Adrian Onciu — Cu mainile legate

>, 5 
E ama 2-2 4 


m Ti 


© MII 
aadi |||] 


ADRIAN ONCIU 


CU MÂINILE LEGATE 


a 


e 
© 
e 


virtual-project.eu 


TREI 
2014 


VP - 


Prolog 


Dacă mi-ar fi spus cineva acum trei luni că, într-o după- 
amiază plăcută de toamnă, o să fiu pe bancheta din spate a unei 
mașini de Poliţie, speriat și cu cătușe la mâini, aș fi râs ca lao 
glumă bună. Doar că acum nu-mi venea deloc să râd, mai 
degrabă să-mi plâng de milă. Eram într-o situaţie de-a dreptul 
disperată. Culmea este că, în ciuda a ceea ce știam că se 
întâmplase, mă chinuia un puternic sentiment de vinovăție. Și 
îmi dădeam seama că sentimentul se va accentua, inevitabil. 
Oricât m-aș fi învărtit în jurul cozii, oricât aș fi pretins că, de 
fapt, fusesem victima unei înscenări, cătușele reci din oțel 
cromat mă aduceau repede la realitate. Ele spuneau un singur 
lucru: că greșisem și trebuia să plătesc! 

Îmi era ciudă. Alţii ar fi protestat, s-ar fi dat cu capul de pereţi, 
și-ar fi smuls părul, ar fi făcut un întreg circ. Insă eu preferasem 
să mă comport suspect. Suspect de calm, ceea ce nu mă 
caracteriza. Deși nu-mi plăcea să recunosc, acel stupid 
sentiment de vinovăţie mi-ar fi putut fi fatal. Aproape că-l 
înțelegeam pe Rusu. Zece din unsprezece procurori ar fi 
procedat la fel. Cât despre judecător, ce să-i reproșez? Că nu 
manifestase suficientă empatie pentru un tip fără cazier? Că nu 
fusese acolo, să vadă cu ochii lui ce se întâmplase? Bullshit! 

Mă dărâma gândul că îi dezamăgisem cumplit pe Mihai și pe 
Daria. Prietenii, rudele, vecinii, foștii colegi, cunoștințele de pe 
Facebook, dușmanii aflaseră cu toţii că eram un soi de monstru. 
Cei din urmă așteptaseră evenimentul ca pe o confirmare a 
propriului instinct sau a unui sumbru presentiment. Stătuseră la 
pândă și, iată, momentul venise. Răbdarea le fusese răsplătită 
cu vârf și îndesat. Odată și odată trebuia să iasă la iveală 
adevărata mea faţă. Alta decât cea de bărbat deseori antipatic 
și pus pe harţță. Ceilalţi, prietenii sau indiferenţii, își ziseseră 
probabil că pe lumea asta trăiau mulţi psihopaţi și că, într- 
adevăr, aparențele înșelau. 

De când începuse nebunia, uneori eram resemnat, îmi 
doream să mor, alteori îmi venea să urlu de nervi și de 
neputinţă. Presiunea enormă, ochii care mă priveau în felul ăla 


VP-3 


acuzator, nu făcuseră decât să adâncească depresia. Crezusem 
că ultimele zile vor fi și cele din urmă. Supraviețuisem printr-un 
miracol. Și coșmarul de-abia începea, conștientizam asta. Ca să 
scap de el, aveam o singură cale: să-mi demonstrez 
nevinovăția. Altfel, mai devreme sau mai târziu, aveam să 
cedez. Definitiv. 

Mașina a oprit din nou în traficul infernal al Capitalei. Eram 
atât de absent, încât cu greu îmi dădeam seama unde mă aflu. 
De pe scaunul din dreapta șoferului, comisarul Manolache mă 
privea discret în oglindă. Parcă s-ar fi temut să nu fac vreo 
prostie, să-l lovesc pe colegul lui, să-l strâng de gât pe șofer și 
să sar din mers, înainte ca mașina să oprească într-un stâlp de 
pe marginea străzii. Fix ca în filmele americane de duzină. Doar 
că aptitudinile mele fizice ar fi putut, în condiţiile alea, să mă 
ajute cel mult să încasez doi pumni în plină figură. Departe de 
mine cel mai mic gând să evadez. 

Comisarul a răspuns la telefon. l-a anunţat pe colegii de la 
arestul Poliţiei c-o să ajungem în 10-15 minute. O să fie circ la 
televizor, ca de obicei când presa avea subiecte-bombă. Insă 
începusem să mă obișnuiesc. Eram pe jumătate vaccinat, 
găsisem antidotul, deși era ultimul lucru pentru care să-mi fac 
probleme. Mă așteptau situaţii infinit mai dure. Dacă nu voi fi 
pregătit, voi ceda foarte repede. Pușcăriile românești puteau fi 
iadul pe Pământ. 

Pe lângă noi a trecut în viteză o Salvare cu sirenele pornite. 
Mă uitam cu coada ochiului la Ifrim, părea relaxat. Butona pe 
mobil, dădea impresia că are tot timpul din lume. Aerul său 
degajat, plictisit, făcea parte din războiul psihologic. Războiul 
nervilor, care pe care. 

Mașina Poliţiei înainta încet, în coloană. Au depășit-o doi 
cicliști angrenaţi într-o cursă de curierat. Altă dată i-aș fi 
invidiat, din postura de șofer prins în ambuteiaj; acum îmi erau 
indiferenți. Cu cât ajungeam mai târziu, cu atât mai bine. În 
fond, unde ne grăbeam? 

Am intrat în curtea Poliţiei pe poarta metalică grea, care 
culisa zgomotos pe roţile ruginite. O văzusem pe YouTube, 
imaginea ei mă bântuise în ultimele nopţi. După cum mă 
așteptam, am avut parte de o primire rezervată VIP-urilor. In 
timp ce mașina oprea în faţa porţii, fotoreporterii și 
cameramanii s-au repezit să prindă măcar un cadru cu vedeta 


VP -4 


arestului preventiv. Încercam să mă stăpânesc, să fiu calm. În 
alte condiţii, le-aș fi spus vreo două, le-aș fi tras și câteva șuturi. 
Aveam multe de reglat cu șacalii care îmi săriseră la gât. 
Vânatul căzuse, fusese doborât, acum nimic nu-i mai putea opri. 
La câte aberaţii scriseseră despre familia Zaharia, nu era de 
mirare că mi se urcase sângele la cap. Deocamdată, am ridicat 
doar mâinile încătușate și le-am arătat degetul mijlociu. În timp 
ce poarta se închidea în urma noastră, inspectorul Ifrim m-a 
ajutat să cobor protejându-mi capul, grijuliu. Fotoreporterii se 
cățăraseră pe gard să mă pozeze. Povestea mea făcea toţi banii, 
ridicase ratingurile până la cer, devenisem subiectul must have 
al oricărei emisiuni de dezbatere. Jurnalele de știri începeau și 
se terminau cu mine. Dacă mă putea consola cu ceva, 
devenisem aproape la fel de popular ca Simona Halep. 

Ajunși în mediul lor, polițiștii râdeau la bancul porcos al 
inspectorului Ifrim. Un gardian mi-a verificat lucrurile personale: 
ceasul, verigheta, ţigările, bricheta, portofelul cu acte, carduri și 
bani. A urmat amprentarea, apoi mi-au luat șireturile și cureaua. 
Mi-au comunicat programul, orele de deșteptare și de stingere, 
orele de masă, ce aveam voie să fac și ce nu, câte vizite și 
pachete puteam primi. Polițistul care mă preluase să mă 
conducă în celulă nu fusese nici amabil, dar nici măgar. Ca toată 
lumea, aflase multe despre mine. Și, dacă m-ar fi înjurat, n-aș fi 
avut replică, la ce portret îmi făcuse presa. 

Voi sta o perioadă într-o cameră cu patru paturi suprapuse 
câte două. De cum am intrat, am remarcat dușul și veceul pe 
dreapta. Mirosurile de clor și de aer închis m-au izbit încă din 
ușă. De asta mă temusem cel mai tare, de primul impact. 
Colegii de garsonieră par niște simpatici: doi găinari, hoţi de 
buzunare, recidiviști a enșpea oară, plus un contrabandist de 
țigări. După tatuajele pe care le afișau, cu siguranţă nu urma să 
discut cu ei despre Pescărușul lui Cehov. Găinarii par încântați 
să mă vadă, îmi zâmbesc de parcă vor să le dau un autograf. În 
schimb, contrabandistul, un tip musculos și foarte grav, este mai 
reținut, cu el s-ar putea să am mici probleme. 

Mă aștept să nu pot închide ochii în primele nopţi. Trebuie să 
fiu tare, trebuie să rezist. Daria și Mihai mă vor ţine în viaţă. Încă 
sper. Singura mea șansă este să am în continuare încredere. Și 
să lupt până la capăt. 


VP-5 


1. 


București, cu 12 săptămâni înainte 


Ajung cu întârziere în platoul televiziunii și îl simt pe Marius, 
producătorul, cum îmi aruncă săgeți. Scuzele cu traficul nu mai 
țin, le-am tot folosit. Anca, roșcata de la make-up, mă preia din 
zbor în cabina de machiaj, înainte să ţipe Marius. Sunt probleme 
cu aerul condiționat, unde aracu-i meșterul ăla? raăcnește 
producătorul, cu mobilul la ureche. După cinci minute, mă sună 
plin de nervi. Comut pe speaker. 

— Hai, Dragoș, ne mișcăm și noi mai cu talent? 

— Imediat, șefu'... Gata, ultimul retuș. 

li fac cu ochiul Ancăi, care îmi zâmbește în timp ce mă dă cu 
fond de ten. E o puștoaică de 21 de ani, învaţă din mers tainele 
meseriei și tind să cred că alte calități au recomandat-o atunci 
când și-a luat postul în primire. Altfel, i-aș fi recunoscător dacă 
după machiaj nu aș arăta ca un zombi. 

li mulțumesc, îmi pun costumul de scenă și ajung, în sfârșit, în 
platou. Sunetistul Nick face probe de microfon; le strâng mâna 
invitaţilor, iar pe colega de la UNATC, Cornelia, o îmbrăţișez. 
Schimbăm două vorbe, de complezenţă. Nu ne văzuserăm de 
ani buni, ea divorțase recent și rămăsese cu doi copii. O întreb 
dacă să-mi pară rău sau nu. Imi șoptește că se simte ușurată, a 
scăpat de-o mare pacoste. 

Regizorul de platou ne anunţă că mai avem 30 de secunde. 
De data asta era o emisiune înregistrată, mă așteptam să am 
mai puţin trac. Ar fi trebuit să filmăm a doua zi, seara, în direct, 
însă, din motive care îmi scăpau, mă chemaseră inopinat la 
sediul televiziunii. 

Pe monitorul de control începe să ruleze genericul, pe 
fundalul muzical live al trupei din platou. Dansez în ritm 
împreună cu asistenta lulia. II aud în cască pe regizor, trag aer 
în piept. 

— ... ȘI 3, 2, 1, intrăm! 

— Bună seara, doamnelor și domnilor, și bine aţi revenit la 
emisiunea-concurs Roata Norocului, numai aici, la VIP TV! 


VP-6 


Timp de 90 de minute, încerc să fiu agreabil, mă rog, cât îmi 
permite textul citit de pe prompter. E un format de show pentru 
publicul larg, fără pretenţia de a revoluţiona divertismentul. 
Dintre cunoscuţii mei, nu se uită niciunul la Roata Norocului. De 
fapt, mulţi chiar au renunțat la televizor. Dacă vor să vadă vreo 
emisiune, oricare, o găsesc lesne pe internet. Cât despre mine, 
încerc din răsputeri să nu arăt publicului cât de tare mă dau în 
vânt după show-ul de la VIP TV în care am calitatea de gazdă. 

Pentru un tânăr actor din București, fără un contract pe 
termen lung cu vreun teatru, colaborarea cu un post de 
televiziune naţional e mai mult decât onorabilă. De fapt, 
simţeam că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Jobul mi-a 
oferit notorietate și o satisfacție materială greu de atins în 
breasla actorilor. Așa că, indiferent de propria părere legată de 
Roata Norocului, când m-au sunat în urmă cu trei ani să dau o 
probă, m-a încântat ideea că aș putea să semnez contractul. În 
fond, câţi actori ajung să joace doar rolurile la care visează? 
Mulţi zic mersi și pentru o simplă figuraţie într-o reclamă ieftină. 
Așa că nu am motive să mă plâng. lar Daria m-a liniștit atunci, în 
felul ei. Mi-a promis, ironic, că, oricât de slab ar fi show-ul, îl va 
urmări cu atenţie, duminică de duminică. 

Răsuflu ușurat când pe ecran se derulează genericul de final. 
Invitaţii s-au mobilizat peste așteptări - au glumit, au râs, s-au 
ciondănit amical, iar Cornelia chiar a câștigat și ceva bănuţi de 
buzunar. Înainte să plece, mă invită la o cafea. Cu regret, îi spun 
că rămâne pe altă dată, urmează ședința de analiză cu cei din 
staff. Fusese ultima ediţie a sezonului și, ca de obicei, se trăgea 
linie și se luau decizii: ce schimbăm, ce aducem nou în sezonul 
viitor, cum putem crește ratingul, ce invitaţi-vedetă avem pe 
listă. 

În afară de regizor, directorul de imagine și producătorul 
show-ului, la analiză participa și directoarea de programe, 
Sanda Lupu. De ea depindea cam tot ce mișca în televiziune. 
Sanda avea ultimul cuvânt în legătură cu orice emisiune nouă 
sau cu orice actor. Era deplin conștientă de puterea ei, pentru 
că la nivel naţional doar trei directori de programe contau cu 
adevărat. Trei posturi de televiziune încasau crema bugetelor de 
publicitate. lar câștigurile din publicitate, vitale, influenţau în 
mod direct bugetele emisiunilor. De obicei, cu cât un program 
TV costa mai mult, cu atât cei implicaţi câștigau mai bine. Cu o 


VP -7 


singură condiţie: să aibă rating! 

In ultimele trei săptămâni primiserăm semnale îngrijorătoare. 
Din păcate, după șase sezoane se întâmplase inevitabilul: 
publicul se cam săturase de Roata Norocului, iar asta se vedea 
clar în rapoartele de monitorizare a audienței și, implicit, în 
încasările din publicitate. 

Şedinţa începuse într-o atmosferă grea, încordată. Marius îmi 
împinge în faţă două foi cu cifre pe care le știam în mare. În 
ciuda antipatiei reciproce dintre noi, și el avea de pierdut dacă 
treburile mergeau prost. li înțeleg cu greu expresia de 
satisfacţie de pe chip. 

Mă privește lung și lansează primul avertisment. 

— Dragoș, ceva nu merge la show-ul ăsta... 

Primesc lovitura cu graţie. Îi zâmbesc strâmb. 

— Începem să pierdem bani, îmi explică el pe același ton 
sobru, ca unui tip picat din Lună. Costurile depășesc încasările. 

Colegii întorceau foile pe toate părțile, încercând să pătrundă 
dincolo de cifre. Se căuta un tap ispăşitor, iar cel mai la 
îndemână era nimeni altul decât gazda emisiunii. Directoarea 
Sanda îmi cerea un punct de vedere, fie și formal. O vedeam 
cum se foiește. Simţeam că decizia fusese luată, doar că din 
procesul-verbal lipsea mea culpa. 

Și îmi sare ţandăra. 

— Vrei să spui că oamenii nu se mai uită la Roata Norocului 
pentru că le-am devenit brusc antipatic?! 

— Uite ce-i, n-am chef să ne certăm... 

Că tot pornise balul, m-am gândit să le zic ce aveam pe suflet. 
Mi se părea incorect să plătesc doar eu oalele sparte. 

— Dacă e să-mi reproșez ceva, Sanda, este că nu am reușit să 
vă conving să schimbaţi la timp unele lucruri. 

Directoarea mă privește de sus, aparent surprinsă. 

— La ce te referi? m-a întrebat, cu ochii în telefonul mobil. 

— Scriptul e foarte prost... Citesc de pe prompter numai 
tâmpenii. V-am rugat să mă lăsaţi să-mi scriu singur textul. 

— Ai impresia că ești mai talentat decât scenaristul nostru? 
rânjește Marius. 

— Cu siguranţă! Punctul doi: formatul emisiunii este depășit. 
La orice propunere de îmbunătățire v-aţi făcut că plouă, stimaţi 
colegi. 

Sanda, mirată, își ridică ochii din telefon. 


VP-8 


— Ce propuneri?! 

— Îți spune Marius. Credeam că ţi le-a comunicat. Punctul trei: 
ați ales invitaţii de capul vostru. Sugestiile mele au fost 
catalogate drept stupide. 

Directoarea este surprinsă. 

— Ce sugestii, Marius?! 

— Ei... Prostii! A descoperit Dragoș roata în televiziune, îţi dai 
seama. 

Arogantul și deșteptul pământului ar fi meritat un pumn în 
plină figură. Reușise să mă scoată din pepeni. Am încercat să 
mă abţin. 

— Punctul patru: totul a mers bine până aţi luat decizia 
înţeleaptă de a programa emisiunea duminică seara, la 
concurență cu cel mai tare show. Ala costă de douăzeci de ori 
mai mult decât Roata Norocului și are un rating de patru ori mai 
mare. Ce vreţi de la mine, în condiţiile astea? Cum să mă lupt cu 
ei? Să-mi dau jos chiloţii, în direct?! Dacă nu investiţi, dacă vă 
doare-n cot de propunerile mele, dacă rămâneţi încremeniți în 
aceleași proiecte prăfuite, cum să iasă altceva decât un mare 
fâs?! 

Mă încinsesem și explodasem. Așteptam demult momentul, 
avea și răbdarea mea o limită. Sanda își pusese mobilul 
deoparte și îl ţintuia cu privirea pe Marius. Părea şocată că le-o 
spusesem atât de direct. Cine mă credeam? În fond, eram un 
biet actoraș, nu-i așa? 

— Din păcate, Dragoș, ne oprim aici cu Roata Norocului. 
Emisiunea iese din grilă. Astăzi am înregistrat ultima ediţie, 
spune ea cu falsă părere de rău. 

Primesc un SMS. E de la Daria: Să nu întârzii, te rog. Avem o 
surpriză! Orice surpriză îmi pregătise soția, eu aveam una și mai 
mare. 

Producătorul ținea morțiș să plătească niște polite. 

— lar dacă te dai așa deștept, lasă-te de meserie, prietene, că 
oricum nu ţi se potrivește... Fă-te producător, da? 

Calm, întind mâna, iau de pe masă paharul plin cu apă, beau 
o gură și îi arunc restul în ochi lui Marius. Rămâne o clipă 
interzis, apoi sare ca ars, să mă lovească. Reușesc să mă feresc, 
îi trag un pumn zdravăn, însă al doilea ratează ţinta, înainte ca 
regizorul să ne despartă. Figura îngrozită a directoarei face toţi 
banii. Se temea, probabil, să nu-i cârpesc și ei vreo palmă. 


VP-9 


les din sala de ședințe sub o ploaie de înjurături. Marius îmi 
zbiera, printre altele, că mă dă pe mâna Poliţiei și n-o să mai 
pup în veci un job în televiziune. Avea falca umflată, îl puteam 
înțelege. Colegii îl ţineau de mâini să se calmeze, însă zbaterea 
lui de pit bull turbat părea forţată. Dorinţa de a-și lua revanșa 
fusese inhibată de teama că și-ar agrava, inutil, situaţia. Știa că 
avea șanse infime să mă atingă. 

In parcarea din spatele clădirii văd că am pană, roata din 
stânga-spate se dezumflase. Ghinion. Dacă n-aș fi coborât rapid 
cu liftul, aș fi zis că la mijloc era răzbunarea tâmpitului de 
Marius. Imi aprind ţigara, îmi suflec mânecile și iau cricul din 
portbagaj. Asta e, o terminasem cu VIP TV, dar măcar mă 
racorisem. Pur și simplu mă scoseseră din sărite aroganţa și 
tupeul lor, pe lângă faptul că mă dăduseră afară. Eram conștient 
că alţii în situaţia mea ar fi înghiţit în sec, le-ar fi dat dreptate și 
și-ar fi cerut scuze că ratingul o luase la vale, asumându-și mare 
parte din vină, în speranța că directoarea Sanda Lupu, în 
mărinimia ei, le va oferi o nouă șansă. 

Mă aşteptam ca incidentul să aibă urmări. Ameninţările lui 
Marius aveau un oarecare temei, se bazau pe solidaritatea de 
breaslă. Producătorii TV, puţini câţi erau, se cunoșteau bine 
între ei. Și chiar dacă nu se iubeau, puteau să mă facă să regret 
gestul. Nimeni nu avea nevoie, în propria curte, de un 
prezentator bătăuș. lar dacă povestea ajungea cumva în ziarele 
de scandal, atunci cariera mea în televiziune se termina la fel de 
abrupt cum începuse. 

Înainte să strâng ultimul șurub, îmi scot altă ţigară, sprijinit de 
capota mașinii. De nicăieri, apare un cerșetor care mă sperie. 

— Ce faci, șefu'? Te știu de la televizor... Ai doi lei de-o pâine? 

La întrebarea asta, de obicei rămân fără reacţie. Bărbatul 
insistă. 

— Măcar o ţigară... N-am fumat de trei zile, să mor dacă te 
mint. 

Continui cu roata de rezervă, strâng șurubul și arunc cricul în 
portbagaj, împreună cu cauciucul spart. Îi resping apelul Dariei. 
Când dau să plec, omul face o ultimă încercare. 

— Speak English? Deutsch? 

Reușește să mă amuze. Găsesc o bancnotă de un leu și i-o 
întind. O ia și o studiază în zare, ca și cum ar fi bănuit că-i falsă. 
Pornesc motorul și îl aud ca prin vis: 


VP - 10 


— Un leu?! Thank you, sir! Gura mă-tii de calic care ești! _ 

Mi-a plăcut. După o zi ca asta, m-a făcut să zâmbesc. Il văd 
prin oglinda retrovizoare, își aprinde o ţigară, trage cu sete și 
suflă rotocoale de fum. Totuși, viaţa e frumoasă! 

De la sediul televiziunii până acasă, în Voluntari, ajung de 
obicei în cel mult 20 de minute. Mi-era greu să-mi scot din cap 
întâmplarea din timpul ședinței și, mai ales, posibilele urmări. 
Însă până la consecinţe aveam o certitudine: aventura mea la 
Roata Norocului tocmai se încheiase spectaculos, cu un pumn în 
plină figură. Trebuia să recunosc, m-am simţit atât de bine când 
l-am pocnit pe Marius! Omul o meritase, adunasem prea multă 
frustrare în ultimii ani. lar eu n-am fost nici pe departe primul 
actor care să se plângă de comportamentul individului. Din 
punctul ăsta de vedere, aveam puţine regrete. Colegii mă vor 
felicita. 

Priveam în urmă fără mânie la perioada mea de glorie. Lumea 
începuse să mă recunoască pe stradă, să mă salute cu simpatie. 
În plus, cumpărasem casa din Voluntari, fusesem cu familia în 
concedii relativ exotice, ne permiseserâm mici extravaganţe. 
Până la ședința de astăzi, conștientizasem foarte puţin faptul că, 
la un moment dat, aș putea rămâne fără job. Cât lucrurile au 
mers bine și am fost, cumva, pe creasta valului, trâisem cu 
senzaţia că totul va dura o veșnicie. Insă iată că am căzut pe 
neașteptate de acolo, din vârf, iar acum existau șanse mari să 
mă doară mai tare decât aș fi crezut. Și să-mi revin foarte greu. 
Sau deloc. Deschid porțile cu telecomanda și, în timp ce bag 
mașina în curte, încerc să-mi imaginez cum o să decurgă 
discuţia cu Daria și ce o să-i spun lui Mihai. li dezamăgisem de 
puţine ori. 

În living - surpriză! Daria face o poză cu mobilul în timp ce eu 
mă uit lung la tortul de pe masă, pe care ard două lumânări cu 
numărul 80. Lângă tort, șampanie și pahare. Mihai se amuză de 
figura mea tâmpă, fără reacţie. Sar amândoi pe mine și mă 
strâng în brațe. 

— Felicitări, Dragoș! Și la cât mai multe emisiuni de succes! 

Mă sărută scurt. Daria se ţinuse de promisiune și urmărise 
fiecare ediție. Cu cea de azi, se adunaseră optzeci în ultimii trei 
ani. Le ţinuse evidenţa într-un carneţel. Motiv de sărbătoare, nu- 
i așa? Doar că, oricât aș fi încercat să-mi exprim bucuria, 
degajam doar neliniște, supărare și îngrijorare. 


VP -11 


— Ce-i cu tine?! S-a întâmplat ceva? 

Cad moale pe fotoliu, deschid șampania cu zgomot și torn în 
pahare. 

— Dragoș?! 

— Mulţi ani! îi urez, cu un zâmbet chinuit. 

Încerc să amân momentul. Ciocnim și bem. Ea doar o gură, eu 
până la fund. Mihai abia aștepta să primească dulcele preferat, 
tortul cu cremă de nuci și frișcă. 

— Mama, vreau tort. 

Daria îi dă o felie, în timp ce eu îmi torn încă un pahar de 
șampanie, înainte de a-i spune vestea cea mare. 

— Azi am avut două ghinioane... Cu care vrei să încep? 

Tonul meu nu prevestea nimic bun, așa că Daria îl duce pe 
Mihai în camera lui, să-și termine prăjitura. Când revine, eu deja 
sunt la al treilea pahar. 

— Zi-mi despre ghinionul mare, mă îndeamnă Daria. 

Îi povestesc cât pot de calm. Mă ajută mult băutura. Aș vrea 
să ies să fumez, dar întâi trebuie să-i spun tot. Pe măsură ce 
află, mă simt din ce în ce mai mic. Daria era total împotriva 
violenţei. De când ne căsătoriserăm, aflase despre două mici 
încăierări, ca între bărbaţi, niciuna cu consecinţe grave. De 
fiecare dată mă muștruluise zdravăn. Ştia că în anumite situații 
puteam fi foarte arțăgos și încerca să mă tempereze. 

Acum părea dărâmată. Vestea o întorsese pe dos, abia 
scosese două vorbe, deși în împrejurări similare cu greu o 
puteam opri. Îi dăduseră lacrimile și chestia asta mă doboară, 
așa că mă apropii și dau s-o îmbrăţișez. 

— Lasă, ne descurcăm noi... 

M-aș fi așteptat ca încurajările să vină din partea ei. O sprijin, 
luând-o pe după umeri, dar ea mă respinge. ` 

— Cum ne descurcăm, Dragoș?! Avem de plătit rata la casă. Il 
avem pe Mihai... Cum, îmi spui? 

— Câteva luni, până îmi găsesc ceva, ne ajung banii de la 
Roata Norocului... Ultimele patru ediții. 

— Tu glumești?! Să zici mersi dacă tipu’ ăla nu-ți face 
plângere la Poliție. 

— Ce legătură are una cu alta? Am un contract, Daria... 

— Și în contract scrie că poți să-i baţi, să-i insulți și pe urmă 
să-ți dea banii, nu-i așa?! Eşti copil! 

Trebuie să fumez, discuţia începuse să-mi dea dureri de cap. 


VP - 12 


O las pe Daria plânsă, cu felia de tort neîncepută, îmi iau ţigările 
și bricheta și mă retrag pe terasă. Are dreptate, e posibil să 
rămânem fără banii ăia. lar ca să-i dau în judecată, în afara 
onorariului pentru avocat, exista o probabilitate destul de 
ridicată de a pierde procesul și aș putea fi obligat să le plătesc și 
daune. De-abia acum realizam în ce rahat intrasem. 

Șampania m-a ameţit cât să adâncească și mai tare rana. Mă 
consolez că mâine, după un somn bun, o să privesc dezastrul cu 
alți ochi. Dau să intru în casă, dar mă ciocnesc de Daria. Simte 
nevoia unor explicaţii suplimentare și asta mă enervează. Cred 
că am încasat suficiente lovituri pentru o singură zi. 

— Și acum, ce urmează? mă întreabă senină, în timp ce-și 
trage scaunul. 

Pare să fi depășit prima undă de șoc. 

— Nu știu... încerc la alte televiziuni. 

— Tu auzi ce vorbești?! Ce televiziune te mai angajează după 
scandalul ăsta? M-ar mira să te primească și la Teatrul Godot... 
Ți s-a dus buhul de recalcitrant, de bătăuș, de om care face 
probleme pe unde ajunge. 

— Zău?! Chiar așa? 

— Ţi-ai găsit momentul să fii ironic. Degeaba ai talent cu 
carul, dacă te porţi ca un derbedeu. 

— Tu n-ai fost acolo, Daria... Îi cunoști prea puţin pe cretinii 
de la VIP TV. Ne tratează ca pe ultimii papagali. 

— Crezi că are importanţă dacă-ţi dau dreptate? Vrei să 
schimbi tu lumea? Știi bine, așa merg treburile în showbiz. N-a 
fost ca și cum ai fi vreun novice. Dacă iubești meseria asta, 
atunci acceptă-i regulile. Dacă nu, du-te și dă cu mătura la 
teatru... Sunt convinsă că acolo n-o să te mai supere nimeni. 

— Mda, bine... Fii sigură că nu mi-e rușine să dau cu mătura, 
dacă-i nevoie. 

— Dragoș, în meseria ta, alţii fac regulile. Pricepe odată! Bun, 
pot înțelege, te-ai răcorit, aveai o chestie personală cu Marius. 
Dar tocmai în public ţi-ai găsit, în sediul televiziunii, de față cu 
directoarea și colegii lui?! 

— Ai dreptate. Am greșit. 

— Doar atât?! Sunt foarte curioasă cum o să ne descurcăm. 

— O să-mi gasesc ceva. Orice... Dacă e nevoie, renunţ la 
actorie, bine? 

Mă ridic rapid, intru în casă fără să-i aştept replica. În 


VP - 13 


momentul ăsta, continuarea discuţiei ar agrava lucrurile. Ar isca 
un scandal domestic de care vreau să mă lipsesc. 

Când trec prin bucătărie, Dariei îi sună mobilul. Era Vanda 
Roca, mama lui Tudor, băieţelul cu care Daria făcea meditații la 
engleză. li dau telefonul și mă trimite să deschid poarta. Băiatul 
era cu un an mai mare decât Mihai și se împrieteniseră de când 
Tudor începuse să vină la noi la meditații. Părinţii lui o găsiseră 
pe Daria printr-o recomandare, iar aranjamentul le convenea și 
pentru că locuiau foarte aproape, tot în Voluntari. 

O salut pe Vanda, după ce își ia rămas bun de la Tudor și îi 
urează spor la treabă. Femeia urcă sprintenă într-un BMW X6 
negru și îmi face semn cu mâna înainte de-a pleca. Abia reușesc 
să schițez un gest, atât de dărâmat sunt. 

In timp ce Daria își începe ora de engleză cu Tudor, îl rog pe 
Mihai să nu-i deranjeze și mă retrag în biroul de la etaj. Pe site- 
ul OLX.ro găsesc sute de locuri de muncă. Le exclud din start pe 
cele legate de actorie, puţine la număr, foarte prost plătite și cu 
minime cerințe de experiență sau talent. Până mă lămuresc 
dacă mai am vreun viitor în televiziune, ar fi bine să mă gândesc 
la variante. M-ar tenta, măcar temporar, să fac taximetrie la 
Uber, însă Golful nostru prăfuit nu se încadrează în exigenţele 
firmei. Joburile de instalator, electrician, zidar sau alt gen de 
meseriaș sunt și ele excluse. lar să muncesc în străinătate am 
urât dintotdeauna. Mai exact, am urât din momentul în care un 
foarte tânăr actor, bun prieten, altfel tonic și pozitiv, a plecat 
disperat în Germania, pentru că nu-și găsise un rost în ţară. 
Acolo, în scurt timp, s-a produs tragedia. Într-o clipă de 
depresie, s-a aruncat sub roţile trenului. Câteva zile am încercat 
să-mi dau seama ce i s-a întâmplat. Ce a fost în mintea lui 
Cornel? Cât de dureros trebuie să fi trăit sentimentul inutilităţii, 
al eșecului profesional? Cornel iubise teatrul, iubise nespus 
actoria. Il măcinase încontinuu faptul că, sub presiunea 
constrângerilor materiale, acceptase orice, acceptase să joace 
în București roluri minore, insignifiante, mult sub talentul său, să 
alerge tot timpul după puţinii bani de supravieţuire. Într-un 
cuvânt, se simţise umilit. La o bere, îmi povestise cu mult umor, 
dar și cu amărăciune, cum încercase să intre prin concurs la 
două teatre de stat din Capitală, unde jocurile fuseseră deja 
făcute. leșise de la interviuri plin de furie. Sentiment pe care îl 
trăisem și eu, cu ani în urmă. Lui îi plăcuse în mod special 


VP - 14 


scena, contactul direct cu publicul. Televiziunea și filmul îl 
atrăseseră doar din perspectiva banilor. Mult timp mă gândisem 
la ce însemna să fii un actor atât de talentat și să-ți găsești 
sfârșitul într-o gară din Germania, departe de cei dragi, fără 
speranţe, dezamăgit de ce-ţi oferise viaţa. 

Citind anunţurile cu locuri de muncă, mi-l imaginam pe 
Cornel. Îmi imaginam disperarea lui. Conflictul său interior. 
Lucrase ca muncitor necalificat într-un supermarket din Berlin, 
unde împingea cărucioare cu marfă, în timp ce visa la aplauzele 
spectatorilor. Mă cutremuram că aș putea ajunge în aceeași 
situaţie. Uneori, drumul de la extaz la agonie era atât de scurt! 
Și de dureros. 

Anunţurile de pe OLX mi se derulară prin faţa ochilor, dar 
parcă mi se pusese o ceaţă, le vedeam ca prin vis: consilier 
vânzări, mecanic auto, operator calculator, ospătar, operator 
pariuri sportive, arhivist, DJ part-time, model pentru mascotă, 
animator petreceri, solist de muzică ușoară, fotograf, manager 
club de noapte, coregraf, bucătar, copywriter... Deja obosit, 
riscam să mă cuprindă și mai tare depresia. Incerc să rămân 
optimist. Mai erau și alte televiziuni în afară de VIP TV. N-o fi 
dracul chiar atât de negru. La urma urmei, Roata Norocului 
avusese succes până de curând, iar succesul fusese, cumva, 
legat și de numele meu. 

Mă duc la geam și-mi aprind ţigara. E foarte cald pentru 
sfârșitul lunii mai. Dincolo de gardul din spate al casei este o 
livadă de meri. Aparține unei unităţi militare, de fapt Serviciului 
de Informaţii Externe, SIE. Când înfloreau copacii, era o plăcere 
să-i privești. Florile căzuseră și pe iarbă părea că ninsese din loc 
în loc, unde vântul adunase grămezi de petale albe. 

Nici nu știu cum a trecut ora de meditaţie. O aud pe Daria 
ieșind pe terasă la o cafea, împreună cu Vanda, care îl lăsase pe 
Tudor să se joace pe consolă cu Mihai. Fumez la geam mascat 
fiind de balcon, așa că aud ce discută cele două femei fără să fiu 
văzut. Se înţeleg bine, prietenia dintre copii a contribuit decisiv 
la relaţia dintre mămici. Daria îi spune Vandei că Tudor face 
progrese la engleză. Dacă ar continua și în vacanţa de vară, ar 
ajunge la un nivel intermediar de conversaţie. Vanda e 
bucuroasă de idee. Apoi o întreabă pe Daria dacă are probleme, 
că pare supărată. 

După un timp de tăcere, Daria îi împărtășește necazul. 


VP -15 


— Cu Dragoș ar fi niște... hai să le zicem, probleme. L-au 
anunţat că i se suspendă emisiunea din toamnă. Partea proastă 
e că ar trebui să primească banii pe ultimele patru ediţii și... 
sunt șanse mari să nu-i mai vadă deloc. 

— De ce?! 

— Mă rog... e complicat. Mi-e și jenă să-ţi spun. 

Și mie să ascult pe furiș, dar sunt foarte curios. 

— Daria, dacă te pot ajuta, cu mare drag. 

— Mulţumesc, e greu să mă ajuţi... Dragoș a făcut-o lată. L-a 
bătut pe producător, chiar în sediul televiziunii. Erau în ședință 
cu directoarea... Un întreg scandal, îţi dai seama. 

— Dar ce s-a întâmplat?! 

— S-au acumulat tensiuni. Plus o antipatie reciprocă. Plus 
anunţul cu suspendarea emisiunii. Plus firea războinică a lui 
Dragoș, pe care uneori nu-l înţeleg... 

Nici eu nu mă înţelegeam de multe ori. 

— Ar fi putut să se abţină... Dar e prea orgolios. Și cu cine? Cu 
cei care-l plătesc?! 

— Sunt convinsă că o să găsească altceva... E un actor foarte 
talentat. 

Mersi, Vanda, ești drăguță. 

— Poate lucra la orice televiziune, Daria. Are charismă, 
notorietate, un CV... doar nu-i un necunoscut de pe stradă. 

Dragă Vanda, dacă mai continui mult cu complimentele astea, 
mă duc cu CV-ul direct la CNN. 

— Încerc să văd dincolo de aparențe - producătorii din 
televiziuni sunt o castă, Vanda. Își fură reciproc actorii, și-i 
rotesc între ei, iar când apare unul ca Dragoș, care suportă greu 
mitocăniile și are antecedente în materie de altercaţii... mi-e 
teamă că au de unde alege. 

Punct ochit, punct lovit. Îmi era teamă de același lucru. 

— Dragoș mai are vreun job, în afară de cel din televiziune? 

— Nu. Colaborări sporadice... Rareori reclame, prezentări la 
câte un eveniment, spectacole de club într-o trupă de teatru 
independent. Nu știu cum o să facem cu rata la casă, sincer. 

— Aş vrea să te încurajez să vezi partea plină a paharului, 
Daria. Sunteţi o familie reușită, aveţi un copil extraordinar... 
Dacă totul s-ar reduce la bani, înseamnă că eu ar trebui să 
radiez de fericire, nu-i așa? 

Pe Vanda o văzusem oricum, dar nu nefericită. O brunetă 


VP - 16 


senzuală, echilibrată, cu un ușor aer misterios, al cărei fizic ar 
trezi interesul oricărui bărbat cu pretenţii. Întâmplător sau nu, 
se nimerise ca soțul ei, Viktor Roca, să fie milionar, în Top 300 
cei mai bogaţi români. 

— Inclin să cred, fără vreo urmă de ironie, Doamne fereşte, că 
problemele tale sunt un pic mai ușor de suportat, îi replică 
Daria. 

— Depinde cum priveşti lucrurile... Când sunt în joc chestiuni 
existenţiale, pierderea unui cămin sau asigurarea traiului zilnic, 
atunci da, se nasc tragedii... Dar crezi că aspectele care ţin de 
sentimente, de relația în cuplu, de respectul reciproc, generează 
altceva decât drame? Cunosc oameni cu bani de o mie de ori 
mai nefericiţi decât ați putea fi voi doi acum. Fără să bagatelizez 
suferința voastră... Ca să nu mai vorbesc de cei bolnavi. Ştii 
cum e, mai bine cerșetor viu, decât rege îngropat. 

— Să înțeleg că ai vreo problemă de...? 

— A, nu, suntem sănătoși, slavă Domnului! Și eu, și Viktor, și 
Tudor... însă unii bărbaţi manifestă un egoism exacerbat. 
Lipsesc cam toată ziua, uneori zile la rând, iar când vin acasă fie 
par absenţi, fie își descarcă frustrările în sânul familiei... Pe 
urmă spiritele se încing inevitabil și Tudor suferă enorm... Din 
păcate, Daria, la nervi oamenii își pierd bruma de inteligență. 

Aici m-a lovit în plin. 

— Îmi pare rău să aud asta, Vanda... 

— Ti-am spus-o doar ca să vezi că există suficiente motive de 
optimism cât timp sunteţi sănătoși și vă iubiţi. 

Habar n-aveam ce era acum în mintea Dariei, însă, în ce mă 
privea, greu mă puteam consola cu faptul că și bogaţii plâng. 

— Mi-e teamă de ce va urma. Am construit atât de greu 
căminul ăsta, ne-am bucurat de el și dintr-odată... Cum o să-i 
spun lui Mihai? 

— Poate n-o să fie nevoie... încearcă să rămâi optimistă. Orice 
problemă are cel puţin o rezolvare, să știi. Chiar și micile mele 
contre cu soţul, de care-ţi ziceam adineauri. 

— Dar eu nu vreau să mă întorc într-un apartament de bloc, 
Vanda. Nu vreau. Mai bine mă mut la tară și cresc animale. 
Serios! 

— O să se rezolve, stai liniștită... Primul soc emoţional este 
cel mai greu de depășit. Mâine o să vezi lucrurile altfel, o să vezi 
imaginea de ansamblu. Sunt convinsă că Dragoș se gândește 


VP - 17 


deja la o soluţie. 

Da, sigur, eram plin de soluţii. Adevărul e că mă lăsasem în 
voia sorții. Era evident că o să vină și momentul ăsta, mai 
devreme sau mai târziu. Nu puteam ieși la pensie de la Roata 
Norocului. Dar cumva trăisem cu impresia că voi trece, inevitabil 
și firesc, de la o etapă la alta, de la un show de televiziune la 
altul, că voi face pași înainte, nu înapoi. Doar că astăzi îmi 
complicasem singur existenţa. 

Aș vrea să le întrerup confesiunile, simt că duc într-o 
fundătură. Cobor la parter și ies pe terasă, salutând-o pe Vanda. 
Imi fac de treabă cu un trandafir agăţător, pe care îl leg de 
suportul din lemn. Cum bănuiam, Daria e gata să plângă. 

Vanda se pregătea să plece, se ridică și o îmbrățișează. 

— Trebuie să ajung acasă... Sună-mă, te rog. Oricând. 

— Bine, OK... Cu Tudor ne vedem marţi la aceeași oră? 

— Da, sigur, marţi, la șase. 

— Mulţumesc mult pentru... 

— O să fie bine, ai să vezi. 

Se îmbrățișează din nou. Incep să mă simt penibil. Ce căutam 
acolo?! Vanda își ia rămas bun, îi răspund cât pot de politicos, 
apoi intră în casă cu Daria, să-l recupereze pe Tudor din living, 
unde juca FIFA 19 cu Mihai. Il aud pe băiat protestând, ar vrea 
să mai rămână. Insă tonul Vandei e suficient de autoritar încât 
să-i înăbușe eventualele insistențe. 

Suntem din nou singuri, pe terasă. Îmi aprind ţigara. Zilele 
astea o să fumez mult. Ne uităm unul spre altul, de fapt privind 
în gol. Parcă ar vrea să-mi accentueze sentimentul de vinovăţie, 
are nevoie de o descărcare emoțională și nu știu dacă sunt 
pregătit. 

— Ce facem, Dragoș? 

Grea întrebare. 

— Vrei un răspuns acum, pe loc? 

— Bine că lui Marius i-ai putut da răspunsul pe loc... în plină 
figură. 

— lar începi?! 

— Da! Suntem într-un mare rahat, Dragoș, înţelegi? Pot și eu 
să mă revolt puţin sau trebuie să înghit cu noduri, în tăcere? 

— Ai libertatea să faci ce vrei... dă-mi două palme, dacă te 
ajută. 

— Nu fi mitocan! 


VP-18 


— Nu sunt. Dar chestiile astea se întâmplă. 

— Zău!? Da’ unde te crezi, în comuna primitivă, când se 
reglau conturile cu parul? Erai altfel, Dragoș... De unde 
răbufnirile astea de mardeiaș de cartier? Ce nemulțumiri, ce 
neîmpliniri atât de profunde ai în viaţă? Ce se întâmplă cu tine?! 

La ultimele două întrebări se ambalase cam tare. Cât să o 
audă Mihai și să bage capul pe ușă. 

— lar vă certaţi?! 

Daria îl linişteşte, ca de obicei. 

— Nu-i nimic, Mihai, vorbesc cu tatăl tău. Hai, du-te la joacă. 

Ca mulţi copii singuri la părinţi, Mihai reacţionează când ne 
certăm. Îi este teamă. Vrea să ne vadă fericiţi, orice dezechilibru 
îl clatină și pe el. Ar fi prematur și inutil să-l încărcăm cu 
problemele noastre, dar deja mă gândesc cu groază la 
momentul ăla. 

— Ai putea să eviți chestiile astea de față cu Mihai, îi atrag 
atenţia cât pot de împăciuitor. 

— Şi tu ai putea să eviţi multe lucruri. 

— De pildă? 

— Vrei să-ţi desenez? Chiar am vorbit degeaba? Mă scoţi din 
sărite cu ironiile tale de doi lei! 

— Nu înţeleg unde vrei să ajungi. 

— Nicăieri! Aș ajunge la o mănăstire. Poate acolo îmi găsesc, 
în sfârșit, liniștea. 

Pleacă în viteză, să n-o văd plângând. Dacă aș fi pierdut jobul 
pur și simplu, fără alte incidente, oare ar fi fost aceeași 
atmosferă? Mă întreb de ce trebuia Daria să caute de fiecare 
dată un vinovat. Poate ca să scape de o parte din povara de pe 
umerii ei. Sau să se răcorească lovind într-un sac de box. 

Prevăd c-or să vină zile grele. 


VP-19 


2. 


Am așteptat patruzeci și opt de ore să văd dacă incidentul de 
la VIP TV rămâne îngropat sau apare în vreun ziar de scandal. 
Din fericire, băieţii hotărâseră că era convenabil pentru 
imaginea postului de televiziune să meargă mai departe, ca și 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un comunicat oficial m-ar fi pus 
într-o situaţie grea. Sunt convins că informaţia va apărea la un 
moment dat, fie și pe surse. Pe de altă parte, de la Poliţie nu 
primisem, deocamdată, vreun semn că s-ar fi depus plângere. 
Intuiam că cei din conducerea postului căutau să mă lovească 
unde mă durea cel mai tare. 

Cred că puteam spune adio unor bani cu care m-aș fi 
descurcat măcar până-n toamnă. Împreună cu Daria, recitisem 
cuvânt cu cuvânt contractul. Ajunseserăm amândoi la concluzia 
că în cazul unui proces aș pierde nu doar banii, ci și imaginea 
mea ca prezentator, încă neștirbită. Preferam de o mie de ori să 
creadă lumea că emisiunea se întrerupsese din cauza ratingului 
slab, fără legătură cu faptul că îl lovisem pe Marius. De fapt, 
ăsta era adevărul. Bătaia încasată de producător venise doar în 
semn de multumire pentru buna colaborare timp de trei ani. 

E dimineaţa a treia de după dezastru. Se încheiase sezonul de 
primăvară și televiziunile importante își făceau planuri pentru 
grila de toamnă. Ar fi momentul să încerc o discuţie cu 
producătorii de la cele două posturi TV concurente. Cu unul 
dintre ei, Robert, mă întâlnisem anul trecut, când Roata 
Norocului era în top cu un rating foarte bun. Mă sunase să-mi 
propună transferul la postul lor de televiziune, unde să prezint 
un reality-show filmat în Cipru. Condiţiile financiare erau 
excelente. Doar că mă prinsese într-o pasă proastă, așa că i-am 
explicat că mă simțeam bine la VIP TV (cu excepția relaţiei cu 
Marius, de care nu-i pomenisem) și că pe mine schimbările mă 
cam speriau. Fusese doar o scuză. Simţisem atunci că într- 
adevăr mă doreau, pentru că Robert insistase vreo săptămână 
cu telefoanele. Ne despărțţiserăm în final prieteni, după refuzul 
categoric, așa că primul impuls de după apocalipsa de la VIP TV 
a fost să-l sun, ca să stabilim o întâlnire. 


VP - 20 


Acum condiţiile erau exact pe dos. Nu el, ci eu îi ceream ceva. 
Ne-am văzut într-un bar. S-a purtat ca un gentleman, uitase că l- 
am refuzat în urmă cu un an. Am vorbit despre ce se întâmplă în 
televiziuni, de ce scădeau bugetele de publicitate, ce programe 
noi vor apărea, ce vedete se mai combinaseră între ele și cum 
vedea Robert viitorul. l-am spus, direct, că am terminat cu VIP 
TV și eram în căutarea unui alt proiect. Ştia, aflase, dar a fost 
suficient de politicos încât să mă lase pe mine să-i comunic 
noutățile. 

Zâmbea pe sub mustață și mi-am dat seama că știa și partea 
de culise. 

— Cum ai aflat? l-am întrebat. 

— Ei, și tu... Spune-mi un secret din showbiz. Există așa 
ceva?! 

A trebuit să-i dau dreptate. Apoi și-a scos telefonul și mi-a 
arătat știrea despre bătaia de la VIP TV. 

— Uite, e proaspătă. 

N-o văzusem. Titlu cu litere de-o șchioapă, pe site-ul 
wowbiz.ro: Socant! Prezentatorul de la Roata Norocului, Dragoș 
Zaharia, l-a bătut măr pe producătorul emisiunii. Ca de obicei, 
totul era exagerat, cu înflorituri specifice presei tabloide. 
Publicaseră și poza mea, fără vreo declaraţie. Oricum, ar fi fost 
una inventată, pentru că nu mă sunase nimeni să-mi ceară 
părerea. Cât despre faptul că l-aș fi bătut măr, mi-ar fi plăcut, ce 
să zic. 

Robert părea prea puţin afectat de ce mi se întâmplase la VIP 
TV. Am presupus că și el avea o antipatie față de Marius. L-am 
întrebat dacă vedea vreo posibilitate de colaborare. A fost 
sincer, mi-a povestit în amănunt despre proiectele lui. Nu 
apăruseră motive serioase să renunțe la vreun prezentator 
căruia să-i iau locul. Contractele fuseseră deja semnate. Dacă 
vor apărea emisiuni noi din primăvara anului viitor, cu siguranţă 
or să mă caute. Înainte de a ne despărți, mi-a mărturisit că șefa 
lui fusese dezamăgită după ce îi refuzasem. Dar îi trecuse 
supărarea. Și, în orice caz, pe viitor, el mă va susţine. 

Chiar dacă avuseserăm o discuţie plăcută, cu greu mi-am 
ascuns dezolarea. Ratasem primul obiectiv și îmi pusesem mari 
speranţe în întâlnirea cu Robert. Urma să încerc cucerirea 
ultimului bastion, poate și cel mai dificil - DOT TV. 

Postul fusese cumpărat de o casă de producţie cu sediul în 


VP -21 


Germania și în cinci ani devenise lider de piaţă în România. Cam 
toate vedetele autohtone de succes colaborau cu DOT TV. Și nu 
oricum, ci pe bani mulţi. Trebuie să admit, de când începusem 
să lucrez în televiziune, visul meu fusese să ajung la DOT TV. 
Aveau audienţă dublă faţă de concurenţă, bugetele emisiunilor 
erau generoase și lucrau cu cei mai buni profesioniști. Accesul 
depindea și aici de o singură persoană, directoarea de programe 
Felicia Grasu. Pe biroul ei ajungeau zilnic zeci de formate de 
emisiune, liste cu actori, prezentatori și vedete de toate 
categoriile. Dacă își dădea OK-ul în privința unei persoane, 
existau șanse mari să se lege o colaborare. Insă fuseseră și 
situaţii când cei din managementul postului, doi nemți detaşaţi 
la București, îi respinseseră propunerile. 

Ca să ajung la ea, trebuia să trec printr-un adevărat filtru. 
Persoanele importante de genul Feliciei ridicau în jurul lor un 
adevărat firewall. Uneori părea mai ușor să ai o discuţie cu 
președintele ţării decât cu un director de programe ca Felicia 
Grasu. Aveai nevoie de răbdare, tact și cunoștințe în 
proximitatea țintei. Ar fi însemnat pierdere de timp să merg la 
un subaltern fără putere de decizie. 

Trei zile am dat telefoane în stânga și-n dreapta până am 
reușit să aflu numărul de mobil al Feliciei. Doar că am sunat în 
zadar. Ea răspundea exclusiv la contactele din agendă. Derutat, 
i-am trimis un SMS cu numele meu și rugămintea de a stabili o 
întâlnire. Ar fi fost prea simplu. M-a ignorat ca pe ultimul 
debutant. Am început să mă întreb dacă refuzul avea vreo 
legătură cu știrea din wowbiz.ro. 

În unele situaţii, cu cât cineva mă respingea mai mult, cu atât 
eram mai insistent. Așa că am căutat să-i aflu programul. O 
întâlnire pur întâmplătoare, în care să schimb două vorbe cu ea, 
m-ar fi ajutat să aflu dacă aveam vreo șansă. 

Am salutat-o într-o vineri seară la restaurantul Shift, unde 
obișnuia să mănânce. Era cu o colegă, așteptau nota de plată. 
Mi-am cerut scuze, m-am prezentat, părea să mă știe de 
undeva, destul de vag (am sperat că nu din wowbiz!). Cu genul 
ăsta de femeie conștientă de importanţa ei, frumoasă, arogantă 
și rece, aveam dificultăţi să stabilesc repede un canal bun de 
comunicare. Îmi trebuia timp. Am trecut direct la subiect. l-am 
spus că mi-ar plăcea să vorbim despre un proiect de televiziune 
și i-am lăsat numărul de telefon. A rămas că mă sună. 


VP - 22 


O săptămână întreagă am stat cu emoţii. Fiecare apel mi-a 
ridicat pulsul. Apoi am realizat că așteptarea tindea să se 
prelungească la infinit. Îmi făcusem speranţe deșarte, nu eram 
pe gustul directoarei de la DOT TV. Încă o șansă irosită, din 
păcate ultima. 

Celelalte televiziuni generaliste se zbăteau într-o mediocritate 
de nefrecventat. Auzisem povești cu angajaţi și colaboratori 
neplătiţi de luni întregi, cu șefi idioţi (mult mai idioţi decât 
Marius) și infatuaţi, cu bugete extrem de modeste, reflectate în 
contractele derizorii de publicitate. Ar fi fost un gest sinucigaș să 
mă arunc cu capul înainte doar din dorința de a apărea în 
continuare pe sticlă. Tinerilor actori fără obligaţii, fără familie, 
fără copii, fără rate la bănci, poate că aventura li se potrivea. 
Câștigau măcar un strop de notorietate. Eu nu-mi permiteam 
luxul ăsta, să muncesc fără să fiu plătit. Cât despre televiziunile 
de știri, ce să caut acolo? Până și pentru rubrica meteo mi-ar fi 
trebuit fustă scurtă, picioare lungi și silicoane. Îndeplineam doar 
o singură condiţie din trei. Mult prea puţin. 

Am avut o discuție deloc confortabilă cu Daria și am ajuns la 
concluzia că voi spune adio televiziunii. Cel puţin pentru 
moment. Să aștept să pice vreo ofertă la toamnă, la anul sau 
cine știe când ar fi fost riscant. Rămăsese să fac o listă scurtă cu 
variante. 

Trei săptămâni mă amăgisem că aș putea supraviețui decent 
cu reprezentațiile teatrale din cluburi. Doar că cei patru colegi 
de trupă aveau și alte angajamente. Cu greu ne adunam toţi, iar 
asta mă demoraliza. Puţinii bani se duceau la fel de repede 
precum veneau. 

E joi dimineaţă. După o nouă discuţie tăioasă cu Daria, sunt 
decis să iau taurul de coarne. Oricât aș vrea să fac ce-mi place, 
e mult mai important să-mi plătesc facturile la timp. lar pentru 
asta, trebuie să recurg la un compromis. 

Mi-am băut cafeaua pe terasă, gândindu-mă că mă așteaptă o 
zi grea. Și foarte călduroasă. Am programat la prima oră un 
casting, apoi trei interviuri pentru diverse joburi găsite pe OLX. 
Daria intrase între timp în vacanța de vară, odată cu Mihai. A 
coborât să mă întrebe dacă mănânc și m-a rugat să cumpăr 
cartofi din oraș. 

les cu mașina pe traseul Arcul de Triumf - Piaţa Alba lulia, 
spre sediul agenţiei MediaX Casting. Aveau nevoie de doi actori 


VP - 23 


pentru o reclamă la berea Bucegi. O știam pe producătoarea 
Ema, colaborasem cu ea pentru alte spoturi publicitare și mă 
sunase să mă întrebe dacă aș fi interesat. Împreună cu regizorul 
și cu reprezentantul clientului, urma să-i aleagă pe protagoniști 
dintr-o listă lungă, de vreo șaptezeci de actori. Mă nimeresc în 
același interval orar cu cinci dintre ei, îi știam măcar din vedere 
și i-am salutat; cu Sebi fusesem coleg de facultate, aveam 
amintiri neplăcute de la ultima noastră întâlnire. Pe-atunci eram 
amândoi burlaci și după câteva beri ne-am luat la harță de la o 
studentă la UNATC faimoasă pentru lejeritatea cu care trecea 
dintr-un pat în altul. leșise cu bătaie, îl șifonasem destul de rău 
pe Sebi, iar de atunci ne evitaserăm reciproc. Să-l întâlnesc 
tocmai acum în sediul agenţiei îmi crea o stare de disconfort 
maxim. Mai ales că Ema ne pusese să ne dăm replicile în timp 
ce jucam table și beam bere. Spotul publicitar, destul de 
țărănesc după gustul meu, era conceput pentru publicul-ţintă - 
consumatorii de bere Bucegi - cu replici pe măsură: „Uite, ia 
niște brânză, e din Franța”, zic eu. „Păi și ce pute așa a hoit?!”, 
e nedumerit Sebi. In final, mâncăm cârnaţi de Pleșcoi, care se 
combină mult mai bine cu berea Bucegi decât brânza cu miros 
de hoit, din Franţa. Mă străduisem să iasă OK, însă regizorul 
strâmbase din nas. Voia comedie, nu dramă. Repetăm scena, 
fără să găsesc tonul comic potrivit. Mă enervez și arunc foile pe 
jos, apoi ies valvârtej. Ema vine după mine să mă întrebe care-i 
treaba, îi zic că trec printr-o perioadă proastă. Nu știu cât din 
puseul nervos i s-a datorat lui Sebi sau pur și simplu stresului 
acumulat în ultimul timp. Poate ar fi trebuit să-mi păstrez 
cumpătul. Era doar un amărât de clip la o bere românească, nu 
un casting pentru cel mai nou episod din franciza Războiul 
Stelelor. 

Respir adânc după ce ies din sediul agenţiei. Mă plimb vreo 
oră prin oraș, fără direcţie, să mai treacă timpul. Primesc un 
apel de la Daria, vrea să ştie cum a mers. Îi explic că am avut 
ghinion să dau peste un coleg de facultate, iar tipul mă scosese 
din sărite. Nu, nu se punea problema să filmez acel spot. Îi simt 
dezamăgirea din voce și închid înainte ca discuţia să devină 
stânjenitoare. 

Următorul popas e la o firmă din cartierul Cotroceni, care 
căuta actori pentru spectacole de teatru în limba engleză. Urma 
să-i bine dispun pe copiii diplomaților și ai expaţilor din 


VP - 24 


multinaționale. În condiţii normale, un astfel de job part-time ar 
fi pentru tineri studenţi. Mă atrăsese anunţul de pe OLX, pentru 
că în facultate jucasem două piese în limba engleză și condiţiile 
de plată păreau atractive. La ora stabilită, în biroul firmei mă 
întâmpină o tipă de nici 25 de ani, cu blugi mulaţi, zâmbet larg 
și atitudine tonică. Mă servește cu cafea și mă întreabă, indirect, 
cu nedisimulată satisfacție, cum de-am ajuns în halul ăsta, ce 
mama naibii căutam acolo. Adică din postura de prezentator la 
Roata Norocului, un soi de vedetă naţională, să aterizez la o 
micuță firmă care încerca să-i distreze pe copiii diplomaților? 

Îi zic, rânjind, că mi-au plăcut dintotdeauna copiii. Aproape că 
mă crede. Mă întreabă dacă o fi adevărat ce scriau ziarele, că 
am fost dat afară din televiziune după ce l-am bătut pe tipul ăla. 
Da, era adevărat. Și da, Marius o meritase din plin. Insă cu copiii 
nu eram deloc violent. Aveam și eu unul de șapte ani, Mihai, nu-i 
atinsesem un fir de păr. Vă dau numărul soției, întrebați-o. 
Noroc că tipa știa de glumă. Mă roagă să dau o probă în limba 
engleză (durează foarte puţin!). Accept cu noduri în gât. 

Intrăm într-o cameră goală, unde gazda mă îndeamnă să 
îmbrac un costum de rechin. Pentru autenticitate. Proba e 
filmată cu o cameră video fixată pe trepied. Pe scurt, trebuie să 
cânt piesa Baby Shark după un negativ și să dansez cât mai 
haios, spre deliciul publicului. Oare de ce am senzaţia că tipa își 
bate joc de mine? Parcă în anunţ era vorba de teatru, nu de 
animaţie pentru copii. 

Mă rog, dacă tot intrasem în horă, mă gândesc să merg până 
la capăt. N-aș vrea s-o dezamăgesc pe Daria cu un alt eșec 
exclusiv din vina mea. Vizionez pe YouTube clipul cu cântecelul 
Baby Shark, pentru categoria de vârsta de la 1 la 4 ani. Mi-a 
plăcut și asta se vede când încep să cânt și să dansez, cu masca 
de rechin pe faţă. La finalul reprezentaţiei, tipa aplaudă 
entuziasmată, ca în sala de spectacole. 

Mai penibil de-atât cred că mă simţisem o singură dată, când 
fusesem surprins de frati-miu, Șerban, în pat cu prietena lui. 
Aveam 18 ani, tocmai luasem bac-ul, levitam de fericire și 
entuziasm, de parcă eram singurul din arborele genealogic al 
familiei cu diploma de absolvire în buzunar. Șerban intrase de 
trei ani la facultate și se iubea cu o colegă de grupă, Nicole. 
Tipei i se pusese pata pe mine, ori era ea nimfomană, ori aveam 
eu ceva deosebit. Oricât încercasem să-i spun că ţineam mult la 


VP -25 


Șerban și apărea o problemă de etică în familia Zaharia, într-o 
bună zi mă trăsese la pieptu-i generos, mă sărutase franţuzește 
și mă împinsese în patul lui Șerban. La 18 ani, când venea vorba 
despre sex, aveam mintea unui puști de 12, cădeam imediat 
pradă instinctului primar. Nu că acum aș fi foarte diferit. Doar că 
tipe atât de hotărâte ca Nicole întâlnisem extrem de rar, spre 
nenorocul meu. 

Pentru Șerban, fusese o tragedie să mă vadă gol, în pat cu 
Nicole. Era mega-îndrăgostit, își făcuse planuri cu ea. Două luni 
nu mi-a vorbit deloc. Tin minte că i-am trimis un e-mail în care i- 
am povestit cum se întâmplase, că fusese ceva neprogramat, un 
impuls de moment al Nicolei, iar eu nu avusesem puterea să 
acţionez raţional. Îmi exprimasem regretul profund. Îmi 
pusesem singur ștampila de IDIOT și îmi cerusem iertare. Eram 
dispus să fac orice să ne împăcăm. 

Supărarea îi trecuse de la sine, cumva. Trăgând linie, 
realizase că Nicole nu îl iubea. Îi deschisesem ochii. Ce-i drept, 
cam brutal. Însă mai bine o decepţie timpurie, decât una 
terminată cu copii și bunuri de împărțit. 

Amintirile mi se derulaseră rapid prin faţa ochilor, în timp ce 
tipa cu cântecelul Baby Shark mă ruga să-mi dau jos costumul 
de rechin. Făcea parte din recuzita firmei. Măcar mă distrasem 
bine. O întreb dacă mă credea cretin, să accept jobul ăsta, sau 
ce-o fi. Adică una era piesa de teatru în limba engleză din 
anunţul lor și cu totul alta măscăreala de adineauri. Îmi zice că 
va fi și teatru, însă deocamdată aveau nevoie de animatori. Câte 
două, trei reprezentații pe săptămână, în regim de colaborare, 
cu plata la oră. l-aș fi tras o înjurătură în loc de /a revedere, să 
se convingă că articolul din wowbiz, cu bătaia de la VIP TV, avea 
la bază fapte și întâmplări reale. 

Două ţigări sudate mă ajută să mă calmez. Transpirasem de 
nervi. Mi-e foame și intru într-un fast-food Springtime, unde 
beau și o cafea. Următorul interviu era programat într-o oră 
jumate. Deschid internetul pe telefon și caut articole despre 
munca într-o firmă de tip call-center. Asta ar fi un job la 
disperare, ca ultimă variantă înainte să mă arunc în Dâmboviţa, 
cu un pietroi mare legat de gât. Bine, teoretic aș munci oriunde 
dacă se pune problema supravieţuirii, dar încă mai am speranţe 
că în cele din urmă voi găsi ceva rezonabil. 

Din câte îmi dădeam seama de pe internet, jobul de operator 


VP - 26 


într-un call-center mi se potrivea la fel de bine ca ăla de soldat 
pe frontul din Afganistan. Înțelegeam că trebuia să fiu 
disciplinat, lucru aproape imposibil. Orice întârziere la începerea 
programului, fie și de cinci minute, se taxa ca și cum aș fi lipsit o 
oră întreagă. Din anunţul pe care îl găsisem reieșea că firma 
angajatoare urma să-mi ofere cursuri de specializare. Însă ideea 
de a respecta programul bătut în cuie, de opt ore în faţa unui 
calculator, îmi crease stări de anxietate. In ultimii ani mă 
obișnuisem cu un stil de lucru boem, de artist. Trecerea brutală 
către un mediu aflat la polul opus risca să mă dea peste cap, să 
mă bage într-o depresie profundă. 

Cu toate astea, ajung la timp în clădirea înaltă din sticlă și 
oțel, sediul multinaţionalei cu operaţiuni de telecomunicații. In 
așteptarea interviului, mă întreb ce mama dracului căutam 
acolo. Dau să ies, când o asistentă foarte elegantă, îmbrăcată 
office, îmi strigă numele. Mă introduce într-o încăpere mare cu 
zeci de operatori despărțiți de paravane nu foarte înalte. Au 
căști cu microfoane și vorbesc cu clienţii, e un zumzet continuu 
ca într-un stup de albine, doar că zgomotul pare greu de 
suportat. Parcurgem sala până în capăt, unde ar trebui să aibă 
loc interviul. E un birou simplu, cu două fotolii și un scaun 
ergonomie. Scaunul îmi fusese rezervat. Asistenta mă lasă pe 
mâna comisiei de evaluare. Cei doi, o ea și un el, poartă 
cămașă, sacou și ecusoane cu numele și funcția, iar în față au o 
măsuță cu laptop. Tipa îmi zâmbește în timp ce trage cu ochiul 
pe ecran, uitându-se probabil pe CV-ul meu. Mă întreabă de ce 
răspunsesem la anunţul de recrutare, de ce credeam că mi se 
potrivește. 

— Îmi place să discut cu oamenii, îi zic. Am observat că pot fi 
convingător dacă îmi propun. 

— Chiar și atunci când părerile sunt diametral opuse? 

— Da! 

Cei doi își aruncă priviri sceptice. Mai văzuseră zmei ca mine. 
Tipa îmi explică, în mare, care ar fi atribuţiile unui operator de 
call-center, programul de lucru, regulile casei. Apoi îmi spune că 
testul va consta într-o convorbire telefonică simulată cu un 
client al firmei de telecomunicaţii. Mă roagă să-mi pun casca, 
apoi fac și ei același lucru, pentru a asculta discuţia. 

Aud o voce masculină, ușor iritată. 

— Ín sfârșit, ati răspuns! 


VP - 27 


— Ne cerem scuze, liniile sunt foarte aglomerate în perioada 
asta a anului. 

— Maa, mă rog... Sunt Antonie Popescu, din lași, vreau să mă 
ajutați într-o problemă. 

— Bună ziua, îi răspund. Sunt Dragoș Zaharia. Spuneţi, despre 
ce-i vorba? 

— Am un pachet cu trei servicii, telefonie, internet și 
televiziune IPTV, la un pret total de circa 112 lei. Aș vrea să 
renunt la serviciile de telefonie. 

— De ce vreţi să renunţaţi? îl întreb. 

— Nu mai am nevoie de telefonul fix. Il foloseam să vorbesc în 
altă localitate, dar persoana respectivă a plecat din țară. 

Mi se suflă în căști ce ar trebui să-i spun clientului. 

— Îmi pare rău, dumneavoastră aveţi un pachet de servicii 
care sunt incluse într-un contract, iar acesta expiră abia peste 
cincisprezece luni. Până atunci, suntem în imposibilitatea de a 
schimba termenii contractuali. 

Explicaţia îl scoate din minţi pe clientul virtual. Mi se 
adresează tăios, renunțând la pluralul de politețe. 

— Stii ceva, mi se rupe de contractul vostru! Vă dau în 
judecată! Cum adică, îmi bagi pe gât un serviciu pe care nu-l 
folosesc?! Și mă obligi să-l plătesc?! Ce-i cu măgăria asta? 

— Vă rog să vă calmaţi. Eu vă spun care sunt posibilităţile din 
punctul nostru de vedere. 

— Mă piş pe posibilitățile voastre, scurt! Ori îmi scoateti 
serviciul de telefonie, ori renunt de tot la abonament și aleg o 
firmă serioasă. E bătaie de joc! 

— Repet, contractul încheiat cu dumneavoastră nu îmi dă 
posibilitatea să îl modific în perioada minimă de douăzeci și 
patru de luni. 

— Dom'le, matale ești turc?! Nu folosesc serviciul ăsta și 
punct! De ce să-l plătesc?! Măcar oferă-mi altceva în loc, care să 
mă intereseze... Să nu dau banii de pomană. 

Mă uit întrebător spre membrii comisiei. Mi se suflă în cască 
răspunsul clasic. 

— Un abonament de telefonie mobilă v-ar interesa? 

— Nu. Am deja unul, sunt foarte mulțumit. 

Aud în căști alte variante de luat în calcul. 

— Atunci o viteză superioară la internet și mai multe posturi 
de televiziune? 


VP - 28 


— Despre ce viteză vorbim? 

— Până la 1.000 de megabiţi, dacă suportă reţeaua în zona 
unde locuiți. Plus pachetul complet cu 155 de canale TV ȘI HBO 
GO. 

— Și cât m-ar costa abonamentul cu modificările astea? 

— Imediat vă calculez... 

Tipa din faţa mea îmi spune cifra corectă: 142 de lei, cu 30 de 
lei mai mult decât actualul abonament al clientului. Când îi 
comunic, bărbatul ia foc. 

— Băi, ești nebun?! Eu vreau abonament mai ieftin, nu mai 
scump! Păi, ce-am făcut?! 

Îi explic după dictarea din căști. 

— Ca să vă pot schimba datele contractuale, trebuie ca 
abonamentul nou să fie mai mare decât cel vechi. 

— Dar asta e o mare mizerie! Vă reclam la Protecţia 
Consumatorului. 

— Este dreptul dumneavoastră. 

— Nu fi măgar, că vin la tine la firmă și te pocnesc! Cum 
ziceai că te cheamă? 

— Dragoș... 

— Dragoș și mai cum? 

Mă gândesc să-l iau peste picior, cum ar merita. 

— Mă găsiţi la sediul nostru, Piaţa Presei Libere nr. 3-5. Sunt 
brunet cu părul creţ și ochi albaștri. O să am un buchet de 
trandafiri în mână. 

Tipa din faţa mea zâmbește și convorbirea se întrerupe. Părea 
că am trecut testul. Însă urmează o altă discuţie virtuală, cu un 
vorbitor de limba engleză. Tonul iritat al clientului se păstrase, 
însă cu încep să-mi ies din fire pe măsură ce-mi dau seama că 
îmi găsesc cu greu unele cuvinte. Spre final, scap un Fuck off! 
de mai mare dragul. 

Mă despart în condiţii bune de head hunteriii firmei de 
telecomunicaţii, fără să am un răspuns clar. Clasicul Vā 
contactăm noi, în cazul în care ati trecut testul. Din ce știam, 
dacă nu mă vor căuta în următoarele douăzeci și patru de ore, 
înseamnă că pot să dorm liniștit. Și chiar dacă m-ar suna, 
aveam mari dubii că aș accepta postul. Aș înnebuni după opt 
ore de convorbiri telefonice cu cretini care își varsă nervii la 
telefon. lar dacă m-au supus la un astfel de test de stres, cu 
siguranţă aveau mulţi clienţi supăraţi. Mai degrabă ar angaja 


VP - 29 


psihiatri. Poate în felul ăsta ar scădea și numărul cazurilor de 
violentă domestică. Adică de ce să-ţi baţi nevasta, când poţi 
suna la firma de telefonie ca să-ţi descarci nervii? Înjură-l pe 
psihiatru, fă-l albie de porci, distrează-te, eliberează-te! 

să stau opt ore țintuit la birou, cu câștile pe urechi, și să 
vorbesc cu idioţi era foarte departe de jobul visurilor mele. Dar 
speranțele încă nu muriseră de tot. Mai aveam un interviu, în 
două ore. Ca să nu pierd vremea pe drumuri, până acasă și 
înapoi, decid să văd un film la mall. Primesc un apel de la Daria. 
Mă abţin să-i dau detalii până diseară, ca să fiu cât mai detașat. 
Acum, la cald, aș fi mult prea nervos. O asigur că interviurile 
decurseseră conform planului, îmi rămăsese o ultimă întâlnire, 
însă trebuia să pierd vremea prin oraș. Mă cheamă acasă să 
mănânc, îmi pregătise budincă la cuptor. Îi zic că nu mi-e foame. 
O întreb de Mihai, pe urmă urc la mall să-mi iau bilet la un 
thriller. 

Urmasem actoria cu gândul să joc în filme. După terminarea 
facultăţii, mă lovisem însă de realitatea crudă: o suprasaturaţie 
de actori de toate vârstele și categoriile, interese meschine în 
teatrele de stat, posturi de televiziune puţine și neprofesioniste, 
unde actorii erau trataţi ca mână de lucru ieftină, ușor de găsit 
și de exploatat. Cât despre filmele românești, bătaia pe roluri 
era și mai dură. Cu fonduri insuficiente, la limită, producătorii 
căutau actori în toată ţara și strângeau cureaua la maximum, ca 
să-și oprească partea leului. jJucasem roluri secundare în două 
astfel de filme, un ofițer român din armata mareșalului 
Antonescu și un muncitor într-o fabrică de rulmenţi din perioada 
comunistă. Două experienţe cinematografice pe care cu greu le- 
aș repeta, îmi lăsaseră un gust foarte amar. 

In facultate, comparasem filmele românești cu cele 
americane, deși erau puţine lucruri comparabile, mai degrabă ar 
fi trebuit să fac trimitere la producţiile europene. Prinsesem 
microbul Hollywoodului, crescusem cu actorii, scenariștii și 
regizorii de acolo, unii geniali, capabili să trezească emoţii 
puternice, vii, indiferent de profilul spectatorului. Filmele lor 
aveau în spate tradiţie, pasiune și mulţi bani. Noi, românii, eram 
din păcate constrânși să ne descurcăm doar cu multă pasiune. 

In filmul de la mall, Flight, îl văzusem pe unul dintre actorii 
mei preferaţi, Denzel Washington, în rolul unui pilot de avion 
plin de vicii, care, din postura de erou naţional, riscase să-și 


VP - 30 


distrugă cariera și să ajungă la închisoare. 

lubita lui stewardesă îmi amintise de Daria, cea de pe vremea 
când o cunoscusem. Blondă, delicată, slăbuță, cu un ușor accent 
provincial, se simţea stingheră și încerca timid să intre în 
atmosfera petrecerii de Revelion. Venise cu soră-sa, lulia, colegă 
de-a mea de facultate, care ne făcuse cunoștință. Habar n- 
aveam ce văzuse la mine, pentru că mă îmbătasem destul de 
tare, așa că m-am mirat când la final mi-a zis că voia să ne mai 
vedem. A doua zi, mă trezisem din mahmureală fără să-mi 
amintesc nimic. 

După o pauză de două luni, ne-am intersectat din nou, 
întâmplător, la altă petrecere. Am dansat, ne-am sărutat undeva 
în beznă, pe scara de incendiu, apoi relaţia a evoluat, în urma 
examenului de titularizare, Daria prinsese (cu un dram de noroc) 
postul de profesoară la Școala 125, pe lângă București. Nu 
fusese chiar visul ei să predea engleză unor copii nemotivațţi, își 
dorise altceva. Sperase să câștige o bursă de specializare, 
trimisese scrisori de intenţie la universități din Anglia și America. 
Aveam să aflu, destul de târziu, după ce ne căsătoriserăm, că 
plănuise încă din timpul facultăţii să emigreze. Se simţea foarte 
puţin legată de România. Apoi apăruse Mihai. Faptul că îi 
frânsesem aripile, destul de brutal, nu rămăsese fără urmări. 

Denzel Washington mi-a plăcut și de data asta. Se pregătise 
special pentru rolul din Flight, se îngrășase câteva kilograme și 
vorbise cu dependenţi de droguri, ca să-i perceapă mai bine. Mă 
pusesem în pielea lui, deși situaţiile erau complet diferite. 
Fumasem iarbă în studenţie, era cool printre actori, doar că pe 
vremea aia nu conduceam nici măcar o bicicletă, darămite un 
avion Boeing cu două sute de oameni la bord. Ca să fii conștient 
că de tine depindeau vieţile atâtor indivizi și, cu toate astea, să 
ai un viciu atât de perfid, îţi trebuia o doză mare de aroganță, 
dublată de înțelegerea propriei valori. 

In cazul meu, aroganţa din studenţie mă costase pierderea 
unei iubite. Mă îndrăgostisem de loana, o colegă de an care 
manifesta aversiune faţă de orice fel de vicii. | se trăgea din 
familie, taică-su murise în urma excesului de alcool și ţigări. 
Insistase să renunţ la iarbă, îmi dăduse chiar un ultimatum. 
Luasem povestea în glumă, așa că mă trezisem într-o joi că nu- 
mi mai răspundea la telefon. Abia atunci mă hotărâsem să 
abandonez viciul, o căutasem zile în șir, insistasem cu zeci de 


VP - 31 


mesaje. Degeaba. Răul fusese făcut, loana își luase gândul de la 
mine. 

Am ieșit din mall la timp ca să ajung la interviu. În drum spre 
postul de radio, am început să-mi plâng de milă. La o anumită 
vârstă, e foarte dureros să te întorci de unde ai plecat sau chiar 
mai rău de-atât. Depășisem anumite etape, îmi fusese imposibil 
să admit că direcţia vântului s-ar putea schimba la un moment 
dat, că, în loc să ajung undeva departe, spre vârful Everestului, 
eram nevoit să revin, brusc și neașteptat, la tabăra de bază. ȘI 
s-o iau de la capăt, poate în condiţii mult mai vitrege. 

Eram conștient că, dacă ești suficient de puternic și-ţi plac 
provocările, atunci e OK. Dacă nu, te împaci cu soarta. Așa ţi-a 
fost scris. Trebuia să se întâmple, clar. Însă dacă ești genul 
prăpăstios, pesimist, te paște un mare pericol. Eșecul îţi distruge 
viața, într-un fel sau altul. 

După interviurile de astăzi, aveam nevoie de încă puţin ca să 
depășesc graniţa dintre supărare și depresie. Un mic ghiont. 

Am intrat în sediul postului de radio, iar secretara m-a rugat 
să aștept; înaintea mea fusese programat un tip cărunt, la vreo 
55 de ani, cu cravată și costum la mâna a doua, posibil bugetar 
proaspăt concediat după un act de hărţuire sexuală. Fizionomia 
îl recomanda, deși la fel de bine putea fi șofer de tir sau profesor 
de educaţie fizică. Secretara și-a cerut scuze că se decalaseră 
interviurile, mi-a oferit cafea și am ieșit să fumez, pe terasa din 
capătul holului. 

Discuţia cu tipul de dinaintea mea a durat sub cinci minute, 
oamenii de la radio se lămuriseră rapid. Când zic oamenii, mă 
refer la o duduie care s-a prezentat drept directoarea postului, 
mi-a întins mâna și m-a îndemnat să iau loc. În afară de ea și de 
secretară, nu mai văzusem pe altcineva. Probabil era zi scurtă, 
dacă nu cumva căutau personal pentru toate poziţiile din 
organigramă. 

Directoarea, o femeie matură care se străduia să-și ascundă 
vârsta, își injectase botox în buze și avea pe faţă un strat 
consistent de fard. Aș fi descoperit multe îmbunătăţiri cu silicon 
dacă mi-ar fi permis s-o studiez mai îndeaproape. Ceea ce, 
evident, nu era cazul. 

Se plânge că mi-a rătăcit CV-ul pe undeva, avusese o zi 
cumplit de grea, cu zeci de candidaţi, și mă roagă să-i spun ce 
experienţă relevantă aveam. În mod clar, nu mă știa de la Roata 


VP - 32 


Norocului. O lămuresc rapid că pășisem pentru prima dată într-o 
redacție, experienţa mea în presă era la fel de relevantă ca 
abilităţile în domeniul neurochirurgiei cu laser. Încearcă să mă 
liniștească, inclusiv ea pornise în carieră de la zero. Doar să am 
voce radiofonică și suficiente elemente de cultură generală. 

— La ce vă referiți când spuneți elemente de cultură 
generală? o întreb, neinspirat. De exemplu, eu nu ţin minte chiar 
toate elementele din tabloul lui Mendeleev. 

Nu gustă gluma. O văd cumva crispată. Cu siguranţă o fi avut 
probleme cu chimia, în anii de liceu. 

— Mă refer la informaţii din sfera sociopolitică, îmi explică 
duduia, cu un aer superior. Sunteţi la curent cu noutăţile din 
presă? 

— Oarecum... Citesc știri pe internet, când am timp. Dar mă 
pot documenta, dacă este nevoie. 

— Spuneţi-mi, cine este președintele Camerei Deputaţilor? 

— De la noi din tară?! 

— Da, sigur. Dacă îl știți și pe cel din Franţa, aveţi un bonus... 

Zâmbește ironic. Mă prinsese nepregătit. Ca să știu cine era 
boss la Camera Deputaţilor ar fi trebuit să citesc și alte ziare în 
afară de tabloidele Cancan și Click. Politica mă lasă rece. Oare 
ce căutam la interviul ăsta stupid? 

— Îmi scapă numele, îi zic. 

— Măcar partidul din care face parte. 

Mi-era imposibil. Ca să mă tortureze în continuare, tipa mă 
întrebă despre primarul sectorului 5, câte Camere are 
Parlamentul României, cine este directorul Serviciului de 
Informații Externe, care-i capitala Olandei. Pe asta din urmă o 
știam, întotdeauna tânjisem după cartierul roșu din Amsterdam, 
unde canabisul și femeile erau la liber. 

Stânjenit de vastele cunoștințe de cultură generală, dau să 
mă ridic. Directoarea mă oprește, poate simţise că aveam 
potenţial. Îmi împinge în faţă o știre de câteva rânduri, despre 
turneul președintelui american Donald Trump în Asia. Mă roagă 
să arunc o privire, apoi s-o citesc la microfon. 

Mă descurc acceptabil, cu două mici bâlbe. Dacă aș fi într-o 
dispoziție mai bună, aș crede că tipa mă simpatizează, își 
descheie bluza, iar sânii siliconaţi aproape că i se revarsă din 
sutien, reușește cu mare greutate să-i ţină în frâu. 

— Știu că-i târziu, dar... beţi o cafea? O apă? 


VP - 33 


Exact ce-mi lipsea. E clar, directoarea scosese la concurs și 
postul de gigolo cu normă întreagă. Imi stă pe limbă s-o întreb 
cu cât plătea orele suplimentare, dar mă tem de reacții 
necontrolate. Cine știe, la nervi putea pretinde că o hărțuisem 
sexual. Părea genul. 

— Nu, mulțumesc... Asistenta dumneavoastră a fost drăguță, 
m-a servit cu cafea adineauri. 

Situaţia tinde să devină penibilă, tipa tace, încă mă studiază. 
Zâmbesc aiurea și încep să transpir. Mi-o imaginez rupând 
hainele de pe mine, ţintuindu-mă pe canapea cu o pereche de 
cătușe, apoi posedându-mă sălbatic. Diferenţa de vârstă dintre 
noi era de cel puţin zece ani. În plus, dintr-un motiv deocamdată 
neclar, îmi transmisese o acută stare de neliniște. Ceea ce mi se 
întâmplă foarte rar când sunt faţă în faţă cu o femeie. 

— Asta-i tot? o întreb timorat, în speranţa că voi scăpa teafăr. 

— Da, deocamdată. Dar... sigur vreți să lucraţi la noi?! 

Mă citise, debordam de entuziasm. In curând, o să-mi spună 
că puteam dormi acolo, pe canapea, de ce să consum benzina 
până acasă, n-avea rost, jurnalul de dimineaţă începea la șase. 
La o adică, la șase fără un sfert m-ar fi trezit ea. 

— Sigur, de ce nu?! îi zic aparent surprins de întrebare, în 
timp ce mă îndreptam spre ieșire. 

Răspunsul neconvingător o dezamăgește, dar ce importanță 
mai avea? Bine că scăpasem! 

În timp ce fumez în drum spre mașină, încerc să-mi dau 
seama dacă avusesem anul ăsta vreo zi la fel de proastă, în 
afară de cea în care îmi pierdusem jobul. Și îmi pusesem mari 
speranţe, mă trezisem dimineaţă cu sentimentul c-o să răstorn 
munţii. Câteodată, puteam fi atât de naiv! Sau de visător - ca 
să-mi păstrez bruma de respect de sine. 

M-am întors în timp, fără să vreau. Cu mai bine de zece ani în 
urmă, eram cam în aceeași situaţie. După absolvirea facultăţii, 
ai mei mă lăsaseră să mă descurc, mă certasem la cuțite cu 
maică-mea, și, oricum, aveau și ei greutăţi, taică-miu se 
îmbolnăvise și nu stăteau pe roze cu banii. Atunci mă 
angajasem prima dată chelner la o bodegă de cartier. Câștigam 
puţin, din bacșișuri în principal, până m-am certat cu patronul 
(un analfabet arogant, și cu cazier pe deasupra), care pretindea 
să împărţim bacșișul cu el. Am plecat să-mi caut altceva, orice, 
ca să pot completa veniturile modeste din spectacolele de 


VP - 34 


teatru independent. După trei interviuri ratate, mă angajasem la 
o piscină de fiţe, parte a unui complex spa. Acolo am cunoscut-o 
pe Mădălina, o tipă cu trei ani mai mare, fată de bani gata, cu 
tăticu' deputat, om de afaceri influent, conectat la reţeaua de 
profitori ai regimului. M-am agăţat de ea cu disperarea actorului 
fără o lețcaie, capabil de mici compromisuri. O iubeam doar 
declarativ și asta îmi crea un disconfort psihic permanent, greu 
de compensat cu precarul echilibru financiar. Un timp, am 
rezistat. Apoi a venit momentul în care mi-a spus, emoţionată, 
că vrea să mă prezinte părinţilor, era evident că urmau 
complicaţii, întrebări ce așteptau un răspuns, planuri de viitor. 
Nu-mi propusesem să merg cu compromisul chiar atât de 
departe. 

Ne-am despărțit într-o zi de 8 martie, i-am dat flori și un 
cadou de rămas-bun. Am lăsat-o în lacrimi, nu înţelesese absolut 
nimic din explicaţiile mele, parcă aș fi vorbit la pereți. 
Următoarele două luni m-a bombardat cu mesaje și telefoane, 
m-a căutat disperată. Fuga mea aparent bizară îi stârnise la 
maximum orgoliul, în fond, avea de toate, arăta bine, era 
singură la părinţi, provenea dintr-o familie respectabilă, iar eu îi 
întorsesem spatele. Respinsă ferm, Mădălina devenise și mai 
îndârjită. Parcă făcuse un pariu cu sine să mă aducă înapoi, prin 
orice mijloace. Când, exasperat, am scuturat-o puţin, la propriu, 
a apelat la ultima și cea mai redutabilă armă: șantajul! Mi-a 
trimis SMS că se sinucide dacă o părăsesc. A trebuit să joc 
teatru, m-am îndrăgostit peste noapte de o colegă de grupă, pe 
care am sărutat-o de faţă cu Mădălina, în schimbul unei mese la 
restaurant. Abia atunci a renunțat, nu înainte să mă înjure 
copios și din inimă. Mi-am făcut cruce, scăpasem relativ ieftin, 
nici nu voiam să mă gândesc ce-ar fi fost dacă taică-su ar fi 
trimis doi bodyguarzi să-mi bage minţile-n cap. 

Diferenţa e că acum, după zece ani, eram căsătorit și aveam 
un copil. Plus rata la bancă. lar astea mă apăsau enorm. 

xxx 

Se înnoptase când am ajuns acasă, în Voluntari. Mihai a ieșit 
bucuros din living, de la consola PlayStation, să mă întrebe ce i- 
am adus. M-a văzut apatic, obosit și s-a întors repede la jocurile 
lui. Pe urmă i-am zis Dariei că mă schimb și intru la duș, să mă 
aștepte puţin cu masa. Speram să mă relaxeze apa fierbinte, 
înaintea unei discuţii potenţial conflictuale. Și eu, și Daria, 


VP - 35 


acumulaserăm nemulțumiri, nervi abia ţinuţi în frâu, reproșuri 
refulate care așteptau să explodeze. Doar că momentul era 
foarte prost, aș fi preferat să mă bag în pat fără să-i spun nimic. 

Am început să mănânc cu noduri. In timp ce-i povesteam, mă 
privea cu o combinaţie de compasiune și reproș, de îmi venea 
să-mi dau palme. Mă așteptam să pună sare pe rană, găsise 
ocazia potrivită să plătească unele polite mai vechi. 

— Situaţia e critică, Dragoș... Am făcut azi un calcul. 

Își scoate carneţelul din geantă și îmi arată cifrele, cu pixul în 
mână, ca la școală: 

— Cu leafa mea de profesoară plus meditaţiile, veniturile pe 
ultima lună au fost de 4.540 lei. Din ăștia, 500 de euro se duc 
direct la bancă, aproape 500 de lei au fost facturile, lumina, 
gazul, telefoanele, internetul, apa, gunoiul... Pe urmă, benzina 
ne-a costat 450 de lei, restul am dat pe mâncare. Adică 335 de 
lei pe săptămână, 48 de lei pe zi. Ai idee cum e să faci mâncare 
cu 48 de lei pentru trei persoane? 

— Vag, îi răspund, ca să evit o replică mai tăioasă. 

— Și tine cont că nu am luat în calcul cheltuielile cu școala lui 
Mihai. Cât despre haine, coafor sau ieșit în oraș, mi-am luat 
gândul... Ca să nu mai spun că Mihai și-a spart azi ochelarii, la 
fotbal. Ne costă cel puţin 400... Mai ai spectacol duminică, la 
Godot? 

— Nu. Cristina e plecată din ţară... Fără ea, nu putem juca. 

— Perfect! Înseamnă că trebuie să împrumutăm. 

— Păi nu ţi-au dat leafa pe vacanţă?! 

— Încă nu. Săptămâna viitoare, dacă am noroc... Și o să 
întrerupem cursurile de pictură și înot ale lui Mihai. 

Întindea coarda, simţeam că mai am puţin și-mi ies din fire. 

— Daria, tu poate ai senzaţia că am vrut să se întâmple toate 
astea! 

— Nu. Am senzaţia că ne paşte falimentul. Intram pe minus... 
Știu că-i dureros, dar discuţia era necesară, Dragoș. Sunt 
aproape două luni de când trăim doar cu leafa mea. 

— OK, îmi pare rău... Dacă nu ţi-ai dat seama, tocmai m-am 
întors de la niște interviuri de căcat. Ce să fac mai mult de- 
atât?! 

Trântesc furculiţa în farfurie. Îmi pierise pofta de mâncare. 

— Dacă mă ascultai, acum eram departe... 

Oare cât să mai rezist cu aceleași reproșuri cu care mă freca 


VP - 36 


la cap de trei ani? Da, fusesem împotrivă. Și? Daria câștigase la 
loteria vizelor și era aproape să-și vadă visul cu ochii, să 
emigreze în America. Însă Mihai avea doar patru ani, iar eu 
manifestasem un soi de aversiune față de ideea de-a pleca din 
ţară. Incepusem jobul la Roata Norocului, tocmai cumpăraserăm 
casa, lucrurile păreau să intre pe un făgaș. În America, eram 
convins c-o să fac cel mult figuraţie în filme de categoria a 
patra. Daria, în schimb, avusese o altă perspectivă asupra 
viitorului nostru. Obosise să le predea unor copii modeșiti, 
apăruseră primele simptome ale plafonării, ale lipsei 
satisfacțiilor profesionale. Orice loc de muncă din America i se 
părea de o mie de ori mai atrăgător. Inclusiv pe partea 
financiară. 

Chiar după o zi proastă cum fusese cea de astăzi, aveam 
puține regrete. Îmi știam foarte bine limitele ca actor, mi-ar fi 
trebuit un noroc chior să răzbesc în America. Când ai trăit cu 
filmele lui Anthony Hopkins, Tom Hanks sau Robert De Niro, 
orice ai face pe platoul de filmare ţi se pare infantil, lipsit de 
valoare. lar să vând hamburgeri sau să car bagaje la hotel nu 
era tocmai visul meu american. 

— Da, ce să zic... Depinde de repere, Daria. În State am fi fost 
departe de România, dar și departe unul de celălalt. 

— Văd că și aici ne îndepărtăm pe zi ce trece, din păcate. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic... Mai ţii minte când mi-ai adus ultima oară flori? 

— Asta era?! 

— Da, și asta, și altele, nu are rost acum... Revenind la 
discuţie, dacă nu găsim soluţii în legătură cu banii, o să fim 
nevoiți să vindem casa. Mă cuprinde groaza când mă gândesc 
cum o să-i spunem lui Mihai, ce reacţie o să aibă. 

— E cea mai mică problemă, crede-mă. 

— Te înșeli. Mihai s-a atașat foarte tare, este căminul lui, aici 
găsește protecţie, liniște... Am plecat de la bloc, știi și tu cum a 
fost acolo... Pentru Mihai, aș face orice sacrificiu ca să păstrăm 
casa. 

— Ințeleg unde baţi, Daria. O să accept orice, până la urmă. 
Acum ești mulțumită? 

M-am ridicat brusc și am ieșit pe terasă, să fumez. Eram 
conștient că va trebui să fac compromisuri în legătură cu viitorul 
job, însă mă așteptam ca Daria să manifeste puţină empatie. 


VP - 37 


Și-a tras scaunul lângă mine și a încercat, surprinzător, să 
schimbe tonul. 

— Te rog frumos să mă scuzi, am fost cam dură. Sunt și eu 
foarte stresată... 

Mihai iese din cameră agitat, supărat, îi picase semnalul de 
internet, mă întreabă ceva în legătură cu jocurile lui de pe 
consolă. Îi explic în două vorbe, cât mă pricep, îl asigur că 
problema cu internetul o să se rezolve. Fusese o defecţiune de 
la ei, nu de la noi. 

După ce Mihai se întoarce în casă, Daria încearcă din nou să 
schimbe subiectul. 

— Am avut meditaţie cu Tudor, am uitat să-ţi spun... Vanda, 
mama lui, ne-a invitat sâmbătă la ei. 

— Cu ce ocazie? 

— E ziua lui Tudor, dau o mică petrecere. 

— Crezi că am dispoziţie pentru așa ceva?! 

— Tudor și Mihai se înţeleg bine, ar fi păcat... 

— Poţi să te duci tu, dacă insiști. 

— Nu ti-ar strica nici ţie. leșim din rutină, se distrează și Mihai, 
mai uităm de-ale noastre, socializăm... 

— Cu cine să vorbesc? Nu cunosc pe nimeni. 

— Pe Vanda o știi. Soţul ei, Viktor, e un tip OK, are tot soiul de 
relații. 

Mi-am amintit că, după primele ore de meditaţie cu fi-su, 
Tudor, îmi povestise ceva despre milionarul Viktor Roca. Aflase 
amănunte de la Vanda, se apropiaseră mult pe măsură ce copiii 
găsiseră pasiuni comune. Și Mihai, și Tudor erau înnebuniţi după 
fotbal, jucau pe terenul din curtea școlii, dar și în casă, pe 
consola PlayStation. 

— Cine știe de unde sare iepurele? îmi zice, continuându-și 
ideea. 

Îmi zboară gândul și pierd esenţa. 

— Ce vrei să spui?! 

— Păi, vine lume importantă la petrecere... Oameni cu bani, 
cu influență. Ar fi păcat să ratăm o șansă, dacă se ivește... 

Aha, deci asta era! Mă și văd discutând cu grangurii de-acolo, 
după două pahare de vin: știți, am fost la zeci de interviuri, nu- 
mi place nimic, mă ciocnesc numai de cretini, mă scuzaţi că 
întreb, aveţi un job bun pentru mine? Sunt Dragoș Zaharia, de la 
Roata Norocului! Daţi o căutare pe YouTube, mă găsiţi pe-acolo. 


VP - 38 


Îi spun Dariei că existau și alte modalităţi prin care să mă 
umilesc. Nu trebuia musai să vorbesc cu prietenii milionarului 
Viktor Roca. De pildă, aș putea să merg la școala ei, să-i las 
directoarei un CV pentru postul de paznic. 

Daria îmi întoarce spatele, nervoasă. Măcar evitasem o ceartă 
la cuțite. La cât eram de stresat, ar fi ieșit urât. Și aveam mare 
nevoie de liniște. 


VP - 39 


3. 


Voluntari, sâmbătă după-amiază 


Puteam să fac omletă direct pe bordul mașinii, era caniculă 
fără pic de vânt. Aerul condiționat băzâia molcom în living, îi 
dădusem drumul pentru prima dată de când ne mutaserăm. În 
zilele normale de vară, izolaţia clădirii menținea în interior o 
temperatură suportabilă. Insă la peste 40 de grade la umbră, 
fără aer condiţionat erai pe jumătate mort. 

O întreb pe Daria cum să mă îmbrac. 

— la-ţi blugi și tricou. Vanda mi-a zis să venim în ţinută de 
picnic, nimic special. 

Nu știu ce însemna ţinută de picnic pentru milionarii lui Viktor 
Roca. Probabil pantofi Dolce & Gabbana asortaţi cu pantaloni 
Gucci și cămașă Versace. La ce chef aveam de socializare și 
distracție cu genul ăsta de petrecăreți, m-aș fi dus direct în 
pijama, să trag un pui de somn undeva la răcoare. Acceptasem 
să merg doar la insistențele lui Mihai. E singur la părinţi, îl 
înţeleg, abia așteaptă să se vadă cu alţi copii. În special în 
vacanţă. Cel mai apropiat parc de joacă era prea departe de noi, 
iar copiii vecinilor aveau alte preocupări. 

După ce împachetase cadoul - un joc LEGO Ninjago -, Daria 
încropise buchetul de flori cu trandafirii pe care mă rugase să-i 
tai din grădină. Mihai stă ca pe ghimpi, ne întreabă din minut în 
minut când plecăm. E atât de entuziasmat, încât mă face să mă 
simt prost că nu-i împărtășesc sentimentele. De obicei, mă 
bucur când se bucură el, indiferent de context. Acum însă, parcă 
aș fi pus la o corvoadă, ideea de a conversa cu invitaţii lui Viktor 
Roca mă întristează, intuiesc cam ce e de capul lor. 

Mă consult cu Daria dacă vrea să chemăm un taxi Uber. Pe 
jos, am ajunge în 15 minute, doar că sunt foarte comod. Și 
prefer să evit zăpușeala. 

Respinge ideea taxiului. Se oferă să conducă ea la întoarcere, 
se va sacrifica doar cu apă și suc, cu condiţia să spăl mașina cu 
furtunul. Parcat în curte cu faţa spre casă, Volkswagen-ul nostru 
Golf 4 argintiu, vechi de zece ani, arăta ca după o cursă off-road 


VP - 40 


prin noroaie, aproape ne ruga să-l spălăm. Amânaserăm de 
câteva ori să ne luăm altă mașină, nu ajunseserăm la un model 
care să ne mulţumească pe amândoi. În plus, soţia se 
îndrăgostise, realmente, de Golful argintiu, iar insistenţele mele 
de a intra în rând cu lumea bună se loviseră de refuzul ei 
vehement. Bănuiam că ţine la vechea mașină ca la un talisman 
norocos. 

Îi spun Dariei s-o lăsăm așa, să fie o pată de culoare printre 
bolizii de lux cu care or să apară amicii lui Roca. Sare ca arsă. 
Ține la etichetă. Om fi noi ultima găină la petrecerea lui Tudor, 
dar nu avea rost să ne facem de râs, să venim cu Golful plin de 
glod. 

Spăl mașina fără tragere de inimă, simt cum soarele mă arde 
prin șapcă, parcă aș sta cu capul direct pe grătarul de mici. Apoi 
mă îmbrac și urc la volan, cu Mihai chiuind de bucurie pe 
bancheta din spate. 

Daria mă privește îngrijorată. 

— Dragoș, zâmbește! Ești prea crispat, zău așa. 

Mă uit în oglindă și-i dau dreptate. Ai zice că mergeam la un 
priveghi. Nebărbierit, nedormit, bosumflat. Daria îmi atrage 
atenţia să virez pe prima la stânga; iau curba în viteză, puţin 
neglijent, și îmi sare în faţă un individ. Apăs brusc frâna la 
podea, îl evit în ultima clipă. După cum arată și cum se mișcă, în 
reluare, realizez că-i vorba de un beţiv. 

— Dumnezeule, ce-a fost asta?! mă întreabă Daria. 

Apoi se întoarce spre bancheta din spate. 

— Mihai, ești bine? _ 

E prea speriat ca să spună ceva. li dăduseră lacrimile. Daria 
coboară din mașină să-l liniștească, în timp ce eu scot capul pe 
geam să-l înjur pe cretin. 

— Băi nebunule, cască ochii în paștele mă-tii de bețiv! Vrei să 
mori?! 

— Lasă-l, Dragoș! Nu-l vezi?! Abia se ţine pe picioare. 

Daria se temea să nu-l altoiesc, deși ar fi meritat măcar o 
palmă. Se întoarce pe scaunul din dreapta, se uită la Mihai, care 
pare OK. Beţivul se deplasează, încet, până pe trotuar. Răsuflă 
ușurat, ca și cum acolo ar fi fost în siguranţă, înconjurat de 
prietenii de pahar. Îmi arată degetul mijlociu și în loc de la 
revedere rânjește cu cei patru dinţi pe care-i mai are în gură. 

— Bine, băi idiotule! îi zic. Ai dreptate. 


VP - 41 


Demarez cu scrâșnet de roţi și după vreo 500 de metri trag pe 
dreapta. Am ajuns la destinaţie. Daria o sună pe Vanda, 
coborâm și tastez la interfon combinaţia 233, pe care i-o 
transmisese gazda. Se aude un clic și intrăm în curte, Mihai cu 
cadoul în mână, Vanda cu trandafirii, eu cu cheile de la mașină. 
Când văd cum arată casa familiei Roca, mi se accentuează 
starea de anxietate. E ditamai vila modernă, cu două corpuri 
albe lipite în formă de L, placate pe anumite porțiuni cu piatră 
naturală. Pe acoperișul plat, în stil grecesc, ar fi loc de două 
terenuri de handbal. Până la intrarea în casă, mergem pe o alee 
lungă, pavată cu bucăţi groase din lemn și mărginită de arbuști 
ornamentali. Gazonul fusese tuns la milimetru, aspersoarele 
aruncau apă cu frenezie, grădina arăta ca în cataloagele pentru 
oameni cu mulţi bani. Daria părea fascinată de plantele exotice, 
copacii pitici aduși de prin Asia și aranjamentele florale de bun 
gust, care făceau să pălească buchetul nostru de trandafiri. 

Pe măsură ce înaintăm, se aude muzica, însă nu într-atât de 
tare încât să-i scandalizeze pe vecini. Oricum, cea mai apropiată 
casă pare să fie la cel puţin o sută de metri. 

Vanda ne întâmpină într-o costumaţie alb-negru lejeră și 
foarte sexy, se scuză că tocmai o trimisese Tudor în magazie să- 
i aducă salteaua gonflabilă și nu putuse să vină să ne deschidă, 
Daria îi dă trandafirii, se îmbrățișează, o felicit și eu, mai timid, 
Vanda mă strânge la piept cu căldură, vede că mă simt stingher. 
Ne conduce la locul petrecerii. Piscina din spatele casei, de 
dimensiuni olimpice, are de jur-împrejur o instalaţie de 
climatizare cu vapori de apă care face canicula suportabilă. 
Atmosfera pare din filme, pe marginea bazinului sunt vreo 
treizeci-patruzeci de invitaţi, în timp ce copiii se distrează în apă 
cu doi animatori. La oarecare distanță, lângă grătarul fumegând, 
doi bucătari se agită în jurul proțapului. Undeva, în fundal, 
zăresc terenul de tenis cu nocturnă. Trei mese sunt pline cu 
gustări calde și reci, e autoservire în regim de bufet suedez. 
Pentru băuturi de orice culoare și în orice cantitate, remarc un 
barman roșcat în spatele tejghelei improvizate pe marginea 
piscinei. Prevăd c-o să mă fac praf. 

Vanda îl strigă pe Tudor, care iese din apă să-l întâmpine pe 
Mihai. Acesta îi întinde, sfios, cadoul. Rareori îmbrăţișa pe 
cineva în situaţii similare, cu atât mai puţin acum, când 
sărbătoritul e ud leoarcă. Mihai pare nerăbdător să intre în 


VP - 42 


piscină, alături de copii, doar că omisesem să-i luăm șortul de 
plajă. Se dezumflă, îi cad dintr-odată umerii, i se umezesc ochii. 
Însă Vanda îl liniștește rapid, prevăzuse și asta, așa că îi dă un 
şort Nike nou-nouţ, cu etichetă. Luase vreo patru perechi de 
diverse mărimi, să fie în caz de nevoie. Mihai îi mulțumește ca și 
cum ar fi primit trofeul de campion mondial la FIFA 19. 

Apoi apare din senin Viktor Roca. Milionarul. Spre 50 de ani, 
încărunțit prematur, bine bronzat, cu barbă tunsă scurt, ochelari 
de soare Ray-Ban, conștient de valoarea lui. Alesese pentru 
petrecerea lui Tudor o combinaţie elegantă de pantofi sport, 
pantaloni albi și tricou polo grena. Era înalt cât Vanda (când ea 
purta tocuri). Ceasul de la mâna cu care ţine paharul de whisky 
valorează, probabil, cât casa noastră. Ne salută degajat, ne 
mulțumește că am venit și Vanda face prezentările. Mă simt ca 
un amator care intrase din greșeală în același ring de box cu 
campionul mondial Floyd Mayweather. Am senzaţia că jucăm în 
filme diferite, chiar dacă suntem pe aceeași scenă. 

Ar fi bine să beau cât mai repede ceva tare. Mă duc glonț spre 
bar. 

Tânărul roșcat îmi prezintă colecţia de băuturi fine și, evident, 
scumpe: șampanie, votcă, whisky, coniac, vin, bere, tequila, 
cocktailuri. Mă atrage votca. Pentru început, am nevoie de doza 
de șoc. Roșcatul mă întreabă dacă prefer cu suc de roșii, simţise 
că sunt stingher și își dădea interesul să mă introducă în 
atmosferă. 

Alcoolul își face efectul imediat, încep să văd lumea în alte 
culori. 

Trag din ţigară cu sete. 

— Cum e? mă întrebă barmanul, după al doilea rând de votcă. 

— Foarte bună, dar pe căldura asta aș încerca un vin alb... 
Șpriţ, te rog. 

— Sigur, imediat. Poţi să-mi spui Tom, dacă vrei. 

— OK, Tom. Eu sunt Dragoș. 

Îmi zâmbește; se prinsese că proveneam din altă ligă. Dacă ar 
fi fost Șerban de faţă, mi-ar fi spus că era păcat să stric vinul cu 
apă minerală. Era ca și cum aș face dragoste cu Miss Univers, 
dar cu zece rânduri de prezervative. 

Daria se acomodase repede, o văzusem într-un grup, discuta 
cu Vanda. În piscină, copiii fac valuri, la propriu. Mihai pare în 
elementul lui, se distrează, râde, animatorii încropiseră un joc cu 


VP - 43 


mingea. Aș sări în apă îmbrăcat dacă aș fi suficient de beat. 

— Vă salut! 

Apariţia neașteptată a bărbatului mă face să tresar, de parcă 
m-ar fi surprins cu chiloţii în vine. Mă întorc și-l văd, așteaptă cu 
mâna întinsă. l-o strâng vioi. 

— Dragoș. 

— Silviu Bulgaru, încântat. Soţia vă urmărește în fiecare 
duminică... 

Fac ochii mari. Asta-i culmea, să mă recunoască invitaţii lui 
Roca! Bărbatul pune pe tejghea paharul gol, iar Tom toarnă 
șampania elegant, cu șervetul pe mână, dintr-o sticlă desfăcută 
în frapiera cu gheaţă. 

— Serios?! îl întreb prostește, de parcă mi-ar fi mărturisit că 
nevastă-sa se uita la filme porno cu lesbiene. 

— Da, pe bune! Îi plac show-urile astea de... cultură generală. 

Cultură generală pe naiba! 

— Din păcate, au scos emisiunea din grilă... A fost ultimul 
sezon, din toamnă nu se mai face. 

L-am lăsat cu gura căscată. 

— Să bem pentru asta, îi zic plin de voie bună, ca să salvez 
situaţia. 

Ciocnim și tipul bea șampania până la fund. Tom îi umple din 
nou paharul. Dă să plece, nu înainte de a mă consola. 

— Sper să continuaţi cu alte emisiuni la fel de bune... Ne mai 
vedem. Distracţie plăcută! 

— Mulţumesc, la fel. 

Ridică ușor paharul cu șampanie, spre barman. 

— Mersi, Tom. 

— Cu plăcere. 

În timp ce se îndrepta spre grupul lui Viktor Roca, încercam 
să-mi dau seama de unde-l cunosc. Inutil, memoria mă 
trădează. Tom mă ajută din nou. 

— Domnul deputat Bulgaru... 

— Aha... Deputat. Puteam să jur că îl mai văzusem. 

— Păi da, normal. Bulgaru apare la televizor mai des decât 
prim-ministrul... E ahtiat după publicitate. 

Mă uit la Tom surprins. 

— Te pasionează politica? îl întreb. 

— Să zicem... Tradiţia, bat-o vina. 

— Adică?! 


VP - 44 


— Unchi-miu lucrează la Palatul Victoria. Bunicul a făcut și el 
politică, pe vremea comuniștilor... Gena asta se transmite, la 
naiba! 

Râde. Tom pare mult deasupra condiţiei de barman. Mă întreb 
ce caută acolo. 

Simt o undă de simpatie reciprocă. 

— Tovarășul Bulgaru duce mai departe, cu succes, idealurile 
Partidului Comunist. Și, dacă l-ai asculta pentru prima dată la 
Realitatea TV, ai zice că-i ultraliberal. 

— Când colo... 

— Când colo, e doar un dobitoc marxist-leninist. Și mare 
demagog pe deasupra... Când se îmbată, ar fi bine să-i cânţi în 
strună. Face urât. 

Tom mă surprindea din nou, îi plăcea să șocheze. 

— Înţeleg că-l cunoști destul de bine. 

— Îi știu pe toți tovarășii de-aici. 

Roșcatul își toarnă un suc de portocale. Parmalat. 


— Întreabă-mă! 
Devine brusc foarte serios. Ca și cum urma să-l supun unui 
test profesional. Il provocase presupusul meu interes pentru 


distinșii oaspeţi, abia aștepta să mi-i descrie în amănunt, om cu 
om. O fi distracţia lui preferată sau pur și simplu voia să mă 
impresioneze. Decât să discut baliverne cu Viktor Roca, prefer 
să-l ascult pe Tom. Poate și pentru că mă intriga să aflu 
amănunte despre clasa conducătoare. 

— Mai sunt pe-aici și alți politicieni în afară de Bulgaru? 

— Oho! Dacă-mi permiţi, o să încep cu unchi-miu. Îl știu cel 
mai bine, îţi dai seama. Tipul brunet, cu cămașă albă și ochelari 
de vedere... Fumează trabuc, îl vezi? 


— Da. 

— Viktor Roca l-a pus ministru la Transporturi. 

— Cum adică?! 

— Uite-așa. A vorbit la partid... Știi ce înseamnă asta? 
— Ce? 


— Dacă la 3 noaptea Viktor îl sună să vină să-i aducă ţigări, se 
execută fără să clipească. Mișto, nu? 

Ridic din umeri. 

— Cât mă pricep eu la politică... 

— Ție ţi se pare normal ca unchi-miu, care are două facultăţi 
și doctorat în Anglia, să fie sluga unui milionar?! 


VP - 45 


— Nu știu... Poate plătește un preţ cam mare. 

— Fii sigur de asta! 

Scrâșnește. Îmi aprind ţigara, abia aşteptam să aflu 
continuarea. Dar aveam o nedumerire. 

— Dacă unchiul tău e ministru, tu ce cauţi aici, după tejghea? 

— Servesc patria! 

Zâmbește și îmi umple din nou paharul. 

— Îmi plac banii câștigați ușor... Cinci sute de euro în câteva 
ore. E o afacere bună, nu-i așa? 

Cred și eu! Mă întreb cine ar refuza jobul în locul lui Tom. Sau 
dacă Roca m-ar plăti la fel s-o fac pe barmanul. Eram uluit de 
lejeritatea cu care vorbise Tom despre micile secrete de familie. 
Ori minţise cu o seninătate dezarmantă, ori problema îl 
copleșise și simţise nevoia să o împărtășească. 

— Și ai tăi, babacii? 

— Au rămas acasă. 

— De ce? 

— Nu agreează genul ăsta de petreceri... 

Mi-l arată din nou pe domnul ministru, avea o atitudine 
supusă, cu ochii în pământ, după ce Viktor îl prinsese de după 
umeri și îi dăduse o palmă după ceafă, amical, să nu aibă 
nimeni vreun dubiu cu privire la relaţia lor. Incepeam să-l înțeleg 
pe Tom. 

— Unchi-miu și deputatul Bulgaru provin din același partid. 
Doar că au idealuri diferite... Și gusturi diferite. 

Îl văd pe deputat râzând în timp ce-i punea mâna pe fund, 
discret, unei tipe zglobii, cu picioare până-n gât. 

— Nevastă-sa? 

— Da' de unde?! Damă de companie. Sunt vreo trei la fiecare 
petrecere, special pentru bărbaţii fără partenere... Câștigă pe 
oră cam cât fac eu toată seara. |ţi las plăcerea să le descoperi, 
OK? 

Mă uit cu atenţie printre invitaţi, puteam să jur că dibuisem 
măcar o a doua animatoare. 

— Și dacă le confund cu soțiile unora? 

— Important e să n-o confunzi pe gazdă. 

— Pe Vanda? 

— Da. O știi? 

— E mult spus. Ne-am salutat de câteva ori. 

— Și ce părere ai? 


VP - 46 


— Arată bine. 

— Doar atât? 

— Mă rog... foarte bine! Totuși, e soţie de milionar. 

— Aici toți sunt milionari, mai mult sau mai puţin. Inclusiv 
unchi-miu. 

Îl privesc cu neîncredere. 

— Și atunci, de ce...?! 

Îmi intuise întrebarea, parcă abia o așteptase. 

— Simplu. Când ai bani, vrei putere. Reciproca e la fel de 
valabilă. 

Tipa care bănuiam că venise în interes de serviciu apare la 
bar, cu paharul gol. Tom îi pregătește cocktailul, îi cunoștea 
preferințele în materie de băuturi. Mă privise fugar, sunt convins 
că mă filmase cu Daria și Mihai, ar fi fost inutil să mă abordeze. 
În schimb, eu aveam chef de distracţie. 

— Ce bem în seara asta? 

Reușesc să-i surprind pe amândoi. Tom scăpă paharul pe 
tejghea, în încercarea de a mă avertiza. Mă fac că nu pricep. li 
întind mâna fetei. 

— Dragoș. 

Mi-o strânge moale, fără chef. Totuși, zâmbitoare. 

— Ivona... încântată. 

O servesc cu ţigări. Daria mă văzuse când îi oferisem lvonei 
un foc, însă știa că pentru mine flirtul era ca o joacă nevinovată. 
Îmi plăcea să stârnesc reacţii, să-i pun pe oameni în dificultate. 
lar Ivona avea acum o problemă. Venisem cu soţia și copilul, 
cum ar trebui să se comporte? Să mă ignore? Să fie amabilă, dar 
până la un punct? Ce indicaţii îi dăduse șeful, pentru astfel de 
situaţii? Încerc să aflu, jocul părea amuzant. 

Tipa se așază lângă mine, fumăm amândoi pe scaunele înalte 
de la bar. Revin în punctul de unde plecasem. 

— Deci, ce bem? 

Barmanul îi pune băutura pe tejghea. 

— Mersi, Tom... Cum se cheamă cocktailul ăsta? 

— Blue Lagoon. Votcă, lichior de curagao, sirop de agave, 
limete, gheaţă. 

— Perfect! Eu beau șpriţ. Noroc! 

— Noroc! 

Ciocnim și îl simt pe Viktor cum ne privește, discret, prin 
ochelarii de soare. 


VP - 47 


— Și cu ce te ocupi? o întreb, spre disperarea lui Tom. 

— Lucrez în publicitate... 

Aha, acoperirea ideală. În fond, unde ar putea lucra o tipă cu 
calităţile ei? În niciun caz la fisc! 

— Tu? 

Stau puţin în expectativă, mă întreb dacă să-i spun adevărul 
sau s-o iau direct pe arătură. Sigur nu era genul care să se uite 
la Roata Norocului. 

— Poliţist... Inspector la Secţia 14, Biroul Investigații 
Criminale. 

Tresare și îmi aruncă săgeți din priviri, de parcă aș fi întrebat- 
o dacă adoră sexul cu animale de companie. 

— Glumești?! 

— Deloc. De ce, n-am faţă de poliţist?! 

Râde cam forţat. 

— Ba da. Doar că ai fi primul care vine la petrecerile lui Viktor. 

— Zău?! Atunci mă bucur că am spart gheața. 

Discuţia îl amuza pe Tom, care între timp îi servise pe alţi 
invitaţi. Rămânem singuri din nou. 

— Și cu ce se ocupă un poliţist de la Biroul Investigatii 
Criminale? Îi arestează pe criminali, pe contrabandiști? 

Studiez cu atenţie ţigara din care trag ultimul fum înainte să o 
sting. 

— Pe astea le-am cumpărat, să știi. Nu te-aș fi servit niciodată 
cu marfă de contrabandă... însă șampania de la bar este fără 
timbru. 

— Ce vrei să spui?! 

— Am confiscat-o din Club Trident, sâmbăta trecută... Pe 
Viktor l-a costat un fleac, trei mii de euro. 

Până să-mi dau seama dacă o convinsesem că eram un mare 
mincinos, au apărut lângă noi Vanda și Daria. Asta m-a obligat 
să fac prezentările, spre deliciul lui Tom. Toată acoperirea mea 
s-a dus naibii când Ivona mi-a dat lovitura de graţie: 

— Imi închipui ce palpitant este să fii soţie de poliţist... 

Luată prin surprindere, Daria a rămas cu gura întredeschisă. 
Noroc cu Vanda, care a intervenit. 

— VIi-l răpesc puţin pe Dragoș. Avem o urgenţă. 

Mă uit nedumerit, însă nu era locul potrivit pentru explicaţii. 
Daria mă ia de mână și abia apuc să-i salut pe Tom și pe Ivona. 
Aflu că Vanda intenţiona să ne prezinte casă, fapt ce mă pune 


VP - 48 


pe gânduri. Diferenţa de statut social dintre familiile Roca și 
Zaharia era imensă; pe lângă ei, noi păream niște milogi. Și, cu 
toate astea, voiau să le fim prieteni. Acum, după încălzirea cu 
votcă și vin, parcă respiram mai ușor în atmosfera rarefiată a 
petrecerii de cinci stele. Mă simţeam bine în propria-mi piele, 
decalajul se estompase cu viteza cu care se împrăștiaseră prin 
creier aburii alcoolului. 

Mihai ne striga din piscină, părea fericit, se acomodase 
instantaneu, în pielea goală era greu să-i distingi pe prinți de 
cerșetori. Maică-sa l-a întrebat dacă avea nevoie de ceva, apoi 
Vanda ne-a condus în casă, prin ușa care dădea în grădină. 

Incerc să mă stăpânesc, de obicei aveam ceva de comentat în 
orice situaţie. Intrăm în living, unde predominau lemnul masiv și 
fotoliile din piele; camera fusese mobilată în stil american, 
clasic. Opus stilului nostru minimalist, modern, cu influente 
industriale. Mobilierul cu nuanţe de nuc era sculptat manual, iar 
pereţii fuseseră acoperiţi cu lemn. Inclusiv tavanul, care, luat 
separat, părea o adevărată operă de artă. Singurele elemente 
moderne, câteva corpuri de iluminat, erau încastrate discret în 
bârnele masive din tavan. Șemineul cu cele două fotolii din 
apropiere îmi plăcea mult, le-aș fi văzut în livingul nostru. Din 
clipă în clipă, mă așteptam să apară un sclav negru, cu șervetul 
pe mână, atât de pregnant trăiam senzaţia de vilă colonială 
sudistă din timpul Războiului de Secesiune. 

Livingul era format practic din trei încăperi în formă de L, 
despărțite de uși grele. Prima, zona de relaxare, avea șemineu 
și o plasmă camuflată în perete, după un panou din lemn, urma 
camera unde se servea masa și apoi așa-numita bucătărie, 
mare cât livingul nostru. Momentan, între cele trei încăperi ușile 
rămăseseră deschise. Imposibil să estimez cât costase 
mobilierul. 

După felul în care reacționa, Daria părea în transă. Vanda 
reușise să-i taie răsuflarea. Însă gazda noastră era foarte atentă 
să nu deranjeze, știa că graniţa dintre agreabil și penibil putea fi 
extrem de delicată, se străduia să rămână cu picioarele pe 
pământ, fără fiţe de vedetă. 

— Când e cald, luăm masa afară. 

Ușa glisantă despărţea bucătăria de terasa acoperită, cu 
sistem de climatizare. Era atât de mare, încât familia Roca avea 
loc de o nuntă ca-n povești. 


VP - 49 


Am urcat pe scările cu trepte din marmură și, la etaj, Vanda 
ne-a arătat dormitorul matrimonial, camera lui Tudor, de vreo 
80 de metri pătraţi, și alte șapte încăperi a căror utilitate 
rămânea un mister pentru mine. Fiecare cameră avea baie 
proprie. Și la etaj predomina stilul american. 

— Când am construit casă, împreună cu Viktor, am avut lungi 
discuţii cu privire la dimensiuni. Eu visam maximum patru 
dormitoare și un birou. Mă gândeam la un dormitor matrimonial, 
două camere pentru copii și una rezervată oaspeţilor. Până la 
urmă a ieșit un soi de motel... Uneori, mă întreb dacă nu ar fi 
bine să o transformăm în pensiune și să ne mutăm într-o casă 
normală. 

Descopăr la parter biroul lui Viktor, cu bibliotecă și pian. Dacă 
citise măcar un sfert dintre cărţile cu care ticsise doi pereți, 
atunci, trebuia să recunosc, îmi formasem o imagine complet 
greșită despre milionarii ţării. Mă uit mai atent și remarc câteva 
titluri, autori clasici și contemporani, albume de pictură, 
enciclopedii, dicţionare groase, cărți vechi, de anticariat, Vechiul 
Testament cu foi îngălbenite, diverse romane în limba engleză 
(inclusiv Harry Potter!). Printre cărţi, dau peste un sistem audio 
performant, cu boxe mari și un pick-up cu lămpi. Viktor Roca 
avea o colecție impresionantă de discuri de vinil. 

Vanda sesizează interesul pentru pick-up. 

— Vrei să pun o placă? 

— Dacă nu deranjez prea tare... 

Incă o surpriză. Familia Roca avea gusturi rafinate inclusiv în 
materie de muzică. Ascultăm un fragment dintr-un concert 
simfonic pentru pian. Vanda îmi arată coperta discului: Chopin. 
Pianul sună divin în boxele alea, zici că te afli în sala de 
concerte, la doi pași de interpret. Mă uit la Daria, părea 
fermecată, uitase de petrecere. 

Discul se oprește. Deschid capacul pianului. E un Steinway. 
Mult superior hârbului din facultate pe care obișnuiam să cânt 
Dunărea Albastră şi Sonatina în sol major. Nu rezist impulsului. 
Mă așez și mângâi clapele într-un început de partitură. 
Studiasem pianul după ureche, ca lăutarii, așa că nu-mi forţez 
norocul, mă opresc, riscam să mă fac de râs. 

Vanda mă privește admirativ, părând decepţionată că n-am 
continuat. Ridic mâinile, mă predau. 

— Nu trageti în pianist! Apropo, cine-i pianistul? Viktor? 


VP - 50 


— A, nu! Viktor știe două solfegii mari și late. L-am cumpărat 
pentru Tudor... Din păcate, nu-i place în mod deosebit. Dacă ar 
fi după el, l-ar vinde să-și ia jocuri pe calculator... Parcă și Mihai 
studiază pianul... 

Jenată, Daria își fereşte privirea. După ce îmi pierdusem jobul, 
fuseserăm nevoiţi să întrerupem lecțiile de pian. 

l-a oferit, totuși, o explicație. 

— Da... Îl împingem de la spate, știi cum e cu băieţii. Fotbal, 
calculator, PlayStation, internet... Profesoara mi-a zis că are 
ureche muzicală. Se descurcă binișor. 

— Oricum, mai bine decât mine, o completez pe Daria. 

Încheiem turul casei la demisol, unde descoperim piscina cu 
saună, jacuzzi și salină. Tot pe-acolo trecem pe lângă sala de 
fitness. Daria o întreabă pe Vanda cum întreţine proprietatea, 
de câți oameni are nevoie pentru casă și grădină. 

— Am încercat să limităm numărul angajaţilor. Bucătarul vine 
când îl chemăm, grădinarul are program flexibil și... ar mai fi 
menajera pentru curăţenie. Ne place intimitatea... Pe cât posibil, 
evident. 

Afară, Daria îmi șoptește că cel mai tare o impresionase sala 
de sport, în special banda de alergare cu ecran TV încorporat, la 
care visa de când ne mutaserăm la casă. Eu, unul, ce să zic, m- 
aș fi mulțumit cu piscina acoperită. 

Mirosul de grătar m-a lovit direct în stomac. Cu multe 
insistenţe, Vanda i-a scos pe copii din apă și le-a pus halatele de 
baie, în timp ce unii dintre invitaţi se așezau la rând în 
așteptarea porţiei de friptură la proţap. Daria, împreună cu 
Vanda și alte două mămici, i-au servit pe copii cu frigărui, mici, 
mușchiuleţ la grătar și cartofi pai. De la bar, Tom le-a adus 
sucuri naturale, iar agitația specifică lor, cu râsete și voie bună, 
m-a făcut să uit de toate problemele. 

Daria a rămas să aibă grijă de copii, așa că m-am retras cu 
farfuria la o masă liberă, să savurez în liniște cotletul de porc cu 
costițe și un sos special, cu arome orientale, pe care reușisem 
să-l descifrez doar parţial. Ivona a venit înspre mine, dar s-a 
oprit la o masă alăturată, unde apăruse, de nicăieri, deputatul 
Bulgaru. Păreau să fie vechi cunoștințe, numai că Ivona 
strâmbase din nas când se așezase lângă ea fără să-i ceară 
voie, măcar din politeţe. Între timp, bărbatul trecuse pe bere, își 
golise paharul și îi făcuse semn lui Tom să-i aducă alte două, 


VP -51 


unul pentru Ivona. Tânăra mi-a zâmbit ironic, ca de la damă de 
companie la polițist, profitând că Bulgaru se ridicase să-și pună 
încă o porție de friptură. 

Credeam că va fi, totuși, o după-amiază plăcută, până să mă 
întrebe Viktor Roca dacă mă deranja să-mi ţină companie. 
Venise cu farfuria în mână, dinspre terenul de tenis, și nu-l 
văzusem, ar fi fost o măgărie să-l refuz. Până să deschidem un 
subiect de conversaţie, Tom vine să ne ofere ceva de băut. li 
spun că aș merge pe bere. Heineken la dozator. Viktor îi cere un 
pahar de vin roșu. 

— Și, cum e? mă întreabă, într-un final. 

— Sosul e minunat! 

Intrebarea fusese despre orice altceva în afară de mâncare, 
însă simţisem că răspunsul se potrivea de minune. Ne uitam 
spre masa copiilor, aproape terminaseră, erau nerăbdători să se 
întoarcă în piscină, la joacă. Mihai se așezase lângă sărbătorit. 

— Se înțeleg foarte bine, îmi zice. 

— Da, așa cred. E o diferenţă de aproape un an între Mihai și 
Tudor. 

— Când e născut Mihai? 

— Pe 25 octombrie. 

— Deci e Scorpion, ca zodie? 

— Da, Scorpion. Foarte încăpățânat. 

— Mie-mi spui?! Și eu sunt Scorpion. 

Bine că mă limitasem cu descrierea la încăpățânat. 

— La vârsta lor, continuă Viktor, cam toţi sunt la fel, din 
punctul ăsta de vedere. Tudor e Leu... Are convingerile lui, de 
nezdruncinat. 

— Printre ele, se numără cumva și faptul că FIFA 19 este mai 
tare decât orice joc în aer liber? 

— Absolut! Uite, avem la doi pași teren de fotbal, de tenis, de 
baschet, de ce vrea el... Știi cât de greu îl convinge Vanda să 
bată mingea? Il scoate din casă cu forța, altfel nu iese. A trebuit 
să-i pun lecţii private de tenis. 

— Ei, are piscină, mai înoată... 

— Vrea companie. Se plictisește foarte repede... Sindromul 
copilului singur la părinţi, căruia i se fac toate mofturile. 

— Și Mihai abia așteaptă să socializeze. Se simte izolat aici, în 
Voluntari. La bloc, se lua cu alţi copii, erau parcuri de joacă, mă 
rog... Unul dintre puţinele dezavantaje ale traiului la casă. 


VP - 52 


Tom ne lasă discret băuturile și pleacă spre ceilalţi invitaţi. ÎI 
întreb pe Viktor dacă îl deranjează fumul de ţigară. Ivona profită 
de moment și-mi cere un foc. Deputatul părea că se cherchelise, 
era roșu la față și se mișca în reluare. Se apleacă la urechea 
femeii să-i șoptească un mare secret, apoi izbucnește în râs, 
spre exasperarea acesteia. 

Încerc să păstrez discuţia în proximitatea copiilor. Un subiect 
neutru, la care noi, taţii, ne pricepeam la fel de bine ca la fotbal, 
politică și femei. 

— Cum e școala privată la care merge Tudor? 

— Scumpă. 

Mă uit să văd dacă glumise. Cât de scumpă putea fi, la banii 
lui Roca?! Începe să-mi spună ce crede despre sistemul privat 
de învățământ. 

— Bani aruncaţi, după părerea mea... Vanda a insistat, eu l-aș 
fi înscris la o școală de stat. 

— De ce? R 

— E într-o clasă cu copii de bani gata. Aștia se cred zmei. Au 
impresia că li se cuvine orice. lar când se dau cu capul de primul 
obstacol, riscă să clacheze... Singurul lucru bun e că fac engleză 
intensiv. E 

— Totuși, parcă la stat presiunea e prea mare. Invățătoarea 
lui Mihai îi înscrie la o groază de concursuri, se merge pe sistem 
competițional,  motivaţional. Cine-i tare la matematică și 
română, rezistă. Cine nu, plânge în pumni... Nu mi se pare 
normal. De ce-ar fi mai bun un copil cu aptitudini la matematică 
decât unul talentat la desen, spre exemplu? 

— Dacă e talentat la desen, ar trebui să urmeze o școală de 
arte. 

— Teoretic. Practic, te duci la școala cea mai apropiată de 
casă și unde, eventual, ai informaţii despre învățătoare. Până 
ajunge în clasa a V-a sau chiar la liceu, copilul ăla talentat la 
desen o să sufere pentru că nu știe matematică la nivel de 
olimpiadă, cum vrea doamna profesoară, care caută să-și bifeze 
în CV încă un rezultat de excepţie. 

— Pe de altă parte, apropo de competiţie, cum îl motivezi să 
fie mai bun? 

— Tocmai ăsta-i secretul învăţământului de calitate, după 
părerea mea. Profesorii aleg calea facilă, îi bombardează pe 
elevi cu calificative, încurajează rivalităţile, întocmesc 


VP-53 


clasamente, fără să le pese de ce simt copiii, de eventualele 
traume... Ridică ștacheta, stârnesc confuzie, lasă lucrurile în 
coadă de pește, pe jumătate explicate, cu un singur scop. 

— Care? 

— Să-i atragă la meditații. În condiţiile în care salariile sunt de 
mizerie, aproape că-i înțeleg... Dar nu-i aprob. Dimpotrivă. Am 
discuţii nesfârșite cu Daria pe tema asta. 

— Și crezi că învățământul privat e mai breaz? 

— Pe alocuri, da... Depinde de școală, de cine o conduce. Sunt 
școli private care merg pe sistem Cambridge sau chiar după 
model finlandez. Din păcate, la noi centrul universului sunt 
profesorii, și nu copiii, cum ar fi normal... Sindicatele din 
învățământ sunt o pacoste, după părerea mea, promovează 
mediocritatea și fac abstracţie de principii doar ca să-și apere 
interesele. Eu pe liderii de sindicat din învățământ i-aș împușca, 
la pachet cu politicienii... Bine, pe unii dintre ei. Cei de faţă se 
exclud. A 

Mă ambalasem cam tare, fără motiv. In fond, ce voiam să-i 
demonstrez lui Roca? Că mă interesa soarta copiilor noștri? Că-l 
invidiam pentru că avea bani să-l dea pe Tudor la o școală 
decentă? 

Golesc paharul și mă ridic. 

— Mă scuzaţi. Mi-e sete. 

Îl găsesc pe Tom în spatele tejghelei, servindu-l pe unchi-su 
(dom ministru, să trăiţi!) cu whisky. N-aș fi vrut să le întrerup 
discuţia. După votcă, vin și bere, începeam să am mici probleme 
de echilibru. Grătarul îmi fusese de ajutor, însă, dacă nu mă 
opream la timp, riscam să devin violent. Să mă încarc cu 
energie și, la un moment dat, să explodez. 

Prefer să-i dau lui Tom paharul gol în schimbul unei cafele. Mă 
întreabă ce fel de cafea vreau. 

— Espresso cu lapte. 

— Imediat. 

Unchiul lui Tom mă studia fără reţinere, nu știa de unde să 
mă ia. Îi întind mâna. 

— Dragoș Zaharia. 

Reacționează cu întârziere, îmi strânge mâna palid, posibil din 
cauza băuturii în exces. 

— Cristian Vâlcu. Îmi pare bine. 

Apoi îmi întoarce spatele și pleacă agale, luându-și paharul de 


VP - 54 


whisky. Și-o fi amintit că eram clovnul ăla de la Roata Norocului. 
Incerc să fac abstracție de gestul lui, deși mă doare. 

Tom îmi întinde ceașca de cafea. Văzuse faza și dorea să-mi 
arate că era din alt aluat. 

— Când bea, unchi-miu uită de maniere. 

Ridic din umeri. Fumez două ţigări la cafea, fără să schimb o 
vorbă. |n piscină se încăieraseră doi copii, îl văd pe Tudor 
bătându-se cu unul dintre invitați. Animatorii se străduiseră să-i 
despartă, intervenise în final și Vanda, care îl certase pe fiu-su. 
Pe urmă, gazda profitase de incident ca să-i scoată din apă, 
urma momentul festiv, tăierea tortului. Se aprind artificii, se 
cântă Mulţi ani trăiască!, Tom desface sticle de șampanie. 
Invitații filmează cu telefoane mobile de ultimă generaţie. Daria 
mă vede stingher și îmi face semn să vin lângă ea, în mijlocul 
evenimentului. Îi dau de înţeles că totul era OK. 

Copiii începuseră să mănânce tortul când ministrul Vâlcu s-a 
împiedicat și a căzut, caraghios, în piscină. Dacă nu ar fi dat 
senzația că s-ar putea îneca, la cât de beat era, faza ar fi fost de 
Cascadorii Râsului. Prietenii lui Tudor chiar au râs, inclusiv Mihai. 
Pe post de salvamar, Tom a alergat ca în Baywatch și a sărit în 
apă. Cei doi au ieșit din bazin uzi leoarcă, unul sprijinit de 
celălalt, sub privirile amuzate ale asistenței. S-au dus direct în 
casă, urmaţi de Vanda, care intrase să le găsească niște haine. 
Acum, parcă mă simţeam mai bine. 

Ivona rămăsese cu deputatul. Nu avea de ales, era obligată 
să-și facă meseria. Mă duc să mă plimb prin grădină, deși 
canicula persista, riscai să iei foc în lipsa instalaţiei de 
climatizare. Trec printre arbuști ornamentali, pe o potecă 
pietruită, până la terenul de tenis. Mă așez pe canapeaua din 
paie cu umbrelă de soare, să fumez în liniște. Era prima mea 
petrecere cu milionari și, mai mult ca sigur, ultima. Totuși, nu-mi 
părea rău că venisem, măcar pentru distracţia lui Mihai. Cât 
despre Daria, fusese în elementul ei. 

Mă trezesc cu Viktor Roca lângă mine, cu două sticle de bere 
în mână. Imi întinde una și mi se alătură pe canapea. 

— Ce cretin! 

Ridic din sprâncene, încerc să fiu nedumerit, ca și cum n-aș 
ști. 

— Tipu’ care-a căzut în piscină... 

— Aaa, da! S-a răcorit bine. 


VP -55 


— l-a dat Vanda un costum de-al meu de 5.000 de euro... O 
să-l pun să mi-l plătească. 

Bea direct din sticlă. Nu știam cât de serios vorbește. 

— Și tu, cum ești? Am înţeles că ai avut o emisiune la VIP TV... 

Sperasem să discutăm despre orice altceva. Trag un gât de 
bere, înainte de a-i satisface curiozitatea. 

— Da... Bine că s-a terminat. Nu mai suportam mediul ăla, cu 
tot felul de dobitoci. 

Bravasem inutil. Probabil aflase de la Vanda. 

— Și? Ai un proiect nou? 

— Nu, deocamdată... lau o pauză. 

— Ştii, nevastă-mea conduce o revistă, RST. Te-ar interesa să 
scrii articole pentru femei, din perspectiva unui bărbat? 

Puțin spus că mă luase prin surprindere. De unde și până 
unde propunerea asta?! Să fi vorbit Daria cu Vanda, fără să mă 
avertizeze? Și ce legătură aveau actoria cu jurnalismul? 

— Habar n-am, îi zic... Ce-aș putea să scriu ca să fie suficient 
de interesant? 

— Orice... în redacţia Vandei sunt numai femei. Are nevoie de 
cineva care să vadă lucrurile așa cum sunt, nu așa cum își 
imaginează ele că sunt... înţelegi? 

Dau din cap, mecanic. Ce să înţeleg? Mă luase pe nepregătite, 
mă trezisem incapabil să judec normal. 

— Deci... Te vezi luni cu Vanda și staţi de vorbă, da? 

Se ridică și îmi pune mâna pe umăr. Mă blocasem. 

— Nu știu... Dacă vrea... 

— Bine, așa rămâne. Te sună ea să stabiliţi ora. 

Pleacă înainte să-i mulţumesc, măcar formal. Mi se 
accentuase bănuiala cu privire la Daria, ar fi singura explicaţie. 
O rugase pe Vanda să ne ajute sau îi sugerase cumva. Asta mă 
punea într-o situaţie penibilă faţă de familia Roca. Abia aştept să 
ajungem acasă, prevăd c-o să iasă cu scântei. Fumez gândindu- 
mă la discuţia cu Viktor. Ce-o fi și cu revista asta, RST? 

O caut pe internet, pe telefonul mobil. Găsesc un editorial de- 
al Vandei. Făcea trimitere la creatorul de modă Karl Lagerfeld și 
cel mai recent show Chanel de la Paris. Abia dacă auzisem de 
Lagerfeld, eram ignorant în domeniul modei, îmi trecuse pe la 
ureche ascultând știri la televizor. Ce să caut în lumea asta? 
Cum să scriu despre chestii pe care nu le stăpâneam absolut 
deloc? Și cine ar fi interesat de părerile mele neavizate, de 


VP - 56 


diletant? Propunerea lui Viktor mi se părea bătaie de joc, clar. 

O extrag pe Daria dintr-o discuţie aprinsă despre școală (dacă 
merita să-ţi lași copilul la after-schoo!). Îmi confirmă bănuielile, îi 
mărturisise Vandei că aveam probleme, însă nu-i ceruse 
ajutorul. 

— Ce-i cu tine, s-a întâmplat ceva?! 

Îmi stătea pe limbă să-i spun, doar că momentul și locul erau 
prost alese. Amân confruntarea. 

Daria insistă. 

— Te-a supărat Viktor? 

Ne văzuse pe terenul de tenis, ar fi fost aiurea să neg. 

— Vorbim mai încolo, OK? 

Tom îl trimisese acasă pe unchi-su, nu-l mai zăream în curte. 
Hainele lui Viktor, departe de a fi măsura lui, l-ar fi făcut să 
arate de-a dreptul caraghios. După încă o bere, încep să detest 
locul. Vreau doar să plec cât mai repede. 

Când încercăm să-l convingem să se despartă de piscină, 
Mihai plânge și o imploră pe Daria să-l mai lăsăm încă zece 
minute. Vanda mă întreabă dacă mă simt bine, era nedumerită. 
Ce explicaţii să-i dau? Adevărul m-ar pune într-o situație 
penibilă, așa că invoc o criză biliară. Se oferă să mă ajute, Viktor 
avea și el probleme similare, putea să-mi aducă medicamente 
din casă. O refuz, îi spun despre remediile mele homeopate, 
singurele care mă scoteau repede din criză. 

Daria conduce prudent, în timp ce Mihai, pe bancheta din 
spate, regretă printre suspine că îl smulsesem din grupul de 
copii. Evit o ceartă de faţă cu el, Daria mă văzuse încruntat și 
încercase în zadar să afle ce mă supărase atât de tare. li 
povestesc în bucătărie despre propunerea lui Viktor Roca. 
Magnatul își bătuse joc de mine. De unde îi venise ideea asta 
cretină, să scriu la o revistă pentru femei?! 

— Dragoș, crede-mă, nu am rugat-o nimic pe Vanda. Poate au 
vorbit între ei și s-au gândit să ne ajute. 

— Zău? Așa ajutor... mersi! 

— Nici măcar nu știi ce vrea să-ţi propună. Dacă e ceva la 
care te pricepi? 

— Cum ar fi psihologia femeii măritate cu un actor ratat, nu?! 

Sunt plin de nervi. Mă ridic și urc iute la etaj. Deschid 
calculatorul să mă calmez, poate descopăr ceva amuzant pe 
Facebook. Vanda Roca avea pagină personală, cu articole din 


VP - 57 


revistă și postări legate de fashion. Nu găsesc nimic despre 
viața ei de familie. Trebuie să recunosc însă, tipa arată cool, 
este cam tot ce-și putea dori un milionar de talia lui Roca. 

După interviurile din ultima vreme, să dau cu piciorul unei 
propuneri fără să știu măcar despre ce era vorba ar părea o 
aroganță de neînțeles. Încerc să intru în pielea Dariei și realizez 
că exagerasem. 

Prevăd c-o să am o noapte agitată. 


VP -58 


4. 


Revista RST avea sediul într-o zonă de case din sectorul 3, în 
spatele primului rând de blocuri de la stradă, lângă Piaţa Alba 
lulia. Vanda mă sunase de dimineaţă să stabilim întâlnirea, îmi 
fusese greu s-o refuz. Până la urmă, familia Roca se purtase 
impecabil cu noi, prietenoși, deschiși, fără aere de superioritate. 
Îi datoram Dariei o explicaţie argumentată în cazul unei ezitări. 

Am oprit mașina lângă o casă cu etaj, la intersecţia dintre 
două străzi. Locurile de parcare din curte erau ocupate, așa că 
m-am învârtit câteva minute prin zonă până am găsit unde să- 
mi las Volkswagenul. La balconul de la etaj fumau două tipe, m- 
au zărit când am sunat la interfon. Mă priveau insistent, de 
parcă aș fi purtat la gât un vibrator mare și negru. 

Din difuzor a răzbit o voce feminină. 

— Da, spuneți vă rog. 

— Dragoș Zaharia sunt. Am întâlnire cu Vanda Roca. Ușa se 
deblochează. Pășesc înăuntru, am emoţii. Dacă nu ar fi cele 
patru computere Macintosh, aș putea crede că mă aflu într-o 
locuinţă obișnuită, de bun-gust, primitoare, care emana căldură. 
Pe un fotoliu-puf, o tipă butona la telefon, absentă, alta lucra la 
calculator. Spre deosebire de fumătoarele de la balcon, colegele 
lor nu se obosesc să-mi arunce vreo privire. Aștept până mă 
invită la etaj o blondă subţirică. Poartă pantaloni negri din stofă, 
mulați, și e atât de slabă încât mă tem că suferă de anorexie. La 
o adică, aș putea urca zece etaje cu ea sub braţ fără să obosesc 
prea tare. 

Mă conduce până în biroul șefei, care era ieșită. 

— O cafea, un suc, o apă? 

— Cafea, mulțumesc. 

Rămân singur. Pereţii albi sunt tapetaţi cu reproduceri 
înrămate, picturi în ulei, fotografii, coperţi de revistă și diplome. 
Spre deosebire de mobilierul de la parter, Vanda preferase 
pentru biroul ei un stil minimalist, cu influenţe nordice. 
Combinația cu picturile părea neobișnuită, dar plăcută. 

Asistenta blondă revine cu două cești de cafea, lasă una 
pentru Vanda. 


VP -59 


— E fără zahăr. 

— Mulţumesc, mă descurc. 

Când apare șefa, mă ridic să o salut. Se uită la ceas. 

— Scuză-mă. Am fost până jos, la colegii de la DTP. 

— DTP?! 

— Desktop publishing. Tehnoredactarea... O să le înveţi pe 
parcurs. 

Fumează IQOS la cafea. Inutil s-o întreb dacă puteam aprinde 
clasicele mele ţigări Kent. 

— Cum ești? mă descoase, în timp ce-și încrucișează 
picioarele lungi pe scaunul directorial din piele. 

— Bine... cred. 

Mă studiază fără ocolișuri. Cunoșteam acea privire. Mă făcuse 
să mă simt mic, deși mă îndoiam că asta intenţionase. 

— Eu i-am propus lui Viktor să vii aici. RST este afacerea mea, 
sută la sută... Daria mi-a povestit prin ce-ai trecut. Ne-am 
împărtășit micile necazuri, ca între prietene. Ştii și tu cum e 
când se întâlnesc două femei... 

Ei, as! Cum să nu?! Îmi aminteam bine cum trăsesem cu 
urechea, în timp ce doamnele discutau la cafea, pe terasa din 
Voluntari. 

— S-a nimerit să avem nevoie de un coleg... Poţi fi tu sau 
altcineva care se potrivește profilului. 

— Și de ce m-aș potrivi tocmai eu?! o întreb. 

— Habar n-am. Poţi să-i zici intuiţie. Încercăm... Dacă îţi place 
și te descurci, ar putea fi un loc de muncă plăcut. Vreau să zic, 
mai plăcut decât în televiziune. 

Mă îndoiam că m-ar plăti mai bine decât la VIP TV. Tindeam 
să cred că aș avea alte avantaje, doar că îmi era dificil să le 
intuiesc. 

Îndrăznesc să-mi exprim temerile: 

— Am terminat actorie. Singurele texte pe care le-am scris 
sunt două piese de teatru. Din păcate, nu s-au jucat niciodată... 
Jurnalismul e o treabă complet diferită, bănuiesc. 

— Hai să vedem ce iese... Promite-mi că rămâi la noi 
săptămâna asta. Va fi o perioadă de probă, Dragoș. Plătită, 
bineînţeles. ABC-ul se învaţă repede... O să fii ucenicul Alinei. E 
o colegă foarte talentată, are rabdarea necesară să-ţi explice tot 
ce-ar trebui să știi... O chem imediat, scuză-mă. 

Vanda mă luase prea repede, aproape că mă pusese în fața 


VP - 60 


faptului împlinit. Ar fi fost aiurea s-o refuz, fără un motiv solid. 

Dă pe speaker în timp ce vorbește la iPhone. 

— Alina, ești jos? 

— Da. 

— urcă, te rog, două secunde. 

— OK. Right now. 

— Mersi. 

Soarbe din cafea. Dacă ăsta fusese scopul, să mă ţină o 
săptămână în redacţia de la RST, atunci și-l atinsese destul de 
uşor. 

Îmi dau seama că pe Alina o zărisem fumând la balcon. Ne 
strângem mâinile, pare să mă știe de la televizor. Are în jur de 
35 de ani și pe buze un roșu care contrastează puternic cu 
pielea albă. Depune eforturi să-și mențină silueta în limite 
normale, probabil ține dietă și merge la sala de fitness. 

Își trage scaunul lângă mine, așteptând cu interes să vadă de 
ce fusese chemată. 

— Alina, săptămâna asta ai o sarcină în plus. 

— Sure, no problem. Ascult. 

— Dragoș va fi ucenicul tău. Îl iei pe teren, îl înveţi cum se 
documentează și cum se scrie un articol. 

— OK... Te-ai gândit la un domeniu? 

— Da. Fiind actor, ar fi bine să scrie despre teatru, film, 
televiziune... showbiz în general. 

Mă privește, așteaptă să-i dau acordul, nu vorbisem despre 
aspectul ăsta. 

Alina mă scoate din impas. 

— Da, e în regulă... /'// do my best. 

— Dragoș, în jurnalism, dacă ai surse credibile, treaba este pe 
trei sferturi făcută. Ai tot sprijinul Alinei și al meu, mă poţi suna 
oricând, uite numărul de mobil. 

Îmi întinde cartea de vizită. 

— Vorbim pe măsură ce aflăm lucruri noi. 

Alina se ridică, iar Vanda îmi strânge mâna cu vigoare și îmi 
urează baftă. Cobor la parter, simt că trebuie să fumez. les în 
fața ușii de la intrare (al doilea loc pentru fumători, pare-se) și o 
servesc pe Alina cu un Kent. 

Îmi aprinde ţigara cu bricheta ei mare, argintie. 

— Cum ai ajuns aici, bro? mă întreabă, fără ocolișuri, ca orice 
jurnalist care se respectă. 


VP - 61 


Încerc să scap cu faţa curată. Îmi știa, probabil, istoricul. 

— Mi-am zis că, după Roata Norocului, ce-ar putea fi mai rău? 

Îi smulsesem, în sfârșit, un zâmbet. Deci nu era chiar din 
beton. Însă tipa a insistat, iar asta mi-a displăcut. 

— De unde o știi pe Vanaa-The-Bitch? 

— Bunicul ei și mătușa mea sunt din același sat. 

Explicaţia ireală o convinge la fel de tare ca și când i-aș fi 
spus că aveam o relaţie intimă cu Vanda. 

— What the fuck, Dragoș?! Las-o cu vrăjelile. Vorbim serios 
sau ne râdem? 

O fac mai departe pe prostul. 

— Înţeleg că fără pile e imposibil să prinzi un job aici... 

— Dacă ești un tip cu caș la gură, yes, for sure! Ai apucat să 
citeşti vreun rând din RST? Fără modestie, față de alte căcaturi 
de reviste suntem o publicaţie de top, very respectable, if you 
know what I mean... Nu le-ai cunoscut, încă, pe viitoarele tale 
colege. Au în spate ani buni de presă. 

— Pe când eu, săracul... 

— Asta-i realitatea, no offense, Dragoș. Ar fi prima dată când 
Vanda ar angaja un novice... Suntem un colectiv vechi și bine 
sudat. Patru din cinci redactori lucrăm în formula asta de când a 
apărut revista, believe me. 

Începuse să mă scoată din sărite cu expresiile în romgleză. 

— Și al cincilea? 

— Nora. Venită de la concurenţă. De la noi nu pleacă nimeni... 
Condiţiile sunt prea bune, dacă ne raportăm la presa scrisă. 
Generally speaking, it's too good to leave, bro. 

— Să înțeleg că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap. 

— la-o cum vrei, but în short, yes. Ai mare baftă dacă rămâi 
aici, believe me. Mai ales că ai fi al doilea bărbat dintr-un 
colectiv de gagici. Fuck me, how lucky you are, man! 

Îmi trage un pumn în piept, să fie mai convingătoare. 

— Și celălalt tip? 

— Fotograful, nea Gică. Are 59 de ani, o să-l cunoști. Fucking 
man, știe o groază de secrete. Lucrează în presă since / was 
born, or something like this. 

— Nu credeam că mai există fotografi, de când cu telefoanele 
mobile. 

— Suntem o publicaţie de lifestyle pentru femei, cu accent pe 
fashion. Telefoanele au limitele lor, dă-le dracu'! Revista are 


VP - 62 


doar treizeci la sută text, restul e parte grafică. Deci fotografiile 
trebuie să fie i-re-pro-șa-bi-le. Best of the best! 

— Înţeleg. 

— Vanda mi-a zis că trebuie s-o luăm de la zero. 

— Mada... 

— Asta înseamnă că după ce-ţi arăt cum se documentează un 
articol, te duci frumușel acasă și bagi cărbuni la teorie, îţi dau 
manualul de jurnalism... Până mâine, să fii tobă de carte, bro. 

Mă bate pe umăr prietenește. 

— Mă iei la mişto?! 

— Nu. Dar dacă nu citeşti, it will be hard. Șapte zile e foarte 
puţin pentru iniţiere... Vanda m-a rugat să te ajut. Dacă iese 
prost, înseamnă că am pus-o. Pe mine mă belește. / don’t give a 
shit about you, fuck me if I'm wrong. 

— OK. Ar trebui să știu și alte amănunte despre redacţie, în 
momentul de faţă? 

— Da. Avem ședința de sumar în fiecare zi, Monday to Friday, 
la 9:15 punct. Încearcă să vii la timp, Vanda ne rupe dacă 
întârziem. 

— Nu mi-o pot imagina în ipostaza asta... 

— Înseamnă că n-o cunoşti, bro. She's such a bitch, 
sometimes! Știu ce zic. 

— Bine, am reţinut... Altceva? 

— În afara ședinței matinale, programul e flexibil. Poţi sta cu 
scula-n mână toată ziua, if you want. Important e să livrezi 
materialele la timp. 

— ȘI... cine citește ce scriu? 

— Eu. lar la final, Vanda. 

— Scuză-mă că te-ntreb. Eşti un fel de boss pe plantație?! 

— Yeah, bro. Editor coordonator. Ce apare în revistă trece mai 
întâi prin mâinile mele. Got it? 

Strivește chiștocul pe gresie, fără graţie, cu vârful papucului. 
Îi place să pună punctul pe „i”, pare genul de femeie-bărbat încă 
nemăritată, cu o groază de complexe și pretenții infinite. Pe 
bune, Alina, ce nebun s-ar culca cu tine? 

— Wait me to finish a story. Mergem pe teren după aia, OK? 

— OK. 

Ne întoarcem în redacție, Alina la calculator, eu într-un fotoliu. 
Citesc ultimul număr al revistei. Articolele despre fashion erau 
departe de ce-aș putea scrie. Mă îmbrăcam simplu, de obicei în 


VP - 63 


blugi și tricou. Aici se opreau gusturile mele în materie de modă 
masculină. Cât despre ţinutele haute couture, le apreciam în 
funcţie de cum arăta modelul care le purta. Nici nu știam că 
existau rochii office, până să citesc un Top 7 pentru sezonul de 
toamnă-iarnă. Amănunte despre pantofi, genţi și accesorii, 
machiaj, coafuri, cosmetică, dietă, horoscop, rețete și altele de 
același calibru fuseseră foarte departe de preocupările mele 
cotidiene, mă pasionaseră la fel de mult ca filmele chinezești, 
așa că îmi venea să fug mâncând pământul. Parcă eram un 
luptător de sumo care aterizase din întâmplare direct pe scena 
Teatrului Balşoi, în plin spectacol de balet cu Lacul Lebedelor. 
Mă simţeam ca un cui pătrat într-o gaură rotundă, mai groaznic 
de-atât nu se putea. Nici nu era de mirare că tipele din redacţie 
mă priviseră circumspect. Deși poate că mi se păruse, poate că 
exagerasem. La urma urmei, în ochii lor puteam să fiu orice: 
agent de vânzări, curier, cunoștință de-a Vandei, creator de 
pantofi cu toc, producător TV, șomer sau chiar lucrător în 
industria de video-chat. 

M-aș fi așteptat ca Vanda, sau măcar Alina, să mă prezinte în 
redacție. Consideraseră probabil că ar fi prematur. Până la 
urmă, eram în probe, inutil să facă valuri. Și apoi, cum să mă 
prezinte? Stiti, el este Dragoș, viitorul posibil coleg, cu conditia 
să treacă testul. Mai bine că rămăsesem în umbră. Zborul sub 
radar, la joasă înălţime, mă putea feri de complicaţii. 

După încă o ţigară în fața redacţiei, o sun pe Daria și plec în 
oraș cu Alina. Până la mallul din Băneasa am fi putut ajunge cu 
mașina mea, însă Alina insistase să luăm un taxi. Aveam să aflu 
ulterior că se deplasa doar cu taxiul, dintr-un motiv pe care nu-l 
ghicisem. Până la mall, a rămas suspect de tăcută. Abia mi-a 
aruncat două vorbe despre ce-o să facem acolo, a stat non-stop 
pe Facebook, a dat like-uri și a postat chestii. O fi genul de 
persoană care ţi-ar da like și-n somn. Aveam prieteni conectaţi 
intim la reţeaua de socializare, îmi răspundeau instant la orice 
mesaj, distribuiau zilnic sute de poze și filmuleţe, comentau 
despre orice, oricând, intrau în polemici aprinse, ţineau să se 
afirme cu orice preţ în mediul virtual. Dacă li s-ar permite, sunt 
convins că și-ar da jos chiloţii și ar intra, în direct, pe Facebook. 
Era spectacolul lor preferat, televiziunea murise demult, pe 
internet se treziseră dintr-odată persoane publice, aveau ceva 
important de comunicat, de exteriorizat, simțeau nevoia ca 


VP - 64 


lumea să le aprecieze inteligența, spontaneitatea, compasiunea 
pentru cei năpăstuiţi, sinceritatea dusă la extrem, deseori 
vecină cu prostia. Din sute de prieteni virtuali, întotdeauna se 
găseau măcar doi, trei cu aceleași afinități sau poate doar 
amabili, dispuși să-ți ofere un like generos. Ce putea fi mai 
înălţător? Confirmarea propriei valori te trimitea la culcare 
împăcat cu gândul că nu erai singurul idiot de pe lumea asta. 

E drept, și eu îmi făcusem pagină de Facebook, îmi sugerase 
directoarea de programe, Sanda Lupu. Cică dădea bine să ai 
fani virtuali, ca vedetă de televiziune. Insă de aici și până la 
postări din intimitatea familiei era cale lungă. 

La mall, asistăm la un spectacol de fashion al creatorului 
Costin Săndulescu, foarte cunoscut ca urmare a deselor apariţii 
TV. Alina mi-l arată pe fotograful redacţiei, nea Gică. Se mișcă 
vioi în primul rând, cu aparatul în poziţie de tragere, le 
mitraliază pe modele din multiple unghiuri. Cât timp defilaseră 
fetele, mă uitasem ca mâţa-n calendar. O întreb pe Alina dacă 
ar fi trebuit să observ ceva, să rețin vreun amănunt, în afară de 
nuditatea explicită pusă în evidenţă de piesele vestimentare 
haute couture. Mă linişteşte, nu era treaba mea deocamdată. 
Urmează să ne documentăm la petrecerea de după, organizată 
special pentru presă. 

Creatorul Costin Săndulescu a apărut la final pe podium, 
încadrat de două modele, în aplauzele invitaţilor. Alina îl sorbea 
din priviri, ca pe un monstru sacru al industriei mondiale de 
fashion. Dacă aș fi femeie, mi-ar fi dificil să mă apropii de el. Are 
ceva respingător sau poate doar un aer excentric cu care 
rezonez mai greu. Negase vehement că ar fi gay, deși presa de 
cancan scrisese despre posibile legături amoroase cu bărbați, în 
afara celor bineștiute cu numeroase reprezentante ale sexului 
frumos. 

Ne retragem într-un restaurant, unde designerul Săndulescu 
pregătise băutură fină și mâncare ca la nuntă. E conștient că în 
industria modei, unde totul înseamnă imagine, nu are cum să 
răzbească fără ajutorul jurnaliștilor. li striga pe numele mic, îi 
cunoștea pe toţi, avea relații apropiate cu ei, știa să se facă 
foarte plăcut, și asta îl propulsase printre preferaţii presei. Mai 
ales că participase ca invitat la diverse reality-show-uri de 
televiziune, iar apariţiile îi aduseseră un plus de notorietate. 

Mă așez pe canapea cu Alina și alte trei colege de breaslă. 


VP - 65 


Sunt printre puţinii bărbaţi din peisaj. Alina mă îndeamnă să 
bem un whisky, să scap de trac, și încep să înţeleg de ce 
preferase taxiul. Pentru spaţiile închise, își luase ţigara 
electronică. O invidiam. Ar fi trebuit să parcurg o distanță 
apreciabilă până la primul fumoar, așa că înghit în sec. 

jurnaliștii tăbărâseră pe platourile cu mâncare de parcă abia 
ieșiseră din greva foamei, îi urmăream uluit cum își puneau în 
farfurii cu ambele mâini și în același timp, culmea, încercau să 
pară decenţi. Alina dă peste cap primul pahar de whisky și se 
ridică să-și ia ceva de ronţăit. Mă îndeamnă s-o imit, nu aveam 
timp de mers la restaurant. O întreb dacă fenomenul era specific 
petrecerilor de după show-urile lui Costin Săndulescu sau se 
întâmpla la orice pomană pentru presă. Aflu că Săndulescu se 
respecta ca vedetă, nu se uita la bani când venea vorba de 
imaginea lui. După încă un whisky, încep să mă îngrijorez, o să- 
mi fie imposibil să ţin pasul cu Alina. Pare băutoare 
profesionistă, de cursă lungă, mă bătea clar la capitolul ăsta. Se 
încălzise, începuse să vorbească mult, să gesticuleze larg, îmi 
dădea senzaţia că vrea să-i atragă atenţia lui Săndulescu. 

Bărbatul a venit, în sfârșit, spre noi, s-a îmbrățișat și s-a pupat 
cu Alina, apoi cu colegele de pe canapea. A dat mâna și cu 
mine. 

— Te știu de undeva? 

— Da, îi zic. De la televizor. 

— Roata Norocului, îi suflă Alina, la ureche. 

— Aaaa, daaa! Sigur că da. Bravo, Dragoș! 

Mă bate pe umăr de parcă aș fi câștigat un premiu Emmy. 

— Cum ţi s-a părut noua colecţie Săndulescu? 

Îmi stătea pe limbă să-i spun o porcărie. Mă abţin. 

— Superbă! Felicitări! 

Chiar dacă prinsese ușoara ironie, s-a făcut că plouă. S-a 
întreţinut în particular cu Alina, au râs, a atins-o în locuri 
sensibile, încât îl suspectam că avea de gând să-i provoace un 
orgasm chiar acolo, în plină petrecere. O fi fost documentarea 
despre care îmi vorbise colega mea. Cu unul ca Săndulescu, mi- 
ar fi imposibil să mă documentez. Oricum, faza mă amuzase. 

Între timp, mă abordează o tipă de la DOT TV. Mă întreabă 
cum fusese cu scandalul, dacă era adevărat ce se scrisese, că îl 
pocnisem pe Marius. Îi satisfac curiozitatea, înflorind pe ici, pe 
colo, de dragul conversaţiei. Cât despre ce căutam la lansarea 


VP - 66 


colecţiei lui Săndulescu, am preferat s-o dau cotită (însoțeam o 
prietenă, mă plictisisem acasă). 

O văd pe Alina fericită. Dă peste cap încă un whisky și se 
desparte de vedeta zilei. Vine lângă mine. 

— Hey, bro! What's up? 

— Habar n-am ce-aș putea scrie după un eveniment ca ăsta, îi 
mărturisesc. 

— No problem. Stai liniștit, avem ce ne trebuie. Am vorbit cu 
Săndulescu, nea Gică a făcut poze, articolul e ca și scris, dă-l 
dracu'! Tu ce faci, stai pe uscat? Fuck me! 

Toarnă whisky în ambele pahare. Prevăd c-o să am probleme. 
DJ-ul lui Săndulescu schimbă ritmul, Alina flutură mâinile 
deasupra capului, încântată, trage din ţigara electronică și 
începe să danseze. Nu pricepea de ce eram atât de apatic. 

— What the fuck is going on, bro? Ne distrăm sau ce? 

Dacă ăsta era jurnalismul de calitate, mă îndoiam c-o să fac 
mulți purici la revista Vandei. Sau, cine știe, poate nu apucasem 
să beau suficient. Plus că mă enerva și programul de dimineață, 
cu ședințe la ora nouă. Când o să înceapă Daria și Mihai școala, 
o să fie dificil. Va trebui să-i duc pe ei cu mașina, apoi s-o frec la 
redacție vreo oră, până începe ședința. Sau să mă plimb prin 
oraș, de nebun. Sau să-mi cumpăr încă o mașină. Dar cu ce 
bani? 

Mă ridic și plec să fumez, întrebând un agent de pază unde e 
ieșirea. li explic Dariei, la telefon, că se lungise treaba, urma să 
mă întorc la redacţie, era posibil să ajung acasă abia spre seară. 
Voia să știe cum a fost, simţise că băusem și încerca să afle 
contextul. O liniștesc, îi povestesc pe scurt despre petrecerea lui 
Costin Săndulescu. 

Mă trezesc cu Alina lângă mine, mă văd nevoit să termin 
brusc convorbirea. 

— Vreau o ţigară adevărată, îmi zice. 

li întind pachetul, își scoate bricheta și se sprijină de 
balustradă. Mi-e frică să nu vomite. Dacă aș fi ținut pasul cu ea, 
aș fi fost într-o stare deplorabilă. O credeam capabilă să bea cot 
la cot cu soldaţii ruși, pe frontul de la Stalingrad. 

— Și ce ţi-a zis Săndulescu? o întreb ca să sparg momentul 
apăsător, de reculegere. 

— Dă-l dracu' de bou! Fuck him! 

— Te-a supărat... Aveam senzaţia că vă aveţi ca fraţii. 


VP - 67 


— Pe naiba! He's such an asshole! 

Nu insist. O las să aleagă. 

— Voia să mi-o tragă, fuck him! 

O spune de parcă i-ar fi fost scârbă, deși comportamentul din 
urmă cu doar câteva minute sugerase exact contrariul. Vezi 
Doamne, animalul își permisese să-i propună o partidă de sex. 
Cine se credea? Jean Paul Gaultier?! Roberto Cavalli?! 

Postura de posibilă victimă a unei agresiuni sexuale o prindea 
la fel de tare ca și aia de maică-stareţă la Mănăstirea Agapia. 
Mai lipsea să verse câteva lacrimi ca să mă înduioșeze definitiv. 

Intru în mall și revin cu două cafele. Imi mulțumește cu 
jumătate de gură, de parcă aș fi ofensat-o. Mă prinde de mână 
și începe să plângă, sprijinindu-și capul pe pieptul meu. Deși 
situaţia era potenţial periculoasă, evit să o resping; aproape mi 
se făcuse milă. Cine știe ce probleme avea. 

Fumăm în tăcere, până se decide să-mi spună. 

— /ve been în a fucking relationship with Costin. Can you 
believe it?! 

Se iubiseră vreme de trei luni, crezuse că era o relație 
serioasă, până când celebrul creator de modă își dăduse în 
petic, îi spusese verde-n faţă că pentru el fusese doar o 
aventură. Îmi mărturisește că adineauri jucase teatru, voise să 
pară indiferentă, neafectată. 

Încerc să-i înţeleg starea, poate de aici și frenezia cu care 
golise paharele de whisky. Fix de asta aveam nevoie la prima 
ieșire pe teren, ca proaspăt ucenic într-ale jurnalismului. Să 
empatizez cu drama sentimentală a Alinei, s-o încurajez ca nu 
cumva să-și taie venele într-un moment de rătăcire. 

Una din două: ori tipa într-adevăr îl iubise și suferea, ori îi 
plăcea să se dea în spectacol. Însă cu ce scop? O fi vrând să mă 
impresioneze că era o fată sensibilă, care avusese ghinionul să 
întâlnească un golan. 

Îi dau șerveţele să-și șteargă nasul. Mă întreabă dacă își 
distrusese fucking make-upul. Confirm, it's really fucked up! O 
aștept să se întoarcă de la toaletă, apoi luăm un taxi. Din nou, 
se pierde în telefonul mobil, uită de mine. 

Când ajungem, redacţia e goală, Alina ar trebui să-mi arate 
cum să scriu articolul despre lansarea lui Costin Săndulescu. 
Deschide calculatorul și începe să tasteze rapid, parcă intrată în 
transă, îmi era imposibil s-o urmăresc. Il sună pe nea Gică, are 


VP - 68 


nevoie de fotografii, colegul le salvase în Google Drive, le putea 
găsi acolo. 

În treizeci de minute terminase, textul părea bun, coerent, 
apărea inclusiv declaraţia designerului. Mă frapase tonul pozitiv, 
laudativ. După povestea cu iubirea neîmpărtășită, m-aș fi 
așteptat la un atac sub centură. În schimb, Alina se întrecuse în 
superlative și metafore despre superba colecție a cunoscutului 
creator de modă. || ridicase în slăvi fără nuanţe, îl pusese pe un 
piedestal, conturându-i portretul de vizionar. Aveam un mare 
dubiu. Oare încă îl mai iubea? Poate era într-atât de 
profesionistă, încât știa unde să tragă linia de demarcaţie între 
viața privată și obligaţia de a rămâne, totuși, obiectivă. 

Mă întreabă ce cred despre textul ei, ce notă i-aș da pe o 
scară de la 1 la 10. 

— Șapte, sincer. 

— You motherfucker! How could you?! De ce șapte?! 

— Din articol reiese că totul a fost perfect la colecția lui 
Săndulescu. Adică zero dubii, zero critici! 

— Fuck off! Hai că m-ai enervat! Te pomenești că te pricepi și 
la fashion, bobocule! 

Îmi trage un Asshole! printre dinţi înainte să iasă la fumat. 
Suportase greu ofensa din partea unui novice. Are noroc că sunt 
calm, fără chef de harţă. Și cam tolerant, date fiind 
circumstanţele. 

Vanda ne surprinde la fumoar, n-o zărisem când își parcase 
mașina. 

— Ei, cum a fost? mă întreabă, bine dispusă. 

O las pe Alina să dea raportul. 

— Very entertaining! 

— Mă bucur. Ai scris ceva? 

— Da. Ti-am trimis pe mail... Eu aș pleca. Ne vedem mâine, 
OK? 

— În regulă... Dragoș, mai rămâi cinci minute, te rog. 

— Sigur. 

Alina își cheamă taxiul, îmi dă manualul de jurnalism și iese. 
Urc la etaj în urma Vandei. Fusta despicată îi scoate în evidenţă 
glezna de felină, încordată pe tocul relativ înalt, îmi era 
imposibil să mă fac că plouă, să ignor peisajul. 

Mă provoacă să-i povestesc aventura de la mall. Voia să afle 
ce îmi explicase Alina. 


VP - 69 


— Nu am avut timp de prea multe discuţii, îi mărturisesc cu o 
sinceritate care mă uimește. Costin Săndulescu a dat o 
petrecere pentru ziariști... Alina i-a luat declaraţii, au stat de 
vorbă în particular. 

— Și cum vezi chestia asta? Te provoacă să scrii ceva? 

— Atât cât mă pricep la fashion... Adică deloc, din păcate. 

— Da, mi-am închipuit. Dar nu ăsta a fost scopul. Alina te-a 
luat cu ea să-ţi arate cum se documentează un articol. la să mă 
uit, să văd ce-a ieșit. 

Citește textul pe calculator. Fără să vreau, mă pierd în 
decolteul femeii. Mi se pare cel mai bun lucru pe care l-aș putea 
face cât aștept să termine lectura. 

— Da, e în regulă. 

Tresar când realizez că mă surprinsese țintuit în defileul 
dintre sâni. 

— Mi s-a părut cam exaltat, îi zic. 

— In ce sens? 

— Adică fără pic de agresivitate. Îi datorăm ceva lui 
Săndulescu?! 

Îmi zâmbește. 

— Nu, dar te înţeleg... Costin s-a nimerit să fie un tip talentat. 
Trecând peste micile carenţe la nivel comportamental. În articol, 
vorbim strict despre colecția lui... Apropo, ţi-a plăcut? 

— N-aș vedea-o pe Daria purtând hainele alea. Nici măcar la 
un eveniment ieșit din comun. 

— OK. Atunci ce te-a impresionat? 

— Colegii din presă, cred. 

— Perfect! Scrie o pagină despre asta, fă un mini-reportaj. 

— Vorbești serios?! 

— Da, normal! 

— Bine, dar... pentru ce?! 

— Ca să discutăm pe marginea lui. Ar fi un punct de plecare. 
Ce zici? 

— Încerc. 

Decid să las mașina la redacţie, băusem și mă temeam să nu 
mă oprească vreo patrulă de poliţie. 

— E o problemă dacă las mașina în curte? o întreb. 

— Nu. De ce? 

— Duhnesc a whisky... 

Râde, de parcă aș fi glumit. 


VP - 70 


— Bine. Te duc eu până-n Voluntari. Mai ai treabă în oraș? 

— Nu, nu! Gata, îmi ajunge pe ziua de azi, m-am distrat 
suficient. 

Urcăm în BMW-ul hibrid al Vandei, cu tapiţerie din piele, 
sistem de navigație de ultimă oră, faruri bixenon, pilot automat 
și, în general, cam tot ce-i lipsea mașinii mele. Îmi manifest din 
plin curiozitatea, ca un copil ajuns prima dată la Disney World, o 
întreb despre dotări și îmi povestește cu lux de amănunte cum 
făcuse comparaţia cu un Mercedes din aceeași categorie și cum 
îl convinsese pe Viktor că BMW-ul ar fi alegerea perfectă. Părea 
pasionată de mașini. Doar că, spre deosebire de mine, și-ar 
permite câte una din fiecare model al clasei de lux, la o adică. 
Când bateria era complet încărcată (adică după vreo trei ore de 
stat la priză), BMW-ul Vandei consuma prin oraș circa șase litri la 
suta de kilometri, foarte puţin dacă mă gândeam la greutatea 
mașinii. Când rezervorul de benzină se golea, cu bateria plină 
putea merge încă 31 de kilometri cu tracţiune sută la sută 
electrică, însă cu maximum 120 de kilometri pe oră. Făcea 
70.000 de euro, cu dotări suplimentare. 

Conducea prudent, fără să bruscheze acceleraţia. Privirea mi- 
a fugit spre picioarele femeii, parțial dezgolite. Atât mașina, cât 
și șoferul, inspirau putere și rafinament. Două calităţi pe care, 
din păcate, Daria nu le va avea niciodată. 

O rog să mă lase în fața unui chioșc. Trebuia să cumpăr pâine, 
mă rugase Daria. Îi spun la telefon că sunt în magazin, la doi 
pași, și o întreb dacă mai are nevoie de ceva. 

Când intru în casă, Mihai sare pe mine să vadă ce i-am adus. 
Doar o pungă cu pufuleţi. Se retrage la consolă dezamăgit și 
Daria mă lasă să fac un duș înainte să-i povestesc. Revin în 
bucătărie cu halatul de baie pe mine. 

Mă ia tare. 

— Unde-i mașina?! 

— Am lăsat-o la redacţie. 

— De ce?! 

— Am băut un whisky la mall. La lansarea lui Costin 
Săndulescu. 

— Chiar era necesar? 

— Simţeam nevoia să intru în atmosferă... Altfel, ar fi trebuit 
să dispar încă din start. 

— Să înțeleg c-a fost aiurea... 


VP -71 


— Pentru mine cel puţin, care nu sunt obișnuit cu evenimente 
din astea... mă rog... 

— Și cum ai ajuns acasă? 

— Cu taxiul. 

Minţisem dintr-un impuls de moment. Nu știu de ce, dar parcă 
îmi fusese mult mai ușor decât să-i fi spus că m-a adus Vanda. 

— Perfect! Deci mâine pleci tot cu taxiul. Alţi bani, altă 
distracție... Plus că am și eu treabă în oraș. 

— Vino cu mine dimineață, îţi dau mașina. 

— Zău?! Eu am nevoie la douăsprezece. Puteai să mă întrebi 
înainte să bei... Hai că m-ai supărat, Dragoș, zău așa! 

Încep să mănânc. O las câteva momente să-și revină, știu că 
discuţia putea aluneca rapid înspre ceartă dacă insistam cu 
argumentele mele. 

— Stăm bine cu banii... Ce facem, îi aruncăm pe taxiuri?! 

Exagerează, însă mă abţin să-i dau replica. Intâi să termin de 
mâncat. Pe de altă parte, dacă se ambalează și o ignor, iarăși 
sunt în pericol. Am nevoie de tot calmul din lume. 

— A fost o zi foarte grea, Daria... 

— Te cred. Dar puteai să te gândești și la mine când ai lăsat 
mașina în oraș... la zi, cum e cu Vanda? 

În fine, pare că și-a revenit. 

— Urmează o perioadă de probă. O săptămână... Cică mi-o 
plătește. 

— Foarte bine. Și? 

— Și trebuie să învăţ în timpul ăsta. Sper să mă descurc. E 
revistă pentru femei, totuși... Sunt multe subiecte la care nu mă 
pricep, efectiv. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi moda, de exemplu. M-a lăsat rece colecţia lui 
Săndulescu. 

— Da, normal... Și ce-a zis Vanda? 

— Să nu-mi fac griji. O să scriu despre teatru, film, 
televiziune, mă rog... chestii cu care am interacționat și îmi sunt 
familiare. Doar că... 

— Ce? 

— Îmi trebuie timp să învăţ. Mi-a dat un manual de jurnalism. 

— Aha... Și crezi că ai putea să faci treaba asta? 

— Nu știu. Încerc. 

— Despre salariu aţi vorbit? 


VP- 72 


— E prematur. Colega care mi-a dat manualul de jurnalism 
mi-a zis că sunt condiţii bune. 

O simt cumva ușurată. Speră să ieșim din coșmarul cu 
vânzarea casei ca ultimă soluție, în condiţiile în care nu puteam 
plăti rata la bancă. Bilanţul contabil pe ultima lună ieșise 
negativ, practic mă forţa să găsesc un job, oricare. 

Sus, în birou, deschid calculatorul și mă apuc să scriu textul 
despre petrecerea lui Costin Săndulescu. Mă amuz în timp ce 
tastez. 


Lansarea colecției cunoscutului creator de modă s-a lăsat 
cu o petrecere în stilul caracteristic - cu mâncare și băutură 
care le-ar fi putut băga în spital pe anorexicele modele plătite 
de Săndulescu să defileze pe catwalk. Oricum, n-am văzut 
niciuna apropiindu-se de platourile cu mâncare, semn că ori 
aveau interdicție (ca să ajungă fursecurile pentru ziariști), ori 
depășiseră deja portia de calorii pe ziua respectivă. 

Atmosfera a fost una de revelion, iar DJ-ul s-a străduit să fie 
pe gustul invitaţilor, care, după primele pahare de whisky, s- 
au simțit în largul lor, au dansat și au socializat, comentând 
între două apetitive tendințele scoase în evidență de colecția 
Săndulescu. Amfitrionul petrecerii a aruncat bezele în stânga 
și-n dreapta, în sacoul său colorat la fel de viu ca un papagal 
din filmul Rio. Nu-mi dau seama dacă a realizat câte din 
complimentele jurnalistilor fuseseră legate de calitatea 
colecției și câte de calitatea băuturii de la bar. Oricum, s-a 
manifestat la fel de exuberant ca întotdeauna. A fost o 
plăcere să-l urmărești, mai ales când le-a pipăit pe ziariste, 
încercând să le recomande cea mai bună clinică de chirurgie 
estetică. 

Insă designerul Săndulescu s-a comportat absolut normal 
pe lângă colegii din mass-media. l-am văzut cum au tăbărât 
pe platourile cu mâncare și m-am întrebat dacă nu cumva era 
totul pierdut pentru presa din România. Spectacolul din jurul 
farfuriilor s-a dovedit a fi mult mai spectaculos decât cel de 
modă. 


Scriu încă jumătate de pagină pe același ton și-i trimit textul 
Vandei. Realizez că îmi plăcuse, ca primă experienţă. Apoi scot 
pe birou manualul de jurnalism și încep să extrag chestiile care 


VP-73 


mi se păreau importante. Le notez într-un carnețel și-mi propun 
să le discut cu Alina. 

În pat, mă foiesc, nu pot adormi, aprind lumina și verific 
mesajele de e-mail în așteptarea unei reacţii din partea Vandei. 
Inutil, probabil îl trimisesem prea târziu. Simt un freamăt, o 
emoție ca înaintea sesiunii de examene din facultate. Ce mă 
apucase?! E drept, erau puţine variante de ales, Daria mă presa 
și, dacă ratam șansa asta, exista riscul să accept un job cu efect 
distructiv. 

Adorm târziu, spre dimineaţă, și, când sună ceasul, parcă 
anunţă sfârșitul lumii. Daria încă doarme în cameră cu Mihai, n-o 
trezesc, beau repede cafeaua și chem un taxi. 

La redacţie ajung devreme, odată cu Nora. Deschide ușa cu 
cardul de acces și mă întreabă dacă îmi băusem cafeaua de 
dimineaţă. Aveau un automat în holul de la intrare. 

— Ar mai merge încă una, îi zic. 

O iau și ies să fumez, în timp ce Nora rămâne în redacţie. 
Apare și Vanda, își lăsă BMW-ul în curte, lângă mașina mea. De 
data asta poartă blugi și o bluză vaporoasă, are un aer de 
vacanţă, ai fi zis că venise să ne anunte că pleacă pe litoral, la 
plajă. Deschide portiera din spate și se întinde să-și ia servieta 
maro din piele, în care ţine laptopul Macintosh. Bluza îi saltă 
până peste talie,  descoperindu-i posteriorul demn de 
calendarele Pirelli. 

Mi-o ia înainte cu salutul. 

— Bună dimineaţa, îmi zice din mers și mă invită în biroul ei. 

Își toarnă dintr-un termos plin cu cafea adusă de acasă, 
scoate ţigara și o pune în dispozitivul electronic IQOS. 

Abia după ce se așază confortabil în faţa laptopului îmi spune 
că a citit textul încă de aseară. 

— Mi-a plăcut, Dragoș. Sincer. Ai talent, dar... 

— Întotdeauna intervine un dar, normal. 

— Aş vrea să iei observaţiile mele drept ceea ce sunt. În 
niciun caz reproșuri. Eşti la început, e absolut normal să-ţi scape 
unele nuanţe. 

— Evident. Ascult... De fapt, notez. 

Îmi scot pixul și carnețelul. 

— Te-am rugat să-mi trimiţi textul ăsta ca să văd cum scrii. 
Atât. Tonul diferă mult de cel din revista noastră. Se apropie mai 
degrabă de ziarele de cancan. 


VP - 74 


— Da, recunosc... Și subiectul era de așa natură. 

— Așadar... ca o primă regulă de ţinut minte, atacurile la 
persoană sunt departe de stilul RST. Articolul ar putea fi 
distractiv, dar te întreb: care este motivaţia, de ce l-am distruge 
pe Costin Săndulescu? Doar pentru că-i excentric? Sau pentru că 
se zvonește că ar fi gay? 

— Ai dreptate. Nu m-am gândit... 

Îmi arată pe birou ultimul număr al revistei. 

— RST funcţionează ca orice afacere din industria media. 
Supravieţuirea ei depinde de publicitate... Săndulescu este un 
client bun, își promovează colecţia prin intermediul revistei. 
Dacă în particular are un caracter infect, e treaba lui, cât timp 
are succes din punct de vedere profesional, își vinde colecţiile și 
își achită facturile de publicitate... Deci unui client ca 
Săndulescu îi scoatem în evidenţă calităţile, apropo de semnele 
tale de întrebare vizavi de articolul Alinei. Am fost foarte 
transparentă, ca să înţelegi perfect mecanismul. 

— Da, e OK. 

— Uită-te la presa de scandal. E cu totul alt stil. Ei fac bani din 
înjurături, din șantaje... Urăsc genul ăsta de fițuici. RST are 
credibilitate, are reputaţia unei publicaţii serioase, fără 
derapaje... În concluzie, îmi place mult cum scrii, dar trebuie să- 
ţi canalizezi talentul către aspectele pozitive. Crezi că poţi? 

— Sigur. 

Trage cu ochiul la ceas, se făcuse ora de ședință. Mă roagă s- 
o însoțesc până în încăperea alăturată, unde ne așteptau 
colegele, în jurul mesei ovale. Lipsea tocmai Alina. 

Nora intervine cu o explicaţie. 

— M-a sunat să-mi spună că întârzie. Se simte rău. 

Deși eram abia în prima zi a perioadei de probă, Vanda a 
decis să mă prezinte. Și-a luat un ton autoritar, de şefă, altul 
decât cel obișnuit. Discutăm despre subiectele pentru următorul 
număr al revistei, colegele fac propuneri, lansează sugestii. Nora 
amintește evenimentele săptămânii și Vanda vrea să afle cine și 
unde o să meargă. 

La început, mă surprinsese faptul că aveam zilnic ședință. 
Comunicarea pe internet devenise rutină, mă gândisem că am fi 
putut să ne vedem mai rar. Însă acum, asistând la ședința de 
dimineaţă, îmi dau seama că schimbul de opinii faţă-n faţă are, 
neîndoielnic, o serie de avantaje. Vanda urmărește pas cu pas 


VP -75 


fiecare subiect, o interesează fiecare nuanță, fiecare virgulă, are 
o rigoare dusă la extrem. Pe cât de nonconformistă și liberală 
pare în rest, pe atât de inflexibilă e la slujbă. Instituise un regim 
cazon, care își arăta din plin rezultatele. Revista era citită, 
audienţele de tiraj creșteau, concurenţa spumega de invidie. O 
admiram pentru asta. 

Aștept să vină Alina să mă ia pe teren, iar între timp citesc, 
discret, din manualul de jurnalism. Evit să mă vadă colegele, 
rămân sus, în sala de ședințe. Și așa am senzaţia că-s paralel cu 
fișa postului, nu e nevoie să le dau motive în plus de distracţie. 

Mă sună pe mobil Vanda, vorbise cu Alina, care lipsea toată 
ziua, din păcate. Ar trebui fie să mă duc acasă, fie să merg cu ea 
pe teren. Avea programat un interviu cu scriitoarea de romane 
siropoase Tania Nemţeanu. Ultima ei carte, Tenebre, fusese 
prima în topul celor mai furate cărţi din librării. Îi accept 
invitaţia, ar fi complet aiurea să-mi văd de-ale mele când aveam 
atâtea lucruri noi de acumulat, iar cineva părea dispus să mă 
înveţe. 

Mergem cu mașina Vandei până la ceainăria din Centrul Vechi 
unde ne aștepta cunoscuta scriitoare. Tania Nemţeanu e mai 
tânără decât mi-o imaginam, are sub 30 de ani și o imaginaţie 
care-i permite să analizeze intim emoţiile cuplurilor îndrăgostite, 
un talent deosebit de a scoate în evidenţă conflicte interioare și 
reflecții surprinzătoare, pline de substanță, dublate de o poveste 
de tip telenovelă sud-americană, adaptată însă realităţilor 
românești. Succesul ei la public surprinsese iniţial, apoi criticii 
văzuseră și altceva în afară de clișee. Tipa chiar avea condei, 
din ce îmi povestise Vanda în drum spre ceainărie. li citise două 
dintre romane și rămăsese impresionată. li propusese interviul 
Alinei, care stabilise locul, ziua și ora, doar că se nimerise să se 
îmbolnăvească și eu să am nevoie de un îndrumător. 

Tania ne-a povestit că a lucrat o perioadă în televiziune ca 
reporter, i-a plăcut jobul, apoi dintr-odată a trebuit să renunţe. 
Remarcasem o tristețe permanentă pe chipul femeii, chiar și 
când zâmbea. De parcă viaţa ei ar fi fost un lung șir de 
evenimente neplăcute. Ne-a povestit, off the record, despre 
marea ei iubire, un colonel care, printre altele, avusese multiple 
misiuni în Afganistan. După ultima dintre ele, când revenise în 
țară, o găsise pe Tania gata să nască. Fusese o adevărată 
tragedie, copilul se născuse mort, iar de aici intervenise ruptura 


VP - 76 


definitivă. 

A trecut brusc peste episodul nefericit, fără să verse vreo 
lacrimă, ca să ne spună în ce condiţii începuse să scrie. 

— Îmi luasem concediu de maternitate pe ultima sută de 
metri a sarcinii. Când am revenit, după două luni, cei de la DOT 
TV mi-au spus că reduseseră schema și postul meu dispăruse... 
Se evaporase, pur și simplu. Odată cu el, îmi pierdusem și 
speranţa că o să am un viitor în televiziune... 

Se încruntă în timp ce soarele dispare după nori. 

— Vă rog să nu menţionaţi asta... A fost o perioadă cumplită, 
cu depresie și alcool. M-am gândit mult la ce-ar trebui să fac ca 
să ies din starea aia. Așa am început să scriu... 

Clasic. Autorul căruia îi venea inspiraţia direct din sticla de 
votcă. Sau poate că nu? 

Aș fi putut să mă abţin, dar mă trezesc vorbind. 

— Tot Felicia Grasu era directoare la DOT TV? 

— Da... Dar ea n-avea treabă cu redacţia de știri. Mă rog, așa 
a fost să fie. 

A intervenit Vanda, la timp. 

— Și cum ţi-ai dat seama că scrisul este calea? 

— Dintr-o întâmplare. Terminasem prima poveste și i-am 
trimis-o unei prietene din televiziune. S-a arătat foarte 
entuziasmată, m-a încurajat să continui, până am debutat cu 
proză scurtă... Trei edituri mi-au respins manuscrisul până să 
ajung la directorul editorial de la Nemesis ART. Căruia ţin să-i 
mulțumesc și pe această cale. 

Pe măsură ce curge interviul, îmi dau seama că Vanda are 
abilitatea de a pune întrebările potrivite la momentul potrivit, 
știe cât să asculte fără să intervină. Cariera de scriitoare a 
Taniei explodase odată cu apariţia primului roman, inspirat din 
propria-i viață. Publicase apoi alte trei titluri cu vânzări de top. 

Nu-și ascunde dezamăgirea că nu se putea întreține doar din 
scris, lucra într-o librărie. Era foarte mânioasă pe critici, care 
vedeau exclusiv partea siropoasă a poveștilor ei. 

Stabilim în final, încă o dată, ce parte a interviului va rămâne 
off the record, nepublicabilă. O întreb pe Vanda, când ajungem 
în mașină, dacă Tania putea avea încredere deplină că ne vom 
respecta promisiunea. 

— Ar fi o mare greșeală să încurcăm borcanele. Este ca atunci 
când îi promiţi unei surse că-i protejezi identitatea... Pe 


VP - 77 


moment, povestea necenzurată a Taniei probabil că ar suscita 
un mare interes. Am vinde câteva mii de exemplare în plus. Dar 
s-ar afla imediat că nu ne-am ţinut de cuvânt și potenţialii 
subiecţi ar fugi de noi, de frică să nu păţească la fel ca ea. 

— Da, înţeleg, e logic. 

Încerc să o provoc. 

— Totuși, am putea face o excepţie. 

— Nu cred. Ştii cum se zice, excepţiile sunt o sursă 
permanentă de dezamăgire. 

Îi arunc o privire surprinsă. Îmi zâmbește. 

— Mi-e foame. Mergem să mâncăm ceva? 

— Nu știu ce să zic... 

— Fac cinste... Mai vorbim despre interviu. 

Oprim la restaurantul libanez de la parterul unui hotel de cinci 
stele, unde aș mânca doar dacă aș fi soţia lui Viktor Roca. Altfel, 
era mult prea scump. 

Vanda ia pentru început un platou cu apetitive calde, două 
salate fattoush și două pahare de vin alb, fără să-și facă 
probleme că urma să urce la volan. Se așezase pe canapea, în 
timp ce eu rămăsesem pe scaun, în faţa ei. Trecerea de la aerul 
condiţionat din mașină la cel din restaurant mă făcuse să ignor 
zăpușeala de afară. Nu știam de ce, dar în preajma Vandei mă 
simțeam confortabil, uitasem că îmi era șefă. Atitudinea caldă, 
prietenoasă, contrasta cu fermitatea de la ședința de dimineaţă. 
Era o altă Vanda, cea pe care o știam de când venea la noi, să-și 
ia băiatul de la meditații. 

Ciocnim și bem vin. Începe să-mi spună despre începuturile 
revistei, cum îi venise ideea și cât de mult visase să se impună 
pe piaţă. Îi fusese greu să lupte cu titlurile în spatele cărora se 
aflau multinaționale cu zeci de ani de experienţă în presă. Dar 
tocmai lupta o ambiţionase și mai tare, cu atât mai mult cu cât 
recent primise propuneri de a vinde revista. Le refuzase 
categoric. RST îi era ca un al doilea copil, ţinea enorm la 
afacerea ei, ridicată cu atâtea eforturi. 

Îi preţuiam dorinţa de a fi pe propriile picioare, cumva 
independentă faţă de multimilionarul Viktor Roca. Mă gândeam 
că veniturile din revistă erau relativ modeste în comparaţie cu 
afacerile soțului, dar îi asigurau un trai decent fără să stea cu 
mâna-ntinsă la partenerul ei. Asta cred că o atrăsese și pe 
Daria, văzuse în Vanda femeia care visase să ajungă. Văzuse tot 


VP - 78 


ceea ce ea nu era. 

M-a lăsat la redacţie înainte să plece la o întâlnire de afaceri 
și m-a rugat să scot interviul de pe reportofon. Am deschis 
calculatorul de lângă Nora, singura care mai rămăsese, ca să 
aleagă fotografiile de la lansarea lui Costin Săndulescu. A 
terminat înaintea mea și m-a întrebat dacă aveam card de 
acces, voia să se retragă. Ușa se închidea automat, iar dacă 
ieșeam la fumat nu mai puteam să intru înapoi în redacţie. l-am 
zis c-o să rezist fără ţigară. 

Imi amintesc de discuţia cu Vanda, scot din interviu pasajele 
pe care ne rugase Tania să nu le publicăm. Apoi trimit textul pe 
e-mail și înainte să ies activez codul sistemului de alarmă, după 
indicaţiile Norei. Parcă aș lucra la RST dintotdeauna. 

O sun pe Daria în drum spre casă, îmi spune să iau apă 
minerală și îngheţată. Venise frati-miu pe la noi. Când ajung, îi 
găsesc pe Șerban și pe Mihai la consolă, înfierbântaţi. Aproape 
că mă ignoră, joacă FIFA 19. Frati-miu era idolul lui Mihai, știa o 
mulţime de lucruri despre universul distracţiei pe tabletă, 
consolă, calculator, telefon sau orice dispozitiv electronic care te 
țintuia în scaun până se termina bateria sau până făceau părinţii 
o criză de nervi. E drept că-l ajuta și meseria, își găsise un job la 
firma de software Blue Horse. Visul lui Mihai era să ajungă ca 
Șerban, programator. N-avea rost să-i scot asta din cap când îl 
vedeam atât de pasionat. Doar că mă îngrijora lipsa activităţii 
fizice, ieșea foarte rar din casă, mă chinuiam să-l conving să 
alerge după o minge sau să se urce pe bicicletă. Aveam de gând 
să-i schimb rutina: minimum o oră de sport pe zi. 

Daria ne-a servit cu îngheţată, ne-a făcut și câte un suc din 
sirop natural de căpșuni. Stăm în living, unde încerc să le 
povestesc despre experienţa mea la revistă, cât timp Șerban și 
Mihai se străduiesc să câștige partida de fotbal. Se 
entuziasmează atât de tare la fiecare gol, de parcă miza ar avea 
o valoare inestimabilă. 

— l-am luat interviu unei scriitoare, le zic. Tania Nemţeanu. 

Numele nu-i spuse nimic Dariei. 

— Trebuia să fi auzit de ea?! mă întrebă, ironic. 

— Cred că da... E una dintre cele mai vândute din noul val. 
Scrie romane de dragoste. 

— Bine, m-am lămurit. 

— Parcă am citit ceva, interveni Șerban. 


VP - 79 


De obicei, era foarte rezervat când venea vorba să contrazică 
pe cineva. Rareori îl văzusem agresiv. Avea o fineţe și un bun- 
simţ care păreau pe cale de dispariţie. Când îi displăcea un 
lucru, prefera să tacă. lar dacă-i displăcea profund, avea o 
expresie simpatică: Să mor dacă înțeleg ceva! 

— Ce-ai citit? îl întrebă Daria, de dragul conversaţiei. 

— Că a lucrat în televiziune... 

Confirm. 

— Da, așa-i... A renunţat la televiziune și s-a apucat de scris. 

— Exact ca tine, nu? Ș 

Daria râde, abia așteptase să mă atace. li răspund calm. 

— Doar că eu sunt la începuturile carierei. Mai am până la 
consacrare. 

ÎI surprinsesem pe Șerban, începuse să-i placă, se distra de 
fiecare dată când mă vedea tachinându-mă cu Daria. Probabil se 
întrebase dacă asta îl aștepta și pe el după ce-și va găsi o 
parteneră. Deocamdată, îi plăcea viața de burlac. Nu se grăbea, 
la 35 de ani considera că ar fi prematur să-și pună verigheta pe 
deget. Degeaba încercasem să-l împing de la spate, micile mele 
răutăţi îl mișcaseră la fel de tare ca atunci când îi propusesem 
să-i fac rost de o damă de companie. 

În calitate de frate mai mic (însă mai îndrăzneţ), care avea 
grijă de fratele mai mare (dar mai timid), îi făcusem cunoștință 
cu luliana. Păruse în al nouălea cer. Îi adusesem, în sfârșit, ceva 
de calitate. luliana și Șerban aveau multe în comun, tipa 
terminase Facultatea de Inginerie Electrică și Informatică 
Aplicată, diferența de vârstă era de opt ani, acceptabilă, 
începuseră să se vadă zilnic și, împreună cu Daria, ne 
gândiserăm să le fim nași de cununie. Până când, din senin, 
frati-miu mi-a dat vestea cea mare: se despărțiseră. Fără alte 
explicaţii. În zadar am tras de el să-mi spună ce se întâmplase. 
Fie avusese o mare parte din vină, fie se petrecuse altceva care 
îl punea într-o postură proastă. Discreţia dusă la extrem mă 
scosese din răbdări, aș fi vrut să-l înjur și să-i trag o palmă 
frăţească după ceafă, ca în vremurile de demult. Din clipa aia, 
îmi propusesem să-l las în pace, să-și caute singur parteneră. 
Implicarea mea nu făcuse decât să-mi provoace stări de nervi. 
lar lui Șerban, senzaţia că încercasem să-i bag pe gât o scorpie 
(dacă o fi fost vina ei!). 

După ce a dus la bucătărie ceștile goale de îngheţată, Daria a 


VP - 80 


vrut să afle amănunte. 

— Cu Vanda cum a fost? S-a purtat OK? 

— Da. Foarte bine chiar... 

Evit să-i spun despre micul nostru popas la restaurantul 
libanez. 

— Încearcă să mă ajute. 

— Cine-i Vanda, Dragoș? mă întreabă Șerban, imediat după 
explozia de bucurie a lui Mihai, care tocmai înscrisese un gol. 

Realizez că Daria îl lăsase în ceaţă în legătură cu jobul meu. 

— E patroana revistei RST, îi explic. Şefa... Soţie de milionar. 

— Ce milionar? 

— Viktor Roca. 

— Tipul care învârte imobiliare? 

— Imobiliare, turism, comerț, mă rog... are multe afaceri. 

— S-a băgat și în industria de IT? 

— Habar n-am. Posibil... De ce, te-ar interesa un transfer? 

Mă privește uimit. 

— Nu... Ar fi ultimul lucru la care să mă gândesc. Îmi merge 
bine unde sunt. 

— Doamne ajută pe mai departe, să fie măcar la fel. 

Când Daria se retrage, îi povestesc lui frati-miu conjunctura 
prin care ne cunoscuserăm cu familia Roca. Pe urmă, mă duc în 
birou să studiez manualul de jurnalism. Aveam foarte multe de 
învăţat și timpul mă presa. 


VP - 81 


5. 


Vineri dimineaţă, redacția RST 


Am tras tare zilele trecute, am terminat manualul de 
jurnalism și Alina mi-a explicat câteva lucruri la care aveam 
nelămuriri. Între timp, scrisesem încă două articole, la sugestia 
Vandei. Eram conștient că fuseseră doar exerciţii pentru 
calibrarea stilului, nimic mai mult. Alina evitase să pună 
calificative, îmi făcuse unele observaţii, în timp ce Vanda mă 
încurajase să continui pe aceeași linie. La sfârșitul programului, 
ar trebui să aflu dacă trecusem cu brio de perioada de probă. 
Aveam mari emoţii. 

Am ajuns la redacţie, ca de obicei, mai devreme. N-am văzut 
mașina Vandei în parcare, însă am auzit-o vorbind sus, la 
telefon. Nora m-a tras de mânecă să fumăm, nu înainte să 
aducă două cafele de la automat. E simpatică, știe bancuri, îi 
place să fie multă veselie în jurul ei, să ne facă să râdem. Pe cât 
de sobră pare la prima vedere, pe atât de haioasă e după ce 
apuci s-o cunoști. Mai nou, se distra pe seama unui sportiv care 
se îndrăgostise de ea până peste cap. Părea de modă veche, 
trecea pe la redacţie aproape zilnic, să-i aducă flori sau 
mărunţișuri. Îl cunoscuse la sala de fitness. Tipul făcea 
culturism, tricourile mulate îi scoteau în evidență mușchii, care 
contrastau aproape hilar cu figura inocentă, de șoarece de 
bibliotecă. Nora nu-i răspunsese avansurilor, însă nici nu-l 
respinsese categoric, încât aproape îmi era milă de bietul om 
când îl vedeam pe-acolo. O întreb dacă vine și astăzi. 

— Sper că da... 

— Îți place să-l chinui, recunoaște. 

— Până apare marfă nouă la orizont, știi cum e... M-a învățat 
mama că-i bine să am o manta pentru vreme rea. 

— Aha... Te-ar deranja dacă i-aș spune tipului ce crezi despre 
el? 

Mă împinge cât să vărs puţină cafea din pahar. 

— Nesuferitule! Ce-ţi pasă, ești însurat! |ţi convine să râzi de 
noi, astea care visăm la un Făt-Frumos deștept, bogat și cu 


VP - 82 


mușchi. _ 

Apare și Alina, coborâse dintr-un taxi. Imi smulge din mână 
ţigara încă neaprinsă. 

— What the fuck is going on, bro? Eşti cam palid. Ultima zi de 
probă, am / right? 

Rânjește satisfăcută. 

— Sărbătorim și noi undeva, după marele anunţ? Dai un 
whisky? 

— Da, da, bună idee! sare și Nora, entuziasmată. 

Chiar dacă reacţiile fetelor îmi dau motive de optimism, mă 
gândesc cu tristeţe că până-n ziua de leafă eram destul de 
strâmtorat. 

— Bine, OK, aţi câștigat... Dar mai întâi să așteptăm verdictul. 

Alina răspunde la mobil. Fumătorii redacţiei tocmai fuseseră 
chemaţi la ședință. Se făcuse 9:15. 

Vanda aștepta propuneri de subiecte noi pentru numărul de 
săptămâna viitoare, era nemulțumită cu ce aveam. O roagă pe 
Alina să citească titlurile materialelor deja scrise. 

— First of all, we have a fucking story about cum să prepari 
un smoothie care te ajută să slăbești. Inlocuiește masa de 
dimineaţă cu această fucking băutură și vei scăpa rapid de 
kilogramele în plus, bro... 

— Căcat! îmi șoptește Nora, suficient cât s-o audă Vanda și 
să-i arunce o privire încruntată. 

— ...Number two! Cea mai ingenioasă fucking metodă de a 
realiza bucle perfecte! N-ai nevoie nici de placă de păr, nici de 
fucking ondulator, bro! 

— Cum vine asta?! mă trezesc întrebând. 

— Citește revista, mi-o retează scurt Alina, apoi trece la 
punctul următor. Three. Cum să porţi dungile ca să pari mai 
slabă, /ike a fucking model. Trucurile care te ajută să obţii cele 
mai inspirate ţinute. Four. Povești de succes. Oana Mantale, târg 
de design contemporan și cultură vintage. 

Vanda e surprinsă. 

— Cine a scris materialul? 

Crispată, Maria ridică două degete, ca la școală. 

— Și eu de ce nu l-am văzut? 

— l l-am dat Alinei. 

Editorul coordonator își face mea culpa, a uitat să-l dea mai 
departe. Promite că îl va trimite imediat după ședință. Pe urmă, 


VP - 83 


continuă înșiruirea. 

— OK, /et's move on. Five. Totul despre cancerul la sân, 
rubrică în colaborare cu fucking doctor Petru Manolache. Six. 
Cum a slăbit Teodora 16 kilograme într-un timp record. Seven. 
Cinci accesorii de care te vei îndrăgosti în această vară. Hey, are 
you kidding me?! 

— Alina, te rog scoate-l pe ăsta. E foarte slab. 

— OK. Restul le citesc pe repede-nainte: Cine a adus în 
România modelul de educaţie danez, Cel mai tare fucking 
remediu natural pentru tusea seacă, Yoga, pilates și fitness cu 
Ana, Homeschooling-ul, reportaj cu o familie din București care 
și-a retras ambii copii de la școală. Fucking cool, bro! Aaa... și 
avem o traducere, Ce mai fac vedetele de la Hollywood, cine pe 
cine mai hărţuiește sexual. That's all, Vanda! 

— Mulţumesc... Subţire. Foarte subţire. Deci, la ce alte 
materiale mai lucrăm? 

În zece minute, ședința se termină într-o notă veselă, șefa 
părând mulțumită de noile propuneri. Ar fi trebuit să-mi zică 
ceva, însă preferase să amâne momentul. Inainte să iasă, Alina 
o întreabă despre mine. Intenţionase să ieşim împreună pe 
teren, să-mi arate atelierul de creaţie al unei tinere 
antreprenoare. Vanda îi taie din elan, o anunţă că avea alte 
planuri. 

Rămânem singuri. Îmi spune că a vorbit cu Liliana Tender, 
cunoscuta bloggeriță pasionată de călătorii. Urma să-i luăm un 
interviu, pe la unsprezece și jumătate. Habar n-am ce urmărea, 
de ce îmi deviase traseul stabilit de Alina. Poate că vrea să-și 
dea seama cum mă descurc pe teren, că tot e ultima zi a 
perioadei de probă. Cumva, are dubii în legătură cu calităţile 
mele de jurnalist. Cine știe ce i-o fi spus Alina... Mă străduisem 
să-mi dau seama care-i treaba cu editorul coordonator, însă tipa 
era foarte ciudată, nu puteam s-o cataloghez în niciun fel. 
Tocmai când îţi dădea impresia că-i cool, avea tot felul de toane, 
trecea din senin de la râs la plâns și invers, uneori credeam că 
joacă teatru ieftin dintr-un motiv alunecos, dincolo de 
capacitatea mea de percepţie. Când o întrebasem, frontal, 
despre cum scrisesem, evitase să-mi dea calificative, schimbase 
subiectul sau pretinsese că nu era momentul. Raportul Alinei ar 
trebui să conteze în luarea unei decizii, sunt convins că Vanda 
va ţine cont de părerea ei. 


VP - 84 


Rămân singur să fumez la intrare, până aud cum coboară 
șefa. Sting repede ţigara. 

Se oprește, indecisă, și se uită lung în parcare. 

— Putem merge cu mașina ta? 

Propunerea mă ia prin surprindere. 

— Da, sigur... Ce s-a întâmplat cu BMW-ul?! 

— L-am băgat în service. Un mic accident, trebuie vopsită 
portiera... Nimic grav. 

Începe să-mi povestească incidentul, în timp ce bag în 
marșarier și intru în trafic. Pare afectată mai degrabă de cum se 
întâmplase decât de faptul că rămăsese fără mașină. Cei de la 
reprezentanţă intenţionaseră să-i dea, temporar, un BMW 
identic în locul celui lovit. Îi refuzase. Oricum, bănuiam că 
garajul familiei Roca adăpostea cel puţin doi bolizi de rezervă. 

Bloggerița Liliana Tender insistase să ne dea interviul fix la 
aeroport, urma să plece într-o călătorie în India. La 28 de ani, 
vizitase deja șaptezeci și șase de ţări. Când am văzut-o, am avut 
un mic șoc. După cum era îmbrăcată, aș fi zis că-i corporatistă, 
mă așteptam la ceva flower-power, cu blugi, tricou și adidași. 
Liliana purta cămașă albă și pantaloni din stofă, cu pantofi și 
bijuterii de firmă, arăta ca un speaker la un congres 
internaţional al specialiștilor din industria de parfumuri. Imi 
imaginam cum ar fi să scoată din valiza elegantă pe care-o ţinea 
lângă scaun un rucsac de munte, o lanternă, un cuțit 
multifuncțional, eventual și un ceaun pentru mămăligă. Oare în 
călătoriile ei trăgea la hoteluri de 4 și 5 stele, cu spa, din care 
ieșea doar însoţită de ghizi locali? Oare tăticu' milionar se ocupa 
de pasiunea fetei sau avea un sponsor generos, anonim? Aveam 
să aflu imediat răspunsul (chiar dacă parţial); tocmai aparențele 
care contrastau cu miezul poveștii o provocaseră pe Vanda să-i 
găsească Lilianei un loc în paginile revistei. 

Un sfert de oră mai târziu, Vanda mi-a confirmat că aveam 
suficiente informaţii pentru material. Mi-a plăcut că nu a 
intervenit, m-a lăsat să conduc interviul, a vrut să vadă cum mă 
descurc. 

— O să luăm pozele direct de pe blog, cu acceptul Lilianei. 

În parcare, după ce sting ţigara, Vanda mă roagă să mergem 
la o adresă din sectorul 4. Trebuia să se vadă cu un posibil 
client, poate îl convingea să cumpere spaţiu de reclamă. Mă 
așteptasem să-mi spună cum mă descurcasem cu bloggerița, 


VP - 85 


măcar voalat, însă ea deviase discuţia, îi plăcea să mă ţină în 
tensiune. 

— Fumezi de mult? mă întreabă, privind în gol. 

— Din facultate... O prostie. Tu când te-ai lăsat? 

— Nu m-am lăsat. Fumez din astea electronice. l-Q-O-S. 

Îmi arată dispozitivul. Uitasem. Îl folosise în câteva rânduri, 
dar, pentru că nu scotea fum, îl ignorasem. 

— Ai încercat? 

Scutur din cap. Îmi întinde ţigareta să trag un fum. O fac fără 
prea mare entuziasm. 

— Cum e? 

Încerc să fiu sincer. 

— Măcar nu miroase. 

— Așa zic și eu... Pentru o femeie, e un avantaj major. 

— Nu te tentează să revii la vechiul obicei? 

Mă privește pe sub sprâncene. 

— Mai întrebi?! 

Îi întind pachetul de ţigări și bricheta. Se uită lung la ele, apoi 
le respinge ușor, fără să mă simt ofensat. 

— Mersi. Nu-i momentul... Poate altă dată. 

Să circuli prin București într-o zi de vară, cu mașina mea, care 
mai nou avea probleme cu aerul condiţionat, putea fi testul 
suprem de rezistenţă pentru o persoană ca Vanda. Și-a scos 
pachetul de șervețele, transpirase abundent. S-a șters pe gât, 
cu gesturi naturale, apoi a coborât încet pe piept, între sâni, fără 
să se sinchisească. Îmi crea o stare de neliniște, îmi e teamă să 
nu-și dea cumva seama că-i urmăream mișcările, ca un puști 
care trage cu ochiul prin gardul de la nudiști. Insă impulsul era 
prea puternic. Am deschis geamul complet, trebuia să mă 
răcoresc. Mă așteptam din clipă-n clipă ca o pală de vânt să-i 
ridice rochiţa. Când schimb viteza și-i ating genunchii fără să 
vreau, parcă mă electrocutează. 

Calvarul erotic are șanse mari să se termine prost. De câteva 
minute se lăsase tăcerea, ceea ce nu mă avantaja, mă făcea să 
mă concentrez asupra unui singur lucru. lar cu cât se scurge 
timpul, cu atât am mai tare senzaţia că știe ce-mi trece prin cap. 
Probabil se distrează copios. 

În lipsă de altceva, pornesc aplicaţia Waze pe telefonul mobil 
și introduc adresa din sectorul 4, deși cunosc foarte bine traseul. 
Sper ca indicaţiile de orientare în trafic să-mi distragă atenţia. 


VP - 86 


Ceea ce se și întâmplă, într-o oarecare măsură. 

Ajungem la destinaţie fără ca Vanda să mai scoată vreun 
sunet. Zăpușeala o doborâse. 

— Îmi cer scuze, îi zic. Poate un taxi cu aer condiţionat ar fi 
fost ideal. 

— Niciodată! 

Coboară și trântește portiera. Mă roagă să scriu materialul cu 
Liliana Tender, ca să-l citim împreună, în redacţie. S-o aștept 
neapărat, ajunge și ea după ce-și termină treaba prin oraș. 

Singur în mașină, răsuflu ușurat. Mă uit lung la bancheta din 
dreapta și încă nu-mi vine să cred. Ce-a fost asta?! De ce mă 
simţisem ca un maimuţoi în călduri? E drept că Vanda arată într- 
un fel, dar până în urmă cu cinci minute o văzusem doar în două 
ipostaze: de prietenă a Dariei și de șefă. Atât, nimic mai mult! 
De unde impulsul ăla animalic? Să mă fi incitat dinadins, ca să-și 
râdă de mine? Foarte posibil. Nevestele de milionari aveau tot 
felul de ciudățenii, cred. 

Până una, alta, încerc să șterg cu buretele momentul penibil. 
Trec pe la McDonald's să mănânc pe fugă un hamburger, mă 
rodea stomacul de la atâtea emoţii. Era ziua cea mare, voi afla 
dacă am trecut testul. În timp ce conduc spre redacţie, ascult 
din nou interviul înregistrat pe telefon. Incerc să-mi dau seama 
cum ar suna începutul articolului, cu prezentarea Lilianei 
Tender. Cel mai probabil, o să scriu textul la persoana întâi, cu 
primele impresii de la aeroport, de când o remarcasem la 
cafenea. Mi-e ciudă că nu-i cerusem permisiunea să-i fac o poză. 
Ca de obicei în situaţii similare, imaginea ar fi spus mai mult 
decât o mie de cuvinte. Va trebui să mă mulțumesc cu 
fotografiile de pe blogul ei de călătorie. 

Când dau să intru în redacţie, mă intersectez cu Maria. 
Tocmai se retrăgea spre casă, îmi urează spor la treabă. Rămân 
să fumez, iar Alina apare să-mi ţină de urât. 

— Hey, bro! Tell me, cum a fost cu șefa? Mai bine decât cu 
mine? 

Aproape mă face să roșesc. Retrăisem momentul în care îi 
atinsesem Vandei genunchiul. 

— Nu, nici pe departe. Ești cea mai bună profesoară ever. 

— Don't fuck with me, bro! Minţi, du-te dracu’ de bandit! 

— Am eu faţă de mincinos?! Pe bune! 

Îi povestesc despre interviu. Se oferă să mă ajute, dar îi spun 


VP - 87 


că n-aș suporta să-i fiu dator vândut pentru jobul ăsta. Preferam 
să-l scriu singur. Era un ultim test, dacă meritam, vom fi colegi, 
dacă nu, să-mi fie de bine! De mâine, mă găsea la firma de call- 
center. 

Transcriu interviul pe calculator și încerc să-i dau forma finală. 
Îmi ia mai mult timp decât m-aș fi așteptat, recitesc fiecare 
propoziţie, fiecare cuvânt, fiecare virgulă, până am certitudinea 
că sună bine. Pe urmă pierd vremea pe Internet, în așteptarea 
Vandei. În redacţie nu mai rămăseserăm decât Alina și cu mine. 

Colega a ieșit din nou să fumeze și m-a întrebat dacă putea 
citi materialul. Îi zic că îl trimit pe e-mail. 

Până să-și dea cu părerea Alina, a apărut Vanda, s-a scuzat că 
întârziase și m-a invitat la ea în birou. 

— A trebuit să dau o fugă până la tipografie, îmi spune în timp 
ce urcăm. 

— Probleme? 

— S-a stricat un utilaj. Încearcă băieţii să-l repare până 
săptămâna viitoare... Cum a mers interviul, te-ai descurcat? 

— Da... A ieșit cam lung. Șase pagini. 

— Hai să ne uităm. L-ai trimis? 

— L-am pus pe Google Drive. 

Își deschide Mac-ul. Păstrez distanţa, mă așez pe canapea, n- 
aș vrea să retrăiesc senzațiile din mașină. Imi caut de lucru pe 
telefon, doar că din poziţia aia am o priveliște amplă, văd cam 
tot ce mișcă pe sub biroul Vandei. Alesesem prost, trebuia să fi 
rămas pe scaun. Priveliștea mă atrage puternic, sunt pe cale s-o 
dau în bară dacă mă observă, așa că mă ridic și studiez 
tablourile. Pe măsură ce așteptarea se prelungește, mi se 
umezesc palmele din cauza emoţiilor. 

Aud bătăi ușoare în ușă. E Alina, îi spune Vandei că trebuia să 
plece, îi lăsase materialele pe Drive. Işi urează reciproc weekend 
plăcut, o salut și eu pe Alina (care îmi șoptește la ureche s-o 
sun, să-i dau vestea cea mare, doar îi promisesem un rând de 
whisky, ea nu uitase!), apoi rămân din nou cu șefa. O urmăresc 
cum tastează la laptop, îmi corectează materialul. Sunt curios ce 
observații avea, după părerea mea, îl scrisesem foarte bine. Cu 
siguranţă omisesem unele chestii, ori interpretasem ceva greșit. 

În fine, își ridică privirea, se relaxează, se lasă ușor pe 
spătarul scaunului, își introduce ţigara în dispozitivul electronic. 
Preferam să-mi spună direct, decât să mă ia pe ocolite, cum că 


VP - 88 


aș avea talent, dar poate că jurnalismul nu mi se potrivea. 

— A ieșit bine. 

O privesc sceptic. Dacă era așa de bine, de ce corectase 
aproape întruna?! Ce greșisem? Mă apropii timid de laptop, trag 
cu ochiul. 

Vanda începe să-mi explice. Simţise nevoia să completeze, să 
taie în unele locuri, să reinterpreteze. Păream ușor contrariat, 
orgoliul de scriitor își spusese cuvântul, iar Vanda mă citise fără 
să-i ofer explicaţii. 

— Patru mâini scriu întotdeauna mai bine decât două, Dragoș. 
Și aici mă refer strict la revista noastră, nu la romanele polițiste. 
Acolo e altă discuţie... O să te obișnuiești, un articol complet 
înseamnă, din punctul meu de vedere, un efort colectiv. Tu, 
Alina, eu ne străduim ca produsul final să aibă ceva în plus față 
de concurenţă. Un alt unghi de abordare, o idee deosebită, o 
expresie care să te uimească... Așa că micile vanități nu-și au 
locul, cât timp obţinem rezultatul așteptat. Ești OK cu asta? 

— Da... cred că da. În fine, mă obișnuiesc. 

— Altă soluţie nu ai. Putem discuta pe marginea fiecărei 
modificări... Nu sunt genul de șef care să aibă ultimul cuvânt no 
matter what. 

Încep să cred că romgleza era un must have în redacţia RST. 
Mai lipsea s-o imit și eu pe Alina, ca să fie tacâmul complet. In 
ciuda frustrării, aveam motive de bucurie. Fără să mi-o spună 
direct, Vanda îmi dăduse de înţeles că trecusem cu bine de 
perioada de probă. 

Își închide laptopul și își face ordine pe birou. Dau să ies, dar 
Vanda mă reţine. 

— Mergi spre casă? 

— Da. 

— Mă duci și pe mine, te rog? 

Uitasem că își lăsase mașina în service și, în același timp, 
scosesem definitiv din calcul posibilitatea repetării momentelor 
de coșmar în care hormonii mei o luaseră razna. 

— Sigur că da... 

— Cobor imediat. 

— OK. 

În așteptarea Vandei, îmi găsesc greu locul. Ar trebui s-o sun 
pe Daria, să-i dau vestea, însă acum gândul îmi zboară doar la 
următoarele minute de mers la volan alături de Vanda. 


VP - 89 


Senzaţiile îmi sunt încă foarte vii, prezenţa ei începe să-mi 
provoace reacții bizare, puternice, greu de controlat. Incă nu 
pricep de ce mi se întâmplau toate astea. Până de curând, îmi 
fusese indiferentă. Adică, îmi dădusem seama că e o tipă beton, 
cu infinite calităţi, doar că, dintr-un motiv rămas în ceaţă, mi se 
păruse inabordabilă. Totuși, se măritase cu un milionar! Ce 
șanse aș avea să-i fiu pe plac? Și mai ales, de ce?! Avea o 
căsnicie minunată, probabil că între ea și Viktor Roca exista o 
relație puternică. Eram un mare tâmpit (nicio surpriză!), altfel de 
ce m-ar fi tentat ideea? 

Slavă Domnului, afară se răcorise. Urcăm amândoi în mașină, 
îi deschid galant portiera și încerc să schimb vitezele fără s-o 
ating. 

Convenabil, discuţia alunecă spre chestii domestice, despre 
copii. 

— Ce mai face Mihai? Cred că abia așteaptă școala. 

— Nu știu cât așteaptă el, dar eu, cu siguranţă. Stă prea mult 
în casă, se joacă ba pe tabletă, ba pe consolă, m-a înnebunit cu 
chestia asta. 

— Lasă, că și Tudor e la fel. Degeaba are piscină și teren de 
tenis în curte. Trag de el, efectiv... îi explic în fiecare zi că are 
nevoie de mișcare. 

— Pe Mihai l-am dus la cursuri de înot. l-a plăcut la început, pe 
urmă a început să mârâie. Ba că apa-i prea rece, ba că 
domnișoara instructor îl pune să facă prea multe ture de bazin, 
ba că nu știu ce... 

— Da, clasic. Au cam aceleași reacții, parc-ar fi fraţi... l-am 
spus lui Tudor că-i arunc electronicele din casă dacă nu înțelege 
să respecte programul de vacanţă... Bine că-ncepe școala. 

— Da... Deși dimineaţă o să fie jale. 

— De ce? 

— Trebuie s-o las pe Daria la slujbă, pe urmă îl duc pe Mihai, 
apoi vin la redacţie. Ajung pe la opt și douăzeci. Până la ședință, 
am timp de zece cafele și un pachet de ţigări. 

— Înţeleg... 

Nu pare dispusă la un compromis. Și ar fi complet deplasat 
să-i cer să lipsesc de la ședință. 

— Cum ţi se pare colectivul, Dragoș? Te-au primit bine fetele? 

Fusesem tentat să spun că da, cu o excepţie. Dar am preferat 
să par integrat sută la sută, fără reacţii de respingere. 


VP - 90 


— Da, excelent! Fetele sunt de gașcă... Atmosfera e foarte 
bună în redacție. 

— Și Alina? 

Oare să-i fi spus Vandei ceva rău despre mine? 

— Da, e OK... M-am obișnuit mai greu cu romgleza ei, dar face 
parte din farmecul locului. 

— Să știi că boala poate fi molipsitoare. Mă trezesc uneori 
trântind din senin câte-un Fuck me! sau ceva similar. Mi-e frică 
să nu fie prin preajmă persoane simandicoase... Unii au urechi 
sensibile. lar când înjurătura vine din partea unei distinse 
doamne, îţi dai seama... 

— Din fericire, eu agreez înjurăturile. Le-am și practicat destul 
de des. 

Mă privește neîncrezătoare. 

— În televiziune, normal. 

O făcusem să râdă copios, deși fără intenţie. Imi scăpa ce 
anume o amuzase atât de tare. 

— Fuck me, man! Hai că m-ai înveselit! Tocmai îmi spuneam 
că am avut o zi proastă. 

Conduc prudent prin traficul aglomerat, să nu risc vreo 
tamponare. Era ora la care lumea iese buluc de la serviciu și, 
dintr-odată, mașinile merg bară la bară. Toţi vor să ajungă 
repede acasă, nervii cedează când se fac depășiri la limită, pe 
contrasens, pe linia de tramvai, pe lângă coloana oprită la 
semafor, pe oriunde. Înjurăturile, parte din civilizaţia urbană a 
Bucureștiului, uneori mă bine dispun, alteori mă agresează. Cele 
mai spumoase le știam de la taximetriști, campionii absoluți ai 
conversațiilor buruienoase. La multe dintre ele, orice femeie cu 
o minimă pudoare și-ar astupa urechile. Oare și Vanda? 

Acum pare pierdută. O surprind dintr-odată melancolică, 
privind pe geam cu gândurile departe. Când iese din carapacea 
de șefă intransigentă, de tipă inabordabilă, mă pândește un 
mare pericol. Cum a fost dimineaţă, în mașină, sau atunci când 
m-am așezat pe canapeaua din faţa biroului ei. Devenea de-a 
noastră. Pământeană, vulnerabilă. 

Ajungem în Voluntari, în faţa casei familiei Roca, la șapte fără 
un sfert. Vanda îmi mulțumește, deschide portiera să coboare, 
apoi o închide la loc. 

— Hai să-ţi arăt ceva, te rog. 

— Unde?! 


VP - 91 


— La mine... Trage mașina pe dreapta. 

Dau să mă conformez, din reflex (doar e șefa!), însă mă 
opresc cu mâna pe cheia din contact. Propunerea mă luase prin 
surprindere. 

— Nu vreau să deranjez. E vineri seara... 

— Viktor se întoarce luni. E plecat în Polonia, cu afaceri... lar 
pe Tudor l-am lăsat la bunici. Deci niciun deranj, Dragoș... Hai, 
durează puţin. E vorba de revistă. 

Coboară din mașină și îmi arată unde să parchez. Pășesc prin 
curte cu mari emoţii, de parcă m-ar urmări cineva din spatele 
ferestrelor. Ideea că vom fi doar noi doi în ditamai casa de 
milionar îmi ridică părul pe mâini. Mă tem să nu se repete, să nu 
revină impulsul. Trebuie să plec repede, sub pretextul că mă 
așteaptă Daria. Cu siguranţă Vanda nu avea nici cea mai palidă 
intenţie, însă îmi era frică de propriile reacții. Reușisem să obțin 
jobul cu greu și, chiar dacă visasem la altceva, pe moment mă 
scotea dintr-un mare impas. Așa că trebuia să fiu foarte atent, 
orice gafă sau gest necontrolat m-ar fi pus într-o situaţie fără 
ieșire. 

Intrăm în living. Dintr-un dulap, Vanda scoate revista RST și 
mi-o aruncă în braţe. 

— E primul număr, ediţie de colecție... Sunt curioasă ce 
părere ai despre articolul meu. Citește.-l, te rog, cât fac un duș. 

Dă să iasă, apoi se întoarce. 

— Bem un whisky, OK? Sărbătorim intrarea lui Dragoș Zaharia 
în frumosul nostru colectiv. 

Se duce la bar să toarne în pahare, mă luase prea repede ca 
să apuc s-o refuz. 

— Felicitări, Dragoș! 

— Mulţumesc. 

Ciocnim și Vanda golește paharul ca pe apă. 

— Sper să avem o colaborare de tip win-win... reciproc 
avantajoasă, ca să folosesc un clișeu. 

Pe urmă dispare graţioasă din peisaj. Mă așez într-un fotoliu 
masiv din piele, băutura fină mă făcuse să mă simt bine, îmi 
pusese sângele în mișcare. O turnase dintr-o sticlă de cristal, 
așa că marca rămăsese o enigmă. Mă intrigase dexteritatea 
Vandei de a bea whisky pe nerăsuflate, părea să aibă 
antrenament. În locul ei, aș fi scos flăcări mai ceva ca dragonii 
din Urzeala Tronurilor. 


VP - 92 


Termin băutura și mi-e aproape imposibil să mă concentrez. 
Stau cu revista-n brațe, deschisă la prima pagină, și mi-o 
imaginez pe Vanda sub duș, masându-se cu buretele pe coapse, 
pe spate, pe sâni, în timp ce eu mă chinui să-i descifrez 
mesajele subtile, lansate printre rândurile editorialului din RST. 
Nu văzusem nimic deosebit, ori poate whisky-ul îmi luase 
minţile, deși nu cred, băusem prea puţin. 

O să vină dintr-un moment în altul și habar n-am ce să-i spun. 
Îmi torn încă un rând de whisky, măcar să prind curaj. 

Când apare într-o rochiță albă, simplă, decoltată și suficient 
de scurtă încât să rămân cu privirea blocată preţ de două 
secunde (foarte mult, după opinia mea!), îmi trece prin cap că 
mai aveam o singură șansă: să-i spun la revedere și să fug 
mâncând pământul. Fără explicaţii, pur și simplu. Doar că îmi e 
imposibil, stau țintuit în fotoliu și privesc lung editorialul. Aştept 
o mână salvatoare. 

Vanda își toarnă whisky. Îmi smulge revista, o aruncă pe 
covor și se trântește în fotoliu. 

— Dă-l încolo de articol! Sunt o nostalgică... în realitate, e 
foarte prost scris. 

— Nu, n-ai dreptate. 

— Hai, lasă, știu că-i plictisitor. Noroc! 

Bea din nou pe nerăsuflate, de parcă am fi pus rămășag în 
legătură cu cine-o să cadă primul sub masă. Mă tem că n-o să 
țin pasul, pare s-o întreacă până și pe Alina, căreia i-aș fi dat 
patru stele din cinci la capitolul ăsta. 

— Mi-e foame, îmi mărturisește. Ce zici? 

Îi sclipeau ochii într-un anume fel. Stă cu piciorul stâng sub 
fund, relaxată, cu părul pe jumătate ud, la fel de provocatoare 
ca și când ar fi fost complet goală. Nu înțeleg ce vrea. 

Încerc să mă ridic, fără prea mare elan. 

— Ar trebui să plec... E târziu, mă așteaptă Daria. 

— Daria?! Dă-i telefon, zi-i să vină aici. Sărbătorim împreună. 

La asta chiar nu mă așteptasem. Fac ochii mari. 

— Ce stai? Vrei s-o sun eu?! g 

Se duce să-și ia mobilul, cotrobăie prin geantă. Il flutură 
victorioasă. 

— Ura, l-am găsit! 

— Lasă, OK, o sun eu... les puțin afară, scuză-mă. 

Deschid uşa spre terasa din spatele casei. Rămân singur, mă 


VP - 93 


uit pe geam cum butonează telecomanda televizorului. Apoi o 
sun pe Daria. Îi spun că sunt la redacţie, am de terminat un 
articol. Întârzii vreo oră. Și da, se pare că trecusem testul, voi 
lucra la RST. 

Nu am chef să vină. Cu riscul de a afla ulterior adevărul de la 
Vanda. Dacă va fi nevoie, o să-i explic conjunctura, să înțeleagă 
de ce minţisem. 

Când revin în living, Vanda tocmai pleca spre bucătărie. 

— Dragoș! 

— Da. 

— Vino puţin. 

O găsesc în fața frigiderului, deschisese ambele uși ale 
combinei, să-mi arate rafturile aproape goale. 

— Asta-i cam tot ce am... îi facem o surpriză Dariei: paste 
carbonara. Știu o reţetă delicioasă. 

Se întinde să scoată cutia cu spaghete dintr-un dulap. Pune 
pe blat caserola cu ouă, brânza de oaie pecorino și bucata de 
șuncă din frigider. 

— Hai, ce te uiţi?! la cuțitul ăla și taie șunca... Fă-o cubulete. 
Eu pregătesc apa pentru spaghete. 

E atât de entuziasmată, încât aș supăra-o dacă i-aș spune că 
Daria n-o să vină. Cred că nici nu luase în calcul ipoteza unui 
refuz. O s-o ajut, apoi găsesc eu o scuză credibilă ca s-o șterg. 
Poate un fals mesaj de la Daria, cum că se simţea rău. 

lau cuțitul de pe blat și încep să tai șunca. Vanda pune pe 
aragaz cratita pentru spaghete și caută tigaia din ceramică. Se 
enervează că n-o găsește, înjură în engleză. Familia Roca mânca 
des în oraș, iar acasă aveau bucătar. Cum ar fi putut să le știe 
pe toate? 

Până la urmă, găsesc eu tigaia undeva în fundul dulapului, 
pun bucăţile de șuncă și învârt butonul aragazului. Vanda mă 
atenționează să las deoparte sticla de ulei. Reţeta era mai 
simplă decât aș fi crezut. Peste șunca prăjită crocant în propria 
grăsime, Vanda toarnă pastele fierte, apoi amestecul de 
gălbenușuri și brânză. 

— E gata... Mănânci condimentat? 

— Da. 

— Foarte bine, și eu. 

Presară piper din abundență. 

— la să văd ce vin ar merge... Când ajunge Daria? 


VP - 94 


Deschide răcitorul de vinuri, unde avea un bogat sortiment, și 
scoate o sticlă de chardonnay îmbuteliată în California. Mi-o 
arată. 

— Ce zici? 

— Îmi pare rău, mă pricep la vinuri ca la tranzacţiile bursiere. 

— Mai bine că nu te pasionează bursa... Warren Buffett 
spunea că în afaceri prima regulă este să nu pierzi bani. lar a 
doua este să nu uiţi niciodată de regula numărul unu. 

— OK. O să ţin minte, dacă o să fiu vreodată în viața asta în 
postura de a face investiţii... Ceea ce nu cred! 

— Cine știe, Dragoș? Poate, la un moment dat, te fac partener 
la revistă. 

— Glumești?! 

— Deloc... Alina are șapte procente din acţiunile firmei. 

— Foarte tare! 

— Până atunci, te pricepi să desfaci sticla asta? 

— Dacă-mi dai un tirbușon... 

Il caută prin sertare și îl găsește, în cele din urmă. 

— Poftim... Când vine Daria, ai sunat-o? Se răcesc pastele. 

Oricât aș vrea, îmi e imposibil să amân răspunsul. Vanda 
așază pe masă farfurii, furculițe și pahare, înfig tirbușonul în 
sticlă. 

— Daria nu vine... 

Trag tare, iar dopul iese cu zgomot. 

— De ce?! 

Îmi torn vin în pahar, îl degust, apoi îl umplu și pe al Vandei. 

— l-am zis că sunt la redacţie. 

Ştiam din experienţă că adevărul durea cel mai puţin. Dacă l- 
ar fi aflat de la Daria, lucrurile s-ar fi complicat. 

— Păi atunci, ce mai stăm? Hai, la masă! 

Sper să fi înţeles. Mă temusem de reacţia Vandei, să nu 
creadă cine știe ce bazaconii. Insă ea, dimpotrivă, o luase ca pe 
un fapt banal. Acum ar trebui să plec, să găsesc pretexte, doar 
că mă simţeam vinovat și în același timp obligat să rămân. 

Imparte pastele în două farfurii. 

— Porţia Dariei îţi revine. Asta e, te sacrifici. 

— În regulă, mersi... Să gustăm întâi vinul. Mulţi ani! 

— Mulţi ani!... Dragoș, mi-aș dori să avem o colaborare lungă, 
plină de satisfacţii. 

— Să dea Domnul! 


VP - 95 


Golesc paharul, ca să uit repede. Mă copleșise sentimentul de 
vinovăţie. Vanda, în schimb, era încântată de cum gătise. 

— Mmm... foarte bune pastele! 

— Da, delicioase. Să trăiască bucătarii! 

Imi torn din nou băutură. De data asta, Vanda se grăbește 
încet, soarbe fiecare înghiţitură. Pe cât de rapid dăduse peste 
cap whisky-ul, pe atât de domol își bea vinul. Termin din farfurie 
și constat surprins că sticla e goală. Vinul se potrivise de minune 
cu pastele carbonara. 

Mă ameţisem binișor, aș mai fi băut. E o atmosferă intimă, 
poate prea intimă, de cină în familie. Vanda scoate încă o sticlă 
și ne mutăm cu paharele pe canapea, unde îmi arată un album 
cu fotografii personale. Unele sunt legate de activitatea revistei. 

Remarc poza cu Vanda în costum de baie, alături de o femeie 
la fel de sexy. Cele două stau la plajă pe șezlong și citesc, 
chipurile, RST. Disting coperta revistei, cu susul în jos. 

— Cine-i tipa? 

— Elvira... Fostă colegă de școală. O foarte bună prietenă. Aici 
ne distram în Grecia, acum doi ani. 

— Singure?! 

— Eu cu Tudor, ea singură... E divorțată, n-are copii. 

— Şi Viktor? 

— In București, cu afaceri. Ca de obicei... 

Se lipește de mine când se întinde să scoată alt album. Mă 
curentează puternic, mai tare decât dimineaţă, când o 
atinsesem în mașină. Are un parfum discret și foarte plăcut. Îmi 
vine să fac un gest nechibzuit, iar vinul mă ajută, îmi dă mult 
curaj. 

Mă privește într-un fel, parcă prea insistent, își mușcă buza de 
jos, una dintre bretele îi cade, lăsându-i umărul dezgolit. Se 
apropie și mai tare. O sărut fulgerător, impulsul viguros fusese 
de-a dreptul irezistibil. 

Îmi răspunde imediat, cu limba în gură, de parcă s-ar fi 
așteptat. În îmbrăţișare, caută febril să-mi dea jos pantalonii. Ne 
ridicăm de pe canapea, în timp ce o las fără sutien, apoi cobor 
Ușor, pe coapse, unde realizez că-i lipseau bikinii. Asta mă 
scoate din minţi, mă dezlănţțui cu o frenezie adolescentină, de 
care nu m-aș fi crezut în stare. O mângâi între picioare, printre 
gemete, până când degetele își fac loc... Se lasă pe spate, pe 
covorul moale, mă împinge în ea cu ambele mâini, de parcă se 


VP - 96 


aștepta din clipă în clipă să explodeze. Aveam nevoie de puţină 
concentrare, altfel riscam s-o dezamăgesc. 

Se ridică deasupra și preia controlul cu o mișcare neașteptată, 
o privesc cum trăiește la maximum momentul, începuse să 
transpire, parcă mă imploră să rezist, îi simţeam toţi mușchii 
zvâcnind, își dă capul pe spate și murmură un Fuck me! care mă 
răscolește și mai tare. Caut să schimb dinamica, mă sprijin în 
coate, pe urmă o răstorn pe spate și opresc brusc jocul. 
Ințelege. Mă sărută pe abdomen până decidem să reluăm, însă 
acum pare că vrea să experimenteze. Se ridică și mă trage după 
ea, rămâne în picioare, cu spatele la mine și coatele pe masă, 
fremătând de plăcere, iar când mă temeam că se va termina 
prea repede, scoate un țipăt care mă eliberează la timp. 

Am căzut îmbrăţișaţi pe covor. Sunt istovit de parcă aș fi 
încărcat un vagon de nisip, lopată cu lopată. Imi trag blugii și 
tricoul, iar Vanda își pune rochita. 

— les puţin să fumez, îi zic. 

— Dă-mi și mie una. 

Îi întind pachetul, surprins. Rămâne în living, pe canapea. Îmi 
cere bricheta. 

— Fumăm în casă?! 

— Da... Scrumiera e acolo, în dulap. 

Imi arată direcţia cu mâna, aduc scrumiera și stăm lipiţi unul 
de altul. Toarnă whisky pentru amândoi, însă prefer să nu sar 
calul. Aburii alcoolului îmi ieșiseră prin toţi porii, aș bea o cafea 
tare înainte de-a ajunge acasă. 

— Ştii să umbli cu espressorul? 

— Cred că mă descurc... 

Nu fusesem convingător, așa că îmi explică: 

— Doar apeși pe buton... Adu-mi și mie una. Cu lapte, te rog. 

— OK. 

Eram incapabil să raţionez corect. Fusese ca un drog foarte 
puternic, încă pluteam. Și totul se întâmplase uimitor de repede! 

Când revin din bucătărie, Vanda își aprinde altă ţigară. O văd 
cum se frământă, sper să nu fie vorba despre remușcări. li sună 
telefonul mobil, observ pe ecran numele lui Viktor. Incep să 
tremur ușor, am palpitaţii, simt că nu-mi ajunge aerul, mă duc 
să deschid fereastra. Un atac de panică, mă gândesc. 

Vanda respinge apelul, ca și cum ar fi fost deranjată în plină 
ședință. Se încruntă, fără să pară speriată. 


VP - 97 


— De ce n-ai răspuns? o întreb. 

Nu-mi spune nimic. Bem cafeaua în liniște. La a treia ţigară, 
începe să-mi povestească. 

— Dragoș, viaţa mea nu-i așa de roz cum pare... 

Oare încearcă să se justifice? Să se victimizeze? S-o facă pe 
Maica Tereza, surprinsă într-un moment de rătăcire? 

— De ce spui asta? 

— Viktor... 

— Ce-i cu el? 

— Se poartă mizerabil... 

| se umezesc ochii. Sunt incapabil să reacţionez, din păcate. 
Se agaţă de gâtul meu și plânge printre sughiţuri. Femeia 
puternică și sexy de la RST avea umbrele ei. Secretele ei. 


VP - 98 


6. 


Vineri, după o săptămână 


Am avut și zile mai bune. Primele nopţi de după au fost albe. 
N-am dormit aproape deloc. Am retrăit clipele alea, gândindu- 
mă că Vanda îmi dăduse viaţa peste cap. Nu fusese, evident, o 
simplă aventură. Cel puţin din punctul meu de vedere. Pe urmă 
mi-am spus că o prinsesem într-un moment delicat, de 
slăbiciune, neputinţă și furie. În alte condiţii, cu siguranţă m-ar fi 
respins brutal. Însă chimia mi s-a părut reală, palpabilă. 
Avusesem parte de o partidă memorabilă de sex, mă bântuie, 
scenele alea nu-mi dau pace, îmi stârnesc imaginaţia, mă excită 
încontinuu, de parcă aș fi ajuns la fructul oprit după lungi cazne 
și acum, când în sfârșit gustasem din el, eram pe cale să-l pierd. 

Perspectiva adulterului urmat de divorţ mă și speria, pe de 
altă parte. Mă obișnuisem cu Daria, cu defectele ei (nu mai mari 
decât ale mele!), pe urmă era vorba și de Mihai. Riscam să-l 
dezamăgesc cumplit. Îmi era imposibil să-i explic fiului meu că 
mă îndrăgostisem de altă femeie. E drept, intervenise inevitabil 
rutina, între mine și Daria rămăsese doar relaţia de prietenie, 
pigmentată cu multe certuri. Cu toate astea, simțeam că Mihai 
nu m-ar ierta niciodată. 

Nopțile nedormite au fost pline de spaime, zbucium, 
incertitudine și multe vise cu ochii deschiși. Luni, când m-am 
văzut la redacţie cu Vanda, avusesem prima confirmare. Se 
purtase foarte distant, rece, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Nici măcar nu adusese vorba. Regreta, evident fusese un simplu 
accident pe care voia să-l ștergem rapid cu buretele. Ne luase 
valul pe amândoi, pur și simplu. Vanda, pe fondul emoţional al 
problemelor cu Viktor, iar eu, după câteva pahare de vin în plus. 

Și, în fond, ce i-aș putea oferi? Pe lângă Viktor, sunt un 
NIMENI. Îmi făcusem iluzii că ar simţi ceva pentru mine, ea, o 
femeie independentă, puternică și care își urma interesele. O 
prinsesem într-un moment vulnerabil, băuse un whisky, așa că 
n-ar fi fost exclus să fi văzut în mine un partener ocazional. Il 
folosești o dată și-l arunci cât colo. 


VP - 99 


M-a durut atitudinea ei. Îmi făcusem atâtea gânduri, inutil. În 
același timp, mi se luase o piatră de pe inimă, perspectiva de a 
o înșela în continuare pe Daria îmi dădea palpitaţii. Da, voi 
suferi o perioadă, va trebui să uit ce se întâmplase în livingul 
Vandei, și aveam o bănuială că-mi va fi foarte greu. 

Mă temusem ca nu cumva să sufăr repercusiuni. De pildă, să- 
mi facă probleme la serviciu. Doar că Vanda se comportase 
exemplar din punctul ăsta de vedere, mă sprijinise să învăţ 
lucruri noi, o rugase pe Alina să mă ajute în continuare și îmi 
dăduse de înţeles că mă aflam pe drumul cel bun. 

Preventiv,  încercasem să  limitez contactele directe, 
vorbiserăm mai mult la telefon, cu excepţia ședintelor de 
dimineaţă.  Mi-aș fi dorit să avem, cândva, o discuţie 
lămuritoare, deși nu știam dacă voi fi vreodată capabil să 
deschid subiectul. 

E vineri după-amiază. Luni va ieși din tipografie primul număr 
de când lucrez la RST. Primele mele articole. Nu sunt din cale- 
afară de bucuros, de parcă le-ar fi scris altcineva. Și, în mare 
parte, ăsta era adevărul. Alina și Vanda contribuiseră din plin. 

Am ajuns în oraș împreună cu Alina, s-a oferit să mă 
însoţească pe teren, urma să-i iau interviu unei tinere actriţe. 
Violeta are 16 ani, învaţă la Liceul Dinu Lipatti și făcuse un rol 
mare în lungmetrajul românesc Fake News. Imi plăcuse cum 
intrase în pielea personajului, îi propusesem Vandei subiectul și 
păruse entuziasmată. 

Am găsit-o la bar. Minionă, șatenă cu ochi căprui, cum o știam 
din film, a simţit nevoia să bea o votcă pentru a-și domoli 
emoţiile. Alina și-a comandat coniac, în timp ce eu am cerut 
cafea. Pe urmă, discuţia a curs lin, natural, fără să intrăm în 
intimităţi. N-a vorbit mult despre ea, a preferat să-mi spună cum 
se pregătise pentru rol. Se documentase, vorbise cu medici, cu 
psihologi, cu adolescente care trecuseră prin experiențe 
similare. Se comportase ca un profesionist de la Hollywood și 
mă făcuse să mă simt mic cu rolurile mele de duzină din filme 
de aceeași categorie. În final, am asigurat-o c-o să iasă un 
articol interesant, i-am urat baftă pe mai departe, să-și 
împlinească visele ca viitoare actriţă profesionistă. Mi-a 
confirmat că vrea să urmeze UNATC-ul, se pregătea intens 
pentru examenul de admitere. 

În faţa barului, ne-am aprins ţigările. Violeta și-a luat rămas- 


VP - 100 


bun înainte de a-l săruta pe prietenul ei, care o așteptase afară. 

— Hei, bro, mi-e foame. Mergem undeva? 

Propunerea Alinei picase la ţanc. 

— Ai vreo idee? 

— Sure! Ești dator, ai uitat? 

— Cum așa?! 

— Cine zicea că dă de băut? Aud? 

— OK, m-ai prins. 

— You bet your ass, bro! 

Colega mea nu suporta bodegile sau fast-foodurile cu scaune 
din plastic. Era clienta restaurantelor cu fețe de masă, lăutari și 
chelneri care te primeau cu șervetul pe mână. Am intrat la 
Terasa Doamnei cu strângere de inimă, mă gândeam deja la 
nota de plată și îmi venea să invoc false dureri în piept cu stări 
de leșin, doar ca să amân chermeza până în ziua de leafă. In 
fine, am renunţat la idee, am rămas afară, în sectorul pentru 
fumători. Era cald și plăcut, adia ușor vântul. Se strânseseră 
ceva nori, văzusem pe internet că s-ar putea să plouă răzleț. 

Am răsfoit meniul și am remarcat prețurile măricele pentru 
bugetul meu. Am întrebat-o pe Alina, cu noduri în gât, ce arvrea 
să comande. 

— Ceva ușor. Tochitură moldovenească și mămăligă cu sos de 
usturoi. Fucking cool, man! 

A râs cu poftă. Mă surprinsese, m-aș fi așteptat să ceară 
salată cu fructe de mare, mușchi de vițel cu sos Choron, grătar 
de somon cu dressing de portocale sau alte sofisticării la 150 de 
lei porția. 

— Glumești? 

— Deloc! Și o sticlă de vin roșu. Pinot noir de Sâmburești. 
Aoleu, ești cu mașina, what the fuck! Bei și tu? Hai, că luăm un 
taxi. 

— Un pahar, cel mult. 

— OK, bro, mie-mi convine. Și ce mănânci? 

— Mda... O să iau aripioare de pui cu sos barbeque, cartofi pai 
și... salată de roșii. 

Tocmai când reușisem să calculez totalul (inclusiv bacșișul) și 
răsuflăm oarecum ușurat, chelnerul (un tip la vreo 50 de ani, cu 
burtă, discret, sobru, cu memorie bună în loc de pix și carnețel) 
își permite să se joace cu nervii mei. 

— Doriţi niște apetitive reci până la felul principal? 


VP - 101 


Închid meniul, îl înjur în gând și refuz oferta fără să clipesc. 
Alina, în schimb, comandă bruschete și un whisky Jim Beam, de 
încălzire. Chelnerul dispare în bucătărie. Mă străduiesc să-mi 
ascund crisparea, însă fără succes. 

— Lasă, nu fi trist. Astea le trecem în contul meu, bro. A 

Zâmbește și mă bate pe umăr, mă făcuse să mă simt ridicol. li 
răspund tot printr-un zâmbet, însă neconvingător. 

— la zi, Dragoș, cum e, îţi place la noi? E mai bine sau mai 
prost decât în televiziune? 

— Sunt avantaje și dezavantaje... Dar, una peste alta, îmi 
place deocamdată. 

— Adică ce dezavantaje ar fi, man?! Te referi la bani? 

— Nu. Mă refer la faptul că îmi lipsește publicul... Sunt actor, 
Alina. 

— M-ai dat gata, bro! Fă-mi un semn, că bat din palme, ce 
dracu'! 

Chiar bate din palme, amuzată. Chelnerul revine cu 
apetitivele și băutura. Începuse să plouă, dar eram în siguranţă 
acolo, sub copertină. 

— Alina, nu știu dacă am ce-mi trebuie pentru a fi jurnalist... 
Sincer. 

— Mă lași? De unde atâta modestie?! Hai noroc! Cheers! 

Părea încântată de companie. Încerc să profit, să-mi schimb 
starea, săptămâna de tăcere din partea Vandei mă adusese în 
pragul disperării, discuţia cu Alina speram să mă ajute să înțeleg 
mai bine ce mi se întâmplase. 

— la și tu bruscheţe. Mmm... foarte bune. 

Mă îndemnase cu gura plină, comportamentul ei masculin, 
brutal, fără prea multe maniere, mă inhiba. In special când mă 
provoca să vorbesc despre mine. 

Gust din apetitive și încerc o mică diversiune. 

— Nu mi-ai zis cum ai ajuns să faci presă. Ai fost dintotdeauna 
jurnalist? 

— Fuck me, no! E o poveste lungă... 

— Sunt curios. 

— Am terminat Facultatea de Fizică. 

— Fizică?! 

— Cum auzi. Trebuia să intru în sistemul de învăţământ 
românesc. La o școală de pe lângă București, în cel mai fericit 
caz. Pretty cool, nu-i așa? 


VP - 102 


— Soţia predă engleză. 

— Wow! Și, e fericită? 

— Nu prea. 

— Vezi? Despre ce vorbim?! Să fii profesor în România e 
fucking disastrous, man! 

Imi ridicase mingea la fileu, abia așteptam s-o provoc. 

— Ei, nici chiar așa! 

— Are you kidding?! 

—E un job bunicel. Vacanţe fără număr, muncă relativ 
ușoară, stres aproape inexistent. Depinde de școală, de copii, de 
materie... 

— Ai uitat de bani. Profesor debutant - 300 de euro. Am / 
right, bro? 

— Cred că da. 

— Cât femeia de serviciu care dă cu mătura la noi în redacție. 
End of story. What the fuck are we talking about? 

— Deci ai fugit de învăţământ doar din cauza banilor? 

— Nu numai. Din cauza submediocrităţii. Believe me, știu ce 
hahalere sunt prin cancelarii... Sistemul e putred, bro. Selecţia 
se face anormal. Cei mai buni absolvenţi de facultate fug de 
catedră, își găsesc joburi te miri pe unde, fără legătură cu 
școala. Uită-te cât de greu se intră în învăţământ în ţările 
nordice. In Norvegia, în Finlanda, în Suedia... Ca să fii teacher în 
Helsinki îţi trebuie vocaţie, simț pedagogic și note foarte mari în 
facultate... Deci, despre ce învățământ vorbim în România? 

— Dar acolo statul te plătește foarte bine. 

— Aia e! Ne învârtim într-un cerc vicios. Profesorii noștri sunt, 
în mare parte, necalificaţi, iar politicienii îi tratează ca atare... 
Cei calificați se descurcă și ei cum pot. Fac meditații, în 
principiu. Ca soţia ta, / guess. 

Apare chelnerul cu mâncarea, destupă sticla de vin și toarnă 
în pahare. Alina își înfige furculița în tochitură. 

— Poftă bună! 

— Mersi, la fel. 

— Pe mine nu mă deranjează că unii profesori câștigă din 
meditații, reia Alina. Mă deranjează că cel care are de pierdut, 
finally, este bietul elev. 

— Total de acord... Așadar, ai fugit de învățământ și... ai ajuns 
în presă? 

— Nu chiar. Eram prietenă cu un coleg de facultate, Codrin. 


VP - 103 


M-am mutat la el după absolvire... eu nefiind din București. Ai 
mei au luat foc, babaci de modă veche, cunoști stilul. Mi-au zis 
că am înnebunit, trebuia să mă mărit, ce-i aia fucking 
concubinaj? 

— Și? 

— Și Codrin avea visele lui, de antreprenor. Luase bani de la 
taică-su, care învârtea afaceri, ca să deschidă o agenţie de 
turism. Mă implicase și pe mine... Primii doi ani ne-am 
descurcat, până a venit o țeapă de zile mari de la un tour 
operator din Israel... Am pierdut 40.000 de euro din banii 
clienţilor, din care doar 10.000 erau asiguraţi. Can you believe 
it? 

Mda... aiurea. 

— Lovitura ne-a distrus și relaţia. Ne-am despărțit urât... 
Babacii au fost fericiţi, mi-au trimis bani să plec în weekend la 
Paris. Crazy people! 

— Și după agenţia de turism? 

— Am avut câteva încercări eșuate. Două luni copywriter la o 
agenţie de publicitate, trei zile dealer la o reprezentanţă auto... 

— Trei zile?! De ce doar trei zile? 

— Din cauza unui nenorocit de client. Fucking asshole! Am 
ieșit din oraș să testeze mașina și a făcut-o praf... S-a distrat, 
boul! A intrat cu ea pe arătură, prin toate bălțile și șanțurile, pe 
urmă a dat vina pe mine. Such an idiot! 

— Distractiv! 

— Mie-mi spui? Mai ales că-i vorba de Costin Săndulescu. 

— Vestitul Costin Săndulescu?! Creatorul de modă?! 

— Chiar el. Așa ne-am cunoscut... Pe urmă ne-am împrietenit, 
m-a invitat în oraș să-și ceară scuze, în fine, s-a comportat ca un 
gentleman. Prin el am ajuns la Vanda, care mi-a spus că avea un 
proiect... O revistă pentru femei. 

— Apropo, e adevărat că te-a cooptat în acţionariat? 

— Da. Simbolic... Ti-au zis fetele? 

— Îhî... 

— Când are interes, Vanda știe să fie o fucking lady. Dar și 
când o calci pe bătături, să te ferească sfântul să-i stai prin 
preajmă... Voi doi, tu și cu Vanda, de unde vă știți? 

— Nu ţi-am povestit?! 

— Nu. 

— Soţia face meditații la engleză cu Tudor. Băiatul Vandei. 


VP - 104 


— Fucking cool! Și eu care credeam că i-o tragi... 

Mă privește insistent, ca și cum ar fi fost mai mult decât o 
simplă glumă. Mi se urcase sângele în obraji, așa că iau paharul 
de pe masă și beau ca să-mi revin. 

Imposibil să-i fi povestit Vanda. Și atunci?! 

— Mă faci să râd. Ce-ţi veni?! 

— Nu știu. Ziceam și eu. 

Zâmbetul parșiv al Alinei mă tentase să-i răstorn mâncarea-n 
cap. Ce-o fi văzut la mine și la Vanda?! În ultima săptămână 
abia ne salutaserăm. Oare blufase ca să mă tragă de limbă? 

Dacă deveneam prea serios, riscam să-mi agravez situaţia. 

— Crezi că Vanda e genul de femeie care să se uite la unul ca 
mine? o întreb, zâmbind. Nu că nu m-ar tenta, Doamne ferește! 

— Am sesizat. 

— Ce anume? 

— Că te-ar tenta. 

— Atât de ușor sunt de citit?! 

— Ca o fucking carte deschisă. 

— Nu te cred. 

— Treaba ta... 

— Atunci, zi-mi cum mă uit la tine în momentul ăsta. 

O privesc cu indiferenţă sobră, cu accente de asperitate. 

— Te uiţi ca și cum ai vrea să mi-o tragi chiar aici, pe masa 
asta. Am I right, bro? 

Apoi golește paharul de vin și își toarnă altul. Mă roagă să-i 
aprind ţigara, în timp ce-mi întinde pachetul de Kent (era prima 
dată când îmi oferea din ţigările ei!). 

— După o masă copioasă, merge perfect o țigară canceroasă. 
Ce-ai rămas așa, ca la fucking dentist? Zi ceva, man! 

să i-o trag Alinei era ultimul lucru care să-mi treacă prin cap. 
Dar cum puteam să i-o spun fără s-o umilesc? 

O explozie de râs controlată, un pic teatrală, mă ajută să ies 
din starea de perplexitate. 

— Ai ghicit! îi zic. Articolul ăla din revista RST, despre 
optsprezece greșeli de limbaj nonverbal prin care te dai de gol 
fără să scoţi un cuvânt... 

— Ce-i cu el, Dragoș? 

— Tu l-ai scris? 

— Da, normal! Uite, de exemplu, chiar acum ai făcut un 
fucking gest prin care dai semne clare de anxietate și impuls 


VP - 105 


sexual greu de stăpânit. 

— Ce gest?! 

— Ai clipit des. 

— Alina, mă lași? 

Îmi sting ţigara şi-i spun chelnerului să-mi aducă un espresso 
cu lapte. Telefonul îmi vibrează în buzunar cu SMS-ul de la 
Daria: Cum merge? Ce faci? De vinerea trecută, trăiam o acută 
senzaţie de vinovăţie. Fusese prima dată, după atâţia ani de 
căsnicie, când o înșelasem pe Daria cu trup și suflet. Aveam 
mustrări de conștiință. Asta nu s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi 
nutrit sentimente puternice pentru Vanda. Cu ea, nu fusese pur 
și simplu o relaţie întâmplătoare, fără obligaţii, pur carnală, un 
impuls de moment cum mai avusesem vreo două în amintirea 
vremurilor de haiducie. Era altceva. Zilele trecute simţisem un 
mare gol în stomac în apropierea Vandei. lar atitudinea ei din 
ultimul timp mă rănise profund. Îmi rănise orgoliul. 

Ca să nu mai vorbesc de teama ca nu cumva Daria să-mi 
citească stările. În special motivațiile din spatele lor. Seară de 
seară, așteptasem cu groază să mă întrebe de ce eram atât de 
schimbat, ce se întâmplase cu mine. Apoi, mă liniștisem la 
gândul că i-ar fi fost imposibil să afle. 

Uneori, noaptea, mă văzusem în patul matrimonial al Vandei, 
amândoi în pielea goală, epuizați, dar fericiţi după o nouă 
încleștare. Din ce îmi povestise, părea nefericită cu Viktor. Sunt 
convins că relaţia lor trecea printr-o criză. Insă eu ce mari 
probleme aveam? De ce aș părăsi-o pe Daria? De ce l-aș 
dezamăgi pe Mihai? Doar pentru că intervenise rutina? Sau 
pentru că deseori ne certam și Daria nu reușea să-mi înțeleagă 
punctele de vedere, stările proaste, frământările tipic 
masculine? 

Poate că Vanda realizase pericolul mai devreme decât mine și 
intenţiona să mă protejeze. Să-mi protejeze familia. Mă întreb 
dacă distanțarea de după venise ca urmare a unui proces de 
conștiință, a unei culpabilizări. Îmi promisesem că n-o fac, dar 
eram decis să-i cer minime explicaţii, să mă liniștesc. Obsesia 
mă termina. 

Plec la toaletă, pretext bun să vorbesc cu Daria fără să audă 
Alina. 

— Bună!... Sunt în oraș, fac un material cu actrița principală 
din filmul Fake News... Ti-a plăcut?... Da, trebuie să trec pe la 


VP - 106 


redacție... Brânză cu smântână ar fi OK, ce zici?... Mihai cum e? 
Tot la consolă?... Aha... foarte bine. Te sun când plec de la 
redacție... Și eu te pup... Pa, pa! 

Închid și formez numărul Vandei. Aș fi vrut s-o prind la 
redacție, însă nu-mi răspunde. Pe terasă, constat că Alina 
terminase sticla de vin, își aprinsese ţigara și mă privea 
insistent. 

Îi cer chelnerului nota de plată. 

— Gata, plecăm?! 

Alina se simţea bine, ar mai fi băut un vin, doar că eu mă 
grăbeam. 

— Trebuie să scot interviul, să-l citească Vanda. 

— OK, boss, cum vrei. Ridicăm ancora. Da mai întâi îţi propun 
ceva... 

— Ascult. 

— Am acasă două sticle de merlot, calitate superioară. Le 
păstrez pentru ocazii speciale. Facem un ocol scurt pe la mine. 

— Păi, cu ce ocazie?! 

— Don't ever fucking question that! Orice socializare cu dragii 
mei colegi este un pretext suficient de bun pentru a bea vinul 
ăla franțuzesc. La care ţin enorm, crede-mă. 

— Alina, mersi de invitaţie. Prefer s-o lăsăm pe data viitoare, 
sincer... Nu sunt în apele mele. Mă cam doare capul. 

— Bine... Dar să nu uiţi ce mi-ai promis. Pe data viitoare, OK? 

— În regulă. Mersi. 

Habar n-aveam cum să interpretez invitația femeii. Asta mi-ar 
trebui acum, după întâmplarea cu Vanda, o aventură cu Alina! 
Noroc că era imposibil, cel puţin din punctul meu de vedere. 
Oare ce-o fi cu tipele astea de la RST? Fie mă vedeau ca pe 
ultimul mascul viril de pe planetă, fie fusese o conspirație la 
mijloc, un experiment jurnalistic, un joc prostesc în care toţi 
știau despre ce-i vorba, în afară de mine. 

Mai rămânea să-mi facă avansuri colegele Nora sau Maria, ca 
să-mi trag un glonț în cap, înainte de culcare. Adică mai bine 
mort, decât internat în cămașă de forţă, la spitalul de psihiatrie. 

Măcar Alina era  nemăritată, scăpasem de-o posibilă 
încurcătură. În drum spre redacţie, a tăcut suspect. O 
dezamăgisem sau vinul își făcuse efectul pe dos, insuflându-i 
starea de melancolie. 

Am tras mașina în curte, BMW-ul Vandei lipsea. Ar trebui s-o 


VP - 107 


sun, nu suportam încă o noapte de întrebări rămase fără 
răspuns, de coșmaruri erotice în timpul cărora îmi era frică să nu 
vorbesc prin somn, să spun vreo tâmpenie care i-ar fi dat de 
bănuit Dariei. 

Alina rămâne să fumeze la intrare, iar eu urc scările și bat 
timid la ușa Vandei, fără mari speranțe. Aud un Da șoptit. Intru 
și o surprind concentrată, corectând un text. 

Era prima oară după șapte zile când ne aflam singuri în 
aceeași încăpere. Nu știu ce simțea ea, dar eu abia respiram. 

— Bună! Te-am sunat... 

Imi răspunde fără să-și ridice ochii. 

— la loc, te rog. 

— Nu, mersi. 

— Mi-am uitat telefonul acasă. Am fost să-l duc pe Tudor la 
bunici. 

— Maa... Aș fi vrut să vorbim puţin... 

— Sigur, Dragoș. După ce termin textul... E urgent? 

— Nu, nu! Scriu și eu interviul, pe urmă, dacă mai ești prin 
zonă... 

— Mă găsești aici. Dă-mi un semn. 

— OK. Spor la treabă! 

— ȘI ţie. 

Jos, la parter, în faţa calculatorului, mă concentrez greu la ce 
aveam de făcut. Aud în căști declaraţia Violetei despre Fake 
News, transcriu textul, însă nu rețin aproape nimic. În monitor, 
printre rânduri, o văd doar pe Vanda: goală, cu coatele sprijinite 
de birou, gemând de plăcere. Fantezia erotică îmi urcă 
testosteronul la cap. Apoi, mi-o imaginez întinsă pe spate, pe 
mochetă, ţinându-se de picioarele cromate ale canapelei, o aud 
cum îmi șoptește să nu mă opresc, mai avea puţin, mă iubea, 
mă voia acolo până la strigătul final, de eliberare. 

Trag cu ochiul la Alina, speriat să nu fi auzit ceva. Dar ce să fi 
auzit?! Oare înnebunisem?! Lucra la același calculator cu 
Narcisa, tipa care se ocupa de tehnoredactare, făceau ultimele 
retușuri înainte să trimită revista în tipografie. Eram bulversat, 
pluteam în universuri fantastice, ieșeam dintr-unul și plonjam în 
altul, fără să realizez prea bine unde mă aflam. 

Alina vorbește cu Vanda la telefonul fix, de interior, îi spune 
că și-a terminat treaba, se ridică și vine să mă salute. Se 
retrăgea spre casă, mă întreabă dacă merg și eu. Nu, mai 


VP - 108 


aveam treabă. 

Mă panichez aiurea, închid brusc toate ferestrele și-mi scot 
căștile. 

— OK, ne vedem luni, îi zic precipitat și-i întind mâna, 
prostește. 

Tipa de la tehnoredactare rămâne la calculator, probabil o 
aștepta pe Vanda, să-i dea OK-ul final. In redacţie nu mai 
rămăseserăm decât noi trei. Îmi iau inima-n dinţi și urc spre 
biroul Vandei. 

Bag capul pe ușă. Își rabatase scaunul directorial și savura 
ţigara electronică. 

— Intră, Dragoș. 

Mă așez pe canapea, îmi venea greu să deschid subiectul. 

— Ce mai faci? o întreb. 

— Sunt OK... Bei ceva? Un whisky? 

— Mulţumesc. Sunt cu mașina. 

— Eu nu. 

Se ridică și își toarnă băutura în pahar, dintr-un dulap din 
spatele biroului. 

— Da ce s-a întâmplat? lar ai băgat-o în service?! 

— Nu. l-am lăsat-o lui maică-mea, să-l aducă înapoi pe 
Tudor... Noroc! 

— Noroc! 

Vanda își golește paharul, amintindu-mi de ziua aia. Era într-o 
rochie lungă, neagră, simplă, decupată adânc la spate, și un 
sutien fără bretele, cu silicon pe părţile laterale. Imi arătase 
Daria unul similar la mall, în urmă cu doi ani, ar fi vrut să și-l 
cumpere pentru vacanţa de vară. Dacă n-aș fi știut modelul, aș 
fi jurat că Vanda nu purta lenjerie intimă. Cel mult niște bikini 
foarte subţiri, invizibili, care i-ar încăpea, lejer, în capacul de la 
stilou. 

— Ce mai face Daria? N-am văzut-o de două săptămâni. 

— Bine, cred... Viktor? 

— Cu afacerile... 

Își toarnă încă un pahar când îi sună telefonul fix. Era Narcisa, 
tipa de la tehnoredactare. Vanda o roagă să mai rămână. Apoi 
se apropie cu paharul în mână, fără grabă, și se așază periculos 
de aproape. Îşi încrucișează picioarele cu un foșnet de mătase. 

— Vrei să mă întrebi ceva? 

Mă abţineam cu greu, pe lângă aerul aristocrat, emana o tonă 


VP - 109 


de senzualitate. Îmi venea s-o sărut, să reluăm din punctul unde 
rămăsesem. 

— Da, vreau... Pentru tine, a fost doar o aventură de-o 
noapte? 

— Nu știu, Dragoș... Am decis să las lucrurile să se așeze, 
câteva zile. Între timp, s-au întâmplat multe. 

— În legătură cu noi? 

— Cumva... Tangenţial. 

— A aflat Viktor?! 

— Nu... Sper că nici Daria. 

— Nu. 

— Îmi pare rău, Dragoș. Eu și soția ta suntem, oarecum, 
prietene... N-aș vrea s-o rănesc. 

Soarbe din nou whisky, de data asta reținut. Doar o gură. 

— Nici eu. 

— Deci... Crezi c-ar fi mai bine să punem punct acum, aici? 

Mă privește cu ochii ăia de cărbune încins. O prind de mână, 
vreau s-o simt, să văd dacă intuiţia nu-mi juca feste. Se înclină 
insesizabil, cu buzele întredeschise, în așteptare. Caut un sprijin 
cu palma pe genunchiul ei, încep s-o sărut, s-o mângâi, îi desfac 
picioarele, ajung repede în punctul de unde pornesc ușoare 
gemete, apoi respiraţia sacadată. Vanda mă incitase la 
maximum, se ridică și mă lipește brutal de ușă, îmi dă jos 
pantalonii și blochează încuietoarea. Se străduiește să-și 
înăbușe trăirile, de teamă să nu fim auziţi. Mă trage spre birou, 
unde mă căznesc să-i scot bikinii minusculi, în timp ce ea pune o 
melodie în boxe. Thunderstruck. Ne puteam desfășura în voie. 
Mătur tot de pe masă, în afară de monitor și tastatură, fanteziile 
mele cu Vanda prind viaţă, îi place cum o domin în clipele alea. 
Îmi dictează ritmul cu degetele răsfirate pe coapse, mișcarea 
sacadată pe fundalul sonor al rockerilor de la AC/DC mă face să 
vibrez odată cu ei, furtuna e la apogeu, apar primele fulgere. Mă 
concentrez puternic, până simt vibrații ușoare, care devin din ce 
în ce mai puternice, norii se ciocnesc violent și trăsnetul îmi 
bubuie în urechi când mă aplec s-o sărut, la final. 

Puteam să dau greș, dar am rezistat. Se îmbracă, așteaptă să- 
mi trag pantalonii și descuie ușa. Voia să fumeze, se duce la 
geam, îl deschide și ne aprindem ţigările din pachetul meu de 
Kent. În spatele redacţiei, la nici 20 de metri, era un bloc de 
patru etaje plus mansardă. Doar mafioţii de la primăria de 


VP - 110 


sector știau cum de răsarise printre case construcția aia 
hidoasă. Dacă n-ar fi fost jaluzelele de la fereastră, cineva, 
oricine de la etajele superioare, ar fi putut să ne filmeze. 

— Și acum? 

La întrebarea mea, care s-a vrut profundă și în același timp 
vagă, Vanda mă privește bizar. De parcă i-aș fi cerut să-mi 
valideze virilitatea, să-mi dea o notă pentru prestația de 
adineauri. 

Băteam câmpii. Relaţia cu Vanda îmi luase minţile. Oricât de 
intense, de pasionale, ar fi fost cele două partide de sex, parcă 
era prea devreme pentru certitudini. M-aș grăbi dacă aș spune 
că mă iubea și c-o să-și lase baltă soțul multimilionar, de dragul 
meu. lar în ce mă privea, să dau cu piciorul unei căsnicii, s-o 
anunţ pe Daria că, dintr-odată, aveam nevoie de-o schimbare 
majoră în viață ar fi un gest barbar, de neiertat. Mă simțeam ca 
un adolescent îndrăgostit, care tocmai își pierduse virginitatea 
cu femeia visurilor lui. 

Încercam să înţeleg ce-o fi în capul Vandei. Poate se folosise 
de mine doar la nivel hormonal, pentru că relaţia intimă cu 
Viktor șchiopăta. Sau Viktor îi făcea viața mizerabilă, așa cum 
îmi sugerase data trecută, și găsise cea mai bună metodă de a 
se răzbuna, de a ieși din starea de depresie. Nu era exclus s-o fi 
prins într-un moment de maximă vulnerabilitate. 

Preferam să cred că pur și simplu se îndrăgostise, fără alte 
explicații. 

Terminăm de fumat într-o liniște stânjenitoare, întrebarea de 
adineauri rămăsese suspendată. Vanda se îndreaptă spre ușă. 

— Cobor un minut, să văd cum stăm cu revista... Așteaptă- 
mă, te rog. 

Ridic lucrurile de pe jos și le așez pe birou. Apoi mă instalez la 
calculator, tastez parola ca să intru pe pagina mea de Facebook. 
Îmi trece prin cap să fac o glumiţă, caut pagina Vandei și-i las un 
mesaj-surpriză: Love you, lady în black! Nu scapi de mine... ©. 

Când revine, mă găsește pe canapea. 

— E gata? o întreb. 

— Aproape... Mai are câteva poze. 

— Deci... Vanda, cum stăm? Spune-mi drept, ce reprezint eu 
pentru tine? jucăria preferată? 

— Of, Dragoș... 

Îmi prinde bărbia. 


VP - 111 


— Viaţa mea e foarte complicată în momentul ăsta. 

— lar eu ţi-am complicat-o și mai tare. 

— Nu. Dimpotrivă... 

— Atunci? 

— Am nevoie de o perioadă de reflecţie. 

— Adică îmi dai iarăși cu flit?! 

— Nu. Trebuie să stau singură... Vreau să zic, departe de 
Viktor. 

— De ce? 

— Ca să ne dăm seama, și eu, și el, dacă putem continua 
împreună. Deși, din punctul meu de vedere... 

— Mada... Deci e mai grav decât mi-ai spus. 

— Lucrurile s-au agravat... Mai dă-mi o ţigară, te rog. 

Ne ducem la geam, să fumăm. Vanda scoate din sertarul 
biroului trei fotografii. Mi le arată. În prima poză remarc o 
pensiune cu un peisaj montan în fundal. A doua fotografie are în 
prim-plan un bărbat și o femeie care se sărutau. Și, în fine, 
detaliul-surpriză: bărbatul este chiar Viktor Roca! Însă blonda 
nu-i aceeași cu femeia de lângă mine. 

Vandei i se umezesc ochii, suferă. 

— Viktor știe? 

— Încă nu i-am spus. 

— ȘI... cum ai obţinut pozele? 

— Am avut o bănuială... L-am rugat pe Gică, fotograful nostru, 
să mă ajute. E un tip foarte discret. Și loial. 

— Înţeleg... 

— Miercuri seară, Viktor urma să plece la Budapesta. Până la 
urmă, a ajuns la Sinaia... 

— Aha... Și tipa aia? O cunoști? 

— Nu. Are vreo importanţă? 

Își toarnă whisky. Evitase să mă privească, de parcă s-ar fi 
simțit, cumva, vinovată. 

— Ai putea să crezi că încerc să-i plătesc lui Viktor cu aceeași 
monedă... Că încerc să mă răzbun. Nu te condamn, Dragoș. 

— Și... adevărul... care este? 

— Adevărul este că Viktor mi-a distrus viaţa. Un nemernic! M- 
a minţit, m-a înșelat fără să clipească... Da, sunt disperată, am 
pus suflet în relaţia asta. Nu știu încă, dar probabil o să divorțez. 
Și nu vreau să mă agăţ cu orice preţ de gâtul nimănui... Nu ești 
colacul meu de salvare, Dragoș! Cel puţin, nu cu preţul ăsta! 


VP - 112 


Relaţia noastră este și mai condamnabilă... 

— De ce spui asta?! 

— Pentru că tu și Daria sunteți împreună de atâţia ani, aveți 
un copil frumos... 

— Bine, dar eu am făcut primul pas. 

— Știu, dar... Ai viaţa ta, Dragoș, ai familia ta. A fost o simplă 
aventură, poţi să mergi liniștit mai departe. De ce ai părăsi-o pe 
Daria? 

— Nu știu... Poate pentru că te iubesc?! 

A golit paharul, l-a pus pe pervaz și și-a aprins altă ţigară. 

— OK... însă eu un te iubesc. Ce zici de asta? 

Mă concentrez să văd pe fața ei ceva, un mic semn care s-o 
trădeze. Nu-mi dădeam seama dacă blufase. Insă puteam să 
verific. O sărut pe neașteptate, îmi răspunde fără reţineri, ne 
înfierbântăm iarăși, parcă tocmai ne revăzuserăm după ani de 
abstinenţă, dorinţa de ambele părți era atât de puternică încât 
totul părea nebunesc, ireal. 

Când ajungem pe canapea și încep s-o dezbrac, îmi sună 


mobilul. Ezit, apoi verific. Era Daria. Îl las să sune până intră 
mesageria vocală. Incidentul îi tăiase elanul Vandei. Nu insist. Ar 
fi deplasat. 


Mă roagă să cobor în parcare, s-o aștept două minute, până 
vorbește cu Narcisa. Afară, fumez ca să treacă timpul mai 
repede. Îi trimit Dariei un SMS, îi explic c-o să întârzii, aveam de 
terminat un material. Pe strada îngustată din cauza mașinilor 
parcate aiurea, trece o ambulanţă cu sirenele în funcţiune. Se 
strecoară cu greu printre obstacole, parcă auzeam înjurăturile 
șoferului. 

Vanda a apărut, neașteptat, din altă direcţie, ieșise din 
redacţie pe ușa din spate, pe care n-o folosea nimeni. 

— Mergem? 

— Unde? o întreb. 

— Strada Simeria, numărul 5. 

— E vreun loc pe care trebuia să-l știu? 

— Nu. Acasă la Elvira... Prietena mea. 

— A! Tipa care citea revista pe plajă. 

— Ea. 

Introduc adresa în Waze, care îmi arată cel mai scurt traseu. 

— Ce faci la Elvira? _ 

— O să dorm la ea câteva zile. Imi lasă cheile. 


VP-113 


Își verifică ceasul. 

— Poţi să te grăbești, te rog? 

— Sigur. 

— Elvira pleacă la aeroport. Se duce la Londra. 
— Vacanţă, afaceri? 

— Vacanţă... 


Îmi cere o ţigară, îi întind pachetul. 

— Și de ce vrei să dormi la ea? 

— Ți-am spus... Îmi trebuie o perioadă de reflecţie, cât mai 
departe de Viktor. Pe Tudor l-am lăsat la bunici, așa că... 

— Te temi de ceva? 

— Da. Mi-e frică de reacţiile lui. Nu se așteaptă să-i spun că 
divorțez... Dacă vrea, Viktor poate fi violent... 

Își aprinde ţigara și își trece mâna prin păr. Se lăsase 
întunericul. Se uită îngrijorată la ceas, era nouă fără zece, calc 
acceleraţia, semnalizez și depășesc coloana de mașini pe linia 
de tramvai, pe urmă reintru în coloană, destul de riscant, ca să 
fac dreapta. Din spate, mă claxonează un tip cu Skoda Octavia. 
Îl ignor. 

— Și cum te-ai gândit? Îi arăţi fotografiile? 

— Nu-i nevoie... 

— Dar să rămâi singură, în casa Elvirei, crezi că-i cea mai 
bună idee? 

— Alta nu am, Dragoș... Dacă l-ai cunoaște cu adevărat... 
Uneori e josnic. E atât de perfid, de fals... de ticălos... Măcar faţă 
de Tudor dacă ar avea puţin respect, că despre iubire nu poate 
fi vorba... Mi-e frică... 

Își lasă capul pe umărul meu, suspinând ușor. 

Daria îmi trimisese SMS, mă rugase să-i dau telefon când mă 
porneam spre casă, voia să aibă timp să pregătească masa. 
Deocamdată, nu avea motive să intre la bănuieli. Munca de 
jurnalist era acoperirea perfectă. Apăreau evenimente 
neprevăzute, de la care nu puteam lipsi. Trebuia să merg musai 
la locul accidentului, la conferința de presă, la locul crimei. li 
explicasem. Nu era ca-n televiziune, să filmez într-o anumită zi, 
la o anumită oră. Interveneau chestii noi, se întâmplau lucruri 
când te așteptai mai puţin. Chiar și în cazul unei reviste de 
lifestyle ca RST. 

Dar dacă, totuși, bănuia ceva? Dacă, la fel ca Vanda cu soțul 


VP - 114 


ei, mă suspecta de infidelitate? Dacă pusese pe cineva să mă 
urmărească?! Eram, oare, pregătit pentru ce-o să urmeze? Cum 
să-i explic Dariei că o înșelasem? Cum să mă justific? Să-i spun 
că am avut o clipă de rătăcire, o simplă aventură, nimic serios? 
Indiferent de tensiunile din sânul familiei Roca, parcă nu-mi 
doream o ruptură. Nu aveam suficiente argumente, faptul că mi 
se aprinseseră călcâiele după Vanda și, eventual, sentimentul 
era reciproc putea fi doar un foc de paie. O chimie strict 
hormonală, fără substanţă, fără viitor. 

In ciuda atracției irezistibile față de Vanda, îmi trecuseră prin 
minte clipele fericite alături de Mihai și de Daria. Bucuria venirii 
pe lume a primului nostru copil. Un băiat, așa cum îmi dorisem. 
Bucuria mutării la casă, departe de agitația și mizeria din oraș. 
Bucuriile mici, de Crăciun, cu împodobirea bradului, cadourile 
din seara de Ajun, puse sub pom pe furiș, după ce Daria îl 
adormea pe Mihai, explozia de fericire din ochii lui când 
descoperea minunăţiile de sub brad. Și, nu în ultimul rând, 
bucuria de a fi împreună, în fiecare seară, înainte de culcare, 
când Mihai nu mai contenea să ne povestească (exuberant ca 
înaintea unui mare eveniment) ce i se întâmplase peste zi, la 
școală și acasă, din dorinţa de a amâna cât mai mult momentul 
în care, în sfârșit, trebuia să pună capul pe pernă și să viseze 
frumos. 

Ca să-i mai alin din supărare, pentru că vara asta nu 
plecaserăm în concediu la mare, îi promisesem că la anul vom 
sta două săptămâni, dublu faţă de vacanţa noastră obișnuită. 
Ultima dată când fusesem pe litoral savurase fiecare clipă 
petrecută la malul mării, îl văzusem cu cât entuziasm își 
aruncase hainele și fugise să atingă primul val, să caute prima 
scoică, să ridice primul castel de nisip. Marea îl făcea fericit. 

Totul părea minunat, emisiunea Roata Norocului încă avea 
audiență, pe plajă lumea se uita lung, unii mă recunoșteau, îmi 
cereau să fac selfie cu ei, Mihai își găsise un prieten din Oradea, 
venit în vacanţă cu bunicii, se băteau cu pistoalele cu apă, plaja 
era numai a lor, se fugăreau, jucau fotbal, înotau, râdeau și 
protestau când venea amiaza și trebuia să-i luăm la masă. Doar 
că spre finalul sejurului, ca de obicei, Daria găsise un pretext de 
nemulțumire, se iritase dintr-un motiv pueril, legat de refuzul 
meu de a merge la cazinoul din Constanţa. Îl luase cu forța pe 
Mihai din joaca lui și, fără să-i pese de lacrimile băiatului, îl 


VP - 115 


târâse acolo unde voia să ajungă, la Cazinou, mă abandonase 
pe plajă, rămăsesem singur pe trei șezlonguri, abătut, ca un 
bărbat părăsit care refuzase să-i facă pe plac soţiei dintr-un 
capriciu prostesc. După fiecare astfel de ieșire nervoasă a 
Dariei, greu de înţeles, mă întrebam ce dracu’ căutam în viața 
ei, de ce mai stăteam împreună, dacă îi provocam atâta 
suferință. 

Cu Vanda, simţisem din prima că astfel de certuri erau 
imposibile. Spre deosebire de toanele Dariei, la Vanda 
descoperisem o gândire cerebrală, fără sincope, fără deraieri 
bruște, inexplicabile, într-o zonă unde partea afectivă, 
emoţională, sfida deseori raţiunea. 

Waze mă anunţă că ajunsesem la destinaţie. 

— Unde te las? 

— Aici, pe stânga. Casa cu gard verde... Mai am o rugăminte, 
Dragoș. 

— Sigur. 

— Simt nevoia să vorbesc cu cineva... Știu că-i târziu, dar mi- 
ar face plăcere să stai cu mine zece minute. Atât... Vrei? 

— Da, nicio problemă. 

— Bine, trage mașina undeva. O sun imediat pe Elvira, ar 
trebui să plece din clipă-n clipă la aeroport. 

Se uită la ceas și își caută mobilul. 

— Cred că deja își face probleme, am întârziat... Mda, 
uitasem! Mi-am lăsat mobilul acasă. Și am nevoie de el. 
Neapărat! Of, sunt cu capul în nori! 

— Pot să te ajut? 

— Da, te rog mult! Uite cheile de acasă... E aproape, în 20 de 
minute ești înapoi. Te aștept, da? Când ajungi aici, suni la 
poartă... Elvira pleacă imediat. Trebuie să vorbesc cu ea, 
musai... 

Işi verifică din nou ceasul și coboară din mașină, lăsându-mă 
cu gura întredeschisă. 

— Bine, dar... Cum să intru la tine-n casă?! 

— Cu cheia neagră. Tastezi 233 la interfon... Viktor vine abia 
luni, iar pe Tudor l-am dus la bunici. Găsești telefonul în 
bucătărie... Hai, du-te repede. Ne vedem aici. 

— OK. 

Se îndreaptă spre gardul verde și se oprește în faţa porții. Îmi 
face semn să mă grăbesc. Ezit o clipă, îmi aprind ţigara și 


VP - 116 


pornesc spre casa din Voluntari a familiei Roca. 


VP - 117 


7. 


O lăsasem pe Vanda să se vadă cu Elvira și îmi pusesem 
întrebarea firească: ce să caut singur, la ora aia, în casa familiei 
Roca?! Eram chiar atât de îndrăgostit, încât aș fi făcut orice de 
dragul Vandei? Adevărul este că îmi fusese greu să protestez. 

Recunosc, relaţia cu Vanda părea complet diferită de 
precedentele mele aventuri extraconjugale, care se terminaseră 
în aceeași zi, fără regrete. Impulsuri de moment, la fel de 
trecătoare ca ploaia de vară. 

Prima dată mi se întâmplase într-o împrejurare în care orice 
bărbat fără defecte majore ar fi putut profita de conjunctura 
favorabilă. Eram acasă, urma să plec să filmez Roata Norocului. 
Daria adunase tensiuni mai vechi, ca de obicei evitase să-mi 
spună ce-o deranjase, iar atunci găsise momentul potrivit să 
răbufnească. 

— Dragoș, eu nu merg la petrecere. Te duci singur, să fie clar! 

— Care petrecere?! 

— Poftim, ai și uitat! 

Îmi picase fisa cu întârziere. Sâmbăta următoare aveam 
întâlnire cu colegii de liceu, se făceau cincisprezece ani de la 
absolvire. Prilej numai bun pentru distracţie la restaurant, 
împreună cu o parte dintre foștii profesori. 

— Nu, n-am uitat, i-am zis. Cum să merg singur?! Am plătit 
pentru două persoane... îl luăm și pe Mihai, dacă vrea. 

— Eu nu merg. Punct! 

— De ce? 

— Nu am cu ce să mă îmbrac. 

— Cum adică nu ai?! 

— Cum auzi... Nu-mi mai vine nicio rochiță. M-am îngrăşat, 
na! Ești mulţumit? De când te-am rugat să mergem la mall, 
poate găsim ceva...? 

— O să mergem. 

— Da, sigur. La Paștele-Cailor! Tu crezi că-i simplu?! Intri rapid 
într-un magazin, pe ultima sută de metri, și-mi iei orice zdreanţă 
ca să-mi închizi gura, nu? 

— Daria, exagerezi. 


VP - 118 


— Du-te dracu' de afurisit, că numai la tine te gândești! 
Trântise ușa și dispăruse repede pe scări, în dormitor. Mihai 
auzise gâlceavă și apăruse în bucătărie. Nu suporta să ne vadă 
luptându-ne cu încrâncenare, ridicând tonul, folosind cuvinte 
aspre, tăioase, care lăsau urme adânci. Mă întrebase de ce o 
necăjisem iarăși pe Daria. Ce era să-i spun? Că, poate, prin 
absurd, aș avea și eu o fărâmă de dreptate? Că mă supărase rău 
maică-sa, chiar dacă nu mă manifestasem atât de zgomotos? 

Il mângâiasem pe creștet și-l asigurasem că lucrurile se vor 
rezolva, avuseserăm un schimb de opinii divergente, fiecare 
venise cu argumentele lui, așa se mai întâmplă, apar mici 
conflicte, ca în orice familie. Nimic grav. Mihai se temea că 
divorțăm. El vedea certurile noastre într-o singură culoare, fără 
nuanțe, fără învingători, doar cu învinși. Momentele de criză îl 
destabilizau. Și întotdeauna înclina s-o creadă pe maică-sa, 
cumva firesc, legătura mamă-fiu era foarte puternică. Mă rugase 
să aplanez conflictul, să-i cer scuze Dariei. Voia să fie veselă, să 
ne vadă din nou împreună, zâmbind. 

Plecasem spre televiziune după ce îl convinsesem pe Mihai că 
Daria și cu mine eram prieteni, în ciuda incidentului. Însă 
rămăsesem cu un gust amar. 

In cabina de machiaj, Anca îmi povestise o fază tare cu 
Marius, producătorul de la Roata Norocului. Se lăsase cu scandal 
în televiziune. Din rândul publicului chemat să aplaude, 
coborâse în platou o duduie blondă, înfiptă, cu gura mare. Tipa îl 
luase de guler pe Marius și-l amenințase că-l face vedetă în 
presa de scandal, fusese un mare porc, se culcase cu ea și pe 
urmă îi trăsese un șut în fund, deși îi promisese c-o duce în luna 
de miere în Insulele Seychelles. De ce nu-i răspunsese la 
telefon? De ce își schimbase adresa de e-mail? De ce își 
închisese pagina de Facebook? Cumva era un escroc 
sentimental? Te dau pe mâna Poliției, curvarule! 

Râsesem cu lacrimi. În sfârșit, cineva îl pusese la punct pe 
cretinul de Marius. Și, culmea, tocmai o blondă din public! 

— Cum s-a terminat bâlciul? o întrebasem pe Anca. 

— l-a chemat Marius pe băieţii de la poartă, s-o dea afară. Au 
luat-o pe sus, cu țipete, cu urlete, tipa se zbătea, nu voia să 
iasă. Comedie cu spume, ce mai! 

— Ah, am ratat faza, mor de ciudă. 

— Da... Marius scotea flăcări, să-l fi văzut cum a luat-o la 


VP - 119 


împins vagoane pe săraca Luminiţa... 

— Care Luminiţa? 

— Colega noastră. N-o știi?! Se ocupă de invitaţii din public. 
Aplaudacii. 

— Aha... Și?! Ce-a avut cu Luminiţa? 

— Păi i-a reproșat, a înjurat-o că de ce nu i-a spus despre 
nebuna aia, de ce-a lăsat-o să intre în televiziune. 

— Da' de un să știe biata femeie că Marius i-a tras-o blondei și 
că tipa-i dusă cu pluta?! 

— S-a râs mult pe aici, îţi dai seama. Marius a ameninţat-o pe 
Luminiţa c-o zboară, că-i incompetentă, că-i aduce toţi nebunii 
în emisiune... Săraca, mi-e și milă de ea. Plângea de-i sărea 
cămașa. 

— Aoleu, ce idiot! 

— Da... Din păcate, se are bine cu doamna directoare. 

— Vrei să zici că i-o trage. 

— Umblă zvonuri. 

— Mada... Bună treabă. Gata, arăt OK? 

— Ești de nota zece! 

— Mersi. 

— Succes! Dă-i gata pe toţi, Dragoș! 

— Mă străduiesc. 

După emisiune, îmi fusese imposibil să nu-l întreb pe Marius 
ce mai face prietena lui blondă. Nu, nu directoarea. Cealaltă, 
scoasă pe sus din platou. Imi aruncase o privire scârbită, înainte 
de a-mi întoarce spatele. Punct ochit, punct lovit. 

Satisfacția evenimentului în care producătorul nostru fusese 
personaj principal îmi dăduse aripi. Decisesem să sărbătoresc 
momentul la restaurant, să beau în cinstea blondei lui Marius, 
împreună cu doi dintre invitaţi. Pe Andrei îl cunoscusem în 
treacăt, juca la Teatrul Metropolis, știa ultimele bancuri și era 
nelipsit de la petrecerile actorilor. Imi plăcuse cum se 
descurcase la Roata Norocului, iar la final l-am invitat la o bere, 
ca să nu fim doar eu și Sonia, cunoscuta cântăreață de muzică 
ușoară, chemată la mai toate reality-show-urile de televiziune 
pentru că vorbea mult, râdea mult, era agreabilă și avea un fizic 
capabil să stârnească pasiuni în cele mai rafinate cercuri. 

Am intrat până la urmă într-o pizzerie, la propunerea Soniei. 
Nu era genul de tipă care se speria de câteva calorii în plus, la 
ceas de seară. 


VP - 120 


Sonia se decisese prima. 

— Eu aș lua o pizza quattro formaggi. 

— Quattro ce?! am întrebat-o. 

— Formaggi. Cu mai multe tipuri de brânzeturi italiene. 

— Doar atât?! 

— Da. E fără carne. 

— Ești vegetariană? 

— Nu... Îmi place mie asta. Merge bine la bere. 

— OK, atunci o să iau quattro stagioni. 

— Foarte bună alegerea, am mâncat săptămâna trecută. 
Andrei, tu ce vrei? 

Andrei încă nu terminase de studiat oferta de băuturi. 

— Un Jägermeister, pentru început. Mai vrea cineva? 

— Dacă-mi spui despre ce-i vorba, îi zic, poate încerc. 

— Băutură digestivă, nemţească. Foarte bună. Un amestec de 
alcool și vreo 56 de ierburi. Stă la maturat în butoaie vreun an 
de zile, înainte de a fi pusă în sticle. 

— Și ajută la ceva? 

— Da, normal! Curăţă ficatul! 

— Atunci, iau și eu. Sonia? 

— Eu am ficatul tare. Dar un 50 aș bea, până vine pizza. 

— Apropo, intervenise Andrei către chelneriță, mie aducețţi-mi 
o pizza Repubblica, vă rog. 

Chelneriţă își notase în carneţel. 

— Bere de care vă servesc? Halbă, doză, sticlă? 

Ne-am consultat din priviri. Sonia a decis pentru toți. 

— Heineken. La sticlă. 

Am început să le povestesc întâmplarea cu Marius, 
producătorul, și iubita lui blondă, din public. Și despre presupusa 
relaţie a producătorului cu directoarea de programe, altfel o 
femeie căsătorită, cu doi copii, al cărei soț lucra într-o 
multinațională. Pe Andrei îi distrase, avea ce povesti mai 
departe colegilor de la teatru. 

— Și oare directoarea îl iubește sau îl folosește pe post de 
vibrator? 

— Înclin să cred a doua variantă, i-am zis. 

— Cică o copilă de cinci ani o întreabă pe maică-sa: Mami, ce-i 
aia amantă? La care tipa răspunde: E o femeie rea, care ne fură 
din bugetul familiei, să-mi trag una! Aha, zice fata, și amant ce 
înseamnă? Păi, dragă, ăsta-i un nene bun, care-l ajută pe 


VP - 121 


fraieru' de tac-tu. 

Sonia a râs și s-a înecat, apucase să bea un gât de bere. Apoi 
Andrei primise un apel, era ceva urgent, trebuia să plece la 
teatru să rezolve problema. Se scuzase, ar fi vrut să mai stea, 
abia se încălzise cu bancurile, Sonia fusese o dulce, ca de obicei, 
rămăsese să ne întâlnim în aceeași formulă, cu altă ocazie. 

După shotul de Jägermeister și berea Heineken, ochii Soniei 
luceau diferit. Dintr-odată se întristase, părea copleșită de 
amintiri neplăcute. De obicei, simţeam când trebuia să evit 
indiscreţiile, însă ea găsise, în sfârșit, pe cineva care s-o 
înţeleagă. S-o compătimească și, de ce nu, s-o încurajeze. 

— Ce se întâmplă? am întrebat eu. 

— Ei... chestii... Ştii cum e... La un moment dat, se adună... 

Era înlăcrimată, pe punctul de a izbucni. Am prins-o de umeri 
și i-am sprijinit fruntea cu pieptul. 

— la zi, cine te-a supărat? 

S-a desprins și și-a scos oglinda din poșetă, încercând să nu-și 
compromită machiajul. 

— E mult de povestit... 

— Foarte bine. Mai luăm un rând de bere... Stai, mă duc întâi 
la baie. Scuză-mă. 

Când am revenit, Sonia îmi zâmbea ca și cum ar fi ieșit, subit, 
din pasa proastă. Am ciocnit și a început să-mi spună despre 
fostul ei amic. 

— ... ne știam de ceva timp, anul trecut s-a mutat la mine. 

— Îl cunosc? 

— Nu. Lucrează în domeniul asigurărilor. N-are nicio treabă cu 
showbizul... Am încercat să păstrăm relaţia departe de ochii 
presei. Ştii cum e, decât să intri în gura jurnaliștilor, mai bine... 

— Da, ai dreptate. Și? 

— Și totul bine și frumos, excursii prin ţară, weekenduri la 
Viena și Milano, armonie, flori, declaraţii de dragoste, inelul de 
logodnă... 

Își frecase inelarul mâinii stângi, parcă pentru a șterge orice 
urmă a ceea ce fusese odată o dungă albă, abia sesizabilă. 

— Până când?... 

— Până când i-am spus, într-o frumoasă dimineaţă de 
primăvară, că am rămas însărcinată. Nu știu... îl iubeam enorm 
pe atunci, eram convinsă că și el mă iubea... 

— Înţeleg că n-a fost din cale-afară de bucuros. 


VP - 122 


— Bucuros?! A făcut o criză de nervi. A aruncat cu lucruri prin 
casă, parcă înnebunise... încă puţin și mă lua la bătaie... 

— Pe bune?! Ce animal! 

— Da... Că de ce i-am făcut una ca asta, doar îi spusesem că 
mă protejez... 

— Și? 

— Și probabil am uitat să iau pastila aia nenorocită. 

Amintirile dureroase îi provocaseră spasme, se crispase, își 
dusese mâna la abdomen, apoi scosese din poșetă flaconul de 
medicamente. 

— Scuză-mă... E pe fond nervos, de stres. 

— Stai liniștită, nu te agita. Mai bine îmi povestești altă dată. 

Inghiţise pilula cu restul de bere. 

— Gata, sunt ca nouă! 

Imi zâmbise teatral, se abţinea cu greu să nu plângă. 

— Deci, unde rămăsesem? 

— La faza când înnebunise prietenul tău. 

— Da... îţi dai seama, pentru mine a fost un șoc teribil... chiar 
dacă el încerca să pară mai șocat decât toţi bărbaţii din lumea 
asta la un loc, atunci când află că vor avea un copil pe care nu 
și-l doresc. 

— Clasic. A motivat în vreun fel? 

— L-am întrebat de ce... Mi-a explicat, printre urlete de furie, 
că fosta lui prietenă // încălțase cu un copil, îi spusese că era 
gravidă abia prin luna a patra. Mult prea târziu. 

— Și tu știai că avea un copil?! 

— Da' de unde?! Abia atunci am aflat... De trei ani plătea 
pensie alimentară. 

— Deci animalul se temea să nu scoată alţi bani din buzunare, 
pentru cel de-al doilea copil. 

— Din păcate, ăsta-i adevărul, Dragoș. N-avea nici cea mai 
mică intenţie să ne căsătorim. 

Sticlele de pe masă se goliseră. Sonia îi făcuse semn 
chelneriţei să ne aducă alte beri. Avea nevoie de alcool ca să-și 
poată duce povestea până la capăt. Incepusem s-o privesc cu 
milă, suferinţa era încă foarte vie și greu de alinat. Am strâns-o 
la piept într-un exces de empatie. 

— Lasă, nu fi tristă. E plină lumea de bărbaţi, Sonia. Dă-l 
dracu' de prost! 

Reușisem s-o fac să plângă mocnit, cu sughițuri. 


VP - 123 


— Dar copilul meu...? El ce vină a avut, Dragoș?! 

Chiar dacă eram cumva izolaţi, într-un soi de separeu, puteam 
fi oricând ţinta unor paparazzi. Fix asta mi-aș fi dorit, să-mi 
apară poza în ziarele de scandal, cu titlu de-o șchioapă: 
Prezentatorul de la Roata Norocului s-a combinat cu Sonia! 

l-am sugerat să mergem în altă parte, remarcasem vreo două 
fețe dubioase în restaurant, care își făcuseră drum pe la masa 
noastră și se uitaseră cam lung. Mi-ar fi fost dificil să-i explic 
Dariei de ce o îmbrăţișasem pe Sonia, și încă într-un loc public. 

— Hai la mine, mi-a zis, stau aproape. Fac o cafea excelentă. 

Am acceptat invitaţia cu jumătate de gură, ar fi fost neelegant 
s-o părăsesc în starea aia. Mă temeam de un gest nesăbuit, 
Doamne fereşte, și pe urmă s-o am pe conștiință. 

Locuia la ultimul etaj al unui bloc nou, de trei niveluri, cu 
parcare subterană și lift ultramodern care te lăsa chiar în 
apartamentul elegant, de patru camere. De la atâta bere, 
căutasem din nou toaleta, îmi cerusem scuze și încuiasem ușa 
după mine, înainte de a sălta capacul veceului. Baia era foarte 
mare, avea și cadă cu jacuzzi (simţisem umezeală de cum am 
intrat, cada rămăsese umplută), mi-o imaginasem pe Sonia 
dezbrăcată, cu corpul ei perfect, masat de jeturile intermitente 
de apă, cu capul lăsat pe spate și ochii închiși, ţinând paharul de 
șampanie în mână, sprijinit pe marginea căzii. lpostaza îmi 
dăduse fiori, îmi accelerase pulsul, îmi provocase fanteziile 
erotice latente. La câtă bere băusem, nu știu dacă în condiţii 
normale aș fi reacţionat la fel. 

Când am revenit în living, n-am dat de Sonia. Am studiat 
camera, era mobilată cu gust, într-o combinaţie de stiluri 
contemporane și vintage. Colţarul alb încadra pe două laturi 
masa joasă, dreptunghiulară, mare, albă, pe care remarcasem 
CD-uri, cărţi, albume foto, un binoclu de vânătoare și două 
păpuși drăguțe. Plasma TV ocupa jumătate din peretele lateral. 
Inainte să dispară, Sonia deschisese televizorul pe MTV (cum 
altfel?!), cu sonorul spre minim. 

Am pus mâna pe una dintre păpuși s-o studiez. Avea trăsături 
foarte fine, era îmbrăcată în fustițţă gri cu inserţii galbene, 
ciorapi albi, bluziță gri, sacou galben și sandale. Cu siguranţă 
costase o grămadă de bani. 

Sonia revenise într-un halat de casă lejer, din mătase. 

— Faină cada cu jacuzzi, i-am zis. 


VP - 124 


— Vrei s-o încerci? Hai! 

M-a tras de mână fără să mă opun. În baie, a pornit instalaţia 
de făcut valuri, a verificat apa cu mâna, și-a lăsat halatul să-i 
cadă pe spate și, complet dezbrăcată, a pășit în jacuzzi. 

Rămăsesem blocat. Imaginea Soniei intrând goală în apă îmi 
anulase orice impuls raţional, nu întrezăream decât o singură 
continuare. Aproape mecanic, mi-am dat jos hainele și am ajuns 
lângă ea. Scena mi s-a părut de un erotism maxim, nu eram 
pregătit să fac faţă situaţiei, la cel mai mic gest al Soniei riscam 
să termin înainte de a începe. Probabil îmi citise lesne 
încordarea de pe figura crispată, pentru că m-a sărutat, pe urmă 
și-a înfipt degetele între picioarele mele și a început să mă 
maseze ușor. 

— Ridică-te! mi-a ordonat, fără să-și retragă mâna. 

Ajunsese cu capul unde își dorise și, în mai puţin de un minut, 
a trebuit să mă recunosc învins. Câștigase prima partidă 
aproape prin neprezentare. Dacă asta intenţionase, atunci 
scăpasem ieftin. 

Doar că Sonia ieșise din jacuzzi, își luase prosopul în jurul 
taliei și revenise repede din bucătărie cu sticla de șampanie și 
un bol plin de căpșuni. Deci ăsta fusese abia preludiul, mi-am 
zis. Mă așteptau momente grele. 

Tot ce nu-i putusem cere Dariei, în pat, am experimentat cu 
Sonia în următoarele două ore. M-a ajutat mult șampania, mi-a 
șters orice urmă de inhibiţie, iar Sonia a răspuns cu un 
entuziasm de care nu aș fi crezut-o în stare. Se agățase de mine 
ca de ultima ei șansă de a avea un bărbat în următorul secol, 
dorise să se elibereze complet, să se lase purtată de simţuri, să 
trăiască clipa ca pe-o nebunie adolescentină într-o lume fără 
reguli, unde pudoarea și reținerea erau două concepte foarte 
vagi, aproape necunoscute. 

La final, inundasem mare parte din baie, mișcările noastre 
necontrolate făcuseră valuri mari în jacuzzi, însă Sonia părea 
prea puţin preocupată de aspectul ăsta. În pragul ușii, la 
plecare, îmi mulțumise și îmi spusese că nu trebuia să mă simt 
obligat în niciun fel. Fusese inițiativa ei. 

Culmea, acasă vorbisem cu Daria ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, nu avusesem sentimentul acela apăsător de 
vinovăţie, deși o înșelasem pentru prima dată de când eram 
împreună. Aventura cu Sonia fusese deja ștearsă cu buretele din 


VP-125 


mintea mea, definitiv. De parcă m-aș fi dus la o damă de 
consum oarecare, plătită cu ora. 

Al doilea pas greșit în căsnicie îl făcusem după vreo șase luni. 
La întoarcerea din Grecia, în drum spre casă, ne-am zis să 
rămânem două zile pe litoralul românesc, la 2 Mai, în amintirea 
concediilor /ow-cost de altă dată. Aveam acolo gazda noastră, 
pe tanti Comşa, o femeie ieșită la pensie, glumeaţă, ai cărei ochi 
râdeau continuu. Primea turiști încă de pe vremea dictatorului 
Ceaușescu, în casa ei altfel foarte modestă, cu veceu în fundul 
curţii și duș improvizat din două butoaie negre, metalice, 
instalate pe acoperiș, în bătaia soarelui. Însă în ciuda condiţiilor 
mai degrabă rurale, cu cocoșul care te trezea la prima oră a 
dimineții și măgarul simpatic, folosit în genere de dobrogeni la 
tracţiunea căruţelor, tanti Comşa avea ceva special, un dar al ei 
de a se face plăcută și de a fi discretă în același timp, așa că 
reușise să atragă clienţi fideli, vară de vară. Când bucureștenii 
și, ulterior, turiștii din Polonia și Cehoslovacia descoperiseră 
frumusețea sălbatică a plajei din 2 Mai, încă virgină la vremea 
aia, mica afacere începuse să prospere, iar tanti Comșa și soțul 
ei ridicaseră în curte un al doilea corp de casă, cu patru camere 
lipite una de alta, special pentru turiști. După revoluţia 
anticomunistă, o perioadă le mersese foarte bine, până când 
mica localitate dobrogeană începuse să se dezvolte în ritm alert, 
cu zeci de pensiuni și restaurante apărute peste noapte, 
șezlongurile cu umbreluţe luaseră locul clasicelor cearșafuri și, 
culmea aberaţiei în materie de autorizaţii de construcție, un 
hotel răsărise, de nicăieri, fix pe plaja aflată la doi pași de 
cunoscutul șantier naval unde mergeau la muncă mai toți 
localnicii. 

Veniţi cu mașina de pe litoralul grecesc, plaja de la 2 Mai ni se 
păruse foarte tristă, murdară, deloc atractivă, îi spusesem Dariei 
că în scurt timp n-o să mai avem ce căuta pe-acolo, stațiunea 
devenise un soi de Vama Veche, se modernizase în lipsă totală 
de armonie cu turiștii care o frecventau, dispăruse, încet-încet, 
până și bucata de plajă rezervată nudiștilor, alungaţi de 
jandarmi la sesizarea mămicilor cu copii, indignate că odraslele 
dădeau nas în nas cu funduri goale de bărbați și femei - altfel, 
cum să nu?, niște exhibiţioniști fără pic de jenă, unii veniţi de 
mână cu propriii copii, spre oripilarea oricărei familii tradiţionale. 

Mica localitate devenită între timp staţiune încercase să se 


VP - 126 


dezvolte în pas cu pretențiile noilor turiști, atrași mai degrabă de 
pensiunile moderne, cu veceu și duș în cameră, eventual piscină 
în curte. lar ca să nu mai comenteze cârcotașii că erau condiţii 
proaste la 2 Mai, primarul luase fonduri europene și trântise 
asfalt pe ulițele din localitate. Și o făcuse atât de bine, încât 
asfaltul gros de două degete, mai subţire decât un covor persan 
uzat, se crăpase după prima căruță plină cu porumb care 
trecuse pe-acolo. 

Doar tanti Comşa rămăsese aceeași, puţin îmbătrânită, 
normal, însă la fel de pusă pe șotii. Ne-a primit cu drag, s-a 
bucurat mult că n-am uitat-o și în cinstea noastră a scos o sticlă 
de vin, îngropată în curte de răposatul soț. Pe urmă l-a sunat pe 
fiu-su să cumpere de la cherhana trei kile de pește, știa că Daria 
era înnebunită să mănânce guvizi când ajungea în 2 Mai. 

La începutul lunii august, în plin sezon, se vedea lesne că în 
casa lui tanti Comşa dispăruse agitația de altă dată, din 
vremurile de glorie ale micii localități. Nu erau ocupate decât 
două dormitoare. Înaintea noastră, veniseră din București patru 
tineri, băieţi și fete, cazaţi în aceeași cameră pentru o sumă 
derizorie faţă de pensiuni sau hoteluri. Turiști de weekend care 
ziua mergeau la plajă în 2 Mai și seara făceau naveta la Vama 
Veche, unde veneau trupe rock și cântăreți de muzică folk. Cât 
am stat la tanti Comşa, i-am zărit o singură dată. Erau mahmuri 
după petrecerea din Vamă, fetele rămăseseră peste noapte în 
costumele lor de baie pline de nisip și căutau un ibric prin 
dulapurile din bucătărie, să-și pună de-o cafea tare, turcească, 
fără zahăr, în timp ce băieţii ieșiseră la fumat în curte, cu câte-o 
doză de bere. Butonau la mobile și vorbeau cu entuziasm 
moderat despre aventura nocturnă din Vamă. 

Mi-am dat seama, târziu, că nu erau cuplaţi între ei. Erau 
colegi de grupă la Politehnică și plecaseră la mare împreună. 
Asta mi-a amintit de poveștile lui tanti Comșa de dinainte de 
1989, când în vacantele de vară îl găzduia pe un oarecare 
absolvent de Arhitectură devenit după Revoluţie cel mai bogat 
român. Mare petrecăreț, înrăit fumător, prefera distracţiile 
boeme într-un loc ca 2 Mai, departe de agitația staţiunilor 
clasice, în casa modestă a lui tanti Comșa, unde nu-i trebuia mai 
mult de-o sticlă de vin bun, sub bolta de viță-de-vie, în 
compania amicilor din București. Fusese suficient ca într-una din 
nopți, când oaspeţii erau rupţi de foame, iar restaurante nu 


VP - 127 


existau prin preajmă, tanti Comșa să-i surprindă pe toţi cu un 
grătar de pește prins de bărbată-su. Cu asta, îl cucerise definitiv 
pe viitorul multimilionar. 

Am întrebat-o dacă omul a revenit în 2 Mai, după 
metamorfoza post-revoluționară și trecerea bruscă în rândul 
capitaliștilor. Mi-a spus că nu. Banii îl schimbaseră, începuse să 
iubească luxul marilor hoteluri din insule exotice și casa lui tanti 
Comşa rămăsese doar o amintire, destul de vagă, a vacanţelor 
cu iz comunist. 

Mihai s-a bucurat de plajă și de noii prieteni, în sfârșit aici 
toată lumea vorbea românește, nu mai era nevoit să-și caute 
cuvintele în limba engleză pentru a-i spune puștiului de lângă el 
să nu-i dea cu nisip în ochi. Am găsit și un loc unde să mâncăm 
decent, la o terasă din spatele șirului de rulote, iar Daria a 
insistat, surprinzător, să ia lecţii de Surfing cu un bărbos înalt, 
masiv, la vreo 120 de kile, care-și încropise mini-tabăra de 
antrenament chiar pe plajă. 

L-am lăsat pe Mihai să se joace cu Mircea, un băieţel din 
Timișoara venit în 2 Mai împreună cu maică-sa, în timp ce Daria 
plutea pe placa de surf, cu vesta de salvare, înaintând cu 
ajutorul vâslei, undeva în larg, nu prea departe. Soarele 
dispăruse după nori, așa că m-am dus într-o scurtă plimbare pe 
malul mării, către cazemata prăbușită în apropierea micului golf. 
Apa caldă îmi atingea plăcut picioarele, ale căror amprente pe 
nisipul fin dispăreau odată cu primul val. 

La doi pași de cazemată, m-am trezit cu un căţel lângă mine. 
Un caniș alb, de talie mică, foarte jucăuș, care căuta mângâieri. 

— Betty! Betty! Vino aici! 

M-am uitat în dreapta, de unde se auzise vocea feminină, și 
mi-am dat imediat seama că ajunsesem în zona unde altă dată 
stăteau la plajă nudiștii. Acum, cei mai îndrăzneţi rămâneau în 
pielea goală până la apariţia patrulei de coastă, când își trăgeau 
repede costumele de baie și o făceau pe nevinovații. Proprietara 
lui Betty, întinsă pe cearșaf, sprijinită-n cot, cu picioarele larg 
desfăcute, n-avea sutien, iar în loc de bikini purta o aţă 
transparentă cu un petic de material cât monedele de 50 de 
bani. Mă temeam că la prima adiere de vânt moneda aia o să 
zboare cât colo. 

Se uitase la mine insistent, de parcă eu aș fi fost în fundul gol, 
cu obiectul la vedere. Pe urmă, mă abordase la per tu, ca și cum 


VP - 128 


ne-am fi cunoscut dintotdeauna. 

— Hei, nu cumva stai la tanti Comșa?! 

Hopa! mi-am zis, de unde mă știa duduia? 

— Ba da... De ce? 

Am trecut în revistă turiștii pe care îi zărisem în curte la tanti 
Comșa de-a lungul anilor, fără vreun rezultat. Figura tipei îmi 
era străină. 

— Păi, suntem vecini de palier. Am aterizat aseară, pe la opt... 
Erai prin bucătărie. 

— A, da, se poate... 

Chiar nu-mi aminteam să ne fi intersectat. S-a ridicat și mi-a 
întins mâna. 

— Corina. 

— Dragoș, îmi pare bine. 

Era foarte aproape, mă împungea cu pieptul ei plin, ferm, 
bronzat, aparent neatins de bisturiu. Printr-o minune, aţa de la 
bikini îi rămăsese pe poziţii. Simţeam privirea Dariei în ceafă, 
deși de la distanţa aia, din larg, i-ar fi fost imposibil să mă vadă 
cum făcusem cunoștință cu nudista blondă, care în plus mai și 
dormea sub același acoperiș cu noi. 

Betty mă adulmecase din nou, pe urmă se dusese spre apă, 
avea chef de-o bălăceală. Ar fi fost riscant să nu plec rapid, 
nudista cu corp atletic, de model Playboy care merge regulat la 
sala de fitness, rămăsese ţintuită în faţa mea, aștepta să-i spun, 
probabil, cât de frumos se bronzase și ce bine înota Betty în 
valurile mării. Cu siguranţă, habar n-avea că venisem cu soţia și 
copilul. l-am lăsat plăcerea să descopere singură, i-am urat o zi 
plăcută și am plecat. Spera să ne revedem mai târziu, la tanti 
Comșa. Zâmbetul ei de despărțire nu lăsase loc interpretărilor. 
Mă plăcuse și, dacă ar fi fost posibil, mi-ar fi tras-o pe loc, în 
cazemata de lângă noi sau, de ce nu, chiar pe plajă, în văzul 
lumii, ca orice nonconformistă care se respectă. 

De la pensiunea Micul Golf, făcusem repede cale-ntoarsă, mă 
temeam să nu intre Mihai în panică, între timp, Corina plecase 
de pe plajă împreună cu Betty, iar în locul unde stătuse n-am 
mai găsit decât cele patru pietre cu care își ancorase cearșaful. 
Genul de tipă singură, disponibilă, în căutarea unei aventuri de 
sezon. Cu imensă părere de rău, m-am întrebat de ce nu-mi 
ieșise în cale când eram burlac și standardele mele în materie 
de femei puteau cobori, în situații-limită, la un nivel mult 


VP - 129 


inferior. Corina arăta beton, mă uimise faptul că îi trezisem 
interesul. Dacă nu cumva trăsese ceva pe nas și confunda visele 
cu realitatea... 

În zona unde îmi lăsasem hainele, Mihai se distrase bine în 
compania lui Mircea, supravegheați de maică-sa, doamna 
Lavinia, o ardeleancă foarte grijulie, puţin supraponderală, dar 
suficient de înaltă încât să nu pară grasă, cu trăsături altă dată 
frumoase, pe care, dacă o lăsai să povestească fără s-o oprești, 
riscai s-o găsești vorbind și după douăzeci și patru de ore, cu 
aceeași însufleţire. Apucase să-mi spună, înainte de a-l plasa pe 
Mihai în grija ei, că era divorțată, fostul soț urma să ajungă 
diseară în 2 Mai, venea direct din Italia, cu actuala nevastă și cei 
doi copii. Era plecat la muncă de zece ani, copilul abia aștepta 
să-l vadă. 

O făcusem pe companionul perfect, mă transpusesem repede 
în situaţia Laviniei, înţelegeam perfect cât de greu se descurca, 
totuși, un băieţel ar avea nevoie de tatăl său ca să prindă curaj, 
să-l ia drept model în viață etcetera, etcetera. M-am uitat la 
doamna Lavinia, am observat cum dintr-odată se eliberase de 
toate necazurile, grijile, temerile, discuţia (de fapt, mai mult un 
monolog) cu mine, un străin, îi dăduse aripi, o încărcase, la final 
îmi mărturisise că viața merita trăită din plin. Cât de bine îi 
făcuse să împartă suferința cu cineva! Scăpase de povară și, în 
plus, îi devenisem cel mai bun prieten, confidentul ideal de 
vacanţă. O apreciasem că nu întinsese coarda, omisese să-mi 
mărturisească problemele intime, dacă își găsise sau nu un 
substitut la înălțimea fostului soț. 

Un timp, copiii se bătuseră cu pistoalele cu apă, apoi se 
îngropaseră în nisip. Mihai plânsese, se supărase că Mircea îi 
turnase nisip în păr, intervenise și Lavinia, care îl atenţionase pe 
fiu-su să nu fie nesimtit. În fine, se împăcasem. Le-am propus să 
meargă în mare, să se spele. Se apropia ora mesei. Pe urmă, |- 
am dat din nou pe Mihai cu cremă de protecţie. N-a ratat 
momentul să protesteze puţin, dar eu am insistat, altfel ar fi 
riscat niște arsuri de mai mare dragul. l-am făcut semn Dariei, 
care mă văzuse, în sfârșit, părea bucuroasă, învățase lucruri noi 
cu placa de surf. M-a chemat la ea, era în larg, la vreo 80 de 
metri de mal. Am verificat geanta de plajă și mi-am dat seama 
că uitasem banii în cameră, la tanti Comșa. Găsisem doar cinci 
bancnote de un leu, rătăcite pe-acolo. Trebuia să rezolv 


VP - 130 


problema, altfel la prânz urma să înfulecăm cel mult trei gogoși, 
de la chioșcul din apropiere. 

Dar, înainte de asta, am sărit în valuri și am ajuns la Daria, i- 
am povestit despre bani și i-am spus că-l las pe Mihai în grija 
Laviniei. Să mai tragă și ea cu ochiul, din când în când. Oricum, 
n-o să stau mult, mă întorc cât pot de repede și pe urmă 
mâncăm la terasă. La foamea pe care o aveam, era prea târziu 
să mai facem duș și să ne schimbăm. 

Mi-am luat prosopul și l-am pus sub fund, să nu ud scaunul 
mașinii. La tanti Comșa aș fi ajuns pe jos în 10-15 minute, dar 
preferam să nu pierd timpul. Dimineaţa ne trezeam greu și, 
până veneam la plajă, riscam să ratăm cele două ore în care 
soarele ardea mai puţin. 

Am pornit motorul și am ieșit cu mașina de pe dig, conducând 
ușor pe drumul betonat, plin de gropi, pe lângă gardul 
șantierului naval. Macaraua imensă, de 1.000 de tone, arăta la 
fel ca în urmă cu cincisprezece ani, când fusesem prima dată în 
2 Mai. Pe partea stângă, proprietarul își transformase curtea în 
camping, turiștii veneau de pe plajă să-și pregătească masa de 
prânz la butelia mică, de voiaj. Doar unii dintre ei. Alţii dormeau 
la cort, dar aveau bani de restaurant. Nu-i invidiam. 

Ca de obicei la ora aia, în curte la tanti Comşa era liniște. Se 
auzea până și băzâitul muștelor. Stăpâna casei lipsea sau poate 
trăgea un pui de somn. Am intrat în corpul nou de clădire și m- 
am speriat pe hol, unde mi-a ieșit în cale un căţel. După zgarda 
roșie de la gât, am recunoscut-o pe Betty, canișul Corinei, tipa 
nonconformistă de la nudiști. Voia joacă. Am mângâiat-o pe cap. 
Cățelușa a lătrat, iar în cadrul ușii a apărut Corina, somnoroasă. 
Se frecase la ochi. 

N-am apucat să-mi cer scuze că o trezisem. De data asta, nu 
purta nici măcar minusculul bikini. Era goală pușcă și complet 
epilată. M-a prins de mână și m-a tras ușor în cameră, pe urmă 
a dat-o afară pe Betty și a închis ușa. Căţelușa nu protestase. Ar 
fi trebuit să protestez măcar eu, dar nu putusem. Imi lipsise 
puterea. 

Corina mi-a scos slipul de baie, cu mișcări lascive, pe urmă m- 
a împins spre pat, a întins mâna și mi-a aruncat din geantă 
prezervativul. Fusesem atât de surprins și de excitat, încât mă 
abandonasem moale în braţele ei. A început să mă sărute, m-a 
rostogolit sub ea și a preluat total controlul, chestie care de 


VP - 131 


obicei nu mă ajuta. Dar am rezistat neașteptat, Corina își 
revenise brusc din somnolență, gemea din ce în ce mai tare, 
scotea niște sunete ascuţite, care-mi dădeau fiori, mă temeam 
să n-o audă tanti Comșa sau tinerii din camera de-alături, dac-or 
fi revenit de la Vama Veche. 

Își ţinea sânii cu mâinile, în timp ce se mișca ritmic, săltându- 
și coapsele, cu capul pe spate. Apoi m-am ridicat și am întors-o, 
ea s-a sprijinit în patru labe, arcurile saltelei vechi scârțâiau ca 
dracu’, chestia asta parcă o înnebunise, a ţipat isteric, eu am 
încercat să-i pun mâna la gură, dar mi-a respins-o, îi plăcea să 
se audă în delir, de parcă filmam o peliculă pentru adulţi. M-am 
grăbit să termin, suportam greu ideea că ne-ar putea auzi 
cineva. Ca niciodată, scăpasem și eu un sunet puternic, la care 
Betty reacționase imediat. Lătra la ușă, convinsă probabil că îi 
omorâsem stăpâna. 

A fost unica partidă de sex cu Corina. Până să plec din 2 Mai, 
am stat tot timpul încordat că o să mă dea de gol cineva sau 
ceva. Și că Daria o să afle. 

M-am întors pe plajă, să mâncăm, Daria m-a întrebat dacă mă 
simțeam bine, eu am invocat o posibilă insolaţie, moment bun 
să-mi interzică să mai stau la soare fără șapcă. Așa că am purtat 
șapca Nike până la sfârșit, când mi-am luat rămas-bun de la 
tanti Comșa, în timp ce Corina, de undeva din spate, îmi făcuse 
un semn discret. Din păcate, n-am apucat să-i spun, la rândul 
meu, mulțumesc, chiar dacă ar fi meritat cu prisosință. Fusese 
aventura ideală, la care visasem ani de-a rândul, în zadar. Și se 
întâmplase tocmai atunci, pe neașteptate, când îmi pierdusem 
demult speranța. 

Două scurte și vioaie aventuri extraconjugale în opt ani de 
căsnicie nu erau un capăt de lume, până s-o cunosc pe Vanda. 
Sonia și Corina, două focuri de paie, plăceri carnale de moment, 
în care mă implicasem afectiv cam cât m-aș fi implicat cu două 
păpuși gonflabile cumpărate de pe internet. 


Acum, în drum spre casa Vandei, de unde mă rugase să-i 
aduc telefonul, mă gândeam cu strângere de inimă că relaţia 
noastră tindea să devină complicată. Chiar a dracului de 
complicată. Cel puţin din partea mea, simţisem că obsesia s-ar 
putea transforma ușor, ușor în pasiune, în iubire. Ori mă 
întrebasem dacă aveam nevoie de așa ceva. Îmi puteam 


VP - 132 


permite luxul unei rupturi? Și cu ce preț? Se ivise ocazia unică 
de a da cu piciorul unei vieți de familie relativ normale, în 
limitele decenţei. Și tare îmi era frică de ce-o să primesc la 
schimb... 

Când ajung, opresc motorul și-mi aprind ţigara. Mă cuprinsese 
un sentiment ciudat, să intru în casa familiei Roca fără să fie 
cineva înăuntru nu era ca și cum aș fi deschis ușa fostei mele 
garsoniere, de la etajul cinci. Noroc că, din câte știam, nu aveau 
câine în curte. Asta mi-ar mai lipsi, să mă trezesc cu vreun pit 
bull la fundul meu. 

Pe aleea principală remarc becuri cu led de-o parte și de alta, 
care luminau difuz până la imobilul cufundat în întuneric. Cobor 
din mașină și mă uit preventiv stânga-dreapta, de parcă aș da o 
spargere și trebuie să mă feresc de vecini. Familia Roca locuia 
aproape de capătul unui fundac, iar peste drum nu erau case, 
doar un teren viran plin de bălării și câini fără stăpân, pe care 
Biserica Catolică intenţiona să ridice un cămin de bătrâni, din 
ce-mi povestise Vanda la petrecerea lui Tudor. Mă întrebam cum 
ar fi dacă Viktor Roca s-ar întoarce acasă pe neașteptate și m-ar 
găsi în living. Ce i-aș spune? Stiti, vă rog să mă scuzati, Vanda 
mi-a dat cheia să-i aduc telefonul. N-are rost s-o așteptați, 
pentru că în noaptea asta doarme cu mine la prietena ei, Elvira. 
Si apropo, cine-i tipa aia blondă pe care ati sărutat-o la 
pensiunea din Sinaia? 

Ar fi foarte tare. 

În fața porţii, privesc peste umăr în lungul șoselei, pe urmă 
tastez la videointerfon codul din trei cifre. Eroare, led roșu 
aprins. Din cauza emoţiilor, formasem 232, în loc de 233. Se 
aprinde ledul verde, aud clicul de la încuietoare și pășesc timid 
în curte. Când intru pe alee, senzorii de mișcare măresc 
progresiv intensitatea ledurilor, acum văd ca-n palmă pe unde 
calc. Înainte de-a scoate cheia din buzunar, mă opresc la doi 
metri în fața casei și mă uit la ferestre, mă deplasez lateral, caut 
cea mai mică fantă de lumină care să-mi spună că ar putea fi 
cineva înăuntru, prin absurd. 

În sfârșit, scot cheia și o răsucesc în yală, de două ori spre 
dreapta, mă poticnesc puţin, deschid ușa și rămân în prag, 
dezorientat. Ledurile de pe alee reveniseră la starea iniţială, 
palide, aproape stinse. Înăuntru era beznă, draperiile groase 
obturau ferestrele, ating ușor peretele în căutarea 


VP - 133 


întrerupătorului, îl găsesc, apăs butonul, însă ceva nu mergea. 
Becurile rămân neaprinse. S-or fi ars? O fi căzut siguranța? In 
spatele meu, pe alee, ledurile se stinseseră. 

Scot telefonul mobil și activez lanterna. În sfârșit, recunosc 
livingul somptuos, combinaţia de piele și lemn masiv, închid ușa 
și caut alt întrerupător. Degeaba. Pare a fi o pană de curent. 
Nimic neobișnuit, şi pe strada noastră pica lumina când ţi-era 
lumea mai dragă. In Voluntari, se construiseră prea multe case 
într-un timp relativ scurt, se înmulţiseră consumatorii, firma 
italiană de distribuţie ar fi trebuit să investească în 
modernizarea reţelei, doar că noi, românii, suntem un popor 
foarte tolerant, răbdător, de ce să-i supărăm pe băieții ăștia de 
la multinaţionala care venise să câștige, repede și ușor, o căruţă 
de bani? i 

Înaintez cu pași mici. Podeaua scârțâie. Îndrept lumina spre 
blatul din bucătărie, apoi spre masă. Două farfurii una peste 
alta, un șervețel alb, nefolosit, fructiera plină cu mere, struguri 
și banane, o cană de ceai cu aţa de la pliculeţ atârnând pe- 
afară. Nici urmă de telefonul Vandei. Să fi uitat unde îl lăsase? 
Oricum, îmi era imposibil s-o descos. Măcar să-mi fi dat numărul 
Elvirei, deși în clipa asta prietena ei ar trebui să fie în drum spre 
aeroport. 

Când dau să revin în living, scot un urlet de durere. De după 
stâlpul de susţinere care separa bucătăria de living, cineva mă 
lovise cu un obiect dur peste antebraţ, telefonul mobil se făcuse 
țăndări în contact cu podeaua și rămăsesem din nou în beznă. 
La cât de ascuţită era durerea, cu siguranţă îmi rupsese mâna. 
Probabil mă văzuse de cum intrasem și așteptase momentul 
ideal. 

Nu apuc să-mi duc raţionamentul până la capăt, pentru că 
primesc a doua lovitură, direct în stomac. Imi taie respiraţia. 

Instinctiv, realizez că a treia măciucă mi-ar putea fi fatală, 
ridic mâna dreaptă deasupra capului, iar cu stânga, cu un efort 
disperat, îmi iau avânt și izbesc cu pumnul prin aer, fie ce-o fi. 
Un icnet surd îmi spune că nimerisem în plină figură, iar 
atacatorul se prăbușise undeva pe gresie, atingând în cădere un 
corp de mobilier. 

Acum, singurul meu gând e să fug. Plec repede în direcția în 
care bănuiam c-o să găsesc ușa de la intrare, bâjbâi în căutarea 
clanţei, deschid și alerg prin curte ţinându-mă de mijloc cu 


VP - 134 


mâna teafără, în timp ce trag cu ochiul, peste umăr, să văd dacă 
nu mă urmărește cineva. Pe măsură ce mă apropii de poartă, se 
face din ce în ce mai multă lumină de la stâlpul din fața casei. 
Intru în mașină gâfâind, nimeresc greu contactul, mâna mă 
doare înfiorător. Demarez în trombă, fără să privesc înapoi. 


VP - 135 


8. 


La fiecare atingere a schimbătorului de viteze, simțeam în 
antebraț mii de ace. Respiram greu, inima îmi bătea cu putere, 
intrasem într-un soi de atac de panică. Mă depărtasem suficient 
de casa lui Viktor Roca încât să trag pe dreapta undeva, la doar 
cinci sute de metri de propria locuință. Avusesem un prim 
impuls să mă duc repede la Daria, să-i spun tot. Pe urmă, mi-am 
aprins ţigara și am stat să reflectez la ce mi se întâmplase. 

Persoana care mă lovise (foarte probabil un bărbat îmbrăcat 
în negru) purtase și cagulă, altfel aș fi sesizat ceva, chiar în 
întunericul ăla lăsat brusc după primul atac. Ochii mi se 
obișnuiseră, cumva, cu semiobscuritatea zonelor neluminate de 
telefonul mobil, nu fusese ca și cum ar fi stins cineva dintr-odată 
toate becurile. Și totuși se întâmplase atât de repede, încât 
reușisem să memorez foarte puţine lucruri. Cred că își spusese 
cuvântul și spaima de moment. Reacţionasem instinctiv, să mă 
apăr, doar printr-un noroc chior ieșisem viu de-acolo. 

Trebuia neapărat să vorbesc cu Vanda, înainte de a suna la 
Poliţie. Îmi era clar, cineva aflase că soţii Roca lipseau de-acasă 
în seara aia și venise să dea lovitura. Spărgătorul de locuințe, 
hoțul, fusese luat prin surprindere de apariţia mea. Când am 
intrat, probabil era în casă, în plină acţiune, apoi s-a ascuns 
până i-am dat ocazia să mă atace. Așa se putea explica și pana 
de curent. În timp ce eu descuiam ușa de la intrare, el umbla la 
panoul de siguranţe. Pe urmă m-a auzit. Sau a văzut lumina de 
la telefonul mobil. Sau și una, și alta. 

Mă întrebam de ce-o fi ales ora aia ca să dea spargerea. Putea 
fi văzut, întâmplător, de vreun vecin. Dacă știa că locuinţa va fi 
goală, avea suficient timp să vină după miezul nopţii. Ori era un 
hoț cu foarte mult tupeu, ori unul foarte prost, ori se drogase și 
avea creierul flenduri. 

Privesc cu spaimă prin oglinda retrovizoare, din spate se 
apropia un Logan alb cu farurile stinse. Strivesc ţigara în 
scrumieră cu mâna teafără, mă las în jos, pe scaun, până sub 
nivelul geamului lateral. Mașina trece ușor pe lângă mine, dar 
simțisem că mă ia cu frisoane. Chiar dacă aș fi vrut să sun pe 


VP - 136 


cineva, nu puteam. Telefonul rămăsese în casa familiei Roca. La 
cum se izbise de podea, cu siguranţă nu mai funcţiona. Oricum, 
ar trebui să-l recuperez cât mai repede. Dacă-l găsește acolo 
soțul Vandei, o să-mi fie greu să dau explicaţii. Oare să mă 
întorc acum, să-l iau? Ar fi o nebunie, renunţ repede la idee. 
Când o să afle Vanda ce aventură am avut, o să-și pună mâinile- 
n cap... 

Pornesc motorul și mă panichez, îmi dau seama că odată cu 
mobilul pierdusem și adresa Elvirei, pe care o salvasem în Waze. 
Cum naiba se chema strada aia nenorocită? Dacă nu dădeam de 
Vanda, eram un om mort! Și amândoi rămăseserăm fără 
telefoane, la dracu'! ` 

Ca prin ceață, îmi amintesc numărul casei: 5. Incerc să 
rememorez traseul de la venire, lucru imposibil. Atunci îmi 
umbla mintea la cu totul altceva. Nici gând să rețin pe unde 
mersesem cu mașina. Apoi, închid ochii și refac scena din 
parcarea redacției, cu Vanda ieşind pe uşa din spate. O 
întrebasem și îmi spusese adresa. Strada Si... strada Si... 

Si-meria! Bingo! Asta era! Simeria numărul 5, adresa Elvirei. 
Dar unde-o fi strada Simeria, cum să ajung acolo? Deschid 
torpedoul, mă sprijin din neatenţie în mâna lovită și scot un țipăt 
de durere. Apoi caut cu înfrigurare harta Bucureștiului, primită 
cadou de la benzinăria Rompetrol și abandonată în torpedou. 
Găsesc strada și memorez drumul până la destinaţie. Dintr- 
odată, îmi vine inima la loc. 

Antebraţul mă durea din ce în ce mai tare, la orice mișcare, 
cât de mică. Va trebui să merg la spital. Și să inventez o scuză 
plauzibilă pentru Daria. Când virez la stânga, să intru pe 
bulevard, realizez că îmi curgea sânge, îmi zdrelisem pumnul 
după ce îl lovisem pe individ în plină figură. Trag pe dreapta să 
mă şterg cu un șerveţel umed. Asta e, o făcusem lată. 

Nu găsesc loc de parcare în apropierea casei Elvirei. Mașinile 
erau înșiruite umăr la umăr, pe ambele sensuri, așa că dau ocol 
pe o stradă adiacentă și, după cinci minute de așteptare 
încordată, intru în locul unui Ford Kuga al cărui proprietar se 
hotărâse, în sfârșit, să plece. Mă întorc pe jos două sute de 
metri, până la numărul 5. Imobilul cu etaj, destul de vechi după 
cum arăta, se afla în apropierea trotuarului. Unul dintre pereții 
laterali fusese acoperit de plante agăţătoare. Dacă Vanda ar ieși 
la geam, aș putea să dau mâna cu ea, peste gard. 


VP - 137 


Apăs pe sonerie. Nu era una din alea care să scoale din somn 
tot cartierul, dar se auzea binișor de-afară. Deci funcţiona. Insist 
de câteva ori, fără succes. Nicio mișcare. Doar câinele vecinului 
se sesizase și lătra ca nebunul. Asta mai lipsea, să n-o găsesc de 
Vanda unde o lăsasem. Simţeam că înnebunesc! 

Încerc s-o strig. Câinele vecinilor mă latră ca pe-un hoţ de 
biciclete. Mă uit la ferestre, erau închise, iar luminile stinse. Să fi 
păţit ceva? Mă gândesc că Elvira o fi plecat la aeroport înainte 
să ajungă Vanda și nu s-au mai întâlnit, în cazul ăsta, ar fi fost 
normal ca Vanda să mă aștepte aici, în fața casei. Doar dacă nu 
se întâmplase un eveniment grav, neprevăzut. Dar ce? Nu putea 
să mă lase baltă așa, pur și simplu. Și n-avea telefonul la ea, 
deci era puţin probabil să fi intervenit vreo urgență. Mă durea 
capul, îmi pulsau tâmplele de nervi. 

Apoi mi-a trecut prin minte să nu fi recurs la vreun gest 
necugetat, acolo, în casa Elvirei, pe fondul relaţiei încordate cu 
Viktor. Aflase recent despre adulter, oricine putea claca într-un 
moment de depresie puternică. Dar era Vanda genul ăla de 
femeie?! N-aș crede. 

M-am așezat descumpănit pe bordură, la distanţă de câinele 
furios, care încetase să latre prin zăbrelele gardului. Dacă 
fusese vorba de-o situaţie de forță majoră, atunci ar fi bine să 
rămân aici până când se întoarce Vanda. Orice altă opţiune ar 
complica lucrurile. Să plec și ea să revină între timp, fără să ne 
intersectăm, ar fi încununarea unei seri perfecte. 

Un alt raţionament îmi provocă palpitaţii. Era posibil ca Vanda 
să mă fi sunat de pe telefonul Elvirei și să fi intrat în panică 
după ce-a văzut că nu răspundeam. Urmarea? S-a dus în 
Voluntari, să se convingă că eram în regulă, în cazul ăsta, la fel, 
nu-mi rămânea decât s-o aștept. Aici aveam cele mai mari 
șanse să ne întâlnim. 

Îmi venea să sar gardul și să verific ușa, să bat în geamuri. 
Dar mă durea mâna foarte tare, nu puteam să mă sprijin. În 
plus, gardul metalic avea zăbrele cu ţepușe în vârf, mi-ar fi fost 
greu să-l sar și în condiţii normale. Prin zonă încă mai era 
circulaţie, trecuse o bătrânică pe lângă mine și mă întrebase cu 
ce să mă ajute. O refuzasem politicos și îmi aprinsesem altă 
țigară. Așteptarea se prelungise cu mult peste limita până la 
care sperasem să apară Vanda, durerile se înteţiseră și 
începusem să mă panichez. Ca orice bărbat deloc ieșit din 


VP - 138 


comun, aveam tendinţa să exacerbez suferinţa fizica. O 
suportam fără să reacționez negativ doar până la un punct. Apoi 
mă speriam de eventualele consecințe, deveneam anxios și-mi 
dădeam pronosticuri sumbre. Daria ar fi știut cum să mă 
liniștească, însă acum era departe. Cu siguranţă mă sunase și își 
făcuse griji. Cât despre Vanda... 

Mă uit la ceas și-i dau un ultim răgaz să apară: 15 minute. 
Apoi va trebui să acţionez, într-un fel sau altul. Fac doi pași să- 
mi dezmorțesc picioarele, câinele vecinilor mă latră din nou, 
disperat că nu putea să-mi sară la gât. Nu părea prea deștept, 
altfel și-ar fi dat seama că aveam prea puţine intenţii criminale. 
O fi semănând cu stăpânul. Lătrase preventiv, gros, baritonal, 
cu spume la gură, ca să fie sigur că mă avertizase, în caz că mi- 
ar fi trecut prin cap vreo prostie. Mă mirasem că nu ieșise 
nimeni la geam să vadă ce-i cu el, de ce se dădea de ceasul 
morţii. N-aș suporta un astfel de câine la mine-n curte, m-ar 
deranja să-l știu agresiv și zgomotos fără niciun rost. Te 
pomenești c-o fi unul din ăia care latră, dar nu mușcă. 

După calculele mele, dacă Vanda s-ar fi dus să mă caute la ea 
acasă, în Voluntari, ar fi avut suficient timp să se întoarcă. Scot 
din ecuaţie varianta, mă gândesc să verific la sediul redacţiei. 
Narcisa rămăsese să termine de tehnoredactat revista, era 
posibil ca Vanda să-i fi spus unde putea fi găsită și Narcisa s-o fi 
căutat, pentru cine știe ce urgenţă. Când venea vorba de 
afacerea ei, o vedeam pe Vanda capabilă să renunțe la orice, 
numai să-și atingă scopul. 

Pe parbrizul mașinii, sub ștergător, găsesc un mesaj scris cu 
pixul: Pericol de pană!!! Ai parcat pe loc rezervat! Verific roţile și 
constat că, de data asta, scăpasem ieftin. Era doar un 
avertisment. Chiar și într-o zonă de case, teoretic cu multe curți 
și garaje, vecinii se încăierau între ei de la locurile de parcare 
încropite pe marginea drumului. Era un război în toată regula. 
Când pe stradă staționau mașini neutre, ca a mea, fără legătură 
cu beligeranţii, apăreau și victimele colaterale. Imi puteam 
imagina ce înjurături primisem în lipsă. Oricum, nu-mi păsa! 

Am mototolit hârtia, am aruncat-o peste gard și am pornit 
mașina. Să schimb vitezele era un adevărat chin, încercam să 
ating maneta ușor, doar cu trei degete. Chiar și așa, la fiecare 
mișcare, durerea devenea aproape insuportabilă. Antebraţul mi 
se umflase, mi-ar fi trebuit niște calmante și să mă vadă de 


VP - 139 


urgență un doctor. 

La redacţie, luminile erau stinse. Curat ghinion, era a treia 
clădire pe care o găseam cufundată în întuneric, după casa 
Vandei și cea a Elvirei. Las mașina în parcare și deschid ușa cu 
cardul. Aprind becul, totul părea îngheţat. Niciun computer 
deschis, nici cel mai mic zgomot. Urc la etaj, însă Vanda își 
încuiase biroul. Erau șanse mari să nu fi trecut pe-aici după ce 
ne despărţiserăm la Elvira. lar colega de la tehnoredactare, 
Narcisa, își terminase treaba și plecase. 

Cobor la parter și mă așez pe canapea, descumpănit. Mă uit 
spre telefonul fix de pe biroul Alinei. Reţinusem numărul de 
mobil al Vandei, cu trei zerouri la final. Încerc marea cu degetul: 
Abonatul Vodafone nu răspunde. 

Nu-mi rămâne decât să sun acasă. Caut o explicaţie care să 
stea în picioare pentru Daria. De ce n-am răspuns la telefon? Și 
ce-am pățit la mână? Ca să câștig timp, decid să-i ascund, 
deocamdată, faptul că eram rănit. li spun că sunam de la 
redacție, abia picasem de la un eveniment monden, unde îmi 
pierdusem telefonul mobil, din păcate... Da, sunt foarte 
supărat... De aia am întârziat, l-am căutat peste tot. E posibil să 
mi-l fi furat careva... O să mai întârzii vreo oră, am de scris 
materialul, trebuie să mă grăbesc, revista ajunge luni la 
chioșcuri... 

Închid și stau în cumpănă dacă să apelez la Poliţie. Până la 
urmă, spargerea din casa familiei Roca nu era problema mea. 
Dacă individul ăla furase ceva, cu siguranţă Viktor Roca o să-i 
anunţe pe polițiști. Sunt convins că hoțul nu mă văzuse, cum 
nici eu nu-i zărisem faţa. Deci mai bine ar fi să ascund faptul că 
fusesem acolo. Aș pune-o pe Vanda într-o situație complicată 
față de Viktor. Ar trebui să-i dea explicaţii, sa-l mintă necredibil. 

La rândul meu, ar fi cazul să însăilez o poveste pentru Daria, 
dar măcar fără s-o implic pe Vanda. Sesizarea la Poliţie mi-ar da 
peste cap planurile, le-aș servi pe tavă dovada că fusesem 
acolo, fără un motiv plauzibil. Ce să le povestesc polițiștilor? 
Adevărul? Că mă combinasem cu Vanda și îmi dăduse cheia să-i 
aduc telefonul?! Ar fi complet aiurea! 

Prioritatea numărul unu ar fi să merg la doctor, să văd cât de 
gravă era rana de la mână. Deschid calculatorul, cel mai 
apropiat spital de urgenţă e pe Calea Floreasca. Antebraţul îmi 
ardea, se umflase și se învineţise, nu mă simțeam în stare să 


VP - 140 


conduc, riscam să leșin la volan. 

Imi trece prin cap să-l sun pe Șerban, să mă ajute. Aveam 
încredere deplină în frati-miu, știa să păstreze un secret, deși nu 
mă hotărâsem dacă merita să i-l spun. 

Îl nimeresc la cumpărături, într-un supermarket, mă roagă să-l 
aștept cât i-ar lua să ajungă la mine. Navighez pe internet 
gândindu-mă la dispariţia inexplicabilă a Vandei. Rămăsesem 
fără telefon. Dacă Vanda intrase în panică din cauză că nu 
putuse lua legătura cu mine, iar drept urmare a stării de panică 
se întorsese acasă, în Voluntari, exista și posibilitatea să fi dat 
nas în nas cu spărgătorul. Lovitura mea cu pumnul, chiar dacă 
nu foarte puternică, probabil îl lăsase pe individ inconștient. lar 
când își revenise, numai bine se ciocnise de Vanda... Era un 
scenariu de groază, pe care preferam să-l ignor. 

Ajung pe pagina de Facebook a Vandei. Dacă tot pierdeam 
timpul, îmi zic să mai fac o încercare. Îi trimit un mesaj, în caz 
că avea și ea aceeași idee, să comunicăm pe Facebook în lipsa 
telefoanelor: Bună! Unde ești? Eu sunt la redacție, mai stau vreo 
30 de minute. Dă-mi un semn, te rog. Love you! 

Pe urmă, ca să-mi abat gândul de la ce-ar putea fi mai rău, 
citesc un articol mai vechi de-al Vandei, un reportaj foarte bine 
scris, emoționant, despre familiile care adoptau copii. 

A fost dragoste la prima vedere. În momentul în care am 
văzut doar poza Mariei, am știut că este a mea, povestea mama 
unei fetițe adoptate. Apoi, părerea unui reprezentant al Direcţiei 
pentru Protecţia Copilului: Familiile care adoptă trebuie să aibă 
o flexibilitate foarte mare în gândire, capacitatea de a accepta o 
altă persoană, extrem de multă disponibilitate psihică. |n 
România, din 60.000 de copii fără părinţi, rămași în grija 
statului, doar 4.000 erau pe listele de adopţii și aveau șansa să 
trăiască într-o nouă familie. Cei care doreau să devină părinţi 
trebuiau să se supună, timp de un an, unui proces de evaluare, 
iar la final să obţină atestatul din care reieșea capacitatea 
cuplului de a primi copilul. Obţineau și rezultatul evaluării 
afective din partea unui psiholog, iar dacă totul era OK, urma o 
perioadă de trei luni de acomodare, cu vizite ale copilului la 
viitorii părinţi, până la hotărârea judecătorească de adopţie. 
Părerea psihologului: /i sfătuiesc să încerce să cunoască familii 
care au adoptat copii, pentru că doar așa iti poti da seama că nu 
este nicio diferență fată de o familie normală. De foarte multe 


VP - 141 


ori copiii ajung să semene cu părinții adoptivi. Maria a așteptat 
doi ani până să devină mamă, a strâns din dinţi și nu i-a fost 
deloc ușor. Dar și-a propus să uite de cozile la care a stat, de 
birocrația tipic românească și de umilințele îndurate. Acum 
devenise părinte și parcă luase viaţa de la zero. Avea un 
sentiment extraordinar, de fericire, de împlinire sufletească. 

Aș vrea să termin de citit articolul, dar mi-e imposibil, sunt 
prea agitat. Trag cu ochiul din nou pe pagina de Facebook a 
Vandei. Niciun semn. Apoi tresar când aud bătăi în ușă. Mă ridic 
să-i deschid lui Șerban. Din păcate, nu-i pot strânge mâna. Il rog 
să zăbovim puţin pe canapea. 

— Ce-ai păţit, Dragoș?! Ai o față... 

Apoi se uită la mâna învineţită și umflată. 

— Aoleu! Cum ai reușit?! Arată destul de rău. 

Se ridică să mă studieze de aproape. l-aș spune totul, însă 
ceva mă reţine. Nu știu de ce, îmi e frică. Prefer să-i dau 
explicaţiile pe care i le pregătisem Dariei. 

— Șerban, am avut azi un ghinion... 

— la zi. 

— Am fost în oraș, pentru revistă... La un eveniment cu firma 
Wella... îi știi, ăștia cu produse cosmetice... 

— Da, și? 

— La Hotel Astoria, când... 

Jumătate adevăr, jumătate minciună. În realitate, la 
evenimentul firmei Wella fusese Alina. 

— ... în fine, când am ieșit, m-am dus la McDonald's, pe urmă 
am trecut pe lângă intrarea la metrou, la Unirii 2... 

— Așa, și? 

— Și a apărut de nicăieri un individ pe skateboard, cu o glugă 
pe cap... avea viteză, i-a smuls telefonul unei fete care vorbea 
pe trotuar... aia a ţipat, eu am încercat să-l opresc, tipu’ m-a 
împins și a dispărut în fugă... jos, pe scări, spre metrou. 

— Ești nebun?! Ce fază! 

— Da... Chestia e că fraierul a scăpat mobilul, l-a abandonat, 
pe urmă și-a văzut de drum. 

— Aha... Și tu? 

— Am căzut pe scări, m-am lovit rău de tot... Primul impact a 
fost cu antebraţul. Mi-e teamă că s-a rupt... Mă doare groaznic, 
Șerban. 

— Și de ce nu te-ai dus la spital?! Ești culmea! Cum să stai 


VP - 142 


așa?! 

— Am crezut c-o să-mi treacă. 

— Trebuia să mă suni, Dragoș. 

— Păi, te-am sunat... 

— Când, în ultimul ceas?! Apropo, ce-i cu telefonul tău?... 
Abonatul nu poate fi contactat. 

Își scoate mobilul să-mi arate că mă apelase. _ 

— Da... Alt ghinion. Când am căzut pe scări, s-a făcut praf. Il 
aveam în mână, tocmai voiam s-o sun pe Daria. 

— Ea știe? 

— Încă nu i-am spus. 

Se ridică brusc. Pare hotărât. 

— Hai repede la spital. Îi spun Dariei? 

— Nu, te rog! Întâi să vedem despre ce-i vorba... 

— Atunci o sun pe Domnița. 

— Domnița?! 

— O prietenă. Lucrează la Spitalul Universitar. Poate avem 
noroc și o prindem de gardă. 

Cât vorbește Șerban cu prietena lui doctoriță, mă uit discret 
pe pagina de Facebook a Vandei, pe urmă încerc s-o sun de pe 
telefonul fix. Apelul intră pe mesageria vocală. Nu avea mobilul 
la ea, altfel cu siguranţă ar fi răspuns. Doar atât speram, să nui 
se fi întâmplat ceva grav. 

— Mergem? 

Frati-miu pare îngrijorat, vorbise cu Domnița, care se pornise 
spre spital, venea de-acasă special pentru noi. 

— E medic ortoped? îl întreb. 

— Nu. Anestezist... Stai fără grijă. O să găsească ea cea mai 
bună soluție. 

leșim din curtea redacţiei cu mașina lui Șerban. Pe-a mea am 
s-o rog pe Daria s-o aducă. 

Nimerim într-o coloană, așteptăm mult până ajungem la 
prima intersecţie, iar explicaţia vine imediat. La vreo cincizeci 
de metri în față, sesizez girofarurile mașinii de poliție. Fusese un 
accident, se făceau poze, se măsurau urmele de frână, un Logan 
se ciocnise frontal de un Ford Ka, ambele mașini erau boţite rău, 
în Ford se vedeau pernele de la airbag dezumflate, ambulanta 
oprise în apropiere, două asistente își făceau treaba la capul 
răniților. Se strânsese lumea ca la circ, astfel de evenimente 
atrag întotdeauna ca un magnet, de parc-ar fi distracţia 


VP - 143 


preferată a românilor. 

— S-ar părea că urgenţa lor e mai urgentă decât a noastră... 

Șerban mă privește încruntat. Nu-i arde de glume. 

— Crezi că-i aduce la același spital? îl întreb. 

— De unde să știu, Dragoș?! 

leșim, în sfârșit, din zona aglomerată, însă după vreo doi 
kilometri tot nu scăpaserăm de ambuteiaje. Mâna îmi ardea, în 
continuare. Ca să uit de durere, încerc să conversez cu frati-miu. 

— Cum ai cunoscut-o pe doamna doctor? 

— Domnișoara doctor... E nemăritată. 

— Aha... Și ce mai aștepți? 

— Dragoș! 

— Pe bune! Medic anestezist la Spitalul Universitar... sunt 
convins că-i și simpatică. 

— Da' de unde ești așa convins? 

— Nu știu... intuiţia. 

— Hai, mă lași cu intuiţia? 

Dau să scot ţigara, însă Șerban avea reguli stricte când venea 
vorba de fumători. 

— Să nu-ndrăznești! Ai răbdare. 

Bosumflat, pun pachetul la loc în borsetă. 

— Măcar zi-mi cum a fost cu Domnița. 

După ultimul semafor, traficul se degajează. Nu însă și 
durerea de la mână. 

— Cum să fie... Ne-am cunoscut din întâmplare. 

— Mai exact... 

Când discutam despre femei, trăgeam cuvintele cu cleștele 
din gura lui. 

— La sală. 

— Aha... Deci am avut dreptate, arată bine tipa. 

— Da. 

— Hai, zi-mi, nu fi trist! Ea te-a abordat sau tu? 

— Ea... 

— Băi, fratele meu, ești culmea! Deci o doctoriţă supersexy 
de la Universitar te place și tu ce faci? N-o inviţi la tine, să-i arăţi 
colecția de tricouri ude? 

— Dragoș! Nu mă face să-ţi spun una... 

— Scuze. Și, mai departe? 

— Am ieșit în oraș, de două ori. 

— Atât?! Adică, nu aţi...? 


VP - 144 


— Nu. 

— De ce? Nepotrivire de caracter? 

— No comment. 

Știam că ar fi fost inutil să insist. Ultima dată când vorbiserăm 
despre burlăcie și viața lui intimă, ieșise cu scântei. Vreo trei 
săptămâni nu mi-a răspuns la telefon. 

Ajungem pe Splaiul Independenţei, la doi pași de spital, îi 
sugerez lui Șerban un loc de parcare undeva pe strada Doctor 
Anastasievici, fusesem acolo săptămâna trecută, la un prieten 
actor. Frati-miu răspunde la mobil, era Domnița, ne aștepta 
afară, la intrarea dinspre Splai. 

Dr. Domnița Constantinescu arăta departe de cum mi-o 
imaginasem, venise într-o fustă până la genunchi, cu dungi 
subțiri, verticale, și o bluză neagră, vaporoasă, cu mâneci trei 
sferturi și decolteu larg, emana un aer ingenuu, de fată 
rușinoasă, abia aterizată din provincie. Se purta cu o naturaleţe 
rar întâlnită în mediul spitalicesc. După părerea mea, ar fi fost 
partida ideală pentru Șerban, dacă tipul n-ar fi avut gărgăuni în 
cap. 

După formalităţile birocratice de la Primire Urgenţe, ne 
conduce la Secţia de Ortopedie. Urcăm cu liftul la etajul trei. 

— Avem noroc, îi zice lui Șerban. De gardă este doctorul 
Moldoveanu... A intrat în operaţie, sper să nu dureze mult. 

— Da, și eu sper. Mă cam doare. 

Se uită din nou la antebraţul meu, fără să-și schimbe expresia 
și fără să-și dea cu părerea. Apreciam asta. Unii doctori aveau 
un talent deosebit să bage spaima-n pacienți, făceau din țânțar 
armăsar, îţi descopereau subit o mie de boli incurabile, fără prea 
multe analize, doar după cum respirai. Le trebuia foarte puţin 
să-ţi spună că erai varză, numai bun de trimis la pompe funebre. 
Mă enervau la culme, le-aș fi retras dreptul de liberă practică 
doar pentru comportamentul ăsta abuziv, arogant, 
neprofesionist. Ştiam vreo doi oameni diagnosticaţi, la 
repezeală, cu cancer, pentru ca ulterior să afle că fusese o 
interpretare eronată. 

Mă lămurisem cu sistemul nostru de sănătate. Odată ajuns în 
spital, cu _ vreo boală gravă, era ca și cum jucai la ruleta 
rusească. |ţi trebuia noroc cu carul să scapi teafăr. 

leșim din lift și Domnița vorbește cu asistenta-șefă să ne 
primească în biroul ei. O roagă să ne anunţe când iese din 


VP - 145 


operaţie doctorul Moldoveanu. 

Nu era nici momentul și nici locul potrivit pentru cafea sau alt 
gen de trataţie. Domnița se oferise să ne aducă ceva de la 
automatul din hol, însă o refuzasem politicos. O ţigară mi-ar fi 
prins bine, dar trebuia să fiu cel puţin nebun să fumez în spital. 
Dintr-odată, mă simţeam foarte îngrijorat, chiar puţin speriat. 

Mă uit la mână, nu arăta deloc bine. 

— Ar putea fi grav? o întreb, cu voce stinsă, pe doctoriţă. 

Parcă îmi pierdusem răbdarea. Nu se mai termina odată 
operaţia aia? 

— Vedem imediat pe radiografie, îmi explică. E singura 
modalitate să ne dăm seama. 

— Știţi, mie îmi place să fiu pregătit pentru ce-i mai rău... 
Deci, dacă ar fi foarte rău, cum ar fi? 

Îmi zâmbeșşte cald, ca unui copil. Mi-e ciudă pe frati-miu că nu 
se lipise de ea. Șerban are un tipar de femeie ideală imposibil de 
descifrat. Dacă nu și-l schimbă, prevăd c-o să rămână burlac 
toată viaţa. 

Mă uit la Domnița, își frământase mâinile, aproape 
imperceptibil, încercase să nu mă sperie și mai tare. Mi-ar fi 
surâs s-o am drept cumnată. 

— Dacă ar fi rău, îmi explică pe un ton blând, ar fi fractură cu 
deplasare. Foarte rău este în cazul unei fracturi deschise. 

— Și ce se întâmplă la fractura cu deplasare... dacă ar fi? 

— La antebraţ, avem două oase, ulna și radiusul. Când unul 
dintre ele sau amândouă se deplasează în urma rupturii, trebuie 
puse la loc cu ajutorul unei plăci speciale, prinse în șuruburi. 

— Aha... deci mă paște bisturiul. 

— Eu zic să așteptăm radiografia. Poate nu-i cazul... Să fim 
optimiști. 

Mi-a plăcut că nu mă întrebase nimic despre cum ajunsesem 
în halul ăla. Alţi medici m-ar fi anchetat ca la poliţie. Așa, doar 
din curiozitate. Spectrul unei operaţii mă îngrozea. Îmi trecuseră 
pe la urechi atâtea cazuri de malpraxis, încât nici cele mai 
călduroase recomandări nu m-ar fi putut liniști. Plecaseră în 
Occident sute, mii de medici foarte buni, iar cei rămași în ţară 
erau fie plictisiţi, fie deprofesionalizaţi, fie abia căpătau 
experienţă pe pielea bolnavilor. Oare doctorul Moldoveanu din 
ce categorie făcea parte? 

Cu riscul de a părea lipsit de tact, îi pun întrebarea de o mie 


VP - 146 


de puncte. 

— ÎI cunoașteţi demult pe domnul doctor? 

Mă privește cu destulă îngăduinţă, își imaginează, probabil, ce 
e în sufletul meu. La Șerban, în schimb, sesizez mici urme de 
reproș. 

— Da. Suntem amici... Pare un dur la prima vedere, dar nu-i 
de speriat. Asta-i stilul lui. 

— Nu-mi fac probleme din cauza asta. 

— În orice caz, e printre cei mai buni ortopezi. 

Șerban, taciturn până atunci, simte că a venit momentul să 
mă încurajeze. 

— Lasă, Dragoș, îi spun eu să-ţi facă anestezie. Din câte știu, 
doctorul Moldoveanu operează pe viu. 

Umorul negru al lui frati-miu m-a destins. Ușa s-a dat brusc în 
lături și a apărut un tip brunet, nebărbierit, scund, corpolent. 

— Domnița, unde-i pacientul? 

Era doctorul Moldoveanu, cu vocea lui groasă, tabagică, 
milităroasă. 

— El este... Dragoș Zaharia. 

— Hai, după mine! 

Tipul face stânga-mprejur și aproape că trebuie să fug pe 
culoar ca să-l ajung din urmă. Intrăm în cabinetul de consultaţii, 
iar Șerban rămâne pe hol, împreună cu Domnița. 

— la să vedem, ce avem aici... 

Îi povestesc varianta prescurtată cu tipul care mă împinsese 
pe scări, în gura staţiei de metrou. Își încruntă sprâncenele, pare 
sceptic uitându-se la antebraţul meu. 

— Sigur ai căzut pe scări?! 

Ar fi culmea să-i spun ce se întâmplase, de fapt. 

— Da! De ce?! 

— Hmm... Mă rog. Hai să-ţi fac poza, să vedem ce-i acolo. 

Îmi arată radiografia pe ecranul computerului. Nu mă puteam 
concentra deloc, aveam emoții prea mari. 

— Fractură de radius. Fără deplasare. 

— Aha... Și ce urmează, domnu' doctor? Mă cam doare. 

— O să te doară și mai tare. Tre’ să-ţi îndrept osul, dacă nu 
vrei să rămâi cu mâna strâmbă. Vezi, aici face un unghi obtuz... 

Mă previne în legătură cu ce avea să urmeze. Scăpasem de 
operaţie, dar, când mi-a tras mâna ca să-mi pună osul la loc, 
parcă m-a ars cu fierul înroșit. Am mușcat din cauciucul pe care 


VP - 147 


mi-l dăduse să-l ţin în gură, ca să nu urlu de durere. Operația 
fără anestezie ar fi fost mai suportabilă, cred. 

— Gata, ia să vedem... 

O nouă radiografie arată că osul a revenit în poziția normală. 

— OK. Mergem să-ţi pun ghipsul. Hai! 

La final îmi spune, sec, să revin peste două săptămâni. Se 
grăbea, avea o altă urgenţă în sala de operaţii, așa că dispare 
fără să aștepte mulțumiri. Lipsit de maniere, în două cuvinte. 

Pe hol, Domnita ridică din umeri. 

— Asta-i Radu... Bine că s-a rezolvat fără bisturiu. 

— Mulţumesc mult, Domnita. Rămân dator. 

— Nicio problemă. Mi-a făcut plăcere să te ajut, măcar cu 
atât. 

— Te prinde bine ghipsul, mă încurajează Șerban. Când o să 
te vadă Daria și Mihai... Apropo, ai sunat-o? 

— Aoleu, nu! Am uitat. Sun-o tu, te rog. Spune-i că venim... zi- 
i că am avut un mic accident, să nu se sperie... îi explici ceva, 
cum Că... în orice caz, nimic grav. 

— Deci tot pe mine cade greul. 

— Asta e, fratele mai mare întotdeauna îl ajută pe cel mai 
mic. 

În timp ce Șerban vorbea la telefon cu Daria, îi spun Domniței 
că săptămâna viitoare, într-o zi cu soare, la sfârșitul 
programului, o aştept cu frati-miu, să bem un vin bun. Și nu, nu 
acceptam un refuz! 

Pe scaunul din dreapta al maşinii, mă gândesc din nou la 
incidentul din casa familiei Roca. Ce s-o fi întâmplat cu Vanda? 
lau mobilul de la Șerban și verific mesajele pe Facebook. 
Nimeresc literele cu dificultate, e prima dată când butonez cu 
mâna stângă. Niciun semn, linişte deplină. 

Avusesem o zi teribilă. Și încă nu se terminase, speram să nu 
facă Daria o criză de nervi. 

— Domnita e o dulce, îi zic lui Șerban, în speranța că-l voi 
trage de limbă. Fără ea, aş fi fost un om mort. 

Mă privește de parcă i-aș fi spus că tocmai văzusem la 
semafor un porc pe bicicletă, cu gât lung, de girafă. 

— Pe bune! Ce te uiţi așa, fratele meu?! 

Schimbă într-a patra și nu apasă suficient ambreiajul, iar cutia 
de viteze vibrează. Trage o înjurătură printre dinţi, era foarte 
sensibil la orice manevră greșită care ar fi putut să-i strice 


VP - 148 


mașina. Ținea mult la Toyota lui, un Avensis sedan roșu perlat 
cu motor de 1,8 litri pe benzină, multimedia, climatizare 
automată și alte îmbunătăţiri. Ce-i drept, îl costase vreo 30.000 
de euro, mi se păruse mult când îmi spusese că are de gând să 
și-o cumpere, în locul lui aș fi optat mai degrabă pentru un SUV. 
Consuma relativ puţin, 6,5 litri la suta de kilometri, doar că 
mașinile hibride aveau performanţe superioare la capitolul ăsta. 
Oricum, nu existau grade de comparaţie cu Volkswagen-ul meu 
obosit, care arăta ca o Biblie de anticariat. 

— Hai, Șerban, zău așa, de ce mă ţii în tensiune? Zi-mi, ce n-a 
mers cu fata asta? 

— Eşti sigur că vrei să-ţi povestesc? 

— Da, normal! Mor de curiozitate. 

Inchid radioul, încerc să captez fiecare silabă, fiecare sunet. 
Poate, în sfârșit, o să-mi dau seama unde greșea, de ce toate 
isprăvile lui amoroase aveau același deznodământ. 

— Deci, v-aţi cunoscut la sală... 

— Da... Ai văzut-o și tu... Finuţă, cu aer de păpușă, timidă, 
fragilă, aproape te imploră să-i dai o mână de ajutor. 

— Și tu, cum ești foarte săritor cu fetele neajutorate... 

— Dragoș, dacă mă iei la mișto, am încheiat aici povestea. 

— Nu, nu! Gata, gata, scuze! Zi-i mai departe. Pot să fumez? 

— Nu! 

— Bine, OK. Și? 

— Domnița făcea abdomene, așa cum își imagina ea că-s 
corecte. Sau cum o învățase antrenorul, habar n-am... A părut 
foarte receptivă, mi-a mulţumit și de-atunci am început să 
vorbim. Mi-am reprogramat ședințele de fitness ca să ne 
intersectăm mai des. La un moment dat, mi se părea prea puţin 
s-o văd doar de trei ori pe săptămână. 

— Normal. 

lar dădusem cu bâta în baltă. De fiecare dată când îmi 
povestea aventurile lui, mă abţineam cu greu să nu pufnesc în 
râs. Avea un aer atât de serios, de dom’ profesor la catedră, 
căruia îi sărea ţandăra din te miri ce. |n special dacă-l 
întrerupeai. 

— Scuze, îi zic. Și? 

— Am descoperit pasiuni comune, citeam aceleași cărți, ne 
placeau aceiași scriitori, știi cum e... 

— Apoi... 


VP - 149 


— Apoi relația a decurs normal, am invitat-o în oraș, la un 
film. 

— Ce film? 

— Nu mai știu. Ceva cu război, o idilă între un soldat neamţ și 
o franțuzoaică, în Parisul ocupat de naziști. Domniței i-a plăcut 
mult... Și mie, de altfel... 

A urmat o pauză lungă. Șerban nu era convins că merita să 
continue. Ceva îl făcuse să dea înapoi. Il punea, poate, într-o 
postură delicată. 

ÎI las să-și revină, dacă insistam, riscam să stric totul. Și da, 
avusesem dreptate. Răbdarea mi-a fost răsplătită. 

— ... În seara aia, am mers la un restaurant. Mexican, din ce- 
mi amintesc. Preferinţa ei, n-am avut nimic de obiectat, a fost 
OK... Pe urmă am găsit un pretext să vină la mine. Să vedem un 
film pe internet, abia apăruse, juca unul dintre actorii ei 
preferaţi. 

— Cine? 

— Mel Gibson. 

— Aha... Și? 

— Și totul a decurs conform planului, am destupat o sticlă de 
vin, ne-am uitat la film și Domnița a rămas peste noapte. 

Sesizasem în vocea lui Șerban o imensă părere de rău, un 
regret pe care și-l reprima cu mari eforturi. Cu ce-o fi greșit? Sau 
poate nu el, ci tocmai ea, imaculata? 

— Și atunci?! mă trezesc întrebând. 

— Atunci... s-a întâmplat să-i întorc vizita, într-o sâmbătă 
seară. Stă cu chirie, undeva pe Calea Plevnei, aproape de 
spital... împreună cu colega ei, doctorita Carmen Gărdean, de 
la... de laaa... Neurologie. 

— Aha... 

— Carmen era plecată în oraș, n-am găsit-o acasă când am 
ajuns... în fine, să n-o lungesc. Am făcut dragoste și, pe 
neașteptate, a apărut domnișoara doctor, colega Domniței. 
Ulterior am realizat că știa despre venirea mea... Fără 
complexe, fără să ceară voie, Carmen și-a dat jos blugii, chiloţii, 
bluza, sutienul și s-a băgat în pat. Între noi doi. 

— Uau! Ce tare! 

— Da... Te cred. Așa, din afară, ţi se pare că-i tare faza... dar 
să fi fost în locul meu... nu știu... 

— Ai dreptate. Încerc să-mi imaginez. Și cum ai reacţionat? 


VP - 150 


— M-am uitat ca prostu' cum au început să se mângâie una 
pe alta, să se sărute... Domnița a încercat să mă atragă în jocul 
lor, însă n-am putut, efectiv... Nu știu de ce. 

— Pe undeva, e normal. Fără niciun avertisment, așa, dintr- 
odată, hop-ţop... 

— Pe moment, m-am străduit să nu fac vreo scenă, însă 
reacţia mea de respingere fusese clară... De atunci, am rămas 
buni amici, ne întâlnim la sală, vorbim... dar atât. 

Era supărat, se vedea că nu i-a trecut. 

— Șerban, dacă vrei o consolare, se pare că și eu m-am 
înșelat cu privire la Domnița. N-aș fi zis în veci că-i capabilă de 
astfel de... perversiuni. 

— Ca de obicei, aparențele înșală. 

Oprim mașina în faţa casei, Șerban voia să se întoarcă în oraș, 
îi spun să intre, să mă susţină, măcar cinci minute. Nu era niciun 
deranj, dimpotrivă. 

Trag puternic din ţigară, înainte de a deschide poarta. Când 
mă vede Daria cu antebraţul în ghips, tentativa mea de zâmbet 
menit să atenueze șocul are zero efecte. 

— S-a rezolvat, îi explică Șerban, înainte ca Daria să pună 
vreo întrebare. Nimic grav. 

Ca de obicei, frati-miu știa cel mai bine cum să mă scoată din 
rahat. A apărut și Mihai, de sus, din dormitor. Mă așteptase, încă 
nu adormise. A observat ghipsul și iniţial s-a speriat. Șerban l-a 
luat deoparte să-i explice, iar Daria m-a tras în bucătărie. 

— Sunt foarte supărată pe tine, Dragoș, să știi. Foarte, foarte 
supărată... Cum ai putut să nu dai măcar un telefon?! 

Pun capul în pământ, mi-e greu să încep de undeva, totul era 
o mare minciună, speram să nu clachez, să mă prindă pe picior 
greșit. Întrebarea Dariei îmi amintise că o sunasem din redacţie, 
îi povestisem despre telefon, că îl pierdusem sau mi-l furase 
cineva la așa-zisul eveniment monden, în timp ce Șerban aflase 
de la mine altă variantă, îmi era clar, va trebui să aleg ultima 
versiune, să revin cu alte explicaţii, să pretind că evitasem să-i 
dau emoţii inutil, înainte să mă conving că fusese un accident 
minor. 

— Cred că ești mort de foame. Cheamă-l pe Șerban, să 
mâncaţi ceva. 

Frati-miu a refuzat să vină la masă. A rămas cu Mihai în living, 
să-i spună despre ultimele jocuri care urmau a fi lansate în 


VP - 151 


curând. Simțeam nevoia să beau ceva tare. M-am dus în cămară 
după sticla de ţuică, înainte de a începe să-i explic Dariei cum 
de ajunsesem acasă la ora aia cu mâna ruptă. 

Ca și lui Șerban, îi spun și ei că stăteam la intrarea în metrou, 
mă pregăteam s-o sun, când apăruse individul ăla care mă 
împinsese pe scări. Telefonul mi se făcuse ţăndări, l-am aruncat 
la gunoi, nu aveam ce să recuperez. Pe urmă, la redacţie, mi se 
umflase mâna, începuse să mă doară, mă panicasem puţin, îl 
sunasem pe Șerban și el mă ajutase, avea o prietenă doctoriță 
la Universitar. Mare baftă că nu se deplasase osul rupt, altfel ar 
fi trebuit să mă opereze. In zece, cinșpe zile, o să fiu ca nou, 
după cum mă asigurase ortopedul. 

— Și ce s-a întâmplat acolo, la metrou? N-a venit poliția, să-ţi 
ia declaraţii?! Practic, ai fost martor la un furt, nu? 

— N-a venit nimeni, că individul a scăpat telefonul fetei, în 
timp ce fugea... Tipa a avut noroc, și-a recuperat obiectul 
aproape intact. Spre deosebire de mine... Și chiar dacă ar fi 
venit vreun poliţist, ce să-i spun? Nu-i văzusem faţa... Un cretin, 
dă-l dracu'! 

Mănânc friptura de pui cu piure și-mi torn încă un păhărel de 
tuică. Parc-aș fi rupt în mii de bucăţi, după o cursă de 
supravieţuire prin locuri mlăștinoase, cu hăitași pe urmele mele. 

Alcoolul acţionase ca un sedativ, mă relaxase cât de cât. 

— Și acum, ce faci, Dragoș? Îţi iei concediu medical? 

La asta chiar nu mă gândisem. 

— Nu cred... De ce? 

— Păi, cum o să scrii?! 

— Cu mâna stângă. Scriu la calculator, Daria... O să meargă 
mai greu cu tastatura, dar mă descurc. 

— Ești culmea! Ce să cauţi la serviciu în halul ăsta?! 

— Poate nu-i nevoie să ies pe teren... în fond, e vorba de-o 
săptămână, am internet acasă, să văd ce zice și Vanda... Să-mi 
dea chestii mai ușoare, o traducere, ceva, nu știu... 

— Las-o pe Vanda, că se descurcă și fără tine. Nu dispare 
revista dacă lipsești câteva zile. 

— Și banii? Crezi că-mi plătește concediu medical? 

— Nu știu... Important e să te faci bine. 

— Mda... Mai vedem. 

— Nu vedem nimic! De luni, îţi iei concediu și punct! Ne-am 
înțeles, Dragoș? 


VP - 152 


Îi mulţumesc lui Șerban, care dăduse semne că vrea să plece, 
îi întind cheile Volkswagenului și îl rog să mi-l aducă acasă 
mâine sau luni. Se apropia începutul școlii și Daria avea 
activităţi la catedră. 

Pe urmă, vorbesc puţin cu Mihai, îl asigur că antebraţul meu o 
să fie ca nou, n-ar trebui să se îngrijoreze. Până atunci, ar putea 
desena pe ghips o minge de fotbal, un omuleț din Minecraft, un 
controller pentru consolă sau ce-și dorea el, nu conta. Dar acum 
era timpul să meargă la culcare, se făcuse târziu. 

Înainte de-a mă retrage în dormitor, verific contul de e-mail și 
mesajele de pe Facebook. Rezultatul îmi confirmă că se 
întâmplase ceva grav cu Vanda. Dar ce? 

Preventiv, Daria îmi dăduse un somnifer, înainte de a pune 
capul pe pernă. Însă medicamentul nu mă ajuta absolut deloc. 
Nu-mi găseam locul în pat, ghipsul era un obiect străin, rece, 
greoi, pe care nu-l puteam ignora. Îmi reveneau în minte 
secvențele din casa familiei Roca, momentul încăierării, fuga 
disperată. Era posibil ca Vanda să se fi întors după mine și să fi 
dat peste individul ăla. 

Trebuia să fi sunat la Poliţie. Asta mi-ar mai lipsi, s-o am pe 
conștiință, Doamne ferește! 


VP - 153 


9. 


Sâmbătă și duminică au fost două zile istovitoare. Prăbușit din 
cauza lipsei de somn, cu senzațiile ciudate de la coconul din 
ghips - mici dureri și mari mâncărimi la antebraţ - am retrăit de 
zeci de ori momentele de groază din casa familiei Roca. 

Ce anume se întâmplase, mi-e greu să înțeleg chiar și după 
douăzeci și patru de ore, analizând la rece. Fusesem aproape 
convins că Vanda plecase, dintr-un motiv nedeslușit, însă acum 
credeam altceva. A rămas în locuinţa Elvirei. Cel mai probabil, i 
s-a făcut rău și a leșinat. Părea foarte stresată, în pofida 
stăruinţei cu care încerca să-și ascundă emoţiile. Faptul că 
intrase în posesia dovezii că Viktor o înșela ar fi fost un motiv 
suficient să-i provoace palpitaţii, atacuri de panică, stări de 
pierdere a cunoștinței, sau, de ce nu, s-o determine să comită 
un gest necugetat. 

Muream de ciudă. Ar fi trebuit să insist. Să sar gardul și să 
intru în casa Elvirei. Acum mă frământam de unul singur, 
încercam să dau de Vanda, cumva, să-mi scot din cap ideea că 
ar fi păţit ceva foarte grav. Totuși, dacă Vanda ar fi OK, cu 
siguranţă ar încerca să-mi dea un semn de viaţă, o cât de mică 
explicaţie pentru incidentul stupid de vineri seara. Îmi 
pierdusem telefonul, dar ar fi putut să-mi scrie un mesaj pe 
Facebook. Sau pe e-mail. In ultimă instanță, ar fi găsit un 
pretext să o sune pe Daria. 

Am încercat marea cu degetul, să verific din nou, telefonic, 
dacă venise cineva la sediul redacţiei. In weekend nu trecea 
nimeni pe-acolo, nici măcar Vanda, cu atât mai puţin acum, 
când ultimul număr al revistei ajunsese în tipografie. Am găsit-o 
pe Alina pe Facebook, i-am trimis un mesaj. Am întrebat-o dacă 
știa ceva despre Vanda, pentru că mie nu-mi răspundea. Mi-a 
scris că habar n-avea. Ultima dată vorbiseră vineri după-amiază, 
când fusesem și eu în redacție. 

Apoi am coborât în bucătărie, Daria încă era supărată, 
digerase greu faptul că aflase ultima despre accident. 

— Cum ai dormit? o întreb. 

— Eu?! Bine... Te-am visat cu picioarele rupte și cu capul 


VP - 154 


spart. 

— Daria... Crezi că mie îmi convine situaţia? 

— Nu pricep, Dragoș... Suntem o familie, da? 

— Da. 

— Și este normal să știm când unul dintre noi păţește ceva. 
Corect? 

— Corect. 

— Pune-te în locul meu. Ai idee cum m-am simţit când te-am 
văzut în halul ăsta? Ca să nu mai vorbesc de Mihai. 

— Înţeleg, dar... 

— Înţelegi pe dracu'! Dacă m-ai iubi, poate... zic poate, ai 
înțelege. 

— Exagerezi, ca de obicei. Da, am greșit! Și-mi pare rău. Dar 
acum faptul e consumat... Are rost să despicăm firul în patru? 

— Da, are! Nu este prima dată când îmi ascunzi anumite 
lucruri. 

— Poftim?! 

— Cum auzi. 

— Fii mai concretă, te rog. 

S-a dus, nervoasă, la frigider, de unde a scos trei ouă și sticla 
cu lapte. 

— Hai, Dragoș, n-am chef de ceartă. Gândește-te bine și ai să- 
ți amintești. Mănânci? 

— Mai târziu. Am să beau o cafea. 

— Mai târziu se răcește omleta. 

— Nu-i nimic. Găsesc eu ceva. 

— Treaba ta. 

les în spate, pe terasă, la o ţigară. Eram sătul de genul ăsta 
de discuţii sterile, neconstructive, fără vreun scop. Bunicul 
Vasile, Dumnezeu să-l ierte, hâtru cum îl știam toţi, îmi spusese 
că niciodată nu-i bine să iei prea în serios femeia, pentru că riști 
să mori înaintea ei. Se pare că avusese dreptate, se prăpădise 
înaintea bunicii. 

Nu puteam să mai fierb în suc propriu până la ședința de luni 
dimineaţă, fără să știu ce se întâmplase cu Vanda. Stresul mă 
omora. Secvenţele violente de vineri seara se combinaseră, în 
mod ciudat, cu momentele de extaz, când ne iubiserăm de 
parcă lumea se sfârșea sub ochii noștri. N-am mai avut o astfel 
de chimie, Vanda mă atrăgea irezistibil, încă simțeam cum mă 
învăluie parfumul ei discret, pătrunzându-mi în inimă și în suflet. 


VP - 155 


Trebuia s-o găsesc, neapărat! 

Caut un motiv să ies din casă. Îi spun Dariei că îi dădusem 
cheile mașinii lui Șerban, însă nu se descurca s-o scoată singur 
din parcarea redacţiei, avea nevoie de cardul de acces ca să 
ridice bariera. 

— Mă duc să rezolv problema. Nu stau mult. 

— Cum vrei... Ai bani de taxi? 

— Cred că da. Telefonul tău unde-i? Vreau să-l sun pe Șerban. 

— Vezi sus, în dormitor. 

— Mersi. 

Mihai mă întreabă când putea să deseneze ceva pe ghips, îi 
spun să aibă răbdare, până mă întorceam din oraș. Pe urmă îl 
sun pe Șerban, îl găsesc acasă, cam fără chef. Il rog să facă un 
efort, să-mi recuperez mașina. Promit că-i rămân veșnic 
recunoscător. 

— Da, sigur... Veșnica replică. 

Încerc să-l capacitez, era singurul în măsură să mă ajute. 

— Hai că fac cinste, Șerban... Dau o pizza mare. Din aia care- 
ţi place ţie, cu anghinare. 

Îi știam slăbiciunea pentru pizza, așa că am reușit să-l 
conving. Caut în agendă numărul Vandei, însă apelul intră direct 
pe mesageria vocală. Șterg înregistrarea din telefonul Dariei, îmi 
trag blugii cu mare greutate și cobor cu tricoul în dinți. II rog pe 
Mihai să mă ajute. 

Era prima dată când aveam ghips, nu mă obișnuisem deloc, 
mi se părea o povară, dintr-odată realizasem cum era să faci 
totul doar cu mâna stângă. Pe deasupra, din cauza transpiraţiei, 
aveam o iritație agasantă, mă mânca pielea de simțeam că mor. 
Număram zilele și orele până la întâlnirea cu doctorul 
Moldoveanu ca deţinuţii pe ultima sută de metri, înainte de-a 
ieși din pușcărie. 

Am înghiţit în viteză omleta pregătită de Daria și am chemat 
taxiul. Şoferul s-a prezentat în pantaloni scurți, șapcă și șlapi, de 
parcă aterizase direct de pe plajă. Genul vorbăreţ. 

— Da’ ce-aţi păţit la mână? Probleme cu soţia?! 

Mă privește în oglindă, zâmbind. Nu-mi arde de glume, dar 
prefer să fac haz de necaz. 

— Da... Eu i-am dat cu tigaia-n cap, ea m-a pornit cu fierul de 
călcat. Suntem chit... Doar că ea a scăpat fără ghips. Are capul 
tare. 


VP - 156 


— Ca toate femeile, nu? Ha, ha, ha... îmi place, sunteți 
haios... Dacă facem stânga, îmi arată pe Waze că-i blocat 
traficul. Uitaţi... Cum preferaţi, ocolim puţin sau mergem pe 
drumul cel mai scurt? 

— Ocolim, ce să facem... 

— Cum doriţi. Eu nu vă bag mâna-n buzunar. Am tot timpul, 
dacă nu vă grăbiţi. 

— Nu, nu, chiar mă grăbesc. 

— În regulă. Pe aici e liber, vedeţi că-mi arată traseul, linia 
asta verde. 

— Da, da, nicio problemă. 

— Căldură mare, băi nene... Au anunţat ăștia 38 de grade. La 
umbră! 

— Azi?! 

— Da! Și furtună cu tunete și fulgere, mai pe seară. Voiam să 
fac un grătar, că vine fiică-mea, tocmai din Canada. 

— E plecată de mult? 

— Să fie vreo șase ani de-acuma... E bine, s-a aranjat, casă 
frumoasă, mașină, serviciu, nu se compară... Bravo ei c-a avut 
curaj. Eu, ce să zic, am o vârstă... Păi, spuneți și 
dumneavoastră... Cum să trăieşti cu salariile astea de mizerie, 
că-și bate joc toți de tine?! 

— Aveţi dreptate... Și fata e căsătorită, are copii? 

— N-are copii, da vrea. Cel puţin doi... S-a cuplat cu un 
băiețaș de pe-acolo, un indian. Lucrează medic la spital. Ea e 
asistentă. 

— Foarte frumos... 

— Frumos pe naiba, mă scuzaţi! 

— De ce? Au probleme? 

— Păi, cum Dumnezeu de-a găsit tocmai unu' din India? Dacă 
fac nuntă, cum am auzit, să mă duc eu pân la capătul lumii, la 
New Delhi?! Mi-e frică de avion! Nici să n-aud! 

— Ei, lăsaţi, poate fac nunta în România. 

— Da?! Și cu ce bani? Că din taximetrie, mă scuzaţi, nu-mi 
ajunge nici să trec strada... C-a rămas tarifele de-acu cinci ani, 
benzina s-a scumpit, piesele s-a scumpit, RCA-ul s-a scumpit, 
taxele s-a mărit... Toate s-a scumpit!... Ce știu ăștia de la 
guvern, decât să fure? Nici nu le pasă de noi! 

— Așa.-i... 

Tipul reușise, pentru puţin timp, din păcate, să-mi distragă 


VP - 157 


atenţia de la problemele mele cu Vanda. Pe urmă, mi-am 
amintit și l-am lăsat să vorbească singur, m-am închis în 
carapace. l-am dat șase lei bacșiș și am coborât în faţa blocului- 
turn unde-și închiriase frati-miu un apartament de două camere. 

Pe Șerban l-am găsit la calculator. Era foarte pasionat de 
munca lui, lucra și în weekend fără să se plângă. Ştiam că n-o să 
se ridice de pe scaun până nu-și termină treaba. 

Între timp, încerca să fie amabil, ca de obicei. 

— Vrei o cafea? Un vin? 

Un vin ar merge, dar parcă-i prea devreme. lar cafea tocmai 
băusem și fără să fumez ar fi ca și cum as sări din avion fără 
parașută. Nicio plăcere. 

— Nu, mulțumesc. 

Mă uit în bibliotecă ca mâţa-n calendar. Trei sferturi era plină 
cu cărți de IT, chestii de-ale lui legate de programare. Răsfoiesc 
vreo două cu gândul departe. Intre pagini, găsesc din 
întâmplare o poză mai veche, cu fraţii Zaharia. E făcută în 
camera de cămin a lui Șerban. Amândoi veseli, cu gura până la 
urechi și sticla de bere în mână, în toiul unui chef. Dacă nu mă 
înșel, chiar de ziua lui. Mă rugase să-i aduc două fete de la 
actorie, ca să echilibreze balanţa. Invitase prea mulţi băieţi. Cele 
două se zăreau undeva în spatele nostru, fuseseră sufletul 
petrecerii. Amintiri plăcute... l-o arăt și mă ceartă că-i umblasem 
printre lucruri. Ținea la intimitatea căminului său. 

Încerc să-l zoresc. 

— Haide, ai terminat? 

Mă privește chiorâș. 

— Cinci minute, te rog. 

Am emoţii ca înaintea unui examen important, abia aștept să 
dezleg misterul. Vineri seara, Vanda ar fi avut prea puţine 
motive să se supere pe mine din senin și să mă lase baltă fără 
explicaţii. Dar admit că exista și posibilitatea asta. Femeile 
puteau fi imprevizibile, măcar atât învățasem din experiență. 

Tot ce speram acum era să fie sănătoasă. ` 

Până la redacție, mergem cu mașina lui Șerban. li propun s-o 
lase acolo și s-o recupereze la întoarcerea din Voluntari. 

Frati-miu coboară din Toyota și urcă la volanul mașinii mele, 
scoate cheia, se pregătește să pornească. 

— Stai puţin, îi zic. Așteaptă-mă două minute... Vin imediat. 

— OK. 


VP - 158 


Ştiam că erau șanse minime, dar nu mă puteam abţine să 
verific. Am intrat în redacţie, lucrurile păreau a fi nemișcate faţă 
de vineri seara. Am urcat spre biroul Vandei, am bătut la ușă, 
am apăsat clanţa. Încuiat. La ieșire, am sunat-o de pe telefonul 
fix. Cu același rezultat, din păcate. 

Când revin la mașină, probabil am figura aia descumpănită. 
Sunt foarte dezamăgit. Și puţin speriat. 

— S-a întâmplat ceva?! 

— Aaa... nu! Mă cam deranjează chestia asta. 

Îi arăt mâna. Diversiunea ţine. Fusese credibilă. 

— Te doare? 

— Nu, dar am un disconfort maxim. Am transpirat și... simt că 
nu mai rezist. Mă mănâncă rău... Când mi-a zis doctorul să vin la 
spital? 

— În două săptămâni, parcă. Nu? 

— Cred că da. Îmi vine să iau un fierăstrău și să tai ghipsul. Pe 
bune! Știi cât de prost dorm? 

— Îmi închipui... Lasă, Dragoș, zi mersi c-ai scăpat fără 
operaţie... Mergem? 

— Da, hai. 

Pornește motorul și dă cu spatele, până-n mijlocul șoselei. 

— Am o rugăminte, îi zic. Facem un mic ocol, trebuie să ajung 
undeva... Durează puţin. 

Mă privește îngăduitor, la cât sufeream, măcar cu atât să mă 
ajute, nu-i așa? 

— Bine, zi-mi adresa. 

Îi dictez strada unde locuia Elvira, uitasem traseul, nici Șerban 
nu-l știa, așa că a deschis magica aplicaţie Waze de orientare în 
trafic. Mă gândesc cum m-aș fi descurcat la spital fără frati-miu. 
Chiar și acum, când parcă pluteam și mă lăsasem în voia 
vântului, îmi lipsea un punct de sprijin solid, altul decât Șerban. 
Sentimentele față de Daria erau amestecate, îmi reproșase lipsa 
de comunicare, mă privise, cumva, prea rece, distant. De parcă, 
prin absurd, intuise adevărul. Nici eu nu fusesem în stare să-i 
cer să manifeste mai multă compasiune. Totuși, sufeream, îmi 
rupsesem mâna, doar că circumstanțele îmi erau cu totul 
nefavorabile, mă împiedicau să emit pretenţii fără să am 
procese de conștiință (în mod paradoxal, uneori aveam procese 
de conștiință, chiar dacă jucam teatru în încercarea de a salva 
aparențele de tip dur, sigur pe sine). 


VP - 159 


Mă străduiesc să fac conversaţie, deși mi-ar prinde bine un 
pui de somn. 

— Foarte cool doctorita ta... Domnita... 

— Da... mă rog. Depinde din ce unghi privești. 

— Povestea voastră m-a dat pe spate, sincer. Doar mă știi... 
în materie de femei, puţine lucruri mă mai surprind. 

— Dragoș, din punctul meu de vedere, Domnița e genul de 
femeie liberă... 

Trag cu ochiul pe stradă, începeam să recunosc traseul de 
vineri seara. Ar trebui să ajungem în scurt timp. 

— Ce vrei să spui prin femeie liberă? 

— Adică opusul unei femei ușoare, dacă mă-nţelegi. 

— Aha... Atunci, dragă frăţioare, permite-mi să-mi exprim o 
curiozitate: voi doi, tu și domnișoara doctor, de ce nu sunteţi 
împreună?! 

Il pusesem în dificultate, îmi aruncă o privire uimită, de parcă 
l-aș fi întrebat despre al cincilea element de pe coloana a doua 
din tabelul lui Mendeleev. Lui Șerban îi plăcuse chimia la fel de 
tare precum o iubisem și eu. La vremea respectivă, amândoi 
aruncaserăm vina pe domnii profesori, incapabili să ne bage-n 
cap măcar noţiunile de bază. Cu toate astea, supravieţuiserăm, 
ne descurcaserăm în viață și fără să știm ce rezulta din 
frumoasa combinaţie a acidului sulfuric cu trioxidul de sulf. 

Imi răspunde cu oarecare întârziere, fără a fi deloc 
convingător. 

— Nu cred că este genul de libertate pe care sunt dispus să o 
susțin... Mă știi, în general nu am idei preconcepute, încerc să 
văd dincolo de aparente, să fiu tolerant cu cei din jur. 

— O iubești, recunoaște! 

Tăcerea lui ţine loc de confirmare. Puteam să-mi închipui ce 
luptă ducea ca să treacă peste deziluzia iubirii imposibile. Mă 
mir că acceptase să păstreze legătura cu Domnița, în ciuda 
celor întâmplate. 

Am ajuns. Recunoșteam gardul verde și casa cu zidul acoperit 
de plante agăţătoare. 

— Aici e, Șerban... Trage pe dreapta, te rog. 

Când oprește motorul, îi sună mobilul. Era Daria, voia să știe 
despre noi. Despre mine, în particular. Îi smulg telefonul, prefer 
să vorbesc eu, orice scăpare de-a lui Șerban, chiar și 
neintenţionată, ar provoca alte discuţii fără rost. O asigur pe 


VP - 160 


Daria că suntem bine, întârziem din cauza traficului infernal, 
încercăm să ajungem acasă cât de repede putem. 

Termin convorbirea și frati-miu mă privește pe sub sprâncene. 
Abia acum înţeleg că mă purtasem prostește, trebuia să-i las să 
vorbească, în fond, ce i-ar fi spus Dariei? Că făcuserăm un mic 
ocol, la cererea mea. Aș fi găsit explicaţii, fără să mă complic. 
Reacționam din ce în ce mai straniu, de parcă stăteam cu frica-n 
sân, cu armele pregătite de ripostă, chiar în lipsa unui gest de 
agresiune. Încordarea nu-mi ajuta la nimic. Ar fi cazul să mă 
relaxez puţin. 

— Vin imediat, îi zic lui Șerban, înainte să cobor. 

Poarta era încuiată. Apăs pe sonerie de câteva ori și nu fac 
decât să-l trezesc din letargie pe câinele vecinului, la fel de 
puţin prietenos cu intrușii. Se zbătea prin gard, cu colții la 
vedere. Insist, în speranţa că o să iasă cineva. Riscam să devin 
suspect în ochii trecătorilor, așa că revin la mașină dezamăgit. 

Șerban îmi întinde mobilul. 

— Dacă ai nevoie... A 

ÎI iau și mă uit lung la el. Pe cine să sun? Încerc numărul 
Vandei, avea telefonul închis. Ultima soluţie ar fi să trec pe- 
acasă pe la ea. Păstrasem cheia în buzunar și combinaţia de la 
interfon în memorie... Fiu-su era la bunici, Viktor se întorcea 
abia luni, deci în cel mai rău caz ar trebui să nu găsesc pe 
nimeni. Și, eventual, să-mi recuperez telefonul. lar dacă Vanda 
era acolo, cu atât mai bine. Deși nu văd ce explicaţii ar putea 
să-mi dea ca să uit că mă abandonase ca pe-o umbrelă de unică 
folosinţă. 

Și cu frati-miu cum fac? Asta-i întrebarea. Cum îi spun că intru 
în curtea Vandei ca la mine acasă? Ca să nu mai vorbesc despre 
posibilitatea unei întâlniri-surpriză cu Viktor, în cazul în care 
milionarul revenise inopinat din voiaj (lucru foarte plauzibil, de 
altfel). Mă mir că îmi picase fisa atât de târziu. Exclusesem din 
calcule tocmai faptul că motivul dispariţiei Vandei ar fi putut să 
fie chiar Viktor. L-o fi sunat pe bărbată-su de pe telefonul Elvirei, 
o fi aflat că se întorcea acasă mai devreme (sau că deja 
revenise?!) și atunci o fi plecat repede spre Voluntari, să prevină 
întâlnirea de gradul trei dintre soţ și amant. 

Era posibil ca individul care mă lovise să fi fost chiar Viktor. 
Totuși, refuzam să cred că mă așteptase, pe întuneric, cu bâta-n 
mână. Sau că mă zărise, cumva, și mă confundase cu un hot. 


VP - 161 


Mai bine să nu mă pripesc. Voi avea răbdare până luni, ar fi 
foarte riscant să intru din nou în casa Vandei. În afară de Viktor, 
acolo aș putea să dau nas în nas cu menajera. Sau cu 
grădinarul. Ar fi o prostie, clar. Preferam să mă lipsesc de alte 
complicaţii, îmi ajungea ghipsul de la mână. 

Șerban mă văzuse încordat și îmi citise ușor starea de 
neliniște. 

— Era important să te vezi cu...? 

— Elvira... O colegă. Trebuia să vorbesc cu șefa, cu Vanda, să- 
i spun despre accident, și nu dau de ea. Are telefonul închis. De 
aia am căutat-o pe Elvira, poate știe ceva despre Vanda. 

— Nici Elvira nu-ţi răspunde la telefon?! 

— Mi-am pierdut agenda, habar n-am ce număr are. Pe-al 
Vandei l-am reţinut, are trei de zero-n coadă. 

— Aha... Și luni te duci la slujbă, așa, cu chestia asta...? 

— Da, n-am încotro... Poate săptămâna viitoare mă lasă să 
lucrez de-acasă. 

— O să fie interesant să tastezi cu arătătorul de la mâna 
stângă. 

— Da, mie-mi spui?! 

— Mai bine ia-ţi concediu. 

— Aoleu, nu începe și tu, Șerban! Abia am convins-o pe Daria 
că avem nevoie de banii ăștia. g 

— Da’ cine-a spus de concediu fără plată?! In România, 
concediul medical se plătește, Dragoș. Am păţit-o și eu iarna 
trecută, când am căzut la pat cu gripa aia urâtă. 

— Da, bine, tu lucrezi într-o multinațională... în presă, e bătaie 
de joc. Nu știu ce politică au ăștia de la revistă. 

— Cunosc un avocat bun... Dă-i în judecată! 

O clipă, am avut senzația că vorbise serios. Șerban glumea 
foarte rar și uneori mă lua prin surprindere. Spre deosebire de 
mine, avea un discurs sobru, fără nuanțe ironice sau inflexiuni 
Zglobii. Standardele lui în materie de amuzament erau ridicate, 
dacă-l prindeai râzând, atunci puteai fi sigur că într-adevăr 
fusese ceva haios. li plăceau în mod special glumele macabre, 
pe care mi le și spunea la un pahar de vin. 

Zâmbetul său abia schițat mă luminase. De când ne știam, 
Șerban avea un efect straniu asupra mea. Reușea să-mi alunge 
gândurile negre, să-mi transmită că nu eram singur. Că mă 
sprijinea necondiţionat, oriunde, oricând. Mă uitam la frati-miu și 


VP - 162 


vedeam că nimic nu putea fi atât de grav încât să nu găsim o 
rezolvare. După noaptea nedormită, agitată, mă învăluise 
pentru prima dată o mică undă de optimism. Știam cui i-o 
datorez. 

Îi strâng, scurt, pumnul încleștat pe schimbătorul de viteze, în 
semn de afecţiune și recunoștință. Fără Șerban aș fi fost 
aproape singur pe lume. 

Ajungem acasă și-l invit să mănânce cu noi. Motiv de bucurie 
pentru Mihai, își găsise partener de joacă pe consolă. Daria mă 
întreabă cum a fost, dacă vorbisem cu Vanda. li spun că nu, din 
păcate. Aș fi vrut să rezolv, ca să nu mai fac un drum luni 
dimineață. 

Era îngrijorată. 

— Ar trebui să dormi după ce mâncăm, îmi zice, în timp ce 
așază farfuriile pe masă. Ai niște cearcăne... Te-ai uitat în 
oglindă? 

— Nu... M-am foit azi-noapte. E imposibil să dorm cu ghipsul 
ăsta. 

— Te rog să încerci, Dragoș. Poate prinzi măcar o oră de 
somn. 

— Bine... 

— Şerban ce mai zice? 

— Am insistat să rămână la masă, sper că nu te deranjează. 
Ştii cât de greu îl conving. 

— Cum să mă deranjeze?! Eşti culmea! Apropo, anunţă-i că 
mâncăm în cinci minute. Se răcește până termină ei cu fotbalul. 

— Imediat. 

Mă duc să caut pâinea în cămară, tai câteva felii, apoi ies să-i 
chem pe băieţi. În living, îi găsesc pe Șerban și pe Mihai în plină 
acţiune, îmi pare rău că trebuie să-i întrerup. 

— Gata, toată lumea la masă! Continuaţi după... 

— Hai, tati, încă puţin. Te rog! Uite, îl bat de-l zăpăcesc. 

— Șerban, ce faci? Îl lași să te bată? 

— E prea bun! Fii atent, are 3-0! 

Mihai izbucnește după un gol cu capul, din careul mic. 

— Goool! Yes, yes! 

Partida se termină și mergem cu toții în bucătărie, unde Daria 
pusese deja în farfurii. 

Entuziasmat, Mihai îi povestește Dariei cum îi dăduse clasă lui 
frati-miu. 


VP - 163 


— ... cel mai frumos a fost golul doi. Dribling la Iniesta, pasă 
pe dreapta la Sergio Ramos... 

— Stai puţin, intervine Daria, cine-i Sergio Ramos?! 

— Cum cine?! Fotbalist! Numărul 4 la Real Madrid. 

— Aha... Și celălalt? Ini... cum?! 

— Iniesta. Numărul 8 de la Barcelona, echipa lui Șerban... 
Deci suntem în minutul 44, pasă la Sergio Ramos, cursă pe 
dreapta, dribling scurt, pe lângă Turan, centrare în careu, șut 
din voleu Ronaldo și... goool Real Madrid! Real 2, Barcelona 0! 
revenim după pauza de publicitate! 

Ne făcuse să râdem, comentariul său matur, energic, plin de 
pasiune, fusese foarte comic. 

— Mihai, de unde ai scos-o pe asta cu pauza de publicitate? îl 
întreb. 

Ridică din umeri. 

— Așa mi-a venit. Doar știi că sunt un mare boss... 

— Hei, ajunge cu vorba! i-o retează Daria. la și mănâncă. Se 
răcește... Șerban, sigur nu vrei vin? 

— Nu, mulțumesc. Foarte bun orezul. 

— Serios?! Se mai întâmplă... De obicei îmi iese așa, ca la 
cantină... la zi, cum merge treaba la slujbă? 

— Ca de obicei. Fiecare cu pătrăţica lui. 

Face o pauză, apoi mi se adresează. 

— Te mai doare mâna? 

— Mi-a trecut, dar mâncărimile sunt insuportabile. Cred că din 
cauza căldurii, a transpiraţiei. 

Mă ridic să scot castraveți în oţet, îi preferam în locul celor 
proaspeți. Apoi torn încă un pahar de vin. Băutura îmi făcuse 
bine, mă destinsese. Mihai își pune pe el sosul de la friptură, din 
neatenţie, motiv ca Daria să intervină pe un ton aspru. 

— Ce faci, unde te uiţi?! Abia ţi-am spălat tricoul, ce mă poți 
enerva! 

Fiu-miu ia poziţia defensivă, cu ochii plecaţi. Îi era teamă de 
escaladarea conflictului și de posibilele urmări. 

— Scuze, n-am vrut. 

— Asta mai lipsea, s-o fi făcut intenţionat! Că te scot afară să 
mănânci în picioare, dacă nu ești în stare să stai civilizat la 
masă. 

Simţeam nevoia să intervin, Daria se aprinsese, nu își 
încheiase numărul și chiar era un moment prost pentru dispute. 


VP - 164 


— Hei, gata, liniștiţi-vă amândoi și haideţi să ne vedem de 
farfurie, da? 

Nu-i convenise că-i tâiasem elanul, dar, din jenă față de 
Șerban, preferase să-și înghită reproșul. Incerc să schimb 
subiectul. 

— Aţi văzut ce tâmpenie cu guvernanţii noștri? 

II făcusem curios măcar pe frati-miu. 

— Nu, ce s-a întâmplat? 

— Vor să reintroducă impozitul progresiv... în funcţie de cât 
câştigi. In cazul tău, care ai un venit mărișor, cred c-o să plătești 
undeva la 40 la sută impozit. _ 

— Nu se poate! Ar fi o prostie. In cazul ăsta, pleacă din tară 
toţi IT-iștii. 

— Șerban, dac-ar fi singura prostie a guvernului, măcar ar 
avea o scuză... 

— Păi, nu promiseseră că păstrează cota unică? 

— Ba da... Dar au ajuns la fundul sacului. Au nevoie de bani. 
De unde să-i scoată, dacă nu de la fraierii care muncesc? Deci, 
hai noroc! _ 

Ciocnesc, simbolic, cu Daria. Incă nu-i trecuse supărarea, s-ar 
părea că mă așteptau alte momente tensionate după plecarea 
lui Șerban. Săpuneala de rigoare. 

Daria ne-a servit desertul - prăjitură cu brânză, iar Mihai a 
insistat pe lângă frati-miu să mai joace o partidă de fotbal. 
Revanșa. Cei doi s-au retras în living, eu m-am oferit s-o ajut pe 
Daria să strângă masa, însă cu mâna-n ghips puteam doar să 
pun farfuriile în chiuvetă. Oricum, de obicei le spală ea, îmi 
reproșează că nu sunt în stare s-o fac fără să irosesc trei căzi cu 
apă. 

— Ai fost foarte nepoliticos, îmi spune. 

Prefer să nu înţeleg, mai trag de timp. 

— De ce?! 

— Am să te pun pe tine să-i speli și să-i calci hainele lui Mihai, 
dacă ai impresia că-i ușor. 

— Nu, nu asta era ideea... 

— Dar care?! Să mă repezi de faţă cu Șerban? 

— Daria, știi bine că la masă îmi place să fie o atmosferă 
caldă, liniştită. 

— Și de ce mă lași doar pe mine să-i fac observaţie lui Mihai? 
Ce-s eu, muma pădurii, vrăjitoarea cea rea?! 


VP - 165 


— E suficient să-i spui o dată. Înţelege. 

— Inţelege pe dracu'! N-ai văzut ce nevinovat era?! Hai că mă 
enervezi și n-am chef să ne certăm. 

— Zi-mi cu ce să te ajut. 

— Lasa-mă, Dragoș. Du-te și vezi-ţi de-ale tale. 

Îmi reprim ultima replică. les pe terasă și-mi aprind ţigara. 
Apoi fumez încă una, de supărare. Sunt necăjit din două motive. 
Sau trei. Acasă atmosfera era încărcată, Daria explodase așa, 
doar ca să-și descarce acumulările, pe Vanda n-o găsisem, iar 
eu aveam mâna ruptă. Incerc fără succes să descopăr măcar un 
singur pretext care să-mi schimbe starea de spirit. 

ÎI conduc pe Șerban până la poartă și-l îmbrăţișez. Îmi fusese 
de mare ajutor, ca întotdeauna când apelasem la el. Se urcă în 
taxi și pleacă, iar Mihai îi face cu mâna, de la geam. 


A doua zi, duminică, am tot sperat să se întâmple minunea. 
Să primesc vreun semn. Avusesem iarăși o noapte agitată, dar 
reușisem să prind vreo trei ore de somn. Dimineaţa mi-am 
pierdut-o pe internet, în așteptarea mesajului de la Vanda. 
Cumva, trăisem cu senzaţia că va veni din clipă-n clipă. Doar că, 
pe măsură ce se scurgea timpul, dezamăgirea creștea 
proporţional, deodată cu neputinţa de a întreprinde ceva. 

După prânz, îmi regăsisem liniștea cu ajutorul sticlei de vin, îi 
spusesem Dariei că mă durea mâna și, decât să iau pastile, 
preferam o băutură bună. Nu exagerasem prea tare. La un 
moment dat, luasem o andrea de împletit fulare (din aia subțire, 
metalică) și, fără să mă vadă Daria, mi-o băgasem ușor pe sub 
ghips, ca să-mi potolesc mâncărimea. 

Spre seară, m-a căutat la telefon frati-miu să mă întrebe dacă 
aveam probleme, i-am zis că-s în regulă. E drept, nu mă 
simţeam chiar ca Donald Trump după primirea confirmării că va 
fi președinte, dar nici ca Hillary Clinton când îl sunase pe Trump 
să-l felicite. Dacă evitam să-i ofer lui Șerban amănunte, știa că-i 
ascundeam, parțial, adevărul. Dar avea delicateţea să nu 
insiste. Intotdeauna apreciasem asta la el. Pentru că eu eram 
exact la polul opus, reluam și reformulam întrebările la infinit, 
după modelul interogatoriilor de la Guantanamo, până obţineam 
ce voiam. 


În sfârșit, a venit și mult așteptata zi de luni. După trei nopţi 


VP - 166 


parțial nedormite, mă trezisem cu niște cearcăne mari, parcă 
trasate cu creionul dermatograf. Daria avea treabă la catedră, 
trebuia să pregătească începutul anului școlar. Dimineaţă, m-a 
condus ea până la redacție, cu mașina, iar pe Mihai l-am lăsat 
singur acasă, să se joace la consolă. 

— Vezi, poate-ţi dă concediu medical, mi-a amintit Daria, 
înainte să ne despărțim. 

In parcare, nu zăresc mașina Vandei. Intru în redacţie cu 
emoția de la interviul de angajare, speram s-o văd cât de 
curând, să obţin, în sfârșit, explicaţii. Mă salut cu Alina, care 
zâmbește larg când observă ghipsul, eu îi promit că-i povestesc, 
o întreb dacă Vanda era în birou, îmi zice că nu știa, de-abia 
aterizase. 

Mă invită la fumat cu clasica întrebare Ai o țigară? Îi întind 
pachetul și o rog să mă aștepte. Sus, la etaj, bat la ușă, pe urmă 
încerc clanţa. Ușa se deschide, pulsul mi se accelerează. Intru, 
timid, mă uit cu atenţie, analizez fiecare centimetru pătrat, fără 
să ajung la altă concluzie decât cea evidentă: Vanda lipsea, iar 
pe birou nu existau urme ale trecerii ei pe-acolo. O fi venit și s-o 
fi dus la toaletă, mă gândesc. 

Bag mâna teafără în buzunar și scot cheia pe care mi-o 
dăduse vineri seara. O așez pe birou, lângă tastatură. Mai stau 
cinci minute, în speranţa c-o să apară, mă plimb de colo-colo, ca 
un leu în cușcă, analizând tablourile de pe pereţi. 

Pe urmă renunţ, cobor să fumez, între timp lângă Alina 
apăruse și Nora. Amândouă se uitau lung la ghipsul meu, în 
așteptarea poveștii. Le-o spun fără mare entuziasm, dezamăgit 
de lipsa Vandei. 

— What the fuck, man! Deci de asta nu mi-ai răspuns la 
telefon, bibicule! 

— Da, s-a făcut praf. L-am aruncat, asta e... îmi pare rău că 
mi-am pierdut agenda. Tre' s-o recuperez. 

Mă uit la ceas. Ședința ar fi trebuit să înceapă. Alina își 
manifestă și ea surprinderea. 

— Da' ce-o fi cu Vanda?! Niciodată n-a întârziat fără să mă 
sune. Never, ever! 

— Serios?! o întreb, candid. 

— Da, man! E prima dată, can you fucking believe that? 
Vanda vine și-n cârje la ședință! 

Alina își scoate mobilul și o sună. 


VP - 167 


— Poftim, are telefonul închis! Shit! 
— Am căutat-o sus, îi zic. E descuiat biroul... 
— Și ce-i cu asta?! 


— Poate a venit. O fi prin zonă, pe undeva. 

— Da’ de unde! Vanda nu-și încuie biroul... Mă îngrijorează că 
nu pot să dau de ea. What the fuck is this? 

Dacă nu-și închidea biroul niciodată, atunci cum de vineri 
seara și sâmbătă la prânz, când fusesem aici cu Șerban, 
găsisem ușa încuiată? Și cine o descuiase între timp?! 

— Mai are cineva cheia de la biroul Vandei? o întreb pe Alina. 

— Nu. Cine să aibă?! 

— Habar n-am. Femeia de serviciu. 

— Băi Sherlock Holmes, who cares about this shit? Ce 
importanță are dacă biroul Vandei este sau nu închis?! 
Deocamdată, văd că nu apare și nici nu răspunde la telefon. 

Am rămas doar cu Alina la fumat, Nora plecase să scrie un 
material despre vegetarieni. 

— Azi am o lansare, îmi mărturisește Alina. Produse cosmetice 
Avon. O să fie distractiv... Vii cu mine? 

— La ce oră? 

— La douăsprezece. Mâncarea și băutura, din partea casei. Ce 
zici, man? 

— Cu ghipsul ăsta, s-ar putea să fiu caraghios, nu crezi? 

— Lasă, n-are nimeni grija ta... So, are you coming? 

— Nu știu. Ar trebui să-mi iau concediu medical... Să văd ce 
zice Vanda. 

— Stai liniștit, îţi dă douăzeci și patru de ore de concediu. Best 
case scenario! 

— Douăzeci și patru de ore?! Da' ce, s-a declarat stare de 
necesitate la RST? Moare revista fără mine?! 

— Dragoș, eu te-am avertizat... La douăsprezece plecăm, da? 

Evit s-o refuz tranșant, însă în mod evident n-am chef să merg 
acolo, ceea ce remarcase și ea. Se retrage cumva bosumflată, 
străduindu-se să pară, totuși, indiferentă. Se adunaseră atâtea 
pe capul meu, încât exact petrecerea de la Avon îmi lipsea. 

Vanda întârziase deja 35 de minute. Intre timp, ajunsese în 
redacţie asistenta ei. Urc din nou la etaj și o întreb dacă știe 
ceva. Ridică din umeri, vineri după-amiază vorbiseră ultima 
dată. 


VP - 168 


Pierd timpul pe Facebook, așteptarea devine apăsătoare, ies 
să fumez, mă duc în parcare să verific dacă nu cumva apăruse 
BMW-ul Vandei. Când revin, din urma mea intră doi bărbaţi, unul 
în blugi, tricou și sacou, celălalt la costum, cu cravată. Pe 
căldura asta, îi compătimeam. Se uită în redacţie, stânga- 
dreapta, așteaptă să fie abordaţi. În sfârșit, Nora își ridică 
privirea din computer și-i întrebă pe cine căutau. 

— Aveţi un coleg Dragoș Zaharia? 

Tresar. Mă uit spre individul care pusese întrebarea și privirile 
ni se intersectează. Părea să mă fi recunoscut, se ghidase după 
un indiciu destul de solid. Eram singurul bărbat din redacție și, 
în plus, aveam mâna-n ghips. Alina rămăsese cu gura căscată, 
Nora se uita spre mine, la fel și Maria. De la etaj coborâse și 
asistenta Vandei, rămăsese blocată la baza scărilor. 

Decid să intervin. 

— Da, eu sunt... 

Mă ridic și mă apropii. 

— S-a întâmplat ceva? 

Tipul își scoate din sacou legitimaţia. Mi-o arătă fugitiv. 

— Comisarul Horia Manolache, de la Poliţia Capitalei. Aș dori 
să stăm de vorbă, dacă sunteți amabil. 

De obicei, eram amabil, doar că acum mi-au îngheţat 
cuvintele-n gură, nu puteam articula nici măcar o silabă. Primul 
gând m-a dus la incidentul de la Vanda de acasă. Ar fi fost 
singura explicaţie. Altfel, de ce m-ar căuta Poliţia Capitalei?! 
Deși, stai puţin, familia Roca locuia în Voluntari. Ar fi trebuit să 
se sesizeze polițiștii de-acolo, cred... 

— Deci, cum procedăm? A 

Comisarul aștepta un răspuns. In sfârșit, mă dezmeticesc și 
încerc să port o conversație cât de cât normală. 

— Da, sigur... Unde doriţi să vorbim, aici sau...? 

— Am prefera la sediul nostru. 

Aha, deci era grav. Știam că tipii ăștia doi îndeplineau o 
simplă formalitate. Dacă aș refuza, probabil că m-ar lua pe sus 
ca pe-un balot de paie. 

— Bine, atunci. Haideţi... Durează mult? 

— Depinde... 

Asta nu sunase bine deloc. Alina m-a privit ca pe un infractor, 
înainte să ies din redacţie. Paralel cu trotuarul, în apropiere, 
fusese tras un Logan alb cu număr de Poliţie. Colegul 


VP - 169 


comisarului, tipul la costum și cravată, îmi deschide portiera din 
spate. Urc în mașină, iar bărbatul grizonant de la volan pornește 
motorul. In dreapta șoferului, apare șeful, comisarul Manolache, 
dacă reținusem bine. Lângă mine, pe bancheta din spate, se 
așază polițistul mai tânăr, cu figură de torţionar. Rămăsese 
încruntat, nu scosese un sunet, mă privise de sus, arogant, ca și 
cum m-ar fi prins trăgând cu pistolul în biserică, la slujba de 
duminică. 

Nora și Maria mă urmăreau din spatele ferestrei, probabil încă 
nu le venea să creadă. Partea proastă e că nu aveam telefonul, 
îmi era imposibil să iau legătura cu cineva. Și, la urma urmei, 
unde să sun? Acasă?! Până nu aflam amănunte, era inutil să-i 
spun Dariei. 

Tot drumul până la sediul Poliţiei însoțitorii mei au păstrat o 
liniște grea, rău prevestitoare. Abia când am ajuns, comisarul și- 
a scos mobilul și a îngăimat ceva imposibil de deslușit. Pe urmă 
m-au condus într-un birou, la etajul trei, undeva în capătul 
culoarului. Ușa fusese lăsată deschisă, nu apucasem să-mi dau 
seama despre ce secţie din Poliţie era vorba. 

Vreun sfert de oră am rămas singur în cameră, pe scaun, în 
spatele unei mese. Timp suficient să mă acomodez cu mediul 
destul de ostil la prima vedere. Două hărți cu străzile capitalei, 
pe peretele lateral, un fișet dublu lângă ușă, o tablă metalică pe 
care fuseseră prinse cu magneţi mai multe fotografii scoase la 
imprimantă, plus o serie de notițe scrise cu pixul. De unde mă 
aflam, nu le puteam citi, erau la prea mare distanţă. Pe jos, am 
remarcat parchetul vechi, din lemn masiv, lustruit de curând. 

Masa din faţa mea, absolut goală, este de fapt un birou din 
pal destul de prăfuit. Pe alte două birouri sunt computere, 
dosare, hârtii, rechizite de tot felul. Sesizez și o plăcuţă 
dreptunghiulară inscripționată cu inspector Liviu Ifrim. O fi tipul 
cu figură de torţionar, colegul comisarului Manolache. Lipit de 
perete, un trepied cu o cameră video în stand-by. 

Imi sprijin ghipsul pe masă. Aș fuma trei țigări odată, doar că 
nu era momentul și nici locul potrivit. Voiam să se termine cât 
mai repede, să scap de stresul care-mi accelerase bătăile inimii. 

În sfârșit, apar cei doi polițiști, inspectorul Ifrim închide ușa și 
se așază la birou, în timp ce Manolache rămâne în picioare, 
răsfoind hârtiile dintr-un dosar. Dosarul meu, probabil. 

— Domnule Zaharia, uitaţi de ce v-am chemat... 


VP - 170 


— Vă ascult. 

Comisarul vine spre trepiedul cu camera video. Porneşte 
aparatul, iar ledul roșu, de înregistrare, se aprinde. 

— Trebuie să vă luăm o declaraţie în legătură cu niște 
evenimente care s-au întâmplat în cursul zilei de vineri. Putem 
începe? 

— Da, sigur... Nu știu cum se procedează, e prima oară când 
dau o declarație la Poliție. Ar trebui să am un avocat? 

— În măsura în care consideraţi că v-ar fi de folos. 

Manolache era un tip brunet, cu pielea măslinie, tuns scurt, cu 
fața rotundă și fruntea descoperită. Se îmbrăcase cu gust, chiar 
dacă hainele fuseseră luate de la second-hand. Spre deosebire 
de mine, părea calm și foarte sigur pe el. Chestie de rutină. 
Ideal ar fi să-mi păstrez cumpătul, să nu-i dau motive în plus de 
suspiciune. În fond, mă simţeam nevinovat. Nu vedeam de ce aș 
cere un avocat. 

— OK, nu-i nevoie, îi spun. Să-i dăm drumul. 

— Precizez faptul că declaraţiile mincinoase se pedepsesc 
potrivit Codului penal.  Obstrucționarea justiţiei prin 
distorsionarea adevărului sau prin omiterea lui este o faptă 
deosebit de gravă, care se pedepsește cu închisoare... Așadar, 
vă rog să vă spuneţi numele complet, data nașterii, ocupația și 
adresa de domiciliu. 

Inspectorul Ifrim mâzgălea ceva pe o foaie, părea mai 
încordat decât mine. Îi dau informaţiile, iar comisarul mă 
îndeamnă să-i povestesc cum mi-am petrecut ziua de vineri. 
Dacă se putea, cât mai amănunţit, oră cu oră. 

incerc să ghicesc ce așteptau să le spun. În cel mai rău caz, 
Viktor Roca făcuse o plângere la Poliţie în legătură cu spargerea 
locuinţei. Probabil îi dispăruseră unele obiecte de valoare din 
casă. Găsise telefonul meu înaintea Vandei și trăsese concluzia 
că eram implicat, cumva. Asta ar explica și tăcerea Vandei. N-a 
putut să-i zică soţului că îmi dăduse cheia să intru în casă în 
absenţa lui. Și atunci, când lucrurile s-au precipitat, când Viktor 
i-a arătat dovada, nu a găsit soluţia ideală, care să ne pună la 
adăpost pe amândoi. A preferat să tacă, să-și apere pielea, 
indiferent de consecinţe. Dacă într-adevăr intenţiona să 
divorţeze, atunci i-ar fi fost fatal să recunoască adulterul. Aveau 
de împărţit o avere și un copil. Și nici pe mine nu m-ar avantaja 
deloc să afle Daria că o înșelasem. 


VP - 171 


Ar fi complet greșit să neg că fusesem la Vanda acasă. Era 
posibil să mă fi văzut careva. O să-mi mențin declaraţia cu 
privire la incidentul de la gura metroului. Toată lumea știa că 
acolo îmi rupsesem mâna, Daria, Șerban, colegele de la revistă. 
Să-mi schimb acum declaraţia ar fi foarte ciudat. lar la Vanda 
ajunsesem pentru că ea mă chemase. Chestiuni de serviciu, 
nimic deosebit. Locuiam la zece minute distanţă, trecusem în 
fugă pe la familia Roca, discutasem aspectul cu Vanda, la 
redacție, încă de dimineaţă, ar fi vrut să-mi arate un articol 
dintr-o revistă străină apărută prin anii '70. 

Comisarul scoate din sertar o pungă transparentă. Disting 
telefonul meu mobil, cu ecranul crăpat. 

— Îl recunoașteţi? 

— Am avut unul exact la fel. Dar v-am spus, l-am aruncat la 
gunoi, când am căzut pe scări, la Unirii. 

— Sunteţi sigur că l-aţi aruncat acolo? 

— Da, foarte sigur... Părea distrus complet, ce să mai fac cu 
el?! 

Dacă îl găsise Viktor înaintea Vandei și exista o plângere cu 
privire la spargere, aș putea pretinde că individul care intrase în 
locuința familiei Roca recuperase telefonul din coșul de gunoi și 
ulterior îl lăsase (sau îl pierduse? îl uitase?!) acasă la Vanda. Cât 
despre mine, în niciun caz nu mai aveam telefonul când am 
ajuns la ușa familiei Roca! 

— Și ce aţi discutat cu doamna Roca? 

— Nimic... N-am vorbit nimic, pentru că nu era nimeni acasă. 

— Deci nu aţi intrat? 

— Am încercat... Am sunat la interfon, nu mi-a răspuns, am 
zis să intru să bat și la ușă, poate se stricase interfonul... Nici 
telefon nu aveam. 

— Și cum aţi ajuns la ușă? Aţi sărit gardul?! 

— Nu... Ştiam combinaţia de la interfon, mai fusesem în vizită 
la familia Roca... La ziua lui Tudor, băiatul lor. E prieten cu 
Mihai, cu fiu-miu. 

ÎI surprind pe inspectorul Ifrim, mă privea de parcă ar fi vrut 
să sară de pe scaun dintr-un moment în altul, să mă strângă de 
gât și să mă dea cu capul de masă, până recunoșteam tot. 

Îi răspund comisarului că am revenit la mașină după patru, 
cinci minute. Bătusem de câteva ori la ușă, mă uitasem la 
ferestre (luminile erau stinse), înainte de a renunța. 


VP - 172 


— După ce aţi ieșit din curtea familiei Roca, unde v-aţi dus? 

— La fratele meu. Șerban Zaharia. 

— De ce nu aţi mers acasă la dumneavoastră? Eraţi la doi 
pași. 

— Mă durea mâna foarte tare... Am evitat să o sperii pe soție. 
Am zis să ajung întâi la spital, să văd cât de grav era... Șerban 
m-a ajutat, are o prietenă doctoriţă la Universitar. 

— Cum o cheamă? 

— Domnița... Domnița Constantinescu, parcă... Nu era de 
gardă, a sunat-o și a venit de-acasă. După ce colegul ei mi-a pus 
ghipsul, l-am rugat pe Șerban să vorbească și cu soţia mea, cu 
Daria, să-i spună că avusesem un mic accident. 

Un minut, poate două, s-a lăsat liniștea. Camera video 
înregistra în continuare. Dacă discutaseră cu Vanda și 
declaraţiile noastre se băteau cap în cap, atunci aveam o mare 
problemă. Și eu, și Vanda. 

Manolache își trece palma prin păr, se întoarce la fereastră și 
privește în gol. 

— Încă o dată, domnule Zaharia, vă menţineţi declaraţia cum 
că vineri seara nu aţi intrat în casa familiei Roca? 

— Da, sigur! 

— Va trebui să ne permiteţi să vă recoltăm o probă pentru 
testul ADN. 

— Test ADN?! De ce?! Sunt suspect pentru comiterea vreunei 
fapte? 

— În livingul familiei Roca s-au găsit pete de sânge. 

Oare era un bluf? Sau într-adevăr descoperiseră urme de 
sânge rămase de la încăierarea cu individul care mă atacase? 

Mă uit la pumnul mâinii stângi, însă nu suficient de discret. 
Încă se vedea sângele închegat. Mă zdrelisem după ce îl 
pocnisem pe bărbatul respectiv în plină figură. Deci era posibil 
să se ducă dracului toată povestea mea, dacă testul ADN 
dovedea că fusesem acolo. 

Comisarul profită și încearcă să-mi dea lovitura de graţie. 

— Unde v-aţi zgâriat? 

Știam clar la ce se referea. 

— Aici, la mână? 

— Da. 

— Păi... tot atunci, când am căzut pe scări, la metrou... 

O spusesem atât de neconvingător, încât îmi era rușine că 


VP - 173 


făcusem atâţia ani de actorie. Inspectorul Ifrim își scoate mobilul 
și vorbește scurt, la obiect. 

— Hai! Poţi veni... 

Pe urmă se ridică și oprește camera video. Se uită la mine 
arogant, cu un aer compătimitor. 

— Cunosc persoane care știu să mintă mult mai bine. Păcat. 

Habar n-am ce anume regreta, faptul că îmi lipsea talentul 
sau că nu mai eram pe vremea Inchiziției, ca să obţină 
mărturisirea păcatelor cu fierul înroșit? 

După două minute, misterul s-a destrămat. În birou a apărut 
un tip în civil, cu o servietă neagră, voluminoasă, pe care a 
deschis-o pe masa din faţa mea. Nu puteam să văd ce conţinea. 
Și-a tras pe mâini niște mănuși chirurgicale și a scos dintr-o 
eprubetă un beţișor cu vată la unul dintre capete. Era clar, 
tehnicianul criminalist venise să-mi ia proba pentru testul ADN. 
Cunoșteam procedura din serialul poliţist Dexter. Însă nici în vis 
nu-mi închipuisem că voi fi pus vreodată în situația asta. 

— Vă rog să deschideţi gura. 

Mă conformez fără să clipesc. Criminalistul îmi recoltează 
saliva și își pune obiectul la loc, în eprubetă. Apoi îmi ia 
amprentele. În final, își scoate mănușile, închide servieta și iese 
la fel de discret precum intrase. 

Spărgătorul, cine-o fi fost ăla, îl supărase foarte tare pe 
milionarul Roca, din moment ce polițiștii făceau atâta tevatură. 
Eram curios ce i-ar fi putut fura din casă. Seiful plin cu bani și 
diamante? Romanul Origini, de Dan Brown, cu autograful 
autorului?! 

— Și acum? îl întreb pe comisar. Aș vrea să plec. 

— Incă nu... Va trebui să daţi o declaraţie și la Parchetul de pe 
lângă Tribunal. 

— De ce? Sunt arestat?! 

— Nu, domnule Zaharia. Doar reţinut pentru douăzeci și patru 
de ore... Dacă preferaţi un avocat, vă pun la dispoziţie telefonul. 
Dacă nu, o să vină avocatul din oficiu. 

Mi se tăiaseră picioarele, noroc că stăteam pe scaun. Oamenii 
ăștia ori aveau metoda lor barbară de intimidare și voiau să mă 
doboare psihic, ca să nu piardă timpul cu mine, ori într-adevăr 
lucrurile erau extrem de grave. Pe cine să sun? Nu cunoșteam 
avocaţi. Și, dacă-i spuneam Dariei, eram convins c-o să leșine. 

Comisarul aștepta un răspuns. Până acum, se comportase 


VP - 174 


ireproșabil, fusese civilizat, nu ridicase tonul nici măcar o 
secundă. 

— Deci cum procedăm? 

— Chemaţi-l pe avocatul din oficiu, vă rog. 

Drumul până la Parchet l-am parcurs cu Loganul alb al Poliţiei, 
în aceeași formulă de patru - eu, șoferul și cei doi anchetatori. 
Realizam din ce în ce mai clar că povestea mea se clătina, se 
sprijinea pe picioare de lut. Dacă voi fi strâns cu ușa, va trebui 
să spun adevărul. Cu excepţia adevărului despre relația cu 
Vanda. Părea irelevant în toată afacerea. Nu, nu eu spărsesem 
casa familiei Roca! Nu furasem nimic, slavă Domnului! 

Voi găsi și pentru Daria o explicaţie, după ce va afla că mi-am 
rupt mâna în livingul Vandei. Dar până atunci aveam alte 
priorităţi. Abia aşteptam să văd ce voia procurorul. 

Intrăm în clădirea Parchetului, unde ofițerul de la poartă ne 
anunţă sosirea. Ajungem într-o cameră de așteptare, unde 
rămân împreună cu comisarul. Inspectorul Ifrim ieșise afară, la o 
țigară. Parcă îmi era jenă să cer permisiunea să fumez și eu. 

Manolache răspunde la telefon. 

— Da... Da, am ajuns... Suntem la parter, camera 12... Vă 
aștept, domnu' avocat. 

În mod normal, oricine în locul meu ar fi fost super-stresat. 

Dintr-un motiv care îmi luneca, aici, în clădirea Parchetului, 
mă simţeam mult mai puţin încordat. O fi fost de vină 
subconștientul, care îmi transmitea că nu mi se putea întâmpla 
nimic rău cât timp știam că eram curat ca lacrima. Bine, nu 
chiar ca lacrima. Exageram. Într-o altă ţară și în alte vremuri, 
adulterul m-ar fi băgat la pușcărie cu viteza luminii. Pe mine sau 
pe Vanda, depinde de ţară și de vremuri. 

Inspectorul Ifrim a revenit împreună cu un tip care s-a 
recomandat avocat Tiberiu Albu. Din oficiu. Mi-a întins mâna, 
dându-și seama prea târziu că nu puteam să i-o strâng, cu 
ghipsul prins de gât. Era un moșuleţ aproape de pensie, cu o 
mapă uzată, din imitație de piele, niște pantofi negri de aceeași 
calitate, pantaloni care luceau pe la buzunare și cămașă albă cu 
mâneci scurte, intens colorată la subsuori. Presupun că cel mai 
spectaculos dosar din portofoliul avocatului fusese un furt de 
cartofi din piaţă. Genul de individ dispus să-i ajute pe polițiști să 
te înfunde cât mai repede și cât mai adânc. Noroc că la mine nu 
era cazul. N-aveau ce să-mi facă, pur și simplu. 


VP - 175 


Comisarul Manolache a primit undă verde pe mobil și am 
urcat la etaj, unde procurorul Rareș Rusu ne aștepta în biroul 
său. li aflasem numele de pe ușă. Citea ceva pe laptop, nu m-a 
băgat în seamă. Purta cămașă albă cu dungi albastre, la care își 
asortase cravată grena. Sacoul și-l lăsase pe spătarul scaunului 
ergonomie. Avea, cumva, figură de vulpoi sau de mic mafiot 
italian, cu o chelie proeminentă până în creștetul capului, ochi 
negri, mici și vioi, cu sprâncene groase. Îl suspectam că se 
vopsise brunet prin părţile laterale și la spate, unde încă nu-și 
pierduse părul. 

Lângă scaunul procurorului, sesizez același model de trepied 
care susținea o cameră video ceva mai performantă decât 
aveau polițiștii. Bărbatul și-a închis laptopul și a răsfoit dosarul 
adus de Manolache. Filă cu filă, fără grabă. Pe urmă s-a ridicat și 
a pornit camera video. 

Și-a luat un aer grav, oficial. 

— Am citit declaraţia pe care aţi dat-o la Poliţie... O 
menţineţi? 

Deocamdată, da. 

— Da, sigur! 

— Atunci avem o problemă, domnule Zaharia... O cunoașteţi 
pe Vanda Roca? 

— Este șefa mea... Editorul revistei RST. 

— În afara relaţiei șef-subaltern, ce ne puteţi spune despre 
doamna Roca? Cum este ca persoană, în particular? 

— O cunosc de prea puţin timp ca să-mi dau cu părerea... E 
adevărat, suntem cumva prieteni de familie. Fiul lor face 
meditații la engleză cu soția mea. 

— Totuși, v-aţi format o imagine, cât de cât... 

Nu știam unde voia să bată, dar dacă se aștepta să-i spun că 
eram amanți, mă subestima. 

— Mada... mă rog, în particular am discutat de două ori, când 
am fost la petrecerea fiului ei... Este jovială, deschisă, 
inteligentă... Nu am sesizat nimic ciudat în ce-o privește... Dar 
de ce mă întrebaţi? A păţit ceva?! 

Preferă să mă ignore. Normal, altcineva punea întrebările. 
Păstrează câteva clipe de suspans, înainte de a continua. 

— Ei bine, doamna Roca a găsit telefonul dumneavoastră în 
locuinţa ei... 

Deci Vanda era bine, slavă Domnului! 


VP - 176 


— S-au găsit și pete de sânge, plus o serie de amprente... 
Amprentele corespund cu cele ale dumneavoastră. Pentru 
petele de sânge, așteptăm rezultatul testului ADN și o eventuală 
explicaţie... Deci, încă o dată, aţi fost sau nu în casa familiei 
Roca, în cursul serii de vineri? 

Până la urmă, ajunsesem unde bănuiam. Să continui să susţin 
aceeași variantă ar fi un gest sinucigaș. M-ar înfunda de tot, 
procurorul Rusu ar avea suficiente motive să mă aresteze 
pentru spargerea locuinţei și cine știe ce furt de bunuri de 
valoare. 

— Bine, OK... Să vă spun cum s-a întâmplat... 

Sesizez un rânjet de satisfacţie pe chipul inspectorului Ifrim. 
Ca și cum ar fi fost exclusiv meritul lui că cedasem. Le 
povestesc că vineri seara Vanda nu avusese mașină și mă 
rugase s-o duc până la prietena ei, Elvira, care urma să plece la 
aeroport. Când și-a dat seama că își uitase telefonul acasă, 
Vanda mă trimisese în Voluntari, să i-l aduc. In fond, era şefa 
mea, cum aș fi putut s-o refuz? lar acolo se întâmplase 
incidentul cu individul care mă lovise peste mână. 

ÎI lovisem și eu, de aia rămăseseră, probabil, pete de sânge. 
Fugisem imediat, fără să iau absolut nimic din casă... 

Procurorul mă privește suspicios. Dacă îi minţisem o dată, de 
ce n-aș fi minţit și acum? Inspectorul Ifrim se foia în scaun, 
fierbea în suc propriu, se așteptase, probabil, la alt gen de 
dezvăluiri. Doar avocatul din oficiu și comisarul Manolache 
păreau la fel de liniștiți. 

— Și ce credeţi că s-a întâmplat, de fapt? mă întreabă 
procurorul, în timp ce răsfoiește din nou dosarul. 

Oare îmi căuta declaraţia? 

— Sunt convins că a intrat cineva în locuinţă prin efracţie, cu 
câteva momente înainte să ajung eu. E singura explicaţie. 

— Din păcate, nu ţine... Criminaliștii spun că nu există urme 
de forţare a geamurilor sau a ușilor. Deci? 

— Mă puneţi să dezleg un rebus care pe mine mă depășește... 
Sunt actor, nu poliţist! 

Remarca pare să-l fi scos din sărite pe Ifrim. Dacă ar putea, 
mi-ar arăta pe loc care era diferenţa dintre un actor și un 
polițist. 

— Și în calitate de actor, continuă Rusu, în calitate de simplu 
cetăţean, dacă v-aţi dat seama că a avut loc o spargere, nu ar fi 


VP - 177 


trebuit să anunţaţi organele de poliţie? 

Există o explicație, vorba unui filosof. 

— Aveţi dreptate, îi zic... însă în momentul ăla eram atât de 
speriat, de debusolat, încât tot ce mi-a trecut prin minte a fost 
să-i spun cât mai repede doamnei Roca ce păţisem... Doar că nu 
am găsit-o la adresa unde o lăsasem și nici ulterior n-am putut 
să dau de ea... Am sunat-o, i-am trimis mesaje, degeaba... 

— Despre ce adresă e vorba? 

— Aăă... Strada Simeria, numărul 5... Puteţi verifica. 

Işi notează și îi face semn comisarului. Acesta confirmă, dând 
din cap că înţelesese ideea. Apoi, Rusu extrage două file din 
dosar. 

— Domnule Dragoș Zaharia, am aici declaraţia Vandei Roca. 
Nu corespunde deloc cu varianta dumneavoastră... Vineri seara, 
doamna Roca a rămas în redacţie cu o colegă, până spre orele 
22:00, ca să termine revista. Urma să ajungă la tipografie... Apoi 
s-a dus cu un taxi direct la părinţii ei, unde își lăsase fiul și 
telefonul mobil... Deci telefonul Vandei Roca nu era în Voluntari, 
fapt confirmat de părinţii acesteia. Așadar...? 

— Nu înţeleg... De ce ar minţi Vanda Roca?! 

Eram șocat. Ce interes ar fi avut să mă înfunde în halul ăla? 

— Până una, alta, se pare că dumneavoastră ne-aţi minţit. Aţi 
recunoscut adineauri. Poate ne spuneţi și motivul... Informaţiile 
furnizate de doamna Roca au fost confirmate de mai multe 
persoane. Inclusiv de taximetrist. 

Nu reușesc să-mi revin. Sunt atât de uluit, încât polițiștii și 
procurorul ar putea crede că dovezile lor mă copleșiseră, mă 
lăsaseră fără replică. Incerc să-mi dau seama ce s-ar ascunde în 
spatele înscenării. 

— Domnule procuror, ce lipsește din casa familiei Roca? Ce 
presupuneţi că am furat? Bani, bijuterii, tablouri?! 

— Nu, domnule Zaharia. Nu lipsește absolut nimic... 

— Și atunci? 

Imi trece prin cap, ca un trăsnet, ideea că tipul pe care îl 
lovisem, intrusul, ar fi putut muri (cumva absurd, puteam fi atât 
de ghinionist?!) după contactul cu podeaua sau cu un corp de 
mobilier. 

— Doamna Vanda Roca reclamă faptul că de patruzeci și opt 
de ore nu mai poate să-l contacteze pe soțul ei. Vineri după- 
amiază a fost văzut ultima oară când a plecat de la firmă, spre 


VP - 178 


casă... Apoi Viktor Roca a dispărut... 

De data asta rămân cu gura căscată. Nu-mi venea să cred, 
era ireal! Oare pe Viktor Roca îl lovisem? Oare îl omorâsem, fără 
să vreau, în legitimă apărare?! 

Procurorul Rusu toarnă gaz peste foc. 

— La faţa locului s-au găsit pete de sânge provenite de la 
două persoane... Una dintre grupele de sânge coincide cu a 
dumneavoastră. Vom afla, foarte curând, cui aparțin. 

Apoi mă pune să urmăresc pe laptop înregistrarea video de la 
camera de supraveghere aflată în curtea familiei Roca. Habar n- 
aveam că exista așa ceva, nu o remarcasem. Deși era la mintea 
cocoșului, bunurile din casa milionarului Roca valorau zeci, sute 
de mii de euro. 

Un ceas cu cronometru, din colţul din dreapta sus, arăta ora la 
care se făcuse înregistrarea. Văd cum porțile acționate electric 
se deschid, cineva intră în curte cu mașina, o lasă în garaj, pe 
urmă persoana respectivă ajunge în fața ușii de la intrare. Este 
Viktor Roca! Pășește în casă. Procurorul Rusu derulează rapid 
imaginile următoare, nesemnificative, până în momentul în care 
apărusem eu, pe aleea din curte, venind înspre camera de luat 
vederi. Mă oprisem în faţa ușii. Filmulețul se termina brusc... 

Trag aer în piept înainte de a pune întrebarea de o mie de 
puncte. 

— Să înțeleg că sunt suspect de comiterea unei... crime?! 


VP - 179 


10. 


Procurorul Rusu îi roagă pe polițiști și pe avocat să iasă din 
birou. Voia să rămână doar cu mine pentru câteva minute. Il văd 
cum se frământă, ceva nu se potrivea în toată povestea. Spera 
să-l fac să înțeleagă. 

Din nefericire, oricât mi-aș dori, nu pot alunga sentimentul de 
vinovăţie. Undeva acolo, ascunsă într-un mic ungher, persista 
îndoiala. Da, aș fi putut omori pe cineva, în legitimă apărare. Pe 
Viktor Roca, mai precis. Un accident nefericit. Unul la un milion. 
Mai ghinionist de-atât fusesem, probabil, doar atunci când o 
cunoscusem pe Vanda. Dacă victima era, într-adevăr, milionarul 
Roca (deocamdată doar dispărut), legătura cu Vanda mi se 
părea evidentă. Însă aveam o problemă, trebuia să-l conving și 
pe procurorul Rusu. Îmi inspira mai multă încredere decât 
polițiștii. Și nu cred că puteam fi condamnat pentru asta. 

Procurorul se ridică de la birou și face doi pași, până la 
fereastră. Se întoarce spre mine. 

— Sunteţi într-o situaţie nu tocmai roz, domnule Zaharia... 
Ajutaţi-mă să descâlcim ițele și vă promit că vă ajut și eu... în 
limita competențelor, desigur. 

— Cum să vă ajut? 

— Amintiţi-vă cu exactitate ce s-a întâmplat acolo, în casa 
familiei Roca... Mă interesează orice indiciu care ne-ar conduce 
către identitatea persoanei pe care aţi lovit-o... E posibil să fi 
fost un accident nefericit... în acest caz, aţi avea circumstanţe 
atenuante. În instanță, cu un avocat bun, prevăd o pedeapsă cu 
suspendare. 

Argumentele procurorului fuseseră în regulă, doar că îmi era 
imposibil să-mi amintesc amănunte relevante despre individul 
respectiv. În afară de parfumul vag, masculin, de aftershave sau 
apă de colonie. 

— Nu-mi dau seama, îi zic. După ce m-a lovit peste mână, am 
scăpat mobilul și s-a făcut beznă... S-a întâmplat mult prea 
repede și, de spaimă, pur și simplu am ţâșnit spre ușă fără să 
privesc înapoi. 

— Deci ar fi putut fi Viktor Roca... 


VP - 180 


— Ar fi putut fi oricine!!! Dumnezeule, eu de unde să știu?! 

Disperarea mea, puţin teatrală, pare să-l fi mișcat. Răsfoiește 
dosarul în căutarea verigii lipsă. Pe urmă revine la varianta 
îmbrățișată de polițiști. 

— Să presupunem că l-aţi omorât, accidental, pe Viktor 
Roca... 

Mă stăpânesc greu, i-aș spune vreo două din suflet. 

— ... ȘI, foarte speriat fiind de posibilele urmări, aţi decis să 
scăpaţi de cadavru... 

Il întrerup, nu mai suport. Se umpluse paharul! 

— Dar este o tâmpenie! Nu înțelegeţi că am plecat imediat?! 
„„„ Uitați-vă pe înregistrarea video! O aveţi, nu?!... întrebaţi-o pe 
Vanda Roca, ea trebuie să știe ce-i cu bărbată-su! 

— De ce tocmai ea? 

— Pentru că minte de-ngheață apele, de aia! Ce interes avea 
să mintă?! 

— Nu știu... Dar dumneavoastră ce interes ați avut să minţiţi? 

— V-am explicat, pentru numele lui Dumnezeu! 

Procurorul se ridică și iese pe hol, unde șușotește cu polițiștii. 
Apoi revin cu toţii în birou, inclusiv avocatul din oficiu. De când 
se prezentase, nu scosese un sunet sau măcar un mormăit de 
dezaprobare. Am avut senzaţia că aţipise cu ochii larg deschişi. 
Lângă avocat, inspectorul Ifrim avea o figură de câine plouat, 
bănuiesc că discuţia din hol îi căzuse greu la stomac. 

După ce-și face ordine printre hârtii, procurorul reia tonul 
aspru, oficial. 

— Aţi fi de acord să treceţi testul cu detectorul de minciuni? 

Mai întrebi?! In sfârșit, o idee bună. Speram să nu-l pic din 
cauza emoțiilor. 

— Sigur că da! îi zic, încercând să fiu convingător. 

Rusu se consultă din priviri cu polițiștii, ca și cum acceptul 
meu fără rezerve i-ar fi confirmat teoria. 

— În aceste condiţii, dat fiind stadiul incipient al anchetei, 
cred că propunerea de arestare preventivă ar fi inoportună... 

Inspectorul își încordează maxilarele, mai avea puţin și mușca 
din birou, la câtă frustrare acumulase. 

— ... în același timp, reveni procurorul, în ce vă privește, 
domnule Zaharia, voi institui obligativitatea de a nu părăsi 
orașul pentru următoarele treizeci de zile... Am rugămintea să 
colaboraţi cu organele de anchetă ori de câte ori veți fi solicitat. 


VP - 181 


De acord? 

Cum aș fi putut refuza oferta?! 

— Da, sigur că da... 

Dau să mă ridic, însă procurorul lansează o ultimă întrebare. 

— O secundă, vă rog... Doamna Vanda Roca pretinde că i-a 
dispărut cheia de la casă, în cursul zilei de vineri. 

Neg cu tărie. 

— Dar nu-i adevărat! Minte! Ea mi-a dat cheia! l-am lăsat-o pe 
birou astăzi, de dimineaţă. 

Semnez documentele oficiale, împreună cu polițiștii și 
avocatul, las numărul de mobil al soţiei, ca telefon de contact, 
apoi ies din clădirea Parchetului liber ca pasărea cerului. Efectiv, 
uitasem că aveam mâna în ghips. Trag aer în piept ca după o 
lungă scufundare fără oxigen, mă felicit că scăpasem de arestul 
preventiv. Ar fi fost cumplit... 

Incă nu îmi revenisem, mă așez pe bordură și meditez la cele 
întâmplate. Sudez rapid două ţigări, până la filtru. Mi-e aproape 
clar. Vanda l-a prins pe Viktor că o înșală. În consecinţă, îl urăște 
de moarte. S-a culcat cu mine din răzbunare. Eu l-am lovit pe 
Viktor, a fost un accident stupid, probabil bărbatul a leșinat. 
Vanda știa ceva. A apărut în urma mea, l-a găsit acolo, întins pe 
podea, nemișcat. Lângă el, telefonul meu distrus, plus urme de 
sânge. Și s-a gândit să profite de situație. l-a dat lovitura fatală 
și pe urmă a scăpat de cadavru. În final, a găsit vinovatul de 
serviciu. M-a găsit pe mine, ţapul ispăşitor, care am pus la cale 
un jaf, dar am avut ghinionul să fiu surprins de Viktor Roca. End 
of story! 

De aici, de unde fumam călare pe bordură, îl văd pe 
inspectorul Ifrim ieșind valvârtej din clădirea Parchetului, cu 
telefonul la ureche. Simţisem că ar fi fost tare fericit să mă vadă 
după gratii, măcar pentru douăzeci și patru de ore. Sigur ar fi 
găsit o metodă să mă facă să recunosc crima cu premeditare. 
Decizia procurorului de a mă lăsa în libertate îl dezamăgise 
teribil. 

Cel mai greu îmi va fi să discut cu Daria și cu Mihai. Avusesem 
relaţia cu Vanda și evitasem să-i spun Dariei adevărul. Trăisem 
cu teama că adevărul relativ inofensiv, legat de accidentul de la 
mână, va fi preambulul unei destăinuiri complete, despre 
adulter. lar acum voi fi pus în situaţia de a atrage suspiciunile, 
cum se întâmplase și la Parchet. Îl înţelegeam pe procurorul 


VP - 182 


Rusu. Dacă minţisem o dată, de ce n-aş fi făcut-o și a doua 
oară? În orice caz, doar mort aș admite că m-am culcat cu 
Vanda. Mai ales acum, după neadevărurile pe care le declarase 
la Poliţie. 

Nici prin cap nu-mi trecuse că ar fi atât de perfidă. Profitase 
de mine fără scrupule, pentru a-și regla conturile cu Viktor Roca. 
Când m-a trimis după telefon, știa că bărbatul era în casă. 
Sperase, cumva, să provoace o altercaţie între noi. Dar de ce?! 
Nu vedeam motivul. Viktor mă cunoștea, nu m-ar fi confundat 
niciodată cu un intrus, cu un hoţ. Doar că atunci fusese pană de 
curent, iar pe întuneric se presupunea că nu mă văzuse... Și, în 
condiții de spaimă, când ai impresia că cineva tocmai ţi-a spart 
locuinţa și vrea să te jefuiască, reacția nu poate fi decât una 
violentă, imprevizibilă. 

Trebuia să-mi limpezesc gândurile înainte de-a ajunge acasă. 
Va fi important să am susţinerea Dariei, mă așteptau zile grele. 
Și, ca s-o păstrez de partea mea, singura șansă era să nu-i dau 
motive să se îndoiască. Devenisem victima unei întâmplări 
nefericite, cineva mă lovise în livingul familiei Roca, iar eu 
reacționasem. Da, greșisem. Nu aveam ce căuta acolo, singur, 
la ora aia. Dar Vanda mă rugase s-o ajut, era șefa mea, cum aș 
fi putut s-o refuz? Făcusem o prostie și acum regretam enorm. 
Dar nu, nu omorâsem pe nimeni! Cu atât mai puţin pe Viktor 
Roca! 

Aveam mare nevoie de sprijin, simţeam că povara mă 
copleșea. Singura persoană din lumea asta cu care puteam 
vorbi deschis despre orice, fără reţineri, fără teama de a fi 
judecat, era Șerban. 

Pe frati-miu l-am găsit la firmă. Îl prinsesem în pauza de 
masă, m-a văzut dărâmat și n-a șovăit o clipă. Și-a luat liber la 
fel de ușor cum mi-am luat eu cafeaua de la automat, apoi ne- 
am dus acasă la el. Oriunde altundeva aș fi fost prea expus, aș fi 
avut mari reţineri să-i povestesc cu lux de amănunte. 

L-am rugat să-mi dea un whisky sec, fără gheaţă. Chiar și lui 
Șerban îmi era dificil să-i spun cât de prost fusesem că mă 
combinasem cu Vanda. Aventura propriu-zisă nu îl impresionase 
prea tare, bănuia că nu aveam căsnicia ideală cu Daria și că mai 
călcam pe-alături. Apoi, începând cu incidentul din casa familiei 
Roca, făcuse ochii din ce în ce mai mari, îi amintisem cum am 
fost amândoi la Elvira, în căutarea Vandei, cum am încercat, în 


VP - 183 


zadar, să primesc un semn de viaţă din partea amantei. Când 
am ajuns la capitolul Politie și Parchet, Șerban și-a turnat și el un 
pahar de whisky. Plus două cuburi de gheaţă. Aventura mea 
devenise de-a dreptul palpitantă. In final, i-am expus, pe scurt, 
teoria cu privire la Vanda și eventuala dorinţă de răzbunare pe 
infidelitatea soțului. 

— Ce părere ai? îl întreb, în timp ce-mi pun al treilea pahar de 
whisky. Sunt într-un mare căcat, nu? 

— Nu pricep un lucru, Dragoș... 

— Ce anume? 

— De ce i-ai ascuns procurorului relaţia ta cu Vanda? 

— Ești nebun?! Cum să fac așa ceva?! În secunda doi, ar afla 
Daria... Ar fi un dezastru! 

— Te înțeleg... oarecum. Dar... combinaţia ta cu Vanda mi se 
pare esenţială. De aici pleacă totul... Nu crezi? 

— Posibil... Da, ai dreptate... Și? 

— Și procurorul ar trebui să știe. Altfel, riști să rămâi vinovatul 
de serviciu, cum bine ai spus. 

— OK... Și Daria? 

— O să înțeleagă... Libertatea ta este mai presus de 
supărarea ei, Dragoș. Explică-i... Ai avut, ca orice bărbat, un 
moment de slăbiciune în faţa unei femei ca Vanda... Pe care îl 
regreţi, evident. 

— O cunosc pe Daria. Va face o criză de isterie, va depune 
actele de divorţ pe loc, în aceeași zi. 

— Nu cred... Dacă persiști în minciună agravezi situaţia, după 
părerea mea. 

— De ce să nu-i spun adevărul, cu excepţia relaţiei cu Vanda? 

— Pentru că, mai devreme sau mai târziu, o să afle... Și va fi 
infinit mai grav, crede-mă. E valabil și în cazul procurorului... 
Veti cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi. _ 

Exact de asta aveam nevoie, de pilde din Biblie! Insă Șerban 
voia să mă ajute și ar fi fost stupid să mă supăr. S-a dus la birou, 
a deschis laptopul și m-a întrebat despre soţul Vandei. li uitase 
numele. Preţ de câteva minute, cât l-a căutat pe Google, m-a 
lăsat în compania băuturii. 

Pe urmă a venit cu o teorie nouă, spectaculoasă. 

— Dacă Vanda a aflat că milionarul Viktor Roca o înșală cu 
blonda din fotografie... nu crezi că s-ar fi putut întâmpla și 
invers? 


VP - 184 


— Adică?! 

— Adică Viktor să fi știut despre relaţia voastră. 

Zbang! La mintea cocoșului, doar că mintea mea fusese 
bombardată în ultima vreme cu un milion de întrebări fără 
răspuns. 

Frati-miu și-a continuat teoria, având în față fotografia lui 
Viktor Roca găsită pe un portal de știri. 

— Aștia bogaţii, cu soţii frumoase, de genul Vandei, au 
diverse obsesii. Una dintre ele, des întâlnită, este să le 
urmărească non-stop, să le spioneze corespondența, activitatea 
de pe rețelele sociale, chiar să le asculte telefoanele. 

— Aha... Ilegal, vrei să zici. 

— Da, normal. Există softuri speciale, tehnică de ascultare, 
oameni specializați. Cu câteva mii de euro, afli orice despre 
oricine ai chef... Și atunci, dacă milionarul Roca simţise că tu, 
Dragoș Zaharia, i-ai putea pune în pericol căsnicia, a găsit o 
metodă să te dea la o parte. 

— Înţeleg, are sens... Chiar are!... Totuși, cum putea ști că o 
să vin acasă la el, ca să mă aștepte acolo? Vanda a luat decizia 
pe loc, mi-a spus să plec în Voluntari abia când am ajuns la 
Elvira. 

— Un microfon sensibil, ascuns în poșetă... Orice obiect din 
poșeta Vandei ar putea conţine un microfon... Plus că, dacă v-a 
urmărit cineva, lucru perfect posibil, există aparatură de captare 
a sunetului de la distanţă... Ghici cât de simplu i-ar fi fost lui 
Roca să trimită un mardeiaș, să te aștepte cu parul în mână... 
Ce zici? 

— Mda... are logică. Trebuia să te faci poliţist, frati-miu. 

— Dacă s-ar fi plătit la fel de bine ca în industria IT, cine știe? 

— Deci tu zici că ar fi mâna lui Viktor Roca... A prins-o în 
ofsaid pe nevastă-sa și a rezolvat problema printr-o ambuscadă. 
lar cel sacrificat am fost eu. 

— Posibil. 

— Atunci se ridică altă întrebare. De ce a minţit Vanda? De ce 
m-a reclamat la Poliţie? 

— Simplu. A fost ameninţată... Dacă Victor Roca are un 
caracter infect și un comportament violent, de mascul alfa, așa 
cum ţi l-a prezentat Vanda, s-ar preta la orice! De exemplu, i-ar 
fi putut arăta dovezile de infidelitate, cu amenințarea că 
divorțează... O lasă pe drumuri și-i ia copilul. 


VP - 185 


— Dar și Vanda avea dovada că Viktor o înșală! 

— Fotografia aia de la cabană?! Să fim serioși! La ora asta, 
sunt aproape sigur că poza a dispărut subit din albumul foto al 
Vandei... În schimb, mă întreb de ce milionarul Roca n-ar avea 
filmuleţul întreg cu zbenguiala voastră. O cameră mică de luat 
vederi, discretă, disimulată undeva în perete. 

Încet-încet, cu ajutorul lui Șerban, mi se deschiseseră ochii. 
Vedeam mult mai clar. Un singur lucru mi se părea rămas 
undeva în ceaţă. Nu înțelegeam de ce Vanda anunţase dispariţia 
lui Viktor. OK, a fost ameninţată cu divorțul și a depus plângere 
la Poliţie. Era suficient să reclame presupusa spargere la care 
participasem. M-ar fi compromis îndeajuns. De ce să planeze 
asupra mea inclusiv suspiciunea unei crime?! (Bine, în legitimă 
apărare, dar ce conta?) Îl supărasem pe milionarul Roca chiar 
atât de tare? Plus că odată cu Roca ar fi murit și imperiul 
financiar al acestuia. Nu, nu avea sens! 

Dacă nu cumva, presată și ameninţată că-și va pierde averea 
și copilul, Vanda și-a omorât în cele din urmă soțul. Asta ar 
explica totul. După moartea lui Viktor, unicul său fiu devenea 
automat moștenitor, în lipsa altor specificaţii dintr-un eventual 
testament. 

— Am impresia că am dat peste o femeie diabolică, Șerban... 

Înclina să-mi dea dreptate. Oricum o întorceam, ne loveam de 
aceeași concluzie: Vanda pusese umărul la dispariţia 
milionarului Viktor Roca! Ea îl omorâse. Și acum voia să plătesc 
eu. 

Îmi vine să plâng și chiar o fac. Stresul imens, parţial 
neputinţa, sentimentul că eram incapabil să-mi dovedesc 
nevinovăția mă aduseseră în pragul disperării. Dacă ființa asta 
demonică mi-ar distruge viața numai mie, poate m-aș împăca, în 
timp, cu destinul. Aș considera că ăsta era prețul (imens) plătit 
pentru aventura cu Vanda. Dar odată cu mine, îi distrugea și pe 
cei apropiaţi... pe Daria, pe Mihai, pe Șerban. Și ei chiar nu 
aveau nicio vină! 

Șerban mă prinde de umeri. 

— Hei, capul sus!... O rezolvăm noi... 

Cred că era a doua oară în ultimii treizeci de ani când mă 
vedea atât de căzut. Prima dată, tot el mă ajutase să trec peste 
momentul de cumpănă. Mă susținuse, mă îmbărbătase, îmi 
dăduse curaj să privesc partea plină a paharului. Eram în clasa a 


VP - 186 


X-a când s-a prăpădit taică-miu, Dumnezeu să-l ierte, după o 
boală lungă, cu sfârșit previzibil. Nu-l iubeam, pentru că, atunci 
când se îmbăta, se purta oribil cu mama și cu noi, copiii. Și o 
făcea destul de des, în ultima perioadă. Șerban fusese sensibil la 
suferinţele mamei, nu suporta să-l vadă pe tata ridicând tonul. 
lar eu mă manifestasem cumva neutru, surprinsesem 
întâmplător scene asemănătoare între părinţii unui coleg de 
clasă, mi se părea normal ca într-o familie bărbatul să mai și 
tipe când îl apucau pandaliile. Apoi începuseră violențele. Iniţial, 
departe de ochii noștri. Pe urmă, n-a mai contat, boala lui taică- 
miu s-a agravat și odată cu neputinţța lui de a renunţa la băutură 
și, poate, de a-și prelungi viaţa, a văzut în mama cauza tuturor 
relelor. Și s-a comportat în consecinţă. Timp de doi ani, până s-a 
stins, m-am rugat în fiecare seară ca mama să divorțeze, să 
plecăm de-acolo, din locuinţa noastră, oriunde ne-ar duce pașii. 
Însă mama, o femeie simplă, dar cu mult bun-simt, refuzase cu 
încrâncenare, fără să motiveze vreodată, chiar dacă Șerban îi 
promisese că-și ia un job part time și o ajută cu banii. Inclin să 
cred că divorțul i se părea un lucru condamnabil, rușinos. Planul 
lui frati-miu fusese să stăm într-un apartament închiriat, să-l 
lăsăm pe tata să se lupte singur cu demonii lui. 

Când taică-miu s-a prăpădit, după ce se încăierase cu Șerban 
din pricina mamei, am suferit mai mult decât aș fi crezut. Imi 
amintisem doar de părţile lui bune, de vremurile în care eram o 
familie în adevăratul sens al cuvântului. De serile de Crăciun, de 
rarele concedii la Predeal sau la Mamaia, de zilele noastre de 
naștere, întotdeauna sărbătorite cu entuziasm, cu mici cadouri, 
indiferent de cât de puţini bani aveam. Moartea lui taică-miu o 
eliberase, cumva, pe mama, dar ea nu ne-a încurajat nicio clipă 
să conștientizăm asta. L-a plâns cu demnitate (la fel cum am 
făcut-o și eu), cu regretul că n-a avut puterea să-l aducă pe 
calea cea dreaptă... 

Șerban însă nu îl iertase nici măcar în ultimul ceas. Mă 
scuturase de câteva ori să-mi revin din începutul de depresie, 
îmi amintise despre umilinţele îndurate de mama și despre cât 
de urât se purtase atunci când băutura îi luase minţile. În final, i- 
am fost recunoscător că mă ajutase să merg mai departe fără 
regrete. 

Abia ulterior, foarte târziu, mi-am dat seama cât de tare 
contase sprijinul lui Șerban. Nu i-l cerusem, ca acum. Pe vremea 


VP - 187 


aia, eram orgolios. Eram zmeu. Plângeam pe ascuns, în baie. 

ÎI privesc pe frati-miu cu speranţă. 

— Ce mă fac, Șerban?... 

Îmi ia mâna validă între palmele lui calde. 

— Sunt aici, lângă tine... în primul rând, ai nevoie de un 
avocat bun, Dragoș. 

— De acord... Doar că un avocat bun costă... Nu cred că-mi 
permit, în momentul ăsta. Stau foarte prost cu banii. 

— Știu... Mă ocup eu. Cunosc o avocată... Fostă colegă de 
liceu, a terminat facultatea cu zece. Ar fi ideal dacă ar accepta 
dosarul. 

— De ce să nu-l accepte?! Din cauza banilor? 

— Nu. Asta se rezolvă... Din cauza principiilor... Știu că ia doar 
cazurile în care crede cu adevărat. 

— Aha... 

— Dar va trebui să fii foarte sincer, Dragoș. La cel mai mic 
semn că ai minţit-o, te lasă baltă cât ai clipi. 

— E atât de... dură? 

— E profesionistă. Ține la reputaţia ei. 

— Cum o cheamă? 

— Bianca... Bianca Tudose. Am s-o sun diseară, să încerc o 
programare, să aveţi un prim contact. OK? 

— Da... sigur că da. Mulţumesc mult, Șerban. 

ÎI întreb, din nou, cum să-i spun Dariei. Mă îndemnă să fiu 
sincer până la capăt. Mi-aș înrăutăţi situaţia dacă aș persista în 
minciună. 

Nu am suficiente cuvinte să-i mulțumesc și, oricum, la cât 
whisky băusem, mi-e teamă să nu scap vreo prostie. Il 
îmbrăţișez, cum pot, cu o singură mână, înainte de a ieși. 

lau un taxi până acasă și rămân mut, ca niciodată. Șoferul se 
străduiește o vreme să mă atragă într-o conversaţie despre 
fotbal, până când se lămurește și o lasă baltă. 

Daria mă ia tare încă din pragul ușii, că de ce n-am sunat-o, 
ar fi venit cu mașina la redacţie, în loc să dau bani pe taxi. Pe 
urmă, sesizează că e ceva în neregulă. Ştie foarte bine că atunci 
când beam alcool aveam două tipare comportamentale 
distincte. La primul nivel, de obicei mă manifestam exuberant, 
vorbeam mult, glumeam și râdeam din orice. După ce cantitatea 
de alcool depășea o anumită limită, deveneam dintr-odată 
ursuz, apatic, mă închideam și evitam socializarea. In stadiul din 


VP - 188 


urmă mă găsise Daria, doar că nu băusem suficient cât să ating 
nivelul. Deci singura explicaţie rămânea o supărare destul de 
mare încât să mă dea peste cap. 

— Ce-i cu tine? S-a întâmplat ceva la redacţie?! 

Nu găsesc curajul să-i spun. Mi-e teamă de reacţia ei. Și nici 
nu mă hotărâsem dacă să merg până la capăt cu spovedania. 
Poate că mâine, când voi judeca mai limpede, voi găsi puterea 
să urmez sfatul lui Șerban. 

Acum, nu-mi rămânea decât să improvizez pe tema 
presupuselor probleme de la redacţie. 

— Mda... M-am certat cu o proastă... 

— Cu cine?! 

— O colegă... O știi, Alina. Mi-a fost îndrumător în perioada de 
probă. 

— De la ce v-aţi luat? 

— A citit un articol de-al meu și a început să-și dea talente... 
mă rog, genul de fată mare cu nasul pe sus, care știe meserie, 
în timp ce eu sunt un ratat... un neisprăvit fără pic de talent. 

— Așa ţi-a zis?! Neisprăvit?! 

— A folosit alte cuvinte, dar ăsta era sensul. 

— Și... cum s-a terminat? 

— Ne-am spurcat ca la ușa cortului. Era s-o bat pe proastă. 

Se apropie de mine și sesizează că miroseam a alcool. 

— Ai băut?! 

— Da... De nervi. Am trecut pe la Șerban, mi-a dat un whisky. 

— Și cu concediul... cum a rămas? 

— Ca-n tren! Vanda n-a fost la serviciu... Nu răspunde nici la 
telefon. O să-i trimit un e-mail, îi zic că lipsesc săptămâna asta. 

— ȘI te plăteşte? 

— Habar n-am! Sper. 

Mănânc ceva în fugă, fumez pe terasa din spatele casei și urc 
în birou. Un pic de somn m-ar reface, însă mi-e imposibil să 
adorm. Sper să nu mă caute nimeni de la Poliţie sau Parchet pe 
telefonul Dariei, măcar până apuc să-i povestesc aventurile din 
ultimele zile. Prevăd c-o să mă felicite călduros. 

Încerc să aţipesc în faţa calculatorului, cu spătarul de la scaun 
rabatat. Altă dată îmi ieșea figura. O visez pe Vanda înger și 
demon, goală, sexy, întinsă pe covor în așteptarea mea, apoi 
transfigurată, cu pielea zbărcită și părul albit, ieșind ca prin 
ceață dintr-o mlaștină plină de șerpi. Ultima imagine îmi dă fiori. 


VP - 189 


Tresar și deschid ochii. _ 

Mă trezesc cu Mihai în cameră, vrea să ne jucăm la consolă. li 
spun că sunt foarte obosit și mi-e greu să manevrez controller-ul 
cu o singură mână. Se supără. Mă întreb dacă la vârsta lui ar 
avea capacitatea să înțeleagă prin ce trecusem, fără să-l 
afecteze. Sau mai bine să nu-i povestesc și lui, să rămână doar 
între mine și Daria. Până seara târziu, am fumat la geam 
aproape un pachet de ţigări, gândindu-mă la discuţia cu Șerban. 
Varianta cu Vanda criminală mi se părea cea mai plauzibilă 
dintre toate. E drept, nu aveam abilităţi de detectiv, dar eram 
singurul care știa ce s-a întâmplat, cap-coadă. Pe deasupra, 
trăisem pe viu momentele alea. Asta ar putea fi un avantaj, dar 
și un handicap, pentru că îmi lipsea perspectiva obiectivă, de 
undeva din afara fenomenului. Șerban încercase să afle 
adevărul și am senzaţia că se apropiase mult de miezul 
problemei. 

Înainte de culcare, n-am rezistat tentaţiei de a intra pe pagina 
de Facebook a Vandei, ca să-i trimit un mesaj scurt, la care nu 
mă așteptam să răspundă: De ce ai făcut asta?!!! apoi m-am foit 
toată noaptea, n-am închis un ochi. Imaginea cu mine pe scaun, 
în fața procurorului Rusu și a camerei video de la Parchet, mă 
tulbura profund. Ca și posibilitatea, deloc iluzorie, de a petrece 
un timp în spatele gratiilor. Singura întrebare la care n-o să 
găsesc foarte curând un răspuns era dacă nu cumva chiar 
omorâsem pe cineva din imprudenţă, în legitimă apărare. Asta 
m-ar deprima teribil, ar fi o suferinţă pe care n-aș ști cum s-o fac 
să dispară. 

Dimineaţă, Daria a plecat la școală, iar eu am rămas cu Mihai. 
S-a trezit pe la nouă, l-am ajutat să se spele pe dinţi și i-am 
încălzit laptele, cu șuncă și puţin cașcaval. Erau ultimele lui zile 
libere, abia așteptam să înceapă cursurile, cred că și el se 
plictisise acasă, voia să se joace cu colegii, să iasă din rutina 
obositoare a celor trei luni de vacanță. După clasa pregătitoare, 
unde se simţise mai mult ca la grădiniţă, acum părea 
entuziasmat să descopere universul clasei întâi, prima treaptă 
dintr-o scară pe care și eu, și Daria, aveam s-o urcăm din nou 
împreună cu el. Vom trăi emoţiile, eșecurile și bucuriile odată cu 
Mihai. Cu condiţia să nu mi se întâmple ceva rău între timp... 

Îmi iau cafeaua și ies în spatele casei. Fumez liniștit. Chiar 
dacă aveam cearcăne grele, spre dimineaţă lăsasem în urmă 


VP - 190 


angoasele. Venise o nouă zi. O nouă șansă. 

Aud motorul mașinii în curte. Parcă-i mult prea devreme să se 
fi întors Daria. Și totuși... Mă ridic s-o întâmpin, fac ocolul casei, 
iar când o văd coborând de la volan, realizez imediat că mai 
bine aș fi fost plecat. Imi aruncă o privire din aia, plină de 
reproș. 

— Salut!... De ce te-ai întors? îi zic, ca să mă aflu în treabă. 

— Ai un tupeu maxim, Dragoș. Ai citit ziarele de astăzi? 

— Nu... 

— Hai sus și deschide internetul. 

Mă conformez rapid, fără comentarii. Pulsul mi se accelerase, 
de parcă aș fi fost luat la întrebări din nou de procurorul Rusu. 
Ce-o fi citit Daria? Ce-or fi aflat ziariștii, de ieri după-amiază și 
până în momentul ăsta? Mă înspăimânta gândul că explicaţiile 
ar putea fi tardive, iar ruptura cu Daria, inevitabilă. 

— Pe ce site să intru? 

— Deșteptarea.ro... 

Deschid prima pagină şi-mi cade faţa, efectiv. Titlu mare, cu 
litere de-o șchioapă: 


EXCLUSIV! MAGNATUL VIKTOR ROCA, DAT DISPĂRUT DE TREI 
ZILE! Politistii urmăresc mai multe piste, iau în calcul o 
posibilă crimă! Principalul suspect, jurnalistul Dragoș Zaharia, 
fost prezentator la Roata Norocului, lucrează la revista RST, 
deținută de Vanda Roca, soția milionarului Roca. Anchetatorii 
bănuiesc o tentativă eșuată de spargere, urmată de crimă. 
Deocamdată, lipsește cadavrul, dar s-au descoperit pete de 
sânge și amprente. Procurorul criminalist Rareș Rusu nu a 
propus mandat de arestare preventivă, dar i-a interzis 
suspectului Dragoș Zaharia să părăsească orașul... 


Știrea-bombă fusese preluată de mai multe publicaţii și site- 
uri de presă. Pe Facebook, se propagase cu viteza luminii. 
Aproape că nu exista site care să nu menţioneze numele meu. 
In câteva ore, aveam să fiu cea mai căutată persoană pe 
Google. Recunosc, îmi dorisem să devin celebru, însă cu 
siguranţă nu urmărisem genul ăsta de celebritate, care venea la 
pachet cu o presiune imensă. Va trebui să văd cum o gestionez, 
ca să nu clachez înainte de preconizatul verdict nefavorabil al 
judecătorilor. 


VP-191 


Mă întorc cu scaunul spre Daria. Rămăsese în picioare, lividă, 
fără cuvinte. Și eu eram la fel. Ar fi fost bine să-l fi ascultat pe 
Șerban, să-i fi spus Dariei încă de aseară... 

x kx * 

În biroul procurorului Rusu, televizorul era deschis pe postul 
de ştiri Realitatea TV. Rulau imagini cu Viktor Roca, se vorbea 
despre imperiul financiar al milionarului, altfel un tip foarte 
discret, cu puține apariții publice. Soția acestuia, Vanda, fusese 
surprinsă la un eveniment monden organizat de revista RST. 
Apoi apăruseră cadre cu sediul revistei, urmate de capturi de pe 
YouTube, cu fragmente din emisiunea Roata Norocului. Prim- 
plan cu Dragoş Zaharia, suspectul numărul unu. În final, 
prezentatoarea jurnalului de ştiri a citit comunicatul sec din 
partea Parchetului: se făceau cercetări în legătură cu dispariția 
lui Viktor Roca, se iviseră suspiciuni de crimă, exista o listă de 
suspecți. Fără nume și prenume. 

Procurorul Rusu închise televizorul. Vizionarea se încheiase, 
comisarul Manolache și inspectorul Ifrim se întoarseră spre birou 
cu fețe triste, vinovate, de parcă tocmai ar fi primit o săpuneală 
zdravănă. 

— Mare tâmpenie ați făcut... 

Inspectorul Ifrim ţinea să iasă cu capul sus din afacere. 

— Domnu' procuror, vă repet, nu noi am dat informaţii la 
presă. 

— Zău?! Uite că m-am calmat... Aproape că-mi vine să te 
cred, inspectare. Deci amărâtul ăla de avocat a vorbit cu 
ziariștii... Hai sictir! 

Trânti un dosar pe masă și se ridică, iritat. Poliţiștii abia 
respirau. 

— Băi, voi sunteţi inconștienţi! Pentru ce credeţi că l-am lăsat 
liber? Așa, de amorul artei?! N-avem cadavru, n-avem arma 
crimei, n-avem nimic! Cum dracu' să-l arestez? Pe bază de 
presupuneri polițienești?! 

Manolache încercă să îndulcească situaţia. 

— Da, aţi procedat corect... E mai bine să-l monitorizăm în 
libertate... Și pe el, și pe Vanda Roca. 

Surprins de poziţia colegului său, Ifrim își făcu de lucru cu 
pixul. După ce-și verifică mesajele pe telefon, Rusu reveni la 
birou. 

— Nu știu cât sunteţi voi de conștienți de importanţa acestui 


VP - 192 


dosar... Carierele noastre ar putea depinde de cât de repede și 
de bine îl rezolvăm. M-a sunat de dimineaţă procurorul 
general... 

Se opri puţin, ca să mărească suspansul. 

— ... am stârnit un întreg rahat cu informaţiile din dosar, date 
pe surse. Cred că nu trebuie să vă spun câte conexiuni are 
familia Roca în mediul politic, în mediul de afaceri și chiar în 
Justiţie. Panarama asta cu presa era ultimul lucru de care aveam 
nevoie... O să vedeţi frumusețe de anchetă făcută de ziariști, în 
direct la televizor, cu martori pe care-i influențează, cu declaraţii 
luate înaintea noastră... Mană cerească pentru suspecți și 
avocaţii lor. Spectacol garantat! Că doar presa se mișcă mai 
repede decât noi, are mijloace, are resurse umane... Deci vă 
propun să stăm în faţa televizorului și să luăm notițe. S-ar putea 
ca ziariștii să faca un rechizitoriu excelent... Nu-i așa, 
inspectore? _ 

Polițistul puse capul în pământ. li pierise cheful să-l 
stârnească din nou pe Rusu. 

— Așadar, reluă procurorul, vreau de la voi un plan de bătaie 
pe zile și pe ore. Îmi raportați imediat ce apar noutăţi. O să cer 
mandate de interceptare telefonică... A, și... ne trebuie oameni 
la filaj. Domnule comisar, ne descurcăm? 

Manolache era foarte stânjenit, nu mai încasase un așa 
perdaf, și măcar dacă l-ar fi meritat. Răspunse scurt, fără vlagă. 

— Mda... 

— Bun. Atunci, spor la treabă! 

Cei doi îl salutară pe Rusu înainte de-a ieși din birou. Pe hol, 
Manolache îi reproșă colegului său scurgerea de informaţii. O 
făcuse lată. Și pentru ce? Doar ca să se răzbune pe procuror, pe 
motiv că nu propusese mandat de arestare?! Inspectorul nu 
cedă, își menţinu punctul de vedere, Dragoș Zaharia era 
vinovat, după douăzeci și patru de ore de arest preventiv și-ar fi 
mărturisit fapta din proprie iniţiativă, ca la confesional. 

Poliţiștii ieșiră din clădirea Parchetului și se îndreptară spre 
Loganul din parcare. Mașina demară în scrâșnet de roți. 


Simultan cu plecarea polițiștilor, la circa 18 kilometri distanţă, 
în faţa locuinței lui Dragoș Zaharia din orășelul de periferie 
Voluntari ajunse al doilea car de reportaj pentru transmisiuni în 
direct. Prima dubiţă cu antenă parabolică staţiona acolo de ceva 


VP - 193 


timp, iar reporterul, un tip grizonant, foarte sobru, cu experienţă 
în teatrele de război din Irak și Afganistan, făcea probe de sunet 
și imagine, urma să intre în direct la jurnalul de prânz. Alţi 
ziariști așteptau pe trotuarul din faţa casei, la umbra unui nuc, 
grupaţi câte doi, trei, comentau zgomotos informaţiile de ultimă 
oră. Fotografiaseră și filmaseră proprietatea familiei Zaharia, a 
cărei mașină fusese parcată în curte încă de dimineață, după 
sosirea intempestivă a Dariei. Odată declanșat, asediul urma să 
aibă drept rezultat previzibil discuția reporterilor cu Dragoș 
Zaharia sau măcar cu soţia acestuia. In fond, cât puteau rezista 
fără să iasă? 

Sprijinit de gard, unul dintre vecinii familiei Zaharia găsise 
momentul ideal să se remarce drept cetățean model, vigilent 
apărător al intereselor comunității, deţinător al unor informaţii 
preţioase în legătură cu suspectul numărul unu. Discuta degajat 
cu o domnișoară reporter care îi băgase sub nas decolteul 
generos, în încercarea de a scoate profit maxim cu efort minim. 
Tipa dăduse drumul la reportofonul camuflat într-o pălărie de 
paie și acum se străduia să-l tragă de limbă pe cetăţeanul 
fascinat de sânii ei siliconaţi. 

— ... și de când îi știți? S-au mutat demult în zonă? 

— Păi, de vreo trei, patru ani. Au un copil, merge la școală, 
prin clasa întâi, sau așa ceva... 

— Aha... Și cum sunt ca vecini? Fac gălăgie, petreceri, taie 
lemne la miezul nopţii? 

— A, nu! Nici gând! Oameni liniștiți, la locul lor. Pe el îl văd 
mai des, că iese la țigară. 

— Deci e fumător... 

— Fumează, da... leri l-am zărit, era în curte. Are mâna-n 
ghips, și-o fi rupt-o. 

— Serios, are mâna-n ghips?! 

— Da! Dreapta, parcă... O fi de la... Știţi că a prezentat 
emisiunea aia, cu Roata Norocului. 

— Da, da, știu. Și soţia, cu ce se ocupă? 

— Nevastă-mea?! 

— Nu, nu, soția lui Dragoș Zaharia. 

— A, da, scuze... păi, din ce știu, e profesoară la liceu. Predă 
biologie sau chimie... sau matematică?! Una din astea, oricum... 
Femeie liniștită, la locul ei, o salut, mă salută. Foarte 
respectuoasă, nu ca altele care îţi întoarce fundul când te vede. 


VP - 194 


— Trebuie să fie distrusă, după nenorocirea asta. 

— Vă daţi seama... 

— Oare se iubeau?... soţii Zaharia, mă refer. 

— Păi, de un să știu?! Nu i-am auzit certându-se sau bătându- 
se. Doamne ferește, nu! Da cine știe ce-i în casa omului? Numai 
ei poa' să zică... Oare o fi adevărat că l-a omorât pe miliardarul 
Roca? 

— Se fac cercetări. 

— Eu cred că pe fond de gelozie, pe fond de îmbâărligătură s-a 
întâmplat nenorocirea... Aţi văzut-o cum arată panarama de 
nevastă a miliardarului? 

— Da. De ce? 

— Păi, cum de ce?! Sexoasa aia îţi sucește minţile haţ! în doi 
timpi și trei mișcări. L-o fi aburit pe săracu' vecinu', ca să scape 
de bărbată-su, să-i lase ditamai averea... N-aţi citit articolul din 
Cancan? 

— Nu. 

— Scrie acolo, negru pe alb... Și eu îi cred, că prea se leagă. 
Pocnitoarea era șefa lui... și vecinu' arată bine ca bărbat... doar 
l-aţi văzut la televizor. De la bani pleacă totul, ascultați la 
mine... Ce să mai discutăm, se știe de când pământul, femeia și 
banu'... ochiu' dracului! 

Se holbă cu poftă la sânii ziaristei, ar fi invitat-o la o cafea, 
doar că nevastă-sa îl strigase din curte, era nervoasă. Bărbatul 
se retrase precipitat, cu imensă părere de rău. 

Pe trotuar, trei reporteri de la televiziunile de știri își 
pregătiseră microfoanele pentru transmisia în direct. Repetau 
de zor textul, din memorie sau de pe hârtie. Cameramanii 
ieșiseră în drum cu _ trepiedele, să filmeze în planul doi 
proprietatea familiei Zaharia. Apăru și mașina Poliţiei locale, 
agentul în uniformă cobori de la volan, se apropie de jurnaliști 
și-i rugă să nu blocheze circulaţia. O cameră foto cu obiectiv 
puternic surprinse în spatele ferestrei mari, de la living, figura 
unui copil care trăsese perdeaua, curios și în același timp uimit 
de desfășurarea de forțe. Soarele intrase în nori, moment ideal 
pentru o poză reușită. Care, întâmplător sau nu, avea să fie 
intens distribuită și comentată pe Facebook, în zilele următoare. 
Titlul pozei: Sub asediu. 

Resursele umane și logistica televiziunilor se împărţiseră în 
mod egal între locuinţele familiilor Roca și Zaharia. La zece 


VP-195 


minute distanţă, tot în Voluntari, staţionau alţi jurnaliști, cu alte 
trei care de reportaj. Și în faţa casei unde locuia Vanda Roca 
împreună cu fiul ei, Tudor, era aceeași agitaţie. Din interiorul 
unei dubiţe, cineva manevra cu telecomanda drona care zbura 
silențios deasupra proprietăţii familiei Roca, în timp ce 
reporterița comenta imaginile captate în direct: ... acesta este 
terenul de sport, cu instalația de nocturnă, unde probabil joacă 
tenis milionarul Roca impreună cu invitații săi... vedeți și 
piscina, de dimensiuni olimpice... se observă că este foarte bine 
întreținută, ca de altfel și imensa curte, unde familia milionarului 
Roca deține o adevărată grădină botanică... 

Spre deosebire de proprietatea familiei Zaharia, fără ajutorul 
dronei nicio televiziune nu putea să filmeze mare brânză. Nici 
măcar casa lui Viktor Roca, din cauza gardurilor înalte și a 
vegetației. Nimeni nu știa dacă era cineva înăuntru. Dar toată 
lumea spera să apară la un moment dat Vanda Roca, dintr-o 
direcţie sau alta, și să ofere primele declaraţii. 

Atmosfera părea la fel de relaxată, se făceau glume, se 
comentau aprins chestii care apăruseră pe internet, o 
abundență de informaţii pe surse, majoritatea puţin credibile, 
care îmbinau dezastruos știrea brută, verificată, nealterată, cu 
opiniile și presupunerile diverșilor analiști de conjunctură. Se 
pornise un amalgam de vești în exclusivitate în legătură cu 
dosarul Roca, televiziunile titraseră Breaking news fără 
discernământ, o dată la zece minute, bazându-se pe interesul 
maxim al populaţiei pentru orice ar avea o cât de mică legătură 
cu subiectul dezbătut la nivel naţional. În metrou, în tramvai, în 
saloanele de coafură, pe stradă, la restaurant, la coadă la ANAF, 
peste tot se discuta despre săracul milionar care... ai văzut, 
dragă? N-a avut noroc. Degeaba a fost plin de gologani... Tot 
acolo a ajuns, la doi metri sub pământ, cine știe unde! Și 
nevastă-sa, halal să-i fie, rămâne cu banii! 

La parter, în livingul familiei Roca, Vanda citise știrile pe 
laptop. Televizorul 4K, ultrasubţire, fusese deschis pe postul 
Realitatea TV. Ca să-l ferească de ochii presei, Vanda îl lăsase 
pe Tudor la bunici. Se îmbrăcase într-o rochie neagră, lungă, de 
vară, purta un șirag cu perle albe și un smartwatch. In 
comparație cu zilele din urmă, își estompase machiajul, folosise 
un ruj discret, la culoarea pielii, fără artificii care să-i scoată în 
evidenţă genele. Părul și-l prinsese în coadă, lăsându-și câteva 


VP - 196 


șuvițe rebele pe lateral. Fața nu-i mai strălucea ca altă dată, 
avea o mină obosită, ca după nopţi nedormite. Singura bijuterie, 
cu excepţia colierului, era verigheta lată, din aur alb, cu 
inițialele VR gravate pe interior. 

Răspunse la mobil. 

— Da... Bine, hai că-ţi deschid imediat... Să tragi poarta după 
tine, te rog. 

Se duse la interfon și apăsă butonul de acces. Pe urmă închise 
televizorul și strânse laptopul în dulap. Pregăti două cești de 
cafea, le puse pe măsuţă, între paharele de apă și ultimul număr 
al revistei RST. Camera arată mulțumitor, show-ul putea începe. 

Il ajută pe George Constantinescu, bărbatul avea mâinile 
ocupate, în dreapta ducea o geantă, iar în stânga trepiedul 
aparatului de filmat și instalaţia de lumini, puse într-o husă 
maro. 

Se îmbrăţișară, formal, ca două vechi cunoștințe. 

— Unde stăm? 

— Aici, în living, dacă nu te deranjează... O cafea, George? 
Apă, ceva de băut? 

— Cafeaua ar fi bună. Mulţumesc... Ce face Tudor, cum se 
simte? A 

— E la bunici. |ţi povestesc imediat. la loc și scuză-mă puţin. 

Dispăru înspre bucătărie, iar bărbatul ridică puţin vocea, să se 
facă auzit. 

— Afară e nebunie, Vanda. Cred c-au venit și americanii de la 
Fox News... Am numărat vreo doișpe reporteri, în afară de 
cameramani și fotoreporteri... După cum i-am văzut, n-au de 
gând să plece prea curând... Unii or să stea peste noapte, știu 
bine ce le poate pielea... 

Răsfoi revista, iar Vanda apăru cu două sticle de apă 

Borsec. Turnă cafea în cești. 

— E fără zahăr. Îţi pui cât vrei. 

— Mersi. Scuză-mă că te-ntreb. Cu agitația asta, ai de gând să 
dormi aici? 

— Nu. Plec la ai mei, imediat după interviu. Tudor are nevoie 
de mine... Și eu am nevoie de ei. 

— Da, normal. 

După zece ani petrecuţi în televiziune, ca gazdă a unui 
cunoscut și apreciat talk-show, jurnalistul George 
Constantinescu își făcuse de câteva luni propriul videoblog pe 


VP - 197 


YouTube. Intenţiona să devină independent faţă de politicile 
editoriale ale postului TV. Cu banii câștigați din talk-show, își 
deschisese două restaurante în Centrul Vechi, afacerea mergea 
foarte bine (se ocupa soția lui George), așa că reușise să-și 
păstreze pasiunea pentru jurnalism cu cheltuieli minime. 
Emisiunile lui săptămânale de pe YouTube, în general despre 
subiecte controversate, aveau sute de mii de vizualizări și multe 
comentarii aprinse. Deopotrivă simpatizat și detestat, George 
Constantinescu știa cum să stârnească dispute aproape din 
nimic. Era un profesionist, se ferea de calomnii și nu lansa 
acuzaţii în mod gratuit, fără acoperire. 

Cu Vanda se cunoștea din timpul facultăţii, fuseseră prieteni, 
George o iubise, însă în final rămăseseră doar buni amici. Fără 
ranchiună, fără resentimente.  Păstraseră legătura, se 
intersectaseră la diverse evenimente, iar într-un an, când Vanda 
încă nu era căsătorită, merseseră împreună în Turcia, la invitaţia 
unei mari agenţii de turism din Istanbul. La întoarcere, ar fi 
trebuit să prezinte, în culori vii, realizările guvernului turc pe 
malul Mării Egee. Fusese momentul în care George constatase 
cu tristeţe că Vanda nu va putea fi niciodată iubita lui. La puţin 
timp, se căsătorise cu o arhitectă pasionată de gastronomie, 
care insistase ca George să-și investească economiile în cele 
două restaurante. Acum erau fericiţi și aveau o fetiță de patru 
ani. 

Pe Vanda o sunase dimineaţă din curtoazie, fără interese 
profesionale. Voise doar să vadă cum se simțea și s-o 
încurajeze. Propunerea Vandei pentru un video-interviu îl lăsase 
fără cuvinte. Exclusivitatea pe un subiect ca ăsta echivala cu o 
adevărată lovitură de presă. George era conștient însă că 
discuţia urma să atingă puncte foarte sensibile, în special prin 
prisma relaţiei mai vechi dintre ei. Căutase cu febrilitate pe 
internet absolut orice informaţie despre Viktor Roca, despre 
Vanda și, nu în ultimul rând, despre ce se întâmplase vineri 
seara. Pregătise un set de întrebări și, în funcţie de reacţiile 
Vandei, urma să dezvolte unele subiecte sau, dimpotrivă, avea 
să renunţe definitiv la ele. 

Gazda se așeză picior peste picior. 

— Ştii, poate ţi s-a părut bizar că am vrut să vii să înregistrăm 
interviul... 

Işi luă ceașca de cafea și trase din ţigara electronică. George 


VP - 198 


o aprobă, ușor, din cap. 

— Da, trebuie să admit că am fost surprins de propunere. 

— Mai devreme sau mai târziu, voi fi nevoită să vorbesc, 
George. Nu am cum să fug de chestia asta... Ai văzut ce mizerii 
au apărut la nici patruzeci și opt de ore de când am reclamat 
dispariţia lui Viktor. 

— Te înțeleg perfect, Vanda... 

— O fac în special pentru Tudor. E mare, are opt ani, nu-i pot 
ascunde unele lucruri. lar săptămâna viitoare începe școala. 

— Şi... îl vei duce, în condiţiile în care...? 

— Are nevoie de colectivitate, are nevoie să socializeze, să-și 
revină din șoc... Primele două săptămâni îl ţin acasă, fără 
discuţie. O să chem pe cineva să-l ajute la lecţii, până se 
liniștesc apele... Sau până când psihologul o să-mi dea OK-ul în 
legătură cu reintegrarea. 

— Şi tu, cum ești? 

Vandei i se umeziră ochii. Se abţinu cu greu să nu plângă. 

— Eu... încă sper... Aștept să mă sune... 

— Scuze. 

— Nu-i nimic... Hai să-i dăm drumul, până nu mă răzgândesc. 
Cum procedăm, ai venit fără cameraman? 

— Da. O să te filmez dintr-un singur unghi. Eu nu apar în 
cadru... E mai bine așa. Ești OK cu asta? 

— Da, cum vrei. Poţi să te desfășori cu aparatura, mă duc 
puţin până la baie. Scuză-mă. 

— În regulă, hai că montez repede camera și luminile, până te 
întorci. 

Lui George îi vibră mobilul, îl suna un director din televiziune, 
vestea se răspândise fulgerător, voia să afle dacă putea trimite 
echipa să filmeze în casa Vandei, eventual să-i ia un mic 
interviu. Îl refuză elegant. 

Termină convorbirea, apoi își închise telefonul, intenţiona să 
se concentreze strict pe discuția cu Vanda, care reveni și se 
așeză în același fotoliu. Răsfoi revista, cât timp George făcu 
probe de imagine, corectând intensitatea luminii. Totul era 
pregătit. Își trase un scaun în faţa Vandei și-i agăţă microfonul 
minuscul în partea de sus a rochiei. 

— Gata, asta-i... Putem începe, Vanda. Ideea e să fii degajată, 
să nu-ţi faci probleme. Nu suntem în direct, putem repeta o 
frază, un cuvânt, până iese bine... Oricum, la sfârșit, după 


VP - 199 


montaj, îţi trimit materialul înainte să-l urc pe YouTube. Să fim 
siguri că n-am ratat ceva. OK? 

— Să-i dăm drumul. 

George apăsă butonul REC de la camera video, luă microfonul 
lui și începu show-ul fără preambul, intrând direct în subiect. 

— Doamnă Roca, s-au scris multe lucruri - care, în lipsa unor 
reacții oficiale, ar putea fi considerate simple supoziţii - despre 
ce s-a întâmplat cu soțul dumneavoastră, Viktor Roca. Când 
anume v-aţi dat seama că este ceva în neregulă? 

— În primul rând, vreau să vă mulţumesc că m-aţi contactat 
pentru a lămuri aceste aspecte... Vă dați seama, trec prin 
momente dramatice, foarte triste... Atât eu, cât și copilul nostru, 
Tudor, care săptămâna viitoare ar urma să înceapă școala... 

— E de-nţeles. Încerc să mă pun în locul dumneavoastră... 

— ... și acum, când avem atâta nevoie de liniște, de meditație 
și rugăciuni, se aruncă în spaţiul public lucruri neadevărate... Aș 
dori să lămurim problema, măcar în aspectele care mă privesc și 
pe care le cunosc foarte bine. 

— Sigur că da. Cu cât vor persista la nivelul publicului 
anumite percepții greșite, bazate pe invenţii și scenarii de presă, 
cu atât va fi mai greu să aflăm adevărul... Deci, să reiau 
întrebarea: când anume v-aţi dat seama că este ceva în 
neregulă? 

— Vineri seara... La ora cinci după-amiază, cinci și zece de 
fapt, vorbisem cu soțul meu, cu Viktor. Eram la redacție, el încă 
avea treabă la firmă, mi-a zis că ajunge pe la șapte... l-am spus 
că-l duc pe Tudor la bunici și că ne vedem seara, după ce termin 
revista... în weekend, uneori obișnuiam să rămânem acasă doar 
noi doi, fără Tudor. Căutam puţină intimitate. 

— Cum aţi caracteriza relația cu soțul dumneavoastră? 

— Relaţia mea cu Viktor este... spun este, pentru că nu pot 
crede că l-am pierdut!... deci este relaţia ideală. IlI iubesc enorm 
și mă iubește enorm!... În alte condiţii, m-aș fi abținut să vă dau 
detalii care ţin de viaţa noastră privată... Mă simt cumva ciudat 
să vorbesc despre asta, inclusiv în numele lui. 

Se opri, vocea îi trădase emoţiile. Dar se abţinu, își reveni 
imediat. 

— De aceea, vineri seara, destul de târziu, când am ajuns 
acasă după un ocol pe la părinţi, ca să-mi recuperez mobilul, l- 
am sunat pe soțul meu și avea telefonul închis... pentru prima 


VP - 200 


dată de când ne cunoșteam... Inițial, mi-am zis că s-o fi 
descărcat bateria... 

Își roti verigheta pe deget, fie ca un gest reflex, fie cu intenţia 
de-a o scoate în evidenţă. 

— ... înainte de asta, înainte să intru în casă, realizasem că-mi 
lipsea cheia. O ţineam în geantă... M-am gândit că oi fi pierdut-o 
pe undeva. Am sunat-o pe menajeră. Dormea, am rugat-o să ia 
un taxi, să-mi aducă repede cheia. 

— Deci îi lăsaserăţi menajerei o dublură de la cheie. 

— Da, este o persoană în care și eu, și Viktor avem deplină 
încredere... Ca să revin, am intrat în casă, iar în living am găsit 
un telefon mobil cu ecranul spart... Uitându-mă cu atenție în 
zona unde găsisem telefonul, am văzut câteva pete mici, 
maronii... 

— Pete de sânge? 

— Pe moment, n-am bănuit nimic, deși telefonul ăla spart 
fusese... mă rog... suficient de suspect. Eram foarte îngrijorată 
din cauza lui Viktor, parcă aveam un presentiment că i se 
întâmplase ceva rău... L-am sunat pe un coleg de-al lui, mi-a 
confirmat că plecase de la firmă, spre casă, în jurul orei șapte și 
jumătate... Am așteptat încă vreo oră, l-am sunat, inutil... 

— Și atunci? 

— Rămăsese varianta accidentului... Am luat spitalele la rând. 
Degeaba. Nu figura nicăieri... 

Făcu o pauză lungă, parcă în căutarea celor mai potrivite 
cuvinte. George fu nerăbdător să afle continuarea. 

— Și cum aţi reacţionat după aceea? 

— M-a cuprins spaima... Mă simțeam neputincioasă. ÎI 
sunasem deja de zeci de ori, îi trimisesem SMS-uri... Pe urmă, 
am intrat pe internet și i-am scris un e-mail, în disperarea mea... 
Ca ultimă soluţie, am luat la rând cunoștințele comune din 
agenda telefonică, pe unii i-am trezit din somn... S-au speriat, 
nu știau de ce plângeam... 

— Deci soțul dumneavoastră nu era nici la spitale, nici la 
prieteni. 

— Exact... Am zis OK, hai să încerc să mă liniștesc, să aştept 
până a doua zi, deși numai eu știam ce era în sufletul meu. 

De data asta, emoţiile o copleșiră. Se opri, evită camera 
video, își întoarse privirile spre fereastră. 

— Te rog, George... Facem o mică pauză. 


VP - 201 


— Sigur, nicio problemă. 

Se ridică și închise aparatul. La rândul ei, Vanda își scoase 
dintr-un sertar pachetul cu șerveţele și își șterse lacrimile. 

— Mă întorc imediat, scuză-mă. 

Rămas singur, George Constantinescu trecu în revistă, din 
nou, lunga listă cu întrebări pregătite pentru Vanda, scrise pe 
două foi. Cu siguranţă, va fi un interviu incomplet, în cel mai 
fericit caz, îi va pune zece la sută dintre întrebări, nu se afla în 
situaţia de a întinde coarda. Vanda nu-l chemase acasă la ea ca 
s-o ancheteze, ci pentru că erau amici, se cunoșteau de atâţia 
ani. 

Când femeia reveni, George sesiză că își refăcuse machiajul. 

— Gata. Să continuăm. 

— Deci, suntem în dimineaţa zilei de sâmbătă... 

— Da... După o noapte albă, cu gânduri negre... Nu știam cum 
să procedez ca să nu par ridicolă... Trecuseră zece, poate 
douăsprezece ore de când vorbisem ultima dată cu Viktor. Dacă 
era să sun la Poliţie, ce argumente puteam să le dau ca să nu 
mă acuze că sunt ridicolă, că exagerez?... Și pe bună dreptate... 
Câţi bărbaţi nu dispar peste noapte, după vreo beţie sau mai 
știu eu ce aventură?... Însă pe Viktor îl cunosc bine... Nu-i deloc 
genul. De asta m-am și panicat din primul moment în care nu l- 
am găsit acasă și nu mi-a răspuns la telefon. 

— Da, logic... 

— Sâmbătă la prânz, mi-am făcut o cafea tare și mi-am zis că 
venise clipa să ies din starea de pasivitate... Ca să mă conving, 
trecusem pe hârtie motivele pentru care eram, practic, obligată, 
să cer rapid ajutorul Poliţiei... în afară de dispariția propriu-zisă. 

Inghiţi cu noduri. N-ar fi vrut să fragmenteze iarăși interviul. 
Își ascunse cu greu emoţiile. 

— Ce motive? 

— Unu: îmi dispăruse cheia de la casă. Doi, găsisem în living 
un telefon mobil cu ecranul spart și punctul trei, petele maronii 
de pe podea... care de-abia atunci îmi păruseră foarte, foarte 
suspecte... Așa că am sunat la 112. 

— Asta fiind sâmbătă pe la ora... 

— După unu, unu și un sfert să fi fost... Au venit doi domni, le- 
am povestit, au chemat echipa de criminaliști, au luat probe, 
amprente, mă rog... Mi-au confirmat că petele respective erau 
urme de sânge. 


VP - 202 


— Nu înţeleg o chestie... Aveţi camere de supraveghere? 

— Da... Culmea, nu știam despre existenţa lor. Le-am 
descoperit odată cu polițiștii... Le montase Viktor, fără să-mi 
spună... Dacă vă uitaţi, sunt foarte discrete... M-au întrebat 
domnii de la Poliţie și am ridicat din umeri, le-am zis să caute 
prin casă... Au găsit înregistrările în biroul soţului meu și m-au 
chemat să ne uităm împreună. 

— Și ce-aţi văzut? 

— Viktor venise cu mașina la opt și zece, era în casă când a 
apărut Dragoș Zaharia... Pe urmă s-a întâmplat ceva, 
înregistrarea s-a întrerupt la câteva minute după ce Dragoș 
Zaharia a apărut în faţa ușii de la intrare... O explicaţie ar putea 
fi faptul că atunci când eu am ajuns acasă, picase curentul... L- 
am sunat pe domnul Nicu, angajatul nostru care se ocupă de 
grădină, și mi-a spus să merg la tabloul de siguranțe... De acolo 
era problema, căzuse una dintre siguranțe, probabil cea 
generală, pentru că nu mergeau nici becurile, nici prizele... Nu 
știu din ce cauză picase, ar trebui să-i întrebaţi pe domnii de la 
Poliţie. 

— Și telefonul găsit în living? 

— L-au deschis, funcţiona... Mi-au cerut numărul meu și m-au 
apelat de pe mobilul ăla... Am avut o surpriză foarte mare... 

— Îi aparţinea, cumva, lui Dragoș Zaharia?! 

— Da... Nici prin cap nu-mi trecuse, până să văd înregistrarea 
de pe camera de supraveghere... Ce să caute mobilul lui Dragoș 
Zaharia la mine în casă?! 

— E adevărat că lucrează la revista pe care o conduceţi? 

— Da... Eu îl angajasem, la rugămintea lui Viktor... De obicei, 
am niște criterii foarte clare când îmi aleg colaboratorii. Dar a 
fost un context în care să zicem că mi-am încălcat principiile... 
mi-am călcat pe inimă... 

— Cum așa? 

— Pe Dragoș Zaharia l-am cunoscut prin intermediul soţiei lui, 
Daria. E profesoară de engleză, l-a meditat în particular pe fiul 
nostru, pe Tudor... între Tudor și Mihai, copilul familiei Zaharia, a 
fost o relaţie de prietenie, sunt cam de aceeași vârstă... Ca să n- 
o lungesc, Daria mi-a povestit că soțul ei avea niște probleme, 
își pierduse jobul de la televiziune și își căuta loc de muncă... 
Situaţia lor părea cumva disperată, își făcuseră casă în 
Voluntari, aveau rată la bancă, mă rog... l-am povestit lui Viktor 


VP - 203 


și mi-a sugerat să-i dau o probă, la revistă... Să-i ajutăm, într-un 
cuvânt... Cumva, mi-a fost și milă de Daria, de ce să nu 
recunosc... 

— Și cum aţi colaborat? Făcea fată la RST? 

— Mda... mai mult sau mai puţin, dat fiind că avea zero 
experienţă în presa scrisă. 

— Din câte înţeleg, Zaharia a ajuns principalul suspect de pe 
lista polițiștilor după ce a apărut pe camera de supraveghere. 

— Probabil... S-ar părea că e vorba și de amprente, plus 
petele de sânge care... 

— ... ar corespunde cu grupa de sânge și amprentele lui 
Dragoș Zaharia? 

Realiză că scăpase informaţia fără să vrea și încercă să 
repare. 

— Aş prefera să le adresaţi această întrebare anchetatorilor. 

— Bine, dar credeţi că a fost un accident? Adică, ce-ar fi avut 
de împărţit Dragoș Zaharia cu soțul dumneavoastră?! 

— Nu știu, sincer... Și pentru mine rămâne un mare semn de 
întrebare. Ce să caute în casa noastră, vineri la ora aia? 

— Ar fi putut ști că domnul Roca era acasă, în timp ce 
dumneavoastră încă lucraţi la redacţie? 

— De unde să știe?!... A, doar dacă... 

— Ce? 

— Doar dacă auzise discuţia mea cu Viktor... V-am spus, îl 
sunasem vineri după-amiază, era la birou, mi-a zis că ajunge 
seara, în jur de ora șapte. 

— Să zicem că Dragoș Zaharia știa... Și că v-a luat cheia, a 
intrat în casă peste soțul dumneavoastră... De ce-ar fi făcut 
asta? 

— Nu, nu are sens... înclin să cred că a intrat cu cheia 
potrivită pentru un jaf... Avea nevoie de bani... Și poate din 
dorinţa de răzbunare. 

— Nu înțeleg. 

— E posibil să fi intenţionat să fure ceva... Mi-am dat seama 
foarte târziu. 

— La ce vă referiţi? 

— Dragoș Zaharia făcuse o obsesie bolnavă pentru persoana 
mea... Abia vineri dimineaţă am realizat... L-am respins 
categoric și... nu părea deloc fericit. 

— A fost vreo aluzie din partea lui? 


VP - 204 


— Da, din păcate... Discuţia s-a terminat cu o criză de nervi. 
Devenise și foarte violent, verbal... Nu suporta ideea că fusese 
respins... Am fost atât de șocată, încât am amânat decizia... 
Urma să-l anunţ luni dimineaţă că întrerupem colaborarea. 

— De vineri seară până luni dimineaţă, când l-au luat polițiștii 
la întrebări, Dragoș Zaharia a încercat să vă mai caute? 

— Da... m-a sunat de zeci de ori... mi-am închis mobilul la un 
moment dat... Aproape m-a terorizat cu telefoane și mesaje pe 
Facebook, pe e-mail, în timp ce eu eram înnebunită, nu știam 
ce-i cu Viktor. 

— Bine, dar dacă Dragoș Zaharia ar fi avut un incident cu 
soțul dumneavoastră, vineri seara... ce sens avea ca ulterior, la 
foarte puţin timp, să vă caute insistent? Ar fi fost logic să se dea 
la fund, să dispară, pur și simplu. 

— Poate că da, pentru un om normal... însă, la cât de violent 
se comportase cu mine la ultima noastră discuţie, tind să cred 
că vorbim despre un psihopat... Cine poate ști ce-i în mintea 
unui psihopat?... Ar fi trebuit să-mi ascult instinctul, să-mi 
respect principiile... am zis OK, fie, hai să întindem mâna unei 
familii care avea nevoie de ajutor. 

— Bine, și atunci de ce... 

— George, îmi pare rău, nu mai pot... Te rog să mă înţelegi. 

— Măcar câteva cuvinte de final, Vanda. Să nu se termine 
interviul așa, brusc. 

— Sper, în continuare, că Viktor este în viaţă... Aștept să mă 
sune... Te implor, Viktor, sună-mă! 

Îi dădură lacrimile, își cobori privirea. Apoi se uită fix în 
obiectivul camerei. 

— lar pe colegii din presă îi rog să manifeste decenţă și 
compasiune faţă de suferinţa mea și a copilului... Să publice 
informaţii corecte, verificate... Asta este singura și ultima mea 
declaraţie publică... Fac un apel: vă rog nu-i hărțuiţi pe prietenii, 
pe rudele noastre, pe cunoscuţi... Și așa durerea este foarte 
mare... Vă mulțumesc mult. 

Apoi se ridică și părăsi livingul. George își strânse aparatura, 
fericit cu cât reușise să înregistreze. Când reveni Vanda, o 
îmbrățișă și îi spuse să-l sune ori de câte ori avea nevoie de 
umărul unui vechi prieten. 

După ce ieși în stradă, fu înconjurat de colegii din presă, toți 
voiau amănunte. 


VP - 205 


— Îmi pare rău, no comment. Nu vă pot spune nimic... Intraţi 
pe canalul meu de YouTube, diseară la opt... Hai, v-am pupat! 

Urcă în mașină și plecă îngândurat, deși avea suficiente 
motive de satisfacţie, măcar din punct de vedere profesional. 


VP - 206 


11. 


Marti după-amiază, ora 17: 30 


Discuţiile cu Daria despre aventurile mele începând cu ziua de 
vineri alunecaseră, inevitabil, și spre relaţia cu Vanda. Imi 
luasem inima-n dinţi și îi povestisem varianta soft, diluată și 
distorsionată, cu impulsul erotic de moment pe care îl avusesem 
abia după ce ea mă provocase. Trăsese de mine. Da, regretam 
profund, mă simţisem ca dracu’, de asta căutasem variante, îi 
ascunsesem adevărul știind că aș fi răânit-o nemeritat și că 
exista posibilitatea ca durerea să nu-i mai treacă vreodată. Da, 
fusesem un mare prost, meritam orice umilință, așteptam să fiu 
huiduit, pus la zid, insultat în ultimul hal. Nu doar eu ajunsesem 
într-o postură ridicolă, groaznică, de neiertat. Reușisem să trag 
după mine, în mocirlă, întreaga familie, însă de un singur lucru 
voiam să fie sută la sută sigură: nu omorâsem pe nimeni! Și nici 
nu intrasem în casa Vandei ca să fur ceva! Doamne ferește! 

În mod paradoxal, neașteptat, Daria reacţionase cu tot calmul 
din lume, ca și cum i-aș fi spus că afară ploua cu găleata și fără 
umbrelă ar fi riscant să ieșim la plimbare. De multe ori, îi sărea 
țandăra dintr-un fleac, însă compensa cu o calitate remarcabilă. 
Se panica foarte greu când eu sau Mihai aveam o problemă 
serioasă, gravă, indiferent din pricina cui. Incerca să ne ajute, să 
găsească soluţii, înainte de a lovi în stânga și-n dreapta. 

Îi repetasem, de patru ori, cum a fost când am intrat să caut 
telefonul Vandei și m-a pocnit individul ăla. Insistenţa Dariei m-a 
stors de vlagă mai rău ca ancheta poliţiei, însă am lăsat-o să se 
desfășoare, să pună întrebări, am evitat să protestez sau să mă 
eschivez. Pentru prima dată în ultimele zile, am fost sincer. Cu 
excepția partidelor de sex. Nicio femeie în locul ei, dacă m-ar fi 
iubit, nu ar fi meritat să asculte grozăviile alea care încă îmi mai 
tulburau nopţile. 

Pe urmă mi-a spus, direct, că aș avea o mare problemă. 
Indiferent de vinovăția sau nevinovăția mea din punct de vedere 
juridic. Ea credea fie că l-am omorât pe Viktor Roca în legitimă 
apărare, fără absolut nicio intenţie, fie doar l-am lăsat în stare 


VP - 207 


de leșin. În ambele situaţii, Vanda a apărut în urma mea și a 
curățat locul. Apoi a făcut înscenarea. Asta ar fi însemnat ca 
Vanda să fi profitat de o întâmplare, de o confuzie. Viktor Roca 
m-ar fi confundat cu un spărgător, pe fondul penei de curent. Cu 
condiția ca Vanda să fi ajuns acasă tot întâmplător (dacă nu 
cumva avea premoniţii ieșite din comun!). Pentru că, în mod 
normal, ar fi trebuit să mă aștepte, cuminte, la Elvira. 

Aș minţi dacă aș pretinde că Daria trecuse cu seninătate 
peste faptul că îi ascunsesem adevărul. A fost calmă doar ca să 
nu agraveze situaţia, dacă putea fi vorba de ceva mai rău de- 
atât. Sunt convins că atunci când lucrurile vor intra pe un făgaș 
normal (oare se va întâmpla vreodată?!), nu va ezita să-mi 
plătească polițele cu vârf și îndesat. 

Pe moment, cel mai tare o deranjau șacalii din fața casei, cu 
camere de luat vederi și aparate foto. O oprisem în ultima clipă 
să nu facă un scandal monstru, ar fi fost fix ce ne lipsea. 

— E meseria lor, Daria... Lasă-i. Or să plece, ai să vezi. 

— Pleacă pe dracu’ să-i ia, că scriu numai prostii. De ce să ne 
hărţuiască în halul ăsta? Avem un copil, ce mama naibii?! Cum 
pot fi atât de inumani, de lipsiţi de suflet?! 

— Daria... știi cum e, au șefi, au familii, câștigă și ei o pâine... 

— Cum, profitând de necazul nostru?! Mă duc să le zic vreo 
două, de la obraz... Măcar mă răcoresc. 

Deschisese ușa, însă am reușit s-o prind de mână în ultima 
clipă. 5 

— Daria, te rog... Ai să scapi chestii urâte, la nervi... Aștia 
abia aşteaptă un alt scandal. Te vor filma, cu siguranță. 

— Nu-mi pasă! Să plece imediat din fața casei! 

Am oftat a neputinţă, dar n-am cedat. 

— Asta vreau și eu, crede-mă. Din păcate, legea nu este de 
partea noastră... Trotuarul, șoseaua, nu sunt proprietăţi private, 
Daria. Au dreptul să stea acolo, să filmeze, cât timp nu 
deranjează ordinea publică. 

— Dar mă deranjează pe mine, tu chiar nu pricepi?! E casa 
mea! 

Din living, apăruse și Mihai, cu faţa căzută. lar ne certam? Ce 
se întâmpla? Am încercat să-l liniștesc, fără s-o scap din ochi pe 
Daria. 

— Mama e supărată pe ziariștii care stau la poartă... 

— De ce e supărată? 


VP - 208 


— Pentru că nu pleacă. 

— De ce nu pleacă? 

— Așteaptă sa-mi ia un interviu... Și eu nu vreau să vorbesc 
cu ei. 

— Păi, vorbește și gata, se rezolvă. 

— Nu pot. 

— De ce? 

— E mai... dificil de explicat... 

— Și cât stau aici? Toată noaptea, până mâine dimineaţă?! 
Dorm afară?! 

— Nu cred... Hai, du-te și te joacă. 

— Mă duc. Da’ nu vă mai certaţi, da? 

— OK... 

— Promiţi? 

— Promit! 

Din bucătărie, s-a auzit soneria mobilului. Daria explodase. 

— Dacă mă caută vreun cretin de ziarist, îl bag în pizda mă-sii 
de nu se vede! 

Era frati-miu. Citise pe internet, urmărise jurnalele de știri și 
voia să vorbim. Mă întrebase dacă putea trage o fugă până la 
noi. Bănuia cam care era atmosfera, o simţise pe Daria cât 
schimbase cu ea două cuvinte, la telefon. Intenţiona să mă 
susțină, ar fi fost o prostie să-l resping. L-am atenţionat să nu 
discute cu presa, deși sunt convins că oricum nu ar fi făcut-o. 

O rețin pe Daria în bucătărie, cât mai departe de ușa de la 
intrare. Stăm la masă, faţă-n faţă. Încerc să-i distrag atenţia de 
la agitația de-afară, măcar până apare Șerban. 

— Mada... se pare că mi-am ratat cariera de jurnalist la cea mai 
tare revistă pentru femei... 

Daria nu avea idee unde băteam, prinsese fraza din zbor. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, na... Am vrut să fiu mare redactor la RST, în loc să-mi 
văd de-ale mele. 

— Dragoș, sper că nu mă scoţi ţap ispăşitor pentru aventura 
ta cu Vanda! Am insistat să accepţi jobul ăsta în condiţii pe care 
le știi foarte bine. 

— A, nu! Nu asta era ideea! 

— Dar care, mă rog?! 

— Am avut... ghinion. 

— Așa se spune când ţi-o tragi cu șefa și pe urmă ajungi într- 


VP - 209 


un mare căcat?! 

Incepe să plângă ușor, apoi cu suspine, ţinându-și capul în 
palme. O las să-și revină fără să intervin. Știam că orice cuvânt 
prost ales ar declanșa prăpădul. Dacă altă dată eram împăcat, 
oarecum, cu reacţiile ei nervoase, considerându-le exagerate și 
nejustificate, acum sentimentul acut de vinovăţie mă punea într- 
o postură foarte proastă. Imi lipseau argumentele raţionale. 
Eram unicul vinovat. Singura variantă disponibilă era să tac și să 
înghit. O meritam pe deplin. 

Dintr-odată, se oprește din plâns. 

— Și acum... ce urmează, Dragoș? 

Nu știam la ce se referă. 

— In ce sens? 

— Legat de ancheta procurorului. Trebuie să te duci în fiecare 
zi la Poliţie? 

— Nu... Doar când mă cheamă... Apropo, am lăsat numărul 
tău de mobil, în caz că... 

— Abia aştept să mă sune de la Poliţie. Mor de fericire! 

— Îmi pare tare rău, Daria... 

— Zău?! Nu te cred! E prima dată când mi-o spui... Ţi-a luat 
ceva timp. 

— Nu răsuci cuțitul în rană, te rog! Lovești un om deja căzut, 
cu moralul la pământ. 

— Cel puţin atâta distracție mi-a rămas și mie... că nu m-ai 
lăsat să-i pun la punct pe cretinii care stau la poartă. 

Apoi, brusc, se scutură de temeri ca de primii fulgi de zăpadă. 
Îi simt hotărârea uriașă. 

— Uite cum stau lucrurile, Dragoș... Ești atent? 

— Da. 

— Vreau să-ți fiu alături... să trecem amândoi peste acest 
necaz... Am încredere în tine, încerc să te ajut, să te susţin, așa 
cum ar trebui să-l susţină pe soțul ei orice femeie din lumea 
asta... Dar... există un mare dar... 

— Ca întotdeauna. 

— Aștept să-mi răspunzi, foarte sincer, la următoarea 
întrebare: în afară de ce mi-ai spus până acum, ar fi cazul să 
mai aflu și altceva? Mi-ai mai ascuns și alte lucruri grave pe care 
le voi descoperi diseară pe internet sau mâine, la jurnalele de 
știri? 

La cum pusese problema, n-aveam de ales. Pe de altă parte, 


VP - 210 


nu-mi aminteam dacă și ce anume îi ascunsesem. Aveam un vid 
de memorie, posibil din cauza stresului. 

O privesc în ochi. Pare răvășită. Îi prind mâna. 

— Ti-am spus adevărul, Daria... îţi jur! 

Mihai deschide ușa, rămâne puţin mirat când ne vede, apoi 
mă roagă să-i aduc un suc de căpșuni. Inainte de-a pleca, își ia 
cutia cu biscuiţi din dulap și Daria îl atenționează să nu 
mănânce dulce înainte de masă. 

Se ridică și scoate două șnițele din frigider, rămase de la 
prânz, să le încălzească la aburi pentru Mihai. Mă bucur că 
alesese să-mi fie alături, altele în situaţia ei ar fi dat bir cu 
fugiţii, m-ar fi lăsat baltă fără regrete. 

li spun despre avocata pe care mi-o recomandase frati-miu. 

— Nu știu multe despre ea... O să-ţi zica Șerban, sunt foști 
colegi de liceu... înțeleg că-i profesionistă, are experienţă. 

— Cum o cheamă? 

— Aăă... Bianca... nu mai știu numele de familie. 

Mobilul Dariei sună din nou, mă ia cu fiori. Era un număr 
necunoscut. O fi de la Poliţie? 

— Alo, da... Cine sunteţi?!... 

Daria se încruntă. 

— ... de la VIP TV? L. Și ce doriţi?... Nu, soţul meu nu poate 
vorbi... Doarme... Da, nu se simte bine... Uite ce-i, dacă mai suni 
pe numărul ăsta, vin personal la sediul televiziunii și-ţi trag două 
palme! Cretinule! 

Abia așteptase să-și verse nervii. Şi îl găsise tocmai pe un fost 
coleg de la VIP TV. Ideal, ce să zic! 

Telefonul sună iarăși, Daria se repede să-și înceapă 
repertoriul de înjurături, doar că la celălalt capăt era Șerban. 
Ajunsese, aștepta în fața porţii. Din holul casei, folosesc 
telecomanda ca să evit contactul cu reporterii. 

Frati-miu se uită peste umăr, să vadă dacă nu cumva în urma 
lui pătrunseseră pe nesimţite ziariștii cu microfoanele pregătite 
de atac. Păreau atât de disperaţi să dea ochii cu mine, încât îi 
credeam în stare de orice. Nu aveam câine în curte și n-ar fi fost 
exclus să mă trezesc cu ei pe la geamuri, făcându-ne poze și 
filmându-ne cu tupeul specific breslei. 

După cum mă privea Șerban, îmi venea să-mi plâng de milă. 
Sprâncenele îi erau tensionate ca un barometru care anunţa 
furtună. 


VP - 211 


Ne-am oprit în bucătărie, departe de urechile lui Mihai. Încă 
iritată în urma disputei cu tipul de la VIP TV, Daria voia să afle 
de la frati-miu cine-mi va fi alături la proxima întâlnire cu 
polițiștii. 

— Cum ziceai că o cheamă pe colega ta, doamna avocat? 

Șerban oftează, îmi închipuiam ce era în mintea lui. 

De data asta, nu mă putea ajuta decât indirect. Problema îl 
depășea. 

— Bianca Tudose... Am sunat-o înainte de-a ajunge la voi. l- 
am explicat... știa, evident, auzise... Toată lumea vorbește 
numai despre asta. 

— Și ce-a zis? îl întreabă Daria. 

— Să vă întâlniți joi dimineaţă, la ora zece. La ea la cabinet... 
Pentru discuţii preliminarii, așa s-a exprimat. 

— Abia joi?! Dar azi este marți! 

— Am fost fericit și cu programarea asta, Daria. Iniţial, era 
vorba de sâmbătă... Are multe procese, e foarte prinsă. 

— Dacă-i atât de căutată... ne permitem, din punct de vedere 
financiar? 

— Din câte știu, Bianca este un avocat scump... Dar ar fi bine 
să mergeţi pe mâna ei. Chiar contează să aveţi o apărare bună. 

Daria face o grimasă, cu Șerban se tolera doar de dragul meu. 
Când prindeau ocazia, se ciocneau ca doi magneţi pe care, 
oricât i-ai fi rotit, ajungeau faţă-n față doar cu polii negativi. 

— Mai sunt și alți avocaţi în București, dacă prietena ta are 
pretenţii absurde. 

Intervin să dezamorsez bomba care stătea să explodeze. 

— Eu zic, Daria, să vedem întâi despre ce-i vorba, să am un 
prim contact. 

— Vă pot împrumuta, Dragoș... Până treceţi de hopul ăsta. 

Frati-miu punctase elegant, propunerea lui se dovedise 
suficient de inspirată pentru ca Daria să accepte întâlnirea cu 
Bianca Tudose fără alte comentarii. Și eu, și Daria, știam că nu 
vom fi presaţi să-i dăm banii înapoi într-un anume interval de 
timp. Oricând îi vom avea, va fi OK pentru el. 

les cu Șerban pe terasa din spate, să-mi ţină companie la o 
țigară. Eram curios ce discutau ziariștii care mă așteptau la 
poartă, îi percepeam vag, zumzetul lor semăna cu cel din sălile 
de teatru de dinaintea ridicării cortinei, doar că actorii întârziau 
să apară. M-ar tenta să ţin o conferinţă de presă inedită, de 


VP - 212 


după gard. Aș arăta perfect, cu mâna în ghips și microfoanele 
ațintite asupra mea, ca niște pumnale amenințătoare. Imi 
închipui prima întrebare, Recunoasteti că l-ați omorât pe 
milionarul Viktor Roca?, urmată, după răspunsul nesatisfăcător, 
de următoarea: Ce-ati căutat, singur, în casa familiei Roca? 

L-aș trimite pe Șerban să vadă ce se mai întâmpla în fața 
casei, dar mi-e jenă. De ce să-l expun? Și așa se simţise aiurea 
când coborâse din mașină și îl mitraliaseră cu bliţurile și 
întrebările lor stupide. 

Îi mulțumesc pentru chestia cu avocata. 

— N-ai pentru ce, Dragoș. E abia primul pas... Să vedem ce 
zice, dacă se bagă. 

— În locul ei, m-aș băga fără rezerve, la câtă publicitate o să- 
și facă în urma scandalului. 


— O cunosc destul de bine. Sunt sceptic că ar urmări o astfel 
de notorietate... În primul rând, cred că se gândește la șansele 
de-a câștiga procesul. 

— În ce sens să-l câștige? Adică, să scap cu achitare? 

— Achitare, pedeapsă cu suspendare sau spre limita 
minimă... În funcţie de probele pe care le are Parchetul, oricare 
din cele trei variante ar însemna un succes pentru Bianca. 

— Nu și pentru mine. Sunt nevinovat, Șerban! Dacă aș ajunge 
la închisoare în urma acestei înscenări ticăloase, perfide, 
josnice, nu știu... aș... aș... înnebuni! 

— Te înțeleg... Mai ales că-i și Mihai la mijloc. 

Îmi aprind altă ţigară, ca să evit lacrimile. Șerban sesizează 
momentul, dar preferă să-l ignore, voia să lămurească un lucru 
care-l frământa. 

— Săptămâna viitoare începe școala. Cum faceţi cu Mihai? 

— Din punctul meu de vedere, îl ţinem acasă... Dar va fi 
foarte greu, Daria începe și ea, are ore patru zile din cinci... 
Dacă pe mine mă cheamă pe la Poliţie și Parchet, o să fie nasol. 
Nu știu cu cine o să-l lăsăm acasă. 

— Sună-mă și vin eu, fără probleme. Două ore, trei, cât ai 
nevoie. 

Mă uit lung la frati-miu, e felul meu de a-i spune mulțumesc. 
Daria mă strigă din bucătărie. Cât fumasem, îi dăduse să 
mănânce lui Mihai. 

O găsesc cu telefonul în mână, căutând știri pe internet. Părea 


VP - 213 


indignată. 

— Fii atent ce scriu ăștia... 

— Cine? întreb. 

— Nu contează, un site. l-auzi: ... se pare că polițiștii iau în 
calcul o nouă pistă. Dragoș Zaharia ar fi fost amantul Vandei 
Roca și amândoi au complotat pentru uciderea lui Viktor Roca. 
După ce Vanda a scăpat de soțul ei, a aruncat vina pe amant și, 
în felul ăsta, a împușcat doi iepuri dintr-un foc. In plus, a rămas 
și cu moștenirea de zeci de milioane de euro... Cum e, Dragoș, 
îți sună cunoscut? 

— Mare porcărie! Nici în glumă n-aș scrie așa ceva, Daria. 

— Mulţi o iau de bună... Abia aştept să mă întâlnesc cu colegii 
de la catedră, să mă arate cu degetul. Vite-o pe Zaharia, 
bărbată-su i-a pus coarne cu nevasta milionarului. Și, pe 
deasupra, fraieru' mai face și pușcărie! 

— Zău așa, Daria, chiar crezi că-i momentul? Îţi închipui că nu 
sunt conștient?! 

— Mai ai și tupeu, pe deasupra... Trebuia să fi fost conștient 
înainte, nu după. 

Izbucnește în lacrimi și pleacă afară, în curte, să n-o vadă 
Șerban plângând. Dacă încerc s-o liniștesc, risc s-o agit și mai 
tare. O las să-și revină. 

Frati-miu se simţea stânjenit, nu-i plăcea să asiste la certurile 
noastre. 

— Eu plec, Dragoș... Am ceva treabă. Repet, când vrei să ieși 
în oraș și n-ai cu cine să-l lași pe Mihai, mă chemi. Sau îl aduci la 
mine. Vedem cum e mai simplu, OK? 

— Bine, așa rămâne. Mulţumesc mult. 

ÎI îmbrăţișez, ghipsul mă împiedica să-l strâng în braţe altfel 
decât formal. 

— N-ai pentru ce... Și sună-mă când ai noutăţi sau doar vrei 
să vorbim, pur și simplu... Uite, ţi-am luat un telefon cu cartelă. 

Scoate din buzunar mobilul și mi-l dă înainte de-a ieși. 

— l-am băgat numărul meu în agendă. Imi deschizi poarta, te 
rog? 

Aduc telecomanda din bucătărie, descui ușa de la intrare și 
rămân în spatele ei. Nu voiam să mi se vadă nici măcar vârful 
nasului. Porţile încep să culiseze ușor, în interior, reporterii se 
pun în mișcare, se agită, filmează în speranţa c-o să prindă 
măcar un cadru interesant. Îi vedeam prin geam cum se 


VP - 214 


buluceau, călare pe frati-miu, îi puneau întrebări, îl împungeau 
cu microfoanele. Imi închipuiam că singurul lucru pe care îl 
înregistraseră fusese un La revedere sec, înainte ca mașina lui 
Șerban să dispară. 

Las telecomanda în dulapul din bucătărie. Daria încă mai 
plângea afară, geamul era deschis, o auzeam suspinând. Mihai 
iese din living să mă invite la consolă, îi spun că nu mă simţeam 
bine. Și îl rog să stea departe de fereastra dinspre șosea. 

Sus, la birou, deschid laptopul și găsesc articolul din care 
citase Daria. Ca alte zeci de materiale de presă apărute în cursul 
zilei, se baza pe supoziţii și informaţii pe surse, fantasmagorice. 
Nici nu mai am puterea să mă enervez. În alt context, aș fi scos 
flăcări pe nas, aș fi intrat în trepidații. 

Pagina mea de Facebook mi-a oferit, cu adevărat, o mare 
surpriză. Aveam 326 de mesaje private! De fapt, 327, cu ultimul 
care tocmai venise, în timp ce mă uitam cu stupefacție. Plus trei 
postări ale unor așa-ziși prieteni, însoţite de zeci de comentarii. 

Mesajele erau diverse. Foarte multe conţineau numere de 
contact și propuneri pentru interviuri în exclusivitate cu diverse 
publicaţii și posturi TV. Două dintre televiziuni înaintaseră și 
cifre: 8.000, respectiv 10.000 de euro, doar ca să le răspund la 
câteva întrebări. In direct sau înregistrat, cum doream. Inclusiv 
pe Skype ar fi fost OK. Remarcasem și mesajul din partea 
Sandei Lupu, fosta mea directoare de programe de la VIP TV. 
Rezulta, printre rânduri, că ar fi în stare de orice, cu condiţia să 
le dau interviul. O altă categorie de fani, destul de mulți, aș zice, 
îmi transmiteau salutări sub formă de înjurături grosiere, însoţite 
de gif-uri animate cu organe intime. Aveau curiozităţi de genul 
cum fusese când i-o trăsesem nevestei milionarului. Acum ești 
fericit? Te simţi bine, criminalule?!!! Și, în fine, ultima categorie, 
foarte puţini, ce-i drept, mă încurajaseră. Refuzau să creadă că 
ar putea fi adevărat ce apăruse în presă. 

Unul dintre mesaje mă amuzase chiar. Vica Marga, din Galaţi, 
îmi trimisese o fotografie în costum de baie. Își dorea să avem o 
relaţie, după ce ieșeam din închisoare... Ce să zic, eram de-a 
dreptul mișcat! Oare credea că am rămas cu banii milionarului 
Roca?! 

Nu văzusem nimic de la Vanda. Lucru perfect de înţeles, în 
noua conjunctură. De când stăteam pe Facebook, lumea 
continuase să mă bombardeze cu mesaje. Se adunaseră 332. 


VP - 215 


Mi-a trecut prin minte să-mi dezactivez pagina. Mă uit la ceas, e 
opt și zece. 

Până să pun în practică decizia, apare Daria cu mobilul în 
mână. După cât de transfigurată era, nu anticipam nimic bun. 

— Intră repede pe realitatea.net. 

Mă conformez. Pe pagina de start, îmi sare în ochi Breaking 
News, pe bandă galbenă, cu litere mari: /nterviu-bombă cu 
Vanda Roca, soția milionarului Viktor Roca. Inregistrarea video 
fusese preluată, parţial, de pe pagina de YouTube a jurnalistului 
George Constantinescu, cu acceptul acestuia. Intru repede pe 
YouTube, să caut înregistrarea integrală. Dau play. 

Interviul începuse cu un preambul, filmat de George 
Constantinescu în studioul său, ulterior discuţiei cu Vanda: Bine 
v-am regăsit la o nouă editie a emisiunii G-Show, cu George 
Constantinescu. Astăzi am un invitat special, în exclusivitate. 
Este vorba despre doamna Vanda Roca, publisherul revistei RST 
și în același timp soția domnului Viktor Roca, un foarte cunoscut 
și discret om de afaceri, cu o avere de zeci de milioane de euro, 
ce îl situează în Top 300 cei mai bogați români. Pentru publicul 
care nu este la curent cu noutățile, fac precizarea că Viktor Roca 
a fost dat dispărut încă din seara zilei de vineri. Organele de 
anchetă nu exclud posibilitatea ca milionarul Roca să fi fost 
omorât. Există chiar și un cerc de suspecți. Presa a aflat, pe 
surse, că jurnalistul Dragoș Zaharia, fost prezentator al emisiunii 
de televiziune Roata Norocului, face parte din acest cerc de 
suspecți. Așadar, să intrăm direct în subiect, în livingul familiei 
Roca, unde am realizat interviul... 

Pentru prima dată după atâtea zile, o vedeam din nou pe 
Vanda. Nu știu de ce, dar în loc să fiu încrâncenat și furios, mi- 
am  imaginat-o în momentele noastre intime, de pasiune 
intensă. Asta m-a făcut să roșesc, în timp ce Daria rămăsese în 
spatele meu, urmărind interviul în picioare, încremenită. 

Pe măsură ce Vanda începea să bată câmpii, mi-a trecut 
brusc impulsul nostalgic, îmi venea s-o strâng de gât. Cum 
putea minţi în halul ăla, fără să clipească?! Adică, vezi Doamne, 
o agresasem verbal pentru că nu îmi cedase?! Apoi, aș fi vrut să 
mă răzbun furându-i chestii din casă?! Cine să creadă astfel de 
aberaţii? Vedeam negru în fața ochilor de indignare, parcă 
jucasem într-un film prost, în care toate personajele 
complotaseră împotriva mea. 


VP - 216 


Ce mă dărâma în povestea asta era că probele strânse de 
polițiști mă puneau, practic, cu spatele la zid: înregistrarea de 
pe camerele de supraveghere, telefonul abandonat în living, 
amprentele, petele de sânge, declaraţia Vandei... Mă întrebam 
ce le-ar mai lipsi ca să mă înfunde fără urmă de dubiu. Probabil 
cadavrul lui Viktor Roca, iar lângă el, arma crimei cu amprentele 
mele! 

Până la finalul interviului cu Vanda, Daria nu s-a mișcat. Era și 
ea uluită. 

— Ai ceva să-mi spui, Dragoș? 

Se abţinea cu greu să nu izbucnească în plâns. Ar trebui să 
vin cu argumente raţionale, altele decât cele pe care i le 
dădusem deja. In orice caz, caut să-mi aleg cuvintele cu mare 
grijă. 

— O cunoști și tu pe Vanda, cât de cât... Ai văzut-o, în 
interviul ăsta... Pe bune, ţi se pare că a fost sinceră? 

— Nu știu, Dragoș... Mi se pare că tu m-ai minţit în câteva 
rânduri. 

— Da, recunosc. Și regret. Dar la ultima noastră discuţie ţi-am 
spus adevărul, Daria. Doar adevărul! Vanda minte cu 
nerușinare, minte de-ngheață apele! Crede-mă, te implor! 

Surprind în ochii ei o brumă de îndoială faţă de afirmaţiile 
Vandei. Știe că portretul pe care mi-l creionase soţia lui Viktor 
Roca, de individ psihopat, capabil de orice (inclusiv de crimă!), 
nu corespundea cu realitatea. Era grav distorsionat. Da, uneori 
puteam fi coleric, chiar agresiv, dar niciodată cu o femeie. În 
același timp, Daria avea multe întrebări rămase fără răspuns, 
întrebări care o făceau să aibă reţineri față de mine. Acceptam 
și asta, nu eram absurd. Oricine în locul Dariei ar fi gândit la fel. 
Pe de altă parte, simţeam că fără ajutorul ei, fără sprijinul lui 
Șerban și al lui Mihai, aveam șanse minime să supraviețuiesc. 

l-am prins mâna. A încercat să și-o retragă, dar nu i-am dau 
drumul, am strâns-o cu putere. 

— Mă crezi? 

Îmi văzuse disperarea din priviri și înclina să cedeze. 

— Da, te cred... Deci varianta ta este...? 

— La ce te referi? La Vanda? 

— Nu, las-o pe Vanda. l-ai tras-o, să-ţi fie de bine!... Mă refer 
la Viktor Roca. 

— Imaginile înregistrate de camera de supraveghere arată că 


VP - 217 


Viktor era în casă când am ajuns acolo... încep să fiu convins că 
tipul care m-a atacat a fost Viktor Roca... Probabil m-a 
confundat cu un hoț... Ti-am spus, era întuneric beznă. 

— Și? 

— Și eu m-am apărat, din instinct. l-am tras un pumn în față, 
s-o fi lovit în cădere de un obiect dur, o fi leșinat și... așa l-a 
găsit Vanda. Care avea dovada infidelităţii lui. II voia dispărut, 
eventual să rămână ea cu moștenirea. 

— Vrei să spui că Vanda l-a omorât, pe urmă a scăpat de 
cadavru?! 

— Da, sunt convins. L-a scos prin spatele casei și l-a îngropat 
pe undeva. 

— Așa, fără niciun ajutor... fără un complice?! E femeie, cum 
putea...? 

Întrebarea mi-o pusesem și eu, de zeci de ori. Chiar și unui 
bărbat ca mine i-ar fi fost dificil să târâie un corp de 90-95 de 
kilograme, să-l pună în portbagaj și să-l ducă cine știe unde. Plus 
că ar fi trebuit să-l salte peste gard, prin spatele casei, pentru că 
prin faţă ar fi fost foarte riscant. 

— Ai dreptate, îi răspund. Vanda a acţionat împreună cu 
cineva... însă astea sunt simple supoziţii... Deocamdată, probele 
pe care le-au strâns polițiștii mă incriminează fără drept de apel. 
De parcă cineva le-ar fi pus cu mâna... 

— Mada... În sfârșit, ai zis un mare adevăr. 

Dacă aș reuși să-i recapăt încrederea, ar fi singura rază de 
soare de după furtună. Aveam nevoie de sprijinul Dariei, altfel 
simțeam că mă prăbușesc. 

Îmi întoarce brusc spatele și iese din cameră. 

— Unde pleci? 

Se oprește în dormitor, să urmărească știrile. Revin în fața 
calculatorului, intru pe diverse site-uri, să văd reacţiile la 
interviul cu Vanda. Postarea video de pe pagina de YouTube a 
lui George Constantinescu fusese preluată, cu nelipsitul 
Breaking News, de mai toate instituţiile de presă. Analiștii de 
ocazie începuseră să despice firul în patru și descoperiseră 
semnificaţii ascunse în spatele fiecărui cuvânt, a fiecărei fraze 
rostite de Vanda. Interviul circula și pe Facebook, unde 
comentariile erau dintre cele mai diverse. Foarte mulţi mă 
arătau cu degetul: iată criminalul, arestaţi-l! Alţii o bănuiau pe 
Vanda de prefăcătorie, de duplicitate, nu înțelegeau de ce 


VP - 218 


făcuse un show mediatic dintr-o tragedie. Nu cumva, în sufletul 
ei, se bucurase de dispariţia soţului, pentru că rămânea cu 
averea acestuia? Pe deasupra, avea un copil de opt ani. Săracul 
băiat, ce-o să înţeleagă, la vârsta lui? Că Dragoș Zaharia se 
gândise să i-o tragă Vandei, nu reușise și pe urmă îl omorâse pe 
taică-sul! 

În alte circumstanţe, aș fi râs citind unele dintre comentarii. 
Doar că acum îmi venea mai degrabă să-mi trag un glonţ în cap. 
Laţul se strângea și nu vedeam nicio portiță de scăpare, altfel 
decât printr-o minune. 

xxx 

În bucătărie, Daria încheie convorbirea telefonică. Primi 
imediat un SMS, pe urmă își puse mobilul în geantă și se duse în 
living, unde Mihai juca fotbal pe consolă. 

O văzu agitată, pregătită să iasă. 

— Unde pleci?! 

— Am puţină treabă în oraș... Rămâi cu tata, bine? 

— Și cât stai? 

— Nu știu. O oră, poate două... 

— Două ore?! Așa de mult?! 

— Te sun pe telefonul fix. Dacă ai nevoie de ceva, îi spui lui 
Dragoș să te-ajute. 

— Îmi iei îngheţată? 

— Îţi iau. Te pup! Pa! 

— Pa! 

II sărută pe frunte, își luă cheile de la mașină și ieși în curte. 
Apariția neașteptată a Dariei stârni vânzoleală maximă printre 
reporteri, care se îmbulziră să-i facă poze, s-o filmeze, unii 
căţărați pe gard, alţii ridicând aparatele peste grilajul metalic. 

Porțile acționate cu telecomanda se deschiseră în interior, iar 
mașina ieși din curte cu spatele, rămânând pentru câteva clipe 
pe trotuarul din faţa casei. Daria încercă să-și păstreze calmul - 
doi dintre ziariști se lungiseră pe capotă, să o surprindă frontal 
cu aparatele foto. Alţii băteau cu degetul în geamul lateral, 
vrând să-i pună întrebări. Un impuls dat pedalei de acceleraţie 
împinse mașina până în mijlocul străzii, unde se auzi scrâșnet de 
roți. Dubiţa Fiat apărută în același moment frânase brusc, 
evitând impactul în ultima clipă. Din cauza emoţiilor și a 
reporterilor buluciţi în jurul mașinii, Daria nu se asigurase. 

Apoi ignoră înjurăturile bărbatului de la volanul dubiţei și 


VP - 219 


dispăru în viteză. Doi jurnaliști urcară în mașina de serviciu și 
plecară în urmărirea Dariei. De după geamul de la etaj, Dragoș 
privise scena îngrijorat. Nu știa ce să creadă. 

Oprită la primul semafor, Daria verifică din nou adresa pe 
care o primise printr-un SMS: Strada Radu Vodă numărul 123, 
bloc B8, sectorul 3. Cunoștea zona, în apropiere locuia o colegă 
de la catedra de limbă engleză. 

Îi sună telefonul. 

— Da... 

Era Dragoș, voia explicaţii. Daria îi spuse, scurt, că nu putea 
vorbi, se afla în trafic, la volan. O să-i explice când revine. Apoi 
închise. 

Ceva o convinsese că a venit momentul să acționeze. Acum, 
nu peste zece ore, nu după zece zile. Inainte de a pleca de- 
acasă, intrase pe pagina lui Constantinescu, îi trimisese mesajul 
cu numărul de mobil și, după doar trei minute, tipul o sunase. 
Propunerea Dariei îl luase prin surprindere, dar acceptase 
imediat, fără rezerve. Ar fi fost stupid s-o refuze. 

Pe strada Radu Vodă, lângă blocul B8, locurile de parcare 
erau ocupate. Daria se învârti prin zonă până găsi o bucată 
liberă de trotuar, pe urmă sună ca să afle numărul de la 
interfon. Când cobori din mașină și se îndreptă spre intrarea în 
bloc, avu parte de-o surpriză neplăcută. Reporterii care o 
urmăriseră din Voluntari se îndreptau iute spre ea, cu 
reportofoanele pornite. Păreau foarte mândri de isprava lor. l-ar 
fi fost imposibil să-i evite. O întrebară despre Dragoș și Vanda: 
Credeţi că soțul dumneavoastră este vinovat? şi alte tâmpenii 
care-i trecuseră pe la urechi fără să le reţină. 

Ușa se deblocă și, în sfârșit, Daria răsuflă ușurată. Scăpase de 
hienele din presă. Liftul o duse până la etajul 5, unde își 
amenajase George Constantinescu studioul performant, cu 
camere video profesionale, aparatură de mixaj și fundal croma 
key. _ 

Bărbatul o întâmpină cu un zâmbet larg. Işi verifică ceasul, 
21:35. Dacă vizita neașteptată a Dariei avea legătură cu ce 
credea el, atunci urma să dea două lovituri de presă în aceeași 
zi. 

George o măsură aproape fără menajamente, înainte de a-i 
oferi ceva de băut. 

— Pentru cafea, știu, e cam târziu. Poate vreți un vin, un 


VP - 220 


whisky... Sau apă...? 

— Apă e suficient, mulțumesc. 

Cât bărbatul dispăru după sticla cu apă, Daria se uită prin 
încăpere. Arăta ca un studio clasic de înregistrare video, pereţii 
erau căptușiţi cu burete antifonic. Postere mari cu trupe rock 
legendare stăteau alături de poze din studioul televiziunii DOT 
TV, cu moderatorul de până mai ieri al talk-show-ului de succes. 
Pe jos, pusese mochetă ca în camerele de hotel. Biroul de lucru 
a lui George Constantinescu era plin de hârtii și mini-casete 
video, toate lăsate în dezordine. Daria remarcă două poze 
înrămate, cu George și familia lui - soția și fetiţa. Il urmărise la 
televizor întâmplător, de vreo două ori, pe când modera propria 
emisiune, fără să-l aprecieze în mod deosebit. Nu era genul ei 
de show TV, analiza evenimentelor sociale și politice de peste zi 
o lăsa rece. 

George se scuză, formal. 

— Îmi pare rău, nu mai am de la frigider. 

Îi turnă apă în pahar. 

— E bună așa... Mulţumesc. 

În sfârșit, se așezară amândoi pe fotolii, aproape unul de 
celălalt. Bărbatul așteptă ca Daria să intre în subiect, evitând să 
preia iniţiativa. 

— Mda... Cred că bănuiţi de ce v-am deranjat la ora asta. 

— Niciun deranj. Lucrez până târziu, profit de liniștea de-aici. 
Noi locuim în sectorul 4... Doamnă Zaharia, vă rog, spuneţi-mi 
direct, fără ocolișuri. 

— OK... Am urmărit interviul pe care i l-aţi luat Vandei Roca. 

— Aha... Și? 

— Și sunt foarte dezamăgită... chiar indignată, deși poate că 
nu se vede. 

— Vă înţeleg, e vorba de soțul dumneavoastră. Aveţi să-mi 
reproșați ceva? 

— Nu neapărat... De fapt, aș avea! 

— Vă ascult. 

— Atunci când aduceţi acuze foarte grave unei persoane, 
corect și deontologic ar fi să vorbiţi și cu respectivul. Să-i aflați 
părerea. 

Remarca nu-i căzuse tocmai bine lui George. Da, ar fi fost 
normal să-l sune pe Dragoș. 

Își schimbă poziţia de pe un picior pe altul, înainte de a-i 


VP - 221 


răspunde. ` 

— In principiu, vă dau dreptate... Insă aici avem de-a face cu 
un eveniment în plină desfășurare, foarte cald, și care a suscitat 
un interes imens din partea opiniei publice. Aţi remarcat, 
ziarele, televiziunile numai despre asta vorbesc. 

— Da, și? 

— Și am încercat să-l contactez pe soțul dumneavoastră... Din 
păcate, nu am reușit. 

Ştia că Daria nu avea cum să-i verifice afirmaţia și, în plus, 
telefonul lui Dragoș fusese reținut de polițiști. 

— Și aţi ales să daţi drumul interviului cu Vanda Roca, 
indiferent de consecinţe?! 

— Cum v-am spus, a fost și încă este o situație neobișnuită. 
Dacă nu aș fi vorbit eu cu doamna Roca, s-ar fi găsit alte zece 
televiziuni, care abia așteptau... Asta nu exclude deloc faptul că 
sunt dispus, oricând, la orice oră, să vorbesc și cu soțul 
dumneavoastră. Apropo de echilibru și deontologie. 

— Domnule Constantinescu, problema este că Dragoș a fost 
deja executat în mod public de către această doamnă Roca, cu 
ajutorul dumneavoastră... Ştiţi mai bine decât mine cât de greu 
se schimbă percepţia asupra unui fenomen, odată ce ţi-ai 
format o părere. 

Nu se așteptase ca Daria să pună în discuţie probleme de 
ordin etic. Mai degrabă fusese convins c-o să vină la studio 
foarte furioasă și-o să iasă un scandal monstru, fără prea multe 
argumente, cu ameninţări și invitaţii la tribunal. Trebuia să 
admită că avea de-a face cu o persoană educată, stăpână pe ea, 
care nu era dispusă să înghită pe nemestecate scuzele lui. 

— Vă înţeleg punctul de vedere... Și vă dau dreptate, 
principial. Dar, încă o dată, a fost o situaţie de forță majoră. 
Orice alt jurnalist din București ar fi procedat la fel, în locul 
meu... La urma urmei, Vanda Roca ar fi putut să se înregistreze 
singură și să posteze filmul pe pagina ei de Facebook. Am fi 
ajuns la același rezultat. 

— Nu chiar, domnule Constantinescu. Aţi girat interviul cu 
reputaţia profesională pe care v-aţi clădit-o ca jurnalist. În ochii 
publicului fără prea mult discernământ, odată ce Vanda Roca a 
apărut în emisiunea dumneavoastră, înseamnă că ce-a spus ea 
acolo este adevărul absolut, nu-i așa? 

Pe măsură ce dialogul cu Daria înainta, George avea senzaţia 


VP - 222 


că intra într-o fundătură. Tonul calm, așezat al femeii, 
argumentele de bun-simt îl făcuseră să se simtă prost. Mai ales 
prin prisma relaţiei cu Vanda. 

Parcă ghicindu-i gândurile, Daria reluă atacul într-o direcţie 
nouă, fără să-i aștepte răspunsul. 

— Îmi puteţi spune, vă rog, ce legătură este între 
dumneavoastră și Vanda Roca? Vă cunoașteţi? 

Nu se simțea deloc bine în postura de intervievat. Era obișnuit 
să pună e! întrebările. Însă nici să se eschiveze brutal nu și-ar fi 
dorit, femeia din fața lui trecea printr-o dramă, totuși. Merita, 
dacă nu compasiune și empatie, măcar înțelegere și respect. 

Decise să-i spună jumătate de adevăr. 

— Da, ne cunoaștem... nu-i niciun secret. Ne-am intersectat, 
inevitabil, la diverse evenimente mondene... Știţi, doamna Roca 
este șefa revistei RST... Pot afirma că nu avem o relație 
apropiată, de familie. Este vorba doar de respect reciproc, din 
punct de vedere profesional... Astea au fost, probabil, 
argumentele pentru care doamna Roca a preferat să-mi acorde 
mie interviul, deși ar fi avut zeci de variante... Vi se pare că am 
fost părtinitor, că i-am ridicat mingea la fileu sau că am protejat- 
o cumva?! 

Daria aflase esențţialul, oricum nu conta părerea ei despre 
prestaţia lui George din punct de vedere jurnalistic. Incă avea 
mici dubii dacă ar fi bine să continue sau să plece fără alte 
comentarii. Oare întrebările ar pune-o într-o situaţie dificilă, ar 
naște alte întrebări fără răspuns? L-ar ajuta pe Dragoș sau i-ar 
complica viaţa? 

— Eu sunt pregătit, oricând, să stau de vorbă cu soțul 
dumneavoastră... Știu că treceţi prin momente foarte dificile, 
am văzut cum se zbat colegii de breaslă, cum aleargă după 
declaraţii... îmi închipui cât de greu vă este, în special prin 
prisma copilului. 

Îi reveniră în faţa ochilor imaginile cu Vanda minţind cu 
nerușinare. Nu, cu siguranță lucrurile nu vor rămâne așa! 
Trebuia să ia atitudine, să arate lumii că Dragoș Zaharia nu era 
monstrul pe care îl descrisese Vanda. 

— Domnule Constantinescu, sunt gata să vă răspund la orice 
întrebare... 

Bărbatul rămase descumpănit o fracțiune de secundă, apoi 
zâmbi larg. După cum decursese discuţia, se aștepta ca Daria 


VP - 223 


să-l refuze, în niciun caz să-i propună un interviu. 

Incercă să pluseze. 

— OK... însă aș fi dorit să vorbesc și cu soţul dumneavoastră. 

Spre surprinderea lui, Daria avea un motiv bun să decline 
interviul în numele lui Dragoș. 

— După cum știți, există o anchetă în derulare... Soțului meu i 
s-a pus în vedere să evite contactul cu presa, până la finalizarea 
dosarului. 

O măruntă, dar eficientă minciună, care pe George îl convinse 
instantaneu. 

— Bine, atunci, când doriţi să...? 

— Și acum, dacă se poate. 

Bărbatul surâse, era ziua lui norocoasă. 

— Sigur că da. Mă scuzaţi cinci minute, să pregătesc 
aparatura, luminile... Pentru mici retușuri, avem oglindă la baie. 
Prima ușă pe stânga. 

Dacă până acum Daria reușise să-și stăpânească emoţiile, 
perspectiva imediată a interviului îi urcase pulsul. Dintr-odată, 
avea nevoie de aer. 

Merse la baie, deschise geamul și trase prima gură de oxigen 
până în fundul plămânilor. Apoi se calmă, respiraţia precipitată 
revenind la normal. În oglinda mare, dreptunghiulară, nu arăta 
tocmai bine, avea cearcăne și-i lipsea orice urmă de machiaj. 
Măcar părul îi stătea satisfăcător, și-l vopsise joia trecută într-o 
nuanţă castanie. 

Ca să evite un previzibil dezastru, decise că avea prea puţin 
timp pentru un make-up reușit, discret. Și nici nu era convinsă 
că ar fi fost o idee bună. In fond, lumea urma să vadă mai bine 
suferinţa de pe faţa ei. Una reală, nu artificială, contrafăcută, 
cum fusese în cazul Vandei. 

George Constantinescu avea camere video montate pe 
trepied care filmau din unghiuri diferite. În mod normal, lucra cu 
doi operatori, însă acum era prea târziu ca să-i cheme, trebuia 
să se descurce singur, să filmeze fără prim-planuri. O invită pe 
Daria să stea pe unul dintre cele două fotolii, îi montă 
microfonul, pe urmă și-l puse și el, înainte de a porni 
înregistrarea. 

— Sunteţi bine, putem începe?... OK... Salut și bine v-am 
regăsit la o nouă ediție a emisiunii G-Show, cu George 
Constantinescu. O avem invitată în studio pe doamna Daria 


VP - 224 


Zaharia, soţia lui Dragoș Zaharia, despre care vuiește toată 
presa de douăzeci și patru de ore încoace. O să intrăm direct în 
subiect. Doamnă Zaharia, aţi urmărit interviul cu Vanda Roca? 

— Sigur că da. Asta a fost și motivul pentru care v-am sunat. 
S-au lansat niște acuzaţii foarte grave, neadevărate, despre 
soțul meu, care, din păcate, în acest moment se află în 
imposibilitatea de a da declaraţii. După cum știți, este implicat 
într-o anchetă. 

— Și dumneavoastră aţi considerat că ar fi bine să lămuriţi 
anumite lucruri, în numele soțului... 

— Exact. Sunt soţie și mamă, mă doare să văd cum diverse 
persoane îi terfelesc numele. Îl cunosc foarte bine pe Dragoș, îl 
iubesc și știu că este nevinovat. 

— OK, atunci haideţi s-o luăm cu începutul. Vanda Roca 
susține că aţi făcut meditații cu fiul ei, la limba engleză. 

— Într-adevăr, așa ne-am cunoscut. Apoi Tudor, copilul 
familiei Roca, s-a împrietenit cu Mihai, băiatul nostru. După 
meditații, mai stăteam de vorbă cu doamna Vanda Roca. În 
general, despre școală, educaţie... 

— Deci puteţi spune că aveaţți o relaţie apropiată. 

— Da... Am fost invitați la ziua lui Tudor, am considerat-o pe 
Vanda drept prietenă... Pentru că în ultima perioadă atât eu, cât 
și ea, începuserăm să vorbim inclusiv despre problemele de 
familie, despre lucruri care ţineau de intimitatea cuplului. 

— Înţeleg că v-aţi împrietenit. 

— Eu, cel puţin, așa am socotit... Cine mă cunoaște știe că nu 
sunt genul de femeie care să-mi expun viaţa în public, în fața 
oricui. 

— Și, în acest context, ce părere v-aţi format despre familia 
Roca? 

— Cum să vă spun, aș vrea să fiu cât se poate de onestă. Aș 
minți dacă aș pretinde că până acum am avut vreo urmă de 
îndoială cu privire la caracterul Vandei Roca. M-am bucurat că 
băieții noștri se înțelegeau foarte bine... Așa cum, de altfel, era 
și relaţia mea cu Vanda... Una de amiciţie fără rezerve. 

George lăsă intenţionat câteva momente de liniște, cât să bea 
apă și să pregătească următoarea întrebare. 

— E adevărat că Vanda Roca i-a oferit un job soţului 
dumneavoastră, la revista pe care o conduce? 

— Da, propunerea a venit din partea ei... Dragoș era în 


VP - 225 


căutarea unui loc de muncă stabil. Știţi cum e cu actorii, sunt 
perioade în care își găsesc mai greu un proiect de teatru, de film 
sau de televiziune... E adevărat, începuserăm să avem 
probleme cu banii, pentru că locuinţa din Voluntari e luată pe 
credit ipotecar. Apoi, mai sunt și nevoile unui copil de șapte ani, 
iar cu salariul meu de profesoară, vă daţi seama... Așa că 
propunerea Vandei a picat bine, deși Dragoș nu mai lucrase 
niciodată ca jurnalist. 

— Așadar, aveaţi motive să fiţi recunoscătoare familiei Roca... 
în special Vandei Roca. 

— Da, fără discuţie. Lui Dragoș părea să-i placă noul loc de 
muncă... Se acomodase, cred... deși nu-i fusese deloc ușor în 
primele săptămâni. 

— Soţul dumneavoastră v-a povestit ceva despre relația 
profesională, sau de altă natură, cu Vanda Roca? 

— Mi-a spus puţine lucruri. Pozitive, în general... Din câte ţin 
minte, mi-a povestit că Vanda Roca l-a ajutat să se integreze în 
noul colectiv... La început, l-a dat pe mâna unei colege... Alina 
parcă. Ea l-a îndrumat, i-a arătat ABC-ul meseriei... Nimic 
special, care să-mi atragă atenţia în mod deosebit. 

— Dar l-aţi simţit a/tfe/ în perioada cât a lucrat la revistă? 
Adică, era poate mai distant, mai rece cu dumneavoastră... mai 
aerian? 

— Vreţi să spuneţi, cum sunt bărbaţii îndrăgostiţi... Nu, 
categoric! Nu mi-a dat de înţeles că ar avea pe altcineva. 

— Mă rog, fiind actor, poate că... 

— Este actor, într-adevăr... însă îl cunosc de atâţia ani, îmi 
dau seama când are cea mai mică problemă. 

— Vanda Roca pretinde că a avut o discuţie cu soțul 
dumneavoastră... că acesta i-ar fi făcut avansuri într-un mod 
destul de brutal. 

— Daţi-mi voie să vă spun, răspicat, că Vanda Roca minte! 
Da, pot crede că Dragoș a flirtat cu altă femeie... Și da, pot 
crede că a greșit față de mine, faţă de jurământul nostru de 
fidelitate... Într-o căsnicie, se mai întâmplă, știți foarte bine... 
Dar nu pot crede că Dragoș ar fi agresat o femeie, nici măcar 
verbal... Fie ea și Vanda Roca. 

— Permiteţi-mi să vă amintesc incidentul de la postul de 
televiziune VIP TV, cu producătorul bătut de soțul 
dumneavoastră. Sunt voci care pretind că, în unele situații, 


VP - 226 


Dragoș Zaharia devenea coleric, violent chiar. De ce n-aţi crede, 
păstrând proporţiile, că un astfel de incident ar fi avut loc și în 
sediul revistei RST, între Vanda Roca și soțul dumneavoastră? 

— Pentru că îl cunosc pe Dragoș mai bine decât oricine. Nu ar 
agresa o femeie nici mort! lar să spui că a făcut o obsesie 
pentru tine și că este un psihopat mi se pare culmea tupeului și 
a minciunii... Asta m-a indignat cel mai tare. Cum să pretinzi așa 
ceva?! Pe Dragoș îl știu atâţia oameni, cu bune și cu rele, a avut 
relații și cu alte femei înaintea mea. Sunt convinsă că niciuna nu 
a văzut în el un obsedat sexual, un psihopat, așa cum încearcă 
să-l descrie Vanda Roca, minţind cu nerușinare. 

Se aprinsese destul de tare, se temea ca nu cumva să-și iasă 
din minţi, la nervi, și să strice totul. Să izbucnească într-un plâns 
isteric sau să țipe la George. 

Luă o gură de apă, lăsându-l pe moderator să rumege 
informaţiile, în căutarea celei mai potrivite continuări. 

— De ce credeţi că ar minţi Vanda Roca? 

— Nu știu... Și eu m-am întrebat, fără să găsesc deocamdată 
un răspuns. 

— Am înțeles că soțul dumneavoastră are mâna ruptă. V-a 
povestit în ce împrejurare și-a rupt-o? 

— Da... însă aceste informaţii sunt legate de ancheta de la 
Parchet și nu eu sunt în măsură să vi le dau. Imi pare rău. 

— Înţeleg... Știu că este o întrebare dificilă, delicată. În alte 
condiţii, nu v-aș fi pus-o. Dar... aţi avut vreodată dispute 
violente cu soţul dumneavoastră? V-a lovit, a ţipat, a fost 
agresiv? 

— Mă surprinde faptul că insistaţi. Da, a fost agresiv, poate, 
cu alţi bărbați care l-au supărat. Cu mine, niciodată! Și nici cu 
alte femei, ca să fie clar! 

— Deci în ultima perioadă a fost OK, n-aţi avut dispute în 
familie. 

— Dacă vă referiți la ameninţări sau bătăi, nu! Discuţii în 
contradictoriu sunt în orice cuplu din ţara asta. 

— Soţul dumneavoastră îl cunoștea pe Viktor Roca? 

— Da... Au stat puţin de vorbă la petrecerea la care am fost 
atunci, la ziua lui Tudor Roca. Atât. 

— Și v-a relatat conţinutul acelor discuţii? 

— Nimic special, din câte îmi amintesc. 

Interviul fu întrerupt de un apel telefonic. Deranjat, George 


VP - 227 


Constantinescu își scoase mobilul din buzunar și îl închise. 

— Mă scuzați... Să revenim. Am întrebat-o pe Vanda Roca, vă 
întreb și pe dumneavoastră... Din ce-a apărut în presă, reiese că 
Dragoș Zaharia și-a pierdut telefonul mobil în casa familiei Roca, 
probabil în seara zilei de vineri. Aveţi idee ce ar fi căutat soțul 
dumneavoastră acasă la familia Roca, în lipsa Vandei? 

— Da, am idee... Și aici, Vanda Roca minte. Ştia foarte bine ce 
treabă avea Dragoș la ea acasă. Nu e vorba despre infidelitate, 
dacă la asta vă gândiţi. Dar, încă o dată vă spun, aceste 
informaţii ţin de competența Poliţiei. Doar ei vi le pot furniza... 
Îmi pare rău, nu mă eschivez, dar sper să mă înțelegetți. 

— Credeţi că soţul dumneavoastră ar fi fost capabil să intre 
prin efracţie în locuinţa familiei Roca, dintr-un motiv rămas 
deocamdată în ceată? 

— Exclus! Dragoș are o mie de defecte și de calităţi, dar 
printre primele nu se numără predispoziția pentru încălcarea 
legii. A luat două amenzi rutiere, mari și late, dacă asta 
consideraţi că ar putea fi relevant. 

— În concluzie, dumneavoastră susţineţi că afirmaţiile Vandei 
Roca sunt nereale... Dacă astfel ar sta lucrurile, aţi găsit vreo 
explicaţie? De ce ar fi minţit doamna Roca, totuși? 

— Mi-aș dori să știu, aș da orice pentru asta. Ce pot să vă 
spun este că, atunci când eram prietene, mi-a făcut unele 
mărturisiri. Mi s-a plâns, ca de la femeie la femeie. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu căsnicia ei... Mi-a dat de înţeles, fără să intre 
în detalii, că Viktor Roca se purta foarte urât cu ea. Și cu 
Tudor... Pe moment, mi s-a părut că exagerase, că voia să mă 
facă să uit de problemele mele cu banii, cu jobul lui Dragoș... 
Adică, uite, vezi, Daria, nici la mine lucrurile nu stau tocmai roz, 
deși din afară, de la distanţă, se vede altceva. Mi-a zis chiar că 
se gândea serios să divorțeze... 


VP - 228 


12. 


Horia Manolache ajunse la birou devreme, ca de obicei. În 
sediul Poliţiei Capitalei, odată cu el își făcuseră intrarea și doi 
suspecți de furt din buzunare. Fuseseră imobilizaţi în staţia de 
metrou Gara de Nord 1, după un flagrant surprins de un agent 
sub acoperire. Indivizii aveau mâinile încătușate și păreau 
resemnațţi. Probabil știau procedura, nu erau debutanţi într-ale 
meseriei. 

De mai bine de cincisprezece ani, comisarul de la Serviciul 
Omoruri își respecta ritualul de dimineaţă. Intra în birou la 7:30, 
își făcea singur cafeaua la filtru, pe care o savura la fereastră, 
privind în curtea interioară, de obicei pustie la acea oră. Apoi își 
scotea agenda din sertar și citea presa până pe la opt, luându-și 
uneori notițe. Ca șef de serviciu numit provizoriu, cu doar trei 
luni în urmă, avusese posibilitatea să se mute într-un birou cu 
anticameră și secretară, chiar fusese rugat, însă, în mod straniu 
pentru majoritatea colegilor, alesese să rămână cu inspectorul 
Liviu Ifrim. Cei doi își creaseră o rutină, fiecare își știa bine locul 
și rolul în angrenaj, se completau reciproc și, în cazul lor, 
schimburile divergente de opinii arareori se lăsau cu scântei. In 
timp ce inspectorul Ifrim tindea să devină impulsiv, să ia decizii 
riscante, la cald, bazându-se în primul rând pe instinct, colegul 
său mai experimentat învățase cum să-l tempereze fără să-i 
știrbească din orgoliu. 

In mod firesc, odată cu funcţia interimară obţinută după 
surprinzătoarea ieșire la pensie a fostului șef (ulterior angrenat 
într-o firmă privată de securitate), comisarul Manolache 
preluase  hârțogăraia aferentă birocraţiei, cu documente 
aterizate zilnic pe biroul său, la semnat. Trebuia să le citească 
pe toate, fapt ce-l scotea din ritm, îi mânca un timp preţios în 
care s-ar fi putut dedica studierii unor dosare. In special crimele 
cu autor necunoscut îi dădeau bătăi de cap, pentru că, la finalul 
anului, la ora bilanţului, devenise obligaţia lui să justifice în faţa 
conducerii fiecare eșec. 

De câteva zile, lăsase baltă orice altă activitate de 
supraveghere și coordonare, pentru a se ocupa exclusiv de 


VP - 229 


dosarul lui Viktor Roca. Primise semnale clare, atât din partea 
procurorului Rusu, cât și a șefilor direcți, așa că urma să trateze 
cazul cu maximă atenţie și să-l rezolve cu prioritate. Era de 
înţeles, interesul opiniei publice ajunsese la cote paroxistice, 
toată lumea aștepta deznodământul. Aștepta ca Poliţia să-l 
indice, fără dubii, pe autorul unei presupuse crime care ajunsese 
să fie comentată până și în ultimul cătun din vârf de munte. 
Știrea fusese preluată inclusiv de agenţiile străine. Nu doar pe 
procurorul Rusu îl sunaseră șefii din Ministerul Public, ca să dea 
explicaţii, în urmă cu douăzeci și patru de ore, comisarul 
Manolache se trezise cu un telefon din partea ministrului de 
Interne. Iniţial, crezuse că-i o glumă proastă a vreunui coleg. 
Dar nu, însuși ministrul avea un interes major să urmărească 
evoluţia anchetei și să primească informaţii calde, direct de la 
sursă. Chiar îl rugase pe comisar să-i solicite ajutorul, pentru a-i 
pune la dispoziţie oameni, resurse materiale, ponturi de la 
serviciile de informații, orice ar fi avut nevoie pentru 
desfășurarea rapidă a investigaţiilor, în cele mai bune condiţii. 

Atât comisarul Manolache, cât și inspectorul Ifrim erau 
conștienți de faptul că dosarul Viktor Roca ar putea fi principalul 
reper al carierei lor. lar asta le punea pe umeri o presiune 
uriașă. 

In curtea interioară, două angajate de la Serviciul 
Contabilitate fumau  savurându-și cafeaua de dimineaţă. 
Comisarul le privi absent de la fereastra aflată la etajul trei. 
Femeile râdeau zgomotos, păreau într-o dispoziţie excelentă, 
grijile lor cotidiene se rezumau la cifrele seci de pe statele de 
plată. Altfel, o nouă zi, aceeași rutină, în care puţinele momente 
reconfortante erau cele de la fumoar. 

Revenit la birou, comisarul își deschise laptopul și agenda. l-ar 
fi luat foarte mult să citească tot ce se scrisese despre cazul 
Roca. Noroc că informaţiile cu adevărat relevante se cam 
repetau, le știa pe de rost. Singura noutate într-adevăr demnă 
de interes fusese apariţia interviului cu Daria Zaharia. Soția 
suspectului numărul unu vorbise cu jurnalistul George 
Constantinescu în urma acuzațiilor Vandei Roca. 

Comisarul ascultă cu atenţie declaraţiile Dariei și își notă 
scurte observaţii. Părea să fi descoperit un nou fir, o altă 
perspectivă. În special finalul îl punea pe gânduri. Să fi fost soţii 
Roca în pragul divorţului? Declaraţia fotografului de la revista 


VP - 230 


RST îl va lămuri în ce măsură erau reale afirmaţiile lui Dragoș 
Zaharia cu privire la poza compromiţătoare, cu așa-zisa amantă 
a lui Viktor Roca. 

Când își făcu apariţia inspectorul Ifrim, cu cinci minute înainte 
de ora opt, șeful Serviciului Omoruri tocmai termina de notat 
ultimele întrebări la care intenţiona să găsească răspunsuri în 
cursul zilei. 

— 'Neatţa, șefu'! 

— Salut... Vezi că ai cafea. 

Polițistul se duse la filtru și puse mâna pe vasul din sticlă. Era 
cald. Își turnă în cană. 

— Mersi... Ce noutăţi mai scriu dragii noștri labagii din presă? 

— Soţia lui Zaharia i-a dat interviu lui Constantinescu. 

Vestea îl făcu pe lfrim să pufnească. Scuipă cafeaua pe 
mochetă. 

— Pe bune?!!! Băi, ești nebun?! 

Merse repede la laptop și-l deschise. 

— Unde, pe YouTube? 

— Da. 

— Și, ce zice? 

— Nimic spectaculos... Finalul mi se pare interesant. Vocea 
Dariei se auzi din nou în încăpere, întreruptă de întrebările 
jurnalistului. 

Inspectorul stătea ca pe ghimpi, se ridică de pe scaun, agitat. 
Investigația în dosarul Roca îl prinsese, îi plăcea că se afla 
printre protagoniști, că avea un cuvânt de spus în această 
poveste. Nu-l uitase pe procurorul Rusu, care se opusese 
propunerii de arestare a lui Zaharia, dar avea o vorbă: cine râde 
la urmă, râde mai bine. Intuiţia lui arareori dăduse greș. Intuiţia 
și mirosul fin, de câine poliţist campion la depistarea urmelor, îl 
conduceau într-o singură direcţie. Spre Dragoș Zaharia! 

— Tipa blufează, clar! își dădu cu părerea Ifrim, imediat după 
ce ascultă interviul Dariei. 

— De ce zici asta? 

— Pentru că ne trimite după fentă! Uau! Vanda Roca voia să 
divorţeze! Ca să vezi ce nefericită era! Și nevasta milionarului i- 
o spune cui? Tocmai unei amărâte de profesoare din Voluntari, 
întâmplător soţia suspectului numărul unu! E cusută cu aţă albă, 
Horia. 

— Și dacă ceea ce pretinde Daria Zaharia este purul adevăr? 


VP - 231 


Dacă cineva din anturajul Vandei ne confirmă chestia asta? 

— AȘ fi foarte curios să văd cine... 

— Poate Elvira? Prietena ei cea mai bună. 

Işi consultă agenda. 

— Mi-am notat aici. Ar trebui să ajungă în București la 11:30. 
Cursa Blue Sky de Londra... Să lămurim și aspectele rămase 
neclare din declaraţia lui Dragoș Zaharia, care se bate cap în 
cap cu declaraţia Vandei Roca. 

Poliţiștii aveau un mare semn de întrebare: Vanda Roca 
rămăsese în redacție în seara respectivă, fapt confirmat de unul 
dintre angajaţii ei, în timp ce Dragoș Zaharia pretindea că 
plecase împreună cu șefa lui, acasă la Elvira. 

Comisarul își trecu mâna prin părul negru, tuns periuță. 

— Nu înțeleg cum ar fi putut ști Zaharia unde locuiește Elvira, 
dacă Vanda nu i-a spus nimic. 

— Nu-i exclus s-o fi urmărit într-una din zile, opină inspectorul. 
Dacă te-ar refuza o femeie-beton ca Vanda, pentru care ai făcut 
o adevărată obsesie, tu cum ai proceda? 

Manolache avea îndoielile lui. Da, Dragoș Zaharia îi minţise. 
Da, ar fi putut fi obsedat de Vanda. Dar psihopat?! Parcă era 
prea mult. Portretul pe care i-l creionase pe baza propriilor 
observaţii trebuia cât mai repede confirmat sau, dimpotrivă, 
infirmat de profilul psihologic. Specialistul lor încă lucra, 
strângea date inclusiv de pe reţelele de socializare. Dragoș 
fusese de acord să facă testul cu detectorul de minciuni, prilej 
bun ca profilerul de la Poliţia Capitalei să obţină alte informații 
despre suspect. În afară de cele culese de la prieteni, vecini, 
rude și foști colegi. Puse cap la cap, ar fi urmat să-i dezvăluie 
comisarului în ce măsură Dragoș Zaharia avea trăsăturile unui 
psihopat. Rezultatul ar fi cântărit decisiv, i-ar fi deschis calea 
către continuarea anchetei într-o direcţie clară. 

Comisarul termină de scris în agendă, apoi făcu un preambul 
pentru planul de bătaie. 

— Deci, să recapitulăm, Liviule... Ce avem la dosar ca probe 
materiale indubitabile? 

— Păi... punctul unu: amprentele suspectului în casa familiei 
Roca. 

— Corect. Doi... 

— Petele de sânge. Rezultatele ADN confirmă bănuielile 
noastre. 


VP - 232 


— Bun. Trei... 

— Telefonul mobil al suspectului. 

— Patru... 

— Alte pete de sânge, provenite de la Viktor Roca. La fel, 
rezultatul ADN confirmă. S-au luat probe de pe periuţa de dinţi 
și pieptănul presupusei victime. 

— Foarte bine. Până aici, perfect... 

— Cinci: înregistrările camerei de supraveghere, mai întâi cu 
Viktor Roca și apoi cu suspectul... Deocamdată, atât. Din 
păcate, nimic interesant la mașina lui Zaharia, futu-i mama mă- 
sii de treabă. 

Criminaliștii prelevaseră probe din portbagajul și din interiorul 
mașinii lui Dragoș încă din dimineața zilei de luni, după prima 
declaraţie dată de suspect. Acum, cea mai mare problemă era 
faptul că le lipsea cadavrul. Și nici nu aveau o explicaţie despre 
cum ar fi reușit presupusul criminal să-l scoată din casă. 

Pana de curent fusese provocată, cel mai probabil, de Dragoș 
Zaharia. Enel le notificase faptul că pe strada din Voluntari unde 
locuia familia Roca nu fuseseră întreruperi sau alte incidente la 
rețea imputabile firmei de distribuţie. Pe de altă parte, polițiștii 
nu găsiseră amprente la tabloul electric, altele decât ale Vandei, 
fapt explicabil, de altfel. Umblase la siguranțe. Grădinarul, 
domnul Nicu, discutase cu inspectorul Ifrim. li confirmase apelul 
Vandei, care îl întrebase cum putea rezolva rapid problema. 

Chiar dacă locuinţa familiei Roca se afla, cumva, la oarecare 
distantă fată de vecini, criminalul ar fi riscat enorm să iasă pe 
poarta casei cu corpul lui Viktor Roca în spinare. Varianta mai 
plauzibilă indica un traseu prin spatele proprietăţii, către gardul 
dinspre nord-est, aflat la capătul unui drum pietruit, cufundat în 
întuneric, cu multe gropi adânci, aproape impracticabil în 
perioadele ploioase. Dragoș Zaharia ar fi abandonat cadavrul 
peste gard, urmând să-l recupereze cu mașina, după ce ieșea pe 
poartă. 

Doar că polițiștii nu găsiseră indicii în curte, nici cu ajutorul 
câinilor dresați. Existau, însă, pe camerele de supraveghere ale 
unor vecini, două înregistrări cu mașina lui Dragoș Zaharia 
întorcându-se spre București. Între sosirea în faţa ușii familiei 
Roca și plecarea acestuia - surprinsă de respectivele camere 
video, aflate pe aceeași stradă, la circa 800 de metri distanţă - 
polițiștii calculaseră un interval de aproximativ 17 minute. După 


VP - 233 


părerea comisarului, cele 14 - 15 minute rămase la dispoziţia 
suspectului i-ar fi fost insuficiente să comită crima și să ridice 
cadavrul peste gardul din spatele casei. În disperare, probabil 
riscase și-l scosese pe poartă. 

Horia Manolache își verifică ceasul. 

— Mda... La 9:20 avem întâlnire cu doctorul Pompiliu Tudose. 
Pe urmă, direct la aeroport. 

— Cu dom’ doctor unde ne vedem? 

— La cabinet... Clinica Regina Ana. Ne-a rugat să nu 
întârziem. 

— Și după aeroport? 

— AȘ zice să tragem o fugă la redacția RST. Să vorbim cu tipa 
care i-a fost mentor lui Zaharia. 

— Care tipă?! 

— Alina... ziarista. 

— Aha... OK, abia aștept... Ce-mi plac ziaristele astea 
băgăcioase, care și-o trag pe sistem barter. Sex contrainformaţii 
pe surse. 

— De unde știi că-i genul?! 

— Am eu un feeling. Am început să le cunosc, ce naiba, Horia. 
Toate-s ahtiate să apară pe prima pagină. 

— Și? Ai de gând să faci un barter? 

ÎI privi tăios, pe sub sprâncene. Asta le mai lipsea, un alt 
scandal cu procurorul Rusu, din pricina scurgerilor de informaţii. 

— Glumești?... 

— Deloc. 

— Stai liniștit. Ți-am promis, nu-s nebun. 

— Rusu ne-ar face zile fripte. 

— Mă doare-n cur de Rusu, pe bune! Nu-mi pare rău pentru 
data trecută. A meritat... Stai să-l vezi la sfârșit, cum se umflă-n 
pene pe spatele nostru... Un bou, numai gura-i de el! Vezi 
Doamne, ne coordonează... Coordonează pe mă-sa! 

Inspectorul îl antipatiza, în mod evident, pe procurorul Rusu. 
Fusese luat peste picior de vreo două ori, iar de atunci jurase să 
se revanșeze cu orice ocazie. Dar în cazul Roca, după primul 
incident, îi promisese lui Horia că n-o să mai dea informaţii pe 
surse. 

Telefonul de interior zbârnâi pe biroul comisarului. 

— Bună, Mia... Hai, vino repede, că plecăm. 

Domnișoara Mia fusese preluată de Manolache de la fostul șef 


VP - 234 


al Serviciului Omoruri. Toţi se chinuiseră, în zadar, să afle ce 
bărbat puternic și influent pusese o vorbă bună ca să lucreze în 
Poliţie. Din punct de vedere fizic, arăta ireproșabil, iar asta nu 
făcea decât să le dea apă la moară celor care insinuau că ar fi 
amanta vreunui chestor. Însă aspectul exterior al Miei contrasta 
flagrant cu capacităţile ei cognitive, terminase cu greu o 
facultate particulară obscură, iar jobul de secretară la Poliţia 
Capitalei îi depășea în mod clar competențele. Și asta în special 
datorită firii dezordonate și a modului foarte superficial în care 
trata sarcinile din fișa postului. Era conștientă că, indiferent de 
comportamentul la locul de muncă, avea spatele asigurat, 
iubitul (sau amantul) i-ar fi pus repede la punct pe eventualii 
cârcotași. 

Intră în birou fără să bată la ușă, odată cu un val de parfum 
scump, împrăștiat fără discernământ. Dacă ar fi amanetat 
piesele vestimentare, ceasul și bijuteriile Miei, inspectorul Ifrim 
s-ar fi descurcat cel puţin șase luni fără leafă. 

Bărbatul o privi lung, pofticios, în timp ce Mia îi dădu 
comisarului mapa zilnică, aplecându-se peste birou cât să-l lase 
cu gura căscată pe inspector. Fusta strâmtă, peste genunchi, 
crăpată la spate, ar fi trecut neobservată doar într-o mănăstire 
de eunuci. 

— Aveţi aici două cereri pentru concedii de odihnă, un fax de 
la minister, de la domnul subsecretar Afloroaiei, o expertiză 
criminalistică și... procesele-verbale pentru recepţia lucrării de 
la etajul trei. 

— Ce lucrare?! 

— Păi, firma care a înlocuit gresia, faianța și termopanele de 
la toaletă. 

— Trebuie să semnez și eu?! 

— Da, domnule comisar... Uitaţi aici, sunteți al doilea pe listă, 
mai urmează încă patru semnături, până la comandant. Să 
poată face plăţile doamnele de la Serviciul Contabilitate. 

— Bine, hai că semnez acum, să-ţi iei de-o grijă... Poftim, 
trimite-o mai departe. 

Îi întinse procesul-verbal, iar Mia își reluă poziţia verticală, 
lăsându-l pe inspector fără perspectivă. 

— Mulţumesc... Să comand ceva pentru prânz sau...? 

— Nu, mersi. Mâncăm în oraș... Mia, dacă mă caută cineva de 
la minister, te rog să mă suni. 


VP - 235 


— Da, sigur, cum să nu! Să aveți o zi minunată, domnilor! 

Le întoarse spatele și ieși graţioasă, trăgând ușa după ea mai 
tare decât și-ar fi dorit. Zgomotul îl făcu pe Ifrim să tresară. 

— Ce pocnitoare... 

O spusese pentru el, însă suficient de tare încât să audă și 
comisarul. 

— Pardon?! 

— Scuze, mi-a scăpat... Mia e o tipă de zahăr! 

Îi zâmbi ironic șefului, care simţise un imbold să intervină, 
măcar formal. Avea aceeași părere despre secretară, chiar dacă 
evita să și-o exprime în public, din motive lesne de înţeles. 

Şoferul aflat la dispoziția comisarului îi aștepta la volan, în 
Loganul alb din parcare. 

— 'Neaţa! Unde mergem, șefu'? 

— Clinica Regina Ana. 

— Am înţeles. Pornim. 

Manolache preluase funcţia interimară cu tot cu șofer și 
secretară, cum se întâmpla de obicei. Dacă la adresa Miei ar fi 
avut o groază de obiecţii, și pe bună dreptate, șoferul părea un 
tip OK, își făcea treaba conștiincios, nu întârzia niciodată și 
vorbea puţin, la obiect, cât să nu deranjeze. Găsise în el omul 
potrivit, faţă de care îndrăznise să-și descarce necazul. 

Comisarul trecuse printr-un șoc emoţional puternic, divorțase, 
iar copilul de cinci ani rămăsese la soție. Care soţie nu-și 
exprimase nemulţumirile și angoasele decât mult prea târziu, 
când deja luase brutal decizia, fără să se consulte, fără să 
încerce o mediere. Problemele de după apariţia copilului o 
copleșiseră, se simţise singură, fără sprijinul lui Horia, plecat 
mai toată ziua la slujbă. Uneori și nopțile, deseori și în weekend. 
Nu, asta nu era viaţă! Intr-o sâmbătă, își făcuse bagajele și 
plecase cu copilul la părinţi, lăsând pe masa din bucătărie un 
bileţel cu doar patru cuvinte mari și late: Îmi pare rău, divorțez! 

Chiar dacă activitatea de la birou nu-i lăsa timp pentru 
meditaţie și reflecţii, Horia Manolache era un familist convins, o 
iubea enorm pe fetița lui. Decizia unilaterală a soţiei căzuse de 
nicăieri, ca o ghilotină. Oricât încercase să facă abstracţie, să fie 
pozitiv, să se canalizeze doar pe rezolvarea dosarelor, imaginea 
dureroasă a Andei îl însoțea peste tot, ca un pumnal înfipt în 
spate. O vedea săptămânal și la fiecare despărţire i se rupea 
sufletul. lar fosta soție părea de fier, insensibilă la suferințele lui. 


VP - 236 


Partenerul comisarului avea probleme de altă natură. Se 
însurase cu o scorpie plină de venin, cu gura mare, nemulțumită 
de viață, la modul general, și de veniturile soțului, în mod 
special. Cum de alti polițiști se descurcă, au vilă și trei mașini, 
iar tu ești un neica-nimeni? Uite cu cine m-am măritat! Că mă 
ceruse băiatul șefului de la vama Sculeri și m-am luat după 
chemarea inimii... Vezi Doamne, eram îndrăgostită de un tânăr 
și promițător polițist... Așa-mi trebuie, dac-am fost proastă! Că 
nu ești în stare să mă duci în concediu nici măcar la bulgari, cu 
leafa ta de muritor de foame! 

Nu aveau copii, iar el își găsise refugiu în braţele unei femei 
mai înțelegătoare. Evident, fără știrea scorpiei. O cunoscuse la 
salonul de frizerie, era hair-stylist, tocmai se despărţise urât de 
fostul prieten și descoperise în poliţist bărbatul potrivit picat la 
momentul potrivit. Relaţia lor adulterină se derula de aproape 
opt luni, într-un secret absolut. Ifrim evitase să-i spună până și 
partenerului său, Manolache. Trăia cu spaima ca nu cumva să 
afle nevastă-sa, în cine știe ce împrejurări nefaste. Casa era pe 
numele ei și părinţii o ajutau cu bani, aveau afaceri într-un 
complex comercial angro. 

Inspectorul manifesta un adevărat cult pentru femeile 
puternice, independente, sigure pe capacitatea lor de a-și croi 
un drum în viață fără un sprijin material susținut din partea 
bărbaţilor. O simpatiza pe Vanda Roca, în pofida aparenţei că ar 
fi profitat de situaţia financiară a soțului ei. Conducea cu mână 
de fier revista RST, o afacere al cărei succes i se datora în 
proporţie de sută la sută. Vedea diferenţe ca de la cer la pământ 
între Vanda și nevastă-sa, o fostă copilă de bani gata, ale cărei 
pretenţii exagerate se îndreptau exclusiv asupra celor din jur, 
niciodată asupra propriei persoane. 

De aceea, pentru inspectorul Ifrim, vinovăția lui Dragoș 
Zaharia - un aventurier de doi lei, care se credea mascul feroce 
- era întotdeauna mai presus de orice bănuială în comparaţie cu 
implicarea Vandei în dispariţia lui Viktor Roca. 

Şoferul opri în curtea clădirii moderne din oțel și sticlă, cu 
patru etaje și o parcare mică, insuficientă. Rămase la volan, în 
spatele a doua mașini inscripţionate cu sigla clinicii medicale 
Regina Ana, în timp ce polițiștii merseră la recepţie. Ajunseseră 
cu zece minute mai devreme, erau așteptați. 

Cabinetul doctorului Pompiliu Tănase, de la etajul trei al 


VP - 237 


clădirii, avea vedere frontală spre bulevard, prin fereastra mare 
cât peretele. Medicul îi servi pe polițiști cu cafea, atrăgându-le 
atenţia că peste fix 50 de minute urma să intre în operaţie. 
Așadar, timpul său era limitat. 

— Cu ce v-aș putea fi de folos? 

Întrebarea îi ridică mingea la fileu comisarului, care îl întrebă 
fără menajamente despre relația cu Vanda Roca. 

Doctorul Tănase vru să știe dacă discuţia lor era una oficială. 
Auzise, firesc, despre dispariţia lui Viktor Roca. ` 

— Neoficială, domnule doctor, îi răspunse Manolache. In felul 
ăsta, evităm pierderea unui timp preţios. Ar fi urmat să vă cităm 
la Poliţie, în calitate de martor. 

— Martor?! Nu înţeleg. În ce sens? 

— Toate persoanele care pot ajuta la rezolvarea acestui dosar 
intră la categoria martori. 

— Aha... Și cu ce v-aș fi eu de folos, în mod concret? 

— Ne interesează în ce context ați cunoscut-o pe Vanda Roca. 

— Da... Am fost colegi de facultate. De grupă, chiar... 

Inspectorul Ifrim făcu ochii mari. 

— Doamna Roca este absolventă de Medicină?! 

— Da! Nu știaţi?! Dar nu a profesat niciodată. Nici măcar un 
minut... în fine, ne-am căsătorit în ultimul an de facultate, iar în 
urmă cu circa opt ani am divorţat... Avem împreună un copil... 
Pe Tudor. 

De data asta, fu rândul comisarului să ridice din sprâncene. 

— Tudor Roca este băiatul dumneavoastră?! 

— Da. Vanda rămăsese însărcinată când ne-am despărțit... 

— Și când v-aţi despărţit... fosta soţie își începuse relația cu 
Viktor Roca? 

— Nu... însă nu vă pot spune cu certitudine... S-a recăsătorit 
după nașterea lui Tudor. 

— Domnul Roca știa al cui este copilul? 

— Dacă nu știa, a aflat. Am discutat cu el o singură dată. 

Poliţiștii schimbară priviri, amândoi ar fi vrut să-i pună 
următoarea întrebare. Ifrim cedă în favoarea șefului. 

— Vă vedeți cu Tudor? 

— Vanda nu i-a spus, din păcate... Viktor Roca a insistat ca 
după căsătorie Tudor să poarte numele său și să evite orice 
legătură cu mine... E trist, cumva a trebuit să mă resemnez... 
Vanda m-a rugat să las lucrurile așa, să nu-l bulversăm pe 


VP - 238 


Tudor. 

— Bine, dar... 

— Știu ce vreţi să spuneţi. Eu nu l-am cunoscut pe fiul meu... 
S-a născut în casa lui Viktor Roca. Și s-a întâmplat să o întâlnesc 
la scurt timp pe actuala soţie, cu care am doi copii. 

Le arată pe birou fotografia de familie înrămată, cu soţia și 
copiii. 

— Suntem fericiți... Chiar dacă port în suflet această mare 
mâhnire... Am făcut-o de dragul Vandei, m-a implorat să mă 
retrag, altfel relaţia ei cu Viktor ar fi avut de suferit. 

In sfârșit, inspectorul Ifrim își luă inima-n dinţi și continuă 
dialogul, lăsându-l pe comisarul Manolache să pregătească 
finalul. 

— Deci, în certificatul de naștere, Viktor Roca apare ca fiind 
tatăl. 

— Exact. 

— Ne puteți descrie, în câteva cuvinte, perioada în care aţi 
avut relaţia cu doamna Roca? 

— Desigur... Ne-am iubit cu pasiune, fără dubii... Ne știam din 
primul an de facultate. Iniţial, mi s-a părut o tipă foarte puţin 
abordabilă, arogantă chiar... Apoi, când am cunoscut-o mai bine, 
mi-am dat seama că eram compatibili din multe puncte de 
vedere. 

— Locuiați... unde anume? 

— Intr-o garsonieră închiriată, undeva în sectorul 1. Eu nu 
sunt din București, iar părinţii Vandei stăteau într-un 
apartament de două camere... în fine, odată cu începerea 
perioadei de rezidenţiat, plănuiam să facem un credit imobiliar, 
să ne luăm locuinţă. 

— Și... cum credeţi că s-a produs ruptura? 

— Habar n-am... Nu mi-a reproșat ceva, în mod particular. 
Certurile noastre, puţine câte au fost, rareori au degenerat... 
Vanda mă înjura scurt și pleca repede, nu stătea la discuţii... 
Avea o latură mai întunecată, greu de descifrat, ca și cum 
suferise o traumă și se ferea de mine, știind că fiecare moment 
tensionat risca să-i dezvăluie micul secret condamnabil... Pot 
greși, evident, dar asta a fost senzaţia. 

— Când v-a anunţat că urmează să aveţi un copil? 

— Păi... ne-am căsătorit pe 11 noiembrie și la sfârșitul lui 
decembrie, chiar în Ajunul Crăciunului, mi-a spus că-i 


VP - 239 


însărcinată. 

— Era fericită? 

— Fericită este... exagerat spus... O singură dată cred că am 
văzut-o pe Vanda fericită. 

— Când? 

— La Starea Civilă, după ce-am primit certificatul de 
căsătorie. 

— Și dumneavoastră, cum aţi reacţionat atunci... când v-a 
anunţat despre sarcină? ` 

— M-am bucurat... O iubeam mult... In ziua în care mi-a spus 
că divorțează, am crezut că glumește. 

— V-a spus de ce hotărâse ruptura? 

— Nu... Singura explicație a fost că se simțea nefericită și nu 
credea că avem un viitor Împreună... Mai târziu va fi mult prea 
trist, astea au fost cuvintele ei de despărțire. 

Doctorul se ridică de pe scaun, ca și cum amorțise și dorea să 
facă puţină mișcare. În realitate, se simţea stânjenit, discuţia cu 
polițiștii îi răscolise amintiri dureroase, pe care se străduise să le 
îngroape cât mai adânc. 

Comisarul Manolache îi lăsă câteva clipe de răgaz, înainte de 
a-l descoase mai departe. 

— De atunci v-aţi mai întâlnit cu Vanda sau cu Tudor? 

— Cu Tudor, niciodată... în schimb, m-am intersectat absolut 
întâmplător cu Vanda, în două ocazii... 

Reveni la birou și începu să se joace cu capacul stiloului. 

— Prima dată la magazinul ei... 

— Ce magazin?! 

— Înainte de a-și lansa revista, a avut un magazin pe Calea 
Victoriei... Viktor Roca a ajutat-o cu banii... Vanda era foarte 
pasionată de modă încă din liceu, desena haine, avea talent, îmi 
arătase câteva schițe... Atunci, intrasem în magazin cu actuala 
soţie și n-am putut schimba decât trei vorbe, de complezență. 

— Pe urmă...? 

— Pe urmă, am întâlnit-o acum doi ani, cred. Avea deja 
revista, renunţase la magazin... Am salutat-o, era într-o parcare. 
M-a chemat la ea în mașină și am vorbit destul de mult. 

— Despre Tudor? 

— Și despre el... Se gândea, în ultima vreme, să-i spună 
adevărul. 

— De unde schimbarea asta de atitudine? 


VP - 240 


— Nu știu... Am bănuit că avea probleme cu soțul. 

— Fără să vă spună ceva concret... 

— Fără... Doar așa, intuitiv... Când am întrebat-o, direct, cum 
se purta Viktor cu Tudor, a făcut o pauză și apoi a încercat să 
mă convingă că totul era în regulă. Dar am știut că minţea. 

— Și aţi fi fost de acord ca Tudor să afle? 

— Da, de ce nu?... Probabil că actuala mea soţie ar fi avut un 
mic șoc, dar este o femeie înțeleaptă, m-ar fi înțeles... l-am spus 
Vandei să procedeze cum crede de cuviință, dar să se 
gândească în primul rând la Tudor... Să vorbească întâi cu un 
psiholog. La șase ani, nu știu cât de ușor ar fi acceptat ideea că, 
de fapt, eu sunt tatăl lui biologic. 

— V-a mai spus și altceva...? Poate despre Viktor? 

— Puţine lucruri, neinteresante... M-a întrebat cum îmi merge, 
i-am arătat poze cu copiii și soţia. l-am dat numărul de mobil și 
a rămas să mă caute dacă decide să mă prezinte lui Tudor... Nu 
m-a sunat. 

În schimb, îi zbârnâi mobilul lui Manolache. Îl închise fără să-l 
verifice, moment bun ca doctorul să tragă cu ochiul la ceasul 
mare, cu afișaj electronic, agăţat pe perete. 

— Îmi pare rău, mă aşteaptă pacientul pe masa de operaţie. 

Comisarul insistă pentru o ultimă întrebare, cu scuzele de 
rigoare. 

— Ce impresie v-a făcut Viktor, atunci când aţi discutat? 

— O impresie proastă, pe scurt... Nu e genul de individ cu 
care m-aș împrieteni. 

— Credeţi că motivul divorţului ar fi putut fi pasiunea Vandei 
pentru modă și faptul că nu-și putea împlini visul fără sprijinul 
cuiva? 

— M-am gândit mult la asta, domnule comisar... E foarte 
posibil să fi fost așa cum spuneți... 

Doctorul Pompiliu Toader le dădu cartea de vizită și-i conduse 
până la lift, rugându-i ca discuţia să rămână strict confidențială. 
Aveau să-l sune, în caz că doreau alte informaţii. 

În mașină, în drum spre aeroport, Manolache rămase posac o 
vreme. Inspectorul îl scoase din amorţeală cu o întrebare foarte 
vagă, aparent fără vreo ţintă. 

— Cum e? 

Furat de agitația traficului, comisarul încercă să evite 
conversaţia sau măcar s-o amâne. 


VP - 241 


— Ce să fie?! 

— Cu băiatul familiei Roca... 

— Păi, nu știu... Tu ce zici? 

— Ar fi mană cerească pentru presă. 

Zâmbi larg, înainte să-l muștruluiască Manolache. 

— Lasă asta... Declaraţia doctorului ar întări, cumva, ce-a 
spus soția lui Zaharia. 

— In ce sens? 

— În sensul că e posibil ca soţii Roca să fi fost în pragul 
divorțului... Una dintre cauze ar putea fi comportamentul lui 
Viktor Roca față de Tudor, fiul adoptiv. 

— Să presupunem că Vanda Roca intenţiona să divorțeze, 
spuse inspectorul. Cu ce schimbă asta datele problemei? 

— Liviu, dacă Vanda se afla în pragul divorțului, poate că 
Daria Zaharia avea dreptate când pretindea că soţul ei nu este 
un agresor. Și că Vanda nu l-a respins, așa cum pretinde, ci 
dimpotrivă... 

— Așa, și? 

— Și aici intervine mobilul... Dacă n-a fost vorba doar de un 
simplu accident, ci de premeditare, atunci cine avea interesul să 
dispară Viktor Roca? 

— Și Vanda, și Zaharia! Avuseseră o relaţie, se iubeau, iar 
milionarul Roca le stătea în cale. 

— Tocmai, asta înseamnă că Vanda nu îl iubea pe Zaharia! 
Altfel, de ce ar fi pretins că a agresat-o? Și de ce l-ar fi folosit ca 
pe un instrument, ca să scape de Roca? 

— Nu știu... Poate a intervenit ceva, poate s-au certat între 
timp, poate ea s-a răzgândit cu privire la viitorul relaţiei lor... 
Sau a profitat pur și simplu de incidentul neprevăzut dintre Roca 
și Zaharia, ca să-și îngroape soţul și să arunce vina pe amant. 

— Deci accepţi ideea că și Vanda, și Zaharia, sunt, în 
momentul de faţă, suspecți în aceeași măsură. 

— Nu chiar. În cazul Vandei, vorbim despre supoziţii, pe când 
la Zaharia avem o grămadă de probe concrete, palpabile... Ne 
lipsesc doar cadavrul lui Roca și o mărturisire completă. 

x kx * 

Şoferul opri în parcarea cu plată din spatele aeroportului. La 
terminalul pentru sosiri, inspectorul Ifrim scrisese pe-o hârtie A4 
numele Elvirei, pe care o ținea la vedere, pentru pasagerii care 
tocmai debarcaseră din cursa Londra-București. Comisarul 


VP - 242 


încercase s-o sune, însă avea mobilul închis. În ultimul mesaj, 
Elvira îi confirmase că va ajunge astăzi în București. Rămăsese 
să se întâlnească la aeroport, la sugestia lui Manolache. 

În sfârșit, femeia se opri în dreptul inspectorului. Avea un 
geamantan micuţ, roșu-aprins, și o geantă scumpă, de firmă. 

Îi întinse mâna poliţistului, cu un zâmbet protocolar. 

— Bună ziua. Elvira Munteanu. 

Apoi blonda tunsă scurt, băieţește, îl remarcă pe comisar, 
retras strategic după un stâlp. Acesta le propuse să meargă la o 
cafenea, chiar în incinta aeroportului. Ulterior, urmau s-o 
conducă ei cu mașina. 

Fără a fi o femeie la fel de senzuală ca Vanda, Elvira avea un 
fizic atrăgător. Era îmbrăcată casual, cu jeanși albi, mulaţi, 
curea lată, maro, cămașă bleu descheiată până la nivelul 
sutienului și sandale în ton cu poșeta. Genul de tipă slăbuţă, 
care fie făcea sport câte trei ore pe zi și uita să mănânce, fie nu 
se îngrășa niciodată. 

Poliţiștii comandară două cafele lungi, în timp ce Elvira luă o 
prăjitură cu mousse de ciocolată. 

Blonda își verifică ceasul. 

— La două jumate ar trebui să fiu la spital. Sper să nu dureze. 

— Ne încadrăm, cu siguranţă, o linişti comisarul. 

— Bine... Atunci, să-i dăm drumul. Cu ce v-aș putea ajuta, 
domnilor? 

Manolache sorbi din cafea, o atenţiona că discuţia era una pur 
informată, neoficială. Fuseseră nevoiţi să o abordeze la modul 
ăsta, cât mai rapid, pentru că ancheta se afla în plină 
desfășurare și orice minut câștigat conta. 

— Înţeleg că sunteţi prietenă de mult timp cu doamna Vanda 
Roca. 

— Da... Ne știm din facultate... Doamne, ce tragedie! Nu mi-a 
venit să cred, eram la Londra când am citit și apoi... mi-aţi trimis 
și dumneavoastră SMS-ul ăla... Săraca, trece prin niște 
momente teribile... O să merg la ea s-o încurajez. Aveţi noutăți 
în legătură cu Viktor? 

— Deocamdată, nu... Ce-aș vrea să vă întreb... Vineri seara, 
înainte de-a pleca de-acasă spre aeroport, aveaţi întâlnire cu 
doamna Vanda Roca? 

— Vineri?! 

— Da, vineri seara. 


VP - 243 


— Păi, eu am ajuns la Londra încă de joi. 

Comisarul vru să aibă din nou confirmarea, în ciuda evidenţei. 

— Sigur?! 

— Da, sigur! Vă arăt biletul, tre’ să-l am pe-aici... 

Elvira dădu să-l caute, însă Manolache o opri. 

— Nu, lăsaţi, nu-i nevoie... Și, înainte de-a pleca, i-ați dat 
cumva cheia de la casă doamnei Roca? 

— Care cheie?! Cheia de la casa mea?! 

— Da. 

— Nu! De ce să fac așa ceva?! Întrebarea blondei rămase în 
aer. 

— Când aţi vorbit cu ea ultima oară, înainte de a părăsi tara? 

— Miercuri seara, din câte îmi amintesc... M-a sunat ea, voia 
să ieșim la film în weekend, da' i-am zis că nu sunt disponibilă, i- 
am povestit de congresul de la Londra... Dar nu pricep chestia 
cu cheia, sincer. 

Manolache o fixă cu privirea, înainte de a continua. 

— V-a cerut vreodată cheia pentru, nu știu, să zicem câteva 
ore, sau o zi? a 

Doctorita zâmbi acru. lInţelesese, în sfârșit, unde bătea 
comisarul. 

— Nu... Niciodată. Vanda nu este genul care să aibă astfel de 
aventuri... Și ce rost ar fi avut sa-mi ceară cheia?! Sunt o groază 
de hoteluri în oraș. 

— De ce spuneţi că nu-i genul? O cunoaşteţi atât de bine? 

— Suntem foarte bune prietene. Dacă ar fi fost cineva în viața 
ei, aș fi știut, credeţi-mă... în plus, Vanda are o familie reușită, 
își iubește soțul, își iubește copilul, de unde aţi scos bazaconiile 
astea cu amantul?! Chiar așa, vă luaţi după prostiile pe care le 
scrie presa?! 

Era de-a dreptul indignată. Manolache își cobori privirile, 
cumva rușinat că ar fi putut lua în considerare informaţii false, 
aruncate pe internet de ziariști inconștienți. Și totuși trebuia să 
meargă până la capăt cu întrebările. 

— Este de datoria noastră să verificăm fiecare pistă... Așadar, 
prin prisma relaţiei de prietenie cu doamna Vanda Roca, am 
vrea să știm dacă au fost situaţii în care ea să vă fi mărturisit că 
avea probleme în căsnicie... că ar dori să divorțeze. 

— Nu, categoric! Astea sunt inepţii. Vandei nu-i lipsește nimic, 
dar absolut nimic! Și când spun asta, nu mă refer la bani 


VP - 244 


neapărat... 

Părea convingătoare, își apăra prietena cu vehemenţă, dar 
fără să sară calul, iar inspectorul Ifrim îl întrebă din priviri pe 
colegul său de ce mai pierdeau vremea cu Elvira, în loc să-și 
vadă de treburi. 

Comisarul reluă, netulburat, setul de întrebări. 

— Ce știți despre Dragoș Zaharia? 

— Acel Zaharia, despre care a scris presa? 

— Da. 

— Nimic mai mult decât am citit pe internet. 

— V-a povestit, vreodată, Vanda Roca, ceva, orice, în legătură 
cu Dragoș Zaharia? 

— Nu. Deloc. Habar n-aveam că lucrează la revistă. 

Işi abandonă prăjitura, cu un gest care lăsa cumva să se 
înțeleagă că discuţia se încheiase, cel puţin din punctul ei de 
vedere. 

Manolache se arătă preocupat să-și termine cafeaua, își făcu 
de treabă cu șervețelul, îl împături fără să-i pese de precipitarea 
colegului. 

— O ultimă chestie, doamnă Munteanu... 

— Vă rog. 

— Ce știți despre Tudor Roca? 

Femeia tresări imperceptibil. 

— Aţi aflat?! 

Polițistul clipi cât să-i confirme. 

— Ce să vă spun mai mult de-atât? A fost alegerea lor... A 
Vandei și a fostului soț. 

— Şi ce știți despre relaţia tată-fiu dintre Viktor Roca și Tudor? 

— In ce sens? 

— Se înțelegeau bine? Existau certuri în familie, între Viktor 
Roca și soţie, din cauza lui Tudor? 

— Din câte mi-a povestit Vanda, Viktor s-a purtat cu Tudor 
ireproșabil. L-a crescut încă din maternitate... Vă daţi seama, 
inevitabil, s-a atașat de copil. 

Doctorita Munteanu acceptă să fie condusă până acasă, să-și 
lase bagajele înainte de-a ajunge la spital. Tot drumul, polițiștii 
nu schimbară o vorbă. Elvira se simţise dintr-odată stingheră, 
abandonată, vinovată, de parcă bărbaţii din mașină găsiseră, 
prin tăcerea lor, cea mai simplă metodă s-o pedepsească pentru 
cine știe ce vină imaginară. 


VP - 245 


Când cobori în faţa casei, comisarul îi mulțumi și-i puse în 
vedere că s-ar putea să mai aibă unele întrebări. Şoferul îi 
scoase geamantanul din portbagaj, iar femeia descuie poarta și 
dispăru. 

Inspectorul se uită lung în urma ei. Oare și colegul său 
rămăsese cu aceeași impresie? 

— Mi-e foame, îl anunţă pe comisar. Unde mâncăm? 

— Unde vrei, dacă faci cinste... 

Ifrim zâmbi. Știa că șeful său mai degrabă ar rămâne flămând, 
decât să-i plătească altcineva masa. Avea principiile lui. 


VP - 246 


13. 


Se trezi la unsprezece fără zece. Niciodată nu-și punea ceasul 
să sune, pentru că până pe la două după-amiază avea un 
program lejer, fără obligaţii. Noaptea se simțea în apele lui, 
când termina show-ul adrenalina acumulată îi dădea energie, îl 
determina să rămână activ, să mai facă niște ture de stadion. În 
cazul său, turele de stadion se traduceau prin documentări 
pentru emisiunea de a doua zi. Rămânea la birou până târziu 
căutând subiecte pe internet, schiţând diverse variante de 
desfășurător, trimițând mesaje. Pe scurt, se agita, era pasionat, 
visa doar la performanţă. 

Talk-show-ul de la Kanal C îi adusese moderatorului Florin 
Merticaru succesul și reputaţia venite odată cu ratingul foarte 
mare. Nu era chiar un secret cum reușea să-și ţină fanii în fața 
televizoarelor. Avea o voce plăcută, iar la primul contact vizual 
îți dădea senzaţia că urma să-ţi transmită ceva foarte important, 
un secret care, odată devoalat, îţi aducea fericire și noroc în 
viaţă. Fusese jurnalist de investigaţie în presa scrisă, cunoștea 
dedesubturile politicii de pe malurile Dâmboviţei, îi avea la 
mână pe mulți politicieni și oameni de afaceri, însă, spre 
deosebire de alţi colegi de breaslă, nu îi șantaja pentru vreun 
interes material direct. Aștepta de la ei informaţii-bombă, 
furnizate în exclusivitate. În locul unui profit imediat de 5-10- 
15.000 de euro, Florin prefera un pont care să-i aducă mai târziu 
beneficii însutite, contabilizate în dreptul ratingului emisiunii. O 
audiență bună însemna, în final, venituri mari din publicitate. lar 
un procent frumușel din această publicitate îi revenea lui la 
sfârșitul fiecărui sezon. 

Pe Florin Merticaru, succesul emisiunii începuse să-l motiveze 
mai mult decât banii. Pusese deoparte 750.000 de euro pentru 
zile negre, avea confortul dorit și acum se lupta în special cu 
ratingul. Și cu televiziunile concurente. Și cu propriile limite. 
Informaţiile delicate, obținute pe surse, deseori în schimbul unor 
sume cu trei zerouri, îl aduseseră în postura de a realiza 
emisiuni de succes, cu bombe de presă detonate aproape zilnic. 
Insă exista și reversul medaliei. Pentru că nu avea timpul 


VP - 247 


necesar (și deseori nici interesul!) să verifice puhoiul de 
informaţii care se revărsa de la o emisiune la alta, apăreau, 
inevitabil, derapaje grave. Acuzaţiile de calomnie și insultă îl 
vizau în mod direct, tocmise trei avocaţi să se ocupe doar de 
procesele deschise de diverși cetăţeni care se consideraseră 
lezați. Apoi, mai erau și amenzile usturătoare din partea 
Consiliului Naţional al Audiovizualului, pus în situaţia de a 
decide, în câteva rânduri, asupra eventualei întreruperi a emisiei 
postului Kanal C. Reclamaţiile la adresa show-ului moderat de 
Florin Merticaru nu fuseseră deloc puţine și, în mare parte, 
aveau la bază motive întemeiate. 

Însă fără scandalul iscat în jurul subiectelor tratate, talk-show- 
ul de la Kanal C ar fi fost la fel de anost pentru public ca o 
discuţie filosofică despre materie și spirit între fotbaliștii Lionel 
Messi și Cristiano Ronaldo. + 

Florin se ridică din pat și merse, în chiloţi, până la baie. işi 
trase halatul și, în drum spre bucătărie, se uită la Claudia. 
Producătoarea talk-show-ului încă nu se trezise. Cearșaful o 
acoperea pe jumătate, lăsându-i la vedere sânii plini, neatinși de 
bisturiu, dar nici de razele soarelui. Bronzul de pe mâini, umeri 
și abdomen contrasta puternic cu albul sânilor, protejaţi de 
costumul de baie. 

Când bărbatul reveni cu două cești de cafea pe care le așeză 
pe noptieră, Claudia făcu ochi. 

— Hei, bună dimineaţa! 

În loc de răspuns, Florin se aplecă s-o sărute. Femeia îl prinse 
de după gât și îl trase în pat, râzând. 

— Vino aici, mititelule! 

La cei 162 de centimetri pe care-i avea, nu-i plăcea să i se 
spună mititelule nici măcar sub formă de alint. Claudia știa asta, 
dar îl tachina. Era cu zece centimetri mai înaltă și adesea purta 
tocuri, ca să-l chinuie pe iubitul ei. 

— Doamna este servită la pat?! 

Producătoarea de la Kanal C se întinse după cafea, luă o gură, 
apoi bărbatul se trezi cu mâna ei în chiloţi. Noaptea trecută nu 
apucaseră să se hârjonească, Florin se simţise extenuat după 
emisiune, iar acum Claudia avea chef să-și înceapă ziua cu o 
partidă de sex, înainte de orice. 

Bărbatul se lăsă greu convins, apoi intră în joc; reușise să-l 
stârnească, începu să o sărute pe glezne, în sus până la coapse, 


VP - 248 


pentru preludiul preferat al Claudiei. La rândul ei, se întoarse cât 
să ajungă cu capul între picioarele lui, într-o poziţie 69 clasică pe 
care o căutaseră amândoi. 

Reușiseră să se aprindă atât de tare, încât femeia îl trase, 
brusc, peste ea. Preludiul risca să includă și punctul culminant. 
Florin răbufni în final cu un geamăt prelung, rostogolindu-se 
apoi în partea lui de pat. 

Claudia se aplecă să-l sărute scurt, își luă cafeaua de pe 
noptieră și se duse la baie, înfășurată în cearșaf, ca și cum i-ar fi 
fost jenă să n-o vadă careva în pielea goală. 

În scurt timp, veni și Florin să-i ţină companie sub duș. 

Pe urmă comandă pe internet un mic dejun englezesc, înainte 
de revista presei. Obișnuia să citească știrile la cafeaua de 
dimineaţă, însă îi lipsea mirosul de plumb al ziarelor de altă 
dată, așezate într-un teanc gros pe biroul său. Se uită întâi pe e- 
mail, la ratingul ultimei emisiuni. Reușise să vină abia pe locul 
trei ca audienţă la nivel naţional, ceea ce reprezenta un 
semieșec, în condiţiile în care tratase un subiect extrem de 
fierbinte - dosarul Roca. 

Pentru următoarea ediţie a talk-show-ului pregătise multe 
surprize. Se aștepta să dea lovitura. Urma să primească într-o 
oră confirmarea finală din partea invitaţilor. 

Jurnalistul locuia la zece minute de mers pe jos de sediul 
televiziunii, însă era extrem de comod, prefera să aștepte 
șoferul cu limuzina pusă la dispoziţie de directoarea postului TV. 
De când se mutase Claudia la el, își schimbase prea puţin rutina 
zilnică. Lenevea în casă, rareori ieșea în oraș, și asta doar când 
avea întâlniri de afaceri, în rest, munca îi acapara tot timpul. 

La birou, se întâlni cu doi dintre invitaţii permanenţi ai 
emisiunii, pe care televiziunea îi avea pe statul de plată. 
Chestorul de poliţie Sorin Lefter, ieșit la pensie după un scandal 
urât cu acuzaţii de abuz de putere, își găsise noua vocaţie de 
comentator TV după ce îl cooptase Florin în echipă. Insă nu 
neapărat pentru calităţile sale de bun partener de discuţii și fin 
observator al societăţii, ci mai degrabă datorită bagajului uriaș 
de informaţii sensibile, despre oameni și întâmplări, cu care 
ieșise din Poliţie. Altfel, arăta ca un moșuleț antipatic, uzat de 
anii în care dăduse din coate ca să-și facă o carieră indiferent cu 
ce compromisuri. Un tip uns cu toate alifiile, lunecos, ale cărui 
judecăţi de valoare ar fi trebuit să convingă audiența prin 


VP - 249 


prisma greutăţii gradelor de pe umăr. 

Celălalt partener de platou, avocatul Eugen Vicol, fusese ales 
deputat pe listele unui partid de buzunar, scurta sa carieră 
politică fiind frântă brusc, odată cu condamnarea la cinci ani de 
pușcărie a șefului său pe linie de partid, cunoscut mai degrabă 
drept un escroc, dar având o charismă și un lipici la public de 
neegalat. Cu zeci de relaţii în mediul interlop al politicii, dar și al 
afacerilor murdare instrumentate de diverși mafioți get-beget, 
avocatul Vicol își transferase argumentaţiile juridice pompoase 
din sălile de judecată direct în platoul de televiziune. Putea vorbi 
cu convingere și vigoare minute în șir fără să spună nimic, o 
calitate mult apreciată de Florin, în special atunci când îi lipseau 
subiectele fierbinţi, iar discuţia risca să lâncezească. 

Își ocupară toţi trei locurile în platou, în jurul mesei ovale, 
unde sunetistul le puse lavalierele și făcu probe, în timp ce 
regizorul și producătoarea Claudia găsiseră motiv de ceartă 
pentru că unul dintre cameramani întârzia, avusese un mic 
accident în trafic. 

Un sfert de oră mai târziu, genericul emisiunii rulă pe 
plasmele din cabina de emisie, iar Florin își salută publicul cu 
formula consacrată. Pe banda galbenă din partea de jos a 
ecranului, cu litere mari, negre, telespectatorii fură anunţaţi că 
va urma, în scurt timp, o exclusivitate. Un invitat-surpriză va 
face dezvăluiri incendiare în legătură cu dosarul Roca. 

Moderatorul citi de pe laptop ultimele titluri din presă, cele 
mai noi informaţii pe surse despre ancheta Poliţiei și a 
Parchetului în cazul dispariţiei magnatului Viktor Roca. 

Avocatul Vicol fu primul rugat să-și dea cu părerea. 

— Da... bună seara, aș vrea să salut milioanele de 
telespectatori din ţară și din străinătate care ne urmăresc... Din 
punctul meu de vedere și din umila mea experienţă de viață 
cred că nu greșesc prea tare când afirm că există niște 
similitudini, niște asemănări clare între cazul Roca și cazul 
avocatei Elodia. Pentru telespectatorii mai tineri, care poate nu 
știu, țin să amintesc faptul că avocata Elodia a dispărut de la 
domiciliul ei din Brașov în urmă cu mai bine de cincisprezece 
ani. Dispariţia a fost semnalată chiar de soţul acesteia... 

— Polițistul Cristian Cioacă, interveni Florin, pentru a 
fragmenta monologul lui Vicol. 

— Exact! Până aici, asemănarea este, cumva, flagrantă. Și 


VP - 250 


Vanda Roca a reclamat dispariţia soțului ei. 

Chestorul Lefter simţi că venise momentul să puncteze. 

— Cunosc foarte bine speța, dacă îmi permiţi, colega. Pe 
vremea aia, lucram în Ministerul de Interne, căci aveam o 
funcţie de conducere. A fost un caz foarte spectaculos prin 
prisma faptului că suspectul numărul unu, și anume Cristian 
Cioacă, era poliţist, cunoștea deci metodele de investigaţie 
criminalistică și, prin urmare, se presupune că știa, cel puţin 
teoretic, cum să-și acopere urmele în cazul săvârșirii unei 
infracţiuni grave, cum este omorul... 

— O altă asemănare, reluă avocatul Vicol, se referă la copiii 
celor două familii. Patrick, băieţelul familiei Cioacă, avea trei ani 
la data dispariţiei mamei lui, în timp ce băiatul familiei Roca are 
opt ani... 

— Apropo de asta, îl întrerupse Florin. Neapărat să-mi amintiţi 
să vă spun ceva despre Tudor, fiul Vandei Roca, pentru că amo 
teorie foarte, foarte interesantă. Continuaţi, domnule avocat. Îmi 
cer scuze. 

— A treia analogie: în niciunul dintre cele două cazuri nu s-a 
găsit cadavrul victimei. Nici acum, după atâţia ani, nu știm dacă 
și unde a îngropat-o criminalul pe avocata Elodia Ghinescu. E 
foarte posibil ca nici despre rămășițele lui Viktor Roca să nu 
aflăm nimic. 

Chestorul se foi în scaun, subiectul îi era foarte familiar, ar fi 
vrut să vorbească el în locul lui Vicol, cunoștea multe informații 
de culise. 

— O clipă, te rog... Corpul neînsuflețit al Elodiei nu s-a 
descoperit nici până în ziua de azi, însă acest fapt nu i-a 
împiedicat pe judecători să-l condamne pe Cristian Cioacă la 
aproape șaisprezece ani de închisoare pentru uciderea soției 
sale. Deci este o prostie ce au scris unii în presă, că fără 
cadavrul lui Viktor Roca anchetatorii ar fi în imposibilitatea de a 
rezolva speța. Te rog, colega. Atât am vrut să precizez. 

Chiar dacă fusese vizibil deranjat de intervenţia chestorului, 
avocatul Vicol încercă să mimeze buna dispoziţie. 

— In fine, a patra asemănare dintre cele două cazuri se referă 
la presupusul amant al Elodiei, un ofiţer SPP. Se pare că ar fi 
fost picătura care a umplut paharul și l-ar fi determinat pe 
polițistul Cioacă să-și omoare soţia, într-o criză de gelozie. 

— Mă scuzaţi că intervin din nou... Acolo vorbim despre omor 


VP - 251 


prin imprudenţă. Polițistul nu ar fi intenţionat să-i dea o lovitură 
fatală. Apoi, când și-a dat seama că femeia a murit, s-ar fi 
panicat și ar fi șters în grabă urmele, iar în final ar fi scăpat de 
cadavru. 

Florin avea o nelămurire în legătură cu ultima presupusă 
asemănare între cazurile Roca și Elodia. 

— Eu nu înţeleg ceva, colega. Elodia a avut un amant, OK. 
Cioacă a aflat și știm cu toţii ce a urmat... Bun. Dar în dosarul 
Roca, despre ce amant vorbim?! Despre Dragoș Zaharia, 
suspectul Poliţiei? 

— Da, normal! Doar că aici nu Viktor Roca s-ar fi răzbunat pe 
soție, pe motive de infidelitate, ci amantul ar fi scăpat de rival! 
Sau poate a fost chiar mâna Vandei, de ce nu? 

— Dacă a făcut-o Vanda, reluă Florin, înseamnă că doar s-a 
folosit de Dragoș Zaharia. L-a sacrificat ca să scape de soțul ei, 
însă cu alt scop, mult mai important decât continuarea 
presupusei relaţii cu amantul, pe care, de altfel, l-a compromis 
definitiv odată cu dezvăluirile din interviul apărut în presă. 

— Asta susține și Zaharia, doar că-i lipsesc probele, din 
păcate. 

— Haideţi să vă citesc, înainte de pauza de publicitate, două 
dintre sutele de mesaje venite de la telespectatori... Doamna 
Viorica zice așa: Vorbiti prostii. Domnule Merticaru, nu vă 
gândiţi, cum ar fi putut femeia aia să-și omoare soțul miliardar, 
cu care are și un copil?! Ce mamă sănătoasă la cap și-ar lăsa 
copilul fără tată? Apropo de asta, doamnă Viorica, urmăriţi 
emisiunea până la sfârșit, o să aveţi o mare surpriză... Un domn 
Costel din Galaţi ne transmite, citez: Vedeţi că nici miliardarul 
Roca nu-i ușă de biserică. Sigur avea vreo iubită, că așa-s 
nenorociții ăştia plini de bani. Sunt fan al emisiunii 
dumneavoastră, domnu’ Florin, felicitări, faceti o treabă de nota 
10... Mulţumim, iar în legătură cu Viktor Roca și amanta, dacă 
aveți vreo informație, un pont, vă rog sunați la numărul bine- 
cunoscut sau trimiteţi SMS la 3133... Revenim după două 
minute de publicitate... 

Chestorul Lefter începuse să transpire, aerul condiţionat 
funcţiona defectuos, nu facea fată căldurii de la instalația de 
lumini. 

— Oameni buni, este sufocant de cald! Transpir ca un porc! 

Claudia chemă o colegă să-l dea din nou cu pudră. Bărbatul 


VP - 252 


glumi, în stilul lui, cu tânăra care se străduia să-i refacă 
machiajul. 

— Așa-i că am faţă de mort? Ha, ha, ha. 

Apoi i se adresă lui Florin. 

— Maestre, a venit invitatul ăla surpriză sau iar vorbim 
singuri...? 

Gazda emisiunii primise în cască informaţii de ultimă oră, nu 
fusese atent la întrebarea chestorului. Un tânăr lăsă două sticle 
de apă jos, lângă avocat. Părea cel mai însetat din platou. 

Din regia de emisie se auzi numărătoarea inversă: ... și 3, 2, 
1, go! 

— Am revenit, suntem din nou în direct, împreună cu invitaţii 
mei, chestorul Sorin Lefter și avocatul Eugen Vicol. Așadar, 
există într-adevăr asemănări izbitoare între celebrul caz Elodia 
și dosarul Viktor Roca, însă am putea să găsim ușor și foarte 
multe deosebiri, este normal, niciun caz nu seamănă sută la 
sută cu altul, dar până să ajungem la invitatul-surpriză din 
această seară, îi dăm legătura reporterului nostru special, aflat 
acum în Voluntari, în faţa casei familiei Zaharia. Andreea, ne 
auzi? Ești în direct. 

Regizorul  comută imaginea pe ecranul din spatele 
moderatorului. Andreea era pregătită să intervină. 

— Da, vă aud. Bună seara. 

— Spune-ne, te rugăm, ce s-a mai întâmplat în Voluntari în 
cursul zilei de azi. 

— Sunt aici încă de dimineaţă, împreună cu colegii din presă, 
am așteptat să vorbim măcar cu unul dintre soții Zaharia. Din 
păcate, ca și până acum, au refuzat să ne ofere vreo reacţie. 

— Dar i-ai văzut, au ieșit din casă? 

— A ieșit doar Daria Zaharia. Din ce am înțeles de la fi colegii 
care au urmărit-o, a fost plecată la școala unde predă limba 
engleză. A stat acolo circa trei ore, iar acum este împreună cu 
familia, în locuinţa din spatele meu. 

— Pe Dragoș Zaharia l-ai văzut astăzi? 

— L-am zărit câteva clipe, ieșise să fumeze, undeva acolo, în 
spatele casei... Avea mâna în ghips și, din ce mi-am dat seama, 
părea foarte supărat. Chiar ne-a făcut un semn vulgar. 

— Dar a spus ceva, Andreea? 

— Nu, nimic. A intrat în casă. 

— Soţia lui cum ţi s-a părut? Așa, ca atitudine... 


VP - 253 


— Culmea, avea un aer senin. Ne-a zâmbit, când am întrebat- 
o despre Dragoș. 

— Și despre Vanda Roca, ce știi? 

— Am fost și la familia Roca... dar acolo nu este absolut nicio 
mișcare. Din informațiile mele, Vanda Roca locuiește momentan 
în altă parte, împreună cu fiul ei. 

— Unde anume? 

— Cel mai probabil, la părinţi. Sau la Elvira Munteanu, o 
prietenă de familie. 

— Cunoaștem amănunte despre această prietenă? 

— Deocamdată, nu. Dar mă interesez și vă spun într-o altă 
intervenţie. 

— Mulţumim mult, Andreea... lată, dragi telespectatori, 
suntem conectaţi intim la evenimente, urmărim evoluția lor pas 
cu pas, cele mai noi și mai tari informaţii le puteţi afla, în 
exclusivitate, doar aici, la Kanal C... Mi se suflă din regie că 
suntem în legătură directă cu cineva care ne sună tocmai din 
Italia. Alo, bună seara. 

— Bună seara, domnule Florin Merticaru și felicitări pentru 
emisiune. Vă urmăresc cu drag pe internet, tocmai de aici, din 
Palermo. 

— Vă mulțumim, dragă doamnă sau domnişoară... Cu cine 
avem plăcerea? 

— Mă numesc Florentina, sunt de loc din Videle, județul 
Teleorman, și am sunat pentru că... pentru că mă interesează în 
mod deosebit ce se întâmplă cu acest caz al domnului Roca. 

— De ce vă interesează în mod deosebit? 

— În urmă cu cinci ani am plecat în Italia direct din casa 
familiei Roca... 

— Uau! Cum așa?! 

— Am fost bona lui Tudor Roca timp de trei ani. 

Afirmația avusese darul să-l lase cu gura căscată pe chestorul 
Lefter. La rândul său, avocatul simţi nevoia să bea apă. Până și 
Florin rămase fără cuvinte preț de câteva secunde. 

— lată, doamnelor și domnilor, o informaţie foarte tare, 
suntem în legătură telefonică directă cu fosta bonă a copilului 
familiei Roca, care în prezent înțeleg că lucrează în ltalia, 
probabil tot ca bonă. Am dreptate, doamna Florentina? 

— Da, domnule Merticaru, aveti perfectă dreptate. 

— Ne puteţi spune, vă rugăm, de ce aţi plecat? Bănuiesc că 


VP - 254 


familia Roca vă plătea destul de bine. 

— Să știți că nu mi-a fost ușor să vă sun... Și nici să plec în 
Italia... Mă atașasem de copil, de Tudor, vă rog să mă credeți. 

— Vă cred, doamnă. Este normal, după trei ani... 

— Când mi-au făcut cartea de muncă, m-au pus să semnez un 
angajament de confidențialitate... Nu aveam voie să vorbesc cu 
nimeni despre ce se întâmpla în casa familiei Roca... 

— lar în caz contrar? 

— Trebuia să le plătesc despăgubiri de 100.000 de euro. 

— Și cum de v-aţi decis să încălcaţi, totuși, acest angajament 
de confidenţialitate? 

— Cum să vă spun... Am tinut foarte mult la copilul ăsta, mi s- 
a rupt inima când am plecat... Și când am văzut tot scandalul, 
cu interviul doamnei Roca, am zis că... că ar fi cazul să spun ce 
știu... Nu pot să tac, domnule Merticaru. Așa sunt eu, mă 
doare... 

Rămase în suspensie, iar Florin așteptă continuarea. Apoi 
interveni. 

— Vă înţeleg perfect, stimată doamnă, și mă bucur că aţi avut 
curajul să ne sunaţi... Cum au fost cei trei ani pe care i-ați 
petrecut acasă la familia milionarului Viktor Roca? 

— Au fost și frumoși, și grei. N-am să vă dau multe amănunte, 
că nu sunt genul ăsta, de femeie bârfitoare... Ce pot să spun 
este că am auzit, fără să vreau, o ceartă între soții Roca... 
Credeau că sunt plecată, dar eram în casă. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Nu mai rețin de la ce se luaseră... Dar atunci am aflat că 
Tudor nu este copilul lui... 

— Al cui?! Al lui Viktor Roca?! 

— Da... Puteţi verifica, nu spun prostii... Doamna mai fusese 
căsătorită înainte... De aia se purta așa domnul Roca. 

— Cum se purta? 

— Rece. Nu-i păsa deloc de Tudor... Și când am văzut interviul 
cu doamna Roca, în care spunea cât de bine se înțelegea cu 
soțul și cât de mult îl iubește el pe Tudor, mi-a venit să sparg 
ecranul de nervi... De ce să mintă în halul ăsta? 

— Bine, dar dumneavoastră aţi plecat în urmă cu cinci ani... 
Poate că între timp s-au reglat lucrurile în familia Roca. 

— Tare m-aș mira, domnule Merticaru! Eu nici nu știu cum 
trăiau sub același acoperiș... Când se enervau, când începea 


VP - 255 


războiul, se zguduiau geamurile de la tipetele lor... îi auzeam 
de-afară, din grădină... Cu mine, ce să zic, s-au purtat bine, cel 
putin domnu’ Viktor... Vanda era altfel, mai dură, mai cu gura 
mare. La ultima noastră discutie m-a făcut cu ou și cu oțet, m-a 
înjurat, că-s proastă, că nu știu să am grijă de Tudor, care de 
fapt răcise din vina ei, nu din vina mea... Și atunci mi-am dat 
demisia. Mi-a părut tare rău pentru Tudor, am plâns două zile de 
supărare... Săracu”, ce vină avea? 

— Doamna Florentina, în cei trei ani cât aţi fost bonă la 
familia Roca au fost momente din astea, mai tensionate, în care 
Viktor Roca să fi fost violent faţă de soţie? Sau invers, doamna 
Roca să fi fost violentă? S-a pus vreodată în discuţie problema 
divorţului? 

— V-am spus, prefer să nu dau amănunte. Să aveți o seară 
frumoasă în continuare... 

Convorbirea se întrerupse brusc. 

— Alo, alo! Doamna Florentina, mai sunteţi pe fir?... Vă rog, 
din regie, încercaţi să refaceţi legătura. 

Avocatul Vicol reacţionă primul. 

— Extraordinar! Foarte, foarte tare ce-a spus femeia asta! 
Dacă Vanda Roca are copilul de la fostul soț, asta ar putea 
explica multe... 

— Da, tocmai am primit un mesaj de la un telespectator, 
interveni Florin. Acesta ne scrie următoarele, citez: Vanda a 
avut și alţi bărbați înainte de milionarul dispărut. Verificaţi 
istoricul ei la Facultatea de Medicină, unde o știau toți ca pe-un 
cal breaz. Inclusiv profesorii, care o invitau în cabinetele lor în 
timpul sesiunii. Până la urmă, l-a îmbrobodit pe un fraier de la 
ea din grupă, unu Pompiliu Toader. A rămas gravidă cu ăla, pe 
urmă i-a tras un șut în cur, l-a părăsit pentru domnul milionar. O 
parașută! Mda... Nu știu cât sunt de reale aceste informaţii, eu 
doar le-am citit așa cum le-am primit, pentru că par să conţină 
elemente noi, spectaculoase. Doamna Vanda Roca, vă rugăm să 
interveniţi în emisiune, ca să confirmaţi sau să infirmaţi aceste 
dezvăluiri de senzaţie, care deschid o altă perspectivă asupra 
anchetei. 

În timp ce moderatorul își nota idei pe care intenţiona să le 
dezvolte în emisiune, chestorul Lefter găsi momentul pentru a-și 
face simțită prezenţa. 

— Părerea mea, Florin, este că ar trebui să vedem, de 


VP - 256 


urgență, dacă acest Pompiliu Toader există într-adevăr, dacă a 
fost căsătorit cu Vanda Roca și dacă a avut cu ea un copil, 
preluat ulterior de milionarul Viktor Roca. Îi rog pe telespectatori 
să ne ajute, să trimită mesaje la numărul bine-cunoscut. 
Dezvăluirile bonei, ale doamnei Florentina din Italia, sunt de-a 
dreptul ex-plo-zi-ve. Păcat că s-a întrerupt convorbirea, căci sper 
să vorbim din nou cu dumneaei, pentru că ar putea fi cheia 
rezolvării acestui complicat caz. Din ce cunosc eu, fără să fi avut 
acces la dosarul colegilor mei, probele îl incriminează fără drept 
de apel pe Dragoș Zaharia. Dar, atenţie! să nu uităm că și 
asupra Vandei Roca planează suspiciuni... 

— De aceea, continuă avocatul Vicol, ar fi în interesul 
dumneaei dacă ar veni acum și aici, în emisiune, să lămurească 
aceste aspecte... Sau măcar să intre prin telefon. 

Absorbit de ecranul laptopului, unde primea încontinuu 
mesaje de la telespectatori, moderatorul interveni: 

— Noi suntem pe recepţie, doamna Roca, daţi-ne un semn și 
vă sunăm imediat... Trimitem mașina să vă ia, de oriunde aţi fi. 

Işi duse mâna la căști. 

— Regia, avem legătura cu ltalia?... Nu?! Are telefonul închis? 
.„„ Bine, mai încercaţi... Domnule chestor, cum ar schimba cursul 
anchetei această informaţie, legată de copilul Vandei Roca... 
dacă, bineînțeles, avem de-a face cu o informaţie reală? 

Fostul poliţist își umflă pieptul și-și luă aerul de expert în 
materie, trecându-și mâna prin părul rărit, ca și cum s-ar fi 
așteptat la întrebări mult, mult mai dificile, dar asta e, o să 
coboare nivelul numai și numai de dragul telespectatorilor. 

Tuși scurt, cu pumnul la gură, luă o înghiţitură de apă și își 
drese vocea. 

— Mă scuzați... Deci, dacă se va dovedi că într-adevăr a 
existat o relaţie tensionată în familia Roca, căci băiatul lor, 
Tudor, este rodul unei căsătorii anterioare a Vandei Roca, atunci 
lucrurile se schimbă, din punctul meu de vedere. 

— In ce sens, domnule chestor? 

— In sensul că ar exista un mobil, un motiv serios în dreptul 
Vandei Roca, pentru ca soțul ei să dispară. 

— La ce motiv vă referiţi? 

— La faptul că nu mai suporta această căsnicie cu năbădăi, 
căci nu mai suporta comportamentul soțului față de ea și față de 
copil. Probabil intenţiona să divorțeze, dar avea un contract 


VP - 257 


prenupţial dezavantajos în astfel de situaţii... Ar fi rămas pe 
drumuri, cum se spune. 

— Înclin să-i dau dreptate colegului, interveni avocatul. 

— Doar de data asta, ha, ha, ha... 

— Da, recunosc valoarea unui raţionament logic, chiar și 
atunci când vine din partea unui poliţist. 

Chestorul rămase blocat, nu-i venea să creadă ce auzise. Doar 
că avocatul râse la gluma lui acidă, răutăcioasă, apoi încercă să 
evite schimbul de replici care i-ar fi pus pe amândoi într-o 
situaţie jenantă. 

— Scuze, domnule chestor, îmi pare rău. 

Conștient că risca să scape din mână hățurile emisiunii, Florin 
le aminti scopul prezenţei lor în platou. 

— Haideţi să revenim la discuţia despre cazul Roca... 
Domnule chestor, credeţi că intervenţia spectaculoasă a bonei 
din Italia ar putea fi considerată drept rezultat al unei răzbunări? 

— Vreţi să spuneţi că doamna Florentina intenţionează să se 
răzbune pe Vanda Roca, după ce a fost nevoită să plece în Italia 
din cauza ei. 

— Da. 

— Nu știu... Asta doar organele de anchetă ar putea afla... 
Dacă aș fi în locul lor, i-aș lua o declaraţie de martor doamnei 
Florentina, sub jurământ. Știu că este dificil, căci a plecat în 
Italia, dar mi se pare extrem de important să se stabilească cine 
și, mai ales, de ce minte. Pentru că cineva ocolește adevărul cu 
bună știință. Ori bona din Italia, ori Vanda Roca. 

Veni rândul avocatului să despice firul în patru, în stilul 
caracteristic, foarte bombastic. 

— Din nou, nu pot decât să vă dau dreptate, colega. Am fost 
martorii unei mărturisiri-bombă, în exclusivitate doar aici, la 
postul Kanal C, unde doamna Roca este așteptată în continuare 
să intervină. Tăcerea nu poate decât să vă incrimineze, stimată 
doamnă. Vă înţeleg, treceţi printr-o grea încercare, dacă este 
așa cum pretindeţi, însă au fost lansate acuzaţii noi, care vă pun 
într-o lumină nu tocmai roz. Sunaţi-ne sau veniţi aici, ca să 
lămurim problema pe loc, altfel opinia publică va cunoaște doar 
jumătăţi de adevăr. 

— Așa este, întări Florin, oamenii așteaptă reacția 
dumneavoastră, suntem bombardați în continuare cu sute de 
mesaje, îmi vine greu să le citesc în timp real, vă mulţumim, 


VP - 258 


doamnelor și domnilor, că vă implicaţi și, împreună cu invitaţii 
mei, poate reușim chiar în această seară să aflăm cine l-a 
omorât pe milionarul Viktor Roca. Dar, până atunci, o mică 
pauză de publicitate. Revenim imediat cu altă bombă, avem un 
invitat-surpriză. 

Căldura din platou reușise să-i provoace chestorului alt val de 
transpiraţie. Se șterse pe frunte, înainte de a protesta. 

— Colega, te rog vorbește să rezolve cu aerul condiţionat, 
căci mă omoară căldura asta... Curg apele pe mine. 

Florin îi făcu semn Claudiei să se ocupe de poliţist. Asta-i 
lipsea acum, când avea atâtea pe cap. Apoi primi în căști 
confirmarea că invitatul era pregătit să intre, îi montaseră 
lavaliera, aștepta cuminte în culise. 

După cum decursese emisiunea, după câte mesaje primise, se 
aștepta la un rating fabulos. Avea serioase motive să fie 
optimist, site-urile de știri începuseră deja să preia informaţiile 
noi apărute la Kanal C, până mâine dimineaţă presa urma să 
facă referiri și trimiteri la talk-show-ul său de milioane. 

Intrară din nou în emisie, iar Florin își ridică privirea din 
laptop. 

— Am revenit, suntem în direct, doamnelor și domnilor. Așa 
cum v-am promis înainte de publicitate, am plăcerea să vă 
prezint un invitat special, care a ales să vină în emisiunea 
noastră și să vorbească, în exclusivitate, despre aspecte 
spectaculoase, inedite, care ţin de dosarul Roca. Bună seara și 
bine ați venit la Kanal C. 

În sfârșit, camera se mută în dreptul invitatului, așezat între 
moderator și chestorul Lefter. 

— Bună seara și mulțumesc că m-aţi chemat în emisiunea 
dumneavoastră. 

— Vă rog să vă prezentaţi, pentru cei care nu vă cunosc. 

— Desigur... Mă numesc Alina Cojocaru, sunt editor 
coordonator în cadrul revistei RST. 

— lar şefa dumneavoastră este nimeni alta decât... Vanda 
Roca! 

— Da, exact. 

Florin avea emoţii, spera să fi meritat efortul de-a o aduce în 
platou pe colega lui Dragoș Zaharia și, în același timp, 
subalterna Vandei. Îi dăduse 8.000 de euro, bani în mână, după 
negocieri dure. Alina insistase iniţial pentru 15.000. 


VP - 259 


— Povestiţi-ne, vă rugăm, în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe 
Dragoș Zaharia. 

Jurnalista făcu o mică pauză, cât să bea apă. Se vedea că nu 
era obișnuită cu emisiunile în direct, dar părea să-i placă 
postura de vedetă pentru o seară. 

— Well, cred că deja știți, Dragoș a lucrat la RST până în urmă 
cu câteva zile, când au venit cei de la Poliţie în redacţia 
noastră... N-a fost o experienţă foarte plăcută, să-ţi vezi colegul 
luat pe sus de polițiști... Am rămas mască, nu știam ce-ar fi 
putut să se întâmple atât de grav. 

— Să precizăm că descinderea polițiștilor s-a produs luni 
dimineaţă, spuse moderatorul. 

— Da, luni... Pe Dragoș l-am cunoscut prin intermediul Vandei 
Roca, șefa mea... mi-a zis că urmează pentru el o perioadă de 
probă și m-a rugat să-l învăţ ABC-ul în materie de jurnalism... 
Zaharia venise din televiziune, fusese prezentator la Roata 
Norocului. 

— Vi s-a părut ciudată apariţia lui în redacţie? 

— Mda... n-a fost o modalitate clasică de selecţie. Mai ales că 
Dragoș avea zero experienţă în presa scrisă... Mi-am închipuit că 
trebuie să fi existat o explicaţie rezonabilă, pentru că Vanda 
este foarte exigentă când își alege colaboratorii. 

— Și ce explicaţie rezonabilă aţi găsit? 

— Mi-a spus-o chiar el... Erau cunoștințe de familie, fiul 
Vandei făcea meditații la engleză cu soţia lui Dragoș. 

— Aha, înţeleg... 

Alina aștepta să fie interogată, nu dorea să dea senzaţia că-și 
învățase replicile pe de rost, ca să le turuie ca pe-o poezie. La 
rândul său, Florin intenţiona să prelungească suspansul, avea 
tot interesul ca emisiunea să capete accente dramatice, iar 
publicul să stea în fața televizoarelor cu sufletul la gură. 

— Ca să nu uit, apropo de Tudor, fiul doamnei Roca... Ce știți 
despre băieţel? Este rodul relaţiei dintre Viktor Roca și soţia sa? 

— N-am de unde să cunosc acest aspect, îmi pare rău. 

— Dar despre faptul că Vanda Roca mai fusese căsătorită? 

— Haideţi să ne înțelegem... Eu am avut și încă am o relaţie 
strict profesională cu doamna Roca. Nu mi-a făcut confidenţe și 
nici nu m-a interesat viața privată a dumneaei, în mod special. /f 
you know what I mean... 

— Excuse me?! 


VP - 260 


Replica ei în engleză îl luase prin surprindere pe moderator. 
Jurnalista zâmbi. 

— Mă scuzați... Din viteză. Am lucrat trei ani la Londra, pentru 
BBC. 

— OK. Deci l-aţi luat pe Dragoș Zaharia sub aripa 
dumneavoastră. 

— E un fel de-a spune... Mi-e foarte greu să vorbesc despre el, 
despre cazul ăsta... N-aș vrea ca afirmațiile mele să cântărească 
într-un fel sau altul. Știţi foarte bine, am acceptat să vin în 
emisiunea dumneavoastră după lungi insistenţe, domnule 
Merticaru... deși v-am explicat că am rezerve. 

Într-adevăr, Florin insistase cu zeci de telefoane și mesaje, se 
întâlniseră în final să negocieze termenii înţelegerii și bărbatul 
fusese pe punctul de a declina colaborarea când Alina se 
ridicase de la masă, spunând că refuză interviul pentru mai 
puţin de 8.000 de euro. 

— Înţeleg cât de delicată este ancheta, reluă Alina, și prin ce 
momente dramatice trec ambele familii, Zaharia și Roca. That's 
why, repet, ar fi ultimul lucru pentru care am venit aici să încerc 
să influențez pe cineva. Vreau să fiu cât se poate de obiectivă, 
să las deoparte impresiile personale. 

Precizarea îl făcuse pe Florin să scrâșnească. Nu așa se 
învoiseră. O chemase tocmai pentru impresiile personale, 
bănuind că nu deţinea informaţii de senzație, care să-i conducă 
direct la ușa criminalului. 

Îi dădu dreptate, de complezenţă. 

— Vă înțeleg, cred că oricine în locul dumneavoastră ar 
proceda la fel. 

Însă chestorul Lefter nu fu la fel de îngăduitor cu invitatul- 
surpriză. Sări în ajutorul colegului. 

— Dacă îmi permiteţi, doamnă sau domnişoară Cojocaru... 

Jurnalista roși. 

— Domnișoară... 

— Deci, domnişoară Cojocaru, știu din experienţă că orice 
cuvânt nelalocul său, orice acuzaţie lansată fără probe, orice 
opinie greșită ar aduce în mod automat complicaţii, căci 
organele de anchetă ar fi obligate să verifice, să ia în calcul 
noile ipoteze... Totuși, eu, personal, și sunt convins că și 
telespectatorii noștri, așteptăm să ne spuneți cum aţi trăit 
momentele acelea de dinaintea apariţiei domnilor polițiști în 


VP - 261 


redacţia revistei RST. 

— Adică?! 

— Adică... aţi apucat să-l cunoașteţi, cât de cât, pe Dragoș 
Zaharia, căci aţi lucrat împreună. Spuneţi-ne cum a decurs 
relația profesională. L-aţi ajutat să deprindă tainele meseriei de 
jurnalist? 

În mod intenţionat, Alina ţinuse să-și precizeze din start 
punctul de vedere, ca să nu pară că venise cu lecţia servită. 
Doar că, încet-încet, intenţiona să ajungă în miezul problemei, 
iar eventualele scăpări deontologice să le pună pe seama 
emoţiilor inerente. 

— Da, normal... l-am împrumutat manualul de jurnalism și în 
două săptămâni a reușit să se descurce mulțumitor... Nu-i 
tocmai ușor s-o iei de la zero, chiar dacă ai unele aptitudini. 

La rândul său, avocatul Vicol găsi momentul să intervină. 

— Şefa dumneavoastră spunea, în singurul interviu de după 
anunţul dispariţiei soțului, că Dragoș Zaharia nu se ridica la 
nivelul unui redactor de la RST. Credeţi că a făcut un 
compromis, angajându-l chiar și în condiţiile astea? 

— Probabil doamna Roca are dreptate... Nu vreau să par 
lipsită de modestie, dar, vorbind în numele colegilor mei, o să 
spun că la RST avem printre cei mai buni jurnaliști. Deci da, ar fi 
fost o minune ca un începător ca Dragoș Zaharia să se ridice la 
nivelul nostru într-un timp atât de scurt. 

Îl văzu pe chestor agitat, căldura din platou îl înnebunise, 
încerca să-și facă vânt cu foile de pe masă. Fiind supraponderal, 
transpira repede și abundent. Abia aștepta pauza de publicitate. 
Până atunci, se întoarse către Alina pentru altă întrebare. 

— Tot doamna Roca vorbea în interviu despre problemele 
financiare ale familiei Zaharia. Aţi avut cunoștință despre asta, 
v-a mărturisit ceva colegul Dragoș Zaharia? 

În sfârșit, un lucru palpabil. Trase aer în piept, înainte de a 
răspunde. 

— Sigur că, în alea două săptămâni, am vorbit mult cu 
Dragoș. A trebuit să-i explic chestiuni legate de redactarea 
articolelor... Și, printre altele, l-am întrebat cum a ajuns la noi. / 
was curious. Mă rog, defect profesional... In contextul ăsta mi-a 
povestit despre experienţa lui în televiziune și dificultatea de a- 
și găsi un alt job, ca actor... Nu mi-a spus-o în mod direct, cu 
subiect și predicat, însă am dedus că se afla într-un impas 


VP - 262 


financiar... Și că postul de redactor la RST venise ca o gură de 
oxigen. 

O informaţie primită în cască îl determină pe Florin s-o 
întrerupă pe jurnalistă, cu părere de rău. 

— O să revenim asupra subiectului, vă rog păstraţi-vă ideea, 
dar până atunci avem un telefon în direct, din partea unei 
persoane de sex feminin care pretinde că a avut o relaţie cu 
Dragoș Zaharia. Alo, sunteţi pe fir? 

— Da, sunt... Bună seara, domnule Florin  Merticaru, 
dumneavoastră și invitaţilor. 

— Am înţeles că nu doriţi să vă daţi numele... 

— Nu are rost... Am sunat pentru că vreau să vă spun prin ce 
experiență am trecut cu acest Dragoș Zaharia, despre care soția 
sa crede că este un înger. 

— Și nu-i așa?! 

— Concluziile o să le trageti dumneavoastră. 

— vă ascult. Vă rog. 

— Eram la facultate când l-am cunoscut... Genul de bărbat 
sigur pe el, frumușel, care te aburește din două vorbe, trei 
mișcări. Și eu am zis hai, să văd ce-o fi de capul lui... Două 
săptămâni am fost împreună, mă îndrăgostisem chiar, până l- 
am Surprins sărutându-se cu alta. Nu m-a văzut, era noapte, 
ploua cu găleata... l-am dat papucii printr-un SMS, fără să-i 
explic ce și cum... Mi-am zis că poate omul are un proces de 
conștiință și-și dă seama singur unde a greșit. Da’ de unde!? Tot 
în noaptea aia a venit la mine în camera de cămin, stăteam cu o 
colegă... era nervos. A luat-o de mână pe colegă și a scos-o 
afară în pijamale, a înjurat-o, a încuiat ușa, pe urmă, foarte 
liniștit, și-a dat jos pantalonii, i-a așezat frumos pe marginea 
patului și mi-a cerut să... mă rog, să ne iubim. 

Povestea avusese darul să-l facă pe chestor să transpire și 
mai tare. Faţa i se înroșise. Îl rugă pe avocat să-i împingă sticla 
cu apă. 

Pauza făcută de femeia de la celălalt capăt al firului risca să 
se prelungească nepermis, așa că Florin o readuse în platou. 

— Așa, și... mai departe? 

— Mai departe, i-am spus că am încheiat relația și l-am rugat 
să iasă imediat din cameră... El s-a aprins, că de ce mă port în 
felul ăla, de ce nu-i ofer o justificare... în fine, cert este că la un 
moment dat a încercat cu forța... 


VP - 263 


— A vrut să vă violeze?! traduse, rapid, chestorul. 

— Da... Am tipat și norocul meu a fost că a venit întâmplător 
prietenul colegei mele de cameră, care avea cheia de la ușă. 

— Și aţi făcut plângere la Poliţie? 

— Nu... L-aș fi nenorocit, mi-a fost milă, sincer... Dar acum, 
când am citit și am văzut ce se întâmplă, n-am rezistat să nu vă 
spun care este adevărata fată a acestui individ. 

Florin simţi nevoia să nu lase lucrurile în stadiul ăla. Acuzaţiile 
extrem de grave fuseseră lansate sub protecţia anonimatului, 
fără ca Zaharia să poată da o replică. 

— Doamnă, mă auziţi? Mai sunteți pe fir? 

— Da, vă aud. 

— Aţi fi de acord să vorbiţi cu fosta dumneavoastră colegă de 
cameră, care să confirme această poveste urâtă? 

— Imi pare rău... Ultima dată am vorbit cu colega mea acum 
opt ani. Mi-a spus că a câștigat la Loteria Vizelor și pleacă 
definitiv în America... De atunci, nu mai știu absolut nimic 
despre ea. 

— Păi, mă scuzaţi, ne cereţi să vă credem pe cuvânt?! 

— Nu, domnule Merticaru. Sunt convinsă că Dragoș Zaharia 
are și alte victime. Pe această cale, le rog să-și facă putin curaj 
și să vă sune. Atât am avut de spus. O seară plăcută în 
continuare. 

— Staţi puţin, nu închideţi... 

Sunetul intermitent din cască ţinu loc de răspuns. 

— Da, îmi pare rău că a închis. lată, doamnelor și domnilor, 
asistăm la o serie întreagă de dezvăluiri incendiare, plecând de 
la afirmaţiile fostei bone a familiei Roca, apoi mesajul despre 
trecutul tumultuos al studentei Vanda Roca, devenită ulterior 
proprietara revistei RST și, într-un fel ca să contrabalanseze 
acuzaţiile dure la adresa acesteia, am avut telefonul anonim al 
unei presupuse victime a lui Dragoș Zaharia. Și asta nu-i tot! 
Numai aici, în exclusivitate la Kanal C, stăm de vorbă chiar 
acum cu domnișoara Alina Cojocaru, editor coordonator în 
cadrul revistei RST, subalterna Vandei Roca și, în același timp, 
fostă colegă cu principalul suspect în dosarul dispariţiei 
milionarului Viktor Roca. 

Se adresă, apoi, Alinei. 

— Mă scuzaţi că v-am întrerupt, aţi văzut, la noi lucrurile 
evoluează din clipă-n clipă cu noi bombe de presă, noi informaţii 


VP - 264 


de ultimă oră, la care, probabil, anchetatorii nici nu visează. 
Sper ca domnii polițiști să comute repede pe Kanal C, dacă n-au 
făcut-o până acum, pentru că nici nu știu ce pierd. Vă rog să vă 
reluaţi ideea, stimată domnişoară Cojocaru. 

Jurnalista zâmbi, puţin încurcată. 

— Unde rămăsesem?! 

Avocatul Vicol îi dădu imediat un indiciu. 

— Mi-am notat aici... Spuneaţi că jobul primit de Dragoș 
Zaharia la revistă ar fi fost pentru el ca o gură de oxigen. 

— A, da! Mi-a mărturisit că fusese la o serie de interviuri, fără 
să fi găsit ceva care să-i convină. 

— Și la revistă cum se simţea? Îi plăceau atmosfera, colegii? 

— Inclin să cred că da. 

— In cele câteva săptămâni în care l-aţi ghidat, cu siguranță 
v-aţi făcut o părere legată de relația lui Dragoș Zaharia cu şefa 
lui, cu Vanda Roca. 

Intrebarea rămăsese subiînţeleasă. Totuși, Florin încercă să fie 
mai explicit, pentru telespectatori. 

— Cu alte cuvinte, Zaharia o simpatiza pe Vanda Roca? Sau 
dimpotrivă, o detesta? 

Alina își luă un răgaz înainte de a răspunde, ar fi fost aiurea 
să pară că abia așteptase întrebarea. 

— Cum să zic... nu ar fi avut motive să se plângă. Dimpotrivă. 
Vanda Roca l-a ajutat să se integreze... Nu doar că m-a pus pe 
mine să-i arăt primii pași în jurnalism, dar chiar ea l-a sfătuit 
cum și ce să scrie, i-a corectat textele, i-a dat indicaţii... Eram 
cumva geloasă, nu făcuse asta cu niciunul dintre noi, ceilalţi, se 
vedea că dorea să-l susţină, să-l sprijine necondiţionat. 

— Și el cum a apreciat gestul? 

— Nu vreau să greșesc... Tot ce mi-a spus despre Vanda Roca 
a fost într-un moment de euforie. leșiserăm amândoi în oraș, la 
un bar, să sărbătorim trecerea cu brio a perioadei de probă... 
Dragoș se ameţise binișor și a început să mă descoasă despre 
Vanda Roca... de când o cunosc, cum e în particular, ce pasiuni 
are, ce o enervează, ce o bine dispune... anyway, chestii din 
astea. Mi-a fost ușor să realizez că nutrise faţă de ea mai mult 
decât simpatie din punct de vedere profesional... De fapt, 
observasem încă din redacţie că rămânea oarecum hipnotizat 
ori de câte ori avea contacte cu Vanda... mi-era clar asta, orice 
femeie își dă seama când un bărbat are un anume 


VP - 265 


comportament față de sexul opus... lar insistența lui de a afla 
amănunte în legătură cu șefa îmi confirmase bănuielile. O 
plăcea, fără doar și poate... 

Întrerupse monologul cât să bea apă și să-și pună ideile în 
ordine. Exasperat din cauza căldurii, chestorul îl întrebă pe 
Florin, la ureche, când venea pauza de publicitate. Moderatorul 
îl ignoră complet. Era conectat sută la sută la discursul Alinei. 

— Până la un punct, mi s-au părut cât de cât normale 
curiozităţile lui, reluă jurnalista. Abia venise în redacţie, dorea 
să-și cunoască șefa, să se integreze în noul colectiv... Pe urmă, 
după alte două pahare de whisky, mi-a mărturisit, foarte direct, 
că se îndrăgostise de Vanda Roca... Am rămas şocată, vă daţi 
seama. L-am avertizat să stea în banca lui, dacă vrea să lucreze 
în continuare la revistă, pentru că Vanda e căsătorită cu Viktor 
Roca, are un copil și nu pare genul de femeie care să se 
complice cu unul ca el... în fine, în momentul ăla, pusesem totul 
pe seama faptului că se îmbătase și, probabil, la cât de armăsar 
se credea, îi făcuse plăcere să mă șocheze, să mă dea pe spate 
cu chestia asta... Acum, gândindu-mă la ce-a fost, îmi dau 
seama că-mi spusese, de fapt, adevărul. 

Rămas cu gura căscată, avocatul Vicol își reveni din starea de 
perplexitate pentru a lansa următoarea întrebare. 

— Și credeţi că sentimentul ar fi putut fi unul reciproc? Adică 
și doamna Roca să fi fost îndrăgostită de Dragoș Zaharia... 

Tânăra jurnalistă izbucni în râs. Cât de stupid să fii ca să pui 
problema în felul ăsta? 

— Are you kidding?! Aţi urmărit interviul Vandei Roca, de 
după dispariţia soțului ei? 

— Da, l-am văzut. 

Bărbatul nu apucă să reia tirul întrebărilor, pentru că fu 
întrerupt de moderator, urma pauza de publicitate. Florin era tot 
numai zâmbet, după avalanșa de mesaje primite, emisiunea 
părea să spargă audienţele. Și pe bună dreptate, rămăsese 
până și el surprins de cele două intervenții telefonice. Bona din 
ltalia o pusese la zid pe Vanda, iar fosta prietenă îl făcuse zob 
pe Dragoș. În plus, interviul cu Alina se dovedea a fi excepţional, 
din punctul său de vedere. Tipa își meritase fiecare bănut. 

Dintr-odată, avocatul găsise motiv de ceartă cu chestorul 
Lefter, își adresau reciproc cuvinte grele, în timp ce Alina îi 
privea îngrozită, așteptând să intervină cineva, până nu era prea 


VP - 266 


târziu. Florin se întoarse, în sfârșit, de la toaletă și îi calmă pe 
invitaţi, amenințându-i că îi dă afară din platou și nu-i mai 
primește vreodată în sediul televiziunii. 

Regizorul anunţă 30 de secunde până la finalul calupului de 
publicitate, tipa de la machiaj făcu ultimele retușuri pe figura 
obosită a chestorului, iar moderatorul reveni în direct. 

— Doamnelor și domnilor, vreau să vă spun că în pauza de 
publicitate am citit o parte dintre mesajele trimise de 
dumneavoastră și multe dintre ele sunt extrem, extrem de 
interesante. În emisiunea de mâine seară vă promit că vom 
diseca aceste mesaje, dar până atunci vă citesc doar unul. 
Domnul Nicușor, din Botoșani, ne scrie, printre altele, citez... 
amintiți-vă cum acest Dragoș Zaharia a fost dat afară cu șuturi 
în fund de la postul de televiziune VIP TV, în urma unui scanaal 
monstru. Individul are un caracter infect, nu m-ar mira să fie și 
criminal... Dar, mă rog, să nu ne pronunțăm noi, asta ar putea 
stabili doar anchetatorii. Probabil că domnul Nicușor se referă la 
episodul în care Dragoș Zaharia l-ar fi bătut pe producătorul 
emisiunii Roata Norocului, după cum presa a relatat la vremea 
respectivă... 

Singură în dormitorul de la etaj, în locuinţa sa din Voluntari, 
Daria Zaharia închise televizorul și începu să plângă înăbușit. 


VP - 267 


14. 


Înarmat cu pretextul, parţial adevărat, că fusese prins cu 
ancheta în dosarul Roca, inspectorul Ifrim își petrecuse noaptea 
în dormitorul amantei. La un moment dat, femeia insistase ca el 
să plece, să evite complicațiile cu soţia, doar că după sticla de 
cabernet sauvignon și partida intensă de sex, polițistul adormise 
buștean. Așa că ajunsese acasă târziu, la trei ore după miezul 
nopţii, când nevastă-sa îl simţise furișându-se în pat și, obosită 
fiind, amânase meciul sine die. 

Când se trezi dimineață cu capul greu și se duse glonţ în 
bucătărie, să-și pună de-o cafea tare, polițistul dădu peste 
Monica. Stătea picior peste picior, cu spatele la geamul deschis, 
într-un furou străveziu. Fuma Pall Mall. Așteptase cu mare 
nerăbdare să sune alarma de la ceas și să apară bărbată-su. 
Clocotea de mânie. 

Inspectorul își turnă apă în ibric, apoi măsura de zahăr, porni 
aragazul și vru să se retragă în baie. Era doar în chiloţi. 

— La ce oră mi-ai venit azi-noapte, Liviule? 

În alte condiţii, ar fi repezit-o. Se știa vinovat, așa că luă 
atitudinea defensivă, smerită, rugându-se în gând să se termine 
cât mai repede. 

— Nu știu... Târziu, oricum. Scuze, te-am trezit? 

Femeia trase din ţigară până la filtru și aruncă chiștocul pe 
geam. 

— Ai un tupeu fantastic! Unde dracu' mi-ai umblat? lar ai 
dormit la curve?! 

Polițistul zâmbi, intuiţia nevesti-sii nu fusese departe de 
adevăr, doar că amanta lui Ifrim era, la limită, mai puţin curvă 
decât Monica. 

— Ştii ce, sunt foarte obosit. Discutăm când vin de la 
serviciu... 

Dădu să-i întoarcă spatele. Monica ridică tonul. 

— Normal că suntem obosiţi, dacă toată noaptea am tras la 
rame... am futut păsărici! 

Trânti o lingură din lemn pe blat, cât să-l facă pe bărbat să 
tresară. 


VP - 268 


— Monica, te rog... Am lucrat la cazul Roca. Întreabă-l pe 
Manolache. 

Știa că n-o să-l sune vreodată. Deși în alte situaţii Monica 
manifesta un tupeu maxim, faţă de Horia Manolache păstra 
distanţa regulamentară, aparent inexplicabil. Îi mărturisise 
sotului, la un moment dat, că se simţea foarte stingheră în 
prezenţa comisarului, avea rețineri mari să comunice cu el, 
dintr-un motiv pe care refuzase să-l divulge. La rândul său, nici 
Manolache nu părea foarte încântat să stea în preajma Monicăi. 
Se evitau reciproc, pe cât posibil. 

Când auzi de comisar, îi sări ţandăra și mai tare. 

— Ce mă tot freci la cap cu Manolache?! Mie să-mi spui unde- 
ai fost, clar? Nu mă lua cu vrăjeli din astea ieftine, că, vezi 
Doamne, erai în anchetă la trei noaptea... Pe cine crezi că minți, 
așa, de la obraz? 

Apa începu să fiarbă, polițistul puse trei lingurițe de cafea și 
luă ibricul de pe foc. Apoi, o înfruntă. 

— Ştii ceva? 

— Ce? 

— Mă duc să mă piş... 

De data asta, se răsuci pe călcâie și plecă iute la baie. Femeia 
își scoase altă ţigară din pachet. 

Până când reveni îmbrăcat, gata de plecare, Monica reușise 
să se calmeze. Își băuse cafeaua și fumase trei ţigări. 
Inspectorul era mulțumit că meciul se terminase fără victime, 
fără alţi nervi și, eventual, farfurii sparte. 


ÎI găsi pe Manolache în faţa laptopului, urmărea pe internet 
înregistrarea emisiunii lui Florin Merticaru, de pe site-ul 
televiziunii Kanal C. Își notase deja o pagină întreagă de 
observaţii. Acum, la rece, putea să discearnă balastul de 
eventualele piste bune de urmărit. În ciuda faptului că ar fi vrut 
să evite orice contact cu Merticaru, pe care îl dispreţuia ca 
jurnalist, ultima emisiune fusese explozivă. Era obligat să-și 
calce pe orgoliu și să-i solicite ajutorul. Știa că, în caz contrar, și- 
ar fi aprins paie în cap, ar fi sărit cu gura pe el toţi șefii Poliţiei, 
inclusiv procurorul Rusu. l-ar fi reproșat, pe bună dreptate, că nu 
știuse să profite de niște informaţii-beton, oferite pe tavă. Prea 
concentrat să traducă ceea ce Alina Cojocaru încercase să 
sugereze printre rânduri, comisarul abia observă figura de câine 


VP - 269 


plouat a colegului său. 

Inspectorul își luă cafeaua și-și deschise, la rându-i, 
computerul. Căută pe internet reacţii în urma emisiunii și fu 
surprins să constate cât de multe aberaţii puteau fi lansate în 
public cu o seninătate demnă de emisiunile pentru copii. Cu 
excepţia bonei din Italia, ale cărei informaţii întăreau declaraţia 
fostului soț al Vandei Roca, inspectorul nu credea o iotă din ce 
auzise în talk-show-ul lui Florin Merticaru. Îi spusese asta 
inclusiv comisarului, cu câteva ore în urmă, chiar în timp ce-o 
urmăreau în direct pe fosta colegă a lui Dragoș Zaharia. Avea 
teoria lui conspiraţionistă legată de diversiuni sau pur și simplu 
de dorinţa diverșilor indivizi de a face rău cu orice preț. 

În schimb, Manolache nu și-ar fi iertat un comportament 
neglijent față de o eventuală nouă pistă. 

După ce secretara Mia îi lăsă comisarului mapa cu 
documente, împrăștiind în cameră norul de parfum foarte 
scump, Ifrim scăpă un oftat prelung, conștient că poziţia sa în 
Poliţie n-o să-l ajute vreodată să abordeze genul ăsta de femeie. 
Era sigur că Mia avea standarde foarte ridicate în materie de 
bărbaţi, iar asta, culmea, în loc să-l demobilizeze, îl excita 
suplimentar. Visele erotice cu Mia în postură de stăpână de 
sclavi, călare pe el, îl bântuiau în unele nopţi când era 
dezamăgit și de soţie, și de amantă. 

— Ce program avem, șefu'? 

Comisarul își ridică privirea și rămase blocat, ca și cum Ifrim l- 
ar fi întrebat dacă i-ar surâde o partidă de sex în trei de tip 
sandviș, cu Mia la mijloc. 

— Ce te uiţi așa?! Am ceva pe fată?! 

In sfârșit, Manolache se dezmetici, se scutură ca de o senzaţie 
neplăcută de frig, realiză că fusese neatent la ce-i spusese 
colegul. 

— Scuze... mă gândeam la ăștia... la Kanal C. 

— Mai dă-i în mă-sa, Horia. Alergăm după potcoave de cai 
morți. 

Manolache își verifică ceasul. Se ridică brusc. 

— Aoleu! Tre' s-o tundem. La nouă jumate ne vedem cu 
Vanda Roca. Mi-a confirmat, am uitat să-ți zic. 

— Deci avem întâlnire cu soția milionarului... 

— Da... De fapt, cu ea vorbim la sfârșit. A rămas că-i oprește 
pe toţi în redacţie. Vine inclusiv fotograful, vine și Alina 


VP - 270 


Cojocaru. 

Își închise laptopul și-și făcu ordine pe birou. Inspectorul îl 
privi circumspect. 

— Păi... nu mai bine îi chemăm aici, să fie oficial, ca la carte?! 

— Timpul ne presează. M-a sunat ministru de Interne, la prima 
oră. 

— Pe bune?! 

— Era nervos, din cauza emisiunii. 

— Să facă el anchetă, dacă are impresia c-o frecăm. Ce să 
spun... 

— Mi-a zis că vrea urgent rezultate, altfel o să ia măsuri. 

— Să ne pupe-n cur domnu' ministru, da?! 

— Hai, lasă... Să mergem. 

În drum spre redacţia revistei RST, comisarul dădu telefoane. 
Îi lăsă mesaj lui Merticaru, la Kanal C, prin intermediul asistentei 
jurnalistului, cu rugămintea de a fi sunat. Era foarte important 
să afle numărul de contact al presupusei bone din ltalia. Pe 
urmă, l-ar fi interesat mult SMS-urile și e-mail-urile trimise pe 
adresa emisiunii. Din sutele de mesaje, spera să găsească 
măcar o informaţie cu oarecare potențial, indiferent dacă fusese 
sau nu asumată, cu nume și prenume. Spera ca Merticaru să-i 
permită accesul la baza lui de date. In caz contrar, la limită, 
putea să-l amenințe voalat, să ceară ulterior mandat din partea 
unui judecător, dar, chiar și așa, cine îi garanta că Merticaru nu 
i-ar ascunde o parte dintre mesaje? 

Şoferul opri mașina paralel cu trotuarul, în faţa redacţiei. 
Poliţiștii trecură pe lângă Alina și Nora, ieșite să fumeze la 
cafeaua de dimineaţă, iar comisarul își scoase telefonul să-și 
anunțe sosirea. Vanda îl rugă să urce la etaj. 

Fură întâmpinați de secretară, care le zâmbi protocolar și îi 
conduse în sala de ședințe. Se așezară pe două scaune 
alăturate, aproape de fereastră, refuzând deocamdată orice 
tratație. 

— Imediat apare și doamna Roca. Vă roagă s-o așteptați cinci 
minute. Are pe cineva în birou. 

— Sigur, nicio problemă, o asigură inspectorul, foarte jovial. 

Femeia lăsă ușa deschisă la plecare. Ifrim se ridică de la masă 
și inspectă camera. Coperţile înrămate ale revistei RST, atârnate 
pe pereţi, aveau titluri departe de preocupările lui. Îl atrăgeau 
însă fotografiile, majoritatea erau femei de succes din diverse 


VP - 271 


domenii. L-ar fi atras și mai tare dacă ar fi fost dezbrăcate. Se 
opri în fața unui tablou. Tânăra elegantă, într-o rochie rubinie, 
nu-i spunea nimic. Nici titlul Moștenitoarea imperiului Comper ṣi- 
a deschis propria editură. Se întrebă cum de reușea Vanda Roca 
să facă bani din afacerea asta, din moment ce internetul era plin 
de povești despre oameni cel puţin la fel de interesanti. 

Tresări când Vanda îi salută din cadrul ușii. 

— Bună dimineaţa. Scuze de întârziere. Am avut o vizită 
neprevăzută. 

Apoi își trase scaunul în imediata apropiere a polițiștilor, chiar 
în capul mesei. 

— Mi-a spus asistenta că nu doriţi nimic. Cafea, ceai... 

Comisarul îi răspunse politicos. 

— Mulţumim, am băut la birou. Realitatea este că ne cam 
grăbim, doamnă Roca. Am putea începe? 

— Sigur că da. Le-am transmis colegilor să rămână în 
redacție. Camera este OK, vă convine? Dacă nu, vă cedez biroul 
meu. 

— A, nu! Este foarte bine aici. 

— Atunci, vă stau la dispoziţie. Să-i dăm drumul! 

Se rezemă de spătarul scaunului, picior peste picior, în 
așteptarea primei întrebări. 

— Știţi, îndrăzni Manolache, am dori să discutăm întâi cu 
colegii, dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

Vanda îl privi senină, fără urmă de reproș. Se ridică și merse 
spre ușă. 

— Foarte bine. Pe cine aţi dori să chem? 

Poliţiștii se consultară, apoi comisarul decise. 

— Pe domnul fotograf, vă rog. 

— Imediat. 

Auziră vocea secretarei, care ieșise pe hol să-l strige pe 
bărbat, rugându-l să urce la etaj. 

Gică era aproape de vârsta pensionării, lucrase o perioadă la 
agenţia de știri Agerpres, apoi la cel mai vândut cotidian 
naţional, până când, odată cu apariţia telefoanelor mobile cu 
camere din ce în ce mai performante, importanța lui în 
angrenajul redacţiei scăzuse, proporţional cu salariul. Așa că se 
reprofilase pe fotografii artistice făcute la diverse evenimente, 
inclusiv ale unor case de modă. La una dintre lansările lui 
Săndulescu, fusese remarcat de Vanda, care îl abordase pentru 


VP - 272 


o colaborare cu revista. 

Avusese contacte cu polițiștii în perioada în care lucrase la 
ziar, când, cel puţin teoretic, ar fi trebuit să ajungă printre primii 
la locul crimei. Și chiar reușise de multe ori performanţa, își 
făcuse relaţii printre șoferii din Poliţie, care îi trimiteau prompt, 
prin SMS, locaţia evenimentelor sângeroase. Contra cost, 
normal. Așa că se nimerea să le facă poze victimelor înaintea 
criminaliștilor, fără să-l deranjeze nimeni. 

Trase ușa după el și-i întinse mâna lui Manolache, bucuros de 
revedere. 

— Vă salut, domnu’ comisar, cu respect. Ce mai faceți? 

Apoi îl salută și pe inspector. Se știa cu Manolache de pe 
teren, se intersectaseră cu ani în urmă, iar firea sa veselă, 
atitudinea deschisă, sinceră, gen ce-i în gușă, și-n căpușă, îl 
făcuseră  dezirabil printre anchetatori, care în general 
manifestau un soi de repulsie faţă de jurnaliști. A 

Și pentru comisar era reconfortant să-l vadă din nou. Il 
simpatiza, se înțeleseseră foarte bine, chiar ieșiseră la o bere. 

— Sunt OK, nea Gică... Tu cum ești? 

— Mai am puţin, trei luni, și gata! les la pensie, mă duc la 
pescuit. Mi-ajunge și mie, am nepot de crescut. 

— Ei bravo, să-ţi trăiască! 

— Mulţumesc mult. 

— Fata cum e? A rămas în București sau e la Brașov? Parcă 
ziceai că-i măritată cu un brașovean. 

— Da, cum să nu, aţi ținut minte... Da’ n-a plecat, că nu-i dau 
voie. Păi, eu cu cine rămân? Cum să dorm singur în ditamai 
casa?! Mi-e frică de fantoma lu' nevastă-mea, domnu' comisar! 
Dumnezeu s-o ierte, că tare m-a chinuit. 

Poliţiștii zâmbiră. Fotograful își puse pe masă geanta cu 
aparatul Nikon digital și obiectivul puternic, care îl costaseră 
2.500 de euro. Manolache ar fi stat la povești, însă îl văzu pe 
inspector foindu-se și realiză că aveau puţin timp la dispoziţie. 

— Da... Uite de ce suntem aici... 

— Îmi închipui că-n legătură cu cazul doamnei Roca. 

— Da, așa este. Aș vrea să te întreb câteva chestiuni foarte 
importante pentru noi și... aș dori să te gândești bine înainte de 
a-mi da un răspuns. 

— Sigur, domnu’ comisar... Vă ajut, cum să nu! 

— Îl cunoști pe Viktor Roca? 


VP - 273 


— Da, normal... Am vorbit de câteva ori. M-a rugat să-i fac 
niște poze pentru firmele dumnealui. Ceva simplu, nimic artistic. 
Avea un utilaj scump, de milioane de dolari, în fabrica din 
Pipera. Se stricase și băieţii cu service-ul, din Ungaria, i-au cerut 
fotografii înainte să vină în București să-l repare. 

— Mda... Şi cum ţi s-a părut domnul Roca, așa, în particular? 

— Nu prea vorbăreț. Da’ am vorbit eu pentru amândoi, că mă 
știți doar, când mă pornesc... De treabă șefu', ce să zic, mi-a dat 
1.000 de euro pentru 35 de poze. Boieru, tot boier! 

— L-ai văzut vreodată împreună cu soţia? 

— Cu doamna Vanda? Niciodată! De ce? 

— Avem o informaţie potrivit căreia şefa ta, Vanda Roca, ţi-ar 
fi cerut la un moment dat să-i faci un serviciu, în afara 
atribuțiilor din fișa postului... 

Bărbatul deveni dintr-odată sobru, se încruntă. Se strădui în 
zadar să-și dea seama unde bătea comisarul. 

— Vă referiţi la faptul că m-a rugat să-i duc mașina la 
spălătorie?! 

— Nu. 

— Atunci?! 

Manolache menținu câteva clipe de suspans, până la 
intervenţia inspectorului Ifrim, care lansă acuzaţia cât se poate 
de direct. 

— Știm că Vanda Roca te-a pus sa-l urmărești și să-l 
fotografiezi pe Viktor Roca. Fără ca acesta să afle, evident. 

Luat prin surprindere, Gică fusese realmente uimit, o 
asemenea ipoteză nu i-ar fi trecut prin cap în veci. Indignarea lui 
păru sinceră. 

— Dar este absurd! Mă scuzaţi, domnule comisar, cine v-a 
spus gogomănia asta?! 

Nu primi, pe moment, vreun răspuns din partea polițiștilor. 
Ifrim continuă tirul în locul colegului său, care se simţea jenat 
să-l chestioneze mai departe. 

— Când ai fost ultima oară la Sinaia? 

— La Sinaia?! 

— Da... 

— Nu ţin minte exact... Demult. Să fie vreo opt, poate nouă 
ani. Da ce legătură are?! 

— Aș vrea să te concentrezi și să-mi spui dacă i-ai făcut 
vreodată poze lui Viktor Roca. În orice context, nu contează. 


VP - 274 


Bărbatul fu categoric. 

— Nu! Cu siguranţă, nu! Aș fi ţinut minte, vă daţi seama. 
Domnu' Roca nu-i un personaj oarecare în orașul ăsta... Dacă o 
mai fi trăind, săracu'... 

Convins că fotograful spusese adevărul, comisarul trecu peste 
propria stare de disconfort și schimbă subiectul. 

— În legătură cu noul coleg, Dragoş Zaharia... ce impresie ţi-a 
făcut? 

— Niciuna. Doar ne-am salutat de câteva ori... Eu trec destul 
de rar pe la redacţie. Ne-am intersectat în oraș, la evenimente 
mondene. De ce să vorbesc aiurea, dacă nu-l cunosc? 

— Și șefa? insistă Ifrim. Doamna Roca. 

— Ce-i cu șefa?! 

— Ce crezi despre ea? 

Aici nu avea de ales. Trebuia să-și dea cu părerea. 

— Sincer? 

— Da. 

— E o femeie dură, aprigă la mânie... dar dreaptă. Nu se ia de 
tine așa, fără motiv... Dacă-cţi faci treaba de nota 10, ești 
prietenul ei cel mai bun... Și-i foarte parolistă. Ţi-a promis ceva, 
se ţine de cuvânt... Ştie să conducă afacerea, motivează 
oamenii, se implică tot timpul, la orice amănunt, cât de mic. Nu 
ne lasă de capul nostru. 

Portretul profesional creionat de bărbat le era de prea puţin 
folos, așa că Manolache decise să-l întrebe dacă o cunoscuse și 
în particular, în afara redacţiei. Poate la evenimente de familie 
sau în alte împrejurări. 

Gică se scărpină la ceafă, ca și cum ar fi fost pus în dificultate. 

— În fiecare an, înaintea Crăciunului, Vanda dă o mică 
petrecere pentru angajaţi și familiile lor... plus prieteni, 
parteneri de afaceri, mă rog... Suntem puţini, vă daţi seama, o 
mână de oameni. Are un local preferat în Centrul Vechi. Il 
Peccato. 

Făcu o pauză, pentru a-și pune ideile în ordine. Oftă. 

— Așa, și? 

— Și... cum să vă zic... pe cât de scorţoasă și de serioasă este 
șefa la birou, pe atât de tare știe să se distreze. 

— Venea cu soțul, cu familia? 

— Nu, singură... După ce se încălzea puţin atmosfera, era de 
neoprit. 


VP - 275 


Sceptic ca de obicei, inspectorul vru să afle mai repede 
esenţialul. 

— Adică, ce făcea? Striptease la bară?! 

— Ei, nici chiar așa... De exemplu, se urca pe mese și dansa. 

— După câte pahare? 

— Să știți că nu exagera cu băutura... Adică n-am văzut-o 
vreodată împleticindu-se, ţinându-se de pereţi sau mai știu eu 
cum... Nu, Doamne ferește!... La petreceri e foarte veselă, râde, 
spune bancuri, unele chiar porcoase... mă rog, haioasă rău șefa, 
în particular. 

— Ce băutură preferă? 

— Whisky, din câte știu. 

Încercările inspectorului de a mai scoate și alte informaţii 
interesante de la fotograf dădură greș. Apoi, la final, îl rugă pe 
Gică s-o cheme sus pe colega lui, Alina Cojocaru. 

Interviul din emisiunea lui Florin Merticaru făcuse destule 
valuri în presă, Alina devenise peste noapte foarte cunoscută. 
Dintr-o relativ obscură jurnalistă la RST, se transformase în ţinta 
predilectă a comentatorilor de ocazie de pe rețelele de 
socializare. Ca de obicei în astfel de situaţii, unii îi apreciau 
curajul de a spune adevărul, alţii o înjurau fără perdea, 
reproșându-i că prin vocea ei ar fi vorbit, de fapt, însăși Vanda 
Roca. Și că între cele două ar fi fost o înţelegere pentru a-l 
înfunda pe Dragoș Zaharia. 

Jurnalista îi salută pe polițiști înainte de a-și trage scaunul, la 
oarecare distanță de ei. Se rujase cu un roșu aprins și se 
machiase destul de strident. Aflase de la Vanda despre vizita 
anchetatorilor și se îmbrăcase cu exact aceleași haine cu care 
fusese la emisiunea de la Kanal C. Până și machiajul era identic. 

Comisarul îi mulțumi anticipat pentru disponibilitatea de a sta 
de vorbă despre unele aspecte sensibile, cum ar fi relaţia 
privată cu colegii din redacţie. 

— Vă referiţi la Dragoș Zaharia, / presume, îi răspunse Alina. 

— Da, și la el... Am urmărit cu interes declaraţiile 
dumneavoastră de la postul de televiziune. 

— Nu-mi amintiţi... Deja îmi pare rău că am acceptat interviul, 
la câţi mă înjură pe internet. 

— Lăsaţi, că sunt și oameni care vă apreciază. 

— Mulţumesc, halal consolare, ce să zic... Apropo, 
dumneavoastră din ce categorie faceți parte? 


VP - 276 


Manolache ignoră întrebarea. Un răspuns sincer ar fi jignit-o 
inutil. 

— Spuneaţi acolo, la un moment dat, că Dragoș Zaharia v-a 
mărturisit sentimentele sale față de Vanda Roca. Și că iniţial ați 
crezut că e un bluf. Adică, băut fiind, încercase să vă 
impresioneze minţindu-vă, practic. 

— Da... Dragoș nu este genul de bărbat care să vorbească 
serios tot timpul. Uneori, nici nu știam când glumea și când 
spunea lucruri grave, importante. Un tip foarte superficial, if you 
know what I mean. 

— Îl cunoașteţi atât de bine?! 

Pusese întrebarea special cu scopul de-a irita. Calmă, sigură 
pe ea, nu-i era de mare folos. În schimb, dacă reușea s-o 
enerveze, măcar cât de cât, îi creșteau șansele de-a scoate ceva 
interesant. 

Alina îl privi cu urme de reproș. 

— Ce vreţi să spuneţi? Dacă ne-am tras-o?! 

Planul comisarului dăduse primele roade, jurnalista începuse 
să fiarbă. 

— A, nu! Scuze, nici prin gând nu mi-a trecut. V-aș fi întrebat 
direct, vă dați seama. 

— OK. 

— Doar că, nu știu... mi s-a părut că-l cunoașteţi de prea puțin 
timp ca să-l caracterizați cu atât de mare precizie. 

— Dar nu vă luaţi după mine, domnule... 

— Manolache... 

— ... domnule Manolache. Păi, ce sunt eu, psiholog?!... Dacă 
aș zice acum că partenerul dumneavoastră pare un tip arogant 
și insolent, n-o luaţi drept literă de lege... E pur și simplu 
impresia mea. 

Remarca îl făcuse pe inspector să clipească des. Nu-i venea 
să-și creadă urechilor. 

Bărbatul își îndreptă arătătorul spre piept. 

— Eu... arogant și insolent?! 

— Maybe. Habar n-am! 

Comisarul sesiză că Alina reușise să deturneze cu abilitate 
discuţia, așa că interveni. 

— Haideţi să revenim la oile noastre... Așadar, Dragoș Zaharia 
vi s-a părut a fi un tip foarte superficial. Nu știaţi când glumea și 
când vorbea serios. 


VP - 277 


— Da. 

— Și atunci, de ce credeţi că într-adevăr se îndrăgostise de 
Vanda Roca? 

— Așa am simţit... Observasem la el un anume comportament 
în preajma Vandei... pe care l-am conștientizat abia ulterior. 
Atunci, la bar, când mi-a făcut mărturisirea... știți la ce mă 
refer... avea o anume privire, tipic masculină. 

Manolache ridică din sprâncene, a nedumerire. 

— De pildă, cum mă privește colegul dumneavoastră acum... 

Bărbaţii rămaseră blocaţi, iar Alina izbucni în râs. 

— Scuze, sorry, glumesc! Nu intenţionam să vă provoc în 
niciun fel. V-am dat un exemplu. 

Reușise să-l scoată din sărite pe Ifrim. În alte condiţii, poate 
că polițiștii ar fi gustat gluma. Măcar comisarul, dacă nu și 
colegul său, ajuns întâmplător victima Alinei. 

Jurnalista își așeză mâinile pe masă, ostentativ, cu un zâmbet 
arogant. 

— Aştept să-mi puneţi cătușele, pentru comportament 
indecent față de organele de anchetă. 

Comisarul își dădu seama prea târziu că lfrim avusese 
dreptate, ar fi trebuit să discute cu ziariștii la sediul Poliţiei, nu 
pe terenul lor, unde o individă ca Alina Cojocaru își permisese 
să-i ia la mișto. 

Puse piciorul în prag. 

— OK, am înţeles, aveţi un simț al umorului ieșit din comun. 
Să știți că nu am venit aici la un concurs de spus bancuri... lar 
dacă întindeţi coarda, o să fiu nevoit să vă citez pentru o 
declaraţie oficială... Preferaţi așa sau continuăm fără să ne 
batem joc unii de alţii? 

Replica își făcu efectul imediat. Jurnalista își retrase mâinile, 
scuzându-se pentru faza de adineauri. Apoi Manolache o întrebă 
despre relaţia cu Vanda, fără să primească alte informaţii decât 
cele pe care le spusese deja la Kanal C. 

— Dar în particular, în afara redacţiei, cum este doamna 
Vanda Roca? 

— Nu am cunoscut-o în particular. 

— Nici la petrecerile de Crăciun?! 

Pentru prima dată, Alina fusese prinsă în ofsaid. Fie nu 
înţelesese pe deplin sensul întrebării, fie în mod deliberat 
trecuse cu vederea evenimentele respective. 


VP - 278 


— Și acolo e vorba, practic, de redacţie, se justifică jurnalista. 
Participă absolut toţi colegii. 

Comisarul nu avea de gând să înghită explicaţia fără să 
profite de ambiguitatea ei. 

— Totuși, cred că nu făceaţți ședințe de sumar la petrecerea 
de Crăciun. 

— Evident... Ne distram, în principiu. Mâncare, băutură, 
dans... uneori câteva ore, alteori până dimineaţă. 

— Și, în acest context, cum era Vanda Roca? 

Alina își luă un mic răgaz de aducere aminte. Apoi enumeră 
ca la școală. 

— Dezinvoltă, veselă, exuberantă, prietenoasă și... cam atât. 

— Spunea bancuri? 

— Da... Știe o grămadă. 

— Se ameţea ușor de la băutură? 

— Nu. N-am văzut-o în stare de ebrietate. Doar foarte veselă. 

— Dansa pe mese? 

— O singură dată, cred... Oricum, nimic obscen, dacă asta 
doreațţi să aflați. 

Când Alina ieși din cameră ca s-o trimită la interviu pe colega 
ei Nora, polițiștii profitară pentru a schimba două vorbe. 

— Tipa mi se pare lunecoasă... nesinceră, opină inspectorul. 

— Dar ce motive ar avea? 

— Nu știu. Îi este datoare șefei? 

— Posibil... 

— Sau nu-l înghite pe Zaharia. 

Întrerupseră discuţia odată cu apariţia Norei. Atât ea, cât și 
alte patru colege, aveau să întărească portretul pe care Gică și 
Alina i-l creionaseră Vandei, cu mici observaţii personale - reale 
calităţi de antreprenor și manager, foarte bun comunicator, cu 
vaste cunoștințe despre industria de fashion, fin psiholog. 
Narcisa, tipa de la tehnoredactare, le confirmase faptul că în 
acea seară de vineri rămăsese cu Vanda Roca în redacție, până 
la închiderea revistei. 

Între timp, secretara venise cu apă, cafea și ceai. 

Când Vanda intră pentru a sta de vorbă cu polițiștii, în calitate 
de ultim intervievat, inspectorul Ifrim își puse un ceai din 
termos. Șefa revistei RST luă loc în capul mesei și așteptă, în 
liniște, prima întrebare. 

Comisarul își răsfoi agenda, în căutarea celei mai potrivite 


VP - 279 


abordări. 

— Înainte de toate, aveţi să ne spuneţi ceva? 

Luată prin surprindere, Vanda încercă să traducă sensul 
cuvintelor lui Manolache, printr-o imperceptibilă dilatare a 
pupilelor. 

— În ce sens?! 

— Nu știu... Dacă s-a întâmplat ceva demn de interes de la 
ultima noastră discuţie. 

— În afară de informaţiile apărute la televizor și în presă, nu 
am ce să vă comunic... din păcate. 

Polițistul dădu pagina ca să se afle-n treabă. Mâzgălise 
desene abstracte, fără legătură cu ancheta. 

— Apropo, aţi văzut emisiunea de la Kanal C? 

— Nu. Dar am citit comentarii în legătură cu ce s-a discutat în 
acea emisiune. 

— E adevărat că aveaţi o relaţie tensionată cu soțul, din cauza 
copilului? 

— Nu. 

— Am putea vorbi cu băiatul, cu Tudor, în prezența 
dumneavoastră, despre tatăl său? 

Riscase s-o abordeze frontal într-o problemă foarte delicată, 
tocmai pentru a-i urmări reacţia. Femeia îl privi cu ușoare urme 
de indignare. 

— Credeţi că Tudor este suficient de matur încât o astfel de 
discuţie, în special în acest moment, să nu-l afecteze emoţional? 

Manolache nu insistă. Aflase esențialul. 

— În legătură cu fosta bonă a copilului, cu doamna 
Florentina... în ce condiţii a plecat de la dumneavoastră? 

Vanda își scoase ţigara electronică. 

— Și-a dat demisia. 

— V-aţi certat? 

— Nu. Deloc... Din câte știu, avea o relaţie cu un tip plecat la 
muncă în Italia. A preferat să-și găsească un job acolo, ca să 
stea împreună. 

Explicaţia era credibilă, din punctul de vedere al comisarului, 
chiar dacă nu avea cum s-o verifice. Bărbatul se uită pe pereţi, 
în aparenţă absent. Apoi deschise următorul front. 

— În legătură cu fostul soţ, doctorul Pompiliu Toader... este 
într-adevăr tatăl biologic al lui Tudor? 

— Da. 


VP - 280 


— Doamnă Roca, știu că ţine de intimitate, de viaţa privată, 
însă ajutaţi-mă să înţeleg... ne-aţi putea spune de ce aţi 
divorţat, deși eraţi însărcinată? 

Tensiunea acumulată în aer stătea să explodeze la cea mai 
mică scânteie. Întrebarea poliţistului o pusese pe Vanda, 
intenţionat, într-o lumină foarte proastă. Însă părea pregătită să- 
și controleze reacţiile, trase un fum și cântări bine între cele 
două variante de răspuns. 

Preferă să atace, la rându-i. 

— Observ că vă ghidaţi ancheta după ce mai scrie presa de 
pe-o zi pe alta... Și că, în ochii Poliţiei, m-am transformat peste 
noapte din victimă în suspectă, din cauza unor frustraţi, a unor 
indivizi mizerabili, avizi de publicitate pe spatele familiei Roca, și 
care, sub protecţia anonimatului, își permit să arunce calomnii 
în stânga și-n dreapta... OK, haideţi să vă ajut. În facultate, m- 
am culcat cu șaptesprezece studenţi și patru profesori de la 
Medicină. Sunteţi mulţumiţi sau v-ar ajuta să vă dau amănunte? 

Era evident că Vanda refuza să le dezvăluie aspecte din viaţa 
intimă. Așa că Manolache încercă să treacă peste ironiile femeii, 
fără să inflameze spiritele. 

— Aveţi dreptate, îmi cer scuze. Se spun multe prostii în 
spaţiul public, mai ales de când cu Facebook-ul... Așadar, vă 
menţineţi afirmaţiile cu privire la Dragoș Zaharia. 

— La ce vă referiţi, mai exact? 

— La faptul că avea o obsesie pentru dumneavoastră și nu 
suporta ideea că fusese respins. 

— O clipă, vă rog... 

Vanda o sună pe secretară și-i spuse să-i aducă laptopul. 
Inspectorul Ifrim se foi în scaun, nu apucase să deschidă gura, 
faptul că ţinea loc de mobilier îl făcea să se simtă stingher. 

Cu laptopul deschis pe pagina ei de Facebook, Vanda îi arătă 
comisarului mesajul trimis de Dragoș Zaharia. 

— Uitaţi... 

Manolache citi, uitându-se pe ecran împreună cu colegul său: 
Bună! Unde ești? Eu sunt la redacție, mai stau vreo 30 de 
minute. Dă-mi un semn, te rog. Love you! 

Apoi comisarul primi un SMS de la fosta soţie, Amalia: Am 
internat-o pe Arida la Spitalul Alexandrescu... Se scuză și ieși pe 
hol să vorbească la telefon. Află că fiica lor făcuse pneumonie. 
Manolache își ieși din pepeni, îi reproșă Amaliei că îi spusese în 


VP - 281 


ultimul moment. Era dreptul lui să știe dacă Anda se 
îmbolnăvea. O rugă să-l aștepte la spital. 

ÎI chemă pe inspector și-i spuse să continue discuţia cu 
Vanda. 

— Nu știu cât durează la mine... Ai bani de taxi? 

Ifrim își verifică portofelul, găsi două bancnote de 50. 

— Mă descurc. ` 

— Vezi ce-i cu mesajul ăla de pe Facebook. Intreab-o dacă are 
și alte mesaje. Scoate tot ce poți de la ea. 

Dintr-odată, inspectorul prinsese viață. Perspectiva de-a o 
ancheta pe Vanda îi dăduse aripi. 

— OK, boss, se rezolvă... Hai, du-te. Sună-mă, să-mi spui și 
mie ce și cum. 

Polițistul o salută pe Vanda înainte de a pleca, apoi ieși din 
redacție. În mașină, îi spuse șoferului că trebuia să ajungă de 
urgență la Spitalul Alexandrescu. Cu girofarul ridicat pe capotă, 
bărbatul de la volan călcă accelerația până la podea. 

Îi părea rău că fusese întrerupt. Ar fi vrut să termine interviul 
cu Vanda. Doar că atunci când venea vorba despre unica lui 
fiică, nimic nu putea fi mai important. O iubea pe Anda enorm, 
ar fi făcut orice sacrificiu spre binele copilei. Suportase divorțul 
foarte greu tocmai din pricina Andei, știa că la rândul ei o să-i 
simtă lipsa cândva, iar asta îi rupea inima. 

În general, comisarul nu avea resentimente, nu purta 
ranchiună, avea o disponibilitate enormă de a-i ierta pe cei care 
îl supăraseră. Însă faţă de fosta soţie păstrase, odată cu divorţul 
(și implicit cu ruptura față de Anda), o mare doză de ostilitate, 
vecină cu ura. l-o luase pe fetiță de lângă el fără să clipească, 
printr-un act de răzbunare disproporționat în raport cu 
presupusa lui vinovăţie. Dacă asta căutase, să-l pedepsească 
foarte dur, fără milă, atunci reușise cu vârf și îndesat. Pentru 
Horia Manolache, fiecare zi departe de fiica lui era, fără îndoială, 
suferinţa supremă căreia nu-i găsea leac. Se vedeau doar o dată 
pe săptămână, de obicei sâmbăta, mult prea puţin ca să-și 
vindece rănile. 

Căutase inutil să-și canalizeze gândurile exclusiv spre munca 
de la birou, în speranţa că accesele de mânie faţă de gestul 
Amaliei se vor estompa și, în timp, vor dispărea. In mod 
inexplicabil, fosta soţie păstrase o atitudine rece, distantă, de 
respingere chiar, deși divorțul așezase lucrurile în matca lor, 


VP - 282 


bunurile comune se împărțiseră fără scandal, iar la singura 
problemă cu adevărat spinoasă, legată de Anda, comisarul 
cedase în cele din urmă, călcându-și pe inimă, pentru a nu-i 
provoca fetiţei traumele inerente procesului de încredințare a 
tutelei. 

În timp ce șoferul făcea slalom printre mașini încălcând cel 
puţin o duzină de reguli de circulaţie, comisarul nu-i găsea 
Amaliei nicio scuză pentru comportamentul ei. Așteptase până 
în ultima clipă ca să-i spună că fetiţa lor se îmbolnăvise. Măcar 
atât avea dreptul să știe! Pe măsură ce se apropiau de spital, 
simțea cum îl copleșea indignarea, se temea să nu facă vreo 
scenă urâtă, așa plin de nervi cum era. 

Se întâlniră undeva în holul etajului trei, unde Amalia îi spuse 
că Anda adormise și ar fi bine să n-o trezească. Fără să 
comenteze, bărbatul intră iute în salon și o prinse pe fetiță de 
mână, lăsându-se pe vine, lângă pat. Copila avea perfuzii, iar 
imaginea îi provocă bărbatului un mare gol în stomac. 

Oricât se abţinu, îi dădură lacrimile. Nu suporta să o vadă 
suferind. În ultimii șase ani, Anda ajunsese pentru prima dată 
într-un spital. lar comisarul nici măcar nu avea idee cât de grav 
era. 

— Ce i-au dat? o întrebă pe Amalia. 

— Antibiotice... Avea febră mare, 39 cu 7. 

— Sigur e pneumonie? 

— Da. l-au făcut radiografie... 

— Și de ce ai adus-o atât de târziu? 

— Hai să vorbim afară, te rog. Să n-o trezim. 

leșiră în hol, unde comisarul fu nevoit să răspundă la telefon. 
Era șeful Poliţiei Capitalei, dorea să afle noi amănunte în 
legătură cu dosarul Roca. Din nefericire, Manolache nu avea 
informaţii relevante. Ancheta înainta greoi, fără să fie neapărat 
din vina cuiva. Îi promise un raport scris, în cursul serii. 

Reveni lângă Amalia, care își butona mobilul. Vorbise cu 
învăţătoarea, îi explicase că Anda s-ar putea să lipsească de la 
școală în prima săptămână, cel puţin. Urma să înceapă cursurile 
la clasa pregătitoare. Alte emoţii mari, pentru ambii părinţi. 

— Am fost cu Anda la medicul de familie, îi spuse Amalia. Am 
zis că-i vorba de viroză... doar știi, mai făcuse și anul trecut. 
Doctoriţa a ascultat-o cu stetoscopul și mi-a recomandat să-i fac 
o radiografie. 


VP - 283 


— Da' de unde o fi luat-o?! Cum o fi răcit la plămâni? 

— Asta am întrebat-o și eu... Nu știa ce să-mi spună. Zilele 
trecute a stat la maică-mea. O fi scos-o pe-afară mai 
dezbrăcată. Știi cum e seara, se lasă rece, o fi transpirat la joacă 
și... 

— Ai întrebat-o pe mama ta? 

— Degeaba o întreb, oricum nu recunoaște. Asta e... 

— Ce ţi-a zis medicul? E tânăr, în vârstă? 

— E o tipă la vreo 40-45 de ani, cred. Pare profesionistă... A, 
uite-o că vine. 

Îi făcu semn înspre capătul holului. Doctoriţa ajunse în dreptul 
lor cu două dosare sub braţ. 

Manolache îi întinse mâna și se recomandă ca la locul crimei. 

— Comisar Horia Manolache, de la Poliţia Capitalei... 

Ştia că în unele împrejurări doctorii puteau fi mai atenţi când 
aflau că au de-a face cu oamenii legii. Femeia în halat alb îi 
zâmbi, era probabil obișnuită cu astfel de metode de intimidare. 

— Sunt arestată?! 

— A, nu, scuze! Spuneţi-mi vă rog cum e cu Anda Manolache. 
Am înţeles că ar avea pneumonie. 

— Da... E bine că aţi adus-o. Fără tratament, ar fi putut să 
evolueze rapid și imprevizibil. 

— De unde credeți că i s-ar trage? 

— Cauzele pot fi multiple... Important este să răspundă bine 
la antibiotice. Haideţi să-i vedem temperatura. 

Intrară în salon, unde doctorita îi puse Andei termometrul. 

— Da, uitaţi. A scăzut la 37 cu 8 în aproape... două ore. Osă 
fie bine. Mămica poate să stea cu fetița, în salon. Dacă dorește, 
bineînţeles. 

Se uită la Amalia, care părea că visează. Comisarul o trezi. 

— Deci... rămâi cu Anda peste noapte? Sau vin eu? 

— A, da, rămân, sigur! Scuze. 

— Am să vă dau mobilul, dacă se întâmplă să aveţi nevoie de 
ceva... Eu oricum sunt de gardă la noapte. Voi fi la spital până 
dimineață. 

Doctoriţa le spuse numărul de telefon, apoi se îndreptă spre 
ușă. 

— Mă scuzati, trebuie să ajung în altă parte. Tinem legătura. 

Comisarul îi întinse din nou mâna. 

— Mulţumim mult. Rămânem datori. 


VP - 284 


— Nu se pune problema. La revedere! 
Anda își deschise ochii și bărbatul se apropie să o mângâie. 
— Hei, ce face prințesa noastră? Ne-am trezit? 


VP - 285 


15. 


După o săptămână de asediu, reporterii dispăruseră din faţa 
casei familiei Zaharia. Se lămuriseră, în cele din urmă, că ar fi 
pierdere de timp să rămână cantonaţi acolo, din moment ce atât 
Dragoș, cât și Daria refuzaseră cu obstinaţie să le spună ceva. 
Nu smulseseră de la ei nici măcar un simplu No comment, în 
ciuda insistențelor. Îl mai văzuseră pe Dragoș prin curte, la 
fumat, sau pe Daria ieșind dimineaţa cu mașina la școală, unde 
îi era din ce în ce mai greu să dea ochii cu colegii din cancelarie. 

Venit în vizită, Șerban urmărea pe internet, în biroul fratelui 
său, fragmente video cu Alina Cojocaru. Fuseseră preluate de 
majoritatea site-urilor de știri. Într-o cameră alăturată, Daria se 
afla în pragul depresiei, se lungise în pat îmbrăcată, cu șiroaie 
de lacrimi uscate pe obraji, incapabilă să asculte alte și alte 
justificări ale soțului ei. Oricât ar fi încercat să-l înțeleagă, 
ultimele dezvăluiri îl aruncau într-o adevărată gaură neagră. 
Acum, îi era peste puteri să-i mai convingă pe toţi de 
nevinovăția lui. Pentru că până și ea își pierduse bruma de 
încredere. Prea multe acuzaţii, prea puţine explicaţii credibile... 

Cât despre Mihai, așteptase cu nerăbdare începerea școlii, 
întâlnirea cu copiii. Faptul că pentru el vacanţa se prelungise în 
mod neașteptat, iar discuţiile dintre părinţi se lăsau întotdeauna 
cu scântei îl făcea să se simtă plin de tristeţe. Nu înțelegea 
mare lucru, din moment ce ai lui hotărâseră să-l protejeze, pe 
cât posibil. Nici măcar jocurile de pe consolă și tabletă nu-i 
aduceau alinare. O vedea pe Daria foarte supărată, plânsă, iar 
explicaţiile confuze, în loc să-l liniștească, mai tare îl afectau. Se 
temea de un posibil divorț, în mintea lui exista această 
îngrijorare permanentă, își iubea mult părinţii și o eventuală 
ruptură l-ar fi făcut să sufere enorm. Incercările lui Dragoș de a-i 
spulbera temerile eșuaseră, din păcate. 

Aflat în fața laptopului, Șerban ascultase, pentru a zecea oară, 
intervenţia telefonică a tipei care pretindea că fusese agresată 
de Dragoș, în camera ei de cămin, în timpul studenţiei. 

— Dar e o tâmpenie, nu înţelegi?! izbucnise Dragoș, de 
undeva din spatele fratelui său. N-a fost deloc așa! 


VP - 286 


— Nu pe mine trebuie să mă convingi... întrebarea e ce 
motive ar fi avut femeia asta să mintă? 

— Cum ce?! Banii, normal! 

— Crezi că Vanda ar fi riscat să-i dea bani pentru o declaraţie 
mincinoasă? 

— După cum știi, Vanda a riscat mult mai mult de-atât... 
Crede-mă, e malefică! 

Șerban ajunse la bucata de înregistrare video cu Alina în rolul 
principal. Declaraţia ei pusese încă un rând de cărămizi la 
cavoul pe care Vanda îl făcuse special pentru Dragoș. 

— Drăguţă colega ta... 

Remarca lui Șerban avusese darul de a-l înfuria pe fratele său. 

— Minte de-ngheață apele! O nenorocită! 

— Și pe ea a plătit-o Vanda?! 

— Nu știu... Tu crezi că eram nebun să-i spun că-s îndrăgostit 
de Vanda?! Chiar să fi fost așa, prin absurd. 

— După câteva sticle de bere, ce știu eu? 

— Mă cunoşti, Șerban, dă-o dracului!... Tipa m-a băgat în 
căcat complet aiurea. 

— Încă o dată te-ntreb: de ce? 

După câteva secunde, Dragoș răbufni: 

— Pentru că-i o fată bătrână, o curvă complexată, care vrea 
să se răzbune din cauză că am refuzat-o! S-a simţit lezată, 
ofensată în orgoliul ei narcisist... De aia, Șerban! Când am ieșit 
atunci în oraș, mi-a propus, la modul foarte direct, să continuăm 
distracţia la ea acasă. 

— Și tu, căsătorit fiind, i-ai zis NU... Așa, pur și simplu. 

— Hai că mă enervezi! Ţi se pare că joc teatru? 

— Nu, dar... Ești ultimul tip care ar refuza o femeie, fie ea și 
complexată. 

— OK, Șerban. Îţi explic doar ţie, că m-ai scos din sărite... Da, 
într-adevăr, recunosc, mă îndrăgostisem de Vanda. N-a fost doar 
un foc de paie. 

— Aha... interesant. Deci Alina n-a minţit. 

— Ba da! Nu i-am spus nimic despre Vanda, îţi jur! 

— Și atunci, de unde știa? 

— Ori a intuit, ori i-a făcut confidente Vanda. 

— Stai puţin, să înțeleg. Deci erai îndrăgostit de Vanda, de aia 
ai refuzat-o pe Alina. Care a ghicit... sau a aflat motivul. Pe urmă 
s-a răzbunat cu prima ocazie. 


VP - 287 


— Da, așa mă gândesc... Îţi dai seama că n-o să-i pot spune 
Dariei niciodată. De aia nici nu mă crede. 

— Poate că ţi-ar prinde bine o spovedanie, Dragoș. 

Bărbatul își mușcă buza. 

— Ar însemna sfârșitul relaţiei noastre. 

— Și alternativă unde duce? Nu tot acolo? Măcar ţi-ai lua 
povara de pe suflet și ai fi împăcat faţă de ea. 

— Mda... ușor de zis. 

Dragoș se duse la fereastră să fumeze, în timp ce fratele său 
urmărea partea din emisiune cu bona familiei Roca, plecată în 
ltalia. Varianta ei avusese darul de a echilibra balanţa, de a 
arunca o serie de suspiciuni și asupra Vandei. lar mesajul 
anonim al bărbatului care amintea despre aventurile amoroase 
ale studentei la Medicină îi întărise lui Șerban convingerea că 
Dragoș îi spusese până la urmă adevărul. 

Doar că adevărul lor nu coincidea, în punctele esențiale, cu 
adevărul din dosarul polițiștilor. lar asta era deja o mare 
problemă. 

— Bei cafea? 

Propunerea lui Dragoș fusese în asentimentul fratelui său. Ce 
doi merseră în bucătărie, apoi ieșiră pe terasa din spatele casei. 
Dragoș trase cu ochiul să vadă dacă reveniseră reporterii. 

— Măcar bine c-am scăpat de presă... Ajunsesem să mă duc 
la baie cu lumina stinsă, de frică să nu-mi facă poze prin geam. 

— Da... destul de neplăcut. Cum a rămas cu Mihai? Când îl 
duceți la școală? 

— Deocamdată, nu știu. E foarte sensibil... Răutăţile colegilor 
l-ar dărâma... Și pe urmă, ce-aș putea să-i explic, la vârsta lui? 

— Nu prea multe, într-adevăr. 

Dragoș își aprinse ţigara. 

— Șerban, vreau să scap de ghipsul ăsta cât mai repede. Poți 
vorbi cu prietena ta, doctorița? 

— Da, sigur. Fără probleme... O sun după-amiază. Crezi că-i în 
regulă, s-a vindecat? 

— Nu contează. Nu-l mai suport, pur și simplu... L-aș tăia eu, 
dac-aș avea cum. 

Se lăsară clipe de tăcere, spartă de motoarele unui Boeing 
737 care tocmai decolase de pe Aeroportul Henri Coandă. Cei 
doi ridicară ochii spre cer, singurul loc de unde mai sperau la o 
minune. 


VP - 288 


Șerban sesiză oftatul înăbușit al fratelui său și-l strânse la 
piept. Era, până la urmă, tot ce putea face. 

— Lasă, o să treacă și asta... într-o oră, avem întâlnire cu 
Bianca. 

Se desprinseră din îmbrăţișare, iar Dragoș se strădui să nu 
izbucnească în plâns. 

— Zici că tipa e OK? 

— Da, absolut! Garantez pentru ea... Am fost colegi, o știu 
bine. E fată deşteaptă și foarte ambițioasă. 

— Aţi vorbit despre bani? Cât vrea? 

— Încă nu s-a pus problema. Deocamdată, să vedem dacă 
acceptă dosarul. 

— De ce nu l-ar accepta?! ; 

— Pentru că își permite să fie selectivă. In locul ei, și eu aș 
proceda la fel. 

Lângă gardul din spatele casei, Dragoş stivuise lemnele 
pentru grătar. Se duse într-acolo. Luă toporul cu mâna teafără, 
se lăsă pe vine și începu să lovească ușor un ciot rămas pe 
buturugă. Simţise nevoia să se detașeze emoțional, cumva. Să 
rămână cu gândurile lui. Șerban înțelese și-i lăsă suficient 
spaţiu, intrând în living să se joace cu Mihai. 

Pe Dragoș îl răscoliră amintiri de familie. Seara în care Șerban 
avea să se încaiere cu tatăl lor, Marin, din cauza abuzului de 
alcool și a comportamentului degradant, violent, n-o va uita 
niciodată. Se întorsese acasă băut și posac, depășise stadiul 
incipient, de euforie. Avea tabieturile lui, cum ieșea de la muncă 
intra direct în crâșma de peste drum, cu băieţii, discutau 
politică, își înjurau șefii incompetenţi și râdeau unii de alții. 
Formaseră o gașcă de șase petrecăretți, colegi de fabrică. 
Stabiliseră să cumpere băutură prin rotaţie, iar lui Marin îi venea 
rândul o dată pe săptămână, joia: câte o sută de votcă și o bere 
de căciulă. Pe urmă, dacă mai erau bani și chef de distracție, 
orice extra-consumaţie se plătea din buzunarul fiecăruia. 

În ziua de lichidare, gașca juca la comun variante combinate 
la Loto 6 din 49. Fiecare miza pe aceleași numere norocoase, în 
general legate de zilele de naștere ale membrilor familiei. Motiv 
excelent pentru nesfârșite planuri de vacanţă în Insulele Canare, 
vile și mașini scumpe sau aventuri cu prostituate de lux. Doar că 
marea lovitură întârzia nepermis de mult. Unii se săturaseră să 
aștepte, insistau mai degrabă pentru trei beri în plus. Printre ei 


VP - 289 


și Marin Zaharia, sceptic în legătură cu șansele de a-i surâde 
norocul din senin, după o viaţă-ntreagă plină de ghinioane. Căci 
cum altfel ar fi putut să-și scuze propria neputinţă decât 
aruncând vina pe ghinioanele care îi ieșiseră în cale la tot pasul? 
Mai întâi, desigur, neșansa de-a o fi întâlnit pe viitoarea lui soţie, 
Rodica. Se îndrăgostise de ea nebunește și o ceruse de nevastă 
fără să-i pese că amândoi porneau de la nivelul mării, fără 
locuință, fără loc de muncă, fără moșteniri, ca doi tineri 
inconștienți, visători, prea puţin îngrijoraţi de ce-ar putea să le 
rezerve viitorul. Apoi, ghinion, picase din senin vestea că Rodica 
rămăsese însărcinată. Deși terminase liceul în urmă cu patru ani 
și, în sfârșit, avea de gând să se înscrie la facultate, Marin își 
găsise repede un job ca agent de vânzări, fără legătură cu ce-ar 
fi vrut să facă după terminarea studiilor. Rodica îl născuse pe 
Șerban și căsnicia începuse cu adevărat să se degradeze atunci 
când, la doar doi ani distanță, apăruse la fel de neașteptat 
Dragoș, fratele lui Șerban. Capul familiei se simţise dintr-odată 
împovărat de responsabilitatea uriașă căzută din senin pe 
umerii săi. Soţia se ocupa exclusiv de copii și de casă, în 
realitate un apartament modest de trei camere, închiriat ca 
alternativă de a locui, claie peste grămadă, la părinţii ei. Pe care 
Marin oricum nu-i înghițea sub nicio formă. 

Și, în fine, ultimul și cel mai mare ghinion, deschiderea fabricii 
de ambalaje din localitate, cu acţionariat olandez, și decizia de 
a-și depune CV-ul. Salariul bunicel îl făcuse captiv, nici nu era 
genul foarte ambițios, se obișnuise cu munca întrucâtva lejeră, 
deși avea un program rigid, de la 8:00 la 17:00, cu pauză de 
masă, însă ceea ce contribuise esențial la decizia de a rămâne 
pe poziţii fusese anturajul. Gașca de petrecăreţi făcea toţi banii. 
Nu i-ar fi părăsit pe tovarășii lui de pahar pentru nimic în lume. 
Doar ei îl mențineau pe linia de plutire, doar ei îi înțelegeau 
suferinţele, îi apreciau glumele fără perdea și-l încurajau să-și 
bea până și ultimul leuţ din casă. Era bula de evadare din viața 
pe care nu și-o dorise. 

In după-amiaza aia, se certase cu amicii de pahar la un meci 
de fotbal televizat, Marin își susținuse favoriţii cu vehemenţă, în 
ciuda jocului lamentabil, iar în final își vărsase nervii pe colegi. 
Ajuns acasă prost dispus, cu capul plin de alcool, găsise din nou 
cauza tuturor neîmplinirilor în persoana soției. Când îl vedea în 
starea aia, Rodica evita de obicei să riposteze, știa că bărbatul 


VP - 290 


atât ar fi așteptat ca să explodeze și să-și piardă bruma de 
autocontrol. Doar că fusese o zi foarte proastă și pentru ea, o 
chemaseră la școală ca să-i atragă atenţia, de față cu alți 
părinţi, în legătură cu absenţele și comportamentul lui Dragoș, 
iar umilinţa o făcuse să intre-n pământ de rușine. 

Fără să-i pese de problemele copiilor, Marin găsise momentul 
să-și verse cu năduf sacul plin de nemultumiri și frustrări, îi 
reproșase soţiei că nu era în stare să-i educe pe băieţi, că doar 
pentru asta stătea acasă, iar el trăgea ca boul la jug. Avea și ea 
o sarcină de îndeplinit, atât îi ceruse, și iată rezultatul: eșec la 
școală, eșec în privința bunei purtări, eșecuri pe toată linia. O 
atinsese în punctul sensibil. Rodica, deși căpătase, în timp, 
oarecare imunitate, nu era o femeie de fier. Se umpluse paharul 
și, odată cu revărsarea lui, își luase inima-n dinţi ca să-i pună 
bărbatului oglinda-n faţă, să-și vadă inclusiv sufletul negru, lipsit 
de compasiune și plin de venin. Indrăzneala avea s-o coste. 
Transfigurat, cu nervii întinși la maximum, Marin ridicase mâna 
s-o lovească și atunci, pentru prima dată, Șerban se încumetase 
să-l înfrunte pe taică-su, îl oprise din furia necontrolată și îl 
forțase să se calmeze, imobilizându-l. 

Câteva luni mai târziu, la înmormântare, cel mai afectat 
fusese Dragoș. Amicii de pahar ai răposatului se abținuseră cu 
greu să nu spună bancuri în timpul slujbei, iar imediat după, 
încinseseră o petrecere la bar, în amintirea tovarășului lor, prea 
repede trecut în lumea celor drepţi. În schimb, în pofida 
greutăților financiare ulterioare dispariţiei bărbatului, Șerban și 
Rodica se simţiseră ușuraţi, eliberaţi de o mare povară, care ar 
fi putut să le aducă și mai multă suferință. 

Destul de târziu avea și Dragoș să înțeleagă că fratele lui își 
iubise tatăl, dar nu putuse să-i ierte violența faţă de Rodica. 
Fusese forțat să aleagă. Trebuia să admită că Șerban dovedise, 
la doar 18 ani, multă înţelepciune și maturitate. Un motiv în plus 
să-l admire și să-l preţuiască. 

Se ridică de lângă stiva de lemne și abandonă toporul pe 
buturugă. Se gândi la imensa suferinţă a Dariei, făcând o 
paralelă cu ce se întâmplase în familia lui. E drept, nu ridicase 
mâna asupra Dariei, însă poate că o palmă ar fi durut-o infinit 
mai puţin decât scandalul cu Vanda Roca. Se îndoia că va reuși, 
vreodată, să repare tot răul. 

Intră în casă, iar Şerban îl anunţă că venise timpul să plece la 


VP - 291 


întâlnirea cu Bianca. Cu inima strânsă, Dragoș urcă la etaj să-i 
spună Dariei. Deschise ușa dormitorului și o găsi întinsă pe pat, 
plânsă, cu ochii deschiși către nicăieri. 

Incercă s-o mângâie, dar se trezi respins. 

— Lipsesc două ore, cel mult. Mă duc să vorbesc cu avocata. 

Daria nu-i răspunse. Jenat, bărbatul ieși pe vârfuri și trase ușa 
în urma lui. 

In mașină, fraţii Zaharia păstrară tăcerea o perioadă. Apoi, 
Dragoș îndrăzni să întrebe. 

— Măcar tu mă crezi că sunt nevinovat? 

Mașina opri la semafor. Șerban nu-l văzuse vreodată atât de 
prăbușit. Nici măcar la înmormântarea tatălui lor. Îl privi cu o 
undă de tristețe. 

— Da, te cred... 

Mărturisirea avea să-i provoace lui Dragoș un oftat prelung, 
de eliberare. Să fi rămas singur în toată povestea ar fi echivalat 
cu pierderea oricărei speranțe. 

Decise să-i spună ideea care-i trecuse prin cap cu o seară în 
urmă. 

— Șerban, aș vrea să te rog ceva... 

— Da. 

— Ești singurul care ar putea să mă ajute... Nu știu cât va 
conta un avocat bun. Nu sunt convins că va fi suficient... 

— Aha... și? 

— Și vreau să-mi măresc șansele de a-mi demonstra 
nevinovăția. 

— În ce fel? 

— Tu ești expert în sisteme informatice... Știu că-ţi plăcea să 
te distrezi, la un moment dat... 

Șerban renunţase demult la genul ăla de distracţie. Evitase 
complicațiile după ce în presă apăruseră primele cazuri de 
hackeri condamnaţi la închisoare, în urma unor anchete 
coordonate de agenţi FBI trimiși special în România. Chiar dacă 
se jucase cu sistemele informatice ale unor companii doar 
pentru a le demonstra vulnerabilităţile de securitate, fără vreun 
scop infracţional, Șerban încetase preventiv, din proprie 
inițiativă, orice astfel de activitate recreaţională. Înainte de a se 
angaja ca programator la firma multinațională de software, 
făcuse parte din categoria hackerilor care respectau anumite 
principii etice, așa-numiții white hats. Însă odată cu jobul extrem 


VP - 292 


de bine plătit semnase o declaraţie confidențială obligându-se 
să nu fie angrenat în vreo activitate care ar fi putut prejudicia 
imaginea companiei. 

— Dacă te referi la genul ă/a de distracții, interveni Șerban, aș 
vrea să uiţi ce intenţionai să mă rogi. 

Nu se așteptase la o reacție atât de categorică din partea 
fratelui său. Puse capul în pământ, complet demoralizat. 

Lui Șerban i se făcu milă. Reveni, într-un târziu, asupra 
deciziei. 

— OK, bine... La ce te-ai gândit? 

— La două adrese de e-mail... Vanda Roca și soţul ei, Viktor. 

Pentru Șerban, spargerea unor conturi de e-mail era o chestie 
la fel de ușoară precum mersul pe jos. Dar și la fel de 
periculoasă, dacă mergeai pe mijlocul străzii, fără să te asiguri. 

Se uită la Dragoș puţin descumpănit, propunerea îl luase prin 
surprindere. 

— Ce speri să afli?! Ai vreo bănuială? 

— Nu... Mai degrabă, sunt disperat. Și văd asta ca pe-o ultimă 
soluție să descoperim ceva. Habar n-am ce, un capăt de aţă cât 
de mic. 

— Bine... Dă-mi adresele. 

— Pe-a lui Viktor n-o am. Doar pe-a Vandei... aia de serviciu, 
de la revistă. 

— E suficient... Sper că-i inutil să-ţi spun că nu trebuie să știe 
nimeni despre asta. Nici măcar Daria. 

Accentuase special unele cuvinte, folosise tonul acela aspru, 
grav, în legătură cu care Dragoș avea doar amintiri urâte. 
Intenţionase să-l facă să înţeleagă că violarea corespondenţei 
prin accesarea unui sistem informatic se pedepsea cu 
închisoare. Și asta le mai lipsea acum, un dosar penal pe 
numele lui Șerban. 

Opriră în parcarea clădirii de birouri unde își aveau sediul 
câteva case de avocatură atrase de proximitatea față de Curtea 
de Apel. Dragoș fusese, încă din start, destul de sceptic în 
legătură cu șansele oricărui apărător de a-i demonstra 
nevinovăția. Auzise povești despre standardele etice foarte 
scăzute ale avocaţilor, despre combinaţii reciproc avantajoase 
cu unii magistrați și despre cum se putea pierde un proces chiar 
și atunci când decizia judecătorului părea o simplă formalitate. 
Experienţa neplăcută cu moșulețul senil trimis să-l apere din 


VP - 293 


oficiu îi întărise convingerea că breasla avocaţilor era sufocată 
de șarlatani, impostori și diletanți. 

Bianca Tudose îl îmbrăţișă pe Șerban ca după o lungă 
perioadă în care nu se văzuseră. Blondă cu ochi albaștri și 
ochelari de vedere, îmbrăcată foarte elegant, într-o combinaţie 
de alb și negru, avocata îl surprinse în mod plăcut pe Dragoș 
prin trăsăturile fine, intelectuale, și atitudinea prietenoasă, 
caldă, în contrast cu imaginea standard pe care și-o făcuse 
despre avocați. Cu toate astea, ca prim impuls, îi trecu prin 
minte s-o ia la goană. Din tot baroul, cum de frate-su o găsise 
tocmai pe femeia asta impecabilă? Mai lipsea să fie și bogată, 
lucru perfect plauzibil, ca să le dea și mai mult apă la moară 
indivizilor de pe internet care îl catalogaseră drept un fustangiu 
fără scrupule, capabil să le frângă inima soțiilor de milionari, cu 
unicul scop de-a se îmbogăţi peste noapte. Inclusiv călcând 
peste cadavre. 

Cei doi foști colegi de școală schimbară dintr-o suflare 
informaţii despre carieră și viaţa personală. Aveau cel puţin un 
punct comun, erau necăsătoriți și pasionaţi de munca lor. Pentru 
Șerban, blonda de la Drept fusese iubirea neîmpărtășită. Femeia 
se măritase la cinci ani după terminarea facultăţii cu decanul de 
la acea vreme al Baroului București. Atrasă de reputația 
decanului, de modul cum reușise să câștige procese pierdute 
încă din start, făcuse abstracţie de diferenţa de vârstă și se 
lăsase prinsă în vârtejul iubirii. Doar că fericirea ţinuse mult prea 
puţin, bărbatul își dezvăluise partea întunecată, în care micile 
plăceri cu alcool, dame de companie și jocuri de noroc ţineau de 
adevăratul său caracter, o perioadă foarte bine camuflat. 

Între timp, Șerban se mai întâlnise întâmplător cu Bianca prin 
oraș, fără să reușească, din păcate, să-i trezească și alte 
sentimente în afara nostalgiei anilor de liceu. 

Avocata se scuză faţă de Dragoș pentru divagaţie și intră în 
subiect. 

— Am citit în presă cam tot ce-a apărut până în urmă cu... 
zece minute despre dosarul Viktor Roca. Pe scurt, m-ar interesa 
adevărul, oricât de greu ti-ar fi să mi-l spui. Am nevoie de 
adevăr ca să mă hotărăsc dacă mergem mai departe. 

Apoi i se adresă fostului ei coleg de școală: 

— Fără supărare, Șerban. Ştii că sunt pe stil vechi, ţin mult la 
principii. 


VP - 294 


Șerban o aprobă cu un gest scurt și-i puse întrebarea la care 
se gândise încă de când ajunsese acolo. 

— Pot rămâne și eu sau preferi să discutaţi între patru ochi? 

— Din punctul meu de vedere, nu mă deranjezi absolut deloc. 

Fraţii Zaharia stabiliseră, la propunerea lui Șerban, ca Dragoș 
să fie sută la sută sincer faţă de Bianca, pentru a-și mări șansele 
de a beneficia de serviciile avocatei. lar acum Șerban voia să se 
asigure că fratele său își va respecta promisiunea. 

La început, Dragoș avu mici reţineri să-și povestească 
întreaga aventură cu Vanda, apoi simţi privirea hotărâtă a lui 
Șerban și începu să-și depene amintirile firesc, ca în faţa unui 
psiholog, fără teama că devine ridicol. 

Finalul îl surprinse aproape în transă, oferind amănunte 
despre fuga disperată din casa familiei Roca, spaima din acele 
clipe, cu durerile ascuţite de la mână, cu neputința de a lua 
legătura cu Vanda și dubiile cu privire la oportunitatea implicării 
Poliţiei. Întrebările avocatei veniră abia la sfârșit, când Dragoș își 
terminase spovedania. 

Afară, în parcarea din spatele clădirii, Şerban își manifestă 
bucuria. Reușiseră să o convingă pe Bianca să accepte cazul, 
fără să discute, deocamdată, nimic despre onorariu. 

— Am avut emoții, îi spuse Șerban. 

— Și eu... Nu mi-a fost ușor... Să nu uiţi de spital. Vreau să 
scap de balastul ăsta. 

Ridică mâna pusă în ghips. 

— Da, o sun imediat pe Domnița... Hai să te duc acasă... Nu- 
mi place cum arăţi, Dragoș. Ai nevoie de somn. 

xxx 

Își introduse ușor degetele între picioare și începu să respire 
sacadat, cu ochii închiși, ţinându-se cu mâna dreaptă de tăblia 
patului, până când simţi un freamăt în tot corpul și odată cu el 
scoase un țipăt înăbușit, de supremă plăcere. Avusese un vis 
erotic intens înspre dimineaţă și nu rezistase imboldului de a-și 
satisface pornirile firești, greu de stăvilit. 

Anik6 Bika se dădu jos din pat și merse împleticit până la 
baie. Se băgă sub duș, în semiintuneric. Uitase să aprindă 
lumina, iar afară abia se crăpa de ziuă. Se trezea întotdeauna 
devreme, avea un program foarte strict, pe minute și pe ore, pe 
care îl respecta inclusiv în weekend. Doar așa reușea să-și 
menţină tonusul, fizicul de amazoană și starea permanentă de 


VP - 295 


bine. 

Se spălă pe dinţi, își dădu cu creionul dermatograf, cu puţin 
tuș, își trase chiloţii, apoi sutienul și echipamentul de fitness. 
Din dulapul cu uși glisante, luă umerașul cu hainele de birou, 
călcate la dungă și pregătite înainte de culcare, își bău shake-u/ 
cu fructe și vitamine, deschise frigiderul și puse cutia cu micul 
dejun în geanta de sport. 

Nu avea mesaje pe telefonul mobil. La 6: 15, ieși din curtea 
casei la volanul unui Mini One roșu, mașină pe care o folosea în 
deplasările prin oraș. Pe celălalt bolid, Range Roverul Evoque de 
culoare albă, se așternuse un strat gros de praf de când stătea 
nefolosit, în bătaia soarelui. 

Dacă nu se întâmpla vreun cataclism, în fiecare zi, de luni 
până vineri, între 6:30 și 7:45, Anikó alerga pe bandă, trăgea la 
fiare și, la final, făcea minimum zece ture de bazin de înot. Nu 
mai târziu de 8:30, ajungea la birou, la sediul central al grupului 
de firme Penta Grup, aflat în proprietatea magnatului Viktor 
Roca. 

Aparent o mică piesă în angrenajul întregului mecanism de 
conducere, Anik6 deţinea în același timp funcţiile de director de 
comunicare și de asistentă personală a președintelui Consiliului 
de Administraţie. Toate contactele lui Roca erau filtrate de 
Anik6, oricine dorea să ajungă la el avea de trecut o barieră. De 
altfel, mai nimeni nu știa numărul de telefon mobil al 
magnatului, apelurile către acesta fiind preluate, invariabil, de 
asistenta personală. 

Din momentul în care Penta Grup rămăsese fără președinte, 
se crease pentru scurt timp un vid de putere. Insă Vanda ţinuse 
o lungă ședință cu membrii Consiliului de Administraţie și îl 
numise provizoriu în funcţia de CEO pe Cosmin Dominte, unul 
dintre apropiații soţului ei. Datorită informaţiilor și contactelor 
pe care le deţinea, Anikó își păstrase un rol-cheie la nivelul 
conducerii. Chiar dacă unul neoficial, nefiind printre titularii 
Consiliului. 

În ultimele zile, simţise că noul CEO își schimbase atitudinea 
față de ea. Cumva, bărbatul își dorea s-o înlăture încet-încet din 
cercul puterii, pe măsură ce serviciile tinerei asistente nu mai 
erau indispensabile. Fără sprijinul necondiţionat al lui Viktor 
Roca, viața lui Anikó Bika tindea să se complice în cadrul 
corporației. Decisese să suporte cu stoicism scurta perioadă de 


VP - 296 


tranziţie și apoi să-și vadă de carieră pe alte meleaguri, mai 
însorite. Perspectiva unui nou început o provoca, îi menținea 
spiritul optimist, în pofida micilor neplăceri venite odată cu 
dispariţia lui Roca. 

Își mutase lucrurile din anticamera președintelui, acum avea 
un birou mic, pe același palier, departe de agitația din urmă cu 
doar câteva zile. 

Intră pe internet să citească știrile, apoi își consultă agenda. 
Fusese sunată de un ofiţer de la Poliţia Capitalei, stabiliseră 
întâlnirea pentru 9:30, aici, la sediul central, își scoase cutia cu 
micul dejun și mușcă din sandviș, cu gândul la ceaiul verde pe 
care i-l ceruse secretarei și, ca niciodată, întârzia să apară. 
Probabil încă un semn că lumea se cam săturase de protejata 
bossului. 

Merse și-și luă singură băutura fierbinte, fără să-i reproșeze 
ceva colegei. Oricum ar fi fost inutil, apariţia ei inopinată nu mai 
băga pe nimeni în sperieți. Știindu-se sub aripa lui Viktor Roca, 
își permisese să întindă coarda, să aibă o atitudine dură, 
superioară, chiar și atunci când nu era cazul, iar acum 
aroganțele aveau să i se întoarcă. Prea puţini îi înghiţiseră 
îngâmfarea fără să-i poarte pică. 

Primi un apel din partea agentului de securitate de la poartă, 
care o întrebă dacă aștepta vizita unor domni de la Poliţie. 
Femeia îl rugă să-i conducă până la ea. 

Își scoase oglinda din geantă pentru mici retușuri, pe urmă 
închise calculatorul și încercă să-și stăpânească emoţiile. Era 
prima dată când interacţiona cu niște polițiști, alţii decât cei de 
la Serviciul Rutier. După trei bătăi ușoare în ușă, comisarul 
Manolache și inspectorul Ifrim intrară în biroul fostei asistente a 
lui Viktor Roca. Făcură prezentările, iar bărbaţii se așezară în 
faţa biroului. 

— Beţi o cafea, un ceai? 

— Eu aș dori o cafea, îndrăzni Ifrim. Mulţumesc. 

Anik6 sună la secretariat, pe urmă își arătă disponibilitatea de 
a le răspunde la orice întrebare. Comisarul îi remarcă puternicul 
accent de etnic maghiar, așa că vru să afle, pentru început, în 
ce împrejurări ajunsese în București. 

— M-am născut la Sfântu Gheorghe și am terminat Științe 
Politice la Facultatea Petru Maior din Târgu-Mureș. După aia, am 
lucrat trei ani la cabinetul parlamentar al deputatului Szabics, 


VP - 297 


de la UDMR. Într-o deplasare la București, m-am intersectat cu 
Viktor Roca, iar el mi-a propus să lucrez pentru firmele lui. Am 
luat-o ca pe o provocare interesantă, un pas înainte... 

Secretara bătu la ușă și-i aduse cafeaua lui Ifrim. Inspectorul îi 
puse lui Anik6 următoarea întrebare. 

— Ne puteți explica rolul dumneavoastră în cadrul companiei? 

— Sigur... în prezent, nu mai am cine știe ce atribuţii, de când 
cu... 

— Atunci reformulez. Care a fost rolul dumneavoastră, până la 
dispariţia lui Viktor Roca? 

— Eram director de comunicare și asistenta personală a 
președintelui. 

— Asta însemnând... 

— Însemnând că mă ocupam de agenda zilnică a domnului 
Roca. Răspundeam la apeluri, sunam în numele dumnealui, 
programam și anulam întâlniri, ţineam legătura cu membrii 
Consiliului de Administraţie și cu alte persoane importante din 
cadrul firmelor... Dar și cu partenerii și clienţii noștri. 

Comisarul interveni: 

— Înţeleg că domnul Roca evita contactele directe inclusiv cu 
oamenii din subordine?! 

— Pare anormal, dar când lucrezi cu peste 1.600 de angajati, 
când zilnic apar zeci de probleme și te sună zeci de persoane 
pentru diverse chestiuni mai mult sau mai puţin legate de 
activităţile companiei, atunci, în calitate de președinte, trebuie 
să rămâi concentrat pe lucrurile cu adevărat importante. 

— Pe care i le comunicaţi dumneavoastră... 

— Da. Căpătase încredere în mine... Singurul care mai avea 
numărul de telefon al președintelui era Cosmin Dominte, 
actualul CEO. 

— Nici nu vreau să-mi imaginez cum arăta o zi obișnuită de 
muncă pentru dumneavoastră, cu atâtea responsabilităţi pe 
cap. 

În alte condiţii, remarca poliţistului ar fi putut fi interpretată 
drept ironie, însă Anik6 se gândea doar la cum să nu gafeze din 
cauza emoţiilor. 

— Când îţi place ceea ce faci și în plus primești în permanentă 
confirmarea muncii tale, inclusiv sub formă de bonusuri anuale 
consistente... atunci lucrurile nu mai par atât de complicate, 
domnule ofițer. 


VP - 298 


Îi aruncă lui Manolache o privire care ar fi sedus și un stâlp de 
telegraf. Comisarul începea să înţeleagă de ce i-o suflase Viktor 
Roca de sub nas deputatului Szabics. 

— In ultimele zile de dinainte de dispariţia domnului Roca ați 
sesizat vreun comportament mai aparte în ceea ce-l privește? 
Era supărat, mai posac decât de obicei sau, dimpotrivă, mai 
vesel? V-a făcut vreo mărturisire cu caracter personal, ori în 
legătură cu activităţile firmei? 

Asistenta deveni brusc meditativă. Își trecu mâna prin păr, 
fără a reuși să-și înăbușe suspinul. | se umeziră ochii. 

— Credeţi că a fost omorât?! 

Luaţi pe nepregătite, polițiștii avură un scurt moment de 
derută. Ca de obicei în situații similare, comisarul ignoră 
întrebarea. li făcu semn colegului său să-și ţină gura. 
Impresionat de reacţia femeii, Ifrim fusese pe punctul de a-i 
oferi, inutil, explicaţii. 

Anik6 reveni. 

— Mă scuzați... Lucrăm de atâţia ani împreună... Spuneaţi 
despre zilele alea, de dinainte de... 

— Da. 

— Nu... Nu-mi amintesc să fi fost schimbat... S-a comportat la 
fel. 

— Deci nu aţi remarcat nimic special, ieșit din comun? 

— Nimic. 

— Povestiţi-ne puţin despre ultima zi, cea de vineri... Cum a 
decurs? 

Parcă pregătită pentru întrebare, Anik6 își deschise agenda la 
pagina care-i trebuia. O împinse, încet, înspre comisar. 

— Uitaţi, aici aveţi tot... pe ore și pe minute. 

Polițistul se uită încruntat pe notițe, împreună cu colegul său. 
Scrisul femeii era neinteligibil. Asistenta sesiză aspectul și se 
oferi să citească din agendă. Fusese o zi plină pentru Viktor 
Roca, cu participarea la ședința de dimineaţă a Consiliului de 
Administraţie, pe urmă întâlnirea cu un partener de afaceri din 
Ungaria, apoi cu un fost secretar de stat de la Ministerul 
Economiei, cu șefa unei fundaţii caritabile pentru sprijinirea 
copiilor născuţi prematur, pauza de masă cu mâncare libaneză 
comandată pe internet, apoi deplasare la fabrica din Pipera, 
întâlnire în oraș cu deputatul Bulgaru, revenire la sediul central, 
pentru videoconferinţa cu filialele companiei din Ungaria, Cehia 


VP - 299 


și Polonia și, la ora 18:35, discuţii cu directorul general Cosmin 
Dominte, actualul CEO. Anik6 ceruse permisiunea de-a pleca 
acasă înaintea întâlnirii dintre Dominte și Roca, era început de 
weekend și președintele îi dăduse liber până luni, lucru care se 
întâmpla destul de rar. 

— A fost ultima dată când aţi vorbit cu Viktor Roca? 

— Da... Doamna Roca m-a sunat sâmbătă dimineaţă, pe la 
zece, să mă întrebe dacă știam ceva despre soțul ei. 

— Și... cum vi s-a părut la telefon? 

— Foarte supărată. Am încercat să o liniștesc... M-am gândit 
că trebuia să fi fost într-adevăr ceva grav, pentru că Viktor Roca 
avea o rigoare nemţească, obișnuia să-și respecte programul la 
virgulă. Inclusiv programul privat, cu familia. 

— De ce spuneţi asta? 

— L-am surprins deseori vorbind la telefon cu soţia... De asta 
și era speriată când m-a sunat. Comunicau în timpul zilei, își 
cunoșteau reciproc agenda. Pentru orice întârziere, cât de mică, 
Viktor mă ruga s-o anunţ pe doamna Roca și să transmit scuzele 
de rigoare... Am tras concluzia că ţineau mult unul la celălalt. 

Inspectorul Ifrim avea dubii cu privire la sinceritatea asistentei 
în unele momente. Pe lângă faptul că nu-i suporta accentul, 
instinctul îi spunea să ia cu rezerve mărturisirile femeii. O 
întrebă despre ultimele comunicări electronice cu președintele 
companiei, SMS-uri, mesaje pe Facebook, pe Whatsapp sau pe 
e-mail. 

— Domnul Roca nu are cont de Facebook, îi explică Anik6. 
Ultimul mesaj, din câte știu, i l-am trimis pe e-mail. Numai puţin, 
mă scuzaţi... 

Intră pe internet și găsi mesajul. 

— Uitaţi. 

Le arătă pe mobil un tabel completat în Excel. 

— Raportul despre vânzările diviziei de piese auto pe primul 
trimestru al anului. 

Poliţiștii se uitară lung la cifrele alea, la fel de interesante ca 
discursul președintelui Ugandei la sediul central al ONU, despre 
pericolul încălzirii globale. 

— După discuţia cu Vanda Roca, ați încercat să daţi de soțul 
ei, să-l sunați, să-i trimiteţi mesaje? 

— Nu... Mi s-a părut deplasat. Era o problemă de familie, până 
la urmă... Adică, aș fi făcut-o fără ezitare dacă m-ar fi rugat 


VP - 300 


doamna Roca. 

Ifrim se pierduse în ochii verzi ai asistentei. În locul lui Viktor 
Roca, i-ar fi fost imposibil să lucreze cu Anik6 fără să-i tremure 
picioarele la gândul că ar putea să-i atingă sânii, fie și 
involuntar. lar în locul soţiei lui Roca, i-ar fi fost imposibil să nu- 
și manifeste gelozia. Avea în faţă, la mai puţin de-un metru, o 
bombă sexy inteligentă, ghidată cu raze laser, care, atunci când 
exploda, făcea probabil adevărate ravagii. 

Inclusiv lui Manolache îi venea greu să-și ducă până la capăt 
interogatoriul fără să și-o imagineze pe Anik6 dezbrăcată. Se 
scutură ca electrocutat și își continuă tirul. 

— Ce știți despre situaţia financiară a companiei? 

— Din câte cunosc, anul trecut am avut un profit net de 4,6 
de milioane de euro la nivelul corporației. Doar două firme au 
mers în ușoară pierdere, compensată de profiturile din celelalte 
activități... Sunt cifre oficiale, le găsiți în rapoartele de la ANAF. 

— Deci nu existau motive de îngrijorare pentru Viktor Roca, 
din acest punct de vedere. 

— Nu, absolut! Suntem o companie relativ mare, iar în ultimii 
ani nu am lipsit din topurile Camerei de Comerţ. O spun cu 
mândrie, pentru că am contribuit și eu, într-o mică măsură... Din 
păcate, în lipsa președintelui, am îndoieli că lucrurile vor merge 
la fel de bine ca până acum. 

— De ce? 

— Pentru că este... sau era, mă rog... un adevărat vizionar, un 
antreprenor genial, un tip dedicat, care insista permanent să ne 
depășim propriile bariere, să privim dincolo de orizont, să visăm 
frumos... 

Zâmbetul trist al femeii ascundea regretul neașteptatei 
despărțiri de fostul șef. Cel puţin, așa îl interpretă comisarul. 
Îndrăzni să calce pe un teren minat. 

— Ce părere aveți despre ce s-a scris în presă în legătură cu 
cazul Roca? 

Asistenta îl privi puţin surprinsă. 

— La ce vă referiţi, mai exact? 

— Aţi cunoscut-o personal pe Vanda Roca? 

— Ne-am întâlnit de câteva ori. Dar fără să avem o relație, în 
adevăratul sens al cuvântului... doar respect reciproc, cred. 

— Unii spun că lucrurile cam scârţâiau în familia Roca. 

— Da, am citit... Părerea lor. Impresia mea a fost exact pe 


VP - 301 


dos. 

— De ce? 

— V-am spus de ce... Vorbeau des la telefon, în timpul zilei. 
Viktor Roca, cel puţin, mi s-a părut că nutrea sentimente 
puternice față de soţie... Posibil să mă fi înșelat, nu știu. N-am 
trăit în casa lor. 

Manolache trase aer în piept înainte de a-i pune următoarea 
întrebare. 

— Credeţi că Roca ar fi fost genul de bărbat care să aibă o 
viaţă dublă? 

— Adică o amantă?! 

— Da... 

Din nou, femeia zâmbi, de data asta ironic. Apoi râse. 

— M-aţi prins, nu-i așa?... Dacă vă gândiţi la mine... de trei 
zile sunt singură. Am ajuns la capătul unei relaţii de patru ani cu 
un bărbat cu care intenţionam să mă căsătoresc. 

Inspectorul Ifrim îndrăzni în locul colegului său. 

— Ne puteți spune cum îl cheamă pe fostul prieten? 

— Vlad Stanciu... îl găsiţi la OTP Bank, sediul central. 

Poliţiştii îi mulțumiră pentru cooperare. Comisarul se uită la 
ceas, într-un sfert de oră aveau întâlnire cu Cosmin Dominte, 
ultimul din grupul de firme cu care discutase Viktor Roca în 
seara dispariţiei. CEO-ul de la Penta Grup preluase biroul lui 
Roca, de unde încerca să conducă afacerea ca și cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat. Doar că vestea dispariţiei șefului șocase pe 
toată lumea, de la portari până la cei din Consiliul de 
Administraţie, oamenii își puneau întrebări, se temeau pentru 
viitorul lor, erau îngrijoraţi după ce corabia rămăsese, din senin, 
fără căpitan. Dominte avea calităţile lui, fără îndoială, însă în 
comparaţie cu bu/dogul Roca părea un maidanez jigărit, lipsit de 
personalitate. O parte dintre simplii angajaţi de la Penta Grup o 
vedeau pe Vanda drept succesoarea soţului ei, în speranța că 
afacerea va merge mai departe fără mari cataclisme. Alţii, 
dimpotrivă, o acuzau. Erau convinși că femeia diabolică scăpase 
de Viktor Roca și acum aștepta să se liniștească apele și să 
vândă grupul de firme cu prima ocazie. 

Ca unul dintre puţinii care începuseră să lucreze cu Roca încă 
de la demararea afacerii, Cosmin Dominte își cunoștea foarte 
bine patronul. Față de polițiști, avu doar cuvinte de laudă în 
legătură cu Viktor Roca și soţia acestuia. O familie minunată, un 


VP - 302 


exemplu pozitiv pentru cei din jur, pentru tinerii din România 
care visau să devină antreprenori. Le confirmă discuţia de vineri 
seară, de dinaintea dispariţiei lui Roca, fără să aducă informaţii 
susceptibile să deschidă noi orizonturi. 


Până să ajungă înapoi la sediul Poliţiei, comisarul primi pe e- 
mail raportul colegilor de la Criminalitate Informatică. Aceștia 
verificaseră apelurile telefonice ale soţilor Roca și ale lui Dragoș 
Zaharia, împreună cu comunicațiile pe internet și mesajele 
trimise pe Facebook. Potrivit raportului, ultima convorbire a lui 
Viktor Roca fusese chiar cu Vanda, cu circa două ore înainte ca 
bărbatul să plece spre casă de la sediul firmei. Lucru de înţeles, 
dat fiind că foarte puţină lume cunoștea numărul de mobil al 
magnatului. Apoi, apăreau în raport încercările repetate ale lui 
Zaharia de-a o contacta pe Vanda Roca, pe Facebook și prin 
mesaje trimise pe e-mail. Comisarul avea un mare semn de 
întrebare cu privire la respectivele mesaje, care mai degrabă 
veneau să susţină varianta lui Zaharia decât declaraţia Vandei. 
Ce individ întreg la cap ar fi căutat-o pe Vanda imediat după ce 
îi omorâse soțul?! Din punctul lui de vedere, Manolache găsea o 
singură explicaţie: ori Zaharia spunea adevărul și atunci era 
victima unor întâmplări nefaste, ori complotase împreună cu 
femeia, care ulterior se străduise să-l scoată unic vinovat. 

Raportul profilerului Poliţiei creiona un portret din care ieșeau 
în evidență temperamentul vulcanic, uneori coleric, al lui Dragoș 
Zaharia, intelectul său peste medie și capacitatea de a-și 
gestiona emotiile, fiind un tip curios, intuitiv, sociabil, egoist și 
încrezător, dominat de instincte sexuale. Profilerul îi comunicase 
comisarului că se afla în plin proces de culegere de informații, 
inclusiv pentru portretul psihologic al Vandei Roca. 

De la birou, polițiștii plecară să stea de vorbă cu bunicii lui 
Tudor Roca, la care fusese băiatul în ziua dispariţiei tatălui său. 
Pe urmă, merseră la sediul firmei lui Șerban Zaharia, unde 
acesta le povesti în amănunt cum decursese întâlnirea cu 
Dragoș în acea seară, ce discutaseră și, nu în ultimul rând, care 
era părerea lui despre presupusa vinovăţie a suspectului 
numărul unu. Admisese că, într-adevăr, putea fi bănuit de lipsă 
de obiectivitate în interpretarea unor evenimente sau reacţii, 
însă îi rugase să nu-l bănuiască și de lipsă de sinceritate. Le 
spusese adevărul, exact cum îl aflase de la fratele său. Care, 


VP - 303 


apropo, era capabil de multe prostii, dar în niciun caz de crimă. 

După ce mâncară în oraș, polițiștii se duseră la locuinţa lui 
Dragoș Zaharia. Îl preluară pe bărbat cu mașina și ajunseră la 
sediul revistei RST. Urmau să facă reconstituirea acelei zile, pas 
cu pas. Comisarul intenţiona să găsească un motiv pentru a-i 
aduce faţă-n faţă pe Vanda și pe Dragoș, chiar dacă ar fi 
însemnat să forțeze puţin nota. Ar fi vrut să vadă reacţiile celor 
doi. 

Dragoș rămase în mașină cu șoferul de la Serviciul Omoruri 
cât urcară polițiștii până la Vanda. li aștepta. Fusese pusă în 
temă, telefonic. 

Femeia îi întinse comisarului cheia de la casa din Voluntari și 
hârtia cu parola de la interfon. 

Le dădu și explicații. 

— De săptămâna trecută, eu stau la părinţi, împreună cu 
Tudor. Mi-e groază să revin acolo, credeți-mă... 

Manolache insistă. 

— Totuși, nu putem intra de capul nostru... Ne-ar trebui un 
martor. Ar fi bine să veniţi chiar dumneavoastră. 

— Domnule comisar, îmi face foarte rău să revăd locul ăla, în 
acest moment. Încerc să uit totul... Nici nu vă închipuiţi cât de 
greu îmi este în fiecare seară, când pun capul pe pernă. 

— Înţeleg. 

Dezamăgirea de pe figura comisarului era vizibilă de pe Staţia 
Spațială Internaţională. Trebuia să se mulţumească, de data 
asta, cu refuzul elegant al femeii. 

— Staţi puţin, reveni Vanda... Rezolv imediat. 

Formă un număr pe mobil și Manolache își dădu seama că 
pierduse partida. 

Vanda îi zâmbi. 

— Tocmai am vorbit cu Nicu, grădinarul nostru. O să vină el în 
calitate de martor. E bine așa? 

Manolache încuviință anemic. 

— Să-i lăsaţi cheia lui Nicu, vă rog. 

— Da, sigur... Mulţumim mult. 

— Nu aveți pentru ce, domnule comisar. 

Poliţiștii dădură să iasă. Manolache se întoarse din cadrul ușii. 

— Încă ceva... 

— Vă rog. 

— V-am spus că avem o procedură standard... Aţi fost de 


VP - 304 


acord, la un moment dat, să faceți testul cu poligraful. 

— A... da. Detectorul de minciuni, vreți să spuneţi. 

— Exact. Haideţi să stabilim data și ora, ca să transmit, la 
rândul meu, mai departe. Specialistul nostru are multe 
programări în perioada asta. 

— O clipă, să-mi consult agenda... Deci, săptămâna viitoare 
este exclus... De astăzi în două săptămâni, la ora 12:00... ce 
spuneţi, ar fi bine? 

— Da, e perfect doamnă Roca. Am reţinut, rămâne bătut în 
cuie pentru ora 12:00. 

Afară, în mașină, comisarul îl surprinse pe Dragoș Zaharia 
scărpinându-se la antebraţul rănit. Doctorul Moldoveanu îi tăiase 
de curând ghipsul. 

— Mai doare? îl întrebă Manolache. 

Bărbatul se uită nedumerit, nu pricepuse ce voia polițistul. 
Manolache se uită la mâna lui Dragoș și acesta înțelese, în 
sfârșit. 

— Nu, deloc. Mă mănâncă pielea... Am făcut alergie de la 
ghips. 

— Trece și asta... Așadar, să începem reconstituirea... Aţi 
plecat de aici la volanul mașinii dumneavoastră, iar pe scaunul 
din dreapta spuneţi că era doamna Vanda Roca. 

— Da. 

— Bine... Unde mergem în continuare? 

Dragoș le dădu adresa Elvirei, de unde plecară mai departe în 
Voluntari, acasă la familia Roca. Grădinarul Nicu îi aștepta lângă 
poartă, plictisit, stând cu fundul pe bordură. Comisarul tastă 
combinaţia la interfon și, când intrară în curte, lui Dragoș 
Zaharia începu să-i bată inima cu putere, se temu să nu facă un 
atac de panică. Oricât de mult și-ar fi dorit contrariul, emoţiile 
intense îl copleșiseră, trăia din nou sentimentul că îi amenința 
cineva viața, de undeva din livingul casei, ascuns în întuneric, cu 
bâta ridicată deasupra capului. Din oțel să fi fost, și tot n-ar fi 
reușit să-și învingă neliniștea și frica. lar asta nu-l ajuta deloc, 
probabil îl făcea să pară și mai vinovat în ochii polițiștilor. 

Zece minute fură suficiente pentru reconstituirea scenei cu 
încăierarea dintre Dragoș și individul rămas necunoscut, jucat 
de inspectorul Ifrim. Poliţiștii porneau de la prezumția că victima 
fusese Viktor Roca și atunci ar fi existat posibilitatea să se 
lovească, în cădere, de mânerul metalic al unui sertar. O astfel 


VP - 305 


de lovitură la cap i-ar fi putut fi fatală, lucru de care-și dădea 
seama și Dragoș Zaharia. Ideea că ar fi omorât un om, chiar în 
legitimă apărare, îi crease o stare foarte proastă, îl descurajase 
profund. Dacă polițiștii i-ar fi pus cătușele în momentul ăla, nu 
ar fi protestat absolut deloc. Ar fi fost pe deplin împăcat cu 
soarta. 

Procesul de reconstituire urmă apoi traseul indicat de Dragoș: 
acasă la Elvira, înapoi la sediul redacției RST, întâlnirea cu 
Șerban, pe urmă plecarea la Spitalul Universitar și, în final, 
întoarcerea în Voluntari, la locuinţa familiei Zaharia. Stabiliră să 
facă testul cu poligraful peste două zile. 

Rămași în mașină doar cu șoferul, polițiștii încercară să tragă 
concluziile în drum spre birou. 

Inspectorul Ifrim fu primul care deschise subiectul. 

— Cel mai probabil, l-a îngropat pe Viktor Roca în pădurea 
Băneasa. E foarte aproape... practic, la o azvârlitură de băț. 

Trecură pe lângă liziera pădurii. În sfârșit, comisarul își dădu 
seama că enunţul colegului sunase ciudat. 

— Stai puţin. Cine l-a îngropat? 

— Cum cine?! Zaharia! Tu încă mai ai dubii?! 

— Nu știu ce să zic... Și ce propui? 

— Nimic. Ar fi o nebunie să scormonim nouă sute de hectare 
de pădure, clar. Deși... 

— Deși... ce? 

— Mă gândeam să deschidem linia telefonică. Poate a văzut 
careva vreo mișcare. 

— Crezi că merită? De ce n-ar fi sunat până acum? 

— Încercăm. Oferim și 5.000 de euro recompensă pentru 
oricine furnizează informaţii legate de locul unde s-ar afla Viktor 
Roca. 

— Dai tu banii?! 

— Nu. O rugăm pe doamna Vanda să contribuie... Are tot 
interesul. 

Propunerea inspectorului îl lăsase mască pe Manolache. Nu i- 
ar fi trecut prin cap, vreodată, să-i ceară bani Vandei pentru 
căutarea lui bărbată-su. 

— O abordezi tu? îl întrebă pe inspector, circumspect. 

— Cu mare plăcere. 

— Bine, Liviule... Fac cinste c-o masă dacă rezolvi. 

Se îndoia foarte tare că inspectorul chiar avea de gând să 


VP - 306 


discute cu Vanda despre recompensă. Deși și-ar fi dorit să vadă 
reacţia femeii. 

Comisarul o sună pe fosta soţie, să-și anunţe vizita mai pe 
seară. Amânase nepermis de mult să vorbească despre fiica lor, 
Anda. Imediat după ce Manolache închise mobilul, Ifrim o apelă, 
la rândul său, pe amantă. Își anunţă venirea, însă nici pe 
departe ca să stea la taclale. De data asta, avea timp doar 
pentru o scurtă partidă de sex. 


VP - 307 


16. 


Era prins cu ancheta până peste cap, însă îi promisese Andei, 
cu o seară în urmă, c-o să-i aducă jocul LEGO Friends pe care 
fata îl văzuse la prietena ei. Avusese din nou meciuri cu fosta 
soţie, dorința lui de-a se vedea mai des cu Anda se lovea de 
refuzul constant al Amaliei, prea puţin dispusă să cedeze. 
Bărbatul știa că Amalia îi descoperise punctul slab și acum 
găsea o plăcere sadică să se răzbune prostește, ca și cum ar fi 
fost unicul lucru capabil să-i ridice moralul zdruncinat de divorț. 
De dragul fetei, comisarul își înghiţea constant replicile tăioase, 
evita escaladarea conflictului, deși în alte condiţii ar fi explodat 
la fiecare derapaj al femeii. Îi trecuse prin cap chiar să se 
împace, să trăiască într-un soi de căsnicie formală, fiecare cu 
viaţa lui, doar ca s-o poată vedea zilnic pe Anda. Însă Amalia era 
prea orgolioasă, nu ar fi acceptat un astfel de compromis, chiar 
dacă avea puţine alternative. Se îngrășase în ultimii ani, din 
neglijenţă și dezinteres faţă de propria imagine, iar în final, mult 
prea comodă, preferase să-și schimbe garderoba decât să facă 
un efort pentru a-și reveni. 

Manolache ieși din mall cu cutia de LEGO sub braţ și-i spuse 
șoferului adresa următoarei opriri. La ora aia, Anda ar fi trebuit 
să ajungă acasă împreună cu mama ei, care trecea s-o ia de la 
grădiniță după slujbă. Ar fi putut să o înscrie încă de anul trecut 
în clasa pregătitoare, la limită, însă preferase să repete grupa 
mare, la îndemnul unei colege a cărei fetiță, de vârsta Andei, 
avusese experienţe neplăcute fiind cel mai mic copil din clasă. 

Polițistul sună la ușă cu un gol în stomac. Fiecare reîntâlnire 
cu Anda îi provoca emoţii ca atunci când o văzuse întâia oară, în 
salonul de la maternitate. 

Amalia îi deschise cu aceeași figură acră, de parcă bărbatul ar 
fi venit să-i pună sechestru pe mașina de spălat. Il anunţă că 
avea la dispoziție doar zece minute, își programase să meargă 
la dentist, deși știa foarte bine că asta însemna o nouă bătaie de 
joc la adresa fostului soț. 

Manolache îi dădu Andei cutia de LEGO și o întrebă cum se 
descurcase la grădiniţă. 


VP - 308 


— A fost foarte bine. Doamna educatoare ne-a prezentat o 
găină. 

— O găină?! 

— Da... Una adevărată. A făcut treaba mare pe covor și 
doamna s-a supărat. 

Polițistul zâmbi. Se uită lung, să-și dea seama cât de reală 
fusese povestea. 

Deja pregătită să iasă, Amalia îi explică printre dinţi. 

— Da, a venit un domn la grădiniţă, le-a povestit despre găini. 
Sunt copii care n-au văzut în viaţa lor animale domestice. 

Fetița începuse să îmbine piesele de LEGO, încântată de 
cadoul primit. Din grabă, sări peste o etapă și Manolache îi 
atrase atenţia cu delicateţe, cât să n-o rănească. 

Cu mâinile în șolduri, Amalia constată că timpul rezervat 
vizitei comisarului expirase. 

— Haide Anda, gata. Trebuie să plecăm. Te joci după ce ne 
întoarcem. 

— Vreau să mai stau, să termin construcţia. Te rog, mami. 

— Nu discut! Avem programare la doctor. 

Lacrimile copilului fură inutile. Manolache interveni, gestul 
Amaliei îl înfuriase. 

— Dacă știai că trebuie să mergi la dentist, de ce nu mi-ai 
spus? Aș fi trecut mai pe seară. 

— Serios?! Ca să-mi bocească fiică-ta că nu i-ai adus jocul... 
că m-a înnebunit de cap dis-de-dimineaţă: când vine tata, când 
vine tata... 

— Măcar lasă-mă să stau cu ea, cât intri tu la doctor. 

— Nu pot, că-i programată și Anda. 

— Atunci, trec când ies de la slujbă...? 

Fetița prinse discuţia din zbor și se entuziasmă. 

— Da, da! Să vină tata diseară. Please! 

Își împreună mâinile la piept, a rugăciune. 

— La ora la care termini tu anchetele, Anda doarme demult. 

În sinea lui, Manolache îi dădu dreptate, deși asta îi răscolise 
amintiri dureroase. Neglijarea familiei fusese principalul motiv 
invocat de Amalia cu ocazia divorţului. 

— Încerc să vin până-n ora opt. 

— Opt e târziu... Și, oricum, am treabă în oraș după stomato. 
Deci cade varianta pentru astăzi. 

Înfrânt de argumentele fostei soţii, polițistul își mângâie fata 


VP - 309 


pe creștet, o îmbrăţișă, îi spuse Te iubesc și plecă înainte de a-și 
da frâu liber emoţiilor. Până să ajungă lângă șoferul care îl 
aștepta în parcarea din faţa blocului, Manolache înjurase copios. 
Oricât ar fi încercat, îi era imposibil să reconstruiască puntea de 
comunicare fără un strop de bunăvoință din partea Amaliei. 

ÎI sună pe inspectorul Ifrim și-i dădu întâlnire la birou. Colegul 
său profitase de lipsa șefului ca să tragă o fugă până la amantă. 
Apelul lui Manolache îl surprinsese în pat cu Letiţia, abia ce 
apucase să-i dea jos lenjeria intimă și să înceapă explorarea. 

Speriată de perspectiva întreruperii partidei de sex, femeia se 
urcă repede peste el, jucăușă, și-l forță să grăbească lucrurile 
printr-o mișcare îndrăzneață, care pe inspector îl aduse aproape 
de extaz. Termină fără să-i pese de partenera lui, pe urmă își 
trase pantalonii și se pregăti să plece. 

Dezamăgită, Letiţia îl prinse de mână. 

— Când ne vedem? 

— Nu știu. Te sun. 

— Tot așa, pe fugă? Mai bine vin eu și o facem în mașină, în 
parcare. 

Bărbatul o privi ca și cum n-ar fi prins gluma. 

— Eşti supărată? 

— Normal! Ce relație mai e și asta?! Cinci minute o dată la 
trei zile?! 

— Leti... iubire, ţi-am explicat. La mine lucrurile sunt 
complicate. Hai să nu le complicăm și mai tare, da? 

— Crezi că ăsta-i visul vieții mele, să mi-o trag pe furiș cu un 
poliţist, până ies la pensie? 

Inspectorul se așeză pe marginea patului. Era prima dată 
când Letiţia i-o spunea atât de direct. 

— Te înțeleg, să știi... Dar ce viitor avem noi doi împreună? Eu 
sunt un parazit, Leti, recunosc. Trăiesc pe spinarea nevesti-mii, 
știam din start că ăsta va fi prețul. lubirea trece la fel de repede 
ca o furtună de vară, crede-mă. Și pe urmă, cu ce rămâi? Cu 
pagubele! 

— Eşti un mare prost, scuză-mă, Liviule! Crezi că te-aș iubi 
pentru bani?! 

— Când tragi linie, observi că doar banii contează. Restul sunt 
vorbe, iubi. Hai că m-așteaptă șefu', ne auzim la telefon. Pa! 

O sărută din mers, înainte de-a ieși. | se făcuse foame, își luă 
o shaorma de la parterul blocului și chemă un taxi. Oricât de 


VP - 310 


mult ţinea la Letiţia, nu se gândise nicio clipă să divorţeze. În 
lipsa confortului asigurat de părinţii soţiei, și-ar fi pierdut în scurt 
timp orice urmă de afecţiune faţă de amantă. Ar fi ajuns, 
inevitabil, să se urască. Așa, de bine, de rău, avea o căsnicie 
acceptabilă, suporta cu stoicism crizele Monicăi, fie și numai 
pentru vacanțele all-inclusive din Turcia, plătite în fiecare vară 
de tata-socru. 

La birou, îl găsi pe comisar ofticat, cu capsa pusă. 

— Unde umbli? 

— Mi-am luat shaorma... Da’ ce-i, arde ceva?! 

— M-a sunat Rusu. 

— Și? 

— A întrebat de unde avem 5.000 de euro pentru recompensă 
și de ce nu l-am anunţat și pe el. 

— Și ce i-ai zis? 

— Că banii îi dă Vanda Roca. 

— Foarte bine! Și pentru atâta lucru ești șucărit?! Dă-l dracu’ 
de prost, că ș-așa nu face nimic. Cu ce ne-a ajutat el în ancheta 
asta? Ce indicații preţioase ne-a dat? 

Comisarul se ridică și se duse la fereastră. Se uită spre 
parcarea din curtea interioară. Doi colegi de la Investigaţii 
Criminale ieșiră din mașina Poliţiei încadrând un bărbat 
încătușat. Un infractor de duzină, un recidivist, cel puţin după 
aspectul fizic. 

— Am greșit, îi răspunse Manolache, într-un târziu. 

— Cu ce-am greșit?! 

— Nu trebuia să cerem bani de la unul dintre suspecți. 

— Adică de la Vanda?! 

— Da. 

— Atunci să-i dea Rusu din buzunarul lui, dacă-i deștept! Are 
vreo idee mai bună? 

Secretara Mia intră să-i lase comisarului un fax de la minister 
și-i ceru permisiunea să plece acasă mai devreme ca de obicei. 
Când ieși, polițiștii se surprinseră reciproc uitându-se pofticioși 
la fundul femeii. 

Manolache se îmbujoră, jenat. 

— Ne-a chemat la el, mâine, la prima oră. Cu raport și plan de 
acțiune. 

— Aha... Îl strâng șefii de coaie. 

— Și pe mine mă strâng, Liviule. Deci... să recapitulăm. 


VP - 311 


Își deschise agenda și stiloul. 

— Ce avem la capitolul certitudini? 

— Din punctul meu de vedere, Zaharia este omul pe care îl 
căutăm. 

— Îți amintesc că a trecut testul cu detectorul de minciuni. 

— Asta nu ne spune aproape nimic. L-a lovit pe Roca acolo, în 
întuneric... Să-l credem că pe urmă a fugit fără să se uite în 
urmă? 

— Poligraful nu minte. 

— Dar mai dă și rateuri, după cum bine știi... 

— OK. Atunci? 

— Atunci, Zaharia l-a scos din casă și l-a îngropat undeva în 
pădurea din apropiere. 

— Și dacă a făcut-o Vanda, după ce Zaharia a fugit? Dacă 
Vanda i-a dat lovitura fatală? 

Întrebarea lui Manolache rămase suspendată. Inspectorul 
avea mari dubii cu privire la implicarea Vandei. Argumentul său 
stătea, cumva, în picioare. 

Își turnă cafea, apoi îi răspunse comisarului: 

— O vezi pe tipa asta târându-și soțul de 90 de kile prin living, 
până la mașina din garaj, pe urmă săpând o groapă, ca să-l facă 
să dispară?! 

— Dacă a avut un complice, da! 

— Pe cine? Eventual pe Zaharia, nu?! Hai să fim serioși! 

— Liviu, unu plus unu fac doi. Ne trebuie ceva nou pentru 
întâlnirea cu Rusu. O idee, o pistă, orice! în afară de 
recompensa de 5.000 de euro pentru care mi-a frecat ridichea. 

Comisarul răspunse la telefon. 

— Da... Când?... E credibilă?... Bine, trimite-mi urgent pe e- 
mail... OK, mersi. 

Colegul său așteptă în zadar explicaţii. 

— Ceva noutăţi? 

— Nu știu... Să vedem. Îmi trimite ceva. 

— Ce-ţi trimite?! 

— A sunat un tip la linia telefonică. 

— Și? 

— Ai rabdare... Uite, a și venit. 

Descărcă în calculator înregistrarea convorbirii dintre operator 
și un bărbat care sunase să dea informaţii despre ce văzuse în 
acea seară de vineri. Dădu play și polițiștii ascultară fișierul 


VP - 312 


audio. Dacă ceea ce tocmai auziseră nu era o farsă de prost 
gust, atunci aveau de-a face cu primul și singurul martor ocular 
din dosarul Roca. Și încă unul esenţial. Doar că Manolache nu 
părea din cale-afară de entuziasmat, spre deosebire de 
inspector. La solicitarea operatorului, individul refuzase să-și 
spună numele, sub pretextul că dorea să evite complicațiile 
inerente calităţii de martor, cu timp pierdut la Poliţie și la 
tribunal. Trecuse printr-o experienţă similară după un accident 
rutier. Lucra ca taximetrist. Și nu, nu-l interesa nici măcar 
recompensa. Principalul motiv pentru care evitase să sune până 
atunci era altul: îi fusese frică să nu afle nevastă-sa despre 
aventurile extraconjugale cu tinere pe care le ducea în pădurea 
Băneasa. În felul ăsta, nu mai dădea bani pe camere de hotel. 
Bărbatul pretindea că în seara respectivă trecuse cu mașina pe 
lângă un Volkswagen Golf oprit într-un loc ferit de priviri 
indiscrete, unde obișnuia el să-și ducă iubitele. La finalul 
convorbirii, descrisese amănunţit traseul până la locul cu 
pricina. 

— ÎI putem găsi pe individul ăsta? întrebă inspectorul, dintr- 
odată surescitat de noua perspectivă. 

— Nu cred... A sunat de pe cartelă. Nu-i prost, și-a luat măsuri 
de precauție. 

— Din câte știu, Zaharia are un Volkswagen Golf. 

— Da, el și alte câteva mii de persoane... 

— Coincidenţa mi se pare prea evidentă ca să n-o investigăm. 
Cine știe, poate tragem lozul cel mare. 

— Am dubii, îi mărturisi, sec, Manolache. 

Inspectorul nu știa cum să traducă apatia comisarului, când el 
era atât de agitat. În sfârșit, prinseseră un capăt de aţă, un pont 
cu adevărat promiţător. 

— Văd că debordezi de optimism. 

— Mada... Defect profesional. 

— AȘ paria pe Zaharia, da' nu știu dacă ai curaj să te prinzi. 

— Bine. Mă prind... Cât pui la bătaie? 

— Două sute? 

— Bate palma și hai repede-n Băneasa, până nu se-ntunecă. 

Poliţiștii ieșiră în curte, unde șoferul îi aștepta cu motorul 
pornit. În pădure, urmând informaţiile pe care comisarul și le 
notase în agendă, trecură pe lângă Ambasada SUA, apoi făcură 
stânga spre Grădina Zoologică, până în capătul străzii Vadul 


VP - 313 


Moldovei, într-un luminiș unde, spre nord-est, în spatele unor 
stejari, taximetristul văzuse mașina suspectă, chiar în locul 
preferat pentru aventurile sale sexuale. 

În afara cutiilor goale de bere și a unui prezervativ, nu găsiră 
nimic pe o rază de câţiva metri. Însă inspectorul se convinsese 
că pontul primit făcea toți banii și, cu puţin noroc, avea să 
câștige pariul cu Manolache. 


A doua zi, în biroul procurorului Rusu, stabiliră să înceapă de 
îndată operaţiunea, cu polițiști și câini dresați să caute urme. La 
propunerea comisarului, aveau să folosească inclusiv detectoare 
de metal. Era de presupus că suspectul îngropase și hârleţul cu 
care săpase groapa. Fără să vrea, Manolache se trezi la un 
moment dat molipsit de frenezia inspectorului, mai ales că și 
Rusu manifestase același optimism bazat mai degrabă pe 
intuiţie decât pe probe concrete, palpabile. 

Până pe la orele prânzului, polițiștii de la Serviciul Omoruri 
rămaseră la faţa locului, să coordoneze căutările. Luaseră încă 
de dimineaţă două perechi de pantofi purtate de Viktor Roca și 
Dragoș Zaharia, iar câinii fuseseră puși să depisteze, după 
miros, eventuale trasee. 

— Mergem să mâncăm, șefu'? 

Comisarul fu de acord cu propunerea colegului său. Oricât și- 
ar fi dorit să găsească ceva, trebuia să admită că procesul de 
căutare se putea prelungi. Împărţiseră zona în perimetre mai 
mici și îi instruiseră pe agenţii cu câini să cerceteze locul 
minuţios, fără grabă. 

La cantina Poliţiei, inspectorul primi un apel din partea 
Letiţiei. Voia să știe dacă să-l aștepte după program. Bărbatul îi 
spuse că avea treabă și îi închise brutal. După ultima discuţie, 
intenţiona să-i dea puţin de gândit în legătură cu viitorul relaţiei 
lor. 

XXX 

De dimineață, Dragoș Zaharia se uitase pe internet la cele 
mai noi comentarii în legătură cu dosarul Roca. Dormise puţin și 
foarte prost, după o ceartă zdravănă cu Daria despre cum ar 
trebui să procedeze cu Mihai. Cei doi soţi aveau păreri diferite, 
Dragoș susținea nevoia de colectiv, de școală, în pofida riscurilor 
evidente, în timp ce mama copilului manifesta aceeași atitudine 
ultra-protectoare, era speriată de posibilele reacţii ale unor 


VP - 314 


colegi care înțelegeau prea puţin greutatea cuvintelor. Apoi 
discuţia luase o altă turnură, Daria îi reproșase actuala stare de 
fapt, comportamentul inconștient, derapajele cu Vanda și 
atitudinea ulterioară, nesinceră și deseori nonșalantă. Dacă 
ajunge la pușcărie, ea cum îi explică lui Mihai? Ce se va alege 
din relaţia lor, și așa aflată la limita dezastrului? 

li spusese toate astea și multe altele printre lacrimi, cu 
aceeași vehemențţă. Dragoș rezistase o perioadă, strânsese din 
dinţi ca să-și reprime reacţiile dure, nu era momentul s-o înfurie 
și mai tare, însă pe final își pierduse controlul și cearta se 
amplificase odată cu ţipetele femeii. Apariţia lui Mihai nu reușise 
să o calmeze, dimpotrivă, parcă o ambalase, îi dăduse motive în 
plus să continue pe același ton agresiv, până când, rămasă fără 
replici din partea soţului, trântise ușa și ieșise în spatele casei, 
locul ideal unde să-și ardă ultimele energii negative. 

La rândul său, Dragoș ajunsese într-o perpetuă stare de 
agitaţie, fuma ţigară de la ţigară, iar orice comentariu negativ 
apărut pe internet îi provoca palpitaţii. Acumulase o importantă 
cantitate de ură față de jurnaliștii care îl văzuseră vinovat din 
start și acum, în lipsa unor informaţii noi, se străduiau să aducă 
argumente dintre cele mai bizare. Emisiunea lui Merticaru de la 
Kanal C ramasese campioana absolută a dezinformărilor și 
atacurilor sub centură. Chestorul Lefter, secondat de avocatul 
Vicol, găsiseră certitudini acolo unde nimeni, nici măcar 
polițiștii, nu puteau proba implicarea lui Dragoș Zaharia. În 
pofida încercărilor moderatorului de a insufla note de echilibru, 
în ultimele ediţii se crease un puternic curent de opinie 
defavorabil suspectului numărul unu. Curent susținut și de 
intervenţiile telefonice în direct din partea unor persoane care 
avuseseră experienţe neplăcute cu Zaharia. Pe doi dintre ei îi 
cunoștea. Colegul actor cu care se intersectase și la castingul 
pentru reclama la berea Bucegi, plus un funcţionar de la banca 
unde-și făcuse creditul imobiliar. Îi lovise pe amândoi cu pumnul 
într-un context nefericit, iar acum bărbaţii prinseseră momentul 
ideal să se răzbune cu vârf și îndesat. Însă despre ceilalţi nu-și 
amintea nimic. Erau, probabil, indivizi fără scrupule, plătiţi de 
Merticaru să debiteze minciuni ca să ridice audienta emisiunii. 

Avusese un prim impuls să sune în timpul show-ului TV pentru 
o replică dură, însă renunţțase la idee în ultima clipă. Și-ar fi 
complicat inutil existenţa. 


VP - 315 


Se ridică de la birou să-l caute pe Șerban la telefon. Îl rugase 
să spargă conturile de e-mail ale soţilor Roca, spera ca 
schimburile de mesaje dintre cei doi să confirme măcar ipoteza 
unor probleme în căsnicie. Pentru că, așa cum stăteau lucrurile 
în momentul de fată, Vanda și Viktor fuseseră cuplul ideal, 
fericiţi și împliniţi atât profesional, cât și în sânul familiei. 
Femeia nu ar fi avut absolut niciun motiv să scape de partenerul 
ei printr-o conspirație în urma căreia Dragoș devenise atât 
agresor, cât și victimă. 

Apelul intră direct pe căsuţa vocală, Șerban avea telefonul 
închis. Îi lăsă mesaj, apoi cobori în bucătărie, unde își mai turnă 
o ceașcă de cafea. Dariei nu-i trecuse supărarea, se uita, 
îmbufnată, la televizorul din dormitor, în timp ce Mihai își găsise 
de joacă în living, lângă mormanul cu piese LEGO. 

Dragoș își aprinse ţigara și se așeză pe buturugă, cu ceașca 
de cafea în mână. Era foarte încordat. li trecu prin gând s-o sune 
pe avocată. Simţea nevoia să discute cu cineva despre 
frământările lui, iar Șerban nu-i răspunsese. Doar că pe Bianca 
Tudose de-abia o cunoscuse. Ce să-i spună? Că rămăsese foarte 
singur, abandonat până și de soție? Ideal ar fi fost ca Daria să-și 
revină. Nu-i cerea neapărat sprijinul, doar un strop de înţelegere 
și de compasiune. Acum, când ar fi avut mare nevoie de ea, se 
prăbușise complet, aparent inexplicabil, pentru că în alte situaţii 
grele preluase povara și, cu forțe nebănuite, reușise să-i scoată 
la liman. 

Auzi larmă în faţa casei. Se duse repede într-acolo, speriat. 
Daria se certa cu doi reporteri de-abia veniţi, care, dintr-un 
motiv numai de ei știut, găsiseră de cuviință să reia asediul. 
Evident, înregistrau altercaţia cu telefoanele mobile, așa că 
pentru Dragoș fu dificil să-și arate mânia. Încercă s-o calmeze 
pe Daria, însă intervenţia lui avusese darul de-a încinge și mai 
tare spiritele. O tipă din televiziune, pe care-o știa, îl întrebă de 
după gard dacă se considera vinovat. Primi drept răspuns o 
salvă de înjurături din partea Dariei. 

Cu mare greutate, Dragoș își convinse soţia să intre în casă, 
unde Mihai se înroșise de atâta plâns. Bărbatul îl luă în brațe. | 
se rupea inima văzându-l cât suferea din pricina lui. Ar fi fost în 
stare de orice, chiar să fugă departe de propria familie, cu 
condiția să aibă siguranţa că fiului său îi va fi bine. Dintr-odată, 
se simțea cu conștiința foarte încărcată, sentimentul de 


VP - 316 


vinovăţie îl copleșise, deși, culmea, mare lucru nu-și reproșa, în 
afara derapajului extraconjugal cu Vanda Roca. Problema era că 
acea simplă aventură făcuse ca lucrurile s-o ia la vale. Atât el, 
cât și Daria și Mihai, fuseseră prinși sub avalanșă, pătimiseră 
enorm în ultimele două săptămâni și riscau să rămână cu 
sechele pentru restul vieţii. 

Incercă să-l bine dispună pe Mihai, propunându-se partener 
de joacă pe consolă. Doar că băiatul, ca niciodată, îl refuză. 
Conștientiza oarecum gravitatea situaţiei, rareori își văzuse 
părinţii supăraţi mai mult de-o zi, iar explicaţiile lor ambigue, 
incomplete, vădit neclare, îl băgaseră într-o ceață deasă. Însă, 
de departe, altul era principalul motiv al suferinţei lui. Îl durea 
enorm că ceilalți copii mergeau la școală, în timp ce el fusese 
sechestrat în propria casă, fără alte explicaţii în afara evazivului 
Tata are niște probleme. 

Incapabil să-l liniștească, Dragoș ceru ajutorul Dariei, care îl 
luă pe băiat în bucătărie și-i dădu să mănânce. Îi spuse despre 
reporterii nesimţiţi din faţa casei. Îi hărţuiau cu întrebări despre 
lucruri pe care tatăl său nu le făcuse. 

— Ce lucruri? vru să știe Mihai. 

Daria se gândi cum să-l lămurească fără să-l panicheze. 

— Păi... au spus minciuni despre Dragoș, că l-ar fi lovit pe un 
bărbat. 

— Și nu l-a lovit? 

— Nu! 

— Atunci, de ce nu pleacă? De ce stau în faţa casei noastre și 
vă supără? 

— Așa au primit ordin de la șefii lor. 

Băiatul începu să mănânce, fără a da de înţeles că pricepuse 
pe de-a-ntregul motivul pentru care părinţii lui se certau zi de zi. 

— Mama... 

— Da. 

— Vreau să te întreb ceva. 

— Spune. 

— Tu și cu tata o să divorţaţi? 

Luată prin surprindere, făcu ochii mari și se strădui să pară 
convingătoare, deși îi era greu să mintă. 

— Nu! De unde ai mai scos-o și pe asta?! 

Dimineaţă, când iarăși o năpădiseră lacrimile, își imaginase 
cum ar fi să înceapă o nouă viaţă, fără Dragoș. Doar ea cu Mihai. 


VP - 317 


Respinsese ferm ideea. Considerase că ar fi un gest de lașitate 
să-l părăsească tocmai acum. Avea să reevalueze relaţia lor 
abia după ce se vor liniști apele. 

Apoi o sună Cecilia. II lăsă pe Mihai în bucătărie să termine de 
mâncat și se închise în baie, să vorbească în liniște. Prietena ei 
își manifestă îngrijorarea, văzuse din nou agitaţie în faţa casei, 
voia să știe dacă Daria era în regulă. 

— ... da, au venit. Nu știu ce mai vor... Nu, n-am văzut 
emisiunea de aseară. Ce-au zis?... Dă-i dracu', că-mi vine să-i 
omor pe toți, numai minciuni spun... Cecilia, dacă ai ști ce-i în 
sufletul meu... De dimineață plâng întruna... Adineauri am 
discutat cu Mihai, la masă. M-a întrebat dacă divorțăm, îţi dai 
seama?!... Nu, nu l-am dus încă, stă acasă. Mi-e frică... Nu vreau 
să te deranjez, ai și tu problemele tale... Bine, dacă e, te sun... 
Da, o să trec, mulțumesc mult... Te pup, pa! 

Cecilia era singura apropiată căreia îi mărturisise calvarul prin 
care trecea. O simţise că empatiza cu necazul ei și că, în orice 
condiţii, i-ar întinde o mână de ajutor sau măcar ar alina-o cu 
vorbe bune. Pentru Daria, orice mic sprijin conta enorm în 
momentele alea. 

La etaj, în biroul său, Dragoș primi un apel de la Șerban, care 
îi transmise, fără să aștepte întrebarea, că deocamdată nu 
existau noutăţi în legătură cu conturile de e-mail ale soţilor 
Roca. Intenţiona să se ocupe în cursul nopţii și să-i dea un semn 
a doua zi. 

Pe urmă își aprinse ţigara la geam, meditând la presiunea din 
ce în ce mai mare care-i apăsa pe umeri. Dacă ar putea da 
timpul înapoi, ar lua-o la fugă numai când ar vedea-o pe Vanda 
Roca. Avusese ghinion, evident. Mai întâi cu pierderea jobului, 
pe urmă cu încercarea nereușită de a-și găsi alternative în 
televiziune. Și, în final, picase de undeva din cer perspectiva 
incitantă de a lucra cu Vanda. Femeia fatală. 

Auzi scrâșnet de roți și făcu legătura cu reporterii cantonaţi în 
fața casei. Probabil apăruseră și alții. 

Ușa se dădu în lături și Daria intră speriată. 

— Dragoș, au venit de la Poliţie! 

— larăși?! Ce mai vor? 

— Nu știu... 

Telefonul femeii sună violent. 

— Da... Da, ies imediat la poartă. 


VP - 318 


Îi spuse lui Dragoş că la telefon fusese comisarul Manolache. 

— Mă duc să-i dau drumul. 

Bărbatul avu un presentiment ciudat. Îl trecu un fior. Merse 
din birou în dormitor, să urmărească desfășurarea de forțe din 
faţa casei. În afara Loganului alb, pe care-l știa, polițiștii 
veniseră și cu o dubiţă. Daria deschise poarta, iar în curte 
intrară comisarul Manolache, inspectorul Ifrim și doi indivizi de 
la forțele speciale de intervenţie, înarmaţi până-n dinţi. Scena 
părea de rău augur. Se întâmplase ceva, cu siguranţă, însă 
Dragoș nu avea nici cea mai mică idee ce. 

ÎI auzi pe Manolache în holul de la parter. Decise să coboare, 
înainte să-l strige Daria. _ 

Comisarul afișa o mină gravă. li spuse lui Dragoș să-și ia 
cartea de identitate și să-i urmeze. 

— Unde mergem? îl întrebă. 

— La Parchet. 

— AȘ putea să-mi sun avocatul? 

— Da, chiar ar fi indicat. Aveţi dreptul la un apel telefonic. 

Sub ochii îngroziţi ai soţiei, Dragoș vorbi cu Bianca Tudose. li 
spuse că polițiștii veniseră să-l ia de la domiciliu, pentru o vizită 
la Parchet. Probabil la procurorul Rusu. Comisarul Manolache îi 
confirmă, printr-o ușoară înclinare a capului. 

Când Dragoș fu escortat până la dubiţă, Daria își luă copilul în 
braţe și rămase neclintită în pragul ușii. Reporterii tăbărâră cu 
microfoanele, însă întrebările lor se loviră de atitudinea 
flegmatică a polițiștilor. Dubiţa se puse în mișcare cu girofarurile 
pornite, urmată de Loganul comisarului Manolache și de alte 
două mașini cu ziariștii care veniseră încă de dimineaţă. 

În faţa clădirii Parchetului, Bianca Tudose încerca să-și 
ascundă emoţiile în așteptarea clientului. Ştia că o să afle 
amănunte din dosar mult prea târziu, odată cu Dragoș. 
Procurorii aveau prostul obicei de a-și crea din start un avantaj 
în raport cu avocaţii, le divulgau probele abia în ultimul ceas, 
pentru a-i pune în imposibilitatea de a-și construi strategia de 
apărare în tihnă, fără presiune. Rusu urma să-i aplice același 
tratament, mai ales că nu era vorba de un caz oarecare. Dovadă 
că începuseră să se adune jurnaliștii, două care de reportaj 
trăseseră în apropiere, iar agitația specifică marilor evenimente 
îi transmisese avocatei o stare de neliniște. Bănuia că 
interveniseră elemente noi în anchetă, în niciun caz favorabile 


VP - 319 


clientului ei. 

Dubiţa Poliţiei trase chiar la intrare. Când Dragoș Zaharia 
cobori flancat de polițiști, reporterii săriră să-i pună întrebări și 
să-l filmeze. Bărbatul își păstră calmul, chiar zâmbi, însă fără să 
le răspundă. Apoi ușa din lemn masiv se închise în urma lui. 
Bianca apucă să-l salute, înainte ca jandarmul de la poartă să 
termine convorbirea cu procurorul Rusu, care tocmai îi dăduse 
instrucţiuni în legătură cu persoanele venite la audieri. 

În biroul procurorului intrară Dragoș, avocata Tudose, 
comisarul Manolache și inspectorul Ifrim. Bianca își scoase 
delegația, prezentându-se în mod oficial drept apărătorul lui 
Zaharia. Îi solicită procurorului acces la dosar, deși știa foarte 
bine că nu-l va răsfoi prea curând. Ceva îi confirmase senzația 
că lucrurile luaseră o nouă turnură, defavorabilă. Din atitudinea 
lui Rusu, aparent sobră, răzbătea un subtil aer victorios. Ca și 
cum repurtase deja o mare izbândă, însă deocamdată, dintr-un 
motiv lesne de înțeles, se ferea să-și afișeze bucuria. 

Procurorul trase aer în piept și porni camera video. 

— Domnule Zaharia, v-am chemat pentru că între timp au 
apărut la dosar elemente spectaculoase, surprinzătoare, care 
constituie probe materiale  indubitabile... O eventuală 
recunoaștere a vinovăţiei, chiar și pe ultima sută de metri, ar 
putea să cântărească mult în faţa instanței de judecată. 
Domnișoara avocat Tudose, aici de față, vă poate confirma. 

Se uită spre Bianca, însă aceasta rămase impasibilă. Nici 
măcar nu clipi. 

— Așadar, vă întreb încă o dată: l-aţi omorât pe Viktor Roca, 
fie și în legitimă apărare? 

Surprins de fermitatea procurorului, Dragoș ezită. Pentru 
câteva momente, inspectorul Ifrim crezu că bărbatul cedase și 
era pe cale să spună adevărul. 

Zaharia îi răspunse hotărât: 

— Nu! 

Apoi, fără să se grăbească, Rusu deschise sertarul biroului și 
scoase o pungă transparentă, etichetată, specifică celor folosite 
pentru păstrarea corpurilor delicte. O ţinu în aer cât să-i dea 
timp lui Dragoș să studieze obiectul din interior, un cuţit de 
bucătărie cu lamă lungă, murdar, cu urme de pământ. 

— Îl recunoașteţi? 

Dragoș rămase buimac, cu ochii ațintiţi la punga 


VP - 320 


transparentă. Nu-și dădea seama despre ce era vorba, surpriza 
fusese atât de mare încât îl paralizase complet. 

Procurorul continuă expunerea, în lipsa unei reacții. 

— Cuţitul a fost găsit în pădurea Băneasa, la mică distanţă de 
locul unde a oprit un Volkswagen Golf de culoarea mașinii 
dumneavoastră, în seara dispariţiei lui Viktor Roca... Avem 
declaraţia martorului ocular... Pe acest cuţit s-au păstrat două 
amprente. Vă aparţin, fără dubiu... De asemenea, pe lama 
cuțitului sunt și urme de sânge care corespund cu cele găsite la 
presupusul loc al crimei. Este vorba despre sângele victimei, 
Viktor Roca. 

Avocata avu un schimb de priviri cu clientul ei. Evident, îi 
reproșa că fusese pusă într-o situaţie de-a dreptul penibilă. Nu 
așa se înţeleseseră. O minţise și, în mod normal, ar fi trebuit să-l 
lase baltă chiar acolo, în toiul anchetei. Însă de dragul prieteniei 
cu Șerban decise să amâne momentul. 

Zaharia încă nu reușise să iasă din starea de perplexitate. 
Deschisese gura în două rânduri, fără să poată articula vreun 
sunet. Lipsa reacției din partea clientului ei îi întărise Biancăi 
convingerea că făcuse o alegere profund greșită. Și că va trebui 
să iasă din joc cât mai repede cu putință. 

Procurorul Rusu îi aduse la cunoștință învinuirile, potrivit 
Codului penal, iar în final luă decizia de a propune emiterea unui 
mandat de arestare preventivă pentru 30 de zile. Poliţiștii urmau 
să-l conducă pe Zaharia la Tribunal, unde judecătorul avea să 
decidă, pe baza probelor din dosar, dacă se impunea arestarea. 

In holul clădirii, Bianca îl rugă pe comisarul Manolache să-i 
permită să stea de vorbă două minute cu clientul ei. Voia să se 
convingă că nu greșea lăsându-l baltă. 

ÎI întrebă direct. 

— Ai o explicaţie solidă? 

Bărbatul îi înfruntă privirile și se decise să-i spună varianta lui 
în legătură cu descoperirea polițiștilor. 

— Cuţitul este al Vandei Roca... 

— Da, și?! 

— Știu că sună ciudat ce-o să-ți zic, dar ăsta-i adevărul... 
Viktor Roca era plecat în seara aia, iar Vanda m-a rugat s-o ajut 
să pregătească ceva de mâncare. Paste carbonara... Am tăiat 
șunca folosind cuțitul ăla. De aia apar amprentele mele... Crede- 
mă, îţi jur că așa a fost! Vanda a premeditat totul, de la bun 


VP - 321 


început. 

Avocata ar fi vrut să-l creadă, însă justificarea lui Dragoș 
parcă prea era cusută cu aţă albă. 

— Din câte-mi amintesc, când ai venit cu Șerban la mine, te- 
am rugat să-mi spui adevărul. 

— Da... Și ţi-am povestit că m-am culcat cu Vanda. Restul mi 
s-a părut irelevant... Bianca, îţi spun adevărul, uită-te în ochii 
mei! 

Inspectorul Ifrim se apropie de cei doi și-i puse cătușele lui 
Zaharia. 

— Haideţi, vă rog. Ne așteaptă domnul judecător. 

La ieșirea din clădirea Parchetului, Dragoș nu mai schiţă 
niciun zâmbet. Cătușele de la mâini îl făcuseră să se piardă cu 
firea, intrase în stare de șoc, se mișca somnambulic, ghidat spre 
mașină de inspectorul Ifrim. Îi văzu ca prin vis pe reporterii care 
se înghesuiau să-i smulgă câteva cuvinte. 

Odată ajuns pe bancheta din spate a Loganului, închise ochii. 
Se gândi la Daria și la Mihai. Nu, nu meritau să treacă prin acest 
calvar. Apoi își zise că, atât timp cât Șerban îl susţinea, avea 
motive să spere. Fratele său credea necondiţionat în nevinovăția 
lui. Insă pe avocată o dezamăgise. Chiar dacă fără intenţie. De 
unde să-i treacă prin cap că Vanda Roca plănuise meticulos 
înscenarea, cu o imaginaţie bolnavă? Și cum să-l convingă pe 
judecător? Ce argumente să-i aducă, în afară de povestea cu 
pastele carbonara? Părea o explicaţie ieftină, necredibilă. 
Reacţia Biancăi fusese de înţeles. De aia Dragoș avusese mari 
rețineri când procurorul Rusu îi arătase cuțitul. Se temuse să nu 
fie ridicol cu scenariul său plin de scene de sex și romantism. . 

Rămase să aștepte singur într-o încăpere a Tribunalului. Işi 
închipuia agitația reporterilor adunaţi în faţa clădirii, pregătiţi să 
surprindă momentul culminant al anchetei, cu suspectul 
numărul unu scos în cătușe și ulterior băgat în arest. In sfârșit, 
se făcuse dreptate! Publicul căpătase satisfacție. Vinovatul avea 
să plătească. 

Aproape două ore îi trebuiră judecătorului de drepturi și 
libertăţi să studieze dosarul. Când Dragoș intră în sală, îi veni 
inima la loc, într-o oarecare măsură. O văzuse pe avocată. 
Așadar, Bianca hotărâse să meargă mai departe, în ciuda 
incidentului de la Parchet. 

Procurorul detașat la instanţa Tribunalului prezentă probele 


VP - 322 


acuzării, pe scurt, insistând asupra cuţitului descoperit de 
polițiști în pădurea Băneasa. Apoi făcu trimitere la articolul din 
Codul penal referitor la crimă și-i solicită judecătorului emiterea 
mandatului de arestare preventivă. 

După un scurt moment de reflecţie, judecătorul dădu cuvântul 
apărării. Avocata își închise agenda și se ridică pentru a-și 
expune punctul de vedere. 

— Onorată instanţă, domnule judecător, domnule procuror, vă 
rog să constataţi faptul că Dragoș Zaharia are cazierul nepătat. 
Nu a avut, până în prezent, vreo încălcare a legii... Clientul meu 
nu pretinde că este nici familistul convins care să nu fi încălcat 
vreodată jurământul de fidelitate față de soţie, dar nici bărbatul 
afemeiat, dispus să zboare din floare în floare, după cum l-au 
caracterizat unii. Ca orice om, a greșit... Și regretă profund 
acest lucru. Da, a avut o scurtă aventură cu Vanda Roca. Insă 
nu, nu el l-a omorât pe Viktor Roca! 

Procurorul interveni. 

— Vă rog să consemnați că Vanda Roca neagă așa-zisa 
aventură cu învinuitul. 

— E consemnat la dosar, i-o reteză judecătorul. Continuaţi, 
doamnă avocat. 

— Din probele și declaraţiile depuse reiese faptul că Dragoș 
Zaharia ar fi căutat-o insistent pe Vanda Roca imediat după 
presupusa crimă. Vă întreb, ce logică ar fi avut să procedeze 
astfel? Clientul meu spune că a fost lovit în casa familiei Vanda 
de o persoană pe care nu a recunoscut-o. La rândul său, Dragoș 
Zaharia ar fi lovit-o pe respectiva persoană cu pumnul, apoi ar fi 
fugit spre propria mașină. O reacţie firească, fusese atacat pe 
întuneric, într-o casă străină. Era normal să-și abandoneze acolo 
telefonul mobil, în condiţiile în care se speriase destul de tare. 
Dar, dacă ar fi folosit cuțitul ca să-l omoare pe Viktor Roca, așa 
cum pretinde acuzarea, apoi ar fi șters urmele, nu ar fi fost logic 
să-și recupereze și telefonul? Apoi, de ce s-au găsit doar două 
pete de sânge la locul presupusei crime? Nu rezultă, din probele 
administrate de Parchet, că urmele ar fi fost șterse de cineva. 
Să înţelegem că victima ar fi murit din alte cauze? Nu cumva 
cele două mici pete de sânge au fost special plasate acolo, ca să 
conducă spre false concluzii? Domnule judecător, vă rog să 
constatați faptul că, înainte de orice, Dragoș Zaharia nu este un 
bărbat cu un coeficient redus de inteligență. Nu-l putem bănui 


VP - 323 


de prostie. Și atunci, dacă a fost atât de precaut încât să șteargă 
balta de sânge și să scape de cadavru, după cum pretinde 
acuzarea, prin ce minune și-a lăsat telefonul la locul crimei și a 
uitat să șteargă amprentele de pe cuţit? Vă spun imediat și care 
este povestea acestui cuțit, principala probă a acuzării... 

Avocata făcu o mică pauză, fragmentându-și discursul înainte 
de a expune varianta lui Dragoș în legătură cu seara în care 
fusese în vizită la Vanda Roca. Apoi aminti despre lipsa 
cadavrului și concluzionă că, din punctul de vedere al clientului 
ei, acesta ar fi fost victima unei înscenări. 

— ... Așadar, domnule judecător, vă rog să nu daţi curs 
solicitării Parchetului de eliberare a unui mandat de arestare 
preventivă și să înlocuiţi această măsură punitivă cu interdicţia 
de a părăsi localitatea. Clientul meu are o familie, un copil 
minor, și nu intenţionează să se sustragă procesului de urmărire 
penală. 

Bianca reușise să-l scoată pe Dragoș din starea de resemnare. 
Așa cum pusese problema, era convins că judecătorului îi va fi 
dificil să ia o decizie. Aproape de nicăieri, se ivise o mică undă 
de speranță. Audierea luă sfârșit fără ca magistratul să se 
pronunțe. Urma să o facă în cel mai scurt timp, după ce 
cântărea probele. 

leșiţi în holul tribunalului, Dragoș o rugă pe Bianca să ia 
legătura cu Daria, în cazul unei concluzii nefavorabile, pentru a 
o convinge că era nevinovat. Ar fi fost prea mult pentru el să 
știe că inclusiv cei foarte apropiaţi îl considerau criminal. 
Avocata îl prinse de mâna încătușată și-i spuse să aibă 
încredere că, până la urmă, vor izbândi. Indiferent de cum vor 
evolua lucrurile astăzi, la Tribunal. 


Treizeci de minute mai târziu, polițiștii îl conduseră pe Dragoș 
până la Loganul din faţa clădirii, făcându-și loc cu greutate 
printre reporterii care așteptaseră cu sufletul la gură 
deznodământul. Mașina porni spre arestul Poliţiei Capitalei, cu 
principalul suspect pe bancheta din spate, lângă inspectorul 
Ifrim. În urma lor, înconjurată de zeci de jurnaliști cu 
microfoanele aţintite asupra ei, Bianca Tudose dădu o scurtă 
declaraţie despre emiterea mandatului de arestare preventivă, 
precizând că, din punctul de vedere al apărării, probele strânse 
de Parchet erau neconcludente. Refuză să răspundă la întrebări, 


VP - 324 


sub pretextul că ancheta era nefinalizată și orice informații 
oficiale puteau veni doar din partea procurorului criminalist. 
Odată ajunsă în mașină, o sună pe Daria Zaharia și stabiliră să 
se întâlnească. 

In timp ce Dragoș schimba primele vorbe cu colegii de 
cameră din arest, comisarul Manolache primi un apel din partea 
lui Rusu. Procurorul programase conferinţa de presă despre 
dosarul Roca și, ca de obicei, nu dorea să-și asume integral 
meritele. Cel puţin declarativ. Poliţiștii fuseseră invitaţi să 
participe la show-ul lui Rusu, deși știau foarte bine că nu vor fi 
lăsaţi să vorbească. Urmau doar să facă parte din tabloul final, 
menit să ilustreze fructuoasa colaborare dintre Parchet și Poliţie. 


VP - 325 


17. 


După o noapte albă, Daria apucase să doarmă foarte puţin 
înainte să se trezească Mihai. Urmărise la televizor conferinţa de 
presă a procurorului Rusu, apoi emisiunea de la Kanal C a lui 
Florin Merticaru, care se prelungise până după miezul nopţii. 
Avocata lui Dragoș amânase întâlnirea, un eveniment 
neprevăzut îi dăduse peste cap agenda, însă apucase să-i 
explice, la telefon, despre cum ajunseseră amprentele pe 
presupusa armă a crimei. În pofida momentului de ezitare, 
Bianca Tudose credea în continuare în nevinovăția lui Dragoș. Și 
încerca să-i dea și Dariei un dram de speranţă. 

Șerban trecuse pe-acolo sub pretextul că trebuia să-i arate lui 
Mihai o carte despre secretele jocului Minecraft, însă în realitate 
simţise că Daria avea mare nevoie de un umăr pe care să 
plângă. De un apropiat capabil să empatizeze cu suferinţa ei. 
Prietenele și colegele evitaseră să o sune, probabil șocate de 
ceea ce văzuseră la știri. Cu părinţii, Daria rupsese de mult orice 
legătură. Plecată cu ani în urmă să lucreze ca asistentă într-un 
spital din Londra, maică-sa divorțase fără regrete, după ce se 
cuplase cu un medic sirian. La vremea respectivă, tatăl Dariei 
suferise un șoc, până s-o întâlnească pe actuala soţie, despre 
care Daria avea o părere foarte proastă. Le reproșase părinţilor 
divorțul și atitudinea de după ruptură, fapt ce răcise considerabil 
relaţiile bilaterale, până la nivel de îngheţ. După izbucnirea 
scandalului cu dosarul Roca, maică-sa îi dăduse un singur 
telefon, de complezenţă, fiind interesată în mod special de 
partajul ulterior preconizatului divorț al soţilor Zaharia. Cu tatăl 
ei se întâlnise întâmplător prin oraș, însă bătrânul nici măcar nu 
adusese vorba de problemele lui Dragoș. Se interesase doar de 
Mihai, o întrebase dacă poate să-i aducă un cadou la început de 
an școlar. 

Cum părinţii lui Dragoș muriseră, iar părinţii Dariei erau ca și 
morţi, îi rămăseseră puţine refugii în caz de furtună. Cu Șerban, 
rareori găsea puncte de convergență, chiar dacă apreciase 
dorinţa acestuia de a-i fi de ajutor în momentele grele. Apoi, mai 
era buna ei prietenă din copilărie, Lucy. Trecuse recent printr-o 


VP - 326 


cumpănă, după un grav accident rutier, așa că nu se știa care 
dintre ele avea o mai mare nevoie de consolare. Față de 
cealaltă amică, Cecilia, îi lipsea curajul pentru o spovedanie 
completă, până la capăt. Și nici nu credea că i-ar fi fost de folos. 
O bănuia că nu e în stare să se transpună în situaţia ei și că are 
o oarecare doză de ipocrizie. Nu excludea ca interesul Ceciliei 
pentru tragedia prin care trecea Daria să ascundă, de fapt, 
dorinţa de a se echilibra pe sine din punct de vedere emoțional. 
Pe principiul, slavă Domnului, uite că sunt alții cu probleme și 
mai grave decât ale mele. 

Cu o seară în urmă, nu găsise suficiente resurse pentru a-i 
explica lui Mihai de ce lipsea de acasă Dragoș. Până la un punct, 
băieţelul se jucase cu Șerban, apoi Daria amânase discuţia și îi 
spusese o minciună înainte de culcare. 

Acum, venise momentul adevărului. Îi dădu să mănânce și, 
stăpânindu-se cu greu să nu plângă, încercă să-i povestească 
varianta soft a aventurii lui Dragoș, faptul că tatăl lui fusese 
victima unei conspirații, a unor oameni care născociseră 
bazaconii. 

— Ce oameni? 

Întrebarea copilului, firească, o pusese în încurcătură. Hotărî 
să-i zică despre Vanda Roca, însă Mihai nu înțelese de ce tocmai 
mama prietenului său, Tudor, ar fi avut vreun interes să-i facă 
rău lui Dragoș. Rămas fără răspuns, băiatul intră în panică și 
începu să plângă cu sughiţuri. Daria îl trase la piept, mângâindu- 
|. Cu ultimele resurse, femeia strânse din dinţi ca să-și reprime 
lacrimile. 

— Nu plânge, te rog! 

Băiatul se opri dintr-odată și o privi în ochi. 

— Și tata... unde-i tata? Când vine acasă? 

Partea proastă era că nici măcar ea nu știa. Putea fi vorba de 
o lună, de două sau de ani de zile, în cel mai rău caz. Imposibil 
să-i spună, fără să-i provoace o imensă durere. | se rupea inima 
văzându-l cum aștepta înfrigurat ca mama lui să-i dea vestea 
cea bună: Dragoș va veni acasă dintr-o clipă într-alta. 

— Tata o să lipsească o perioadă, puiule... A 

Ştia că, mai devreme sau mai târziu, o să afle. li explică, 
aproape ca la școală, că Justiţia se înșela uneori, oameni 
nevinovaţi ajungeau să sufere din cauza unor erori judiciare. 
Ajungeau să stea în închisoare, exact ca tatăl său. 


VP - 327 


— Mihai, nu mai plânge, te roagă mama... O să fie bine. Tata 
o să vină acasă... 

Oricât s-ar fi străduit, nu reușea să-l liniștească. Băiatul 
iubea pe Dragoș, iar vestea că ajunsese în închisoare 
provocase răni adânci, chinuitoare, greu de vindecat din două 
vorbe de alinare, fie ele și spuse cu toată dragostea. 

Disperată, Daria îl sună pe Șerban, îl prinse în trafic, venea 
înspre Voluntari. Își luase concediu special ca să poată sta cu 
Mihai o perioadă. Dacă trăgea linie, Daria trebuia să admită că 
singura persoană de încredere, pe care se putea baza, era 
cumnatul ei. 

Când îi deschise ușa, bărbatul îi îmbrăţișă pe amândoi și-i 
dădu lui Mihai un joc nou pentru PlayStation. Spera să-i mai 
abată gândurile către lucruri care-i făceau plăcere. Daria se 
scuză, îi lăsă pe băieţi în living și se duse la etaj, să se 
pregătească de plecare. Avea întâlnire cu avocata. 

Înainte de-a ieși, îi explică lui Șerban cum să rezolve cu masa 
de prânz, îl sărută pe Mihai și-i promise c-o să meargă cât de 
curând împreună să-l vadă pe Dragoș. Bianca îi povestise 
despre posibilitatea unei vizite în arestul Poliţiei. 

Își șterse lacrimile la volanul mașinii, înainte de-a deschide 
porţile cu telecomanda. În urma ei, se puse în mișcare o altă 
mașină, cu doi paparazzi de la un ziar de scandal. Orice 
eveniment insignifiant, orice fotografie banală se transformau 
instant în bombe de presă, în special după arestarea lui Dragoș. 
Publicaţiile importante deschiseseră ediţia de dimineaţă cu 
ample relatări despre cazul Roca, cu declaraţii din conferinţa de 
presă a procurorului Rusu, cu presupusa armă a crimei și 
argumentele anchetatorilor. Un singur lucru lipsea ca să fie 
tabloul complet: cadavrul magnatului Viktor Roca. Avocata 
Bianca Tudose evitase să aducă alte dovezi sau măcar 
raționamente în favoarea clientului ei, preferând să nu 
comenteze probele din dosar. Și Vanda Roca fusese la fel de 
refractară față de presă, așa că singurele informaţii oficiale 
rămăseseră cele furnizate de Parchet. Pentru că Dragoș Zaharia 
continua să-și proclame nevinovăția (în ciuda dovezilor palpabile 
descoperite de polițiști), unele publicaţii aveau mari dubii cu 
privire la sănătatea mintală a acestuia. Cum putea nega un 
lucru atât de evident? Cu alte cuvinte, cât de nebun să fii ca să 
ai un astfel de comportament?! 


A 


Ap 


VP - 328 


Cu paparazzi în spatele ei, Daria ajunse lângă clădirea de 
birouri unde se afla cabinetul avocatei. Cobori în parcare și se 
uită lung spre mașina cu indivizii care-i făceau poze 
nestingheriţi, de la nici zece metri. Dacă altă dată i-ar fi 
muștruluit bine, acum se simţea prea obosită pentru așa ceva. 
Dispăru în clădire și urcă la etaj, unde Bianca o primi de îndată. 

Se scuză pentru ziua de ieri, când amânase întâlnirea din 
pricina ei. 

— Poate e mai bine că n-am discutat la cald, fu de părere 
avocata. Bei un ceai, o cafea? 

— Nu, mulțumesc. 

— Cum se simte băieţelul? 

Daria își cobori privirea, rezistă impulsului puternic de a-și 
exterioriza emoţiile. Avea un mare nod în gât. 

— E acasă, cu Șerban... 

— l-ai spus? 

— Da... 

— Și? 

— Plânge... suferă, îţi dai seama. Și mi-e ciudă că nu știu cum 
să-i alin suferinţa... l-am zis c-o să mergem să-l vedem... sper... 

— Da... Trebuie să depunem o cerere. De obicei, nu sunt 
probleme. 

— Ai mai vorbit cu Dragoș? 

— Nu... Am depus la Curtea de Apel contestaţia împotriva 
mandatului de arestare. Dar n-aş vrea să-ți faci mari speranţe. 
Așa cum stau lucrurile în momentul de față, orice complet de 
judecată ar fi înclinat să meargă pe mâna Parchetului. 

Avocata se ridică să-și recupereze telecomanda de la aparatul 
de aer condiţionat. Îi părea rău de situaţia în care se ajunsese, 
însă nu-și permitea luxul de a se transpune în pielea clienţilor. 
Ar fi fost prea riscant să se implice emoţional. l-ar fi diminuat din 
capacitatea de a fi obiectivă, de a privi cazul cu detașarea 
specialistului dispus să cântărească lucrurile cu mare fineţe. 

Reveni la birou. 

— Îmi scapă ceva în legătură cu dosarul Roca. Și asta mă face 
să cred că Dragoș ar putea să spună adevărul. 

Pentru câteva momente, Daria se însufleți. 

— Și cum putem dovedi că-i nevinovat? 

— Ei bine, sincer... deocamdată, nu știu... Asta-i marea 
problemă. Dar am speranţe că vom găsi o soluţie ca să 


VP - 329 


demontăm acuzaţiile Parchetului. 

— Totuși, nu pricep ce-i cu cuțitul ăla... Fă-mă să înţeleg mai 
bine. 

— Dragoș mi-a povestit că, în contextul aventurii pe care a 
avut-o cu Vanda Roca, a fost acasă la ea într-o seară, când 
bărbată-su era plecat din ţară. Vanda l-a pus să taie niște 
şuncă... Să pregătească ceva de mâncare... Ştiai despre chestia 
asta? 

— Nu. 

— Îmi pare rău, Daria, îmi închipui ce simţi... dar, una peste 
alta, prefer să cred că Dragoș te-a înșelat, decât că ar fi un 
criminal. 

— Deci... să înțeleg că totul a fost pus la cale, a fost 
premeditat de Vanda Roca? 

— Dacă Dragoș spune adevărul, așa s-ar părea. Tu ce zici? 
Cine minte? 

In așteptarea răspunsului, avocata își scoase telefonul să-și 
verifice mesajele. Daria ezita. Avea îndoielile ei. Apoi, dând 
timpul înapoi, amintindu-și de clipele fericite alături de Dragoș, 
refuza să admită că trăise atâţia ani în pat cu un criminal. Cel 
mult, cu un bărbat care-o iubise doar până la un punct. 

— Dragoș e nevinovat. Aș putea să jur! 

O spusese cu siguranța femeii disperate să-și ajute 
partenerul. 

— Și eu zic la fel, o completă Bianca. De aia am acceptat să 
mergem mai departe... Acum, te rog să mă scuzi, Daria, trebuie 
să ajung de urgenţă la Tribunal. Rămâne să depun cererea 
pentru vizită și te sun imediat ce am răspunsul, ca să te vezi cu 
Dragoș. OK? 

— Bine... îți mulțumesc mult. 

Se despărţiră și Daria cobori la mașină, unde, înainte de a 
urca, îi zări pe cei doi paparazzi cu obiectivul foto scos pe geam. 
Îl sună pe Șerban, care o linişti în privinţa lui Mihai. Băiatul 
părea în regulă. Discutară despre preconizata vizită în arestul 
Poliţiei, iar Șerban se strădui s-o încurajeze. La final, Daria îl 
rugă s-o aștepte, avea să întârzie puţin prin oraș. Ştia că, odată 
ajunsă acasă, singură între patru pereţi, i-ar fi fost imposibil să 
nu cadă pradă deznădejdii. Să nu o copleșească gândurile 
negre, care oricum puseseră stăpânire pe ea, chiar dacă 
aparent le ţinea la distanță. Întâlnirea cu avocata îi făcuse bine, 


VP - 330 


ca de altfel și evadarea din propria locuinţă, unde se simțea 
vinovată pentru incapacitatea de a-l consola pe Mihai. 

Se uită din nou înspre reporteri. Prezenţa lor îi accentuase 
starea de neliniște. Decise să scape cumva de ei. Cobori din 
mașină și merse pe jos o bucată. li zări în urmă, la mică 
distanţă. Apoi cobori în staţia de metrou, unde avea șanse mari 
să se piardă în mulţime. luţi pasul, intrând într-un șuvoi de 
oameni, spre disperarea celor doi paparazzi care încercau să 
țină aproape. 

Ajunse în toaleta unui fast-food, zăbovi preț de zece minute, 
apoi luă primul tren oprit în staţie. Se uită în jur și răsuflă 
ușurată. Reușise să-i piardă pe paparazzi. Însă o privea insistent 
un pensionar. Puse capul în pământ, jenată, îi era teamă să nu fi 
fost recunoscută, după ce interviul cu George Constantinescu 
devenise viral pe internet. Se gândi să-și pună ochelarii de 
soare. 

leșită la aer, trei staţii mai departe, merse o perioadă fară 
direcţie. Nu știa cu exactitate unde se afla, dar asta avea prea 
puţină importanţă. Pur și simplu, îi făcea bine să se miște printre 
oameni. Doar că presiunea rămăsese acolo, chinuitoare, îi 
treceau prin minte aceleași întrebări fără răspuns, aceleași 
temeri cu privire la viitorul ei. Perspectivele arătau sumbru. Norii 
negri, de furtună, întunecau linia orizontului de jur-împrejur. 
Oriunde s-ar fi întors, oriunde s-ar fi uitat, nu vedea nici măcar o 
rază palidă de soare. In lipsa lui Dragoș, era obligată să vândă 
casa și să returneze creditul. Pe urmă, dacă acuzaţiile aveau să 
se confirme printr-o condamnare la ani grei de închisoare, 
intervenea inevitabil divorțul. Însă cel mai tare o frământa faptul 
că nu știa cât de mult va suferi Mihai. Ar fi fost în stare de orice 
sacrificiu, de orice gest nebunesc pentru a-l proteja. 

Intră într-un parc de joacă, pustiu la acea oră, și se așeză pe 
bancă. Işi scoase mobilul să citească ultimele știri, cu riscul de 
a-și agrava depresia. Poza lui Dragoș ieșind în cătușe de la 
Tribunal era nelipsită de pe prima pagină a principalelor 
publicaţii. Verdictul jurnaliştilor fusese aproape unanim, 
prezentatorul de la Roata Norocului îl omorâse pe magnatul 
Roca după o idilă cu soţia acestuia. In speranţa c-o să rămână și 
cu Vanda, și cu banii milionarului. Echipa de polițiști condusă de 
comisarul Manolache scotocea în continuare zone întinse din 
pădurea Băneasa, în căutarea regretatului Roca. Zaharia 


VP - 331 


refuzase să-și recunoască faptele, în pofida probelor evidente, 
iar judecătorii aveau un motiv în plus să-l înfunde în pușcărie 
pentru mulţi ani de-acum încolo. 

Se ridică să plece, când primi un SMS pe mobil. Îl citi cu 
stupefacţie: Bună, Daria. Poti veni, ACUM, în Voluntari? Trebuie 
să lămurim lucrurile. Mesajul era trimis de însăși... Vanda Roca! 
Daria își verifică ceasul și-i răspunse tot printr-un SMS: Ajung în 
maximum 30 de minute. Primi rapid confirmarea: OK. Te aștept. 
Pe urmă comandă un taxi de la Uber, îndreptându-se spre 
ieșirea din parc. Ar fi pierdut prea mult timp până să-și 
recupereze mașina din parcarea de la cabinetul de avocatură. 

In drum spre Voluntari, făcu zeci de supoziţii. Propunerea 
surprinzătoare a Vandei nu avea cum să fie de bun augur. În 
niciun caz nu o chemase ca să-și mărturisească păcatele. Poate 
intenţiona s-o tragă de limbă, să afle alte informaţii despre 
Dragoș, care să-l înfunde și mai tare. Sau poate, cine știe, voia 
să discute ca de la femeie la femeie, ca de la mamă la mamă, 
ca să-i explice că nu avusese acea aventură cu Dragoș și că tot 
ce apăruse în presă erau doar minciuni. 

Cândva, o respectase. Văzuse în Vanda un model demn de 
admirat, văzuse în ea împlinirea propriilor vise. Pe urmă, odată 
cu izbucnirea scandalului, își schimbase radical părerea. Fusese 
uimită de cât de ușor se lăsase manipulată, de cât de ușor se 
înșelase în privinţa Vandei. Nu era de mirare că-l îmbrobodise pe 
Dragoș și, în final, reuşise să le distrugă viaţa. În momentul ăla, 
o dușmănea de moarte, ar fi strâns-o de gât fără mari regrete. 

li mulțumi șoferului de la Uber, cobori din mașină și rămase 
câteva clipe în faţa porţii înainte de-a suna la interfon. Se auzi 
un clic și apăsă pe mâner. Din cauza emoţiilor, simţi un ușor 
frison atunci când făcu primii pași pe alee. Grădina arăta superb 
chiar și în lipsa lui Viktor Roca. 

Undeva în dreapta remarcă BMW-ul Vandei. Bătu insistent la 
ușă. Nu primi răspuns. Îndrăzni să intre, yala fusese descuiată. 
Păși cu sfială în living. 

xxx 

Nicu Cercel se trezi cu capul greu. Petrecuse cu un camarad 
cu care muncise pe vremuri în Spania, în construcţii. Își 
amintiseră de perioada de haiducie, când nu aveau obligaţii, 
erau foarte tineri și spărgeau banii pe distracţii, în principal, pe 
băutură și femei. 


VP - 332 


Pe urmă, Nicu își găsise aleasa inimii, se însurase la nici 23 de 
ani, făcuse doi copii și revenise în ţară cu familia după un 
conflict cu patronul, sătul să muncească printre străini și dornic 
de un nou început. Bun meseriaș, se angajase la una dintre 
primele firme din Penta Grup, unde în scurt timp se făcuse 
remarcat pentru conștiinciozitatea și priceperea lui. Glumeţ din 
fire, îi atrăsese atenția inclusiv marelui boss, care văzuse în el 
calităţile unui viitor administrator, instalator, electrician, zidar, 
șofer, curier, grădinar și, în general, cam orice avea nevoie la o 
proprietate de milioane de euro cum era cea din Voluntari. Așa 
că Viktor Roca îl scutise de atribuţiile de serviciu pentru a-i da 
alte sarcini, mult mai bine plătite. 

La rândul său, Nicu îmbrăţișase ideea cu entuziasm, se 
mândrea că lucra direct pentru familia Roca, avea o oarecare 
libertate de mișcare și, în plus, îi dublaseră salariul. Dacă la 
început se temuse c-o să se plictisească - în fond, ce mare 
brânză era de făcut pe lângă casa unui milionar? -, pe urmă 
constatase că nu-i ajungea timpul. Vanda nu-l plăcuse din start, 
dintr-un motiv nedeslușit, îl umilea în mod frecvent, îl trimitea 
să-i facă diverse cumpărături în momente nepotrivite și adeseori 
îi reproșa calitatea lucrărilor de grădinărit. Era punctul său slab, 
fără îndoială. Însă, ambițios din fire, Nicu reușise să fure 
meseria de la alţii, să se documenteze de pe internet și, în cele 
din urmă, s-o surprindă până și pe exigenta Vanda. 

Dispariţia protectorului său îl șocase, de două săptămâni nu 
avea în cap decât perspectiva pierderii jobului, mai ales că 
Vanda îi limitase programul la doar trei zile pe săptămână, fără 
să-i ofere explicații. 

Își făcu cafeaua la ibric și ieși în balcon să fumeze. Copiii nu 
se treziseră încă, iar soţia lucra în tură de noapte la fabrica de 
pâine. Bărbatul plănuia să curețe terenul de tenis, să tundă 
gazonul și să repare instalaţia de udat grădina, care avea mici 
probleme la două dintre aspersoare. Pe urmă, avea de gând să 
schimbe apa din piscină și să vopsească, preventiv, poarta 
metalică de la intrare. Vanda făcea crize de nervi dacă vedea 
mici urme de rugină. 

În drum spre Voluntari, Nicu își lăsă copiii la școală, pe urmă 
opri să-și cumpere ţigări și suc. Parcă mașina în faţa casei, iar 
când intră în curte și zări BMW-ul Vandei, îi scăzu brusc 
entuziasmul. Chiar nu avea chef de alte reproșuri. 


VP - 333 


Pentru început, mătură terenul de tenis, trecu peste zgură cu 
tăvălugul, o stropi cu furtunul și, la final, refăcu marcajul cu praf 
de var. Știa că, din nefericire, în lipsa lui Viktor Roca, se 
străduise inutil ca totul să arate impecabil. Vanda rareori juca 
tenis, iar Tudor nici atât, dacă nu-l împingea taică-su de la 
spate. 

Merse apoi să pornească tractorașul Honda de tuns gazonul, 
un utilaj scump, destinat suprafeţelor foarte mari, de peste zece 
hectare, dar pe care Viktor Roca insistase să-l cumpere doar 
pentru plăcerea de a-l conduce prin curte din când în când. 
Dădu la cheie fără succes. Işi aminti că săptămâna trecută 
descoperise defecțiunea de la sistemul electric și, luat cu alte 
treburi, uitase să cumpere piesa respectivă. Ar fi putut amâna 
operațiunea până după weekend, însă cu riscul de a primi o 
săpuneală zdravănă. 

Scoase mobilul și o sună pe Vanda, fără nicio tragere de 
inimă. Avea nevoie de bani ca să repare tractorașul. Doar că 
apelul intră, în final, pe mesageria vocală. 

Nicu înjură, își aprinse ţigara și porni agale spre casă. Bătu la 
ușă, apoi îndrăzni să apese pe clanţă. Strigă, preventiv, încă din 
prag. 

— Doamna Vanda! 

Ceea ce văzu în living îl îngrozi, provocându-i stări convulsive 
de vomă. Preferă să iasă rapid la aer și să sune, precipitat, la 
112. 


În scurt timp, criminaliștii și ofiţerii de la Serviciul Omoruri 
aveau să ajungă în casa familiei Roca, unde zăceau fără suflare 
două femei. Vanda Roca și Daria Zaharia muriseră! Medicul 
legist speculă în legătură cu cauzele celor două decese. Din 
primele observaţii, rezulta că fusese vorba despre crimă, urmată 
de sinucidere. Ambele comise cu cel puţin douăzeci și patru de 
ore înainte. 

Inspectorul Ifrim își puse mâinile-n cap. Fix asta le trebuia ca 
să fie complet dosarul Roca! 

— Ce zici, șefu'? Tare, nu? 

La rândul său, comisarul Manolache părea răvășit. leșise afară 
ca să-i lase pe tehnicienii criminaliști să-și facă treaba. În faţa 
ușii de la intrare, cu fundul pe iarbă, Nicu fuma ţigară de la 
țigară. Tocmai le povestise polițiștilor, cu lux de amănunte, cum 


VP - 334 


făcuse descoperirea macabră. Prăbușită în mijlocul camerei, 
Vanda Roca fusese lovită în cap cu un obiect greu, o girafă din 
bronz abandonată ulterior undeva pe covor, în timp ce Daria 
Zaharia își găsise sfârșitul pe unul dintre fotolii, într-o baltă de 
sânge. Își tăiase venele cu cuțitul, fără să lase vreun ultim 
mesaj. In mod firesc, polițiștii ar fi urmat să găsească 
amprentele femeii pe cuţit, ca și pe statueta din bronz. 

In faţa casei apărură și primii reporteri, alertaţi probabil de 
unul dintre subalternii lui Manolache. Comisarul se strădui să-și 
păstreze calmul, prezenţa presei îi dădea motive în plus de 
surescitare. Il sună pe comandantul Poliţiei ca să-l pună la 
curent cu primele informații, iar când închise îl văzu în curte pe 
procurorul Rusu. Se salutară, apoi Manolache îi rezumă 
povestea în câteva cuvinte. Livingul familiei Roca era încă plin 
de criminaliști care prelevau probe și filmau fiecare detaliu. 
Medicul legist îşi terminase examinarea preliminară. Înainte de- 
a pleca, le promise lui Manolache și lui Rusu un raport complet 
imediat după autopsie, în cel mai scurt timp. După opinia lui, 
probabil că Vanda fusese lovită prin surprindere, lipseau urmele 
unei încăierări între cele două femei. Analiza dinamicii loviturii 
avea să le aducă date suplimentare. 

La rândul său, Rusu simţi nevoia de-a raporta evenimentul. Se 
retrase spre piscină, de unde îl sună pe șeful său direct, apoi pe 
procurorul general, cu care vorbise în mai multe rânduri de la 
deschiderea dosarului Roca. Urma să-l ţină la curent în 
continuare. Amândoi se așteptau la presiuni uriașe din partea 
presei. Deciseră să furnizeze informaţii oficiale abia după 
concluziile medicului legist, întărite de  constatările 
criminaliștilor. 

Încă marcat de tabloul cu cele două femei găsite fără suflare, 
inspectorul Ifrim își aminti de fiul soţilor Zaharia. Îi spuse 
comisarului că, odată cu moartea Dariei, băieţelul rămăsese, 
practic, în grija nimănui. De fapt, în grija bunicilor, în cel mai 
fericit caz. Dragoș era în arestul Poliţiei, încă nu aflase despre 
tragedie, dacă nu cumva se grăbise presa să publice informaţii 
neoficiale, obținute pe surse. Manolache îl trimise pe Ifrim să 
stea de vorbă cu Dragoș Zaharia și să încerce să profite de șocul 
emoţional pentru a-i smulge o eventuală mărturisire. Bănuia că 
bărbatul se va considera, pe bună dreptate, principalul vinovat 
pentru moartea soției și, pe fondul căderii psihice, va înceta să- 


VP - 335 


și mai susţină inocenţa. Chiar dacă era fascinat, în continuare, 
de locul crimei, inspectorul fu de acord să plece spre arestul 
Poliţiei. Într-o mare măsură, îl atrăgea și perspectiva de a-i 
smulge lui Zaharia o spovedanie completă. Aștepta cu 
înfrigurare momentul, mai ales că pusese pariu cu Manolache. 

Când îl văzu, inspectorul își dădu imediat seama că Zaharia 
nu știa. Gardianul îl adusese într-o cameră folosită, de obicei, 
pentru interogatorii. Bărbatul părea mai degrabă îngrijorat, își 
lăsase barbă și încerca să ghicească scopul vizitei lui Ifrim. 
Socotea curios faptul că inspectorul venise singur, fără 
comisarul Manolache. 

Polițistul își trase scaunul într-un colț al mesei. Mai venise și în 
trecut cu vești proaste pentru rudele victimelor, însă acum 
contextul era diferit. Persoanele implicate în activităţi criminale 
de competența Serviciului Omoruri proveneau în general din 
medii foarte sărace și aveau educaţie precară. De multe ori, 
băutura reprezenta principalul catalizator al conflictelor 
sângeroase. Ifrim avusese experiențe la limita grotescului cu 
soțiile unor victime care, culmea, se bucuraseră la aflarea 
veștilor tragice, fără să-și ascundă imensa ușurare că scăpaseră 
de vreun bărbat bețiv și violent. 

In dosarul Roca nu era vorba nici pe departe despre oameni 
fără căpătâi. Dimpotrivă. Tocmai asta stârnise imensul interes în 
jurul cazului. Odată cu ultimele evenimente, povestea celor 
două familii, Roca și Zaharia, întrecea în dramatism orice 
telenovelă la care se uitaseră cu sufletul la gură românii după 
revoluţia din 1989. Se adeverise că, în ciuda eforturilor de 
creație din industria de divertisment, viaţa bătea filmul. 

Inspectorul nu-și făcuse un plan. Îl întrebă pe Zaharia ce mai 
știa despre băieţelul său. Dimineaţă, Dragoș discutase cu 
avocata. Aflase de la ea că Șerban își luase concediu ca să stea 
cu Mihai. 

— Știţi numărul de mobil al fratelui dumneavoastră? 

— Da... De ce? 

In loc de răspuns, polițistul își scoase telefonul și i-l dădu. l-l 
împinse, ușor, pe masă. Dragoș se uită lung, fără să priceapă. 

— Sunaţi-l... Poate vi-l dă pe Mihai, să vorbiţi cu el. 

Nu știa cum să interpreteze gestul lui Ifrim, însă tentaţia era 
prea mare. Formă numărul și Șerban îi răspunse după primul 
apel. Într-adevăr, venise acasă la ei, în Voluntari. Acum stătea la 


VP - 336 


masă, în bucătărie, împreună cu Mihai. Dragoș ceru să i-l dea la 
telefon. După o scurtă ezitare, fratele său se conformă. Băieţelul 
începu să plângă, părând confuz, și îl întrebă despre Daria. 
Tulburat, Dragoș nu înţelese mare lucru, până când Șerban îi 
spuse despre absenţa Dariei și faptul că o sunase în zadar, atât 
ieri seară, cât și în cursul dimineţii. Aflase doar că se întâlnise cu 
avocata, iar din punctul ăla nu mai știa absolut nimic. 

Zaharia avu un presentiment negru. Se uită la poliţist și 
întrerupse, brusc, convorbirea. Îi întinse telefonul. 

— Aveţi să-mi spuneți ceva? 

Așteptă încordat confirmarea că nu era ceva chiar atât de 
grav pe cât i se citea inspectorului pe faţă. 

— Da... 

— S-a întâmplat vreo nenorocire?! 

Pe un ton care se voia compătimitor, Ifrim îi dădu vestea. 
După primele investigaţii, reieșea că Daria Zaharia se 
sinucisese, nu înainte de-a o lovi mortal pe Vanda Roca. In lipsa 
părinţilor, se punea de urgenţă problema tutelei pentru Mihai. 

Rămas fără replică, împietrit de durere, bărbatul își prinse 
capul în mâini. 

— Sunteţi sigur că s-a sinucis?! 

Inspectorul îi confirmă sec. Pe urmă, îi dădu din nou telefonul 
și-l rugă să-l sune pe fratele său. 

Scurta convorbire dintre fraţii Zaharia fu încărcată de 
dramatism, pe Dragoș îl năpădiră lacrimile. Șocat la aflarea 
veștii, Șerban rămase iniţial fără cuvinte. Cu noduri în gât, 
promise c-o să aibă grijă de Mihai și o să ia legătura cu avocata. 

Chiar dacă plecase cu intenţia de a juca murdar, Ifrim amână 
momentul. Văzându-l pe Zaharia la pământ, distrus, parcă 
cerșind îndurare, avu un sentiment de înțelegere față de 
suferința bărbatului. Asta în ciuda faptului că-l considera 
principalul responsabil pentru întreaga tragedie. Il bătu ușor pe 
umăr înainte de a ieși din încăpere. 

Revenit în celulă, Dragoș se lungi în pat, cu fața la pernă. Cei 
trei colegi de detenţie îl ignorară. Erau concentrați la partida lor 
de poker pe ţigări. Unul dintre ei deschise televizorul pe 
Realitatea TV, genericul jurnalului de știri tocmai rula pe ecran. 
Prezentatoarea, o tipa blondă care în lipsa machiajului ar fi 
speriat copiii înainte de culcare, citi de pe prompter vestea de 
ultim moment: BREAKING NEWS! Crimă, urmată de sinucidere în 


VP - 337 


casa milionarului Roca! Pentru amănunte în direct, de la fața 
locului, legătura fu preluată de o reporteriță abia ieșită de pe 
băncile școlii. Având în fundal locuinţa familiei Roca, tânăra 
începu să turuie cu entuziasm despre investigațiile 
criminaliștilor, ajunși acolo încă de dimineaţă. Informațiile, 
deocamdată neoficiale, indicau două victime, Vanda Roca și 
Daria Zaharia, ultima fiind considerată responsabilă pentru 
crimă și sinucidere. 

Din studioul televiziunii, prezentatoarea aminti despre dosarul 
Roca și arestarea lui Dragoș Zaharia, apoi încercă să menţină 
atenţia telespectatorilor printr-o discuţie cu psihologul de 
serviciu al postului TV, rugat să intervină telefonic. Specialistul 
își manifestă convingerea că Daria Zaharia cedase nervos și, 
probabil pe fondul unei altercaţii cu Vanda Roca, reacţionase 
violent, omorând-o. Cum anume ajunsese în casă la familia 
Roca, rămânea o mare enigmă. Insă mobilul era clar. O 
disprețuia pe Vanda, o dușmănea, o considera principalul 
vinovat pentru drama prin care trecea familia Zaharia. După 
gestul criminal, veniseră remușcările și, inevitabil, decizia de a 
se sinucide. 

Colegii de celulă ai lui Dragoș întrerupseseră partida, 
rămăseseră blocaţi, uluiţi, cu cărţile de joc în mână, ochii în 
televizor și gurile deschise. Ştirea de senzaţie fusese mai mult 
decât își putuseră închipui, îi lăsase mască. Practic, stăteau în 
aceeași cameră cu soţul unei criminale, care la rândul său era 
criminal! O familie de criminali! Doi monștri! 

Contrabandistul de ţigări îl luă la mișto pe Zaharia. 

— Alo, domnu’, fiţi amabil. Ne daţi și nouă un autograf? 

Găinarii râseră. Dragoș avu un prim impuls să sară la bătaie, 
apoi renunţă. Nu era în stare nici măcar să vorbească, se simţea 
de parcă fusese dat printr-o mașinărie de tocat carne. Il durea 
tot corpul și îi zvâcneau tâmplele. Nu-și putea șterge din cap 
imaginea Dariei zăcând într-o baltă de sânge. De ce? De ce s-o fi 
omorât pe Vanda? Și, mai ales, de ce să-și ia viaţa, când avea 
un copil de crescut?! 

Treizeci de minute mai târziu, gardianul deschise ușa și-l 
strigă. Îl aștepta avocata, în aceeași încăpere unde îi dăduse 
cumplita veste inspectorul Ifrim. 

Bianca își scoase agenda. 

— M-a sunat Șerban. Imi pare nespus de rău, Dragoș... 


VP - 338 


Bărbatul se strădui să-și înăbușe lacrimile. 

— Ce ţi-au zis polițiștii? îl întrebă avocata. 

— Nu foarte multe... Că ar fi omorât-o pe Vanda, apoi s-a 
sinucis. 

— Și? Tu ce crezi că s-a întâmplat? 

Ridică din umeri. Își încleștă maxilarele înainte de a-i 
răspunde. 

— Când se enervează, Daria e... mă rog... 

— Cum e? 

— Impulsivă... 

— Și eu sunt la fel, când mă enervez... Și tu, nu-i așa? 

— Da... Dar de aici până la crimă și sinucidere, parcă-i prea 
mult... Refuz să cred! 

— OK, înțeleg... Din păcate, o să dureze ceva până să am 
acces la dosar. În lipsa probelor strânse de anchetatori, ne 
bazăm doar pe supoziţii... Pe antecedente și probabilităţi, 
întrebarea este dacă Daria era genul de femeie care, atunci 
când vă certaţi la cuțite, să amenințe cu gesturi extreme. 

— Vrei să spui, să amenințe că se sinucide? 

— Exact. 

— O să fiu foarte sincer cu tine... Da, s-a întâmplat în câteva 
rânduri... Însă, te rog să mă crezi... n-am avut niciodată temeri 
că o s-o și facă. Niciodată! 

— Să înțeleg că era modul ei de-a se victimiza. 

— Într-un fel, da... Modul ei de-a mă face să conștientizez că 
greșisem... Știi ceva de Mihai? Cum se simte? 

După ce-și notă două idei în agendă, avocata îi răspunse. 

— Șerban mi-a spus că încearcă să ţină lucrurile sub control... 
Deocamdată, a găsit o altă explicaţie pentru lipsa Dariei. Insă, la 
un moment dat, va trebui să... Apropo de Mihai, se va pune 
problema ca judecătorii să ia rapid o decizie în legătură cu 
tutela copilului. Are bunici? 

— Ai mei s-au prăpădit, iar bunicii dinspre Daria... am mari 
îndoieli că ar fi dispuși să-l crească. 

Îi dădură lacrimile. Plânse în voie, fără să-i pese de avocată. 
Trecu un timp până să-și revină, iar Bianca îi respectă, în tăcere, 
suferinţa. Își imagina cam ce-ar putea fi în mintea bărbatului, 
cât de mult îl tortura sentimentul vinovăţiei. 

— Părinţii Dariei sunt divorțaţi, îi explică Dragoș. Mama ei și-a 
refăcut viața în Anglia... și taică-su s-a recăsătorit cu o femeie 


VP - 339 


care avea deja doi copii. 

— Am înţeles. E complicată situaţia. 

— Da... Probabil că o să caute Șerban o bonă. Nu poate sta tot 
timpul cu Mihai. 

— Ar mai fi o posibilitate, dar cu șanse incerte de izbândă. Să- 
i convingem pe judecători să meargă pe varianta arestului la 
domiciliu. 

— Există precedente, când e vorba de acuzaţii de omor? 

— Nu prea, ăsta-i necazul... Dar situaţia e diferită, clar. 
Vorbim despre un copil. 

— Și dacă nu acceptă? 

— Atunci fratele tău rămâne singura variantă. Lasă-mă să 
vorbesc cu el, să văd ce zice... dacă-i de acord. 

— Nu-i nevoie să-l întrebi. Șerban ţine foarte mult la Mihai. 

— Îmi pare rău, Dragoș, că treci prin momentele astea... Și 
vreau să te ajut. Dar avem nevoie și de puţin noroc. 

— Mda... Puțin mai mult... 

Își prinse din nou capul în mâini, obosit. Nu credea în minuni. 
Nu văzuse minuni. lar Bianca Tudose, în pofida competenţei și a 
dorinței de a-l salva, avea limitele ei. Pe care și le recunoștea cu 
onestitate. 

— Vreau să te rog ceva, îi spuse bărbatul, într-un târziu. 

— Sigur. Orice. 

— Ți-aș rămâne veșnic îndatorat... Tin foarte mult să ies din 
arest măcar două ore. Pentru înmormântarea Dariei. 

Avocata își notă în agendă. Pe Dragoș îl străbătu un fior, care 
îi umezi ochii. 

— Îți promit că fac tot posibilul. Merg astăzi în audienţă la 
președintele Tribunalului. 

— Mulţumesc, Bianca... Mai treci pe-aici? 

— Da, sigur. Te ţin la curent. 

Bărbatul se ridică și ieși, înainte să izbucnească în plâns. O 
făcu în drum spre celulă, fără să-i fie jenă de gardian. Se lungi în 
pat și-și puse perna pe cap. Colegii renunţaseră demult la 
partida de poker. Urmăreau fascinaţi ediţia specială a emisiunii 
lui Florin Merticaru, care titrase mare pe ecran, cu litere negre 
pe fundal galben, Familia criminală din Voluntari. Primise deja 
informaţii pe surse despre schimbul de SMS-uri dintre Vanda 
Roca și Daria Zaharia, cu puţin timp înainte de producerea 
tragediei. Chestorul Lefter și avocatul Vicol comentau 


VP - 340 


înfierbântaţi ultimele evenimente, invocând lipsa de respect a 
anchetatorilor pentru jurnaliști, care așteptau cu sufletul la gură 
conferinţa de presă a procurorului Rusu sau măcar un 
comunicat sec din partea Parchetului. Orice știre banală despre 
destinul familiilor Roca și Zaharia devenea automat cel mai citit 
articol pe internet. Orice întâlnire între prieteni, orice discuţie pe 
stradă sau la birou începea invariabil cu bomba zilei. Inclusiv 
ședința de guvern debutase cu luările de cuvânt ale miniștrilor 
de Justiţie și de Interne, pe aceeași temă. Pe cât de 
impresionant era spectacolul mediatic, pe atât de mare se 
dovedea a fi drama celor direct implicaţi. 

Dragoș Zaharia se întrebă, pentru prima dată, dacă mai avea 
vreun rost să trăiască. 


VP - 341 


18. 


După o seară perfectă, în care își bătuse propriul record de 
audienţă, Florin  Merticaru se pregătea pentru o nouă 
performanţă. În mod excepţional, venise sâmbătă la prânz în 
sediul televiziunii, de unde urma să transmită ediţia specială 
dedicată dosarului Roca. Mai exact, dedicată înmormântării 
celor două victime, Vanda Roca și Daria Zaharia. Ca un făcut, se 
nimerise ca ambele evenimente funebre să aibă loc în aceeași 
zi, la cimitire diferite. Mană cerească pentru presa de scandal 
pregătită să intre cu cizmele în intimitatea familiilor îndoliate. Pe 
lângă reporteri, la porțile cimitirelor aveau să năvălească sute 
de gură-cască, să se convingă cu ochii lor că cele două femei, 
devenite între timp la fel de cunoscute ca părintele Arsenie 
Boca, muriseră cu adevărat. Și nu de moarte bună, din 
nefericire. 

La cimitirul Izvorul Nou, slujba de înmormântare a Dariei 
Zaharia a fost foarte scurtă, adaptată canoanelor Bisericii 
Ortodoxe în cazul morții prin sinucidere. Un văr de-al Dariei 
lucra la Patriarhie și pusese o vorbă pe lângă unul dintre ierarhi. 
Puținele rude și cei câţiva prieteni apropiaţi așteptau să-și 
încheie preotul slujba, iar sicriul să fie coborât în locul de veci. 
Doi fotoreporteri reușiseră să treacă de cordonul de securitate și 
încercau, discret, să prindă cât mai multe cadre cu Dragoș 
Zaharia, ieșit din arestul Poliţiei special pentru a participa la 
înmormântarea soţiei. O dronă a postului de televiziune Kanal C 
zbura silențios la mică înălțime, transmițând în direct imagini 
din cimitir. Mulțimea de gură-cască fusese oprită în faţa porţii de 
la intrare de către agenţii Poliţiei locale. Departe de locul unde 
se ţinea slujba, lumea comenta ce văzuse la televizor cu o seară 
în urmă. În special femeile de vârsta a treia își doreau ca Dragoș 
Zaharia să putrezească în închisoare. El era cauza tuturor 
relelor. Din pricina lui muriseră trei oameni, iar doi copii minori 
rămăseseră fără părinţi. Cât tupeu să vină acolo, la cimitir! 

Sprijinit de fratele său, Dragoș își luă rămas bun de la Daria, 
presărând un pumn de ţărână pe sicriu. Dacă ar fi ridicat capul 
în acel moment, i-ar fi văzut pe părinţii soţiei care îl priveau cu 


VP - 342 


ură. ÎI prinse de mână pe Mihai, care insistase să vină la cimitir 
s-o conducă pe mama lui pe ultimul drum. Se lăsă în genunchi, 
la nivelul copilului, și-i șopti ceva la ureche. Apoi îl îmbrățișă 
lung, ca pentru zilele, lunile și anii ce vor urma. Șerban îl luă în 
braţe pe Mihai și-i spuse fratelui său, înainte de a se despărți, 
că-i va transmite un mesaj important prin intermediul avocatei. 
Să aibă încredere în el, până la capăt. 

Retras la umbra unui copac, inspectorul Ifrim se plictisise 
singur în cimitir. Urmărise slujba de înmormântare de la 
oarecare distanță, fără niciun chef. Ar fi preferat să fi venit 
altcineva în locul său. Evenimentele de genul ăsta îl deprimau. 

Îl preluă pe Dragoș Zaharia și-l conduse până la parcarea din 
fața cimitirului, prin mulţimea de oameni care îl huiduiau. Vreo 
doi îl scuipară, dorindu-i o moarte lentă, în chinuri. 

Când mașina Poliţiei demară, Dragoș avu iarăși acel impuls de 
a-și pune capăt zilelor. Bănuia cam ce-l așteaptă odată întors în 
celulă. Traficantul de ţigări i-o promisese, stătea la cotitură, să-l 
prindă într-un moment de neatentie. 

Își găsi colegii din arest ţintuiţi în faţa televizorului, urmărind 
ediţia specială a emisiunii lui Florin Merticaru. Se terminase 
transmisiunea în direct, prin intermediul dronei, iar chestorul 
Lefter și avocatul Vicol despicau firul în patru. Comentau reacția 
mulțimii de curioși, cum îl înjuraseră și-l scuipaseră pe Zaharia. 
Pe bună dreptate, spuneau ei. Centrala telefonică a postului 
Kanal C fusese blocată de sutele de apeluri simultane. Oamenii 
doreau să-și spună părerea, prezenţa lui Zaharia la 
înmormântarea soţiei stârnise un val de indignare, puţini erau 
dispuși să manifeste compasiune faţă de suferinţa bărbatului. 
Însă toţi păreau a fi de acord că băieţelul familiei Zaharia, ca de 
altfel și cel al familiei Roca, aveau mare nevoie de ajutor, în 
special sub formă de consiliere psihologică. 

După o serie de intervenţii telefonice, Florin Merticaru dădu 
legătura reporteriţei aflate în faţa cimitirului Bellu, unde 
începuse slujba de înmormântare a Vandei Roca. La Bellu, 
mulțimea de gură-cască și de jurnaliști era și mai mare, iar 
agenţii de securitate se străduiau să nu scape situația de sub 
control. Rudele și apropiații veniţi să-și ia rămas bun de la 
Vanda nu încăpuseră în biserică, majoritatea așteptau afară. 
Printre ei se aflau angajaţii revistei RST, parteneri de afaceri, 
oameni din conducerea grupului de firme al lui Viktor Roca, 


VP - 343 


vedete din lumea mondenă, foști și actuali demnitari. Diferenţa 
dintre cele două evenimente funebre era frapantă. Pe cât de 
modestă fusese înmormântarea  Dariei, pe atât de 
impresionantă părea ceremonia de la cimitirul Bellu. 

La un moment dat, cortegiul ieși din biserică, în frunte cu cei 
șase preoţi care terminaseră slujba și acum se îndreptau spre 
cavoul familiei Roca. Din studio, folosind imaginile transmise 
prin intermediul dronei, Florin Merticaru începu să comenteze în 
direct evenimentul, cu trimiteri către contextul în care fusese 
omorâtă Vanda. Comunicatul Parchetului, foarte sărac în 
informaţii, lămurise schimbul de SMS-uri pe care-l avuseseră 
cele două victime cu puţin timp înainte de producerea tragediei. 
Apoi, în același comunicat, medicul legist confirmase decesul 
Vandei în urma unei lovituri puternice la cap, cu un obiect dur, 
ca și moartea Dariei, cauzată de gestul sinucigaș. Amprentele 
celei din urmă fuseseră găsite atât pe presupusa armă a crimei, 
cât și pe cuțitul cu care își tăiase venele. Chestorul Lefter 
interveni peste Merticaru pentru a preciza că discuţia dintre cele 
două femei ajunsese, probabil, în stadiul de ceartă violentă, 
Daria Zaharia își ieșise din fire și o lovise mortal pe soția 
milionarului Roca. Excludea, din start, ipoteza premeditării. 
Dovadă că remușcările o împinseseră spre sinucidere. 

Pe urmă, avocatul Vicol prezentă viaţa regretatei Vanda Roca, 
al cărei parcurs profesional, unul de excepţie, nu avusese nimic 
în comun cu absolvirea Facultăţii de Medicină. Presupusa relaţie 
amoroasă dintre Vanda și Dragoș Zaharia, negată de femeie, 
fusese, probabil, punctul de cotitură care declanșase nebunia de 
după: două crime și o sinucidere! 

Traficantul de ţigări rânji înspre Dragoș. 

— Și a fost bine când i-am tras-o doamnei răposate? Ne-am 
distrat? 

Râse laolaltă cu găinarii. Dragoș strânse pumnul, se ridică 
brusc din pat și-l lovi pe bărbat în maxilar, cu putere, pe 
neașteptate. Individul masiv, plin de mușchi, își reveni din 
stupoare și-l trânti pe Dragoș la podea, unde se dezlănţui 
sălbatic. În plină încăierare, traficantul urlă de durere. Dragoș îl 
mușcase până la sânge. Rănit, bărbatul reacţionă ca o fiară 
încolţită, își înmulţi loviturile, până când se deschise ușa și doi 
gardieni săriră să-i despartă. 

Sub ploaia de înjurături, Dragoș fu scos din celulă și dus, pe 


VP - 344 


umeri, până la infirmerie. Asistenta îi opri cu greu sângerarea, 
avea arcada spartă la ochiul stâng și faţa îi era tumefiată, plină 
de vânătăi. Dacă n-ar fi intervenit la timp gardienii, ar fi fost 
mult mai grav. 

Femeia îi puse pansamentul cu Rivanol și-l privi cu dispreț. 
Urmărise și ea cazul Roca, știa foarte bine cine era pacientul VIP 
pe care gardienii i-l aduseseră pe jumătate mort. li dădu, totuși, 
două calmante și un somnifer, iar bărbatul îi mulțumi abia 
șoptit. Pe urmă, adormi și avu un coșmar: traficantul de ţigări îl 
legase de mâini și de picioare, îl băgase de viu într-un sicriu și-l 
îngropase în cripta Vandei Roca. 

Țipă în somn și se ridică în capul oaselor. Asistenta apăru 
dintr-o încăpere alăturată. Dragoș era singur în salonul cu patru 
paturi. Mirosul puternic de dezinfectanţi îi întoarse stomacul pe 
dos. 

— Am adormit?! 

— Da. 

— Cât e ceasul? 

— Patru și zece. 

— Mi-e foarte sete... Aș putea să beau niște apă, vă rog? 

Fără niciun chef, femeia îi umplu paharul cu apă. 

— Mulţumesc. 

Ar fi vrut să-i spună că nu omorâse pe nimeni, însă renunţă la 
idee. Ce folos? Oricum nu l-ar fi crezut. 

Poliţiștii care îl aduseseră în salon își făcură din nou apariţia. 
Unul dintre ei, mai în vârstă, aproape de pensionare, îl examină 
sumar. 

— Poate să meargă? o întrebă pe asistentă. 

— Cred că da. 

— Perfect! Haideţi cu noi, domnu' Zaharia... Hai, mișcă! 

Dragoș cobori din pat și se clătină. Capul îi vâjâia, îl simţea 
greu cât un vagon de lemne. Nu-i întinse nimeni mâna să-l 
sprijine. Se ţinu de pereţi și începu să pășească, încet, spre 
ieșire. 

Perspectiva de a petrece noaptea în aceeași cameră cu 
traficantul de ţigări îl înfiora. Prefera să-și ia singur viața, decât 
să moară de mâna unui interlop. Pe hol, polițistul în vârstă îl 
împunse cu bastonul, să se miște mai repede. li simţise în ceafă 
transpiraţia grea și halena de băutor profesionist de spirtoase. 

În sfârșit, ușa se deschise și avu o surpriză. Intră în rezerva cu 


VP - 345 


un singur pat destinată VIP-urilor și infractorilor care aveau 
nevoie de protecție. Se întoarse să le mulțumească și gardianul 
bătrân îl împinse brutal cu bastonul în burtă, înainte de a-i trânti 
ușa-n nas. Auzi încuietoarea. _ 

Merse la oglindă și-și văzu faţa tumefiată. Işi pipăi 
pansamentul de la arcadă, locul era foarte dureros. Apoi își lăsă 
capul pe pernă, conștient că-i va fi imposibil să adoarmă din nou 
fără somnifere. Măcar scăpase de colegii de cameră. 

Liniștea grea, întreruptă când și când de uși trântite, îl apăsa 
mai tare decât s-ar fi așteptat. Într-un fel, găinarii ăia reușiseră 
să-i distragă atenţia de la gândurile negre. Rămas singur, începu 
să plângă. Ar fi vrut să-l creadă pe Șerban, să spere până la 
capăt. Dar chiar și așa, ce-i putea rezerva viitorul? Indiferent de 
rezultatul procesului, fiul său îi va reproșa moartea mamei, iar 
asta era o povară imposibil de dus. 

Se ridică și se duse până la chiuvetă, să bea apă, când auzi 
din nou încuietoarea. Fu chemat afară, unde aceiași polițiști îl 
conduseră în camera de vizite. Îl aștepta Bianca Tudose. 

Ridică din sprâncene văzându-l în starea aia. 

— Ce s-a întâmplat, ce-ai păţit?! 

— Nimic... M-am bătut... 

Dragoș îi povesti, pe scurt. Apoi vru să afle noutăţi de acasă. 

— Ce știi de Mihai? Cum e? 

— A avut a doua ședință cu doamna psiholog... Am vorbit cu 
ea, mi-a spus că reacţionează OK, comunică, sunt speranţe că 
va trece cu bine peste momentul ăsta. 

— A zis ceva despre mine? 

— Din câte știu, nimic care să te îngrijoreze. 

— Șerban? 

— Se descurcă... A avut interviuri cu bone, mi-a zis că i-au 
plăcut două dintre ele. Una poate sta opt ore pe zi, cealaltă nu 
are obligații. 

— N-am apucat să-ţi mulţumesc pentru Daria... A însemnat 
foarte mult să fiu acolo... 

Își feri privirea, în speranţa că Bianca nu-l va surprinde 
înlăcrimat. Avocata scoase agenda. 

— Am depus cererea la Tribunal. Să vedem dacă acceptă 
arestul la domiciliu. 

— Când ar trebui să se judece? 

— În câteva zile, sper. 


VP - 346 


— Și tutela copilului? 

— Cât de repede, în regim de urgenţă... Așadar, te-ai decis, 
ești OK în privinţa lui Șerban? 

— Da, cu condiţia să vrea și el. 

— Am vorbit, vrea. 

— Ăsta-i singurul lucru care mă mai ţine în viaţă, Bianca. 

— Ştii ceva, nici să nu te gândești! Ne-am înţeles? 

Bărbatul lăsă capul în jos, obosit. Rămaseră tăcuţi până când 
avocata se ridică și veni să-l șteargă pe faţă, ușor, cu un 
șerveţel umed. Rana de la arcadă începuse să sângereze din 
nou. 

— Să te duci la infirmerie, să-ţi schimbe pansamentul. 

Gestul protector al femeii îl surprinsese. Revenită la locul ei, 
avocata încercă să întrevadă ceva prin ceața deasă din jurul 
dosarului Roca. 

Dintr-odată, schimbă tonul. 

— Aş vrea să te întreb un lucru, Dragoș... 

Îl trezise din starea de apatie. 

— Sigur. Te ascult. 

— După cum o cunoști pe Daria, crezi că, într-un acces de 
furie, ar fi putut s-o lovească mortal pe Vanda? À 

Nu reușise să găsească nici el un răspuns categoric. Il măcina 
îndoiala. Dacă, totuși, Daria a lovit-o? Ar fi avut suficiente 
motive. 

— Nu știu ce să-ți zic... Sincer, aș greși să bag mâna-n foc că 
n-a făcut-o. 

— OK, apreciez faptul că nu te ferești faţă de mine. Avem 
amândoi de câștigat... Și încă ceva: dă-mi un motiv puternic 
pentru care Daria nu s-ar fi sinucis. 

Bărbatul rămase câteva clipe pe gânduri, chiar dacă știa 
răspunsul. 

— Îl iubea foarte tare pe Mihai... Nu suporta ideea ca băiatul 
nostru să sufere, în orice context. Era conștientă că dispariţia ei 
l-ar fi distrus sufletește. 

După ce-și notă în agendă, avocata se pregăti să plece, îi 
promise c-o să revină cu vești de-acasă. 

Întors în camera din arestul Poliţiei, Dragoș se uită în oglindă 
la pansamentul însângerat. Închise ochii. 

xxx 


Mutat în casa din Voluntari a fratelui său, Șerban reușise să 


VP - 347 


găsească bona ideală pentru Mihai. O tânără de 27 de ani, 
Graţiela, care lucrase în Italia pentru o familie de români, iar de 
puţin timp revenise în ţară. Studiase Psihologia la o facultate 
particulară, iar după absolvire nu-și găsise un loc de muncă 
decent, așa că preferase să emigreze. Insă dorul de părinţi și de 
prieteni îi schimbase planurile. Anunţul lui Șerban îi atrăsese 
atenţia, îi plăceau mult copiii, iar jobul avea să-i prindă bine 
până la finalizarea studiilor de masterat. 

După ce tânăra preluase povara de pe umerii lui Șerban, 
acesta își găsise timp pentru ce-l rugase Dragoș. Făcuse o 
cercetare amănunţită pe internet în legătură cu trecutul familiei 
Roca, căutase în mod special informaţii despre Viktor Roca. 
Unele oficiale, altele ascunse în așa-zisa parte întunecată a 
internetului, la care Șerban avea acces în virtutea trecutului său 
de hacker. 

Ajuns în Top 300 cei mai bogaţi români, cu o avere estimată 
la peste 650 de milioane de euro, Viktor Roca își clădise imperiul 
pas cu pas. Născut într-o familie modestă, de ţărani din comuna 
Ciceu, în apropiere de Miercurea Ciuc, tânărul absolvent de liceu 
agricol intrase în afaceri cu un gater de tăiat lemne furate, apoi 
trecuse la nivelul următor, o fabrică de cherestea pe care 
ulterior o vânduse unei multinaționale cu sediul la Viena. Cu 
banii obţinuţi din tranzacţie, afacerile aveau să-i explodeze 
odată cu mutarea în București și racolarea unui general în 
rezervă de la Serviciul Român de Informaţii. Generalul cooptase, 
la rândul său, alţi colegi de breaslă ieșiți din sistem, care îl 
ajutaseră pe Roca să investească milioane de euro în imobiliare. 
Milioanele se triplaseră în scurt timp, odată cu explozia din 
sectorul imobiliar, iar Viktor Roca avusese inspiraţia de a 
reinvesti nu doar în alte afaceri, cât mai ales în oameni de 
valoare: ofiţeri din Poliţie și din SRI, inspectori de la Fisc, 
politicieni de rang înalt, directori de ziare și patroni de 
televiziuni. Un afacerist care se perfecţionase din mers, 
absolvise Facultatea de Economie târziu, la maturitate, când, de 
altfel, hotărâse să-și întemeieze o familie alături de Vanda și de 
fiul ei, încă nenăscut. Foarte discret, magnatul își limitase 
apariţiile publice, preferând un soi de anonimat nespecific 
milionarilor români. În schimb, fusese de acord ca soţia să-și 
expună imaginea, să reprezinte familia la întrunirile 
simandicoase, unde educaţia, charisma și frumusețea Vandei 


VP - 348 


oricum l-ar fi eclipsat. 

Grupul său de firme deţinea afaceri importante în 
telecomunicaţii, construcții, turism și energie regenerabilă, o 
parte din profitul consistent rezultând inclusiv din contracte cu 
statul. Fapt ce avea să genereze, la un moment dat, suspiciuni 
de corupție legate de supraevaluarea unor lucrări de asfaltare în 
județul Mureș, unde Viktor Roca menţinuse relaţii foarte strânse 
cu parlamentarii și aleșii locali. Scandalul se stinsese însă subit, 
fără urmări pentru magnat. 

Apoi, Șerban reușise să spargă conturile de e-mail ale soţilor 
Roca. Cele mai multe dintre mesaje aveau legătură cu afacerile 
acestora. Evident, ultimele e-mail-uri erau din ziua dispariţiei lui 
Viktor, respectiv cu zece ore înainte să fie omorâtă Vanda. Nu 
găsise nimic ieșit din comun, care să-i atragă atenţia. Cei doi 
soți comunicaseră între ei foarte rar. La Vanda, descoperise 
inclusiv mesajele trimise de Dragoș, în acel weekend. Contul lui 
Viktor, în schimb, conţinea multe e-mail-uri de la o anume Anik6 
Bika, director de PR în cadrul grupului de firme Penta. Toate, 
fără excepţie, erau despre aspecte strict profesionale. 

Însă Șerban altceva căutase: banii lui Viktor Roca. Așa că 
următorul pas venise, cumva, de la sine. intrase în serverul 
principal al Penta Grup, ca să dea de urma tranzacţiilor 
financiare efectuate în ultima perioadă. Cu doar patru zile 
înainte de dispariția magnatului fuseseră făcute plăți 
consistente către o anume firmă Tatran Invest Corp, cu cont 
deschis la Valiant Bank AG. Banca avea sediul în orașul elvețian 
Berna, într-o clădire de pe strada Bundesplatz numărul 4. Pe 
Șerban îl frapase suma foarte mare: 150 de milioane de euro, 
transferați în trei tranșe de câte 50 de milioane. Căutările 
ulterioare prin metode de piraterie informatică aveau să-i 
confirme suspiciunile. Tatran Invest Corp, firmă offshore cu 
sediul în Cipru, era administrată de Anik6 Bika, o femeie cu 
dublă cetăţenie, română și maghiară. Aceeași Bika din 
corespondenţa privată a lui Roca. Șerban își pusese imediat 
întrebarea logică de ce un director de comunicare din cadrul 
Penta Grup avea acces nerestricţionat la sume atât de mari din 
banii grupului de firme, printr-un cont netransparent, deschis la 
o bancă din Elveţia. Putea fi vorba de banii personali ai lui Roca 
sau de fondurile folosite de Penta Grup în tranzacţii de import- 
export. În ultimul caz, Roca ar fi folosit o firmă offshore pe post 


VP - 349 


de intermediar, ca să evite taxe și impozite de milioane de euro. 

Devenise vital să afle amănunte despre Anikó Bika. 
Transferase din serverul Penta Grup CV-ul femeii și date legate 
de activităţile directorului de PR. La momentul angajării, Anik6 
Bika ocupase poziţia de Asistent Manager. Uitându-se la poza 
din CV, Șerban pricepuse rapid de ce Viktor Roca o preferase în 
calitate de asistentă personală. Era o femeie frumoasă, fără 
doar și poate. 

Suficient de frumoasă cât să-i sucească minţile. Ca să afle 
traseul ulterior al celor 150 de milioane de euro din contul 
elveţian, Șerban avusese nevoie de câteva ore de muncă. 
Folosise o cartelă preplătită, anonimă, ca să se conecteze la 
internet, iar de acolo la serverul băncii Valiant Bank AG. 
Operaţiunea de hacking, extrem de riscantă, se izbise de un soft 
de protecţie ultra-performant. Realizase imediat că i-ar fi trebuit 
un cal troian special conceput, multă răbdare și un dram de 
noroc ca să obţină informaţia. Riscul părea uriaș și nici nu avea 
timp la dispoziţie. Atunci, îi venise ideea să spargă contul de e- 
mail al lui Anik6 Bika. Mesajele private ale asistentei lui Roca nu- 
i aduseseră elemente noi, spectaculoase, însă îi atrăsese atenţia 
newsletter-ul de la CIB Bank, o bancă din Ungaria. Existau șanse 
destul de mari ca femeia, care avea dublă cetăţenie, să deţină 
un cont bancar în Ungaria, la CIB Bank. 

Presupunerea lui Șerban se adeverise. Conectat fraudulos la 
serverul băncii, cu ajutorul unei false accesări din partea 
sucursalei CIB Bank deschisă în orașul Debrecen, reușise să 
obţină extrasul de cont al femeii. Efortul meritase toţi banii. La 
mai puţin de douăzeci și patru de ore după dispariţia lui Viktor 
Roca, toţi cei 150 de milioane de euro transferați de Penta Grup 
către firma offshore Tatran Invest Corp ajunseseră în contul 
personal al asistentei lui Roca! Între timp, din suma respectivă 
fuseseră scoși 1.486.000 de euro într-o singură tranșă. Anikó 
Bika apărea ca fiind unica persoană împuternicită să ridice cele 
150 de milioane de la CIB Bank. 

Pentru Șerban, informaţiile erau mult prea evidente ca să fie 
doar simple coincidențe. Relaţia dintre Viktor Roca și asistenta 
lui avea ramificații adânci în Ungaria. Șeful de la Penta Grup 
descoperise, probabil, o metodă de a sifona importante sume de 
bani din România, cu ajutorul lui Anik6. Moartea lui Roca o 
îmbogățise, practic, pe Anikó Bika. Așadar, Șerban putea 


VP - 350 


presupune că Bika ar fi fost direct interesată ca Roca să dispară. 
Își cristalizase deja concluzia: singură, sau cu ajutorul unui 
complice, Bika îl omorâse pe șeful ei pentru a rămâne cu banii. 
Nu excludea deloc posibilitatea ca între cei doi să fi existat și 
relații intime. 

Rămăsese, însă, un mare semn de întrebare în mintea lui 
Șerban. Care fusese rolul Vandei în toată povestea? De ce 
minţise în legătură cu implicarea lui Dragoș? Chiar crezuse că 
Dragoș l-ar fi omorât pe Roca? 

Până să dezlege misterul, avea de mers, în continuare, pe 
urmele lui Anik6 Bika. Hotărâse să facă două lucruri: să verifice 
dacă femeia a rămas în București și să-și dea seama dacă între 
ea și Viktor Roca fusese vorba și de altceva în afara relaţiei 
strict profesionale. 

După masa de prânz, Șerban discută cu bona înainte de a 
pleca. Graţiela urma să rămână cu Mihai pentru câteva ore și 
voia să se asigure că nu vor fi probleme. 

— Te rog să mă suni dacă se ivește ceva. 

Își luă rămas-bun, îl îmbrăţișă pe băiat și merse până la 
mașina parcată în stradă. Găsise adresa lui Anikó Bika. In 
serverul de la Penta Grup, își notase și numărul de mobil, însă 
nu intenţiona să o sune decât în ultimă instanţă, în lipsa oricărei 
alternative. Dacă Bika era implicată în moartea lui Viktor Roca, 
gestul lui Șerban de-a o contacta ar fi stârnit suspiciuni din 
partea femeii. 

Opri pe strada Armenească, la numărul 12. Trase cu ochiul în 
curtea casei, fără să observe vreo mișcare. În cutia poștală 
fuseseră lăsate mai multe pliante publicitare. Bărbatul sună la 
interfon, găsise pretextul și falsa identitate în cazul în care Anik6 
l-ar fi întrebat ce dorea. Doar că nu-i răspunse nimeni. 

Reveni în mașină. Vorbi la telefon cu Graţiela, părea 
mulțumită că reușise să-l culce pe băiat. Apoi întrerupse brusc 
convorbirea, când o femeie în vârstă deschise poarta de la 
numărul 13. Sări ca din pușcă de la volan și din doi pași fu în 
faţa porţii. O strigă de pe trotuar. 

— Fiţi amabilă, doamnă! Sărut mâna... 

Bătrâna se întoarse surprinsă. Șerban îi zâmbi larg. 

— O caut pe vecina dumneavoastră, Anik6 Bika. 

— Aaa, domnișoara Anikó. Drăguţă fată... Sunteţi prieteni? 

— Cunoştinţe... Are telefonul închis, nu pot să dau de ea. Am 


VP - 351 


sunat și la interfon. 

— Săptămâna asta n-am zărit-o... De obicei, o văd dimineaţa, 
când pleacă la serviciu. Știţi, eu mă scol devreme, să ud 
grădina... O fi plecată din oraș, mai încercaţi cu telefonul. 

— Mulţumesc mult, așa o să fac. O zi bună vă doresc! 

— La fel, domnule drag. 

Avea nevoie de confirmarea faptului că Bika părăsise 
domiciliul. Formă pe mobil numărul anticamerei noului CEO al 
Penta Grup, iar secretara îl anunţă, amabilă, că Anik6 Bika 
demisionase. Așadar, presupunerile lui Șerban se adeveriseră. 
Femeia își luase zborul spre ţări mai calde, unde să-și cheltuie 
liniștită moștenirea de 150 de milioane de euro. În urma ei, 
două familii fuseseră, practic, distruse. Vanda și Viktor Roca 
muriseră în condiţiile știute, la fel și Daria Zaharia, în timp ce pe 
Dragoș îl așteptau ani grei de pușcărie. În plus, doi copii 
rămăseseră fără părinţi. Pentru Șerban, era neclar de ce polițiștii 
nu aprofundaseră pista cu Anik6 Bika, deși putea înţelege, până 
la un punct, că, fără abilităţile lui de hacker, anchetatorii 
pedalaseră în gol. 

Acum, avea de ales între a le împărtăși noile informaţii și a 
încerca să dezlege singur ițele întregii afaceri. Prima variantă îi 
surâdea cel mai puţin. Din punctul lui de vedere, polițiștii își 
arătaseră limitele. Nu-i credea capabili să rezolve dosarul într-un 
timp rezonabil și se temea pentru viaţa fratelui său. Într-un 
moment de supremă deznădejde, cine știe dacă Dragoș nu ar fi 
tentat să urmeze destinul soției... 

Așa că luă hotărârea de a merge pe cont propriu, cu toate 
riscurile. Işi făcuse un plan extrem de îndrăzneţ, aproape 
nebunesc. Pentru început, o sună pe fosta lui colegă de scoală, 
Bianca Tudose. Stabiliră să se vadă la biroul avocatei. 

__ Bianca îl primi după ce termină discuţia cu unul dintre clienți. 
li spuse despre întâlnirea cu Dragoș, fără să-i povestească și 
partea cu bătaia pe care o încasase fratele său. 

— Și cum l-ai simţit? o întrebă Șerban. 

— Cam... fără speranţă, admise avocata. Recunosc, nu am 
știut cum să-i ridic moralul. Nu-mi place să mint. Și așa e 
deprimat, dacă i-aș fi zis că va fi bine, că judecătorul îi va da 
arest la domiciliu... deși sunt șanse extrem de mici... m-aș fi 
simţit vinovată pentru suferinţa lui. Înţelegi? 

— Da... 


VP - 352 


— Cum e cu bona, se descurcă? 

— Așa pare. Lui Mihai îi place. 

— Mă bucur. 

— Ce urmează, acum, în dosarul lui Dragoș? 

— Păi, mâine se va discuta cererea cu privire la arestul la 
domiciliu. L-am avertizat pe Dragoș să nu-și facă iluzii, tocmai 
pentru a evita un șoc emoţional în caz de eșec... Pe urmă, 
probabil săptămâna viitoare, instanţa va decide în legătură cu 
tutela copilului. 

— Există și posibilitatea ca judecătorul să-l încredinţeze 
Autorității Tutelare? 

— Adică, să-l dea pe Mihai la orfelinat? 

— Da. 

— Doar ca ultimă variantă. Sper să nu se ajungă acolo. Ar 
trebui ca instanţa să constate că tu, sau oricine ar fi dispus să 
preia tutela, nu aveţi capacitatea de a fi părinţi. Trebuie să te 
avertizez, va fi o anchetă a Direcţiei de Asistenţă Socială. O să-ţi 
dea niște teste, o să-ți pună întrebări, o să-ţi verifice istoricul, o 
să-i roage pe colegi, prieteni și rude să participe la această 
anchetă socială. Ești pregătit? 

— Sigur. Absolut. 

— OK... Șerban, adopţia unui copil vine la pachet cu o 
responsabilitate uriașă. Sper să fii conștient de întregul tablou, 
pentru că, odată ce ai făcut pasul, e imposibil să mai dai înapoi. 

— Înţeleg, Bianca. Și îţi mulţumesc că mă susţii. 

— După tragedia asta cumplită, Mihai trebuie să aibă o 
familie... lar tu, până una, alta, vei fi nevoit să-i ţii loc și de tată, 
și de mamă. 

— Sunt pe deplin conștient. 

Apelul pe mobil pică la ţanc, pe bărbat îl năpădiseră emoţiile. 
Avocata răspunse la telefon și se retrase pentru a vorbi. Rămas 
singur în cameră, Șerban citi din nou bileţelul pe care intenţiona 
să i-l transmită fratelui său prin intermediul Biancăi. Îi scrisese 
un mesaj aparent ambiguu, însă știa că Dragoș avea să-i 
înţeleagă pe deplin semnificaţiile. 

— Mă scuzi, era ceva urgent, îi spuse Bianca, atunci când 
reveni. Nu te-am întrebat, bei o cafea? 

— Nu, mulțumesc. Știu că ești extrem de ocupată, așa că 
încerc să scurtez vizita. Mai am o nelămurire... 

— Te ascult. 


VP - 353 


— Tehnic, ce se întâmplă cu Dragoș de-acum încolo? 

— Nimic, în mod deosebit. Parchetul o să finalizeze actul de 
trimitere în judecată, apoi începe procesul. Probabil, cu Dragoș 
în stare de arest preventiv, dacă mâine nu se întâmplă vreo 
minune. 

— Aha... Deci Dragoș o să vină mâine la Tribunal. 

— Da. 

— Și în rest, când va ieși de-acolo? Vreau să zic, cu ce ocazii 
va mai ieși din arest, măcar temporar? 

— Păi, ori de câte ori îl citează la Tribunal sau la Parchet. 

— La Parchet?! 

— Da. Ancheta nu este finalizată. Sunt convinsă că procurorul 
Rusu îl va mai chema cel puțin o dată, ca să-i smulgă declaraţia 
de recunoaștere a vinovăţiei. 

— Și... cum se întâmplă asta? Procurorul sună la arest și cere 
să fie adus Dragoș la Parchet? 

— Ei, nu chiar! Există o procedură standard, care teoretic mă 
implică și pe mine. Procurorul Rusu semnează cererea în baza 
căreia polițiștii de la Serviciul Omoruri îl preiau în custodia lor pe 
Dragoș și îl duc la Parchet pentru a fi anchetat. 

— Înţeleg că vei fi și tu acolo? 

— Da, așa artrebui... Dar de ce mă întrebi toate astea? 

— Aș vrea să vin și eu, când se întâmplă. Să-l încurajez, să 
simtă că-i sunt alături... Ai putea să mă suni, te rog? 

— Sigur. 

Bărbatul dădu să se ridice, apoi își aminti. 

— A... încă o rugăminte. 

Scoase bileţelul împăturit, pentru fratele său. 1 - 1 întinse. 

— Mâine, la Tribunal, poţi să-i strecori mesajul ăsta lui 
Dragoș? 

— Despre ce-i vorba? 

— Nimic special... Câteva cuvinte din partea mea. 

— OK. Se rezolvă. 

— Mulţumesc mult, Bianca. 

Femeia își puse bilețelul în agendă și se ridică să-l conducă pe 
fostul ei coleg. 

Se îmbrăţișară, înainte ca Șerban să iasă. 

— Tinem legătura. 


Revenit în Voluntari, îi găsi pe Graţiela și pe Mihai jucându-se. 


VP - 354 


Se bucură că băiatul părea să revină, încet, încet, la vechile 
deprinderi, deși tristeţea evidentă de pe chip avea să-l 
însoțească mult timp de-acum încolo. 

O rugă pe tânăra bonă să stea cu Mihai încă două ore, apoi se 
duse la etaj, în biroul lui Dragoș. Cu aceeași cartelă preplătită, 
folosind două false conexiuni securizate care plecau din sediul 
Ministerului de Interne, reuși să intre pe serverul Poliţiei 
Capitalei, de unde extrase o serie întreagă de documente. In 
special cele legate de dosarul Roca. Pe urmă, accesă fraudulos 
baza de date de la Aeroportul Internaţional Otopeni. Primi 
confirmarea că Anikó Bika plecase din ţară cu destinaţia 
Budapesta, la scurt timp după ce demisionase de la Penta Grup. 
Cumpărase biletul de pe site-ul companiei Tarom, la clasa 
business. 

Șerban avea acum în calculator suficiente documente de 
studiat cât să-l ţină treaz toată noaptea. Luase legătura cu unul 
dintre foștii amici cu abilităţi de hacker, căruia îi propusese să-l 
pună în contact cu Angel313, pseudonimul de pe internet al unui 
tip capabil să obţină diverse chestii ilegale, pentru suma 
corectă. ` 

Spre dimineață, Șerban apucă să doarmă două ore. Işi făcu o 
cafea tare, urmări jurnalul de știri la televizor și aşteptă să se 
trezească Mihai. Avusese mare noroc cu bona, care îl sunase să- 
i spună că întârzie 20-25 de minute, din cauza traficului. 

Audierea lui Dragoș Zaharia la Tribunal stârnise un interes pe 
măsura evenimentului. Se judeca solicitarea bărbatului de a fi 
transferat în arest la domiciliu. Avocata Tudose invocase faptul 
că Zaharia nu era recidivist, nu avea de gând să se sustragă 
urmăririi penale și, cel mai important, trebuia să aibă grijă de 
băiatul minor, rămas fără părinţi. Carele de reportaj ale 
televiziunilor se instalaseră la prima oră în parcarea de lângă 
Tribunal. Jurnaliștii veniţi să relateze, pas cu pas, agonia lui 
Dragoș Zaharia în drumul său către Infern fuseseră cuprinși de 
agitația specifică transmisiunilor în direct. 

Dintr-un motiv numai de el știut, Șerban hotărâse să rămână 
acasă. Deschise televizorul pe Realitatea TV și urmări ediția 
specială dedicată evenimentului de la Tribunal. In sfârșit, îl văzu 
pe Dragoș coborând din mașina Poliţiei, cu cătușe la mâini. 
Nebărbierit, foarte trist, cu urme de vânătăi pe frunte, arăta ca 
un animal hăituit, împăcat cu soarta. Reporterii nu apucaseră 


VP - 355 


să-i pună întrebări pentru că mașina trăsese în imediata 
apropiere a intrării din spatele Tribunalului. Se mulțumiseră să-l 
filmeze și să-l fotografieze. 

Apariţia avocatei stârni din nou forfotă printre jurnaliști, care 
se buluciră cu microfoanele. Bianca Tudose fu sobră, ca de 
obicei, își expuse punctul de vedere și își exprimă speranţa că 
judecătorul va ţine cont de situaţia dificilă a unui minor rămas în 
grija nimănui. Unul dintre reporteri îi atrase atenţia că Tudor, fiul 
familiei Roca, aflat într-o postură similară, rămăsese la bunici. 
Numai că Bianca era pregătită, le explică pe îndelete că părinţii 
lui Dragoș Zaharia muriseră, iar cei ai Dariei divorțaseră, fiind 
acum în imposibilitatea de-a prelua tutela băiatului. Temporar, 
fratele lui Dragoș se oferise să stea cu Mihai până la găsirea 
unei soluţii definitive. 

Evenimentul de la Tribunal risca să se lungească, așa că 
Șerban cobori în living, să discute cu Mihai și cu Graţiela. li dădu 
indicaţii bonei în legătură cu restricțiile pe care i le impusese 
băiatului. Nu avea voie să se uite la televizor decât pe anumite 
posturi. Dorea să-l protejeze de știrile despre părinţii lui. 

— Plec în oraș pentru trei ore, îi spuse înainte de a ieși din 
casă. Vorbim la telefon. 

ÎI îmbrăţișă pe Mihai și îi promise c-o să-i aducă ceva. O 
surpriză. Deși trişti, ochii băiatului sclipiră. 

În mașină, Șerban se uită în oglindă. De trei săptămâni, își 
lăsase barbă, începea să nu mai semene cu bărbatul din cartea 
de identitate, șaten, proaspăt bărbierit, cu început de chelie 
frontală și ochelari de vedere cu ramă fină, metalică. Puse GPS- 
ul pe telefon și se lăsă ghidat în trafic, până ajunse pe strada 
Vaslui. Opri în fața casei cu numărul 38. Trimise un SMS, apoi 
așteptă. 

Poarta se deschise și un tânăr grăsuț, brunet, cu capul mare 
și părul creț, îi făcu semn să intre. Angel313 se uită cu 
suspiciune de-a lungul trotuarului, înainte de-a reveni în curte. 
Era tatuat pe mâini cu coduri de bare și nu părea deloc genul 
vorbăreţ. Îl primi pe Șerban în garajul pe care îl amenajase drept 
atelier mecanic. 

— la zi-i, boss, cu ce te-ajut? Sper că n-ai microfoane pe tine... 

Se întinse, precaut, să-l pipăie pe sub tricou. Șerban nu schiță 
niciun gest de împotrivire. Fusese avertizat în legătură cu 
Angel313. Tânărul accepta foarte greu clienţi noi, și doar cu 


VP - 356 


recomandare din partea unei persoane de încredere. Amicul lui 
Șerban din cercul de hackeri intra, pare-se, în această categorie. 

Îi explică, pe scurt, ce îi trebuia, în regim de maximă urgenţă. 
Apoi, îi întinse memory-stick-ul și plicul cu bani. Restul, la 
predarea mărfii. Bătură palma, iar Șerban primi asigurări că 
totul va fi gata în timp util. 

În mașină, vorbi la telefon cu Graţiela. Părea în regulă cu 
Mihai, tocmai mâncase și avea de gând să se joace pe consola 
PlayStation. Îi propuse bonei să-l scoată în curte, să arunce 
mingea la coșul de baschet. 

Un sfert de oră mai târziu, opri în parcarea unui hipermarket. 
Intră la magazinul de optică medicală, de unde își cumpără o 
pereche de ochelari cu ramă neagră, din plastic. Vânzătoarea ar 
fi vrut să-i bage pe gât și lentilele, însă Șerban o refuzase, 
politicos. Următorul popas fu la raionul de jucării, de unde alese 
un LEGO. Mai departe, puse în coș semipreparate din carne, 
iaurturi, unt, pâine, portocale, mere, apă plată, trei pizza 
congelate, iar în final luă de la cosmetice vopsea de păr L'Oreal, 
nuanţa castaniu închis. 

În drum spre Voluntari, Șerban trase o fugă până la 
apartamentul său. Goli frigiderul în două sacoșe, trase din 
congelator cutia de îngheţată, pe urmă întrerupse alimentarea 
cu apă și cobori siguranţele de la tabloul electric. Cu toate 
astea, spera să nu lipsească chiar atât de mult. 

ÎI găsi pe Mihai la consolă, insistenţele bonei de a-l scoate în 
curte nu dăduseră roade. Când văzu jocul, băiatul azvârii 
controller-ul pe canapea și sări să deschidă cutia. Șerban o 
nimerise, îi cumpărase chiar naveta spaţială preferată, din seria 
Star Wars, pe care i-o promiseseră părinţii de Crăciun. 

La etaj, în biroul fratelui său, Șerban intră pe YouTube și dădu 
căutare după cuvintele-cheie Cum ne vopsim singuri acasă. 
Urmări trei filmuleţe și-și făcu o idee despre tehnica folosită de 
hair-styliști. Avea să se descurce, cu siguranță. Pe urmă, 
deschise televizorul pe postul de știri. După cum îl prevenise 
Bianca, Tribunalul respinsese cererea lui Dragoș. Rămânea în 
arestul Poliţiei, pentru cine știe cât timp. 

Lui Șerban asta nu-i schimba cu nimic planurile. Știa foarte 
bine ce avea de făcut. Îl aștepta, din nou, o noapte albă, în care 
să pună la punct ultimele detalii. Își programă cronometrul să-l 
anunţe când expirau următoarele douăzeci și patru de ore. 


VP - 357 


Începuse să aibă emoţii. 

xxx 

De dimineaţă, se gândise intens la mesajul lui Șerban. N-ar fi 
fost prima dată când fratele său se pregătea să-l surprindă, însă 
deocamdată avea prea puţine indicii ca să ghicească despre ce 
era vorba. 

Singur în camera din arestul Poliţiei rezervată VIP-urilor, 
Dragoș urmărise la televizor comentariile de după ultima 
apariţie publică. Deși avocata îl avertizase, judecătorul îl 
mâhnise profund, sperase până-n ultima clipă într-o decizie care 
să ţină cont de interesul lui Mihai. Din nefericire, Tribunalul 
considerase că Dragoș Zaharia își pierduse, odată cu comiterea 
faptelor, și capacitatea de a-și crește copilul în bune condiţii. lar 
asta îl înfuriase la culme, ţipase la judecător, se zbătuse, lovise 
cu pumnii când un gardian sărise să-l imobilizeze. 

| se părea o nedreptate strigătoare la cer. De ce să-l 
umilească în halul ăla? In fond, era nevinovat până la sentința 
definitivă! 

Cel mai tare îl întrista faptul că lumea îl arăta cu degetul, îl 
făcea să se simtă ca ultimul ticălos. Un monstru, un criminal 
care provocase atâtea tragedii! Fără aventura aceea cu Vanda, 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar dacă, în adâncul sufletului, știa 
că păcătuise înșelând-o pe Daria, în realitate își asumase păcate 
mult mai mari. 

In coșmarurile nocturne îi apărea deseori soţia lui Viktor Roca. 
Și nu întotdeauna în chip de vrăjitoare. Dimpotrivă. O visa în 
momentele de maxim erotism, de parcă suferinţele diurne i-ar fi 
fost insuficiente. Se trezea brusc, plin de sudoare, speriat, cu un 
sentiment de culpabilitate intens. 

Auzi zgomot pe hol și se uită la ceas. Se gândi ce-ar fi făcut 
într-o seară de vineri dacă ar fi fost liber și nu reuși decât să-și 
adâncească starea de depresie. Apoi gardianul îi împinse tava 
cu mâncare prin fanta specială din ușă. Avea paste cu sos de 
roșii și vagi urme de carne, ca pentru început de weekend. 
Slăbise mult în ultimele zile. Stresul și supărarea, pe de-o parte, 
și mâncarea proastă, pe de altă parte, contribuiseră din plin. 

Se uită lung la farfurie, mușcă din colţul de pâine și deschise 
televizorul. Pe Kanal C, show-ul lui Florin Merticaru trata același 
subiect cu mare priză la public: dosarul Roca. Telespectatorii 
intrau în direct să-și exprime indignarea, tupeul lui Dragoș 


VP - 358 


Zaharia de a cere arest la domiciliu depășise orice limită. 
Sperau că va primi ceea ce merita, adică închisoare pe viaţă. 
Alţii, mai puţini, înjurau sistemul de Justiţie, greoi, incapabil să ia 
cea mai bună decizie pentru copilul familiei Zaharia. 

După prima înghiţitură renunţă la colțul de pâine, închise 
televizorul, nu mai suporta să se vadă pus la zid, în 
imposibilitatea de a se apăra. 

Încuietoarea ușii îl făcu se tresară. Gardianul îl chemă pe hol. 

— Hai, afară! 

Se conformă, mirat de vizita neașteptată. 

— Unde mergem? 

Întrebarea rămase suspendată în aer. Parcurseră holul în 
liniște, până în faţa unei uși normale, fără vizor. Gardianul 
ciocăni de două ori, apoi apăsă pe clanţă și-l îndemnă pe Dragoș 
să intre. La birou, un poliţist în civil tocmai scria într-un registru. 
În faţa poliţistului, în picioare, îl văzu pe... Șerban! Fratele său! 
Ce căuta acolo?! Purta sacou, ca niciodată, își vopsise părul, își 
lăsase barbă și avea alţi ochelari, cu ramă neagră. Făcu imediat 
legătura cu bileţelul pe care i-l dăduse Bianca la Tribunal. Se 
forță să-și păstreze cumpătul, orice-ar fi. 

Polițistul îi întinse lui Șerban registrul și-i dădu un pix. 

— Semnati aici. 

Șerban se conformă, apoi scoase o pereche de cătușe. Se 
îndreptă spre Dragoș. Acesta se uită, încremenit, la fratele său. 

— Mâinile, vă rog. 

Dragoș întinse mâinile, tremurând. Se auzi un clic. 

— Unde mergem?! 

De data asta, primi un răspuns din partea polițistului. 

— La Parchet. Vă așteaptă procurorul Rusu... 

Pe urmă, i se adresă lui Șerban. 

— Ne vedem în două ore, colega. 

— Sigur, îi spuse Șerban. Mulţumesc mult. O seară plăcută. 

După aceea, îl împinse pe fratele său spre ușă, iar gardianul îi 
însoţi până la ieșire. Când ajunseră în parcare, Șerban deschise 
portiera din spate a mașinii cu geamuri fumurii, îl ajută pe 
Dragoș să se urce, apoi se instală la volan. 

— Unde mergem?! 

Punea aceeași întrebare pentru a treia oară în ultimele zece 
minute. Șerban porni motorul și zâmbi. 

— La bulgari, Dragoș... 


VP - 359 


19. 


Până să ieşim din București, îmi tremuraseră picioarele 
încontinuu. Am rămas pe bancheta din spate, protejat de 
geamurile fumurii, în timp ce Șerban mi-a povestit cum a pus la 
cale evadarea. Măsluise un document cu antetul Parchetului și 
semnătura procurorului Rusu, își făcuse o legitimaţie de poliţist 
la Serviciul Omoruri, își procurase cătușe, împrumutase Loganul 
de la un prieten și găsise cel mai prielnic moment să dea 
lovitura: vineri seara, când în arestul Poliţiei era, de obicei, o 
atmosferă relaxată, de început de weekend. Riscase enorm, 
mizând pe faptul că, înarmat fiind cu documentul oficia/ din 
partea procurorului, polițiștii vor considera că este vorba despre 
ceva de rutină - confruntarea lui Dragoș Zaharia, la Parchet, cu 
martorul care ar fi urmat să-l înfunde. 

Un simplu apel telefonic către procurorul Rusu, pentru 
confirmare, i-ar fi dat planul peste cap. Și mai mult, Șerban s-ar 
fi ales cu un dosar penal de toată frumusețea. 

ÎI întrebasem încă din primul moment despre Mihai și mă 
asigurase că băiatul era în regulă. Rămăsese pe mâini bune. 
Câteva zile urma să stea cu bona, sub supravegherea Biancăi. 
Pe fosta lui colegă o rugase printr-un e-mail trimis în ultima clipă 
să țină permanent legătura cu Graţiela, care la rându-i primise 
instrucțiuni în legătură cu implicarea avocatei. 

Șerban se aștepta ca adevărata lui identitate să fie aflată în 
decurs de câteva ore. Fusese înregistrat de camerele de 
supraveghere din arestul Poliţiei. Până atunci, aveau suficient 
timp să ajungă în Bulgaria, iar de acolo să treacă în Serbia și, 
mai departe, în Ungaria, destinaţia finală. 

Insă pe cât de primejdioasă și de spectaculoasă fusese 
evadarea, pe atât de mare putea fi dezamăgirea dacă intuiţia lui 
Șerban cu privire la implicarea lui Anikó Bika se dovedea la fel 
de greșită ca decizia mea de a mă culca cu Vanda Roca. Imi 
explicase, cu lux de amănunte, cum găsise informaţiile despre 
transferul celor 150 de milioane de euro și strânsa relaţie dintre 
Viktor Roca și asistenta lui cu dublă cetățenie, care între timp 
demisionase și plecase din ţară. Deși de obicei mă feream să 


VP - 360 


trag concluzii pripite pe baza unor informaţii lunecoase, 
nesigure, recunoscusem că Șerban acţionase mânat de 
impulsuri raţionale. 

Ținea enorm la mine. Simţise că dacă aș fi rămas în 
continuare în arest, cu ștampila CRIMINAL pusă pe frunte, aș fi 
fost tentat să abandonez lupta și să renunţ la viaţă. În cazul în 
care aventura noastră se va termina prost, în primul rând 
Șerban va suferi consecinţele, în timp ce eu voi ajunge acolo de 
unde plecasem. Nu eram deloc convins că, în locul lui, aș fi fost 
capabil de același gest, care să meargă până aproape de 
sacrificiu. 

Il privesc admirativ, în timp ce conduce. Cât sânge rece a 
putut avea, în condiţiile alea! 

Din sens opus, apare o mașină de Poliţie cu girofarurile în 
funcțiune. Mă fac mic în spatele lui Dragoș și spun Tatăl nostru 
în gând. Ne intersectăm fără incidente. 

— Am scăpat! exclam, uitându-mă prin luneta mașinii. 

— Mai avem 12 kilometri până la graniţa cu bulgarii, mă 
anunţă Șerban. 

— Și după aia care-i planul? 

— Mergem la un motel de lângă Ruse, am rezervat o cameră. 
Schimbăm mașina, apoi o luăm pe Bulevardul Bulgaria, spre 
graniţa cu Serbia. 

— Și ce facem la motel?! 

— Ne pregătim de drum, ai să vezi... O să tragem pe dreapta 
acum, să ne aranjăm puţin pentru polițiștii de frontieră. 

Semnalizează și oprește spre ieșirea din parcare. Scoate un 
aparat electric de tuns și mi-l dă împreună cu oglinda de voiaj. 

— Tunde-te periuţă și dă-ţi barba jos, Dragoș. 

Mă uit lung la aparat, iar Șerban îmi întinde noua mea carte 
de identitate. 

— Cam așa ar trebui să arăţi când ajungem la vamă. 

Cum ar veni, cu părul foarte scurt, ochelari de vedere și 
proaspăt bărbierit. Cel care îmi aranjase fotografia pe calculator 
fusese cu siguranţă un profesionist. 

— Când ai apărut ultima dată la Tribunal, purtai barbă. Sper 
ca transformarea să fie suficientă. 

— Și eu sper. Tu rămâi așa? 

— Deocamdată... la-i și pe ăștia. 

Probez vechii lui ochelari cu ramă metalică, însă fără dioptrii. 


VP - 361 


Pe urmă încep să mă tund. Nu ţin minte să fi avut vreodată 
părul atât de scurt. La spate mă tunde Șerban. În final, reușesc 
să-mi dau jos și barba. Cu ochelarii pe nas, arătam fix ca în poza 
din buletin. Eram un oarecare Vladimir Costea, din București, 
sectorul 5. Cobor și apoi urc în dreapta șoferului. 

La Punctul de trecere a frontierei Giurgiu, începuse să mă ia 
tremuratul din nou. Șerban renunţase din start la ochelarii cu 
ramă neagră, iar acum avea o identitate la fel de falsă ca a mea. 
incearcă să-mi distragă atenţia ca să uit de emoţii. Lângă 
barieră, la doar două mașini în fața noastră, vameșii români 
erau la datorie. 

Făcuserăm o oră și jumătate de la București, cu tot cu oprirea 
din parcare. Teoretic, mai aveam încă 30 de minute până în 
momentul în care se presupunea că ar fi trebuit să revin în 
arestul Poliţiei, după confruntarea de la Parchet. Adică până la 
descoperirea faptului că evadasem, devenind astfel cel mai 
căutat fugar din România. 

Ca să evit comportamentul suspect, generator de suspiciuni, 
încerc să-mi închipui că joc un rol într-o piesă de teatru. Reușesc 
să mă calmez, așa că vameșii nu-mi acordă o atenţie specială. 
Cel mai tare îmi era frică la verificarea cărților de identitate, nu 
știam în ce măsură documentele noastre false ar putea să 
declanșeze alarma. Mă întrebam dacă nu cumva, între timp, 
alarma fusese deja dată. Un simplu telefon la Parchet ar fi fost 
suficient pentru ca vânătoarea să înceapă înainte ca noi să fi 
părăsit ţara. 

Polițistul de frontieră ne scanează din priviri. Inima mi-o ia 
razna când Șerban îi întinde actele. Îmi trece prin cap că 
sacrificiul fratelui meu putea fi în zadar. 

Intrăm pe teritoriul Bulgariei și abia atunci îmi dau seama cât 
de bine își disimulase Șerban emoţiile. Îmi zâmbește, ca să-mi 
transmită din încrederea lui. 

În camera de motel din Ruse, Șerban intră la dus și scapă de 
vopseaua din păr, se bărbierește, iar în final își pune alţi 
ochelari. Scoate încă două buletine, cu noile noastre identități 
false. Eu rămâneam neschimbat. Toate măsurile de precauţie pe 
care și le luase trebuie să-l fi costat o căruţă de bani. Măcar să fi 
meritat, îmi zic, conștient că greul de-abia acum începea. Nu 
știam ce era în mintea lui Șerban, ce planuri își făcuse în 
legătură cu Anik6 Bika. 


VP - 362 


Înainte de-a pleca spre Serbia, mâncăm pe fugă două 
sandvișuri cumpărate din București. Profit de ocazie ca să-l 
descos pe Șerban. Nu-mi place să rămân legat la ochi. Ultima 
dată când bâjbâisem prin întuneric, în casa familiei Roca, 
aventura se terminase prost. 

— Dacă ajungem sănătoși la Budapesta, care-i următoarea 
mișcare? 

Mă privește ca atunci când, copii fiind, făceam vreo năzbăâtie, 
iar el se străduia să limiteze consecinţele. 

— O căutăm pe Bika, îmi răspunse foarte senin. 

— Și după ce-o găsim, dacă o găsim?! 

Șerban ridică din umeri. 

— Nu știu, Dragoș... Vedem la fața locului. 

In parcarea motelului, schimbăm Loganul cu un Fiat Albea gri, 
cu numere de Bulgaria. O altă măsură de precauţie, la care nu 
m-aș fi gândit dacă aș fi fost în locul lui Șerban. Cu aplicaţia 
Google Maps deschisă pe telefonul mobil, pornim spre graniţa 
sârbo-bulgară. În ianuarie, sârbii făcuseră noi pași în drumul 
spre integrarea în UE, traficul de frontieră se relaxase pentru 
cetăţenii din spaţiul comunitar, astfel că puteam intra în Serbia 
doar cu buletinul. 

Trecuseră aproape patru ore de la evadare. Puteam 
presupune că polițiștii  declanșaseră deja vânătoarea. 
Apucaserăm să ajungem la bulgari, aveam un avans consistent, 
iar Șerban îmi spusese că erau șanse mici ca polițiștii să ne 
caute tocmai la Budapesta. Mai ales că folosiserăm o rută 
ocolitoare. 

Speram ca Mihai să fie bine. M-ar fi tentat să vorbesc cu bona, 
să mi-l dea la telefon, însă știam că aș fi riscat inutil. 

Stresul și oboseala din ultimele zile mă doborâseră, la propriu. 
Aţipisem pe scaunul din dreapta șoferului. Se întunecase de 
ceva vreme, iar Șerban conducea prudent, ca de obicei. 

Mă trezisem în toiul unui vis urât. 

— Cred c-am adormit, îi mărturisesc, jenat. Unde suntem? 

Mă uit pe telefonul mobil, fără să aștept răspunsul. Până la 
punctul de trecere a frontierei cu Serbia rămăseseră 4,6 
kilometri. 

Il anunţ pe Șerban. 

— În cinci minute, suntem la graniţă... 

De data asta, am reușit să-mi controlez emoţiile fără 


VP - 363 


probleme. Am trecut la vecinii noștri sârbi după miezul nopţii, 
iar acum căutam traseul ideal până la Budapesta. Și un loc unde 
să înnoptăm. 

Intr-adevăr, ne grăbeam, nu plecaserăm într-o vacanţă, însă 
Șerban socotise că, dacă ajungem epuizați în capitala Ungariei, 
vom fi incapabili să luăm cele mai bune decizii. 

Rămas singur în parcarea motelului, în timp ce-l așteptam pe 
Șerban să vină de la recepţie, mă cuprinde deznădejdea. Nu mai 
eram deloc convins că vom reuși. Dimpotrivă. Îmi imaginam 
scena în care inspectorul Ifrim îmi pune din nou cătușele. Voi 
ajunge în aceeași cameră cu traficantul de ţigări, iar de data 
asta individul își va duce treaba până la capăt. Mă va scuti să-mi 
iau singur viața. Lumea va spune că s-a făcut, în sfârșit, 
dreptate. 

Când revine cu cheia de la cameră, frati-miu mă vede 
schimbat. 

— Ce s-a întâmplat, Dragoș? 

— Hai să ne întoarcem, îi zic. 

Propunerea îl șochează. 

— De ce?! 

— Pentru că nu are rost. Sunt vinovat, trebuie să plătesc. 

— Nu fi copil! Cu ce-ai greșit?! 

— Din cauza mea a murit Daria. 

Conștient că aveam nevoie de sprijin, Șerban urcă în mașină 
și mă prinde de mână. 

— Hei, de ce îţi complici existența?! De ce îţi baţi singur cuie 
în talpă? Dacă privești lucrurile din perspectiva asta, nu știu ce 
să zic... îţi cer doar să ai încredere în mine, în intuiţia mea... Am 
împins lucrurile mult prea departe, Dragoș, ca să mai dăm 
înapoi. Aș regreta toată viaţa că am avut posibilitatea să te ajut 
și n-am reușit. Dintr-o prostie, practic. 

— Dar nu e nicio prostie, nu înţelegi?! Sunt vinovat! 

Îmi sprijin fruntea în palme și-mi dau lacrimile. Mă trezesc la 
pieptul fratelui meu. 

Mă imploră să nu renunţ. 

— Te rog, haide să mergem până la capăt. Amândoi am avea 
imens de pierdut, în cazul unui eșec... în schimb, dacă se 
adeverește ceea ce presupun eu... poate că, cine știe... 

In sfârșit, urcăm în cameră. Opriserăm înainte la o benzinărie, 
de unde Șerban cumpărase de mâncare. După un duș fierbinte, 


VP - 364 


ne culcăm. 
xxx 

E sâmbătă dimineaţa. Reușisem să nu mă foiesc foarte tare, 
ca să-l las pe Șerban să se odihnească. Avea de condus aproape 
700 de kilometri până la Budapesta. Eu, unul, nu mă simţeam în 
stare. Mă temeam să nu fac vreun accident, după ce în cursul 
nopţii ațipisem doar câteva minute, în rest, îmi trecuseră prin 
cap scenarii sumbre care se încheiau, inevitabil, cu polițiștii 
îndreptând pistoalele spre noi. Mai fusese, apoi, și imaginea 
Dariei. Îmi amintisem de momentele fericite, când ne bucuram 
de fiecare mică izbândă a lui Mihai sau de clipele vesele, în care 
băiatul nostru ne făcuse să râdem. Mă chinuia o întrebare: oare 
Mihai conștientiza sau intuia măcar că avusesem de-a face cu 
moartea Dariei? Dacă nu, ce se va întâmpla cu noi după ce va 
înțelege? Voi avea vreo șansă, cât de mică, să rămânem 
prieteni? 

Șerban s-a trezit pe la șase și și-a dat imediat seama că nu 
reușisem să dorm. Când a ieșit de la baie, m-a întrebat dacă 
eram pregătit de drum. 

— Hai jos să bem o cafea, îi zic. Poate au și ţigări. 

— Ne grăbim, Dragoș. La prima benzinărie, rezolvăm și cu 
cafeaua, și cu ţigările, și cu micul dejun. Mâncăm în mașină, OK? 

Oricât mi-aș fi dorit să-l contrazic, de data asta el conducea 
ostilitățile. Alegem să urmăm drumul european E75, centura 
ocolitoare a Belgradului, apoi să trecem în Ungaria pe la Szeged, 
la doar 60 de kilometri de graniţa cu România. 

Fără incidente la frontiera sârbo-ungară, aveam să ajungem la 
periferia Budapestei după aproape opt ore de condus, cu o mică 
pauză de masă în apropiere de Szeged. 

În parcarea unei benzinării MOL, Șerban introduce în telefon 
adresa unde bănuiam că stă Anik6 Bika, găsită în baza de date a 
băncii la care își deschisese contul alimentat cu banii lui Viktor 
Roca. Trebuia să ajungem până pe strada Vas Gereben, la 
numărul 112, într-o zonă de case. Șerban îmi arată CV-ul 
asistentei lui Roca, sustras din serverul Penta Grup. 

Poza femeii îmi urcă, brusc, pulsul. 

— Dar o știu pe tipa asta! 

Mă uit la Șerban, care aștepta explicaţia. 

— Mi-a arătat-o Vanda Roca. Spunea că-i amanta soţului ei! 

— Ești sigur?! 


VP - 365 


— Aproape sigur... în fotografia despre care ţi-am povestit, cu 
Roca sărutând-o pe presupusa amantă... Acolo era surprinsă din 
profil, dar asemănarea e prea izbitoare ca să fie doar o simplă 
coincidenţă. 

— Dacă se confirmă ce spui tu, înseamnă că Vanda știa 
despre relația soțului ei cu asistenta Bika... Și atunci înseamnă 
că ambele femei ar fi avut motive serioase să scape de Viktor 
Roca. 

Și eu făcusem același raţionament. În timp ce Bika ar fi 
acţionat mânată de un eventual refuz al magnatului de a 
divorța, rămânând astfel cu banii, Vanda ar fi avut, în plus, și 
satisfacția răzbunării pentru adulter. Doar că Vanda murise. Bika 
rămăsese singura noastră șansă de a afla adevărul. 

Nu înțelegeam un lucru. Viktor Roca i-ar fi transferat lui Anikó 
Bika cele 150 de milioane de euro doar dacă intenţiona să-și 
părăsească soţia pentru a rămâne cu asistenta personală. Altfel, 
ce sens avea să scoată atâția bani din ţară?! Și, dacă Roca 
hotărâse să se despartă de Vanda, atunci presupusa crimă a lui 
Anik6 Bika rămânea fără mobil. Ar fi avut tot ce și-ar fi dorit: și 
pe Viktor, și banii lui! 

Îi explic lui Șerban raţionamentul și îmi dă dreptate, îl întreb 
dacă își făcuse un plan în legătură cu Bika. 

— Dacă dăm de ea, cum procedăm în continuare? 

Ridică din umeri mai senin decât m-aș fi așteptat. 

— Nu știu... Dar am sentimentul că Bika este cheia. 

In drum spre următoarea destinaţie, mă uit pe un site de știri 
din România. La douăzeci și patru de ore de la evadare, polițiștii 
reușiseră să ascundă informaţia. Dintr-un motiv care îmi scăpa, 
preferaseră să nu ceară ajutorul populaţiei pentru prinderea 
fugarilor. Presupuneam că lucrurile aveau să se schimbe pe 
măsură ce își dădeau seama că timpul trecea în defavoarea lor. 

— Nimic nou pe frontul de Est, îi zic lui Șerban. Deocamdată, 
liniște absolută. Presa încă nu a aflat. 

— Dar și când o să afle... 

— Oare Mihai e bine? 

— Sunt convins că da... Bianca și Graţiela se ocupă, le-am dat 
temă. 

— Le-ai spus cât lipsești? 

— Câteva zile, maximum o săptămână, sper... 


VP - 366 


Cartierul unde locuia Anikó Bika era plin de verdeață, o 
combinaţie de case vechi, boierești, și vile moderne de milioane 
de euro. Cu siguranţă, muritorii de rând nu-și puteau permite să 
locuiască în zonă. 

In apropiere de imobilul cu numărul 112, Șerban oprește pe 
cealaltă parte a străzii. Clădirea mare, relativ nouă, cu acoperiș 
plat, avea parter și două etaje, iar curtea ocupa până într-o mie 
de metri pătraţi. Dincolo de gard erau parcate două mașini cu 
numere locale. Din pricina panoului de lângă bariera de la 
intrare, imobilul aducea mai degrabă cu sediul unei firme. 

Șerban coboară să citească inscripţiile de pe panou. Erau în 
maghiară, dar asta nu l-a împiedicat să tragă concluzia că în 
clădire ar avea de fapt sediul cinci firme. Se întoarce în mașină 
și se declară sceptic cu privire la șansele s-o găsim acolo pe 
Anik6 Bika. Era sâmbătă după-amiază, cine să lucreze la ora 
aia? 

— Încercăm marea cu degetul? îl întreb pe Șerban, care nu 
vedea altă soluţie decât să intre în clădire. 

— Sper să găsesc pe careva. 

Cât e el plecat, verific din nou site-urile de știri din ţară. 
Bomba explodase! Poliţiștii dăduseră un comunicat sec prin care 
cereau ajutorul populaţiei pentru prinderea mea și a lui Șerban. 
Fără explicaţii legate de contextul în care evadasem. Pozele 
noastre stăteau la loc de cinste pe primele pagini ale tuturor 
publicaţiilor. În lipsa informaţiilor oficiale, jurnaliștii făcuseră 
speculaţii despre eveniment, unii dintre ei mergând până la 
teorii ale conspirației, cu polițiști care ne înlesniseră intenţionat 
evadarea, pentru ca ulterior să ne urmărească pas cu pas și să 
obţină astfel probe decisive împotriva mea. Încercaseră să ia 
legătura și cu avocata Bianca Tudose, însă fără succes. 
Refuzase să comenteze. La fel și reprezentanţii firmei de 
software la care lucra Șerban. Știau doar că își luase concediu. 
Și procurorul Rusu se eschivase. Aruncase culpa exclusiv pe 
umerii Poliţiei. lar jurnaliștii, chiar și cei mai sceptici dintre ei, 
ajunseseră la unison la concluzia că Dragoș Zaharia își 
recunoscuse, practic, vinovăția, odată cu fuga din arest. 

Când se întoarce la mașină, îl pun pe Șerban la curent cu 
noutăţile. La rândul său, îmi povestește discuţia cu portarul, 
singura persoană pe care o găsise în clădire. 

— A fost un chin, tipul abia rupea engleza. L-am întrebat 


VP - 367 


direct despre Anik6. l-am zis că suntem prieteni, că vin din 
Bulgaria și nu ne-am mai văzut de ceva timp. 

— Și? 

— De-abia luni vine la birou. 

— l-ai cerut un număr de telefon, o adresă? 

— N-a vrut să-mi dea nimic. Cică nu știe. El doar păzește 
clădirea. Dar pe Anik6 a remarcat-o... cum altfel?! 

— E aiurea să așteptăm până luni. 

— Mda... 

Scoate pe bordul mașinii hârtiile despre Anik6, inclusiv CV-ul 
femeii. 

— Am un număr de mobil, din documentele de la bancă, însă 
îmi trebuie un pretext bun s-o sun și să-i cer adresa. Ultimul 
lucru pe care mi l-aș dori ar fi să devină suspicioasă. 

Mă uit pe CV-ul fostei asistente a lui Viktor Roca. La rubrica 
Studii, apărea un master în Economie la o universitate din 
Barcelona. Învăţământ la distanţă. 

— Am o idee, îi zic lui Șerban. Ce-ar fi s-o suni ca din partea 
universităţii din Spania? 

— Aha... Și? 

— Și te prezinţi frumos, sunt asistentul decanului cutare - 
vedem pe internet cum îl cheamă - tocmai am ajuns în 
Budapesta, la un simpozion pe teme științifice care are loc 
mâine, la prânz, și aș dori să vă înmânez personal invitaţia din 
partea conducerii facultăţii. Cum aș putea să vă găsesc? 

— Crezi că ţine figura? 

— De ce nu?! 

— Pur și simplu pentru că n-o văd pe Anik6 Bika interesată de 
un astfel de simpozion. 

— Maa... S-ar putea să ai dreptate... Și atunci? 

— Atunci rămâne să verificăm cât de bine își protejează 
datele Direcţia de Administrare Fiscală din Budapesta. 

Coboară din mașină și se mută pe bancheta din spate, unde 
își deschide laptopul. Se conectează la internet cu ajutorul 
telefonului mobil cu cartelă anonimă, preplătită, apoi, printr-o 
conexiune de la un IP fals, accesează serverul Fiscului din 
capitala Ungariei. 

Zece minute mai târziu își notează adresa de acasă a lui 
Anik6 Bika. Potrivit informaţiilor de la Fisc, aceasta locuia într-o 
suburbie aflată la nord-vest de Budapesta, la circa o jumătate 


VP - 368 


de oră de mers cu mașina, în apropierea parcului Telki. 

Entuziasmat, Șerban își face traseul pe mobil și pornim la 
drum. 

— Crezi că-i bună adresa? îl întreb. 

— De ce nu? Bika are acolo o proprietate pentru care plătește 
impozit. 

— Și dacă o găsim, ce? 

— Dragoș, ai puţină răbdare... Pas cu pas, da? 

Oricâtă răbdare aș fi avut, nu înţelegeam de ce evita să 
discutăm despre ce va urma atunci când ne vom intersecta cu 
asistenta lui Roca. Refuzam să cred că nu-și făcuse un plan. 

Faţă de București, traficul din Budapesta mi se pare 
suportabil. Orașul îmi plăcea, însă nu aveam dispoziţia 
necesară, gândurile mi se abăteau, inevitabil, spre casă. Spre 
Mihai, în primul rând. 

Oprim să mâncăm într-un fast-food fără pretenţii, unde ne 
uităm pe știrile din România. Presa îi ridiculiza pe polițiști, 
fugiserăm de sub nasul lor. Partea proastă era că fuseserăm daţi 
în urmărire internaţională prin Interpol. 

Pozele noastre apăreau pe site-ul cu cei mai căutaţi infractori. 

— Cât timp crezi că avem? 

Șerban mânca din inerție; părea descurajat de când citise 
știrea cu Interpolul. 

— Nu știu ce să zic, Dragoș... 

Acum, eu eram cel care încerca să-l scoată din pasa proastă. 

— Cu noile acte de identitate, va fi greu să ne găsească. 

— Mada... 

Când am ieșit spre parcarea unde lăsaserăm mașina, 
începuse să plouă mărunt. Aplicația Waze ne-a ajutat să 
ajungem la adresă fără probleme. Locuinţa din suburbia 
Budapestei unde ar fi trebuit să stea Aniko Bika era o vilă cu 
două etaje. In curte, Șerban a sesizat, din mers, prezenţa unui 
Ford Kuga cu numere de Ungaria. Am oprit pe dreapta, la o 
distanță suficient de mare încât să nu atragem atenţia, și am 
parcat lateral între două mașini ale unor vecini de-ai lui Anik6. 
De-acolo, aveam vizibilitate bună către intrarea în curtea 
asistentei lui Roca. 

Șerban își luase un aparat foto Nikon profesional. A încercat 
să surprindă detalii, s-a uitat la ferestrele casei prin obiectivul 
puternic, apoi și-a notat numărul de înmatriculare al Fordului. 


VP - 369 


Am așteptat mai bine de-o oră fără să se întâmple nimic. În 
curând se înnopta și riscam să fim daţi pe mâna poliţiei 
maghiare de către cine știe ce individ cu spirit civic care ne-ar fi 
putut considera suspecți. Am sesizat lumină la una dintre 
ferestre, însă Șerban nu putea să distingă nimic prin perdeaua 
groasă din spatele geamului. 

Au mai trecut două ore de așteptare încordată. Nu înțelegeam 
ce urmărea, de fapt, Șerban. Unde voia să ajungă? 

Mă pregăteam să-i propun să căutăm un motel, când m-a 
prins de mână și mi-a făcut semn. În faţa ușii de la intrare se 
afla o femeie care tocmai se pregătea să plece. Când s-a întors 
spre noi, becul de pe peretele casei dădea suficientă lumină, 
moment bun ca Șerban s-o fotografieze. Ne-am uitat pe ecranul 
digital. Aveam, în sfârșit, confirmarea. Era Anik6 Bika! 

După ce iese pe poartă cu Fordul din curtea casei, Șerban 
pornește mașina și încearcă să n-o scape din ochi. Păstrăm 
distanţa în vreme ce femeia conduce prudent, previzibil, așa că 
pentru moment nu ne facem griji că ar putea să dispară subit. 
Insă situaţia se schimbă când Fordul părăsește șoseaua intens 
circulată și virează la dreapta, pe un drum secundar. Stingem 
luminile farurilor. 

Șerban mă îndeamnă să urmăresc traseul pe telefonul mobil: 

— Uită-te pe Google Maps, te rog. 

Suntem într-o zonă împădurită, mergem circa doi kilometri 
până dăm de primul obstacol serios. Două porţi metalice grele, 
acţionate cu telecomandă, se interpun între noi și mașina lui 
Anikó. Aflu de pe Google traducerea textului Hozzáférés tilos! 
Magăntulajdon! scris în maghiară, pe o plăcuţă, cu litere roșii: 
Accesul interzis! Proprietate privată! îi spun lui Şerban, care 
intuise mesajul. În prelungirea porţilor din metal vedem gardul 
de delimitare a proprietăţii. Are până într-un metru șaptezeci. 
Decidem să camuflăm mașina printre copaci, undeva în afara 
drumului pietruit. 

Din fericire, gardul nu era electrificat, așa că îl sărim fără 
probleme. Insă mi-e teamă să nu dăm peste niște câini lăsaţi de 
capul lor. Urmăm pe jos traseul mașinii, la mică distanţă de 
calea de acces rutier. După vreun sfert de oră de mers prin 
pădure la lumina telefonului mobil, îl întreb pe Șerban dacă n-ar 
fi bine să amânăm aventura pentru a doua zi. Prin pădure, pe 
întuneric, începusem să tremur de frig și de frică. 


VP - 370 


Îmi face semn să-l urmez, fără să ezite. Pare foarte hotărât, 
de parcă în joc ar fi viaţa lui, nu a mea. Mergem încă jumătate 
de kilometru și zărim, în sfârșit, lumini. Șerban privește prin 
obiectivul aparatului foto și îmi spune că ajunseserăm în 
apropierea unei cabane din lemn. 

Fordul lui Anik6 Bika era parcat lângă un Land Rover. Bănuim 
că femeia venise în vizită la proprietarul cabanei, care probabil 
ar fi foarte fericit să ne ia la întrebări dacă ne-ar dibui. Încercăm 
să ne apropiem, însă când ajungem la nici 50 de metri de 
cabană, auzim lătrat de câini. Mi-e teamă și să respir. Orice 
creangă uscată care ne trosnește sub tălpi îmi îngheaţă inima. 
Hotărâm să stăm nemișcaţi, până se liniștesc câinii. Ceea ce 
părea că nu se va întâmpla prea curând. Ne mirosiseră și acum 
lătrau ca scoși din minţi. Măcar bine că erau legaţi, altfel demult 
ne-ar fi luat urma. 

Auzim în noapte o voce aspră, de bărbat. Își liniștise, pe 
moment, animalele. Nici eu, nici Șerban nu apucăm să-l vedem. 
Rămânem acolo, lungiţi pe covorul de frunze, încă o bună 
bucată de timp, până când Șerban îmi șoptește că zărise prin 
obiectivul foto silueta bărbatului. Îi sugerez să ne retragem, 
câinii dădeau din nou semne de agitaţie. Cel mai probabil, Anik6 
va rămâne în cabană peste noapte. Nu ne-ar ajuta cu nimic să 
fim deconspiraţi. 

Facem cale-ntoarsă, iar pe drum vorbim despre ce șanse am 
avea să aflăm identitatea proprietarului cabanei. 

— S-ar putea să fie complicele femeii, îi zic, apropo de ce se 
întâmplase în casa familiei Roca în seara în care un individ, 
posibil chiar criminalul, mă lovise cu bâta peste mână. 

Șerban se ferește să se pronunțe, părând preocupat să ieșim 
cât mai repede din zona împrejmuită. În cele din urmă, sărim 
gardul. 

In mașină, ne uităm peste pozele făcute din apropierea 
cabanei. Nimic concludent. 

— Și acum? îl întreb. 


— Dormim. Cu rândul. 

— Unde, aici?! 

— Ai altă propunere? 

— Nu știu... Poate la un motel? 
— Nu cred că ar fi o idee bună. 


VP - 371 


— De ce? 

— Vreau să aflăm cine-i tipul. 

— Și... cum o să facem asta? 

— Vedem... mâine dimineaţă. 

Își rabatează scaunul mașinii în poziţie orizontală și se 
învelește cu o haină. 

— Dorm eu primul, OK? Mă trezești peste trei ore. 

— Bine. 

— Dacă ţi-e frig, pornește motorul. 

De data asta, comportamentul lui Șerban mă scosese din 
sărite. În alte condiţii, cu siguranţă că aș fi trecut cu vederea. 
Însă acum mi se părea prea mult să mă lase să orbecăi, când 
aveam în faţă o problemă de viaţă și de moarte. Pe de altă 
parte, ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit ar fi fost să ne 
certăm. Eram conștient că riscase enorm de dragul meu. Că era 
foarte obosit și stresat și că în mintea lui se ducea o luptă 
dificilă între dorinţa de a mă ajuta și puternicul instinct de 
autoapărare. 

Deschid internetul pe telefonul mobil, nu înainte de a-l cupla 
la bateria mașinii. Știam că veștile proaste aveau să mă 
deprime și mai tare, dar tentaţia era uriașă. Ca și impulsul de-a 
o suna pe bona lui Mihai. 

Realizez, prea târziu, că n-aveam numărul ei de telefon. lar să 
sun acasă ar fi fost o prostie. Cu siguranţă polițiștii abia 
așteptau să-mi intercepteze convorbirea și, eventual, să mă 
localizeze. Așa că renunţ la idee. 

Odată cu fuga noastră, jurnaliștii ţesuseră scenarii complexe, 
majoritatea fanteziste, în legătură cu neglijenţa inexplicabilă a 
polițiștilor și chiar complicitatea acestora, fără să aducă 
argumente credibile în favoarea ultimei variante. Circulaseră 
informaţii false despre prezența fraţilor Zaharia în diverse zone 
ale ţării, ba în nordul Moldovei, pe lângă Mănăstirea Humorului, 
ba în vestul ţării, într-un sat din județul Timiș. Doi români 
stabiliți peste hotare ne zăriseră în Nicosia, capitala Ciprului. 
Declaraseră sus și tare, într-un ziar de scandal, că intraserăm 
într-o agenţie de turism, probabil pentru a zbura către alte 
destinaţii. Nimeni nu părea să ne caute în Ungaria. 

Ceea ce putea fi și de bine, și de rău. Dacă într-adevăr ne 
luaseră urma, interesul lor era să păstreze discreția. 

Citesc despre Daria și, din nou, îmi vine să mor. Chiar dacă, 


VP - 372 


printr-un foarte mare noroc, judecătorii m-ar considera în final 
nevinovat, nu știu cum aș putea trăi gândindu-mă că Mihai a 
rămas fără mamă din pricina mea. Eu declanșasem totul. Și 
oricâte circumstanțe atenuante mi-aș găsi, oricâte scuze, 
acestea păleau în faţa adevărului. 

Mă cam luase frigul, dar am evitat să pornesc motorul, ca să 
nu-l trezesc pe Șerban. O să-l las să doarmă până dimineaţă. 
Chiar dacă simţeam acut oboseala, aveam îndoieli că aș fi în 
stare să aţipesc. Am închis telefonul și am lăsat lacrimile să 
curgă în voie. Imaginea lui Mihai rămăsese unicul lucru capabil 
să mă ţină în viaţă. 

La un moment dat, am tresărit și mi-am dat seama că 
visasem. Cu puţin înainte de răsăritul soarelui, încălzisem 
mașina și căldura mă toropise. M-am frecat la ochi, constatând 
uimit că Șerban se trezise. 

Mă simt în culpă. 

— Scuză-mă, n-am mai rezistat... 

Îmi reproșează că nu-l trezisem după primele trei ore, cum 
fusese vorba. 

— Bine că ai dormit tu, îi zic... Măcar unul dintre noi să fie 
odihnit, cât de cât. 

Așteptăm în mașină până se luminează, apoi Șerban scoate 
dintr-o sacoșă două sandvișuri. Prevăzător, cumpărase de la 
benzinărie apă și ceva de mâncare, în drum spre locuința lui 
Anik6 Bika. Plănuise filajul din timp, chiar dacă nu-și imaginase 
că vom avea parte de o aventură prin pădure. 

Rupe o bucată de ciocolată: 

— Vrei? 

— Mersi. Prinde bine. 

Și mai bine ar fi prins cafeaua fierbinte asortată cu ţigara. 
Însă mă mulţumesc cu ce am. Îi cer lui frati-miu permisiunea să 
fumez măcar. Cobor din mașină și îmi întind oasele, nu fusese 
chiar cea mai reușită noapte din ultima vreme. 

Sting ţigara și îl întreb ce urmează. 

— Mergem la cabană. 

— Și dacă dăm peste câini? 

În loc de răspuns, Șerban deschide portbagajul și scoate cheia 
de desfăcut roțile. Părea o armă suficient de bună, cu condiţia 
să-l atace câinii pe el primul. 

Sărim gardul și mergem prin pădure paralel cu drumul 


VP - 373 


forestier pietruit. N-aș zice că mă dădeam în vânt după 
aventură, însă surplusul de adrenalină mă ajuta să uit, pentru 
moment, de neputinţa de a-mi alina propria suferință. Până la 
cabana din luminiș, încerc să nu tresar la orice zgomot suspect. 
Dacă ne-ar surprinde stăpânul proprietăţii, ar fi imposibil să 
găsim o explicaţie fără să stârnim suspiciuni. Mai ales că limba 
maghiară îmi era la fel de familiară ca mandarina. Știam să spun 
în ungurește doar Szeretlek - Te iubesc. Sunt convins că asta m- 
ar ajuta acolo, în pădure, la fel de mult ca o șalupă Piranha cu 
motor Yamaha în doi timpi. 

E opt fără zece când ajungem în preajma cabanei. Păstrăm o 
distanţă mai mare. Vântul nici măcar nu adia, deocamdată câinii 
stăteau liniștiți, nu ne simţiseră, totul părea încremenit. Într-o 
dimineaţă de duminică, n-ar trebui să ne așteptăm la cine știe 
ce vânzoleală, mai ales că eram departe de civilizaţie. 

Cu aparatul foto la ochi, Șerban se străduiește să surprindă 
primele mișcări. Doar că timpul trece fără să se întâmple nimic. 
După prima oră de observaţii, mă ofer să preiau eu sarcina. 
Stăm lungiţi pe creasta unui mic povârniș, camuflați de copaci și 
tufișuri, având în obiectiv ușa de la intrarea în cabană. La un 
moment dat, îmi venea să renunţ, s-o las baltă, mi se părea 
caraghios, așteptarea noastră putea fi complet inutilă. Anikó 
Bika își petrecea weekendul în casa de vacanţă, probabil cu 
prietenul ei. Și? Ce dovedea asta? Dacă Bika se întorcea în oraș 
abia peste vreo două zile, atunci nu făceam decât să pierdem 
vremea pe-acolo. Oboseala începea să-și spună cuvântul, mi-era 
frică să nu cedez nervos. 

li șoptesc lui Șerban temerile mele. Se scurseseră aproape 
trei ore de când urmăream, încordaţi, împrejurimile cabanei. 

— Propun să ne întoarcem... 

Frati-miu îmi face semn să tac. Privind prin obiectivul foto, 
văzuse cum Anik6 Bika tocmai trântise portiera mașinii; își 
terminase mini-vacanta. leșise din luminiș cu Fordul și se 
îndreptase spre oraș. Am zărit-o la volan, era singură. Am intrat 
în panică și l-am tras de mână pe Șerban. 

— Haide, repede, să mergem! 

— Las-o pe Bika. Oricum e departe... 

Aştept explicaţii, iar Șerban se grăbeşte să mi le dea. 

— Pe noi ne interesează bărbatul din cabană. 

— Cum așa?! îl întreb. 


VP - 374 


— Am o intuiţie. 

— Ce intuiţie? 

În loc de răspuns, își scoate aparatul foto de la gât și mi-l 
întinde. 

— Stai aici și pune obiectivul fix pe ușa de la intrare. Mă 
interesează să surprinzi figura bărbatului. 

— Care bărbat?! 

— Ala care o să apară imediat... Rămâi aici, te rog. Nu te mişti 
orice s-ar întâmpla, m-ai înţeles? 

Apoi a ieșit în drumul forestier și s-a îndreptat spre cabană, 
înainte să apuc să protestez. Câinii au început să latre când i-au 
simţit prezenţa. Noroc că erau legați. 

Am dus aparatul foto la ochi și am apropiat imaginea, ca și 
cum aș fi fost la doi pași de Șerban. Cu inima strânsă, l-am 
urmărit cum bate la ușă. Am apăsat pe declanșator, ca să fiu 
sigur că funcţionează. In sfârșit, în prag a apărut un bărbat care 
purta ochelari de soare și i-am încadrat figura pe display-ul 
aparatului. Câinii s-au domolit dintr-odată. 

Presupun că discutau în engleză. Șerban gesticula, arătând 
spre intrarea în rezervație. La rândul său, proprietarul cabanei îi 
dădea niște explicaţii. S-au salutat și și-au strâns mâinile, iar 
Șerban s-a întors pe drumul forestier, înspre oraș. În urma lui, 
câinii începuseră din nou să latre. 

A trecut pe lângă mine, la vreo zece metri distanţă, și a mers 
mai departe, ca și cum ar fi uitat de unde plecase. Pe urmă s-a 
abătut din drum și a intrat în pădure, într-un loc unde bărbatului 
din cabană i-ar fi fost imposibil să-l vadă. 

Am pornit în întâmpinarea lui, iar când ne-am intersectat l-am 
surprins extrem de agitat. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

— Îţi povestesc îndată. L-ai prins? 

— Cred că da... 

— Verifică, te rog. 

In timp ce caut ultimele poze, Șerban se uită pe telefonul 
mobil. Afișez pe display cel mai reușit cadru cu figura individului 
din cabană. Mă înfioară un gând. Habar n-am de ce observasem 
de-abia acum. Probabil emoţiile fuseseră de vină. 

li arăt fotografia lui Șerban. O studiem câteva clipe, apoi 
Șerban pune lângă ea ecranul telefonului său mobil, pe care 
deschisese o poză de-a lui Viktor Roca. Ne uităm unul la altul, 


VP - 375 


conștienți că aveam în faţă ori o coincidenţă uluitoare, ori 
dezlegarea misterului din dosarul Roca. 

— Ce crezi? mă întreabă. 

Pe telefonul mobil, Viktor Roca apărea grizonant și cu barbă, 
în timp ce bărbatul care se vedea pe ecranul aparatului foto 
avea părul blond și era proaspăt bărbierit. 

Ochelarii de soare ascundeau, însă, un lucru esenţial: forma și 
culoarea ochilor. In rest, puteam presupune că își vopsise părul 
și se bărbierise. Asemănarea părea izbitoare. 

— Da! exclam, cuprins de entuziasm. Nouăzeci la sută e 
Viktor Roca! 

— Și eu am aceeași impresie... 

— Ce i-ai spus? 

— O aiureală. Că vin din Polonia și caut un prieten. Un 
oarecare Ferenc Szibor, din Budapesta, care îmi spusese că are 
o cabană de vacanţă în zonă. Intenţionam să-i fac o surpriză. 

— Aţi vorbit în engleză? 

— Da. Ştie engleza foarte bine. 

— Și nu crezi c-a intrat la bănuieli, dacă într-adevăr e vorba 
de Viktor Roca? 

— Mă tem că da... Aș propune să acționăm cât de repede. 

— Ai vreo idee? 

— Inî... E cam periculos, însă altceva nu-mi trece prin cap. 

— Zi-mi! 

Eram dispus să-mi risc viaţa la fiecare pas acum, că 
descoperisem o posibilă explicaţie, deși deocamdată aveam mai 
multe întrebări decât răspunsuri. Dar exista o bună șansă să 
aflăm adevărul și hotărâsem să merg mai departe, indiferent de 
consecinţe. 

— Fii atent cum facem, Dragoș... Eu mă întorc și bat din nou 
la ușă, iar tu mergi până în apropierea cabanei, pe latura opusă 
câinilor. 

Mi-a explicat planul în câteva cuvinte. Zece minute mai târziu, 
pășeam prin pădure până la locul stabilit. Din spatele copacului, 
socotesc vreo 15-20 pași până la ușa cabanei. Il văd pe Șerban 
din profil, cum așteaptă să-i deschidă cineva. Fug iute până la 
colțul construcţiei din lemn, având în mână cheia metalică din 
portbagaj. 

Când individul iese în prag, ascund ţeava la spate și mă alătur 
lui Șerban, fără să scot un cuvânt. Pentru că purta ochelarii de 


VP - 376 


soare, nu-mi dădusem seama dacă și cât de tare îl 
surprinsesem. Îi întind mâna. 

— Dragoș Zaharia. 

Mă lasă cu mâna întinsă. Dintr-odată, se întoarce pe călcâie, 
evident panicat, și încearcă să ne trântească ușa-n nas. Mă 
izbesc cu umărul, împreună cu Șerban, iar șocul îl doboară la 
podea pe bărbat, suficient cât să-i sară ochelarii. II privesc în 
ochi și înlătur orice dubiu: Viktor Roca trăia! Era chiar în faţa 
noastră, uluit, speriat, rămas fără replică. 

Până să-și revină, îl strâng de gât, pe la spate, în timp ce 
Șerban îi pune cătușele cu care mă scosese din arestul Poliţiei. 
Pe urmă, îl trag până pe scaun, de picioarele căruia îl leg 
zdravăn cu cablurile de la televizor. Îi spun lui Șerban să stea cu 
ochii pe el, cât căutam prin cabană, ca să mă asigur că nu mai 
era nimeni. 

Stăm amândoi faţă-n faţă cu Viktor Roca, pe două scaune. Eu 
îi fac poze cu aparatul Nikon, iar frati-miu cu telefonul mobil. li 
șoptesc să le trimită pe e-mail avocatei, pentru orice 
eventualitate. 

Roca mă privește cu un soi de rictus în colţul gurii. Părea că 
trecuse peste momentul de derută și încerca să ne înfrunte, să 
ne sfideze. 

— Felicitări pentru evadare... Sunt foarte curios cum de m-aţi 
găsit atât de repede... Anik6? 

Mă feresc să intru în jocul lui. Deocamdată, noi conduceam 
ostilitățile. Mă consult cu Șerban, departe de urechile 
magnatului. Revin și mă uit în ochii lui. Simt cum mă cuprinde 
un sentiment de ură. Încet, încet, îmi întunecă minţile. Aș fi 
capabil să-l torturez ca pe cel mai odios criminal în serie, până 
recunoaște tot, iar în final să-i dau lovitura fatală. Să răzbun 
astfel moartea Dariei. 

— De ce?! De ce toate astea? 

Zâmbește ca și cum ar fi fost de neatins, undeva foarte sus, 
pe un piedestal. Afară, câinii lătrau ca apucaţii de când 
intraserăm. 

Îi ridic mâinile încătușate și i le izbesc pe masa din lemn 
masiv pe care o trăsesem în dreptul lui. Pare surprins. Il pun pe 
Șerban să stea cu genunchii pe antebraţele bărbatului, să-i 
imobilizeze mâinile, apoi ridic ţeava din portbagajul mașinii și 
lovesc cu putere peste degetele lui Roca. Urletul de durere îmi 


VP - 377 


confirmă că îmi făcusem bine treaba. Îi rupsesem falangele. 

Ridic ţeava deasupra capului, să lovesc din nou. Mă imploră 
să n-o fac. 

— Nuuu, nu! Te rog! 

Îi zic lui Șerban să-și ia genunchii de pe mâinile bărbatului. 

— Deci, revin cu întrebarea... De ce? 

Din degetele lui Roca ţâșnise sânge. Nu-mi păsa, cât încă era 
capabil să vorbească. 

— Am fost nevoit să dispar, îmi explică Roca. Aveam un dosar 
la DNA, cu prejudiciu de zeci de milioane de euro... Din 
nefericire, mai devreme sau mai târziu mă aștepta o 
condamnare la ani grei de pușcărie... Dacă aș fi putut rezolva 
altfel, Dragoș... Am încercat și cu procurorul, și cu șefa lui, am 
ajuns inclusiv la ministrul Justiţiei... 

— Şi cine a venit cu ideea înscenării crimei? 

— N-ai să mă crezi... Vanda! 

— De ce? 

— Pentru că ai apărut tu și... pentru că și-a dat seama că o 
plăceai... Și a mai fost un motiv foarte puternic... 

— Care? 

— Anik6 Bika... Vanda aflase despre relaţia noastră, pusese 
un detectiv să ne urmărească. Spera că, odată fugit din ţară, 
sub o altă identitate, o să rup relaţia cu Anik6... Preferase să nu- 
mi spună că știa... 

— Până când... 

— Până când și-a dat seama că nu voi renunţa la Anik6... Ar fi 
trebuit să vină cu copilul aici, în Ungaria, de unde să plecăm 
definitiv în America de Sud. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— A aflat că am transferat în contul lui Anik6 o sumă 
importantă de bani, înainte de a dispărea. 

— Adică 150 de milioane de euro în trei tranșe. 

M-a privit uluit. Nu se așteptase să știu până și asta. 

— Exact... Moartea mea nu-i asigura nici măcar un cent din 
moștenire. După cum știi, Tudor nu e copilul meu... Vanda a 
semnat un contract prenupţial prin care renunţa la orice 
pretenţii în caz de divorţ sau deces... Când și-a dat seama că voi 
rămâne cu Anik6, a înnebunit. 

— În ce sens a înnebunit?! 

— A început să mă șantajeze... Mi-a cerut 100 de milioane de 


VP - 378 


euro. 

— Altfel, ce...? 

— Altfel, trimitea la DNA probele care să dovedească 
înscenarea... Să dovedească faptul că, în realitate, fugisem în 
Ungaria împreună cu amanta. 

Simţeam cum mi se urca sângele la cap, clocoteam de mânie. 
Într-o clipă, mi-am dat seama că moartea Dariei nu fusese deloc 
întâmplătoare. 

ÎI îndemn din priviri pe Roca să-și continue povestea până la 
capăt. 

— Nu puteam accepta șantajul... 

— Și atunci ai pus la cale altă înscenare. 

— Nu! Jur! Îmi pare rău pentru soţia ta, dar nu aveam nici cea 
mai mică intenţie să o implic. 

— Mai exact... 

— Am vorbit cu un profesionist să scape de Vanda... l-am 
spus să pară un accident sau așa ceva... Mi-a cerut amănunte, 
așa a aflat despre tine și despre Daria... A fost alegerea lui cum 
să procedeze. 

— Și de unde știu că nu minţi? 

— N-ai cum să știi... Individul i-a trimis un SMS soţiei tale de 
pe telefonul Vandei, a omorât-o apoi pe Vanda și, în final, a 
înscenat sinuciderea... Îmi pare rău, Dragoș. Sincer. 

Înclinam să nu-l cred. Oricât de profesionist ar fi fost 
criminalul plătit de Roca, înscenarea purta mai degrabă 
amprenta magnatului. 

— Unde l-aș putea găsi pe bărbatul respectiv? 

— Nicăieri, din păcate... Nu-l cunosc, mi-a fost recomandat de 
un interlop. Am vorbit o singură dată, la telefon. 

Afară, câinii tăcuseră. Ușa de la intrare s-a deschis și în prag a 
apărut Anikó Bika. l-a scăpat sacoșa din mână când l-a văzut pe 
Roca legat de scaun, încătușat, cu degetele însângerate. 

Până să ne dezmeticim, femeia ajunsese din doi pași la 
dulapul de lângă ușă, de unde a scos un pistol pe care l-a 
îndreptat spre noi. Fuseserăm luaţi prin surprindere, orice gest 
necontrolat putea fi și ultimul, Anik6 părea hotărâtă să-și 
salveze iubitul cu preţul vieţii noastre. 

S-a apropiat de Roca și mi-a cerut să-i scot cătușele. M-am 
uitat la Șerban, căutând soluţia salvatoare. 

Frati-miu s-a îndreptat spre Roca, i-a desfăcut ușor cătușele și 


VP - 379 


i le-a întins lui Anik6. Cumva temătoare, femeia le-a luat, 
moment bun s-o lovesc cu teava peste pistol. Arma s-a 
descărcat în perete, înainte de-a cădea. La rândul meu, am 
primit un cot în plină figură, m-am dezechilibrat și m-am 
prăbușit peste o veioză. Șerban s-a năpustit spre Anik6, însă 
femeia părea să cunoască arte marţiale. Mă temeam c-o să 
devenim victime. 

L-am prins pe Șerban în braţe după ce încasase un picior în 
piept și l-am tras iute spre ieșire. Am dispărut în pădure, înainte 
să apuce Anik6 să reacționeze. 

După cinci minute de sprint, simţeam cum mi se taie 
respiraţia. l-am strigat lui Șerban să mă aștepte, moment în 
care am auzit cum latră câinii, din ce în ce mai aproape. Îmi era 
clar că Roca îi lăsase liberi și îi trimisese pe urmele noastre. Nu 
știam cât mai aveam până la gardul care delimita proprietatea, 
mă înfiora gândul că voi fi încolţit de animalele alea. Șerban m-a 
tras de mână, m-a îndemnat să alerg cu ultimele resurse. Teava 
din portbagaj rămăsese în cabană, în ultimă instanţă puteam 
lovi cu geanta în care pusesem aparatul foto și pe care o ţineam 
la piept. 

Din câte auzeam, câinii se apropiaseră la mică distanţă de 
noi. Am tras cu ochiul peste umăr, gâfâind, și am încercat să-l 
ajung din urmă pe frati-miu. Era în faţa mea, la vreo zece metri. 
M-am împiedicat de niște crengi și am căzut lângă un trunchi de 
stejar. Am strigat după ajutor. 

— Șerban! 

S-a întors să-mi întindă mâna și mi-a spus că eram foarte 
aproape de gard. La fel de aproape de noi ajunseseră și câinii lui 
Roca. L-am zărit pe primul dintre ei, un rottweiler mare cât un 
vițel, care fugea cu limba scoasă, arătându-și colții. Mi-era greu 
să nu-mi imaginez cam cât de inegală ar fi lupta. 

Mai atletic decât îl știam, Șerban a reușit să sară gardul. Cu 
doi pași înainte de limita proprietăţii, am simţit în ceafă 
răsuflarea câinelui. M-am întors și i-am trosnit una peste bot cu 
aparatul foto, apoi am încălecat gardul. De cealaltă parte, 
Șerban încerca să ţină câinii la respect cu o creangă groasă. 
Unul dintre rottweileri mă prinsese de pantaloni, celălalt mă 
mușca de picior. Am urlat de durere. Căţărat pe gard, am scăpat 
de unul dintre câini, în timp ce frati-miu îl lovea peste ochi pe 
animalul încleștat în mușchii gambei mele. În sfârșit, m-am 


VP - 380 


prăbușit după gard. 

Ajuns în mașină, Șerban a pornit motorul și mi-a spus să-mi 
fac un garou la picior cu breteaua de la geanta aparatului foto. 
M-am curățat de sânge cu apa minerală din sticla rămasă pe 
bancheta din spate. Speram să nu se infecteze. 

Am gonit pe drumul forestier, de teamă ca nu cumva să ne 
ajungă Roca din urmă cu unul dintre SUV-urile de la cabană. Am 
răsuflat cumva ușurat abia când am intrat pe șoseaua de 
centură a Budapestei. 

Însă, din nefericire, eram conștient că nimeni n-o să ne creadă 
povestea. În câteva ore, Viktor Roca o să fugă împreună cu 
Anik6 Bika spre cine știe ce paradis latino-american, cu 
milioanele de euro din conturi și identități false. 

— Am dat-o în bară, îi zic lui Șerban, dezamăgit. N-avem nicio 
probă împotriva lui Roca... totul a fost în zadar. 

Șerban îmi întinde telefonul mobil și mă pune să deschid un 
fișier audio. 

— L-am înregistrat pe Roca în timp ce-și mărturisea păcatele. 

Când aud vocea magnatului în difuzorul de la telefon, îmi vine 
inima la loc. 

— Eşti un geniu, frati-miu! 

Îl pup pe obraz, de fericire. 

— Trimite-l avocatei, te rog. 

— Biancăi? 

— Da. 

Îmi dictează adresa de e-mail și în trei minute reușesc să 
încarc fișierul și să-l trimit. 

— Gata, s-a făcut! 

— Acum urcă-l și în cloud, pe Google Drive, să avem o copie 
de siguranţă... Inclusiv poza cu noua faţă a lui Roca. 

— OK, imediat. 

Mă bucurasem ca un copil, pentru prima dată după săptămâni 
de depresie. Fără nebunia lui Șerban, aș fi așteptat, resemnat, 
condamnarea la ani grei de închisoare. In sfârșit, vedeam clar o 
rază de lumină. 

— Unde mergem? îl întreb. 

— Caută pe Google Maps cea mai apropiată autogară... Luăm 
autobuzul până în Szeged, la graniţa cu Serbia. Apoi urmăm 
același traseu, cu trenul prin Bulgaria, spre București, via Vama 
Giurgiu. 


VP - 381 


— Crezi că Roca o să pună Poliţia pe urmele noastre? 

— Presupun că nu. Mai degrabă se va grăbi să-și lichideze 
afacerile din Ungaria și s-o șteargă... Până diseară, aș băga 
mâna-n foc c-o să dispară. Cu tot cu Bika. 

— Și... cine va plăti pentru moartea Dariei? 

— Nu știu, Dragoș... Îmi pare rău... 

Avem mari emoţii când ne intersectăm cu o mașină a Poliţiei 
maghiare. Șerban reduce viteza până la limita legală. Pe urmă 
intră în Budapesta și aplicaţia Waze îl ghidează spre autogară. 

Cumpărăm bilete și avem răgaz două ore să mâncăm și să 
vorbim despre ce-o să facem odată ajunși acasă. Il întreb pe 
Șerban dacă aş putea să-l sun pe Mihai. Îmi spune să mai am 
puțină răbdare. Încă nu eram în afara oricărui pericol. 


VP - 382 


Epilog 


Comisarul Manolache își termină cafeaua de dimineaţă și 
închise computerul. Ziarele își păstraseră nota ultimelor zile, 
fiind extrem de acide, de virulente, la adresa Poliţiei și a 
Parchetului. Pe bună dreptate. Anchetatorii se înșelaseră 
amarnic, ca niște diletanţi. Dragoș Zaharia se dovedise a fi 
nevinovat. Milionarul Viktor Roca își bătuse joc de polițiști și 
fusese pe punctul de a comite crima perfectă. 

Scăpase inclusiv criminalul profesionist plătit de Roca, 
responsabil de moartea Vandei și a Dariei. Dacă în legătură cu 
fostul șef al Penta Grup anchetatorii mai aveau unele informaţii, 
despre autorul crimelor din Voluntari lipseau până și cele mai 
vagi indicii. Existau șanse foarte mari ca bărbatul să nu fie nici 
măcar identificat, darămite prins. lar Roca și amanta lui, cu 
milioanele de euro scoase din tară, începuseră probabil o nouă 
viaţă departe de oricine i-ar fi putut da pe mâna Interpolului. 

După ce fusese anchetat mai bine de zece ore și adusese 
dovezi clare în sprijinul afirmațiilor sale, Dragoș Zaharia 
hotărâse să se răzbune pe incompetenţa polițiștilor și pe toţi cei 
care îl umiliseră în ultimele săptămâni. Îl contactase pe 
jurnalistul George Constantinescu și acceptase să-și spună 
povestea în fața camerelor de filmat, în pofida rugăminţii lui 
Șerban de a aștepta verdictul judecătorilor. Interviul fusese ca o 
bombă cu hidrogen, Dragoș nu se ferise deloc să pună degetul 
pe rană și să-i acuze pe anchetatori, în frunte cu procurorul 
Rusu, de lipsă de profesionalism. Își vărsase toată supărarea în 
acel interviu, conștient că nu i s-ar putea întâmpla nimic mai rău 
decât i se întâmplase deja. 

Puși în postura de a fi ridiculizaţi, capii Poliţiei fuseseră 
constrânși să găsească țapul ispăşitor. Nimeni altul decât Horia 
Manolache. Comisarul simţise că zilele lui de interimat în fruntea 
Serviciului Omoruri erau numărate. Câștigase, în final, pariul cu 
inspectorul Ifrim, dar ce folos? Degeaba intuise că în dosarul 
Roca se strecuraseră întrebări rămase fără răspuns. Venise 
momentul să plătească. 

Inspectorul Ifrim intră în birou prost dispus. Văzuse și el 


VP - 383 


comentariile din presă. Se așeză și-și deschise calculatorul. 

— 'Neatţa, șefu'! Ce mai scriu cretinii? 

— Nimic... Dacă te iei după ăștia, ar trebui să-ţi zbori creierii. 

— Nu mai fi supărat. Vrei, nu vrei, viaţa merge înainte. Cu 
bune, și cu rele. 

— Dacă Rusu m-ar fi ascultat când i-am zis că nu-i cușeră 
treaba cu moartea Dariei Zaharia... 

— Dă-l în mă-sa de dobitoc! Ai văzut, tot el cu coada pe sus. A 
aruncat vina pe noi. 

Telefonul comisarului zbârnâi. Răspunse aproape monosilabic, 
apoi închise. 

Se uită spre inspector, abătut. 

— Vorbești de porc și... 

— Porcul la ușă! Ce voia Rusu? 

— În legătură cu deshumarea celor două femei... Trebuie 
semnate documentele, ne-a chemat la Parchet. 

— Acum?! 

— La unsprezece jumate. 

— OK... Până atunci, avem de mers pe undeva? 

— Da. 

— Unde? 

— În oraș. 

Stabilise o întâlnire cu administratorul cimitirului. Inspectorul 
Ifrim își bău cafeaua la foc automat, apoi polițiștii coborâră în 
parcarea instituției. 

Şoferul îi văzu supăraţi și evită să deschidă vreun subiect. 
Lăsă radioul să meargă. În București, traficul sufocant de 
dimineaţă îl posomori și mai tare pe comisar. Până la cimitirul 
Izvorul Nou, unde fusese înmormântată Daria Zaharia, făcură 
aproape trei sferturi de oră. 

Opriră în faţa porţii principale, iar Ifrim îi spuse lui Manolache 
că prefera să rămână în mașină, să butoneze la telefonul mobil. 
Comisarul cobori și merse pe aleea pietruită, până spre biserica 
din capătul opus al cimitirului. 

Tresări atunci când îl văzu pe Dragoș Zaharia. Era împreună 
cu fiul său, Mihai, și cu fratele lui, Șerban. Cei trei ţineau în 
mâini candele roșii și se îndreptau spre locul de veci al Dariei 
Zaharia. 

Polițistul avu un moment de ezitare. Dădu să intre în biserică, 
apoi se răzgândi. De la distanţă, îi urmă pe membrii familiei 


VP - 384 


Zaharia până aproape de mormânt. Fuseseră înștiințaţi despre 
deshumare, iar Dragoș își dăduse acordul. 

Așteptă undeva în spatele unui copac, ferindu-se să-i tulbure 
cu prezența lui. Abia când Dragoș se ridică din genunchi și-l 
trase de mână pe fiul său, avu comisarul curaj să se apropie. Cei 
doi se intersectară, iar Șerban îl luă pe Mihai și își continuă 
drumul, lăsându-l pe Dragoș să discute cu polițistul. 

Se priviră în ochi fără să-și spună nimic. 

Manolache decise s-o șteargă înainte ca situaţia să devină 
imposibil de suportat. 

xxx 

Reușiseră să se acomodeze destul de repede în casa de pe 
plaja orașului panamez Puerto Armuelles, din provincia Chiriquí. 
Anik6 Bika redecorase două dintre camere la scurt timp după ce 
se instalaseră, dându-le un aer mai modern. Chiar dacă era 
puţin probabil să fie recunoscuţi cu noile înfățișări, evitau să 
iasă din casă în timpul zilei. În mod special Viktor nu se simţea 
în siguranţă, oricâte eforturi depusese iubita lui pentru a-i 
spulbera temerile. Discutaseră aprins despre o posibilă mutare 
în capitala statului Panama, într-un cartier foarte aglomerat, sau 
chiar într-o altă ţară, unde ar fi avut mai multe șanse să rămână 
un cuplu șters, oarecare. 

Bărbatul presupunea, pe bună dreptate, că în ultimii ani se 
multiplicaseră canalele prin care statul român primea informaţii 
de la milioanele de emigranţi plecaţi în căutarea unui trai mai 
bun. Serviciul de Informaţii Externe strângea date inclusiv 
despre fugarii aflaţi pe lista neagră a Interpolului, iar Viktor Roca 
înclina să creadă că șansele de a fi prins și, eventual, extrădat, 
creșteau dacă ar fi continuat să rămână într-o zonă exclusivistă, 
relativ izolată, cum era cea de pe malul Oceanului Pacific. 
Hotărâse cu o seară în urmă să se mute cât mai repede într-un 
apartament modest din capitala Ciudad de Panamá, iar de acolo 
să revină în Europa. Oricât încercase să se liniștească, 
sentimentul acut de frică îl urmărea peste tot. In plus, îi sărea 
țandăra din orice fleac și începuse să bea. 

Se lăsase întunericul de ceva vreme. Anik6 abia plecase să 
cumpere de mâncare de la un magazin din apropiere, când 
Viktor ieși pe terasă cu paharul de whisky în mână. Nu-și 
imaginase că o să-i fie chiar atât de greu. Trecerea bruscă de la 
agitația unei zile de muncă în fruntea companiei sale la liniștea 


VP - 385 


apăsătoare, chinuitoare, din ultimele săptămâni îi crease o stare 
foarte proastă. Nu-i lipsea nimic ca să poată trăi regește încă 
două sute de ani, o avea și pe Anikó, însă temerea de a nu fi 
prins îl măcina încontinuu. 

Se așeză pe balansoar și își aprinse trabucul. Din spatele unui 
palmier, un bărbat scund, la vreo 50 de ani, cu pielea arsă de 
soare, profită de moment ca să apese pe declanșatorul 
aparatului foto cu obiectiv puternic, capabil să facă poze și în 
condiții de luminozitate scăzută. Apoi se uită pe display. 
Reușise, printr-o întâmplare norocoasă, să-i ia urma magnatului 
Viktor Roca... 


VP - 386 


] 


== 


virtual-project.eu 


VP - 387