Michel Zevaco — [Nostradamus] 02 Fiul lui Nostradamus

> Mos Qe 


3 EV R VOY 


Michel Zévaco 


Partea | Cavalerul Regelui 


Capitolul | Hanul Pre 


Era numit, pur şi simplu, hanul Pré. Asta era prea de-ajuns, 
deoarece era la fel de vestit, de frecventat şi la modă ca şi 
celălalt han faimos, hanul Dévinière. Şi nu era un singur parizian 
care să nu ştie că "Pré" despre care era vorba, desemna vestitul 
şi legen-darul Pr&-aux-Clercs!, în centrul căruia se afla. 

După ce ai trecut de zidurile ce înconjoară Parisul, fie pe la 
poarta Nesle, fie pe la poarta Buci, în momentul când ajungi în 
dreptul străzii Seine, care în acel timp începuse să se populeze, 
dai de un drum îngust. Hanul era singura construcţie înălţată la 
marginea acestui drumeag strâmt, desfundat, mocirlos iarna, 
plin de praf vara şi care, pe stânga, mărginea mănăstirea Saint- 
Germain-des-Pres, iar pe dreapta, câteva pajişti cam jumulite. 

Aceste pajişti, pe care creşteau din loc în loc ulmi şi stejari 
seculari sau pomi fructiferi, alcătuiau faimosul Pre&-aux-Clercs. 
Drumeagul se numea Chemin-aux-Clercs. Mai târziu a căpătat 
numele de strada Colombier, iar acum, pur şi simplu, strada 
lacob. Hanul Pre se afla la capătul drumeagului Chemin-aux- 
Clercs, nu departe de alt drum, numit Saint-Père, după numele 
unei mici capele aflată la capătul celălalt al drumului. Şi acest 
drum a devenit mai târziu strada Saint-Peres. 

Văzut de afară, hanul părea o mică fortăreață, având în 
vedere locul singuratic şi faptul că încăierările din împrejurimi 
erau frecvente. 

In ziua în care începe povestirea noastră, 5 mai 1560, pe 
Chemin-aux-Clercs — ca de altfel în toate zilele — era un du-te- 
vino neîntrerupt de oameni care intrau ori ieşeau din hanul 
amintit. Perechile de îndrăgostiţi se adăposteau sub boltele de 
verdeață din grădina din spatele hanului, în timp ce singuraticii 
se îngrămădeau în sala comună. 


+ Pr&-aux-Clercs: vestit loc pentru dueluri în epoca prezentată în 
roman. In traducere liberă, Poiana Călugărilor. (N.T.) 


În momentul în care intrăm în han, acesta era plin de 
clienţi. Pe acea vreme, se supa la ora cinci şi cum era aproape 
ora şase, majoritatea terminaseră de mâncat şi bine dispuşi de 
felurile gustoase şi vinurile alese, făceau o gălăgie infernală. 

Pe pragul uşii de serviciu apăru o tânără de aproape 
şaptesprezece ani, de o frumuseţe de vis, plină de viaţă şi 
graţioasă, cu nişte ochi negri, în acelaşi timp îndrăzneţi şi tandri, 
poznaşi şi inocenți. Purta cu o uşurinţă care trăda obişnuinţa, 
cochetul şi sclipitorul costum al ţărăncuţelor din Bergam. 

Uşa, pe pragul căreia apăruse, se afla pe peretele din 
fundul sălii, la câţiva paşi de un cămin uriaş. În unghiul făcut de 
cămin cu peretele se afla o masă plină cu bunătăţi, masă la care 
erau aşezaţi doi bărbaţi. Unul dintre aceştia, înzestrat cu un bust 
de Hercule, se afla cu spatele spre uşă, celălalt cu faţa. Acesta 
din urmă era un gentilom de aproape treizeci de ani, frumos şi 
elegant îmbrăcat. Ca şi când perdeaua de frunziş, în spatele 
căreia se adăpostea, nu-i era de-ajuns, îşi păstrase mantaua în 
care se înfăşurase. Şi numai drept urmare a unei mişcări grăbite 
şi neglijente, un observator ar fi putut zări sub mantaua care se 
desfăcuse o clipă un costum bogat, de mătase şi catifea. Din 
colţul său, sigur că nimeni nu-l supraveghează, el însuşi 
urmărea cu o atenţie deosebită şi cele mai mărunte gesturi ale 
unui tânăr senior care mânca de unul singur, la câteva mese 
mai încolo. Din când în când, în timp ce-l observa, în ochii săi 
apăreau fulgere de o ferocitate înspăimântătoare. Şi atunci, cu 
un gest mecanic, îşi netezea vârful mustăţilor cu degetele-i 
nervoase. 

Incă înainte de a intra, tânăra remarcase acest personaj. O 
umbră de nelinişte trecu peste faţa ei tânăra şi proaspătă şi, 
fără să-şi dea seama, căută să se retragă. Totuşi, curioasă, se 
aplecă înainte pentru a vedea persoana căreia îi era adresată 
acea privire veninoasă şi atunci zări pe tânărul senior care fără 
să ştie, devenise ţinta urii gentilomului. Curajoasă, îşi reprimă 
teama şi intră hotărâtă, cu un gest de sfidare. 

Apariţia sa a fost salutată cu strigăte de bucurie, izbucnite 
din toate colţurile sălii: 

— Fiorinda, prezicătoarea! 

— Fiorinda cea frumoasă! 

— Răutăcioasa Fiorinda! 

— Cinste vouă, nobili seniori! strigă ea veselă. 


Şi foarte calmă şi stăpâna pe ea, începu să treacă printre 
acei bărbaţi cu figurile însufleţite de aburii vinurilor generoase şi 
în ochii cărora se citea dorinţa, în atitudinea ei naturală, de o 
indiferenţă supremă, nimeni n-ar fi găsit nici cea mai mică urmă 
de cochetărie. Tuturor le era clar că pentru ea nu existau decât 
în calitate de clienţi. Singura ei grijă era aceea de a-şi îndeplini 
cinstit meseria de pe urma căreia trăia şi această meserie era 
de a prezice viitorul, după o examinare rapidă a mâinii 
clientului. 

Mişcările ei erau totuşi prudente, deoarece manevră în aşa 
fel încât reuşi să-l evite pe gentilomul care-i trezise neliniştea 
până într-atât încât fusese gata să renunţe să mai apară în 
această seară. Din nefericire, manevra nu se încheiase încă şi 
devenea tot mai dificilă: mai trebuia să înconjoare masa şi să 
treacă neobservată pe lângă omul cu bustul de Hercule. Este 
adevărat că acesta era întors cu spatele la ea şi părea că nici 
nu-şi dă seama de existenţa ei, atenţia parind a-i fi concentrată 
asupra farfuriilor de pe masă. Tot atât de adevărat era şi faptul 
că gentilomul părea absorbit în întregime de supravegherea 
tânărului senior, încât părea că Fiorinda va reuşi. Dar... 

Auzind strigându-se acest nume muzical, parfumat că un 
buchet de flori: Fiorinda, gentilomul tresări şi, uitând de orice 
altă grijă, se întoarse brusc spre ea. O roşeaţă puternică îi 
îmbujora brusc obrajii palizi şi o flacăra strălucitoare i se aprinse 
în priviri. Ochii îi căpătară expresia unei pasiuni violente, 
sălbatice, care avea ceva neliniştitor. Pe sub masă, cu piciorul, 
îşi făcu atent însoţitorul şi dintr-o suflare, pe un ton poruncitor, îi 
comandă: 

— Opreşte-o, Guillaume Pentecôte! 

Individul care răspundea la numele de Guillaume Pentecôte 
îşi ridică nasul din farfurie, lăsând să se vadă o mutră 
înfiorătoare, plină de cicatrici şi împodobită cu o mustață uriaşă. 
Nu te puteai înşela: individul era un bandit. Era dresat să 
execute rapid şi fără să discute ordine misterioase, înţelese din 
jumătăţi de cuvinte. Nu avu nici era mai mică ezitare: 
întinzându-şi braţul, de o lungime surprinzătoare, lăsă să-i cadă 
mâna mare şi păroasă pe tânăra care tocmai încerca să se 
strecoare, o ridică cu uşurinţă, de parcă ar fi fost o pană şi o 
depuse alături de gentilom, tocmai în momentul în care ea se 
credea scăpată. 


Pe faţa ei apăru semnul unui dezgust profund. Ochii săi 
negri scăpărau de mânie, în timp ce obrajii i se împurpurau de 
indignare. Tocmai voia să protesteze cu voce furioasă, când 
gentilomul, voind să prevină aceasta, îl fulgeră din priviri pe 
Guillaume Pentecôte, care-şi plecă umerii ca cel prins asupra 
faptului şi-l mustră: 

— Caraghios nenorocit! Nu ştiu ce mă opreşte să-ţi înfig 
cuțitul ăsta în gâtlej!... Cum de îndrăzneşti să atingi cu labele 
tale nedemne o doamnă? 

Cu o figură vrednică de plâns, dezminţită însă de lucirile 
zeflemitoare din priviri, Guillaume Pentecôte încerca să se 
scuze, spunând cu o voce bolovănoasă, dar înceată: 

— Domnule baron... 

— Destul, ticălosule! îl întrerupse baronul. Discutăm asta 
mai târziu, acasă. 

Şi în timp ce Guillaume Pentecôte îşi băgă din nou nasul în 
farfurie, ascunzând un zâmbet zeflemitor care-l însoțea mereu, 
gentilomul se întoarse acum spre tânără fată cu un aer 
respectuos şi prevenitor. 

Şi totuşi ea nu se îndoia de comedia la care asistase. Dar 
înţelese că intervenţia spontană care tocmai se terminase îi 
anulase dreptul de a se plânge. De aceea nu scoase nici un 
cuvânt. Mai ales că nu se putea lăsa înşelată de aparenţa de 
respect care i se arăta. Acest respect era mult prea exagerat 
pentru a fi sincer. Ar fi putut să se retragă acum liniştită, dar nu 
voi să pară că dă înapoi. Şi asta arăta că are o inimă vitează. 
Rămase în aşteptare, întreaga ei atitudine dovedind că este 
hotărâtă să reziste până la capăt. 

Cum el consideră incidentul închis, îi spuse în şoaptă: 

— Şi cum aşa, frumoasă Fiorinda, ai fi trecut pe lângă mine 
fără să-mi ghiceşti viitorul? 

Mâna lui, întinsă pe masă cu palma desfăcută în sus, 
aştepta, dar Fiorinda nici măcar nu o atinse. Cu o voce de 
gheaţă şi cu o fermitate pe care n-ai fi putut-o bănui la un copil 
de vârsta ei, privindu-l drept în ochi, îi răspunse: 

— Nu a trecut prea mult timp de când v-am citit în palmă. 
Și nu am nimic de adăugat la cele ce v-am spus deja, domnule 
baron de Rospignac. 

Aceste ultime cuvinte probabil că-şi aveau tâlcul lor pe care 
baronul îl înţelesese perfect, deoarece îşi încruntă sprâncenele 


într-un mod neliniştitor. Totuşi, privirea bănuitoare pe care o 
aruncă în jurul său, o lămuri pe Fiorinda că neliniştea lui 
provenea din faptul că tânăra îi pronunţase numele cu voce 
tare. Cu un mic surâs, care arăta că nu din greşeală, ci cu bună 
ştiinţă îi pronunţase numele în acel mod, Fiorinda se retrase fără 
grabă, nu ca o persoană care fuge, ci cu un aer dispreţuitor, ca 
cineva care sfârşeşte o discuţie care nu-i este pe plac. 

Baronul făcu un gest de mânie, imediat reţinut de altfel. 
Urmărind-o cu o privire încărcată de ameninţări, murmură: 

— Nu!... misiunea înainte de toate!... 

Ridicând din farfurie mutra de buldog, Guillaume Pentecâte 
spuse cu vocea lui zeflemitoare: 

— Ei cum?... la fel de mândră, la fel de nemiloasă? Pe 
cizmele mele, domnule baron sunteţi lipsit de noroc Pentru 
prima oară când se poate spune că sunteţi gata să muriţi din 
dragoste, daţi tocmai peste virtutea cea mai mare din regat. 

— Răbdare, Pentecôte, răbdare!... O mai întâlnesc eu... 
Cine va râde la urmă... 


Capitolul II Prezicerea viitorului 


În acest timp, Fiorinda se îndrepta spre seniorul pe care 
baronul îl supraveghea şi pe care ea nu-l mai văzuse până 
atunci, dar pe care voia să-l cunoască datorită numai privirilor 
duşmănoase surprinse de ea. 

Era un tânăr solid — împlinise abia douăzeci de ani, cu o 
figură rotundă şi priviri naive care exprimau o blândeţe 
neobişnuită, cu o mustață zbăârlită ca la pisoi. Purta un costum 
de catifea gri, fără ornamente sau broderii, dar dintr-o stofă din 
cele mai fine şi bogate care s-ar fi putut găsi. In picioare avea o 
pereche de cizme gri, din piele de căprioară înalte până la 
genunchi, care i se mulau pe pulpele muşchiuloase. La şold 
purta o spadă lungă şi puternică. Sub acest costum de o bogăţie 
şi totodată de o simplitate extraordinare, se vedea o graţie 
armonioasă, o înaltă distincţie conjugată cu o eleganţă 
tinerească, despre care nu ai fi crezut că pot exista. 

Fiorinda era înzestrată cu acel suflet de artist, care nu 
poate rămâne indiferent la ceea ce este cu adevărat frumos: 


astfel încât îl admiră cu naivitate, fără gânduri ascunse şi fără să 
încerce să-şi ascundă admiraţia. 

La rândul lui, auzind exclamaţiile grosolane care slăveau 
frumuseţea tinerei în momentul intrării în marea sală, îşi 
ridicase capul. O privea cum se îndreaptă spre el cu o. privire 
uimită, dar în care se citea o vie încântare. Amândoi îşi dădură 
seama, în acelaşi timp, că se admiră reciproc şi roşiră ca doi 
copii, ceea ce şi erau, de altfel, dar nu-şi plecară privirile. Cu 
toate că se vedeau pentru prima dată, îşi suriseră unul altuia ca 
şi când ar fi fost vechi cunoştinţe. 

Această scenă mută şi rapidă nu scăpă neobservată de 
baronul Rospignac. Sângele-i invada figura cu repeziciune, dar 
tot atât de repede deveni livid. Făcu o mişcare, ca şi cum ar fi 
voit să se arunce între cei doi, dar se stăpâni cu un efort care 
făcu să-i apară broboane de sudoare la rădăcina părului. Livid, 
strângând mai să frângă braţul lui Guillaume Pentecôte, cu o 
voce răguşită îl întrebă scrâşnind: 

— Ai văzut?... ce privire!... ce surâs!... 

— La dracu'! Nu sunt orb, zeflemisi tâlharul. 

— Se cunosc!... 

— Aşa mi se pare şi mie. 

— Se iubesc!... 

— Ei! Ei!... şi asta s-ar putea, domnule baron. lată faptul 
care ar explica rezistenţa ei de care ne lovim de atâta timp. 

Figura lui Rospignac căpătă o expresie de ferocitate 
înspăimântătoare. Mângâind mânerul pumnalului cu un gest 
grăitor, zise scrâşnind din dinţi: 

— Şi eu care mă codeam!... Îmi făceam scrupule!... Triplu 
neghiob de sunt!... Pe sângele lui Cristos! Veţi vedea, domnule 
conte de Luvru, cât vă va costa faptul că îmi sunteţi rival. 

Şi Guillaume Pentecôte, care-l cunoştea bine, murmură, 
cutremurându-se: 

— Se încing lucrurile! Se încing!... N-aş vrea să fiu în pielea 
domnişorului! O să aibă de furcă! 

Şi privind mai cu atenţie la tânărul pe care stăpânul său îl 
numise conte de Luvru, spuse cu voce tare: 

— Nu credeţi, domnule, că acest domnişor seamănă cu 
cineva pe care-l cunoaştem?... Unde dracu' l-am mai văzut? 

Aceste cuvinte avură darul să-l liniştească pe Rospignac, 
care-şi reluă aerul său calm şi atitudinea elegantă. Aruncându-şi 


privirile tăioase în ochii lui Guillaume Pentecôte îl întrerupse cu 
o voce îngheţată: 

— Nu căuta să afli!... Mai ales, nu te amesteca în ce nu te 
priveşte!... Treaba ta e să fii gata oricând! 

În acest timp, Fiorinda îl întrebă pe tânăr, pe un ton 
hotărât: 

— Doriţi, domnule, să ridic un colţ al vălului misterios care 
ascunde viitorul vostru? 

Amuzat, contele de Luvru acceptă fără şovăire: 

— Un viitor dezvăluit de buzele voastre frumoase, nu poate 
fi decât un viitor fericit. Mă grăbesc să nu-mi scape ocazia. 

— Daţi-mi mâna, domnule, ceru ea. Nu asta... cealaltă, 
stânga: mâna dinspre inimă. 

— lat-o, zise el zâmbind! A 

Şi-i întinse o mână de copil, admirabil îngrijită. In momentul 
în care tocmai voia să privească liniile din palma deschisă, 
răsunară câteva voci: 

— Vino-ncoace, Fiorinda. 

Chemarea era mai mult decât impertinentă. Vocile erau 
nerăbdătoare, obraznice. Contele de Luvru încruntă sprâncenele 
şi aruncă în acea parte o privire dispreţuitoare, care deveni pe 
dată de gheaţă. 

Ea îşi întoarse capul cu un dispreţ suveran de la cei ce-o 
strigaseră. Chemarea plecase de la un grup de tineri care 
ocupau trei mese puse cap la cap, în centrul sălii. Cu toţii erau 
foarte tineri — de la douăzeci la douăzeci şi cinci de ani. Cu toţii 
erau bogaţi: bogăţia costumelor şi cheltuielile nebuneşti pe care 
le făceau la han, o demonstra cu prisosinţă. Cu toţii, fără 
îndoială, purtau nume ilustre. În sfârşit toţi, erau beţi, unul mai 
mult decât altul şi toţi şase făceau mai mult zgomot decât restul 
clienţilor luaţi împreună. 

Toţi, mai puţin unul, totuşi. Acesta era un gentilom de 
douăzeci, douăzeci şi doi ani, cu o figură fină, aristocratică, cu o 
înfăţişare blânda, rezervată, aproape timidă. Un tip desăvârşit 
de mare senior. 

Fiorinda observă că era singurul care-şi păstrase sângele 
rece. Înfăţişarea sa demnă, afişată cu modestie, contrasta cu 
nebuniile celorlaţi tineri, de a căror companie părea că se 
plictiseşte. 


Strigătele tovarăşilor săi îi atraseră atenţia asupra tinerei. 
Era clar că o vede pentru prima dată şi ochii săi — de altfel, 
foarte frumoşi — o fixară aproape cu nepăsare. Când, deodată, 
clipiră că orbiţi, trădând admiraţia pasionată care-l cuprindea. 
Începând din acel moment, îi fu aproape imposibil s-o mai 
piardă din priviri. 

Totuşi, Fiorinda le răspunse cu oarecare răceală, destul de 
rară la ea: 

— Imediat, domnilor!... Vedeţi că sunt ocupată. 

Motivul nu părea să fie suficient pentru nişte seniori 
pătrunşi de importanţa lor, cum păreau să fie aceia. Il priviră pe 
contele de Luvru şi aerul său de mare senior le impuse respect, 
fără îndoială, deoarece se mulţumiră să adauge: 

— Grăbeşte-te, Fiorinda... Vicontele de Ferrière vrea să te 
cunoască... 

"Poate să creadă cineva că gentilomul cel mai desăvârşit 
de la curte, nu o cunoaşte pe Fiorinda?... E nemaiauzit! 
Extravagant! De neconceput! Incredibil!" 

Şi toate acestea spuse cu nişte voci de mai să-i asurzească 
pe cei din jur, de care cei şase nici nu se sinchiseau. Fiorinda nu 
se putu împiedica să nu zâmbească. Aruncă o privire maliţioasă 
celui căruia i se pronunţase numele şi titlul şi zâmbindu-i, îi 
promise evaziv: 

— Va veni şi rândul vostru, domnule viconte de Ferrière. 

Vicontele, tulburat de surâsul care, fără îndoială, îi era 
adresat, îi răspunse cu un salut profund şi grațios. Tovarăşii lui 
crezură că zâmbetul le era adresat şi satisfăcuţi, nu mai 
insistară. 

Revenind la contele de Luvru care o aştepta cu răbdare, se 
scuză: 

— Vă cer iertare, domnule. 

El făcu un gest politicos de acceptare şi o întrebă cu un aer 
serios: 

— Chiar aveţi intenţia să acceptaţi... invitaţia acestor 
gentilomi? 

— Bineînţeles că nu, spuse ea. Sunt prea beţi ca să risc 
tovărăşia lor. 

Tânărul aprobă cu gravitate. 

— Să vedem acum ce spune mâna voastră, făcu ea 
înveselită. 


Contele întinse din nou mâna, cu palma desfăcută. Privind- 
o, figura nobilă a tinerei, căpătă o expresie de compasiune, în 
timp ce gândea: 

"Bietul tânăr!" 

Contele nu-i observă figura compătimitoare. Surâdea cu un 
aer indiferent, ca şi cum nu ar fi dat importanţă acestei 
examinări. Dar atenţia concentrată cu care-şi fixa propria mână, 
uşoara înţepenire a trăsăturilor feţei, arătau că acordă o atenţie 
mult mai mare decât voia să lase să se vadă. Surprins de 
îndelungata tăcere, îşi ridică fruntea şi întrebă cu un surâs jenat: 

— Ei bine? 

— Ei bine, iată ce văd domnule: călătorii scurte, nimic 
senzaţional, o viaţă liniştită care va dura mult timp, fără ca 
nimic supărător s-o tulbure... Deoarece veţi trăi până la adânci 
bătrâneţi, domnule. 

— Până la adânci bătrâneţi! exclamă acesta sceptic. Până 
la cincizeci de ani, poate. 

— Mai mult, domnule. Veţi depăşi cu mult cincizeci de ani. 

— Adevărat? 

— Nu m-am înşelat niciodată! 

— După ce aţi putut constata asta? 

Îi explică ceva — voit confuz — despre o linie a vieţii foarte 
lungă, despre care pretindea că este foarte clară şi adânc 
săpată... ceea ce lui îi scăpa din vedere, îşi dădu într-atât silinţa 
să-i demonstreze, încât tânărul sfârşi prin a o vedea tot atât de 
clar ca şi paharul de saumur care se afla în faţa lui şi pe care-l 
goli dintr-o înghiţitură, în sănătatea fermecătoarei prezicătoare. 

Strălucind de bucurie, scotoci într-o pungă de mătase, plină 
cu aur. Fără să se uite, scoase un pumn plin de monezi pe carei 
le puse în mână. Gestul era de o măreție regală. Piesele de aur Îi 
puteau fi de ajuns Fiorindei să trăiască în belşug un an de zile. 
Fără să le privească, tânăra le băgă în buzunar cu un gest de 
indiferenţă superbă şi spuse cu simplitate: 

— Vă foarte mulţumesc, domnule. 

Şi cum încerca să se îndepărteze, acesta o mai reţinu puţin, 
spunându-i cu o timiditate fermecătoare: 

— Nu mi-aţi spus... Nu mi-aţi vorbit despre... 

Şi se opri, în timp ce roşea, încurcat. Ea îl încuraja cu 
bunăvoință: 

— Despre ce, anume, domnule? 


Căpătând curaj, tânărul lăsă să-i scape: 

— Ei bine, voi fi fericit în dragoste? 

Şi-şi întinse din nou palma, pe care tânăra n-o mai luă, 
izbucnind în râs: 

— Nu palma trebuie privită pentru asta, ci propria voastră 
oglindă. 

— Oglinda mea? 

— Fără îndoială. Intrebaţi-o, domnule... Vă va spune că 
atunci când cineva are figură voastră, ţinuta voastră... acela va 
fi fericit în dragoste. 

Şi plecă râzând. 

Tânărul o urmări cu privirea îndelung, în ochii săi citindu-se 
o simpatie adevărată şi murmură: 

— Ce fiinţă fermecătoare! 

La rândul său, în timp ce umbla printre mese, Fiorinda îşi 
spunea: 

"Am spus o mare minciună... Dar în acelaşi timp e şi o faptă 
bună. Una compensează pe cealaltă... Datorită iluziilor fericite la 
care l-am făcut să viseze, nici nu va gândi că este condamnat, 
că moartea este logodnica lui, el care visează la fericire în 
dragoste şi-l va înlănţui cu braţele-i descărnate în mai puţin de 
şase luni." 


Capitolul III De la han la Pre&-aux-Clercs nu-i 
decât un pas 


Fiorinda, mergând de la o masă la alta, evita cu iscusinţă 
grupul zgomotos care părea că nu o mai observă. Şi peste tot pe 
unde poposea, aducea speranţă şi bucurie. 

In acest fel ajunse în cele din urmă la căminul din stânga 
sălii. 

In spatele acestuia se afla un grup format din cinci 
persoane, care părea o continuare firească a celui mai mic, din 
dreapta, alcătuit din Rospignac şi Pentecôte. Patru din cei cinci 
depăşiseră vârsta de patruzeci de ani. Gentilomi? Cel puţin aşa 
pretindeau, deoarece în timpul conversaţiei nu uitau niciodată 
ca înaintea numelui să pună obligatoriu titlul şi particula 
nobiliară, astfel încât deveniseră: domnul de Tringuemaille, 


domnul de Strapafar, domnul de Corpodibale, domnul de 
Bouracan. 

Erau impozanţi în costumele lor bogate... Numai că acestea 
aveau un cusur: păreau prea noi, prea bogate, de o eleganţă 
stridentă, ţipătoare prin risipa de fireturi, broderii, panglici şi 
pene care părea că-i striveşte. E de înţeles că la această 
splendoare de costume, atitudinea lor trebuia să fie pe măsură, 
aşa încât gesturile lor erau măreţe, pline de demnitate... Dar, 
iarăşi suntem nevoiţi să cârtim. Atitudinea lor, gesturile lor 
aveau ceva stângaci, exagerat, în care se simţea studiul 
răbdător şi îndelungat, neînsuşit totuşi în întregime. Păreau 
nişte elefanţi stângaci încercând să imite graţia gazelei şi nu 
puteai să-i priveşti mai mult fără să te cuprindă o poftă nebună 
de a râde... Numai că în momentul în care observai figurile 
aspre, încinse de băutură, ochii lor furioşi care păreau că vor să 
provoace tot universul, mustăţile fioroase şi dinţii ascuţiţi, făcuţi 
să sfâşie indiferent ce, când le vedeai spadele lungi şi grele pe 
care le purtau la centură, ei bine, în acel moment îţi pierea pofta 
de râs... sau dacă nu, cel puţin căutai să ţi-l ascunzi de ei. 
Discutau între ei cu voce joasă, aşa cum stă bine unor gentilomi. 
Totuşi, uneori uitau cine vor să pară şi atunci izbucneau 
înjurăturile lor preferate, ca nişte explozii: 

— Pe sângele lui Cristos! spunea Trinquemaille cu accentul 
său parizian. 

— Pe toţi sfinţii! explodă Strapafar, care era provensal... 
sau gascon (prea bine nu ştia nici el). 

— Pe rănile lui Cristos! exclamă italianul Corpodibale. 

— Sfinte Isuse! sărea de la locul lui şi Bouracan, care era 
flămând. 

Al cincilea personaj era un gentilom de aproape douăzeci şi 
doi de ani: avea o fizionomie strălucitoare care nu putea trece 
neobservată, prin privirea sa limpede, cinstită, prin surâsul său 
melancolic, prin eleganța trupului, acoperit de un costum bogat 
prin simplitatea sa, de o nuanţă discretă, prin ţinuta mândra a 
capului şi prin aerul său de o autoritate de necontestat. Fără 
îndoială, acesta era şeful grupului. 

Nu se amestecase în discuţia celor patru, rămânând tăcut şi 
visător, privind din când în când spre contele de Luvru care în 
acel moment era întors cu spatele la el. Când cei patru ridicau 
prea mult vocile, îi chema la ordine cu o privire poruncitoare şi 


atunci parizianul Tringqguemaille se grăbea să murmure cu o voce 
gravă: 

— Domnilor, domnilor, moderaţi-vă tonul, e de prost gust să 
strigi!... Nici asta nu aţi învăţat din lecţiile de bună purtare pe 
care ilustrele doamne au încercat să vi le vâre în cap atunci 
când am avut marea onoare de a fi gentilomii Doamnei regine 
Caterina?... Veţi vedea, domnilor, că domnul cavaler de 
Beaurevers se va supăra... şi atunci să vă păziţi! 

Cei patru strecurau o privire neliniştită spre temutul cavaler 
de Beaurevers cu care erau ameninţaţi şi de care păreau că se 
tem cu adevărat. In acest timp cavalerul întorcea capul pentru 
a-şi ascunde un zâmbet de îngăduinţă frăţească, în vreme ce 
toţi patru încercau să se dezvinovăţească, acuzându-se unul pe 
altul ca nişte copii... copii mari şi poznaşi: 

— Vai de păcatele mele! Nu eu sunt de vină!... Dar domnul 
Corpodibale nu ştie să se poarte în societate. 

— Doamne sfinte! Clar nu eu sunt vinovatul! Domnul de 
Bouracan uită prea repede unde se află! 

Trecând prin faţa acestui grup, Fiorinda răspunse cu un 
surâs salutului discret pe care i-l adresă Beaurevers. Cei patru, 
care de la intrarea feţei în sală se agitau pe scaunele lor de 
parcă ar fi stat pe ace, o urmăriră cu priviri încântate şi lăsară 
frâu liber exclamaţiilor de admiraţie: 

— Ingeri din rai, aţi trimis cel mai demn reprezentant pe 
pământ, printre noi! susură vocea dulceagă a lui Trinquemaille. 

— Hei! Ciocârlia asta-i aşa de strălucitoare încât şi soarele 
păleşte în faţa ei! exclamă Strapafar. 

— Madona ar părea o ţaţă alături de fetiţa asta divină! 
murmură şi Corpodibale. 

In seara asta încasările Fiorindei au fost dintre cele mai 
frumoase. Aşa că fata, obosită, se îndreptă spre ieşire. Dar dacă 
ea uitase de turbulenţii prieteni ai vicontelui de Ferrière, aceştia 
n-o uitaseră şi lăsară să li se vadă nemulţumirea prin proteste 
zgomotoase: 

— Cum, Fiorinda, vrei să pleci?... 

— Şi noi?... 

— Asta-i trădare! 

_ De această dată păreau mai beţi şi mai aţâţaţi ca înainte. 
Incercă să treacă de ei cu scuze cât mai politicoase dar nu o 
lăsară să vorbească prea mult că se repeziră şi o înconjurară. Să 


le reziste, era imposibil. Se resemnă, fără să-şi arate 
nemulţumirea şi-i urmă. 

— Ei bine, domnilor, pregătiţi-vă să vă arătaţi palma 
stângă. Vă voi prezice viitorul, aşa cum doriţi. 

Un moment crezu că vor accepta şi pe urmă va fi lăsată în 
pace. Dar nu, unul din ceată, care răspundea la numele de 
Saint-Solin, strigă: 

— La naiba cu viitorul!... Pe mine prezentul mă 
interesează... Ce vreau eu acum, sunt sărutările tale, 
frumoaso!... Cu cât le vinzi?... Vorbeşte, spuneţi preţul... Pungă 
mea e destul de bine căptuşită, după cum vezi şi nu sunt eu 
omul să mă tocmesc. 

Şi spunând acestea, îi flutură prin faţa ochilor cu un gest 
jignitor o pungă care, într-adevăr, părea destul de bine garnisită. 
Prin spusele sale, Saint-Solin tradusese gândurile tovarăşilor lui, 
care-l aprobară zgomotos şi se grăbiră să liciteze. 

Ferrière deveni rece ca gheaţa. Nu spunea nici un cuvânt, 
nu făcea nici o mişcare. Doar le aruncă o privire lungă, de un 
dispreţ strivitor. Apoi această privire, ca atrasă de un magnet, 
se fixă asupra tinerei aşteptându-i răspunsul, cu o nelinişte 
surdă. 

Sub insulta incalificabilă, Fiorinda pălise. Frumoşii ochi 
negri luciră plini de indignare. Îndreptându-se, plină de o 
suverană demnitate, îşi ridică vocea pentru a fi auzită de toţi: 

— Haideţi domnilor, spuse ea, încetaţi jocul... Lăsaţi-mă să 
plec. Vă promit să-mi şterg din amintire această grosolănie 
nedemnă de nişte gentilomi. 

Dintr-o dată, în sală se făcu o linişte deplină. Toţi ochii se 
îndreptară spre grupul devenit centrul atenţiei generale. 

În fundul sălii, tânărul conte de Luvru îşi arătă intenţiile 
belicoase aranjându-şi mai bine centironul, cu un gest mânios. 
Atent, aşteptă fixându-şi cu încăpățânare privirile dispreţuitoare 
asupra grupului de turbulenţi. 

La stânga, cavalerul de Beaurevers îşi încruntă sprâncenele 
şi mângâia cu un gest nervos minerul spadei sale uriaşe. Văzând 
acestea, cei patru, care-i urmăreau mişcările cu atenţie erau 
gata de atac. 

La dreapta, baronul de Rospignac era pe cale de a se 
repezi, dar o privire aruncată spre contele de Luvru, îl ţintui pe 
scaun, amintindu-şi că era de serviciu. Şi misiunea cu care era 


însărcinat trebuie că era deosebit de importantă, deoarece 
efortul pe care-l făcu să se stăpânească, îi inundă faţa de 
transpiraţie, în timp ce Guillaume Pentecôte îl privea cu un aer 
zeflemitor: 

Până şi vicontele de Ferrière admiră, ca un cunoscător ce 
era, demnitatea fetei şi murmură: 

— Pe rănile lui Cristos! Ai putea crede că e o regină care 
acordă iertarea sa. 

Şi avu acelaşi gest ca Beaurevers: pumnul i se încleşta pe 
mânerul spadei. 

Tinerii care o înconjurau pe Fiorinda intuiră că jucau un rol 
nefast şi poate ar fi renunţat, mai era încă timp. Din nefericire, 
cu toată beţia lor, simțeau cum îi apasă privirile tuturor şi 
bravară. Primiră deci cuvintele fetei cu rânjete dezgustătoare şi 
îşi dezvăluiră intenţiile prin exclamaţii care le trădau scopul: 

— Nu, pe sfântul Dumnezeu! Eşti a noastră şi te păstrăm! 

— Ne scoţi din răbdări cu virtutea ta insuportabilă. 

— Haide, s-o facem o dată. 

— Pe toţi dracii, ce cinste mai mare pentru o haimana ca 
tine! 

— Cu sau fără voia ta, tot te vom săruta! 

O îmbrânciră şi Saint-Solin o prinse de umăr voind s-o 
sărute cu forţa. 

Ea se eliberă cu o mişcare bruscă şi-i şfichiui cu vocea: 

— Sunteţi cinci bărbaţi şi vreţi să forţaţi o femeie!... Nu e 
nici un gentilom printre voi? 

De această dată ochii ei aruncară o privire directă spre 
Ferrière, care urmărea scena cu o atenţie încordată. Şi Ferrière, 
din palid ce era, deveni brusc roşu. 

Contele de Luvru se ridică brusc. 

În aceeaşi clipă, Beaurevers şi Rospignac fură în picioare şi 
amândoi, în acelaşi timp şi cu aceeaşi voce joasă, scoaseră 
acelaşi cuvânt care-i sculă pe tovarăşii lor: 

— Atenţie!... 

Dar nu la Fiorinda priveau, ci la contele de Luvru. Acum 
devenise clar că-şi potriveau mişcările cu cele ale tânărului 
senior, care ignora — sau părea că ignoră — ciudata şi strânsa 
supraveghere la care era supus. 

Ca şi cum ar fi răspuns acestei mişcări, brusc se făcu auzită 
o voce tânără, caldă, tremurând de indignare: 


— Destul!... Vă e de ajuns!... 

Şi o lovitură seacă, părând o plesnitură de bici, răsună în 
mijlocul tăcerii generale. 

Era Ferrière care, răspunzând chemării tăcute a tinerei, 
spusese aceste cuvinte şi, scoțând cu o mişcare rapidă spada, 
lovise puternic în masă cu latul lamei. 

Uluiţi, lăsară să le scape prada şi mânioşi, scrâşnind din 
dinţi se întoarseră spre cel ce-şi permitea să le tulbure distracţia 
şi care le vorbea pe un ton de o insuportabilă autoritate. 

Fiorinda profită de aceste momente pentru a dispare din 
sală, nu înainte de a arunca salvatorului său o privire de 
mulţumire, pe care acesta nu o văzu însă, fiind silit să facă faţă 
revoltei amenințătoare. 

Toate acestea se petrecură cu o rapiditate care ţinea de 
vrăjitorie. 

Contele de Luvru îşi reluă liniştit locul, spunând destul de 
tare pentru a fi auzit: 

— Din fericire, iată că mai există un gentilom. Imediat 
Beaurevers şi Rospignac îşi reluară locurile la masă şi dispărură 
în spatele perdelei de verdeață, imitaţi de tovarăşii lor. 

Fiorinda, o dată ieşită, incidentul se putea socoti încheiat şi 
redus la proporţiile modeste ale unei singure altercaţii verbale. 
Sfârşitul trecu aproape neobservat, dar asta pentru un timp 
foarte scurt: 

— Nouă ne vorbeaţi pe tonul ăsta? întrebă Saint-Solin 
arogant. 

— Ce înseamnă impertinentul: "Vă e de ajuns?" spuse un 
altul pe nume Saverny. 

Sec, vicontele răspunse în acelaşi timp celor două întrebări: 

— Vouă, da!... Cât priveşte ceea ce am spus, mi se pare că 
am fost destul de clar. Dacă domnii doresc explicaţii mai ample, 
sunt gata să le ofer... pe tăpşanul din apropiere. 

Şi-şi sublinie cuvintele cu un râs insultător, biciuind aerul cu 
spada, cu un gest semnificativ. 

Izbucniră înjurături, strigăte furioase, ameninţări surde şi 
ceata năvăli afară pe uşă. 

Liniştit, vicontele de Ferrière ieşi ultimul, încet, fără să se 
grăbească câtuşi de puţin. 


Capitolul IV Pr&-aux-Clercs 


Trei sau patru curioşi se ridicară în grabă şi ieşiră în fugă, 
cu gândul să asiste la duelul care urma să aibă loc. 

Contele de Luvru, după ce aruncă pe masă două monezi de 
aur — care era pe departe dublul a ceea ce consumase — îi 
urmă cu un aer interesat. 

Pe urmele sale, fără a fi observați, Beaurevers, Rospignac şi 
tovarăşii lor, ieşiră şi ei. 

Toată lumea, urmând poteca Chemin-aux-Clercs care o 
făcea la dreapta, se îndreptă spre tăpşanul amintit. 

În urma-vicontelui de Ferrière se înşirau persoanele pe care 
le-am amintit şi grupurile de curioşi care-i urmau de la distanţă 
şi destul de răspândiţi. Numai Guillaume Pentecôte dispăruse. 

În urma unui ordin al lui Rospignac, plecase în mare viteză. 
După ce o luă la stânga, strecurându-se de-a lungul şanţurilor 
care mărgineau zidurile mănăstirii, se îndreptă spre Paris cu 
paşi hotărâți. Ajuns în apropierea porţii Nesle fluieră un semnal 
convenit. 

La acest semnal, din şanţul care înconjura oraşul, de prin 
gropi nevăzute, din spatele trunchiurilor copacilor sau a 
ridicăturilor de teren, se arătară cu mare precauţie aproape o 
duzină de capete: figuri înspăimântătoare de lupi înfometați, cu 
ochi care scăpărau şi colţi gata să sfâşie. Toţi aveau mutre 
înfricoşătoare care puteau băga în sperieţi chiar şi pe cel mai 
curajos individ. 

— Atenţie! exclamă Guillaume Pentecôte cu o voce 
înăbuşită. 

Şi acest îndemn scurt, pe cât se pare fu destul de explicit 
pentru aceşti indivizi sălbatici, deoarece după câteva bombăneli 
nelămurite, dispărură de parcă ar fi intrat în pământ. Insuşi 
Guillaume Pentecôte păru că s-a evaporat, ascuns fără îndoială 
în vreo groapă cunoscută mai dinainte. 

Şi din nou liniştea deveni stăpâna peste împrejurimi. 

Nici cea mai pătrunzătoare privire n-ar fi putut bănui 
formidabila ambuscadă care se pregătise. 

În acest timp, adversarii lui Ferrière ajunseră la locul 
duelului. Sosiţi acolo în urma provocării colective aveau potrivit 
regulilor vremii în ceea ce privea duelul, dreptul să atace toţi o 


dată. S-ar fi putut presupune că aceştia, considerându-se 
gentilomi, să respingă ideea nedemnă de a tăbări. Cinci contra 
unul. Dar în starea de beţie în care se aflau şi copleşiţi de mânia 
care-i stăpânea, nici nu se gândiră la aşa ceva. Se puseră cu 
toţii în gardă, la unison, arătând în acest fel că vor să profite de 
dreptul lor. 

Ferrière nu scoase nici o vorbă, dar zâmbetul lui 
dispreţuitor era îndeajuns pentru a arăta ce gândeşte despre cei 
cinci. Îşi păstră acelaşi calm, care friza indiferența. Totuşi în 
momentul în care privirea i se îndreptă asupra lui Saint-Solin, în 
ochi îi sclipi o lucire plină de ameninţări. Se părea că-l priveşte 
ca pe duşmanul principal. Calm, îşi înfăşură pe braţul stâng 
mantaua, facându-şi astfel un fel de scut. Şi brusc, cu pumnul 
bine încleştat pe mânerul spadei, atacă primul, cu o furie bine 
calculată. 

Părea un vârtej de oţel, zgomotul spadelor care se loveau 
devenise ameţitor şi în jur zburau scântei ca un roi de licurici. La 
scurt timp se auzi un geamăt prelung şi unul din cei cinci se 
prăbuşi cu sângele şiroind. Era tocmai Saint-Solin pe care 
Ferriere îl vizase... şi nu-l ratase. 

Imediat, vicontele făcu un salt înapoi şi pentru o clipă lăsă 
garda jos pentru a-şi recăpăta suflul. Mantaua înfăşurată pe braţ 
era tăiată în câteva locuri, dar în rest, nici cea mai mică 
zgârietură. 

Fără a-i lăsa să se dezmeticească, atacă pentru a doua 
oară. Acelaşi vârtej ca şi prima oară şi o voce exclamă: 

— Sunt atins! 

Unul din cei patru rămaşi în lupta părăsi rândurile 
susţinându-şi cu mâna stânga braţul drept, a cărui mâneca se 
îmbibase de sânge. Era Saverny. 

Pentru a doua oară vicontele de Ferrière făcu o mică pauză 
pentru a-şi recăpăta suflul. După care repetă pentru a treia oară 
manevră care până atunci nu dăduse greş. Şi reuşi pentru a 
treia oară: un al treilea spadasin se prăbuşi şi începu să se 
târască cu greutate în afara scenei de luptă. Acesta se numea 
Roquebron. 

De această dată hainele vicontelui deveniseră nişte 
zdrenţe, iar mantaua înfăşurată pe braţ care-l ajuta să pareze 
loviturile laterale, era sfâşiată. Braţul stâng şi pieptul îi erau 
pline de tăieturi superficiale. La drept vorbind, nu avea nici o 


rană serioasă şi în focul luptei zgârieturile nici măcar nu le 
observase. 

Pentru a patra oară încrucişă spada cu o voinţă 
extraordinară, cu ultimii doi combatanți. Aceştia se numeau 
Bonneval şi d'Abancourt. Lupta se anunţa cu atât mai 
înverşunată, cu cât cei doi păreau că-şi dobândiseră sângele 
rece care până atunci le lipsise tuturor cinci. 

lar atunci, cu riscul de a fi străpuns, rănitul Saverny se 
aruncă hotărât în mijlocul luptătorilor şi cu mână-i sănătoasă le 
îndepărtă spadele, strigând: 

— De-ajuns! De-ajuns!... Ferrière, eşti un viteaz şi nu-mi voi 
ierta niciodată josnica acţiune de a te ataca toţi cinci deodată! 

Şi Roquebron, întins pe iarbă şi încercând să-şi oprească 
sângerarea rănii de la pulpă, adăugă: 

— Da, e de-ajuns!... Ai avut dreptate, Ferrière, ne-am purtat 
ca nişte bădărani. Şi zău că merităm lecţia primită. Se 
dezmeticiseră din beţia lor, după cum se vede şi grabă cu care- 
şi recunoşteau acum greşeala arăta că, chiar dacă păreau 
impulsivi, uşuratici, zăpăciţi, fondul lor nu era chiar aşa de rău 
cum s-ar fi putut crede. 

Ferrière, concentrat, cu vârful spadei sprijinit pe vârful 
cismei, cu ochii strălucind aţintiţi asupra celor doi adversari 
rămaşi nevătămaţi, îi aştepta să se hotărască. 

Bonneval şi d'Abancourt erau nehotărâţi. Erau doi împotriva 
unuia singur. Dacă ar fi renuţat la luptă n-ar fi fost oare 
dezonoraţi? Aceasta li se citea pe faţă cu atâta claritate, încât 
Saverny le răspunse la întrebarea lor mută: 

— Tocmai pentru că sunteţi doi împotriva unui singur om, 
nimănui nu-i va da în gând să spună că v-a fost teamă. 

— Sabia-n teacă, Bonneval; sabia-n teacă, d'Abancourt! 
strigă la rândul său şi Roquebron. Pe sângele lui Cristos, am 
făcut destule nebunii şi fără asta! 

Ascultând de glasul raţiunii, cei doi pocniră din călcâie, ca 
la paradă, salutară cu spadele cu un gest elegant, după care le 
băgară în teacă, după cum li se ceruse. Ba mai mult, cu un aer 
ruşinat, se scuzară: 

— Ce să-i faci, viconte, eram atât de beţi!... 

— La dracu dacă mai ştiam ce îndrugaţi!... 

Nici nu se putea o victorie mai completă, pe toate planurile. 
Şi totuşi, Ferrière nu-şi arătă bucuria. Ba din contră, îşi reluă pe 


dată aerul său rezervat, puţin timid, care-i dădea un farmec cu 
totul aparte. Le înapoie salutul cu aceeaşi graţie cu care-i fusese 
adresat şi le răspunse cu modestie: 

— Pe viul Dumnezeu! Ştiam eu că, pe dată ce vă veţi fi 
revenit din beţie veţi regreta cele întâmplate. Să uităm totul, de 
acord? 

Şi cu o strângere de mână prietenească, totul intră în 
normal. Atunci se îndreptară spre Saint-Solin care, întins pe jos, 
nu mai dădea nici un semn de viaţă. 


Capitolul V  Fiorinda 


Până în acel moment, de la oarecare depărtare, ascunsă în 
iarba înaltă, Fiorinda urmărise cu sufletul la gură desfăşurarea 
luptei inegale, căreia-i fusese cauză, involuntară desigur. ŞI 
acum după ce rugile-i fierbinţi aduseseră victoria tânărului 
necunoscut care-i luase apărarea într-un mod atât de cavaleresc 
şi se bătuse pentru ea cu atâta vitejie, cobora poteca, puţin în 
pantă, cu un pas vioi şi uşor pentru a-i aduce mulţumirile 
datorate. Încă mai era palidă şi tremura de emoţiile care-o 
încercaseră. La urma urmei, această tânără — aproape totuşi de 
vârsta copilăriei — părând atât de fragilă şi delicată, era 
înzestrată cu un suflet viteaz, deoarece ochii săi, pe rând 
răutăcioşi sau blânzi, scăpărau încă de entuziasmul pe care i-l 
provocase duelul la care asistase. 

Adversarii lui Ferrière se aflau cu spatele la ea în acel 
moment şi deci nu o puteau vedea venind. El, în schimb, era cu 
faţa la potecă şi o văzu imediat. 

În acel moment îşi uită adversarii, uită de muribund, uită 
lupta care avusese loc şi o privea apropiindu-se, cu o figură 
fericită. Şi el, care nu simţise nici o clipă teama în timpul luptei, 
se trezi străbătut de un fior din creştet până-n tălpi. 

Bonneval şi d'Abancourt, aplecaţi deasupra lui Saint-Solin, îi 
examinau rana. Palizi, se ridicară şi cu o voce care le tremură 
uşor: 

— Drace, exclamă Bonneval, ai o mână grea, Ferrière... 
Bietul Saint-Solin e mort. 


Fiorinda, care se apropiase destul de mult, îi auzi şi figura i 
se contractă, devenind şi mai palidă. 

Ferrière păru că nici nu i-a auzit. Ochii săi erau îndreptaţi 
spre tânără. Urmărind privirile vicontelui, cei trei o observară 
imediat, la câţiva paşi de ei. 

Ca şi cum ar fi fost unul, toţi patru se descoperiră, iar cei 
trei: Saverny, Bonneval şi d'Abancourt se înclinară în faţa ei ca 
în faţa unei regine. 

Fiorinda se opri, puţin mirată. 

— Doamnă, spuse Saverny cu un ton plin de nobleţe, 
prietenii mei şi eu însumi vă rugăm să primiţi scuzele noastre 
cele mai sincere şi să iertaţi acel moment de nebunie... 

— Vă asigur, domnilor, că nu îmi mai amintesc să se fi 
întâmplat ceva neplăcut între noi. 

Toate acestea au fost spuse pe un astfel de ton, încât îl 
scoase din visarea sa pe Ferrière, care îşi spuse: 

"Niciodată nu am văzut o atitudine mai nobilă şi mai plină 
de graţie!" 

Şi totuşi, se pare că un gând confuz, încăpățânat, îşi făcu 
loc în mintea sa, deoarece se încorda şi, cu răceală, se zeflemisi 
în sinea sa: 

"Haida-de, Ferrière, hotărât lucru, ţi-ai pierdut mintea!... 
Nefericitule, uiţi că tânăra asta este o vântură-lume, care se va 
da într-o zi sau alta, primului venit... care va şti să-i ofere cât 
cere?..." 

Şi, lucru straniu, spunându-şi aceste cuvinte în sinea sa, 
scrâşni din dinţi în timp ce un foc roşu i se aprindea în ochi şi 
pumnul i se încleşta pe mânerul spadei. 

În acest timp, cei trei tineri se întreceau în complimente, cu 
un aer de sinceritate de neconfundat: 

— Doamnă, sunteţi generozitatea în persoană. 

— Pe cât de bună, pe atât de frumoasă... Pe cât de 
frumoasă, pe atât de înţeleaptă. Căci, pe sfântul Dumnezeu, 
ştim aşa cum o ştie tot Parisul că cinstea voastră este fără de 
prihană. 

— De acum înainte nu vom mai uita că sunteţi demnă de 
respectul tuturor. 

Şi Ferrière, care asculta toate acestea cu atenţia încordată, 
gândea: 


"Cinstea sa e fără de prihană!... Tot Parisul o ştie!... Este 
oare posibil ca această fată să fie, cu adevărat, demnă de 
respectul tuturor, după cum spun ei?" 

Fiorinda le acceptă complimentele fără ca măcar să 
clipească, ca o femeie care-şi cunoaşte calităţile. 

Cu o uşoară aplecare a capului, le dădu de înţeles că vrea 
să rămână singură. Înţelegând, cei trei se retraseră, după un 
ultim salut respectuos. 

Diverşii spectatori la lupta care avusese loc se împrăştiară 
în direcţii diferite. Doi dintre ei îşi oferiră serviciile şi ajutară pe 
Roguebron care nu putea să meargă, în timp ce Bonneval şi 
d'Abancourt luară cadavrul lui Saint-Solin. 

Fiorinda şi Ferrière rămaseră singuri. Urmărind cu o privire 
îndurerată grupul care se îndepărta, tânăra murmură cu o voce 
plină de emoție: 

— Din cauza mea... a murit un om! E înfiorător. 

— A ridicat mâna asupra voastră!... 

Îşi dădu seama că este sincer. 

— V-aţi riscat viaţa pentru o necunoscută, domnule. Aş vrea 
să am îndemânarea verbală a doamnelor din lumea bună pentru 
a vă exprima mulţumirile mele în forma datorată unei aşa de 
nobile acţiuni. Dar eu sunt a nimănui, fără familie, fără prieteni, 
fără chiar un nume al meu. Şi nu pot decât să vă spun, din 
adâncul sufletului meu, că vă mulţumesc, domnule. 

— Oh! Domnişoară, făcu el cu modestie, să nu mai vorbim 
despre asta. A fost o nimica toată. 

— Nu puteţi spune asta! Am asistat la luptă inegală!... O 
luptă de epopee!... Unul singur împotriva a cinci oameni!... Un 
vârtej de oţel... ce lovituri dure şi precise!... Am văzut toate 
acestea, domnule, am văzut!... Aceste scene de neuitat, vor 
rămâne veşnic în amintirea mea. 

În faţa acestui entuziasm nestăpînit, tânărul se înclină 
roşind. 

Mai calmă şi întinzându-i mâna, ea reluă cu o voce 
mângâietoare: 

— Mă voi ruga în fiecare zi Sfintei Fecioare şi lui Dumnezeu 
pentru a vă da fericirea pe care o meritati, viconte de Ferrière. 

El îi prinse mâna, atât de fină şi de albă încât chiar o 
doamnă din înalta societate i-ar fi invidiat-o şi o păstră pentru 
un moment într-ale sale. Văzându-l tulburat, ezitant, ca şi cum 


ar fi vrut să spună ceva ce nu îndrăznea, în ochi i se aprinse o 
mică lumină maliţioasă. Îşi desprinse cu gingăşie mâna dintr-ale 
sale şi cu o blândeţe care-l cutremură, rosti: 

— Adio, domnule! 

Şi se îndepărtă. 

Deodată, el se hotărî. O ajunse din câţiva paşi şi cu o voce 
emoţionată o întrebă: 

— Când voi putea să vă revăd? 

Întorcându-se spre el, îl fixă cu o privire adâncă. 

Îl văzu roşind, emoţionat, aşteptându-i răspunsul cu o 
nelinişte evidentă. Pe fruntea-i albă trecu o umbră de tristeţe. 
Dar imediat, reluându-şi aerul bucuros, întrebă: 

— Chiar o doriţi, domnule? 

— Dacă o doresc!... Cum puteţi întreba aşa ceva? 

— Ei bine, când veţi dori. 

— Când? 

— Oricând. 

— Şi unde? 

— Unde vă va plăcea. 

— Nu rămâne decât să-mi spuneţi unde locuiţi... din 
moment ce consimţiţi să mă primiţi la voi. 

— La mine, domnule, asta înseamnă în stradă... Sunt o fiică 
a străzii, strada e locuinţa mea. Aici pot fi găsită eu în orice 
moment al zilei, în pieţe, la răspântii, care sunt sălile mele de 
bal. 

Şi aceste cuvinte, pronunţate cu o blândeţe dulce, sub care 
se simţea o voinţă de nestrămutat, avu asupra lui efectul unei 
lovituri. Roşind tot, o privi pierdut, nu mai surâdea şi i se păru 
cu atât mai serioasă. Se înclină profund în faţa ei şi rosti cu o 
voce tremurătoare: 

— E o lecţie binemeritată... şi pe care nu o voi uita 
niciodată, v-o jur, domnişoară. 

Un licăr de mulţumire, pe care el nu-l văzu, sclipi în ochii ei. 
Cu o uşoară înclinare a capului, fără să mai adauge vreun 
cuvânt, tânăra se îndepărtă cu pasul său uşor. 

Toată această scenă se petrecuse la răspântia formată din 
încrucişarea străzilor Buci cu Four şi Boucheries, în mijlocul 
căreia se înălța stâlpul infamiei al abației Saint-Germain. 
Ajunseseră acolo fără ca vreunul să-şi dea seama. Fiorinda se 
îndreptă spre strada Boucheries. 


Rămas în mijlocul răspântiei, Ferrière privi visător în urma 
siluetei graţioase care se pierdea în depărtare... şi care nu se 
întoarse nici măcar o singură dată să privească în urmă. În 
momentul în care nu o mai văzu, simţi cum îl cuprinde noaptea. 


Capitolul VI Contele de Luvru 


Sperăm că cititorii nu au uitat că lupta vicontelui de 
Ferrière împotriva celor cinci: Saint-Solin, Saverny, Bonneval, 
d'Abancourt şi Roquebron, a avut mai mulţi martori, printre care 
contele de Luvru, cavalerul de Beaurevers şi cei patru spadasini 
care se pretindeau vechi gentilomi ai reginei Catherina: domnii 
de Trinquemaille, de Strapafar, de Corpodibale, de Bouracan şi 
nu mai puţin, baronul de Rospignac. Ei bine, iată că a venit 
momentul să ne ocupăm şi de aceştia. 

O dată lupta terminată, în modul pe care l-am descris, 
contele de Luvru se desprinse de stejarul de care se sprijinise 
pentru a privi scena şi se apropie de Ferrière pentru a-l felicita şi 
pentru a-l asigura de toată stimă şi simpatia sa. 

Sosirea Fiorindei l-a împiedicat să sfârşească gestul. 

Aşa încât, după cum am arătat, cei doi tineri îndepărtându- 
se spre oraş, nu l-au văzut pe tânărul gentilom, care s-a ferit să-i 
deranjeze. 

O dată dispăruţi cei doi, contele păru o clipă nehotărât de 
ceea ce urma să facă, apoi, hotărându-se brusc, îi urmă de la 
distanţă. 

In spatele său, Rospignac îl urmărea ascunzându-se în 
dosul copacilor, alunecând prin şanţurile care mărgineau 
drumul, nepierzându-l o clipă din ochii-i în care i se citea o ură 
de moarte. 

Cât priveşte pe Beaurevers şi cei patru însoțitori ai săi, 
aceştia dispăruseră. Probabil că, luând-o la stânga, l-au pierdut 
din vedere. 

Urmărindu-se unul pe celălalt, cele patru personaje ale 
noastre au ajuns la răscrucea la care, nu peste mult timp, 
Fiorinda şi Ferrière se vor despărţi. Acolo, fie că se plictisise să-i 
mai urmărească, fie că-şi schimbase intenţia, contele de Luvru i- 
a părăsit şi s-a îndreptat spre stânga, pe strada Echaude care l-a 


readus cam de unde plecase şi de unde, liniştit, s-a îndreptat 
spre poarta Nesle unde ajunse în curând. 

In urma sa, umbră tenace şi amenințătoare, Rospignac îl 
urmărea cu încăpățânare. La un moment dat, în întunericul 
nopţii se auzi un fluierat strident. 

Cu iuţeala fulgerului, spada contelui ieşi din teacă şi acesta, 
pus în gardă, scormonea întunericul cu o privire pătrunzătoare. 

In faţa sa, la câţiva paşi, întrevăzu un fel de viermuială de 
larve uriaşe, respingătoare şi strigă poruncitor: 

— leşiţi în faţă! 

Bănuiţii viermi se apropiară şi căpătară înfăţişări umane — 
dacă ne este permis să numim aşa acest soi de animale feroce 
— şi se năpustiră urlând: 

— Banii sau viaţa! 

Contele de Luvru gândi: 

"Sunt decât tâlhari de drumul mare!" 

Şi primi atacul fără să clipească. Dar, lucru curios, la care el 
nu dădu atenţie, în loc ca aceştia să urmărească să-i smulgă 
punga cum ar fi făcut orice tâlhar cinstit, indivizii atacară cu 
intenţia evidentă de a ucide. 

Cu toată aparenţa sa delicată, contele era un tânăr foarte 
puternic, ba mai mult, un spadasin de prima mână, înzestrat cu 
o încheietură de fier şi dotat cu o supleţe surprinzătoare. Singur, 
reuşi câtva timp să-i ţină la respect pe cele cinci puşlamale 
deoarece deocamdată erau cinci. 

Şi totuşi, situaţia să nu era prea bună şi el îşi dădu seama 
de acest lucru. Avu mândria să nu strige după ajutor, dar vocea 
lui puternică se făcu auzită până departe: 

— În lături, bandiţilor, în lături! 

Din nefericire nu fu auzit de nimeni şi bandiții îşi înteţiră 
eforturile, luptând în tăcere cu o înverşunare remarcabilă. De 
două sau de trei ori contele avu impresia că spada lui 
pătrunsese în plin şi tot de atâtea ori se făcură auzite înjurături 
înăbuşite şi gemete surde care-i confirmară bănuielile. Dar încă 
nu se prăbuşise nici un atacator, tot timpul în faţa sa, cele cinci 
spade erau prezente, nelăsându-i nici un moment de odihnă. E 
drept că încă nu fusese atins, dar asta nu putea ţine la nesfârşit. 
Simţea cum pierde din puteri şi văzându-se pierdut, gândi: 

"Cum? Chiar aşa să mor? Asasinat la drumul mare de nişte 
tâlhari nenorociţi?" 


Da chiar în aceeaşi clipă, răsună o voce puternică: 

— Ţineţi-vă bine, domnule, am sosit! 

Şi aproape imediat doi tâlhari căzură răpuşi. Şi Ferrière, 
care intervenise salvator, Ferrière cu spada în mâna dreaptă şi 
lungul său pumnal în mâna stânga, se aşeză lângă conte şi 
lovind furios, îi spuse cu vocea sa calmă: 

— Odihniţi-vă o clipă, domnule. Nu vă grăbiţi, doar aţi văzut 
că aceşti tâlhari neîndemânateci n-au cum să răpună un 
gentilom. 

Contele nu se opri din luptă prea mult timp, după cum îl 
povăţuise Ferrière, dar totuşi scurtul răgaz îl ajută să-şi recapete 
forţele. Îşi reluă repede locul lângă Ferrière şi nu întârzie să-l 
complimenteze: 

— Pe Sfântul Dumnezeu! Domnule viconte de Ferrière, 
sunteţi unul din cavalerii de odinioară care-şi puneau spada lor 
vitează în slujba celor slabi şi năpăstuiţi. 

— Mă cunoaşteţi, domnule? 

— Păi, mă aflam în hanul Pre cu puţin timp mai înainte, 
când vi s-a rostit numele... De atunci aţi câştigat stimă şi 
prețuirea mea. Dar acum, recunoştinţa mea faţă de voi va fi 
veşnică: fără voi, Francois, conte de Luvru n-ar mai fi fost acum 
în viaţă şi dacă va reuşi să vă câştige prietenia, va fi foarte 
onorat. 

— Fiţi încredinţat, domnule, că cinstea va fi de partea mea. 

Bandiţii, zăpăciţi de calmul dispreţuitor al celor doi, nu 
pierdeau nici un cuvânt din acest dialog care, dat fiind condiţiile 
în care avea loc, părea fantastic. Totuşi, asta nu împiedică pe 
unul dintre ei să se prăbuşească cu pieptul străpuns de o 
lovitură fulgerătoare dată de conte. Acum, de fiecare parte, se 
aflau câte doi combatanți. Partidă devenea egală, dar cei doi 
gentilomi se simțeau superiori, aşa încât, văzându-i pe cei doi 
bandiți ezitând, coborâră spadele în acelaşi timp şi spuseră: 

— Hai căraţi-vă, caraghioşilor!... 

— Vă dăruim viaţa!... 

Erau pe cale să-şi bage spadele în teacă, când se făcu din 
nou auzită aceeaşi şuierătură şi o altă bandă, ieşită din găuri 
nevăzute, năvăli asupra lor scoțând strigăte sălbatice. 

Contele de Luvru şi vicontele de Ferrière care, cu o clipă 
mai înainte dăruiseră cu generozitate viaţa celor doi bandiți, se 


treziră înconjurați de vreo zece inşi turbaţi, care nu întârziară 
să-şi arate intenţiile, strigând: 

— Ucide!... Ucide!... 

De această dată, atacul era condus de Guillaume Pentecôte 
care purta pe faţă o mască neagră. Omul de încredere al 
baronului de Rospignac se bucura de o puternică autoritate 
asupra grupului de tâlhari, deoarece aceştia îi urmau fiecare 
cuvânt, fiecare gest, cu o iuţeală care dovedea o adevărată 
disciplină militară din partea puşlamalelor. 

Ferrière şi de Luvru se aşezară spate în spate pentru a reuşi 
să facă faţă cercului de spade care se apropia. Situaţia era cu 
adevărat critică şi înţeleseră acest fapt amândoi. In zgomotul 
lamelor care se încrucişau violent, Ferrière rosti cu vocea lui 
calmă: 

— Pe legea mea, domnule, cred că ăsta ne e sfârşitul. La 
care, de Luvru răspunse, nu mai puţin calm: 

— Cel puţin sunt consolat de gândul că voi sfârşi viaţa 
însoţit de prezenţa voastră pe care o preţuiesc nespus, 
domnule. Şi nu-şi mai spuseră nimic, concentrându-şi toată 
atenţia asupra asalturilor bandiţilor, încercând pe cât le era 
posibil să le respingă. Din când în când, unul dintre ei împungea 
cu o iuţeală de fulger şi atunci din partea atacatorilor, se putea 
auzi ori o înjurătură teribilă, ori un blestem, arătând că lovitura 
şi-a atins ţinta. 

Timp de câteva minute reuşiră să ţină în frâu atacul. Dar 
cercul se strângea din ce în ce mai mult. De câteva ori simţiră şi 
ei lamele bandliţilor atingându-i. Se apropia sfârşitul. Copleşiţi de 
numărul mare al ticăloşilor care-i înconjurau, rezistenţa lor nu 
mai putea dura prea mult. 

Şi atunci, un fulger căzu asupra atacatorilor. Un fulger, un 
bolid, un vârtej viu, care părea dus de aripi nevăzute, părând că 
are sute de braţe înarmate cu sute de spade care atacau când 
la dreapta, când la stânga, în faţă ori în spate şi totul în acelaşi 
timp. Şi acest fulger viu, din timp în timp, lăsa să-i scape în 
aerul nopţii reci, câte o sfidare strigată cu voce limpede şi puţin 
zeflemitoare: 

— Beaurevers!... A sosit regele loviturii frumoase. lar în 
urma sa, în cealaltă parte a răspântiei, patru voci tunătoare 
răspunseră ca un ecou: 

— Regele loviturii frumoase! 


Şi în întunericul nopţii se putură zări patru siluete care 
soseau într-o goană nebună. 

Încă de la primele lovituri ale lui Beaurevers, regele loviturii 
frumoase, treaba aproape că fusese făcută; cei zece atacatori 
fuseseră  reduşi la patru, asupra cărora se  năpustiră 
Tringuemaille, Corpodibale, Bouracan şi Strapafar. In această 
situaţie, Beaurevers, regele loviturii frumoase, nu mai catadicsi 
să se ocupe de nişte tâlhari şi rămase liniştit. 

Fură de ajuns câteva secunde. Câteva secunde şi de Luvru 
şi Ferrière, uluiţi, avură ocazia să numere treisprezece corpuri 
prăbuşite. Morţi?... Răniţi?... Ce mai conta! Toţi zăceau într-o 
baltă de sânge, fără a mai da un semn de viaţă. 

Acum, cavalerul de Beaurevers, cu braţele încrucişate pe 
piept, părea absent, cufundat în visări depărtate, melancolice. 
Văzându-l aşa de calm şi de liniştit, nici nu puteai crede că era 
bărbatul care înfăptuise toate acele fapte de vitejie. 

La un semn al său, cei patru însoțitori ai săi se îndepărtară 
respectuoşi. Ţinuta lor era mândră că a soldaţilor la o paradă şi 
nu păreau deloc emoţionaţi... 

Numai că gâfâiau puţin din cauza cursei rapide pe care 
tocmai o făcuseră. 

Ceea ce-l surprinse pe Ferrière a fost faptul că de Luvru nu 
a părut deloc mirat de acest ajutor, sosit la momentul potrivit, 
chiar dacă el însuşi îl califica drept miraculos. Ba mai mult, avu 
ocazia să observe naturaleţea cu care contele i se adresă: 

— lţi mulţumesc, cavalere. 

Beaurevers strânse mâna fină pe care contele i-o întinsese. 
Dar nu scoase nici o vorbă ci doar ridică din umeri, încurcat, ca 
şi când ar fi vrut să spună: "Chiar nu aveţi pentru ce!" 

De Luvru, văzând mirarea pe care Ferrière nici măcar nu 
încerca s-o ascundă, surâse blând şi prezentându-l ceremonios, 
îi explică totodată: 

— Domnul cavaler de Beaurevers, cel mai bun dintre 
prietenii mei. Nici nu mai ştiu de câte ori îi datorez viaţa... Dar 
cavalerului îi repugnă ori de câte ori mă aude vorbind de 
nenumăratele servicii pe care mi le-a făcut. 

Şi către Beaurevers: 

— Domnul viconte de Ferrière, cel mai viteaz, cel mai 
generos gentilom din regat... după voi, cavalere. 


Beaurevers şi Ferrière schimbară un salut curtenitor. 
Ferrière deja întinsese mâna şi tocmai se pregătea să-i 
mulţumească celui ce-i salvaseră, când Beaurevers rosti cu o 
voce plăcută: 

— Dacă sunteţi de acord, domnilor, să lăsăm mulţumirile pe 
mai târziu... Cred că acum e cazul să plecăm de aici. 

Şi toate acestea spuse cu un calm desăvârşit. Dar venit din 
partea lui, sfatul avea o asemenea autoritate, încât cei doi tineri 
nici măcar nu încercară să se opună. 

De Luvru se aşeză între cei doi salvatori ai săi pe care-i luă 
de braţ şi în acest mod păşiră peste podul mobil, intrând în oraş. 

La câţiva paşi în urma lor, ţinându-se de asemenea de braţ, 
Bouracan, Corpodibale, Strapafar şi Trinqguemaille, îi urmau. 

De cum dispărură în spatele porţilor oraşului, dintr-o groapă 
dosnică apăru baronul de Rospignac. Era livid, cu ochii injectaţi, 
mânia, o mânie rece, înfricoşătoare, îl cutremura din creştet 
până-n tălpi. Întinzând pumnul încleştat înspre poarta în dosul 
căreia dispăruse grupul, strigă furios: 

— Beaurevers! Diavol ieşit din iad pentru a-mi zădărnici 
planurile... Pe maţele lui Satan, stăpânul tău, aş vrea să 
inventez nişte chinuri înfricoşătoare pentru ca să-ţi pot plăti 
lovitura pe care mi-ai dat-o!... 

Întorcându-se spre corpurile întinse pe iarbă, rosti cu o furie 
care creştea din ce în ce: 

— O capcană atât de bine organizată!... Treisprezece 


oameni!... Treisprezece oameni reduşi la neputinţă de unul 
singur!... Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei, n-aş fi crezut!... Lucrul 
ăsta te poate înnebuni!... Treisprezece oameni! Dar cine-i 


Beaurevers ăsta, înghiţi-l-ar iadul... de unde a mai apărut? 

În acel moment, unul din trupurile întinse la pământ se 
mişcă, se ridică în picioare şi se scutură, oarecum vesel. 

Observându-l, Rospignac scoase un strigăt de bucurie: 

— PentecGte!... Deci n-ai murit? 

— Nu sunt decât rănit, domnule baron, răspunse Guillaume 
Pentecôte cu tonul său zeflemitor. Şi nici măcar serios... După 
câte se pare, am pielea groasă! 

— Şi de ce-o făceai pe mortul... dacă nu eşti decât uşor 
rănit? 


Spunând acestea, strângea cu furie mânerul pumnalului, 
încât Pentecôte, oricât ar fi fost el de viteaz, simţea cum se 
îngălbeneşte. Şi totuşi răspunse cu siguranţă: 

—  Ascultaţi, totuşi domnule. Din momentul în care 
Beaurevers a apărut, partida era pierdută pentru noi. Nu m-am 
gândit decât să-mi salvez pielea, deoarece aş putea să vă mai 
fiu de folos şi cu alte ocazii. 

Am profitat de întâia rană primită şi m-am lăsat să cad cu 
nasul în iarbă. Vă asigur că altceva mai bun nu aveam ce face. 
Şansa nu era de partea noastră. 

— Şansa! izbucni Rospignac. Zece contra unul... 

— Da, dar acel unu era Beaurevers. 

— Mii de tunete! Presupun, totuşi, că nu-i decât un om şi el. 

— E Beaurevers, domnule! 

În tonul şi atitudinea lui Guillaume Pentecâte se amesteca o 
admiraţie puternică şi o teamă înăbuşită. Imediat adăugă: 

— De ce nu mi-aţi spus, domnule, că drumul nostru se va 
încrucişa cu al lui Beaurevers? 

— De ce? întrebă Rospignac, impresionat fără voie. 

— Fiindcă v-aş fi sfătuit să angajaţi cincizeci de oameni, nu 
doisprezece. 

— Oh!.. Să fie diavolul în persoană acest Beaurevers? 

— E Beaurevers! repetă cu încăpățânare Guillaume 
Pentecôte. 

Înţelegând că această, explicaţie nu-i suficientă pentru 
stăpânul său adăugă: 

—  Beaurevers poate fi asemuit cu un uragan care 
zdrobeşte totul în calea sa. Nici măcar cincizeci de oameni nu 
sunt de ajuns. Dar dacă în preajma să se mai află şi cei patru 
tovarăşi, atunci, domnule, trebuie cel puţin o sută de oameni... 
şi nici măcar atunci nu poţi fi sigur. 

— Haida-de, exagerezi. 

— N-aş spune asta, domnule. l-aţi văzut la treabă. E de 
ajuns să vă aruncaţi privirile asupra ceea ce au înfăptuit într-un 
timp atât de scurt... Şi mai ales, gândiţi-vă la faptul că cea mai 
mare parte a fost făcută de Beaurevers singur... Nu vreau să 
spun mai mult. 

— Adevărul este că nu mă aşteptam să mă întâlnesc cu 
acest Beaurevers, pe care nu-l ştiam... Dar chiar dacă ar fi de o 
sută de ori mai puternic, tot îi voi veni de hac!... 


Şi spuse acestea fără mânie, cu răceală, dovedind o 
încredere nemăsurată în forţele sale. 

Dar vorbele lui Rospignac nu-l putură împiedica pe 
Guillaume Pentecôte să replice, dând din cap neîncrezător: 

— Sunteţi puternic, domnule, mult mai puternic decât sunt 
eu însumi, care mi-am găsit superiorul în voi. Totuşi vă doresc 
să nu aveţi ocazia să vă întâlniți pe terenul de luptă cu 
Beaurevers. Sunt sigur că nu vă va fi uşor. 

— Destul cu trăncăneala, îl întrerupse Rospignac. Mai bine 
ocupă-te de oamenii noştri. Nu cred să fie morţi cu toţii. 

— Presupun că da, se grăbi să-l aprobe Guillaume 
Pentecôte. 

Şi în timp ce aceştia făceau socoteala morților şi răniților, 
Beaurevers, Ferrière şi contele de Luvru îşi urmau drumul pe 
strada Augustinilor, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Ferrière înţelesese foarte bine că atacul din care tocmai 
scăpase, nu fusese întâmplător. Era convins că acest conte de 
Luvru, pe care tocmai îl apărase, sau cel puţin încercase s-o 
facă, nu era un oarecine şi avea cel puţin un duşman puternic, 
neînduplecat ce-i întinsese o cursă vicleană care ar fi reuşit 
dacă Beaurevers şi însoțitorii săi n-ar fi apărut la momentul 
potrivit. 

E de la sine înţeles că-şi păstră gândurile pentru el însuşi, 
dar se arătă dornic să le ofere ospitalitate atât contelui de Luvru 
cât şi cavalerului de Beaurevers. 

Deoarece contele refuză curtenitor invitaţia, spunând că 
este absolut necesar să se întoarcă la locuinţa sa, Ferrière se 
obligă să-l însoţească pentru a-i oferi sprijinul. 

Se văzu din nou refuzat, cu aceeaşi curtenie spunând că 
domnul de Beaurevers este întru totul de ajuns. Ferriere nu mai 
insistă, complimentându-i: 

— Adevărul este că, însoţit de o asemenea spadă, puteţi 
străpunge şi o armată inamică. 

— Da, ca să fiu drept, am o escortă demnă de un rege aşa 
cum Francisc al II-lea, demnul nostru senior şi-ar dori-o!... Dar n- 
aş vrea să abuzez prea mult de răbdarea voastră, viconte. Sunt 
sigur că aveţi nevoie de unele îngrijiri şi de odihnă. Întorceţi-vă 
acasă şi dacă ne permiteţi, vă vom însoţi până acolo. 

Şi chiar aşa se întâmpla. Grupul de bărbaţi o luă pe strada 
Battoir, făcură la stânga pe strada Rondelle şi imediat ajunse în 


faţa locuinţei vicontelui de Ferrière, unde îşi luară rămas bun 
după câteva strângeri de mână şi multe complimente. 

După ce Ferrière intră înăuntru, contele de Luvru luă braţul 
lui Beaurevers şi se îndreptă spre podul Saint-Michel. 

Cei doi tineri, care acum mergeau cu pas repede, 
traversară Cite, ocoliră Grand Châtelet şi o luară pe Vallée de 
Misère (fără să le pese de golanii care mişunau prin acele părţi, 
mai ales noaptea) şi curând ajunseră în spatele unei porţi 
discrete din spatele palatului Luvru. 

Introducând o cheie în broască porţii, contele se întoarse 
spre cavaler şi întinzându-i mâna, îi spuse simplu: 

— Pe mâine, cavalere. 

Ajuns în curtea palatului regal, contele traversă cu paşi 
repezi o curte interioară, urcă şi cobori câteva scări, traversă 
câteva coridoare şi ajunse, în cele din urmă, într-o cameră 
retrasă. Un bărbat ceva mai în vârstă se afla acolo, ascuns într- 
un fotoliu adânc părând că-l aşteaptă şi care se ridică imediat 
ce-l văzu intrând. 

De Luvru se aşeză într-un alt fotoliu, plasat în faţa unei 
mese de toaletă uriaşă, încărcată de numeroase cosmetice, 
borcane, flacoane, perii şi periuţe şi-i spuse pe un ton scurt: 

— Repede, Griffon, cred că am întârziat puţin. 

Cel ce răspundea la numele de Griffon, aruncă în tăcere un 
halat de interior pe umerii contelui, apucă o perie pe care o 
îmbibă cu o pomadă parfumată şi începu să frece energic 
mustaţa zbârlită a contelui... 

Curând rămase cu mustaţa în mână. 

După care îi frecă cu îndemânare figura, o spălă şi o uscă, 
eliberând-o de un strat de fard care-i fusese aplicat cu mult 
meşteşug. In cele din urmă apăru şi figura reală a contelui. Un 
tânăr imberb de şaptesprezece, optsprezece ani, slăbuţ, palid, 
cu un aspect bolnăvicios. 

După ce-i fu aranjată figura, veni rândul costumului de 
catifea şi satin. 

Astfel metamorfozat, contele plecă vioi, cu paşi uşori şi 
repezi. 

După ce traversă alte camere şi coridoare, cobori şi urcă 
alte scări, ajunse în faţa unei uşi care-şi deschise cele două 
canaturi în faţa sa şi o voce puternică anunţă: 

— Regele! 


Contele de Luvru, sau mai bine spus, regele Francisc al Il- 
lea, tocmai intră în apartamentul reginei: Maria Stuart. 

În jurul reginei, de două ori regină, prin titlu şi, mai ales, 
regină prin farmec, graţie, tinereţe şi frumuseţe, se afla un grup 
de tinere fete încântătoare, care se plecară în faţa tânărului 
suveran. Prin mijlocul acestei mulţimi de flori vii, aplecate în faţa 
sa, se strecură Francisc al II-lea. 

Se opri la trei paşi în faţa reginei şi-i înapoie reverenţa 
ceremonioasă ce-i fusese adresată. 

îndreptându-se, regina aruncă o privire grăitoare fetelor ce- 
o înconjurau care, pe dată se eclipsară cu discreţie. 

Tânărul rege şi regina, rămaseră câteva clipe nemişcaţi, 
fără să-şi spună vreun cuvânt, cu urechile îndreptate spre uşa 
pe care fetele tocmai ieşiseră. 

Când se asigurară că toate părăsiseră sala şi uşa se 
închisese cu grijă în urma lor, Francisc se repezi la uşă şi-i trase 
zăvorul după care amândoi izbucniră într-un râs vesel, ca de 
copii, Francisc aruncându-şi toca în aer şi Marie sărind în sus de 
bucurie şi bătând din palme. Dintr-un salt, fură unul în braţele 
celuilalt, exclamând bucuroşi: 

— Maria, iubirea mea! 

— Francisc, iubitule! 


Capitolul VII Urmările capcanei 


Beaurevers aştepta ca regele să intre în curtea palatului, 
după care mai stătu câteva clipe, cu urechea la pândă, ca şi 
cum s-ar fi aşteptat ca din clipă în clipă regele să fie atacat chiar 
în palatul său. 

Liniştit de tăcerea înconjurătoare, scoase un suspin de 
uşurare şi, alăturându-se tovarăşilor săi, le spuse: 

— Pentru astăzi ne e de ajuns. Ne întoarcem acasă. 

Şi toţi cinci se îndreptară spre strada Froidemantel, situată 
undeva în spatele Luvrului. Curând ajunseră în faţa unei clădiri 
care semăna cu o fortăreață şi al cărui pod mobil cobori la prima 
chemare şi se ridică imediat după ce cei cinci pătrunseră în 
curte: era palatul lui Nostradamus. 

Ajunşi în clădire, Beaurevers le spuse tovarăşilor săi: 


— Noapte bună, puşlamalelor... Încercaţi să dormiţi 
noaptea asta şi să nu vă îmbătaţi ca nişte beţivi netrebnici ce 
sunteţi! 

Vocea-i era aspră şi complimentul măgulitor, mai ales că 
era adresat unor bărbaţi care pretindeau că slujeau reginei 
Caterina. Dar spusele sale erau îndulcite de un surâs binevoitor. 
Astfel încât cei patru arătară nişte mutre luminate de zâmbete 
largi, după care urmară câteva înjurături încurajatoare, gata să 
pună pe fugă un pluton de gărzi regale. Era modul lor de a arăta 
bucuria ce le-o făcea şi de ce nu, afecțiunea stăpânului lor. 

Îngrămădindu-se toţi deodată pe uşa care-i ducea într-o 
cameră uriaşă ce le servea drept dormitor, exclamau pe rând: 

— E în toane bune! exclamă Tringquemaille. 

— Mititelul e mulţumit de noi! izbucni Strapafar. 

— Revin timpurile de altădată! jubilă Corpodibale. 

Numai Bouracan rămase tăcut. Uriaşul părea îngrijorat. 
Surprinşi de tăcerea acestuia, ceilalţi trei îl priviră miraţi şi 
schimbară între ei surâsuri de înţelegere. 

Imediat se puseră în mişcare şi pe masă apărură patru 
pahare, bucăţi de friptură rece, mai multe pâinişoare proaspete 
şi o singură sticlă de vin. Trinquemaille, aşezând singura sticlă 
de vin pe masă, le explică celorlalţi: 

— Nu mai mult de o sticlă... deocamdată... 

— Doar am jurat, ce Dumnezeu! adăugă Corpodibale. 

— Suntem gentilomi, ce mai încoace şi încolo!... Şi 
gentilomii au doar un singur cuvânt, declară cu nobleţe 
Strapafar. 

Toate proviziile se aflau pe masă, paharele umplute până la 
buză, iar lângă cămin, într-un colţ, se afla un coş plin cu felurite 
sticle, gata să o înlocuiască pe cea aflată pe masă. Dar, lucru 
curios, niciunul nu se atingea de mâncare şi nici măcar nu 
privea spre paharele care-i aşteptau. 

Cu toţii începură să-şi lustruiască şi să-şi pună în ordine 
armele, ca şi cum ar fi fost iminentă o nouă bătălie. Şi mutrele 
lor vesele arătau că o asemenea perspectivă le surâdea pe 
deplin. 

Când armele li se părură destul de curate, se aşezară la 
masă şi masacrul asupra proviziilor începu. 

În acest timp, singur în camera sa, cavalerul de Beaurevers 
se plimba în sus şi în jos, nervos, reflectând. Rezultatul 


reflecţiilor sale era identic cu al tovarăşilor săi, deoarece nu 
întârzie să exclame: 

— Hotărât lucru, o să ne batem!... Cu atât mai bine, pe toţii 
dracii! Incepusem să mă plictisesc! 

Reluându-şi mişcarea, în jurul camerei, câteva frânturi de 
frază îi trădară gândurile: 

— Aha! Doamnă Caterina, v-aţi hotărât, prin urmare!... Pe 
toţi dracii! Tatăl meu, care nu se înşela niciodată, a prevăzut şi 
asta... Vreţi ca fiul vostru preaiubit, Henri, să fie rege şi pentru 
asta îi înlăturați din faţă toate obstacolele, începând cu însuşi 
regele!... Bietul rege... un copil, din care voi face un bărbat, 
fiindcă, lucru curios, acest fiu al Caterinei de Medicis are o fire 
bună, generoasă. Poate şi pentru acest lucru îl urăşte într-atât. 
Aşadar, vreţi să înlăturați obstacolul!... Dar mai sunt şi eu pe 
aici!... Deci, între noi, doamnă Caterina!... Eu nu sunt, ca tine, o 
pasăre a nopţii... Întunericul mi-e nesuferit şi lupta asta surdă, 
ascunsă, nu-i de mine... Pe toţi sfinţii! Chiar mâine voi veni să vă 
spun că v-am ghicit jocul şi că voi face totul să vă împiedic. Da, 
pe toţi dracii, iată ce voi face... şi asta numai ca început. 

Şi luând această hotărâre, Beaurevers adormi liniştit ca un 
copil. 

A doua zi dimineaţă se prezentă la Luvru unde intră 
nestânjenit, salutat de gărzi cu un respect care arăta prețuirea 
de care se bucură la palatul regal. 

Se poate spune că această preţuire era reală, deoarece 
Francisc al Il-lea îl primi de cum se prezentă, cu o bucurie 
neascunsă. 

— Ah! Dar iată-l şi pe cavalerul meu! exclamă regele cu un 
surâs vesel. Bună ziua, cavalere! 

Spunând acestea, îi întinse mâna cu modestie. Beaurevers 
se aplecă şi sărută cu nobleţe mâna întinsă. 

— Bună ziua, sire, răspunse în timp ce se îndrepta. Am 
venit să aflu dorinţele Maiestăţii Voastre. 

— Ei bine, continuă vioi regele, vom ieşi şi-n această seară, 
ca de obicei, cavalere. 

— Ca de obicei? 

— Ei da... De ce nu? 

— Credeam că după cele petrecute ieri noapte, Maiestatea 
Voastră va considera necesar să se abţină de la asemenea 
aventuri... cel puţin câtva timp. 


Şi spunând toate acestea, Beaurevers îl privi cu insistenţă 
pe Francisc, care, cu o figură nemulțumită, întrebă: 

— Mă sfătuieşti, deci să mă abţin, cavalere? 

— Un surâs de satisfacţie flutură pe buzele cavalerului, 
care-i răspunse: 

— Să mă ferească Dumnezeu, Sire, să vă dau vreodată 
asemenea sfaturi. 

— Atunci, exclamă vesel Francisc, s-a făcut, vom ieşi... Mai 
cu seamă din cauza celor întâmplate ieri noapte... Toată 
noaptea am visat lovituri date şi primite... O luptă, ce lucru 
încântători!... 

"Haida-de, gândi Beaurevers, copilul e viteaz, fără îndoială. 
Cu atât mai bine, pe toţi dracii!... Simt cum încep să-l iubesc din 
ce în ce mai mult. Mi-ar fi fost cu totul neplăcut să am de-a face 
cu un iepure fricos". 

Şi cu voce tare, reluându-şi figura sa calmă, întrebă: 

— Unde i-ar face plăcere Maiestăţii Voastre să meargă? 

— Pe strada Rondelle. La vicontele Ferrière. Contele de 
Luvru îi datorează o vizită de curtoazie acestui brav gentilom 
care şi-a riscat viaţa pentru a-i veni în ajutor. 

— Foarte bine, sire. 

— Mă duc să mă îmbrac, spuse Francisc, nerăbdător. Şi cu 
o nepăsare de sine şi o familiaritate încântătoare ce o manifestă 
faţă de cel pe care îl numise "cavalerul meu", adăugă: 

— Vii cu mine sau mă aştepţi aici, cavalere? 

— Nici nu vin cu voi, nici nu rămân aici, dacă-mi permiteţi, 
sire. In timp ce regele-şi va face toaleta, lucru care va dura cel 
puţin un sfert de oră, voi merge să prezint umilele mele omagii 
Maiestăţii Sale, reginei mamă. 

— Ah! făcu regele surprins. 

Şi nu mai adăugă nimic. Se îndreptă cu un aer visător spre 
cabinetul său de toaletă, în timp ce, se putea uşor observa, 
toată veselia îi dispăruse. 

Beaurevers, care-l observă atent, îşi spuse neliniștit: 

"Oare se îndoieşte?... Ah! Bietul micuţ, asta-i într-adevăr 
neliniştitor!..." 

Brusc, Francisc se îndreptă hotărât spre Beaurevers. Îi luă 
mâna şi o tinu strâns într-ale sale, cu toată împotrivirea 
respectuoasă a tânărului cavaler, spunându-i cu blândeţe: 


— Lasă, lasă, cavalere. Nu regele îţi vorbeşte acum, ci 
prietenul. Cavalere, ieri mi-ai salvat viaţa, lucru pentru care abia 
ţi-am mulţumit, pentru că ştiu că acorzi o prea mică importanţă 
vorbelor şi mai mult ceea ce este în inima fiecăruia... Şi tu ştii că 
inima mea îţi aparţine. Vezi, cavalere, te cunosc bine. 

Rămase tăcut câteva clipe, după care reluă cu o voce 
schimbată în care se simțeau accentele grave, amenințătoare: 

— Vreau să-ţi spun, o dată pentru totdeauna şi asta trebuie 
să-ţi întipăreşti bine în memorie: nu cunosc nici un alt prieten 
decât pe Nostradamus, tatăl tău şi pe tine. Nostradamus fiind 
absent pentru mai mult timp, nu te mai am decât pe tine. Îți cer 
să veghezi atent asupra vieţii tale, cavalere... Nu pentru tine 
care eşti vitejia şi nepăsarea în persoană, ci pentru prietenul tău 
Francisc... Fiindcă şi cu asta îţi spun adevărul, regele Franţei, 
condamnat, nu va întârzia să se alăture străbunilor săi în cripta 
regală de la Saint-Denis, dacă tu, cel care veghezi asupra lui, vei 
dispare. Deci, ai grijă de tine şi fii sigur că Francisc, prietenul 
tău, cât timp va fi în viaţă va şti să te apere împotriva oricui, fie 
acesta şi cea mai apropiată rudă... 

Şi cu un gest rapid îl îmbrăţişa şi-l sărută pe obraz, un sărut 
frăţesc, spunându-i: 

— Acum poţi merge s-o vezi pe regina mamă, prietene. 

După aceste cuvinte, atât de grave prin subînţelesurile pe 
care le conţineau şi prin tonul cu care fuseseră rostite, gestul ce 
le urmă, gest neprevăzut, adorabil prin graţia lui copilărească, 
sfârşi prin a-l copleşi pe Beaurevers. Dar acesta nu era omul 
care să se lase înduioşat pentru multă vreme. Scuturându-se, ca 
pentru a-şi îndepărta emoţiile, îl prinse în braţe pe rege şi-l ţinu 
câteva clipe strâns la pieptul său. După care îi dădu drumul, 
spunându-i: 

— Acum ascultați voi, sire: eu am firea leului... Ei bine, 
pentru voi, numai pentru voi, vă promit să acţionez ca un vulpoi. 
Nu vreau să spun mai mult. 

— In cazul ăsta, spuse Francisc care-şi recapătă veselia, în 
cazul ăsta, vai de cei ce se vor înfrunta cu un vulpoi ca tine.!... 
Pe curând, cavalere, ne întâlnim aici. 

— Pe curând, sire. 


Capitolul VIII Cavalerul de Beaurevers 


Dimineaţa încă nu se sfârşise când cavalerul de Beaurevers 
se îndreptă spre apartamentele reginei mamă. 

Palidă, rece, ţeapănă sub lungile-i văluri de văduvă, 
Caterina de Medicis, sculată încă din zori, arăta o nelinişte şi o 
agitaţie interioară care nu-i era în fire. Părea că nu-şi găseşte 
locul şi ascultă cu atenţie şi cele mai slabe zgomote care 
ajungeau până la ea. Din timp în timp ridica colţul unei perdele 
sau arunca priviri înfrigurate pendulei aflate într-un colţ. Şi 
atunci putea fi auzită murmurând: 

— Nu, e încă prea devreme!... Ar putea să se mire... Oh! Să 
ştiu, să ştiu!... Ar fi uşor, atât de uşor... numai câţiva paşi... şi m- 
aş dumiri... Şi în loc de asta, trebuie să aştept, să aştept în 
neliniştea care mă roade!... Da, dar trebuie, aşa e mai prudent. 
Să ne stăpânim, mai ales că nu sunt obligată să mă mai prefac. 

Şi adevărul este că, în aceste clipe nici nu ar fi reuşit să se 
prefacă, de altfel nimeni nu era martor la frământarea ei 
deoarece se afla într-o cameră retrasă unde se adăpostise cu 
bună ştiinţă. 

Ce eveniment important — înfricoşător, poate — asupra 
căruia Caterina de Medicis nici măcar nu îndrăznea să se 
informeze, aştepta ea să se întâmple în această dimineaţă? 

Pentru o ultimă dată privi acele pendulei: 

— Acum pot să cer veşti fără să trezesc suspiciuni, spuse 
ea cu un suspin de uşurare. 

Şi sună. În curând se prezentă una din doamnele de 
onoare, doamna de Fontaine-Chalandray, o tânără de o 
frumuseţe sclipitoare, pe care cei apropiaţi continuau s-o 
numească "frumoasa Torcy", după numele ei de fată. 

— Torcy, spuse Caterina, vrei să vezi cum se simte regele? 
Bietul copil, mi s-a părut destul de palid ieri şi sunt neliniştită. 

Într-adevăr, în faţa tinerei se afla o mamă îngrijorară şi 
Torcy ieşi pentru a executa ordinul stăpânei sale. 

Caterina, calmă în aparenţă, îngenunche în faţa unui 
crucifix în aşteptarea răspunsului, cu mâinile împreunate şi cu 
ochii aţintiţi pe Isus crucificat, un bronz aurit care purta 
semnătura inegalabilului Benvenuto Cellini. 

Se ruga?... Cine ştie? 


În spatele său, zgomotul unei uşi grele îi arătă că 
ambasadoarea să se reîntorsese. Nu îndrăzni să se întoarcă. 
Inima-i tresărea năvalnic şi unghiile-i săpau adânc palmele. Dar 
în momentul în care întrebă, vocea îi rămăsese liniştită: 

— Ei bine? 

— Maiestatea Sa şi-a petrecut noaptea împreună cu regina. 
Dimineaţa, la sculare, era sănătos şi vesel. 

Caterina aruncă spre Cristul de bronz priviri pline de 
blesteme tăcute. Şi totuşi, buzele sale rostiră cu smerenie: 

— Slavă Domnului! 

Îşi îngropa capul în mâini părând cufundată în rugăciuni de 
mulţumire. Când se sculă, faţa-i era rece, de nepătruns. 

După câteva clipe, aparent de meditaţie, spuse: 

— Vrei să vezi, Torcy, dacă baronul de Rospignac nu e 
cumva prin preajmă, poate în anticameră? Să fie introdus! 

Din nou frumoasa Torcy ieşi, în timp ce Caterina, 
gânditoare, se apropie de o masă şi începu să frământe mecanic 
o pană. La un moment dat mâna ei crispată violent frânse pana 
şi ea exclamă: 

— Aşa-l voi zdrobi pe mizerabilul de Rospignac dacă mă voi 
convinge că a avut reţineri ne la locul lor! 

— Doamnă, spuse doamna de Fontaine care se reîntoarse, 
baronul de Rospignac încă nu a fost văzut... Dar în anticameră 
se află domnul cavaler de Beaurevers care insistă să fie primit 
de Maiestatea Voastră pentru a-i prezenta omagiile. 

Caterina rămase impasibilă, nici un muşchi de pe faţa ei nu 
tresări. Şi totuşi, în mintea ei înfierbântată, un gând nu-i dădea 
pace: 

"Beaurevers!... Dacă a venit el aici, asta înseamnă că ceva 
s-a întâmplat!... Lovitura a dat greş!... Şi numai Beaurevers a 
putut s-o zădărnicească!... Acum vine numai ca să mă sfideze!... 
Trebuie să ştiu!... Şi dacă Rospignac e vinovat, vai de el!" 

Şi cu voce tare: 

— Cred că-ţi aminteşti că am dat ordinul ca, ori de câte ori 
cavalerul de Beaurevers solicită să fie primit de noi să fie 
introdus fără întârziere, indiferent de oră. 

Frumoasa Torcy făcu o plecăciune, în timp ce Caterina 
adăugă: 

— Să fie căutat domnul de Rospignac şi să fie introdus după 
ce domnul de Beaurevers mă va părăsi. 


Doamna de Fontaine ieşi, în timp ce Caterina luă loc pe un 
fotoliu şi-şi puse pe faţă o mască surâzătoare, deschisă. 

Dar în timp ce Beaurevers se înclină respectuos, privirea ei 
scânteietoare, ascuţită ca vârful unui pumnal, una din acele 
priviri în stare să ucidă dacă ar fi putut, îl aţintea. 

Când Beaurevers se îndreptă, ea surâdea şi privirea-i blinda 
exprima cea mai mare bunăvoință. Şi vorbi, vocea-i era 
mângâietoare, plină de solicitudine: 

— Fiţi bine venit, cavalere de Beaurevers. Ce mai face tatăl 
vostru, ilustrul magician Nostradamus, marele nostru prieten? 

— Bunătatea Maiestăţii Voastre nu are margini. Tatăl meu e 
foarte bine, mulţumesc Maiestăţii Voastre. 

— Şi acea tânără... logodnica voastră, cred... domnişoara...? 
Ah! Peccato, memoria mă trădează!... Ajutaţi-mă, cavalere de 
Beaurevers. 

—  Domnişoara Florise de Roncherolles, doamnă. De 
această dată, Caterina observă că în timp ce-i rostea numele cu 
venerație, cu o adoraţie deosebită, cavalerul pălise. Cu un surâs 
galben, ea gândi: 

"Aha! Ai venit să mă sfidezi!... Ai venit să mă loveşti!... 
Aşteaptă puţin, eu te voi lovi mai întâi şi vei simţi ce înseamnă o 
lovitură." 

Şi cu voce tare: 

— Florise de Roncherolles, aşa e!... Fiica fostului mare 
intendent care, după câte mi s-a spus, a preferat să se sinucidă 
decât să-şi vadă faţa căsătorită cu un... 

— Un tâlhar! Spuneţi cuvântul, doamnă, sfârşi aspru 
Beaurevers văzând că regina se făcea că ezită. Şi acest tâlhar 
se află în faţa voastră. 

— Oh! făcu regina mamă cu un surâs care protestă şi cu un 
gest al capului care aprobă, nu eu am spus-o... Slavă Domnului, 
eu vă consider un gentilom desăvârşit. De altfel, nu sunteţi voi 
fiul domnului de Notre-Dame? Chiar fostul mare intendent mi-a 
spus-o. Dar totodată ştiu că avea oroare de persoana voastră... 
Şi, de altfel, nu era singurul... Imi amintesc că, bietul meu soţ, 
fostul Henri al II-lea, Domnul să aibă grijă de sufletul său, vă ura 
de moarte. Din aceste cauze aţi fost arestat, judecat, 
condamnat şi aţi fi fost executat dacă nu aş fi intervenit eu la 
cererea tatălui vostru căruia nu-i puteam refuza nimic. 


Până la acest punct, avea de ce să fie mulţumită de ea 
însăşi. Cavalerul păstra un calm stoic. Dar paloarea care-i 
invada figura arăta minia care-l cuprinsese la evocarea acestor 
amintiri dureroase. Această scenă făcu să apară pe figura 
reginei o bucurie diabolică. 

Totuşi, cavalerul nu era omul care să primească asemenea 
lovituri fără să le înapoieze. 

— Maiestatea Voastră, zise el cu un zâmbet subţire, avea 
dreptate să spună că o înşeală memoria. Maiestatea Voastră 
face o greşeală. 

Caterina simţi riposta, fără să-şi dea seama în ce consistă 
ea. Dar cum nu era femeia care să dea îndărăt, luă un aer mirat 
şi întrebă: 

— Ce greşeală? 

— În faptul că memoria sa, nesupusă în acest punct, îi 
atribuie lui Nostradamus un rol umilitor, pe care el niciodată nu 
l-a jucat... Doamnă, tatăl meu este omul pentru care am cea 
mai mare venerație. Şi ţin să vă spun că nu permit să fie 
micşorat în faţa mea. 

— Nu permiţi! sublinie Caterina cu o atitudine de suveran 
dispreţ. 

Ca şi cum nu ar fi auzit, Beaurevers continuă netulburat: 

— Pentru asta vă cer cu umilinţă permisiunea de a restabili 
faptele trecute, aşa cum s-au petrecut ele în realitate. 

Fermitatea atitudinii, privirea lui sigură pe care o 
îndreptase asupra Caterinei, surâsul său ascuţit, totul arăta că 
această permisiune nu era solicitată decât de formă şi că în caz 
contrar era hotărât să se lipsească de aprobarea ei. Caterina 
înţelese şi spuse: 

— Vă ascult. 

Cu aceeaşi siguranţă derutantă şi cu acelaşi zâmbet 
subţire, Beaurevers continuă: 

— Tocmai fusesem condamnat la decapitare, după cum 
memoria voastră, atât de fidelă în acest punct, mi-o 
reaminteşte. Şi atunci a intervenit Nostradamus. Nimic nu-i este 
imposibil lui Nostradamus, asta o ştiţi şi voi, doamnă. Tatăl meu 
putea lăsa să-i fie executat unicul fiu... ştiut fiind că putea să-l 
reînvie. Dar, pentru a realiza miracolul, trebuia să verse, 
picătură cu picătură, sângele unui copil nevinovat. 


Caterina încerca să-şi ascundă ruşinea durerii. Privirea i se 
pironi asupra celui care, la rândul său, îi răscolea necruţător 
cenuşa unui trecut înfricoşător, una din acele priviri 
înfricoşătoare care ar fi făcut pe oricare altul să intre în pământ, 
în timp ce mâna sa frământa mânerul unui pumnal micut. 

Dar Beaurevers nici măcar nu clipi. Mai rece şi mai hotărât 
ca oricând aştepta din partea reginei un cuvânt care i-ar fi 
mărturisit înfrângerea. Văzând că mândria o împiedică să 
vorbească, continuă: 

— Şi pe acel copil, Nostradamus îl avea. Dar conştiinţa să îl 
împiedica să-l ucidă. Acel copil nu era altul decât fiul vostru prea 
iubit: ducele de Anjou... 

— Henri!... aproape că urlă Caterina, îndepărtând cu un 
gest de spaimă nebună înfricoşătoarea vedenie a fiului ei 
preferat care gemea sub cuțitul ce urma să-i curme viaţa. Da!... 
Îmi amintesc!... Atunci a fost vorbă nu de iertare, ci de un 
schimb: viaţă pentru viaţă. 

Beaurevers nici măcar nu încercă să jubileze, ci se mulţumi 
să spună cu un respect aparent: 

— Sunt fericit să constat că vă amintiţi, doamnă. Dar 
privirea scânteietoare ce o aţinti asupra ei arăta că este pregătit 
să accepte lupta pe orice teren l-ar fi dorit regina şi că se simţea 
în stare să o susţină de la egal la egal. 

Lecţia era dură. Oricare alta în locul Caterinei ar fi încasat-o 
şi s-ar fi ferit să-şi mai provoace adversarul care se arăta aşa de 
puternic şi de hotărât. Dar ea nu putea renunţa şi-şi spunea: 

"Oh! Demone! Ce suplicii rafinate ar trebui să inventez 
pentru a te face să plăteşti secundele de cruzime prin care m-ai 
făcut să trec?" 

Şi deja căuta ce lovitură-i mai poate da, în timp ce-i 
spunea: 

— Nu se poate spune că vă lipseşte memoria. Admir în mod 
deosebit înflăcărarea cu care vă apăraţi tatăl... 

— Fiindcă-l iubesc, doamnă. ŞIi-l iubesc tot atât de mult cât 
vă iubiţi voi fiul, pe Henri. 

— Da, vă înţeleg, domnule şi vă iert pentru faptul că m-aţi 
făcut să sufăr amintindu-mi unul dintre cele mai dureroase 
evenimente. 


— Cel puţin, Maiestatea Voastră îmi va da dreptate că nu 
eu am fost primul care am amintit durerosul trecut. Nu am făcut 
altceva decât s-o urmez pe Maiestatea Sa în cele spuse de ea. 

— Să dăm uitării trecutul, domnule şi să vorbim de prezent. 
Nu mi se pare că Nostradamus a făcut bine despărţind doi 
îndrăgostiţi... Deoarece mi s-a spus că Nostradamus a luat cu el, 
în sud, nu ştiu unde, pe logodnica voastră... 

— E adevărat, doamnă. Tatăl meu a considerat necesară 
această despărţire de moment. Motivele, care trebuie să 
recunosc, sunt întemeiate, mi le-a comunicat la vremea lor. Dar, 
doamnă, nu vă îngrijoraţi. Tatăl meu, care este bunătatea 
personificată, a aranjat în aşa fel încât să nu mă simt prea 
frustrat. 

— Cum asta? 

— Mă vizitează în fiecare zi... Făcând în aşa fel încât aceea 
pe care o iubesc să-mi apară şi să-mi vorbească în fiecare zi. 

— Înţeleg că vreţi să spuneţi că vă scrie, se grăbi să spună 
Caterina. 

— Nu, doamnă, negă vehement Beaurevers. Am spus ceea 
ce am spus: tatăl meu, logodnica mea, apar în faţa mea. Imi 
vorbesc şi eu le răspund. 

Caterina simţi cum o cuprinde o teamă superstiţioasă. 

— Dar e imposibil! strigă ea. Tatăl vostru, logodnica 
voastră, sunt la o depărtare de peste două sute de leghe! 

— Am mai avut onoarea a-i spune Maiestăţii Voastre că, 
pentru Nostradamus, nimic nu-i imposibil, afirmă cu răceală 
Beaurevers. 

Pe furiş, Caterina îşi făcu semnul crucii cu vârful degetelor, 
murmurând: 

— Magie!... Vrăjitorie!... 

Beaurevers adăugă, cu un aer calm, privind-o în faţă: 

— Îi văd şi-i aud... În aşa fel încât, oricine ar vrea să mă 
atragă cu ajutorul lor în capcană, voi şti acest lucru dinainte 
pentru a-mi lua toate măsurile. 

Acest avertisment direct, fu înţeles perfect de Caterina. Dar 
aceasta lăsă deoparte mistere şi vrăjitorii preferând să abordeze 
realitatea imediată, oricât de înfricoşătoare ar fi fost. 

— Spuneţi-mi ce vă aduce, spuse ea nerăbdătoare. Şi nu 
uitaţi, domnule de Beaurevers, că vă bucuraţi de întreaga mea 
favoare. 


— Maiestatea Voastră mă copleşeşte, se înclină tânărul. 
Dar nu am venit să cer. 

— Cu atât mai rău... Aş fi fost încântată să vă fiu de folos. 

— Doamnă, m-am gândit că era de datoria mea să vă anunţ 
un eveniment grav care s-a întâmplat ieri, la căderea nopţii. 

După câteva secunde de tăcere, timp în care Caterina 
aşteptă nepăsătoare, Beaurevers continuă: 

— Domnul conte de Luvru (şi insistă asupra acestor 
cuvinte) a fost atacat în apropierea porţii Nesle şi puţin a lipsit 
să nu fie ucis. 

Şi-n aceeaşi clipă, Caterina ţâşni în picioare, spunând cu 
vocea tremurându-i de emoție: 

— Fiul meul!... Regele!... Au îndrăznit!... Şi eu stau aici, 
liniştită, neştiutoare... 

Şi făcu o mişcare ca pentru a se repezi dincolo de uşa 
oratoriului. Cu un gest, Beaurevers o opri, spunându-i: 

—  Liniştiţi-vă, Maiestate... Regele e sănătos, n-are nici 
măcar o zgârietură... 

— Sunteţi sigur? 

— Da, doamnă. Eram acolo... Eu l-am apărat de loviturile 
care erau gata să-l ucidă. 

Impreunându-şi palmele, la capătul forţelor, Caterina se 
lăsă să cadă în fotoliul său. In poziţia aceasta, cu capul plecat, 
părea că se roagă sau meditează. Dar nu se ruga, pur şi simplu 
îşi spunea: 

"Rospignac n-a trădat, aşa cum am crezut la început... 
treabă ar fi fost terminată acum dacă n-ar fi fost infernalul 
Beaurevers... Omul ăsta e mai periculos decât credeam... 
Cunoaşte unele secrete care i-au permis să-mi afle gândurile. Aş 
fi preferat să-l am de partea mea... Dar îmi stă împotrivă. De 
acum, între noi se va da o luptă fără cruţare... E puternic şi 
îndrăzneţ... dar şi eu sunt răbdătoare... şi voi învinge." 

Nepăsător, Beaurevers aşteptă ca regina să se reculeagă 
pentru a putea relua dialogul. 

— Cavalere, spuse ea în cele din urmă, voi hotărî cât de 
curând asupra serviciului pe care l-aţi adus casei regale. 

— Maiestatea Voastră nu-mi datorează nimic. Regele mi-a 
salvat viaţa o dată. Asta am făcut şi eu ieri seară. Din punctul 
ăsta, suntem chit. 


— Asta credeţi voi, spuse Caterina cu un zâmbet grațios, 
dar nu-i şi părerea mea. Vom reveni asupra problemei, v-am mai 
spus-o... Cavalere, îl cunoaşteţi pe rege: tânăr, prea tânăr fiind, 
are nepăsarea cutezătoare a vârstei sale. Ca oricare Valois, e un 
viteaz. Sunt sigură că acum nici măcar nu se mai gândeşte la 
aventură de ieri. Dar, pe sângele lui Cristos, nu vreau ca fiul 
meu să fie omorât. Sunt obligată să veghez asupra lui. Eu 
trebuie să fac ceea ce el, în mod sigur, va neglija să facă. Pentru 
început, trebuie să lămuresc afacerea de ieri. Vreţi să-mi 
povestiţi cum s-au petrecut lucrurile, ieri seară? 

— Cu atât mai bucuros, doamnă, cu cât mi-am permis să vă 
solicit audiența tocmai în acest scop. 

Şi Beaurevers îi povesti atacul căruia contele de Luvru fu 
cât pe-aci să-i cadă victimă. Numai că, încă de la primele 
cuvinte se opri la un gând care-l copleşi: 

"Pe toţi dracii, dacă amintesc numele contelui de Ferrière, îl 
condamn la moarte... Caterina nu l-ar ierta în ruptul capului că a 
împiedicat-o să-şi realizeze planul... Hm! La dracu'!... Oricum, 
Caterina tot va afla. Dacă nu-i spun numele, s-ar putea spune că 
am vrut să-mi arog tot meritul şi asta nu-i adevărat... Ei, oricum, 
dat fiind că tot îi va afla numele şi rolul jucat, mai bine să spun 
adevărul... La nevoie, voi repara răul pe care-l fac acum." 

După această reflexie, Beaurevers începu prin următoarele 
cuvinte: 

"Ca să fiu sincer, înainte ca eu să ajung la faţa locului, un 
gentilom viteaz şi curajos a avut întâietatea de a-i veni contelui 
de Luvru în ajutor. Fără acesta, intervenţia mea ar fi fost de 
prisos." 

— Şi cine-i acest viteaz? 

— Vicontele de Ferrière, doamnă. 

— Fiul reprezentantului episcopului de Saint-Germain? 

— Cred că da, doamnă. 

— Credeţi că vicontele de Ferrière ar fi putut ghici 
identitatea contelui de Luvru? 

— Sunt sigur că nici măcar nu a bănuit-o. Vicontele este un 
adevărat cavaler. Văzând un om atacat de mai mulţi, i-a venit în 
ajutor. Ar fi făcut acelaşi lucru chiar dacă ar fi fost vorba de un 
om de rând. E un om mult prea generos. 

— Curând ne vom ocupa şi de vicontele de Ferrière, spuse 
Caterina pe un ton sinistru. Continuaţi, domnule. 


Şi Beaurevers îşi continuă povestirea care, de altfel, fu cât 
se poate de scurtă. După ce termină, Caterina trase concluziile: 

— Din ceea ce mi-aţi spus, rezultă faptul că a fost vorba de 
o bandă de răufăcători. Nu pare a fi un atentat asupra regelui, 
mai degrabă un accident. 

Astfel îşi arăta dorinţa ca ceea ce se întâmplase să pară că 
nu fusese decât ceva fără nici o legătură cu regele. Şi o spunea 
pe un ton care îndepărta orice dorinţă de a discuta. Poate că 
astfel încerca să-l pună pe Beaurevers în imposibilitatea de a 
spune ceea ce avea de spus. Dar acesta continuă: 

— Nu reginei mă adresez acum, spuse el liniştit, ci mamei. 
Mamei regelui, a cărei viaţă e ameninţată... Fiind sigur că sunt 
înţeles şi aprobat, îi spun: Aveţi grijă, doamnă, comiteţi o 
greşeală uriaşă crezând că este vorba de un accident. E vorba 
de un atentat care se va repeta dacă nu se vor lua măsuri. 

Furioasă datorită faptului că este contrazisă într-o discuţie 
pe care ar fi vrut s-o evite, Caterina continuă cu răceală: 

— Fiţi atent, domnule. Ceea ce spuneţi e mult mai 
important decât greşeala pe care, potrivit spuselor voastre, aş fi 
gata s-o comit... fiindcă... In sfârşit... nu suntem decât trei 
oameni care cunoaştem adevărata identitate a contelui de 
Luvru: eu, Griffon, valetul de încredere al regelui şi voi. 

Dar Beaurevers o corectă cu un glas de gheaţă: 

— Maiestatea voastră se înşeală din nou: suntem patru. 

— Patru! exclamă Caterina. Şi cine-i cea de-a patra 
persoană? 

— Tatăl meu: Nostradamus. 

— Nostradamus!... Cum ar fi posibil ca Nostradamus să 
cunoască acest secret? strigă Caterina. 

Şi, bănuitoare: 

— Voi i l-aţi dezvăluit? 

— Ei, doamnă, protestă Beaurevers cu un surâs 
dispreţuitor, nici să nu vă gândiţi la asta... Nu uitaţi că totuşi eu 
ştiu să păstrez un secret!... Nu, nu e vorba de nici o trădare. 
Nostradamus cunoaşte adevărul în modul cel mai simplu. El este 
acela care l-a sfătuit pe rege, înainte de a pleca de la curte, să- 
şi creeze o dublă personalitate şi, pe cât îi e posibil, să trăiască 
departe de Luvru, de curte şi de afaceri... 

— Asta-i ceva ciudat, murmură visătoare Caterina. Nici 
măcar nu ştiam!... Ei bine, domnule, după câte se pare, sfatul 


dat de Nostradamus — şi evenimentele o demonstrează — este 
foarte periculos pentru fiul meu. 

— Tot ceea ce face Nostradamus e bine făcut, spuse 
Beaurevers cu convingere. 

— Fie... Să revenim la fapte: suntem patru persoane care 
cunoaştem secretul regelui. Dacă, după cum afirmaţi, a fost 
vorba de un atentat, vinovatul se află printre aceşti patru... 
Vedeţi unde ajungem? Printre aceşti patru se numără şi mama 
regelui. 

Şi spunând aceste cuvinte, îşi accentuă rigiditatea 
atitudinii, azvărlindu-i o privire ucigătoare, rece, care-l sfida. 

In acest timp, Beaurevers îşi spunea: 

"Da, ai vrea să-ţi spun că te bănuiesc... Ţi-ar prinde bine... 
Dar nu sunt chiar aşa de prost încât să-ţi fac jocul... Drace! Asta 
ti-ar servi de minune să mă arestezi... Şi totuşi, nu asta mă 
opreşte: ştiu că m-aş descurca... Dar în timpul scurtei mele 
absenţe ai putea pune să-l asasineze pe rege... Nu, asta nu se 
va întâmpla, pe toţi dracii!... Ţi-o jur, aşa cum i-am jurat şi lui 
Nostradamus că, atunci când se va întoarce, regele va fi viu... 
Şi-mi voi ţine jurământul... Oricum, tot vei afla adevărul, dar ţi-l 
voi spune în aşa fel încât să nu-mi poţi căşuna, oricât ai vrea. 
Cred că acum a venit momentul să-mi ţin promisiunea făcută 
regelui." 

Şi cu voce tare, cu acea naivitate pe care ştia s-o simuleze 
la perfecţie, spuse: 

— Eh! Doamnă, nu e vorba de cele patru persoane care 
cunoşteau noua identitate a regelui. Cu tot deghizamentul său, 
regele a fost recunoscut, acesta-i adevărul. 

Aceste cuvinte, Caterina le simţi ca pe o dare înapoi din 
partea lui Beaurevers, ceea ce o făcu să triumfe. Imediat îşi 
înmuie asprimea glasului. 

— Ah! Aşa e! Cum de nu m-am gândit mai devreme? Într- 
adevăr, e posibil! Domnule de Beaurevers, să încercam să 
clarificăm împreună această afacere. 

— Pentru aceasta am onoarea a mă fi prezentat Maiestăţii 
voastre. 

— Bine. Spuneţi-mi cum de aţi ajuns la concluzia că regele, 
cu tot deghizamentul său, a fost recunoscut. 

— Nu-i vorba de o bănuială, doamnă, e o certitudine. Am 
văzut persoana respectivă dând târcoale contelui de Luvru într- 


un mod foarte suspect. Sunt gata să jur că el a pregătit capcana 
în care ar fi trebuit să cadă regele. 

— Sunt sigură că aveţi dreptate. Ochiul vostru nu poate fi 
înşelat. Numele individului, cavalere... Sunt convinsă că l-aţi 
recunoscut. 

— Într-adevăr, l-am recunoscut... E vorba de baronul de 
Rospignac. 

Caterina primi lovitura când se aştepta mai puţin. Pe cât 
era de dură, tot pe atât de neaşteptată fusese, încât nu mai 
putu nici măcar să respire câteva clipe. Dar îşi reveni imediat şi- 
| fulgeră pe Beaurevers: 

— După câte văd, domnule, vă jucaţi cu presupunerile. 
Domnul de Rospignac e unul din gentilomii mei... Sau cumva nu 
cunoaşteţi acest lucru, voi care le ştiţi pe toate? 

— Tocmai că ştiam acest lucru, doamnă. Şi asta-i şi mai 
supărător. 

— În ce fel, domnule? întrebă Caterina cu o mândrie 
suverană. 

Foarte calm şi rece, Beaurevers promise: 

— Mă voi explica imediat doamnă. Dar mai întâi, 
Maiestatea Voastră să-mi permită să-i reamintesc un lucru pe 
care probabil l-a uitat. 

— Şi care anume? întrebă Caterina, prevăzătoare. 

— Anume acela că domnul Rospignac, înainte de a vă 
aparţine, a aparţinut casei de Guise. 

Prin aceste cuvinte, întindea o punte reginei. Caterina 
înţelese perfect şi se folosi de ocazie. 

— Aşa este! Pe legea mea, uitasem tocmai un lucru aşa de 
important: Rospignac a aparţinut casei de Guise!... Cuvintele 
voastre mi-au deschis ochii... Ambiţia acestei familii nu cunoaşte 
margini. Cel mai mare din fraţi, Francois, visează să schimbe 
coroana ducală pe o coroană regală... Cel mic, Charles, ăsta 
visează tiara, nici mai mult nici mai puţin... Dacă ar fi putut, 
ăştia doi ar fi înhăţat întreaga lume creştină spre propriul lor 
profit... Încă de mult le-am ghicit jocul... Şi uite că acum şi-au 
plasat un om în apropierea mea... Pe lisus, Rospignac ăsta nu-i 
prea departe, aşa încât vreau să... 

Era pe punctul de a lovi cu un ciocănel de argint într-un 
clopoțel, când Beaurevers o opri spunându-i: 


— Pot să îndrăznesc să întreb pe Maiestatea Să ce are de 
gând să facă? 

— Vreau să ordon arestarea acestui Rospignac care nu e 
decât un trădător şi un regicid. 

— Rău, doamnă, foarte rău, exclamă Beaurevers cu ochii 
scânteindu-i. Din această cauză spuneam că-i un lucru supărător 
faptul că face parte din oamenii Maiestăţii Voastre. Dacă-l 
arestaţi pentru afacerea de ieri, domnii de Guise vor striga în 
gura mare că Rospignac nu mai e omul lor ci al Maiestăţii 
Voastre. 

— Vă înţeleg, domnule. Dar, în afară de faptul că mama 
regelui nu poate fi suspectată, există un adagiu care spune că, 
în cazul unei crime, trebuie căutat cel care-i foloseşte crima. Cui 
prodest? 

— Domnii de Guise vor răspunde că, regele Francisc al Il- 
lea fiind mort, fratele său, Charles, duce d'Orléans, un copil care 
încă n-a împlinit zece ani, este cel ce-i urmează la tron. Dacă s- 
ar fi întâmplat crima, cine ar fi profitat de ea? Regina mamă, 
care ar fi devenit regentă... stăpâna absolută a celui mai frumos 
regat al creştinătăţii... lată, doamnă ce ar fi susţinut domnii de 
Guise şi partizanii lor, strigând-o în gura mare. Şi odată 
dezlănţuiţi, nu s-ar fi mulţumit numai cu atât... 

— Ei! Domnule, sări ca arsă Caterina, ce-ar fi putut spune 
mai mult? 

— Asta n-ar fi decât începutul, doamnă. Moartea regelui, 
apropie de tron cu încă o treaptă pe ducele d'Anjou. Dacă noul 
rege ar muri şi el, la rândul său, ducele d'Anjou i-ar succede. Şi 
fiul vostru, Henri, pe drept sau pe nedrept, trece drept fiul 
preferat al Maiestăţii Voastre... Aţi spus, doamnă, că regina 
mamă nu poate fi suspectată. Aţi fi putut adăuga că nu trebuie 
nici stropită cu noroi... ceea ce s-ar întâmpla în mod neîndoielnic 
dacă l-aţi aresta pe Rospignac. 

Terminând de vorbit, Beaurevers rămase tăcut, netulburat, 
într-o atitudine cuviincioasă. Dar, în sinea sa, se felicita. 

"Pe bunul Dumnezeu! Ştiam că până la urmă îţi voi spune 
toate astea. Şi acum, n-ai decât să turbezi, să spumegi, dacă 
vrei, mi-am golit sacul." 

În timp ce Caterina îşi spunea: 

"Cum putea să spună mai clar că mi-a ghicit planul?... Şi 
nici măcar nu pot să fac ceva... Am fost păcălită! Eu, Caterina de 


Medicis, am fost păcălită de un tânăr de douăzeci de ani!... Şi pe 
deasupra sunt obligată să ascult cu zâmbetul pe buze acuzaţiile 
oribile pe care mi le aduce... dar răbdare, îmi voi lua revanşa... 
Va veni şi ora când haimanaua asta mizerabilă, cu aere de 
gentilom, va plăti pentru toate obrăzniciile sale." 

Şi, de această dată, cu voce tare şi cu amabilitate: 

— Cred că, într-adevăr aveţi dreptate. Ei bine, fie, de 
această dată nu-i voi face nimic lui Rospignac. Dar nu-l mai 
vreau în serviciul meu şi-l voi concedia. 

"Ei aş, gândi în sinea sa Beaurevers, nu vei face nimic." Şi 
nu se înşela. Deja Caterina retracta: 

— Sau mai bine nu, îl voi păstra. Dar voi pune să fie 
supravegheat îndeaproape. La prima greşeală îl voi zdrobi fără 
milă. 


Capitolul IX Regina mamă 


Schimbând vorba, Caterina spuse cu cel mai amabil surâs: 

— Şi acum, să vorbim despre noi. Ei bine, l-aţi salvat pe 
rege. Caut o răsplată demnă de voi, pe care aş putea să v-o 
ofer. 

Dar Beaurevers refuză cu răceală: 

— Maiestatea Voastră să nu se sinchisească. Am fost mai 
mult decât răsplătit de una din vorbele pe care regele a avut 
bunăvoința să mi-o spună. 

— Da, asta este ceva, într-adevăr. Şi totuşi, ceva mult mai 
palpabil din partea noastră, nu are ce strica. Ce-aţi spune, de 
exemplu, de comandă gărzii Luvrului?... 

— Regele m-a numit cavalerul său. Nu văd un titlu mai 
onorabil ca acesta. 

— Pe cât de brav şi de devotat, tot pe atât de dezinteresat, 
spuse Caterina fără a mai insista. Orice s-ar spune, sunteţi perla 
cavalerilor. 

In vocea să nu se putea simţi ironia. Dar poate că 
Beaurevers, cu auzul său sensibil o detectă sau cel puţin i se 
păru că există deoarece răspunse, puţin de sus: 

— Nu ştiu dacă sunt sau nu perla cavalerilor, aşa cum 
spuneţi, doamnă, dar ştiu că am obiceiul de a-mi ţine cuvântul. 


La plecarea sa, tatăl meu mi-a cerut să veghez asupra regelui. 
Mi-am dat cuvântul, că atunci când se va întoarce, îl va găsi în 
viaţă... 

— Domnul de Notre-Dame v-a făcut să promiteţi asta? îl 
întrerupse Caterina pe un ton care arăta ce importanţă dădea 
acestui detaliu pe care nu-l ştiuse. 

— Da, doamnă... şi mai ales pentru a spune asta Maiestăţii 
Voastre m-am prezentat. Mai mult, pentru a vă calma neliniştea 
maternă, vă promit că atâta timp cât eu trăiesc, nimeni nu se va 
atinge de rege. 

Această ultimă frază o rostise fără a o mai cumpăni. Ironia 
izbucnea din ea prin felul în care se exprima despre neliniştea-i 
maternă. Şi promisiunea că va veghea la viaţa regelui era o 
ameninţare  voalată. Caterina le înţelese pe amândouă, 
deoarece gândi: 

"Deci, război!... Ei, bine, fie, am ridicat mănuşa!... Vom 
vedea care din noi va câştiga." 

Dar nici un muşchi nu-i tresări pe faţă şi, cu aceeaşi voce 
blândă, rosti: 

— Asta-i o promisiune care mă linişteşte cu desăvârşire. 
Sunt sigură că, sub paza unei spade viteze ca a voastră, fiul 
meu nu are nici un motiv de teamă. Şi totuşi, se spune că 
diavolul nu trebuie întărâtat; poate că ar fi mai bine dacă regele 
ar fi convins să renunţe la asemenea escapade periculoase... Voi 
încerca să fiu mai convingătoare. 

Se ridică şi, mai amabilă şi surâzătoare ca niciodată, spuse: 

— Vă mulţumesc, domnule, de grabă cu care aţi venit să-mi 
liniştiţi temerile mele de mamă. Contez mult pe devotamentul 
vostru neobosit, aşa cum şi voi puteţi conta pe ajutorul meu în 
îndeplinirea misiunii pe care v-aţi asumat-o. Sunteţi liber, 
cavalere şi amintiţi-vă că, în ceea ce vă priveşte, mă veţi găsi 
întotdeauna în aceeaşi dispoziţie binevoitoare. 

Beaurevers se înclină şi ieşi. Pe când se îndrepta spre 
apartamentul regelui, îşi spunea: 

"Si totuşi n-am fost destul de clar pe cât aş fi vrut. Dar, 
oricum, m-a înţeles destul de bine. De-acum trebuie să mă 
aştept la orice. După câte îi cunosc caracterul, doamna Caterina 
e gata să-mi joace o festă urâtă şi asta cât de curând... Dar 
asta-i va da un oarecare răgaz regelui care, în acest timp, nu va 


mai avea de-a face cu ea. Ei, la urma-urmei, rezultatul mă 
satisface." 

In acest timp, urmând un alt drum, Caterina ajunse în 
apartamentul regelui, chiar când acesta intră sub deghizarea 
contelui de Luvru. 

Văzând-o, regele nu-şi putut stăpâni un gest de contrariere 
pe care regina mamă păru că nu-l vede. Dar contrarierea fu 
repede înlocuită de nelinişte din momentul în care-i văzu aerul 
grav şi emoția, ea, care de obicei nu lăsa să i se citească nimic 
pe figură. 

— leşi, Francisc? întrebă neliniştită regina, cercetând cu o 
atenţie minuțioasă fiecare detaliu al deghizamentului fiului său. 

— Da, doamnă, răspunse nepăsător regele încingându-şi 
spadă. 

— Acum câteva clipe, tocmai a plecat de la mine domnul de 
Beaurevers... Cred că-ţi dai seama că mi-a vorbit despre ciudata 
aventură pe care ai avut-o seara trecută la poarta Nesle. Am 
venit la tine cât am putut mai repede pentru a te opri să mai 
comiţi asemenea nebunii... Şi-ţi spun: Nu ieşi, fiule. 

— Ei, doamnă! strigă înciudat Francisc, atâta zarvă pentru 
un lucru de nimic! Cum adică, trebuie să mă lipsesc de o 
distracţie şi asta numai fiindcă o mână de puşlamale au râvnit la 
punga unui gentilom întârziat? 

— Şi crezi că doar punga ţi-o voiau? 

— Fără îndoială, doamnă... De altfel, au strigat-o în gura 
mare. 

Caterina aruncă asupra fiului său o privire ascuţită. Dar 
Francisc i-o susţinu de minune. Nu văzu decât un chip înciudat, 
dar de o naivitate convingătoare. 

— Eşti orb! strigă ea, orb, surd şi nebun!... Nu vezi, nu auzi 
şi nu înţelegi nimic!... Da, au fost câţiva tâlhari, e adevărat! Dar 
ei ştiau că atacă pe rege... Pe rege, înţelegi, Francisc? Pe regele 
pe care au vrut să-l ucidă în chip mişelesc. 

— Ei, haide, doamnă, strigă regele neîncrezător, cel puţin în 
aparenţă, iubirea voastră de mamă face să apară pericole care 
nu există decât în închipuirea voastră. 

— Îţi spun că puţin a lipsit să nu devii victima unui atentat 
îndelung pregătit. Iti spun că acest atentat s-ar putea înnoi chiar 
azi dacă te încăpăţânezi să bravezi un pericol care există, un 
pericol real, înspăimântător. Şi dacă nu vrei să-ţi crezi mama 


care, după cum spui tu, se lasă orbită de dragostea să, întreabă- 
| pe Beaurevers, vei vedea ce-ţi va spune. 

— Beaurevers crede că a fost un atentat? 

— Da. Mi-a spus-o clar... De altfel, nici nu poate fi altceva... 
Plăcerile şi capriciile tale nu trebuie să te facă să uiţi că eşti 
regele, Francisc. Regele trebuie să ştie să privească moartea în 
faţă atunci când e vorba de coroană sau de ţinuturile Statului. 
Dar regele este şi supusul supuşilor săi. Prima şi esenţiala să 
datorie este de a nu-şi expune viaţa, care pentru Stat este 
prețioasă, în învălmăşeli ca cea de ieri, care nu fac altceva 
decât să compromită maiestatea regală. Crede-mă, Francisc, 
renunţă la distracţii nedemne de rangul tău suprem. 

Şi cu un tremur în voce: 

— Gândeşte-te la neliniştea de moarte în care mă faci să 
trăiesc. N-aş putea rezista, Francisc. Chiar vrei moartea mamei 
tale?... 

Aceste cuvinte pe care le pronunţase Cu o emotie 
puternică, părură să producă o puternică impresie asupra 
tânărului rege. 

— Ferească sfântul, replică acesta. Şi fiindcă nu e vorba 
decât de a vă calma teama maternă, mă voi abţine de la 
asemenea acţiuni... pentru câtva timp. 

Spunând acestea, regele dădea impresia că face reginei- 
mame o favoare. Dar această "favoare" nu-i fu de ajuns 
Caterinei, care avu tăria să afirme: 

— Asta trebuie s-o faci definitiv şi pentru totdeauna trebuie 
să renunţi la aceste escapade. Până acum am închis ochii. Dar 
de-acum, e vorba de altceva. Dacă până acum, când am aflat 
adevărul, toleranța mea a părut o slăbiciune maternă, în situaţia 
dată ar putea deveni o crimă cu care nu vreau să-mi încarc 
conştiinţa. Trebuie să-mi promiţi că vei renunţa pentru 
totdeauna la deghizarea ta şi că de acum înainte nu vei mai 
părăsi Luvrul unde, cel puţin eşti în siguranţă, înconjurat de 
gardă de scoțieni şi de elveţieni. 

Innegurat, Francisc mergea de colo-colo prin cameră, 
murmurând: 

— Da, aici în palat, unde moartea mă pândeşte din toate 
ungherele! 

Dar Caterina avea auzul prea fin şi-l auzi: 


— Ce vrei să spui cu asta, fiule? întrebă ea. Nu te simţi în 
siguranţă în propria-ţi casă?... Îţi bănuieşti chiar şi servitorii? 

Un fulger se aprinse în ochii regelui dar, cum acesta tocmai 
întorcea spatele mamei sale, aceasta nu văzu nimic. Nu a fost, 
de altfel, decât o răzvrătire de moment, deoarece Francisc se 
întoarse imediat şi-i replică pe un ton firesc: 

— Vai! Mamă, dar nu bănuiesc pe nimeni... Nu sunt ca tine, 
eu nu văd atentate şi comploturi peste tot. Am vrut să spun, pur 
şi simplu, că aş muri de plictiseală. 

Şi deoarece tirada sa părea sinceră, Caterina îl crezu sau, 
cel puţin, lăsa această impresie. 

— Dacă ar fi numai asta, vei ajunge să mori de bătrâneţe în 
timp ce, o lovitură de pumnal te-ar putea omori în câteva zile. 

Şi, pentru că-l simţea aproape convins, insistă cu mai multă 
convingere, multiplicându-şi argumentele, pe care le credea 
decisive. Pentru câteva clipe avu convingerea că a reuşit. Dar 
imediat uşa apartamentului se deschise şi Beaurevers îşi făcu 
apariţia fără a fi anunţat. Văzându-l, Francisc înţelese că-i vine 
în ajutor şi exclamă bucuros: 

— Pici la ţanc, cavalere. Tocmai în momentul ăsta, mama 
mă conjura pe toţi sfinţii să mă baricadez în Luvru. Şi tocmai îi 
spuneam că aş muri de plictiseală, dar nu voia să mă creadă. Ce 
ai de spus în privinţa asta? 

— Păi, sire, aş spune că nu văd motivul pentru care să 
renunţaţi la o distracţie care vă face plăcere şi care, pe 
deasupra, nu face rău nimănui. 

— Bine spus! exclamă Francisc. 

Şi, bucuros, continuă să se îmbrace. 

— Un moment, fiule, interveni Caterina, care nu voia să se 
dea bătută. 

Şi fără a ţine seama de nemulţumirea regelui, întorcându- 
se spre Beaurevers, i se adresă cu răceală: 

— Credeam că voi găsi în voi, domnule, un ajutor. Dar 
observ că, dimpotrivă, sunteţi contra ceea ce spun regelui. 
Atunci când încerc să fac auzită raţiunea, voi îl îndemnați la 
excese. Cred că sunt în drept să fiu neliniştită, mai ales că ştiţi 
la ce este expus regele. Cu aceeaşi răceală, Beaurevers îi 
replică: 

— Nu îndrăznesc să-l sfătuiesc pe rege, doamnă. Mă 
mulţumesc să-i execut doar ordinele. Şi cum regele mi-a 


ordonat să vin să-l însoțesc, m-am executat. În ceea ce priveşte 
restul, nu pot repeta Maiestăţii Voastre decât ceea ce am mai 
spus: Cât timp voi trăi, nu se va clinti nici măcar un fir de păr din 
capul regelui. 

— Vă asumaţi o responsabilitate mult prea mare, cavalere. 

— O ştiu, doamnă. Dar mă simt în stare să o duc la bun 
sfârşit. 

În acest moment, Francisc interveni, nu fără a-şi arăta 
nemulţumirea: 

— Grija maternă pe care o dovediţi, doamnă, mi-e foarte 
prețioasă. Dar totuşi, nu trebuie să exagerăm. Domnul de 
Beaurevers s-a angajat să mă păzească. Ştiţi doar că nu promite 
ceva de care nu e sigur. Asta ar fi trebuit să vă liniştească. 

— Da, dar dacă şi el, la rândul său, ar muri?... Fiindcă 
trebuie s-o ştii, Francisc, duşmanii tăi nu vor întârzia să afle că 
el este cel care-ţi apără viaţa. Ori, ucigându-l pe acesta, vor 
putea acţiona asupra ta cu cea mai mare uşurinţă. Este 
elementar, nu? 

Francisc aruncă o privire spre Beaurevers şi, văzându-l cu 
ochii în flăcări cu nările-i fremătând, ca un cal care simte atacul, 
spuse: 

— Vom avea destul timp, când va fi vremea, să ştim despre 
ce e vorba. 

Şi, cu un orgoliu plin de naivitate: 

— Priveşte-mi cavalerul, mamă, crezi că e un om căruia să-i 
poţi veni de hac cu uşurinţă? 

Caterina nu-i răspunse la întrebare, dar încercă o 
diversiune: 

— Ce păcat, spuse ea cu o amărăciune profundă, să 
abandonezi în felul ăsta afacerile celui mai frumos regat al 
creştinătăţii! 

— Vai! Doamnă, dar afacerile regatului nu sunt abandonate 
atâta timp cât se află în mâna unchilor mei, de Guise, care sunt 
însărcinaţi cu acestea şi, după câte mi s-a spus, sunt foarte 
înţelepţi. 

— Foarte înţelepţi, într-adevăr, replică regina-mamă cu o 
încetineală calculată, privindu-l pe Francisc semnificativ. Chiar 
prea înţelepţi... Şi în timp ce se ocupă de afacerile tale, 
Francisc... nu şi le uită pe ale lor. 

— Dar, bine... mi se pare normal, nu-i aşa? 


Şi tonul lui păru atât de normal, încât Caterina care-l 
observă cu atenţie, îşi spuse: 

"Să fie chiar atât de prostănac?... Şi de ce nu? E atât de 
tânăr... şi-şi iubeşte nevasta într-un mod atât de prostesc... 
Maria Stuart este destul de vicleană şi stilată de unchii săi, de 
Guise, gata să-i servească şi să apere interesele casei de 
Lorrena." 

Şi cu voce tare, cu aceeaşi încetineală: 

— Trebuie să existe totuşi o măsură. Crede-ţi mama 
Francisc: nu lăsa pentru multă vreme puterea în mâinile familiei 
de Lorrena dacă nu vrei să vezi într-o bună zi cum puterea lor o 
umbreşte pe a ta, asta în cazul în care vei mai avea o oarecare 
putere. 

— lată încă o nelinişte maternă exagerată. Slavă Domnului, 
unchii mei îmi sunt pe deplin devotați. De altfel, am luat 
hotărârea de nezdruncinat de a mă ţine departe de vâltoarea 
afacerilor. Poate mai târziu, peste doi sau trei ani, dacă încă voi 
mai trăi, voi începe să-mi guvernez singur regatul. Dar până 
atunci, nu vreau să am grijă asta. 

— Dar, Francisc, strigă Caterina emoţionată, prin asta 
mărturiseşti că te simţi ameninţat. Singur ai spus: dacă încă voi 
mai trăi. 

— Doamnă, spuse Francisc cu o amărăciune pe care, oricât 
ar fi vrut s-o ascundă, nu reuşi, o ştiţi la fel de bine ca mine: 
medicii pretind că sunt o natură foarte delicată. Până când nu 
voi depăşi vârsta de douăzeci de ani, nu răspund de viaţa mea. 
Asta am vrut să spun... Fac tot ce-mi este posibil pentru anu vă 
nelinişti, numi cereţi mai mult. Poate că nu mai am de trăit 
decât puţin timp. Şi acest timp vreau să-l trăiesc aşa cum îmi 
place. Asta-i dorinţa mea, mamă. Şi-n vorbele sale se simţi o 
anumită asprime pe care voind s-o îndulcească, se aplecă şi-i 
sărută mâna. 

Dar Caterina mai făcu o încercare: 

— Aşa încât fiule, nu vrei să... 

Dar Francisc o întrerupse cu măreție: 

— Am spus: dorinţa mea, doamnă! 

Şi Caterina înţelese că nu mai era cazul să insiste. 
Ridicându-şi braţele, ca şi cum ar fi luat cerul drept martor, 
exclamă: 

— Fiat voluntas tua! 


Şi, fără a mai adăuga altceva, ieşi din cameră, înfăşurată în 
vălul său negru, ca un spectru, urmărită de privirea fixă a 
regelui. 

Privindu-l, Beaurevers îşi spuse în sine, înduioşat: 

"Nu mai încape îndoială. O ştie!... Ştie că duşmanul său de 
neînduplecat este însăşi mama sa... Vai! Cât de nefericit poate 
să fie!... Şi cât curaj îi trebuie pentru a nu lăsa să se vadă asta." 

Cu voce tare şi cu o veselie forţată, pentru a-l scoate din 
gândurile negre, întrebă: 

— Ei bine, domnule conte, unde vom merge astă-seară? 

La auzul glasului prietenos, Francisc tresări şi, trecându-şi 
palma peste fruntea asudată, ca şi cum ar fi voit să alunge 
gândurile negre care-l asaltau, îi răspunse, deschizând o uşă 
secretă: 

— Mai întâi, îl vom vizita pe vicontele de Ferrière. Câteva 
minute mai târziu, contele de Luvru şi cavalerul de Beaurevers, 
braţ la braţ, ca doi tineri lipsiţi de orice grijă, păşeau pe podul 
plutitor care urma să-i ducă pe celălalt mal al Senei nu departe 
de turnul Nesle. 

În acest timp, Caterina se întorsese în oratoriul său. Părea 
calmă şi faţa sa, liniştită ca de obicei, nu lăsa să se ghicească 
zbuciumul lăuntric. 

Îngenunche în faţa altarului şi, ridicând asupra Cristului de 
bronz privirea-i arzătoare, pronunţă următoarea rugă: 

— Dumnezeule, tu, care vezi totul, care ştii totul, ai citit în 
inima mea că voiam să-l salvez... la urma-urmei, e fiul meu. Imi 
eşti martor, Doamne, la eforturile pe care le-am făcut... N-a vrut 
să înţeleagă... Pe tine, deci, n-a vrut să te înţeleagă... Deci tu îl 
condamni... tu, nu eu. Dacă-i aşa, facă-se voia ta, Doamne... Fiul 
meu, Henri, va domni... În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului 
Duh. Amin! 

Şi ridicându-se liniştită, se aşeză în fotoliul său preferat. 
După ce se gândi preţ de câteva secunde, sună. Imediat apăru 
baronul Rospignac care se înclină respectuos, Privindu-l cu 
răceală, îi ceru: 

— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat ieri seară în faţa porţii 
Nesle. 

Fără a se lăsa copleşit de primirea rece, palid dar stăpân pe 
sine, Rospignac îi povesti pe scurt desfăşurarea evenimentelor. 


Pe măsură ce acesta povestea, Caterina stabilea faptele, 
ţinând seama şi de cele spuse mai înainte de Beaurevers, 
convingându-se că baronul nu minte. Ca rezultat al constatării 
sale fu că-şi schimbă atitudinea, devenind mai înţelegătoare. 

— Aşa încât, din treisprezece oameni pe care-i aveai la 
dispoziţie, patru sunt morţi, cinci grav răniţi, iar ceilalţi, mai 
mult sau mai puţin schilodiţi. Echipa de fier al cărei şef sunteţi, 
este acum aproape decimată. Şi asta numai datorită faptului că 
Beaurevers v-a ieşit în cale. Trebuia să iei douăzeci de oameni... 
cincizeci, dacă era nevoie... dar trebuia să reuşeşti, oricât ar fi 
costat. Fii atent, Rospignac, nu-mi plac neîndemânaticii şi nici 
ghinioniştii! 

Se  însufleţise fără voia sa, vocea  devenindu-i 
amenințătoare, rea. 

Rospignac se simţi pierdut, riscând totul, din acuzat se 
transformă în acuzator. 

— Ei bine, doamnă! spuse el aspru, nu ştiam nimic despre 
acest Beaurevers, înghiţi-l-ar iadul! Dar voi, care-l cunoşteaţi, de 
ce nu m-aţi avertizat? Ghinionist, neîndemânatic, poate-i prea 
mult spus, doamnă... Inainte de a le reproşa ceva oamenilor, 
trebuie să-i avertizezi... 

— E drept, aici eu am greşit. Uitasem de Beaurevers... Sau, 
mai degrabă, nu credeam că-mi va sta împotrivă. Oricum, răul s- 
a produs, să nu-l mai amintim. 

Rospignac răsuflă uşurat. 

După ce reflectă preţ de câteva secunde, Caterina spuse: 

— Parcă mi-aţi spus că urâţi de moarte un anume conte de 
Luvru, pe care nu am onoarea să-l cunosc. 

— Nu, doamnă, până acum nu-l uram... Dar acum... Nu te 
puteai înşela în privinţa accentului său. Se simţea ura feroce 
care-l stăpânea. Urechea atentă a Caterinei prinse nuanţa şi-i 
spuse cu amabilitate: 

— Ah! Şi acuma îl urâţi? De ce oare? 

Şi, deoarece Rospignac făcu un gest nedefinit, reveni: 

— Ei, hai, Rospignac, ştii bine că mie-mi poţi spune orice. 
Vorbeşte. E vorba de o femeie? 

— Doamnă, nimic nu vi se poate ascunde. 

— Şi cine-i această femeie? 

— O aventurieră, de care Maiestatea Voastră poate a auzit 
vorbindu-se, toată lumea o cunoaşte la Paris. 


— Şi cum se numeşte? 

— Fiorinda, doamnă. 

— ltaliancă? 

— Nu, pariziancă get-beget. 

— Şi totuşi, numele ei... 

— Cred că-i o poreclă, mai degrabă. 

— Şi spui că acest conte de Luvru e îndrăgostit de ea? 

— N-aş îndrăzni să afirm asta. Dar cred... că este... iubit... 
Şi asta mi-e de-ajuns. 

Cuvintele-i ieşeau cu greutate şi Caterina se dumiri. 
Surâzând blând, îşi spuse: 

"Gelozia!... Trebuie să fac în aşa fel încât această gelozie 
să-mi fie profitabilă." 

Şi, cu voce tare, blânda, încercă să-l consoleze: 

— Ei aş! Nu mi-e teamă pentru tine. Nu ţi se spune 
frumosul Rospignac? Frumoasa ta va deveni mai înţelegătoare. 

Şi părând că nu observă scrâşnetul dinţilor lui Rospignac, 
urmă: 

— Trebuie să aflu totul despre această aventurieră, această 
Fiorinda. Te vei informa şi-mi vei raporta. 

— Da, doamnă. 

— Şi acum, să revenim la necazul tău. Dacă vrei să te 
debarasezi de contele de Luvru, mai întâi trebuie să scapi de 
Beaurevers. 

— Chiar asta voiam să spun, doamnă. 

— Asta dovedeşte cât eşti de inteligent, Rospignac. De asta 
te-am şi luat în slujba mea. Ei bine, ocupă-te de Beaurevers şi 
asta fără întârziere. 

Şi pe un ton ameninţător: 

— De această dată nu mai ai nici o scuză în cazul în care 
ratezi afacerea... De-acum ştii despre ce este vorba. 

— Da, doamnă... Voi face tot ce-mi stă în putere. 

Şi, înclinându-se, se retrase spre uşă. In momentul în care 
era gata să iasă, regina-mamă continuă: 

— Ah! Nu cumva eşti rudă cu reprezentantul episcopului, 
seniorul de Saint-Germain? 

— Ba da, doamnă, răspunse Rospignac cu un surâs echivoc. 

Şi-i explică: 

— Defuncta-i soţie era una dintre verişoarele mele. 


— Hm, asta-i supărător... cred că fiul ei, vicontele de 
Ferrière îmi stă împotrivă... şi... 

— Doamnă, o întrerupse Rospignac cu răceală, atunci când 
serviciul mi-o cere, nu cunosc nici rude, nici prieteni. 

Surâzând, Caterina îi spuse: 

— Pentru moment, îţi cer să-l cruţi pe seniorul de Saint- 
Germain. 

Şi încruntându-se: 

— Asta nu-i valabil pentru fiul său... dacă se dovedeşte prea 
supărător... Dacă trebuie... 

— Va dispărea, aşa cum va dispărea şi Beaurevers, 
conchise cu răceală Rospignac. 

Şi Caterina îl aprobă cu un semn al capului. 


Capitolul X Începutul prieteniei 


Am amintit momentul când contele de Luvru, însoţit de 
prietenul său, Beaurevers, traversând Sena cu podul plutitor, se 
îndreptau spre locuinţa baronului de Ferrière. De-a lungul 
şanţurilor care înconjurau palatul regal se întâlniră, ca din 
întâmplare, cu domnii de Tringuemaille, de Strapafar, de 
Corpodibale şi de Bouracan care, "întâmplător", treceau pe 
acolo. 

Contele şi cavalerul îi depăşiră fără a da impresia că-i 
observă. Dar aceştia îi urmară de îndată, la o depărtare de 
douăzeci de paşi, ţepeni ca nişte soldaţi la paradă. Se grupară 
pe podul plutitor, fără a-i băga în seamă pe cei doi seniori, ca şi 
când nici n-ar fi existat. Şi totuşi, nu pierdeau din ochi nici un 
gest al lui Beaurevers care, în limbajul lor dinainte stabilit, le 
comunica tot ceea ce avea de spus. 

De Luvru şi Beaurevers intrară în locuinţa lui Ferrière, timp 
în care, cei patru însoțitori discreţi intrară într-o cârciumă de 
vizavi, de unde puteau să ţină sub observaţie locul, golind în 
acelaşi timp şi câteva pahare cu vin. 


Poarta locuinţei baronului se afla în spatele colegiului 
d'Autun, care-şi avea intrarea prin strada Saint-Andre-des-Arts. 
Doar ce intrară în casa baronului şi un cerşetor, care de o 
bucată de drum îi urmărise, fără ca cei doi să-l ia în seamă, se 
ascunsese într-un ungher pe care unul din contraforturile 
palatului îl făcea cu zidul colegiului. 

Acolo, cu o voce plângăreaţă, începu să ceară de pomană 
rarilor trecători. 

Numai că, din locul în care se postase, cerşetorul putea ţine 
sub observaţie poarta palatului Ferrière tot atât de bine ca şi cei 
patru care o supravegheau din cârciuma. 

Despre această vizită, de pură amabilitate, nu vom spune 
nimic, chiar dacă n-a avut drept consecinţă decât începutul unei 
prietenii. O prietenie care rezistă oricărei încercări, aşa cum 
sunt acelea legate la douăzeci de ani. Oricum, trebuie menţionat 
incidentul următor: în timpul discuţiei, Ferrière exclamă: 

— Cu cât vă privesc mai atent, conte, cu atât figura voastră 
îmi pare mai cunoscută. E clar că semănaţi cu cineva pe care-l 
cunosc. Dar cu cine? Să mă ia naiba dacă ştiu. 

De Luvru şi Beaurevers se priviră surâzând. Cu cel mai 
natural ton, contele-i răspunse: 

— Nu sunteţi primul care face confuzia asta. Aş jura că se 
poate spune că semăn, în mod vag, bineînţeles, cu prea iubitul 
nostru rege, Francisc al Il-lea... Cel puţin aşa mi s-a mai spus. 

— Asta era, pe toţi dracii! Asemănarea-i cu mult mai mare 
decât o credeţi. Dacă n-ar fi fost mustaţa asta zbârlită, aş fi jurat 
că mă aflu în faţa Maiestăţii Sale. 

— Ei da, dar mai există şi o mustață, surâse maliţios 
Francisc. Regele-i prea tânăr pentru a purta aşa ceva. 

— Adevărat, mustaţa există, reluă Ferrière, departe de a 
bănui adevărul. 

Şi după ce privi mai atent figura celui care pentru el nu era 
decât contele de Luvru, adăugă de bună credinţă: 

— Evident, asemănarea e uluitoare... totuşi, privindu-vă 
mai cu atenţie, trebuie să mărturisesc că îmi păreţi mai puternic 
decât regele. Aveţi un aer mai sănătos, pe care aş fi fericit dacă 
l-aş vedea şi la bietul Francisc... Şi apoi!... V-am văzut la treabă 
ieri seară când i-am zdrobit pe nemernicii ăia. Regele, pe care-l 
cunosc, n-ar fi putut să le ţină piept... Nu, cumpănind bine totul, 
aveţi dreptate, asemănarea e destul de vagă, într-adevăr. 


Şi discuţia se încheie aici. 

Francisc şi Beaurevers se retraseră, conduşi de Ferrière 
până în stradă. Acolo, la câţiva paşi de cerşetorul care asculta 
cu atenţie, schimbară ultimele complimente, după care, cei trei 
tineri se despărţiră, nu înainte de a se îmbrăţişa, potrivit modei 
timpului. 

O dată rămaşi singuri, Francisc îşi aminti de Fiorinda. 
Condus de Beaurevers, începu s-o caute. 

În spatele lor, cei patru gentilomi, foşti în garda reginei 
Caterina, îi urmăreau cu ochii şi urechile la pândă, nescăpând 
din priviri silueta înaltă a cavalerului. 

Şi în spatele tuturor, cerşetorul urmărea grupul cu nu mai 
puţină îndemânare şi discreţie. 

De-abia la Hanul Pre, care era un fel de cartier general, o 
găsiră pe Fiorinda. Aceasta le făcu o primire binevoitoare dar 
lipsită de orice urmă de cochetărie. Şi totuşi, Francisc o văzu 
fericită că-l reîntâlneşte pe Beaurevers faţă de care arăta un 
sentiment de venerație aproape. De altfel îi şi spuse cavalerului, 
fără a insinua nimic rău, în momentul în care o părăsiră şi-şi 
reluară drumul spre oraş. 

— Se pare că relaţiile dintre voi sunt dintre cele mai bune. 

— E adevărat, răspunse Beaurevers serios şi asta numai 
datorită faptului că ne cunoaştem de multă vreme. O iubesc şi o 
stimez ca şi pe sora mea, Myrta, căreia îi este prietenă. E o fată 
cinstită şi vitează. Vă asigur — şi asta nu aveţi de unde s-o ştiţi 
voi, domnule conte — că-ţi trebuie o forţă de caracter ieşită din 
comun pentru a te păstra cinstit şi pur în situaţia în care se află 
acest biet copil. 

— Da, răspunse Francisc visător, sunt lucruri care nici 
măcar nu le-aş fi bănuit dacă aş fi continuat să mă claustrez în 
propriul meu... În propria mea casă. Dacă voi trăi, cavalere, vă 
voi datora, vouă şi tatălui vostru, Nostradamus, unul dintre cele 
mai mari servicii: acela că aţi făcut din mine un om. Şi vă jur că 
asta nu o voi uita niciodată. Dar pentru a reveni la această 
copilă gingaşă, pot să spun că i-am remarcat noblețea 
sentimentelor sale. Acest copil are o inimă mult mai nobilă 
decât alte multe doamne din lumea bună. Văzând aceasta, m- 
am hotărât să mă ocup de ea şi-i voi face o zestre cu adevărat 
regală. 


— Pe toţi dracii, domnule, aţi vorbit de minune! Reţin 
promisiunea cu atât mai multă satisfacţie cu cât, la un moment 
dat, avusesem teama că... 

— Că ar putea să-mi vină ideea de a o seduce, îl întrerupse 
Francisc, izbucnind în râs. 

— Pe legea mea, da. 

— Liniştiţi-vă, cavalere, răspunse Francisc. 

Şi, serios: 

— Şi eu sunt la fel ca şi voi: inima mi-e dăruită. Inima mea 
aparţine Mariei, după cum a voastră aparţine Florisei. E drept că 
eu sunt căsătorit cu Maria. Dar imaginează-ţi că am naivitatea 
să cred că mariajul nu-ţi permite să fii infidel. După cum vedeţi, 
am sentimente burgheze. 

— Ei, domnule! Spuneţi mai degrabă că aveţi sentimentele 
unui om cinstit. Asta ar fi mai aproape de adevăr. 

Şi-n aceea zi, fără a mai forţa nota, Francisc reveni la 
Luvru, fără ca povestitorul să aibă ceva vrednic de notat. 

În tot acest timp, cerşetorul nu-i părăsise nici măcar o clipă. 
După ce se asigură că domnul de Luvru a intrat în palat 
definitiv, îl urmări pe Beaurevers până când îl văzu intrând în 
palatul său din strada Froidemantel. De abia atunci îşi văzu de 
treburile sale, mergând cu paşi repezi şi uitând în drumul său să 
mai ceară de pomană. De altfel nici nu merse prea departe, 
intrând într-o cârciumă din strada Saint-Germain-l'Auxerrois, 
unde se aşeză pe un scaun, în faţa lui Guillaume Pentecôte care- 
| aştepta, golind pentru a-i trece mai uşor timpul, o cană de 
bere. 

Cerşetorul rămase cu Guillaume Pentecôte cam un sfert de 
oră, timp în care îi dădu raportul, raport ascultat de acesta din 
urmă cu mare atenţie. La sfârşit, Guillaume Pentecôte achită 
consumaţia şi, lăsându-l pe cerşetor în cârciumă, plecă. 

Câteva minute mai târziu, fu rândul său să dea raportul 
aşteptat cu nu mai puţin interes de Rospignac, căruia îi era 
destinat. După ce banditul termină ce avu de spus, baronul, 
gânditor, concluzionă: 

— Aşa deci, iată-l prieten cu Ferrière... Trebuie să văd... s-ar 
putea trage vreun folos din vizitele astea. Mă voi mai gândi. 

Şi cu un scrâşnet: 


— În ceea ce o priveşte pe Fiorinda... jur pe viul Dumnezeu 
că voi face ordine... chiar dacă pentru asta va trebui s-o ucid cu 
mâinile mele! 

De când vicontele de Ferrière se bătuse în duel pentru 
onoarea Fiorindei, pe care nici măcar nu o văzuse până atunci, 
trecuseră trei zile. În tot acest timp, vicontele nu ieşise decât de 
două ori: prima oară pentru a afla noutăţi despre Saverny şi 
Roquebron pe care-i rânise, după cum vă amintiţi şi a doua oară 
pentru a răspunde vizitei contelui de Luvru şi cavalerului de 
Beaurevers. 

Contele de Luvru îi spusese că greu poate fi găsit la 
locuinţa sa, deoarece cea mai mare parte a timpului şi-o petrece 
la Beaurevers, prietenul său, aşa încât fu de la sine înţeles că 
întâlnirea avu loc la acesta din urmă. 

Vizita-i fusese aşteptată, deoarece îl găsi pe Francisc la 
palatul din strada Froidemantel unde acesta se simţea ca la el 
acasă. Şi totuşi, regele — care-şi juca dublul rol cu o uşurinţă ce 
trăda obişnuinţa — regele voia ca nici cea mai mică bănuială să 
nu se nască în mintea vicontelui, noul său prieten şi ţinu să-i 
dovedească faptul că are şi el o locuinţă. 

Această locuinţă fusese pregătită cu mult timp înainte chiar 
de Nostradamus care, pentru aventură extraordinară în care îl 
împingea pe regele Franţei, prevăzuse până şi cele mai mici 
amănunte. Casa contelui de Luvru se găsea la colţul străzilor 
Boulois şi Petits-Champs. Era o construcţie nu foarte mare, cu 
un exterior destul de frumos... Interiorul însă era de o bogăţie 
care-l uimi pe Ferrière, despre care se spunea că e unul din 
tinerii cei mai bine cazaţi şi care mai era şi un fin cunoscător în 
materie. 

Servitorii nu erau prea numeroşi: şase vlăjgani uriaşi care, 
sub livrelele lor de o nuanţă nedefinită, păreau de neînvins. De 
fapt asta şi hotărâse angajarea lor de către Beaurevers care-i 
căutase printre foştii săi tovarăşi de tâlhărie. Pentru aceşti lupi 
înfometați, de altfel devotați lui Beaurevers tot atât de mult ca 
şi ceilalţi patru, noua situaţie ţinea de miracol. Şi într-adevăr, 
locul era formidabil: muncă puţină sau deloc, hrăniţi din belşug, 
plătiţi cu dărnicie, nu şi-ar fi schimbat locul nici măcar pentru un 
imperiu. Ascultau cu sfinţenie de poruncile unei tinere şi 
frumoase guvernante care nu era alta decât Myrta, aceea pe 


care Beaurevers o numea sora sa şi care era bună prietenă cu 
Fiorinda. 

Trebuie adăugat că atât aceşti servitori cât şi Myrta, nu 
cunoşteau adevărata identitate a contelui de Luvru, despre care 
credeau că este un personaj excentric. Singură Myrta bănuia un 
oarecare mister dar, ca fată discretă ce era şi cum Beaurevers 
nu socotise necesar să-i dea vreo lămurire suplimentară, îşi 
păstră observaţiile pentru ea. 

Ba mai mult şi-ar fi dat chiar şi viaţa pentru a o salva pe 
cea a contelui. Şi asta numai fiindcă, în momentul când 
Beaurevers a adus-o acolo, i-a spus: 

— Myrta, surioara mea, ascultă-mă bine: dacă vreodată i se 
întâmpla acestui tânăr ceva rău, nu-mi rămâne altceva de făcut 
decât să-mi împlânt spada în piept. Veghează asupra lui, Myrta, 
veghează cu atenţie... dacă nu vrei să mor. 

Şi cum totul fusese spus pe un ton de neînduplecare rece, 
pe care Myrta îl cunoştea foarte bine, aceasta-i răspunse pălind: 

— Fiţi liniştit, domnule, răspund cu capul că nu i se va 
întâmpla nimic rău atât timp cât se va afla aici. 

Aşa încât, Ferrière fu primit şi tratat într-un mod mai mult 
decât strălucit în micul palat din Petits-Champs. Şi sub mulţimea 
minunăţiilor care se desfăşurau sub privirile sale uimite, acesta 
nu mai reuşi să bănuiască nimic. 

Repetăm — şi acest lucru îşi va avea importanţa sa la locul 
şi momentul oportun — că, în afara micului incident cu uşoara 
asemănare a contelui cu regele, vicontele nu avea nici cea mai 
mică bănuială în legătură cu realitatea. 

De altfel, Francisc îi dăduse numeroase amănunte, cele mai 
multe inventate, cu privire la domeniile sale şi la familie, pe care 
le plasase într-o provincie îndepărtată. Atitudinea atât de 
firească dintre conte şi cavaler, tonul de perfectă egalitate care 
exista între cei doi, totul contribui la adâncirea erorii în care se 
găsea vicontele. 


Capitolul XI Mărturisirile de sub ulmul din Saint- 
Gervais 


Impresia pe care Fiorinda o produsese asupra lui Ferrière a 
fost chiar mai mare decât putea bănui acesta. Imaginea 
frumoasei prezicătoare i se fixase în minte şi nu-i mai putea fi 
ştearsă. Nu vrem să spunem cu asta că se gândea la ea cu 
insistenţă: poate că, de bună-credinţă, îşi închipuia că o uitase. 
Şi totuşi, ea se afla într-un ungher al memoriei sale, mereu 
prezentă, tară ca măcar să-şi dea seama. 

Poate că, aparent, Fiorinda nu contribuise cu nimic la 
claustrarea autoimpusă. Rămăsese închis în casă deoarece 
credea că, obosit fiind şi poate şi cele câteva răni căpătate în 
urma celor două lupte succesive pe care le dăduse la Pre-aux- 
Clercs şi la poarta Nesle, îi impuneau să se odinească. Işi 
spunea asta şi era de bună-credinţă. 

Şi totuşi, trebuie să mărturisim că, în tot acest timp, 
imaginea fetei îl tulburase, chiar şi într-un mod inconştient, 
deoarece în a patra zi se trezi strigând, fără vreun motiv 
aparent: 

— Trebuie s-o văd!... să-i vorbesc!... 

Şi plecă în goană, ca un nebun. 

Nu trecuseră mai mult de zece minute de când vicontele 
ieşise când, la locuinţa sa se prezentă Beaurevers. Nu venise 
însoţit de rege, acesta rămânând la Luvru. Nici măcar cei patru 
veşnici însoțitori, domnii de Strapafar, de Bouracan, de 
Corpodibale şi de Tringuemaille nu erau cu el. Dar poate că nu 
erau nici prea departe, aşteptându-i răbdători întoarcerea, 
înfundaţi în vreo cârciumă. 

Vicontele nefiind acasă, Beaurevers nu făcu decât să intre 
şi să iasă. 

E timpul să spunem că palatul Ferrière era lipit de al tatălui 
său, domnul de Saint-Germain. Şi aceste două palate, potrivit 
obiceiului, aveau grădinile în spate. Cele două grădini se 
întindeau până la cheiul Augustinilor. Asta nu vrea să însemne 
că erau uriaşe. În zidul solid care le înconjurau pe partea 
cheiului, erau practicate două porţi, câte una pentru fiecare 
grădină. În interior, cele două grădini erau despărțite de un zid 
subţire în care se construiseră trei porţi: una în apropierea 
palatelor, una mai la mijloc şi cea de-a treia, aproape de zidul de 
incintă. Cele trei porţi aveau zăvoare pe ambele părţi, dar care 
nu erau trase niciodată. 


Mulțumită acestui aranjament, tată şi fiu se găseau fiecare 
la el acasă. Dacă voiau să se vadă, nu aveau decât să treacă 
prin una din cele trei porţi. Acesta era şi motivul pentru care nu 
erau zăvorâte. 

Beaurevers, care, în acea zi nu avea nimic de făcut, ieşi de 
la viconte dezamăgit. Nu e nevoie să spunem că ştia perfect 
aşezarea celor două palate şi a grădinilor lor. Gânditor şi fără să 
fie atent, Beaurevers o luă la dreapta în momentul în care ieşi 
din palatul Ferrière. 

Acest drum îl ducea spre strada Battoir. Ajuns aici, o luă din 
nou la dreapta. Sigur este faptul că aceste mişcări le făcuse 
întâmplător deoarece, după cum am mai spus, părea cu totul 
absent. Astfel încât ajunse pe chei, aproape de zidul de incintă 
al celor două grădini. 

Pe când se afla acolo, nehotărât şi întrebându-se ce-ar mai 
avea de făcut, privirile-i întâlniră un bărbat care tocmai apărea 
dinspre podul Saint-Michel, îndreptându-se spre el. Cu toate că 
acesta se înfăşurasen manta, din cap până-n picioare, cavalerul 
îl recunoscu. Nu era altul decât baronul Rospignac. Această 
întâlnire neaşteptată îl făcu să-şi regăsească toată prezenţa de 
spirit. 

Ascunzându-se în spatele unui contrafort al zidului grădinii 
îl privea, gândind: 

"Oare pe mine mă urmăreşte?... Nu, e prea prudent ca să 
facă el însuşi aşa ceva... Cred că în clipa asta nici măcar nu se 
gândeşte la mine... Dar de ce dracu se ascunde aşa?... Fiindcă 
se ascunde..." 

În acel moment Rospignac ajunse în dreptul porţii grădinii 
domnului de Saint-Germain, în care bătu într-un mod anume, 
după ce aruncă în jurul său o privire cercetătoare. Ca şi când ar 
fi fost aşteptat, poarta se deschise imediat. 

În spatele ei, Beaurevers reuşi să zărească o barbă albă, 
uriaşă, îngrijită admirabil. Şi asta numai o clipă, dar îi fu de- 
ajuns. Aşteptă un moment pentru a auzi zgomotul zăvoarelor 
trase, care-i arăta că poarta s-a închis şi ieşind din 
ascunzătoare, se opri în faţa porţii. 

"De ce oare, se întrebă el din nou gânditor, de ce oare 
Rospignac se ascundea în timp ce se ducea să-l viziteze pe 
duce?... După câte ştiu, se înrudesc?... Şi de ce acest mare 


senior care are în slujba să o mulţime de slugi, o face chiar el pe 
portarul?... Sunt câteva ciudăţenii la mijloc..." 

Din întrebare în întrebare, Beaurevers ajunse până la colţul 
străzii Battoir, fără a înceta să supravegheze cu coada ochiului 
poarta cu pricina. Acolo, scoase un fluier în care suflă şi din care 
ieşi un fluierat prelung şi strident. După câteva secunde, cei 
patru sosiră în goană mare. După câteva ordine scurte, se 
împrăştiară şi dispărură într-o viteză fantastică. 

Mai liniştit acum, Beaurevers îşi reluă postul de pânda 
spunându-i: 

"Fie că vei ieşi pe strada Rondelle sau pe Chei, de la 
Ferriere sau de la duce, nu-mi vei mai scăpa, Rospignac!... Pe 
toţi dracii, de când oamenii tăi îmi tot dau târcoale, mi-a venit şi 
mie rândul să te urmăresc... Numai că eu îmi fac singur treaba 
şi pentru asta sunt sigur că nu voi fi păcălit, aşa cum ţi-am 
păcălit eu oamenii!" 

Între timp, Ferrière ajunse la hanul Pre. 

Dar norocul nu-l ajută, aşa cum îl ajutase pe contele de 
Luvru. Fiorinda nu se găsea la han. Târziu de tot, după două ore 
de căutări răbdătoare o descoperi în împrejurimile pieţei Saint- 
Gervais. 

Şi ea fu aceea care, cu ochii strălucind de bucuria revederii 
pe care o credea întâmplătoare, deci, ea fu aceea care-l 
întâmpina surăzătoare, în modul cel mai firesc. 

— Hei! Domnule de Ferrière, cine vă fugăreşte aşa?... Sunt 
sigură că nu-i vorba de un bărbat: am văzut cu ochii mei cum 
mânuiţi spadă... E sigur vorba de o femeie! 

Convorbirea alunecă spre nimicuri: noi mulţumiri sincere 
ale Fiorindei, proteste politicoase din partea lui Ferrière. El 
părea cumva stingherit, în vreme ce ea, dimpotrivă, dădea 
dovadă de o elocvenţă remarcabilă. 

Şi tocmai aceasta-l făcu şi pe el să-şi recapete prezenţa de 
spirit. Numai că, nefiind în stare să-i înţeleagă calmul ei liniştit, 
îşi spuse că la mijloc e vorba de un calcul. Şi, cu o mânie rece pe 
propria-i timiditate, gândi: 

"Cu toate aerele sale de mare doamnă, această 
prezicătoare nu-i, la urma urmei, decât o cochetă. La naiba cu 
respectul, mă voi purta aşa cum o merită." 

Şi cu toate acestea, fie că-i impunea fără să-şi dea seama, 
fie că un presentiment îl avertiză că se înşeală în modul în care 


o judecase, fie, la urma-urmei, datorită timidităţii sale, nu ajunse 
să se poarte aşa cum îşi spusese. Şi asta-l cam înfuria. 

Incepură să meargă unul lângă celălalt, ea privindu-l 
veselă, fără a încerca să-şi ascundă caracterul vesel şi amabil. 
El, care prin fire era mai degrabă serios şi melancolic, făcea 
eforturi uriaşe încercând să fie în ton cu ea şi nefiind destul de 
sigur că reuşeşte pe deplin. 

Sub ulmul din Saint-Gervais, Fiorinda se opri şi-i spuse cu 
un surâs maliţios: 

— lată-ne într-una din numeroasele mele săli ce se află pe 
domeniul meu. Aici, în acest decor superb, îmi primesc 
mulţimea de credincioşi care doresc să-şi afle viitorul. 

Şi spuse aceste cuvinte cu o emfază comică, stârnind 
zâmbetul lui Ferrière. După care adăugă râzând: 

— Mai prozaic spus, e unul din numeroasele locuri în care 
îmi exercit meseria şi anume, aceea de a prezice viitorul. 

— Ciudată meserie... şi care nu-mi pare prea potrivită 
pentru o femeie... Mai ales când această femeie este atât de 
distinsă. Aşa cum sunteţi voi. 

— Meserie care mă ajută să trăiesc liberă şi independentă, 
domnule. Meserie care-mi permite să resping cu dispreţ anumite 
propuneri neruşinate ale unora care se cred îndreptăţiţi să le 
facă unei femei care n-are pe nimeni, soţ, tată, frate sau o altă 
rudă care s-o apere... şi care trebuie totuşi să trăiască. 

— Fiindcă tot am ajuns aici, mi-am amintit că mie nu mi-aţi 
ghicit viitorul. Aş putea profita de ocazie? 

— Nu, vouă nu vă voi ghici viitorul. 

— Şi de ce mie nu? făcu el înciudat. 

— Pentru că pretinsa mea ştiinţă nu există. Pentru că tot 
ceea ce le spun celor care mă consultă, sunt pure invenţii. Vouă 
trebuie să vă mărturisesc adevărul: nu ştiu şi n-am ştiut 
niciodată să ghicesc adevărul. 

— Asta-i bună! exclamă Ferriere, aiurit de mărturisirea 
fetei. Cum? E adevărat că nu ştiţi? 

— Că nu ştiu, nu e cuvântul potrivit, tăcu ea cu sinceritate, 
râzând de mirarea lui. Oricum, am ceva cunoştinţe despre 
această ştiinţă, dar aşa de vagi. De exemplu, am învăţat să 
deosebesc linia vieţii de alte linii. Dar asta-i cam tot ce ştiu. ŞI 
ştiţi, din punctul acesta de vedere sunt foarte bună. Niciodată 
nu m-am înşelat când, văzând anumite linii întrerupte, mi-am 


spus mie însămi că cel care mă consultă nu mai are decât 
câteva luni sau săptămâni de trăit. Asta-i singurul lucru pe care 
sunt în stare să-l ghicesc, dar nu-mi foloseşte la nimic... Pentru 
că niciodată nu spun nimic despre ce văd din acest punct de 
vedere. 

— Aşa încât, zise el cu o indignare prefăcută, prezicerile 
voastre nu sunt decât pură imaginaţie? 

— Vai, da. Pură imaginaţie. 

— Dar e o şmecherie nedemnă, continuă el pe acelaşi ton. 

— Mărturisesc şmecheria... dar resping calificativul care mi 
se pare puţin cam sever... şi vă rog să-l retrageţi. 

— Retrag cuvântul, spuse el izbucnind în râs. Drace! În 
problema asta n-aş vrea să am de-a face cu dumneata!... Şi asta 
nu vă împiedică să luaţi banii naivilor care cred în ştiinţa 
voastră? 

— Chiar deloc!... Şi eu trebuie să trăiesc. 

— Dar, domnişoara, banii aceştia nu sunt câştigaţi în mod 
cinstit!... 

— Ce greşeală! spuse ea. Şi continuă cu seriozitate: 

— Cei care vin la mine, au în general o grijă care-i frământă 
foarte mult. Ei bine, prin prezicerile mele, le îndepărtez această 
grijă. Le redau încrederea, speranţa şi când mă părăsesc se simt 
mult mai fericiţi... Unii îşi datorează viaţa minciunilor mele... 
Până în acel moment, erau hotărâți s-o sfârşească cu viaţa, care 
li se părea insuportabilă şi numai eu reuşeam, prin minciunile 
mele, să îi fac s-o iubească din nou... Cred că asta valorează, cât 
de cât, cei câţiva bănuiţi pe care mi-i dădeau. Poate veţi spune 
că în schimbul banilor, reali, cât se poate de reali, eu nu le 
ofeream în schimb decât o iluzie. Ei bine, viaţa însăşi e o iluzie. 
Şi dacă reuşesc să fac înţeleasă de spiritul lor această iluzie, 
aceasta nu-i plătită prea scump. Drept dovadă stă faptul că toţi 
clienţii mei sunt generoşi cu mine... chiar şi cei nevoiaşi. 

— Pe legea mea, spuse Ferrière, până acum nu am privit 
acest lucru din punctul ăsta e vedere!... Ştiţi că ideile voastre 
sunt cu totul deosebite... şi că multă lume nici măcar nu bănuie 
că se poate gândi şi astfel? 

— Ei aş! spuse ea în glumă, o să mai auziţi şi altele, încă nu 
mi-am golit tot sacul. 

Faţa vicontelui deveni radioasă. 

— Cu atât mai bine! exclamă el cu o bucurie spontană. 


Şi, cu un râs puţin forţat: 

— Aţi iubit vreodată? 

— Niciodată, răspunse ea cu gravitate. 

Privirile sale îi scrutau chipul, ca şi când ar fi vrut să-i 
citească până în adâncul inimii, dar fata susţinu acest examen 
cu o seninătate remarcabilă. Nu încăpea nici o îndoială. Ochii ei 
luminoşi nu puteau minţi. Ca de altfel fiecare trăsătură a feţei ei 
oneste. Ar fi trebuit să fii orb să nu vezi toate acestea. Slavă 
domnului, avea ochi buni. Îşi simţi inima cum se umple de 
fericire şi-i trebui un efort uriaş pentru a nu lăsa această fericire 
să izbucnească. Continuă cu o voce tremurânadă: 

— Într-o bună zi, va bate şi la poarta inimii voastre 
dragostea. 

— Asta sper şi eu, făcu ea râzând. Şi cum inima mea nu e 
de piatră, poarta se va deschide. 

— Şi, spuse el ascunzând sub un aer nepăsător teama pe 
care perspectiva i-o cauza, cu această ocazie fericitul favorizat 
va fi primit în această locuinţă în care niciodată n-a pătruns un 
bărbat. 

— Oh, Doamne, sigur!... Nu vreţi să împing cruzimea până 
într-acolo încât să-l las afară. 

Văzându-i contracția dureroasă a buzelor, adăugă cu aerul 
ei serios: 

— Vedeţi, uşa acestei locuinţe nu se va deschide decât 
după ce se va îndeplini o anumită formalitate, la care eu ţin în 
mod deosebit — am şi eu ideea asta. 

— Ce formalitate? întrebă el automat. 

— Un mic fleac: o vizită la preotul din parohia mea, care ne 
va uni creştineşte. Pe scurt, domnule, uşa acestei locuinţe nu se 
va deschide decât soţului meu. 

Urmă un moment de tăcere, fiecare urmându-şi visul. 
Ferrière fu acela care vorbi primul: 

— Aşa încât, spuse înălţându-şi fruntea, cel ce vă voi să vă 
vorbească despre dragoste, mai întâi va trebui să vă pună pe 
deget inelul de logodnă? 

Fata văzu schimbarea din vocea vicontelui: nu mai glumea, 
vorbea serios. 

Şi-i răspunse pe acelaşi ton: 

— Da. 

După care explică: 


— Acum câteva minute mi-aţi spus că am câteva idei 
deosebite. E drept. Printre acestea, iată încă una: stau şi mă 
întreb câteodată, domnule, de ce o fată simplă, sărmană ca 
mine, n-ar trebui să-şi aibă demnitatea ei care s-o ridice 
deasupra celorlalţi... la fel ca pe o mare doamnă? 

— Dar, spuse el repede, nu găsesc nici o ciudăţenie acestei 
idei. Este chiar mai mult decât onorabilă. 

Aprobându-l cu un semn al capului, continuă: 

— Asta din cauză că, având un respect deosebit pentru 
mine, am hotărât ca nici un bărbat să nu se poată lăuda, fără a 
minţi, că a fost amantul Fiorindei... Şi eu ţin la ceea ce-mi 
promit. 

—  Căsătoria!... legătura de  nezdruncinat!... Ferrière 
murmură aceste cuvinte în şoaptă. Dar ea îl auzi. Era evident că 
vorbise numai pentru el, urmărind procesul unei frământări 
interioare. Fata îl înţelese, dar totuşi voi să-i răspundă şi 
sculându-se în picioare, îi spuse pe un ton blând: 

— Dacă dăruirea inimii e sinceră, cred că trebuie să fie 
pentru totdeauna. Nu admit că, ceea ce ai dat de bunăvoie, să 
ceri înapoi. Astfel încât, consider că această legătură trebuie să 
fie veşnică. Pentru asta am amintit mariajul. Pentru mine, 
dragostea înseamnă statornicie, credinţă până dincolo de 
mormânt. Dacă într-o zi voi iubi, aşa voi iubi... şi aşa vreau să fiu 
iubită. 

— Şi dacă s-ar întâmpla să fiţi trădată? întrebă vicontele, 
sculându-se şi el în picioare. 

Ea păli şi-i răspunse închizând ochii: 

— AŞ muri. 

Plecându-se adânc în faţa ei, îi spuse cu o voce mângâioasă 
ca o adiere: 

— Mi-aţi spus unele lucruri la care nici nu mă gândisem, o 
mărturisesc... lucruri la care, pentru moment, nu pot răspunde 
fiindcă mă simt prea tulburat... Poate mai târziu, vă voi spune... 
Plec, doamnă şi nu ştiu dacă vă voi mai revedea vreodată... dar 
ce ştiu în mod sigur şi, vă rog să o credeţi, este faptul că port în 
mine convingerea că până acum n-am întâlnit nici o femeie mai 
demnă de respect ca voi. 

Înclinându-se încă o dată, se întoarse şi se îndepărtă cu 
paşi mari, fără a vedea prea bine pe unde umblă. 


Privindu-l cum se îndepărtează, se simţi copleşită de o 
tristeţe apăsătoare care se abătuse brusc asupra ei. Şi gândi: 

"Bietul băiat! E mult mai tulburat de cât o mărturiseşte... 
După câte i-am spus, e sigur că nu vreau să-l mai revăd... Ei 
bine, nu asta am vrut?... Şi de ce să mă întristez pentru un lucru 
care nu depinde decât de mine pentru a-l evita?" 

Îşi scutură capul cu hotărâre şi bătu din picior. O lacrimă 
scânteietoare ca un diamant îi ţâşni de sub gene şi se pierdu de- 
a lungul obrajilor înfierbântaţi... Dar surâse cu vitejie în timp ce- 
şi spunea: 

"Ei bine, nu! Aşa stau lucrurile şi stau bine. Ceea ce am 
făcut, e bun făcut... şi dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot aşa aş 
proceda. Acum sunt sigură că, dacă întâmplarea ne va pune faţă 
în faţă, nu va mai îndrăzni să atingă subiectul acesta... şi că 
niciodată nu-i va mai veni ideea de a-mi face propunerile pe 
care, la un moment dat, am bănuit că vrea să mi le facă. Pentru 
mine, va rămâne pentru totdeauna un indiferent. Decât să-l 
dispreţuiesc, mai bine aşa... Ei hai, să nu ne mai gândim la asta. 
LL] 


Capitolul XII Şi ce se mai întâmplă sub ulmul 
din Saint-Gervais 


Şi-n acelaşi moment, în spatele ei se auzi o voce 
amenințătoare: 

— Aha, în cele din urmă am reuşit să te găsesc! 

Fata se întoarse, ca muşcată de şarpe, găsindu-se faţă în 
faţă cu Rospignac. Acesta era livid. Mânia, o mânie rece, 
înspăimântătoare, îl făcea să tremure. Figura tânărului, de care 
era atât de mândru, schimonosită de furie, era acum 
asemănătoare unei măşti de coşmar. 

Pentru un scurt moment se priviră în ochi. La vederea 
acestei măşti îngrozitoare, Fiorinda se simţi cuprinsă de fiori de 
groază. 

Cu o voce plină de gelozie furioasă acesta adăugă: 

— Se pot auzi lucruri interesante sub ulmul ăsta. 

Redevenind stăpână pe sine şi cu o atitudine de dispreţ 
suveran, fata-l puse la punct: 


— Întotdeauna am remarcat în persoana dumitale zbirul, 
spionul... Văd că nu m-am înşelat. 

Şi-i întoarse cu dispreţ spatele, făcând doi paşi spre strada 
Monceau. 

Dar numai atât reuşi să facă. Baronul, făcând un pas 
înainte, îşi întinse braţul şi mâna lui i se lăsă grea pe umăr. Sub 
strângerea mâinii de fier, Fiorinda se simţi pironită locului. 

— Un moment, frumoaso, spuse el scrâşnind, am să-ţi spun 
ceva! 

— Eşti un laş!... 

— Laş, zbir, spion, asasin, tot ce vrei tu, nu-mi pasă de 
acuzaţiile tale... Vreau, chiar dacă tu nu vrei, să mă asculţi. Pe 
toţii dracii, tu nu te temi de nimic!... Îţi trebuie doi amanți 
deodată!... Şi încă ce amanți! Floarea nobilimii! Un conte şi un 
viconte, fir-ar să fie!... E drept că cel din urmă nu ţi-e amant... 
nu, tu ţinteşti mai sus! Cu ăsta doar vrei să te măriţi... Fiindcă, 
după câte-ţi dai seama, eram aici şi am auzit totul. Da! Te poţi 
lăuda că eşti o artistă desăvârşită!... Era o încântare să te aud 
vorbind de demnitatea ta de prezicătoare... O demnitate căreia 
îi trebuie titlul de vicontesă, la dracu! Mi se pare că-ţi vinzi 
marfa la un preţ mult prea mare... Şi jurământul ăla despre 
statornicie şi fidelitate, asta mi-a plăcut cel mai mult!... Până 
dincolo de mormânt! Pe cuvântul meu, să mori de râs nu alta!... 
Şi neghiobul ăla de Ferrière care te asculta... şi cu ce figură, 
imbecilul!... Ştii că e destul de tâmpit ca să se însoare cu tine?... 
Ei bine. Şi-n cazul ăsta ce vei face cu iubitul tău, contele de 
Luvru?... Îl vei păstra ca amant, fără îndoială, e cel mai bun 
lucru!... 

Degeaba se zbătea faţă încercând să-l facă să tacă. La un 
moment dat, se opri singur, ajunsese la capătul puterilor. Şi 
Fiorinda profită pentru a-i arunca în faţă: 

— Lasă-mă!... Lasă-mă sau chem în ajutor. 

El rânji: 

— Încă n-am terminat!... Mă vei asculta până la capăt. 

— Lasă-mă, sau chem în ajutor trecătorii! 

— E-n regulă!... Primul care va veni... Îl spintec! 

— Da! Nu eşti un gentilom! Nu eşti decât un tâlhar! 

Şi încercă din nou să se smulgă din strânsoarea lui, dar 
înţelese că-i zadarnic. Atunci mâna ei se furişă, căutând micul 
pumnal ce-l avea ascuns în corsaj. Îşi ridică mâna înarmată cu o 


hotărâre rece şi oţelul fulgeră sub razele fierbinţi ale soarelui... 
O secundă şi frumosul Rospignac ar fi fost mort când, deodată, 
se auzi o voce limpede, răutăcioasă: 

— Ce ruşine, uite un bădăran care maltratează o femeie! 

Poate că Rospignac nu auzise vocea, deoarece nu-i dădu 
drumul fetei. Dar aceasta o auzise şi-l recunoscu pe Beaurevers 
pe care întâmplarea îl adusese tocmai la momentul oportun. 
Recunoscându-l şi simțindu-se de acum în siguranţă, puse 
pumnalul la loc. 

Văzând că cele spuse de el nu au nici un efect, Beaurevers 
repetă poruncitor: 

— i-am ordonat să laşi femeia asta în pace, pe toţi dracii! 

Şi-n acelaşi timp îl plezni pe Rospignac peste mâna. Asta fu 
de ajuns. Nu numai că Rospignac dădu drumul fetei, dar lăsă să- 
i scape şi un geamăt de durere. E de presupus că Beaurevers 
avea o mână deosebit de grea. 

Eliberată, Fiorinda se îndepărtă câţiva paşi pentru a urmări 
continuarea acţiunii. De altfel, părea că nici nu se îndoieşte de 
cele ce vor urma, deoarece, rămase calmă şi pe faţă-i înflori un 
surâs plăcut, ca şi când ar fi socotit afacerea încheiată, spunând 
simplu: 

— Mulţumesc, domnule de Beaurevers. 

lar acesta-i înapoie surâsul, ridicând din umeri ca şi când ar 
fi spus: 

— Nu aveţi pentru ce. 

În acest timp, Rospignac se dezmeticise, recunoscându-şi 
inamicul, deoarece strigă: 

— Infernalul Beaurevers!... 

Şi cu un gest îşi potrivi spada, alegându-şi locul de luptă pe 
care-l ocupă dintr-un salt şi, cu pieptul bombat, cu mâna pe 
mânerul spadei, îi strigă pe un ton obraznic: 

— De ce te amesteci?... Vezi-ţi de drum!... 

Beaurevers îl lăsă s-o facă, zâmbind aspru. 

— De ce nu vreau să-mi văd de drum? Păi, tocmai aici am 
eu treabă... Şi mă amestec fiindcă aşa îmi place. Şi în momentul 
ăsta, îmi place să-ţi spun, domnule de Rospignac, următoarele: 
ai insultat şi violentat o tânără demnă de tot respectul. Îi vei 
cere scuzele la care are dreptul. In cazul acesta, voi socoti 
afacerea încheiată. 

— Adevărat?... Şi dacă refuz? râse Rospignac. 


— Dacă veţi refuza, replică Beaurevers, mă voi considera 
îndreptăţit să vă pedepsesc, după cum meritaţi. 

— Asta rămâne de văzut, replică Rospignac, scoţându-şi 
spadă. 

Şi-n aceeaşi clipă, Beaurevers se puse şi el în gardă. 
Lamele urmau să se încrucişeze. Fiorinda, apropiindu-se, îi şopti 
cu voce rugătoare: 

— Vă rog, Beaurevers, nu-l ucideţi. 

Şi cu toate acestea, Rospignac o auzi şi-şi spuse, 
mângâindu-şi mustaţa cu vârful degetelor: 

"Aha! Deci mă iubeşte... Şi eu nu am văzut nimic!... Să te 
mai încrezi în cochetele astea!..." 

La această rugăminte neaşteptată, Beaurevers îşi încruntă 
sprâncenele şi rosti aspru: 

— De ce îmi cereţi asta? 

— Dar nu înţelegeţi cât de penibil mi-ar fi să ştiu că un om 
a murit din cauza mea? 

— Da, asta o pot înţelege, micuță Fiorinda, spuse îmblânzit. 

Şi recăpătându-şi asprimea: 

— Dar ăsta nu-i om, Fiorinda. E un câine turbat care poate 
dezlănţui cele mai mari nenorociri... Dacă nu-l voi ucide. 

Şi ea înţelese că avea dreptate şi că moartea lui Rospignac 
era necesară pentru a evita pe viitor alte necazuri, cu mult mai 
mari decât cel prezent. Şi totuşi insistă: 

— Vă implor, Beaurevers, faceţi asta pentru mine... Dacă 
aţi şti... deja un om a murit din cauza mea... E groaznic să ai aşa 
ceva pe conştiinţă... Acesta ar fi al doilea... N-aş mai putea trăi... 
Vă implor, nu-l ucideţi im cauza mea... Îl veţi întâlni şi altă 
dată... 

— Doriţi asta?... Ei bine, fie, nu vă pot refuza ceva, vouă, 
care sunteţi ca şi o soră pentru sora mea Myrta... Şi să dea 
Dumnezeu să nu regret niciodată prostia pe care mă obligaţi s-o 
fac. 

Bucuroasă, ea îl asigură: 

— Nu veţi avea nimic de regretat, domnule de Beaurevers, 
v-o jur! 

Şi făcu câţiva paşi înapoi. Voia să vadă, totuşi. 

Cei doi bărbaţi se puseră în gardă. Din acest moment, 
Rospignac îşi recapătă sângele rece. Şi totuşi, cum încă-l mai 
apăsau cuvintele pe care le auzise, îl avertiză: 


— Ai grijă, eu nu am nici un motiv să te crut. 

— Încearcă, spuse laconic Beaurevers. 

Câteva secunde, cei doi adversari luptară în tăcere. 

Rospignac atacă puternic şi curând îşi dădu seama că 
întâlnise în persoana lui Beaurevers un adversar de temut. 

Acesta se mulţumi doar să se apere: îi studia îndemânarea 
şi-i măsura forţa. Curând se lămuri. Atunci începu să-i facă o 
scurtă conversaţie: 

— Complimentele mele, baroane. Nu mai ai nevoie decât 
de câţiva ani de studiu pentru a deveni un spadasin bunicel. Vă 
lipseşte ţinuta, baroane, prea mult aventurism, prea multă 
moliciune, nu vă acoperiţi îndeajuns. 

— Lăudăros obraznic! zbieră Rospignac. 

— V-am spus că nu vă acoperiţi îndeajuns, e defectul vostru 
capital. lată, dacă n-aş fi promis acestei copile, pe care aţi 
insultat-o cu grosolănie, că vă voi ierta, până acum v-aş fi putut 
ucide de două sau trei ori. Uitaţi-vă... 

Şi Beaurevers întinse braţul până când vârful spadei sale 
atinse pieptul lui Rospignac. Dacă ar mai fi înaintat, baronul ar fi 
fost ucis. 

Acesta-şi dădu seama şi se simţi pierdut în faţa 
adversarului de temut. O sudoare rece îi scaldă tâmplele. 

— Cunoaşteţi lovitura lui Beaurevers, baroane? îl întrebă 
acesta fără a înceta să pareze. 

— Nu, dar o cunosc pe asta, încearcă s-o parezi dacă poţi, 
spumegă Rospignac, fandând puternic. 

— Parez, spuse rece Beaurevers care, într-adevăr, pară 
lovitura. Şi chiar aş fi putut ataca. Dar vreau să vă învăţ lovitura 
mea. Priviţi cu atenţie... 

Şi la rândul său, Beaurevers începu să atace. Avură loc 
câteva pase fulgerătoare, de o rapiditate fantastică. Şi apoi, 
spada lui Rospignac fu îndepărtată cu o forţă irezistibilă, spada 
lui Beaurevers biciuindu-i faţa, ca o cravaşă. 

Lovitura a fost, aşa de rapidă şi dureroasă, încât Rospignac 
lăsă să-i cadă spada pentru a-şi duce mâna la faţă, scoțând 
totodată un urlet de durere. 

— Asta-i lovitura mea, spuse grav Beaurevers. 

Şi adăugă: 

— De obicei, după această lovitură îmi ucid omul... Dar am 
promis să vă cruţ. 


Baronul îşi privi năuc spada căzută dar, după câteva 
momente furia, ruşinea înfrângerii, îl aruncară într-un acces 
furios. După ce-şi privi spada căzută, cu o privire rapidă îl 
cercetă pe Beaurevers. 

Cu un gest violent îşi scoase pumnalul, se îndreptă spre 
acesta, cu el ridicat şi-i strigă: 

— Pumnalul!... Pumnalul!... sau te ucid! 

Cu toate că, în furia sa, Rospignac nu se făcea prea bine 
înţeles, Beaurevers pricepu ce vrea să spună. Şi el purta la 
centură un pumnal. Dar refuză să-l scoată din teacă. Il aşteptă 
fără să facă cel mai mic gest. 

Din două salturi, Rospignac se năpusti asupra-i şi văzându-l 
că nu se pune în gardă, horcăi: 

— Nu vrei!... Cu atât mai rău pentru tine. 

Ridică pumnalul şi lovi cu un gest fulgerător. 

Asta şi aştepta Beaurevers. Se răsuci pe călcâie şi, pur şi 
simplu, fentă. Braţul lui Rospignac întâlni aerul. Dus de elanul 
său, se clătină. La rândul său, Beaurevers îşi ridică pumnul şi 
dădu o lovitură ca de măciucă în craniul adversarului care se 
prăbuşi, pe jumătate leşinat. 

Dintr-o săritură, Beaurevers fu asupra lui. Cu o lovitură de 
picior îi aruncă pumnalul cât colo şi, aplecându-se asupra sa, îl 
înhaţă de guler şi de centură şi-l ridică cu aceeaşi uşurinţă cu 
care ai fi ridicat o pană. 

— Vezi că sunt mai puternic decât tine... Din toate punctele 
de vedere? îi spuse acesta. 

Şi cu o răceală înfricoşătoare: 

— Acum, ţine bine minte: dacă ţii la pielea ta, nu te mai 
apucă să mă urmăreşti sau să pui să fiu urmărit, pe mine ca şi 
pe prietenii mei, aşa cum ai făcut-o până acum... Acum cară-te 
şi să nu te mai întâlnesc în drumul meu. 

Lucru incredibil, Rospignac demonstra un calm surprinzător 
după o asemenea scenă. Se scutură, îşi şterse faţa cu batista, 
care se pătă din belşug cu sânge, îşi puse hainele în ordine şi, 
proţăpindu-se în faţa lui Beaurevers, îi spuse: 

— Ai greşit că nu m-ai ucis atunci când ai avut ocazia!... 
Păzeşte-te, Beaurevers, păzeşte-te bine!... Îmi vei cădea în 
mâini o dată şi-ţi jur că eu nu te voi cruța! 

— Bine, răspunse rece Beaurevers, mă consider avertizat. 
Acum, cară-te! 


— Nu încă, răspunse Rospignac cu acelaşi calm. 

Şi îndreptându-se spre Fiorinda, se înclină în faţa ei şi-i 
spuse: 

— Doamnă, scuzele pe care vi le-am refuzat în urma 
amenințării, vreau să vi le prezint acum de bunăvoie. Vă rog să 
iertaţi pe un nefericit orbit de gelozie. 

După ce pronunţă aceste cuvinte cu un ton din care nu 
lipsea măreţia, Rospignac se înclină încă o dată în faţa Fiorindei 
şi se îndreptă cu paşi nepăsători spre cercul de curioşi care deja 
se formase în jurul lor. 

Întorcându-se şi arătându-şi tăietura de pe faţă, strigă: 

— Ne vom reîntâlni, Beaurevers. 

Şi plecă, fără a mai aştepta vreun răspuns. 


Capitolul XIII La palatul Cluny 


După ce Rospignac se îndepărtă, Beaurevers, la rândul său, 
aruncă o privire semnificativă celor câţiva curioşi care se 
încăpăţânau să-şi facă de lucru pe acolo. Aceştia înţeleseră pe 
dată că aerul locului respectiv putea să devină nesănătos pentru 
ei şi se grăbiră să dispară. 

Doar unul dintre curioşi se încăpăţânase. Era un cerşetor 
bătrân şi murdar. 

Crezând că toţi curioşii se îndepărtaseră, Beaurevers se 
apropie de Fiorinda şi-i spuse: 

—  Păziţi-vă bine, micuță Fiorinda. Scuzele acestui 
Rospignac nu-mi spun nimic bun. E gata să facă ceva rău. 

— Nici eu nu m-am lăsat înşelată de ele şi sunt pregătită, 
cel puţin aşa sper. Dar voi, domnule de Beaurevers, v-aţi făcut 
încă un duşman de moarte... Şi asta din vina mea! 

— Să nu credeţi asta, Fiorinda. De câteva zile, Rospignac şi 
cu mine suntem angrenaţi într-o luptă necruțătoare. Nu în 
timpul de când mă aflu aici. L-am urmărit încă de dimineaţă. 
Trebuie să mă iau din nou după el. Dar nu vreau să vă părăsesc 
până nu voi spune ce am de spus şi anume: dacă vă simţiţi 
ameninţată, anunţaţi-mă. O chemare de-a voastră, ajunsă în 
strada Froidemantel şi voi sosi. 


— Nu voi uita, răspunse fata cu o voce sugrumată de 
emoție. 

Fără a, părea că-i observă emoția, reluă: 

— Dacă aveţi nevoie de un refugiu sigur, duceţi-vă la Myrta. 
Ştiţi unde s-o găsiţi? 

— Cred că la căsuţa din Croix des Petits-Champs. 

— Acolo. Pe curând, Fiorinda. 

— Dumnezeu să vă aibă în pază, domnule de Beaurevers! 

Şi fu pe punctul de a se îndepărta când, amintindu-şi de 
ceva, se întoarse şi-i spuse: 

— Dacă din nefericire eu voi lipsi, adresaţi-vă contelui de 
Luvru. N-aveţi decât să vă îndreptăţi cererea tot în strada 
Froidemantel şi-i va parveni... Dar asta numai în caz de pericol 
extrem. 

Şi de această dată plecă. 

De-abia atunci plecă şi cerşetorul din spatele copacului. De 
altfel nici nu merse prea departe. Pur şi simplu intră în biserica 
Saint-Gervais. Acolo se ascunse în umbra confesionalului şi-şi 
scoase barba şi peruca. De asemenea îşi lepădă şi mantaua 
soioasă care-i acoperise umerii şi, făcându-le pachet, le puse 
subraţ, după care îşi îndreptă ţinuta. Şi iată-l prezent pe 
Guillaume Pentecôte, valetul, locotenentul şi umbra lui 
Rospignac. 

leşind din biserică, Guillaume Pentecôte o luă la picior, 
spunându-şi: 

"Pe cizmele mele! Vânatul a devenit vânător!... iată-l pe 
Beaurevers pe urmele noastre!... Trebuie să-l avertizez pe 
domnul baron!... Dar pe toţi diavolii din infern, unde o fi acum 
domnul baron? Unde să-l caut?... Oricum, afacerea fiind gravă, 
trebuie să-l găsesc." 

Dar totuşi flerul său nu-i fu de prea mare ajutor, deoarece 
Guillaume Pentecôte bătu în sus şi-n jos cartierul timp de mai 
multe ore fără a-l găsi. Resemnându-se, se întoarse acasă, 
aşteptând să fie el cel căutat. 

Rămasă singură, Fiorinda nu se mişcă din locul în care 
fusese părăsită de Beaurevers, privind înspre direcţia pe care o 
luase cavalerul. Emoţionată, gândi: 

"Este singurul bărbat care-mi arată o adevărată dragoste 
frăţească!... Şi ce inimă prețioasă ascunde sub asprimea sa!... Și 
cât de nobil îşi răscumpără greşelile unui trecut... de care nu e 


responsabil, totuşi... El şi cu Myrta, frumoasa şi casta Myrta, 
sunt pentru mine ca şi o familie... Ce-mi trebuie mai mult?..." 

Pe când îşi punea această întrebare, un impuls o făcu să se 
întoarcă spre banca de piatră pe care stătuse alături de Ferrière. 
Şi un suspin îi umflă pieptul în timp ce se certa: 

"Fiorinda, fiica mea, nu eşti deloc cuminte... Unde ţi-e 
voinţa?... Parcă a fost vorba să nu te mai gândeşti la el..." 

Punând astfel capăt problemei, o luă spre strada Pet-au- 
Diable, care ducea spre strada Tisseranderie, pe care o luă, în 
direcţia străzii Saint-Martin. 

În timpul acesta, Beaurevers o luase pe urmele lui 
Rospignac. De-acum, pe el îl vom urmări. Deci, Beaurevers o luă 
după Rospignac, cu mersul său rapid care-i era obişnuit şi, 
părând foarte sigur că-l va prinde din urmă pe baron, care n- 
avea cum să fie prea avansat. Şi într-adevăr, la colţul străzii 
Pernelle îl văzu pe Bouracan care părea că se zgâieşte la ciori. 
Uriaşul păru ca nici nu-l bagă în seamă pe stăpânul său şi nu-i 
adresă nici un cuvânt. Numai că, un gest al mâinii sale îi indică 
drumul care tăia strada Pernelle în două. Aceasta era strada 
Mortellerie, spre care se îndreptă grabnic Beaurevers, în timp ce 
Bouracan îl urma la oarecare distanţă. 

Aproape de mijlocul străzii Pernelle, cavalerul o luă la 
dreapta, pe strada Mortellerie, după cum i se arătase; şi tocmai 
îl observă pe Strapafar care, nehotărât, stătea în faţa capelei 
Haudriettes. Nehotărârea să nu era chiar aşa de mare după câte 
părea, deoarece provensalul îl văzu pe Beaurevers de cum 
acesta ieşi din strada Pernelle. Ca şi Bouracan, făcu un gest care 
însemna: "Drept înainte". Şi ca şi Bouracan, după ce-şi lăsă 
stăpânul să treacă, începu să-l urmărească de la distanţă. 

Astfel condus, Beaurevers se îndreptă spre piaţa Greve. 
Ajuns aici, traversă piaţa deoarece, sub crucea care se ridica în 
mijlocul pieţei, în faţa Senei, tocmai îi văzuse pe Trinquemaille şi 
Corpodibale. Cei doi tovarăşi îi indicară drumul spre strada 
Tannerie. 

Se îndreptă rapid spre aceasta, tocmai la timp pentru a-l 
vedea pe Rospignac care, înfăşurat în manta, mergea fără să 
pară prea grăbit. 

De-acum nu avea decât să-l urmărească pe baron, ceea ce 
şi făcu. 


După ce traversă Cite, Rospignac o luă pe strada Saint- 
Jacques, o luă la dreapta pe strada Mathurins şi în cele din urmă 
se opri în faţa unui palat, destul de frumos în care pătrunse, nu 
înainte de a se asigura că nu este urmărit. 

Palatul acesta era palatul Cluny, locuinţa obişnuită a 
cardinalului de Lorrena. 

Beaurevers trecu prin faţa palatului fără a se opri şi-şi urmă 
drumul spre strada Harpe. Avea o figură preocupată, în timp ce- 
şi spunea: 

"Rospignac s-a prezentat la ordinele Eminenţei Sale... asta-i 
sigur. Dar la ce treabă murdară îl poate folosi cardinalul?... lată 
ce trebuie să aflu. Pe toţi dracii! Mi-aş da bucuros două degete 
pentru a auzi ce discută cei doi... Din păcate, e imposibil... Şi 
totuşi... trebuie să ştiu... E vorba de viaţa micului rege... fiindcă 
el este ţinta, fără îndoială... Rospignac a intrat aici şi asta 
înseamnă că încă e în slujba ducilor de Guise, după cum 
bănuiam. E ceva, dar nu de-ajuns. Ei bine, voi continua să-l 
urmăresc pe Rospignac oriunde se va duce. Cine ştie dacă vreun 
indiciu, nesemnificativ în aparenţă, nu m-ar putea pune pe calea 
cea bună?" 

După ce luă această hotărâre, Beaurevers ridică pulpana 
mantalei în dreptul feţei şi se ascunse într-un ungher, în colţul 
străzii Sorbona, hotărât să aştepte acolo, fie ce-o fi, ieşirea celui 
pe care-l urmărea de câteva ore. 

Rospignac nu intrase pentru prima oară în acest palat al 
abației Cluny. Asta se vedea după cum se orientă în interiorul 
lui, ca unul care cunoaşte la perfecţie locurile. După un drum 
întortocheat, traversând coridoare înguste şi întunecate, unde 
nu întâlni pe nimeni, ajunse în cele din urmă la anticameră. 

De bună seamă că era aşteptat, deoarece fu introdus 
imediat într-un cabinet uriaş. 

Carol de Guise, cardinal de Lorrena putea să aibă în jur de 
treizeci şi cinci de ani. Era, după cum se spunea şi în târg, un 
om frumos. 

Aşezat în faţa unei mese acoperită cu fel de fel de acte, 
cardinalul lucra înfrigurat la afacerile statului. 

Văzându-l pe Rospignac făcându-i o plecăciune adâncă, 
cardinalul îşi întrerupse munca, întrebându-l cu o vioiciune care 
arăta câtă importanţă acordă întâlnirii: 

— Ei bine, Rospignac? 


— Ei bine, monseniore, în această dimineaţă l-am vizitat pe 
nobilul meu văr, locţiito-rul episcopului de Saint-Germain... 

După o scurtă pauză, adăugă: 

— Pot să sper, monseniore, că afacerea e ca şi încheiată. 

Şi efectul pe care-l aştepta, nu întârzie să se producă: 
cardinalul scoase un suspin de uşurare şi faţa i se lumină. De 
altfel, îşi arătă deschis satisfacția: 

— lată o veste fericită! Era de cea mai mare importanţă 
pentru noi de a ni-l alia pe domnul duce de Ferrière... Şi asta 
numai datorită vouă, Rospignac... Se va ţine seama de asta, 
baroane, atunci când se vor încheia socotelile. 

— Monseniore, îmi exageraţi meritele, răspunse Rospignac 
cu o falsă modestie. Succesul se datorează numai marii voastre 
generozităţi: era imposibil ca ducele să nu fie orbit de 
propunerile într-adevăr magnifice, pe care i le-aţi făcut. 

— Imi închipui că domnul duce v-a însărcinat cu un răspuns 
pentru mine? 

— Numai atât, monseniore: domnul duce de Ferrière 
acceptă, în principiu, propunerile pe care i le-am făcut în numele 
vostru, iar acceptarea definitivă se va face după ce se va întâlni 
şi va discuta cu eminenţa voastră. Pentru asta, vă solicită 
favoarea unei audienţe particulare şi cu monseniorul duce 
Francisc. Această audienţă trebuie să fie secretă, drept pentru 
care se va prezenta în locul şi momentul hotărât de voi. 

— Ducele răspunde aşteptărilor mele! exclamă cardinalul, 
vizibil satisfăcut. Intrevederea aceasta mi se părea obligatorie. 
Şi trebuie să aibă loc cât mai curând posibil. Astăzi e marţi... să 
spunem sâmbăta, la ora nouă seara. Comunică-i toate acestea 
cât mai repede, Rospignac. 

— Alerg, monseniore. 

— Bine. Şi aminteşte-ţi, baroane, atunci vei fi şi tu prezent. 

O lucire de bucurie sinistră se aprinse în ochii lui Rospignac, 
dar pe care cardinalul nu o văzu, din cauză că în acea clipă, 
Rospignac îi făcea o plecăciune adâncă. 

— Asta-i tot ce aveaţi să-mi spuneţi? adăugă cardinalul. 

— Da, despre acest subiect, monseniore... Pe de altă parte, 
aş mai avea ceva de spus. O noutate pe care nu mă sfiesc s-o 
calific drept senzaţională. 

— Aha! exclamă cardinalul, răsturnându-se în fotoliu şi 
care-i noutatea? 


— Monseniore, spuse Rospignac, coborându-şi vocea, ştiu 
sub ce nume şi sub ce deghizament iese regele din Luvru când 
îşi face escapadele care v-au neliniştit atât de mult. 

— O, ştiţi? tresări cardinalul a cărei faţă se lumină. Sub ce 
nume? 

— Contele de Luvru. 

— Şi ce face la adăpostul acestui nume? 

— Pur şi simplu, se distrează. 

— Sunteţi sigur? 

— Foarte sigur, monseniore. 

Şi Rospignac ridică dispreţuitor din umeri: 

— Vă daţi seama, monseniore că, aflând acest lucru, prima 
mea grijă a fost să pun să fie urmărit... A fost o joacă! 

— Hotărât lucru, sunteţi un om valoros, Rospignac, îl 
complimentă cardinalul. Şi de când aţi aflat acest lucru? 

— De câteva zile, monseniore. 

— Şi de-abia astăzi mi-o spuneţi? Aţi întârziat cam mult, 
Rospignac... De ce? 

— O idee de-a mea, monseniore. Îmi imaginasem să vă 
destăinui ce persoană se ascunde sub numele şi titlul contelui 
de Luvru... şi totodată să vă spun că această... această 
persoană a fost... suprimată. 

— Oh! Chiar asta vreţi să-mi spuneţi? întrebă cardinalul cu 
o voce plină de speranţă. 

— Din păcate nu, monseniore. Lovitura a dat greş. 

— Tunete şi fulgere! Blestemă cardinalul, dând un pumn 
furios în masă. 

— Monseniore, protestă Rospignac, vă asigur că n-a fost din 
vina mea... Credeam că mi-am luat toate măsurile necesare. 

— Ei, recunoscu cardinalul, nici măcar nu te învinuiesc, 
Rospignac, sunt sigur că ai făcut tot ce-ai putut. Numai că-mi 
pare rău că n-ai reuşit, asta-i tot. 

— Şi mie, monseniore, scrâşni Rospignac. l-au venit câteva 
ajutoare, din păcate. 

— Aha! Îşi recapătă cardinalul calmul său obişnuit. Deci 
cineva îi asigură paza! 

— Nu-i vorba de gărzi, monseniore... E vorba de un om... un 
singur om... Şi individul ăsta, parcă scăpat din iad, a făcut ca 
lovitura mea să dea greş. 


— Ei bine, replică rece cardinalul, spune-mi numele 
individului şi mă însărcinez să-l trimit înapoi, în iadul din care a 
scăpat. 

— Se numeşte, sau poate este doar o poreclă, cavalerul de 
Beaurevers, exclamă Rospignac, în culmea bucuriei. 

— Beaurevers!... Numele mi-e cunoscut... Stai puţin, nu 
cumva-i vorba de un tâlhar, condamnat la moarte de defunctul 
rege şi pe care, nu se ştie de ce, regina Caterina l-a grațiat? 

— Despre el e vorba, monseniore. 

— Ei bine, spuse cardinalul pe un ton dispreţuitor, vă asigur 
că de acum înainte, banditul ăsta nu vă va mai sta în cale. 

Întinse mâna spre un ciocănel de fildeş cu care lovi un 
clopoțel. Prezentându-se în faţa sa, îi spuse uşierului de serviciu: 

— Anunţaţi-l pe căpitanul Malicorne? că vreau să-i vorbesc. 

Dând acest ordin, îi făcu un semn lui Rospignac, care, 
învăluindu-se în manta, se ascunse într-o nişă a camerei. 

Intră căpitanul Malicorne, un adevărat colos. Asta-i era 
portretul, într-un cuvânt. 

— Căpitane, îi spuse scurt cardinalul, cunoşti un oarecare 
Beaurevers? _ 

— Un flăcău dur... Il cunosc, monseniore. 

— Omul ăsta mă deranjează... În cel mult două zile trebuie 
să dispară. 

— Grea treabă... Dar se va face. 

— Du-te, Malicorne! 

Întorcându-se pe călcâie, Malicorne ieşi. 

De cum dispăru din cameră, Rospignac îşi reluă locul în faţa 
cardinalului care-i spuse: 

— Şi acum, Rospignac, Malicorne îl va îndepărta din drumul 
nostru pe Beaurevers. Fii sigur de asta. 

— Nu-i vorba numai de Beaurevers, declară cu răceală 
Rospignac. E vorba şi de contele de Luvru. Mi-a venit o idee, 
monseniore, care ne va scăpa de aceste două personaje pentru 
totdeauna. Punerea în practică a acestei idei nu va asigura 
numai dispariţia lui Beaurevers... ci va asigura în acelaşi timp — 


2 Acest Malicorne, care apare acum un simplu personaj nu este, 
de altfel, un personaj inventat. Cronica îl pomeneşte drept unul din cei 
mai înverşunaţi partizani ai ducilor de Guise, cărora le era devotat 
pînă la fanatism. (N.A.) 


şi asta cred că vă interesează în mod deosebit — deschiderea 
succesiunii la tronul Franţei. 

— Explicaţi-vă, Rospignac... Şi dacă mă convingeţi, soarta 
vă e asigurată. 

Stăpân pe sine, Rospignac ocoli masa, se apropie de 
cardinalul de Lorrena la câţiva centimetri şi începu să-i 
vorbească la ureche. Pe măsură ce-i vorbea, faţa cardinalului se 
însufleţea de o veselie nespusă. 

— Pe sângele lui Cristos! exclamă acesta, iată o idee 
magnifică sau eu nu mă mai pricep la asemenea lucruri!... 

— Astfel că, monseniore, mă aprobaţi? Oricât de 
respingător ar fi mijlocul de execuţie? 

— Din tot sufletul şi, pe deasupra, ţineţi... 

Întinzând mâna, luă două pergamente pe care, după ce 
scrise câteva rânduri, i le întinse lui Rospignac: 

— Uitaţi, ăsta-i un bon de douăzeci de mii de livre, plătibile 
la casieria noastră. Puteţi să-l încasaţi şi acum. lată un alt bon 
de două sute de mii de livre. Dacă acţiunea reuşeşte, îmi veţi 
prezenta bonul pe care-l voi data şi din acea clipă, cele două 
sute de mii de livre vă aparţin. E de la sine înţeles că acestea nu 
vor schimba cu nimic angajamentele noastre luate anterior şi 
care vor fi respectate întocmai. 

Luând cele două bonuri, Rospignac se înclină cu respect: 

— Sunteţi, monseniore, de o dărnicie cu adevărat regală. 

Şi, revenind la poziţia iniţială, ceru cardinalului cu o 
îndrăzneală pe care acesta n-ar fi tolerat-o din partea altcuiva: 

— Trebuie să fiu împuternicit să dispun de forţele civile şi 
militare necesare. 

Fără a obiecta, cardinalul luă alte două pergamente, cu 
semnăturile şi sigiliile necesare şi le completă: 


“Ordin pentru domnul de Nantouillet, şeful poliției regale, 
de a se supune purtătorului prezenţei şi să-i îndeplinească orice 
ordin, dat în numele nostru." 


Era semnat: Carol, cardinal de Lorrena. 

Al doilea ordin, se adresa "Domnului Prinţ de Roche-sur- 
Yon, guvernator al Parisului" şi era întru totul asemănător. 
Numai că, de această dată, ordinul purta altă semnătură: 
Francisc de Guise. 


Luând cele două ordine, Rospignac le citi cu atenţie, le 
împături şi beat de bucurie, ieşi din palat. 


Capitolul XIV  Rospignac se face remarcat 


Văzându-l apărând pe Rospignac, Beaurevers se linişti. 
Pânda i se păruse îndelungată şi plictisitoare. După ce-l lăsă pe 
baron să ia un oarecare avans, începu să-l urmărească cu grijă. 

In drumul său, Rospignac se opri mai întâi la un armurier, 
de unde cumpără o spadă şi un pumnal. Ne amintim că, în 
întâlnirea cu Beaurevers, spada-i fusese frântă. În ceea ce 
priveşte pumnalul, nici măcar nu catadicsise să-l mai ridice din 
locul în care-i fusese aruncat de Beaurevers. A doua oară se opri 
la un spiţer, unde ceru să i se spele rana pe care o căpătase la 
faţă şi care-l sâcâia mai mult decât ar fi avut curajul s-o 
mărturisească. 

Alte opriri nu mai fură şi Beaurevers constată că avusese 
dreptate atunci când a presupus că Rospignac se va întoarce pe 
strada Augustinilor. Ştiind ce va urma, se mulţumi să-l 
urmărească pe acesta numai cu privirea. Imediat fu ajuns din 
urmă de cei patru tovarăşi ai săi care, până atunci, îl urmăriseră 
cu încăpățânare. 

Ca şi în cursul dimineţii, Rospignac ciocăni, în poartă într-un 
fel aparte şi, ca şi de dimineaţă, aceasta-i. Fu deschisă de însuşi 
ducele de Ferrière. 

Şi atunci, Beaurevers, care supraveghease de la distanţă 
respectiva poartă, se apropie de aceasta, însoţit de cei patru 
credincioşi. După cum îşi dorise, strada era pustie. Cei cinci se 
opriră nu în faţa porţii prin care pătrunsese Rospignac, ci în faţa 
aceleia a palatului Ferrière. 

După cum am mai spus, zidul era foarte înalt. Dar la trei 
paşi de poartă se afla o bornă, un fel de pietroi uriaş. Urmându- 
şi planul făcut mai înainte, Beaurevers îl duse pe Bouracan în 
faţa pietroiului şi-i spuse, fără a-i da o altă explicaţie. 

— Suie-te pe el şi ţine-te bine. 

Fără să crâcnească, colosul ascultă. Tringuemaille îl ajută 
pe Beaurevers care dintr-un salt, se sui pe umerii lui Bouracan. 
Dar chiar şi aşa, nu reuşi să ajungă la coama zidului. 


Atunci Tringuemaille care, ca şi prietenii săi, urmărise cu 
atenţie manevra, şopti câteva cuvinte la urechea colosului. Ca 
urmare, Bouracan înlănţui strâns gleznele lui Beaurevers şi-l 
ridică uşor deasupra capului. 

Câteva secunde mai târziu, cavalerul se lăsă să alunece în 
grădina vicontelui de Ferrière. 

Dintr-o săritură se află în faţa celei mai apropiate porţi, una 
din cele trei care asigura trecerea dintr-o grădină în alta. După 
cum sperase, nu era încuiată. Fără nici o dificultate, trecu în 
grădina ducelui. 

Ajunse tocmai la timp pentru a-l vedea pe Rospignac 
urcând treptele unui peron în compania unui bătrân care părea 
încă voinic şi care, îmbrăcat într-un costum bogat, de catifea 
violetă avea un aer maiestuos şi senin, impunând cel mai 
profund respect. 

Acest bătrân era ducele de Ferrière, tatăl vicontelui de 
Ferrière. 

Fără nici cel mai mic zgomot, Beaurevers ajunse lângă 
peron, strecurându-se uşor ca un şarpe şi fără ca scârțiitul 
pietrişului să-l trădeze. Ziua era călduroasă; uşa de la parter, 
ceva mai ridicată faţă de nivelul solului, era larg deschisă. Prin 
această uşă, cavalerul îl văzu pe duce aşezat pe fotoliul său 
seniorial, pe care se aflau sculptate armele casei de Ferrière. In 
faţa lui, în picioare, într-o poziţie respectuoasă, se afla 
Rospignac. 

Cu o voce blândă şi gravă, ducele îi spunea: 

— Ce s-a întâmplat, Rospignac? Când v-am văzut azi 
dimineaţă, nu aveaţi acel bandaj pe faţă. Aţi avut vreun duel? 

— Hm, am schimbat câteva lovituri... am dat... şi am primit, 
după cum se vede... Dar nu vă nelinştiţi pentru o bagatelă ca 
asta, monseniore. 

Fără a părea că observă ironia amară ce răzbătea din 
cuvintele lui Rospignac ducele, cu aceeaşi voce blândă şi cu o 
politeţe distantă, îi spuse: 

— Vă permit să luaţi loc, domnule. Am îndepărtat slujitorii şi 
chiar fiul meu nu este acasă. Nimeni nu ne va deranja. Nimeni 
nu ne poate auzi. Vorbiţi, deci, Rospignac. Vă ascult cu cea mai 
mare atenţie. 

Şi Rospignac vorbi. Vorbi chiar multă vreme, deoarece 
rămase mult timp împreună cu ducele. 


Ce se spusese şi ce se hotărâse, o vom afla curând. Pentru 
moment, trebuie să ne mulţumim cu gândul că Beaurevers nu 
pierdu nici un cuvânt din cele discutate. 

Când văzu că discuţia urma să ia sfârşit, îşi părăsi 
ascunzătoarea. 

O dată afară, Beaurevers avu grijă să se îndepărteze cât 
mai repede. Nu ţintea, fără îndoială, să fie văzut de Rospignac, 
care urma să iasă şi el. Făcând un ocol, îşi întâlni tovarăşii care-l 
aşteptau nerăbdători. 

— Vă e foame, hai, lacomilor?... şi pun pariu că vă e şi sete, 
beţivilor!... Haide, nu faceţi mutrele astea... Fac cinste... Fuga la 
hanul Pré... De altfel şi mie mi-e tot atât de foame şi sete. 

— Ah! Domnule cavaler, suspină Tringuemaille care era cel 
mai distins dintre toţi, vorbiţi puţin, dar ceea ce spuneţi 
valorează enorm... Şi dacă ar putea să ne servească plăcinta aia 
de anghile, din care am mai gustat acum câteva zile, îi voi 
binecuvânta pe sfinţii Pancraţiu, Barnabe şi pe toţi ceilalţi sfinţi 
din paradis. 

— E-n regulă, i-o reteză Beaurevers râzând, puteţi să 
comandaţi tot ce vă trăsneşte prin minte. Sunteţi mulţumiţi, 
caraghioşilor?... La drum acum. 

Şi o luară la picior în direcţia porţii Nesle. 

În acest timp, Rospignac se îndreptă spre Luvru, unde 
ajunse în scurtă vreme şi unde fu primit aproape imediat de 
Caterina. 

Potrivit obiceiului, său, începu mai întâi prin a-l studia în 
tăcere. Inspecţia, de altfel, a fost destul de scurtă şi era 
destinată în principal în ghicirea, dacă se poate spune asta, a 
noutăţilor pe care cel care se prezentă în faţa ei, i le aducea. 

Aşezându-se mai comod în fotoliu, îi spuse: 

— Vă ascult, Rospignac. 

Şi Rospignac îi povesti toate demersurile făcute în timpul 
zilei. De această dată nu ascunse cu nimic adevărul şi nu spuse 
nici un cuvânt care să nu fie riguros exact. Nu numai că-i 
povesti cuvânt cu cuvânt discuţia pe care o avusese cu 
cardinalul de Lorrena şi ducele de Ferrière, dar făcu chiar mai 
mult: scoase de la piept cele două pergamente pe care 
cardinalul i le dăduse şi care-i ofereau puteri depline şi le puse 
cu respect în faţa reginei. 


Aceasta le luă, le citi cu atenţie şi le puse la loc. Era 
mulţumită sau nu? Rospignac, care n-o scăpa din priviri, n-ar fi 
putut spune nici una, nici alta. Regina stătu puţin pe gânduri, 
apoi cu un gest hotărât, apucă o pană şi un pergament şi scrise 
câteva rânduri. 

Rospignac simţi cum inima-i bate mai puternic. Văzuse că e 
vorba de un bon asupra tezaurului regal. 

Intinzându-i bonul, îi spuse surâzând: 

— Asta, Rospignac, e o mică recunoaştere a mulţumirii 
mele şi care nu diminuează cu nimic promisiunile pe care ţi le- 
am făcut... Acestea vor fi ţinute... dacă reuşeşti. Şi cred că vei 
reuşi... Treaba mi se pare concepută într-un mod magistral. Eşti 
exact omul pe care mi l-am închipuit: un om destoinic. 

Rospignac luă pergamentul şi se înclină adânc. 

— Ce trebuie să fac, doamnă? întrebă el. 

— Să continui să-i slujeşti şi să-i asculţi pe domnii de Guise. 

— Întru totul? insistă Rospignac. 

— Intru totul! îi repetă pe un ton rece Caterina. Totul e să- 
mi raportezi din vreme ceea ce urmează să se întâmple. Hai, 
Rospignac, îl concedie Caterina cu amabilitate, treburile îți merg 
din plin. 


Capitolul XV  Rospignac trece la lucru 


În anticameră, Rospignac se grăbi să verifice bonul primit 
din partea reginei. Ceea ce văzu scris, îl făcu să-şi spună: 

"Cinci sute de mii de livre!... Ei, da, doamna Caterina ştie 
cum să procedeze şi cred că are dreptate să spună că treburile 
îmi merg din plin." 

Băgând bonul sub surtuc, la piept, o luă grăbit din loc, 
îndreptându-se spre strada Saint-Antoine, în timp ce reflecta la 
tot ce se întâmplase. 

In curând ajunse la locuinţa şefului poliţiei, aflată pe strada 
Saint-Antoine, dar care avea intrarea principală pe strada Saint- 
Paul, chiar în faţa bisericii cu acest nume. Această funcţie de 
temut era îndeplinită în acea vreme de Antoine Duprat, senior 
de Nantoulillet de Precy, ministru al lui Francisc |. 


Puternicul personaj citi ordinul cardinalului de Lorrena pe 
care Rospignac i-l arătă, fără să lase a i se citi pe faţă nici cea 
mai mică urmă de emoție. 

— Aştept ordinele voastre, domnule, îi spuse pe un ton 
rece, dar fără urmă de ezitare. 

La fel de rece, Rospignac, îi răspunse: 

— În schimbul acestui ordin, pe care vreau să vi-l las, 
sunteţi amabil să-mi daţi două asemănătoare, unul pentru 
domnul de Bragelonne, adjunctul vostru pentru afacerile 
criminale şi altul pentru domnul de Gabaston, şeful pazei? 

— Bine, domnule, îi răspunse scurt Nantouillet. 

După ce scrise, semnă şi pecetlui două ordine, i le întinse 
lui Rospignac, spunându-i: 

— Asta-i tot? 

— Da, în ceea ce vă priveşte, domnule. Trebuie să vă spun 
că va fi o plăcere din partea mea să comunic, acolo unde 
trebuie, promptitudinea cu care m-aţi sprijinit în asemenea 
circumstanţe. 

Cu aceeaşi răceală aspră, Nantoulillet îi replică: 

— Domnule, ordinul era precis şi datoria mea era de a-i da 
curs. Totuşi, vă mulţumesc foarte mult pentru curtenia voastră. 

Rospignac ieşi, condus până la poartă de însuşi şeful 
poliţiei. Ajuns în stradă, se îndreptă spre Châtelet, unde rămase 
ceva mai mult timp decât în palatul şefului poliţiei, având de dat 
instrucţiuni precise adjunctului cu afaceri criminale, ceea ce-i 
răpi destul timp. 

Nu-l părăsi pe domnul de Bragelonne decât atunci când se 
asigură că fusese înţeles pe deplin. 

De la acesta, se îndreptă spre cavalerul de Gabaston, şeful 
pazei. În cele din urmă îşi termină periplul printr-o convorbire 
între patru ochi cu guvernatorul Parisului, prinţul de La Roche- 
sur-Yon. 

— Uf, îşi spuse el bucuros, îndreptându-se spre propria-i 
locuinţă, iată o zi plină!... Şi încă n-am terminat: plasa-i întinsă, 
acum mai trebuie să pice şi peştele. Asta-i sarcina jupânului 
Guillaume Pentecôte. Dar până atunci mor de foame şi sete... Ei, 
asta este! Nu poţi avea nimic fără muncă. 

Ajungând acasă, primele-i cuvinte fură: 

— Pentecôte, ia vezi dacă nu cumva mai găsim ceva de 
mâncare prin bufet: o plăcintă cu carne, ceva pasăre rece uitată 


pe acolo, vreo sticlă de vin... În sfârşit, ceva de mâncat... mor de 
foame. 

Masa fu aranjată imediat, dar în timp ce acţiona, Pentecôte 
îşi folosea şi limbă: 

— V-am aşteptat cu nerăbdare, domnule baron. V-am tot 
urmărit în cursul dimineţii fără a reuşi să vă opresc pe loc. 

— Dar ce aveai cu mine? îl întrebă Rospignac, aşezându-se 
mai bine pe scaun. 

— Voiam să vă previn că sunteţi urmărit de Beaurevers. 

— Ştii că deja am avut o întâlnire cu el? scrâşni Rospignac. 

— Da, domnule, aşa se vorbea în mulţime. Şi după cum v- 
am prezis, nu v-a mers prea bine. 

— Fii liniştit, Pentecôte, va plăti pentru asta... şi încă cu o 
dobândă mare, te asigur. Dar spuneai că Beaurevers m-a 
urmărit, de unde ştii? 

— Nu-i numai o presupunere, monseniore, e o certitudine. 
L-am auzit pe Beaurevers spunând că vă urmăreşte încă de 
dimineaţă şi că va continua tot aşa. 

Şi Guillaume Pentecôte care, după câte să părea, era dotat 
cu o memorie fenomenală, repetă stăpânului său, cuvânt cu 
cuvânt, tot ceea ce Beaurevers spusese Fiorindei când a părăsit- 
o în piaţa Saint-Gervais. 

— Şi domnul baron nu se simte neliniştit aflând că 
Beaurevers l-a urmărit? 

— Nu, Pentecôte, nu, acum mi-e indiferent. Nu înţelegi încă, 
nu...? Fii liniştit, îţi voi explica... cu atât mai mult cu cât am 
nevoie de tine. Pentru început, te vei duce la palatul Cluny... II 
cunoşti pe căpitanul Malicorne, presupun? 

— Ei, cum să nu! 

— Ei bine, te vei duce la palatul Cluny de unde-l vei urmări 
pe Malicorne... şi-mi vei spune ce s-a întâmplat... Dacă se va 
întâmpla ceva... Hai, şterge-o... Stai, ia pistolii ăştia... 


Capitolul XVI Începe dragostea 


Beaurevers, urmat de cei patru: Trinquemaille, Bouracan, 
Corpodibale şi Strapafar, intrară în hanul Pre şi se îndreptară 
spre colţişorul lor. Dar, spre marea lor uimire, acesta era deja 


ocupat de Ferrière şi, văzându-i figura posacă, încercă să se 
îndepărteze cât mai nebăgat în seamă. Dar nu fu chip, 
ridicându-şi privirile, Ferrière îl observă şi, bucuros, îi strigă: 

— Domnul de Beaurevers! Ce plăcere, cerul vă trimite! 
Cavalere, fă-mi serviciul de a lua loc la masa mea şi ţine-mi 
companie. Sunt într-o pasă proastă şi simt că dacă rămân 
singur, va fi mai rău! 

Prima intenţie a lui Beaurevers a fost aceea de a-l refuza. 
Dar, imediat îşi spuse: 

"Ei da! Parcă diavolul mi l-a scos în cale." 

Aşa încât îi răspunse: 

— Da, dar vedeţi, nu sunt singur... 

— Ce-are a face, spuse repede Ferrière. 

Şi cu acea politeţe de mare senior care-l făcea simpatizat 
de cei ce-l cunoşteau mai bine: 

— Deja am avut plăcerea de a-i cunoaşte pe aceşti domni şi 
nu într-o împrejurare prea obişnuită, astfel încât le datorez 
viaţa, la fel ca şi vouă. O asemenea cunoştinţă, în 
circumstanţele date, trebuie continuată la masă cu paharul în 
mână. 

Imediat fură alăturate două mese în jurul cărora, luară loc 
cu toţii şi festinul începu. 

Prima grijă a lui Beaurevers a fost să-i aducă la cunoştinţă 
lui Ferrière că, în cursul zilei, se prezentase de două ori la 
palatul acestuia fără să fi avut posibilitatea să-l vadă. Roşind 
puţin, Ferrière se scuză că în timpul dimineţii şi al prânzului 
câteva afaceri urgente l-au ţinut departe de casă, răspuns la 
care, Beaurevers nu mai insistă. Îi fusese de-ajuns faptul că-i 
adusese tânărului la cunoştinţă că se învârtise în jurul palatului 
său, aşa încât era convins că-i spulberase orice bănuială, dacă 
acesta ar fi avut-o, cu privire la prezenţa sa în acele locuri. 

Dar bucuria bruscă a tânărului Ferrière la vederea 
cavalerului de Beaurevers se stinse curând, ca un foc de paie. 
Cu toate eforturile pe care le făcea pentru întreţinerea 
conversaţiei, era clar că altceva îl preocupa, aşa încât, 
Beaurevers care-l urmărea cu atenţie, sfârşi prin a-i spune: 

— Ei, viconte! Ce se întâmpla cu dumneata? Nu cumva eşti 
bolnav? 

— Nu, tresări acesta. De ce mă întrebaţi? 


— Păi, aveţi o figură aşa de tristă... Şi ce-mi pare mai 
neliniştitor, nici măcar nu v-aţi atins de mâncare... ca să nu mai 
vorbim de băutură. Dar cred că nu sunteţi bolnav. Fiindcă într- 
adevăr, nu sunteţi bolnav, nu-i aşa? Înseamnă că sunteţi 
îndrăgostit... Hai, nu roşiţi. Pe toţi dracii! E normal, la vârsta 
voastră şi ştiu ce spun. Şi eu, la rândul meu, iubesc... şi sunt 
despărţit de câtva timp de cea care-i stăpâna inimii mele pentru 
totdeauna... şi totuşi, nu scot suspinele astea care-ar face să 
plângă până şi pietrele, nici nu refuz mâncarea sau băutura. 

În nefericirea în care se afla, Ferrière simţea nevoia să se 
destăinuie şi Beaurevers în mod intenţionat îl incitase la aşa 
ceva. Bietul viconte, naiv în asemenea probleme, înhaţă nada 
imediat şi, cu un suspin, începu să mărturisească: 

— Asta din cauză că sunteţi iubit, spuse el. In timp ce eu!... 

— Ei, hai, spuneţi-mi totul. Sunt în stare să vă dau sfaturi 
bune. Şi mai întâi de toate, ce vă face să credeţi că nu sunteţi 
iubit? l-aţi mărturisit iubirea voastră? 

— Nu, nu în mod deschis!... 

— Şi atunci, cum de sunteţi sigur că nu sunteţi iubit?... 

— Ei bine... la prima aluzie pe care am făcut-o... am fost 
oprit de cuvântul căsătorie. 

Bietul Ferrière era în mare încurcătură. Cu atât mai încurcat 
cu cât îşi dădea seama de efectul produs de mărturisirea sa. Şi 
într-adevăr, privirea limpede a lui Beaurevers deveni mai fixă, 
surâsu-i binevoitor dispărându-i de pe buze. Îi răspunse pe un 
ton îngheţat: 

— Vi s-a vorbit de căsătorie!... Asta înseamnă că e vorba de 
o femeie cinstită. S-ar părea, pe toţi dracii, că asta vă 
nemulţumeşte. Aşa, deci! Nici nu vă gândeaţi să vă căsătoriţi?... 
Încep să ghicesc despre ce-i vorba: domnul viconte de Ferrière a 
catadicsit să-şi arunce privirea spre una din fetele din mica 
burghezie sau, mai ştii, din popor şi a fost dezamăgit să o 
descopere cinstită, aşa cum nu prea se întâmpla cu doamnele 
de la curte... Credeam că-mi vorbiţi de dragoste... dar văd că nu 
iubiţi... nu-i vorba decât de amor, o plăcere uşoară a unui 
nobil... Scuzaţi-mă domnule, dar acest limbaj nu-l cunosc. 

Sub vocea-i aspră şi rece, Ferrière îşi plecă fruntea, ruşinat. 
Dar nu se supără. 

— Cavalere, spuse acesta cu o voce îngroşată, nu ştiu dacă- 
i vorba de dragoste sau de un simplu capriciu, aşa cum credeţi 


voi... Dar ştiu că de acum înainte pentru mine nu există o altă 
femeie decât aceea de care v-am vorbit. Ştiu că până la ultima 
mea suflare, chiar dacă aş trăi cât Matusalem, numai pe ea o voi 
iubi. Şi dacă nenorocirea ar face să nu fiu iubit (şi aici vocea i se 
stinse aproape), ei bine! Cum sunt prea bun catolic pentru a-mi 
risca viaţa de după moarte, nu mă voi sinucide. Dar cum v-am 
spus, viaţa-mi va deveni insuportabilă şi atunci voi provoca pe 
primul om întâlnit pentru a fi ucis de el! 

— Domnule, vă plâng în mod sincer. Dar, dacă doriţi să 
înţeleg totul, dacă doriţi să vă ajut, povestiţi-mi toată istoria. 

Şi Ferrière, care nu aştepta decât ocazia de a se mărturisi, 
îşi începu povestirea cu privire la recenta întâlnire pe care o 
avusese cu Fiorinda, cu atât mai mult cu cât aflase că 
Beaurevers o cunoştea de multă vreme pe tânăra fată. 

— Aţi spus astea Fiorindei şi ea, ca o tânără cinstită ce este, 
v-a dat de înţeles că nu concepe dragoste în afara căsniciei. 
Asta înseamnă, viconte, după câte o ştiu eu pe Fiorinda, că nu-i 
sunteţi indiferent. 

— Credeţi că mă iubeşte? 

— Nu spun că vă iubeşte, îl corectă Beaurevers, dar ceea ce 
mi-aţi spus dovedeşte că nu-i sunteţi indiferent. E totuşi ceva, 
nu vi se pare? _ 

— E enorm, cavalere! Imi redaţi speranţa! 

— Şi dacă-mi cereţi părerea despre Fiorinda, iat-o: cel pe 
care Fiorinda-l va lua drept soţ, nu numai că va fi un fericit, dar 
va trebui să se considere foarte onorat... chiar dacă ar fi regele 
în persoană. Nu cunosc un spirit mai nobil decât al acestui copil. 
Fiţi sigur că, oricât de ridicat ar fi rangul acelui care-o va lua în 
căsătorie, îi va face faţă cu cea mai mare demnitate. Mai ales că 
va şti să respecte numele soţului ei, într-o epocă în care atâtea 
nobile doamne calcă în picioare noblețea soţilor lor. 

— Da, dar niciodată tatăl meu nu va consimţi la această 
căsătorie, suspină Ferrière. 

— Ei aş! Dacă vă iubeşte, aşa cum cred, se va lăsa 
înduioşat. 

— Să vă audă Dumnezeu! suspină din nou vicontele. 

— Şi, de altfel, când veţi ajunge la ananghie, eu şi domnul 
de Luvru vă vom veni în ajutor. Fiţi sigur că tatăl vostru ne va 
ceda. Nu-l cunoaşteţi pe conte, domnule de Ferrière. E atât de 
convingător încât nici Dumnezeu, nici diavolul nu-i pot rezista. 


— Chiar credeţi asta? întrebă plin de speranţă vicontele. 
Chiar credeţi că domnul conte va consimţi să se amestece în 
afacerea asta? 

— Sunt sigur. _ 

— Şi credeţi că el care... In sfârşit, care e de obârşie 
înaltă... nu ar... Ei bine, căsătoria asta nu i-ar părea ridicolă? 

— Ridicolă! De ce ridicolă?... În ce ar consta ridicolul?... 

— Ei bine, insistă Ferrière, dezvăluindu-şi astfel gândurile, 
credeţi că ar consimţi ca Fiorinda, o fostă ghicitoare a destinelor 
umane, devenită vicontesă de Ferrière, ar fi primită în casa lui? 

— De ce nu? făcu mirat Beaurevers. Sunteţi mai mult decât 
ciudat, viconte. Pe mine, care sunt un fost tâlhar, mă primeşte 
cu multă cinste. 

— O, cavalere! protestă vicontele, cum puteţi spune 
asemenea enormităţi? 

— Cum adică, enormităţi?... Sunt într-adevăr un fost tâlhar, 
astea-s faptele şi contele le cunoaşte. 

— Cavalere, îl întrerupse Ferrière cu gravitate, văd că vreţi 
să mă puneţi la încercare... nu vă face cinste faptul că-mi puneţi 
la îndoială prietenia. Dacă oricare altul mi-ar fi spus despre voi 
ceea ce mi-aţi spus acum, i-aş fi băgat vorbele înapoi pe gât cu 
pumnalul. Ce v-a apucat? Cei ce vă cunosc ştiu că nu există un 
alt gentilom mai desăvârşit ca voi. Eu mă consider extrem de 
onorat să mă numesc prietenul vostru. Dacă şi voi aţi dori acest 
lucru... 

— Deci, asta vă este convingerea? 

— Absolută. Dar, dacă vă îndoiţi, mai avem un mijloc, 
destul de simplu, de a descurca lucrurile: anume, de a-l întreba 
chiar pe contele de Luvru ce crede. 

— Bine, asta vom şi face când îl vom întâlni. 


Capitolul XVII Încăierarea 


Înspre ora şapte seara, cei doi prieteni hotărâră să 
părăsească hanul. 

Pentru a ieşi din sala hanului, trebuiau să treacă prin faţa 
unei mese aşezate în dreptul unei ferestre larg deschise. 
Această masă era ocupată de patru clienţi, sosiți de puţină 


vreme, fără ca ei să fi băgat de seamă. Era Malicorne întovărăşit 
de trei soldăţoi de teapa sa. 

Totuşi Malicorne, care nu uita că primise din partea 
cardinalului de Lorrena ordinul de a-l debarasa de Beaurevers îşi 
dădea seama că nu-l poate înfrunta numai cu aşa de puţini 
oameni, astfel încât venise însoţit de încă cincisprezece 
spadasini care-i aşteptau ordinele afară din han. Asigurat din 
partea asta, Malicorne abia aştepta să-şi arunce provocarea. 

Ocazia se prezentă în momentul în care cei doi tineri 
treceau prin faţa mesei ocupate de căpitan şi cele trei brute. Și 
cum în timpul aşteptării lor nu cruţaseră vinul, cei patru erau în 
cea mai bună formă pentru a nu lăsa să le scape ocazia. 

Politicos, Beaurevers îl lăsă pe Ferrière să iasă primul. 
Vicontele trecu de masa respectivă fără nici o dificultate. Dar 
când veni rândul cavalerului să treacă prin spaţiul îngust care 
separa mesele, Malicorne îşi aruncă provocarea, îndelung 
rumegată. 

Adresându-se prietenilor săi, ca şi când ar fi continuat o 
discuţie deja începută, le spuse cu voce tare, care putea fi 
auzită în toate colţurile sălii: 

— Ei aş, ce-i tot daţi zor că hanul ăsta e frecventat numai 
de lumea bună din Paris şi împrejurimi!... Văd pe-aici şi foşti 
clienţi ai spânzurătorii, pe care un om cinstit i-ar goni pe loc. la 
uitaţi-vă la obraznicul ăsta cu mustață şi aere impertinente!... 
să mă bată Dumnezeu! Dar am impresia că individul vrea să ne 
calce pe picioare. Ah! Da, îl cunosc, nu-i decât un tâlhar mărunt! 
Hei! Caraghiosule, hai să te învăţ cum să te porţi cu nişte 
adevăraţi soldaţi!... 

Ferrière se întoarse, ca muşcat de şarpe. Cei patru oameni 
ai lui Beaurevers înaintară rapid, aruncând priviri înfiorătoare. 

În ce-l priveşte pe Beaurevers, acesta era livid. Nu din 
cauza ieşirii obraznice a căpitanului, cât din cauza efortului pe 
care-l făcea pentru a se stăpâni. Cu o privire îl opri pe viconte să 
intervină şi cu un gest îşi stăpâni oamenii, apoi, cu o voce 
liniştită şi cu un surâs îngheţat pe buze, spuse batjocoritor: 

— Ceea ce e sigur, e faptul că cinstitul soldat care este 
Malicorne, nu e un tâlhar mărunt. Pe toţi dracii, nu! Căpitanul 
unei companii de zurbagii, cinstiţi bandiți de drumul mare, e 
într-adevăr un tâlhar de mare suprafaţă. Şi cum o asemenea 


companie nu-i face cinste, îl sfătuiesc prieteneşte să dispară cât 
mai repede. 

Ridicându-se şi postându-se în faţa lui Beaurevers, rânji: 

— Tu-mi spui mititelule, să dispar? 

— Da, măreţule bandit. Şi cum uşa-i destul de departe, o să 
o iei din loc prin fereastră. 

Malicorne fu zguduit de un hohot de râs homeric. 
Adresându-se prietenilor săi, le spuse printre hohotele de râs: 

— la te uită, micuțul mă ameninţă că mă aruncă pe 
fereastră. Să nu mori de râs? 

— la te uită! făcu Beaurevers pe un ton de gheaţă. Eşti mai 
deştept decât m-aş fi aşteptat. Ai şi înţeles. Ţi-a trebuit ceva 
timp, dar ai priceput, în cele din urmă. 

— Ce vă spuneam! Pufni Malicorne. Sunt curios cum vei 
proceda, micuţule! 

— Uite-aşa, ticălosule. 

Şi-n timp ce pronunţa cuvintele, mâinile sale îl apucară, una 
de guler şi cealaltă de centură şi-l ridicară ca pe un nimic. Fără a 
mai apuca să facă vreun gest, Malicorne se trezi aruncat pe 
fereastră. Din fericire pentru el, se aflau la parter. 

Acest tur de forţă, în loc să-l calmeze pe cavaler, nu făcu 
decât să-i sporească mânia. Livid, zbârnlit, cu ochii aruncând 
fulgere, izbucnind cu o voce neomenească, adresându-se 
celorlalţi trei: 

— Cine vrea să-i urmeze? 

Aceştia-i  răspunseră printr-un torent de înjurături, 
ridicându-se în picioare în aceeaşi clipă. 

— Nimeni să nu mişte! ordonă Beaurevers, văzând că 
vicontele de Ferrière şi cei patru oameni ai săi sunt gata de 
atac. 

Şi singur, înfruntă atacul celor trei. De altfel, înfruntarea a 
fost destul de scurtă. Din doi pumni bine plasați, doi soldăţoi se 
încovrigară pe podea. Al treilea atins cu forţă în piept, ateriza 
curând lângă prietenii lui. 

Toată acţiunea nu a durat mai mult de zece secunde. 

Respirând adânc, Beaurevers exclamă: 

— Ei da!... Asta parcă te face să vrei să trăieşti!... 

Accesul de furie îi trecuse. Tăcut, Beaurevers îşi privea 
victimele întinse pe podea fără nici o urmă de bucurie... Aşteptă 
câteva clipe, până când cei trei se ridicară cu greutate. Privindu- 


i fix, nu le adresă nici un cuvânt, dar atitudinea sa le dădea de 
înţeles că le stă la dispoziţie în cazul în care ar dori revanşa, 
lucru pe care cei trei soldăţoi se feriră să-l ceară. 

Văzând acestea, Beaurevers se întoarse spre însoțitorii săi 
şi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, le spuse cu tonul lui 
autoritar: 

— Acum putem pleca. 

Ajunşi în strada Chemin-aux-Clercs, o luară la stânga, 
îndreptându-se spre poarta Nesle. Beaurevers şi Ferrière 
mergeau în frunte. Cei patru, potrivit obiceiului, îi urmau la 
câţiva paşi distanţă. 

Făcură astfel cam douăzeci de paşi, fără să se grăbească. 
Răspunzând unei întrebări a lui Ferrière, Beaurevers spunea cu 
vocea sa liniştită, referindu-se la Malicorne şi la prietenii 
acestuia: 

— Ei nu! Erau beţi... Nu văd altă explicaţie. Pariez că odată 
dezmeticit din beţie. Malicorne îşi va regreta cuvintele. Şi asta 
numai dacă-şi va aminti de întâmplare. 

De-abia îşi termină spusele, când în spatele lor se auzi 
zgomotul alergării mai multor oameni şi strigăte sălbatice: 

— Pe ei! Pe ei! Ucide-i! Ucide-i! 

Se întoarseră dintr-o mişcare. 

Cei cincisprezece soldaţi ai lui Malicorne, cu spadele în 
mână, îi urmăreau în fuga mare. În fruntea lor, aţâţându-i cu 
acele strigăte, se afla Malicorne, urmat de cei trei amici. 

Beaurevers îi recunoscu imediat. Rece, cu un surâs 
înfricoşător, spuse: 

— Hotărât lucru, îmi convine de minune că soldăţoiul ăsta o 
caută cu lumânarea. Ce facem, îi aşteptăm? Mai spuse el cu un 
surâs zeflemitor. 

— Nu, pe toţi dracii! strigă Ferrière care ardea de 
nerăbdare, să-i atacăm!... 

Şi atacară. 

Primii doi pe care-i întâlniră erau doi dintre prietenii lui 
Malicorne. Două încrucişări rapide de spade şi cei doi soldăţoi 
căzură morţi. Îi aveau acum în faţă pe Malicorne şi al treilea 
prieten al său. Ceva ca un vârtej trecu prin faţa acestora; 
soldăţoiul căzu cu coapsa străpunsă, în timp ce Malicorne leșină 
în urma unei lovituri puternice în cap, dată de Beaurevers cu 
garda spadei. 


Din câteva salturi, cei doi se repeziră spre întâlnirea cu cei 
cincisprezece, acum lipsiţi de şeful lor. Îmbătat de plăcerea 
luptei, cu buzele-i fremătând şi nările dilatate, în timp ce ochii-i 
aruncau fulgere, Beaurevers lansă strigătul său de luptă: 

— Beaurevers! Regele loviturii frumoase! 

Şi Ferrière, excitat şi el, cu pletele în vânt, cuprins şi el de 
beţia luptei, striga cu toată forţa: 

— Beaurevers! 

Mai departe, în spatele celor cincisprezece, patru voci le 
răspunse: 

— Beaurevers! Beaurevers!... 

Cei patru, precauţi, lăsară soldaţii să-i depăşească, după 
care se luară pe urmele lor prinzindu-i acum la mijloc. 

Ciocnirea care s-a produs a fost înfricoşătoare. Prinşi între 
două grupuri, bieţii soldaţi se văzură pierduţi. Deja mai 
rămaseră teferi doar patru dintre ei, ceilalţi, leşinaţi, erau 
răspândiţi peste tot. 

Oprindu-şi cu un gest prietenii, Beaurevers le spuse celor 
rămaşi în picioare: 

— Hai, căraţi-vă... de data asta vă iertăm. Altădată gândiţi- 
vă de două ori înainte de a-l ataca pe Beaurevers. 

Nu mai aşteptară alt îndemn şi peste o clipă locul era 
curăţat. 

Privind corpurile întinse pe câmpul de luptă, Beaurevers 
rosti cu tristeţe: 

— Bieţi nefericiţi! 

— Faceţi bine că-i plângeţi, spuse Ferrière care-l auzise. Şi 
totuşi nu-i vina lor dacă acum sunteţi teafăr şi nevătămat. Aţi fi 
preferat să vă aflaţi în locul lor? 

Şi luându-se de braţ, îşi reluară drumul. Calmul şi liniştea 
pe care o degajau, n-ar fi făcut pe nimeni să creadă ciudata 
aventură prin care trecuseră, fiind numai la un pas de moarte. 

Cum se îndepărtară, Guillaume Pentecôte apăru ca prin 
minune pe câmpul de luptă. De unde ieşise? Numai el ar fi putut 
răspunde. Prudent, îi urmări de departe. 


Capitolul XVIII Strigătul de ajutor 


În timpul celor două zile care urmară, Beaurevers îl vizită 
pe Ferrière de mai multe ori la palatul acestuia. Prefera să se 
ducă acolo seara şi totdeauna era primit cu bucurie de viconte, 
încântat că găsise pe cineva cu care putea să discute despre 
dragostea să. 

Beaurevers părea că manifestă o înclinaţie deosebită 
pentru grădina palatului. Pretextând căldura înăbugşitoare, îl târî 
de multe ori după sine pe bietul viconte, iar dacă acesta nu se 
lăsa convins, se ducea singur. In timpul acestor două zile, fără a 
lăsa impresia, culese multe date despre palatul ducelui. De 
asemenea, îi cunoscu şi pe servitori, de care se făcu repede 
iubit prin banii pe care îi împărțea cu dărnicie, astfel încât 
aceştia se obişnuiseră curând să-l vadă cutreierând cele două 
palate ca la el acasă şi n-ar fi fost unul care să nu-i execute 
ordinele. 

În timpul acestor două zile contele de Luvru nu-şi făcu 
apariţia. Dar, cum Beaurevers se ducea în fiecare dimineaţă la 
Luvru şi cum, de fiecare dată avea câte o discuţie particulară cu 
regele, e de presupus că această absenţă a contelui era pusă de 
acord între ei. 

În cea de-a treia zi, o zi de vineri, contele îşi făcu apariţia. 
Bineînţeles că Ferrière fusese avertizat de acest fapt deoarece, 
în acea zi, se îndreptă spre strada Froidemantel, la palatul lui 
Nostradamus, cu intenţia precisă de a-l întâlni pe conte. 

În timpul ultimelor zile, vicontele nu încercase s-o mai 
întâlnească pe Fiorinda. Şi totuşi, gândurile-i fugeau numai la ea 
şi numai despre ea îi vorbea lui Beaurevers. Credincios tacticii 
pe care o adoptase, cavalerul se mulțumea doar să-l asculte 
păzindu-se ca de foc să pronunţe cuvântul căsătorie. De altfel, 
nici Ferrière nu pomenea de acest lucru. Numai că, fără să-şi 
dea seama, această căsătorie pe care la început o socotise 
imposibilă, acum îi părea foarte normală. 

Un singur lucru îl mai reţinea acum şi anume profundul 
respect pe care-l purta tatălui său. Respect care se asemăna în 
multe privinţe cu teama. Dar deja pasiunea-i era destul de 
puternică pentru a-l împinge să înfrunte discuţia pe care o 
presimţea furtunoasă. Nici măcar nu-şi dădea seama că 
momentul se apropia cu mare grabă când, pasiunea 
predominându-l, ar fi spulberat ca pe nimic orice teamă, respect 


sau prejudecată. Poate că, împins de dragoste, s-ar fi împotrivit 
chiar şi tatălui său. 

Dar, pentru moment, după cum am spus, teamă faţă de 
tatăl său era destul de mare. Şi asta-l făcea să caute instinctiv 
un sprijin moral pe lângă contele de Luvru, deoarece sprijinul lui 
Beaurevers, pe care era convins că-l are, nu-i era de ajuns. 

E sigur că Beaurevers îl pusese pe rege la curent cu 
problema vicontelui şi că, deja căpătase sprijinul Maiestăţii Sale, 
care fusese fermecat de gingăşia tinerei prezicătoare. 

lată de ce contele de Luvru nu-şi manifestă în nici un fel 
surpriza, aprobându-l pe viconte fără codeală, ba mai mult, 
chiar adăugă cu sinceritate: 

— Pe toţi dracii. Ar fi una din cele mai adorabile vicontese! 
Fiţi sigur că eu cunosc nu numai o mare doamnă care s-ar simţi 
mult micşorată dacă ar sta alături de această vicontesă! 

Şi, cu un hohot de râs tineresc, adăugă: 

— Nu regret decât un singur lucru: de a nu putea face şi eu 
la fel ca voi... La naiba, viconte, da, dacă ar fi fost numai după 
mine, ai fi avut un rival de temut şi cred că aş fi făcut din acest 
copil o contesă de mare preţ. 

Aceste, cuvinte-l ridicară în slăvi pe Ferrière. Dar, cum din 
fire era puţin gelos, întrebă pe un ton în care se simţea gelozia: 

— Şi ce vă împiedică, domnule conte? 

— Ha! Ha! izbucni contele, din ce în ce mai vesel, nu vă 
ambalaţi, viconte!... Întrebaţi-l pe cavaler, care vă va spune că 
nu aveţi a vă teme de nimic din partea mea. 

— Contele este căsătorit, spuse liniştit Beaurevers, astfel 
interpelat. 

— Da, din păcate, râse contele. Viconte, sunt legat pe vecie 
de lanţurile căsniciei. Şi ce-i mai rău, e faptul că sunt 
îndrăgostit, nebuneşte de cea care-mi poartă numele. Urmând şi 
eu exemplul cavalerului, aici de faţă, credinţa faţă de femeia pe 
care o iubesc e un lucru sfânt la mine. inseamnă că nu vă pot fi 
rival. 

Şi toţi trei izbucniră într-un hohot vesel. Şi Ferrière, de- 
acum liniştit, declară cu o convingere profundă: 

— Atunci, suntem trei care împărtăşim acest lucru în acest 
veac al nostru. Simt că-i voi fi credincios până la moarte. 

— Ei asta-i! spuse contele, nu fără un grăunte de maliţie, 
totul ar fi bine şi frumos dar, după câte mi se pare aţi uitat să 


consultaţi pe principala interesată... Cine v-a spus că va accepta 
să devină vicontesă? 

Ferrière păli şi-l privi pe Beaurevers cu un aer implorator. 

— Ei! Îl linişti cavalerul, nu cred că va fi prea greu de 
convins. Oricum, sunt de părerea contelui; e vorba de o 
problemă pe care o veţi lămuri cât mai curând posibil. Şi dacă 
sunteţi într-adevăr convins... 

— Plec chiar acum, i-o tăie Ferrière repezindu-se şi 
apucându-şi mantaua şi pălăria, de-abia având timpul să-şi ia 
rămas bun de la cei doi. 

Dar, alergând spre uşă, Beaurevers îl opri: 

— Ştiţi unde-o puteţi găsi acum? 

— Cred că pe străzi, ca data trecută... O voi căuta. 

Cumpănind câteva momente, ca pentru a îndepărta orice 
scrupul, Beaurevers îi spuse, ridicând din umeri: 

— Duceţi-vă mai întâi în strada Marais din cartierul Saint- 
Germain. Locuinţa Fiorindei se află în penultima casă, pe partea 
stângă. Nu vă pot da indicaţii mai precise, deoarece nici eu n- 
am fost acolo. Totuşi, ştiu că acolo locuieşte. 

— E mai mult decât îmi era necesar! Mulţumesc, cavalere. 

Şi Ferrière ieşi în fugă, de parcă ar fi fost ameninţat de toţi 
diavolii infernului. 

După ce ieşi, Francisc spuse, surâzând: 

— Nici măcar nu ştie ce plăcută surpriză îi rezervă căsnicia. 

— Oh! exclamă Beaurevers, dar nici măcar nu s-a celebrat 
căsătoria asta. Şi ceva mă face să cred că nu se va face... dacă 
regele nu va interveni. 

— Ei bine, îl asigură Francisc, regele va interveni. Şi când îşi 
va manifesta voinţa, toată lumea va trebui să asculte. 

— Chiar şi domnii de Guise? întrebă Beaurevers, privindu-l 
drept în ochi. 

Un val de sânge îi invadă faţa lui Francisc. 

— Domnii de Guise, ca oricare alţii, vor trebui să se 
supună.. 

Şi uitându-şi pe moment rolul care-l juca, luă o altă mască, 
aceea a regelui care era: 

— Ah! Măcar de-aş fi sigur că voi trăi... Atunci se va vedea 
cât timp îi voi tolera în regatul meu pe domnii de Guise, care vor 
să fie stăpâni în locul meul!... Jur pe Dumnezeu că, în acest caz, 


oricare ar îndrăzni să-şi ridice capul în faţa mea, voi face să 
cadă acel cap pe eşafod. 

În acel moment, Beaurevers fu anunţat că o femeie în 
vârstă, spunând că este trimisă de Fiorinda, cere să fie primită. 

Auzind numele fetei, Beaurevers întrebă din priviri pe 
Francisc care, devenind deodată atent, îi făcu semn să 
primească mesageră. În timp ce servitorul ieşea pentru a o 
introduce, Beaurevers explică regelui: 

— Dacă Fiorinda trimite o mesageră aici, înseamnă că e în 
primejdie. 

Femeia care fu introdusă, avea în jur de şaizeci de ani. Făcu 
o reverență şi fără a se arăta intimidată, spuse cu o voce 
armonioasă, pe un ton misterios: 

— Poate că voi sunteţi, domnilor, seniorul conte de Luvru şi 
seniorul cavaler de Beaurevers? 

— Da, domnul e contele de Luvru şi eu sunt, într-adevăr, 
cavalerul de Beaurevers. 

— În acest caz, cu dumneavoastră trebuie să vorbesc, 
spuse bătrâna, cu o mulţumire vizibilă. 

Şi cu acelaşi ton misterios, acum mai degrabă neliniştit, 
continuă: 

— Am venit să vă spun, domnilor, Dumnezeu să vă aibă în 
pază, că dacă doriţi ca frumoasa Fiorinda să nu fie ucisă, trebuie 
să-i veniţi în ajutor numaidecât. 

— Şi cine o ameninţă? întrebă Beaurevers alarmat. Ce i s-a 
întâmplat? 

— Nu ştiu ce să vă răspund, mai ales că ea nu mi-a spus 
nimic în privinţa asta. E o fetiţă destul de discretă şi puţin 
vorbăreaţă în ceea ce priveşte persoana să. Dar să vă repet, 
cuvânt cu cuvânt, ceea ce mi-a spus; slavă Domnului, memoria 
încă nu m-a lăsat. 

Pe Beaurevers, care nu prea era răbdător din fire, vorbăria 
bătrânei începuse să-l calce pe nervi, aşa încât o întrerupse 
aspru: 

—  Vorbiţi, doamnă şi pentru numele lui Dumnezeu, 
încercaţi să fiţi cât mai lămuritoare. 

Fără a se intimida, bătrâna continuă netulburată: 

— Trebuie să vă mărturisesc, tineri gentilomi, că locuiesc la 
acelaşi etaj cu Fiorinda. Da, suntem vecine. Trebuie să vă mai 
mărturisesc, cu mâna pe inimă, că acest copil mă ajută 


adeseori, atât cât poate. Fiindcă ştie că sunt bătrână şi 
neputincioasă şi că lucrul pe care-l pot face, devine din ce în ce 
mai rar. Fără ea, de multe ori m-aş fi culcat flămândă. Ei bine, v- 
am spus toate astea pentru a vă arăta că m-aş arunca şi-n foc 
pentru ea. 

— Bine, doamnă, continuaţi, dar mai pe scurt! bombăni 
Beaurevers. 

— Pe scurt, tinere senior, trebuie să vă spun că Fiorinda a 
intrat la mine în casă în dimineaţa asta. Era palidă, tristă... De la 
primă privire am văzut că i s-a întâmplat ceva rău. "Mamă 
Angelica, mi-a spus ea, dacă nu mă ajuţi, sunt pierdută. Te rog, 
fă-mi un serviciu! - Sigur că da, copilule, i-am răspuns eu! 
Vorbeşte! Despre ce-i vorba? - Ei bine, mi-a spus ea, trebuie să 
te duci în strada Froidemantel, în spatele Luvrului. Vei întreba 
de palatul Nostradamus. Toată lumea îl cunoaşte şi prima 
persoană pe care-o vei întâlni ţi-l va arăta. Ajunsă acolo, vei 
cere să vorbeşti cu seniorul cavaler de Beaurevers şi cu seniorul 
conte de Luvru, spunându-le că vii din partea mea. Le vei spune 
că sunt ameninţată de o mare primejdie şi că, dacă nu vor sosi 
aici înainte de ora cinci pentru a-mi veni în ajutor, voi fi 
dezonorată, moartă chiar, deoarece nu voi supravieţui 
dezonoarei. Le vei spune, asta pentru ca să înţeleagă şi să vă 
creadă, le veţi spune că este vorba de o uneltire a baronului 
de..." 

Pe toţi sfinţii! Nu-mi mai amintesc numele!... Ei, hai, care o 
fi...! Staţi... parcă începe cu Ros... Ros... 

— Rospignac! strigă Beaurevers. Nici nu mă îndoiam! 

— Rospignac! Asta e! strigă bătrâna bucuroasă. 

Şi încercă să-şi reia explicaţiile. Dar deja Beaurevers era 
dumirit. Privind pendulă, exclamă: 

— E aproape trei, avem destul timp. 

Şi, tăind elanul femeii: 

— Spuneţi-mi, doamnă, Fiorinda la ce oră v-a vizitat? 

— Păi, nu de prea mult timp. Doar cât am făcut din strada 
Marais până aici, cavalere. Şi nici măcar nu m-am oprit în drum. 

Căutând în pungă, Beaurevers strecură câteva piese de aur 
în mâna bătrânei, spunându-i: 

— Ei bine, doamnă, întorceţi-vă lângă Fiorinda şi spuneţi-i 
să fie liniştită. În mai puţin de o oră vom fi acolo. 


Bătrâna se retrase, acoperindu-i cu binecuvântări. Avea şi 
de ce: cu ce primise de la cavaler, putea trăi liniştită o lună de 
zile. 

— Ei bine, domnule conte, spuse Beaurevers când aceasta 
ieşi din cameră, dacă doriţi, vă însoțesc la Luvru... De altfel mi-e 
în drum şi nu-mi va răpi decât cinci sau şase minute. 

— Ah! Asta nu, protestă vehement Francisc. Frumoasa 
Fiorinda l-a chemat în ajutor şi pe contele de Luvru, aşa încât, 
vă însoțesc, cavalere. 

Beaurevers avu un gest de nemulţumire. 

— Dar, monseniore, nu credeţi că... 

— Ei, pe toţi sfinţii! îl întrerupse contele, dimpotrivă, 
cavalere, simt aventura, lupta, nu-mi răpi plăcerea asta... 

— Dacă ar fi vorba numai de plăcere, sire, dar s-ar putea să 
fie vorba de ceva mai grav, spuse Beaurevers pe un ton tăios. 

— Cu voi alături, cavalere, pot da lovituri, nu să le şi 
primesc, îi replică Francisc convins. 

— Şi dacă ar fi vorba de o capcană? 

— O veţi dejuca. 

— Monseniore!... 

— Aici nu-i nici un monsenior!... Nu-i decât Contele de 
Luvru care nu-şi va părăsi prietenul, cavalerul de Beaurevers!... 
Asta e, merg cu voi!... Fiindcă o vreau... şi cine poate să ştie, 
poate nu se va întâmpla nimic rău. 

— Chiar o doresc, pe toţi sfinţii! spuse destul de violent 
Beaurevers. 

Văzând figură dezamăgită a lui Francisc, izbucni într-un 
hohot de râs nepăsător: 

— Ei la dracu'! Fie ce-o fi!... Vom vedea noi la urmă. 

Se echipară de luptă şi Beaurevers cercetă cu atenţie 
spada şi pumnalul lui Francisc. Mulţumit de cele văzute, îi 
desfăcu mantaua şi apoi haina, cercetându-i cu aceeaşi minuţie 
şi cămaşa de zale. După ce se asigură că şi aceasta se află în 
bună stare, îi aranjă la loc ţinuta. 


Capitolul XIX Capcană 


Strada Froidemantel nu era chiar aşa de lungă. Tinea din 
dreptul străzii Saint-Honore până spre strada Beauvais. Aceasta 
din urmă mergea paralel cu Sena, prin spatele Luvrului. Şi 
înspre această stradă, Beauvais, se îndreptă bătrâna care-şi 
zicea Angelica, după ce ieşi din palatul lui Nostradamus. 

Ajunsă în strada Beauvais, o luă la dreapta şi, după câţiva 
paşi, ajunse în strada Saint-Thomas care şi ea, mergea paralel 
cu strada Froidemantel. Acolo o luă la stânga şi trecu prin faţa 
bisericii Saint-Thomas. 

Biserica Saint-Thomas se găsea spre capătul străzii, pe 
partea dreaptă, în consecinţă aproape de cheiul Senei. Vivazi, 
aproape faţă-n faţă cu biserica, se mai găseau doar trei case, 
ceva mai retrase faţă de stradă. Această amplasare a lor dădea 
naştere unui unghi destul de mare care putea permite 
adăpostirea cu uşurinţă a unei trupe destul de numeroase şi pe 
care n-o puteai descoperi decât atunci când nu mai aveai 
scăpare. În acea vreme, Parisul era plin de asemenea unghere 
primejdioase, favorabile tâlharilor de toate soiurile. 

Şi totuşi, în acest ungher ascuns, nu se afla o trupă, ci doar 
un singur om. Şi individul nu era altul decât Guillaume 
Pentecôte spre care bătrâna se îndreptă fără să şovăie un singur 
moment. Şi iată ce discutară: 

— Ei bine? 

— S-a făcut. 

— l-ai văzut pe amândoi? 

— Doar ţi-am spus că s-a făcut! 

— Eşti sigură?... N-au mirosit capcana? 

— Hm... nu cred. Din partea mea, cred că nu va trece mult 
timp şi-i vei vedea trecând. 

— Vor traversă cu bacul? 

— Cred că nu vor să întârzie traversând cu piciorul atâtea 
poduri. 

— Bine. Ţine. Şi aici se auzi un clinchet argintiu. Şi acum, că 
eşti plătită, să dispari! 

Nu ştiu cum s-a făcut, dar bătrâna, ca prin minune, dispăru 
în aceeaşi clipă. 

În ce-l priveşte, Guillaume Pentecâte o luă din loc cu paşi 
grăbiţi. Numai că, despre el, ştim înspre ce parte o luă. Nu prea 
departe, de altfel, până la cheiul Senei. 


Acolo îl aştepta Rospignac, ţinându-şi calul de frâu, căruia 
Guillaume Pentecôte îi povesti toată tărăşenia pe care o aflase 
de la bătrână. Faţa baronului se lumina de o bucurie sinistră şi 
bombăni: 

— De data asta cred c-am pus mâna pe ei!... Soarta mi-a 
surâs. 

Şi cum bacul se afla la doi paşi de el, încredința frâul calului 
lui Guillaume Pentecôte şi urcă la bord. Scoţând din buzunar o 
hârtie, o puse sub nasul podarului, vorbindu-i în acelaşi timp. 
Bietul om, auzind ce-i spune baronul, privi cu teamă sigiliile 
aplicate pe hârtie şi se înclină cu respect. Dar cum pe faţă i se 
citea un aer de disperare, Rospignac îi aruncă o pungă plină şi-i 
întoarse spatele, coborând de pe bac. Acest gest avu darul să-i 
schimbe definitiv intenţiile podarului care, aruncându-se asupra 
pungii şi înhăţând-o, rânji satisfăcut. 

O dată ajuns pe chei, baronul se îndreptă spre Pentecôte, îi 
spuse câteva cuvinte, după care sări în şa şi plecă în fuga mare. 
În câteva minute ajunse la palatul Châtelet, pătrunse pe poartă 
şi dispăru pe sub marea galerie. Nu mai fu văzut ieşind de acolo. 

Nu trecuseră nici două minute de când îl părăsise că, 
Guillaume Pentecôte văzu apărând pe Beaurevers şi pe contele 
de Luvru. Şi, în colţul unde se afla ascuns, rânji: 

"Pe cizmele mele, era şi timpul!... Acum, m-am mai liniştit... 
şi maica Culot este, pe cinstea mea, cea mai mare hoaşcă." 

Se pare că ăsta era, fie numele, fie porecla dată bătrânei. Şi 
numele acesta nu era chiar aşa de "îngeresc": ca cel cu care se 
recomandase lui Beaurevers. 

Beaurevers şi contele de Luvru se apropiau grăbiţi de bac. 
Mai erau şi alţi călători care voiau să traverseze Sena şi 
aşteptau în apropierea scărilor care coborau până la mal. 
Podarul părea foarte preocupat cu unele manevre şi nu-i lăsa să 
urce. Bruftuluit de cetăţeni, le răspunse ursuz că avea unele 
probleme şi că trebuia să facă neapărat câteva reparaţii şi asta 
cât mai grabnic cu putinţă. Reparaţiile nu vor dura prea mult. In 
două ore va relua traversarea. 

Blestemând, călătorii se lăsară păgubaşi şi se împrăştiară. 

Arătându-se nemulţumit de acest incident, Francisc fu 
liniştit de Beaurevers, care-i spuse: 


3 Joc de cuvinte: Angelica - îngeresc, angelic (fr.) (N.T.) 


— Ei, n-avem decât să traversăm pe pod. În schimb, vom 
ajunge la timp şi asta-i ceea ce dorim. 

Şi o luară în grabă pe chei, spre cel mai apropiat pod. 

Guillaume Pentecâte nu-i urmări ci se mulţumi să facă un 
semn unui fel de bătăuş care părea că-şi cască gura spre casele 
din apropiere. Şi individul se luă imediat pe urmele lor. 

In cea mai mare grabă, Pentecâte se îndreptă spre un 
bărbat ce se plimba gânditor, ţinându-şi calul de căpăstru. 
Individul se afla acolo pentru a-l aştepta deoarece, imediat ce-l 
văzu apropiindu-se, îi ieşi în întâmpinare. Imediat, Guillaume 
Pentecôte îi spuse câteva cuvinte pe un ton de comandă, sări în 
şa şi, cu câteva lovituri de pinteni, plecă în fuga mare. 

La rândul său şi individul o luă grabnic din loc. 

Curând îl ajunse din urmă pe bătăuşul pus să-i urmărească 
pe Beaurevers şi Francisc şi i se alătură. Tot pălăvrăgind, cele 
două lichele nu părăseau nici o clipă din priviri pe cavaler şi pe 
conte. 

Luând-o pe drumul pe care-l aleseseră, cei doi trebuia să 
treacă neapărat prin faţa palatului Châtelet, ceea ce şi făcură, 
de altfel. După ce traversară podul Change, ajunseră în insula 
Cite. 

De la înălţimea ferestrei la care se postase, Rospignac 
pândea sosirea lor. De cum îi văzu apărând, închise fereastra şi 
spuse câteva cuvinte celor două persoane care aşteptau în 
cameră. Acestea erau domnul de Bragelonne, însărcinatul cu 
afacerile criminale şi domnul Gabaston, şeful pazei. 

Toţi trei coborâră în curte, unde se afla adunată o trupă 
destul de numeroasă. Un locotenent al prinţului de la Roche-sur- 
Yon, guvernatorul Parisului, îi comandă, însărcinatul cu afaceri 
criminale şi comandantul pazei se îndreptară spre acesta şi-i 
dădură câteva ordine, moment în care Rospignac se eclipsă. 

Cei doi tineri încă nu apucaseră să traverseze insula, când 
trupa se alinie şi ieşi din palatul Châtelet. 

În fruntea trupelor se afla Bragelonne, urmat de cincizeci 
de arcaşi. II urma Gabaston care comanda o trupă de cincizeci 
de oameni călări şi o sută cincizeci de pedeştri. Locotenentul, 
care încheia coloană, era urmat de optzeci de gărzi. În total, 
aproape trei sute de oameni. 

In timpul acesta, Beaurevers şi Francisc se aflau în strada 
Saint-Andreâ-des-Arts, îndreptându-se spre poarta Buci. Erau 


departe de a-şi închipui ce furtună îngrozitoare urma să se 
dezlănţuie. 

În josul străzii, departe în spatele lor, cei trei sute îi urmau 
cu paşi grei care făceau să vibreze geamurile locuinţelor prin 
dreptul cărora treceau. 

Pe măsură ce aceştia înaintau, din cele mai neaşteptate 
ascunzişuri ieşeau la vedere indivizi cu figuri înspăimântătoare, 
înarmaţi cu topoare, cu bâte, cu sulițe, cu halebarde şi cu cuțite. 
Şi toată această armată de demoni, urma îndeaproape, aproape 
călcându-le pe călcâie, pe cei trei sute de ostaşi. 

Şi-n tot timpul urmăririi se puteau auzi zgomote sinistre, ca 
un fel de tunete surde. Era mulţimea, înştiinţată nu se ştie cum 
şi care-şi arăta sentimentele-i duşmănoase. Uneori se auzeau 
izbucnind strigăte: "Hoţilor! Bandiţilor! Ereticilor! Nelegiuiţilor!”. 

Şi atunci, cei trei şefi ai trupei, se întorceau spre 
manifestanți şi cu o voce poruncitoare le ordonau: 

— Tăcere! 

Şi mulţimea tăcea. Un fel de instinct le spunea că va urma 
o hăituială şi că vânatul nu trebuie speriat. 

De acum, Beaurevers şi Francisc ajunseseră în strada 
Marais, intrând în penultima locuinţă. Acolo, după cum am aflat, 
locuia Fiorinda. Casa avea trei etaje. Tânăra locuia la mansardă. 

Beaurevers şi Francisc urcară numai ei doi, în timp ce 
Tringuemaille, Bouracan, Strapafar şi Corpodibale rămaseră jos. 
Cuprins de o presimţire ciudată, înainte de a urca, Beaurevers le 
ordonă celor patru să fie cu ochii în patru. 

Scara, destul de lată şi lină devenea, începând cu al doilea 
etaj, îngustă şi abruptă încât Beaurevers şi Francisc trebuiră să 
urce unul în spatele celuilalt. Beaurevers urca primul şi Francisc, 
înțelegând motivul, surâse. 

— Ei, ciudat, pe etajul ăsta nu-i decât o uşă, exclamă 
Beaurevers de cum ajunse la al doilea etaj. 

— E chiar foarte bine, nu ne putem înşela asupra adresei, 
spuse Francisc, râzând. 

Dar Beaurevers nu râdea. Chiar deveni palid. Ceea ce 
Francisc uitase, sau poate că nici nu-i dăduse atenţie, era faptul 
că bătrâna locuieşte pe acelaşi etaj cu Fiorinda. Deoarece pe 
etaj nu se afla decât o uşă, asta însemna că bătrâna minţise. 
Dar ce motiv avea să mintă? 


Răspunsul era mai mult decât evident. Îi atrăsese într-o 
capcană. 

Trebuia să ia o hotărâre rapidă. Dar pentru asta trebuia să 
cunoască condiţiile capcanei şi unde era ea ascunsă. Se afla 
oare în spatele uşii, a singurei uşi de la acel etaj? 

Toate aceste gânduri îi trecură prin minte ca fulgerul. 

Drumul lor pe scară nu trecuse neobservat. Adică, nici 
măcar nu încercaseră să înăbuşe zgomotul paşilor şi să 
vorbească în şoaptă. Oare să fi fost auziţi din spatele uşii 
închise? Se afla acolo cineva? Şi dacă da, cine? 

Cu un gest grăitor, Beaurevers îl opri pe Francisc, făcându-i 
semn să tacă. Şi Francisc, înțelegând că urma să se întâmple 
ceva neobişnuit, îl ascultă docil. 

Dintr-un salt tăcut, Beaurevers se opri lângă uşă, studiind-o 
cu atenţie. La doi paşi în urma sa, Francisc îl privea curios. 

Dar nu reuşi să studieze prea mult timp uşa, deoarece 
aceasta se deschise brusc. 


Capitolul XX Pe etaj 


Uşa, deschizându-se în toată lărgimea sa, pe prag apăru 
Guillaume Pentecôte, care le spuse pe un ton batjocoritor: 

— Nu vreţi să vă daţi osteneala să intraţi, nobili seniori? 

Beaurevers nu aşteptă sfârşitul frazei şi pumnul său porni 
ca o ghiulea. Dar nu întâlni decât aerul şi ar fi căzut, dacă nu s- 
ar fi sprijinit instinctiv de tocul uşii. 

Guillaume Pentecôte prevăzuse lovitura. Trecându-i pe sub 
braţ, rânji batjocoritor: 

— Cunoaştem lovitura... chiar ştim şi s-o parăm. 

Şi îndreptându-se, strigă: 

— Pe ei! Hai, voi ăştia, pe ei!... 

In interiorul apartamentului se auzi o uşă dată de perete cu 
violenţă. O busculadă, strigăte şi zgomotul unei năvăliri... După 
care urmă un cor de înjurături şi de blesteme care se spărgea 
de uşa de la intrare, închidă ca prin farmec. 


Beaurevers reuşise să închidă uşa. Şi pumnul lui, ca o 
cătuşă de oţel, se înţepenise pe clanţă, menţinând-o nemişcată, 
în vreme ce indivizii din interior încercau forțarea ei. Şi-şi 
spunea: 

"Trebuie să rezist, trebuie să câştig timp, măcar câteva 
secunde... E vorba de salvarea lui." 

În aceste momente dramatice, unicul său gând era salvarea 
regelui. 

Guillaume Pentecôte părea că nici nu-l ia în seamă pe 
cavaler. De el trebuia să se ocupe oamenii lui. Singurul său gând 
era să-l ucidă pe celălalt, care i se părea mai puţin primejdios 
prin tinereţea sa şi căruia socotea că-i va veni uşor de hac. 
După asta, era destul timp să se ocupe şi de Beaurevers. Şi nu- 
şi mai pierdu timpul. Imediat după ce aruncase chemarea la 
luptă, îşi trase pumnalul şi se aruncă asupra lui Francisc. Acest 
gest fusese concomitent cu blocarea uşii pe care o executase 
Beaurevers. 

E de la sine înţeles că aceste mişcări fiind simultane, 
Pentecôte, aflat între cei doi şi cu spatele la cavaler, nu văzu ce 
se întâmpla cu Beaurevers. 

Pumnalul cobori asupra lui Francisc cu viteza fulgerului. 

Oricât de rapidă ar fi fost mişcarea, Francisc o văzu şi se 
feri aruncându-se într-o parte. Când Guillaume Pentecôte voi s-o 
repete, întâlni în cale lama unei spade al cărei vârf îi atinse 
beregata. 

Se dădu înapoi, înjurând furios, scoţându-şi la rândul său 
spadă. 

Dar mişcarea sa de recul îl apropie de Beaurevers, căruia 
nu-i mai dădea nici o atenţie. Cramponat cu ambele mâini de 
mânerul clanţei, cavalerul cu capul întors, vedea tot ce se 
întâmpla în spatele său, gata să intervină în orice moment. Şi i 
se păru că acest moment tocmai sosise. IÎntâlnind privirea lui 
Francisc, îi comandă printr-un gest: "Atenţie!" 

Francisc, în timp ce încrucişa lama cu Guillaume Pentecôte, 
făcu un pas lateral. 

În acelaşi moment, Beaurevers atacă sălbatic cu piciorul. 

Lovit cu forţă în rinichi, Guillaume Pentecôte lăsă să-i scape 
un urlet de durere şi dispăru în josul scărilor ca o ghiulea, 
ajungând până la etajul de dedesubt. Se pare că fusese atins 
serios, deoarece rămase nemişcat, în spatele uşii, pe care 


Beaurevers încerca s-o blocheze în continuare, se auzeau 
strigăte şi înjurături furioase. Uşa, când se întredeschidea, când 
se închidea la loc. De mai bine de o jumătate de minut cavalerul 
reuşea acest tur de forţă, dar acum era aproape sleit. 

Francisc se apropie de el pentru a-l ajuta, dar cavalerul îi 
spuse gâfâind: 

— Fluierul!... Fluierul!... 

Şi Francisc înţelese! Şi strecură mâna în buzunarul vestei 
cavalerului şi apucă fluierul de argint pe care-l văzuse de atâtea 
ori. 

Pe palier se afla şi o ferestruică, mai degrabă o lucarnă. 
Dintr-un salt, Francisc se repezi asupra ei, o deschise şi, scoțând 
capul afară, fluieră ascuţit. Lucarna dădea înspre strada Marais. 

Imediat după ce lansă semnalul, regele se întoarse lângă 
Beaurevers. Cavalerul era la capătul puterilor, cu sudoarea 
şiroindu-i pe faţă. Nu putea rezista prea mult, de acum înainte, 
efortului supraomenesc. Ochii-i injectaţi de sânge arătau regelui 
un ungher format din rampa scării care cobora şi nivelul etajului. 

Şi Francisc îi înţelese din nou îndemnul. 

Se postă acolo, cu spatele sprijinit bine, ţinând cu forţă 
spada şi pumnalul în mâini. 

Beaurevers îşi adună pentru ultima oară toate forţele în 
timp ce regele se mira: de ce nu părăsea odată nenorocita aia 
de uşă care-i sfârşise puterile? 

Dar cavalerul avea o idee. Îşi adunase forţele pentru un 
ultim efort. Mai trase încă o dată puternic de clanţă, după care 
împinse cu toată forţa uşa, aruncându-se înainte. 

Câteva urlete de durere arătară că manevra îi reuşise: asta 
însemna că uşa, aruncată cu violenţă înapoi, zdrobise de perete 
doi sau trei din turbaţii care voiau cu tot dinadinsul să iasă. 

Odată reuşită mişcarea, Beaurevers se aruncă înapoi, 
aproape de Francisc. Dar, neprevăzutul acestei manevre îi 
fusese favorabil: spadasinii care până atunci se înverşunaseră 
să iasă, acum, văzând că uşa fusese de fapt deschisă din afară, 
ezitau. 

Cele câteva secunde pierdute de aceştia îi permiseră 
cavalerului să-şi recapete puterile. Aruncând o privire spre 
Francisc, îl văzu hotărât la orice. 


— Fiţi atent, monseniore, cu nici un chip nu trebuie să ne 
lăsăm pielea aici... Dau nu uitaţi cine sunteţi şi faptul că nu aveţi 
dreptul să vă riscaţi viaţa. 

Altceva nu mai avu timp să spună căci spadasinii ieşiră 
buluc, invadând palierul. Totul însoţit, bineînţeles, de înjurături, 
ameninţări şi îmbrânceli. 

Asta-i mai întârzie câteva secunde. Indivizii se mirau de 
lipsa lui Guillaume Pentecôte, şeful lor. Tot aşa cum se mirau 
văzându-i pe cei doi gentilomi, unul lângă altul, hotărâți să 
reziste. Din uimirea lor se vedea faptul că se aşteptau să 
găsească treabă făcută cel puţin pe jumătate. 

"E bine că mai întârzie şi dă timp lui Trinquemaille şi 
celorlalţi să ne vină în ajutor", îşi spuse Beaurevers. 

Dar întârzierea nu fu chiar atât de îndelungată după cât şi- 
ar fi dorit-o cavalerul. Spadasinii atacară brusc. 

Era o năvălire dezordonată, fără nici o ordine sau înţelegere 
prealabilă. Erau cam cincisprezece oameni înghesuiți într-un 
spaţiu strâmt. Mai mult se împiedicau decât se ajutau şi nici 
măcar nu-şi dădeau seama. Fiecare voia să lovească, fără a-i 
păsa de vecinul său. Toţi îl vizau pe Beaurevers, deoarece li se 
promisese o recompensă grasă pentru a-l prinde de viu şi acum 
îşi dădeau toată silinţa. 

Şi dacă ei nu-şi dădeau seama, Beaurevers observă 
imediat, deoarece le spuse batjocoritor: 

— Uşurel, mieluşeilor, nu faceţi decât să vă înăbuşiţi unul 
pe altul!... Domnule conte, ce-ar fi să-i mai rărim pe caraghioşii 
ăştia? Aşa vor avea mai mult aer. 

Şi-i răriră: făcură doi paşi înainte şi atacară la grămadă. 
Cavalerul dobori doi inşi, unul cu vârful spadei şi pe celălalt cu 
tăişul. Francisc, care-l urmărea cu atenţie, dobori şi el unul, 
strigând triumfător: 

— Încă unul mai puţin! 

— Şi cu doi, trei în total! completă Beaurevers. Ei, acum vă 
simţiţi mai în largul vostru?... 

Urmă o explozie de înjurături: "Pe coarnele diavolilor! Pe 
maţele papei", amestecate cu o rafală de insulte: "Ereticilor! 
Hughenoţi buni de spânzurătoare!" şi altele tot atât de 
suculente. 

Toate acestea erau acoperite de vaietele răniților, după 
care urmă o retragere dezordonată. 


— Atenţie, avertiză unul din bandă, diavolii ăştia ştiu ceva 
meserie! 

— Tu ai spus-o! Îl aprobă Francisc, care ardea de dorinţa de 
a-şi plasa zeflemelile, după cum îşi plasase şi lovitura de spadă. 

— De ce eretici? De ce hughenoți buni de spânzurătoare? 
se miră Beaurevers. Suntem buni catolici, pe toţi dracii! 

— Pe ei! urlară spadasinii. 

Şi atacară din nou. Dar de această dată, cu mai multă 
rânduiala. Lăudabil efort, dar care nu le sluji prea mult. 

Făcând doi paşi înainte, pentru a-l acoperi pe rege, 
Beaurevers îşi strigă obişnuita chemare la luptă: 

— Beaurevers! Regele loviturii frumoase! 

Şi Francisc, ca leul care simte mirosul sângelui, i se alătură, 
strigând: "Beaurevers!" 

Ca prin minune, din josul scărilor răsună ecoul chemării 
celor doi, mult mai puternic: "Beaurevers!" 

Şi imediat, pe scena de luptă năvăliră trei diavoli 
dezlănţuiţi, însoţindu-şi apariţia prin trei înjurături diferite, dar 
strigate în acelaşi timp: "Blestemaţii! Ah! Nemernicii! Ah! Pe toţi 
dracii!" 

Erau Bouracan, Corpodibale şi Strapafar care năvăliseră 
asupra bandei, luându-i prin surprindere. Lovitura era 
îndrăzneață, deoarece spadasinii îşi abandonară adversarii 
iniţiali pentru a face faţă noului duşman, pe care-l credeau mult 
mai numeros. 

De această dată, fu rândul lui Beaurevers şi Francisc să-i 
atace pe la spate. Considerând partida câştigată, Beaurevers se 
mulțumea să-i ameţească cu lovituri date cu garda spadei sale 
care, trebuie s-o mărturisim, era destul de grea. 

În acţiunea sa nu era singur. Bouracan găsise, naiba ştie 
unde, o bâtă de fier cu ajutorul căreia zdrobea capete, braţe, 
piepturi. 

Era un adevărat masacru. În scurt timp, scara şiroia de 
sânge. Răniţii, clătinându-se inconştient în efortul luptei, 
scoteau vaiete zgomotoase. Cei care erau zăpăciţi de loviturile 
primite strigau fie după ajutor, fie încurajări, fără să-şi dea 
seama ce spun. 

Câteva secunde mai târziu, îngroziţi, se retraseră în cea 
mai mare grabă. 


Capitolul XXI Locuinţa Fiorindei 


Lui Francisc, beţia victoriei i se urcase la cap. Pe drept 
cuvânt, se purtase vitejeşte şi cu mult succes, încă de la sosirea 
lui Bouracan, Strapafar şi Corpodibale, Beaurevers considerase 
partida câştigata şi, ca atare, îl lăsase pe rege să-şi facă pofta, 
duelând cât îi plăcea, el mulţumindu-se doar să intervină din 
când în când, atunci când considera primejdioasă vreuna din 
loviturile îndreptate asupra lui Francisc. Ca să fim drepţi, trebuie 
să adăugăm că Beaurevers se baza foarte mult şi pe cămaşa de 
zale cu care era îmbrăcat regele. 

Deci Francisc, radios şi transportat de fericirea de a trăi el 
însuşi una dintre acele aventuri extraordinare pe care le 
întâlnea adeseori în romanele cavalereşti pe care le îndrăgea 
nespus, îşi manifesta bucuria într-un mod zgomotos. 

— Hai, repede, să intrăm în apartament!... Poate că au ucis- 
o pe biata prezicătoare!... Şi Ferriere!... Oare ce i s-a 
întâmplat?... 

Şi, grăbit se îndreptă spre uşă. 

Dar Beaurevers, care se gândea la toate, îl apucă de braţ 
spunându-i: 

— O secundă, monseniore, dacă nu vă e cu supărare. 

Şi întorcându-se spre cei trei: 

— Nu-l văd pe Trinquemaille, spuse el încruntându-se. 

Şi Strapafar îi răspunse: 

— Tringuemaille! Ei bine, ca şi noi, era destul de neliniştit... 
Şi atunci s-a dus să vadă dacă nu cumva, din întâmplare, nu se 
încearcă încercuirea noastră în cuibul ăsta de eretici. 

Beaurevers tresări. Acest cuvânt: eretici, pronunţat cu 
nevinovăție de Strapafar, îl făcu să-şi amintească de insultele 
aruncate cu insistenţă de spadasinii lui Rospignac: "“Ereticilor! 
Hughenoţilor buni de spânzurătoare!" Şi se întreba ce primejdie 
ascunsă se afla sub aceste cuvinte. 

Cu toate acestea, nu lăsă să i se vadă neliniştea, aprobând 


precauţia lui Trinquemaille cu un zâmbet satisfăcut. Il luă pe 
Strapafar de-o parte şi-i şopti ceva la ureche, la care acesta-i 
răspunse: 


— E-n regulă! Am înţeles! 


După care se repezi pe scări în jos şi dispăru. 

Beaurevers ascultă cu atenţie dacă se aude ceva din 
apartamentul a cărui uşă era acum larg deschisă. Nu se auzea 
nimic. O tăcere de moarte... cel puţin. În aparenţă. Şi-şi spuse: 

"Nu se poate să fi întins o capcană şi înăuntru... Oricum, să 
fim precauţi." 

Uşa apartamentului dădea într-un vestibul destul de îngust 
care era luminat de o ferestruică ce se afla în tavan. 

Două corpuri nemişcate, întinse în mijlocul vestibulului, 
împiedicau intrarea. Erau cei doi spadasini care fuseseră zdrobiţi 
de uşa pe care cavalerul o manevrase cu atâta dibăcie. 
Beaurevers studie cele două corpuri, liniştindu-l totodată cu un 
gest pe Francisc, care părea nerăbdător. 

Ascultând de gestul cavalerului, Corpodibale şi Bouracan 
apucară cele două corpuri şi le târâră afară, pe palier, unde într- 
un coş se mai aflau deja încă şapte sau opt corpuri, la fel de 
nemişcate, întinse într-o baltă de sânge. De altfel, peste tot era 
plin de sânge. Picioarele alunecau pe o mlaştină roşie. 

Dintr-o privire, Beaurevers îşi dădu seama că cei doi nu-şi 
vor reveni prea curând pentru a-i surprinde pe la spate. Scurt, 
lansă o chemare: 

— Bouracan, la mine! Şi-i arătă scara, adăugind: 

— Nimeni nu are voie să urce... Înţelegi? 

— Da! răspunse scurt colosul. 

Sprijinindu-se de bara de fier ce-i servise drept armă, îşi 
aştepta adversarii. 

Beaurevers surâse şi adresându-se lui Corpodibale, care 
aştepta nerăbdător, răsucindu-şi mustaţa, îi spuse: 

— Tu vei păzi uşa asta. Nimeni nu trebuie să intre. 

Scoţându-şi spada şi pumnalul, Corpodibale se instală în 
faţa uşii apartamentului, aruncând priviri fioroase. 

— Şi acum, domnule conte, spuse Beaurevers lui Francisc, 
putem intra... Voi trece eu primul. 

Şi într-adevăr, trecu înaintea regelui. Ţinându-şi spada de 
lamă, era gata să se servească de ea ca de o măciucă. 

În spatele său, Francisc îl urmă cu spada trasă din teacă. 

În fundul vestibulului, faţă în faţă, se mai aflau doar două 
uşi. Cea din stânga era închisă, dar cheia se afla în broască. 
Întinzând mâna, cavalerul o deschise. 

— Fiorinda! 


Într-adevăr, era chiar Fiorinda. Întinsă pe pat, era aşa de 
bine legată, încât nu putea face nici cea mai mică mişcare. O 
eşarfă îi servea drept căluş. 

Beaurevers şi Francisc se repeziră. Fiorinda nu era leşinată 
şi-i privea mai degrabă mirată decât înspăimântată. li smulseră 
eşarfa şi-i tăiară legăturile. 

Fata sări din pat cu o mişcare suplă şi le surâse curtenitor. 
Totuşi, părea mirată în continuare. Dar nu din cauză că-i vedea 
acolo, deoarece le explică imediat, râzând veselă: 

— Domnule cavaler, de aici, de unde zăceam legată, am 
auzit strigătul de luptă şi eram convinsă că în curând voi fi 
eliberată. Dar prin ce minune aţi ajuns tocmai când era mai 
necesar? lată ce aş vrea să ştiu. 

— Mai întâi explicaţi-ne cum se face că vă găsim legată şi 
cu căluş în gură, chiar în propria voastră locuinţă. 

Din gravitatea vorbelor sale, Fiorinda îşi dădu seama că nu 
curiozitatea îl făcea să o întrebe. Drept răspuns, deveni la 
rândul său serioasă şi se grăbi să-i dea explicaţiile pe care le 
cerea. De altfel, era simplu: 

O bătrână, pe care, după semnalmentele descrise de 
Fiorinda, Beaurevers şi Francisc o recunoscură pe Angelica, îi 
bătuse la uşă, cerând de pomană. Fiorinda se asigurase mai 
înainte de toate, privind prin vizorul uşii, că e vorba doar de o 
singură femeie, bătrâna pe deasupra şi deschise uşa. Restul 
poate fi ghicit cu uşurinţă: doi bărbaţi, ascunşi fiecare de câte o, 
parte a uşii, săriră asupra sa şi, într-o clipă o legară, fără a-i face 
alt rău, ba mai mult, o asigurară că nu i se va întâmpla nimic, că 
nu cu ea aveau ceva şi că nu vor întârzia să-i redea libertatea. 
Dar până atunci, o vor închide în camera ei. 

După ce le dădu toate aceste explicaţii, Fiorinda adăugă cu 
un aer visător: 

— Şi imediat mi-a venit ideea, domnule cavaler, că 
împotriva voastră aveau ei ceva. 

Deodată, Francisc exclamă: 

— Şi domnul de Ferrière! 

— Domnul de Ferrière? întrebă mirată Fiorinda. 

— Ei bine, da, începu să-i explice Beaurevers, vicontele 
trebuia să ajungă aici cam în momentul în care eraţi atacată de 
caraghioşii ăştia. Puteţi fi sigură că dacă nemernicii au ajuns 
înaintea lui, s-au ferit să-i deschidă. 


— Da, parcă-mi amintesc, spuse Fiorinda după ce se gândi 
un moment, că la un moment dat am auzit câteva bătăi în uşă, 
dar mi-am închipuit că-i vorba de vreunul din bandă. Spuneţi că 
era domnul de Ferrière? Deci a aflat unde locuiesc? 

Evitând să-i răspundă, Beaurevers se întoarse spre 
Francisc, căruia i se adresă: 

—  Monseniore, credeţi-mă, trebuie să părăsim cât mai 
repede casa asta. Să dea Domnul să nu fi întârziat, totuşi, prea 
mult aici. 

Ca şi cum i-ar fi dat dreptate în spusele sale, în acelaşi 
moment intră Tringuemaille ca o furtună, anunţându-i: 

— Alarmă, domnule, alarmă! Oamenii şefului poliţiei sosesc 
aici din clipă în clipă. Şi sunt destul de mulţi, cam trei sute, pe 
puţin. 

— Ce înseamnă asta? strigă Francisc. 

Fără să întrebe nimic, Beaurevers spuse cu răceală: 

— Să plecăm şi cât mai repede. 

Şi adăugă printre dinţi: 

— Dacă mai avem timp. 

Şi ieşi repede din apartament, urmat de Trinquemaille şi 
Francisc. 

Fiorinda rămase singură în cameră. Părea gânditoare. Şi 
chiar era, la modul cel mai grav. Cine ştie ce gânduri îi treceau 
prin cap. 

La un moment dat, luă o hotărâre. Deschise un cufăr care 
se afla la căpătâiul patului său şi în care scotoci câteva clipe, 
scoțând două pungi care păreau destul de dolofane. După ce le 
cântări un moment, satisfăcută le strecură în sân, murmurând: 

— Cine ştie, poate vor fi de folos. 

După care închise cufărul, rămânând pe gânduri. Deodată 
îşi duse mâna la sân, exclamânad: 

— Pumnalul meu!... Ah, încă-l am... 

Şi ieşi, trăgând uşa după ea. Acum era calmă. 

"Nu trebuie să mă grăbesc, îşi spunea ea. Mai întâi de 
toate, să văd dacă vor veni." 

În acest timp, Beaurevers, care se afla pe palier se îndreptă 
spre fereastra larg deschisă şi se aplecă în afară, privind 
străduţa slab întunecată. Era pustie, mai puţin cele două 
cadavre ale nefericiţilor pe care Bouracan îi aruncase pe 
fereastră. Deoarece nu se vedea nimic, ascultă cu atenţie. Cu 


auzu-i fin, reuşi să distingă zgomotul surd, încă îndepărtat, al 
unei trupe de călăreţi care se apropia. 

Francisc, care-l urmase de aproape, stătea şi el la pândă. 

În ce-l priveşte, Beaurevers era lămurit. Totuşi, încerca să-şi 
dea curaj: 

— La urma-urmei, nu e sigur că pe noi ne urmăresc. 
Oricum, să coborâm şi vom vedea despre ce-i vorba. 

— Să coborâm, spuse scurt Francisc. 

În acelaşi moment apăru şi Strapafar, care dădu raportul: 

— E o vânătoare organizată în toată regula. Ah! Pe toţi 
dracii! Dacă-i vorba de o capcană, pot spune că am căzut într- 
una de toată frumuseţea!... Gărzi, sergenţi, arcaşi, pedeştri şi 
cavaleri, tot tacâmul. Şi sunt peste tot, domnule: pe strada 
Senei, pe Chemin-aux-Clercs, pe strada Petit-Pre€... Cu toţii se 
îndreaptă spre noi, spre strada asta şi, mai ales, chiar spre 
locuinţa asta. 

— Şi pentru ce toată această desfăşurare de forţe? întrebă 
Francisc. 

— Ei na! Împotriva ereticilor, la naiba!... N-aţi aflat 
monseniore că locul ăsta se mai cheamă şi Mica Geneva?... Asta 
înseamnă un cuib de eretici, luterani sau calvini, oricum nişte 
necredincioşi după cum le place lor să-i numească!... După câte 
se pare, sunt hotărâți să distrugă cuibul ăsta de hughenoți... şi 
care, din întâmplare, se află chiar în casa asta... Puteţi să vă 
închipuiţi un ghinion mai mare pentru noi?... 

— Înţeleg, spuse Francisc, ascultându-l pe Strapafar. 

Flatat de atenţia regelui, acesta continuă: 

— Desfăşurarea asta de forţe are drept scop declarat 
prinderea şi pedepsirea tuturor ereticilor din cartier. Ofițerii şi 
soldaţii vor scotoci fiecare casă de sus şi până jos. Şi ce mă 
îngrijorează mai mult, domnule, e faptul că acordă o atenţie 
deosebită tocmai acestei case. Nu sunt născut chiar tâmpit, 
domnule, pentru ca să pot înţelege că nişte buni catolici ca noi, 
dacă deranjăm pe cineva important, în felul ăsta putem fi 
expediaţi cu uşurinţă pe lumea cealaltă. 

— Dio birbante! zbieră Corpodibale indignat la culme, să 
vedem dacă aceşti buni catolici se vor lăsa, de bunăvoie, 
sacrificați precum oile! 

— Domnilor, interveni Tringqguemaille cu vocea sa mieroasă, 
domnul de Strapafar ne-a exprimat cu claritate rezultatul 


observaţiilor sale judicioase. Şi totuşi, mai este un pericol pe 
care a uitat să vi-l semnaleze şi asupra căruia vreau să vă atrag 
atenţia. Domnilor, nu se poate spune că toţi aceşti oameni care 
încercuiesc cartierul sunt în număr mic. Acest număr nu numai 
că este impozant, este enorm. Şi totuşi, asta n-ar fi nimic, 
absolut nimic, domnilor, dar mai e şi mulţimea care le 
însoţeşte... Credeţi-mă, domnilor, cunosc ceea ce poate face 
gloată... Am recunoscut printre ei, în primele rânduri, anumite 
figuri dubioase care-şi dădeau silinţa să pară furioase... Sunt 
îndreptăţit să cred că toată această gloată a fost manevrată şi 
încă într-un mod serios... Părerea mea este asta: Vai de cei care, 
având posibilitatea să evite arcaşii şi soldaţii, vor cădea în 
mijlocul mulţimii dezlănţuite!... Fie că sfinţii Pancraţiu şi Barnabe 
să ne ferească de lucrul ăsta... Altfel, nu dau doi bani pe pielea 
noastră. 

Explicaţiile lui Tringqguemaille, ca şi cele ale lui Strapafar, au 
fost ascultate cu cea mai mare atenţie nu numai de Beaurevers 
şi Francisc, ci şi de Fiorinda. Şi spre cinstea ei, trebuie să 
spunem, era chiar mai interesată decât cei doi. 

— Ei bine, spuse Beaurevers celor doi, care-i aşteptau 
ordinele în poziţie de drepţi, v-aţi îndeplinit misiunea în chip 
strălucit. Acum, voi trei (şi-i arătă pe Bouracan, Corpodibale şi 
Strapafar), veţi păzi scara asta... nimeni nu trebuie să ajungă 
până la etajul ăsta... Înţelegeţi?... Tu, Tringuemaille, vei păzi 
fereastra. Priveşte, dar fereşte-te să fii văzut, ne vei înştiinţa 
când sunt gata să ia cu asalt casa. 

De-abia sfârşise ce avea de spus şi cei patru dresați de 
minune, îşi şi ocupaseră posturile arătate. 

După care, întorcându-se spre Fiorinda şi îmblânzindu-şi 
tonul, îi spuse: 

— Suntem obligaţi să-ţi luăm cu asalt apartamentul, micuța 
mea Fiorinda. 

— Simţiţi-vă ca acasă, îi spuse ea. 

— Tare mi-e teamă că-ţi vom distruge micul tău adăpost... 
Poate-l vom demola în întregime... 

— Eu sunt aproape sigură de acest lucru. Dar asta nu 
înseamnă că trebuie să vă codiţi, domnule. Stricăciunile se vor 
repara mai târziu, asta-i tot. 


Şi toţi trei, Fiorinda, Francisc şi Beaurevers, intrară în 
apartamentul fetei care, cu un calm ieşit din comun, făcea 
onorurile gazdei. 

De această dată, Beaurevers intră ultimul şi trecând prin 
vestibul, gândi: 

"Acum înţeleg de ce Rospignac a postat aici o trupă aşa 
puţin numeroasă. Ticălosul spera să ne prindă între ciocan şi 
nicovală: în timp ce am fi fost obligaţi să luptăm cu oamenii săi, 
soldaţii ne-ar fi luat pe la spate prin surprindere. N-a judecat 
prea rău. Numai că şi-a calculat şansa cam prost. Derbedeii 
ăştia, ori au atacat prea devreme, ori soldaţii, cine ştie din ce 
cauză, au întârziat... Oricum, până acum le-am scăpat." 

În momentul în care toţi trei se aflară în camera Fiorindei, 
Beaurevers luă cuvântul: 

— Domnule conte, spuse el, cunoaşteţi situaţia. l-am lăsat 
în mod special pe Trinquemaille şi Strapafar să pălăvrăgească 
după pofta inimii, numai în speranţa că vă veţi lămuri pe deplin. 

— ŞI într-adevăr, sunt lămurit, spuse Francisc, accentuând 
cuvintele. 

— Acum vă întreb: ce consideraţi că trebuie să facem? 

Şi Beaurevers, la rândul său, insistă asupra întrebării. 

— Vă înţeleg, cavalere. Dar e simplu. Mă întrebaţi ce 
trebuie să facem: să ne apărăm, pe toţi sfinţii! E lucrul cel mai 
bun. 

Un licăr de mulţumire fulgeră în privirea lui Beaurevers. Dar 
stăpânindu-se, spuse pe un ton rece: 

— Scuzaţi-mă dacă insist, dar evenimentele sunt prea 
serioase că să n-o fac, nu credeţi că e necesar să cerem şi 
părerea domnului Griffon, ruda voastră? Domnul Griffon vă 
iubeşte şi, la rândul său, e iubit de rege. Sunt sigur că regele va 
trimite pe cineva pentru a ne veni în ajutor. 

— Ah! Dar nici nu mă îndoiesc de iubirea lui şi nici de 
favoarea de care se bucură, ca valet de încredere al regelui, 
spuse Francisc cu un surâs abia vizibil. Chiar mă sfătuiţi să mă 
adresez lui?... 

Şi Beaurevers îi replică fără ezitare: 

— Da!... Şi în orice împrejurare primejdioasă ca aceasta, vă 
voi da acelaşi sfat. 

Privindu-l câteva clipe în tăcere, Francisc îi răspunse cu o 
voce adâncă: 


— Mulţumesc, cavalere, nu voi uita niciodată devotamentul 
vostru. Sfatul pe care mi-l daţi ştiu că este împotriva firii voastre 
întrepide şi că, dîndu-mi-l, v-aţi călcat pe suflet. Dar nu vi-l voi 
urma... Sub protecţia spadei voastre mă simt destul de apărat 
şi-mi este de ajuns. Nu ştiu cum veţi face, dar am ferma 
convingere că ne veţi scoate din încurcătură. 

— Ei bine, pe toţi dracii! La urma-urmei vă înţeleg şi vă 
aprob! 

— Ei bine, în cazul ăsta ce avem de făcut? 

— Să aşteptăm căderea nopţii, răspunse liniştit Beaurevers. 
După ce vor aresta câţiva nenorociţi de reformaţi, domnul 
locotenent însărcinat cu afacerile criminale, îşi va retrage 
trupele... În acel moment vom dispare şi noi. Totul este să 
rezistăm până atunci. Şi vom rezista, vă asigur. 

— Şi dacă trupele nu vor fi retrase? Sau dacă, retrase fiind, 
mulţimea sau alţi turbaţi, vor rămâne pe loc? 

— Le vom scăpa pe sub nas... Intunericul ne va ajuta... 
Numai că... 

— Dar dacă, văzând că nu ne poate prinde, ne vor da foc? 

— Da, e singurul lucru de care mă tem. Să sperăm că nu le 
va da prin cap aşa ceva. Şi acum, la treabă, domnule conte. Mai 
întâi să facem o recunoaştere a locurilor. 

Camera era situată spre spatele casei şi fereastra dădea 
înspre grădină. Beaurevers şi Francisc priviră în jos, cavalerul 
măsurând din priviri distanţa până la sol: 

— Frumos salt, spuse el. Ar trebui să ne socotim norocoşi 
dacă nu ne vom rupe gâtul. 

— Da, îi replică Francisc, ar trebui o scară, o funie, ceva 
care să ne ajute. 

— Vom vedea, răspunse evaziv Beaurevers. Poate că 
luminătorul din vestibul dă spre o casă învecinată şi ne-am 
putea retrage pe acolo. 

Studiind cu atenţie grădina, îşi întipări în minte toată 
topografia ei. După ce se convinse că memoria nu-l va înşela, 
cercetă cu aceeaşi atenţie şi şoseaua Chemin-aux-Clercs care se 
întindea până la orizont. 

Din observatorul în care se afla, putea s-o vadă ca în 
palmă, pe de o parte fiindcă locul din care privea era destul de 
înalt şi pe de altă parte, datorită motivului că de la locuinţa în 
care se aflau, nu mai erau decât două sau trei case de-o parte şi 


de alta a drumului. Casele erau despărțite şi totodată legate 
între ele prin ziduri înalte, asemănătoare celor care se aflau în 
strada Petit-Pr&. În mod sigur acelaşi lucru se repetă şi pe strada 
Marais, unde casele erau destul de distanţate între ele. Nu 
trebuie să uităm că acest cartier era în acea vreme destul de 
nou, pe jumătate oraş, pe jumătate sat. Oricum, fapt cert este 
că aranjarea locuinţelor îi permitea să observe cu uşurinţă 
împrejurimile încă de la strada Senei, la stânga şi până la 
mănăstirea Saint-Germain-des-Pres, la dreapta. 

În faţă, putea vedea până departe, strada Echaude care 
pentru a fi sinceri, în acea vreme era mai degrabă o uliţă, 
mărginită din loc în loc de cocioabe rare pe o margine, în vreme 
ce de cealaltă parte a ei se întindea zidul de incintă al 
mănăstirii. Privirea-i ajungea până la răspântia în care era 
ridicat stâlpul infamiei al mănăstirii. 

Toate aceste amănunte, cavalerul le observă dintr-o privire. 

De la lucruri, trecu la fiinţe. 

Văzând gărzile care începeau să formeze un cordon de-a 
lungul drumului, murmură spre Francisc: 

— S-ar putea strecura printre ochiurile plasei... Şi la nevoie, 
putem chiar s-o forţăm puţin. 

— Da, îi răspunse regele, dar pentru a te strecura sau 
pentru a forţa plasa, trebuie să fii jos... Ori, pentru a ajunge jos, 
trebuie mai întâi să coborâm. 

— Fiecare lucru la timpul său, îl asigură Beaurevers pe un 
ton calm. Observaţi doar cum manevra de învăluire se 
îndeplineşte într-o linişte desăvârşită. 

— Da, surpriza ar fi fost totală dacă n-am fi fost avertizaţi. 

În faţa soldaţilor se aflau călăreţii care, la rândul lor, 
înaintau evitând să facă şi cel mai mic zgomot. După ce trecură 
şi de ultima casă, o luară de-a dreptul pe câmp. 

— Aştia sunt hăitaşii, spuse Francisc, dând a înţelege că le 
sesizase manevra. De acolo vor să ajungă în strada Marais, în 
timp ce gărzile şi arcaşii le vor lua locul. 

— Chiar aşa şi este, îl aprobă cavalerul, închise fereastra şi 
cercetă din priviri camera. 

Un pat, o măsuţă, cufărul de la capătul patului, două 
taburete de stejar şi, că singur lux pentru interiorul modest, un 
fotoliu. 


Beaurevers scoase din cameră taburetele şi fotoliul, 
spunând: 

— Proiectile. 

Privi gânditor spre cufăr, ca pentru a-i lua măsura din ochi 
şi murmură: 

— Ar putea fi folosit. 

Trecură în coridor, de unde cavalerul strigă: 

— Bouracan! 

Şi uriaşul se prezentă imediat. 

Beaurevers aşeză cele două taburete sub luminătorul din 
fundul coridorului, unul peste altul şi Bouracan le ţinea fixe cu 
pumnul lui ca de fier. Urcându-se pe ele, cavalerul îşi scoase 
capul pe luminator. 

Pe câmpie călăreţii, în şir indian, se îndreptau spre strada 
Marais de care erau foarte aproape. Lămurit asupra acestui 
lucru, Beaurevers studie posibilitatea refugierii pe acoperişul 
vecin. Din nefericire, casa era destul de depărtată, avea numai 
un singur etaj, iar acoperişul avea o pantă mult prea înclinată 
pentru a te putea susţine pe el. 

Coborând din punctul de observaţie, îi arătă lui Bouracan 
taburetele şi fotoliul şi-i spuse: 

— la-le de aici şi puneţi-le la îndemână. Ah, era să uit, 
leşurile nefericiţilor ăia ar putea să ne stânjenească mişcările. 
Duceţi-le la etajul de dedesubt, dar repede, lucrurile încep să se 
încingă. 

Şi, răspunzând unei priviri întrebătoare a lui Francisc, îi 
spuse calm: 

— Nu se poate trece pe acolo. Să vedem şi cealaltă 
încăpere. 

Acolo era bucătăria care servea şi drept sufragerie. 
Mobilierul era compus din patru taburete, o masă, un dulap 
pentru vase şi diverse ustensile de bucătărie agăţate la locul lor. 
Totul strălucea de curăţenie. 

— Ai ceva ulei? întrebă Beaurevers. Fiorinda, înțelegând la 
ce-i trebuie, negă din cap: 

— Prea puţin... cam un pahar sau două. Adică, aproape 
nimic pentru ce vă trebuie. 

Cavalerul făcu un gest care însemna că se poate lipsi şi 
strigă: din nou: 

— Strapafar! Corpodibale! 


Cei doi apărură imediat. Arătându-le cele patru taburete şi 
câteva ceaune grele de aramă, le ordonă: 

— Luaţi-le. Aţi curăţat palierul de cadavre? 

— Da, domnule cavaler. 

— Bine. 

Şi, arătându-le suporţii metalici, uriaşi, din cămin, continuă: 

— Luaţi-i şi pe ăştia. 

Şi întorcându-se spre Francisc care-l urmărea cu o privire 
mai degrabă veselă decât neliniştită: _ 

— E puţin, dar oricât, e mai mult decât nimic. Incercăm să 
ne descurcăm cu ce avem. 

Şi vesel, Fiorindei: 

— Micuţă  Fiorinda, te-am avertizat...  Demolarea 
apartamentului tău tocmai a început. Cred că-ţi poţi lua adio de 
la tot ce-i aici. 

— Nu vă gândiţi la asta. Gândiţi-vă la cum să faceţi 
apărarea mai bună. 

— Doamnă, spuse Francisc emoţionat, credeţi-mă că nu voi 
uita niciodată ceea ce faceţi pentru noi cu atâta mărinimie. 

— Ei aş, spuse ea râzând, pentru câteva taburete şi câteva 
oale!... Nici nu se merită. 

— Ai ceva funii pe aici? o întrebă Beaurevers arătându-i din 
privire fereastra. 

— Vai, nu! făcu ea dezamăgită, în toată casa nu veţi găsi 
aşa ceva. 

Dar zâmbi satisfăcută: 

— Oricum, pot să încerc să caut. 

— Şi unde anume? 

— Păi, la primul negustor întâlnit pe strada Senei. 

— Aha!... şi crezi că te vor lăsa să ieşi? 

— Nu costă nimic dacă încerc. 

— Ei bine, fie!... Încearcă. Dar chiar dacă o cumperi, asta 
nu-i totul. Mai trebuie să te şi întorci cu ea şi s-ar putea ca 
arcaşii să nu te mai lase să intri. 

Ca o fiinţă înţeleaptă care-şi dă seama de greutatea unei 
încercări, dar nu se lasă înfrântă, îi replică: 

— Da, e posibil. Atunci nu voi mai reveni. 

Şi cum Beaurevers schiţă un gest, continuă repede: 

— Aşteptaţi. Domnule, lăsaţi-mă să vă explic. Nu ştiu de ce, 
dar am impresia că strada Senei nu este păzită chiar cu atâta 


străşnicie ca celelalte. Cred că m-aş putea strecura fără 
greutate într-una din casele de pe această stradă. Din casă aş 
ieşi în grădină şi de aici, din grădină în grădină, aş ajunge până 
sub fereastra camerei mele. Ajunsă aici, v6i bate de trei ori din 
palme. Dacă-mi răspundeţi, cu atât mai bine. Dacă nu, voi 
aştepta... chiar şi toată noaptea, la nevoie. Când veţi considera 
că a venit momentul, mă veţi striga şi veţi lăsa pe fereastră o 
sforicică, cred că veţi găsi aşa ceva pe aici... Ah, cred că mi-am 
amintit, puteţi folosi sfoară cu care am fost legată... De sfoară 
asta voi lega funia care în felul acesta va ajunge la domniile 
voastre. Ce spuneţi? 

— Du-te, Fiorinda, poate că în felul ăsta îţi vom fi datori cu 
vieţile noastre. 

O însoţiră până la scară, mergând cu paşi siguri şi calmi, cel 
puţin în aparenţă. Cu inimile strânse, se repeziră la fereastră. 

O văzură cum merge liniştită pe mijlocul străzii, dând 
bineţe în stânga şi-n dreapta. 

— Curajoasă fată! murmură cavalerul. 

— Da, pe legea mea! întări Francisc entuziasmat. Pe cât de 
vitează, tot atât de bună, de înţeleaptă şi frumoasă. Îi voiam 
doar binele... dar acum, cavalere, îi voi dărui o avere. Vei vedea 
cum contele de Luvru ştie să-şi ţină făgăduiala şi înţelege să-şi 
arate recunoştinţa că un rege. 


Capitolul XXII Ajutor neaşteptat 


Pentru a ridica toată această mulţime, emisarilor lui 
Rospignac le trebuia un pretext. Se amestecaseră în mijlocul lor 
sub diverse înfăţişări: lachei, tâlhari, oameni de rând. Mulțimea, 
după cum se poate presupune, se compunea în marea ei parte 
din acei indivizi care nu ies la iveală decât în momente tulburi şi 
puţin le păsa de pretext pentru a acţiona. Pretextul lor era că 
puteau jefui indiferent pe cine, catolic sau protestant. Dar 
agenţii lui Rospignac aveau instrucţiuni precise şi le urmau cu 
sfinţenie. Mai mult, pretextul se ivi de la sine şi constă în cele 
două cadavre azvârlite pe fereastră şi care acum zăceau în 
mijlocul drumului, în faţa casei Fiorindei. 


Un murmur surd trecu din aproape în aproape şi, în timp ce 
se întindea, devenea un tunet. O voce furioasă strigă: 

— Uitaţi cum sunt ucişi bunii catolici! 

Şi sute de voci furioase îi răspunseră: 

— Să-i răzbunăm! 

— Să-i aruncăm pe rug pe porcii ăştia! 

— La moarte! 

— Să-i ucidem! 

— Pe ei! 

— Omorâţi-i! 

— Să-i prăjim! 

Sus, de la fereastra bucătăriei, Francisc rosti cu o voce 
calmă: 

— Mulțimea începe să se facă auzită! 

— Asta vrea să însemne că vor acţiona cât de curând, 
replică tot atât de calm şi cavalerul. 

Trinquemaille îşi făcu apariţia şi-i anunţă că arcaşii vor să 
intre în casă. 

— Am văzut, îl linişti Beaurevers. Se apropie momentul să 
acţionăm şi noi. Vin cu tine. 

— Vă urmez şi eu, strigă Francisc pe un ton care nu 
admitea replică. 

leşiră cu toţii pe palier. 

Am mai spus că scara era atât de strâmtă încât Francisc şi 
Beaurevers n-au putut s-o urce mergând unul alături de celălalt. 
Tot aşa, am mai arătat că palierul era mărginit de un podeţ de 
lemn. În locul în care acesta acoperea treptele, Corpodibale şi 
Strapafar se postaseră cu misiunea de a zdrobi atacanţii cu 
felurite obiecte pe care şi le procuraseră. 

Beaurevers se aşeză pe ultima treaptă a scării. Se 
însărcinase să ţină piept celor care vor ajunge până acolo. La 
îndemâna îşi aşezase unul din suporţii masivi din cămin care 
urma să-i servească drept măciucă în cazul în care şi-ar fi rupt 
spadă. În spatele său se afla Bouracan, cu bara de fier de care 
nu se mai despărţea. Rolul său era de a-şi înlocui şeful în cazul 
în care acesta ar fi fost rănit sau ar fi avut nevoie de odihnă. 

În ce-i priveşte pe Francisc şi Tringuemaille, aceştia 
trebuiau să stea mai la o parte. Totuşi, o privire a cavalerului îl 
făcu să înţeleagă pe acesta că misiunea sa este mult mai dificilă 
de cum s-ar fi putut presupune. Privirea-i ordonase să apere 


tânărul gentilom cu preţul vieţii sale. Şi Trinquemaille îi 
răspunse cu altă privire că a înţeles şi că se poate bizui pe el. 

Ordinele şi dispoziţiile date le părură perfecte celor patru, 
obişnuiţi să considere perfect orice venea din partea stăpânului 
lor. 

— Atenţie, strigă Beaurevers, au început atacul. Dar se 
înşela. Nimic nu se întâmpla mai departe. Şi totuşi, jos se auzea 
o hărmălaie asurzitoare, zgomot de vase sparte, spade 
încrucişându-se tropot de fugă, zgomote înăbuşite. Deodată se 
făcură auzite strigăte de durere, urlete şi, ca final, zgomotul 
unei retrageri grăbite. 

— la te uită! îi zeflemisi Beaurevers, au dat peste nişte 
bărbaţi care n-au vrut să le dea voie să treacă!... Ce să-i faci, n- 
au avut noroc. 

Şi de data asta nu se mai înşela. 

La primul etaj, arcaşii aproape că dărâmaseră uşa unui 
apartament care nu se deschisese destul de repede şi care le 
fusese indicat drept suspect. 

Bătrâna servitoare care le deschise a fost imobilizată pe loc 
înainte ca să-şi poată avertiza stăpânii. Era ora cinei, adică ora 
cinci. Arcaşii năvăliră în sufragerie. 

În jurul mesei, strălucind de cristaluri, se aflau zece 
persoane: stăpânul casei, un burghez bogat, soţia acestuia, cei 
doi copii ai familiei şi şase invitaţi, care cu toţii, în faţa acestei 
pătrunderi forţate, se ridicară imediat. 

Printre cei şase invitaţi se aflau şi doi dintre ofiţerii regelui 
Navarrei şi care nu prea suportau să se lase arestaţi stând cu 
braţele încrucişate. Şi o arătară. 

Repezindu-se la spade, le băgară scurt în piepturile a doi 
arcaşi care-şi întindeau mâinile pentru a-i lua de guler. 
Nenorocul lor, deoarece au fost ucişi pe loc. 

Se produse o mare zăpăceală. In rândul arcaşilor, 
bineînţeles, deoarece încurajați de exemplul celor doi ofiţeri, 
ceilalţi patru invitaţi li se alăturară cu spada în mână, 
aruncându-se asupra arcaşilor descumpăniţi de acest nou atac. 

În câteva clipe, alte patru corpuri căzură la podea, 
alăturându-se primelor două. Şi bineînţeles, erau tot arcaşii cei 
care pierdeau. 

Ceilalţi, rămaşi teferi, avură nefericita inspiraţie să răzbune 
moartea camarazilor lor. Şi atunci începu bătălia însoţită de 


toate zgomotele pe care le auziseră cei de la al doilea etaj: 
masa a fost răsturnată, vesela s-a spart într-un zgomot 
asurzitor, copiii şi soţia stăpânului scoteau strigăte de groază, în 
timp ce acesta — un om cinstit, într-adevăr — încerca să-şi 
calmeze invitaţii care, acum, deveniseră turbaţi şi care nici 
măcar nu-l mai luau în seamă. Protestanţii strigau: "Pe ei! Fără 
milă!" în timp ce arcaşii strigau după ajutor... şi sângele curgea 
în valuri. 

Arcaşii n-aveau noroc şi pace: încă doi sau trei dintre ei 
zăceau întinşi pe jos, în vreme ce cei şase hughenoți, apăraţi 
prin nu ştiu ce minune, continuau să lovească înverşunaţi. 
Acum, ţipetelor copiilor li se adăugară şi vaietele răniților şi 
muribunzilor. 

În sfârşit, arcaşii îşi dădură seama de inferioritatea în care 
se aflau şi se repeziră spre uşă, mânaţi de groază morții, 
coborând scară mult mai repede decât o urcaseră. 

Îmbărbătaţi de succes, protestanții avură intenţia să-i 
urmărească. 

Dar, pe primele trepte ale scării apărură oamenii lui 
Rospignac care, crezând că le scapă pradă din gheare, se 
repeziseră la atac. În loc să mai coboare, cei şase făcură stânga- 
mprejur şi începură să urce treptele. 

Astfel ajunseră până la etajul doi. Acolo urma scara aceea 
de lemn, care era atât de strâmtă, încât nu putea fi urcată decât 
unul câte unul... Sub ei, era ceaţă dezlănţuită a lui Rospignac... 
Deasupra se afla Beaurevers, care li se părea mult mâi 
înfricoşător decât cei care-i urmăreau. 

Din fericire, cavalerul înţelesese cum stăteau lucrurile. 

— Ei la naiba! făcu el bucuros, ne vin ajutoare. Pe legea 
mea, nici nu puteau nimeri mai bine ca acum. 

Şi apucând suportul din cămin, care nu era altceva decât o 
bară de fier uriaşă, spuse fără a întoarce capul: 

— Urmează-mă, Bouracan! 

Dintr-un salt se află pe palierul primului etaj, urmat de 
Bouracan. 

Pentru moment, protestanții avură o scurtă ezitare, dar se 
liniştiră imediat, deoarece Beaurevers le spuse: 

— Fiţi amabili, domnilor şi urcați... Dar repede, scara e atât 
de îngustă... 


Patru dintre ei nu aşteptară altă invitaţie şi începură să 
urce în fugă. Ceilalţi doi — cei doi ofiţeri — înţeleseră imediat 
manevra pe care-o urmăreau Beaurevers şi Bouracan, care se 
postaseră în susul scării mai late. Erau viteji cei doi ofiţeri şi 
imediat li se alăturară. 

In momentul în care ceata lui Rospignac ajunse la primul 
etaj, în faţa lor se aflau patru spade care păreau un zid de oţel, 
deoarece se aflau, în acelaşi timp, peste tot. Scara, destul de 
lată, permitea trecerea concomitentă a patru oameni. 

— Ei, partida-i egală, spuse cavalerul pe un ton rece. Şi-n 
aceeaşi clipă braţul i se întinse ca un resort de oţel scăpat din 
piedică şi un strigăt de durere se făcu auzit. 

— Unu! spuse Beaurevers care începea să se încălzească. 

— Pe toţi dracii! lată un adevărat viteaz! murmură unul din 
cei doi ofiţeri, dând o lovitură de spadă. 

Auzindu-l, Beaurevers zâmbi sinistru, aşa cum obişnuia el în 
timpul luptei. 

Un nou strigăt de durere se făcu auzit. Vocea răsunătoare a 
lui Bouracan, anunţă triumfător: 

— Doi! 

— Trei! spuse imediat Beaurevers care, cu tăişul, mai 
dobori încă un adversar. 

— Patru! strigă ofiţerul care vorbise mai înainte. Nu puteam 
să vă lăsăm, domnilor, să faceţi doar voi doi toată treaba. 

— Cine vrea să le urmeze? strigă cavalerul. Ei, hai, 
apropiaţi-vă, mieluşeilor! Care mai vrea să-l fac să sângereze? 

De această dată, nimeni nu se mai apropie. Ba mai mult, cu 
toţii coborâră în fugă până la parter. Dar asta nu înseamnă că 
părăsiră locuinţa. Apărarea turbata a celor patru le dăduseră de 
gândit şi acum încercau să organizeze un atac. Asta era totul. 

Beaurevers îşi dădu seama că pauza va fi scurtă şi se grăbi 
să le spună celor doi ofiţeri: 

— Domnilor, e rândul vostru să urcați, vă rog. 

Cei doi protestară: 

— Să plecăm fără a fi făcut nimic! spuse unul dintre ei, 
furios că nu reuşise să-şi ucidă adversarul. 

— Să vă părăsim? făcu şi celălalt. Ruşine, domnule, drept 
cine ne luaţi? 


— Supuneţi-vă, domnilor, repetă cavalerul... sau voi fi 
nevoit să vă iau de gât şi să vă arunc sus chiar eu, cu mâna 
mea. 

— Ei la naiba! Ce diavol dezlânţuit mai e şi domnul acesta! 

— Intâi ne salvează, ca mai apoi să ne sugrume! 

Pe scara cea largă, atacul fusese reluat. Agenţii lui 
Rospignac făceau şi ei tot ce puteau, dar nu era destul, 
deoarece, curând, încă patru corpuri se zbăteau pe jos. Avu loc 
o nouă retragere. Beaurevers ordonă: 

— Urcă, Bouracan. 

Uriaşul se supuse, potrivit obiceiului său. 

Cavalerul rămase singur în susul scării, la primul etaj. Era 
zbârlit tot, furios, părând aşa de înspăimântător încât adversarii 
de jos nici măcar nu îndrăzneau să mişte. Şi atunci, izbucnind în 
râs, îi batjocori: 

— La cuşcă, potăilor, la cuşcă!... Nu vreţi?... Atunci nu mai 
schelălăiţi! Feriţi-vă de buturugă! 

Ceea ce el numise buturugă, nu era altceva decât uriaşa 
bară de fier pe care o luase din căminul Fiorindei şi pe care o 
cărase cu el până acolo. 

Ridică deasupra capului bara, o învârti de câteva ori şi o 
aruncă cu toată forţa. 

De data asta retragerea se făcu în mare viteză. Şi totuşi nu 
destul de repede, deoarece bara uriaşă avusese destul timp să 
doboare câţiva indivizi. 

Fără să se grăbească, Beaurevers începu să urce treptele la 
rândul său. 

— Până-şi vor aduna morţii şi răniții, spuse el cu un calm 
care păru neobişnuit grupului de protestanți care nu-l cunoştea, 
avem tot timpul să ne odihnim puţin. 


Capitolul XXIII Scara de lemn 


Pauza nu dură mai mult de două sau trei minute. 

După cum bănuise cavalerul, asediatorii folosiseră aceste 
câteva minute pentru a-şi aduna oamenii doborâţi. De la parter 
până la al doilea etaj domnea un vacarm de nedescris. 


În stradă, zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, se 
propaga şi luă cu asalt întreg cartierul... 

In aceste circumstanţe sosi Guillaume Pentecôte care luă 
conducerea bandei. In fruntea a douăzeci de ticăloşi de-ai lui, 
goni arcaşii care, de altfel, nu făcuseră prea mare lucru şi 
ocupară palierul primului etaj. 

De-a lungul scării, Pentecôte plantase cam douăzeci din 
oamenii săi. Oricum, dacă ar fi coborât în stradă, ar fi putut face 
rost de câţi voluntari ar fi avut nevoie. Cu aceştia, comandaţi de 
oamenii săi, ar fi făcut orice ar fi vrut. Luând aceste măsuri, se 
simţea nespus de puternic. 

Şi totuşi, îl stăpânea o nelinişte... 

Asta din cauză că, ştiind amplasarea frontului de luptă, ştia 
că pe scara ce trebuia s-o ia cu asalt nu putea trece decât o 
singură persoană. 

Asta-i dădea întru câtva planurile peste cap şi asta era 
cauza care-l neliniştea. Dar totuşi nu era în măsură să-l facă să 
renunţe la planurile sale. 

Şi, în cele din urmă, atacul începu. Oamenii săi luară cu 
asalt scara. Tactica consta în a străbate cu cea mai mare viteză 
treptele pentru a ajunge cât mai repede la Beaurevers, care se 
afla singur în capul scării, sau cel puţin, aşa părea. 

Totul se făcu printre vociferări puternice, ameninţări de 
nedescris, toate cu scopul de a intimida adversarul. 

Dintr-o privire, cavalerul îi preveni pe Corpodibale şi 
Strapafar care erau pregătiţi, fiecare cu câte un taburet în mână 
şi pe care asediatorii nu-i puteau vedea în locul în care se aflau 
plasați cei doi. Lăsând asediatorii să urce nestingheriţi în 
momentul când aceştia ajunseră pe la mijlocul scării, îşi potriviră 
tirul şi începură să arunce cu taburetele şi tot ce mai aveau la 
îndemână. 

Primele două proiectile căzură în spinarea asediatorilor 
tocmai în momentul când aceştia sperau că au de-a face numai 
cu un singur duşman, cel pe care-l puteau vedea în susul scării. 
Acest lucru produse o mare dezordine în rândul lor, fără a mai 
pune la socoteală că trei dintre ei căzură şi încetineau asaltul 
celorlalţi. Pe deasupra, profitând de zăpăceala lor, Beaurevers 
cobori câteva trepte şi cu spada-i lungă începu să le rărească 
rândurile. 


Asaltul fu oprit şi Guillaume Pentecôte verifică rezultatul 
obţinut. Din pătate era puţin încurajator. Cei şase indivizi care 
încercaseră să ia scară cu asalt, se retraseră mai mult sau mai 
puţin schilodiţi. Nici unul dintre ei nu mai era în stare să reia 
atacul. 

Şi totuşi, manevra se reluă de încă trei ori. Fiindcă, oricât 
de riscantă ar fi fost, nici o altă posibilitate nu exista. Trebuia 
repetată chiar dacă ar fi fost să fie ucişi cu toţii... sau să 
renunţe. 

Şi Guillaume Pentecâte nu putea renunţa... Cel puţin, nu 
încă. 

Deci, de încă trei ori, cu furie în suflet, spadasinii lui 
Rospignac atacară şi tot de atâta ori au fost respinşi. Mulţi dintre 
ei zăceau întinşi pe podele. 

Guillaume Pentecôte înţelese din atitudinea oamenilor săi 
că aceştia n-ar mai fi repetat un al patrulea asalt şi preferă să 
nu se expună unei asemenea umilinţe. Încercă o diversiune. 

Şi, deodată o explozie puternică răsună: un nor des de fum 
invada scara îngustă pe care, pentru a patra oară asediatorii 
năvăliră la atac. In mijlocul fumului des se auzeau zgomotele 
spadelor care se înfruntaţi, gemete şi vaiete. 

Când fumul se împrăştie, nimeni nu se mai afla pe trepte. 
Banda număra câţiva ologi în plus. În susul scării, infernalul 
Beaurevers părea țintuit de podea, agitându-şi frenetic spada 
înroşită de sângele duşmanilor şi zeflemisindu-i cu râsul lui 
insolent. 

Aceasta fu ultima încercare. Guillaume Pentecôte renunţă 
la orice asalt în interior. 

De această dată cavalerul înţelese că dispunea de un timp 
mai lung de odihnă. Avea mare nevoie de aşa ceva. Bouracan, 
Strapafar şi Corpodibale, care-l sprijiniseră în rezistenţa lui 
eroică, gâfâiau cu limba scoasă. 

Tringuemaille, care nu-l părăsise nici un moment pe rege şi 
care, la fel ca şi grupul de protestanți, se mulţumise să fie 
simpli, spectatori,  Tringuemaille, proaspăt şi bineînțeles, 
mulţumit în sinea sa de inactivitatea ce-i fusese ordonată, luă 
locul lui Beaurevers. Doi protestanți îi fură trimişi în ajutor. 

Cu toţii se retraseră în apartamentul Fiorindei, lăsat cu 
toate uşile deschise în scopul de a interveni la prima alarmă a 
santinelelor plasate pe palier. 


Deodată Beaurevers îşi aminti de tânără. Mai bine spus, n-o 
uitase nici o clipă dar, din cauza rapidităţii cu care se 
desfăşuraseră evenimentele, nu avusese răgazul necesar să se 
ocupe de ea. Acum, deoarece dispunea de un moment de răgaz, 
oricât ar fi fost el de scurt, voia să vadă dacă tânăra reuşise în 
încercarea ei. leşi din cameră după ce-i făcu un semn de liniştire 
lui Francisc. Intrând în dormitorul fetei, se aplecă pe fereastră. 
Degeaba scotoci cu privirile-i ascuţite grădina. Se hotărî s-o 
strige: Fiorinda!... Fiorinda!... Aceeaşi tăcere. 

Reîntors în bucătărie, înghiţi câteva îmbucături împreună 
cu ceilalţi, dar părea distrat, preocupat de ceva anume. Şi astfel 
se scurse o jumătate de oră. Asediatorii păreau că renunţaseră 
la orice fel de atac. Beaurevers se întreba dacă nu cumva voiau 
să-i înfometeze. Întorcându-se în dormitorul fetei, încercă din 
nou să ia legătura cu ea. Acelaşi rezultat. 

Pe când ieşea din cameră, îl zări pe Trinquemaille care 
tocmai intră în vestibul şi care, văzându-l, îi făcu un semn 
misterios, chemându-l spre el. Curios, se apropie de acesta. 

Tringuemaille îl conduse spre scară şi-i făcu semn să 
asculte cu atenţie. Ciulind urechea, cavalerul distinse zgomotul 
făcut de un fierăstrău care taie lemnul. Ascultă cu mai multă 
atenţie şi: 

— Dar, pe toţi dracii! Tocmai sunt pe cale să taie scara! 
spuse el în şoaptă. 

— Da, domnule. 

— Şi au început de mult lucrul ăsta? 

— Acum câteva momente. Am venit imediat să vă anunţ. 

Aprobându-l printr-un semn, Beaurevers se aplecă mai mult 
în josul scării şi încercă să vadă. 

"Pe toţi sfinţii, îşi spuse, nu pot să mă vadă, pentru că sunt 
sub scară!... dar de ce vor să ne izoleze?" 

Şi atunci începu să reflecteze. 

În urma acestei activităţi îi spuse lui Trinquemaille care-i 
aştepta ordinele: 

— Să-i lăsăm în pace şi să aşteptăm liniştiţi... 

Şi aşteptară. Numai că, fără voia sa, cavalerul se simţea 
nervos, neliniştit şi în loc să se întoarcă în bucătărie, începu să 
cutreiere apartamentul. Din timp în timp se aplecă pe fereastră 
şi scrută grădina, cu speranţa de a o descoperi pe Fiorinda. 
Uneori se apropia de scară şi ascultă cu atenţie. 


Toată această agitaţie dură cinci sau şase minute, după 
care scrâşnetul fierăstrăului încetă. Dar imediat se auziră lovituri 
violente şi, într-un zgomot infernal, scara se prăbuşi. Se mai 
scurse un sfert de oră fără ca nimic să se întâmple. 

Sub ei, tăcerea şi întunericul erau desăvârşite, o tăcere 
neliniştitoare. 

Priviră pe fereastră. Mulțimea era încă prezentă, doar 
arcaşii plecaseră. 

Beaurevers nu se mai îngrijea acum de scară. 

Preocuparea lui era fereastra. În timp ce privea strada, îşi 
spunea: 

"Se ascunde ceva în chestia asta! Dar ce anume?... Nu se 
mai mişcă nimeni..." 

Incercă să se liniştească, spunându-şi: 

"Poate că intenţia lor este să ne asedieze până când ne va 
răpune foame şi setea. Măcar de-ar fi numai asta... Pe toţi dracii, 
la lăsarea întunericului, îi vom lăsa cu buzele umflate!..." 

Asta-l făcu să se gândească din nou la Fiorinda şi la funia 
pe care trebuia să o aducă, instrumentul salvării lor, pe care 
fata promise să le-o trimită. 

Pentru a zecea oară, poate, se întoarse în dormitorul fetei şi 
o strigă pe fereastră. Dar nici de această dată nu avu noroc. 
Absența fetei devenea inexplicabilă şi neliniştitoare, totodată. 

Câteva minute, care i se părură lungi cât orele, se scurseră 
astfel, într-o aşteptare chinuitoare. 

Condus de un fel de presimţire, fără a putea să-i explice 
cauza, Beaurevers abandonase scara. Lăsase acolo doar un 
singur om de pază, pentru a supraveghea gaura lăsată de scara 
prăbuşită. 

Cavalerul îl condusese pe Francisc în camera Fiorindei şi-l 
rugase să nu mai iasă de acolo. Binevoitor, Francisc îi promise 
că nu se va mişca de acolo, ba chiar se întinse pe pat. 

Toate uşile şi ferestrele de la etajul doi erau larg deschise, 
mai puţin fereastra de pe palier, care fusese închisă, nu se ştie 
de cine şi de ce. 

Beaurevers, care nu putea sta locului, era într-un du-te-vino 
de la fereastra dormitorului la fereastra bucătăriei. 

Această neîncetată mişcare îl apropie de nenumărate ori de 
fereastra camerei fetei. Şi încă o dată privi plin de speranţă spre 
grădină. 


Dar de această dată, aşteptarea-i fu răsplătită. 

Jos, văzu silueta unui bărbat care se afla lângă trunchiul 
unui copac, încercând să se ascundă. Bărbatul nu era altul decât 
Ferrière. 

Vicontele, văzându-l, îşi duse un deget la buze, cerându-i în 
acest fel tăcere. După care îi arătă un obiect pe care-l ținea în 
mână şi dădu de înţeles că trebuie să se dea la o parte din faţa 
ferestrei pentru a-i permite aruncarea respectivului obiect şi 
care nu era altceva decât o piatră. 

Beaurevers se îndepărtă în grabă. 

Aruncată cu forţă, piatra traversă camera şi se lovi puternic 
de uşă. Imediat cavalerul o prinse şi o privi de aproape. 

Era învelită într-o hârtie, legată la rândul ei cu o sfoară 
lungă atât de lungă încât atârna dincolo de fereastră. 

Calm, fără să se grăbească, Beaurevers desfăcu sfoara şi 
citi biletul cu voce tare: 


"Trageti de sfoară până când funia va ajunge la voi. 
Coborâţi pe fereastră fără a mai pierde nici o clipă. Vă aştept 
sub fereastră. 


Vic 
onte de Ferrière." 


Se aplecă pe fereastră şi-i făcu un gest de mulțumire 
vicontelui, care-i răspunse cu un nou semn ce-i recomanda 
tăcere şi grabă. 

Cavalerul trase de sfoară până când ajunse în posesia funiei 
pe care, după ce o trase până la jumătate, o dădu pe după bara 
de fier a ferestrei, lăsând ambele capete să atârne în afară. 
Imediat vicontele înnodă cele două capete pentru a putea să le 
prindă cu uşurinţă în mână. Pentru a întinde funia şi a o 
îndepărta de zid, o înfăşură de jur-împrejurul trunchiului unui 
copac, păstrând celălalt capăt în mână. După ce termină toate 
acestea, făcu acelaşi semn care voia să spună: Grăbiţi-vă! 

— Bouracan, ordonă cavalerul cu vocea sa calmă, vei 
cobori primul. Trinquemaille, îl vei urma pe Bouracan. Când veţi 
fi jos, îl veţi întâmpina pe domnul conte, care va cobori după 
voi. Din acel moment, cred că nu mai e nevoie să vă spun, 
nimeni nu se va mai apropia de el. Du-te, Bouracan, repede. 


Prinzând funia în mâini, Bouracan se lăsă să alunece în gol. 

Pentru a-i anunţa pe ai lui că a ajuns cu bine, Bouracan 
trebuia să fluiere scurt. Tringqguemaille era pregătit să-l urmeze 
imediat ce va auzi semnalul. 

Dar în momentul în care sperau să audă fluieratul aşteptat, 
se produse o explozie puternică. 

Casa se cutremură din temelii de credeai că se prăbuşeşte 
şi o enormă jerbă de foc izbucni din gaura lăsată de scara care 
fusese tăiată. Un fum negru, înţepător, des, invada toată casa. 
Urmă un zgomot asurzitor de lucruri care se prăbuşesc şi un nor 
de praf ţâşni până sus. 

Totul în mai puţin de o secundă. 

După care, asupra străzii se abătu o ploaie înfricoşătoare: 
cărămizi, pietre, grinzi arse, bare de fier. 

Întărâtat că nu-i poate prinde, Guillaume Pentecâte avu 
această idee diabolică. După ce ordonase distrugerea scării, 
pentru a nu-i lăsa să coboare, reuşise să îndepărteze toţi 
locatarii casei, fie cu forţa, fie cu vorbă bună. După ce toată 
clădirea se goli, aşeză dedesubtul palierului celui de-al doilea 
etaj un butoiaş cu praf de puşcă şi-i dădu foc. 

Spera ca în urma exploziei să piară cei pe care-i numea, 
pentru mulţimea de afară pe care o adusese cu el, blestemaţii 
de eretici. Dacă prin miracol — trebuia prevăzut totul — ar fi 
scăpat exploziei, oricum ar fi fost zdrobiţi sub dărâmături şi n-ar 
fi scăpat focului care ar fi urmat. 

Într-adevăr vârtejuri negre de fum se ridicau din acoperişul 
dărâmat, anunțând în acest fel începutul pârjolului. Curând 
urmau să izbucnească şi flăcările. 

Din această cauză, Guillaume Pentecâte şi oamenii pe care- 
i mai avea cu el, rămaseră neclintiţi în faţa casei. Voiau să fie 
siguri că nici o victimă nu va scăpa din catastrofa pe care o 
pregătise cu atâta grijă. Era hotărât să nu plece de acolo decât 
în momentul în care casa, transformată în ruină, s-ar fi prăbuşit. 


Capitolul XXIV  Încăierarea de la Pr&-aux-Clercs 


În momentul în care se produsese explozia, sus, la al doilea 
etaj, Beaurevers şi tovarăşii săi au fost aruncaţi claie peste 


grămadă. Şi totuşi, cavalerul găsi timpul necesar pentru a-l 
prinde pe Francisc în braţe şi a-l apăra cu propriul său corp. 

Zăpăciţi de violenţa şocului, rămaseră un moment 
nemişcaţi. 

Beaurevers îşi reveni primul. Se eliberă dintre dărâmături 
şi-l scoase şi pe Francisc. Fu bucuros să vadă că regele nu este 
nici măcar rănit, că nu are nici măcar o zgârietură. Nici măcar 
nu era leşinat, nici el, nici tovarăşii săi. 

Mai întâi de toate, cavalerul se repezi la fereastră. Funia se 
afla la locul ei. Bouracan urca pe ea, sprijinindu-se numai în 
braţe, cu o agilitate de maimuţă pe care n-ai fi bănuit-o la un 
individ de talia sa. Urcând, figura sa era înspăimântătoare, 
arătând o durere sinceră. Zărindu-l pe Beaurevers care-şi 
scosese capul pe fereastră, se opri şi trăsăturile i se destinseră 
într-un zâmbet larg, suspinând încântat: 

— Dumnezeule!... 

Sub el, în grădină, Ferrière arunca privi înspăimântate spre 
fereastra prin care ar fi trebuit să coboare cavalerul şi oamenii 
săi. 

Beaurevers îi făcu un semn liniştitor. Şi vicontele se lumină 
la faţă când îl văzu teafăr dar, imediat îşi reluă pantomima care- 
i spunea: Grăbiţi-vă. 

Cavalerul spuse câteva cuvinte lui Bouracan care continua 
să rămână suspendat pe funie. Acesta, în loc să-şi continue 
urcarea, se lăsă să alunece repede pe pământ. 

Beaurevers se legă solid pe sub braţe şi, în timp ce 
Tringuemaille, Corpodibale şi Strapafar vegheau ca această 
operaţie să se îndeplinească în toată regulă, deoarece îi 
înțelegeau importanţa, le explică protestanților: 

— Domnilor, trebuie să înţelegeţi că noile evenimente au 
schimbat total situaţia. Noul plan cere ca eu să cobor primul. 

Aşa cum fusese lăsată funia pe fereastră, cavalerul, se 
găsea legat cam la mijlocul ei, iar cei trei oameni ai săi o ţineau 
solid, îl apucă pe Francisc în braţe şi-şi dădu drumul în gol. Cei 
trei dădeau drumul puţin câte puţin la funie în timp ce, cei doi 
ofiţeri protestanți le săriră în ajutor. Jos, Bouracan părând că nu 
face nici un efort, ajuta această manevră întinzând funia şi 
ţinând-o la distanţă faţă de zid pentru ca cei doi să nu se 
lovească. 


După câteva secunde, cavalerul şi contele puneau piciorul 
pe pământ. 

Nu peste mult timp li se alăturară şi ceilalţi, după care se 
îndreptară spre zidul care despărţea grădinile din Chemin-aux- 
Clercs de strada Marais. În timpul mersului, Ferrière le explică 
motivul apariţiei sale benefice. 

Ne mai amintim că plecase din strada Froidemantel pentru 
a o întâlni pe Fiorinda. Ajunsese în strada Marais când fata era 
deja prizoniera bandei lui Guillaume Pentecôte. Dar cum nu-şi 
putea închipui aşa ceva, nu insistă prea mult la uşă. Neprimind 
nici un răspuns, trase concluzia că fata nu-i acasă. 

Ori, pe când tocmai ajungea în strada Senei, soarta făcu să 
se întâlnească faţă în faţă cu Fiorinda care-i povesti pericolul în 
care se aflau prietenii lor. Fără a-l lăsa să scoată vreo vorbă, îi 
spuse ce are de făcut, arătându-i totodată şi calea pe care urma 
s-o parcurgă la întoarcere pentru a lua legătura cu asediaţii. 
După care, fata îl părăsi spunându-i că are de făcut un drum de 
cea mai mare importanţă. 

Vicontele, înțelegând că nu poate pierde nici măcar o 
secundă, plecă imediat în căutarea funiei. 

— Aşa încât, spuse Beaurevers, după ce ascultase toate 
explicaţiile, sunteţi sigur că nu i s-a întâmplat nimic rău fetei? 

— Ah! Da, sigur. S-a îndreptat spre poarta Nesle. Deci, 
acum se află în Paris. Şi cum am văzut că oraşul e liniştit, nici o 
tulburare, nici o dezordine, sunt sigur că n-a păţit nimic. 

— Cu atât mai bine, spuse cavalerul, cu gândul aiurea. 

Şi îşi spuse: 

"Ce dracu avea de făcut în Paris Fiorinda, ceva aşa de 
important, încât i-a încredinţat lui Ferrière sarcina pe care 
singură şi-o asumase?..." 

Şi totuşi, pentru moment Beaurevers avea alte preocupări 
mult mai grave pentru a se gândi multă vreme la Fiorinda. 

Ajunseră curând la zidul despărțitor. După cum vă amintiţi, 
cavalerul văzuse că nu era prea înalt şi-l trecură destul de 
repede. Acum se găseau în grădina care corespundea casei din 
Chemin-aux-Clercs. 

După cum am mai spus, cele două case erau destul de 
îndepărtate, nefiind legate între ele decât prin zidul de incintă 
care le despărţea, zid care era destul de înalt. Ţinta lor nu era 


casa, ci tocmai acest zid pe care voiau să-l treacă pentru a 
ajunge în stradă, în speranţa că vor sparge cordonul gărzilor. 

Traversând grădina, grupul lor nu a întâlnit nici o persoană. 
Asta însemna că evadarea lor trecuse neobservată, cel puţin 
până acum. Şi nu se înşelau. 

In momentul în care ajungeau la zid, un om se apropiase în 
fugă de Guillaume Pentecôte, care se afla în strada Marais şi-i 
şopti câteva cuvinte la ureche. Furios, acesta lăsă să-i scape o 
înjurătură. In acele clipe, banda sa nu se mai compunea decât 
din vreo douăzeci de oameni. E drept că în jurul lor se mai 
găseau cam cincizeci de indivizi suspecți din care, cel puţin 
jumătate, li s-ar fi alăturat dacă ar fi fost chemaţi. 

Şi într-adevăr, în momentul în care strigă: 

— Blestemaţii de necredincioşi n-au fost prăjiţi!... Pe ei! Să 
nu-i lăsăm să ne scape! Cel puţin douăzeci de voluntari îl 
urmară. Ceea ce îi dubla efectivele. 

Plecarea lui Guillaume Pentecôte şi a acoliţilor săi, 
permiseră vecinilor, direct amenităţi de întinderea focului, să 
încerce să stingă pojarul, sau cel puţin să-l împiedice să se 
întindă mai departe. 

Guillaume Pentecôte şi banda sa de smintiţi o luară la fugă 
spre câmpia care pe atunci se numea micul Pre-aux-Clercs, 
pentru a ajunge cât mai repede în Chemin-aux-Clercs. 

In acest timp, după cum am mai arătat, Beaurevers şi cei 
ce-l înconjurau, ajunseseră la zidul despărțitor. Cavalerul îi 
condusese spre colţul din dreapta, adică înspre partea cea mai 
apropiată de câmpie, tocmai în locul în care urma să-şi facă 
apariţia Guillaume Pentecôte şi banda sa. 

Ajuns acolo, cavalerul îi întrebă pe protestanți: 

— Domnilor, pot să contez în continuare pe 
dumneavoastră? 

— Domnule, răspunse unul din ofiţeri, consider de datoria 
noastră să vă urmăm până când ne veţi spune să vă părăsim, 
sau până când vom fi cu toţii în afara primejdiei. Cred că şi 
domnii care mă însoțesc sunt de aceeaşi părere. 

Şi într-adevăr, ceilalţi îl aprobară. 

Beaurevers le mulţumi cu un semn de gratitudine. Dar după 
figură pe care o arăta, se putea spune că este stingherit, 
aproape ruşinat. Cu oarecare reţinere, ca şi când s-ar fi scuzat, 
spuse: 


— Ceea ce vă voi cere, domnilor, ar putea să vi se pară cel 
puţin ciudat... şi nu v-o iau în nume de rău... Darvă asigurcă nu 
pot face altfel... 

Se opri, încurcat. 

Cei doi ofiţeri hughenoți, care acum ştiau de ce e în stare 
cavalerul, îl îndrăgiseră foarte mult. Văzându-i stinghereală, îl 
încurajară: 

— Domnule, spuse unul din ei, suntem soldaţi. Asta vrea să 
însemne că executăm orice ordin fără a-l discuta. Daţi-vă 
ordinele şi nu vă temeţi că vom refuza. 

— Fiţi sigur, spuse şi celălalt, că oricare ar fi aceste ordine, 
vor fi executate... sau noi vom muri. 

— Ei, asta mă linişteşte, spuse Beaurevers satisfăcut. lată 
deci ce aştept de la dumneavoastră. Veţi escalada acest zid, 
după care vă veţi afla în strada Echaude. Veţi încerca să 
străbateţi strada. 

— O vom străbate, spuse unul din ofiţeri sigur pe sine. 

— Noi, continuă cavalerul, aprobându-l, vom escalada 
celălalt zid, dinspre strada Senei... Nu-l vom escalada decât în 
momentul în care voi aţi trecut zidul vostru. Probabil că veţi fi 
văzuţi... cel puţin aşa o sper. 

— Ah! Am înţeles, domnule. Vom fi văzuţi, vă garantez. Și 
chiar ne vor urmări, v-o garantez şi pe-asta. Asta doreaţi, nu-i 
aşa? 

— Da, spuse simplu Beaurevers, întinzându-le mâinile. 

O dublă strângere de mână, loială, pecetlui înţelegerea. 

Coborând vocea, unul din ofiţeri adăugă: 

— Incercaţi să ajungeţi la poarta Buci... Vom încerca să-i 
atragem spre strada Vaugirard. 

Ferrière asculta toată această discuţie cu cea mai mare 
mirare. Nu-l mai recunoştea pe cavaler. Dar cum îl ştia incapabil 
de a recurge la asemenea fapte numai pentru a-şi salva propria 
piele, trase concluzia că este vorba de contele de Luvru. ŞI 
pentru prima dată îşi puse întrebarea: 

"Ah, la naiba! Cine-i acest conte de Luvru? Beaurevers nu 
se mulţumeşte să-şi rişte propria piele pentru a-l apăra, dar le 
mai cere, nu fără o oarecare stinghereală, căci, pe toţi dracii, 
era atât de stingherit, deci cere şi unor necunoscuţi să-i urmeze 
exemplul. Asta mi se pare deja prea mult." 


La rândul său, Francisc interveni în discuţie, cu vocea-i 
blânaă: 

— Domnilor, spuse el, înainte de a ne părăsi, vă rog să 
aveţi amabilitatea să-mi spuneţi numele domniilor voastre. Cu 
toate că n-am petrecut împreună decât puţine minute, numele 
voastre mi le voi aminti toată viaţa. 

Şi Ferrière, cu mintea mereu la pândă, remarcă faptul că 
nici măcar nu pomenise de marele serviciu ce-i era făcut 
atrăgând asupra lor haita dezlănţuită. 

Protestanţii îşi spuseră numele. Unul din ei se numea de 
Liverdac, celălalt de Montarrac, simpli gentilomi şi gasconi pe 
deasupra. Ceilalţi trei erau doi avocaţi şi un negustor, ceea ce 
nu-i împiedica să umble înarmaţi ca şi oricare gentilom, 
servindu-se cu uşurinţă de spadele lor, aşa încât reuşiseră să 
dea o lecţie pe cinste arcaşilor. 

Lucrurile se petrecură după cum prevăzuse Beaurevers. 

Protestanţii săriră zidul şi, după ce atacară cu furie gărzile 
postate în preajmă, fugiră spre strada Echaude. La rândul lor, 
gărzile se năpustiră pe urmele celor doi, drumul devenind liber. 

Cavalerul şi însoțitorii săi trecură la rândul lor, zidul şi săriră 
în strada Senei. Nu văzură nici o persoană în preajma lor. 

Drumul fiind liber, se grăbiră spre poarta Buci. 

Dar iată că Beaurevers nu prevăzuse totul. 

Rospignac îi văzuse şi-i recunoscuse în scurtul moment în 
care, ascuns pe creasta zidului, aştepta momentul favorabil, 
adică acel moment în care protestanții odată apăruţi în stradă, 
gărzile le-ar fi sărit în spate. 

Imediat Rospignac dădu un ordin unuia dintre oamenii săi. 
Acesta o luă la fugă şi din câteva salturi ajunse în strada Senei... 
unde se aflau destui oşteni din gardă şi chiar şi locţiitorul poliţiei 
însoţit cam de patruzeci de arcaşi. 

Trupele se puseră în mişcare şi opriră trecerea. Beaurevers 
înţelese că orice încercare de a străpunge apărarea este 
zadarnică. Intrarea înspre strada Buci i se păru mai slab 
apărată. Se hotărî să încerce pe acolo. 

Pe de altă parte, nenorocul îl aduse pe Guillaume Pentecôte 
să sosească tocmai în momentul în care cavalerul şi însoțitorii 
săi săreau zidul. Şi el îi recunoscu imediat. Alergă după gărzile 
care-i urmăreau pe cei doi protestanți şi le ceru să se întoarcă, 
ceea ce şi făcură. 


Aşa încât toate forţele: arcaşi, soldaţi, spadasinii lui 
Rospignac şi mulţimea furioasă, toţi aceştia, dezlănţuiţi, urmau 
să ia cu asalt grupul lui Beaurevers. 


Capitolul XXV  Încăierarea de la Pr&-aux-Clercs 
(urmare) 


leşind din strada Senei, manevra gărzilor şi a arcaşilor a 
constat în a bara drumul spre oraş pentru rebeli. Lucru ciudat, 
pentru locţiitorul poliţiei criminale, reprezentând autoritatea, 
regele şi apărătorii acestuia erau simpli rebeli. E drept că în 
afară de Beaurevers şi Rospignac, nimeni nu ştia că sub numele 
de conte de Luvru se ascunde însuşi regele. 

Totodată, manevra mai consta şi în interzicerea accesului 
spre strada Buci. E sigur că locţiitorul poliţiei criminale fusese 
încredinţat că-i vor sosi întăriri dinspre Pr&-aux-Clercs. Această 
manevră ar fi avut drept scop oprirea rebelilor pe Chemin-aux- 
Clercs, unde s-ar fi aflat prinşi între forţele de poliţie, pe de o 
parte şi oamenii lui Rospignac, pe de altă parte. 

Manevra nu reuşi decât pe jumătate: dacă soldaţii şi arcaşii 
reuşiseră să ocupe drumul spre oraş, nu acelaşi lucru se 
întâmpla şi în strada Buci, unde ajunseră prea puţini dintre ei. 

Beaurevers se văzu încolţit din trei părţi: în faţă, bariera de 
netrecut a soldaţilor, în spate, mulţimea dezlănţuită condusă de 
Guillaume Pentecôte, care se apropia în fuga mare strigând 
ameninţări cu moartea şi care l-ar fi zdrobit, fără doar şi poate. 

La dreapta, în capătul străzii Buci, se întrevedea o 
speranţă. Acolo nu distinse decât vreo douăzeci de soldaţi, cel 
mult. Se putea că numărul lor să sporească pe măsură ce 
trupele ieşeau din strada Senei. 

Se hotări să treacă pe acolo, înainte ca barajul să devină 
mai puternic. 

După ce luă această hotărâre, Beaurevers ordonă în şoaptă 
ceva oamenilor săi. De abia termină ce avu de spus şi 
dispozitivul de luptă se formă cu o rapiditate fantastică. 

Ca urmare a ordinelor sale — de care Francisc şi Ferriere 
nici măcar nu aflară — formaţia se constitui astfel: Beaurevers, 


singur în frunte, Strapafar şi Corpodibale, în stânga şi în dreapta 
sa, ceva mai în spate, urmau Francisc şi Ferriere, iar 
Tringquemaille şi Bouracan încheiau trupa. 

În acest fel, Francisc şi Ferrière se văzură înconjurați mai 
înainte de a-şi da seama de ce se întâmpla. 

Trăgându-şi spada din teacă, Beaurevers îşi lansă faimosul 
strigăt de luptă: 

— Beaurevers! Regele loviturii frumoase! Ceilalţi, în frunte 
cu Francisc, într-o singură voce, îi răspunseră: 

— Beaurevers!... 

Şi năvăliră înainte... 

Beaurevers, scânteietor, zbârlit, furios, înfricoşător, lovea 
fie cu vârful spadei, fie cu tăişul, împungând şi tăind, fără 
alegere, pătrunzând ca o pană de despicat lemne printre gărzile 
înspăimântate, zdrobindu-le şi dislocându-le, croind astfel un 
drum larg, însângerat, urmat de ceilalţi tovarăşi ai săi. 

Asta dură câteva secunde, un minut cel mult. 

Şi deodată, nimic. 

Cei şapte viteji trecuseră. Strada era liberă în faţa lor. O 
luară drept înainte, în pas alergător. 

După câţiva paşi, Beaurevers întoarse capul fără să se 
oprească. In spatele lor domnea aceeaşi tăcere grea, de 
stupoare, care urmează de obicei unei înfrângeri neaşteptate. 

Cavalerul, care avea atenţia mereu la pândă, observă că 
Francisc şchiopătează uşor. Mersul rapid se pare că-i cauza 
unele dureri. 

— Sunteţi rănit, domnule? întrebă cavalerul neliniştit. 

— A, nu! îl linişti Francisc. Cred că în timp ce atacam mi-am 
scrântit piciorul... Nu-i nimic, trece. 

Aceste cuvinte, departe de a-l linişti pe Beaurevers, făcură 
să-i sporească neliniştea. Francisc, oricât şi-ar fi dat silinţa, nu-şi 
putea ascunde durerea care-i desfigura faţa. Cavalerul ştia mai 
bine decât oricare altul că regele nu putea susţine un efort prea 
îndelungat, obosea destul de repede. Ori, de câteva ore, 
Francisc fusese supus unui efort care-i depăşea puterile. 

— Să încercăm să ajungem până la răscruce, spuse 
Beaurevers. În strada Four, în faţa mănăstirii, e un zid de incintă 
pe care-l vom escalada şi astfel ne vom afla la adăpost, în 
grădină. Din grădină în grădină, vom ajunge până în strada 


Vaugirard... La nevoie, vă voi duce în spate. Ajunşi acolo, 
departe de orice luptă, vom găsi un adăpost oarecare. 

Da, dar trebuia să ajungă până la acel zid. Nefericirea era 
nu faptul că acesta ar fi fost prea departe — câţiva zeci de metri 
— dar Guillaume Pentecôte şi banda sa îi urmăreau în fuga 
mare. 

Trebuiră să o ia şi ei la fugă. Şi cum nimeni nu le stătea 
împotrivă, Beaurevers dădu din nou câteva ordine care 
schimbară formaţia de luptă. Pericolul fiind în spatele lor şi gata 
să-i ajungă în orice moment, după ce-l încredința pe Francisc lui 
Strapafar şi Corpodibale care ştiau ce au de făcut, flancat de 
Tringuemaille şi Bouracan, care nu-şi lepădase enorma bară de 
fier, trecu în spatele grupului. 

În formaţia asta mai avansară câtva timp. Dar erau obligaţi 
să-şi potrivească mersul după al lui Francisc care părea din ce în 
ce mai obosit. Şi gloata se apropia ameninţător, astfel încât, 
curând le-ar fi căzut în spate. 

În acel moment, Beaurevers se hotărî. Luându-l pe Francisc 
în braţe, îl aruncă pe umăr şi fără a părea incomodat de 
greutatea suplimentară, o luă la fugă. Ferrière alerga alături de 
el. Ceilalţi patru îi urmau şi aveau sarcina de a-i opri pe 
următori, dându-le celor din faţă timpul necesar de a ajunge la 
zidul de care pomenise cavalerul. 

Curând ajunseră la răspântie, cu mult înaintea gloatei. Mai 
aveau cam şaptezeci de paşi până la zidul pe care trebuiau să-l 
escaladeze şi care se afla pe strada Four, chiar între străzile 
Boucheries şi Saint-Sulpice. Inspre strada Boucheries se mai 
găseau patru sau cinci case, cu faţada spre strada Four. Tot cam 
atâtea se aflau şi înspre strada Saint-Sulpice. Zidul cu pricina 
lega între ele cele două grupuri de case. Curând Beaurevers 
depăşi răspântia. 

În acel moment, din întunericul străzi Four şi Saint-Sulpice 
se auzi zgomotul unei alergări, însoţite de strigăte puternice. 
După zgomotul paşilor, îşi dădu seama că cele două trupe care 
urmau să apară, erau cel puţin la fel de numeroase ca şi banda 
care se afla pe urmele lor. 

Şi ceea ce era mai rău, era faptul că noii veniţi deja ieşeau 
din strada Saint-Sulpice. Grupul lui Beaurevers nu mai putea 
ajunge la zid. Trupa le-o luase înainte. Şi nu erau bandiți sau 
oameni din popor. Nu, purtau uniforme şi aveau aerul unei trupe 


de soldaţi gentilomi, echipați de război, cu casca pe cap şi 
platoşe de piele de bivol. 

— Blestem! urlă Beaurevers disperat de neşansa care-l 
urmărea. 

Şi aruncă o privire sălbatică în jurul său. 

În mijlocul răspântiei, la doi paşi de el se afla construcţia 
masivă a stâlpului infamiei al mănăstirii. Dintr-o săritură ajunse 
acolo, cu intenţia ca la adăpostul acestei construcţii să poată să 
se apere. 

Când ajunse acolo, observă o uşă, solidă, de stejar, placată 
cu benzi groase de fier şi piroane uriaşe. 

Ca prin minune, uşa era deschisă!... 

Deschizând-o uşor, văzu un bărbat — călăul mănăstirii sau 
unul din ajutoarele sale — care, cu o încetineală leneşă, făcea 
puţină ordine în acel loc de supliciu. 

Nu trecuse mai mult de o secundă de când cavalerul 
observase uşa. Cu o lovitură de picior o deschise larg şi năvăliră 
cu toţii înăuntru, după care ferecară uşa cu zăvoarele enorme 
cu care era înzestrată în interior. 

În faţa acestei invazii, individul rămase cu gura căscată, 
rostogolind nişte ochi înspăimântați. Văzându-i pe cei şapte, în 
zdrenţe, acoperiţi de sânge şi praf, sudoarea curgându-le pe 
frunte, cu spadele în mână şi figuri înspăimântătoare, crezu că i- 
a sunat ceasul de pe urmă şi, clănţănind din dinţi, căzu în 
genunchi cu mâinile împreunate a rugăciune. 

Beaurevers se grăbi să-l liniştească: 

— Dacă taci din gură, nu-ţi vom face nimic. Dar dacă scoţi 
şi cel mai mic sunet... 

Şi-şi arătă pumnalul înroşit de sânge, încât bietul nefericit, 
tremurând din toate încheieturile, îşi duse ambele mâini la gură 
ca pentru a arăta că va fi mut ca un mort. 

Nu-i mai dădură nici o atenţie, siguri fiind că nu va scoate 
nici un sunet. 

Cu toţii se aflau la capătul puterilor. Ferriere şi Francisc, 
epuizați, se aşezară pe o bârnă şi începură să-şi şteargă 
sudoarea. 

După ce răsuflă câteva secunde. Beaurevers şi cei patru 
oameni ai săi trecură la treabă. Asta înseamnă că ridicară în 
spatele uşii o baricadă cu tot ceea ce găsiseră la îndemâna: 
bârne şi grinzi de lemn se găseau din belşug. 


Tot acţionând, Beaurevers rosti la un moment dat: 

— Mi se pare că soldaţii ăştia care au ieşit din strada Saint- 
Sulpice ne-au strigat ceva... A auzit cineva ce-au spus? 

Şi Francisc îi răspunse: 

— Cred că am auzit când ne spunea să nu ne fie teamă, că 
tocmai pe noi ne caută. 

— Aşa deci! zeflemisi Beaurevers. Atunci, asta era sfidarea 
lor?... Ei bine, pe toţi dracii, primim provocarea!... Cred că-i vom 
reîntâlni în condiţii de egalitate... vom vedea atunci de ce sunt 
în stare. 

Nu le trebuiră mai mult de un minut pentru a baricada uşa. 
Baricada îi satisfăcea pe toţi. De altfel era şi timpul, deoarece în 
jurul stâlpului se auzeau vociferări din ce în ce mai puternice. 

În timp ce se aşteptau să audă lovituri de berbece în uşă, 
Beaurevers îi asigură: 

— Uşa-i destul de rezistentă, răspund de asta... numai dacă 
nu vor face rost de petarde, aşa cum au găsit şi praf de puşcă. 
Dar şi-n acest caz, ne putem refugia la etaj unde le vom da 
destulă bătaie de cap. 

Pentru a se convinge, cavalerul urcă la etaj. Acolo erau 
ţinuţi  nefericiţii care urmau să suporte rigorile justiţiei 
mănăstirii. Acest singur etaj era destul de puţin înalt, dar 
Beaurevers văzu că de acolo puteau ţine la respect mulţimea 
asediatorilor, strivind pe cei ce vor încerca să se apropie de uşă. 
Proiectile de tot felul şi toate mărimile se găseau acolo în 
cantităţi mari. 

După ce cobori, cavalerul rămase cu urechea la pândă. 
Ceilalţi îi urmară exemplul. 

Atacul de care se temeau, întârzia. Zgomotele şi strigătele 
care le semnalase apropierea bandei lui Guillaume Pentecôte 
încetară brusc. Şi totuşi, se simţea că mulţimea era masată în 
jurul celor patru ziduri care-i adăposteau. Şi totuşi, această 
mulţime rămase nemişcată, ca ţintuită în loc din cauza vreunui 
eveniment neaşteptat — sau poate datorită vreunei ameninţări 
de care ei nu ştiau — şi o tăcere de moarte o cuprinse. 

Tăcere datorată uluielii?... Datorată fricii?... Degeaba cei 
dinăuntru încercau să ghicească. 

Beaurevers, având intenţia să urce din nou la etaj pentru a 
cerceta locurile, făcu doi paşi pe scară, dar se opri. 


Şi atunci, tot atât de brusc cum se lăsase, tăcerea fu 
spartă. Dar de această dată nu mai izbucniră strigăte şi urlete. 
Era ceva mult mai impresionant şi mai înfricoşător prin 
neprevăzutul său. 

Un cântec uşor, blând, de o nespusă armonie, care în 
simplitatea sa maiestuoasă avea ceva pătrunzător careţi oprea 
respiraţia, îţi răscolea măruntaiele. Şi cântecul acesta religios 
intonat de numeroase voci bărbăteşti, la început slab ca un 
murmur, prinse putere, se avântă într-un crescendo a cărei 
amploare avea o putere extraordinară. 

Mulțimea rămase mută sub vraja acestui cântec, ascultând 
cu lăcomie, toţi aflându-se sub imperiul unei emoţii de care nu 
puteau scăpa. Până şi cea din urmă brută aflată în mulţime 
simţea că devine mai bun, mai omenos. 

— Oh! murmură Francisc răvăşit, cine sunt oamenii aceştia 
care pot cânta aşa?... Şi ce-i acest cântec?... În viaţa mea n-am 
auzit ceva mai înălţător. 

Dar Beaurevers înţelese şi-i răspunse cu un zâmbet 
maliţios: 

— Aceşti oameni, domnule, sunt cei care sunt acuzaţi de 
cele mai groaznice crime pe care imaginaţia le poate naşte. 
Sunt aşa numiții hughenoți, eretici. Pentru a le spune pe nume, 
sunt protestanții. Cât despre cântecul pe care-l găsiţi atât de 
minunat şi care, într-adevăr, e deosebit de înălţător, psalmii lui 
David, traduşi în franceză de însuşi seniorul Clement Marot, 
muzica aparţinând unui menestrel inspirat numit Guillaume 
Franc. 

— Protestanţi!... murmură visător Francisc. Beaurevers ÎI 
privi o clipă cu acelaşi surâs maliţios şi, făcându-le semn să 
păstreze tăcerea, urcă la etaj. Şi iată ce văzu: 

Dintr-o parte, dinspre strada Buci, se vedea Guillaume 
Pentecôte şi banda sa, care tocmai începeau să se agite. De 
cealaltă parte, dinspre strada Four, un grup de douăzeci, 
douăzeci şi cinci de gentilomi. Chiar aceia a căror sosire 
neaşteptată îl obligase pe cavaler să se refugieze în clădirea 
stâlpului infamiei al mănăstirii. Aceştia, cu curaj, îşi arătau 
credinţa lor religioasă intonând psalmii lui David şi sfidând pe 
oricine. Acest fapt, mai e nevoie s-o spunem... scosese la 
ferestrele caselor pe toţi locuitorii din preajmă. Şi, trebuie să 


adăugăm că, glasurile multora dintre ei se uniseră fără teamă 
cu ale acelora din stradă. 

Acum, tot acest grup de hughenoți se îndreptau hotărâți 
spre banda lui Pentecôte, arătând prin atitudinea lor că au 
intenţii puţin binevoitoare. 

În fruntea acestora, Beaurevers recunoscu pe cei doi ofiţeri 
gasconi: Liverdac şi Montarrac care îşi asumaseră sarcina de a 
atrage asupra lor gărzile din Chemin-aux-Clercs. Cei doi se 
îndreptau decişi spre locul în care cavalerul şi însoțitorii săi îşi 
găsiseră adăpost. 

Cavalerul nu se mai înşelă asupra intenţiilor acestora: erau 
prietenii care aduceau cu ei un ajutor puternic. Cobori treptele 
în fugă, strigând vesel: 

— Pe toţi sfinţii, aceşti Montarrac şi Liverdac sunt într- 
adevăr nişte gentilomi de ispravă! 

Şi năpustindu-se spre baricadă din spatele uşii, începu s-o 
demoleze, spre marea uimire a. lui Francisc şi Ferrière, care se 
întrebau dacă nu cumva cavalerul înnebunise. 

Tot demolând, Beaurevers începu să le explice: 

— Ştiţi de cine sunt conduşi hughenoţii ăştia viteji, domnule 
conte?... De domnii de Liverdac şi de Montarrac... Aceşti viteji 
ofiţeri ne-au adus întăriri şi ce întăriri! Începe lupta, domnule, 
dar de această dată forţele sunt egale, în aer liber şi încă pe 
lumină. Ah! Pe toţi dracii, avem de ce râde acum. 

În uşă se auziră câteva bătăi puternice şi o voce rosti: 

— Deschideţi, domnilor, suntem prieteni! 

— Imediat, imediat! strigă cavalerul nebun de bucurie. 

Uşa se deschise de îndată şi pe pragul ei apărură cei doi 
ofiţeri. Văzându-l pe Beaurevers, înţepeniră în poziţie de drepţi 
şi-şi pocniră călcâiele, după care-şi scoaseră spadele şi salutară 
cu graţie. Cu un surâs liniştit, rostiră pe rând: 

— Domnule, spuse unul din ei, am văzut că misiunea pe 
care ne-aţi încredinţat-o a dat greş. Ne-am gândit că în acest 
caz, sunteţi la ananghie, chiar dacă nu era în întregime din vina 
noastră şi atunci am încercat să facem tot posibilul pentru a 
repara răul, dacă am mai fi avut timpul necesar, am adunat cât 
mai mulţi din coreligionarii noştri şi iată-ne! 

— Folosiţi-ne după cum credeţi de cuviinţă, rosti şi celălalt. 
Suntem gata să vă executăm ordinele, oricare ar fi ele. 


Beaurevers îi privi câteva clipe în tăcere şi, cu un aer foarte 
serios, întorcându-se spre Francisc, întrebă: 

— Ei bine, domnule, ce spuneţi? 

— Spun, exclamă regele profund emoţionat, spun că am 
întâlnit doi viteji!... Ba chiar mai mult, doi gentilomi desăvârşiţi! 

Cei doi ofiţeri se înclinară ca doi gentilomi care tocmai au 
primit din partea unui egal un compliment elogios. După care se 
întoarseră spre Beaurevers şi-şi reluară ţinuta rigidă, de soldaţi 
disciplinati. 

Cavalerul rosti cu o voce pe care emoția i-o schimbă: 

— Domnilor, aţi făcut mai mult decât mi-aţi promis, mai 
mult decât ne-aţi fi datorat. Acum eu am devenit datornicul 
domniilor voastre. Sper că va veni şi ocazia când cavalerul de 
Beaurevers va putea să arate cum înţelege să-şi plătească 
datoriile de acest fel. Cu asta vreau să spun că nu am ce ordine 
să vă dau şi că m-aş simţi mai mult decât onorat să le primesc 
pe ale domniilor voastre. Văd că intenţia voastră e de a 
administra acestei bande de băieţi răi corecţia pe care o merită. 

In tot acest timp, când se schimbau cuvintele de politeţe, 
trupa hughenoţilor se apropiase în ordine de bătaie. De o parte 
a stâlpului infamiei hughenoţii, de cealaltă parte, Guillaume 
Pentecôte şi oamenii săi. 

Dar de ce nu începuse încă lupta? Asta din cauză că 
Pentecôte se codea. Nemernicul vedea că superioritatea 
numerică e de partea sa. Dar tot atât de bine vedea că 
protestanții erau mai bine înarmaţi, ba chiar erau echipați şi cu 
platoşe. Ceea ce într-o luptă cu arme albe constituie un avantaj 
hotărâtor. Şi apoi, se dumirise în privinţa valorii tâlharilor care i 
se alăturaseră. Buni pentru a ucide şi a jefui, dar în caz de luptă 
regulată, s-ar fi răspândit ca potârnichile. 

Nu se putea bizui decât pe oamenii săi. Cel puţin, de ei era 
sigur. Dar, în situaţia asta, se găsea în inferioritate şi avea toate 
şansele să fie înfrânt. 

Toate acestea-i trecură prin minte lui Guillaume Pentecôte. 
Şi poate că, dându-şi seama de inferioritate, ar fi renunţat la 
luptă şi s-ar fi retras... chiar dacă ar fi revenit după plecarea 
blestemaţilor de hughenoți. 

Dar tocmai în momentul în care voia să dea ordinele 
necesare pe pragul uşii apăru Beaurevers şi contele de Luvru. 
Nu mai era posibil să se codească, să dea bir cu fugiţii. Cu atât 


mai mult cu cât ştia că Rospignac îl pândea de la lucarna unei 
case învecinate şi că nu i-ar fi iertat faptul de a nu îndeplini 
misiunea încredinţată. Aşa încât dădu dispoziţiile necesare 
pentru începerea luptei. 

Şi totuşi, gentilomilor hughenoți le era silă să se bată cu 
acea adunătură de puşlamale. 

Unul din ei făcu câţiva paşi şi strigă dispreţuitor: 

— Hei! Voi, bandiți de drumul mare, căraţi-vă dacă nu vreţi 
să vă scoatem maţele. 

Din rândul tâlharilor izbucni un torent de înjurături şi 
imediat se auziră strigăte de încurajare: 

— Moarte ereticilor! Pe foc cu hughenoţii! Ucide! Ucide! 

Era cel mai bun mod de a-i întărita pe protestanți care la 
rândul lor le răspunseră: 

— Moarte papistaşilor! Şi bătălia începu. 

Ceea ce prevăzuse Guillaume Pentecôte se întâmpla 
curând: adunătura de puşlamale care i se alăturase, văzându-se 
atacată atât de violent, se împrăştie imediat, dispărând ca prin 
farmec. Dacă mai rămaseră dintre ei vreo zece şnapani. De 
altfel, Pentecôte nici măcar nu-i mai luă în calcul. Luase 
hotărârea înţeleaptă de a se bizui doar pe oamenii săi. 

Curând, încăierarea deveni generală, protestanții, care 
atacau şi erau disciplinaţi ca soldaţii, se grupară în trei cete. 
Fiecare din acest grup se înfipse în ceața condusă de Guillaume 
Pentecôte ca trei pene de fier care despică un trunchi, 
împrăştiind-o. 

Manevra le fusese uşurată şi de faptul că Pentecôte îşi 
împărţise oamenii în două. Una din grupe avea sarcina de a ţine 
piept grosului asediatorilor. Aceasta cedă repede şi se retrase în 
direcţia străzilor Buci şi Boucheries. 

In realitate, retragerea era vicleană, având drept scop 
îndepărtarea protestanților de locul unde se adăpostise 
Beaurevers şi Francisc care, pe lângă cei patru dulăi ai 
cavalerului şi Ferrière mai erau sprijiniți şi de Montarrac şi 
Liverdac. Cu toţii formau un grup distinct. 

A doua ceată, compusă din cincisprezece spadasini, dintre 
cei mai buni, conduşi chiar de Guillaume Pentecôte, urma să 
năvălească asupra lui Beaurevers şi să încerce să-l ucidă pe el şi 
pe Francisc, fără să se preocupe de ceilalţi oameni din grup. 
După care, la un semnal al lui Pentecôte, urmau să se regrupeze 


şi să dispară imediat. Din moment ce treabă pentru care erau 
plătiţi fusese îndeplinită, ce rost avea să se lase ucişi de 
hughenoți. De altfel, puţin le păsa tâlharilor de aceştia. 

Lucrurile se petrecură aşa cum le gândise Guillaume 
Pentecôte. Sau cel puţin în parte. 

Adică grupul lui Beaurevers se văzu izolat. Dar asta fu totul. 

Mai întâi, cavalerul îl încredința pe Francisc celor patru 
oameni ai săi, care-l încadrară imediat, lăsându-i totuşi 
libertatea perfectă de a acţiona în luptă. Aveau rolul de a 
veghea asupra lui şi de a para loviturile care-i erau adresate. Pe 
de altă parte trebuiau, fără a-l lăsa să observe, să-l conducă pe 
Francisc înspre părţile mai puţin periculoase. 

Din această dispunere rezultă următoarele: în primul rând, 
Beaurevers, liniştit în ceea ce-l privea pe rege, se putu dedica în 
întregime ofensivei pe care o conduse cu violenţă, potrivit 
obiceiului său. 

In al doilea rând, Francisc credea că acţionează liber şi 
după cum credea el de cuviinţă, când în realitate nu era decât 
prizonierul lui Trinqguemaille, Bouracan, Strapafar şi Corpodibale 
care-l conduceau în aşa fel încât tot ceea ce făcea regele, îi 
reuşea, iar vanitatea sa era salvată. 

In scurtă vreme, răspântia era presărată cu răniţi şi morţi 
din ambele tabere. Dacă protestanții atacau cu furie şi nu-şi 
menajau vieţile, trebuie să recunoaştem că şi oamenii lui 
Guillaume Pentecôte îşi câştigau cinstit banii, opunându-le o 
rezistenţă  înverşunată, într-adevăr, tâlharii erau viteji şi 
Rospignac, care-i alesese el însuşi, putea pe bună dreptate să 
fie mândru de ei, deoarece nici unul nu dăduse bir cu fugiţii. 


Capitolul XXVI Arestarea 


La urma-urmei Guillaume Pentecote nu-şi făcea nici o iluzie 
cu privire la finalul luptei. Işi spunea că numai dacă ar fi ajutat 
de un noroc ieşit cu totul din comun, scopul principal — care era 
uciderea lui Beaurevers (nu se mai punea problema capturării 
sale) şi a contelui de Luvru — ar fi putut fi atins. Asta nu-l 
împiedică să facă totul pentru a reuşi, încât el şi oamenii săi se 
băteau ca nişte diavoli. 


Dar dacă Pentecôte nu mai credea în suprimarea celor doi, 
pentru care fusese plătit, nici nu-şi închipuia severa înfrângere 
care-l aştepta pe câmpul de luptă. 

Manevra pe care o concepuse trebuia să-i reuşească din 
prima încercare, fără de care ar fi urmat un eşec total. Şi asta, 
Pentecôte o văzu pe propria-i piele. 

Beaurevers nici măcar nu sesiză că grupul lui este izolat de 
cel al protestanților. Violenţa luptei care se abătuse asupra lui 
nu-l lăsase să observe aşa ceva şi nu-l făcu decât să adopte 
tactica de a ucide cât mai mulţi derbedei care-l atacau cu 
înverşunare. 

Din mâna lui Bouracan smulse drugul de fier masiv şi se 
aruncă în învălmăşeală. Ferrière şi cei doi ofiţeri gasconi îl 
urmară, atacând cu furie, atât cu spada cât şi cu pumnalul. 

Învârtind ghioaga de fier, Beaurevers dădea impresia unui 
nebun. Se afla în tot locul cu o forţă fenomenală şi cu 
rapiditatea furtunii. Braţul lui se ridica şi se lăsa fără odihnă. 
Aceste două mişcări erau aşa de rapide, încât păreau una 
singură. Şi ori de câte ori braţul îi cobora, bara de fier dobora 
câte un duşman. 

Ferrière, Francisc şi cei patru oameni ai cavalerului, ca şi 
cei doi ofiţeri, îl completau de minune. Peste puţin timp se 
puteau considera stăpâni pe câmpul de bătaie. 

Spadasinii lui Rospignac erau înfrânți. La un moment dat, 
fusese o simplă înfrângere. Una destul de onorabilă. Dar de 
acum, înfrângerea se transformă în derută. 

Protestanţii, mai bine înarmaţi şi mai numeroşi, luară 
iniţiativa asupra grupului lui Pentecôte şi-i spulberară pe aceştia 
din locul unde se dădea bătălia principală care, în conştiinţa lor, 
deţinea locul principal. 

Deoarece rămaseră fără adversar, se întoarseră şi căutară 
în spatele atacatorilor lui Beaurevers. 

În momentul când protestanții atacară grupul lui Guillaume 
Pentecôte, se auzi un fluierat strident, venind dinspre strada 
Buci. E sigur că era un semnal deoarece, imediat Guillaume 
Pentecôte îi răspunse cu un alt semnal, pe o altă tonalitate. 

Imediat ce răspunse semnalului, fără a se mai interesa de 
oamenii săi, Pentecôte întoarse spatele şi o luă la fugă înspre 
strada Boucheries. Însoţitorii săi, care încă mai erau încă în viaţă 


făcură acelaşi lucru, răspândindu-se în toate direcţiile, mai puţin 
înspre strada Buci. 

Mânaţi de elanul luptei, însufleţiţi poate şi de dorinţa de 
răzbunare, scuzabilă la aceşti oameni persecutați pentru 
convingerile lor religioase, protestanții se aruncară pe urmele 
celor ce se retrăgeau, hotărâți să nu-i cruţe, aşa încât 
Beaurevers şi tovarăşii săi ramaseră singuri, stăpâni pe câmpul 
de bătaie, cu Montarrac şi Liverdac alături. 

— Victorie! Izbucniră, victorie deplină!... Şi ce luptă!... O 
adevărată bătălie, pe legea mea!... Priveşte, cavalere... 

Dar nu-şi sfârşi fraza. Privirea i se fixă asupra lui 
Beaurevers dar, la vederea acestuia, bucuria i se schimbă 
imediat în nelinişte. 

Toţi ceilalţi, bucuroşi că şi Francisc, se simţiră dintr-o dată 
îngheţaţi, pradă unei nelinişti inexplicabile. 

Da! Beaurevers nu părea nicidecum mulţumit! 

Livid, zbârlit, congestionat, părea personificarea furiei şi 
disperării. 

Şi, deoarece privirea-i furioasă era îndreptată spre strada 
Buci, se întoarseră cu toţii privind în acea direcţie şi ascultând 
cu atenţie. 

Auziră, ceea ce zgomotul luptei de până atunci acoperise, 
tunetul unei cavalcade în galop. Şi mai văzură că trupă, în 
rânduri de câte patru, se îndrepta chiar spre ei. 

— Gărzile regelui! murmură unul din ofiţeri!... 

— Ei da, gărzile! izbucni Beaurevers într-un acces de furie. 
lată de ce blestemaţii ăştia şi-au luat tălpăşiţa. Ştiau ei ce ştiau. 
Fluieratul acela nu era decât un semnal de avertizare! 

Şi cu un hohot de râs care friza dementa: 

— Blestem!... Acum gărzile!... dar ce demon din iad vrea 
să-mi joace festa chiar azi? 

Îşi dădu seama că nu poate trece peste acest obstacol. Era 
o companie întreagă: o sută de oameni, tocmai în momentul în 
care era sigur că totul se sfârşise. 

Ştia, fireşte, că un singur semn al lui Francisc ar fi făcut ca 
aceşti oameni să le dea ascultare şi tocmai asta-l umilea cel mai 
mult. 

Mânaria lui Beaurevers era aceea de a-l apăra pe Francisc 
cu propriile sale mâini. Pentru asta luptase cu atâta furie. In caz 
contrar, înainte de luptă, l-ar fi putut sfătui pe rege să spună 


cine este şi să trimită după ajutoare. Ar fi avut cu atât mai multe 
merite dând un astfel de sfat, cu cât nu-i intra în obicei aşa 
ceva. 

Dar acum, după ce intrase în luptă şi o terminase 
învingător, să se vadă nevoit să dezvăluie identitatea contelui 
de Luvru, i se părea umilitor. După părerea sa, însemna umilinţa 
şi dezonoarea. 

Francisc înţelegea lupta care se dădea în sufletul 
cavalerului. Astfel încât, punându-şi mâna pe umărul lui 
Beaurevers, rosti în modul cel mai serios, convins de bună 
seamă: 

— Ei şi! Ce dacă sunt gărzile regelui... le vei înfrânge ca şi 
pe ceilalţi. 

Beaurevers îşi plecă fruntea. Nu era chiar aşa de încrezător 
că regele. 

Şi totuşi nu era omul care să se dea bătut aşa de uşor. 

— Stâlpul! exclamă el cu o voce aspră, înțelegând despre 
ce-i vorba, năvăliră cu toţi într-acolo. 

Dar de această dată găsiră uşa ferecată. Sigur că individul 
pe care-l găsiseră acolo, de cum ieşiseră, avusese grijă s-o ia la 
sănătoasa şi să închidă uşa. 

Gărzile se apropiau într-un galop susţinut. 

Ce să facă? Să fugă? La ce-ar fi folosit? Caii i-ar fi ajuns 
curând din urmă. Trebuiau să ţină piept. 

Beaurevers, îşi reveni imediat şi făcu un semn: 

La acesta cei patru îl proptiră pe Francisc de stâlp şi se 
postară în faţa lui. Ferrière, Liverdac şi Montarrac constituiră un 
al doilea zid în faţa celor patru. Rămas singur, Beaurevers se 
aşeză în fruntea tuturor. Într-o mână ţinea spada, în cealaltă 
strângea furios bara de fier. Toţi ceilalţi aveau în mâini spadele 
şi pumnalele. Tot acest dispozitiv constituia o barieră de oţel 
care trebuia să fie zdrobită mai înainte de a se ajunge la 
Francisc. Conform dispunerii lor, nu puteau fi atacați decât din 
faţă. 

Gărzile năvăliră din strada Buci în rânduri de câte patru şi, 
în răspântie, se desfăşurară într-o linie de bătaie dublă, formând 
un semicerc. Centrul semicercului, lansat cu toată viteza cailor, 
se opri la câţiva paşi în faţa lui Beaurevers. Marginile 
semicercului îi înconjurară imediat. 


Atunci când manevra luă sfârşit — şi trebuie să spunem că 
fusese dusă la îndeplinire cu o viteză şi precizie remarcabile — 
Beaurevers se găsi, împreună cu oamenii săi, prinşi ca într-o 
plasă. 

Revenindu-şi în fire, cavalerului îi luciră în priviri sclipirile 
nebuniei şi s-ar fi aruncat chiar atunci împotriva gărzilor. Cu 
greu reuşi să se stăpânească. 

Şi asta numai din cauză că, odată săvârşita manevra, 
călăreţii se opriră brusc şi mai ales datorită faptului că nici unul 
nu avea spada în mână. Cu toţii stăteau ţepeni în şa, precum 
statuile, de parcă aşa i-ar fi vrăjit bagheta unui magician. 

În cele din urmă, ofiţerul care-i comanda, se apropie de ei 
călare, cu spada în teacă. 

Şi nici nu părea surprins de ţinuta amenințătoare a acestui 
grup, înfricoşător şi prin faptul că se aflau într-un loc infamant. 

— Ei nu! spuse el deodată, chiar voi sunteţi domnule de 
Beaurevers? 

— Da, eu însumi! strigă cavalerul, care nu mai înţelegea 
nimic. 

Ridicându-şi pălăria, ofiţerul îi explică, înclinându-se pe 
gâtul calului: 

— Păi... domnule... sunteţi într-o stare!... Al naibii să fiu 
dacă v-aş fi putut recunoaşte. 

Şi adăugă pe un ton curtenitor: 

— Domnule de Beaurevers, sluga dumneavoastră. Totul era 
atât de extraordinar şi de neprevăzut, încât cavalerul rămase 
pentru câteva secunde fără grai. 

Oricum, îşi reveni cu un efort şi-i răspunse, înapoindu-i 
salutul: 

— Domnule de Genlis, spuse cu aceeaşi curtenie, la 
ordinele voastre. 

Dar imediat îşi reluă ţinuta amenințătoare, rămânând pe 
mai departe atent la tot ce-l înconjura. 

Şi totuşi, ofiţerul pe care-l numise de Genlis continuă 
liniştit: 

— Dacă sunteţi amabil, domnule de Beaurevers, spuneţi-mi 
care din însoțitorii voştri este domnul conte de Luvru. 

Dar cavalerul nu mai avu timp să răspundă. Cu un gest 
autoritar, Francisc dădu la o parte pe cei patru şi se aşeză în 
dreapta cavalerului: 


— Eu sunt contele de Luvru! spuse el. 

Genlis îl privi întru câtva mirat. Surăzând, îl salută ca pe o 
femeie. 

Înciudat, Francisc îi înapoie salutul, poate puţin prea aspru. 

— Ei bine, domnule conte de Luvru, spuse Genlis, cu 
aceeaşi linişte şi indiferenţă şi voi, cavalere de Beaurevers, am 
onoarea de a vă face cunoscut că sunteţi prizonierii mei. 


Capitolul XXVII Fiorinda acţionează 


Părăsindu-l pe Ferrière, ştim că Fiorinda se îndreptase spre 
poarta Nesle. Pe cheiul Augustinilor, chiar în faţa mănăstirii şi 
alături de Château-Gaillard — care se afla chiar în faţa Turnului 
Nesle — se găsea o scară de piatră, fără balustradă, scara care 
cobora până la Sena. La baza scării, pe apă, se puteau vedea 
cam o jumătate de duzină de bărci în care se aflau unul sau doi 
barcagii. Câţiva metri mai departe se afla o altă scară la care 
acosta podul plutitor. Şi cum cursele acestuia nu erau chiar 
regulate, aceşti nefericiţi pândeau apariţia vreunui trecător 
care, grăbit fiind, ar fi apelat la serviciile lor pentru a traversa 
râul. 

Fata sări în prima barcă pe care o văzu condusă de doi 
bărbaţi: 

— Repede!... cât puteţi de repede!... le ordonă ea. 

Câteva minute mai târziu, Fiorinda se afla pe chei, la câţiva 
paşi de strada Austruce, unde se afla şi principala poartă de 
acces în palatul Luvru, unde alergă imediat. 

Mai întâi trebui să parlamenteze cu ofiţerul de gardă. Dar 
avea povestea pregătită: trebuia să transmită un mesaj verbal, 
de cea mai mare importanţă, domnului Griffon, valetul personal 
al regelui, din partea rudei sale, domnul conte de Luvru. 

— Să-l deranjez pe domnul Griffon, valetul de încredere al 
regelui!... Ei la dracu! Nu-i chiar de colo. Mai întâi trebuie să ştiu 
pentru ce, obiectă acesta. 

— Mi s-a ordonat să nu comunic acest mesaj decât 
domnului Griffon, personal. Scuzaţi-mă, domnule, dar trebuie să 
urmez acest ordin. Nu pot trăda încrederea ce mi-a fost arătată 
şi care, drept să vă spun, mă onorează. Tot ce vă pot spune este 


faptul că domnul Griffon nu numai că nu se va simţi deranjat, 
dar vă va fi chiar recunoscător că mă ajutaţi să mă prezint în 
faţa sa. 

— Ei bine, trimit să fie chemat domnul Griffon... dar vă 
previn că veţi fi răspunzătoare dacă mesajul nu e important. 

— Din partea asta nu am de ce mă teme. Dar, domnule, 
grăbiţi-vă, nu avem nici un minut de pierdut. Cu cât vă veţi 
grăbi mai mult, cu atât domnul Griffon vă va fi mai 
recunoscător. 

Ofiţerul o aprobă cu un semn şi ieşi să tragă zăvorul porţii, 
încât fata se văzu prizonieră în curtea palatului, dar nu păru că-i 
pasă de situaţia în care se afla. Se aşeză pe prima bancă şi 
aşteptă încrezătoare, dar tot atât de nerăbdătoare pe măsură ce 
vedea că se scurge timpul. 

Şi acum, să vedem cum înţelegea ofiţerul de serviciu să 
ţină seama de cererea Fiorindei. 

Tocmai transmise cererea unui găligan de lacheu care avea 
un aer nătâng, de care nu te puteai îndoi şi după unele priviri pe 
care le lăsă să-i scape, puteai să-l bănui şi de ceva viclenie. 

Individul se îndreptă spre apartamentul regelui cu un aer 
nepăsător şi cu o încetineală exasperantă. În curtea de onoare, 
pe care era nevoit s-o străbată, se oprea la fiecare pas, ba 
pentru a admira un cavaler, ba pentru a privi în amănunt un cal, 
ca şi când ar fi dorit să-l cumpere. 

Dacă Fiorinda l-ar fi văzut cum îşi pierde vremea, s-ar fi 
întrebat şi pe bună dreptate, dacă individul va ajunge vreodată 
să străbată curtea. 

La rândul său şi ofiţerul dispăruse. Pe acesta îl vom urmări 
câteva clipe. Dacă lacheul părea că vrea să se lase întrecut şi de 
o broască ţestoasă, ofiţerul părea că avea aripi la picioare. 
Numai că, el se îndreptă spre apartamentul reginei-mamă, 
Caterina de Medicis. 

Fără să se oprească, traversă, împărțind în stânga şi-n 
dreapta zâmbete, o cameră plină cu doamnele şi domnişoarele 
de onoare ale reginei. In felul acesta ajunse până într-o cameră 
pustie unde se ascunse în spatele unor draperii de brocart ce 
ascundeau o fereastră. 

De-abia se adăpostise acolo când, în cameră îşi făcu 
apariţia o tânără. Era una dintre cele pe care le văzuse pe când 
străbătea sală plină cu doamnele de onoare. 


Şi tânăra — al cărui nume îl vom trece sub tăcere, aşa cum 
facem şi cu al ofițerului — se îndreptă direct spre draperia cu 
pricina şi se înghesui lângă acesta din urmă. Şi iată ce-şi 
spuseră în şoaptă: 

— Domnul Griffon e căutat din partea contelui de Luvru. Se 
pare că-i ceva grabnic. 

— Cine-l caută? 

— O tânără. S-a recomandat Fiorinda. 

— Prezicătoarea? 

— Chiar ea. 

— Şi de ce îl caută pe Griffon? 

— N-am putut s-o conving să-mi spună. 

— Trebuia să refuzi. 

— Pe dracu! Chiar regele, în persoană, a ordonat ca valetul 
său să fie chemat imediat ce-l caută cineva din partea contelui 
de Luvru, oricine ar fi acea persoană, bărbat sau femeie, 
gentilom sau târgoveţ, chiar şi ultimul tâlhar. 

— Ei, ei! Asta-i chiar extraordinar. 

— Şi totuşi, aşa e. Nu am îndrăznit să încalc instrucţiunile 
regelui, punând întrebări prea indiscrete mesagerei contelui. Şi 
totuşi, dacă fata va vorbi, voi fi cel puţin certat straşnic. 

— Şi cine-i contele asta de Luvru, de care se interesează 
atât de mult regele? 

— Asta n-a spus-o nimănui. Dar cred că regina ştie. 
Neputând face mai mult, am avut grijă ca lacheul pe care l-am 
trimis după Griffon să fie cât mai adormit. Chiar şi aşa, risc să- 
mi atrag minia regelui. Cred că regina ar trebui înştiinţată cât 
mai curând. 

— Plec chiar acum. 

Şi, într-adevăr, tânăra dispăru imediat, în ce-l priveşte, 
ofiţerul-spion reveni pe un alt drum la Fiorinda. 

— Am trimis pe cineva după domnul Griffon, îi spuse. Dacă 
e aşa cum spuneţi, nu cred că va întârzia. 

Acum părea mult mai amabil, sperând astfel s-o îmbuneze 
pe fată în ce priveşte primirea pe care i-o făcuse. 

Trecuse deja un sfert de oră fără ca Griffon să apară. 
Fiorinda începuse să se neliniştească. Se aştepta la orice, mai 
puţin la indiferenţă din partea unui om despre care Beaurevers 
o asigurase de devotament. Asta însemna că dacă Griffon nu 
venea, se înţelegea că puţin îi păsa de contele de Luvru. Sau cel 


puţin... şi mii de întrebări, de presupuneri, unele mai fantastice 
decât celelalte începură să-i bântuie gândurile, sub privirea 
răutăcioasă a ofițerului, care ştia el ce ştia. Şi iată care era 
adevărul: 

Spioana, după ce-şi părăsise complicele, ofiţerul, se 
prezentase în grabă Caterinei, căreia îi dăduse raportul. 

După ce o ascultă, regina îi mulţumi şi o concedie cu un aer 
atât de calm şi indiferent, încât fata crezu că vestea pe care i-o 
adusese era destul de neînsemnată. Dar în timp ce fata-i 
vorbea, Caterina medita: 

"Dacă Francisc cere ajutorul lui Griffon, asta însemnă că-i 
într-o situaţie critică... Asta mai înseamnă că Rospignac l-a prins 
în cursă şi o dată cu el şi pe blestematul de Beaurevers... 
Aşadar, trebuie să-l împiedic pe Griffon să-i trimită ajutoare... 
Da, dar dacă fac asta, Griffon nu va ezita să-mi facă cunoscut 
adevărul şi să-mi ceară mie ajutorul, ca mamă a regelui. Aşa 
încât, decât să zbiere în gura mare că i-am dorit moartea, mai 
bine să-i vin în ajutor... şi totuşi, nu... Nu trebuie ca Griffon să fie 
nevoit să-mi ceară ajutorul, trebuie să acţioneze liber, din 
proprie iniţiativă, conform instrucţiunilor date de rege... Tot ce 
pot face, este să-l întârzii fără a mă compromite, să câştig timp. 
E puţin, dar poate că-i enorm... În anumite împrejurări critice, un 
minut pierdut poate însemna mult. Trebuie să câştig minutul 
ăsta." 

Toate acestea-i trecură prin minte cu o rapiditate 
fulgerătoare. De-abia îşi terminase fata raportul, că dispoziţiile 
sale îi erau clare în minte. Şi de-abia ieşi pe uşă că regina şi 
acţionă. Chemă valetul şi dădu un ordin: comandantul palatului, 
comandantul gărzilor franceze, colonelul gărzii elveţiene, 
comandantul gărzii scoțiene, toţi erau convocați urgent în 
cabinetul reginei mamă. 

Nici nu trecuse un minut de când dăduse ordinul, că şi 
dispăru. 

Pe anumite căi secrete, ajunse până la apartamentul 
regelui, în cabinetul, său particular. Pătrunse în interior printr-o 
uşă al cărei secret era singura care-l cunoştea şi se opri în faţa 
altei uşi, ascultând cu atenţie. Nu se auzea decât o respiraţie 
regulată: era Griffon care, de cealaltă parte a uşii, dormea 
adânc, înfundat într-un fotoliu. 


Se părea că lacheul trimis de ofiţerul de serviciu încă nu 
ajunsese la el. 

Caterina surâse cam galben. Dacă lacheul mai întârzia un 
minut sau două, treaba era făcută. 

Liniştită din partea asta, nu-şi mai pierdu vremea. 

In camera în care se afla acum, erau două scrinuri de 
abanos. Amândouă erau asemănătoare, unul în stânga uşii, 
celălalt în dreapta. Se îndreptă în tăcere spre cel din dreapta şi, 
scoțând o cheie, îl deschise fără să facă zgomot, după care 
apăsă un buton şi trase un sertar secret. Din sertar scoase la 
iveală un teanc de pergamente. O singură privire o asigură că 
este tocmai ceea ce căuta. 

Erau ordine, scrise în întregime de mâna regelui şi purtând 
pecetea regală. Acestea erau adresate unor personaje diverse: 
ofiţeri, guvernatori, magistrați, toate erau identice, însărcinând 
în mod expres pe cel căruia îi era adresat şi al cărui nume şi 
rang erau specificate, să execute fără şovăire ordinele pe care 
seniorul Pierre Griffon, valetul de încredere al Maiestăţii Sale, i le 
va da. 

Astfel încât, aceste ordine, adresate tuturor forţelor civile, 
militare şi bisericeşti, puneau în mâinile valetului regelui o 
putere nelimitată, formidabilă. 

Şi aceste pergamente, cu un surâs diabolic, Caterina nu le 
distruse şi nici măcar nu le luă cu ea. Pur şi simplu, le mută în 
celălalt scrin, gândind: 

"Sunt sigură că Griffon o să răscolească la nesfârşit scrinul 
în care se aflau pergamentele, până să-i dea prin minte să le 
caute aici. Aşa va mai pierde un sfert de oră, poate chiar o oră... 
Mai mult decât e nevoie." 

indeplinind în mare viteză şi această operaţie, ieşi din 
cameră. Pe un alt drum, la fel de întortocheat, ajunse în faţa uşii 
cabinetului în care se afla Griffon, deschizând uşa cu zgomot. 

Zgomotul îl trezi pe valet care, în aceeaşi clipă sări în 
picioare, înclinându-se profund în faţa reginei. Era obişnuit cu 
asemenea apariţii, deoarece nu-şi manifestă surpriza în nici un 
fel. 

Afişând un surâs dintre cele mai fermecătoare, Caterina îi 
spuse pe un ton foarte natural: 

— Bună ziua, Griffon. Vreau să stau de vorbă cu fiul meu. 


Şi fără a mai aştepta răspunsul, se îndreptă spre uşa 
camerei regale, ca fiind sigură că se află acolo, încercând să-l 
îndepărteze cu un gest pe Griffon care-i oprea accesul. 

Dar valetul nu dădu ascultare gestului reginei şi, plecându- 
se şi mai mult în faţa ei, o avertiză respectuos: 

— Imposibil, doamnă, Maiestatea Să se odihneşte. Aceste 
cuvinte, pe care le sublinie, era un mod de a o face să înţeleagă 
că regele nu se afla în palat. 

Caterina scoase o exclamaţie de ciudă, ca şi când nu s-ar fi 
aşteptat la aşa ceva. Pentru un scurt moment rămase 
gânditoare, după care continuă suspinânad: 

— Şi când va renunţa regele la escapadele astea 
periculoase? 

— Regele e stăpânul, declară cu gravitate Griffon. 

— Asta înseamnă să provoci norocul, expunându-te în mod 
inutil, se plânse Caterina. 

Părând copleşită de durere, se lăsă să cadă în fotoliul pe 
care tocmai îl părăsise Griffon, reluând cu durere: 

— Eram mai liniştită crezându-l în palat... Dar acum, nici nu 
ştiu cum voi trăi până-l voi vedea înapoiat... E înfricoşător, nici 
nu-ţi poţi da seama!... O să vezi că i se va întâmpla până la 
urmă ceva... Am aşa, o presimţire. 

Valetul ridică uşor din umeri, dar nu scoase o vorbă. Sigur 
că acest servitor nici măcar nu voia să asculte nişte cuvinte care 
păreau că-i critică stăpânul. Neputându-şi permite s-o 
compromită cu voce tare pe regina-mamă, se mulțumea să-şi 
exprime protestul prin tăcere. 

Sigur că nu era prima încercare de acest fel făcută de 
Caterina şi era sigură de sentimentele interlocutorului său. De 
altfel, nici nu mai insistă. Reuşise să-şi transmită mesajul: 
imprudenţele regelui îi vor cauza acestuia nenorociri ireparabile. 
Astfel încât la momentul potrivit, putea să susţină sus şi tare că 
dacă ar fi fost ascultată, evenimentul nu s-ar fi produs. 

Dar încă nu plecă. Se instală mai comod în fotoliu, ca şi 
când ar fi vrut să mai rămână. Nu era pentru prima dată când 
întârzia la o pălăvrăgeală cu Griffon şi acesta nu păru surprins. 

Începu prin a-i face o mulţime de recomandări pe tema 
grijii ce trebuia s-o poarte sănătăţii delicate a fiului său. 

Şi părea că nu regina vorbeşte, ci însăşi mama, o mamă 
iubitoare şi neliniştită. 


La rândul său, Griffon o asculta cu o atenţie respectuoasă şi 
nimic din atitudinea sa nu lăsa să se vadă dacă se lasă sau nu 
păcălit de această grijă pe care o simulă Caterina, cu arta unei 
comediene înnăscute, ceea ce şi era, de fapt. 

Tot vorbind, regina stătea cu urechea la pândă înspre 
anticameră. Acolo se găseau servitorii valetului particular al 
regelui şi care-l păzeau, în timp ce acesta veghea asupra regelui 
şi printre care trebuia să treci pentru a ajunge la un aşa înalt 
personaj sau chiar până la rege. 

La un moment dat, i se păru că aude o rumoare uşoară în 
anticameră şi-şi spuse că lacheul trimis de ofiţerul de gardă, 
reuşise în sfârşit să-şi atingă scopul. Pe faţă-i apăru un surâs 
satisfăcut: caraghiosul întârziase destul în drumul său de la 
poartă până la apartamentul regal, mulţumită lui reuşind să 
ducă la bun sfârşit câteva acţiuni care, fireşti fiind înaintea 
sosirii sale, ar fi compromis-o definitiv dacă le-ar fi încercat după 
ce Griffon ar fi fost înştiinţat. 

Se ridică din fotoliu tocmai în momentul în care se auziră 
câteva ciocănituri discrete în uşă. Ca şi când nu le-ar fi auzit, 
spuse pe un ton natural: 

— la te uită! Am cam întârziat, am uitat că am chemat în 
cabinetul meu comandanții gărzilor. 


Şi ieşi. 


Capitolul XXVIII Sfârşitul încăierării 


Griffon auzise prea bine ciocănitul discret dar, respectul 
faţă de etichetă îl împiedică să acţioneze atâta vreme cât regina 
se afla prezentă. Imediat ce aceasta ieşi, se grăbi să vadă 
despre ce-i vorba. 

In cele din urmă, lacheul trimis de ofiţerul de serviciu, 
ajunsese la ţintă, achitându-se de sarcină. Vestea căzu asupra 
lui Griffon ca o lovitură de măciucă, acesta luând-o la fugă 
imediat. 

Fiorinda îl văzu apărând tocmai în momentul în care-şi 
pierduse orice speranţă. Griffon o târî pe tânăra după el până în 
apartamentul regelui, unde fu pus la curent cu situaţia în care 
se aflau contele de Luvru şi cavalerul de Beaurevers. 


Credinciosul servitor o ascultă cu o gravitate care-i arătă 
fetei că vestea adusă este de o deosebită gravitate, în timp ce 
Fiorinda-i povestea, mintea-i lucra cu febrilitate, luând măsuri de 
urgenţă. 

Dar, oricât de presant ar fi fost pericolul, erau unele lucruri 
care necesitau o grijă deosebită. Mai întâi de toate, tânăra nu 
trebuia să aibă nici o bănuială. De aceea îi explică: 

— Vedeţi, domnişoară, eu nu am familie. Domnul conte de 
Luvru este singura mea rudă, nu-l am decât pe el şi-l iubesc ca 
pe propriul meu fiu. Aşteaptă-mă aici fără să faci nici cel mai 
mic zgomot. Plec să mă arunc în genunchi în faţa regelui care se 
află dincolo de uşa aceea şi să-l implor să-mi salveze nepotul din 
primejdia în care a intrat. Nu-i vorba decât de două sau trei 
minute. 

Deschise uşa şi intră în camera regelui. Din zăpăceală şi 
datorită grabei, uită să închidă uşa. 

Fără a lăsa să se vadă, Fiorinda-şi dădu seama că uşa 
rămăsese  întredeschisă. Curiozitatea, mai puternică decât 
respectul, o făcu să se apropie de acea uşă. 

La început ascultă cu atenţie. Dar nu auzi nimic, nici măcar 
un murmur, cu toate că avea auzul fin. 

Intrigată, împinse puţin uşa şi rămase surprinsă văzând că 
în cameră nu se afla decât Griffon. Nedumerită, îşi spune: 

"Ce păcat să regele nu-i aici!... Acest cinstit senior îl 
aşteaptă cu nerăbdare, după câte pot vedea... ce de timp 
pierdut. Dumnezeule!... Oare n-o să fie prea târziu dacă regele 
nu vine mai repede?..." 

Două minute, care părură două secole, Griffon se plimbă 
de-a lungul camerei. Deodată se opri şi fată-l auzi murmurând: 

— Cred că pot să mă înapoiez. 

După ce se scotoci în buzunarul jiletcii scoase mai multe 
hârtii pe care le privi cu rapiditate. Alese una şi o desfăcu, în 
timp ce pe celelalte le puse la loc, luă de pe masă o pană şi 
scrise două cuvinte în josul hârtiei. După ce făcu toate acestea, 
se îndreptă spre uşă. 

Fiorinda de abia avu timpul necesar să se retragă. 

— Regele, spuse el cu un surâs abia văzut, a binevoit să-mi 
semneze acest ordin, datorită căruia, sper, îl voi salva pe 
nepotul meu şi pe credinciosul lui prieten, domnul cavaler de 


Beaurevers. Vino cu mine, copila mea, vom merge la 
comandantul gărzii care este însărcinat cu această misiune. 

Uşoara bănuială a fetei deveni certitudine din momentul în 
care-l prinse cu minciuna. Urmându-l pe drumul întortocheat 
care trecea prin numeroase săli şi coridoare, îşi spunea cu 
stupefacţie şi oarecum înfricoşată: 

"Contele de Luvru e regele Franţei!... Acest gentilom, atât 
de blând şi de amabil, care mi-a arătat atâta bunătate şi care a 
catadicsit să-şi pună viaţa în pericol pentru a-mi veni în ajutor şi 
căruia eu i-am vorbit cu atâta familiaritate, este regele!... 
Regele!" 

In acest timp îl urmă pe Griffon spre apartamentul ocupat 
de căpitanul gărzii palatului, care pe acea vreme era Francisc de 
Hangest, senior de Genlis. 

Griffon îl întâlni tocmai în clipa în care ieşea din cabinetul 
Caterinei. Nu prea era în apele sale căpitanul. Încă de la primele 
cuvinte ale valetului, acesta-l opri, spunându-i pe un ton aspru: 

— Imposibil, domnule Griffon, tocmai am primit ordine 
precise din partea doamnei Caterina. Îmi trebuie un ordin scris 
al regelui... Sau dacă nu, duceţi-mă în faţa regelui pentru a primi 
ordinul chiar din partea sa. 

— Ştiu, îi răspunse pe un ton rece Griffon, eram de faţă 
când regele a luat această hotărâre la cererea reginei mamă. 
lată ordinul pe care-l cereţi... remarcaţi, vă rog. Că e menţionat 
faptul că aveţi obligaţia de a-l înapoia Maiestăţii Sale în 
momentul în care-i veţi raporta de executare. 

Căpitanul de Genlis luă hârtia pe care domnul Griffon i-o 
arătă şi putu să citească următorul ordin: 


“Se ordonă domnului de Genlis, căpitanul gărzii palatului 
Luvru, să execute imediat şi întocmai, instrucţiunile transmise 
din partea noastră, de domnul Griffon. Asupra acestei misiuni va 
păstra secretul cel mai deplin şi ne va da socoteală de 
îndeplinirea ei prin prezentarea acestui ordin. 

Cerem şi ordonăm tuturor de a da ajutorul cerut de sus- 
numitul căpitan în executarea ordinului, numai la simpla 
prezentare a acestuia. 

Dat în palatul Luvru, în ziua de 12 mai, anul de grație 
1560." 


FRANCISC 


Cifra 12 şi cuvântul mai fuseseră scrise de Griffon pe când 
era urmărit de Fiorinda, dar căpitanul nu observă inadvertenţa. 
Cunoştea scrisul regelui şi-şi dădu seama că ordinul era 
completat chiar de mâna sa. Era mai mult decât suficient pentru 
a se supune. Se înclină şi aşteptă ordinele. 

Dar imediat ce Griffon începu să-i spună despre ce este 
vorba, strigă cu dispreţ: 

— O sută de oameni pentru atâta lucru!... E de ajuns dacă 
mă duc singur. 

— Nu, nu-i de ajuns, protestă cu vehemenţă Griffon. Regele 
a spus: o sută de oameni, echipați de război şi cu archebuzele 
încărcate.!... 

— Nu mai înţeleg nimic! făcu Genlis uluit. Mă trimite la o 
bătălie? 

— Poate că da. Veţi vedea la faţa locului. 

— Cu atât mai bine, la dracu. Incepusem să-mi ies din 
mână! 

După ce-i dădu toate explicaţiile, Griffon sfârşi spunându-i: 

— Trebuie să plecaţi în cel mult cinci minute. Şi în cea mai 
mare viteză. 

— Drace! Se pare că-i grabă mare! 

— Foarte mare, domnule! E vorba de viaţa a doi dintre cei 
mai importanţi oameni ai regelui. Norocul vostru depinde de 
succesul acestei acţiuni. Nu vă spun mai mult. 

— Foarte bine! strigă Genlis, promit să-i aduc pe cei doi 
gentilomi, morţi sau vii. 

— Tânăra vă va conduce acolo, continuă Griffon, mult mai 
liniştit acum. 

Şi întorcându-se spre Fiorinda: 

— Cred că eşti de acord, copila mea? 

— Puteţi dispune de mine după cum credeţi îi răspunse 
fata, adăugind imediat: dar, pentru numele lui Dumnezeu să ne 
grăbim. 

Patru minute mai târziu, căpitanul Genlis, ducând-o pe 
crupa calului pe Fiorinda, trecea podul mobil al palatului Luvru, 
urmat de o sută de călăreţi. 


Gărzile trecură şi ele podul şi traversară cartierul 
Universităţii în trombă, fără să le pese de trecători, dintre care 
unii, mai puţin atenţi, fură azvârliţi cât colo. În curând trupa 
ajunse în strada Marais unde casa în care locuia Fiorinda 
continua să ardă. 

— E prea târziu! strigă fata, îndurerată. 

Dar domnul de Genlis nu-şi pierdu capul. De altfel, nici nu 
avu nevoie să ceară lămuriri. Recunoscând uniforma gărzilor, 
unii gură-cască crezând că le vin în ajutor, se grăbiră să-i spună 
căpitanului că "ereticii" reuşiseră să scape, că-i urmăriseră şi că 
acum se aflau încolţiţi aproape de locul unde se afla stâlpul 
infamiei al mănăstirii. 

Genlis o luă imediat la galop în acea direcţie. Imediat 
disperarea Fiorindei se schimbă într-o bucurie fără margini. 
Curând ajunseră la locul respectiv şi Fiorinda, fericită, îi arătă pe 
cavaleri căpitanului de Genlis. De altfel, acesta-l cunoştea pe 
Beaurevers, ştiind că este unul dintre intimii regelui. Dar nu ştia 
nimic despre contele de Luvru şi asta datorită faptului că nu-l 
văzuse niciodată la palat. 

Fiorinda nici nu se îndoia de faptul că Beaurevers îl va primi 
cu bucurie pe căpitan, aşa încât se lăsă să alunece uşor de pe 
cal, dispărând înainte ca acesta să ajungă la faţa locului. 

De altfel nici nu se îndepărtă prea mult, curioasă să vadă ce 
va urma. 

Sper că cititorul nu a uitat că Beaurevers şi însoțitorii săi, 
după ce reuşiseră să pună pe fugă banda de tâlhari condusă de 
Guillaume Pentecôte, fuseseră convinşi că acum aveau de-a 
face cu gărzile regelui. Şi dacă luptă încă nu începuse, asta era 
numai datorită faptului că soldaţii nu schiţaseră nici cel mai mic 
gest ameninţător. 

La început, cavalerul crezu că de Genlis voia să-i pună în 
lanţuri drept care, furios, cu ochii însângeraţi strigă: 

— Te avertizez, domnule, că eu şi prietenii mei, mai 
degrabă ne vom lăsa ucişi decât să predăm spadele. Nu mai 
faceţi nici un pas... sau jur că vă străpung. Mi-ar părea rău, 
fiindcă vă preţuiesc ca pe un om de valoare. 

— Şi ce, credeţi că eu nu ţin la trupul meu? glumi Genlis, 
puţin descumpănit. Cred că-mi stă destul de bine aşa cum sunt. 
Dar, pe sfântul Dumnezeu, domnule, aveţi un fel destul de 
ciudat de a primi oamenii. Păstraţi-vă săbiile, se află în mâini 


vrednice să le poarte. Nici nu era vorba să le predaţi... Şi nici 
măcar însoțitorii voştri, de altfel. 

Şi spunând aceste cuvinte, îi salută pe aceştia cu o curtenie 
perfectă. 

Cavalerul şi Francisc se consultară din priviri. 

Cuvintele căpitanului reuşiseră să-l calmeze întru câtva pe 
Beaurevers. 

— Asta-i cu totul altceva, replică acesta, mai liniştit. ŞI 
totuşi ne arestaţi... Fiindcă aşa aţi spus, nu-i aşa?... 

— Ei la dracu! Cine a pomenit de arestarea voastră? 

— Păi... tocmai aţi spus că vă suntem prizonieri! 

— Chiar am spus?... Şi ce-i cu asta?... e un fel de a vorbi... 
Adevărul e că vin în calitate de prieten... 

— Prieten!... 

— Bineînţeles! Ce-i de mirare?... Aşa cum ştie toată curtea, 
ştiu şi eu că sunteţi unul din marii favoriţi ai prea iubitului nostru 
rege! Cu toţii vă stimăm pentru faptul că nu profitaţi de acest 
lucru pentru a vă pune la cale afacerile... unii chiar se tem şi vă 
urăsc din această cauză. Personal, domnule de Beaurevers, vă 
sunt obligat... Nu protestaţi. Ştiu că doamna Caterina v-a oferit 
căpitănia gărzilor palatului... şi că aţi refuzat. Ca urmare a 
refuzului vostru, am fost numit eu... Aşa încât, cred că sunt 
îndreptăţit să spun că vă datorez funcţia pe care o ocup. Sunt 
fericit că mi s-a prezentat ocazia pentru a vă asigura că voi fi 
totdeauna onorat dacă mă veţi considera prietenul vostru. 

— Domnule de Genlis, spuse cu gravitate cavalerul, vă 
datoraţi funcţia nu refuzului meu, aşa cum afirmaţi cu modestie, 
ci chiar propriilor voastre merite cărora regele le-a apreciat 
valoarea, credeţi-mă. Şi spun asta fiindcă-i adevărul adevărat şi 
eu sunt cel onorat dacă-mi veţi acorda prietenia voastră. 

— Ei la naiba! Sunteţi cu adevărat încântător, domnule de 
Beaurevers. Şi fiindcă iată-ne prieteni, fiindcă aşa o sper, 
domnule cavaler şi voi, domnule conte de Luvru, faceţi-mi 
onoarea de a mă însoţi. 

Această invitaţie, oricât de curtenitoare ar fi fost, avu darul 
să-l facă pe Beaurevers neîncrezător: 

— Asta înseamnă că numai cu mine şi cu domnul conte 
doriţi să aveţi de-a face? 

— Pe legea mea, voi aţi spus-o, surâse Genlis, chiar aşa 
este. 


— Ei bine, domnule de Genlis, domnul conte şi cu mine 
suntem dispuşi să vă urmăm oriunde vă va face plăcere să ne 
conduceţi... Mai puţin la Bastilia sau Châtelet, sau în oricare altă 
închisoare a regelui. 

— Ah, înţeleg. Liniştiţi-vă, domnilor, vă voi conduce, pur şi 
simplu, la Luvru. Regele doreşte să vă vadă. 

— Regele doreşte să ne vadă? strigă Francisc, puţin 
descumpănit.. 

— Da, domnilor, făcu Genlis puţin nepăsător faţă de 
Francisc deoarece, necunoscân-du-l, nu-i dădea prea mare 
importanţă. 

Regele remarcă nuanţa şi nu numai că nu-i displăcu, din 
contră. inea foarte mult să-şi păstreze incognito-ul şi pe cât 
putea, încercă să treacă cât mai neobservat. _ 

— Ei, dar asta-i extraordinar, spuse el bucuros. Incă n-am 
fost prezentat la curte şi n-am avut onoarea să fiu cunoscut de 
Maiestatea Sa. 

— Da, îi răspunse Genlis, dar Maiestatea Sa îl cunoaşte pe 
domnul de Beaurevers pentru care nutreşte o mare afecţiune. 
Regele a aflat că domnul cavaler se afla într-o situaţie oarecum 
delicată şi m-a trimis, mai întâi pentru a-l ajuta după slabele 
mele puteri şi apoi pentru a-l aduce la palat. Regele a aflat, de 
asemenea, că domnul duce de Beaurevers era însoţit de domnul 
conte de Luvru şi a dorit să-l cunoască. Vedeţi ce simplu e? 

— Chiar prea simplu, într-adevăr, făcu Beaurevers, dar nu 
înţeleg ceva: cum de a aflat regele toate acestea? 

— Ei la naiba, prin tânăra care a venit la Luvru şi care m-a 
condus până aici. Văd că acum a dispărut. Nu voi aţi trimis-o pe 
fermecătoarea prezicătoare? 

— Fiorinda! strigară într-un glas Beaurevers şi Francisc. 

O clipă se priviră aiuriţi, după care izbucniră în hohote de 
ras. _ 

De acum, pentru ei totul se clarificase. Işi băgară spadele în 
teacă şi Beaurevers i se adresă căpitanului. 

— Ei bine, domnule, vă urmăm... Dar... ce se va întâmpla cu 
tovarăşii mei?... 

— Despre domniile lor nu mi s-a dat nici o indicație, spuse 
liniştit Genlis. Pot să meargă unde vor. În caz că vă temeti să nu 
li se întâmple ceva, îmi iau angajamentul să le ofer tot sprijinul. 


Beaurevers refuză elegant oferta făcută din toată inima şi, 
luându-l de o parte pe Ferrière îi spuse: 

— Viconte, vă sfătuiesc să dispăreţi cât mai repede... Aşa 
cum sunteţi acum, aveţi aerul unui tâlhar: zdrenţăros, plin de 
sânge şi noroi, într-un cuvânt, de nerecunoscut. Şi pentru voi, 
asta-i bine. Fugiţi şi păziţi-vă să se afle că aţi participat la 
încăierarea asta. Mai ales domnul duce tatăl vostru, să nu afle. 
Mâine voi trece pe la voi şi vă voi explica. 

Ferrière începuse să-l cunoască pe cavaler. Văzându-l 
serios, înţelese că sfatul pe care i-l dădea, fără a-i dezvălui 
motivele, trebuia urmat cu sfinţenie. Aşa încât, acoperindu-şi 
faţa cu gulerul zdrenţuit al mantalei, alunecă de-a lungul 
zidurilor şi dispăru cât ai clipi din ochi. 

Urmară la rând cei patru, cărora Beaurevers le spuse: 

— Vă întoarceţi acasă, în strada Froidemantel. Vin şi eu 
imediat. 

Şi ei îl ascultară cu acea obişnuinţă pasivă de care dădeau 
dovadă ori de câte ori stăpânul lor le ordona ceva. 

După care Beaurevers şi Francisc îşi luară rămas bun de la 
cei doi ofiţeri hughenoți al căror ajutor le fusese atât de preţios. 

Genlis îi aşteptă cu o răbdare deosebită să termine toate 
aceste acţiuni. E sigur că instrucţiunile primite din partea lui 
Griffon îi recomandau să acorde toate onorurile celor două 
personaje cărora regele le acorda favoarea sa. Şi se achită cu 
sârguinţă de sarcina primită, mai ales ştiind că unul din ei avea 
o mare influenţă asupra tânărului rege. 

După ce toate aceste preparative luară sfârşit, le dădu 
fiecăruia câte un cal şi trecu între ei. 

Aşa încât, în mai puţin de o oră de la începutul aventurii, 
Beaurevers şi Francisc, în mijlocul gărzilor, îşi făcură intrarea în 
palatul regal. 

Genlis îşi conduse cei doi "prizonieri" în anticamera unde se 
afla Griffon, nerăbdător şi ros de nelinişte. Cu toate acestea, nu 
lăsă să i se citească pe figură bucuria care-l cuprinse când, în 
cele din urmă, îşi văzu stăpânul teafăr şi nevătămat şi care, ca 
profund impresionat, voia să dea impresia unui debutant timid 
la curtea regală. 

Griffon îi conduse spre camera regelui. Credincios rolului 
său, Francisc îl lăsă pe cavaler să intre primul, în urma lor, 
Griffon închise uşa şi trase zăvoarele. 


După ce-l lăsară pe Genlis câteva minute în anticameră, 
Beaurevers se retrase şi Griffon îl introduse pe căpitan. Acesta 
nici măcar nu-şi dădu seama că acel conte de Luvru, pe care-l 
tratase cu atâta nepăsare, era de fapt regele. 

De altfel regele îl copleşi cu bunăvoința sa, adresându-i 
atâtea complimente pentru felul în care-şi îndeplinise misiunea, 
încât bietul căpitan îşi pierdu cu totul capul. După ce-l asigură 
de prietenia sa veşnică, regele-i dădu mâna, pe care Genlis o 
sărută cu evlavie şi, dăruindu-i un lanţ de aur cizelat, îl lăsă să 
plece. 

Pentru cei doi hughenoți, sfârşitul acestei aventuri a fost tot 
atât de fericit. 

Două zile mai târziu, Griffon se prezentă la locuinţa lor, ca 
din partea "nepotului" său, contele de Luvru, dându-le fiecăruia 
câte douăzeci de mii de livre şi brevetul de locotenenţi în garda 
Maiestăţii Sale. Pentru cei doi gentilomi, bieţi cădeţi din 
Gasconia, fără nici un ban sau rost, neavând drept alt venit 
decât solda de ofiţeri ai regelui Navarrei, pe care acesta uita 
deseori s-o plătească, era un noroc neaşteptat. 

Cât despre Caterina, fusese informată imediat de spionii săi 
că regele, însoţit de cavalerul de Beaurevers, escortaţi de 
gărzile palatului comandate de căpitanul Genlis, se întorseseră 
teferi şi nevătămaţi. 


Partea a Il-a Frumoasa Fiorinda (Fiorinda-la-Belle) 


Capitolul | Logodna lui Ferrière şi a Fiorindei 


A doua zi, Ferrière ieşi din casă pe la ora unsprezece 
dimineaţa. Stătuse închis în casă până atunci, aşteptând vizita 
promisă de cavalerul de Beaurevers. Îşi dădea seama că încă e 
devreme şi că ar mai trebui să aştepte, dar era prea nerăbdător 
pentru aşa ceva. 

Dar se pare că nu avea noroc: nu reuşi s-o găsească pe 
Fiorinda. Casa din strada Marais nu mai era decât o ruină. 

De abia târziu, seara, în urma unor zvonuri, reuşi s-o 
găsească în apropierea răspântiei unde se afla crucea Trahoir. 

— Vă căutam, Fiorinda... Vă căutam încă de azi-dimineaţă. 

Fata se nelinişti: 

— Sfinte Isuse! Nu cumva i s-a întâmplat ceva domnului de 
Beaurevers sau domnului de Luvru? 

După ce o linişti cu un gest al capului, îi spuse brusc: 

— Vreau să vă spun că vă iubesc. Nu, lăsaţi-mă să 
continui... Nu aveţi de ce vă teme... Vă rog. Credeţi-mă, n-am 
uitat cele ce mi-aţi spus sub ulmul din Saint-Gervais... Şi dacă vă 
spun că vă iubesc, Fiorinda, asta înseamnă că vă iubesc încă din 
prima clipă în care v-am văzut; şi întrucât vă spun asta, mai 
vreau să adaug: Fiorinda, vreţi să mă faceţi omul cel mai fericit, 
consimţind să-mi fiţi soţie? Spuneţi, sunteţi de acord?... 

Era dragostea cea mai sinceră care-i vibra în voce. 

Fiorinda se simţi pătrunsă ca de o flacără şi-l înţelese cât de 
sincer era. Totodată văzu cu câtă teamă îi aşteaptă răspunsul. 
Spuse pe un ton simplu: 

— Da, monseniore. 

Respirând din greu, ca un om care a suferit mult timp, se 
plecă asupra mâinii pe care fata i-o întinse şi depuse un sărut de 
adorare pe degetele-i prelungi. 

Reţinându-i cu blândeţe mâna, îi puse în deget un inel 
simplu, de aur, împodobit cu o perlă de cea mai mare valoare: 
inelul de logodnă. Emoţionat, îi spuse cu o voce gravă şi blândă: 

— Acesta a fost inelul de logodnă al mamei mele... Primiţi-l 
drept o mărturie a dragostei mele care vă e credincioasă până 
la moarte. 

Fata privi câteva secunde inelul simbolic şi ochii i se 
umplură de lacrimi. Ridicându-şi mâna, sărută cu evlavie perla, 
un sărut de credinţă emoţionantă. Şi, plecându-se în faţa lui 
Ferrière, îi spuse cu o voce gravă, dar totodată melodioasă şi 


atât de blândă şi pătrunzătoare, încât vicontele fu adânc 
impresionat: 

— Credincioasă până dincolo de mormânt, aceasta-mi este 
credinţa, monseniore şi niciodată n-o voi călca, v-o jur. 

Aşa se face că, într-o frumoasă seară de mai, în mijlocul 
gălăgiei unei străzi agitate, sub crucea de la răspântia Trahoir 
care-şi întindea braţele, părând că le ocroteşte jurământul, se 
logodi prea nobilul viconte de Ferrière, viitor conte de Chamby, 
baron de Follembray, senior al multor altor ţinuturi, cu Fiorinda, 
prezicătoare, sărmană fată din popor, fără nume, fără titluri şi 
mai ales fără nici un ban. 

Se luară de mână şi, alături unul de altul, o luară la 
nimereală prin labirintul de străduţe din vecinătatea Halelor, 
asupra cărora începuse să se lase vălul serii. 

Aşa se scurse o oră de vise fericite care, celor doi li se păru 
scurtă cât o secundă. 

Primul care reveni la realitate fu vicontele. 

— A început să se lase noaptea, spuse el şi străzile nu sunt 
prea sigure. Toată învălmăşeala de până acum, văd că s-a mai 
potolit, dar nu mă linişteşte deloc. Trebuie să ne întoarcem. De 
acum am datoria sfânta de a veghea asupra voastră. Eşti de 
acord, iubita mea, să te însoțesc până la poarta casei? 

Surâzându-i drăgăstos, fata îi răspunse pe un ton şăgalnic: 

— Nu prea mai am casă, am fost nevoită să accept 
ospitalitatea frumoasei Myrta, sora domnului de Beaurevers. 
Acum locuiesc în căsuţa din strada Petit-Champs, în aşteptarea 
găsirii unei noi locuinţe. 

— În aşteptarea zilei, o corectă vicontele, în care veţi intra 
cu fruntea sus în casa soţului vostru şi unde veţi fi stăpână. Incă 
din seara asta, chiar înainte de a mă culca, voi vorbi tatălui meu 
şi-i voi cere să consimtă la căsătoria noastră. 

Pe un ton simplu fata-i răspunse: 

— Vă voi aştepta aici, în casa prietenei mele. Logodnica 
vicontelui de Ferrière nu mai are dreptul să vânture străzile, 
prezicând oamenilor viitorul. Duceţi-vă, monseniore, trebuie să 
traversaţi aproape tot Parisul şi e mai bine s-o faceţi înainte de a 
se lăsa întunericul. Dumnezeu să vă aibă în pază. Şi-i întinse 
fruntea, pe care buzele vicontelui depuseră o sărutare 
arzătoare, spunându-i: 

— Pe mâine, iubita mea. 


— Pe mâine, seniorul şi stăpânul meu. 

Şi plecă brusc. Fiorinda, fără a-şi da seama, înaintase câţiva 
paşi, până în mijlocul drumului pentru a-l urmări cu privirea. 
Suspină fericită: 

— Şi totuşi, n-am visat! 

In acea clipă, parcă răspunzând cuvintelor ei, o voce 
zeflemitoare şi totodată amenințătoare, îi răsună în ureche: 

— Mai va până să ţi se îndeplinească dorinţa! Intorcându-se 
brusc, fata recunoscu, aplecată asupra ei, figura schimonosită, 
cu ochii arzând de dorinţă, a baronului de Rospignac. 

Privind în jurul ei, se văzu înconjurată de patru indivizi 
înarmaţi, nemişcaţi precum statuile. 

Rospignac, fără a mai spune un cuvânt, făcu un semn şi cei 
patru o înhăţară imediat. Fără să opună nici o rezistenţă, fata 
începu să strige din răsputeri: 

— Ajutor!... Ferriere!... Beaurevers!... Ajutor!... 

— Căluşul, caraghioşilor! ordonă aspru baronul. 

Ordinul îi fu executat cu o rapiditate uluitoare. Cu preţiosul 
colet aşezat pe umerii lor puternici, cei patru se îndepărtară 
repede, înspre strada Coqguillere. Rospignac îi însoțea în tăcere. 
O litieră, ascunsă într-un ungher, îi aştepta la mai puţin de 
douăzeci de paşi. Din câteva salturi, grupul ajunse acolo 
imediat. 

Fiorinda fu aşezată cu grijă pe pernele litierei, ale cărei 
perdele erau lăsate şi Rospignac ordonă: 

— Plecaţi! 

Greoiul vehicul o luă din loc, escortat de cei patru vlăjgani. 

Răpirea se produsese cu o rapiditate uluitoare. Din 
momentul în care Rospignac apăruse în faţa Fiorindei, 
stupefiată, dar nu înfricoşată, până în clipa în care litiera se 
puse în mişcare, nu trecuse mai mult de un minut. 

De-abia se scursese acest minut, timp în care Rospignac 
dispăruse, că poarta locuinţei din strada Petit-Champs se 
deschise brusc şi un om ţâşni în stradă. Pe pragul porţii, rămasă 
deschisă, se vedeau doi coloşi, cu spadele şi pumnalele în mâini. 
Beaurevers era cel care ieşise atât de brusc în stradă. Aruncă 
priviri rapide în stânga şi-n dreapta porţii, dar nu văzu nimic. 

"E ciudat, îşi spuse el şi totuşi mi s-a părut că-mi aud 
numele." 


Reveni la poartă, din pragul căreia cei doi coloşi nici nu se 
mişcaseră. 

— Cred că m-am înşelat, le spuse el cu un aer totuşi, 
neliniştit. Şi pe un ton de comandă: 

— Păziţi poarta. Faceţi în aşa fel încât faţa să nu aştepte 
prea mult timp în faţa ei când se va întoarce. Şi mai ales aveţi 
grijă de sora mea. Şi acum, bună seara. Aveţi grijă să încuiaţi 
peste tot. 

Cu această ultimă recomandare, la care cei doi uriaşi se 
supuseră imediat, se îndepărtă grăbit. In timp ce mergea, 
mormăia: 

— Şi totuşi sunt neliniştit, de ce nu s-a întors încă 
Fiorinda?... Ştiu că e o fată ciudată, care ţine mult la libertatea 
ei!... Poate că în casa asta se simţea ca într-o colivie şi poate că 
şi-a căutat o locuinţă mai pe gustul ei... Măcar să fie numai 
asta!... Şi totuşi, mi s-a părut că-i recunosc vocea... Pe toţi 
dracii! Am alte lucruri mai importante de făcut acum! Mâine mă 
voi ocupa şi de Fiorinda. 


Capitolul II La Luvru 


Ţeapănă în fotoliul ei, Caterina, lividă, cu buzele strânse, 
fără să schiţeze nici cel mai mic gest, fără să scoată un sunet, ÎI 
ţintuia cu privirile pe Rospignac, venit să-i dea raportul. 

Sub ameninţarea privirilor sale, baronul simţea cum îl ia cu 
frig. 

— Ei bine, Doamnă! Înainte de a mă fulgera cu privirile, aşa 
cum o faceţi, cred că e bine să aflaţi mai întâi dacă sunt 
vinovat!... Afacerea a dat greş, asta-i sigur. Şi totuşi, tot atât de 
sigur e că nu din cauza mea. 

— Vorbiţi! 

— Tot răul vine din partea domnilor de Guise, care mi-au 
zădărnicit ordinele pe care le dădusem şi pe care le cunoaşteţi, 
doamnă, deoarece le-aţi aprobat. 

— Ei bine, spuse Caterina cu răceală, continuaţi. Rospignac 
înţelese că era scos în afara cauzei. Cu tot calmul său aparent, 
se simţi uşurat de spaima pe care o încercase până atunci. 
Explică totul, în amănunt. Numai că sublinie greşeala comisă de 


fraţii de Guise, omiţând cu viclenie întrebările ce i-au fi putut fi 
puse pe tema trupei ce-i sosise regelui în ajutor. 

Când termină, Caterina rămase pe gânduri câteva clipe. 
Respectuos, Rospignac o privea pe furiş, încercând să citească 
pe faţa ei impresia pe care i-o produsese istoria sa, crezând că-i 
poate ghici intenţiile. Degeaba însă, faţa reginei era imobilă. 

Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, Caterina spuse în cele 
din urmă: 

— Mi se pare că în această seară domnii de Guise trebuie 
să aibă o întâlnire secretă cu domnul duce de Saint-Germain? 

— Da, doamnă. 

— Veţi fi de faţă? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, mâine dimineaţă îmi veţi raporta totul. Acum 
trebuie să văd ce-i de făcut. Poate că mâine vă voi da 
instrucţiuni. Puteţi pleca. 

Înclinându-se adânc, Rospignac se îndreptă spre uşă, 
spunându-şi: 

"Nu-i mulţumită... Dar nici nu are ce-mi reproşa şi asta 
pentru mine înseamnă mult." 

În momentul în care se află în faţa uşii, regina îl opri, 
spunându-i: 

— Apropo, cred că ar trebui aflat numele celui care l-a 
ajutat pe Beaurevers să iasă din casa încercuită. 

— Tocmai la asta mă gândeam, doamnă. 

— Da, dar trebuie să-l şi găseşti... fă-o repede... Nu cumva 
a fost vicontele de Ferrière? 

Şi spunând aceste cuvinte, îi aruncă o privire ascuţită. 
Baronul nici măcar nu tresări, răspunzându-i calm: 

— Şi eu m-am gândit la asta. De câtva timp, Ferrière şi 
Beaurevers sunt nedespărţiţi. 

— Ei bine, cercetează. 

— Aşa voi face, doamnă. 

— Şi asta nu-i totul: trebuie s-o găseşti şi să mi-o aduci pe 
prezicătoarea aia, Fiorinda, după cum am auzit că i se spune. ŞI 
asta chiar azi. 

Baronul ieşi, bucuros din cale afară. Era hotărât să urmeze 
întru totul ordinul şi să pună mâna pe Fiorinda chiar în ziua 
aceea. 


Poate că ar fi fost mai puţin hotărât şi mai puţin grăbit să 
îndeplinească ordinul reginei dacă ar fi cunoscut rolul jucat de 
fată în toată această aventură. Şi poate că bucuria care-l încerca 
ar fi fost înlocuită de o spaimă uriaşă dacă ar fi ştiut că regina- 
mamă era la curent cu tot ceea ce făcuse tânăra. 

Dar Rospignac nu cunoştea toate aceste amănunte. Din 
această cauză era atât de bucuros să-i îndeplinească ordinul. 

În ce o priveşte, imediat după plecarea lui Rospignac, 
Caterina se ridică din fotoliu şi, cu paşi rari şi maiestuoşi, se 
îndreptă spre apartamentul regelui, unde intră autoritară. 

Numai regina-mamă îşi putea permite o astfel de intrare, în 
acele momente, Francisc se afla în prezenţa soţiei sale, regina 
Maria-Stuart. Nici măcar nu avură nevoie să se întoarcă pentru 
a-şi da seama cine-i deranjează. Ca doi copii, ceea ce şi erau, se 
despărţiră repede, luând o atitudine ceremonioasă, conform 
etichetei. 

— Te bucuri de o dragoste adevărată, Francisc şi asta-i 
bine. Dar, pentru Dumnezeu, toate la vremea lor. Şi acum nu-i 
timp de aşa ceva. Cum? Evenimente din cele mai grave se 
întâmpla în jurul tău şi tu nu le întâmpini? 

— Ei, doamnă! exclamă nerăbdător regele, ce se întâmpla 
atât de grav după părerea voastră? 

— Nu se poate! Chiar nu ştii nimic? Din fericire sunt şi eu 
prin preajmă pentru a veghea! 

Şi luându-l de mână, îl trase în dreptul ferestrei pe care o 
deschise cu un gest nervos, întinzând mâna: 

— lată, îi spuse ea, priveşte, ascultă. 

— Da, văd, spuse Francisc fără a se codi, văd o bandă de 
indivizi care par a fi ieşit din Curtea Miracolelor, străbătând 
străzile, înarmaţi cu bâte. Şi-i aud pe aceşti nemernici — fiindcă 
aşa ceva sunt, doamnă, ei n-au nimic în comun cu poporul meu 
adevărat pe care-l cunosc, un popor cinstit — îi aud cum urlă: 
“Moarte hughenoţilor!...'" Nu văd de ce ar trebui să mă 
emoţionez. 

Şi toate acestea, spuse cu mult sânge rece. După care, 
Francisc închise el însuşi fereastra şi se întoarse la fotoliul său în 
care se aşeză liniştit. 

— Când vei vedea că acest popor îşi va întoarce 
amenințările şi urletele împotriva ta, poate că atunci te vei 
emoţiona. Fie ca aşa să nu se întâmple. 


— În cazul ăsta, voi trimite împotriva lor o companie a 
gărzilor mele, care va pune mâna pe cei care strigă mai puternic 
şi-i vor spânzura fără tocmeală, la prima răspântie... atunci se 
vor linişti cu toţii. 

"Ah! strigă în sinea sa Caterina, asta nu-i din capul tău!... 
Numai mizerabilul de Beaurevers ţi-a spus-o!... Dar nu ţi-a spus 
că nu mă las bătută chiar aşa uşor!..." 

— Fiule, reluă ea, dacă nu te-ai fi ţinut aşa departe de 
afacerile statului, ai fi înţeles că situaţia e gravă şi merită toată 
atenţia ta. Vrei ca mama ta care, din fericire pentru tine, s-a 
interesat de toate acestea, să-ţi împărtăşească tot ceea ce ştie? 

— Dar, doamnă, chiar vă rog. Vorbiţi, vă ascult cu cea mai 
mare atenţie. 

— Suntem siguri că e vorba de un complot uriaş, uneltit de 
la distanţă de reformaţi, pe care poporul îi numeşte hughenoți. 
Care le e scopul? Respingerea autorităţii regelui, separarea de 
restul naţiunii şi crearea unui stat în stat. Şi, cum sunt războinici 
prin vocaţie, vor ca mai apoi să înglobeze cu forţa, în statul lor, 
statul de care s-au despărţit, devenind astfel stăpânii absoluţi ai 
regatului. Asta înseamnă prăbuşirea ta. 

— Ei, na!... eu am auzit că protestanții doresc doar să aibă 
dreptul de a-şi practica religia. Şi cu toate că aceasta nu e și a 
noastră, trebuie să vă mărturisesc, doamnă, că nu găsesc 
dorinţa lor prea exagerată. 

— Pretexte, fiule, simple pretexte. 

— Aşa o fi. Dar nu credeţi că dacă am acorda acestor 
oameni ceea ce-şi doresc, se vor linişti? Nu ştiu dacă asta-i din 
cauza neştiinţei mele, dar nu-i pot găsi pe aceşti oameni chiar 
atât de vinovaţi cum vor unii să mă facă să cred. Oricum, merită 
să încercăm. 

— Greşeală, fiule, dacă le vom acorda asta, vor cere 
imediat altceva. 

— Ce anume, doamnă? Precizaţi, vă rog. 

— De exemplu, ca toţi catolicii să le practice religia. 

— Pe dracu! 

— Fie, spuse ea, dar eşti prea bun, Francisc. Oricum, 
parizienii au început să se revolte. 

— Lasă-i în pace, doamnă. Când se vor sătura, se vor lăsa 
păgubaşi. 


învinsă la acest capitol, Caterina voi să-şi ia revanşa şi se 
adresă norei sale: 

— Fiica mea, i se adresă ea brusc, e supărător că nu ştii să- 
ţi păstrezi rangul de suverană. 

— Eu, doamnă! bolborosi Maria Stuart, zăpăcită. Şi ce vină 
mi se aduce, cum nu mi-am făcut datoria, potrivit părerii 
voastre? V-aş fi obligată dacă mi-aţi spune. 

— Cum puteţi suporta ca regele, soţul vostru, să se 
dezintereseze într-atât de treburile de stat? li reproşa Caterina 
cu acreală. Ştiu bine că acest fapt e profitabil familiei voastre, 
dar există o limită în toate. Regele îşi petrece cea mai mare 
parte a timpului în afara palatului. Dacă asta nu vă nelinişteşte, 
arată că-i acordaţi o încredere totală. Şi, totuşi, gândiţi-vă că 
gurile rele ar putea fi tentate să înlocuiască cuvântul încredere 
cu cuvântul indiferenţă şi poate că ar avea dreptate... Nu mă 
întrerupeţi, vă rog... Când, din întâmplare, regele se află în 
palat, îl acaparaţi, încât nimeni nu-l poate vedea. Aflaţi că dacă 
asta va mai dură, curând va fi uitat faptul că la Luvru, ca de 
altfel în tot regatul, există un stăpân, unicul stăpân şi că acesta 
nu-i domnul duce de Guise, unchiul vostru. 

Maria Stuart, pe cât era de blândă, nu era totuşi femeia 
care să accepte insinuările perfide ale soacrei sale fără a le 
răspunde. 

Şi chiar se pregăti s-o facă. 

Dar Francisc nu-i lăsă timpul necesar. Cu un gest, pe cât de 
blând, tot pe atât poruncitor, îi ceru Mariei să se abţină şi cu o 
violenţă pe care nu şi-o putu stăpâni complet, răspunse: 

— Fiindcă ţineţi atât de mult, vă spun că ziua în care voi 
acţiona că stăpân absolut nu e departe. Şi atunci va trebui ca 
toată lumea să se plece în faţa voinţei mele. Mă auziţi, doamnă: 
toată lumea. Şi poate că atunci nu veţi fi mulţumită. Dar asta aţi 
vrut-o. 

Aceste cuvinte, dar mai ales tonul hotărât cu care fuseseră 
rostite, o făcură pe Caterina să devină atentă. Neliniştea începu 
s-o cuprindă. Dar se linişti spunându-şi că nu era decât o 
ameninţare aruncată de Francisc şi că acesta niciodată n-ar fi 
avut forţa să o aducă la îndeplinire. 

Dar, după cum am mai spus, nu-şi cunoştea fiul. Lovind un 
gong de argint, Francisc dădu un ordin cu voce tare. 


Dar în şoaptă, dădu alt ordin. Cu toate că regina-mamă îşi 
încorda auzul, nu reuşi să afle nimic. Neliniştea o cuprinse din 
nou. 

Executând ordinul dat cu voce tare, uşile apartamentului 
fură deschise larg şi un herald anunţă cu voce tunătoare că 
regele acordă o audienţă generală. 

Asta era un eveniment, deoarece regele era de obicei de 
nevăzut în Luvru şi, când se afla acolo, ca în acea zi, stătea 
retras, primindu-şi doar prietenii intimi şi acordând doar 
audienţe particulare. 

Rareori se întâmpla un eveniment asemănător: curtea să se 
reunească în întregime. Vestea se răspândi cu viteza fulgerului 
şi imediat cabinetul regelui fu invadat de mulţimea curtenilor 
nerăbdători să facă onorurile regelui şi celor două regine. 

Apăru şi Beaurevers. 

Regele-l văzu de cum intră. Nu-i adresă nici un cuvânt şi 
nu-i făcu nici cel mai mic semn. Se mulţumi să-l privească lung 
şi cavalerul îi înţelese privirea, deoarece îi răspunse cu un gest 
care însemna: "Am venit şi nu mă mişc de aici". 

Tocmai încerca să-şi găsească, din modestie, un loc mai la 
margine. Dar Caterina îl văzuse şi ea şi-i adresă un surâs 
grațios. Fu nevoit să se apropie şi să-i facă un compliment. 

Gândea că în acest fel se achitase de obligaţii. Dar chiar 
atunci, Maria Stuart i se adresă cu o voce melodioasă, în 
mijlocul atenţiei generale. 

— Ah! Domnule de Beaurevers, ce fericită sunt să vă văd. 

Şi-i întinse mâna. Cavalerul se plecă cu curtoazie şi o 
salută. 

Profitând de această mişcare, regina-i şopti, arătând cu 
privirea spre Francisc: 

— Vegheaţi, cavalere, vegheaţi. 

Şi Beaurevers îi răspunse cu o privire grăitoare care-i dădea 
de înţeles că se poate bizui pe el, după care se pierdu în 
mulţime. Dar avu grijă să se aşeze în aşa fel încât să nu-l piardă 
din priviri pe rege şi, totodată, să fie văzut de acesta. Aşa încât 
putea interveni la prima chemare. 

În acelaşi timp cu domnii de Guise, dar în spatele lor, 
intrase şi un personaj căruia nimeni nu-i dăduse nici o atenţie. 
Acest personaj, care părea neliniştit şi încerca să se facă tot mai 


mic, nu era altul decât acel ofiţer pe care Fiorinda îl întâlnise 
păzind intrarea în Luvru şi care era spionul Caterinei. 

Când am spus că nimeni nu i-a dat nici o atenţie, ne-am 
înşelat. Regele, care-l chemase în mod special, îl pândea şi-l 
observase de cum intrase pe uşă, cu toată precauţia pe care 
acesta şi-o luase, ascunzându-se în spatele cancelarului Michel 
de L'Hospital. 

Deci, Francisc îl văzuse pe respectivul ofiţer şi-l apostrofa 
imediat: 

— Veniţi aici, domnule. 

Vocea-i era încărcată de ameninţări. Palid, cu moartea în 
suflet şi sudoarea şiroindu-i pe faţă, nefericitul traversă sala în 
mijlocul atenţiei generale şi se plecă adânc în faţa regelui, care-i 
aruncă o privire îngheţată. 

— Domnule, i se adresă regele cu o voce tăioasă, v-am 
spus chiar eu că, oricine poate chema pe valetul meu de 
cameră, venind din partea a două persoane, pe care vi le-am 
numit. Cu aceeaşi ocazie, v-am ordonat să trimiteţi după Griffon 
fără a pierde o secundă şi fără a cere nici o explicaţie persoanei 
respective, oricare ar fi fost ea. leri, după cum prevăzusem, 
cineva v-a cerut să-l chemaţi pe Griffon. Explicaţi-mi cum se 
face că a fost nevoie de mai mult de o jumătate de oră pentru o 
treabă care putea fi făcută în mai puţin de cinci minute. 

— Sire, bolborosi nefericitul, am trimis de îndată un lacheu 
să-l cheme pe domnul Griffon... Nu-mi pot explica.. 

— Ei da, nu vă puteţi explica!... Şi cum se face că v-aţi 
permis, contrar ordinelor mele să supuneţi mesagerul la un 
interogatoriu care a durat mai bine de un sfert de oră?... Aici nu 
mai este vorba de neglijenţa vreunui lacheu. Tu eşti cel vinovat. 
De ce te amesteci unde nu trebuie?... Deci ordinele pe care le 
dau eu nu înseamnă nimic pentru tine?... 

Se ambalase puternic. Mânia să, până acum nevoit să şi-o 
înăbuşe, izbucnise în toată violenţa ei, găsind un pretext 
plauzibil. Era pentru prima dată când această furie a regelui se 
manifestă în public şi părea cu atât mai înfricoşător cu cât 
regele, când apărea în mijlocul curtenilor era totdeauna blând şi 
sfios, ceea ce îi reproşa mereu Caterina. 

De-acum îşi revenise şi părea mult mai calm şi stăpân pe 
sine, dar atât de rece şi de hotărât, încât devenise şi mai 
înfricoşător decât atunci când avusese accesul de furie. 


— De-acum, toate acestea vor înceta. E timpul să se ştie că 
aici nu există decât un singur stăpân şi acela sunt eu. Să ţineţi 
bine minte. 

Cuvintele fuseseră adresate întregii curţi şi erau însoţite de 
o privire circulară. A fost vizibil faptul că această privire 
întârziase preţ de câteva secunde asupra Caterinei şi a domnilor 
de Guise. 

Revenind la nefericitul ofiţer, mai mult mort decât viu, 
regele-i porunci cu o voce de gheaţă: 

— În ceea ce te priveşte, domnule, nu-mi doresc în preajmă 
oameni în care nu pot avea încredere. ţi dau patruzeci şi opt de 
ore pentru a preda funcţia. 

Ofiţerul se îndoi sub lovitura primită. În mod mecanic îşi 
îndreptă privirea spre Caterina, implorând ajutor. Dar aceasta, 
blestemându-l în gând pentru gafa comisă, se grăbi să-şi 
întoarcă privirile de la el. 

Surprinzând acest schimb de priviri, regele continuă: 

— ... Şi să te retragi la locul tău de baştină... Şi dacă ţii la 
capul tău, fă în aşa fel să nu mai apari la curte sau în Paris. 

Şi-n timp ce spionul se retrăgea cu paşi şovăitori, un 
murmur de aprobare se ridică din mijlocul curtenilor. Regele 
vorbise ca un stăpân şi aceştia, în mod cu totul firesc, îl aprobau 
şi se declarau de partea sa. 


Capitolul III Domnii duci de Guise 


Ducele Francisc de Guise şi fratele său, cardinalul Carol de 
Lorrena se văzură nevoiţi să asiste până la sfârşitul acestei 
scene, neliniştiţi şi unul şi celălalt. 

După ce schimbaseră câteva cuvinte în şoaptă, pentru a se 
pune de acord, se îndreptară spre rege. Neliniştea lor se 
manifestă în mod diferit, arătând diferenţa de caracter a celor 
doi fraţi. 

Ducele Francisc de Guise în plinătatea vârstei (abia 
împlinise patruzeci şi unu de ani), înalt, solid, cu faţa 
congestionată şi marcată de cicatricea de pe frunte, care-i 
adusese porecla de Crestatul şi care accentua duritatea 
privirilor, mergea drept înainte, cu o figură mohorâtă, fără a-şi 


lua o clipă privirile de la rege, pe care-l privea fix, cu 
încăpățânare. Era ca stejarul care stă îţi călea furtunii. 

Cardinalul, mai scund şi mai subţire, mai elegant, cu 
privirile plecate, tenul palid, parcă aluneca pe covor, plecat într- 
o reverență fără de sfârşit; împărțea surâsuri în dreapta şi-n 
stânga, întrebându-şi din priviri nepoata, Maria Stuart. El era 
trestia care se îndoaie, pentru a reveni mai puternică. 

În acest fel se prezentară în faţa regelui, căruia ducele îi 
prezentă omagiul său. 

Crezându-şi puterea sigură, ducele ceru regelui favoarea 
unei audienţe particulare, domnul cardinal şi domnul cancelar 
fiind aduşi de el, după cum declară ducele, tocmai în scopul de 
a-i comunica probleme importante, de cea mai mare gravitate. 

Credea că acordă o satisfacţie platonică tânărului rege, 
făcându-l să creadă că este consultat. De obicei, regele nu le 
refuza nici o audienţă şi semnă totdeauna hotărârile ce i se 
arătau. 

Ducele fu ferm convins că şi de această dată lucrurile se 
vor petrece la fel. Uimirea sa deveni uriaşă când îl văzu pe rege 
declarând cu o voce gravă: 

— Vorbiti, domnule duce, vă ascult. 

— Cum! făcu ducele surprins, Maiestatea Voastră doreşte 
să dezvălui aici, în faţa tuturor, afaceri care nu trebuie discutate 
decât în consiliul de coroană? 

— Scuzaţi-mă, îi replică Francisc, luându-şi un aer naiv, dar 
nu mi-aţi spus, duce, că doriţi să-mi vorbiţi despre activităţile 
domnilor reformaţi, despre anumite evenimente care au avut 
loc ieri la Pre&-aux-Clercs şi, în sfârşit, despre acea mică agitaţie 
care se mai observă şi acum pe străzile oraşului? 

— Aşa este, sire, despre toate acestea e vorba. Dar nu-mi 
amintesc să vă fi vorbit despre aşa ceva. 

— Adevărat!... Dar mi se părea totuşi că v-am auzit 
spunând acestea... Dar ce importanţă are. Despre aceste fapte 
voiaţi să ne vorbiţi? Da. Ei bine, în acest caz, vorbiţi. Acestea 
sunt afaceri prea puţin secrete şi care pot fi discutate în faţa 
tuturor. 

Toate acestea, Francisc le spuse pe un ton liniştit. Cu toate 
semnele pe care fratele său i le făcea, ducele nu voia să cedeze. 

— Sire, spuse el coborându-şi vocea, e imposibil să 
discutăm asemenea probleme grave în public. 


— Asta-i părerea voastră, spuse regele cu răceală, nu şi a 
noastră. Vorbiţi, duce. Vorbiţi cu voce tare. Asta-i voinţa mea. 

Spunând: "Asta-i voinţa mea", nu putu decât să se supună. 

Ceea ce şi făcu, furios la culme. Dar, în momentul în care 
urma să vorbească, fratele său, cardinalul, îi închise gura cu o 
privire semnificativă şi luă el cuvântul: 

— Sire, e vorba de un discurs mai lung şi ăsta-i apanajul 
meu. Domnul duce e doar un soldat. Maiestatea Voastră îmi 
permite să vorbesc? 

— Nu are importanţă care din voi va vorbi. Vă ascult, 
cardinale... Dar fiţi scurt, spuse regele pe un ton sec. Ducele îşi 
muşcă buzele, furios, dar o nouă privire a fratelui său îl stăpâni. 
Şi, după cum am mai spus, ducele avea o încredere nelimitată 
în cardinal, care de altfel era şi capul familiei. 

În ce-l priveşte, cardinalul făcu o reverență de parcă ar fi 
primit din partea regelui un compliment, dar în sinea sa era 
înciudat. Mai mult, era încurcat la culme. Şi asta trebuie 
explicat: 

Siguri pe încrederea pe care le-o arăta regele, ducii de 
Guise nu aşteptaseră această audienţă şi luaseră unele măsuri 
de o extremă violenţă, care ar fi putut dezlănţui războiul civil în 
tot regatul. De fapt, asta şi voiau. Credeau că aceste măsuri vor 
fi aprobate de rege după ce deja erau puse în aplicare, cel puţin 
în parte, când nimic nu mai era de făcut. Acesta era modul lor 
de a acţiona în loviturile de forţă. 

Şi iată că, deodată, regele părea că se întoarce împotriva 
lor. Asta schimbă cu totul lucrurile. In dispoziţia în care se află 
regele, ar fi fost periculos să-i dezvăluie faptul că dăduseră 
anumite ordine înainte de a-i obţine aprobarea. Asta trebuia să-i 
fie ascuns cu grijă şi, din acest motiv, cardinalul ceruse 
cuvântul. 

lată de ce cardinalul de Lorrena se simţise încurcat şi-şi 
permisese un scurt răgaz pentru a-şi reveni. 

În cele din urmă îşi începu discursul. Nu fu decât repetarea, 
mai amplificată, a acuzațiilor pe care Caterina le adusese cu 
câteva momente mai înainte reformaţilor. 

Nu putu să spună mai mult, deoarece regele îl întrerupse 
imediat: 

— Inutil să mai continuaţi. Cunosc subiectul... Mă mir să 
văd un spirit aşa de luminat ca al vostru că se face ecoul unor 


acuzaţii ridicole, domnule cardinal... Am spus-o şi o repet: 
ridicole. Aflaţi, domnule, că sunt informat mai bine decât credeţi 
asupra acestei situaţii. Asta-mi permite să constat că greşiţi. De 
aceea vă spun: Nu, domnule, reformaţii nu-mi doresc moartea şi 
nici nu complotează împotriva siguranţei Statului... Dar o vor 
face, fără îndoială, dacă-i silim prin acţiunile noastre... Şi poate 
că asta şi doriţi. Sunt înclinat s-o cred... Aţi venit pentru a-mi 
propune unele măsuri care vor fi, după cum presupun, extrem 
de violente. Dacă-i aşa, vă opresc să le formulaţi. Violenţa va fi 
una din cele mai mari greşeli. Nu ne va duce decât la un război 
civil... Văd bine că ăsta-i scopul unora care doresc dezordinea şi 
care, pentru a-şi îndeplini ambițiile nemărginite, nu vor ezita să 
înece ţara în valuri de sânge... Dar nu mă voi lăsa păcălit de ei şi 
proiectele lor murdare nu se vor îndeplini, vă dau cuvântul meu 
de rege. Deci, e inutil să-mi predicaţi violenţa. Ceea ce trebuie 
acum, e un climat de toleranţă pentru a calma spiritele în loc de 
a le stârni, aşa cum se face, să le vorbim oamenilor de dragoste 
şi înţelegere, nu de ură şi discordie, să-i facem să înţeleagă, în 
cele din urmă că, fiind supuşii unui regat ca acesta, sunt ca şi 
membrii unei familii uriaşe care trebuie să se ajute unii pe alţii, 
în mod frăţesc, nu să se ucidă între ei ca nişte câini turbaţi. Asta 
e politica mea. Poate o credeţi prea simplă. Eu o cred bună. 
Dacă va fi aplicată întocmai — şi voi veghea să fie aşa — veţi 
vedea cum se va întrona ordinea şi prosperitatea în ţară. Şi 
atunci, dacă Dumnezeu îmi va da zile, va fi destul timp pentru a- 
i căuta pe criminalii despre care am vorbit. Şi vă jur pe 
Dumnezeu că-i voi demasca şi vor fi arestaţi, judecaţi şi 
executaţi pe eşafod. Am spus-o. 

Micul discurs, la care nimeni nu se aştepta, produse un 
efect uriaş. Asta cu atât mai mult cu cât fusese spus pe un ton 
moderat, dar cu o hotărâre pe care nimeni nu bănuia că o poate 
avea un tânăr cu aspect bolnăvicios şi care trecea drept 
nepăsător la asemenea probleme. Şi fu, într-adevăr, o uluială 
generală auzindu-l discutând, cu atâta înţelepciune şi cu o reală 
competenţă, despre probleme de care se credea că nici măcar 
nu auzise. 

In mijlocul tăcerii generale se făcu auzită o voce gravă, 
care-l aprobă cu curaj: 

— Bine spus, sire. Şi aţi spus-o într-un mod nobil, ca un 
rege. 


Era cancelarul Michel de L'Hospital care în acest fel îşi arăta 
aversiunea faţă de familia de Guise. 

Intervenţia-i plăcu regelui şi-i mulţumi cu un surâs: 

— Aprobarea unui om cinstit ca voi, domnule cancelar, mi-e 
deosebit de prețioasă. Şi totuşi, nu mă surprinde, cunoscându- 
vă noblețea caracterului. 

Cancelarul se înclină auzind acest compliment măreț şi 
rosti cu gravitate: 

— Cuvinte de neuitat, Sire, care mă copleşesc şi care mă 
umplu de bucurie şi de mânarie. Dacă Dumnezeu vă va da zile, 
veţi fi un mare rege, sire. 

— Nu râvnesc la acest titlu, spuse regele cu aceeaşi 
gravitate. Dacă supuşii vor spune despre mine că sunt un rege 
drept şi bun, îmi va fi de ajuns. În tot cazul, voi încerca să fiu 
aşa şi, ajutat de sfaturile unui om venerabil ca voi, cancelare, 
sper să reuşesc. 

Şi cu un accent melancolic, care-i trăda temerile, adăugă 
pentru a doua oară: 

— Dacă Dumnezeu îmi va da zile, totuşi. 

Această întrerupere, oricât de scurtă ar fi fost, le permise 
ducilor de Guise să-şi revină. Ducele luă cuvântul din nou: 

— Regele, spuse el plecându-se adânc, respinge fără a le 
cunoaşte, măsurile pe care voiam să i le aducem la cunoştinţă... 
Mă înclin în faţa voinţei sale. Fără îndoială că regele ar refuza să 
asculte relatarea evenimentelor care s-au produs ieri... Probabil 
că în urma unor rapoarte vagi, nesigure venite de nu ştiu unde 
şi de către cine, regele şi-a format deja părerea... 

— Într-adevăr, duce, îi întrerupse regele, după cum bine 
spuneţi, mi-am format o părere. Dar nu datorită unor rapoarte 
nesigure, aşa cum susţineţi. Am fost acolo, duce, înţelegeţi?... 
Am văzut cu ochii mei şi am auzit cu propriile-mi urechi. 

Oricât de stăpân ar fi fost pe sine, ducele se plecă sub 
lovitură. Grăbit, făcu doi paşi înapoi, crezând că regele cunoştea 
teribilul adevăr şi că-l va acuza în faţa curţii că i-a plănuit 
asasinarea. i 

— Maiestatea  Voastră era acolo?... In încăierare?... 
bolborosi ducele fără să ştie ce spune. 

Ce era mai rău, era faptul că regele părea că se bucură de 
tulburarea celor doi fraţi. Îi fixă cu privirea într-un mod ce-i 


înspăimânta şi nu părea deloc grăbit să răspundă. În cele din 
urmă rosti cu o încetineală calculată: 

— Da, duce, am văzut şi am auzit totul, chiar eu. Voi nu 
eraţi în locul în care s-au produs evenimentele despre care 
vorbim. Deci nu vorbiţi decât în urma unor rapoarte pe care le- 
aţi primit. Oh! Nu vă pun la îndoială bună credinţă... Ştiu că 
acestea nu sunt nesigure şi că vin din partea domnului 
locotenent al poliţiei criminale şi din partea domnului Gaston, 
şeful pazei. Nu spun că aceste rapoarte sunt mincinoase şi că nu 
trebuie să aveţi încredere în ele. Dar ştiu că vorbesc despre 
lucruri care sunt contrare celor văzute şi auzite de mine. Trebuie 
cercetat cum de se face că, doi ofiţeri ai regelui s-au putut 
înşela chiar într-atât. Şi dacă se fac vinovaţi, vor fi pedepsiţi fără 
milă. Înţelegeţi, duce? 

Dar ceea ce înţelese mai înainte de toate ducele, a fost 
faptul că acuzaţia mortală, de care se temea atâta, încă nu se 
formulase. Ba mai mult, se părea că regele îi scoate din cauză, 
spunând că nu se îndoieşte de buna lor credinţă. Amândoi se 
simţiră ceva mai uşuraţi şi un suspin le scăpă de pe buze. Numai 
că avertismentul era dur. Se aplecaseră asupra prăpastiei şi 
aflaseră efectul halucinant al ameţelii. Nu mai voiau să-l simtă 
din nou. lată de ce ducele, care voia să-l înfrunte pe rege, crezu 
că-i mai prudent să se abţină, având aerul că se supune. 

Aşa încât, spre marea mirare a celor care-l cunoşteau, 
ducele declară: 

— Cine ar îndrăzni să pună la îndoială cuvântul regelui? 
Dacă regele spune că rapoartele ce mi-au fost înaintate sunt 
inexacte, înseamnă că aşa este. Voi face ancheta, sire şi-i voi 
pedepsi pe vinovaţii care m-au pus în această postură în faţa 
voastră. 

Regele se mulţumi să-l aprobe cu un semn uşor. Reluând, 
ducele îşi desăvârşi supunerea: 

— Şi totuşi e important să se ia unele măsuri fără întârziere 
pentru a potoli neliniştea care a cuprins străzile Parisului. Să 
binevoiască Maiestatea Voastră să-mi dea ordinele necesare. 


Capitolul IV Unde intervine Beaurevers 


În întreaga sală se produse o zăpăceală generală. 

Cum! Orgoliosul şi puternicul duce Francisc de Guise îşi 
accepta dizgraţia fără a spune nimic?... Cum! EI, care până 
atunci condusese toate afacerile Statului, ca un stăpân absolut, 
se lăsa învins, alungat aproape, fără să ceară nici o explicaţie? 
Se pleca şi cerea cu umilinţă ordine? 

Nu era o simplă înfrângere, era o prăbuşire. 

lată ce-şi spuneau oamenii care nu vedeau decât aparenţa 
lucrurilor uitând că, deseori, aparențele sunt înșelătoare. 

Şi tot aşa îşi spunea şi regele, deoarece un licăr de triumf îi 
străluci în privire. 

Dar Caterina nu era de aceeaşi părere şi un surâs enigmatic 
îi apăru pe buze. 

Şi nici Beaurevers nu-l crezu pe duce, deoarece, părăsindu- 
şi locul, veni şi se înclină în faţa regelui. 

Francisc înţelese că avea să-i spună ceva important. Îi 
adresă un surâs amical — hotărât lucru, în această zi surâdea 
tuturor, mai puţin unchilor săi, după cum remarcară curtenii, 
atenţi ca totdeauna — şi-i permise: 

— Vorbeşte, cavalere. 

Ducele-l privi pe noul venit cu un dispreţ suveran şi-i 
întoarse spatele. Ca pentru a-şi sublinia disprețul, începu să 
discute cu voce joasă cu fratele său. 

Şi cu toate acestea, toată lumea, chiar şi regele, chiar şi 
Caterina, chiar şi fraţii de Guise, cu tot aerul lor nepăsător, abia 
aşteptau să audă ce are de spus cavalerul. 

Fără a da atenţie purtării impertinente a ducelui, nepărând 
încurcat în nici un fel de atenţia generală, Beaurevers începu să 
vorbească cu o voce clară: 

— Sire, spuse el, mi se pare că a intervenit o neînțelegere 
între voi şi domnul duce de Guise. Dată fiind gravitatea 
împrejurărilor, aceasta trebuie să ia sfârşit. 

Ducele tresări. Potrivit introducerii cavalerului, se părea că 
acesta îi vine în ajutor. În situaţia dificilă în care se afla, îşi 
spunea că făcuse o gafă arătându-şi disprețul faţă de un om 
care părea că, pe moment cel puţin, îi este aliat. Se temea că nu 
cumva acesta să se simtă jignit de atitudinea sa. Se întoarse 
spre cavaler şi-i acordă întreaga atenţie pe care până atunci şi-o 
ascunsese. 


Mai puţin mândru, fratele său, cardinalul, făcu chiar mai 
mult, adresându-i cavalerului un surâs. 

În faţa acestor schimbări, în privirea unui Beaurevers se 
zări un licăr de mulţumire. Dar nu dădu de înţeles că observase 
şi reluă: 

— Maiestatea Voastră permite o discuţie particulară între 
domnii de Guise şi mine? Vom găsi un colţişor retras chiar în 
această sală.. În nişa ferestrei aceleia, de exemplu. Garantez că 
în urma discuţiei, care de altfel va fi scurtă, domnii de Guise, 
convinşi de justeţea argumentelor mele, vor fi cu totul de acord 
cu Maiestatea Voastră. Răspund cu capul. 

Fără să ezite, regele-i dădu aprobarea: 

— Bine, cavalere, mă încred în voi. 

Atunci, Beaurevers se întoarse spre duce, aşteptând ca 
acesta să se hotărască. Văzând că-i pe cale să refuze, făcu doi 
paşi înainte şi, în şoaptă, îi aruncă în faţă: 

— Dacă preferaţi să vorbesc în gura mare, în faţa tuturor, 
spuneţi-o. Dar, credeţi-mă, duce, pentru voi, e de preferat să 
rămână între noi. 

Şi-n timp ce-i şoptea aceste cuvinte, îi surâdea în modul cel 
mai grațios. Privindu-l, aveai impresia că-i face un compliment. 
Dar privirea pe care o fixase asupra ducelui era grăitoare şi 
acesta simţi că-l paşte o primejdie înfricoşătoare. 

Fratele său nu-l lăsă să facă nici un gest. Cu toate că nu 
auzise, ghici cele spuse de Beaurevers. Şi el înţelese acelaşi 
lucru. lminenţa pericolului îi dictă cuvintele menite să salveze 
mândria ducelui: 

— Haide, frate, spuse el, e dorinţa regelui. 

Şi-n acelaşi timp îi apucă braţul, ca pentru a se sprijini, dar 
în realitate, printr-o strângere semnificativă, îi ordonă prudenţă. 

Bucuros că găsise un motiv pentru, a ceda, fără a lăsa 
impresia că se pleacă înaintea amenințării, ducele acceptă. 

— E drept. Dorinţa regelui e sfântă... Să mergem. 

Şi cei trei se adăpostiră în dosul draperiei ferestrei. Câteva 
secunde domni o tăcere adâncă. 

Primul atacă ducele pe un ton zeflemitor: 

— Pretindeţi că aveţi să-mi spuneţi unele lucruri care ne vor 
pune în deplin acord cu Maiestatea Sa? Care sunt? Vă ascult. 

— Trebuie să vă spun că eu sunt acela care am declanşat 
conflictul izbucnit între rege şi voi. Eu v-am zdruncinat 


încrederea de care vă bucuraţi în faţa regelui şi care vă va 
aduce o dizgrație grabnică. 

Fără să se mai controleze, ducele, furios, aproape că 
zbieră: 

— Ah! Voi aţi fost acela? Şi mi-o spuneţi în faţă?... Pe 
Cristos, vă admir neruşinarea, domnule! 

— Neruşinare, nu. Loialitate, da. Intre noi se dă un fel de 
luptă din care sunt sigur că voi ieşi învingător. N-aş vrea să 
folosesc împotriva voastră avantaje pe care nu le cunoaşteţi. 
lată de ce v-am avertizat. Nu-mi rămâne decât să vă fac 
cunoscut ceea ce pot face în plus. 

— Cum? Îl zeflemisi ducele, puteţi face chiar mai mult? Şi 
ce anume, Dumnezeule? 

— Vă pot desăvârşi ruinarea. Pot să fac să vă cadă 
capetele... 

Ducele se îndreptă în toată înălţimea-i şi, pe un ton de 
dispreţ strivitor, îi spuse: 

— Domnule, prin intrigă, prin manevre întortocheate, poţi 
ruina, dizgraţia, otrăvi chiar, un prinţ de sânge regal... La nevoie 
poţi chiar să-l asasinezi, otravă sau pumnalul pentru astea sunt 
făcute... Dar nu te poţi atinge de capul lui. 

Cardinalul, care-l ascultase cu atenţie pe Beau revers, 
ajunse la o concluzie greşită şi anume: acest Beaurevers, după 
ce le demonstrase că se bucură de o influenţă reală — şi asta i 
se părea evident — voia, pur şi simplu, să-şi vândă cât mai 
scump această influenţă de care dispunea. 

Având această idee în cap, cardinalul intră în discuţie. 

— Să nu spunem cuvinte ireparabile, spuse el pe un ton 
împăciuitor. Domnule de Beaurevers, aţi vrut să ne arătaţi 
creditul de care vă bucuraţi şi să ne demonstraţi că ne puteţi 
distruge. Ar fi de neiertat din partea mea dacă nu aş recunoaşte 
asta. Mai apoi, ne-aţi asigurat că sunteţi destul de puternic 
pentru că regele, condus de voi să ne arunce în dizgrație. Asta 
mi se pare că ar trebui demonstrat ceva mai bine, dar fie. Ne-aţi 
mai spus că aveţi posibilitatea să desăvârşiţi pieirea noastră. 
Dar n-aţi spus că o veţi şi face... De aici am tras concluzia, 
domnule, că vreţi să ne faceţi unele propuneri, după care, în 
funcţie de cum vor fi ele primite, veţi acţiona. 

Beaurevers îl aprobă în tăcere, înclinându-se, după care 
rosti: 


— Monseniore, admir spiritul vostru pătrunzător. 

— Ei aş! spuse cardinalul pe un ton de falsă modestie şi un 
copil ar fi înţeles. Vorbiţi, domnule de Beaurevers, vorbiţi... Şi să 
nu vă fie teamă că sunteţi prea pretenţios. Trebuie să ne 
înţelegem între noi. 

— Vă ascultăm, domnule, îl încuraja şi ducele. Rece, pe un 
ton serios care arăta clar că nu încearcă să se distreze pe 
socoteala lor, Beaurevers începu: 

— Trebuie să se facă pace cu reformaţii. 

— Dar, domnule, exclamă cardinalul, nu l-aţi auzit pe 
domnul duce când îi spunea regelui că-i gata să-i execute 
ordinele pe această temă? Cred că asupra acestui punct suntem 
de acord. 

— Fără îndoială, fără îndoială, domnule cardinal. Dar ce se 
face cu o mână, se poate strica imediat cu cealaltă. 

— Ce înseamnă asta? bubui ducele. Îndrăzniţi să mă bănuiţi 
de rea credinţă? 

Cu o răceală înfricoşătoare, Beaurevers îi replică: 

— Da, duce.!... 

Şi acest "Da" căzu sec şi tăios ca o secure. Profitând de 
zăpăceala lor, continuă imediat: 

— V-am ghicit intenţiile, domnilor... Voi, cardinale, vă 
propuneţi să puneţi mâna pe tiara papală şi voi duce, să vă 
schimbaţi coroana ducală cu aceea regală. E o ambiţie mare, 
dar vă stau în cale reformaţii. Din cauza asta şi numai din asta 
v-a cuprins ura împotriva lor. Dacă mâine aceştia v-ar acorda 
sprijinul, chiar mâine veţi striga sus şi tare: Moarte catolicilor! 
Aşa cum strigaţi: Moarte hughenoţilor! În acest moment. Dacă 
aţi fi rege, n-aş vedea nici un inconvenient. Dar voi doriţi să-l 
despuiaţi de drepturile sale pe regele Francisc!... Din păcate, mi- 
am pus în cap ideea următoare: atâta timp cât el va trăi şi eu, 
bineînţeles, nimeni nu se va putea atinge de el şi de drepturile 
sale. lată de ce m-am ridicat împotriva voastră, gata să-l apăr cu 
ghearele şi cu dinţii pe bietul rege căruia i-aţi jurat credinţă şi pe 
care voiţi să-l deposedaţi de drepturile sale. Pentru început, 
deoarece singurul obstacol serios al proiectelor voastre vine din 
partea reformaţilor, vă împiedic să-l înlăturați, punându-vă în 
imposibilitatea de a le face rău, aşa cum voiaţi. Deci, duce, ori 
veţi ceda asupra acestui punct, asupra căruia regele nu se 


târguie, vă avertizez şi situaţia voastră va fi la fel de bună ca 
până acum, ori vă opuneţi... şi atunci, veţi fi pierdut. 

Furia de a se fi lăsat atât de uşor descoperiţi, îi lăsă pe cei 
doi fraţi fără glas. În timp ce cardinalul încă mai tremura, ducele 
îşi reveni şi-l pironea pe cavaler cu priviri în care se citeau 
ameninţări groaznice. Pentru un moment cavalerul avu impresia 
că ducele se va repezi la el să-l străpungă cu pumnalul, într-atât 
era orbit de mânie. 

Dar nu se întâmpla nimic. Brusc, ducele se calmă. Chiar 
surâse, e drept, un surâs de un dispreţ strivitor. Şi cu un ton 
nepăsător, i se adresă fratelui său: 

— Să mă ierte Dumnezeu, cred că era gata să mă supăr!... 
Să mergem, cardinale. _ 

Beaurevers surâse. Intinse braţul şi ridică un colţ al 
draperiei. Cu aceeaşi linişte înfricoşătoare, continuă: 

— Inainte de a rupe aceste tratative, care încă nu s-au 
terminat, aruncaţi, duce, o privire spre uşile sălii acesteia. 
Credeţi că vă va veni uşor s-o părăsiţi? 

Fără voia lor, cei doi de Guise îi urmară îndemnul şi 
aruncară o privire spre uşi. Rămaseră împietriţi: în faţa fiecăreia 
se afla, pe două rânduri, câte o grupă de gărzi, cu suliţele în 
mâini. 

Ducele, încăpățânat, izbucni: 

— Impotriva noastră s-au luat asemenea măsuri 
neobişnuite? 

— Pe toţi dracii!... Pentru cine altcineva? 

Spunând acestea pe un ton zeflemitor, Beaurevers dădu 
drumul draperiei. 

— Ce înseamnă asta? murmură ducele. 

— Asta înseamnă că-mi sunteţi prizonieri, îi dumiri 
cavalerul. Şi aţi fost încă din momentul în care aţi venit să 
discutaţi cu mine aici. 

— Fie, spuse ducele care cu un efort titanic de voinţă reuşi 
să-şi păstreze un calm aparent, ne-aţi atras în capcană în care, 
până la urmă, am căzut... Regele ne datorează o explicaţie şi jur 
pe Dumnezeu că ne-o va da. Veniţi, cardinale. 

— Un moment, le ceru Beaurevers, fără a se clinti din loc; 
credeţi-mă, e în interesul vostru să-mi ascultați toate explicaţiile 
mai înainte de a i le expune regelui, în faţa întregii curţi. 
Acestea, pe cât de simple, sunt tot pe atât de înfricoşătoare 


pentru domniile voastre. Şi iată ce-i voi spune regelui: "Sire, ieri 
aţi fost urmărit, hăituit, ameninţat cu moartea de o bandă de 
asasini, în mijlocul cărora se aflau arcaşii, conduşi de şeful 
poliţiei criminale şi de şeful pazei, precum şi gărzile domnului de 
La Roche-sur-Yon. Este într-adevăr o minune că aţi reuşit să 
scăpaţi teafăr şi nevătămat dintr-o asemenea aventură. Aţi vrut 
să ştiţi, Sire, cine au fost instigatorii acestui atentat laş. Am 
cercetat, Sire şi i-am găsit... Cunoscându-le puterea şi viclenia, 
pentru a nu-i lăsa să scape supliciilor datorate regicizilor, mi-am 
permis să ordon paza uşilor. Sire, iată-i pe asasini, vi-i predau 
justiţiei voastre". 

Şi Beaurevers, neînduplecat, continuă fără a le lăsa timpul 
să protesteze: 

— Poate veţi spune, domnilor, că nu-i de ajuns să acuzi 
dacă nu ai probe. E drept. Aceste probe le am în buzunarul 
mantalei şi le voi preda regelui. Aţi putea să-mi spuneţi că se 
mai poate discuta asupra acestor probe. Fie! În ajutorul alor 
mele se va adăuga propria mărturie a regelui, a mea şi a altor 
câteva persoane... printre care baronul de Rospignac... pe care 
l-am zărit în sală şi care se află prins ca şi voi. Fiţi liniştiţi, 
Rospignac va vorbi. Va trebui să vorbească şi să spună 
următoarele: în primul rând, ce a făcut marţea trecută la Palatul 
Cluny. În al doilea rând, cum şi de ce, ca urmare a unei lungi 
discuţii cu domnul cardinal, s-a găsit în posesia unor anumite 
ordine scrise care-i puneau la dispoziţie pe însuşi şeful poliţiei 
statului şi pe guvernatorul Parisului. În al treilea rând, pe ce 
motiv a încasat o sumă uriaşă de la vistiernicul vostru. În al 
patrulea rând, în sfârşit, ce făcea în momentul atentatului într-o 
anume casă din strada Buci în al cărui hambar se ascunsese şi 
de unde, ca un adevărat comandant de oști, îşi trimitea ordinele 
atât şefului Poliţiei criminale, şefului pazei, cât şi tâlharilor pe 
care-i comanda. 

Sfârşindu-şi rechizitoriul, Beaurevers nu mai adăugă nici un 
cuvânt. Se dădu la o parte, făcându-le loc celor doi, arătându-le 
astfel, în mod tacit, că dacă vor să facă publică istoria, sunt 
liberi s-o facă. 

Avu satisfacția să vadă că cei doi nici măcar nu se mişcă. 

Manevra-i îndrăzneață reuşise pe deplin. Primul vorbi 
cardinalul: 


— Domnule, spuse acesta cu vocea-i mieroasă, nu acesta-i 
cel mai potrivit loc pentru a discuta cu voi înfricoşătoarele 
acuzaţii pe care le aduceţi casei de Guise. 

— După câte mi se pare, nici voi înşivă nu credeţi prea mult 
în ele. Altfel, aşa cred eu, n-aţi fi ezitat să le faceţi publice. 

— Ei da, replică Beaurevers pe un ton sec, dar dacă aş fi 
procedat aşa, v-aş fi trimis pe eşafod... Şi nu vreau să fiu unul 
care să dea de lucru călăului, domnule!... Mă mir că n-aţi înţeles 
asta... 

— Fie, scrâşni cardinalul, învins, spuneţi-vă condiţiile. 

Beaurevers nici măcar nu se bucură. Rece, le răspunse: 

— Dar v-am spus toate aceste condiţii. Nu mai am nimic de 
adăugat. 

— Chiar vreţi să facem pace cu reformaţii? insistă 
cardinalul. 

— Ţin neapărat... Ascultaţi: impunându-vă această pace, 
regele îşi apără coroana împotriva căreia aţi ridicat mâna. Dacă 
vi se va da ocazia, veţi repeta povestea, nici nu mă îndoiesc. Vă 
avertizez, domnilor, mă veţi găsi totdeauna împotriva voastră. 

— S-a făcut, să mergem acum la rege. 

Arătând astfel o supunere prefăcută, cardinalul întinse 
mâna, gata să tragă draperia. 

În acel moment, ducele se aşeză în faţa cavalerului şi cu 
faţa schimonosită de mânie, cu ochii în flăcări, îi spuse printre 
dinţi: 

— Prin viclenia ta diabolică, azi ne-ai înfrânt. Ei bine, îmi va 
veni şi mie rândul. Fereşte-te, Beaurevers, de acum între noi eo 
luptă pe viaţă şi pe moarte şi-ţi jur că nu te voi cruța. 

— Nici nu mă îndoiesc, surâse cavalerul. Dar oricât de 
puternic aţi fi, duce, nu mă înspăimântați absolut deloc. 

Cu paşi aspri, ducele se întoarse în sală, urmat de cardinal. 


Capitolul V Unde Beaurevers se introduce în 
palatul ducelui de Saint-Germain, tatăl vicontelui 
de Ferrière 


Atunci când Beaurevers, alarmat de strigătul aruncat de 
Fiorinda ieşise în fugă din casa "sorei" sale, scotocise degeaba 
împrejurimile şi, neavând nici un minut de pierdut, se îndreptă 
spre cheiul Luvrului, după care sări într-o barcă, cu intenţia de a 
traversa Sena. 

Câteva minute mai târziu, Beaurevers punea piciorul pe 
cheiul Augustinilor, la câţiva paşi de strada Pavee-d'Adoulilles. 
Se îndreptă în fugă spre strada Rondelle şi se opri în faţa 
palatului ducelui de Saint-Germain. Nu-i trebui mai mult de zece 
minute pentru a traversa râul şi a ajunge aici. Numai că 
pierduse destul timp pentru a o căuta pe Fiorinda şi-i era teamă 
că ajunsese prea târziu pentru ceea ce voia să facă. Din cauza 
asta străbătuse în fugă distanţa ce-l despărţea de cheiul 
Augustinilor cu strada Rondelle. 

Tringuemaille şi Bouracan, de cum îl zăriră, apărură din nu 
se ştie ce ascunzătoare invizibilă şi i se alăturară, în şoaptă, 
puţin neliniştit, cavalerul îi întrebă: 

— Cred că încă nu s-au întors? 

— Nu, domnule, nu a intrat nimeni, îl linişti Trinquemaille. 

— E-n regulă, suspină Beaurevers. 

Şi plecă tot în aceeaşi viteză. 

Se opri în faţa unei porţi joase de pe cheiul Augustinilor 
unde-l aşteptau Strapafar şi Corpodibale. Intrebat, Strapafar îi 
răspunse: 

— Tocmai au intrat acum două sau trei minute. 

— Cine le-a deschis? îl întrebă cavalerul. Corpodibale fu cel 
care-i răspunse: 

— Nimeni. Aveau cheia. 

Asigurat definitiv, Beaurevers îşi spuse: 

"Ei, hai! Totul merge bine şi am ajuns tocmai la timp." 

Se apropie de poarta grădinii lui Ferrière după ce făcu semn 
celor doi să-l urmeze. 

O jumătate de minut mai târziu escaladase zidul grădinii cu 
ajutorul celor doi, după cum am văzut că o mai făcuse şi se lăsă 
să cadă fără zgomot în grădina vicontelui. 

De acum cunoştea grădina în cele mai mici amănunte şi 
trecu fără nici o greutate din grădina vicontelui în aceea a 
ducelui, tatăl său. 


Se îndreptă spre peron urcându-i cele câteva trepte de 
marmură şi se apropie de uşă. Era o uşă cu geamuri-vitraliu. 
Aruncă o privire prin geamurile multicolore şi privi cu atenţie 
interiorul casei. Era luminată puternic de o mulţime de sfeşnice. 
Nu-i fu greu să-l observe pe duce adâncit într-o discuţie cu 
Rospignac. 

Numai că îşi dădu seama că, prin uşa închisă cu grijă, nu 
putea auzi nici un cuvânt, cu toate că avea un auz extrem de 
ascuţit. 

Fără să mai ezite, apucă zăvorul şi-l ridică fără cel mai mic 
zgomot. Avu bucuria să constate că uşa era acum deschisă, dar 
se feri s-o deschidă, lăsând să cadă din nou zăvorul. Ştia de 
acum că uşa va putea fi deschisă la momentul potrivit. Pentru 
moment, îi era de ajuns. 

Aşteptă cu răbdare. La capătul câtorva minute, Rospignac 
care tot timpul stătuse în picioare, dispăru fără veste. 

— Asta şi speram! murmură Beaurevers bucuros. Domnul 
baron va face chiar el oficiul de uşier, introducând iluştrii 
vizitatori... În ce-l priveşte pe domnul duce, sper că va avea 
curtoazia de a-i primi pe aceştia pe peron. In felul ăsta voi putea 
intra fără cea mai mică dificultate. 

Şi nu se înşelase. Rospignac însuşi se însărcinase să 
deschidă poarta ducilor de Guise, în absenţa portarului, care 
fusese îndepărtat cu această ocazie. 

Rămas singur, ducele aruncă o privire în jurul său ca pentru 
a se convinge că totul e în regulă şi socotind că a venit 
momentul, ieşi şi se aşeză pe pragul uşii care dădea pe peron. 
Aşteptă sosirea vizitatorilor cu acea măreție care-i era 
caracteristică. 

Sigur că absenţa acestuia din cameră nu putea fi prea 
îndelungată. 

Beaurevers nu mai pierdu nici o secundă. Deschise uşor 
uşa şi intră, îndreptându-se hotărât spre o altă uşă, mascată de 
o draperie pe care o deschise, strecurându-se în spatele ei. Se 
afla pe pragul unui cabinet mic şi întunecos. Pentru câteva clipe 
tinu uşa deschisă pentru că lumina din sala cea mare să-l ajute 
să vadă dispunerea locurilor din micul cabinet. Hotărârea sa era 
deja luată: 

— E un loc excelent, murmură el, pot să văd şi să aud de 
minune. 


Intră în cabinet, lăsând să cadă în urma sa draperia şi 
împinse uşa, fără a o închide complet, dădu puţin într-o parte 
draperia, aşa încât putea să vadă şi să audă lotul, fără a-şi trăda 
prezenţa. 

Şi calm şi liniştit, ca întotdeauna, aşteptă cu ochii şi 
urechile la pândă. 

Fusese destul de inspirat să nu se grăbească şi să facă totul 
cum trebuie, deoarece mai trecură câteva minute până când 
ducele apăru însoţit de cei doi vizitatori. 

Aceştia erau trei: ducele Francisc de Guise, cardinalul Carol 
de Lorrena şi ducele de Nemours. 

Câteva minute bune se pierdură cu inevitabilele schimburi 
de politeţe. După care ducele, care arăta un respect vizibil 
gazdei sale, începu cu o oarecare solemnitate: 

— Domnule duce, am vrut să vă spun că ţin în mod 
deosebit la o alianţă pe care o găsesc deosebit de onorantă 
pentru noi cu casa voastră, al cărei şef sunteţi. 

— Monseniore, spuse ducele înclinându-se, oricât de ilustră 
ar fi casa mea, nu o poate întrece pe a voastră. Spunând 
acestea, consider că onoarea e de partea mea casei mele. 

Fu rândul lui Francisc de Guise să se încline şi să răspundă: 

— Căsătoria proiectată dintre vicontele de Ferrière, fiul 
vostru, cu Claude de Guise, tânăra noastră soră, trebuie 
celebrată cât mai curând posibil. 

Reculegându-se câteva clipe, ducele-i răspunse la rândul 
său: 

— Ştiţi, domnilor, că sunt un credincios convins, sincer, 
neclintit. Nu vreau să fac un jurământ în faţa voastră. Vreau să 
vă spun că am credinţa, o credinţă oarbă, absolută... şi cred cu 
tărie că numai credinţa va salva şi regenera lumea întreagă. 

— Cunoaştem, îl complimentă cardinalul, care vă sunt 
sentimentele asupra acestui subiect. Sunt cunoscute de toţi. Aţi 
câştigat chiar stima duşmanilor voştri. 

Ducele-i mulţumi printr-o scurtă înclinare a capului şi 
continuă: 

— M-am îndreptat spre voi... Dar înainte de a vă spune că 
sunt al vostru, lăsaţi-mă să vă arăt cu ce aş putea să fiu de 
folos, partidei voastre, dacă aceasta ar deveni şi a mea. 


Se mai reculese o secundă, după care, fără cea mai mică 
ezitare, spuse ca unul care cunoaşte în profunzime subiectul ce 
urma să fie dezbătut: 

— Nehotărâţii, fricoşii, nemulţumiţii religioşi şi politici, cei 
care, la urma-urmei, duşi de o ambiţie adevărată sau pretinsă şi 
care fac parte din casa voastră, sunt numeroşi. Toţi aceştia nu 
aşteaptă decât apariţia unui şef pentru a deveni un partid destul 
de puternic pentru a vă face destule necazuri şi numeroase 
dificultăţi. 

— Da, făcu ducele îngândurat şi Antoine de Bourbon, duce 
de Vendome, rege de Navarra prin soţia sa, Jeanne d'Albret, 
Antoine, o ştiu, nu se va lăsa prea mult rugat pentru a deveni 
şeful acestui partid. O recunosc, din această parte poate veni 
pericolul. 

— Maiestatea Sa de Navarra, continuă ducele de Saint- 
Germain cu o siguranţă impresionantă, nu va ezita nici o clipă să 
se aşeze în fruntea acestui partid. Şi-n acel moment, va merge 
împotriva voastră. Veţi avea de luptat împotriva a două partide: 
a oamenilor bisericii, conduşi de prinţul Conde şi a 
nemulţumiţilor politici, conduşi de regele Navarrei. Fiecare din 
aceste partide, luate separat, pot fi învinse, cu oarecare 
dificultate. E drept, unite şi se vor uni în mod obligatoriu pentru 
a vă face faţă, unite, deci, vă vor zdrobi. Tot ce veţi putea face 
în acest caz va fi să continuaţi lupta cât mai mult timp pentru a 
cădea în mod glorios... Dar fiţi sigur că veţi fi înfrânt. Cred că vă 
este cunoscut, domnilor, că dispun de o oarecare influenţă. 
Toată această influenţă va fi pentru a servi partidei voastre... 
Dacă voi deveni unul dintre ai voştri. Pe de altă parte, cred că v- 
am spus destule pentru a vă da seama că, oricât aş fi de bătrân, 
dacă m-am hotărât să cobor în arenă luptei, am făcut-o pentru a 
lua parte în mod activ. Şi înţeleg să acţionez fără a-mi cruța 
forţa sau osteneala. Rezultatul acestor acţiuni pe care le voi 
desfăşura în serviciul vostru, va fi acela că voi reuşi să adun în 
jurul partidului vostru mulţi nemulţumiţi care, oricând, vi se pot 
ridica împotrivă. Nu spun că vor veni cu toţii. Nu. Dar numărul 
celor ce nu vi se vor alătura va fi atât de mic, încât nu vor mai 
putea constitui un partid. Maiestatea Sa de Navarra nu va 
consimţi niciodată să se aşeze în fruntea unui pumn de 
nemulţumiţi, fără bani, fără forţă, fără nici o legătură între ei, 
fără nimic din ceea ce ar putea constitui un partid. lată ce aş 


putea face şi sunt sigur că o voi face. Şi mi se pare că dejae 
mult. 

— Spuneţi mai degrabă că-i enorm, strigă ducele plin de 
bucurie. Datorită vouă, monseniore, calea ne va fi considerabil 
curățată. Ar însemna să fim cu adevărat neîndemânatici să nu 
profităm de un asemenea avantaj. 

— Aţi spus, domnule, interveni şi cardinalul, zâmbitor, aţi 
spus că puteţi face toate acestea "mai întâi". Există deci şi un 
"apoi"? 

— Aşa e, continuă ducele. Să-i laşi pe eretici singuri, e 
destul de mult. Şi totuşi nu-i de-ajuns pentru că aceste forțe, 
oricât de reduse ar fi, rămân destul de puternice. Să divizăm 
aceste forţe, iată ce-i de dorit. Şi ca o mare parte a acestora să 
vi se alăture, asta ar însemna încoronarea operei. Dacă propriile 
voastre forţe se întăresc pe timp ce trece, cele ale duşmanului 
scad în aceeaşi proporţie iar sfârşitul luptei nu poate fi pus la 
îndoială. Ar mai putea avea loc o luptă în aceste condiţii? Mă 
îndoiesc. 

— Ar fi minunat, într-adevăr, suspină ducele, puţin sceptic. 
Din nefericire, pentru a realiza acest proiect, ar fi necesară o 
alianţă puternică între Bourboni şi de Guise. Şi asta nu pare 
realizabilă. 

— Monseniore, spuse ducele de Saint-Germain cu tărie, 
douăzeci şi patru de ore după ce voi fi aderat la partidul vostru, 
monseniorul cardinal de Bourbon se va declara de partea 
voastră. 

— E un efect moral a cărui valoare n-o contest, dar nu-i 
decât un efect moral, îl întrerupse ducele de Guise. 

— Şi, continuă netulburat ducele de Saint-Germain, după o 
lună se va semna un tratat în regulă între noi şi Antoine de 
Bourbon, regele Navarrei. 

— Asta-i cu totul altceva! exclamă ducele. Asta schimbă cu 
totul datele problemei; Dacă într-adevăr credeţi... 

— De-acum într-o lună, îl întrerupse ducele de Saint- 
Germain, tratatul va fi semnat. Răspund de asta, chiar cu capul 
meu. 

Şi le explică: 

— Antoine de Bourbon e un om fără caracter. Nu numai că-i 
nehotărât, dar este personificarea nehotărârii. Poate deveni 
periculos numai dacă e condus de soţia sa, Jeanne d'Albret. Dar, 


după câte am aflat, s-au cam certat. Poate chiar în mod serios şi 
această ceartă trebuie întreţinută cu grijă. In momentul în care 
va veni să vă întâlnească — şi vă repet că răspund de asta — 
veţi avea în mână un instrument docil pe care-l veţi putea 
manevra după cum veţi dori. Pentru asta va fi de ajuns să-i 
vorbiţi despre fiul său, prinţul de Conde, pe care-l invidiază 
pentru felul activ în care acţionează acesta. Fiul său îl 
nelinişteşte şi-l înfricoşează şi-l copleşeşte cu superioritatea sa. 
Superioritate reală, de altfel. 

— Frate, spuse cardinalul, insistând într-un mod 
semnificativ, ascultă vocea domnului duce. Tot ceea ce v-a 
spus, e plin de bun simt. 

— Ei! făcu ducele pe un ton brusc, credeţi că n-am înţeles şi 
eu?... Dar îmi pare aşa de frumos, încât abia îmi vine a crede. 

—  Monseniore, repetă ducele de Saint-Germain cu un 
puternic accent de sinceritate, va fi aşa cum veţi dori. 

— Ah! Cum voi dori, spuneţi? 

Şi spusele ducelui răsunară ca o explozie de bucurie. Dar îşi 
reveni imediat şi spuse mai potolit: 

— Şi totuşi, observ că nu v-aţi declarat încă de partea 
noastră, atâta timp cât unele lucruri pe care aveaţi a ni le 
spune, n-au fost încă rostite. Să vedem despre ce-i vorba. Aş fi 
dezamăgit dacă nu am reuşi să ne înţelegem. 

— Într-adevăr, monseniore, doresc să vă pun, pur şi simplu, 
o întrebare. Potrivit răspunsului pe care mi-l veţi da, voi fi sau 
nu de partea voastră. _ 

Câteva clipe se scurseră într-o tăcere solemnă. In cele din 
urmă, ducele de Saint-Germain rosti: 

— Se vorbeşte foarte mult despre ambiția casei voastre. 
Unii chiar pretind că... 

— Da, unii chiar pretind că aş vrea să pun mâna pe coroana 
Franţei în beneficiul familiei mele. Asta voiaţi să spuneţi, 
domnule duce, nu-i aşa? îl întrerupse ducele de Guise. 

— Da, monseniore, spuse hotărât ducele de Saint-Germain, 
asta-i şi întrebarea pe care voiam să v-o adresez. După ce-mi 
veţi răspunde, vă voi spune dacă puteţi conta sau nu pe mine. 

— Şi dacă v-aş spune, domnule, că aceştia nu se înşală, că 
visez într-adevăr să pun mâna pe coroana Franţei, ce mi-aţi 
răspunde? 


— V-aş răspunde: în acest caz, monseniore, să nu contaţi 
niciodată pe mine. 

Şi cuvintele-i căzură tăioase ca o secure. 

Sigur pe el, ducele scoase din veston un pergament pe 
care, în timp ce-l desfăşura, începu să explice: 

— Am pus papei aceeaşi întrebare pe care, cu mulţi ani în 
urmă, ducele Pepin a pus-o papei Zacharie: "Cel care are de fapt 
puterea regală, trebuie s-o aibă şi datorită numelui?" Şi iată 
răspunsul papei Pius al IV-lea, iată ce răspunde cel care-l 
reprezintă pe Dumnezeu, după ce a dezbătut această întrebare 
împreună cu cardinalii săi... Citiţi, domnule şi veţi vedea că 
această judecată este identică cu aceea pe care, odinioară, a 
avut-o şi papa Zacharie. Ba încă merge mai departe... Şi sper că 
nu veţi crede că eu l-am făcut să meargă chiar până acolo. 

Şi-i întinse pergamentul desfăcut, adăugind: 

— In ziua fixată de mine, această bulă va fi citită 
credincioşilor adunaţi, la aceeaşi oră, în cele o sută cincizeci şi 
două de mii de bisericii sau capele din Franţa. 

Şi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, ducele reluă: 

— Ei bine, domnule, spuse el, nu mai puteţi nega acum că 
regele sprijină în secret erezia. 

— Nu, din păcate nu, monseniore. 

— Merg chiar mai departe: susţin că însuşi regele este un 
eretic. Şi o voi dovedi. Nu se poate să nu fi auzit unele zvonuri 
care spun că regele-şi petrece cea mai mare parte a timpului 
său în afara Luvrului, sub o deghizare oarecare. 

—  Intr-adevăr, monseniore, s-au zvonit multe pe acest 
subiect. Dar cum n-a existat nici o probă, oamenii de bun simţ 
au sfârşit prin a se convinge că acest zvon era neîntemeiat. 

— Asta am crezut şi noi şi încă timp îndelungat. Regele-şi 
luase toate precauţiile. Dar pot să vă asigur că aşa este. Aţi 
auzit, poate, de scandalul care s-a produs nu mai departe de ieri 
seară la Pre-aux-Clercs? 

— Nu, domnule, din păcate, se scuză ducele de Saint- 
Germain. Nu am ieşit din palat... Dar Pre-aux-Clercs se află sub 
jurisdicţia stareţului mănăstirii... şi ca urmare, sub a mea. Voi 
primi cât de curând raportul necesar şi-l voi studia. 

— Veţi găsi acolo lucruri interesante, despre care vreau 
acum să vă spun esenţialul. 


Şi aici ducele, aranjând lucrurile după cum îi conveneau, îi 
povesti tot ce se întâmplase la Prâ-aux-Clercs. 

— Şi ştiţi cine-i în realitate contele de Luvru? întrebă el la 
sfârşit. 

— Aştept să-mi face onoarea de a mi-o spune. 

Ducele nu-i răspunse imediat, pregătindu-şi efectul. 

— Contele de Luvru nu-i altul decât regele Francisc al II-lea, 
spuse în cele din urmă. 

— Regele! exclamă surprins ducele de Saint-Germain, 
regele, în mijlocul ereticilor care-şi cântau psalmii? Oh!... 

— Da, domnule, spuse ducele cu tărie, regele însuşi. Vedeţi 
bine că am dreptate atunci când spun că regele-i un eretic. E 
nedemn să mai domnească asupra Franţei catolice. 

Şi atunci, o voce limpede şi vibrantă se făcu auzită cu 
putere, ca o palmă formidabilă: 

— Minti, duce! 

Dacă trăsnetul ar fi căzut în mijlocul celor patru nobili, n-ar 
fi produs un efect atât de înfricoşător pe care-l produseră 
cuvintele căzute în mijlocul tăcerii acestora. 

Se auziră trei strigăte, care mai degrabă erau urlete: 

— Beaurevers!... 

— Infernalul Beaurevers!... 

— Blestematul Beaurevers!... 

Erau ducele, cardinalul şi baronul de Rospignac. În aceeaşi 
clipă, toţi se sculară, cu spada în mână, în afara ducelui de 
Saint-Germain care nu-şi avea spada la îndemână. 

Asta a fost prima mişcare şi singurele cuvinte pronunţate. 
Imediat apoi se auzi un alt strigăt, mai puternic, de o disperare 
sălbatică, scos de cardinal: 

— Bula!... Bula!... 

Cu toţii se întoarseră spre masă pe care ducele de Saint- 
Germain tocmai lăsase pergamentul. Avu loc o altă lovitură, 
care-i zdrobi. 

Bula nu se mai afla acolo. 


Capitolul VI Se strică vremea 


Văzându-i că-şi scot spadele din teacă, Beaurevers le urmă 
exemplul. Cu spada în mână, îi supraveghea cu privirile-i 
scânteietoare. Profitând de uluiala în care căzuseră inamicii săi, 
datorită apariţiei sale neaşteptate şi — catastrofă şi mai 
înfricoşătoare — dispariţiei preţiosului pergament, se plasă în 
aşa mod, încât se putea desfăşura după cum îi era voia. În 
acelaşi timp le vorbea, cu vocea sa de o muşcătoare zeflemea: 

— Liniştiţi-vă, domnilor, pergamentul acela nu s-a pierdut... 
l-am luat eu... Asta înseamnă că se află pe mâini bune. 

Vocea să îi biciuia. Totul era o insultă puternică. 

Dar, în timp ce le vorbea, inamicii săi începeau să-şi vină în 
fire. Cu toate că era dezarmat, ducele de Saint-Germain se 
aruncă în faţa ducelui de Guise, apărându-l cu pieptul gol. 

Rospignac, Nemours şi cardinalul, chiar dacă acesta din 
urmă nu strălucea prin curaj, se grupară în jurul viitorului rege. 

Ducele, cu o voce gâtuită, de neînțeles, strigă: 

— Dacă spionul ăsta iese viu de aici, suntem cu toţii 
pierduţi. 

Cardinalul gâtuit de frică se jelea: 

— Ce păcat că nu ne-am adus cu noi spadasinii noştri. 

Rospignac îl asigură cu un surâs livid: 

— Din fericire, eu am fost ceva mai precaut: la primul meu 
fluierat, douăzeci de oameni se vor prezenta aici. 

Toate aceste cuvinte nu erau decât un murmur schimbat 
între ei, în timp ce Beaurevers vorbea. Deja Rospignac îşi duce 
mâna spre piept pentru a apuca fluierul, când, ducele de Saint- 
Germain, care auzise totul, făcu un gest. Întorcându-se spre 
grupul care-l înconjura pe ducele de Guise şi, cum tocmai 
Beaurevers sfârşise de vorbit, pronunţă cu voce tare: 

— Nimeni să nu mişte. Nimeni să nu cheme pe nimeni. Vă 
aflaţi la mine în casă. Mă consider responsabil de tot ce se va 
întâmpla. Eu singur trebuie să aplanez conflictul. 

Şi vorbise cu un asemenea ton de senior, încât nimeni nu 
mai mişcă, nici chiar Rospignac nu-şi mai sfârşi gestul. Cu toţii, 
chiar şi Beaurevers, rămaseră într-o aşteptare curioasă, dornici 
să vadă ce va face bătrânul duce. 

— Domnule, spuse acesta cu voce gravă, aţi intrat la mine 
în casă ca un răufăcător. 

Şi cum Beaurevers făcu un gest de protest, continuă: 


— Cuvântul vi se pare dur? Nu văd altul care v-ar putea 
califica acţiunea ruşinoasă de care aţi dat dovadă, tinere. Deci, 
repet: aţi intrat în această casă ca un răufăcător. În absenţa 
oamenilor mei aş putea să vă tratez după cum meritaţi şi să vă 
ucid fără milă. Conştiinţa îmi va fi împăcată. Dar mi-e milă de 
tinereţea voastră şi vă spun doar atât: tinere înapoiaţi 
pergamentul pe care... vi l-aţi însuşit în mod necinstit. Şi noi 
vom uita că aţi surprins aici nişte secrete pe care nimeni din 
afară nu trebuie să le cunoască. Vă puteţi retrage fără a vi se 
întâmpla nimic rău, vă dau cuvântul meu. 

Privindu-l pe duce cu o expresie ciudată, în care se 
amestecau respectul, admiraţia şi mila, Beaurevers îi răspunse 
cu blândeţe: 

— Şi dacă refuz? 

— In acest caz, spuse ducele, arătându-şi spada, voi apela 
la judecata Domnului. Şi cum cauza mea este dreaptă, vă voi 
ucide, tinere, nu vă îndoiţi de asta. 

Spusese toate aceste cuvinte pe tonal unei convingeri 
absolute. 

Pentru a doua oară, Beaurevers îl ţintui cu o privire în care 
se citea mila. Apoi privirile i se îndreptară spre grupul compus 
de ducele de Guise şi însoțitorii săi. O sclipire de mânie îi 
aprinse privirile, în timp ce gândea: 

"Ah! Mizerabilii ăştia abuzează de nevinovăția şi cinstea 
acestui biet bătrân!" 

Ducele de Saint-Germain îi surprinse privirea, dar se înşelă 
asupra semnificației acesteia deoarece, adresându-se oaspeţilor 
săi, le spuse pe un ton de comandă: 

— Spadă-n teacă, domnilor. Faceţi-ne loc. Nu trebuie ca 
acest domn să aibă impresia că dorim să-l asasinăm. Cei patru, 
cărora le fusese adresată porunca, avură o secundă de ezitare. 
Dar cum ducele, primul dintre ei, îşi băgă spada în teacă, ceilalţi 
îl imitară, dându-se câţiva paşi înapoi. 

Atunci ducele de Saint-Germain se întoarse spre 
Beaurevers, căruia i se adresă pe un ton sfidător: 

— La dispoziţia voastră, domnule. 

Scuturându-şi capul, Beaurevers repetă cu aceeaşi 
blândeţe: 

— Şi dacă refuz să mă bat cu voi, domnule? 


— Domnule, spuse sec ducele, din respect pentru oaspeţii 
mei, am hotărât să vă tratez ca pe un om de onoare. Nu mă 
obligaţi să-mi amintesc faptul că v-aţi strecurat în casa mea cu 
intenţia josnică de a spiona. Nu mă obligaţi să vă spun... 

Văzând că-i gata să-l insulte, Beaurevers, care nu era o 
natură prea răbdătoare, îl întrerupse: 

— Ei! Pe toţi dracii, dar nu înţelegeţi că de fapt nu doream 
să-mi încrucişez spada cu un om în vârstă şi slab?... Dar, fie, să 
sfârşim... Nu veţi avea de reproşat decât vouă înşivă, dacă vi se 
va întâmpla ceva rău. 

Cu un gest brusc dădu la o parte două fotolii şi masa, cu 
toate că aceste mobile nu-l deranjau deloc. Dar, precaut, 
executase acest gest deoarece cei patru martori aşezaţi în 
spatele ducelui de Saint-Germain nu-i inspirau nici o încredere. li 
credea în stare, oricât i-ar fi oprit tatăl lui Ferriere, să-l atace 
prin surprindere. Acea masă şi fotoliile constituiau pentru 
cavaler nişte metereze care, oricât de slabe ar fi fost, îl puteau 
salva la nevoie, dându-i timpul necesar să se odihnească. 

Cei doi se puseră în gardă şi lamele spadelor lor se 
încrucişară. Beaurevers îl supraveghea cu atenţie pe ducele de 
Guise şi însoțitorii săi. Aproape că nici nu-şi vedea adversarul 
direct, care nici nu prea conta pentru el. 

De altfel, întâlnirea fu destul de scurtă. Câteva pase au fost 
de-ajuns ca să smulgă din mână spada ducelui de Saint- 
Germain. Respectuos, Beaurevers se scuză: 

— Dumnezeu mi-e martor, domnule, că am vrut să vă cruţ 
de această umilinţă. Dar aţi insistat atât... 

— Să continuăm, spuse rece ducele. 

Şi-şi ridică spada. 

— De câte ori veţi dori, domnule, sunt la dispoziţia voastră, 
îi replică Beaurevers politicos. 

Şi-l aşteptă, cu vârful spadei sprijinit de podea. Dar în acest 
timp, ducele de Guise izbucni: 

— Pe toţi dracii! Pierdem un timp preţios şi spionul ăsta 
riscă să ne scape. Rospignac, cheamă-ţi oamenii şi-n timpul 
ăsta, noi patru să-l atacăm şi să-l ucidem dacă putem. 

De-abia-şi sfârşi spusele şi imediat se făcu auzit un fluierat 
strident, în timp ce baronul de Saint-Germain, indignat, îi văzu 
pe cei patru năvălind asupra cavalerului, în timp ce urlau: 

— Ucide-l! Ucide-l! 


Rospignac întârziase o secundă datorită semnalului lansat. 
Cardinalul, mai puţin curajos, întârziase în mod voit câteva 
secunde. Aşa încât, asaltul iniţial fusese pornit numai de ducele 
de Guise şi de Nemours. Ducele, violent, pe trei sferturi turbat, 
incapabil să-şi controleze gesturile, nu-şi mai măsură elanul şi 
se despărţi de cei trei însoțitori. 

Am mai amintit că Beaurevers nu avea încredere în cei 
patru, aşa încât atacul nu-l surprinse şi-i şfichiui: 

— Haida-de, duce, chiar într-atât ai decăzut încât să faci 
singur meseria de asasin? 

— Spion mizerabil! urlă ducele, plin de furie, vei muri de 
mâna călăului! 

— Asta înseamnă că speri să mă ucizi chiar tu, îl zeflemisi 
Beaurevers. 

In acest timp, din câteva salturi, ducele, cu spada ridicată 
se găsi în faţa cavalerului. Dar, oricât de repede ar fi acţionat 
ducele, gândul care-i trecu prin minte lui Beaurevers era şi mai 
rapid şi înţelese perfect semnificaţia fluieratului lui Rospignac: 

"Ar fi trebuit să prevăd că individul a pus palatul sub 
pază!... Oamenii lui îmi vor cădea în spate imediat. Şi dacă nu 
fac o manevră de excepţie, voi fi prins ca un pui de vulpe 
neputincios." 

Dar ce manevră de excepţie? Nu ştia. În acelaşi moment 
văzu că ducele se distanţase de tovarăşii săi cu doi sau trei paşi. 
Şi asta fu o revelaţie. 

Până atunci aşteptase, îndârjindu-se la rândul său. Văzând 
că momentul a sosit, acţiona cu violenţa unui uragan şi toată 
acesta violenţă se abătu asupra ducelui. 

Cu o lovitură formidabilă, ca un plesnet de bici, îi smulse 
spada tocmai când acesta credea că urma să o încrucişeze cu a 
adversarului său. În acelaşi moment, un pumn de fier îl apucă 
de gât şi-l ridică ca pe un copil. 

Pe jumătate sugrumat, ducele lăsă să-i scape un geamăt 
surd. Mai rapid ca gândul, Beaurevers îşi puse spadă-n dinţi şi 
apucându-l pe duce cu mână-i liberă de centură, făcu un salt 
uriaş înapoi. 

— Dacă mai faceţi un pas, ducele-i mort, ameninţă 
cavalerul. 

Şi toată această manevră se făcu într-o viteză fantastică. 
Nici nu avură timpul să o vadă, îşi dădură seama de ea după ce 


fusese îndeplinită. Spumegând, scrâşnind din dinţi şi înjurând de 
mama focului, rămaseră ţintuiţi pe loc. lInţeleseseră că 
Beaurevers şi-ar fi îndeplinit teribila ameninţare. 

Ducele de Saint-Germain privea ca unul care nu mai 
înţelege nimic. Nu-şi revenise încă din uluială cauzată de atacul 
mişelesc al ducilor de Guise. 

Francisc de Guise, pe jumătate leşinat, era ţeapăn ca un 
cadavru. 

De acum. Beaurevers era stăpân pe situaţie, înțelegând că 
ducele este incapabil să facă şi cea mai mică mişcare în starea 
în care se afla, îşi mai slăbi strânsoarea, permițându-i astfel să 
respire în voie. Dar lama spadei sale nu-i părăsea gâtlejul. 

În acel moment apăru pe peron Guillaume Pentecâte însoţit 
de oamenii săi. Zărindu-i imediat, cavalerul îşi spuse în sine: 

“Tocmai la timp i-am evitat!" 

Şi, cu voce tare, având un surâs batjocoritor pe buze, le 
spuse cu o voce care-i băgă în răcori: 

— Rospignac, te sfătuiesc să nu-i laşi pe caraghioşii tăi să 
intre aici. 

Şi Rospignac, care înţelese ameninţarea, voi să iasă pentru 
a da unele ordine secrete, de bună seamă, care, poate, l-ar fi 
scos din încurcătură. 

Dar cavalerul nu se lăsă chiar aşa uşor păcălit. Cu vocea-i 
rece îl ţintui pe loc, ordonându-i: 

— Stai pe loc. Nemernicii ăştia cred că-ţi cunosc vocea. 
Vorbeşte-le de aici. 

Furios, Rospignac trebui să se execute, comandându-le cu o 
voce aspră: 

— Nu intraţi, caraghioşilor. Aşteptaţi-mi ordinele în grădină. 

Guillaume Pentecôte şi oamenii pe care-i comanda se 
retraseră imediat. 

Cu un surâs uşor de satisfacţie, Beaurevers continuă pe un 
ton de gheaţă: 

Şi acum, putem trata. Dar vă avertizez că nu mă încred 
decât în cuvântul monseniorului duce de Saint-Germain. 

Întorcându-se spre acesta, cardinalul îl imploră din priviri, 
încercând să îndepărteze impresia neplăcută care o produseseră 
asupra sa evenimentele abia petrecute, ducele, acceptând 
rugămintea, se grăbi să declare: 


— Domnule, spuneţi-vă condiţiile. În numele acestor domni 
şi al meu personal, vă declar că sunt acceptate dinainte, fără 
nici o discuţie. Vă dau cuvântul meu de onoare. 

— Aceasta-i de ajuns, răspunse Beaurevers pe acelaşi ton. 
Voi elibera pe duce, viu şi nevătămat. În schimb, trebuie să ies 
de aici în toată libertatea. Domnul duce de Saint-Germain îmi va 
face onoarea să mă conducă până la poarta grădinii. 

— Asta-i tot? se miră acesta. 

— Da, asta-i tot. Ei bine, da sau nu?... Răspundeţi, domnule. 

— Da, de o sută de ori, da. 

— Ei bine, atunci sunt primul care-şi ţine cuvântul. Dădu 
drumul ducelui, îşi băgă liniştit spada în teacă şi se îndepărtă de 
masă fără a-i mai păsa de Francisc de Guise care-şi revenea cu 
greu în simţiri. 

Liniştit, cu mersul său obişnuit, mai degrabă lent, ducele de 
Saint-Germain străbătu grădina însoţit de cavaler. Ajungând la 
poartă, îi arătă stradă pustie, spunându-i: 

— lată-vă liber, mi-am ţinut cuvântul. Dar tinere, păziţi-vă 
bine. Aveţi de-a face cu nişte oameni puternici, care nu vă vor 
cruța. În ce mă priveşte, să nu cădeţi niciodată în puterea mea, 
fiindcă, vă previn cinstit, nu veţi scăpa viu. 

— Mii de mulţumiri, domnule, făcu Beaurevers înclinându- 
se, atât pentru curtoazia cât şi pentru cinstea voastră. 

Şi cu un fel de asprime în voce, continuă: 

— Dar tot atât de mult regret, pentru voi, duce, că nu aţi 
dat dovadă de aceeaşi cinste şi faţă de regele căruia totuşi, i-aţi 
jurat credinţă. 

— Asta, tinere, făcu sec ducele, este o problemă de 
conştiinţă a mea. Plecaţi acum. i 

— Încă o clipă, vă rog, domnule duce. Înainte de a trece 
pragul acestei porţi, trebuie să vă spun unele lucruri. Voi fi scurt, 
nu vreau să abuzez de răbdarea voastră. 

— Domnule, sunteți încă la mine acasă, protejat de 
cuvântul meu; în consecinţă, trebuie să accept ceea ce nu pot 
împiedica. 

— V-aţi pus în serviciul ducilor de Guise din cauza 
convingerilor voastre religioase. Eu, numai şi numai din 
prietenie, mă aflu în slujba regelui... un rege care, în mod 
nedemn a fost ponegrit în faţa voastră numai în scopul de a vă 
face să acceptaţi o trădare pe care, de altfel, cinstea 


dumneavoastră ar fi respins-o cu indignare. Caut să-l apăr pe 
rege aşa cum pot. Şi aţi văzut că nu mă tem să-mi pun viaţa în 
joc pentru el. Mi-am pus în minte să-i apăr tronul atâta timp cât 
va fi în viaţă. Aici fiind, vă spun că ducele vostru nu va fi rege 
atâta timp cât regele legitim trăieşte... Nu trebuie să credeţi că 
acţionez aşa în urma ordinelor primite de la rege. O fac pentru 
că aşa vreau eu. Chiar regele habar nu are de felul în care 
acţionez. Mi-ar displace să aveţi chiar şi cea mai mică bănuială 
că vă voi denunța. Vă dau cuvântul meu că regele nu va afla 
nimic din gura mea. Mă credeţi? Vreau să vă dau o dovadă. 

Scotocind la piept, scoase de sub pieptar bula pe care 
punând-o sub ochii ducelui, îi spuse: 

— Recunoaşteţi acest pergament? 

— Da, din păcate... 

Aplecându-se, Beaurevers apucă o piatră, înfăşură piatra în 
pergament, făcând un cocoloş mare, în timp ce ducele-l privea 
mirat. 

— Aveţi amabilitatea să mă însoţiţi până la malul râului? îl 
întrebă cavalerul. 

Şi fără a-i mai aştepta răspunsul, ieşi din grădină. Mai mirat 
şi începând să priceapă ce va urma, ducele îl însoţi până la 
malul Senei. 

Cu forţă, Beaurevers azvârli cocoloşul în mijlocul apei. Nu 
se auzi decât un "pluf" şi apa-l înghiţi. 

— lată, domnule, spuse cu răceală cavalerul, bula nu-i va 
putea servi ducelui de Guise. Asta era tot ce doream. De acum 
sunteţi sigur că nimeni nu o va mai vedea... Nici chiar regele, de 
astfel. Adio, domniile. 

Şi plecă, cu paşi hotărâți, lăsându-l pe duce aiurit. 


Capitolul VII Unde Ferrière află că era logodit, 
fără să ştie, cu o alta decât cu aceea pe care o 
iubea 


Gânditor, ducele de Saint-Germain se îndreptă spre propria 
locuinţă. Fără voia sa, cuvintele cavalerului îi stăruiau în 
memorie. Se simţea tulburat mai mult decât şi-ar fi dorit-o. 


Pe când trecea prin faţa uneia din cele trei porţi care 
făceau să comunice grădina sa cu aceea a fiului său, aceasta se 
deschise şi o umbră apăru în cadrul ei. 

— Voi sunteţi, viconte? întrebă ducele. 

— Da, domnule, se auzi vocea acestuia, respectuoasă, 
răspunzând tatălui său. Acesta, cu o privire rapidă îi cercetă 
ţinuta. Această privire-i trăda grija paternă. 

Ferrière părea preocupat, neliniştit. Nimic nu arăta că ar fi 
susţinut de curând o luptă. Părea într-o stare excelentă şi tatăl 
se linişti. Sentimentul de nelinişte îi trecuse cu asemenea 
rapiditate peste figură, încât vicontele, de altfel vizibil 
preocupat, nici nu-l zări. 

— Ei bine, viconte, spuse ducele, la această oră vă 
întoarceţi, când v-am cerut să fiţi aici la ora opt, cel mai târziu? 

— Domnule, răspunse Ferrière tulburat, aveţi tot dreptul să 
mă condamnaţi. O merit. Mărturisesc că am uitat cu totul 
ordinul pe care mi l-aţi dat. Şi mai mărturisesc că acest ordin îmi 
vine în memorie de-abia acum, când aţi binevoit a mi-l reaminti. 

— Deci, s-au întâmplat lucruri grave. Trebuie să recunosc 
că, de obicei, îmi respectaţi dorinţele. 

— Da, domnule. 

— Nimic supărător, cred. 

— Nu, domnule, liniştiţi-vă. Tocmai despre acestea doream 
să discut cu voi, în ciuda orei târzii. 

— Fie, îmi veţi vorbi imediat ce vizitatorii mei mă vor 
părăsi. Trebuie să-ţi spun că am primit vizita unor ilustre 
personaje. Pentru acest lucru v-am recomandat, viconte, să fiţi 
aici. Veniţi. 

Şi-l trase după el pe Ferrière care era pe cât de intrigat, tot 
pe atât de neliniştit. 

În asemenea circumstanţe, sosirea vicontelui trecu 
neobservată, se înţelege. 

Ducele de Guise părea că-şi revine întru totul din şocul pe 
care i-l provocase Beaurevers. 

— Domnule, rosti acesta de cum intră ducele de Saint- 
Germain, vă aşteptam înapoierea pentru a ne pune de acord cu 
măsurile pe care urmează să le luăm. 

— Cu privire la ce, monseniore? 

— Păi, cu privire la banditul ăla, înghiţi-l-ar iadul. Vă daţi 
seama că ne va denunța cât de curând. Şi cum, din nefericire, a 


luat cu el bula papală, are în mâini o armă teribilă împotriva 
noastră. 

— Liniştiţi-vă, domnilor, această armă nu mai există. 

— l-aţi luat-o? întrebă mirat ducele. 

— Nu, monseniore, tânărul s-a lepădat din propria-i voinţă 
de ea, răspunse ducele de Saint-Germain. 

Şi le expuse pe scurt toată întâmplarea. 

Aflând că Beaurevers nu se mai află în posesia bulei, 
singura dovadă a trădării lor, fraţii de Guise se liniştiră, ducele 
regăsindu-şi amabilitatea. De-abia atunci păru să remarce 
prezenţa vicontelui de Ferrière. 

— Nu cumva tânărul e vicontele de Ferrière, fiul vostru? De 
ce nu se apropie? întrebă ducele cu un surâs binevoitor. 

— l-am spus în mod intenţionat să dea dovadă de discreţie 
deoarece presupuneam că aşteptaţi din partea mea unele 
lămuriri care, în incertitudinea în care vă aflaţi, aveau prioritate. 

— Pentru asta, vă mulţumesc, domnule. Dar acum cred că 
putem să discutăm pe larg şi în linişte proiectele de familie la 
care ţineţi atât de mult, după câte mi-aţi spus. 

Contele de Saint-Germain, cu aceea sinceritate care-l 
caracteriza, nici nu încercă să-şi ascundă bucuria pe care i-o 
provocară cele spuse de ducele de Guise şi, adresându-se fiului 
său: 

— Viconte, îi spuse el, salută-l pe monseniorul duce de 
Guise care, curând, va fi recunoscut drept rege legitim al 
Franţei. Şi mai ales, mulţumeşte-i pentru cinstea pe care 
binevoieşte să ţi-o facă acordându-ţi mâna doamnei de Guise, 
sora sa. 

Aceste cuvinte căzură asupra îndrăgostitului Ferrière ca o 
lovitură de măciucă. 

Şi ducele, care dorea să încheie cât mai repede această 
afacere de o importanţă destul de mică pentru el, se grăbi să-şi 
anunţe, la rândul său "surpriză": 

— Şi în plus de cum ne-am înţeles, aflaţi, vă rog, că 
dăruiesc tinerilor căsătoriţi, în proprietate deplină, lor şi 
urmaşilor lor, ţinutul Nanteuil care numără cincizeci şi patru de 
sate şi care dă posesorului titlul de conte. Mai târziu, vom face 
mai mult. 

— Şi eu, declară cardinalul, dăruiesc, de asemenea ţinutul 
Chevreuse, care are rangul de ducat. 


— Domnilor, exclamă ducele de Saint-Germain fericit, 
sunteţi de o generozitate cu adevărat regală. 

Acestea fiind spuse, ducele de Guise se grăbi să revină la 
afacerile ce-l interesau în primul rând. Multe probleme fură 
dezbătute pe toate părţile, multe planuri fură construite şi tot 
atât de multe hotărâri fură luate toate, de bună seamă, cu 
singurul scop de a distruge erezia şi pentru triumful cauzei casei 
de Guise. 

De abia se vorbi despre rege, ducele dându-şi seama că 
acest subiect delicat e imprudent să fie discutat cu Saint- 
Germain. Oricum, reuşiseră să-l facă pe acesta să considere ca 
necesar, pentru a spune lucrurilor pe nume, asasinarea 
acestuia. Şi ar fi fost periculos să-i ceară să participe la acest 
asasinat. 

Ducele de Guise se mulţumi să spună cu ambiguitate: 

— În ce-l priveşte pe Francisc al II-lea şi moştenitorii săi 
direcţi, aşa cum aţi putut vedea şi din bula papală pe care acel 
ticălos a distrus-o, au fost condamnaţi de suveranul pontif care, 
pentru toţi bunii catolici, este reprezentantul lui Dumnezeu pe 
pământ (Şi sublinie apăsat aceste cuvinte, ştiind că sunt de 
natură să-şi impresioneze auditoriul). Sunt morţi. Să nu mai 
vorbim despre ei. 

Ferrière, care între timp se îndepărtase, asculta toate 
acestea cu o groază crescândă. Dar nu era la capătul 
surprizelor. 

Totul fiind stabilit, fraţii de Guise se ridicară pentru a se 
retrage. În ultimul moment, amintindu-şi brusc ceva, ducele 
exclamă: 

— Apropo, domnule, dacă reuşiţi să aflaţi numele bărbatului 
care, ieri, l-a ajutat pe contele de Luvru şi pe Beaurevers să 
scape, vă rog să mi-l comunicaţi. 

Aceste două nume rostite, răsunară în urechile vicontelui ca 
o lovitură de tunet Nici nu se îndoia de intenţiile ducelui care, 
numai binevoitoare nu puteau fi. Imediat Ferrière întrevăzu 
posibilitatea de a se sustrage unui mariaj nedorit, de aceea 
interveni: 

— Mă scuzaţi, domnule, e vorba de încăierarea din strada 
Marais? 

— Într-adevăr. 


— Dacă nu abuzez prea mult de bunăvoința voastră, 
bărbatul respectiv a reuşit să trimită celor două persoane pe 
care tocmai le-aţi numit, o funie, ceea ce le-a permis să scape 
din situaţia periculoasă în care se aflau? 

— Aşa e! strigă plin de speranţă ducele. Îl cunoaşteţi 
cumva? 

— Sigur că da, declară cu răceală Ferriere. Eu sunt! Şi, cu 
toate că-şi dădu seama de gravitatea situaţiei în care se afla, 
nu-şi putu înăbuşi un zâmbet văzând stupefacţia profundă a 
celor ce-l ascultau. 

Făcând câţiva paşi înapoi, de Guise îl privi bănuitor pe 
ducele de Saint-Germain. Dar acesta îşi regăsise deja calmul său 
obişnuit. Şi, răspunzând întrebării mute a lui de Guise: 

— Dacă permiteţi, monseniore, spuse el, trebuie să 
lămurim această problemă fără întârziere. 

— Tocmai voiam să vă rog. 

Ducele de Saint-Germain se întoarse spre vicontele care 
aştepta nepăsător şi-i spuse pe un ton sever: 

— Cum aşa, fiule, te însoţeşti cu ereticii, le vii în ajutor, le 
procuri mijloacele necesare pentru a scăpa urmăririi arcaşilor? E 
ciudat. 

— Nu înţeleg nimic din ce aţi avut onoarea să-mi spuneţi, 
domnule. Am venit în ajutorul domnului conte de Luvru şi al 
domnului cavaler de Beaurevers, doi dintre cei mai buni prieteni 
pe care-i am. Asta-i tot. 

— II cunoşti pe contele de Luvru? strigă ducele de Saint- 
Germain. 

— Tocmai am avut ocazia să vă spun că-i unul dintre cei 
mai buni prieteni ai mei. 

— Ce fel de om e acest conte de Luvru? 

— Păi... un gentilom cam de vârsta mea, de obârşie înaltă, 
e foarte bogat, viteaz, tovarăş desăvârşit. De altfel vă pot 
asigura că şi el, ca şi noi, e de religie catolică, la fel ca şi domnul 
de Beaurevers, de altfel. 

— Fie, n-am nimic de spus împotriva contelui de Luvru care, 
într-adevăr, e de condiţie înaltă. Dar acest Beaurevers? Ştiţi 
conte, că-i un aventurier oarecare, un tip îndoielnic şi, după câte 
se spune, fără scrupule? 

— Dar, domnule, protestă Ferrière, sunteţi rău informat. 
Beaurevers! Dar e loialitatea  personificată, e însăşi 


generozitatea! Nu cunosc un caracter mai nobil ca al său, mai 
înalt! 

— E vorba de aceeaşi persoană despre care mi-ai vorbit şi 
pe care voiai să mi-o prezinţi? 

— Aceeaşi, domnule. Mă mir că l-aţi uitat atât de repede, 
fiindcă vă cunosc prea bine memoria fenomenală, slavă 
domnului. 

— Dar nici nu l-am uitat, pur şi simplu credeam că-i vorba 
de un alt Beaurevers. Portretul pe care ni l-aţi făcut seamănă 
atât de puţin cu ceea ce ştim noi despre el! 

— În orice caz, nu aveţi dreptul să-l vorbiţi de rău fiindcă, 
aflaţi domnule, dacă fiul vostru se mai află acum în viaţă, i-o 
datoraţi cavalerului de Beaurevers. 

— Dar nu mi-aţi spus asta, strigă emoţionat contele de 
Saint-Germain. 

— Mi s-a părut de prisos să vă neliniştesc, domnule, îi 
explică vicontele cu blândeţe. 

— ŞI, reluă ducele, îi sunteţi şi contelui de Luvru dator cu 
un asemenea serviciu? 

— Nu, domnule, surâse Ferrière. Dimpotrivă. 

— Vreţi să spuneţi că i-aţi salvat viaţa domnului conte de 
Luvru? 

— Ei da, i-am făcut un mic serviciu, răspunse vicontele, 
vizibil stingherit. 

— Ce serviciu? Precizaţi-ne! 

— La ce bun, domnule? 

— Ţin la asta, viconte. Trebuie să mă credeţi că am motive 
puternice pentru a afla adevărul în cele mai mici amănunte. 

Ferrière înţelese că nu se poate eschiva şi povesti cum 
făcuse cunoştinţă cu contele de Luvru venindu-i în ajutor în 
momentul în care era gata s-o sfârşească, în urma capcanei 
întinse de Rospignac la poarta Nesle. 

Numai că povestirea sa era sobră, dând dovadă de o 
modestie desăvârşita, care-l încânta pe tatăl său. Ba mai mult, 
vicontele sublinie cât putu de mult intervenţia salutară a 
cavalerului de Beaurevers. 

Întreaga povestire fusese ascultată cu o atenţie pasionată 
de tot auditoriul. Dar mai ales de Rospignac. După ce vicontele 
termină, ducele de Guise, cu un aer mohorât, spuse: 


— Aşa încât, de două ori în câteva zile, contele de Luvru vă 
datorează viaţa. 

Şi privindu-l pe ducele de Saint-Germain cu o insistenţă 
semnificativă: 

— Există asemenea fatalităţi, spuse el, între a fi sus sau jos. 

— Monseniore, replică ducele de Saint-Germain respectuos 
dar hotărât, totodată, trebuie să recunoaşteţi că în ambele 
cazuri vicontele a acţionat ca un viteaz şi loial gentilom, aşa 
cum şi este, de altfel. 

Ferrière aşteptă răspunsul lui de Guise cu nerăbdare. Spera 
ca după mărturisirea ce-o făcuse, fraţii de Guise să rupă logodna 
proiectată. 

Văzu cu claritate privirile lor furioase, aproape să-l sfâşie, 
dar fu dezamăgit, deoarece ducele recunoscu: 

— Într-adevăr, domnule, oricât ne-ar fi de neplăcute aceste 
evenimente, nu avem nimic de reproşat vicontelui. 

Despre logodnă, nu suflă nici un cuvânt. Era clar că tot ce 
spusese Ferriere nu schimbase nimic din planurile lor. 

Nemaiavând ce face la ducele de Saint-Germain, fraţii de 
Guise se despărţiră de acesta şi se retraseră. Gazda însăşi, cu o 
făclie în mână, îi conduse până la poartă. 

Revenit în sala pe care tocmai o părăsise, se aşeză hotărât 
în fotoliul preferat, privindu-şi fiul în tăcere. După câteva clipe, 
începu să vorbească: 

— Se pare, fiule, că această căsătorie nu-ţi este pe plac. 

— Nu vă înşelaţi prea mult, domnule, mărturisi cu 
sinceritate Ferrière. 

— Cum, căsătoria asta nu vă convine? întrebă ducele, mai 
mult decât mirat. 

— Câtuşi de puţin, repetă vicontele cu aceeaşi hotărâre. 

— Şi de ce? Explicaţi-vă. 

— Domnule, e vorba de o bastardă, fiindcă doamna Claude 
nu-i decât o bastardă. 

—  Legitimată, viconte, nu uitaţi că ducele Claude a 
recunoscut-o înainte de a muri. 

— Nu o cunosc, n-am văzut-o niciodată, nu o iubesc... şi 
cred că o voi detesta dacă aş fi obligat să mă căsătoresc cu ea. 

Ducele-şi privi fiul cu un aer compătimitor, puţin mirat, cu 
acel aer pe care-l iei când vezi că cineva deviază de la subiect. 


— Vorbiţi ca un copil care nu cunoaşte viaţa, spuse în cele 
din urmă. Chiar e nevoie s-o cunoaşteţi şi s-o iubiţi? Nici eu nu o 
iubeam pe mama voastră şi nici măcar nu o văzusem până când 
ne-am căsătorit Ne-am plecat în faţa hotărârii părinţilor noştri. 
Aceştia au hotărât cu bună ştiinţă şi în cunoştinţă de cauză. 
Dragostea a venit şi ea, mai târziu. 

— Inima mea e deja dată, domnule, nu se poate da de două 
ori. lubesc, domnule, mă înţelegeţi? Pentru asta v-am solicitat 
acordarea unei întâlniri. lubesc domnule şi-n această iubire mi- 
am pus toată speranţa, toată viaţa. lubesc şi, din nefericire, simt 
că sunt unul din aceia care nu pot iubi de două ori în viaţă. Vreţi 
ca viaţa mea să devină un infern, impunându-mi o căsătorie 
nedorită? Nu, nu pot crede asta, tată, fiindcă mă iubiţi. ŞI 
trebuie să vă spun şi mă puteţi crede, deoarece nu v-am minţit 
niciodată, dacă nu mă pot căsători cu aceea pe care o iubesc, 
nu mă voi putea căsători cu nici o altă femeie, deoarece prefer 
să mor, domnule. 

Se însufleţise. Disperarea-i dăduse curajul de a se opune 
tatălui. lubirea-i era mai puternică decât teama sau respectul şi, 
dintr-o suflare, spusese tot ce avea pe inimă. 

Plecându-şi capul venerabil, ducele îşi spunea cu groază că 
el, tatăl, va fi cauza morţii şi blestemului fiului său. Şi asta 
numai fiindcă avusese ambiția puterii şi măririi casei sale. 
Spunându-şi toate acesta, nu mai ezită, ridicându-şi cu tristeţe 
nobilul chip, îi spuse vicontelui: 

— Am visat să văd familia noastră unită cu aceea a unui 
rege. Dar nu o doriţi. Ei bine, să nu mai vorbim de asta. Voi 
merge la monseniorul duce de Guise şi-i voi explica... De altfel, 
eu am fost acela care aproape i-am impus această căsătorie... 
Sper că va înţelege şi nu-mi va fi greu să-l fac să renunţe... cu 
atât mai mult cu cât îi voi rămâne pe mai departe unul din 
partizanii săi credincioşi... Sunteţi satisfăcut, viconte? 

Ferrière era uluit de uşurinţa victoriei sale. Işi privea tatăl 
cu ochii larg deschişi. Ca şi când nu şi-ar fi crezut urechilor, 
bolborosi: 

— Cum, domnule, aveţi bunăvoința de a consimţi?... 

— Ei! făcu ducele cu o asprime prefăcută, nu vreau să 
muriţi din cauza mea. 

Căzând în genunchi în faţa tatălui său, Ferriere îi apucă 
mâna, sărutîndu-i-o respectuos: 


— Ah! Tată! strigă acesta cu o bucurie neprefăcută, acum 
văd cât de mult mă iubiţi! Fiindcă simt că faceţi un sacrificiu 
enorm renunțând la această căsătorie. 

— Mai bine zis, un sacrificiu fără margini, viconte, spuse 
ducele cu amărăciune. Dar trebuie ca noi, bătrânii, să ne 
sacrificăm copiilor noştri, chiar dacă aceştia refuză să asculte de 
vocea raţiunii. 

Câteva momente rămase gânditor, suspinând. Ferrière, 
care între timp se sculase, se feri să-i tulbure gândurile. 

După câteva clipe de tăcere, ducele reluă conversaţia. 

— Ei bine, viconte, vorbiţi-mi de aceea pe care aţi ales-o şi 
fără de care, viaţa voastră nu are rost. 

E de înţeles că îndrăgostitul nostru nu se lăsă rugat de 
două ori. Izbucni într-o lungă litanie de laude ditirambice în 
onoarea Fiorindei. 

Şi ducele îl ascultă cu răbdare. 

— Ei, hai, spuse el la un moment dat, când vicontele se 
întrerupse să-şi mai tragă sufletul, o vedeţi împodobită cu toate 
virtuțile. 

— Pentru că e însăşi virtutea, tată! îl întrerupse vicontele cu 
o convingere nestrămutată. 

— Fie, vă cred. Dar cărei familii îi aparţine această perlă 
rară? Ce avere are? Şi care-i e numele, la urma-urmei? 

— Nu are familie, domnule. E săracă şi numele-i este 
Fiorinda. 

Auzind acestea, ducele se  încruntă, schimbându-şi 
atitudinea. Fruntea-i deveni severă, poate un pic distantă. După 
ce reflectă câteva secunde, spuse suspinând: 

— Asta-i regretabil. 

Şi, insistând: 

— Foarte regretabil... Când mă gândesc ce-ai refuzat... Da, 
aveţi dreptate: să nu condamnăm pe nimeni. Ei bine, viconte, nu 
vreau să se spună că insist asupra unei probleme meschine, 
cum este aceea a banilor. Tânăra nu-i bogată. Trecem peste 
asta. Din fericire, voi aveţi destul. 

— Ah! Domnule, murmură Ferriere, emoţionat, sunteţi de o 
bunătate nemaipomenită. Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc... 

— Să nu mai vorbim despre asta. Sunteţi gata să faceţi o 
nebunie. Ei bine, duceţi-o până la capăt... Cum spuneaţi că se 
numeşte tânăra? 


— Fiorinda, domnule. 

—  Fiorinda! Frumos nume, pe legea mea. E cumva 
străină?... Fără îndoială că-i vreuna din doamnele din suita 
reginei Maria Stuart sau a reginei Caterina de Médicis... Fiorinda, 
aţi spus... Fiorinda şi mai cum? 

— Fiorinda şi atât, domnule. Nu-şi cunoaşte un alt nume... 
şi nu face parte din suita vreunei regine... Nu face parte nici din 
nobilime, nici din burghezie... E o tânără umilă, din popor, care 
trăieşte din munca sa... Şi asta constă din prezicerea viitorului în 
pieţe şi la răspântii. 

Niciodată nu-i trecuse prin minte vicontelui să ascundă 
adevărul despre aceea pe care o iubea. După ce spuse dintr-o 
suflare ceea ce era mai neplăcut, se simţi mult mai uşurat şi-şi 
recapătă tot sângele rece. 

Cu o voce albă, ducele rosti: 

— Chiar îmi spuneam: numele nu-mi este cu totul 
necunoscut. Dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că-i vorba de 
acea boemiană despre care am auzit... Dar, domnule, un 
gentilom care se respectă, nu onorează cu numele său o 
asemenea persoană. O ia ca amantă şi încă-i face o cinste 
deosebită. Vă place?... Luaţi-o şi să nu mai vorbim despre asta. 

Cuvintele-i rostite pe un ton de dispreţ suveran aprinseră 
obrajii lui Ferrière de indignare. Puțin lipsi să nu izbucnească. Cu 
greu se reţinu. Cu o voce în care se simţea crescând revolta, 
acesta răspunse: 

— Domnule, vă înşelaţi, Fiorinda nu-i una dintre acelea pe 
care o credeţi. Dacă n-aţi fi fost tatăl meu... Fiorinda e o tânără 
cinstită, demnă de tot respectul. Nu uitaţi asta, domnule, vă 
implor... 

— Ei, hai! Arătaţi-i o pungă îndeajuns de plină şi veţi vedea 
că vă va face pe plac. E o aventură pe care... 

Dar nu-şi mai isprăvi fraza. Ferrière, livid, cu fălcile 
încleştate, cu ochii injectaţi şi pumnii strânşi, îl întrerupse 
mânios: 

— Nici un cuvânt mai mult, domnule!... Dacă aţi fi lăsat să 
cadă insulta pe care o citesc în gândul vostru, cred că aş uita că 
vă sunt fiu. Aş fi în stare.!... 

— Să mă ierte Dumnezeu, îl întrerupse la rândul său 
ducele, maiestuos, dar cred că vă ameninţaţi tatăl, domnule! 


— Domnule, reluă Ferrière cu o voce albă, de nerecunoscut 
şi, cu un calm înfricoşător, aş insulta, aş ameninţa şi l-aş ucide 
chiar şi pe Cristos dacă ar fi îndrăznit să rostească insulta care 
vi s-a oprit pe buze. 

— Blasfemie! strigă ducele, facându-şi cruce. Dar înţelese 
că fiul său se afla într-o stare vecină cu nebunia şi că la un 
cuvânt în plus din partea sa, fiul lui, care până atunci îi arătase 
un respect deosebit, ar putea uita totul şi ar putea duce la 
îndeplinire ameninţarea. 

Voind să evite aceasta, nu mai insistă. Cu acelaşi ton rece, 
continuă: 

— Sunteţi nebun, domnule. Nebun de legat. Asta face să nu 
dau atenţie cuvintelor voastre pe care tocmai mi le aţi adresat. 
Dar nu aşteptaţi din partea mea să vă mai ascult: nu se discută 
cu nebunii. Mâine sau în orice altă zi, după ce vă veţi reveni, 
vom relua discuţia. 

Vicontele înţelese că tatăl său nu dorea să-l facă să comită 
un gest necugetat şi-i fu recunoscător pentru răbdarea de care 
dăduse dovadă. Dar îşi dădu seama că discuţia, în stadiul în 
care se afla, nu mai putea fi începută vreodată. Trebuia ca totul 
să fie lămurit acum. 

— Domnule, spuse el respectuos, scuzaţi-mă dacă nu vă 
dau ascultare. Dar cred că e mai bine să o terminăm chiar azi. 

Ducele se lăsă înşelat de calmul aparent al fiului său. 
Reflectând câteva secunde, crezu că-l poate face să devină mai 
rezonabil: 

— Fie, spuse liniştit, poate aveţi dreptate. 

— Domnule, spuse vicontele cu o emoție puternică în glas, 
vă implor să-mi daţi consimţământul. In genunchi vă implor (Şi 
într-adevăr, căzu în genunchi). V-am ofensat în mod grav, 
domnule şi-mi cer cu umilinţă iertare... Dar nu ştiţi, nu puteţi şti 
la ce violenţe se poate deda un bărbat mânat de pasiune. 

— Spuneţi mai bine: orbit de pasiune, îl întrerupse ducele. 

— Dacă doriţi, domnule, consimţi, docil Ferrière. Totdeauna 
aţi avut un temperament calm, ponderat, aproape rece. Asta, 
pentru voi, a fost o binefacere. Dar eu, domnule, eu sunt un 
exaltat!... Vă spun asta nu pentru a mă scuza, dar pentru a vă 
explica o uitare involuntară. 

Ei, bine, bine, domnule, asta nu vă spune nimic? Sunteţi 
tatăl meu, totuşi. Şi când vă spun că fără ea, viaţa mea nu are 


nici un rost, rămâneţi nepăsător? Mi-aţi dat viaţă numai pentru a 
face din mine cel mai nefericit dintre muritori? Nu se poate. Vă 
jur, domnule, că Fiorinda e una dintre cele mai caste, cum nu e 
nici una din nobilele cu care doriţi să mă căsătoriţi... E săracă, 
nu are nume, nu are titluri... Ei, Dumnezeule! Nu le am eu şi 
pentru ea? 

Bietul viconte, pentru câteva clipe lăsă să-şi reverse prea 
plinul inimii sale în faţa ducelui. Şi toate acestea cu o elocvenţă 
simplă, care-i izvora direct din inimă. 

Din nefericire, de această dată se lovea de o prejudecată, 
cea mai de temut dintre toate: prejudecata de castă. Căci, în 
fond, toată problema era că Fiorinda nu avea un "nume". 

Ferrière sfârşi prin a înţelege că tatăl său nu se va lăsa 
convins. Se ridică cu disperarea în suflet. 

Ducele-şi părăsi fotoliul, rămânând în picioare în faţa fiului 
său, vorbindu-i cu voce blândă, dar cu faţa încă împietrită. Şi 
acest calm aparent îi sublinia înverşunarea celor ce spunea, 
arătând că nici rugăminţi, nici ameninţări, nici o persoană pe 
lume nu-l va face să revină asupra hotărârii sale: 

— Domnule, spuse el, aflaţi că mai degrabă — Dumnezeu 
să mă judece şi să mă condamne dacă nu am dreptate — vă voi 
ucide cu mâna mea decât să consimt la această căsătorie 
ruşinoasă care ar dezonora pentru totdeauna un nume care, 
până în această zi, a fost fără nici o pată. Mă auziţi, domnule? 
Vă voi ucide cu mâna mea. 

Dar aceste cuvinte nu-şi atinseră scopul propus. 
Amenințarea nu-l înfricoşa pe viconte. Nu făcu decât să-l 
întărească în hotărârea luată. Şi atunci, pentru prima dată, se 
gândi că, deoarece tatăl său îl trata astfel, mai exista o soluţie, 
penibilă, e drept, dar mult mai nimerită şi mult mai înţeleaptă 
decât aceea de a-şi străpunge, în mod prostesc, pieptul cu 
propria spadă şi anume aceea de a se lipsi de consimţământul 
patern. Şi cu un calm care nu avea nimic strident, îi răspunse: 

— Am auzit, domnule. 

Ducele reluă, tară a ridica vocea: 

— Am avut slăbiciunea să discut cu dumneata. Şi am greşit. 
E o greşeală pe care nu o voi mai repeta. lată care-i dorinţa mea 
şi care v-o impun: Vă acord ziua de mâine pentru a reflecta. 
Mâine seară, la această oră, veţi veni să-mi daţi cuvântul că 
sunteţi de acord cu căsătoria de care v-am vorbit. Numai aşa voi 


putea uita că aţi fost în stare să mă înfruntaţi. Duceţi-vă 
domnule. 

— Incă o secundă, vă rog, domnule, spuse Ferrière cu o 
voce blândă şi întristată. Şi dacă mâine vin şi vă spun că persist 
în voinţa mea, ce se va întâmpla? 

— Voi considera că nu mai am fiu. 

— Ar fi cea mai mare nenorocire ce mi s-ar putea întâmpla. 
Dar, domnule, e inutil să aşteptaţi până mâine. Nimic nu mă va 
face să-mi schimb hotărârea. Prefer să v-o spun chiar acum: nu 
voi avea niciodată drept soţie decât pe aceea pe care a ales-o 
inima mea. 

— Uitaţi că nici eu nu-mi voi schimba hotărârea: niciodată 
nu veţi avea consimţământul meu. Şi atunci?... 

— Atunci, domnule, mă gândesc că n-am decât douăzeci şi 
doi de ani. Şi că am în faţa mea destui ani de trăit. Nu mă puteţi 
condamna să-i trăiesc în disperare, în suferinţă, numai din cauza 
acestei prejudecăţi de castă, respectabilă, dacă vreţi, dar care 
nu face altceva decât să sacrifice două fiinţe. Voi găsi până la 
urmă un preot care să consimtă să ne căsătorească şi fără 
consimţământul patern. 

De această dată fu rândul ducelui să se clatine sub lovitură: 

— Cum! strigă el, îndrăzneşti să-mi nesocoteşti voinţa? 

— Da, domnule, dar regret nespus. 

— Ah! făcu ducele care-şi recapătă judecata, trebuia să-mi 
dau seama că nu vei avea curajul să-ţi iei viaţa. Pe sfântul 
Dumnezeu, tinerii din ziua de azi ţin nespus de mult la 
preţioasele lor persoane. E mult mai simplu să nesocotească 
consimţământul patern. Ei bine, domnule, iată un fapt la care nu 
mă aşteptam, vă mărturisesc. Aşa, totul se aranjează: dumneata 
nu te sinucizi, eu nu vă ucid, amândoi ne salvăm sufletele, care 
altfel ar fi fost compromise prin aceste crime. E perfect. Hai, 
alergaţi, găsiţi un preot de complezenţă care să binecuvânteze 
această căsătorie clandestină, duceţi-vă şi fie că blestemul meu 
să vă urmărească. 

— Tată!... suspină vicontele, emoţionat. 

— Nu vă mai sunt tată!... îl întrerupse ducele cu o voce 
tunătoare. Nu mai am fiu!... leşi afară!... leşi, sau îmi chem 
valeţii să te azvârle ca pe un tâlhar ce eşti. Afară! 

Şi Ferrière înţelese că nu mai avea nimic de spus. Era 
copleşit. Dar nici un moment nu renunţă la hotărârea să. 


Înclinându-se în tăcere în faţa tatălui său, se îndreptă spre uşa 
care dădea spre peron. 

Înainte de a trece pragul, se întoarse şi-i aruncă tatălui său 
o privire rugătoare. 

Ducele, ţeapăn în mijlocul uriaşei săli, ridică un braţ, 
poruncitor şi strigă pentru ultima oară: 

— leşi afară!... 

Mult timp după ce fiul său părăsise încăperea, ducele 
rămase în aceeaşi poziţie. În cele din urmă se prăbuşi într-un 
fotoliu. Lacrimi amare-i ţâşniră din ochi, scurgându-i-se în barba- 
i albă. Şi cu un suspin prelung: 

— Nu mai am fiu, murmură îndurerat. 

Rămase în această poziţie timp îndelungat. Apoi, sculându- 
se cu greu şi plimbându-şi privirile peste portretele tuturor 
Ferriere-ilor care împodobeau sala, spuse cu voce tare, luându-i 
drept martori: 

— Aţi văzut şi aţi auzit totul. Sunt sigur că-mi daţi dreptate. 

Şi cu un pas greu, şovăitor, se îndreptă spre camera sa în 
care se închise. 


Capitolul VIII Ferrière o caută pe Fiorinda şi dă 
peste Rospignac 


Ferrière se îndreptă cu tristeţe spre locuinţa sa. Era 
mohorât, neliniştit, abătut. În cele din urmă, căută refugiul în 
somn. Dar acesta se lăsa aşteptat. Deodată-i trecu prin minte o 
idee: 

"Ei, la dracu! Cum de nu m-am gândit mai devreme!... Voi 
povesti mâine domnului de Beaurevers tot ce mi s-a întâmplat. 
Şi fie el, fie contele de Luvru, care mi se pare mult mai influent, 
vor reuşi să mă împace cu tatăl meu!" 

Gândul acesta-l mai linişti şi reuşi să adoarmă. 

Când se trezi, dimineaţa, era deja târziu. Işi făcu toaleta în 
grabă şi plecă să-l întâlnească pe cavaler. Pe pragul uşii, se opri 
nehotărât. Se afla în apropierea porţii palatului învecinat, acela 
al tatălui săi şi se întreba dacă n-ar trebui să mai facă o ultimă 
încercare pentru a se împăca cu acesta. 

În acelaşi moment, poarta se deschise înainte ca vicontele 
să bată în ea, pe pragul ei apărând ducele de Saint-Germain. 


Dintr-o dată, tatăl şi fiul se găsiră faţă în faţă, unul încă în 
spatele porţii, celălalt în stradă. Se priviră, la fel de surprinşi 
amândoi. 

Ducele îşi reveni primul şi întrebă pe un ton sec: 

— De ce voiaţi să intraţi? Cred că nu mai avem nimic 
comun. Numai dacă nu cumva aţi venit pentru a vă cere scuze? 

Pe moment, vicontele fu prea uluit pentru a-i răspunde. Şi 
totuşi, îi era neplăcut să creeze acest echivoc, nerăspunzând 
întrebării. Din cap, făcu un "nu" înverşunat. 

Fără a se întoarce, ducele chemă pe cineva: 

— Pernet! 

Un soldat elveţian ieşi din camera de gardă şi se plecă în 
faţa ducelui. 

— Pernet, spuse acesta cu răceală, arătându-l pe Ferrière, îl 
vezi pe acest om? 

— Monseniore! se grăbi elveţianul, recunoscându-l pe fiul 
ducelui. 

— Dacă mai vine pe aici, continuă acesta, cu aceeaşi 
răceală, îi veţi spune că nu sunt acasă. Dacă insistă, n-ai decât 
să-l iei de guler şi să-l arunci în stradă. Ai înţeles? 

— Da, da... monseniore, bolborosi elveţianul care nu mai 
ştia cărui sfânt să se roage. 

— Aha, bine că mi-am amintit. Pune să se zidească cele trei 
porţi dintre grădina domnului şi a mea. Nu mai avem nimic în 
comun. Şi închide bine poarta după mine, Pernet. 

leşind, trecu prin faţa vicontelui care, uluit, îl lăsă să se 
îndepărteze cu paşi liniştiţi, fără a-şi întoarce capul o singură 
dată. 

Ferrière, cu ochii umezi, privi silueta gârbovita a tatălui său 
care se îndepărta cu paşi rari. 

— Cred că de-acum, totu-i sfârşit. Nu mă va ierta niciodată. 
Nu va aproba nicicând căsătoria mea... Ei bine, cu atât mai rău, 
pe toţi dracii! Nu voi mai avea tată, fie... Dar, cel puţin nu-mi voi 
transforma viaţa în infern numai ca să-i dau unica satisfacţie de 
a mai adăuga alte titluri în plus celor pe care le posedă. 

La rândul său, se îndreptă spre Sena. Era mai hotărât ca 
totdeauna să ajungă în strada Froidemantel. Dar, mai mult ca 
oricând, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori se afla în situaţii 
grele, simţea în mod inevitabil nevoia de a fi consolat. Dar 
această consolare nu-i putea veni decât din partea femeii iubite. 


Aşa încât, fără voie, în loc să-şi continue drumul spre strada 
Froidemantel, care se afla în capătul străzii, la stânga sa, o luă 
la dreapta şi se miră singur de faptul că în curând ajunse în faţa 
căsuţei din strada Petits-Champs. 

Ajuns acolo, nu-l lăsă inima să se întoarcă din drum şi bătu 
în poartă. 

Vestea cea rea îl năuci ca o lovitură de măciucă: Fiorinda 
nu se întorsese acasă seara trecută, nu a mai fost văzută şi nici 
nu se ştia ce i se întâmplase. 

Încrâncenat, Ferrière încercă să-şi recapete calmul, îi 
întrebă pe unii şi pe alţii, dar nu află mai mult decât se ştia şi 
anume, i se spuse. Beaurevers auzise cu o seară în urmă un 
strigăt care i se păruse o chemare în ajutor. După ce acesta 
ieşise în grabă, nu se mai întorsese în casă. Nimeni nu se îndoia 
că Beaurevers nu va întârzia să se întoarcă pentru a cere veşti 
despre tânără pe care o iubea ca pe propria sa soră. De aceea, 
vicontele se îndreptă în grabă spre strada Froidemantel. 

Din nou o nepotrivire: cavalerul tocmai plecase. Cel puţin i 
se spuse unde şi anume, la palatul Luvru, trebuia să-şi predea 
lecţia de scrimă tânărului rege. Aflând acestea, vicontele se 
îndreptă grăbit spre palat. 

Când ajunse acolo, află de la ofiţerul de gardă că domnul 
cavaler de Beaurevers tocmai părăsise palatul şi se îndreptase 
spre Cheiul Senei, înspre Saint-Germain-l'Auxerrois. Dacă se 
grăbea, domnul viconte îl putea ajunge cu uşurinţă din urmă. 

Şi Ferriere îşi reluă cursa cu mai mult avânt: ajuns la 
cotitură străzii Fosses-Saint-Germain, se lovi puternic de un 
gentilom care tocmai trecea. Trecu mai departe, fără a se opri, 
nerecunoscându-l, cu toate că gentilomul nu era altul decât 
Rospignac. Se mulţumi doar să arunce în treacăt o scuză, 
alergând şi mai repede, cu atât mai mult cu cât îl zărise pe 
Beaurevers care se îndepărta cu binecunoscutul său pas grăbit. 

Simţindu-se îmbrâncit, Rospignac înjură cu sete. Văzând că 
individul nu se opreşte pentru a-i cere scuzele la care avea 
dreptul, făcu o mişcare pentru a se arunca pe urmele 
neobrăzatului. De abia atunci îl recunoscu pe Ferrière. Se opri și- 
| privi cu un zâmbet urât. 

Acoperindu-şi faţa cu colțul  mantalei, începu să-l 
urmărească grăbit. 


Între timp, vicontele reuşise să-l ajungă din urmă pe 
cavaler. 

De la primă privire, Beaurevers îşi dădu seama că acestuia i 
se întâmplase ceva rău. 

— Să intrăm aici; aşa vom putea discuta în linişte. 

Şi-l trase după el pe Ferrière într-o tavernă, fără ca acesta 
să se opună. 

În spatele lor, Rospignac se opri în faţa uşii. Taverna, 
plasată într-un colţ al străzii Fosses, mai avea o a doua intrare 
prin piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Pe acolo intră şi el în local. Cu preţul unui bacşiş consistent, 
reuşi să-şi găsească un loc din care putea să vadă şi să audă tot 
ce-şi spuneau cei doi. 

Ferrière începu să se spovedească fără a-şi mai pierde 
timpul. Povesti mai întâi episodul pe care-l avusese cu tatăl său. 

La rândul său, Beaurevers îl ascultă cu răbdare, răspunzând 
tuturor întrebărilor acestuia cu o bunăvoință fără margini. 

Şi vicontele ajunse la ceea ce sperase: prin siguranţa sa, 
cavalerul îi transmisese acea linişte a spiritului care, din seara 
precedentă, îl părăsise, remuşcările făcându-i viaţa din ce în ce 
mai insuportabilă. 

Dar mai ales în privinţa ducelui de Saint-Germain se arătă 
cavalerul mai sigur. 

— Totul se va aranja. Nu grăbiţi lucrurile şi mai ales nu vă 
faceţi sânge rău. Staţi liniştit în palatul vostru, dacă ducele vă 
interzice să-l vizitaţi. Va sfârşi prin a-şi da seama că fiul său îi 
lipseşte. Mă îngrijesc eu de asta. 

— Ah! Cavalere! exclamă fericit vicontele, îmi redaţi 
speranţa. Încep să cred că îngerul meu păzitor v-a scos în calea 
mea. 

— Vă veţi căsători cu Fiorinda şi vă veţi împăca repede cu 
tatăl vostru. Răspund de asta. Nu trebuie, totuşi, să credeţi că 
se va întâmpla chiar mâine. Trebuie să fiţi răbdător. 

— Vai! suspină Ferrière, numai dacă aş reuşi s-o regăsesc 
pe cea pe care o iubesc! 

— Dacă ar fi să vă dau un sfat, ar fi acesta: aici e mâna lui 
Rospignac. Nu ştiu de ce, dar am convingere că el ştie ce s-a 
întâmplat cu logodnica voastră. 

— Ei bine, făcu Ferrière sculându-se, mă duc să-l caut pe 
Rospignac. Şi dacă-l găsesc... 


— Nu forţaţi lucrurile, îl stătui cavalerul, ridicându-se la 
rândul său. Rospignac e puternic, periculos. Trebuie să fiţi atent, 
altfel nu veţi afla nimic. Dacă vreţi o mărturisire sinceră: nu 
trebuie să vă folosiţi de forţă, ci de viclenie... da, asta vă miră, 
cred şi eu, dar mi-am dat seama de mult timp că cel mai bun 
mod de a-i învinge pe unii oameni este acela de a le opune 
propriile lor arme. Cu Rospignac trebuie să fii viclean. 

— Voi încerca, promise vicontele, cu o mutră care arăta că 
sfatul nu-i era tocmai pe plac. 

leşiră amândoi, despărţindu-se pe pragul cârciumii. 


Capitolul IX O rudă cumsecade 


După ce vicontele parcurse cam o sută de metri, îl zări 
deodată pe Rospignac care, plin de praf ca unul care făcuse un 
drum lung şi obositor, se îndrepta grăbit spre propria locuinţă. 

Atunci vicontele se înfipse în mijlocul drumului şi-l aşteptă 
hotărât. 

— la te uită, Ferrière, făcu baronul cu un ton firesc. Ce 
naiba faci aici, în mijlocul răspântiei? Aştepţi cumva o femeie?... 

— Nu, îi răspunse vicontele cu răceală, chiar pe voi vă 
aşteptam. 

— Pe mine?... Să am eu norocul de a vă fi de folos cu ceva? 
Spuneţi. Dacă vreţi să faceţi aluzie la punga mea, aflaţi că-i 
destul de bine garnisită... Dacă vă e necesar un martor, spada 
mi-e gata să iasă din teacă... Folosiţi-mă după cum vă este 
necesar. 

Şi toate acestea spuse cu o bunăvoință deosebită. Ferrière 
înţelese că dacă rămâne pe mai departe inflexibil, nu face decât 
să devină ridicol faţă de un om care se arăta atât de amabil. Şi 
atunci fu nevoit să-şi îndulcească atitudinea. 

— Mii de mulţumiri, spuse acesta, dar şi punga mea e 
destul de bine aprovizionată şi cum, neavând în perspectivă nici 
un duel, nu am nevoie nici de martor. 

— Cu atât mai rău pentru mine. Oricum, dacă veţi avea 
nevoie de mine vreodată, nu mă uitaţi. 

— Mă copleşiţi, baroane. Ei bine, dacă tot v-am găsit atât 
de bine dispus, permiteţi-mi să profit. Baroane, am nevoie de o 


lămurire pe care numai voi mi-o puteţi da. E vorba de o tânără 
care mă interesează nespus şi care a dispărut. 

— O femeie! exclamă Rospignac în glumă, cum aşa 
Ferrière, alergaţi după o femeie? Şi de cine-i vorba? 

— Despre Fiorinda! exclamă ameninţător vicontele. 

— Mica prezicătoare? 

— Chiar ea. 

— Şi ce vreţi să vă spun?... 

— Ce s-a întâmplat cu ea... Nu cumva aţi aflat din 
întâmplare? 

— Ba chiar aşa, pe toţi dracii!... Puteţi fi mândru de norocul 
vostru. 

— De ce? 

— Ei na! Fiindcă eu sunt singurul care vă poate lămuri 
asupra acestui subiect şi culmea e că v-aţi adresat tocmai mie. 
Nu-i ăsta un noroc? 

— Şi-mi veţi spune unde este? 

— Dacă asta vă face plăcere, de ce nu? 

— Vorbiţi, vă rog. 

— Fiorinda, continuă Rospignac cu indiferenţă se află acum 
la Luvru. 

Şi reluând cu vioiciune: 

— Cel puţin, acolo am dus-o. 

— La Luvru! Se înspăimântă vicontele. Şi voi aţi dus-o 
acolo?... Ce înseamnă asta? 

— Ascultaţi, viconte, vă spun fapte pe care nu le-aş fi 
destăinuit nimănui altcuiva, dar pe toţi dracii, pentru a fi pe 
placul unei rude, poţi să-ţi calci uneori datoria. Adevărul e destul 
de simplu: Doamna Caterina mi-a ordonat să i-o aduc. Aşa încât, 
ieri seară am răpit-o din strada Petits-Champs şi am dus-o la 
Luvru. Ăsta-i adevărul. 

— Cum, n-aţi răpit-o pentru voi înşivă? întrebă Ferrière 
cuprins de-o vagă bănuială. 

— Eu! exclamă baronul şi ce-aţi vrea să fac cu pribeagă 
asta, Dumnezeule? 

— În cazul ăsta, Fiorinda se află la Luvru? continuă Ferrière 
bucuros. 

— Puteţi să vă convingeţi într-un singur mod: întrebaţi-o pe 
doamna Caterina. 


— Şi dacă nu vrea să-mi răspundă? Dacă refuză să mă 
primească? făcu el. 

Plin de sine, Rospignac îl asigură: 

— Nu văd de ce ar refuza să răspundă. Eu, care sunt în 
serviciul său, trebuie să-i execut ordinele fără ca să primesc nici 
o explicaţie. Şi le execut. Cu voi, e altceva. Vă interesează 
tânără, e dreptul vostru. Regina mi-a spus că nu-i vrea răul şi 
atunci nu văd de ce nu ar răspunde la întrebarea voastră? 

— Asta mă întreb şi eu. Şi dacă totuşi nu mă primeşte? 

— Păi, în cazul acesta, cred că v-ar fi de folos dacă v-aş 
însoţi chiar eu. Am onoarea de a fi primit de Maiestatea Sa la 
oricare oră. Îi voi cere o audienţă în numele vostru, sunt sigur că 
o voi obţine. 

— Cum? Sunteţi de acord?... 

Ridicând din umeri, nepăsător, Rospignac mormăi: 

— Pe cuvântul meu, viconte, sunteţi absurd. Ce vă face să 
vă miraţi de aşa ceva? 

Ferrière îl privi pe baron, puţin emoţionat şi, luându-i mâna, 
îi spuse cu blândeţe: 

— Rospignac, trebuie să vă cer iertare. Cu toate că nu vă 
iubesc... A 

— O ştiu, îl întrerupse surâzând Rospignac. Intre noi doi eo 
neînțelegere. Şi totuşi, îmi sunteţi rudă, Ferrière. Destul de 
îndepărtată, e drept, dar sunteţi fiul ducelui de Saint-Germain, 
omul pe care-l respect cel mai mult. Mi-am jurat să fac în aşa fel 
încât să îndepărtez toate obstacolele care ne despart. Şi iată că 
acum s-a ivit ocazia. O primesc cu bucurie. Regret doar faptul 
că-i vorba de ceva prea uşor. 

— Greşiţi, îl întrerupse vicontele cu căldură în glas. Nici nu 
mi-aţi fi putut face un serviciu mai imens. Acum pot să vă 
mărturisesc liniştit că Fiorinda-i logodnica mea şi curând îmi va 
fi soţie. 

Rospignac avu bunul simţ să nu pară mirat peste măsură 
auzind această veste. 

Luându-se de braţ, ca doi buni prieteni, intrară împreună în 
Luvru şi se îndreptară spre apartamentele reginei mamă. 

Când ajunseră acolo, Rospignac fu imediat primit de 
temuta-i stăpână. 

Ferrière rămase în anticameră şi se retrase într-un colţ. 
După un sfert de oră apăru şi baronul. Numai văzându-i 


atitudinea triumfătoare, vicontele-şi dădu seama că acesta 
reuşise şi respiră uşurat. 

— Maiestatea Sa, îi spuse Rospignac, a fost cât se poate de 
amabilă. Vă va chema în câteva clipe. Fiorinda se află în palat, 
unde a fost tratată foarte bine. Regina, care auzise de talentul 
ei, a avut curiozitatea de o vedea şi de a-şi afla viitorul. Acesta-i 
tot secretul care v-a neliniştit atât. Peste câteva zile, poate chiar 
mâine, va putea părăsi palatul făcându-i-se, bineînţeles, un 
cadou frumos pentru a-i răsplăti timpul pierdut. 

— Credeţi că-mi va fi permis s-o văd? întrebă Ferrière, din 
ce în ce mai liniştit. 

— Regina, îl asigură baronul, mi-a părut foarte binevoitoare 
la adresa voastră. Cred că vă va acorda tot ce-i veţi cere. 

In cele din urmă, vicontele de Ferrière fu chemat în 
apartamentul reginei. 

După ce mai schimbară o îmbrăţişare şi după ce-i mai 
mulţumi încă o dată, vicontele dispăru urmat de zâmbetul 
enigmatic al baronului care, la rândul său ieşi din apartamentul 
reginei. 

La salutul deosebit de respectuos al vicontelui. Caterina 
răspunse cu o înclinare a capului şi un surâs luminos. 

— Ruda voastră, Rospignac, spuse ea, mi-a spus că sunteţi 
neliniştit de soarta micii prezicătoare. Ţin să vă declar, viconte 
că nu i s-a întâmplat nimic rău. 

— E logodnica mea, doamnă! 

— Logodnica voastră?... Dar... iertaţi-mă, viconte, o regină 
este un fel de mamă pentru supuşii săi, nu-i vorba că mă 
interesez în mod special de voi... Micuța însă n-are nici nume, 
nici bunuri, nici titluri. 

— E drept, doamnă. Dar le am eu îndeajuns pentru doi. 

— Domnul duce vă cunoaşte intenţia? întrebă regina. 

Cu toată sinceritatea. Ferrière îi răspunse: 

— l-am adus-o la cunoştinţă, doamnă. 

— ŞI?... 

— Tatăl meu se opune cu desăvârşire la această unire. 

— In acest caz, ce credeţi că-i de făcut? 

— Voi aştepta ca tatăl meu să se înduplece. 

— Nu o va face, spuse Caterina clătinând capul cu un aer 
grijuliu. 


— În acest caz, spre regretul meu, voi fi nevoit să mă 
lipsesc de consimţământul său. 

— Veţi face asta? 

— Da, doamnă... Nimic şi nimeni pe lume nu mă va putea 
împiedica. 

— Biet copil. Acum vă înţeleg neliniştea. Dar această copilă, 
de ce nu mi-a spus nimic? V-aş fi anunţat... Repede, viconte, 
trebuie s-o linişteşti cât mai repede!... 

— Cum, doamnă, îmi permiteţi?... 

— Sigur că vă permit!... Îmi cer scuze de necazurile pe care 
vi le-am provocat fără voie. 

Şi sună imediat un clopoțel. Doamna de Fontaine- 
Chalandry, care era de serviciu în acea zi, apăru imediat. 

— Torcy, frumoasa mea, spuse agitată regina, condu-l te 
rog, pe domnul viconte de Ferrière la tânăra care se află în 
micul cabinet care dă în dormitorul meu. 

Şi întorcându-se spre Ferrière: 

— Duceţi-vă, viconte, îi spuse şi nu-mi purtaţi pică. 

— Cum aş putea fi în stare de aşa ceva, doamnă? M-aţi 
tratat cu atâta bunătate. 

Aplecându-se spre tânăr, regina-i şopti confidenţial: 

— Îmi plăceţi, viconte şi vă datorez o compensație; voi 
vorbi cu domnul duce... şi voi încerca să-l înduplec... Cum sunt 
destul de convingătoare atunci când este vorba de cei care-mi 
plac, cred că voi reuşi... Sst! Îmi veţi mulţumi mai târziu. Hai, 
duceţi-vă! 


Capitolul X Ferrière şi Fiorinda 


Văzându-şi logodnicul apărut în pragul uşii, tânăra lăsă să-i 
scape un strigăt uşor de bucurie şi prima ei mişcare, instinctivă, 
a fost să-i alerge în întâmpinare cu braţele deschise. Vicontele o 
prinse într-o îmbrăţişare uşoară şi faţă-şi sprijini capul de pieptul 
în care inima tânărului bătea nebuneşte. Blând, depuse o 
sărutare curată pe păru-i bogat, îmbătându-se de parfumul 
delicat pe care-l degaja prin toţi porii ei. 

Mult timp rămaseră astfel îmbrăţişaţi. 

Cea care-şi reveni prima a fost tot Fiorinda. 


— Eram sigură că mă veţi găsi! îi spuse ea, fericită. 

— Ei, la naiba! Chiar de-aţi fi fost ascunsă-n fundul iadului şi 
tot v-aş fi descoperit! 

Şi amândoi izbucniră în râs. Cu toate acestea, simțeau 
seriozitatea cuvintelor lor şi, mai ales, îşi dădeau seama că au o 
încredere deosebită unul în celălalt, pe care nimic n-ar fi putut s- 
o zdruncine. 

Visător, murmură ca şi când şi-ar fi vorbit sieşi: 

— E curios, nu e prea mult de când v-am cunoscut şi mi se 
pare că vă ştiu de timp îndelungat... De aşa mult timp, încât mi 
se pare că din totdeauna... Nici nu-mi vine să cred că am putut 
trăi atâta timp fără voi dar, oare, am trăit?... Nu, pe sfântul 
Dumnezeu! De fapt, viaţa mea a început din ziua în care v-am 
văzut. Mai înainte nu eram decât un trup fără suflet. 

— Asta s-a întâmplat şi cu mine, spuse ea. Dacă acum v-aş 
pierde... aş muri! 

Amândoi deveniseră serioşi. Se priviră o clipă şi mâinile li 
se uniră într-un gest spontan. 

Caterina, ascunsă cu grijă în spatele unei draperii vedea şi-i 
auzea pe cei doi logodnici în voie. Gândurile ei fură următoarele: 

"Se iubesc, asta-i sigur... Manevrându-le cu dibăcie 
sentimentele, pe care acum le cunosc, îi voi face să mi se 
supună fără ca măcar să-şi dea seama." 

În timp ce regina făcea această reflecţie, Ferrière luă mâna 
Fiorindei şi o conduse până la un fotoliu în care aceasta se 
aşeză, tânărul rămânând în picioare, respectuos, în faţa ei. Şi 
fiecare povesti celuilalt tot ce i se întâmplase. 

Prima care vorbi, fu tânăra. Şi-i povesti cum fusese răpită 
tocmai în clipa în care se pregătea să bată în poarta casei din 
strada Petits-Champs. 

— Cât de frică trebuie să vă fi fost în momentul răpirii, o 
compătimi Ferriere. 

Şi faţa-i mărturisi cu sinceritate: 

— O, da, mi-a fost frică... şi încă cum... 

Şi rămase gânditoare câteva clipe, cu privirile pierdute. 
După care, privindu-l, îi explică, serioasă: 

— Dar asta n-a durat decât puţin timp. Şi nu mi-am pierdut 
capul nici o clipă măcar. 

Scoţând din corsaj un pumnal micuţ, i-l arătă lui Ferrière, 
surâzând: 


— Cu arma asta, pe care au avut imprudenţa să mi-o lase, 
nu mă tem de nimeni, îi explică ea. 

Şi era sinceră, nu exagera cu nimic, ca o persoană care-şi 
cunoaşte atât forţa fizică, dar şi curajul. Dar vicontele rosti, 
dând din cap îngrijorat: 

— Chiar cu această armă, n-aţi fi o pradă prea dificilă 
pentru un ins hotărât şi lipsit de scrupule. 

— Nu fiţi prea sigur de asta, îi replică ea râzând. Cu ea mi s- 
a întâmplat să ţin la respect pe unul... pe care n-am ezitat să-l 
lovesc fără milă... şi asta l-a făcut să devină mai înţelept... şi să 
se gândească la faptul că i-ar fi mai de folos să mă ocolească. 

— O brută v-ar smulge cu uşurinţă arma, care-i mai 
degrabă o jucărie. 

Ascunzând la loc pumnalul în corsaj, spuse calmă: 

— Poate, cu toate că nu e chiar atât de sigur. Dar mai am 
ceva: câteva bobiţe pe care le am mereu cu mine. Sfidez pe 
oricine să mi le ia, fiindcă nu le vor găsi. Dacă vreunul, după ce- 
ar reuşi să mă dezarmeze, ar crede că poate să mă aibă cu 
forţa, s-ar înşela. Sunt hotărâtă, ce credeţi. Voi înghiţi boabele 
— două ajung — şi nu va mai avea decât un cadavru. Efectul 
otrăvirii e fulgerător. Vedeţi bine că, orice s-ar întâmpla, pot să 
fiu liniştită. 

Vicontele nu-şi putut stăpâni un fior, într-atât de hotărâtă 
se arătase faţă în decizia să. Aplecându-se, îi apucă mâna şi i-o 
sărută cu un fel de evlavie, murmurând: 

— Din fericire, acum sunt lângă tine. Nu aveţi a vă teme de 
nimic. 

— Cine ştie? spuse ea cu un aer visător. Aşteptând fericita 
zi în care-mi veţi fi soţ, îmi păstrez pumnalul... şi otrava. 

După care, urmă Ferriere, care-i explică modul în care 
reuşise să dea de ea atât de repede. 

Când află că Rospignac îi informase pe Ferrière, Fiorinda se 
simţi cuprinsă de o teamă nelămurită. Instinctul o făcea să 
presimtă o capcană ascunsă în această intervenţie. Şi teama-i 
creştea cu cât vicontele nu mai înceta cu laudele la adresa 
baronului cât şi a Caterinei. 

Pentru un moment, Fiorinda se întrebă dacă n-ar fi mai bine 
să-i împărtăşească temerile sale. Dar se temu să nu-l 
neliniştească în mod inutil. Dar încercă totuşi să-l facă atent: 

— Nu vă încredeţi în domnul de Rospignac, îi spuse ea. 


— De ce? întrebă mirat tânărul. 

Şi deodată, ca şi când i-ar fi venit o idee: Nu cumva a 
încercat să vă facă curte într-un mod nedemn? 

Fiorinda nu dorise nici o clipă să-l reclame pe Rospignac. 
Dar, din moment ce Ferrière întrevăzuse adevărul, nu voi să-l 
mintă. 

— Da, spuse ea cu sinceritate. 

Incruntându-şi sprâncenele, vicontele începu să reflecteze. 

Fiorinda continuă: 

— Dacă domnul de Rospignac a crezut că trebuie să-mi 
mărturisească neapărat dragostea, înţelegeţi că am motive să 
mă mir şi să mă neliniştesc văzându-l atât de mărinimos faţă de 
rivalul care-i este preferat... şi pe care ar trebui să-l urască. 

— Liniştiţi-vă, cred că ştiu despre ce este vorba, Rospignac 
e un om de lume. A văzut că nu-l iubiţi şi i-a fost de-ajuns. E 
simplu şi normal. Cu atât mai mult cu cât sentimentul ce-l 
nutrea pentru voi nu era prea profund, fără îndoială. Şi apoi, 
Rospignac mi-e rudă. Vă asigur că acum, ştiind că-mi veţi fi 
soţie, va renunţa la voi fără să-mi poarte pică. 

— N-are importanţă, presimţirile mele nu m-au înşelat 
niciodată: nu vă încredeţi în Rospignac... Şi mai ales, păziţi-vă. 
Păziţi-vă bine. 

Şi din acel moment, orice i-ar fi spus sau ar fi făcut Ferrière, 
nu mai reuşi să-i alunge acea teamă surdă care o cuprinsese. 
Instinctul său de femeie care iubeşte n-o înşela. 

Nevăzută, Caterina asistase la toată discuţia. Din momentul 
în care-i auzi pe cei doi îndrăgostiţi discutând despre faptul că 
ducele refuză să consimtă la căsătoria lor, îşi dădu seama că nu 
va mai urma nimic interesant de aflat. Reveni în camera sa, 
după care ieşi imediat. 

După ce urmă o altă cale decât aceea pe care venise, 
ajunse într-un fel de anticameră în care se găsea un locotenent 
şi opt gărzi. 

— E timpul, comandă scurt Caterina. 

Şi trecu mai departe fără a mai rosti altceva. La fel de 
scurt, ofiţerul comandă la rândul său: 

— Să mergem. 

Şi ieşi, urmat de cei opt soldaţi, cu sulițe în mână. 

Ferrière îşi lua rămas bun de la Fiorinda, după ce făcuse 
totul pentru a o linişti în ce priveşte situaţia prezentă, cât şi 


viitoarea căsătorie, care oricum ar fi avut loc, chiar şi fără 
consimţământul patern. 

Despre soarta sa, Fiorinda n-avea nici o teamă. Din contră, 
împotriva voinţei, tremura de grija lui. N-ar fi ştiut să spună de 
ce, nici ce credea că va urma să i se întâmple iubitului. Dar, mai 
presus de voinţa sa, se temea pentru el. 

Sculându-se în picioare, fata îl conducea spre uşă. 

— Aş vrea să vă revăd cât mai curând! îi spuse ea cu o 
voce temătoare. 

— Mă întorc mâine. Cel puţin, aşa sper. Doamna Caterina, 
cred, nu-mi va refuza această favoare. V-am spus că mi-a 
promis să intervină pe lângă domnul duce în problema 
căsătoriei noastre. 

— Doamna Caterina a arătat o mare bunăvoință, murmură 
Fiorinda. 

În acel moment se auzi o bătaie uşoară în uşa în faţa căreia 
se aflau. 

Desprinzându-i-se din braţe, tânăra-i spuse: 

— Cred că pe voi vă caută. E timpul să plecaţi. 

Dar nu mai avură timpul să facă nici o mişcare şi uşa se 
deschise. 

Amândoi rămaseră împietriţi: în locul doamnei de onoare, 
pe care se aşteptau s-o vadă, în prag se afla ofiţerul căruia 
Caterina îi aruncase acel scurt: "E timpul". Făcând doi paşi, 
ofiţerul se descoperi politicos şi, pe un ton curtenitor, rosti: 

— Domnule viconte, am regretul de a fi însărcinat cu o 
misiune penibilă: sunteţi amabil să-mi predaţi spadă? 

Şi, scoțând un pergament, i-l arătă desfăcut, adăugind de 
această dată cu voce aspră: 

— Ordinul regelui... Semnat de propria-i mână. 

— Voi mă arestaţi? spuse Ferrière cu o răceală 
înfricoşătoare. De ce? 

În fundul camerei se făcu auzită o voce blândă: 

— Vă voi explica eu, domnule de Ferriere. 

Ferrière şi Fiorinda se întoarseră amândoi deodată şi văzură 
că se află în faţa reginei care intrase fără nici un zgomot printr-o 
uşă mică, mascată de tapiseria peretelui şi căreia nu-i dăduseră 
nici o atenţie. 


Capitolul XI Prima manevră a Caterinei 


— Domnule, rosti Caterina adresându-se ofițerului care 
rămăsese impasibil în îndeplinirea consemnului său, vreţi să vă 
retrageţi o clipă? Domnul de Ferrière vă va chema când va sosi 
clipa. Nu vă îndepărtați prea mult. 

Ofiţerul se înclină tăcut şi ieşi imediat. Atunci, Caterina se 
întoarse spre Fiorinda şi-i spuse cu blândeţe: 

— Imediat mă voi ocupa şi de dumneata, copila mea. Până 
atunci, puteţi rămâne pe loc. Afacerile de familie despre care 
urmează să discut cu domnul viconte, vă interesează dintr-un 
anumit punct, deoarece urmează să-i fiţi soţie. 

Se aşeză în fotoliu şi i se adresă lui Ferrière care aştepta: 

— Mi se pare, viconte, că am intervenit la timp pentru a vă 
împiedica să comiteţi o nebunie, spuse ea cu amabilitate. După 
cum cred, eraţi gata să vă împotriviţi cu arma în mâna unui 
ordin al regelui? 

După o scurtă ezitare, Ferrière mărturisi cu sinceritate: 

— E adevărat, doamnă. Mărturisesc că mi-ar fi cu totul 
neplăcut să mă văd închis acum, tocmai când am mai mare 
nevoie de libertate. 

— Copil ce eşti! surâse binevoitoare Caterina. Şi ce credeţi? 
Ofiţerul acela, care nu-şi făcea decât datoria, era singur? Credeţi 
că le-aţi fi venit cu uşurinţă de hac soldaţilor pe care acesta-i 
lăsase pe coridor? Şi credeţi că se iese atât de uşor din Luvru, 
atunci când s-au luat unele măsuri de siguranţă? 

— E adevărat doamnă, răspunse vicontele întristat; dar nu 
te gândeşti la toate acestea decât după ce-ai făcut-o. 

La care, Caterina îi spuse pe un ton serios: 

— Tocmai din cauză că am ghicit în dumneata acel om de 
acţiune, care mai întâi loveşte, m-am grăbit să preîntâmpin o 
nenorocire... V-am spus, viconte, că-mi plăceţi. Purtarea mea 
faţă de voi e o dovadă. Dacă în toată această rebeliune nu v-aţi 
fi riscat decât propria viaţă, poate că aş fi ezitat să intervin. Dar 
împotrivirea voastră, însemna şi condamnarea la moarte a 
ducelui, tatăl vostru. Şi am vrut să vă feresc de această crimă 
dezgustătoare. 


— Aş putea să vă întreb, doamnă, prin ce s-ar fi făcut 
vinovat tatăl meu de acţiunea mea, într-atât încât să plătească 
cu propria-i viaţă? 

— Urma să v-o spun, viconte. Chiar pentru asta am venit. 

Aşezându-se mai comod în fotoliu, ca o persoană care are 
destul timp la dispoziţie, începu: 

— In timpul celor două ore pe care tocmai le-aţi petrecut 
aici, în Luvru, regele a fost informat despre unele lucruri grave, 
deosebit de compromiţătoare pentru domnul duce de Saint- 
Germain şi pe care nu le cunoştea mai înainte. Soarta a făcut să 
mă aflu în cabinetul regelui pentru a auzi cu propriile-mi urechi 
acele lucruri îngrozitoare şi să-l pot opri în momentul în care, în 
mânia să, îndreptăţită de altfel, urma să producă fapte 
ireparabile, poate. Toate acele lucruri pe care le-am auzit în 
cabinetul regelui cred că le cunoaşteţi şi e inutil să mai vorbim 
despre ele, dar totuşi să vi le spun în rezumat: 

— Sîmbătă seara, domnul duce a primit în mare taină vizita 
domnului duce de Guise, însoţit de fratele său, cardinalul şi de 
domnul duce de Nemours. Baronul de Rospignac, pe care nici 
nu-l bănuiesc de trădare, i-a introdus în palat pe aceşti domni, în 
lipsa portarului, care fusese îndepărtat pentru a se păstra 
secretul vizitei. Discuţia a durat destul de mult timp. De altfel 
nici n-aţi participat la ea. Dar, din păcate, pe lumea asta totul se 
plăteşte! Chiar şi devotamentul. Domnul duce de Saint-Germain 
ă consimţit să-şi folosească influenţa pentru că ducele de Guise 
să fie recunoscut drept rege al Franţei. În schimbul acestor 
servicii, vouă, viconte, vi se acorda mâna doamnei de Claude de 
Guise, fiica legitimă a defunctului duce. 

Toate acestea i-au fost raportate regelui de un emisar 
secret al său, care reuşise la rândul lui să se strecoare mai 
înainte în sala în care urma să aibă loc discuţiile şi care auzise şi 
văzuse totul. Acest om a reuşit chiar să pună mâna pe un 
pergament, despre care i-aţi auzit pe conjuraţi că-i deplângeau 
pierderea. 

— İn ce mă priveşte, nu cunoşteam această istorie într- 
adevăr ciudată. Tatăl meu, o cred cu toată tăria, nu va avea nici 
o dificultate în a-şi demonstra nevinovăția. Dar în ce priveşte 
umila mea persoană şi asta nu ascund Maiestăţii Voastre, încă 
nu văd de ce era necesar ca eu să fiu arestat... Cel puţin dacă 


nu tot din acelaşi motiv pentru care tatăl meu ar fi fost 
responsabil pentru actele mele. 

— Exact aşa este! sublinie Caterina, pe un ton binevoitor. 
Tot ce-mi spuneţi acum i-am spus aproape cu aceleaşi cuvinte 
regelui: Domnul duce, i-am spus eu, se poate dezvinovăţi cu 
uşurinţă. Dar regele devenea din ce în ce mai furios şi voia să-l 
aresteze fără întârziere. În acel moment l-am sfătuit să nu facă 
publică această afacere şi să se asigure de persoana voastră, 
urmând ca apoi să-l înştiinţeze pe tatăl vostru, somându-l să se 
explice şi în cazul în care acesta i s-ar părea nesatisfăcătoare, 
să-i spună: "Viață pentru viaţă, dacă faceţi vreun gest 
necugetat, capul fiului vostru va cădea sub securea călăului." 

Sub calmul său aparent, Ferrière era copleşit, adresându-i 
Fiorindei o privire lungă, disperată, în care i se citea întreaga 
deznădejde. Şi aceasta, încercând să-i redea speranţa cu un 
surâs, îi răspunse arătându-şi palma. Era un fel de a-i reaminti 
prezicerea ei. 

"Mai aveţi mulţi ani de trăit. Ani lungi şi fericiţi." 

Ridicându-şi capul, Ferrière o privi pe regină drept în ochi 
adresându-i-se: 

— Aşadar, doamnă, dacă am înţeles eu bine, nu sunt 
altceva decât un ostatic în mâna regelui? 

— Acesta-i cuvântul, un ostatic. 

— De supunerea mea depinde viaţa tatălui meu, aşa nun 
viaţa mea depinde de supunerea sa? 

— Absolut exact. 

— Ei bine, doamnă, mă voi supune. Mă constitui prizonierul 
regelui. Doriţi să chem eu însumi ofiţerul căruia trebuie să mă 
predau? 

Un licăr de triumf luci în ochii Caterinei: 

— Sunteţi exact aşa cum v-am crezut: viteaz, loial şi 
curajos. Fiţi liniştit, vă scot eu de acolo. Vă promit. Dar nu uitaţi, 
esenţialul este ca nimeni să nu afle de arestarea voastră... cel 
puţin pe moment. 

— Doamnă, protestă Ferrière, vă jur că nimeni nu va afla de 
la mine nimic. 

Având aerul că reflectează o secundă, Caterina spuse în 
timp ce se ridica din fotoliu: 

— Duceţi-vă singur la Bastilia. 


— Voi merge, acceptă simplu Ferrière. Făcându-i o 
plecăciune, îndreptă o ultimă privire spre Fiorinda care-i surâse 
vitejeşte şi se îndreptă cu hotărâre spre uşă. 

În momentul în care Fiorinda rămase singură, se prăbuşi pe 
un scaun şi prinzându-şi capul în mâini, începu să suspine 
amarnic. Tot curajul pe care-l afişase în faţa iubitului îi dispăruse 
din momentul în care acesta plecase. 

Între timp, Caterina intrase într-o anticameră micuță în care 
domnea o semiobscuritate care o făcea să pară aproape 
sinistră. Acolo se afla un bărbat, aşezat pe o banchetă de stejar. 
Era îmbrăcat curat şi îngrijit că un gentilom. Dar nu era nevoie 
să-l priveşti de două ori pentru a-ţi da seama că era unul dintre 
cei care, pe vremea aceea, erau denumiți "oameni hotărâți", 
altfel spus, un asasin plătit. 

Văzând-o intrând pe Caterina, omul se sculă cu repeziciune 
şi se înclină profund în faţa ei, într-o atitudine plină de umilinţă. 

— Repede, îi spuse Caterina, tocmai urmează să iasă. Du-te 
şi aşteaptă-l în faţa porţii. L-ai văzut bine? Nu te vei înşela? 

Cu o voce bolovănoasă, pe care degeaba încerca s-o mai 
îndulcească, individul răspunse cu o familiaritate de care nici 
măcar nu-şi dădea seama: 

— Nu-ţi fie frică, doamnă, mutra lui mi-e de acum în ochi. 
Cum să mă înşel? Fiecare-şi cunoaşte meseria, ce dracu. 

Fără a arăta nici surpriză şi nici dezgust în faţa acestei 
bădărănii, regina ţinu să se asigure: 

— Ştii ce ai de făcut? Repetă! 

Ascultător, acesta se execută: 

— Nu-ţi fie frică... Asta-i: îl urmăresc pas cu pas, dacă intră 
la Bastilia, bine, treaba-i făcută... dacă nu urmează drumul 
drept... Hopa! Îi bag şase degete din pumnalul ăsta între 
umeri... nici măcar n-o să-şi dea seama când va muri... Nu-ţi fie 
frică, ştiu mişcarea. 

Regina îl ascultă cu mare atenţie fără a arăta nici cea mai 
mică nerăbdare. După ce-l aprobă în tăcere, îi preciza: 

— Dă-i timpul să ajungă totuşi. E inutil să te grăbeşti... Şi 
apoi, pentru a ajunge la Bastilia, nu este numai un singur drum. 
Precis îl va alege pe cel mai lung pentru a mai hoinări puţin... În 
sfârşit, nu te grăbi. Nu uita că prefer să-l văd la Bastilia decât 
mort. Asta pentru mine e mai important. 

Şi-i întinse o pungă plină care scoase un sunet argintiu. 


Întinzându-şi braţul, individul o apucă cu o dexteritate care 
ţinea de miracol. După care dispăru la rândul său. 


Capitolul XII Bourg-Le-Reine 


După ce-l părăsise pe Ferrière, Beaurevers trecu podul şi, 
prin strada Saint-Andre-des-Arts, ajunse la poarta Buci, prin care 
ieşi din oraş, continuându-şi drumul drept înainte. La colţul 
străzii Mauvais-Gargons, îl zări pe Strapafar care hoinărea cu 
nasul în vânt şi se îndreptă spre el. Fără nici o introducere, îl 
anunţă: 

— A fost la mănăstire, s-a întors acasă, s-a dus din nou la 
mănăstire. 

— Acuma-i acolo? întrebă Beaurevers. 

— Da. Tocmai ce-a sosit. Tringquemaille şi Bouracan 
pândesc în faţa porţii. 

— Şi Corpodibale? 

— Păzeşte caii, pe aici, pe aproape. 

— Bine. Să mergem. 

Şi, urmat de Strapafar, se îndreptă spre strada l'Echaude 
unde, pe acea vreme, se află intrarea principală în mănăstirea 
Saint-Germain-des-Pres, aproape faţă în faţă cu stâlpul infamiei. 

Tringquemaille şi  Bouracan  găsiră acolo inevitabila 
cârciumioara cu boschete, al cărei proprietar se folosea de 
câmpia înconjurătoare ca de un bun personal. Cei doi cerură să 
li se aducă de băut şi se îndreptară pe terenul pe care porniră 
partide nesfârşite de bile. Locul era bine ales, deoarece le 
permitea să supravegheze intrarea mănăstirii fără ca să dea de 
bănuit. 

Curând li se alăturară şi Beaurevers urmat de Strapafar, 
partidele prelungindu-se până aproape de ora patru după 
amiaza. 

În acel moment, ducele de Saint-Germain tocmai ieşea din 
mănăstire fără să dea nici cea mai mică atenţie jucătorilor. 

Urmărindu-l cu privirile, cavalerul se convinse curând că 
ducele se îndrepta spre oraş şi-şi continuă liniştit partida. Dar pe 
urmele ducelui o luă Strapafar. 


Partidele continuau din ce în ce mai animate, de această 
dată între Beaurevers, Tringuemaille şi Bouracan. Dar nu mai 
durară prea mult. Aproape de ora cinci, un călugăr, călare pe un 
catâr, trecu podul mobil. Mănăstirea, ca şi Luvrul sau Bastilia, 
avea şi ea aşa ceva. 

Dintr-o dată, partidă se întrerupse brusc şi Beaurevers 
începu să-l urmărească pe călugărul care nu părea grăbit, 
deoarece lăsase catârul să meargă la pas. Tringuemaille rămase 
pe loc, în timp ce Bouracan o luă la fugă spre strada Buci. 
Curând îl găsi pe Corpodibale într-un han. Acesta, la rândul său, 
încalecă şi, uimind indicaţiile lui Bouracan, îl ajunse din urmă 
destul de repede pe  Beaurevers, mulţumindu-se să-l 
urmărească de la distanţă, ducând de frâu un al doilea cal. 

Călugărul făcuse un ocol destul de lung, dar care-l scoase 
pe drumul spre Montrouge. 

Se pare că la acest lucru se aştepta şi cavalerul, deoarece îl 
lăsă să se îndepărteze şi-l aşteptă pe Corpodibale care se 
apropie imediat cu calul pe care-l ducea de frâu. Sărind în şa, 
Beaurevers îi ordonă: g 

— Nu m-am înşelat: călugărul se duce la Chartres. Intoarce- 
te de unde ai venit. Dacă, aşa cum presupun, Trinqguemaille îţi 
spune că nu s-a întâmplat nimic deosebit, îi spui să înceteze 
urmărirea şi vă întoarceţi în oraş. Numai că, nu uita, trebuie 
continuată urmărirea ducelui de Saint-Germain. Mă interesează 
orice gest al său. 

— Am înţeles, domnule, totul se va face cum doriţi. Dar 
dacă Trinquemaille îmi spune că s-a întâmplat ceva? 

— In cazul ăsta, Tringquemaille ştie ce are de făcut. Tu te 
îndrepţi spre drumul care duce la Chartres... cu viteza cu care 
merge călugărul, nu-ţi va fi greu să mă ajungi din urmă... Şi-mi 
vei spune ce s-a întâmplat. Dar mă îndoiesc să se fi întâmplat 
ceva. Hai, fugi! 

Dând pinteni, Corpodibale porni în galop pe drumul pe care 
tocmai venise. 

In ce-l priveşte, Beaurevers dădu şi el pinteni calului care 
porni în viteză pe un drum lateral. Acest drum îl scoase pe 
şoseaua pe care presupunea că o va lua călugărul. După 
calculele sale, scurtul timp parcurs de el în galop, ca şi ocolul 
făcut, trebuia să-l scoată la câteva sute de metri în faţa 
călugărului. 


îndreptându-se spre o înălţime, descălecă şi legă calul de 
un copac, aşteptând răbdător, scrutând din când în când drumul 
pe care trebuia să apară călugărul. 

Nu se înşelase. Curând îl văzu apărând în depărtare, 
cocoţat pe catârul său pe care-l lăsase tot la pas. 

Când, la rândul său, călugărul ajunse pe vârful înălţimii, îl 
zări pe Beaurevers, care călărea la pas, cam la o sută de metri 
în faţa sa. Fiind deja plictisit de moarte, se grăbi să-l ajungă din 
urmă, spunându-i cu o voce mieroasă: 

— Dumnezeu să vă dea sănătate şi bucurie, tinere 
gentilom. Mergeţi departe? 

— La Poitiers, îi răspunse nepăsător cavalerul. 

— Un drum destul de lung... Şi totuşi, mai scurt decât al 
meu. Vă doresc din toată inima ca cerul să vă ajute să vă găsiţi 
un tovarăş de drum demn de voi... Dacă nu, domnule, vă veţi 
plictisi îngrozitor. 

— Dar, părinte, mi se pare că mi l-a trimis deja cerul în 
persoana voastră. In ce mă priveşte, aş fi încântat de un 
asemenea tovarăş de drum. 

Dar, luându-şi seama, continuă cu bonomie: 

— Poate că nu urmăm totuşi acelaşi drum? 

— Ba da, îl asigură călduros călugărul şi eu trec prin 
Poitiers. Dar, după cum v-am mai spus, merg mai departe 
decât... Merg... în Spania. 

"Ei da, îşi spuse Beaurevers, eram aproape sigur. Acum ştiu 
precis: mergi în Spania trecând prin Bearn şi Navarra. O altă 
dovadă este faptul că nici unul din oamenii mei nu m-au ajuns 
din urmă, deşi ar fi avut timpul s-o facă dacă ar fi avut să-mi 
comunice ceva." 

Şi continuă cu voce tare, pe un ton vesel: 

— Atunci, ne-am înţeles: mergem împreună până la 
Poitiers, Drumul nu va mai fi atât de plictisitor. 

— Dacă presupun bine, judecând după înfăţişarea voastră, 
aveţi intenţia să trageţi la hanurile cele mai bune... 

— A, da, ţin la asta în mod deosebit. Imi place confortul, dar 
am şi nevoie de îngrijiri deoarece sunt rănit, aşa încât nu mă uit 
la cheltuieli. 

— In acest caz, se plânse călugărul, nu-mi va fi posibil să vă 
însoțesc. Pungă mea nu e tot atât de plină ca a voastră. 


— Doar despre asta-i vorba? Ei bine, sunt destul de bogat, 
slavă Domnului! Dacă-mi permiteţi, părinte, mă însărcinez eu cu 
cheltuielile voastre pentru tot drumul, în cazul în care-mi 
permiteţi să vă întovărăşesc. 

— Domnul v-a scos în calea mea şi asta numai pentru a mă 
ajuta. Dumnezeu să vă răsplătească, tinere gentilom. 

— Amen! spuse cu gravitate Beaurevers, facându-şi 
cucernic semnul crucii. 

Înspre ora opt seara ajunseră la Bourg-la-Reine. Până acolo, 
timpul trecuse în mod destul de plăcut. 

Credincios rolului său, Beaurevers se interesă unde se afla 
cel mai bun han din partea locului. Ajuns acolo, comandă două 
dintre cele mai confortabile camere. Şi, ca supremă galanterie, 
ceru călugărului să alcătuiască el meniul pentru cina care urma 
să fie servită în camera acestuia şi de a alege vinurile după 
gustul său. 

Călugărul se achită de această sarcină cu o deosebită grijă, 
ceea ce arăta importanţa pe care o dădea acestei operaţii. ŞI 
puteţi fi siguri că nu-şi dădu nici cea mai mică osteneală să 
cruţe punga celui care urma să achite consumaţia. 

În cele din urmă, luară loc la masă. 

La a doua sticlă, călugărul căzu sub masă. 

Beaurevers îl lăsă să sforăie liniştit, fericit că se poate 
odihni câteva momente după un atac aşa de dur. 

După care începu să-l scotocească pe călugăr. Dar degeaba 
îi răscoli toate buzunarele. În afară de o pungă, destul de 
sărăcuţă de altfel, nu găsi ceea ce căuta. 

— Drace! exclamă neliniştit, n-am prevăzut un mesaj 
verbal... Să mai căutăm. 

Căută atât de bine, că până la urmă îl dezbrăcă pe bietul 
călugăr care, prin somn, protesta că nu este lăsat în pace, 
răbdarea-i fu recompensată, deoarece sub cămaşă, descoperi 
un brâu prins chiar pe piele. În buzunarele acestuia descoperi 
trei sau patru monezi de aur şi o scrisoare care purta pecetea 
Bourbonilor. 

Luând scrisoarea cu el, se întoarse în camera sa, închise 
uşa care comunica cu camera călugărului şi aprinse lampa. 

La flacăra lămpii încinse lama pumnalului şi, cu dibăcie, 
desprinse fără greutate pecetea de ceară roşie. 


Deschizând scrisoarea, o citi cu atenţie de la un capăt la 
celălalt. De altfel, era destul de scurtă. Purta semnătura lui 
Carol de Bourbon, cardinal de Saint-Germain şi era adresată lui 
Antoine de Bourbon, duce de Vendome, rege al Navarrei. 

"Frumoasă momeală, îşi spuse Beaurevers visător, 
rezumând în acest fel scrisoarea. După cum va fi răspunsul, se 
vor face şi ofertele. Şi totuşi, ei speră că răspunsul va fi favorabil 
deoarece, încă de pe acum deja cardinalul îl îndeamnă pe 
fratele său, Antoine de Bourbon, să vină incognito la Blois sau la 
Orleans." 

Reflectă câteva secunde, după care luă pana, o înmuie în 
cerneală şi şterse cu linii groase tot ce era scris, lăsând să se 
vadă doar semnătura. Calculând, cu o figură satisfăcută, îşi 
spuse: 

"Cu viteza cu care merge, are nevoie de opt zile pline 
pentru a ajunge până la regele Navarrei. Şi Maiestatea Să nu va 
înţelege nimic din încâlceala asta. Şi pe bună dreptate. După 
cele ce am auzit despre caracterul său, Antoine de Bourbon este 
omul care se supără de moarte din cauza unei farse aşa de 
grosolane şi care, în ochii săi ar putea trece drept o insultă. Şi 
iată-l supărat pentru mult timp cu cardinalul, fratele său. lată 
cum faimosul proiect de alianţă imaginat de ducele de Saint- 
Germain se duce de râpă. In cazul în care nu se supără, va cere 
explicaţii. Şi aşa mai trec opt zile până când mesagerul său va 
veni la Paris şi-l va găsi pe cardinal, probabil că mesagerul va fi 
tot călugărul ăsta... Şi iată cum câştigam cincisprezece zile de 
linişte. În tot acest timp, găsesc eu mijlocul să le dejoc 
planurile... Cu atât mai mult cu cât nu văd de ce n-aş apela la 
ajutorul doamnei Caterina... Ei da! Poate că-i o idee bună... 
Trebuie să mă mai gândesc..." 

Puse din nou pecetea pe scrisoare şi se reîntoarse în 
camera călugărului. După ce-i puse scrisoarea la loc, în brâu şi-l 
îmbrăcă cu rasa, făcu să dispară toate urmele percheziţiei 
întreprinse. 

După care, întinzându-se pe podea, la câţiva paşi de 
călugărul adormit, nu întârzie să-l imite. 

A doua zi dimineaţa, Beaurevers declară că era sfârşit, 
zdrobit. Aşa-zisa sa rană, precis se deschisese. Era bolnav, 
incapabil să facă cel mai mic efort. Şi pentru a-şi sublinia 


hotărârea de nezdruncinat, se dezbrăcă şi se strecură între 
cearşafuri. 

Călugărul trebui să se resemneze şi plecă singur, 
suspinând, urmărit de hohotele de râs înăbușite ale cavalerului. 


Capitolul XIII Cum a fost îndeplinită manevra 
Caterinei 


Respectându-şi cuvântul dat, Ferrière se îndrepta încet şi 
trist spre Bastilia unde urma să se îngroape de viu. 

In timp ce urca strada Saint-Honore, recunoscu de departe 
statura înaltă a lui Beaurevers care, cu pasul său rapid, se 
îndrepta spre el. 

Cu o grabă febrilă, Ferrière abordă subiectul care-i stătea 
pe inimă: 

— Cavalere, îi spuse el, sunt fericit că vă întâlnesc... am 
regăsit-o pe Fiorinda. 

— Aha! exclamă bucuros Beaurevers şi unde-i acum? 

— La Luvru. 

— La Luvru? se mira cavalerul şi ce naiba face acolo?... 
Cine-a dus-o acolo? 

— Rospignac, la ordinul doamnei Caterina care a dorit să 
apeleze la serviciile ei de prezicătoare. 

— Asta-i ciudat, murmură Beaurevers. Dar ce aveţi, 
viconte? se miră cavalerul. Dacă v-aţi regăsit logodnica, ar 
trebui să fiţi fericit... Dar aveţi o figură de parcă vi s-au înnecat 
toate corăbiile. Pe toţi dracii, asta nu-i normal. Vi s-a întâmplat 
ceva? 

— Aş vrea să vă văd în locul meu. E drept că mi-am regăsit 
logodnica. Dar am fost obligat s-o părăsesc imediat şi nici măcar 
nu ştiu pentru cât timp... Credeţi că-i puţin lucru? 

— Bine, surâse Beaurevers, înţeleg ce se-ntâmplă cu voi şi 
totodată vă înţeleg şi starea sufletească: sunteţi obligat să lipsiţi 
câtva timp... Poate vreo călătorie mai lungă... Şi sunteţi furios. 

— Da, aşa e, o călătorie, făcu repede Ferrière găsind 
motivul gata servit. Şi ce-i mai rău, nici nu ştiu când mă voi 
întoarce din blestemata asta de călătorie... Dacă mă voi întoarce 
vreodată! 


— Ei aş! Când eşti construit aşa cum sunteţi voi şi când 
mânuieşti spada ca un Ferrière, totdeauna te întorci dintr-o 
călătorie. 

— Cine ştie? murmură tânărul, care părea din ce în ce mai 
întunecat şi mai întristat. 

După care, luându-i mâna şi strângându-i-o într-un fel 
expresiv, îi spuse emoţionat: 

— Cavalere, plec cu moartea în suflet... din cauza Fiorindei, 
mă înţelegi?... Dar trebuie să nu mai vorbim despre asta... Şi 
plec mai puţin nefericit fiindcă v-am întâlnit şi vă pot spune: 
Beaurevers, contez pe voi pentru a veghea asupra ei. 

— Nici nu încape vorbă, pe toţi dracii! strigă cavalerul, 
simțindu-se emoţionat. Nu ştiţi că o iubesc pe Fiorinda ca pe 
propria mea soră? Dar fiecare şi-o ştie pe-a lui. De aceea vă 
spun: Ferrière, puteţi pleca fără teamă. Pe cinstea lui 
Beaurevers, vă jur că la întoarcere vă veţi găsi logodnica în 
viaţă şi tot atât de castă cum aţi lăsat-o. Şi acum, sunteţi mai 
liniştit? 

— Da. Ştiu că vă îndepliniţi totdeauna promisiunile. Plec 
mai liniştit. Mulţumesc, Beaurevers. 

— Haida-de, râdeţi de mine!... Aşteptaţi o secundă, ce 
naiba, doar nu sunteţi chiar aşa de grăbit. Trebuie să mai aud 
unele lucruri. Ei bine, spuneţi că Fiorinda se află la Luvru. 
Perfect. 

Şi atunci, Ferrière îi povesti tot ce se întâmplase, tăinuind 
totuşi discuţia cu privire la Bastilia. 

După care Ferrière, mai întunecat ca oricând, îşi îmbrăţişă 
prietenul. 

— Mă bizui pe voi. Adio. 

— Cum adică, adio? Vreţi să spuneţi, la revedere. 

— Da, la revedere, se corectă vicontele, puţin convins de 
altfel. 

Şi se îndepărtă, puţin gârbovit. 

După mai puţin de zece minute de la intrarea sa pe poarta 
Bastiliei, era închis într-una din celulele din turnul Libertăţii. 


Capitolul XIV O a doua manevră a Caterinei 


După ce pusese pe urmele lui Ferrière pe acel asasin, 
Caterina se întoarse în camera pe care o părăsise. Printr-o mică 
vizetă, privi în camera în care mai înainte se aflase Fiorinda cu 
Ferrière. 

Copleşită, în fotoliul în care căzuse, Fiorinda plângea. 

Caterina surâse. 

După care deschise o uşă care dădea în cabinetul său de 
toaletă. In fundul acestuia se mai afla o uşă, mai mică. 
Deschizând-o fără zgomot, intră în camera Fiorindei. 

— De ce plângeţi? o întrebă Caterina cu bunăvoință. 

Şi dându-şi seama: 

— E drept, uitasem... Logodnicul vostru... 

Fiorinda îşi curmă plânsul, îşi şterse lacrimile şi privirile-i 
luminoase se aţintiră în privirile reginei, având totuşi o atitudine 
ireproşabilă, atentă şi aşteptă atacul. Fiindcă, lucru curios, pe 
care poate n-ar fi putut să-l motiveze, nu se îndoia că până 
acum nu fusese decât preludiul unei lupte pe viaţă şi pe moarte, 
luptă în care urma să lovească şi — cine ştie? — să ucidă pentru 
a nu fi ucisă ea însăşi... sau cel pe care-l iubea, ceea ce pentru 
ea era totuna. 

De această dată Caterina nu mai avea de-a face cu un 
bărbat încrezător şi loial ca Ferrière. De această dată partidă se 
anunţa mai dificilă. Şi nici nu se îndoia de asta. 

— Liniştiţi-vă, logodnicul vostru nu se află în pericol... cel 
puţin pentru moment... De voi depinde asta. 

Fiorinda tresări. Nu se înşelase: lupta începea, dar rămase 
calmă. 

— Mai acum câteva minute aţi spus doamnă, în faţa mea, 
că viaţa şi libertatea domnului de Ferrière va depinde de 
justificarea tatălui său. Acum spuneţi că depinde de mine... S-a 
schimbat ceva, doamnă? Pot să vă întreb ce anume? Şi ce 
anume depinde numai de mine ca logodnicul meu să nu mai fie 
ameninţat? 

Era o lovitură directă, neaşteptată. Caterina îşi încruntă 
sprâncenele. 

— Nu se pun întrebări reginei, copila mea. Dacă aţi fi trăit la 
curte, aţi fi ştiut asta. 

— O biată fiică a străzii ca mine nu are de unde să 
cunoască eticheta. Rog ca regina să scuze neştiinţa şi greşelile 
pe care le voi comite. Şi de aceea îmi permit să insist, doamnă. 


Nimic nu mi-e mai de preţ decât salvarea logodnicului meu. 
Dacă am înţeles eu bine, asta depinde de mine. In ce constă 
asta? De ce? Cum? Vreţi să-mi explicaţi, doamnă? 

— Mai târziu, fetiţo, nu avem timp acum. Pentru moment, 
mulţumeşte-te să ştii că am nevoie de tine. Şi că de felul în care 
mă vei sluji va depinde soarta logodnicului tău. 

— Credeam că regina dorea să mă vadă în calitatea mea de 
prezicătoare. 

— Sigur, sigur, spuse Caterina, care începea să devină 
nerăbdătoare. Dar aici, la palat, nu se procedează ca pe stradă. 
Îţi voi explica asta la timpul şi locul cuvenit. După cum voi găsi 
eu de cuviinţă. 

Spusese toate acestea pe un ton sec. Dar imediat îşi reluă 
atitudinea binevoitoare şi, cu un surâs plin de graţie, menit să 
corecteze impresia pe care o făcuse tinerei, continuă: 

— Am venit, cu toate că timpul mi-e măsurat şi asta fiindcă 
ţin la tine, să-ţi spun: vei locui aici fără a avea de ce te teme. 
Vei fi bine tratată şi nu vei fi lipsită de nimic. Dacă mă vei sluji 
cu credinţă, vei fi răsplătită mai bine decât ai putea visa. Mă 
însărcinez eu cu căsătoria ta cu domnul de Ferrière. Mă înţelegi: 
mă însărcinez... dar numai cu condiţia să fiu mulţumită de tine... 
adică de modul cum mă vei sluji. 

— Maiestatea Voastră mi-a făcut deja onoarea de a mai mi- 
o spune, replică Fiorinda, fără a bănui în spusele ei nici cea mai 
mică urmă de zeflemea. Nu voi uita. 

Caterina o aprobă cu o uşoară înclinare a capului şi se 
îndreptă spre uşă. 

Ajunsă acolo, se opri şi, întorcându-se, îi spuse Fiorindei: 

— Apropo, nu vreau să crezi că eşti prizonieră, începând cu 
acest moment, uşile nu vor mai fi închise cu cheia. Eşti liberă să 
pleci şi să te întorci după cum vrei. 

— Pot chiar să ies din Luvru? întrebă Fiorinda cu ochii 
strălucind de bucurie. 

— Fără îndoială. Dacă am spus că eşti liberă, asta înseamnă 
că nu este nici o oprelişte. 

— Ah! Mulţumesc, doamnă. 

Pe buzele Caterinei apăru un surâs enigmatic, care ar fi 
înspăimântat pe cei care o cunoşteau. Se prefăcu că se 
gândeşte o clipă şi rosti: 


— Totuşi, s-ar putea să am nevoie de tine pe negândite. E 
vorba de probleme grave, după cum ştii. Ar fi supărător... foarte 
supărător să lipseşti tocmai atunci. 

Fiorinda continua să surâdă. Dar bucuria îi dispăruse. 
Gândea că regina nu voia s-o lase liberă. Voind să fie sigură, îi 
spuse: 

— Înainte de a ieşi, aş putea să vă anunţ, doamnă... să vă 
spun unde mă duc, pentru a putea fi găsită la caz de nevoie... 

Şi refuzul la care se aştepta sosi mascat aşa cum numai 
Caterina ştia s-o facă: 

— Ei da... Într-adevăr... Dar nu... Soarta ne joacă adeseori 
feste... S-ar putea să am nevoie de tine chiar imediat ce-ai 
ieşit... Şi atunci ar fi nevoie să fii mutată... s-ar putea pierde un 
timp mult prea preţios... Nu, hotărât lucru, ar fi mai bine să nu 
ieşi... Şi, dacă stau să mă gândesc bine, ar fi necesar să-mi fii 
aproape la orice oră din zi sau din noapte. Eşti liberă, nu mă 
dezic de asta... Dar aş fi mult mai liniştită dacă mi-ai promite că 
nu te vei mişca din această cameră. 

Fiorinda înţelese înşelătoria. Înţelese de asemenea că nu 
poate refuza cererea reginei care, în fond, era un ordin ascuns. 
Se feri aşadar să refuze şi să-şi arate nemulţumirea. 

— Ei bine, îi răspunse cu simplitate, vă promit, doamnă, să 
nu părăsesc această cameră sub nici un motiv, nici măcar un 
minut. Asta-i tot? 

Caterina şi-ar fi putut permite să atragă atenţia fetei că din 
nou pune întrebări reginei. Dar pentru moment avea altceva de 
făcut, încât îi răspunse: 

— Da, cred că da... 

Şi, subliniind: 

— Trebuie prevăzut totul. Soarta te-ar putea pune în 
prezenţa cuiva care nu face parte din suita mea. Dacă te 
întreabă... e de la sine înţeles, nu-i aşa, că te afli aici de 
bunăvoie, liberă să pleci şi să te întorci, mai ales că uşa nu-i 
încuiată? 

Fiorinda simţi ameninţarea. Făcând încă o reverență, 
răspunse reginei: 

— Voi repeta ceea ce Maiestatea Voastră mi-a spus. 

Şi după o ezitare scurtă: 

— Dar dacă se va mira că nu ies din cameră, ce să-i 
răspund? 


Gândindu-se o secundă, Caterina o sfătui: 

— Îi vei spune că nu te simţi în largul tău la curte şi că 
preferi să te ştii mai retrasă, de teama de a nu încălca într-un fel 
sau altul eticheta, fiindcă nimeni nu te-ar ierta pentru asta. 

— Aşa cum face Maiestatea Voastră, replică Fiorinda, fără 
să lase să se vadă zeflemeaua. Şi adaugă imediat: 

— Bine, doamnă, mă voi supune. 

Regina o privi câteva clipe, bănuitor, încercând să-i citească 
gândurile. 

Dar tânăra îi susţinu privirea cu siguranţa nevinovăţiei. 

Şi Caterina trebui să recunoască faptul că această figură 
surâzătoare, rămâne închisă ermetic pentru ea. Cu un gest de 
ciudă, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşa cea mică pe 
care o deschise, dispărând din cameră. 


Capitolul XV Unde Beaurevers îşi are şi el mica 
sa manevră 


Şi acum să ne întoarcem la Beaurevers. 

După ce Ferrière îl părăsise în felul acela, care cavalerului i 
se păruse cam ciudat, acesta rămase câteva clipe pe gânduri. 
Făcu o mişcare ca pentru a-l ajunge din urmă şi a-i spune: "Te 
însoțesc." Dar îşi spuse: 

"La ce bun?... Îl stingheresc, e clar... Dacă nu mi-a spus 
nimic, înseamnă că n-a vrut să-mi spună nimic." 

Şi-l privi visător cum se îndepărtează, după care se 
îndreptă cu paşi hotărâți spre Luvru unde ajunse curând. Se 
îndreptă direct spre apartamentul particular al regelui, în faţa 
căruia fu introdus imediat, fără a se fi anunţat dinainte. Favoare 
cu totul specială de care, poate, nu se mai bucura altcineva la 
Luvru. 

Era aproape ora cinci după amiază când Beaurevers îl 
părăsi pe rege, fără a-i spune că se duce s-o întâlnească pe 
Caterina. Şi poate că nu ar fi întârziat, dacă n-ar fi ezitat să facă 
acest demers. Sau cel puţin nu-şi dădea încă prea bine seama 
ce-i va spune. _ 

Caterina nu se aştepta la această vizită. In mintea sa 
neliniştită năvăliră tot soiul de întrebări. Şi totuşi, dădu ordin să 


fie primit domnul cavaler de Beaurevers şi unde mai pui, chiar în 
camera reginei. 

Când Beaurevers apăru, părea calm, sigur pe el, numai că 
figura-i părea puţin prea rece. Şi asta numai din cauză că orice 
întâlnire între Caterina şi el aducea întotdeauna cu un fel de 
duel unde şi de o parte şi de alta se schimbau lovituri dure. 

Dinspre partea sa, regina era pregătită, dar asta n-o 
împiedică să-i facă o primire cordială. 

Cavalerul aborda imediat subiectul care-l făcuse să se 
prezinte: 

— Doamnă, spuse el, întâmplarea m-a făcut să surprind o 
conversaţie, deosebit de interesantă pentru Maiestatea Voastră. 
Cred că e de datoria mea să v-o aduc la cunoştinţă. 

— Vă ascult, domnule, răspunse Caterina, atentă. 

Şi cu un aer nepăsător: 

— Dar mai întâi, care sunt acele persoane cărora le-aţi 
surprins discuţia? 

— Nu ştiu, doamnă, răspunse Beaurevers pe un ton hotărât. 

Şi cu mai multă blândeţe: 

— Le voi afla, de altfel, chiar dacă nu vi le voi spune... Să 
ne înţelegem, doamnă. Făcând acest demers, am convingerea 
că fac un imens serviciu casei voastre şi vouă în mod particular. 
Asta mi-a fost de ajuns pentru a mă hotărî să fac un lucru care, 
de altfel, îmi displace profund. Dar, vă rog, nu aşteptaţi de la 
mine să fiu şi delator. 

— Scrupulele voastre vă onorează şi le consider ca atare, 
consimţi cu graţie Caterina. Vorbiţi, domnule. Vă ascult cu cea 
mai mare atenţie. 

— Să fiţi sigură că merită, doamnă. În două cuvinte, iată 
despre ce este vorba. Este vorba de un complot menit a-l 
înlătura pe rege, fiul vostru şi de a-l înlocui cu ducele de Guise, 
care va fi proclamat rege al Franţei. 

— | se pun în seamă ducelui de Guise proiecte de prea 
mare anvergură, răspunse Caterina cu un aer neîncrezător. 

— Da, dar de această dată lucrul e serios şi merită a fi luat 
în seamă, replică Beaurevers cu tărie. Pentru scurt timp am avut 
în mână dovadă palpabilă şi neîndoielnică a realității 
complotului şi de îndemânarea uluitoare cu care a fost 
conceput. Vor reuşi, fără îndoială, dacă nu se face nimic pentru 
a-i opri cât mai este timp. 


— Despre ce este vorba, să vedem? întrebă regina, 
impresionată. 

— De un pericol ce vă ameninţă în mod personal... sau care 
ameninţă pe cineva din familia voastră... pe Henri, de exemplu. 

— Henri! strigă Caterina înspăimântată. 

— Am spus Henri? făcu Beaurevers cu aerul său cel mai 
naiv. Henri, Carol sau Francisc, ce importanţă are, doamnă? E 
vorba de moştenirea fiilor voştri, aceasta este în pericol. 

— Pe sfântul Dumnezeu! exclamă regina, care-şi reveni 
imediat, rolul meu e fixat din momentul în care e vorba de viaţa 
şi de moştenirea fiilor mei. Îi voi apăra până la ultima mea 
picătură de sânge. 

— Sunt fericit, dar nu surprins, doamnă, de a vă vedea atât 
de hotărâtă, declară cavalerul ascunzându-şi un surâs, deoarece 
o înţelesese perfect. 

După ce se reculese o clipă reluă, în timp ce Caterina îl 
asculta cu cea mai mare atenţie acum, după ce aflase că viaţa 
fiului său preferat, Henri, era ameninţată. 

— Ştiţi, doamnă, că regele a considerat că este bine să-i 
menajeze pe domnii reformaţi şi că este hotărât să meargă 
chiar mai departe pentru a şi-i apropia şi pentru a se putea 
sprijini pe ei. 

— Poate că măsura e imprudentă, spuse regina, sondând 
terenul. 

— Dimpotrivă, doamnă, e o măsură înţeleaptă, replică 
Beaurevers şi veţi fi şi voi de aceeaşi părere. Protestanţii sunt 
duşmanii familiei de Guise care doreşte să-i extermine... 
Deoarece stau în calea ambițiilor lor. Persecutându-i, după cum 
nu încetau să-l sfătuiască pe rege, rezultatul ar fi fost o revoltă, 
regele facându-şi astfel duşmani de temut. Şi n-ar fi fost departe 
ziua în care, prins între ei şi familia Guise, ar fi fost zdrobit. A 
înţeles, sau a fost făcut să înţeleagă pericolul. De aici 
schimbarea atitudinii sale faţă de protestanți. Astfel încât, de 
acum înainte regele nu mai are împotriva sa decât familia de 
Guise. Chiar mâine ar putea asmuţi împotriva lor toţi 
protestanții. Inţelegeţi aşadar că acum rolurile s-au schimbat: 
de-acum, familia de Guise se află între armata regelui şi cea a 
protestanților. Cred că nu vor putea rezista şi vor trebui să se 
supună... Dacă nu vor să fie zdrobiţi. 

— Poate... Intr-adevăr... spuse Caterina, şovăitoare. 


— Vedeţi, doamnă, familia de Guise a înţeles perfect 
pericolul care-i paşte, încât acum încearcă să pareze. 

— Cum? 

— Divizând forţele protestanților. Încercând o alianţă cu 
regele Navarrei. 

Caterina ciuli urechea. Până acum i se păruse că 
Beaurevers făcuse aluzie la cele ce se întâmplaseră la ducele de 
Saint-Germain. Fiindcă nu mai este nevoie să spunem că fusese 
perfect informată de Rospignac. Dar nu era sigură. 

— Fie, spuse ea, dar nu pot să fac nimic. 

— Eroare, doamnă, puteţi totul. Şi pentru asta mă adresez 
vouă. 

— Eu! se miră Caterina. De această dată voi sunteţi acela 
care vă înşelaţi. 

Ca şi când nici n-ar fi auzit, cavalerul continuă netulburat: 

— Susţin că numai voi, doamnă, puteţi împiedica această 
alianţă. Mai mult: puteţi face ca aceste două părţi să se desfacă 
în două partide mai ireconciliabile ca niciodată. 

— Aş fi curioasă să ştiu cum. 

— Doamnă, asta numai voi veţi hotărî. Vedeţi că interesul 
vostru personal sau, pentru a fi mai precişi, interesul 
adevăratului moştenitor al coroanei e în joc, aşa că nu mă 
îndoiesc deloc că veţi găsi mijloacele pentru a împiedica acea 
alianţă de care v-am vorbit. 

— Încă o dată vă atrag atenţia că acel interes nu mi-e 
destul de clar. 

— Tocmai asta încerc să vă demonstrez, doamnă. Şi pentru 
asta, ne vom întoarce, dacă permiteţi, la chestiunea pentru 
moment îndepărtată, a succesiunii legitime la tronul Franţei. 

Caterina deveni brusc atentă. Inţelese că trebuie să fie 
vorba de fiul ei, Henri, chiar dacă era sau nu amintit numele 
său. Beaurevers reluă: 

— Aş vrea să fiţi bine pătrunsă de ideea, doamnă, că, în 
cazul în care regele Francisc al II-lea este răsturnat de familia de 
Guise, succesiunea nu va reveni ducelui de Orleans, nu casei de 
Valois, ci casei de Guise. 

— Ei! Ei! protestă neîncrezătoare Caterina, nu credeţi că e 
cam devreme spus? Admiţând că o asemenea nenorocire i se va 
întâmpla fiului meu, actualul rege, care de altfel nu se va 


întâmpla, credeţi că sunt eu femeia care să lase ca ceilalţi doi fii 
ai săi, moştenitori legitimi ai fratelui lor, să fie jefuiţi?... 

— Sigur că le veţi apăra drepturile. Nimeni nu s-a îndoit de 
asta niciodată. Dar va fi prea târziu, doamnă... Pentru că nimeni 
nu se va bate pentru a apăra morți. 

Dintr-o dată Caterina sări în picioare, scuturată de un fior 
de groază: 

— Vreţi să spuneţi că va elimina şi pe ceilalţi doi fraţi?... Că- 
mi va asasina şi pe ceilalţi doi fii?... 

— Pe toţi dracii, doamnă, nu se vor sfii ei de atâta lucru! 
Afirmă cu tărie Beaurevers, nelăsând să se vadă faptul că a 
remarcat cum regina s-a trădat ea însăşi: toată grijă, toată 
îngrijorarea şi teama ei, se manifesta numai pentru Henri. 

Şi adăugă cu şi mai multă forţă: 

— Acum trebuie să înţelegeţi, doamnă, că Guise ăştia ştiu 
să vadă bine şi fac treburile în stil mare. Familia Valois îi 
deranjează: e simplu. Condamnă întreaga familie, cu toate 
ramificaţiile ei pentru ca atunci când vor domni, nimeni să nu-i 
acuze de uzurpare. Vorbiţi de asasinat. Vai, urât cuvânt, 
doamnă. O execuţie, da, nu un asasinat. Execuţie datorată 
condamnării unei puteri mai mari decât a voastră, doamnă şi în 
faţa căreia se vor pleca toţi supuşii voştri — sau aproape toţi. 

— Bula papală! scrâşni Caterina, pierzându-şi capul în faţa 
amenințării cu moartea a fiului ei. 

— Şi Beaurevers îşi spuse în sine: 

"Ei bine, eram sigur că ştii istoria asta tot aşa de bine ca şi 
mine!" 

Şi cu voce tare, cu un aer nepăsător: 

— Da, doamnă, bulă. Văd, că aţi fost informată. 

— Nu, răspunse Caterina, care-şi dăduse seama prea târziu 
de greşeala comisă. N-am fost informată de nimeni. Numai că 
am auzit nişte zvonuri care spuneau că domnii de Guise au 
solicitat sau urmau să solicite intervenţia Papei. Se mai vorbea 
şi de o bulă. Nimeni nu spunea sau, nu ştia despre ce este 
vorba. Dar voi, cavalere, dacă vorbiţi cu atâta siguranţă despre 
ea, înseamnă că ştiţi ce conţinea! 

Surâzând de explicaţiile încurcate pe care regina încerca să 
i le dea, Beaurevers replică: 


— La începutul discuţiei am avut onoarea de a vă spune că 
am ţinut în mână dovadă palpabilă a complotului. Spunând 
aceasta, făceam aluzie la faimoasa bulă. 

Caterina ştia asta chiar înainte ca el să i-o spună. Numai că 
atunci nu acorda bulei acea importanţă pe care i-o vedea acum. 
Şi cu vocea ei blândă: 

— Aşa încât, spuse ea, voi trebuie să ştiţi mai bine decât 
oricare altul, conţinutul ei. Şi sper că mă veţi informa şi pe mine. 

— Cu intenţia asta am şi venit. Doamnă, papa dă tronul 
Franţei ducelui de Guise, eliminând familia Valois ca nedemnă 
să domnească. 

— Asta ştiam, mărturisi Caterina. Dar, familia Valois... Asta- 
mi pare destul de nelămurit. Se poate ta... 

— Nu doamnă, o întrerupse Beaurevers cu asprime, nu-i 
posibilă nici o cruţare a vreunuia din ei. Papa precizează şi 
numeşte pe cei trei urmaşi eventuali: Carol, Henri şi Francisc. A 
lăsat anatema asupra lor... Ordonă credincioşilor să-i izgonească 
şi să-i ucidă ca pe nişte animale turbate... Inţelegeţi, doamnă: 
animale  turbate. Acordă dinainte iertarea păcatelor şi 
binecuvântarea sa celor ce vor elibera lumea de ameninţarea 
celor trei monştri. 

— Sunteţi sigur de ce spuneţi, domnule? întrebă Caterina 
cu buzele strânse şi ochii-i aruncând flăcări amenințătoare. 

— Foarte sigur, doamnă, repetă Beaurevers pe un ton rece. 

Şi adăugă cu o nepăsare suverană: 

— Doamnă, asta constituie pericolul direct de care sunteţi 
ameninţată. Am crezut că e de datoria mea să vă avertizez. Am 
făcut-o. Nu mai am nimic de adăugat. 

— Cum! Fiul meu trebuie să fie ucis ca un animal turbat, 
numai cu scopul că tronul să revină domnului de Guise? 

"Si domnul de Guise îşi închipuie că-l voi lăsa s-o facă!... 
Prostul, neghiobul, imbecilul, asasin mizerabil!... Să-mi ucidă 
fiul, să-l jefuiască!... Haida-de! Numai să încerce!... Dacă n-are 
nici cea mai mică idee de ce e în stare o mamă pentru a-şi 
apăra copilul, mă însărcinez să-i arăt eu!... Şi mai întâi de toate, 
ca început, alianţa lor cu Bourbonii nu se va mai face... Asta mă 
priveşte pe mine... la te uită, ducii ăştia de Lorrena cred că le 
voi permite să-şi întărească forţele pentru a-mi zdrobi fiul!..." 

Se sculase din fotoliu şi străbătea în lung şi-n lat oratoriul, 
cu paşi repezi, cuvintele-i ieşind din gât ca nişte gemete surde. 


Beaurevers se retrăsese într-un colţ. Vedea că regina uitase 
cu totul de prezenţa sa acolo. O privea cu o atenţie deosebită, 
spunându-şi: 

"S-a trezit tigroaica, iată cum îşi scoate ghearele şi-şi arată 
colții... Feriţi-vă, de Guise!... Curând va sări asupra lor şi nu-i va 
cruța". 

Deodată Caterina se linişti. Probabil că găsise o manevră 
care putea para lovitura ce o ameninţa, acționând la rândul său 
mai dur. Intră în acțiune. In aceste momente îşi regăsea calmul 
şi sângele rece care o făcea atât de temută. Uitând că pentru 
scurt răstimp şi-a arătat sufletul în goliciunea lui, îşi puse din 
nou masca, reintrând în rol: 

— Informaţiile pe care mi le-aţi dat, spuse ea, sunt deosebit 
de preţioase... Intr-adevăr preţioase... şi asta-mi schimbă radical 
opiniile. N-am fost bine informată asupra acestei afaceri. Nu 
credeam că regele să fie ameninţat. Dar fiindcă se află în 
pericol, rolul meu e vital. Nu ştiu încă ce voi face. Dar ceea ce 
ştiu, ce vă pot asigura, este că, atâta timp cât trăiesc, niciodată, 
niciodată înţelegeţi, ducii de Guise nu vor lua locul fiilor mei. 

Şi pronunţă această frază cu atâta hotărâre, încât 
Beaurevers îşi spuse: 

"Ei bine, sunt liniştit: în timp ce Caterina va lucra pentru a 
dărâma ceea ce a construit chiar ea din umbră, eu mă pot 
consacra în întregime apărării regelui care, peste scurtă vreme 
va fi mai ameninţat că niciodată. Asta-i tot ce doream." 


Capitolul XVI Unde Beaurevers îşi arată colții 


În cele din urmă, Caterina îşi dădu seama că datora cel 
puţin o mulţumire omului care şi era de acord cu asta, tocmai 
salvase viaţa fiului său, Henri... Singurul care conta pentru ea. 
Nu era zgârcită cu complimentele, aşa încât spuse cu o voce 
foarte amabilă: 

— Domnule de Beaurevers, mi-aţi făcut un serviciu imens 
pe care nu-l voi uita niciodată, credeţi-mă. Din adâncul inimii 
mele vă mulțumesc. Oricărui altcuiva i-aş fi oferit o 
recompensă... Dar ştiu că voi n-aţi accepta-o, ceea ce mă face 
să mă abtin. 


— Maiestatea Voastră se înşeală. Pentru prima dată, aş 
avea ceva să vă cer. Indrăznesc să sper că regina îmi va 
îndeplini rugămintea. 

— Îmi spuneam eu că superbul vostru dezinteres nu poate 
dura la infinit... Vorbiţi, cavalere şi dacă nu ţine decât de mine... 

— Mai întâi de toate ţin să vă spun, doamnă, că la urma- 
urmei, tocmai am salvat viaţa fiului vostru preferat... Singurul pe 
care-l iubiţi. 

— Nu spun nu... Puteţi cere oricât de mult. Dar în ce 
priveşte pretenţia că fiul meu Henri e singurul pe care-l iubesc, 
e o calomnie nedemnă şi mă mir să o aud şi din gura voastră. 

Cu un calm înfricoşător, Beaurevers ripostă: 

— Doamnă, puteţi vorbi altora de "nedemnă calomnie", nu 
mie. Ştiu ce spun, când spun că fiul vostru Henri, al cărui nume 
nu l-am pronunţat, este singurul pe care-l iubiţi. Şi ştiţi că spun 
adevărul. Sunt gata să vă dau dovezi, dacă le doriţi. 

Caterina îl văzu foarte hotărât. Dar nu înţelegea totuşi ce 
motive avea de-şi schimbase atitudinea. Dar înţelegea că o 
ameninţă. Şi nu era femeia care să dea înapoi, încât îi răspunse 
cu agresivitate: 

— Ei! Şi ce aţi putea spune, Dumnezeule?... Să vedem, sunt 
curioasă să ştiu. Aştept precizări. 

— lată-le, doamnă, replică Beaurevers cu răceală. Dovada 
că fiul vostru Henri este singurul pe care-l iubiţi, este că e un 
copil făcut din dragoste. Tatăl acestui copil... 

— Domnule! îl întrerupse Caterina cu un urlet de furie. 

— Se numeşte Gabriel de Montgomery, continuă implacabil 
cavalerul. Dovada că-l iubiţi numai pe el, este faptul că v-aţi dus 
la Nostradamus, tatăl meu, pentru a-i cere să consulte astrele şi 
să vă spună dacă acest copil va fi rege, în detrimentul fraţilor 
săi mai mari, aparent condamnaţi de boală... Mă aflam acolo, 
doamnă, chiar dacă nu m-aţi văzut. Eu însă am văzut şi am auzit 
totul... Să mai precizăm ceva: de când a devenit rege, au avut 
loc numeroase atentate, misterioase de altfel, îndreptate 
împotriva lui Francisc al II-lea. Atentatul de la poarta Nesle a fost 
organizat de Rospignac care vă aparţine. Am dovada. Acela de 
dată mai recentă, de la Pre-aux-Clercs: organizat de Rospignac, 
la ordinele voastre şi de conivenţă cu ducii de Guise. Am 
dovada. Când o tânără a sosit aici, la Luvru pentru a-l anunţa pe 
Griffon de pericolul în care se află regele, tânăra a fost 


împiedicată să-şi îndeplinească misiunea de ofiţerul de la 
poartă. O creatură a voastră, doamnă, care nu a acţionat astfel 
decât în urma ordinelor voastre. Am dovada. De altfel a fost 
alungat de la curte ca un josnic spion ce era. In fine, o ultimă 
precizare: această conspirație a ducilor de Guise împreună cu 
ducele de Saint-Germain — vedeţi că joc cu cărţile pe masă şi că 
spun lucrurilor pe nume — această faimoasă conspirație pe care 
eu aveam aerul că v-o dezvălui, dar pe care o cunoaşteţi tot atât 
de bine ca şi mine, dat fiind faptul că aţi pus-o la cale şi căreia, 
din umbră, îi ţineţi firele. Am dovada. Toată această acumulare 
de crime împotriva regelui, e opera voastră. Şi totul cu unicul 
scop de a-l elimina, pentru ca fiul vostru, Henri, să mai urce o 
treaptă spre tron. Acum sunteţi destul de lămurită, doamnă? 

Caterina ascultase tot acest rechizitoriu aproape fără voia 
sa. Sentimentele dezlănţuite în ea de toate aceste acuzaţii 
aruncate în faţă o făcuse să nu poată scoate o vorbă sau să facă 
un gest. 

Pe faţa-i devenită lividă nu tresărea nici un muşchi. Numai 
ochii-i scăpărători, aţintiţi asupra cavalerului mai arătau că încă 
trăieşte, dar aceşti ochi vorbeau un limbaj de o înfricoşătoare 
ameninţare. 

Când Beaurevers termină de vorbit, ea încă nu-şi revenise. 
În cele din urmă reuşi să pronunţe câteva cuvinte, într-un urlet 
furios care nu mai avea nimic omenesc în el: 

— Tâlhar mizerabil, îndrăzneşti să insulţi regina... mama 
regelui!... Vreau... călăul... Interogatoriul... Chinurile cele mai... 

De acum cuvintele-i ţâşneau de pe buze cu o asemenea 
impetuozitate, încât nu mai reuşea să alcătuiască fraze 
coerente. 

Şi se opri pentru a-şi trage răsuflarea. 

Mai rece ca oricând, Beaurevers o privea cu cea mai mare 
atenţie, spunându-şi: 

"Atenţie, iată momentul critic. Dacă şovăi, dacă mă încurc, 
dacă mă poticnesc, sunt pierdut... O singură acuzaţie adusă de 
mine ar fi suficientă pentru a-mi zbura capul dacă nu o pot 
dovedi. Trebuie ca regina să fie convinsă că pot." 

Caterina îşi revenise. O mânie rece, înfricoşătoare, o făcea 
să tremure. Voi să cheme. Dar clopoţelul şi ciocănelul de abanos 
se aflau pe o măsuţă. Aceasta, din neglijenţă, nu se afla în 
apropierea reginei. 


Atunci Caterina se sculă cu greutate şi se îndreptă spre 
măsuţă. 

Beaurevers îi înţelese intenţia şi nu mai ezită. 

— Ce vreţi să faceţi, doamnă? întrebă cu un calm 
înfricoşător. 

Şi răspunzând el însuşi: 

— Să vă chemaţi comandantul gărzii. Să-i daţi ordinul de a 
mă aresta... O mai mare neîndemânare nici n-aţi putea comite 
într-o asemenea împrejurare. 

Fără să se grăbească şi fără ca gestul său să pară o 
provocare, cu un pas ferm şi liniştit de parcă ar fi îndeplinit o 
acţiune banală, se îndreptă spre măsuţă, o luă şi o depuse în 
faţa reginei care rămase uluită şi neliniştită. 

Apoi, apucând ciocănelul, i-l întinse, spunându-i: 

— Uitaţi, doamnă, chemaţi... Dar înainte de a suna, gândiţi- 
vă bine. Intrebaţi-vă dacă eu sunt cumva omul care, venind aici, 
nu şi-a luat măsuri de precauţie. 

— Demone! 

— Să ne gândim puţin, sunteţi de acord? Vreţi să ordonaţi 
să fiu arestat. Perfect. Căpitanul vostru se prezintă şi eu îi 
predau spada... Numai că, la rândul meu îi arăt un ordin semnat 
de însuşi regele, care spune că în cazul în care sunt arestat, să 
fiu condus imediat în faţa regelui. 

In acest timp îşi desfăcu haina şi băgă mâna sub pieptar, ca 
pentru a scoate ordinul despre care vorbea. Dar i-ar fi fost greu 
să-l şi arate, deoarece un asemenea ordin nici măcar nu exista. 

Totuşi Caterina, crezând în existenţa acestuia, nu mai 
apucă ciocănelul. 

Beaurevers continuă cu mai multă hotărâre: 

— Căpitanul vostru se va supune ordinului regelui, aşa cum 
mai înainte s-a supus celui dat de voi. Cred că nu vă îndoiţi de 
acest lucru şi mă va conduce înaintea regelui. Va trebui să veniţi 
şi voi, doamnă. Vă veţi plânge de mine. Eu va trebui să-mi 
susţin acuzaţiile... şi-mi voi prezenta dovezile. Fiţi liniştită, 
doamnă, lucrurile se vor lămuri repede, dar nu în sensul dorit de 
voi. 

Caterina, care rămase în picioare în faţa cavalerului, se 
prăbuşi în fotoliu, picioarele nemaiascultând-o. O sudoare de 
gheaţă îi cuprinse capul. 


Beaurevers nu-şi arătă bucuria. Depuse cu blândeţe 
ciocănelul pe măsuţă, în faţa ei. Era sigur că de acum, nici nu se 
va mai atinge de el. Cu braţele încrucişate pe piept aştepta 
încrezător. 

Caterina gândea profund. Nu se credea încă învinsă. 
Deodată ochii i se fixară cu insistenţă asupra ciocănelului. 

Beaurevers n-o pierdea din ochi. Se putea crede că-i citeşte 
în suflet ca într-o carte larg deschisă, deoarece pronunţă cu 
răceală: 

— Înţeleg, doamnă: la ce bun o arestare care poate să vă 
fie periculoasă? Un mizerabil a îndrăznit să insulte regină în 
propria ei cameră. Pe el! Să fie ucis ca un câine turbat. Şi zece, 
douăzeci de spadasini vor năvăli asupra lui. Mai încet cu asta, 
doamnă. Aţi văzut destul de bine că nu mă las ucis cu uşurinţă! 

Furioasă că gândurile i-au fost ghicite, Caterina bombăni 
printre dinţi: 

— Demonul ăsta are, ca şi tatăl său, darul de a citi 
gândurile! 

Cum rezistenţa reginei începuse să-l enerveze, Beaurevers 
spuse cu mai multă asprime: 

— Nu voi fi ucis de la prima lovitură. Şi lupta va face 
zgomot... Mă angajez să fac eu singur un zgomot mai mare 
decât douăzeci de haimanale... O luptă în camera Maiestăţii 
Sale, regina-mamă, ce scandal şi ce agitaţie, de asemenea... 
Dar tot Luvrul, în frunte cu regele, va sosi în camera asta. 

Tăcu un moment, pentru a-i da răgazul să-şi imagineze 
tabloul, după care sfârşi: 

— E tot ce-mi doresc. Lume, multă lume în jurul meu pentru 
a mă auzi spunând şi dovedind că regina Caterina de Medicis, ca 
soţie a fost adulteră. Ca mamă, a complotat şi încă o mai face, 
pentru a-şi ucidă fiul, regele Francisc al Il-lea. Caterina de 
Médicis, adulteră şi regicidă... Cunoaşteţi, doamnă, pedeapsa ce 
se aplică regicizilor?... La dracu, parcă vă aud: regele nu-şi 
poate trimite pe eşafod propria mamă. Sigur, doamnă, dar 
există mii de posibilităţi pentru a scăpa în linişte de un 
criminal... Şi apoi, fiul vostru Henri?... Când nu-i mai veţi fi de 
ajutor, când va cunoaşte adevărul, credeţi că regele va mai 
tolera prezenţa unui intrus în familia sa?... Ah! Bietul Henri, 
victimă nevinovată a greşelilor mamei sale, nu va trece mult 
timp şi va dormi ultimul său somn între cele patru scânduri ale 


sicriului... Poate acelaşi sicriu pe care i-l pregăteaţi fratelui său, 
regele. 

— Destul!... urlă Caterina, zdrobită de înspăimântătoarea 
viziune a fiului său iubit care, livid, îngheţat, ţeapăn, zăcea în 
COŞCIUg. 

De această dată, Beaurevers înţelese că era definitiv 
îmblânzită. Nu mai adăugă nici un cuvânt. Şi-şi reluă atitudinea 
respectuoasă pe care i-o impunea eticheta pe care până atunci 
o călcase în picioare cu o îndrăzneală care ar fi putut să-l coste 
scump. 

Învinsă, Caterina nu mai încercă să o ia pe ocolite. 

— Ei bine, spuse ea după o tăcere scurtă, spuneți ce 
pretindeti din partea mea. 

Şi sublinie cuvântul. 

Beaurevers îl acceptă fără ca măcar să tresară. Şi 
discutând ca de la egal la egal, spuse: 

— Doamnă, voi vorbi de-a dreptul. Este cel mai sigur mijloc 
de a se ajunge la o înţelegere rapidă. Doriţi moartea regelui. Eu 
unul, nu. Înţeleg şi găsesc firesc, să încercaţi să mă ucideţi, 
fiindcă eu sunt obstacolul care ameninţă planurile voastre. Dar 
nu mai înţeleg şi nici nu admit, să încercaţi să loviți în prietenii 
mei, care sunt nevinovaţi şi care nu ne cunosc lupta. 

— Cum asta! se miră Caterina, nu despre voi vreţi să-mi 
vorbiţi? Cereţi pentru prietenii voştri? 

— Da, doamnă, pentru prietenii mei. Şi pentru că aţi folosit 
acest cuvânt, doresc să nu-i mai faceţi responsabili pe ei pentru 
ceea ce fac eu şi să nu vă răzbunaţi pe ei pentru necazurile pe 
care vi le cauzez eu. 

— Nu am bănuit o asemenea cerere. De altfel, o consider 
îndreptăţită. Dar trebuie să-mi spuneţi numele acestor prieteni. 

— E vorba de contele de Ferrière şi de logodnică sa, 
Fiorinda, doamnă, replică Beaurevers. 

— Ferrière, Fiorinda, exclamă Caterina cu un aer surprins, 
de altfel admirabil jucat, dar bine, n-am nici un motiv să le 
doresc răul! 

— Ah, doamnă, vă rog, deveni nerăbdător tânărul, să nu 
reîncepem fineţurile. Ferrière m-a ajutat să-l salvez pe rege. Şi 
aţi aflat-o... Fiorinda a transmis un mesaj lui Griffon. Aţi aflat-o şi 
pe asta. lată că, acum, Ferrière dispare în mod subit şi Fiorinda, 


răpită din ordinul vostru, este adusă la Luvru, unde se află 
sechestrată şi acum. 

— E drept că tânăra a fost adusă aici împotriva voinţei sale. 
Dar acum vrea să rămână aici, e dorinţa ei. Nu e deloc 
sechestrată, deoarece are libertatea de a circula prin palat, de a 
ieşi când vrea şi de a se întoarce când vrea. Dacă nu pleacă, 
asta e numai din cauză că, având fantezia de a o consulta, va 
câştiga o adevărată avere. Ce vedeţi misterios aici? 

— Şi atunci, făcu neîncrezător Beaurevers, sunteţi de acord 
să-i fac o vizită? 

— Desigur. Cum ieşiţi din camera mea, traversaţi oratoriul 
şi anticamera şi vă veţi afla pe coridor. Luaţi-o la dreapta şi 
bateţi în a cincea uşă pe partea dreaptă. Acolo se află Fiorinda. 

Şi cum Beaurevers o privea insistent, spuse cu o răbdare 
nesfârşita: 

— De ce vă temeţi? Că, profitând de drumul pe care-l veţi 
străbate până la ea, eu să exercit cine ştie ce presiuni asupra 
ei? Dacă asta credeţi treceţi prin cabinetul meu de toaletă. Dă 
direct în camera ocupată de tânără. 

Perplex, Beaurevers îşi spunea: 

"Să fie de bună credinţă de acesta dată? Se arată mult prea 
înţelegătoare..." 

Caterina reluă: 

— În ce-l priveşte pe domnul Ferrière, a venit să mă vadă în 
legătură cu Fiorinda. E un cavaler desăvârşit care mi-a plăcut 
foarte mult. După ce i-am spus tot ce v-am spus şi vouă, a avut 
o lungă convorbire, între patru ochi, cu logodnica sa. Nu-i vreau 
nici un rău, dimpotrivă, aşa încât m-am oferit de bună voie să 
intervin pe lângă tatăl său pentru a-l convinge să consimtă la 
căsătoria lui, deoarece vedeam că viaţa vicontelui depinde de 
această căsătorie. Nu vă pot spune mai mult de atât, fiindcă nu 
ştiu mai mult. De altfel, vicontele a ieşit liber din Luvru. 

Beaurevers ştia asta, deoarece îl văzuse pe Ferrière chiar la 
ieşirea din palat. Se gândi: 

"N-am aflat nimic... Trebuie să mă mulţumesc cu ce-mi 
spune. Dar se înşeală dacă poate să creadă că suntem chit. Nu, 
pe toţi dracii, o supraveghez eu..." 

Şi cu voce tare, crezând că o pune în încurcătură: 

— Doamnă, puteţi să-mi juraţi pe capul fiului vostru, Henri, 
că nu veţi întreprinde nimic împotriva lui Ferrière şi a Fiorindei? 


Fără cea mai mică ezitare, ea repetă, întinzând mâna: 

— Vă jur pe capul fiului meu, Henri, că nu voi întreprinde 
nimic împotriva lui Ferrière şi a Fiorindei. 

Beaurevers fu uluit de uşurinţa cu care regina îi execută 
dorinţele. Ştia că un jurământ care angaja viaţa fiului ei cel mai 
iubit, era sfânt pentru Caterina. Ar fi trebuit să se simtă perfect 
asigurat. Dar se simţea mai neliniştit că înainte, fără ca măcar 
să ştie de ce. 

Şi totuşi, trebuia să se mulţumească cu jurământul pe care 
chiar el i-l ceruse şi pe care regina îl repetase întocmai în 
termenii ceruţi de el. 

— Ei bine, spuse el pe un ton totuşi neliniştit, consider 
jurământul făcut. Acum trebuie să vă vorbesc de ducele de 
Saint-Germain. Ducele, doamnă, este un om bătrân şi, pe 
deasupra, cinstit. Dacă n-ar fi fost înşelat în mod nedemn de 
Rospignac şi ducii de Guise, niciodată nu ar fi intrat într-o 
asemenea conspirație. 

— Domnule, îi răspunse Caterina în mod serios, vă asigur 
că nu am nimic împotriva ducelui de Saint-Germain. Vă asigur 
că n-am făcut şi nu voi face nimic împotriva lui. Şi deci, dacă 
reuşeşte să iasă cu faţa curată din afacerea în care a intrat, nu 
voi face nimic pentru a-l împiedica. Ba mai mult: am reflectat şi 
am ajuns la concluzia că numai cu concursul ducelui de Saint- 
Germain vor reuşi fraţii de Guise. Şi atunci, interesul meu este 
să-l despart de ei. Vă promit că voi pune să fie chemat şi voi 
căuta să-l conving cum se poate mai bine, de altfel e în interesul 
meu şi dacă voi reuşi să-l conving, adică dacă reuşesc să-l fac 
să părăsească partida de Guise pentru a se alătura nouă, cum 
fusese la început, ei bine, va fi salvat. Mai mult nu pot promite. 

— Asta mi-e de-ajuns, doamnă, spuse Beaurevers, care 
vedea că asupra acestui punct Caterina era sinceră. 

Şi adăugă: 

— Şi acum, doamnă, îmi permiteţi s-o văd pe Fiorinda? V-aş 
cere permisiunea să trec prin cabinetul vostru. Nu pentru că n- 
aş avea încredere, doamnă, fiţi încredinţată, dar este destul de 
târziu şi timpul meu e preţios. 

Fără să se opună, cu cel mai grațios zâmbet, regina 
consimţi: 

— Duceţi-vă, domnule. 


Beaurevers se înclină în faţa ei şi se îndreptă spre uşa 
şifonierului pe care o văzuse deschisă. 

— Nu pe acolo, îl avertiză liniştită Caterina; cabinetul acela 
n-are nici o ieşire. Uşa aceea, închisă, pe care o vedeţi, mai 
încolo. Aceea este. 

Imediat ce uşa se închise în urma lui Beaurevers, Caterina 
se repezi la ea şi trase zăvorul. 

După care se strecură repede în şifonier. Ferestruica era 
deschisă. Privind pe acolo, îl zări pe Beaurevers care tocmai 
intră în camera Fiorindei. Dar cu toată dorinţa ei, nu reuşi să 
audă nimic din scurtă conversaţie care avu loc între cei doi 
tineri. Beaurevers ştia că trebuie să fie neîncrezător. 


Capitolul XVII Unde Caterina semnează un ordin 
la cererea lui Beaurevers 


Beaurevers plecase gânditor. 

Şi cum timpul trecuse destul de repede şi noaptea se 
apropia, părăsise Luvrul unde nu mai avea ce face pentru 
moment şi se întoarse acasă, în strada Froidemantel. 

Se culcă şi adormi imediat. A doua zi dimineaţa, după ce-şi 
făcu toaleta, Beaurevers exclamă bucuros: 

— Pe bunul Dumnezeu, dacă doamna Caterina a dat ordinul 
ca Ferrière să fie închis, tot ea va semnă şi ordinul de eliberare. 
E simplu. 

Ştiind aproape tot ce trebuia să ştie şi după ce-şi luă toate 
măsurile pentru că regina să n-o bănuiască pe Fiorinda, 
cavalerul se prezentă în faţa Caterinei. 

De această dată, regina, care mai slăbise puţin 
supravegherea Fiorindei, îl primi în oratoriul său. 

Beaurevers începu printr-o lovitură directă, potrivit felului 
său, spunându-i cu un aer rece: 

— Doamnă, am aflat că vicontele de Ferrière este închis la 
Bastilia. Se află acolo de ieri. Încă din timpul în care vă vorbeam 
despre el. S-a dus acolo din ordinul vostru. Şi e păzit din ordinul 
vostru... Şi asta, doamnă, în ciuda jurământului pe care mi l-aţi 
făcut de a nu întreprinde nimic împotriva lui... jurământ pe care 
l-aţi făcut pe capul fiului vostru Henri. 


— E drept, domnul de Ferriere e deţinut la Bastilia din 
ordinul meu... Dar nu văd legătura între acest fapt şi jurământul 
care l-am făcut. Puteţi să-mi spuneţi cu ce am încălcat acest 
jurământ? 

— Doamnă, aţi jurat... 

— Ah! Dar sunteţi extraordinar, domnule, îl întrerupse 
Caterina. Ce mi-aţi cerut, domnule? Trebuie să vă reamintesc, 
deoarece văd că memoria vă trădează: "Juraţi, mi-aţi spus, că 
nu veți întreprinde nimic împotriva lui Ferrière şi a Fiorindei." Şi 
am jurat, fără şovăire, repetând textual cuvintele voastre. Dacă 
mi-ati fi spus: "Juraţi că n-aţi întreprins nimic", n-aş fi jurat. 

— Ah! Da! murmură Beaurevers, înţeleg. 

— Puțin cam târziu, îl zeflemisi Caterina. N-am întreprins şi 
nu voi întreprinde nimic împotriva domnului de Ferrière atâta 
timp cât se află sub protecţia jurământului meu. Dar pentru ce 
am făcut înaintea acestui jurământ, înţelegeţi, e cu totul 
altceva. Ceea ce s-a făcut, s-a făcut. Aşa încât, tot ce poate 
decurge din ce s-a făcut înainte de acest jurământ, nu-mi poate 
fi reproşat. 

— E drept, mărturisi cu sinceritate Beaurevers, am acţionat 
ca un neghiob. 

Câteva clipe o privi cu sinceră admiraţie. Atâta duplicitate 
întortocheată i se părea aproape imposibilă. 

Caterina nu-şi arătă satisfacția. Rămase calmă, rece, atentă 
la ce va urma. 

— Acum, că v-am demonstrat că nu mi-am călcat 
jurământul, sper că nu veţi mai pomeni de asta. 

Aceste cuvinte, rostite pe un ton de gheaţă, ar fi făcut să 
dea înapoi şi pe cel mai îndrăzneţ om. Dar Beaurevers, după 
cum ştim, nu auzea şi nu înţelegea nimic atunci când nu voia să 
audă şi să înţeleagă. Aşa încât, cu aerul său cel mai naiv 
exclamă. 

— Dimpotrivă, doamnă, permiteţi-mi să vă vorbesc. Trebuie 
să ştiţi că mi-e cu totul imposibil să ştiu că acest biet Ferrière 
plânge la Bastilia pentru că a încercat să-l împiedice pe 
Rospignac să ne prăjească pe mine şi pe altcineva, pe care îl 
cunoaşteţi destul de bine, într-o anumită casă din Pré-aux- 
Clercs, pe care o cunoaşteţi, cu siguranţă... Fiindcă numai din 
această cauză aţi lovit în Ferriere. Atunci mi-am spus că, dacă 


Ferrière se află la Bastilia din cauza mea, am datoria de a-l 
scoate de acolo. Mi se pare drept doamnă. 

— Da, surâse Caterina. Şi adăugă: 

— Scoateţi-l de acolo dacă puteţi. 

— Voi face tot ce pot, răspunse Beaurevers care părea 
nesigur pe el. Nenorocirea este că nu se iese prea uşor din 
Bastilia... 

Văzându-l nehotărât, Caterina ridică din umeri ca pentru a 
spune: 

"N-am nici o putere." 

— Ba dimpotrivă, doamnă, puteţi foarte mult, spuse 
cavalerul cu surâsul său zeflemitor. Ferriere se află la Bastilia 
din ordinul vostru. Am aflat că numai un ordin semnat de voi ÎI 
poate elibera. 

— Şi credeţi că voi semna un asemenea ordin? Tonul cu 
care rostise Cuvintele arăta clar că nu va face niciodată aşa 
ceva. Şi Beaurevers înţelese acest lucru. Dar se făcu că nu 
pricepe şi spuse pe tonul său naiv: 

— Sigur că da. Chiar mi-am spus: Maiestatea Sa, regina, m- 
a asigurat de atâtea ori că ar fi fericită să se achite faţă de mine 
de serviciile pe care i le-am făcut, ei şi casei regale. lată că 
ocazia pe care o căuta s-a găsit. Sigur, Maiestatea Sa, care mi-a 
oferit recompense uriaşe, mai mari decât meritam, Maiestatea 
Să se va înduioşa văzând că mă socotesc răsplătit iertând un 
om, care de altfel e nevinovat. 

Scoţând din centură un pergament, îl desfăcu liniştit şi-l 
dădu Caterinei, uluită de atâta îndrăzneală: 

— Eram atât de sigur de bunăvoința voastră, reluă el, încât 
n-am ezitat să aduc la semnat ordinul pregătit dinainte. 

Şi-l depuse cu respect în faţa reginei, explicându-i cu 
amabilitate: 

— Regina nu are de adăugat decât câteva cuvinte şi să 
semneze. 

Şi adăugă: 

— Rog cu umilinţă pe Maiestatea Voastră să-mi acorde 
această favoare, neînsemnată de altfel, dar căreia eu îi acord o 
importanţă deosebită. 

Atât în gesturile cât şi în cuvintele sale nu puteai vedea 
nimic care să nu fie curtenitor. Totul respecta cu stricteţe 


eticheta. Dar în vocea să se făceau simţite anumite accente 
care sunau neplăcut în urechile Caterinei. 

— Şi dacă refuz? spuse aceasta privindu-l în faţă. Spunând 
acestea, brava. Ba mai mult: încerca să-l provoace pentru a afla 
până unde e hotărât să meargă. Poate că voia să-l oblige să-şi 
formuleze mai clar amenințările, care până atunci îi fuseseră 
arătate doar într-o stare latentă. 

Dar Beaurevers îşi avea planul făcut dinainte şi-l urmă 
neabătut. Se mulţumi să-i facă o plecăciune adâncă şi, fără ca 
cineva să-şi dea seama dacă o spune în râs sau în serios, spuse: 

— Regina a binevoit să-mi dea cuvântul de mai multe ori. Şi 
ştiu că regina acordă o înaltă onoare cuvântului dat. 

Caterina luă pergamentul, îl citi şi-l aşeză în faţa ei. Întinse 
mâna, luă pana şi medită timp îndelungat. 

Brusc, înmuie pana în cerneală şi scrise repede câteva 
rânduri, surâzând enigmatic. In josul paginii, sub cuvintele pe 
care tocmai le scrisese, semnă. După care întinse pergamentul 
cavalerului, spunându-i: 

— lată! 

Luând pergamentul, Beaurevers citi: 


"Domnul de Ferriere să fie pus în libertate, imposibil. 
Ţinerea lui la Bastilia după cum s-a convenit." 


Caterina 


Beaurevers nu spuse nimic. Pe faţa să nu tresări nici un 
muşchi. Numai că, oricât de puternică şi de hotărâtă ar fi fost, 
Caterina simţi un fior de groază văzând privirea acestuia. 

Cu aceeaşi linişte, Beaurevers reciti ordinul pentru a doua 
oară. 

Caterina se aştepta la o explozie de furie şi era pregătită să 
cheme în ajutor. 

Şi, totuşi, spre marea ei mirare şi satisfacţie, de ce să nu o 
spunem, Beaurevers nu făcu nici cea mai mică observaţie. Nu 
scoase nici măcar un cuvânt. Foarte liniştit, împături 
pergamentul şi-l puse la centură. 

După care făcu o plecăciune în faţa Caterinei care se 
întreba dacă nu cumva visează şi-i spuse cu aceeaşi linişte: 


— Am onoarea să prezint Maiestăţii Voastre umilele mele 
omagii. 

Şi ieşi. 

Pentru moment, Caterina rămase fără grai. După care se 
lăsă pe spate în fotoliu şi izbucni într-un hohot de râs nebun, 
irezistibil. 

— Cine şi-ar fi închipuit că fanfaronul ăsta a fost pe cale să 
mă înspăimânte! exclamă ea. 

În timp ce Caterina se felicita că rezistase pretențiilor 
cavalerului, acesta se îndreptă cu paşi repezi spre apartamentul 
regelui. Nu intră, ci se opri în anticameră, unde se afla nelipsitul 
Griffon. După un minut ieşi, îndreptându-se spre Bastilia. 

Ajuns în faţa guvernatorului, Beaurevers scoase din centură 
ordinul Caterinei şi i-l arătă acestuia. Acelaşi ordin? De bună 
seamă. Beaurevers nu-l falsificase şi nici nu încercase să-l 
ascundă. Era ordinul care spunea că domnul Ferrière să fie 
reţinut în continuare la Bastilia. Nu schimbase nici măcar un 
cuvânt. 

Citind ordinul guvernatorului nu-şi ascunse mirarea 
bombănind: 

— Ce nevoie mai era să mi se spună de două ori acelaşi 
lucru în ce-l priveşte pe prizonier. Ştiu că peste câteva zile 
trebuie să-l eliberez. 

Sub aerul său calm şi rece, Beaurevers fierbea de 
nerăbdare. Tremura la gândul că o întâmplare nefericită îl va 
face să dea greş tocmai acum când era atât de aproape de 
ţintă. Şi-i spuse: 

— Prizonierul trebuie să-mi fie predat imediat. Vă voi 
semna de primire şi din acest moment eu răspund de el cu 
capul. 

Vorbea că să spună ceva. Sau poate spera ca aceste 
cuvinte îl vor face pe guvernator să reacționeze. 

Dar în cuvintele sale, guvernatorul desluşi un sens ascuns, 
la care nu se gândise, deoarece îi răspunse cu o voce 
înţelegătoare, în şoaptă: 

— Înţeleg, regina se teme că prizonierul nu e în siguranţă 
aici şi vrea să-l ducă în altă parte. 

Văzând că aerul său misterios a prins, luă o figură şi mai 
misterioasă şi murmură: 


— N-ar fi trebuit să vă spun, dar fiindcă aţi ghicit... V-aş fi 
deosebit de recunoscător, domnule, dacă aţi scurta 
formalităţile... Am de făcut un drum destul de lung şi aş dori să 
ajung înainte de căderea nopţii... Nu vă ascund că mi-e teamă 
ca prizonierul să evadeze pe drum. 

— Inţeleg, pe toţi dracii! Regina ţine mult la acest prizonier! 
declară naiv guvernatorul. 

Şi cu un glas sinistru: 

— Şi totuşi, puteţi spune reginei că prizonierul ar fi fost în 
siguranţă deplină şi aici. Poţi să dispari din Bastilia fără a lăsa 
nici o urmă, ca din oricare altă închisoare. Slavă domnului, avem 
tot ce ne trebuie. Şi-n ce-l priveşte pe acest prizonier, toate 
măsurile fuseseră luate conform ordinelor primite. Niciodată nu 
s-ar fi ştiut ce s-a întâmplat cu el. 

Auzind aceste cuvinte care-i arătau ce l-ar fi aşteptat pe 
Ferrière, Beaurevers se simţi străbătut de un fior. Şi-şi spuse: 

"Pe toţi dracii, prietene, cred că te-am scos din ghearele 
Caterinei tocmai la timp." 

Cum Beaurevers plăcuse guvernatorului Bastiliei, acesta 
scurtă cât putu formalităţile. 

In mai puţin de o jumătate de oră, Ferrière era scos din 
celula sa şi adus în sala în care Beaurevers îl aştepta 
nerăbdător. 

Sigur că, văzându-l pe cavaler, prima mişcare a vicontelui a 
fost să se repeadă spre el. Dar o privire semnificativă a acestuia 
îl ţintiri pe loc. 

Pe scurt, în mai puţin de o oră de la intrarea sa în Bastilia, 
Beaurevers ieşi, ţinându-l pe Ferrière de braţ, nu ca un prieten, 
ci ca pe un prizonier asupra căruia veghezi neîntrerupt. 

Dar asta până când ajunseră în strada Saint-Antoine, 
departe de fortăreaţa blestemată unde reuşiră să respire în 
voie. De abia acolo, cavalerul exclamă bucuros: 

— Şi acum, viconte, mă puteţi îmbrăţişa fără teamă. După 
ce se îmbrăţişară ca doi prieteni adevăraţi, care au trecut 
împreună prin greutăţi care i-au legat pe vecie, Ferrière îl 
năpădi cu întrebările, la care cavalerul îi răspunse liniştit: 

— După cum aţi auzit, a sunat ora cinci. E ora la care 
oamenii de obicei cinează. Veniţi să cinaţi cu mine în strada 
Froidemantel şi acolo voi răspunde tuturor întrebărilor voastre. 
De acord? 


— De acord, acceptă Ferrière, fără a se lăsa rugat de două 
ori. 

Se prinseră de braţ, de această dată ca doi prieteni ce erau 
şi se îndreptară spre locuinţa lui Beaurevers, discutând despre 
tot felul de nimicuri. 

Se făcuse mai mult de ora şase când cei doi sosiră la 
destinaţie.  Văzându-l pe  viconte întunecat, preocupat, 
Beaurevers se hotărî să-l oprească peste noapte la el. Îl părăsi 
pentru o clipă pentru a da ordinele necesare, după care se 
întoarse. Aceste câteva minute de absenţă, Ferrière le socoti 
lungi cât orele, într-atât era de grăbit să afle veşti, în primul 
rând despre Fiorinda. 

In privinţa acestui punct, Beaurevers îl asigură că fata nu 
are de ce se teme. Liniştit, cel puţin din partea asta, Ferrière 
aborda fără întârziere subiectul care-i stătea pe inimă. 

— Cavalere, întrebă el, cu un ordin al reginei am fost 
eliberat? 

— Da, îi răspunse scurt Beaurevers, fără nici cea mai mică 
ezitare. 

Ferrière suspină uşurat. Începea să se simtă în largul său. Şi 
totuşi, cum nu îndrăznea să creadă în norocul său, insistă: 

— Şi atunci, înseamnă că reginei datorez acest serviciu? Ei 
trebuie să-i mulţumesc? 

— Nu datoraţi nimic Caterinei. Mă înţelegeţi? Nimic. 

— Păi, dacă ordinul venea din partea reginei, cum puteţi 
spune că nu-i datorez nimic?... 

— La dracu! îl întrerupse Beaurevers, stingherit. Ei bine, 
adevărul este că ordinul Caterinei spunea... contrariul a ceea ce 
am făcut eu... Pe toţi dracii, trebuia să vă las să mucegăiţi în 
Bastilia?... Nu, asta nu se putea... şi atunci, am făcut şi eu ce am 
putut... Ei, acum aţi aflat. 

"Vai, da, din păcate!" suspină Ferrière în sinea sa. Şi cu 
voce tare strângându-i mâna: 

— Aşadar, prieten viteaz şi generos, vouă vă datorez 
eliberarea mea... 

— Ei, da! bombăni Beaurevers agasat, dar ştii, iubitul meu 
că ai un aer uluit de tot aflând că mie-mi datorezi eliberarea şi 
nu doamnei Caterina? 

Observaţia era adevărată. Bietul Ferrière, uluit, într-adevăr, 
îşi spunea: 


"Deci nu Caterina, Beaurevers a fost acela care m-a 
eliberat!... Înseamnă că tatăl meu va fi ucis. Dacă nu vreau să 
fiu sperjur, trebuie să mă prezint Caterinei şi să mă supun 
ordinelor sale, chiar dacă mă va închide din nou. Şi aşa voi face, 
la dracu, chiar dacă perspectiva nu-i chiar atât de plăcută. Dar, 
chiar dacă mi-aş lăsa pielea acolo, nu se va putea spune că un 
Ferriere nu şi-a ţinut cuvântul." 

Tocmai în acel moment, celor doi tineri li se anunţă că cina 
e servită, drept care trecură în sufragerie. 

Domnii de Trinquemaille, de Strapafar, de Bouracan şi de 
Corpodibale străluceau prin absenţa lor. Politicos, Ferrière se 
interesă de ei şi Beaurevers îi răspunse că "aceşti beţivi înrăiţi 
întârzie în vreo cârciumă sau, dacă nu, în braţele vreunor femei 
din Val d'Amour sau Champ Flory." Ceea ce, poate, era puţin 
exagerat. 

Oricum, cu toate necazurile sale ce-l copleşeau, Ferrière 
făcu onorurile cinei servite cu toată cinstea. Această cină, era de 
altfel atât de formidabilă, încât vicontele nu exagera cu nimic 
atunci când declară că de multă vreme nu mai văzuse aşa ceva. 


Capitolul XVIII Punct şi virgulă 


A doua zi dimineaţă Ferriere intră în camera prietenului 
său. Cum nu era înarmat, îl rugă pe Beaurevers să-i împrumute 
un pumnal şi o spadă. 

Alegând dintr-o colecţie de arme, cu toate minunate, 
cavalerul luă o spadă lungă şi puternică şi un pumnal tot atât de 
excelent. Dându-i-le, îi ceru vicontelui să le păstreze în 
amintirea sa. 

După ce-i mulţumi, Ferrière îl anunţă pe cavaler că este 
obligat să plece cât de curând. 

— Dacă nu sunt indiscret, viconte, pot să vă întreb unde 
vreţi să mergeţi? 

— La Luvru, îi răspunse sincer Ferrière; 

— În ciuda tuturor celor ce v-am povestit ieri? 

—  Ascultaţi, cavalere, spuse Ferrière cu blândeţe, 
presupunem că aţi fi în locul meu... să presupunem 


OWN 
Oc oo 


domnişoara Florise, logodnica voastră, s-ar găsi în locul 
Fiorindei... Ce-aţi face?... 

— Da, aveţi dreptate... Aş face exact ceea ce vreţi să faceţi 
voi acum. 

Şi Ferrière plecă. 

Imediat ieşi şi Beaurevers, urmărindu-l de departe. 

Când, câteva minute mai târziu, i se anunţă Caterinei că 
domnul viconte de Ferrière solicită onoarea unei audienţe 
particulare, regina fu atât de surprinsă încât puse să-i fie repetat 
numele şi titlul, crezând, la început, că-i vorba de o greşeală. 

Sub masca impasibilităţii, era cuprinsă de o furie care 
creştea tot mai mult. 

"Aşadar, mizerabilul de Beaurevers a reuşit să-şi elibereze 
prietenul!... Dar cum, cum a făcut?... Ordinul, pe cât de clar era, 
era fără echivoc... Cum de i-a păcălit?... Cum de n-am fost 
anunţată până acum? Cum îmi respectă guvernatorul Bastiliei 
instrucţiunile?... Şi de ce, fiind liber, vine încoace?... Să-mi facă 
în ciudă, fără îndoială... Oamenii ăştia sunt uluitori!... Şi mai ales 
Beaurevers, pe care-l credeam îmblânzit!..." 

Şi cu voce tare, având un accent ascuns de ameninţare: 

— Ei bine, viconte, prietenul vostru, domnul de Beaurevers 
v-a deschis porţile Bastiliei? 

— Da, doamnă, îi răspunse acesta liniştit. Şi după cum 
vedeţi am venit să vă aud ordinele. 

— Ce spuneţi? 

— Spun, doamnă, că am aflat că aceste porţi s-au deschis 
împotriva voinţei Maiestăţii Voastre. Şi atunci, deoarece mi-am 
dat cuvântul că mă voi supune ordinelor voastre, am venit 
pentru a vă spune: Maiestatea Voastră doreşte să mă întorc 
pentru a mă constitui prizonier la Bastilia? Preferaţi să mă 
încarceraţi în altă închisoare? Voi merge unde-mi va spune 
Maiestatea Voastră, fiindcă încă vă mai sunt prizonier. 

— Aşadar, domnule, spuse regina, aţi venit să vă puneţi la 
dispoziţia mea... când vă era atât de uşor să dispăreţi? 

— Doamnă spuse acesta mândru, un Ferriere este sclavul 
propriului său cuvânt. 

— Oh! îl complimentă Caterina, ceea ce faceţi voi e foarte 
nobil... dar nu mă surprinde că o faceţi. 

— Aştept ordinele reginei, spuse vicontele pe un ton rece. 


— Cred că, faţă de un gentilom care acţionează cu atâta 
nobleţe, trebuie să arăţi o oarecare condescendenţă. Nu e vorba 
de a vă mai încarcera într-o închisoare oarecare. V-am găsit una 
demnă de voi. 

Şi, lăsându-l în suspans câteva clipe, continuă: 

— Veţi rămâne aici. 

— La Luvru! exclamă Ferrière, plăcut surprins. 

— Da, la Luvru, îi confirmă regina. lau totul asupra mea. 
Discut eu cu regele. 

Ferrière se înclină în semn de recunoştinţă, făcând gestul 
de a-şi scoate spada şi pumnalul primite de la Beaurevers. Dar 
Caterina îl opri, spunându-i vehement: 

— Ah, nu, asta nu, domnule, păstraţi-vă armele. Aici sunteţi 
prizonier doar pe cuvânt... Ştiu de acum că acest cuvânt pe care 
vi l-aţi dat, vă păzeşte cu mult mai bine decât ar fi făcut-o cele 
mai groase ziduri şi temnicerii cei mai atenţi. 

Ferrière îşi băgă spada înapoi în teacă, vizibil mulţumit. 

După ce-l privi cu atenţie, Caterina reluă, subliniind 
cuvintele: 

— Sunteţi prizonier, dar totuşi veţi lăsa să se înţeleagă că 
sunteţi liber. Nimeni, mă înţelegeţi, domnule, nimeni nu trebuie 
să bănuiască ceva. Suntem înţeleşi, nu? 

— Doamnă, v-am dat cuvântul meu. E inutil să insistaţi. 

Şi, la rândul său, privind-o ţintă în ochi: 

— Doamnă, îmi permit să remarc faptul că mi-am ţinut 
cuvântul cu sfinţenie. Fiţi sigură că aşa va fi şi pe viitor. Pot să 
îndrăznesc să cred că Maiestatea Voastră îşi va ţine cuvântul în 
ceea ce priveşte viaţa tatălui meu? 

— Domnule, am impresia că nu interpretaţi cum se cuvine 
convenţia noastră, îi replică regina. N-am spus că răspund de 
viaţa tatălui vostru. Am spus că va fi tratat cu menajamente. ŞI 
mi-am ţinut cuvântul. Tatăl vostru n-a fost deranjat cu nimic, ba 
mai mult, e liber. Mă angajez că aşa va fi atâta timp cât se va 
menţine convenţia noastră, adică atâta timp cât veţi fi un 
ostatec pentru rege. Nu trebuie să-mi cereţi mai mult decât am 
promis. 

— Doamnă, poate că m-am exprimat eu în mod greşit: am 
vrut să spun că mă bizuiam pe promisiunea că tatăl meu va fi 
tratat cu toată consideraţia... până când şi-ar fi demonstrat 
nevinovăția... lucru care nu va întârzia, desigur. 


Mulţumindu-se să-l aprobe cu un gest scurt, Caterina 
continuă: 

— Voi pune să vi se pregătească un apartament. Şi aşa 
cum doriţi, va fi destul de îndepărtat de al meu, ca să nu vă 
simţiţi deranjat. Ceea ce vă cer este de a nu-l părăsi. Dacă 
cineva se miră văzându-vă că nu părăsiţi palatul, îi veţi spune, 
de exemplu, că rămâneţi aici deoarece logodnica voastră este în 
slujba mea. 

Prinzând mingea din zbor, Ferrière o imploră: 

— Maiestatea Voastră va avea bunăvoința să-mi aprobe o 
scurtă întrevedere cu logodnica mea? 

— Desigur, consimţi Caterina fără să ezite, asta va face 
credibilă explicaţia pe care o veţi da celui ce o va cere. 

Încurajat de acest prim succes, Ferrière, nerăbdător ca 
orice îndrăgostit, profită de ocazie pentru a cere permisiunea s- 
o vadă pe Fiorinda din când în când, insinuând că în acest mod 
s-ar putea demonstra că amândoi sunt liberi şi că au rămas în 
Luvru prin voinţa lor. 

Dar de această dată Caterina se arătă mai puţin dispusă la 
aşa ceva. Fără să-l refuze de-a dreptul, se mulţumi să-i spună că 
mai trebuie să se gândească. După care lovi clopoţelul. Când 
intră doamna de onoare, îi spuse privind-o fix: 

— Vedeţi dacă tânăra care e găzduită în camera vecină 
apartamentului meu îl poate primi pe domnul de Ferriere. 

Şi cu un surâs, îi spuse: 

— Duceţi-vă, domnule. 

Mulţumindu-i, Ferrière se înclină în faţa reginei şi se 
îndreptă spre uşă. 

În spatele său, fără ca vicontele să bănuiască ceva, 
Caterina, în şoaptă, dădu un ordin scurt celei care trebuia să-l 
conducă la Fiorinda. 

Ca urmare a acestui ordin, Ferrière fu condus mai întâi într- 
un cabinet destul de mic şi lăsat singur. 

În timp ce vicontele aştepta, Caterina sună din nou şi 
ordonă scurt: 

— Căutaţi-l pe domnul cavaler de Beaurevers şi aduceţi-mi- 
|! 

Cavalerul fu găsit destul de repede şi în mai puţin de zece 
minute se prezentă în faţa reginei. 


— Domnul de Ferrière tocmai m-a părăsit, spuse brusc 
Caterina. 

— Sper că nu i s-a întâmplat nimic rău! 

— Nu cred. Cred că acum se află lângă logodnica sa, 
deoarece mi-a cerut permisiunea s-o vadă. 

Beaurevers înţelese că, fără a lăsa impresia, regina îi dădea 
aceste explicaţii pentru a-l linişti. Nemulțumit, răspunse cu o 
răceală amenințătoare: 

— Şi permiteţi-mi să adaug: sper că nici nu i se va întâmpla 
ceva rău. 

— Vă înţeleg, surâse Caterina. Dar am alte griji, mult mai 
importante decât să mă ocup de domnul de Ferrière. Şi fiindcă 
datorită vouă, e liber, aşa să rămână. La urma urmei, puţin îmi 
pasă. 

De această dată, Beaurevers trebui să accepte, ceea ce şi 
făcu, înclinându-se. 

Cu un aer nepăsător, Caterina reluă: 

— V-am chemat, domnule, pentru a-mi satisface o 
curiozitate care nu-mi dă pace, o mărturisesc. lată despre ce 
este vorba: că domnul de Ferrière a ieşit din Bastilia datorită 
vouă, e neîndoielnic. Dar, la urma-urmei, nu se iese chiar aşa de 
uşor de acolo. Nu aţi făcut uz de arme... Aş fi auzit ceva, îmi 
închipui. Şi evenimentul ar fi făcut ceva zgomot. Asta înseamnă 
că v-aţi servit de ordinul pe care vi-l dădusem eu... Dar de aici 
încolo, nu mai înţeleg nimic. Ordinul era clar şi spunea că 
domnul de Ferrière nu trebuie să iasă din închisoare şi nu să i se 
dea drumul... Aţi contrafăcut cumva acest ordin?... Aţi comis 
oare un fals? Să însemne asta că aveţi talentul de a imita 
scrierea unor persoane? 

— Nu, doamnă, răspunse liniştit Beaurevers, nu am 
falsificat scrisul Maiestăţii Voastre. M-am servit de ordinul pe 
care mi l-aţi dat, fără a-i schimba măcar o silabă. N-am comis 
nici un fals. 

— Şi totuşi, deveni nerăbdătoare Caterina, vicontele a fost 
pus în libertate când eu ordonasem de fapt să fie ţinut închis. E 
vorba de magie?... Asta doresc să-mi explicaţi domnule. 

— Dar nu-i vorba de nici un fel de magie, doamnă; pur şi 
simplu am eliminat un punct care mă deranja, punându-l în locul 
unei virgule, care şi ea, de asemenea, mă deranja. 

— O virgulă şi un punct? se miră Caterina făcând ochii mari. 


Cu aceeaşi naivitate pe care şi-o lua când dorea să-şi 
dezarmeze interlocutorul, dar cu o satisfacție vizibilă, 
Beaurevers începu să explice: 

— Veţi înţelege imediat, doamnă: ordinul spunea: domnul 
de Ferrière să fie pus în libertate, virgulă, imposibil, punct. 
Ţinerea lui La Bastilia, etc. N-am făcut decât să elimin punctul 
care se afla după cuvântul imposibil şi să-l pun în locul virgulei 
care se afla în faţa acestui cuvânt. Şi am obţinut următorul text: 
domnul de Ferrière să fie pus în libertate, punct. Înţelegeţi acum 
doamnă, punct. Fraza se sfârşeşte. După care urmează o a doua 
frază care o confirmă pe prima: imposibil ţinerea lui etc... Vedeţi 
cât de simplu a fost? Şi cuvântul "fals" e mult prea mult pentru o 
bagatelă ca asta. 

— Ei da, bine jucat, domnule de Beaurevers... hotărât lucru, 
sunteţi un om de spirit. 

— Compliment preţios, doamnă, spuse el, dar trebuie să 
recunosc că Maiestatea Voastră, fără să-şi dea seama, mi-a dat 
ideea acestui subterfugiu. 

— Eul! se miră Caterina. 

— Voi, doamnă, întări cavalerul... Niciodată nu m-aş fi 
gândit la asemenea subtilităţii dacă nu mi-aţi fi trezit spiritul 
explicându-mi acest jurământ, apropo de Ferrière. 

— Ah! exclamă regina, gânditoare. Şi, cu bunăvoință: 

— Ei bine, acum suntem la egalitate, domnule. 


Capitolul XIX Caterina spune ceea ce vrea 


Trecuseră mai bine de cincisprezece zile de când Fiorinda 
era prizonieră la Luvru şi Caterina încă nu-i spusese ceea ce 
aşteaptă din partea ei. 

Ori, se pare că acest moment venise, deoarece regina, de 
câteva zile, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului cu 
Fiorinda, făcându-i o curte vicleană. Şi această mare dragoste 
pe care i-o arăta părea că se înteţeşte pe zi ce trece. Şi într- 
adevăr, în fiecare zi îi dădea câte o nouă dovadă de încredere. 


Într-una din zile, simțindu-se indispusă. Caterina se retrase 
în camera sa în timpul după-amiezii, neprimind în preajma sa 
decât pe Fiorinda, pentru a-i ţine companie. 

Spre sfârşitul după-amiezii, în cameră intră o tânără de 
serviciu, ţinând în mână o sticlă plină. Cu conţinutul sticlei, 
umplu o carafă de cristal prinsă într-o lucrătură de argint cizelat, 
carafa care se afla pe măsuţa de noapte. După ce carafă fu 
plină, fata o acoperi cu capacul de argint, după care făcu cele 
trei reverenţe şi se retrase, fără a scoate un cuvânt. 

Caterina nici măcar nu o privise. La rândul său, nici Fiorinda 
nu-i acordase prea mare atenţie. 

Regina se hotărâse să-i explice fetei — parţial, desigur — 
ceea ce doreşte de la ea, numai după ce o pregătise timp 
îndelungat şi după ce se convinsese de devotamentul şi 
supunerea sa. Şi care era dorinţa reginei, după cum îi explicase 
Fiorindei: 

Pentru a o tachina pe o doamnă, al cărui nume nu i-l 
spusese, Caterina îi cerea fetei să-i ghicească, ca şi când iar fi 
citit în palmă, anumite lucruri pe care urma să i le spună la 
momentul hotărât. 

De cum îl întâlni pe Beaurevers, care o vizita în mod 
regulat, în fiecare zi, Fiorinda îi repetă, cuvânt cu cuvânt, tot ce-i 
spusese regina. 

Reflectând câteva secunde, Beaurevers spuse pe un ton 
rece: 

— Să fiu spânzurat dacă nu-i vorba de Maria Stuart, regina 
Franţei şi a Scoției. Din păcate, nu ştiu ce vrea să-ţi ceară 
Caterina. Tot ce pot să-ţi spun şi nu trebuie să pierzi din vedere, 
este că, oricare ar fi maşinaţia în care urmează să ai rolul 
principal şi oricare ar fi persoana împotriva căreia vă fi 
îndreptată, în mod aparent, această maşinaţie, în fond, regele 
este cel vizat. 

— La asta mă gândisem şi eu, murmură Fiorinda. 

Beaurevers o privi drept în ochi. Oare reuşea el să-i 
citească mai bine în suflet decât ar fi făcut-o chiar ea? Aşa se 
pare, deoarece, după ce o privi cu atenţie, trăsăturile i se 
destinseră şi-i surâse cu blândeţe. 

Aplecându-se spre tânără, îi sărută fruntea, un sărut frăţesc 
şi ieşi fără a mai spune ceva. 


Tot restul zilei, Fiorinda fu destul de agitată, străbătând 
cameră într-un continuu du-te-vino. 

înţelegea că se apropie momentul în care trebuia să-şi 
asume o hotărâre decisivă. Ştia că viaţa îi este în joc, viaţă care 
putea fi suprimată cu uşurinţă dacă hotărârea pe care ar fi luat- 
o n-ar fi fost pe placul Caterinei. 

A doua zi, regina îşi făcu cunoscute dorinţele: 

Doamna care era vorba să fie tachinată, nu era alta decât 
Maria Stuart, regina Franţei. Beaurevers nu se înşelase. Şi 
Caterina-i spuse ce trebuie să-i ghicească, în aparenţă era 
simplu, de altfel. Dar în realitate, putea să aibă consecinţe 
grave, poate chiar înfricoşătoare. 

Pentru ultima oară, Caterina o privi pe Fiorinda cu atenţie, 
bănuitoare. Văzând-o că pare hotărâtă, surâse şi-i spuse simplu: 

— Să mergem. 

Peste câteva minute, Fiorinda se afla în prezenţa Mariei 
Stuart, sub privirile inchizitoriale ale Caterinei de Medicis care, 
conducând-o până acolo n-o mai părăsea. 

Tinerei regine îi plăcu Fiorinda, aşa încât, primirea pe care 
i-o făcu a fost una din cele mai prieteneşti. Şi simplitatea, 
sinceritatea şi prietenia acestei primiri, o făcu pe Fiorinda să se 
simtă în largul său, de parcă s-ar fi aflat în faţa unei prietene. 

Stingherită la culme se tot întreba: 

"Ce trebuie să fac, pentru numele lui Dumnezeu? Dacă aş 
asculta ordinul, ar însemna să fac ceva rău... acestei fiinţe atât 
de graţioase, de gingaşă, atât de bună şi de puţin mândră... 
Dacă n-aş executa ordinul, ar însemna să mor... Şi n-aş vrea să 
mor acum, în zorii tinereţii..." 

În timp ce se zbuciumă aşa, Caterina surâdea, cu un surâs 
puţin înţepător. 

Întinzând mâna Fiorindei, Maria îi spuse, râzând puţin 
stingherită: 

— Sper să nu-mi preziceţi prea multe nenorociri! 

Cu tot râsul său, cu toată siguranţa de care făcea paradă 
vocea-i trăda teama ascunsă. 

Fiorinda tresări. Cuvintele tinerei regine i se părură un 
avertisment dat, dar de care nici măcar nu avea habar. Îi luă 
palma şi începu să i-o cerceteze cu atenţie. 


În realitate, biata fată nici măcar nu vedea mână albă şi 
fină pe care o ţinea într-a sa. In capul ei auzea o singură 
întrebare pe care şi-o repeta neîncetat: 

"Ce-i de făcut?" 

Şi nu ajungea decât la una şi aceeaşi soluţie: să moară... la 
şaptesprezece ani! 

Şi-n timp ce ea încă mai ezita, se deschise o uşă şi în pragul 
ei apăru regele. 

Această intrare neaşteptată, o făcu pe Caterina să se 
încrunte, aruncând nurorii sale o privire bănuitoare. Din această 
privire îi fu de ajuns pentru a se convinge că tânără regină 
habar nu avea de vizită. Şi într-adevăr, Maria Stuart nu-şi 
ascunse bucuria şi plăcerea văzându-şi soţul, figura ei surprinsă 
arătând că nu se aştepta să fie vizitată. 

În schimb, Fiorinda întâmpinase sosirea regelui cu un 
suspin de uşurare: era un moment de pauză pentru ea şi de 
care avea mare nevoie. Şi la o adică, în situaţia neplăcută în 
care se găsea câteva minute câştigate puteau însemna salvarea 
să. Profită pentru a-şi mai reveni şi pentru a-l studia pe rege. Şi- 
şi dădu seama. 

"Cum de nu l-am recunoscut în contele de Luvru?... Asta 
numai din cauza mustăţii false, care-l făcea de nerecunoscut şi 
care putea deruta pe oricine." 

Francisc păru că nici măcar n-o vede pe Fiorinda care, din 
discreţie, se trăsese într-un colţ. 

Se plecă ceremonios în faţa mamei sale şi-i sărută mâna. 
La fel, sărută şi mâna soţiei sale. Dar Fiorinda îşi dădu seama de 
diferenţa gestului. Încetineala cu care sărută mâna soţiei, trăda 
îndrăgostitul. 

Şi totuşi, oricât de bucuroasă ar fi fost, Maria Stuart se 
simţea puţin neliniştită. Şi asta numai din cauza Caterinei, a 
cărei prezenţă o îngheţa întotdeauna şi care insistase în mod 
deosebit ca regele să nu afle nimic despre această acţiune. 

În ce o priveşte, Caterina, oricât de stăpâna ar fi fost pe ea, 
nu-şi putu ascunde ciuda la sosirea neaşteptată a regelui. 

E de la sine înţeles că Francisc nu venise întâmplător, ci 
trimis de Beaurevers. 

— Ei, ei, ce complotaţi în lipsa mea? spuse el zâmbind 
vesel. Se pare că prezenţa mea vă deranjează întru câtva. 


Caterina îşi muşcă buzele, înțelegând că trebuia să 
continue dacă nu voia să-şi atragă nemulţumirea, ba chiar minia 
regelui. Făcu semn Fiorindei, care înainta şi, cu acea graţie care 
la ea avea un farmec deosebit, îi spuse fiului său, cu un aer cam 
forţat: 

— Francisc, te rog, nu mă certa prea tare... Tânăra aceasta 
este o ghicitoare al cărei renume este atât de uriaş în Paris, 
încât am auzit şi eu... poate chiar şi voi... numele său este 
Fiorinda. 

Fiorinda făcu o reverență care, în mod cert, nu avea nimic 
în ea din reverenţele care se făceau la curte, dar pe care, cele 
trei ilustre persoane o admirară ca nişte desăvârşiţi cunoscători. 

La rândul său, Francisc o salută de parcă s-ar fi adresat 
unei mari doamne şi, surâzând cu amabilitate: 

— Fiorinda!... Într-adevăr, doamnă, numele mi-e cunoscut... 
Am auzit vorbindu-se... 

Şi adresându-se fetei: 

— Nu vă cunoşteam, doamnă (şi insistă asupra cuvântului). 
Acum, după ce v-am văzut, înţeleg de ce parizienii vă numesc 
Frumoasa Fiorinda. 

Şi, adresându-se Caterinei, care aştepta nepăsătoare: 

— Deci, doamnă, aţi vrut s-o consultaţi pe această regină a 
prezicătoarelor, spuse el. 

— Da, Francisc. Şi am fost atât de interesată de ce mi-a 
spus, încât am avut ideea s-o aduc la palat, explică Caterina. 

— Excelentă idee. 

— Să înţeleg că nu te deranjează?... Chiar vrei ca Fiorinda 
să-i citească în palmă soţiei tale? 

— Aş fi chiar încântat... cu condiţia să asist şi eu. Caterina 
făcu o figură semnificativă. Pe jumătate înciudat, Francisc, care- 
şi înţelese mama, spuse: 

— Chiar sunt de prisos? 

Crezând că poate scăpa de el, regina-i spuse, afectând un 
ton aproape sever: 

— În asemenea cazuri, un soţ e de prisos întotdeauna. 

Dar Francisc nu venise pentru a se lăsa învins. Urma deci 
să-şi impună voinţa. Maria Stuart, care nu-i cunoştea intenţia, îi 
apucă mâna şi-l imploră în şoaptă: 

— Rămâi, Francisc... mi-e atât de frică. 


Şi-n timp ce-i spunea aceste cuvinte, surâdea, dar vocea-i 
tremura uşor. 

Văzând-o neliniştită, o prinse în braţe cu un gest spontan şi- 
i spuse cu acea voce pe care numai îndrăgostiţii o pot avea: 

— Ţi-e frică, iubirea, mea?... De ce? 

Lăsându-şi capul pe umărul soţului ca şi când i-ar fi fost 
jenă de o asemenea copilărie, mărturisi cu un râs nervos: 

— Mi-e teamă de ce-mi va dezvălui această copilă 
fermecătoare. 

— Ce copilărie, încercă s-o liniştească Francisc. Dar nu-şi 
putu stăpâni o tresărire, într-atât i se păru de minunat instinctul 
care-o făcea pe Maria Stuart să ghicească pericolul ce-o 
ameninţa. Şi ochii săi o priviră pe Fiorinda. 

O văzu cum urmăreşte scena cu respiraţia tăiată şi-şi dădu 
seama că fata înţelesese tot. 

O secundă, lungă cât o oră, o privi drept în ochi. 

Depărtându-se cu blândeţe de soţia sa şi luând-o de mână, 
o conduse în faţa Fiorindei şi-i puse mâna în aceea a tinerei. 

Apoi, privind din nou cu intensitate pe frumoasa 
prezicătoare, îi spuse cu aceeaşi blândeţe: 

— Nu-ţi fie teamă de nimic, dragostea mea. Eu ştiu că 
Fiorinda nu a făcut rău niciodată, nimănui... Şi mai ştiu că nu 
vrea să înceapă tocmai cu tine. 

Fiorindei i se păru că aceste cuvinte aveau un sens ascuns, 
care-i era adresat tocmai ei. Ridicându-şi ochii luminoşi spre 
Francisc, prea emoţionată pentru a vorbi, îşi înclină capul uşor, 
în semn de aprobare. 

Dar acest moment de emoție a fost destul de scurt. 
Aproape imediat îşi ridică fruntea şi faţa-i deveni veselă şi 
zeflemitoare ca de obicei. 

Şi Maria Stuart poate chiar şi Francisc, se simţiră liniştiţi pe 
deplin. 

Fiorinda îşi îndreptă privirile spre Caterina într-un mod 
natural, fără teamă. 

Aceasta crezu că i se cere o ultimă confirmare a ordinelor 
anterioare. Şi făcu din nou un semn poruncitor. Privirea-i 
amenințătoare pe care o îndreptă spre tânără spunea în mod 
clar ce o aşteaptă dacă o trădează. 

Şi Fiorinda-i surâse cu blândeţe. 

Se hotărâse să-şi spună prezicerea. 


Capitolul XX Recompensa 


În cel mai simplu mod, fără a căuta nici un efect anume, 
surâzând tot timpul, Fiorinda spuse absolut totul contrar celor 
ce-i ordonase Caterina să spună. 

Pretinsele sale dezvăluiri provocară Mariei Stuart o 
asemenea fericire încât, uitând de prezenţa soacrei sale, se 
atârnă de gâtul lui Francisc, la fel de fericit ca ea şi, 
îmbrăţişându-l, îi spuse: 

— Ah! lubitule, cât de fericită sunt. 

În tot acest timp, Fiorinda o privea pe Caterina. Aceasta se 
trăsese puţin mai într-o parte, fără ca măcar să clipească. 
Surâdea cu blândeţe şi dădea din cap, cu un aer visător, părând 
că împărtăşeşte bucuria copilărească a copiilor săi. In sinea ei, 
Fiorinda îşi spuse: 

"Doamne, ce actriţă!... Dacă n-aş şti ce ştiu şi eu aş fi 
păcălită de aerele ei de dragoste maternă!... Dar nu te voi lăsa, 
doamnă Caterina şi, fiindcă tot trebuie să plătesc cu viaţa ceea 
ce tu numeşti trădare, voi merge până la capăt şi-l voi avertiza 
pe rege de toate uneltirile tale... Oricât aş fi de condamnată, nu 
mă poţi ucide decât o singură dată, la urma-urmei." 

Şi timp de un sfert de oră răspunse cu cea mai mare 
bunăvoință tuturor întrebărilor pe care regele şi regina binevoiră 
a i le pune. 

La un moment dat, ca şi când ar fi făcut o descoperire de 
seamă, Fiorinda exclamă: 

— Ah! lată un punct negrul... E o primejdie care vă 
ameninţă!... 

Şi, văzând o umbră apărând pe fruntea regelui, se grăbi să 
adauge: 

— Indrăznesc să v-o spun deoarece văd că în final va fi 
învinsă. 

Văzându-i cum se liniştesc, ghici în continuare, cu o mare 
gravitate, pentru a-i impresiona, ceea ce se şi întâmpla, de 
altfel: 

— Dragostea voastră este tot ce aveţi mai de preţ pe 
lume... Văd ură, furie, gelozie, toate iscate de dragostea voastră 


şi asta în anturajul vostru, cel mai apropiat. Aveţi grijă, păziţi-vă 
dragostea, fiindcă numai prin dragostea voastră puteţi fi 
înfrânți. Văd cum în jurul vostru se construiesc tot felul de 
uneltiri. Veţi triumfa, vă repet, dar vegheaţi, păziţi-vă, îndoiţi-vă 
de toţi şi de toate... Am spus şi o repet. 

Dând acest ultim argument, îşi aţintise ochii în ochii lui 
Francisc, care înţelese că lui i se adresa în mod special şi că 
făcea aluzie la unele persoane din cele mai apropiate, pe care le 
cunoştea destul de bine. 

Cu un gest uşor din cap îi dădu de înţeles că mesajul a fost 
primit şi-i mulţumi cu un surâs. 

Caterina continua să surâdă în acelaşi mod enigmatic. 

Şedinţa fiind terminată, Caterina se sculă şi se apropie de 
nora sa, întrebând-o pe un ton de bucurie triumfătoare: 

— Ei bine, fiica mea, ce spui de mica prezicătoare? 

Fericită, Maria Stuart exclamă: 

— Spun, doamnă, că sunt deosebit de încântată. 

— V-am spus că această mică Fiorinda e uluitor de 
surprinzătoare, surâse regina. 

Şi, fixând-o pe tânăra cu o privire tăioasă, repetă cu o 
insistenţă stranie: 

— Da, uluitor de surprinzătoare, într-adevăr. Aceste cuvinte 
puteau trece drept un compliment, dar în realitate, ceea ce 
Caterina găsea uluitor, era faptul că această fată umilă 
consimţise să-şi sacrifice viaţa pentru fericirea regelui... Şi asta 
îi depăşea puterea de înţelegere. 

Fiorinda-i ghici gândul. Şi începu să râdă cu râsul ei vesel şi 
cristalin. Nici nu se îndoia de faptul că, din momentul în care se 
hotărâse să nu mai asculte de ordinul primit de la Caterina, era, 
într-adevăr surprinzătoare. Nici nu bănuia cât de curajoasă se 
dovedea arătând acea nepăsare veselă, mai curajoasă chiar 
decât cei mai viteji războinici. 

Francisc se apropie de Fiorinda. Privind-o cu insistenţă, 
subliniind cuvintele, ca pentru a-i da de înţeles că le dă o 
valoare deosebită, îi spuse fetei: 

— V-aţi demonstrat arta care, trebuie s-o recunosc, e puţin 
neliniştitoare pentru un profan, cu o deosebită măiestrie şi cu 
tact. Laudele mele sunt palide pentru a dovedi acest lucru. Vă 
mulţumesc şi vă sunt deosebit de recunoscător. Niciodată nu voi 
uita acest lucru şi asta v-o promite regele. 


A 


Scoţându-şi colierul, îl petrecu în jurul gâtului Fiorindei, 
spunându-i: 

— Păstraţi această bijuterie în amintirea acestei seri. Şi încă 
mă socotesc dator. 

În acest timp, Maria Stuart discuta cu Caterina care se 
făcea că-i vorbeşte numai de prezicătoarea sa. Cu coada 
ochiului, tânără regină observă gestul soţului ei şi se apropie şi 
ea. Scoţându-şi de pe degete două inele de o deosebită 
frumuseţe şi valoare, i le puse chiar ea Fiorindei pe deget, 
spunându-i: 

— Vreau să aveţi şi din partea mea o amintire. Acesta (şi-i 
arătă primul inel) este un dar al mâinii stângi... In care aţi citit 
atât de minunat... Şi cum mâna dreaptă trebuie să nu ştie ceea 
ce face mâna stânga, iată din partea mâinii drepte (şi-i arătă al 
doilea inel). 

Numai una din cele două bijuterii reprezenta o adevărată 
avere. O avere la care Fiorinda n-ar fi avut curajul să spere nici 
chiar în visele sale cele mai îndrăzneţe. 

Şi, totuşi, le primi cu acelaşi aer firesc cu care ar fi primit 
mărunţişul pe stradă din partea umililor târgoveţi cărora le-ar fi 
citit viitorul. 

Femeie fiind şi de un bun gust rafinat, admiră cu încântare 
pietrele, ca şi lucrătura celor două bijuterii, spunându-şi: 

"La ce bun?... Caterina mă aşteaptă şi nu va pleca fără 
mine... şi nici nu mă va ierta... Ei şi... mi-aş da şi sângele pentru 
tânăra regină care e atât de bună, de prietenoasă, de blândă... 
şi pentru rege, pe care-l iubesc ca pe un prieten apropiat... Dar 
vreau să-mi dau sângele, nu să-l vând." 

Şi scoțând încetişor inelele şi colierul, le puse pe o măsuţă 
din apropiere. Deoarece Francisc începu să schiţeze un gest de 
protest, îşi îndoi un genunchi şi, cu vocea sa blândă şi muzicală, 
care acum nu-i mai tremura, explică: 

— lertaţi-mă, sire, dar acestea sunt nişte bijuterii mult prea 
preţioase. O biată fată ca mine nici n-ar şti ce să facă cu ele. 

Cu un gest rapid, Francisc le luă cu intenţia evidentă de a o 
convinge, chiar cu forţa, să le accepte. 

Împreunându-şi mâinile într-un gest de implorare, fata 
spuse aproape în şoaptă: 

— Rog cu umilinţă pe Maiestatea Voastră să nu insiste. Să 
nu credeţi că sunt condusă de o mândrie prostească. Pentru 


mine ar fi mult mai de preţ să ştiu că în afacerea aceasta n-am 
acţionat decât din devotament pentru regina mea şi regele meu. 

Ca ars, Francisc lăsă să-i scape bijuteriile, spunându-i cu 
cea mai mare blândeţe: 

— Înţeleg. Beaurevers n-a exagerat cu nimic atunci când m- 
a asigurat că sunteţi de o delicateţe remarcabilă, îmi pare atât 
de rău c-am uitat. 

Acum, că-i venise inima la loc, Fiorinda replică cu zâmbetul 
ei zeflemitor: 

— S-ar putea să vă înşelaţi sire. Dacă refuz aceste bijuterii 
splendide... nu înseamnă că ceea ce vă voi cere nu-i mai de 
preţ. 

— Ah! Ce bine! făcu Francisc cu un zâmbet îndatoritor şi ce 
răsplată cereţi? 

— Onoarea de a vă săruta mâna, precum şi pe a reginei, 
răspunse Fiorinda, înclinându-se. 

Prima mişcare a lui Francisc a fost să se repeadă şi să o 
îmbrăţişeze. Dar îşi aminti că mama să se afla de faţă. Se 
resemnă să-şi joace rolul de rege până la capăt. Şi-i întinse 
mâna cu un gest într-adevăr regal. 

Fiorinda se aplecă şi sărută cu profund respect mâna 
întinsă. 

Dar asta nu-l împiedică pe Francisc să se bucure în sinea 
sa. Întorcându-se spre Maria Stuart, care-i urmărea cu atenţie, îi 
arătă din priviri atât bijuteriile cât şi pe tânăra fată, spunându-i 
pe un ton triumfător. 

— Ei bine, iubirea mea, ce spui de asta? 

Dar Maria Stuart nici măcar nu bănuia drama secretă care 
se desfăşura în faţa sa şi în care jucase un rol principal. Cu atât 
mai puţin bănuia serviciul imens pe care Fiorinda i-l făcuse cu 
preţul propriei vieţi. Dar era cucerită de farmecul fetei, de graţia 
ei desăvârşita, de veselia molipsitoare a tinerei. Şi cum nu avea 
aceleaşi motive ca ale regelui de a fi rezervată, îşi urmă 
impulsul inimii sale bune şi generoase. 

— Spun, exclamă ea, că această copilă, atât de frumoasă şi 
de dulce, are sentimentele unei prințese de sânge regal... Și 
vreau s-o tratez ca pe o prinţesă. 

Şi, aplecându-se spre Fiorinda care aştepta sfioasă să-i 
sărute mâna, o îmbrăţişă şi o sărută pe obrajii îmbujoraţi. Abia 
atunci Francisc se adresă mamei sale: 


— Vă mulţumesc, doamnă, pentru gândul bun pe care l-aţi 
avut, nu voi uita niciodată. 

Toate acestea spuse pe tonul cel mai serios care nu-i putu 
permite Caterinei, ce-l urmărea cu atenţie, să vadă în ele alt 
sens decât pe cel aparent. Regele adăugă: 

— Da, doamnă, de acum protejata voastră devine şi 
protejată noastră. 

Ţeapănă, ca în transă, păstrându-şi acelaşi surâs enigmatic 
pe buze, Caterina ieşi, urmată de Fiorinda. 

Când rămaseră singuri, Francisc, arătând spre bijuteriile 
aşezate pe măsuţă, îi spuse Mariei Stuart: 

— Păstrează-le cu grijă, iubita mea, regele şi regina Franţei 
nu vor lua înapoi ceea ce au dăruit. Bijuteriile acestea pe care 
Fiorinda le-a refuzat cu atâta nobleţe aparţin vicontelui de 
Ferrière care, răspund de asta, nu le va refuza. 

— Şi o să-i mai dăm şi altele, nu-i aşa, iubite sire? 

— Chiar asta şi intenţionam, surâse Francisc. 

— Ah! Câtă dreptate aveţi să fiţi atât de bun cu prietenii 
voştri, iubitul meu Francisc, suspina Maria Stuart, îmbrăţişându-l 
şi adăugând: şi sunt atât de puţini care vă sunt prieteni. Dar 
sunt bucuroasă şi mă simt mult mai liniştită acum văzând că 
sunteţi înconjurat aici, la palat de prieteni sinceri, atât de viteji, 
atât de dezinteresaţi şi atât de devotați, chiar dacă nu sunt 
foarte numeroşi. 

— Devotaţi chiar mai mult decât credeţi, iubirea mea. 
Devotaţi până la moarte... Din cauza asta nu-i pot părăsi când 
sunt în primejdie de moarte, primejdie în care au intrat pentru a 
mă sluji şi a vă sluji. Crede-mă, iubirea mea, sunt nevoit să vă 
părăsesc. 

Pentru întâia dată, Maria Stuart intui că sub ochii ei avusese 
loc ceva de o gravitate deosebită, pe care nici măcar nu o 
bănuia. De aceea nici nu fu nemulțumită de plecarea regelui. 
Sărutându-l, îi spuse pe un ton serios: 

— Duceţi-vă, iubite sire, duceţi-vă acolo unde vă cheamă 
datoria. 

Francisc ieşi grăbit. În camera să îl găsi pe Beaurevers 
care-l aştepta nerăbdător şi care, auzind deschizându-se uşa, se 
întoarse brusc. 


Îi fu de ajuns o privire scurtă spre figura radioasă a regelui 
şi-şi dădu seama că totul se petrecuse de minune. Un suspin de 
uşurare îi ieşi de pe buze. 

De altfel Francisc spuse imediat: 

— N-a prezis decât lucruri plăcute, liniştitoare. 

— Micuta e vitează! murmură Beaurevers, înduioşat. 

Şi continuă. 

— A avut vreun moment de ezitare? 

— Cred că da, pentru un moment. De parcă s-ar fi simţit 
ameninţată. Şi totuşi, după calmul şi liniştea pe care le-a arătat, 
îmi permit să cred că această ameninţare nu era chiar atât de 
gravă, deoarece n-a mai dat nici măcar un semn de nelinişte. 

Deseori Beaurevers îşi permitea să-l certe şi pe rege ca şi 
pe contele de Luvru. Nici regele, ca de altfel nici contele, nu se 
supărau pentru aşa ceva. După cuvintele spuse de rege, ne 
putem da seama că Beaurevers nu-i spusese acestuia tot 
adevărul despre pericolul, acum îndepărtat. Dar voi să-i aducă la 
cunoştinţă întreg pericolul la care se expunea Fiorinda făcându-i 
acel imens serviciu. Dacă ar fi fost vorba de el, ar fi tăcut. Dar 
acum era vorba de altcineva şi se credea obligat să dezvăluie 
valoarea acelui serviciu. 

Aşa încât îl luă la refec pe rege, fără să-i pese de etichetă: 

— Şi atunci, dacă n-a tremurat, dacă n-a plâns, dacă n-a 
leşinat de groază, dacă, la urma urmei, nu şi-a pierdut capul, 
trageţi concluzia că, pentru a vă servi, nu s-a expus la nici un 
pericol? 

— Drace! explică Francisc destul de plouat, dar cred că o 
femeie, care se simte într-adevăr ameninţată, n-ar fi dat dovadă 
de atâta nepăsare şi nu ar fi avut o faţă aşa de zâmbitoare. 

— Credeţi greşit, asta-i totul, i-o tăie Beaurevers. Sau mai 
degrabă Fiorinda nu-i ca femeiuştile astea care bântuie pe la 
curte şi care vă înconjoară. E o femeie adevărată, vitează, 
puternică şi care ştie, atunci când trebuie, să glumească cu 
moartea şi să-i râdă în nas. Fiindcă, dacă nu v-am spus-o până 
acum, aflaţi-o în clipa asta, Fiorinda şi-a jucat capul şi poate 
chiar şi pe al logodnicului ei, pentru a vă sluji. E admirabil, nu? 
Şi mai mult, a făcut-o cu atâta simplitate şi discreţie, încât nici 
voi n-aţi văzut nimic. 


Francisc credea tot ce-i spunea Beaurevers, fiindcă în mii 
de ocazii se convinsese de sinceritatea acestuia. De aceea nici 
măcar nu se îndoi de cele aflate. Emoţionat exclamă: 

— Nici nu pot concepe că această copilă vitează să se 
expună pentru mine. 

Beaurevers spusese tot ce avusese de spus. Ştia că toate 
cuvintele sale fuseseră ascultate cu atenţie. Pentru moment, îi 
era de-ajuns. De aceea, încercă să-l liniştească pe rege, 
spunând puţin zeflemitor: 

— Vai, vai, nu vă agitaţi aşa, sire. Gândiţi-vă că dacă v-am 
mărturisit că o cred ameninţată cu moartea, am făcut-o numai 
fiindcă sper să opresc pericolul. Dar dacă vreau să ajung la timp, 
nu mai trebuie să pierd nici o secundă. Şi asta înseamnă că vă 
cer permisiunea să mă retrag. 

— Duceţi-vă, cavalere, duceţi-vă, spuse repede Francisc 

Şi adăugă cu o insistenţă semnificativă: 

— Nu cruţaţi nimic şi pe nimeni pentru a-i o salva pe 
Fiorinda şi pe Ferrière. Nu uitaţi că vă acopăr în tot ce 
consideraţi necesar să faceţi şi să spuneţi. 

Şi Beaurevers ieşi, plecând cu pasul său rapid, că ori de 
câte ori se îndrepta spre o luptă. 

Francisc,  cunoscându-l bine, remarcă amănuntul şi, 
scuturând din cap, îngrijorat, murmură: 

"Cred că doamna mea mamă va petrece un sfert de oră 
deosebit de neplăcut!... Şi ar merita-o, dacă el reuşeşte!" 

Incepu să meargă cu paşi rari, visător şi, răspunzând unui 
gând secret, suspină: 

"E mama mea!... mama mea!... E înspăimântător...!" 


Capitolul XXI Bunăvoinţa Caterinei 


În acest timp Caterina, liniştită de acum, îşi reluă drumul 
spre apartamentele sale, introducând-o pe Fiorinda pentru 
prima dată în oratoriul său. 

Fiorinda o urmase până acolo cu docilitate. De altfel, ce ar 
fi putut face? 

Cu cel mai frumos zâmbet al său, Caterina îi spuse: 


— Şi fiindcă acum suntem singure, trebuie să-ţi prezint 
complimentele mele, micuţo. Ai vorbit ca un înger şi, pe cuvânt 
de regină, îţi admir vitejia. 

— Doamnă, bolborosi interzisă Fiorinda, vorbiţi serios? 

— Cât se poate de serios, insistă Caterina. Atât de serios, 
încât, ca mărturie a satisfacţiei pe care o încerc, îţi dau din toată 
inima inelul acesta... 

Şi-i întinse, surâzând, un inel. 

Fiorinda, înspăimântată, se întreba dacă nu cumva visează 
şi, neîndrăznind să-l ia, rosti cu glas tremurat: 

— Bijuteria aceasta... pentru mine...? 

— Da, bineînţeles, deveni nerăbdătoare Caterina. Şi ţin să-ţi 
atrag atenţia că mă faci să stau cu mâna întinsă şi că o regină 
nu trebuie făcută să aştepte. 

Atunci Fiorinda se hotărî să-l ia şi murmură: 

— Visez!... Cum! Regina mă răsplăteşte pentru că n-am 
ascultat-o... În ciuda atâtor ameninţări... 

— Ei, micuţo! o întrerupse Caterina râzând în hohote, nu 
mai face pe naiva... nu mă las păcălită aşa uşor... Mărturiseşte 
sincer că ai ghicit că te puneam la încercare. 

— La încercare?... 

— Da, bineînţeles. Şi ai ieşit de minune din ea. Când 
doreşti, eşti liberă să părăseşti Luvrul. 

— Cum! exclamă Fiorinda, care încă nu-şi revenise, sunt 
liberă să plec? 

— Aşa cum ţi-am spus, surâse Caterina. 

— Imediat? 

— Dacă vrei. 

— Cu domnul de Ferrière? 

— Cu domnul de Ferrière. 

Din cauza acestei bunăvoinţe neaşteptate, Fiorinda se 
zăpăcise complet. Şi totuşi, aversiunea pe care i-o inspira regina 
nu se domolea. Voind să bată fierul cât e cald, îi răspunse cu o 
întrebare: 

— Şi când ar putea pleca domnul de Ferrière? 

— Când vei pleca şi tu, fiindcă veţi pleca împreună. Vrei să 
te duci să-l cauţi chiar acum? 

— Dacă regina mi-o permite, da. 

— Cât eşti de grăbită să mă părăseşti, făcu regina cu 
amărăciune. 


Cu toate că roşi, Fiorinda nu-i răspunse. Dând din cap cu un 
aer trist, Caterina nu mai insistă. Se ridică şi-i spuse: 

— Să mergem să-l căutăm. 

— Oh, doamnă, protestează Fiorinda, încurcată, n-aş 
accepta ca regina să împingă bunătatea până la a se deranja 
pentru mine. Îl voi găsi şi singură. 

— Îl vei găsi, fără îndoială. Dar domnul de Ferrière nu va 
părăsi palatul dacă nu-i voi spune chiar eu că este liber. Şi 
fiindcă doreşti să pleci chiar acum, trebuie să merg şi eu pentru 
a-i spune. 

Fiorinda deschise gura ca pentru a-i spune: 

"Numai pentru atâta, nu era nevoie să mergi până la el. Era 
de ajuns să pui să fie chemat." 

Dar Caterina ieşise deja. O urmă fără a mai spune nimic. 

Câtva timp, faţa nu-şi slăbi vigilenţa. Când ajunseră într-o 
anticameră plină de servitori, îşi spuse: 

"Aici voi fi arestată şi aruncată în cine ştie ce temniţă." 

Dar Caterina trecu, mulţumindu-se să răspundă cu un gest 
scurt tuturor plecăciunilor celor din jur. 

Şi Fiorinda îşi dădu seama că regina nu voia să o aresteze. 

În cele din urmă ajunseră într-un coridor strâmt, umed, 
pustiu, în care domnea o lumină palidă. 

Brusc, Caterina se opri, cu o mişcare de teamă instinctivă: 
un om adânc aplecat, îi oprea trecerea. Era Beaurevers, pe care 
nu-l recunoscuse din prima clipă. Beaurevers se îndreptă. Nu 
aşteptă ca regina să-i adreseze cuvântul şi vorbi primul, fără să 
ceară voie. 

— Maiestatea Voastră a ieşit să ia aer cu Fiorinda, spuse el. 

Să iei aer într-un asemenea loc înfricoşător, umed, îngheţat 
şi impregnat de un miros care-ţi sufoca respiraţia! Hotărât lucru, 
Beaurevers voia să râdă de ea. Dar nu lăsa să se vadă acest 
lucru. Figura lui era de o seriozitate fără cusur. 

Dar ironia era strigătoare. Şi vocea-i avea acele intonaţii pe 
care, de-acum, Caterina începuse să i le cunoască şi care în 
general, nu anunțau nimic bun. 

Rece, dispreţuitoare, îi aruncă: 

— Cred că, Dumnezeu să mă ierte, vă permiteţi să vă opriţi 
regina! 

Beaurevers se înclină într-un salut şi mai exagerat şi, 
ridicându-se, spuse pe un ton muşcător: 


— S-o opresc pe regină! Nu asta mi-e intenţia!... Cel puţin 
pe moment... 

Caterina tresări. Amenințarea era clară şi conştiinţa-i era 
atât de încărcată, încât nu putea fi liniştită. O arestare nu era 
imposibilă, mai ales că locul era destul de potrivit. Un fior o 
trecu din cap până-n picioare şi imediat îşi schimbă atitudinea: 
amabilitatea îi înlocui disprețul. 

Şi poate că şi Beaurevers îi dăduse răgazul necesar, 
permițându-i să reflecteze. Continuă, remarcând schimbarea 
atitudinii reginei: 

— Aşa cum trebuie să facă orice supus, am vrut să-mi 
prezint Maiestăţii Voastre umilele mele omagii. Nici măcar nu m- 
am gândit că blestematul ăsta de coridor, fiind atât de îngust, ar 
da impresia că-i opresc reginei trecerea. O rog pe regină să 
binevoiască să mă ierte având în vedere bunele mele intenţii. 

Şi se dădu la o parte. 

După ce trecu, Caterina îi spuse, surâzând: 

— Sunteţi iertat, domnule... Am fost surprinsă... şi nu mi-am 
putut stăpâni nervii. 

Beaurevers se făcu că nu pricepe că regina se scuză şi că, 
mai ales, se grăbeşte să se îndepărteze, necrezându-se în 
siguranţă. Cu dezinvoltură, alarmând-o mai mult pe regină, se 
adresă Fiorindei: 

— Ai grijă, Fiorinda, coridorul ăsta e periculos. Priveşte bine 
unde calci. Am auzit că pe aici, pe undeva, există o trapă 
secretă care se deschide dacă vreun imprudent pune piciorul 
acolo şi-l aruncă într-o prăpastie uriaşă din care nimeni nu a mai 
scăpat. 

La rândul său, Fiorinda se simţi stăpânită de un fior care o 
străbătu din creştet până-n tălpi. Nici măcar nu se gândise la o 
asemenea eventualitate. 

Caterina interveni repede: 

— Şi cine v-a spus povestea asta stranie? 

— Regele, doamnă, spuse Beaurevers pe un ton îngheţat. 
Regele, care, după câte presupun, îşi cunoaşte casa. 

— Ah! Dacă-i vorba de rege, n-am ce spune, declară 
Caterina, adăugind: 

— Şi pentru că sunteţi atât de bine informat arătaţi-ne 
faimoasa trapă de a cărei existenţă, trebuie să recunosc, nu 


aveam cunoştinţă, cu toate că şi eu cunosc destul de bine 
palatul. 

— Trapa există, o asigură Beaurevers, puţin descumpănit, 
se deschide acţionând un resort ascuns cu grijă... Din nefericire, 
regele nu cunoaşte locul şi prin urmare nu mi-a putut spune 
unde-i ascuns resortul. 

— Asta-i într-adevăr supărător, surâse Caterina. 

— Da, dar voi cunoaşteţi locul, doamnă. 

— Eul... Sfinte Dumnezeule! În aparenţă ar trebui să cunosc 
numeroase lucruri, dar le ignor total!... Ca şi trapa şi resortul de 
care vorbiţi şi de care eu nu am auzit niciodată. 

Părea că vrea să-i facă în ciudă. Ştia că nu-i prea răbdător. 
Apropiindu-se de ea, aproape să o atingă şi înfigându-şi privirea 
în ochii reginei, îi spuse cu o voce aspră: 

— Trapa există... se află în preajma noastră... poate că în 
această clipă ne găsim deasupra ei... Şi voi sunteţi singura care 
ştiţi s-o folosiţi... Am venit, pur şi simplu, pentru a vă spune: 
Sper ca această trapă să nu se deschidă niciodată pentru 
Fiorinda.. O sper... pentru voi... 

— Aiuraţi! tresări revoltată Caterina. 

— Sper că trapa asta să nu se deschidă, repetă Beaurevers 
cu tărie... Dar trebuie prevăzut totul... 

Deja îi trecuse mânia. Sfârşi cu aerul său zeflemitor şi rece: 

— Dacă această nenorocire s-ar întâmpla, trebuie să vă 
previn, doamnă, voi avea regretul şi marea onoare de a proceda 
la arestarea despre care am vorbit acum câteva momente. 

De această dată vorbise clar. Şi Caterina înţelese că 
deţinea ordinul semnat de rege şi că nu depindea decât de el 
să-l execute. Scrâşni din dinţi. Mânia care o cuprinse şi 
împotriva Fiorindei, prima cauză a umilinţei la care era supusă şi 
contra fiului său care semnase ordinul şi contra lui Beaurevers 
care acceptase să-l execute, această mânie era înfricoşătoare. 
Dacă ar fi putut să-i ucidă pe toţi trei dintr-o mişcare, ar fi făcut- 
O. 

Dar nu era femeia care să se dea bătută atâta vreme cât 
mai era o rază de speranță. Îndreptându-se, îi spuse cu trufie: 

— Şi cine ar îndrăzni să ridice mâna împotriva mamei 
regelui său? 

Dar nici cavalerul nu era omul care să se lase impresionat 
de aerele ei. Şi-i răspunse rece: 


— Eu, doamnă... Dacă i se întâmpla ceva rău acestui copil, 
mâna asta pe care o vedeţi, vi se va aşeza pe umăr... şi nici o 
putere din lume nu vă va putea scăpa. 

Câteva secunde se priviră în ochi, ea cu ochii în flăcări, 
injectaţi de sânge, el cu o privire de gheaţă, în care se simţea 
moartea. 

Şi Caterina fu nevoită să-şi întoarcă privirile şi să-şi plece 
capul. 

Văzând-o îmblânzită, vocea cavalerului deveni ceva mai 
blândă şi-i spuse: 

— Văd că m-aţi înţeles, doamnă. Acum sunt sigur că trapa 
nu se va deschide. 

Se întoarse şi spuse cu voce tare, pentru a fi înţeles şi de 
Caterina: 

— Te poţi duce, Fiorinda, urmează-ţi regina fără teamă. Nu 
ţi se va întâmpla nimic rău. 

Şi, răspunzând unei priviri a fetei: 

— Dar, sigur, cel mai bine ar fi să nu te părăsesc până nu 
ieşi din Luvru... Dar nu pot aduce o asemenea jignire reginei. li 
spun, că nu ai de ce te teme. 

Înclinându-se în faţa Caterinei, plecă fără a-şi mai întoarce 
capul, zicându-şi în sine: 

"Sunt sigur că, după ce am ameninţat-o, nu va mai avea 
curajul să facă ceva." 

Dar, din nefericire, Beaurevers se înşela. 

Caterinei îi fusese într-adevăr frică. Dar după ce cavalerul 
se îndepărtase, reflectă şi ajunse la concluzia: 

"Dacă ar fi avut ordinul de arestare mi l-ar fi arătat şi ar fi 
insistat să ne însoţească, cel puţin până la capătul coridorului. 
Înseamnă că nu-l are, fiindcă n-a făcut-o." 

Aşteptă ca Beaurevers să se îndepărteze îndeajuns, după 
care îşi reluă drumul, spunând cu voce calmă: 

— Să mergem. 

Şi Fiorinda o urmă. Scena care se petrecuse o tulburase 
profund. Acum era tot atât de neliniştită pe cât fusese şi în 
momentul în care păşise pragul oratoriului reginei, însoţind-o. 
Nu îndrăznise să-şi spună părerea, dar dacă ar fi depins de ea, 
Beaurevers n-ar fi comis imprudenţa de a o părăsi. 


Nu mai avu timp să se gândească mâi departe. După câţiva 
paşi, Caterina se opri şi se sprijini de zid, ca şi când ar fi fost 
obosită. 

La rândul său, Fiorinda se opri şi ea, aşteptând ca regina 
să-şi urmeze drumul. 

Deodată auzi zgomotul unui declic destul de puternic şi 
văzu cum, la câţiva paşi de ea, se deschide în faţă o trapă. 

Cu o voce de un calm înfricoşător, Caterina spuse: 

— Trapa-i deschisă. 

Apucând-o de Fiorinda de încheietura mâinii, se apropie cu 
ea de trapă deschisă. Arătându-i-o, îi spuse: 

— După cum vezi, nu-i o prăpastie... Nu-i decât o scară, 
destul de îngustă şi de abruptă, de acord, dar totuşi o scară, nu 
o prăpastie. Beaurevers ăsta are mânia de a exagera mereu. 

Spunând asta, îi dădu drumul şi, întinzând mâna spre trapă, 
îi spuse pe un ton poruncitor: 

— Coboară! 

Instinctiv, Fiorinda făcu un pas înapoi. Nu prevăzuse 
pericolul şi felul în care-i apăruse, o surprinsese. Murmură cu 
voce slabă: 

— Să cobor acolo!... E oribil!... Contemplând-o în tăcere, 
Caterina se bucura de spaima fetei. Cu acelaşi calm sinistru îi 
explică: 

— Ti-am promis că vei fi pedepsită dacă nu asculţi. N-ai 
ascultat. Asta-i pedeapsa... Hai, coboară! 

Caterina credea că o cunoaşte bine pe Fiorinda. De abia 
acum îşi dădu seama că nu o cunoaşte deloc, sau, foarte puţin. 

După ce primul moment de surpriză trecu, Fiorinda se 
liniştise. În faţa pericolului iminent îşi regăsise tot sângele rece. 
Femeia de acţiune, cu hotărâri rapide, pe care nici ea nu bănuia 
că este, interveni. 

Privind-o ţintă pe regină, spuse cu o voce fermă: 

— Nu cobor. 

— Chiar aşa! o zeflemisi Caterina. 

— Nu, pe legea mea, îi întoarse faţa zeflemeaua. E prea 
întuneric şi rece acolo... Şi nici nu miroase prea plăcut. Coborâţi 
şi vă veţi convinge. 

Caterina, stupefiată, rămase pe moment fără glas în faţa 
atitudinii amenințătoare pe care nu o prevăzuse. 


Imediat Fiorinda scoase din corsaj pumnalul şi, ridicând 
braţul, cu o voce schimbată, de nerecunoscut, îi comandă: 

— Coborâţi!... Dacă nu, pe cât este de adevărat că sunteţi o 
femeie infernală, voi scăpa lumea asta de un monstru ca voi... 
vă voi ucide fără milă. 

Dar nici Caterina nu se lăsa cuprinsă cu uşurinţă de frică. 
Sub ameninţarea pumnalului, începu să râdă uşor. Cu cea mai 
mare linişte, privi la ceasul pe care-l avea agăţat de centură şi, 
punându-l sub ochii Fiorindei, îi spuse liniştită: 

— Uite, ştii ce se va întâmpla dacă peste zece minute nu 
mă voi înapoia pentru a revoca anumite ordine pe care le-am 
dat înainte de a pleca? 

Fiorinda simţi cum un tremur îi străbate întreg trupul. 

Simţea că ceva înfricoşător, inevitabil, urma să aibă loc şi 
braţu-i căzu pe loc. 

Un licăr de triumf trecu prin ochii reginei. Dar, din 
nefericire, fata nu-l văzu. Altfel şi-ar fi dat seama că este 
păcălită, aşa cum fusese păcălit mai înainte şi Beaurevers. 

Văzând-o că tace, Caterina reluă cu aceeaşi linişte: 

— Se va întâmpla faptul că domnul de Ferrière va fi supus 
torturii! 

— Torturii! exclamă îngrozită Fiorinda. 

— Da, torturii. Şi cea mică şi cea mare... Trebuie să-ţi explic 
în ce constau? 

— E îngrozitor! strigă Fiorinda simțind cum o sudoare rece îi 
scaldă tâmplele. 

— Şi acum loveşte dacă mai ai curaj, continuă fără milă 
Caterina... Nu?... Să aşteptăm, atunci. Timpul trece. Mai întâi, lui 
Ferriere i se va turna plumb topit, i se va smulge limba... Şi asta 
pentru că tu o doreşti. 

Biata Fiorinda nu fu în stare să asculte mai departe. Ca 
înjunghiată, gemu: 

— lertare! 

Caterina, sălbatică, înfricoşătoare, arătă din nou trapa: 

— Coboară! spuse ea şi adăugă: 

— Nu îmi mai rămân decât opt minute pentru a mă 
întoarce. Fiorinda tremura. 

— Şi dacă mă supun, spuse ea frângându-şi mâinile, cine- 
mi garantează că logodnicul meu va fi cruțat? 


— O jur pe capul fiului meu, Henri. Hai, hotărăşte-te... 
Grăbeşte-te. 

Fiorinda ştia destule pentru a fi convinsă că-şi va respecta 
jurământul. Nu mai ezită: 

— Cobor, îi răspunse. 

Şi, punând piciorul pe prima treaptă, se lăsă în întunericul 
ce-o aştepta, în necunoscut, în moarte... 


Capitolul XXII Din nou trapa 


Văzând că Fiorinda nu mai apare. Beaurevers înţelese că 
regina nu a ţinut seama de amenințările sale şi că acţionase. 

Reveni în coridorul cu pricina şi ore în şir, cu o răbdare 
meticuloasă căută trapa şi resortul care o acţiona, dar nu găsi 
nimic. Când veni noaptea şi nu mai putu vedea nimic, se 
resemnă şi încetă căutarea. 

Se întoarse acasă şi abia acolo îşi dădu seama cât îi este de 
foame. Era şi normal, deoarece sărise atât peste masa de prânz 
cât şi peste cină. După ce mânca o bucată de pâine şi bău 
câteva înghiţituri de vin, se aruncă furios pe pat. Şi totuşi făcuse 
tot ce-i stătea în putere. 

A doua zi dimineaţă, imediat ce-i fu posibil, se prezentă la 
palat şi ceru audienţă la regina Caterina. 

Cu toate că nu se îndoia de motivul prezenţei sale, regina 
nu ezită să-l primească, ba mai mult, îi făcu o primire foarte 
frumoasă. 

Beaurevers merse drept spre ţintă. 

— Se pare că totuşi trapa s-a deschis. 

— Aşa este, îi răspunse cu răceală Caterina, trapa s-a 
deschis. 

— Sper că nu-i moartă! continuă cavalerul cuprins de 
teamă. 

Cuvintele nu însemnau nimic. Tonul lor spunea lotul. Şi faţa 
cavalerului, lividă, înfricoşătoare. Caterina înţelese că viaţa ei nu 
atârnă decât de un fir de păr. Şi se grăbi să-l liniştească: 

— De ce să fie moartă? Nu a lovit-o nimeni. Dacă a coborât 
toate treptele scării de sub trapă, a ajuns într-o celulă... destul 


de neplăcută, sunt de acord dar, oricum, se poate trăi acolo... 
câteva săptămâni. 

Beaurevers îşi dădu seama că spune adevărul. Ghici 
imediat ce fel de supliciu îi era destinat Fiorindei. Şi cu o voce 
tremurând de revoltă: 

— Se poate trăi câteva săptămâni... cu condiţia să i se dea 
să mănânce şi să bea? 

— Asta, fără doar şi poate. 

— Şi, desigur că aşa ceva a fost uitat? 

Caterina-i răspunse printr-un surâs. Beaurevers reţinu 
mărturisirea. Şi i se adresă cu voce aspră: 

— Ei bine, doamnă, trebuie, mă înţelegeţi, trebuie ca 
această trapă să se deschidă acum şi Fiorinda să iasă. 

— Ei bine... deschideţi-o. 

— Am încercat, doamnă. Toată ziua de ieri am căutat, dar 
n- am găsit nimic. 

— Nu pot face nimic, surâse Caterina. 

— Dimpotrivă, puteţi totul, răsună ameninţător vocea 
cavalerului, care se simţea stăpânit de o poftă nebună de ao 
strânge de gât. Aşa cum aţi ştiut prima oară să o deschideţi, veţi 
şti şi a doua oară. 

— Dacă vă înţeleg bine, îmi cereţi — destul de puţin 
cavaleresc, dar să trecem peste asta — să o eliberez pe micuța 
boemiană? 

— Da, doamnă. 

— Asta n-o voi face niciodată. 

Era un răspuns categoric şi care părea irevocabil. Şi totuşi, 
Beaurevers încă nu renunţă: 

— Aş putea să vă întreb care vă este motivul, doamnă? 

— Tot ce vă pot spune, este: micuța merita o pedeapsă. Am 
pedepsit-o aşa cum am crezut eu de cuviinţă. Asta-i tot. 

Regina părea acum mult mai stăpână pe ea şi mult mai 
aspră, pentru că i se părea că Beaurevers se mai înmuiase. 
Cavalerul îşi dădu seama de acestea, dar nu o lăsă să observe. 
Şi insistă: 

— Nu credeţi, doamnă, că pedeapsa este prea aspră? 
Gândiţi-vă la starea în care se află copilul ăsta nefericit. 

Mai categorică şi mai neînduplecată, ea îi replică: 

— Pedeapsa va înceta atunci când voi crede eu de cuviinţă, 
nu înainte. 


Apropiindu-se de regină şi privind-o drept în ochi, 
Beaurevers îi spuse cu o voce înfricoşătoare prin răceala ei: 

— Ei bine, doamnă, eu spun că această pedeapsă a durat 
destul. Astfel încât veţi veni chiar acum cu mine şi veţi deschide 
trapa. 

Caterina îşi dădu seama că sosise momentul critic şi se 
încorda. Sub un calm aparent, îl zeflemisi: 

— Chiar aşa?... Şi, dacă refuz, mă ameninţaţi cu arestarea, 
aşa cum aţi făcut-o ieri? 

— Nu, doamnă, fiindcă astăzi nu mai am ordinul pe care-l 
aveam. ieri. 

— Aţi fi fost pus în încurcătură dacă aş fi cerut să văd 
ordinul pe care pretindeţi că-l aveaţi ieri. 

Şi spunând acestea cu voce triumfătoare, încerca să-i 
dovedească faptul că-i ghicise jocul din ajun. 

Dar cavalerului puţin îi păsa. Se mulţumi doar să surâdă. Un 
surâs nu-i mare lucru, dar la vederea lui, Caterina, fără a lăsa să 
se vadă, se simţi mai puţin sigură pe ea. Beaurevers continuă cu 
aceeaşi voce calmă: 

— Dar voi merge să-l caut pe rege şi-l voi ruga să mă 
însoţească. Fiţi sigură că nu mă va refuza. 

Caterina deveni mai atentă. Totuşi, încercă să-l întărite: 

— ŞI-I veţi duce în coridorul unde se află trapa? E o idee. 
Dar cred că mi-aţi spus că nu cunoaşte locul resortului care 
deschide trapa? 

— ÎI voi aduce pe rege aici, în faţa voastră, doamnă. 

— Aici! Şi pentru ce, Dumnezeule? 

— Pentru a vă ruga să veniţi cu noi şi să deschideţi trapa. 

Caterina tresări, simțind că a căzut în cursă. ŞI, într-adevăr, 
nu putea refuza regelui ceea ce-i refuza lui Beaurevers. Cu toate 
acestea, mai încercă o ultimă rezistenţă. 

— l-aş spune că nu ştiu despre ce-i vorba. 

Dar Beaurevers văzu că e pe cale de a se da bătută. 

De această dată găsise mijlocul de a o face să cedeze. 
Sigur de reuşita sa, nu-i răspunse decât printr-o ridicare 
nepăsătoare a umerilor, adăugind zeflemitor: 

— Regele este de altă părere, doamnă. 

Şi, cu o indiferenţă care acum era reală, deoarece nu mai 
încerca să se impună ştiind că-şi poate îndeplini ori când 


ameninţarea, mai ales ca regele cunoştea de multă vreme 
uneltirile mamei sale, adăugă: 

— Credeţi-mă, doamnă, cel mai bine ar fi să-mi acordaţi de 
bunăvoie ceea ce vă cer... Astfel, istoria asta neplăcută va 
rămâne un secret al nostru... şi n-ar avea nici o urmare... Dar 
dacă totuşi preferaţi să intervină între noi regele, sunteţi liberă 
să o faceţi... Şi la urma-urmei, vă priveşte. Vă veţi explica cu 
el... Fiindcă regele va cere explicaţii, nu vă îndoiţi de asta. ŞI 
aşa, rând pe rând, dracu ştie unde se poate ajunge... sau, mai 
degrabă, cred că ştiu şi eu. 

Tot ceea ce-i spunea exprima adevărul. Deja Caterina îşi 

imaginase toate acestea. Unul din talentele sale care o făceau 
atât de redutabilă era acela de a se supune cerinţelor 
momentului, părând că acceptă fără supărare ceea ce-i era 
imposibil să împiedice. Dar niciodată nu renunţa la răzbunare. În 
mintea sa încolţise deja alt plan de răzbunare, spunându-şi: 
__ "La urma-urmei, ce-mi pasă de fata asta, de moartea ei?... 
Incă-l mai am pe Ferrière. Nu va pleca niciodată fără ca eu să-i 
permit... Prin el, micuța va fi mult mai pedepsită decât dacă aş fi 
omorât-o." 

Hotărârea o dată luată se sculă şi-i spuse cavalerului: 

— Da, aveţi dreptate. Regele nu trebuie amestecat în 
poveştile astea fără importanţă... Şi apoi, micuța a fost 
pedepsită destul. Veniţi, domnule. 

Şi Beaurevers o urmă în tăcere. 

Cinci minute mai târziu, Fiorinda ieşea din mormântul său. 
De cum se deschise trapa, Beaurevers o văzu în picioare, la 
baza scării unde părea că stă în aşteptare. Nu părea prea 
deprimată. leşind din temniţă, nu o văzu pe Caterina care îşi 
alesese un loc mai ferit, în întuneric. Şi nici nu se miră văzându-l 
pe Beaurevers care o aştepta în capătul scării, întinzându-i 
mâna. li surâse veselă şi, întinzându-i fruntea pentru a-i fi 
sărutată, îi spuse: 

— Eram atât de sigură că mă veţi scoate de aici. 

Şi această încredere naivă în el, îl emoţiona atât de mult 
încât nici măcar nu încercă să protesteze de formă. Prinzind-o în 
braţe, îi sărută fruntea cu dragostea unui frate adevărat, 
liniştind-o: 

— De acum, nu mai ai de ce te teme. Coşmarul ăsta 
înspăimântător s-a sfârşit pentru tine. 


Tocmai când voia să-i răspundă, Fiorinda o văzu pe 
Caterina şi căzu fără simţire în braţele cavalerului. Să fi fost de 
vină apariţia duşmancei sale de moarte? Sau poate, mai 
degrabă efectul unei reacţii de eliberare? 

— Ei drăcie! murmură Beaurevers, stânjenit. 

Caterina interveni imediat: 

— Duceţi-o în camera sa... leşinul nu va avea urmări. 

Beaurevers o privi într-un mod puţin binevoitor, dar îşi dădu 
seama că nu poate proceda altfel. Şi totuşi, încă mai ezita. 

Dacă fata şi-ar fi revenit în clipa aceea, ar fi condus-o fără 
întârziere în afara palatului, departe de orice pericol. 

Dar nu-şi reveni şi cavalerul, înfricoşat s-o vadă palidă ca o 
moartă, o ridică în braţe şi o duse în camera ei. 

Caterina se feri să-i urmeze. După cum am mai spus, avea 
deja o idee şi la ea, punerea în practică a unei idei, nu întârzia 
prea mult. Numai că, ideea ce-i venise acum, nu-i era destul de 
clară. Oricum, simţea că trebuie să-l păstreze pe Ferrière în 
puterea sa. Asta-i era de ajuns pentru a o face să acţioneze 
imediat. _ 

Deci, nu se arătă prin preajma celor doi. In schimb, avusese 
atenţia de a trimite o cameristă care să îngrijească de bolnavă. 
E de la sine înţeles că această atenţie nu era cu totul 
dezinteresată. Şi într-adevăr, Caterina, care bănuia că 
Beaurevers nu o va părăsi pe Fiorinda până când aceasta nu-şi 
va reveni, dăduse drept misiune cameristei să-l reţină pe 
cavaler cât mai mult timp posibil. l-ar fi fost de ajuns şi un sfert 
de oră. 

Şi-n acest timp, pe coridoare întortocheate şi intrări şi ieşiri 
secrete, se duse şi-l vizită pe Ferrière. li mai rămăseseră abia 
câteva minute, dar care se pare că au fost de ajuns pentru a-i 
permite reîntoarcerea. Ajunse în apartamentul ei fără să se 
întâlnească cu nimeni şi înainte ca sfertul de ceas cerut 
cameristei să se scurgă. 

Aceasta, în tot timpul, se afla în jurul fetei, părând că vrea 
să-i vină în ajutor. Beaurevers, bineînţeles, îi cedase orice 
iniţiativă, el plimbându-se în sus şi-n jos pe coridor, cu o 
nerăbdare ce creştea încetul cu încetul. 

Atunci când camerista socoti că l-a făcut pe cavaler să 
aştepte îndeajuns, se ocupă în mod serios de Fiorinda care, sub 
îngrijirile, acum într-adevăr folositoare, îşi reveni imediat. 


De abia atunci îl chemă pe Beaurevers care nu se lăsă 
aşteptat nici o clipă. 

Se mai linişti văzând-o pe tânăra surâzându-i din patul în 
care era întinsă. Încă mai era palidă şi slăbită, dar era clar că nu 
mai avea cum să intervină nici o complicaţie. 

— Odihneşte-te, îi spuse cavalerul cu blândeţe; ai nevoie de 
odihnă mai mult decât orice medicament. Mâine nu vei mai 
simţi nimic neplăcut. Şi tot mâine vei părăsi palatul. 

Fiorinda-i mulţumi cu voce slabă. Corpul îi fusese zdrobit 
mai degrabă de oboseală, dar spiritul îi rămăsese tot atât de 
lucid ca şi înainte. Şi deja mintea ei lucra. li făcu semn lui 
Beaurevers să se apropie şi mai mult şi în şoaptă, din cauza 
cameristei, îi spuse: 

— Nu voi pleca de aici dacă domnul de Ferrière trebuie să 
rămână. 

Şi tonul pe care o spusese arăta că aşa va face. 

Beaurevers găsi această hotărâre drept foarte normală şi, 
pe un ton de glumă, pentru a o linişti, exclamă: 

— Pe toţi dracii! Cum spune nobilul vostru logodnic, mă 
aşteptam la aşa ceva. Mâine dimineaţă vom pleca toţi trei, pe 
cuvântul lui Beaurevers. 

Fiorinda îi adresă un surâs. Beaurevers nu văzu că acest 
surâs ascunde o mare îndoială şi-i spuse tranşant: 

— Şi acum, trebuie să te odihneşti. Mă duc să-l caut pe 
Ferrière şi-ţi promit că afacerea se va rezolva imediat, deoarece 
şi el a rămas la palat pentru tine. 

— Spuneţi-i că nu voi pleca de aici fără el, îi ceru Fiorinda. 

— Bine! Promise Beaurevers, îndreptându-se, îi voi spune, 
fii liniştită. 

Sprijinită în perne, Fiorinda îl urmări cu privirile pe cavaler 
până când uşa se închise în spatele lui. Atunci se lăsă să cadă 
pe pat şi două lacrimi îi curseră pe obrajii palizi, fără a încerca 
să le şteargă. 

Dar de ce se temuse Fiorinda, se întâmplă: şi Ferrière dădu 
cam acelaşi răspuns. Adică, după ce mulţumi cavalerului, 
declară că nu va pleca din palat decât atunci când logodnica sa 
l-ar fi părăsit deja. 

— Asta-i de la sine înţeles, spuse Beaurevers care nici nu 
bănuia adevărul şi faptul că regina tocmai plecase de la 
prietenul său. Mâine dimineaţă vom pleca toţi trei. 


— Nu, iubite prietene, spuse cu blândeţe vicontele, 
scoateţi-o de aici pe Fiorinda... eu, vă voi urma... mai târziu. 

— Treizeci de mii de diavoli! Blestemă Beaurevers scos din 
fire, mă omor spunându-vă că Fiorinda nu va părăsi palatul fără 
voi şi iată ce-mi este dat să aud! 

Dar orice ar fi spus sau ar fi făcut, Ferrière era de neclintit. 
Văzând că nu-l poate convinge, Beaurevers plecă în culmea 
furiei, bombănind: 

— Să mă ia toţi dracii dacă aici nu-i mâna Caterinei! Dar în 
ce fel?... Aflu eu... trebuie s-o ştiu... altfel, nu pot face nimic 
pentru ei. 

Se reîntoarse la Fiorinda şi-i povesti totul. Fata nu fu 
surprinsă de cele ce auzea. Se mulţumi să-i răspundă cu aceeaşi 
încăpățânare: 

— Voi rămâne la palat. 

Şi Beaurevers nu avu încotro. 


Capitolul XXIII Unde ducele de Saint-Germain 
află lucruri pe care nu le ştia 


În dimineaţa următoare zilei în care Beaurevers adusese la 
cunoştinţa Caterinei conţinutul faimoasei bule papale, pe care 
aceasta nu o ştia, Rospignac părăsise Parisul pe drumul ce 
ducea la Chartres. Guillaume Pentecôte însoţit de zece călăreţi 
din escadronul de fier îl urmau, făcându-se că nu-l cunosc. 

Absența lui Rospignac — de care Beaurevers ştia — explică 
şi faptul că împotriva regelui nu se mai produsese nici un 
atentat. 

Şi ducele de Guise dispăruse, îndreptându-se spre o 
destinaţie necunoscută. 

După ce aşteptase câteva zile, văzând că fiul său nu se 
supune, ducele de Saint-Germain îşi luă inima-n dinţi şi-i făcu o 
vizită cardinalului de Lorrena. 

Fraţii de Guise au fost de acord cu căsătoria surorii lor cu 
fiul ducelui numai pentru că această unire le asigura concursul 
ducelui. Văzând că aceasta nu se mai poate face, fiind totuşi 


asigurat de concursul său, cardinalul îi făcu totuşi o primire 
frumoasă ducelui şi nu văzu nici un obstacol în a-l dezlega de 
cuvântul dat. 

Şi aşa mai trecură câteva zile. Într-o dimineaţă, valetul îl 
anunţă pe ducele de Saint-Germain că un trimis al regelui 
aşteaptă să fie primit. Ducele se gândi că acesta vine să-l 
aresteze dar, fiind un viteaz, nici măcar nu se gândi să fugă, 
mergând chiar el în întâmpinarea trimisului. 

Trimisul nu era altul decât Beaurevers care admiră calmul 
pe care-l arăta tatăl prietenului său. Înclinându-se respectuos în 
faţa ducelui, îi spuse cu cea mai mare politeţe: 

— Monseniore, regele doreşte să discute cu voi. Pentru asta 
m-a însărcinat să vă conduc până la el. 

Ducele-i înapoie salutul cu aerul său maiestuos şi-i spuse 
fără duşmănie: 

— Spuneţi mai bine că aţi venit să mă arestaţi. 

— Vă înşelaţi, monseniore, protestă Beaurevers. Nu-i vorba 
de nici o arestare. Veţi ieşi din Luvru tot atât de liber pe cum aţi 
intrat. Vă dau asigurarea cea mai formală. 

— Nu vreau decât să vă cred... Şi totuşi, sunteţi de acord că 
mi se pare ciudat că tocmai voi aţi fost însărcinat cu această 
problemă. 

Ducele vorbea cu cea mai mare curtoazie. Şi totuşi, 
Beaurevers îl simţi, dacă nu ostil, cel puţin rece. Fără a se 
îndepărta de respectul pe care i-l arăta, îi spuse privindu-l drept 
în ochi şi apăsând cuvintele: 

— Dacă eu mă aflu în faţa voastră, e numai din cauză că 
nimeni altul decât eu n-ar fi putut să vă spună ceea ce vă spun: 
regele, monseniore, cunoaşte tot ce s-a hotărât între domnii de 
Guise şi voi. Numai că şi vă dau cuvântul de onoare, nu ştie că 
sunteţi amestecat în afacerea asta. Regele nu are nici o 
bănuială asupra voastră. 

Şi privirea-i limpede, surâsul sincer, întreaga-i figură care 
era de o sinceritate şi loialitate depline, totul arăta că spusele 
sale nu ascundeau nimic şi că nu minţea. 

— Vă cred, domnule, îi răspunse ducele. Plecăm oricând 
doriţi. Sunt la ordinele voastre. 

— Monseniore, eu mă aflu la ordinele voastre. Vom pleca 
atunci când veţi socoti voi de cuviinţă, nu eu. 


Ca toată lumea şi ducele simţi atracţia ciudată pe care 
cavalerul o exercită asupra sa. Pe jumătate cucerit, suspină: 

— Hotărât lucru, sunteţi un cavaler fermecător: pe cât de 
loial şi generos, tot pe atât de puternic şi îndrăzneţ... Ce păcat 
că soarta ne-a pus unul împotriva celuilalt... 

Şi se opri, crezând că a spus mai mult decât trebuia. 
Continuă: 

— Nu trebuie ca regele să ne aştepte. Să mergem, 
domnule, dacă binevoiţi. 

Şi se îndreptară spre palat. 

În drum, Beaurevers remarcă ţinuta de acum a ducelui 
care, cu câteva zile era atât de falnică şi de măreaţă, acum 
părea îmbătrânit şi nefericit şi i se făcu milă de el. Şi cum nu se 
îndoia că indiferența faţă de soarta fiului său era prefăcută, fără 
a face nici cea mai mică aluzie la Fiorinda, găsi mijlocul de a-i 
aduce la cunoştinţă ducelui că fiul său se află, pentru moment, 
găzduit la Luvru. 

Ducele primi vestea cu un aer aproape nepăsător. Nu puse 
nici o întrebare şi nici nu se arătă mirat. Ne amintim că aflase 
deja că fiul său era prieten cu contele de Luvru şi cum aflase că 
acest conte nu era altul decât regele, bănui că acesta dorea ca 
prietenul său să-i stea în apropiere. Lăsă să cadă acest subiect 
de conversaţie, ca şi când l-ar fi socotit neinteresant. 

Dar Beaurevers, care-l observase cu atenţie, văzu că era 
mulţumit şi liniştit, ca şi când i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. 

Tot discutând ca doi buni prieteni, ajunseră în cele din urmă 
la Luvru. Acolo, Beaurevers îl prezentă pe duce domnului de 
Griffon care era însărcinat cu introducerea acestuia în faţa 
regelui şi-şi luă rămas bun de la el, misiunea sa fiind încheiată. 

Griffon, care primise toate instrucţiunile, îl introduse 
imediat pe duce în apartamentul regelui, în cabinetul său de 
lucru. 

Văzându-l, Francisc exclamă bucuros: 

— Ah! Domnule duce, cât de fericit sunt să vă văd!... 
Complimentul ducelui, ca şi atitudinea sa, a fost fără cusur. De 
altfel, un vechi curtean ca el, nici nu putea proceda altfel. Şi 
totuşi, regele simţi răceala, dar nu lăsă să se vadă nimic, 
continuând: 

— Aşezaţi-vă, domnule, avem mult de vorbit. Ducele se 
supuse în tăcere. 


Rezemându-se de spătarul fotoliului, Francisc închise ochii 
părând că se reculege. În realitate, prin pleoapele întredeschise, 
îl urmărea pe duce. In cele din urmă, atacă: 

— Nu sunteţi văzut prea des pe la palat, domnule duce, 
asta aşa, fără a vă reproşa ceva. Când am nevoie de voi, sunt 
obligat să trimit pe cineva să vă cheme. De ce? 

Şi fără a-i lăsa timpul necesar să răspundă, continuă: 

— Imi purtaţi pică. Nu ştiu ce neînțelegere s-a ivit între noi, 
dar adevărul este că sunteţi nemulţumit şi că vă arătaţi această 
nemulţumire prin faptul că nu veniţi la palat. Ori, mi se pare că 
această situaţie echivocă durează de prea mult timp. Doamne 
fereşte, poate să fiţi tentat în viitor să treceţi de partea 
duşmanilor mei... Şi eu vreau să vă am drept prieten. 

Ducele se înclină adânc, dar nu mulţumi şi nici nu făcu vreo 
declaraţie de devotament, cum ar fi făcut oricare altul în locul 
său. 

Francisc remarcă şi această rezervă, după cum mai înainte 
îi remarcase răceala. Nici de această dată nu lăsă să se vadă că 
a înţeles şi reluă: 

— Am descoperit ceva... care m-a întristat. Da, m-a 
întristat: am observat că se încearcă să trecem, eu şi familia 
mea, drept ceea ce nu suntem. Nu se mai mulţumesc acum să 
murmure că-i favorizez pe eretici, pe care ei îi numesc 
hughenoți, se spune acum, aproape deschis, că eu însumi m-am 
convertit la religia lor şi că o voi impune şi familiei mele. 

Făcu o pauză, timp în care ducele păstră în continuare 
tăcerea-i diplomatică. Dar Francisc observă că este ascultat cu 
cea mai mare atenţie, viu interesat de începutul promiţător. 
Surâzând satisfăcut, continuă: 

— Asta nu-i decât o calomnie odioasă împotriva căreia am 
hotărât să mă apăr înainte ca ea să fie răspândită în popor. 

Şi timp de un sfert de oră, regele vorbi fără întrerupere, 
ducele ascultându-l cu aceeaşi atenţie. 

Când termină tot ce avu de spus, regele sună şi în cabinet 
intră cancelarul Michel de L'Hospital. 

După ce-i prezentă pe cei doi unul altuia, regele le spuse: 

— Şi acum, vă las să lucraţi, după care ieşi. Ducele şi 
cancelarul rămaseră singuri. Se cunoşteau şi-şi arătau o stimă 
reciprocă, ceea ce demonstra noblețea caracterului lor. Imediat 
se simţiră ca doi vechi prieteni. 


Cancelarul înşiră pe masă numeroasele dosare pe care le 
adusese cu el. Cei doi se aşezară unul lângă altul şi începură să 
le studieze cu atenţie. Cancelarul dădea toate explicaţiile şi 
răspundea la toate întrebările ducelui cu cea mai mare 
bunăvoință. 

Spre seară apăru şi regele însoţit de Beaurevers. 

După atitudinea profund respectuoasă şi parcă vinovată a 
ducelui. lInţeleseră că acesta se lămurise pe deplin. ŞI 
Beaurevers îl privi pe Francisc, ca şi când i-ar fi spus: 

"Ce v-am spus eu!" 

Francisc îl aprobă cu o înclinare uşoară a capului. De altfel, 
amândoi se făcură că nu bagă de seamă schimbarea 
comportării ducelui. 

Regele îi permise cancelarului să se retragă. Rămaşi numai 
ei trei, începură să discute despre Ferrière în termeni atât de 
elogioşi, încât ducele, orgoliul său patern, fu plăcut surprins. 
Când îl văzu prins în discuţie, Francisc aduse vorba despre 
căsătoria vicontelui. Dar ducele se arătă în această problemă 
inflexibil. 

— Ei bine, îi spuse Francisc de-a dreptul, vreţi să vă pun de 
acord pe amândoi?... Imi permiteţi să mă însărcinez să-i găsesc 
vicontelui o partidă onorabilă şi care să vă convină amândoura? 

— Ah! Sire, îmi redaţi viaţa! exclamă ducele, plin de 
bucurie. 

Dar, clătinând capul cu îngrijorare: 

— Dar dacă vicontele nu va accepta? 

— Asta rămâne de văzut! răspunse Francisc. Vai, domnule, 
veţi accepta partida pe care o voi alege eu? 

— Cu bucurie!... cu recunoştinţă, sire! 

— Bine, iau act de consimţământul vostru... fiindcă înţeleg 
că vi-l daţi, nu-i aşa? 

— Cu amândouă mâinile, sire. 

— În acest caz, mă însărcinez să-l conving pe viconte... Nu-i 
cazul să fiţi sceptic, voi reuşi, vă garantez. 

— Să vă audă Dumnezeu. 

— Voi face astfel încât va binevoi să mă audă, glumi 
Francisc. 

Şi, cu multă siguranţă: 

— Nu peste multă vreme vom semna contractul de 
căsătorie. Spun "vom" fiindcă doresc să-l semnez şi eu şi doresc 


să particip la nuntă şi să deschid balul dansând cu mireasa, în 
timp ce mirele va dansa cu regina Maria. Şi asta aşa va fi, regele 
vă dă cuvântul său. 

— Sire, sire, bolborosi ducele, emoţionat profund, daţi 
dovadă de prea multă bunătate faţă de mine. 

Dintr-odată căzu în genunchi în faţa regelui şi, plecându-şi 
capiii cărunt, spuse cu umilinţă: 

— Sire, nu vă cer îndurare... Sunt mult prea vinovat pentru 
a merita mila voastră... Chemaţi călăul, sire şi cereţi-i capul 
meu... ar fi mult mai drept. 

Francisc nu încercă să-l ridice. Era mulţumit, sau nu? Atât 
de ermetic era, încât nu se putea afirma nici una, nici cealaltă. 
Şi totuşi, protestă destul de puternic: 

— Ridicaţi-vă, domnule. Sunteţi un om mult prea cinstit 
pentru a fi vinovat. 

Dar ducele se încăpăţâna: 

— Sunt un infam, trebuie să-mi mărturisesc crima şi s-o 
plătesc cu viaţa. O merit de o sută, de o mie de ori... 

Aplecându-se asupra sa, Francisc îl prinse de umeri şi-l 
obligă să se ridice în picioare. Şi cu o gravitate puţin tristă: 

— Domnule, nu ştiu ce vreţi să spuneţi. Vorbiţi de o 
mărturisire. Aflaţi, domnule, că nu vreau să aud nimic. Nimic, 
mă înţelegeţi?... Spuneţi că aţi merita moartea. Fie. Dar nu 
credeţi că se poate şi altfel? 

— Cum anume, sire? 

— Ca răul care a fost făcut, să fie îndreptat... Aşa cum, în 
mod inconştient aţi acoperit cu autoritatea voastră... _ 

— Am înţeles, sire, îl întrerupse repede ducele. In asta 
constă într-adevăr datoria mea şi mulţumesc Maiestăţii Voastre 
că mi-aţi amintit-o la timp. 

Şi, cu emoție reţinută: 

— Sunteţi un mare rege, sire, mare prin măreţia şi noblețea 
sentimentelor şi a inimii. 

— Dacă Dumnezeu se va milostivi de mine şi-mi va da 
viaţă! spuse Francisc cu scepticismul său melancolic de care nu 
se putea debarasa, ori de câte ori presimţea că viitorul nu-l va 
aştepta. 

Şi adăugă: 

— Fiindcă aţi înţeles şi fiindcă sunteţi hotărât să acţionaţi... 


Şi-şi întrerupse fraza, părând că aşteaptă confirmarea a 
ceea ce voia să spună. Imediat ducele exclamă: 

— Din toate puterile, cu toată sinceritatea şi vă jur că nu-mi 
voi precupeţi nici timpul, nici osteneala. 

Francisc îl aprobă cu un semn şi sfârşi: 

— Acum trebuie să vă spun cum să procedaţi. 

Mai bine de o jumătate de oră, Francisc îşi expuse planul 
ducelui, care-l ascultă cu multă atenţie. La acest plan adăugă 
numeroase documente secrete, pe care ducele trebuia să le ia 
cu el. 

Imediat după plecarea ducelui, Beaurevers, care bănuia 
ceva, se duse la Ferrière şi-i povesti cuvânt cu cuvânt tot ce se 
petrecuse între duce şi rege. Şi ajunse la ceea ce sperase: 
Ferriere îşi dădu seama că fusese păcălit într-un mod formidabil 
de Caterina. De-acum nu-şi mai făcu nici un scrupul şi mărturisi 
totul. 

Rezultatul acestor discuţii a fost că a doua zi, atât Fiorinda 
cât şi Ferrière au părăsit Luvrul. Fiorinda a fost condusă în casa 
din strada Petits-Champs, unde cavalerul dădu asigurări că va fi 
păzită în mod exemplar şi unde Ferrière putea veni s-o vadă 
oricând şi oricât ar fi dorit. 

În ce-l priveşte pe Beaurevers, acesta-şi rezervă plăcerea 
de a-i comunica reginei noutatea despre cei doi tineri. Cât timp 
cavalerul se află în faţa sa, Caterina primi lovitura afectând o 
nepăsare regală, dar când acesta o părăsi, nu lipsi mult să se 
sufoce de furie. 


Capitolul XXIV  Rospignac intră în scenă 


Şi acum, a sosit timpul să ne întoarcem la Rospignac pe 
care, în ultima vreme, datorită altor evenimente, l-am cam 
neglijat. 

Cu câtva timp în urmă am arătat că părăsise Parisul pe 
drumul ce ducea spre Chartres, în compania omului său, bun la 
toate, tâlharul de Guillaume Pentecôte, care comanda zece 
călăreţi din escadronul de fier şi care îl urmau fără a lăsa 
impresia că îl cunosc pe baron, călătorind pe seama lor, în 


grupuri de câte doi-trei oameni, făcându-se, la rândul lor, că nu 
se cunosc între ei. 

Inainte de a porni la drum, urmând instrucţiunile Caterinei, 
se întâlniseră cu toţii la palatul Cluny, loc în care avuseseră o 
discuţie îndelungată cu Cardinalul de Lorrena. Ca urmare a 
acestei discuţii, plecară înarmaţi cu puteri depline şi ordine în 
alb. În mintea cardinalului, aceste ordine urmau să fie folosite în 
interesul casei de Guise, în timp ce Rospignac era hotărât să le 
utilizeze în folosul Caterinei. Deci, Rospignac părăsi Parisul. În 
drum se opri la Orleans unde intră în contact cu un trimis al 
regelui Navarrei, căruia îi înmână un permis de liberă trecere în 
perfectă regulă, semnat de însuşi ducele de Guise şi contra- 
semnat de mâna cardinalului. În plus, Maiestatea Sa era invitată 
să vină la Orleans unde ducele Francisc va sosi să discute 
personal. 

Până aici, Rospignac urmase cu sfinţenie instrucţiunile 
cardinalului şi asta numai fiindcă ele concordau cu cele ale 
Caterinei. 

Regele Navarrei făcu greşeala să continue negocierile cu 
Rospignac, reprezentantul ducilor de Guise, atâta vreme cât 
tăcerea fratelui său, cardinalul de Bourbon îl îndemna la 
prudenţă şi rezervă. De asemenea, greşi şi atunci când crezu în 
permisul de liberă trecere semnat de fraţii de Guise, părăsindu- 
şi statul. Il înştiinţa pur şi simplu pe Rospignac că va veni la 
Orleans, după cum i se cerea. 

Atunci, Rospignac părăsi instrucţiunile cardinalului pentru a 
le urma pe cele ale Caterinei. Ca mânat de anumite scrupule, îi 
trăda în mod deliberat pe fraţii de Guise în folosul stăpânei sale. 
Şi iată ce făcu: 

Mai întâi de toate, nu-l înştiinţa pe cardinalul de Lorrena de 
apropiata sosire a regelui Navarrei. Când acesta sosi la Orleans, 
îl amăgi câteva zile cu pretexte destul de plauzibile. După care, 
pe neaşteptate, puse mâna pe el şi-l închise în castel, ca pe 
ultimul dintre gentilomi. 

Atât de bine manevrase Rospignac lovitura, încât toată 
lumea crezu că urmează întru totul ordinul ducilor de Guise. 
Regele Navarrei mai mult ca oricare altul. Şi vă puteţi închipui 
cât de furios a putut să fie pe ceea ce el numea drept o trădare 
josnică şi nemernici pe cei care-l atrăseseră în capcană. 


În urma acestei arestări, proiectul de alianţă destinat a 
diviza forţele protestanților, căzu baltă. Era încă un eşec în 
contul ducilor de Guise. Şi cel mai grav pentru ei era faptul că 
nu puteau dezaproba această acţiune dacă nu voiau ca 
manevra să le fie cunoscută public. 

Odată reuşită acţiunea, Rospignac se înapoie în cea mai 
mare grabă la Paris, ducându-i cu el pe Guillaume Pentecôte şi 
banda lui de ticăloşi. 

Ajuns la Paris, baronul nu-şi îngădui decât timpul necesar 
pentru schimbarea costumului, după care se înfăţişă imediat 
Caterinei pentru a-i da raportul. După ce-l ascultă cu cea mai 
mare atenţie şi după ce acesta-şi sfârşi relatarea, ceea ce noi 
am prezentat în rezumat. Regina nu-şi ascunse satisfacția şi 
catadicsi să-l felicite: 

— Ei da, iată o afacere care a fost îndeplinită cu o deosebită 
îndemânare şi pentru care meriţi toate felicitările, baroane. 

Şi, cu o umbră de surâs: 

— Succesul ăsta vine tocmai la timp pentru a face uitate 
precedentele eşecuri... De câtva timp, baroane, se poate spune 
că eşti urmărit de ghinion. 

— Cu atât mai mult, doamnă, doresc să-mi iau revanşa. Şi 
de această dată cred că am găsit mijlocul de a vi-l dă pe 
Beaurevers legat fedeleş... 

Şi Rospignac părea sigur pe ce spune. O sclipire sângeroasa 
fulgeră în ochii Caterinei. Dar îi răspunse foarte calm: 

— Vorbiţi, baroane, vă ascult. 

Şi baronul vorbi în timp ce regina îl asculta cu atenţie. Când 
acesta termină, Caterina îl aprobă: 

— Fie. Acţionaţi, Rospignac. Dar pentru numele lui 
Dumnezeu! Faceţi-o repede. 

— Doamnă, îi replică baronul, o asemenea afacere nu poate 
izbândi decât cu condiţia să fie pregătită cu atenţie, condusă cu 
grijă, fără a lăsa nimic la voia întâmplării. Prea multă grabă ne- 
ar duce la un eşec sigur... de care-mi declin responsabilitatea. 

Caterina-şi încruntă sprâncenele. Dar până la urmă trebui 
să recunoască justeţea observaţiei deoarece, după ce reflectă 
câteva secunde, consimţi: 

— Aveţi dreptate, Rospignac. Faceţi cum credeţi că-i mai 
bine. 


Rospignac se înclină în faţa reginei şi ieşi. Se scurseră cam 
opt zile. 

Ferrière îşi împărțea timpul între logodnica sa, căreia îi 
făcea vizite interminabile, dar care lui i se păreau prea scurte şi 
Beaurevers. Cavalerul, la rândul său, îi consacra vicontelui tot 
timpul în care nu era prins în serviciul regelui. 

Se poate spune că Ferrière aproape devenise chiriaşul casei 
Nostradamus. Mânca şi dormea acolo mai mult decât în propriul 
palat. Intre el şi Beaurevers aveau loc discuţii interminabile în 
care reveneau fără încetare două nume: Fiorinda şi Florise. 
Fiindcă se apropia momentul în care cavalerul urma să se 
căsătorească cu logodnica sa. Şi cu cât momentul se apropia, cu 
atât îi creştea nerăbdarea. 

In tot acest timp nu se produse nici un incident. Caterina şi 
braţul ei drept, Rospignac, încă nu-şi manifestaseră intenţiile. S- 
ar fi putut crede că renunţaseră la vânătoarea împotriva regelui 
şi a oamenilor săi de credinţă, fiindcă atmosfera în jurul 
acestora era foarte calmă. 

Totuşi, Beaurevers era bănuitor. Acest calm aparent îi 
prevestea furtuna. Şi asta-l puse în gardă. Reuşi să-l aducă în 
aceeaşi stare şi pe Ferrière. Se aşteptau la orice şi erau pregătiţi 
pentru orice. 

Intr-una din zile, la un sfert de oră după ce Ferrière şi 
Beaurevers tocmai plecaseră, un bărbat mai în vârstă bătu în 
poarta casei din strada Petits-Champs. Conform instrucţiunilor 
cavalerului, nu i se deschise. Dar prin vizetă fu întrebat ce 
doreşte şi tonul, la drept vorbind, nu era foarte amabil. 

Individul nu avea o ţinută de temut. Figura-i era destul de 
ştearsă şi calmă şi, dacă nu după costum, cel puţin după 
comportare, părea a fi un servitor în vârstă, de bună condiţie. 
De altfel, nici nu ceru să intre. Se mulţumi să înmâneze prin 
vizetă un bilet, spunând că aşteaptă răspunsul în stradă. 

Şi acest bilet îi fu adus imediat Fiorindei, care citi 
următoarele: 


“Unul dintre bunii voştri prieteni, dacă nu cel mai bun, m-a 
făcut să înțeleg că ar fi nedrept să mă încăpățânez în a vă 
condamna în necunoştință de cauză şi că datoria mea de om de 
onoare Îmi impune să vă permit să vă pledați cauza. 


Dacă puteti şi vreţi să vă încredeți, urmati servitorul care 
vă aduce biletul: vă va conduce într-o anume casă din strada 
Montmartre, casa unui prieten, unde vă aştept. 

Din spusele aceluiaşi prieten ştiu că aveți numeroase 
motive să nu ieşiţi singură. Dacă aşa stau lucrurile, vă rog să 
faceți să fiți escortată cu unicul scop de a nu vi se întâmpla 
nimic supărător în timpul drumului, de altfel foarte scurt. 
Oamenii voştri vă vor aştepta la uşă şi vă vor conduce înapoi 
acasă." 


Şi era semnată: Duce de Saint-Germain şi de Ferriere. 
Sigiliul ducelui se afla alături de semnătură. 

Colaborarea lui Rospignac în elaborarea acestui bilet se 
arăta prin faptul că acesta era redactat într-un mod care ar fi 
dat, celei ce l-ar fi citit, speranţe ce nu se puteau realiza. 

Şi într-adevăr, Fiorinda speră. Sigiliul ducelui o făcu să 
creadă că scrisoarea îi aparţine. Din momentul în care fata fu 
sigură că biletul venea chiar din partea ducelui, orice teamă faţă 
de o capcană a fost exclusă, cinstea ducelui fiind cunoscută. 
Prietenul de care era vorba în scrisoare nu putea să fie altul 
decât Beaurevers. 

Fiorinda îşi spuse că nu are dreptul să lase să-i scape 
ocazia. 

Dar cum era prudentă din fire, dori să vadă figura celui ce 
era însărcinat s-o conducă în strada Montmartre. Privind printr-o 
fereastră de la parter, îl văzu plimbându-se în susul şi-n josul 
străzii, răbdător şi recunoscu în el unul din servitorii ducelui. 

Hotărându-se, dădu ordinele necesare care-i fură 
îndeplinite pe dată, deoarece Beaurevers le ceruse tuturor 
servitorilor ca Fiorinda să fie ascultată fără crâcnire. 

Conform ordinelor tinerei, doi dintre servitori, foşti tâlhari 
cunoscuţi, rămaseră pe loc pentru a păzi casa, ceilalţi patru 
însoţind-o, înarmaţi până-n dinţi. 

Mesagerul nu păru prea mirat s-o vadă escortată, 
înclinându-se, îi spuse cu simplitate: 

— Să mergem, doamnă, monseniorul vă aşteaptă. 

Şi o luă înainte. În spatele său, încadrată de cei patru 
paznici, Fiorinda îl urmă. 

Într-adevăr, drumul până la destinaţie a fost destul de 
scurt, servitorul oprindu-se curând în faţa unei case aflate în 


faţa bisericii Saint-Eustache, în colţul străzii Montmartre cu 
strada  Comte-d'Artois care se afla în prelungirea străzii 
Montorgueil. Acolo, bătu, în poarta care se deschise imediat şi, 
înclinându-se în faţa fetei, îi spuse respectuos: 

— Misiunea mea a luat sfârşit. 

Şi se îndepărtă liniştit. 

Persoana care deschise poarta era o servitoare tânăra şi 
frumoasă, având întipărit pe faţă un surâs îndatoritor. 

judecând după vestibulul în care fu introdusă Fiorinda, casa 
părea mai mult decât bogată. Nimic din preajma să nu-i trezi 
vreo bănuială. Inainte de a intra, Fiorinda le recomandase 
gărzilor sale: 

— Mă veţi aştepta aici... Nu ştiu cât voi sta, dar voi să nu vă 
mişcaţi din faţa porţii. 

Şi intrase în vestibul. 

Servitoarea încuie poarta cu grijă şi, conducând-o cu acelaşi 
surâs îndatoritor, se îndrepta spre o uşă pe care o deschise, 
spunându-i: 

— Domnul duce vă aşteaptă. 

Şi imediat în urma sa, servitoarea trânti uşa cu forţă, o 
încuie cu cheia şi trase şi zăvorul. Toate acestea într-o clipă, de 
parcă ar fi fost unvis. 

Un sfert de oră mai târziu, la primul etaj se deschise o 
fereastră, în cadrul căreia apăru o tânără. De departe putea fi 
luată drept Fiorinda: cam de aceeaşi talie şi vârsta şi, mai mult, 
purtând costumul de neconfundat, cunoscut de tot Parisul, pe 
care numai Fiorinda îl purta. Şi totuşi, persoana respectivă nu 
era alta decât servitoarea care o introdusese pe fată în casă. 

Evitând să-şi arate figura şi prefăcându-şi vocea, le strigă 
celor patru care aşteptau în faţa porţii: 

— Vă puteţi întoarce acasă. Veniţi să mă luaţi de aici mâine 
dimineaţă la ora zece. 

Cei patru, care nu erau înzestrați cu o inteligenţă 
deosebită, nu erau înzestrați nici cu spiritul observaţiei. Nu 
văzură decât costumul unic în tot Parisul. Să le dea prin gând că 
altcineva l-ar fi putut purta, nici pomeneală. Erau dresați să 
asculte fără crâcnire. Făcând stânga-mprejur, se întoarseră 
acasă. 


Urmărindu-i cu privirea, servitoarea îi văzu luând-o la 
stânga şi intrând în strada Sejour, după care, liniştită, închise 
fereastra. 

În spatele său, Rospignac îi dădu câteva ordine scurte, în 
urma cărora aceasta cobori la parter, urmându-l pe baron. 

Casa mai avea şi o altă intrare, prin strada Comte-d'Artois. 
Spre această intrare o conduse Rospignac pe tânăra servitoare, 
deschizându-i poarta. Aceasta ieşi, dar rămase nemişcată pe 
pragul porţii, evitând cu îndemânare să-şi arate figura. 
Rospignac rămase în spatele său, supraveghind-o şi fiind gata 
să intervină în cazul în care ar fi fost necesar. 

Frumoasa servitoare care juca rolul Fiorindei rămase câteva 
minute în faţa porţii. Cei câţiva trecători ocazionali o luară drept 
cea care era costumată astfel, salutând-o cu numele de 
Fiorinda. Şi ea le răspunse cu bucurie, înăbuşindu-şi vocea şi 
ascunzându-şi, pe cât îi stătea în putinţă, faţa. 

După aceste câteva minute, în faţa ei, venind din strada 
Truanderie, se opri o litieră în care se urcă cu repeziciune. 
Litiera nu avea nici un semn după care putea fi recunoscut 
stăpânul. Vehiculul o luă din loc imediat, urcând pe strada 
Comte-d'Artois, după care o luă la stânga, pe strada Tiquetonne, 
ajungând astfel în strada Montmartre şi ieşi din Paris prin poartă 
cu acelaşi nume. 

Rospignac se întoarse în vestibul şi se aşeză, aşteptând 
ceva. 

Pe la ora unsprezece seara, în faţa casei se opri o altă 
litieră. Fiorinda, înfăşurată într-o mantă, fu vârâta în respectiva 
litieră care o luă din loc imediat, înconjurată de o escortă destul 
de numeroasă, condusă de Rospignac şi Guillaume Pentecôte. 

Drumul dură mai bine de două ore. 

Numai că şi Fiorinda nu avu cum să-şi dea seama, trupa, 
după ce ieşi din Paris prin poarta Buci — al cărei pod mobil se 
coborâse în urma prezentării unul ordin în toată regula — după 
ce făcu un înconjur destul de lung, reveni în oraş, prin aceeaşi 
poartă, în plin Pre-aux-Clercs. Totul fusese calculat cu unicul 
scop de a o derută pe prizonieră. 

La începutul acestei lucrări am arătat că exista un drumeag 
paralel cu strada Senei care mergea de-a lungul câmpiei numită 
micul Pr&-aux-Clercs şi care se găsea astfel pe partea casei 
incendiate, fosta locuinţă a Fiorindei. 


În acea vreme, pe drumeagul respectiv nu se afla decât o 
singură construcţie pe care Fiorinda o cunoştea destul de bine, 
dat fiind faptul că trecuse de nenumărate ori prin faţa ei şi că 
era destul de vizibilă din strada Marais, unde locuia ea. 
Construcţia se afla nu departe de Sena, cam la jumătatea 
drumeagului şi era un fel de fortăreață în miniatură, înconjurată 
însă de ziduri groase şi înalte, supranumită şi Bastionul de la 
Pre-aux-Clercs. 

În spatele zidurilor acestei construcţii se opri litiera 
escortată de ceata condusă de Rospignac. Fără să o ştie, 
Fiorinda se află astfel la doi fcaşi de fosta sa locuinţă, în acel 
Pr&-aux-Clercs, care-i era ca şi un cartier general şi unde îşi 
exercitase meseria cel mai des. 

Coborând din litieră, Fiorinda se trezi într-o curte 
necunoscută, dat fiind faptul că se asemăna cu o mie de alte 
curţi asemănătoare, iar Rospignac nu-i lăsă timpul necesar să 
observe împrejurimile, conducând-o imediat într-un vestibul 
care părea mai degrabă un corp de gardă. 

Aici se găsea o bătrână care, după ce primi din partea lui 
Rospignac câteva ordine date în şoaptă, dispăru fără a putea 
spune pe unde s-a strecurat. Şi această bătrână, pe care 
Fiorinda abia avu timpul s-o zărească, nerecunoscând-o, nu era 
alta decât aceeaşi care-i atrăsese în cursă din strada Marais pe 
rege şi pe Beaurevers. Aceeaşi bătrână care pretindea că se 
numeşte Angelica şi pe care Guillaume Pentecôte o numea 
"cumătra Culot". 

Precedată de Rospignac şi urmată de Guillaume Pentecôte, 
Fiorinda fu condusă într-o cameră mobilată aproape luxos, în 
care se afla cumătra Culot. Acolo, cei doi o părăsiră şi, după ce 
dădură câteva ordine, părăsiră Bastionul. 

Ordinele erau ca o gardă de zece oameni să rămână pe loc. 

Între timp, Beaurevers şi Ferrière aflară de dispariţia 
Fiorindei. În cea mai mare grabă se îndreptară spre strada 
Montmartre. Beaurevers, care înţelese că Ferrière nu mai avea 
luciditatea necesară pentru a efectua cercetările, luă 
conducerea acestora. 

Informându-se în stânga şi-n dreapta, descoperi repede că 
respectiva locuinţă mai avea şi o altă intrare, în strada Comte- 
d'Artois, unde începu din nou cercetările. 

Dăduse, sau cel puţin aşa credea el, peste un indiciu. 


Urmăriră drumul parcurs de litieră de-a lungul străzilor 
Tiquetonne şi Montmartre până în afara oraşului, dar acolo pista 
se înfundă. Unii susțineau că au văzut litiera luând-o la stânga, 
alţii la dreapta, în vreme ce o altă parte îl asigurau că litiera se 
întoarse în oraş prin aceeaşi poartă Montmartre. Nimeni însă nu 
zărise ocupanţii litierei. 

Cu răbdare, Beaurevers şi Ferriere urmară toate pistele 
semnalate. Răscoliră cartierul Montmartre, Villeneuve, Grande- 
Bateliere, ajungând până în cartierul Saint-Denis, ba chiar 
urcară şi colina până în sătucul Montmartre şi apoi la 
Clignancourt. Dar fără nici un rezultat. 

Extenuaţi, rupţi de oboseală, se întoarseră în Paris chiar 
înainte de închiderea porţilor şi se îndreptară spre locuinţa lui 
Beaurevers din strada Froidemantel. 

A doua zi, chiar de la primele ore ale dimineţii îşi reluară 
cercetările. 

Dar căderea nopţii îi prinse cu acelaşi rezultat negativ. 


Capitolul XXV  Tringquemaille, Bouracan, 
Corpodibale şi Strapafar 


În următoarea dimineaţă, a treia zi de la dispariţia Fiorindei, 
când sosi la Luvru, Beaurevers găsi un bilet adresat fie lui 
Ferrière, fie lui. De la primă privire, recunoscu scrisul Fiorindei, 
deoarece Ferrière plecase deja, Beaurevers îl deschise şi-l citi. 

După ce termină lectură, rămase gânditor. 

In bilet, fata-i spunea că este prizoniera lui Rospignac şi 
închisă undeva în Montmartre sau prin împrejurimile acestuia. 
După care dădea câteva indicaţii pentru a putea fi găsită casa în 
care se afla sechestrată. Pentru rest, adică în ceea ce priveşte 
eliberarea să, se arăta încrezătoare în dragostea vicontelui şi 
prietenia cavalerului. Dar ţinea să insiste asupra conduitei pe 
care cei doi prieteni urmau s-o adopte faţă de persoana căreia, 
dându-i o sumă potrivită, consimţea să le dezvăluie locul în care 
putea fi găsită. Culmea era că acea persoană pe care le-o 
indica, se numea Angelica, aceeaşi care-i atrăsese în cursă pe 
contele de Luvru şi Beaurevers în strada Marais. 


Asta-l făcuse pe cavaler să devină aşa de gânditor, 
întrebându-se dacă nu cumva Fiorinda, în mod inconştient, nu-i 
atrage într-o cursă: 

"La urma-urmei, ce ne cere Fiorinda: să nu discutăm cu 
această Angelica, care nu-i decât o ticăloasă şi căreia-i cunosc 
acum şi celălalt nume, cumătra Culot, ne cere doar să-i dăm 
suma pe care ne-o va cere. După câte văd eu, sumă e destul de 
respectabilă pentru a-şi trăda stăpânul, pe Rospignac. Să o 
urmăresc de departe până când o voi vedea intrând într-o casă 
din Montmartre sau din împrejurimi şi care va fi tocmai casa în 
care se află prizonieră. Altceva nu ne cere. Nici măcar nu 
încearcă să ne atragă în casă, deoarece ne avertizează că e 
păzită zi şi noapte de zece oameni înarmaţi... Sigur, e supărător 
faptul că Ferrière nu-i şi el aici... dar nu-i vorba decât de a face o 
recunoaştere a locurilor." 

Şi Beaurevers, luând două pungi burduşite cu aur, se 
înfăşură în manta şi ieşi pe coridor. Fără a se opri din drum, bătu 
cu pumnul de trei ori într-o uşă: era tocmai uşa dormitorului 
domnilor Bouracan, Trinquemaille, Strapafar şi Corpodibale. 
Când aceştia ieşiră, le făcu semn să-l urmeze, el urmându-şi mai 
departe drumul, fiind sigur că va fi ascultat. Şi într-adevăr, cei 
patru îl urmară la o distanţă oarecare, fără a-l scăpa din ochi. 

Beaurevers se îndreptă direct spre cimitirul Inocenţilor în 
care intră prin strada Lingerie. 

Îngenuncheată în faţa unui mormânt, cumătra Culot părea 
că se roagă cu cea mai mare evlavie. Cavalerul o recunoscu 
imediat şi văzu cum strecura priviri furişe spre uşa pe unde 
bănuia că va apare. De cum îl zări, începu să se bată cu pumnii 
în piept în semn de mea culpa, părând cutremurată de hohote 
de plâns convulsive. Poate că acestea erau smulse şi datorită 
vederii lui Beaurevers, vedere care-i provoca o teamă nebună. 

Beaurevers trecu pe lângă ea fără să se oprească numai că, 
în trecere, lăsă să-i cadă cele două pungi pe nisipul aleii. 

Niciodată nu vom şti dacă acestea au atins nisipul, atât de 
repede dispărură. Şi, o dată cu dispariţia pungilor, dispăru 
imediat şi durerea uriaşă a femeii. 

Fără a mai privi în urmă, cavalerul ieşi din cimitir prin 
strada Saint-Denis, aşteptând ca şi femeia, la rândul ei, să iasă. 
Şi aceasta nu se lăsă aşteptată prea mult timp. 


Beaurevers o urmărea de la o distanţă destul de mare, dar 
fără a o slăbi din priviri. 

La rândul lor, cei patru îl urmau pe cavaler. 

Şi astfel întregul alai ajunse la poarta Montmartre. 

Cumătra Culot trecu pe sub poartă, fiind urmată curând de 
Beaurevers. 

Când cei patru erau pe punctul de a trece şi ei pe sub 
poartă, nu se ştie de unde, apărură patru tinere inimoase, 
făcându-i pe spadasini să rămână stană de piatră. Gurile li se 
căscară ca în faţa unui spectacol nemaivăzut, făceau fel de fel 
de fiţe, îşi răsuceau mustăţile şi-şi dădeau coate, exclamând în 
cele din urmă, cu un fel de admiraţie fierbinte: 

— Cele patru Maon!... 

Chiar în acel moment, Beaurevers privi în urma sa. 
Văzându-i de la distanţa la care se afla, crezu că este urmărit, 
sigur fiind de credinţa şi disciplina lor şi nu se mai ocupă de ei, 
continuând s-o urmeze pe cumătra Culot care mergea acum de- 
a lungul canalului colector care curgea prin cartierul 
Montmartre. 

Dar cei patru nefericiţi nu-l mai urmăreau. Cu gurile căscate 
de admiraţie, le aşteptau pe cele patru fete care se apropiau, 
râzând în hohote, cu un râs care, dacă ar fi putut judeca puţin, 
cei patru şi-ar fi dat seama că sună cam bațjocoritor la adresa 
lor. 

Dar iată de ce le numiseră "cele patru Maon": în primul 
rând pentru că erau patru tinere care, cu frumuseţea lor ar fi 
sucit şi capul unui sfânt. Şi cei patru nici măcar nu erau sfinţi. 
Erau tinere, între şaptesprezece şi douăzeci de ani. Şi punctul 
lor forte era acela că exercitau onorabila profesie de femei 
uşoare. 

Dar nu erau dintre acelea care se găsesc cu duiumul pe 
străzile murdare aflate în vecinătatea bisericii Saint-Merry. 

Şi, la urma-urmei, de ce Maon? 

Asta era termenul pe care-l inventase Trinquemaille, 
individul dotat cu cea mai mare inteligenţă din bandă: el spunea 
că genul acesta de fete se numesc — sau pretind că se numesc 
— Marion, Madelon, Marton, Margoton. Patru nume care nu au 
nimic delicat sau distins. Cu spiritul său pătrunzător, 
Tringquemaille observase că începeau cu silabă Mă şi se 
terminau cu silabă on, astfel încât inventase termenul: Maon! 


Ceilalţi trei găsiră acest termen foarte spiritual şi-l adoptară 
cu entuziasm. 

Intr-adevăr, cele patru apariţii erau nişte fete elegante, 
gătite şi care-şi puteau permite luxul de a-şi alege partenerii. 

Cei patru fârtaţi le întâlniseră pe fete cu aproape zece zile 
în urmă. Probabil că numai din spirit profesional, acestea le 
zâmbiră şi le aruncară ocheade, dar asta a fost de-ajuns pentru 
a-i stârni... Şi pentru ei a fost ca o lovitură de trăsnet... O 
împătrită lovitură de trăsnet. 

Din acea zi, cu limba scoasă, rostogolind nişte ochi imenşi, 
căutând pozele cele mai expresive şi purtând costumele cele 
mai împopoţonate, cei patru prieteni le curtau cu ardoare pe 
cele patru Maon. 

Când le întâlneau, tot restul timpului se petrecea într-o 
lungă discuţie în cursul căreia încercau să le convingă de 
sentimentele lor prin declaraţii înflăcărate, ajutaţi şi de daruri, 
de un gust îndoielnic, e drept, dar de mare valoare, fiindcă 
punga le era mereu plină. Şi dacă s-ar fi golit, Beaurevers ar fi 
avut repede grijă s-o umple. 

Şi hazul situaţiei care era? Cele patru Maon mâncau bine pe 
socoteala celor patru cumetri, acceptau fără nici un fel de 
scrupul tot ce li se oferea: flori, panglici, inele şi bijuterii, dar 
fără să le ofere mare lucru în schimb celor patru copii bătrâni, 
cel mult un fel de surogat de dragoste. 

Poate că, având indiscreţia de a mărturisi ocupaţia celor 
patru fete, v-am şocat. Ne veţi înţelege imediat de ce am 
procedat aşa, având în vedere că una dintre cele patru fete nu 
era alta decât servitoarea care o primise pe Fiorinda în casa din 
strada Montmartre şi care, îmbrăcată în costumul acesteia, 
fusese văzută timp de câteva minute stând pe pragul porţii din 
strada  Comte-d'Artois... Şi acest fapt îi fusese spus lui 
Beaurevers şi Ferrière, ducându-i fără rea voinţă, în eroare... 
Aşa încât... 

Rezistenţa acestor patru fete — dozată în mod savant — în 
întâlnirile de până atunci, îi înnebunise pe cei patru naivi şi prea 
repede încinşi prieteni, ducându-i de nas cum voiau ele. 

Deci, cele patru Maon, întâlnind din întâmplare pe cei patru 
tovarăşi la poarta Montmartre, se apropiară de ei râzând în 
hohote şi, fandosindu-se, îi întrebă: 

— Hei, ia spuneţi, unde vă duceţi, berbanţilor? 


Şi, râzând în cascade, îşi dădură singure răspunsul: 

— Pariez că aţi ghicit că ne plimbăm pe aici!... 

— Dragostea i-a condus!... Sunt sigură că ne căutaţi!... 

— Dragostea v-a fost cu noroc. lată-ne!... 

Şi cei patru, abătuţi, priviră în direcţia porţii: Beaurevers se 
îndepărta din ce în ce mai mult. Ispita era puternică. Totuşi 
sentimentul datoriei îi făcură să reziste. Mărturisiră cu greu: 

— Nu, nu vă căutam... 

— Suntem în timpul serviciului... 

— În timpul serviciului? întrebară râzând în hohote fetele. Şi 
în ce constă serviciul vostru? 

— Ne urmăm stăpânul. 

— Pe sfântul Pancraţiu! exclamă cea dintâi imitându-l pe 
Tringuemaille, cred că o dată poate să meargă şi singur 
stăpânul vostru. 

— Ei la naiba, am pus mâna pe voi şi vă păstrăm! exclamă 
a doua imitându-l pe Strapafar. 

— Madona ladra, vă răpim, replică a treia, cu vocea lui 
Corpodibale. 

— Pe toţi dracii, dacă noi suntem aici, nu mai aveţi alt 
stăpân decât noi, spuse şi sosia lui Bouracan. 

Şi toate patru în cor: 

— Aşa încât, trebuie să ne urmaţi. 

Şi-i înconjurară. Fiecare luă de braţ pe câte unul din cei 
patru, încercând să-i abată din drum prin tot felul de avansuri. 

Sărmanii, erau cu adevărat în încurcătură. Şi mai ales, 
nefericiţi. Gândiţi-vă că le ieşise în cale o ocazie atât de rară! 
Dar în ciuda tuturor avansurilor celor patru tinere, disciplina a 
fost mai puternică decât pasiunea. Desprinzându-se cu blândeţe 
din strânsoarea lor, încercară să le explice că erau obligaţi să-şi 
urmeze stăpânul şi prietenul... Dar asta nu le va lua prea mult 
timp. Cele patru Maon puteau să-i aştepte la hanul Deviniere, 
unde nu vor întârzia să le întâlnească. 

Dar frumoasele îşi strânseră buzele pungă în faţa scuzelor 
lor şi, cu ochi aspri şi figuri de gheaţă, le râseră în nas şi le 
întoarseră spatele, spunând batjocoritor: 

— Ce mai îndrăgostiţi ne-am ales şi noi!... 

— În locul nostru îşi preferă stăpânul. 

— Şi noi care am făcut prostia de a-i iubi. 


— Hm, ca să vezi, preferă prietenia în locul iubirii, 
Dumnezeule! 

Şi, dând impresia că se îndepărtează, trăgeau cu coada 
ochiului să vadă dacă nu cumva cei patru nu le urmează. 

Nu, nu le urmau. Erau disperaţi, furioşi... dar nu se clinteau 
din loc. Îşi priveau stăpânul, care acum se afla la o bună 
depărtare, încât aproape că nu-l mai distingeau. Scoţând 
suspine, se îndreptară spre poartă. 

Atunci, celor patru Maon li se făcu teamă. Cum, le 
părăseau? Nu mai aveau oare nici o putere asupra lor?... Ar fi 
însemnat să dea greş într-o acţiune pe care o pregătiseră atâta 
timp şi cu destul de mult succes până în acea zi!... Şi care, la 
urma-urmei, le-ar fi făcut pe fiecare să câştige o mică avere.!... 
Nu, nu, de o sută de ori nu. 

Se repeziră spre cei patru prieteni şi-i apucară de braţ, se 
atârnară de gâtul lor, îi sărutară de zeci de ori. Şi fiecare 
murmură la urechea cavalerului său: 

— Vino, viteazule gentilom, te iubesc!... În seara asta vreau 
să fiu ata. 

Asta a fost ultima lovitură. 

Nici măcar nu se mai întrebau din priviri. 

— La urma-urmei, spuse unul din ei, nu suntem în misiune. 

— Nu ne mai batem de atâta timp şi n-o să întâmple asta 
tocmai astăzi, spuse al doilea. 

— Domnul cavaler pare că a ieşit să ia aer. Nu are ce săi se 
întâmple, spuse şi al treilea. 

— Nimic, doar se plimbă, asta-i totul, se auzi şi al patrulea. 

Văzând că cei patru sunt pe cale să capituleze, cele patru 
Maon redeveniră reci şi, întorcându-le spatele, le spuseră: 

— Ori azi, ori niciodată. 

— Azi, pe toţi sfinţii şi arhanghelii! 

— Astăzi, pe toţi dracii! 

— Oggi, dio birbante! 

— Azi, Tumneseule! 

Şi toate aceste patru exclamaţii se auziră în acelaşi timp. 

Imediat se întoarseră cu spatele la poartă, trădându-şi 
datoria şi se repeziră la frumoasele lor, care acum triumfau. 
Fiecare îşi prinse aleasă de talie, ţinând-o strâns înlănţuită, ca 
pe o pradă îndelung pândita şi acum prinsă şi de care ar fi fost 
primejdios să te atingi. 


Tot timpul, până seara târziu, petrecură din plin, aruncând 
banii cu amândouă mâinile, cu cea mai mare nepăsare. 

În cele din urmă sosi şi momentul îndelung aşteptat. Şi 
fiecare se închise în câte o cameră împreună cu frumoasa sa... 

Numai că, printr-o nefericită coincidenţă, toţi patru prieteni 
nu se putură bucura de norocul ce a dat peste ei: atât de mult 
se întrecuseră cu băutura, încât adormiră imediat. 

Când se treziră a doua zi dimineaţă, destul de târziu, ce-i 
drept, totul era de prisos: cele patru Maon dispăruseră. 


Capitolul XXVI Puntea 


Faptul că acum se vedeau părăsiţi îi lăsară indiferenți. 
Dezmeticiţi, trădarea de care se făceau vinovaţi le apăru în 
întreaga ei enormitate. Plecară de la han cu inimile îndoliate, cu 
gândul la ce vor păţi de la stăpânul lor. 

Rămaseră trăsniţi aflând că Beaurevers a dispărut şi că, 
poate din vina lor, i se întâmplase o nenorocire. 

Şi pentru că noi ştim ce i s-a întâmplat lui Beaurevers, nu 
vom întârzia să înştiinţăm cititorul, în speranţa că, măcar el, se 
interesează de bietul cavaler. 

După ce acesta privise în urmă să vadă dacă e urmat de cei 
patru tovarăşi, Beaurevers şi-a continuat drumul, urmând-o pe 
cumătra Culot fără a le mai da atenţie. Cartierul Montmartre se 
întindea în faţa sa, până aproape de actuala strada Geoffroy- 
Marie. Pe stânga se făcea o bifurcaţie a canalului colector, 
despre care am mai vorbit. Deasupra acestei răscruci, ca şi 
deasupra canalului colector principal, se aflau, din loc în loc, 
punți care permiteau traversarea canalului. 

Pe dreapta, se aflau cele câteva cocioabe de care am mai 
amintit. 

Cavalerul depăşise deja şi ultima magherniţă. Se afla acum 
în plin câmp. Bătrâna îşi urma continuu drumul. Nici măcar nu-şi 
întorcea capul. Cavalerul o lăsase să ia un avans oarecare, dar 
n-o pierdea din vedere. 

În apropierea străzii Geoffroy-Marie, se afla una dintre 
punţile despre care am amintit. Bătrâna o trecu şi se înfundă în 
câmpia mlăştinoasă. Imediat, o luă la stânga. Ca urmare a 


schimbării drumului, se afla cu spatele la şoseaua pe care 
tocmai o părăsise, iar în dreapta ei se afla nu bifurcația 
canalului colector, ci însuşi marele canal colector, care se afla 
cam la cincizeci de paşi de bătrâna. 

Pe terenul pe care se afla ea acum, se vedea un zid 
înconjurând mai multe clădiri. Era ceea ce se numea îndeobşte 
La Grange-Bateliere. Bătrâna se îndreptă spre zid, mergând de-a 
lungul lui. Această cale o apropie şi mai mult de canalul 
colector. 

În urma bătrânei Beaurevers, la rândul său, trecu şi el 
puntea. 

"Ei na! îşi spuse cavalerul, se pare că mă duce la Grange- 
Bateliere!... Se pare că în spatele zidului mă aşteaptă o 
ambuscadă!... Pe toţi dracii, o s-o văd imediat." 

Bătrâna mergea de-a lungul zidului dinspre partea 
canalului. Cavalerul, care o urmărea, o luă de-a lungul zidului 
opus, dinspre oraş. 

Fu destul de surprins să constate că nu-l aştepta nici o 
capcană, locul fiind cu totul pustiu şi părând nelocuit. 

Cu toate acestea, cavalerul îşi spuse: 

"Când voi fi în faţa porţii, aceasta se va deschide şi de abia 
atunci îmi vor sări în spate." 

Pentru prima dată de la ieşirea sa din oraş îşi aminti de cei 
patru şi se linişti. 

"Sunt în spatele meu şi vor acţiona la primul semnal. Să 
aşteptăm să vedem ce se întâmplă." 

Bătrâna nu o luă la stânga, cum ar fi trebuit s-o facă dacă 
voia să intre în clădire. Îşi continuă drumul, lăsând construcţiile 
în urma sa. 

Beaurevers nu avu decât s-o urmeze, adică să treacă prin 
faţa porţii, lucru pe care-l făcu fără nici o ezitare... Şi chiar 
trecu... Poarta nu se deschise şi nici nu apăru cineva. 

Trecând prin faţa porţii, cavalerul îşi luase toate măsurile 
de precauţie şi era natural s-o facă. Totuşi, văzând că nu se 
întâmpla nimic, îşi reproşa aceasta ca pe un gest nedemn din 
partea sa. Şi se certă, furios, în sinea sa: 

"Să mă ia toţi dracii, dar cred că mă las cuprins de 
teamă..." 


Şi totuşi, nu-i era teamă... La urma-urmei, ştia destul de 
bine că n-are dreptate. Instinctul îi spunea că-l ameninţă un 
pericol nevăzut. 

Şi nu-i mai puţin adevărat că, pentru prima dată, era vag 
neliniştit nevăzându-şi tovarăşii în preajmă. Şi bombănind furios: 

— Ce dracu fac şi ăştia?... Şi ridicând din umeri, îşi dădu 
singur răspunsul: cred că derbedeii ăştia au găsit în calea lor 
ceva parte femeiuşcă şi nu vor să rateze ocazia... Dar nu şi-au 
ales prea bine momentul. 

Şi, urmând cu încăpățânare pe bătrână care mergea în faţa 
sa, nu se mai gândi la ei. 

Indepărtându-se de Grange-Bateliere, bătrâna se apropia 
tot mai mult de marele canal colector. Cavalerul înţelese că în 
curând îl va traversa din nou. Şi într-adevăr, bătrâna, trecând 
peste o punte, îl traversă şi o luă la stânga. În faţa ei, destul de 
departe, se înălța construcţia masivă a castelului Porcherons. În 
jurul castelului se aflau răspândite patru sau cinci case. Spre 
acest grup de case se îndreptă bătrâna. 

Beaurevers îşi dădu seama că se apropie de ţinta călătoriei 
sale şi-şi grăbi pasul, nedorind să rişte s-o piardă din ochi în 
momentul în care ar fi intrat întruna din case. 

Câmpia pe care se afla cavalerul, era o fostă mlaştină 
desecată. Din loc în loc se aflau câţiva copaci, tufişuri sau 
lăstăriş. Terenul, încă nesigur, era periculos, existând locuri în 
care un om putea fi uşor înghiţit de mlaştină. Beaurevers se 
apropie de punte, neglijând să supravegheze cele câteva tufişuri 
şi lăstărişuri. Poate că acţionase aşa pentru a se pedepsi "că-i 
fusese frică." Sau poate că i se făcuse lehamite. 

Dar de această dată, greşi. In apropierea punţii se găsea 
unul dintre tufişurile despre care am vorbit. Dacă Beaurevers le- 
ar fi cercetat mai cu atenţie ar fi descoperit că în spatele 
acestuia să adăposteau şase bărbaţi, întinşi la pământ, care-i 
urmăreau cu atenţie toate mişcările. Printre aceştia şase, i-ar fi 
descoperit pe Rospignac şi Guillaume Pentecâte. 

Ori, după ce bătrână trecuse puntea, Guillaume Pentecôte a 
tras puternic de o funie. Funia se afla legată cu celălalt capăt al 
ei de punte. Astfel încât, în urma zguduirii imprimate, puntea se 
deplasase puţin. 

Mişcarea se făcuse când Beaurevers era încă departe 
pentru a vedea ce se întâmpla. După aceasta, Pentecôte dăduse 


în primire funia la doi din oamenii săi de încredere, pregătiţi să 
desăvârşească opera începută el însuşi, târându-se prin noroi, 
se apropie de stăpânul său, cu pumnul încleştat pe mânerul unei 
măciuci. 

Pe un ton ameninţător, Rospignac îi şopti la ureche: 

— Şi mai ales, nu-l ucide!... 

Guillaume Pentecôte ridică din umeri, în semn că va face 
tot ce-i stă în puteri. 

Curând, Beaurevers ajunse în faţa punţii. Din obişnuinţă o 
încercă mai înainte. Simţi că e destul de instabilă. Dar, cum 
văzuse că bătrâna o trecuse, păşi cu curaj. 

Şi atunci, cei doi spadasini ai lui Rospignac, unindu-şi 
forţele, smuciră brusc funia. 

Puntea se clătină puternic şi cavalerul îşi pierdu echilibrul, 
văzându-se pe punctul de a cădea în apă murdară a canalului 
colector. Cu un efort puternic se aruncă înapoi, înjurând furios: 

— Pe toţi dracii!... 

Şi asta a fost tot ce a mai făcut. Măciuca lui Guillaume 
Pentecôte îl izbi rapid, cavalerul prăbuşindu-se fulgerător. 

In aceeaşi clipă, Rospignac îi sări în spate. Prima sa grijă a 
fost să-i scoată spada şi pumnalul pe care le aruncă în canal, 
după care Guillaume Pentecôte şi oamenii săi îl legară fedeleş. 

Când îl văzură legat din cap până-n picioare, respirară mai 
uşuraţi. 

De abia atunci Rospignac şi Guillaume Pentecôte verificară 
starea în care se afla prizonierul lor. Văzând că nu dă nici un 
semn de viaţă, Pentecôte se nelinişti: 

— Să fiu blestemat, cred că am dat prea tare! Rospignac îi 
aruncă o privire atât de amenințătoare, încât acesta păli. Cu o 
voce înfricoşătoare îi spuse: 

— Dacă l-ai ucis, poţi să-ţi faci ultima rugăciune, fiindcă-l 
vei întâlni curând, acolo unde este!... Îţi jur pe bunul Dumnezeu 
că nu-mi vei scăpa. 

Guillaume Pentecôte îşi plecă fruntea şi-şi strânse umerii, 
de parcă lovitură mortală cu care era ameninţat, urma s-o 
primească în clipa următoare. 

Şi, totuşi, nu era cazul să întârzie prea mult în acel loc, 
văicărindu-se degeaba. Ceea ce-şi spuse şi Rospignac în sinea 
sa, care dădu imediat un ordin scurt. 


Cei patru oameni care-i însoțeau, trecură imediat la treabă. 
Funia care fusese folosită pentru zdruncinarea punţii, înfăşurată 
în jurul unui pietroi, luă drumul apei canalului. Puntea, pusă la 
locul ei şi bine înţepenită, părea că nici măcar nu se clintise din 
loc. Imprejurimile, bine curățate de orice urmă, nu lăsau să se 
vadă nici urmă din atacul care se desfăşurase. 

Toate acestea, numai cu scopul de a deruta pe prietenii lui 
Beaurevers care, Rospignac nici nu se îndoia de asta, îl vor 
căuta. 

Cavalerul fu ridicat şi băgat într-o litieră care se îndreptă 
imediat spre micul bastion în care se afla prizonieră şi Fiorinda. 
Ajunşi acolo, Beaurevers fu coborât la subsol şi introdus într-o 
celulă unde unul dintre spadasinii lui Rospignac îi făcu un 
pansament grosolan şi, având unele cunoştinţe slabe de 
medicină, declară că-şi va reveni în cel mult douăzeci şi patru 
de ore, dacă va avea noroc. 

Numai că Rospignac uită să dea ordinul ca Beaurevers să 
fie dezlegat. Sau poate că Beaurevers, chiar pe jumătate mort 
cum era, îi inspira încă o teamă nebună. 

Şi totuşi, trebuie să fim drepţi: întreaga noapte Rospignac 
şi-o petrecu în celulă, lângă cavaler, îngrijindu-l cu un 
devotament desăvârşit, de parcă ar fi fost cel mai bun prieten al 
său. Aceste îngrijiri — despre mobilul cărora nu-i nevoie să 
insistăm — îşi avură partea lor bună. 

A doua zi dimineaţă, Beaurevers dădu semne de viaţă, 
făcând câteva mişcări slabe. Deschizându-şi ochii, privirile i se 
fixară asupra baronului pe care e sigur că nu-l recunoscu, 
judecând după mişcarea uşoară a buzelor. Rospignac mai mult 
ghici ce vrea cavalerul şi anume că doreşte să bea. Imediat îi 
puse între buze capătul unui flacon ce conţinea o băutură 
întăritoare, după care îi schimbă pansamentul. 

Puțin mai liniştit în privinţa prizonierului, părăsi celulă şi ieşi 
din bastion. Se ducea s-o vadă pe Caterina căreia îi raportă 
rezultatul misiunii. Adăugă că Beaurevers fusese rănit, dar nu-i 
spuse că rana e gravă, ba poate chiar mortală. 

De altfel, această precauţie a fost de prisos, deoarece 
Caterina îi spuse clar: 

— Trebuie să-l văd. Mă veţi conduce la el chiar în această 
seară. 


Acesta fiind ordinul, Rospignac se înclină şi ieşi, 
îndreptându-se spre un spiţer. Aici, după ce primi tot soiul de 
sfaturi pentru îngrijirea rănitului, cumpără o mulţime de sticluţe 
şi cutii cu alifii. 

Întreaga zi, Rospignac şi-o petrecu îngrijindu-l pe 
Beaurevers, după cum o făcuse şi în noaptea precedentă. Seara, 
cavalerul se simţea mult mai bine. 

La ora hotărâtă, Rospignac ieşi s-o aducă pe Caterina, 
escortându-i litiera până la bastionul de la Pre-aux-Clercs. 

Când îl văzu pe cavaler în ce stare se află, Caterina îi 
aruncă baronului o privire rece ca moartea şi, cu o voce 
tremurând de furie, remarcă: 

— Dar... văd că moare! 

Şi Rospignac îi înţelese decepţia, mai ales că trecuse şi el 
prin ea. Încercă să se scuze: 

— Bruta care l-a lovit, nu şi-a cunoscut forţa. 

Şi, asigurând-o: 

— Am consultat un medic care mi-a spus, doamnă, că în 
cazul loviturilor la cap, dacă nu mori imediat, ai mai multe şanse 
să scapi decât de pe urma altor lovituri şi să scapi destul de 
repede... În curând se împlinesc treizeci şi şase de ore de când a 
fost rănit şi încă trăieşte... Va scăpa, doamnă, o simt, sunt sigur, 
încredeţi-vă în ura mea care nu mă înşeală. 

Ca pentru a-i da dreptate, în aceeaşi clipă Beaurevers 
deschise ochii, fixând asupra lor nişte priviri sticloase. 

— Dar nu poate să rămână aşa, îi spuse Caterina, după 
care ordonă: 

— Tăiaţi-i legăturile. 

Aplecându-se, Rospignac tăie cu pumnalul frânghia care 
imobiliza rănitul, explicând: 

— N-am îndrăznit s-o fac mai devreme, fără asentimentul 
vostru, doamnă. 

— Am impresia că încă vă e teamă de el, cu toată starea în 
care l-aţi adus, spuse dispreţuitor Caterina. 

Imediat, Beaurevers se simţi mai bine. Deschizând încă o 
dată ochii, îi privi şi scoase un suspin prelung. Cei doi, 
neputându-i suporta privirea, îi întoarseră spatele. 

Cu răceală, Caterina ordonă: 

— Trebuie îngrijit, mă auziţi? Îngrijit cu cea mai mare 
grijă!... Nu vreau să moară aşa... 


Şi cu o expresie de nedescris: 

— Va muri, nici o grijă, dar după ce va asculta tot ce am să- 
i spun... Şi vreau să moară de moartea pe care i-am pregătit-o 
eu, o moarte lentă... Să moară aşa, acum! Asta nu! Moartea i-ar 
fi prea uşoară! 

Dacă în acel moment l-ar fi privit pe Beaurevers, ar fi putut 
să vadă că acesta încă îi privea. Şi în privirea lui se putea citi 
faptul că înţelege. Da, cavalerul se simţea mult mai bine, nici nu 
încape îndoială. 

Văzându-i pe cei doi, îi recunoscuse. Auzindu-i, înţelese ce i 
se pregăteşte. 

Cea mai bună dovadă că înţelesese totul a constituit-o 
privirea încărcată de ameninţare şi ură pe care le-a adresat-o. 
Degetele i se crispară, parcă în căutarea spadei de care fusese 
dezarmat. Şi aproape că încercă să facă un efort supraomenesc 
pentru a se scula şi a-i zdrobi pe amândoi dar nu putu nici 
măcar să-şi ridice capul. 

Efortul făcut îi smulse un geamăt de durere. 

Rospignac se repezi să-i vină în ajutor şi nici Caterina nu se 
simţi înjosită să-l îngrijească cu propriile mâini. 

Văzând că rănitul aţipise în cele din urmă... sau cel puţin 
aşa părea, regina plecă. 

Timp-de mai multe zile, Rospignac îşi jucă rolul de infirmier. 
Niciodată o soră de caritate n-ar fi dat dovadă de mai mult 
devotament decât arătase baronul în îngrijirile sale. La capătul 
acestor zile, Beaurevers era în afara oricărui pericol. 

De-abia atunci Rospignac se hotărî să n-o mai facă pe 
infirmierul, însărcinând cu aceasta pe unul din oamenii săi. 


Capitolul XXVII În preajma lui Rospignac 


Ferrière, căruia i se alăturaseră cei patru spadasini care-şi 
înmulţeau eforturile pentru a-şi mai răscumpăra cât de cât din 
greşeala fatală şi care-l ascultau ca pe însuşi Beaurevers, 
Ferrière începu să  răscolească oraşul şi împrejurimile, 
încredinţându-se norocului pentru a-i găsi pe Fiorinda şi 
Beaurevers, fiindcă refuza să-i creadă morţi. Asupra acestui 
punct, după câte ştim, instinctul nu-l înşela. 


Într-una din dimineţi, Ferrière îşi dădu seama de un lucru şi 
se miră că nu-i venise în minte mai devreme: să-l supravegheze 
pe Rospignac. 

Cu aceasta ar fi trebuit să înceapă, deoarece era sigur că 
baronul era la originea celor două dispariţii. Numai că, din câte 
s-a putut vedea, Rospignac avea numeroase locuinţe: fie în 
oraş, fie la Universitate, fie în cartierele mărginaşe. Dintre toate 
acestea, vicontele nu cunoştea nici una. Nu cunoştea decât 
adresa oficială, adică aceea pe care Rospignac o mărturisea 
prietenilor şi cunoştinţelor. 

Locuinţa respectivă se găsea în strada Etuves, în apropiere 
de răspântia unde se afla crucea Trahoir. Ca şi locuinţa din 
strada Montmartre în care fusese atrasă Fiorinda şi aceasta 
avea două intrări. Una, prin strada Etuves, cealaltă prin strada 
Four. 

Deci, trebuia supravegheată din două locuri. Cei patru, 
obişnuiţi cu genul ăsta de afaceri, se însărcinară să execute 
supravegherea. Cunoscându-le experienţa şi ştiind că se poate 
bizui pe ei, Ferrière le dădu mâna liberă. 

Doi dintre ei se postară în strada Etuves iar ceilalţi doi în 
strada Four. 

Ferriere îşi stabilise cartierul general într-o cârciumă din 
apropiere din care nu se mai clinti. Incercă să dea o mână de 
ajutor norocului şi norocul îl ajută. 

Timp de două zile, nu descoperiră nimic. Rospignac şi 
Guillaume Pentecôte, urmăriţi cu grijă de cum puneau piciorul 
afară din casă, nu făceau decât drumuri lipsite de importanţă. 

În cursul acestor două zile, cumătra Culot venise de două 
ori să-şi prezinte raportul lui Rospignac. Dar cum bătrâna îi urmă 
sfaturile cu sfinţenie, în prima zi intră în casă prin strada Etuves, 
pe sub nasul lui Strapafar şi Corpodibale, care n-o recunoscură, 
iar a doua zi prin strada Four, trecând tot atât de necunoscută 
pe lângă Tringuemaille şi Bou răcan. 

Neşansa ei a fost că în a treia zi a intrat tot prin strada 
Four, iar celor doi, Tringuemaille şi Bouracan, li se păru curios 
faptul că o vede intrând în casă de două ori în două zile 
consecutive. Şi Trinquemaille îşi spuse în gând: 

"E ciudat că bătrâna vine aici atât de des, ca un soldat 
care-şi primeşte ordinele... De ce intră când printr-o stradă, 


când prin cealaltă?... Ce-i cu ea?... Şi... şi... unde dracu am mai 
văzut-o?... Fiindcă sunt sigur că am mai văzut-o." 

Tot căutând în minte, deodată murmură: 

— Sfinte Pancraţiu, îţi mulţumesc!... 

Şi figura i se lumină, semn că găsise răspunsul. După ce-i 
şopti câteva cuvinte la ureche lui Bouracan, acesta, conştient de 
superioritatea prietenului său, o luă din loc fără să pună nici o 
întrebare. 

După ce-şi înfundă pălăria pe cap şi se înfăşură în manta 
până la nas, Trinquemaille se postă sub crucea Trahoir, ceea ce- 
i permitea să supravegheze atât strada Etuves cât şi strada 
Four. 

În cele din urmă, bătrâna ieşi. După ce, din prudenţă, o lăsă 
să se îndepărteze îndeajuns, Trinqguemaille trecu la urmărirea ei. 
O însoţi până aproape de Hale. Acolo, în mijlocul mulţimii, se 
asigură cu o privire rapidă că nu era el însuşi urmărit. 

Era la doi paşi de strada Tirechape. O înhaţă pe bătrână şi, 
luând-o pe sus ca pe o pană, se repezi dintr-un salt într-o 
cârciumă care se găsea în capul străzii. 

Fără să fie luat în seamă, Trinquemaille traversă sala mare 
şi intră cu bătrâna într-o cămăruţă. Văzându-l la faţă, cumătră 
Culot se înverzi, începu să tremure din toate mădularele şi 
gemu cu o voce sugrumată: 

— Isuse! Sunt moartă!... 

In jurul său se mai aflau Ferrière, Bouracan, Strapafar şi 
Corpodibale. Se pare că-i cunoştea destul de bine, deoarece 
prezenţa acestora o înfricoşa de moarte. 

închizând uşa în urma sa, Trinquemaille se sprijini cu 
spatele de ea şi, descoperindu-şi faţa, pronunţă sentinţa: 

— la te uită, cumătra Culot... Ei bine, trebuie s-o facem să 
vorbească. 

Tonul cu care rostise cuvintele nu era prea liniştitor, 
deoarece bătrâna, căzând în genunchi, începu să suspine: 

— lertare!... Fie-vă milă!... 

Ferrière apucă într-o mâna pumnalul şi în cealaltă o pungă 
plină. Arătându-le bătrânei nu pronunţă decât un singur cuvânt: 

— Alege. 

Cumătra se aştepta să capete lovitura de graţie. La auzul 
acestui cuvânt, îşi ridică nasul din pământ. Văzând punga din 
mâna stângă şi pumnalul din mâna dreaptă, pricepu imediat ce i 


se cere. Sigur că-i era teamă de Rospignac. Dar baronul era 
departe, în timp ce pumnalul îi atârna deasupra capului. Intre o 
ameninţare imediată şi una îndepărtată, nu ezită să aleagă. 

Se sculă pe jumătate şi întinzând mâna, ca o gheară de 
uliu, înhaţă punga. 

Liniştit, Ferrière băgă pumnalul în teacă. 

Bătrâna se sculă în picioare. Nu mai gemea acum. De altfel, 
Ferrière nici nu avu nevoie s-o întrebe ceva, că şi îşi dădu 
drumul la vorbe: 

— Vreţi să aflaţi unde se găseşte acum mica prezicătoare? 

Emoţionat, Ferrière nu-i putu răspunde decât printr-un gest 
afirmativ. 

Cumătra nu se mai văicărea acum, dar asta nu înseamnă 
că se liniştise complet. Pentru asta, îşi puse condiţiile sale, cu o 
neruşinare care-i justifica numele: 

— Dacă vă spun, îmi promiteţi că nu mă omorâţi? 

— Pe cuvântul de gentilom, promise Ferrière. Dar numai 
dacă spui totul. 

Privindu-l cu ochi de cunoscătoare, bătrâna fu satisfăcută: 
figură sinceră a tânărului îi dădea garanţia respectării 
cuvântului. Incepu să se simtă mai liniştită, îşi spuse că dacă 
totuşi trădează şi această trădare o poate costa viaţa, măcar să 
câştige cât mai mult. Şi începu să se jelească: 

— Dar ce îmi cereţi, înseamnă ruina mea... Voi pierde toţi 
banii care mi s-au promis... Fără a pune la socoteală că viaţa îmi 
este în pericol... Ah! Biata de mine, nici nu ştiu ce să mai fac. 

Un cor de mormăieli amenințătoare, venit din partea celor 
patru fârtaţi, o făcu pe bătrână să-şi dea seama că insistența ei 
ar putea deveni periculoasă. Dacă ar fi fost după ei, treabă ar fi 
fost de mult terminată. 

Dar Ferrière era tânăr, darnic, uşor de convins. Şi apoi, era 
îndrăgostit şi pentru a o regăsi pe aceea pe care o iubea şi-ar fi 
dat toată averea. Potolindu-i pe cei patru cu un semn, promise: 

— Ei bine, te voi despăgubi. Dacă informaţiile tale mă vor 
duce la logodnica mea, îţi promit încă zece pungi pline. 

Furia celor patru se făcu imediat vizibilă: 

— Zece picioare în burtă!... 

— Zece pumni în mutra ei de căţea!... 

— Vrăjitoare afurisită!... 

— Am eu grijă de tine!... 


Potolindu-i încă o dată, Ferrière îşi menţinu hotărârea: 

— Ce am promis e bun promis. 

Obţinând chiar mai mult decât sperase, cumătra Culot se 
hotărî să vorbească: 

— Fata se află în casa în jurul căreia pândeaţi şi care în 
cartier mai este numită şi bastionul de la Pre&-aux-Clercs, din 
cauză că seamănă cu o mică fortăreață. 

Din moment ce era plătită împărăteşte — fiindcă ticăloasa 
ştia că vicontele îşi va ţine cuvântul — nu se opri la jumătate. Cu 
o siguranţă deplină le dădu toate informaţiile care le puteau fi 
de folos: descrierea interiorului casei. Locul exact unde se afla 
camera în care era închisă Fiorinda, numărul paznicilor şi tot 
restul. Şi asta numai fiindcă era interesată ca afacerea să 
reuşească, deoarece era plătită numai în acest caz... Fără a-şi 
da seama, Ferrière găsise calea cea mai sigură pentru a-i 
dezlega limba până la capăt. 

Ba chiar mai mult, bătrâna împinse bunăvoința până acolo 
încât le dădu şi cheia casei pe care o avea la ea. Având cheia, 
misiunea le era mult uşurată. Şi de această dată, cei patru 
regretară mai puţin promisiunea vicontelui. 

Acum, după ce le spusese tot ce ştia, bătrâna credea că a 
scăpat de ei. 

Dar, oricât ar fi fost grăbit să-şi salveze logodnica, Ferrière 
nu uită de Beaurevers. Şi bătrâna trebui să spună şi despre 
cavaler tot ce ştia. Dar nu ştia prea multe. 

Temându-se de reacţia celor patru, care ar fi fost în stare s- 
o sfâşie pe loc cu toată prezenţa lui Ferrière dacă ar fi aflat că 
stăpânul lor se afla în starea în care era din cauza ei, bătrâna 
jură că nu l-a dus pe cavaler decât până la Grange-Bateliere, 
unde misiunea ei luă sfârşit şi că nu mai ştia ce se întâmplase 
după aceea. 

Presată de întrebările vicontelui şi a celor patru, le mai 
spuse, fără a explica mai mult: 

— Nu mai ştiu nimic altceva. Şi totuşi... când veţi ajunge la 
bastionul de la Pre-aux-Clercs, nu-l părăsiţi până nu-l veţi 
cerceta în întregime... mai ales subsolul... Nu mă întrebaţi mai 
mult. 

Inţelegând că aflaseră tot ce ştia bătrâna, cei patru se 
grăbiră să se-ndrepte spre Pre-aux-Clercs. 


— O secundă, îi opri Ferrière şi dacă în lipsa noastră îl 
anunţă pe Rospignac? 

Bătrâna se înfioră: 

— AŞ fi nebună!... M-ar ucide pe loc. 

Întredeschizând uşa camerei, Trinquemaille făcu un semn 
cârciumarului, care veni imediat. Cu voce aspră, spadasinul îi 
spuse, arătându-i-o pe cumătra Culot: 

— Dacă vrăjitoarea ăsta pleacă de aici până mâine 
dimineaţă, vei avea de-a face cu mine! Ai înţeles? 

— Dar nu era nevoie de asta, protestă bătrâna, nu v-aş 
trăda în ruptul capului. 

Şi cu naivitate cinică: 

— Pentru că mă plătiţi numai în cazul în care afacerea 
reuşeşte, interesul meu e să tac. 

Dar n-o mai ascultară: deja ieşiseră. 

Cumătra trecu în sala comună şi-şi dădu seama că era strict 
supravegheată de cârciumar. Din proprie iniţiativă se aşeză pe 
un taburet, cât mai departe de ieşire, mormăind rugăciuni. Era 
limpede că nu se gândea să fugă. 

Într-adevăr, nu la asta se gândea. Nu era chiar aşa de 
proastă. Dar bănuiala vicontelui îi dădu o idee. Şi această idee o 
tot rumega, dând impresia că se roagă: 

"De ce nu?... De ce nu l-aş anunţa pe domnul baron?... l-aş 
trage câteva minciuni încât îmi va ierta trădarea... Slavă 
Domnului, am destulă imaginaţie pentru asta... Da, dar dacă-l 
anunţ, domnişorul nu-şi va mai putea elibera drăguţa şi pierd 
zece pungi! Ah! Cât de greu este să-ţi câştigi în mod cinstit 
pâinea!... Să vedem... Să vedem... Dar dacă domnul baron ar 
ajunge prea târziu?... În cazul ăsta domnişorul îşi eliberează 
iubita şi mă plăteşte... Domnul baron mă plăteşte şi el, fiindcă 
nu din vina mea a întârziat... Ei da, asta ar aranja lucrurile. Dar 
să vedem cum pot acţiona, fiindcă nici pomeneală să ies de 
aici." 

După ce-şi fixă planul în mare, bătrâna trecu la executarea 
lui. De abia acum începu să-i observe pe cei din jurul său. Lao 
masă alăturată se aflau două fete, destul de jalnice, aşezate 
faţă în faţă, cu o carafă de bere între ele. Bătrâna se strecură 
până la masa lor şi le vorbi în şoaptă. 

Discuţia nu a durat prea mult. După câteva minute, cele 
două, achitând berea, se sculară şi ieşiră liniştite. 


Cârciumarul nu observase momentul în care bătrâna 
discutase cu cele două feţe. 
Reaşezându-se în colţul ei retras, bătrâna se liniştise. 


Capitolul XXVIII Bastionul de La Prâ-aux-Clercs 


Ferrière, însoţit de cei patru spadasini, se îndreptară în 
grabă spre podul Change. 

In aceeaşi grabă traversară Cite, Universitatea şi ieşiră prin 
poarta Nesle. Nu-şi potoliră mersul rapid decât când se aflară pe 
Chemin-aux-Clercs: de acolo se putea vedea Bastionul şi nu 
doreau să trezească bănuieli. 

In faţa zidurilor groase şi înalte se opriră. Erau două porți: 
una mai mare, cu două canaturi şi una mai mică. 

Ferrière băgă cheia în broască uşii mai mici, nu fără o 
strângere de inimă: dacă bătrâna îi păcălise? 

Nu, poarta se deschise imediat. 

In faţa lor, o curte destul de mică, pietruită, un peron la 
care urcai şase trepte. Acolo era... 

Din două salturi traversară curtea, alte două pentru a 
ajunge la peron. Şi iată-i în faţa uşii casei. Numai de n-ar fi 
încuiată cu cheia!... _ 

Până acum nimeni nu-i văzuse sau auzise. |n spatele 
zidurilor groase şi înalte, spadasinii se simțeau în siguranţă, ca 
la ei acasă. Cine s-ar fi gândit la o asemenea surpriză. 

Şi totuşi, surpriza se produse din nefericire pentru ei. 

O lovitură violentă deschise uşa. Se aflau acum în corpul de 
gardă unde se găseau tot timpul zece oameni. 

Năvăliră în grămadă, fără nici o reţinere. 

Luaţi pe nepregătite, spadasinii nici n-avură timp să-şi 
tragă săbiile şi cinci dintre ei căzură la pământ. Ceilalţi încercară 
o oarecare rezistenţă, dar degeaba. Curând căzură şi ei. 

Dar nu erau decât nouă. Al zecelea nu se afla în corpul de 
gardă. Nu-l mai aşteptară, crezând că era trimis undeva. De- 
acum erau stăpâni pe situaţie şi le era de ajuns. Trebuiau să 
elibereze prizoniera şi să-l caute în subsol pe Beaurevers. 


E de la sine înţeles că Ferrière se ocupă de Fiorinda. 
Cumătra Culot îi dăduse toate lămuririle necesare şi atât de 
precise, încât nu-i fu greu s-o găsească. 

În schimb, cei patru au fost mai puţin norocoşi. Uşa care 
ducea la subsol era încuiată cu cheia. Şi ce era mai grav cu 
nenorocita asta de uşă, ferecată în fier, părea al dracului de 
solidă. Cunoscători fiind, ştiau că nu o vor deschide uşor. 

Rospignac putea să apară oricând, dacă ar fi întârziat pe 
acolo. Trebuiau să se grăbească. 

Drept care, imediat începură acţiunea. 

Dar mai întâi trebuiau să iasă de acolo, să meargă în 
spatele clădirii unde văzuseră câţiva arbori potriviţi, să taie unul 
în chip de berbece... Asta ar fi luat ceva timp şi tocmai asta le 
lipsea lor. 

Reîntâlnindu-se în condiţiile date, Ferrière şi Fiorinda au 
înţeles că nu au timp pentru a-şi manifesta prea mult bucuria. 
După ce ieşiră din camera în care fata era ţinută prizonieră, se 
întâlniră cu cei patru şi astfel Ferrière află necazul. 

Şi el era de părere că Rospignac poate să apară în orice 
moment şi dacă şosea şi cu ceva oameni după el, situaţia putea 
deveni îngrijorătoare. Oricum, nici măcar nu se gândea că-l 
poate părăsi pe Beaurevers. Dar prezenţa Fiorindei îl neliniştea 
şi ar fi vrut s-o ştie departe de acolo. Se oferi s-o conducă până 
la hanul Pre unde să aştepte ca lucrurile să se termine, dar fata 
declară hotărâtă: 

— Dacă domnul cavaler a ajuns în situaţia în care se află, 
asta-i numai din cauză că a vrut să-mi vină în ajutor... Nu plec 
fără el... Vom pleca toţi împreună de aici. 

Şi toate acestea spuse pe un ton foarte liniştit care arăta că 
e de neclintit în hotărârea să. 

La urma-urmei, Ferrière o înţelegea şi nu mai insista. 

Acum e cazul să arătăm motivul pentru care uşa care 
ducea spre subsolul clădirii era închisă. Pentru aceasta, trebuie 
să vorbim despre cel de-al zecelea individ al lui Rospignac, cel 
care lipsea din corpul de gardă în momentul atacului şi care, în 
urmă acestui motiv, nu împărtăşise soarta celorlalţi. 

Individul era cel pe care Rospignac îl desemnă să aibă grijă 
de Beaurevers până la completă lui vindecare. 

Ori, acesta coborâse la subsol cu puţin timp înaintea sosirii 
lui Ferrière şi a celor patru. Aşa cum făcea întotdeauna când 


cobora la subsol, încuiase uşa cu cheia. De ce proceda aşa? 
Numai din cauză că, cu câteva zile mai înainte, camarazii îi 
făcuseră farsa de a-l încuia în subsol, unde-l ţinuseră mai mult 
decât îi convenise. Aşa încât, acuma îşi lua precauţiile necesare 
pentru că farsa să nu se mai repete. De altfel, după ce încuia, 
lăsa cheia în broască. 

Liniştit, individul intră în celula lui Beaurevers. După ce 
înfipse torţa într-un colţ al zidului, trecu conştiincios la îngrijirea 
bolnavului. 

Era tipul brutei slabe de minte, dar dotată cu o răutate 
ieşită din comun. În timp ce-l îngrijea, îl copleşea pe cavaler cu 
tot felul de grosolănii. Cu vocea lui bolovănosă, acum îi spunea: 

— Nu-ţi fie teamă, fiu de câine! Încă un pansament ca ăsta 
şi va fi ultimul; scap de corvoadă. 

Şi cu un râs nerod: 

— Şi tu o să scapi, dar nu la fel ca mine; mâine vei fi pus în 
lanţuri şi va fi chemat călăul ca să-ţi spună la ureche câteva 
cuvinte... Pe maţele diavolului, n-aş vrea să fiu în fiu pielea ta de 
câine blestemat! 

Beaurevers părea că doarme, dar doar se prefăcea. Auzea 
tot ceea ce-i spunea bruta. Individul exagera, fără doar şi poate 
spunând că a două zi va fi chemat călăul, deoarece habar nu 
avea de aşa ceva, mai ales că Rospignac nu făcea confidenţe 
slugilor. Dar nemernicului îi făcea plăcere să-şi sâcâie şi să-şi 
neliniştească prizonierul. 

E drept că exagera, dar Beaurevers auzise şi cele spuse de 
Caterina. Cavalerul ştia că este îngrijit pentru a fi în stare să 
suporte cât mai mult timp torturile călăului, pentru a muri de o 
moarte cât mai lentă, moarte aleasă de Caterina. Beaurevers, 
care simţea din zi în zi cum îi revin puterile şi care se prefăcea 
bolnav în continuare numai pentru a amâna deznodământul în 
speranţa unui miracol, Beaurevers crezu că bruta spune 
adevărul şi că momentul începerii chinurilor sale se apropie. 

Moartea nu-l înspăimânta câtuşi de puţin. Dar tortura... şi 
încă o tortură imaginată de Caterina, la care ea va asista... 
Oricât de viteaz era, nu-şi putea stăpâni un fior de groază numai 
la acest gând. 

Şi cavalerul îşi spuse că, orice ar fi, trebuie să dispară cât 
mai repede de acolo. Chiar dacă ar fi fost să moară. Prefera o 
moarte rapidă decât chinuri îndelungate. 


Când bruta termină de pregătit compresa, se apropie şi se 
aplecă la căpătâiul bolnavului. 

În acel moment, Beaurevers întinse mâinile, îl prinse de gât 
şi începu să strângă cu forţă. 

Individul se zbătu, încercă să se smulgă din strânsoare, dar 
cavalerul strângea din ce în ce mai puternic. 

Cu un horcăit puternic, bruta căzu la pământ, rămânând 
nemişcată. 

Beaurevers sări în picioare cu o agilitate care demonstra că 
de câteva zile se antrena în acest scop. Aplecându-se la rândul 
său deasupra omului căzut, murmură: 

"Drace, nu cumva am strâns prea tare?... La urma-urmei, 
nefericitul ăsta m-a îngrijit." 

Dar îşi dădu seama că bruta nu murise. 

"Ei hai, îşi spuse cavalerul, o să-şi revină." 

Individul era înarmat atât cu spadă cât şi cu pumnal. 
Beaurevers le luă şi după ce le verifică cu atenţie, îşi spuse 
satisfăcut: 

"Ei! Se poate face treabă bună cu astea." 

Îşi încinse spada, strecură pumnalul la cingătoare, după 
care începu să-l scotocească pe paznicul său în speranţa că va 
găsi cheia subsolului. Dar, cum era de aşteptat, nu o găsi. Luând 
torţa, ieşi din celulă şi se îndreptă spre scara care urcă la parter. 
După ce urcă câteva trepte găsi uşa încuiată, dar cheia se afla 
în broască şi faţa i se lumină imediat. Întinzând mâna pe cheie, 
îşi puse o întrebare în minte: 

"Problema este să ştiu cu câţi voi avea de-a face. Dacă nu 
sunt prea mulţi, poate că aş putea trece... şi atunci ne mai 
întâlnim noi, baroane de Rospignac... Dar dacă sunt prea 
mulţi?... Ei şi, ce dacă, tot trebuie să atac... Ce dracu, la urma- 
urmei o dată moare omul şi e preferabil aşa decât în urma 
chinurilor concepute de Caterina. Haidem!" 

Îşi întinse hotărât mâna, dar iarăşi se opri, reflectând: 

"O secundă, să nu ne grăbim... Se întâmpla ceva curios cu 
mine. Acum, când ies să zic aşa, din mormânt, când am o spadă 
bună în mână şi un pumnal la fel de bun la centură, mi se pare 
că viaţa îşi are farmecul ei... Să eviţi tortura alegând moartea, e 
un lucru bun. Dar cel mai grozav ar fi să eviţi atât tortura cât şi 
moartea, nu?... Nu ştiu câţi vor fi acolo, sus... Dar ce ştiu sigur, e 
faptul că eu sunt singur. În condiţiile astea, nu văd de ce mi-ar fi 


ruşine să caut să ocolesc o luptă inegală. Înainte de a încerca o 
nebunie, să scotocim tot subsolul... Cine ştie, poate găsesc 
vreun mijloc de a ieşi neobservat." 

Cobori scările cu torţa în mână şi se îndepărtă. Dacă ar mai 
fi rămas câteva secunde, ar fi putut auzi vocile tovarăşilor săi 
înciudaţi în spatele uşii încuiate. 

Cavalerul nu găsi nici o ieşire prin care ar fi putut evada. Se 
gândise la gurile de aerisire ale subsolului, dar acestea erau atât 
de strâmte, încât nici un copil de zece ani n-ar fi putut trece pe 
acolo. Ba mai mult, erau apărate de bare de fier de o grosime 
considerabilă. 

Intr-o încăpere mai mică găsi mai multe sticle, aranjate cu 
grijă pe rafturi. Destupând una din ele, o sorbi dintr-o înghiţitură 
şi imediat se simţi mult mai bine, mai puternic, mai vesel. 

Intr-o altă cameră a subsolului, în care intră cu torţa în 
mână, văzu cam o duzină de butoiaşe, aliniate în picioare, unul 
alături de altul. Se apropie mai mult, dar imediat se îndepărtă în 
grabă şi ieşind din cameră, agăţă torţa cât mai departe de uşă. 
Se întoarse lângă butoiaşe şi le privi de aproape. Ciocănindu-le 
pe rând, fiecare scoase acel sunet înfundat care dovedea că 
sunt pline, apucă unul şi-l ridică de ia pământ. Şi cu o figură 
dispreţuitoare: 

"Hm! făcu el, punându-l uşurel la loc, dacă numai asta 
cântăreşte douăzeci de livre, e sfârşitul lumii. Oricum, nu-mi 
pare rău că am găsit praful ăsta de puşcă... Cine ştie?" 

Dar deja de câteva momente se auzeau lovituri puternice 
pe care el le percepea destul de înăbuşite din cauza distanţei, 
deoarece se afla destul de departe de scara ce urca la parter. 
De altfel, absorbit de surpriza descoperirii prafului de puşcă, nu 
acordase acestor zgomote decât o atenţie destul de slabă. 

Când ieşi din camera în care se aflau butoiaşele cu praful 
de puşcă, fu surprins de violenţa loviturilor pe care le auzea. Se 
îndreptă spre scară, spunându-şi: 

"Drace! S-au neliniştit ăia de sus că nu le-a mai apărut 
camaradul?... Fac un tărăboi cât toţi dracii!... Sunt pe puţin 
zece." 

Şi cu un surâs înfricoşător. 

"Cavalere, iată sosit momentul în care o lovitură te poate 
scăpa de chinurile Caterinei... Dar, pe toţi dracii, dacă tot e să 


pice, măcar să o fac într-o companie nume-roasă... Nu-mi place 
să călătoresc singur..." 

Mai ascultă câteva secunde. Loviturile se succedau regulat 
şi puternice asupra uşii. Dar cavalerul nu le dădea atenţie. 
Gândea profund. Şi imediat se lumină la faţă. Rapid, se îndreptă 
spre camera de la subsol în care se aflau butoiaşele cu praf de 
puşcă. 

Ajuns acolo, înhaţă unul şi-l duse până la picioarele scării 
unde-l desfăcu cu ajutorul pumnalului. Răspândi pe jos cea mai 
mare parte a prafului, cu ce-i mai rămase în butoiaş făcu o dâră 
lungă, ce ducea spre subsol. Făcând această dâră, îşi spunea în 
sine, râzând tăcut: 

"Asta-i fitilul... Să pregătim şi mina acum." 

Curând, toate butoiaşele se aflau la picioarele scării, puse 
în piramidă pe pulberea răspândită acolo. Admirându-şi opera, 
îşi spuse mulţumit: 

"Pe legea mea, mare noroc pe mine că am găsit-o!... Acum 
n-au decât să coboare, dacă vor... E deajuns să arunc deasupra 
torţa şi totul sare în aer... Oameni şi ziduri... Pe tot iadul, dacă 
tot trebuie să pier, cel puţin s-o fac într-o apoteoză de foc şi 
sânge!" 

Şi într-adevăr, cu torţa în mână, se aşeză cât mai aproape 
posibil de maşina infernală, aducătoare de moarte, pregătit să 
pună focul... şi să moară chiar el printre cei dintâi... 

Sus, în faţa uşii, cei patru fârtaţi încercau zadarnic să 
forţeze uşa. 

Ferrière îşi aminti unele cuvinte spuse de cumătra Culot şi 
urcă împreună cu Fiorinda să cerceteze împrejurimile, pentru a 
nu fi luaţi prin surprindere de Rospignac, care putea să apară 
dintr-un moment în altul... 

Privind spre Chemin-aux-Clercs, pe unde trebuia neapărat 
să treci pentru a ajunge la Bastion, văzură în depărtare, cam în 
dreptul străzii Senei, un nor de praf care nu putea fi stârnit 
decât de o trupă de călăreţi, pe care încă nu o vedeau. 

Nimic nu le arăta totuşi că trupă se îndrepta spre ei. Dar un 
presentiment îi spunea lui Ferrière că ei erau scopul expediției 
şi-şi privi neliniştit logodnica. 

Înţelegând ce se petrecea în sufletul lui, că numai pentru 
ea îi era teamă, Fiorinda îi zâmbi liniştitor şi-l îndemnă, calmă; 


— Coboară şi ajută-i. Eu rămân... Nu-ţi fie teamă, dacă 
trupa se îndreptă spre noi, cobor imediat şi vă anunţ. 

Ferrière cobori imediat de pe platformă, cu inima strânsă, 
totuşi, deoarece îşi dădea seama că în momentul în care vor afla 
intenţia trupei, dacă aceasta se îndreaptă spre bastion, va fi 
prea târziu pentru a încerca o retragere. Ori, judecând după 
norul de praf stârnit, era limpede că trupă era destul de 
numeroasă pentru ca el, cu cei patru tovarăşi, să încerce o 
rezistenţă. 

Oricât de puternici şi de viteji erau, numărul mare al 
duşmanilor urma să-i copleşească. 

Numai văzându-i figura, cei patru înţeleseră care e situaţia. 
Pentru moment îşi întrerupseră asaltul asupra uşii, aşteptând 
veştile, sperând să nu fie ceea ce bănuiau ei. 

Această întrerupere îi salvă de la explozie, deoarece 
începură să vorbească. 

Şi Beaurevers, care-şi terminase acţiunea ucigătoare şi 
acum aştepta cu torţa aprinsă, îi auzi şi le recunoscu vocile. 

Din două salturi urcă scara. 

În vreme ce tovarăşii lor apucau din nou berbecul 
confecţionat din trunchiul unui copac, hotărâți să termine cât 
mai repede cu uşa îndărătnică, aceasta se deschise şi pe prag 
apăru Beaurevers. 

Era acoperit de noroi şi de sânge, cu capul înfăşurat în nişte 
cârpe, acum pline de praf, livid şi tremurând convulsiv. 

Tremura numai la gândul că fusese cât pe-aci să-şi ucidă 
prietenii şi să moară împreună cu ei. 

Dar cei patru nu văzură toate acestea. Nu văzură decât un 
singur lucru: era el. El, în viaţă, slavă Domnului şi izbucniră: 

— Pe toţi sfinţii şi îngerii!... Ah, Doamne!... Sfânta 
Fecioară... Domnule cavaler... 

Văzându-l, la rândul său, Ferrière se repezi şi-şi cuprinse 
prietenul în braţe. Dar imediat deveni neliniştit: 

— Ce vi s-a întâmplat, cavalere? 

Beaurevers îşi duse mâna la cap, în mod mecanic, 
răspunzând: 

— Nimic. Vă voi explica mai târziu... Ah! Sărmani prieteni, 
era cât pe-aci... 

Dar nu mai avu timp să continue că imediat apăru şi 
Fiorinda. Văzându-l pe Beaurevers, scoase un strigăt de bucurie. 


Uitând pentru moment de ce coborâse, se repezi la cavaler şi, 
întinzându-i fruntea, spuse mânată de o bucurie adâncă: 

— Sunt atât de fericită că vă găsesc în viaţă! 

Râzând înfundat, cavalerul glumi: 

— Ei, na! M-ai crezut mort?... Pe toţi dracii, nu mor cu aşa 
de uşor! 

Şi atunci se făcu auzit un zgomot ciudat, cavernos: erau cei 
patru fârtaţi care râdeau de o idee aşa de ciudată şi anume că 
“porumbelul lor" ar putea muri. Şi totuşi, pentru un moment, o 
crezuseră şi ei. 

Beaurevers le aruncă o privire maliţioasă. Văzându-i cum 
stăteau, umili mai la distanţă, înţelese: 

— Ei, hai, daţi-mi mâna, caraghioşilor! 

Toţi patru se repeziră, bolborosind fel de fel de scuze 
întretăiate de înjurături şi proteste, dar cavalerul îi întrerupse: 

— Bine, bine, nu vreau să ştiu motivul pentru care n-aţi fost 
lângă mine când am fost lovit... Dar v-am spus de atâtea ori să 
nu vă încredeţi în femei. 

Toţi patru îşi plecară ruşinaţi capetele. Dar tot Fiorinda îi 
scoase din încurcătură, spunând cu vocea ei calmă: 

— Cred că e timpul să organizăm apărarea. Duşmanii s-au 
apropiat destul de mult şi o retragere nu mai este posibilă. 

— Cine vine? întrebă Beaurevers. 

— Rospignac. 

Numele acesta, rostit cu ură, îi fu de ajuns lui Beaurevers, 
care nu mai ceru şi alte explicaţii. 

Dar, ceea ce-i linişti pe toţi a fost faptul că văzură cum ochii 
cavalerului se aprind la auzul numelui duşmanului său. 

Ferrière şi Fiorinda schimbară între ei un zâmbet de 
înţelegere. Acum, când cavalerul se afla cu ei, puteau veni 
oricâţi duşmani. 

Dinspre drum se auzea zgomotul cavalcadei, ca un uruit 
puternic. 

Dar lui Beaurevers puţin îi păsa. Surâsul îi deveni 
înfricoşător şi acţiona. 

Şoptind câteva cuvinte la urechea celor patru tovarăşi ai 
săi, aceştia se repeziră ca din puşcă coborând scările în fugă. 

Beaurevers trecu prin corpul de gardă, urmat de Ferrière şi 
Fiorinda. 

Văzând trupurile celor căzuţi, cavalerul se înduioşa: 


— Sărmani nefericiţi! 

După care, deschizând uşa, ajunse în curte şi se îndreptă 
repede spre cele două porţi. Observă imediat că sunt destul de 
solide pentru a susţine un atac şi, cu un gest brusc, trase 
zăvorul celei mici, lucrul pe care Ferrière uitase să-l facă. 

Era şi timpul: cavalcada tocmai se oprise în faţa porţilor. 

Liniştit, cavalerul se întoarse, murmurând: 

— Vor rezista îndeajuns. Nu-i cazul să ne grăbim prea mult. 

Reveni în corpul de gardă unde se afla un adevărat depozit 
de arme: pumnale, spade, cuțite, securi, măciuci, chiar şi două 
archebuze cu fitile cu tot. Luaţi pe nepregătite, oamenii lui 
Rospignac nu avuseseră timpul să se servească de ele. 

Beaurevers nu luă decât fitilul celor două archebuze, după 
care urcă pe platformă, urmat tot timpul de Ferrière şi Fiorinda, 
care-i urmăreau fiecare mişcare. Acolo dădură peste cei patru... 
plus patru butoiaşe cu pulbere. 

Dându-le fitile şi arătând din priviri spre butoiaşe, cavalerul 
nu rosti decât: 

— Acţionaţi. 

Şi ei se executară, trecând la o treabă misterioasă. 

Deschizând uşor o lucarnă, Beaurevers privi în stradă, fără 
a se face văzut. 

Rospignac şi oamenii săi tocmai descălecau. Erau mai bine 
de cincizeci. Legând caii de inelele înfipte în zidurile exterioare, 
Rospignac şi Guillaume Pentecâte se apropiară de poarta cea 
mică. Baronul băgă cheia în broască şi, după ce o învărti de 
două ori, apăsă clanţa. Dar poarta nu se deschise... Inţelese 
situaţia şi blestemă: 

— Nemernicii! Sunt stăpâni pe situaţie. 

Dădu un ordin scurt şi patru oameni încălecară şi plecară în 
cea mai mare viteză. 

De sus, Beaurevers şi Ferrière priveau, surâzând amândoi, 
un surâs înfricoşător... 

Cei patru îşi terminaseră activitatea lor misterioasă. Aşezaţi 
pe butoiaşele cu pulbere, râdeau şi glumeau între ei. 

Văzându-i aşa de calmi şi nepăsători, nici nu puteai gândi 
că aşteptau dezlănţuirea celor cincizeci de spadasini. 

Jos, în drum, cei patru care plecaseră în goana cailor, se 
întorseseră aducând cu ei bârne puternice. După ce trupa se 


împărţi în echipe, începură asaltul asupra porţii mari, cu calm şi 
cu metoda. 

Curând, poarta era pe punctul de a ceda... 

La un cuvânt al lui Beaurevers, coborâră cu toţii din turn, cu 
sabia şi pumnalul în mână, masându-se în faţa uşii de la intrare, 
aşteptând. 

Dar oare ce aşteptau? 

Poate că pe Beaurevers, care rămăsese singur în turn. 
Singur? Nu... Cele patru butoiaşe cu pulbere se aflau şi ele 
acolo, aşteptând asaltatorii, care acum intrau în curte, fără 
grabă, în ordine. 

Rospignac nu se îndoia că trebuie să forţeze şi uşa casei. 
Deja dăduse instrucţiunile necesare, iar oamenii săi, obişnuiţi cu 
o disciplină de fier, le executau întocmai. Se aliniară în faţa uşii 
casei, având cu ei şi bârnele cu care forţaseră poarta. Dar nu 
veniseră acolo cu toţii: cam cincisprezece dintre ei, sub 
comanda lui Pentecôte, supravegheau de aproape turnul în care 
se afla cavalerul. 

Rospignac prevăzuse că toate punctele strategice trebuiau 
supravegheate. 

Dar nu prevăzuse ce urma să se întâmple. 

Şi iată ce se întâmplă: 

Sus, în turn, Beaurevers apăru în cadrul ferestrei. În mâini 
ţinea un butoiaş despre care spusese cu dispreţ că nu 
cântăreşte mai mult de douăzeci de livre. Suflă din răsputeri 
spre un punct incandescent care păru că se aprinde mai mult, 
după care, balansând butoiaşul, îl aruncă cu putere în jos. 

Nimeni nu văzuse scena, deoarece nimeni nu privea în sus. 

Ajuns în mijlocul celor cincisprezece, butoiaşul explodă cu 
un zgomot asurzitor. Unul din canaturile porţii, dislocat de suflul 
exploziei, fu aruncat la mai bine de cincizeci de paşi, în câmpie. 

Din cei cincisprezece sau şaisprezece oameni aflaţi în acel 
loc, mai bine de zece fuseseră volatilizaţi. Printre ei se afla şi 
Guillaume Pentecâte care, sigur nu se aştepta să o sfârşească 
aşa. Cei cinci sau şase supraviețuitori se priveau uluiţi, neştiind 
ce li se întâmplase. 

Strigăte puternice se auziră din rândul celor aliniaţi în faţa 
uşii de la intrarea în clădirea bastionului, care fuseseră cruţaţi 
de explozie. Şi atunci se produse ceea ce prevăzuse Beaurevers: 


cuprinşi de panică şi neştiind de unde vine pericolul, năvăliră cu 
toţii înspre uşă, nemaiţinând seama de nici o disciplină. 

Cel de-al doilea butoiaş se abătu asupra lor. După care 
urmă al treilea şi al patrulea, cu o precizie uluitoare. 

Supraviețuitorii, pe care un noroc nebun îi cruţase, fugeau 
care încotro, urlând înnebuniţi de groază. 

Curtea şi împrejurimile deveniră pugştii ca prin farmec. Nu 
se mai găsea picior de invadator. 

După explozia ultimului butoiaş, uşa clădirii se deschise şi 
Ferrière, Trinquemaille, Bouracan şi Strapafar năvăliră afară cu 
spadele şi pumnalele în mâini, pregătiţi de luptă. Dar nu mai 
întâlniră pe nimeni. 

Se opriră şi-l aşteptară pe Beaurevers care nu întârzie să li 
se alăture. Fără grabă, părăsiră bastionul dar fără a-şi băga 
spadele în teacă, gândind că orice este posibil. 

Şi nu se înşelau. 

Rospignac avusese norocul nesperat să scape din toate 
exploziile. Ca şi oamenii săi, nu rezistase panicii şi la fel ca ei, îşi 
căutase scăparea prin fugă. 

Dar nu se îndepărtase prea mult, deoarece îşi reveni destul 
de repede. Pe jumătate înnebunit de furie şi de ruşine, 
smulgându-şi părul, alerga în stânga şi în dreapta, încercând să-i 
adune pe cei ce scăpaseră din infernul de foc. 

Tot ceea ce reuşi, a fost să adune laolaltă şase din ticăloşii 
săi. Din cei cincizeci de indivizi, atâţia mai rămăseseră în viaţă. 

Şi cele două trupe, a lui Beaurevers şi a lui Rospignac, se 
întâlniră pe câmpia Pr&-aux-Clercs, nu departe de strada Marais. 

— Şapte contra şapte! exclamă Beaurevers, partida nu-i 
egală... pentru ei. 

Şi arătându-l pe Rospignac cu vârful spadei: 

— Asta-mi aparţine... Voi ocupaţi-vă de ceilalţi. Cele două 
trupe atacară cu furie. 

Dacă Beaurevers şi-l alesese pe Rospignac şi acesta, la 
rândul său şi-l alesese pe Beaurevers. Nu vrem să negăm vitejia 
acestui spadasin care-şi spunea baron de Rospignac. Cei doi se 
găsiră imediat unul în faţa celuilalt, fiindcă se urmăreau de 
multă vreme, hotărâți că unul din ei să moară. 

Şi spadele lor se încrucişară. Partidă fu destul de scurtă, 
deoarece Beaurevers era hotărât să isprăvească cât mai curând. 


Îşi pregăti rapid faimoasa lovitură printr-o serie de pase şi fente 
şi, fandând adânc, strigă cu vocea-i clară: 

— Cea mai frumoasă lovitură a lui Beaurevers! 

Rospignac se prăbuşi, în timp ce din gură i se revărsau 
valuri de sânge. Câteva clipe tresări convulsiv, după care 
rămase nemişcat. 

Şi aşa sfârşi Rospignac care visa să devină duce de Saint- 
Germain şi de Ferrière, prim ministru al Franţei şi cine mai ştie 
ce. Dar nu avea de ce să se plângă, deoarece, dat fiind meseria 
pe care şi-o alesese, moartea aceasta era destul de onorabilă 
pentru el. 

Sfârşitul lui Rospignac a fost ca un duş rece pentru acoliţii 
săi. Mai ales că-şi dădură seama că au de-a face cu spadasini de 
temut. Aşa încât fură destul de fericiţi auzindu-l pe Beaurevers, 
care le strigă: 

— Hai, căraţi-vă!... Vă cruţăm vieţile. 

Şi nu aşteptaseră să fie îndemnați a doua oară. 

Beaurevers, Ferrière şi Fiorinda, împreună cu ceilalţi patru, 
se îndreptară spre poarta Nesle şi nimeni nu le stătu în cale. 

Pe când treceau pe strada Senei, în urma lor se auzi o 
explozie formidabilă. Întorcând capetele, văzură că în locul în 
care se găsise bastionul, nu mai era decât o grămadă de ruine 
în flăcări. Şi Beaurevers: 

— Mai erau şase butoiaşe cu pulbere. Se pare că un 
neglijent a uitat ceva aprins pe acolo. Mâine nu va mai fi decât o 
grămadă de pietre fumegânde, aşa cum a fost şi casa ta, 
Fiorinda, prin faţa căreia tocmai treceam. 


Epilog 


Povestea noastră se opreşte aici. 

La două zile după aruncarea în aer a bastionului, tatăl lui 
Beaurevers, vestitul mag Nostradamus, împreună cu mama sa şi 
logodnica sa, Florise, sosiră la Paris. 

Fiorinda se întoarse la casa din strada Petits-Champs. 

În ajunul sosirii familiei sale, Beaurevers se prezentă 
ducelui de Saint-Germain şi-l conduse la Luvru, spunând că 
regele vrea să-l vadă. Acolo se afla şi Ferrière. Pentru prima 


dată după timp îndelungat, tatăl şi fiul se aflau faţă în faţă, în 
prezenţa regelui şi a lui Beaurevers. 

— Domnule, spuse regele adresându-se ducelui, vă 
amintesc că v-aţi dat consimţă-mântul la căsătoria vicontelui de 
Ferrière, fiul nostru, cu cea pe care eu i-o voi alege drept soţie. 

— Şi nu neg asta, sire, răspunse ducele... cu singura 
condiţie ca vicontele să accepte. 

— Asta fără îndoială, surâse Francisc. Dar vicontele va 
accepta, răspund de asta. 

Şi cum Ferrière încercă să schiţeze un protest, regele 
adăugă repede: 

— Veţi vorbi imediat, domnule... După ce vă veţi vedea 
logodnica pe care v-am ales-o. 

Şi lovi un clopoțel. 

În cadrul uşii apăru regina Maria Stuart ţinând de mâna pe 
Fiorinda care, roşie ca para focului, purta cu uşurinţă, de parcă 
asta ar fi făcut toată viaţa, un costum somptuos, aşa cum se 
purta la curte. 

Francisc ieşi în întâmpinarea reginei, luă pe Fiorinda de 
mână şi o conduse în faţa vicontelui, spunându-i acestuia: 

— lat-o pe doamna contesă de Chaprose, pe care v-o 
recomand drept soţie. 

Şi cu un aer maliţios: 

— Asta numai dacă doriţi s-o acceptaţi drept soţie. 

Căzând în genunchi în faţa regelui şi luându-i mâna pentru 
a o săruta, Ferrière bolborosi: 

— Ah! Sire, cum puteţi întreba aşa ceva?... 

— Ei, vedeţi! triumfă Francisc întorcându-se spre duce, ce 
v-am Spus eu? 

Şi Francisc îşi ţinu cuvântul dat ducelui: el şi regina Maria 
Stuart au asistat la căsătoria vicontelui de Ferrière cu Fiorinda, 
devenită contesă de Chaprose, prin voinţa regelui şi deschiseră 
balul. 

Ducele de Saint-Germain părăsi Parisul şi se retrase pe 
moşiile sale, urmat de fiul şi nora sa. Era cel mai bun mijloc de a 
se face uitaţi de răzbunătoarea Caterina. Acolo trăiră fericiţi, ca 
în basmele cu zâne şi avură o mulţime de copii — nu ducele, 
bineînţeles, ci Ferrière şi Fiorinda. Aceasta, după câteva 
săptămâni, reuşise să-şi subjuge într-atât socrul, încât ar fi fost 


foarte mirat dacă i s-ar fi amintit că se opusese la căsătoria lor, 
socotind-o prea umilă. 

După cum se ştie, bietul rege Francisc al II-lea căzu la pat la 
15 noiembrie al acelui an 1560, pentru a nu se mai scula. Muri 
peste douăzeci de zile, la 5 decembrie. 

Dar cel puţin, ultimele zile şi le trăi în pace, fără că vreun 
atentat să mai fie pus la cale împotriva sa. Şi iată de ce: 

A doua zi după sosirea sa, Nostradamus, după ce-l văzu pe 
Francisc, se duse la Caterina şi-i spuse de-a dreptul: 

— Doamnă, dacă aveţi în vedere unele dispoziţii în ceea ce 
priveşte succesiunea la tron, daţi-le. In cel mult o lună, regele va 
muri. 

Caterina ştia că în faţa lui Nostradamus nu are rost să o 
facă pe nevinovata. 

— Sunteţi sigur, domnule? întrebă cu răceală. 

— Foarte sigur, doamnă. 

— Şi totuşi, Francisc pare că se simte minunat. 

— Aţi spus ceea ce trebuia, doamnă: pare. Doar atât, pare. 
În câteva zile, cinci-sprezece, douăzeci poate, regele va cădea la 
pat... pe care nu-l va părăsi decât pentru a merge să-şi 
întâlnească strămoşii în bazilica Saint-Denis. 

Pentru moment Caterina rămase visătoare. Ridicând capul, 
îl privi pe Nostradamus care aştepta liniştit. 

— Şi de ce îmi spuneţi toate acestea? 

Nostradamus, cu răceală, îi răspunse cu o altă întrebare: 

— Nu credeţi, doamnă, că ar fi uman să-l lăsaţi pe acest 
biet copil să se bucure în tihnă de ultimele sale zile? 

— Vă înţeleg, domnule, surâse galben Caterina. Vă înţeleg 
şi vă aprob... dacă mă asiguraţi că aşa stau lucrurile. 

— Vă asigur, doamnă. 

— Ei bine... dacă am aşteptat atâţia ani, mai putem aştepta 
câteva zile. 

Obţinând ceea ce voia, Nostradamus se înclină şi ieşi. 

În ce-l priveşte pe Beaurevers, dacă regina uită de el, asta 
a fost numai din cauză că, după căsătoria să şi imediat după 
moartea lui Francisc, Nostradamus avusese prudenţa de a-l lua 
cu el şi cu întreaga familie, ducându-i departe de Paris, sub 
cerul însorit al Provenţei. 

Pentru moment, Caterina avea alte griji decât să-l 
urmărească cu răzbunarea sa. 


Caterina gândea că o dată cu domnia copilului său, care era 
noul rege, Carol al IX-lea, începea propria domnie. 

Dar nu-i pusese la socoteală pe ducii de Guise care nu 
voiau să renunţa la ambițiile lor, ambiţii pe care le făcură 
cunoscute curând. 


Sfârşit