă în hohote. 

— Mamă, să nu-l crezi pe mizerabilul acesta mincinos. 
Doar râde de mine! 

Şi fata ieşi în fugă pe uşă. 

— Curată pacoste cu ea! suspină Maria Fominişna. Creşte 
sălbatică întocmai ca buruiana, nu ascultă de nimeni, orice 
ai face: Când i-a intrat ceva în cap -o ţine una şi bună. 
Acum sunt vremuri de logodit? Şi apoi e prea tânără. Să nu 
te superi, Serghei Vladimirovici, că vorbesc deschis. 

Zvonariov tăcea încurcat, ascultând respectuos. 

Atenţia lor fu atrasă de o bubuitură asurzitoare care se 
auzi în apropiere. Începuse din nou bombardarea asupra 
Oraşului-Vechi. În port luară foc nişte cisterne cu ulei; 
uriaşe rotocoale de fum negru învăluiră curând Oraşul- 
Vechi. Japonezii înteţeau tot mai mult canonada. Pe fondul 
incendiului fulgerau mereu exploziile şi fumuleţele albe ale 
şrapnelelor. O echipă de marinari se îndreptă în grabă spre 
locul incendiului; compania de pompieri a oraşului, cu căşti 
de alamă sclipitoare, trecu în goană. 

— Azi, n-are nici un rost să te duci la spital, Varia, hotări 
Maria Fominişna. 

Zvonariov plecă spre Comandamentul Artileriei ca să-şi 
ridice soldă. Acolo, nu găsi decât câţiva furieri, un 
telefonist, aghiotantul, porucikul rezervist Azarov, uşor 
rănit, cu un braţ atârnat de gât, şi mai mulţi funcţionari. 
Gemând şi tuşind, casierul şef, Ivan Kirovici care, pe 
vremuri, participase la apărarea Sevastopolului, îşi vedea 
de lucru lângă casa de bani. Zvonariov îl salută pe Azarov 
şi-l întrebă cum fusese rănit, de vreme ce lucra la 
Comandamentul Artileriei. 


— Doar îl ştii pe generalul nostru: nu trece o zi să nu 
viziteze, împreună cu Kondratenko, forturile sau bateriile. 
Eu trebuie să-i însoțesc. Nu demult, la luneta Kuropatkin, 
era cât pe ce să fim ucişi de japonezi. Generalul a pierdut 
un epolet smuls de un glonţ, iar eu am fost rănit la mâna 
dreaptă, la o coastă şi, în plus, am fost contuzionat de nişte 
pietre proiectate de suflu în timpul bombardamentului. 

Conversaţia se însufleţi. 

— Ce zici, cam cât crezi că are să mai reziste Arthur-ul? îl 
întrebă casierul pe Zvonariov. Asediul Sevastopolului a ţinut 
trei sute treizeci şi şase de zile; se pare că Arthur-ul n-o să 
poată rezista atâta. 

— Noi suntem complet izolaţi, pe când Sevastopolul, 
comunica, oricum, cu restul Rusiei. În orice caz, cred că mai 
rezistăm o lună sau două, până sosesc ori Kuropatkin, ori 
Rojestvenski. 

— O să-i aştepţi mult şi bine! interveni Azarov. Kuropatkin 
tot dă îndărăt, ca racul, spre nord. Iarna bate la uşă, aşa că 
vremea e prea puţin potrivită pentru ofensivă. Escadra a II- 
a nu va ajunge aici, în cel mai bun caz, decât în a doua 
jumătate a lunii decembrie; şi-apoi, ce să caute aici? Rada 
interioară se află în întregime în bătaia tunurilor de 11 țoli; 
baza navală şi atelierele de reparaţii lucrează ca vai de ele. 
Cel mai probabil este că escadra se va duce direct la 
Vladivostok, iar navele noastre, câte vor mai exista până 
atunci, i se vor alătura în drum. 

— Prin urmare, nu putem să nădăjduim un ajutor din 
partea lor, oftă casierul. 

— Dacă Arthur-ul va rezista până la sosirea lui 
Rojestvenski, atunci misiunea lui ca bază pentru flotă va fi 
îndeplinită, îşi dădu cu părerea Zvonariov. Atunci, va putea 
capitula, căci în ziua aceea fortăreaţa nu va mai avea nici 
alimente, nici muniții. 

— Dar nici oamenii nu vor mai fi prea mulţi, adăugă Ivan 
Kirovici. 


leşind de la Comandamentul Artileriei, praporşcikul se 
întâlni cu furierul şef Sevastianov. 

— Ei, Piotr Evdokimovici, cum stăm? îl întrebă Zvonariov, 
strângându-i mâna. 

— Tragem targa pe uscat! Nu mai e mult până o să pierim 
cu toţii de foame. La noi, la artilerie, au fost scoşi din 
acţiune mai mult de jumătate din soldaţi şi două treimi din 
ofiţeri. Regimentele de infanterie au pierderi şi mai mari. În 
curând n-o să mai avem pe cine trimite în tranşee. 
Scorbutul şi tifosul seceră mai mulţi oameni decât gloanţele 
şi obuzele. 

— Dumneata eşti însă sănătos voinic, precum se vede? 

— Dumnezeu nu vrea pieirea păcătosului! răspunse 
Sevastianov. Serghei Vladimirovici, aţi auzit că Stessel a 
ordonat ca răniții din spitale să fie internaţi laolaltă cu 
scorbuticii şi cu exantematicii ca să se întindă molima şi 
apoi să zică: nu mai am cu cine să apăr Arthur-ul, mă 
predau?! Ce spuneţi de asta? 

— Ar fi prea de tot. 

— Pot să vă arăt la Comandament ordinul doctorului 
Subbotin, pentru spitalizarea în comun a răniților şi 
bolnavilor; scrie textual: „din ordinul generalului Stessel”. 
Vor să-i prăpădească pe ostaşi, şi pe urmă, să facă pace. 
Asta este, Serghei Vladimirovici. 

Despărţindu-se de furier, Zvonariov se întoarse la Belii şi-i 
împărtăşi Varei noutăţile pe care le aflase. 

— N-am să îngădui la mine în salon nici un contagios, 
declară ea. 

— Parcă are să asculte cineva de o fetişcană ca tine? Nici 
n-or să te-ntrebe. Îi vor interna şi gata! spuse Maria 
Fominişna. 

Peste puţin, sosi şi Belii, negru de funingine. Până şi 
falnicele lui mustăţi cărunte se înnegriseră. 

— 'Tăticule, ai întinerit! Ce mustăţi negre! Parc-ai fi un 
flăcău de douăzeci de ani! spuse Varia, repezindu-se la el. 


— Nu mă atinge că te murdăreşti şi tu. Abia ne-am 
strecurat pe lângă foc, mormăi Belii, ducându-se să se spele 
şi să-şi schimbe hainele. 

În timp ce generalul îşi punea ţinuta în ordine, 
praporşcikul încredinţă Varei toţi banii pe care-i încasase 
rugând-o să-i păstreze. La început, Varia nu voi să-i 
primească; până la urmă îi ascunse printre bibelourile ei. 

— Uite, aici i-am pus, arătă ea. Dacă o să fiu rănită sau am 
să mor, să ştii unde sunt. 

— La eventualitatea asta mă pot aştepta mult mai mult eu. 

— Nu face pe viteazul şi nu ţi se va întâmpla nimic. 

La masă, Varia îl încunoştinţă indignată pe tatăl ei despre 
ordinul pe care-l dăduse Subbotin. 

— Am aflat şi eu. Am şi vorbit cu Smirnov şi cu 
Kondratenko. Au să-i raporteze lui Stessel, răspunse Belii. 

Când se ridicară de la masă, Varia spuse hotărâtă că se 
duce la spital. 

Se înserase. Bombardamentul încetase aproape cu 
desăvârşire, dar focul bântuia cu aceeaşi furie. Rada, colina 
Zolotaia şi sopcile din jurul oraşului erau luminate de 
pălălăi. Între timp începuse să plouă, aşa că fumul şi 
funinginea nu se mai răspândeau atât. Zvonariov o însoţi pe 
Varia până la spital unde ajunseră cu chiu cu vai. 
Praporşcikul rămase în vestibul, aşteptând-o. Câteva clipe 
după aceea Varia se întoarse şi-i spuse revoltată că în toate 
paturile din salonul ei, rămase libere, fuseseră aduşi bolnavi 
de dizenterie şi scorbut. 

— Soldaţii se agită, socotind că acest lucru se face 
dinadins ca să-i contamineze, adăugă Varia în şoaptă, 
privindu-l speriată pe Zvonariov. Zic că-i vor omori pe toţi 
generalii. Înseamnă că şi pe tata, deşi el n-are nici o vină. 

— Nu fii îngrijorată; vorbesc cât vorbesc şi tac, o linişti 
praporşcikul. 

— Subbotin a dispus să fiu mutată la sala de operaţii, să 
lucrez acolo, nu în salon. Îmi pare rău că mă despart de 
bolnavii mei; în schimb, la chirurgie e o activitate mai 


interesantă. Privind cum lucrează doctorii, poate c-am să 
învăţ şi eu să fac operaţii mai simple. Varia suspină 
visătoare. Ei, la revedere, am treabă. 

Afară, praporşcikul zări de departe siluetele mici, negre 
ale pompierilor, matrozilor şi soldaţilor care forfoteau pe 
fondul învăpăiat al incendiului, aruncând cu îndemânare 
pământ cu lopeţile peste flăcări. În întuneric tuna vocea 
comandantului pompierilor Vaitikainen care conducea 
operaţiunile de stingere a incendiului. Zvonariov coti spre 
Oraşul-Nou şi nici nu-şi dădu seama când ajunse în faţa 
căsuţei soţilor Akinfiev. 

Ploaia contenise; dinspre radă adia un iz de alge; stelele 
începeau să licărească. De pe poziţii se auzeau stins 
împuşcături. În oraş, câinii lătrau ca în vremuri paşnice. Pe 
drumuri scârţâiau furgoane militare, mărşăluiau în tăcere 
încolo şi încoace companii de soldaţi şi de matrozi. Toate 
restaurantele şi cafenelele fuseseră de mult transformate în 
spitale. Înăuntru se auzeau acum gemetele răniților şi ale 
muribunzilor. 

Zvonariov se apropie de căsuţă şi bătu, într-o doară, deşi 
nu se zărea nici o luminiţă şi domnea o tăcere desăvârşită. 
Spre mirarea lui, dinăuntru se auziră numaidecât paşi 
uşori, sprinteni, şi Nadia întrebă cine este. Praporşcikul 
răspunse. Zăvorul zăngăni şi uşa se deschise larg. 

— Intră, Serioja dragă, îl pofti Nadia. Nu mă aşteptam 
câtuşi de puţin să te văd. Vizita dumitale e o surpriză 
pentru mine. 

Praporşcikul intră repede şi închise uşa după el. Se priviră 
câteva clipe în tăcere. Îmbujorată în obraz, Nadia arăta mai 
plină de viaţă, ba chiar i se păru lui Zvonariov mai 
atrăgătoare ca oricând. Nadia se uita şi ea la el cu o 
netăinuită duioşie. 

— Ce frumoasă eşti, Nadiuşa! şopti, el, cu glasul întretăiat 
de emoție. 

— Şi dumneata te-ai făcut mai frumos, dacă se poate 
spune astfel despre un bărbat, zâmbi Akinfieva. 


Fără să-şi dea seama ce face, Zvonariov o cuprinse în 
braţe şi o sărută pe buze. 

Surprinsă, Nadia scăpă jos lumânarea. În întuneric, nu se 
mai auziră câteva clipe decât sărutări. 

În sfârşit, Zvonariov îi dădu drumul. 

— Stăpâneşte-te, dragul meu, îl rugă Akinfieva. Ia spune... 
n-ar fi mai bine să pleci? Eu nu te alung; însăşi inima 
dumitale să-ţi spună ce trebuie să faci: să rămâi mai 
departe aici sau să te duci şi să reflectezi pe îndelete ce ai 
de făcut. 

— Rămân! răspunse Zvonariov, răguşit. 

— Ei, atunci, linişteşte-te, spuse Nadia, de astă dată cuo 
nuanţă de severitate în glas. O clipă, să aprind lumânarea. 
Bine că sunt singură în casă şi nu ne-a văzut nimeni. 

Încetul cu încetul, Zvonariov îşi recăpătă stăpânirea de 
sine şi începu să vorbească despre Andriuşa, despre viaţa 
celor de la Liaoteşan, despre planurile sale de viitor. 

După ce bău ceaiul servit de Nadia, se ridică. 

Ea îl conduse până la scară. Era o noapte neagră, mocnită. 
Ploaia se târâia din nou; când şi când răbufneau pale de 
vânt. Pălălăile roşii, tremurătoare, ale incendiului luminau 
povârnişurile colinei Perepelinaia şi o parte din rada 
interioară. 

— Brr, ce frig, şi ce urât e! făcu Zvonariov. Şi, pe vremea 
asta mă goneşti? spuse el cu reproş. 

— Dar înţelege o dată - nu pot să te las la mine! izbucni 
tânăra femeie, agitată, şi petrecându-şi braţele în jurul 
gâtului praporşcikului, îl sărută năvalnic. 

Praporşcikul se îndepărtă agale şi o luă de-a lungul 
digului. Nici nu observă că o siluetă întunecată i-o luase 
înainte, silindu-se să-i vadă faţa. 

În sufletul praporşcikului se învălmăşise totul. În relaţiile 
lui cu Varia şi cu Nadia se simţea parcă prăbuşit iremediabil 
într-o vâltoare. Dimineaţa, toate erau atât de simple, atât de 
clare: atunci i se păruse că Varia era singura fiinţă dragă, 
iubită, fata alături de care ar fi fost gata să păşească pe tot 


drumul vieţii. Şi acum, deodată, Nadia Akinfieva răsărise 
din nou în calea lui... 

Adânc îngândurat, Zvonariov nici nu observă că a ajuns în 
Oraşul-Vechi, lângă şcoala Puşkin. Hotări să ceară 
institutoarelor găzduire peste noapte. Bătu la uşă; Liolia 
Lobina ieşi numaidecât, speriată. Aflând ce-l adusese, îl 
pofti să intre. 

— Prezenţa dumitale nu face decât să mă bucure, fiindcă 
sunt singură şi, drept să-ţi spun, mi-e cam frică, rosti 
institutoarea, prietenoasă. 

Curând, Zvonariov, obosit de întâmplările zilei, adormi pe 
canapea, îmbrăcat cum era. 

A doua zi, când se trezi, destul de târziu, dădu cu ochii de 
Varia: şedea la masă, tăcută, cu o expresie aspră, închisă, 
pe faţa palidă, trasă de oboseală. Ochii ei cenuşii erau roşii 
- fie de nesomn, fie din pricină că plânsese. Văzând-o, 
Zvonariov îşi simţi spulberate toate îndoielile din timpul 
nopţii, luându-le locul o adâncă duioşie faţă de Varia. O 
întrebă îngrijorat: 

— Ce s-a întâmplat, Varia dragă? De ce eşti atât de tristă? 

— Auzi, mai şi întreabă! Fata tresări şi se ridică brusc de 
pe scaun. Ştiu tot; de aceea, între noi s-a isprăvit totul! 
exclamă ea. 

Praporşcikul o privea atât de nedumerit, atât de uimit, 
încât Varia amuţi brusc. 

— Nu ne-am logodit, şi nici n-o să ne logodim! Aseară, te-ai 
sărutat cu Nadia, pe scară, şi te-a văzut cineva. Da, da; 
încearcă să negi! Liolia zice chiar că ai buzele umflate! Eşti 
un om de nimic, un scârbos, un murdar... şi eu care... 
Izbucnind în hohote de plâns, Varia ieşi repede din odaie. 

Praporşcikul îşi puse la iuţeală ţinuta în ordine şi alergă 
după ea, dar fata nu mai era în şcoală. Lobina se uita după 
el cu o expresie gravă, îngândurată. 

— Nu-ţi face inimă rea, Serghei Vladimirovici, spuse ea, 
blândă. Doar ştii: Varia e ca pulberea - face explozie, 
gălăgie, şi se potoleşte numaidecât. 


— Mai ales că n-are nici un motiv de scandal. Zvonariov îi 
povesti Liolei ce se întâmplase. 

— O soră care lucrează cu Varia te-a văzut cu Nadia şi, 
bineînţeles, a informat-o numaidecât. 

Curând după aceea, Zvonariov lua din nou dejunul la Belii. 
Spre sfârşitul mesei generalul primi un plic de la statul- 
major al escadrei. Comandantul grupării de cuirasate şi de 
crucişătoare, amiralul Viren, îl invită pe comandantul 
artileriei la o consfătuire ce urma să aibă loc seara, la 
amiralul Grigorovici. Belii se uită la ceas şi spuse: 

— Fiindcă Azarov e bolnav, te rog, Serghei Vladimirovici, 
să faci azi oficiul de aghiotant al meu. Fii bun, treci după 
amiază pe la Comandament şi ia toate materialele cu privire 
la artileria navală şi la muniţia respectivă, existentă şi 
necesară. Până strângi totul, eu am să mă odihnesc puţin. 
Trăsura te va aştepta aici la şase. 

La ora fixată, Zvonariov sosi cu o mapă doldora de hârtii. 
Trăsura cu doi cai aştepta la scară. Belii şi praporşcikul se 
urcară şi trăsura porni imediat. Până ajunseră la vila lui 
Grigorovici, frigul îi pătrunse până în măduva oaselor. 

Marinarii se adunaseră: trei contraamirali - Grigorovici, 
Viren şi Loşcinski, precum şi toţi comandanții de nave. 
Sosise de asemenea şeful de stat-major al escadrei şi mai 
mulţi ofiţeri din statul său major. 

Cei doi artilerişti intrară direct în biroul lui Grigorovici. 
După ce-şi strânseră mâinile, Loşcinski, cel mai vechi în 
grad dintre amirali, îi ceru lui Belii, ca fiind cel mai în vârstă 
dintre cei prezenţi, permisiunea de a deschide conferinţa. 
Zvonariov, în calitatea sa de aghiotant, se aşeză lângă Belii. 

Viren făcu cunoscut că fusese primită o radiogramă de la 
Alexeev, guvernatorul general în Extremul Orient. Amiralul 
făcea cunoscut că e rechemat la Petersburg şi că flota din 
Oceanul Pacific trece în subordinele comandantului suprem 
al armatei din Manciuria, generalul Kuropatkin. 

— Acum nimeni n-o să mai poarte de grijă Arthur-ului! oftă 
Grigorovici. Kuropatkin se va preocupa mai mult de armată, 


decât de flotă, iar Arthur-ul va deveni o povară pentru 
armata din Manciuria. 

— "Totuşi, Arthur-ul va fi necesar ca bază pentru escadra 
lui Rojestvenski, obiectă Belii. 

— Deocamdată această escadră se află în porturile 
spaniole; de altfel, în Marea Baltică se armează şi escadra a 
treia, sub comanda lui Nebogatov. E evident că Rojestvenski 
nu va veni decât împreună cu escadra a treia, aşa că vor 
sosi abia peste două luni, ba chiar două luni şi jumătate. 
Rămâne de văzut dacă noi vom rezista până atunci, spuse 
Grigorovici cu un zâmbet sceptic. 

— Da; stăm prost cu subzistenţele - printre matrozi s-au 
ivit cazuri de scorbut, iar cu echipamentul de iarnă situaţia 
e şi mai rea, îi ţinu hangul Viren. 

— Armata, deşi are echipament de iarnă, duce lipsă de 
alimente mai mult decât marinarii, iar scorbutul face 
ravagii nu numai printre ostaşi, dar chiar printre ofiţeri. Ce 
să mai vorbim de ofiţeri - simptome de scorbut s-au 
constatat chiar la Kondratenko şi la Nadein, spuse Belii. 

— Asta-i culmea! Dar ce, madame Stessel nu poate să-i 
ajute din cămara ei atât de bine aprovizionată? izbucni 
indignat Viren. 

— Se vede că nu vrea, interveni Loşcinski. 

— Domnilor, propun ca generalii Kondratenko şi Nadein să 
fie puşi, chiar cu începere de mâine, în subzistenţa corpului 
de marină Kvantung. Motivarea: ambii deţin comanda 
întregului nostru detaşament de infanterie marină, 
debarcat, care se află în subzistenţa corpului, propuse 
Grigorovici. 

— N-au să accepte. Kondratenko şi Nadein sunt foarte 
scrupuloşi, nu vor accepta nimic peste ceea ce Li se cuvine 
legal. 

— Spre deosebire de Reis, Fok şi Nikitin, care primesc în 
mod oficial câte trei-patru raţii, spuse cu aprindere Essen 
care până atunci tăcuse. 


— Şi de Ţerpiţki care mănâncă în fiecare zi la cel puţin 
trei-patru spitale, adăugă Loşcinski. 

Apoi luară concret în discuţie problemele acute ale 
apărării: predarea către bateriile terestre a ultimei mii de 
obuze de 6 țoli; pregătirea crucişătorului Baian, în vederea 
forţării blocadei, pentru a ieşi în întâmpinarea escadrei lui 
Rojestvenski. Avariat de explozia unei mine japoneze la 28 
iulie, cu o zi înainte de încercarea de ieşire a escadrei, 
crucişătorul fusese reparat. Marinarii cereau să li se 
restituie tunurile de calibru mijlociu şi mic, cedate 
forturilor, împreună cu trei sute de oameni din echipaj 
pentru ca Baian să iasă cât mai curând în larg. 
Comandantul crucişătorului, căpitanul de rangul doi Ivanov, 
cerea urgentarea acestei ieşiri. 

— Stând aici, Baian riscă în fiecare zi să fie lovit de un 
obuz de 11 țoli şi scos iar din funcţiune. Acum, nopţile sunt 
lungi şi mai întotdeauna ceţoase. Dacă ridic ancora îndată 
ce se înnoptează, în zori aş putea fi în zona Ţindao. O dată 
ajuns acolo mă strecor spre sud cum pot, stărui 
comandantul, bine cunoscut pentru priceperea cu care 
executase minarea din luna mai, instalând baraje în zona 
apelor teritoriale, operaţie care dusese la avarierea 
concomitentă a două cuirasate japoneze. 

— Ultima conferinţă a comandanților a decis că escadra şi- 
a legat strâns soarta să de aceea a fortăreței, aşa că, până 
în clipa când aceasta va fi în situaţia de a capitula, nici o 
navă nu va părăsi Arthur-ul, cu excepţia torpiloarelor care 
fac oficiul de curier pentru poştă, rosti Viren profesoral, cu 
glas scârţiitor, neplăcut. 

— Ei, atunci, ar trebui să socotim de pe acum toată 
escadra înmormântată în băltoaca de la Arthur! izbucni 
Essen cu aprindere. Nava mea va ieşi în larg îndată după 
terminarea reparațiilor. N-am câtuşi de puţin intenţia s-o 
fac cadou japonezilor. 

— Nikolai Ottonovici veţi pleca atunci, şi numai atunci, 
când veţi primi aprobarea mea, îl întrerupse Viren. 


— Dacă va fi absolut necesar mă voi adresa generalului 
Stessel. 

— Înainte de a vă adresa, veţi fi înlăturat de la comanda 
navei şi arestat. 

— Mai mult calm, domnilor, interveni Loşcinski. În afară de 
Sevastopol, în prezent mai sunt apte să iasă în larg: Pobeda, 
Poltava şi Pallada, fără să mai socotim canonierele Ghileak, 
Otvajnâi şi torpiloarele. Această acţiune va putea fi însă 
executată numai printr-un ordin special al lui Kuropatkin, 
sau al lui Skrâdlov, noul comandant al flotei din Oceanul 
Pacific. 

— Şi despre care nu se ştie unde se află, completă Essen. 

După aceea, Belii ajutat de Zvonariov, aduse la cunoştinţă 
marinarilor lipsurile de care suferea artileria forţelor de 
apărare de la uscat. De astă dată lucrurile merseră mult 
mai uşor. Amiralii cedau cu dragă inimă comandanților 
fortăreței - matrozi, tunuri, obuze, cartuşe, numai să nu fie 
solicitaţi chiar ei să se ducă în forturi. Comandanții 
cuirasatelor făcură doar pe ici pe colo obiecţii, numai aşa, 
de ochii lumii; când aflară însă că le fuseseră rezervate 
posturi liniştite, neprimejdioase, departe în spatele 
poziţiilor, amuţiră îndată. Essen şi Ivanov protestară şi de 
data aceasta în chipul cel mai categoric. 

— Să ni se dea înapoi oamenii debarcaţi şi tunurile; să se 
păstreze muniţia, căci navele noastre vor trebui să 
părăsească Arthur-ul în curând. Cu toată adânca mea stimă 
şi cu toată simpatia pe care le am faţă de Vasili Feodorovici, 
nu-i mai dau nici un matroz şi nici un obuz de pe 
Sevastopol, declară Essen cu fermitate. 

Comandantul crucişătorului Baian făcu şi el obiecţiuni, dar 
pe un ton mai calm. 

Zâmbind cu şiretenie pe sub falnicile lui mustăţi, Belii 
spuse împăciuitor că, deocamdată îi ajung oamenii şi 
muniţia de la celelalte nave. 

— Şi acum, domnilor, vă rog să serviţi un pahar de ceai cu 
rom, îi îmbie amabil Grigorovici şi sună. 


Intrară mai mulţi matrozi cu tăvi şi începură să servească 
ceaiul; după ei, apăru graţioasă Lolocika, sclipitoare de 
brățări şi coliere de perle. Ofițerii săriră cu toţii în picioare 
şi se înclinară curtenitor. Lolocika se apropie mai întâi de 
Belii. 

— Vasili Feodorovici, permiteţi-mi să vă prezint pe stăpâna 
casei mele, rosti Grigorovici zâmbind. 

Belii mormăi ceva nedesluşit şi se grăbi să-şi ia rămas bun: 

— Trebuie să trecem şi pe la Kondratenko, explică el. 

Grigorovici îl rugă să-i ducă lui Kondratenko, din partea 
lui, felurite alimente, printre care ceapă, usturoi, carne 
proaspătă, sare de lămâie, suc de răchiţele concentrat şi 
alte leacuri contra scorbutului. Lolocika se grăbi să le 
aducă. Zvonariov o urmă, oferindu-se să-i dea ajutor. 

— În orice caz, pe dumneata nu te ameninţă scorbutul, cu 
asemenea buze roşii şi obraji rumeni, spuse tânăra femeie, 
mângâind cu familiaritate obrazul praporşcikului. 

— A, se pare că aghiotantul dumneavoastră nu-şi pierde 
vremea degeaba, răsună în uşă glasul ironic, dogit, a lui 
Viren. Nu cumva să crească în curând pe fruntea gazdei 
noastre anumite semne distinctive, neprevăzute în 
regulament pentru amirali. 

— Ele se şi ivesc cele mai deseori tocmai la amirali, pare- 
se, şi la căpitani de rangul întâi, nu la micimani şi 
locotenenţi, spuse vesel Essen, privindu-l ghiduş pe 
Zvonariov care apăru ruşinat în cabinet. 

Toţi marinarii ieşiră împreună cu cei doi artilerişti, 
conducându.-i. 

Spre forturi fulgera canonada şi se auzeau aproape fără 
întrerupere bubuiturile ei surde. Fără îndoială că japonezii 
atacau din nou undeva într-un sector al sistemului de 
apărare al fortăreței. Începuse să viscolească zdravăn. 
Fascicolele de lumină ale proiectoarelor ruseşti şi japoneze 
abia răzbeau prin norii de ninsoare, lunecând pe 
povârnişuri. 


— Amiral, om bătrân, însurat, şi se înhăitează ca un 
miciman cu tot felul de târâturi, ba le mai şi prezintă 
musafirilor! bombăni Belii, cu ciudă, tot timpul cât ţinu 
drumul. 

Kondratenko locuia într-o căsuţă chiar la marginea 
Oraşului-Vechi, aproape de cartierul vilelor. Japonezii 
aproape că nu trăgeau în partea aceea, neştiind pesemne 
că acolo se afla sediul statului-major al lui Kondratenko, 
sufletul apărării Arthur-ului. Ferestrele casei erau oblonite; 
în jurul ei nu se zărea ţipenie de om; doar silueta 
întunecată a santinelei, cu căciulă şi cu glugă, se profila 
singuratică, lângă poartă. 

La Kondratenko se aflau mai mulţi prieteni şi tovarăşi de 
arme: şeful statului-major, locotenent-colonelul Naumenko, 
inginerii - locotenent-colonelul Raşevski, căpitanul Şevţov, 
ambii din statul-major al frontului de est; comandantul 
frontului de nord, colonelul Semionov; comandantul 
frontului de vest, colonelul Irman. Doar reprezentanţii 
comandamentului lui Stessel şi ai marinarilor nu erau de 
faţă. 


Apariţia lui Belii, strâns legat prin serviciu de 
comandamentul regiunii şi de amirali, fu salutată de toată 
lumea. Zvonariov rămăsese la trăsură, ca să predea 
ordonanţelor alimentele aduse. Când intră în sufragerie, 
unde se adunaseră toţi ofiţerii, Belii povestea noutăţile pe 
care le auzise de la Grigorovici. Vestea rechemării lui 
Alexeev fu primită cu un unanim oftat de uşurare. 

— În sfârşit, comanda armatei se va afla în mâinile unui om 
competent, nu în cele ale unui marinar, spuse Semionov. Să 
sperăm că acum, Kuropatkin va acţiona cu energie, pentru 
a despresura Arthur-ul. 

— Numai să nu se întâmple tocmai pe dos, adică să-şi 
spună că, din moment ce escadra de la Arthur nu mai e 
aptă de luptă, n-are de ce să se mai îngrijească de Arthur; 
să ne descurcăm singuri, cum ne-o tăia capul. Cel puţin, 
asta-i părerea marinarilor, explică Belii. 

— Ei, fără îndoială că înlocuirea lui Alexeev cu Kuropatkin 
nu e pe placul lor. Kuropatkin n-o să le caute în coarne. O să 
ordone tuturor navelor capabile să navigheze şi să lupte, să 
iasă imediat din Arthur, în întâmpinarea lui Rojestvenski, 
rosti Semionov cu convingere. 

— Asta ar slăbi mult apărarea fortăreței. Ar fi mai înţelept 
să fie trimise în întâmpinarea escadrei a Il-a numai 
crucişătoarele Baian şi Pallada, împreună cu câteva 
torpiloare. Ele l-ar grăbi pe Rojestvenski, iar când escadra 
s-ar apropia, ar ieşi în ajutorul ei şi cele cinici cuirasate, 
spuse Kondratenko. 

— Numai dacă vor rămâne apte de luptă până atunci, 
observă Raşevski, sceptic. 

Conversaţia se însufleţi. În legătură cu rechemarea 
guvernatorului general se exprimau cele mai felurite 
presupuneri asupra soartei Arthur-ului. 

— Domnilor, ne-am abătut de la subiectul principal al 
consfătuirii noastre de astăzi, rosti Kondratenko ciocănind 
cu creionul în masă. Cine doreşte să relateze situaţia de pe 


frontul de est? Dumneata, nu, Serghei Alexandrovici? i se 
adresă el lui Raşevski. 

— Evgheni Nikolaevici este mai la curent ca mine cu 
mersul lucrărilor de acolo, răspunse Raşevski, arătând din 
cap spre Naumenko. 

— Sunt gata să vă informez, se declară prompt de acord 
omniprezentul şef de stat-major al lui Kondratenko şi 
începu să desfăşoare hârtiile puse dinaintea sa. 

— Domniilor, vă rog să fiţi atenţi. Aveţi cuvântul, Evgheni 
Nikolaevici, rosti Roman Isidorovici, cu glas tare. 

Conversaţiile fură curmate; toată asistenţa se pregăti să 
asculte. 

— La extremitatea flancului drept, de la mare şi până la 
bateria B, japonezii deţin poziţii situate la o verstă de 
fortificațiile noastre, dar se menţin într-o inactivitate totală, 
limitându-se doar la schimburi răzlețe de foc de infanterie 
şi artilerie. La drept vorbind, sectorul acesta a fost cel mai 
liniştit de pe tot frontul terestru de la începutul asediului 
nostru. 

— Aha, nu degeaba Stessel se duce adeseori în vizită pe 
acolo, spuse Raşevski cu glas scăzut, desenând ceva cu 
creionul pe hârtie. 

Careva izbucni în râs. Kondratenko dădu din cap a 
dezaprobare. 

— E de remarcat, continuă Naumenko, că flota japoneză, 
cu toate că deţine în prezent în mod categoric stăpânirea 
mării, nu bombardează flancul şi spatele frontului nostru de 
est. Artileria ei ar putea ţine cu uşurinţă sub foc toate 
poziţiile noastre, până la fortul 2, ceea ce ne-ar pune într-o 
situaţie foarte grea. Acest lucru se explică prin 
comportarea strălucită a bateriilor de coastă, aflate sub 
priceputa comandă a excelenţei sale. Naumenko se înclină 
spre Belii. 

Toţi cei prezenţi izbucniră în aplauze. 

— Cunoaştem şi preţuim foarte mult acest lucru, confirmă 
Kondratenko strângând mâna lui Belii. 


— Nu-i meritul meu, întrucât, personal, mă ocup exclusiv 
de operaţiunile de pe fronturile terestre. Meritul e al 
ofiţerilor şi soldaţilor mei, preciză generalul, răsucindu-şi 
stânjenit falnicile mustăţi. 

— Lângă bateria B, după mina lansată cu succes de 
Serghei Vladimirovici, japonezii sunt pasivi. Fac nu ştiu ce 
săpături şi se mărginesc să tragă focuri de arme şi să 
arunce grenade. Mai departe, până spre fortul 2, se 
amenajează o nouă poziţie paralelă, trasată la trei sute de 
paşi de Zidul chinezesc. La fortul 2, se fac întărituri de 
câmp şi se sapă galerii de minare sub parapet. Sunt 
necesare măsuri energice de contracarare a acestor 
acţiuni. Gorski e bolnav şi această misiune va trebui 
încredinţată praporşcikului Zvonariov. 

Zvonariov clătină din cap şi oftă, neîndrăznind să 
obiecteze ceva cu glas tare. 

— La fortul 3, situaţia este şi mai critică decât la 2. 
Japonezii dau aproape în fiecare zi asalturi locale, 
străduindu-se să cucerească fortul - deocamdată însă fără 
succes. Comandantul fortului, ştabs-căpitanul Bulganov, 
rezistă vitejeşte. La redută 3, japonezii, după ce au pierdut 
sute de oameni arşi de vii în şanţ, s-au retras vremelnic în 
tranşeele lor cele mai apropiate. Asta-i tot ce se poate 
spune despre sectorul nostru, încheie Naumenko. 

— Vladimir Grigorievici, dumneavoastră aveţi vreo veste 
bună? i se adresă Kondratenko lui Semionov. 

— La mine, lucrurile stau mai satisfăcător. Lângă bateria 
Kurgannaia japonezii au fost opriţi la trei sute de paşi; la 
Kramatornaia, sunt chiar şi mai departe. La Manejul- 
Cazacilor, stau la o sută de paşi; nici acolo însă nu dau 
semne de activitate. La bateriile Zubciataia şi Strelkovaia, 
ca şi la fortul 4, se semnalează focuri izolate de infanterie şi 
acţiuni de recunoaştere. Pe frontul de vest, ca şi până acum, 
sectorul hotărâtor este colina Vâsokaia. Atâta timp cât 
această înălţime se află încă în mâinile noastre, rezistă şi 
colinele Ploskaia, Falşivaia şi Divizionnaia. În două luni, 


inamicul a săpat două linii paralele de tranşee şi s-a 
apropiat la patru sute de paşi de creastă. Fireşte, n-ar fi nici 
o nenorocire, dar artileria japoneză trage zi şi noapte 
asupra colinei Vâsokaia şi nu ne lasă s-o fortificăm ca lumea. 
Tiraliorii se adăpostesc în tranşeele pe jumătate năruite, 
care se repară totdeauna în pripă. În celelalte sectoare, 
situaţia e stabilă. Dacă nu vom rezista pe Vâsokaia, vom fi 
nevoiţi să ne repliem direct spre sopcile ce domină Oraşul- 
Nou şi spre Liaoteşan. Deocamdată, şoseaua care duce la 
baia Golubinaia se află în întregime în mâinile noastre. 
Gruparea lui Romanovski se menţine pe poziţii. Vâsokaia 
trebuie apărată cu orice preţ. Ea reprezintă cheia 
strategică a întregii fortărețe şi, o dată cu căderea ei, 
escadra va fi distrusă în câteva zile prin bombardament de 
artilerie. 

— Ideea de a încredința matrozilor apărarea ei a fost 
fericită. Ei sunt garda Arthur-ului. Luptători admirabili, 
oameni unul şi unul, ridicaţi, plini de iniţiativă, nu seamănă 
cu tiraliorii. Tiraliorii sunt valoroşi prin dârzenia lor, iar 
marinarii prin iscusinţă, observă Raşevski. 

— Aşadar, situaţia cea mai nevralgică e pe frontul de est. 
Spre el trebuie să ne îndreptăm atenţia principală. Pe 
frontul de vest, să rezistăm cu îndârjire pe Vâsokaia. În 
măsura puterilor şi posibilităţilor lui, Vladimir Grigorievici 
va ajuta şi sectoarele vecine, încheie Kondratenko, 
rezumând situaţia. Dar cu muniţia cum stăm, Vasili 
Feodorovici? 

— Muniţie avem în cantitate suficientă ca să putem 
respinge două ofensive. Pentru tunurile de calibru mic, 
avem din belşug; în schimb, în ceea ce priveşte calibrele 
mari se resimte o lipsă acută. O scoatem oarecum la capăt, 
cu ceea ce ne cedează marinarii şi, în plus, turnăm şi noi 
zilnic câte şaizeci de obuze de fontă de 6 țoli, raportă Belii. 

— Dar cu subzistentele cum stăm? întrebă Irman. 

— Intendantul fortăreței susţine că făina, pesmeţii, 
crupele, ceaiul, ne mai ajung pentru două luni de zile; carne 


avem numai de cal, şi chiar carne de cal, s-a hotărât să se 
dea numai de două ori pe săptămână, câte patru sute de 
grame de om, iar restul zilelor să se gătească ciumiză, şi la 
prânz şi seara. Concret, vom rezista până la mijlocul lunii 
februarie, răspunse Naumenko. 

— Din nefericire, însă, spitalele stau prost, urmă 
Kondratenko. Avem treisprezece mii de bolnavi şi răniţi - a 
treia parte din garnizoană. Numărul celor ce se 
însănătoşesc este tot mai mic; scorbutul doboară din ce în 
ce mai mulţi oameni. Şi pe deasupra Subbotin a făcut una şi 
mai bună: a ordonat ca la toate spitalele bolnavii să fie 
internaţi laolaltă cu răniții. Rezultatul: epidemia se 
propagă, iar mortalitatea e foarte ridicată. Am vorbit cu 
Stessel; el însă ori nu pricepe cât de criminală e dispoziţia 
lui Subbotin, ori se face că nu pricepe, căci nu vrea să 
intervină. l-am scris lui Balaşov amănunţit: poate că acesta 
va izbuti să-l convingă pe generalul-aghiotant, să anuleze 
acea dispoziţie răufăcătoare. 

— Şi acum, în sfârşit, dragă Roman Isidorovici, am vrea să 
ştim ceva mai mult în ceea ce priveşte starea sănătăţii 
dumneavoastră, spuse Belii. 

— N-am nimic: o uşoară pleurezie la plămânul drept; peste 
o zi-două, totul va trece, răspunse vrând-nevrând generalul. 
— Ba este o pleurezie serioasă, după cum afirmă medicii, 

dar, mai ales, aveţi scorbut şi tocmai el împiedică 
vindecarea grabnică a pleureziei, completă Naumenko. 

— Ne vom strădui să-l vindecăm de scorbut, cât se poate 
de repede. Grija asta o vor avea soţia mea şi amiralii care v- 
au şi pus, Roman Isidorovici, în subzistenţa lor, anunţă Belii. 

— Întrucât aceasta e o dispoziţie ilegală, iar scorbutul meu 
nu există decât în închipuirea medicilor, nu sunt de acord 
câtuşi de puţin cu această măsură a marinarilor, declară 
Kondratenko. 

— De la un berbec râios şi un smoc de lâna-i de folos. De la 
amiralii noştri nu avem nici un folos. La Sevastopol 
comandanții flotei erau sufletul apărării, pe când la Arthur, 


amiralii sunt ca nişte musafiri - nici nu ies din bârlogurile 
lor, observă Irman cu dispreţ. 

— Matrozii şi ofiţerii tineri au dat dovezi de vitejie 
neînfricată, dar amiralii sunt nişte laşi, nişte intriganţi, îi 
ţinu isonul Semionov. 

De îndată ce consfătuirea luă sfârşit, Belii şi Zvonariov îşi 
luară rămas bun. 

— O să trecem puţin şi pe la Stessel; poate că are ceva 
noutăţi, spuse generalul, strângând mâna lui Kondratenko. 

În clipa aceea, sună telefonul. Kondratenko luă receptorul 
şi ascultă. 

— Voi ordona imediat să se trimită două companii de 
marinari din detaşamentul de debarcare spre 
comandamentul dumneavoastră, dar să nu intre în acţiune 
decât în caz de extremă nevoie şi, în general, să-i folosiţi cu 
cât mai multă băgare de seamă, dispuse generalul. 
Japonezii asaltează fortul 2; au şi ajuns de două ori la 
parapete. Frolov cere întăriri; Gorbatovski nu mai are de 
loc rezerve proprii. Le trimit marinarii de la arsenal, din 
rezerva generală, explică el. Serghei Vladimirovici, va 
trebui să te duci chiar astăzi la fortul 2. 

— Am înţeles! Sunt gata să plec deîndată. 

— Nu e cazul să te duci chiar acum. Atâta timp, cât 
japonezii atacă, n-ai ce face acolo, dar când se vor 
astâmpăra, să iei măsuri pentru lansarea de mine sferice. 

— Mai întâi să stăm de vorbă cu Stessel, să ne informăm 
asupra situaţiei, adăugă Belii, după care plecă pe jos 
împreună cu Zvonariov spre Stessel. 

Viscolul bântuia cu furie. Ninsoarea se învolbura aprig, 
luând vederea, strecurându-se pe sub guler şi în mânecile 
mantalei. Prin pâcla nopţii, canonada fulgera fără 
întrerupere... 

Snopul de lumină al unui proiector răzbea anevoie prin 
viforniţă; şerpii de foc ai rachetelor ţâşneau unul după altul 
spre cer. Când şi când puşti şi mitraliere răpăiau cu 
înverşunare. Părea că clocoteşte un cazan uriaş. Mai mulţi 


călăreţi trecură în galop spre sectorul atacat, urmaţi în pas 
alergător de câteva unităţi de marinari. După ei trecură 
huruind în goană tunuri de câmp pe lângă care galopau 
gradaţii şi servanţii de la chesoane, cu făclii aprinse în 
mâini. 

Belii şi Zvonariov ajunseră aproape în fugă la casa lui 
Stessel şi intrară repede în antecameră. Acolo, la lumina 
slabă a unei lămpi cu petrol, Stessel trimitea în toate părţile 
cazaci, agenţi de legătură. Generalul dădea ordine cu glas 
tăios, răstit: să se afle, să se lămurească; să se stabilească. 
Tot acolo, la o masă de scris, încovoiat de tot, Reis îşi nota 
ordinele în carnetul de campanie. 

— Ce este? Ce se petrece pe poziţii? întrebă Stessel, 
repezindu-se la noii sosiți. 

— Şi noi am venit să aflăm care e situaţia, răspunse Belii. 

— Nu ştiu nimic. l-am telefonat lui Kondratenko, dar el 
este încă bolnav. 

— Anatoli Mihailovici, trăsura mea aşteaptă la scară; 
haideţi la postul de comandă al lui Gorbatovski, propuse 
Belii. 

— M-mda-a... nu ştiu, zău... mormăi încurcat generalul. 

— Ce, ce e? Vasili Feodorovici, unde vrei să-l iei pe Anatoli? 
Nu-l las, n-are să plece nicăieri! Aici e statul lui major, deci, 
aici e locul lui! se răsti Vera Alexeevna, năpustindu-se ca un 
uliu asupra lui Belii. Să meargă zănaticul de Smirnov, Viktor 
Alexandrovici, dumneata şi, în sfârşit, Vladimir Nikolaevici, 
adăugă generăleasa, arătând din cap spre Nikitin. 

— Să trag o duşcă de coniac şi sunt gata să merg şi la 
dracu-n praznic, nu numai la postul de comandă al lui 
Gorbatovski, consimţi Nikitin. 

— De Viktor Alexandrovici am nevoie aici la comandament. 
Smirnov nu trebuie lăsat nici măcar să se apropie, căci va 
încurca totul. Deci, rămân numai Vasili Feodorovici şi 
Vladimir Nikolaevici; vă rog să vă duceţi la comandamentul 
frontului de est, decise în sfârşit, Stessel. 


— Întoarceţi-vă cât mai repede; vă aştept cu ceaiul, le 
spuse generăleasa celor ce plecau. 

Canonada continua cu aceeaşi intensitate. Nikitin care, 
înainte de-a pleca, trăsese zdravăn la măsea, fredona 
mereu şansonete decoltate şi povestea cele din urmă 
noutăţi pe care le auzise de la Stessel. 

— Pe Alexeev l-au măturat, turuia el. Acum o să le arătăm 
noi marinarilor! O să-i expediem curând în larg pe toţi! 

— Asta ar slăbi apărarea fortăreței. Şi apoi escadra 
noastră e prea slabă, pentru a putea să-i înfrunte pe 
japonezi, obiectă Belii. 

— Nu contează navele, ci marinarii. La japonezi, e Togo, la 
noi - Nikogo, 124 făcu el un calambur şi începu să râdă în 
hohote. Dacă m-ar pune pe mine mai mare peste amirali... 
Pe cuvântul meu: aş ieşi imediat în larg şi i-aş bate măr pe 
maimuţoii ăştia de japonezi... 

La Comandamentul frontului de Est erau adunaţi, spre 
mirarea lor, Kondratenko, Raşevski, Naumenko şi Şevţov. 
Obrajii lui Roman Isidorovici erau învăpăiaţi de febră; 
sorbea încet ceai cu vin negru. Aplecat asupra mesei, 
Gorbatovski îi explica situaţia din sectorul atacat, arătând 
cu degetul pe hartă întinsă pe masă. Ciupindu-şi înciudat 
barbişonul, Stepanov îl corecta mai la fiece pas pe 
generalul care o încurca mereu, ceea ce îl enerva vizibil pe 
Kondratenko. 

— Lasă-l mai bine pe şeful dumitale de stat-major să 
explice, îl întrerupse el, în sfârşit, pe Gorbatovski. 

Căpitanul raportă totul, în câteva cuvinte: 

— Cum comunicaţi în prezent cu fortul 2? întrebă 
Kondratenko. 

— Telefonul nu mai funcţionează de mult, iar agenţi de 
legătură nu mai avem în număr suficient. 

— Când s-a primit cel din urmă raport? 

— La opt şi treizeci seara, răspunse Stepanov, prezentând 
nota informativă a lui Frolov, comandantul fortului. 


— Cu alte cuvinte, de aproape un ceas, dumneata nu mai 
ştii nimic despre situaţia din sectorul atacat! exclamă 
generalul. Să se trimită imediat într-acolo agenţi de 
legătură, şi nu unul, ci doi, spre mai mare siguranţă. Poate 
s-o întoarce măcar unul. 

— Sunt răspândiţi cu toţii, raportă Stepanov. 

— Ei, atunci nu mai rămâne decât să mă duc eu însumi, 
spuse Kondratenko şi ridicându-se, dădu să iasă din 
adăpost. 

Toţi cei de faţă protestară într-un glas împotriva acestei 
intenţii. Şevţov, Raşevski, Stepanov şi Zvonariov se oferiră 
pe întrecute să plece în sectorul primejdios. 

— Serghei Vladimirovici, va trebui să te trimit pe 
dumneata, spuse Kondratenko, adresându-se lui Zvonariov. 
Eşti cel mai tânăr dintre toţi. Du-te la fortul 2, vezi 
amănunţit ce se petrece acolo şi întoarce-te cât mai repede. 
Te aşteptăm până la zece şi jumătate; dacă n-ai venit până 
la ora aceea, vom socoti c-ai pierit şi vom trimite pe 
altcineva. Ei, du-te cu Dumnezeu! şi generalul strânse cu 
tărie mâna praporşcikului. 

Afară viscolul se învârtejea cu aceeaşi furie. Vuietul 
vântului se contopea cu ţiuitul gloanţelor şi cu vâjiitul 
şrapnelelor. Cunoscând bine drumul, Zvonariov ajunse în 
goană la şanţul de comunicaţie care ducea spre fort. Acolo 
se opri să mai răsufle. Două obuze explodară aproape de 
tot, împroşcându-l cu pământ şi cu zăpadă. Deodată îl 
cuprinse spaima. Era singur, în beznă şi-n volbura de 
ninsoare, sub ploaia de gloanţe şi de obuze. Dacă se 
întâmpla să fie rănit, fie cât de uşor, ar fi fost greu să 
aştepte vreun ajutor înainte de a se lumina de ziuă. 

„Şi cu Varia nu m-am împăcat!” îşi zise el pe neaşteptate. 
Până la fort, mai era cel mult o jumătate de verstă. Se şi 
auzeau limpede detunăturile grenadelor, strigăte de ura şi 

banzai. Luminile proiectoarelor ruseşti şi japoneze 
rămăseseră îndreptate asupra fortului şi a drumurilor care 


duceau spre el, îmbrăcând totul într-o lumină tulbure, 
şovăielnică. 

Pitulat după valul de pământ, praporşcikul se căznea să 
desluşească ce se petrece pe câmpul de luptă; din când în 
când i se părea că zăreşte şirurile întunecate ale coloanelor 
atacatoare, dar, totul pierea numaidecât în vârtejul 
viforniţei. Curând văzu doi tiraliori răniţi care, sprijinindu- 
se unul pe altul, veneau încet dinspre fort. 

— Ce se petrece în fort, fraţilor? îi întrebă praporşcikul. 

Unul dintre ei începu să povestească sfătos: 

— La început a fost jale mare. Mutră-strâmbă răzbise până 
înăuntru şi era gata să ajungă la cazarmă, când au sosit 
deodată drăguţii de marinari - să le dea Dumnezeu 
sănătate - ei, şi l-au ardeiat straşnic pe japonez! Acu 
gălbejitu' s-a pitit colo, în şanţ şi doar zvârle cu granate în 
noi - de, a cam rămas cu buza umflată. Dă să aprind şieu o 
ţigară, leatule. Ce, vii de la comandament, după ştiri? Când 
ajungi la pod, ascunde-te bine că bat mitralierele asupra lui, 
din două părţi - nici nu poţi să pricepi cum şi de unde! 

Zvonariov mulţumi ostaşilor şi o porni spre fort. Lângă 
pod, o grenadă căzu alături de el şi începu să se rotească pe 
loc sâsâind. 

„Mi-a sunat ceasul!” îl săgetă un gând; în aceeaşi clipă, 
apucă instinctiv grenadă şi o zvârli din răsputeri. Înainte de 
a cădea jos, ea explodă tunător în aer, asurzindu-l. 
Praporşcikul o luă la goană peste pod. 

Pe porucikul Frolov, comandantul fortului, îl zări la 
intrarea poternei care ducea spre galeria contraescarpei. 
Tot acolo se aflau micimanul Vasea Vitgheft, care sosise cu 
matrozii, şi porucikul de artilerie Iuniţki. Înspăimântător de 
palid, acesta bâiguia ceva în timp ce Frolov vântura mâna 
spre el de parc-ar fi alungat o muscă. 

— Intră în cazemată, bea puţină votcă şi nu mai stârni 
panică printre oameni, îi spunea Frolov autoritar. Salutare! 
rosti el strângând mâna lui Zvonariov. Cu ajutorul vitejilor 
domnului Vitgheft i-am dat peste cap pe maimuţoi, ba i-am 


şi alungat în fundul şanţului caponierei. Acum, de necaz ne 
împroaşcă cu grenade. 

Zvonariov îi explică scopul în care venise. 

— Roman Isidorovici nu trebuia să-şi facă atâta grijă. Atâta 
timp cât trăieşte porucikul Frolov şi numai unul dintre cei o 
sută douăzeci de voinici ai lui, stârpiturile galbene au să 
vadă fortul acesta când şi-or vedea ceafa! Hai în cazemată, 
să bem un păhărel de votcă - vezi că strânge rău frigul, îl 
invită el pe praporşcik. 

— Nu prea obişnuiesc să beau, refuză praporşcikul. 

— Ei, nici eu nu obişnuiesc decât în împrejurări speciale, şi 
atunci foarte puţin; cu prilejul victoriei de azi o să beau însă 
şi o să-mi cinstesc şi tiraliorii! Din păcate, o să lipsească la 
apel vreo duzină-două, oftă el, şi sunt nişte băieţi... unul şi 
unul! Când am sosit aici, mi s-a spus că nu-s ostaşi, ci nişte 
zurbagii. Comandantul companiei îi stâlcea în bătăi, 
feldvebelul şi gradatul le rupeau dinţii, le mutau din loc 
nasurile şi fălcile. Soldaţii erau scoşi în pumni la contraatac, 
la posturile de pândă. Acum nu mai există aşa ceva. În toate 
misiunile primejdioase se duc numai voluntari. Şi, închipuie- 
ţi, niciodată nu ducem lipsă de ei. 

Zvonariov îl asculta cu interes pe tânărul acela vesel şi 
energic, care înfrunta neînfricat moartea în fiece clipă. 
Uşor rănit la mâna stângă, Vitgheft dădea uşor din cap, ca 
pentru a întări cele spuse de porucik. În schimb, Iluniţki 
asculta posomorât. 

— Gheorghi Petrovici, ce ar fi să te duci să vezi cum şi-au 
instalat piesele tunarii dumitale? se adresă Frolov acestuia. 

Porucikul se îndreptă mohorât şi dispăru în gangul care 
ducea spre incinta fortului. 

— O comoară, nu alta! Ce pleaşcă pe capul meu! spuse 
Frolov, arătând din cap în urma lui. Laş, fanfaron şi, pe 
deasupra, îşi urăşte şi-şi dispreţuieşte ostaşii, ba nici nu-i 
socoate oameni. Şi ce plin de el este! „Neamul meu e de 
viţă veche; dacă n-am fi scăpătaţi, m-aş afla în Garda- 


călare”, spuse Frolov, imitând ironic tonul îngâmfat al 
filfizonului. 

Cei doi ofiţeri intrară în cazemată. Politeţea îl obligă pe 
Zvonariov să bea aproape un sfert de pahar de votcă şi să 
mănânce o bucată de carne de cal bătrân, tare ca guma. 

— Cu începere de mâine, vin să lucrez la dumneavoastră, 
împreună cu o companie de tunari şi de matrozi mineri, 
anunţă el. 

— Minunat! împreună cu dumneata şi cu micimanul o să le 
arătăm noi japonezilor! Am să-ţi dau o scrisoare, direct 
către generalul dumitale: să-l ia cât mai repede pe luniţki 
de aici. 

După ce cercetă amănunţit fortul, Zvonariov se întoarse, 
într-o acalmie relativă, la comandament, unde era aşteptat 
cu multă nerăbdare. Kondratenko ascultă raportul şi-i 
mulţumi. După aceea, împreună cu Belii şi cu praporşcikul 
plecă cu trăsura spre Stessel, pentru a-l informa asupra 
situaţiei. Nikitin pornise înaintea lor, tot într-acolo. 

Vera Alexeevna îşi întâmpină musafirii în antecameră şi-i 
pofti îndată în sufragerie, unde era pusă masa pentru cină. 
După gerul muşcător de afară şi după şfichiuiala vântului, 
masa era deosebit de ispititoare. Chiar şi Kondratenko uită 
de boală şi se învioră. 

Scoţându-şi mantalele groase, se apropiară cu toţii de 
Nikitin care oficia la bufetul cu băuturi şi cu gustări. 

— Serviţi câte un păhăruţ de coniac, îi îmbie el, cu aerul 
unei gazde ospitaliere, şi după aceea gustaţi din aceşti 
râşcovi marinaţi, opera Verei Alexeevna. Se topesc în gură. 
Poftiţi şi batog de la Ciurin, şi şvaiţer cu lacrimă de grăsime; 
ce mai aşteptaţi? 

Generalii începură să ciocnească de zor şi să bea, icnind 
cu poftă şi înfulecând apoi cu o nespusă plăcere gustările. 
Zvonariov stătea sfios de o parte. Părea că Stessel şi soţia 
lui nici nu-l observau, acordând toată atenţia excelenţelor. 

Dându-şi seama că Zvonariov se simţea stânjenit, 
Kondratenko, cu o căldură deosebit de accentuată, ridică 


păhăruţul în sănătatea „viteazului tânăr, care cu câteva 
clipe mai înainte îşi riscase cu îndrăzneală viaţa pentru a 
stabili legătura cu fortul 2”. Belii se grăbi să i se asocieze. 
Nikitin, înduioşat, nu întârzie să-l sărute cu lacrimi în ochi... 
Soţilor Stessel nu le mai rămânea decât să-l felicite, la 
rândul lor, pe Zvonariov, pentru vitejia lui. Totuşi, Vera 
Alexeevna nu se putu să nu remarce, că respectul faţă de 
cei mai în vârstă face parte indispensabilă din educaţia 
celor tineri. 

După gustări, urmă o cină aleasă şi îmbelşugată. Hămesit 
de foame, Zvonariov aprecie după cum se cuvenea arta 
culinară a Verei Alexeevna. Uşor îngreunat şi ameţit după 
vinul băut şi masa copioasă, începu să-i observe pe cei 
dimprejur. 

Conversau animați. Parcă nici n-ar fi fost asediu, război, 
foamete, scorbut, tifos şi zeci de mii de răniţi care sufereau 
în spitale. Prin uşile bine închise, se auzea slab de tot 
bubuitul surd al canonadei. 

— Vasili Feodorovici, ai auzit, cum s-au distins azi 
cufundării, prietenii dumitale? întrebă Stessel. Grigorovici a 
fost înştiinţat de acum o lună că la data de... adică astăzi, 
un vapor cu muniții şi cu alimente va încerca să forţeze 
blocada maritimă. Ei, azi spre amiază, a şi apărut în dreptul 
băii Golubinaia. Tunarii tâi habar n-aveau de aceasta şi 
când vaporul a început să semnalizeze, au deschis focul 
asupra lui, crezând că semnalizează japonezilor. Vasul s-a 
îndepărtat de coastă; în aceeaşi clipă un torpilor japonez s- 
a apropiat în viteză de el şi l-a capturat sub ochii noştri! 
Cufundării şi-au făcut apariţia mult mai târziu. Dusu-s-au 
obuzele noastre - şi erau câteva mii de bucăţi - plus o sută 
de mii de puduri de alimente. 

— Anatoli Mihailovici, arestează-i imediat pe toţi amiralii, 
şi spânzură-i ca pe nişte trădători! propuse Nikitin, sărind 
în sus. Dacă n-ai s-o faci, să ştii că am să-i împuşc cu mâna 
mea. 


— Povestea asta este atât de puţin verosimilă încât mă face 
să mă îndoiesc de autenticitatea ei! exclamă Belii. Marinarii 
nici n-au pomenit de aşa ceva. 

— Am primit de la Romanovski un raport amănunţit în 
această privinţă, confirmă Reis. 

— I-am întrebat pe amirali, continuă Stessel. Închipuiţi-vă! 
Au avut neobrăzarea de a da toată vina pe artilerişti! Cică 
vaporul trebuia să vină seara, că nimeni nu se aştepta să 
sosească ziua, că fortăreaţa ar fi trebuit de mult să adopte 
codul de semnalizare al marinei. 

— În orice caz, dacă era un secret, aveau datoria să-l 
prevină din timp cel puţin pe Vasili Feodorovici, interveni 
Vera Alexeevna. Anatole, acum ai putea să-i somezi să 
cedeze fortăreței o parte din proviziile lor. 

— De bună voie n-au să dea nimic; iar dacă recurgi la 
forţă, înseamnă că dezlănţui un război civil în Arthur, 
răspunse Stessel. 

— Ce mai tura-vura, ne-au scăpat de sub nas obuzele şi 
alimentele care ne-ar fi ajutat să rezistăm cel puţin o lună în 
plus, dacă nu şi mai mult, spuse Kondratenko, posomorât. 

— La urma urmei, cu atât mai bine! Vom, trage toate 
obuzele, vom termina proviziile şi o dată cu ele, se va 
isprăvi şi cu războiul, răspunse generăleasa cu vioiciune. 

— Vera Alexeevna, judecând după masa copioasă de astăzi, 
proviziile dumneavoastră personale sunt încă atât de 
îmbelşugate, încât vor mai ajunge mult timp, obiectă 
Kondratenko zâmbind. Anatoli Mihailovici, aţi revocat 
dispoziţia lui Subbotin, în ceea ce priveşte internarea 
contagioşilor la un loc cu răniții? îl întrebă el pe Stessel. 

— Am hotărât să vorbesc mai întâi cu Balaşov. Fok susţine 
că nu există nici o primejdie, zice că trântorii de medici nu 
vor să-şi bată capul cu bolnavii. 

— Un asemenea fel de a judeca e aproape o crimă. Trebuie 
să se pună capăt cât mai repede acestei măsuri greşite 
luate de Subbotin, stărui Kondratenko. 


— Rămâne de văzut, dacă e o greşeală! De vreme ce Fok 
insistă, nu miroase a bine - înseamnă că la mijloc e mai mult 
decât o simplă greşeală! îşi dădu pe neaşteptate cu părerea 
Nikitin, care între timp trăsese zdravăn la măsea coniac şi 
votcă. 

— Vladimir Nikolaevici, ai băut peste măsură, de aceea 
îndrugi absurdităţi! zise Stessel, strunindu-şi prietenul. 

— E vremea să plecăm, spuse Belii ridicându-se. Orele 
sunt înaintate. 

Îşi luară cu toţii rămas bun de la amfitrioni. Kondratenko şi 
Naumenko plecară spre casă pe jos. Zvonariov propuse lui 
Belii să treacă pe la spitalul unificat s-o ia pe Varia: 

— Poate că e liberă şi îi e frică să plece acasă pe jos, prin 
beznă şi pe un asemenea viscol. 

Generalul bombăni ceva, dar, în cele din urmă se declară 
de acord. Varia era ocupată în sala de operaţii şi se ivi abia 
peste câteva minute. Îi spuse, gravă, tatălui ei că tocmai 
participase la o operaţie grea. 

— Şi, bineînţeles, pacientul a murit pe masa de operaţii! 
observă Zvonariov cu un zâmbet. 

În loc de răspuns, Varia îl săgeta cu o privire rece ca de 
gheaţă şi-l pofti să nu se amestece în convorbirea dintre ea 
şi tatăl ei. 

— Ei, Varvara, lasă prostiile! Mai întâi, dă-i bună seara lui 
Serghei Vladimirovici, o dăscăli Bell. 

— A, Serghei Vladimirovici? Vă rog să mă iertaţi! rosti fata 
făcând în bătaie de joc o plecăciune adâncă şi privindu-l pe 
praporşcik cu aceeaşi expresie dispreţuitoare. 

— Nu termini cu prostiile? o struni Belii enervat. Hai, 
îmbracă-te. Să mergem acasă. 

— Dar sunt ocupată, tăticule! Mai am încă o operaţie. 

— Ia te uită! Grozav chirurg! Se face operaţia şi fără tine; 
ia-ţi haina, hai, fuga marş! 

De ciudă, Varia se aprinse în obraz, dar nu îndrăzni să mai 
zică ceva. Când se urcară în trăsură, generalul o sili, cu 
toate protestele ei, să se aşeze între el şi Zvonariov. Tot 


drumul, ea căuta să se atingă cât mai puţin de praporşcik, 
dar, ca un făcut, trăsura dădea mereu prin hârtoape, iar 
Varia era nevoită mai în fiece clipă să se sprijine de tânăr. 

Profitând de faptul că sub coşul trăsurii era destul de 
întuneric, Zvonariov îndrăzni să atingă de mai multe ori cu 
buzele ba urechea mică, trandafirie, ba ceafa, ba chiar 
obrazul fetei, îmbujorat de ger. De fiecare dată, Varia se 
trăgea violent la o parte, şi în cele din urmă, exasperată, i 
se plânse tatălui ei: 

— 'Tăticule, spune-i să nu mai îndrăznească să mă atingă! 

— Nu-ţi oferi mutrişoara, şi nimeni n-o să pupe o viespe ca 
tine, răspunse Belii impasibil, cufundându-şi mai adânc 
obrazul în gulerul de blană al mantalei. 

Nici nu se opri bine trăsura la scara casei lui Belii, şi Varia, 
tremurând toată de furie, sări cea dintâi jos şi dispăru în 
casă. Zvonariov ajută generalului să coboare şi intră 
împreună cu el în vestibul. 

Deşi era aproape de miezul nopţii, Maria Fominişna îşi 
aştepta soţul cu ceaiul pregătit. Ca să n-o mâhnească, 
Zvonariov şi Belii bătură câte un pahar, iar Varia începu să 
mănânce cu lăcomie din toate, ca după un post lung. 

— S-ar putea crede, că la voi, la spital, nici nu vă dă să 
mâncaţi, îi spuse maică-sa. 

— Mămico, dar azi n-am luat masa, am fost tot timpul 
ocupată. Ştii bine, acum sunt soră în sala de operaţii şi 
trebuie să fiu mereu acolo. 

— Sper că nu te lasă să operezi chiar tu? întrebă Maria 
Fominişna îngrijorată. 

— AŞ, cum să-i dea voie unei fetişcane zănatice ca ea! o 
întrerupse Belii. Adineaori mi s-a plâns de Serghei 
Vladimirovici... 

— Tată, te rog să nu deschizi discuţia de faţă cu 
dumnealui! Mai pe urmă, am să povestesc eu mamei totul! 
De enervată ce era, fata sări de pe locul ei şi se aprinse în 
obraji ca para focului. 

— Zău că nu-i adevărat! protestă Zvonariov. 


Privind spre tânăra pereche, cei doi bătrâni începură să 
râdă cu poftă. 

— Nici nu e nevoie să-mi dai raportul, Serghei 
Vladimirovici! Îmi închipui eu cam ce a fost! spuse în cele 
din urmă Maria Fominişna. 

— Ba de loc, mămico, nu-ţi închipui de loc! stăruia Varia. 

— Bine, bine, doar am fost şi eu odată tânăra! Să-i faci lui 
Serghei Vladimirovici patul în cabinet, hotărî Maria 
Fominişna, după ce băură ceaiul. 

Zvonariov se ridică de la masă o dată cu Varia şi dădu s-o 
urmeze, dar fata îi aruncă o privire atât de ucigătoare, încât 
el se lăsă păgubaş. Mai rămase puţin cu Belii, în sufragerie, 
apoi se îndreptă spre cabinet. Acolo, privi prin uşa 
întredeschisă. Făcând mişcări violente, mânioase, fata 
aşternea cearşaful pe canapea şi arunca pernele la 
întâmplare, izbindu-le cu pumnii. 

— Varia, s-ar putea crede că ai dori să-mi tragi şi mie o 
bătaie, spuse praporşcikul, intrând în cabinet. 

— Cu începere de azi, nu mai sunt pentru dumneavoastră 
Varia, ci Varvara Vasilievna, sau mai bine - nimeni! Nu 
doresc să mai am nimic comun cu dumneavoastră, domnule 
Zvonariov, după obrăzniciile şi mojiciile de care aţi dat 
dovadă în trăsură. 

— Ei, dacă sunt de vină numai fiindcă nu te-am sărutat mai 
cu foc, sunt gata să-mi repar pe loc greşeala, spuse 
Zvonariov zâmbind. Făcu un pas şi încercă s-o îmbrăţişeze. 
În aceeaşi clipă îşi simţi obrazul ars de o palmă. 
Praporşcikul tresări şi închise ochii uluit, iar când îi 
deschise din nou, Varia zbura triumfătoare din odaie. 

După ce se răfui astfel cu Zvonariov, Varia le ură, 
drăgăstoasă, părinţilor săi noapte bună, apoi se culcă şi ea. 
Cu toată oboseala pe care o simţea după truda zilei, nu 
putu să adoarmă multă vreme. Retrăia toate necazurile pe 
care le îndurase în cursul zilei din pricina lui Zvonariov. Era 
vinovat şi de observaţia pe care i-o făcuse tatăl ei la spital, 
şi de glumele părinţilor, lăsând la o parte neobrăzatele lui 


sărutări din trăsură, ca şi încercarea de a o îmbrăţişa în 
cabinet. Pe scurt, praporşcikul era în totul vinovat faţă de 
ea şi-şi meritase pe deplin pedeapsa pe care i-o dăduse. 
Totuşi Varia nu era mulţumită de sine. În adâncul sufletului 
îşi mărturisea că sărutările lui Zvonariov nu-i fuseseră chiar 
atât de neplăcute; că şi el, nu mai puţin decât ea, se simţise 
stânjenit de glumele tatălui şi ale mamei sale. Poate că nu 
trebuia să-l pălmuiască, mărginindu-se doar la o politeţe 
rece şi la un dispreţ de gheaţă, îşi imagina în mod viu, cât 
de distantă ar fi părut astfel. 

Poate că nici el, sărăcuţul, nu doarme de supărare, oftă 
Varia, şi-şi aminti ceea ce povestise tatăl ei despre 
primejdioasa misiune a praporşcikului la fort. Dar de ce 
caută el cu lumânarea asemenea misiuni? Într-o zi are s-o 
păţească, ferească Dumnezeu! gândi Varia, de astă dată, 
tulburată. Atunci, nu mi-aş ierta palma de astăzi! 

Îşi aruncă şalul pe umeri şi se strecură tiptil spre uşa 
cabinetului ca să se convingă că praporşcikul nu doarme. 
Mare îi fu însă dezamăgirea când auzi de după uşă 
sforăiturile lui Zvonariov, care dormea dus. Aceasta era o 
nouă amărăciune pentru ea. Cu o mişcare hotărâtă se 
întoarse în patul ei, îşi vâri capul sub pernă şi adormi pe loc. 

Dimineaţa, Zvonariov n-o mai întâlni pe Varia. Fugise la 
spital. Praporşcikul primi de la Belii felurite dispoziţii de 
serviciu, se duse la Comandamentul Artileriei, în port, iar 
de acolo, la statul-major al lui Kondratenko. 

Ceasurile trecuseră repede. Ziua însorită îşi ceda locul 
amurgului rece, neguros. Arthur-ul se învălui în nori groşi 
de ceaţă. 

Îl găsi pe general în pat. Avea febră. Drumul pe care-l 
făcuse în ajun la comandamentul lui Gorbatovski nu 
rămăsese fără urmări. Totuşi, Roman Isidorovici îl primi 
numaidecât pe praporşcik şi, după ce-i puse o serie de 
întrebări amănunțite asupra rezultatelor misiunii sale pe 
lângă marinari, îi dădu mai multe indicaţiuni, cu privire la 
lansarea minei. 


— Nu uita: dumneata eşti acum singurul specialist în 
lansarea minelor sferice. Gorski e bolnav şi nu se va 
restabili curând. Deci, toată răspunderea conducerii 
operaţiei de lansare a minelor sferice îţi revine dumitale. 
Îndeosebi să nu-ţi expui la riscuri nici oamenii, nici viaţa 
dumitale, ordonă generalul. 

— Excelenţa voastră trebuie să vă cruţaţi mai mult ca toţi! 
Eu şi ostaşii suntem uşor de înlocuit, pe când 
dumneavoastră, nu! Totuşi, nu vă cruţaţi de fel. Starea 
sănătăţii dumneavoastră o dovedeşte. 

Kondratenko începu să râdă zgomotos. 

— Pentru întâia oară mi-e dat să aud un praporşcik 
făcându-mi morală! 

— Nu voiam să vă jignesc... preciză jenat Zvonariov. 

— Îmi dau foarte bine seama de aceasta. Să fiu înlocuit, e 
un lucru uşor. Poate că trebuia făcut demult acest lucru. 
Apărarea fortăreței excelează prin pasivitatea ei. Nici un 
atac din partea noastră în trei luni şi jumătate de asediu! 
Nu e revoltător? În primele zile ale încercuirii, puteam să 
străpungem cu uşurinţă dispozitivul japonezilor, să le 
cădem în spate, să le capturăm tunurile şi, mai ales, 
muniţia, pulberea şi alimentele de care avem atâta nevoie. 
Chiar după aceasta, se poate vedea, ce grozav comandant 
al apărării terestre sunt eu. 

— Dumneavoastră personal n-aveţi nici o vină. Stessel, Fok 
şi Reis n-ar fi aprobat niciodată o asemenea acţiune. 
Operațiunile ofensive ne-au fost interzise de Stessel. Fok şi 
Reis au împiedicat tot timpul activizarea apărării. 

— Dar atunci, ce comandant sunt eu, dacă n-am fost în 
stare să-mi impun opiniile în faţa superiorilor? 

— Cunoscându-l pe Stessel şi anturajul lui, nu e greu de 
înţeles, că în cazul acesta, nu concesivitatea dumneavoastră 
e pricina acestei situaţii, ci încăpăţânarea obtuză a înalţilor 
comandanţi din Arthur. Mie nu prea mi-e clar rolul 
generalului Smirnov. În calitatea lui de comandant al 
fortăreței, ar trebui să se afle în fruntea apărării Arthur- 


ului, şi nu să-i cedeze locul lui Stessel. Generalul-aghiotant 
este comandant de facto, iar Smirnov comandant fără 
comandă. 

— Tot un drac! Dacă Smirnov ar comanda efectiv 
fortăreaţa, am asista la situaţii şi mai „originale” decât cele 
de astăzi. Smirnov ţine să prevadă posibilul şi imposibilul şi 
nu poate să priceapă adevărul simplu că e cu neputinţă să 
prevezi totul şi, prin urmare, trebuie să laşi o oarecare 
iniţiativă şi ofiţerilor subalterni. Nu; n-aş vrea să-l văd pe 
Smirnov comandant efectiv al Arthur-ului. N-are vederi 
largi, necesare pentru aceasta, încheie Kondratenko 
îngândurat. 

— Majoritatea zdrobitoare a garnizoanei Arthur-ului este 
de părere că excelenţa-voastră sunteţi cel mai indicat 
pentru postul de comandant al Arthur-ului. 

— Mărimile din Piter şi din Manciuria preferă să fie de altă 
părere; ba chiar şi aici, anumite persoane cu multă 
greutate găsesc că sunt mai degrabă dăunător, decât 
folositor, spuse generalul cu amărăciune. 

— Dar cine sunt, ca să mă exprim mai delicat, proştii 
aceştia? 

— Poftim, citeşte. Kondratenko îi întinse una dintre hârtiile 
de pe masă. 

Era un memoriu al lui Fok, bătut la maşină, intitulat: 
„Câteva consideraţiuni referitoare la apărarea Arthur-ului”, 
adresat lui Stessel, tuturor generalilor şi comandanților de 
mari unităţi. Deasupra scria: „Confidenţial”. Praporşcikul 
avusese prilejul să cunoască produsele literare ale lui Fok 
şi-şi dădu imediat seama că avea de a face cu un nou 
pamflet îndreptat împotriva lui Kondratenko. 

— Face să-mi pierd timpul cu aceste absurdităţi? îl întrebă 
el pe general. 

— Deşi e „confidenţial”, îl citesc toţi furierii, inclusiv cei de 
la companii, care, bineînţeles, îi informează pe ostaşi 
asupra cuprinsului său. Asta-i, ca să zicem aşa, literatura 


„stil Arthur” adresată mulţimii. Oricum, tot va trebui să iei 
cunoştinţă de ea. 

Zvonariov începu să citească: 

— Am arătat în repetate rânduri că sporirea excesivă a 
efectivului de tiraliori şi de matrozi în tranşeele înaintate 
duce numai la pierderi inutile de oameni, fără nici o 
justificare. Dar generalul Kondratenko, care se socoteşte 
cel mai deştept om din Arthur, bineînţeles, nu va fi dispus să 
se coboare până la aceste consideraţiuni. Cu aerul savant al 
atotştiutorului, el va continua şi în viitor să verse în torente 
sângele ostaşilor, ferm convins că asta îi va aduce glorie, 
avansări şi decoraţii”. 

— Cum admite Stessel răspândirea unor astfel de 
calomnii? izbucni Zvonariov. Asta nu este numai subminarea 
prestigiului dumneavoastră în faţa soldaţilor şi matrozilor, 
ci asmuţirea lor directă împotriva dumneavoastră! 

— Nu demult, un general cu mustăţi grozave, cunoscut în 
tot Arthur-ul, ar fi afirmat pe faţă că-l interesează mai mult 
situaţia precară a munițiilor, decât viaţa oamenilor. Că, 
după părerea lui, în fortăreață există prea multă trupă, faţă 
de proviziile disponibile. Deci, pieirea a o mie-două de 
oameni n-ar putea decât să uşureze situaţia fortăreței. Mai 
e oare necesar să adaug că el nu doreşte câtuşi de puţin să 
se afle în numărul acestor două mii?” Ce calomnie 
strigătoare la cer circulă pe seama lui Vasili Feodorovici! 

— Ei, calomnia asta, cel puţin, nu-i menţionează numele. Şi 
apoi, orice s-ar spune, el e rudă cu Stessel, nu ca noi, 
plebei. 

— Roman Isidorovici, dacă nu sunt indiscret, ce aveţi de 
gând să întreprindeţi în legătură cu această ispravă 
neobrăzată şi lipsită de tact a lui Fok? 

— Am înaintat un raport pentru eliberarea mea din postul 
de comandant al apărării terestre şi, precum era de 
aşteptat, raportul mi-a fost respins. Sunt sfătuit să nu dau 
atenţie poznelor lui Fok, care a fost rănit la cap, încă în 
războiul cu Turcia, şi nu e tocmai normal. N-am insistat de 


teamă că o dată plecat să nu cadă totul tocmai pe mâna lui 
Fok; atunci, zilele Arthur-ului ar fi numărate. Nu, n-am de 
gând să dau înapoi nici un pas! spuse Kondratenko cu 
fermitate. 

— Roman Isidorovici, dar dacă vi s-ar oferi comanda 
supremă a fortăreței Arthur, aţi accepta-o? 

— Ce ar face atunci Stessel şi Smirnov? 

— l-am aresta. 

— Cine i-ar aresta? 

— Noi, partizanii dumneavoastră. 

— V-aş aresta şi eu imediat pe voi şi aş da drumul lui 
Stessel şi lui Smirnov, ca să-şi ia din nou în primire 
funcțiunile cu care sunt însărcinaţi, răspunse Kondratenko 
zâmbind. Nu; sunt împotriva oricărei acţiuni ilegale. Chiar 
aşa să le spui tuturor „partizanilor mei”, cum te exprimi 
dumneata. 

Praporşcikul oftă, dezamăgit. Peste puţin, sosi Naumenko. 
Profitând de aceasta, Zvonariov salută şi plecă. 

La spitalul unificat, fu nevoit să-şi piardă mult timp în sala 
de aşteptare, până când Varia apăru în sfârşit. Zărindu-l, ea 
se încruntă şi-l întrebă rece cu ce-i poate fi de folos. 

— Înainte de toate, cred, că ar trebui să-mi ceri scuze 
pentru grosolănia dumitale de aseară, răspunse Zvonariov 
imitându-i dinadins tonul. 

Fără a răspunde ceva, fata se întoarse şi se îndreptă spre 
uşă. Praporşcikul abia avu timp s-o apuce de mână: 

— Stop, stop, stop! Încă n-am terminat. Ca orice fată bine 
crescută, eşti datoare să asculţi până la sfârşit când îţi 
vorbeşte cineva mai în vârstă, spuse el. 

— Jos mâinile, sau te trezeşti cu încă o palmă, îl repezi 
Varia, încercând să scape. 

— Gura! vorba lui Boreiko. Zvonariov îi strânse şi mai 
zdravăn mâna. Kondratenko a trimis pentru bolnavii 
dumitale de scorbut carne proaspătă şi legume. Fii bună şi 
ia-le în primire, adăugă el, întinzându-i un pachet mare. 


— Nu mai sunt şefa de salon. Dă-mi drumul, mă doare, 
spuse ea încetişor. 

— Nu mai tragi palme? întrebă Zvonariov, de data asta 
vesel. 

— Nu vreau să-mi murdăresc mâinile de... de obrazul 
dumitale nesuferit, răspunse fata, bâlbâindu-se de emoție. 

— Ei, aşa da! acceptă praporşcikul, dându-i drumul. Acum 
suntem chit. Am să te sărut încă o dată... 

Varia sforăi, ca o pisică, şi dintr-un salt fu dincolo de uşă. 

— Să nu mai îndrăzneşti niciodată să te apropii de mine şi 
nici să mai vii pe aici, ori la noi acasă, om josnic ce eşti! 
strigă ea, găsind, în sfârşit, cuvântul cel mai ucigător şi, 
trântind uşa, dispăru. 

Zvonariov zâmbi. Aşa cum era Varia, aprinsă de mânie, îi 
plăcea mai mult ca oricând. 

La statul-major al lui Gorbatovski, îl şi aşteptau Butorin şi 
Fomin, cu trei mine sferice de câte zece puduri. După ce 
stătu de vorbă operativ cu Stepanov şi primi de la el 
ultimele instrucţiuni, praporşcikul plecă împreună cu 
matrozii spre fortul 2. 

Pe poziţii domnea o linişte relativă; doar când şi când 
izbucneau împuşcături sau detunau grenade; rareori 
bubuia un tun şi se auzea vâjiitul vreunui şrapnel urmat 
numaidecât de explozie. Pala de lumină a câte unui 
proiector răzbea anevoie prin ceața nopţii. Două căruţe, 
trase de câte o pereche de măgăruşi, se urniră, huruind, în 
urma lui Zvonariov şi a marinarilor. 

Frolov îl aştepta cu nerăbdare pe praporşcik. Elaborase 
un plan amănunţit pentru curăţarea şanţurilor fortului de 
japonezi: 

— De îndată ce minele dumitale vor exploda, micimanul 
Vitgheft cu matrozii lui va ataca de-a lungul şanţului lateral 
din stânga; eu cu tiraliorii, de-a lungul celui din dreapta, iar 
porucikul luniţki se va năpusti din galeria contraescarpei, şi 
va încerca să-i scoată pe japonezi din şanţul caponierei. 


Dumneata vei acţiona pe parapet, având comanda artileriei 
din incinta fortului, repartiză el misiunile ofiţerilor. 

— Cred că misiunea mea nu va putea fi executată. 
Japonezii s-au instalat în şanţul caponierei atât de temeinic, 
încât n-o să izbutim să-i scoatem de acolo, bâigui luniţki. 

— În orice caz, cred c-o să poţi muri acolo, dacă va fi 
nevoie, îi răspunse ironic comandantul fortului. 

— Şi eu cred că voi fi mai folositor viu decât mort. 

— N-ai decât să crezi ce vrei, dar eşti dator să execuţi 
ordinul. Eşti liber! ordonă Frolov. Viu, nu-i mai folositor 
decât mort, spuse el după ce luniţki se îndepărtă. 

Punctele de pe parapet pentru lansarea minelor fuseseră 
alese din timp; oamenii începuseră să aşeze jgheaburile de 
lemn, păstrând cea mai desăvârşită tăcere, umblând atenţi 
ca să nu rostogolească la vale vreo pietricică, ori vreun 
bulgăraş de pământ. De îndată ce lucrul acesta fu făcut, 
Frolov repetă pentru ultima oară instrucţiunile: exploziile 
minelor lansate vor constitui semnalul dezlănţuirii atacului 
general; Zvonariov şi tunarii din fort aveau misiunea de a 
neutraliza prin focul tunurilor un eventual contraatac al 
japonezilor. Frolov ură succes praporşcikului şi plecă. 

Minele fură aşezate pe jgheaburi cu băgare de seamă, fără 
zgomot. Zvonariov aprinse fitilurile, unul după altul şi 
comandă în şoaptă: 

— Doamne-ajută, daţi-le drumul! 

Câte trei matrozi vânjoşi se opintiră în fiecare sferă, şi 
acestea, scârţiind abia auzit, se urniră la vale. În clipa 
următoare, un văl de ceaţă deasă îi ascunse pe toţi. 
Nebănuind nimic japonezii erau liniştiţi. Huruind tot mai 
zgomotos, minele se rostogoleau repede la vale. 

Una după alta bubuiră trei explozii năprasnice. Suflul fu 
atât de puternic, încât o avalanşă de saci cu pământ se 
prăbuşi de sus, astupând ieşirea adăpostului, al cărui 
acoperiş scârţii înfiorător. 

— O, doamne Isuse, ce o mai fi şi asta? Nu cumva ne-a 
aruncat în aer gălbejitu'? strigau ostaşii, repezindu-se 


speriaţi să degajeze ieşirea adăpostului. 

Praporşcikul alergă afară printre cei dintâi. Schijele şi 
bulgării de pământ zvârliţi de explozie se potoliseră, dar în 
văzduh stăruia răpăitul împuşcăturilor, detunăturile 
grenadelor, ţiuitul gloanţelor. Din şanţuri se auzea larma 
luptei corp la corp: ţipete, gemete, împuşcături; exploziile 
grenadelor se contopeau într-un vuiet tot mai asurzitor 
care se deplasa repede spre şanţul frontal. 

— Fug stârpiturile gălbejite! veşti Butorin. I-am luat pe 
neaşteptate. Au luat-o la goană de spaimă, fără să se mai 
uite îndărăt. 

Zvonariov ar fi vrut să privească peste parapet, dar risca 
să fie rănit, sau chiar ucis. Luminile mai multor proiectoare 
japoneze se opriră asupra fortului, străduindu-se zadarnic 
să pătrundă prin perdeaua lăptoasă a ceţii dese. Bateriile 
de asediu, mute până în clipa aceea, deschiseră deodată un 
foc învălmăşit, revărsând o ploaie de obuze peste toată 
suprafaţa fortului. 

Peste puţin, sosi un agent de legătură de la Frolov şi 
raportă că toate şanţurile fuseseră curățate de japonezi. 

— Sunt pierderi mari? întrebă Zvonariov. 

— Aproape că nu sunt; vreo doi-trei uşor răniţi. Domnul 
porucik a fost şi dânsul puţin lovit, dar a rămas în front; şi 
domnul ofiţer de la marină a fost rănit la umăr, dar nu prea 
rău, nici dumnealui, raportă tiraliorul. Numai domnul 
porucik de artilerie n-a ieşit din caponieră, fiindcă s-a 
speriat grozav. Domnul comandant v-a rugat pe înălţimea 
voastră să vă duceţi acolo să-l ajutaţi. 

Zvonariov străbătu în goană incinta fortului, peste care 
plouau grenadele, şi se adăposti în cazarma din dos. Acolo îl 
întâlni pe Frolov, voios ca întotdeauna. 

— "Totul a ieşit cum nu se poate mai bine. Nici nu mă 
aşteptam la un succes atât de rapid şi decisiv. Mai cu seamă 
ne-a venit în ajutor explozia unui depozit de piroxilină al 
japonezilor. Au fost ucişi foarte mulţi inamici. Tiraliorii au să 


arunce grenade prin ambrazuri; pe dumneata te rog să-l 
schimbi pe luniţki şi să ataci dinspre galeria contraescarpei. 

— Am înţeles! spuse praporşcikul, salutând, şi cobori spre 
interiorul poternei. 

Abia făcu însă câţiva paşi când, deodată, o rafală de 
mitralieră răpăi de-a lungul galeriei; gloanţele izbeau 
pereţii de beton ţăcănind răsunător. Praporşcikul se repezi 
îndărăt, aşteptând încetarea tirului. 

— Înălţimea voastră, mitraliera trage fără răgaz de 
aproape un ceas. Trebuie să se aducă un tun ca s-o 
nimicească, propuse unul dintre tiraliori. 

Dinspre caponieră detunară una după alta două grenade 
şi mitraliera amuţi. 

— Au lovit-o prin ambrazură, îşi zise praporşcikul. Să 
mergem, le spuse el tiraliorilor. 

În galeria contraescarpei era aproape întuneric. Doar 
două felinare puse în firidele ambrazurilor luminau slab 
hruba boltită, în fundul ei mai mulţi tiraliori se pitiseră după 
un parapet de saci cu pământ. luniţki se trântise jos nu 
departe de ei. Ori de câte ori avea de dat un ordin, făcea 
semn cu mâna, chemând ostaşii la el. 'Tiraliorii se lăsau în 
genunchi, lângă ofiţer şi primeau dispoziţiile necesare. 
Porucikul nu ridica nici măcar capul de la pământ şi 
tresărea speriat la detunăturile grenadelor. 

Zvonariov se apropie de el şi-i transmise ordinul lui Frolov. 
Iuniţki îl copleşi de mulţumiri şi, se târi de-a buşilea spre 
spatele poziţiei. 

— N-ar strica să te ridici! îl sfătui praporşcikul. 

— Paza bună trece primejdia rea! răspunse porucikul, 
îndepărtându-se repede în patru labe. 

— Tare nevricos e dumnealui! zise un tiralior, privind cu un 
zâmbet poziţia caraghioasă a ofițerului. Ehei, când e linişte 
să-l vezi ce fudul se ţine! Cum nu l-ai salutat îndată - cum 
te-a şi cârpit peste bot! 

— Ce a fost a fost; acu' nu le mai dă mâna domnilor ofiţeri 
să batjocorească obrazul ostaşului... Gloanţele pot să 


lovească şi din spate, adăugă veninos un alt tiralior. 

— Unde sunt japonezii şi cum aveţi de gând să-i alungaţi? 
îl întrerupse Zvonariov. 

— Aşteptăm până încep ai noştri din şanţ să zvârle 
grenade; atunci izbim şi noi, răspunseră tiraliorii. 

Hotărârea lor nu-i plăcu lui Zvonariov. 

— Înainte! ordonă el, şi cu arma în mâini, sări pe traversă. 
Tiraliorii îl urmară. 

Asurziţi, zăpăciţi, japonezii fură dezarmaţi la iuţeală. 
Curând după aceea, toată partea dreaptă a caponierei, 
rămasă întreagă, se afla în stăpânirea tiraliorilor. 

Urmărindu-i pe japonezii care fugeau, ruşii năvăliră într- 
un şanţ de comunicaţii, care ducea în spatele poziţiilor 
inamice, dar fură întâmpinați cu foc de mitralieră. Se 
întunecase de-a binelea. În şanţul îngust, pe o mică 
porţiune, se încleştă o luptă la baionetă pe viaţă şi pe 
moarte. Luptătorii se izbeau cu patul armei, cu pumnii, se 
spintecau cu baioneta, se muşcau, se sugrumau... Deasupra 
locului încăierării stăruia o larmă cumplită din care 
răzbăteau când şi când gemete şi înjurături. 

Deodată, înaintea lui Zvonariov răsări silueta lui Frolov. 

— Am dat ordin să se aducă un tun de câmp şi să se tragă 
în plin cu mitralii, spuse porucikul. 

— Bine, dar în întuneric nu poţi să vezi, care-s ai noştri şi 
care-s inamicii. 

— Las! că se descurcă ostaşii şi matrozii; chibzuiesc ei mai 
bine ca noi, ce şi cum. 

Zvonariov trecu prin galeria contraescarpei şi prin 
poternă ieşind în mica incintă a fortului, unde, de-a lungul 
parapetelor, fuseseră amplasate tunurile de contraasalt. 
Acolo îl zări pe Vitgheft cu marinarii lui. Micimanul fusese 
rănit la amândouă mâinile, dar rămăsese la post, 
continuând să conducă acţiunile tiraliorilor şi ale matrozilor. 

— Coborâţi pe braţe un tun în şanţul de la gorjă şi puneţi-l 
acolo în bătaie, aşa cum o să vă arate praporşcikul. Luaţi 


vreo duzină-două de mitralii cu încărcături. O să vă dea o 
mână de ajutor matrozii şi tiraliorii. 

Ostaşii puseră mâna la iuţeală pe unul din tunuri şi-l 
traseră spre trecerea către şanţul din dos. Zvonariov abia 
se ţinea după ei. În şanţul gorjei se adunară lângă tun toţi 
servanţii: patru canonieri şi un gradat. Tot acolo se mai 
aflau vreo şase tiraliori şi matrozi, cu mitralii şi cu 
pachetele de pulbere în mâini. 

Nici nu aduseră bine tunul la locul lui, că şi fură răniţi mai 
mulţi soldaţi şi matrozi. În ciuda greutăților, tunul fu totuşi 
pus în bătaie. Nu departe de el se stârni o încăierare. 
Tragerea încetase aproape cu totul; se auzeau numai 
răcnete răzlețe, gemete şi înjurături. 

— Banza-ai! răsună prin întuneric, undeva pe sus. 

Tiraliori şi matrozi, întâi unul câte unul, apoi în grupuri, 
veneau fugă înapoi şi se ascundeau în aripa caponierei 
rămasă întreagă. O parte din ei se retraseră în şanţ. 

— Ne biruie japonezul, înălţimea voastră! strigă speriat un 
tunar. 

Praporşcikul vedea şi el că primejdia creştea cu fiece clipă. 
Garnizoana fortului se împuţina tot mai mult. În lumina 
şovăielnică a unui proiector, se desluşeau coloane inamice 
care se apropiau. Nu mai era timp de aşteptat. 

— Încărcaţi! comandă Zvonariov. 

— E încărcat de mult, răspunse ochitorul. 

— Foc! 

Din tun ţâşni un snop de flăcări şi de mitralii care şuierară 
în zbor. Tunul sări înapoi, dar fu imediat tras la loc. 

— Prea sus! Le-a trecut pe deasupra capetelor, murmură 
ochitorul; trebuie să ochim mai jos. 

— Foc! răcni cumplit praporşcikul văzând baionetele 
japoneze sclipind la vreo douăzeci de paşi. 

De astă dată, mitraliile izbiră în plin masa de oameni. 
Japonezii scoaseră un urlet prelung şi se opriră. 

Profitând de acea clipă de şovăială, tunul mai trase de 
două ori, maturând şirurile dinainte ale atacatorilor. 


Încurajaţi de această izbândă, tiraliorii şi matrozii se 
năpustiră din nou asupra inamicului. Zvonariov voi să mai 
tragă un foc, dar în aceeaşi clipă tunul explodă. Pentru a 
trage repede, nu se mai ştersese ţeava tunului şi în culata 
lui rămăseseră spărturi încă incandescente din cartuşul 
şrapnelului tras. În pripă, încărcătorul nu le observase şi 
vârâse un nou cartuş cu pulbere care făcuse imediat 
explozie în tunul cu închizătorul deschis. Toţi servanţii 
piesei fură omorâţi. Zvonariov fu zvârlit la o parte şi se 
alese cu arsuri uşoare la obraz şi la mâini. Japonezii 
profitară de cele câteva clipe de confuzie şi se năpustiră din 
nou la atac. 

Tiraliorii şi matrozii o luară la goană spre caponieră. 
Urmărindu-i, japonezii se revărsară valvârtej prin şanţuri. 
Praporşcikul se ridică de jos şi o rupse la fugă spre şanţul 
lateral din stânga, oprindu-se tocmai lângă cazarmă. Abia 
acolo îşi dădu seama că pierduse căciula, sabia şi binoclul. 
Pipăindu-şi faţa, constată cu mirare că sprâncenele, 
mustăţile şi bărbuţa îi dispăruseră. După ce-şi mai trase 
răsuflarea, intră agale în cazarmă. Lângă uşă însă era cât 
pe ce să fie dat peste cap de matrozi şi de tiraliori, care sub 
comanda lui Vitgheft alergau grăbiţi spre şanţul lateral din 
dreapta. 

— Cum, dumneata eşti? exclamă micimanul apropiindu-se 
de praporşcik. Adineauri mi s-a raportat că ai fost rupt în 
bucăţi când a explodat tunul şi mi s-a arătat drept dovadă 
căciula dumitale însângerată. E pe masă, în cazemata 
ofiţerilor. 

— Cum, tunul a explodat? întrebă mirat Zvonariov. 
Credeam, că a căzut vreo grenadă în pachetele de pulbere 
de lângă el şi că ele au sărit în aer. Am fost trântit la pământ 
şi m-am ales cu câteva arsuri uşoare. 

— Intră în cazarmă. Acolo ai să fii pansat. În primul rând, 
însă, cere de la Gorbatovski întăriri urgente. Frolov a fost 
din nou rănit, dar nu vrea să plece din caponieră. Eu voi 
căuta să stăvilesc răspândirea japonezilor prin şanţuri, iar 


dumneata ia provizoriu comanda tunurilor din incinta 
fortului, spuse micimanul. 

După ce-şi pansă la iuţeală obrazul şi mâna stânga, arsă, 
praporşcikul se duse la telefon. Strigând disperaţi, ostaşii 
se sileau să transmită raportul asupra situaţiei din fort, dar 
se auzea foarte slab. Zvonariov hotări să trimită la 
comandament pe agentul său de comunicaţie şi scrise un 
bileţel pentru Stepanov. 

— Au plecat până acum trei oameni, dar niciunul nu s-a 
întors. Se pare că n-au ajuns, spuse agentul de legătură, 
virând biletul în manşeta mantalei. O iau de-a dreptul peste 
şanţurile de legătură - poate am să răzbesc. Dacă izbutesc, 
într-un sfert de ceas sunt la comandament. Dădu hotărât 
din cap şi plecă. 

— Neînfricat om e Olenin ăsta! A fost rănit de trei ori şi tot 
îşi pune pielea la bătaie, spuse telefonistul cu admiraţie. 

Zvonariov ieşi în incinta fortului. Aceasta era viu luminată 
de fascicolul unui proiector care se oprise drept asupra ei. 
Bombardarea fortului încetase cu desăvârşire, japonezii 
temându-se să nu lovească în trupele proprii care dădeau 
asaltul. În dreapta şi în stânga fortului era însă angajat un 
duel de artilerie destul de viu între bateriile japoneze de 
asediu şi acelea ale fortăreței. 

Praporşcikul ascultă îngrijorat vuietul luptei. În şanţuri 
detunau puşti, explodau grenade, lărmuiau sute de oameni. 
Situaţia aceasta nehotărâtă ţinu cam o jumătate de ceas. 

În sfârşit sosi în goană un tiralior, anunțând că veniseră 
rezervele: o companie de marinari şi două secţii de tiraliori 
cu două mitraliere. Aceste întăriri fură aruncate imediat în 
luptă. 

Cu toată vigoarea contraatacului ruşii nu izbutiră însă să 
alunge inamicul din fort: japonezii rezistau cu dârzenie în 
şanţ. Spre zorii zilei lupta încetă. Ofițerii se adunară în 
cazemata lor. Rănit de trei ori în cursul nopţii, Frolov şedea 
într-o rână pe patul lui şi, stăpânindu-şi slăbiciunea şi 
durerea, dădea mai departe felurite ordine. Zvonariov, pe 


care-l usturau arsurile îşi expuse părerea cu privire la 
continuarea rezistenţei în şanţuri. 

Vitgheft, pe care îl durea rău umărul rănit, se plimba tăcut 
prin intervalul îngust dintre masă şi paturile de campanie. 
Locotenentul Morozov, care sosise cu întăririle, era teafăr şi 
nevătămat. 

— Totuşi, Serghei Vladimirovici, hotări Frolov, am să te rog 
să te duci la bateriile fortăreței de unde se văd bine 
şanţurile în care s-au cramponat japonezii, şi să le ceri 
artileriştilor să deschidă focul asupra lor. Peste vreo două 
zile, când ţi se mai vindecă faţa, sper să te văd din nou aici. 

Praporşcikul ieşi imediat din mult încercatul fort. Istovit 
după acea noapte zbuciumată, chinuit de arsuri, păşea 
întins, adăpostindu-se tot timpul după Zidul chinezesc şi, 
spre mirarea lui, se pomeni deodată lângă bateria B, în loc 
să ajungă la Bolşoie Orlinoe Gnezdo, aşa cum intenţiona. 

— Dar ce ai păţit, amice? îl întrebă Boreiko strângându-i 
mâna. Amazoana ta te-a zugrăvit astfel? 

Zvonariov îi povesti ceea ce se petrecuse în fort. 

— Aşa! Hai să chibzuim împreună cu ce am putea să-l 
ajutăm pe Frolov, răspunse porucikul. 

Cei doi ofiţeri ieşiră din cazemată. Din baterie, se vedeau 
împrejurimile fortului, dar şanţurile nu. 

— Numai de la Bolşoie Orlinoe Gnezdo ai putea să-i vezi pe 
japonezi, spuse Boreiko, dar acolo nu mai sunt de mult 
tunuri. Cea mai apropiată baterie este Maloie Orlinoe 
Gnezdo. De acolo trebuie să se tragă asupra japonezilor, cu 
ajutorul unui observator instalat pe culmea Bolşoie Gnezdo. 
Am să trimit îndată într-acolo un curier cu câteva rânduri. 
Între timp, Melnikov o să te panseze din nou, mai acătării, 
că, doamne-fereşte, ar putea să te vadă Varia şi să-ţi dea 
paşaportul. 

— Chiar şi fără asta, între noi s-a sfârşit totul. 

— Dar ce v-a apucat? 

Zvonariov tăcea încurcat. 


— A, pesemne că te-ai întâlnit cu Akinfieva şi apriga 
amazoană a fost geloasă, nu? ghici porucikul. 

— Cam aşa ceva... adeveri praporşcikul şi-şi povesti 
necazurile. 

— Ei, cu asta nu sunt de acord, spuse Boreiko, 
surprinzător de serios. O iubesc pe Varia, o sărut pe Nadia, 
mă gândesc la Lola! Asta, frate, nu e dragoste, ci aiureală 
curată. Alege-ţi o singură femeie şi nu te mai uita la altele! 
încheie Boreiko încruntat. 

Zvonariov îl privea cu mirare, văzându-l pe neaşteptate 
într-o lumină nouă, încă necunoscută. Melnikov sosi cu 
pansamente, întrerupându-le discuţia. Schimbarea 
pansamentului fu nespus de chinuitoare. Arsurile nu erau 
profunde, dar acopereau o mare parte a feţei. 

— Peste o săptămână nici nu se mai cunoaşte! Ba o să 
arătaţi şi mai frumos, înălţimea voastră, îl consolă felcerul. 
Doborât de oboseală, praporşcikul se culcă pe un pat de 
campanie şi adormi îndată. Boreiko dădu ordin să nu fie 

deranjat şi se duse el însuşi la Orlinoe Gnezdo, ca să 
organizeze tirul asupra japonezilor cuibăriţi în şanţurile 
fortului 2. 

Capitolul VI. 

Zvonariov rămase mai multe zile în bateria B, ajutându-l 
pe Boreiko. Deşi bateria nu era prea potrivită pentru 
odihnă, praporşcikul n-avea chef să se ducă în oraş, iar la 
Zaliternaia se afla Cij, şi numai vederea acestuia îl scotea 
din sărite. 

Praporşcikul îşi trecea vremea fabricând grenade în 
cazemata de la marginea bateriei unde se amenajase un 
laborator în acest scop. Grenadele se confecţionau foarte 
uşor: tuburile proiectilelor de 37 şi 47 milimetri, trase, erau 
umplute cu piroxilină, li se amorsa un fitil de aprindere şi 
grenada era gata. 

Blohin făcea pe şeful de laborator. Se ţinea după 
praporşcik ca o umbră, dându-i un mare ajutor în toate 
iniţiativele. 


Ofițerii mâncau la cazan împreună cu soldaţii. Mulțumită 
rezervelor strânse, hrana în bateriile B şi Zaliternaia era 
satisfăcătoare. Totuşi, Zvonariov ducea dorul prânzurilor 
Varei. Din ambiţie nu căuta să amintească Varei despre 
existenţa lui; or, se părea că fata hotărâse serios s-o rupă cu 
el. Boreiko împărțea frăţeşte cu praporşcikul tot ce avea. 

Într-o seară, Haritina îşi făcu apariţia în baterie, împreună 
cu Vasea: într-o manta japoneză, lungă până la călcâie, cu o 
şapcă veche de general, cu brasarda Crucii-Roşii la mânecă, 
băiatul arăta de-a dreptul impunător. 

Nu-l recunoscuse pe Zvonariov şi-l privea pieziş, cu 
neîncredere. 

— Noroc, Vasea! îl salută praporşcikul. 

— A, Serghei Vladimirovici, dumneavoastră sunteţi? strigă 
Vasea bucuros. De când vă caută tanti Varia: a fost şi la 
comandament, şi la şcoala Puşkin. Vai, ce bine o să-i pară 
când o să-i spun! 

— Ba să nu-i spui de loc, îl preveni Zvonariov: mâine plec 
de aici. 

— Nu-l asculta, puiule, interveni Boreiko. Să-i spui lui tanti 
Varia, că eu şi Seriojenka murim de foame de când nu ne 
mai trimite de mâncare. Şi chiar dacă pleacă praporşcikul, 
rămân eu aici, aşa că să n-aibă grijă: înfulec totul într-o 
clipă. 

— Dar de ce să luaţi ce-i al altuia? Când plec cu 
sufertaşele, tanti Varia îmi spune totdeauna să nu vă dau 
nimic - hăpăie tot ursul ăla, zice, iar Serioja nu se alege cu 
nimic, turuia Vasea. 

Zvonariov râdea să se prăpădească, iar Boreiko, holbându- 
se fioros, răcni: 

— Stai că-ţi arăt eu ţie urs, de n-ai s-o poţi duce. 

Băiatul ţopăia vesel. 

— Serioja, hai, fă o epistolie de pocăință către amazoana 
ta, propuse Boreiko: poate că mâine om mânca şi noi pe 
săturate. 


Praporşcikul scrise câteva cuvinte pline de căldură, 
rugând-o pe Varia să nu-i mai trimită de mâncare, întrucât 
el rătăcea de colo-colo în fiecare zi. 

Luând biletul, băiatul îl vâri grav în şapcă, şi dădu să 
plece, dar Haritina îi spuse să mai stea puţin. 

— Boris Dmitrievici, am venit la dumneavoastră! i se 
adresă ea lui Boreiko. Pentru Dumnezeu, înduraţi-vă, 
apăraţi-ne de vrăjmaş! Nu mă lăsa-n pace, se tot leagă de 
mine, îmi spune tot felul de porcării. Se ţine de capul 
omului meu fără să aibă vreo vină, îl scoate sub arme, şi 
chiar în faţa postului de observaţie, ca să mi-l împuşte 
japonezii. leri, un glonţ i-a găurit lui Egoruşka poala 
mantalei; azi, poate să-l omoare pe loc. 

— Pot să-i dau eu ordin lui Cij? E mai mare în grad ca mine 
- n-o să mă asculte. Du-te la generalul Belii sau, mai bine, la 
Varia. Povesteşte-i totul; ea o să-i spună lui taică-său, o 
sfătui porucikul. 

— Până apucă domnu' gheneral să facă ceva, ştabs- 
căpitanu prăpădeşte toţi ostaşii de la Zaliternaia. 

— Serioja, du-te tu pe acolo şi încearcă să-i bagi secăturii 
minţile în cap! 

— Nici n-o să stea de vorbă cu mine. Nu mă poate suferi. 

— Serghei Vladimirovici, poate că treceţi aşa, ca din 
întâmplare, pe la postul de observaţie. Domnul ştabs- 
căpitan scoate sub arme în faţa postului pe cei pedepsiţi, pe 
urmă şade în turela blindată şi se uită. Curat diavol, nu om, 
spuse Haritina cu aprindere. 

Zvonariov îi făgădui că va veni la Zaliternaia chiar a doua 
Zi. 

— Ehei, nu scapă Cij teafăr, zise Boreiko, după ce Haritina 
şi Vasea ieşiră. O să-i facă de petrecanie soldaţii. 

A doua zi, praporşcikul porni spre Zaliternaia. Ajuns 
aproape de baterie, Zvonariov zări trei ostaşi scoşi sub 
arme, doi din ei fiind larţev şi Zaiaţ. Cij se plimba prin faţa 
lor. 


— Vă învăţ eu minte lepădăturilor! Aşa o să vă cânte cucul; 
v-aţi dezmăţat de tot, ticăloşilor! spumega el, vânturându-şi 
pumnul pe sub nasul ostaşilor. 

La o comandă a lui aceştia făcură o întoarcere pe loc şi 
porniră spre postul de observaţie, aşezat pe creasta colinei 
Zaliternaia. 

— Vă opriţi la o sută de paşi înaintea postului! le strigă Cij 
din urmă. Noroc, Serghei Vladimirovici! strigă el prietenos 
praporşcikului. Ce mai e nou? 

— Se pare că începe o nouă ofensivă asupra fortăreței. De 
aceea, se recomandă să nu se trimită ostaşii departe de 
baterii. Mai ştii, ceasul rău?! Japonezii ar putea să asalteze 
Zaliternaia ca în august. Atunci fiecare om va fi preţios, 
răspunse Zvonariov. 

— Cu ce treburi ai venit la Zaliternaia? întrebă Cij. Eu zac 
aici în frig şi în umezeală, lângă treizeci de păduchioşi şi o 
târfă întinsă de toţi. N-ai vrea să pui o vorbă bună pentru 
mine pe lângă excelența sa, viitorul dumitale socru? 

— N-am intenţia să devin ginerele lui Belii, răspunse 
praporşcikul cu răceală. 

— Serghei Vladimirovici, la ce bun să faci pe discretul? 
Toată lumea din Arthur ştie c-o să te căsătoreşti cu 
mademoiselle Belaia. 

În clipa aceea zăriră pe doi dintre cei trei tunari pedepsiţi, 
coborând povârnişul cu al treilea pe braţe. 

— Parcă aduc un mort. N-o fi Egoruşka al meu? ţipă 
Haritina, ieşind din bucătărie şi repezindu-se înaintea lor. 

Praporşcikul o urmă grăbit. Cel rănit era Zaiaţ. Fusese 
lovit în şold de un glonţ, chiar când se oprise cu arma pe 
umăr în locul ordonat de ştabs-căpitan. Era în nesimţire. 
Picături mari de sânge cădeau pe pământ din rana pansată 
în pripă. Zvonariov îi pipăi pulsul care aproape că nu se mai 
simţea şi ordonă să fie dus în adăpostul ofiţerilor. Cij se 
opuse însă cu hotărâre: 

— Se preface, scârbă de jidov! bodogănea el. Las că stă 
foarte bine şi în bucătărie. Voi, duceţi-vă înapoi. Hai, marş! 


ordonă el lui larţev şi celuilalt ostaş. 

— Împuşcaţi-ne pe loc, înălţimea-voastră, dar nu ne mai 
ducem acolo în calea gloanţelor! răspunse larţev, 
posomorât. 

— Ce-e-e? răcni ştabs-căpitanul. Te cotonogesc! Şi el se 
repezi la ostaş, cu pumnii ridicaţi. 

Scos din sărite, revoltat, Zvonariov se repezi între larţev şi 
Cij. 

— Praporşcikule, cum îndrăzneşti să mă împiedici să 
pedepsesc un soldat?! zbieră Cij. 

— Bătaia nu este prevăzută printre pedepsele disciplinare, 
răspunse Zvonariov, abia mai stăpânindu-se. Şi apoi, o 
asemenea purtare faţă de soldaţi nu e demnă de un om 
civilizat. 

— Tăcere! La o parte! răcni ştabs-căpitanul şi se repezi din 
nou la larţev, dar Zvonariov nu-l lăsă, apucându-l de braţ. 

Cij se smuci, îşi eliberă mâna, scoase revolverul şi-l 
îndreptă asupra praporşcikului. larţev îl lovi cu toată 
puterea peste mână. Detună un foc. Glonţul trecu pe alături 
de praporşcik. Atunci Cij, cu obrazul schimonosit de ură, 
trase încă două focuri în pântecul lui Ilarţev. Cu un geamăt, 
ostaşul se prăbuşi la pământ. În aceeaşi clipă Haritina sări 
la ştabs-căpitan, îl apucă de gât şi-l dădu grămadă. 

Soldaţii care sosiseră în goană la auzul împuşcăturilor îl 
duseră în adăpost pe băsmuitorul rănit mortal şi abia 
izbutiră să smulgă mâinile tinerei femei din beregata lui Cij, 
căruia îi stâlcise şi-i zgâriase obrajii. 

— O armă! horcăia căpitanul: trebuie să spăl cu sângele 
acestei târfe insulta ce mi s-a adus. 

— Domnule ştabs-căpitan, eşti arestat, declară Zvonariov. 
Duceţi-l în adăpost şi puneţi o santinelă la uşă, ordonă el 
tunarilor. 

Cij încercă să opună rezistenţă, dar fu înşfăcat de doi 
ostaşi zdraveni, care îl târâră în adăpost. 

Zvonariov îi telefonă lui Boreiko povestindu-i cele 
întâmplate şi-l întrebă ce e de făcut. 


— Japonezii se pregătesc să asalteze forturile şi redutele. 
la comanda lui Zaliternaia şi apoi raportează-i lui Belii totul. 
Vezi să nu încerce Cijik125 să zboare că se iau soldaţii după 
el şi-l fac fărâme. 

— Păi, sunt gata eu însumi să-i fac felul! 

— Linşaj în nici un caz! îl preveni Boreiko. 

Zvonariov intră în adăpost, la răniţi. Zaiaţ îşi venise în fire 
şi gemea înfundat. larţev era în agonie. Haritina plângea 
încet lângă el. 

— Se poate să nu plătească ştabs-căpitanul pentru omorul 
de astăzi? întrebă artelnicul cu glas abia auzit, 
recunoscându-l pe Zvonariov. 

— Oricum ar fi, până aici i-a fost: de mâna mea are să 
moară blestematul ucigaş! strigă Haritina. După aia, îmbrac 
iar haina ostăşească! 

Bubuitul tunurilor îl sili pe Zvonariov să alerge la postul de 
comandă. 

Sună telefonul; de la statul-major al frontului fu transmis 
ordinul de a sprijini cu foc luneta Kuropatkin. 

Chiar primele obuze trase de la Zaliternaia nimeriră în 
plin. Coloanele de asalt ale japonezilor se culcară la pământ 
şi apoi începură să se replieze. 

Bateriile vecine se alăturară curând Zaliternaiei şi 
japonezii o luară la goană în neorânduială. Artileria 
rusească îi urmări cu foc. Spre orele trei după masă, asaltul 
era respins pe toată întinderea sectorului. 

Profitând de liniştea care se lăsase, praporşcikul se 
îndreptă spre baterie. Încă de departe auzea plânsul şi 
bocetele Haritinei. larţev murise. Lângă bucătărie, 
Belonogov şi alţi câţiva ostaşi îi făceau la iuţeală coşciugul. 
După datina încetăţenită, toţi ostaşii de pe Utios, indiferent 
că muriseră pe poziţii ori la spital, erau înmormântați în 
cimitirul de lângă Elektriceski Utios, în spatele unui mic 
dâmb stâncos pe malul mării. În timpul asediului, acolo 
răsăriseră câteva zeci de morminte străjuite de cruci 
scunde. 


Veniră ostaşi şi din bateria B ea să-şi ia rămas bun de la 
răposat. Sosi şi Boreiko. Privindu-l îndelung pe larţev, făcu 
o plecăciune până la pământ. 

— lartă-mă, băsmuitorule, dacă te-am supărat uneori, fără 
de voie, rosti el îndurerat. Cu ucigaşul tău, ne răfuim noi. 

Apoi se întoarse spre Haritina şi o mângâie pe cap. 

— Linişteşte-te, eşti tânără, îţi mai găseşti tu un om pe 
placul inimii. 

Blohin îşi luă repede rămas bun de la Iarţev, dar zăbovi o 
vreme, şoptind ceva la urechea Haritinei. 

Observând o foială suspectă în baterie, Cij ceru să vină 
Zvonariov. Praporşcikul sosi. 

— Ca mai mare în grad, îţi ordon să-mi dai imediat drumul 
din arestul ilegal, altfel voi recurge la forţa armelor, îl 
ameninţă ştabs-căpitanul. 

— La cea mai mică nesupunere faţă de santinele, vei fi 
împuşcat pe loc, răspunse Zvonariov. 

Ştabs-căpitanul îl privi uluit. De obicei blajin, delicat, sfios, 
praporşcikul folosise pe neaşteptate tonul lui Boreiko. Până 
şi chipul de obicei prietenos, zâmbitor al praporşcikului, era 
acum posomorât de nepătruns. 

— Blohin! strigă Boreiko. Îţi dau sarcina să-l păzeşti pe 
arestat până vor veni cei de la comandament să-l ridice. 

— Am înţeles, înălţimea voastră! N-aveţi grijă, nu fuge 
nicăieri. Poate numai pe lumea cealaltă, răspunse soldatul, 
întunecat, şi ridicându-şi pe umăr arma japoneză de 
captură se postă la intrarea adăpostului. 

Spre seară, se dezlănţui un nou asalt. 

Japonezii revărsară o ploaie de obuze asupra zidului 
Chinezesc şi peste bateriile din linia a doua, din care făcea 
parte şi Zaliternaia. O puzderie de schije şuierau, zburând 
în toate părţile. 

Zvonariov ordonă soldaţilor să se ascundă în adăpost, el 
rămânând mai departe la observator. Bombardamentul 
încetă abia când se înnoptă şi praporşcikul se întoarse la 
baterie. Acum, mai rămânea o problemă de rezolvat: ce să 


facă cu Cij? Trimisese în cursul zilei un raport la 
Comandamentul Artileriei, dar nu primise încă nici un 
răspuns. Ştabs-căpitanul îl chemă din nou şi-l întrebă ce 
avea de gând să facă cu el. În atitudinea lui nu mai 
rămăsese nici urmă din îngâmfarea de până atunci. Îl rugă 
slugarnic să îndepărteze santinelele, în special pe Blohin. 

— Banditul ăsta o să-mi taie negreşit gâtul la noapte, 
spunea el. Măcar daţi-mi înapoi armele ca să mă pot apăra. 

— După regulament, arestaţilor nu li se pot lăsa armele. 
Blohin, fii cu ochii în patru! ordonă Zvonariov. 

— Am înţeles! Înălţimea voastră poftiţi în adăpost, rosti 
soldatul şi îl împunse cu baioneta în pântec pe Cij. Acesta 
ţipă ca din gură de şarpe şi sări îndărăt. 

— Copăcel, domnule Cij. Doamne, fereşte - te împiedici şi 
cazi, spuse praporşcikul ironic. 

Ştabs-căpitanul trânti furios uşa. 

Zvonariov hotări să rămână peste noapte într-unul din 
adăposturile soldaţilor. Curând, se întoarseră de la Utios 
ostaşii care îl petrecuseră pe larţev în ultimul său drum; o 
dată cu ei sosi şi Haritina. Nu mai plângea. Era aspră şi 
tăcută. 

— Să trăiţi! Gata şi la ordinele dumneavoastră! raportă 
Rodionov ivindu-se pe neaşteptate înaintea lui Zvonariov. 

— Sofron Timofeevici! exclamă bucuros praporşcikul. Ei, 
te-ai făcut bine? 

— Da; aproape pe deplin. Căpitanul a răposat azi la Utios. 
Pe jumătate putrezise de scorbut. 

Aflând vestea morţii lui Jukovski ostaşii se închinau: 

— Dumnezeu să-l odihnească... A fost ca un părinte pentru 
noi, nu se ţinea de capul nimănui d-a surda, spuneau ei. 

— De ce or muri oamenii buni iar o jivină ca Cijik al nostru 
trăieşte, ba mai ucide şi alţi oameni? se întrebă lurkin, 
îngândurat. 

— Las că-i sucim noi gâtul! răspunse Blohin. 

Praporşcikul îl informă prin telefon pe Boreiko despre 
moartea lui Jukovski. Porucikul oftă îndurerat. 


— A fost un om, în toate privinţele, însă prea moale cu 
nişte secături ca Cij, spuse el. 

Târziu de tot, sosi un curier de la Comandamentul 
Artileriei, cu ordinul ca Cij să se prezinte de îndată la 
generalul Belii. 

Ştabs-căpitanul ceru, înainte de toate, să i se restituie 
armele şi voi să se răfuiască cu Haritina, dar n-o găsi în 
baterie. De ostaşi n-avea curaj să se atingă. Fără să-şi ia 
rămas bun de la Zvonariov, porni pe jos spre oraş. 

Era o noapte întunecoasă, cu ceaţă. Cij nu observă că două 
umbre îl urmăreau îndeaproape pas cu pas. Când ajunse pe 
malul pustiu al lacului Presnoie, în faţa lui răsăriră pe 
neaşteptate doi ostaşi. Ştabs-căpitanul crezu că erau o 
patrulă de noapte şi strigă: 

— Ştabs-căpitanul Cij merge în interes de serviciu la 
Comandamentul Artileriei! 

— Fă-ţi rugăciunea, înălţimea ta; ţi-a sosit ceasul morţii! 
răsună glasul adânc al Haritinei care îmbrăcase din nou 
haina ostăşească. 

— Cum îndrăzneşti, secătură! scrâşni ştabs-căpitanul 
scoțând din buzunar naganul. 

În aceeaşi clipă, însă, al doilea ostaş îl dobort la pământ cu 
patul puştii. 

Ofiţerul îşi vâri faţa în noroi şi guiţă: 

— Fie-vă milă, fraţilor! 

Haritina ochi locul cu grijă şi-şi împlântă baioneta sub 
omoplatul stâng al căpitanului. Un geamăt scurt, un horcăit 
şi totul sfârşi. 

Târâră cadavrul într-o pâlnie apropiată. Blohin îi puse pe 
piept o grenadă şi aprinse fitilul. 

— Acum, Haritina, valea! şopti ostaşul şi amândoi se 
mistuiră în bezna nopţii. O clipă mai târziu, se auzi o 
bubuitură surdă. 

A doua zi de dimineaţă, o patrulă descoperi cadavrul unui 
ofiţer necunoscut, fără cap şi fără partea de sus a trupului, 
retezată de explozie. 


Ancheta întreprinsă duse la stabilirea identităţii 
cadavrului, constatându-se că moartea fusese provocată de 
explozia unui obuz rătăcit. 

În timpul nopţii, Zvonariov primi ordinul de a se prezenta 
urgent la statul-major al generalului Gorbatovski. 
Praporşcikul se sculă în silă, ieşi din adăpost şi-l chemă pe 
sergentul major Rodionov. 

— Sunt chemat la comandament. la comanda bateriei, 
ordonă el. Dimineaţa, raportezi porucikului Boreiko. 

Era o noapte neguroasă de noiembrie, umezită de 
lapoviţă. Când şi când, răbufneau rafale de vânt. Pe drum se 
târau umbre jalnice de soldaţi, matrozi şi căruţe. După 
aproape un ceas de mers pe jos, Zvonariov ajunse, în 
sfârşit, la comandament. Acolo, cu ochii umflaţi de nesomn, 
Stepanov alerga de la un telefon la altul. Generalul 
Gorbatovski, privea năuc, din pricina oboselii excesive: 

— La fortul 3, au fost răniţi Bulganov şi Solomonov, şi sunt 
pierderi mari de oameni. Au fost trimişi într-acolo matrozii 
de pe Baian în frunte cu locotenentul Soimanov. Du-te 
imediat şi ia comanda întregii artilerii din fort. Japonezii 
asaltează parapetul; până acum au izbutit să ocupe 
caponiera şi, în plus, s-au instalat în şanţ, îl puse la curent 
Stepanov pe Zvonariov. 

Praporşcikul ceru permisiunea de a lua cu el în fort câţiva 
ostaşi de-ai lui. Căpitanul aprobă acest lucru cu dragă 
inimă. Zvonariov îi trimise numaidecât lui Boreiko un bilet 
prin care îl ruga să-i trimită pe Blohin, pe lurkin şi pe 
Lebiodkin. 

Poticnindu-se mai la fiecare pas în întuneric, praporşcikul 
ajunse la destinaţie abia spre ziuă. Se revărsau zorile, 
ceţoase, cenuşii. Colinele din împrejurimi se contopeau cu 
cerul. Lapoviţa se cernea mereu. 

În fort, fu întâmpinat de matrozi şi condus la Soimanov. 

— Japonezii se pregătesc să arunce în aer parapetul 
frontal, îl informă locotenentul îngrijorat. Bocănesc, 


forfotesc în şanţ. Mă tem că explozia poate izbucni dintr-o 
clipă în alta şi nu ştiu ce măsuri să iau. 

— Retrage soldaţii în cazărmi şi spre şanţul de la gorjă. 
Lasă înainte numai santinelele, îl sfătui Zvonariov. 

Locotenentul dădu îndată ordinele necesare. Pe urmă, 
ambii ofiţeri se îndreptară spre incinta fortului. Ajutaţi de 
tiraliori şi de matrozi, tunarii ridicară un parapet din saci 
umpluţi cu pământ. Tot acolo, fură aşezate în bătaie trei 
tunuri de câmp, cu mitralii şi cu săculeţele de pulbere 
alături. Zvonariov puse ca ochitori pe oamenii lui, de la 
Utios. O dată cu aceştia, venise şi Haritina, echipată 
milităreşte. 

— Înălţimea voastră, daţi-mi voie să rămân şi eu aici, îl 
rugă ea. 

— Cum, iar te-ai îmbrăcat ostăşeşte? întrebă mirat 
Zvonariov. 

— După moartea lui Egoruşka mi s-a urât cu viaţa asta. Am 
hotărât să mă întorc pe poziţii; numai că acum n-am să fiu 
tiralior, ci tunar. 

Matrozii acordară toată atenţia Haritinei. Câte unul chiar 
încercă să-i facă niţică curte, însă fiind puşi la punct precum 
se cuvenea, nenorocoşii curtezani se grăbiră să bată în 
retragere. 

— Femeie dintr-o bucată! observă Soimanov cu un zâmbet, 
privind-o pe Haritina de departe. 

Dimineaţa se înstăpânise. Soarele de noiembrie îşi revărsa 
razele firave peste împrejurimile Arthur-ului. 

Din sfert în sfert de oră, Zvonariov intra în poterna care 
ducea spre caponiera frontală şi asculta bocănitul din 
galeria subterană. Două santinele urmăreau cu luare 
aminte tot ce se petrecea în şanţ. 

— Îi dă zor gălbejitul. Acuşi-acuşi, aprinde mina, raportau 
ei îngrijoraţi praporşcikului; totuşi nu se clinteau de la post. 

Bocănitul încetă spre orele trei după amiază. Zvonariov îşi 
dădu seama că se apropiase clipa exploziei. Retrase toţi 


soldaţii în cazarma din spate şi ordonă să se încarce 
tunurile, instalându-se el însuşi ca ochitor la tunul 1. 

— Trageţi numai atunci când japonezii vor sări pe parapet, 
ordonă praporşcikul celor trei ostaşi ai săi - Blohin, lurkin şi 
Lebiodkin. 

Se mai scurseră câteva clipe chinuitoare. Zvonariov începu 
să creadă că greşise, crezând că explozia era iminentă; 
deodată însă pământul se cutremură, parapetul din faţă se 
clătina uşor şi se nărui brusc. În aceeaşi clipă un nor gros 
de fum se ridică din şanţul frontal. Era limpede că din 
pricina burajului insuficient suflul exploziei răzbise în şanţ, 
provocând doar surparea parţială a parapetului. 

Îndată ce detună explozia, japonezii se năpustiră la asalt în 
strigăte de banzai. Pe parapetul din faţă îşi făcură apariţia 
mai întâi, doi ofiţeri care arătau soldaţilor drumul cu săbiile. 

— Încă nu deschideţi focul, aminti din nou praporşcikul 
servanţilor săi. 

Blohin nu putea sta locului de emoție şi nerăbdare. În 
mâna dreaptă ţinea cordeaua tunului, iar în stânga arma 
japoneză. Dinţii lui Iurkin clănţăneau; el îşi rotea cu 
nelinişte capul, când spre praporşcik, când spre japonezi. 

În vremea aceasta pe parapet se iveau tot mai mulţi 
japonezi. Curând acoperiră tot vălul din faţă. Ofițerii lor îşi 
fluturară săbiile şi în interiorul fortului se revărsară câteva 
sute de oameni cu baionetele întinse. 

— Foc! comandă Zvonariov. 

Mitraliile izbiră vâjiind în şirurile dese de atacatori, 
maturând totul în calea lor. Când se risipi fumul, tunarii nu 
mai zăriră înaintea lor decât vreo duzină şi ceva de 
japonezi. Ceilalţi acoperiseră cu trupurile lor toată latura 
din faţă a incintei fortului. 

Trăgând o salvă în plin, marinarii îi culcară la pământ şi pe 
supraviețuitori. 

Tunarii încărcară din nou piesele. Nu trecu mult şi peste 
parapet sări un nou val de atacatori; şi acesta fu însă 
secerat de mitralii. Deşi decimaţi astfel, japonezii nu se 


descumpăniră. Peste câteva clipe, în şanţ răsunară 
semnalele războinice ale goarnelor, contopite cu răcnete 
asurzitoare: banzai şi o a treia coloană de japonezi, mai 
numeroasă decât celelalte, se revărsă în incinta fortului. Pe 
noii atacatori nu mai putură să-i răpună în întregime nici 
mitraliile, nici salvele de puşcă. În jurul tunurilor se încinse 
o încăierare corp la corp. Împreună cu tunarii săi Zvonariov 
lupta pe viaţă şi pe moarte. Alături de praporşcik, Haritina 
izbea aprig cu baioneta, străpungând mai mulţi inamici. 
Blohin îşi înfipsese mâinile în beregată unui ofiţer japonez, 
silindu-se să-l sugrume, dar asupra lui se repezi un soldat şi 
dacă acesta n-ar fi fost spintecat de Zvonariov cu baioneta, 
soarta lui Blohin era pecetluită. 

Tiraliorii sosiți în ajutor, se năpustiră asupra japonezilor şi- 
i zvârliră înapoi. Urmărindu-i apoi pas cu pas, împreună cu 
marinarii, năvăliră în şanţ şi-i căsăpiră aproape pe toţi cu 
baionetele. 

Amurgul de iarnă pogori devreme. Tunarii şi tiraliorii se 
apucară să strângă numeroasele cadavre care zăceau în 
incinta fortului şi pe parapete. Morţii erau aruncaţi în 
şanţul din stânga şi aşezaţi în stive, ca lemnele, spre a nu 
stânjeni tirul. 

Haritina îi aduse lui Zvonariov o cutie de conserve, 
pesmeţi şi o sticlă cu coniac. 

— Sunt teferi toţi ai noştri? o întrebă praporşcikul. 

— Toţi; numai că un pocit de japonez aproape că i-a rupt 
lui Blohin nasul cu dinţii. Nici aşa nu era el prea arăâtos, dar 
acuşica o să fie leit nichipercea, zâmbi ea. 

Curând, se ivi şi Blohin cu faţa pansată, dar cu moralul 
foarte ridicat. 

— Înălţimea voastră, mă gândesc să mă duc într-o 
recunoaştere! declară soldatul. Să vedem dac-oi putea să 
fac vreo ispravă. 

— În noaptea asta nu. Trebuie să reparăm stricăciunile din 
fort, îl domoli Zvonariov. 


Seara, în fort îşi făcu apariţia sacagiul eu butoiul lui de 
patruzeci de vedre tras de doi catâri. Împreună cu el sosi şi 
Vasea cu nelipsitele sufertaşe. 

— Cine ţi-a dat voie să vii încoace? al certă praporşcikul. 
Dacă afla tanti Varia, o păţeşti. 

— V-am căutat la bateria B. Ursu a vrut să-miia toată 
mâncarea, dar nu i-am dat-o. Abia am aflat unde sunteţi. 

— "Ţi-a dat vreun bilet tanti Varia? 

— Nu, răspunse Vasea cu un zâmbet ghiduş. Lasă-l să 
creadă, a zis, că sunt încă supărată. Când v-a citit 
scrisoarea, a început să joace într-un picior şi m-a trimis la 
cucoana generăleasă Stesseleva să cumpăr o găină. Am 
făcut eu rost de ea şi fără bani, încheie băiatul privind 
printre gene cu aceeaşi expresie şugubeaţă. 

— Cum adică? Ai furat-o? 

— Am prins-o cu undiţa. 

— Cu ce fel de undiţă? 

— D-alea obişnuite, cu care se prinde peşte. Un cârlig cu 
aţă, numai că fără băț. Orătăniile umblă după gard, prin 
curte. Le chem şi arunc cârligul cu o bucată de pâine. Ele 
vin să ciugulească, iar eu trag sfoara. Şi uite aşa - agăţ una 
în cârlig! Apoi o trag peste gard; ea, de bună seamă, cârâie. 
Atunci, îi sucesc gâtul şi-o iau la picior, povestea Vasea 
sfătos. 

— Ptiu! Când o afla tanti Varia, să vezi ce-ai să păţeşti, îl 
dojeni praporşcikul clătinând din cap a dezaprobare. 

— Numai să nu-i spuneţi dumneavoastră. 

În pofida acestora, supa de găină şi chifteluţele fură foarte 
apreciate de Zvonariov. Haritina îl răsplăti pe Vasea cu 
câteva cutii de conserve găsite la japonezi. 

— Spune-i domnişoarei Varia, să n-aibă grijă de Serghei 
Vladimirovici; să fie liniştită. Ne dă japonezul de mâncare, 
spuse ea zâmbind. 

Vasea se rugă să fie lăsat până dimineaţa în fort: 

— Vreau să-l văd pe mutră-strâmbă, să ştiu şi eu cum 
arată. 


— Uite, în şanţ zac sute de hoituri; n-ai decât să te duci să- 
i vezi, răspunse Haritina. Aici n-are ce căuta un copil. Când 
o să creşti mare, o să te duci şi tu la război şi o să vezi de 
toate. 

Băiatul plecă înapoi, dezamăgit, împreună cu sacagiul, 
ducând ca trofee un bidonaş japonez şi un briceag cu mai 
multe lame. 

Noaptea trecu în linişte pentru luptătorii din fort. Înainte 
de a se lumina de ziuă, Zvonariov inspectă posturile. 
Japonezii săpau o nouă tranşee, pe glacis, iar la o 
aruncătură de piatră de ei, ruşii ridicau un parapet din saci 
cu pământ. Gerul pişca bine. Soldaţii se încălzeau, suflându- 
şi în mâini şi jucând pe loc. 

Ziua, japonezii dădură încă două asalturi, fără elan, şi ele 
fură respinse cu uşurinţă. 'Iot atât de puţin succes avură 
încercările lor de a pune stăpânire pe fortul 2 şi pe reduta 
3. Suferind pierderi mari, trupele de asediu se întoarseră 
pe poziţiile de plecare. 

Noul comandant al fortului 3, căpitanul Usenko, un bărbat 
între două vârste, cu mustăţi de zaporojean, nespus de 
lungi, inspectă amănunţit fortificațiile, se prezentă trupei şi 
luă hotărârea de a executa, îndată ce se va înnopta, o 
incursiune, pentru a afla ce se petrece la japonezi. 

Căpitanul Stepanov, care sosi în fort ceva mai târziu, fu de 
părere că era suficient să se trimită în recunoaştere doi-trei 
soldaţi şi nu un pluton întreg, cum intenţiona Usenko. 

— Întrucât praporşcikul Zvonariov cunoaşte mai bine 
decât ceilalţi ofiţeri dispozitivul şi sistemul de apărare al 
fortului, e numit aici comandant provizoriu. Căpitanul 
Usenko va rămâne ajutorul şi locţiitorul lui, dispuse 
Stepanov. 

Căpitanul făcu o grimasă, dar nu îndrăzni să obiecteze 
ceva. Soimanov îl bătu prieteneşte pe praporşcik pe umăr. 

— Serioja dragă, faci rapid carieră. Te pomeneşti că la 
sfârşitul asediului ajungi cel puţin comandantul fortăreței, 
dacă nu cumva ai să-i iei locul chiar şi lui Stessel! 


Seara, Zvonariov întrebă care dintre tiraliori şi matrozi ar 
vrea să plece în recunoaştere, dar nu se oferi nimeni. 
Atunci, ieşiră înainte Blohin, lurkin şi Haritina. 

— Înălţimea voastră, tare ne place să ne jucăm de-a v-aţi 
ascunselea cu gălbejiţii, rânji Blohin. 

Praporşcikul încercă s-o facă pe Haritina să renunţe la 
intenţia ei, dar nu izbuti. 

Târziu după miezul nopţii, cei trei cercetaşi ieşiră prin 
şanţul din spatele fortului şi începură să se târască spre 
japonezi. Zvonariov se urcă pe taluzul exterior al şanţului 
din dreapta, împreună cu un pâlc de tiraliori şi de matrozi. 
Observând înaintarea cercetaşilor, aşteptau gata în orice 
clipă să-i ajute. La început, era linişte peste tot; doar ici şi 
colo izbucnea câte o împuşcătură. Deodată, la japonezi lătră 
un câine şi după el, încă unul. 

— I-au simţit, jigodiile! şoptiră neliniştiţi tiraliorii. 

Câinii tăcură însă curând. Se scurseră câteva clipe 
apăsătoare. Deodată, spre dreapta se auzi o detunătură 
urmată de strigăte şi se dezlănţui un viu schimb de 
împuşcături. 

„S-au ars”, gândi Zvonariov. 

— Băieți, fiţi cu ochii în patru, vedeţi unde-s ai noştri! le 
strigă el ostaşilor. 

Chiar şi fără îndemnul lui, tiraliorii, scrutau cu încordare 
bezna dimprejur. Pe fondul cerului întunecos trecu o 
umbră. O clipă după aceea se apropie Blohin gâfâind. 

— Haritina a fost rănită; nu e departe; ajutaţi-mă s-o aduc 
încoace, vorbi el răguşit şi abia trăgându-şi răsuflarea. 

O mânecă a mantalei lui Blohin era ruptă şi se întuneca 
treptat la culoare. 

— Ce ai? Eşti rănit? întrebă Zvonariov. 

— N-aveţi grijă, înălţimea voastră, m-a atins oleacă. Numai 
s-o scăpăm pe Haritina... 

Gloanţele ţiuiau prin aer, ţăcănind sec în pământul 
îngheţat. Soldaţii şovăiau. 


— Să aşteptăm oleacă, înălţimea voastră, până se mai 
astâmpără stârpitura, zise unul. 

— După mine! rosti deodată Zvonariov şi sări peste 
parapet. 

Blohin fu numaidecât lângă el. 

Alergară vreo douăzeci de paşi. Ostaşul se opri. 

— E pe aici pe undeva, înălţimea voastră, dar nu se vede 
prin întuneric. Haritina, unde eşti? o strigă el cu jumătate 
de glas. 

Cuvintele îi fură acoperite de împuşcături. Praporşcikul se 
lăsă la pământ şi începu să bâjbâie de colo-colo. În sfârşit 
mina lui dădu peste ceva. 

— Haritina, dumneata eşti? întrebă el încet. 

Se auzi un geamăt slab. Era tânără femeie. Zvonariov o 
luă în braţe şi se repezi cu ea spre şanţ. Nu apucă să facă 
însă nici zece paşi, şi simțind deodată o izbitură puternică 
în picioare, se prăbuşi la pământ scăpând jos povara. 
Haritina oftă adânc, şi amuţi. Praporşcikul încercă să se 
ridice, dar simţi cu mirare că picioarele nu-l ascultau. Şi le 
pipăi. Pe palmă i se prelinse un lichid fierbinte, lipicios. 

„Sunt rănit”, îl săgetă un gând, şi în aceeaşi clipă simţi că 
îl părăsesc puterile. 

— Haritina! şopti el, abia auzit, dar nu căpătă nici un 
răspuns. 

Încordându-şi toate puterile, Zvonariov începu să se 
târască spre fort. Peste puţin, se prăbuşi într-o pâlnie 
adâncă de obuz. 

Varia fierbea instrumentele în sala de operaţii, când, pe 
neaşteptate, Vasea se ivi gâfâind înaintea ei. Era cu 
mantaua lui japoneză, cu şapcă de general şi cu cizmele 
murdare. 

— Cum îndrăzneşti să intri aici în halul ăsta! se răsti fata la 
el. 

— Tanti Varea, dumnealui a dispărut! îngăimă băiatul. 

— Cine, unde? 


— Serghei Vladimirovici! A plecat azi noapte cu tuşa 
Haritina în recunoaştere. Pe tuşa au omorât-o, iar 
dumnealui parc-a intrat în pământ, n-a mai fost găsit. 

Varia scăpă jos borcanul şi se lăsă pe un scaun. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă ea cu vocea 
sugrumată. 

— Azi noapte. Am fost la comandament. Acolo ce văd: tuşa 
Haritina zace moartă, cu faţa plină de sânge, iar soldaţii o 
căinează. Am întrebat îndată de Serghei Vladimirovici. Mi- 
au spus: s-a dus şi dus a fost. L-o fi omorât, ori l-o fi târât la 
el pocitania. 

Varia dădu fuga la medicul-şef al spitalului şi-i ceru voie să 
plece din spital. 

— Mademoiselle, nu sunteţi câtuşi de puţin obligată să 
staţi; doar lucraţi ca voluntară. Dar ce s-a întâmplat de v-aţi 
schimbat aşa la faţă! 

— Am pierdut un om drag... a dispărut... 

— Nu cumva praporşcikul acela, vesel, rumen la faţă? Hm, 
păcat, sărmanul... începu Protopopov. Varia izbucni în 
hohote de plâns şi plecă grăbită. 

— Hai numaidecât cu mine la comandament! îl chemă ea 
pe Vasea. 

Câteva clipe după aceea, lipăiau amândoi prin zloată, spre 
forturi. 

— Domnule căpitan, pentru Dumnezeu, spuneţi-mi, unde-i 
Zvonariov? i se adresă Varia lui Stepanov, uitând să mai dea 
bună ziua când ajunseră la statul-major al frontului de est. 

— Spre adâncul meu regret, mademoiselle, nu vă pot 
spune nimic. Se ştie doar atâta că praporşcikul a fost rănit 
noaptea trecută şi a rămas între linii. Dimineaţa n-a fost 
descoperit pe câmp. S-ar părea că a fost luat prizonier de 
japonezii. 

— Am să-l caut eu însumi. Japonezii doar n-or să tragă 
într-o femeie, într-o reprezentantă a Crucii-Roşii. 

— Nu ne lasă să adunăm răniții; totdeauna trag cu armele 
şi cu mitralierele asupra sanitarilor noştri. 


— Dar asta e o barbarie, incompatibilă cu noţiunea de 
„civilizaţie”! 

Stepanov ridică din umeri. 

Varia îl chemă la telefon pe Boreiko. 

— A dispărut Seriojenka al nostru, îl vesti ea. 

— Numai pentru dumneata, ori a dispărut de-a binelea? 
întrebă porucikul, încercând să glumească. 

— Nu s-a întors de azi noapte, din recunoaştere. 

— Trebuie să fie căutat imediat! spuse Boreiko neliniştit 
deodată. Trimit numaidecât acolo pe Rodionov, împreună cu 
mai mulţi ostaşi. Unde-i Blohin? Cum de nu şi-a păzit 
ofiţerul? Apoi, şi Haritina era acolo! 

— Haritina s-a dus de pe lumea asta. Serioja a pierit 
căutând s-o salveze tocmai pe ea... 

Varia nu mai putea să stea locului. Până avea să vină 
Rodionov, hotări să se urce pe masivul Skalistâi ca să 
cerceteze prin binoclu terenul din jurul fortului. 

— Zona aceea e foarte periculoasă, o preveni Stepanov. 

Drept răspuns fata dădu cu ciudă din mână. Vasea se luă 
după ea numaidecât. 

— Pe tuşa Haritina au îngropat-o în acelaşi mormânt cu 
ostaşii, spuse el şi suspina într-un hohot de plâns. 

Varia îl mângâie pe creştet şi-l strânse cu duioşie la piept. 

— Am rămas singuri pe lume, băieţelul meu, îngăimă ea, 
ştergându-şi lacrimile. 

Din vârful masivului Skalistâi, fortul 3 şi împrejurimile lui 
se vedeau ca în palmă. Toată întinderea de pământ 
dimprejur era ciuruită de mii de pâlnii mari şi mici făcute 
de obuzele explodate. Printre ele zăceau cadavre de ruşi şi 
de japonezi. Cu toate că Varia îşi încorda vederea, ea nu 
zărea însă printre acestea nici o mantă ofiţerească, cenugşie. 
Fata lăsă binoclul jos, oftând. Vasea se uita şi el atent, dar 
tot degeaba. Obuzele treceau vâjâind pe deasupra 
capetelor lor, mai în fiece clipă. Când şi când, undeva în 
apropiere ţâşnea o trombă de fum negru, dar nici Varia, nici 
băiatul n-o luau în seamă. 


Se întoarseră amărâţi la comandament. Peste puţin, sosiră 
cei de la Utios: Rodionov, Koşeliov, Belonogov, Jiganov, 
Smekalov, Bratonski. 

— Nu vă necăjiţi, domnişoară, o îmbărbătă subofiţerul pe 
Varia. Ne găsim noi praporşcikul, de s-ar afla şi în fundul 
mării! Numai să nu-l fi târât stârpitura de japonez la el. 

Varia plecă spre fortul 3 împreună cu tunarii. Acolo, fură 
întâmpinați de Soimanov. Informat de comandament, acesta 
o conduse pe Varia în adăpostul ofiţerilor. Aflând de la 
locotenent cine era Varia, Usenko se străduia să fie cu ea 
cât mai amabil şi prevenitor. 

— Unde sunt Blohin şi Iurkin? întrebă în primul rând fata. 

— Aici suntem, domnişoară! răspunseră cei doi, 
înființându-se înaintea ei. Blohin se simţea mai bine, rana 
fiind uşoară. 

Varia îi puse să povestească împrejurările în care 
dispăruse Zvonariov. 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? îl întrebă fata pe ofiţer. 

— Îndată ce se întunecă, trimitem o patrulă întărită şi, sub 
protecţia ei, cercetăm în jurul punctului în care a fost găsit 
cadavrul Haritinei. Praporşcikul trebuie să fie undeva 
aproape de locul acela. 

Se hotări ca marinarii şi tiraliorii să-i acopere pe cei de la 
Utios, iar aceştia să cerceteze tot sectorul în care putea să 
se afle Zvonariov. 

Cu toate încercările celor din jur de a o opri, Varia ieşi în 
incinta fortului şi voind să cerceteze de pe parapet terenul 
înconjurător. Japonezii o observară, însă, curând şi 
deschiseră focul. Soimanov o duse în cazarmă aproape cu 
forţa. 

Adunați într-un ungher, Rodionov, şi cei de la Utios, 
discutau amănuntele acţiunii pe care aveau s-o întreprindă 
în noaptea aceea. 

Spre seară, sosi în fort şi Boreiko. 

— Am cerut învoire de la comandament ca să mă duc în 
oraş să mă odihnesc, dar în realitate am hotărât să vin şi eu 


să-l caut pe Serioja, spuse el, dându-le bună seara lui 
Soimanov şi Varei. 

După aceea, porucikul ieşi să cerceteze fortul. 

— Aici parapetul mai trebuie reparat; să se amplaseze 
tunuri în colţurile frontale ale incintei, pentru a se putea 
trage asupra şanţurilor; în şanţul din spate, să se pună în 
bătaie mitraliere şi tunuri cu tir rapid, ordonă el tiraliorilor 
şi matrozilor. 

— Ehei, dar nu eşti dumneata comandantul fortului, ci 
căpitanul Usenko. O să se supere că te amesteci, îl preveni 
Soimanov pe porucik. 

— Dacă se supără să-i spui de la mine că e un prost. Când 
nu-ţi ajunge mintea ta, mai împrumută şi de la alţii. 

Nici tiraliorii şi nici marinarii nu ştiau cine era porucikul 
acela uriaş, energic, şi pentru ce venise în fort; se repeziră 
însă cu toţii să execute dispoziţiile lui. 

— De unde-i porucikul ăsta? îi întrebară ei pe tunari. 

— A, e Ursul nostru, prieten la toartă cu praporşcikul, 
răspunse Blohin mândru. E cel mai grozav ofiţer din Arthur, 
iar votca o bea ca apa! 

— Ce spui?! Dar cu ostaşul cum se poartă? 

— N-avem supărare de la el. Nu te cârpeşte degeaba 
peste bot. 

După ce cercetă fortul, însoţit de Rodionov şi de Blohin, 
Boreiko urcă la cota Projektornaia aflată în spatele fortului, 
privind locul în care se bănuia că ar putea fi Zvonariov. 

— Trimitem trei grupuri în căutarea lui. Unul merge drept 
înainte, al doilea, ceva mai la stânga, al treilea, la dreapta. 
Le vor conduce Blohin, Belonogov şi Lebiodkin. Tu, Sofron, 
rămâi cu mine, ordonă porucikul, repartizând misiunile, 
îndată ce se întoarse în fort. 

— Şi eu vreau să mă duc să-l caut... începu Varia. 

— Numai să încerci că te şi închid în magazia de pulbere, 
şi apoi ordon să fii îndepărtată cu forţa, o ameninţă Boreiko. 

— N-ai dreptul... încercă Varia să protesteze. 


— Drept, nedrept, n-am să-ţi dau voie să ne stinghereşti, 
răspunse porucikul cu hotărâre. 

Varia deschise gura, vrând să-l repeadă, dar Boreiko îi şi 
întorsese spatele continuându-şi convorbirea cu ostaşii. 

Vasea, care se învârtea de colo-colo, holbă ochii, uimit. 
Până atunci, nimeni nu fusese atâta de îndrăzneţ cu stăpâna 
lui, şi uite că acum ea răbdase totul în tăcere! 

— Mai bine îngrijeşte-te de o brancardă şi de pansamente 
pentru Serioja, spuse deodată Boreiko, întorcându-se spre 
fata jignită. Fără îndoială că ne vor trebui. 

Porucikul îngădui să se înceapă căutarea lui Zvonariov 
spre orele nouă seara. El se stabili în şanţul din dreapta. Tot 
acolo venise şi Varia cu brancarda. Ea se urca mereu pe 
parapet, silindu-se să vadă ceva prin bezna dimprejur. 

Era o noapte fără lună. Geruia uşor. Când şi când, se 
tălăzuiau valuri dese de ceaţă. La japonezi era linişte. 
Arareori lătra câte un câine în tranşeele lor. Timpul se 
scurgea chinuitor de încet. Boreiko începu să pufnească 
nervos, nerăbdător; Soimanov fuma agitat ţigară după 
ţigară. Numai Usenko, care venise şi el în şanţ, căsca alene. 

În sfârşit, primul grup de soldaţi se întoarse. 

— Am căutat cu mâinile mele prin toate gropile şi pâlniile, 
dar domnul praporşcik nu e nicăieri, raportă Lebiodkin, 
necâjit. 

— Odihniţi-vă; o să plecaţi din nou, ordonă porucikul. 

Curând, se întoarse şi Belonogov, de asemenea fără nici un 
rezultat. 

Vasea, care se învârtea pe lângă „tanti” a lui în lipsă de 
altă treabă, plictisit de atâta aşteptare, se sui pe taluzul 
exterior al şanţului. În faţa lui se profilau abia zărit prin 
întuneric parii obstacolului de sârmă ghimpată, dincolo de 
care se întindeau tranşeele japoneze. Cu inima zvâcnind de 
emoție, băiatul se târi încet înainte. Îi era frică şi de 
gloanţele japoneze şi de mânia aprigei lui stăpâne; totuşi, 
înainta încetişor. Se strecură cu uşurinţă pe sub sârme, 
ocoli parii şi pietrele, ajungând dincolo de linia obstacolelor. 


În faţa fiecărei gropi sau pâlnii băiatul se oprea, şi-l striga 
încetişor pe Zvonariov, bâjbâind încolo şi încoace. Fără să-şi 
dea seama, înaintase atât de mult încât parapetul fortului 
abia se mai zărea prin întuneric. Undeva prin apropiere, 
lătrară nişte câini în tranşeele japoneze. Aducându-şi 
aminte de ei, Vasea se sperie şi se hotări să se întoarcă 
repede înapoi, dar pierdu drumul pe care-l străbătuse şi se 
târi de-a dreptul spre fort. 

Deodată, se pomeni lângă o pâlnie mare şi adâncă. 

— Serghei Vladimirovici! strigă el încetişor, mai mult 
pentru a fi cu cugetul împăcat. 

— Sunt aici, îi răspunse deodată un glas stins. Cine-i 
acolo? Tu eşti, Blohin? 

— Nu. Eu, Vasea. Tanti Varia şi cu Ursu vă tot caută şi nu 
vă găsesc. Târâţi-vă după mine, suntem aproape. 

Zvonariov făcu o mişcare şi gemu greu: 

— Nu pot. Sunt rănit la amândouă picioarele. Dă-mi puţină 
apă... 

— N-am apă. Aşteptaţi niţel, ajung numaidecât la fort şi 
aduc soldaţii încoace. Numai să răspundeţi, că e întuneric 
beznă, spuse Vasea făcându-se nevăzut. 

De astă dată se târî mai iute, fără să bage în seamă 
pietrele ascuţite şi sârma ghimpată. Ajuns la şanţ, îşi dădu 
drumul de-a berbeleacul spre fundul lui şi căzu la picioarele 
Varei. 

— Isprăveşte o dată cu năzbâtiile, copil rău ce eşti! îl 
bruftui fata. 

— L-am găsit, tanti! Nu-i departe; e colea într-o pâlnie, şi 
trăieşte, numai că n-are picioare, adică, nu poate să umble, 
şi cere apă! turui băiatul, pe nerăsuflate. 

— O, doamne! Vorbeşte odată ca lumea! bâigui Varia 
zgâlţâindu-l de umeri. 

Vasea povesti totul amănunţit mai întâi fetei, pe urmă, lui 
Boreiko şi celorlalţi ofiţeri. Porucikului nu-i venea să creadă 
ceea ce spune! 

— Nu cumva minţi, puştiule? îl întrebă, aspru. 


— Nu! Nu minte niciodată! îi luă apărarea Varia. Trebuie 
să se trimită cât mai repede brancarda. 

— Blohin, Belonogov, duceţi-vă cu piciul, ordonă Boreiko. 
Zice că l-a găsit pe praporşcik. 

Vasea se strecură printre sârme cu uşurinţă, ca la el acasă, 
pe când cei doi ostaşi voinici se agăţau de ea şi, înjurând pe 
înfundate, erau siliţi să facă ocoluri. La înapoiere, drumul fu 
şi mai greu. Trebuiră să poarte rănitul pe braţe. Acesta 
gemea stins la orice mişcare şi îndeosebi atunci când era 
trecut peste sârme. Zgomotul făcut de ei, deşi uşor, atrase 
atenţia japonezilor care deschiseră focul. Ultimii câţiva paşi, 
praporşcikul fu pur şi simplu târât pe jos, şi el leşină din 
pricina durerii şi a pierderii de sânge; în cele din urmă, fu 
adus în şanţ nemişcat, ca mort. 

Uitând de prezenţa celorlalţi, Varia se repezi plângând 
spre el. 

— Decât să boceşti, mai bine dă-i o duşcă de votcă, o sfătui 
Boreiko, luând-o de umeri. 

Peste puţin, praporşcikul îşi veni în fire şi fu dus în 
cazarmă. Acolo, la lumina lămpii, se putu vedea cât de mult 
slăbise şi se trăsese la faţă în ultimele douăzeci şi patru ore. 
Ochii îi căzuseră adânc în orbite şi ardeau de febră. Pe 
obraji îi crescuse barba negricioasă. Varia îi dădu să bea şi 
să mănânce şi apoi trecu la acţiune. 

Îi tăiară amândouă cizmele şi i le scoaseră. Pe picioarele 
goale, umflate îngrozitor, se vedeau două răni sângerânde. 
Piciorul stâng fusese atins uşor de glonţ. În schimb, dreptul 
avea o rană profundă. 

— Nimica toată, peste o lună dansează, spuse Boreiko, ca 
să-şi îmbărbăteze prietenul. Nu-i aşa, domnule felcer? o 
întrebă el pe Varia. 

Având mai multă experienţă decât porucikul, fata observă 
numaidecât sub genunchi o dungă roşie ce se ridica în sus. 
Ştia că acesta era semnul ameninţător al cangrenei 
iminente. 


— Trebuie trimis cât mai repede la spital, fiindcă are 
nevoie urgentă de operaţie, răspunse ea. 

— Unde-i Haritina? întrebă încetişor Zvonariov. 

— În mormânt, să-i fie ţărâna uşoară, oftă Boreiko. 
Cumsecade femeie a fost! 

— Am alergat cu ea, până m-au rănit; pe urmă, am căzut 
în nesimţire, se dezvinovăţi praporşcikul. 

— Da; şi te-ai rostogolit într-o groapă de care n-a dat 
nimeni, mormăi Boreiko. 

După ce Varia îl pansă, praporşcikul fu pus pe brancardă. 
Tunarii de pe Utios o ridicară cu grijă, şi tot cortegiul, sub 
comanda lui Boreiko, porni spre comandamentul lui 
Gorbatovski. În frunte, ţopăia Vasea pe care-l uitaseră toţi, 
frământaţi de griji. Băiatul se socotea eroul zilei. Chiar 
„nenea” Blohin îl mângâiase şi-i dăruise o spangă japoneză 
adevărată. Băiatul şi-o atârnase mândru de cingătoare în 
chip de sabie. 

Varia păşea alături de targă, aplecându-se mai în fiece 
clipă până la faţa lui Zvonariov. Era fericită; doar 
ameninţarea probabilei amputări a piciorului drept îi 
întuneca starea luminoasă sufletească. Atunci când mâna 
Varei îi atingea buzele, Zvonariov o săruta pe furiş. Fata se 
prefăcea că nu observă, şi-şi ducea mereu bucuroasă mâna 
la obrazul praporşcikului. 

— Spune-i lui Vasea că-i mulţumesc. Dacă n-ar fi fost el aş 
zace şi acum în pâlnia aceea murdară, spuse încetişor 
Zvonariov. 

— O să stea la noi până se face mare, hotări Varia. Sper că 
n-ai nimic împotrivă? 

— Bineînţeles că nu. Numai să supraviețuiesc asediului. 

Boreiko hotări să-şi conducă prietenul până la spital. Varia 
şi Vasea plecară înainte ca să pregătească un loc pentru 
Zvonariov. Neliniştit, Boreiko îi tot zorea pe soldaţi. Pe 
neaşteptate, Vasea le ieşi înainte în faţa Spitalului 
împărăteasa Maria. 


— Tanti Varia a spus să-l duceţi la spitalul Crucii-Roşii, că 
aici nu-s locuri, îi vesti el. 

Intrară cu brancarda în vestibulul spitalului şi o lăsară jos. 
Praporşcikul, aproape în nesimţire, când şi când, delira. 

— Mai aveţi nevoie de mine? întrebă Boreiko când apăru 
Varia. Sper, că nu vei face din Serioja un cobai, spuse el, 
bănuitor. Tratează-l după metoda obişnuită, nu născoci 
marafeturi noi... 

— Cred că şi mie mi-e scumpă sănătatea lui Serghei 
Vladimirovici, răspunse jignită Varia. Mă tem că va trebui să 
i se amputeze piciorul. 

— Să-i spui chirurgului care va face aşa ceva că am să-i 
amputez lui capul, nu numai piciorul! Dacă-i laşi să-şi facă 
mendrele, medicii te ciopârţesc cât ai clipi, spuse Boreiko 
fioros. Ei, nu boci de pomană, nu te pierde cu firea şi nu-i 
lăsa de capul lor pe doctori. Trec mâine să văd ce şi cum, 
adăugă el şi se îndepărtă. 

Un sfert de ceas după aceea Zvonariov era culcat pe masa 
de operaţii. Varia îi urmărea cu atenţie pulsul. Chirurgul şef 
al fortăreței, Boris Viktorovici Ghiubbenet, cu şorţ alb de 
muşama şi cu tichie albă, examina cu luare aminte 
picioarele umflate, vineţii ale lui Zvonariov. Îl asista, tânărul 
medic Serghei Romanovici Mirotvorţev, echipat ca şi el. Cei 
doi medici schimbau între ei termeni latini. Palpitând toată, 
Varia se silea să înţeleagă sensul cuvintelor. 

— Amputarea piciorului drept, mai sus de genunchi, este 
inevitabilă. Cu cel sting, se mai poate aştepta o zi, hotărî, în 
sfârşit Ghiubbenet. 

— Doctore dragă, nu faceţi din el un schilod! îl imploră 
Varia. 

— Doar eşti soră, prin urmare trebuie să-ţi dai seama că 
piciorul drept este deja atacat de cangrenă. Azi îl vom 
amputa numai până la genunchi, mâine, mai sus de 
genunchi, iar poimâine chiar până la şold. 

— Vă implor, aşteptaţi măcar o zi! Dacă rană va fi curățată 
cu îngrijire, poate că vom reuşi să-i salvăm piciorul. 


— Refuz categoric. Dumneata eşti de altă părere? adăugă 
Ghiubbenet, adresându-i-se lui Mirotvorţev. 

Mirotvorţev examină pacientul cu grijă de la cap până la 
picioare, îi ascultă inima, plămânii şi rosti îngândurat: 

— Habitus126 general, excelent. Inima, sănătoasă. S-a 
alimentat absolut satisfăcător: nu există nici cele mai vagi 
simptome de scorbut. De altfel l-am mai întâlnit: e 
întruchiparea sănătăţii. Părerea mea e să amânăm 
amputarea, o zi, două. Poate că organismul lui tânăr va 
birui! 

— Cum crezi, cum crezi; eu îmi declin orice răspundere, 
răspunse Ghiubbenet. 

Cei doi medici începură să se pregătească pentru operaţie. 

— Narcoză, comandă Mirotvorţev. 

Verocika Garşina, soră la secţia de chirurgie, aplică masca 
pe faţa praporşcikului şi începu să picure cloroformul. 

— Promiţi să nu ne dai un spectacol de isterie când ne vom 
apuca să-ţi tăiem logodnicul? întrebă Mirotvorţev, fără ocol. 

— Promit, răspunse cu tărie Varia. 

Operația dură mai bine de două ore. Medicii făcură incizii 
adânci şi curăţară cu atenţie rănile de puroi. După aceea 
puseră suturi, tampoane şi pansamente. Când sfârşi 
operaţia, sudoarea curgea şiroaie pe obrazul lui 
Mirotvorţev. Ghiubbenet îi dăduse tot timpul îndrumări 
scurte şi-l ajutase. 

— Am făcut posibilul şi imposibilul pentru a evita 
amputarea. Acum, totul depinde de rezistenţa organismului 
său, îi spuse Ghiubbenet Varei. 

Zvonariov fu dus într-o rezervă de patru persoane, la 
etajul corpului central de clădire al spitalului Crucii-Roşii. 
Pacienţii din celelalte paturi erau tot ofiţeri de artilerie. 
Căpitanul Vahneev fusese rănit încă în august şi se 
însănătoşise de mult, dar rămăsese ambuscat în spital. 

Porucikul Solomonov fusese rănit cu două zile mai înainte, 
tot la fortul 3, ca şi Zvonariov. Al treilea pacient era vechea 
cunoştinţă a lui Zvonariov din lupta de la Kindjou, 


podporucikul Sadâkov. Greaua rană pe care o avea la capi 
se vindeca anevoie. De altfel patima lui pentru stupefiante, 
şi îndeosebi pentru opiu, stingherea mult procesul de 
vindecare. 

Apariţia lui Zvonariov, însoţit de Varia, aduse un suflu nou 
în viaţa monotonă a celor din rezervă. 

— Ehei, ceata noastră creşte! exclamă Vahneev, vesel. Nu 
te necâji Varia, medicii de aici fac minuni. Nu demult, i-au 
tăiat căpitanului Rujiţki capul, şi apoi, din greşeală, i-au 
cusut la loc altul, al unui soldat. 

— Şi, închipuiţi-vă: s-a făcut îndată mai isteţ, adăugă 
Solomonov, din patul său. 

— În consecinţă, propunem să se înlocuiască şi capetele 
unor generali, de pildă al lui Stessel. Poate că aşa au să fie 
ceva mai curajoşi şi mai deştepţi, încheie Sadâkov. 

— Din păcate, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre 
tine, amice, îl tachină Solomonov. 

Zvonariov fu trezit foarte greu din somnul narcotic. 

— Acum nu trebuie lăsat să doarmă, declară Varia. 

— N-avea grijă: la noi, se trezeşte şi un mort, darmite 
bolnavul dumitale, o asigură Vahneev. 

Urmară zile lungi, grele. Zvonariov zăcea între viaţă şi 
moarte. Febra lui făcea mereu salturi periculoase. 
Mirotvorţev trecea de câteva ori pe zi, îi pipăia pulsul, 
examina picioarele, clătina din cap şi pleca. Când 
temperatura scădea, renăscând speranţele în vindecare, 
Varia, trasă la faţă şi palidă, după zbuciumul din ultimele 
zile, se înviora, apucându-se să hrănească intens bolnavul 
cu bulion. Apoi, alerga, radioasă prin spital, spunând 
tuturor că starea praporşcikului s-a îmbunătăţit. Era însă 
de ajuns ca temperatura să se ridice la 41 şi mai mult, 
pentru ca Varia să împietrească din nou, veghind nemişcată 
la patul lui, urmărindu-i încordată pulsul. 

Veselii vecini de salon deveneau gravi şi ei; conversațiile 
zgomotoase şi râsul încetau; o tăcere apăsătoare se 
aşternea în cameră. 


— Totuşi va trebui să-i amputăm piciorul, declară a treia zi 
Mirotvorţev, posomorât. 

— Of! tresări Varia şi-şi duse mâna la inimă. 

— Nu se mai poate amâna nici măcar un ceas, adăugă 
doctorul. 

Trupul chinuit, pe jumătate gol, al lui Zvonariov fu din nou 
întins pe masa de operaţii, albă ca zăpada, lângă care se 
postară Ghiubbenet şi Mirotvorţev. Varia se afla şi ea acolo. 

— În aceste trei zile, cangrena a progresat foarte puţin 
ceea ce denotă că organismul luptă cu dârzenie împotriva 
ei. Poate că, în cele din urmă, o să evolueze favorabil, se 
pronunţă Mirotvorţev. 

— Nu prea pare să fie aşa. Totuşi, să căutăm focarul 
purulent, consimţi Ghiubbenet, cu îndoială. 

Cu inima tremurând, Varia privea oţelul sclipitor al 
bisturiului ce despica pielea cu un pârâit uşor şi se afunda 
în carne. Sângele ţâşnea în toate părţile şi se scurgea sub 
masă, în şuviţe subţiri, întunecate. Sora asistentă se grăbi 
să pună copci la vasele sanguine. Cu mişcări repezi şi 
precise, Mirotvorţev execută două incizii profunde. Pe 
urmă, desfăcu marginile rănii şi sondă în interior. 

— Ipoteza mea e justă. Se pare, că focarul de infecţie se 
află aici. Soră, fii gata cu lighenaşul, dispuse el. 

Încă o mişcare cu bisturiul şi din rană ţâşni puroiul verde- 
gălbui. 

— Abcesul e deschis. Acum, trebuie numai curăţat bine, 
rosti scurt Ghiubbenet. 

— Slăbeşte pulsul! anunţă cu îngrijorare Vera Garşina, 
care îi administrase lui Zvonariov narcoza. 

Mirotvorţev apucă mâna bolnavului: 

— Două injecții cu camfor, iute! 

Faţa lui Zvonariov, roşie de febră cu câteva clipe mai 
înainte, pălea repede, căpătând o nuanţă gălbuie ca de 
ceară; ochii îi căzură deodată în orbite, nasul i se ascuţi, tot 
trupul i se acoperi de broboane mari de sudoare. 


Înnebunită de groază, Varia înfipse fulgerător acul în 
braţul lui Zvonariov. Încetul cu încetul, pulsul începu să se 
îndrepte; şocul trecuse cu bine. 

— Ai avut dreptate: temperatura o provoca focarul de 
puroi, observă Ghiubbenet. Ia uitaţi-vă cum s-a înviorat faţa 
bolnavului! 

După câteva clipe focarul era curăţat şi introdusă o drenă. 

Se scurseră încă două zile; temperatura era aproape 
normală. Praporşcikul dormea câte douăzeci şi patru de ore 
în şir, trezindu-se numai pentru a fi alimentat. În aceste zile 
obrajii lui căpătaseră puţină culoare. 

— Ei, surioară, mare e Dumnezeu şi norocul dumitale! 
Logodnicul îţi scapă cu viaţă, ba rămâne şi cu picioarele 
întregi! spunea cu un zâmbet Mirotvorţev, privind 
convalescentul. 

Deodată, Varia izbucni în hohote de plâns, şi-şi acoperi faţa 
cu mâinile. 

— Ce-i cu dumneata, surioară? Doar totul s-a isprăvit cu 
bine! Hai cu mine să-ţi dau valeriană, o îmbărbătă medicul 
şi o luă de braţ, ducând-o cu el. 

— Ah, Serghei Romanovici, de-aţi şti prin ce am trecut în 
zilele acestea! spuse Varia, fără să-şi poată stăvili lacrimile. 
Mă gândeam: moare, şi eu am să fiu de vină, căci n-am lăsat 
să i se taie la timp piciorul. 

— Ei, uite că trăieşte şi pe deasupra cu picioarele întregi! 
Acum o să dansez la nunta dumneavoastră, se strădui 
Mirotvorţev s-o liniştească. 

— Dumneavoastră, dumneavoastră, nu sunteţi Mirotvorţev, 
ci Ciudotvorţev! 127 spuse Varia, şi luând mâna medicului o 
sărută apăsat de câteva ori. 

— Ce faci, surioară? exclamă doctorul trăgându-şi repede 
mâna. 

— Noroc, Serioja! Arăţi ca un adevărat erou! strigă 
Boreiko, năvălind în salon. 

Halatul alb abia îi cuprindea umerii atletici. În mâinile lui 
sclipeau două sticle de vin: 


— Am hotărât să beau în sănătatea ta şi a amazoanei tale, 
bineînţeles dacă nu se va opune tagma medicală. 

— Domnule ofiţer, este interzis să se aducă băuturi 
spirtoase bolnavilor! declară Domojirova, sora şefă la 
Crucea-Roşie, intrând repede după porucik. 

— Păi, eu am adus clondirele, celor sănătoşi - iacă de 
pildă, căpitanului Vahneev şi leneşului acestuia de Sadâkov. 

— Pe mine m-ai uitat, protestă Solomonov. 

— Deşi faci pe bolnavul, eşti de două ori mai zdravăn ca 
mine. Doriţi puţină Marsala, surioară? E dulce, am 
cumpărat-o anume pentru doamne. 

— Vai, ce vorbiţi! Nu beau niciodată! 

— D-aia sunteţi aşa de slabă şi severă. Ia aduceţi nişte 
păhărele. Primul pahar îl bem pentru... viitorul 
dumneavoastră bărbăţel. 

— Da' de unde ştiţi că nu sunt măritată? 

— N-aţi fi aşa de rea. la uitaţi-vă la Varia Belaia. E o 
diavoliţă în fustă, nu femeie, dar s-o vedeţi după ce-o să-lia 
pe Serioja - adică, Serioja pe ea - devine îndată un înger 
întruchipat, gemea porucikul. 

Domyojirova, dădu din mână şi ieşi. Vahneev închise uşa în 
urmă-i: 

— Bine mai ştii să iei oamenii, Borea. Până şi pe ghionoaia 
asta ai învârtit-o după deget. Mănâncă zilele tuturor 
surorilor tinere de-aici; nici două vorbe nu le dă voie să 
schimbe cu noi. 

— În schimb este foarte binevoitoare cu tinerii ca Sadâkov 
al nostru, ori ca Zvonariov, observă Solomonov. 

— Ce ar fi, Vasili Nikolaevici, să-i faci oleacă de curte?! 
Poate că devine mai binevoitoare şi faţă de tine, îl sfătui 
Boreiko pe Vahneev. 

— Dă-o dracului! 

Varia intră cu câteva pahare în mâini. 

— A, bună ziua, împieliţatule! îl salută ea pe Boreiko. Mi- 
am închipuit imediat că eşti aici, când mi-a dat Domojirova 


paharele. A venit, zice, un ofiţer tare vesel, încărcat cu 
clondire. 

— M-am gândit să bem pentru însănătoşirea lui Serioja şi, 
totodată, drept „adio burlăcie”! 

— Mai are mult până să se însănătoşească. Întâi să se 
scoale din pat. 

— Ei, atunci, să închinăm pentru fericirea dumneavoastră 
viitoare, propuse Vahneev. 

— N-am nimic împotrivă, răspunse fata nu prea amabilă; 
totuşi, duse paharul la buze. Restul bea-l dumneata, urmă 
ea, întinzând paharul lui Zvonariov, numai atât îţi dau; nici 
un strop mai mult. 

Sticla de votcă fu golită frăţeşte de Boreiko şi Solomonov. 
De Marsala avură parte Vahneev şi Sadâkov. 

— Deseară fac cinste sorei şi zgripţoroaicei Domojirova, ca 
să nu ne pună beţe-n roate, declară Vahneev. 

Mirotvorţev intră pe neaşteptate. Mirosi în aer şi se 
întoarse numaidecât spre Boreiko: 

— Nu mai este mult până la ora amiralităţii, domnule 
porucik. 

— Mă grăbesc să ajung pe Vâsokaia şi am trecut să-l văd 
pe Serioja şi să-l felicit cu prilejul însănătogşirii sale. 

— Sper că aţi avut timpul să vă satisfaceţi dorinţa. 

Porucikului nu-i mai rămânea decât să se retragă. 

Zvonariov aţipi. Războiul, poziţiile, totul trecuse pe planul 
al doilea. E drept, uneori explodau pe aproape obuze grele, 
zăngăneau geamurile sparte, sanitarii alergau grăbiţi 
încoace şi încolo; dar, după atâta vreme petrecută în 
forturile asaltate, toate acestea nu mai făceau cine ştie ce 
impresie asupra praporşcikului. 

Se înserase. Zvonariov întredeschise ochii. În salon era 
aproape întuneric; lămpile încă nu fuseseră aprinse. Umbra 
unei femei se aplecă spre el. 

„A, Varia nu s-a putut stăpâni şi s-a întors”, îşi zise 
praporşcikul. 


— Te-ai trezit, Serioja? auzi el deodată glasul Nadiei. Varia 
s-a dus să se odihnească; am să stau eu lângă dumneata 
până dimineaţa. 

— Nadiuşa, cum ai aflat că sunt aici? întrebă mirat 
Zvonariov. 

— Mi-a povestit totul Pavlik Soimanov. A fost retras pentru 
refacere în Oraşul-Nou împreună eu compania de pe Baian. 
A trecut pe la noi şi ne-a povestit ce ţi s-a întâmplat. Eu, 
bineînţeles, m-am repezit încoace. În drum, am zărit-o pe 
Varia, şi chiar mi-am luat inima în dinţi şi am oprit trăsura 
generalului. M-am înţeles cu ea să stau puţin de gardă la 
căpătâiul dumitale. 

Zvonariov luă mâna Nadiei şi o sărută de câteva ori. 

— Fii cuminte, Serioja dragă, şopti Nadia, trăgându-şi 
mâna. 

Aprinse lumina şi începu să vorbească despre soţul ei şi să 
povestească ultimele noutăţi: 

— Escadra lui Rojestvenski a şi depăşit Spania. Acum se 
află undeva aproape de coasta Africii. Japonezii se tem mult 
de ea, şi de aceea se grăbesc să ocupe Arthur-ul, sau măcar 
să ne scufunde escadra. Bombardează tot timpul portul şi 
asaltează colina Vâsokaia, de unde bazinul interior se vede 
ca în palmă. 

În seara aceea, Zvonariov n-avu mult timp parte de somn. 

Asediul Port-Arthur-ului care se prelungea, şi apropierea 
escadrei lui Rojestvenski stârnea o adâncă preocupare în 
Japonia şi la Marele Cartier general al armatei nipone. Se 
hotărâse să se termine neapărat şi, în cel mai scurt timp cu 
Arthur-ul. Eşecul total al asalturilor date asupra forturilor 
2, 3 şi a redutei 3 îl siliseră pe comandantul armatei 
japoneze, generalul Noghi, să deplaseze efortul ofensivei în 
sectorul vecin, asupra bateriei Kurgannaia amplasată în 
spatele redutei 3. Această baterie avea şaisprezece tunuri 
de calibre diferite şi era apărată, în afară de tunari, de 
patru companii de infanterişti şi una de marinari. Ea 
reprezenta un puternic centru de apărare, deşi aparţinea 


categoriei fortificațiilor improvizate, de câmp. Cucerirea 
acestui punct de sprijin i-ar fi adus pe japonezi în spatele 
liniei principale de apărare, dându-le posibilitatea de a 
pătrunde în interiorul fortăreței. 

Atribuind acestei operaţiuni o importanţă deosebită, 
generalul Noghi formase un detaşament special de 
voluntari, sub comanda generalului maior Nakamura care 
se oferise să conducă coloanele la asalt. Generalul 
selecţionase în total circa trei mii de oameni, pe care îi 
instruise în prealabil, punându-i în condiţii asemănătoare 
acelora prin care aveau să treacă la asaltul bateriei. 

În seara zilei stabilite pentru asalt, îşi adunase 
detaşamentul şi rostise în faţa lui un legământ solemn, 
jurând să cucerească fortificația cu orice preţ şi să 
răzbească în interiorul fortăreței sau să moară. Soldaţii 
repetaseră după el legământul. Toţi participanţii la asaltul 
plănuit îşi puseseră cruciş peste piept, peste mantale, nişte 
benzi albe ca să se recunoască în întuneric. 

Tragerea de pregătire în vederea asaltului începuse încă 
pe lumină. Peste Kurgannaia se prăbuşiră sute de obuze de 
toate calibrele. Bombardamentul dură două ore şi jumătate. 
Toate adăposturile şi cazematele bateriei fuseseră distruse; 
jumătate din gurile de foc erau scoase din acţiune, iar 
pierderile garnizoanei se vesteau ridicate. Se întunecase 
de-a binelea, când bombardamentul încetă. Garnizoana se 
apucă repede să repare stricăciunile pricinuite în baterie. 
Marinarii sosiți din rezervă dădură drumul curentului de 
înaltă tensiune prin obstacolele de sârmă ghimpată. Peste 
puţin, oamenii, istoviţi de bombardament, adormiră. Doar 
santinelele mai vegheau. În timpul acesta, japonezii, ascunşi 
de ceața nopţii, ajunseră pe neobservate, târâş, până la 
baterie. 

Puțin mai înainte, la Kurgannaia sosise un grup de tunari 
de la bateria Zaliternaia, sub comanda lui Rodionov; printre 
aceştia se afla şi Blohin. 


Cei de la Utios nu mai văzuseră până atunci Kurgannaia. 
Nu cunoşteau de loc terenul, dispozitivul gurilor de foc, 
locul în care se aflau magaziile de pulbere şi obstacolele de 
sârmă ghimpată. Rodionov îl căută pe comandantul 
fortificaţiei. Din lipsă de ofiţeri, Kurgannaia se afla sub 
comanda unui subofițer de tiraliori. Acesta se bucură mult 
când îi văzu pe cei de la Utios. 

— Cât de cât, tot e un ajutor, spuse el. Dumneata ai să fii 
comandant peste artilerie, iar eu peste trupa de apărare. 

Rămaseră înţeleşi astfel. Blohin, care era şi el acolo, se 
oferi să facă o recunoaştere în faţa bateriei. 

— N-aţi pus înainte posturi de pândă şi fără ele suntem ca 
fără ochi. Îl iau şi pe lurkin. Dacă adulmec ceva, vă dau 
îndată de veste prin el. Vorbind astfel, ostaşul se făcu 
nevăzut în întuneric. 

Stăruia aceeaşi beznă de nepătruns, aceeaşi linişte 
adâncă. Nimic nu prevestea apropierea asaltului. Japonezii 
hotărâseră să folosească din plin elementul „surpriză” astfel 
că se târau spre baterie fără cel mai mic zgomot. Blohin se 
strecură cu bine printre obstacolele de sârmă şi rămase în 
preajma lor. Cu toate străduinţele lui, nu putea să vadă 
nimic prin ceața nopţii. O dată sau de două ori, atenţia îi fu 
însă atrasă de zgomotul unor pietricele care se rostogoleau 
la vale. Şi el şi lurkin ciuliră urechea. 

— Ca telefonist, tu eşti obişnuit să prinzi orice sunet, îi 
şopti Blohin lui lurkin. Auzi? 

— Se târăşte cineva pe aproape, spuse lurkin. Pesemne că 
umblă şi gălbejitu'. Vor să afle ce stricăciuni au făcut ziua. 

— Ai levolverul la tine? întrebă Blohin. 

— Da; am vârât şi baioneta în tureatcă. 

— Dacă vine pocitu' aproape de noi, sărim amândoi o dată 
şi-i astupăm gura, să nu zică nici pâs, porunci Blohin. 

În dreapta, se aprinse un proiector; lumina lui lunecă ca o 
panglică alburie peste sopcile sure. Nu se vedea însă nimic 
suspect. Deodată, Blohin îi zări desluşit la vreo sută - o sută 
cincizeci de paşi pe japonezii care înaintau târâş. Nu-i 


observă pe soldaţi, ci benzile albe încrucişate peste 
mantalele lor. În prima clipă nu pricepu ce era. Dar Iurkin, 
cu vederea lui ageră, strigă îngrozit: 

— Sunt gălbejiţii, câtă frunză şi iarbă, cu cruci albe pe 
piept! 

Judecând fulgerător situaţia, Blohin sări în picioare şi 
strigând „Japonezii!” se repezi spre baterie. De frică să nu 
dea în întuneric peste obstacolele de sârmă ghimpată, a 
căror atingere însemna moartea, cei doi ostaşi făcură un 
ocol. Din cauza aceasta întârziară puţin, aşa că ajunseră la 
baterie în acelaşi timp cu elementele înaintate ale 
japonezilor. Totuşi, Koşeliov care moţăia lângă tun, auzind 
strigătul lui Blohin, apucase să tragă de cordea. Tunul 
încărcat cu mitralii bubui alarmând nu numai bateria 
Kurgannaia ci şi pe celelalte. Luminile proiectoarelor 
fortăreței fură concentrate asupra coloanelor de asalt, şi 
mai multe baterii deschiseră focul asupra lor, decimându-le. 
Totuşi japonezii înaintau, fără să ţină socoteală de pierderi. 
Kurgannaia fu ocupată din mers. Puţini dintre apărătorii ei 
avură timp să se retragă. Rodionov îl trimise pe Blohin la 
compania de rezervă a marinarilor, pe lângă care trecuseră 
când veneau spre Kurgannaia. Soldatul o luă la goană, şi 
dădu curând peste matrozi. Aceştia alergau spre 
Kurgannaia în frunte cu Akinfiev. 

— Încotro fugi, secătură? se răsti Akinfiev la el. Te împuşc 
pe loc, ticălosule! 

— Înălţimea voastră, sunt de la Utios, am dat fuga după 
ajutor. Au năpădit gălbejiţii Kurgannaia! răspunse ostaşul 
gâfâind. 

— Tu eşti Blohin? îl recunoscu locotenentul. Unde-i 
porucikul? 

— Dumnealui a rămas la Zaliternaia. Acu' Rodionov e 
comandantul nostru. 

Cunoscându-i aproape pe toţi cei din Utios, Akinfiev ştia că 
Blohin spunea adevărul. 


— Călăuzeşte-ne aşa fel ca să cădem în spatele sau în 
flancul japonezilor, ordonă locotenentul. 

Blohin o luă înaintea marinarilor şi ocoli cu ei colina 
Kurgannaia. Matrozii căzură în spatele japonezilor şi, 
atacându-le rezervele, le dădură peste cap şi le alungară 
înapoi. Lupta angajată în spatele coloanelor care se 
revărsaseră peste Kurgannaia, provocă panică printre 
japonezi. Îşi dădeau seama că sunt împresuraţi ba poate 
chiar izolaţi complet de ai lor. Ofițerii japonezi răcneau din 
răsputeri, loveau în stânga şi-n dreapta, dar nu izbuteau să 
strunească soldaţii înnebuniţi de groază, care se năpustiră 
ca o avalanşă înapoi, maturându-i din cale pe matrozii lui 
Akinfiev şi ajungând la ai lor. Acolo erau însă aşteptaţi de 
generalul Nakamura în persoană. El se repezi la soldaţi, 
ţipând şi împroşcându-i cu înjurături. Ofițerii împuşcau pe 
loc soldaţii care fugeau înspăimântați. Aceste măsuri 
necruțătoare îi dădură posibilitatea lui Nakamura să-şi 
regrupeze cât de cât forţele mult încercate şi să le arunce 
din nou la atac. Japonezii ajunseră la obstacolele de sârmă 
ghimpată ale bateriei Kurgannaia şi încercară s-o asalteze 
frontal. Îndată ce atingeau sârmele, se prăbuşeau însă 
electrocutaţi. Nakamura venise el însuşi în preajma bateriei 
şi-şi îmbărbăta soldaţii. Mâniat de nereuşita asaltului, 
generalul striga că dacă nu va fi cucerită colina, se va 
arunca în sabia lui, ca să-şi spele ruşinea înfrângerii. Dar 
totul era zadarnic. 

Împingându-şi trupele mereu înainte, la atac, Nakamura 
uitase de flancuri şi de spate. În timpul acesta, furişându-se 
neobservate, trei companii de marinari căzură pe 
neaşteptate în spatele atacatorilor şi ajungând chiar la 
statul-major al generalului erau cât pe ce să-l ia prizonier. 
Japonezii fugiră val vârtej înapoi. Lăsând totul baltă, 
uitându-şi jurământul de samurai, Nakamura se grăbi să-i 
urmeze... Numai întunericul salvă de la pieire jalnicele 
rămăşiţe ale nenorocoşilor războinici. În învălmăşeală, 
Nakamura era cât pe ce să fie străpuns de baioneta unui 


matroz de pe Baian care îi sfâşie pantalonii şi-l răni la şezut. 
Astfel, bătut straşnic, apăsându-şi rana cu mâna, se înfăţişă 
înaintea ochilor comandantului armatei de asediu, 
generalul Noghi, care, spumegând de furie, îi luă pe loc 
comanda. 

A doua zi de dimineaţa, în baterie şi împrejurul ei fură 
strânse cadavrele a patruzeci ofiţeri şi circa o mie de 
soldaţi; vreo sută cincizeci de japonezi pieriseră 
electrocutaţi în sârmele ghimpate. Ruşii avuseseră de 
asemenea pierderi mari; căzuseră mai cu seamă, numeroşi 
marinari. Cei de pe Utios, acţionând tot timpul la tunuri, se 
aleseră doar cu râni uşoare. 

Se îngâna ziua cu noaptea, când Boreiko veni la 
Kurgannaia. Acolo stătu de vorbă pe îndelete cu soldaţii lui 
despre peripeţiile luptei. 

— Va să zică, nu ne-aţi făcut de ruşine Utios-ul? întrebă el. 

— Nicidecum, totu-i în deplină rânduială! Nu ne-am făcut 
de râs, cu toate că o cam sfeclisem fără înălţimea voastră, 
răspunse Blohin. 

După ce-i felicită pe ostaşi pentru bărbăţia de care 
dăduseră dovadă, porucikul se întoarse împreună cu ei la 
Zaliternaia. 

Eşecul pe care-l suferise la Kurgannaia determină pe 
comandantul armatei nipone, generalul Noghi, să deplaseze 
direcţia de atac într-un alt sector al apărării. Hotări să 
asalteze colina Vâsokaia. În acest sector, japonezii mai 
aveau mult până la linia forturilor, aflându-se abia în zona 
de acces din preajma lor. Vâsokaia domina tot sectorul de 
vest al fortăreței. De pe creasta ei se vedea foarte bine 
Oraşul-Nou, escadra ancorată în port şi zona interioară a 
frontului de est. Prin cucerirea ei japonezii ar fi obţinut un 
excelent post de observaţie pentru bombardarea navelor 
din escadra Arthur-ului şi ar fi îngreunat nespus 
comunicațiile între fronturile de est şi de vest ale fortăreței. 
În felul acesta situaţia Arthur-ului s-ar fi agravat de îndată, 
iar escadra ar fi fost sortită unei pieiri inevitabile. Ambele 


tabere beligerante înțelegeau pe deplin valoarea strategică 
a colinei Vâsokaia, ceea ce explică înverşunarea luptelor 
pentru stăpânirea ei. 

Cele dintâi asalturi fură respinse de ruşi relativ uşor. 
Atunci, japonezii concentrară tirul tuturor bateriilor de 
asediu asupra celor două cocoaşe de pe creasta colinei. 
Tranşeele improvizate, de câmp, şi adăposturile ale căror 
tavane prea puţin întărite cu şine şi cu bârne erau repede 
dărâmate de obuzele de 11 țoli. Oamenii cădeau seceraţi de 
focul şrapnelelor. Poziţiile ruseşti fură bombardate crâncen 
timp de trei zile, după care în sfârşit, japonezii hotărâră să 
pornească la asalt. 

Boreiko ajunse la statul-major al colonelului Irman, 
comandantul artileriei de pe colina Vâsokaia, tocmai în 
momentul când japonezii începuseră asaltul. Creasta colinei 
pe care fumegau necontenit exploziile, se zări limpede 
pentru câteva clipe. Puteau fi desluşite mormane de pietre, 
de moloz, de lemne sfărâmate, şi zeci de cadavre, printre 
care alergau încă siluetele tiraliorilor scăpaţi cu viaţă. 

— Banzai! se auziră strigăte dintr-acolo, şi aproape în 
aceeaşi clipă un steag alb, cu discul roşu al Soarelui-Răsare, 
se înălţă deasupra părţii din stânga a colinei. 

Înconjurat de statul său major, Irman observa prin binoclu 
cele ce se petreceau pe povârniş. Acolo fusese adusă şi 
compania de marinari de pe Baian sub comanda lui 
Soimanov. Matrozii tropăiau nerăbdători, aşteptând ordinul 
de a porni la deal. Pe povârniş se şi urcau mai multe lanţuri 
de trăgători, învăluind din flanc sectorul atacat. 

— Ce zici, Nikolai Alexandrovici, detaşamentul nostru îi dă 
peste cap pe japonezi, ori ba? îl întrebă Irman pe 
comandantul regimentului 5 Est-Siberian de tiraliori, 
colonelul Tretiakov care comanda sectorul de apărare al 
colinei Vâsokaia. 

— Îmi pun multă nădejde în căpitanul Livotov. El va şti să 
angajeze lupta la baionetă, răspunse Tretiakov. E bine 
cunoscut că aşa ceva nu le place deloc japonezilor; totuşi, 


să fie gata şi marinarii. Locotenente, oamenii dumitale sunt 
adunaţi? îl întrebă el pe Soimanov. 

— Da. Ordonaţi să pornim la atac? întrebă marinarul 
salutând. 

— Mai aşteptaţi vreo zece minute. 

— Am înţeles! 

— Dar dumneata, cu ce treburi pe aici? îl întrebă Tretiakov 
pe Boreiko care se apropia de el. 

— Din ordinul generalului Belii, am sosit la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Pe Vâsokaia nu mai există artilerie, şi n-ai ce face aici. 

— Atunci daţi-mi voie să merg împreună cu marinarii. 

Matrozii care ascultau schimbul de vorbe se uitau miraţi la 
uriaşul artilerist care se oferea de bună voie să pornească 
împreună cu ei, la atac. 

— Ai ceva împotrivă, locotenente? îl întrebă Irman pe 
Soimanov. 

— Din contră, voi fi foarte bucuros. Hei, Borea? Ile 
mănâncă pumnii, ai? 

— Vreau să mă mai dezmorţesc. Destul am lâncezit în 
baterie. Hei, băieţi, ia daţi-mi şi mie o armă cu baionetă. 

Dorinţa îi fu îndeplinită de îndată. Luând arma, o aruncă 
de mai multe ori în sus. 

— Cam uşurică pentru mine. 

— Din păcate, mai grea nu avem. 

— Ei, Pavluşa, îi dăm drumul, ce zici? propuse Boreiko 
întorcându-se spre Soimanov. 

Locotenentul privi şirurile negre de marinari, încolonaţi 
prin flanc câte doi. 

— Direcţia la stânga, înainte, marş! comandă el. 

Detaşamentul porni. 

Drumul spre culmea dealului era ciuruit de pâlnii şi 
presărat cu schije. Gloanţele şuierau, şrapnelele vâjiiau 
explodând deasupra capului, biciuind pământul ou o 
grindină de plumbi. 


— Să trăiţi! strigă Blohin răsărind înaintea lui Boreiko, cu 
arma japoneză în mâini. 

— Da' tu de unde ai răsărit? 

— Am ţopăit şi eu după înălţimea voastră. Am cerut învoire 
de la baterie. 

Încărcându-şi armele din mers, marinarii se răspândiră în 
trăgători, căutând să străbată cât mai repede terenul 
descoperit, adăpostindu-se după cutele de teren. La 
dreapta, fulgeră o baterie de mortiere. Se putu zări 
proiectilul, ţâşnind din ţeava învăluit într-o trombă de fum 
alb şi făcându-se nevăzut în văzduh. 

Soimanov şi Boreiko mergeau înaintea matrozilor. În urma 
lor, păşea fără grabă comandantul secund al companiei, 
micimanul Sokolov. El le arăta matrozilor locurile în care se 
puteau adăposti mai bine şi se ţinea de şotii îmbărbătându- 
i. Boreiko păşea încet, sprijinindu-se în armă ca într-un 
baston şi glumind pe seama lui Soimanov, care se apleca la 
pământ când şuierau gloanţele. 

— Ce, Pavlik, tot întâlneşti cunoscuţi de faci atâtea 
temenele? spuse el zâmbind. 

— 'Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, dar eu am fost rănit de două ori 
până acum. Nu prea am chef să mă curăţ. 

— De soartă nu scapi. 

În sfârşit, marinarii ajunseră la un şanţ de comunicaţie, pe 
jumătate năruit, şi se strecurară în el. Soimanov se ridică o 
clipă peste parapet, cercetând cu privirea terenul din faţă. 
Prin volbura de fum şi praf se zăreau pe culme rămăşiţele 
adăpostului redutei din stânga. Lanţurile înaintate de 
trăgători se topeau unul după altul, acoperind cu cadavrele 
lor povârnişurile. Doar câţiva tiraliori ajunseră pe culme 
unde începură să tragă fără vlagă de după un adăpost 
dărâmat. În afară de ei nu se mai vedea nimeni. 

— După mine, salt înainte! strigă locotenentul, şi sărind 
peste parapet, o luă la goană de-a dreptul spre reduta din 
stânga, vânturând sabia. 


Matrozii ţâşniră din şanţul de legătură. Unii căzură pe loc, 
răpuşi de gloanţe. Sokolov care se repezise înainte se şi afla 
aproape de culme, când deodată explodă un şrapnel 
deasupra lui. Micimanul mai alergă câţiva paşi, apoi se lăsă 
încet la pământ. Soimanov alergă la el şi-l întoarse pe spate. 
Ochii tânărului erau deja sticloşi, iar gura însângerată i se 
schimonosise în rânjetul morţii. 

— Spre parapet! comandă locotenentul, sărind în picioare. 

Matrozii se grăbiră să se adăpostească în dosul sacilor cu 
pământ, câţi mai rămăseseră pe loc. 

Aerul, înţesat de praf, mirosea a sânge cald şi a pulbere. 

— Companie, foc de salvă! strigă din răsputeri Soimanov, 
ca să fie auzit în mijlocul împuşcăturilor. 

— Foc! răcni asurzitor Boreiko în locul lui. Salvă! Salvă! 
repetă el. 

Japonezii care se cramponaseră la teren ceva mai departe 
de redută îşi înteţiră şi ei focul puştilor şi al mitralierelor. 
Steagurile lor albe ciuruite de gloanţe fluturau încă, înfipte 
în parapet, între cele două tabere. Matrozii lunecau de pe 
parapet unul după altul răniţi sau morţi. Doi matrozi se 
adăpostiseră după scutul unui tun de 47 milimetri avariat şi 
trăgeau glonţ după glonţ în lanţurile de trăgători japonezi. 
Din adăpostul pe jumătate dărâmat se ivi un porucik de 
tiraliori cu mantaua cenuşie ruptă, bandajat la cap, şi se 
prezentă: 

— Porucik Liubimov, comandantul redutei. Tocmai mi-am 
venit în fire. Am fost rănit. Şi acum îmi vâjâie capul. Trebuie 
să trecem la contraatac şi să-i zvârlim înapoi pe japonezi. 
Daţi-mi vreo douăzeci de matrozi. 

Soimanov ordonă cele necesare. Matrozii se strânseră în 
jurul lui Liubimov care începu să le explice misiunea: 

— Atacăm fără să tragem. Îndată ce ajungem, ne năpustim 
asupra lor cu baionetele şi cu patul puştii. Nu-i urmăriţi 
departe la vale, căci va fi greu la întoarcere. Şi acum, 
înainte! comandă porucikul dispărând după colţul redutei. 


Sprijinind atacul, matrozii trăgeau de sus, din redută salvă 
după salvă. 

— Staţi! Japonezii fug! Ura! strigă Soimanov. 

Micile siluete ale japonezilor se rostogoleau la vale pe 
povârnişurile repezi, ascunzându-se după cutele terenului. 
Scurtele negre ale matrozilor goneau vijelios după ei. Stând 
în picioare pe un dâmb, Liubimov fluiera din răsputeri, 
adunându-i pe marinari în jurul lui. 

Soimanov o luă la fugă spre el. În clipa aceea, parcă îl izbi 
ceva în cap. Urechile îi vâjâiau. O şuviţă de sânge cald 
începu să i se prelingă pe obraz. 

— Leagă-te! îi spuse Liubimov, aruncându-i batista lui. E o 
rană superficială, o zdrelitură. 

Un matroz-felcer îl duse înapoi, în redută, şi îl pansă la 
iuţeală. 

Bombardamentul de artilerie, potolit pentru o vreme, se 
dezlănţui iar, cu furie. Obuze grele, de 11 țoli, zburau 
şuierând strident; trombe negre de fum ţâşneau fără 
întrerupere în jurul colinei Vâsokaia. Peste puţin, fu adus 
Liubimov, care fusese ucis pe loc. 

— Înălţimea voastră, am dezgropat un tun de sub 
dărâmături, îi raportă Blohin lui Boreiko, răsărind lângă el. 
Căutăm obuze şi-l pocnim pe gălbejit. 

Dându-şi seama, că matrozii de pe Baian n-au să poată 
face faţă singuri situaţiei şi să reziste pe deal, Boreiko 
alergă la vale, după ajutor. 

Soimanov se apropie de tunul cu tragere rapidă dezgropat 
de sub dărâmături. Mai mulţi matrozi scormoneau cu 
îndemânare pământul şi scoteau nişte obuze mici pe care le 
aşezau cu grijă lângă tun. Curând strânseră aproape 
cincizeci de bucăţi. Blohin scutură ţărâna de pe 
dispozitivele de ochire, şi împreună cu matrozii, puse tunul 
în bătaie. 

— Ceva mai la stânga, comandă el, ochind. E bine. 
Încărcaţi! 

Închizătorul zornăi. 


— Gata! raportă Blohin. 

— Foc! 

Tunul bubui, reculă brusc şi rămase în poziţia de recul. 

— E defectă frâna de recul, ghici locotenentul. 

Matrozii puseră mâna şi aduseră tunul în poziţia de 
tragere; bubui o nouă lovitură. 

— Gălbejitul ne învăluie prin stânga! raportă un gradat, 
sosind în goană. Să nu ne cadă în spate. 

Soimanov alergă după el fără să mai ia seama la gloanţe şi 
obuze. 

— Să nu vă împiedicaţi, înălţimea voastră. Sunt morţi, 
peste tot, spuse un tiralior sprijinindu-l. 

— Să se îndrepte tunul încoace, ordonă Soimanov, zărind 
lanţurile de trăgători japonezi. 

În clipa aceea aproape de el explodă un obuz şi suflul îl 
dădu peste cap. 

— S-a zis cu tunul nostru! Drept în el a nimerit stârpitura 
gălbejită. Doi ostaşi au căzut morţi pe loc, iar ăilanţi au fugit 
care încotro, raportă Blohin. 

Soimanov nu apucă să se scuture bine de pământ, că şi 
detună o nouă explozie. Fum, bubuituri, duhoare 
înecăcioasă de şimoze. Din adăpostul care fusese dărâmat, 
se auzeau ţipete sfâşietoare: 

— Aju-to-or! 

Soimanov încercă să dea un ordin, dar un nou obuz căzu 
în acelaşi punct. Ţipetele încetară. Doar gemete surde se 
mai auzeau de sub pământ; peste puţin însă, amuţiră şi 
acestea. 

— Primeşte, doamne, în împărăţia ta pre răposaţii tăi robi! 
rostiră tiraliorii, făcându-şi cu evlavie semnul crucii. 

— Vin gălbejiţii, sumedenie, raportă un matroz. 

Soimanov se apropie de parapet. Un tânăr japonez, 
spânatic, înfigea pripit steagul alb cu discul roşu. Pe 
creastă, se şi auzeau strigăte victorioase: banzai. Puţinii 
tiraliori şi matrozi rămaşi teferi, strângând zdravăn armele 
în mâini, înfigeau baionetele în japonezii care săreau de sus 


asupra lor. În redută se încinse lupta corp la corp. Deodată, 
un „ura” năvalnic tună din spate. Compania de debarcare 
de pe cuirasatul Sevastopol se apropia vijelios din vale. În 
fruntea ei, se înălța făptura uriaşă a lui Boreiko. Năvăliră în 
redută, ca o avalanşă năprasnică, se năpustiră asupra 
japonezilor îi dădură peste cap, smulseră steagurile şi se 
repeziră după ei la vale. 

Atacul, al douăzecilea din cursul acelei zile, fusese respins. 

— Ne-am bătut zdravăn, rosti Boreiko, dând roată cu 
privirile de jur împrejur, după care îşi cercetă mantaua 
sfâşiată în mai multe locuri şi arma stropită de sânge. 

— Eşti teafăr? îl întrebă el pe Soimanov care se aşezase 
aproape, pe dărâmăturile adăpostului redutei. 

— M-a ameţit explozia unei grenade. Îmi ţiuie şi acum 
urechea stângă. Bine ai făcut, Borea, că ne-ai adus întăriri. 
Altfel s-ar fi ales praful de noi. Cine e comandantul 
matrozilor de pe Sevastopol? 

— Andriuşa Akinfiev. Uite-l că vine şi el. 

Akinfiev se apropie de prietenii săi. Era încă înfierbântat 
de luptă. 

— Nici n-aş fi bănuit vreodată că va trebui să renunţ la 
viaţa tihnită de pe Liaoteşan şi să alerg în ajutorul Vâsokiei, 
spuse el apropiindu-se. 

Ofițerii se priviră atenţi unul pe altul. 

— Cei trei muşchetari, spuse Soimanov zâmbind. Curând 
se împlineşte un an de când ne batem cot la cot, pe uscat şi 
pe mare. 

— Jorj Dukielski nu mai este; Serioja Zvonariov a fost scos 
pentru mult timp din luptă. Acum trebuie să vină rândul 
unuia dintre noi... zise Akinfiev. 

— Hei, nu mai cobi, Andriuşa, îl struni Boreiko, blajin. Ce-o 
mai fi, om vedea. Deocamdată să bem ceva. Tare mi s-a mai 
uscat gâtlejul. Hei, Blohin! Unde eşti, diavole împieliţat? 

— Ordin, înălţimea voastră! răspunse voios ostaşul. 

Chipul lui era radios. În fiecare mâna ţinea câte o sticlă 
sclipitoare de coniac. Era vădit că apucase să tragă o duşcă. 


— Doriţi să gustaţi, înălţimea voastră? zise el, întinzând 
porucikului o sticlă. E pradă de război! 

Boreiko goli pe nerăsuflate mai bine de jumătate din sticlă. 
Mormăind satisfăcut, oferi restul celor doi marinari. După 
băutură mâncară pesmeţi japonezi. 

— Ei, acum am prins puteri; acum putem să luptăm mai 
departe. Ca mai mare în grad, iau comanda poziţiei, anunţă 
Boreiko. Tu, Pavlik, vei apăra culmea stânga, iar tu, 
Andriuşa, pe cea dreaptă. Eu rămân la mijloc, în şa. 

Cei doi marinari salutară şi plecară spre posturile lor. 

Însoţit de Blohin, porucikul, cobori în mica depresiune 
aflată între cele două creste ale colinei Vâsokaia. În partea 
aceea nu existau nici măcar tranşee obişnuite; doar un şanţ 
de comunicaţii năruit, lega ambele culmi. 

Boreiko se uită împrejur. De vale se zărea o tranşee 
japoneză care încingea colina în semicerc. De la ea, se 
întindeau şanţuri de comunicaţii spre spatele poziţiei. 

— Ce zici, Filea, au să cucerească ei Vâsokaia, ori ba? 

— Vorba e - cine o apără! Dacă suntem aici noi amândoi, 
nu pune în veci mutră-strâimbă mâna pe ea, zâmbi Blohin. 

Zărindu-l pe Boreiko pe creastă, japonezii deschiseră focul 
asupra lui cu armele şi cu mitralierele. 

Peste puţin, Boreiko şi cu Blohin dădură de amplasamentul 
năruit al unei baterii. Tunurile instalate pe povârniş 
fuseseră scoase din acţiune încă din septembrie de artileria 
inamică, dar deşi mutilate, rămăseseră pe loc. Acolo se 
dăduse nu demult o luptă corp la corp. Împrejurul pieselor 
zăceau o mulţime de cadavre, încremenite în poziţia în care 
fuseseră surprinse de moarte. Un japonez rămăsese într-un 
genunchi, sprijinit cu mâna dreaptă de armă, cu capul 
aplecat, parcă îngreunat de oboseală. Alături de el zăcea un 
matroz, cu mâinile încleştate în gâtul altui japonez a cărui 
baionetă era înfiptă în pântecul lui. 

Spre seară, sosi căpitanul de tiraliori Solonikio, numit 
comandant al dispozitivului de pe colină. O dată cu el, sosiră 
şi infanteriştii care trebuiau să-i înlocuiască pe marinari. 


Akinfiev îi invită pe Soimanov şi pe Boreiko la el, în Oraşul- 
Nou. Ajunseră repede acasă la locotenent. Ordonanţa 
începu să pună masa. Cei trei amici povesteau întâmplările 
prin care trecuseră în ultimele zile. Andriuşa se uita cu 
nerăbdare la ceas. 

— De ce o întârzia Nadia atât? se întreba el, nervos. 

În sfârşit sosi. 

— Bietul Serioja e grozav de slăbit; nici nu se poate 
întoarce pe o parte. Ţi-a trimis salutări, Andriuşa. A întrebat 
dacă eşti sănătos. Ştii, se căsătoreşte curând cu Varia, 
spuse ea. 

După masă, cei trei ofiţeri se duseră la statul-major al lui 
Irman, care se instalase într-o cazarmă din Oraşul-Nou. 
Acolo, Kondratenko, Belii şi Tretiakov participau la o 
consfătuire la care se discutau măsurile necesare pentru 
apărarea colinei Vâsokaia. Kondratenko şedea la capătul 
mesei şi, ca de obicei, asculta pe ceilalţi, făcându-şi repede 
însemnări în carnet. Irman vorbi îndelung şi confuz, 
pledând pentru apărarea colinei cu orice preţ, lucru la care 
nimeni n-avea de făcut obiecţiuni. Tretiakov se plângea că 
ostaşii sunt foarte obosiţi, cerând să fie schimbaţi şi să se 
trimită întăriri. Ofițerii de la unităţile de tiraliori, care se 
aflau de faţă, arătau că înainte de toate era necesar să se ia 
măsuri pentru asigurarea hranei soldaţilor întrucât aceştia 
nu mâncaseră de peste douăzeci şi patru de ore. 

— În primul rând, să ni se trimită o bucătărie de campanie, 
cu ciorbă fierbinte, apoi grenade, cartuşe şi, în sfârşit, 
echipament de iarnă, cereau ei într-un glas. 

— Dumneavoastră, marinarii, de ce aveţi nevoie? îl întrebă 
generalul pe Soimanov care tocmai intrase împreună ou 
ceilalţi. 

— Noi vrem să ştim încotro şi când pornim, răspunse voios 
Soimanov. 

— Răspunsul nu e rău. Cum staţi cu hrana şi cu 
echipamentul de iarnă? 


— Comandamentul Bazei Navale ne-a aprovizionat pe 
deplin cu de toate. Matrozii au asigurată raţia de carne 
conservată: o jumătate de cutie pe zi. Au de asemenea şi 
echipament gros. Ciorba se găteşte la cazărmile marinei şi 
ni se aduce pe poziţii. 

— Întrucât flota are cel mai mare interes ca Vâsokaia să nu 
cadă în mâna inamicului, s-o apere, spuse unul dintre 
ofiţerii de tiraliori. 

— Asta e o concepţie cu totul greşită. limp de patru luni 
de când a început asediul fortăreței, marinarii au luptat 
vitejeşte, în forturile şi redutele ei, cot la cot cu tiraliorii şi 
cu tunarii. Cât priveşte soarta Vâsokiei, aceasta e foarte 
importantă, pentru desfăşurarea generală viitoare a 
asediului, răspunse Belii. 

— Aşadar, ne-am înţeles: marinarii vor rămâne pe poziţii; 
tiraliorii vor fi înlocuiţi cu efective recrutate din personalul 
spitalelor şi din convalescenţi, conchise Kondratenko şi se 
ridică, îndreptându-se spre uşa urmat de ceilalţi. 

— Adunați trupa de marină! ordonă generalul. 

Când ordinul fu executat, Kondratenko îi felicită cu 
căldură pe matrozi pentru bărbăţia de care dăduseră 
dovadă în luptă. 

— Să apăraţi şi mai departe Vâsokaia. Ţineţi minte: 
căderea acestei poziţii ar fi un eveniment tot atât de grav ca 
şi scufundarea navelor voastre. Îmi pun nădejdea în voi ca 
şi în tiraliorii mei. Patria v-a încredinţat apărarea Arthur- 
ului şi sunt ferm convins că-l veţi apăra, aşa cum veţi apăra 
şi Vâsokaia. 

— O să ne străduim, excelenţă! strigară tunător marinarii. 

— Ei, cu Dumnezeu înainte! le ură Kondratenko ridicând 
mâna. 

Soimanov şi Akinfiev porniră în fruntea detaşamentelor. 

Boreiko plecă şi el. Se pomeni curând lângă şcoala Puşkin. 
Ajuns acolo, bătu încetişor în uşă şi-şi spuse numele. Îi 
deschise mica institutoare. 

— Ce vânt te-aduce la o oră atât de târzie? îl întrebă ea. 


— Îmi daţi voie să rămân peste noapte la dumneavoastră? 
răspunse el tot printr-o întrebare. 

— Fireşte, dar cu o condiţie: să fii foarte cuminte, 
răspunse institutoarea, ameninţându-l cu degetul. 

— A, despre asta să n-ai nici o grijă. E ştiut că în prezenţa 
dumitale din urs mă fac mieluşel. 

— Până acum am avut de-a face cu pisici, câini şi alte 
animale domestice, dar nu cu urşi. 

— Întrucât ai o experienţă atât de îndelungată ca 
dresoare, cred c-o să mă domesticeşti şi pe mine, sau, mai 
bine zis, m-ai şi domesticit, adăugă el după câteva clipe de 
tăcere. 

— Pare-mi-se, că n-ai nimic împotriva acestui lucru? zâmbi 
institutoarea. 

— N-am, mormăi porucikul şi, deodată, ridicând-o, o 
sărută cu foc. 

— Tout beau! La loc comanda! strigă Olia, apărându-se, 
dar porucikul o luă pe sus, ca pe-un copilaş, şi intră cu ea în 
camera de alături unde se aflau Maria Petrovna şi Liolia. 

— Se pare că porumbeii noştri s-au înţeles! observă Liolia, 
văzându-le chipurile fericite. 

Olia îl prezentă solemn: 

— Soţul meu. 

Sosiseră ultimele zile ale colinei Vâsokaia. În dimineaţa 
zilei de 20 noiembrie, asupra poziţiilor de pe culmea 
acesteia fu dezlănţuit un uragan de foc. Bateriile de asediu 
bubuiau cu înverşunare. Întreg frontul terestru şi 
cuirasatele răspunseră prin tir indirect, căutând să reducă 
la tăcere bateriile grele inamice. 

La auzul canonadei, Boreiko se grăbi să ajungă la 
Vâsokaia. Lângă spitalul unificat, îi ajunse din urmă pe Varia 
şi pe Vasea. 

— Serioja se simte mult mai bine, îl vesti fata fericită. Se 
întremează repede. 

— Pesemne că din pricina sărutărilor Nadiei, glumi 
porucikul. 


Varia îl privi mirată: 

— Nu este în firea lui Serioja să mă iubească pe mine şi să 
se sărute cu alta! 

— Dar cine ţi-a spus că el te iubeşte? 

— Chiar el. 

— Şi l-ai crezut pe cuvânt? 

— Ia mai lasă-mă, ursoiule! îl repezi Varia intrând iute în 
spital. 

Dinspre Oraşul-Nou se târau spre Vâsokaia coloane 
pestriţe de oameni, ultima rezervă a fortăreței: soldaţi, 
matrozi, rezervişti de clasa a doua ieşiţi din spital, purtând 
încă pansamente şi şchiopătând. 

— A dracului tocătoare! rosti din mers un soldat, arătând 
din cap spre Vâsokaia. Ce de oameni au pierit acolo! 

Toată ziua mugiră tunurile, bubuiră exploziile obuzelor de 
11 țoli, detunară şrapnelele şi grenadele; sângele curgea 
şiroaie, oamenii se chinuiau şi mureau. Japonezii nu treceau 
la atac, ci doar se pregăteau. 

A doua zi, canonada începu din nou cu aceeaşi intensitate. 

Ziua era rece şi senină, ceea ce înlesnea reglarea tirului. 
Bateriilor de asediu li se alăturară canonierele din Baia 
Golubinaia. Creasta colinei se afla acum între două focuri. 
Torentul de fontă şi de oţel se revărsa asupra ei tot mai 
năprasnic. 

După amiază, japonezii porniră din nou la asalt în şiruri 
strânse. Se prăbuşeau valuri-valuri, seceraţi de focul 
tunurilor, al mitralierelor, al puştilor şi grenadelor, totuşi 
înaintau nestăvilit. Val după văl, atacatorii alergau vijelios, 
peste mormanele de morţi şi de răniţi. Urcau tot mai sus, 
spre culmea cu două cocoaşe. În sfârşit ruşii dădură îndărăt 
şi japonezii ajunseră pe culme, unde se încinse lupta corp la 
corp. Spumegând că fiarele, oamenii se loveau cu ce le 
cădea sub mâna: cu baionetele, cu paturile puştilor, cu 
pietre, cu grenade; se spintecau, se sugrumau, se sfâşiau cu 
dinţii. 


Artileria asediatorilor îşi deplasă focul asupra rezervelor şi 
a Oraşului-Nou. Casele se năruiau una după alta; izbucneau 
incendii; totul se mistuia în nori de praf şi fum. 

Kondratenko îşi dădea seama că situaţia era tot mai grea 
cu fiecare clipă ce trecea. Efectivul apărătorilor era 
insuficient; ofiţerii erau scoşi din luptă unul după altul. 
Trebuia să trimită acolo un om de nădejde care ar fi fost în 
stare să îmbărbăteze soldaţii, să stăvilească asaltul 
japonezilor, tot mai vijelios. 

Generalul hotări să trimită pe culme detaşamentul de 
grăniceri de sub comanda lui Butusov. Era încredinţat ca 
acesta va face posibilul şi imposibilul, spre a se rezista pe 
poziţii. 

Butusov se întorsese însă în ajun de la bateria Kurgannaia, 
unde, timp de aproape o săptămână, respinsese atacurile 
neîntrerupte ale japonezilor. Detaşamentul lui se rărise 
simţitor. Nu mai avea decât jumătate din efectivul iniţial şi 
doi ofiţeri. Totuşi locotenent-colonelul nu făcu nici o obiecţie 
când Kondratenko îl anunţă că va trebui să plece pe 
Vâsokaia. 

— Roman Isidorovici, de vreme ce socotiți necesar să mă 
duc acolo, ordinul dumneavoastră va fi executat întocmai! 
Rezervele mele sosesc aici peste un ceas. Am să plec direct 
pe poziţii. 

Kondratenko îşi dădea seama foarte bine că trimitea la 
moarte pe unul dintre cei mai buni ofiţeri, care trecuse cu 
cinste prin toate încercările războiului. Abia putând să-şi 
stăpânească tulburarea, generalul se ridică de la masă, îl 
îmbrăţişa călduros şi-l sărută: 

— Dragă Piotr Dmitrievici, binecuvântarea Domnului să te 
ocrotească! Pe cât se poate, să nu-ţi rişti viaţa; caută să te 
păstrezi pentru Arthur. Oameni ca dumneata avem puţini, şi 
mai este multă nevoie de ei aici, rosti Kondratenko cu 
emoție. 

Butusov, mişcat, îl rugă doar un lucru: să aibă grijă de 
familia lui. Generalul i-o făgădui. 


După ce plecă Butusov, Kondratenko îşi plecă fruntea în 
piept, gândindu-se la soarta dureroasă a celor din Arthur. 
Dar n-avea timp să stea mult pe gânduri: Arthur-ul îl 
aştepta. Se vesti că fusese dezlănţuit un nou asalt asupra 
Vâsokiei. Generalul ieşi în curtea comandamentului privind 
prin binoclu cele ce se petreceau pe colină. 

Poziţiile erau învăluite într-o perdea groasă de fum şi praf, 
prin care fulgerau mereu exploziile roşietice ale obuzelor 
grele. Părea că pe colină erupea un vulcan. Când şi când, se 
auzea răpăit de mitraliere şi strigăte de „ura” sau banzai. 
După culoarea uniformelor ostaşilor care coborau repede 
povârnişul, pâlcuri-pâlcuri sau răzleţi era vădit că ruşii se 
retrăgeau sub presiunea forţelor copleşitoare ale 
inamicului. 

— Vâsokaia a fost din nou ocupată de japonezi, raportă 
telefonistul. 

— Vezi unde e locotenent-colonelul Butusov, ordonă 
generalul. 

— Au sosit grănicerii, raportă aghiotantul. 

Generalul ieşi în stradă. Acolo se înşiruia o coloană de 
soldaţi cu epoleţi verzi şi cu benzi de aceeaşi culoare la 
şepci. Kondratenko îi salută, şi trecu de-a lungul frontului. 
Deşi numeroşi soldaţi fuseseră răniţi şi purtau încă 
pansamente, arătau voioşi, odihniţi şi sănătoşi. Butusov 
avusese întotdeauna o grijă deosebită de hrana soldaţilor şi, 
cu ajutorul prietenilor săi chinezi, ştia să facă rost de 
leacuri şi de alimente antiscorbutice. 

Comparând înfăţişarea grănicerilor cu aceea a tiraliorilor, 
Kondratenko îşi dădu seama îndată că grănicerii, sănătoşi, 
voinici, vor opune o rezistenţă mult mai dârză, decât orice 
regiment de tiraliori. „Da, se poate conta pe ei”, gândi el. 
După ce-i felicită pentru bărbăţia de care dăduseră dovadă 
până atunci generalul arătă spre colină Vâsokaia: 

— Fraţilor, nu uitaţi: dacă japonezii ocupă înălţimea 
aceasta, s-a isprăvit cu Arthur-ul. Locotenent-colonelul 
Butusov pe care l-am numit comandant al sectorului, vă 


aşteaptă acolo. Împreună cu el şi sub comanda lui, va trebui 
să apăraţi poziţiile şi aveţi datoria s-o faceţi. Cu Dumnezeu, 
înainte. 

— O să ne străduim, excelenţă! răspunseră ostaşii într-un 
glas şi porniră spre poziţii. 

— Domnul locotenent-colonel Butusov îşi aşteaptă trupa 
pe povârniş, raportă telefonistul. 

Kondratenko ieşi din nou afară şi duse binoclul la ochi. 
Grănicerii se răspândiseră în trăgători şi urcau repede spre 
culme. Tirul infanteriei şi al artileriei japoneze se înteţi de 
îndată. Salvele se contopeau cu ropotul focului de voie, 
mitralierele clănţăneau turbate, trăgând cu cadenţa 
maximă. Culmea pieri din nou în praf şi fum. Lanţurile de 
grăniceri se culcară la pământ; curând însă porniră iar în 
salturi dese şi, peste puţin, dispărură în norul ce învăluia 
culmea. 

Nu mult după aceea se raportă că, printr-un viguros atac 
la baionetă, grănicerii îi zvârliseră pe japonezi în vale şi 
ocupaseră Vâsokaia în întregime. Kondratenko răsuflă 
uşurat. 

Artileria de asediu deschise numaidecât focul. În ziua 
aceea japonezii porniseră de şase ori la asalt şi de şase ori 
se retrăseseră, acoperind pământul cu cadavrele lor. Lupta 
conteni abia când se înnoptă. Colina rămăsese în mâinile 
celor din Arthur. 

Se întunecase de-a binelea când locotenent-colonelul 
Butusov, după ce luptase toată ziua vitejeşte pe colină, fu 
rănit mortal de o schijă, în abdomen. Abia mai dând semne 
de viaţă, comandantul grănicerilor fu adus de aceştia la 
statul-major al lui Kondratenko. Generalul alergă fără 
întârziere la postul de prim-ajutor şi se lăsă în genunchi 
lângă brancarda pe care zăcea Butusov. O clipă, locotenent- 
colonelul îşi veni în fire. Recunoscându-l pe Kondratenko, 
raportă cu glas abia auzit: 

— Ordinul excelenţei voastre a fost executat. Vâsokaia a 
rămas în întregime în mâinile noastre. 


Acestea fură ultimele lui cuvinte. Peste o clipă rămase 
nemişcat. Descoperindu-se, Kondratenko sărută fruntea 
atinsă de răceala morţii, a credinciosului său tovarăş de 
arme şi prieten. Generalul îşi suflă îndelung nasul, 
neputându-şi stăpâni lacrimile, fără să bănuiască că în mai 
puţin de două săptămâni avea să-l urmeze şi el pe Butusov, 
pecetluind cu sângele lui credinţa către Patrie. 

Boreiko nu putea să rămână nepăsător la cele ce se 
petreceau în jurul lui şi de aceea se duse seara la statul- 
major al lui lrman. 

— Nu cumva aş putea să fiu şi eu de folos pe aici? întrebă 
el pe aghiotant, porucikul Konstiuşko. 

— Pentru noi contează acum fiecare om teafăr. Deci rămâi 
la comandament; o să-ţi găsim şi dumitale o întrebuințare. 
Completările alcătuite din serviciile auxiliare, din echipe 
de oameni de la spitale, sosiră la comandament în tot cursul 
nopţii. Ele erau trimise spre poziţii laolaltă cu unităţile de 

marinari şi tiraliori aduse din alte sectoare. 

Kondratenko şi Irman conduceau cu tenacitate, fără o 
clipă de răgaz, operaţiunile de apărare. Pe la miezul nopţii, 
se ivi la comandament Stessel - palid, tras la faţă, însoţit de 
Fok şi de Nikitin. Cei trei vizitatori începură să emită pe 
întrecute ordine contradictorii. 

— Degeaba apăraţi Vâsokaia cu atâta îndârjire. Cât sânge 
de soldaţi şi de matrozi se varsă aici, fără rost! Ar fi trebuit 
de mult să fie evacuată şi să retragem trupele pe linia 
principală de apărare, spre forturi, bodogănea Fok. 

— Dar atunci, flota, ar fi pierdută, obiectă Stessel. 

— Anatoli Mihailovici, nu suntem răspunzători pentru ea. 
Ar face mai bine să se care în larg, să scăpăm de ea. În larg 
are mai mult spaţiu decât aici în port... 

— Acolo o pândeşte escadra japoneză, mult mai puternică 
decât a noastră. 

— Ei, Dumnezeu e milostiv. Poate că o navă, două o ajunge, 
târâş-grăpiş, până la un port neutru. 


— Da, da, să se trimită chiar astăzi cufundărilor un 
ultimatum: să se care din Arthur până nu le-a dat la fund 
japonezii toţi galoşii, se asocie Nikitin. 

— Pentru ca navele să poată ieşi în larg, trebuie să li se 
dea înapoi gurile de foc mici şi mijlocii, circa două sute de 
piese, care ar urma deci să fie retrase de pe frontul 
terestru. Aceasta va slăbi mult apărarea. În plus, va trebui 
să le restituim proiectilele respective, iar noi nu mai avem 
decât foarte puţine, obiectă Kondratenko. 

— Le vom restitui tunurile din liniile a doua şia treia, şi o 
parte din muniții, concedă Stessel. Numai să plece odată. 

— Mă opun cu toată hotărârea, protestă vehement 
Kondratenko. Nici aşa nu mai dispunem de rezerve; dacă 
vom lua de pe poziţii cele două mii de marinari, nu vom mai 
avea cu cine să-i înlocuim. 

— Reduceţi garnizoanele forturilor; acolo sunt mulţi 
oameni de prisos, îşi dădu Fok cu părerea. 

— Dar atunci forturile vor fi ocupate numaidecât de 
japonezi. 

— Cu alte cuvinte, după dumneavoastră, trebuie să mai fie 
nimiciţi vreo cincisprezece mii de soldaţi şi de matrozi, şi 
numai după aceasta, să se pună problema capitulării, nu? 
Sărmanii ostaşi: nici nu bănuiesc că se intenţionează 
sacrificarea lor, aproape până la unul, suspină Fok. 

— Vâsokaia trebuie apărată cu orice preţ, iar excelența 
voastră, pe cât se pare, nu vreţi să înţelegeţi acest lucru, 
rosti tăios Kondratenko. 

— Aş! Cum să înţeleagă aşa ceva un prost bătrân ca mine? 
Eu n-am absolvit nici un fel de academii, replică Fok, 
batjocoritor. 

— Domnilor, domnilor, mai mult calm! interveni Stessel. 
Hotărârea mea e să mai apărăm Vâsokaia o zi, iar după 
aceea, dacă nu mai putem să rezistăm, o evacuăm. Avem 
nevoie de oameni în alte sectoare. 

Mai multe obuze care explodară în apropiere îl făcură pe 
generalul-aghiotant să-şi urgenteze plecarea. 


Spre miezul nopţii, Boreiko şi Tretiakov se duseră pe 
Vâsokaia. De pe culme coborau şiruri nesfârşite de răniţi şi 
de ostaşi care sufereau de orbul găinilor. Dând la fiecare 
pas peste cadavre, cei doi ofiţeri ajunseră cu chiu, cu vai la 
redută de pe culmea din stânga. Aceasta fusese aproape 
complet distrusă. În lumina difuză a stelelor, sute de 
tiraliori şi de matrozi se străduiau să refacă parapetele şi 
adăposturile. 

Căpitanul Solonikio, noul comandant al poziţiei, raportă că 
lucrările mergeau încet, fără însufleţire, fiindcă oamenii 
erau obosiţi şi n-aveau poftă de muncă. 

— Le-ai explicat pentru ce sunt necesare? 

— Fireşte, însă ei obiectează pe bună dreptate, că mâine 
dimineaţa japonezii vor nărui iarăşi totul şi că preferă să se 
odihnească mai ca lumea, decât să muncească degeaba, 
răspunse căpitanul. 

— Oamenii sunt istoviţi; trebuie să se aducă întăriri, căci 
altfel, e îndoielnic, dacă toate lucrările vor avea vreun rost, 
confirmă Boreiko. 

— Bine, dar de unde să iei rezerve? Până şi sanitarii şi 
invalizii au fost trimişi încoace, obiectă colonelul. 

— Ei, atunci e greu să sperăm că vom rezista pe poziţii, 
oftă porucikul. 

— Totuşi, Vâsokaia trebuie negreşit apărată. 

Deşi era întuneric, artileria japoneză continua focul 
trăgând rar asupra culmii. 

— Ar fi bine să vă feriţi domnule colonel, îl preveni 
Boreiko. 

— Păi, nici n-ai unde să te adăposteşti aici - poate doar la 
postul de comandă, dacă au apucat să repare adăpostul. 

Vorbind astfel, Tretiakov o luă spre culmea din dreapta, 
unde se afla postul de comandă al dispozitivului de apărare 
de pe colină. 

Îndată ce se lumină de ziuă, canonada începu din nou cu o 
putere sporită, după care japonezii se năpustiră la asalt. 
Curând, izbutiră să ocupe mai întâi culmea din stânga, apoi 


şi pe cea din dreapta. Apărătorii poziţiilor pieriră aproape 
cu toţii. 

Puţinii supraviețuitori se retrăgeau ici-colo, la vale, spre 
Comandament. Adunând tot efectivul disponibil - tiraliori, 
matrozi, ostaşi din artileria de câmp, milițieni, Kondratenko 
porni el însuşi în fruntea lor la contraatac. Boreiko păşea 
alături de el. Între timp, japonezii instalaseră pe deal 
mitraliere şi aruncătoare de mine. Detaşamentul 
improvizat, bătut cu focuri încrucişate, se învălmăşi, 
trântindu-se la pământ aproape de mijlocul povârnişului. În 
zadar încercară Kondratenko şi porucikul să-şi ridice 
oamenii. Aceştia nu mai voiau în ruptul capului să se 
urnească. Mai mulţi matrozi care încercară să facă un salt 
înainte, fură ucişi pe loc. Un glonţ îi zvârli lui Kondratenko 
cuşma din cap. Contraatacul eşuă. 

Întors la comandament, generalul adună pe toţi ofiţerii 
câţi mai rămăseseră în viaţă, ca să afle părerea lor în ce 
priveşte măsurile ce se impuneau în vederea recuceririi 
colinei. 'Tiraliorii, marinarii şi artileriştii declarară într-un 
glas că lupta pentru Vâsokaia nu mai putea să continue. 
Tocmai atunci sosi însă generalul Smirnov. După ce ascultă 
raportul asupra situaţiei, pe care-l prezentă Kondratenko, 
începu să zbiere: 

— Prin voinţa maiestăţii sale împăratului, am fost numit 
comandant al Arthur-ului, şi nici o fortificaţie nu poate fi 
abandonată fără ştirea mea. Am şi elaborat opt ipoteze 
operative pentru recucerirea Vâsokiei. Vi le expun îndată, 
începu el. 

— Oricât de judicioase ar fi ipotezele excelenţei voastre, 
totuşi ar însemna să ne pierdem timpul ascultându-le, se 
opuse Kondratenko. Din lipsă de efective nu mai putem 
executa nici cel mai mic contraatac. 

— Generale, nu ţi-am cerut părerea! răspunse Smirnov, 
ridicând glasul. 

Enervat, Kondratenko se ridică de la masă, şi se îndreptă 
spre uşă urmat de ofiţeri. 


— E revoltător! Vă ordon să vă reluaţi locurile! clocotea 
Smirnov, însă toţi căutau să scape de el. Boreiko ajunse la 
uşă cel din urmă. Generalul îşi înfipse mâinile în mantaua 
lui. Porucikul se descotorosi uşor de el. 

— Excelenţă, mai bine duceţi-vă acasă, rosti el, pe un ton 
compătimitor. Vâsokaia nu mai puteţi să ne-o daţi înapoi, iar 
cu ipotezele dumneavoastră nu faceţi decât să zăpăciţi 
oamenii. 

Generalul îl privi uluit. 

— Pentru asemenea vorbe meriţi să fii împuşcat! spuse el 
încet. 

— Ce să se mai strice muniţia degeaba! Japonezii fac 
operaţia asta cu mulţi dintre ai noştri, fără cheltuială 
pentru statul rusesc! spuse porucikul zâmbind. 

Răspunsul acesta îl convinse deplin pe Smirnov că 
porucikul nu era în toate minţile; el se grăbi să iasă din 
cameră uitându-se cu teamă peste umăr, spre Boreiko. 
Porucikul îl urmă cu acelaşi zâmbet pe buze. Afară, primul 
lucru pe careul văzu fu un proiector puternic, instalat de 
japonezi pe colina Vâsokaia. Lumina lui orbitoare luneca pe 
suprafaţa apei din port, căutând navele staționate acolo. 

„Japonezii nu pierd timpul” gândi porucikul. 

— Totuşi, vreau să încerc încă o dată să recuceresc 
Vâsokaia, auzi el de undeva din apropiere glasul înăbuşit al 
lui Kondratenko. 

— În afară de conductorii de cai din brigada mea, nu mai 
avem de unde să luăm oameni, răspunse Ilrman. 

— Mai este o companie de matrozi de pe Baian sub 
comanda locotenentului Soimanov, şi una improvizată din 
furieri. O să formăm din ei trei coloane de asalt, spuse 
înviorat generalul. 

— Vă lăsaţi mult antrenat, excelenţă. Nu cred că 
încercarea aceasta va avea succes, dar sunt gata să conduc 
personal la atac coloana de tunari, răspunse Ilrman. 

Hotărâră să încerce totuşi. Boreiko se alătură marinarilor. 
La semnalul convenit - un foc de tun, tras din fortul cel mai 


apropiat - atacatorii începură să urce povârnişul într-o 
tăcere adâncă. La început, totul merse bine. Japonezii încă 
nu-i simţiseră; coloanele de asalt izbutiră să urce destul de 
sus. Deodată începură să latre câinii de pază. Aproape 
instantaneu fu deschis focul cu puştile şi cu mitralierele şi 
începură să zboare grenade de mână. Coloana din dreapta, 
alcătuită din tunari, izbuti să răzbească până pe culmea 
dreaptă şi, într-o crâncenă luptă corp la corp, măcelări 
toată garnizoana. În această luptă, Irman fu şi el rănit uşor 
de două ori. Marinarii ajunseră la şaua dintre cele două 
culmi, unde fură întâmpinați cu focuri de flanc şi se culcară 
la pământ. 

— Trebuie să-i aruncăm pe matrozi la atac, rosti Soimanov, 
întorcându-se spre Boreiko, care, trântit după o stâncă, 
scruta întunericul dimprejur. 

Proiectorul se stinsese; se zăreau doar fulgerările puştilor. 

— Se pare că în faţa noastră nu e nimeni. În schimb, la 
stânga sunt masate puternice forţe inamice. Va trebui să 
schimbăm direcţia de atac. Să ne străduim să răzbim în 
flancul redutei din stânga, spuse porucikul, împărtăşind 
locotenentului gândurile lui. 

— Nu ştiu, câţi oameni teferi mai am în companie. În 
întuneric, scurtele negre ale matrozilor nu se văd de loc. 
Gavrilov, Teapin, la mine! strigă Soimanov. Ce pierderi 
avem? 

— Se pare că nu-s mari. Gălbejiţii trag anapoda, mai mult 
ca să ne sperie. Gloanţele nimeresc oamenii numai 
întâmplător, raportară cei doi matrozi. 

Soimanov le spuse ce aveau de făcut mai departe. 

— Ajungem până la şa şi de acolo cădem în spatele 
japonezilor. 

— Să ştiţi, că furierii care ne flancau din stânga, au rămas 
în urmă, departe, la jumătatea povârnişului. Când au auzit 
împuşcăturile s-au speriat şi s-au trântit cu toţii la pământ. 
N-au vrut să mai facă nici un pas înainte. Auzxiliari, şi pace! 
N-au mai mirosit praful de puşcă. 


În clipa aceea, însă, din dreapta izbucni un „ura”! năvalnic 
şi se auzi tropotul unor oameni care goneau în pas 
alergător. 

— Ia uite ce coraj au prins furierii noştri! observă Gavrilov. 

— După mine, înainte, ura! strigă Soimanov, sărind în 
picioare. 

Repetându-i strigătul, matrozii se repeziră după 
comandantul lor. Locotenentul nu apucase însă să facă 
decât vreo zece paşi. Deodată scoase un strigăt scurt şi se 
lăsă jos. 

— Borea, sunt rănit. la comanda, rosti el cu un efort. 

Porucikul se apropie repede de el: 

— Unde te-a lovit? 

— La picior, mai sus de genunchi; nu pot nici să merg, nici 
să stau în picioare. 

Boreiko opri doi matrozi, le ordonă să-l ducă pe locotenent 
la postul de prim-ajutor şi se repezi înainte. 

Între timp japonezii izbutiseră să-şi împingă rezervele în 
sus. Pe culmea dealului, se încăierară în întuneric la 
baionetă. Furierii şi conductorii de cai - tunari, slab instruiți 
în lupta la baionetă, fură respinşi şi începură să se retragă 
pe coastă, la vale. Marinarii fură încercuiți. Dându-şi seama 
de acest lucru, Boreiko se năpusti cu un răcnet asupra 
japonezilor. Apucând arma de ţeavă, o învârtea pe deasupra 
capului ca pe o ghioagă, maturând totul în calea lui. 
Matrozii luptau vitejeşte. Inamicul nu le ţinu piept şi o luă la 
fugă în neorânduială. Marinarii rupseseră încercuirea. 

Boreiko trimise la comandament un raport propunând să 
se reia atacul în zori, dar, drept răspuns, primi ordinul 
pentru retragerea tuturor trupelor spre fortul 4. 

După zece zile de lupte îndârjite, Vâsokaia, în sfârşit, 
căzuse în mâinile japonezilor. 

— Acum începe agonia Arthur-ului, spuse Kondratenko, 
când porucikul sosi în zori la comandament, predând 
comanda matrozilor unui ofiţer de marină. 

— Agonia escadrei; nu şi a fortăreței, îl corectă Boreiko. 


— Mă tem că, de azi înainte, şi fortăreaţa se va afla într-o 
situaţie foarte dificilă, obiectă Kondratenko. 

Starea sufletească sumbră a generalului se mai risipi când 
i se comunică declaraţia unuia dintre prizonierii japonezi 
capturați noaptea de marinari pe Vâsokaia. 

Japonezul, originar din 'Tokio, om între două vârste, avocat, 
mobilizat recent cu gradul de soldat, arăta extrem de obosit 
şi răspundea de bună voie la toate întrebările. După spusele 
lui, Japonia se afla într-o situaţie financiară şi economică 
extrem de grea; stocurile de materiale de război erau pe 
sfârşite, iar rezervele de oameni instruiți, aproape 
secătuite; soldaţii din armata de asediu erau istoviţi, 
epuizați din pricina hranei proaste. 

— Numai încheierea cât mai grabnică a păcii ne poate 
salva de la un crah total, spuse japonezul, în încheierea 
declaraţiilor sale. Pentru aceasta, însă, e necesar să 
cucerim mai întâi Arthur-ul. Altfel, Rusia nu va consimţi să 
înceapă tratative de pace cu noi, deşi armata ei a suferit în 
Manciuria o serie de înfrângeri. 

— E civil, nu prea îmi vine să cred că se poate orienta prea 
bine în conjunctura actuală de război, se îndoi 
Kondratenko, când interpretul îi comunică declaraţiile 
prizonierului. 

— În ceea ce priveşte economia şi finanţele, fiind avocat şi, 
în plus, specialist în drept comercial şi financiar, este, 
desigur, la curent cu problemele zilei, obiectă interpretul. 

— Iar înfăţişarea lui arată că nici japonezii nu stau pe roze 
la Arthur, adăugă Naumenko. 

— Ar fi interesant de ştiut, cam pe ce contau japonezii, 
după părerea lui, când s-au angajat în război cu noi, spuse 
Kondratenko. 

Interpretul repetă întrebarea. Japonezul ezită o clipă; pe 
urmă, însă, dădu un răspuns amănunţit. După părerea lui, 
Germania, foarte interesată să abată atenţia puternicei ei 
vecine din est, de la graniţele ei, împinsese Japonia la 


războiul cu Rusia. Tocmai de aceea, japonezii contau şi pe 
ajutorul Germaniei, pe lângă cel al Angliei, aliata lor. 

— Ceea ce însă, deocamdată, nu s-a întâmplat. Tocmai în 
aceasta constă una din erorile de calcul ale japonezilor, 
completă Kondratenko, îngândurat. Iar noi, fireşte, trebuie 
să apărăm Arthur-ul, până la capăt, conchise el. În aceeaşi 
seară, Kondratenko relată lui Stessel rezultatele 
interogatoriului. Sub impresia căderii fortificațiilor de pe 
colina Vâsokaia, generalul-aghiotant asculta posomorât şi 
privi cu neîncredere aceste relaţii. 

— "Toţi pociţii aceştia mint ca să-şi salveze pielea. Nemţii 
au fost de când lumea bunii noştri prieteni! bodogăni el. 

Fok, care era şi el de faţă, observă veninos: 

— Bineînţeles, excelenţă, nu se poate să fiţi atât de naiv, 
încât să daţi crezare declaraţiilor unor prizonieri, mai cu 
seamă, în ceea ce priveşte relaţiile dintre noi şi Germania! 
Cine altcineva, dacă nu nemţii, au ajutat dezinteresat Rusia, 
în tot cursul istoriei ei? 

— De pildă, la congresul de la Berlin din 1878 ne-au trădat 
în toată legea, spuse zâmbind Kondratenko, iar acum, ne-au 
silit să încheiem un acord comercial, cu totul dezavantajos 
pentru noi, profitând, se pare, de dificultăţile noastre din 
Manciuria. 

Varia aranjase ca Zvonariov să fie mutat într-o rezervă cu 
două paturi; de la ferestrele acesteia se desfăşura o 
admirabilă privelişte asupra Oraşului-Vechi şi a portului 
înţesat de nave. Condamnat la inactivitate, praporşcikul 
contempla ore întregi panorama dinaintea ochilor săi, iar 
Varia îşi petrecea cu el tot timpul liber. 

De obicei vecinul de pat al lui Zvonariov, un căpitan 
vârstnic de tiraliori, pleca din cameră, spre a nu-i stânjeni. 

Varia se aşeza la căpătâiul patului, şi amândoi dondăneau 
fără sfârşit, făcând planuri peste planuri în privinţa viitoarei 
lor vieţi în comun. 

Când Varia era ocupată, îi ţinea locul Vasea. Băiatul se 
obişnuise repede cu praporşcikul şi-l distra sporovâind 


câte-n lună şi-n stele. 

— Numai să nu mă spuneţi lu' tanti Varia - îl ruga el- că 
mă ceartă. 

Zvonariov îi făgăduia, dar apoi îi destăinuia Varei totul. 

Praporşcikul îi propuse lui Vasea să-l înveţe să citească. 
Băiatul primi bucuros propunerea. Fire calmă şi cumpănită, 
Zvonariov se arătă un pedagog destul de bun, şi îndrumat 
de el Vasea învăţă repede. 

De la Vâsokaia Boreiko o luă direct spre spital, ca să-şi 
viziteze prietenul. Neras, slăbit, cu ochii înroşiţi de nesomn, 
năvăli greoi în cameră. 

— Noroc, Serioja! S-a zis cu Vâsokaia! Au cedat-o 
japonezilor, vesti el de la bun început. Ai noroc că eşti rănit. 
Ai să ajungi să vezi capitularea. 

— Dar tu ai de gând să mori? întrebă mirat Zvonariov. 

— În orice caz, în captivitate n-am să ajung, răspunse 
Boreiko grav. 

Porucikul poveşti cu de-amănuntul peripeţiile luptei 
pentru Vâsokaia. 

— Azi, o dată cu ivirea zorilor, japonezii au şi început să-şi 
regleze tirul asupra navelor noastre din port. la ridică-te 
puţin, şi admiră-i pe marinarii noştri. Îi paşte scufundarea 
în băltoaca de la Arthur, iar lor puţin le pasă! Nu fac nici 
măcar o încercare ca să iasă în larg, spuse indignat 
porucikul. 

Zvonariov se ridică în capul oaselor şi se uită pe fereastră. 
Trombe uriaşe de apă ţâşneau mereu lângă cuirasatele 
acostate la cheu, chiar lângă colina Perepiolka. Cele mai 
multe obuze cădeau lângă cuirasatul Poltava aflat în coada 
escadrei. Deodată, o coloană de fum, mai întâi negru, apoi 
ruginiu, ţâşni deasupra pupei lui. Nava se învălui în abur. 
Când se risipi fumul, Zvonariov văzu cum Poltava se 
scufundă până la puntea superioară şi se apleacă într-un 
bord. 

După Poltava, spre seară fu scufundat şi Retvizan. Cuprins 
de flăcări, cuirasatul eşuă de asemenea, pe fund, puntea 


tunurilor rămânând deasupra apei. Doar puternica 
înclinare spre tribord împiedica acţiunea artileriei sale. 
Navele fură bombardate până târziu după ce se înnoptă. 

În timpul zilei, Belîi trecu pentru câteva clipe pe la 
Zvonariov. Era istovit şi agitat. 

— Marinarii au o conduită incalificabilă! În loc să tragă cu 
tunurile de 12 țoli asupra culmii Vâsokaia, îşi aşteaptă 
resemnaţi rândul să fie scufundaţi în băltoaca asta, spuse 
el, răsucindu-şi nervos mustăţile lungi. N-aş fi crezut 
niciodată ca amiralii şi comandanții cuirasatelor să fie atât 
de tembeli. 

— Dar bateriile fortăreței trag asupra Vâsokiei? întrebă 
Zvonariov. 

— Trebuie să economisim muniţia. L-am trimis pe Azarov 
la Viren, cu rugămintea de a deschide focul asupra Vâsokiei; 
amiralul e însă rănit şi, în treacăt fie vorba, nici nu se ştie 
cine anume deţine efectiv comanda escadrei, răspunse Belii 
cu ciudă. 

În următoarele trei zile, japonezii continuară tot atât de 
metodic să distrugă prin tragere indirectă navele escadrei 
ruseşti. Unul după altul fură scufundate cuirasatele Pobeda, 
Peresvet, crucişătoarele Baian, Pallada şi canoniera 
Ghileak. 

Stessel se plimba nervos prin cabinetul său. Era indignat 
de pasivitatea totală a marinarilor cu prilejul 
bombardamentului şi al scufundării navelor din port. 

— Să nu tragă nici o lovitură de tun asupra Vâsokiei unde 
sunt instalate posturile de observaţie ale bateriilor de 
asediu! Să nu se opună nici o rezistenţă japonezilor! Asta 
nu este numai laşitate; e de-a dreptul o trădare a cauzei 
ruseşti! spunea clocotind generalul. 

— Anatoli Mihailovici, ar trebui să-i chemi pe cufundări şi 
să-i scarmeni bine, propuse Nikitin. Deşi am făgăduit să pun 
o lumânare de o rublă la icoana sfântului Nikolai atunci 
când cel din urmă galoş al nostru se va scufunda, totuşi e 
inadmisibil că marinarii să se poarte atât de ruşinos. Doar 


pe nave există încă muniţie, de care avem nevoie, alimente, 
cărbuni, medicamente şi alte lucruri necesare. 

— Ceea ce îi preocupă e să-şi scape pielea: fug de pe nave 
o dată cu şobolanii, salvându-şi bagajele personale, dar la 
fortăreață nici nu se gândesc. L-am chemat pe Viren să 
discutăm anumite chestiuni de serviciu, iar el mi-a trimis 
vorbă, ca să vezi, că-l doare piciorul, şi nu poate să vină. 
Grigorovici se ocupă de salvarea navelor sortite pieirii... în 
cartierul vilelor! 

— Probabil că e cu Lolka, cocota aceea de la „Variete”, 
adăugă Vera Alexeevna. Le-am cerut celor de la poliţie s-o 
aresteze pe stradă şi s-o trimită la o spălătorie. Să-şi mai 
facă şi bătături la mânuţele ei albe! 

Colonelul Reis intră şi-i întinse lui Stessel o notă telefonică, 
prin care generalul era invitat la o conferinţă a amiralilor. 

— Se înţelege de la sine că n-am să mă duc; Viktor 
Alexandrovici, te rog să mergi dumneata, dispuse 
generalul-aghiotant. 

— Trimite-l şi pe Beli, amiralul nostru de uscat, sugeră 
Nikitin. 

— De ce vorbeşti astfel despre Vasili Feodorovici? Este un 
om demn de stimă, interveni Vera Alexeevna. 

— Cine seamănă s-adună: Are suflet de cufundar - nu bea 
votcă şi e prieten cu marinarii. 

— Bine, dar nici eu nu obişnuiesc să beau votcă, observă 
Stessel. 

— Tu, amice, stai sub fermecătorul papucel al măicuţei 
Vera Alexeevna, altfel ai fi ajuns de mult un beţiv şi 
jumătate, cam ca şi mine. 

În seara aceleiaşi zile, toţi amiralii şi comandanții navelor 
de rangul I se adunară în vila lui Grigorovici. Aşteptau doar 
sosirea reprezentanţilor comandamentului forţelor 
terestre. Apariţia lui Belii fu întâmpinată cu căldură. 
Amiralul îi ieşi repede înainte, copleşindu-l de amabilităţi. În 
schimb, Reis fu primit rezervat, rece. 


Se puse în discuţie măsurile ce se impuneau a fi luate 
pentru salvarea navelor. Comandanții cuirasatelor şi ai 
crucişătoarelor susțineau într-un glas că cel mai judicios 
lucru ar fi fost ca navele să fie scufundate în port. 

— După război, ele vor putea fi ridicate uşor ranfluate, 
adăugă Viren căutând să convingă adunarea. 

— De cine să fie ridicate: de ruşi, ori de japonezi? întrebă 
Reis. 

— Socotim că Arthur-ul nu va capitula. Escadra lui 
Rojestvenski e în drum spre noi. Peste o lună, cel mult, 
peste şase săptămâni, va fi aici. Atunci, blocada va fi forţată 
şi ni se vor trimite pe mare provizii şi muniții, răspunse 
Grigorovici. 

— Generalul-aghiotant Stessel m-a trimis aici pentru a 
preveni pe excelenţele voastre că e necesar să se aibă în 
vedere şi posibilitatea capitulării fortăreței, răspunse 
colonelul. 

— Deşi nu împărtăşesc temerile generalului-aghiotant, 
totuşi părerea mea e că navele trebuiesc scoase în rada 
exterioară, fără a aştepta să fie scufundate de japonezi. 
După mine, pasivitatea în care ne complăcem, ne 
dezonorează pur şi simplu, rosti Essen cu aprindere. 

— Dar, Nikolai Ottonovici, nici dumneavoastră n-aţi tras 
măcar un foc asupra Vâsokiei! îl dojeni Viren. 

— Mi-am camuflat cuirasatul cu ajutorul macaralelor din 
port şi cu alte nave, în aşa fel, încât japonezii nu m-au 
descoperit. Dacă aş fi deschis focul, mi-aş fi trădat imediat 
prezenţa. 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi cu nava dumneavoastră? 

— Să trec în baia Belii Volk; de acolo să încerc să ies în 
larg şi să răzbesc spre un port neutru, sau să-l întâmpin pe 
amiralul Rojestvenski. 

— Credeţi că fortăreaţa are să vă restituie tunurile şi 
trupa? 

— Vă pot da asigurări că toate navele care vor încerca să 
forţeze blocada vor primi înapoi de la fortăreață şi una şi 


alta, declară Reis. 

— Deşi mi-ar părea foarte rău să mă despart de matrozii 
de pe Sevastopol, care s-au comportat admirabil în baterii, 
n-aş avea nici eu nimic împotriva restituirii oamenilor, ca şi 
a unui număr de guri de foc, împreună cu cantitatea 
necesară de muniții, rosti Belii. 

— Aşadar, s-a hotărât: cuirasatul Sevastopol va ieşi în baia 
Belii Volk, preciză Viren. Cine mai doreşte să urmeze pilda 
lui Nikolai Ottonovici? li se adresă el comandanților de nave 
din jurul mesei. 

Alţi amatori nu se mai arătară. 

— Dar dumneavoastră, ce aveţi de gând să faceţi cu 
Baian? i se adresă Grigorovici lui Ivanov, comandantul 
acestei nave. 

— Ieri, un obuz de 11 țoli a pătruns în compartimentul 
căldărilor şi Baian şi-a pierdut capacitatea de a se deplasa... 

— De ce n-aţi ieşit mai demult? întrebă Essen. 

— Din aceleaşi motive, ca şi dumneavoastră, Nikolai 
Ottonovici, replică Ivanov. 

— Eu am de gând să ies acum. 

— lar eu nu dispun de această posibilitate, aşa că Baian al 
meu va trebui să rămână în port. 

Se discută apoi în amănunt operaţiunea de trecere a 
cuirasatului Sevastopol în baia Belii Volk. Se hotări să se 
mai scoată din port canoniera Otvajnâi, toate torpiloarele 
care mai existau, precum şi remorcherul portului Silad. Cu 
aceasta, consfătuirea se sfârşi. 

Fiind informat asupra hotărârilor luate, Stessel ceru 
categoric ieşirea tuturor navelor în baia Belii Volk, dar 
Viren îi răspunse printr-un refuz tot atât de categoric. 

— Escadra nu este subordonată excelenţei voastre, astfel 
că va acţiona şi pe viitor conform ordinelor comandantului 
ei. 

Baia Belii Volk, situată între peninsula Tigrovâi şi 
Liaoteşan, era complet deschisă spre mare, fiind protejată 
doar la nord de un mic promontoriu stâncos. De aceea, 


îndată ce navele ancorară acolo, se procedă la instalarea de 
estacade şi baraje protectoare de mine. În plus, fură întinse 
şi plase împotriva torpilelor. Adăpostită dinspre uscat de 
munţi, baia Belii Volk era inaccesibilă tirului bateriilor de 
asediu, fiind deci oarecum locul cel mai puţin periclitat din 
Arthur. 

Pentru paza apropiată, fură deplasate de pe cheu spre 
ţărmul băii trei tunuri de câmp, cu o mică alocaţie de 
obuze, sub comanda lui Boreiko. Acesta era însoţit de 
nelipsitul Rodionov şi de ceilalţi ostaşi de pe Utios. 

— Păcătos loc pentru baterie, înălţimea voastră! 
bombănea subofiţerul. Nici o acoperire dinspre mare; de 
jur împrejur, numai piatră - nici n-ai unde să faci 
adăposturi. Marinarilor le convine să huzurească pe 
cuirasate, pe când noi stăm descoperiţi, la vedere! 

— Ei, Timofeici, ce te-a apucat să te văicăreşti la 
bătrâneţe? Lângă fortul 2, japonezul şade la cinci stânjeni 
de tiraliorii noştri, şi tot nu e rău. Apoi, de pe mare o să 
tragă înainte de toate asupra navelor, îl încurajă Boreiko. 

Porucikul cercetă coasta, şi trasă, în dosul unui mic dâmb, 
locul amplasamentelor pentru tunuri. La propunerea lui 
Rodionov, hotări să se sape adăposturi pentru oameni într- 
una din coastele rotunde ale dâmbului. Rodionov, vechi 
miner din Donbas, era mare meşter în „săpăturile de puțuri 
şi de galerii direcţionale” - astfel numea el, fără excepţie, 
toate lucrările pe care le fac pionierii. 

După ce amplasară tunurile în locurile indicate, ostaşii, 
glumind şi povestind snoave, se apucară să sape 
adăposturile. 

Lăsând comanda lui Rodionov, Boreiko se duse să dea 
raportul lui Essen pe Sevastopol. Nu-i fu însă chiar atât de 
simplu să-l găsească. Înainte de a ieşi în larg, Essen îşi 
examina personal nava, cercetându-i toate ungherele, toate 
cotloanele. Comandantul secund, botsmanul, subofiţerii şi 
toţi şefii de posturi de luptă îl urmau pas cu pas. Boreiko îl 


zări ieşind dintr-o intrare în punte, cu chipiul dat pe ceafă, 
cu barba încâlcită, plină de praf. 

— Pe mine mă cauţi, domnule porucik? întrebă Essen. Cu 
ce pot să-ţi fiu de folos? 

Aflând că artileristul avea intenţia să-i protejeze cuirasatul 
cu tunurile lui de câmp, învechite, începu să râdă în hohote. 

— Asta-i ca şi când un copilaş de doi ani ar lua apărarea 
unui om în toată firea. N-avem câtuşi de puţin nevoie de 
dumneata. Poate doar pentru a respinge atacurile cu 
torpile, adăugă el, ceva mai prietenos, când îşi dădu seama 
cât de jignit se simţea Boreiko. Cum staţi cu legăturile, cu 
aprovizionarea, cu proiectoarele? 

— Din păcate, n-avem de nici unele. 

— Bun. Vă dăm noi un semnalizator, vă punem în 
subzistență şi vă instalăm un proiector. Avem o singură 
rugăminte: să fiţi cu ochii în patru şi să trageţi asupra 
tuturor obiectivelor apropiate: torpiloare, crucişătoare ori 
şalupe. Nu merită să stricăm pe ele obuzele mari de 
marină; tunurile dumitale de câmp sunt foarte potrivite 
pentru aşa ceva. Trimiteţi artelnicul după pâine şi conserve. 
Şi acum, am onoarea... 

Boreiko se întoarse la uscat. Soldaţii izbeau din răsputeri 
cu târnăcoapele şi cu cazmalele în lutul îngheţat, şi pe 
măsură ce scoteau pământul întăreau bolta adăposturilor; 
curând fură gata patru adăposturi unde încăpeau toţi cei de 
pe Utios. Rodionov, rumen şi înviorat, striga mereu 
servanţilor săi: 

— Daţi-i zor! Până se înnoptează, trebuie isprăvit totul, ca 
să mâncăm pisat fierbinte, în casă nouă; poate că drăguţii 
de marinari ne-or da şi ceva băuturică. 

— Trebuie să trimitem un om la Sevastopol, după 
alimente, dispuse Boreiko, apropiindu-se de el. 

— Uite-l şi pe Zaicik al nostru! strigă Rodionov. 

— Să trăiţi, înălţimea voastră. Am sosit la ordinele 
dumneavoastră! raportă artelnicul. 

— Ce vânt te aduce? 


— Am fugit din spital. Japonezu' trage cumplit cu 
mortierele. Nu-i chip de îndurat. A dărâmat spitalul de 
alături. Şi într-al nostru au nimerit două obuze. Am aflat că 
sunteţi aici, şi iată-mă-s, răspunse ostaşul. 

— Bine, rămâi; o să fii şi aici tot artelnic. Acum trebuie să 
te duci la Sevastopol. Poţi? 

— Da, să trăiţi, pot! răspunse bucuros ostaşul. 

Se repezi spre mal, dar se clătină deodată, cât pe ce să 
cadă jos. 

— Rău te-ai mai rablagit, Zaicik, spuse Boreiko, 
compătimitor. Stai o clipă; o să mergi cu încă cineva la 
bordul cuirasatului. Deocamdată, rămâi aici, cu Rodionov. 

Porucikul scrise bonul pentru eliberarea alimentelor şi-l 
dădu lui Zaiaţ. Curând după aceea, artelnicul plecă cu 
barca trimisă de la Otvajnâi, ca să ridice rațiile. 

Ziua scurtă de iarnă era pe sfârşite. Nori grei atârnau jos 
deasupra oceanului plumburiu. Bătea vântul de la nord-est. 
Valuri uriaşe se năpusteau mugind asupra coastei, 
acoperind stâncile cu un tiv alb de spumă şi cu stropi. La 
orizont, se întrezăreau ca nişte punctuleţe navele de pază 
japoneze. În mijlocul golfului se înălța silueta cenuşie, 
masivă a cuirasatului Sevastopol. La stânga, lângă el, la 
ancoră, era Otvajnâi; şi ceva mai aproape de țărm, 
remorcherul portuar Silaci. Aproape de stânci, se legăna pe 
valuri torpilorul Storojevoi. La dreapta cuirasatului, se 
încolonau în linie de şir, Serditâi, Statnâi, Skorâi, Smelâi şi 
Vlastnăi, tot ce rămăsese din flotilă de torpiloare de la 
Arthur. Dinspre oraş, de peste sopcile de pe litoral, se 
auzeau bubuiturile surde ale artileriei. 

Tunarii de pe Utios îşi rânduiau cât mai bine culcuşurile în 
micile lor vizuini. Căraseră şi aşternuseră pe jos gaolian 
uscat, puseseră la intrarea în adăpost drept perdea foi de 
cort. Instalaseră şi câteva sobiţe în locurile în care nu se 
putea zări fumul dinspre mare. La baterie, se puneau 
tunurile în bătaie şi se săpau gropi pentru depozitarea 
muniției. 


Boreiko păşea prin faţa pieselor, chibzuind, în ce direcţie 
să orienteze bateria. Dinspre Liaoteşan sosi o companie de 
marinari de pe Sevastopol, în frunte cu Andriuşa Akinfiev. 

— Îndată ce instalăm tunurile pe navă, încercăm să răzbim 
spre larg, spuse locotenentul, radios, strângând mâna lui 
Boreiko. 

— Voi fi bucuros dacă reugşiţi. Am venit să vă apăr de 
japonezi, îi spuse porucikul. 

Cât timp fură transportaţi matrozii la bordul cuirasatului 
Sevastopol, cei doi prieteni putură să stea de vorbă. 

— În caz că Sevastopol izbuteşte să iasă în larg, soţia ta 
rămâne la Arthur? întrebă Boreiko. 

— Da. Te rog foarte mult să ai grijă de ea. Doar acum eşti 
şi tu familist. 

— N-avea grijă, Andriuşa; Nadejda Sergheevna nu va fi 
părăsită de prietenii tăi din Arthur. La nevoie, au s-o ajute. 

Akinfiev îi propuse lui Boreiko să doarmă noaptea la 
bordul cuirasatului: 

— Nu cred să fie cald şi comod în bârlogul tău. 

— În schimb, sunt aproape de ostaşi şi de tunuri. M-am 
obişnuit să împărtăşesc cu oamenii toate greutăţile 
războiului, răspunse porucikul, mulţumindu-i. 

— Ei, atunci vino măcar să iei masa la noi, în careul 
ofiţerilor. 

— Mai bine trimite-mi o sticlă-două de votcă, ca să am cu 
ce să mă încălzesc, îl rugă Boreiko. 

Îndată ce se întunecă, se aprinseră proiectoarele din 
bateriile de pe Belii Volk. Navele rămâneau cufundate în 
întuneric spre a nu fi reperate. Începu să viscolească. Fulgi 
mari de zăpadă se tălăzuiau pe jos susurând. Tunarii cinau 
în adăposturile lor. Santinela păşea în tăcere de colo-colo pe 
lângă tunuri. 

Boreiko se trânti pe un maldăr de gaolian şi, la lumina 
slabă a unui felinar se apucă să cerceteze cu luare aminte 
planul topografic al sectorului Belii Volk. Ivan, ordonanța 
porucikului, se căznea să deschidă cutia de conserve. 


— Înălţimea voastră, beţi votcă? întrebă el. 

— Până nu amorţesc de frig, nu beau. Pune-o cât mai 
încolo, să nu mă ducă-n ispită. 

Ostaşul oftă şi bombâni ceva la adresa „dăscăliţei” care-l 
perpelea pe porucik. 

Până spre miezul nopţii domni peste tot liniştea. Ninsoarea 
nu contenea deloc; vizibilitatea nu era mai mare de un 
cablu. Chiar şi silueta masivă a cuirasatului abia se mai 
zărea prin negura nopţii. Santinelele care se schimbau la 
fiecare ceas, trăgeau cu urechea la bătaia clopotelor de la 
bordul navelor. Boreiko moţăia la el în adăpost. 

Deodată, lângă Storojevoi se ivi o umbră şi aproape în 
aceeaşi clipă, licări flăcăruia roşiatică la tubul lans-torpile. 
Pe toate navele se sună alarmă pentru respingerea atacului 
cu torpile. Pe torpiloarele de gardă se aprinseră 
proiectoarele; la bordul cuirasatului Sevastopol, începură 
să bubuie piesele cu tir rapid. 

— La tunuri! strigă Boreiko, ieşind valvârtej din adăpost. 
Direcţia drept înainte, obuz brizant, înălţător 20, foc de 
salvă! 

Tunarii de pe Utios se repeziră la piese; luminiţele 
felinarelor se legănau, închizătoarele deschise şi închise la 
loc zăngăneau. 

— Gata! raportară ochitorii, unul după altul. 

— Foc! 

Trei jerbe de flăcări fulgerară prin volbura albă a ninsorii 
şi, aproape în acelaşi timp, scânteiară exploziile obuzelor pe 
fondul sumbru al navei inamice. 

— Se pare că am nimerit, spuse Rodionov, cu îndoială. 

— Mult mai zăboviţi, diavoli stângaci! bodogăni porucikul 
cu ciudă. Păcat că nu-l am aici pe Blohin: sprinten lucra! 

— S-a înstrăinat cu totul de noi, răspunse feuerverkerul. 

După o jumătate de ceas alarma de pe mare se potoli, 
proiectoarele se stinseră, totul se cufundă iar în întuneric. 
Rebegiţi de frig, tunarii săreau de pe un picior pe altul ca să 
se încălzească. 


— Încetarea! ordonă, în sfârşit, Boreiko. Altă dată, mişcaţi- 
vă mai cu viaţă! 

Spre dimineaţă, ninsoarea încetă; vizibilitatea era acum 
ceva mai bună. Din dosul Liaoteşan-ului se iviră pe 
neaşteptate, două torpiloare japoneze. Goneau cu toată 
viteza spre baia Belii Volk. 

— Proiectorul la tribord! se auzi comanda de pe 
Storojevoi. 

Puternicul fascicul de raze lumină la distanţă de două 
cabluri de țărm marile torpiloare cu patru coşuri. Cel din 
faţă apucă să lanseze o torpilă, iar al doilea se mărgini să 
tragă cu tunurile. Pe urmă, amândouă executară un rondou 
şi se întoarseră spre larg. 

— Torpilă, vine torpila! se auzi un strigăt pe torpilorul de 
gardă. 

Pe punte se stârni panică; matrozii se pregăteau să sară în 
apă. Pe valurile întunecate, se zărea clar siajul torpilei. Ea 
trecu repede pe lângă torpilor, se lovi de țărm şi explodă 
bubuind năprasnic. Împreună cu schijele, ţâşniră, până la 
baterie stropi reci de apă sărată. 

Cei de pe Utios traseră imediat şi izbutiră să nimerească 
de două ori în cele două nave inamice, fără să le provoace 
însă avarii serioase, lucru care îi necăji nespus pe tunari. 
Nici marinarii n-avură succese mai mari. 

Ziua trecu în linişte. Tunarii continuau să se 
gospodărească cât mai temeinic pe noua poziţie. Matrozii 
de pe Sevastopol îşi instalau tunurile care le fuseseră date 
înapoi, îşi completau magaziile cu pulbere şi obuze, 
ambarcau apă şi provizii. Profitând de acalmie, Boreiko făcu 
o vizită pe cuirasat, ca să stabilească împreună cu Essen, 
modul în care aveau să coopereze pentru respingerea 
atacurilor cu torpile. Comandantul navei îl primi foarte 
amabil. 

Când se întoarse la baterie, Boreiko le găsi în adăpost pe 
Nadia Akinfieva şi pe Olia Selenina. Aduseseră 
îmbrăcăminte groasă şi ustensile pentru bărbierit. Nadia îl 


rugă să-l cheme pe Andriuşa de pe Sevastopol. Boreiko 
ordonă semnalizatorului să comunice prin semnale că 
Akinfiev e chemat la uscat. 

— Poftim, ca să nu mori de frig! spuse Olea, întinzând 
porucikului o sticlă de votcă. Dar, bagă de seamă: să n-o bei 
pe nerăsuflate! 

— Şi tu, Brutus...!” rosti Boreiko, suspinând comic. Am şi 
pus deoparte două clondire. Cu al tău sunt fericitul posesor 
a trei exemplare. Te pomeneşti c-o să dau în darul beţiei. 

Akinfiev sosi de pe cuirasat. Micul adăpost era însă 
neîncăpător. Atunci locotenentul ieşi împreună cu Nadia, cu 
gând să se plimbe pe mal. Vântul tăios nu prea dispunea 
însă la promenadă. 

— Hai să mergem la bord, propuse locotenentul. O să 
dormi acolo, la mine. 

Comunicându-le lui Boreiko şi Olei intenţia lor, soţii 
Akinfiev plecară pe Sevastopol. 

În noaptea care urmă, vizibilitatea fu mai bună. 
Aşteptându-se la atacuri cu torpile, Boreiko ordonă 
soldaţilor să facă de gardă cu schimbul lângă tunuri. 

Luna apuse curând după miezul nopţii. Torpiloarele 
inamice începură să se apropie din toate părţile de baia 
Belii Volk. Soseau simultan de la nord, de la sud şi de la 
răsărit, unul câte unul şi în grupuri. Printre ele roiau şalupe 
torpiloare. 

— La piese! Foc! strigă Boreiko, ieşind în goană din 
adăpost. 

Luând-o înainte, tunurile de pe Sevastopol, de pe Otvajnăi 
şi de pe torpiloare începură să mugească. După ele bubuiră 
şi bateriile de coastă, răpăiră şi mitralierele. 

Nimerind în jerba de lumină a proiectorului, torpiloarele 
japoneze virau brusc, lansau torpilele şi se îndepărtau, 
trăgând cu toate gurile de foc. Un obuz de 12 țoli tras de 
Sevastopol reteză prova unuia dintre ele. Torpilorul mai 
înaintă puţin, scufundându-se însă tot mai mult în valuri. O 
clipă, sclipiră în aer palele elicelor şi totul pieri de îndată. 


Un alt torpilor fu lovit de mai multe obuze concomitent. 
Învăluindu-se în nori de aburi, el începu să se scufunde 
repede, trăgând totuşi violent cu toate gurile de foc. Unui al 
treilea îi fusese avariată cârmă şi venea cu toată viteza 
asupra canonierei Otvajnâi, parcă vrând s-o spintece cu 
etrava. Explozia unei torpile lansată cu succes de pe 
Storojevoi îl despică în două, şi el se duse la fund într-o 
clipă. Imobilizate din pricina avariilor la maşini, alte două 
torpiloare se opriră în faţa bateriei. Timp de câteva minute, 
Boreiko le ciurui cu obuze. 

Lângă mal, săreau mereu în aer torpilele care se izbeau de 
stânci; altele explodau în baraje şi estacade, ori se încurcau 
în plăşile instalate contra torpilelor şi zumzuiau ca bondarii 
bătând aerul, cu elicele. 

Preocupaţi de lupta împotriva torpiloarelor, marinarii 
uitaseră de şalupele torpiloare. Profitând de aceasta, 
japonezii, urmând linia țărmului, se furişară până la pupa 
cuirasatului Sevastopol şi lansară în plin o torpilă. O 
bubuitură năprasnică dovedi că lovitura îşi atinsese ţinta. 
Încetând tirul, nava se trase repede spre mal şi eşuă acolo 
cu pupa pe fund. După aceea, japonezii izbutiră să lovească 
pe Otvajnâi şi pe Storojevoi care se grăbiră şi ele să eşueze 
pe mal. Escadra din Arthur nu mai exista. 

Când, în sfârşit, ultimul torpilor inamic pieri în zare, 
Boreiko constată mirat că mijeau zorile. În total, cel puţin 
cincizeci de nave inamice defilaseră prin golful Beli Volk şi 
nu mai puţin de zece îşi găsiseră mormântul acolo. 

— Înălţimea voastră, vă pofteşte domnişoara învăţătoare. 
A fost rănită de o schijă, raportă ordonanța lui Boreiko. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? Cum s-a întâmplat? 
întrebă porucikul grăbindu-se să intre în adăpost. 

Olia zăcea pe gaolian, palidă, cu piciorul drept întins într-o 
nemişcare nefirească, şi gemea încetişor. 

— Nu te nelinişti, Borecika, m-a lovit la genunchiul drept, 
dar rana nu este primejdioasă, şopti ea abia auzit. 


— Comoara mea, de ce ai venit aici? exclamă tulburat 
porucikul. Mai bine mi-ar fi rupt mie amândouă picioarele... 
Rabdă încă puţin: am să caut să-l chem pe medicul de pe 
Sevastopol. 

Îngrijorată la auzul celor întâmplate, Nadia, veni şi ea cu 
medicul. După ce o examină pe Olia, doctorul declară că 
rotula genunchiului era spartă. Rana nu era periculoasă, 
dar fata avea să rămână şchioapă toată viaţa. Desperarea 
lui Boreiko nu avea margini. 

Îndată ce se lumină de ziuă, rănita, însoţită de Akinfieva fu 
trimisă cu o şalupă la Arthur. 

— A, dar şi uitasem! Ce s-a întâmplat azi noapte cu 
Sevastopol? întrebă în sfârşit Boreiko. 

— Cuirasatul nostru a încheiat-o cu războiul! Torpila i-a 
făcut la pupă o spărtură de trei stânjeni pătraţi. La Arthur 
nu poate fi reparat, răspunse medicul. 

Capitolul VII. 


Belîi tocmai cerceta situaţia stocului de proiectile existent 
în fortăreață, când sosi pe neaşteptate colonelul Reis. Belii 
nu-l avea deloc la inimă pe linguşitorul, făţarnicul şef de 
stat-major al lui Stessel. Îl dispreţuia şi căuta să evite 
întâlnirile cu el. 

Colonelul îl întrebă de sănătate şi se plânse de vremea 
rea; se interesă, pe când era proiectată nunta Varei. Belii îi 
răspunse la întrebări scurt, rece, tot mai nedumerit de 
rostul vizitei lui. În cele din urmă nu mai putu să se 
stăpânească şi-l întrebă fără ocol ce-l adusese. 

Reis spuse că fortăreaţa se afla într-o situaţie gravă, că pe 
cei din Arthur îi pândeau mari nenorociri în caz că oraşul ar 
fi fost luat cu asalt: 

— O dată cu pierderea escadrei, valoarea Arthur-ului, ca 
fortăreață, se reduce la zero. În sfârşit, mila faţă de zecile 
de mii de răniţi şi de bolnavi, faţă de garnizoană sleită de 
puteri, ar trebui să-i facă să se gândească la faptul că există 
limite în toate. 

Belii îl asculta tăcut, privindu-l ţintă. 

— E greu de presupus că Arthur-ul va fi despresurat din 
afară. Escadra lui Rojestvenski nu prea va fi în stare să-i 
înfrunte pe japonezi. Armata din Manciuria e departe şi 
deocamdată nu se vede c-ar avea intenţia să vină în ajutorul 
fortăreței. 

— Şi ce concluzie aţi dori, domnule colonel, să trag din 
aceste cuvinte? întrebă generalul, răsucindu-şi mustaţa 
lungă, căruntă. 

— Excelenţa-voastră nu e de părere că ar fi cazul să se 
convoace consiliul de apărare şi să se pună în discuţie 
aceste chestiuni? întrebă Reis, eschivându-se de la un 
răspuns direct. 

— De ce nu? Consiliul ar putea pune în discuţie măsurile 
cele mai indicate pentru apărarea fortăreței, răspunse Belii 
ironic. 

Căruntul, înțeleptul cazac, ghicise de mult unde bătea 
Reis, şi acum îl ironiza făţiş. 


Colonelul se grăbi să-l salute, anunțând că vorbise şi cu 
Kondratenko în această chestiune, iar acum se ducea la 
Smirnov. 

— Să fie într-un ceas bun. Pentru discuţia dumneavoastră 
în perspectivă cu comandantul fortăreței, vă recomand să 
vă înarmaţi cu toată răbdarea, îl sfătui generalul, vădit în 
bătaie de joc. 

În aceeaşi zi, spre orele cinci seara, în cabinetul lui 
Smirnov se adunaseră Fok, Belii, Nikitin, Gorbatovski, Reis 
şi colonelul Hvostov, şeful de stat-major al lui Smirnov. Era 
aşteptat Kondratenko, care întârzia. 

— Vreau să vă pun la curent, pe scurt, cu noile ipoteze 
operative pentru apărarea Arthur-ului, începu Smirnov, 
bătând cu palma într-o mapă voluminoasă. 

— Să sperăm că nu prevăd calcule pe bază de matematici 
superioare, observă Belii. 

— O, nu! Sunt doar consideraţiuni generale, răspunse 
Smirnov şi se apucă să citească cu glas monoton nişte 
proiecte de dispoziţii nesfârşite, care urmau a fi adresate 
garnizoanei fortăreței, în eventualitatea unor ipoteze 
posibile şi absolut imposibile, ale asalturilor japoneze. 

Căscând cu mâna la gură cei de faţă îl ascultau deprimaţi. 
Sosi şi Kondratenko. 

— Ei, acum, suntem cu toţii prezenţi. Să trecem la treabă, 
spuse Belii, cu glas tare. 

— Da, da, acceptă numaidecât Smirnov. O să vă citesc cu 
altă ocazie ipotezele mele. Aşadar, domnilor, Vâsokaia a 
căzut, escadra nu mai există. Ce facem mai departe? 

— Luptăm mai departe, răspunse Kondratenko pe loc. 

— Dar muniţia e pe isprăvite; garnizoana se macină 
văzând cu ochii, se pronunţă Reis. 

— Muniția existentă e suficientă pentru a respinge două 
asalturi mari, replică Belii, tăios, iar dacă nu se vor produce 
asalturi, putem rezista două-trei luni de acum încolo. 

— Cum stăm cu proviziile? întrebă Kondratenko. 


— Avem făină pentru două luni, şi crupe pentru două 
săptămâni; mai putem sacrifica aproape trei mii de cai 
pentru carne, ceea ce ne va da posibilitatea să rezistăm 
circa două luni, răspunse Smirnov. 

— În afară de aceasta, azi a intrat în golful Golubinaia, 
forțând blocada, vaporul englez King Arthur. De astă dată, 
marinarii m-au înştiinţat la timp, şi treaba a mers strună, 
anunţă Belii. 

— Ce a adus? întrebă repede Fok. 

— Cincizeci de mii de puduri de făină, plus ceva conserve 
şi salam; din păcate, muniții nu. 

— Atunci, dispunem de provizii pentru cel puţin încă o 
lună, adică până la sfârşitul lui februarie. Între timp, mai 
pot sosi şi alte vapoare, spuse bucuros Kondratenko. 

După aceea, relată declaraţiile avocatului japonez luat 
prizonier, ceea ce stârni o vie discuţie între cei de faţă. Cu 
excepţia lui Reis, susţinură toţi ca unul, necesitatea apărării 
Arthur-ului, până la extrem. 

— Din moment ce situaţia japonezilor este atât de critică, 
suntem datori faţă de Patrie să prelungim cât mai mult 
apărarea fortăreței. Capitularea chiar şi cu o zi înainte de 
timp ar fi o crimă gravă, frizând de-a dreptul trădarea! rosti 
Belii, cu o înflăcărare neobişnuită pentru el. 

— Totuşi, generalul aghiotant mi-a ordonat să pun în 
discuţia consiliului chestiunea unei eventuale limite a 
rezistenţei fortăreței, spuse Reis. 

— În prezent, e cu totul inadmisibil să se vorbească de 
capitulare, se înfierbântă Kondratenko. Vom lupta atât timp 
cât vom avea muniții! Când nu vom mai avea, vom lupta la 
baionetă. 

La auzul acestor cuvinte, Fok îşi dădu seama că generalul 
Kondratenko era mai primejdios ca oricând pentru 
planurile urzite de el. Informat asupra slăbiciunii interne a 
Japoniei, hotări să intervină imediat. 

— Da, da! Este încă prematur să se vorbească de 
capitulare! observă el pe neaşteptate. 


Reis îl privi mirat dar nu spuse nimic. 

Consfătuirea luă sfârşit şi participanţii începură să plece. 
Fok şi Kondratenko mai rămaseră puţin la Smirnov. 

— Roman Isidorovici, la fortul 2 situaţia e gravă! i se 
adresă Smirnov lui Kondratenko. Japonezii pot năvăli din 
clipă în clipă în cazărmile din interior. 

— Frolov e om de nădejde. Atâta timp cât trăieşte el, fortul 
2 rezistă. 

— În zadar prăpădiţi oamenii, excelenţă, interveni Fok. 
Sfârşitul e inevitabil. Fortul 2 are distrugeri atât de mari, 
încât nu va mai rezista mult timp. Dacă asta e situaţia la ce 
bun să prelungim lupta cu atâta încăpățânare? 

— Într-una din ipotezele mele, am prevăzut această 
eventualitate, observă Smirnov. Deocamdată însă fortul e în 
mâinile noastre. 

— Azi - e în ale noastre, mâine - poate cădea în mâinile 
japonezilor... rosti Fok, semnificativ. 

— Să sperăm că aşa ceva nu se va întâmpla interveni 
aprins Kondratenko. 

— Roman Isidorovici, totuşi, ar trebui să vedeţi la faţa 
locului care-i situaţia, propuse Smirnov. 

— Aveam de gând să mă duc mâine dimineaţă acolo. 

— Mai bine v-aţi duce chiar acum, răspunse Fok, 
înviorându-se subit. Un ochi priceput observă multe lucruri 
care nu pot fi exprimate prin nici un fel de rapoarte. 

Kondratenko se uită la ceas. 

— Aş putea fi acolo pe la nouă seara; mai devreme n-am 
cum să ajung, spuse el. 

— N-are a face. Nu e nici o grabă, spuse Fok; Roman 
Isidorovici, aş merge şi eu cu dumneavoastră; dar mă simt 
cam răcit, am guturai, şi tuşesc. 

Cei trei generali se despărţiră. 

Îndată ce ajunse acasă, Fok trimise după Şu şi-l anunţă că 
generalul Kondratenko urma să inspecteze fortul 2 chiar în 
seara aceea. 


— Ai cea mai potrivită ocazie să-mi dezlegi mâinile încheie 
generalul. 

— Mă voi strădui din răsputeri ca să ajut pe excelența 
voastră, răspunse chinezul, şi se făcu nevăzut. 

În seara aceea, pe la orele opt şi ceva, Kondratenko, însoţit 
de mai mulţi curieri călări, trecea în trap uşor prin Oraşul- 
Nou chinezesc, în drum spre statul-major al lui Gorbatovski. 
Bătea un vânt puternic. Zăpada îngheţată se tălăzuia pe 
pământ susurând. 

Ajuns la Comandamentul frontului de Est, Kondratenko 
primi raportul lui Gorbatovski asupra situaţiei din fortul 2. 

— Am să mă duc personal acolo. Dumneavoastră, Vladimir 
Nikolaevici, nu vă deranjaţi: odihniţi-vă atâta timp cât e 
linişte pe poziţii. Spunând aceste cuvinte, generalul plecă. 

Drumul spre fort trecea prin luneta Kuropatkin. 
Kondratenko îl găsi acolo pe locotenent-colonelul 
Naumenko, care preluase provizoriu comanda regimentului 
25, şi porni împreună cu el mai departe. 

Coborâră în şanţurile de comunicaţie, năruite în multe 
locuri. Generalul şi însoţitorul său trebuiră să facă eforturi, 
sărind peste mormanele de pământ îngheţat, peste 
pietroaiele şi bârnele răspândite peste tot. Ajunşi în sfârşit 
la fort, se îndreptară spre adăpostul ofiţerilor. 

După ce se scutură de zăpadă şi-şi dădu jos ţurţurii de 
gheaţă din mustăţi şi din barbă, Kondratenko strânse mâna, 
prietenos ca întotdeauna, porucikului Frolov, comandantul 
fortului, care îl conduse în adăpost, unde se şi adunaseră 
colaboratorii apropiaţi ai generalului: locotenent-colonelul 
Raşevski, căpitanul inginer Zedghenidze şi câţiva ofiţeri de 
infanterie. După ce strânse mâinile tuturor, Kondratenko se 
aşeză într-un colţ al cazematei şi deschise consfătuirea, 
întrebând pe apărătorii fortului ce acţiuni întreprinseseră 
japonezii în ultimele două zile. După aceea ordonă să fie 
chemaţi soldaţii care se distinseseră în mod deosebit în 
ultima vreme, îi felicită şi-i decoră pe loc cu crucea 
Sfântului Gheorghe. Printre aceştia se afla şi Blohin. 


— Dumitale ţi se cuvine crucea de aur, clasa a doua, dar 
acum nu o am la mine, îi spuse tunarului generalul, aşa că 
doar te felicit, iar crucea ai s-o capeţi de la comandamentul 
regiunii. 

— Mulţumesc, excelenţă. Aici n-am ce face cu ea; s-ar 
putea să o şi pierd, răspunse Blohin. 

— E mâna mea dreaptă în materie de mine. E pionier 
înnăscut, deşi provine din artilerie, spuse Frolov. 

— Din ce companie? întrebă Kondratenko? 

— De la Elektriceski Utios; după aceea am fost la bateria 
B, în compania domnului porucik Boreiko şi a domnului 
praporşcik Zvonariov, excelenţă. 

— Ei, asta înseamnă că ai făcut şcoală bună. Tot îmi pun în 
gând să-l vizitez pe Serghei Vladimirovici la spital şi mă iau 
cu alte treburi! Evgheni Nikolaevici, să-mi aduci aminte 
mâine. 

După aceea, Kondratenko dădu drumul celor decoraţi şi se 
duse cu Raşevski în galeria contraescarpei, unde japonezii 
lansaseră un gaz toxic. Toată partea din faţă a galeriei se 
afla în mâinile lor; doar un parapet de saci îi despărţea de 
ruşi. Kondratenko se apropie de parapet la lumina unui 
felinar şi mirosi aerul. Câţiva soldaţi erau angajaţi într-un 
schimb de focuri cu japonezii. Împuşcăturile detunau 
răsunător sub bolta joasă. Gloanţele izbeau pereţii şi 
ricoşau, ţiuind de-a lungul galeriei. 

— Miroase a usturoi; e posibil să fie vapori de arsenic, 
rosti generalul. 

Auzindu-i glasul cunoscut, tiraliorii încetară focul şi luară 
poziţia de drepţi. 

— Noroc, voinicilor! Vă felicit pentru bărbăţia cu care vă 
faceţi datoria! 

Tiraliorii răspunseră răspicat, toţi într-un glas. Japonezii 
deschiseră imediat un foc viu. 

— Feriţi-vă, Roman Isidorovici, că - doamne, fereşte - vă 
nimereşte vreun glonţ, îl rugă stăruitor Frolov. 

— Eu de ce să mă feresc şi dumneata nu? 


— Noi suntem mulţi, dar dumneavoastră, unul singur! 

Kondratenko zâmbi, îl bătu pe umăr şi porni înapoi. 

În adăpostul ofiţerilor, găsiră vreo cincisprezece oameni, 
stând înghesuiți, unii pe pături, alţii în picioare. Deodată, se 
auzi şuieratul unui obuz care se apropia. Explozia lui bubui 
undeva în spatele fortului. Frolov ieşi din cazemată să vadă 
ce s-a întâmplat. Nu apucă să se întoarcă şi căzu al doilea 
proiectil, de astă dată în faţa fortului. 

— Ne-au încadrat, observă careva. 

— Roman Isidorovici, ar fi mai bine să plecaţi de-aici. Nu 
sfidaţi soarta! se nelinişti Raşevski. 

— O moarte are omul, răspunse Kondratenko. 

Frolov se întoarse şi raportă că puntea de la gorjă fusese 
distrusă şi că japonezii bănuiau, pesemne, că în fort se afla 
careva dintre înalții comandanţi ruşi. 

— Înălţimea voastră, gălbejiţii nu mai fac nici un zgomot 
sub pământ; nu cumva au de gând să aprindă mina? îi 
raportă Blohin lui Raşevski, ivindu-se în cazemată. 

— Ce-ar fi să vedem ce se petrece acolo? îl întrebă 
Kondratenko pe Raşevski şi se ridică în picioare, dar se lăsă 
îndată la loc. 

— Sunt groaznic de obosit; s-o lăsăm pe altă dată, adăugă 
el cu glas stins. Prin minte îi trecură fulgerător imaginile 
copiilor, a soţiei. Îşi aminti cum îl rugase Mania, mezina de 
patru ani, să-i aducă de la război „o mutră-strâmbă vie”... 
Pesemne că şi-l închipuia pe japonez ca un fel de ursuleţ de 
pluş. La această amintire, un zâmbet duios se ivi pe faţa lui 
Roman Isidorovici şi el închise ochii. 

Toţi cei din adăpost tăceau respectându-i odihna. 

Deodată se auzi şuierul tot mai ascuţit al unui obuz ce se 
apropia. Toţi rămaseră cu răsuflarea oprită, ascultând 
iureşul sfredelitor. 

O secundă, încă una, încă una... Explozia bubui năprasnic, 
odată cu un fulger orbitor, odată cu un geamăt, cu un 
răcnet de spaimă al tuturor. Lumina se stinse, totul se 
învălmăşi în praf, în fum, în scrâşnetul betonului ce se 


prăbuşea, laolaltă cu gemetele tot mai slabe. Încăperea fu 
înţesată de un gaz roşcat înecăcios; o flacără albăstruie 
alergă peste dărâmături şi cadavre. Nisipul curgea de sus, 
foşnind. 

Auzind bubuitura, tiraliorii alergară la locul catastrofei. 
Cel dintâi de care dădură cu ochii fu trupul însângerat al 
comandantului fortului, porucikul Frolov. 

— Toţi au fost ucişi, spuse el cu glas răguşit, când 
porucikul Kurov, singurul ofiţer rămas în picioare, se 
apropie în goană de el. la comanda... 

Kurov ordonă tiraliorilor să fie gata pentru respingerea 
asaltului şi intră în cazemata năruită. Încăperea era plină 
de dărâmături şi de trupuri omeneşti. Ici şi colo, se auzeau 
gemete slabe. Se apucară să dea la o parte molozul şi să 
scoată victimele afară. Nouă dintre cei scoşi dădeau încă 
semne de viaţă; ceilalţi şapte fuseseră omorâţi pe loc. 
Printre aceştia se aflau: Kondratenko, Naumenko, 
Zedghenidze, Raşevski şi trei soldaţi, dintre cei decoraţi cu 
câteva clipe mai înainte. Generalul se prăbuşise pe 
jumătate peste masă la care şedea doar cu o clipă mai 
înainte. Din ceafa lui despicată se prelingeau creieri 
amestecați cu sânge. 

— Acum, cum o mai scoatem la capăt cu războiul? întrebă 
jalnic Blohin, care alergase şi el la locul nenorocirii. S-a dus 
generalul nostru! 

— A pierit Roman Isidorovici! înseamnă că o să pierim şi 
noi, rosti un subofițer. 

— Kondratenko a fost ucis! vesti Stessel, emoţionat, 
intrând în odaia soţiei sale. 

— Odihneşte, doamne, sufletul răposatului tău rob Roman! 
rosti Vera Alexeevna, făcându-şi cu evlavie semnul crucii. Să 
aibă parte de împărăţia cerurilor. 

— Acum, ce ne facem? Cine o să-l înlocuiască? întrebă 
generalul, cu totul descumpănit. 

— În afară de Fok, nu mai văd pe nimeni. El trebuie să ia 
imediat comanda apărării terestre, şi noi să ne gândim la 


încetarea asediului. Destul cu războiul, e timpul să facem 
pace. 

Soarta Arthur-ului fusese pecetluită de îndată ce inima lui 
Kondratenko nu mai bătuse. 

Dimineaţa rece, cenuşie a zilei de 4 decembrie. Pe poziţii, 
linişte. Arthur-ul, cufundat în doliu, amuţise. Bateriile 
fortăreței tăceau; nu se auzea nici măcar obişnuitul schimb 
de împuşcături, în biserica regimentului 10, se slujea 
prohodul. În mijlocul ei, erau puse nouă sicrie simple, de 
lemn. În jurul sicrielor se adunase un grup de ofiţeri, de 
funcţionari, precum şi câteva femei, în uniforme de surori. 
Cei mai mulţi aveau o înfăţişare chinuită, bolnăvicioasă. În 
faţa altarului, la căpătâiul lui Kondratenko, erau prezenţi 
Stessel şi soţia lui. Generalul-aghiotant venise în mare 
ţinută, cu brasardă de doliu; Vera Alexeevna era în toaletă 
neagră. Lângă ei: Belii, soţia lui şi Varia. Bătrânul Nadein 
gemea înăbuşit, făcând mătănii până la pământ. Ceva mai la 
o parte, Kostenko, sleit de puteri, şedea înfofolit cu mai 
multe fulare groase. Fok lipsea demonstrativ. În fund, un 
grup pestriţ de ofiţeri ai forţelor terestre. 

Ceva mai încolo, amiralii Grigorovici, Viren, Loşcinski, 
înconjurați de matrozi. 

Domnul Şu se strecură prin mulţime, elastic, atent, cu o 
coroană uriaşă, pe care frapa inscripţia cusută cu fir pe 
lenta de catifea neagră: „Viteazului apărător al Arthur-ului, 
sufletul rezistenţei eroice, generalul R. 1. Kondratenko, din 
partea firmei „Lifontai”. Chinezul purta un frac nou, cu 
plastronul scrobit, ţeapăn. El aşeză grav coroana pe sicriul 
generalului, se înclină adânc, apoi îi salută respectuos pe 
soţii Stessel şi se retrase spre uşă. Mai fură aduse câteva 
coroane mici de la diferite unităţi militare. 

Slujba ţinu mult timp. Varia abia mai putea să stea. Ca să- 
şi distragă atenţia, începu să se uite la morţi. Pe faţa lui 
Kondratenko, stăruia o expresie de îngândurare, de 
nelinişte. Lângă el, chipul lui Naumenko era schimonosit de 
durere şi de groază. Mai departe, Raşevski avea o grimasă 


de mirare. După el, Zedghenidze parcă era viu - pe obrazul 
lui nu se vedea nici o zgârietură, nici cea mai mică arsură. 

Varia întoarse capul, nemaiputând să suporte vederea 
cadavrelor carbonizate. 

„De ce n-or fi închis cosciugele?” se întrebă ea. 

Prohodul se sfârşi. Generalii ridicară pe braţe sicriul lui 
Kondratenko. Celelalte erau purtate de ofiţeri. În faţa 
bisericii aştepta o companie mixtă, alcătuită din tiraliori şi 
artilerişti, cu drapel; fanfara intonă un marş funebru. 

— Pentru onor prezentaţi arm'! comandă tunător Boreiko, 
cu glasul său gros de bas. 

Armele răpăiră, săbiile sclipiră în soare, fanfara cânta 
„Glorie lui...” Drapelul se înclină uşor, dând ultimul salut 
eroilor. 

Sicriele, aşezate pe afete de tun, porniră pe ultimul lor 
drum. Stessel, Belii, Reis, Stepanov păşeau după ele. Varia, 
mama ei şi Vera Alexeevna, rămaseră ceva mai în urmă. 
Marşul funebru suna tânguios... 

În fruntea regimentului în doliu 

Să tacă toba, linişte să fie, Că azi înmormântăm pe 
comandant. 

Îi trecură Varei prin cap cuvintele cunoscute. 

Pe dreapta şi pe stânga drumului se înşiruiau mulţimi de 
ostaşi şi de muncitori, veniţi să-şi ia rămas bun de la iubitul 
lor general. 

— Ei, acum sfârşitul Arthur-ului nu e departe... spuse 
suspinând careva din mulţime. 

Stessel întoarse capul cu ciudă şi ordonă cazacilor să 
împingă mulţimea înapoi. 

Soarele firav de iarnă arunca raze neprietenoase, reci. 
Zăpada acoperise pământul ca un giulgiu. Deasupra 
oceanului plutea o perdea de negură. 

Mormintele fuseseră săpate pe un dâmb de lângă capul 
Ploski, de unde se întindea nemărginirea oceanului. 

Începu ultimul serviciu religios. Preotul zvârli câte un 
pumn de ţărână îngheţată pe pieptul fiecărui răposat. 


— Companie! Foc de salvă! comandă Boreiko trupei. 

— Nu, nu! Nici o salvă! Ne fac praf şi pulbere japonezii 
când or auzi! răcni Stessel. 

Boreiko nu se grăbi să contramandeze ordinul, privindu-l 
nedumerit. 

— La loc comanda! răcni Stessel ca turbat, alergând spre 
companie. 

— La loc! comandă porucikul, încruntat. 

Ostaşii luară armele la picior. Fanfara intonă „Glorie lui”. 
Sicriele erau coborâte încet în morminte. 

— Companie! Pentru onor, prezentaţi arm'! comandă pe 
neaşteptate Boreiko şi, scoțând naganul, trase şase focuri, 
unul după altul. 

Câţiva ofiţeri îi urmară pildă. 

— Încetarea! Încetarea! strigă Stessel, întorcându-se spre 
cei ce trăseseră, dar nimeni nu-l asculta. 

— La arest! Te dau în judecată! strigă el, repezindu-se la 
Boreiko. 

Porucikul se uită întunecat la general şi, deodată, ridică 
revolverul spre el. Stessel sări îngrozit la o parte. 

— Nu vă speriaţi, excelenţă! Vreau să văd dacă nu mai e 
vreun cartuş pe ţeavă! spuse Boreiko cu glas tare, 
batjocoritor. 

Cuprins de spaimă, Stessel se grăbi să plece, dându-i lui 
Belii ordin „să-l sancţioneze sever pe acest neobrăzat”. 

— Boris Dmitrievici, nu te astâmperi deloc! Ar fi timpul s-o 
faci! Am auzit că ai de gând să te însori sau că te-ai şi 
însurat. Ar trebui să te gândeşti măcar la soţia dumitale! îl 
mustră binevoitor generalul pe Boreiko şi plecă. 

— Dă-mi laba, Ursule! strigă Varia, apropiindu-se de el 
repede. Te-ai purtat splendid! Chiar azi mă întâlnesc cu 
Olea şi-i povestesc totul, cu de-amănuntul. 

— Ba să n-o agiţi fără rost. 

— Cred că nu poate să fie decât mândră de fapta dumitale, 
răspunse fata, grăbindu-se să-şi ajungă tatăl şi mama. 


În seara aceleiaşi zile, în cabinetul lui Stessel se adunaseră 
Fok, Reis şi domnul Şu. Vera Alexeevna asista la discuţie, cu 
nelipsitul ei lucru de mână. Cu toate că uşa camerei fusese 
închisă bine, toţi vorbeau încet, de parcă s-ar fi temut să n- 
aibă pereţii urechi. 

— Spre marele său regret, firma „Lifontai” va trebui să 
amâne un timp emiterea cecului în valoare de cinci milioane 
de dolari, spuse chinezul, zâmbind mieros. Fiecare zi de 
asediu ne aduce pagube mari, aşa că vom fi nevoiţi să 
reducem suma fixată iniţial pentru bunele oficii ale 
excelenţelor voastre. 

— Bine, dar nu pot ordona tam-nesam încetarea luptei. 
Dacă predau Arthur-ul, aşa, fără motiv, voi fi spânzurat. Şi 
atunci la ce-mi mai folosesc banii dumneavoastră? obiectă 
Stessel cu ciudă. 

— Armata japoneză a cucerit Vâsokaia şi a nimicit escadra 
de la Arthur; garnizoana este decimată de scorbut şi de alte 
boli. Escadra lui Rojestvenski s-a împotmolit undeva lângă 
Madagascar, iar Kuropatkin nici nu se gândeşte să înainteze 
spre sud. În sfârşit, s-a isprăvit şi cu Kondratenko. 
Generalul Fok mi-a declarat personal că acest lucru îi va 
dezlega mâinile, continuă domnul Şu, cumpănit. 

— Atâta timp cât forturile din Sectorul de Est rezistă, lupta 
va continua, răspunse Stessel cu răceală. 

— În prezent, fortul 2 este într-o situaţie foarte grea, dar, 
bineînţeles, că trebuie cucerit, observă Fok în treacăt. 

— Voi ţine cont de observaţia excelenţei voastre, spuse 
chinezul cu acelaşi zâmbet. 

— Lucrurile stau destul de prost şi la fortul 3; la reduta 3 e 
ceva mai bine. Pe tot restul frontului, situaţia s-a mai 
consolidat, continuă Fok să strecoare cuvintele printre 
dinţi, uitându-se la domnul Şu. 

— Mai există şi linia a doua de apărare, de la bateria B 
până la bateria Kurgannaia. Şi pe ea se mai poate rezista, 
obiectă chinezul. 

— De asta nu duceţi dumneavoastră grijă, i-o reteză Fok. 


— Totuşi vă transmit o mare rugăminte din partea 
domnului Tifontai: să nu se tărăgăneze lucrurile. Totul 
trebuie isprăvit până în primele zile ale lunii ianuarie. În 
caz contrar, vom considera înţelegerea noastră inexistentă. 

— Vă rog să-i faceţi cunoscut... domnului Tifontai, 
răspunse Fok, ironic, că totul va fi terminat între 15 şi 20 
decembrie. Poate conta pe acest termen cu toată siguranţa. 
Este ultimul. Îl garantez în calitatea mea de comandant al 
apărării terestre. 

— În numele umanităţii, pentru bieţii oameni, e necesar să 
se sfârşească totul şi cât mai repede. Fiecare zi aduce cu 
sine zeci şi sute de victime. Anatole, ai milă de soțiile şi de 
copiii din Arthur! exclamă patetic generăleasa. 

— E o adevărată plăcere să auzi nişte vorbe atât de 
înțelepte. Le voi aduce neîntârziat la cunoştinţa domnului 
Tifontai, încheie chinezul, grăbindu-se să salute şi să plece. 

— Pesemne că drăguţii de japonezi sunt într-adevăr la 
capătul puterilor, aşa cum spun şi prizonierii. De aceea ne 
zoresc atât să capitulăm, observă Reis. 

— Ei, cu atât mai mult trebuie să-i stoarcem bine! spuse 
Vera Alexeevna cu nesaţ. 

Îndată ce preluă comanda apărării terestre a fortăreței, 
înainte de orice, Fok reduse la jumătate efectivul 
garnizoanelor din toate forturile. 

— Atâta aglomerare de oameni nu face decât să 
înlesnească propagarea epidemiilor şi chiar să sporească 
pierderile. Numai trădătorii pot insista asupra măririi 
garnizoanelor, o ţinea el morţiş. 

Garnizoana fortului 2 fu de asemenea redusă mult, deşi 
situaţia acestuia era socotită ca foarte grea. Japonezii se 
instalaseră temeinic în şanţul frontal al fortului; acum săpau 
sub pământ zi şi noapte, având intenţia să arunce în aer 
parapetul. Ocupaseră de asemenea partea din faţă a 
galeriei contraescarpei. Fortul era bombardat fără 
întrerupere cu obuze de 11 țoli, care produceau distrugeri 
mari în cazarmă din spatele lui. 


În zorii zilei de 5 decembrie, se auzeau doar împuşcături 
răzlețe. Garnizoana se afla în cazarmă: numai santinelele 
vegheau la parapete. Veni o zi senină, însorită. Vlăguiţi de 
asediul îndelungat, soldaţii şi matrozii ieşiră cu toţii afară, 
în şanţul din spate, încălzindu-se la soare. Noul comandant 
al fortului, ştabs-căpitanul Kvantz, se plimba printre ei. 
leşise de curând din spital şi acum umbla sprijinindu-se în 
baston. 

Kvantz cobori în poternă şi intră în galeria contraescarpei. 
Acolo, chiar atunci când afară lumina viu soarele, era 
aproape întuneric. 

— Înălţimea voastră, bine ar fi să aducem aci un tun şi să 
tragem în plin asupra gălbejitului! propuse Blohin ştabs- 
căpitanului. 

— Dar cine eşti tu, ca să-mi dai sfaturi? îl repezi ofiţerul. 

— Sunt bombardier-artificier Blohin; fac lucrări de minare 
în fort! 

— Ia te uită! Şi cum ai ajuns miner? 

— De bună voie. Am venit aici mai de mult, cu praporşcikul 
Zvonariov. 

— Bine, dă-i drumul, dar mai iute, că japonezii se 
pregătesc să arunce fortul în aer. 

După un sfert de ceas, cu ajutorul tiraliorilor şi matrozilor, 
Blohin aduse în galerie un tun de 57 milimetri, instalându-l 
chiar după parapet. 

— la, pifanii să se care de aici, porunci el. 

Tiraliorii priviră cu mirare spre comandantul nou înfiinţat. 

— Mai bine strânge-ţi tu catrafusele şi ia-o din loc până n- 
ai mâncat mardeală, se răţoiră ei. 

Fără să se sinchisească, Blohin începu să dea jos sacii de 
pe parapet, făcând o fereastră pentru tun. Auzind 
zgomotul, japonezii aruncară mai multe grenade, dar 
tiraliorii le prindeau din zbor şi le zvârleau înapoi. 

După ce puse tunul în bătaie, Blohin ochi şi trase în plin 
mai multe focuri asupra japonezilor. Înspăimântaţi, aceştia 
începură să urle şi ieşiră val vârtej din galerie. Nelăsându-i 


să-şi vină în fire, Blohin trăgea mereu, proiectil după 
proiectil, alternând obuzele cu şrapnele care-i împroşcau cu 
mitralii. 

— Înainte, la atac! strigă un subofițer de tiraliori, sărind 
pe rămăşiţele parapetului. Soldaţii se repeziră după el. 
Blohin rămase lângă tun, ştergându-şi cu mâna fruntea 
asudată. 

Tiraliorii pătrunseră din galeria contraescarpei în 
caponiera distrusă, de acolo ieşiră în şanţ şi se pomeniră în 
faţa galeriei de minare a japonezilor. 

Atacul impetuos al ruşilor îi făcu pe japonezi să-şi împingă 
repede rezervele spre fortul 2 şi să urgenteze explodarea 
minei de sub parapetul frontal. Totodată, ei instalară un tun 
de munte la gura galeriei contraescarpei. Blohin nu-l 
observă numaidecât şi se repezi la tunul lui abia atunci 
când bubui primul foc tras de japonezi. Din fericire, 
proiectilul trecu pe deasupra, fără să atingă pe careva 
dintre servanţi. 

Începu un neobişnuit duel de artilerie subteran. Loviturile 
fulgerau mereu prin întunericul galeriei. Tunurile bubuiau, 
obuzele şi şrapnelele zburau vâjiind înfiorător. Tiraliorii se 
trântiră la pământ, lăsându-l pe Blohin să acţioneze singur. 
După mai multe focuri, tunul inamic amuţi. 

De îndată ce isprăvi cu el, Blohin se întoarse în cazarma 
din spate. Tiraliorii şi matrozii vorbeau cu îngrijorare 
despre măsurile suspecte luate de japonezi: aceştia 
opriseră toate lucrările din şanţul frontal şi-şi retrăseseră 
soldaţii înapoi. 

— Probabil că au de gând să explodeze mina şi apoi să se 
repeadă la asalt, îşi dădeau cu părerea tiraliorii. 

Kvantz ordonă retragerea tuturor santinelelor la 
retranşamentul făcut din saci lângă cazarma din spate. 
Garnizoana fortului luă armele, gata în orice clipă să 
înfrunte asaltul. 

Japonezii începură să bombardeze cu tunuri de toate 
calibrele fortul şi împrejurimile lui. O ploaie de obuze se 


revărsă asupra fortificațiilor. Exploziile năprasnice 
distrugeau totul de jur împrejur. Micul efectiv al 
garnizoanei, redus de Fok aproape la jumătate, se topea 
repede. Legătura prin telefon cu comandamentul lui 
Gorbatovski fu întreruptă. Fortul nu mai putea să conteze 
decât pe propriile sale forţe. 

Ziua, pe la unu şi jumătate, deasupra parapetului frontal 
ţâşni un uriaş nor de fum negru-cenuşiu, urmat de o 
explozie năprasnică. După ea, vuiră alte două explozii. 
Cuprinsă de groază, garnizoana se zăpăci. leşind în goană 
din cazarmă, soldaţii dădură cu ochii de asaltatorii japonezi 
care pătrunseseră în fort prin breşa enormă, făcută de 
explozii în parapetul frontal. Se încăierară corp la corp în 
spaţiul îngust al incintei fortului. Japonezii primeau mereu 
întăriri şi ruşii fură siliţi să se retragă spre cazarmă. 

Bateriile de fortificaţii învecinate sprijiniră fortul atacat, 
deschizând un foc violent asupra tuturor căilor de acces 
spre fort, izbind forţele de asalt japoneze de rezervele din 
spatele lor. Acest lucru dădu garnizoanei fortului 
posibilitatea de a-şi veni în fire şi a executa un contraatac 
energic. Aruncând o ploaie de grenade asupra japonezilor, 
tiraliorii şi matrozii supraviețuitori atacară vijelios la 
baionetă, nimicindu-i până la unul. 

Soldaţii şi matrozii postară santinele şi se adunară în 
cazarmă. Nu rămăseseră decât cel mult cincizeci de 
combatanți. 

— Şi acum, fraţilor, ce-i de făcut? întreba careva dintre 
matrozi. 

— Păi, e limpede: să ne ţinem bine cu toţii! răspunse unul 
dintre tiraliorii bărboşi. Îndată ce se întunecă, o să ne vină 
întăriri. 

Auzind explozia de la fortul 2, Gorbatovski îl informă prin 
telefon pe Fok. Acesta sosi neîntârziat la Comandamentul 
frontului de Est. 

— Trebuie să trimitem urgent întăriri la fortul 2, raportă 
Gorbatovski. Am la dispoziţie o companie mixtă alcătuită din 


matrozi de pe navele Pobeda şi Poltava. 

— Până vor ajunge la faţa locului au să fie ucişi sau răniţi 
cei mai mulţi dintre ei. De ce să vărsăm fără rost sângele 
ostaşilor, aşa cum făcea răposatul Kondratenko? Să mai 
aşteptăm. 

— Dar japonezii nu aşteaptă! Ei asaltează fortul fără 
întrerupere, stărui Gorbatovski. 

— Să se reziste, iar dacă nu se mai poate rezista, 
înseamnă că e timpul ca fortul să fie evacuat. Şi aşa ne-a 
costat destul de scump în cele cinci luni de luptă. 

— Japonezii au pierdut pentru el de zece ori mai mulţi 
oameni, obiectă Stepanov. 

— Cu atât mai mult; deci, fortul şi-a îndeplinit rolul. 

Totuşi, înainte de a se întuneca, fură trimişi într-acolo o 
parte din marinari. Bateriile de asediu îi împrăştiară, însă, 
înainte de a ajunge la destinaţie. 

— V-am spus eu că aşa are să se întâmple, jubilă Fok. 
Aruncând în luptă forţe proaspete, japonezii pătrunseră 
din nou în fort. Mica garnizoană abia izbutea să se menţină 

în cazarma din spate. Acest lucru fu raportat la 
comandament, lui Fok. Generalul ordonă să se arunce în 
aer cazărmile şi să se abandoneze fortul. 

Soldaţii erau nedumeriţi: 

— Gălbejitu' s-a zvârcolit toată ziua şi n-a putut să ne 
arunce afară. Acu de ce să dăm fortul chiar noi? 

— E ordin de la comandanţi, le răspunse Kvantz. 

— Care comandanţi: ruşi ori japonezi? întrebă Blohin, 
strecurându-se printre ostaşi ca să iasă mai în faţă. Rănit de 
două ori în cursul zilei, avea pansamente pătate de sânge la 
cap şi la mâna stângă. 

Kvantz era cât pe ce să-l repeadă, însă văzând expresia 
mânioasă de pe chipurile soldaţilor, preferă să tacă. 

— Generalii ne trădează, continuă Blohin. Cine vrea, n-are 
decât să plece! Eu rămân aici. 

— Rămân şi eu cu tine. 

— Şi eu! Şi eu! răsunară mai multe glasuri. 


— Faceţi cum vreţi. Noi plecăm, spuse Kvantz. O parte 
însemnată dintre ostaşi se luă după el. 

Îndrumaţi de Blohin, cei rămaşi se apucară să instaleze 
mine prin diferite locuri din fort, în cazărmi, în poternă, în 
galeria contraescarpei. Japonezii se organizau în partea 
cucerită a fortului şi aduceau rezerve pentru asaltul pe care 
plănuiau să-l dea în noaptea aceea. 

Împrăştiaţi prin toate ungherele, Blohin, tiraliorii şi 
matrozii îi hărţuiau când şi când cu foc de arme. Zgomotul 
pe care-l făceau japonezii creştea mereu; lucrul acesta nu 
prea îl neliniştea însă pe Blohin. Amorsase toate minele 
printr-un fir electric. În clipa când japonezii aveau să se 
repeadă asupra lor n-avea decât să dea drumul la curent ca 
să-i îngroape sub ruinele fortului. 

Blohin începu să cerceteze fortul golit de oameni. În 
galeria contraescarpei, doi matrozi de pe crucişătorul 
Pallada şi japonezii se împroşcau cu grenade. Firele 
electrice nu ajunseseră până acolo, fiind prea departe, aşa 
că în loc de mine, în partea aceea puseseră numai cartuşe 
cu exploziv şi cu fitil de aprindere. 

— Nu uitaţi, băieţi: dacă dă năvală mutră-strâmbă, trageţi- 
vă înapoi fără grabă şi daţi foc la încărcăturile din pereţi. 
Adunarea tuturor lângă pod, după şanţul din spate. 

— Blohin, te-ai făcut ofiţer sadea, spuse Lebiodkin, ironic. 
Numai epoleţi de aur n-ai. le pomeneşti că începi să şi 
cârpeşti oamenii peste bot. 

— Fără rânduială nu merge; altfel ne suceşte gălbejitu' 
gâtul la toţi, ca la puii de găină. Ascultă comandă la mine! 
continuă să dea ordine Blohin. Când strig: la pod, la mine! 
fugiţi îndată şi nu vă opriţi, că vă poate prinde sub 
dărâmături, când o să sară în aer cazarma. 

Pe neaşteptate, sună undeva telefonul. Blohin se uită pe 
uşa cazematei şi zări un aparat de telefon, uitat de 
comandant la plecare. 

— Ia uite leprele, au lăsat aici bunul ţării! spuse el cu glas 
tare şi ridică receptorul. 


— Cine-i acolo? auzi el un glas mânios. 

— Comandantul fortului 2, bombardierul-artificier Filipp 
Blohin. 

— Idiotule, cine te-a pus pe tine comandant? la cheamă pe 
careva dintre domnii ofiţeri! 

— N-avem aşa ceva! 

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel cu mine? 

— Iertare, înălţimea voastră, dar nu pot să vă văd gradul 
prin telefon, răspunse Blohin în batjocură. 

— Vorbeşte generalul Gorbatovski. De ce n-a fost aruncat 
în aer fortul până acum? 

— Aşteptăm să pornească gălbejitu' la asalt. Atunci îl 
aruncăm în aer cu el cu tot, excelenţă. 

— Ordon să se arunce imediat fortul în aer; altfel, o să fiţi 
daţi cu toţii în judecată! 

— Tare mă sperii eu d-asta... mormăi Blohin şi smulse 
legăturile aparatului. Acuşica urlă cât vrei, până-i răguşi... 
bodogăni el. 

Curând după aceea, flacăra orbitoare a unei rachete 
străluci în văzduh. Aproape în aceeaşi clipă, fu dezlănţuit şi 
asaltul. Blohin ieşi în goană pe pod şi strigă la tiraliorii care 
păzeau încă şanţurile laterale. De îndată ce aceştia trecură 
cu toţii podul de peste şanţ, Blohin conectă repede 
întrerupătorul. O flacără uriaşă ţâşni spre cer; o explozie 
năprasnică zgudui cerul şi pământul. Suflul îl dădu pe 
Blohin peste cap. Lângă el răcnea în chinurile morţii un 
matroz strivit de dărâmături. Ceilalţi apucaseră să ajungă 
într-un loc ferit. 

Când totul se linişti, Blohin se ridică în picioare şi o luă la 
fugă spre luneta Kuropatkin. Acolo găsi mai mulţi matrozi şi 
pe Lebiodkin; toţi ceilalţi apărători ai fortului pieriseră sub 
dărâmături. 

După căderea fortului 2, bombardamentele asupra 
Oraşului-Vechi se înteţiră. Obuze de 11 țoli mugeau zi şi 
noapte, maturând totul în calea lor. Numeroase proiectile 
cădeau acum şi în preajma spitalului Crucii-Roşii. 


Îndată ce începea bombardamentul, toţi cei în stare să se 
mişte coborau în subsolul clădirii. Surorile şi infirmierii 
rămâneau lângă cei grav bolnavi. 

De obicei, vecinul de pat al lui Zvonariov pleca şi 
praporşcikul rămânea singur. Noaptea îndeosebi punea 
stăpânire pe el un simţământ de singurătate şi de 
neputinţă. Cât cutreierase prin forturi şi prin fortificaţii nu 
trecuse niciodată prin asemenea clipe de groază care-i 
îngheţau sângele în vine. Acolo, primejdia era mult mai 
mare; obuzele explodau împrejur, schijele zburau în toate 
părţile şi, totuşi, instinctul de conservare nu era atât de 
puternic. Zvonariov îşi dădea seama că acest lucru se 
datora faptului că se simţea slab şi în imposibilitate de a se 
mişca. Nu putea să fugă; nu putea să se ducă la adăpost, 
fiind nevoit să-şi aştepte pasiv soarta. De obicei, când auzea 
paşii surorii de gardă pe coridor, zbuciumul din sufletul lui 
se mai liniştea. 

— Nu ţi-e frică? îl întreba Verocika Garşina, intrând pentru 
o clipă în cameră. 

— De loc, îi răspundea praporşcikul, cu un calm prefăcut, 
deşi tremura ca varga de spaimă. 

— Foarte frumos! Dumneata te porţi ca un viteaz; în 
saloanele celor grav răniţi e un adevărat coşmar: se agită, 
strigă, se roagă să fie duşi la adăpost. Nici nu-ţi vine să 
crezi că sunt bărbaţi în toată firea, ofiţeri. Şi sora pleca. 

Tortură începea din nou pentru Zvonariov; totuşi nu 
îndrăznea să se destăinuie nici măcar Varei, de teamă să nu 
pară laş în ochii ei. 

— 'Toate surorile spun că în timpul bombardamentului te 
porţi ca un viteaz, îi spunea fata. 

Doar o dată, faţă de Akinfieva, îndrăzni să aducă vorba pe 
departe despre chinurile prin care trecea. 

— Şi ce este de mirare? Eu şi Andriuşa suntem sănătoşi şi 
totuşi, când se bombardează noaptea, uneori nu putem 
închide ochii. 


Într-o seară, Nadia se afla în vizită la praporşcik. Pe 
neaşteptate se dezlânţui un bombardament violent. Mai 
multe obuze căzură lângă spital, aproape de tot. Podeaua se 
cutremura; geamurile sparte zuruiau jalnic. Căpitanul, 
vecinul de pat al lui Zvonariov, se grăbi să plece în tăcere. 
Praporşcikul rămase singur cu tânăra femeie. După 
expresia încordată a chipului ei, Zvonariov ghici ce se 
întâmpla. 

— 'Ţi-e frică, Nadiuşa? întrebă el, luând-o de mână. 

— Da, răspunse ea fără prefăcătorie. Mă gândesc: acum 
cade aici un obuz şi se termină totul. 

— Du-te jos în subsol, la adăpost. Acolo nu-i nici un pericol, 
o îndemnă Zvonariov. 

— Dar atunci ai să rămâi singur şi are să-ţi fie frică de 
două ori mai mult. În asemenea clipe te simţi mult mai 
liniştit când ai pe cineva lângă tine. 

Praporşcikul o privi cu recunoştinţă. 

Deodată, clădirea se zgudui până în temelii. O flacără 
orbitoare licări în ferestre. Lumina se stinse. Zuruiau 
geamuri sparte, trosneau uşi trântite de suflu; un țipăt 
sfâşietor izbucni în coridor. Nadia se repezi îngrozită la 
fereastră, ca pentru a-l feri pe Zvonariov de spărturile 
geamurilor. Praporşcikul îşi lăsă iute picioarele pe marginea 
patului, vrând să-i vină în ajutor; când atinse însă podeaua, 
o durere fulgerătoare îl făcu să se prăbuşească pel pat. 

Nadia trase obloanele şi se apropie pe dibuite de pat. 

— Unde eşti, Serioja? 

Zvonariov îi răspunse. Tânăra femeie se aşeză cu băgare 
de seamă pe pat. O nouă explozie o făcu să scoată un țipăt 
de spaimă şi să se aplece instinctiv. Zvonariov o îmbrăţişă şi 
o trase spre el. 

— Nu, Serioja! şopti speriată Akinfieva şi sări repede în 
picioare. Asta-i sălbăticie! Trag dinadins asupra spitalelor! 
strigă ea. 

— La Kindjou, am văzut cu ochii mei cum omorau răniții 
ruşi, răspunse Zvonariov. Probabil că aşa concep ei 


războiul. 

— Dar noi îi îngrijim pe răniții lor ca şi pe ai noştri! 

— Se pare că japonezii au rămas tot sălbatici. 

Curând după aceea bombardamentul încetă. Akinfieva se 
pregăti să plece. 

— Andriuşa se află cu un detaşament de matrozi debarcaţi 
de pe Sevastopol, în rezervă, lângă masivul Skalistâi. Eu m- 
am mutat provizoriu la şcoala Puşkin. Din când în când, am 
să trec să te văd. 

Zvonariov se întrema repede. Începu chiar să umble în 
cârje prin cameră. Varia îl urmărea ca o mamă iubitoare 
care supraveghează primii paşi ai copilului, plină de grijă că 
nu cumva să calce greşit şi să cadă. 

Faptul că spitalul era expus la atâtea bombardamente 
făcea ca şederea în el să fie destul de primejdioasă. Într-o 
zi, după vizită, Mirotvorţev îi îngădui lui Zvonariov să se 
plimbe puţin prin curte, sprijinindu-se în cârje. 

— Dar cu atenţie. Deocamdată, să nu calci decât cu 
piciorul stâng; cel drept mai trebuie menajat. 

— Serghei Romanovici, când credeţi c-o să poată ieşi din 
spital? întrebă Varia. 

— Deocamdată, pentru serviciu nu e apt, dar dacă vrea să 
stea într-o casă particulară, poate pleca chiar mâine. 

— Minunat! Vorbesc chiar azi cu tata şi cu mama. Ai să vii 
la noi, decise Varia. 

Zvonariov nici nu voi să audă de aşa ceva, temându-se c-o 
va deranja pe Maria Fominişna. 

— Ce te face să rămâi aici, expus mereu la primejdia 
bombardamentelor? întrebă Mirotvorţev. Mai bine du-te 
undeva, la Liaoteşan, sau pe promontoriul Tigrovâi. Acolo e 
O linişte desăvârşită, pe când la noi în curte au început să 
zboare chiar şi gloanţe. Pe zi ce trece, primejdia e tot mai 
mare. 

— O să ne ducem pe Elektriceski Utios! hotări Varia. 

— N-ai unde să stai acolo, spuse cu îndoială praporşcikul. 


— Găsim noi. Camera lui Jukovski şi a lui Cij a rămas 
liberă. Eu am să stau cu Katia sau cu Şura, răspunse Varia, 
găsind repede soluţia. 

— Are încă nevoie de masaje zilnice la picioare, o preveni 
Mirotvorţev. 

— Îi fac chiar eu masaj. 

A doua zi Zvonariov îşi luă rămas bun cu căldură de la 
Mirotvorţev şi, coborând cu băgare de seamă în vestibul, se 
urcă împreună cu Varia în trăsura lui Belii. Vasea se aşeză 
grav pe capră, lângă vizitiu. 

Oraşul-Vechi avea o înfăţişare jalnică. Case dărâmate, 
pavaje şi trotuare împestriţate de pâlnii de obuze, căpriori 
carbonizaţi, ziduri înnegrite de fum, toate acestea aminteau 
de război, de asediul prelungit. Lângă casa lui Stessel se 
vânzolea un pâlc de femei îmbrăcate ţipător, înconjurate de 
poliţişti. Spre mirarea lui, Zvonariov zări printre ele pe 
Lolocika şi pe Liolea Lobina. Femeile se certau aprig cu 
poliţiştii. 

— Ce s-a întâmplat, Liolea? întrebă Varia, oprind trăsura. 

— Mergeam pe stradă şi individul acesta s-a repezit la 
mine şi m-a târât aici. Am aflat că m-a luat drept prostituată 
şi m-a dus „pentru pedeapsă” la Vera Alexeevna. 

— Dă-i drumul, imediat! îi strigă mânios Varia poliţistului. 

— Pe doamna o cunosc, e soţie de ofiţer. Las-o liberă 
numaidecât! ordonă aprins şi praporşcikul. 

— Nu pot, refuză încruntat polițistul. 

— Liolea, urcă-te în trăsură, o invită Varia. 

Polițistul o apucă pe institutoare de mânecă, Lobina se 
smuci şi alergă spre trăsură. Polițistul o înşfăca de haină. 
Scos din sărite, Zvonariov dădu o lovitură de cârjă 
poliţistului, trântindu-l jos. 

În clipa aceea, uşa casei lui Stessel se deschise şi pe scară 
se ivi Vera Alexeevna, însoţită de rotmistrul Vodiaga. 

— Varia, monsieur Zvonariov, de ce loviți un poliţist? 
întrebă ea cu glas dulceag. Domnule Zvonariov, nu m-aş fi 


aşteptat la atâta temperament din partea dumitale. 
Probabil că încă nu te-ai restabilit şi nu eşti perfect sănătos! 

Sugrumată de furie, Varia îi explică generălesei, destul de 
confuz, ce se întâmplase. 

— Orice bărbat are zeci de asemenea „soţii”. lar pentru 
dumneata, doamnă învăţătoare, urmă generăleasa, 
întorcându-se spre Liolea, e ruşinos să întreţii raporturi cu 
târfele. Asta să-ţi servească drept lecţie pentru viitor. Poţi 
să pleci! 

— Otravă bătrână! i-o trânti Lolocika, de la obraz. 

— Repetă ce-ai spus, îndrăzneşte să repeţi aşa ceva! 
şuieră generăleasa. 

Lolocika îşi puse în funcţiune tot vastul ei vocabular, 
nespus de colorat. Până şi Vodiaga, bărbat destul de versat 
în asemenea materie, rămase cu gura căscată. Vera 
Alexeevna se grăbi să-şi astupe urechile. 

— Să i se tragă imediat acestei netrebnice o sută de vergi! 
Celelalte la spălătorie, pentru o săptămână! dispuse ea. 

Zvonariov porunci vizitiului să pornească imediat. Liolea 
cobori, încă tulburată, la şcoala Puşkin. 

— O detest pe murdara aceea de Lolka, dar a avut 
dreptate s-o ocărască pe nevasta lui Stessel, şi pentru ea, şi 
pentru Liolea, spuse Varia. Să fiu în locul lui Stah, aş 
împuşca-o pe Vera Alexeevna pentru o asemenea jignire 
adusă soţiei lui. 

— Bine că o să ai un soţ şi nu o soţie. 

Înainte de a ajunge la Utios, îi întrecu o trăsură cu un 
matroz pe capră. În ea şedea, ţanţoşă, Lolocika, alături de 
un miciman, aghiotantul lui Grigorovici. 

— Babalâcul meu a trebuit să dezlege băierile pungii ca să 
mă scape! strigă ea. Cred că v-a plăcut cum am bălăcărit-o 
pe paţachina aia. 

Micimanul se grăbi să acopere cu palma drăgălaşele buze 
ale vecinei lui. 

— Fă-te bine mai repede, nebunaticule! îi strigă ea lui 
Zvonariov. 


— Cum îndrăzneşte să-ţi vorbească astfel? se revoltă Varia. 

— Avrut să-ţi facă ţie sânge rău. Ştii bine că nu e cazul să 
te superi pe nişte persoane ca Lolocika. 

Pe Utios, Zvonariov fu instalat într-o odăiţă ale cărei 
ferestre dădeau spre spatele bateriei. De acolo se vedeau 
cazarma, transformată în spital de convalescenţi, bucătăria, 
uzina electrică şi, mai departe, cimitirul, în care erau 
înmormântați cei de pe Utios. Varia fusese mutată, la 
cerere, pe Utios, şi acum lucra împreună cu sora ei sub 
ordinele doctorului Zorin. Tunurile bateriei erau deservite 
de marinarii de pe cuirasatul Peresvet, sub comanda 
locotenentului Liubinov. Comandant al Utios-ului era 
căpitanul Andreev. Astfel, pentru Zvonariov, tot cercul de 
cunoştinţe se limita la aceste persoane. 

Varia locuia în aceeaşi cameră cu sora ei. Şura se 
despărţise de Gudima şi se întorsese la părinţi. Spre seară, 
veni să-l viziteze pe Zvonariov. Privindu-i formele mai pline, 
observându-i mişcările domoale, prudente, praporşcikul 
înţelese că era în aşteptarea unui copil. Surprinzându-i 
privirea atentă, fata se roşi ca para focului. Ca să nu se 
simtă prost, praporşcikul îi vorbi despre împrejurările în 
care fusese rănit, despre situaţia de pe poziţii, despre 
starea timpului. Încetul cu încetul, Şura se simţi mai la 
largul ei. 

— Ştiţi, m-am despărţit de Alexei Andreevici, spuse ea 
încetişor. 

— Bine ai făcut. Ţi-aduci aminte când ţi-am spus că timpul 
vindecă totul, c-o să-ţi găseşti şi dumneata într-o zi un 
bărbat după placul inimii? 

În aceeaşi seară, Zvonariov îi povesti Varei cele vorbite cu 
Şura. 

— Trebuie să-i găsesc o ocupaţie la şcoala Puşkin, 
răspunse fata, expeditivă. 

A doua zi de dimineaţă, Zvonariov, care stătea în fotoliu la 
fereastră, o văzu pe Şura trecând prin curte cu un braţ de 
lemne. Pântecul ei apărea acum deosebit de proeminent. 


Mai mulţi soldaţi din echipa de auxiliari începură să facă 
glume deşucheate pe seama ei. Unul dintre ei se repezi la 
ea şi o plesni peste pântec. Şura gemu, se aplecă şi căzu 
jos, sub povara lemnelor. Indignat, Zvonariov, uitând de 
rănile lui, sări la fereastră vrând să strige la nemernic; în 
clipa aceea, se ivi însă Blohin, pe neaşteptate. Cu o lovitură 
de pumn dădu de pământ cu derbedeul, apoi o ridică cu 
grijă pe fata care plângea, luă lemnele şi le duse până la 
locuinţa feldvebelului. 

— Ce faci pe slugoiul la târfa asta? îl întrebă ostaşul bătut, 
ridicându-se de jos. 

Turbat de mânie, Blohin se repezi la el şi-şi înfipse 
degetele în beregata lui. 

— Blohin, lasă-l! strigă Zvonariov de la fereastră. 

Blohin nu-l ascultă. Ostaşului îi ieşise limba din gură şi 
obrazul i se învineţise. Doi matrozi care treceau pe acolo 
abia izbutiră să-l tragă pe tunar înapoi. 

— Dacă se mai leagă vreo lepră de Şura, îl sugrum cu 
mâinile mele! ameninţă Blohin. 

Zvonariov îl chemă la fereastră. 

— Noroc, Blohin! Ce vânt te aduce la Utios? întrebă 
praporşcikul. 

— Să trăiţi! M-a trimis domnul porucik s-aduc echipament 
gros, fiindcă ostaşii din bateriile B şi Zaliternaia se plâng că 
le e frig, răspunse el. 

Blohin zăbovi pe Utios până a doua zi. Seara, trecu pe la 
Zvonariov. 

— Stai jos, aprinde o ţigară şi povesteşte în ce împrejurări 
a căzut fortul 2, îl rugă praporşcikul. 

Ostaşul se aşeză lângă uşă, dar nu-şi îngădui să-şi fumeze 
mahorca. 

— Miroase greu, o să vă doară capul de vreme ce nu 
sunteţi obişnuit, lămuri el. 

Apoi începu să povestească pe îndelete, căutându-şi 
cuvintele, amănuntele căderii fortului 2. 


— Lucrurile au început să meargă prost la Arthur! Oricât 
ar întoarce-o ostăşeii şi matrozii cu mintea lor, şi pe faţă şi 
pe dos, nu iese altcum decât că s-a cuibărit vânzarea 
printre noi. Careva vrea să vândă fortăreaţa, iar pe noi să 
ne prăpădească până la unul, ca să nu aibă cine s-o apere, 
îşi încheie el povestirea. 

— Ei, vânzare! Ordine nechibzuite, necunoaşterea situaţiei 
la faţa locului - astea-s cauzele, obiectă Zvonariov. 

— Dacă gheneralii şi coloneii ar fi oameni fără şcoală, ca d- 
alde noi, s-ar mai putea să-i iertăm; dar când şi ostaşii îşi 
dau seama că lucrurile nu merg cum trebuie, cu atât mai 
mult trebuie s-o priceapă gheneralii. 

Praporşcikul nu izbuti să-l facă pe Blohin să-şi schimbe 
părerea. 

Varia intră şi se aşeză în tăcere deoparte, ascultându-le 
vorbele. Prezenţa ei îl stânjeni vădit pe ostaş şi el se grăbi 
să plece. 

— Blohin gândeşte just. Numai nişte trădători pot face 
ceea ce a făcut Gorbatovski, spuse Varia după ce ostaşul 
plecă. 

— Se ştie că Gorbatovski e mărginit, totuşi de aci şi până 
la trădare e o mare distanţă. 

— Tata spune că în împrejurările de faţă prostia e egală cu 
trădarea. După părerea lui, capul răutăţilor la Arthur este 
Fok; după el, vine Reis. lar Stessel face tot ce-i spune Vera 
Alexeevna. 

Noaptea, Blohin ieşi afară. Deodată, observă o umbră 
trecând prin curte şi intrând pe uşa întredeschisă a 
magaziei de lemne. Crezând că era vreun matroz sau 
auxiliar care venise să fure lemne, a căror lipsă era tot mai 
simțită, ostaşul deveni atent. Aşteptă câteva clipe şi apoi se 
apropie tiptil de magazie şi trase cu urechea. Auzi un 
geamăt ori un scâncet, urmat de un țipăt slab. Blohin 
împinse în uşă şi dând buzna înăuntru, se izbi de un trup 
omenesc ce se bălăbănea în întuneric. 


„Surka!” îl săgetă un gând; o ridică în sus şi-i scoase laţul 
de după gât. 

Nu mai mişca. Blohin o lăsă jos cu băgare de seamă şi se 
apucă să-i facă respiraţie artificială, amintindu-şi cum făcea 
lucrul acesta felcerul Melnikov. Şura nu dădea semne de 
viaţă. Ostaşului i se păru chiar că începuse să se răcească. 
Speriat, o luă în braţe şi se repezi cu ea spre pavilionul 
ofiţerilor unde începu să bată desperat în fereastra lui 
Zvonariov. 

Trezit din somn de bătăile violente, praporşcikul crezu în 
prima clipă că începuse asaltul general al fortăreței. 

— Înălţimea voastră, Serghei Vladimirovici, ajutor! auzi 
deodată; praporşcikul luă cârjele şi se apropie de fereastră. 

— Şurka s-a spânzurat, moare! strigă Blohin. 

Zvonariov deschise larg fereastra şi abia atunci înţelese ce 
se întâmplase. 

— Vino cu ea pe scară; îi trezesc numaidecât pe doctor şi 
pe Varia. 

Şi Zvonariov începu să bată în peretele camerei în care 
dormeau cele două surori Belii. Varia se trezi numaidecât. 
Tot timpul cât durase boala lui Zvonariov se obişnuise să 
tragă cu urechea la cel mai uşor zgomot din camera lui. 

— Ţi-e rău, Seriojenka? întrebă ea, intrând repede pe uşă, 
îmbrăcată sumar. 

Praporşcikul îi spuse ce se întâmplase cu Şura. Varia se 
repezi pe scară. Câteva clipe după aceea fata îşi venise în 
fire; o aduseră la locuinţa feldvebelului. Varia rămase până 
dimineaţa de gardă la patul ei; pe urmă, o transportă la 
şcoala Puşkin. Blohin le însoţi. 

— Bagă de seamă, Lixandra, să nu-ţi mai treacă prin cap 
aşa ceva! rosti aspru Blohin la despărţire, ameninţând-o cu 
degetul. 

— Nu-mi închipuiam niciodată că Blohin, care pare atât de 
grosolan, să poată da dovadă de un simţământ omenesc 
atât de cald, îi spuse Varia lui Zvonariov în seara aceea. 

— Are o inimă de aur. 


Ştirile despre situaţia din forturi ajungeau anevoie la Utios 
şi atunci, îndeosebi, prin Varia, care se ducea aproape în 
fiecare zi în oraş sau la ea acasă. Uneori treceau şi ostaşi de 
la Zaliternaia ori de la bateria B, aducând ultimele veşti. 

Praporşcikul se obişnuise repede cu această „poştă” şi 
stătea îndelung de vorbă cu ostaşii. 

— Ce plăcere ai dumneata, om instruit, să asculţi tot felul 
de baliverne, se mira Andreev. Doar, cele povestite de 
soldaţi sunt pe trei sferturi curate născociri. 

— Un sfert din ele sunt totuşi adevărate. La drept vorbind, 
Arthur-ul rezistă acum numai datorită soldaţilor. 

— Fără ofiţer, trupa e egală cu zero - e o gloată 
neorganizată. 

— Ofițerii fără soldaţi au adeseori chiar o valoare negativă. 

— Dumneata păstrezi încă mentalitatea de civil. Nu poţi 
înţelege un adevăr limpede: ofiţerii sunt sufletul armatei, ei 
poartă făclia virtuţilor ostăşeşti. 

Aceste cuvinte îl făceau pe Andreev să se emoţioneze, să 
se aprindă, iar praporşcikul se grăbea să schimbe vorba. 

Varia pleca la cazarmă dis-de-dimineaţă împreună cu sora 
ei, ca să panseze răniții. Sprijinindu-se în cârje, Zvonariov 
şchiopăta de colo-colo prin Utios; dădea pe la bucătărie, 
unde tăia şi spânzura Belonogov, şi gusta din mâncare; o 
luă spre uzina electrică, unde-l vizita pe Lebiodkin. Intra 
împreună cu Rodionov în cazematele bateriei, unde se 
adăposteau tunarii şi matrozii; în sfârşit, cerceta hârtiile în 
cancelarie. Andreev, aproape tot timpul bolnav, îl lăsa să le 
rezolve el cum socotea de cuviinţă. Pe la ceasurile trei, se 
adunau cu toţii la masă, în pavilionul ofiţerilor. 

Bateria aproape că nu mai deschidea focul, căci nu mai 
avea decât vreo sută de obuze de 10 ţoli. Acestea erau 
păstrate în vederea asaltului iminent. Marea era pustie. 
După scufundarea escadrei, japonezii îşi retrăseseră flota 
de la Arthur, cu excepţia unui număr oarecare de nave mici 
de pază. De aceea, numai oamenii din gardă, santinelele şi 
plantoanele vegheau noaptea; ceilalţi dormeau duşi. Doar 


bubuitul surd al canonadei de pe frontul terestru şi afluenţa 
de răniţi aminteau că e război. 

Într-o zi veni vestea morţii lui Nazarenko. Bătrânul 
feldvebel traversă strâmtoarea cu o barcă, când deodată 
aceasta fusese răsturnată de un obuz care căzuse aproape 
de ea. Nazarenko se dusese la fund ca o piatră. Savişna 
căzuse la pat de supărare, iar Şura fusese nevoită să se 
întoarcă acasă ca să-şi îngrijească mama. Fata era trasă rău 
la faţă şi se urâţise. Nici nu mai îndrăznea să treacă pe la 
Zvonariov. 

Într-o zi de decembrie, veni în vizită Nadia. 

— În sfârşit, mi-am găsit timp, să trec să te văd Serioja! 
spuse ea, strângându-i mâna. Utios-ul îmi evocă amintiri 
atât de neplăcute încât pe drum m-a cuprins o teamă 
superstiţioasă. Mi se pare mereu că apar din nou 
jandarmii... 

— Acum nu e cazul să te mai temi de ei. Mikeladze a fost 
mutat de mult din Arthur, iar Poznanski a zăcut de tifos şi 
abia îşi mai trage sufletul, o linişti Varia. 

— Asta nu poate decât să ne bucure. Ei nu combăteau 
spionii, ci făceau mizerii oamenilor nevinovaţi, observă 
Zvonariov. Ce mai face Andriuşa? 

— Apără fortul 3. Am auzit că acolo e foarte primejdios. 
Sunt tare îngrijorată. Japonezii atacă tot timpul. Olea îţi 
trimite salutări. Umblă şi ea în cârje, cu ajutorul lui Boreiko. 
Se restabileşte repede. E nostim şi mişcător să priveşti 
această pereche: un uriaş şi un pitic. 

— N-are importanţă. Îi leagă o adâncă iubire reciprocă, 
preciză Varia. 

— Ca şi pe dumneavoastră, adăugă Nadia. 

— Şi noi ne iubim foarte mult. Nu-i aşa? îşi întrebă Varia 
logodnicul, fără ocol. 

— Oricât de ciudat ar părea, totuşi iubesc fiinţa asta 
geloasă şi numai ţepi, răspunse Zvonariov, atrăgându-şi 
logodnica spre el. 

Capitolul VIII 


— A trecut mai bine de o săptămână de când fortul 2 a 
sărit în aer şi toate sforţările japonezilor care atacă fortul 3, 
n-au dus până acum la nici un rezultat. Acest lucru 
îndepărtează ziua capitulării Arthur-ului şi aduce mari 
daune firmei „Lifontai”, rosti domnul Şu, cu un zâmbet 
mieros, privindu-l pe Fok. 

— În război, multe lucruri depind de hazard. Astfel, 
alaltăieri, când a fost dezlănţuit asaltul asupra fortului, s-a 
întâmplat să se afle acolo o companie de marinari care 
amenajau linia a doua de apărare. Matrozii au participat, 
din proprie iniţiativă, la respingerea asaltului, răspunse 
generalul. 

— Sper că excelența voastră veţi lua măsuri pentru ca 
asemenea coincidenţe să nu se mai repete! Altfel chiar 
interesele excelenţei voastre pot avea de suferit... 

— Desigur, desigur, domnule Şu. Fiţi convins că planul 
nostru va fi tradus în fapt până la data stabilită. 

Chinezul salută şi plecă. Rămas singur, Fok începu să se 
plimbe nervos prin cabinet. 

— Maimuţoiul acesta mă strânge în chingi, iar eu n-am 
cum să-i pui ştreangul de gât, mormăi el. Pe de altă parte, 
laşul acela de Stessel se şi vede spânzurat în cazul 
capitulării premature a fortăreței. Poftim de mai fă ceva în 
asemenea condiţii! 

Generalul se aşeză la masă şi scrise larg o notă pentru 
Gorbatovski: „Faţă de grelele distrugeri suferite de 
adăposturile de beton din fortul 3, rog pe excelența voastră 
să nu uite că apărarea excesiv de îndârjită a acestui punct 
nu va duce decât la pierderi inutile în efectiv. Or, în prezent, 
contează fiecare om din fortăreață. E necesar să se cruţe 
cât mai mult garnizoana rămasă.” 

Nota fu trimisă cu un curier călare la Comandamentul 
frontului de Est. 

— Băieți, ascultați cu luare-aminte dacă bocăneşte 
japonezul, ordonă comandantul fortului 3, ştabs-căpitanul 


Bulganov. Îndată ce nu se mai aude nimic, veniţi repede şi- 
mi spuneţi. 

Japonezii ocupaseră şanţul frontal şi acum săpau două 
galerii de minare, în dreapta şi în stângă poternei care 
ducea în caponieră, cu intenţia de a arunca în aer 
parapetul. Pentru a le dejuca planul, ruşii făceau şi ei 
lucrări de contraminare; acestea se executau însă fără 
tragere de inimă şi fără pricepere. În fort nu existau 
pionieri; săpau tiraliorii şi matrozii. Bulganov stătea la 
adăpost în cazarma din spate. În afară de el, în fort se mai 
afla Andriuşa Akinfiev, cu matrozii de pe Sevastopol. 
Locotenentul nu se prea pricepea la războiul de fortificaţii 
şi se mărginea doar să pună santinele şi să ridice un 
retranşament în spatele incintei fortului. 

Curând începu bombardarea fortului cu tunuri de calibru 
mare. În afară de aceasta, japonezii instalară în tranşeele 
din glacisul fortului aruncătoare de mine şi începură să 
tragă cu ele asupra incintei. Tiraliorii şi matrozii se 
adăpostiră repede în poternă, dar poterna fu distrusă prin 
explodarea minei. "Toţi cei de se aflau în ea rămaseră 
îngropaţi de vii acolo. 

Akinfiev alergă cu matrozii să-i dezgroape. O nouă 
explozie îi făcu însă să se împrăştie în toate părţile. Asurzit 
de bubuituri, locotenentul se întoarse în cazarmă şi-l 
întrebă agitat pe Bulganov cum puteau fi ajutaţi cei 
îngropaţi în poternă. 

— Ce putem face? Garnizoana trebuie păstrată pentru 
respingerea asaltului. Dacă-i respingem pe japonezi, o să 
încercăm să le venim în ajutor. 

Locotenentul nu fu de acord cu aceasta şi făcu apel la 
matrozi. Aceştia se apucară să înlăture dărâmăturile, pas cu 
pas, cu băgare de seamă, ferindu-se să nu fie văzuţi de 
japonezi. Spre seară, izbutiră să scoată din poternă vreo 
treizeci de oameni neatinşi şi tot atâţia răniţi. Andriuşa 
jubila. 


După ziua senină, rece, pogori o noapte întunecoasă. 
Profitând de acest lucru, apărătorii fortului începură să 
repare în grabă stricăciunile făcute în cursul zilei. Se hotări 
să se abandoneze cu totul poterna care urma să fie 
astupată cu sfărâmături de beton şi cu pământ. Pentru orice 
eventualitate, zidurile şi tavanul ei fură minate. 

Japonezii săpau mereu sub parapet. 

Veni o dimineaţă ceţoasă. Soldaţii beau ceaiul în cazărmi, 
când deodată vui o explozie cumplită. De sus începu să cadă 
o ploaie de pământ, de beton spart şi de pietre; un fum 
gros, usturător, se revărsă peste toată incinta. Bulganov şi 
Akinfiev încercară să-şi scoată din cazărmi soldaţii şi 
matrozii, dar cei ce cutezau să iasă erau seceraţi de 
gloanţe. 

— Trebuie să le dăm o pildă de bărbăţie, domnule ştabs- 
căpitan, spuse locotenentul, îndreptându-se spre uşă. 

— Nu ieşiţi încă, înălţimea voastră; la ce bun să pierim 
degeaba? îl domoliră matrozii. Îndată ce se repede 
japonezu' asupra fortului, încetează şi focul: doar n-o să 
tragă asupra lui însuşi. 

Era o observaţie justă. Locotenentul se opri. 

— Nu te mai juca cu moartea, dragul meu, îl sfătui 
Bulganov, apropiindu-se. Până la urmă, tot dumneata pierzi 
partida şi pleci înainte de timp pe lumea cealaltă. 
Gorbatovski a ordonat ca soldaţii să fie cruţaţi, să nu se 
treacă la contraatac decât atunci când este absolut necesar. 

— Cu alte cuvinte, să nu mai apărăm fortul? 

— Nu tocmai, dar cam aşa ceva. Am şi ordonat să se 
strângă treptat tot calabalâcul. Stăm până se întunecă şi 
apoi o luăm din loc. 

— Dar putem încă foarte bine să apărăm fortul! 

— Se pare că lucrul acesta nu e în vederile celor de sus. 

Locotenentul nu crezu ceea ce auzea până nu citi nota 
telefonică a comandantului frontului defensiv de est al 
fortăreței. Peste puţin, toată garnizoana cunoştea cuprinsul 
acesteia. 


Japonezii nu-şi credeau nici ei ochilor văzând că ruşii, care 
până atunci apăraseră cu îndârjire fiecare palmă de 
pământ, le cedau acum, fără rezistenţă, aproape toată 
incinta fortului. Ei continuau să tragă intens asupra 
cazărmii, asupra şanţului şi nu îndrăzneau să înainteze, 
temându-se de cine ştie ce cursă din partea ruşilor. 

Spre seară, fu primit un ordin făţiş pentru evacuarea 
fortului, „faţă de imposibilitatea absolută de a-l mai apăra”. 

— Trădare! strigă Akinfiev, fierbând de mânie. Mai putem 
rezista! 

— Ordinul se execută, nu se discută, răspunse Bulganov. 

Atunci Akinfiev scrise un protest şi-l trimise printr-un 
matroz lui Gorbatovski. Drept răspuns, primi ordin să se 
prezinte la comandamentul frontului de est. 

— Înălţimea voastră, dar noi ce facem? îl întrebau 
matrozii, în timp ce locotenentul se pregătea să plece la 
comandament. 

— Staţi aici până mă întorc, chiar dacă tiraliorii vor evacua 
fortul. 

— Am înţeles, înălţimea voastră; aşa o să facem! 

La comandament, Gorbatovski îl copleşi pe locotenent de 
laude, mulţumindu-i pentru bărbăţia şi temeritatea de căile 
dăduse dovadă cu prilejul apărării fortului. 

— Dacă toată garnizoana fortului ar fi formată din 
marinari, atunci nici nu s-ar pune în discuţie abandonarea 
fortului 3, dar tiraliorii sunt istoviţi, şi-au pierdut 
capacitatea de luptă, susţinu generalul. În consecinţă, s-a 
hotărât să se restrângă linia de apărare abandonându-se 
forturile care prezintă distrugeri deosebit de grave şi nu 
mai pot fi apărate cum trebuie. Fortul 3 face parte dintre 
acestea. 

— Eu pot rezista acolo, cu compania mea cel puţin o 
săptămână, îl asigură Akinfiev. 

— Matrozii dumitale sunt necesari în altă parte. Te rog 
insistent să execuţi ordinul. 

— Am înţeles! 


În timp ce se întorcea spre fort, se întâlni cu matrozii lui 
care îi raportară că fortul fusese evacuat. 

— L-am lăsat aproape neatins... Am izbutit să explodăm 
doar o singură mină sferică, la intrare, dar şi pentru atâta 
ne-a înjurat ştabs-căpitanul, raportă subofiţerul. 

— Dar de ce aţi părăsit fortul fără ordinul meu? 

Matrozii îl priviră nedumeriţi: 

— Păi, ni s-a transmis prin telefon, din partea 
dumneavoastră, ordinul de a ne întoarce la comandament, 
şi noi l-am executat. 

Akinfiev se miră, dar îşi dădu seama că nu mai avea ce 
face. 

Japonezii nu observară imediat că ruşii evacuaseră fortul 
şi nu îndrăzniră să-l ocupe în întregime decât spre seară 
zilei următoare. 

— Lepiohin, ia-ţi vreo cinci oameni şi du-te cu ei la reduta 
3, ordonă Gudima. O să iei acolo comanda tunurilor. 

Feuerverkerul salută şi intră în cazemata lui. Acolo, îşi 
strânse ostaşii şi le comunică ordinul pe care-l primise. 

— Care vine cu mine? 

Soldaţii tăceau şi oftau. 

— Stăteam tihniţi la baterie şi ne gândeam c-om rămâne 
aici până la sfârşit. Când colo, acu - hai la reduta a treia, 
sau cum îi mai zice! răspunse în cele din urmă unul dintre 
ei. 

— Aşa a vrut Dumnezeu, răspunse aspru Lepiohin. 

Înainte de plecare, Lepiohin rosti câteva rugăciuni şi-şi luă 
cu el biblia şi una din icoane. Trecând pe lângă Zaliternaia, 
ostaşii se auziră strigaţi de Boreiko, care tocmai se întorcea 
de la bateria Belii Volk. 

— Aţi pornit în hagialăc, cuvioşilor? 

— Ne ducem la reduta 3; acolo o să ne rugăm lui 
Dumnezeu pentru înălţimea voastră, îi răspunse Lepiohin, 
pe acelaşi ton. 

— Băgaţi de seamă: acolo e primejdie, să nu ne faceţi de 
râs Utios-ul! Dacă aud că aţi feştelit-o vă rup gâtul! îi 


ameninţă Boreiko. 

Tunarii ajunseră la redută spre seară şi se prezentară lui 
Spredov, comandantul acesteia. 

Lepiohin îşi instală oamenii în cazarmă şi se duse să vadă 
ce armament se afla acolo. Acesta se compunea din două 
tunuri cu închizător-şurub, o mitralieră chinezească veche, 
cu ţeava lisă, şi mai multe piese navale de calibru mic. 

Japonezii ocupaseră caponiera frontală şi o parte din 
poternă. 

După ce cercetă poziţia, Lepiohin puse tunurile în bătaie, 
pe parapete şi în şanţul din spate, numind pentru fiecare 
câte un comandant dintre oamenii lui de încredere de la 
Utios. 

— Să nu trageţi fără ordin. Ochiţi cu grijă, ca să nu 
prăpădiţi obuzele degeaba, îşi dăscălea el tunarii. 

Ca şi la fortul 3, japonezii băteau acolo cu aruncătoare de 
mine toată incinta fortului. Din pricina aceasta fură retraşi 
în poternă toţi oamenii, cu excepţia santinelelor, care se şi 
adăposteau la intrarea în incintă. Căpitanul Spredov se 
stabili tot acolo, iar pe feldvebelii care îndeplineau funcţia 
de praporşcik îi trimise să păzească şanţul de la gorjă. 

Toată ziua trecu în încordare, aşteptându-se aruncarea în 
aer a parapetului din faţă, dar japonezii nu se grăbeau. 
Spre seară, tirul asupra redutei încetă cu desăvârşire. Nu 
se mai auzeau decât împuşcături răzlețe şi detunări de 
grenade aruncate la întâmplare. 

Se întunecase, când un japonez se ivi pe parapetul din faţă 
şi strigă în ruseşte: 

— Hei, zdrenţăroşilor, predaţi-vă! Voi v-aţi săturat de 
carne de cal, iar noi să tot îngheţăm în tranşee. E timpul să 
se isprăvească cu războiul. Generalii voştri ne-au vândut 
fortăreaţa, cu soldaţi cu tot! 

— Mă, mama ta de mutră-strâmbă! răcniră tiraliorii, 
punând mâna pe arme, dar japonezul o şi zbughise. 

După aceea, în tranşeele ruseşti începură să cadă pietre 
cu manifeste legate de ele. Japonezii îi îndemnau pe ruşi să 


se predea. 

— Atâta timp cât mai avem vlagă în noi, trebuie să apărăm 
până la capăt reduta! declară Lepiohin. 

Noaptea trecu în linişte. Japonezii săpau de zor la galeriile 
de minare. 

Dimineaţa, bocănitul încetă. Spredov ordonă retragerea 
tuturor oamenilor în fundul redutei, rămânând în faţă doar 
o santinelă sau două. Tunarii vegheau la piesele lor, 
încărcate cu mitralii. Lepiohin le spuse grav: 

— Nu uitaţi ce-a spus Ursul: „Să nu facem de ruşine Utios- 
ul; plesniţi-l pe japonez, drept în rât!” 

Pe la orele nouă dimineaţa, în liniştea adâncă ce domnea 
pe poziţii, bubuiră două explozii violente, una după alta. 
Parapetul frontal se nărui de ambele părţi ale poternei, 
dezvelind zidurile de beton ale acesteia. Japonezii 
deschiseră imediat asupra redutei un foc concentrat cu 
mortiere de 11 țoli. Toată garnizoana se grăbi să se 
adăpostească în cazarmă şi în poternă. Lepiohin îşi retrase 
tunarii în şanţul din spate. Nu mult după aceea, un obuz 
căzu în partea din faţă a poternei, străpunse bolta de beton 
şi făcu explozie în interiorul ei, zvârlind în aer şi grenadele 
depozitate acolo. Violenţa exploziei făcu să se prăbuşească 
toată partea frontală a poternei. Comandantul redutei şi o 
mare parte din garnizoană pieriră sub dărâmături. leşirea 
spre incintă era blocată. 

În aceeaşi clipă, japonezii se năpustiră la asalt. Fără să 
întâmpine nici o rezistenţă, ei ocupară toată incinta şi 
pătrunseră prin şanţurile laterale în spatele redutei. 
Resturile garnizoanei se văzură încercuite în cazarmă. 
Lepiohin îşi dădu cel dintâi seama de situaţia în care se 
aflau. Scoase biblia şi-şi făcu cu evlavie semnul crucii: 

— Ei, fraţilor, ne-a sosit ceasul morţii, le spuse el celor de 
la Utios. 

Bărboşii săi sărutară biblia unul după altul şi puseră mâna 
pe arme: 

— Ei, comandirule, acuma ce-i de făcut? 


Lepiohin îi împărţi la ambrazurile cazărmii şi se postă el 
însuşi la intrare. Acolo ridicară în pripă un parapet din saci 
cu pământ şi puseră o mitralieră în bătaie. În cazarmă şi în 
paternă se aflau cam o sută de ostaşi, dar cei mai mulţi erau 
răniţi, contuzionaţi ori surzi. Cel mult patruzeci de oameni 
erau apți de luptă. 

— Predă-te, rusule! strigau japonezii. Drept răspuns, 
răpăiau împuşcături. 

Japonezii aduseră tunuri de câmp şi începură să tragă în 
plin asupra cazărmii din spate. Betonul rezista însă 
exploziilor. Soldaţii se ascundeau după intervalele dintre 
ambrazuri şi între două lovituri de tun aruncau grenade 
asupra inamicului. La uşă, Lepiohin trăgea asupra 
japonezilor rafale de mitralieră. Scund, vânjos, cu bărbuţa 
rară, acum părea mai înalt; glasul lui sună aspru, 
poruncitor; ochii cenuşii priveau tăios, cu dârzenie. Toate 
ordinele lui erau executate de îndată. Până şi matrozii, care 
la început vorbeau în batjocură despre slăbiciunea sa de a 
citi din biblie, îi executau toate ordinele. 

Ziua de iarnă era pe sfârşite. Garnizoana rezista cu 
înverşunare. În redută sosi însuşi generalul Idziti, şeful de 
stat-major al armatei de asediu. El ordonă să se trimită un 
parlamentar, spre a începe tratative pentru capitulare. Un 
maior japonez, cu steag alb în mână, apăru în faţa uşii şi 
ceru să iasă un ofiţer superior. 

— Băgaţi de seamă, uitaţi-vă bine la mutră-strâmbă, să nu 
ne joace festa. Dacă face vreun vicleşug, trageţi fără 
somaţie, ordonă Lepiohin, ieşind la parlamentar. 

— Doresc să vorbesc cu ofiţerul comandant, spuse 
japonezul. 

— Eu sunt comandant, n-avem ofiţeri, răspunse gradatul 
cu demnitate. 

— Vă garantăm viaţa, dacă vă predaţi imediat, de bună 
voie, propuse japonezul. 

— Aşteptaţi mult şi bine, înălţimea voastră japoneză, 
răspunse Lepiohin şi plecă. 


Japonezii mai aduseră câteva companii şi, lărmuind, 
începură să asalteze cazarma. Mica garnizoană se împuţina 
văzând cu ochii. Tiraliorii de la ambrazuri erau înlocuiţi 
unul după altul. Cei uşor răniţi aduceau cartuşe şi grenade. 
Rănit de două ori, Lepiohin continua să tragă cu mitraliera, 
până când aceasta fu sfărâmată de explozia unei grenade. 
Toată cazarma se umplu de un fum usturător. Numărul 
răniților creştea mereu. Aceştia erau adunaţi într-o parte a 
poternei, rămasă întreagă. Tot acolo fuseseră depozitate şi 
grenadele de rezervă. 

În sfârşit, japonezii izbutiră să pătrundă înăuntru. În 
întunericul ce se lăsa tot mai mult, se încinse lupta corp la 
corp. Rănit a treia oară, Lepiohin ajunse cu greu în poternă. 
Japonezii umplură cazarma şi se repeziră spre poternă. 
Gradatul aruncă o ultimă privire supravieţuitorilor şi izbi 
din răsputeri o grenadă de la picioarele lui. O vâlvătaie 
uriaşă lumină fulgerător mâna de matrozi şi de ostaşi ruşi, 
plini de răni, ca şi pe japonezii care se repeziseră cu 
baionetele asupra lor. Totul dispăru într-o volbură de fum. 
Resturile garnizoanei pieriră sub dărâmături, împreună cu 
coloanele de asalt inamice. 

La reşedinţa lui Stessel fusese convocat consiliul militar. În 
spaţiosul cabinet se adunaseră vreo douăzeci de persoane - 
ofiţeri, generali, amirali. Pe perete se afla un plan mare al 
Arthur-ului, pe care erau trasate forturile şi toate 
fortificațiile. Fok trase zelos, cu creionul roşu, două linii 
încrucişate peste reduta Nr. 3 şi caligrafie alături data 
căderii ei: 18 decembrie 1904. Pe plan se vedeau şi alte 
cruciuliţe asemănătoare puse peste forturile 2 şi 3. 

— Vă rog, atenţie, domnilor, rosti Stessel, ciocânind cu 
creionul în masă. Acum câteva clipe s-a primit ştirea căderii 
redutei Nr. 3. Deci toate fortificațiile frontului de est au 
căzut în mâinile inamicului. De azi înainte, trupele noastre 
ocupă poziţii slab amenajate în linia a doua de apărare. 
Doresc să vă aud părerea în privinţa perspectivelor 
continuării apărării. 


Cei de faţă luară cuvântul pe rând. Artileriştii, marinarii şi 
comandanții regimentelor din divizia a VIl-a se pronunţară 
cu toţii pentru continuarea luptei. În schimb, reprezentanţii 
diviziei a IV-a, de sub comanda lui Fok, susţinură cu toţii 
inutilitatea oricărei rezistenţe. 

— Muniţii nu mai avem, afirmă locotenent-colonelul 
Dmitrievski, şeful de stat-major al diviziei a IV-a. 

— Mai dispunem de peste o sută de mii de obuze şi de 
şrapnele de diferite calibre, replică Belii. 

— În regimente, mai mult de jumătate din soldaţi sunt 
bolnavi de scorbut: hrana e slabă. larna a venit, şi 
echipament gros n-avem, o ţineau morţiş coloneii Saviţki, 
Gaidurin şi Nekrasevici, ţinându-i isonul lui Dmitrievski. 

— Nici japonezul n-o duşe mai bine - dârdâie de frig, mai 
straşnic decât noi. Soldăceii mai pot să rejişte; numai să şe 
sporească racia de carne de cal. Mai avem câteva mii de 
cai. Şuntem datori şi trebuie să luptăm până la capăt, rosti 
cu multă înflăcărare bătrânul Nadein, care după moartea 
lui Kondratenko luase comanda diviziei a VII-a. 

— Am fost recent în tranşee şi i-am văzut pe bieţii noştri 
soldaţi. Numai un om fără inimă ar putea să-i mai silească 
să lupte. Sunt plini de păduchi şi istoviţi de foame, dar au 
încă moralul ridicat. E necesar să fie păstraţi pentru Rusia. 
Şi-au meritat pe deplin dreptul la viaţă, perora Fok, cu ton 
plângăreţ. 

— Nici vorbă de capitulare! Mai am aproape cincizeci de 
ipoteze pentru continuarea rezistenţei! rosti Smirnov grav, 
dar această declaraţie stârni doar zâmbete de enervare pe 
feţele celor de faţă. 

— Misiunea Arthur-ului ca bază navală a luat sfârşit, 
întrucât escadra nu mai există. În prezent, Arthur-ul nu mai 
e decât o povară pentru armata de nord. Continuarea 
rezistenţei poate duce la ocuparea fortăreței prin asalt şi la 
masacru, rosti Reis, pe un ton calm, profesoral. 

— Uitaţi de escadra lui Rojestvenski. El n-are intenţia să se 
ducă la Vladivostok, ci să vină la Arthur, obiectă Viren. 


— Ca să se scufunde în băltoaca de aici, alături de escadra 
de la Arthur! completă Stessel, ironic. Pentru atâta lucru nu 
era cazul să întreprindă o asemenea croazieră. 

Totuşi, cu o majoritate zdrobitoare, cei prezenţi la consiliu 
se pronunţară pentru continuarea rezistenţei. 

— Deci, considerăm că membrii consiliului s-au pronunţat 
pentru luptă până la ultima suflare, conchise Stessel. Dar 
pe ce poziţii vom rezista acum înainte? 

— Permiteţi, ceru cuvântul Smirnov, ridicând mâna. Mai 
întâi, după Zidul chinezesc, unde ne aflăm acum. Pentru 
această situaţie, am cinci ipoteze. 

— Fără ipoteze, vă rog, îl opri generalul-aghiotant. 

— Apoi, ne retragem pe masivul Skalistâi; după aceea, pe 
colinele Vladimirskaia şi Mitrofanievskaia şi, în fine, în 
incinta oraşului. Bineînţeles, aici pot să existe diferite 
ipoteze, dar nu mai vorbesc de ele. 

— Părerea mea e că toate aceste poziţii n-au o valoare 
defensivă serioasă. Nu vom reuşi să rezistăm mult timp pe 
ele. De altfel, în momentul de faţă acest lucru nu mai are 
multă importanţă, răspunse Stessel. 

De îndată ce plecară toţi membrii consiliului, Fok se aşeză 
la masa de scris a lui Stessel şi schiţă la iuţeală un ordin 
pentru evacuarea bateriilor B şi Zaliternaia, a celor două 
coline Orlinoe Gnezdo şi a întregii linii a doua de apărare. 

— Mă retrag de-a dreptul spre incinta interioară a 
oraşului, îl anunţă el pe Stessel. 

— Ce vorbeşti, Viktor Alexandrovici, ce vorbeşti! Păi, 
adineauri, consiliul s-a pronunţat pentru continuarea 
rezistenţei! 

— Ce-mi pasă mie de toate consiliile! Dacă Arthur-ul nu 
capitulează până la data de 20, vom pierde amândoi câteva 
milioane de dolari. Asta are mai multă importanţă. Măcar în 
zilele ce ne mai rămân să avem parte de o viaţă tihnită, 
asigurată. Ei, am plecat. 

— Stai, totuşi nu e posibil aşa, deodată... încercă Stessel 
să-l pondereze. 


— Să-i ordoni lui Reis să pregătească o scrisoare, cu 
propunerea de capitulare. Până la miezul nopţii de 20 
decembrie stil vechi trebuie să ajungă la statul-major 
japonez, încheie Fok ieşind fără să salute. 

Statul-major al generalului baron Noghi, comandantul 
armatei de asediu japoneze de la Port-Arthur, era instalat la 
Şuişiin, un sat mare chinezesc, situat la 11 kilometri de 
forturile înaintate ale fortăreței asediate. 

Generalul ocupa o fanză încăpătoare, luminoasă, cu toţi 
pereţii acoperiţi de hărţi şi de planuri directoare pe care 
figurau forturile şi redutele din Arthur. 

În acea seară întunecoasă de decembrie, Noghi stătea 
împreună cu generalul Idziti, şeful statului său major, 
aplecat asupra mesei de scris, pe care se aflau cele din 
urmă rapoarte asupra pierderilor suferite de armata de 
asediu, cu prilejul ultimelor asalturi. 

— Excelenţă, nu mai putem să continuăm asalturile: vom 
rămâne fără efective, raportă Idziti. 

— Cerescul nostru 'Tenno a ordonat ca Arthur-ul să fie 
cucerit cât mai curând, întrucât escadra lui Rojestvenski a 
şi sosit în apele Madagascarului, iar trupele din Manciuria 
ale lui Kuropatkin sporesc în fiecare lună cu câte două 
corpuri de armată care sosesc ca întăriri. Dacă Arthur-ul nu 
va fi cucerit până în primele zile ale lunii ianuarie, ruşii vor 
obţine superioritatea atât pe uscat cât şi pe mare şi atunci 
vom pierde războiul, obiectă Noghi calm. 

— Totuşi, în prezent, pur şi simplu nu mai avem cu ce să 
luptăm: nu mai există nici efective suficiente, nici muniții, 
răspunse Idziti, agitat. 

Se aşternu o tăcere apăsătoare. 

— În cazul acesta, Idziti-san, nu ne mai rămâne decât un 
singur lucru: harakiri, rosti Noghi, răspicat, sever, privindu- 
şi în ochi şeful de stat-major. 

Convorbirea celor doi fu întreruptă de o bătaie puternică 
în uşă. 

— Poftim! strigă Noghi, nemulţumit. 


Intră năvalnic generalul Tanaka, emoţionat, radios. 

— Am satisfacția de a aduce la cunoştinţa excelenţei 
voastre, îi raportă el respectuos lui Noghi, că generalul 
Stessel a făgăduit să predea fortăreaţa cel mai târziu la 1 
ianuarie. 

Era o dimineaţă senină. Geruia. Boreiko ieşi din adăpostul 
său de la Zaliternaia şi se apucă să se spele cu apă rece ca 
gheaţa. Era neras, slăbit, dar arăta voinic şi sănătos. 

— S-au întors ai noştri de la reduta 3? întrebă el pe 
ordonanța sa. 

— Nu, să trăiţi! Tiraliorii au spus că gălbejitu' a aruncat în 
aer reduta şi că au pierit toţi oamenii, până la unu. 

Porucikul se încruntă: 

— Păcat de Lepiohin! Dar, dacă nu s-au predat, înseamnă 
că au pierit cu cinste, rosti el îngândurat. Mai bine să mori 
cu arma în mână, decât s-o predai duşmanului. 

După ce se spălă şi bău la iuţeală un pahar de ceai, 
porucikul se duse la postul de comandă. 

Acolo se uită prin binoclu, dar în aceeaşi clipă îl lăsă jos, 
uluit. Tot Zidul chinezesc mişuna de japonezi, care îl 
amenajau în grabă pentru apărare. Încă în ajun, tiraliorii se 
aflau acolo: acum erau cam cu o verstă mai aproape de 
Zaliternaia, deşi în noaptea aceea fusese linişte deplină. 

Boreiko se duse imediat la tiraliori, ca să afle situaţia şi 
motivul pentru care evacuaseră poziţia bine amenajată pe 
care o ocupaseră până atunci. 

— Am primit ordin de la generalul Fok, îi răspunse 
praporşcikul de tiraliori care comanda sectorul. Se aude că 
la noapte o să ne retragem în oraş. 

— Eu nu plec cu tunarii mei din Zaliternaia! spuse răspicat 
Boreiko, posomorât. 

— O că cazi în mâinile japonezilor. 

— Mai întâi, am să întorc tunurile spre oraş şi am să fac 
praf statul-major al lui Stessel, cu casa lui cu tot! mormăi 
porucikul încruntat. 


La baterie îl aştepta o nouă surpriză. Gudima îi făcu 
cunoscut că se primise un ordin care dispunea evacuarea în 
cursul acelei zile, până la amiază, a bateriilor B şi 
Zaliternaia. 

— Cine a dat o asemenea dispoziţie? 

— Statul-major al generalului Gorbatovski, din ordinul lui 
Fok. 

— Nici nu mă gândesc s-o execut! Endjeevski ce părere 
are? 

— A trimis un protest personal lui Stessel. 

— Ce naiv e! Nu-şi dă seama că generalul-aghiotant şi Fok 
sunt o apă şi-un pământ?! Dar dumneata, Alexei Andreevici, 
ce ai de gând să faci? 

— Atâta timp cât rămân aici tiraliorii, nu plec nici eu. 

Observând că ruşii se retrag, japonezii deschiseră focul 
asupra lor cu toate bateriile. În tranşeele lor, prost 
amenajate, tiraliorii sufereau pierderi grele, ba pe-alocuri 
chiar se traseră îndărăt. Japonezii se repeziră după ei, 
urmărindu-i de aproape, dar intrară sub focul nimicitor al 
bateriilor fortăreței şi se retraseră pe poziţiile de plecare. 
Atunci se dezlănţui un duel de artilerie între fortăreață şi 
bateriile de asediu. 

Boreiko dirija de la postul de observaţie un tir intens 
asupra infanteriei şi bateriilor inamice. La rândul lor, 
japonezii se străduiau să aducă la tăcere Zaliternaia, dar nu 
izbuteau. După amiază, un curier călare aduse un nou ordin 
care dispunea evacuarea neîntârziată a Zaliternaiei. 

Gudima şi Boreiko refuzară să execute şi acest ordin. Nu 
trecu însă nici un ceas şi bateriile B şi Zaliternaia începură 
să fie bombardate din spate de bateriile aflate în linia a 
treia de apărare. Chiar primele obuze răniră mai mulţi 
servanţi de la piese. Ca să nu-şi expună oamenii fără rost, 
vrând-nevrând, Boreiko şi Gudima evacuară Zaliternaia şi 
bateria B după care se duseră amândoi la comandamentul 
lui Gorbatovski. 


— Ce măsuri aţi luat pentru distrugerea bateriei? îi 
întrebă generalul. 

— Toate tunurile şi adăposturile au fost aruncate în aer; 
tot ce poate arde a fost stropit cu petrol şi aprins, tot ce se 
poate căra a fost cărat, raportă porucikul. 

— Aţi adus mulţi oameni? îi întrebă precipitat şeful de stat- 
major, căpitanul Stepanov. Trebuie să sprijinim neapărat 
garnizoana de la Bolşoe Orlinoe Gnezdo. 

— Avem vreo douăzeci de oameni, toţi tunari de la 
Zaliternaia şi din bateria B. 

— Să se ducă imediat la Bolşoe Gnezdo şi să facă tot 
posibilul spre a-i ţine în loc pe japonezi cât mai mult, pentru 
ca trupele noastre să poată întări între timp linia a treia de 
apărare. Altfel, inamicul va năvăli în oraş şi va masacra 
populaţia civilă şi răniții, aşa cum s-a întâmplat în timpul 
agresiunii împotriva Chinei. 

După zece minute, ultimii supraviețuitori de pe Utios 
mărşăluiau spre Orlinoe Gnezdo. În fruntea micii coloane 
păşea Boreiko; Blohin era încheietor. 

Înălţimea Bolşoe Orlinoe Gnezdo domina tot Oraşul-Vechi 
şi spatele frontului de Est. Prin cucerirea ei, japonezii ar fi 
pus mâna pe cheia strategică a întregului sistem defensiv 
de Nord şi de Est al fortăreței. De pe Bolşoe Orlinoe 
Gnezdo şi de pe Vâsokaia se zărea orice cotlon din Arthur. 

Pe culme fuseseră înjghebate întăritori de câmp, iar cele 
câteva adăposturi săpate în stâncă apărau foarte bine 
împotriva proiectilelor de orice calibru. Dealul acesta înalt 
de peste cincizeci de stânjeni, era aproape inaccesibil 
pentru infanterie; în schimb avea la poale un întins unghi 
mort. Acest lucru îngăduia concentrarea unor forţe mari, în 
imediata sa apropiere. 

În urma căderii bateriilor Zaliternaia şi B, toate căile de 
acces spre Orlinoe Gnezdo se aflau sub focul direct al 
inamicului, aşa că, făcând pe alocuri salturi, tunarii abia 
izbutiră să ajungă la poteca abruptă care ducea spre culme. 
Acolo dădură de căpitanul Goliţinski, comandantul poziţiei 


şi de locotenentul Timirov, comandantul unui detaşament de 
marinari. Goliţinski era rănit, contuzionat, şi zăcea în 
adăpost, înfăşurat în pansamente. Timirov, chinuit de 
scorbut, abia se ţinea pe picioare. 

— Vă rog să luaţi comanda, i se adresă căpitanul lui 
Boreiko, căci şi eu şi locotenentul suntem sleiţi de puteri. 

— Am înţeles! răspunse Boreiko salutând. În primul rând, 
domnilor, sunt de părere să părăsiţi la cea dintâi posibilitate 
Orlinoe Gnezdo şi să vă duceţi la postul de prim-ajutor. 

După aceea porucikul cercetă poziţia. Apărătorii ei, fără 
tunari, nu treceau de douăzeci de oameni, tiraliori şi 
marinari. Ca armament, dispuneau de trei mitraliere 
obişnuite, plus alte câteva, tip Şmetillo. În afară de aceasta, 
aveau mine sferice şi grenade. 

— Blohin, tu chibzuieşte cum am putea să rostogolim mai 
uşor la vale plocoanele astea, ordonă Boreiko. Tu, Gaidai, ai 
grijă de mitralierele tip Şmetillo. Tu, Zaicik, vezi cam ce 
alimente şi câtă apă avem. 

De pe Orlinoe Gnezdo se deschidea o panoramă întinsă 
asupra tuturor poziţiilor japoneze, asupra fortului şi 
Oraşului-Vechi. Porucikul zări şi şcoala Puşkin, unde se afla 
Olia Selenina. Clădirea se vedea clar. 

„Ce-o fi făcând ea acum?” se gândi el. 

Observând mişcarea neobişnuită de pe culme, japonezii 
deschiseră focul asupra acesteia. Garnizoana se adăposti în 
tranşeele înguste şi adânci şi aproape că nu avu pierderi. 
După tragerea de pregătire care se ţinu o jumătate de oră, 
porniră la asalt lanţuri dese de trăgători inamici. Ajunseră 
curând la poalele dealului. 

Scoţând capul de după parapet, Boreiko se uita la 
japonezi. Căţărându-se din stâncă în stâncă, aceştia se 
căzneau să urce pe povârniş. 

— Să rostogolim o mină sferică peste ei! ordonă porucikul, 
şi până una, alta zvârli spre atacatori mai multe grenade 
legate la un loc. Răcnetul care urmă exploziei arătă că ele 
nimeriseră la ţintă. 


Ajutat de tiraliori şi de matrozi, Blohin ridică pe parapet o 
mină de zece puduri, încărcată cu piroxilină. 

— Gata! raportă el în cele din urmă şi aprinse fitilul. 

Boreiko puse umărul şi se opinti, rostogolind mina la vale. 
Înainte de a ajunge jos, mina explodă, bubuind năprasnic. 
Puţinii japonezi care scăpară cu viaţă se întoarseră în goană 
spre tranşeele lor. 

Bombardamentul de artilerie începu din nou. Culmea 
dealului dispăru în nori de praf şi fum. 

— Ce ziceţi, rezistăm până se întunecă? îi întrebă Boreiko 
pe ostaşi. 

— Cum o vrea Dumnezeu, răspunse în doi peri Gaidai, 
vădit deprimat de frică. 

— Nu-i răpune pocitania de japonez pe cei de pe Utios! 
declară Blohin cu dârzenie. Dacă ne ţinem bine aici, după 
aia mergem în oraş, la dăscăliţe, adăugă privind mucalit, cu 
coada ochiului, spre porucik. 

— Am auzit că-i cam dai târcoale fetei feldvebelului, i-o 
întoarse Boreiko. 

— Are şi ea nevoie de mila cuiva, sărmana, mai cu seamă 
că oamenii îi fac necazuri, răspunse ostaşul, cam fâstâcit. 

Sub protecţia focului de artilerie, japonezii ajunseră din 
nou la poalele dealului şi, de astă dată, se adăpostiră 
temeinic în unghiul mort. Acolo nu-i puteau atinge nici 
grenadele, nici minele sferice. 

Vântul bătea dinspre nord. Blohin se gândi să profite de 
acest lucru. Culese de prin cazemate tot felul de cârpe şi, 
legându-le laolaltă, prinse de ele nişte pietre, le stropi cu 
petrol, le aprinse şi le zvârli în râpă. Împrejurul lor se 
răspândi un fum înecăcios, urât mirositor. Neputându-l 
suporta, japonezii o zbugheau din ascunzişuri şi nimereau 
sub gloanţe. 

— Bine l-am mai afumat pe mutră-strâmbă! strigau 
bucuroşi ostaşii. 

Bombardamentul violent de artilerie îi sili însă să se 
ascundă din nou în adăposturi. Tot mai mulţi dintre ei 


cădeau răniţi. Cei rămaşi încă teferi abia pridideau să-i 
panseze. Boreiko dădu voie răniților să plece devale. 

— Acum n-avem timp de pansat, spuse el cu hotărâre. 

Cei de pe Utios hotărâră, toţi ca unul, să rămână până la 
sfârşit cu comandantul lor. 

— Am luptat împreună pe Utios şi la Zaliternaia, şi tot 
împreună vom întâmpina moartea, spuse subofiţerul şef de 
secţie Jiganov, în numele tuturor. 

Cam pe la două după amiază, japonezii atacară din nou 
Orlinoe Gnezdo, de data aceasta fără pregătiri de artilerie. 
Învăluiră repede cota şi începură să urce pe povârniş în sus. 
Unii izbutiră să ajungă până la culme, dar fură numaidecât 
căsăpiţi cu baionetele. 

Izolat de comandament, Boreiko nu mai putea să ţină 
legătura cu el decât prin fanioane de semnalizare. Ceru 
întăriri. Gorbatov rămase însă surd şi mut. Din ordinul lui 
Fok, Orlinoe Gnezdo trebuia să fie evacuat. Garnizoana lui 
era sortită pieirii. 

Spre seară, se lăsă ceaţă. Oraşul-Vechi dispăru după 
perdeaua ei. Boreiko se uită pentru ultima oară spre şcoala 
Puşkin şi oftă adânc. 

Curând, rezerva de apă se termină. Răniţii cereau apă şi 
se zvârcoleau în chinurile morţii, fără ajutor în adăposturi. 
Grenadele şi cartuşele erau pe sfârşite. 

— Înălţimea voastră, daţi-ne voie să-l zvârlim înapoi cu 
baionetele pe japonez şi să ducem răniții devale, zise 
Jiganov. 

Porucikul se uită împrejurul lui. Nu mai rămâneau decât 
vreo 15-20 de oameni valizi şi cam tot atâţia răniţi, printre 
care vreo cinci cu răni grave. 

— Bine, Jiganov, dă-i drumul! încuviinţă el posomorât. 
Lasă-mi doi oameni, să-ţi acopăr cu ei retragerea. 

— Înălţimea voastră, îngăduiţi să rămân aici, se rugă 
numaidecât Blohin. 

— Şi eu, îi urmă pilda Zaiaţ. 


— Nu, tu nu te-ai vindecat încă, aşa că nu poţi face mare 
ispravă. Altul? întrebă el, uitându-se cercetător la ostaşi. 

— Ce-o fi, o fi! Am luptat împreună cu Blohin la Kindjova; 
hai să-mi încerc iară norocul spart în fund! se oferi Gaidai 
clătinând din cap. 

— Nu uitaţi: nu prea se pare c-o să scăpăm vii de aici, îi 
preveni Boreiko. 

— Înălţimea voastră, suntem tunari de pe Utios, răspunse 
Blohin, mândru. 

Adunând în jurul lui pe toţi cei în stare să lupte, Jiganov se 
năpusti de pe creastă asupra japonezilor. Avântul lui fu atât 
de îndrăzneţ, atât de uimitor, încât împresurătorii o luară la 
fugă care încotro. Aproape toţi ostaşii răzbiră prin cordonul 
în care era încleştat Orlinoe Gnezdo. 

— Au răzbătut, spuse Boreiko, urmărindu-le iureşul. Şi 
acum, băieţi, ţineţi-vă bine. Japonezii au să se năpustească 
îndată asupra noastră. 

Aşa se şi întâmplă. Închipuindu-şi că nu mai rămăsese 
nimeni pe culme, japonezii începură să urce povârnişul din 
toate părţile. Boreiko, Blohin şi Gaidai îi împroşcară însă pe 
neaşteptate cu grenade. Deşi japonezii strigau mereu 
banzai, căutând să se îmbărbăteze unii pe alţii, ei fură din 
nou nevoiţi să dea înapoi. 

— Câte grenade mai sunt? întrebă Boreiko, obosit. 

— Zece, înălţimea voastră. Nouă, pentru japonezi, şi una, 
cea din urmă, pentru noi, răspunse Blohin. 

— Ba şi cea din urmă, tot pentru ei. Ne rămân baionetele. 

— Banzai! răsună din nou pe povârniş. 

Cei trei apărători se repeziră la parapetul frontal. De 
îndată ce siluetele se iviră pe creastă, vui înspăimântător 
explozia unei mine, zvârlind în văzduh sfărâmături de 
stâncă şi bârne... 

Cinci minute după aceea, deasupra colinei Orlinoe Gnezdo 
se înălţă drapelul japonez. 

Suflul exploziei îl zvârli pe Blohin cât colo. Ameţit de şoc, 
leşină. Abia când se întunecă, îşi veni în fire. Aducându-şi 


aminte de cele întâmplate, primul lui gând fu să-l caute pe 
Boreiko. 

Găsi nu departe o şapcă de artilerist, cu paspoalul de 
catifea neagră, rupt şi însângerat. Înăuntru era cusută cu 
fir o monogramă „B. B.” 

— 'Tiii, a pierit şi Ursu nostru! Ce mândreţe de om a fost! 
gândi Blohin simțind un nod în gât. Îl podidiră lacrimile. În 
jur nu era nimeni; fără să se ruşineze, îşi şterse obrazul cu 
mâneca şi vâri şapca în buzunar. 

După ce ocupară Bolşoe Orlinoe Gnezdo, japonezii nu 
îndrăzniră să se apropie pe întuneric de Arthur şi începură 
să sape tranşee. Acest lucru îi îngădui lui Blohin să se 
strecoare în liniile ruseşti. Ajungând în oraş, se duse în 
primul rând la şcoala Puşkin. Acolo bătu în uşă. leşi Olia 
Selemina, sprijinindu-se în cârjă. Ostaşul îi întinse şapca, 
fără a spune o vorbă. Olia o învârti în mâini, parcă fără să 
înţeleagă şi deodată izbucni în hohote înăbuşite de plâns. 

— Pe Bolşoe Orlinoe Gnezdo se zăresc steaguri japoneze! 
veşti rotmistrul Vodiaga, dând buzna neanunţat în cabinetul 
lui Stessel. 

Generalul-aghiotant sări în sus ca ars şi se lăsă la loc pe 
scaun. Vera Alexeevna dădu deznădăjduită din mâini şi 
începu să plângă. În casă începură toţi să forfotească. 
Ordonanţele alergau de colo-colo, uşile se trânteau. 

— Unde a dispărut Fok? întrebă generăleasa, strigând 
isteric. Să se înceapă imediat tratative pentru încheierea 
armistiţiului, înainte de a năvăli japonezii în oraş şi a se 
dezlănţui măcelul! Anatole, trimite numaidecât după Reis! 

Curând după aceea, şeful de stat-major intră repede, 
agitat. 

— Viktor Alexandrovici, să-i expedieze imediat lui Noghi un 
mesaj cu propunerea de capitulare a Arthur-ului, îi spuse 
înainte de orice Vera Alexeevna. 

— Textul mesajului e gata, răspunse colonelul, scoțând o 
hârtie din buzunarul vestonului. N-am primit încă raportul 
oficial asupra situaţiei trupelor noastre, nici de la 


comandantul fortăreței, generalul Smirnov, nici de la 
comandantul apărării terestre generalul Fok - aminti Reis. 

— Nici nu e cazul să-l amestecăm pe Smirnov în această 
chestiune; Fok, însă, trebuie găsit imediat, ordonă Stessel. 

— A şi sosit. E jos, la scară, raportă Vodiaga. 

O clipă după aceea, Fok, în manta, încins cu centura de fir, 
cu sabie şi cu revolver la şold, intră în cabinet, calcând larg, 
în pas de marş. Cu aer oficial, luă poziţia de drepţi în faţa 
lui Stessel şi raportă: 

— Excelenţă, sub presiunea forţelor superioare ale 
inamicului, trupele noastre s-au retras pe ultima linie de 
apărare. Dat fiind că stocurile de muniții s-au terminat şi 
având în vedere starea de extremă epuizare a garnizoanei, 
consider imposibilă continuarea rezistenţei. 

Stessel asculta raportul în picioare. 

— Sunt întru totul de acord că nu se mai poate rezista. 
Faţă de această situaţie, ce intenţionaţi să faceţi, excelenţă? 
întrebă generalul-aghiotant. 

— Consider necesar să se înceapă imediat tratative pentru 
capitularea Port-Arthur-ului, răspunse Fok cu fermitate. 

Palid, tulburat, tras subit la faţă, Stessel îşi pierdu deodată 
aerul marţial de totdeauna. 

— În calitatea mea de general-aghiotant al maiestăţii sale 
imperiale şi de cel mai mare în grad dintre comandanții 
militari din Arthur, decid capitularea, rosti el. Colonele Reis, 
te rog să iniţiezi tratative în acest sens cu comandantul 
armatei de asediu japoneze, generalul baron Noghi, încheie 
el pe un ton oficial. Doamne, apără-mă, păzeşte-mă de 
năpastă! Acum nu scap de spânzurătoare... 

— Din fericire în Rusia generalii-aghiotanţi încă nu sunt 
spânzurați, şi dacă săvârşesc vreo faptă reprobabilă, sunt 
trimişi în faţa Consiliului de Stat, îl linişti Vera Alexeevna. 
Anatole, să nu uiţi că prin pasul acesta salvezi de la moarte 
zeci de mii de ofiţeri şi de soldaţi bravi. Mii şi mii de mame, 
de soţii, de surori şi de fiice se vor ruga lui Dumnezeu toată 
viaţa pentru tine. 


— Îmi permiteţi să citesc textul mesajului către 
comandantul suprem japonez? interveni Reis. 

„Excelenței sale, baronului Noghi, comandantul suprem al 
armatei japoneze de asediu 

Stimate domn, Având în vedere situaţia generală de pe 
teatrul de război, consider inutilă continuarea rezistenţei 
Port-Arthur-ului şi, spre a evita pierderi zadarnice de vieţi 
omeneşti aş dori să iniţiez tratative cu domnia voastră în 
vederea capitulării. În caz că excelența voastră veţi fi de 
acord, vă rog a numi plenipotenţiar pentru a discuta 
condiţiile şi modalităţile capitulării, precum şi a indica locul, 
în care aceştia se vor putea întâlni cu persoanele 
împuternicite de mine în acest scop. 

Profit de această ocazie pentru a vă exprima sentimentul 
celui mai profund respect, General-aghiotant Stessel” 

— Perfect, se declară de acord Stessel şi iscăli hârtia ce-i 
fu întinsă. 

Un sfert de oră după aceea, praporşcikul Malcenko, însoţit 
de doi cazaci cu un mare steag alb, galopa către liniile 
japoneze. Când îl zări trecând prin dreptul 
comandamentului său, generalul Gorbatovski întrebă mirat: 

— Încotro s-o duce parlamentarul, atât de târziu? 

— Pesemne că îi transmite lui Noghi felicitările lui Stessel 
cu prilejul Anului nou, răspunse Stepanov ironic. 

Când Malcenko şi însoțitorii lui trecură prin apropierea 
liniilor ruseşti, tiraliorii ghiciră unde se duce. 

— Aleargă să vândă Arthur-ul pocitaniei, spuse cu mânie 
Denisov, feldvebelul detaşamentului de cercetaşi al lui 
Endjeevski şi, ridicând arma la ochi, trase asupra 
parlamentarilor foc după foc, tot încărcătorul. Numai 
umbrele înserării făcură să nu nimerească ţinta. 

Auzind împuşcături în urma lui, Malcenko se grăbi să se 
adăpostească de gloanţele ruseşti în tranşeele japoneze. 

Belii se plimba nervos prin cabinet, aşteptând raportul 
asupra situaţiei de pe poziţii. Evacuarea bateriilor B şi 
Zaliternaia era o mare surpriză pentru el. În cursul 


dimineţii, primise de la Fok dispoziţia de a deschide focul 
împotriva acestor fortificaţii, spunându-i-se că fuseseră 
ocupate de japonezi. Bateriile de fortificaţii îşi 
concentraseră tirul asupra lor. Ulterior se constatase că 
fortificațiile fuseseră abandonate tocmai datorită acestui 
bombardament din spate. Belii îşi dădu seama că fusese 
indus în eroare de Fok şi hotări să discute totul direct cu 
Stessel. 

Era îngrijorat şi de cele ce se petreceau pe Bolşoe Orlinoe 
Gnezdo. Acolo se aflau un ofiţer şi tunari de-ai lui şi nu 
putea să nu fie neliniştit de soarta lor. De altfel, importanţa 
deosebită a acestei poziţii pentru mersul apărării era 
evidentă pentru el. Vorbi de mai multe ori la telefon, 
întrebând care e situaţia la Gnezdo, dar i se răspunse de 
fiecare dată că apărătorii rezistă mereu. 

Se aşezară la masă. Generalul răspunse absent la ziua 
bună a Varei, care venise de pe Elektriceski Utios, şi-i 
ascultă cu gândurile aiurea sporovăiala despre noutăţile de 
acolo. Sună telefonul. Varia alergă la aparat şi după o clipă 
se întoarse palidă, agitată. 

— Boreiko a fost ucis! S-a comunicat de la statul-major al 
lui Gorbatovski, spuse ea cu glasul sugrumat, şi izbucni în 
plâns. 

— Care e situaţia pe Bolşoe Orlinoe Gnezdo? întrebă 
grăbit Belii. 

— Nu... ştiu... n-am ascultat... până la sfârşit... 

— Ptiu, deşteaptă eşti - n-ai aflat ceea ce este mai 
important! spuse necăjit generalul şi se duse el însuşi la 
telefon. 

— A fost ocupată? Şi ce are acum de gând Fok să facă? Pe 
linia a treia n-o să rezistăm mult. Belii se întoarse la masă 
tulburat. Trebuie să mă duc numaidecât la Smirnov. Spune 
să vină trăsura, îi porunci el enervat Varei care încă 
plângea. 

— Rău îmi pare de Boreiko, tare rău îmi pare. A fost un 
ofiţer excelent, deşi ducea o viaţă dezordonată. Se zice că 


ar fi fost rupt în bucăţi, îi spuse Belii soţiei sale. 

— O, doamne, când se va isprăvi această grozăvie? se 
tângui Maria Fominişna, oftând din greu. 

— Curând de tot! Nu zilele, ci orele Arthur-ului sunt 
numărate, răspunse generalul, grăbindu-se să-şi termine 
prânzul. 

Soneria din vestibul anunţă sosirea unui vizitator. Spre 
mirarea lui Belii apăru amiralul Viren. 

— Vasili Feodorovici, mi-am permis să vă deranjez, întrucât 
se petrec anumite lucruri neobişnuite, spuse marinarul. 

— Poftiţi în cabinet, îl invită Belii. 

— Nu e un sfert de ceas de când am primit următoarea 
notă: „În momentul acesta expediez prin parlamentari un 
mesaj al generalului Stessel către baronul Noghi, prin care 
se propun tratative în vederea capitulării. Deci, numai 
noaptea aceasta mai rămâne pentru a se proceda cu navele 
după cum veţi crede de cuviinţă. Trebuie pregătit un 
torpilor, pentru a se expedia cu el la Cifu drapelele şi 
documentele secrete. Reis.” 

— Aud pentru întâia oară de aşa ceva. Să mergem imediat 
la Smirnov. El trebuie să fie la curent. Doar aseară, consiliul 
a decis continuarea luptei şi acum, tam-nesam - capitulăm! 
spuse generalul, nedumerit. 

Belii îşi aruncă mantaua pe umeri şi plecă împreună cu 
Viren la Smirnov. 

Când auzi de capitulare, comandantul fortăreței rămase 
cu gura căscată, clipind mereu din ochi. 

— Trebuie să fie o neînțelegere la mijloc! Să mergem 
imediat la Stessel... 

Stessel se afla în societatea lui Fok, Reis, Nikitin şi a mai 
multor aghiotanţi. Îşi reluase aerul marţial de totdeauna. 
Fok se sfătuia încet cu Reis. Nikitin, cu carafa în mână, 
golea păhăruţ după păâhăruţ, ciocnind cu aghiotanţii. 

— Slujesc şi eu parastasul Arthur-ului rusesc! spunea 
generalul râzând în hohote. Hai să bem şi întru pomenirea 
tuturor galoşilor noştri scufundaţi. Rotmistre Vodiaga, 


începe: Pentru Retvizan, pentru Poltava, pentru Pobeda, 
pentru Peresvet... se porni el să înşire pomelnicul vaselor 
scufundate. 

— În loc să cutreieraţi prin oraş, excelenţele voastre, mai 
bine v-aţi îngriji de executarea promptă a ordinelor mele! îi 
luă în primire Stessel pe noii sosiți. Dumneavoastră, 
domnule amiral, mai aveţi foarte puţin timp pentru a vă 
arunca navele în aer. lar pe dumneata, Vasili Feodorovici, te 
rog să ai grijă de baterii, în special cele de coastă. Nu vă 
mai rețin, domnilor. 

Vizitatorilor nu le mai rămânea decât să salute şi să plece. 

Îndată ce plecă Belii, Varia se grăbi să se întoarcă pe 
Elektriceski Utios. Vestea morţii lui Boreiko îl zgudui 
profund pe Zvonariov. 

— N-am să cred că a murit până nu-i văd cadavrul cu ochii 
mei, repeta mereu praporşcikul. 

— A venit Blohin, îl vesti Varia. 

— Ce-i cu Boreiko? îl întrebă repede praporşcikul. 

— A pierit la Orlinoe Gnezdo, răspunse Blohin şi povesti 
amănunţit tot ce se petrecuse. 

— N-o fi scăpat cu viaţă, aşa cum ai scăpat şi tu? 

— N-avea cum. Înainte de explozie stătea înaintea 
noastră... Gaidai după dânsul, eu - puţin mai înapoi. Cred 
că au fost sfârtecaţi amândoi. 

— Eu cred c-ar trebui să-i trimitem imediat pe ai noştri să-l 
caute. 

— Înălţimea voastră, acum nu mai poţi să ajungi acolo. Ai 
noştri s-au tras înapoi la zidul oraşului. 

Totuşi Zvonariov se duse la baterie, unde stătu de vorbă cu 
Rodionov şi cu alţi ostaşi din secţia întâia. Hotărâră cu toţii 
să plece spre Orlinoe Gnezdo în zori. Pentru aceasta, 
trebuia să ceară aprobarea lui Belii. Praporşcikul se gândi 
să se ducă el însuşi în Tabăra Artileriei, pentru a vorbi cu 
generalul. 

— Cum o să umbli pe întuneric când abia poţi pune 
piciorul în pământ? Mă duc eu şi aranjez totul, dacă vrei, 


propuse Varia. 

Zvonariov, însă, începu să se îmbrace în tăcere. 

— Nu te-aşi fi crezut atât de încăpățânat! 

— E vorba de cel mai drag prieten al meu. Cum de nu 
înţelegi? o întrebă praporşcikul. 

— Îl rog pe Andreev să ne dea trăsura, ca să nu fii nevoit 
să mergi pe jos, cedă în sfârşit Varia. 

După un sfert de ceas coborau amândoi cu trăsura pe 
drumul şerpuitor din jurul colinei Zolotaia. Norii atârnau jos 
deasupra oceanului care vuia surd. Pe frontul terestru 
izbucneau împuşcături răzlețe. Luminile proiectoarelor se 
târau încet de colo-colo. 

Zvonariov îl găsi pe Belii acasă. Auzind ce pusese la cale 
praporşcikul, el se posomori şi-i spuse că fusese trimis un 
parlamentar la japonezi, cu propunerea de a se începe 
tratative în vederea capitulării. 

— Probabil că mâine se va încheia armistițiul şi atunci veţi 
putea obţine uşor toate informaţiile asupra lui Boreiko, 
chiar de la japonezi, încheie generalul. 

Vestea îl consternă pe Zvonariov. Varia se uita surprinsă 
când la tatăl, când la logodnicul ei. Deodată sări în sus şi 
începu să bată din palme. 

— Aşadar, războiul s-a terminat! S-a sfârşit cu toate 
grozăviile şi suferinţele! Oh, tăticule, ce bun eşti! Fata îşi 
sărută cu aprindere tatăl şi-şi trase zglobie, de ureche 
logodnicul. Deci n-o să te mai duci pe poziţii şi n-o să mai 
umblu cu inima sărită pentru tine! 

— Încetează odată, fetişcană fără minte! o struni Belii. Ţi- 
ai găsit de ce să te bucuri! Mare bucurie că am predat o 
fortăreață rusească, nu? E o pată pe onoarea tuturor 
apărătorilor iei! 

Faţa radioasă a Varei păli: 

— Dar, tăticule, nici tu şi nici Serioja nu sunteţi vinovaţi de 
aceasta! 

— Crezi c-o să se întrebe cineva dacă sunt vinovat ori nu? 
De vreme ce am fost în Arthur, trebuie să mă consider 


vinovat de căderea lui înainte de oricine, spuse Zvonariov 
cu amărăciune. 

— Dacă se sfârşeşte războiul, putem să plecăm acasă, în 
Rusia, nu? întrebă fata. 

— Rămâne de văzut. Probabil că toată garnizoana va fi 
luată în captivitate, iar cei grav răniţi, femeile şi copii, vor 
pleca în ţară. Deocamdată însă nu se ştie nimic. Trebuie să 
se ia măsuri pentru distrugerea bateriei de pe Elektriceski 
Utios, urmă generalul, adresându-i-se lui Zvonariov, de astă 
dată pe ton oficial. Aruncaţi în aer tunurile, muniţia, 
pulberea. Dacă nu aveţi timp să faceţi acest lucru, aruncaţi 
în mare tot ce se poate arunca. Să nu cadă nimic în mâinile 
japonezilor. 

— Am înţeles, excelenţă, răspunse Zvonariov, în poziţie de 
drepți. 

Dinspre port se auzi o bubuitură violentă. 

— Ce-o fi asta? întrebă Varia. 

— Probabil că marinarii au început să-şi arunce în aer 
navele, răspunse Belii. 

Varia ieşi repede în balcon; generalul şi Zvonariov o 
urmară. Afară era întuneric beznă. În dreapta, deasupra 
colinei Bolşoe Orlinoe Gnezdo, pălălăiau două focuri uriaşe, 
scăldând în vâlvătaia lor roşie-sângerie tot frontul de nord- 
est. Limbile văpăilor se înălţau, unduind spre norii ce 
pluteau jos, deasupra pământului. Pe poziţii domnea o 
linişte desăvârşită; nu se auzeau nici măcar împuşcăturile 
obişnuite. De pe colina Vâsokaia şerpuiau panglicile albe de 
lumină ale proiectoarelor, lunecând încet, iscoditoare, peste 
rada interioară. Pe colina Perepelinaia era mistuită de 
pârjol o casă. La poalele colinei în zona în care se 
scufundaseră navele escadrei din Arthur săgetau fulgere 
orbitoare şi vuiau explozii surde, prelungi. Ceva mai 
aproape de Tabăra Artileriei, în Bazinul de est, izbucni 
deodată un foc violent, luminând silueta unei nave mari de 
război. 


— Tăticule, să ştii că e Baian... arde! spuse Varia 
consternată. 

— Probabil că s-a hotărât să fie distrus, răspunse 
generalul. 

Spre stânga, la capătul Bazinului de vest şi deasupra 
Taberei Minerilor, juca pe cer o văpaie uriaşă şi dintr-acolo 
răbufneau ca nişte tunete, bubuiturile unor explozii 
năprasnice. Apele întunecate ale golfului licăreau, înroşite 
de incendii. 

— E sinistru, Serioja, nu-i aşa? Parcă tot golful e plin de 
sânge omenesc, spuse Varia, înfiorată. 

Generalul pufni furios şi se întoarse în cabinet. 

Zvonariov se grăbi să plece spre Utios. Varia rămase s-o 
ajute pe maică-sa. Maria Fominişna socotea că, după 
capitularea Arthur-ului, aveau să pornească la un drum 
lung spre Rusia, şi, în consecinţă, începu din timp 
pregătirile de plecare. 

Aproape de Utios, trăsura lui Zvonariov fu oprită de un 
grup de ofiţeri: 

— Eşti bun, nu ştii cumva unde staţionează torpilorul 
Statnâi? 

— Regret, dar nu ştiu. 

— Ni s-a spus că ne aşteaptă lângă Elektriceski Utios. 
Transportăm drapelele regimentelor, goarnele Sfântul- 
Gheorghe şi documentele secrete ale comandamentului. 

— Aşadar, capitularea a fost hotărâtă definitiv? 

— Nu se poate rezista pe poziţiile pe care le ocupă trupele 
noastre. 

Lângă baterie se contura nedesluşit silueta unui mic 
torpilor acostat la mal. Pe schelele aşezate de-a dreptul pe 
stâncile de pe coastă forfoteau siluetele întunecate ale 
matrozilor. De pe punte se auzeau comenzi: 

— Poate că nava aceea e Statnâi, spuse Zvonariov, arătând 
cu mâna. 

— Hei, torpilorul Statnâi e acolo? strigă unul dintre ofiţeri. 

— Statnâi! răspunse numaidecât un glas. 


Ofițerii se îndreptară spre mal, urmaţi de două care greu 
încărcate. 

Cei de pe Utios aflaseră între timp de capitulare; 
praporşcikul fu copleşit de întrebări. Tunarii declarară că 
vor arunca imediat în aer tunurile, muniţia şi pulberea, dar 
Zvonariov îi opri. 

— Încă nu se ştie dacă japonezii vor accepta propunerea 
de capitulare. Poate că o resping şi ne atacă. Atunci o să 
avem nevoie de tunuri şi de obuze, le explică el ostaşilor. 

— Serghei Vladimirovici, să rânduim totul, ca să fie gata. 
Dacă aflăm că japonezu' a căzut la învoială, le aruncăm 
numaidecât în aer, îşi dădu cu părerea Rodionov. 

Propunerea fu primită de toţi. Blohin, recunoscut unanim 
drept specialist în materie de distrugeri, luă conducerea 
lucrărilor pregătitoare. 

Însoţit de Rodionov şi de Blohin, Zvonariov cercetă pentru 
ultima oară toate cotloanele de pe Utios. În ţeava fiecărui 
tun fu vârât câte un pachet de cartuşe de piroxilină. 
Aproape o sută de obuze de 10 țoli, adunate la un loc, aveau 
să fie aruncate de asemenea în aer, prin contact electric. 
Zidurile de beton ale cazematelor bateriei fură şi ele 
minate. 

— Dar noi unde ne mai adăpostim, dacă bateria o să fie 
aruncată în aer? întrebau matrozii şi artileriştii cazaţi în 
aceste cazemate. 

— Marinarii au să se ducă în cazarma lor, iar noi şi blegii 
ăştia, în a noastră, răspunse Blohin, arătând din cap spre 
cei din plotonul de auxiliari. 

La uzina electrică, Lebiodkin plasă în diferite puncte vreo 
zece cartuşe de piroxilină. 

— Cred că n-am uitat nimic, spuse Zvonariov după ce 
isprăviră lucrul. Acum putem să ne odihnim. 

În noaptea aceea n-avură însă parte de somn. Puțin înainte 
de ivirea zorilor sosi o comunicare de la Comandamentul 
Artileriei, anunțând că japonezii acceptaseră începerea 
tratativelor în vederea capitulării. 


„Se interzic categoric orice distrugeri sau incendieri” 
Comandanții de baterii sunt direct răspunzători de 
executare - suna în încheiere nota telefonică, semnată de 
Belii. 

Zvonariov fu trezit din somn de bubuituri. Se îmbrăcă în 
grabă şi ieşi repede afară. În penumbra premergătoare 
zorilor, exploziile licăreau fără întrerupere în baterie. 
Tunurile se prăvăleau la pământ fărâmate, schije de obuze 
săgetau prin aer, flăcări uriaşe ţâşneau spre cer. Bubuiau 
Utios-ul şi Zolotaia, bateriile de pe Tigrovka şi de pe colina 
Krestovaia. Exploziile răbufneau fără încetare pe tot frontul 
terestru. Părea că Arthur-ul trăia din nou zilele asalturilor. 

— Arthur-ul rusesc se sinucide, murmură cu un suspin 
Zvonariov, ascultând vuietul exploziilor. 

Spre orele nouă dimineaţa, dinspre Belii Volk, se iviră 
navele Sevastopol şi Otvajnâi trase la remorcă. Pe ele 
detunară curând mai multe explozii, deasupra cărora se 
ridicară nouraşi de fum... Ultimele două nave ale escadrei 
din Arthur se duseră încet în fundul mării. 

După ce isprăviră cu Elektriceski Utios, ostaşii se 
împrăştiară prin bateriile vecine ori prin oraş. Zvonariov 
plecă spre Comandamentul Artileriei. Apropiindu-se de 
oraş, îşi dădu seama încă de departe că începuseră 
devastările. Soldaţii spărgeau magazine, prăvălii, locuinţe 
particulare, puneau foc la casele scăpate întregi din 
bombardamente „ca să nu se bucure gălbejitu' de ele”, 
explicau ei. Unii dintre tiraliorii matrozi se repezeau la 
ofiţerii pe care îi întâlneau în drum. 

— Acum, toţi suntem deopotrivă - şi ghenerali, şi ofiţeri, şi 
ostaşi! 'Toţi suntem prizonieri! răcneau ei. 

— Gheneralii au vândut şi Arthur-ul, ne-au vândut şi pe 
noi! Întinde-o, înălţimea ta, că acu' te scărmănăm de-ţi 
merg fulgii: strigară doi tiraliori beţi, repezindu-se la 
Zvonariov care se opri în loc. 

— Pentru ce? întrebă praporşcikul, calm. 


— Pen-că ne-a venit şi nouă apa la moară! Altădată, ne 
mardeau ofiţerii pe noi, acu' e rându' nostru, lămuri unul. 

— Ia leagă căţeaua, bă, nu vezi că înălţimea sa e rănit? şi- 
apoi, pe dumnealui l-am văzut de multe ori în fortul 2, îl 
struni celălalt. Înălţimea voastră, duceţi-vă mai bine acasă. 
Staţi acolo şi tăceţi chitic, îl sfătui el. 

Ajuns la locuinţa lui Belii, Zvonariov îi povesti Varei 
întâmplarea. 

— Nu te mai las să pleci nicăieri! Stai aici până se 
restabileşte ordinea în oraş! spuse fata cu hotărâre. 

De două zile la reşedinţa lui Stessel era un du-te-vino 
neîntrerupt. Ofiţeri, civili, poliţişti şi chiar chinezi dădeau 
buzna înăuntru ca să se intereseze dacă era adevărată 
vestea capitulării. Vera Alexeevna îşi făcea repede bagajele. 
Vreo zece soldaţi înjghebau din scânduri lăzi, le umpleau 
până la refuz cu tot felul de lucruri şi le astupau. Numărul 
lor creştea mereu. Generăleasa nu voia să lase nimic în 
Arthur. 

În cabinetul lui Stessel, a cărui uşă fusese încuiată, se 
adunaseră prietenii şi colaboratorii lui apropiaţi: Nikitin, 
Fok, coloneii Saviţki, Gaidurin şi alţi acoliţi ai generalului. 

Dezordinile din oraş băgaseră spaima în Stessel şi în cei 
din anturajul lui. Colonelul Saviţki, care avusese proasta 
inspiraţie de a face morală unor soldaţi, fusese cât pe ce să 
fie snopit în bătăi şi abia scăpase, refugiindu-se într-o casă 
particulară. Fok încercase şi el să restabilească ordinea, şi 
doar părul lui alb îl scutise de molestări. În casa 
generalului-aghiotant îşi găsiseră adăpost şi câţiva ofiţeri 
pe care soldaţii îi urau de moarte. 

Aflând despre aceasta, pâlcuri de tiraliori şi tunari 
începură să se îndrepte spre reşedinţa generalului- 
aghiotant. Fu chemată prin telefon singură unitate de 
cavalerie din Arthur, o sotnie de cazaci din Zabaikalie, sub 
comanda esaulului Konţevici. Ea sosi tocmai la timp ca să 
bareze calea mulţimii. Între soldaţi şi cazaci începu un 
schimb de înjurături care ameninţa să degenereze în 


încăierare. Konţevici raportă discret generalului că nici 
oamenii lui nu prea erau de nădejde. 

— Cere-i lui Noghi să trimită imediat în oraş trupe 
japoneze pentru reprimarea dezordinilor, sugeră Vera 
Alexeevna, privind îngrozită vâlvătăile care se tălăzuiau 
deasupra oraşului. 

Îndată ce se întunecă, rotmistrul Vodiaga, escortat de un 
ploton de cazaci, plecă în galop la cartierul general al 
armatei japoneze cu o scrisoare din partea lui Stessel. 
Noghi îl ajută prompt pe „viteazul paladin”, cum îl intitula 
pe Stessel în răspunsul lui. 

Îndată după sosirea, acestui răspuns, o companie de 
japonezi, cu baionetele la arme, cu paspoaluri galbene la 
şepci şi cu gulere de blană la mantalele de postav, încercui 
casa generalului-aghiotant cu un cordon gros, înlocuindu-i 
pe cazaci şi pe tunari. 

Patrule japoneze începură să circule pe străzi, prinzând şi 
împuşcând, în lumina incendiilor, zeci de apărători eroici ai 
Arthur-ului. În acelaşi timp, Stessel, soţia lui şi acoliţii lor 
ridicau paharele în onoarea împăratului Japoniei şi a 
generalului Noghi. 

De îndată ce se făcu cunoscut că ordinea fusese restabilită 
în oraş, Varia plecă spre Bolşoe Orlinoe Gnezdo, ca să-l 
caute pe Boreiko. Îi chemase prin telefon de la Utios pe 
Blohin şi pe Rodionov şi acum urcau tustrei povârnişul. Cei 
de la Utios cercetaseră încă în timpul zilei atât Orlinoe 
Gnezdo, cât şi împrejurimile sale, dar nu dăduseră de vreo 
urmă a porucikului. De data aceasta întâlniră nişte japonezi 
care legau câteva vorbe ruseşti. Aceştia îi spuseră Varei că 
în ajun, lângă Gnezdo, fusese găsit un ofiţer rus grav rănit, 
care zăcea în nesimţire: „Forte mare, noi nici nu văzut unul 
ca el, şi n-avea pe el loc fără rană, dar tot mai răsufla”, 
lămuriră japonezii. 

— Ursu e, cine altu'! strigară bucuroşi cei doi tunari. 

— Am să cer chiar mâine relaţii de la japonezi, prin 
Balaşov! hotărî Varia. 


Cei de pe Utios se întoarseră plini de nădejde. 

— Mă duc să-i fac de petrecanie lui Vamenzon! îi spuse 
Blohin lui Rodionov, vânturându-şi arma japoneză. 

— De ce să-ţi mânjeşti mâinile? întrebă subofiţerul calm. 

— Dacă nu-l curâţ, o să chinuie şi alţi oameni! spuse Blohin 
hotărât şi plecă. 

La bateria 22, aflată sub comanda căpitanului Vamenzon, 
ardeau cazărmile de lemn, incendiate de soldaţi. Căpitanul 
îşi punea grăbit în geamantan lucrurile mai de valoare. 
Deodată atenţia lui fu atrasă de o hărmălaie care se 
stârnise afară. Uitându-se pe fereastră, zări o gloată de 
ostaşi înarmaţi, în frunte cu Blohin. Căpitanul îşi dădu 
seama că-i sosise ceasul răfuielii pentru fărădelegile lui. 
Lăsând totul baltă, ieşi repede pe uşa din dos şi se ascunse 
în latrină. 

Soldaţii dădură buzna în casă. Căutară pe sub paturi, prin 
dulapuri, prin pod, dar nu dădură de căpitan. 

— Zon, unde-mi eşti, mama mă-ti? urla Blohin, împungând 
cu baioneta în toate ungherele, dar nici urmă de căpitan, 
nicăieri. Bine, dar pe unde dracu' a zbughit-o? Doar n-o fi 
zburat pe horn, călare pe un măturoi! se întrebă ostaşul 
nedumerit. 

Blohin ieşi în curtea din dos şi se gândi să se uite şi în 
latrină. Îndată ce-l văzu printr-o crăpătură că se îndreaptă 
spre el, căpitanul ridică repede scândura scaunului şi-şi 
dădu drumul în hazna, cufundându-se în murdărie până la 
gât. Paşii răsunau tot mai aproape. Răsucindu-se 
spasmodic, Vamenzon se vâri într-un ungher, căznindu-se să 
se ascundă cât mai bine. Uşa latrinei se deschise. În aceeaşi 
clipă, căpitanul, trăgând cât mai mult aer în piept, se 
afundă cu totul în scârnă. Blohin se uită în hazna. 

— Nici aici nu e, scârnăvia! Haideţi de-aici băieţi! le 
porunci el soldaţilor. 

Căpitanul se ivi numaidecât la suprafaţă. 

— Staţi voi, ticăloşilor! O să-mi plătiţi baia asta cu vârf şi 
îndesat... scrâşni el şi după ce se îndepărtară ostaşii, ieşi 


din hazna. 

Soldaţii sfărâmară totul în locuinţa lui Vamenzon, pe urmă 
dădură foc casei şi zăboviră mult înaintea ei, privind cu 
nesaţ focul care nimicea bârlogul odiosului lor comandant. 

— În urma demersurilor mele, maiestatea-sa împăratul a 
îngăduit domnilor ofiţerii care vor dori acest lucru, să 
semneze în faţa forurilor în drept japoneze angajamentul 
de a nu mai participa la acest război şi a se întoarce în 
Rusia”, îi citi Belii lui Zvonariov, cu glas tare, nota telefonică 
primită cu câteva clipe mai înainte. Ei, tinere, ce părere ai? 

— Nici un ofiţer cinstit nu-şi va părăsi ostaşii şi nu se va 
întoarce în Rusia! răspunse praporşcikul cu hotărâre. 

— Seriojenka, dă-mi voie să te sărut pentru aceste cuvinte! 
strigă Varia, repezindu-se entuziasmată la logodnicul ei. 
Tare aş vrea să rămâi cu mine, dar asemenea lucru ar fi 
urât faţă de soldaţi. 

Belii o privi înduioşat. 

— Cândva, după ce o să mai creşti şi are să-ţi vină mintea 
la cap, ai să fii o soţie destul de bună, spuse el. Chestiunea 
acceptării sau neacceptării captivităţii se va discuta astă 
seară la adunarea ofiţerilor din toată garnizoană. Plecăm 
îndată într-acolo. 

În încăperea întunecoasă, neîngrijită, a cazinoului, găsiră 
peste o sută de ofiţeri, sosiți de la toate unităţile din 
garnizoana Arthur-ului - tiraliori, artilerişti, pioneri, cazaci 
şi de la diferite comandamente. În sala cazinoului şi la 
popotă erau aliniate ca la paradă şiruri de mese lungi cu 
feţe albe ca zăpada. 

Curând sosi şi Stessel, însoţit de Fok şi de Nikitin. 

— La rând, drepţi! comandă Beli. 

Toţi cei de faţă se ridicară luând poziţia de drepţi. Stessel 
înclină capul în direcţia întregii asistenţe, strânse mâinile 
generalilor şi coloneilor, şi se îndreptă spre capătul uneia 
din mese. 

— Ocupaţi-vă locurile, vă rog! îi invită el pe ofiţeri cu ton 
de comandă. 


Ofițerii începură să tragă scaunele, aşezându-se în ordinea 
gradelor: generalii, alături de Stessel, după ei coloneii, şi 
aşa mai departe. Zvonariov luă loc la capătul ultimei mese 
împreună cu medicii şi cu funcţionarii. 

— "Toţi cei din Arthur ne-am adunat aici pentru ultima 
oară, ca o familie unită, începu Stessel, în picioare. Mulţi 
lipsesc din rândurile noastre rărite. Unii zac prin spitale, 
alţii au căzut vitejeşte pe câmpul de onoare. Să păstrăm 
câteva clipe de reculegere în amintirea lor. 

Toată asistenţa se ridică în picioare. 

— Lipsa tot mai accentuată a mijloacelor de apărare, 
epidemiile care au început să bântuie în garnizoană, au 
făcut imposibilă continuarea luptei, aşa că am iniţiat 
tratative pentru capitulare. Colonelul Reis mi-a comunicat 
din Suişin, unde au avut loc tratativele, că ni s-au pus 
condiţii foarte onorabile. Trupa va pleca în captivitate iar 
domnilor ofiţeri li se dă posibilitatea de a se întoarce în 
Rusia. Li s-a mai acordat de asemenea dreptul de a purta 
arme, de a-şi păstra ordonanţele şi a lua cu ei o anumită 
cantitate de bagaje. Maiestatea-sa împăratul a lăsat la 
latitudinea domnilor ofiţeri să plece în captivitate sau să se 
întoarcă în patrie. În această chestiune am socotit necesar 
să avem un schimb de vederi. Bineînţeles, în ceea ce mă 
priveşte, eu mă întorc în Rusia, împreună cu şeful statului 
meu major, colonelul Reis, ca să prezint personal majestăţii- 
sale raportul asupra tuturor împrejurărilor apărării Arthur- 
ului. Cine doreşte să-şi exprime punctul de vedere? Vă rog, 
fără sfială, încheie Stessel. 

— Permiteţi, rosti colonelul Tahatelov, cu accent caucazian, 
netezindu-şi părul stufos, cărunt. Suntem datori toţi ca 
unul, să împărtăşim soarta ostaşilor noştri şi să mergem în 
captivitate, împreună cu ei. Cum i-am privi în ochi mai 
târziu, dacă acum, în aceste clipe grele, i-am părăsi în voia 
soartei? Eu mă voi duce în captivitate şi consider că toţi 
ofiţerii valizi ori cu răni uşoare trebuie să facă la fel! 


Vamenzon se ridică aprins, zgomotos. Abia izbutise să se 
curețe după baia forţată. 

— În tot timpul asediului, am împărtăşit cu gradele 
inferioare toate suferinţele şi privaţiunile. Şi cum ne-au 
răsplătit? Cu insulte, cu ameninţări, ba chiar cu atacuri 
personale, la care am fost martori, în oraş, ieri şi azi. Ce 
poate fi comun între mine şi, iertaţi-mi expresia, dobitocii 
aceia care nu înţeleg decât de înjurături şi de pumni? Nu, 
domnilor, părerea mea e că nu ne leagă nimic de turma 
aceasta de vite nerecunoscătoare şi, bineînţeles, am să plec 
în Rusia. 

— Just! Ce rost are să ne legăm soarta de a mârlanilor? îi 
ţinură hangul mai multe glasuri. 

— Căpitane, ofiţeri ca dumneata n-au ce căuta în rândurile 
armatei! strigă colonelul Mehmandarov, sărind în sus 
indignat. Dezonorezi uniforma! 

— Vă rog, excelenţă, să fiu scutit de ofense! i se adresă 
Vamenzon lui Stessel, stacojiu de furie. 

— Mai mult calm, domnilor! Colonel Mehmandarov, vă 
chem la ordine! 

Se iscă o discuţie aprinsă. Părerile ofiţerilor erau divizate. 
O parte din ei îl susţinea pe Vamenzon, iar cealaltă pe 
Mehmandarov. 

— Dumneata ce părere aii, Vasili Feodorovici? îl întrebă 
Stessel pe Belii, întorcându-se spre el. 

— Mi-aş pierde tot respectul faţă de mine însumi dacă m- 
aş întoarce în Rusia înainte de încetarea războiului! 

Ofițerii dimprejur izbucniră în aplauze. Stessel mormăi 
ceva înciudat şi întoarse capul. 

Ceasurile erau destul de înaintate când dezbaterile se 
terminară, fără să se fi ajuns la nici un rezultat concret. 
Scos din fire, Belii plecă acasă împreună cu Zvonariov. 

— Anatole, am dat ordin să se aducă încoace toate 
obiectele de aur chinezeşti care erau păstrate în cazarma 
regimentului 14, îl informă Vera Alexeevna pe soţul ei. Au să 
fie mai ferite aici. 


— Ai făcut foarte bine, încuviinţă Stessel. Doar reprezintă 
o valoare de vreo opt sute de mii de ruble. Zdravăn am 
curăţat în 1900 palatele imperiale din Pekin. 

— Sper că o să le putem scoate din Arthur, o dată cu 
bagajele noastre. Japonezii nu vor îndrăzni să-ţi 
scotocească bagajele. Dar, Anatole, bagă de seamă, nici o 
vorbă nimănui, îl preveni generăleasa. 

— Tac ca peştele, răspunse generalul, dând din cap a 
încuviinţare. 

— Tăticule, eu şi cu Serioja vrem să ne cununăm, spuse 
Varia, intrând în biroul tatălui ei. 

— Ţi-ai şi găsit momentul! mormăi generalul contrariat. Şi 
apoi, eşti prea tânără; aşteaptă să se mărite întâi Katia, şi 
Zvonariov să se întoarcă din captivitate. 

— Dar tăticule... încercă Varia să stăruie. 

— Nici un „dar”! Când am spus că nu se poate, nu se 
poate, ridică glasul Belii. 

Supărată foc, fata se grăbi să iasă şi se duse la logodnicul 
ei ca să-şi împărtăşească amarul. 

— Vasili Feodorovici are dreptate, fireşte. Trebuie să 
aşteptăm până se termină războiul, spuse praporşcikul, 
oftând. 

— Vasăzică, nu mă iubeşti?! se aprinse Varia şi dădu să 
plece. 

Zvonariov abia izbuti s-o liniştească. 

În seara aceea, Varia se retrase devreme în camera ei şi se 
culcă numaidecât, dar nu putu să adoarmă mult timp. Era 
frământată de gânduri. O aştepta o lungă despărţire de 
omul ei drag. Se frământa îndelung, gândindu-se cum ar 
putea să obţină consimţământul părinţilor pentru a se 
căsători imediat şi, în sfârşit, luând o hotărâre, sări jos din 
pat şi ieşi în coridor. Ascultă atent la uşa dormitorului 
părinţilor săi şi, încredinţându-se că dormeau, după o clipă 
de şovăială, cu inima zvâcnindu-i năvalnic, se apropie în 
vârful degetelor de camera lui Zvonariov şi se furişă 
înăuntru... 


Dimineaţa, îl zgâlţâi energic pe Zvonariov care dormea 
dus: 

— Scoală, scoală! Tata te şi aşteaptă în birou. 

— Poftim? Ce este? întrebă Zvonariov, frecându-se la ochi. 
Ce are cu mine Vasili Feodorovici? 

— Cum ce are? l-am spus mamei că acum eşti al meu, cu 
totul al meu... răspunse fata şi-l sărută de mai multe ori. 

Curând după aceea, praporşcikul şedea în faţa lui Belii. 

— Aş dori să vă spun ceva... Eu şi cu Varia am vrea... Daţi- 
ne voie să ne cununăm... izbuti el, în sfârşit, să spună ce 
dorea. 

Generalul se uită la el cu o severitate prefăcută şi rosti: 

— E cam prea devreme pentru ea; dar, odată ce lucrurile 
au ajuns atât de departe, nu mai am încotro... Fominişna! o 
strigă el pe soţia sa, ridicându-se de pe scaun. 

Varia, care trăgea cu urechea la uşă, se strecură înăuntru 
şi se opri lângă Zvonariov. Belii şi soţia lui binecuvântară 
unul după altul, cu o icoană, tânăra pereche. 

— Ei, acum trebuie să plecăm la Comandament, spuse 
generalul. 

— 'Tăticule, Serioja încă nu şi-a băut ceaiul, protestă Varia, 
trăgându-l pe Zvonariov de mânecă, spre sufragerie. Am şi 
chibzuit totul, turuia ea turnându-i ceai. Ne va cununa 
Tahatelov şi cu Maria Petrovna; Olia şi Liolia vor fi 
domnişoare de onoare, Stah şi Soimanov, cavaleri, iar Vasea 
va ţine icoana. 

— Dar de Andriuşa ai uitat? întrebă mirat Zvonariov. 

— Sărmanul Andriuşa. A fost ucis încă de alaltăieri, 
răspunse Varia oftând. Am şi uitat să-ţi spun. 

— Vai de mine! Nadia a rămas din nou văduvă! rosti 
mâhnit praporşcikul. 

— Ei, ţi-ai băut ceaiul? îl întrebă Belii pe Zvonariov cu un 
ton patern. 

— O clipă! răspunse praporşcikul golind paharul. 

— Stai o clipă; dă-mi degetul inelar să-ţi iau măsura 
pentru verighetă, spuse Varia, ajungându-l pe Zvonariov din 


urmă tocmai în vestibul. Comand imediat verighetele şi 
vorbesc cu preotul în privinţa cununiei. 

La Comandamentul Artileriei se adunaseră toţi ofiţerii de 
artilerie şi marinarii detaşaţi. După ce le mulţumi pentru 
modul în care îşi îndepliniseră datoria, Belii aprobă ca 
marinarii să treacă din nou la dispoziţia comandanților lor 
de la marină. Ofiţerilor săi le dădu instrucţiuni asupra 
ordinei în care urma să fie predat japonezilor materialul de 
artilerie. După aceea, Zvonariov se duse la Utios împreună 
cu Gudima şi cu Andreev. 

De îndată ce sosiră la baterie, fură înconjurați de o gloată 
lărmuitoare de soldaţi. Zvonariov încă nu văzuse până 
atunci pe chipurile tunarilor săi atâta neîncredere şi mânie. 

— Ce s-a întâmplat? îi întrebă el mirat. 

— Înălţimea voastră, nu vă supăraţi că vă întrebăm fără 
ocol: e adevărat că noi mergem prizonieri la japonezi, iar 
domnii ofiţeri pleacă să huzurească în Rusia? îl întrebă 
Rodionov pe praporşcik. 

— Ofițerii care doresc să se întoarcă în ţară au voie s-o 
facă. 

Ostaşii răspunseră printr-un ropot de indignare. Zvonariov 
avea impresia că sunt gata să se repeadă la ei. 

— Lăsaţi gălăgia, băieţi, îi struni Rodionov. Fie, dar 
înălţimea voastră rămâneţi cu noi? întrebă el, întorcându-se 
spre praporşcik. 

— Cu voi, bineînţeles. Împreună am luptat, împreună vom 
merge în captivitate. 

— Nu v-am spus eu că Serghei Vladimirovici e totdeauna 
cu noi ca şi Ursu nostru! strigă Blohin, triumfător. 

— Dar domnul ştabs-căpitan Gudima şi domnul căpitan 
Andreev? întrebă Rodionov. 

— Merg şi ei în captivitate. 

— Ura! Fraţilor, trăiască ofiţerii noştri! strigară ostaşii 
ridicându-şi comandanții pe braţe. 

Zvonariov fu aruncat în sus timp de aproape un sfert de 
oră şi în sfârşit i se dădu drumul. 


Curând după aceea se iviră pe Utios un ofiţer japonez şi 
doi soldaţi. Făcând mereu plecăciuni şi ciripind politicos, 
ofiţerul rugă să i se predea toate armele individuale. 

— Noi suntem artilerişti. Ne-au luat de mult tiraliorii tot ce 
am avut, răspunse Andreev, netulburat. Ne-au rămas doar 
două arme de instrucţie şi nişte nagane stricate. 

Decepţionaţi, japonezii se grăbiră să plece. 

— Dar ce aţi făcut cu armele? întrebă mirat Zvonariov. 

— Le-am ars lemnul, iar ţevile le-am fărâmat şi le-am 
zvârlit în mare, răspunse Blohin cu un rânjet. Înălţimea 
voastră, vreau să vă rog ceva, adăugă el, devenind îndată 
grav. 

— Ce anume? 

— Daţi-mi voie să mă însor legiuit cu Lixandra Nazarenko. 

Praporşcikul rămase cu gura căscată de mirare. 

— Dar copilul... 

— E al meu, înălţimea voastră, răspunse Blohin, încruntat. 

Zvonariov îşi dădu seama că Blohin hotărâse s-o ajute pe 
Şura, luând totul asupra lui. 

— Bine; am să-i raportez căpitanului. Dar trebuie să vă 
grăbiţi. Mâine, sau cel mai târziu poimâine, plecăm din 
Arthur, îl preveni el. 

Modesta cununie a Varei avu loc în seara aceleaşi zile. 
Erau de faţă doar câţiva cunoscuţi şi prieteni intimi. Varia 
purta o rochie albă, simplă. În lipsa uniformei de rigoare, 
Zvonariov era îmbrăcat civil. La biserică veniseră şi dintre 
cei de la Utios. 

După Zvonariov, se cunună şi Blohin eu Şura. 

— Nu mi-aş fi închipuit că eşti un om atât de bun! spuse 
Varia şi-l sărută cu căldură pe ostaş. N-ai nici o grijă: eu şi 
Serioja nu vă lăsăm, dacă va fi nevoie o să-i dăm Şurei o 
mână de ajutor. 

— Nu-s pe lume doi oameni ca Filip Ivanovici, rosti 
Rodionov cu convingere. 

În zorii zilei de 23 decembrie, trupele ruseşti porniră din 
toate direcţiile spre câmpia de lângă fortul 5, dincolo de 


Oraşul-Nou. Era o zi frumoasă, însorită. Dinspre mare sufla 
o adiere călduţă, umedă. Japonezii ocupaseră Oraşul-Vechi; 
patrulele lor circulau pe străzi, supraveghind ordinea. 
Companie după companie, batalion după batalion, regiment 
după regiment, unităţile ruseşti se scurgeau lent pe străzile 
mutilate ale Arthur-ului, într-un şuvoi fără de sfârşit. Printre 
ostaşi se aflau mii de răniţi, ieşiţi sau chiar fugiţi din spitale. 
Greutățile şi lipsurile provocate de asediu îi apropiaseră 
unii de alţii şi acum simțeau nevoia să fie cu toţii împreună. 
Unii erau atât de slabi, încât tovarăşii lor îi duceau de braţe. 
Ofiţeri aproape că nu se vedeau, iar cei prezenţi în front 
aveau o înfăţişare vlăguită, bolnăvicioasă; mulţi dintre ei 
şchiopătau vizibil şi mergeau sprijinindu-se în bețe. 

Dar iată că alămurile unei fanfare sclipiră în soare. În 
accentele îmbărbătătoare ale muzicii militare, trecea un 
regiment Est-Siberian, de tiraliori. Deşi regimentul avea 
foarte mulţi răniţi, soldaţii păstrau ferm cadenţa şi 
alinierea, păşind larg, voiniceşte. Nadein călca mărunt, 
bătrâneşte, în fruntea regimentului, iar după el, şchiopăta 
Stah Endjeevski, pansat la cap şi la o mână. Nelipsitul 
Kapitonâci şontâcăia şi el pe trotuar. 

Îndată ce fanfara tăcu, Endjeevski făcu un semn cu mâna 
şi miile de ostaşi intonară, tunător, într-un glas: 

Oleg înțeleptul e gata să dea Hazurilor, hulpavă hoardă, 
Pedeapsă cu paloşul, dreaptă şi grea, Şi holdele lor să le 
ardă.128 

Japonezii se neliniştiră; zâmbetele pieriseră de pe feţele 
lor; începură să se agite. De la cazarmă din apropiere sosi 
numaidecât la locul predării o companie de infanterie. 

— Ce unitate e asta? întrebă un ofiţer japonez, sosind în 
goană. 

— Regimentul 25 Est-Siberian al generalului Kondratenko, 
răspunse răspicat Stah. Cred că numele acestui general vă 
este cunoscut! 

Japonezul zâmbi cu gura până la urechi, se înclină grăbit 
şi ciripi ceva. 


Regimentul 25 fu îndrumat ceva mai la o parte şi 
înconjurat cu un cordon strâns de santinele. 

— Au băgat tot regimentul la arest! glumeau soldaţii. 

În urma tiraliorilor, veneau tunarii. În fruntea celor de pe 
Utios era Zvonariov. Bineînţeles că el nu putea să facă un 
marş de 60 verste, până la Dalni. Totuşi hotărâse să-şi 
petreacă soldaţii până la ieşirea din Arthur. Mai departe îl 
înlocui Gudima. În urma tuturor sosiră marinarii cu scurte 
negre, cu beretele trase voiniceşte pe o parte. Feţele 
matrozilor şi ale ofiţerilor erau însă posomorâte, aspre. Nu- 
şi mai luau ochii de la navele scufundate în rada interioară, 
puţin adâncă, pe care japonezii începuseră să mişune ca 
furnicile. Îndată ce intraseră în Arthur, aceştia se şi 
repeziseră în port, cercetând navele, stingând focurile, 
acolo unde mai ardeau, iar scafandrii lor se şi apucaseră de 
lucru pentru a ranflua navele capturate. 

— Ptiu, am lăsat maimuţoilor navele noastre dragi! N-am 
ştiut nici măcar să le aruncăm în aer ca lumea! 

— Cică generalul Stesselev n-a spus dinadins nimic 
amiralilor noştri, până la sfârşit, pentru ca noi să nu 
apucăm să nimicim navele. 

— Dacă ne-ar fi lăsat, noi, matrozii, le-am fi fărâmat cu 
dinţii şi n-ar fi pus mâna pe ele stârpiturile de japonezi! 
scrâşneau marinarii. 

Sprijinindu-se în băț, Soimanov se apropie de Zvonariov 
care stătea de o parte, cu cei de la Utios. 

— Îmi pare bine că te văd în picioare, spuse el, strângând 
mâna praporşcikului. Şi, totodată, te felicit cu prilejul 
căsătoriei, adăugă, aruncând o privire la verigheta din 
degetul lui Zvonariov. 

— Îţi mulţumesc. Sper că ai să ne faci o vizită, mie şi Varei, 
în Tabăra Artileriei? Socrul meu e cam bolnav şi o să mai 
zăbovesc câteva zile în Arthur. 

— Ia priveşte. Navele noastre vor învia curând sub pavilion 
japonez, spre marea noastră ruşine şi dezonoare, spuse 
locotenentul, arătând îndurerat cu capul spre port. 


— Am auzit adineaori că Grigorovici a predat japonezilor o 
mare cantitate de alimente. Şi câtă nevoie aveam noi de 
hrană în ultimul timp! Le păstra, pesemne, în vederea 
sărbătorilor de crăciun. la te uită - şi uitasem! Mâine e 
ajunul crăciunului! Nici noi, artileriştii, n-am apucat să 
distrugem totul. Numai obuze au rămas peste două sute de 
mii; e drept că numai vreo douăzeci de mii sunt bune de 
întrebuințat, şi acestea de calibru mic. 

— Japonezii le vor recondiţiona la iuţeală pe celelalte şi le 
vor putea întrebuința împotriva armatei din Manciuria. 

— Da, comandanții noştri, atât cei din marină, cât şi cei de 
la uscat, n-au fost la înălţime, spuse Zvonariov îngăduitor. 

— Părerea mea e că au procedat, pur şi simplu, în mod 
criminal. În primul rând, Stessel şi amiralii noştri! rosti 
aprins Soimanov. 

Nu departe de ei se afla un mic cort, pe oare era o tablă cu 
inscripţia: Loc de legământ. Ofițerii care se întorceau în 
Rusia iscăleau acolo angajamentul de a nu mai lua parte la 
război. 

Când se ivi Nadein, un ofiţer japonez îl pofti în cort şi-i 
întinse un formular pentru a-l iscăli. Aflând despre ce era 
vorba, bătrânul se revoltă: 

— Şunt în cadrele armatei de şinjeşi de ani şi nu mi-am 
luat nişiodată, faţă de nimeni, aşemenea angajamente 
dejonorante! Eu nu sunt Ştessel! rosti generalul, mânios, 
ieşind din cort. 

În ciuda soarelui, îl lua cu frig; se apropie de unul dintre 
focurile aprinse de tiraliori. 

— Lăsaţi-mă să-mi încăljeşc şi eu oaşele bătrâne! îi rugă el 
zâmbind, cu gura ştirbă. Kapitonăci, ce-ar fi să faşi roşt de 
olecuţă de votcă? 

Invalidul plecă numaidecât să-i satisfacă dorinţa. 

Cu excepţia lui Nadein, nici un alt general nu veni la locul 
capitulării. 

În clipele acelea, la Stessel, soseau invitaţii la banchet. 
Într-o toaletă somptuoasă de mătase, strânsă în corset, şi cu 


o coafură complicată, Vera Alexeevna arunca asupra mesei 
o ultimă privire ageră, de gazdă. 

În salon, generalul aghiotant, împreună „cu prietenii şi 
colaboratorii apropiaţi” - Fok, Nikitin, Reis şi Vodiaga, îşi 
distra oaspeţii. Era aşteptat însuşi „cuceritorul Arthur-ului”, 
generalul Noghi, precum şi generalul Idziti, şeful statului 
său major, dar întârziau în mod inexplicabil. Stessel se uita 
cu nerăbdare la ceas. Întârzierea începea să pară vădit 
ofensatoare. În sfârşit, trase la scară o trăsură cu doi cai din 
care săriră sprinteni doi militari în uniformă japoneză. 
Generalul-aghiotant şi soţia lui ieşiră repede în vestibul 
spre a-şi întâmpina musafirii. În locul lui Noghi, apăru, însă, 
spre mirarea lor, generalul Tanaga, radios, iar alături de el, 
domnul Şu, în uniformă de maior. 

— Excelenţă, generalul baron Noghi şi generalul Idziti vă 
roagă să-i iertaţi, dar întrucât au o uşoară indispoziţie, nu 
pot profita de amabila dumneavoastră invitaţie, aşa că m-au 
însărcinat pe mine să-i reprezint, explică Tanaka, 
înclinându-se curtenitor. 

Soţilor Stessel nu le mai rămânea decât să-şi exprime 
regretul şi să-şi poftească oaspeţii la masă. Pentru 
completarea locurilor rămase libere, mai fură invitaţi doi- 
trei ofiţeri japonezi care treceau întâmplător pe stradă. 
Unul era Ito, un ceasornicar din Arthur, iar altul Jean, fostul 
coafor al guvernatorului-general, preschimbat acum în 
căpitanul-locotenent Kabaiasi. Gorbatovski, Belaşov şi 
Kostenko nu sosiseră la banchet şi nici nu comunicaseră 
motivele care-i determinau să lipsească. Stessel simţi 
pentru întâia oară că steaua lui apune. 

Ca să învioreze atmosfera, Nikitin turna cu dărnicie vin în 
pahare. Unul după altul, se rosteau toasturi pentru cei doi 
împărați, al Rusiei şi al Japoniei, pentru ambele armate 
beligerante, pentru Noghi şi pentru Stessel, continuându-se 
cu un schimb de amabilităţi. 

— Sunt nespus de fericit că mi s-a oferit prilejul de a 
întâlni pe excelenţa-voastră în condiţii mai favorabile decât 


cele din rândul trecut! spuse Tanaka, foarte curtenitor. N- 
am să uit niciodată că datorez viaţa excelenţei-voastre şi în 
inima mea vă voi fi recunoscător toată viaţa. 

Domnul Şu, acum maiorul Tadzima, angajase o discuţie de 
afaceri cu Fok care, ca de obicei, nu bea decât apă. Nu mult 
după aceea, cerându-şi permisiunea de a se ridica de la 
masă, intrară amândoi în cabinet. 

— Am onoarea de a înmâna excelenţei-voastre cecul emis 
pentru suma stabilită, conform înţelegerii noastre, asupra 
Băncii Japoniei. Binevoiţi a constata pe el iscălitura de 
manu proprio a prinţului Konoe, membru al cereştei 
noastre familii imperiale, rosti el, întinzându-i lui Fok o filă 
de hârtie împestriţată cu caractere japoneze. 

— Aş fi dorit măcar un mic avans în numerar, îl rugă 
generalul. 

— Am socotit în contul avansului obiectele de aur păstrate 
în Arthur, acum împachetate împreună cu bagajele 
generalului Stessel, răspunse japonezul imperturbabil. 

— Aud pentru întâia oară de aşa ceva... bâigui Fok. 

— Binevoiţi a vă informa la Vera Alexeevna... „M-au 
escrocat!” gândi Fok, plin de indignare. 

După ce se ospătară, trecură cu toţii în salon. Stessel îşi 
aduse aminte deodată că la ora aceea garnizoana trebuia să 
părăsească Arthur-ul. 

— Vreau să-mi iau rămas bun de la soldaţi, spuse el. 
Excelenţa voastră nu doreşte să vadă pe eroii noştri din 
Arthur? îl invită el pe generalul Tanaka. 

— l-am mai văzut cândva, răspunse japonezul, amintindu- 
şi de ghionturile şi palmele de care avusese parte cu prilejul 
arestării. 

— Anatole, nu e cazul să te duci. Soldaţii s-au dezmăţat 
până într-atâta încât ar fi în stare să te ucidă, interveni Vera 
Alexeevna. 

— Soţul dumneavoastră se află sub protecţia armatei 
imperiale nipone; prin urmare, nu-l ameninţă nici o 
primejdie, răspunse Tanaka cu morgă. 


Totuşi, fu trimis să salute, în numele lui Stessel, 
garnizoana gata de plecare, Nikitin, care se cherchelise de- 
a binelea. 

În clipa când acesta sosi la fortul 5, trupele erau încă 
acolo. Generalul comandă adunarea şi le ură soldaţilor 
„captivitate veselă”. Tiraliorii începură să lărmuiască. 

— Eşti beat turtă, d-aia-ţi dă mâna să fii vesel. Pe noi ne 
împuşcau alaltăieri japonezii pentru o jumătate de clondir! 
strigau soldaţii. 

— Las' că punem noi odată mâna pe generalul Stessel şi 
pe toată gaşca lui! 

Nikitin se grăbi să-şi ia tălpăşiţa. 

Kapitonâci se apropie de ostaşi. Bătrânul, afumat, purta 
şapca căzută pe o ureche, iar unicul lui picior umbla, ca şi 
cel de lemn, pe şapte cărări. Holbându-se la feţele 
posomorâte ale ostaşilor, Kapitonâci zbieră: 

— Drepţi! Smirna! Ascultă comandă la mine, întocmai ca la 
gheneralul Stesselev! 

Tiraliorii izbucniră în hohote de râs. 

— Nu vă necăjiţi, băieţi! Eu m-am luat de piept, la 
Sevastopol, cu inglejii, cu franţujii, cu turcii şi cu sarzii şi 
ştiu că nimeni nu poate să doboare ostaşu' rus! Japonezii au 
cumpărat Arthur-ul de la un gheneral dar ostaşu' rus n-o 
să-l biruie ei nicicând! 

Mai mulţi soldaţi japonezi din cordon se năpustiră asupra 
lui şi-l târâră după ei, fără să ia în seamă rugăminţile lui 
Nadein. 

Belii şi Zvonariov plecară din Arthur la 29 decembrie, într- 
o zi mohorâtă, cenuşie. Urmau să meargă cu trăsura până 
la halta de la versta 19, iar de acolo cu trenul, la Dalni, iar 
mai departe, pe mare în Japonia. În afară de familie îi mai 
petrecură institutoarele de la şcoala Puşkin, Şura, precum 
şi Nadia Akinfieva, în doliu din cap până în picioare. În jurul 
lor se învârtea şi Vasea care se oploşise definitiv la Belii. 

Generalul îşi sărută soţia şi fiicele, strânse mâinile tuturor 
celorlalţi şi se sui în trăsură. După ce-şi luă rămas bun de la 


toată lumea, Zvonariov se apropie de Akinfieva. 

În clipa aceea se ivi şi Olia Selenina. Venea repede, 
sprijinindu-se în cârjă. Faţa ei era strălucitoare de bucurie, 
flutura din mers o foaie de hârtie. 

— Trăieşte, trăieşte! strigă ea către prietenii de departe. 

— Cine? întrebă Belii mirat. 

— Borea al meu! Am primit de la japonezi o adresă 
oficială. A fost evacuat la Dalni şi de acolo în Japonia. 

— Olecika, scumpa mea! exclamă Varia repezindu-se la 
prietena ei. Ce bine-mi pare că ai dat de urma Ursului 
nostru şi că trăieşte! 

— Slavă ţie, doamne! rosti Maria Fominişna, făcându-şi 
semnul crucii. 

Chiar şi Akinfieva se însenină: 

— Serioja, cum ajungi acolo să-l cauţi şi să-i transmiţi cel 
mai sincer salut din partea noastră a tuturor! îl rugă ea pe 
Zvonariov. 

— E timpul să plecăm, spuse Belii, preocupat. 

— Drum bun; să nu cumva să faci curte japonezelor! 
porunci Varia soţului ei şi-l sărută duios. 

Trăsura porni. 

Sus pe colina Zolotaia, drapelul de război rusesc cobori de 
pe catargul de semnalizare şi în locul lui se înălţă cel 
japonez. 

Vuietul unei salve cutremură văzduhul. 

Epopeea Arthur-ului se sfârşise. 

Cuvânt de încheiere. 

La 2 ianuarie 1945, a avut loc la Port-Arthur o mare 
paradă a garnizoanei japoneze, cu prilejul împlinirii a 
patruzeci de ani de la cucerirea fortăreței. La paradă, 
comandantul fortăreței, generalul Ota, a rostit o lungă 
cuvântare, spunând în încheiere că fortăreaţa n-ar fi putut 
fi cucerită numai prin bărbăţia şi vitejia samurailor, că 
fuseseră necesare şi anumite relaţii „personale” între 
generalul Noghi şi Stessel. Iată cum, după patruzeci de ani, 
chiar japonezii au recunoscut că trădarea săvârşită de 


Stessel le-a dat cheia fortăreței ruseşti, blocată pe uscat şi 
pe mare. 

Asediul fortăreței a ţinut trei sute douăzeci şi nouă de zile. 
În acest timp, japonezii au pierdut o sută douăsprezece mii 
oameni, iar ruşii douăzeci şi şase de mii. Deşi insuficient 
înarmată, incomplet amenajată şi pusă sub ordinele unui 
comandant trădător, fortăreaţa a arătat de ce sunt în stare 
soldatul şi ofiţerul rus. 

Credincioasă angajamentelor luate faţă de aliaţi, la 8 
august 1945 Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei 
samurailor. Şi nu mult după aceea a fost zdrobită fulgerător 
cea mai bună armată niponă, armata de la Kvantung. 
Pentru a o înfrânge a fost de ajuns ceva mai mult de o 
săptămână. Astfel sub presiunea năvalnică a Armatei şi 
Flotei Sovietice, Japonia a capitulat. 

În ziua de 24 august 1945, trupele aeropurtate ale 
Armatei Sovietice au debarcat la Port-Arthur, şi pe colina 
Zolotaia s-a arborat steagul roşu al [ării Sovietelor. 

La 2 septembrie, Japonia şi-a recunoscut înfrângerea şi a 
semnat actul de capitulare necondiționată. 

Pentru a se preîntâmpina o nouă, eventuală, agresiune din 
partea Japoniei şi pentru întărirea securităţii Uniunii 
Sovietice şi a Chinei în Oceanul Pacific, după eliberarea 
Port-Arthur-ului ambele puteri l-au declarat bază navală 
militară în Extremul Orient. 

La 1 octombrie 1945, nave din victorioasa Flotă Sovietică 
au ancorat în locul unde cu patruzeci şi unu de ani în urmă 
staţiona escadra rusă; ele au sosit acolo pentru a sta de 
strajă întru apărarea păcii şi securităţii patriei noastre. 

Anul 1949 s-a distins prin istorica victorie a poporului 
chinez, repurtată împotriva forţelor coalizate ale reacţiunii 
gomindaniste şi americane. În ziua de 1 octombrie 1949 a 
fost proclamată Republica Populară Chineză. 

Poporul sovietic a primit această ştire cu mare bucurie. El 
a nutrit întotdeauna sentimente de prietenie şi de respect 
faţă de poporul chinez, faţă de lupta să de eliberare, dusă în 


frunte cu conducătorul său Mao Tze-dun, împotriva 
asupririi feudale şi imperialiste. 

Năzuinţa ambelor popoare spre prietenie şi colaborare, şi 
dorinţa lor de a asigura pacea şi securitatea, şi-au găsit 
expresia în Tratatul de prietenie, alianţă şi asistenţă 
mutuală, încheiat la 14 februarie 1950 între Uniunea 
Sovietică şi Republica Populară Chineză. 

Respectând suveranitatea şi independenţa naţională, 
drepturile şi interesele poporului chinez, Uniunea Sovietică 
a hotărât să retrocedeze, Republicii Populare Chineze, Port- 
Arthur-ul şi oraşul Dalni. 

Marinarii sovietici şi soldaţii chinezi s-au întâlnit înfrăţiţi la 
Port-Arthur. 

Pe locul vechilor forturi şi în faţa mormintelor soldaţilor 
ruşi, inimile marinarilor sovietici au bătut cu mândrie 
pentru poporul lor; ei s-au înclinat în faţa faptelor eroice ale 
părinţilor şi bunicilor lor, căzuţi în războiul ruso-japonez. 


SFÂRŞIT 


1 A. Stepanov se afla la Port-Arthur, alături de tatăl său, în 
timpul asediului (n. Ed.). 

2 În prezent autorul lucrează la un nou roman: Familia 
Zvonariov,, urmărind mai departe viaţa unor personaje din 
„Port-Arthur” (n. Ed.). 

3 Între anii 1895-1904, fortăreaţa Port-Arthur era 
denumită oficial „Regiunea fortificată Kvantung” (n. [.). 

4 'Toate datele calendaristice sunt după stilul vechi (n. 
Ed.). 

5 Primul grad ofițeresc în marina ţaristă, corespunzând 
celui de sublocotenent (n. [.). 

6 Grad în armata ţaristă, corespunzând celui de maior, la 
trupele de cavalerie şi jandarmerie (n. 1.). 


7 Comandantul navei-amiral Petropavlovsk şi şef al secţiei 
de operaţii în statul-major al escadrei (n. [.). 

8 Sfârşitul celei de a treia ore a cartului în curs, deci ora 
23 (n. 1.). 

9 Neînfricatul (n. [.). 

10 Două ore şi jumătate din ultimul cart al zilei, deci ora 
22.30 (n. 1). 

11 Un cablu - a zecea parte dintr-o milă marină, respectiv 
185,3 m (n. 1.). 

12 Împărţirea întregului echipaj la posturile de luptă (n. 
T.). 

13 Strigătul de luptă al samurailor, nobili feudali japonezi 
(n. 1). 

14 Pânză impermeabilă, folosită la astuparea spărturilor 
pe nave (n. [.). 

15 Şef de tun, artilerist pe nave (n. 1.). 

16 Este vorba de intervenţia fostelor armate ale marilor 
puteri imperialiste din acea vreme: Germania, S. U.A., 
Anglia, Franţa, Japonia, Rusia ţaristă, Austro-Ungaria şi 
Italia, intervenţie prin care s-a reprimat sângeros mişcarea 
populară din China din anii 1899-1901 (n. Ed.). 

17 Grad corespunzător gradului de căpitan, în timp ce 
gradul de căpitan corespundea celui de maior de azi (n. [.). 

18 Soldat de artilerie în armata ţaristă (n. 1.). 

19 Grad în armata ţaristă, corespunzător celui de 
plutonier (n. 1.). 

20 Grad de subofițer în artileria armatei ţariste, 
corespunzător celui de sergent (n. [.). 

21 Trăsură mică cu două roate, trasă de oameni, folosită în 
Extremul Orient (n. Ed.). 

22 Muncitori indieni sau chinezi, care lucrau cu ziua la 
munci grele, necalificate (n. [.). 

23 Astăzi, capitala Coreei de sud (n. Ed.). 

24 Mic vas de lemn cu un catarg (n. 1.). 

25 Vers din „Evgheni Oneghin” de A. S. Puşkin, capitolul 
VIII, strofa XIII, pag. 180 (Cartea Rusă, 1955); referitor la 


personajul principal, Ceaţki, din „Prea multă minte strică” 
de Griboedov (Cartea Rusă, 1957) (n. Ed.). 

26 Fată sau tânără femeie nemăritată (|. Jap) (n. 1.). 

27 Grad în marina britanică, intermediar între căpitan de 
rangul I şi contra amiral, comandant de escadră (n. 1.). 

28 Nu (|. Chin.) (n. 1). 

29 Bine, frumos (|. Chin.) (n. [.). 

30 Mâncare, hrană (|. Chin.) (n. 1[.). 

31 Un nod -o milă pe oră; nodul este unitate de viteză, iar 
mila marină (1853 m) este o unitate de lungime (n. 1.). 

32 Catargul din prova (n. [.). 

33 Foarte bine! (|. Engl.) (n. [.). 

34 Nu-i nimic! (pronunţă greşit ruseşte) Rusul e straşnic! 
(|. Engl.) (n. [.). 

35 Bine (pronunţă greşit ruseşte) (n. [.). 

36 Steluţa (n. 1.). 

37 După o veche datină rusească, invitaţii la nuntă cer 
prin acest strigăt tinerei perechi să se sărute (n. 1.). 

38 Poreclă dată de marinari artileriştilor de coastă (n.t.). 

39 Joc de cuvinte între Viren şi voron - corb, în l. Rusă (n. 
a EA 

40 Ţăran chinez (n. 1.). 

41 Colibe, sau căsuțe (n. [.). 

42 Poreclă dată celor cu gradul de praporşcik (n. [.). 

43 Anemometru, aparat pentru indicarea direcţiei vântului 
şi a intensității lui, exprimată în grade (n. T.). 

44 Un zolotnic - circa 4,25 grame; un lot - 3 zolotnici; un 
funt - 32 loţi sau circa 409 grame; un pud - 40 funţi sau 
circa 16 kg. Vechea tonă rusească - 62,5 puduri (n.t.). 

45 Mei chinezesc, hrană de bază a oamenilor nevoiaşi din 
China veche (n. [.). 

46 Joc de cuvinte - Kozlov poreclit Koziol (Ţapul) (n. 1.). 

47 Gradul de rotmistr, în cavalerie şi jandarmerie, 
corespundea celui de căpitan din celelalte arme (n. 1.). 

48 Bazinul carbonifer din Jantai, situat în sudul 
Manciuriei, dădea cei mai buni cărbuni din regiune (n. 


Aut.). 

49 Hunhuz, de la cuvântul chinez hunghutzu, adică barbă- 
roşie - tâlhar făcând parte din bandele care se organizează 
în Manciuria şi China de nord (n. Ed.). 

50 Vitte Serghei Iulievici, conte (1849-1915), economist şi 
om de stat în Rusia ţaristă, unul dintre susţinătorii feroci ai 
autocrației şi birocratismului (n. Ed.). 

51 Formulă folosită în cazuri speciale de ţări, întărind un 
act (n. 1.). 

52 Cântec popular rus, care se cânta în trecut mai ales la 
corvezi; în ritmul lui trăgeau şi edecarii, navele, de-a lungul 
fluviilor. Textul Dubinuşkăi oglindeşte munca de robie a 
săracilor sub regimul țarist (n. Ed.). 

53 Kuropatkin Alexei Nikolaevici (1848-1925) - general în 
armata ţaristă, care, cu toate că era lipsit de capacitate, a 
ocupat diferite funcţii militare importante, chiar şi aceea de 
ministru de război. Aparţinea grupului politic al lui S. |. 
Vitte, caracterizat prin tendinţe de expansiune în Extremul 
Orient; în războiul ruso-japonez, comandant suprem al 
armatelor de uscat (n. Ed.). 

54 Nave incendiatoare (n. 1[.). 

55 Scufundarea unor vase comerciale vechi, încărcate cu 
lest, la intrarea portului. Operaţiunea de ambuteiere eo 
veche practică a războiului naval, urmărind închiderea 
formaţiei de nave inamice într-un port (n. [.). 

56 Temerarul (n. [.). 

57 Kornilov Vladimir Alexeevici (1806-1854) - amiral rus, 
unul dintre organizatorii principali ai apărării eroice a 
Sevastopolului (n. Ed.). 

58 Nahimov Pavel Stepanovici (1802-1855) - vestit amiral 
rus, comandant de flotă; continuator al celor mai bune 
tradiţii ale marinei de război ruse, învingător în bătălia de 
la Sevastopol (n. Ed.). 

59 Hotărâtul şi Vigilentul (n. Tr.). 

60 Vijeliosul (n. Tr.). 

61 Destoinicul (n. Tr.). 


62 Ora 2 noaptea (n. [.). 

63 Dată fiind frecvenţa unor nume, posesorii lor figurau şi 
semnau oficial cu adăugarea numărului individual, dat în 
ordinea vechimii în serviciu la unitatea sau instituţia 
respectivă (n. [.). 

64 Ipoteză pe deplin demonstrată în bătălia de la Ţuşima 
(n. Aut.). 

65 Puternicul (n. [.). 

66 Atletul (n. T.). 

67 Vereşceaghin Vasili-Vasilievici (1842-1904) - unul 
dintre cei mai de seamă pictori ruşi; a pictat cu predilecție 
scene de bătălie, iar operele sale exprimă un profund 
umanism şi stigmatizarea militarismului. Tovarăş de arme al 
lui S. O. Makarov în războiul ruso-turc (1877-1878), i-a 
împărtăşit soarta tragică (n. [.). 

68 Vechi cântec caucazian. Ultimele cuvinte înseamnă, în 
limbile tiurce, Allah aduce! (n. 1.). 

69 Marea Caspică (n. 1.). 

70 După o veche tradiţie, ora exactă era anunţată la 
Petersburg, la amiază, printr-un foc de tun tras din 
fortăreaţa Petropavlovsk, la comanda transmisă de la 
Amiralitate (n. 1.). 

71 Bloha - purice (|. Rusă) (n. [.). 

72 W. K. Vitgheft (n. [.). 

73 Fortificaţii (n. 1[.). 

74 Pronunţare populară a numelui Rusia, în unele regiuni 
ale ţării (n. [.). 

75 Joc popular rusesc: un fel de popice, la care jucătorii se 
servesc de bâte scurte şi grele, în loc de bile (n. 1.). 

76 Spirit japonez (n. Aut.). 

77 În mitologia japoneză, Zeița soarelui, care ar fi creat 
poporul nipon (n. [.). 

78 Aluzie la afacerile judecătorului şperţar, Ammos 
Feodorovici Leapkin-Tleapkin, care lua mită în câini de rasă 
- comedia „Revizorul” de N. Gogol (n. Ed.). 

79 Băieți (1. Engl.) (n. 1.). 


80 Candidate la călugărie (n. [.). 

81 Rămasă în istoria apărării Port-Arthurului sub 
denumirea prescurtată Literbe (n. 1). 

82 Exterioară (n. [.). 

83 Lucrare de fortificaţii închisă în formă de pătrat, sau de 
poligon, cu capacitatea defensivă frontală şi laterală (n. 
Aut.). 

84 Fortificaţii de beton oferind posibilităţi de tragere 
numai într-o singură direcţie (n. Aut.). 

85 Banchetă - treaptă a taluzului tranşeei sau a 
parapetului, ori a zidului pe care stau trăgătorii (n. [.). 

86 Adăposturi de protecţie din lemn sau metal, deasupra 
tranşeelor sau amplasamentelor de artilerie (n. 1[.). 

87 Totleben Eduard-lvanovici (1818-1884), inginer şi 
general rus, care s-a distins prin lucrări de fortificaţie la 
Sevastopol (1854-1855) (n. 1.). 

88 Tradus la cuvânt - ciorap albastru (|. Fr.) poreclă dată 
în sec. XVIII-XIX femeilor pedante, acre, cu pretenţii de 
literate savante (n. Ed.). 

89 Marele Cuib al Vulturului (n. 1.). 

90 În trupele de cazaci, cercetaşi deosebit de capabili; în 
sensul larg al cuvântului, cei mai pricepuţi cercetaşi (n. T.). 

91 Cuvinte atribuite lui Napoleon Bonaparte (n. 1.). 

92 Locul pe care trebuie să-l ocupe o navă în cadrul unei 
formaţii tactice (n. 1.). 

93 Sprintenul (n. [.). 

94 Marcă veche de şampanie franţuzească (n. 1[.). 

95 A. P Cehov. Opere voi. II, Povestiri (Cartea Rusă, 1955) 
(n. Ed.). 

96 Din „Evgheni Oneghin” de A. S. Puşkin (Cartea Rusă, 
1955) (n. Ed.). 

97 Dispozitiv pentru transbordarea cărbunilor de pe o 
navă pe alta (n. 1[.). 

98 De curând în serviciul marinei (n. T). 

99 Dans, pe atunci la modă (n. 1.). 

100 Joc şi cântec rusesc (n. 1.). 


101 Joc de cuvinte: zaiaţ, în l. Rusă, înseamnă iepure (n. 
a [3 

102 Strofe din poezia „Soartă amară” de A. V Kolţov, 
Poezii Alese (Cartea Rusă, 1953) (n. Ed.). 

103 De la înscăunarea împăratului Mustu-hito, sub a cărui 
domnie (1867-1912) Japonia a dus războaie de agresiune 
împotriva Chinei şI Rusiei (n. Ed.). 

104 Creasta Stâncoasă (n. 1.). 

105 Mâncare (1. Chin.) (n. T.). 

106 Prieten (1. Chin.) (n. 1.). 

107 Decapitare (1. Chin.) (n. 1.). 

108 Din „Prea multă minte strică” de A. S. Griboiedov 
(Cartea Rusă, 1957) (n. D.). 

109 Pe o prizmă triunghiulară, împodobită cu pajura 
imperială, sta scris textul decretului referitor la îndatoririle 
judecătorilor (n. 1.). 

110 Denumirea dată copiilor de trupă care rămâneau apoi 
în cadrele armatei (n. [.). 

111 Altreilea asalt al Plevnei, la care au luat parte trupele 
ruso-române la 30 august 1877 (n. T). 

112 Confundă personajele din „Povestea cu popa şi argatul 
său Balda” de A. S. Puşkin (n. [.). 

113 Medved - urs, în limba rusă (n. [.). 

114 Membrii unei secte religioase (n. Ed.). 

115 Eroină din epica germană, medievală; simbol al femeii 
războinice şi răzbunătoare (Cântecul Nibelungilor - E. S.P 
L. A., 1958) (n. 1[.). 

116 Semn distinctiv pentru depozite sau transporturi de 
muniții (n. [.). 

117 A vâsli cu o singură ramă, aşezată într-o scobitură la 
pupa (n. [.). 

118 Platformă, amplasament pentru tunuri în spatele 
parapetului (n. 1.). 

119 Căldare mică, cu aburi, folosită la nave ca instalaţie 
auxiliară pentru încălzit, iluminat, etc. (n. 1.). 


120 Generalul M. D. Skobelev (1843-1882), unul dintre 
comandanții de frunte din războiul ruso-turc (1877-78) (n. 
T.). 

121 Cântec revoluţionar din 1905 (n. 1). 

122 Pirogov N. I. (1810-1881) - celebru chirurg şi 
anatomist rus (n. Ed.). 

123 Plantă mică cu fructe roşii, acrişoare. Creşte în 
regiunile mlăştinoase din nord (n. 1.). 

124 Nimeni (|. Rusă) (n. 1.). 

125 Joc de cuvinte: cij - scatiu (|. Rusă) (n. [.). 

126 Stare (|. Lat.) (n. 1.). 

127 Mir - pace, ciudo - minune: joc de cuvinte - „făcător 
de minuni”, în loc de „făcător de pace” (n. 1.). 

128 Din „Cântecul lui Oleg înțeleptul” de A. S. Puşkin, 
„Opere” (Cartea-Rusă. 1957) (n. Ed.).