Michel Zevaco — Nostradamus — V2 Fiul Lui Nostradamus

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Fiul Lui Nostradamus 


CUPRINS: 

Fiul lui Nostradamus: 

Partea 1 Cavalerul Regelui - 1 - 

Capitolul | Hanul Pre -1 - 

Capitolul II Prezicerea viitorului - 4 - 

Capitolul III De la han la Pre-aux-Clercs nu-i decât un pas - 
A 

Capitolul IV Pre-aux-Clercs - 11 - 

Capitolul V Fiorinda - 13 - 

Capitolul VI Contele de Luvru - 16 - 

Capitolul VII Urmările capcanei - 23 - 

Capitolul VIII Cavalerul de Beaurevers - 26 - 

Capitolul IX Regina mamă - 35 - 

Capitolul X Începutul prieteniei - 42 - 

Capitolul XI Mărturisirile de sub ulmul din Saint-Gervais - 
45 - 

Capitolul XII Şi ce se mai întâmplă sub ulmul din Saint- 
Gervais - 51 - 

Capitolul XIII La palatul Cluny - 55 - 

Capitolul XIV Rospignac se face remarcat - 60 - 

Capitolul XV Rospignac trece la lucru - 63 - 

Capitolul XVI Începe dragostea - 64 - 

Capitolul XVII Încăierarea - 67 - 

Capitolul XVIII Strigătul de ajutor - 70 - 

Capitolul XIX Capcană - 74 - 

Capitolul XX Pe etaj - 78 - 

Capitolul XXI Locuinţa Fiorindei - 81 - 

Capitolul XXII Ajutor neaşteptat - 89 - 

Capitolul XXIII Scara de lemn - 92 - 

Capitolul XXIV Încăierarea de la Prâ-aux-Clercs - 97 - 


Capitolul XXV Încăierarea de la Prâ-aux-Clercs (urmare) - 
101 - 

Capitolul XXVI Arestarea - 107 - 

Capitolul XXVII Fiorinda acţionează - 110 - 

Capitolul XXVIII Sfârşitul încăierării - 115 - 

Partea a Il-a Frumoasa Fiorinda (Fiorinda-la-Belle) - 121 - 

Capitolul I Logodna lui Ferricre şi a Fiorindei - 121 - 

Capitolul II La Luvru - 123 - 

Capitolul III Domnii duci de Guise - 128 - 

Capitolul IV Unde intervine Beaurevers - 132 - 

Capitolul V Unde Beaurevers se introduce în palatul 
ducelui de Saint-Germain, tatăl vicontelui de Ferricre - 137 

Capitolul VI Se strică vremea - 142 - 

Capitolul VII Unde Ferricre află că era logodit, fără să ştie, 
cu o alta decât cu aceea pe care o iubea - 147 - 

Capitolul VIII Ferricre o caută pe Fiorinda şi dă peste 
Rospignac - 156 - 

Capitolul IX O rudă cumsecade - 158 - 

Capitolul X Ferricre şi Fiorinda - 161 - 

Capitolul XI Prima manevră a Caterinei - 164 - 

Capitolul XII Bourg-Le-Reine - 167 - 

Capitolul XIII Cum a fost îndeplinită manevra Caterinei - 
171 - 

Capitolul XIV O a doua manevră a Caterinei - 172 - 

Capitolul XV Unde Beaurevers îşi are şi el mica sa 
manevră - 174 - 

Capitolul XVI Unde Beaurevers îşi arată colții - 179 - 

Capitolul XVII Unde Caterina semnează un ordin la 
cererea lui Beaurevers - 184 - 

Capitolul XVIII Punct şi virgulă - 189 - 

Capitolul XIX Caterina spune ceea ce vrea - 193 - 

Capitolul XX Recompensa - 196 - 

Capitolul XXI Bunăvoinţa Caterinei - 201 - 

Capitolul XXII Din nou trapa - 206 - 


Capitolul XXIII Unde ducele de Saint-Germain află lucruri 
pe care nu le ştia - 211 - 

Capitolul XXIV Rospignac intră în scenă - 215 - 

Capitolul XXV Trinquemaille, Bouracan, Corpodibale şi 
Strapafar - 220 - 

Capitolul XXVI Puntea - 224 - 

Capitolul XXVII În preajma lui Rospignac - 229 - 

Capitolul XXVIII Bastionul de La Pre-aux-Clercs - 233 - 

Epilog - 241 


Partea 1 - Cavalerul Regelui. 

Capitolul 1 - Hanul Pre. 

Era numit, pur şi simplu, hanul Pre. Asta era prea de- 
ajuns, deoarece era la fel de vestit, de frecventat şi la modă 
ca şi celălalt han faimos, hanul Devinicre. Şi nu era un 
singur parizian care să nu ştie că „Pre” despre care era 
vorba, desemna vestitul şi legen-darul Pre-aux-Clercs1, în 
centrul căruia se afla. 

După ce ai trecut de zidurile ce înconjoară Parisul, fie pe la 
poarta Nesle, fie pe la poarta Buci, în momentul când ajungi 
în dreptul străzii Seine, care în acel timp începuse să se 
populeze, dai de un drum îngust. Hanul era singura 
construcţie înălţată la marginea acestui drumeag strâmt, 
desfundat, mocirlos iarna, plin de praf vara şi care, pe 
stânga, mărginea mănăstirea Saint-Germain-des-Pres, iar 
pe dreapta, câteva pajişti cam jumulite. 

Aceste pajişti, pe care creşteau din loc în loc ulmi şi stejari 
seculari sau pomi fructiferi, alcătuiau faimosul Pre-aux- 
Clercs. Drumeagul se numea Chemin-aux-Clercs. Mai târziu 
a căpătat numele de strada Colombier, iar acum, pur şi 
simplu, strada Iacob. Hanul Pre se afla la capătul 
drumeagului Chemin-aux-Clercs, nu departe de alt drum, 
numit Saint-Pcre, după numele unei mici capele aflată la 


capătul celălalt al drumului. Şi acest drum a devenit mai 
târziu strada Saint-Pcres. 

Văzut de afară, hanul părea o mică fortăreață, având în 
vedere locul singuratic şi faptul că încăierările din 
împrejurimi erau frecvente. 

În ziua în care începe povestirea noastră, 5 mai 1560, pe 
Chemin-aux-Clercs - ca de altfel în toate zilele - era un du- 
te-vino neîntrerupt de oameni care intrau ori ieşeau din 
hanul amintit. Perechile de îndrăgostiţi se adăposteau sub 
boltele de verdeață din grădina din spatele hanului, în timp 
ce singuraticii se îngrămădeau în sala comună. 

În momentul în care intrăm în han, acesta era plin de 
clienţi. Pe acea vreme, se supa la ora cinci şi cum era 
aproape ora şase, majoritatea terminaseră de mâncat şi 
bine dispuşi de felurile gustoase şi vinurile alese, făceau o 
gălăgie infernală. 

Pe pragul uşii de serviciu apăru o tânără de aproape 
şaptesprezece ani, de o frumuseţe de vis, plină de viaţă şi 
graţioasă, cu nişte ochi negri, în acelaşi timp îndrăzneţi şi 
tandri, poznaşi şi inocenți. Purta cu o uşurinţă care trăda 
obişnuinţa, cochetul şi sclipitorul costum al ţărăncuţelor din 
Bergam. 

Uşa, pe pragul căreia apăruse, se afla pe peretele din 
fundul sălii, la câţiva paşi de un cămin uriaş. În unghiul 
făcut de cămin cu peretele se afla o masă plină cu bunătăţi, 
masă la care erau aşezaţi doi bărbaţi. Unul dintre aceştia, 
înzestrat cu un bust de Hercule, se afla cu spatele spre uşă, 
celălalt cu faţa. Acesta din urmă era un gentilom de 
aproape treizeci de ani, frumos şi elegant îmbrăcat. Ca şi 
când perdeaua de frunziş, în spatele căreia se adăpostea, 
nu-i era de-ajuns, îşi păstrase mantaua în care se 
înfăşurase. Şi numai drept urmare a unei mişcări grăbite şi 
neglijente, un observator ar fi putut zări sub mantaua care 
se desfăcuse o clipă un costum bogat, de mătase şi catifea. 
Din colţul său, sigur că nimeni nu-l supraveghează, el însuşi 
urmărea cu o atenţie deosebită şi cele mai mărunte gesturi 


ale unui tânăr senior care mânca de unul singur, la câteva 
mese mai încolo. Din când în când, în timp ce-l observa, în 
ochii săi apăreau fulgere de o ferocitate înspăimântătoare. 
Şi atunci, cu un gest mecanic, îşi netezea vârful mustăţilor 
cu degetele-i nervoase. 

Încă înainte de a intra, tânăra remarcase acest personaj. O 
umbră de nelinişte trecu peste faţa ei tânăra şi proaspătă 
şi, fără să-şi dea seama, căută să se retragă. Iotuşi, 
curioasă, se aplecă înainte pentru a vedea persoana căreia 
îi era adresată acea privire veninoasă şi atunci zări pe 
tânărul senior care fără să ştie, devenise ţinta urii 
gentilomului. Curajoasă, îşi reprimă teama şi intră hotărâtă, 
cu un gest de sfidare. 

Apariţia sa a fost salutată cu strigăte de bucurie, izbucnite 
din toate colţurile sălii: 

— Fiorinda, prezicătoarea! 

— Fiorinda cea frumoasă! 

— Răutăcioasa Fiorinda! 

— Cinste vouă, nobili seniori! strigă ea veselă. 

Şi foarte calmă şi stăpâna pe ea, începu să treacă printre 
acei bărbaţi cu figurile însufleţite de aburii vinurilor 
generoase şi în ochii cărora se citea dorinţa, în atitudinea ei 
naturală, de o indiferenţă supremă, nimeni n-ar fi găsit nici 
cea mai mică urmă de cochetărie. Tuturor le era clar că 
pentru ea nu existau decât în calitate de clienţi. Singura ei 
grijă era aceea de a-şi îndeplini cinstit meseria de pe urma 
căreia trăia şi această meserie era de a prezice viitorul, 
după o examinare rapidă a mâinii clientului. 

Mişcările ei erau totuşi prudente, deoarece manevră în 
aşa fel încât reuşi să-l evite pe gentilomul care-i trezise 
neliniştea până într-atât încât fusese gata să renunţe să mai 
apară în această seară. Din nefericire, manevra nu se 
încheiase încă şi devenea tot mai dificilă: mai trebuia să 
înconjoare masa şi să treacă neobservată pe lângă omul cu 
bustul de Hercule. Este adevărat că acesta era întors cu 
spatele la ea şi părea că nici nu-şi dă seama de existenţa ei, 


atenţia părând a-i fi concentrată asupra farfuriilor de pe 
masă. Tot atât de adevărat era şi faptul că gentilomul părea 
absorbit în întregime de supravegherea tânărului senior, 
încât părea că Fiorinda va reuşi. Dar... 

Auzind strigându-se acest nume muzical, parfumat că un 
buchet de flori: Fiorinda, gentilomul tresări şi, uitând de 
orice altă grijă, se întoarse brusc spre ea. O roşeaţă 
puternică îi îmbujora brusc obrajii palizi şi o flacăra 
strălucitoare i se aprinse în priviri. Ochii îi căpătară 
expresia unei pasiuni violente, sălbatice, care avea ceva 
neliniştitor. Pe sub masă, cu piciorul, îşi făcu atent 
însoţitorul şi dintr-o suflare, pe un ton poruncitor, îi 
comandă: 

— Opreşte-o, Guillaume Pentecâte! 

Individul care răspundea la numele de Guillaume 
Pentecdte îşi ridică nasul din farfurie, lăsând să se vadă o 
mutră înfiorătoare, plină de cicatrici şi împodobită cu o 
mustață uriaşă. Nu te puteai înşela: individul era un bandit. 
Era dresat să execute rapid şi fără să discute ordine 
misterioase, înţelese din jumătăţi de cuvinte. Nu avu nici 
era mai mică ezitare: întinzându-şi braţul, de o lungime 
surprinzătoare, lăsă să-i cadă mâna mare şi păroasă pe 
tânăra care tocmai încerca să se strecoare, o ridică cu 
uşurinţă, de parcă ar fi fost o pană şi o depuse alături de 
gentilom, tocmai în momentul în care ea se credea scăpată. 

Pe faţa ei apăru semnul unui dezgust profund. Ochii săi 
negri scăpărau de mânie, în timp ce obrajii i se împurpurau 
de indignare. Tocmai voia să protesteze cu voce furioasă, 
când gentilomul, voind să prevină aceasta, îl fulgeră din 
priviri pe Guillaume Pentec6te, care-şi plecă umerii ca cel 
prins asupra faptului şi-l mustră: 

— Caraghios nenorocit! Nu ştiu ce mă opreşte să-ţi înfig 
cuțitul ăsta în gâtlej!... Cum de îndrăzneşti să atingi cu 
labele tale nedemne o doamnă? 

Cu o figură vrednică de plâns, dezminţită însă de lucirile 
zeflemitoare din priviri, Guillaume Pentec6te încerca să se 


scuze, spunând cu o voce bolovănoasă, dar înceată: 

— Domnule baron... 

— Destul, ticălosule! îl întrerupse baronul. Discutăm asta 
mai târziu, acasă. 

Şi în timp ce Guillaume Pentecâte îşi băgă din nou nasul în 
farfurie, ascunzând un zâmbet zeflemitor care-l însoțea 
mereu, gentilomul se întoarse acum spre tânără fată cu un 
aer respectuos şi prevenitor. 

Şi totuşi ea nu se îndoia de comedia la care asistase. Dar 
înţelese că intervenţia spontană care tocmai se terminase îi 
anulase dreptul de a se plânge. De aceea nu scoase nici un 
cuvânt. Mai ales că nu se putea lăsa înşelată de aparenţa de 
respect care i se arăta. Acest respect era mult prea 
exagerat pentru a fi sincer. Ar fi putut să se retragă acum 
liniştită, dar nu voi să pară că dă înapoi. Şi asta arăta că are 
o inimă vitează. Rămase în aşteptare, întreaga ei atitudine 
dovedind că este hotărâtă să reziste până la capăt. 

Cum el consideră incidentul închis, îi spuse în şoaptă: 

— Şi cum aşa, frumoasă Fiorinda, ai fi trecut pe lângă 
mine fără să-mi ghicegşti viitorul? 

Mâna lui, întinsă pe masă cu palma desfăcută în sus, 
aştepta, dar Fiorinda nici măcar nu o atinse. Cu o voce de 
gheaţă şi cu o fermitate pe care n-ai fi putut-o bănui la un 
copil de vârsta ei, privindu-l drept în ochi, îi răspunse: 

— Nu a trecut prea mult timp de când v-am citit în palmă. 
Şi nu am nimic de adăugat la cele ce v-am spus deja, 
domnule baron de Rospignac. 

Aceste ultime cuvinte probabil că-şi aveau tâlcul lor pe 
care baronul îl înţelesese perfect, deoarece îşi încruntă 
sprâncenele într-un mod neliniştitor. Totuşi, privirea 
bănuitoare pe care o aruncă în jurul său, o lămuri pe 
Fiorinda că neliniştea lui provenea din faptul că tânăra îi 
pronunţase numele cu voce tare. Cu un mic surâs, care 
arăta că nu din greşeală, ci cu bună ştiinţă îi pronunţase 
numele în acel mod, Fiorinda se retrase fără grabă, nu ca o 


persoană care fuge, ci cu un aer dispreţuitor, ca cineva care 
sfârşeşte o discuţie care nu-i este pe plac. 

Baronul făcu un gest de mânie, imediat reţinut de altfel. 
Urmărind-o cu o privire încărcată de ameninţări, murmură: 

— Nu... misiunea înainte de toate...! 

Ridicând din farfurie mutra de buldog, Guillaume 
Pentec6te spuse cu vocea lui zeflemitoare: 

— Ei cum?... la fel de mândră, la fel de nemiloasă? Pe 
cizmele mele, domnule baron sunteţi lipsit de noroc Pentru 
prima oară când se poate spune că sunteţi gata să muriţi 
din dragoste, daţi tocmai peste virtutea cea mai mare din 
regat. 

— Răbdare, Pentecâte, răbdare!... O mai întâlnesc eu... 
Cine va râde la urmă... 

Capitolul Il Prezicerea viitorului. 

În acest timp, Fiorinda se îndrepta spre seniorul pe care 
baronul îl supraveghea şi pe care ea nu-l mai văzuse până 
atunci, dar pe care voia să-l cunoască datorită numai 
privirilor duşmănoase surprinse de ea. 

Era un tânăr solid - împlinise abia douăzeci de ani, cu o 
figură rotundă şi priviri naive care exprimau o blândeţe 
neobişnuită, cu o mustață zbârlită ca la pisoi. Purta un 
costum de catifea gri, fără ornamente sau broderii, dar 
dintr-o stofă din cele mai fine şi bogate care s-ar fi putut 
găsi. În picioare avea o pereche de cizme gri, din piele de 
căprioară înalte până la genunchi, care i se mulau pe 
pulpele muşchiuloase. La şold purta o spadă lungă şi 
puternică. Sub acest costum de o bogăţie şi totodată de o 
simplitate extraordinare, se vedea o graţie armonioasă, o 
înaltă distincţie conjugată cu o eleganţă tinerească, despre 
care nu ai fi crezut că pot exista. 

Fiorinda era înzestrată cu acel suflet de artist, care nu 
poate rămâne indiferent la ceea ce este cu adevărat 
frumos: astfel încât îl admiră cu naivitate, fără gânduri 
ascunse şi fără să încerce să-şi ascundă admiraţia. 


La rândul lui, auzind exclamaţiile grosolane care slăveau 
frumuseţea tinerei în momentul intrării în marea sală, îşi 
ridicase capul. O privea cum se îndreaptă spre el cu o. 
privire uimită, dar în care se citea o vie încântare. Amândoi 
îşi dădură seama, în acelaşi timp, că se admiră reciproc şi 
roşiră ca doi copii, ceea ce şi erau, de altfel, dar nu-şi 
plecară privirile. Cu toate că se vedeau pentru prima dată, 
îşi suriseră unul altuia ca şi când ar fi fost vechi cunoştinţe. 

Această scenă mută şi rapidă nu scăpă neobservată de 
baronul Rospignac. Sângele-i invada figura cu repeziciune, 
dar tot atât de repede deveni livid. Făcu o mişcare, ca şi 
cum ar fi voit să se arunce între cei doi, dar se stăpâni cu un 
efort care făcu să-i apară broboane de sudoare la rădăcina 
părului. Livid, strângând mai să frângă braţul lui Guillaume 
Pentecâte, cu o voce răguşită îl întrebă scrâşnind: 

— Ai văzut?... ce privire!... ce surâs...! 

— La dracu'! Nu sunt orb, zeflemisi tâlharul. 

— Se cunosc...! 

— Aşa mi se pare şi mie. 

— Se iubesc...! 

— Ei! Ei!... şi asta s-ar putea, domnule baron. lată faptul 
care ar explica rezistenţa ei de care ne lovim de atâta timp. 

Figura lui Rospignac căpătă o expresie de ferocitate 
înspăimântătoare. Mângâind mânerul pumnalului cu un 
gest grăitor, zise scrâşnind din dinţi: 

— Şi eu care mă codeam!... Îmi făceam scrupule!... Triplu 
neghiob de sunt!... Pe sângele lui Cristos! Veţi vedea, 
domnule conte de Luvru, cât vă va costa faptul că îmi 
sunteţi rival. 

Şi Guillaume Pentecâte, care-l cunoştea bine, murmură, 
cutremurându-se: 

— Se încing lucrurile! Se încing!... N-aş vrea să fiu în 
pielea domnişorului! O să aibă de furcă! 

Şi privind mai cu atenţie la tânărul pe care stăpânul său îl 
numise conte de Luvru, spuse cu voce tare: 


— Nu credeţi, domnule, că acest domnişor seamănă cu 
cineva pe care-l cunoaştem?... Unde dracu' l-am mai văzut? 
Aceste cuvinte avură darul să-l liniştească pe Rospignac, 
care-şi reluă aerul său calm şi atitudinea elegantă. 
Aruncându-şi privirile tăioase în ochii lui Guillaume 

Pentecâte îl întrerupse cu o voce îngheţată: 

— Nu căuta să afli!... Mai ales, nu te amesteca în ce nu te 
priveşte!... Treaba ta e să fii gata oricând! 

În acest timp, Fiorinda îl întrebă pe tânăr, pe un ton 
hotărât: 

— Doriţi, domnule, să ridic un colţ al vălului misterios care 
ascunde viitorul vostru? 

Amuzat, contele de Luvru acceptă fără şovâăire: 

— Un viitor dezvăluit de buzele voastre frumoase, nu 
poate fi decât un viitor fericit. Mă grăbesc să nu-mi scape 
ocazia. 

— Daţi-mi mâna, domnule, ceru ea. Nu asta... cealaltă, 
stânga: mâna dinspre inimă. 

— Iat-o, zise el zâmbind! 

Şi-i întinse o mână de copil, admirabil îngrijită. În 
momentul în care tocmai voia să privească liniile din palma 
deschisă, răsunară câteva voci: 

— Vino-ncoace, Fiorinda. 

Chemarea era mai mult decât impertinentă. Vocile erau 
nerăbdătoare, obraznice. Contele de Luvru încruntă 
sprâncenele şi aruncă în acea parte o privire 
dispreţuitoare, care deveni pe dată de gheaţă. 

Ea îşi întoarse capul cu un dispreţ suveran de la cei ce-o 
strigaseră. Chemarea plecase de la un grup de tineri care 
ocupau trei mese puse cap la cap, în centrul sălii. Cu toţii 
erau foarte tineri - de la douăzeci la douăzeci şi cinci de 
ani. Cu toţii erau bogaţi: bogăţia costumelor şi cheltuielile 
nebuneşti pe care le făceau la han, o demonstra cu 
prisosinţă. Cu toţii, fără îndoială, purtau nume ilustre. În 
sfârşit toţi, erau beţi, unul mai mult decât altul şi toţi şase 


făceau mai mult zgomot decât restul clienţilor luaţi 
împreună. 

Toţi, mai puţin unul, totuşi. Acesta era un gentilom de 
douăzeci, douăzeci şi doi ani, cu o figură fină, aristocratică, 
cu o înfăţişare blânda, rezervată, aproape timidă. Un tip 
desăvârşit de mare senior. 

Fiorinda observă că era singurul care-şi păstrase sângele 
rece. Înfăţişarea sa demnă, afişată cu modestie, contrasta 
cu nebuniile celorlaţi tineri, de a căror companie părea că 
se plictiseşte. 

Strigătele tovarăşilor săi îi atraseră atenţia asupra tinerei. 
Era clar că o vede pentru prima dată şi ochii săi - de altfel, 
foarte frumoşi - o fixară aproape cu nepăsare. Când, 
deodată, clipiră că orbiţi, trădând admiraţia pasionată care- 
] cuprindea. Începând din acel moment, îi fu aproape 
imposibil s-o mai piardă din priviri. 

Totuşi, Fiorinda le răspunse cu oarecare răceală, destul de 
rară la ea: 

— Imediat, domnilor!... Vedeţi că sunt ocupată. 

Motivul nu părea să fie suficient pentru nişte seniori 
pătrunşi de importanţa lor, cum păreau să fie aceia. Îl 
priviră pe contele de Luvru şi aerul său de mare senior le 
impuse respect, fără îndoială, deoarece se mulţumiră să 
adauge: 

— Grăbeşte-te, Fiorinda... Vicontele de Ferricre vrea să te 
cunoască... 

„Poate să creadă cineva că gentilomul cel mai desăvârşit 
de la curte, nu o cunoaşte pe Fiorinda?... E nemaiauzit! 
Extravagant! De neconceput! Incredibil!” 

Şi toate acestea spuse cu nişte voci de mai să-i asurzească 
pe cei din jur, de care cei şase nici nu se sinchiseau. 
Fiorinda nu se putu împiedica să nu zâmbească. Aruncă o 
privire maliţioasă celui căruia i se pronunţase numele şi 
titlul şi zâmbindu.-i, îi promise evaziv: 

— Va veni şi rândul vostru, domnule viconte de Ferricre. 


Vicontele, tulburat de surâsul care, fără îndoială, îi era 
adresat, îi răspunse cu un salut profund şi grațios. Tovarăşii 
lui crezură că zâmbetul le era adresat şi satisfăcuţi, nu mai 
insistară. 

Revenind la contele de Luvru care o aştepta cu răbdare, se 
scuză: 

— Vă cer iertare, domnule. 

El făcu un gest politicos de acceptare şi o întrebă cu un 
aer serios: 

— Chiar aveţi intenţia să acceptaţi... invitaţia acestor 
gentilomi? 

— Bineînţeles că nu, spuse ea. Sunt prea beţi ca să risc 
tovărăşia lor. 

Tânărul aprobă cu gravitate. 

— Să vedem acum ce spune mâna voastră, făcu ea 
înveselită. 

Contele întinse din nou mâna, cu palma desfăcută. Privind- 
0, figura nobilă a tinerei, căpătă o expresie de compasiune, 
în timp ce gândea: „Bietul tânăr!” 

Contele nu-i observă figura compătimitoare. Surâdea cu 
un aer indiferent, ca şi cum nu ar fi dat importanţă acestei 
examinări. Dar atenţia concentrată cu care-şi fixa propria 
mână, uşoara înţepenire a trăsăturilor feţei, arătau că 
acordă o atenţie mult mai mare decât voia să lase să se 
vadă. Surprins de îndelungata tăcere, îşi ridică fruntea şi 
întrebă cu un surâs jenat: 

— Ei bine? 

— Ei bine, iată ce văd domnule: călătorii scurte, nimic 
senzaţional, o viaţă liniştită care va dura mult timp, fără ca 
nimic supărător s-o tulbure... Deoarece veţi trăi până la 
adânci bătrâneţi, domnule. 

— Până la adânci bătrâneţi! exclamă acesta sceptic. Până 
la cincizeci de ani, poate. 

— Mai mult, domnule. Veţi depăşi cu mult cincizeci de ani. 

— Adevărat? 

— Nu m-am înşelat niciodată! 


— După ce aţi putut constata asta? 

Îi explică ceva - voit confuz - despre o linie a vieţii foarte 
lungă, despre care pretindea că este foarte clară şi adânc 
săpată... ceea ce lui îi scăpa din vedere, îşi dădu într-atât 
silinţa să-i demonstreze, încât tânărul sfârşi prin a o vedea 
tot atât de clar ca şi paharul de saumur care se afla în faţa 
lui şi pe care-l goli dintr-o înghiţitură, în sănătatea 
fermecătoarei prezicătoare. 

Strălucind de bucurie, scotoci într-o pungă de mătase, 
plină cu aur. Fără să se uite, scoase un pumn plin de monezi 
pe care i le puse în mână. Gestul era de o măreție regală. 
Piesele de aur îi puteau fi de ajuns Fiorindei să trăiască în 
belşug un an de zile. Fără să le privească, tânăra le băgă în 
buzunar cu un gest de indiferenţă superbă şi spuse cu 
simplitate: 

— Vă foarte mulţumesc, domnule. 

Şi cum încerca să se îndepărteze, acesta o mai reţinu 
puţin, spunându-i cu o timiditate fermecătoare: 

— Nu mi-aţi spus... Nu mi-aţi vorbit despre... 

Şi se opri, în timp ce roşea, încurcat. Ea îl încuraja cu 
bunăvoință: 

— Despre ce, anume, domnule? 

Căpătând curaj, tânărul lăsă să-i scape: 

— Ei bine, voi fi fericit în dragoste? 

Şi-şi întinse din nou palma, pe care tânăra n-o mai luă, 
izbucnind în râs: 

— Nu palma trebuie privită pentru asta, ci propria voastră 
oglindă. 

— Oglinda mea? 

— Fără îndoială. Întrebaţi-o, domnule... Vă va spune că 
atunci când cineva are figură voastră, ţinuta voastră... acela 
va fi fericit în dragoste. 

Şi plecă râzând. 

Tânărul o urmări cu privirea îndelung, în ochii săi citindu- 
se o simpatie adevărată şi murmură: 

— Ce fiinţă fermecătoare! 


La rândul său, în timp ce umbla printre mese, Fiorinda îşi 
spunea: „Am spus o mare minciună... Dar în acelaşi timp e 
şi o faptă bună. Una compensează pe cealaltă... Datorită 
iluziilor fericite la care l-am făcut să viseze, nici nu va gândi 
că este condamnat, că moartea este logodnica lui, el care 
visează la fericire în dragoste şi-l va înlănţui cu braţele-i 
descărnate în mai puţin de şase luni.” 

Capitolul III De la han la Pre-aux-Clercs nu-i decât un pas. 

Fiorinda, mergând de la o masă la alta, evita cu iscusinţă 
grupul zgomotos care părea că nu o mai observă. Şi peste 
tot pe unde poposea, aducea speranţă şi bucurie. 

În acest fel ajunse în cele din urmă la căminul din stânga 
sălii. 

În spatele acestuia se afla un grup format din cinci 
persoane, care părea o continuare firească a celui mai mic, 
din dreapta, alcătuit din Rospignac şi Pentec6te. Patru din 
cei cinci depăşiseră vârsta de patruzeci de ani. Gentilomi? 
Cel puţin aşa pretindeau, deoarece în timpul conversaţiei 
nu uitau niciodată ca înaintea numelui să pună obligatoriu 
titlul şi particula nobiliară, astfel încât deveniseră: domnul 
de Trinquemaille, domnul de Strapafar, domnul de 
Corpodibale, domnul de Bouracan. 

Erau impozanţi în costumele lor bogate... Numai că 
acestea aveau un cusur: păreau prea noi, prea bogate, de o 
eleganţă stridentă, ţipătoare prin risipa de fireturi, 
broderii, panglici şi pene care părea că-i striveşte. E de 
înţeles că la această splendoare de costume, atitudinea lor 
trebuia să fie pe măsură, aşa încât gesturile lor erau 
maăreţe, pline de demnitate... Dar, iarăşi suntem nevoiţi să 
cârtim. Atitudinea lor, gesturile lor aveau ceva stângaci, 
exagerat, în care se simţea studiul răbdător şi îndelungat, 
neînsuşit totuşi în întregime. Păreau nişte elefanţi stângaci 
încercând să imite graţia gazelei şi nu puteai să-i priveşti 
mai mult fără să te cuprindă o poftă nebună de a râde... 
Numai că în momentul în care observai figurile aspre, 
încinse de băutură, ochii lor furioşi care păreau că vor să 


provoace tot universul, mustăţile fioroase şi dinţii ascuţiţi, 
făcuţi să sfâşie indiferent ce, când le vedeai spadele lungi şi 
grele pe care le purtau la centură, ei bine, în acel moment 
îţi pierea pofta de râs... sau dacă nu, cel puţin căutai să ţi-l 
ascunzi de ei. Discutau între ei cu voce joasă, aşa cum stă 
bine unor gentilomi. Totuşi, uneori uitau cine vor să pară şi 
atunci izbucneau înjurăturile lor preferate, ca nişte explozii: 

— Pe sângele lui Cristos! spunea Trinquemaille cu accentul 
său parizian. 

— Pe toţi sfinţii! explodă Strapafar, care era provensal... 
sau gascon (prea bine nu ştia nici el). 

— Pe rănile lui Cristos! exclamă italianul Corpodibale. 

— Sfinte Isuse! sărea de la locul lui şi Bouracan, care era 
flămând. 

Al cincilea personaj era un gentilom de aproape douăzeci 
şi doi de ani: avea o fizionomie strălucitoare care nu putea 
trece neobservată, prin privirea sa limpede, cinstită, prin 
surâsul său melancolic, prin eleganța trupului, acoperit de 
un costum bogat prin simplitatea sa, de o nuanţă discretă, 
prin ţinuta mândra a capului şi prin aerul său de o 
autoritate de necontestat. Fără îndoială, acesta era şeful 
grupului. 

Nu se amestecase în discuţia celor patru, rămânând tăcut 
şi visător, privind din când în când spre contele de Luvru 
care în acel moment era întors cu spatele la el. Când cei 
patru ridicau prea mult vocile, îi chema la ordine cu o 
privire poruncitoare şi atunci parizianul Tringuemaille se 
grăbea să murmure cu o voce gravă: 

— Domnilor, domnilor, moderaţi-vă tonul, e de prost gust 
să strigi!... Nici asta nu aţi învăţat din lecţiile de bună 
purtare pe care ilustrele doamne au încercat să vi le vâre în 
cap atunci când am avut marea onoare de a fi gentilomii 
Doamnei regine Caterina?... Veţi vedea, domnilor, că 
domnul cavaler de Beaurevers se va supăra... şi atunci să 
vă păziţi! 


Cei patru strecurau o privire neliniştită spre temutul 
cavaler de Beaurevers cu care erau ameninţaţi şi de care 
păreau că se tem cu adevărat. În acest timp cavalerul 
întorcea capul pentru a-şi ascunde un zâmbet de îngăduinţă 
frăţească, în vreme ce toţi patru încercau să se 
dezvinovăţească, acuzându-se unul pe altul ca nişte copii... 
copii mari şi poznaşi: 

— Vai de păcatele mele! Nu eu sunt de vină!... Dar domnul 
Corpodibale nu ştie să se poarte în societate. 

— Doamne sfinte! Clar nu eu sunt vinovatul! Domnul de 
Bouracan uită prea repede unde se află! 

Trecând prin faţa acestui grup, Fiorinda răspunse cu un 
surâs salutului discret pe care i-l adresă Beaurevers. Cei 
patru, care de la intrarea feţei în sală se agitau pe scaunele 
lor de parcă ar fi stat pe ace, o urmăriră cu priviri încântate 
şi lăsară frâu liber exclamaţiilor de admiraţie: 

— Îngeri din rai, aţi trimis cel mai demn reprezentant pe 
pământ, printre noi! susură vocea dulceagă a lui 
Trinquemaille. 

— Hei! Ciocârlia asta-i aşa de strălucitoare încât şi soarele 
păleşte în faţa ei! exclamă Strapafar. 

— Madona ar părea o ţaţă alături de fetiţa asta divină! 
murmură şi Corpodibale. 

În seara asta încasările Fiorindei au fost dintre cele mai 
frumoase. Aşa că fata, obosită, se îndreptă spre ieşire. Dar 
dacă ea uitase de turbulenţii prieteni ai vicontelui de 
Ferricre, aceştia n-o uitaseră şi lăsară să li se vadă 
nemulţumirea prin proteste zgomotoase: 

— Cum, Fiorinda, vrei să pleci...? 

— Şi noi...? 

— Asta-i trădare! 

De această dată păreau mai beţi şi mai aţâţaţi ca înainte. 
Încercă să treacă de ei cu scuze cât mai politicoase dar nu o 
lăsară să vorbească prea mult că se repeziră şi o 
înconjurară. Să le reziste, era imposibil. Se resemnă, fără 
să-şi arate nemulţumirea şi-i urmă. 


— Ei bine, domnilor, pregătiţi-vă să vă arătaţi palma 
stângă. Vă voi prezice viitorul, aşa cum doriţi. 

Un moment crezu că vor accepta şi pe urmă va fi lăsată în 
pace. Dar nu, unul din ceată, care răspundea la numele de 
Saint-Solin, strigă: 

— La naiba cu viitorul!... Pe mine prezentul mă 
interesează... Ce vreau eu acum, sunt sărutările tale, 
frumoaso!... Cu cât le vinzi?... Vorbeşte, spuneţi preţul... 
Pungă mea e destul de bine căptuşită, după cum vezi şi nu 
sunt eu omul să mă tocmesc. 

Şi spunând acestea, îi flutură prin faţa ochilor cu un gest 
jignitor o pungă care, într-adevăr, părea destul de bine 
garnisită. Prin spusele sale, Saint-Solin tradusese gândurile 
tovarăşilor lui, care-l aprobară zgomotos şi se grăbiră să 
liciteze. 

Ferricre deveni rece ca gheaţa. Nu spunea nici un cuvânt, 
nu făcea nici o mişcare. Doar le aruncă o privire lungă, de 
un dispreţ strivitor. Apoi această privire, ca atrasă de un 
magnet, se fixă asupra tinerei aşteptându-i răspunsul, cu o 
nelinişte surdă. 

Sub insulta incalificabilă, Fiorinda pălise. Frumoşii ochi 
negri luciră plini de indignare. Îndreptându-se, plină de o 
suverană demnitate, îşi ridică vocea pentru a fi auzită de 
toţi: 

— Haideţi domnilor, spuse ea, încetaţi jocul... Lăsaţi-mă să 
plec. Vă promit să-mi şterg din amintire această grosolănie 
nedemnă de nişte gentilomi. 

Dintr-o dată, în sală se făcu o linişte deplină. Toţi ochii se 
îndreptară spre grupul devenit centrul atenţiei generale. 

În fundul sălii, tânărul conte de Luvru îşi arătă intenţiile 
belicoase aranjându-şi mai bine centironul, cu un gest 
mânios. Atent, aşteptă fixându-şi cu încăpățânare privirile 
dispreţuitoare asupra grupului de turbulenţi. 

La stânga, cavalerul de Beaurevers îşi încruntă 
sprâncenele şi mângâia cu un gest nervos minerul spadei 


sale uriaşe. Văzând acestea, cei patru, care-i urmăreau 
mişcările cu atenţie erau gata de atac. 

La dreapta, baronul de Rospignac era pe cale de a se 
repezi, dar o privire aruncată spre contele de Luvru, îl 
ţintui pe scaun, amintindu-şi că era de serviciu. Şi misiunea 
cu care era însărcinat trebuie că era deosebit de 
importantă, deoarece efortul pe care-l făcu să se 
stăpânească, îi inundă faţa de transpiraţie, în timp ce 
Guillaume Pentecâte îl privea cu un aer zeflemitor: 

Până şi vicontele de Ferricre admiră, ca un cunoscător ce 
era, demnitatea fetei şi murmură: 

— Pe rănile lui Cristos! Ai putea crede că e o regină care 
acordă iertarea sa. 

Şi avu acelaşi gest ca Beaurevers: pumnul i se încleşta pe 
mânerul spadei. 

Tinerii care o înconjurau pe Fiorinda intuiră că jucau un 
rol nefast şi poate ar fi renunţat, mai era încă timp. Din 
nefericire, cu toată beţia lor, simțeau cum îi apasă privirile 
tuturor şi bravară. Primiră deci cuvintele fetei cu rânjete 
dezgustătoare şi îşi dezvăluiră intenţiile prin exclamaţii 
care le trădau scopul: 

— Nu, pe sfântul Dumnezeu! Eşti a noastră şi te păstrăm! 

— Ne scoţi din răbdări cu virtutea ta insuportabilă. 

— Haide, s-o facem o dată. 

— Pe toţi dracii, ce cinste mai mare pentru o haimana ca 
tine! 

— Cu sau fără voia ta, tot te vom săruta! 

O îmbrânciră şi Saint-Solin o prinse de umăr voind s-o 
sărute cu forţa. 

Ea se eliberă cu o mişcare bruscă şi-i şfichiui cu vocea: 

— Sunteţi cinci bărbaţi şi vreţi să forţaţi o femeie!... Nu e 
nici un gentilom printre voi? 

De această dată ochii ei aruncară o privire directă spre 
Ferricre, care urmărea scena cu o atenţie încordată. Şi 
Ferricre, din palid ce era, deveni brusc roşu. 

Contele de Luvru se ridică brusc. 


În aceeaşi clipă, Beaurevers şi Rospignac fură în picioare 
şi amândoi, în acelaşi timp şi cu aceeaşi voce joasă, 
scoaseră acelaşi cuvânt care-i sculă pe tovarășii lor: 

— Atenţie...! 

Dar nu la Fiorinda priveau, ci la contele de Luvru. Acum 
devenise clar că-şi potriveau mişcările cu cele ale tânărului 
senior, care ignora - sau părea că ignoră - ciudata şi 
strânsa supraveghere la care era supus. 

Ca şi cum ar fi răspuns acestei mişcări, brusc se făcu 
auzită o voce tânără, caldă, tremurând de indignare: 

— Destul!... Vă e de ajuns...! 

Şi o lovitură seacă, părând o plesnitură de bici, răsună în 
mijlocul tăcerii generale. 

Era Ferricre care, răspunzând chemării tăcute a tinerei, 
spusese aceste cuvinte şi, scoțând cu o mişcare rapidă 
spada, lovise puternic în masă cu latul lamei. 

Uluiţi, lăsară să le scape prada şi mânioşi, scrâşnind din 
dinţi se întoarseră spre cel ce-şi permitea să le tulbure 
distracţia şi care le vorbea pe un ton de o insuportabilă 
autoritate. 

Fiorinda profită de aceste momente pentru a dispare din 
sală, nu înainte de a arunca salvatorului său o privire de 
mulţumire, pe care acesta nu o văzu însă, fiind silit să facă 
faţă revoltei amenințătoare. 

Toate acestea se petrecură cu o rapiditate care ţinea de 
vrăjitorie. 

Contele de Luvru îşi reluă liniştit locul, spunând destul de 
tare pentru a fi auzit: 

— Din fericire, iată că mai există un gentilom. Imediat 
Beaurevers şi Rospignac îşi reluară locurile la masă şi 
dispărură în spatele perdelei de verdeață, imitaţi de 
tovarăşii lor. 

Fiorinda, o dată ieşită, incidentul se putea socoti încheiat 
şi redus la proporţiile modeste ale unei singure altercaţii 
verbale. Sfârşitul trecu aproape neobservat, dar asta 
pentru un timp foarte scurt: 


— Nouă ne vorbeaţi pe tonul ăsta? întrebă Saint-Solin 
arogant. 

— Ce înseamnă impertinentul: „Vă e de ajuns?” spuse un 
altul pe nume Saverny. 

Sec, vicontele răspunse în acelaşi timp celor două 
întrebări: 

— Vouă, da!... Cât priveşte ceea ce am spus, mi se pare că 
am fost destul de clar. Dacă domnii doresc explicaţii mai 
ample, sunt gata să le ofer... pe tăpşanul din apropiere. 

Şi-şi sublinie cuvintele cu un râs insultător, biciuind aerul 
cu spada, cu un gest semnificativ. 

Izbucniră înjurături, strigăte furioase, ameninţări surde şi 
ceata năvăli afară pe uşă. 

Liniştit, vicontele de Ferricre ieşi ultimul, încet, fără să se 
grăbească câtuşi de puţin. 

Capitolul IV Pre-aux-Clercs. 

Trei sau patru curioşi se ridicară în grabă şi ieşiră în fugă, 
cu gândul să asiste la duelul care urma să aibă loc. 

Contele de Luvru, după ce aruncă pe masă două monezi 
de aur - care era pe departe dublul a ceea ce consumase - 
îi urmă cu un aer interesat. 

Pe urmele sale, fără a fi observați, Beaurevers, Rospignac 
şi tovarăşii lor, ieşiră şi ei. 

Toată lumea, urmând poteca Chemin-aux-Clercs care o 
făcea la dreapta, se îndreptă spre tăpşanul amintit. 

În urma-vicontelui de Ferricre se înşirau persoanele pe 
care le-am amintit şi grupurile de curioşi care-i urmau de la 
distanţă şi destul de răspândiţi. Numai Guillaume Pentec6te 
dispăruse. 

În urma unui ordin al lui Rospignac, plecase în mare 
viteză. După ce o luă la stânga, strecurându-se de-a lungul 
şanţurilor care mărgineau zidurile mănăstirii, se îndreptă 
spre Paris cu paşi hotărâți. Ajuns în apropierea porţii Nesle 
fluieră un semnal convenit. 

La acest semnal, din şanţul care înconjura oraşul, de prin 
gropi nevăzute, din spatele trunchiurilor copacilor sau a 


ridicăturilor de teren, se arăâtară cu mare precauţie 
aproape o duzină de capete: figuri înspăimântătoare de lupi 
înfometați, cu ochi care scăpărau şi colţi gata să sfâşie. Toţi 
aveau mutre înfricoşătoare care puteau băga în sperieţi 
chiar şi pe cel mai curajos individ. 

— Atenţie! exclamă Guillaume Pentec6te cu o voce 
înăbuşită. 

Şi acest îndemn scurt, pe cât se pare fu destul de explicit 
pentru aceşti indivizi sălbatici, deoarece după câteva 
bombăneli nelămurite, dispărură de parcă ar fi intrat în 
pământ. Însuşi Guillaume Pentecâte păru că s-a evaporat, 
ascuns fără îndoială în vreo groapă cunoscută mai dinainte. 

Şi din nou liniştea deveni stăpâna peste împrejurimi. 

Nici cea mai pătrunzătoare privire n-ar fi putut bănui 
formidabila ambuscadă care se pregătise. 

În acest timp, adversarii lui Ferricre ajunseră la locul 
duelului. Sosiţi acolo în urma provocării colective aveau 
potrivit regulilor vremii în ceea ce privea duelul, dreptul să 
atace toţi o dată. S-ar fi putut presupune că aceştia, 
considerându-se gentilomi, să respingă ideea nedemnă de a 
tăbări. Cinci contra unul. Dar în starea de beţie în care se 
aflau şi copleşiţi de mânia care-i stăpânea, nici nu se 
gândiră la aşa ceva. Se puseră cu toţii în gardă, la unison, 
arătând în acest fel că vor să profite de dreptul lor. 

Ferricre nu scoase nici o vorbă, dar zâmbetul lui 
dispreţuitor era îndeajuns pentru a arăta ce gândeşte 
despre cei cinci. Îşi păstră acelaşi calm, care friza 
indiferența. Totuşi în momentul în care privirea i se 
îndreptă asupra lui Saint-Solin, în ochi îi sclipi o lucire plină 
de ameninţări. Se părea că-l priveşte ca pe duşmanul 
principal. Calm, îşi înfăşură pe braţul stâng mantaua, 
făcându-şi astfel un fel de scut. Şi brusc, cu pumnul bine 
încleştat pe mânerul spadei, atacă primul, cu o furie bine 
calculată. 

Părea un vârtej de oţel, zgomotul spadelor care se loveau 
devenise ameţitor şi în jur zburau scântei ca un roi de 


licurici. La scurt timp se auzi un geamăt prelung şi unul din 
cei cinci se prăbuşi cu sângele şiroind. Era tocmai Saint- 
Solin pe care Ferricre îl vizase... şi nu-l ratase. 

Imediat, vicontele făcu un salt înapoi şi pentru o clipă lăsă 
garda jos pentru a-şi recăpăta suflul. Mantaua înfăşurată pe 
braţ era tăiată în câteva locuri, dar în rest, nici cea mai 
mică zgârietură. 

Fără a-i lăsa să se dezmeticească, atacă pentru a doua 
oară. Acelaşi vârtej ca şi prima oară şi o voce exclamă: 

— Sunt atins! 

Unul din cei patru rămaşi în lupta părăsi rândurile 
susţinându-şi cu mâna stânga braţul drept, a cărui mâneca 
se îmbibase de sânge. Era Saverny. 

Pentru a doua oară vicontele de Ferricre făcu o mică 
pauză pentru a-şi recăpăta suflul. După care repetă pentru 
a treia oară manevră care până atunci nu dăduse greş. Şi 
reuşi pentru a treia oară: un al treilea spadasin se prăbuşi 
şi începu să se târască cu greutate în afara scenei de luptă. 
Acesta se numea Roquebron. 

De această dată hainele vicontelui deveniseră nişte 
zdrenţe, iar mantaua înfăşurată pe braţ care-l ajuta să 
pareze loviturile laterale, era sfâşiată. Braţul stâng şi 
pieptul îi erau pline de tăieturi superficiale. La drept 
vorbind, nu avea nici o rană serioasă şi în focul luptei 
zgărieturile nici măcar nu le observase. 

Pentru a patra oară încrucişă spada cu o voinţă 
extraordinară, cu ultimii doi combatanți. Aceştia se numeau 
Bonneval şi d'Abancourt. Lupta se anunţa cu atât mai 
înverşunată, cu cât cei doi păreau că-şi dobândiseră 
sângele rece care până atunci le lipsise tuturor cinci. 

Iar atunci, cu riscul de a fi străpuns, rănitul Saverny se 
aruncă hotărât în mijlocul luptătorilor şi cu mână-i 
sănătoasă le îndepărtă spadele, strigând: 

— De-ajuns! De-ajuns!... Ferricre, eşti un viteaz şi nu-mi 
voi ierta niciodată josnica acţiune de a te ataca toţi cinci 
deodată! 


Şi Roquebron, întins pe iarbă şi încercând să-şi oprească 
sângerarea rănii de la pulpă, adăugă: 

— Da, e de-ajuns!... Ai avut dreptate, Ferricre, ne-am 
purtat ca nişte bădărani. Şi zău că merităm lecţia primită. 
Se dezmeticiseră din beţia lor, după cum se vede şi grabă 
cu care-şi recunoşteau acum greşeala arăta că, chiar dacă 
păreau impulsivi, uşuratici, zăpăciţi, fondul lor nu era chiar 
aşa de rău cum s-ar fi putut crede. 

Ferricre, concentrat, cu vârful spadei sprijinit pe vârful 
cismei, cu ochii strălucind aţintiţi asupra celor doi adversari 
rămaşi nevătămaţi, îi aştepta să se hotărască. 

Bonneval şi d'Abancourt erau nehotărâţi. Erau doi 
împotriva unuia singur. Dacă ar fi renuţat la luptă n-ar fi 
fost oare dezonoraţi? Aceasta li se citea pe faţă cu atâta 
claritate, încât Saverny le răspunse la întrebarea lor mută: 

— Tocmai pentru că sunteţi doi împotriva unui singur om, 
nimănui nu-i va da în gând să spună că v-a fost teamă. 

— Sabia-n teacă, Bonneval; sabia-n teacă, d'Abancourt! 
strigă la rândul său şi Roquebron. Pe sângele lui Cristos, am 
făcut destule nebunii şi fără asta! 

Ascultând de glasul raţiunii, cei doi pocniră din călcâie, ca 
la paradă, salutară cu spadele cu un gest elegant, după 
care le băgară în teacă, după cum li se ceruse. Ba mai mult, 
cu un aer ruşinat, se scuzară: 

— Ce să-i faci, viconte, eram atât de beţi...! 

— La dracu dacă mai ştiam ce îndrugaţi...! 

Nici nu se putea o victorie mai completă, pe toate 
planurile. Şi totuşi, Ferricre nu-şi arătă bucuria. Ba din 
contră, îşi reluă pe dată aerul său rezervat, puţin timid, 
care-i dădea un farmec cu totul aparte. Le înapoie salutul 
cu aceeaşi graţie cu care-i fusese adresat şi le răspunse cu 
modestie: 

— Pe viul Dumnezeu! Ştiam eu că, pe dată ce vă veţi fi 
revenit din beţie veţi regreta cele întâmplate. Să uităm 
totul, de acord? 


Şi cu o strângere de mână prietenească, totul intră în 
normal. Atunci se îndreptară spre Saint-Solin care, întins pe 
jos, nu mai dădea nici un semn de viaţă. 

Capitolul V Fiorinda. 

Până în acel moment, de la oarecare depărtare, ascunsă în 
iarba înaltă, Fiorinda urmărise cu sufletul la gură 
desfăşurarea luptei inegale, căreia-i fusese cauză, 
involuntară desigur. Şi acum după ce rugile-i fierbinţi 
aduseseră victoria tânărului necunoscut care-i luase 
apărarea într-un mod atât de cavaleresc şi se bătuse pentru 
ea cu atâta vitejie, cobora poteca, puţin în pantă, cu un pas 
vioi şi uşor pentru a-i aduce mulţumirile datorate. Încă mai 
era palidă şi tremura de emoţiile care-o încercaseră. La 
urma urmei, această tânără - aproape totuşi de vârsta 
copilăriei - părând atât de fragilă şi delicată, era înzestrată 
cu un suflet viteaz, deoarece ochii săi, pe rând răutăcioşi 
sau blânzi, scăpărau încă de entuziasmul pe care i-l 
provocase duelul la care asistase. 

Adversarii lui Ferricre se aflau cu spatele la ea în acel 
moment şi deci nu o puteau vedea venind. El, în schimb, era 
cu faţa la potecă şi o văzu imediat. 

În acel moment îşi uită adversarii, uită de muribund, uită 
lupta care avusese loc şi o privea apropiindu-se, cu o figură 
fericită. Şi el, care nu simţise nici o clipă teama în timpul 
luptei, se trezi străbătut de un fior din creştet până-n tălpi. 

Bonneval şi d'Abancourt, aplecaţi deasupra lui Saint-Solin, 
îi examinau rana. Palizi, se ridicară şi cu o voce care le 
tremură uşor: 

— Drace, exclamă Bonneval, ai o mână grea, Ferricre... 
Bietul Saint-Solin e mort. 

Fiorinda, care se apropiase destul de mult, îi auzi şi figura 
i se contractă, devenind şi mai palidă. 

Ferricre păru că nici nu i-a auzit. Ochii săi erau îndreptaţi 
spre tânără. Urmărind privirile vicontelui, cei trei o 
observară imediat, la câţiva paşi de ei. 


Ca şi cum ar fi fost unul, toţi patru se descoperiră, iar cei 
trei: Saverny, Bonneval şi d'Abancourt se înclinară în faţa ei 
ca în faţa unei regine. 

Fiorinda se opri, puţin mirată. 

— Doamnă, spuse Saverny cu un ton plin de nobleţe, 
prietenii mei şi eu însumi vă rugăm să primiţi scuzele 
noastre cele mai sincere şi să iertaţi acel moment de 
nebunie... 

— Vă asigur, domnilor, că nu îmi mai amintesc să se fi 
întâmplat ceva neplăcut între noi. 

Toate acestea au fost spuse pe un astfel de ton, încât îl 
scoase din visarea sa pe Ferricre, care îşi spuse: „Niciodată 
nu am văzut o atitudine mai nobilă şi mai plină de graţie!” 

Şi totuşi, se pare că un gând confuz, încăpățânat, îşi făcu 
loc în mintea sa, deoarece se încorda şi, cu răceală, se 
zeflemisi în sinea sa: „Haida-de, Ferricre, hotărât lucru, ţi-ai 
pierdut mintea!... Nefericitule, uiţi că tânăra asta este o 
vântură-lume, care se va da într-o zi sau alta, primului 
venit... care va şti să-i ofere cât cere...?” 

Şi, lucru straniu, spunându-şi aceste cuvinte în sinea sa, 
scrâşni din dinţi în timp ce un foc roşu i se aprindea în ochi 
şi pumnul i se încleşta pe mânerul spadei. 

În acest timp, cei trei tineri se întreceau în complimente, 
cu un aer de sinceritate de neconfundat: 

— Doamnă, sunteţi generozitatea în persoană. 

— Pe cât de bună, pe atât de frumoasă... Pe cât de 
frumoasă, pe atât de înţeleaptă. Căci, pe sfântul Dumnezeu, 
ştim aşa cum o ştie tot Parisul că cinstea voastră este fără 
de prihană. 

— De acum înainte nu vom mai uita că sunteţi demnă de 
respectul tuturor. 

Şi Ferricre, care asculta toate acestea cu atenţia 
încordată, gândea: „Cinstea sa e fără de prihană!... Tot 
Parisul o ştie!... Este oare posibil ca această fată să fie, cu 
adevărat, demnă de respectul tuturor, după cum spun ei?” 


Fiorinda le acceptă complimentele fără ca măcar să 
clipească, ca o femeie care-şi cunoaşte calităţile. 

Cu o uşoară aplecare a capului, le dădu de înţeles că vrea 
să rămână singură. Înţelegând, cei trei se retraseră, după 
un ultim salut respectuos. 

Diverşii spectatori la lupta care avusese loc se împrăştiară 
în direcţii diferite. Doi dintre ei îşi oferiră serviciile şi 
ajutară pe Roquebron care nu putea să meargă, în timp ce 
Bonneval şi d'Abancourt luară cadavrul lui Saint-Solin. 

Fiorinda şi Ferricre rămaseră singuri. Urmărind cu o 
privire îndurerată grupul care se îndepărta, tânăra 
murmură cu o voce plină de emoție: 

— Din cauza mea... a murit un om! E înfiorător. 

— A ridicat mâna asupra voastră...! 

Îşi dădu seama că este sincer. 

— V-aţi riscat viaţa pentru o necunoscută, domnule. Aş 
vrea să am îndemânarea verbală a doamnelor din lumea 
bună pentru a vă exprima mulţumirile mele în forma 
datorată unei aşa de nobile acţiuni. Dar eu sunt a nimănui, 
fără familie, fără prieteni, fără chiar un nume al meu. Şi nu 
pot decât să vă spun, din adâncul sufletului meu, că vă 
mulţumesc, domnule. 

— Oh! Domnişoară, făcu el cu modestie, să nu mai vorbim 
despre asta. A fost o nimica toată. 

— Nu puteţi spune asta! Am asistat la luptă inegală!... O 
luptă de epopee!... Unul singur împotriva a cinci oameni!... 
Un vârtej de oţel... ce lovituri dure şi precise!... Am văzut 
toate acestea, domnule, am văzut!... Aceste scene de 
neuitat, vor rămâne veşnic în amintirea mea. 

În faţa acestui entuziasm nestăpânit, tânărul se înclină 
roşind. 

Mai calmă şi întinzându-i mâna, ea reluă cu o voce 
mângâietoare: 

— Mă voi ruga în fiecare zi Sfintei Fecioare şi lui 
Dumnezeu pentru a vă da fericirea pe care o meritaţi, 
viconte de Ferricre. 


EI îi prinse mâna, atât de fină şi de albă încât chiar o 
doamnă din înalta societate i-ar fi invidiat-o şi o păstră 
pentru un moment într-ale sale. Văzându-l tulburat, ezitant, 
ca şi cum ar fi vrut să spună ceva ce nu îndrăznea, în ochii 
se aprinse o mică lumină maliţioasă. Îşi desprinse cu 
gingăşie mâna dintr-ale sale şi cu o blândeţe care-l 
cutremură, rosti: 

— Adio, domnule! 

Şi se îndepărtă. 

Deodată, el se hotărî. O ajunse din câţiva paşi şi cu o voce 
emoţionată o întrebă: 

— Când voi putea să vă revăd? 

Întorcându-se spre el, îl fixă cu o privire adâncă. 

Îl văzu roşind, emoţionat, aşteptându-i răspunsul cu o 
nelinişte evidentă. Pe fruntea-i albă trecu o umbră de 
tristeţe. Dar imediat, reluându-şi aerul bucuros, întrebă: 

— Chiar o doriţi, domnule? 

— Dacă o doresc!... Cum puteţi întreba aşa ceva? 

— Ei bine, când veţi dori. 

— Când? 

— Oricând. 

— Şi unde? 

— Unde vă va plăcea. 

— Nu rămâne decât să-mi spuneţi unde locuiţi... din 
moment ce consimţiţi să mă primiţi la voi. 

— La mine, domnule, asta înseamnă în stradă... Sunt o 
fiică a străzii, strada e locuinţa mea. Aici pot fi găsită eu în 
orice moment al zilei, în pieţe, la răspântii, care sunt sălile 
mele de bal. 

Şi aceste cuvinte, pronunţate cu o blândeţe dulce, sub 
care se simţea o voinţă de nestrămutat, avu asupra lui 
efectul unei lovituri. Roşind tot, o privi pierdut, nu mai 
surâdea şi i se păru cu atât mai serioasă. Se înclină profund 
în faţa ei şi rosti cu o voce tremurătoare: 

— E o lecţie binemeritată... şi pe care nu o voi uita 
niciodată, v-o jur, domnişoară. 


Un licăr de mulţumire, pe care el nu-l văzu, sclipi în ochii 
ei. Cu o uşoară înclinare a capului, fără să mai adauge 
vreun cuvânt, tânăra se îndepărtă cu pasul său uşor. 

Toată această scenă se petrecuse la răspântia formată din 
încrucişarea străzilor Buci cu Four şi Boucheries, în mijlocul 
căreia se înălța stâlpul infamiei al abației Saint-Germain. 
Ajunseseră acolo fără ca vreunul să-şi dea seama. Fiorinda 
se îndreptă spre strada Boucheries. 

Rămas în mijlocul răspântiei, Ferricre privi visător în urma 
siluetei graţioase care se pierdea în depărtare... şi care nu 
se întoarse nici măcar o singură dată să privească în urmă. 
În momentul în care nu o mai văzu, simţi cum îl cuprinde 
noaptea. 

Capitolul VI Contele de Luvru. 

Sperăm că cititorii nu au uitat că lupta vicontelui de 
Ferricre împotriva celor cinci: Saint-Solin, Saverny, 
Bonneval, d'Abancourt şi Rogquebron, a avut mai mulţi 
martori, printre care contele de Luvru, cavalerul de 
Beaurevers şi cei patru spadasini care se pretindeau vechi 
gentilomi ai reginei Catherina: domnii de Trinquemaille, de 
Strapafar, de Corpodibale, de Bouracan şi nu mai puţin, 
baronul de Rospignac. Ei bine, iată că a venit momentul să 
ne ocupăm şi de aceştia. 

O dată lupta terminată, în modul pe care l-am descris, 
contele de Luvru se desprinse de stejarul de care se 
sprijinise pentru a privi scena şi se apropie de Ferricre 
pentru a-l felicita şi pentru a-l asigura de toată stimă şi 
simpatia sa. 

Sosirea Fiorindei l-a împiedicat să sfârşească gestul. 

Aşa încât, după cum am arătat, cei doi tineri 
îndepărtându-se spre oraş, nu l-au văzut pe tânărul 
gentilom, care s-a ferit să-i deranjeze. 

O dată dispăruţi cei doi, contele păru o clipă nehotărât de 
ceea ce urma să facă, apoi, hotărându-se brusc, îi urmă de 
la distanţă. 


În spatele său, Rospignac îl urmărea ascunzându-se în 
dosul copacilor, alunecând prin şanţurile care mărgineau 
drumul, nepierzându-l o clipă din ochii-i în care i se citea o 
ură de moarte. 

Cât priveşte pe Beaurevers şi cei patru însoțitori ai săi, 
aceştia dispăruseră. Probabil că, luând-o la stânga, l-au 
pierdut din vedere. 

Urmărindu-se unul pe celălalt, cele patru personaje ale 
noastre au ajuns la răscrucea la care, nu peste mult timp, 
Fiorinda şi Ferricre se vor despărţi. Acolo, fie că se plictisise 
să-i mai urmărească, fie că-şi schimbase intenţia, contele de 
Luvru i-a părăsit şi s-a îndreptat spre stânga, pe strada 
Echaude care l-a readus cam de unde plecase şi de unde, 
liniştit, s-a îndreptat spre poarta Nesle unde ajunse în 
curând. 

În urma sa, umbră tenace şi amenințătoare, Rospignac îl 
urmărea cu încăpățânare. La un moment dat, în întunericul 
nopţii se auzi un fluierat strident. 

Cu iuţeala fulgerului, spada contelui ieşi din teacă şi 
acesta, pus în gardă, scormonea întunericul cu o privire 
pătrunzătoare. 

În faţa sa, la câţiva paşi, întrevăzu un fel de viermuială de 
larve uriaşe, respingătoare şi strigă poruncitor: 

— Ieşiţi în faţă! 

Bănuiţii viermi se apropiară şi căpătară înfăţişări umane - 
dacă ne este permis să numim aşa acest soi de animale 
feroce - şi se năpustiră urlând: 

— Banii sau viaţa! 

Contele de Luvru gândi: „Sunt decât tâlhari de drumul 
mare!” 

Şi primi atacul fără să clipească. Dar, lucru curios, la care 
el nu dădu atenţie, în loc ca aceştia să urmărească să-i 
smulgă punga cum ar fi făcut orice tâlhar cinstit, indivizii 
atacară cu intenţia evidentă de a ucide. 

Cu toată aparenţa sa delicată, contele era un tânăr foarte 
puternic, ba mai mult, un spadasin de prima mână, 


înzestrat cu o încheietură de fier şi dotat cu o supleţe 
surprinzătoare. Singur, reuşi câtva timp să-i ţină la respect 
pe cele cinci puşlamale deoarece deocamdată erau cinci. 

Şi totuşi, situaţia să nu era prea bună şi el îşi dădu seama 
de acest lucru. Avu mândria să nu strige după ajutor, dar 
vocea lui puternică se făcu auzită până departe: 

— În lături, bandiţilor, în lături! 

Din nefericire nu fu auzit de nimeni şi bandiții îşi înteţiră 
eforturile, luptând în tăcere cu o înverşunare remarcabilă. 
De două sau de trei ori contele avu impresia că spada lui 
pătrunsese în plin şi tot de atâtea ori se făcură auzite 
înjurături înăbuşite şi gemete surde care-i confirmară 
bănuielile. Dar încă nu se prăbugşise nici un atacator, tot 
timpul în faţa sa, cele cinci spade erau prezente, nelăsându- 
i nici un moment de odihnă. E drept că încă nu fusese atins, 
dar asta nu putea ţine la nesfârşit. Simţea cum pierde din 
puteri şi văzându-se pierdut, gândi: „Cum? Chiar aşa să 
mor? Asasinat la drumul mare de nişte tâlhari nenorociţi?” 

Da chiar în aceeaşi clipă, răsună o voce puternică: 

— 'Ţineţi-vă bine, domnule, am sosit! 

Şi aproape imediat doi tâlhari căzură răpuşi. Şi Ferricre, 
care intervenise salvator, Ferricre cu spada în mâna 
dreaptă şi lungul său pumnal în mâna stânga, se aşeză 
lângă conte şi lovind furios, îi spuse cu vocea sa calmă: 

— Odihniţi-vă o clipă, domnule. Nu vă grăbiţi, doar aţi 
văzut că aceşti tâlhari neîndemânateci n-au cum să răpună 
un gentilom. 

Contele nu se opri din luptă prea mult timp, după cum îl 
povăţuise Ferricre, dar totuşi scurtul răgaz îl ajută să-şi 
recapete forţele. Îşi reluă repede locul lângă Ferricre şi nu 
întârzie să-l complimenteze: 

— Pe Sfântul Dumnezeu! Domnule viconte de Ferricre, 
sunteţi unul din cavalerii de odinioară care-şi puneau spada 
lor vitează în slujba celor slabi şi năpăstuiţi. 

— Mă cunoaşteţi, domnule? 


— Păi, mă aflam în hanul Pre cu puţin timp mai înainte, 
când vi s-a rostit numele... De atunci aţi câştigat stimă şi 
prețuirea mea. Dar acum, recunoştinţa mea faţă de voi va fi 
veşnică: fără voi, Francois, conte de Luvru n-ar mai fi fost 
acum în viaţă şi dacă va reuşi să vă câştige prietenia, va fi 
foarte onorat. 

— Fiţi încredinţat, domnule, că cinstea va fi de partea mea. 

Bandiţii, zăpăciţi de calmul dispreţuitor al celor doi, nu 
pierdeau nici un cuvânt din acest dialog care, dat fiind 
condiţiile în care avea loc, părea fantastic. Totuşi, asta nu 
împiedică pe unul dintre ei să se prăbuşească cu pieptul 
străpuns de o lovitură fulgerătoare dată de conte. Acum, de 
fiecare parte, se aflau câte doi combatanți. Partidă devenea 
egală, dar cei doi gentilomi se simțeau superiori, aşa încât, 
văzându-i pe cei doi bandiți ezitând, coborâră spadele în 
acelaşi timp şi spuseră: 

— Hai căraţi-vă, caraghioşilor...! 

— Vă dăruim viaţa...! 

Erau pe cale să-şi bage spadele în teacă, când se făcu din 
nou auzită aceeaşi şuierătură şi o altă bandă, ieşită din 
găuri nevăzute, năvăli asupra lor scoțând strigăte sălbatice. 

Contele de Luvru şi vicontele de Ferricre care, cu o clipă 
mai înainte dăruiseră cu generozitate viaţa celor doi 
bandiți, se treziră înconjurați de vreo zece inşi turbaţi, care 
nu întârziară să-şi arate intenţiile, strigând: 

— Ucide!... Ucide...! 

De această dată, atacul era condus de Guillaume 
Pentecâte care purta pe faţă o mască neagră. Omul de 
încredere al baronului de Rospignac se bucura de o 
puternică autoritate asupra grupului de tâlhari, deoarece 
aceştia îi urmau fiecare cuvânt, fiecare gest, cu o iuţeală 
care dovedea o adevărată disciplină militară din partea 
puşlamalelor. 

Ferricre şi de Luvru se aşezară spate în spate pentru a 
reuşi să facă faţă cercului de spade care se apropia. 
Situaţia era cu adevărat critică şi înţeleseră acest fapt 


amândoi. În zgomotul lamelor care se încrucişau violent, 
Ferricre rosti cu vocea lui calmă: 

— Pe legea mea, domnule, cred că ăsta ne e sfârşitul. La 
care, de Luvru răspunse, nu mai puţin calm: 

— Cel puţin sunt consolat de gândul că voi sfârşi viaţa 
însoţit de prezenţa voastră pe care o preţuiesc nespus, 
domnule. Şi nu-şi mai spuseră nimic, concentrându-şi toată 
atenţia asupra asalturilor bandiţilor, încercând pe cât le era 
posibil să le respingă. Din când în când, unul dintre ei 
împungea cu o iuţeală de fulger şi atunci din partea 
atacatorilor, se putea auzi ori o înjurătură teribilă, ori un 
blestem, arătând că lovitura şi-a atins ţinta. 

Timp de câteva minute reuşiră să ţină în frâu atacul. Dar 
cercul se strângea din ce în ce mai mult. De câteva ori 
simţiră şi ei lamele bandiţilor atingându-i. Se apropia 
sfârşitul. Copleşiţi de numărul mare al ticăloşilor care-i 
înconjurau, rezistenţa lor nu mai putea dura prea mult. 

Şi atunci, un fulger căzu asupra atacatorilor. Un fulger, un 
bolid, un vârtej viu, care părea dus de aripi nevăzute, 
părând că are sute de braţe înarmate cu sute de spade care 
atacau când la dreapta, când la stânga, în faţă ori în spate şi 
totul în acelaşi timp. Şi acest fulger viu, din timp în timp, 
lăsa să-i scape în aerul nopţii reci, câte o sfidare strigată cu 
voce limpede şi puţin zeflemitoare: 

— Beaurevers!... A sosit regele loviturii frumoase. Iar în 
urma sa, în cealaltă parte a răspântiei, patru voci tunătoare 
răspunseră ca un ecou: 

— Regele loviturii frumoase! 

Şi în întunericul nopţii se putură zări patru siluete care 
soseau într-o goană nebună. 

Încă de la primele lovituri ale lui Beaurevers, regele 
loviturii frumoase, treaba aproape că fusese făcută; cei zece 
atacatori fuseseră reduşi la patru, asupra cărora se 
năpustiră Trinqguemaille, Corpodibale, Bouracan şi 
Strapafar. În această situaţie, Beaurevers, regele loviturii 


frumoase, nu mai catadicsi să se ocupe de nişte tâlhari şi 
rămase liniştit. 

Fură de ajuns câteva secunde. Câteva secunde şi de Luvru 
şi Ferricre, uluiţi, avură ocazia să numere treisprezece 
corpuri prăbuşite. Morţi?... Răniţi?... Ce mai conta! Ioţi 
zăceau într-o baltă de sânge, fără a mai da un semn de 
viaţă. 

Acum, cavalerul de Beaurevers, cu braţele încrucişate pe 
piept, părea absent, cufundat în visări depărtate, 
melancolice. Văzându-l aşa de calm şi de liniştit, nici nu 
puteai crede că era bărbatul care înfăptuise toate acele 
fapte de vitejie. 

La un semn al său, cei patru însoțitori ai săi se îndepărtară 
respectuoşi. 'Ţinuta lor era mândră că a soldaţilor la o 
paradă şi nu păreau deloc emoţionaţi... 

Numai că gâfâiau puţin din cauza cursei rapide pe care 
tocmai o făcuseră. 

Ceea ce-l surprinse pe Ferricre a fost faptul că de Luvru 
nu a părut deloc mirat de acest ajutor, sosit la momentul 
potrivit, chiar dacă el însuşi îl califica drept miraculos. Ba 
mai mult, avu ocazia să observe naturaleţea cu care contele 
i se adresă: 

— Îţi mulţumesc, cavalere. 

Beaurevers strânse mâna fină pe care contele i-o 
întinsese. Dar nu scoase nici o vorbă ci doar ridică din 
umeri, încurcat, ca şi când ar fi vrut să spună: „Chiar nu 
aveţi pentru ce!” 

De Luvru, văzând mirarea pe care Ferricre nici măcar nu 
încerca s-o ascundă, surâse blând şi prezentându-l 
ceremonios, îi explică totodată: 

— Domnul cavaler de Beaurevers, cel mai bun dintre 
prietenii mei. Nici nu mai ştiu de câte ori îi datorez viaţa... 
Dar cavalerului îi repugnă ori de câte ori mă aude vorbind 
de nenumăratele servicii pe care mi le-a făcut. 

Şi câtre Beaurevers: 


— Domnul viconte de Ferricre, cel mai viteaz, cel mai 
generos gentilom din regat... după voi, cavalere. 

Beaurevers şi Ferricre schimbară un salut curtenitor. 
Ferricre deja întinsese mâna şi tocmai se pregătea să-i 
mulţumească celui ce-i salvaseră, când Beaurevers rosti cu 
o voce plăcută: 

— Dacă sunteţi de acord, domnilor, să lăsăm mulţumirile 
pe mai târziu... Cred că acum e cazul să plecăm de aici. 

Şi toate acestea spuse cu un calm desăvârşit. Dar venit din 
partea lui, sfatul avea o asemenea autoritate, încât cei doi 
tineri nici măcar nu încercară să se opună. 

De Luvru se aşeză între cei doi salvatori ai săi pe care-i luă 
de braţ şi în acest mod păşiră peste podul mobil, intrând în 
oraş. 

La câţiva paşi în urma lor, ţinându-se de asemenea de 
braţ, Bouracan, Corpodibale, Strapafar şi Trinquemaille, îi 
urmaâu. 

De cum dispărură în spatele porţilor oraşului, dintr-o 
groapă dosnică apăru baronul de Rospignac. Era livid, cu 
ochii injectaţi, mânia, o mânie rece, înfricoşătoare, îl 
cutremura din creştet până-n tălpi. Întinzând pumnul 
încleştat înspre poarta în dosul căreia dispăruse grupul, 
strigă furios: 

— Beaurevers! Diavol ieşit din iad pentru a-mi zădărnici 
planurile... Pe maţele lui Satan, stăpânul tău, aş vrea să 
inventez nişte chinuri înfricoşătoare pentru ca să-ţi pot plăti 
lovitura pe care mi-ai dat-o...! 

Întorcându-se spre corpurile întinse pe iarbă, rosti cu o 
furie care creştea din ce în ce: 

— O capcană atât de bine organizată!... Treisprezece 
oameni!... Treisprezece oameni reduşi la neputinţă de unul 
singur!... Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei, n-aş fi crezut!... 
Lucrul ăsta te poate înnebuni!... Treisprezece oameni! Dar 
cine-i Beaurevers ăsta, înghiţi-l-ar iadul... de unde a mai 
apărut? 


În acel moment, unul din trupurile întinse la pământ se 
mişcă, se ridică în picioare şi se scutură, oarecum vesel. 
Observându-l, Rospignac scoase un strigăt de bucurie: 

— Pentecâte!... Deci n-ai murit? 

— Nu sunt decât rănit, domnule baron, răspunse 
Guillaume PentecGte cu tonul său zeflemitor. Şi nici măcar 
serios... După câte se pare, am pielea groasă! 

— Şi de ce-o făceai pe mortul... dacă nu eşti decât uşor 
rănit? 

Spunând acestea, strângea cu furie mânerul pumnalului, 
încât Pentecâte, oricât ar fi fost el de viteaz, simţea cum se 
îngălbeneşte. Şi totuşi răspunse cu siguranţă: 

— Ascultaţi, totuşi domnule. Din momentul în care 
Beaurevers a apărut, partida era pierdută pentru noi. Nu 
m-am gândit decât să-mi salvez pielea, deoarece aş putea 
să vă mai fiu de folos şi cu alte ocazii. 

Am profitat de întâia rană primită şi m-am lăsat să cad cu 
nasul în iarbă. Vă asigur că altceva mai bun nu aveam ce 
face. Şansa nu era de partea noastră. 

— Şansa! izbucni Rospignac. Zece contra unu...! 

— Da, dar acel unu era Beaurevers. 

— Mii de tunete! Presupun, totuşi, că nu-i decât un om şi 
el. 

— E Beaurevers, domnule! 

În tonul şi atitudinea lui Guillaume Pentecâte se amesteca 
o admiraţie puternică şi o teamă înăbuşită. Imediat adăugă: 
— De ce nu mi-aţi spus, domnule, că drumul nostru se va 

încrucişa cu al lui Beaurevers? 

— De ce? întrebă Rospignac, impresionat fără voie. 

— Fiindcă v-aş fi sfătuit să angajaţi cincizeci de oameni, nu 
doisprezece. 

— Oh! Să fie diavolul în persoană acest Beaurevers? 

— E Beaurevers! repetă cu încăpățânare Guillaume 
Pentecâte. 

Înţelegând că această, explicaţie nu-i suficientă pentru 
stăpânul său adăugă: 


— Beaurevers poate fi asemuit cu un uragan care 
zdrobegşte totul în calea sa. Nici măcar cincizeci de oameni 
nu sunt de ajuns. Dar dacă în preajma să se mai află şi cei 
patru tovarăşi, atunci, domnule, trebuie cel puţin o sută de 
oameni... şi nici măcar atunci nu poţi fi sigur. 

— Haida-de, exagerezi. 

— N-aş spune asta, domnule. l-aţi văzut la treabă. E de 
ajuns să vă aruncaţi privirile asupra ceea ce au înfăptuit 
într-un timp atât de scurt... Şi mai ales, gândiţi-vă la faptul 
că cea mai mare parte a fost făcută de Beaurevers singur... 
Nu vreau să spun mai mult. 

— Adevărul este că nu mă aşteptam să mă întâlnesc cu 
acest Beaurevers, pe care nu-l ştiam... Dar chiar dacă ar fi 
de o sută de ori mai puternic, tot îi voi veni de hac...! 

Şi spuse acestea fără mânie, cu răceală, dovedind o 
încredere nemăsurată în forţele sale. 

Dar vorbele lui Rospignac nu-l putură împiedica pe 
Guillaume PentecGte să replice, dând din cap neîncrezător: 

— Sunteţi puternic, domnule, mult mai puternic decât sunt 
eu însumi, care mi-am găsit superiorul în voi. Totuşi vă 
doresc să nu aveţi ocazia să vă întâlniți pe terenul de luptă 
cu Beaurevers. Sunt sigur că nu vă va fi uşor. 

— Destul cu trăncăneala, îl întrerupse Rospignac. Mai bine 
ocupă-te de oamenii noştri. Nu cred să fie morţi cu toţii. 

— Presupun că da, se grăbi să-l aprobe Guillaume 
Pentecâte. 

Şi în timp ce aceştia făceau socoteala morţilor şi răniților, 
Beaurevers, Ferricre şi contele de Luvru îşi urmau drumul 
pe strada Augustinilor, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Ferricre înţelesese foarte bine că atacul din care tocmai 
scăpase, nu fusese întâmplător. Era convins că acest conte 
de Luvru, pe care tocmai îl apărase, sau cel puţin încercase 
s-o facă, nu era un oarecine şi avea cel puţin un duşman 
puternic, neînduplecat ce-i întinsese o cursă vicleană care 
ar fi reuşit dacă Beaurevers şi însoțitorii săi n-ar fi apărut la 
momentul potrivit. 


E de la sine înţeles că-şi păstră gândurile pentru el însuşi, 
dar se arătă dornic să le ofere ospitalitate atât contelui de 
Luvru cât şi cavalerului de Beaurevers. 

Deoarece contele refuză curtenitor invitaţia, spunând că 
este absolut necesar să se întoarcă la locuinţa sa, Ferricre 
se obligă să-l însoţească pentru a-i oferi sprijinul. 

Se văzu din nou refuzat, cu aceeaşi curtenie spunând că 
domnul de Beaurevers este întru totul de ajuns. Ferricre nu 
mai insistă, complimentându-i: 

— Adevărul este că, însoţit de o asemenea spadă, puteţi 
străpunge şi o armată inamică. 

— Da, ca să fiu drept, am o escortă demnă de un rege aşa 
cum Francisc al II-lea, demnul nostru senior şi-ar dori-o!... 
Dar n-aş vrea să abuzez prea mult de răbdarea voastră, 
viconte. Sunt sigur că aveţi nevoie de unele îngrijiri şi de 
odihnă. Întorceţi-vă acasă şi dacă ne permiteţi, vă vom 
însoţi până acolo. 

Şi chiar aşa se întâmpla. Grupul de bărbaţi o luă pe strada 
Battoir, făcură la stânga pe strada Rondelle şi imediat 
ajunse în faţa locuinţei vicontelui de Ferricre, unde îşi luară 
rămas bun după câteva strângeri de mână şi multe 
complimente. 

După ce Ferricre intră înăuntru, contele de Luvru luă 
braţul lui Beaurevers şi se îndreptă spre podul Saint- 
Michel. 

Cei doi tineri, care acum mergeau cu pas repede, 
traversară Cite, ocoliră Grand Châtelet şi o luară pe Vallee 
de Miscre (fără să le pese de golanii care mişunau prin 
acele părţi, mai ales noaptea) şi curând ajunseră în spatele 
unei porţi discrete din spatele palatului Luvru. 

Introducând o cheie în broască porţii, contele se întoarse 
spre cavaler şi întinzându-i mâna, îi spuse simplu: 

— Pe mâine, cavalere. 

Ajuns în curtea palatului regal, contele traversă cu paşi 
repezi o curte interioară, urcă şi cobori câteva scări, 
traversă câteva coridoare şi ajunse, în cele din urmă, într-o 


cameră retrasă. Un bărbat ceva mai în vârstă se afla acolo, 
ascuns într-un fotoliu adânc părând că-l aşteaptă şi care se 
ridică imediat ce-l văzu intrând. 

De Luvru se aşeză într-un alt fotoliu, plasat în faţa unei 
mese de toaletă uriaşă, încărcată de numeroase cosmetice, 
borcane, flacoane, perii şi periuţe şi-i spuse pe un ton scurt: 

— Repede, Griffon, cred că am întârziat puţin. 

Cel ce răspundea la numele de Griffon, aruncă în tăcere 
un halat de interior pe umerii contelui, apucă o perie pe 
care o îmbibă cu o pomadă parfumată şi începu să frece 
energic mustaţa zbârlită a contelui... 

Curând rămase cu mustaţa în mână. 

După care îi frecă cu îndemânare figura, o spălă şi o uscă, 
eliberând-o de un strat de fard care-i fusese aplicat cu mult 
meşteşug. În cele din urmă apăru şi figura reală a contelui. 
Un tânăr imberb de şaptesprezece, optsprezece ani, slăbuţ, 
palid, cu un aspect bolnăvicios. 

După ce-i fu aranjată figura, veni rândul costumului de 
catifea şi satin. 

Astfel metamorfozat, contele plecă vioi, cu paşi uşori şi 
repezi. 

După ce traversă alte camere şi coridoare, cobori şi urcă 
alte scări, ajunse în faţa unei uşi care-şi deschise cele două 
canaturi în faţa sa şi o voce puternică anunţă: 

— Regele! 

Contele de Luvru, sau mai bine spus, regele Francisc al II- 
lea, tocmai intră în apartamentul reginei: Maria Stuart. 

În jurul reginei, de două ori regină, prin titlu şi, mai ales, 
regină prin farmec, graţie, tinereţe şi frumuseţe, se afla un 
grup de tinere fete încântătoare, care se plecară în faţa 
tânărului suveran. Prin mijlocul acestei mulţimi de flori vii, 
aplecate în faţa sa, se strecură Francisc al II-lea. 

Se opri la trei paşi în faţa reginei şi-i înapoie reverenţa 
ceremonioasă ce-i fusese adresată. 

Îndreptându-se, regina aruncă o privire grăitoare fetelor 
ce-o înconjurau care, pe dată se eclipsară cu discreţie. 


Tânărul rege şi regina, rămaseră câteva clipe nemişcaţi, 
fără să-şi spună vreun cuvânt, cu urechile îndreptate spre 
uşa pe care fetele tocmai ieşiseră. 

Când se asigurară că toate părăsiseră sala şi uşa se 
închisese cu grijă în urma lor, Francisc se repezi la uşă şi-i 
trase zăvorul după care amândoi izbucniră într-un râs 
vesel, ca de copii, Francisc aruncându-şi toca în aer şi 
Marie sărind în sus de bucurie şi bătând din palme. Dintr- 
un salt, fură unul în braţele celuilalt, exclamând bucuroşi: 

— Maria, iubirea mea! 

— Francisc, iubitule! 

Capitolul VII Urmările capcanei. 

Beaurevers aştepta ca regele să intre în curtea palatului, 
după care mai stătu câteva clipe, cu urechea la pândă, ca şi 
cum s-ar fi aşteptat ca din clipă în clipă regele să fie atacat 
chiar în palatul său. 

Liniştit de tăcerea înconjurătoare, scoase un suspin de 
uşurare şi, alăturându-se tovarăşilor săi, le spuse: 

— Pentru astăzi ne e de ajuns. Ne întoarcem acasă. 

Şi toţi cinci se îndreptară spre strada Froidemantel, 
situată undeva în spatele Luvrului. Curând ajunseră în faţa 
unei clădiri care semăna cu o fortăreață şi al cărui pod 
mobil cobori la prima chemare şi se ridică imediat după ce 
cei cinci pătrunseră în curte: era palatul lui Nostradamus. 

Ajunşi în clădire, Beaurevers le spuse tovarăşilor săi: 

— Noapte bună, puşlamalelor... Încercaţi să dormiţi 
noaptea asta şi să nu vă îmbătaţi ca nişte beţivi netrebnici 
ce sunteţi! 

Vocea-i era aspră şi complimentul măgulitor, mai ales că 
era adresat unor bărbaţi care pretindeau că slujeau reginei 
Caterina. Dar spusele sale erau îndulcite de un surâs 
binevoitor. Astfel încât cei patru arătară nişte mutre 
luminate de zâmbete largi, după care urmară câteva 
înjurături încurajatoare, gata să pună pe fugă un pluton de 
gărzi regale. Era modul lor de a arăta bucuria ce le-o făcea 
şi de ce nu, afecțiunea stăpânului lor. 


Îngrămădindu-se toţi deodată pe uşa care-i ducea într-o 
cameră uriaşă ce le servea drept dormitor, exclamau pe 
rând: 

— E în toane bune! exclamă Tringuemaille. 

— Mititelul e mulţumit de noi! izbucni Strapafar. 

— Revin timpurile de altădată! jubilă Corpodibale. 

Numai Bouracan rămase tăcut. Uriaşul părea îngrijorat. 
Surprinşi de tăcerea acestuia, ceilalţi trei îl priviră miraţi şi 
schimbară între ei surâsuri de înţelegere. 

Imediat se puseră în mişcare şi pe masă apărură patru 
pahare, bucăţi de friptură rece, mai multe pâinişoare 
proaspete şi o singură sticlă de vin. Trinquemaille, aşezând 
singura sticlă de vin pe masă, le explică celorlalţi: 

— Nu mai mult de o sticlă... deocamdată... 

— Doar am jurat, ce Dumnezeu! adăugă Corpodibale. 

— Suntem gentilomi, ce mai încoace şi încolo!... Şi 
gentilomii au doar un singur cuvânt, declară cu nobleţe 
Strapafar. 

Toate proviziile se aflau pe masă, paharele umplute până 
la buză, iar lângă cămin, într-un colţ, se afla un coş plin cu 
felurite sticle, gata să o înlocuiască pe cea aflată pe masă. 
Dar, lucru curios, niciunul nu se atingea de mâncare şi nici 
măcar nu privea spre paharele care-i aşteptau. 

Cu toţii începură să-şi lustruiască şi să-şi pună în ordine 
armele, ca şi cum ar fi fost iminentă o nouă bătălie. Şi 
mutrele lor vesele arătau că o asemenea perspectivă le 
surâdea pe deplin. 

Când armele li se părură destul de curate, se aşezară la 
masă şi masacrul asupra proviziilor începu. 

În acest timp, singur în camera sa, cavalerul de 
Beaurevers se plimba în sus şi în jos, nervos, reflectând. 
Rezultatul reflecţiilor sale era identic cu al tovarăşilor săi, 
deoarece nu întârzie să exclame: 

— Hotărât lucru, o să ne batem!... Cu atât mai bine, pe 
toţii dracii! Începusem să mă plictisesc! 


Reluându-şi mişcarea, în jurul camerei, câteva frânturi de 
frază îi trădară gândurile: 

— Aha! Doamnă Caterina, v-aţi hotărât, prin urmare!... Pe 
toţi dracii! Tatăl meu, care nu se înşela niciodată, a 
prevăzut şi asta... Vreţi ca fiul vostru preaiubit, Henri, să fie 
rege şi pentru asta îi înlăturați din faţă toate obstacolele, 
începând cu însuşi regele!... Bietul rege... un copil, din care 
voi face un bărbat, fiindcă, lucru curios, acest fiu al 
Caterinei de Medicis are o fire bună, generoasă. Poate şi 
pentru acest lucru îl urăşte într-atât. Aşadar, vreţi să 
înlăturați obstacolul!... Dar mai sunt şi eu pe aici!... Deci, 
între noi, doamnă Caterina!... Eu nu sunt, ca tine, o pasăre 
a nopţii... Întunericul mi-e nesuferit şi lupta asta surdă, 
ascunsă, nu-i de mine... Pe toţi sfinţii! Chiar mâine voi veni 
să vă spun că v-am ghicit jocul şi că voi face totul să vă 
împiedic. Da, pe toţi dracii, iată ce voi face... şi asta numai 
ca început. 

Şi luând această hotărâre, Beaurevers adormi liniştit ca un 
copil. 

A doua zi dimineaţă se prezentă la Luvru unde intră 
nestânjenit, salutat de gărzi cu un respect care arăta 
prețuirea de care se bucură la palatul regal. 

Se poate spune că această preţuire era reală, deoarece 
Francisc al II-lea îl primi de cum se prezentă, cu o bucurie 
neascunsă. 

— Ah! Dar iată-l şi pe cavalerul meu! exclamă regele cu un 
surâs vesel. Bună ziua, cavalere! 

Spunând acestea, îi întinse mâna cu modestie. Beaurevers 
se aplecă şi sărută cu nobleţe mâna întinsă. 

— Bună ziua, sire, răspunse în timp ce se îndrepta. Am 
venit să aflu dorinţele Maiestăţii Voastre. 

— Ei bine, continuă vioi regele, vom ieşi şi-n această seară, 
ca de obicei, cavalere. 

— Ca de obicei? 

— Ei da... De ce nu? 


— Credeam că după cele petrecute ieri noapte, Maiestatea 
Voastră va considera necesar să se abţină de la asemenea 
aventuri... cel puţin câtva timp. 

Şi spunând toate acestea, Beaurevers îl privi cu insistenţă 
pe Francisc, care, cu o figură nemulțumită, întrebă: 

— Mă sfătuieşti, deci să mă abţin, cavalere? 

— Un surâs de satisfacţie flutură pe buzele cavalerului, 
care-i răspunse: 

— Să mă ferească Dumnezeu, Sire, să vă dau vreodată 
asemenea sfaturi. 

— Atunci, exclamă vesel Francisc, s-a făcut, vom ieşi... Mai 
cu seamă din cauza celor întâmplate ieri noapte... loată 
noaptea am visat lovituri date şi primite... O luptă, ce lucru 
încântător...! 

„Haida-de, gândi Beaurevers, copilul e viteaz, fără 
îndoială. Cu atât mai bine, pe toţi dracii!... Simt cum încep 
să-l iubesc din ce în ce mai mult. Mi-ar fi fost cu totul 
neplăcut să am de-a face cu un iepure fricos”. 

Şi cu voce tare, reluându-şi figura sa calmă, întrebă: 

— Unde i-ar face plăcere Maiestăţii Voastre să meargă? 

— Pe strada Rondelle. La vicontele Ferricre. Contele de 
Luvru îi datorează o vizită de curtoazie acestui brav 
gentilom care şi-a riscat viaţa pentru a-i veni în ajutor. 

— Foarte bine, sire. 

— Mă duc să mă îmbrac, spuse Francisc, nerăbdător. Şi cu 
o nepăsare de sine şi o familiaritate încântătoare ce o 
manifestă faţă de cel pe care îl numise „cavalerul meu”, 
adăugă: 

— Vii cu mine sau mă aştepţi aici, cavalere? 

— Nici nu vin cu voi, nici nu rămân aici, dacă-mi permiteţi, 
sire. În timp ce regele-şi va face toaleta, lucru care va dura 
cel puţin un sfert de oră, voi merge să prezint umilele mele 
omagii Maiestăţii Sale, reginei mamă. 

— Ah! făcu regele surprins. 

Şi nu mai adăugă nimic. Se îndreptă cu un aer visător spre 
cabinetul său de toaletă, în timp ce, se putea uşor observa, 


toată veselia îi dispăruse. 

Beaurevers, care-l observă atent, îşi spuse neliniştit: „Oare 
se îndoieşte?... Ah! Bietul micuţ, asta-i într-adevăr 
neliniştitor...!” 

Brusc, Francisc se îndreptă hotărât spre Beaurevers. Îi luă 
mâna şi o ţinu strâns într-ale sale, cu toată împotrivirea 
respectuoasă a tânărului cavaler, spunându-i cu blândeţe: 

— Lasă, lasă, cavalere. Nu regele îţi vorbeşte acum, ci 
prietenul. Cavalere, ieri mi-ai salvat viaţa, lucru pentru care 
abia ţi-am mulţumit, pentru că ştiu că acorzi o prea mică 
importanţă vorbelor şi mai mult ceea ce este în inima 
fiecăruia... Şi tu ştii că inima mea îţi aparţine. Vezi, 
cavalere, te cunosc bine. 

Rămase tăcut câteva clipe, după care reluă cu o voce 
schimbată în care se simțeau accentele grave, 
amenințătoare: 

— Vreau să-ţi spun, o dată pentru totdeauna şi asta 
trebuie să-ţi întipăreşti bine în memorie: nu cunosc nici un 
alt prieten decât pe Nostradamus, tatăl tău şi pe tine. 
Nostradamus fiind absent pentru mai mult timp, nu te mai 
am decât pe tine. Îţi cer să veghezi atent asupra vieţii tale, 
cavalere... Nu pentru tine care eşti vitejia şi nepăsarea în 
persoană, ci pentru prietenul tău Francisc... Fiindcă şi cu 
asta îţi spun adevărul, regele Franţei, condamnat, nu va 
întârzia să se alăture străbunilor săi în cripta regală de la 
Saint-Denis, dacă tu, cel care veghezi asupra lui, vei 
dispare. Deci, ai grijă de tine şi fii sigur că Francisc, 
prietenul tău, cât timp va fi în viaţă va şti să te apere 
împotriva oricui, fie acesta şi cea mai apropiată rudă... 

Şi cu un gest rapid îl îmbrăţişa şi-l sărută pe obraz, un 
sărut frăţesc, spunându-i: 

— Acum poţi merge s-o vezi pe regina mamă, prietene. 

După aceste cuvinte, atât de grave prin subînţelesurile pe 
care le conţineau şi prin tonul cu care fuseseră rostite, 
gestul ce le urmă, gest neprevăzut, adorabil prin graţia lui 
copilărească, sfârşi prin a-l copleşi pe Beaurevers. Dar 


acesta nu era omul care să se lase înduioşat pentru multă 
vreme. Scuturându-se, ca pentru a-şi îndepărta emoţiile, îl 
prinse în braţe pe rege şi-l ţinu câteva clipe strâns la 
pieptul său. După care îi dădu drumul, spunându-i: 

— Acum ascultați voi, sire: eu am firea leului... Ei bine, 
pentru voi, numai pentru voi, vă promit să acţionez ca un 
vulpoi. Nu vreau să spun mai mult. 

— În cazul ăsta, spuse Francisc care-şi recapătă veselia, în 
cazul ăsta, vai de cei ce se vor înfrunta cu un vulpoi ca 
tine!... Pe curând, cavalere, ne întâlnim aici. 

— Pe curând, sire. 

Capitolul VIII Cavalerul de Beaurevers. 

Dimineaţa încă nu se sfârşise când cavalerul de 
Beaurevers se îndreptă spre apartamentele reginei mamă. 

Palidă, rece, ţeapănă sub lungile-i văluri de văduvă, 
Caterina de Medicis, sculată încă din zori, arăta o nelinişte 
şi o agitaţie interioară care nu-i era în fire. Părea că nu-şi 
găseşte locul şi ascultă cu atenţie şi cele mai slabe zgomote 
care ajungeau până la ea. Din timp în timp ridica colţul unei 
perdele sau arunca priviri înfrigurate pendulei aflate într- 
un colţ. Şi atunci putea fi auzită murmurând: 

— Nu, e încă prea devreme!... Ar putea să se mire... Oh! 
Să ştiu, să ştiu!... Ar fi uşor, atât de uşor... numai câţiva 
paşi... şi m-aş dumiri... Şi în loc de asta, trebuie să aştept, 
să aştept în neliniştea care mă roade!... Da, dar trebuie, aşa 
e mai prudent. Să ne stăpânim, mai ales că nu sunt obligată 
să mă mai prefac. 

Şi adevărul este că, în aceste clipe nici nu ar fi reuşit să se 
prefacă, de altfel nimeni nu era martor la frământarea ei 
deoarece se afla într-o cameră retrasă unde se adăpostise 
cu bună ştiinţă. 

Ce eveniment important - înfricoşător, poate - asupra 
căruia Caterina de Medicis nici măcar nu îndrăznea să se 
informeze, aştepta ea să se întâmple în această dimineaţă? 

Pentru o ultimă dată privi acele pendulei: 


— Acum pot să cer veşti fără să trezesc suspiciuni, spuse 
ea cu un suspin de uşurare. 

Şi sună. În curând se prezentă una din doamnele de 
onoare, doamna de Fontaine-Chalandray, o tânără de o 
frumuseţe sclipitoare, pe care cei apropiaţi continuau s-o 
numească „frumoasa Torcy”, după numele ei de fată. 

— Torcy, spuse Caterina, vrei să vezi cum se simte regele? 
Bietul copil, mi s-a părut destul de palid ieri şi sunt 
neliniştită. 

Într-adevăr, în faţa tinerei se afla o mamă îngrijorară şi 
Torcy ieşi pentru a executa ordinul stăpânei sale. 

Caterina, calmă în aparenţă, îngenunche în faţa unui 
crucifix în aşteptarea răspunsului, cu mâinile împreunate şi 
cu ochii aţintiţi pe Isus crucificat, un bronz aurit care purta 
semnătura inegalabilului Benvenuto Cellini. 

Se ruga?... Cine ştie? 

În spatele său, zgomotul unei uşi grele îi arătă că 
ambasadoarea să se reîntorsese. Nu îndrăzni să se 
întoarcă. Inima-i tresărea năvalnic şi unghiile-i săpau adânc 
palmele. Dar în momentul în care întrebă, vocea îi rămăsese 
liniştită: 

— Ei bine? 

— Maiestatea Sa şi-a petrecut noaptea împreună cu 
regina. Dimineaţa, la sculare, era sănătos şi vesel. 

Caterina aruncă spre Cristul de bronz priviri pline de 
blesteme tăcute. Şi totuşi, buzele sale rostiră cu smerenie: 

— Slavă Domnului! 

Îşi îngropa capul în mâini părând cufundată în rugăciuni 
de mulţumire. Când se sculă, faţa-i era rece, de nepătruns. 

După câteva clipe, aparent de meditaţie, spuse: 

— Vrei să vezi, Iorcy, dacă baronul de Rospignac nu e 
cumva prin preajmă, poate în anticameră? Să fie introdus! 

Din nou frumoasa Torcy ieşi, în timp ce Caterina, 
gânditoare, se apropie de o masă şi începu să frământe 
mecanic o pană. La un moment dat mâna ei crispată violent 
frânse pana şi ea exclamă: 


— Aşa-l voi zdrobi pe mizerabilul de Rospignac dacă mă 
voi convinge că a avut reţineri ne la locul lor! 

— Doamnă, spuse doamna de Fontaine care se reîntoarse, 
baronul de Rospignac încă nu a fost văzut... Dar în 
anticameră se află domnul cavaler de Beaurevers care 
insistă să fie primit de Maiestatea Voastră pentru a-i 
prezenta omagiile. 

Caterina rămase impasibilă, nici un muşchi de pe faţa ei 
nu tresări. Şi totuşi, în mintea ei înfierbântată, un gând nu-i 
dădea pace: „Beaurevers! Dacă a venit el aici, asta 
înseamnă că ceva s-a întâmplat! Lovitura a dat greş! Şi 
numai Beaurevers a putut s-o zădărnicească! Acum vine 
numai ca să mă sfideze! Trebuie să ştiu! Şi dacă Rospignac 
e vinovat, vai de el!” 

Şi cu voce tare: 

— Cred că-ţi aminteşti că am dat ordinul ca, ori de câte ori 
cavalerul de Beaurevers solicită să fie primit de noi să fie 
introdus fără întârziere, indiferent de oră. 

Frumoasa 'Torcy făcu o plecăciune, în timp ce Caterina 
adăugă: 

— Să fie căutat domnul de Rospignac şi să fie introdus 
după ce domnul de Beaurevers mă va părăsi. 

Doamna de Fontaine ieşi, în timp ce Caterina luă loc pe un 
fotoliu şi-şi puse pe faţă o mască surâzătoare, deschisă. 

Dar în timp ce Beaurevers se înclină respectuos, privirea 
ei scânteietoare, ascuţită ca vârful unui pumnal, una din 
acele priviri în stare să ucidă dacă ar fi putut, îl aţintea. 

Când Beaurevers se îndreptă, ea surâdea şi privirea-i 
blinda exprima cea mai mare bunăvoință. Şi vorbi, vocea-i 
era mângâietoare, plină de solicitudine: 

— Fiţi bine venit, cavalere de Beaurevers. Ce mai face 
tatăl vostru, ilustrul magician Nostradamus, marele nostru 
prieten? 

— Bunătatea Maiestăţii Voastre nu are margini. Tatăl meu 
e foarte bine, mulţumesc Maiestăţii Voastre. 


— Şi acea tânără... logodnica voastră, cred... 
domnişoara?... Ah! Peccato, memoria mă trădează!... 
Ajutaţi-mă, cavalere de Beaurevers. 

— Domnişoara Florise de Roncherolles, doamnă. De 
această dată, Caterina observă că în timp ce-i rostea 
numele cu venerație, cu o adoraţie deosebită, cavalerul 
pălise. Cu un surâs galben, ea gândi: „Aha! Ai venit să mă 
sfidezi! Ai venit să mă loveşti! Aşteaptă puţin, eu te voi lovi 
mai întâi şi vei simţi ce înseamnă o lovitură.” 

Şi cu voce tare: 

— Florise de Roncherolles, aşa €e!... Fiica fostului mare 
intendent care, după câte mi s-a spus, a preferat să se 
sinucidă decât să-şi vadă faţa căsătorită cu un... 

— Un tâlhar! Spuneţi cuvântul, doamnă, sfârşi aspru 
Beaurevers văzând că regina se făcea că ezită. Şi acest 
tâlhar se află în faţa voastră. 

— Oh! făcu regina mamă cu un surâs care protestă şi cu 
un gest al capului care aprobă, nu eu am spus-o... Slavă 
Domnului, eu vă consider un gentilom desăvârşit. De altfel, 
nu sunteţi voi fiul domnului de Notre-Dame? Chiar fostul 
mare intendent mi-a spus-o. Dar totodată ştiu că avea 
oroare de persoana voastră... Şi, de altfel, nu era singurul... 
Îmi amintesc că, bietul meu soţ, fostul Henri al II-lea, 
Domnul să aibă grijă de sufletul său, vă ura de moarte. Din 
aceste cauze aţi fost arestat, judecat, condamnat şi aţi fi 
fost executat dacă nu aş fi intervenit eu la cererea tatălui 
vostru căruia nu-i puteam refuza nimic. 

Până la acest punct, avea de ce să fie mulţumită de ea 
însăşi. Cavalerul păstra un calm stoic. Dar paloarea care-i 
invada figura arăta minia care-l cuprinsese la evocarea 
acestor amintiri dureroase. Această scenă făcu să apară pe 
figura reginei o bucurie diabolică. 

Totuşi, cavalerul nu era omul care să primească asemenea 
lovituri fără să le înapoieze. 

— Maiestatea Voastră, zise el cu un zâmbet subţire, avea 
dreptate să spună că o înşeală memoria. Maiestatea Voastră 


face o greşeală. 

Caterina simţi riposta, fără să-şi dea seama în ce consistă 
ea. Dar cum nu era femeia care să dea îndărăt, luă un aer 
mirat şi întrebă: 

— Ce greşeală? 

— În faptul că memoria sa, nesupusă în acest punct, îi 
atribuie lui Nostradamus un rol umilitor, pe care el 
niciodată nu l-a jucat... Doamnă, tatăl meu este omul pentru 
care am cea mai mare venerație. Şi ţin să vă spun că nu 
permit să fie micşorat în faţa mea. 

— Nu permiţi! sublinie Caterina cu o atitudine de suveran 
dispreţ. 

Ca şi cum nu ar fi auzit, Beaurevers continuă netulburat: 

— Pentru asta vă cer cu umilinţă permisiunea de a 
restabili faptele trecute, aşa cum s-au petrecut ele în 
realitate. 

Fermitatea atitudinii, privirea lui sigură pe care o 
îndreptase asupra Caterinei, surâsul său ascuţit, totul arăta 
că această permisiune nu era solicitată decât de formă şi că 
în caz contrar era hotărât să se lipsească de aprobarea ei. 
Caterina înţelese şi spuse: 

— Vă ascult. 

Cu aceeaşi siguranţă derutantă şi cu acelaşi zâmbet 
subţire, Beaurevers continuă: 

— "Tocmai fusesem condamnat la decapitare, după cum 
memoria voastră, atât de fidelă în acest punct, mi-o 
reaminteşte. Şi atunci a intervenit Nostradamus. Nimic nu-i 
este imposibil lui Nostradamus, asta o ştiţi şi voi, doamnă. 
Tatăl meu putea lăsa să-i fie executat unicul fiu... ştiut fiind 
că putea să-l reînvie. Dar, pentru a realiza miracolul, 
trebuia să verse, picătură cu picătură, sângele unui copil 
nevinovat. 

Caterina încerca să-şi ascundă ruşinea durerii. Privirea i 
se pironi asupra celui care, la rândul său, îi răscolea 
necruţător cenuşa unui trecut înfricoşător, una din acele 
priviri înfricoşătoare care ar fi făcut pe oricare altul să intre 


în pământ, în timp ce mâna sa frământa mânerul unui 
pumnal micuţ. 

Dar Beaurevers nici măcar nu clipi. Mai rece şi mai 
hotărât ca oricând aştepta din partea reginei un cuvânt 
care i-ar fi mărturisit înfrângerea. Văzând că mândria o 
împiedică să vorbească, continuă: 

— Şi pe acel copil, Nostradamus îl avea. Dar conştiinţa să 
îl împiedica să-l ucidă. Acel copil nu era altul decât fiul 
vostru prea iubit: ducele de Anjou... 

— Henri!... aproape că urlă Caterina, îndepărtând cu un 
gest de spaimă nebună înfricoşătoarea vedenie a fiului ei 
preferat care gemea sub cuțitul ce urma să-i curme viaţa. 
Da!... Îmi amintesc!... Atunci a fost vorbă nu de iertare, ci 
de un schimb: viaţă pentru viaţă. 

Beaurevers nici măcar nu încercă să jubileze, ci se 
mulţumi să spună cu un respect aparent: 

— Sunt fericit să constat că vă amintiţi, doamnă. Dar 
privirea scânteietoare ce o aţinti asupra ei arăta că este 
pregătit să accepte lupta pe orice teren l-ar fi dorit regina 
şi că se simţea în stare să o susţină de la egalla egal. 

Lecţia era dură. Oricare alta în locul Caterinei ar fi 
încasat-o şi s-ar fi ferit să-şi mai provoace adversarul care 
se arăta aşa de puternic şi de hotărât. Dar ea nu putea 
renunţa şi-şi spunea: „Oh! Demone! Ce suplicii rafinate ar 
trebui să inventez pentru a te face să plăteşti secundele de 
cruzime prin care m-ai făcut să trec?” 

Şi deja căuta ce lovitură-i mai poate da, în timp ce-i 
spunea: 

— Nu se poate spune că vă lipseşte memoria. Admir în 
mod deosebit înflăcărarea cu care vă apăraţi tatăl... 

— Fiindcă-l iubesc, doamnă. ŞIi-l iubesc tot atât de mult cât 
vă iubiţi voi fiul, pe Henri. 

— Da, vă înţeleg, domnule şi vă iert pentru faptul că m-aţi 
făcut să sufăr amintindu-mi unul dintre cele mai dureroase 
evenimente. 


— Cel puţin, Maiestatea Voastră îmi va da dreptate că nu 
eu am fost primul care am amintit durerosul trecut. Nu am 
făcut altceva decât s-o urmez pe Maiestatea Sa în cele 
spuse de ea. 

— Să dăm uitării trecutul, domnule şi să vorbim de 
prezent. Nu mi se pare că Nostradamus a făcut bine 
despărţind doi îndrăgostiţi... Deoarece mi s-a spus că 
Nostradamus a luat cu el, în sud, nu ştiu unde, pe logodnica 
voastră... 

— E adevărat, doamnă. Tatăl meu a considerat necesară 
această despărţire de moment. Motivele, care trebuie să 
recunosc, sunt întemeiate, mi le-a comunicat la vremea lor. 
Dar, doamnă, nu vă îngrijoraţi. Tatăl meu, care este 
bunătatea personificată, a aranjat în aşa fel încât să nu mă 
simt prea frustrat. 

— Cum asta? 

— Mă vizitează în fiecare zi... Făcând în aşa fel încât aceea 
pe care o iubesc să-mi apară şi să-mi vorbească în fiecare 
Zi. 

— Înţeleg că vreţi să spuneţi că vă scrie, se grăbi să spună 
Caterina. 

— Nu, doamnă, negă vehement Beaurevers. Am spus ceea 
ce am spus: tatăl meu, logodnica mea, apar în faţa mea. Îmi 
vorbesc şi eu le răspund. 

Caterina simţi cum o cuprinde o teamă superstiţioasă. 

— Dar e imposibil! strigă ea. Tatăl vostru, logodnica 
voastră, sunt la o depărtare de peste două sute de leghe! 

— Am mai avut onoarea a-i spune Maiestăţii Voastre că, 
pentru Nostradamus, nimic nu-i imposibil, afirmă cu răceală 
Beaurevers. 

Pe furiş, Caterina îşi făcu semnul crucii cu vârful degetelor, 
murmurând: 

— Magie!... Vrâjitorie...! 

Beaurevers adăugă, cu un aer calm, privind-o în faţă: 

— Îi văd şi-i aud... În aşa fel încât, oricine ar vrea să mă 
atragă cu ajutorul lor în capcană, voi şti acest lucru dinainte 


pentru a-mi lua toate măsurile. 

Acest avertisment direct, fu înţeles perfect de Caterina. 
Dar aceasta lăsă deoparte mistere şi vrăjitorii preferând să 
abordeze realitatea imediată, oricât de înfricoşătoare ar fi 
fost. 

— Spuneţi-mi ce vă aduce, spuse ea nerăbdătoare. Şi nu 
uitaţi, domnule de Beaurevers, că vă bucuraţi de întreaga 
mea favoare. 

— Maiestatea Voastră mă copleşeşte, se înclină tânărul. 
Dar nu am venit să cer. 

— Cu atât mai rău... Aş fi fost încântată să vă fiu de folos. 

— Doamnă, m-am gândit că era de datoria mea să vă 
anunţ un eveniment grav care s-a întâmplat ieri, la căderea 
nopții. 

După câteva secunde de tăcere, timp în care Caterina 
aşteptă nepăsătoare, Beaurevers continuă: 

— Domnul conte de Luvru (şi insistă asupra acestor 
cuvinte) a fost atacat în apropierea porţii Nesle şi puţin a 
lipsit să nu fie ucis. 

Şi-n aceeaşi clipă, Caterina ţâşni în picioare, spunând cu 
vocea tremurându-i de emoție: 

— Fiul meu!... Regele!... Au îndrăznit!... Şi eu stau aici, 
liniştită, neştiutoare... 

Şi făcu o mişcare ca pentru a se repezi dincolo de uşa 
oratoriului. Cu un gest, Beaurevers o opri, spunându-i: 

— Liniştiţi-vă, Maiestate... Regele e sănătos, n-are nici 
măcar o zgărietură... 

— Sunteţi sigur? 

— Da, doamnă. Eram acolo... Eu l-am apărat de loviturile 
care erau gata să-l ucidă. 

Împreunându-şi palmele, la capătul forţelor, Caterina se 
lăsă să cadă în fotoliul său. În poziţia aceasta, cu capul 
plecat, părea că se roagă sau meditează. Dar nu se ruga, 
pur şi simplu îşi spunea: „Rospignac n-a trădat, aşa cum am 
crezut la început... treabă ar fi fost terminată acum dacă n- 
ar fi fost infernalul Beaurevers... Omul ăsta e mai periculos 


decât credeam... Cunoaşte unele secrete care i-au permis 
să-mi afle gândurile. Aş fi preferat să-l am de partea mea... 
Dar îmi stă împotrivă. De acum, între noi se va da o luptă 
fără cruţare... E puternic şi îndrăzneţ... dar şi eu sunt 
răbdătoare... şi voi învinge.” 

Nepăsător, Beaurevers aşteptă ca regina să se reculeagă 
pentru a putea relua dialogul. 

— Cavalere, spuse ea în cele din urmă, voi hotări cât de 
curând asupra serviciului pe care l-aţi adus casei regale. 

— Maiestatea Voastră nu-mi datorează nimic. Regele mi-a 
salvat viaţa o dată. Asta am făcut şi eu ieri seară. Din 
punctul ăsta, suntem chit. 

— Asta credeţi voi, spuse Caterina cu un zâmbet grațios, 
dar nu-i şi părerea mea. Vom reveni asupra problemei, v-am 
mai spus-o... Cavalere, îl cunoaşteţi pe rege: tânăr, prea 
tânăr fiind, are nepăsarea cutezătoare a vârstei sale. Ca 
oricare Valois, e un viteaz. Sunt sigură că acum nici măcar 
nu se mai gândeşte la aventură de ieri. Dar, pe sângele lui 
Cristos, nu vreau ca fiul meu să fie omorât. Sunt obligată să 
veghez asupra lui. Eu trebuie să fac ceea ce el, în mod 
sigur, va neglija să facă. Pentru început, trebuie să lămuresc 
afacerea de ieri. Vreţi să-mi povestiţi cum s-au petrecut 
lucrurile, ieri seară? 

— Cu atât mai bucuros, doamnă, cu cât mi-am permis să 
vă solicit audiența tocmai în acest scop. 

Şi Beaurevers îi povesti atacul căruia contele de Luvru fu 
cât pe-aci să-i cadă victimă. Numai că, încă de la primele 
cuvinte se opri la un gând care-l copleşi: „Pe toţi dracii, 
dacă amintesc numele contelui de Ferricre, îl condamn la 
moarte... Caterina nu l-ar ierta în ruptul capului că a 
împiedicat-o să-şi realizeze planul... Hm! La dracu'...! 
Oricum, Caterina tot va afla. Dacă nu-i spun numele, s-ar 
putea spune că am vrut să-mi arog tot meritul şi asta nu-i 
adevărat... Ei, oricum, dat fiind că tot îi va afla numele şi 
rolul jucat, mai bine să spun adevărul... La nevoie, voi 
repara răul pe care-l fac acum.” 


După această reflexie, Beaurevers începu prin 
următoarele cuvinte: „Ca să fiu sincer, înainte ca eu să 
ajung la faţa locului, un gentilom viteaz şi curajos a avut 
întâietatea de a-i veni contelui de Luvru în ajutor. Fără 
acesta, intervenţia mea ar fi fost de prisos.” 

— Şi cine-i acest viteaz? 

— Vicontele de Ferricre, doamnă. 

— Fiul reprezentantului episcopului de Saint-Germain? 

— Cred că da, doamnă. 

— Credeţi că vicontele de Ferricre ar fi putut ghici 
identitatea contelui de Luvru? 

— Sunt sigur că nici măcar nu a bănuit-o. Vicontele este un 
adevărat cavaler. Văzând un om atacat de mai mulţi, i-a 
venit în ajutor. Ar fi făcut acelaşi lucru chiar dacă ar fi fost 
vorba de un om de rând. E un om mult prea generos. 

— Curând ne vom ocupa şi de vicontele de Ferricre, spuse 
Caterina pe un ton sinistru. Continuaţi, domnule. 

Şi Beaurevers îşi continuă povestirea care, de altfel, fu cât 
se poate de scurtă. După ce termină, Caterina trase 
concluziile: 

— Din ceea ce mi-aţi spus, rezultă faptul că a fost vorba de 
o bandă de răufăcători. Nu pare a fi un atentat asupra 
regelui, mai degrabă un accident. 

Astfel îşi arăta dorinţa ca ceea ce se întâmplase să pară că 
nu fusese decât ceva fără nici o legătură cu regele. Şi o 
spunea pe un ton care îndepărta orice dorinţă de a discuta. 
Poate că astfel încerca să-l pună pe Beaurevers în 
imposibilitatea de a spune ceea ce avea de spus. Dar acesta 
continuă: 

— Nu reginei mă adresez acum, spuse el liniştit, ci mamei. 
Mamei regelui, a cărei viaţă e ameninţată... Fiind sigur că 
sunt înţeles şi aprobat, îi spun: Aveţi grijă, doamnă, comiteţi 
o greşeală uriaşă crezând că este vorba de un accident. E 
vorba de un atentat care se va repeta dacă nu se vor lua 
măsuri. 


Furioasă datorită faptului că este contrazisă într-o discuţie 
pe care ar fi vrut s-o evite, Caterina continuă cu răceală: 

— Fiţi atent, domnule. Ceea ce spuneţi e mult mai 
important decât greşeala pe care, potrivit spuselor voastre, 
aş fi gata s-o comit... fiindcă... În sfârşit... nu suntem decât 
trei oameni care cunoaştem adevărata identitate a contelui 
de Luvru: eu, Griffon, valetul de încredere al regelui şi voi. 

Dar Beaurevers o corectă cu un glas de gheaţă: 

— Maiestatea voastră se înşeală din nou: suntem patru. 

— Patru! exclamă Caterina. Şi cine-i cea de-a patra 
persoană? 

— Tatăl meu: Nostradamus. 

— Nostradamus!... Cum ar fi posibil ca Nostradamus să 
cunoască acest secret? strigă Caterina. 

Şi, bănuitoare: 

— Voi i l-aţi dezvăluit? 

— Ei, doamnă, protestă Beaurevers cu un surâs 
dispreţuitor, nici să nu vă gândiţi la asta... Nu uitaţi că 
totuşi eu ştiu să păstrez un secret!... Nu, nu e vorba de nici 
o trădare. Nostradamus cunoaşte adevărul în modul cel mai 
simplu. El este acela care l-a sfătuit pe rege, înainte de a 
pleca de la curte, să-şi creeze o dublă personalitate şi, pe 
cât îi e posibil, să trăiască departe de Luvru, de curte şi de 
afaceri... 

— Asta-i ceva ciudat, murmură visătoare Caterina. Nici 
măcar nu ştiam!... Ei bine, domnule, după câte se pare, 
sfatul dat de Nostradamus - şi evenimentele o 
demonstrează - este foarte periculos pentru fiul meu. 

— 'Tot ceea ce face Nostradamus e bine făcut, spuse 
Beaurevers cu convingere. 

— Fie... Să revenim la fapte: suntem patru persoane care 
cunoaştem secretul regelui. Dacă, după cum afirmaţi, a fost 
vorba de un atentat, vinovatul se află printre aceşti patru... 
Vedeţi unde ajungem? Printre aceşti patru se numără şi 
mama regelui. 


Şi spunând aceste cuvinte, îşi accentuă rigiditatea 
atitudinii, azvârlindu-i o privire ucigătoare, rece, care-l 
sfida. 

În acest timp, Beaurevers îşi spunea: „Da, ai vrea să-ţi 
spun că te bănuiesc... Ţi-ar prinde bine... Dar nu sunt chiar 
aşa de prost încât să-ţi fac jocul... Drace! Asta ţi-ar servi de 
minune să mă arestezi... Şi totuşi, nu asta mă opreşte: ştiu 
că m-aş descurca... Dar în timpul scurtei mele absenţe ai 
putea pune să-l asasineze pe rege... Nu, asta nu se va 
întâmpla, pe toţi dracii!... Ţi-o jur, aşa cum i-am jurat şi lui 
Nostradamus că, atunci când se va întoarce, regele va fi 
viu... Şi-mi voi ţine jurământul... Oricum, tot vei afla 
adevărul, dar ţi-l voi spune în aşa fel încât să nu-mi poţi 
căşuna, oricât ai vrea. Cred că acum a venit momentul să- 
mi ţin promisiunea făcută regelui.” 

Şi cu voce tare, cu acea naivitate pe care ştia s-o simuleze 
la perfecţie, spuse: 

— Eh! Doamnă, nu e vorba de cele patru persoane care 
cunoşteau noua identitate a regelui. Cu tot deghizamentul 
său, regele a fost recunoscut, acesta-i adevărul. 

Aceste cuvinte, Caterina le simţi ca pe o dare înapoi din 
partea lui Beaurevers, ceea ce o făcu să triumfe. Imediat îşi 
înmuie asprimea glasului. 

— Ah! Aşa e! Cum de nu m-am gândit mai devreme? Într- 
adevăr, e posibil! Domnule de Beaurevers, să încercam să 
clarificăm împreună această afacere. 

— Pentru aceasta am onoarea a mă fi prezentat Maiestăţii 
voastre. 

— Bine. Spuneţi-mi cum de aţi ajuns la concluzia că regele, 
cu tot deghizamentul său, a fost recunoscut. 

— Nu-i vorba de o bănuială, doamnă, e o certitudine. Am 
văzut persoana respectivă dând târcoale contelui de Luvru 
într-un mod foarte suspect. Sunt gata să jur că ela pregătit 
capcana în care ar fi trebuit să cadă regele. 

— Sunt sigură că aveţi dreptate. Ochiul vostru nu poate fi 
înşelat. Numele individului, cavalere... Sunt convinsă că l- 


aţi recunoscut. 

— Într-adevăr, l-am recunoscut... E vorba de baronul de 
Rospignac. 

Caterina primi lovitura când se aştepta mai puţin. Pe cât 
era de dură, tot pe atât de neaşteptată fusese, încât nu mai 
putu nici măcar să respire câteva clipe. Dar îşi reveni 
imediat şi-l fulgeră pe Beaurevers: 

— După câte văd, domnule, vă jucaţi cu presupunerile. 
Domnul de Rospignac e unul din gentilomii mei... Sau 
cumva nu cunoaşteţi acest lucru, voi care le ştiţi pe toate? 

— Tocmai că ştiam acest lucru, doamnă. Şi asta-i şi mai 
supărător. 

— În ce fel, domnule? întrebă Caterina cu o mândrie 
suverană. 

Foarte calm şi rece, Beaurevers promise: 

— Mă voi explica imediat doamnă. Dar mai întâi, 
Maiestatea Voastră să-mi permită să-i reamintesc un lucru 
pe care probabil l-a uitat. 

— Şi care anume? întrebă Caterina, prevăzătoare. 

— Anume acela că domnul Rospignac, înainte de a vă 
aparţine, a aparţinut casei de Guise. 

Prin aceste cuvinte, întindea o punte reginei. Caterina 
înţelese perfect şi se folosi de ocazie. 

— Aşa este! Pe legea mea, uitasem tocmai un lucru aşa de 
important: Rospignac a aparţinut casei de Guise!... 
Cuvintele voastre mi-au deschis ochii... Ambiţia acestei 
familii nu cunoaşte margini. Cel mai mare din fraţi, 
Francois, visează să schimbe coroana ducală pe o coroană 
regală... Cel mic, Charles, ăsta visează tiara, nici mai mult 
nici mai puţin... Dacă ar fi putut, ăştia doi ar fi înhăţat 
întreaga lume creştină spre propriul lor profit... Încă de 
mult le-am ghicit jocul... Şi uite că acum şi-au plasat un om 
în apropierea mea... Pe lisus, Rospignac ăsta nu-i prea 
departe, aşa încât vreau să... 

Era pe punctul de a lovi cu un ciocănel de argint într-un 
clopoțel, când Beaurevers o opri spunându-i: 


— Pot să îndrăznesc să întreb pe Maiestatea Să ce are de 
gând să facă? 

— Vreau să ordon arestarea acestui Rospignac care nu e 
decât un trădător şi un regicid. 

— Rău, doamnă, foarte rău, exclamă Beaurevers cu ochii 
scânteindu-i. Din această cauză spuneam că-i un lucru 
supărător faptul că face parte din oamenii Maiestăţii 
Voastre. Dacă-l arestaţi pentru afacerea de ieri, domnii de 
Guise vor striga în gura mare că Rospignac nu mai e omul 
lor ci al Maiestăţii Voastre. 

— vă înţeleg, domnule. Dar, în afară de faptul că mama 
regelui nu poate fi suspectată, există un adagiu care spune 
că, în cazul unei crime, trebuie căutat cel care-i foloseşte 
crima. Cui prodest? 

— Domnii de Guise vor răspunde că, regele Francisc al II- 
lea fiind mort, fratele său, Charles, duce d'Orleans, un copil 
care încă n-a împlinit zece ani, este cel ce-i urmează la tron. 
Dacă s-ar fi întâmplat crima, cine ar fi profitat de ea? 
Regina mamă, care ar fi devenit regentă... stăpâna absolută 
a celui mai frumos regat al creştinătăţii... lată, doamnă ce 
ar fi susţinut domnii de Guise şi partizanii lor, strigând-o în 
gura mare. Şi odată dezlănţuiţi, nu s-ar fi mulţumit numai 
cu atât... 

— Ei! Domnule, sări ca arsă Caterina, ce-ar fi putut spune 
mai mult? 

— Asta n-ar fi decât începutul, doamnă. Moartea regelui, 
apropie de tron cu încă o treaptă pe ducele d'Anjou. Dacă 
noul rege ar muri şi el, la rândul său, ducele d'Anjou i-ar 
succede. Şi fiul vostru, Henri, pe drept sau pe nedrept, 
trece drept fiul preferat al Maiestăţii Voastre... Aţi spus, 
doamnă, că regina mamă nu poate fi suspectată. Aţi fi putut 
adăuga că nu trebuie nici stropită cu noroi... ceea ce s-ar 
întâmpla în mod neîndoielnic dacă l-aţi aresta pe Rospignac. 

Terminând de vorbit, Beaurevers rămase tăcut, 
netulburat, într-o atitudine cuviincioasă. Dar, în sinea sa, se 
felicita. 


„Pe bunul Dumnezeu! Ştiam că până la urmă îţi voi spune 
toate astea. Şi acum, n-ai decât să turbezi, să spumegi, dacă 
vrei, mi-am golit sacul.” 

În timp ce Caterina îşi spunea: „Cum putea să spună mai 
clar că mi-a ghicit planul?... Şi nici măcar nu pot să fac 
ceva... Am fost păcălită! Eu, Caterina de Medicis, am fost 
păcălită de un tânăr de douăzeci de ani!... Şi pe deasupra 
sunt obligată să ascult cu zâmbetul pe buze acuzaţiile 
oribile pe care mi le aduce... dar răbdare, îmi voi lua 
revanşa... Va veni şi ora când haimanaua asta mizerabilă, cu 
aere de gentilom, va plăti pentru toate obrăzniciile sale.” 

Şi, de această dată, cu voce tare şi cu amabilitate: 

— Cred că, într-adevăr aveţi dreptate. Ei bine, fie, de 
această dată nu-i voi face nimic lui Rospignac. Dar nu-l mai 
vreau în serviciul meu şi-l voi concedia. 

„Ei aş, gândi în sinea sa Beaurevers, nu vei face nimic.” Şi 
nu se înşela. Deja Caterina retracta: 

— Sau mai bine nu, îl voi păstra. Dar voi pune să fie 
supravegheat îndeaproape. La prima greşeală îl voi zdrobi 
fără milă. 

Capitolul IX Regina mamă. 

Schimbând vorba, Caterina spuse cu cel mai amabil surâs: 

— Şi acum, să vorbim despre noi. Ei bine, l-aţi salvat pe 
rege. Caut o răsplată demnă de voi, pe care aş putea să v-o 
ofer. 

Dar Beaurevers refuză cu răceală: 

— Maiestatea Voastră să nu se sinchisească. Am fost mai 
mult decât răsplătit de una din vorbele pe care regele a 
avut bunăvoința să mi-o spună. 

— Da, asta este ceva, într-adevăr. Şi totuşi, ceva mult mai 
palpabil din partea noastră, nu are ce strica. Ce-aţi spune, 
de exemplu, de comandă gărzii Luvrului...? 

— Regele m-a numit cavalerul său. Nu văd un titlu mai 
onorabil ca acesta. 

— Pe cât de brav şi de devotat, tot pe atât de dezinteresat, 
spuse Caterina fără a mai insista. Orice s-ar spune, sunteţi 


perla cavalerilor. 

În vocea să nu se putea simţi ironia. Dar poate că 
Beaurevers, cu auzul său sensibil o detectă sau cel puţin i 
se păru că există deoarece răspunse, puţin de sus: 

— Nu ştiu dacă sunt sau nu perla cavalerilor, aşa cum 
spuneţi, doamnă, dar ştiu că am obiceiul de a-mi ţine 
cuvântul. La plecarea sa, tatăl meu mi-a cerut să veghez 
asupra regelui. Mi-am dat cuvântul, că atunci când se va 
întoarce, îl va găsi în viaţă... 

— Domnul de Notre-Dame v-a făcut să promiteţi asta? îl 
întrerupse Caterina pe un ton care arăta ce importanţă 
dădea acestui detaliu pe care nu-l ştiuse. 

— Da, doamnă... şi mai ales pentru a spune asta Maiestăţii 
Voastre m-am prezentat. Mai mult, pentru a vă calma 
neliniştea maternă, vă promit că atâta timp cât eu trăiesc, 
nimeni nu se va atinge de rege. 

Această ultimă frază o rostise fără a o mai cumpăni. Ironia 
izbucnea din ea prin felul în care se exprima despre 
neliniştea-i maternă. Şi promisiunea că va veghea la viaţa 
regelui era o ameninţare voalată. Caterina le înţelese pe 
amândouă, deoarece gândi: „Deci, război! Ei, bine, fie, am 
ridicat mănuşa! Vom vedea care din noi va câştiga.” 

Dar nici un muşchi nu-i tresări pe faţă şi, cu aceeaşi voce 
blândă, rosti: 

— Asta-i o promisiune care mă linişteşte cu desăvârşire. 
Sunt sigură că, sub paza unei spade viteze ca a voastră, fiul 
meu nu are nici un motiv de teamă. Şi totuşi, se spune că 
diavolul nu trebuie întărâtat; poate că ar fi mai bine dacă 
regele ar fi convins să renunţe la asemenea escapade 
periculoase... Voi încerca să fiu mai convingătoare. 

Se ridică şi, mai amabilă şi surâzătoare ca niciodată, 
spuse: 

— Vă mulţumesc, domnule, de grabă cu care aţi venit să- 
mi liniştiţi temerile mele de mamă. Contez mult pe 
devotamentul vostru neobosit, aşa cum şi voi puteţi conta 
pe ajutorul meu în îndeplinirea misiunii pe care v-aţi 


asumat-o. Sunteţi liber, cavalere şi amintiţi-vă că, în ceea ce 
vă priveşte, mă veţi găsi întotdeauna în aceeaşi dispoziţie 
binevoitoare. 

Beaurevers se înclină şi ieşi. Pe când se îndrepta spre 
apartamentul regelui, îşi spunea: „Şi totuşi n-am fost destul 
de clar pe cât aş fi vrut. Dar, oricum, m-a înţeles destul de 
bine. De-acum trebuie să mă aştept la orice. După câte îi 
cunosc caracterul, doamna Caterina e gata să-mi joace o 
festă urâtă şi asta cât de curând... Dar asta-i va da un 
oarecare răgaz regelui care, în acest timp, nu va mai avea 
de-a face cu ea. Ei, la urma-urmei, rezultatul mă satisface.” 

În acest timp, urmând un alt drum, Caterina ajunse în 
apartamentul regelui, chiar când acesta intră sub 
deghizarea contelui de Luvru. 

Văzând-o, regele nu-şi putut stăpâni un gest de 
contrariere pe care regina mamă păru că nu-l vede. Dar 
contrarierea fu repede înlocuită de nelinişte din momentul 
în care-i văzu aerul grav şi emoția, ea, care de obicei nu 
lăsa să i se citească nimic pe figură. 

— leşi, Francisc? întrebă neliniştită regina, cercetând cu o 
atenţie minuțioasă fiecare detaliu al deghizamentului fiului 
său. 

— Da, doamnă, răspunse nepăsător regele încingându-şi 
spadă. 

— Acum câteva clipe, tocmai a plecat de la mine domnul 
de Beaurevers... Cred că-ţi dai seama că mi-a vorbit despre 
ciudata aventură pe care ai avut-o seara trecută la poarta 
Nesle. Am venit la tine cât am putut mai repede pentru a te 
opri să mai comiţi asemenea nebunii... Şi-ţi spun: Nu ieşi, 
fiule. 

— Ei, doamnă! strigă înciudat Francisc, atâta zarvă pentru 
un lucru de nimic! Cum adică, trebuie să mă lipsesc deo 
distracţie şi asta numai fiindcă o mână de puşlamale au 
râvnit la punga unui gentilom întârziat? 

— Şi crezi că doar punga ţi-o voiau? 


— Fără îndoială, doamnă... De altfel, au strigat-o în gura 
mare. 

Caterina aruncă asupra fiului său o privire ascuţită. Dar 
Francisc i-o susţinu de minune. Nu văzu decât un chip 
înciudat, dar de o naivitate convingătoare. 

— Eşti orb! strigă ea, orb, surd şi nebun!... Nu vezi, nu 
auzi şi nu înţelegi nimic!... Da, au fost câţiva tâlhari, e 
adevărat! Dar ei ştiau că atacă pe rege... Pe rege, înţelegi, 
Francisc? Pe regele pe care au vrut să-l ucidă în chip 
mişelesc. 

— Ei, haide, doamnă, strigă regele neîncrezător, cel puţin 
în aparenţă, iubirea voastră de mamă face să apară pericole 
care nu există decât în închipuirea voastră. 

— Îţi spun că puţin a lipsit să nu devii victima unui atentat 
îndelung pregătit. Îţi spun că acest atentat s-ar putea înnoi 
chiar azi dacă te încăpăţânezi să bravezi un pericol care 
există, un pericol real, înspăimântător. Şi dacă nu vrei să-ţi 
crezi mama care, după cum spui tu, se lasă orbită de 
dragostea să, întreabă-l pe Beaurevers, vei vedea ce-ţi va 
spune. 

— Beaurevers crede că a fost un atentat? 

— Da. Mi-a spus-o clar... De altfel, nici nu poate fi altceva... 
Plăcerile şi capriciile tale nu trebuie să te facă să uiţi că eşti 
regele, Francisc. Regele trebuie să ştie să privească 
moartea în faţă atunci când e vorba de coroană sau de 
ţinuturile Statului. Dar regele este şi supusul supuşilor săi. 
Prima şi esenţiala să datorie este de a nu-şi expune viaţa, 
care pentru Stat este prețioasă, în învălmăşeli ca cea de 
ieri, care nu fac altceva decât să compromită maiestatea 
regală. Crede-mă, Francisc, renunţă la distracţii nedemne 
de rangul tău suprem. 

Şi cu un tremur în voce: 

— Gândeşte-te la neliniştea de moarte în care mă faci să 
trăiesc. N-aş putea rezista, Francisc. Chiar vrei moartea 
mamei tale...? 


Aceste cuvinte pe care le pronunţase Cu o emoție 
puternică, părură să producă o puternică impresie asupra 
tânărului rege. 

— Ferească sfântul, replică acesta. Şi fiindcă nu e vorba 
decât de a vă calma teama maternă, mă voi abţine de la 
asemenea acţiuni... pentru câtva timp. 

Spunând acestea, regele dădea impresia că face reginei- 
mame o favoare. Dar această „favoare” nu-i fu de ajuns 
Caterinei, care avu tăria să afirme: 

— Asta trebuie s-o faci definitiv şi pentru totdeauna 
trebuie să renunţi la aceste escapade. Până acum am închis 
ochii. Dar de-acum, e vorba de altceva. Dacă până acum, 
când am aflat adevărul, toleranța mea a părut o slăbiciune 
maternă, în situaţia dată ar putea deveni o crimă cu care nu 
vreau să-mi încarce conştiinţa. Trebuie să-mi promiţi că vei 
renunţa pentru totdeauna la deghizarea ta şi că de acum 
înainte nu vei mai părăsi Luvrul unde, cel puţin eşti în 
siguranţă, înconjurat de gardă de scoțieni şi de elveţieni. 

Înnegurat, Francisc mergea de colo-colo prin cameră, 
murmurând: 

— Da, aici în palat, unde moartea mă pândeşte din toate 
ungherele! 

Dar Caterina avea auzul prea fin şi-l auzi: 

— Ce vrei să spui cu asta, fiule? întrebă ea. Nu te simţi în 
siguranţă în propria-ţi casă?... Îţi bănuieşti chiar şi 
servitorii? 

Un fulger se aprinse în ochii regelui dar, cum acesta 
tocmai întorcea spatele mamei sale, aceasta nu văzu nimic. 
Nu a fost, de altfel, decât o răzvrătire de moment, deoarece 
Francisc se întoarse imediat şi-i replică pe un ton firesc: 

— Vai! Mamă, dar nu băânuiesc pe nimeni... Nu sunt ca 
tine, eu nu văd atentate şi comploturi peste tot. Am vrut să 
spun, pur şi simplu, că aş muri de plictiseală. 

Şi deoarece tirada sa părea sinceră, Caterina îl crezu sau, 
cel puţin, lăsa această impresie. 


— Dacă ar fi numai asta, vei ajunge să mori de bătrâneţe 
în timp ce, o lovitură de pumnal te-ar putea omori în câteva 
zile. 

Şi, pentru că-l simţea aproape convins, insistă cu mai 
multă convingere, multiplicându-şi argumentele, pe care le 
credea decisive. Pentru câteva clipe avu convingerea că a 
reuşit. Dar imediat uşa apartamentului se deschise şi 
Beaurevers îşi făcu apariţia fără a fi anunţat. Văzându-l, 
Francisc înţelese că-i vine în ajutor şi exclamă bucuros: 

— Pici la ţanc, cavalere. Tocmai în momentul ăsta, mama 
mă conjura pe toţi sfinţii să mă baricadez în Luvru. Şi 
tocmai îi spuneam că aş muri de plictiseală, dar nu voia să 
mă creadă. Ce ai de spus în privinţa asta? 

— Păi, sire, aş spune că nu văd motivul pentru care să 
renunţaţi la o distracţie care vă face plăcere şi care, pe 
deasupra, nu face rău nimănui. 

— Bine spus! exclamă Francisc. 

Şi, bucuros, continuă să se îmbrace. 

— Un moment, fiule, interveni Caterina, care nu voia să se 
dea bătută. 

Şi fără a ţine seama de nemulţumirea regelui, întorcându- 
se spre Beaurevers, i se adresă cu răceală: 

— Credeam că voi găsi în voi, domnule, un ajutor. Dar 
observ că, dimpotrivă, sunteţi contra ceea ce spun regelui. 
Atunci când încerc să fac auzită raţiunea, voi îl îndemnați la 
excese. Cred că sunt în drept să fiu neliniştită, mai ales că 
ştiţi la ce este expus regele. Cu aceeaşi răceală, Beaurevers 
îi replică: 

— Nu îndrăznesc să-l sfătuiesc pe rege, doamnă. Mă 
mulţumesc să-i execut doar ordinele. Şi cum regele mi-a 
ordonat să vin să-l însoțesc, m-am executat. În ceea ce 
priveşte restul, nu pot repeta Maiestăţii Voastre decât ceea 
ce am mai spus: Cât timp voitrăi, nu se va clinti nici măcar 
un fir de păr din capul regelui. 

— Vă asumaţi o responsabilitate mult prea mare, cavalere. 


— O ştiu, doamnă. Dar mă simt în stare să o duc la bun 
sfârşit. 

În acest moment, Francisc interveni, nu fără a-şi arăta 
nemulţumirea: 

— Grija maternă pe care o dovediţi, doamnă, mi-e foarte 
prețioasă. Dar totuşi, nu trebuie să exagerăm. Domnul de 
Beaurevers s-a angajat să mă păzească. Ştiţi doar că nu 
promite ceva de care nu e sigur. Asta ar fi trebuit să vă 
liniştească. 

— Da, dar dacă şi el, la rândul său, ar muri?... Fiindcă 
trebuie s-o ştii, Francisc, duşmanii tăi nu vor întârzia să afle 
că el este cel care-ţi apără viaţa. Ori, ucigându-l pe acesta, 
vor putea acţiona asupra ta cu cea mai mare uşurinţă. Este 
elementar, nu? 

Francisc aruncă o privire spre Beaurevers şi, văzându-l cu 
ochii în flăcări cu nările-i fremătând, ca un cal care simte 
atacul, spuse: 

— Vom avea destul timp, când va fi vremea, să ştim despre 
ce e vorba. 

Şi, cu un orgoliu plin de naivitate: 

— Priveşte-mi cavalerul, mamă, crezi că e un om căruia să- 
i poţi veni de hac cu uşurinţă? 

Caterina nu-i răspunse la întrebare, dar încercă o 
diversiune: 

— Ce păcat, spuse ea cu o amărăciune profundă, să 
abandonezi în felul ăsta afacerile celui mai frumos regat al 
creştinătăţii! 

— Vai! Doamnă, dar afacerile regatului nu sunt 
abandonate atâta timp cât se află în mâna unchilor mei, de 
Guise, care sunt însărcinaţi cu acestea şi, după câte mi s-a 
spus, sunt foarte înţelepţi. 

— Foarte înţelepţi, într-adevăr, replică regina-mamă cu o 
încetineală calculată, privindu-l pe Francisc semnificativ. 
Chiar prea înţelepţi... Şi în timp ce se ocupă de afacerile 
tale, Francisc... nu şi le uită pe ale lor. 

— Dar, bine... mi se pare normal, nu-i aşa? 


Şi tonul lui păru atât de normal, încât Caterina care-l 
observă cu atenţie, îşi spuse: „Să fie chiar atât de 
prostănac?... Şi de ce nu? E atât de tânăr... şi-şi iubeşte 
nevasta într-un mod atât de prostesc... Maria Stuart este 
destul de vicleană şi stilată de unchii săi, de Guise, gata să-i 
servească şi să apere interesele casei de Lorrena.” 

Şi cu voce tare, cu aceeaşi încetineală: 

— Trebuie să existe totuşi o măsură. Crede-ţi mama 
Francisc: nu lăsa pentru multă vreme puterea în mâinile 
familiei de Lorrena dacă nu vrei să vezi într-o bună zi cum 
puterea lor o umbreşte pe a ta, asta în cazul în care vei mai 
avea o oarecare putere. 

— Iată încă o nelinişte maternă exagerată. Slavă 
Domnului, unchii mei îmi sunt pe deplin devotați. De altfel, 
am luat hotărârea de nezdruncinat de a mă ţine departe de 
vâltoarea afacerilor. Poate mai târziu, peste doi sau trei ani, 
dacă încă voi mai trăi, voi începe să-mi guvernez singur 
regatul. Dar până atunci, nu vreau să am grijă asta. 

— Dar, Francisc, strigă Caterina emoţionată, prin asta 
mărturiseşti că te simţi ameninţat. Singur ai spus: dacă încă 
voi mai trăi. 

— Doamnă, spuse Francisc cu o amărăciune pe care, 
oricât ar fi vrut s-o ascundă, nu reuşi, o ştiţi la fel de bine ca 
mine: medicii pretind că sunt o natură foarte delicată. Până 
când nu voi depăşi vârsta de douăzeci de ani, nu răspund 
de viaţa mea. Asta am vrut să spun... Fac tot ce-mi este 
posibil pentru a nu vă nelinişti, numi cereţi mai mult. Poate 
că nu mai am de trăit decât puţin timp. Şi acest timp vreau 
să-l trăiesc aşa cum îmi place. Asta-i dorinţa mea, mamă. Şi- 
n vorbele sale se simţi o anumită asprime pe care voind s-o 
îndulcească, se aplecă şi-i sărută mâna. 

Dar Caterina mai făcu o încercare: 

— Aşa încât fiule, nu vrei să... 

Dar Francisc o întrerupse cu măreție: 

— Am spus: dorinţa mea, doamnă! 


Şi Caterina înţelese că nu mai era cazul să insiste. 
Ridicându-şi braţele, ca şi cum ar fi luat cerul drept martor, 
exclamă: 

— Fiat voluntas tua! 

Şi, fără a mai adăuga altceva, ieşi din cameră, înfăşurată 
în vălul său negru, ca un spectru, urmărită de privirea fixă a 
regelui. 

Privindu-l, Beaurevers îşi spuse în sine, înduioşat: „Nu mai 
încape îndoială. O ştie!... Ştie că duşmanul său de 
neînduplecat este însăşi mama sa... Vai! Cât de nefericit 
poate să fie!... Şi cât curaj îi trebuie pentru a nu lăsa să se 
vadă asta.” 

Cu voce tare şi cu o veselie forţată, pentru a-l scoate din 
gândurile negre, întrebă: 

— Ei bine, domnule conte, unde vom merge astă-seară? 

La auzul glasului prietenos, Francisc tresări şi, trecându-şi 
palma peste fruntea asudată, ca şi cum ar fi voit să alunge 
gândurile negre care-l asaltau, îi răspunse, deschizând o 
uşă secretă: 

— Mai întăi, îl vom vizita pe vicontele de Ferricre. Câteva 
minute mai târziu, contele de Luvru şi cavalerul de 
Beaurevers, braţ la braţ, ca doi tineri lipsiţi de orice grijă, 
păşeau pe podul plutitor care urma să-i ducă pe celălalt mal 
al Senei nu departe de turnul Nesle. 

În acest timp, Caterina se întorsese în oratoriul său. Părea 
calmă şi faţa sa, liniştită ca de obicei, nu lăsa să se 
ghicească zbuciumul lăuntric. 

Îngenunche în faţa altarului şi, ridicând asupra Cristului 
de bronz privirea-i arzătoare, pronunţă următoarea rugă: 

— Dumnezeule, tu, care vezi totul, care ştii totul, ai citit în 
inima mea că voiam să-l salvez... la urma-urmei, e fiul meu. 
Îmi eşti martor, Doamne, la eforturile pe care le-am făcut... 
N-a vrut să înţeleagă... Pe tine, deci, n-a vrut să te 
înţeleagă... Deci tu îl condamni... tu, nu eu. Dacă-i aşa, facă- 
se voia ta, Doamne... Fiul meu, Henri, va domni... În numele 
Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! 


Şi ridicându-se liniştită, se aşeză în fotoliul său preferat. 
După ce se gândi preţ de câteva secunde, sună. Imediat 
apăru baronul Rospignac care se înclină respectuos, 
Privindu-l cu răceală, îi ceru: 

— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat ieri seară în faţa porţii 
Nesle. 

Fără a se lăsa copleşit de primirea rece, palid dar stăpân 
pe sine, Rospignac îi povesti pe scurt desfăşurarea 
evenimentelor. 

Pe măsură ce acesta povestea, Caterina stabilea faptele, 
ţinând seama şi de cele spuse mai înainte de Beaurevers, 
convingându-se că baronul nu minte. Ca rezultat al 
constatării sale fu că-şi schimbă atitudinea, devenind mai 
înţelegătoare. 

— Aşa încât, din treisprezece oameni pe care-i aveai la 
dispoziţie, patru sunt morţi, cinci grav răniţi, iar ceilalţi, mai 
mult sau mai puţin schilodiţi. Echipa de fier al cărei şef 
sunteţi, este acum aproape decimată. Şi asta numai datorită 
faptului că Beaurevers v-a ieşit în cale. Trebuia să iei 
douăzeci de oameni... cincizeci, dacă era nevoie... dar 
trebuia să reuşeşti, oricât ar fi costat. Fii atent, Rospignac, 
nu-mi plac neîndemânaticii şi nici ghinioniştii! 

Se însufleţise fără voia sa, vocea devenindu-i 
amenințătoare, rea. 

Rospignac se simţi pierdut, riscând totul, din acuzat se 
transformă în acuzator. 

— Ei bine, doamnă! spuse el aspru, nu ştiam nimic despre 
acest Beaurevers, înghiţi-l-ar iadul! Dar voi, care-l 
cunoşteaţi, de ce nu m-aţi avertizat? Ghinionist, 
neîndemânatic, poate-i prea mult spus, doamnă... Înainte 
de a le reproşa ceva oamenilor, trebuie să-i avertizezi... 

— E drept, aici eu am greşit. Uitasem de Beaurevers... 
Sau, mai degrabă, nu credeam că-mi va sta împotrivă. 
Oricum, răul s-a produs, să nu-l mai amintim. 

Rospignac răsuflă uşurat. 

După ce reflectă preţ de câteva secunde, Caterina spuse: 


— Parcă mi-aţi spus că urâţi de moarte un anume conte de 
Luvru, pe care nu am onoarea să-l cunosc. 

— Nu, doamnă, până acum nu-l uram... Dar acum... Nu te 
puteai înşela în privinţa accentului său. Se simţea ura 
feroce care-l stăpânea. Urechea atentă a Caterinei prinse 
nuanţa şi-i spuse cu amabilitate: 

— Ah! Şi acuma îl urâţi? De ce oare? 

Şi, deoarece Rospignac făcu un gest nedefinit, reveni: 

— Ei, hai, Rospignac, ştii bine că mie-mi poţi spune orice. 
Vorbeşte. E vorba de o femeie? 

— Doamnă, nimic nu vi se poate ascunde. 

— Şi cine-i această femeie? 

— O aventurieră, de care Maiestatea Voastră poate a auzit 
vorbindu-se, toată lumea o cunoaşte la Paris. 

— Şi cum se numeşte? 

— Fiorinda, doamnă. 

— Italiancă? 

— Nu, pariziancă get-beget. 

— Şi totuşi, numele ei... 

— Cred că-i o poreclă, mai degrabă. 

— Şi spui că acest conte de Luvru e îndrăgostit de ea? 

— N-aş îndrăzni să afirm asta. Dar cred... că este... iubit... 
Şi asta mi-e de-ajuns. 

Cuvintele-i ieşeau cu greutate şi Caterina se dumiri. 
Surâzând blând, îşi spuse: „Gelozia!... Trebuie să fac în aşa 
fel încât această gelozie să-mi fie profitabilă.” 

Şi, cu voce tare, blânda, încercă să-l consoleze: 

— Ei aş! Nu mi-e teamă pentru tine. Nu ţi se spune 
frumosul Rospignac? Frumoasa ta va deveni mai 
înţelegătoare. 

Şi părând că nu observă scrâşnetul dinţilor lui Rospignac, 
urmă: 

— Trebuie să aflu totul despre această aventurieră, 
această Fiorinda. 'Te vei informa şi-mi vei raporta. 

— Da, doamnă. 


— Şi acum, să revenim la necazul tău. Dacă vrei să te 
debarasezi de contele de Luvru, mai întâi trebuie să scapi 
de Beaurevers. 

— Chiar asta voiam să spun, doamnă. 

— Asta dovedeşte cât eşti de inteligent, Rospignac. De asta 
te-am şi luat în slujba mea. Ei bine, ocupă-te de Beaurevers 
şi asta fără întârziere. 

Şi pe un ton ameninţător: 

— De această dată nu mai ai nici o scuză în cazul în care 
ratezi afacerea... De-acum ştii despre ce este vorba. 

— Da, doamnă... Voi face tot ce-mi stă în putere. 

Şi, înclinându-se, se retrase spre uşă. În momentul în care 
era gata să iasă, regina-mamă continuă: 

— Ah! Nu cumva eşti rudă cu reprezentantul episcopului, 
seniorul de Saint-Germain? 

— Ba da, doamnă, răspunse Rospignac cu un surâs 
echivoc. 

Şi-i explică: 

— Defuncta-i soţie era una dintre verişoarele mele. 

— Hm, asta-i supărător... cred că fiul ei, vicontele de 
Ferricre îmi stă împotrivă... şi... 

— Doamnă, o întrerupse Rospignac cu răceală, atunci 
când serviciul mi-o cere, nu cunosc nici rude, nici prieteni. 

Surâzând, Caterina îi spuse: 

— Pentru moment, îţi cer să-l cruţi pe seniorul de Saint- 
Germain. 

Şi încruntându-se: 

— Asta nu-i valabil pentru fiul său... dacă se dovedeşte 
prea supărător... Dacă trebuie... 

— Va dispărea, aşa cum va dispărea şi Beaurevers, 
conchise cu răceală Rospignac. 

Şi Caterina îl aprobă cu un semn al capului. 

Capitolul X Începutul prieteniei. 

Am amintit momentul când contele de Luvru, însoţit de 
prietenul său, Beaurevers, traversând Sena cu podul 
plutitor, se îndreptau spre locuinţa baronului de Ferricre. 


De-a lungul şanţurilor care înconjurau palatul regal se 
întâlniră, ca din întâmplare, cu domnii de Trinquemaille, de 
Strapafar, de Corpodibale şi de Bouracan care, 
„întâmplător”, treceau pe acolo. 

Contele şi cavalerul îi depăşiră fără a da impresia că-i 
observă. Dar aceştia îi urmară de îndată, la o depărtare de 
douăzeci de paşi, ţepeni ca nişte soldaţi la paradă. Se 
grupară pe podul plutitor, fără a-i băga în seamă pe cei doi 
seniori, ca şi când nici n-ar fi existat. Şi totuşi, nu pierdeau 
din ochi nici un gest al lui Beaurevers care, în limbajul lor 
dinainte stabilit, le comunica tot ceea ce avea de spus. 

De Luvru şi Beaurevers intrară în locuinţa lui Ferricre, 
timp în care, cei patru însoțitori discreţi intrară într-o 
cârciumă de vizavi, de unde puteau să ţină sub observaţie 
locul, golind în acelaşi timp şi câteva pahare cu vin. 

Poarta locuinţei baronului se afla în spatele colegiului 
d'Autun, care-şi avea intrarea prin strada Saint-Andre-des- 
Arts. Doar ce intrară în casa baronului şi un cerşetor, care 
de o bucată de drum îi urmărise, fără ca cei doi să-l ia în 
seamă, se ascunsese într-un ungher pe care unul din 
contraforturile palatului îl făcea cu zidul colegiului. 

Acolo, cu o voce plângăreaţă, începu să ceară de pomană 
rarilor trecători. 

Numai că, din locul în care se postase, cerşetorul putea 
ţine sub observaţie poarta palatului Ferricre tot atât de 
bine ca şi cei patru care o supravegheau din cârciuma. 

Despre această vizită, de pură amabilitate, nu vom spune 
nimic, chiar dacă n-a avut drept consecinţă decât începutul 
unei prietenii. O prietenie care rezistă oricărei încercări, 
aşa cum sunt acelea legate la douăzeci de ani. Oricum, 
trebuie menţionat incidentul următor: în timpul discuţiei, 
Ferricre exclamă: 

— Cu cât vă privesc mai atent, conte, cu atât figura 
voastră îmi pare mai cunoscută. E clar că semănaţi cu 
cineva pe care-l cunosc. Dar cu cine? Să mă ia naiba dacă 
ştiu. 


De Luvru şi Beaurevers se priviră surâzând. Cu cel mai 
natural ton, contele-i răspunse: 

— Nu sunteţi primul care face confuzia asta. Aş jura că se 
poate spune că semăn, în mod vag, bineînţeles, cu prea 
iubitul nostru rege, Francisc al II-lea... Cel puţin aşa mi s-a 
mai spus. 

— Asta era, pe toţi dracii! Asemănarea-i cu mult mai mare 
decât o credeţi. Dacă n-ar fi fost mustaţa asta zbârlită, aş fi 
jurat că mă aflu în faţa Maiestăţii Sale. 

— Ei da, dar mai există şi o mustață, surâse maliţios 
Francisc. Regele-i prea tânăr pentru a purta aşa ceva. 

— Adevărat, mustaţa există, reluă Ferricre, departe de a 
bănui adevărul. 

Şi după ce privi mai atent figura celui care pentru el nu 
era decât contele de Luvru, adăugă de bună credinţă: 

— Evident, asemănarea e uluitoare... totuşi, privindu-vă 
mai cu atenţie, trebuie să mărturisesc că îmi păreţi mai 
puternic decât regele. Aveţi un aer mai sănătos, pe care aş 
fi fericit dacă l-aş vedea şi la bietul Francisc... Şi apoi!... V- 
am văzut la treabă ieri seară când i-am zdrobit pe 
nemernicii ăia. Regele, pe care-l cunosc, n-ar fi putut să le 
ţină piept... Nu, cumpănind bine totul, aveţi dreptate, 
asemănarea e destul de vagă, într-adevăr. 

Şi discuţia se încheie aici. 

Francisc şi Beaurevers se retraseră, conduşi de Ferricre 
până în stradă. Acolo, la câţiva paşi de cerşetorul care 
asculta cu atenţie, schimbară ultimele complimente, după 
care, cei trei tineri se despărţiră, nu înainte de a se 
îmbrăţişa, potrivit modei timpului. 

O dată rămaşi singuri, Francisc îşi aminti de Fiorinda. 
Condus de Beaurevers, începu s-o caute. 

În spatele lor, cei patru gentilomi, foşti în garda reginei 
Caterina, îi urmăreau cu ochii şi urechile la pândă, 
nescăpând din priviri silueta înaltă a cavalerului. 

Şi în spatele tuturor, cerşetorul urmărea grupul cu nu mai 
puţină îndemânare şi discreţie. 


De-abia la Hanul Pre, care era un fel de cartier general, o 
găsiră pe Fiorinda. Aceasta le făcu o primire binevoitoare 
dar lipsită de orice urmă de cochetărie. Şi totuşi, Francisc o 
văzu fericită că-l reîntâlneşte pe Beaurevers faţă de care 
arăta un sentiment de venerație aproape. De altfel îi şi 
spuse cavalerului, fără a insinua nimic rău, în momentul în 
care o părăsiră şi-şi reluară drumul spre oraş. 

— Se pare că relaţiile dintre voi sunt dintre cele mai bune. 
— E adevărat, răspunse Beaurevers serios şi asta numai 
datorită faptului că ne cunoaştem de multă vreme. O iubesc 
şi o stimez ca şi pe sora mea, Myrta, căreia îi este prietenă. 

E o fată cinstită şi vitează. Vă asigur - şi asta nu aveţi de 
unde s-o ştiţi voi, domnule conte - că-ţi trebuie o forţă de 
caracter ieşită din comun pentru a te păstra cinstit şi pur în 
situaţia în care se află acest biet copil. 

— Da, răspunse Francisc visător, sunt lucruri care nici 
măcar nu le-aş fi bănuit dacă aş fi continuat să mă claustrez 
în propriul meu... În propria mea casă. Dacă voi trăi, 
cavalere, vă voi datora, vouă şi tatălui vostru, Nostradamus, 
unul dintre cele mai mari servicii: acela că aţi făcut din 
mine un om. Şi vă jur că asta nu o voi uita niciodată. Dar 
pentru a reveni la această copilă gingaşă, pot să spun că i- 
am remarcat noblețea sentimentelor sale. Acest copil are o 
inimă mult mai nobilă decât alte multe doamne din lumea 
bună. Văzând aceasta, m-am hotărât să mă ocup de ea şi-i 
voi face o zestre cu adevărat regală. 

— Pe toţi dracii, domnule, aţi vorbit de minune! Reţin 
promisiunea cu atât mai multă satisfacţie cu cât, la un 
moment dat, avusesem teama că... 

— Că ar putea să-mi vină ideea de a o seduce, îl întrerupse 
Francisc, izbucnind în râs. 

— Pe legea mea, da. 

— Liniştiţi-vă, cavalere, răspunse Francisc. 

Şi, serios: 

— Şi eu sunt la fel ca şi voi: inima mi-e dăruită. Inima mea 
aparţine Mariei, după cum a voastră aparţine Florisei. E 


drept că eu sunt căsătorit cu Maria. Dar imaginează-ţi că 
am naivitatea să cred că mariajul nu-ţi permite să fii infidel. 
După cum vedeţi, am sentimente burgheze. 

— Ei, domnule! Spuneţi mai degrabă că aveţi sentimentele 
unui om cinstit. Asta ar fi mai aproape de adevăr. 

Şi-n aceea zi, fără a mai forţa nota, Francisc reveni la 
Luvru, fără ca povestitorul să aibă ceva vrednic de notat. 

În tot acest timp, cerşetorul nu-i părăsise nici măcar o 
clipă. După ce se asigură că domnul de Luvru a intrat în 
palat definitiv, îl urmări pe Beaurevers până când îl văzu 
intrând în palatul său din strada Froidemantel. De abia 
atunci îşi văzu de treburile sale, mergând cu paşi repezi şi 
uitând în drumul său să mai ceară de pomană. De altfel nici 
nu merse prea departe, intrând într-o cârciumă din strada 
Saint-Germain-l'Auxerrois, unde se aşeză pe un scaun, în 
faţa lui Guillaume Pentecote care-l aştepta, golind pentru a- 
i trece mai uşor timpul, o cană de bere. 

Cerşetorul rămase cu Guillaume Pentecte cam un sfert de 
oră, timp în care îi dădu raportul, raport ascultat de acesta 
din urmă cu mare atenţie. La sfârşit, Guillaume Pentecâte 
achită consumaţia şi, lăsându-l pe cerşetor în cârciumă, 
plecă. 

Câteva minute mai târziu, fu rândul său să dea raportul 
aşteptat cu nu mai puţin interes de Rospignac, căruia îi era 
destinat. După ce banditul termină ce avu de spus, baronul, 
gânditor, concluzionă: 

— Aşa deci, iată-l prieten cu Ferricre... Trebuie să văd... s- 
ar putea trage vreun folos din vizitele astea. Mă voi mai 
gândi. 

Şi cu un scrâşnet: 

— În ceea ce o priveşte pe Fiorinda... jur pe viul 
Dumnezeu că voi face ordine... chiar dacă pentru asta va 
trebui s-o ucid cu mâinile mele! 

De când vicontele de Ferricre se bătuse în duel pentru 
onoarea Fiorindei, pe care nici măcar nu o văzuse până 
atunci, trecuseră trei zile. În tot acest timp, vicontele nu 


ieşise decât de două ori: prima oară pentru a afla noutăţi 
despre Saverny şi Roquebron pe care-i rănise, după cum vă 
amintiţi şi a doua oară pentru a răspunde vizitei contelui de 
Luvru şi cavalerului de Beaurevers. 

Contele de Luvru îi spusese că greu poate fi găsit la 
locuinţa sa, deoarece cea mai mare parte a timpului şi-o 
petrece la Beaurevers, prietenul său, aşa încât fu de la sine 
înţeles că întâlnirea avu loc la acesta din urmă. 

Vizita-i fusese aşteptată, deoarece îl găsi pe Francisc la 
palatul din strada Froidemantel unde acesta se simţea ca la 
el acasă. Şi totuşi, regele - care-şi juca dublul rol cu o 
uşurinţă ce trăda obişnuinţa - regele voia ca nici cea mai 
mică bănuială să nu se nască în mintea vicontelui, noul său 
prieten şi ţinu să-i dovedească faptul că are şi el o locuinţă. 

Această locuinţă fusese pregătită cu mult timp înainte 
chiar de Nostradamus care, pentru aventură extraordinară 
în care îl împingea pe regele Franţei, prevăzuse până şi 
cele mai mici amănunte. Casa contelui de Luvru se găsea la 
colţul străzilor Boulois şi Petits-Champs. Era o construcţie 
nu foarte mare, cu un exterior destul de frumos... Interiorul 
însă era de o bogăţie care-l uimi pe Ferricre, despre care se 
spunea că e unul din tinerii cei mai bine cazaţi şi care mai 
era şi un fin cunoscător în materie. 

Servitorii nu erau prea numeroşi: şase vlăjgani uriaşi care, 
sub livrelele lor de o nuanţă nedefinită, păreau de neînvins. 
De fapt asta şi hotărâse angajarea lor de către Beaurevers 
care-i căutase printre foştii săi tovarăşi de tâlhărie. Pentru 
aceşti lupi înfometați, de altfel devotați lui Beaurevers tot 
atât de mult ca şi ceilalţi patru, noua situaţie ţinea de 
miracol. Şi într-adevăr, locul era formidabil: muncă puţină 
sau deloc, hrăniţi din belşug, plătiţi cu dărnicie, nu şi-ar fi 
schimbat locul nici măcar pentru un imperiu. Ascultau cu 
sfinţenie de poruncile unei tinere şi frumoase guvernante 
care nu era alta decât Myrta, aceea pe care Beaurevers o 
numea sora sa şi care era bună prietenă cu Fiorinda. 


Trebuie adăugat că atât aceşti servitori cât şi Myrta, nu 
cunoşteau adevărata identitate a contelui de Luvru, despre 
care credeau că este un personaj excentric. Singură Myrta 
bănuia un oarecare mister dar, ca fată discretă ce era şi 
cum Beaurevers nu socotise necesar să-i dea vreo lămurire 
suplimentară, îşi păstră observaţiile pentru ea. 

Ba mai mult şi-ar fi dat chiar şi viaţa pentru a o salva pe 
cea a contelui. Şi asta numai fiindcă, în momentul când 
Beaurevers a adus-o acolo, i-a spus: 

— Myrta, surioara mea, ascultă-mă bine: dacă vreodată i 
se întâmpla acestui tânăr ceva rău, nu-mi rămâne altceva 
de făcut decât să-mi împlânt spada în piept. Veghează 
asupra lui, Myrta, veghează cu atenţie... dacă nu vrei să 
Mor. 

Şi cum totul fusese spus pe un ton de neînduplecare rece, 
pe care Myrta îl cunoştea foarte bine, aceasta-i răspunse 
pălind: 

— Fiţi liniştit, domnule, răspund cu capul că nu i se va 
întâmpla nimic rău atât timp cât se va afla aici. 

Aşa încât, Ferricre fu primit şi tratat într-un mod mai mult 
decât strălucit în micul palat din Petits-Champs. Şi sub 
mulţimea minunăţiilor care se desfăşurau sub privirile sale 
uimite, acesta nu mai reuşi să bânuiască nimic. 

Repetăm - şi acest lucru îşi va avea importanţa sa la locul 
şi momentul oportun - că, în afara micului incident cu 
uşoara asemănare a contelui cu regele, vicontele nu avea 
nici cea mai mică bănuială în legătură cu realitatea. 

De altfel, Francisc îi dăduse numeroase amănunte, cele 
mai multe inventate, cu privire la domeniile sale şi la 
familie, pe care le plasase într-o provincie îndepărtată. 
Atitudinea atât de firească dintre conte şi cavaler, tonul de 
perfectă egalitate care exista între cei doi, totul contribui la 
adâncirea erorii în care se găsea vicontele. 

Capitolul XI Maărturisirile de sub ulmul din Saint-Gervais. 

Impresia pe care Fiorinda o produsese asupra lui Ferricre 
a fost chiar mai mare decât putea bănui acesta. Imaginea 


frumoasei prezicătoare i se fixase în minte şi nu-i mai putea 
fi ştearsă. Nu vrem să spunem cu asta că se gândea la ea cu 
insistenţă: poate că, de bună-credinţă, îşi închipuia că o 
uitase. Şi totuşi, ea se afla într-un ungher al memoriei sale, 
mereu prezentă, tară ca măcar să-şi dea seama. 

Poate că, aparent, Fiorinda nu contribuise cu nimic la 
claustrarea autoimpusă. Rămăsese închis în casă deoarece 
credea că, obosit fiind şi poate şi cele câteva răni căpătate 
în urma celor două lupte succesive pe care le dăduse la Pre- 
aux-Clercs şi la poarta Nesle, îi impuneau să se odinească. 
Îşi spunea asta şi era de bună-credinţă. 

Şi totuşi, trebuie să mărturisim că, în tot acest timp, 
imaginea fetei îl tulburase, chiar şi într-un mod inconştient, 
deoarece în a patra zi se trezi strigând, fără vreun motiv 
aparent: 

— Trebuie s-o văd!... să-i vorbesc...! 

Şi plecă în goană, ca un nebun. 

Nu trecuseră mai mult de zece minute de când vicontele 
ieşise când, la locuinţa sa se prezentă Beaurevers. Nu 
venise însoţit de rege, acesta rămânând la Luvru. Nici 
măcar cei patru veşnici însoțitori, domnii de Strapafar, de 
Bouracan, de Corpodibale şi de Trinquemaille nu erau cu el. 
Dar poate că nu erau nici prea departe, aşteptându-i 
răbdători întoarcerea, înfundaţi în vreo cârciumă. 

Vicontele nefiind acasă, Beaurevers nu făcu decât să intre 
şi să iasă. 

E timpul să spunem că palatul Ferricre era lipit de al 
tatălui său, domnul de Saint-Germain. Şi aceste două 
palate, potrivit obiceiului, aveau grădinile în spate. Cele 
două grădini se întindeau până la cheiul Augustinilor. Asta 
nu vrea să însemne că erau uriaşe. În zidul solid care le 
înconjurau pe partea cheiului, erau practicate două porţi, 
câte una pentru fiecare grădină. În interior, cele două 
grădini erau despărțite de un zid subţire în care se 
construiseră trei porţi: una în apropierea palatelor, una mai 
la mijloc şi cea de-a treia, aproape de zidul de incintă. Cele 


trei porţi aveau zăvoare pe ambele părţi, dar care nu erau 
trase niciodată. 

Mulțumită acestui aranjament, tată şi fiu se găseau fiecare 
la el acasă. Dacă voiau să se vadă, nu aveau decât să treacă 
prin una din cele trei porţi. Acesta era şi motivul pentru 
care nu erau zăvorâte. 

Beaurevers, care, în acea zi nu avea nimic de făcut, ieşi de 
la viconte dezamăgit. Nu e nevoie să spunem că ştia perfect 
aşezarea celor două palate şi a grădinilor lor. Gânditor şi 
fără să fie atent, Beaurevers o luă la dreapta în momentul 
în care ieşi din palatul Ferricre. 

Acest drum îl ducea spre strada Battoir. Ajuns aici, o luă 
din nou la dreapta. Sigur este faptul că aceste mişcări le 
făcuse întâmplător deoarece, după cum am mai spus, părea 
cu totul absent. Astfel încât ajunse pe chei, aproape de zidul 
de incintă al celor două grădini. 

Pe când se afla acolo, nehotărât şi întrebându-se ce-ar mai 
avea de făcut, privirile-i întâlniră un bărbat care tocmai 
apărea dinspre podul Saint-Michel, îndreptându-se spre el. 
Cu toate că acesta se înfăşurasen manta, din cap până-n 
picioare, cavalerul îl recunoscu. Nu era altul decât baronul 
Rospignac. Această întâlnire neaşteptată îl făcu să-şi 
regăsească toată prezenţa de spirit. 

Ascunzându-se în spatele unui contrafort al zidului 
grădinii îl privea, gândind: „Oare pe mine mă urmăreşte?... 
Nu, e prea prudent ca să facă el însuşi aşa ceva... Cred că 
în clipa asta nici măcar nu se gândeşte la mine... Dar de ce 
dracu se ascunde aşa?... Fiindcă se ascunde...” 

În acel moment Rospignac ajunse în dreptul porţii grădinii 
domnului de Saint-Germain, în care bătu într-un mod 
anume, după ce aruncă în jurul său o privire cercetătoare. 
Ca şi când ar fi fost aşteptat, poarta se deschise imediat. 

În spatele ei, Beaurevers reuşi să zărească o barbă albă, 
uriaşă, îngrijită admirabil. Şi asta numai o clipă, dar îi fu de- 
ajuns. Aşteptă un moment pentru a auzi zgomotul 


zăvoarelor trase, care-i arăta că poarta s-a închis şi ieşind 
din ascunzătoare, se opri în faţa porţii. 

„De ce oare, se întrebă el din nou gânditor, de ce oare 
Rospignac se ascundea în timp ce se ducea să-l viziteze pe 
duce?... După câte ştiu, se înrudesc?... Şi de ce acest mare 
senior care are în slujba să o mulţime de slugi, o face chiar 
el pe portarul?... Sunt câteva ciudăţenii la mijloc...” 

Din întrebare în întrebare, Beaurevers ajunse până la 
colţul străzii Battoir, fără a înceta să supravegheze cu 
coada ochiului poarta cu pricina. Acolo, scoase un fluier în 
care suflă şi din care ieşi un fluierat prelung şi strident. 
După câteva secunde, cei patru sosiră în goană mare. După 
câteva ordine scurte, se împrăştiară şi dispărură într-o 
viteză fantastică. 

Mai liniştit acum, Beaurevers îşi reluă postul de pânda 
spunându-i: „Fie că vei ieşi pe strada Rondelle sau pe Chei, 
de la Ferricre sau de la duce, nu-mi vei mai scăpa, 
Rospignac!... Pe toţi dracii, de când oamenii tăi îmi tot dau 
târcoale, mi-a venit şi mie rândul să te urmăresc... Numai 
că eu îmi fac singur treaba şi pentru asta sunt sigur că nu 
voi fi păcălit, aşa cum ţi-am păcălit eu oamenii!” 

Între timp, Ferricre ajunse la hanul Pre. 

Dar norocul nu-l ajută, aşa cum îl ajutase pe contele de 
Luvru. Fiorinda nu se găsea la han. Târziu de tot, după 
două ore de căutări răbdătoare o descoperi în 
împrejurimile pieţei Saint-Gervais. 

Şi ea fu aceea care, cu ochii strălucind de bucuria 
revederii pe care o credea întâmplătoare, deci, ea fu aceea 
care-l întâmpina surâzătoare, în modul cel mai firesc. 

— Hei! Domnule de Ferricre, cine vă fugăreşte aşa?... Sunt 
sigură că nu-i vorba de un bărbat: am văzut cu ochii mei 
cum mânuiţi spadă... E sigur vorba de o femeie! 

Convorbirea alunecă spre nimicuri: noi mulţumiri sincere 
ale Fiorindei, proteste politicoase din partea lui Ferricre. El 
părea cumva stingherit, în vreme ce ea, dimpotrivă, dădea 
dovadă de o elocvenţă remarcabilă. 


Şi tocmai aceasta-l făcu şi pe el să-şi recapete prezenţa de 
spirit. Numai că, nefiind în stare să-i înţeleagă calmul ei 
liniştit, îşi spuse că la mijloc e vorba de un calcul. Şi, cu o 
mânie rece pe propria-i timiditate, gândi: „Cu toate aerele 
sale de mare doamnă, această prezicătoare nu-i, la urma 
urmei, decât o cochetă. La naiba cu respectul, mă voi purta 
aşa cum o merită.” 

Şi cu toate acestea, fie că-i impunea fără să-şi dea seama, 
fie că un presentiment îl avertiză că se înşeală în modul în 
care o judecase, fie, la urma-urmei, datorită timidităţii sale, 
nu ajunse să se poarte aşa cum îşi spusese. Şi asta-l cam 
înfuria. 

Începură să meargă unul lângă celălalt, ea privindu-l 
veselă, fără a încerca să-şi ascundă caracterul vesel şi 
amabil. El, care prin fire era mai degrabă serios şi 
melancolic, făcea eforturi uriaşe încercând să fie în ton cu 
ea şi nefiind destul de sigur că reuşeşte pe deplin. 

Sub ulmul din Saint-Gervais, Fiorinda se opri şi-i spuse cu 
un surâs maliţios: 

— Iată-ne într-una din numeroasele mele săli ce se află pe 
domeniul meu. Aici, în acest decor superb, îmi primesc 
mulţimea de credincioşi care doresc să-şi afle viitorul. 

Şi spuse aceste cuvinte cu o emfază comică, stârnind 
zâmbetul lui Ferricre. După care adăugă râzând: 

— Mai prozaic spus, e unul din numeroasele locuri în care 
îmi exercit meseria şi anume, aceea de a prezice viitorul. 

— Ciudată meserie... şi care nu-mi pare prea potrivită 
pentru o femeie... Mai ales când această femeie este atât de 
distinsă. Aşa cum sunteţi voi. 

— Meserie care mă ajută să trăiesc liberă şi independentă, 
domnule. Meserie care-mi permite să resping cu dispreţ 
anumite propuneri neruşinate ale unora care se cred 
îndreptăţiţi să le facă unei femei care n-are pe nimeni, soţ, 
tată, frate sau o altă rudă care s-o apere... şi care trebuie 
totuşi să trăiască. 


— Fiindcă tot am ajuns aici, mi-am amintit că mie nu mi-aţi 
ghicit viitorul. Aş putea profita de ocazie? 

— Nu, vouă nu vă voi ghici viitorul. 

— Şi de ce mie nu? făcu el înciudat. 

— Pentru că pretinsa mea ştiinţă nu există. Pentru că tot 
ceea ce le spun celor care mă consultă, sunt pure invenţii. 
Vouă trebuie să vă mărturisesc adevărul: nu ştiu şi n-am 
ştiut niciodată să ghicesc adevărul. 

— Asta-i bună! exclamă Ferricre, aiurit de mărturisirea 
fetei. Cum? E adevărat că nu ştiţi? 

— Că nu ştiu, nu e cuvântul potrivit, tăcu ea cu sinceritate, 
râzând de mirarea lui. Oricum, am ceva cunoştinţe despre 
această ştiinţă, dar aşa de vagi. De exemplu, am învăţat să 
deosebesc linia vieţii de alte linii. Dar asta-i cam tot ce ştiu. 
Şi ştiţi, din punctul acesta de vedere sunt foarte bună. 
Niciodată nu m-am înşelat când, văzând anumite linii 
întrerupte, mi-am spus mie însămi că cel care mă consultă 
nu mai are decât câteva luni sau săptămâni de trăit. Asta-i 
singurul lucru pe care sunt în stare să-l ghicesc, dar nu-mi 
foloseşte la nimic... Pentru că niciodată nu spun nimic 
despre ce văd din acest punct de vedere. 

— Aşa încât, zise el cu o indignare prefăcută, prezicerile 
voastre nu sunt decât pură imaginaţie? 

— Vai, da. Pură imaginaţie. 

— Dar e o şmecherie nedemnă, continuă el pe acelaşi ton. 

— Mărturisesc şmecheria... dar resping calificativul care 
mi se pare puţin cam sever... şi vă rog să-l retrageţi. 

— Retrag cuvântul, spuse el izbucnind în râs. Drace! În 
problema asta n-aş vrea să am de-a face cu dumneata!... Şi 
asta nu vă împiedică să luaţi banii naivilor care cred în 
ştiinţa voastră? 

— Chiar deloc!... Şi eu trebuie să trăiesc. 

— Dar, domnişoara, banii aceştia nu sunt câştigaţi în mod 
cinstit...! 

— Ce greşeală! spuse ea. Şi continuă cu seriozitate: 


— Cei care vin la mine, au în general o grijă care-i 
frământă foarte mult. Ei bine, prin prezicerile mele, le 
îndepărtez această grijă. Le redau încrederea, speranţa şi 
când mă părăsesc se simt mult mai fericiţi... Unii îşi 
datorează viaţa minciunilor mele... Până în acel moment, 
erau hotărâți s-o sfârşească cu viaţa, care li se părea 
insuportabilă şi numai eu reuşeam, prin minciunile mele, să 
îi fac s-o iubească din nou... Cred că asta valorează, cât de 
cât, cei câţiva bănuiţi pe care mi-i dădeau. Poate veţi spune 
că în schimbul banilor, reali, cât se poate de reali, eu nu le 
ofeream în schimb decât o iluzie. Ei bine, viaţa însăşi e o 
iluzie. Şi dacă reuşesc să fac înţeleasă de spiritul lor 
această iluzie, aceasta nu-i plătită prea scump. Drept 
dovadă stă faptul că toţi clienţii mei sunt generoşi cu mine... 
Chiar şi cei nevoiaşi. 

— Pe legea mea, spuse Ferricre, până acum nu am privit 
acest lucru din punctul ăsta e vedere!... Ştiţi că ideile 
voastre sunt cu totul deosebite... şi că multă lume nici 
măcar nu bănuie că se poate gândi şi astfel? 

— Ei aş! spuse ea în glumă, o să mai auziţi şi altele, încă nu 
mi-am golit tot sacul. 

Faţa vicontelui deveni radioasă. 

— Cu atât mai bine! exclamă el cu o bucurie spontană. 

Şi, cu un râs puţin forţat: 

— Aţi iubit vreodată? 

— Niciodată, răspunse ea cu gravitate. 

Privirile sale îi scrutau chipul, ca şi când ar fi vrut să-i 
citească până în adâncul inimii, dar fata susţinu acest 
examen cu o seninătate remarcabilă. Nu încăpea nici o 
îndoială. Ochii ei luminoşi nu puteau minţi. Ca de altfel 
fiecare trăsătură a feţei ei oneste. Ar fi trebuit să fii orb să 
nu vezi toate acestea. Slavă domnului, avea ochi buni. Îşi 
simţi inima cum se umple de fericire şi-i trebui un efort 
uriaş pentru a nu lăsa această fericire să izbucnească. 
Continuă cu o voce tremurândă: 


— Într-o bună zi, va bate şi la poarta inimii voastre 
dragostea. 

— Asta sper şi eu, făcu ea râzând. Şi cum inima mea nu e 
de piatră, poarta se va deschide. 

— Şi, spuse el ascunzând sub un aer nepăsător teama pe 
care perspectiva i-o cauza, cu această ocazie fericitul 
favorizat va fi primit în această locuinţă în care niciodată n- 
a pătruns un bărbat. 

— Oh, Doamne, sigur!... Nu vreţi să împing cruzimea până 
într-acolo încât să-l las afară. 

Văzându-i contracția dureroasă a buzelor, adăugă cu aerul 
ei serios: 

— Vedeţi, uşa acestei locuinţe nu se va deschide decât 
după ce se va îndeplini o anumită formalitate, la care eu ţin 
în mod deosebit - am şi eu ideea asta. 

— Ce formalitate? întrebă el automat. 

— Un mic fleac: o vizită la preotul din parohia mea, care 
ne va uni creştineşte. Pe scurt, domnule, uşa acestei 
locuinţe nu se va deschide decât soţului meu. 

Urmă un moment de tăcere, fiecare urmându-şi visul. 
Ferricre fu acela care vorbi primul: 

— Aşa încât, spuse înălţându-şi fruntea, cel ce vă voi să vă 
vorbească despre dragoste, mai întâi va trebui să vă pună 
pe deget inelul de logodnă? 

Fata văzu schimbarea din vocea vicontelui: nu mai glumea, 
vorbea serios. 

Şi-i răspunse pe acelaşi ton: 

— Da. 

După care explică: 

— Acum câteva minute mi-aţi spus că am câteva idei 
deosebite. E drept. Printre acestea, iată încă una: stau şi 
mă întreb câteodată, domnule, de ce o fată simplă, sărmană 
ca mine, n-ar trebui să-şi aibă demnitatea ei care s-o ridice 
deasupra celorlalţi... la fel ca pe o mare doamnă? 

— Dar, spuse el repede, nu găsesc nici o ciudăţenie acestei 
idei. Este chiar mai mult decât onorabilă. 


Aprobându-l cu un semn al capului, continuă: 

— Asta din cauză că, având un respect deosebit pentru 
mine, am hotărât ca nici un bărbat să nu se poată lăuda, 
fără a minţi, că a fost amantul Fiorindei... Şi eu ţin la ceea 
ce-mi promit. 

— Căsătoria!... legătura de nezdruncinat!... Ferricre 
murmură aceste cuvinte în şoaptă. Dar ea îl auzi. Era 
evident că vorbise numai pentru el, urmărind procesul unei 
frământări interioare. Fata îl înţelese, dar totuşi voi să-i 
răspundă şi sculându-se în picioare, îi spuse pe un ton 
blând: 

— Dacă dăruirea inimii e sinceră, cred că trebuie să fie 
pentru totdeauna. Nu admit că, ceea ce ai dat de bunăvoie, 
să ceri înapoi. Astfel încât, consider că această legătură 
trebuie să fie veşnică. Pentru asta am amintit mariajul. 
Pentru mine, dragostea înseamnă statornicie, credinţă până 
dincolo de mormânt. Dacă într-o zi voi iubi, aşa voi iubi... şi 
aşa vreau să fiu iubită. 

— Şi dacă s-ar întâmpla să fiţi trădată? întrebă vicontele, 
sculându-se şi el în picioare. 

Ea păli şi-i răspunse închizând ochii: 

— Aş muri. 

Plecându-se adânc în faţa ei, îi spuse cu o voce mângâioasă 
ca o adiere: 

— Mi-aţi spus unele lucruri la care nici nu mă gândisem, o 
mărturisesc... lucruri la care, pentru moment, nu pot 
răspunde fiindcă mă simt prea tulburat... Poate mai târziu, 
vă voi spune... Plec, doamnă şi nu ştiu dacă vă voi mai 
revedea vreodată... dar ce ştiu în mod sigur şi, vă rog să o 
credeţi, este faptul că port în mine convingerea că până 
acum n-am întâlnit nici o femeie mai demnă de respect ca 
voi. 

Înclinându-se încă o dată, se întoarse şi se îndepărtă cu 
paşi mari, fără a vedea prea bine pe unde umblă. 

Privindu-l cum se îndepărtează, se simţi copleşită de o 
tristeţe apăsătoare care se abătuse brusc asupra ei. Şi 


gândi: „Bietul băiat! E mult mai tulburat de cât o 
mărturiseşte. După câte i-am spus, e sigur că nu vreau să-l 
mai revăd. Ei bine, nu asta am vrut? Şi de ce să mă întristez 
pentru un lucru care nu depinde decât de mine pentru a-l 
evita?” 

Îşi scutură capul cu hotărâre şi bătu din picior. O lacrimă 
scânteietoare ca un diamant îi ţâşni de sub gene şi se 
pierdu de-a lungul obrajilor înfierbântaţi... Dar surâse cu 
vitejie în timp ce-şi spunea: „Ei bine, nu! Aşa stau lucrurile 
şi stau bine. Ceea ce am făcut, e bun făcut... şi dacă ar fi s-o 
iau de la capăt, tot aşa aş proceda. Acum sunt sigură că, 
dacă întâmplarea ne va pune faţă în faţă, nu va mai îndrăzni 
să atingă subiectul acesta... şi că niciodată nu-i va mai veni 
ideea de a-mi face propunerile pe care, la un moment dat, 
am bănuit că vrea să mi le facă. Pentru mine, va rămâne 
pentru totdeauna un indiferent. Decât să-l dispreţuiesc, mai 
bine aşa... Ei hai, să nu ne mai gândim la asta. , 

Capitolul XII Şi ce se mai întâmplă sub ulmul din Saint- 
Gervais. 

Şi-n acelaşi moment, în spatele ei se auzi o voce 
amenințătoare: 

— Aha, în cele din urmă am reuşit să te găsesc! 

Fata se întoarse, ca muşcată de şarpe, găsindu-se faţă în 
faţă cu Rospignac. Acesta era livid. Mânia, o mânie rece, 
înspăimântătoare, îl făcea să tremure. Figura tânărului, de 
care era atât de mândru, schimonosită de furie, era acum 
asemănătoare unei măşti de coşmar. 

Pentru un scurt moment se priviră în ochi. La vederea 
acestei măşti îngrozitoare, Fiorinda se simţi cuprinsă de 
fiori de groază. 

Cu o voce plină de gelozie furioasă acesta adăugă: 

— Se pot auzi lucruri interesante sub ulmul ăsta. 

Redevenind stăpână pe sine şi cu o atitudine de dispreţ 
suveran, fata-l puse la punct: 

— Întotdeauna am remarcat în persoana dumitale zbirul, 
spionul... Văd că nu m-am înşelat. 


Şi-i întoarse cu dispreţ spatele, făcând doi paşi spre strada 
Monceau. 

Dar numai atât reuşi să facă. Baronul, făcând un pas 
înainte, îşi întinse braţul şi mâna lui i se lăsă grea pe umăr. 
Sub strângerea mâinii de fier, Fiorinda se simţi pironită 
locului. 

— Un moment, frumoaso, spuse el scrâşnind, am să-ţi spun 
ceva! 

— Eşti un laş...! 

— Laş, zbir, spion, asasin, tot ce vrei tu, nu-mi pasă de 
acuzaţiile tale... Vreau, chiar dacă tu nu vrei, să mă asculţi. 
Pe toţii dracii, tu nu te temi de nimic!... Îţi trebuie doi 
amanți deodată!... Şi încă ce amanți! Floarea nobilimii! Un 
conte şi un viconte, fir-ar să fie!... E drept că cel din urmă 
nu ţi-e amant... nu, tu ţinteşti mai sus! Cu ăsta doar vrei să 
te măriţi... Fiindcă, după câte-ţi dai seama, eram aici şi am 
auzit totul. Da! Te poţi lăuda că eşti o artistă desăvârşită!... 
Era o încântare să te aud vorbind de demnitatea ta de 
prezicătoare... O demnitate căreia îi trebuie titlul de 
vicontesă, la dracu! Mi se pare că-ţi vinzi marfa la un preţ 
mult prea mare... Şi jurământul ăla despre statornicie şi 
fidelitate, asta mi-a plăcut cel mai mult!... Până dincolo de 
mormânt! Pe cuvântul meu, să mori de râs nu alta!... Şi 
neghiobul ăla de Ferricre care te asculta... şi cu ce figură, 
imbecilul!... Ştii că e destul de tâmpit ca să se însoare cu 
tine?... Ei bine. Şi-n cazul ăsta ce vei face cu iubitul tău, 
contele de Luvru?... Îl vei păstra ca amant, fără îndoială, e 
cel mai bun lucru...! 

Degeaba se zbătea faţă încercând să-l facă să tacă. La un 
moment dat, se opri singur, ajunsese la capătul puterilor. Şi 
Fiorinda profită pentru a-i arunca în faţă: 

— Lasă-mă!... Lasă-mă sau chem în ajutor. 

El rânji: 

— Încă n-am terminat!... Mă vei asculta până la capăt. 

— Lasă-mă, sau chem în ajutor trecătorii! 

— E-n regulă!... Primul care va veni... Îl spintec! 


— Da! Nu eşti un gentilom! Nu eşti decât un tâlhar! 

Şi încercă din nou să se smulgă din strânsoarea lui, dar 
înţelese că-i zadarnic. Atunci mâna ei se furişă, căutând 
micul pumnal ce-l avea ascuns în corsaj. Îşi ridică mâna 
înarmată cu o hotărâre rece şi oţelul fulgeră sub razele 
fierbinţi ale soarelui... O secundă şi frumosul Rospignac ar 
fi fost mort când, deodată, se auzi o voce limpede, 
răutăcioasă: 

— Ce ruşine, uite un bădăran care maltratează o femeie! 

Poate că Rospignac nu auzise vocea, deoarece nu-i dădu 
drumul fetei. Dar aceasta o auzise şi-l recunoscu pe 
Beaurevers pe care întâmplarea îl adusese tocmai la 
momentul oportun. Recunoscându-l şi simțindu-se de acum 
în siguranţă, puse pumnalul la loc. 

Văzând că cele spuse de el nu au nici un efect, Beaurevers 
repetă poruncitor: 

— 'Ţi-am ordonat să laşi femeia asta în pace, pe toţi dracii! 
Şi-n acelaşi timp îl plezni pe Rospignac peste mâna. Asta 
fu de ajuns. Nu numai că Rospignac dădu drumul fetei, dar 
lăsă să-i scape şi un geamăt de durere. E de presupus că 

Beaurevers avea o mână deosebit de grea. 

Eliberată, Fiorinda se îndepărtă câţiva paşi pentru a 
urmări continuarea acţiunii. De altfel, părea că nici nu se 
îndoieşte de cele ce vor urma, deoarece, rămase calmă şi pe 
faţă-i înflori un surâs plăcut, ca şi când ar fi socotit afacerea 
încheiată, spunând simplu: 

— Mulţumesc, domnule de Beaurevers. 

Iar acesta-i înapoie surâsul, ridicând din umeri ca şi când 
ar fi spus: 

— Nu aveţi pentru ce. 

În acest timp, Rospignac se dezmeticise, recunoscându-şi 
inamicul, deoarece strigă: 

— Infernalul Beaurevers...! 

Şi cu un gest îşi potrivi spada, alegându-şi locul de luptă 
pe care-l ocupă dintr-un salt şi, cu pieptul bombat, cu mâna 
pe mânerul spadei, îi strigă pe un ton obraznic: 


— De ce te amesteci?... Vezi-ţi de drum...! 

Beaurevers îl lăsă s-o facă, zâmbind aspru. 

— De ce nu vreau să-mi văd de drum? Păi, tocmai aici am 
eu treabă... Şi mă amestec fiindcă aşa îmi place. Şi în 
momentul ăsta, îmi place să-ţi spun, domnule de Rospignac, 
următoarele: ai insultat şi violentat o tânără demnă de tot 
respectul. Îi vei cere scuzele la care are dreptul. În cazul 
acesta, voi socoti afacerea încheiată. 

— Adevărat?... Şi dacă refuz? râse Rospignac. 

— Dacă veţi refuza, replică Beaurevers, mă voi considera 
îndreptăţit să vă pedepsesc, după cum meritaţi. 

— Asta rămâne de văzut, replică Rospignac, scoţându-şi 
spadă. 

Şi-n aceeaşi clipă, Beaurevers se puse şi el în gardă. 
Lamele urmau să se încrucişeze. Fiorinda, apropiindu-se, îi 
şopti cu voce rugătoare: 

— Vă rog, Beaurevers, nu-l ucideţi. 

Şi cu toate acestea, Rospignac o auzi şi-şi spuse, 
mângâindu-şi mustaţa cu vârful degetelor: „Aha! Deci mă 
iubeşte... Şi eu nu am văzut nimic!... Să te mai încrezi în 
cochetele astea...!” 

La această rugăminte neaşteptată, Beaurevers îşi încruntă 
sprâncenele şi rosti aspru: 

— De ce îmi cereţi asta? 

— Dar nu înţelegeţi cât de penibil mi-ar fi să ştiu că un om 
a murit din cauza mea? 

— Da, asta o pot înţelege, micuță Fiorinda, spuse 
îmblânzit. 

Şi recăpătându-şi asprimea: 

— Dar ăsta nu-i om, Fiorinda. E un câine turbat care poate 
dezlănţui cele mai mari nenorociri... Dacă nu-l voi ucide. 

Şi ea înţelese că avea dreptate şi că moartea lui Rospignac 
era necesară pentru a evita pe viitor alte necazuri, cu mult 
mai mari decât cel prezent. Şi totuşi insistă: 

— Vă implor, Beaurevers, faceţi asta pentru mine... Dacă 
aţi şti... deja un om a murit din cauza mea... E groaznic să 


ai aşa ceva pe conştiinţă... Acesta ar fi al doilea... N-aş mai 
putea trăi... Vă implor, nu-l ucideţi im cauza mea... Îl veţi 
întâlni şi altă dată... 

— Doriţi asta?... Ei bine, fie, nu vă pot refuza ceva, vouă, 
care sunteţi ca şi o soră pentru sora mea Myrta... Şi să dea 
Dumnezeu să nu regret niciodată prostia pe care mă 
obligaţi s-o fac. 

Bucuroasă, ea îl asigură: 

— Nu veţi avea nimic de regretat, domnule de Beaurevers, 
v-o jur! 

Şi făcu câţiva paşi înapoi. Voia să vadă, totuşi. 

Cei doi bărbaţi se puseră în gardă. Din acest moment, 
Rospignac îşi recapătă sângele rece. Şi totuşi, cum încă-l 
mai apăsau cuvintele pe care le auzise, îl avertiză: 

— Ai grijă, eu nu am nici un motiv să te cruţ. 

— Încearcă, spuse laconic Beaurevers. 

Câteva secunde, cei doi adversari luptară în tăcere. 

Rospignac atacă puternic şi curând îşi dădu seama că 
întâlnise în persoana lui Beaurevers un adversar de temut. 

Acesta se mulţumi doar să se apere: îi studia îndemânarea 
şi-i măsura forţa. Curând se lămuri. Atunci începu să-i facă 
o scurtă conversaţie: 

— Complimentele mele, baroane. Nu mai ai nevoie decât 
de câţiva ani de studiu pentru a deveni un spadasin bunicel. 
Vă lipseşte ţinuta, baroane, prea mult aventurism, prea 
multă moliciune, nu vă acoperiţi îndeajuns. 

— Lăudăros obraznic! zbieră Rospignac. 

— V-am spus că nu vă acoperiţi îndeajuns, e defectul 
vostru capital. lată, dacă n-aş fi promis acestei copile, pe 
care aţi insultat-o cu grosolănie, că vă voi ierta, până acum 
v-aş fi putut ucide de două sau trei ori. Uitaţi-vă... 

Şi Beaurevers întinse braţul până când vârful spadei sale 
atinse pieptul lui Rospignac. Dacă ar mai fi înaintat, baronul 
ar fi fost ucis. 

Acesta-şi dădu seama şi se simţi pierdut în faţa 
adversarului de temut. O sudoare rece îi scaldă tâmplele. 


— Cunoaşteţi lovitura lui Beaurevers, baroane? îl întrebă 
acesta fără a înceta să pareze. 

— Nu, dar o cunosc pe asta, încearcă s-o parezi dacă poţi, 
spumegă Rospignac, fandând puternic. 

— Parez, spuse rece Beaurevers care, într-adevăr, pară 
lovitura. Şi chiar aş fi putut ataca. Dar vreau să vă învăţ 
lovitura mea. Priviţi cu atenţie... 

Şi la rândul său, Beaurevers începu să atace. Avură loc 
câteva pase fulgerătoare, de o rapiditate fantastică. Şi apoi, 
spada lui Rospignac fu îndepărtată cu o forţă irezistibilă, 
spada lui Beaurevers biciuindu-i faţa, ca o cravaşă. 

Lovitura a fost, aşa de rapidă şi dureroasă, încât 
Rospignac lăsă să-i cadă spada pentru a-şi duce mâna la 
faţă, scoțând totodată un urlet de durere. 

— Asta-i lovitura mea, spuse grav Beaurevers. 

Şi adăugă: 

— De obicei, după această lovitură îmi ucid omul... Dar am 
promis să vă cruţ. 

Baronul îşi privi năuc spada căzută dar, după câteva 
momente furia, ruşinea înfrângerii, îl aruncară într-un 
acces furios. După ce-şi privi spada căzută, cu o privire 
rapidă îl cercetă pe Beaurevers. 

Cu un gest violent îşi scoase pumnalul, se îndreptă spre 
acesta, cu el ridicat şi-i strigă: 

— Pumnalul!... Pumnalul!... sau te ucid! 

Cu toate că, în furia sa, Rospignac nu se făcea prea bine 
înţeles, Beaurevers pricepu ce vrea să spună. Şi el purta la 
centură un pumnal. Dar refuză să-l scoată din teacă. Îl 
aşteptă fără să facă cel mai mic gest. 

Din două salturi, Rospignac se năpusti asupra-i şi văzându- 
| că nu se pune în gardă, horcăi: 

— Nu vrei!... Cu atât mai rău pentru tine. 

Ridică pumnalul şi lovi cu un gest fulgerător. 

Asta şi aştepta Beaurevers. Se răsuci pe călcâie şi, pur şi 
simplu, fentă. Braţul lui Rospignac întâlni aerul. Dus de 
elanul său, se clătină. La rândul său, Beaurevers îşi ridică 


pumnul şi dădu o lovitură ca de măciucă în craniul 
adversarului care se prăbuşi, pe jumătate leşinat. 

Dintr-o săritură, Beaurevers fu asupra lui. Cu o lovitură de 
picior îi aruncă pumnalul cât colo şi, aplecându-se asupra 
sa, îl înhaţă de guler şi de centură şi-l ridică cu aceeaşi 
uşurinţă cu care ai fi ridicat o pană. 

— Vezi că sunt mai puternic decât tine... Din toate 
punctele de vedere? îi spuse acesta. 

Şi cu o răceală înfricoşătoare: 

— Acum, ţine bine minte: dacă ţii la pielea ta, nu te mai 
apucă să mă urmăreşti sau să pui să fiu urmărit, pe mine ca 
şi pe prietenii mei, aşa cum ai făcut-o până acum... Acum 
cară-te şi să nu te mai întâlnesc în drumul meu. 

Lucru incredibil, Rospignac demonstra un calm 
surprinzător după o asemenea scenă. Se scutură, îşi şterse 
faţa cu batista, care se pătă din belşug cu sânge, îşi puse 
hainele în ordine şi, proţăpindu-se în faţa lui Beaurevers, îi 
spuse: 

— Ai greşit că nu m-ai ucis atunci când ai avut ocazia!... 
Păzeşte-te, Beaurevers, păzeşte-te bine!... Îmi vei cădea în 
mâini o dată şi-ţi jur că eu nu te voi cruța! 

— Bine, răspunse rece Beaurevers, mă consider avertizat. 
Acum, cară-te! 

— Nu încă, răspunse Rospignac cu acelaşi calm. 

Şi îndreptându-se spre Fiorinda, se înclină în faţa ei şi-i 
spuse: 

— Doamnă, scuzele pe care vi le-am refuzat în urma 
amenințării, vreau să vi le prezint acum de bunăvoie. Vă rog 
să iertaţi pe un nefericit orbit de gelozie. 

După ce pronunţă aceste cuvinte cu un ton din care nu 
lipsea măreţia, Rospignac se înclină încă o dată în faţa 
Fiorindei şi se îndreptă cu paşi nepăsători spre cercul de 
curioşi care deja se formase în jurul lor. 

Întorcându-se şi arătându-şi tăietura de pe faţă, strigă: 

— Ne vom reîntâlni, Beaurevers. 

Şi plecă, fără a mai aştepta vreun răspuns. 


Capitolul XIII La palatul Cluny. 

După ce Rospignac se îndepărtă, Beaurevers, la rândul 
său, aruncă o privire semnificativă celor câţiva curioşi care 
se încăpăţânau să-şi facă de lucru pe acolo. Aceştia 
înţeleseră pe dată că aerul locului respectiv putea să devină 
nesănătos pentru ei şi se grăbiră să dispară. 

Doar unul dintre curioşi se încăpăţânase. Era un cerşetor 
bătrân şi murdar. 

Crezând că toţi curioşii se îndepărtaseră, Beaurevers se 
apropie de Fiorinda şi-i spuse: 

— Păziţi-vă bine, micuță Fiorinda. Scuzele acestui 
Rospignac nu-mi spun nimic bun. E gata să facă ceva rău. 

— Nici eu nu m-am lăsat înşelată de ele şi sunt pregătită, 
cel puţin aşa sper. Dar voi, domnule de Beaurevers, v-aţi 
făcut încă un duşman de moarte... Şi asta din vina mea! 

— Să nu credeţi asta, Fiorinda. De câteva zile, Rospignac 
şi cu mine suntem angrenaţi într-o luptă necruțătoare. Nu 
în timpul de când mă aflu aici. L-am urmărit încă de 
dimineaţă. Trebuie să mă iau din nou după el. Dar nu vreau 
să vă părăsesc până nu voi spune ce am de spus şi anume: 
dacă vă simţiţi ameninţată, anunţaţi-mă. O chemare de-a 
voastră, ajunsă în strada Froidemantel şi voi sosi. 

— Nu voi uita, răspunse fata cu o voce sugrumată de 
emoție. 

Fără a, părea că-i observă emoția, reluă: 

— Dacă aveţi nevoie de un refugiu sigur, duceţi-vă la 
Myrta. Ştiţi unde s-o găsiţi? 

— Cred că la căsuţa din Croix des Petits-Champs. 

— Acolo. Pe curând, Fiorinda. 

— Dumnezeu să vă aibă în pază, domnule de Beaurevers! 

Şi fu pe punctul de a se îndepărta când, amintindu-şi de 
ceva, se întoarse şi-i spuse: 

— Dacă din nefericire eu voi lipsi, adresaţi-vă contelui de 
Luvru. N-aveţi decât să vă îndreptăţi cererea tot în strada 
Froidemantel şi-i va parveni... Dar asta numai în caz de 
pericol extrem. 


Şi de această dată plecă. 

De-abia atunci plecă şi cerşetorul din spatele copacului. 
De altfel nici nu merse prea departe. Pur şi simplu intră în 
biserica Saint-Gervais. Acolo se ascunse în umbra 
confesionalului şi-şi scoase barba şi peruca. De asemenea 
îşi lepădă şi mantaua soioasă care-i acoperise umerii şi, 
făcându-le pachet, le puse subraţ, după care îşi îndreptă 
ţinuta. Şi iată-l prezent pe Guillaume Pentecâte, valetul, 
locotenentul şi umbra lui Rospignac. 

leşind din biserică, Guillaume Pentecâte o luă la picior, 
spunându-şi: „Pe cizmele mele! Vânatul a devenit vânător!... 
iată-l pe Beaurevers pe urmele noastre!... Trebuie să-l 
avertizez pe domnul baron!... Dar pe toţi diavolii din infern, 
unde o fi acum domnul baron? Unde să-l caut?... Oricum, 
afacerea fiind gravă, trebuie să-l găsesc.” 

Dar totuşi flerul său nu-i fu de prea mare ajutor, deoarece 
Guillaume Pentec6te bătu în sus şi-n jos cartierul timp de 
mai multe ore fără a-l găsi. Resemnându-se, se întoarse 
acasă, aşteptând să fie el cel căutat. 

Rămasă singură, Fiorinda nu se mişcă din locul în care 
fusese părăsită de Beaurevers, privind înspre direcţia pe 
care o luase cavalerul. Emoţionată, gândi: „Este singurul 
bărbat care-mi arată o adevărată dragoste frăţească! Şi ce 
inimă prețioasă ascunde sub asprimea sa! Şi cât de nobil îşi 
răscumpără greşelile unui trecut. de care nu e responsabil, 
totuşi. El şi cu Myrta, frumoasa şi casta Myrta, sunt pentru 
mine ca şi o familie. Ce-mi trebuie mai mult?” 

Pe când îşi punea această întrebare, un impuls o făcu să se 
întoarcă spre banca de piatră pe care stătuse alături de 
Ferricre. Şi un suspin îi umflă pieptul în timp ce se certa: 
„Fiorinda, fiica mea, nu eşti deloc cuminte. Unde ţi-e 
voinţa? Parcă a fost vorba să nu te mai gândeşti la el.” 

Punând astfel capăt problemei, o luă spre strada Pet-au- 
Diable, care ducea spre strada Tisseranderie, pe care o luă, 
în direcţia străzii Saint-Martin. 


În timpul acesta, Beaurevers o luase pe urmele lui 
Rospignac. De-acum, pe el îl vom urmări. Deci, Beaurevers 
o luă după Rospignac, cu mersul său rapid care-i era 
obişnuit şi, părând foarte sigur că-l va prinde din urmă pe 
baron, care n-avea cum să fie prea avansat. Şi într-adevăr, 
la colţul străzii Pernelle îl văzu pe Bouracan care părea că 
se zgâieşte la ciori. Uriaşul păru ca nici nu-l bagă în seamă 
pe stăpânul său şi nu-i adresă nici un cuvânt. Numai că, un 
gest al mâinii sale îi indică drumul care tăia strada Pernelle 
în două. Aceasta era strada Mortellerie, spre care se 
îndreptă grabnic Beaurevers, în timp ce Bouracan îl urma 
la oarecare distanţă. 

Aproape de mijlocul străzii Pernelle, cavalerul o luă la 
dreapta, pe strada Mortellerie, după cum i se arătase; şi 
tocmai îl observă pe Strapafar care, nehotărât, stătea în 
faţa capelei Haudriettes. Nehotărârea să nu era chiar aşa 
de mare după câte părea, deoarece provensalul îl văzu pe 
Beaurevers de cum acesta ieşi din strada Pernelle. Ca şi 
Bouracan, făcu un gest care însemna: „Drept înainte”. Şi ca 
şi Bouracan, după ce-şi lăsă stăpânul să treacă, începu să-l 
urmărească de la distanţă. 

Astfel condus, Beaurevers se îndreptă spre piaţa Greve. 
Ajuns aici, traversă piaţa deoarece, sub crucea care se 
ridica în mijlocul pieţei, în faţa Senei, tocmai îi văzuse pe 
Trinquemaille şi Corpodibale. Cei doi tovarăşi îi indicară 
drumul spre strada Tannerie. 

Se îndreptă rapid spre aceasta, tocmai la timp pentru a-l 
vedea pe Rospignac care, înfăşurat în manta, mergea fără 
să pară prea grăbit. 

De-acum nu avea decât să-l urmărească pe baron, ceea ce 
şi făcu. 

După ce traversă Cite, Rospignac o luă pe strada Saint- 
Jacques, o luă la dreapta pe strada Mathurins şi în cele din 
urmă se opri în faţa unui palat, destul de frumos în care 
pătrunse, nu înainte de a se asigura că nu este urmărit. 


Palatul acesta era palatul Cluny, locuinţa obişnuită a 
cardinalului de Lorrena. 

Beaurevers trecu prin faţa palatului fără a se opri şi-şi 
urmă drumul spre strada Harpe. Avea o figură preocupată, 
în timp ce-şi spunea: „Rospignac s-a prezentat la ordinele 
Eminenţei Sale... asta-i sigur. Dar la ce treabă murdară îl 
poate folosi cardinalul?... lată ce trebuie să aflu. Pe toţi 
dracii! Mi-aş da bucuros două degete pentru a auzi ce 
discută cei doi... Din păcate, e imposibil... Şi totuşi... trebuie 
să ştiu... E vorba de viaţa micului rege... fiindcă el este 
ţinta, fără îndoială... Rospignac a intrat aici şi asta 
înseamnă că încă e în slujba ducilor de Guise, după cum 
bănuiam. E ceva, dar nu de-ajuns. Ei bine, voi continua să-l 
urmăresc pe Rospignac oriunde se va duce. Cine ştie dacă 
vreun indiciu, nesemnificativ în aparenţă, nu m-ar putea 
pune pe calea cea buna?” 

După ce luă această hotărâre, Beaurevers ridică pulpana 
mantalei în dreptul feţei şi se ascunse într-un ungher, în 
colţul străzii Sorbona, hotărât să aştepte acolo, fie ce-o fi, 
ieşirea celui pe care-l urmărea de câteva ore. 

Rospignac nu intrase pentru prima oară în acest palat al 
abației Cluny. Asta se vedea după cum se orientă în 
interiorul lui, ca unul care cunoaşte la perfecţie locurile. 
După un drum întortocheat, traversând coridoare înguste şi 
întunecate, unde nu întâlni pe nimeni, ajunse în cele din 
urmă la anticameră. 

De bună seamă că era aşteptat, deoarece fu introdus 
imediat într-un cabinet uriaş. 

Carol de Guise, cardinal de Lorrena putea să aibă în jur de 
treizeci şi cinci de ani. Era, după cum se spunea şi în târg, 
un om frumos. 

Aşezat în faţa unei mese acoperită cu fel de fel de acte, 
cardinalul lucra înfrigurat la afacerile statului. 

Văzându-l pe Rospignac făcându-i o plecăciune adâncă, 
cardinalul îşi întrerupse munca, întrebându-l cu o vioiciune 
care arăta câtă importanţă acordă întâlnirii: 


— Ei bine, Rospignac? 

— Ei bine, monseniore, în această dimineaţă l-am vizitat pe 
nobilul meu văr, locţiito-rul episcopului de Saint-Germain... 

După o scurtă pauză, adăugă: 

— Pot să sper, monseniore, că afacerea e ca şi încheiată. 

Şi efectul pe care-l aştepta, nu întârzie să se producă: 
cardinalul scoase un suspin de uşurare şi faţa i se lumină. 
De altfel, îşi arătă deschis satisfacția: 

— lată o veste fericită! Era de cea mai mare importanţă 
pentru noi de a ni-l alia pe domnul duce de Ferricre... Şi 
asta numai datorită vouă, Rospignac... Se va ţine seama de 
asta, baroane, atunci când se vor încheia socotelile. 

— Monseniore, îmi exageraţi meritele, răspunse Rospignac 
cu o falsă modestie. Succesul se datorează numai marii 
voastre generozităţi: era imposibil ca ducele să nu fie orbit 
de propunerile într-adevăr magnifice, pe care i le-aţi făcut. 

— Îmi închipui că domnul duce v-a însărcinat cu un 
răspuns pentru mine? 

— Numai atât, monseniore: domnul duce de Ferricre 
acceptă, în principiu, propunerile pe care i le-am făcut în 
numele vostru, iar acceptarea definitivă se va face după ce 
se va întâlni şi va discuta cu eminenţa voastră. Pentru asta, 
vă solicită favoarea unei audienţe particulare şi cu 
monseniorul duce Francisc. Această audienţă trebuie să fie 
secretă, drept pentru care se va prezenta în locul şi 
momentul hotărât de voi. 

— Ducele răspunde aşteptărilor mele! exclamă cardinalul, 
vizibil satisfăcut. Întrevederea aceasta mi se părea 
obligatorie. Şi trebuie să aibă loc cât mai curând posibil. 
Astăzi e marţi... să spunem sâmbăta, la ora nouă seara. 
Comunică-i toate acestea cât mai repede, Rospignac. 

— Alerg, monseniore. 

— Bine. Şi aminteşte-ţi, baroane, atunci vei fi şi tu prezent. 

O lucire de bucurie sinistră se aprinse în ochii lui 
Rospignac, dar pe care cardinalul nu o văzu, din cauză că în 
acea clipă, Rospignac îi făcea o plecăciune adâncă. 


— Asta-i tot ce aveaţi să-mi spuneţi? adăugă cardinalul. 

— Da, despre acest subiect, monseniore... Pe de altă parte, 
aş mai avea ceva de spus. O noutate pe care nu mă sfiesc s- 
o calific drept senzaţională. 

— Aha! exclamă cardinalul, răsturnându-se în fotoliu şi 
care-i noutatea? 

— Monseniore, spuse Rospignac, coborându-şi vocea, ştiu 
sub ce nume şi sub ce deghizament iese regele din Luvru 
când îşi face escapadele care v-au neliniştit atât de mult. 

— O, ştiţi? tresări cardinalul a cărei faţă se lumină. Sub ce 
nume? 

— Contele de Luvru. 

— Şi ce face la adăpostul acestui nume? 

— Pur şi simplu, se distrează. 

— Sunteţi sigur? 

— Foarte sigur, monseniore. 

Şi Rospignac ridică dispreţuitor din umeri: 

— Vă daţi seama, monseniore că, aflând acest lucru, prima 
mea grijă a fost să pun să fie urmărit... A fost o joacă! 

— Hotărât lucru, sunteţi un om valoros, Rospignac, îl 
complimentă cardinalul. Şi de când aţi aflat acest lucru? 

— De câteva zile, monseniore. 

— Şi de-abia astăzi mi-o spuneţi? Aţi întârziat cam mult, 
Rospignac... De ce? 

— O idee de-a mea, monseniore. Îmi imaginasem să vă 
destăinui ce persoană se ascunde sub numele şi titlul 
contelui de Luvru... şi totodată să vă spun că această... 
această persoană a fost... suprimată. 

— Oh! Chiar asta vreţi să-mi spuneţi? întrebă cardinalul cu 
o voce plină de speranţă. 

— Din păcate nu, monseniore. Lovitura a dat greş. 

— Tunete şi fulgere! Blestemă cardinalul, dând un pumn 
furios în masă. 

— Monseniore, protestă Rospignac, vă asigur că n-a fost 
din vina mea... Credeam că mi-am luat toate măsurile 
necesare. 


— Ei, recunoscu cardinalul, nici măcar nu te învinuiesc, 
Rospignac, sunt sigur că ai făcut tot ce-ai putut. Numai că- 
mi pare rău că n-ai reuşit, asta-i tot. 

— Şi mie, monseniore, scrâşni Rospignac. I-au venit câteva 
ajutoare, din păcate. 

— Aha! Îşi recapătă cardinalul calmul său obişnuit. Deci 
cineva îi asigură paza! 

— Nu-i vorba de gărzi, monseniore... E vorba de un om... 
un singur om... Şi individul ăsta, parcă scăpat din iad, a 
făcut ca lovitura mea să dea greş. 

— Ei bine, replică rece cardinalul, spune-mi numele 
individului şi mă însărcinez să-l trimit înapoi, în iadul din 
care a scăpat. 

— Se numeşte, sau poate este doar o poreclă, cavalerul de 
Beaurevers, exclamă Rospignac, în culmea bucuriei. 

— Beaurevers!... Numele mi-e cunoscut... Stai puţin, nu 
cumva-i vorba de un tâlhar, condamnat la moarte de 
defunctul rege şi pe care, nu se ştie de ce, regina Caterina 
l-a grațiat? 

— Despre el e vorba, monseniore. 

— Ei bine, spuse cardinalul pe un ton dispreţuitor, vă 
asigur că de acum înainte, banditul ăsta nu vă va mai sta în 
cale. 

Întinse mâna spre un ciocănel de fildeş cu care lovi un 
clopoțel. Prezentându-se în faţa sa, îi spuse uşierului de 
serviciu: 

— Anunţaţi-l pe căpitanul Malicorne2 că vreau să-i 
vorbesc. 

Dând acest ordin, îi făcu un semn lui Rospignac, care, 
învăluindu-se în manta, se ascunse într-o nişă a camerei. 

Intră căpitanul Malicorne, un adevărat colos. Asta-i era 
portretul, într-un cuvânt. 

— Căpitane, îi spuse scurt cardinalul, cunoşti un oarecare 
Beaurevers? 

— Un flăcău dur... Îl cunosc, monseniore. 


— Omul ăsta mă deranjează... În cel mult două zile trebuie 
să dispară. 

— Grea treabă... Dar se va face. 

— Du-te, Malicorne! 

Întorcându-se pe călcâie, Malicorne ieşi. 

De cum dispăru din cameră, Rospignac îşi reluă locul în 
faţa cardinalului care-i spuse: 

— Şi acum, Rospignac, Malicorne îl va îndepărta din 
drumul nostru pe Beaurevers. Fii sigur de asta. 

— Nu-i vorba numai de Beaurevers, declară cu răceală 
Rospignac. E vorba şi de contele de Luvru. Mi-a venit o 
idee, monseniore, care ne va scăpa de aceste două 
personaje pentru totdeauna. Punerea în practică a acestei 
idei nu va asigura numai dispariţia lui Beaurevers... ci va 
asigura în acelaşi timp - şi asta cred că vă interesează în 
mod deosebit - deschiderea succesiunii la tronul Franţei. 

— Explicaţi-vă, Rospignac... Şi dacă mă convingeţi, soarta 
vă e asigurată. 

Stăpân pe sine, Rospignac ocoli masa, se apropie de 
cardinalul de Lorrena la câţiva centimetri şi începu să-i 
vorbească la ureche. Pe măsură ce-i vorbea, faţa 
cardinalului se însufleţea de o veselie nespusă. 

— Pe sângele lui Cristos! exclamă acesta, iată o idee 
magnifică sau eu nu mă mai pricep la asemenea lucruri...! 

— Astfel că, monseniore, mă aprobaţi? Oricât de 
respingător ar fi mijlocul de execuţie? 

— Din tot sufletul şi, pe deasupra, ţineţi... 

Întinzând mâna, luă două pergamente pe care, după ce 
scrise câteva rânduri, i le întinse lui Rospignac: 

— Uitaţi, ăsta-i un bon de douăzeci de mii de livre, plătibile 
la casieria noastră. Puteţi să-l încasaţi şi acum. lată un alt 
bon de două sute de mii de livre. Dacă acţiunea reuşeşte, 
îmi veţi prezenta bonul pe care-l voi data şi din acea clipă, 
cele două sute de mii de livre vă aparţin. E de la sine înţeles 
că acestea nu vor schimba cu nimic angajamentele noastre 
luate anterior şi care vor fi respectate întocmai. 


Luând cele două bonuri, Rospignac se înclină cu respect: 

— Sunteţi, monseniore, de o dărnicie cu adevărat regală. 

Şi, revenind la poziţia iniţială, ceru cardinalului cu o 
îndrăzneală pe care acesta n-ar fi tolerat-o din partea 
altcuiva: 

— Trebuie să fiu împuternicit să dispun de forţele civile şi 
militare necesare. 

Fără a obiecta, cardinalul luă alte două pergamente, cu 
semnăturile şi sigiliile necesare şi le completă: „Ordin 
pentru domnul de Nantouillet, şeful poliţiei regale, de a se 
supune purtătorului prezenţei şi să-i îndeplinească orice 
ordin, dat în numele nostru.” 

Era semnat: Carol, cardinal de Lorrena. 

Al doilea ordin, se adresa „Domnului Prinţ de Roche-sur- 
Yon, guvernator al Parisului” şi era întru totul asemănător. 
Numai că, de această dată, ordinul purta altă semnătură: 
Francisc de Guise. 

Luând cele două ordine, Rospignac le citi cu atenţie, le 
împături şi beat de bucurie, ieşi din palat. 

Capitolul XIV Rospignac se face remarcat. 

Văzându-l apărând pe Rospignac, Beaurevers se linişti. 
Pânda i se păruse îndelungată şi plictisitoare. După ce-l lăsă 
pe baron să ia un oarecare avans, începu să-l urmărească 
cu grijă. 

În drumul său, Rospignac se opri mai întâi la un armurier, 
de unde cumpără o spadă şi un pumnal. Ne amintim că, în 
întâlnirea cu Beaurevers, spada-i fusese frântă. În ceea ce 
priveşte pumnalul, nici măcar nu catadicsise să-l mai ridice 
din locul în care-i fusese aruncat de Beaurevers. A doua 
oară se opri la un spiţer, unde ceru să i se spele rana pe 
care o căpătase la faţă şi care-l sâcâia mai mult decât ar fi 
avut curajul s-o mărturisească. 

Alte opriri nu mai fură şi Beaurevers constată că avusese 
dreptate atunci când a presupus că Rospignac se va 
întoarce pe strada Augustinilor. Ştiind ce va urma, se 
mulţumi să-l urmărească pe acesta numai cu privirea. 


Imediat fu ajuns din urmă de cei patru tovarăşi ai săi care, 
până atunci, îl urmăriseră cu încăpățânare. 

Ca şi în cursul dimineţii, Rospignac ciocăni, în poartă într- 
un fel aparte şi, ca şi de dimineaţă, aceasta-i. Fu deschisă 
de însuşi ducele de Ferricre. 

Şi atunci, Beaurevers, care supraveghease de la distanţă 
respectiva poartă, se apropie de aceasta, însoţit de cei 
patru credincioşi. După cum îşi dorise, strada era pustie. 
Cei cinci se opriră nu în faţa porţii prin care pătrunsese 
Rospignac, ci în faţa aceleia a palatului Ferricre. 

După cum am mai spus, zidul era foarte înalt. Dar la trei 
paşi de poartă se afla o bornă, un fel de pietroi uriaş. 
Urmându-şi planul făcut mai înainte, Beaurevers îl duse pe 
Bouracan în faţa pietroiului şi-i spuse, fără a-i da o altă 
explicaţie. 

— Suie-te pe el şi ţine-te bine. 

Fără să crâcnească, colosul ascultă. Tringuemaille îl ajută 
pe Beaurevers care dintr-un salt, se sui pe umerii lui 
Bouracan. Dar chiar şi aşa, nu reuşi să ajungă la coama 
zidului. 

Atunci Tringuemaille care, ca şi prietenii săi, urmărise cu 
atenţie manevra, şopti câteva cuvinte la urechea colosului. 
Ca urmare, Bouracan înlănţui strâns gleznele lui 
Beaurevers şi-l ridică uşor deasupra capului. 

Câteva secunde mai târziu, cavalerul se lăsă să alunece în 
grădina vicontelui de Ferricre. 

Dintr-o săritură se află în faţa celei mai apropiate porţi, 
una din cele trei care asigura trecerea dintr-o grădină în 
alta. După cum sperase, nu era încuiată. Fără nici o 
dificultate, trecu în grădina ducelui. 

Ajunse tocmai la timp pentru a-l vedea pe Rospignac 
urcând treptele unui peron în compania unui bătrân care 
părea încă voinic şi care, îmbrăcat într-un costum bogat, de 
catifea violetă avea un aer maiestuos şi senin, impunând cel 
mai profund respect. 


Acest bătrân era ducele de Ferricre, tatăl vicontelui de 
Ferricre. 

Fără nici cel mai mic zgomot, Beaurevers ajunse lângă 
peron, strecurându-se uşor ca un şarpe şi fără ca scârţiitul 
pietrişului să-l trădeze. Ziua era călduroasă; uşa de la 
parter, ceva mai ridicată faţă de nivelul solului, era larg 
deschisă. Prin această uşă, cavalerul îl văzu pe duce aşezat 
pe fotoliul său seniorial, pe care se aflau sculptate armele 
casei de Ferritre. În faţa lui, în picioare, într-o poziţie 
respectuoasă, se afla Rospignac. 

Cu o voce blândă şi gravă, ducele îi spunea: 

— Ce s-a întâmplat, Rospignac? Când v-am văzut azi 
dimineaţă, nu aveaţi acel bandaj pe faţă. Aţi avut vreun 
duel? 

— Hm, am schimbat câteva lovituri... am dat... şi am 
primit, după cum se vede... Dar nu vă nelinştiţi pentru o 
bagatelă ca asta, monseniore. 

Fără a părea că observă ironia amară ce răzbătea din 
cuvintele lui Rospignac ducele, cu aceeaşi voce blândă şi cu 
o politeţe distantă, îi spuse: 

— Vă permit să luaţi loc, domnule. Am îndepărtat slujitorii 
şi chiar fiul meu nu este acasă. Nimeni nu ne va deranja. 
Nimeni nu ne poate auzi. Vorbiţi, deci, Rospignac. Vă ascult 
cu cea mai mare atenţie. 

Şi Rospignac vorbi. Vorbi chiar multă vreme, deoarece 
rămase mult timp împreună cu ducele. 

Ce se spusese şi ce se hotărâse, o vom afla curând. Pentru 
moment, trebuie să ne mulţumim cu gândul că Beaurevers 
nu pierdu nici un cuvânt din cele discutate. 

Când văzu că discuţia urma să ia sfârşit, îşi părăsi 
ascunzătoarea. 

O dată afară, Beaurevers avu grijă să se îndepărteze cât 
mai repede. Nu ţintea, fără îndoială, să fie văzut de 
Rospignac, care urma să iasă şi el. Făcând un ocol, îşi întâlni 
tovarăşii care-l aşteptau nerăbdători. 


— Vă e foame, hai, lacomilor?... şi pun pariu că vă e şi sete, 
beţivilor!... Haide, nu faceţi mutrele astea... Fac cinste... 
Fuga la hanul Pre... De altfel şi mie mi-e tot atât de foame şi 
sete. 

— Ah! Domnule cavaler, suspină Tringqguemaille care era cel 
mai distins dintre toţi, vorbiţi puţin, dar ceea ce spuneţi 
valorează enorm... Şi dacă ar putea să ne servească 
plăcinta aia de anghile, din care am mai gustat acum câteva 
zile, îi voi binecuvânta pe sfinţii Pancraţiu, Barnabe şi pe 
toţi ceilalţi sfinţi din paradis. 

— E-n regulă, i-o reteză Beaurevers râzând, puteţi să 
comandaţi tot ce vă trăsneşte prin minte. Sunteţi mulţumiţi, 
caraghioşilor?... La drum acum. 

Şi o luară la picior în direcţia porţii Nesle. 

În acest timp, Rospignac se îndreptă spre Luvru, unde 
ajunse în scurtă vreme şi unde fu primit aproape imediat de 
Caterina. 

Potrivit obiceiului, său, începu mai întâi prin a-l studia în 
tăcere. Inspecţia, de altfel, a fost destul de scurtă şi era 
destinată în principal în ghicirea, dacă se poate spune asta, 
a noutăţilor pe care cel care se prezentă în faţa ei, i le 
aducea. 

Aşezându-se mai comod în fotoliu, îi spuse: 

— Vă ascult, Rospignac. 

Şi Rospignac îi povesti toate demersurile făcute în timpul 
zilei. De această dată nu ascunse cu nimic adevărul şi nu 
spuse nici un cuvânt care să nu fie riguros exact. Nu numai 
că-i povesti cuvânt cu cuvânt discuţia pe care o avusese cu 
cardinalul de Lorrena şi ducele de Ferricre, dar făcu chiar 
mai mult: scoase de la piept cele două pergamente pe care 
cardinalul i le dăduse şi care-i ofereau puteri depline şi le 
puse cu respect în faţa reginei. 

Aceasta le luă, le citi cu atenţie şi le puse la loc. Era 
mulţumită sau nu? Rospignac, care n-o scăpa din priviri, n- 
ar fi putut spune niciuna, nici alta. Regina stătu puţin pe 


gânduri, apoi cu un gest hotărât, apucă o pană şi un 
pergament şi scrise câteva rânduri. 

Rospignac simţi cum inima-i bate mai puternic. Văzuse că 
e vorba de un bon asupra tezaurului regal. 

Întinzându-i bonul, îi spuse surâzând: 

— Asta, Rospignac, e o mică recunoaştere a mulţumirii 
mele şi care nu diminuează cu nimic promisiunile pe care ţi 
le-am făcut... Acestea vor fi ţinute... dacă reuşeşti. Şi cred 
că vei reuşi... Treaba mi se pare concepută într-un mod 
magistral. Eşti exact omul pe care mi l-am închipuit: un om 
destoinic. 

Rospignac luă pergamentul şi se înclină adânc. 

— Ce trebuie să fac, doamnă? întrebă el. 

— Să continui să-i slujeşti şi să-i asculţi pe domnii de 
Guise. 

— Întru totul? insistă Rospignac. 

— Întru totul! îi repetă pe un ton rece Caterina. Totul e să- 
mi raportezi din vreme ceea ce urmează să se întâmple. 
Hai, Rospignac, îl concedie Caterina cu amabilitate, 
treburile îţi merg din plin. 

Capitolul XV Rospignac trece la lucru. 

În anticameră, Rospignac se grăbi să verifice bonul primit 
din partea reginei. Ceea ce văzu scris, îl făcu să-şi spună: 
„Cinci sute de mii de livre!... Ei, da, doamna Caterina ştie 
cum să procedeze şi cred că are dreptate să spună că 
treburile îmi merg din plin.” 

Băgând bonul sub surtuc, la piept, o luă grăbit din loc, 
îndreptându-se spre strada Saint-Antoine, în timp ce 
reflecta la tot ce se întâmplase. 

În curând ajunse la locuinţa şefului poliţiei, aflată pe 
strada Saint-Antoine, dar care avea intrarea principală pe 
strada Saint-Paul, chiar în faţa bisericii cu acest nume. 
Această funcţie de temut era îndeplinită în acea vreme de 
Antoine Duprat, senior de Nantouillet de Precy, ministru al 
lui Francisc |. 


Puternicul personaj citi ordinul cardinalului de Lorrena pe 
care Rospignac i-l arătă, fără să lase a i se citi pe faţă nici 
cea mai mică urmă de emoție. 

— Aştept ordinele voastre, domnule, îi spuse pe un ton 
rece, dar fără urmă de ezitare. 

La fel de rece, Rospignac, îi răspunse: 

— În schimbul acestui ordin, pe care vreau să vi-l las, 
sunteţi amabil să-mi daţi două asemănătoare, unul pentru 
domnul de Bragelonne, adjunctul vostru pentru afacerile 
criminale şi altul pentru domnul de Gabaston, şeful pazei? 

— Bine, domnule, îi răspunse scurt Nantouillet. 

După ce scrise, semnă şi pecetlui două ordine, i le întinse 
lui Rospignac, spunându-i: 

— Asta-i tot? 

— Da, în ceea ce vă priveşte, domnule. Trebuie să vă spun 
că va fi o plăcere din partea mea să comunic, acolo unde 
trebuie, promptitudinea cu care m-aţi sprijinit în asemenea 
circumstanţe. 

Cu aceeaşi răceală aspră, Nantouillet îi replică: 

— Domnule, ordinul era precis şi datoria mea era de a-i da 
curs. Totuşi, vă mulţumesc foarte mult pentru curtenia 
voastră. 

Rospignac ieşi, condus până la poartă de însuşi şeful 
poliţiei. Ajuns în stradă, se îndreptă spre Châtelet, unde 
rămase ceva mai mult timp decât în palatul şefului poliţiei, 
având de dat instrucţiuni precise adjunctului cu afaceri 
criminale, ceea ce-i răpi destul timp. 

Nu-l părăsi pe domnul de Bragelonne decât atunci când se 
asigură că fusese înţeles pe deplin. 

De la acesta, se îndreptă spre cavalerul de Gabaston, şeful 
pazei. În cele din urmă îşi termină periplul printr-o 
convorbire între patru ochi cu guvernatorul Parisului, 
prinţul de La Roche-sur-Yon. 

— Uf, îşi spuse el bucuros, îndreptându-se spre propria-i 
locuinţă, iată o zi plină!... Şi încă n-am terminat: plasa-i 
întinsă, acum mai trebuie să pice şi peştele. Asta-i sarcina 


jupânului Guillaume PentecGte. Dar până atunci mor de 
foame şi sete... Ei, asta este! Nu poţi avea nimic fără 
muncă. 

Ajungând acasă, primele-i cuvinte fură: 

— Pentecote, ia vezi dacă nu cumva mai găsim ceva de 
mâncare prin bufet: o plăcintă cu carne, ceva pasăre rece 
uitată pe acolo, vreo sticlă de vin... În sfârşit, ceva de 
mâncat... mor de foame. 

Masa fu aranjată imediat, dar în timp ce acţiona, Pentecâte 
îşi folosea şi limbă: 

— V-am aşteptat cu nerăbdare, domnule baron. V-am tot 
urmărit în cursul dimineţii fără a reuşi să vă opresc pe loc. 

— Dar ce aveai cu mine? îl întrebă Rospignac, aşezându-se 
mai bine pe scaun. 

— Voiam să vă previn că sunteţi urmărit de Beaurevers. 

— Ştii că deja am avut o întâlnire cu el? scrâşni Rospignac. 

— Da, domnule, aşa se vorbea în mulţime. Şi după cum v- 
am prezis, nu v-a mers prea bine. 

— Fii liniştit, Pentecâte, va plăti pentru asta... şi încă cu o 
dobândă mare, te asigur. Dar spuneai că Beaurevers m-a 
urmărit, de unde ştii? 

— Nu-i numai o presupunere, monseniore, e o certitudine. 
L-am auzit pe Beaurevers spunând că vă urmăreşte încă de 
dimineaţă şi că va continua tot aşa. 

Şi Guillaume Pentec6te care, după câte să părea, era dotat 
cu o memorie fenomenală, repetă stăpânului său, cuvânt cu 
cuvânt, tot ceea ce Beaurevers spusese Fiorindei când a 
părăsit-o în piaţa Saint-Gervais. 

— Şi domnul baron nu se simte neliniştit aflând că 
Beaurevers l-a urmărit? 

— Nu, Pentecâte, nu, acum mi-e indiferent. Nu înţelegi 
încă, nu?... Fii liniştit, îţi voi explica... cu atât mai mult cu 
cât am nevoie de tine. Pentru început, te vei duce la palatul 
Cluny... Îl cunoşti pe căpitanul Malicorne, presupun? 

— Ei, cum să nu! 


— Ei bine, te vei duce la palatul Cluny de unde-l vei urmări 
pe Malicorne... şi-mi vei spune ce s-a întâmplat... Dacă se va 
întâmpla ceva... Hai, şterge-o... Stai, ia pistolii ăştia... 

Capitolul XVI Începe dragostea. 

Beaurevers, urmat de cei patru: Trinqguemaille, Bouracan, 
Corpodibale şi Strapafar, intrară în hanul Pre şi se 
îndreptară spre colţişorul lor. Dar, spre marea lor uimire, 
acesta era deja ocupat de Ferricre şi, văzându-i figura 
posacă, încercă să se îndepărteze cât mai nebăgat în 
seamă. Dar nu fu chip, ridicându-şi privirile, Ferricre îl 
observă şi, bucuros, îi strigă: 

— Domnul de Beaurevers! Ce plăcere, cerul vă trimite! 
Cavalere, fă-mi serviciul de a lua loc la masa mea şi ţine-mi 
companie. Sunt într-o pasă proastă şi simt că dacă rămân 
singur, va fi mai rău! 

Prima intenţie a lui Beaurevers a fost aceea de a-l refuza. 
Dar, imediat îşi spuse: „Ei da! Parcă diavolul mi l-a scos în 
cale.” 

Aşa încât îi răspunse: 

— Da, dar vedeţi, nu sunt singur... 

— Ce-are a face, spuse repede Ferricre. 

Şi cu acea politeţe de mare senior care-l făcea simpatizat 
de cei ce-l cunoşteau mai bine: 

— Deja am avut plăcerea de a-i cunoaşte pe aceşti domni 
şi nu într-o împrejurare prea obişnuită, astfel încât le 
datorez viaţa, la fel ca şi vouă. O asemenea cunoştinţă, în 
circumstanţele date, trebuie continuată la masă cu paharul 
în mână. 

Imediat fură alăturate două mese în jurul cărora, luară loc 
cu toţii şi festinul începu. 

Prima grijă a lui Beaurevers a fost să-i aducă la cunoştinţă 
lui Ferricre că, în cursul zilei, se prezentase de două ori la 
palatul acestuia fără să fi avut posibilitatea să-l vadă. Roşind 
puţin, Ferricre se scuză că în timpul dimineţii şi al prânzului 
câteva afaceri urgenţe l-au ţinut departe de casă, răspuns 
la care, Beaurevers nu mai insistă. Îi fusese de-ajuns faptul 


că-i adusese tânărului la cunoştinţă că se învârtise în jurul 
palatului său, aşa încât era convins că-i spulberase orice 
bănuială, dacă acesta ar fi avut-o, cu privire la prezenţa sa 
în acele locuri. 

Dar bucuria bruscă a tânărului Ferricre la vederea 
cavalerului de Beaurevers se stinse curând, ca un foc de 
paie. Cu toate eforturile pe care le făcea pentru 
întreţinerea conversaţiei, era clar că altceva îl preocupa, 
aşa încât, Beaurevers care-l urmărea cu atenţie, sfârşi prin 
a-i spune: 

— Ei, viconte! Ce se întâmpla cu dumneata? Nu cumva eşti 
bolnav? 

— Nu, tresări acesta. De ce mă întrebaţi? 

— Păi, aveţi o figură aşa de tristă... Şi ce-mi pare mai 
neliniştitor, nici măcar nu v-aţi atins de mâncare... ca să nu 
mai vorbim de băutură. Dar cred că nu sunteţi bolnav. 
Fiindcă într-adevăr, nu sunteţi bolnav, nu-i aşa? Înseamnă 
că sunteţi îndrăgostit... Hai, nu roşiţi. Pe toţi dracii! E 
normal, la vârsta voastră şi ştiu ce spun. Şi eu, la rândul 
meu, iubesc... şi sunt despărţit de câtva timp de cea care-i 
stăpâna inimii mele pentru totdeauna... şi totuşi, nu scot 
suspinele astea care-ar face să plângă până şi pietrele, nici 
nu refuz mâncarea sau băutura. 

În nefericirea în care se afla, Ferritre simţea nevoia să se 
destăinuie şi Beaurevers în mod intenţionat îl incitase la aşa 
ceva. Bietul viconte, naiv în asemenea probleme, înhaţă 
nada imediat şi, cu un suspin, începu să mărturisească: 

— Asta din cauză că sunteţi iubit, spuse el. În timp ceeu...! 

— Ei, hai, spuneţi-mi totul. Sunt în stare să vă dau sfaturi 
bune. Şi mai întâi de toate, ce vă face să credeţi că nu 
sunteţi iubit? l-aţi mărturisit iubirea voastră? 

— Nu, nu în mod deschis...! 

— Şi atunci, cum de sunteţi sigur că nu sunteţi iubit...? 

— Ei bine... la prima aluzie pe care am făcut-o... am fost 
oprit de cuvântul căsătorie. 


Bietul Ferricre era în mare încurcătură. Cu atât mai 
încurcat cu cât îşi dădea seama de efectul produs de 
mărturisirea sa. Şi într-adevăr, privirea limpede a lui 
Beaurevers deveni mai fixă, surâsu-i binevoitor dispărându- 
i de pe buze. Îi răspunse pe un ton îngheţat: 

— Vi s-a vorbit de căsătorie!... Asta înseamnă că e vorba 
de o femeie cinstită. S-ar părea, pe toţi dracii, că asta vă 
nemulţumeşte. Aşa, deci! Nici nu vă gândeaţi să vă 
căsătoriţi?... Încep să ghicesc despre ce-i vorba: domnul 
viconte de Ferricre a catadicsit să-şi arunce privirea spre 
una din fetele din mica burghezie sau, mai ştii, din popor şi 
a fost dezamăgit să o descopere cinstită, aşa cum nu prea 
se întâmpla cu doamnele de la curte... Credeam că-mi 
vorbiţi de dragoste... dar văd că nu iubiţi... nu-i vorba decât 
de amor, o plăcere uşoară a unui nobil... Scuzaţi-mă 
domnule, dar acest limbaj nu-l cunosc. 

Sub vocea-i aspră şi rece, Ferricre îşi plecă fruntea, 
ruşinat. Dar nu se supără. 

— Cavalere, spuse acesta cu o voce îngroşată, nu ştiu 
dacă-i vorba de dragoste sau de un simplu capriciu, aşa 
cum credeţi voi... Dar ştiu că de acum înainte pentru mine 
nu există o altă femeie decât aceea de care v-am vorbit. Ştiu 
că până la ultima mea suflare, chiar dacă aş trăi cât 
Matusalem, numai pe ea o voi iubi. Şi dacă nenorocirea ar 
face să nu fiu iubit (şi aici vocea i se stinse aproape), ei 
bine! Cum sunt prea bun catolic pentru a-mi risca viaţa de 
după moarte, nu mă voi sinucide. Dar cum v-am spus, viaţa- 
mi va deveni insuportabilă şi atunci voi provoca pe primul 
om întâlnit pentru a fi ucis de el! 

— Domnule, vă plâng în mod sincer. Dar, dacă doriţi să 
înţeleg totul, dacă doriţi să vă ajut, povestiţi-mi toată istoria. 

Şi Ferricre, care nu aştepta decât ocazia de a se mărturisi, 
îşi începu povestirea cu privire la recenta întâlnire pe care 
o avusese cu Fiorinda, cu atât mai mult cu cât aflase că 
Beaurevers o cunoştea de multă vreme pe tânăra fată. 


— Aţi spus astea Fiorindei şi ea, ca o tânără cinstită ce 
este, v-a dat de înţeles că nu concepe dragoste în afara 
căsniciei. Asta înseamnă, viconte, după câte o ştiu eu pe 
Fiorinda, că nu-i sunteţi indiferent. 

— Credeţi că mă iubeşte? 

— Nu spun că vă iubeşte, îl corectă Beaurevers, dar ceea 
ce mi-aţi spus dovedeşte că nu-i sunteţi indiferent. E totuşi 
ceva, nu vi se pare? 

— E enorm, cavalere! Îmi redaţi speranţa! 

— Şi dacă-mi cereţi părerea despre Fiorinda, iat-o: cel pe 
care Fiorinda-l va lua drept soţ, nu numai că va fi un fericit, 
dar va trebui să se considere foarte onorat... chiar dacă ar 
fi regele în persoană. Nu cunosc un spirit mai nobil decât al 
acestui copil. Fiţi sigur că, oricât de ridicat ar fi rangul 
acelui care-o va lua în căsătorie, îi va face faţă cu cea mai 
mare demnitate. Mai ales că va şti să respecte numele 
soţului ei, într-o epocă în care atâtea nobile doamne calcă în 
picioare noblețea soţilor lor. 

— Da, dar niciodată tatăl meu nu va consimţi la această 
căsătorie, suspină Ferricre. 

— Ei aş! Dacă vă iubeşte, aşa cum cred, se va lăsa 
înduioşat. 

— Să vă audă Dumnezeu! suspină din nou vicontele. 

— Şi, de altfel, când veţi ajunge la ananghie, eu şi domnul 
de Luvru vă vom veni în ajutor. Fiţi sigur că tatăl vostru ne 
va ceda. Nu-l cunoaşteţi pe conte, domnule de Ferricre. E 
atât de convingător încât nici Dumnezeu, nici diavolul nu-i 
pot rezista. 

— Chiar credeţi asta? întrebă plin de speranţă vicontele. 
Chiar credeţi că domnul conte va consimţi să se amestece în 
afacerea asta? 

— Sunt sigur. 

— Şi credeţi că el care... În sfârşit, care e de obârşie 
înaltă... nu ar... Ei bine, căsătoria asta nu i-ar părea 
ridicolă? 

— Ridicolă! De ce ridicolă?... În ce ar consta ridicolul...? 


— Ei bine, insistă Ferricre, dezvăluindu-şi astfel gândurile, 
credeţi că ar consimţi ca Fiorinda, o fostă ghicitoare a 
destinelor umane, devenită vicontesă de Ferricre, ar fi 
primită în casa lui? 

— De ce nu? făcu mirat Beaurevers. Sunteţi mai mult 
decât ciudat, viconte. Pe mine, care sunt un fost tâlhar, mă 
primeşte cu multă cinste. 

— O, cavalere! protestă vicontele, cum puteţi spune 
asemenea enormităţi? 

— Cum adică, enormităţi?... Sunt într-adevăr un fost 
tâlhar, astea-s faptele şi contele le cunoaşte. 

— Cavalere, îl întrerupse Ferricre cu gravitate, văd că 
vreţi să mă puneţi la încercare... nu vă face cinste faptul că- 
mi puneţi la îndoială prietenia. Dacă oricare altul mi-ar fi 
spus despre voi ceea ce mi-aţi spus acum, i-aş fi băgat 
vorbele înapoi pe gât cu pumnalul. Ce v-a apucat? Cei ce vă 
cunosc ştiu că nu există un alt gentilom mai desăvârşit ca 
voi. Eu mă consider extrem de onorat să mă numesc 
prietenul vostru. Dacă şi voi aţi dori acest lucru... 

— Deci, asta vă este convingerea? 

— Absolută. Dar, dacă vă îndoiţi, mai avem un mijloc, 
destul de simplu, de a descurca lucrurile: anume, de a-l 
întreba chiar pe contele de Luvru ce crede. 

— Bine, asta vom şi face când îl vom întâlni. 

Capitolul XVII Încăierarea. 

Înspre ora şapte seara, cei doi prieteni hotărâră să 
părăsească hanul. 

Pentru a ieşi din sala hanului, trebuiau să treacă prin faţa 
unei mese aşezate în dreptul unei ferestre larg deschise. 
Această masă era ocupată de patru clienţi, sosiți de puţină 
vreme, fără ca ei să fi băgat de seamă. Era Malicorne 
întovărăşit de trei soldăţoi de teapa sa. 

Totuşi Malicorne, care nu uita că primise din partea 
cardinalului de Lorrena ordinul de a-l debarasa de 
Beaurevers îşi dădea seama că nu-l poate înfrunta numai cu 
aşa de puţini oameni, astfel încât venise însoţit de încă 


cincisprezece spadasini care-i aşteptau ordinele afară din 
han. Asigurat din partea asta, Malicorne abia aştepta să-şi 
arunce provocarea. 

Ocazia se prezentă în momentul în care cei doi tineri 
treceau prin faţa mesei ocupate de căpitan şi cele trei 
brute. Şi cum în timpul aşteptării lor nu cruţaseră vinul, cei 
patru erau în cea mai bună formă pentru a nu lăsa să le 
scape ocazia. 

Politicos, Beaurevers îl lăsă pe Ferricre să iasă primul. 
Vicontele trecu de masa respectivă fără nici o dificultate. 
Dar când veni rândul cavalerului să treacă prin spaţiul 
îngust care separa mesele, Malicorne îşi aruncă 
provocarea, îndelung rumegată. 


Adresându-se prietenilor săi, ca şi când ar fi continuat o 
discuţie deja începută, le spuse cu voce tare, care putea fi 
auzită în toate colţurile sălii: 

— Ei aş, ce-i tot daţi zor că hanul ăsta e frecventat numai 
de lumea bună din Paris şi împrejurimi!... Văd pe-aici şi foşti 
clienţi ai spânzurătorii, pe care un om cinstit i-ar goni pe 
loc. la uitaţi-vă la obraznicul ăsta cu mustață şi aere 
impertinente!... Să mă bată Dumnezeu! Dar am impresia că 
individul vrea să ne calce pe picioare. Ah! Da, îl cunosc, nu-i 
decât un tâlhar mărunt! Hei! Caraghiosule, hai să te învăţ 
cum să te porţi cu nişte adevăraţi soldaţi...! 

Ferricre se întoarse, ca muşcat de şarpe. Cei patru oameni 
ai lui Beaurevers înaintară rapid, aruncând priviri 
înfiorătoare. 

În ce-l priveşte pe Beaurevers, acesta era livid. Nu din 
cauza ieşirii obraznice a căpitanului, cât din cauza efortului 
pe care-l făcea pentru a se stăpâni. Cu o privire îl opri pe 
viconte să intervină şi cu un gest îşi stăpâni oamenii, apoi, 
cu o voce liniştită şi cu un surâs îngheţat pe buze, spuse 
batjocoritor: 

— Ceea ce e sigur, e faptul că cinstitul soldat care este 
Malicorne, nu e un tâlhar mărunt. Pe toţi dracii, nu! 
Căpitanul unei companii de zurbagii, cinstiţi bandiți de 
drumul mare, e într-adevăr un tâlhar de mare suprafaţă. Şi 
cum 0 asemenea companie nu-i face cinste, îl sfătuiesc 
prieteneşte să dispară cât mai repede. 

Ridicându-se şi postându-se în faţa lui Beaurevers, rânji: 

— Tu-mi spui mititelule, să dispar? 

— Da, măreţule bandit. Şi cum uşa-i destul de departe, o 
să o iei din loc prin fereastră. 

Malicorne fu zguduit de un hohot de râs homeric. 
Adresându-se prietenilor săi, le spuse printre hohotele de 
râs: 

— Ia te uită, micuțul mă ameninţă că mă aruncă pe 
fereastră. Să nu mori de râs? 


— Ia te uită! făcu Beaurevers pe un ton de gheaţă. Eşti 
mai deştept decât m-aş fi aşteptat. Ai şi înţeles. Ţi-a trebuit 
ceva timp, dar ai priceput, în cele din urmă. 

— Ce vă spuneam! Pufni Malicorne. Sunt curios cum vei 
proceda, micuţule! 

— Uite-aşa, ticălosule. 

Şi-n timp ce pronunţa cuvintele, mâinile sale îl apucară, 
una de guler şi cealaltă de centură şi-l ridicară ca pe un 
nimic. Fără a mai apuca să facă vreun gest, Malicorne se 
trezi aruncat pe fereastră. Din fericire pentru el, se aflau la 
parter. 

Acest tur de forţă, în loc să-l calmeze pe cavaler, nu făcu 
decât să-i sporească mânia. Livid, zbârlit, cu ochii aruncând 
fulgere, izbucnind cu o voce neomenească, adresându-se 
celorlalţi trei: 

— Cine vrea să-i urmeze? 

Aceştia-i răspunseră printr-un torent de înjurături, 
ridicându-se în picioare în aceeaşi clipă. 

— Nimeni să nu mişte! ordonă Beaurevers, văzând că 
vicontele de Ferricre şi cei patru oameni ai săi sunt gata de 
atac. 

Şi singur, înfruntă atacul celor trei. De altfel, înfruntarea a 
fost destul de scurtă. Din doi pumni bine plasați, doi 
soldăţoi se încovrigară pe podea. Al treilea atins cu forţă în 
piept, ateriza curând lângă prietenii lui. 

Toată acţiunea nu a durat mai mult de zece secunde. 

Respirând adânc, Beaurevers exclamă: 

— Ei da!... Asta parcă te face să vrei să trăieşti...! 

Accesul de furie îi trecuse. Tăcut, Beaurevers îşi privea 
victimele întinse pe podea fără nici o urmă de bucurie... 
Aşteptă câteva clipe, până când cei trei se ridicară cu 
greutate. Privindu-i fix, nu le adresă nici un cuvânt, dar 
atitudinea sa le dădea de înţeles că le stă la dispoziţie în 
cazul în care ar dori revanşa, lucru pe care cei trei soldăţoi 
se feriră să-l ceară. 


Văzând acestea, Beaurevers se întoarse spre însoțitorii săi 
şi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, le spuse cu tonul lui 
autoritar: 

— Acum putem pleca. 

Ajunşi în strada Chemin-aux-Clercs, o luară la stânga, 
îndreptându-se spre poarta Nesle. Beaurevers şi Ferricre 
mergeau în frunte. Cei patru, potrivit obiceiului, îi urmau la 
câţiva paşi distanţă. 

Făcură astfel cam douăzeci de paşi, fără să se grăbească. 
Răspunzând unei întrebări a lui Ferricre, Beaurevers 
spunea cu vocea sa liniştită, referindu-se la Malicorne şi la 
prietenii acestuia: 

— Ei nu! Erau beţi... Nu văd altă explicaţie. Pariez că 
odată dezmeticit din beţie. Malicorne îşi va regreta 
cuvintele. Şi asta numai dacă-şi va aminti de întâmplare. 

De-abia îşi termină spusele, când în spatele lor se auzi 
zgomotul alergării mai multor oameni şi strigăte sălbatice: 

— Pe ei! Pe ei! Ucide-i! Ucide-i! 

Se întoarseră dintr-o mişcare. 

Cei cincisprezece soldaţi ai lui Malicorne, cu spadele în 
mână, îi urmăreau în fuga mare. În fruntea lor, aţâţându-i 
cu acele strigăte, se afla Malicorne, urmat de cei trei amici. 

Beaurevers îi recunoscu imediat. Rece, cu un surâs 
înfricoşător, spuse: 

— Hotărât lucru, îmi convine de minune că soldăţoiul ăsta 
o caută cu lumânarea. Ce facem, îi aşteptăm? Mai spuse el 
cu un surâs zeflemitor. 

— Nu, pe toţi dracii! strigă Ferricre care ardea de 
nerăbdare, să-i atacăm...! 

Şi atacară. 

Primii doi pe care-i întâlniră erau doi dintre prietenii lui 
Malicorne. Două încrucişări rapide de spade şi cei doi 
soldăţoi căzură morţi. Îi aveau acum în faţă pe Malicorne şi 
al treilea prieten al său. Ceva ca un vârtej trecu prin faţa 
acestora; soldăţoiul căzu cu coapsa străpunsă, în timp ce 


Malicorne leşină în urma unei lovituri puternice în cap, dată 
de Beaurevers cu garda spadei. 

Din câteva salturi, cei doi se repeziră spre întâlnirea cu cei 
cincisprezece, acum lipsiţi de şeful lor. Îmbătat de plăcerea 
luptei, cu buzele-i fremătând şi nările dilatate, în timp ce 
ochii-i aruncau fulgere, Beaurevers lansă strigătul său de 
luptă: 

— Beaurevers! Regele loviturii frumoase! 

Şi Ferricre, excitat şi el, cu pletele în vânt, cuprins şi el de 
beţia luptei, striga cu toată forţa: 

— Beaurevers! 

Mai departe, în spatele celor cincisprezece, patru voci le 
răspunse: 

— Beaurevers! Beaurevers...! 

Cei patru, precauţi, lăsară soldaţii să-i depăşească, după 
care se luară pe urmele lor prinzându-i acum la mijloc. 

Ciocnirea care s-a produs a fost înfricoşătoare. Prinşi între 
două grupuri, bieţii soldaţi se văzură pierduţi. Deja mai 
rămaseră teferi doar patru dintre ei, ceilalţi, leşinaţi, erau 
răspândiţi peste tot. 

Oprindu-şi cu un gest prietenii, Beaurevers le spuse celor 
rămaşi în picioare: 

— Hai, căraţi-vă... de data asta vă iertăm. Altădată gândiţi- 
vă de două ori înainte de a-l ataca pe Beaurevers. 

Nu mai aşteptară alt îndemn şi peste o clipă locul era 
curăţat. 

Privind corpurile întinse pe câmpul de luptă, Beaurevers 
rosti cu tristeţe: 

— Bieţi nefericiţi! 

— Faceţi bine că-i plângeţi, spuse Ferricre care-l auzise. Şi 
totuşi nu-i vina lor dacă acum sunteţi teafăr şi nevătămat. 
Aţi fi preferat să vă aflaţi în locul lor? 

Şi luându-se de braţ, îşi reluară drumul. Calmul şi liniştea 
pe care o degajau, n-ar fi făcut pe nimeni să creadă ciudata 
aventură prin care trecuseră, fiind numai la un pas de 
moarte. 


Cum se îndepărtară, Guillaume Pentecâte apăru ca prin 
minune pe câmpul de luptă. De unde ieşise? Numai el ar fi 
putut răspunde. Prudent, îi urmări de departe. 

Capitolul XVIII Strigătul de ajutor. 

În timpul celor două zile care urmară, Beaurevers îl vizită 
pe Ferricre de mai multe ori la palatul acestuia. Prefera să 
se ducă acolo seara şi totdeauna era primit cu bucurie de 
viconte, încântat că găsise pe cineva cu care putea să 
discute despre dragostea să. 

Beaurevers părea că manifestă o înclinaţie deosebită 
pentru grădina palatului. Pretextând căldura înăbuşitoare, 
îl târi de multe ori după sine pe bietul viconte, iar dacă 
acesta nu se lăsa convins, se ducea singur. În timpul acestor 
două zile, fără a lăsa impresia, culese multe date despre 
palatul ducelui. De asemenea, îi cunoscu şi pe servitori, de 
care se făcu repede iubit prin banii pe care îi împărțea cu 
dărnicie, astfel încât aceştia se obişnuiseră curând să-l vadă 
cutreierând cele două palate ca la el acasă şi n-ar fi fost 
unul care să nu-i execute ordinele. 

În timpul acestor două zile contele de Luvru nu-şi făcu 
apariţia. Dar, cum Beaurevers se ducea în fiecare dimineaţă 
la Luvru şi cum, de fiecare dată avea câte o discuţie 
particulară cu regele, e de presupus că această absenţă a 
contelui era pusă de acord între ei. 

În cea de-a treia zi, o zi de vineri, contele îşi făcu apariţia. 
Bineînţeles că Ferricre fusese avertizat de acest fapt 
deoarece, în acea zi, se îndreptă spre strada Froidemantel, 
la palatul lui Nostradamus, cu intenţia precisă de a-l întâlni 
pe conte. 

În timpul ultimelor zile, vicontele nu încercase s-o mai 
întâlnească pe Fiorinda. Şi totuşi, gândurile-i fugeau numai 
la ea şi numai despre ea îi vorbea lui Beaurevers. 
Credincios tacticii pe care o adoptase, cavalerul se 
mulțumea doar să-l asculte păzindu-se ca de foc să 
pronunţe cuvântul căsătorie. De altfel, nici Ferricre nu 
pomenea de acest lucru. Numai că, fără să-şi dea seama, 


această căsătorie pe care la început o socotise imposibilă, 
acum îi părea foarte normală. 

Un singur lucru îl mai reţinea acum şi anume profundul 
respect pe care-l purta tatălui său. Respect care se 
asemăna în multe privinţe cu teama. Dar deja pasiunea-i 
era destul de puternică pentru a-l împinge să înfrunte 
discuţia pe care o presimţea furtunoasă. Nici măcar nu-şi 
dădea seama că momentul se apropia cu mare grabă când, 
pasiunea predominându-l, ar fi spulberat ca pe nimic orice 
teamă, respect sau prejudecată. Poate că, împins de 
dragoste, s-ar fi împotrivit chiar şi tatălui său. 

Dar, pentru moment, după cum am spus, teamă faţă de 
tatăl său era destul de mare. Şi asta-l făcea să caute 
instinctiv un sprijin moral pe lângă contele de Luvru, 
deoarece sprijinul lui Beaurevers, pe care era convins că-l 
are, nu-i era de ajuns. 

E sigur că Beaurevers îl pusese pe rege la curent cu 
problema vicontelui şi că, deja căpătase sprijinul Maiestăţii 
Sale, care fusese fermecat de gingăşia tinerei prezicătoare. 

lată de ce contele de Luvru nu-şi manifestă în nici un fel 
surpriza, aprobându-l pe viconte fără codeală, ba mai mult, 
chiar adăugă cu sinceritate: 

— Pe toţi dracii. Ar fi una din cele mai adorabile vicontese! 
Fiţi sigur că eu cunosc nu numai o mare doamnă care s-ar 
simţi mult micşorată dacă ar sta alături de această 
vicontesă! 

Şi, cu un hohot de râs tineresc, adăugă: 

— Nu regret decât un singur lucru: de a nu putea face şi 
eu la fel ca voi... La naiba, viconte, da, dacă ar fi fost numai 
după mine, ai fi avut un rival de temut şi cred că aş fi făcut 
din acest copil o contesă de mare preţ. 

Aceste, cuvinte-l ridicară în slăvi pe Ferricre. Dar, cum din 
fire era puţin gelos, întrebă pe un ton în care se simţea 
gelozia: 

— Şi ce vă împiedică, domnule conte? 


— Ha! Ha! izbucni contele, din ce în ce mai vesel, nu vă 
ambalaţi, viconte!... Întrebaţi-l pe cavaler, care vă va spune 
că nu aveţi a vă teme de nimic din partea mea. 

— Contele este căsătorit, spuse liniştit Beaurevers, astfel 
interpelat. 

— Da, din păcate, râse contele. Viconte, sunt legat pe vecie 
de lanţurile căsniciei. Şi ce-i mai rău, e faptul că sunt 
îndrăgostit, nebuneşte de cea care-mi poartă numele. 
Urmând şi eu exemplul cavalerului, aici de faţă, credinţa 
faţă de femeia pe care o iubesc e un lucru sfânt la mine. 
Înseamnă că nu vă pot fi rival. 

Şi toţi trei izbucniră într-un hohot vesel. Şi Ferricre, de- 
acum liniştit, declară cu o convingere profundă: 

— Atunci, suntem trei care împărtăşim acest lucru în acest 
veac al nostru. Simt că-i voi fi credincios până la moarte. 

— Ei asta-i! spuse contele, nu fără un grăunte de maliţie, 
totul ar fi bine şi frumos dar, după câte mi se pare aţi uitat 
să consultaţi pe principala interesată... Cine v-a spus că va 
accepta să devină vicontesă? 

Ferricre păli şi-l privi pe Beaurevers cu un aer implorator. 

— Ei! Îl linişti cavalerul, nu cred că va fi prea greu de 
convins. Oricum, sunt de părerea contelui; e vorba de o 
problemă pe care o veţi lămuri cât mai curând posibil. Şi 
dacă sunteţi într-adevăr convins... 

— Plec chiar acum, i-o tăie Ferricre repezindu-se şi 
apucându-şi mantaua şi pălăria, de-abia având timpul să-şi 
ia rămas bun de la cei doi. 

Dar, alergând spre uşă, Beaurevers îl opri: 

— Ştiţi unde-o puteţi găsi acum? 

— Cred că pe străzi, ca data trecută... O voi căuta. 

Cumpănind câteva momente, ca pentru a îndepărta orice 
scrupul, Beaurevers îi spuse, ridicând din umeri: 

— Duceţi-vă mai întâi în strada Marais din cartierul Saint- 
Germain. Locuinţa Fiorindei se află în penultima casă, pe 
partea stângă. Nu vă pot da indicaţii mai precise, deoarece 
nici eu n-am fost acolo. Totuşi, ştiu că acolo locuieşte. 


— E mai mult decât îmi era necesar! Mulţumesc, cavalere. 

Şi Ferricre ieşi în fugă, de parcă ar fi fost ameninţat de toţi 
diavolii infernului. 

După ce ieşi, Francisc spuse, surâzând: 

— Nici măcar nu ştie ce plăcută surpriză îi rezervă 
căsnicia. 

— Oh! exclamă Beaurevers, dar nici măcar nu s-a celebrat 
căsătoria asta. Şi ceva mă face să cred că nu se va face... 
dacă regele nu va interveni. 

— Ei bine, îl asigură Francisc, regele va interveni. Şi când 
îşi va manifesta voinţa, toată lumea va trebui să asculte. 

— Chiar şi domnii de Guise? întrebă Beaurevers, privindu-l 
drept în ochi. 

Un val de sânge îi invadă faţa lui Francisc. 

— Domnii de Guise, ca oricare alţii, vor trebui să se 
supună... 

Şi uitându-şi pe moment rolul care-l juca, luă o altă mască, 
aceea a regelui care era: 

— Ah! Măcar de-aş fi sigur că voi trăi... Atunci se va vedea 
cât timp îi voi tolera în regatul meu pe domnii de Guise, 
care vor să fie stăpâni în locul meu!... Jur pe Dumnezeu că, 
în acest caz, oricare ar îndrăzni să-şi ridice capul în faţa 
mea, voi face să cadă acel cap pe eşafod. 

În acel moment, Beaurevers fu anunţat că o femeie în 
vârstă, spunând că este trimisă de Fiorinda, cere să fie 
primită. 

Auzind numele fetei, Beaurevers întrebă din priviri pe 
Francisc care, devenind deodată atent, îi făcu semn să 
primească mesageră. În timp ce servitorul ieşea pentru a o 
introduce, Beaurevers explică regelui: 

— Dacă Fiorinda trimite o mesageră aici, înseamnă că e în 
primejdie. 

Femeia care fu introdusă, avea în jur de şaizeci de ani. 
Făcu o reverență şi fără a se arăta intimidată, spuse cu o 
voce armonioasă, pe un ton misterios: 


— Poate că voi sunteţi, domnilor, seniorul conte de Luvru şi 
seniorul cavaler de Beaurevers? 

— Da, domnul e contele de Luvru şi eu sunt, într-adevăr, 
cavalerul de Beaurevers. 

— În acest caz, cu dumneavoastră trebuie să vorbesc, 
spuse bătrâna, cu o mulţumire vizibilă. 

Şi cu acelaşi ton misterios, acum mai degrabă neliniştit, 
continuă: 

— Am venit să vă spun, domnilor, Dumnezeu să vă aibă în 
pază, că dacă doriţi ca frumoasa Fiorinda să nu fie ucisă, 
trebuie să-i veniţi în ajutor numaidecât. 

— Şi cine o ameninţă? întrebă Beaurevers alarmat. Ce i s-a 
întâmplat? 

— Nu ştiu ce să vă răspund, mai ales că ea nu mi-a spus 
nimic în privinţa asta. E o fetiţă destul de discretă şi puţin 
vorbăreaţă în ceea ce priveşte persoana să. Dar să vă repet, 
cuvânt cu cuvânt, ceea ce mi-a spus; slavă Domnului, 
memoria încă nu m-a lăsat. 

Pe Beaurevers, care nu prea era răbdător din fire, 
vorbăria bătrânei începuse să-l calce pe nervi, aşa încât o 
întrerupse aspru: 

— Vorbiţi, doamnă şi pentru numele lui Dumnezeu, 
încercaţi să fiţi cât mai lămuritoare. 

Fără a se intimida, bătrâna continuă netulburată: 

— Trebuie să vă mărturisesc, tineri gentilomi, că locuiesc 
la acelaşi etaj cu Fiorinda. Da, suntem vecine. Trebuie să vă 
mai mărturisesc, cu mâna pe inimă, că acest copil mă ajută 
adeseori, atât cât poate. Fiindcă ştie că sunt bătrână şi 
neputincioasă şi că lucrul pe care-l pot face, devine din ce în 
ce mai rar. Fără ea, de multe ori m-aş fi culcat flămândă. Ei 
bine, v-am spus toate astea pentru a vă arăta că m-aş 
arunca şi-n foc pentru ea. 

— Bine, doamnă, continuaţi, dar mai pe scurt! bombăni 
Beaurevers. 

— Pe scurt, tinere senior, trebuie să vă spun că Fiorinda a 
intrat la mine în casă în dimineaţa asta. Era palidă, tristă... 


De la primă privire am văzut că i s-a întâmplat ceva rău. 
„Mamă Angelica, mi-a spus ea, dacă nu mă ajuţi, sunt 
pierdută. Ie rog, fă-mi un serviciu! 

— Sigur că da, copilule, i-am răspuns eu! Vorbeşte! Despre 
ce-i vorba? 

— Ei bine, mi-a spus ea, trebuie să te duci în strada 
Froidemantel, în spatele Luvrului. Vei întreba de palatul 
Nostradamus. Toată lumea îl cunoaşte şi prima persoană pe 
care-o vei întâlni ţi-l va arăta. Ajunsă acolo, vei cere să 
vorbeşti cu seniorul cavaler de Beaurevers şi cu seniorul 
conte de Luvru, spunându-le că vii din partea mea. Le vei 
spune că sunt ameninţată de o mare primejdie şi că, dacă 
nu vor sosi aici înainte de ora cinci pentru a-mi veni în 
ajutor, voi fi dezonorată, moartă chiar, deoarece nu voi 
supravieţui dezonoarei. Le vei spune, asta pentru ca să 
înţeleagă şi să vă creadă, le veţi spune că este vorba de o 
uneltire a baronului de...” 

Pe toţi sfinţii! Nu-mi mai amintesc numele!... Ei, hai, care o 
fi!... Staţi... parcă începe cu Ros... Ros... 

— Rospignac! strigă Beaurevers. Nici nu mă îndoiam! 

— Rospignac! Asta e! strigă bătrâna bucuroasă. 

Şi încercă să-şi reia explicaţiile. Dar deja Beaurevers era 
dumirit. Privind pendulă, exclamă: 

— E aproape trei, avem destul timp. 

Şi, tăind elanul femeii: 

— Spuneţi-mi, doamnă, Fiorinda la ce oră v-a vizitat? 

— Păi, nu de prea mult timp. Doar cât am făcut din strada 
Marais până aici, cavalere. Şi nici măcar nu m-am oprit în 
drum. 

Căutând în pungă, Beaurevers strecură câteva piese de 
aur în mâna bătrânei, spunându-i: 

— Ei bine, doamnă, întorceţi-vă lângă Fiorinda şi spuneţi-i 
să fie liniştită. În mai puţin de o oră vom fi acolo. 

Bătrâna se retrase, acoperindu-i cu binecuvântări. Avea şi 
de ce: cu ce primise de la cavaler, putea trăi liniştită o lună 
de zile. 


— Ei bine, domnule conte, spuse Beaurevers când aceasta 
ieşi din cameră, dacă doriţi, vă însoțesc la Luvru... De altfel 
mi-e în drum şi nu-mi va răpi decât cinci sau şase minute. 

— Ah! Asta nu, protestă vehement Francisc. Frumoasa 
Fiorinda l-a chemat în ajutor şi pe contele de Luvru, aşa 
încât, vă însoțesc, cavalere. 

Beaurevers avu un gest de nemulţumire. 

— Dar, monseniore, nu credeţi câ... 

— Ei, pe toţi sfinţii! îl întrerupse contele, dimpotrivă, 
cavalere, simt aventura, lupta, nu-mi răpi plăcerea asta... 

— Dacă ar fi vorba numai de plăcere, sire, dar s-ar putea 
să fie vorba de ceva mai grav, spuse Beaurevers pe un ton 
tăios. 

— Cu voi alături, cavalere, pot da lovituri, nu să le şi 
primesc, îi replică Francisc convins. 

— Şi dacă ar fi vorba de o capcană? 

— O veţi dejuca. 

— Monseniore...! 

— Aici nu-i nici un monsenior!... Nu-i decât Contele de 
Luvru care nu-şi va părăsi prietenul, cavalerul de 
Beaurevers!... Asta e, merg cu voi!... Fiindcă o vreau... şi 
cine poate să ştie, poate nu se va întâmpla nimic rău. 

— Chiar o doresc, pe toţi sfinţii! spuse destul de violent 
Beaurevers. 

Văzând figură dezamăgită a lui Francisc, izbucni într-un 
hohot de râs nepăsător: 

— Ei la dracu'! Fie ce-o fi!... Vom vedea noi la urmă. 

Se echipară de luptă şi Beaurevers cercetă cu atenţie 
spada şi pumnalul lui Francisc. Mulţumit de cele văzute, îi 
desfăcu mantaua şi apoi haina, cercetându-i cu aceeaşi 
minuţie şi cămaşa de zale. După ce se asigură că şi aceasta 
se află în bună stare, îi aranjă la loc ţinuta. 

Capitolul XIX Capcană. 

Strada Froidemantel nu era chiar aşa de lungă. Ţinea din 
dreptul străzii Saint-Honore până spre strada Beauvais. 
Aceasta din urmă mergea paralel cu Sena, prin spatele 


Luvrului. Şi înspre această stradă, Beauvais, se îndreptă 
bătrâna care-şi zicea Angelica, după ce ieşi din palatul lui 
Nostradamus. 

Ajunsă în strada Beauvais, o luă la dreapta şi, după câţiva 
paşi, ajunse în strada Saint-Thomas care şi ea, mergea 
paralel cu strada Froidemantel. Acolo o luă la stânga şi 
trecu prin faţa bisericii Saint-Ihomas. 

Biserica Saint-Ihomas se găsea spre capătul străzii, pe 
partea dreaptă, în consecinţă aproape de cheiul Senei. 
Vivazi, aproape faţă-n faţă cu biserica, se mai găseau doar 
trei case, ceva mai retrase faţă de stradă. Această 
amplasare a lor dădea naştere unui unghi destul de mare 
care putea permite adăpostirea cu uşurinţă a unei trupe 
destul de numeroase şi pe care n-o puteai descoperi decât 
atunci când nu mai aveai scăpare. În acea vreme, Parisul 
era plin de asemenea unghere primejdioase, favorabile 
tâlharilor de toate soiurile. 

Şi totuşi, în acest ungher ascuns, nu se afla o trupă, ci 
doar un singur om. Şi individul nu era altul decât Guillaume 
Pentec6te spre care bătrâna se îndreptă fără să şovăie un 
singur moment. Şi iată ce discutară: 

— Ei bine? 

— S-a făcut. 

— L-ai văzut pe amândoi? 

— Doar ţi-am spus că s-a făcut! 

— Eşti sigură?... N-au mirosit capcana? 

— Hm... nu cred. Din partea mea, cred că nu va trece mult 
timp şi-i vei vedea trecând. 

— Vor traversă cu bacul? 

— Cred că nu vor să întârzie traversând cu piciorul atâtea 
poduri. 

— Bine. Ţine. Şi aici se auzi un clinchet argintiu. Şi acum, 
că eşti plătită, să dispari! 

Nu ştiu cum s-a făcut, dar bătrâna, ca prin minune, 
dispăru în aceeaşi clipă. 


În ce-l priveşte, Guillaume Pentecâte o luă din loc cu paşi 
grăbiţi. Numai că, despre el, ştim înspre ce parte o luă. Nu 
prea departe, de altfel, până la cheiul Senei. 

Acolo îl aştepta Rospignac, ţinându-şi calul de frâu, căruia 
Guillaume PentecGte îi povesti toată tărăşenia pe care o 
aflase de la bătrână. Faţa baronului se lumina de o bucurie 
sinistră şi bombăni: 

— De data asta cred c-am pus mâna pe ei!... Soarta mi-a 
surâs. 

Şi cum bacul se afla la doi paşi de el, încredința frâul 
calului lui Guillaume Pentecâte şi urcă la bord. Scoţând din 
buzunar o hârtie, o puse sub nasul podarului, vorbindu-i în 
acelaşi timp. Bietul om, auzind ce-i spune baronul, privi cu 
teamă sigiliile aplicate pe hârtie şi se înclină cu respect. Dar 
cum pe faţă i se citea un aer de disperare, Rospignac îi 
aruncă o pungă plină şi-i întoarse spatele, coborând de pe 
bac. Acest gest avu darul să-i schimbe definitiv intenţiile 
podarului care, aruncându-se asupra pungii şi înhăţând-o, 
rânji satisfăcut. 

O dată ajuns pe chei, baronul se îndreptă spre Penteccte, 
îi spuse câteva cuvinte, după care sări în şa şi plecă în fuga 
mare. În câteva minute ajunse la palatul Châtelet, pătrunse 
pe poartă şi dispăru pe sub marea galerie. Nu mai fu văzut 
ieşind de acolo. 

Nu trecuseră nici două minute de când îl părăsise că, 
Guillaume Pentecâte văzu apărând pe Beaurevers şi pe 
contele de Luvru. Şi, în colţul unde se afla ascuns, rânji: „Pe 
cizmele mele, era şi timpul! Acum, m-am mai liniştit. şi 
maica Culot este, pe cinstea mea, cea mai mare hoaşcă.” 

Se pare că ăsta era, fie numele, fie porecla dată bătrânei. 
Şi numele acesta nu era chiar aşa de „îngeresc”[3][4]ca cel 
cu care se recomandase lui Beaurevers. 

Beaurevers şi contele de Luvru se apropiau grăbiţi de bac. 
Mai erau şi alţi călători care voiau să traverseze Sena şi 
aşteptau în apropierea scărilor care coborau până la mal. 
Podarul părea foarte preocupat cu unele manevre şi nu-i 


lăsa să urce. Bruftuluit de cetăţeni, le răspunse ursuz că 
avea unele probleme şi că trebuia să facă neapărat câteva 
reparaţii şi asta cât mai grabnic cu putinţă. Reparaţiile nu 
vor dura prea mult. În două ore va relua traversarea. 

Blestemând, călătorii se lăsară păgubaşi şi se împrăştiară. 

Arătându-se nemulţumit de acest incident, Francisc fu 
liniştit de Beaurevers, care-i spuse: 

— Ei, n-avem decât să traversăm pe pod. În schimb, vom 
ajunge la timp şi asta-i ceea ce dorim. 

Şi o luară în grabă pe chei, spre cel mai apropiat pod. 

Guillaume PentecGte nu-i urmări ci se mulţumi să facă un 
semn unui fel de bătăuş care părea că-şi cască gura spre 
casele din apropiere. Şi individul se luă imediat pe urmele 
lor. 

În cea mai mare grabă, Pentecâte se îndreptă spre un 
bărbat ce se plimba gânditor, ţinându-şi calul de căpăstru. 
Individul se afla acolo pentru a-l aştepta deoarece, imediat 
ce-l văzu apropiindu-se, îi ieşi în întâmpinare. Imediat, 
Guillaume Pentecâte îi spuse câteva cuvinte pe un ton de 
comandă, sări în şa şi, cu câteva lovituri de pinteni, plecă în 
fuga mare. 

La rândul său şi individul o luă grabnic din loc. 

Curând îl ajunse din urmă pe bătăuşul pus să-i urmărească 
pe Beaurevers şi Francisc şi i se alătură. Tot pălăvrăgind, 
cele două lichele nu părăseau nici o clipă din priviri pe 
cavaler şi pe conte. 

Luând-o pe drumul pe care-l aleseseră, cei doi trebuia să 
treacă neapărat prin faţa palatului Châtelet, ceea ce şi 
făcură, de altfel. După ce traversară podul Change, 
ajunseră în insula Cite. 

De la înălţimea ferestrei la care se postase, Rospignac 
pândea sosirea lor. De cum îi văzu apărând, închise 
fereastra şi spuse câteva cuvinte celor două persoane care 
aşteptau în cameră. Acestea erau domnul de Bragelonne, 
însărcinatul cu afacerile criminale şi domnul Gabaston, 
şeful pazei. 


Toţi trei coborâră în curte, unde se afla adunată o trupă 
destul de numeroasă. Un locotenent al prinţului de la 
Roche-sur-Yon, guvernatorul Parisului, îi comandă, 
însărcinatul cu afaceri criminale şi comandantul pazei se 
îndreptară spre acesta şi-i dădură câteva ordine, moment în 
care Rospignac se eclipsă. 

Cei doi tineri încă nu apucaseră să traverseze insula, când 
trupa se alinie şi ieşi din palatul Châtelet. 

În fruntea trupelor se afla Bragelonne, urmat de cincizeci 
de arcaşi. Îl urma Gabaston care comanda o trupă de 
cincizeci de oameni călări şi o sută cincizeci de pedeştri. 
Locotenentul, care încheia coloană, era urmat de optzeci de 
gărzi. În total, aproape trei sute de oameni. 

În timpul acesta, Beaurevers şi Francisc se aflau în strada 
Saint-Andre-des-Arts, îndreptându-se spre poarta Buci. 
Erau departe de a-şi închipui ce furtună îngrozitoare urma 
să se dezlănţuie. 

În josul străzii, departe în spatele lor, cei trei sute îi urmau 
cu paşi grei care făceau să vibreze geamurile locuinţelor 
prin dreptul cărora treceau. 

Pe măsură ce aceştia înaintau, din cele mai neaşteptate 
ascunzişuri ieşeau la vedere indivizi cu figuri 
înspăimântătoare, înarmaţi cu topoare, cu bâte, cu sulițe, 
cu halebarde şi cu cuțite. Şi toată această armată de 
demoni, urma îndeaproape, aproape călcându-le pe călcâie, 
pe cei trei sute de ostaşi. 

Şi-n tot timpul urmăririi se puteau auzi zgomote sinistre, 
ca un fel de tunete surde. Era mulţimea, înştiinţată nu se 
ştie cum şi care-şi arăta sentimentele-i duşmănoase. Uneori 
se auzeau izbucnind strigăte: „Hoţilor! Bandiţilor! 
Ereticilor! Nelegiuiţilor!”. 

Şi atunci, cei trei şefi ai trupei, se întorceau spre 
manifestanți şi cu o voce poruncitoare le ordonau: 

— Tăcere! 

Şi mulţimea tăcea. Un fel de instinct le spunea că va urma 
o hăituială şi că vânatul nu trebuie speriat. 


De acum, Beaurevers şi Francisc ajunseseră în strada 
Marais, intrând în penultima locuinţă. Acolo, după cum am 
aflat, locuia Fiorinda. Casa avea trei etaje. Tânăra locuia la 
mansardă. 

Beaurevers şi Francisc urcară numai ei doi, în timp ce 
Trinquemaille, Bouracan, Strapafar şi Corpodibale 
rămaseră jos. Cuprins de o presimţire ciudată, înainte de a 
urca, Beaurevers le ordonă celor patru să fie cu ochii în 
patru. 

Scara, destul de lată şi lină devenea, începând cu al doilea 
etaj, îngustă şi abruptă încât Beaurevers şi Francisc 
trebuiră să urce unul în spatele celuilalt. Beaurevers urca 
primul şi Francisc, înțelegând motivul, surâse. 

— Ei, ciudat, pe etajul ăsta nu-i decât o uşă, exclamă 
Beaurevers de cum ajunse la al doilea etaj. 

— E chiar foarte bine, nu ne putem înşela asupra adresei, 
spuse Francisc, râzând. 

Dar Beaurevers nu râdea. Chiar deveni palid. Ceea ce 
Francisc uitase, sau poate că nici nu-i dăduse atenţie, era 
faptul că bătrâna locuieşte pe acelaşi etaj cu Fiorinda. 
Deoarece pe etaj nu se afla decât o uşă, asta însemna că 
bătrâna minţise. Dar ce motiv avea să mintă? 

Răspunsul era mai mult decât evident. Îi atrăsese într-o 
capcană. 

Trebuia să ia o hotărâre rapidă. Dar pentru asta trebuia să 
cunoască condiţiile capcanei şi unde era ea ascunsă. Se afla 
oare în spatele uşii, a singurei uşi de la acel etaj? 

Toate aceste gânduri îi trecură prin minte ca fulgerul. 

Drumul lor pe scară nu trecuse neobservat. Adică, nici 
măcar nu încercaseră să înăbuşe zgomotul paşilor şi să 
vorbească în şoaptă. Oare să fi fost auziţi din spatele uşii 
închise? Se afla acolo cineva? Şi dacă da, cine? 

Cu un gest grăitor, Beaurevers îl opri pe Francisc, 
făcându-i semn să tacă. Şi Francisc, înțelegând că urma să 
se întâmple ceva neobişnuit, îl ascultă docil. 


Dintr-un salt tăcut, Beaurevers se opri lângă uşă, studiind- 
o cu atenţie. La doi paşi în urma sa, Francisc îl privea 
curios. 

Dar nu reuşi să studieze prea mult timp uşa, deoarece 
aceasta se deschise brusc. 

Capitolul XX Pe etaj. 

Uşa, deschizându-se în toată lărgimea sa, pe prag apăru 
Guillaume Pentecâte, care le spuse pe un ton batjocoritor: 

— Nu vreţi să vă daţi osteneala să intraţi, nobili seniori? 

Beaurevers nu aşteptă sfârşitul frazei şi pumnul său porni 
ca o ghiulea. Dar nu întâlni decât aerul şi ar fi căzut, dacă 
nu s-ar fi sprijinit instinctiv de tocul uşii. 

Guillaume PentecGte prevăzuse lovitura. Trecându-i pe sub 
braţ, rânji batjocoritor: 

— Cunoaştem lovitura... chiar ştim şi s-o parăm. 

Şi îndreptându-se, strigă: 

— Pe ei! Hai, voi ăştia, pe €i...! 

În interiorul apartamentului se auzi o uşă dată de perete 
cu violenţă. O busculadă, strigăte şi zgomotul unei 
năvăliri... După care urmă un cor de înjurături şi de 
blesteme care se spărgea de uşa de la intrare, închidă ca 
prin farmec. 

Beaurevers reuşise să închidă uşa. Şi pumnul lui, ca o 
cătuşă de oţel, se înţepenise pe clanţă, menţinând-o 
nemişcată, în vreme ce indivizii din interior încercau 
forțarea ei. Şi-şi spunea: „Irebuie să rezist, trebuie să 
câştig timp, măcar câteva secunde. E vorba de salvarea lui.” 

În aceste momente dramatice, unicul său gând era 
salvarea regelui. 

Guillaume Pentecte părea că nici nu-l ia în seamă pe 
cavaler. De el trebuia să se ocupe oamenii lui. Singurul său 
gând era să-l ucidă pe celălalt, care i se părea mai puţin 
primejdios prin tinereţea sa şi căruia socotea că-i va veni 
uşor de hac. După asta, era destul timp să se ocupe şi de 
Beaurevers. Şi nu-şi mai pierdu timpul. Imediat după ce 
aruncase chemarea la luptă, îşi trase pumnalul şi se aruncă 


asupra lui Francisc. Acest gest fusese concomitent cu 
blocarea uşii pe care o executase Beaurevers. 

E de la sine înţeles că aceste mişcări fiind simultane, 
Pentecdte, aflat între cei doi şi cu spatele la cavaler, nu văzu 
ce se întâmpla cu Beaurevers. 

Pumnalul cobori asupra lui Francisc cu viteza fulgerului. 

Oricât de rapidă ar fi fost mişcarea, Francisc o văzu şi se 
feri aruncându-se într-o parte. Când Guillaume Pentecâte 
voi s-o repete, întâlni în cale lama unei spade al cărei vârf îi 
atinse beregata. 

Se dădu înapoi, înjurând furios, scoţându-şi la rândul său 
spadă. 

Dar mişcarea sa de recul îl apropie de Beaurevers, căruia 
nu-i mai dădea nici o atenţie. Cramponat cu ambele mâini 
de mânerul clanţei, cavalerul cu capul întors, vedea tot ce 
se întâmpla în spatele său, gata să intervină în orice 
moment. Şi i se păru că acest moment tocmai sosise. 
Întâlnind privirea lui Francisc, îi comandă printr-un gest: 
„Atenţie!” 

Francisc, în timp ce încrucişa lama cu Guillaume 
Pentecdte, făcu un pas lateral. 

În acelaşi moment, Beaurevers atacă sălbatic cu piciorul. 

Lovit cu forţă în rinichi, Guillaume Pentecâte lăsă să-i 
scape un urlet de durere şi dispăru în josul scărilor ca o 
ghiulea, ajungând până la etajul de dedesubt. Se pare că 
fusese atins serios, deoarece rămase nemişcat, în spatele 
uşii, pe care Beaurevers încerca s-o blocheze în continuare, 
se auzeau strigăte şi înjurături furioase. Uşa, când se 
întredeschidea, când se închidea la loc. De mai bine de o 
jumătate de minut cavalerul reuşea acest tur de forţă, dar 
acum era aproape sleit. 

Francisc se apropie de el pentru a-l ajuta, dar cavalerul îi 
spuse gâfâind: 

— Fluierul!... Fluierul...! 

Şi Francisc înţelese! Şi strecură mâna în buzunarul vestei 
cavalerului şi apucă fluierul de argint pe care-l văzuse de 


atâtea ori. 

Pe palier se afla şi o ferestruică, mai degrabă o lucarnă. 
Dintr-un salt, Francisc se repezi asupra ei, o deschise şi, 
scoțând capul afară, fluieră ascuţit. Lucarna dădea înspre 
strada Marais. 

Imediat după ce lansă semnalul, regele se întoarse lângă 
Beaurevers. Cavalerul era la capătul puterilor, cu sudoarea 
şiroindu-i pe faţă. Nu putea rezista prea mult, de acum 
înainte, efortului supraomenesc. Ochii-i injectaţi de sânge 
arătau regelui un ungher format din rampa scării care 
cobora şi nivelul etajului. 

Şi Francisc îi înţelese din nou îndemnul. 

Se postă acolo, cu spatele sprijinit bine, ţinând cu forţă 
spada şi pumnalul în mâini. 

Beaurevers îşi adună pentru ultima oară toate forţele în 
timp ce regele se mira: de ce nu părăsea odată nenorocita 
aia de uşă care-i sfârşise puterile? 

Dar cavalerul avea o idee. Îşi adunase forţele pentru un 
ultim efort. Mai trase încă o dată puternic de clanţă, după 
care împinse cu toată forţa uşa, aruncându-se înainte. 

Câteva urlete de durere arătară că manevra îi reuşise: 
asta însemna că uşa, aruncată cu violenţă înapoi, zdrobise 
de perete doi sau trei din turbaţii care voiau cu tot 
dinadinsul să iasă. 

Odată reuşită mişcarea, Beaurevers se aruncă înapoi, 
aproape de Francisc. Dar, neprevăzutul acestei manevre îi 
fusese favorabil: spadasinii care până atunci se 
înverşunaseră să iasă, acum, văzând că uşa fusese de fapt 
deschisă din afară, ezitau. 

Cele câteva secunde pierdute de aceştia îi permiseră 
cavalerului să-şi recapete puterile. Aruncând o privire spre 
Francisc, îl văzu hotărât la orice. 

— Fiţi atent, monseniore, cu nici un chip nu trebuie să ne 
lăsăm pielea aici... Dau nu uitaţi cine sunteţi şi faptul că nu 
aveţi dreptul să vă riscaţi viaţa. 


Altceva nu mai avu timp să spună căci spadasinii ieşiră 
buluc, invadând palierul. Totul însoţit, bineînţeles, de 
înjurături, ameninţări şi îmbrânceli. 

Asta-i mai întârzie câteva secunde. Indivizii se mirau de 
lipsa lui Guillaume Pentecâte, şeful lor. Tot aşa cum se 
mirau văzându-i pe cei doi gentilomi, unul lângă altul, 
hotărâți să reziste. Din uimirea lor se vedea faptul că se 
aşteptau să găsească treabă făcută cel puţin pe jumătate. 

„E. bine că mai întârzie şi dă timp lui Trinquemaille şi 
celorlalţi să ne vină în ajutor”, îşi spuse Beaurevers. 

Dar întârzierea nu fu chiar atât de îndelungată după cât 
şi-ar fi dorit-o cavalerul. Spadasinii atacară brusc. 

Era o năvălire dezordonată, fără nici o ordine sau 
înţelegere prealabilă. Erau cam cincisprezece oameni 
înghesuiți într-un spaţiu strâmt. Mai mult se împiedicau 
decât se ajutau şi nici măcar nu-şi dădeau seama. Fiecare 
voia să lovească, fără a-i păsa de vecinul său. Toţi îl vizau pe 
Beaurevers, deoarece Îi se promisese o recompensă grasă 
pentru a-l prinde de viu şi acum îşi dădeau toată silinţa. 

Şi dacă ei nu-şi dădeau seama, Beaurevers observă 
imediat, deoarece le spuse batjocoritor: 

— Uşurel, mieluşeilor, nu faceţi decât să vă înăbuşiţi unul 
pe altul!... Domnule conte, ce-ar fi să-i mai rărim pe 
caraghioşii ăştia? Aşa vor avea mai mult aer. 

Şi-i răriră: făcură doi paşi înainte şi atacară la grămadă. 
Cavalerul dobori doi inşi, unul cu vârful spadei şi pe celălalt 
cu tăişul. Francisc, care-l urmărea cu atenţie, dobori şi el 
unul, strigând triumfător: 

— Încă unul mai puţin! 

— Şi cu doi, trei în total! completă Beaurevers. Ei, acum vă 
simţiţi mai în largul vostru...? 

Urmă o explozie de înjurături: „Pe coarnele diavolilor! Pe 
maţele papei”, amestecate cu o rafală de insulte: 
„Ereticilor! Hughenoţi buni de spânzurătoare!” şi altele tot 
atât de suculente. 


Toate acestea erau acoperite de vaietele răniților, după 
care urmă o retragere dezordonată. 

— Atenţie, avertiză unul din bandă, diavolii ăştia ştiu ceva 
meserie! 

— Tu ai spus-o! Îl aprobă Francisc, care ardea de dorinţa 
de a-şi plasa zeflemelile, după cum îşi plasase şi lovitura de 
spadă. 

— De ce eretici? De ce hughenoți buni de spânzurătoare? 
se miră Beaurevers. Suntem buni catolici, pe toţi dracii! 

— Pe ei! urlară spadasinii. 

Şi atacară din nou. Dar de această dată, cu mai multă 
rânduiala. Lăudabil efort, dar care nu le sluji prea mult. 

Făcând doi paşi înainte, pentru a-l acoperi pe rege, 
Beaurevers îşi strigă obişnuita chemare la luptă: 

— Beaurevers! Regele loviturii frumoase! 

Şi Francisc, ca leul care simte mirosul sângelui, i se 
alătură, strigând: „Beaurevers!” 

Ca prin minune, din josul scărilor răsună ecoul chemării 
celor doi, mult mai puternic: „Beaurevers!” 

Şi imediat, pe scena de luptă năvăliră trei diavoli 
dezlănţuiţi, însoţindu-şi apariţia prin trei înjurături diferite, 
dar strigate în acelaşi timp: „Blestemaţii! Ah! Nemernicii! 
Ah! Pe toţi dracii!” 

Erau Bouracan, Corpodibale şi Strapafar care năvâăliseră 
asupra bandei, luându-i prin surprindere. Lovitura era 
îndrăzneață, deoarece spadasinii îşi abandonară adversarii 
iniţiali pentru a face faţă noului duşman, pe care-l credeau 
mult mai numeros. 

De această dată, fu rândul lui Beaurevers şi Francisc să-i 
atace pe la spate. Considerând partida câştigată, 
Beaurevers se mulțumea să-i ameţească cu lovituri date cu 
garda spadei sale care, trebuie s-o mărturisim, era destul 
de grea. 

În acţiunea sa nu era singur. Bouracan găsise, naiba ştie 
unde, o bâtă de fier cu ajutorul căreia zdrobea capete, 
braţe, piepturi. 


Era un adevărat masacru. În scurt timp, scara şiroia de 
sânge. Răniţii, clătinându-se inconştient în efortul luptei, 
scoteau vaiete zgomotoase. Cei care erau zăpăciţi de 
loviturile primite strigau fie după ajutor, fie încurajări, fără 
să-şi dea seama ce spun. 

Câteva secunde mai târziu, îngroziţi, se retraseră în cea 
mai mare grabă. 

Capitolul XXI Locuinţa Fiorindei. 

Lui Francisc, beţia victoriei i se urcase la cap. Pe drept 
cuvânt, se purtase vitejeşte şi cu mult succes, încă de la 
sosirea lui Bouracan, Strapafar şi Corpodibale, Beaurevers 
considerase partida câştigata şi, ca atare, îl lăsase pe rege 
să-şi facă pofta, duelând cât îi plăcea, el mulţumindu-se 
doar să intervină din când în când, atunci când considera 
primejdioasă vreuna din loviturile îndreptate asupra lui 
Francisc. Ca să fim drepţi, trebuie să adăugăm că 
Beaurevers se baza foarte mult şi pe cămaşa de zale cu 
care era îmbrăcat regele. 

Deci Francisc, radios şi transportat de fericirea de a trăi el 
însuşi una dintre acele aventuri extraordinare pe care le 
întâlnea adeseori în romanele cavalereşti pe care le 
îndrăgea nespus, îşi manifesta bucuria într-un mod 
zgomotos. 

— Hai, repede, să intrăm în apartament!... Poate că au 
ucis-o pe biata prezicătoare!... Şi Ferricre!... Oare ce i s-a 
întâmplat...? 

Şi, grăbit se îndreptă spre uşă. 

Dar Beaurevers, care se gândea la toate, îl apucă de braţ 
spunându-i: 

— O secundă, monseniore, dacă nu vă e cu supărare. 

Şi întorcându-se spre cei trei: 

— Nu-l văd pe Trinquemaille, spuse el încruntându-se. 

Şi Strapafar îi răspunse: 

— Trinquemaille! Ei bine, ca şi noi, era destul de 
neliniştit... Şi atunci s-a dus să vadă dacă nu cumva, din 


întâmplare, nu se încearcă încercuirea noastră în cuibul 
ăsta de eretici. 

Beaurevers tresări. Acest cuvânt: eretici, pronunţat cu 
nevinovăție de Strapafar, îl făcu să-şi amintească de 
insultele aruncate cu insistenţă de spadasinii lui Rospignac: 
„Ereticilor! Hughenoţilor buni de spânzurătoare!” Şi se 
întreba ce primejdie ascunsă se afla sub aceste cuvinte. 

Cu toate acestea, nu lăsă să i se vadă neliniştea, aprobând 
precauţia lui Tringuemaille cu un zâmbet satisfăcut. Îl luă 
pe Strapafar de-o parte şi-i şopti ceva la ureche, la care 
acesta-i răspunse: 

— E-n regulă! Am înţeles! 

După care se repezi pe scări în jos şi dispăru. 

Beaurevers ascultă cu atenţie dacă se aude ceva din 
apartamentul a cărui uşă era acum larg deschisă. Nu se 
auzea nimic. O tăcere de moarte... cel puţin. În aparenţă. 
Şi-şi spuse: „Nu se poate să fi întins o capcană şi înăuntru. 
Oricum, să fim precauţi.” 

Uşa apartamentului dădea într-un vestibul destul de 
îngust care era luminat de o ferestruică ce se afla în tavan. 

Două corpuri nemişcate, întinse în mijlocul vestibulului, 
împiedicau intrarea. Erau cei doi spadasini care fuseseră 
zdrobiţi de uşa pe care cavalerul o manevrase cu atâta 
dibăcie. Beaurevers studie cele două corpuri, liniştindu-l 
totodată cu un gest pe Francisc, care părea nerăbdător. 

Ascultând de gestul cavalerului, Corpodibale şi Bouracan 
apucară cele două corpuri şi le târâră afară, pe palier, unde 
într-un coş se mai aflau deja încă şapte sau opt corpuri, la 
fel de nemişcate, întinse într-o baltă de sânge. De altfel, 
peste tot era plin de sânge. Picioarele alunecau pe o 
mlaştină roşie. 

Dintr-o privire, Beaurevers îşi dădu seama că cei doi nu-şi 
vor reveni prea curând pentru a-i surprinde pe la spate. 
Scurt, lansă o chemare: 

— Bouracan, la mine! Şi-i arătă scara, adăugind: 

— Nimeni nu are voie să urce... Înţelegi? 


— Da! răspunse scurt colosul. 

Sprijinindu-se de bara de fier ce-i servise drept armă, îşi 
aştepta adversarii. 

Beaurevers surâse şi adresându-se lui Corpodibale, care 
aştepta nerăbdător, răsucindu-şi mustaţa, îi spuse: 

— Tu vei păzi uşa asta. Nimeni nu trebuie să intre. 

Scoţându-şi spada şi pumnalul, Corpodibale se instală în 
faţa uşii apartamentului, aruncând priviri fioroase. 

— Şi acum, domnule conte, spuse Beaurevers lui Francisc, 
putem intra... Voi trece eu primul. 

Şi într-adevăr, trecu înaintea regelui. Ţinându-şi spada de 
lamă, era gata să se servească de ea ca de o măciucă. 

În spatele său, Francisc îl urmă cu spada trasă din teacă. 
În fundul vestibulului, faţă în faţă, se mai aflau doar două 
uşi. Cea din stânga era închisă, dar cheia se afla în broască. 

Întinzând mâna, cavalerul o deschise. 

— Fiorinda! 

Într-adevăr, era chiar Fiorinda. Întinsă pe pat, era aşa de 
bine legată, încât nu putea face nici cea mai mică mişcare. 
O eşarfă îi servea drept căluş. 

Beaurevers şi Francisc se repeziră. Fiorinda nu era 
leşinată şi-i privea mai degrabă mirată decât înspăimântată. 
Îi smulseră eşarfa şi-i tăiară legăturile. 

Fata sări din pat cu o mişcare suplă şi le surâse curtenitor. 
Totuşi, părea mirată în continuare. Dar nu din cauză că-i 
vedea acolo, deoarece le explică imediat, râzând veselă: 

— Domnule cavaler, de aici, de unde zăceam legată, am 
auzit strigătul de luptă şi eram convinsă că în curând voi fi 
eliberată. Dar prin ce minune aţi ajuns tocmai când era mai 
necesar? lată ce aş vrea să ştiu. 

— Mai întâi explicaţi-ne cum se face că vă găsim legată şi 
cu căluş în gură, chiar în propria voastră locuinţă. 

Din gravitatea vorbelor sale, Fiorinda îşi dădu seama că nu 
curiozitatea îl făcea să o întrebe. Drept răspuns, deveni la 
rândul său serioasă şi se grăbi să-i dea explicaţiile pe care 
le cerea. De altfel, era simplu: 


O bătrână, pe care, după semnalmentele descrise de 
Fiorinda, Beaurevers şi Francisc o recunoscură pe 
Angelica, îi bătuse la uşă, cerând de pomană. Fiorinda se 
asigurase mai înainte de toate, privind prin vizorul uşii, că e 
vorba doar de o singură femeie, bătrâna pe deasupra şi 
deschise uşa. Restul poate fi ghicit cu uşurinţă: doi bărbaţi, 
ascunşi fiecare de câte o, parte a uşii, săriră asupra sa şi, 
într-o clipă o legară, fără a-i face alt rău, ba mai mult, o 
asigurară că nu i se va întâmpla nimic, că nu cu ea aveau 
ceva şi că nu vor întârzia să-i redea libertatea. Dar până 
atunci, o vor închide în camera ei. 

După ce le dădu toate aceste explicaţii, Fiorinda adăugă 
cu un aer visător: 

— Şi imediat mi-a venit ideea, domnule cavaler, că 
împotriva voastră aveau ei ceva. 

Deodată, Francisc exclamă: 

— Şi domnul de Ferricre! 

— Domnul de Ferricre? întrebă mirată Fiorinda. 

— Ei bine, da, începu să-i explice Beaurevers, vicontele 
trebuia să ajungă aici cam în momentul în care eraţi atacată 
de caraghioşii ăştia. Puteţi fi sigură că dacă nemernicii au 
ajuns înaintea lui, s-au ferit să-i deschidă. 

— Da, parcă-mi amintesc, spuse Fiorinda după ce se gândi 
un moment, că la un moment dat am auzit câteva bătăi în 
uşă, dar mi-am închipuit că-i vorba de vreunul din bandă. 
Spuneţi că era domnul de Ferricre? Deci a aflat unde 
locuiesc? 

Evitând să-i răspundă, Beaurevers se întoarse spre 
Francisc, căruia i se adresă: 

— Monseniore, credeţi-mă, trebuie să părăsim cât mai 
repede casa asta. Să dea Domnul să nu fi întârziat, totuşi, 
prea mult aici. 

Ca şi cum i-ar fi dat dreptate în spusele sale, în acelaşi 
moment intră Trinquemaille ca o furtună, anunţându-i: 

— Alarmă, domnule, alarmă! Oamenii şefului poliţiei 
sosesc aici din clipă în clipă. Şi sunt destul de mulţi, cam 


trei sute, pe puţin. 

— Ce înseamnă asta? strigă Francisc. 

Fără să întrebe nimic, Beaurevers spuse cu răceală: 

— Să plecăm şi cât mai repede. 

Şi adăugă printre dinţi: 

— Dacă mai avem timp. 

Şi ieşi repede din apartament, urmat de Trinquemaille şi 
Francisc. 

Fiorinda rămase singură în cameră. Părea gânditoare. Şi 
chiar era, la modul cel mai grav. Cine ştie ce gânduri îi 
treceau prin cap. 

La un moment dat, luă o hotărâre. Deschise un cufăr care 
se afla la căpătâiul patului său şi în care scotoci câteva 
clipe, scoțând două pungi care păreau destul de dolofane. 
După ce le cântări un moment, satisfăcută le strecură în 
sân, murmurând: 

— Cine ştie, poate vor fi de folos. 

După care închise cufărul, rămânând pe gânduri. Deodată 
îşi duse mâna la sân, exclamând: 

— Pumnalul meu!... Ah, încă-l am... 

Şi ieşi, trăgând uşa după ea. Acum era calmă. 

„Nu trebuie să mă grăbesc, îşi spunea ea. Mai întâi de 
toate, să văd dacă vor veni.” 

În acest timp, Beaurevers, care se afla pe palier se 
îndreptă spre fereastra larg deschisă şi se aplecă în afară, 
privind străduţa slab întunecată. Era pustie, mai puţin cele 
două cadavre ale nefericiţilor pe care Bouracan îi aruncase 
pe fereastră. Deoarece nu se vedea nimic, ascultă cu 
atenţie. Cu auzu-i fin, reuşi să distingă zgomotul surd, încă 
îndepărtat, al unei trupe de călăreţi care se apropia. 

Francisc, care-l urmase de aproape, stătea şi el la pândă. 

În ce-l priveşte, Beaurevers era lămurit. Totuşi, încerca să- 
şi dea curaj: 

— La urma-urmei, nu e sigur că pe noi ne urmăresc. 
Oricum, să coborâm şi vom vedea despre ce-i vorba. 

— Să coborâm, spuse scurt Francisc. 


În acelaşi moment apăru şi Strapafar, care dădu raportul: 

— E o vânătoare organizată în toată regula. Ah! Pe toţi 
dracii! Dacă-i vorba de o capcană, pot spune că am căzut 
într-una de toată frumuseţea!... Gărzi, sergenţi, arcaşi, 
pedeştri şi cavaleri, tot tacâmul. Şi sunt peste tot, domnule: 
pe strada Senei, pe Chemin-aux-Clercs, pe strada Petit- 
Pre... Cu toţii se îndreaptă spre noi, spre strada asta şi, mai 
ales, chiar spre locuinţa asta. 

— Şi pentru ce toată această desfăşurare de forţe? întrebă 
Francisc. 

— Ei na! Împotriva ereticilor, la naiba!... N-aţi aflat 
monseniore că locul ăsta se mai cheamă şi Mica Geneva?... 
Asta înseamnă un cuib de eretici, luterani sau calvini, 
oricum nişte necredincioşi după cum le place lor să-i 
numească!... După câte se pare, sunt hotărâți să distrugă 
cuibul ăsta de hughenoți... şi care, din întâmplare, se află 
chiar în casa asta... Puteţi să vă închipuiţi un ghinion mai 
mare pentru noi...? 

— Înţeleg, spuse Francisc, ascultându-l pe Strapafar. 

Flatat de atenţia regelui, acesta continuă: 

— Desfăşurarea asta de forţe are drept scop declarat 
prinderea şi pedepsirea tuturor ereticilor din cartier. 
Ofițerii şi soldaţii vor scotoci fiecare casă de sus şi până jos. 
Şi ce mă îngrijorează mai mult, domnule, e faptul că acordă 
o atenţie deosebită tocmai acestei case. Nu sunt născut 
chiar tâmpit, domnule, pentru ca să pot înţelege că nişte 
buni catolici ca noi, dacă deranjăm pe cineva important, în 
felul ăsta putem fi expediaţi cu uşurinţă pe lumea cealaltă. 

— Dio birbante! zbieră Corpodibale indignat la culme, să 
vedem dacă aceşti buni catolici se vor lăsa, de bunăvoie, 
sacrificați precum oile! 

— Domnilor, interveni Tringquemaille cu vocea sa mieroasă, 
domnul de Strapafar ne-a exprimat cu claritate rezultatul 
observaţiilor sale judicioase. Şi totuşi, mai este un pericol 
pe care a uitat să vi-l semnaleze şi asupra căruia vreau să 
vă atrag atenţia. Domnilor, nu se poate spune că toţi aceşti 


oameni care încercuiesc cartierul sunt în număr mic. Acest 
număr nu numai că este impozant, este enorm. Şi totuşi, 
asta n-ar fi nimic, absolut nimic, domnilor, dar mai e şi 
mulţimea care le însoţeşte... Credeţi-mă, domnilor, cunosc 
ceea ce poate face gloată... Am recunoscut printre ei, în 
primele rânduri, anumite figuri dubioase care-şi dădeau 
silinţa să pară furioase... Sunt îndreptăţit să cred că toată 
această gloată a fost manevrată şi încă într-un mod serios... 
Părerea mea este asta: Vai de cei care, având posibilitatea 
să evite arcaşii şi soldaţii, vor cădea în mijlocul mulţimii 
dezlănţuite!... Fie că sfinţii Pancraţiu şi Barnabe să ne 
ferească de lucrul ăsta... Altfel, nu dau doi bani pe pielea 
noastră. 

Explicaţiile lui Trinquemaille, ca şi cele ale lui Strapafar, 
au fost ascultate cu cea mai mare atenţie nu numai de 
Beaurevers şi Francisc, ci şi de Fiorinda. Şi spre cinstea ei, 
trebuie să spunem, era chiar mai interesată decât cei doi. 

— Ei bine, spuse Beaurevers celor doi, care-i aşteptau 
ordinele în poziţie de drepţi, v-aţi îndeplinit misiunea în 
chip strălucit. Acum, voi trei (şi-i arătă pe Bouracan, 
Corpodibale şi Strapafar), veţi păzi scara asta... nimeni nu 
trebuie să ajungă până la etajul ăsta... Înţelegeţi?... Tu, 
Tringquemaille, vei păzi fereastra. Priveşte, dar fereşte-te să 
fii văzut, ne vei înştiinţa când sunt gata să ia cu asalt casa. 

De-abia sfârşise ce avea de spus şi cei patru dresați de 
minune, îşi şi ocupaseră posturile arătate. 

După care, întorcându-se spre Fiorinda şi îmblânzindu-şi 
tonul, îi spuse: 

— Suntem obligaţi să-ţi luăm cu asalt apartamentul, 
micuța mea Fiorinda. 

— Simţiţi-vă ca acasă, îi spuse ea. 

— Tare mi-e teamă că-ţi vom distruge micul tău adăpost... 
Poate-l vom demola în întregime... 

— Eu sunt aproape sigură de acest lucru. Dar asta nu 
înseamnă că trebuie să vă codiţi, domnule. Stricăciunile se 
vor repara mai târziu, asta-i tot. 


Şi toţi trei, Fiorinda, Francisc şi Beaurevers, intrară în 
apartamentul fetei care, cu un calm ieşit din comun, făcea 
onorurile gazdei. 

De această dată, Beaurevers intră ultimul şi trecând prin 
vestibul, gândi: „Acum înţeleg de ce Rospignac a postat aici 
o trupă aşa puţin numeroasă. Ticălosul spera să ne prindă 
între ciocan şi nicovală: în timp ce am fi fost obligaţi să 
luptăm cu oamenii săi, soldaţii ne-ar fi luat pe la spate prin 
surprindere. N-a judecat prea rău. Numai că şi-a calculat 
şansa cam prost. Derbedeii ăştia, ori au atacat prea 
devreme, ori soldaţii, cine ştie din ce cauză, au întârziat... 
Oricum, până acum le-am scăpat.” 

În momentul în care toţi trei se aflară în camera Fiorindei, 
Beaurevers luă cuvântul: 

— Domnule conte, spuse el, cunoaşteţi situaţia. l-am lăsat 
în mod special pe Trinquemaille şi Strapafar să 
pălăvrăgească după pofta inimii, numai în speranţa că vă 
veţi lămuri pe deplin. 

— Şi într-adevăr, sunt lămurit, spuse Francisc, accentuând 
cuvintele. 

— Acum vă întreb: ce consideraţi că trebuie să facem? 

Şi Beaurevers, la rândul său, insistă asupra întrebării. 

— vă înţeleg, cavalere. Dar e simplu. Mă întrebaţi ce 
trebuie să facem: să ne apărăm, pe toţi sfinţii! E lucrul cel 
mai bun. 

Un licăr de mulţumire fulgeră în privirea lui Beaurevers. 
Dar stăpânindu-se, spuse pe un ton rece: 

— Scuzaţi-mă dacă insist, dar evenimentele sunt prea 
serioase că să n-o fac, nu credeţi că e necesar să cerem şi 
părerea domnului Griffon, ruda voastră? Domnul Griffon vă 
iubeşte şi, la rândul său, e iubit de rege. Sunt sigur că 
regele va trimite pe cineva pentru a ne veni în ajutor. 

— Ah! Dar nici nu mă îndoiesc de iubirea lui şi nici de 
favoarea de care se bucură, ca valet de încredere al regelui, 
spuse Francisc cu un surâs abia vizibil. Chiar mă sfătuiţi să 
mă adresez lui...? 


Şi Beaurevers îi replică fără ezitare: 

— Da!... Şi în orice împrejurare primejdioasă ca aceasta, 
vă voi da acelaşi sfat. 

Privindu-l câteva clipe în tăcere, Francisc îi răspunse cu o 
voce adâncă: 

— Mulţumesc, cavalere, nu voi uita niciodată devotamentul 
vostru. Sfatul pe care mi-l daţi ştiu că este împotriva firii 
voastre întrepide şi că, dându-mi-l, v-aţi călcat pe suflet. 
Dar nu vi-l voi urma... Sub protecţia spadei voastre mă simt 
destul de apărat şi-mi este de ajuns. Nu ştiu cum veţi face, 
dar am ferma convingere că ne veţi scoate din încurcătură. 

— Ei bine, pe toţi dracii! La urma-urmei vă înţeleg şi vă 
aprob! 

— Ei bine, în cazul ăsta ce avem de făcut? 

— Să aşteptăm căderea nopţii, răspunse liniştit 
Beaurevers. După ce vor aresta câţiva nenorociţi de 
reformaţi, domnul locotenent însărcinat cu afacerile 
criminale, îşi va retrage trupele... În acel moment vom 
dispare şi noi. Totul este să rezistăm până atunci. Şi vom 
rezista, vă asigur. 

— Şi dacă trupele nu vor fi retrase? Sau dacă, retrase 
fiind, mulţimea sau alţi turbaţi, vor rămâne pe loc? 

— Le vom scăpa pe sub nas... Întunericul ne va ajuta... 
Numai că... 

— Dar dacă, văzând că nu ne poate prinde, ne vor da foc? 

— Da, e singurul lucru de care mă tem. Să sperăm că nu le 
va da prin cap aşa ceva. Şi acum, la treabă, domnule conte. 
Mai întâi să facem o recunoaştere a locurilor. 

Camera era situată spre spatele casei şi fereastra dădea 
înspre grădină. Beaurevers şi Francisc priviră în jos, 
cavalerul măsurând din priviri distanţa până la sol: 

— Frumos salt, spuse el. Ar trebui să ne socotim norocoşi 
dacă nu ne vom rupe gâtul. 

— Da, îi replică Francisc, ar trebui o scară, o funie, ceva 
care să ne ajute. 


— Vom vedea, răspunse evaziv Beaurevers. Poate că 
luminătorul din vestibul dă spre o casă învecinată şi ne-am 
putea retrage pe acolo. 

Studiind cu atenţie grădina, îşi întipări în minte toată 
topografia ei. După ce se convinse că memoria nu-l va 
înşela, cercetă cu aceeaşi atenţie şi şoseaua Chemin-aux- 
Clercs care se întindea până la orizont. 

Din observatorul în care se afla, putea s-o vadă ca în 
palmă, pe de o parte fiindcă locul din care privea era destul 
de înalt şi pe de altă parte, datorită motivului că de la 
locuinţa în care se aflau, nu mai erau decât două sau trei 
case de-o parte şi de alta a drumului. Casele erau 
despărțite şi totodată legate între ele prin ziduri înalte, 
asemănătoare celor care se aflau în strada Petit-Pre. În mod 
sigur acelaşi lucru se repetă şi pe strada Marais, unde 
casele erau destul de distanţate între ele. Nu trebuie să 
uităm că acest cartier era în acea vreme destul de nou, pe 
jumătate oraş, pe jumătate sat. Oricum, fapt cert este că 
aranjarea locuinţelor îi permitea să observe cu uşurinţă 
împrejurimile încă de la strada Senei, la stânga şi până la 
mănăstirea Saint-Germain-des-Pres, la dreapta. 

În faţă, putea vedea până departe, strada Echaude care 
pentru a fi sinceri, în acea vreme era mai degrabă o uliţă, 
mărginită din loc în loc de cocioabe rare pe o margine, în 
vreme ce de cealaltă parte a ei se întindea zidul de incintă 
al mănăstirii. Privirea-i ajungea până la răspântia în care 
era ridicat stâlpul infamiei al mănăstirii. 

Toate aceste amănunte, cavalerul le observă dintr-o 
privire. 

De la lucruri, trecu la fiinţe. 

Văzând gărzile care începeau să formeze un cordon de-a 
lungul drumului, murmură spre Francisc: 

— S-ar putea strecura printre ochiurile plasei... Şi la 
nevoie, putem chiar s-o forţăm puţin. 

— Da, îi răspunse regele, dar pentru a te strecura sau 
pentru a forţa plasa, trebuie să fii jos... Ori, pentru a ajunge 


jos, trebuie mai întâi să coborâm. 

— Fiecare lucru la timpul său, îl asigură Beaurevers pe un 
ton calm. Observaţi doar cum manevra de învăluire se 
îndeplineşte într-o linişte desăvârşită. 

— Da, surpriza ar fi fost totală dacă n-am fi fost avertizaţi. 

În faţa soldaţilor se aflau călăreţii care, la rândul lor, 
înaintau evitând să facă şi cel mai mic zgomot. După ce 
trecură şi de ultima casă, o luară de-a dreptul pe câmp. 

— Ăştia sunt hăitaşii, spuse Francisc, dând a înţelege că le 
sesizase manevra. De acolo vor să ajungă în strada Marais, 
în timp ce gărzile şi arcaşii le vor lua locul. 

— Chiar aşa şi este, îl aprobă cavalerul, închise fereastra şi 
cercetă din priviri camera. 

Un pat, o măsuţă, cufărul de la capătul patului, două 
taburete de stejar şi, că singur lux pentru interiorul modest, 
un fotoliu. 

Beaurevers scoase din cameră taburetele şi fotoliul, 
spunând: 

— Proiectile. 

Privi gânditor spre cufăr, ca pentru a-i lua măsura din ochi 
şi murmură: 

— Ar putea fi folosit. 

Trecură în coridor, de unde cavalerul strigă: 

— Bouracan! 

Şi uriaşul se prezentă imediat. 

Beaurevers aşeză cele două taburete sub luminătorul din 
fundul coridorului, unul peste altul şi Bouracan le ţinea fixe 
cu pumnul lui ca de fier. Urcându-se pe ele, cavalerul îşi 
scoase capul pe luminator. 

Pe câmpie călăreţii, în şir indian, se îndreptau spre strada 
Marais de care erau foarte aproape. Lămurit asupra acestui 
lucru, Beaurevers studie posibilitatea refugierii pe 
acoperişul vecin. Din nefericire, casa era destul de 
depărtată, avea numai un singur etaj, iar acoperişul avea o 
pantă mult prea înclinată pentru a te putea susţine pe el. 


Coborând din punctul de observaţie, îi arătă lui Bouracan 
taburetele şi fotoliul şi-i spuse: 

— Ia-le de aici şi puneţi-le la îndemână. Ah, era să uit, 
leşurile nefericiţilor ăia ar putea să ne stânjenească 
mişcările. Duceţi-le la etajul de dedesubt, dar repede, 
lucrurile încep să se încingă. 

Şi, răspunzând unei priviri întrebătoare a lui Francisc, îi 
spuse calm: 

— Nu se poate trece pe acolo. Să vedem şi cealaltă 
încăpere. 

Acolo era bucătăria care servea şi drept sufragerie. 
Mobilierul era compus din patru taburete, o masă, un dulap 
pentru vase şi diverse ustensile de bucătărie agăţate la 
locul lor. Totul strălucea de curăţenie. 

— Ai ceva ulei? întrebă Beaurevers. Fiorinda, înțelegând la 
ce-i trebuie, negă din cap: 

— Prea puţin... cam un pahar sau două. Adică, aproape 
nimic pentru ce vă trebuie. 

Cavalerul făcu un gest care însemna că se poate lipsi şi 
strigă: din nou: 

— Strapafar! Corpodibale! 

Cei doi apărură imediat. Arătându-le cele patru taburete şi 
câteva ceaune grele de aramă, le ordonă: 

— Luaţi-le. Aţi curăţat palierul de cadavre? 

— Da, domnule cavaler. 

— Bine. 

Şi, arătându-le suporţii metalici, uriaşi, din cămin, 
continuă: 

— Luaţi-i şi pe ăştia. 

Şi întorcându-se spre Francisc care-l urmărea cu o privire 
mai degrabă veselă decât neliniştită: 

— E puţin, dar oricât, e mai mult decât nimic. Încercăm să 
ne descurcăm cu ce avem. 

Şi vesel, Fiorindei: 

— Micuţă Fiorinda, te-am avertizat... Demolarea 
apartamentului tău tocmai a început. Cred că-ţi poţi lua 


adio de la tot ce-i aici. 

— Nu vă gândiţi la asta. Gândiţi-vă la cum să faceţi 
apărarea mai bună. 

— Doamnă, spuse Francisc emoţionat, credeţi-mă că nu 
voi uita niciodată ceea ce faceţi pentru noi cu atâta 
mărinimie. 

— Ei aş, spuse ea râzând, pentru câteva taburete şi câteva 
oale!... Nici nu se merită. 

— Ai ceva funii pe aici? o întrebă Beaurevers arătându-i 
din privire fereastra. 

— Vai, nu! făcu ea dezamăgită, în toată casa nu veţi găsi 
aşa ceva. 

Dar zâmbi satisfăcută: 

— Oricum, pot să încerc să caut. 

— Şi unde anume? 

— Păi, la primul negustor întâlnit pe strada Senei. 

— Aha!... şi crezi că te vor lăsa să ieşi? 

— Nu costă nimic dacă încerc. 

— Ei bine, fie!... Încearcă. Dar chiar dacă o cumperi, asta 
nu-i totul. Mai trebuie să te şi întorci cu ea şi s-ar putea ca 
arcaşii să nu te mai lase să intri. 

Ca o fiinţă înţeleaptă care-şi dă seama de greutatea unei 
încercări, dar nu se lasă înfrântă, îi replică: 

— Da, e posibil. Atunci nu voi mai reveni. 

Şi cum Beaurevers schiţă un gest, continuă repede: 

— Aşteptaţi. Domnule, lăsaţi-mă să vă explic. Nu ştiu de ce, 
dar am impresia că strada Senei nu este păzită chiar cu 
atâta străşnicie ca celelalte. Cred că m-aş putea strecura 
fără greutate într-una din casele de pe această stradă. Din 
casă aş ieşi în grădină şi de aici, din grădină în grădină, aş 
ajunge până sub fereastra camerei mele. Ajunsă aici, v6i 
bate de trei ori din palme. Dacă-mi răspundeţi, cu atât mai 
bine. Dacă nu, voi aştepta... chiar şi toată noaptea, la 
nevoie. Când veţi considera că a venit momentul, mă veţi 
striga şi veţi lăsa pe fereastră o sforicică, cred că veţi găsi 
aşa ceva pe aici... Ah, cred că mi-am amintit, puteţi folosi 


sfoară cu care am fost legată... De sfoară asta voi lega funia 
care în felul acesta va ajunge la domniile voastre. Ce 
spuneţi? 

— Du-te, Fiorinda, poate că în felul ăsta îţi vom fi datori cu 
vieţile noastre. 

O însoţiră până la scară, mergând cu paşi siguri şi calmi, 
cel puţin în aparenţă. Cu inimile strânse, se repeziră la 
fereastră. 

O văzură cum merge liniştită pe mijlocul străzii, dând 
bineţe în stânga şi-n dreapta. 

— Curajoasă fată! murmură cavalerul. 

— Da, pe legea mea! întări Francisc entuziasmat. Pe cât de 
vitează, tot atât de bună, de înţeleaptă şi frumoasă. Îi voiam 
doar binele... dar acum, cavalere, îi voi dărui o avere. Vei 
vedea cum contele de Luvru ştie să-şi ţină făgăduiala şi 
înţelege să-şi arate recunoştinţa că un rege. 

Capitolul XXII Ajutor neaşteptat. 

Pentru a ridica toată această mulţime, emisarilor lui 
Rospignac le trebuia un pretext. Se amestecaseră în 
mijlocul lor sub diverse înfăţişări: lachei, tâlhari, oameni de 
rând. Mulțimea, după cum se poate presupune, se 
compunea în marea ei parte din acei indivizi care nu ies la 
iveală decât în momente tulburi şi puţin le păsa de pretext 
pentru a acţiona. Pretextul lor era că puteau jefui indiferent 
pe cine, catolic sau protestant. Dar agenţii lui Rospignac 
aveau instrucţiuni precise şi le urmau cu sfinţenie. Mai 
mult, pretextul se ivi de la sine şi constă în cele două 
cadavre azvârlite pe fereastră şi care acum zăceau în 
mijlocul drumului, în faţa casei Fiorindei. 

Un murmur surd trecu din aproape în aproape şi, în timp 
ce se întindea, devenea un tunet. O voce furioasă strigă: 

— Uitaţi cum sunt ucişi bunii catolici! 

Şi sute de voci furioase îi răspunseră: 

— Să-i răzbunăm! 

— Să-i aruncăm pe rug pe porcii ăştia! 

— La moarte! 


— Să-i ucidem! 

— Pe ei! 

— Omorâţi-i! 

— Să-i prăâjim! 

Sus, de la fereastra bucătăriei, Francisc rosti cu o voce 
calmă: 

— Mulțimea începe să se facă auzită! 

— Asta vrea să însemne că vor acţiona cât de curând, 
replică tot atât de calm şi cavalerul. 

Trinquemaille îşi făcu apariţia şi-i anunţă că arcaşii vor să 
intre în casă. 

— Am văzut, îl linişti Beaurevers. Se apropie momentul să 
acţionăm şi noi. Vin cu tine. 

— Vă urmez şi eu, strigă Francisc pe un ton care nu 
admitea replică. 

leşiră cu toţii pe palier. 

Am mai spus că scara era atât de strâmtă încât Francisc şi 
Beaurevers n-au putut s-o urce mergând unul alături de 
celălalt. Tot aşa, am mai arătat că palierul era mărginit de 
un podeţ de lemn. În locul în care acesta acoperea treptele, 
Corpodibale şi Strapafar se postaseră cu misiunea de a 
zdrobi atacanţii cu felurite obiecte pe care şi le 
procuraseră. 

Beaurevers se aşeză pe ultima treaptă a scării. Se 
însărcinase să ţină piept celor care vor ajunge până acolo. 
La îndemâna îşi aşezase unul din suporţii masivi din cămin 
care urma să-i servească drept măciucă în cazul în care şi- 
ar fi rupt spadă. În spatele său se afla Bouracan, cu bara de 
fier de care nu se mai despărţea. Rolul său era de a-şi 
înlocui şeful în cazul în care acesta ar fi fost rănit sau ar fi 
avut nevoie de odihnă. 

În ce-i priveşte pe Francisc şi Trinquemaille, aceştia 
trebuiau să stea mai la o parte. Totuşi, o privire a 
cavalerului îl făcu să înţeleagă pe acesta că misiunea sa 
este mult mai dificilă de cum s-ar fi putut presupune. 
Privirea-i ordonase să apere tânărul gentilom cu preţul 


vieţii sale. Şi Trinqguemaille îi răspunse cu altă privire că a 
înţeles şi că se poate bizui pe el. 

Ordinele şi dispoziţiile date le părură perfecte celor patru, 
obişnuiţi să considere perfect orice venea din partea 
stăpânului lor. 

— Atenţie, strigă Beaurevers, au început atacul. Dar se 
înşela. Nimic nu se întâmpla mai departe. Şi totuşi, jos se 
auzea o hărmălaie asurzitoare, zgomot de vase sparte, 
spade încrucişându-se tropot de fugă, zgomote înăbuşite. 
Deodată se făcură auzite strigăte de durere, urlete şi, ca 
final, zgomotul unei retrageri grăbite. 

— Ia te uită! îi zeflemisi Beaurevers, au dat peste nişte 
bărbaţi care n-au vrut să le dea voie să treacă!... Ce să-i 
faci, n-au avut noroc. 

Şi de data asta nu se mai înşela. 

La primul etaj, arcaşii aproape că dărâmaseră uşa unui 
apartament care nu se deschisese destul de repede şi care 
le fusese indicat drept suspect. 

Bătrâna servitoare care le deschise a fost imobilizată pe 
loc înainte ca să-şi poată avertiza stăpânii. Era ora cinei, 
adică ora cinci. Arcaşii năvăliră în sufragerie. 

În jurul mesei, strălucind de cristaluri, se aflau zece 
persoane: stăpânul casei, un burghez bogat, soţia acestuia, 
cei doi copii ai familiei şi şase invitaţi, care cu toţii, în faţa 
acestei pătrunderi forţate, se ridicară imediat. 

Printre cei şase invitaţi se aflau şi doi dintre ofiţerii regelui 
Navarrei şi care nu prea suportau să se lase arestaţi stând 
cu braţele încrucişate. Şi o arătară. 

Repezindu-se la spade, le băgară scurt în piepturile a doi 
arcaşi care-şi întindeau mâinile pentru a-i lua de guler. 
Nenorocul lor, deoarece au fost ucişi pe loc. 

Se produse o mare zăpăceală. În rândul arcaşilor, 
bineînţeles, deoarece încurajați de exemplul celor doi 
ofiţeri, ceilalţi patru invitaţi li se alăturară cu spada în 
mână, aruncându-se asupra arcaşilor descumpăniţi de acest 
nou atac. 


În câteva clipe, alte patru corpuri căzură la podea, 
alăturându-se primelor două. Şi bineînţeles, erau tot arcaşii 
cei care pierdeau. 

Ceilalţi, rămaşi teferi, avură nefericita inspiraţie să 
răzbune moartea camarazilor lor. Şi atunci începu bătălia 
însoţită de toate zgomotele pe care le auziseră cei de la al 
doilea etaj: masa a fost răsturnată, vesela s-a spart într-un 
zgomot asurzitor, copiii şi soţia stăpânului scoteau strigăte 
de groază, în timp ce acesta - un om cinstit, într-adevăr - 
încerca să-şi calmeze invitaţii care, acum, deveniseră 
turbaţi şi care nici măcar nu-l mai luau în seamă. 
Protestanţii strigau: „Pe ei! Fără milă!” în timp ce arcaşii 
strigau după ajutor... şi sângele curgea în valuri. 

Arcaşii n-aveau noroc şi pace: încă doi sau trei dintre ei 
zăceau întinşi pe jos, în vreme ce cei şase hughenoți, 
apăraţi prin nu ştiu ce minune, continuau să lovească 
înverşunaţi. Acum, ţipetelor copiilor li se adăugară şi 
vaietele răniților şi muribunzilor. 

În sfârşit, arcaşii îşi dădură seama de inferioritatea în care 
se aflau şi se repeziră spre uşă, mânaţi de groază morţii, 
coborând scară mult mai repede decât o urcaseră. 

Îmbărbătaţi de succes, protestanții avură intenţia să-i 
urmărească. 

Dar, pe primele trepte ale scării apărură oamenii lui 
Rospignac care, crezând că le scapă pradă din gheare, se 
repeziseră la atac. În loc să mai coboare, cei şase făcură 
stânga-mprejur şi începură să urce treptele. 

Astfel ajunseră până la etajul doi. Acolo urma scara aceea 
de lemn, care era atât de strâmtă, încât nu putea fi urcată 
decât unul câte unul... Sub ei, era ceaţă dezlănţuită a lui 
Rospignac... Deasupra se afla Beaurevers, care li se părea 
mult mâi înfricoşător decât cei care-i urmăreau. 

Din fericire, cavalerul înţelesese cum stăteau lucrurile. 

— Ei la naiba! făcu el bucuros, ne vin ajutoare. Pe legea 
mea, nici nu puteau nimeri mai bine ca acum. 


Şi apucând suportul din cămin, care nu era altceva decât o 
bară de fier uriaşă, spuse fără a întoarce capul: 

— Urmează-mă, Bouracan! 

Dintr-un salt se află pe palierul primului etaj, urmat de 
Bouracan. 

Pentru moment, protestanții avură o scurtă ezitare, dar se 
liniştiră imediat, deoarece Beaurevers le spuse: 

— Fiţi amabili, domnilor şi urcați... Dar repede, scara e 
atât de îngustă... 

Patru dintre ei nu aşteptară altă invitaţie şi începură să 
urce în fugă. Ceilalţi doi - cei doi ofiţeri - înţeleseră imediat 
manevra pe care-o urmăreau Beaurevers şi Bouracan, care 
se postaseră în susul scării mai late. Erau viteji cei doi 
ofiţeri şi imediat li se alăturară. 

În momentul în care ceata lui Rospignac ajunse la primul 
etaj, în faţa lor se aflau patru spade care păreau un zid de 
oţel, deoarece se aflau, în acelaşi timp, peste tot. Scara, 
destul de lată, permitea trecerea concomitentă a patru 
oameni. 

— Ei, partida-i egală, spuse cavalerul pe un ton rece. Şi-n 
aceeaşi clipă braţul i se întinse ca un resort de oţel scăpat 
din piedică şi un strigăt de durere se făcu auzit. 

— Unu! spuse Beaurevers care începea să se încălzească. 

— Pe toţi dracii! lată un adevărat viteaz! murmură unul 
din cei doi ofiţeri, dând o lovitură de spadă. 

Auzindu-l, Beaurevers zâmbi sinistru, aşa cum obişnuia el 
în timpul luptei. 

Un nou strigăt de durere se făcu auzit. Vocea răsunătoare 
a lui Bouracan, anunţă triumfător: 

— Doi! 

— Trei! spuse imediat Beaurevers care, cu tăişul, mai 
dobori încă un adversar. 

— Patru! strigă ofiţerul care vorbise mai înainte. Nu 
puteam să vă lăsăm, domnilor, să faceţi doar voi doi toată 
treaba. 


— Cine vrea să le urmeze? strigă cavalerul. Ei, hai, 
apropiaţi-vă, mieluşeilor! Care mai vrea să-l fac să 
sângereze? 

De această dată, nimeni nu se mai apropie. Ba mai mult, 
cu toţii coborâră în fugă până la parter. Dar asta nu 
înseamnă că părăsiră locuinţa. Apărarea turbata a celor 
patru le dăduseră de gândit şi acum încercau să organizeze 
un atac. Asta era totul. 

Beaurevers îşi dădu seama că pauza va fi scurtă şi se grăbi 
să le spună celor doi ofiţeri: 

— Domnilor, e rândul vostru să urcați, vă rog. 

Cei doi protestară: 

— Să plecăm fără a fi făcut nimic! spuse unul dintre ei, 
furios că nu reuşise să-şi ucidă adversarul. 

— Să vă părăsim? făcu şi celălalt. Ruşine, domnule, drept 
cine ne luaţi? 

— Supuneţi-vă, domnilor, repetă cavalerul... sau voi fi 
nevoit să vă iau de gât şi să vă arunc sus chiar eu, cu mâna 
mea. 

— Ei la naiba! Ce diavol dezlănţuit mai e şi domnul acesta! 

— Întâi ne salvează, ca mai apoi să ne sugrume! 

Pe scara cea largă, atacul fusese reluat. Agenţii lui 
Rospignac făceau şi ei tot ce puteau, dar nu era destul, 
deoarece, curând, încă patru corpuri se zbăteau pe jos. Avu 
loc o nouă retragere. Beaurevers ordonă: 

— Urcă, Bouracan. 

Uriaşul se supuse, potrivit obiceiului său. 

Cavalerul rămase singur în susul scării, la primul etaj. Era 
zbârlit tot, furios, părând aşa de înspăimântător încât 
adversarii de jos nici măcar nu îndrăzneau să mişte. Şi 
atunci, izbucnind în râs, îi batjocori: 

— La cuşcă, potăilor, la cuşcă!... Nu vreţi?... Atunci nu mai 
schelălăiţi! Feriţi-vă de buturugă! 

Ceea ce el numise buturugă, nu era altceva decât uriaşa 
bară de fier pe care o luase din căminul Fiorindei şi pe care 
o cărase cu el până acolo. 


Ridică deasupra capului bara, o învârti de câteva ori şi o 
aruncă cu toată forţa. 

De data asta retragerea se făcu în mare viteză. Şi totuşi nu 
destul de repede, deoarece bara uriaşă avusese destul timp 
să doboare câţiva indivizi. 

Fără să se grăbească, Beaurevers începu să urce treptele 
la rândul său. 

— Până-şi vor aduna morţii şi răniții, spuse el cu un calm 
care păru neobişnuit grupului de protestanți care nu-l 
cunoştea, avem tot timpul să ne odihnim puţin. 

Capitolul XXIII Scara de lemn. 

Pauza nu dură mai mult de două sau trei minute. 

După cum bănuise cavalerul, asediatorii folosiseră aceste 
câteva minute pentru a-şi aduna oamenii doborâţi. De la 
parter până la al doilea etaj domnea un vacarm de 
nedescris. 

În stradă, zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, se 
propaga şi luă cu asalt întreg cartierul... 

În aceste circumstanţe sosi Guillaume Pentecâte care luă 
conducerea bandei. În fruntea a douăzeci de ticăloşi de-ai 
lui, goni arcaşii care, de altfel, nu făcuseră prea mare lucru 
şi ocupară palierul primului etaj. 

De-a lungul scării, PentecGte plantase cam douăzeci din 
oamenii săi. Oricum, dacă ar fi coborât în stradă, ar fi putut 
face rost de câţi voluntari ar fi avut nevoie. Cu aceştia, 
comandaţi de oamenii săi, ar fi făcut orice ar fi vrut. Luând 
aceste măsuri, se simţea nespus de puternic. 

Şi totuşi, îl stăpânea o nelinişte... 

Asta din cauză că, ştiind amplasarea frontului de luptă, 
ştia că pe scara ce trebuia s-o ia cu asalt nu putea trece 
decât o singură persoană. 

Asta-i dădea întru câtva planurile peste cap şi asta era 
cauza care-l neliniştea. Dar totuşi nu era în măsură să-l facă 
să renunţe la planurile sale. 

Şi, în cele din urmă, atacul începu. Oamenii săi luară cu 
asalt scara. Tactica consta în a străbate cu cea mai mare 


viteză treptele pentru a ajunge cât mai repede la 
Beaurevers, care se afla singur în capul scării, sau cel puţin, 
aşa părea. 

Totul se făcu printre vociferări puternice, ameninţări de 
nedescris, toate cu scopul de a intimida adversarul. 

Dintr-o privire, cavalerul îi preveni pe Corpodibale şi 
Strapafar care erau pregătiţi, fiecare cu câte un taburet în 
mână şi pe care asediatorii nu-i puteau vedea în locul în 
care se aflau plasați cei doi. Lăsând asediatorii să urce 
nestingheriţi în momentul când aceştia ajunseră pe la 
mijlocul scării, îşi potriviră tirul şi începură să arunce cu 
taburetele şi tot ce mai aveau la îndemână. 

Primele două proiectile căzură în spinarea asediatorilor 
tocmai în momentul când aceştia sperau că au de-a face 
numai cu un singur duşman, cel pe care-l puteau vedea în 
susul scării. Acest lucru produse o mare dezordine în 
rândul lor, fără a mai pune la socoteală că trei dintre ei 
căzură şi încetineau asaltul celorlalţi. Pe deasupra, 
profitând de zăpăceala lor, Beaurevers cobori câteva trepte 
şi cu spada-i lungă începu să le rărească rândurile. 

Asaltul fu oprit şi Guillaume Pentecâte verifică rezultatul 
obţinut. Din pătate era puţin încurajator. Cei şase indivizi 
care încercaseră să ia scară cu asalt, se retraseră mai mult 
sau mai puţin schilodiţi. Niciunul dintre ei nu mai era în 
stare să reia atacul. 

Şi totuşi, manevra se reluă de încă trei ori. Fiindcă, oricât 
de riscantă ar fi fost, nici o altă posibilitate nu exista. 
Trebuia repetată chiar dacă ar fi fost să fie ucişi cu toţii... 
sau să renunţe. 

Şi Guillaume Pentec6te nu putea renunţa... Cel puţin, nu 
încă. 

Deci, de încă trei ori, cu furie în suflet, spadasinii lui 
Rospignac atacară şi tot de atâta ori au fost respinşi. Mulţi 
dintre ei zăceau întinşi pe podele. 

Guillaume PentecGte înţelese din atitudinea oamenilor săi 
că aceştia n-ar mai fi repetat un al patrulea asalt şi preferă 


să nu se expună unei asemenea umilinţe. Încercă o 
diversiune. 

Şi, deodată o explozie puternică răsună: un nor des de fum 
invada scara îngustă pe care, pentru a patra oară 
asediatorii năvăliră la atac. În mijlocul fumului des se 
auzeau zgomotele spadelor care se înfruntaţi, gemete şi 
vaiete. 

Când fumul se împrăştie, nimeni nu se mai afla pe trepte. 
Banda număra câţiva ologi în plus. În susul scării, infernalul 
Beaurevers părea țintuit de podea, agitându-şi frenetic 
spada înroşită de sângele duşmanilor şi zeflemisindu-i cu 
râsul lui insolent. 

Aceasta fu ultima încercare. Guillaume Pentecâte renunţă 
la orice asalt în interior. 

De această dată cavalerul înţelese că dispunea de un timp 
mai lung de odihnă. Avea mare nevoie de aşa ceva. 
Bouracan, Strapafar şi Corpodibale, care-l sprijiniseră în 
rezistenţa lui eroică, gâfâiau cu limba scoasă. 

Tringuemaille, care nu-l părăsise nici un moment pe rege 
şi care, la fel ca şi grupul de protestanți, se mulţumise să fie 
simpli, spectatori, Tringuemaille, proaspăt şi bineînţeles, 
mulţumit în sinea sa de inactivitatea ce-i fusese ordonată, 
luă locul lui Beaurevers. Doi protestanți îi fură trimişi în 
ajutor. 

Cu toţii se retraseră în apartamentul Fiorindei, lăsat cu 
toate uşile deschise în scopul de a interveni la prima alarmă 
a santinelelor plasate pe palier. 

Deodată Beaurevers îşi aminti de tânără. Mai bine spus, n- 
o uitase nici o clipă dar, din cauza rapidităţii cu care se 
desfăşuraseră evenimentele, nu avusese răgazul necesar să 
se ocupe de ea. Acum, deoarece dispunea de un moment de 
răgaz, oricât ar fi fost el de scurt, voia să vadă dacă tânăra 
reuşise în încercarea ei. leşi din cameră după ce-i făcu un 
semn de liniştire lui Francisc. Intrând în dormitorul fetei, se 
aplecă pe fereastră. Degeaba scotoci cu privirile-i ascuţite 


grădina. Se hotărî s-o strige: Fiorinda!... Fiorinda!... 
Aceeaşi tăcere. 

Reîntors în bucătărie, înghiţi câteva îmbucături împreună 
cu ceilalţi, dar părea distrat, preocupat de ceva anume. Şi 
astfel se scurse o jumătate de oră. Asediatorii păreau că 
renunţaseră la orice fel de atac. Beaurevers se întreba dacă 
nu cumva voiau să-i înfometeze. Întorcându-se în 
dormitorul fetei, încercă din nou să ia legătura cu ea. 
Acelaşi rezultat. 

Pe când ieşea din cameră, îl zări pe Tringuemaille care 
tocmai intră în vestibul şi care, văzându-l, îi făcu un semn 
misterios, chemându-l spre el. Curios, se apropie de acesta. 

Trinquemaille îl conduse spre scară şi-i făcu semn să 
asculte cu atenţie. Ciulind urechea, cavalerul distinse 
zgomotul făcut de un fierăstrău care taie lemnul. Ascultă cu 
mai multă atenţie şi: 

— Dar, pe toţi dracii! Tocmai sunt pe cale să taie scara! 
spuse el în şoaptă. 

— Da, domnule. 

— Şi au început de mult lucrul ăsta? 

— Acum câteva momente. Am venit imediat să vă anunţ. 

Aprobându-l printr-un semn, Beaurevers se aplecă mai 
mult în josul scării şi încercă să vadă. 

„Pe toţi sfinţii, îşi spuse, nu pot să mă vadă, pentru că sunt 
sub scară!... dar de ce vor să ne izoleze?” 

Şi atunci începu să reflecteze. 

În urma acestei activităţi îi spuse lui Trinquemaille care-i 
aştepta ordinele: 

— Să-i lăsăm în pace şi să aşteptăm liniştiţi... 

Şi aşteptară. Numai că, fără voia sa, cavalerul se simţea 
nervos, neliniştit şi în loc să se întoarcă în bucătărie, începu 
să cutreiere apartamentul. Din timp în timp se aplecă pe 
fereastră şi scrută grădina, cu speranţa de a o descoperi pe 
Fiorinda. Uneori se apropia de scară şi ascultă cu atenţie. 

Toată această agitaţie dură cinci sau şase minute, după 
care scrâşnetul fierăstrăului încetă. Dar imediat se auziră 


lovituri violente şi, într-un zgomot infernal, scara se 
prăbuşi. Se mai scurse un sfert de oră fără ca nimic să se 
întâmple. 

Sub ei, tăcerea şi întunericul erau desăvârşite, o tăcere 
neliniştitoare. 

Priviră pe fereastră. Mulțimea era încă prezentă, doar 
arcaşii plecaseră. 

Beaurevers nu se mai îngrijea acum de scară. 

Preocuparea lui era fereastra. În timp ce privea strada, îşi 
spunea: „Se ascunde ceva în chestia asta! Dar ce anume?... 
Nu se mai mişcă nimeni...” 

Încercă să se liniştească, spunându-şi: „Poate că intenţia 
lor este să ne asedieze până când ne va răpune foame şi 
setea. Măcar de-ar fi numai asta... Pe toţi dracii, la lăsarea 
întunericului, îi vom lăsa cu buzele umflate...!” 

Asta-l făcu să se gândească din nou la Fiorinda şi la funia 
pe care trebuia să o aducă, instrumentul salvării lor, pe 
care fata promise să le-o trimită. 

Pentru a zecea oară, poate, se întoarse în dormitorul fetei 
şi o strigă pe fereastră. Dar nici de această dată nu avu 
noroc. Absența fetei devenea inexplicabilă şi neliniştitoare, 
totodată. 

Câteva minute, care i se părură lungi cât orele, se 
scurseră astfel, într-o aşteptare chinuitoare. 

Condus de un fel de presimţire, fără a putea să-i explice 
cauza, Beaurevers abandonase scara. Lăsase acolo doar un 
singur om de pază, pentru a supraveghea gaura lăsată de 
scara prăbuşită. 

Cavalerul îl condusese pe Francisc în camera Fiorindei şi-l 
rugase să nu mai iasă de acolo. Binevoitor, Francisc îi 
promise că nu se va mişca de acolo, ba chiar se întinse pe 
pat. 

Toate uşile şi ferestrele de la etajul doi erau larg deschise, 
mai puţin fereastra de pe palier, care fusese închisă, nu se 
ştie de cine şi de ce. 


Beaurevers, care nu putea sta locului, era într-un du-te- 
vino de la fereastra dormitorului la fereastra bucătăriei. 

Această neîncetată mişcare îl apropie de nenumărate ori 
de fereastra camerei fetei. Şi încă o dată privi plin de 
speranţă spre grădină. 

Dar de această dată, aşteptarea-i fu răsplătită. 

Jos, văzu silueta unui bărbat care se afla lângă trunchiul 
unui copac, încercând să se ascundă. Bărbatul nu era altul 
decât Ferricre. 

Vicontele, văzându-l, îşi duse un deget la buze, cerându-i 
în acest fel tăcere. După care îi arătă un obiect pe care-l 
ţinea în mână şi dădu de înţeles că trebuie să se dea lao 
parte din faţa ferestrei pentru a-i permite aruncarea 
respectivului obiect şi care nu era altceva decât o piatră. 

Beaurevers se îndepărtă în grabă. 

Aruncată cu forţă, piatra traversă camera şi se lovi 
puternic de uşă. Imediat cavalerul o prinse şi o privi de 
aproape. 

Era învelită într-o hârtie, legată la rândul ei cu o sfoară 
lungă atât de lungă încât atârna dincolo de fereastră. 

Calm, fără să se grăbească, Beaurevers desfăcu sfoara şi 
citi biletul cu voce tare: „Trageţi de sfoară până când funia 
va ajunge la voi. Coborâţi pe fereastră fără a mai pierde nici 
o clipă. Vă aştept sub fereastră. 

Viconte de Ferricre.” 

Se aplecă pe fereastră şi-i făcu un gest de mulţumire 
vicontelui, care-i răspunse cu un nou semn ce-i recomanda 
tăcere şi grabă. 

Cavalerul trase de sfoară până când ajunse în posesia 
funiei pe care, după ce o trase până la jumătate, o dădu pe 
după bara de fier a ferestrei, lăsând ambele capete să 
atârne în afară. Imediat vicontele înnodă cele două capete 
pentru a putea să le prindă cu uşurinţă în mână. Pentru a 
întinde funia şi a o îndepărta de zid, o înfăşură de jur- 
împrejurul trunchiului unui copac, păstrând celălalt capăt 


în mână. După ce termină toate acestea, făcu acelaşi semn 
care voia să spună: Grăbiţi-vă! 

— Bouracan, ordonă cavalerul cu vocea sa calmă, vei 
cobori primul. Trinqguemaille, îl vei urma pe Bouracan. Când 
veţi fi jos, îl veţi întâmpina pe domnul conte, care va cobori 
după voi. Din acel moment, cred că nu mai e nevoie să vă 
spun, nimeni nu se va mai apropia de el. Du-te, Bouracan, 
repede. 

Prinzând funia în mâini, Bouracan se lăsă să alunece în 
gol. 

Pentru a-i anunţa pe ai lui că a ajuns cu bine, Bouracan 
trebuia să fluiere scurt. Trinquemaille era pregătit să-l 
urmeze imediat ce va auzi semnalul. 

Dar în momentul în care sperau să audă fluieratul 
aşteptat, se produse o explozie puternică. 

Casa se cutremură din temelii de credeai că se prăbuşeşte 
şi o enormă jerbă de foc izbucni din gaura lăsată de scara 
care fusese tăiată. Un fum negru, înţepător, des, invada 
toată casa. Urmă un zgomot asurzitor de lucruri care se 
prăbuşesc şi un nor de praf ţâşni până sus. 

Totul în mai puţin de o secundă. 

După care, asupra străzii se abătu o ploaie înfricoşătoare: 
cărămizi, pietre, grinzi arse, bare de fier. 

Întărâtat că nu-i poate prinde, Guillaume Pentecâte avu 
această idee diabolică. După ce ordonase distrugerea scării, 
pentru a nu-i lăsa să coboare, reuşise să îndepărteze toţi 
locatarii casei, fie cu forţa, fie cu vorbă bună. După ce toată 
clădirea se goli, aşeză dedesubtul palierului celui de-al 
doilea etaj un butoiaş cu praf de puşcă şi-i dădu foc. 

Spera ca în urma exploziei să piară cei pe care-i numea, 
pentru mulţimea de afară pe care o adusese cu el, 
blestemaţii de eretici. Dacă prin miracol - trebuia prevăzut 
totul - ar fi scăpat exploziei, oricum ar fi fost zdrobiţi sub 
dărâmături şi n-ar fi scăpat focului care ar fi urmat. 

Într-adevăr vârtejuri negre de fum se ridicau din 
acoperişul dărâmat, anunțând în acest fel începutul 


pârjolului. Curând urmau să izbucnească şi flăcările. 

Din această cauză, Guillaume Pentecâte şi oamenii pe 
care-i mai avea cu el, rămaseră neclintiţi în faţa casei. Voiau 
să fie siguri că nici o victimă nu va scăpa din catastrofa pe 
care o pregătise cu atâta grijă. Era hotărât să nu plece de 
acolo decât în momentul în care casa, transformată în 
ruină, s-ar fi prăbuşit. 

Capitolul XXIV Încăierarea de la Pr&-aux-Clercs. 

În momentul în care se produsese explozia, sus, la al 
doilea etaj, Beaurevers şi tovarăşii săi au fost aruncaţi claie 
peste grămadă. Şi totuşi, cavalerul găsi timpul necesar 
pentru a-l prinde pe Francisc în braţe şi a-l apăra cu 
propriul său corp. 

Zăpăciţi de violenţa şocului, rămaseră un moment 
nemişcaţi. 

Beaurevers îşi reveni primul. Se eliberă dintre dărâmături 
şi-l scoase şi pe Francisc. Fu bucuros să vadă că regele nu 
este nici măcar rănit, că nu are nici măcar o zgârietură. 
Nici măcar nu era leşinat, nici el, nici tovarăşii săi. 

Mai întâi de toate, cavalerul se repezi la fereastră. Funia 
se afla la locul ei. Bouracan urca pe ea, sprijinindu-se numai 
în braţe, cu o agilitate de maimuţă pe care n-ai fi bănuit-o la 
un individ de talia sa. Urcând, figura sa era 
înspăimântătoare, arătând o durere sinceră. Zărindu-l pe 
Beaurevers care-şi scosese capul pe fereastră, se opri şi 
trăsăturile i se destinseră într-un zâmbet larg, suspinând 
încântat: 

— Dumnezeule...! 

Sub el, în grădină, Ferricre arunca privi înspăimântate 
spre fereastra prin care ar fi trebuit să coboare cavalerul şi 
oamenii săi. 

Beaurevers îi făcu un semn liniştitor. Şi vicontele se lumină 
la faţă când îl văzu teafăr dar, imediat îşi reluă pantomima 
care-i spunea: Grăbiţi-vă. 

Cavalerul spuse câteva cuvinte lui Bouracan care continua 
să rămână suspendat pe funie. Acesta, în loc să-şi continue 


urcarea, se lăsă să alunece repede pe pământ. 

Beaurevers se legă solid pe sub braţe şi, în timp ce 
Trinquemaille, Corpodibale şi Strapafar vegheau ca această 
operaţie să se îndeplinească în toată regulă, deoarece îi 
înțelegeau importanţa, le explică protestanților: 

— Domnilor, trebuie să înţelegeţi că noile evenimente au 
schimbat total situaţia. Noul plan cere ca eu să cobor 
primul. 

Aşa cum fusese lăsată funia pe fereastră, cavalerul, se 
găsea legat cam la mijlocul ei, iar cei trei oameni ai săi o 
ţineau solid, îl apucă pe Francisc în braţe şi-şi dădu drumul 
în gol. Cei trei dădeau drumul puţin câte puţin la funie în 
timp ce, cei doi ofiţeri protestanți le săriră în ajutor. Jos, 
Bouracan părând că nu face nici un efort, ajuta această 
manevră întinzând funia şi ţinând-o la distanţă faţă de zid 
pentru ca cei doi să nu se lovească. 

După câteva secunde, cavalerul şi contele puneau piciorul 
pe pământ. 

Nu peste mult timp li se alăturară şi ceilalţi, după care se 
îndreptară spre zidul care despărţea grădinile din Chemin- 
aux-Clercs de strada Marais. În timpul mersului, Ferritre le 
explică motivul apariţiei sale benefice. 

Ne mai amintim că plecase din strada Froidemantel 
pentru a o întâlni pe Fiorinda. Ajunsese în strada Marais 
când fata era deja prizoniera bandei lui Guillaume 
Pentec6te. Dar cum nu-şi putea închipui aşa ceva, nu insistă 
prea mult la uşă. Neprimind nici un răspuns, trase 
concluzia că fata nu-i acasă. 

Ori, pe când tocmai ajungea în strada Senei, soarta făcu să 
se întâlnească faţă în faţă cu Fiorinda care-i povesti 
pericolul în care se aflau prietenii lor. Fără a-l lăsa să scoată 
vreo vorbă, îi spuse ce are de făcut, arătându-i totodată şi 
calea pe care urma s-o parcurgă la întoarcere pentru a lua 
legătura cu asediaţii. După care, fata îl părăsi spunându-i că 
are de făcut un drum de cea mai mare importanţă. 


Vicontele, înțelegând că nu poate pierde nici măcar o 
secundă, plecă imediat în căutarea funiei. 

— Aşa încât, spuse Beaurevers, după ce ascultase toate 
explicaţiile, sunteţi sigur că nu i s-a întâmplat nimic rău 
fetei? 

— Ah! Da, sigur. S-a îndreptat spre poarta Nesle. Deci, 
acum se află în Paris. Şi cum am văzut că oraşul e liniştit, 
nici o tulburare, nici o dezordine, sunt sigur că n-a păţit 
Nimic. 

— Cu atât mai bine, spuse cavalerul, cu gândul aiurea. 

Şi îşi spuse: „Ce dracu avea de făcut în Paris Fiorinda, 
ceva aşa de important, încât i-a încredinţat lui Ferricre 
sarcina pe care singură şi-o asumase...?” 

Şi totuşi, pentru moment Beaurevers avea alte preocupări 
mult mai grave pentru a se gândi multă vreme la Fiorinda. 

Ajunseră curând la zidul despărțitor. După cum vă 
amintiţi, cavalerul văzuse că nu era prea înalt şi-l trecură 
destul de repede. Acum se găseau în grădina care 
corespundea casei din Chemin-aux-Clercs. 

După cum am mai spus, cele două case erau destul de 
îndepărtate, nefiind legate între ele decât prin zidul de 
incintă care le despărţea, zid care era destul de înalt. 'Ţinta 
lor nu era casa, ci tocmai acest zid pe care voiau să-l treacă 
pentru a ajunge în stradă, în speranţa că vor sparge 
cordonul gărzilor. 

Traversând grădina, grupul lor nu a întâlnit nici o 
persoană. Asta însemna că evadarea lor trecuse 
neobservată, cel puţin până acum. Şi nu se înşelau. 

În momentul în care ajungeau la zid, un om se apropiase 
în fugă de Guillaume Pentecâte, care se afla în strada 
Marais şi-i şopti câteva cuvinte la ureche. Furios, acesta 
lăsă să-i scape o înjurătură. În acele clipe, banda sa nu se 
mai compunea decât din vreo douăzeci de oameni. E drept 
că în jurul lor se mai găseau cam cincizeci de indivizi 
suspecți din care, cel puţin jumătate, li s-ar fi alăturat dacă 
ar fi fost chemaţi. 


Şi într-adevăr, în momentul în care strigă: 

— Blestemaţii de necredincioşi n-au fost prăjiţi!... Pe ei! Să 
nu-i lăsăm să ne scape! Cel puţin douăzeci de voluntari îl 
urmară. Ceea ce îi dubla efectivele. 

Plecarea lui Guillaume Pentecâte şi a acoliţilor săi, 
permiseră vecinilor, direct amenităţi de întinderea focului, 
să încerce să stingă pojarul, sau cel puţin să-l împiedice să 
se întindă mai departe. 

Guillaume Pentec6te şi banda sa de smintiţi o luară la fugă 
spre câmpia care pe atunci se numea micul Pre-aux-Clercs, 
pentru a ajunge cât mai repede în Chemin-aux-Clercs. 

În acest timp, după cum am mai arătat, Beaurevers şi cei 
ce-l înconjurau, ajunseseră la zidul despărțitor. Cavalerul îi 
condusese spre colţul din dreapta, adică înspre partea cea 
mai apropiată de câmpie, tocmai în locul în care urma să-şi 
facă apariţia Guillaume Pentecâte şi banda sa. 

Ajuns acolo, cavalerul îi întrebă pe protestanți: 

— Domnilor, pot să contez în continuare pe 
dumneavoastră? 

— Domnule, răspunse unul din ofiţeri, consider de datoria 
noastră să vă urmăm până când ne veţi spune să vă 
părăsim, sau până când vom fi cu toţii în afara primejdiei. 
Cred că şi domnii care mă însoțesc sunt de aceeaşi părere. 

Şi într-adevăr, ceilalţi îl aprobară. 

Beaurevers le mulţumi cu un semn de gratitudine. Dar 
după figură pe care o arăta, se putea spune că este 
stingherit, aproape ruşinat. Cu oarecare reţinere, ca şi 
când s-ar fi scuzat, spuse: 

— Ceea ce vă voi cere, domnilor, ar putea să vi se pară cel 
puţin ciudat... şi nu v-o iau în nume de rău... Dar vă asigur 
că nu pot face altfel... 

Se opri, încurcat. 

Cei doi ofiţeri hughenoți, care acum ştiau de ce e în stare 
cavalerul, îl îndrăgiseră foarte mult. Văzându-i 
stinghereală, îl încurajară: 


— Domnule, spuse unul din ei, suntem soldaţi. Asta vrea să 
însemne că executăm orice ordin fără a-l discuta. Daţi-vă 
ordinele şi nu vă temeţi că vom refuza. 

— Fiţi sigur, spuse şi celălalt, că oricare ar fi aceste ordine, 
vor fi executate... sau noi vom muri. 

— Ei, asta mă linişteşte, spuse Beaurevers satisfăcut. lată 
deci ce aştept de la dumneavoastră. Veţi escalada acest zid, 
după care vă veţi afla în strada Echaude. Veţi încerca să 
străbateţi strada. 

— O vom străbate, spuse unul din ofiţeri sigur pe sine. 

— Noi, continuă cavalerul, aprobându-l, vom escalada 
celălalt zid, dinspre strada Senei... Nu-l vom escalada decât 
în momentul în care voi aţi trecut zidul vostru. Probabil că 
veţi fi văzuţi... cel puţin aşa o sper. 

— Ah! Am înţeles, domnule. Vom fi văzuţi, vă garantez. Şi 
chiar ne vor urmări, v-o garantez şi pe-asta. Asta doreaţi, 
nu-i aşa? 

— Da, spuse simplu Beaurevers, întinzându-le mâinile. 

O dublă strângere de mână, loială, pecetlui înţelegerea. 

Coborând vocea, unul din ofiţeri adăugă: 

— Încercaţi să ajungeţi la poarta Buci... Vom încerca să-i 
atragem spre strada Vaugirard. 

Ferricre asculta toată această discuţie cu cea mai mare 
mirare. Nu-l mai recunoştea pe cavaler. Dar cum îl ştia 
incapabil de a recurge la asemenea fapte numai pentru a-şi 
salva propria piele, trase concluzia că este vorba de contele 
de Luvru. Şi pentru prima dată îşi puse întrebarea: „Ah, la 
naiba! Cine-i acest conte de Luvru? Beaurevers nu se 
mulţumeşte să-şi rişte propria piele pentru a-l apăra, dar le 
mai cere, nu fără o oarecare stinghereală, căci, pe toţi 
dracii, era atât de stingherit, deci cere şi unor necunoscuţi 
să-i urmeze exemplul. Asta mi se pare deja prea mult.” 

La rândul său, Francisc interveni în discuţie, cu vocea-i 
blândă: 

— Domnilor, spuse el, înainte de a ne părăsi, vă rog să 
aveţi amabilitatea să-mi spuneţi numele domniilor voastre. 


Cu toate că n-am petrecut împreună decât puţine minute, 
numele voastre mi le voi aminti toată viaţa. 

Şi Ferricre, cu mintea mereu la pândă, remarcă faptul că 
nici măcar nu pomenise de marele serviciu ce-i era făcut 
atrăgând asupra lor haita dezlănţuită. 

Protestanţii îşi spuseră numele. Unul din ei se numea de 
Liverdac, celălalt de Montarrac, simpli gentilomi şi gasconi 
pe deasupra. Ceilalţi trei erau doi avocaţi şi un negustor, 
ceea ce nu-i împiedica să umble înarmaţi ca şi oricare 
gentilom, servindu-se cu uşurinţă de spadele lor, aşa încât 
reuşiseră să dea o lecţie pe cinste arcaşilor. 

Lucrurile se petrecură după cum prevăzuse Beaurevers. 

Protestanţii săriră zidul şi, după ce atacară cu furie gărzile 
postate în preajmă, fugiră spre strada Echaude. La rândul 
lor, gărzile se năpustiră pe urmele celor doi, drumul 
devenind liber. 

Cavalerul şi însoțitorii săi trecură la rândul lor, zidul şi 
săriră în strada Senei. Nu văzură nici o persoană în 
preajma lor. 

Drumul fiind liber, se grăbiră spre poarta Buci. 

Dar iată că Beaurevers nu prevăzuse totul. 

Rospignac îi văzuse şi-i recunoscuse în scurtul moment în 
care, ascuns pe creasta zidului, aştepta momentul favorabil, 
adică acel moment în care protestanții odată apăruţi în 
stradă, gărzile le-ar fi sărit în spate. 

Imediat Rospignac dădu un ordin unuia dintre oamenii săi. 
Acesta o luă la fugă şi din câteva salturi ajunse în strada 
Senei... unde se aflau destui oşteni din gardă şi chiar şi 
locţiitorul poliţiei însoţit cam de patruzeci de arcaşi. 

Trupele se puseră în mişcare şi opriră trecerea. 
Beaurevers înţelese că orice încercare de a străpunge 
apărarea este zadarnică. Intrarea înspre strada Buci i se 
păru mai slab apărată. Se hotări să încerce pe acolo. 

Pe de altă parte, nenorocul îl aduse pe Guillaume 
Pentecâte să sosească tocmai în momentul în care cavalerul 
şi însoțitorii săi săreau zidul. Şi el îi recunoscu imediat. 


Alergă după gărzile care-i urmăreau pe cei doi protestanți 
şi le ceru să se întoarcă, ceea ce şi făcură. 

Aşa încât toate forţele: arcaşi, soldaţi, spadasinii lui 
Rospignac şi mulţimea furioasă, toţi aceştia, dezlănţuiţi, 
urmau să ia cu asalt grupul lui Beaurevers. 

Capitolul XXV Încăierarea de la Pre-aux-Clercs (urmare) 

leşind din strada Senei, manevra gărzilor şi a arcaşilor a 
constat în a bara drumul spre oraş pentru rebeli. Lucru 
ciudat, pentru locţiitorul poliţiei criminale, reprezentând 
autoritatea, regele şi apărătorii acestuia erau simpli rebeli. 
E drept că în afară de Beaurevers şi Rospignac, nimeni nu 
ştia că sub numele de conte de Luvru se ascunde însuşi 
regele. 

Totodată, manevra mai consta şi în interzicerea accesului 
spre strada Buci. E sigur că locţiitorul poliţiei criminale 
fusese încredinţat că-i vor sosi întăriri dinspre Pre-aux- 
Clercs. Această manevră ar fi avut drept scop oprirea 
rebelilor pe Chemin-aux-Clercs, unde s-ar fi aflat prinşi 
între forţele de poliţie, pe de o parte şi oamenii lui 
Rospignac, pe de altă parte. 

Manevra nu reuşi decât pe jumătate: dacă soldaţii şi 
arcaşii reuşiseră să ocupe drumul spre oraş, nu acelaşi 
lucru se întâmpla şi în strada Buci, unde ajunseră prea 
puţini dintre ei. 

Beaurevers se văzu încolţit din trei părţi: în faţă, bariera 
de netrecut a soldaţilor, în spate, mulţimea dezlănţuită 
condusă de Guillaume Pentecâte, care se apropia în fuga 
mare strigând ameninţări cu moartea şi care l-ar fi zdrobit, 
fără doar şi poate. 

La dreapta, în capătul străzii Buci, se întrevedea o 
speranţă. Acolo nu distinse decât vreo douăzeci de soldaţi, 
cel mult. Se putea că numărul lor să sporească pe măsură 
ce trupele ieşeau din strada Senei. 

Se hotări să treacă pe acolo, înainte ca barajul să devină 
mai puternic. 


După ce luă această hotărâre, Beaurevers ordonă în 
şoaptă ceva oamenilor săi. De abia termină ce avu de spus 
şi dispozitivul de luptă se formă cu o rapiditate fantastică. 

Ca urmare a ordinelor sale - de care Francisc şi Ferricre 
nici măcar nu aflară - formaţia se constitui astfel: 
Beaurevers, singur în frunte, Strapafar şi Corpodibale, în 
stânga şi în dreapta sa, ceva mai în spate, urmau Francisc şi 
Ferricre, iar Tringuemaille şi Bouracan încheiau trupa. 

În acest fel, Francisc şi Ferricre se văzură înconjurați mai 
înainte de a-şi da seama de ce se întâmpla. 

Trăgându-şi spada din teacă, Beaurevers îşi lansă faimosul 
strigăt de luptă: 

— Beaurevers! Regele loviturii frumoase! Ceilalţi, în frunte 
cu Francisc, într-o singură voce, îi răspunseră: 

— Beaurevers...! 

Şi năvăliră înainte... 

Beaurevers, scânteietor, zbârlit, furios, înfricoşător, lovea 
fie cu vârful spadei, fie cu tăişul, împungând şi tăind, fără 
alegere, pătrunzând ca o pană de despicat lemne printre 
gărzile înspăimântate, zdrobindu-le şi dislocându-le, croind 
astfel un drum larg, însângerat, urmat de ceilalţi tovarăşi ai 
săi. 

Asta dură câteva secunde, un minut cel mult. 

Şi deodată, nimic. 

Cei şapte viteji trecuseră. Strada era liberă în faţa lor. O 
luară drept înainte, în pas alergător. 

După câţiva paşi, Beaurevers întoarse capul fără să se 
oprească. În spatele lor domnea aceeaşi tăcere grea, de 
stupoare, care urmează de obicei unei înfrângeri 
neaşteptate. 

Cavalerul, care avea atenţia mereu la pândă, observă că 
Francisc şchiopătează uşor. Mersul rapid se pare că-i cauza 
unele dureri. 

— Sunteţi rănit, domnule? întrebă cavalerul neliniştit. 

— A, nu! îl linişti Francisc. Cred că în timp ce atacam mi- 
am scrântit piciorul... Nu-i nimic, trece. 


Aceste cuvinte, departe de a-l linişti pe Beaurevers, făcură 
să-i sporească neliniştea. Francisc, oricât şi-ar fi dat silinţa, 
nu-şi putea ascunde durerea care-i desfigura faţa. 
Cavalerul ştia mai bine decât oricare altul că regele nu 
putea susţine un efort prea îndelungat, obosea destul de 
repede. Ori, de câteva ore, Francisc fusese supus unui efort 
care-i depăşea puterile. 

— Să încercăm să ajungem până la răscruce, spuse 
Beaurevers. În strada Four, în faţa mănăstirii, e un zid de 
incintă pe care-l vom escalada şi astfel ne vom afla la 
adăpost, în grădină. Din grădină în grădină, vom ajunge 
până în strada Vaugirard... La nevoie, vă voi duce în spate. 
Ajunşi acolo, departe de orice luptă, vom găsi un adăpost 
oarecare. 

Da, dar trebuia să ajungă până la acel zid. Nefericirea era 
nu faptul că acesta ar fi fost prea departe - câţiva zeci de 
metri - dar Guillaume Pentecâte şi banda sa îi urmăreau în 
fuga mare. 

Trebuiră să o ia şi ei la fugă. Şi cum nimeni nu le stătea 
împotrivă, Beaurevers dădu din nou câteva ordine care 
schimbară formaţia de luptă. Pericolul fiind în spatele lor şi 
gata să-i ajungă în orice moment, după ce-l încredința pe 
Francisc lui Strapafar şi Corpodibale care ştiau ce au de 
făcut, flancat de Trinquemaille şi Bouracan, care nu-şi 
lepădase enorma bară de fier, trecu în spatele grupului. 

În formaţia asta mai avansară câtva timp. Dar erau 
obligaţi să-şi potrivească mersul după al lui Francisc care 
părea din ce în ce mai obosit. Şi gloata se apropia 
ameninţător, astfel încât, curând le-ar fi căzut în spate. 

În acel moment, Beaurevers se hotărî. Luându-l pe 
Francisc în braţe, îl aruncă pe umăr şi fără a părea 
incomodat de greutatea suplimentară, o luă la fugă. 
Ferricre alerga alături de el. Ceilalţi patru îi urmau şi aveau 
sarcina de a-i opri pe următori, dându-le celor din faţă 
timpul necesar de a ajunge la zidul de care pomenise 
cavalerul. 


Curând ajunseră la răspântie, cu mult înaintea gloatei. Mai 
aveau cam şaptezeci de paşi până la zidul pe care trebuiau 
să-l escaladeze şi care se afla pe strada Four, chiar între 
străzile Boucheries şi Saint-Sulpice. Înspre strada 
Boucheries se mai găseau patru sau cinci case, cu faţada 
spre strada Four. Tot cam atâtea se aflau şi înspre strada 
Saint-Sulpice. Zidul cu pricina lega între ele cele două 
grupuri de case. Curând Beaurevers depăşi răspântia. 

În acel moment, din întunericul străzi Four şi Saint-Sulpice 
se auzi zgomotul unei alergări, însoţite de strigăte 
puternice. După zgomotul paşilor, îşi dădu seama că cele 
două trupe care urmau să apară, erau cel puţin la fel de 
numeroase ca şi banda care se afla pe urmele lor. 

Şi ceea ce era mai rău, era faptul că noii veniţi deja ieşeau 
din strada Saint-Sulpice. Grupul lui Beaurevers nu mai 
putea ajunge la zid. Trupa le-o luase înainte. Şi nu erau 
bandiți sau oameni din popor. Nu, purtau uniforme şi aveau 
aerul unei trupe de soldaţi gentilomi, echipați de război, cu 
casca pe cap şi platoşe de piele de bivol. 

— Blestem! urlă Beaurevers disperat de neşansa care-l 
urmărea. 

Şi aruncă o privire sălbatică în jurul său. 

În mijlocul răspântiei, la doi paşi de el se afla construcţia 
masivă a stâlpului infamiei al mănăstirii. Dintr-o săritură 
ajunse acolo, cu intenţia ca la adăpostul acestei construcţii 
să poată să se apere. 

Când ajunse acolo, observă o uşă, solidă, de stejar, placată 
cu benzi groase de fier şi piroane uriaşe. 

Ca prin minune, uşa era deschisă...! 

Deschizând-o uşor, văzu un bărbat - călăul mănăstirii sau 
unul din ajutoarele sale - care, cu o încetineală leneşă, 
făcea puţină ordine în acel loc de supliciu. 

Nu trecuse mai mult de o secundă de când cavalerul 
observase uşa. Cu o lovitură de picior o deschise larg şi 
năvăliră cu toţii înăuntru, după care ferecară uşa cu 
zăvoarele enorme cu care era înzestrată în interior. 


În faţa acestei invazii, individul rămase cu gura căscată, 
rostogolind nişte ochi înspăimântați. Văzându-i pe cei şapte, 
în zdrenţe, acoperiţi de sânge şi praf, sudoarea curgându-le 
pe frunte, cu spadele în mână şi figuri înspăimântătoare, 
crezu că i-a sunat ceasul de pe urmă şi, clănţănind din dinţi, 
căzu în genunchi cu mâinile împreunate a rugăciune. 

Beaurevers se grăbi să-l liniştească: 

— Dacă taci din gură, nu-ţi vom face nimic. Dar dacă scoţi 
şi cel mai mic sunet... 

Şi-şi arătă pumnalul înroşit de sânge, încât bietul nefericit, 
tremurând din toate încheieturile, îşi duse ambele mâini la 
gură ca pentru a arăta că va fi mut ca un mort. 

Nu-i mai dădură nici o atenţie, siguri fiind că nu va scoate 
nici un sunet. 

Cu toţii se aflau la capătul puterilor. Ferricre şi Francisc, 
epuizați, se aşezară pe o bârnă şi începură să-şi şteargă 
sudoarea. 

După ce răsuflă câteva secunde. Beaurevers şi cei patru 
oameni ai săi trecură la treabă. Asta înseamnă că ridicară în 
spatele uşii o baricadă cu tot ceea ce găsiseră la îndemâna: 
bârne şi grinzi de lemn se găseau din belşug. 

Tot acţionând, Beaurevers rosti la un moment dat: 

— Mi se pare că soldaţii ăştia care au ieşit din strada 
Saint-Sulpice ne-au strigat ceva... A auzit cineva ce-au 
spus? 

Şi Francisc îi răspunse: 

— Cred că am auzit când ne spunea să nu ne fie teamă, că 
tocmai pe noi ne caută. 

— Aşa deci! zeflemisi Beaurevers. Atunci, asta era sfidarea 
lor?... Ei bine, pe toţi dracii, primim provocarea!... Cred că-i 
vom reîntâlni în condiţii de egalitate... vom vedea atunci de 
ce sunt în stare. 

Nu le trebuiră mai mult de un minut pentru a baricada 
uşa. Baricada îi satisfăcea pe toţi. De altfel era şi timpul, 
deoarece în jurul stâlpului se auzeau vociferări din ce în ce 
mai puternice. 


În timp ce se aşteptau să audă lovituri de berbece în uşă, 
Beaurevers îi asigură: 

— Uşa-i destul de rezistentă, răspund de asta... numai 
dacă nu vor face rost de petarde, aşa cum au găsit şi praf 
de puşcă. Dar şi-n acest caz, ne putem refugia la etaj unde 
le vom da destulă bătaie de cap. 

Pentru a se convinge, cavalerul urcă la etaj. Acolo erau 
ţinuţi nefericiţii care urmau să suporte rigorile justiţiei 
mănăstirii. Acest singur etaj era destul de puţin înalt, dar 
Beaurevers văzu că de acolo puteau ţine la respect 
mulţimea asediatorilor, strivind pe cei ce vor încerca să se 
apropie de uşă. Proiectile de tot felul şi toate mărimile se 
găseau acolo în cantităţi mari. 

După ce cobori, cavalerul rămase cu urechea la pândă. 
Ceilalţi îi urmară exemplul. 

Atacul de care se temeau, întârzia. Zgomotele şi strigătele 
care le semnalase apropierea bandei lui Guillaume 
Pentec6te încetară brusc. Şi totuşi, se simţea că mulţimea 
era masată în jurul celor patru ziduri care-i adăposteau. Şi 
totuşi, această mulţime rămase nemişcată, ca ţintuită în loc 
din cauza vreunui eveniment neaşteptat - sau poate 
datorită vreunei ameninţări de care ei nu ştiau - şi o tăcere 
de moarte o cuprinse. 

Tăcere datorată uluielii?... Datorată fricii?... Degeaba cei 
dinăuntru încercau să ghicească. 

Beaurevers, având intenţia să urce din nou la etaj pentru a 
cerceta locurile, făcu doi paşi pe scară, dar se opri. 

Şi atunci, tot atât de brusc cum se lăsase, tăcerea fu 
spartă. Dar de această dată nu mai izbucniră strigăte şi 
urlete. Era ceva mult mai impresionant şi mai înfricoşător 
prin neprevăzutul său. 

Un cântec uşor, blând, de o nespusă armonie, care în 
simplitatea sa maiestuoasă avea ceva pătrunzător careţi 
oprea respiraţia, îţi răscolea măruntaiele. Şi cântecul 
acesta religios intonat de numeroase voci bărbăteşti, la 


început slab ca un murmur, prinse putere, se avântă într-un 
crescendo a cărei amploare avea o putere extraordinară. 

Mulțimea rămase mută sub vraja acestui cântec, ascultând 
cu lăcomie, toţi aflându-se sub imperiul unei emoţii de care 
nu puteau scăpa. Până şi cea din urmă brută aflată în 
mulţime simţea că devine mai bun, mai omenos. 

— Oh! murmură Francisc răvăşit, cine sunt oamenii 
aceştia care pot cânta aşa?... Şi ce-i acest cântec?... În viaţa 
mea n-am auzit ceva mai înălţător. 

Dar Beaurevers înţelese şi-i răspunse cu un zâmbet 
maliţios: 

— Aceşti oameni, domnule, sunt cei care sunt acuzaţi de 
cele mai groaznice crime pe care imaginaţia le poate naşte. 
Sunt aşa numiții hughenoți, eretici. Pentru a le spune pe 
nume, sunt protestanții. Cât despre cântecul pe care-l găsiţi 
atât de minunat şi care, într-adevăr, e deosebit de înălţător, 
psalmii lui David, traduşi în franceză de însuşi seniorul 
Clement Marot, muzica aparţinând unui menestrel inspirat 
numit Guillaume Franc. 

— Protestanţi!... murmură visător Francisc. Beaurevers îl 
privi o clipă cu acelaşi surâs maliţios şi, făcându-le semn să 
păstreze tăcerea, urcă la etaj. Şi iată ce văzu: 

Dintr-o parte, dinspre strada Buci, se vedea Guillaume 
Pentecâte şi banda sa, care tocmai începeau să se agite. De 
cealaltă parte, dinspre strada Four, un grup de douăzeci, 
douăzeci şi cinci de gentilomi. Chiar aceia a căror sosire 
neaşteptată îl obligase pe cavaler să se refugieze în clădirea 
stâlpului infamiei al mănăstirii. Aceştia, cu curaj, îşi arătau 
credinţa lor religioasă intonând psalmii lui David şi sfidând 
pe oricine. Acest fapt, mai e nevoie s-o spunem... scosese la 
ferestrele caselor pe toţi locuitorii din preajmă. Şi, trebuie 
să adăugăm că, glasurile multora dintre ei se uniseră fără 
teamă cu ale acelora din stradă. 

Acum, tot acest grup de hughenoți se îndreptau hotărâți 
spre banda lui Pentecâte, arătând prin atitudinea lor că au 
intenţii puţin binevoitoare. 


În fruntea acestora, Beaurevers recunoscu pe cei doi 
ofiţeri gasconi: Liverdac şi Montarrac care îşi asumaseră 
sarcina de a atrage asupra lor gărzile din Chemin-aux- 
Clercs. Cei doi se îndreptau decişi spre locul în care 
cavalerul şi însoțitorii săi îşi găsiseră adăpost. 

Cavalerul nu se mai înşelă asupra intenţiilor acestora: 
erau prietenii care aduceau cu ei un ajutor puternic. Cobori 
treptele în fugă, strigând vesel: 

— Pe toţi sfinţii, aceşti Montarrac şi Liverdac sunt într- 
adevăr nişte gentilomi de ispravă! 

Şi năpustindu-se spre baricadă din spatele uşii, începu s-o 
demoleze, spre marea uimire a. lui Francisc şi Ferricre, 
care se întrebau dacă nu cumva cavalerul înnebunise. 

Tot demolând, Beaurevers începu să le explice: 

— Ştiţi de cine sunt conduşi hughenoţii ăştia viteji, 
domnule conte?... De domnii de Liverdac şi de Montarrac... 
Aceşti viteji ofiţeri ne-au adus întăriri şi ce întăriri! Începe 
lupta, domnule, dar de această dată forţele sunt egale, în 
aer liber şi încă pe lumină. Ah! Pe toţi dracii, avem de ce 
râde acum. 

În uşă se auziră câteva bătăi puternice şi o voce rosti: 

— Deschideţi, domnilor, suntem prieteni! 

— Imediat, imediat! strigă cavalerul nebun de bucurie. 

Uşa se deschise de îndată şi pe pragul ei apărură cei doi 
ofiţeri. Văzându-l pe Beaurevers, înţepeniră în poziţie de 
drepţi şi-şi pocniră călcâiele, după care-şi scoaseră spadele 
şi salutară cu graţie. Cu un surâs liniştit, rostiră pe rând: 

— Domnule, spuse unul din ei, am văzut că misiunea pe 
care ne-aţi încredinţat-o a dat greş. Ne-am gândit că în 
acest caz, sunteţi la ananghie, chiar dacă nu era în 
întregime din vina noastră şi atunci am încercat să facem 
tot posibilul pentru a repara răul, dacă am mai fi avut 
timpul necesar, am adunat cât mai mulţi din coreligionarii 
noştri şi iată-ne! 

— Folosiţi-ne după cum credeţi de cuviinţă, rosti şi celălalt. 
Suntem gata să vă executăm ordinele, oricare ar fi ele. 


Beaurevers îi privi câteva clipe în tăcere şi, cu un aer 
foarte serios, întorcându-se spre Francisc, întrebă: 

— Ei bine, domnule, ce spuneţi? 

— Spun, exclamă regele profund emoţionat, spun că am 
întâlnit doi viteji!... Ba chiar mai mult, doi gentilomi 
desăvârşiţi! 

Cei doi ofiţeri se înclinară ca doi gentilomi care tocmai au 
primit din partea unui egal un compliment elogios. După 
care se întoarseră spre Beaurevers şi-şi reluară ţinuta 
rigidă, de soldaţi disciplinaţi. 

Cavalerul rosti cu o voce pe care emoția i-o schimbă: 

— Domnilor, aţi făcut mai mult decât mi-aţi promis, mai 
mult decât ne-aţi fi datorat. Acum eu am devenit datornicul 
domniilor voastre. Sper că va veni şi ocazia când cavalerul 
de Beaurevers va putea să arate cum înţelege să-şi 
plătească datoriile de acest fel. Cu asta vreau să spun că nu 
am ce ordine să vă dau şi că m-aş simţi mai mult decât 
onorat să le primesc pe ale domniilor voastre. Văd că 
intenţia voastră e de a administra acestei bande de băieţi 
răi corecţia pe care o merită. 

În tot acest timp, când se schimbau cuvintele de politeţe, 
trupa hughenoţilor se apropiase în ordine de bătaie. De o 
parte a stâlpului infamiei hughenoţii, de cealaltă parte, 
Guillaume Pentecâte şi oamenii săi. 

Dar de ce nu începuse încă lupta? Asta din cauză că 
Pentec6te se codea. Nemernicul vedea că superioritatea 
numerică e de partea sa. Dar tot atât de bine vedea că 
protestanții erau mai bine înarmaţi, ba chiar erau echipați 
şi cu platoşe. Ceea ce într-o luptă cu arme albe constituie 
un avantaj hotărâtor. Şi apoi, se dumirise în privinţa valorii 
tâlharilor care i se alăturaseră. Buni pentru a ucide şi a 
jefui, dar în caz de luptă regulată, s-ar fi răspândit ca 
potârnichile. 

Nu se putea bizui decât pe oamenii săi. Cel puţin, de ei era 
sigur. Dar, în situaţia asta, se găsea în inferioritate şi avea 
toate şansele să fie înfrânt. 


Toate acestea-i trecură prin minte lui Guillaume Pentecâte. 
Şi poate că, dându-şi seama de inferioritate, ar fi renunţat 
la luptă şi s-ar fi retras... chiar dacă ar fi revenit după 
plecarea blestemaţilor de hughenoți. 

Dar tocmai în momentul în care voia să dea ordinele 
necesare pe pragul uşii apăru Beaurevers şi contele de 
Luvru. Nu mai era posibil să se codească, să dea bir cu 
fugiţii. Cu atât mai mult cu cât ştia că Rospignac îl pândea 
de la lucarna unei case învecinate şi că nu i-ar fi iertat 
faptul de a nu îndeplini misiunea încredinţată. Aşa încât 
dădu dispoziţiile necesare pentru începerea luptei. 

Şi totuşi, gentilomilor hughenoți le era silă să se bată cu 
acea adunătură de puşlamale. 

Unul din ei făcu câţiva paşi şi strigă dispreţuitor: 

— Hei! Voi, bandiți de drumul mare, căraţi-vă dacă nu vreţi 
să vă scoatem maţele. 

Din rândul tâlharilor izbucni un torent de înjurături şi 
imediat se auziră strigăte de încurajare: 

— Moarte ereticilor! Pe foc cu hughenoţii! Ucide! Ucide! 

Era cel mai bun mod de a-i întărita pe protestanți care la 
rândul lor le răspunseră: 

— Moarte papistaşilor! Şi bătălia începu. 

Ceea ce prevăzuse Guillaume Pentecâte se întâmpla 
curând: adunătura de puşlamale care i se alăturase, 
văzându-se atacată atât de violent, se împrăştie imediat, 
dispărând ca prin farmec. Dacă mai rămaseră dintre ei vreo 
zece şnapani. De altfel, Pentec6te nici măcar nu-i mai luă în 
calcul. Luase hotărârea înţeleaptă de a se bizui doar pe 
oamenii săi. 

Curând, încăierarea deveni generală, protestanții, care 
atacau şi erau disciplinaţi ca soldaţii, se grupară în trei 
cete. Fiecare din acest grup se înfipse în ceața condusă de 
Guillaume Pentecâte ca trei pene de fier care despică un 
trunchi, împrăştiind-o. 

Manevra le fusese uşurată şi de faptul că Pentecâte îşi 
împărţise oamenii în două. Una din grupe avea sarcina de a 


ţine piept grosului asediatorilor. Aceasta cedă repede şi se 
retrase în direcţia străzilor Buci şi Boucheries. 

În realitate, retragerea era vicleană, având drept scop 
îndepărtarea protestanților de locul unde se adăpostise 
Beaurevers şi Francisc care, pe lângă cei patru dulăi ai 
cavalerului şi Ferricre mai erau sprijiniți şi de Montarrac şi 
Liverdac. Cu toţii formau un grup distinct. 

A doua ceată, compusă din cincisprezece spadasini, dintre 
cei mai buni, conduşi chiar de Guillaume Pentecâte, urma 
să năvălească asupra lui Beaurevers şi să încerce să-l ucidă 
pe el şi pe Francisc, fără să se preocupe de ceilalţi oameni 
din grup. După care, la un semnal al lui Pentecâte, urmau 
să se regrupeze şi să dispară imediat. Din moment ce 
treabă pentru care erau plătiţi fusese îndeplinită, ce rost 
avea să se lase ucişi de hughenoți. De altfel, puţin le păsa 
tâlharilor de aceştia. 

Lucrurile se petrecură aşa cum le gândise Guillaume 
Pentec6te. Sau cel puţin în parte. 

Adică grupul lui Beaurevers se văzu izolat. Dar asta fu 
totul. 

Mai întâi, cavalerul îl încredința pe Francisc celor patru 
oameni ai săi, care-l încadrară imediat, lăsându-i totuşi 
libertatea perfectă de a acţiona în luptă. Aveau rolul de a 
veghea asupra lui şi de a para loviturile care-i erau 
adresate. Pe de altă parte trebuiau, fără a-l lăsa să observe, 
să-l conducă pe Francisc înspre părţile mai puţin 
periculoase. 

Din această dispunere rezultă următoarele: în primul 
rând, Beaurevers, liniştit în ceea ce-l privea pe rege, se 
putu dedica în întregime ofensivei pe care o conduse cu 
violenţă, potrivit obiceiului său. 

În al doilea rând, Francisc credea că acţionează liber şi 
după cum credea el de cuviinţă, când în realitate nu era 
decât prizonierul lui Tringuemaille, Bouracan, Strapafar şi 
Corpodibale care-l conduceau în aşa fel încât tot ceea ce 
făcea regele, îi reuşea, iar vanitatea sa era salvată. 


În scurtă vreme, răspântia era presărată cu răniţi şi morţi 
din ambele tabere. Dacă protestanții atacau cu furie şi nu-şi 
menajau vieţile, trebuie să recunoaştem că şi oamenii lui 
Guillaume Pentecâte îşi câştigau cinstit banii, opunându-le o 
rezistenţă înverşunată, într-adevăr, tâlharii erau viteji şi 
Rospignac, care-i alesese el însuşi, putea pe bună dreptate 
să fie mândru de ei, deoarece niciunul nu dăduse bir cu 
fugiţii. 

Capitolul XXVI Arestarea. 

La urma-urmei Guillaume Pentecâte nu-şi făcea nici o 
iluzie cu privire la finalul luptei. Îşi spunea că numai dacă ar 
fi ajutat de un noroc ieşit cu totul din comun, scopul 
principal - care era uciderea lui Beaurevers (nu se mai 
punea problema capturării sale) şi a contelui de Luvru - ar 
fi putut fi atins. Asta nu-l împiedică să facă totul pentru a 
reuşi, încât el şi oamenii săi se băteau ca nişte diavoli. 

Dar dacă Pentecâte nu mai credea în suprimarea celor doi, 
pentru care fusese plătit, nici nu-şi închipuia severa 
înfrângere care-l aştepta pe câmpul de luptă. 

Manevra pe care o concepuse trebuia să-i reuşească din 
prima încercare, fără de care ar fi urmat un eşec total. Şi 
asta, Pentecâte o văzu pe propria-i piele. 

Beaurevers nici măcar nu sesiză că grupul lui este izolat 
de cel al protestanților. Violenţa luptei care se abătuse 
asupra lui nu-l lăsase să observe aşa ceva şi nu-l făcu decât 
să adopte tactica de a ucide cât mai mulţi derbedei care-l 
atacau cu înverşunare. 

Din mâna lui Bouracan smulse drugul de fier masiv şi se 
aruncă în învălmăşeală. Ferricre şi cei doi ofiţeri gasconi îl 
urmară, atacând cu furie, atât cu spada cât şi cu pumnalul. 

Învârtind ghioaga de fier, Beaurevers dădea impresia unui 
nebun. Se afla în tot locul cu o forţă fenomenală şi cu 
rapiditatea furtunii. Braţul lui se ridica şi se lăsa fără 
odihnă. Aceste două mişcări erau aşa de rapide, încât 
păreau una singură. Şi ori de câte ori braţul îi cobora, bara 
de fier dobora câte un duşman. 


Ferricre, Francisc şi cei patru oameni ai cavalerului, ca şi 
cei doi ofiţeri, îl completau de minune. Peste puţin timp se 
puteau considera stăpâni pe câmpul de bătaie. 

Spadasinii lui Rospignac erau înfrânți. La un moment dat, 
fusese o simplă înfrângere. Una destul de onorabilă. Dar de 
acum, înfrângerea se transformă în derută. 

Protestanţii, mai bine înarmaţi şi mai numeroşi, luară 
iniţiativa asupra grupului lui Pentecâte şi-i spulberară pe 
aceştia din locul unde se dădea bătălia principală care, în 
conştiinţa lor, deţinea locul principal. 

Deoarece rămaseră fără adversar, se întoarseră şi căutară 
în spatele atacatorilor lui Beaurevers. 

În momentul când protestanții atacară grupul lui 
Guillaume Pentec6te, se auzi un fluierat strident, venind 
dinspre strada Buci. E sigur că era un semnal deoarece, 
imediat Guillaume Pentecâte îi răspunse cu un alt semnal, 
pe o altă tonalitate. 

Imediat ce răspunse semnalului, fără a se mai interesa de 
oamenii săi, Pentecote întoarse spatele şi o luă la fugă 
înspre strada Boucheries. Însoţitorii săi, care încă mai erau 
încă în viaţă făcură acelaşi lucru, răspândindu-se în toate 
direcţiile, mai puţin înspre strada Buci. 

Mânaţi de elanul luptei, însufleţiţi poate şi de dorinţa de 
răzbunare, scuzabilă la aceşti oameni persecutați pentru 
convingerile lor religioase, protestanții se aruncară pe 
urmele celor ce se retrăgeau, hotărâți să nu-i cruţe, aşa 
încât Beaurevers şi tovarăşii săi ramaseră singuri, stăpâni 
pe câmpul de bătaie, cu Montarrac şi Liverdac alături. 

— Victorie! Izbucniră, victorie deplină!... Şi ce luptă!... O 
adevărată bătălie, pe legea mea!... Priveşte, cavalere... 

Dar nu-şi sfârşi fraza. Privirea i se fixă asupra lui 
Beaurevers dar, la vederea acestuia, bucuria i se schimbă 
imediat în nelinişte. 

Toţi ceilalţi, bucuroşi că şi Francisc, se simţiră dintr-o dată 
îngheţaţi, pradă unei nelinişti inexplicabile. 

Da! Beaurevers nu părea nicidecum mulţumit! 


Livid, zbârlit, congestionat, părea personificarea furiei şi 
disperării. 

Şi, deoarece privirea-i furioasă era îndreptată spre strada 
Buci, se întoarseră cu toţii privind în acea direcţie şi 
ascultând cu atenţie. 

Auziră, ceea ce zgomotul luptei de până atunci acoperise, 
tunetul unei cavalcade în galop. Şi mai văzură că trupă, în 
rânduri de câte patru, se îndrepta chiar spre ei. 

— Gărzile regelui! murmură unul din ofiţeri...! 

— Ei da, gărzile! izbucni Beaurevers într-un acces de 
furie. lată de ce blestemaţii ăştia şi-au luat tălpăşiţa. Ştiau 
ei ce ştiau. Fluieratul acela nu era decât un semnal de 
avertizare! 

Şi cu un hohot de râs care friza demenţa: 

— Blestem!... Acum gărzile!... dar ce demon din iad vrea 
să-mi joace festa chiar azi? 

Îşi dădu seama că nu poate trece peste acest obstacol. Era 
o companie întreagă: o sută de oameni, tocmai în momentul 
în care era sigur că totul se sfârşise. 

Ştia, fireşte, că un singur semn al lui Francisc ar fi făcut ca 
aceşti oameni să le dea ascultare şi tocmai asta-l umilea cel 
mai mult. 

Mândria lui Beaurevers era aceea de a-l apăra pe Francisc 
cu propriile sale mâini. Pentru asta luptase cu atâta furie. În 
caz contrar, înainte de luptă, l-ar fi putut sfătui pe rege să 
spună cine este şi să trimită după ajutoare. Ar fi avut cu 
atât mai multe merite dând un astfel de sfat, cu cât nu-i 
intra în obicei aşa ceva. 

Dar acum, după ce intrase în luptă şi o terminase 
învingător, să se vadă nevoit să dezvăluie identitatea 
contelui de Luvru, i se părea umilitor. După părerea sa, 
însemna umilinţa şi dezonoarea. 

Francisc înţelegea lupta care se dădea în sufletul 
cavalerului. Astfel încât, punându-şi mâna pe umărul lui 
Beaurevers, rosti în modul cel mai serios, convins de bună 
seamă: 


— Ei şi! Ce dacă sunt gărzile regelui... le vei înfrânge ca şi 
pe ceilalţi. 

Beaurevers îşi plecă fruntea. Nu era chiar aşa de 
încrezător că regele. 

Şi totuşi nu era omul care să se dea bătut aşa de uşor. 

— Stâlpul! exclamă el cu o voce aspră, înțelegând despre 
ce-i vorba, năvăliră cu toţi într-acolo. 

Dar de această dată găsiră uşa ferecată. Sigur că individul 
pe care-l găsiseră acolo, de cum ieşiseră, avusese grijă s-o 
ia la sănătoasa şi să închidă uşa. 

Gărzile se apropiau într-un galop susţinut. 

Ce să facă? Să fugă? La ce-ar fi folosit? Caii i-ar fi ajuns 
curând din urmă. Trebuiau să ţină piept. 

Beaurevers, îşi reveni imediat şi făcu un semn: 

La acesta cei patru îl proptiră pe Francisc de stâlp şi se 
postară în faţa lui. Ferricre, Liverdac şi Montarrac 
constituiră un al doilea zid în faţa celor patru. Rămas 
singur, Beaurevers se aşeză în fruntea tuturor. Într-o mână 
ţinea spada, în cealaltă strângea furios bara de fier. Toţi 
ceilalţi aveau în mâini spadele şi pumnalele. Tot acest 
dispozitiv constituia o barieră de oţel care trebuia să fie 
zdrobită mai înainte de a se ajunge la Francisc. Conform 
dispunerii lor, nu puteau fi atacați decât din faţă. 

Gărzile năvăliră din strada Buci în rânduri de câte patru 
şi, în răspântie, se desfăşurară într-o linie de bătaie dublă, 
formând un semicerc. Centrul semicercului, lansat cu toată 
viteza cailor, se opri la câţiva paşi în faţa lui Beaurevers. 
Marginile semicercului îi înconjurară imediat. 

Atunci când manevra luă sfârşit - şi trebuie să spunem că 
fusese dusă la îndeplinire cu o viteză şi precizie remarcabile 
- Beaurevers se găsi, împreună cu oamenii săi, prinşi ca 
într-o plasă. 

Revenindu-şi în fire, cavalerului îi luciră în priviri sclipirile 
nebuniei şi s-ar fi aruncat chiar atunci împotriva gărzilor. 
Cu greu reuşi să se stăpânească. 


Şi asta numai din cauză că, odată săvârşita manevra, 
călăreţii se opriră brusc şi mai ales datorită faptului că 
niciunul nu avea spada în mână. Cu toţii stăteau ţepeni în 
şa, precum statuile, de parcă aşa i-ar fi vrăjit bagheta unui 
magician. 

În cele din urmă, ofiţerul care-i comanda, se apropie de ei 
călare, cu spada în teacă. 

Şi nici nu părea surprins de ţinuta amenințătoare a acestui 
grup, înfricoşător şi prin faptul că se aflau într-un loc 
infamant. 

— Ei nu! spuse el deodată, chiar voi sunteţi domnule de 
Beaurevers? 

— Da, eu însumi! strigă cavalerul, care nu mai înţelegea 
NIMIC. 

Ridicându-şi pălăria, ofiţerul îi explică, înclinându-se pe 
gâtul calului: 

— Păi... domnule... sunteţi într-o stare!... Al naibii să fiu 
dacă v-aş fi putut recunoaşte. 

Şi adăugă pe un ton curtenitor: 

— Domnule de Beaurevers, sluga dumneavoastră. Totul 
era atât de extraordinar şi de neprevăzut, încât cavalerul 
rămase pentru câteva secunde fără grai. 

Oricum, îşi reveni cu un efort şi-i răspunse, înapoindu-i 
salutul: 

— Domnule de Genlis, spuse cu aceeaşi curtenie, la 
ordinele voastre. 

Dar imediat îşi reluă ţinuta amenințătoare, rămânând pe 
mai departe atent la tot ce-l înconjura. 

Şi totuşi, ofiţerul pe care-l numise de Genlis continuă 
liniştit: 

— Dacă sunteţi amabil, domnule de Beaurevers, spuneţi- 
mi care din însoțitorii voştri este domnul conte de Luvru. 

Dar cavalerul nu mai avu timp să răspundă. Cu un gest 
autoritar, Francisc dădu la o parte pe cei patru şi se aşeză 
în dreapta cavalerului: 

— Eu sunt contele de Luvru! spuse el. 


Genlis îl privi întru câtva mirat. Surâzând, îl salută ca pe o 
femeie. 

Înciudat, Francisc îi înapoie salutul, poate puţin prea 
aspru. 

— Ei bine, domnule conte de Luvru, spuse Genlis, cu 
aceeaşi linişte şi indiferenţă şi voi, cavalere de Beaurevers, 
am onoarea de a vă face cunoscut că sunteţi prizonierii mei. 

Capitolul XXVII Fiorinda acţionează. 

Părăsindu-l pe Ferricre, ştim că Fiorinda se îndreptase 
spre poarta Nesle. Pe cheiul Augustinilor, chiar în faţa 
mănăstirii şi alături de Château-Gaillard - care se afla chiar 
în faţa Turnului Nesle - se găsea o scară de piatră, fără 
balustradă, scara care cobora până la Sena. La baza scării, 
pe apă, se puteau vedea cam o jumătate de duzină de bărci 
în care se aflau unul sau doi barcagii. Câţiva metri mai 
departe se afla o altă scară la care acosta podul plutitor. Şi 
cum cursele acestuia nu erau chiar regulate, aceşti 
nefericiţi pândeau apariţia vreunui trecător care, grăbit 
fiind, ar fi apelat la serviciile lor pentru a traversa râul. 

Fata sări în prima barcă pe care o văzu condusă de doi 
bărbaţi: 

— Repede!... cât puteţi de repede!... le ordonă ea. 

Câteva minute mai târziu, Fiorinda se afla pe chei, la 
câţiva paşi de strada Austruce, unde se afla şi principala 
poartă de acces în palatul Luvru, unde alergă imediat. 

Mai întâi trebui să parlamenteze cu ofiţerul de gardă. Dar 
avea povestea pregătită: trebuia să transmită un mesaj 
verbal, de cea mai mare importanţă, domnului Griffon, 
valetul personal al regelui, din partea rudei sale, domnul 
conte de Luvru. 

— Să-l deranjez pe domnul Griffon, valetul de încredere al 
regelui!... Ei la dracu! Nu-i chiar de colo. Mai întâi trebuie 
să ştiu pentru ce, obiectă acesta. 

— Mi s-a ordonat să nu comunic acest mesaj decât 
domnului Griffon, personal. Scuzaţi-mă, domnule, dar 
trebuie să urmez acest ordin. Nu pot trăda încrederea ce 


mi-a fost arătată şi care, drept să vă spun, mă onorează. lot 
ce vă pot spune este faptul că domnul Griffon nu numai că 
nu se va simţi deranjat, dar vă va fi chiar recunoscător că 
mă ajutaţi să mă prezint în faţa sa. 

— Ei bine, trimit să fie chemat domnul Griffon... dar vă 
previn că veţi fi răspunzătoare dacă mesajul nu e 
important. 

— Din partea asta nu am de ce mă teme. Dar, domnule, 
grăbiţi-vă, nu avem nici un minut de pierdut. Cu cât vă veţi 
grăbi mai mult, cu atât domnul Griffon vă va fi mai 
recunoscător. 

Ofiţerul o aprobă cu un semn şi ieşi să tragă zăvorul porţii, 
încât fata se văzu prizonieră în curtea palatului, dar nu 
păru că-i pasă de situaţia în care se afla. Se aşeză pe prima 
bancă şi aşteptă încrezătoare, dar tot atât de nerăbdătoare 
pe măsură ce vedea că se scurge timpul. 

Şi acum, să vedem cum înţelegea ofiţerul de serviciu să 
ţină seama de cererea Fiorindei. 

Tocmai transmise cererea unui găligan de lacheu care 
avea un aer nătâng, de care nu te puteai îndoi şi după unele 
priviri pe care le lăsă să-i scape, puteai să-l bănui şi de ceva 
viclenie. 

Individul se îndreptă spre apartamentul regelui cu un aer 
nepăsător şi cu o încetineală exasperantă. În curtea de 
onoare, pe care era nevoit s-o străbată, se oprea la fiecare 
pas, ba pentru a admira un cavaler, ba pentru a privi în 
amănunt un cal, ca şi când ar fi dorit să-l cumpere. 

Dacă Fiorinda l-ar fi văzut cum îşi pierde vremea, s-ar fi 
întrebat şi pe bună dreptate, dacă individul va ajunge 
vreodată să străbată curtea. 

La rândul său şi ofiţerul dispăruse. Pe acesta îl vom urmări 
câteva clipe. Dacă lacheul părea că vrea să se lase întrecut 
şi de o broască ţestoasă, ofiţerul părea că avea aripi la 
picioare. Numai că, el se îndreptă spre apartamentul 
reginei-mamă, Caterina de Medicis. 


Fără să se oprească, traversă, împărțind în stânga şi-n 
dreapta zâmbete, o cameră plină cu doamnele şi 
domnişoarele de onoare ale reginei. În felul acesta ajunse 
până într-o cameră pustie unde se ascunse în spatele unor 
draperii de brocart ce ascundeau o fereastră. 

De-abia se adăpostise acolo când, în cameră îşi făcu 
apariţia o tânără. Era una dintre cele pe care le văzuse pe 
când străbătea sală plină cu doamnele de onoare. 

Şi tânăra - al cărui nume îl vom trece sub tăcere, aşa cum 
facem şi cu al ofițerului - se îndreptă direct spre draperia 
cu pricina şi se înghesui lângă acesta din urmă. Şi iată ce-şi 
spuseră în şoaptă: 

— Domnul Griffon e căutat din partea contelui de Luvru. 
Se pare că-i ceva grabnic. 

— Cine-l caută? 

— O tânără. S-a recomandat Fiorinda. 

— Prezicătoarea? 

— Chiar ea. 

— Şi de ce îl caută pe Griffon? 

— N-am putut s-o conving să-mi spună. 

— Trebuia să refuzi. 

— Pe dracu! Chiar regele, în persoană, a ordonat ca 
valetul său să fie chemat imediat ce-l caută cineva din 
partea contelui de Luvru, oricine ar fi acea persoană, 
bărbat sau femeie, gentilom sau târgoveţ, chiar şi ultimul 
tâlhar. 

— Ei, ei! Asta-i chiar extraordinar. 

— Şi totuşi, aşa e. Nu am îndrăznit să încalc instrucţiunile 
regelui, punând întrebări prea indiscrete mesagerei 
contelui. Şi totuşi, dacă fata va vorbi, voi fi cel puţin certat 
straşnic. 

— Şi cine-i contele asta de Luvru, de care se interesează 
atât de mult regele? 

— Asta n-a spus-o nimănui. Dar cred că regina ştie. 
Neputând face mai mult, am avut grijă ca lacheul pe care l- 
am trimis după Griffon să fie cât mai adormit. Chiar şi aşa, 


risc să-mi atrag minia regelui. Cred că regina ar trebui 
înştiinţată cât mai curând. 

— Plec chiar acum. 

Şi, într-adevăr, tânăra dispăru imediat, în ce-l priveşte, 
ofiţerul-spion reveni pe un alt drum la Fiorinda. 

— Am trimis pe cineva după domnul Griffon, îi spuse. Dacă 
e aşa cum spuneţi, nu cred că va întârzia. 

Acum părea mult mai amabil, sperând astfel s-o îmbuneze 
pe fată în ce priveşte primirea pe care i-o făcuse. 

Trecuse deja un sfert de oră fără ca Griffon să apară. 
Fiorinda începuse să se neliniştească. Se aştepta la orice, 
mai puţin la indiferenţă din partea unui om despre care 
Beaurevers o asigurase de devotament. Asta însemna că 
dacă Griffon nu venea, se înţelegea că puţin îi păsa de 
contele de Luvru. Sau cel puţin... şi mii de întrebări, de 
presupuneri, unele mai fantastice decât celelalte începură 
să-i bântuie gândurile, sub privirea răutăcioasă a ofițerului, 
care ştia el ce ştia. Şi iată care era adevărul: 

Spioana, după ce-şi părăsise complicele, ofiţerul, se 
prezentase în grabă Caterinei, căreia îi dăduse raportul. 

După ce o ascultă, regina îi mulţumi şi o concedie cu un 
aer atât de calm şi indiferent, încât fata crezu că vestea pe 
care i-o adusese era destul de neînsemnată. Dar în timp ce 
fata-i vorbea, Caterina medita: „Dacă Francisc cere ajutorul 
lui Griffon, asta însemnă că-i într-o situaţie critică... Asta 
mai înseamnă că Rospignac l-a prins în cursă şi o dată cu el 
şi pe blestematul de Beaurevers... Aşadar, trebuie să-l 
împiedic pe Griffon să-i trimită ajutoare... Da, dar dacă fac 
asta, Griffon nu va ezita să-mi facă cunoscut adevărul şi să- 
mi ceară mie ajutorul, ca mamă a regelui. Aşa încât, decât 
să zbiere în gura mare că i-am dorit moartea, mai bine să-i 
vin în ajutor... şi totuşi, nu... Nu trebuie ca Griffon să fie 
nevoit să-mi ceară ajutorul, trebuie să acţioneze liber, din 
proprie iniţiativă, conform instrucţiunilor date de rege... Tot 
ce pot face, este să-l întârzii fără a mă compromite, să 
câştig timp. E puţin, dar poate că-i enorm... În anumite 


împrejurări critice, un minut pierdut poate însemna mult. 
Trebuie să câştig minutul ăsta.” 

Toate acestea-i trecură prin minte cu o rapiditate 
fulgerătoare. De-abia îşi terminase fata raportul, că 
dispoziţiile sale îi erau clare în minte. Şi de-abia ieşi pe uşă 
că regina şi acţionă. Chemă valetul şi dădu un ordin: 
comandantul palatului, comandantul gărzilor franceze, 
colonelul gărzii elveţiene, comandantul gărzii scoțiene, toţi 
erau convocați urgent în cabinetul reginei mamă. 

Nici nu trecuse un minut de când dăduse ordinul, că şi 
dispăru. 

Pe anumite căi secrete, ajunse până la apartamentul 
regelui, în cabinetul, său particular. Pătrunse în interior 
printr-o uşă al cărei secret era singura care-l cunoştea şi se 
opri în faţa altei uşi, ascultând cu atenţie. Nu se auzea 
decât o respiraţie regulată: era Griffon care, de cealaltă 
parte a uşii, dormea adânc, înfundat într-un fotoliu. 

Se părea că lacheul trimis de ofiţerul de serviciu încă nu 
ajunsese la el. 

Caterina surâse cam galben. Dacă lacheul mai întârzia un 
minut sau două, treaba era făcută. 

Liniştită din partea asta, nu-şi mai pierdu vremea. 

În camera în care se afla acum, erau două scrinuri de 
abanos. Amândouă erau asemănătoare, unul în stânga uşii, 
celălalt în dreapta. Se îndreptă în tăcere spre cel din 
dreapta şi, scoțând o cheie, îl deschise fără să facă zgomot, 
după care apăsă un buton şi trase un sertar secret. Din 
sertar scoase la iveală un teanc de pergamente. O singură 
privire o asigură că este tocmai ceea ce căuta. 

Erau ordine, scrise în întregime de mâna regelui şi 
purtând pecetea regală. Acestea erau adresate unor 
personaje diverse: ofiţeri, guvernatori, magistrați, toate 
erau identice, însărcinând în mod expres pe cel căruia îi era 
adresat şi al cărui nume şi rang erau specificate, să execute 
fără şovâire ordinele pe care seniorul Pierre Griffon, valetul 
de încredere al Maiestăţii Sale, i le va da. 


Astfel încât, aceste ordine, adresate tuturor forţelor civile, 
militare şi bisericeşti, puneau în mâinile valetului regelui o 
putere nelimitată, formidabilă. 

Şi aceste pergamente, cu un surâs diabolic, Caterina nu le 
distruse şi nici măcar nu le luă cu ea. Pur şi simplu, le mută 
în celălalt scrin, gândind: „Sunt sigură că Griffon o să 
răscolească la nesfârşit scrinul în care se aflau 
pergamentele, până să-i dea prin minte să le caute aici. Aşa 
va mai pierde un sfert de oră, poate chiar o oră... Mai mult 
decât e nevoie.” 

Îndeplinind în mare viteză şi această operaţie, ieşi din 
cameră. Pe un alt drum, la fel de întortocheat, ajunse în faţa 
uşii cabinetului în care se afla Griffon, deschizând uşa cu 
zgomot. 

Zgomotul îl trezi pe valet care, în aceeaşi clipă sări în 
picioare, înclinându-se profund în faţa reginei. Era obişnuit 
cu asemenea apariţii, deoarece nu-şi manifestă surpriza în 
nici un fel. 

Afişând un surâs dintre cele mai fermecătoare, Caterina îi 
spuse pe un ton foarte natural: 

— Bună ziua, Griffon. Vreau să stau de vorbă cu fiul meu. 

Şi fără a mai aştepta răspunsul, se îndreptă spre uşa 
camerei regale, ca fiind sigură că se află acolo, încercând 
să-l îndepărteze cu un gest pe Griffon care-i oprea accesul. 

Dar valetul nu dădu ascultare gestului reginei şi, 
plecându-se şi mai mult în faţa ei, o avertiză respectuos: 

— Imposibil, doamnă, Maiestatea Să se odihneşte. Aceste 
cuvinte, pe care le sublinie, era un mod de ao face să 
înţeleagă că regele nu se afla în palat. 

Caterina scoase o exclamaţie de ciudă, ca şi când nu s-ar fi 
aşteptat la aşa ceva. Pentru un scurt moment rămase 
gânditoare, după care continuă suspinând: 

— Şi când va renunţa regele la escapadele astea 
periculoase? 

— Regele e stăpânul, declară cu gravitate Griffon. 


— Asta înseamnă să provoci norocul, expunându-te în mod 
inutil, se plânse Caterina. 

Părând copleşită de durere, se lăsă să cadă în fotoliul pe 
care tocmai îl părăsise Griffon, reluând cu durere: 

— Eram mai liniştită crezându-l în palat... Dar acum, nici 
nu ştiu cum voi trăi până-l voi vedea înapoiat... E 
înfricoşător, nici nu-ţi poţi da seama!... O să vezi că i se va 
întâmpla până la urmă ceva... Am aşa, o presimţire. 

Valetul ridică uşor din umeri, dar nu scoase o vorbă. Sigur 
că acest servitor nici măcar nu voia să asculte nişte cuvinte 
care păreau că-i critică stăpânul. Neputându-şi permite s-o 
compromită cu voce tare pe regina-mamă, se mulțumea să- 
şi exprime protestul prin tăcere. 

Sigur că nu era prima încercare de acest fel făcută de 
Caterina şi era sigură de sentimentele interlocutorului său. 
De altfel, nici nu mai insistă. Reuşise să-şi transmită 
mesajul: imprudenţele regelui îi vor cauza acestuia 
nenorociri ireparabile. Astfel încât la momentul potrivit, 
putea să susţină sus şi tare că dacă ar fi fost ascultată, 
evenimentul nu s-ar fi produs. 

Dar încă nu plecă. Se instală mai comod în fotoliu, ca şi 
când ar fi vrut să mai rămână. Nu era pentru prima dată 
când întârzia la o pălăvrăgeală cu Griffon şi acesta nu păru 
surprins. 

Începu prin a-i face o mulţime de recomandări pe tema 
grijii ce trebuia s-o poarte sănătăţii delicate a fiului său. 

Şi părea că nu regina vorbeşte, ci însăşi mama, o mamă 
iubitoare şi neliniştită. 

La rândul său, Griffon o asculta cu o atenţie respectuoasă 
şi nimic din atitudinea sa nu lăsa să se vadă dacă se lasă sau 
nu păcălit de această grijă pe care o simulă Caterina, cu 
arta unei comediene înnăscute, ceea ce şi era, de fapt. 

Tot vorbind, regina stătea cu urechea la pândă înspre 
anticameră. Acolo se găseau servitorii valetului particular al 
regelui şi care-l păzeau, în timp ce acesta veghea asupra 


regelui şi printre care trebuia să treci pentru a ajunge la un 
aşa înalt personaj sau chiar până la rege. 

La un moment dat, i se păru că aude o rumoare uşoară în 
anticameră şi-şi spuse că lacheul trimis de ofiţerul de 
gardă, reuşise în sfârşit să-şi atingă scopul. Pe faţă-i apăru 
un surâs satisfăcut: caraghiosul întârziase destul în drumul 
său de la poartă până la apartamentul regal, mulţumită lui 
reuşind să ducă la bun sfârşit câteva acţiuni care, fireşti 
fiind înaintea sosirii sale, ar fi compromis-o definitiv dacă le- 
ar fi încercat după ce Griffon ar fi fost înştiinţat. 

Se ridică din fotoliu tocmai în momentul în care se auziră 
câteva ciocănituri discrete în uşă. Ca şi când nu le-ar fi 
auzit, spuse pe un ton natural: 

— Ia te uită! Am cam întârziat, am uitat că am chemat în 
cabinetul meu comandanții gărzilor. 

Şi ieşi. 

Capitolul XXVIII Sfârşitul încăierării. 

Griffon auzise prea bine ciocănitul discret dar, respectul 
faţă de etichetă îl împiedică să acţioneze atâta vreme cât 
regina se afla prezentă. Imediat ce aceasta ieşi, se grăbi să 
vadă despre ce-i vorba. 

În cele din urmă, lacheul trimis de ofiţerul de serviciu, 
ajunsese la ţintă, achitându-se de sarcină. Vestea căzu 
asupra lui Griffon ca o lovitură de măciucă, acesta luând-o 
la fugă imediat. 

Fiorinda îl văzu apărând tocmai în momentul în care-şi 
pierduse orice speranţă. Griffon o târî pe tânăra după el 
până în apartamentul regelui, unde fu pus la curent cu 
situaţia în care se aflau contele de Luvru şi cavalerul de 
Beaurevers. 

Credinciosul servitor o ascultă cu o gravitate care-i arătă 
fetei că vestea adusă este de o deosebită gravitate, în timp 
ce Fiorinda-i povestea, mintea-i lucra cu febrilitate, luând 
măsuri de urgenţă. 

Dar, oricât de presant ar fi fost pericolul, erau unele 
lucruri care necesitau o grijă deosebită. Mai întâi de toate, 


tânăra nu trebuia să aibă nici o bănuială. De aceea îi 
explică: 

— Vedeţi, domnişoară, eu nu am familie. Domnul conte de 
Luvru este singura mea rudă, nu-l am decât pe el şi-l iubesc 
ca pe propriul meu fiu. Aşteaptă-mă aici fără să faci nici cel 
mai mic zgomot. Plec să mă arunc în genunchi în faţa 
regelui care se află dincolo de uşa aceea şi să-l implor să-mi 
salveze nepotul din primejdia în care a intrat. Nu-i vorba 
decât de două sau trei minute. 

Deschise uşa şi intră în camera regelui. Din zăpăceală şi 
datorită grabei, uită să închidă uşa. 

Fără a lăsa să se vadă, Fiorinda-şi dădu seama că uşa 
rămăsese întredeschisă. Curiozitatea, mai puternică decât 
respectul, o făcu să se apropie de acea uşă. 

La început ascultă cu atenţie. Dar nu auzi nimic, nici 
măcar un murmur, cu toate că avea auzul fin. 

Intrigată, împinse puţin uşa şi rămase surprinsă văzând că 
în cameră nu se afla decât Griffon. Nedumerită, îşi spune: 
„Ce păcat să regele nu-i aici! Acest cinstit senior îl aşteaptă 
cu nerăbdare, după câte pot vedea. ce de timp pierdut. 
Dumnezeule! Oare n-o să fie prea târziu dacă regele nu 
vine mai repede?” 

Două minute, care părură două secole, Griffon se plimbă 
de-a lungul camerei. Deodată se opri şi fată-l auzi 
murmurând: 

— Cred că pot să mă înapoiez. 

După ce se scotoci în buzunarul jiletcii scoase mai multe 
hârtii pe care le privi cu rapiditate. Alese una şi o desfăcu, 
în timp ce pe celelalte le puse la loc, luă de pe masă o pană 
şi scrise două cuvinte în josul hârtiei. După ce făcu toate 
acestea, se îndreptă spre uşă. 

Fiorinda de abia avu timpul necesar să se retragă. 

— Regele, spuse el cu un surâs abia văzut, a binevoit să-mi 
semneze acest ordin, datorită căruia, sper, îl voi salva pe 
nepotul meu şi pe credinciosul lui prieten, domnul cavaler 


de Beaurevers. Vino cu mine, copila mea, vom merge la 
comandantul gărzii care este însărcinat cu această misiune. 

Uşoara bănuială a fetei deveni certitudine din momentul în 
care-l prinse cu minciuna. Urmându-l pe drumul 
întortocheat care trecea prin numeroase săli şi coridoare, 
îşi spunea cu stupefacţie şi oarecum înfricoşată: „Contele 
de Luvru e regele Franţei!... Acest gentilom, atât de blând 
şi de amabil, care mi-a arătat atâta bunătate şi care a 
catadicsit să-şi pună viaţa în pericol pentru a-mi veni în 
ajutor şi căruia eu i-am vorbit cu atâta familiaritate, este 
regele!... Regele!” 

În acest timp îl urmă pe Griffon spre apartamentul ocupat 
de căpitanul gărzii palatului, care pe acea vreme era 
Francisc de Hangest, senior de Genlis. 

Griffon îl întâlni tocmai în clipa în care ieşea din cabinetul 
Caterinei. Nu prea era în apele sale căpitanul. Încă de la 
primele cuvinte ale valetului, acesta-l opri, spunându-i pe 
un ton aspru: 

— Imposibil, domnule Griffon, tocmai am primit ordine 
precise din partea doamnei Caterina. Îmi trebuie un ordin 
scris al regelui... Sau dacă nu, duceţi-mă în faţa regelui 
pentru a primi ordinul chiar din partea sa. 

— Ştiu, îi răspunse pe un ton rece Griffon, eram de faţă 
când regele a luat această hotărâre la cererea reginei 
mamă. lată ordinul pe care-l cereţi... remarcaţi, vă rog. Că 
e menţionat faptul că aveţi obligaţia de a-l înapoia 
Maiestăţii Sale în momentul în care-i veţi raporta de 
executare. 

Căpitanul de Genlis luă hârtia pe care domnul Griffon i-o 
arătă şi putu să citească următorul ordin: „Se ordonă 
domnului de Genlis, căpitanul gărzii palatului Luvru, să 
execute imediat şi întocmai, instrucţiunile transmise din 
partea noastră, de domnul Griffon. Asupra acestei misiuni 
va păstra secretul cel mai deplin şi ne va da socoteală de 
îndeplinirea ei prin prezentarea acestui ordin. 


Cerem şi ordonăm tuturor de a da ajutorul cerut de sus- 
numitul căpitan în executarea ordinului, numai la simpla 
prezentare a acestuia. 

Dat în palatul Luvru, în ziua de 12 mai, anul de graţie 
1560.” 

FRANCISC. 

Cifra 12 şi cuvântul mai fuseseră scrise de Griffon pe când 
era urmărit de Fiorinda, dar căpitanul nu observă 
inadvertenţa. Cunoştea scrisul regelui şi-şi dădu seama că 
ordinul era completat chiar de mâna sa. Era mai mult decât 
suficient pentru a se supune. Se înclină şi aşteptă ordinele. 

Dar imediat ce Griffon începu să-i spună despre ce este 
vorba, strigă cu dispreţ: 

— O sută de oameni pentru atâta lucru!... E de ajuns dacă 
mă duc singur. 

— Nu, nu-i de ajuns, protestă cu vehemenţă Griffon. 
Regele a spus: o sută de oameni, echipați de război şi cu 
archebuzele încărcate...! 

— Nu mai înţeleg nimic! făcu Genlis uluit. Mă trimite la o 
bătălie? 

— Poate că da. Veţi vedea la faţa locului. 

— Cu atât mai bine, la dracu. Începusem să-mi ies din 
mână! 

După ce-i dădu toate explicaţiile, Griffon sfârşi spunându-i: 

— Trebuie să plecaţi în cel mult cinci minute. Şi în cea mai 
mare viteză. 

— Drace! Se pare că-i grabă mare! 

— Foarte mare, domnule! E vorba de viaţa a doi dintre cei 
mai importanţi oameni ai regelui. Norocul vostru depinde 
de succesul acestei acţiuni. Nu vă spun mai mult. 

— Foarte bine! strigă Genlis, promit să-i aduc pe cei doi 
gentilomi, morţi sau vii. 

— Tânăra vă va conduce acolo, continuă Griffon, mult mai 
liniştit acum. 

Şi întorcându-se spre Fiorinda: 

— Cred că eşti de acord, copila mea? 


— Puteţi dispune de mine după cum credeţi îi răspunse 
fata, adăugind imediat: dar, pentru numele lui Dumnezeu să 
ne grăbim. 

Patru minute mai târziu, căpitanul Genlis, ducând-o pe 
crupa calului pe Fiorinda, trecea podul mobil al palatului 
Luvru, urmat de o sută de călăreţi. 

Gărzile trecură şi ele podul şi traversară cartierul 
Universităţii în trombă, fără să le pese de trecători, dintre 
care unii, mai puţin atenţi, fură azvârliţi cât colo. În curând 
trupa ajunse în strada Marais unde casa în care locuia 
Fiorinda continua să ardă. 

— E prea târziu! strigă fata, îndurerată. 

Dar domnul de Genlis nu-şi pierdu capul. De altfel, nici nu 
avu nevoie să ceară lămuriri. Recunoscând uniforma 
gărzilor, unii gură-cască crezând că le vin în ajutor, se 
grăbiră să-i spună căpitanului că „ereticii” reuşiseră să 
scape, că-i urmăriseră şi că acum se aflau încolţiţi aproape 
de locul unde se afla stâlpul infamiei al mănăstirii. 

Genlis o luă imediat la galop în acea direcţie. Imediat 
disperarea Fiorindei se schimbă într-o bucurie fără margini. 
Curând ajunseră la locul respectiv şi Fiorinda, fericită, îi 
arătă pe cavaleri căpitanului de Genlis. De altfel, acesta-l 
cunoştea pe Beaurevers, ştiind că este unul dintre intimii 
regelui. Dar nu ştia nimic despre contele de Luvru şi asta 
datorită faptului că nu-l văzuse niciodată la palat. 

Fiorinda nici nu se îndoia de faptul că Beaurevers îl va 
primi cu bucurie pe căpitan, aşa încât se lăsă să alunece 
uşor de pe cal, dispărând înainte ca acesta să ajungă la faţa 
locului. 

De altfel nici nu se îndepărtă prea mult, curioasă să vadă 
ce va urma. 

Sper că cititorul nu a uitat că Beaurevers şi însoțitorii săi, 
după ce reuşiseră să pună pe fugă banda de tâlhari 
condusă de Guillaume Pentecâte, fuseseră convinşi că acum 
aveau de-a face cu gărzile regelui. Şi dacă luptă încă nu 


începuse, asta era numai datorită faptului că soldaţii nu 
schiţaseră nici cel mai mic gest ameninţător. 

La început, cavalerul crezu că de Genlis voia să-i pună în 
lanţuri drept care, furios, cu ochii însângeraţi strigă: 

— Te avertizez, domnule, că eu şi prietenii mei, mai 
degrabă ne vom lăsa ucişi decât să predăm spadele. Nu mai 
faceţi nici un pas... sau jur că vă străpung. Mi-ar părea rău, 
fiindcă vă preţuiesc ca pe un om de valoare. 

— Şi ce, credeţi că eu nu ţin la trupul meu? glumi Genlis, 
puţin descumpănit. Cred că-mi stă destul de bine aşa cum 
sunt. Dar, pe sfântul Dumnezeu, domnule, aveţi un fel 
destul de ciudat de a primi oamenii. Păstraţi-vă săbiile, se 
află în mâini vrednice să le poarte. Nici nu era vorba să le 
predaţi... Şi nici măcar însoțitorii voştri, de altfel. 

Şi spunând aceste cuvinte, îi salută pe aceştia cu o 
curtenie perfectă. 

Cavalerul şi Francisc se consultară din priviri. 

Cuvintele căpitanului reuşiseră să-l calmeze întru câtva pe 
Beaurevers. 

— Asta-i cu totul altceva, replică acesta, mai liniştit. Şi 
totuşi ne arestaţi... Fiindcă aşa aţi spus, nu-i aşa...? 

— Ei la dracu! Cine a pomenit de arestarea voastră? 

— Păi... tocmai aţi spus că vă suntem prizonieri! 

— Chiar am spus?... Şi ce-i cu asta?... e un fel de a vorbi... 
Adevărul e că vin în calitate de prieten... 

— Prieten...! 

— Bineînţeles! Ce-i de mirare?... Aşa cum ştie toată 
curtea, ştiu şi eu că sunteţi unul din marii favoriţi ai prea 
iubitului nostru rege! Cu toţii vă stimăm pentru faptul că nu 
profitaţi de acest lucru pentru a vă pune la cale afacerile... 
unii chiar se tem şi vă urăsc din această cauză. Personal, 
domnule de Beaurevers, vă sunt obligat... Nu protestaţi. 
Ştiu că doamna Caterina v-a oferit căpitănia gărzilor 
palatului... şi că aţi refuzat. Ca urmare a refuzului vostru, 
am fost numit eu... Aşa încât, cred că sunt îndreptăţit să 
spun că vă datorez funcţia pe care o ocup. Sunt fericit că mi 


s-a prezentat ocazia pentru a vă asigura că voi fi totdeauna 
onorat dacă mă veţi considera prietenul vostru. 

— Domnule de Genlis, spuse cu gravitate cavalerul, vă 
datoraţi funcţia nu refuzului meu, aşa cum afirmaţi cu 
modestie, ci chiar propriilor voastre merite cărora regele 
le-a apreciat valoarea, credeţi-mă. Şi spun asta fiindcă-i 
adevărul adevărat şi eu sunt cel onorat dacă-mi veţi acorda 
prietenia voastră. 

— Ei la naiba! Sunteţi cu adevărat încântător, domnule de 
Beaurevers. Şi fiindcă iată-ne prieteni, fiindcă aşa o sper, 
domnule cavaler şi voi, domnule conte de Luvru, faceţi-mi 
onoarea de a mă însoţi. 

Această invitaţie, oricât de curtenitoare ar fi fost, avu 
darul să-l facă pe Beaurevers neîncrezător: 

— Asta înseamnă că numai cu mine şi cu domnul conte 
doriţi să aveţi de-a face? 

— Pe legea mea, voi aţi spus-o, surâse Genlis, chiar aşa 
este. 

— Ei bine, domnule de Genlis, domnul conte şi cu mine 
suntem dispuşi să vă urmăm oriunde vă va face plăcere să 
ne conduceţi... Mai puţin la Bastilia sau Châtelet, sau în 
oricare altă închisoare a regelui. 

— Ah, înţeleg. Liniştiţi-vă, domnilor, vă voi conduce, pur şi 
simplu, la Luvru. Regele doreşte să vă vadă. 

— Regele doreşte să ne vadă? strigă Francisc, puţin 
descumpănit... 

— Da, domnilor, făcu Genlis puţin nepăsător faţă de 
Francisc deoarece, necunoscân-du-l, nu-i dădea prea mare 
importanţă. 

Regele remarcă nuanţa şi nu numai că nu-i displăcu, din 
contră. Ţinea foarte mult să-şi păstreze incognito-ul şi pe 
cât putea, încercă să treacă cât mai neobservat. 

— Ei, dar asta-i extraordinar, spuse el bucuros. Încă n-am 
fost prezentat la curte şi n-am avut onoarea să fiu cunoscut 
de Maiestatea Sa. 


— Da, îi răspunse Genlis, dar Maiestatea Sa îl cunoaşte pe 
domnul de Beaurevers pentru care nutreşte o mare 
afecţiune. Regele a aflat că domnul cavaler se afla într-o 
situaţie oarecum delicată şi m-a trimis, mai întâi pentru a-l 
ajuta după slabele mele puteri şi apoi pentru a-l aduce la 
palat. Regele a aflat, de asemenea, că domnul duce de 
Beaurevers era însoţit de domnul conte de Luvru şi a dorit 
să-l cunoască. Vedeţi ce simplu e? 

— Chiar prea simplu, într-adevăr, făcu Beaurevers, dar nu 
înţeleg ceva: cum de a aflat regele toate acestea? 

— Ei la naiba, prin tânăra care a venit la Luvru şi care m-a 
condus până aici. Văd că acum a dispărut. Nu voi aţi trimis- 
o pe fermecătoarea prezicătoare? 

— Fiorinda! strigară într-un glas Beaurevers şi Francisc. 

O clipă se priviră aiuriţi, după care izbucniră în hohote de 
râs. 

De acum, pentru ei totul se clarificase. Îşi băgară spadele 
în teacă şi Beaurevers i se adresă căpitanului. 

— Ei bine, domnule, vă urmăm... Dar... ce se va întâmpla 
cu tovarăşii mei...? 

— Despre domniile lor nu mi s-a dat nici o indicație, spuse 
liniştit Genlis. Pot să meargă unde vor. În caz că vă temeţi 
să nu li se întâmple ceva, îmi iau angajamentul să le ofer tot 
sprijinul. 

Beaurevers refuză elegant oferta făcută din toată inima şi, 
luându-l de o parte pe Ferricre îi spuse: 

— Viconte, vă sfătuiesc să dispăreţi cât mai repede... Aşa 
cum sunteţi acum, aveţi aerul unui tâlhar: zdrenţăros, plin 
de sânge şi noroi, într-un cuvânt, de nerecunoscut. Şi 
pentru voi, asta-i bine. Fugiţi şi păziţi-vă să se afle că aţi 
participat la încăierarea asta. Mai ales domnul duce tatăl 
vostru, să nu afle. Mâine voi trece pe la voi şi vă voi explica. 

Ferricre începuse să-l cunoască pe cavaler. Văzându-l 
serios, înţelese că sfatul pe care i-l dădea, fără a-i dezvălui 
motivele, trebuia urmat cu sfinţenie. Aşa încât, acoperindu- 


şi faţa cu gulerul zdrenţuit al mantalei, alunecă de-a lungul 
zidurilor şi dispăru cât ai clipi din ochi. 

Urmară la rând cei patru, cărora Beaurevers le spuse: 

— Vă întoarceţi acasă, în strada Froidemantel. Vin şi eu 
imediat. 

Şi ei îl ascultară cu acea obişnuinţă pasivă de care dădeau 
dovadă ori de câte ori stăpânul lor le ordona ceva. 

După care Beaurevers şi Francisc îşi luară rămas bun de 
la cei doi ofiţeri hughenoți al căror ajutor le fusese atât de 
preţios. 

Genlis îi aşteptă cu o răbdare deosebită să termine toate 
aceste acţiuni. E sigur că instrucţiunile primite din partea 
lui Griffon îi recomandau să acorde toate onorurile celor 
două personaje cărora regele le acorda favoarea sa. Şi se 
achită cu sârguinţă de sarcina primită, mai ales ştiind că 
unul din ei avea o mare influenţă asupra tânărului rege. 

După ce toate aceste preparative luară sfârşit, le dădu 
fiecăruia câte un cal şi trecu între ei. 

Aşa încât, în mai puţin de o oră de la începutul aventurii, 
Beaurevers şi Francisc, în mijlocul gărzilor, îşi făcură 
intrarea în palatul regal. 

Genlis îşi conduse cei doi „prizonieri” în anticamera unde 
se afla Griffon, nerăbdător şi ros de nelinişte. Cu toate 
acestea, nu lăsă să i se citească pe figură bucuria care-l 
cuprinse când, în cele din urmă, îşi văzu stăpânul teafăr şi 
nevătămat şi care, ca profund impresionat, voia să dea 
impresia unui debutant timid la curtea regală. 

Griffon îi conduse spre camera regelui. Credincios rolului 
său, Francisc îl lăsă pe cavaler să intre primul, în urma lor, 
Griffon închise uşa şi trase zăvoarele. 

După ce-l lăsară pe Genlis câteva minute în anticameră, 
Beaurevers se retrase şi Griffon îl introduse pe căpitan. 
Acesta nici măcar nu-şi dădu seama că acel conte de Luvru, 
pe care-l tratase cu atâta nepăsare, era de fapt regele. 

De altfel regele îl copleşi cu bunăvoința sa, adresându-i 
atâtea complimente pentru felul în care-şi îndeplinise 


misiunea, încât bietul căpitan îşi pierdu cu totul capul. După 
ce-l asigură de prietenia sa veşnică, regele-i dădu mâna, pe 

care Genlis o sărută cu evlavie şi, dăruindu-i un lanţ de aur 

cizelat, îl lăsă să plece. 

Pentru cei doi hughenoți, sfârşitul acestei aventuri a fost 
tot atât de fericit. 

Două zile mai târziu, Griffon se prezentă la locuinţa lor, ca 
din partea „nepotului” său, contele de Luvru, dându-le 
fiecăruia câte douăzeci de mii de livre şi brevetul de 
locotenenţi în garda Maiestăţii Sale. Pentru cei doi 
gentilomi, bieţi cădeţi din Gasconia, fără nici un ban sau 
rost, neavând drept alt venit decât solda de ofiţeri ai regelui 
Navarrei, pe care acesta uita deseori s-o plătească, era un 
noroc neaşteptat. 

Cât despre Caterina, fusese informată imediat de spionii 
săi că regele, însoţit de cavalerul de Beaurevers, escortaţi 
de gărzile palatului comandate de căpitanul Genlis, se 
întorseseră teferi şi nevătămaţi. 

Partea a Il-a Frumoasa Fiorinda (Fiorinda-la-Belle) 

Capitolul I Logodna lui Ferricre şi a Fiorindei. 

A doua zi, Ferricre ieşi din casă pe la ora unsprezece 
dimineaţa. Stătuse închis în casă până atunci, aşteptând 
vizita promisă de cavalerul de Beaurevers. Îşi dădea seama 
că încă e devreme şi că ar mai trebui să aştepte, dar era 
prea nerăbdător pentru aşa ceva. 

Dar se pare că nu avea noroc: nu reuşi s-o găsească pe 
Fiorinda. Casa din strada Marais nu mai era decât o ruină. 

De abia târziu, seara, în urma unor zvonuri, reuşi s-o 
găsească în apropierea răspântiei unde se afla crucea 
Trahoir. 

— Vă căutam, Fiorinda... Vă căutam încă de azi-dimineaţă. 

Fata se nelinişti: 

— Sfinte Isuse! Nu cumva i s-a întâmplat ceva domnului de 
Beaurevers sau domnului de Luvru? 

După ce o linişti cu un gest al capului, îi spuse brusc: 


— Vreau să vă spun că vă iubesc. Nu, lăsaţi-mă să 
continui... Nu aveţi de ce vă teme... Vă rog. Credeţi-mă, n- 
am uitat cele ce mi-aţi spus sub ulmul din Saint-Gervais... Şi 
dacă vă spun că vă iubesc, Fiorinda, asta înseamnă că vă 
iubesc încă din prima clipă în care v-am văzut; şi întrucât vă 
spun asta, mai vreau să adaug: Fiorinda, vreţi să mă faceţi 
omul cel mai fericit, consimţind să-mi fiţi soţie? Spuneţi, 
sunteţi de acord...? 

Era dragostea cea mai sinceră care-i vibra în voce. 

Fiorinda se simţi pătrunsă ca de o flacără şi-l înţelese cât 
de sincer era. Totodată văzu cu câtă teamă îi aşteaptă 
răspunsul. Spuse pe un ton simplu: 

— Da, monseniore. 

Respirând din greu, ca un om care a suferit mult timp, se 
plecă asupra mâinii pe care fata i-o întinse şi depuse un 
sărut de adorare pe degetele-i prelungi. 

Reţinându-i cu blândeţe mâna, îi puse în deget un inel 
simplu, de aur, împodobit cu o perlă de cea mai mare 
valoare: inelul de logodnă. Emoţionat, îi spuse cu o voce 
gravă şi blândă: 

— Acesta a fost inelul de logodnă al mamei mele... Primiţi-l 
drept o mărturie a dragostei mele care vă e credincioasă 
până la moarte. 

Fata privi câteva secunde inelul simbolic şi ochii i se 
umplură de lacrimi. Ridicându-şi mâna, sărută cu evlavie 
perla, un sărut de credinţă emoţionantă. Şi, plecându-se în 
faţa lui Ferricre, îi spuse cu o voce gravă, dar totodată 
melodioasă şi atât de blândă şi pătrunzătoare, încât 
vicontele fu adânc impresionat: 

— Credincioasă până dincolo de mormânt, aceasta-mi este 
credinţa, monseniore şi niciodată n-o voi călca, v-o jur. 

Aşa se face că, într-o frumoasă seară de mai, în mijlocul 
gălăgiei unei străzi agitate, sub crucea de la răspântia 
Trahoir care-şi întindea braţele, părând că le ocroteşte 
jurământul, se logodi prea nobilul viconte de Ferricre, viitor 
conte de Chamby, baron de Follembray, senior al multor 


altor ţinuturi, cu Fiorinda, prezicătoare, sărmană fată din 
popor, fără nume, fără titluri şi mai ales fără nici un ban. 

Se luară de mână şi, alături unul de altul, o luară la 
nimereală prin labirintul de străduţe din vecinătatea 
Halelor, asupra cărora începuse să se lase vălul serii. 

Aşa se scurse o oră de vise fericite care, celor doi li se 
păru scurtă cât o secundă. 

Primul care reveni la realitate fu vicontele. 

— A început să se lase noaptea, spuse el şi străzile nu sunt 
prea sigure. Toată învălmăşeala de până acum, văd că s-a 
mai potolit, dar nu mă linişteşte deloc. Trebuie să ne 
întoarcem. De acum am datoria sfânta de a veghea asupra 
voastră. Eşti de acord, iubita mea, să te însoțesc până la 
poarta casei? 

Surâzându-i drăgăstos, fata îi răspunse pe un ton şăgalnic: 

— Nu prea mai am casă, am fost nevoită să accept 
ospitalitatea frumoasei Myrta, sora domnului de 
Beaurevers. Acum locuiesc în căsuţa din strada Petit- 
Champs, în aşteptarea găsirii unei noi locuinţe. 

— În aşteptarea zilei, o corectă vicontele, în care veţi intra 
cu fruntea sus în casa soţului vostru şi unde veţi fi stăpână. 
Încă din seara asta, chiar înainte de a mă culca, voi vorbi 
tatălui meu şi-i voi cere să consimtă la căsătoria noastră. 

Pe un ton simplu fata-i răspunse: 

— Vă voi aştepta aici, în casa prietenei mele. Logodnica 
vicontelui de Ferricre nu mai are dreptul să vânture 
străzile, prezicând oamenilor viitorul. Duceţi-vă, 
monseniore, trebuie să traversaţi aproape tot Parisul şi e 
mai bine s-o faceţi înainte de a se lăsa întunericul. 
Dumnezeu să vă aibă în pază. Şi-i întinse fruntea, pe care 
buzele vicontelui depuseră o sărutare arzătoare, spunându- 
Il: 

— Pe mâine, iubita mea. 

— Pe mâine, seniorul şi stăpânul meu. 

Şi plecă brusc. Fiorinda, fără a-şi da seama, înaintase 
câţiva paşi, până în mijlocul drumului pentru a-l urmări cu 


privirea. Suspină fericită: 

— Şi totuşi, n-am visat! 

În acea clipă, parcă răspunzând cuvintelor ei, o voce 
zeflemitoare şi totodată amenințătoare, îi răsună în ureche: 
— Mai va până să ţi se îndeplinească dorinţa! Întorcându- 

se brusc, fata recunoscu, aplecată asupra ei, figura 
schimonosită, cu ochii arzând de dorinţă, a baronului de 
Rospignac. 

Privind în jurul ei, se văzu înconjurată de patru indivizi 
înarmaţi, nemişcaţi precum statuile. 

Rospignac, fără a mai spune un cuvânt, făcu un semn şi cei 
patru o înhăţară imediat. Fără să opună nici o rezistenţă, 
fata începu să strige din răsputeri: 

— Ajutor!... Ferricre!... Beaurevers!... Ajutor...! 

— Căluşul, caraghioşilor! ordonă aspru baronul. 

Ordinul îi fu executat cu o rapiditate uluitoare. Cu 
preţiosul colet aşezat pe umerii lor puternici, cei patru se 
îndepărtară repede, înspre strada Coguillere. Rospignac îi 
însoțea în tăcere. O litieră, ascunsă într-un ungher, îi 
aştepta la mai puţin de douăzeci de paşi. Din câteva salturi, 
grupul ajunse acolo imediat. 

Fiorinda fu aşezată cu grijă pe pernele litierei, ale cărei 
perdele erau lăsate şi Rospignac ordonă: 

— Plecaţi! 

Greoiul vehicul o luă din loc, escortat de cei patru vlăjgani. 

Răpirea se produsese cu o rapiditate uluitoare. Din 
momentul în care Rospignac apăruse în faţa Fiorindei, 
stupefiată, dar nu înfricoşată, până în clipa în care litiera se 
puse în mişcare, nu trecuse mai mult de un minut. 

De-abia se scursese acest minut, timp în care Rospignac 
dispăruse, că poarta locuinţei din strada Petit-Champs se 
deschise brusc şi un om ţâşni în stradă. Pe pragul porţii, 
rămasă deschisă, se vedeau doi coloşi, cu spadele şi 
pumnalele în mâini. Beaurevers era cel care ieşise atât de 
brusc în stradă. Aruncă priviri rapide în stânga şi-n dreapta 
porţii, dar nu văzu nimic. 


„E ciudat, îşi spuse el şi totuşi mi s-a părut că-mi aud 
numele.” 

Reveni la poartă, din pragul căreia cei doi coloşi nici nu se 
mişcaseră. 

— Cred că m-am înşelat, le spuse el cu un aer totuşi, 
neliniştit. Şi pe un ton de comandă: 

— Păziţi poarta. Faceţi în aşa fel încât faţa să nu aştepte 
prea mult timp în faţa ei când se va întoarce. Şi mai ales 
aveţi grijă de sora mea. Şi acum, bună seara. Aveţi grijă să 
încuiaţi peste tot. 

Cu această ultimă recomandare, la care cei doi uriaşi se 
supuseră imediat, se îndepărtă grăbit. În timp ce mergea, 
mormăia: 

— Şi totuşi sunt neliniştit, de ce nu s-a întors încă 
Fiorinda?... Ştiu că e o fată ciudată, care ţine mult la 
libertatea ei!... Poate că în casa asta se simţea ca într-o 
colivie şi poate că şi-a căutat o locuinţă mai pe gustul ei... 
Măcar să fie numai asta!... Şi totuşi, mi s-a părut că-i 
recunosc vocea... Pe toţi dracii! Am alte lucruri mai 
importante de făcut acum! Mâine mă voi ocupa şi de 
Fiorinda. 

Capitolul Il La Luvru. 

Ţeapănă în fotoliul ei, Caterina, lividă, cu buzele strânse, 
fără să schiţeze nici cel mai mic gest, fără să scoată un 
sunet, îl ţintuia cu privirile pe Rospignac, venit să-i dea 
raportul. 

Sub ameninţarea privirilor sale, baronul simţea cum îl ia 
cu frig. 

— Ei bine, Doamnă! Înainte de a mă fulgera cu privirile, 
aşa cum o faceţi, cred că e bine să aflaţi mai întâi dacă sunt 
vinovat!... Afacerea a dat greş, asta-i sigur. Şi totuşi, tot atât 
de sigur e că nu din cauza mea. 

— Vorbiţi! 

— Tot răul vine din partea domnilor de Guise, care mi-au 
zădărnicit ordinele pe care le dădusem şi pe care le 
cunoaşteţi, doamnă, deoarece le-aţi aprobat. 


— Ei bine, spuse Caterina cu răceală, continuaţi. 
Rospignac înţelese că era scos în afara cauzei. Cu tot calmul 
său aparent, se simţi uşurat de spaima pe care o încercase 
până atunci. Explică totul, în amănunt. Numai că sublinie 
greşeala comisă de fraţii de Guise, omiţând cu viclenie 
întrebările ce i-au fi putut fi puse pe tema trupei ce-i sosise 
regelui în ajutor. 

Când termină, Caterina rămase pe gânduri câteva clipe. 
Respectuos, Rospignac o privea pe furiş, încercând să 
citească pe faţa ei impresia pe care i-o produsese istoria sa, 
crezând că-i poate ghici intenţiile. Degeaba însă, faţa 
reginei era imobilă. 

Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, Caterina spuse în 
cele din urmă: 

— Mi se pare că în această seară domnii de Guise trebuie 
să aibă o întâlnire secretă cu domnul duce de Saint- 
Germain? 

— Da, doamnă. 

— Veţi fi de faţă? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, mâine dimineaţă îmi veţi raporta totul. Acum 
trebuie să văd ce-i de făcut. Poate că mâine vă voi da 
instrucţiuni. Puteţi pleca. 

Înclinându-se adânc, Rospignac se îndreptă spre uşă, 
spunându-şi: „Nu-i mulţumită... Dar nici nu are ce-mi 
reproşa şi asta pentru mine înseamnă mult.” 

În momentul în care se află în faţa uşii, regina îl opri, 
spunându-i: 

— Apropo, cred că ar trebui aflat numele celui care l-a 
ajutat pe Beaurevers să iasă din casa încercuită. 

— Tocmai la asta mă gândeam, doamnă. 

— Da, dar trebuie să-l şi găseşti... fă-o repede... Nu cumva 
a fost vicontele de Ferricre? 

Şi spunând aceste cuvinte, îi aruncă o privire ascuţită. 
Baronul nici măcar nu tresări, răspunzându-i calm: 


— Şi eu m-am gândit la asta. De câtva timp, Ferricre şi 
Beaurevers sunt nedespărţiţi. 

— Ei bine, cercetează. 

— Aşa voi face, doamnă. 

— Şi asta nu-i totul: trebuie s-o găseşti şi să mi-o aduci pe 
prezicătoarea aia, Fiorinda, după cum am auzit că i se 
spune. Şi asta chiar azi. 

Baronul ieşi, bucuros din cale afară. Era hotărât să 
urmeze întru totul ordinul şi să pună mâna pe Fiorinda 
chiar în ziua aceea. 

Poate că ar fi fost mai puţin hotărât şi mai puţin grăbit să 
îndeplinească ordinul reginei dacă ar fi cunoscut rolul jucat 
de fată în toată această aventură. Şi poate că bucuria care-l 
încerca ar fi fost înlocuită de o spaimă uriaşă dacă ar fi ştiut 
că regina-mamă era la curent cu tot ceea ce făcuse tânăra. 

Dar Rospignac nu cunoştea toate aceste amănunte. Din 
această cauză era atât de bucuros să-i îndeplinească 
ordinul. 

În ce o priveşte, imediat după plecarea lui Rospignac, 
Caterina se ridică din fotoliu şi, cu paşi rari şi maiestuoşi, se 
îndreptă spre apartamentul regelui, unde intră autoritară. 

Numai regina-mamă îşi putea permite o astfel de intrare, 
în acele momente, Francisc se afla în prezenţa soţiei sale, 
regina Maria-Stuart. Nici măcar nu avură nevoie să se 
întoarcă pentru a-şi da seama cine-i deranjează. Ca doi 
copii, ceea ce şi erau, se despărţiră repede, luând o 
atitudine ceremonioasă, conform etichetei. 

— Te bucuri de o dragoste adevărată, Francisc şi asta-i 
bine. Dar, pentru Dumnezeu, toate la vremea lor. Şi acum 
nu-i timp de aşa ceva. Cum? Evenimente din cele mai grave 
se întâmpla în jurul tău şi tu nu le întâmpini? 

— Ei, doamnă! exclamă nerăbdător regele, ce se întâmpla 
atât de grav după părerea voastră? 

— Nu se poate! Chiar nu ştii nimic? Din fericire sunt şi eu 
prin preajmă pentru a veghea! 


Şi luându-l de mână, îl trase în dreptul ferestrei pe care o 
deschise cu un gest nervos, întinzând mâna: 

— Iată, îi spuse ea, priveşte, ascultă. 

— Da, văd, spuse Francisc fără a se codi, văd o bandă de 
indivizi care par a fi ieşit din Curtea Miracolelor, străbătând 
străzile, înarmaţi cu bâte. Şi-i aud pe aceşti nemernici - 
fiindcă aşa ceva sunt, doamnă, ei n-au nimic în comun cu 
poporul meu adevărat pe care-l cunosc, un popor cinstit - îi 
aud cum urlă: „Moarte hughenoţilor...!” Nu văd de ce ar 
trebui să mă emoţionez. 

Şi toate acestea, spuse cu mult sânge rece. După care, 
Francisc închise el însuşi fereastra şi se întoarse la fotoliul 
său în care se aşeză liniştit. 

— Când vei vedea că acest popor îşi va întoarce 
amenințările şi urletele împotriva ta, poate că atunci te vei 
emoţiona. Fie ca aşa să nu se întâmple. 

— În cazul ăsta, voi trimite împotriva lor o companie a 
gărzilor mele, care va pune mâna pe cei care strigă mai 
puternic şi-i vor spânzura fără tocmeală, la prima 
răspântie... atunci se vor linişti cu toţii. 

„Ah! strigă în sinea sa Caterina, asta nu-i din capul tău!... 
Numai mizerabilul de Beaurevers ţi-a spus-o!... Dar nu ţi-a 
spus că nu mă las bătută chiar aşa uşor...!” 

— Fiule, reluă ea, dacă nu te-ai fi ţinut aşa departe de 
afacerile statului, ai fi înţeles că situaţia e gravă şi merită 
toată atenţia ta. Vrei ca mama ta care, din fericire pentru 
tine, s-a interesat de toate acestea, să-ţi împărtăşească tot 
ceea ce ştie? 

— Dar, doamnă, chiar vă rog. Vorbiţi, vă ascult cu cea mai 
mare atenţie. 

— Suntem siguri că e vorba de un complot uriaş, uneltit de 
la distanţă de reformaţi, pe care poporul îi numeşte 
hughenoți. Care le e scopul? Respingerea autorităţii 
regelui, separarea de restul naţiunii şi crearea unui stat în 
stat. Şi, cum sunt războinici prin vocaţie, vor ca mai apoi să 
înglobeze cu forţa, în statul lor, statul de care s-au 


despărţit, devenind astfel stăpânii absoluţi ai regatului. Asta 
înseamnă prăbuşirea ta. 

— Ei, na!... eu am auzit că protestanții doresc doar să aibă 
dreptul de a-şi practica religia. Şi cu toate că aceasta nu e 
şi a noastră, trebuie să vă mărturisesc, doamnă, că nu 
găsesc dorinţa lor prea exagerată. 

— Pretexte, fiule, simple pretexte. 

— Aşa o fi. Dar nu credeţi că dacă am acorda acestor 
oameni ceea ce-şi doresc, se vor linişti? Nu ştiu dacă asta-i 
din cauza neştiinţei mele, dar nu-i pot găsi pe aceşti oameni 
chiar atât de vinovaţi cum vor unii să mă facă să cred. 
Oricum, merită să încercăm. 

— Greşeală, fiule, dacă le vom acorda asta, vor cere 
imediat altceva. 

— Ce anume, doamnă? Precizaţi, vă rog. 

— De exemplu, ca toţi catolicii să le practice religia. 

— Pe dracu! 

— Fie, spuse ea, dar eşti prea bun, Francisc. Oricum, 
parizienii au început să se revolte. 

— Lasă-i în pace, doamnă. Când se vor sătura, se vor lăsa 
păgubaşi. 

Învinsă la acest capitol, Caterina voi să-şi ia revanşa şi se 
adresă norei sale: 

— Fiica mea, i se adresă ea brusc, e supărător că nu ştii 
să-ţi păstrezi rangul de suverană. 

— Eu, doamnă! bolborosi Maria Stuart, zăpăcită. Şi ce vină 
mi se aduce, cum nu mi-am făcut datoria, potrivit părerii 
voastre? V-aş fi obligată dacă mi-aţi spune. 

— Cum puteţi suporta ca regele, soţul vostru, să se 
dezintereseze într-atât de treburile de stat? Îi reproşa 
Caterina cu acreală. Ştiu bine că acest fapt e profitabil 
familiei voastre, dar există o limită în toate. Regele îşi 
petrece cea mai mare parte a timpului în afara palatului. 
Dacă asta nu vă nelinişteşte, arată că-i acordaţi o încredere 
totală. Şi, totuşi, gândiţi-vă că gurile rele ar putea fi tentate 
să înlocuiască cuvântul încredere cu cuvântul indiferenţă şi 


poate că ar avea dreptate... Nu mă întrerupeţi, vă rog... 
Când, din întâmplare, regele se află în palat, îl acaparaţi, 
încât nimeni nu-l poate vedea. Aflaţi că dacă asta va mai 
dură, curând va fi uitat faptul că la Luvru, ca de altfel în tot 
regatul, există un stăpân, unicul stăpân şi că acesta nu-i 
domnul duce de Guise, unchiul vostru. 

Maria Stuart, pe cât era de blândă, nu era totuşi femeia 
care să accepte insinuările perfide ale soacrei sale fără a le 
răspunde. 

Şi chiar se pregăti s-o facă. 

Dar Francisc nu-i lăsă timpul necesar. Cu un gest, pe cât 
de blând, tot pe atât poruncitor, îi ceru Mariei să se abţină 
şi cu o violenţă pe care nu şi-o putu stăpâni complet, 
răspunse: 

— Fiindcă ţineţi atât de mult, vă spun că ziua în care voi 
acţiona că stăpân absolut nu e departe. Şi atunci va trebui 
ca toată lumea să se plece în faţa voinţei mele. Mă auziţi, 
doamnă: toată lumea. Şi poate că atunci nu veţi fi 
mulţumită. Dar asta aţi vrut-o. 

Aceste cuvinte, dar mai ales tonul hotărât cu care fuseseră 
rostite, o făcură pe Caterina să devină atentă. Neliniştea 
începu s-o cuprindă. Dar se linişti spunându-şi că nu era 
decât o ameninţare aruncată de Francisc şi că acesta 
niciodată n-ar fi avut forţa să o aducă la îndeplinire. 

Dar, după cum am mai spus, nu-şi cunoştea fiul. Lovind un 
gong de argint, Francisc dădu un ordin cu voce tare. 

Dar în şoaptă, dădu alt ordin. Cu toate că regina-mamă îşi 
încorda auzul, nu reuşi să afle nimic. Neliniştea o cuprinse 
din nou. 

Executând ordinul dat cu voce tare, uşile apartamentului 
fură deschise larg şi un herald anunţă cu voce tunătoare că 
regele acordă o audienţă generală. 

Asta era un eveniment, deoarece regele era de obicei de 
nevăzut în Luvru şi, când se afla acolo, ca în acea zi, stătea 
retras, primindu-şi doar prietenii intimi şi acordând doar 
audienţe particulare. 


Rareori se întâmpla un eveniment asemănător: curtea să 
se reunească în întregime. Vestea se răspândi cu viteza 
fulgerului şi imediat cabinetul regelui fu invadat de 
mulţimea curtenilor nerăbdători să facă onorurile regelui şi 
celor două regine. 

Apăru şi Beaurevers. 

Regele-l văzu de cum intră. Nu-i adresă nici un cuvânt şi 
nu-i făcu nici cel mai mic semn. Se mulţumi să-l privească 
lung şi cavalerul îi înţelese privirea, deoarece îi răspunse cu 
un gest care însemna: „Am venit şi nu mă mişc de aici”. 

Tocmai încerca să-şi găsească, din modestie, un loc mai la 
margine. Dar Caterina îl văzuse şi ea şi-i adresă un surâs 
grațios. Fu nevoit să se apropie şi să-i facă un compliment. 

Gândea că în acest fel se achitase de obligaţii. Dar chiar 
atunci, Maria Stuart i se adresă cu o voce melodioasă, în 
mijlocul atenţiei generale. 

— Ah! Domnule de Beaurevers, ce fericită sunt să vă văd. 

Şi-i întinse mâna. Cavalerul se plecă cu curtoazie şi o 
salută. 

Profitând de această mişcare, regina-i şopti, arătând cu 
privirea spre Francisc: 

— Vegheaţi, cavalere, vegheaţi. 

Şi Beaurevers îi răspunse cu o privire grăitoare care-i 
dădea de înţeles că se poate bizui pe el, după care se 
pierdu în mulţime. Dar avu grijă să se aşeze în aşa fel încât 
să nu-l piardă din priviri pe rege şi, totodată, să fie văzut de 
acesta. Aşa încât putea interveni la prima chemare. 

În acelaşi timp cu domnii de Guise, dar în spatele lor, 
intrase şi un personaj căruia nimeni nu-i dăduse nici o 
atenţie. Acest personaj, care părea neliniştit şi încerca să se 
facă tot mai mic, nu era altul decât acel ofiţer pe care 
Fiorinda îl întâlnise păzind intrarea în Luvru şi care era 
spionul Caterinei. 

Când am spus că nimeni nu i-a dat nici o atenţie, ne-am 
înşelat. Regele, care-l chemase în mod special, îl pândea şi-l 
observase de cum intrase pe uşă, cu toată precauţia pe care 


acesta şi-o luase, ascunzându-se în spatele cancelarului 
Michel de L'Hospital. 

Deci, Francisc îl văzuse pe respectivul ofiţer şi-l apostrofa 
imediat: 

— Veniţi aici, domnule. 

Vocea-i era încărcată de ameninţări. Palid, cu moartea în 
suflet şi sudoarea şiroindu-i pe faţă, nefericitul traversă sala 
în mijlocul atenţiei generale şi se plecă adânc în faţa 
regelui, care-i aruncă o privire îngheţată. 

— Domnule, i se adresă regele cu o voce tăioasă, v-am 
spus chiar eu că, oricine poate chema pe valetul meu de 
cameră, venind din partea a două persoane, pe care vi le- 
am numit. Cu aceeaşi ocazie, v-am ordonat să trimiteţi după 
Griffon fără a pierde o secundă şi fără a cere nici o 
explicaţie persoanei respective, oricare ar fi fost ea. Ieri, 
după cum prevăzusem, cineva v-a cerut să-l chemaţi pe 
Griffon. Explicaţi-mi cum se face că a fost nevoie de mai 
mult de o jumătate de oră pentru o treabă care putea fi 
făcută în mai puţin de cinci minute. 

— Sire, bolborosi nefericitul, am trimis de îndată un lacheu 
să-l cheme pe domnul Griffon... Nu-mi pot explica... 

— Ei da, nu vă puteţi explica!... Şi cum se face că v-aţi 
permis, contrar ordinelor mele să supuneţi mesagerul la un 
interogatoriu care a durat mai bine de un sfert de oră?... 
Aici nu mai este vorba de neglijenţa vreunui lacheu. Tu eşti 
cel vinovat. De ce te amesteci unde nu trebuie?... Deci 
ordinele pe care le dau eu nu înseamnă nimic pentru 
tine...? 

Se ambalase puternic. Mânia să, până acum nevoit să şi-o 
înăbuşe, izbucnise în toată violenţa ei, găsind un pretext 
plauzibil. Era pentru prima dată când această furie a 
regelui se manifestă în public şi părea cu atât mai 
înfricoşător cu cât regele, când apărea în mijlocul curtenilor 
era totdeauna blând şi sfios, ceea ce îi reproşa mereu 
Caterina. 


De-acum îşi revenise şi părea mult mai calm şi stăpân pe 
sine, dar atât de rece şi de hotărât, încât devenise şi mai 
înfricoşător decât atunci când avusese accesul de furie. 

— De-acum, toate acestea vor înceta. E timpul să se ştie că 
aici nu există decât un singur stăpân şi acela sunt eu. Să 
ţineţi bine minte. 

Cuvintele fuseseră adresate întregii curţi şi erau însoţite 
de o privire circulară. A fost vizibil faptul că această privire 
întârziase preţ de câteva secunde asupra Caterinei şi a 
domnilor de Guise. 

Revenind la nefericitul ofiţer, mai mult mort decât viu, 
regele-i porunci cu o voce de gheaţă: 

— În ceea ce te priveşte, domnule, nu-mi doresc în 
preajmă oameni în care nu pot avea încredere. Îţi dau 
patruzeci şi opt de ore pentru a preda funcţia. 

Ofiţerul se îndoi sub lovitura primită. În mod mecanic îşi 
îndreptă privirea spre Caterina, implorând ajutor. Dar 
aceasta, blestemându-l în gând pentru gafa comisă, se grăbi 
să-şi întoarcă privirile de la el. 

Surprinzând acest schimb de priviri, regele continuă: 

— Şi să te retragi la locul tău de baştină... Şi dacă ţii la 
capul tău, fă în aşa fel să nu mai apari la curte sau în Paris. 

Şi-n timp ce spionul se retrăgea cu paşi şovăitori, un 
murmur de aprobare se ridică din mijlocul curtenilor. 
Regele vorbise ca un stăpân şi aceştia, în mod cu totul 
firesc, îl aprobau şi se declarau de partea sa. 

Capitolul III Domnii duci de Guise. 

Ducele Francisc de Guise şi fratele său, cardinalul Carol 
de Lorrena se văzură nevoiţi să asiste până la sfârşitul 
acestei scene, neliniştiţi şi unul şi celălalt. 

După ce schimbaseră câteva cuvinte în şoaptă, pentru a se 
pune de acord, se îndreptară spre rege. Neliniştea lor se 
manifestă în mod diferit, arătând diferenţa de caracter a 
celor doi fraţi. 

Ducele Francisc de Guise în plinătatea vârstei (abia 
împlinise patruzeci şi unu de ani), înalt, solid, cu faţa 


congestionată şi marcată de cicatricea de pe frunte, care-i 
adusese porecla de Crestatul şi care accentua duritatea 
privirilor, mergea drept înainte, cu o figură mohorâtă, fără 
a-şi lua o clipă privirile de la rege, pe care-l privea fix, cu 
încăpățânare. Era ca stejarul care stă îţi călea furtunii. 

Cardinalul, mai scund şi mai subţire, mai elegant, cu 
privirile plecate, tenul palid, parcă aluneca pe covor, plecat 
într-o reverență fără de sfârşit; împărțea surâsuri în 
dreapta şi-n stânga, întrebându-şi din priviri nepoata, Maria 
Stuart. El era trestia care se îndoaie, pentru a reveni mai 
puternică. 

În acest fel se prezentară în faţa regelui, căruia ducele îi 
prezentă omagiul său. 

Crezându-şi puterea sigură, ducele ceru regelui favoarea 
unei audienţe particulare, domnul cardinal şi domnul 
cancelar fiind aduşi de el, după cum declară ducele, tocmai 
în scopul de a-i comunica probleme importante, de cea mai 
mare gravitate. 

Credea că acordă o satisfacţie platonică tânărului rege, 
făcându-l să creadă că este consultat. De obicei, regele nu 
le refuza nici o audienţă şi semnă totdeauna hotărârile ce i 
se arătau. 

Ducele fu ferm convins că şi de această dată lucrurile se 
vor petrece la fel. Uimirea sa deveni uriaşă când îl văzu pe 
rege declarând cu o voce gravă: 

— Vorbiţi, domnule duce, vă ascult. 

— Cum! făcu ducele surprins, Maiestatea Voastră doreşte 
să dezvălui aici, în faţa tuturor, afaceri care nu trebuie 
discutate decât în consiliul de coroană? 

— Scuzaţi-mă, îi replică Francisc, luându-şi un aer naiv, 
dar nu mi-aţi spus, duce, că doriţi să-mi vorbiţi despre 
activităţile domnilor reformaţi, despre anumite evenimente 
care au avut loc ieri la Pre-aux-Clercs şi, în sfârşit, despre 
acea mică agitaţie care se mai observă şi acum pe străzile 
oraşului? 


— Aşa este, sire, despre toate acestea e vorba. Dar nu-mi 
amintesc să vă fi vorbit despre aşa ceva. 

— Adevărat!... Dar mi se părea totuşi că v-am auzit 
spunând acestea... Dar ce importanţă are. Despre aceste 
fapte voiaţi să ne vorbiţi? Da. Ei bine, în acest caz, vorbiţi. 
Acestea sunt afaceri prea puţin secrete şi care pot fi 
discutate în faţa tuturor. 

Toate acestea, Francisc le spuse pe un ton liniştit. Cu toate 
semnele pe care fratele său i le făcea, ducele nu voia să 
cedeze. 

— Sire, spuse el coborându-şi vocea, e imposibil să 
discutăm asemenea probleme grave în public. 

— Asta-i părerea voastră, spuse regele cu răceală, nu şi a 
noastră. Vorbiţi, duce. Vorbiţi cu voce tare. Asta-i voinţa 
mea. 

Spunând: „Asta-i voinţa mea”, nu putu decât să se supună. 
Ceea ce şi făcu, furios la culme. Dar, în momentul în care 
urma să vorbească, fratele său, cardinalul, îi închise gura cu 

o privire semnificativă şi luă el cuvântul: 

— Sire, e vorba de un discurs mai lung şi ăsta-i apanajul 
meu. Domnul duce e doar un soldat. Maiestatea Voastră îmi 
permite să vorbesc? 

— Nu are importanţă care din voi va vorbi. Vă ascult, 
cardinale... Dar fiţi scurt, spuse regele pe un ton sec. 
Ducele îşi muşcă buzele, furios, dar o nouă privire a fratelui 
său îl stăpâni. Şi, după cum am mai spus, ducele avea o 
încredere nelimitată în cardinal, care de altfel era şi capul 
familiei. 

În ce-l priveşte, cardinalul făcu o reverență de parcă ar fi 
primit din partea regelui un compliment, dar în sinea sa era 
înciudat. Mai mult, era încurcat la culme. Şi asta trebuie 
explicat: 

Siguri pe încrederea pe care le-o arăta regele, ducii de 
Guise nu aşteptaseră această audienţă şi luaseră unele 
măsuri de o extremă violenţă, care ar fi putut dezlănţui 
războiul civil în tot regatul. De fapt, asta şi voiau. Credeau 


că aceste măsuri vor fi aprobate de rege după ce deja erau 
puse în aplicare, cel puţin în parte, când nimic nu mai era 
de făcut. Acesta era modul lor de a acţiona în loviturile de 
forţă. 

Şi iată că, deodată, regele părea că se întoarce împotriva 
lor. Asta schimbă cu totul lucrurile. În dispoziţia în care se 
află regele, ar fi fost periculos să-i dezvăluie faptul că 
dăduseră anumite ordine înainte de a-i obţine aprobarea. 
Asta trebuia să-i fie ascuns cu grijă şi, din acest motiv, 
cardinalul ceruse cuvântul. 

lată de ce cardinalul de Lorrena se simţise încurcat şi-şi 
permisese un scurt răgaz pentru a-şi reveni. 

În cele din urmă îşi începu discursul. Nu fu decât 
repetarea, mai amplificată, a acuzațiilor pe care Caterina le 
adusese cu câteva momente mai înainte reformaţilor. 

Nu putu să spună mai mult, deoarece regele îl întrerupse 
imediat: 

— Inutil să mai continuaţi. Cunosc subiectul... Mă mir să 
văd un spirit aşa de luminat ca al vostru că se face ecoul 
unor acuzaţii ridicole, domnule cardinal... Am spus-o şi o 
repet: ridicole. Aflaţi, domnule, că sunt informat mai bine 
decât credeţi asupra acestei situaţii. Asta-mi permite să 
constat că greşiţi. De aceea vă spun: Nu, domnule, 
reformaţii nu-mi doresc moartea şi nici nu complotează 
împotriva siguranţei Statului... Dar o vor face, fără îndoială, 
dacă-i silim prin acţiunile noastre... Şi poate că asta şi 
doriţi. Sunt înclinat s-o cred... Aţi venit pentru a-mi propune 
unele măsuri care vor fi, după cum presupun, extrem de 
violente. Dacă-i aşa, vă opresc să le formulaţi. Violenţa va fi 
una din cele mai mari greşeli. Nu ne va duce decât la un 
război civil... Văd bine că ăsta-i scopul unora care doresc 
dezordinea şi care, pentru a-şi îndeplini ambițiile 
nemărginite, nu vor ezita să înece ţara în valuri de sânge... 
Dar nu mă voi lăsa păcălit de ei şi proiectele lor murdare nu 
se vor îndeplini, vă dau cuvântul meu de rege. Deci, e inutil 
să-mi predicaţi violenţa. Ceea ce trebuie acum, e un climat 


de toleranţă pentru a calma spiritele în loc de a le stârni, 
aşa cum se face, să le vorbim oamenilor de dragoste şi 
înţelegere, nu de ură şi discordie, să-i facem să înţeleagă, în 
cele din urmă că, fiind supuşii unui regat ca acesta, sunt ca 
şi membrii unei familii uriaşe care trebuie să se ajute unii 
pe alţii, în mod frăţesc, nu să se ucidă între ei ca nişte câini 
turbaţi. Asta e politica mea. Poate o credeţi prea simplă. Eu 
o cred bună. Dacă va fi aplicată întocmai - şi voi veghea să 
fie aşa - veţi vedea cum se va întrona ordinea şi 
prosperitatea în ţară. Şi atunci, dacă Dumnezeu îmi va da 
zile, va fi destul timp pentru a-i căuta pe criminalii despre 
care am vorbit. Şi vă jur pe Dumnezeu că-i voi demasca şi 
vor fi arestaţi, judecaţi şi executaţi pe eşafod. Am spus-o. 

Micul discurs, la care nimeni nu se aştepta, produse un 
efect uriaş. Asta cu atât mai mult cu cât fusese spus pe un 
ton moderat, dar cu o hotărâre pe care nimeni nu bănuia că 
o poate avea un tânăr cu aspect bolnăvicios şi care trecea 
drept nepăsător la asemenea probleme. Şi fu, într-adevăr, o 
uluială generală auzindu-l discutând, cu atâta înţelepciune 
şi cu o reală competenţă, despre probleme de care se 
credea că nici măcar nu auzise. 

În mijlocul tăcerii generale se făcu auzită o voce gravă, 
care-l aprobă cu curaj: 

— Bine spus, sire. Şi aţi spus-o într-un mod nobil, ca un 
rege. 

Era cancelarul Michel de L'Hospital care în acest fel îşi 
arăta aversiunea faţă de familia de Guise. 

Intervenţia-i plăcu regelui şi-i mulţumi cu un surâs: 

— Aprobarea unui om cinstit ca voi, domnule cancelar, mi- 
e deosebit de prețioasă. Şi totuşi, nu mă surprinde, 
cunoscându-vă noblețea caracterului. 

Cancelarul se înclină auzind acest compliment măreț şi 
rosti cu gravitate: 

— Cuvinte de neuitat, Sire, care mă copleşesc şi care mă 
umplu de bucurie şi de mândrie. Dacă Dumnezeu vă va da 
zile, veţi fi un mare rege, sire. 


— Nu râvnesc la acest titlu, spuse regele cu aceeaşi 
gravitate. Dacă supuşii vor spune despre mine că sunt un 
rege drept şi bun, îmi va fi de ajuns. În tot cazul, voi încerca 
să fiu aşa şi, ajutat de sfaturile unui om venerabil ca voi, 
cancelare, sper să reuşesc. 

Şi cu un accent melancolic, care-i trăda temerile, adăugă 
pentru a doua oară: 

— Dacă Dumnezeu îmi va da zile, totuşi. 

Această întrerupere, oricât de scurtă ar fi fost, le permise 
ducilor de Guise să-şi revină. Ducele luă cuvântul din nou: 

— Regele, spuse el plecându-se adânc, respinge fără a le 
cunoaşte, măsurile pe care voiam să i le aducem la 
cunoştinţă... Mă înclin în faţa voinţei sale. Fără îndoială că 
regele ar refuza să asculte relatarea evenimentelor care s- 
au produs ieri... Probabil că în urma unor rapoarte vagi, 
nesigure venite de nu ştiu unde şi de către cine, regele şi-a 
format deja părerea... 

— Într-adevăr, duce, îi întrerupse regele, după cum bine 
spuneţi, mi-am format o părere. Dar nu datorită unor 
rapoarte nesigure, aşa cum susţineţi. Am fost acolo, duce, 
înţelegeţi?... Am văzut cu ochii mei şi am auzit cu propriile- 
mi urechi. 

Oricât de stăpân ar fi fost pe sine, ducele se plecă sub 
lovitură. Grăbit, făcu doi paşi înapoi, crezând că regele 
cunoştea teribilul adevăr şi că-l va acuza în faţa curţii că i-a 
plănuit asasinarea. 

— Maiestatea Voastră era acolo?... În încăierare?... 
bolborosi ducele fără să ştie ce spune. 

Ce era mai rău, era faptul că regele părea că se bucură de 
tulburarea celor doi fraţi. Îi fixă cu privirea într-un mod ce-i 
înspăimânta şi nu părea deloc grăbit să răspundă. În cele 
din urmă rosti cu o încetineală calculată: 

— Da, duce, am văzut şi am auzit totul, chiar eu. Voi nu 
eraţi în locul în care s-au produs evenimentele despre care 
vorbim. Deci nu vorbiţi decât în urma unor rapoarte pe care 
le-aţi primit. Oh! Nu vă pun la îndoială bună credinţă... Ştiu 


că acestea nu sunt nesigure şi că vin din partea domnului 
locotenent al poliţiei criminale şi din partea domnului 
Gaston, şeful pazei. Nu spun că aceste rapoarte sunt 
mincinoase şi că nu trebuie să aveţi încredere în ele. Dar 
ştiu că vorbesc despre lucruri care sunt contrare celor 
văzute şi auzite de mine. Trebuie cercetat cum de se face 
că, doi ofiţeri ai regelui s-au putut înşela chiar într-atât. Şi 
dacă se fac vinovaţi, vor fi pedepsiţi fără milă. Înţelegeţi, 
duce? 

Dar ceea ce înţelese mai înainte de toate ducele, a fost 
faptul că acuzaţia mortală, de care se temea atâta, încă nu 
se formulase. Ba mai mult, se părea că regele îi scoate din 
cauză, spunând că nu se îndoieşte de buna lor credinţă. 
Amândoi se simţiră ceva mai uşuraţi şi un suspin le scăpă 
de pe buze. Numai că avertismentul era dur. Se aplecaseră 
asupra prăpastiei şi aflaseră efectul halucinant al ameţelii. 
Nu mai voiau să-l simtă din nou. lată de ce ducele, care voia 
să-l înfrunte pe rege, crezu că-i mai prudent să se abţină, 
având aerul că se supune. 

Aşa încât, spre marea mirare a celor care-l cunoşteau, 
ducele declară: 

— Cine ar îndrăzni să pună la îndoială cuvântul regelui? 
Dacă regele spune că rapoartele ce mi-au fost înaintate 
sunt inexacte, înseamnă că aşa este. Voi face ancheta, sire 
şi-i voi pedepsi pe vinovaţii care m-au pus în această 
postură în faţa voastră. 

Regele se mulţumi să-l aprobe cu un semn uşor. Reluând, 
ducele îşi desăvârşi supunerea: 

— Şi totuşi e important să se ia unele măsuri fără 
întârziere pentru a potoli neliniştea care a cuprins străzile 
Parisului. Să binevoiască Maiestatea Voastră să-mi dea 
ordinele necesare. 

Capitolul IV Unde intervine Beaurevers. 

În întreaga sală se produse o zăpăceală generală. 

Cum! Orgoliosul şi puternicul duce Francisc de Guise îşi 
accepta dizgraţia fără a spune nimic?... Cum! El, care până 


atunci condusese toate afacerile Statului, ca un stăpân 
absolut, se lăsa învins, alungat aproape, fără să ceară nici o 
explicaţie? Se pleca şi cerea cu umilinţă ordine? 

Nu era o simplă înfrângere, era o prăbuşire. 

lată ce-şi spuneau oamenii care nu vedeau decât aparenţa 
lucrurilor uitând că, deseori, aparențele sunt înşelătoare. 

Şi tot aşa îşi spunea şi regele, deoarece un licăr de triumf 
îi străluci în privire. 

Dar Caterina nu era de aceeaşi părere şi un surâs 
enigmatic îi apăru pe buze. 

Şi nici Beaurevers nu-l crezu pe duce, deoarece, 
părăsindu-şi locul, veni şi se înclină în faţa regelui. 

Francisc înţelese că avea să-i spună ceva important. Îi 
adresă un surâs amical - hotărât lucru, în această zi 
surâdea tuturor, mai puţin unchilor săi, după cum 
remarcară curtenii, atenţi ca totdeauna - şi-i permise: 

— Vorbeşte, cavalere. 

Ducele-l privi pe noul venit cu un dispreţ suveran şi-i 
întoarse spatele. Ca pentru a-şi sublinia disprețul, începu să 
discute cu voce joasă cu fratele său. 

Şi cu toate acestea, toată lumea, chiar şi regele, chiar şi 
Caterina, chiar şi fraţii de Guise, cu tot aerul lor nepăsător, 
abia aşteptau să audă ce are de spus cavalerul. 

Fără a da atenţie purtării impertinente a ducelui, 
nepărând încurcat în nici un fel de atenţia generală, 
Beaurevers începu să vorbească cu o voce clară: 

— Sire, spuse el, mi se pare că a intervenit o neînțelegere 
între voi şi domnul duce de Guise. Dată fiind gravitatea 
împrejurărilor, aceasta trebuie să ia sfârşit. 

Ducele tresări. Potrivit introducerii cavalerului, se părea 
că acesta îi vine în ajutor. În situaţia dificilă în care se afla, 
îşi spunea că făcuse o gafă arătându-şi disprețul faţă de un 
om care părea că, pe moment cel puţin, îi este aliat. Se 
temea că nu cumva acesta să se simtă jignit de atitudinea 
sa. Se întoarse spre cavaler şi-i acordă întreaga atenţie pe 
care până atunci şi-o ascunsese. 


Mai puţin mândru, fratele său, cardinalul, făcu chiar mai 
mult, adresându-i cavalerului un surâs. 

În faţa acestor schimbări, în privirea unui Beaurevers se 
zări un licăr de mulţumire. Dar nu dădu de înţeles că 
observase şi reluă: 

— Maiestatea Voastră permite o discuţie particulară între 
domnii de Guise şi mine? Vom găsi un colţişor retras chiar 
în această sală... În nişa ferestrei aceleia, de exemplu. 
Garantez că în urma discuţiei, care de altfel va fi scurtă, 
domnii de Guise, convinşi de justeţea argumentelor mele, 
vor fi cu totul de acord cu Maiestatea Voastră. Răspund cu 
capul. 

Fără să ezite, regele-i dădu aprobarea: 

— Bine, cavalere, mă încred în voi. 

Atunci, Beaurevers se întoarse spre duce, aşteptând ca 
acesta să se hotărască. Văzând că-i pe cale să refuze, făcu 
doi paşi înainte şi, în şoaptă, îi aruncă în faţă: 

— Dacă preferaţi să vorbesc în gura mare, în faţa tuturor, 
spuneţi-o. Dar, credeţi-mă, duce, pentru voi, e de preferat 
să rămână între noi. 

Şi-n timp ce-i şoptea aceste cuvinte, îi surâdea în modul 
cel mai grațios. Privindu-l, aveai impresia că-i face un 
compliment. Dar privirea pe care o fixase asupra ducelui 
era grăitoare şi acesta simţi că-l paşte o primejdie 
înfricoşătoare. 

Fratele său nu-l lăsă să facă nici un gest. Cu toate că nu 
auzise, ghici cele spuse de Beaurevers. Şi el înţelese acelaşi 
lucru. Iminenţa pericolului îi dictă cuvintele menite să 
salveze mândria ducelui: 

— Haide, frate, spuse el, e dorinţa regelui. 

Şi-n acelaşi timp îi apucă braţul, ca pentru a se sprijini, 
dar în realitate, printr-o strângere semnificativă, îi ordonă 
prudenţă. 

Bucuros că găsise un motiv pentru, a ceda, fără a lăsa 
impresia că se pleacă înaintea amenințării, ducele acceptă. 

— E drept. Dorinţa regelui e sfântă... Să mergem. 


Şi cei trei se adăpostiră în dosul draperiei ferestrei. 
Câteva secunde domni o tăcere adâncă. 

Primul atacă ducele pe un ton zeflemitor: 

— Pretindeţi că aveţi să-mi spuneţi unele lucruri care ne 
vor pune în deplin acord cu Maiestatea Sa? Care sunt? Vă 
ascult. 

— Trebuie să vă spun că eu sunt acela care am declanşat 
conflictul izbucnit între rege şi voi. Eu v-am zdruncinat 
încrederea de care vă bucuraţi în faţa regelui şi care vă va 
aduce o dizgrație grabnică. 

Fără să se mai controleze, ducele, furios, aproape că 
zbieră: 

— Ah! Voi aţi fost acela? Şi mi-o spuneţi în faţă?... Pe 
Cristos, vă admir neruşinarea, domnule! 

— Neruşinare, nu. Loialitate, da. Între noi se dă un fel de 
luptă din care sunt sigur că voi ieşi învingător. N-aş vrea să 
folosesc împotriva voastră avantaje pe care nu le 
cunoaşteţi. lată de ce v-am avertizat. Nu-mi rămâne decât 
să vă fac cunoscut ceea ce pot face în plus. 

— Cum? Îl zeflemisi ducele, puteţi face chiar mai mult? Şi 
ce anume, Dumnezeule? 

— Vă pot desăvârşi ruinarea. Pot să fac să vă cadă 
capetele... 

Ducele se îndreptă în toată înălţimea-i şi, pe un ton de 
dispreţ strivitor, îi spuse: 

— Domnule, prin intrigă, prin manevre întortocheate, poţi 
ruina, dizgraţia, otrăvi chiar, un prinţ de sânge regal... La 
nevoie poţi chiar să-l asasinezi, otravă sau pumnalul pentru 
astea sunt făcute... Dar nu te poţi atinge de capul lui. 

Cardinalul, care-l ascultase cu atenţie pe Beau revers, 
ajunse la o concluzie greşită şi anume: acest Beaurevers, 
după ce le demonstrase că se bucură de o influenţă reală - 
şi asta i se părea evident - voia, pur şi simplu, să-şi vândă 
cât mai scump această influenţă de care dispunea. 

Având această idee în cap, cardinalul intră în discuţie. 


— Să nu spunem cuvinte ireparabile, spuse el pe un ton 
împăciuitor. Domnule de Beaurevers, aţi vrut să ne arătaţi 
creditul de care vă bucuraţi şi să ne demonstraţi că ne 
puteţi distruge. Ar fi de neiertat din partea mea dacă nu aş 
recunoaşte asta. Mai apoi, ne-aţi asigurat că sunteţi destul 
de puternic pentru că regele, condus de voi să ne arunce în 
dizgrație. Asta mi se pare că ar trebui demonstrat ceva mai 
bine, dar fie. Ne-aţi mai spus că aveţi posibilitatea să 
desăvârşiţi pieirea noastră. Dar n-aţi spus că o veţi şi face... 
De aici am tras concluzia, domnule, că vreţi să ne faceţi 
unele propuneri, după care, în funcţie de cum vor fi ele 
primite, veţi acţiona. 

Beaurevers îl aprobă în tăcere, înclinându-se, după care 
rosti: 

— Monseniore, admir spiritul vostru pătrunzător. 

— Ei aş! spuse cardinalul pe un ton de falsă modestie şi un 
copil ar fi înţeles. Vorbiţi, domnule de Beaurevers, vorbiţi... 
Şi să nu vă fie teamă că sunteţi prea pretenţios. Trebuie să 
ne înţelegem între noi. 

— Vă ascultăm, domnule, îl încuraja şi ducele. Rece, pe un 
ton serios care arăta clar că nu încearcă să se distreze pe 
socoteala lor, Beaurevers începu: 

— Trebuie să se facă pace cu reformaţii. 

— Dar, domnule, exclamă cardinalul, nu l-aţi auzit pe 
domnul duce când îi spunea regelui că-i gata să-i execute 
ordinele pe această temă? Cred că asupra acestui punct 
suntem de acord. 

— Fără îndoială, fără îndoială, domnule cardinal. Dar ce se 
face cu o mână, se poate strica imediat cu cealaltă. 

— Ce înseamnă asta? bubui ducele. Îndrăzniţi să mă 
bănuiţi de rea credinţă? 

Cu o răceală înfricoşătoare, Beaurevers îi replică: 

— Da, duce...! 

Şi acest „Da” căzu sec şi tăios ca o secure. Profitând de 
zăpăceala lor, continuă imediat: 


— V-am ghicit intenţiile, domnilor... Voi, cardinale, vă 
propuneţi să puneţi mâna pe tiara papală şi voi duce, să vă 
schimbaţi coroana ducală cu aceea regală. E o ambiţie 
mare, dar vă stau în cale reformaţii. Din cauza asta şi numai 
din asta v-a cuprins ura împotriva lor. Dacă mâine aceştia v- 
ar acorda sprijinul, chiar mâine veţi striga sus şi tare: 
Moarte catolicilor! Aşa cum strigaţi: Moarte hughenoţilor! 
În acest moment. Dacă aţi fi rege, n-aş vedea nici un 
inconvenient. Dar voi doriţi să-l despuiaţi de drepturile sale 
pe regele Francisc!... Din păcate, mi-am pus în cap ideea 
următoare: atâta timp cât el va trăi şi eu, bineînţeles, 
nimeni nu se va putea atinge de el şi de drepturile sale. lată 
de ce m-am ridicat împotriva voastră, gata să-l apăr cu 
ghearele şi cu dinţii pe bietul rege căruia i-aţi jurat credinţă 
şi pe care voiţi să-l deposedaţi de drepturile sale. Pentru 
început, deoarece singurul obstacol serios al proiectelor 
voastre vine din partea reformaţilor, vă împiedic să-l 
înlăturați, punându-vă în imposibilitatea de a le face rău, 
aşa cum voiaţi. Deci, duce, ori veţi ceda asupra acestui 
punct, asupra căruia regele nu se târguie, vă avertizez şi 
situaţia voastră va fi la fel de bună ca până acum, ori vă 
opuneţi... şi atunci, veţi fi pierdut. 

Furia de a se fi lăsat atât de uşor descoperiţi, îi lăsă pe cei 
doi fraţi fără glas. În timp ce cardinalul încă mai tremura, 
ducele îşi reveni şi-l pironea pe cavaler cu priviri în care se 
citeau ameninţări groaznice. Pentru un moment cavalerul 
avu impresia că ducele se va repezi la el să-l străpungă cu 
pumnalul, într-atât era orbit de mânie. 

Dar nu se întâmpla nimic. Brusc, ducele se calmă. Chiar 
surâse, e drept, un surâs de un dispreţ strivitor. Şi cu un 
ton nepăsător, i se adresă fratelui său: 

— Să mă ierte Dumnezeu, cred că era gata să mă supăr!... 
Să mergem, cardinale. 

Beaurevers surâse. Întinse braţul şi ridică un colţ al 
draperiei. Cu aceeaşi linişte înfricoşătoare, continuă: 


— Înainte de a rupe aceste tratative, care încă nu s-au 
terminat, aruncaţi, duce, o privire spre uşile sălii acesteia. 
Credeţi că vă va veni uşor s-o părăsiţi? 

Fără voia lor, cei doi de Guise îi urmară îndemnul şi 
aruncară o privire spre uşi. Rămaseră împietriţi: în faţa 
fiecăreia se afla, pe două rânduri, câte o grupă de gărzi, cu 
suliţele în mâini. 

Ducele, încăpățânat, izbucni: 


— Împotriva noastră s-au luat asemenea măsuri 
neobişnuite? 

— Pe toţi dracii!... Pentru cine altcineva? 

Spunând acestea pe un ton zeflemitor, Beaurevers dădu 
drumul draperiei. 

— Ce înseamnă asta? murmură ducele. 

— Asta înseamnă că-mi sunteţi prizonieri, îi dumiri 
cavalerul. Şi aţi fost încă din momentul în care aţi venit să 
discutaţi cu mine aici. 

— Fie, spuse ducele care cu un efort titanic de voinţă reuşi 
să-şi păstreze un calm aparent, ne-aţi atras în capcană în 
care, până la urmă, am căzut... Regele ne datorează o 
explicaţie şi jur pe Dumnezeu că ne-o va da. Veniţi, 
cardinale. 

— Un moment, le ceru Beaurevers, fără a se clinti din loc; 
credeţi-mă, e în interesul vostru să-mi ascultați toate 
explicaţiile mai înainte de a i le expune regelui, în faţa 
întregii curţi. Acestea, pe cât de simple, sunt tot pe atât de 
înfricoşătoare pentru domniile voastre. Şi iată ce-i voi spune 
regelui: „Sire, ieri aţi fost urmărit, hăituit, ameninţat cu 
moartea de o bandă de asasini, în mijlocul cărora se aflau 
arcaşii, conduşi de şeful poliţiei criminale şi de şeful pazei, 
precum şi gărzile domnului de La Roche-sur-Yon. Este într- 
adevăr o minune că aţi reuşit să scăpaţi teafăr şi nevâtămat 
dintr-o asemenea aventură. Aţi vrut să ştiţi, Sire, cine au 
fost instigatorii acestui atentat laş. Am cercetat, Sire şi i-am 
găsit... Cunoscându-le puterea şi viclenia, pentru a nu-i lăsa 
să scape supliciilor datorate regicizilor, mi-am permis să 
ordon paza uşilor. Sire, iată-i pe asasini, vi-i predau justiţiei 
voastre”. 

Şi Beaurevers, neînduplecat, continuă fără a le lăsa timpul 
să protesteze: 

— Poate veţi spune, domnilor, că nu-i de ajuns să acuzi 
dacă nu ai probe. E drept. Aceste probe le am în buzunarul 
mantalei şi le voi preda regelui. Aţi putea să-mi spuneţi că 
se mai poate discuta asupra acestor probe. Fie! În ajutorul 


alor mele se va adăuga propria mărturie a regelui, a mea şi 
a altor câteva persoane... printre care baronul de 
Rospignac... pe care l-am zărit în sală şi care se află prins 
ca şi voi. Fiţi liniştiţi, Rospignac va vorbi. Va trebui să 
vorbească şi să spună următoarele: în primul rând, ce a 
făcut marţea trecută la Palatul Cluny. În al doilea rând, cum 
şi de ce, ca urmare a unei lungi discuţii cu domnul cardinal, 
s-a găsit în posesia unor anumite ordine scrise care-i 
puneau la dispoziţie pe însuşi şeful poliţiei statului şi pe 
guvernatorul Parisului. În al treilea rând, pe ce motiv a 
încasat o sumă uriaşă de la vistiernicul vostru. În al 
patrulea rând, în sfârşit, ce făcea în momentul atentatului 
într-o anume casă din strada Buci în al cărui hambar se 
ascunsese şi de unde, ca un adevărat comandant de oşti, îşi 
trimitea ordinele atât şefului Poliţiei criminale, şefului pazei, 
cât şi tâlharilor pe care-i comanda. 

Sfârşindu-şi rechizitoriul, Beaurevers nu mai adăugă nici 
un cuvânt. Se dădu la o parte, făcându-le loc celor doi, 
arătându-le astfel, în mod tacit, că dacă vor să facă publică 
istoria, sunt liberi s-o facă. 

Avu satisfacția să vadă că cei doi nici măcar nu se mişcă. 

Manevra-i îndrăzneață reuşise pe deplin. Primul vorbi 
cardinalul: 

— Domnule, spuse acesta cu vocea-i mieroasă, nu acesta-i 
cel mai potrivit loc pentru a discuta cu voi înfricoşătoarele 
acuzaţii pe care le aduceţi casei de Guise. 

— După câte mi se pare, nici voi înşivă nu credeţi prea 
mult în ele. Altfel, aşa cred eu, n-aţi fi ezitat să le faceţi 
publice. 

— Ei da, replică Beaurevers pe un ton sec, dar dacă aş fi 
procedat aşa, v-aş fi trimis pe eşafod... Şi nu vreau să fiu 
unul care să dea de lucru călăului, domnule!... Mă mir că n- 
aţi înţeles asta... 

— Fie, scrâşni cardinalul, învins, spuneţi-vă condiţiile. 

Beaurevers nici măcar nu se bucură. Rece, le răspunse: 


— Dar v-am spus toate aceste condiţii. Nu mai am nimic de 
adăugat. 

— Chiar vreţi să facem pace cu reformaţii? insistă 
cardinalul. 

— Ţin neapărat... Ascultaţi: impunându-vă această pace, 
regele îşi apără coroana împotriva căreia aţi ridicat mâna. 
Dacă vi se va da ocazia, veţi repeta povestea, nici nu mă 
îndoiesc. Vă avertizez, domnilor, mă veţi găsi totdeauna 
împotriva voastră. 

— S-a făcut, să mergem acum la rege. 

Arătând astfel o supunere prefăcută, cardinalul întinse 
mâna, gata să tragă draperia. 

În acel moment, ducele se aşeză în faţa cavalerului şi cu 
faţa schimonosită de mânie, cu ochii în flăcări, îi spuse 
printre dinţi: 

— Prin viclenia ta diabolică, azi ne-ai înfrânt. Ei bine, îmi 
va veni şi mie rândul. Fereşte-te, Beaurevers, de acum între 
noi e o luptă pe viaţă şi pe moarte şi-ţi jur că nu te voi cruța. 

— Nici nu mă îndoiesc, surâse cavalerul. Dar oricât de 
puternic aţi fi, duce, nu mă înspăimântați absolut deloc. 

Cu paşi aspri, ducele se întoarse în sală, urmat de 
cardinal. 

Capitolul V Unde Beaurevers se introduce în palatul 
ducelui de Saint-Germain, tatăl vicontelui de Ferricre. 

Atunci când Beaurevers, alarmat de strigătul aruncat de 
Fiorinda ieşise în fugă din casa „sorei” sale, scotocise 
degeaba împrejurimile şi, neavând nici un minut de pierdut, 
se îndreptă spre cheiul Luvrului, după care sări într-o 
barcă, cu intenţia de a traversa Sena. 

Câteva minute mai târziu, Beaurevers punea piciorul pe 
cheiul Augustinilor, la câţiva paşi de strada Pavee- 
d'Adouilles. Se îndreptă în fugă spre strada Rondelle şi se 
opri în faţa palatului ducelui de Saint-Germain. Nu-i trebui 
mai mult de zece minute pentru a traversa râul şi a ajunge 
aici. Numai că pierduse destul timp pentru a o căuta pe 
Fiorinda şi-i era teamă că ajunsese prea târziu pentru ceea 


ce voia să facă. Din cauza asta străbătuse în fugă distanţa 
ce-l despărţea de cheiul Augustinilor cu strada Rondelle. 

Trinquemaille şi Bouracan, de cum îl zăriră, apărură din 
nu se ştie ce ascunzătoare invizibilă şi i se alăturară, în 
şoaptă, puţin neliniştit, cavalerul îi întrebă: 

— Cred că încă nu s-au întors? 

— Nu, domnule, nu a intrat nimeni, îl linişti Tringuemaille. 

— E-n regulă, suspină Beaurevers. 

Şi plecă tot în aceeaşi viteză. 

Se opri în faţa unei porţi joase de pe cheiul Augustinilor 
unde-l aşteptau Strapafar şi Corpodibale. Întrebat, 
Strapafar îi răspunse: 

— Tocmai au intrat acum două sau trei minute. 

— Cine le-a deschis? îl întrebă cavalerul. Corpodibale fu 
cel care-i răspunse: 

— Nimeni. Aveau cheia. 

Asigurat definitiv, Beaurevers îşi spuse: „Ei, hai! Totul 
merge bine şi am ajuns tocmai la timp.” 

Se apropie de poarta grădinii lui Ferricre după ce făcu 
semn celor doi să-l urmeze. 

O jumătate de minut mai târziu escaladase zidul grădinii 
cu ajutorul celor doi, după cum am văzut că o mai făcuse şi 
se lăsă să cadă fără zgomot în grădina vicontelui. 

De acum cunoştea grădina în cele mai mici amănunte şi 
trecu fără nici o greutate din grădina vicontelui în aceea a 
ducelui, tatăl său. 

Se îndreptă spre peron urcându-i cele câteva trepte de 
marmură şi se apropie de uşă. Era o uşă cu geamuri- 
vitraliu. Aruncă o privire prin geamurile multicolore şi privi 
cu atenţie interiorul casei. Era luminată puternic de o 
mulţime de sfeşnice. Nu-i fu greu să-l observe pe duce 
adâncit într-o discuţie cu Rospignac. 

Numai că îşi dădu seama că, prin uşa închisă cu grijă, nu 
putea auzi nici un cuvânt, cu toate că avea un auz extrem 
de ascuţit. 


Fără să mai ezite, apucă zăvorul şi-l ridică fără cel mai mic 
zgomot. Avu bucuria să constate că uşa era acum deschisă, 
dar se feri s-o deschidă, lăsând să cadă din nou zăvorul. Ştia 
de acum că uşa va putea fi deschisă la momentul potrivit. 
Pentru moment, îi era de ajuns. 

Aşteptă cu răbdare. La capătul câtorva minute, Rospignac 
care tot timpul stătuse în picioare, dispăru fără veste. 

— Asta şi speram! murmură Beaurevers bucuros. Domnul 
baron va face chiar el oficiul de uşier, introducând iluştrii 
vizitatori... În ce-l priveşte pe domnul duce, sper că va avea 
curtoazia de a-i primi pe aceştia pe peron. În felul ăsta voi 
putea intra fără cea mai mică dificultate. 

Şi nu se înşelase. Rospignac însuşi se însărcinase să 
deschidă poarta ducilor de Guise, în absenţa portarului, 
care fusese îndepărtat cu această ocazie. 

Rămas singur, ducele aruncă o privire în jurul său ca 
pentru a se convinge că totul e în regulă şi socotind că a 
venit momentul, ieşi şi se aşeză pe pragul uşii care dădea 
pe peron. Aşteptă sosirea vizitatorilor cu acea măreție care- 
i era caracteristică. 

Sigur că absenţa acestuia din cameră nu putea fi prea 
îndelungată. 

Beaurevers nu mai pierdu nici o secundă. Deschise uşor 
uşa şi intră, îndreptându-se hotărât spre o altă uşă, mascată 
de o draperie pe care o deschise, strecurându-se în spatele 
ei. Se afla pe pragul unui cabinet mic şi întunecos. Pentru 
câteva clipe ţinu uşa deschisă pentru că lumina din sala cea 
mare să-l ajute să vadă dispunerea locurilor din micul 
cabinet. Hotărârea sa era deja luată: 

— E un loc excelent, murmură el, pot să văd şi să aud de 
minune. 

Intră în cabinet, lăsând să cadă în urma sa draperia şi 
împinse uşa, fără a o închide complet, dădu puţin într-o 
parte draperia, aşa încât putea să vadă şi să audă lotul, fără 
a-şi trăda prezenţa. 


Şi calm şi liniştit, ca întotdeauna, aşteptă cu ochii şi 
urechile la pândă. 

Fusese destul de inspirat să nu se grăbească şi să facă 
totul cum trebuie, deoarece mai trecură câteva minute 
până când ducele apăru însoţit de cei doi vizitatori. 

Aceştia erau trei: ducele Francisc de Guise, cardinalul 
Carol de Lorrena şi ducele de Nemours. 

Câteva minute bune se pierdură cu inevitabilele schimburi 
de politeţe. După care ducele, care arăta un respect vizibil 
gazdei sale, începu cu o oarecare solemnitate: 

— Domnule duce, am vrut să vă spun că ţin în mod 
deosebit la o alianţă pe care o găsesc deosebit de onorantă 
pentru noi cu casa voastră, al cărei şef sunteţi. 

— Monseniore, spuse ducele înclinându-se, oricât de 
ilustră ar fi casa mea, nu o poate întrece pe a voastră. 
Spunând acestea, consider că onoarea e de partea mea 
casei mele. 

Fu rândul lui Francisc de Guise să se încline şi să 
răspundă: 

— Căsătoria proiectată dintre vicontele de Ferricre, fiul 
vostru, cu Claude de Guise, tânăra noastră soră, trebuie 
celebrată cât mai curând posibil. 

Reculegându-se câteva clipe, ducele-i răspunse la rândul 
său: 

— Ştiţi, domnilor, că sunt un credincios convins, sincer, 
neclintit. Nu vreau să fac un jurământ în faţa voastră. Vreau 
să vă spun că am credinţa, o credinţă oarbă, absolută... şi 
cred cu tărie că numai credinţa va salva şi regenera lumea 
întreagă. 

— Cunoaştem, îl complimentă cardinalul, care vă sunt 
sentimentele asupra acestui subiect. Sunt cunoscute de toţi. 
Aţi câştigat chiar stima duşmanilor voştri. 

Ducele-i mulţumi printr-o scurtă înclinare a capului şi 
continuă: 

— M-am îndreptat spre voi... Dar înainte de a vă spune că 
sunt al vostru, lăsaţi-mă să vă arăt cu ce aş putea să fiu de 


folos, partidei voastre, dacă aceasta ar deveni şi a mea. 

Se mai reculese o secundă, după care, fără cea mai mică 
ezitare, spuse ca unul care cunoaşte în profunzime 
subiectul ce urma să fie dezbătut: 

— Nehotărâţii, fricoşii, nemulţumiţii religioşi şi politici, cei 
care, la urma-urmei, duşi de o ambiţie adevărată sau 
pretinsă şi care fac parte din casa voastră, sunt numeroşi. 
Toţi aceştia nu aşteaptă decât apariţia unui şef pentru a 
deveni un partid destul de puternic pentru a vă face destule 
necazuri şi numeroase dificultăţi. 

— Da, făcu ducele îngândurat şi Antoine de Bourbon, duce 
de Vendome, rege de Navarra prin soţia sa, Jeanne 
d'Albret, Antoine, o ştiu, nu se va lăsa prea mult rugat 
pentru a deveni şeful acestui partid. O recunosc, din 
această parte poate veni pericolul. 

— Maiestatea Sa de Navarra, continuă ducele de Saint- 
Germain cu o siguranţă impresionantă, nu va ezita nici o 
clipă să se aşeze în fruntea acestui partid. Şi-n acel 
moment, va merge împotriva voastră. Veţi avea de luptat 
împotriva a două partide: a oamenilor bisericii, conduşi de 
prinţul Conde şi a nemulţumiţilor politici, conduşi de regele 
Navarrei. Fiecare din aceste partide, luate separat, pot fi 
învinse, cu oarecare dificultate. E drept, unite şi se vor uni 
în mod obligatoriu pentru a vă face faţă, unite, deci, vă vor 
zdrobi. Tot ce veţi putea face în acest caz va fi să continuaţi 
lupta cât mai mult timp pentru a cădea în mod glorios... Dar 
fiţi sigur că veţi fi înfrânt. Cred că vă este cunoscut, 
domnilor, că dispun de o oarecare influenţă. Toată această 
influenţă va fi pentru a servi partidei voastre... Dacă voi 
deveni unul dintre ai voştri. Pe de altă parte, cred că v-am 
spus destule pentru a vă da seama că, oricât aş fi de bătrân, 
dacă m-am hotărât să cobor în arenă luptei, am făcut-o 
pentru a lua parte în mod activ. Şi înţeleg să acţionez fără a- 
mi cruța forţa sau osteneala. Rezultatul acestor acţiuni pe 
care le voi desfăşura în serviciul vostru, va fi acela că voi 
reuşi să adun în jurul partidului vostru mulţi nemulţumiţi 


care, oricând, vi se pot ridica împotrivă. Nu spun că vor 
veni cu toţii. Nu. Dar numărul celor ce nu vi se vor alătura 
va fi atât de mic, încât nu vor mai putea constitui un partid. 
Maiestatea Sa de Navarra nu va consimţi niciodată să se 
aşeze în fruntea unui pumn de nemulţumiţi, fără bani, fără 
forţă, fără nici o legătură între ei, fără nimic din ceea ce ar 
putea constitui un partid. lată ce aş putea face şi sunt sigur 
că o voi face. Şi mi se pare că deja e mult. 

— Spuneţi mai degrabă că-i enorm, strigă ducele plin de 
bucurie. Datorită vouă, monseniore, calea ne va fi 
considerabil curățată. Ar însemna să fim cu adevărat 
neîndemânatici să nu profităm de un asemenea avantaj. 

— Aţi spus, domnule, interveni şi cardinalul, zâmbitor, aţi 
spus că puteţi face toate acestea „mai întâi”. Există deci şi 
un „apoi? 

— Aşa e, continuă ducele. Să-i laşi pe eretici singuri, e 
destul de mult. Şi totuşi nu-i de-ajuns pentru că aceste 
forţe, oricât de reduse ar fi, rămân destul de puternice. Să 
divizăm aceste forţe, iată ce-i de dorit. Şi ca o mare parte a 
acestora să vi se alăture, asta ar însemna încoronarea 
operei. Dacă propriile voastre forţe se întăresc pe timp ce 
trece, cele ale duşmanului scad în aceeaşi proporţie iar 
sfârşitul luptei nu poate fi pus la îndoială. Ar mai putea avea 
loc o luptă în aceste condiţii? Mă îndoiesc. 

— Ar fi minunat, într-adevăr, suspină ducele, puţin sceptic. 
Din nefericire, pentru a realiza acest proiect, ar fi necesară 
o alianţă puternică între Bourboni şi de Guise. Şi asta nu 
pare realizabilă. 

— Monseniore, spuse ducele de Saint-Germain cu tărie, 
douăzeci şi patru de ore după ce voi fi aderat la partidul 
vostru, monseniorul cardinal de Bourbon se va declara de 
partea voastră. 

— E un efect moral a cărui valoare n-o contest, dar nu-i 
decât un efect moral, îl întrerupse ducele de Guise. 

— Şi, continuă netulburat ducele de Saint-Germain, după 
o lună se va semna un tratat în regulă între noi şi Antoine 


de Bourbon, regele Navarrei. 

— Asta-i cu totul altceva! exclamă ducele. Asta schimbă cu 
totul datele problemei; Dacă într-adevăr credeţi... 

— De-acum într-o lună, îl întrerupse ducele de Saint- 
Germain, tratatul va fi semnat. Răspund de asta, chiar cu 
capul meu. 

Şi le explică: 

— Antoine de Bourbon e un om fără caracter. Nu numai 
că-i nehotărât, dar este personificarea nehotărârii. Poate 
deveni periculos numai dacă e condus de soţia sa, Jeanne 
d'Albret. Dar, după câte am aflat, s-au cam certat. Poate 
chiar în mod serios şi această ceartă trebuie întreţinută cu 
grijă. În momentul în care va veni să vă întâlnească - şi vă 
repet că răspund de asta - veţi avea în mână un instrument 
docil pe care-l veţi putea manevra după cum veţi dori. 
Pentru asta va fi de ajuns să-i vorbiţi despre fiul său, prinţul 
de Conde, pe care-l invidiază pentru felul activ în care 
acţionează acesta. Fiul său îl nelinişteşte şi-l înfricoşează şi-l 
copleşeşte cu superioritatea sa. Superioritate reală, de 
altfel. 

— Frate, spuse cardinalul, insistând într-un mod 
semnificativ, ascultă vocea domnului duce. Tot ceea ce v-a 
spus, e plin de bun simţ. 

— Ei! făcu ducele pe un ton brusc, credeţi că n-am înţeles 
şi eu?... Dar îmi pare aşa de frumos, încât abia îmi vine a 
crede. 

— Monseniore, repetă ducele de Saint-Germain cu un 
puternic accent de sinceritate, va fi aşa cum veţi dori. 

— Ah! Cum voi dori, spuneţi? 

Şi spusele ducelui răsunară ca o explozie de bucurie. Dar 
îşi reveni imediat şi spuse mai potolit: 

— Şi totuşi, observ că nu v-aţi declarat încă de partea 
noastră, atâta timp cât unele lucruri pe care aveaţi a ni le 
spune, n-au fost încă rostite. Să vedem despre ce-i vorba. Aş 
fi dezamăgit dacă nu am reuşi să ne înţelegem. 


— Într-adevăr, monseniore, doresc să vă pun, pur şi 
simplu, o întrebare. Potrivit răspunsului pe care mi-l veţi da, 
voi fi sau nu de partea voastră. 

Câteva clipe se scurseră într-o tăcere solemnă. În cele din 
urmă, ducele de Saint-Germain rosti: 

— Se vorbeşte foarte mult despre ambiția casei voastre. 
Unii chiar pretind că... 

— Da, unii chiar pretind că aş vrea să pun mâna pe 
coroana Franţei în beneficiul familiei mele. Asta voiaţi să 
spuneţi, domnule duce, nu-i aşa? îl întrerupse ducele de 
Guise. 

— Da, monseniore, spuse hotărât ducele de Saint- 
Germain, asta-i şi întrebarea pe care voiam să v-o adresez. 
După ce-mi veţi răspunde, vă voi spune dacă puteţi conta 
sau nu pe mine. 

— Şi dacă v-aş spune, domnule, că aceştia nu se înşală, că 
visez într-adevăr să pun mâna pe coroana Franţei, ce mi-aţi 
răspunde? 

— V-aş răspunde: în acest caz, monseniore, să nu contaţi 
niciodată pe mine. 

Şi cuvintele-i căzură tăioase ca o secure. 

Sigur pe el, ducele scoase din veston un pergament pe 
care, în timp ce-l desfăşura, începu să explice: 

— Am pus papei aceeaşi întrebare pe care, cu mulţi ani în 
urmă, ducele Pepin a pus-o papei Zacharie: „Cel care are de 
fapt puterea regală, trebuie s-o aibă şi datorită numelui?” 
Şi iată răspunsul papei Pius al IV-lea, iată ce răspunde cel 
care-l reprezintă pe Dumnezeu, după ce a dezbătut această 
întrebare împreună cu cardinalii săi... Citiţi, domnule şi veţi 
vedea că această judecată este identică cu aceea pe care, 
odinioară, a avut-o şi papa Zacharie. Ba încă merge mai 
departe... Şi sper că nu veţi crede că eu l-am făcut să 
meargă chiar până acolo. 

Şi-i întinse pergamentul desfăcut, adăugind: 

— În ziua fixată de mine, această bulă va fi citită 
credincioşilor adunaţi, la aceeaşi oră, în cele o sută cincizeci 


şi două de mii de bisericii sau capele din Franţa. 

Şi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, ducele reluă: 

— Ei bine, domnule, spuse el, nu mai puteţi nega acum că 
regele sprijină în secret erezia. 

— Nu, din păcate nu, monseniore. 

— Merg chiar mai departe: susţin că însuşi regele este un 
eretic. Şi o voi dovedi. Nu se poate să nu fi auzit unele 
zvonuri care spun că regele-şi petrece cea mai mare parte 
a timpului său în afara Luvrului, sub o deghizare oarecare. 

— Într-adevăr, monseniore, s-au zvonit multe pe acest 
subiect. Dar cum n-a existat nici o probă, oamenii de bun 
simţ au sfârşit prin a se convinge că acest zvon era 
neîntemeiat. 

— Asta am crezut şi noi şi încă timp îndelungat. Regele-şi 
luase toate precauţiile. Dar pot să vă asigur că aşa este. Aţi 
auzit, poate, de scandalul care s-a produs nu mai departe 
de ieri seară la Pre-aux-Clercs? 

— Nu, domnule, din păcate, se scuză ducele de Saint- 
Germain. Nu am ieşit din palat... Dar Pre-aux-Clercs se află 
sub jurisdicţia stareţului mănăstirii... şi ca urmare, sub a 
mea. Voi primi cât de curând raportul necesar şi-l voi 
studia. 

— Veţi găsi acolo lucruri interesante, despre care vreau 
acum să vă spun esenţialul. 

Şi aici ducele, aranjând lucrurile după cum îi conveneau, îi 
povesti tot ce se întâmplase la Pre-aux-Clercs. 

— Şi ştiţi cine-i în realitate contele de Luvru? întrebă el la 
sfârşit. 

— Aştept să-mi face onoarea de a mi-o spune. 

Ducele nu-i răspunse imediat, pregătindu-şi efectul. 

— Contele de Luvru nu-i altul decât regele Francisc al II- 
lea, spuse în cele din urmă. 

— Regele! exclamă surprins ducele de Saint-Germain, 
regele, în mijlocul ereticilor care-şi cântau psalmii? Oh...! 

— Da, domnule, spuse ducele cu tărie, regele însuşi. Vedeţi 
bine că am dreptate atunci când spun că regele-i un eretic. 


E nedemn să mai domnească asupra Franţei catolice. 

Şi atunci, o voce limpede şi vibrantă se făcu auzită cu 
putere, ca o palmă formidabilă: 

— Minţi, duce! 

Dacă trăsnetul ar fi căzut în mijlocul celor patru nobili, n- 
ar fi produs un efect atât de înfricoşător pe care-l 
produseră cuvintele căzute în mijlocul tăcerii acestora. 

Se auziră trei strigăte, care mai degrabă erau urlete: 

— Beaurevers...! 

— Infernalul Beaurevers...! 

— Blestematul Beaurevers...! 

Erau ducele, cardinalul şi baronul de Rospignac. În 
aceeaşi clipă, toţi se sculară, cu spada în mână, în afara 
ducelui de Saint-Germain care nu-şi avea spada la 
îndemână. 

Asta a fost prima mişcare şi singurele cuvinte pronunţate. 
Imediat apoi se auzi un alt strigăt, mai puternic, de o 
disperare sălbatică, scos de cardinal: 

— Bula!... Bula...! 

Cu toţii se întoarseră spre masă pe care ducele de Saint- 
Germain tocmai lăsase pergamentul. Avu loc o altă lovitură, 
care-i zdrobi. 

Bula nu se mai afla acolo. 

Capitolul VI Se strică vremea. 

Văzându-i că-şi scot spadele din teacă, Beaurevers le urmă 
exemplul. Cu spada în mână, îi supraveghea cu privirile-i 
scânteietoare. Profitând de uluiala în care căzuseră inamicii 
săi, datorită apariţiei sale neaşteptate şi - catastrofă şi mai 
înfricoşătoare - dispariţiei preţiosului pergament, se plasă 
în aşa mod, încât se putea desfăşura după cum îi era voia. 
În acelaşi timp le vorbea, cu vocea sa de o muşcătoare 
zeflemea: 

— Liniştiţi-vă, domnilor, pergamentul acela nu s-a 
pierdut... l-am luat eu... Asta înseamnă că se află pe mâini 
bune. 

Vocea să îi biciuia. Totul era o insultă puternică. 


Dar, în timp ce le vorbea, inamicii săi începeau să-şi vină în 
fire. Cu toate că era dezarmat, ducele de Saint-Germain se 
aruncă în faţa ducelui de Guise, apărându-l cu pieptul gol. 

Rospignac, Nemours şi cardinalul, chiar dacă acesta din 
urmă nu strălucea prin curaj, se grupară în jurul viitorului 
rege. 

Ducele, cu o voce gâtuită, de neînțeles, strigă: 

— Dacă spionul ăsta iese viu de aici, suntem cu toţii 
pierduţi. 

Cardinalul gâtuit de frică se jelea: 

— Ce păcat că nu ne-am adus cu noi spadasinii noştri. 

Rospignac îl asigură cu un surâs livid: 

— Din fericire, eu am fost ceva mai precaut: la primul meu 
fluierat, douăzeci de oameni se vor prezenta aici. 

Toate aceste cuvinte nu erau decât un murmur schimbat 
între ei, în timp ce Beaurevers vorbea. Deja Rospignac îşi 
duce mâna spre piept pentru a apuca fluierul, când, ducele 
de Saint-Germain, care auzise totul, făcu un gest. 
Întorcându-se spre grupul care-l înconjura pe ducele de 
Guise şi, cum tocmai Beaurevers sfârşise de vorbit, 
pronunţă cu voce tare: 

— Nimeni să nu mişte. Nimeni să nu cheme pe nimeni. Vă 
aflaţi la mine în casă. Mă consider responsabil de tot ce se 
va întâmpla. Eu singur trebuie să aplanez conflictul. 

Şi vorbise cu un asemenea ton de senior, încât nimeni nu 
mai mişcă, nici chiar Rospignac nu-şi mai sfârşi gestul. Cu 
toţii, chiar şi Beaurevers, rămaseră într-o aşteptare 
curioasă, dornici să vadă ce va face bătrânul duce. 

— Domnule, spuse acesta cu voce gravă, aţi intrat la mine 
în casă ca un răufăcător. 

Şi cum Beaurevers făcu un gest de protest, continuă: 

— Cuvântul vi se pare dur? Nu văd altul care v-ar putea 
califica acţiunea ruşinoasă de care aţi dat dovadă, tinere. 
Deci, repet: aţi intrat în această casă ca un răufăcător. În 
absenţa oamenilor mei aş putea să vă tratez după cum 
meritaţi şi să vă ucid fără milă. Conştiinţa îmi va fi împăcată. 


Dar mi-e milă de tinereţea voastră şi vă spun doar atât: 
tinere înapoiaţi pergamentul pe care... vi l-aţi însuşit în mod 
necinstit. Şi noi vom uita că aţi surprins aici nişte secrete pe 
care nimeni din afară nu trebuie să le cunoască. Vă puteţi 
retrage fără a vi se întâmpla nimic rău, vă dau cuvântul 
meu. 

Privindu-l pe duce cu o expresie ciudată, în care se 
amestecau respectul, admiraţia şi mila, Beaurevers îi 
răspunse cu blândeţe: 

— Şi dacă refuz? 

— În acest caz, spuse ducele, arătându-şi spada, voi apela 
la judecata Domnului. Şi cum cauza mea este dreaptă, vă 
voi ucide, tinere, nu vă îndoiţi de asta. 

Spusese toate aceste cuvinte pe tonal unei convingeri 
absolute. 

Pentru a doua oară, Beaurevers îl ţintui cu o privire în 
care se citea mila. Apoi privirile i se îndreptară spre grupul 
compus de ducele de Guise şi însoțitorii săi. O sclipire de 
mânie îi aprinse privirile, în timp ce gândea: „Ah! 
Mizerabilii ăştia abuzează de nevinovăția şi cinstea acestui 
biet bătrân!” 

Ducele de Saint-Germain îi surprinse privirea, dar se 
înşelă asupra semnificației acesteia deoarece, adresându-se 
oaspeţilor săi, le spuse pe un ton de comandă: 

— Spadă-n teacă, domnilor. Faceţi-ne loc. Nu trebuie ca 
acest domn să aibă impresia că dorim să-l asasinăm. Cei 
patru, cărora le fusese adresată porunca, avură o secundă 
de ezitare. Dar cum ducele, primul dintre ei, îşi băgă spada 
în teacă, ceilalţi îl imitară, dându-se câţiva paşi înapoi. 

Atunci ducele de Saint-Germain se întoarse spre 
Beaurevers, căruia i se adresă pe un ton sfidător: 

— La dispoziţia voastră, domnule. 

Scuturându-şi capul, Beaurevers repetă cu aceeaşi 
blândeţe: 

— Şi dacă refuz să mă bat cu voi, domnule? 


— Domnule, spuse sec ducele, din respect pentru oaspeţii 
mei, am hotărât să vă tratez ca pe un om de onoare. Nu mă 
obligaţi să-mi amintesc faptul că v-aţi strecurat în casa mea 
cu intenţia josnică de a spiona. Nu mă obligaţi să vă spun... 

Văzând că-i gata să-l insulte, Beaurevers, care nu era o 
natură prea răbdătoare, îl întrerupse: 

— Ei! Pe toţi dracii, dar nu înţelegeţi că de fapt nu doream 
să-mi încrucişez spada cu un om în vârstă şi slab?... Dar, fie, 
să sfârşim... Nu veţi avea de reproşat decât vouă înşivă, 
dacă vi se va întâmpla ceva rău. 

Cu un gest brusc dădu la o parte două fotolii şi masa, cu 
toate că aceste mobile nu-l deranjau deloc. Dar, precaut, 
executase acest gest deoarece cei patru martori aşezaţi în 
spatele ducelui de Saint-Germain nu-i inspirau nici o 
încredere. Îi credea în stare, oricât i-ar fi oprit tatăl lui 
Ferricre, să-l atace prin surprindere. Acea masă şi fotoliile 
constituiau pentru cavaler nişte metereze care, oricât de 
slabe ar fi fost, îl puteau salva la nevoie, dându-i timpul 
necesar să se odihnească. 

Cei doi se puseră în gardă şi lamele spadelor lor se 
încrucişară. Beaurevers îl supraveghea cu atenţie pe ducele 
de Guise şi însoțitorii săi. Aproape că nici nu-şi vedea 
adversarul direct, care nici nu prea conta pentru el. 

De altfel, întâlnirea fu destul de scurtă. Câteva pase au 
fost de-ajuns ca să smulgă din mână spada ducelui de Saint- 
Germain. Respectuos, Beaurevers se scuză: 

— Dumnezeu mi-e martor, domnule, că am vrut să vă cruţ 
de această umilinţă. Dar aţi insistat atât... 

— Să continuăm, spuse rece ducele. 

Şi-şi ridică spada. 

— De câte ori veţi dori, domnule, sunt la dispoziţia voastră, 
îi replică Beaurevers politicos. 

Şi-l aşteptă, cu vârful spadei sprijinit de podea. Dar în 
acest timp, ducele de Guise izbucni: 

— Pe toţi dracii! Pierdem un timp preţios şi spionul ăsta 
riscă să ne scape. Rospignac, cheamă-ţi oamenii şi-n timpul 


ăsta, noi patru să-l atacăm şi să-l ucidem dacă putem. 

De-abia-şi sfârşi spusele şi imediat se făcu auzit un fluierat 
strident, în timp ce baronul de Saint-Germain, indignat, îi 
văzu pe cei patru năvălind asupra cavalerului, în timp ce 
urlau: 

— Ucide-l! Ucide-l! 

Rospignac întârziase o secundă datorită semnalului lansat. 
Cardinalul, mai puţin curajos, întârziase în mod voit câteva 
secunde. Aşa încât, asaltul iniţial fusese pornit numai de 
ducele de Guise şi de Nemours. Ducele, violent, pe trei 
sferturi turbat, incapabil să-şi controleze gesturile, nu-şi 
mai măsură elanul şi se despărţi de cei trei însoțitori. 

Am mai amintit că Beaurevers nu avea încredere în cei 
patru, aşa încât atacul nu-l surprinse şi-i şfichiui: 

— Haida-de, duce, chiar într-atât ai decăzut încât să faci 
singur meseria de asasin? 

— Spion mizerabil! urlă ducele, plin de furie, vei muri de 
mâna călăului! 

— Asta înseamnă că speri să mă ucizi chiar tu, îl zeflemisi 
Beaurevers. 

În acest timp, din câteva salturi, ducele, cu spada ridicată 
se găsi în faţa cavalerului. Dar, oricât de repede ar fi 
acţionat ducele, gândul care-i trecu prin minte lui 
Beaurevers era şi mai rapid şi înţelese perfect semnificaţia 
fluieratului lui Rospignac: „Ar fi trebuit să prevăd că 
individul a pus palatul sub pază!... Oamenii lui îmi vor cădea 
în spate imediat. Şi dacă nu fac o manevră de excepţie, voi 
fi prins ca un pui de vulpe neputincios.” 

Dar ce manevră de excepţie? Nu ştia. În acelaşi moment 
văzu că ducele se distanţase de tovarăşii săi cu doi sau trei 
paşi. Şi asta fu o revelaţie. 

Până atunci aşteptase, îndârjindu-se la rândul său. Văzând 
că momentul a sosit, acţiona cu violenţa unui uragan şi 
toată acesta violenţă se abătu asupra ducelui. 

Cu o lovitură formidabilă, ca un plesnet de bici, îi smulse 
spada tocmai când acesta credea că urma să o încrucişeze 


cu a adversarului său. În acelaşi moment, un pumn de fier îl 
apucă de gât şi-l ridică ca pe un copil. 

Pe jumătate sugrumat, ducele lăsă să-i scape un geamăt 
surd. Mai rapid ca gândul, Beaurevers îşi puse spadă-n dinţi 
şi apucându-l pe duce cu mână-i liberă de centură, făcu un 
salt uriaş înapoi. 

— Dacă mai faceţi un pas, ducele-i mort, ameninţă 
cavalerul. 

Şi toată această manevră se făcu într-o viteză fantastică. 
Nici nu avură timpul să o vadă, îşi dădură seama de ea după 
ce fusese îndeplinită. Spumegând, scrâşnind din dinţi şi 
înjurând de mama focului, rămaseră ţintuiţi pe loc. 
Înţeleseseră că Beaurevers şi-ar fi îndeplinit teribila 
ameninţare. 

Ducele de Saint-Germain privea ca unul care nu mai 
înţelege nimic. Nu-şi revenise încă din uluială cauzată de 
atacul mişelesc al ducilor de Guise. 

Francisc de Guise, pe jumătate leşinat, era ţeapăn ca un 
cadavru. 

De acum. Beaurevers era stăpân pe situaţie, înțelegând că 
ducele este incapabil să facă şi cea mai mică mişcare în 
starea în care se afla, îşi mai slăbi strânsoarea, permiţându- 
i astfel să respire în voie. Dar lama spadei sale nu-i părăsea 
gâtlejul. 

În acel moment apăru pe peron Guillaume Pentecâte 
însoţit de oamenii săi. Zărindu-i imediat, cavalerul îşi spuse 
în sine: „locmai la timp i-am evitat!” 

Şi, cu voce tare, având un surâs batjocoritor pe buze, le 
spuse cu o voce care-i băgă în răcori: 

— Rospignac, te sfătuiesc să nu-i laşi pe caraghioşii tăi să 
intre aici. 

Şi Rospignac, care înţelese ameninţarea, voi să iasă pentru 
a da unele ordine secrete, de bună seamă, care, poate, l-ar 
fi scos din încurcătură. 

Dar cavalerul nu se lăsă chiar aşa uşor păcălit. Cu vocea-i 
rece îl ţintui pe loc, ordonându-i: 


— Stai pe loc. Nemernicii ăştia cred că-ţi cunosc vocea. 
Vorbeşte-le de aici. 

Furios, Rospignac trebui să se execute, comandându-le cu 
0 voce aspră: 

— Nu intraţi, caraghioşilor. Aşteptaţi-mi ordinele în 
grădină. 

Guillaume Pentecâte şi oamenii pe care-i comanda se 
retraseră imediat. 

Cu un surâs uşor de satisfacţie, Beaurevers continuă pe un 
ton de gheaţă: 

Şi acum, putem trata. Dar vă avertizez că nu mă încred 
decât în cuvântul monseniorului duce de Saint-Germain. 

Întorcându-se spre acesta, cardinalul îl imploră din priviri, 
încercând să îndepărteze impresia neplăcută care o 
produseseră asupra sa evenimentele abia petrecute, 
ducele, acceptând rugămintea, se grăbi să declare: 

— Domnule, spuneţi-vă condiţiile. În numele acestor domni 
şi al meu personal, vă declar că sunt acceptate dinainte, 
fără nici o discuţie. Vă dau cuvântul meu de onoare. 

— Aceasta-i de ajuns, răspunse Beaurevers pe acelaşi ton. 
Voi elibera pe duce, viu şi nevătămat. În schimb, trebuie să 
ies de aici în toată libertatea. Domnul duce de Saint- 
Germain îmi va face onoarea să mă conducă până la poarta 
grădinii. 

— Asta-i tot? se miră acesta. 

— Da, asta-i tot. Ei bine, da sau nu?... Răspundeţi, 
domnule. 

— Da, de o sută de ori, da. 

— Ei bine, atunci sunt primul care-şi ţine cuvântul. Dădu 
drumul ducelui, îşi băgă liniştit spada în teacă şi se 
îndepărtă de masă fără a-i mai păsa de Francisc de Guise 
care-şi revenea cu greu în simţiri. 

Liniştit, cu mersul său obişnuit, mai degrabă lent, ducele 
de Saint-Germain străbătu grădina însoţit de cavaler. 
Ajungând la poartă, îi arătă stradă pustie, spunându-i: 


— Iată-vă liber, mi-am ţinut cuvântul. Dar tinere, păziţi-vă 
bine. Aveţi de-a face cu nişte oameni puternici, care nu vă 
vor cruța. În ce mă priveşte, să nu cădeţi niciodată în 
puterea mea, fiindcă, vă previn cinstit, nu veţi scăpa viu. 

— Mii de mulţumiri, domnule, făcu Beaurevers înclinându- 
se, atât pentru curtoazia cât şi pentru cinstea voastră. 

Şi cu un fel de asprime în voce, continuă: 

— Dar tot atât de mult regret, pentru voi, duce, că nu aţi 
dat dovadă de aceeaşi cinste şi faţă de regele căruia totuşi, 
i-aţi jurat credinţă. 

— Asta, tinere, făcu sec ducele, este o problemă de 
conştiinţă a mea. Plecaţi acum. 

— Încă o clipă, vă rog, domnule duce. Înainte de a trece 
pragul acestei porţi, trebuie să vă spun unele lucruri. Voi fi 
scurt, nu vreau să abuzez de răbdarea voastră. 

— Domnule, sunteţi încă la mine acasă, protejat de 
cuvântul meu; în consecinţă, trebuie să accept ceea ce nu 
pot împiedica. 

— V-aţi pus în serviciul ducilor de Guise din cauza 
convingerilor voastre religioase. Eu, numai şi numai din 
prietenie, mă aflu în slujba regelui... un rege care, în mod 
nedemn a fost ponegrit în faţa voastră numai în scopul de a 
vă face să acceptaţi o trădare pe care, de altfel, cinstea 
dumneavoastră ar fi respins-o cu indignare. Caut să-l apăr 
pe rege aşa cum pot. Şi aţi văzut că nu mă tem să-mi pun 
viaţa în joc pentru el. Mi-am pus în minte să-i apăr tronul 
atâta timp cât va fi în viaţă. Aici fiind, vă spun că ducele 
vostru nu va fi rege atâta timp cât regele legitim trăieşte... 
Nu trebuie să credeţi că acţionez aşa în urma ordinelor 
primite de la rege. O fac pentru că aşa vreau eu. Chiar 
regele habar nu are de felul în care acţionez. Mi-ar displace 
să aveţi chiar şi cea mai mică bănuială că vă voi denunța. Vă 
dau cuvântul meu că regele nu va afla nimic din gura mea. 
Mă credeţi? Vreau să vă dau o dovadă. 

Scotocind la piept, scoase de sub pieptar bula pe care 
punând-o sub ochii ducelui, îi spuse: 


— Recunoaşteţi acest pergament? 

— Da, din păcate... 

Aplecându-se, Beaurevers apucă o piatră, înfăşură piatra 
în pergament, făcând un cocoloş mare, în timp ce ducele-l 
privea mirat. 

— Aveţi amabilitatea să mă însoţiţi până la malul râului? îl 
întrebă cavalerul. 

Şi fără a-i mai aştepta răspunsul, ieşi din grădină. Mai 
mirat şi începând să priceapă ce va urma, ducele îl însoţi 
până la malul Senei. 

Cu forţă, Beaurevers azvârli cocoloşul în mijlocul apei. Nu 
se auzi decât un „pluf' şi apa-l înghiţi. 

— lată, domnule, spuse cu răceală cavalerul, bula nu-i va 
putea servi ducelui de Guise. Asta era tot ce doream. De 
acum sunteţi sigur că nimeni nu o va mai vedea... Nici chiar 
regele, de astfel. Adio, domniile. 

Şi plecă, cu paşi hotărâți, lăsându-l pe duce aiurit. 

Capitolul VII Unde Ferricre află că era logodit, fără să ştie, 
cu o alta decât cu aceea pe care o iubea. 

Gânditor, ducele de Saint-Germain se îndreptă spre 
propria locuinţă. Fără voia sa, cuvintele cavalerului îi 
stăruiau în memorie. Se simţea tulburat mai mult decât şi- 
ar fi dorit-o. 

Pe când trecea prin faţa uneia din cele trei porţi care 
făceau să comunice grădina sa cu aceea a fiului său, 
aceasta se deschise şi o umbră apăru în cadrul ei. 

— Voi sunteţi, viconte? întrebă ducele. 

— Da, domnule, se auzi vocea acestuia, respectuoasă, 
răspunzând tatălui său. Acesta, cu o privire rapidă îi 
cercetă ţinuta. Această privire-i trăda grija paternă. 

Ferricre părea preocupat, neliniştit. Nimic nu arăta că ar 
fi susţinut de curând o luptă. Părea într-o stare excelentă şi 
tatăl se linişti. Sentimentul de nelinişte îi trecuse cu 
asemenea rapiditate peste figură, încât vicontele, de altfel 
vizibil preocupat, nici nu-l zări. 


— Ei bine, viconte, spuse ducele, la această oră vă 
întoarceţi, când v-am cerut să fiţi aici la ora opt, cel mai 
târziu? 

— Domnule, răspunse Ferricre tulburat, aveţi tot dreptul 
să mă condamnaţi. O merit. Mărturisesc că am uitat cu totul 
ordinul pe care mi l-aţi dat. Şi mai mărturisesc că acest 
ordin îmi vine în memorie de-abia acum, când aţi binevoit a 
mi-l reaminti. 

— Deci, s-au întâmplat lucruri grave. Trebuie să recunosc 
că, de obicei, îmi respectaţi dorinţele. 

— Da, domnule. 

— Nimic supărător, cred. 

— Nu, domnule, liniştiţi-vă. Tocmai despre acestea doream 
să discut cu voi, în ciuda orei târzii. 

— Fie, îmi veţi vorbi imediat ce vizitatorii mei mă vor 
părăsi. Trebuie să-ţi spun că am primit vizita unor ilustre 
personaje. Pentru acest lucru v-am recomandat, viconte, să 
fiţi aici. Veniţi. 

Şi-l trase după el pe Ferricre care era pe cât de intrigat, 
tot pe atât de neliniştit. 

În asemenea circumstanţe, sosirea vicontelui trecu 
neobservată, se înţelege. 

Ducele de Guise părea că-şi revine întru totul din şocul pe 
care i-l provocase Beaurevers. 

— Domnule, rosti acesta de cum intră ducele de Saint- 
Germain, vă aşteptam înapoierea pentru a ne pune de 
acord cu măsurile pe care urmează să le luăm. 

— Cu privire la ce, monseniore? 

— Păi, cu privire la banditul ăla, înghiţi-l-ar iadul. Vă daţi 
seama că ne va denunța cât de curând. Şi cum, din 
nefericire, a luat cu el bula papală, are în mâini o armă 
teribilă împotriva noastră. 

— Liniştiţi-vă, domnilor, această armă nu mai există. 

— l-aţi luat-o? întrebă mirat ducele. 

— Nu, monseniore, tânărul s-a lepădat din propria-i voinţă 
de ea, răspunse ducele de Saint-Germain. 


Şi le expuse pe scurt toată întâmplarea. 

Aflând că Beaurevers nu se mai află în posesia bulei, 
singura dovadă a trădării lor, fraţii de Guise se liniştiră, 
ducele regăsindu-şi amabilitatea. De-abia atunci păru să 
remarce prezenţa vicontelui de Ferricre. 

— Nu cumva tânărul e vicontele de Ferricre, fiul vostru? 
De ce nu se apropie? întrebă ducele cu un surâs binevoitor. 

— l-am spus în mod intenţionat să dea dovadă de discreţie 
deoarece presupuneam că aşteptaţi din partea mea unele 
lămuriri care, în incertitudinea în care vă aflaţi, aveau 
prioritate. 

— Pentru asta, vă mulţumesc, domnule. Dar acum cred că 
putem să discutăm pe larg şi în linişte proiectele de familie 
la care ţineţi atât de mult, după câte mi-aţi spus. 

Contele de Saint-Germain, cu aceea sinceritate care-l 
caracteriza, nici nu încercă să-şi ascundă bucuria pe care i- 
o provocară cele spuse de ducele de Guise şi, adresându-se 
fiului său: 

— Viconte, îi spuse el, salută-l pe monseniorul duce de 
Guise care, curând, va fi recunoscut drept rege legitim al 
Franţei. Şi mai ales, mulţumegşte-i pentru cinstea pe care 
binevoieşte să ţi-o facă acordându-ţi mâna doamnei de 
Guise, sora sa. 

Aceste cuvinte căzură asupra îndrăgostitului Ferricre ca o 
lovitură de măciucă. 

Şi ducele, care dorea să încheie cât mai repede această 
afacere de o importanţă destul de mică pentru el, se grăbi 
să-şi anunţe, la rândul său „surpriză”: 

— Şi în plus de cum ne-am înţeles, aflaţi, vă rog, că 
dăruiesc tinerilor căsătoriţi, în proprietate deplină, lor şi 
urmaşilor lor, ţinutul Nanteuil care numără cincizeci şi 
patru de sate şi care dă posesorului titlul de conte. Mai 
târziu, vom face mai mult. 

— Şi eu, declară cardinalul, dăruiesc, de asemenea ţinutul 
Chevreuse, care are rangul de ducat. 


— Domnilor, exclamă ducele de Saint-Germain fericit, 
sunteţi de o generozitate cu adevărat regală. 

Acestea fiind spuse, ducele de Guise se grăbi să revină la 
afacerile ce-l interesau în primul rând. Multe probleme fură 
dezbătute pe toate părţile, multe planuri fură construite şi 
tot atât de multe hotărâri fură luate toate, de bună seamă, 
cu singurul scop de a distruge erezia şi pentru triumful 
cauzei casei de Guise. 

De abia se vorbi despre rege, ducele dându-şi seama că 
acest subiect delicat e imprudent să fie discutat cu Saint- 
Germain. Oricum, reuşiseră să-l facă pe acesta să considere 
ca necesar, pentru a spune lucrurilor pe nume, asasinarea 
acestuia. Şi ar fi fost periculos să-i ceară să participe la 
acest asasinat. 

Ducele de Guise se mulţumi să spună cu ambiguitate: 

— În ce-l priveşte pe Francisc al II-lea şi moştenitorii săi 
direcţi, aşa cum aţi putut vedea şi din bula papală pe care 
acel ticălos a distrus-o, au fost condamnaţi de suveranul 
pontif care, pentru toţi bunii catolici, este reprezentantul lui 
Dumnezeu pe pământ (Şi sublinie apăsat aceste cuvinte, 
ştiind că sunt de natură să-şi impresioneze auditoriul). Sunt 
morţi. Să nu mai vorbim despre ei. 

Ferricre, care între timp se îndepărtase, asculta toate 
acestea cu o groază crescândă. Dar nu era la capătul 
surprizelor. 

Totul fiind stabilit, fraţii de Guise se ridicară pentru a se 
retrage. În ultimul moment, amintindu-şi brusc ceva, ducele 
exclamă: 

— Apropo, domnule, dacă reuşiţi să aflaţi numele 
bărbatului care, ieri, l-a ajutat pe contele de Luvru şi pe 
Beaurevers să scape, vă rog să mi-l comunicaţi. 

Aceste două nume rostite, răsunară în urechile vicontelui 
ca o lovitură de tunet Nici nu se îndoia de intenţiile ducelui 
care, numai binevoitoare nu puteau fi. Imediat Ferricre 
întrevăzu posibilitatea de a se sustrage unui mariaj nedorit, 
de aceea interveni: 


— Mă scuzaţi, domnule, e vorba de încăierarea din strada 
Marais? 

— Într-adevăr. 

— Dacă nu abuzez prea mult de bunăvoința voastră, 
bărbatul respectiv a reuşit să trimită celor două persoane 
pe care tocmai le-aţi numit, o funie, ceea ce le-a permis să 
scape din situaţia periculoasă în care se aflau? 

— Aşa e! strigă plin de speranţă ducele. Îl cunoaşteţi 
cumva? 

— Sigur că da, declară cu răceală Ferricre. Eu sunt! Şi, cu 
toate că-şi dădu seama de gravitatea situaţiei în care se 
afla, nu-şi putu înăbuşi un zâmbet văzând stupefacţia 
profundă a celor ce-l ascultau. 

Făcând câţiva paşi înapoi, de Guise îl privi bănuitor pe 
ducele de Saint-Germain. Dar acesta îşi regăsise deja 
calmul său obişnuit. Şi, răspunzând întrebării mute a lui de 
Guise: 

— Dacă permiteţi, monseniore, spuse el, trebuie să 
lămurim această problemă fără întârziere. 

— Tocmai voiam să vă rog. 

Ducele de Saint-Germain se întoarse spre vicontele care 
aştepta nepăsător şi-i spuse pe un ton sever: 

— Cum aşa, fiule, te însoţeşti cu ereticii, le vii în ajutor, le 
procuri mijloacele necesare pentru a scăpa urmăririi 
arcaşilor? E ciudat. 

— Nu înţeleg nimic din ce aţi avut onoarea să-mi spuneţi, 
domnule. Am venit în ajutorul domnului conte de Luvru şi al 
domnului cavaler de Beaurevers, doi dintre cei mai buni 
prieteni pe care-i am. Asta-i tot. 

— Îl cunoşti pe contele de Luvru? strigă ducele de Saint- 
Germain. 

— "Tocmai am avut ocazia să vă spun că-i unul dintre cei 
mai buni prieteni ai mei. 

— Ce fel de om e acest conte de Luvru? 

— Păi... un gentilom cam de vârsta mea, de obârşie înaltă, 
e foarte bogat, viteaz, tovarăş desăvârşit. De altfel vă pot 


asigura că şi el, ca şi noi, e de religie catolică, la fel ca şi 
domnul de Beaurevers, de altfel. 

— Fie, n-am nimic de spus împotriva contelui de Luvru 
care, într-adevăr, e de condiţie înaltă. Dar acest 
Beaurevers? Ştiţi conte, că-i un aventurier oarecare, un tip 
îndoielnic şi, după câte se spune, fără scrupule? 

— Dar, domnule, protestă Ferricre, sunteţi rău informat. 
Beaurevers! Dar e loialitatea personificată, e însăşi 
generozitatea! Nu cunosc un caracter mai nobil ca al său, 
mai înalt! 

— E vorba de aceeaşi persoană despre care mi-ai vorbit şi 
pe care voiai să mi-o prezinţi? 

— Aceeaşi, domnule. Mă mir că l-aţi uitat atât de repede, 
fiindcă vă cunosc prea bine memoria fenomenală, slavă 
domnului. 

— Dar nici nu l-am uitat, pur şi simplu credeam că-i vorba 
de un alt Beaurevers. Portretul pe care ni l-aţi făcut 
seamănă atât de puţin cu ceea ce ştim noi despre el! 

— În orice caz, nu aveţi dreptul să-l vorbiţi de rău fiindcă, 
aflaţi domnule, dacă fiul vostru se mai află acum în viaţă, i-o 
datoraţi cavalerului de Beaurevers. 

— Dar nu mi-aţi spus asta, strigă emoţionat contele de 
Saint-Germain. 

— Mi s-a părut de prisos să vă neliniştesc, domnule, îi 
explică vicontele cu blândeţe. 

— Şi, reluă ducele, îi sunteţi şi contelui de Luvru dator cu 
un asemenea serviciu? 

— Nu, domnule, surâse Ferricre. Dimpotrivă. 

— Vreţi să spuneţi că i-aţi salvat viaţa domnului conte de 
Luvru? 

— Ei da, i-am făcut un mic serviciu, răspunse vicontele, 
vizibil stingherit. 

— Ce serviciu? Precizaţi-ne! 

— La ce bun, domnule? 

— "Ţin la asta, viconte. Trebuie să mă credeţi că am motive 
puternice pentru a afla adevărul în cele mai mici amănunte. 


Ferricre înţelese că nu se poate eschiva şi povesti cum 
făcuse cunoştinţă cu contele de Luvru venindu-i în ajutor în 
momentul în care era gata s-o sfârşească, în urma capcanei 
întinse de Rospignac la poarta Nesle. 

Numai că povestirea sa era sobră, dând dovadă de o 
modestie desăvârşita, care-l încânta pe tatăl său. Ba mai 
mult, vicontele sublinie cât putu de mult intervenţia 
salutară a cavalerului de Beaurevers. 

Întreaga povestire fusese ascultată cu o atenţie pasionată 
de tot auditoriul. Dar mai ales de Rospignac. După ce 
vicontele termină, ducele de Guise, cu un aer mohorât, 
spuse: 

— Aşa încât, de două ori în câteva zile, contele de Luvru vă 
datorează viaţa. 

Şi privindu-l pe ducele de Saint-Germain cu o insistenţă 
semnificativă: 

— Există asemenea fatalităţi, spuse el, între a fi sus sau 
Jos. 

— Monseniore, replică ducele de Saint-Germain 
respectuos dar hotărât, totodată, trebuie să recunoaşteţi că 
în ambele cazuri vicontele a acţionat ca un viteaz şi loial 
gentilom, aşa cum şi este, de altfel. 

Ferricre aşteptă răspunsul lui de Guise cu nerăbdare. 
Spera ca după mărturisirea ce-o făcuse, fraţii de Guise să 
rupă logodna proiectată. 

Văzu cu claritate privirile lor furioase, aproape să-l sfâşie, 
dar fu dezamăgit, deoarece ducele recunoscu: 

— Într-adevăr, domnule, oricât ne-ar fi de neplăcute aceste 
evenimente, nu avem nimic de reproşat vicontelui. 

Despre logodnă, nu suflă nici un cuvânt. Era clar că tot ce 
spusese Ferricre nu schimbase nimic din planurile lor. 

Nemaiavând ce face la ducele de Saint-Germain, fraţii de 
Guise se despărţiră de acesta şi se retraseră. Gazda însăşi, 
cu o făclie în mână, îi conduse până la poartă. 

Revenit în sala pe care tocmai o părăsise, se aşeză hotărât 
în fotoliul preferat, privindu-şi fiul în tăcere. După câteva 


clipe, începu să vorbească: 

— Se pare, fiule, că această căsătorie nu-ţi este pe plac. 

— Nu vă înşelaţi prea mult, domnule, mărturisi cu 
sinceritate Ferricre. 

— Cum, căsătoria asta nu vă convine? întrebă ducele, mai 
mult decât mirat. 

— Câtuşi de puţin, repetă vicontele cu aceeaşi hotărâre. 

— Şi de ce? Explicaţi-vă. 

— Domnule, e vorba de o bastardă, fiindcă doamna Claude 
nu-i decât o bastardă. 

— Legitimată, viconte, nu uitaţi că ducele Claude a 
recunoscut-o înainte de a muri. 

— Nu o cunosc, n-am văzut-o niciodată, nu o iubesc... şi 
cred că o voi detesta dacă aş fi obligat să mă căsătoresc cu 
ea. 

Ducele-şi privi fiul cu un aer compătimitor, puţin mirat, cu 
acel aer pe care-l iei când vezi că cineva deviază de la 
subiect. 

— Vorbiţi ca un copil care nu cunoaşte viaţa, spuse în cele 
din urmă. Chiar e nevoie s-o cunoaşteţi şi s-o iubiţi? Nici eu 
nu o iubeam pe mama voastră şi nici măcar nu 0 văzusem 
până când ne-am căsătorit Ne-am plecat în faţa hotărârii 
părinţilor noştri. Aceştia au hotărât cu bună ştiinţă şi în 
cunoştinţă de cauză. Dragostea a venit şi ea, mai târziu. 

— Inima mea e deja dată, domnule, nu se poate da de două 
ori. Iubesc, domnule, mă înţelegeţi? Pentru asta v-am 
solicitat acordarea unei întâlniri. Iubesc domnule şi-n 
această iubire mi-am pus toată speranţa, toată viaţa. lubesc 
şi, din nefericire, simt că sunt unul din aceia care nu pot 
iubi de două ori în viaţă. Vreţi ca viaţa mea să devină un 
infern, impunându-mi o căsătorie nedorită? Nu, nu pot 
crede asta, tată, fiindcă mă iubiţi. Şi trebuie să vă spun şi 
mă puteţi crede, deoarece nu v-am minţit niciodată, dacă 
nu mă pot căsători cu aceea pe care o iubesc, nu mă voi 
putea căsători cu nici o altă femeie, deoarece prefer să mor, 
domnule. 


Se însufleţise. Disperarea-i dăduse curajul de a se opune 
tatălui. lubirea-i era mai puternică decât teama sau 
respectul şi, dintr-o suflare, spusese tot ce avea pe inimă. 

Plecându-şi capul venerabil, ducele îşi spunea cu groază 
că el, tatăl, va fi cauza morţii şi blestemului fiului său. Şi 
asta numai fiindcă avusese ambiția puterii şi măririi casei 
sale. Spunându-şi toate acesta, nu mai ezită, ridicându-şi cu 
tristeţe nobilul chip, îi spuse vicontelui: 

— Am visat să văd familia noastră unită cu aceea a unui 
rege. Dar nu o doriţi. Ei bine, să nu mai vorbim de asta. Voi 
merge la monseniorul duce de Guise şi-i voi explica... De 
altfel, eu am fost acela care aproape i-am impus această 
căsătorie... Sper că va înţelege şi nu-mi va fi greu să-l fac să 
renunţe... cu atât mai mult cu cât îi voi rămâne pe mai 
departe unul din partizanii săi credincioşi... Sunteţi 
satisfăcut, viconte? 

Ferritre era uluit de uşurinţa victoriei sale. Îşi privea tatăl 
cu ochii larg deschişi. Ca şi când nu şi-ar fi crezut urechilor, 
bolborosi: 

— Cum, domnule, aveţi bunăvoința de a consimţi...? 

— Ei! făcu ducele cu o asprime prefăcută, nu vreau să 
muriţi din cauza mea. 

Căzând în genunchi în faţa tatălui său, Ferricre îi apucă 
mâna, sărutându-i-o respectuos: 

— Ah! Tată! strigă acesta cu o bucurie neprefăcută, acum 
văd cât de mult mă iubiţi! Fiindcă simt că faceţi un sacrificiu 
enorm renunțând la această căsătorie. 

— Mai bine zis, un sacrificiu fără margini, viconte, spuse 
ducele cu amărăciune. Dar trebuie ca noi, bătrânii, să ne 
sacrificăm copiilor noştri, chiar dacă aceştia refuză să 
asculte de vocea raţiunii. 

Câteva momente rămase gânditor, suspinând. Ferricre, 
care între timp se sculase, se feri să-i tulbure gândurile. 

După câteva clipe de tăcere, ducele reluă conversaţia. 

— Ei bine, viconte, vorbiţi-mi de aceea pe care aţi ales-o şi 
fără de care, viaţa voastră nu are rost. 


E de înţeles că îndrăgostitul nostru nu se lăsă rugat de 
două ori. Izbucni într-o lungă litanie de laude ditirambice în 
onoarea Fiorindei. 

Şi ducele îl ascultă cu răbdare. 

— Ei, hai, spuse el la un moment dat, când vicontele se 
întrerupse să-şi mai tragă sufletul, o vedeţi împodobită cu 
toate virtuțile. 

— Pentru că e însăşi virtutea, tată! îl întrerupse vicontele 
cu o convingere nestrămutată. 

— Fie, vă cred. Dar cărei familii îi aparţine această perlă 
rară? Ce avere are? Şi care-i e numele, la urma-urmei? 

— Nu are familie, domnule. E săracă şi numele-i este 
Fiorinda. 

Auzind acestea, ducele se încruntă, schimbându-şi 
atitudinea. Fruntea-i deveni severă, poate un pic distantă. 
După ce reflectă câteva secunde, spuse suspinând: 

— Asta-i regretabil. 

Şi, insistând: 

— Foarte regretabil... Când mă gândesc ce-ai refuzat... 
Da, aveţi dreptate: să nu condamnăm pe nimeni. Ei bine, 
viconte, nu vreau să se spună că insist asupra unei 
probleme meschine, cum este aceea a banilor. Tânăra nu-i 
bogată. Trecem peste asta. Din fericire, voi aveţi destul. 

— Ah! Domnule, murmură Ferricre, emoţionat, sunteţi de 
o bunătate nemaipomenită. Nici nu ştiu cum să vă 
mulţumesc... 

— Să nu mai vorbim despre asta. Sunteţi gata să faceţi o 
nebunie. Ei bine, duceţi-o până la capăt... Cum spuneaţi că 
se numeşte tânăra? 

— Fiorinda, domnule. 

— Fiorinda! Frumos nume, pe legea mea. E cumva 
străină?... Fără îndoială că-i vreuna din doamnele din suita 
reginei Maria Stuart sau a reginei Caterina de Medicis... 
Fiorinda, aţi spus... Fiorinda şi mai cum? 

— Fiorinda şi atât, domnule. Nu-şi cunoaşte un alt nume... 
şi nu face parte din suita vreunei regine... Nu face parte 


nici din nobilime, nici din burghezie... E o tânără umilă, din 
popor, care trăieşte din munca sa... Şi asta constă din 
prezicerea viitorului în pieţe şi la răspântii. 

Niciodată nu-i trecuse prin minte vicontelui să ascundă 
adevărul despre aceea pe care o iubea. După ce spuse 
dintr-o suflare ceea ce era mai neplăcut, se simţi mult mai 
uşurat şi-şi recapătă tot sângele rece. 

Cu o voce albă, ducele rosti: 

— Chiar îmi spuneam: numele nu-mi este cu totul 
necunoscut. Dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că-i 
vorba de acea boemiană despre care am auzit... Dar, 
domnule, un gentilom care se respectă, nu onorează cu 
numele său o asemenea persoană. O ia ca amantă şi încă-i 
face o cinste deosebită. Vă place?... Luaţi-o şi să nu mai 
vorbim despre asta. 

Cuvintele-i rostite pe un ton de dispreţ suveran aprinseră 
obrajii lui Ferricre de indignare. Puțin lipsi să nu 
izbucnească. Cu greu se reţinu. Cu o voce în care se simţea 
crescând revolta, acesta răspunse: 

— Domnule, vă înşelaţi, Fiorinda nu-i una dintre acelea pe 
care o credeţi. Dacă n-aţi fi fost tatăl meu... Fiorinda e o 
tânără cinstită, demnă de tot respectul. Nu uitaţi asta, 
domnule, vă implor... 

— Ei, hai! Arătaţi-i o pungă îndeajuns de plină şi veţi vedea 
că vă va face pe plac. E o aventură pe care... 

Dar nu-şi mai isprăvi fraza. Ferricre, livid, cu fălcile 
încleştate, cu ochii injectaţi şi pumnii strânşi, îl întrerupse 
mânios: 

— Nici un cuvânt mai mult, domnule!... Dacă aţi fi lăsat să 
cadă insulta pe care o citesc în gândul vostru, cred că aş 
uita că vă sunt fiu. Aş fi în stare...! 

— Să mă ierte Dumnezeu, îl întrerupse la rândul său 
ducele, maiestuos, dar cred că vă ameninţaţi tatăl, 
domnule! 

— Domnule, reluă Ferricre cu o voce albă, de 
nerecunoscut şi, cu un calm înfricoşător, aş insulta, aş 


ameninţa şi l-aş ucide chiar şi pe Cristos dacă ar fi îndrăznit 
să rostească insulta care vi s-a oprit pe buze. 

— Blasfemie! strigă ducele, făcându-şi cruce. Dar înţelese 
că fiul său se afla într-o stare vecină cu nebunia şi că la un 
cuvânt în plus din partea sa, fiul lui, care până atunci îi 
arătase un respect deosebit, ar putea uita totul şi ar putea 
duce la îndeplinire ameninţarea. 

Voind să evite aceasta, nu mai insistă. Cu acelaşi ton rece, 
continuă: 

— Sunteţi nebun, domnule. Nebun de legat. Asta face să 
nu dau atenţie cuvintelor voastre pe care tocmai mi le aţi 
adresat. Dar nu aşteptaţi din partea mea să vă mai ascult: 
nu se discută cu nebunii. Mâine sau în orice altă zi, după ce 
vă veţi reveni, vom relua discuţia. 

Vicontele înţelese că tatăl său nu dorea să-l facă să comită 
un gest necugetat şi-i fu recunoscător pentru răbdarea de 
care dăduse dovadă. Dar îşi dădu seama că discuţia, în 
stadiul în care se afla, nu mai putea fi începută vreodată. 
Trebuia ca totul să fie lămurit acum. 

— Domnule, spuse el respectuos, scuzaţi-mă dacă nu vă 
dau ascultare. Dar cred că e mai bine să o terminăm chiar 
azi. 

Ducele se lăsă înşelat de calmul aparent al fiului său. 
Reflectând câteva secunde, crezu că-l poate face să devină 
mai rezonabil: 

— Fie, spuse liniştit, poate aveţi dreptate. 

— Domnule, spuse vicontele cu o emoție puternică în glas, 
vă implor să-mi daţi consimţământul. În genunchi vă implor 
(Şi într-adevăr, căzu în genunchi). V-am ofensat în mod grav, 
domnule şi-mi cer cu umilinţă iertare... Dar nu ştiţi, nu 
puteţi şti la ce violenţe se poate deda un bărbat mânat de 
pasiune. 

— Spuneţi mai bine: orbit de pasiune, îl întrerupse ducele. 

— Dacă doriţi, domnule, consimţi, docil Ferricre. 
Totdeauna aţi avut un temperament calm, ponderat, 
aproape rece. Asta, pentru voi, a fost o binefacere. Dar eu, 


domnule, eu sunt un exaltat!... Vă spun asta nu pentrua mă 
scuza, dar pentru a vă explica o uitare involuntară. 

Ei, bine, bine, domnule, asta nu vă spune nimic? Sunteţi 
tatăl meu, totuşi. Şi când vă spun că fără ea, viaţa mea nu 
are nici un rost, rămâneţi nepăsător? Mi-aţi dat viaţă numai 
pentru a face din mine cel mai nefericit dintre muritori? Nu 
se poate. Vă jur, domnule, că Fiorinda e una dintre cele mai 
caste, cum nu e niciuna din nobilele cu care doriţi să mă 
căsătoriţi... E săracă, nu are nume, nu are titluri... Ei, 
Dumnezeule! Nu le am eu şi pentru ea? 

Bietul viconte, pentru câteva clipe lăsă să-şi reverse prea 
plinul inimii sale în faţa ducelui. Şi toate acestea cu o 
elocvenţă simplă, care-i izvora direct din inimă. 

Din nefericire, de această dată se lovea de o prejudecată, 
cea mai de temut dintre toate: prejudecata de castă. Căci, 
în fond, toată problema era că Fiorinda nu avea un „nume”. 

Ferricre sfârşi prin a înţelege că tatăl său nu se va lăsa 
convins. Se ridică cu disperarea în suflet. 

Ducele-şi părăsi fotoliul, rămânând în picioare în faţa fiului 
său, vorbindu-i cu voce blândă, dar cu faţa încă împietrită. 
Şi acest calm aparent îi sublinia înverşunarea celor ce 
spunea, arătând că nici rugăminţi, nici ameninţări, nici o 
persoană pe lume nu-l va face să revină asupra hotărârii 
sale: 

— Domnule, spuse el, aflaţi că mai degrabă - Dumnezeu să 
mă judece şi să mă condamne dacă nu am dreptate - vă voi 
ucide cu mâna mea decât să consimt la această căsătorie 
ruşinoasă care ar dezonora pentru totdeauna un nume 
care, până în această zi, a fost fără nici o pată. Mă auziţi, 
domnule? Vă voi ucide cu mâna mea. 

Dar aceste cuvinte nu-şi atinseră scopul propus. 
Amenințarea nu-l înfricoşa pe viconte. Nu făcu decât să-l 
întărească în hotărârea luată. Şi atunci, pentru prima dată, 
se gândi că, deoarece tatăl său îl trata astfel, mai exista o 
soluţie, penibilă, e drept, dar mult mai nimerită şi mult mai 
înţeleaptă decât aceea de a-şi străpunge, în mod prostesc, 


pieptul cu propria spadă şi anume aceea de a se lipsi de 
consimţământul patern. Şi cu un calm care nu avea nimic 
strident, îi răspunse: 

— Am auzit, domnule. 

Ducele reluă, tară a ridica vocea: 

— Am avut slăbiciunea să discut cu dumneata. Şi am 
greşit. E o greşeală pe care nu o voi mai repeta. lată care-i 
dorinţa mea şi care v-o impun: Vă acord ziua de mâine 
pentru a reflecta. Mâine seară, la această oră, veţi veni să- 
mi daţi cuvântul că sunteţi de acord cu căsătoria de care v- 
am vorbit. Numai aşa voi putea uita că aţi fost în stare să 
mă înfruntaţi. Duceţi-vă domnule. 

— Încă o secundă, vă rog, domnule, spuse Ferri€cre cu o 
voce blândă şi întristată. Şi dacă mâine vin şi vă spun că 
persist în voinţa mea, ce se va întâmpla? 

— Voi considera că nu mai am fiu. 

— Ar fi cea mai mare nenorocire ce mi s-ar putea 
întâmpla. Dar, domnule, e inutil să aşteptaţi până mâine. 
Nimic nu mă va face să-mi schimb hotărârea. Prefer să v-o 
spun chiar acum: nu voi avea niciodată drept soţie decât pe 
aceea pe care a ales-o inima mea. 

— Uitaţi că nici eu nu-mi voi schimba hotărârea: niciodată 
nu veţi avea consimţământul meu. Şi atunci...? 

— Atunci, domnule, mă gândesc că n-am decât douăzeci şi 
doi de ani. Şi că am în faţa mea destui ani de trăit. Nu mă 
puteţi condamna să-i trăiesc în disperare, în suferinţă, 
numai din cauza acestei prejudecăţi de castă, respectabilă, 
dacă vreţi, dar care nu face altceva decât să sacrifice două 
fiinţe. Voi găsi până la urmă un preot care să consimtă să ne 
căsătorească şi fără consimţământul patern. 

De această dată fu rândul ducelui să se clatine sub 
lovitură: 

— Cum! strigă el, îndrăzneşti să-mi nesocoteşti voinţa? 

— Da, domnule, dar regret nespus. 

— Ah! făcu ducele care-şi recapătă judecata, trebuia să-mi 
dau seama că nu vei avea curajul să-ţi iei viaţa. Pe sfântul 


Dumnezeu, tinerii din ziua de azi ţin nespus de mult la 
preţioasele lor persoane. E mult mai simplu să 
nesocotească consimţământul patern. Ei bine, domnule, iată 
un fapt la care nu mă aşteptam, vă mărturisesc. Aşa, totul 
se aranjează: dumneata nu te sinucizi, eu nu vă ucid, 
amândoi ne salvăm sufletele, care altfel ar fi fost 
compromise prin aceste crime. E perfect. Hai, alergaţi, 
găsiţi un preot de complezenţă care să binecuvânteze 
această căsătorie clandestină, duceţi-vă şi fie că blestemul 
meu să vă urmărească. 

— Tată!... suspină vicontele, emoţionat. 

— Nu vă mai sunt tată!... îl întrerupse ducele cu o voce 
tunătoare. Nu mai am fiu!... leşi afară!... leşi, sau îmi chem 
valeţii să te azvârle ca pe un tâlhar ce eşti. Afară! 

Şi Ferricre înţelese că nu mai avea nimic de spus. Era 
copleşit. Dar nici un moment nu renunţă la hotărârea să. 
Înclinându-se în tăcere în faţa tatălui său, se îndreptă spre 
uşa care dădea spre peron. 

Înainte de a trece pragul, se întoarse şi-i aruncă tatălui 
său o privire rugătoare. 

Ducele, ţeapăn în mijlocul uriaşei săli, ridică un braţ, 
poruncitor şi strigă pentru ultima oară: 

— leşi afară...! 

Mult timp după ce fiul său părăsise încăperea, ducele 
rămase în aceeaşi poziţie. În cele din urmă se prăbuşi într- 
un fotoliu. Lacrimi amare-i ţâşniră din ochi, scurgându-i-se 
în barba-i albă. Şi cu un suspin prelung: 

— Nu mai am fiu, murmură îndurerat. 

Rămase în această poziţie timp îndelungat. Apoi, sculându- 
se cu greu şi plimbându-şi privirile peste portretele tuturor 
Ferricre-ilor care împodobeau sala, spuse cu voce tare, 
luându-i drept martori: 

— Aţi văzut şi aţi auzit totul. Sunt sigur că-mi daţi 
dreptate. 

Şi cu un pas greu, şovăitor, se îndreptă spre camera sa în 
care se închise. 


Capitolul VIII Ferricre o caută pe Fiorinda şi dă peste 
Rospignac. 

Ferricre se îndreptă cu tristeţe spre locuinţa sa. Era 
mohorât, neliniştit, abătut. În cele din urmă, căută refugiul 
în somn. Dar acesta se lăsa aşteptat. Deodată-i trecu prin 
minte o idee: „Ei, la dracu! Cum de nu m-am gândit mai 
devreme!... Voi povesti mâine domnului de Beaurevers tot 
ce mi s-a întâmplat. Şi fie el, fie contele de Luvru, care mi se 
pare mult mai influent, vor reuşi să mă împace cu tatăl 
meu!” 

Gândul acesta-l mai linişti şi reuşi să adoarmă. 

Când se trezi, dimineaţa, era deja târziu. Îşi făcu toaleta în 
grabă şi plecă să-l întâlnească pe cavaler. Pe pragul uşii, se 
opri nehotărât. Se afla în apropierea porţii palatului 
învecinat, acela al tatălui săi şi se întreba dacă n-ar trebui 
să mai facă o ultimă încercare pentru a se împăca cu 
acesta. 

În acelaşi moment, poarta se deschise înainte ca vicontele 
să bată în ea, pe pragul ei apărând ducele de Saint- 
Germain. Dintr-o dată, tatăl şi fiul se găsiră faţă în faţă, unul 
încă în spatele porţii, celălalt în stradă. Se priviră, la fel de 
surprinşi amândoi. 

Ducele îşi reveni primul şi întrebă pe un ton sec: 

— De ce voiaţi să intraţi? Cred că nu mai avem nimic 
comun. Numai dacă nu cumva aţi venit pentru a vă cere 
scuze? 

Pe moment, vicontele fu prea uluit pentru a-i răspunde. Şi 
totuşi, îi era neplăcut să creeze acest echivoc, 
nerăspunzând întrebării. Din cap, făcu un „nu” înverşunat. 

Fără a se întoarce, ducele chemă pe cineva: 

— Pernet! 

Un soldat elveţian ieşi din camera de gardă şi se plecă în 
faţa ducelui. 

— Pernet, spuse acesta cu răceală, arătându-l pe Ferricre, 
îl vezi pe acest om? 


— Monseniore! se grăbi elveţianul, recunoscându-l pe fiul 
ducelui. 

— Dacă mai vine pe aici, continuă acesta, cu aceeaşi 
răceală, îi veţi spune că nu sunt acasă. Dacă insistă, n-ai 
decât să-l iei de guler şi să-l arunci în stradă. Ai înţeles? 

— Da, da... monseniore, bolborosi elveţianul care nu mai 
ştia cărui sfânt să se roage. 

— Aha, bine că mi-am amintit. Pune să se zidească cele trei 
porţi dintre grădina domnului şi a mea. Nu mai avem nimic 
în comun. Şi închide bine poarta după mine, Pernet. 

leşind, trecu prin faţa vicontelui care, uluit, îl lăsă să se 
îndepărteze cu paşi liniştiţi, fără a-şi întoarce capul o 
singură dată. 

Ferricre, cu ochii umezi, privi silueta gârbovita a tatălui 
său care se îndepărta cu paşi rari. 

— Cred că de-acum, totu-i sfârşit. Nu mă va ierta 
niciodată. Nu va aproba nicicând căsătoria mea... Ei bine, 
cu atât mai rău, pe toţi dracii! Nu voi mai avea tată, fie... 
Dar, cel puţin nu-mi voi transforma viaţa în infern numai ca 
să-i dau unica satisfacţie de a mai adăuga alte titluri în plus 
celor pe care le posedă. 

La rândul său, se îndreptă spre Sena. Era mai hotărât ca 
totdeauna să ajungă în strada Froidemantel. Dar, mai mult 
ca oricând, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori se afla în 
situaţii grele, simţea în mod inevitabil nevoia de a fi 
consolat. Dar această consolare nu-i putea veni decât din 
partea femeii iubite. Aşa încât, fără voie, în loc să-şi 
continue drumul spre strada Froidemantel, care se afla în 
capătul străzii, la stânga sa, o luă la dreapta şi se miră 
singur de faptul că în curând ajunse în faţa căsuţei din 
strada Petits-Champs. 

Ajuns acolo, nu-l lăsă inima să se întoarcă din drum şi bătu 
în poartă. 

Vestea cea rea îl năuci ca o lovitură de măciucă: Fiorinda 
nu se întorsese acasă seara trecută, nu a mai fost văzută şi 
nici nu se ştia ce i se întâmplase. 


Încrâncenat, Ferritre încercă să-şi recapete calmul, îi 
întrebă pe unii şi pe alţii, dar nu află mai mult decât se ştia 
şi anume, i se spuse. Beaurevers auzise cu o seară în urmă 
un strigăt care i se păruse o chemare în ajutor. După ce 
acesta ieşise în grabă, nu se mai întorsese în casă. Nimeni 
nu se îndoia că Beaurevers nu va întârzia să se întoarcă 
pentru a cere veşti despre tânără pe care o iubea ca pe 
propria sa soră. De aceea, vicontele se îndreptă în grabă 
spre strada Froidemantel. 

Din nou o nepotrivire: cavalerul tocmai plecase. Cel puţin i 
se spuse unde şi anume, la palatul Luvru, trebuia să-şi 
predea lecţia de scrimă tânărului rege. Aflând acestea, 
vicontele se îndreptă grăbit spre palat. 

Când ajunse acolo, află de la ofiţerul de gardă că domnul 
cavaler de Beaurevers tocmai părăsise palatul şi se 
îndreptase spre Cheiul Senei, înspre Saint-Germain- 
|'Auxerrois. Dacă se grăbea, domnul viconte îl putea ajunge 
cu uşurinţă din urmă. 

Şi Ferricre îşi reluă cursa cu mai mult avânt: ajuns la 
cotitură străzii Fosses-Saint-Germain, se lovi puternic de un 
gentilom care tocmai trecea. Trecu mai departe, fără a se 
opri, nerecunoscându-l, cu toate că gentilomul nu era altul 
decât Rospignac. Se mulţumi doar să arunce în treacăt o 
scuză, alergând şi mai repede, cu atât mai mult cu cât îl 
zărise pe Beaurevers care se îndepărta cu binecunoscutul 
său pas grăbit. 

Simţindu-se îmbrâncit, Rospignac înjură cu sete. Văzând 
că individul nu se opreşte pentru a-i cere scuzele la care 
avea dreptul, făcu o mişcare pentru a se arunca pe urmele 
neobrăzatului. De abia atunci îl recunoscu pe Ferricre. Se 
opri şi-l privi cu un zâmbet urât. 

Acoperindu-şi faţa cu colţul mantalei, începu să-l 
urmărească grăbit. 

Între timp, vicontele reuşise să-l ajungă din urmă pe 
cavaler. 


De la primă privire, Beaurevers îşi dădu seama că acestuia 
i se întâmplase ceva rău. 

— Să intrăm aici; aşa vom putea discuta în linişte. 

Şi-l trase după el pe Ferricre într-o tavernă, fără ca acesta 
să se opună. 

În spatele lor, Rospignac se opri în faţa uşii. Taverna, 
plasată într-un colţ al străzii Fosses, mai avea o a doua 
intrare prin piaţa Saint-Germain-l' Auxerrois. 

Pe acolo intră şi el în local. Cu preţul unui bacşiş 
consistent, reuşi să-şi găsească un loc din care putea să 
vadă şi să audă tot ce-şi spuneau cei doi. 

Ferricre începu să se spovedească fără a-şi mai pierde 
timpul. Povesti mai întâi episodul pe care-l avusese cu tatăl 
său. 

La rândul său, Beaurevers îl ascultă cu răbdare, 
răspunzând tuturor întrebărilor acestuia cu o bunăvoință 
fără margini. 

Şi vicontele ajunse la ceea ce sperase: prin siguranţa sa, 
cavalerul îi transmisese acea linişte a spiritului care, din 
seara precedentă, îl părăsise, remuşcările făcându-i viaţa 
din ce în ce mai insuportabilă. 

Dar mai ales în privinţa ducelui de Saint-Germain se arătă 
cavalerul mai sigur. 

— Totul se va aranja. Nu grăbiţi lucrurile şi mai ales nu vă 
faceţi sânge rău. Staţii liniştit în palatul vostru, dacă ducele 
vă interzice să-l vizitaţi. Va sfârşi prin a-şi da seama că fiul 
său îi lipseşte. Mă îngrijesc eu de asta. 

— Ah! Cavalere! exclamă fericit vicontele, îmi redaţi 
speranţa. Încep să cred că îngerul meu păzitor v-a scos în 
calea mea. 

— Vă veţi căsători cu Fiorinda şi vă veţi împăca repede cu 
tatăl vostru. Răspund de asta. Nu trebuie, totuşi, să credeţi 
că se va întâmpla chiar mâine. Trebuie să fiţi răbdător. 

— Vai! suspină Ferricre, numai dacă aş reuşi s-o regăsesc 
pe cea pe care o iubesc! 


— Dacă ar fi să vă dau un sfat, ar fi acesta: aici e mâna lui 
Rospignac. Nu ştiu de ce, dar am convingere că el ştie ce s- 
a întâmplat cu logodnica voastră. 

— Ei bine, făcu Ferricre sculându-se, mă duc să-l caut pe 
Rospignac. Şi dacă-l găsesc... 

— Nu forţaţi lucrurile, îl stătui cavalerul, ridicându-se la 
rândul său. Rospignac e puternic, periculos. Trebuie să fiţi 
atent, altfel nu veţi afla nimic. Dacă vreţi o mărturisire 
sinceră: nu trebuie să vă folosiţi de forţă, ci de viclenie... da, 
asta vă miră, cred şi eu, dar mi-am dat seama de mult timp 
că cel mai bun mod de a-i învinge pe unii oameni este acela 
de a le opune propriile lor arme. Cu Rospignac trebuie să fii 
viclean. 

— Voi încerca, promise vicontele, cu o mutră care arăta că 
sfatul nu-i era tocmai pe plac. 

leşiră amândoi, despărţindu-se pe pragul cârciumii. 

Capitolul IX O rudă cumsecade. 

După ce vicontele parcurse cam o sută de metri, îl zări 
deodată pe Rospignac care, plin de praf ca unul care făcuse 
un drum lung şi obositor, se îndrepta grăbit spre propria 
locuinţă. 

Atunci vicontele se înfipse în mijlocul drumului şi-l aşteptă 
hotărât. 

— Ia te uită, Ferricre, făcu baronul cu un ton firesc. Ce 
naiba faci aici, în mijlocul răspântiei? Aştepţi cumva o 
femeie...? 

— Nu, îi răspunse vicontele cu răceală, chiar pe voi vă 
aşteptam. 

— Pe mine?... Să am eu norocul de a vă fi de folos cu ceva? 
Spuneţi. Dacă vreţi să faceţi aluzie la punga mea, aflaţi că-i 
destul de bine garnisită... Dacă vă e necesar un martor, 
spada mi-e gata să iasă din teacă... Folosiţi-mă după cum vă 
este necesar. 

Şi toate acestea spuse cu o bunăvoință deosebită. Ferricre 
înţelese că dacă rămâne pe mai departe inflexibil, nu face 


decât să devină ridicol faţă de un om care se arăta atât de 
amabil. Şi atunci fu nevoit să-şi îndulcească atitudinea. 

— Mii de mulţumiri, spuse acesta, dar şi punga mea e 
destul de bine aprovizionată şi cum, neavând în perspectivă 
nici un duel, nu am nevoie nici de martor. 

— Cu atât mai rău pentru mine. Oricum, dacă veţi avea 
nevoie de mine vreodată, nu mă uitaţi. 

— Mă copleşiţi, baroane. Ei bine, dacă tot v-am găsit atât 
de bine dispus, permiteţi-mi să profit. Baroane, am nevoie 
de o lămurire pe care numai voi mi-o puteţi da. E vorba deo 
tânără care mă interesează nespus şi care a dispărut. 

— O femeie! exclamă Rospignac în glumă, cum aşa 
Ferricre, alergaţi după o femeie? Şi de cine-i vorba? 

— Despre Fiorinda! exclamă ameninţător vicontele. 

— Mica prezicătoare? 

— Chiar ea. 

— Şi ce vreţi să vă spun...? 

— Ce s-a întâmplat cu ea... Nu cumva aţi aflat din 
întâmplare? 

— Ba chiar aşa, pe toţi dracii!... Puteţi fi mândru de 
norocul vostru. 

— De ce? 

— Ei na! Fiindcă eu sunt singurul care vă poate lămuri 
asupra acestui subiect şi culmea e că v-aţi adresat tocmai 
mie. Nu-i ăsta un noroc? 

— Şi-mi veţi spune unde este? 

— Dacă asta vă face plăcere, de ce nu? 

— Vorbiţi, vă rog. 

— Fiorinda, continuă Rospignac cu indiferenţă se află 
acum la Luvru. 

Şi reluând cu vioiciune: 

— Cel puţin, acolo am dus-o. 

— La Luvru! Se înspăimântă vicontele. Şi voi aţi dus-o 
acolo?... Ce înseamnă asta? 

— Ascultaţi, viconte, vă spun fapte pe care nu le-aş fi 
destăinuit nimănui altcuiva, dar pe toţi dracii, pentru a fi pe 


placul unei rude, poţi să-ţi calci uneori datoria. Adevărul e 
destul de simplu: Doamna Caterina mi-a ordonat să i-o 
aduc. Aşa încât, ieri seară am răpit-o din strada Petits- 
Champs şi am dus-o la Luvru. Asta-i adevărul. 

— Cum, n-aţi răpit-o pentru voi înşivă? întrebă Ferricre 
cuprins de-o vagă bănuială. 

— Eu! exclamă baronul şi ce-aţi vrea să fac cu pribeagă 
asta, Dumnezeule? 

— În cazul ăsta, Fiorinda se află la Luvru? continuă 
Ferricre bucuros. 

— Puteţi să vă convingeţi într-un singur mod: întrebaţi-o 
pe doamna Caterina. 

— Şi dacă nu vrea să-mi răspundă? Dacă refuză să mă 
primească? făcu el. 

Plin de sine, Rospignac îl asigură: 

— Nu văd de ce ar refuza să răspundă. Eu, care sunt în 
serviciul său, trebuie să-i execut ordinele fără ca să primesc 
nici o explicaţie. Şi le execut. Cu voi, e altceva. Vă 
interesează tânără, e dreptul vostru. Regina mi-a spus că 
nu-i vrea răul şi atunci nu văd de ce nu ar răspunde la 
întrebarea voastră? 

— Asta mă întreb şi eu. Şi dacă totuşi nu mă primeşte? 

— Păi, în cazul acesta, cred că v-ar fi de folos dacă v-aş 
însoţi chiar eu. Am onoarea de a fi primit de Maiestatea Sa 
la oricare oră. Îi voi cere o audienţă în numele vostru, sunt 
sigur că o voi obţine. 

— Cum? Sunteţi de acord...? 

Ridicând din umeri, nepăsător, Rospignac mormăi: 

— Pe cuvântul meu, viconte, sunteţi absurd. Ce vă face să 
vă miraţi de aşa ceva? 

Ferricre îl privi pe baron, puţin emoţionat şi, luându-i 
mâna, îi spuse cu blândeţe: 

— Rospignac, trebuie să vă cer iertare. Cu toate că nu vă 
iubesc... 

— O ştiu, îl întrerupse surâzând Rospignac. Între noi doi e 
o neînțelegere. Şi totuşi, îmi sunteţi rudă, Ferricre. Destul 


de îndepărtată, e drept, dar sunteţi fiul ducelui de Saint- 
Germain, omul pe care-l respect cel mai mult. Mi-am jurat 
să fac în aşa fel încât să îndepărtez toate obstacolele care 
ne despart. Şi iată că acum s-a ivit ocazia. O primesc cu 
bucurie. Regret doar faptul că-i vorba de ceva prea uşor. 

— Gregşiţi, îl întrerupse vicontele cu căldură în glas. Nici nu 
mi-aţi fi putut face un serviciu mai imens. Acum pot să vă 
mărturisesc liniştit că Fiorinda-i logodnica mea şi curând 
îmi va fi soţie. 

Rospignac avu bunul simţ să nu pară mirat peste măsură 
auzind această veste. 

Luându-se de braţ, ca doi buni prieteni, intrară împreună 
în Luvru şi se îndreptară spre apartamentele reginei mamă. 

Când ajunseră acolo, Rospignac fu imediat primit de 
temuta-i stăpână. 

Ferricre rămase în anticameră şi se retrase într-un colţ. 
După un sfert de oră apăru şi baronul. Numai văzându-i 
atitudinea triumfătoare, vicontele-şi dădu seama că acesta 
reuşise şi respiră uşurat. 

— Maiestatea Sa, îi spuse Rospignac, a fost cât se poate de 
amabilă. Vă va chema în câteva clipe. Fiorinda se află în 
palat, unde a fost tratată foarte bine. Regina, care auzise de 
talentul ei, a avut curiozitatea de o vedea şi de a-şi afla 
viitorul. Acesta-i tot secretul care v-a neliniştit atât. Peste 
câteva zile, poate chiar mâine, va putea părăsi palatul 
făcându-i-se, bineînţeles, un cadou frumos pentru a-i 
răsplăti timpul pierdut. 

— Credeţi că-mi va fi permis s-o văd? întrebă Ferricre, din 
ce în ce mai liniştit. 

— Regina, îl asigură baronul, mi-a părut foarte 
binevoitoare la adresa voastră. Cred că vă va acorda tot ce-i 
veţi cere. 

În cele din urmă, vicontele de Ferritre fu chemat în 
apartamentul reginei. 

După ce mai schimbară o îmbrăţişare şi după ce-i mai 
mulţumi încă o dată, vicontele dispăru urmat de zâmbetul 


enigmatic al baronului care, la rândul său ieşi din 
apartamentul reginei. 

La salutul deosebit de respectuos al vicontelui. Caterina 
răspunse cu o înclinare a capului şi un surâs luminos. 

— Ruda voastră, Rospignac, spuse ea, mi-a spus că sunteţi 
neliniştit de soarta micii prezicătoare. [in să vă declar, 
viconte că nu i s-a întâmplat nimic rău. 

— E logodnica mea, doamnă! 

— Logodnica voastră?... Dar... iertaţi-mă, viconte, o regină 
este un fel de mamă pentru supuşii săi, nu-i vorba că mă 
interesez în mod special de voi... Micuța însă n-are nici 
nume, nici bunuri, nici titluri. 

— E drept, doamnă. Dar le am eu îndeajuns pentru doi. 

— Domnul duce vă cunoaşte intenţia? întrebă regina. 

Cu toată sinceritatea. Ferricre îi răspunse: 

— l-am adus-o la cunoştinţă, doamnă. 

== Sl 

— Tatăl meu se opune cu desăvârşire la această unire. 

— În acest caz, ce credeţi că-i de făcut? 

— Voi aştepta ca tatăl meu să se înduplece. 

— Nu o va face, spuse Caterina clătinând capul cu un aer 
grijuliu. 

— În acest caz, spre regretul meu, voi fi nevoit să mă 
lipsesc de consimţământul său. 

— Veţi face asta? 

— Da, doamnă... Nimic şi nimeni pe lume nu mă va putea 
împiedica. 

— Biet copil. Acum vă înţeleg neliniştea. Dar această 
copilă, de ce nu mi-a spus nimic? V-aş fi anunţat... Repede, 
viconte, trebuie s-o linişteşti cât mai repede...! 

— Cum, doamnă, îmi permiteţi...? 

— Sigur că vă permit!... Îmi cer scuze de necazurile pe 
care vi le-am provocat fără voie. 

Şi sună imediat un clopoțel. Doamna de Fontaine- 
Chalandry, care era de serviciu în acea zi, apăru imediat. 


— Torcy, frumoasa mea, spuse agitată regina, condu-l te 
TOg, pe domnul viconte de Ferricre la tânăra care se află în 
micul cabinet care dă în dormitorul meu. 

Şi întorcându-se spre Ferricre: 

— Duceţi-vă, viconte, îi spuse şi nu-mi purtaţi pică. 

— Cum aş putea fi în stare de aşa ceva, doamnă? M-aţi 
tratat cu atâta bunătate. 

Aplecându-se spre tânăr, regina-i şopti confidenţial: 

— Îmi plăceţi, viconte şi vă datorez o compensație; voi 
vorbi cu domnul duce... şi voi încerca să-l înduplec... Cum 
sunt destul de convingătoare atunci când este vorba de cei 
care-mi plac, cred că voi reuşi... Sst! Îmi veţi mulţumi mai 
târziu. Hai, duceţi-vă! 

Capitolul X Ferricre şi Fiorinda. 

Văzându-şi logodnicul apărut în pragul uşii, tânăra lăsă să- 
i scape un strigăt uşor de bucurie şi prima ei mişcare, 
instinctivă, a fost să-i alerge în întâmpinare cu braţele 
deschise. Vicontele o prinse într-o îmbrăţişare uşoară şi 
faţă-şi sprijini capul de pieptul în care inima tânărului bătea 
nebuneşte. Blând, depuse o sărutare curată pe păru-i 
bogat, îmbătându-se de parfumul delicat pe care-l degaja 
prin toţi porii ei. 

Mult timp rămaseră astfel îmbrăţişaţi. 

Cea care-şi reveni prima a fost tot Fiorinda. 

— Eram sigură că mă veţi găsi! îi spuse ea, fericită. 

— Ei, la naiba! Chiar de-aţi fi fost ascunsă-n fundul iadului 
şi tot v-aş fi descoperit! 

Şi amândoi izbucniră în râs. Cu toate acestea, simțeau 
seriozitatea cuvintelor lor şi, mai ales, îşi dădeau seama că 
au o încredere deosebită unul în celălalt, pe care nimic n-ar 
fi putut s-o zdruncine. 

Visător, murmură ca şi când şi-ar fi vorbit sieşi: 

— E curios, nu e prea mult de când v-am cunoscut şi mi se 
pare că vă ştiu de timp îndelungat... De aşa mult timp, încât 
mi se pare că din totdeauna... Nici nu-mi vine să cred că am 
putut trăi atâta timp fără voi dar, oare, am trăit?... Nu, pe 


sfântul Dumnezeu! De fapt, viaţa mea a început din ziua în 
care v-am văzut. Mai înainte nu eram decât un trup fără 
suflet. 

— Asta s-a întâmplat şi cu mine, spuse ea. Dacă acum v-aş 
pierde... aş muri! 

Amândoi deveniseră serioşi. Se priviră o clipă şi mâinile li 
se uniră într-un gest spontan. 

Caterina, ascunsă cu grijă în spatele unei draperii vedea 
şi-i auzea pe cei doi logodnici în voie. Gândurile ei fură 
următoarele: „Se iubesc, asta-i sigur... Manevrându-le cu 
dibăcie sentimentele, pe care acum le cunosc, îi voi face să 
mi se supună fără ca măcar să-şi dea seama.” 

În timp ce regina făcea această reflecţie, Ferricre luă 
mâna Fiorindei şi o conduse până la un fotoliu în care 
aceasta se aşeză, tânărul rămânând în picioare, respectuos, 
în faţa ei. Şi fiecare povesti celuilalt tot ce i se întâmplase. 

Prima care vorbi, fu tânăra. Şi-i povesti cum fusese răpită 
tocmai în clipa în care se pregătea să bată în poarta casei 
din strada Petits-Champs. 

— Cât de frică trebuie să vă fi fost în momentul răpirii, o 
compătimi Ferricre. 

Şi faţa-i mărturisi cu sinceritate: 

— O, da, mi-a fost frică... şi încă cum... 

Şi rămase gânditoare câteva clipe, cu privirile pierdute. 
După care, privindu-l, îi explică, serioasă: 

— Dar asta n-a durat decât puţin timp. Şi nu mi-am 
pierdut capul nici o clipă măcar. 

Scoţând din corsaj un pumnal micuţ, i-l arătă lui Ferricre, 
surâzând: 

— Cu arma asta, pe care au avut imprudenţa să mi-o lase, 
nu mă tem de nimeni, îi explică ea. 

Şi era sinceră, nu exagera cu nimic, ca o persoană care-şi 
cunoaşte atât forţa fizică, dar şi curajul. Dar vicontele rosti, 
dând din cap îngrijorat: 

— Chiar cu această armă, n-aţi fi o pradă prea dificilă 
pentru un ins hotărât şi lipsit de scrupule. 


— Nu fiţi prea sigur de asta, îi replică ea râzând. Cu ea mi 
s-a întâmplat să ţin la respect pe unul... pe care n-am ezitat 
să-l lovesc fără milă... şi asta l-a făcut să devină mai 
înţelept... şi să se gândească la faptul că i-ar fi mai de folos 
să mă ocolească. 

— O brută v-ar smulge cu uşurinţă arma, care-i mai 
degrabă o jucărie. 

Ascunzând la loc pumnalul în corsaj, spuse calmă: 

— Poate, cu toate că nu e chiar atât de sigur. Dar mai am 
ceva: câteva bobiţe pe care le am mereu cu mine. Sfidez pe 
oricine să mi le ia, fiindcă nu le vor găsi. Dacă vreunul, după 
ce-ar reuşi să mă dezarmeze, ar crede că poate să mă aibă 
cu forţa, s-ar înşela. Sunt hotărâtă, ce credeţi. Voi înghiţi 
boabele - două ajung - şi nu va mai avea decât un cadavru. 
Efectul otrăvirii e fulgerător. Vedeţi bine că, orice s-ar 
întâmpla, pot să fiu liniştită. 

Vicontele nu-şi putut stăpâni un fior, într-atât de hotărâtă 
se arătase faţă în decizia să. Aplecându-se, îi apucă mâna şi 
i-o sărută cu un fel de evlavie, murmurând: 

— Din fericire, acum sunt lângă tine. Nu aveţia vă teme de 
NIMIC. 

— Cine ştie? spuse ea cu un aer visător. Aşteptând fericita 
zi în care-mi veţi fi soţ, îmi păstrez pumnalul... şi otrava. 

După care, urmă Ferricre, care-i explică modul în care 
reuşise să dea de ea atât de repede. 

Când află că Rospignac îi informase pe Ferricre, Fiorinda 
se simţi cuprinsă de o teamă nelămurită. Instinctul o făcea 
să presimtă o capcană ascunsă în această intervenţie. Şi 
teama-i creştea cu cât vicontele nu mai înceta cu laudele la 
adresa baronului cât şi a Caterinei. 

Pentru un moment, Fiorinda se întrebă dacă n-ar fi mai 
bine să-i împărtăşească temerile sale. Dar se temu să nu-l 
neliniştească în mod inutil. Dar încercă totuşi să-l facă 
atent: 

— Nu vă încredeţi în domnul de Rospignac, îi spuse ea. 

— De ce? întrebă mirat tânărul. 


Şi deodată, ca şi când i-ar fi venit o idee: Nu cumva a 
încercat să vă facă curte într-un mod nedemn? 

Fiorinda nu dorise nici o clipă să-l reclame pe Rospignac. 
Dar, din moment ce Ferricre întrevăzuse adevărul, nu voi 
să-l mintă. 

— Da, spuse ea cu sinceritate. 

Încruntându-şi sprâncenele, vicontele începu să reflecteze. 

Fiorinda continuă: 

— Dacă domnul de Rospignac a crezut că trebuie să-mi 
mărturisească neapărat dragostea, înţelegeţi că am motive 
să mă mir şi să mă neliniştesc văzându-l atât de mărinimos 
faţă de rivalul care-i este preferat... şi pe care ar trebui să-l 
urască. 

— Liniştiţi-vă, cred că ştiu despre ce este vorba, Rospignac 
e un om de lume. A văzut că nu-l iubiţi şi i-a fost de-ajuns. E 
simplu şi normal. Cu atât mai mult cu cât sentimentul ce-l 
nutrea pentru voi nu era prea profund, fără îndoială. Şi 
apoi, Rospignac mi-e rudă. Vă asigur că acum, ştiind că-mi 
veţi fi soţie, va renunţa la voi fără să-mi poarte pică. 

— N-are importanţă, presimţirile mele nu m-au înşelat 
niciodată: nu vă încredeţi în Rospignac... Şi mai ales, păziţi- 
vă. Păziţi-vă bine. 

Şi din acel moment, orice i-ar fi spus sau ar fi făcut 
Ferricre, nu mai reuşi să-i alunge acea teamă surdă care o 
cuprinsese. Instinctul său de femeie care iubeşte n-o înşela. 

Nevăzută, Caterina asistase la toată discuţia. Din 
momentul în care-i auzi pe cei doi îndrăgostiţi discutând 
despre faptul că ducele refuză să consimtă la căsătoria lor, 
îşi dădu seama că nu va mai urma nimic interesant de aflat. 
Reveni în camera sa, după care ieşi imediat. 

După ce urmă o altă cale decât aceea pe care venise, 
ajunse într-un fel de anticameră în care se găsea un 
locotenent şi opt gărzi. 

— E timpul, comandă scurt Caterina. 

Şi trecu mai departe fără a mai rosti altceva. La fel de 
scurt, ofiţerul comandă la rândul său: 


— Să mergem. 

Şi ieşi, urmat de cei opt soldaţi, cu sulițe în mână. 

Ferricre îşi lua rămas bun de la Fiorinda, după ce făcuse 
totul pentru a o linişti în ce priveşte situaţia prezentă, cât şi 
viitoarea căsătorie, care oricum ar fi avut loc, chiar şi fără 
consimţământul patern. 

Despre soarta sa, Fiorinda n-avea nici o teamă. Din contră, 
împotriva voinţei, tremura de grija lui. N-ar fi ştiut să spună 
de ce, nici ce credea că va urma să i se întâmple iubitului. 
Dar, mai presus de voinţa sa, se temea pentru el. 

Sculându-se în picioare, fata îl conducea spre uşă. 

— Aş vrea să vă revăd cât mai curând! îi spuse ea cu o 
voce temătoare. 

— Mă întorc mâine. Cel puţin, aşa sper. Doamna Caterina, 
cred, nu-mi va refuza această favoare. V-am spus că mi-a 
promis să intervină pe lângă domnul duce în problema 
căsătoriei noastre. 

— Doamna Caterina a arătat o mare bunăvoință, murmură 
Fiorinda. 

În acel moment se auzi o bătaie uşoară în uşa în faţa 
căreia se aflau. 

Desprinzându-i-se din braţe, tânăra-i spuse: 

— Cred că pe voi vă caută. E timpul să plecaţi. 

Dar nu mai avură timpul să facă nici o mişcare şi uşa se 
deschise. 

Amândoi rămaseră împietriţi: în locul doamnei de onoare, 
pe care se aşteptau s-o vadă, în prag se afla ofiţerul căruia 
Caterina îi aruncase acel scurt: „E timpul”. Făcând doi paşi, 
ofiţerul se descoperi politicos şi, pe un ton curtenitor, rosti: 

— Domnule viconte, am regretul de a fi însărcinat cu o 
misiune penibilă: sunteţi amabil să-mi predaţi spadă? 

Şi, scoțând un pergament, i-l arătă desfăcut, adăugind de 
această dată cu voce aspră: 

— Ordinul regelui... Semnat de propria-i mână. 

— Voi mă arestaţi? spuse Ferricre cu o răceală 
înfricoşătoare. De ce? 


În fundul camerei se făcu auzită o voce blândă: 

— Vă voi explica eu, domnule de Ferricre. 

Ferricre şi Fiorinda se întoarseră amândoi deodată şi 
văzură că se află în faţa reginei care intrase fără nici un 
zgomot printr-o uşă mică, mascată de tapiseria peretelui şi 
căreia nu-i dăduseră nici o atenţie. 

Capitolul XI Prima manevră a Caterinei 

— Domnule, rosti Caterina adresându-se ofițerului care 
rămăsese impasibil în îndeplinirea consemnului său, vreţi să 
vă retrageţi o clipă? Domnul de Ferricre vă va chema când 
va sosi clipa. Nu vă îndepărtați prea mult. 

Ofiţerul se înclină tăcut şi ieşi imediat. Atunci, Caterina se 
întoarse spre Fiorinda şi-i spuse cu blândeţe: 

— Imediat mă voi ocupa şi de dumneata, copila mea. Până 
atunci, puteţi rămâne pe loc. Afacerile de familie despre 
care urmează să discut cu domnul viconte, vă interesează 
dintr-un anumit punct, deoarece urmează să-i fiţi soţie. 

Se aşeză în fotoliu şi i se adresă lui Ferricre care aştepta: 

— Mi se pare, viconte, că am intervenit la timp pentru a vă 
împiedica să comiteţi o nebunie, spuse ea cu amabilitate. 
După cum cred, eraţi gata să vă împotriviţi cu arma în mâna 
unui ordin al regelui? 

După o scurtă ezitare, Ferricre mărturisi cu sinceritate: 

— E adevărat, doamnă. Mărturisesc că mi-ar fi cu totul 
neplăcut să mă văd închis acum, tocmai când am mai mare 
nevoie de libertate. 

— Copil ce eşti! surâse binevoitoare Caterina. Şi ce 
credeţi? Ofiţerul acela, care nu-şi făcea decât datoria, era 
singur? Credeţi că le-aţi fi venit cu uşurinţă de hac 
soldaţilor pe care acesta-i lăsase pe coridor? Şi credeţi că 
se iese atât de uşor din Luvru, atunci când s-au luat unele 
măsuri de siguranţă? 

— E adevărat doamnă, răspunse vicontele întristat; dar nu 
te gândeşti la toate acestea decât după ce-ai făcut-o. 

La care, Caterina îi spuse pe un ton serios: 


— Tocmai din cauză că am ghicit în dumneata acel om de 
acţiune, care mai întâi loveşte, m-am grăbit să preîntâmpin 
o nenorocire... V-am spus, viconte, că-mi plăceţi. Purtarea 
mea faţă de voi e o dovadă. Dacă în toată această rebeliune 
nu v-aţi fi riscat decât propria viaţă, poate că aş fi ezitat să 
intervin. Dar împotrivirea voastră, însemna şi condamnarea 
la moarte a ducelui, tatăl vostru. Şi am vrut să vă feresc de 
această crimă dezgustătoare. 

— Aş putea să vă întreb, doamnă, prin ce s-ar fi făcut 
vinovat tatăl meu de acţiunea mea, într-atât încât să 
plătească cu propria-i viaţă? 

— Urma să v-o spun, viconte. Chiar pentru asta am venit. 

Aşezându-se mai comod în fotoliu, ca o persoană care are 
destul timp la dispoziţie, începu: 

— În timpul celor două ore pe care tocmai le-aţi petrecut 
aici, în Luvru, regele a fost informat despre unele lucruri 
grave, deosebit de compromiţătoare pentru domnul duce 
de Saint-Germain şi pe care nu le cunoştea mai înainte. 
Soarta a făcut să mă aflu în cabinetul regelui pentru a auzi 
cu propriile-mi urechi acele lucruri îngrozitoare şi să-l pot 
opri în momentul în care, în mânia să, îndreptăţită de altfel, 
urma să producă fapte ireparabile, poate. Toate acele 
lucruri pe care le-am auzit în cabinetul regelui cred că le 
cunoaşteţi şi e inutil să mai vorbim despre ele, dar totuşi să 
vi le spun în rezumat: 

— Sâmbătă seara, domnul duce a primit în mare taină 
vizita domnului duce de Guise, însoţit de fratele său, 
cardinalul şi de domnul duce de Nemours. Baronul de 
Rospignac, pe care nici nu-l bănuiesc de trădare, i-a 
introdus în palat pe aceşti domni, în lipsa portarului, care 
fusese îndepărtat pentru a se păstra secretul vizitei. 
Discuţia a durat destul de mult timp. De altfel nici n-aţi 
participat la ea. Dar, din păcate, pe lumea asta totul se 
plăteşte! Chiar şi devotamentul. Domnul duce de Saint- 
Germain ă consimţit să-şi folosească influenţa pentru că 
ducele de Guise să fie recunoscut drept rege al Franţei. În 


schimbul acestor servicii, vouă, viconte, vi se acorda mâna 
doamnei de Claude de Guise, fiica legitimă a defunctului 
duce. 

Toate acestea i-au fost raportate regelui de un emisar 
secret al său, care reuşise la rândul lui să se strecoare mai 
înainte în sala în care urma să aibă loc discuţiile şi care 
auzise şi văzuse totul. Acest om a reuşit chiar să pună mâna 
pe un pergament, despre care i-aţi auzit pe conjuraţi că-i 
deplângeau pierderea. 

— În ce mă priveşte, nu cunoşteam această istorie într- 
adevăr ciudată. Tatăl meu, o cred cu toată tăria, nu va avea 
nici o dificultate în a-şi demonstra nevinovăția. Dar în ce 
priveşte umila mea persoană şi asta nu ascund Maiestăţii 
Voastre, încă nu văd de ce era necesar ca eu să fiu arestat... 
Cel puţin dacă nu tot din acelaşi motiv pentru care tatăl 
meu ar fi fost responsabil pentru actele mele. 

— Exact aşa este! sublinie Caterina, pe un ton binevoitor. 
Tot ce-mi spuneţi acum i-am spus aproape cu aceleaşi 
cuvinte regelui: Domnul duce, i-am spus eu, se poate 
dezvinovăţi cu uşurinţă. Dar regele devenea din ce în ce 
mai furios şi voia să-l aresteze fără întârziere. În acel 
moment l-am sfătuit să nu facă publică această afacere şi să 
se asigure de persoana voastră, urmând ca apoi să-l 
înştiinţeze pe tatăl vostru, somându-l să se explice şi în 
cazul în care acesta i s-ar părea nesatisfăcătoare, să-i 
spună: „Viaţă pentru viaţă, dacă faceţi vreun gest 
necugetat, capul fiului vostru va cădea sub securea 
călăului.” 

Sub calmul său aparent, Ferricre era copleşit, adresându-i 
Fiorindei o privire lungă, disperată, în care i se citea 
întreaga deznădejde. Şi aceasta, încercând să-i redea 
speranţa cu un surâs, îi răspunse arătându-şi palma. Era un 
fel de a-i reaminti prezicerea ei. 

„Mai aveţi mulţi ani de trăit. Ani lungi şi fericiţi.” 

Ridicându-şi capul, Ferricre o privi pe regină drept în ochi 
adresându-i-se: 


— Aşadar, doamnă, dacă am înţeles eu bine, nu sunt 
altceva decât un ostatic în mâna regelui? 

— Acesta-i cuvântul, un ostatic. 

— De supunerea mea depinde viaţa tatălui meu, aşa nun 
viaţa mea depinde de supunerea sa? 

— Absolut exact. 

— Ei bine, doamnă, mă voi supune. Mă constitui 
prizonierul regelui. Doriţi să chem eu însumi ofiţerul căruia 
trebuie să mă predau? 

Un licăr de triumf luci în ochii Caterinei: 

— Sunteţi exact aşa cum v-am crezut: viteaz, loial şi 
curajos. Fiţi liniştit, vă scot eu de acolo. Vă promit. Dar nu 
uitaţi, esenţialul este ca nimeni să nu afle de arestarea 
voastră... cel puţin pe moment. 

— Doamnă, protestă Ferricre, vă jur că nimeni nu va afla 
de la mine nimic. 

Având aerul că reflectează o secundă, Caterina spuse în 
timp ce se ridica din fotoliu: 

— Duceţi-vă singur la Bastilia. 

— Voi merge, acceptă simplu Ferricre. Făcându-i o 
plecăciune, îndreptă o ultimă privire spre Fiorinda care-i 
surâse vitejeşte şi se îndreptă cu hotărâre spre uşă. 

În momentul în care Fiorinda rămase singură, se prăbuşi 
pe un scaun şi prinzându-şi capul în mâini, începu să 
suspine amarnic. Tot curajul pe care-l afişase în faţa 
iubitului îi dispăruse din momentul în care acesta plecase. 

Între timp, Caterina intrase într-o anticameră micuță în 
care domnea o semiobscuritate care o făcea să pară 
aproape sinistră. Acolo se afla un bărbat, aşezat pe o 
banchetă de stejar. Era îmbrăcat curat şi îngrijit că un 
gentilom. Dar nu era nevoie să-l priveşti de două ori pentru 
a-ţi da seama că era unul dintre cei care, pe vremea aceea, 
erau denumiți „oameni hotărâți”, altfel spus, un asasin 
plătit. 

Văzând-o intrând pe Caterina, omul se sculă cu 
repeziciune şi se înclină profund în faţa ei, într-o atitudine 


plină de umilinţă. 

— Repede, îi spuse Caterina, tocmai urmează să iasă. Du- 
te şi aşteaptă-l în faţa porţii. L-ai văzut bine? Nu te vei 
înşela? 

Cu o voce bolovănoasă, pe care degeaba încerca s-o mai 
îndulcească, individul răspunse cu o familiaritate de care 
nici măcar nu-şi dădea seama: 

— Nu-ţi fie frică, doamnă, mutra lui mi-e de acum în ochi. 
Cum să mă înşel? Fiecare-şi cunoaşte meseria, ce dracu. 

Fără a arăta nici surpriză şi nici dezgust în faţa acestei 
bădărănii, regina ţinu să se asigure: 

— Ştii ce ai de făcut? Repetă! 

Ascultător, acesta se execută: 

— Nu-ţi fie frică... Asta-i: îl urmăresc pas cu pas, dacă 
intră la Bastilia, bine, treaba-i făcută... dacă nu urmează 
drumul drept... Hopa! Îi bag şase degete din pumnalul ăsta 
între umeri... nici măcar n-o să-şi dea seama când va muri... 
Nu-ţi fie frică, ştiu mişcarea. 

Regina îl ascultă cu mare atenţie fără a arăta nici cea mai 
mică nerăbdare. După ce-l aprobă în tăcere, îi preciza: 

— Dă-i timpul să ajungă totuşi. E inutil să te grăbeşti... Şi 
apoi, pentru a ajunge la Bastilia, nu este numai un singur 
drum. Precis îl va alege pe cel mai lung pentru a mai 
hoinări puţin... În sfârşit, nu te grăbi. Nu uita că prefer să-l 
văd la Bastilia decât mort. Asta pentru mine e mai 
important. 

Şi-i întinse o pungă plină care scoase un sunet argintiu. 

Întinzându-şi braţul, individul o apucă cu o dexteritate 
care ţinea de miracol. După care dispăru la rândul său. 

Capitolul XII Bourg-Le-Reine. 

După ce-l părăsise pe Ferricre, Beaurevers trecu podul şi, 
prin strada Saint-Andre-des-Arts, ajunse la poarta Buci, 
prin care ieşi din oraş, continuându-şi drumul drept înainte. 
La colţul străzii Mauvais-Garqons, îl zări pe Strapafar care 
hoinărea cu nasul în vânt şi se îndreptă spre el. Fără nici o 
introducere, îl anunţă: 


— A fost la mănăstire, s-a întors acasă, s-a dus din nou la 
mănăstire. 

— Acuma-i acolo? întrebă Beaurevers. 

— Da. Tocmai ce-a sosit. Tringqguemaille şi Bouracan 
pândesc în faţa porţii. 

— Şi Corpodibale? 

— Păzeşte caii, pe aici, pe aproape. 

— Bine. Să mergem. 

Şi, urmat de Strapafar, se îndreptă spre strada l'Echaude 
unde, pe acea vreme, se află intrarea principală în 
mănăstirea Saint-Germain-des-Pres, aproape faţă în faţă cu 
stâlpul infamiei. 

Tringuemaille şi Bouracan găsiră acolo inevitabila 
cârciumioara cu boschete, al cărei proprietar se folosea de 
câmpia înconjurătoare ca de un bun personal. Cei doi 
cerură să li se aducă de băut şi se îndreptară pe terenul pe 
care porniră partide nesfârşite de bile. Locul era bine ales, 
deoarece le permitea să supravegheze intrarea mănăstirii 
fără ca să dea de bănuit. 

Curând li se alăturară şi Beaurevers urmat de Strapafar, 
partidele prelungindu-se până aproape de ora patru după 
amiaza. 

În acel moment, ducele de Saint-Germain tocmai ieşea din 
mănăstire fără să dea nici cea mai mică atenţie jucătorilor. 

Urmărindu-l cu privirile, cavalerul se convinse curând că 
ducele se îndrepta spre oraş şi-şi continuă liniştit partida. 
Dar pe urmele ducelui o luă Strapafar. 

Partidele continuau din ce în ce mai animate, de această 
dată între Beaurevers, Trinquemaille şi Bouracan. Dar nu 
mai durară prea mult. Aproape de ora cinci, un călugăr, 
călare pe un catâr, trecu podul mobil. Mănăstirea, ca şi 
Luvrul sau Bastilia, avea şi ea aşa ceva. 

Dintr-o dată, partidă se întrerupse brusc şi Beaurevers 
începu să-l urmărească pe călugărul care nu părea grăbit, 
deoarece lăsase catârul să meargă la pas. Trinquemaille 
rămase pe loc, în timp ce Bouracan o luă la fugă spre strada 


Buci. Curând îl găsi pe Corpodibale într-un han. Acesta, la 
rândul său, încalecă şi, uimind indicaţiile lui Bouracan, îl 
ajunse din urmă destul de repede pe Beaurevers, 
mulţumindu-se să-l urmărească de la distanţă, ducând de 
frâu un al doilea cal. 

Călugărul făcuse un ocol destul de lung, dar care-l scoase 
pe drumul spre Montrouge. 

Se pare că la acest lucru se aştepta şi cavalerul, deoarece 
îl lăsă să se îndepărteze şi-l aşteptă pe Corpodibale care se 
apropie imediat cu calul pe care-l ducea de frâu. Sărind în 
şa, Beaurevers îi ordonă: 

— Nu m-am înşelat: călugărul se duce la Chartres. 
Întoarce-te de unde ai venit. Dacă, aşa cum presupun, 
Trinquemaille îţi spune că nu s-a întâmplat nimic deosebit, îi 
spui să înceteze urmărirea şi vă întoarceţi în oraş. Numai 
că, nu uita, trebuie continuată urmărirea ducelui de Saint- 
Germain. Mă interesează orice gest al său. 

— Am înţeles, domnule, totul se va face cum doriţi. Dar 
dacă Tringquemaille îmi spune că s-a întâmplat ceva? 

— În cazul ăsta, Trinquemaille ştie ce are de făcut. Tu te 
îndrepţi spre drumul care duce la Chartres... cu viteza cu 
care merge călugărul, nu-ţi va fi greu să mă ajungi din 
urmă... Şi-mi vei spune ce s-a întâmplat. Dar mă îndoiesc să 
se fi întâmplat ceva. Hai, fugi! 

Dând pinteni, Corpodibale porni în galop pe drumul pe 
care tocmai venise. 

În ce-l priveşte, Beaurevers dădu şi el pinteni calului care 
porni în viteză pe un drum lateral. Acest drum îl scoase pe 
şoseaua pe care presupunea că o va lua călugărul. După 
calculele sale, scurtul timp parcurs de el în galop, ca şi 
ocolul făcut, trebuia să-l scoată la câteva sute de metri în 
faţa călugărului. 

Îndreptându-se spre o înălţime, descălecă şi legă calul de 
un copac, aşteptând răbdător, scrutând din când în când 
drumul pe care trebuia să apară călugărul. 


Nu se înşelase. Curând îl văzu apărând în depărtare, 
cocoţat pe catârul său pe care-l lăsase tot la pas. 

Când, la rândul său, călugărul ajunse pe vârful înălţimii, îl 
zări pe Beaurevers, care călărea la pas, cam la o sută de 
metri în faţa sa. Fiind deja plictisit de moarte, se grăbi să-l 
ajungă din urmă, spunându-i cu o voce mieroasă: 

— Dumnezeu să vă dea sănătate şi bucurie, tinere 
gentilom. Mergeţi departe? 

— La Poitiers, îi răspunse nepăsător cavalerul. 

— Un drum destul de lung... Şi totuşi, mai scurt decât al 
meu. Vă doresc din toată inima ca cerul să vă ajute să vă 
găsiţi un tovarăş de drum demn de voi... Dacă nu, domnule, 
vă veţi plictisi îngrozitor. 

— Dar, părinte, mi se pare că mi l-a trimis deja cerul în 
persoana voastră. În ce mă priveşte, aş fi încântat de un 
asemenea tovarăş de drum. 

Dar, luându-şi seama, continuă cu bonomie: 

— Poate că nu urmăm totuşi acelaşi drum? 

— Ba da, îl asigură călduros călugărul şi eu trec prin 
Poitiers. Dar, după cum v-am mai spus, merg mai departe 
decât... Merg... în Spania. 

„Ei da, îşi spuse Beaurevers, eram aproape sigur. Acum 
ştiu precis: mergi în Spania trecând prin Bearn şi Navarra. 
O altă dovadă este faptul că niciunul din oamenii mei nu m- 
au ajuns din urmă, deşi ar fi avut timpul s-o facă dacă ar fi 
avut să-mi comunice ceva.” 

Şi continuă cu voce tare, pe un ton vesel: 

— Atunci, ne-am înţeles: mergem împreună până la 
Poitiers, Drumul nu va mai fi atât de plictisitor. 

— Dacă presupun bine, judecând după înfăţişarea voastră, 
aveţi intenţia să trageţi la hanurile cele mai bune... 

— A, da, ţin la asta în mod deosebit. Îmi place confortul, 
dar am şi nevoie de îngrijiri deoarece sunt rănit, aşa încât 
nu mă uit la cheltuieli. 

— În acest caz, se plânse călugărul, nu-mi va fi posibil să 
vă însoțesc. Pungă mea nu e tot atât de plină ca a voastră. 


— Doar despre asta-i vorba? Ei bine, sunt destul de bogat, 
slavă Domnului! Dacă-mi permiteţi, părinte, mă însărcinez 
eu cu cheltuielile voastre pentru tot drumul, în cazul în 
care-mi permiteţi să vă întovărăşesc. 

— Domnul v-a scos în calea mea şi asta numai pentru a mă 
ajuta. Dumnezeu să vă răsplătească, tinere gentilom. 

— Amen! spuse cu gravitate Beaurevers, făcându-şi 
cucernic semnul crucii. 

Înspre ora opt seara ajunseră la Bourg-la-Reine. Până 
acolo, timpul trecuse în mod destul de plăcut. 

Credincios rolului său, Beaurevers se interesă unde se afla 
cel mai bun han din partea locului. Ajuns acolo, comandă 
două dintre cele mai confortabile camere. Şi, ca supremă 
galanterie, ceru călugărului să alcătuiască el meniul pentru 
cina care urma să fie servită în camera acestuia şi de a 
alege vinurile după gustul său. 

Călugărul se achită de această sarcină cu o deosebită 
grijă, ceea ce arăta importanţa pe care o dădea acestei 
operaţii. Şi puteţi fi siguri că nu-şi dădu nici cea mai mică 
osteneală să cruţe punga celui care urma să achite 
consumaţia. 

În cele din urmă, luară loc la masă. 

La a doua sticlă, călugărul căzu sub masă. 

Beaurevers îl lăsă să sforăie liniştit, fericit că se poate 
odihni câteva momente după un atac aşa de dur. 

După care începu să-l scotocească pe călugăr. Dar 
degeaba îi răscoli toate buzunarele. În afară de o pungă, 
destul de sărăcuţă de altfel, nu găsi ceea ce căuta. 

— Drace! exclamă neliniştit, n-am prevăzut un mesaj 
verbal... Să mai căutăm. 

Căută atât de bine, că până la urmă îl dezbrăcă pe bietul 
călugăr care, prin somn, protesta că nu este lăsat în pace, 
râbdarea-i fu recompensată, deoarece sub cămaşă, 
descoperi un brâu prins chiar pe piele. În buzunarele 
acestuia descoperi trei sau patru monezi de aur şi o 
scrisoare care purta pecetea Bourbonilor. 


Luând scrisoarea cu el, se întoarse în camera sa, închise 
uşa care comunica cu camera călugărului şi aprinse lampa. 

La flacăra lămpii încinse lama pumnalului şi, cu dibăcie, 
desprinse fără greutate pecetea de ceară roşie. 

Deschizând scrisoarea, o citi cu atenţie de la un capăt la 
celălalt. De altfel, era destul de scurtă. Purta semnătura lui 
Carol de Bourbon, cardinal de Saint-Germain şi era 
adresată lui Antoine de Bourbon, duce de Vendome, rege al 
Navarrei. 

„Frumoasă momeală, îşi spuse Beaurevers visător, 
rezumând în acest fel scrisoarea. După cum va fi răspunsul, 
se vor face şi ofertele. Şi totuşi, ei speră că răspunsul va fi 
favorabil deoarece, încă de pe acum deja cardinalul îl 
îndeamnă pe fratele său, Antoine de Bourbon, să vină 
incognito la Blois sau la Orleans.” 

Reflectă câteva secunde, după care luă pana, o înmuie în 
cerneală şi şterse cu linii groase tot ce era scris, lăsând să 
se vadă doar semnătura. Calculând, cu o figură satisfăcută, 
îşi spuse: „Cu viteza cu care merge, are nevoie de opt zile 
pline pentru a ajunge până la regele Navarrei. Şi 
Maiestatea Să nu va înţelege nimic din încâlceala asta. Şi pe 
bună dreptate. După cele ce am auzit despre caracterul 
său, Antoine de Bourbon este omul care se supără de 
moarte din cauza unei farse aşa de grosolane şi care, în 
ochii săi ar putea trece drept o insultă. Şi iată-l supărat 
pentru mult timp cu cardinalul, fratele său. lată cum 
faimosul proiect de alianţă imaginat de ducele de Saint- 
Germain se duce de râpă. În cazul în care nu se supără, va 
cere explicaţii. Şi aşa mai trec opt zile până când mesagerul 
său va veni la Paris şi-l va găsi pe cardinal, probabil că 
mesagerul va fi tot călugărul ăsta... Şi iată cum câştigam 
cincisprezece zile de linişte. În tot acest timp, găsesc eu 
mijlocul să le dejoc planurile... Cu atât mai mult cu cât nu 
văd de ce n-aş apela la ajutorul doamnei Caterina... Ei da! 
Poate că-i o idee bună... Trebuie să mă mai gândesc...” 


Puse din nou pecetea pe scrisoare şi se reîntoarse în 
camera călugărului. După ce-i puse scrisoarea la loc, în 
brâu şi-l îmbrăcă cu rasa, făcu să dispară toate urmele 
percheziţiei întreprinse. 

După care, întinzându-se pe podea, la câţiva paşi de 
călugărul adormit, nu întârzie să-l imite. 

A doua zi dimineaţa, Beaurevers declară că era sfârşit, 
zdrobit. Aşa-zisa sa rană, precis se deschisese. Era bolnav, 
incapabil să facă cel mai mic efort. Şi pentru a-şi sublinia 
hotărârea de nezdruncinat, se dezbrăcă şi se strecură între 
cearşafuri. 

Călugărul trebui să se resemneze şi plecă singur, 
suspinând, urmărit de hohotele de râs înăbuşite ale 
cavalerului. 

Capitolul XIII Cum a fost îndeplinită manevra Caterinei. 

Respectându-şi cuvântul dat, Ferricre se îndrepta încet şi 
trist spre Bastilia unde urma să se îngroape de viu. 

În timp ce urca strada Saint-Honor6, recunoscu de 
departe statura înaltă a lui Beaurevers care, cu pasul său 
rapid, se îndrepta spre el. 

Cu o grabă febrilă, Ferricre abordă subiectul care-i stătea 
pe inimă: 

— Cavalere, îi spuse el, sunt fericit că vă întâlnesc... am 
regăsit-o pe Fiorinda. 

— Aha! exclamă bucuros Beaurevers şi unde-i acum? 

— La Luvru. 

— La Luvru? se mira cavalerul şi ce naiba face acolo?... 
Cine-a dus-o acolo? 

— Rospignac, la ordinul doamnei Caterina care a dorit să 
apeleze la serviciile ei de prezicătoare. 

— Asta-i ciudat, murmură Beaurevers. Dar ce aveţi, 
viconte? se miră cavalerul. Dacă v-aţi regăsit logodnica, ar 
trebui să fiţi fericit... Dar aveţi o figură de parcă vi s-au 
înnecat toate corăbiile. Pe toţi dracii, asta nu-i normal. Vi s- 
a întâmplat ceva? 


— Aş vrea să vă văd în locul meu. E drept că mi-am regăsit 
logodnica. Dar am fost obligat s-o părăsesc imediat şi nici 
măcar nu ştiu pentru cât timp... Credeţi că-i puţin lucru? 

— Bine, surâse Beaurevers, înţeleg ce se-ntâmplă cu voi şi 
totodată vă înţeleg şi starea sufletească: sunteţi obligat să 
lipsiţi câtva timp... Poate vreo călătorie mai lungă... Şi 
sunteţi furios. 

— Da, aşa e, o călătorie, făcu repede Ferricre găsind 
motivul gata servit. Şi ce-i mai rău, nici nu ştiu când mă voi 
întoarce din blestemata asta de călătorie... Dacă mă voi 
întoarce vreodată! 

— Ei aş! Când eşti construit aşa cum sunteţi voi şi când 
mânuieşti spada ca un Ferricre, totdeauna te întorci dintr-o 
călătorie. 

— Cine ştie? murmură tânărul, care părea din ce în ce mai 
întunecat şi mai întristat. 

După care, luându-i mâna şi strângându-i-o într-un fel 
expresiv, îi spuse emoţionat: 

— Cavalere, plec cu moartea în suflet... din cauza 
Fiorindei, mă înţelegi?... Dar trebuie să nu mai vorbim 
despre asta... Şi plec mai puţin nefericit fiindcă v-am 
întâlnit şi vă pot spune: Beaurevers, contez pe voi pentru a 
veghea asupra ei. 

— Nici nu încape vorbă, pe toţi dracii! strigă cavalerul, 
simțindu-se emoţionat. Nu ştiţi că o iubesc pe Fiorinda ca 
pe propria mea soră? Dar fiecare şi-o ştie pe-a lui. De aceea 
vă spun: Ferricre, puteţi pleca fără teamă. Pe cinstea lui 
Beaurevers, vă jur că la întoarcere vă veţi găsi logodnica în 
viaţă şi tot atât de castă cum aţi lăsat-o. Şi acum, sunteţi 
mai liniştit? 

— Da. Ştiu că vă îndepliniţi totdeauna promisiunile. Plec 
mai liniştit. Mulţumesc, Beaurevers. 

— Haida-de, râdeţi de mine!... Aşteptaţi o secundă, ce 
naiba, doar nu sunteţi chiar aşa de grăbit. Trebuie să mai 
aud unele lucruri. Ei bine, spuneţi că Fiorinda se află la 
Luvru. Perfect. 


Şi atunci, Ferricre îi povesti tot ce se întâmplase, tăinuind 
totuşi discuţia cu privire la Bastilia. 

După care Ferricre, mai întunecat ca oricând, îşi îmbrăţişă 
prietenul. 

— Mă bizui pe voi. Adio. 

— Cum adică, adio? Vreţi să spuneţi, la revedere. 

— Da, la revedere, se corectă vicontele, puţin convins de 
altfel. 

Şi se îndepărtă, puţin gârbovit. 

După mai puţin de zece minute de la intrarea sa pe poarta 
Bastiliei, era închis într-una din celulele din turnul 
Libertăţii. 

Capitolul XIV O a doua manevră a Caterinei. 

După ce pusese pe urmele lui Ferricre pe acel asasin, 
Caterina se întoarse în camera pe care o părăsise. Printr-o 
mică vizetă, privi în camera în care mai înainte se aflase 
Fiorinda cu Ferricre. 

Copleşită, în fotoliul în care căzuse, Fiorinda plângea. 

Caterina surâse. 

După care deschise o uşă care dădea în cabinetul său de 
toaletă. În fundul acestuia se mai afla o uşă, mai mică. 
Deschizând-o fără zgomot, intră în camera Fiorindei. 

— De ce plângeţi? o întrebă Caterina cu bunăvoință. 

Şi dându-şi seama: 

— E drept, uitasem... Logodnicul vostru... 

Fiorinda îşi curmă plânsul, îşi şterse lacrimile şi privirile-i 
luminoase se aţintiră în privirile reginei, având totuşi o 
atitudine ireproşabilă, atentă şi aşteptă atacul. Fiindcă, 
lucru curios, pe care poate n-ar fi putut să-l motiveze, nu se 
îndoia că până acum nu fusese decât preludiul unei lupte pe 
viaţă şi pe moarte, luptă în care urma să lovească şi - cine 
ştie? - să ucidă pentru a nu fi ucisă ea însăşi... sau cel pe 
care-l iubea, ceea ce pentru ea era totuna. 

De această dată Caterina nu mai avea de-a face cu un 
bărbat încrezător şi loial ca Ferricre. De această dată 
partidă se anunţa mai dificilă. Şi nici nu se îndoia de asta. 


— Liniştiţi-vă, logodnicul vostru nu se află în pericol... cel 
puţin pentru moment... De voi depinde asta. 

Fiorinda tresări. Nu se înşelase: lupta începea, dar rămase 
calmă. 

— Mai acum câteva minute aţi spus doamnă, în faţa mea, 
că viaţa şi libertatea domnului de Ferricre va depinde de 
justificarea tatălui său. Acum spuneţi că depinde de mine... 
S-a schimbat ceva, doamnă? Pot să vă întreb ce anume? Şi 
ce anume depinde numai de mine ca logodnicul meu să nu 
mai fie ameninţat? 

Era o lovitură directă, neaşteptată. Caterina îşi încruntă 
sprâncenele. 

— Nu se pun întrebări reginei, copila mea. Dacă aţi fi trăit 
la curte, aţi fi ştiut asta. 

— O biată fiică a străzii ca mine nu are de unde să 
cunoască eticheta. Rog ca regina să scuze neştiinţa şi 
greşelile pe care le voi comite. Şi de aceea îmi permit să 
insist, doamnă. Nimic nu mi-e mai de preţ decât salvarea 
logodnicului meu. Dacă am înţeles eu bine, asta depinde de 
mine. În ce constă asta? De ce? Cum? Vreţi să-mi explicaţi, 
doamnă? 

— Mai târziu, fetiţo, nu avem timp acum. Pentru moment, 
mulţumeşte-te să ştii că am nevoie de tine. Şi că de felul în 
care mă vei sluji va depinde soarta logodnicului tău. 

— Credeam că regina dorea să mă vadă în calitatea mea 
de prezicătoare. 

— Sigur, sigur, spuse Caterina, care începea să devină 
nerăbdătoare. Dar aici, la palat, nu se procedează ca pe 
stradă. Îţi voi explica asta la timpul şi locul cuvenit. După 
cum voi găsi eu de cuviinţă. 

Spusese toate acestea pe un ton sec. Dar imediat îşi reluă 
atitudinea binevoitoare şi, cu un surâs plin de graţie, menit 
să corecteze impresia pe care o făcuse tinerei, continuă: 

— Am venit, cu toate că timpul mi-e măsurat şi asta fiindcă 
ţin la tine, să-ţi spun: vei locui aici fără a avea de ce te teme. 
Vei fi bine tratată şi nu vei fi lipsită de nimic. Dacă mă vei 


sluji cu credinţă, vei fi răsplătită mai bine decât ai putea 
visa. Mă însărcinez eu cu căsătoria ta cu domnul de 
Ferricre. Mă înţelegi: mă însărcinez... dar numai cu 
condiţia să fiu mulţumită de tine... adică de modul cum mă 
vei sluji. 

— Maiestatea Voastră mi-a făcut deja onoarea de a mai mi- 
o spune, replică Fiorinda, fără a bănui în spusele ei nici cea 
mai mică urmă de zeflemea. Nu voi uita. 

Caterina o aprobă cu o uşoară înclinare a capului şi se 
îndreptă spre uşă. 

Ajunsă acolo, se opri şi, întorcându-se, îi spuse Fiorindei: 

— Apropo, nu vreau să crezi că eşti prizonieră, începând 
cu acest moment, uşile nu vor mai fi închise cu cheia. Eşti 
liberă să pleci şi să te întorci după cum vrei. 

— Pot chiar să ies din Luvru? întrebă Fiorinda cu ochii 
strălucind de bucurie. 

— Fără îndoială. Dacă am spus că eşti liberă, asta 
înseamnă că nu este nici o oprelişte. 

— Ah! Mulţumesc, doamnă. 

Pe buzele Caterinei apăru un surâs enigmatic, care ar fi 
înspăimântat pe cei care o cunoşteau. Se prefăcu că se 
gândeşte o clipă şi rosti: 

— Totuşi, s-ar putea să am nevoie de tine pe negândite. E 
vorba de probleme grave, după cum ştii. Ar fi supărător... 
foarte supărător să lipseşti tocmai atunci. 

Fiorinda continua să surâdă. Dar bucuria îi dispăruse. 
Gândea că regina nu voia s-o lase liberă. Voind să fie sigură, 
îi spuse: 

— Înainte de a ieşi, aş putea să vă anunţ, doamnă... să vă 
spun unde mă duc, pentru a putea fi găsită la caz de 
nevoie... 

Şi refuzul la care se aştepta sosi mascat aşa cum numai 
Caterina ştia s-o facă: 

— Ei da... Într-adevăr... Dar nu... Soarta ne joacă adeseori 
feste... S-ar putea să am nevoie de tine chiar imediat ce-ai 
ieşit... Şi atunci ar fi nevoie să fii mutată... s-ar putea pierde 


un timp mult prea preţios... Nu, hotărât lucru, ar fi mai bine 
să nu ieşi... Şi, dacă stau să mă gândesc bine, ar fi necesar 
să-mi fii aproape la orice oră din zi sau din noapte. Eşti 
liberă, nu mă dezic de asta... Dar aş fi mult mai liniştită 
dacă mi-ai promite că nu te vei mişca din această cameră. 

Fiorinda înţelese înşelătoria. Înţelese de asemenea că nu 
poate refuza cererea reginei care, în fond, era un ordin 
ascuns. Se feri aşadar să refuze şi să-şi arate nemulţumirea. 

— Ei bine, îi răspunse cu simplitate, vă promit, doamnă, să 
nu părăsesc această cameră sub nici un motiv, nici măcar 
un minut. Asta-i tot? 

Caterina şi-ar fi putut permite să atragă atenţia fetei că 
din nou pune întrebări reginei. Dar pentru moment avea 
altceva de făcut, încât îi răspunse: 

— Da, cred că da... 

Şi, subliniind: 

— Trebuie prevăzut totul. Soarta te-ar putea pune în 
prezenţa cuiva care nu face parte din suita mea. Dacă te 
întreabă... e de la sine înţeles, nu-i aşa, că te afli aici de 
bunăvoie, liberă să pleci şi să te întorci, mai ales că uşa nu-i 
încuiată? 

Fiorinda simţi ameninţarea. Făcând încă o reverență, 
răspunse reginei: 

— Voi repeta ceea ce Maiestatea Voastră mi-a spus. 

Şi după o ezitare scurtă: 

— Dar dacă se va mira că nu ies din cameră, ce să-i 
răspund? 

Gândindu-se o secundă, Caterina o sfătui: 

— Îi vei spune că nu te simţi în largul tău la curte şi că 
preferi să te ştii mai retrasă, de teama de a nu încălca într- 
un fel sau altul eticheta, fiindcă nimeni nu te-ar ierta pentru 
asta. 

— Aşa cum face Maiestatea Voastră, replică Fiorinda, fără 
să lase să se vadă zeflemeaua. Şi adaugă imediat: 

— Bine, doamnă, mă voi supune. 


Regina o privi câteva clipe, bănuitor, încercând să-i 
citească gândurile. 

Dar tânăra îi susţinu privirea cu siguranţa nevinovăţiei. 

Şi Caterina trebui să recunoască faptul că această figură 
surâzătoare, rămâne închisă ermetic pentru ea. Cu un gest 
de ciudă, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşa cea 
mică pe care o deschise, dispărând din cameră. 

Capitolul XV Unde Beaurevers îşi are şi el mica sa 
manevră. 

Şi acum să ne întoarcem la Beaurevers. 

După ce Ferricre îl părăsise în felul acela, care cavalerului 
i se păruse cam ciudat, acesta rămase câteva clipe pe 
gânduri. Făcu o mişcare ca pentru a-l ajunge din urmă şi a-i 
spune: „Ie însoțesc.” Dar îşi spuse: „La ce bun? Îl 
stingheresc, e clar. Dacă nu mi-a spus nimic, înseamnă că n- 
a vrut să-mi spună nimic.” 

Şi-l privi visător cum se îndepărtează, după care se 
îndreptă cu paşi hotărâți spre Luvru unde ajunse curând. 
Se îndreptă direct spre apartamentul particular al regelui, 
în faţa căruia fu introdus imediat, fără a se fi anunţat 
dinainte. Favoare cu totul specială de care, poate, nu se mai 
bucura altcineva la Luvru. 

Era aproape ora cinci după amiază când Beaurevers îl 
părăsi pe rege, fără a-i spune că se duce s-o întâlnească pe 
Caterina. Şi poate că nu ar fi întârziat, dacă n-ar fi ezitat să 
facă acest demers. Sau cel puţin nu-şi dădea încă prea bine 
seama ce-i va spune. 

Caterina nu se aştepta la această vizită. În mintea sa 
neliniştită năvăliră tot soiul de întrebări. Şi totuşi, dădu 
ordin să fie primit domnul cavaler de Beaurevers şi unde 
mai pui, chiar în camera reginei. 

Când Beaurevers apăru, părea calm, sigur pe el, numai că 
figura-i părea puţin prea rece. Şi asta numai din cauză că 
orice întâlnire între Caterina şi el aducea întotdeauna cu un 
fel de duel unde şi de o parte şi de alta se schimbau lovituri 
dure. 


Dinspre partea sa, regina era pregătită, dar asta n-o 
împiedică să-i facă o primire cordială. 

Cavalerul aborda imediat subiectul care-l făcuse să se 
prezinte: 

— Doamnă, spuse el, întâmplarea m-a făcut să surprind o 
conversaţie, deosebit de interesantă pentru Maiestatea 
Voastră. Cred că e de datoria mea să v-o aduc la cunoştinţă. 

— Vă ascult, domnule, răspunse Caterina, atentă. 

Şi cu un aer nepăsător: 

— Dar mai întâi, care sunt acele persoane cărora le-aţi 
surprins discuţia? 

— Nu ştiu, doamnă, răspunse Beaurevers pe un ton 
hotărât. 

Şi cu mai multă blândeţe: 

— Le voi afla, de altfel, chiar dacă nu vi le voi spune... Să 
ne înţelegem, doamnă. Făcând acest demers, am 
convingerea că fac un imens serviciu casei voastre şi vouă 
în mod particular. Asta mi-a fost de ajuns pentru a mă 
hotări să fac un lucru care, de altfel, îmi displace profund. 
Dar, vă rog, nu aşteptaţi de la mine să fiu şi delator. 

— Scrupulele voastre vă onorează şi le consider ca atare, 
consimţi cu graţie Caterina. Vorbiţi, domnule. Vă ascult cu 
cea mai mare atenţie. 

— Să fiţi sigură că merită, doamnă. În două cuvinte, iată 
despre ce este vorba. Este vorba de un complot menit a-l 
înlătura pe rege, fiul vostru şi de a-l înlocui cu ducele de 
Guise, care va fi proclamat rege al Franţei. 

— 1 se pun în seamă ducelui de Guise proiecte de prea 
mare anvergură, răspunse Caterina cu un aer neîncrezător. 

— Da, dar de această dată lucrul e serios şi merită a fi luat 
în seamă, replică Beaurevers cu tărie. Pentru scurt timp am 
avut în mână dovadă palpabilă şi neîndoielnică a realităţii 
complotului şi de îndemânarea uluitoare cu care a fost 
conceput. Vor reuşi, fără îndoială, dacă nu se face nimic 
pentru a-i opri cât mai este timp. 


— Despre ce este vorba, să vedem? întrebă regina, 
impresionată. 

— De un pericol ce vă ameninţă în mod personal... sau 
care ameninţă pe cineva din familia voastră... pe Henri, de 
exemplu. 

— Henri! strigă Caterina înspăimântată. 

— Am spus Henri? făcu Beaurevers cu aerul său cel mai 
naiv. Henri, Carol sau Francisc, ce importanţă are, doamnă? 
E vorba de moştenirea fiilor voştri, aceasta este în pericol. 

— Pe sfântul Dumnezeu! exclamă regina, care-şi reveni 
imediat, rolul meu e fixat din momentul în care e vorba de 
viaţa şi de moştenirea fiilor mei. Îi voi apăra până la ultima 
mea picătură de sânge. 

— Sunt fericit, dar nu surprins, doamnă, de a vă vedea 
atât de hotărâtă, declară cavalerul ascunzându-şi un surâs, 
deoarece o înţelesese perfect. 

După ce se reculese o clipă reluă, în timp ce Caterina îl 
asculta cu cea mai mare atenţie acum, după ce aflase că 
viaţa fiului său preferat, Henri, era ameninţată. 

— Ştiţi, doamnă, că regele a considerat că este bine să-i 
menajeze pe domnii reformaţi şi că este hotărât să meargă 
chiar mai departe pentru a şi-i apropia şi pentru a se putea 
sprijini pe ei. 

— Poate că măsura e imprudentă, spuse regina, sondând 
terenul. 

— Dimpotrivă, doamnă, e o măsură înţeleaptă, replică 
Beaurevers şi veţi fi şi voi de aceeaşi părere. Protestanţii 
sunt duşmanii familiei de Guise care doreşte să-i 
extermine... Deoarece stau în calea ambițiilor lor. 
Persecutându-i, după cum nu încetau să-l sfătuiască pe 
rege, rezultatul ar fi fost o revoltă, regele făcându-şi astfel 
duşmani de temut. Şi n-ar fi fost departe ziua în care, prins 
între ei şi familia Guise, ar fi fost zdrobit. A înţeles, sau a 
fost făcut să înţeleagă pericolul. De aici schimbarea 
atitudinii sale faţă de protestanți. Astfel încât, de acum 
înainte regele nu mai are împotriva sa decât familia de 


Guise. Chiar mâine ar putea asmuţi împotriva lor toţi 
protestanții. Înţelegeţi aşadar că acum rolurile s-au 
schimbat: de-acum, familia de Guise se află între armata 
regelui şi cea a protestanților. Cred că nu vor putea rezista 
şi vor trebui să se supună... Dacă nu vor să fie zdrobiţi. 

— Poate... Într-adevăr... spuse Caterina, şovăitoare. 

— Vedeţi, doamnă, familia de Guise a înţeles perfect 
pericolul care-i paşte, încât acum încearcă să pareze. 

— Cum? 

— Divizând forţele protestanților. Încercând o alianţă cu 
regele Navarrei. 

Caterina ciuli urechea. Până acum i se păruse că 
Beaurevers făcuse aluzie la cele ce se întâmplaseră la 
ducele de Saint-Germain. Fiindcă nu mai este nevoie să 
spunem că fusese perfect informată de Rospignac. Dar nu 
era sigură. 

— Fie, spuse ea, dar nu pot să fac nimic. 

— Eroare, doamnă, puteţi totul. Şi pentru asta mă adresez 
vouă. 

— Eu! se miră Caterina. De această dată voi sunteţi acela 
care vă înşelaţi. 

Ca şi când nici n-ar fi auzit, cavalerul continuă netulburat: 

— Susţin că numai voi, doamnă, puteţi împiedica această 
alianţă. Mai mult: puteţi face ca aceste două părţi să se 
desfacă în două partide mai ireconciliabile ca niciodată. 

— Aş fi curioasă să ştiu cum. 

— Doamnă, asta numai voi veţi hotărî. Vedeţi că interesul 
vostru personal sau, pentru a fi mai precişi, interesul 
adevăratului moştenitor al coroanei e în joc, aşa că nu mă 
îndoiesc deloc că veţi găsi mijloacele pentru a împiedica 
acea alianţă de care v-am vorbit. 

— Încă o dată vă atrag atenţia că acel interes nu mi-e 
destul de clar. 

— Tocmai asta încerc să vă demonstrez, doamnă. Şi pentru 
asta, ne vom întoarce, dacă permiteţi, la chestiunea pentru 


moment îndepărtată, a succesiunii legitime la tronul 
Franţei. 

Caterina deveni brusc atentă. Înţelese că trebuie să fie 
vorba de fiul ei, Henri, chiar dacă era sau nu amintit 
numele său. Beaurevers reluă: 

— Aş vrea să fiţi bine pătrunsă de ideea, doamnă, că, în 
cazul în care regele Francisc al II-lea este răsturnat de 
familia de Guise, succesiunea nu va reveni ducelui de 
Orleans, nu casei de Valois, ci casei de Guise. 

— Ei! Ei! protestă neîncrezătoare Caterina, nu credeţi că e 
cam devreme spus? Admiţând că o asemenea nenorocire i 
se va întâmpla fiului meu, actualul rege, care de altfel nu se 
va întâmpla, credeţi că sunt eu femeia care să lase ca 
ceilalţi doi fii ai săi, moştenitori legitimi ai fratelui lor, să fie 
jefuiţi...? 

— Sigur că le veţi apăra drepturile. Nimeni nu s-a îndoit 
de asta niciodată. Dar va fi prea târziu, doamnă... Pentru că 
nimeni nu se va bate pentru a apăra morţi. 

Dintr-o dată Caterina sări în picioare, scuturată de un fior 
de groază: 

— Vreţi să spuneţi că va elimina şi pe ceilalţi doi fraţi?... 
Că-mi va asasina şi pe ceilalţi doi fii...? 

— Pe toţi dracii, doamnă, nu se vor sfii ei de atâta lucru! 
Afirmă cu tărie Beaurevers, nelăsând să se vadă faptul că a 
remarcat cum regina s-a trădat ea însăşi: toată grijă, toată 
îngrijorarea şi teama ei, se manifesta numai pentru Henri. 

Şi adăugă cu şi mai multă forţă: 

— Acum trebuie să înţelegeţi, doamnă, că Guise ăştia ştiu 
să vadă bine şi fac treburile în stil mare. Familia Valois îi 
deranjează: e simplu. Condamnă întreaga familie, cu toate 
ramificaţiile ei pentru ca atunci când vor domni, nimeni să 
nu-i acuze de uzurpare. Vorbiţi de asasinat. Vai, urât 
cuvânt, doamnă. O execuţie, da, nu un asasinat. Execuţie 
datorată condamnării unei puteri mai mari decât a voastră, 
doamnă şi în faţa căreia se vor pleca toţi supuşii voştri - sau 
aproape toţi. 


— Bula papală! scrâşni Caterina, pierzându-şi capul în faţa 
amenințării cu moartea a fiului ei. 

— Şi Beaurevers îşi spuse în sine: „Ei bine, eram sigur că 
ştii istoria asta tot aşa de bine ca şi mine!” 

Şi cu voce tare, cu un aer nepăsător: 

— Da, doamnă, bulă. Văd, că aţi fost informată. 

— Nu, răspunse Caterina, care-şi dăduse seama prea 
târziu de greşeala comisă. N-am fost informată de nimeni. 
Numai că am auzit nişte zvonuri care spuneau că domnii de 
Guise au solicitat sau urmau să solicite intervenţia Papei. Se 
mai vorbea şi de o bulă. Nimeni nu spunea sau, nu ştia 
despre ce este vorba. Dar voi, cavalere, dacă vorbiţi cu 
atâta siguranţă despre ea, înseamnă că ştiţi ce conţinea! 

Surâzând de explicaţiile încurcate pe care regina încerca 
să i le dea, Beaurevers replică: 

— La începutul discuţiei am avut onoarea de a vă spune că 
am ţinut în mână dovadă palpabilă a complotului. Spunând 
aceasta, făceam aluzie la faimoasa bulă. 

Caterina ştia asta chiar înainte ca el să i-o spună. Numai 
că atunci nu acorda bulei acea importanţă pe care i-o vedea 
acum. Şi cu vocea ei blândă: 

— Aşa încât, spuse ea, voi trebuie să ştiţi mai bine decât 
oricare altul, conţinutul ei. Şi sper că mă veţi informa şi pe 
mine. 

— Cu intenţia asta am şi venit. Doamnă, papa dă tronul 
Franţei ducelui de Guise, eliminând familia Valois ca 
nedemnă să domnească. 

— Asta ştiam, mărturisi Caterina. Dar, familia Valois... 
Asta-mi pare destul de nelămurit. Se poate ta... 

— Nu doamnă, o întrerupse Beaurevers cu asprime, nu-i 
posibilă nici o cruţare a vreunuia din ei. Papa precizează şi 
numeşte pe cei trei urmaşi eventuali: Carol, Henri şi 
Francisc. A lăsat anatema asupra lor... Ordonă 
credincioşilor să-i izgonească şi să-i ucidă ca pe nişte 
animale turbate... Înţelegeţi, doamnă: animale turbate. 
Acordă dinainte iertarea păcatelor şi binecuvântarea sa 


celor ce vor elibera lumea de ameninţarea celor trei 
monştri. 

— Sunteţi sigur de ce spuneţi, domnule? întrebă Caterina 
cu buzele strânse şi ochii-i aruncând flăcări amenințătoare. 

— Foarte sigur, doamnă, repetă Beaurevers pe un ton 
rece. 

Şi adăugă cu o nepăsare suverană: 

— Doamnă, asta constituie pericolul direct de care sunteţi 
ameninţată. Am crezut că e de datoria mea să vă avertizez. 
Am făcut-o. Nu mai am nimic de adăugat. 

— Cum! Fiul meu trebuie să fie ucis ca un animal turbat, 
numai cu scopul că tronul să revină domnului de Guise? 

„Şi domnul de Guise îşi închipuie că-l voi lăsa s-o facă!... 
Prostul, neghiobul, imbecilul, asasin mizerabil!... Să-mi 
ucidă fiul, să-l jefuiască!... Haida-de! Numai să încerce... 
Dacă n-are nici cea mai mică idee de ce e în stare o mamă 
pentru a-şi apăra copilul, mă însărcinez să-i arăt eu!... Şi 
mai întâi de toate, ca început, alianţa lor cu Bourbonii nu se 
va mai face... Asta mă priveşte pe mine... la te uită, ducii 
ăştia de Lorrena cred că le voi permite să-şi întărească 
forţele pentru a-mi zdrobi fiul...!” 

Se sculase din fotoliu şi străbătea în lung şi-n lat oratoriul, 
cu paşi repezi, cuvintele-i ieşind din gât ca nişte gemete 
surde. 

Beaurevers se retrăsese într-un colţ. Vedea că regina 
uitase cu totul de prezenţa sa acolo. O privea cu o atenţie 
deosebită, spunându-şi: „S-a trezit tigroaica, iată cum îşi 
scoate ghearele şi-şi arată colții. Feriţi-vă, de Guise! Curând 
va sări asupra lor şi nu-i va cruța”. 

Deodată Caterina se linişti. Probabil că găsise o manevră 
care putea para lovitura ce o ameninţa, acţionând la rândul 
său mai dur. Intră în acţiune. În aceste momente îşi regăsea 
calmul şi sângele rece care o făcea atât de temută. Uitând 
că pentru scurt răstimp şi-a arătat sufletul în goliciunea lui, 
îşi puse din nou masca, reintrând în rol: 


— Informaţiile pe care mi le-aţi dat, spuse ea, sunt 
deosebit de preţioase... Într-adevăr preţioase... şi asta-mi 
schimbă radical opiniile. N-am fost bine informată asupra 
acestei afaceri. Nu credeam că regele să fie ameninţat. Dar 
fiindcă se află în pericol, rolul meu e vital. Nu ştiu încă ce 
voi face. Dar ceea ce ştiu, ce vă pot asigura, este că, atâta 
timp cât trăiesc, niciodată, niciodată înţelegeţi, ducii de 
Guise nu vor lua locul fiilor mei. 

Şi pronunţă această frază cu atâta hotărâre, încât 
Beaurevers îşi spuse: „Ei bine, sunt liniştit: în timp ce 
Caterina va lucra pentru a dărâma ceea ce a construit chiar 
ea din umbră, eu mă pot consacra în întregime apărării 
regelui care, peste scurtă vreme va fi mai ameninţat că 
niciodată. Asta-i tot ce doream.” 

Capitolul XVI Unde Beaurevers îşi arată colții. 

În cele din urmă, Caterina îşi dădu seama că datora cel 
puţin o mulţumire omului care şi era de acord cu asta, 
tocmai salvase viaţa fiului său, Henri... Singurul care conta 
pentru ea. Nu era zgârcită cu complimentele, aşa încât 
spuse cu o voce foarte amabilă: 

— Domnule de Beaurevers, mi-aţi făcut un serviciu imens 
pe care nu-l voi uita niciodată, credeţi-mă. Din adâncul 
inimii mele vă mulţumesc. Oricărui altcuiva i-aş fi oferit o 
recompensă... Dar ştiu că voi n-aţi accepta-o, ceea cemă 
face să mă abţin. 

— Maiestatea Voastră se înşeală. Pentru prima dată, aş 
avea ceva să vă cer. Îndrăznesc să sper că regina îmi va 
îndeplini rugămintea. 

— Îmi spuneam eu că superbul vostru dezinteres nu poate 
dura la infinit... Vorbiţi, cavalere şi dacă nu ţine decât de 
mine... 

— Mai întâi de toate ţin să vă spun, doamnă, că la urma- 
urmei, tocmai am salvat viaţa fiului vostru preferat... 
Singurul pe care-l iubiţi. 

— Nu spun nu... Puteţi cere oricât de mult. Dar în ce 
priveşte pretenţia că fiul meu Henri e singurul pe care-l 


iubesc, e o calomnie nedemnă şi mă mir să o aud şi din gura 
voastră. 

Cu un calm înfricoşător, Beaurevers ripostă: 

— Doamnă, puteţi vorbi altora de „nedemnă calomnie”, nu 
mie. Ştiu ce spun, când spun că fiul vostru Henri, al cărui 
nume nu l-am pronunţat, este singurul pe care-l iubiţi. Şi 
ştiţi că spun adevărul. Sunt gata să vă dau dovezi, dacă le 
doriţi. 

Caterina îl văzu foarte hotărât. Dar nu înţelegea totuşi ce 
motive avea de-şi schimbase atitudinea. Dar înţelegea că o 
ameninţă. Şi nu era femeia care să dea înapoi, încât îi 
răspunse cu agresivitate: 

— Ei! Şi ce aţi putea spune, Dumnezeule?... Să vedem, 
sunt curioasă să ştiu. Aştept precizări. 

— lată-le, doamnă, replică Beaurevers cu răceală. Dovada 
că fiul vostru Henri este singurul pe care-l iubiţi, este că e 
un copil făcut din dragoste. Tatăl acestui copil... 

— Domnule! îl întrerupse Caterina cu un urlet de furie. 

— Se numeşte Gabriel de Montgomery, continuă 
implacabil cavalerul. Dovada că-l iubiţi numai pe el, este 
faptul că v-aţi dus la Nostradamus, tatăl meu, pentru a-i 
cere să consulte astrele şi să vă spună dacă acest copil va fi 
rege, în detrimentul fraţilor săi mai mari, aparent 
condamnaţi de boală... Mă aflam acolo, doamnă, chiar dacă 
nu m-aţi văzut. Eu însă am văzut şi am auzit totul... Să mai 
precizăm ceva: de când a devenit rege, au avut loc 
numeroase atentate, misterioase de altfel, îndreptate 
împotriva lui Francisc al II-lea. Atentatul de la poarta Nesle 
a fost organizat de Rospignac care vă aparţine. Am dovada. 
Acela de dată mai recentă, de la Pre-aux-Clercs: organizat 
de Rospignac, la ordinele voastre şi de conivenţă cu ducii de 
Guise. Am dovada. Când o tânără a sosit aici, la Luvru 
pentru a-l anunţa pe Griffon de pericolul în care se află 
regele, tânăra a fost împiedicată să-şi îndeplinească 
misiunea de ofiţerul de la poartă. O creatură a voastră, 
doamnă, care nu a acţionat astfel decât în urma ordinelor 


voastre. Am dovada. De altfel a fost alungat de la curte ca 
un josnic spion ce era. În fine, o ultimă precizare: această 
conspirație a ducilor de Guise împreună cu ducele de Saint- 
Germain - vedeţi că joc cu cărţile pe masă şi că spun 
lucrurilor pe nume - această faimoasă conspirație pe care 
eu aveam aerul că v-o dezvălui, dar pe care o cunoaşteţi tot 
atât de bine ca şi mine, dat fiind faptul că aţi pus-o la cale şi 
căreia, din umbră, îi ţineţi firele. Am dovada. Toată această 
acumulare de crime împotriva regelui, e opera voastră. Şi 
totul cu unicul scop de a-l elimina, pentru ca fiul vostru, 
Henri, să mai urce o treaptă spre tron. Acum sunteţi destul 
de lămurită, doamnă? 

Caterina ascultase tot acest rechizitoriu aproape fără voia 
sa. Sentimentele dezlănţuite în ea de toate aceste acuzaţii 
aruncate în faţă o făcuse să nu poată scoate o vorbă sau să 
facă un gest. 

Pe faţa-i devenită lividă nu tresărea nici un muşchi. Numai 
ochii-i scăpărători, aţintiţi asupra cavalerului mai arătau că 
încă trăieşte, dar aceşti ochi vorbeau un limbaj de o 
înfricoşătoare ameninţare. 

Când Beaurevers termină de vorbit, ea încă nu-şi revenise. 
În cele din urmă reuşi să pronunţe câteva cuvinte, într-un 
urlet furios care nu mai avea nimic omenesc în el: 

— Tâlhar mizerabil, îndrăzneşti să insulţi regina... mama 
regelui!... Vreau... călăul... Interogatoriul... Chinurile cele 
mai... 

De acum cuvintele-i ţâşneau de pe buze cu o asemenea 
impetuozitate, încât nu mai reuşea să alcătuiască fraze 
coerente. 

Şi se opri pentru a-şi trage răsuflarea. 

Mai rece ca oricând, Beaurevers o privea cu cea mai mare 
atenţie, spunându-şi: „Atenţie, iată momentul critic. Dacă 
şovăi, dacă mă încurc, dacă mă poticnesc, sunt pierdut... O 
singură acuzaţie adusă de mine ar fi suficientă pentru a-mi 
zbura capul dacă nu o pot dovedi. Trebuie ca regina să fie 
convinsă că pot.” 


Caterina îşi revenise. O mânie rece, înfricoşătoare, o făcea 
să tremure. Voi să cheme. Dar clopoţelul şi ciocănelul de 
abanos se aflau pe o măsuţă. Aceasta, din neglijenţă, nu se 
afla în apropierea reginei. 

Atunci Caterina se sculă cu greutate şi se îndreptă spre 
măsuţă. 

Beaurevers îi înţelese intenţia şi nu mai ezită. 

— Ce vreţi să faceţi, doamnă? întrebă cu un calm 
înfricoşător. 

Şi răspunzând el însuşi: 

— Să vă chemaţi comandantul gărzii. Să-i daţi ordinul de a 
mă aresta... O mai mare neîndemânare nici n-aţi putea 
comite într-o asemenea împrejurare. 

Fără să se grăbească şi fără ca gestul său să pară o 
provocare, cu un pas ferm şi liniştit de parcă ar fi îndeplinit 
o acţiune banală, se îndreptă spre măsuţă, o luă şi o depuse 
în faţa reginei care rămase uluită şi neliniştită. 

Apoi, apucând ciocănelul, i-l întinse, spunându-i: 

— Uitaţi, doamnă, chemaţi... Dar înainte de a suna, 
gândiţi-vă bine. Întrebaţi-vă dacă eu sunt cumva omul care, 
venind aici, nu şi-a luat măsuri de precauţie. 

— Demone! 

— Să ne gândim puţin, sunteţi de acord? Vreţi să ordonaţi 
să fiu arestat. Perfect. Căpitanul vostru se prezintă şi eu îi 
predau spada... Numai că, la rândul meu îi arăt un ordin 
semnat de însuşi regele, care spune că în cazul în care sunt 
arestat, să fiu condus imediat în faţa regelui. 

În acest timp îşi desfăcu haina şi băgă mâna sub pieptar, 
ca pentru a scoate ordinul despre care vorbea. Dar i-ar fi 
fost greu să-l şi arate, deoarece un asemenea ordin nici 
măcar nu exista. 

Totuşi Caterina, crezând în existenţa acestuia, nu mai 
apucă ciocănelul. 

Beaurevers continuă cu mai multă hotărâre: 

— Căpitanul vostru se va supune ordinului regelui, aşa 
cum mai înainte s-a supus celui dat de voi. Cred cănu vă 


îndoiţi de acest lucru şi mă va conduce înaintea regelui. Va 
trebui să veniţi şi voi, doamnă. Vă veţi plânge de mine. Eu 
va trebui să-mi susţin acuzaţiile... şi-mi voi prezenta 
dovezile. Fiţi liniştită, doamnă, lucrurile se vor lămuri 
repede, dar nu în sensul dorit de voi. 

Caterina, care rămase în picioare în faţa cavalerului, se 
prăbuşi în fotoliu, picioarele nemaiascultând-o. O sudoare 
de gheaţă îi cuprinse capul. 

Beaurevers nu-şi arătă bucuria. Depuse cu blândeţe 
ciocănelul pe măsuţă, în faţa ei. Era sigur că de acum, nici 
nu se va mai atinge de el. Cu braţele încrucişate pe piept 
aştepta încrezător. 

Caterina gândea profund. Nu se credea încă învinsă. 
Deodată ochii i se fixară cu insistenţă asupra ciocănelului. 

Beaurevers n-o pierdea din ochi. Se putea crede că-i 
citeşte în suflet ca într-o carte larg deschisă, deoarece 
pronunţă cu răceală: 

— Înţeleg, doamnă: la ce bun o arestare care poate să vă 
fie periculoasă? Un mizerabil a îndrăznit să insulte regină 
în propria ei cameră. Pe el! Să fie ucis ca un câine turbat. Şi 
zece, douăzeci de spadasini vor năvăli asupra lui. Mai încet 
cu asta, doamnă. Aţi văzut destul de bine că nu mă las ucis 
cu uşurinţă! 

Furioasă că gândurile i-au fost ghicite, Caterina bombăni 
printre dinţi: 

— Demonul ăsta are, ca şi tatăl său, darul de a citi 
gândurile! 

Cum rezistenţa reginei începuse să-l enerveze, Beaurevers 
spuse cu mai multă asprime: 

— Nu voi fi ucis de la prima lovitură. Şi lupta va face 
zgomot... Mă angajez să fac eu singur un zgomot mai mare 
decât douăzeci de haimanale... O luptă în camera Maiestăţii 
Sale, regina-mamă, ce scandal şi ce agitaţie, de asemenea... 
Dar tot L.uvrul, în frunte cu regele, va sosi în camera asta. 

Tăcu un moment, pentru a-i da răgazul să-şi imagineze 
tabloul, după care sfârşi: 


— E tot ce-mi doresc. Lume, multă lume în jurul meu 
pentru a mă auzi spunând şi dovedind că regina Caterina 
de Medicis, ca soţie a fost adulteră. Ca mamă, a complotat 
şi încă o mai face, pentru a-şi ucidă fiul, regele Francisc al 
II-lea. Caterina de Medicis, adulteră şi regicidă... 
Cunoaşteţi, doamnă, pedeapsa ce se aplică regicizilor?... La 
dracu, parcă vă aud: regele nu-şi poate trimite pe eşafod 
propria mamă. Sigur, doamnă, dar există mii de posibilităţi 
pentru a scăpa în linişte de un criminal... Şi apoi, fiul vostru 
Henri?... Când nu-i mai veţi fi de ajutor, când va cunoaşte 
adevărul, credeţi că regele va mai tolera prezenţa unui 
intrus în familia sa?... Ah! Bietul Henri, victimă nevinovată a 
greşelilor mamei sale, nu va trece mult timp şi va dormi 
ultimul său somn între cele patru scânduri ale sicriului... 
Poate acelaşi sicriu pe care i-l pregăteaţi fratelui său, 
regele. 

— Destul!... urlă Caterina, zdrobită de înspăimântătoarea 
viziune a fiului său iubit care, livid, îngheţat, ţeapăn, zăcea 
în coşciug. 

De această dată, Beaurevers înţelese că era definitiv 
îmblânzită. Nu mai adăugă nici un cuvânt. Şi-şi reluă 
atitudinea respectuoasă pe care i-o impunea eticheta pe 
care până atunci o călcase în picioare cu o îndrăzneală care 
ar fi putut să-l coste scump. 

Învinsă, Caterina nu mai încercă să o ia pe ocolite. 

— Ei bine, spuse ea după o tăcere scurtă, spuneţi ce 
pretindeţi din partea mea. 

Şi sublinie cuvântul. 

Beaurevers îl acceptă fără ca măcar să tresară. Şi 
discutând ca de la egal la egal, spuse: 

— Doamnă, voi vorbi de-a dreptul. Este cel mai sigur 
mijloc de a se ajunge la o înţelegere rapidă. Doriţi moartea 
regelui. Eu unul, nu. Înţeleg şi găsesc firesc, să încercaţi să 
mă ucideţi, fiindcă eu sunt obstacolul care ameninţă 
planurile voastre. Dar nu mai înţeleg şi nici nu admit, să 


încercaţi să loviți în prietenii mei, care sunt nevinovaţi şi 
care nu ne cunosc lupta. 

— Cum asta! se miră Caterina, nu despre voi vreţi să-mi 
vorbiţi? Cereţi pentru prietenii voştri? 

— Da, doamnă, pentru prietenii mei. Şi pentru că aţi folosit 
acest cuvânt, doresc să nu-i mai faceţi responsabili pe ei 
pentru ceea ce fac eu şi să nu vă răzbunaţi pe ei pentru 
necazurile pe care vi le cauzez eu. 

— Nu am bănuit o asemenea cerere. De altfel, o consider 
îndreptăţită. Dar trebuie să-mi spuneţi numele acestor 
prieteni. 

— E vorba de contele de Ferricre şi de logodnică sa, 
Fiorinda, doamnă, replică Beaurevers. 

— Ferricre, Fiorinda, exclamă Caterina cu un aer surprins, 
de altfel admirabil jucat, dar bine, n-am nici un motiv să le 
doresc răul! 

— Ah, doamnă, vă rog, deveni nerăbdător tânărul, să nu 
reîncepem fineţurile. Ferricre m-a ajutat să-l salvez pe 
rege. Şi aţi aflat-o... Fiorinda a transmis un mesaj lui 
Griffon. Aţi aflat-o şi pe asta. lată că, acum, Ferricre dispare 
în mod subit şi Fiorinda, răpită din ordinul vostru, este 
adusă la Luvru, unde se află sechestrată şi acum. 

— E drept că tânăra a fost adusă aici împotriva voinţei 
sale. Dar acum vrea să rămână aici, e dorinţa ei. Nu e deloc 
sechestrată, deoarece are libertatea de a circula prin palat, 
de a ieşi când vrea şi de a se întoarce când vrea. Dacă nu 
pleacă, asta e numai din cauză că, având fantezia de a o 
consulta, va câştiga o adevărată avere. Ce vedeţi misterios 
aici? 

— Şi atunci, făcu neîncrezător Beaurevers, sunteţi de 
acord să-i fac o vizită? 

— Desigur. Cum ieşiţi din camera mea, traversaţi oratoriul 
şi anticamera şi vă veţi afla pe coridor. Luaţi-o la dreapta şi 
bateţi în a cincea uşă pe partea dreaptă. Acolo se află 
Fiorinda. 


Şi cum Beaurevers o privea insistent, spuse cu o răbdare 
nesfârşita: 

— De ce vă temeţi? Că, profitând de drumul pe care-l veţi 
străbate până la ea, eu să exercit cine ştie ce presiuni 
asupra ei? Dacă asta credeţi treceţi prin cabinetul meu de 
toaletă. Dă direct în camera ocupată de tânără. 

Perplex, Beaurevers îşi spunea: „Să fie de bună credinţă 
de acesta dată? Se arată mult prea înţelegătoare...” 

Caterina reluă: 

— În ce-l priveşte pe domnul Ferricre, a venit să mă vadă 
în legătură cu Fiorinda. E un cavaler desăvârşit care mi-a 
plăcut foarte mult. După ce i-am spus tot ce v-am spus şi 
vouă, a avut o lungă convorbire, între patru ochi, cu 
logodnica sa. Nu-i vreau nici un rău, dimpotrivă, aşa încât 
m-am oferit de bună voie să intervin pe lângă tatăl său 
pentru a-l convinge să consimtă la căsătoria lui, deoarece 
vedeam că viaţa vicontelui depinde de această căsătorie. 
Nu vă pot spune mai mult de atât, fiindcă nu ştiu mai mult. 
De altfel, vicontele a ieşit liber din Luvru. 

Beaurevers ştia asta, deoarece îl văzuse pe Ferricre chiar 
la ieşirea din palat. Se gândi: „N-am aflat nimic... Trebuie 
să mă mulţumesc cu ce-mi spune. Dar se înşeală dacă poate 
să creadă că suntem chit. Nu, pe toţi dracii, o supraveghez 
eu...” 

Şi cu voce tare, crezând că o pune în încurcătură: 

— Doamnă, puteţi să-mi juraţi pe capul fiului vostru, Henri, 
că nu veţi întreprinde nimic împotriva lui Ferricre şi a 
Fiorindei? 

Fără cea mai mică ezitare, ea repetă, întinzând mâna: 

— Vă jur pe capul fiului meu, Henri, că nu voi întreprinde 
nimic împotriva lui Ferricre şi a Fiorindei. 

Beaurevers fu uluit de uşurinţa cu care regina îi execută 
dorinţele. Ştia că un jurământ care angaja viaţa fiului ei cel 
mai iubit, era sfânt pentru Caterina. Ar fi trebuit să se simtă 
perfect asigurat. Dar se simţea mai neliniştit că înainte, fără 
ca măcar să ştie de ce. 


Şi totuşi, trebuia să se mulţumească cu jurământul pe care 
chiar el i-l ceruse şi pe care regina îl repetase întocmai în 
termenii ceruţi de el. 

— Ei bine, spuse el pe un ton totuşi neliniştit, consider 
jurământul făcut. Acum trebuie să vă vorbesc de ducele de 
Saint-Germain. Ducele, doamnă, este un om bătrân şi, pe 
deasupra, cinstit. Dacă n-ar fi fost înşelat în mod nedemn de 
Rospignac şi ducii de Guise, niciodată nu ar fi intrat într-o 
asemenea conspirație. 

— Domnule, îi răspunse Caterina în mod serios, vă asigur 
că nu am nimic împotriva ducelui de Saint-Germain. Vă 
asigur că n-am făcut şi nu voi face nimic împotriva lui. Şi 
deci, dacă reuşeşte să iasă cu faţa curată din afacerea în 
care a intrat, nu voi face nimic pentru a-l împiedica. Ba mai 
mult: am reflectat şi am ajuns la concluzia că numai cu 
concursul ducelui de Saint-Germain vor reuşi fraţii de 
Guise. Şi atunci, interesul meu este să-l despart de ei. Vă 
promit că voi pune să fie chemat şi voi căuta să-l conving 
cum se poate mai bine, de altfel e în interesul meu şi dacă 
voi reuşi să-l conving, adică dacă reuşesc să-l fac să 
părăsească partida de Guise pentru a se alătura nouă, cum 
fusese la început, ei bine, va fi salvat. Mai mult nu pot 
promite. 

— Asta mi-e de-ajuns, doamnă, spuse Beaurevers, care 
vedea că asupra acestui punct Caterina era sinceră. 

Şi adăugă: 

— Şi acum, doamnă, îmi permiteţi s-o văd pe Fiorinda? V- 
aş cere permisiunea să trec prin cabinetul vostru. Nu 
pentru că n-aş avea încredere, doamnă, fiţi încredinţată, 
dar este destul de târziu şi timpul meu e preţios. 

Fără să se opună, cu cel mai grațios zâmbet, regina 
consimţi: 

— Duceţi-vă, domnule. 

Beaurevers se înclină în faţa ei şi se îndreptă spre uşa 
şifonierului pe care o văzuse deschisă. 


— Nu pe acolo, îl avertiză liniştită Caterina; cabinetul 
acela n-are nici o ieşire. Uşa aceea, închisă, pe care o 
vedeţi, mai încolo. Aceea este. 

Imediat ce uşa se închise în urma lui Beaurevers, Caterina 
se repezi la ea şi trase zăvorul. 

După care se strecură repede în şifonier. Ferestruica era 
deschisă. Privind pe acolo, îl zări pe Beaurevers care tocmai 
intră în camera Fiorindei. Dar cu toată dorinţa ei, nu reuşi 
să audă nimic din scurtă conversaţie care avu loc între cei 
doi tineri. Beaurevers ştia că trebuie să fie neîncrezător. 

Capitolul XVII Unde Caterina semnează un ordin la 
cererea lui Beaurevers. 

Beaurevers plecase gânditor. 

Şi cum timpul trecuse destul de repede şi noaptea se 
apropia, părăsise Luvrul unde nu mai avea ce face pentru 
moment şi se întoarse acasă, în strada Froidemantel. 

Se culcă şi adormi imediat. A doua zi dimineaţa, după ce-şi 
făcu toaleta, Beaurevers exclamă bucuros: 

— Pe bunul Dumnezeu, dacă doamna Caterina a dat 
ordinul ca Ferricre să fie închis, tot ea va semnă şi ordinul 
de eliberare. E simplu. 

Ştiind aproape tot ce trebuia să ştie şi după ce-şi luă toate 
măsurile pentru că regina să n-o bănuiască pe Fiorinda, 
cavalerul se prezentă în faţa Caterinei. 

De această dată, regina, care mai slăbise puţin 
supravegherea Fiorindei, îl primi în oratoriul său. 

Beaurevers începu printr-o lovitură directă, potrivit felului 
său, spunându-i cu un aer rece: 

— Doamnă, am aflat că vicontele de Ferricre este închis la 
Bastilia. Se află acolo de ieri. Încă din timpul în care vă 
vorbeam despre el. S-a dus acolo din ordinul vostru. Şi e 
păzit din ordinul vostru... Şi asta, doamnă, în ciuda 
jurământului pe care mi l-aţi făcut de a nu întreprinde nimic 
împotriva lui... jurământ pe care l-aţi făcut pe capul fiului 
vostru Henri. 


— E drept, domnul de Ferricre e deţinut la Bastilia din 
ordinul meu... Dar nu văd legătura între acest fapt şi 
jurământul care l-am făcut. Puteţi să-mi spuneţi cu ce am 
încălcat acest jurământ? 

— Doamnă, aţi jurat... 

— Ah! Dar sunteţi extraordinar, domnule, îl întrerupse 
Caterina. Ce mi-aţi cerut, domnule? Trebuie să vă 
reamintesc, deoarece văd că memoria vă trădează: „Juraţi, 
mi-aţi spus, că nu veţi întreprinde nimic împotriva lui 
Ferricre şi a Fiorindei.” Şi am jurat, fără şovăire, repetând 
textual cuvintele voastre. Dacă mi-aţi fi spus: „Juraţi că n-aţi 
întreprins nimic”, n-aş fi jurat. 

— Ah! Da! murmură Beaurevers, înţeleg. 

— Puțin cam târziu, îl zeflemisi Caterina. N-am întreprins 
şi nu voi întreprinde nimic împotriva domnului de Ferricre 
atâta timp cât se află sub protecţia jurământului meu. Dar 
pentru ce am făcut înaintea acestui jurământ, înţelegeţi, e 
cu totul altceva. Ceea ce s-a făcut, s-a făcut. Aşa încât, tot ce 
poate decurge din ce s-a făcut înainte de acest jurământ, 
nu-mi poate fi reproşat. 

— E drept, mărturisi cu sinceritate Beaurevers, am 
acţionat ca un neghiob. 

Câteva clipe o privi cu sinceră admiraţie. Atâta duplicitate 
întortocheată i se părea aproape imposibilă. 

Caterina nu-şi arătă satisfacția. Rămase calmă, rece, 
atentă la ce va urma. 

— Acum, că v-am demonstrat că nu mi-am călcat 
jurământul, sper că nu veţi mai pomeni de asta. 

Aceste cuvinte, rostite pe un ton de gheaţă, ar fi făcut să 
dea înapoi şi pe cel mai îndrăzneţ om. Dar Beaurevers, 
după cum ştim, nu auzea şi nu înţelegea nimic atunci când 
nu voia să audă şi să înţeleagă. Aşa încât, cu aerul său cel 
mai naiv exclamă. 

— Dimpotrivă, doamnă, permiteţi-mi să vă vorbesc. 
Trebuie să ştiţi că mi-e cu totul imposibil să ştiu că acest 
biet Ferricre plânge la Bastilia pentru că a încercat să-l 


împiedice pe Rospignac să ne prăjească pe mine şi pe 
altcineva, pe care îl cunoaşteţi destul de bine, într-o 
anumită casă din Pre-aux-Clercs, pe care o cunoaşteţi, cu 
siguranţă... Fiindcă numai din această cauză aţi lovit în 
Ferricre. Atunci mi-am spus că, dacă Ferricre se află la 
Bastilia din cauza mea, am datoria de a-l scoate de acolo. Mi 
se pare drept doamnă. 

— Da, surâse Caterina. Şi adăugă: 

— Scoateţi-l de acolo dacă puteţi. 

— Voi face tot ce pot, răspunse Beaurevers care părea 
nesigur pe el. Nenorocirea este că nu se iese prea uşor din 
Bastilia... 

Văzându-l nehotărât, Caterina ridică din umeri ca pentru a 
spune: „N-am nici o putere.” 

— Ba dimpotrivă, doamnă, puteţi foarte mult, spuse 
cavalerul cu surâsul său zeflemitor. Ferricre se află la 
Bastilia din ordinul vostru. Am aflat că numai un ordin 
semnat de voi îl poate elibera. 

— Şi credeţi că voi semna un asemenea ordin? Tonul cu 
care rostise Cuvintele arăta clar că nu va face niciodată aşa 
ceva. Şi Beaurevers înţelese acest lucru. Dar se făcu că nu 
pricepe şi spuse pe tonul său naiv: 

— Sigur că da. Chiar mi-am spus: Maiestatea Sa, regina, 
m-a asigurat de atâtea ori că ar fi fericită să se achite faţă 
de mine de serviciile pe care i le-am făcut, ei şi casei regale. 
lată că ocazia pe care o căuta s-a găsit. Sigur, Maiestatea 
Sa, care mi-a oferit recompense uriaşe, mai mari decât 
meritam, Maiestatea Să se va înduioşa văzând că mă 
socotesc răsplătit iertând un om, care de altfel e nevinovat. 

Scoţând din centură un pergament, îl desfăcu liniştit şi-l 
dădu Caterinei, uluită de atâta îndrăzneală: 

— Eram atât de sigur de bunăvoința voastră, reluă el, 
încât n-am ezitat să aduc la semnat ordinul pregătit 
dinainte. 

Şi-l depuse cu respect în faţa reginei, explicându-i cu 
amabilitate: 


— Regina nu are de adăugat decât câteva cuvinte şi să 
semneze. 

Şi adăugă: 

— Rog cu umilinţă pe Maiestatea Voastră să-mi acorde 
această favoare, neînsemnată de altfel, dar căreia eu îi 
acord o importanţă deosebită. 

Atât în gesturile cât şi în cuvintele sale nu puteai vedea 
nimic care să nu fie curtenitor. lotul respecta cu stricteţe 
eticheta. Dar în vocea să se făceau simţite anumite accente 
care sunau neplăcut în urechile Caterinei. 

— Şi dacă refuz? spuse aceasta privindu-l în faţă. Spunând 
acestea, brava. Ba mai mult: încerca să-l provoace pentru a 
afla până unde e hotărât să meargă. Poate că voia să-l 
oblige să-şi formuleze mai clar amenințările, care până 
atunci îi fuseseră arătate doar într-o stare latentă. 

Dar Beaurevers îşi avea planul făcut dinainte şi-l urmă 
neabătut. Se mulţumi să-i facă o plecăciune adâncă şi, fără 
ca cineva să-şi dea seama dacă o spune în râs sau în serios, 
spuse: 

— Regina a binevoit să-mi dea cuvântul de mai multe ori. 
Şi ştiu că regina acordă o înaltă onoare cuvântului dat. 

Caterina luă pergamentul, îl citi şi-l aşeză în faţa ei. Întinse 
mâna, luă pana şi medită timp îndelungat. 

Brusc, înmuie pana în cerneală şi scrise repede câteva 
rânduri, surâzând enigmatic. În josul paginii, sub cuvintele 
pe care tocmai le scrisese, semnă. După care întinse 
pergamentul cavalerului, spunându-i: 

— lată! 

Luând pergamentul, Beaurevers citi: „Domnul de Ferricre 
să fie pus în libertate, imposibil. 'Ţinerea lui la Bastilia după 
cum s-a convenit.” 

Caterina. 

Beaurevers nu spuse nimic. Pe faţa să nu tresări nici un 
muşchi. Numai că, oricât de puternică şi de hotărâtă ar fi 
fost, Caterina simţi un fior de groază văzând privirea 
acestuia. 


Cu aceeaşi linişte, Beaurevers reciti ordinul pentru a doua 
oară. 

Caterina se aştepta la o explozie de furie şi era pregătită 
să cheme în ajutor. 

Şi, totuşi, spre marea ei mirare şi satisfacţie, de ce sânuo 
spunem, Beaurevers nu făcu nici cea mai mică observaţie. 
Nu scoase nici măcar un cuvânt. Foarte liniştit, împături 
pergamentul şi-l puse la centură. 

După care făcu o plecăciune în faţa Caterinei care se 
întreba dacă nu cumva visează şi-i spuse cu aceeaşi linişte: 

— Am onoarea să prezint Maiestăţii Voastre umilele mele 
omagii. 

Şi ieşi. 

Pentru moment, Caterina rămase fără grai. După care se 
lăsă pe spate în fotoliu şi izbucni într-un hohot de râs 
nebun, irezistibil. 

— Cine şi-ar fi închipuit că fanfaronul ăsta a fost pe cale să 
mă înspăimânte! exclamă ea. 

În timp ce Caterina se felicita că rezistase pretențiilor 
cavalerului, acesta se îndreptă cu paşi repezi spre 
apartamentul regelui. Nu intră, ci se opri în anticameră, 
unde se afla nelipsitul Griffon. După un minut ieşi, 
îndreptându-se spre Bastilia. 

Ajuns în faţa guvernatorului, Beaurevers scoase din 
centură ordinul Caterinei şi i-l arătă acestuia. Acelaşi ordin? 
De bună seamă. Beaurevers nu-l falsificase şi nici nu 
încercase să-l ascundă. Era ordinul care spunea că domnul 
Ferricre să fie reţinut în continuare la Bastilia. Nu 
schimbase nici măcar un cuvânt. 

Citind ordinul guvernatorului nu-şi ascunse mirarea 
bombănind: 

— Ce nevoie mai era să mi se spună de două ori acelaşi 
lucru în ce-l priveşte pe prizonier. Ştiu că peste câteva zile 
trebuie să-l eliberez. 

Sub aerul său calm şi rece, Beaurevers fierbea de 
nerăbdare. Tremura la gândul că o întâmplare nefericită îl 


va face să dea greş tocmai acum când era atât de aproape 
de ţintă. Şi-i spuse: 

— Prizonierul trebuie să-mi fie predat imediat. Vă voi 
semna de primire şi din acest moment eu răspund de el cu 
capul. 

Vorbea că să spună ceva. Sau poate spera ca aceste 
cuvinte îl vor face pe guvernator să reacționeze. 

Dar în cuvintele sale, guvernatorul desluşi un sens ascuns, 
la care nu se gândise, deoarece îi răspunse cu o voce 
înţelegătoare, în şoaptă: 

— Înţeleg, regina se teme că prizonierul nu e în siguranţă 
aici şi vrea să-l ducă în altă parte. 

Văzând că aerul său misterios a prins, luă o figură şi mai 
misterioasă şi murmură: 

— N-ar fi trebuit să vă spun, dar fiindcă aţi ghicit... V-aş fi 
deosebit de recunoscător, domnule, dacă aţi scurta 
formalităţile... Am de făcut un drum destul de lung şi aş 
dori să ajung înainte de căderea nopţii... Nu vă ascund că 
mi-e teamă ca prizonierul să evadeze pe drum. 

— Înţeleg, pe toţi dracii! Regina ţine mult la acest 
prizonier! declară naiv guvernatorul. 

Şi cu un glas sinistru: 

— Şi totuşi, puteţi spune reginei că prizonierul ar fi fost în 
siguranţă deplină şi aici. Poţi să dispari din Bastilia fără a 
lăsa nici o urmă, ca din oricare altă închisoare. Slavă 
domnului, avem tot ce ne trebuie. Şi-n ce-l priveşte pe acest 
prizonier, toate măsurile fuseseră luate conform ordinelor 
primite. Niciodată nu s-ar fi ştiut ce s-a întâmplat cu el. 

Auzind aceste cuvinte care-i arătau ce l-ar fi aşteptat pe 
Ferricre, Beaurevers se simţi străbătut de un fior. Şi-şi 
spuse: „Pe toţi dracii, prietene, cred că te-am scos din 
ghearele Caterinei tocmai la timp.” 

Cum Beaurevers plăcuse guvernatorului Bastiliei, acesta 
scurtă cât putu formalităţile. 

În mai puţin de o jumătate de oră, Ferritre era scos din 
celula sa şi adus în sala în care Beaurevers îl aştepta 


nerăbdător. 

Sigur că, văzându-l pe cavaler, prima mişcare a vicontelui 
a fost să se repeadă spre el. Dar o privire semnificativă a 
acestuia îl ţintiri pe loc. 

Pe scurt, în mai puţin de o oră de la intrarea sa în Bastilia, 
Beaurevers ieşi, ţinându-l pe Ferricre de braţ, nu ca un 
prieten, ci ca pe un prizonier asupra căruia veghezi 
neîntrerupt. 

Dar asta până când ajunseră în strada Saint-Antoine, 
departe de fortăreaţa blestemată unde reuşiră să respire în 
voie. De abia acolo, cavalerul exclamă bucuros: 

— Şi acum, viconte, mă puteţi îmbrăţişa fără teamă. După 
ce se îmbrăţişară ca doi prieteni adevăraţi, care au trecut 
împreună prin greutăţi care i-au legat pe vecie, Ferricre îl 
năpădi cu întrebările, la care cavalerul îi răspunse liniştit: 

— După cum aţi auzit, a sunat ora cinci. E ora la care 
oamenii de obicei cinează. Veniţi să cinaţi cu mine în strada 
Froidemantel şi acolo voi răspunde tuturor întrebărilor 
voastre. De acord? 

— De acord, acceptă Ferricre, fără a se lăsa rugat de două 
ori. 

Se prinseră de braţ, de această dată ca doi prieteni ce 
erau şi se îndreptară spre locuinţa lui Beaurevers, 
discutând despre tot felul de nimicuri. 

Se făcuse mai mult de ora şase când cei doi sosiră la 
destinaţie. Văzându-l pe viconte întunecat, preocupat, 
Beaurevers se hotări să-l oprească peste noapte la el. Îl 
părăsi pentru o clipă pentru a da ordinele necesare, după 
care se întoarse. Aceste câteva minute de absenţă, Ferricre 
le socoti lungi cât orele, într-atât era de grăbit să afle veşti, 
în primul rând despre Fiorinda. 

În privinţa acestui punct, Beaurevers îl asigură că fata nu 
are de ce se teme. Liniştit, cel puţin din partea asta, 
Ferricre aborda fără întârziere subiectul care-i stătea pe 
inimă. 


— Cavalere, întrebă el, cu un ordin al reginei am fost 
eliberat? 

— Da, îi răspunse scurt Beaurevers, fără nici cea mai mică 
ezitare. 

Ferricre suspină uşurat. Începea să se simtă în largul său. 
Şi totuşi, cum nu îndrăznea să creadă în norocul său, 
insistă: 

— Şi atunci, înseamnă că reginei datorez acest serviciu? Ei 
trebuie să-i mulţumesc? 

— Nu datoraţi nimic Caterinei. Mă înţelegeţi? Nimic. 

— Păi, dacă ordinul venea din partea reginei, cum puteţi 
spune că nu-i datorez nimic...? 

— La dracu! îl întrerupse Beaurevers, stingherit. Ei bine, 
adevărul este că ordinul Caterinei spunea... contrariul a 
ceea ce am făcut eu... Pe toţi dracii, trebuia să vă las să 
mucegăiţi în Bastilia?... Nu, asta nu se putea... şi atunci, am 
făcut şi eu ce am putut... Ei, acum aţi aflat. 

„Vai, da, din păcate!” suspină Ferricre în sinea sa. Şi cu 
voce tare strângându-i mâna: 

— Aşadar, prieten viteaz şi generos, vouă vă datorez 
eliberarea mea... 

— Ei, da! bombăni Beaurevers agasat, dar ştii, iubitul meu 
că ai un aer uluit de tot aflând că mie-mi datorezi eliberarea 
şi nu doamnei Caterina? 

Observaţia era adevărată. Bietul Ferricre, uluit, într- 
adevăr, îşi spunea: „Deci nu Caterina, Beaurevers a fost 
acela care m-a eliberat!... Înseamnă că tatăl meu va fi ucis. 
Dacă nu vreau să fiu sperjur, trebuie să mă prezint 
Caterinei şi să mă supun ordinelor sale, chiar dacă mă va 
închide din nou. Şi aşa voi face, la dracu, chiar dacă 
perspectiva nu-i chiar atât de plăcută. Dar, chiar dacă mi-aş 
lăsa pielea acolo, nu se va putea spune că un Ferricre nu şi- 
a ţinut cuvântul.” 

Tocmai în acel moment, celor doi tineri li se anunţă că cina 
e servită, drept care trecură în sufragerie. 


Domnii de Trinqguemaille, de Strapafar, de Bouracan şi de 
Corpodibale străluceau prin absenţa lor. Politicos, Ferricre 
se interesă de ei şi Beaurevers îi răspunse că „aceşti beţivi 
înrăiţi întârzie în vreo cârciumă sau, dacă nu, în braţele 
vreunor femei din Val d'Amour sau Champ Flory.” Ceea ce, 
poate, era puţin exagerat. 

Oricum, cu toate necazurile sale ce-l copleşeau, Ferricre 
făcu onorurile cinei servite cu toată cinstea. Această cină, 
era de altfel atât de formidabilă, încât vicontele nu exagera 
cu nimic atunci când declară că de multă vreme nu mai 
văzuse aşa ceva. 

Capitolul XVIII Punct şi virgulă. 

A doua zi dimineaţă Ferricre intră în camera prietenului 
său. Cum nu era înarmat, îl rugă pe Beaurevers să-i 
împrumute un pumnal şi o spadă. 

Alegând dintr-o colecţie de arme, cu toate minunate, 
cavalerul luă o spadă lungă şi puternică şi un pumnal tot 
atât de excelent. Dându-i-le, îi ceru vicontelui să le păstreze 
în amintirea sa. 

După ce-i mulţumi, Ferricre îl anunţă pe cavaler că este 
obligat să plece cât de curând. 

— Dacă nu sunt indiscret, viconte, pot să vă întreb unde 
vreţi să mergeţi? 

— La Luvru, îi răspunse sincer Ferricre; 

— În ciuda tuturor celor ce v-am povestit ieri? 

— Ascultaţi, cavalere, spuse Ferricre cu blândeţe, să 
presupunem că aţi fi în locul meu... să presupunem că 
domnişoara Florise, logodnica voastră, s-ar găsi în locul 
Fiorindei... Ce-aţi face...? 

— Da, aveţi dreptate... Aş face exact ceea ce vreţi să faceţi 
voi acum. 

Şi Ferricre plecă. 

Imediat ieşi şi Beaurevers, urmărindu-l de departe. 

Când, câteva minute mai târziu, i se anunţă Caterinei că 
domnul viconte de Ferricre solicită onoarea unei audienţe 
particulare, regina fu atât de surprinsă încât puse să-i fie 


repetat numele şi titlul, crezând, la început, că-i vorba de o 
greşeală. 

Sub masca impasibilităţii, era cuprinsă de o furie care 
creştea tot mai mult. 

„Aşadar, mizerabilul de Beaurevers a reuşit să-şi elibereze 
prietenul!... Dar cum, cum a făcut?... Ordinul, pe cât de clar 
era, era fără echivoc... Cum de i-a păcălit?... Cum de n-am 
fost anunţată până acum? Cum îmi respectă guvernatorul 
Bastiliei instrucţiunile?... Şi de ce, fiind liber, vine 
încoace?... Să-mi facă în ciudă, fără îndoială... Oamenii ăştia 
sunt uluitori!... Şi mai ales Beaurevers, pe care-l credeam 
îmblânzit...!” 

Şi cu voce tare, având un accent ascuns de ameninţare: 

— Ei bine, viconte, prietenul vostru, domnul de 
Beaurevers v-a deschis porţile Bastiliei? 

— Da, doamnă, îi răspunse acesta liniştit. Şi după cum 
vedeţi am venit să vă aud ordinele. 

— Ce spuneţi? 

— Spun, doamnă, că am aflat că aceste porţi s-au deschis 
împotriva voinţei Maiestăţii Voastre. Şi atunci, deoarece mi- 
am dat cuvântul că mă voi supune ordinelor voastre, am 
venit pentru a vă spune: Maiestatea Voastră doreşte să mă 
întorc pentru a mă constitui prizonier la Bastilia? Preferaţi 
să mă încarceraţi în altă închisoare? Voi merge unde-mi va 
spune Maiestatea Voastră, fiindcă încă vă mai sunt 
prizonier. 

— Aşadar, domnule, spuse regina, aţi venit să vă puneţi la 
dispoziţia mea... când vă era atât de uşor să dispăreţi? 

— Doamnă spuse acesta mândru, un Ferricre este sclavul 
propriului său cuvânt. 

— Oh! îl complimentă Caterina, ceea ce faceţi voi e foarte 
nobil... dar nu mă surprinde că o faceţi. 

— Aştept ordinele reginei, spuse vicontele pe un ton rece. 

— Cred că, faţă de un gentilom care acţionează cu atâta 
nobleţe, trebuie să arăţi o oarecare condescendenţă. Nu e 


vorba de a vă mai încarcera într-o închisoare oarecare. V- 
am găsit una demnă de voi. 

Şi, lăsându-l în suspans câteva clipe, continuă: 

— Veţi rămâne aici. 

— La Luvru! exclamă Ferricre, plăcut surprins. 

— Da, la Luvru, îi confirmă regina. lau totul asupra mea. 
Discut eu cu regele. 

Ferricre se înclină în semn de recunoştinţă, făcând gestul 
de a-şi scoate spada şi pumnalul primite de la Beaurevers. 
Dar Caterina îl opri, spunându-i vehement: 

— Ah, nu, asta nu, domnule, păstraţi-vă armele. Aici 
sunteţi prizonier doar pe cuvânt... Ştiu de acum că acest 
cuvânt pe care vi l-aţi dat, vă păzeşte cu mult mai bine 
decât ar fi făcut-o cele mai groase ziduri şi temnicerii cei 
mai atenţi. 

Ferricre îşi băgă spada înapoi în teacă, vizibil mulţumit. 

După ce-l privi cu atenţie, Caterina reluă, subliniind 
cuvintele: 

— Sunteţi prizonier, dar totuşi veţi lăsa să se înţeleagă că 
sunteţi liber. Nimeni, mă înţelegeţi, domnule, nimeni nu 
trebuie să bănuiască ceva. Suntem înţeleşi, nu? 

— Doamnă, v-am dat cuvântul meu. E inutil să insistaţi. 

Şi, la rândul său, privind-o ţintă în ochi: 

— Doamnă, îmi permit să remarc faptul că mi-am ţinut 
cuvântul cu sfinţenie. Fiţi sigură că aşa va fi şi pe viitor. Pot 
să îndrăznesc să cred că Maiestatea Voastră îşi va ţine 
cuvântul în ceea ce priveşte viaţa tatălui meu? 

— Domnule, am impresia că nu interpretaţi cum se cuvine 
convenţia noastră, îi replică regina. N-am spus că răspund 
de viaţa tatălui vostru. Am spus că va fi tratat cu 
menajamente. Şi mi-am ţinut cuvântul. Tatăl vostru n-a fost 
deranjat cu nimic, ba mai mult, e liber. Mă angajez că aşa 
va fi atâta timp cât se va menţine convenţia noastră, adică 
atâta timp cât veţi fi un ostatec pentru rege. Nu trebuie să- 
mi cereţi mai mult decât am promis. 


— Doamnă, poate că m-am exprimat eu în mod greşit: am 
vrut să spun că mă bizuiam pe promisiunea că tatăl meu va 
fi tratat cu toată consideraţia... până când şi-ar fi 
demonstrat nevinovăția... lucru care nu va întârzia, desigur. 

Mulţumindu-se să-l aprobe cu un gest scurt, Caterina 
continuă: 

— Voi pune să vi se pregătească un apartament. Şi aşa 
cum doriţi, va fi destul de îndepărtat de al meu, ca sănu vă 
simţiţi deranjat. Ceea ce vă cer este de a nu-l părăsi. Dacă 
cineva se miră văzându-vă că nu părăsiţi palatul, îi veţi 
spune, de exemplu, că rămâneţi aici deoarece logodnica 
voastră este în slujba mea. 

Prinzând mingea din zbor, Ferricre o imploră: 

— Maiestatea Voastră va avea bunăvoința să-mi aprobe o 
scurtă întrevedere cu logodnica mea? 

— Desigur, consimţi Caterina fără să ezite, asta va face 
credibilă explicaţia pe care o veţi da celui ce o va cere. 

Încurajat de acest prim succes, Ferricre, nerăbdător ca 
orice îndrăgostit, profită de ocazie pentru a cere 
permisiunea s-o vadă pe Fiorinda din când în când, 
insinuând că în acest mod s-ar putea demonstra că amândoi 
sunt liberi şi că au rămas în Luvru prin voinţa lor. 

Dar de această dată Caterina se arătă mai puţin dispusă la 
aşa ceva. Fără să-l refuze de-a dreptul, se mulţumi să-i 
spună că mai trebuie să se gândească. După care lovi 
clopoţelul. Când intră doamna de onoare, îi spuse privind-o 
fix: 

— Vedeţi dacă tânăra care e găzduită în camera vecină 
apartamentului meu îl poate primi pe domnul de Ferricre. 

Şi cu un surâs, îi spuse: 

— Duceţi-vă, domnule. 

Mulţumindu-i, Ferricre se înclină în faţa reginei şi se 
îndreptă spre uşă. 

În spatele său, fără ca vicontele să bănuiască ceva, 
Caterina, în şoaptă, dădu un ordin scurt celei care trebuia 
să-l conducă la Fiorinda. 


Ca urmare a acestui ordin, Ferricre fu condus mai întâi 
într-un cabinet destul de mic şi lăsat singur. 

În timp ce vicontele aştepta, Caterina sună din nou şi 
ordonă scurt: 

— Căutaţi-l pe domnul cavaler de Beaurevers şi aduceţi- 
mi-l! 

Cavalerul fu găsit destul de repede şi în mai puţin de zece 
minute se prezentă în faţa reginei. 

— Domnul de Ferricre tocmai m-a părăsit, spuse brusc 
Caterina. 

— Sper că nu i s-a întâmplat nimic rău! 

— Nu cred. Cred că acum se află lângă logodnica sa, 
deoarece mi-a cerut permisiunea s-o vadă. 

Beaurevers înţelese că, fără a lăsa impresia, regina îi 
dădea aceste explicaţii pentru a-l linişti. Nemulțumit, 
răspunse cu o răceală amenințătoare: 

— Şi permiteţi-mi să adaug: sper că nici nu i se va 
întâmpla ceva rău. 

— vă înţeleg, surâse Caterina. Dar am alte griji, mult mai 
importante decât să mă ocup de domnul de Ferricre. Şi 
fiindcă datorită vouă, e liber, aşa să rămână. La urma 
urmei, puţin îmi pasă. 

De această dată, Beaurevers trebui să accepte, ceea ce şi 
făcu, înclinându-se. 

Cu un aer nepăsător, Caterina reluă: 

— V-am chemat, domnule, pentru a-mi satisface o 
curiozitate care nu-mi dă pace, o mărturisesc. lată despre 
ce este vorba: că domnul de Ferricre a ieşit din Bastilia 
datorită vouă, e neîndoielnic. Dar, la urma-urmei, nu se iese 
chiar aşa de uşor de acolo. Nu aţi făcut uz de arme... Aş fi 
auzit ceva, îmi închipui. Şi evenimentul ar fi făcut ceva 
zgomot. Asta înseamnă că v-aţi servit de ordinul pe care vi-l 
dădusem eu... Dar de aici încolo, nu mai înţeleg nimic. 
Ordinul era clar şi spunea că domnul de Ferricre nu trebuie 
să iasă din închisoare şi nu să i se dea drumul... Aţi 
contrafăcut cumva acest ordin?... Aţi comis oare un fals? Să 


însemne asta că aveţi talentul de a imita scrierea unor 
persoane? 

— Nu, doamnă, răspunse liniştit Beaurevers, nu am 
falsificat scrisul Maiestăţii Voastre. M-am servit de ordinul 
pe care mi l-aţi dat, fără a-i schimba măcar o silabă. N-am 
comis nici un fals. 

— Şi totuşi, deveni nerăbdătoare Caterina, vicontele a fost 
pus în libertate când eu ordonasem de fapt să fie ţinut 
închis. E vorba de magie?... Asta doresc să-mi explicaţi 
domnule. 

— Dar nu-i vorba de nici un fel de magie, doamnă; pur şi 
simplu am eliminat un punct care mă deranja, punându-l în 
locul unei virgule, care şi ea, de asemenea, mă deranja. 

— O virgulă şi un punct? se miră Caterina făcând ochii 
mari. 

Cu aceeaşi naivitate pe care şi-o lua când dorea să-şi 
dezarmeze interlocutorul, dar cu o satisfacţie vizibilă, 
Beaurevers începu să explice: 

— Veţi înţelege imediat, doamnă: ordinul spunea: domnul 
de Ferricre să fie pus în libertate, virgulă, imposibil, punct. 
Ţinerea lui La Bastilia, etc. N-am făcut decât să elimin 
punctul care se afla după cuvântul imposibil şi să-l pun în 
locul virgulei care se afla în faţa acestui cuvânt. Şi am 
obţinut următorul text: domnul de Ferricre să fie pus în 
libertate, punct. Înţelegeţi acum doamnă, punct. Fraza se 
sfârşeşte. După care urmează o a doua frază care o 
confirmă pe prima: imposibil ţinerea lui etc... Vedeţi cât de 
simplu a fost? Şi cuvântul „fals” e mult prea mult pentru o 
bagatelă ca asta. 

— Ei da, bine jucat, domnule de Beaurevers... hotărât 
lucru, sunteţi un om de spirit. 

— Compliment preţios, doamnă, spuse el, dar trebuie să 
recunosc că Maiestatea Voastră, fără să-şi dea seama, mi-a 
dat ideea acestui subterfugiu. 

— Eu! se miră Caterina. 


— Voi, doamnă, întări cavalerul... Niciodată nu m-aş fi 
gândit la asemenea subtilităţii dacă nu mi-aţi fi trezit 
spiritul explicându-mi acest jurământ, apropo de Ferricre. 

— Ah! exclamă regina, gânditoare. Şi, cu bunăvoință: 

— Ei bine, acum suntem la egalitate, domnule. 

Capitolul XIX Caterina spune ceea ce vrea. 

Trecuseră mai bine de cincisprezece zile de când Fiorinda 
era prizonieră la Luvru şi Caterina încă nu-i spusese ceea 
ce aşteaptă din partea ei. 

Ori, se pare că acest moment venise, deoarece regina, de 
câteva zile, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului cu 
Fiorinda, făcându-i o curte vicleană. Şi această mare 
dragoste pe care i-o arăta părea că se înteţeşte pe zi ce 
trece. Şi într-adevăr, în fiecare zi îi dădea câte o nouă 
dovadă de încredere. 

Într-una din zile, simțindu-se indispusă. Caterina se 
retrase în camera sa în timpul după-amiezii, neprimind în 
preajma sa decât pe Fiorinda, pentru a-i ţine companie. 

Spre sfârşitul după-amiezii, în cameră intră o tânără de 
serviciu, ţinând în mână o sticlă plină. Cu conţinutul sticlei, 
umplu o carafă de cristal prinsă într-o lucrătură de argint 
cizelat, carafa care se afla pe măsuţa de noapte. După ce 
carafă fu plină, fata o acoperi cu capacul de argint, după 
care făcu cele trei reverenţe şi se retrase, fără a scoate un 
cuvânt. 

Caterina nici măcar nu o privise. La rândul său, nici 
Fiorinda nu-i acordase prea mare atenţie. 

Regina se hotărâse să-i explice fetei - parţial, desigur - 
ceea ce doreşte de la ea, numai după ce o pregătise timp 
îndelungat şi după ce se convinsese de devotamentul şi 
supunerea sa. Şi care era dorinţa reginei, după cum îi 
explicase Fiorindei: 

Pentru a o tachina pe o doamnă, al cărui nume nu i-l 
spusese, Caterina îi cerea fetei să-i ghicească, ca şi când iar 
fi citit în palmă, anumite lucruri pe care urma să i le spună 
la momentul hotărât. 


De cum îl întâlni pe Beaurevers, care o vizita în mod 
regulat, în fiecare zi, Fiorinda îi repetă, cuvânt cu cuvânt, 
tot ce-i spusese regina. 

Reflectând câteva secunde, Beaurevers spuse pe un ton 
rece: 

— Să fiu spânzurat dacă nu-i vorba de Maria Stuart, 
regina Franţei şi a Scoției. Din păcate, nu ştiu ce vrea să-ţi 
ceară Caterina. lot ce pot să-ţi spun şi nu trebuie să pierzi 
din vedere, este că, oricare ar fi maşinaţia în care urmează 
să ai rolul principal şi oricare ar fi persoana împotriva 
căreia vă fi îndreptată, în mod aparent, această maşinaţie, 
în fond, regele este cel vizat. 

— La asta mă gândisem şi eu, murmură Fiorinda. 

Beaurevers o privi drept în ochi. Oare reuşea el să-i 
citească mai bine în suflet decât ar fi făcut-o chiar ea? Aşa 
se pare, deoarece, după ce o privi cu atenţie, trăsăturile i se 
destinseră şi-i surâse cu blândeţe. 

Aplecându-se spre tânără, îi sărută fruntea, un sărut 
frăţesc şi ieşi fără a mai spune ceva. 

Tot restul zilei, Fiorinda fu destul de agitată, străbătând 
cameră într-un continuu du-te-vino. 

Înţelegea că se apropie momentul în care trebuia să-şi 
asume o hotărâre decisivă. Ştia că viaţa îi este în joc, viaţă 
care putea fi suprimată cu uşurinţă dacă hotărârea pe care 
ar fi luat-o n-ar fi fost pe placul Caterinei. 

A doua zi, regina îşi făcu cunoscute dorinţele: 

Doamna care era vorba să fie tachinată, nu era alta decât 
Maria Stuart, regina Franţei. Beaurevers nu se înşelase. Şi 
Caterina-i spuse ce trebuie să-i ghicească, în aparenţă era 
simplu, de altfel. Dar în realitate, putea să aibă consecinţe 
grave, poate chiar înfricoşătoare. 

Pentru ultima oară, Caterina o privi pe Fiorinda cu atenţie, 
bănuitoare. Văzând-o că pare hotărâtă, surâse şi-i spuse 
simplu: 

— Să mergem. 


Peste câteva minute, Fiorinda se afla în prezenţa Mariei 
Stuart, sub privirile inchizitoriale ale Caterinei de Medicis 
care, conducând-o până acolo n-o mai părăsea. 

Tinerei regine îi plăcu Fiorinda, aşa încât, primirea pe 
care i-o făcu a fost una din cele mai prieteneşti. Şi 
simplitatea, sinceritatea şi prietenia acestei primiri, o făcu 
pe Fiorinda să se simtă în largul său, de parcă s-ar fi aflat în 
faţa unei prietene. 

Stingherită la culme se tot întreba: „Ce trebuie să fac, 
pentru numele lui Dumnezeu? Dacă aş asculta ordinul, ar 
însemna să fac ceva rău... acestei fiinţe atât de graţioase, 
de gingaşă, atât de bună şi de puţin mândră... Dacă n-aş 
executa ordinul, ar însemna să mor... Şi n-aş vrea să mor 
acum, în zorii tinereţii...” 

În timp ce se zbuciumă aşa, Caterina surâdea, cu un surâs 
puţin înţepător. 

Întinzând mâna Fiorindei, Maria îi spuse, râzând puţin 
stingherită: 

— Sper să nu-mi preziceţi prea multe nenorociri! 

Cu tot râsul său, cu toată siguranţa de care făcea paradă 
vocea-i trăda teama ascunsă. 

Fiorinda tresări. Cuvintele tinerei regine i se părură un 
avertisment dat, dar de care nici măcar nu avea habar. Îi 
luă palma şi începu să i-o cerceteze cu atenţie. 

În realitate, biata fată nici măcar nu vedea mână albă şi 
fină pe care o ţinea într-a sa. În capul ei auzea o singură 
întrebare pe care şi-o repeta neîncetat: „Ce-i de făcut?” 

Şi nu ajungea decât la una şi aceeaşi soluţie: să moară... la 
şaptesprezece ani! 

Şi-n timp ce ea încă mai ezita, se deschise o uşă şi în 
pragul ei apăru regele. 

Această intrare neaşteptată, o făcu pe Caterina să se 
încrunte, aruncând nurorii sale o privire bănuitoare. Din 
această privire îi fu de ajuns pentru a se convinge că tânără 
regină habar nu avea de vizită. Şi într-adevăr, Maria Stuart 


nu-şi ascunse bucuria şi plăcerea văzându-şi soţul, figura ei 
surprinsă arătând că nu se aştepta să fie vizitată. 

În schimb, Fiorinda întâmpinase sosirea regelui cu un 
suspin de uşurare: era un moment de pauză pentru ea şi de 
care avea mare nevoie. Şi la o adică, în situaţia neplăcută în 
care se găsea câteva minute câştigate puteau însemna 
salvarea să. Profită pentru a-şi mai reveni şi pentru a-l 
studia pe rege. Şi-şi dădu seama. 

„Cum de nu l-am recunoscut în contele de Luvru?... Asta 
numai din cauza mustăţii false, care-l făcea de 
nerecunoscut şi care putea deruta pe oricine.” 

Francisc păru că nici măcar n-o vede pe Fiorinda care, din 
discreţie, se trăsese într-un colţ. 

Se plecă ceremonios în faţa mamei sale şi-i sărută mâna. 
La fel, sărută şi mâna soţiei sale. Dar Fiorinda îşi dădu 
seama de diferenţa gestului. Încetineala cu care sărută 
mâna soţiei, trăda îndrăgostitul. 

Şi totuşi, oricât de bucuroasă ar fi fost, Maria Stuart se 
simţea puţin neliniştită. Şi asta numai din cauza Caterinei, a 
cărei prezenţă o îngheţa întotdeauna şi care insistase în 
mod deosebit ca regele să nu afle nimic despre această 
acţiune. 

În ce o priveşte, Caterina, oricât de stăpâna ar fi fost pe 
ea, nu-şi putu ascunde ciuda la sosirea neaşteptată a 
regelui. 

E de la sine înţeles că Francisc nu venise întâmplător, ci 
trimis de Beaurevers. 

— Ei, ei, ce complotaţi în lipsa mea? spuse el zâmbind 
vesel. Se pare că prezenţa mea vă deranjează întru câtva. 

Caterina îşi muşcă buzele, înțelegând că trebuia să 
continue dacă nu voia să-şi atragă nemulţumirea, ba chiar 
minia regelui. Făcu semn Fiorindei, care înainta şi, cu acea 
graţie care la ea avea un farmec deosebit, îi spuse fiului 
său, cu un aer cam forţat: 

— Francisc, te rog, nu mă certa prea tare... Tânăra 
aceasta este o ghicitoare al cărei renume este atât de uriaş 


în Paris, încât am auzit şi eu... poate chiar şi voi... numele 
său este Fiorinda. 

Fiorinda făcu o reverență care, în mod cert, nu avea nimic 
în ea din reverenţele care se făceau la curte, dar pe care, 
cele trei ilustre persoane o admirară ca nişte desăvârşiţi 
cunoscători. 

La rândul său, Francisc o salută de parcă s-ar fi adresat 
unei mari doamne şi, surâzând cu amabilitate: 

— Fiorinda!... Într-adevăr, doamnă, numele mi-e 
cunoscut... Am auzit vorbindu-se... 

Şi adresându-se fetei: 

— Nu vă cunoşteam, doamnă (şi insistă asupra cuvântului). 
Acum, după ce v-am văzut, înţeleg de ce parizienii vă 
numesc Frumoasa Fiorinda. 

Şi, adresându-se Caterinei, care aştepta nepăsătoare: 

— Deci, doamnă, aţi vrut s-o consultaţi pe această regină a 
prezicătoarelor, spuse el. 

— Da, Francisc. Şi am fost atât de interesată de ce mi-a 
spus, încât am avut ideea s-o aduc la palat, explică Caterina. 

— Excelentă idee. 

— Să înţeleg că nu te deranjează?... Chiar vrei ca Fiorinda 
să-i citească în palmă soţiei tale? 

— Aş fi chiar încântat... cu condiţia să asist şi eu. Caterina 
făcu o figură semnificativă. Pe jumătate înciudat, Francisc, 
care-şi înţelese mama, spuse: 

— Chiar sunt de prisos? 

Crezând că poate scăpa de el, regina-i spuse, afectând un 
ton aproape sever: 

— În asemenea cazuri, un soţ e de prisos întotdeauna. 

Dar Francisc nu venise pentru a se lăsa învins. Urma deci 
să-şi impună voinţa. Maria Stuart, care nu-i cunoştea 
intenţia, îi apucă mâna şi-l imploră în şoaptă: 

— Rămâi, Francisc... mi-e atât de frică. 

Şi-n timp ce-i spunea aceste cuvinte, surâdea, dar vocea-i 
tremura uşor. 


Văzând-o neliniştită, o prinse în braţe cu un gest spontan 
şi-i spuse cu acea voce pe care numai îndrăgostiţii o pot 
avea: 

— 'Ţi-e frică, iubirea, mea?... De ce? 

Lăsându-şi capul pe umărul soţului ca şi când i-ar fi fost 
jenă de o asemenea copilărie, mărturisi cu un râs nervos: 

— Mi-e teamă de ce-mi va dezvălui această copilă 
fermecătoare. 

— Ce copilărie, încercă s-o liniştească Francisc. Dar nu-şi 
putu stăpâni o tresărire, într-atât i se păru de minunat 
instinctul care-o făcea pe Maria Stuart să ghicească 
pericolul ce-o ameninţa. Şi ochii săi o priviră pe Fiorinda. 

O văzu cum urmăreşte scena cu respiraţia tăiată şi-şi dădu 
seama că fata înţelesese tot. 

O secundă, lungă cât o oră, o privi drept în ochi. 

Depărtându-se cu blândeţe de soţia sa şi luând-o de mână, 
o conduse în faţa Fiorindei şi-i puse mâna în aceea a tinerei. 

Apoi, privind din nou cu intensitate pe frumoasa 
prezicătoare, îi spuse cu aceeaşi blândeţe: 

— Nu-ţi fie teamă de nimic, dragostea mea. Eu ştiu că 
Fiorinda nu a făcut rău niciodată, nimănui... Şi mai ştiu că 
nu vrea să înceapă tocmai cu tine. 

Fiorindei i se păru că aceste cuvinte aveau un sens ascuns, 
care-i era adresat tocmai ei. Ridicându-şi ochii luminoşi 
spre Francisc, prea emoţionată pentru a vorbi, îşi înclină 
capul uşor, în semn de aprobare. 

Dar acest moment de emoție a fost destul de scurt. 
Aproape imediat îşi ridică fruntea şi faţa-i deveni veselă şi 
zeflemitoare ca de obicei. 

Şi Maria Stuart poate chiar şi Francisc, se simţiră liniştiţi 
pe deplin. 

Fiorinda îşi îndreptă privirile spre Caterina într-un mod 
natural, fără teamă. 

Aceasta crezu că i se cere o ultimă confirmare a ordinelor 
anterioare. Şi făcu din nou un semn poruncitor. Privirea-i 


amenințătoare pe care o îndreptă spre tânără spunea în 
mod clar ce o aşteaptă dacă o trădează. 

Şi Fiorinda-i surâse cu blândeţe. 

Se hotărâse să-şi spună prezicerea. 

Capitolul XX Recompensa. 

În cel mai simplu mod, fără a căuta nici un efect anume, 
surâzând tot timpul, Fiorinda spuse absolut totul contrar 
celor ce-i ordonase Caterina să spună. 

Pretinsele sale dezvăluiri provocară Mariei Stuart o 
asemenea fericire încât, uitând de prezenţa soacrei sale, se 
atârnă de gâtul lui Francisc, la fel de fericit ca ea şi, 
îmbrăţişându-l, îi spuse: 

— Ah! Iubitule, cât de fericită sunt. 

În tot acest timp, Fiorinda o privea pe Caterina. Aceasta se 
trăsese puţin mai într-o parte, fără ca măcar să clipească. 
Surâdea cu blândeţe şi dădea din cap, cu un aer visător, 
părând că împărtăşeşte bucuria copilărească a copiilor săi. 
În sinea ei, Fiorinda îşi spuse: „Doamne, ce actriţă!... Dacă 
n-aş şti ce ştiu şi eu aş fi păcălită de aerele ei de dragoste 
maternă!... Dar nu te voi lăsa, doamnă Caterina şi, fiindcă 
tot trebuie să plătesc cu viaţa ceea ce tu numeşti trădare, 
voi merge până la capăt şi-l voi avertiza pe rege de toate 
uneltirile tale... Oricât aş fi de condamnată, nu mă poţi 
ucide decât o singură dată, la urma-urmei.” 

Şi timp de un sfert de oră răspunse cu cea mai mare 
bunăvoință tuturor întrebărilor pe care regele şi regina 
binevoiră a i le pune. 

La un moment dat, ca şi când ar fi făcut o descoperire de 
seamă, Fiorinda exclamă: 

— Ah! lată un punct negru!... E o primejdie care vă 
ameninţă...! 

Şi, văzând o umbră apărând pe fruntea regelui, se grăbi să 
adauge: 

— Îndrăznesc să v-o spun deoarece văd că în final va fi 
învinsă. 


Văzându-i cum se liniştesc, ghici în continuare, cu o mare 
gravitate, pentru a-i impresiona, ceea ce se şi întâmpla, de 
altfel: 

— Dragostea voastră este tot ce aveţi mai de preţ pe 
lume... Văd ură, furie, gelozie, toate iscate de dragostea 
voastră şi asta în anturajul vostru, cel mai apropiat. Aveţi 
grijă, păziţi-vă dragostea, fiindcă numai prin dragostea 
voastră puteţi fi înfrânți. Văd cum în jurul vostru se 
construiesc tot felul de uneltiri. Veţi triumfa, vă repet, dar 
vegheaţi, păziţi-vă, îndoiţi-vă de toţi şi de toate... Am spus şi 
o repet. 

Dând acest ultim argument, îşi aţintise ochii în ochii lui 
Francisc, care înţelese că lui i se adresa în mod special şi că 
făcea aluzie la unele persoane din cele mai apropiate, pe 
care le cunoştea destul de bine. 

Cu un gest uşor din cap îi dădu de înţeles că mesajul a fost 
primit şi-i mulţumi cu un surâs. 

Caterina continua să surâdă în acelaşi mod enigmatic. 

Şedinţa fiind terminată, Caterina se sculă şi se apropie de 
nora sa, întrebând-o pe un ton de bucurie triumfătoare: 

— Ei bine, fiica mea, ce spui de mica prezicătoare? 

Fericită, Maria Stuart exclamă: 

— Spun, doamnă, că sunt deosebit de încântată. 

— V-am spus că această mică Fiorinda e uluitor de 
surprinzătoare, surâse regina. 

Şi, fixând-o pe tânăra cu o privire tăioasă, repetă cu o 
insistenţă stranie: 

— Da, uluitor de surprinzătoare, într-adevăr. Aceste 
cuvinte puteau trece drept un compliment, dar în realitate, 
ceea ce Caterina găsea uluitor, era faptul că această fată 
umilă consimţise să-şi sacrifice viaţa pentru fericirea 
regelui... Şi asta îi depăşea puterea de înţelegere. 

Fiorinda-i ghici gândul. Şi începu să râdă cu râsul ei vesel 
şi cristalin. Nici nu se îndoia de faptul că, din momentul în 
care se hotărâse să nu mai asculte de ordinul primit de la 
Caterina, era, într-adevăr surprinzătoare. Nici nu bănuia 


cât de curajoasă se dovedea arătând acea nepăsare veselă, 
mai curajoasă chiar decât cei mai viteji războinici. 

Francisc se apropie de Fiorinda. Privind-o cu insistenţă, 
subliniind cuvintele, ca pentru a-i da de înţeles că le dă o 
valoare deosebită, îi spuse fetei: 

— V-aţi demonstrat arta care, trebuie s-o recunosc, e puţin 
neliniştitoare pentru un profan, cu o deosebită măiestrie şi 
cu tact. Laudele mele sunt palide pentru a dovedi acest 
lucru. Vă mulţumesc şi vă sunt deosebit de recunoscător. 
Niciodată nu voi uita acest lucru şi asta v-o promite regele. 

Scoţându-şi colierul, îl petrecu în jurul gâtului Fiorindei, 
spunându-i: 

— Păstraţi această bijuterie în amintirea acestei seri. Şi 
încă mă socotesc dator. 

În acest timp, Maria Stuart discuta cu Caterina care se 
făcea că-i vorbeşte numai de prezicătoarea sa. Cu coada 
ochiului, tânără regină observă gestul soţului ei şi se 
apropie şi ea. Scoţându-şi de pe degete două inele de o 
deosebită frumuseţe şi valoare, i le puse chiar ea Fiorindei 
pe deget, spunându-i: 

— Vreau să aveţi şi din partea mea o amintire. Acesta (şi-i 
arătă primul inel) este un dar al mâinii stângi... În care aţi 
citit atât de minunat... Şi cum mâna dreaptă trebuie să nu 
ştie ceea ce face mâna stânga, iată din partea mâinii drepte 
(şi-i arătă al doilea inel). 

Numai una din cele două bijuterii reprezenta o adevărată 
avere. O avere la care Fiorinda n-ar fi avut curajul să spere 
nici chiar în visele sale cele mai îndrăzneţe. 

Şi, totuşi, le primi cu acelaşi aer firesc cu care ar fi primit 
mărunţişul pe stradă din partea umililor târgoveţi cărora le- 
ar fi citit viitorul. 

Femeie fiind şi de un bun gust rafinat, admiră cu încântare 
pietrele, ca şi lucrătura celor două bijuterii, spunându-şi: 
„La ce bun? Caterina mă aşteaptă şi nu va pleca fără mine. 
şi nici nu mă va ierta. Ei şi. mi-aş da şi sângele pentru 
tânăra regină care e atât de bună, de prietenoasă, de 


blândă. şi pentru rege, pe care-l iubesc ca pe un prieten 
apropiat. Dar vreau să-mi dau sângele, nu să-l vând.” 

Şi scoțând încetişor inelele şi colierul, le puse pe o măsuţă 
din apropiere. Deoarece Francisc începu să schiţeze un 
gest de protest, îşi îndoi un genunchi şi, cu vocea sa blândă 
şi muzicală, care acum nu-i mai tremura, explică: 

— lertaţi-mă, sire, dar acestea sunt nişte bijuterii mult 
prea preţioase. O biată fată ca mine nici n-ar şti ce să facă 
cu ele. 

Cu un gest rapid, Francisc le luă cu intenţia evidentă de a 
o convinge, chiar cu forţa, să le accepte. 

Împreunându-şi mâinile într-un gest de implorare, fata 
spuse aproape în şoaptă: 

— Rog cu umilinţă pe Maiestatea Voastră să nu insiste. Să 
nu credeţi că sunt condusă de o mândrie prostească. Pentru 
mine ar fi mult mai de preţ să ştiu că în afacerea aceasta n- 
am acţionat decât din devotament pentru regina mea şi 
regele meu. 

Ca ars, Francisc lăsă să-i scape bijuteriile, spunându-i cu 
cea mai mare blândeţe: 

— Înţeleg. Beaurevers n-a exagerat cu nimic atunci când 
m-a asigurat că sunteţi de o delicateţe remarcabilă, îmi 
pare atât de rău c-am uitat. 

Acum, că-i venise inima la loc, Fiorinda replică cu 
zâmbetul ei zeflemitor: 

— S-ar putea să vă înşelaţi sire. Dacă refuz aceste bijuterii 
splendide... nu înseamnă că ceea ce vă voi cere nu-i mai de 
preţ. 

— Ah! Ce bine! făcu Francisc cu un zâmbet îndatoritor şi 
ce răsplată cereţi? 

— Onoarea de a vă săruta mâna, precum şi pe a reginei, 
răspunse Fiorinda, înclinându-se. 

Prima mişcare a lui Francisc a fost să se repeadă şi să o 
îmbrăţişeze. Dar îşi aminti că mama să se afla de faţă. Se 
resemnă să-şi joace rolul de rege până la capăt. Şi-i întinse 
mâna cu un gest într-adevăr regal. 


Fiorinda se aplecă şi sărută cu profund respect mâna 
întinsă. 

Dar asta nu-l împiedică pe Francisc să se bucure în sinea 
sa. Întorcându-se spre Maria Stuart, care-i urmărea cu 
atenţie, îi arătă din priviri atât bijuteriile cât şi pe tânăra 
fată, spunându-i pe un ton triumfător. 

— Ei bine, iubirea mea, ce spui de asta? 

Dar Maria Stuart nici măcar nu bănuia drama secretă care 
se desfăşura în faţa sa şi în care jucase un rol principal. Cu 
atât mai puţin bănuia serviciul imens pe care Fiorinda i-l 
făcuse cu preţul propriei vieţi. Dar era cucerită de farmecul 
fetei, de graţia ei desăvârşita, de veselia molipsitoare a 
tinerei. Şi cum nu avea aceleaşi motive ca ale regelui de a fi 
rezervată, îşi urmă impulsul inimii sale bune şi generoase. 

— Spun, exclamă ea, că această copilă, atât de frumoasă şi 
de dulce, are sentimentele unei prințese de sânge regal... 
Şi vreau s-o tratez ca pe o prinţesă. 

Şi, aplecându-se spre Fiorinda care aştepta sfioasă să-i 
sărute mâna, o îmbrăţişă şi o sărută pe obrajii îmbujoraţi. 
Abia atunci Francisc se adresă mamei sale: 

— Vă mulţumesc, doamnă, pentru gândul bun pe care l-aţi 
avut, nu voi uita niciodată. 

Toate acestea spuse pe tonul cel mai serios care nu-i putu 
permite Caterinei, ce-l urmărea cu atenţie, să vadă în ele alt 
sens decât pe cel aparent. Regele adăugă: 

— Da, doamnă, de acum protejata voastră devine şi 
protejată noastră. 

Ţeapănă, ca în transă, păstrându-şi acelaşi surâs 
enigmatic pe buze, Caterina ieşi, urmată de Fiorinda. 

Când rămaseră singuri, Francisc, arătând spre bijuteriile 
aşezate pe măsuţă, îi spuse Mariei Stuart: 

— Păstrează-le cu grijă, iubita mea, regele şi regina 
Franţei nu vor lua înapoi ceea ce au dăruit. Bijuteriile 
acestea pe care Fiorinda le-a refuzat cu atâta nobleţe 
aparţin vicontelui de Ferricre care, răspund de asta, nu le 
va refuza. 


— Şi o să-i mai dăm şi altele, nu-i aşa, iubite sire? 

— Chiar asta şi intenţionam, surâse Francisc. 

— Ah! Câtă dreptate aveţi să fiţi atât de bun cu prietenii 
voştri, iubitul meu Francisc, suspina Maria Stuart, 
îmbrăţişându-l şi adăugând: şi sunt atât de puţini care vă 
sunt prieteni. Dar sunt bucuroasă şi mă simt mult mai 
liniştită acum văzând că sunteţi înconjurat aici, la palat de 
prieteni sinceri, atât de viteji, atât de dezinteresaţi şi atât 
de devotați, chiar dacă nu sunt foarte numeroşi. 

— Devotaţi chiar mai mult decât credeţi, iubirea mea. 
Devotaţi până la moarte... Din cauza asta nu-i pot părăsi 
când sunt în primejdie de moarte, primejdie în care au 
intrat pentru a mă sluji şi a vă sluji. Crede-mă, iubirea mea, 
sunt nevoit să vă părăsesc. 

Pentru întâia dată, Maria Stuart intui că sub ochii ei 
avusese loc ceva de o gravitate deosebită, pe care nici 
măcar nu o bănuia. De aceea nici nu fu nemulțumită de 
plecarea regelui. Sărutându-l, îi spuse pe un ton serios: 

— Duceţi-vă, iubite sire, duceţi-vă acolo unde vă cheamă 
datoria. 

Francisc ieşi grăbit. În camera să îl găsi pe Beaurevers 
care-l aştepta nerăbdător şi care, auzind deschizându-se 
uşa, se întoarse brusc. 

Îi fu de ajuns o privire scurtă spre figura radioasă a 
regelui şi-şi dădu seama că totul se petrecuse de minune. 
Un suspin de uşurare îi ieşi de pe buze. 

De altfel Francisc spuse imediat: 

— N-a prezis decât lucruri plăcute, liniştitoare. 

— Micuța e vitează! murmură Beaurevers, înduioşat. 

Şi continuă. 

— A avut vreun moment de ezitare? 

— Cred că da, pentru un moment. De parcă s-ar fi simţit 
ameninţată. Şi totuşi, după calmul şi liniştea pe care le-a 
arătat, îmi permit să cred că această ameninţare nu era 
chiar atât de gravă, deoarece n-a mai dat nici măcar un 
semn de nelinişte. 


Deseori Beaurevers îşi permitea să-l certe şi pe rege ca şi 
pe contele de Luvru. Nici regele, ca de altfel nici contele, nu 
se supărau pentru aşa ceva. După cuvintele spuse de rege, 
ne putem da seama că Beaurevers nu-i spusese acestuia tot 
adevărul despre pericolul, acum îndepărtat. Dar voi să-i 
aducă la cunoştinţă întreg pericolul la care se expunea 
Fiorinda făcându-i acel imens serviciu. Dacă ar fi fost vorba 
de el, ar fi tăcut. Dar acum era vorba de altcineva şi se 
credea obligat să dezvăluie valoarea acelui serviciu. 

Aşa încât îl luă la refec pe rege, fără să-i pese de etichetă: 

— Şi atunci, dacă n-a tremurat, dacă n-a plâns, dacă n-a 
leşinat de groază, dacă, la urma urmei, nu şi-a pierdut 
capul, trageţi concluzia că, pentru a vă servi, nu s-a expus 
la nici un pericol? 

— Drace! explică Francisc destul de plouat, dar cred că o 
femeie, care se simte într-adevăr ameninţată, n-ar fi dat 
dovadă de atâta nepăsare şi nu ar fi avut o faţă aşa de 
zâmbitoare. 

— Credeţi greşit, asta-i totul, i-o tăie Beaurevers. Sau mai 
degrabă Fiorinda nu-i ca femeiuştile astea care bântuie pe 
la curte şi care vă înconjoară. E o femeie adevărată, vitează, 
puternică şi care ştie, atunci când trebuie, să glumească cu 
moartea şi să-i râdă în nas. Fiindcă, dacă nu v-am spus-o 
până acum, aflaţi-o în clipa asta, Fiorinda şi-a jucat capul şi 
poate chiar şi pe al logodnicului ei, pentru a vă sluji. E 
admirabil, nu? Şi mai mult, a făcut-o cu atâta simplitate şi 
discreţie, încât nici voi n-aţi văzut nimic. 

Francisc credea tot ce-i spunea Beaurevers, fiindcă în mii 
de ocazii se convinsese de sinceritatea acestuia. De aceea 
nici măcar nu se îndoi de cele aflate. Emoţionat exclamă: 

— Nici nu pot concepe că această copilă vitează să se 
expună pentru mine. 

Beaurevers spusese tot ce avusese de spus. Ştia că toate 
cuvintele sale fuseseră ascultate cu atenţie. Pentru moment, 
îi era de-ajuns. De aceea, încercă să-l liniştească pe rege, 
spunând puţin zeflemitor: 


— Vai, vai, nu vă agitaţi aşa, sire. Gândiţi-vă că dacă v-am 
mărturisit că o cred ameninţată cu moartea, am făcut-o 
numai fiindcă sper să opresc pericolul. Dar dacă vreau să 
ajung la timp, nu mai trebuie să pierd nici o secundă. Şi 
asta înseamnă că vă cer permisiunea să mă retrag. 

— Duceţi-vă, cavalere, duceţi-vă, spuse repede Francisc. 

Şi adăugă cu o insistenţă semnificativă: 

— Nu cruţaţi nimic şi pe nimeni pentru a-i o salva pe 
Fiorinda şi pe Ferricre. Nu uitaţi că vă acopăr în tot ce 
consideraţi necesar să faceţi şi să spuneţi. 

Şi Beaurevers ieşi, plecând cu pasul său rapid, că ori de 
câte ori se îndrepta spre o luptă. 

Francisc, cunoscându-l bine, remarcă amănuntul şi, 
scuturând din cap, îngrijorat, murmură: „Cred că doamna 
mea mamă va petrece un sfert de oră deosebit de 
neplăcut!... Şi ar merita-o, dacă el reuşeşte!” 

Începu să meargă cu paşi rari, visător şi, răspunzând unui 
gând secret, suspină: „E mama mea!... mama mea!... E 
înspăimântător...!” 

Capitolul XXI Bunăvoinţa Caterinei. 

În acest timp Caterina, liniştită de acum, îşi reluă drumul 
spre apartamentele sale, introducând-o pe Fiorinda pentru 
prima dată în oratoriul său. 

Fiorinda o urmase până acolo cu docilitate. De altfel, ce ar 
fi putut face? 

Cu cel mai frumos zâmbet al său, Caterina îi spuse: 

— Şi fiindcă acum suntem singure, trebuie să-ţi prezint 
complimentele mele, micuţo. Ai vorbit ca un înger şi, pe 
cuvânt de regină, îţi admir vitejia. 

— Doamnă, bolborosi interzisă Fiorinda, vorbiţi serios? 

— Cât se poate de serios, insistă Caterina. Atât de serios, 
încât, ca mărturie a satisfacţiei pe care o încerc, îţi dau din 
toată inima inelul acesta... 

Şi-i întinse, surâzând, un inel. 

Fiorinda, înspăimântată, se întreba dacă nu cumva visează 
şi, neîndrăznind să-l ia, rosti cu glas tremurat: 


— Bijuteria aceasta... pentru mine...? 

— Da, bineînţeles, deveni nerăbdătoare Caterina. Şi ţin să- 
ţi atrag atenţia că mă faci să stau cu mâna întinsă şi că o 
regină nu trebuie făcută să aştepte. 

Atunci Fiorinda se hotări să-l ia şi murmură: 

— Visez!... Cum! Regina mă răsplăteşte pentru că n-am 
ascultat-o... În ciuda atâtor ameninţări... 

— Ei, micuţo! o întrerupse Caterina râzând în hohote, nu 
mai face pe naiva... nu mă las păcălită aşa uşor... 
Mărturiseşte sincer că ai ghicit că te puneam la încercare. 

— La încercare...? 

— Da, bineînţeles. Şi ai ieşit de minune din ea. Când 
doreşti, eşti liberă să părăseşti Luvrul. 

— Cum! exclamă Fiorinda, care încă nu-şi revenise, sunt 
liberă să plec? 

— Aşa cum ţi-am spus, surâse Caterina. 

— Imediat? 

— Dacă vrei. 

— Cu domnul de Ferricre? 

— Cu domnul de Ferricre. 

Din cauza acestei bunăvoinţe neaşteptate, Fiorinda se 
zăpăcise complet. Şi totuşi, aversiunea pe care i-o inspira 
regina nu se domolea. Voind să bată fierul cât e cald, îi 
răspunse cu o întrebare: 

— Şi când ar putea pleca domnul de Ferricre? 

— Când vei pleca şi tu, fiindcă veţi pleca împreună. Vrei să 
te duci să-l cauţi chiar acum? 

— Dacă regina mi-o permite, da. 

— Cât eşti de grăbită să mă părăseşti, făcu regina cu 
amărăciune. 

Cu toate că roşi, Fiorinda nu-i răspunse. Dând din cap cu 
un aer trist, Caterina nu mai insistă. Se ridică şi-i spuse: 

— Să mergem să-l căutăm. 

— Oh, doamnă, protestează Fiorinda, încurcată, n-aş 
accepta ca regina să împingă bunătatea până la a se 
deranja pentru mine. Îl voi găsi şi singură. 


— Îl vei găsi, fără îndoială. Dar domnul de Ferricre nu va 
părăsi palatul dacă nu-i voi spune chiar eu că este liber. Şi 
fiindcă doreşti să pleci chiar acum, trebuie să merg şi eu 
pentru a-i spune. 

Fiorinda deschise gura ca pentru a-i spune: „Numai 
pentru atâta, nu era nevoie să mergi până la el. Era de 
ajuns să pui să fie chemat.” 

Dar Caterina ieşise deja. O urmă fără a mai spune nimic. 

Câtva timp, faţa nu-şi slăbi vigilenţa. Când ajunseră într-o 
anticameră plină de servitori, îşi spuse: „Aici voi fi arestată 
şi aruncată în cine ştie ce temniţă.” 

Dar Caterina trecu, mulţumindu-se să răspundă cu un gest 
scurt tuturor plecăciunilor celor din jur. 

Şi Fiorinda îşi dădu seama că regina nu voia să o aresteze. 

În cele din urmă ajunseră într-un coridor strâmt, umed, 
pustiu, în care domnea o lumină palidă. 

Brusc, Caterina se opri, cu o mişcare de teamă instinctivă: 
un om adânc aplecat, îi oprea trecerea. Era Beaurevers, pe 
care nu-l recunoscuse din prima clipă. Beaurevers se 
îndreptă. Nu aşteptă ca regina să-i adreseze cuvântul şi 
vorbi primul, fără să ceară voie. 

— Maiestatea Voastră a ieşit să ia aer cu Fiorinda, spuse 
el. 

Să iei aer într-un asemenea loc înfricoşător, umed, 
îngheţat şi impregnat de un miros care-ţi sufoca respiraţia! 
Hotărât lucru, Beaurevers voia să râdă de ea. Dar nu lăsa 
să se vadă acest lucru. Figura lui era de o seriozitate fără 
cusur. 

Dar ironia era strigătoare. Şi vocea-i avea acele intonaţii 
pe care, de-acum, Caterina începuse să i le cunoască şi care 
în general, nu anunțau nimic bun. 

Rece, dispreţuitoare, îi aruncă: 

— Cred că, Dumnezeu să mă ierte, vă permiteţi să vă opriţi 
regina! 

Beaurevers se înclină într-un salut şi mai exagerat şi, 
ridicându-se, spuse pe un ton muşcător: 


— S-o opresc pe regină! Nu asta mi-e intenţia!... Cel puţin 
pe moment... 

Caterina tresări. Amenințarea era clară şi conştiinţa-i era 
atât de încărcată, încât nu putea fi liniştită. O arestare nu 
era imposibilă, mai ales că locul era destul de potrivit. Un 
fior o trecu din cap până-n picioare şi imediat îşi schimbă 
atitudinea: amabilitatea îi înlocui disprețul. 

Şi poate că şi Beaurevers îi dăduse răgazul necesar, 
permițându-i să reflecteze. Continuă, remarcând 
schimbarea atitudinii reginei: 

— Aşa cum trebuie să facă orice supus, am vrut să-mi 
prezint Maiestăţii Voastre umilele mele omagii. Nici măcar 
nu m-am gândit că blestematul ăsta de coridor, fiind atât de 
îngust, ar da impresia că-i opresc reginei trecerea. O rog pe 
regină să binevoiască să mă ierte având în vedere bunele 
mele intenţii. 

Şi se dădu la o parte. 

După ce trecu, Caterina îi spuse, surâzând: 

— Sunteţi iertat, domnule... Am fost surprinsă... şi nu mi- 
am putut stăpâni nervii. 

Beaurevers se făcu că nu pricepe că regina se scuză şi că, 
mai ales, se grăbeşte să se îndepărteze, necrezându-se în 
siguranţă. Cu dezinvoltură, alarmând-o mai mult pe regină, 
se adresă Fiorindei: 

— Ai grijă, Fiorinda, coridorul ăsta e periculos. Priveşte 
bine unde calci. Am auzit că pe aici, pe undeva, există o 
trapă secretă care se deschide dacă vreun imprudent pune 
piciorul acolo şi-l aruncă într-o prăpastie uriaşă din care 
nimeni nu a mai scăpat. 


La rândul său, Fiorinda se simţi stăpânită de un fior care o 
străbătu din creştet până-n tălpi. Nici măcar nu se gândise 
la o asemenea eventualitate. 

Caterina interveni repede: 

— Şi cine v-a spus povestea asta stranie? 

— Regele, doamnă, spuse Beaurevers pe un ton îngheţat. 
Regele, care, după câte presupun, îşi cunoaşte casa. 

— Ah! Dacă-i vorba de rege, n-am ce spune, declară 
Caterina, adăugind: 

— Şi pentru că sunteţi atât de bine informat arătaţi-ne 
faimoasa trapă de a cărei existenţă, trebuie să recunosc, nu 
aveam cunoştinţă, cu toate că şi eu cunosc destul de bine 
palatul. 

— Trapa există, o asigură Beaurevers, puţin descumpănit, 
se deschide acţionând un resort ascuns cu grijă... Din 
nefericire, regele nu cunoaşte locul şi prin urmare nu mi-a 
putut spune unde-i ascuns resortul. 

— Asta-i într-adevăr supărător, surâse Caterina. 

— Da, dar voi cunoaşteţi locul, doamnă. 

— Eul... Sfinte Dumnezeule! În aparenţă ar trebui să 
cunosc numeroase lucruri, dar le ignor total!... Ca şi trapa 
şi resortul de care vorbiţi şi de care eu nu am auzit 
niciodată. 

Părea că vrea să-i facă în ciudă. Ştia că nu-i prea răbdător. 
Apropiindu-se de ea, aproape să o atingă şi înfigându-şi 
privirea în ochii reginei, îi spuse cu o voce aspră: 

— Trapa există... se află în preajma noastră... poate că în 
această clipă ne găsim deasupra ei... Şi voi sunteţi singura 
care ştiţi s-o folosiţi... Am venit, pur şi simplu, pentru a vă 
spune: Sper ca această trapă să nu se deschidă niciodată 
pentru Fiorinda... O sper... pentru voi... 

— Aiuraţi! tresări revoltată Caterina. 

— Sper că trapa asta să nu se deschidă, repetă 
Beaurevers cu tărie... Dar trebuie prevăzut totul... 

Deja îi trecuse mânia. Sfârşi cu aerul său zeflemitor şi 
rece: 


— Dacă această nenorocire s-ar întâmpla, trebuie să vă 
previn, doamnă, voi avea regretul şi marea onoare de a 
proceda la arestarea despre care am vorbit acum câteva 
momente. 

De această dată vorbise clar. Şi Caterina înţelese că 
deţinea ordinul semnat de rege şi că nu depindea decât de 
el să-l execute. Scrâşni din dinţi. Mânia care o cuprinse şi 
împotriva Fiorindei, prima cauză a umilinţei la care era 
supusă şi contra fiului său care semnase ordinul şi contra 
lui Beaurevers care acceptase să-l execute, această mânie 
era înfricoşătoare. Dacă ar fi putut să-i ucidă pe toţi trei 
dintr-o mişcare, ar fi făcut-o. 

Dar nu era femeia care să se dea bătută atâta vreme cât 
mai era o rază de speranţă. Îndreptându-se, îi spuse cu 
trufie: 

— Şi cine ar îndrăzni să ridice mâna împotriva mamei 
regelui său? 

Dar nici cavalerul nu era omul care să se lase impresionat 
de aerele ei. Şi-i răspunse rece: 

— Eu, doamnă... Dacă i se întâmpla ceva rău acestui copil, 
mâna asta pe care o vedeţi, vi se va aşeza pe umăr... şi nici 
o putere din lume nu vă va putea scăpa. 

Câteva secunde se priviră în ochi, ea cu ochii în flăcări, 
injectaţi de sânge, el cu o privire de gheaţă, în care se 
simţea moartea. 

Şi Caterina fu nevoită să-şi întoarcă privirile şi să-şi plece 
capul. 

Văzând-o îmblânzită, vocea cavalerului deveni ceva mai 
blândă şi-i spuse: 

— Văd că m-aţi înţeles, doamnă. Acum sunt sigur că trapa 
nu se va deschide. 

Se întoarse şi spuse cu voce tare, pentru a fi înţeles şi de 
Caterina: 

— Te poţi duce, Fiorinda, urmează-ţi regina fără teamă. 
Nu ţi se va întâmpla nimic rău. 

Şi, răspunzând unei priviri a fetei: 


— Dar, sigur, cel mai bine ar fi să nu te părăsesc până nu 
ieşi din Luvru... Dar nu pot aduce o asemenea jignire 
reginei. Îţi spun, că nu ai de ce te teme. 

Înclinându-se în faţa Caterinei, plecă fără a-şi mai întoarce 
capul, zicându-şi în sine: „Sunt sigur că, după ce am 
ameninţat-o, nu va mai avea curajul să facă ceva.” 

Dar, din nefericire, Beaurevers se înşela. 

Caterinei îi fusese într-adevăr frică. Dar după ce cavalerul 
se îndepărtase, reflectă şi ajunse la concluzia: „Dacă ar fi 
avut ordinul de arestare mi l-ar fi arătat şi ar fi insistat să 
ne însoţească, cel puţin până la capătul coridorului. 
Înseamnă că nu-l are, fiindcă n-a făcut-o.” 

Aşteptă ca Beaurevers să se îndepărteze îndeajuns, după 
care îşi reluă drumul, spunând cu voce calmă: 

— Să mergem. 

Şi Fiorinda o urmă. Scena care se petrecuse o tulburase 
profund. Acum era tot atât de neliniştită pe cât fusese şi în 
momentul în care păşise pragul oratoriului reginei, 
însoţind-o. Nu îndrăznise să-şi spună părerea, dar dacă ar fi 
depins de ea, Beaurevers n-ar fi comis imprudenţa de ao 
părăsi. 

Nu mai avu timp să se gândească mâi departe. După 
câţiva paşi, Caterina se opri şi se sprijini de zid, ca şi când 
ar fi fost obosită. 

La rândul său, Fiorinda se opri şi ea, aşteptând ca regina 
să-şi urmeze drumul. 

Deodată auzi zgomotul unui declic destul de puternic şi 
văzu cum, la câţiva paşi de ea, se deschide în faţă o trapă. 

Cu o voce de un calm înfricoşător, Caterina spuse: 

— Trapa-i deschisă. 

Apucând-o de Fiorinda de încheietura mâinii, se apropie 
cu ea de trapă deschisă. Arătându-i-o, îi spuse: 

— După cum vezi, nu-i o prăpastie... Nu-i decât o scară, 
destul de îngustă şi de abruptă, de acord, dar totuşi o scară, 
nu o prăpastie. Beaurevers ăsta are mânia de a exagera 
mereu. 


Spunând asta, îi dădu drumul şi, întinzând mâna spre 
trapă, îi spuse pe un ton poruncitor: 

— Coboară! 

Instinctiv, Fiorinda făcu un pas înapoi. Nu prevăzuse 
pericolul şi felul în care-i apăruse, o surprinsese. Murmură 
cu voce slabă: 

— Să cobor acolo!... E oribil!... Contemplând-o în tăcere, 
Caterina se bucura de spaima fetei. Cu acelaşi calm sinistru 
îi explică: 

— 'Ţi-am promis că vei fi pedepsită dacă nu asculţi. N-ai 
ascultat. Asta-i pedeapsa... Hai, coboară! 

Caterina credea că o cunoaşte bine pe Fiorinda. De abia 
acum îşi dădu seama că nu o cunoaşte deloc, sau, foarte 
puţin. 

După ce primul moment de surpriză trecu, Fiorinda se 
liniştise. În faţa pericolului iminent îşi regăsise tot sângele 
rece. Femeia de acţiune, cu hotărâri rapide, pe care nici ea 
nu bănuia că este, interveni. 

Privind-o ţintă pe regină, spuse cu o voce fermă: 

— Nu cobor. 

— Chiar aşa! o zeflemisi Caterina. 

— Nu, pe legea mea, îi întoarse faţa zeflemeaua. E prea 
întuneric şi rece acolo... Şi nici nu miroase prea plăcut. 
Coborâţi şi vă veţi convinge. 

Caterina, stupefiată, rămase pe moment fără glas în faţa 
atitudinii amenințătoare pe care nu o prevăzuse. 

Imediat Fiorinda scoase din corsaj pumnalul şi, ridicând 
braţul, cu o voce schimbată, de nerecunoscut, îi comandă: 

— Coborâţi!... Dacă nu, pe cât este de adevărat că sunteţi 
o femeie infernală, voi scăpa lumea asta de un monstru ca 
voi... vă voi ucide fără milă. 

Dar nici Caterina nu se lăsa cuprinsă cu uşurinţă de frică. 
Sub ameninţarea pumnalului, începu să râdă uşor. Cu cea 
mai mare linişte, privi la ceasul pe care-l avea agăţat de 
centură şi, punându-l sub ochii Fiorindei, îi spuse liniştită: 


— Uite, ştii ce se va întâmpla dacă peste zece minute nu 
mă voi înapoia pentru a revoca anumite ordine pe care le- 
am dat înainte de a pleca? 

Fiorinda simţi cum un tremur îi străbate întreg trupul. 

Simţea că ceva înfricoşător, inevitabil, urma să aibă loc şi 
braţu-i căzu pe loc. 

Un licăr de triumf trecu prin ochii reginei. Dar, din 
nefericire, fata nu-l văzu. Altfel şi-ar fi dat seama că este 
păcălită, aşa cum fusese păcălit mai înainte şi Beaurevers. 

Văzând-o că tace, Caterina reluă cu aceeaşi linişte: 

— Se va întâmpla faptul că domnul de Ferricre va fi supus 
torturii! 

— 'Torturii! exclamă îngrozită Fiorinda. 

— Da, torturii. Şi cea mică şi cea mare... Trebuie să-ţi 
explic în ce constau? 

— E îngrozitor! strigă Fiorinda simțind cum o sudoare 
rece îi scaldă tâmplele. 

— Şi acum loveşte dacă mai ai curaj, continuă fără milă 
Caterina... Nu?... Să aşteptăm, atunci. Timpul trece. Mai 
întâi, lui Ferricre i se va turna plumb topit, i se va smulge 
limba... Şi asta pentru că tu o doreşti. 

Biata Fiorinda nu fu în stare să asculte mai departe. Ca 
înjunghiată, gemu: 

— Iertare! 

Caterina, sălbatică, înfricoşătoare, arătă din nou trapa: 

— Coboară! spuse ea şi adăugă: 

— Nu îmi mai rămân decât opt minute pentru a mă 
întoarce. Fiorinda tremura. 

— Şi dacă mă supun, spuse ea frângându-şi mâinile, cine- 
mi garantează că logodnicul meu va fi cruțat? 

— O jur pe capul fiului meu, Henri. Hai, hotărăşte-te... 
Grăbeşte-te. 

Fiorinda ştia destule pentru a fi convinsă că-şi va respecta 
jurământul. Nu mai ezită: 

— Cobor, îi răspunse. 


Şi, punând piciorul pe prima treaptă, se lăsă în întunericul 
ce-o aştepta, în necunoscut, în moarte... 

Capitolul XXII Din nou trapa. 

Văzând că Fiorinda nu mai apare. Beaurevers înţelese că 
regina nu a ţinut seama de amenințările sale şi că 
acţionase. 

Reveni în coridorul cu pricina şi ore în şir, cu o răbdare 
meticuloasă căută trapa şi resortul care o acţiona, dar nu 
găsi nimic. Când veni noaptea şi nu mai putu vedea nimic, 
se resemnă şi încetă căutarea. 

Se întoarse acasă şi abia acolo îşi dădu seama cât îi este de 
foame. Era şi normal, deoarece sărise atât peste masa de 
prânz cât şi peste cină. După ce mânca o bucată de pâine şi 
bău câteva înghiţituri de vin, se aruncă furios pe pat. Şi 
totuşi făcuse tot ce-i stătea în putere. 

A doua zi dimineaţă, imediat ce-i fu posibil, se prezentă la 
palat şi ceru audienţă la regina Caterina. 

Cu toate că nu se îndoia de motivul prezenţei sale, regina 
nu ezită să-l primească, ba mai mult, îi făcu o primire foarte 
frumoasă. 

Beaurevers merse drept spre ţintă. 

— Se pare că totuşi trapa s-a deschis. 

— Aşa este, îi răspunse cu răceală Caterina, trapa s-a 
deschis. 

— Sper că nu-i moartă! continuă cavalerul cuprins de 
teamă. 

Cuvintele nu însemnau nimic. Tonul lor spunea lotul. Şi 
faţa cavalerului, lividă, înfricoşătoare. Caterina înţelese că 
viaţa ei nu atârnă decât de un fir de păr. Şi se grăbi să-l 
liniştească: 

— De ce să fie moartă? Nu a lovit-o nimeni. Dacă a coborât 
toate treptele scării de sub trapă, a ajuns într-o celulă... 
destul de neplăcută, sunt de acord dar, oricum, se poate 
trăi acolo... câteva săptămâni. 

Beaurevers îşi dădu seama că spune adevărul. Ghici 
imediat ce fel de supliciu îi era destinat Fiorindei. Şi cu o 


voce tremurând de revoltă: 

— Se poate trăi câteva săptămâni... cu condiţia să i se dea 
să mănânce şi să bea? 

— Asta, fără doar şi poate. 

— Şi, desigur că aşa ceva a fost uitat? 

Caterina-i răspunse printr-un surâs. Beaurevers reţinu 
mărturisirea. Şi i se adresă cu voce aspră: 

— Ei bine, doamnă, trebuie, mă înţelegeţi, trebuie ca 
această trapă să se deschidă acum şi Fiorinda să iasă. 

— Ei bine... deschideţi-o. 

— Am încercat, doamnă. Toată ziua de ieri am căutat, dar 
nam găsit nimic. 

— Nu pot face nimic, surâse Caterina. 

— Dimpotrivă, puteţi totul, răsună ameninţător vocea 
cavalerului, care se simţea stăpânit de o poftă nebună de a 
o strânge de gât. Aşa cum aţi ştiut prima oară să o 
deschideţi, veţi şti şi a doua oară. 

— Dacă vă înţeleg bine, îmi cereţi - destul de puţin 
cavaleresc, dar să trecem peste asta - să o eliberez pe 
micuța boemiană? 

— Da, doamnă. 

— Asta n-o voi face niciodată. 

Era un răspuns categoric şi care părea irevocabil. Şi 
totuşi, Beaurevers încă nu renunţă: 

— Aş putea să vă întreb care vă este motivul, doamnă? 

— 'Tot ce vă pot spune, este: micuța merita o pedeapsă. Am 
pedepsit-o aşa cum am crezut eu de cuviinţă. Asta-i tot. 

Regina părea acum mult mai stăpână pe ea şi mult mai 
aspră, pentru că i se părea că Beaurevers se mai înmuiase. 
Cavalerul îşi dădu seama de acestea, dar nu o lăsă să 
observe. Şi insistă: 

— Nu credeţi, doamnă, că pedeapsa este prea aspră? 
Gândiţi-vă la starea în care se află copilul ăsta nefericit. 

Mai categorică şi mai neînduplecată, ea îi replică: 

— Pedeapsa va înceta atunci când voi crede eu de cuviinţă, 
nu înainte. 


Apropiindu-se de regină şi privind-o drept în ochi, 
Beaurevers îi spuse cu o voce înfricoşătoare prin răceala ei: 
— Ei bine, doamnă, eu spun că această pedeapsă a durat 
destul. Astfel încât veţi veni chiar acum cu mine şi veţi 

deschide trapa. 

Caterina îşi dădu seama că sosise momentul critic şi se 
încorda. Sub un calm aparent, îl zeflemisi: 

— Chiar aşa?... Şi, dacă refuz, mă ameninţaţi cu arestarea, 
aşa cum aţi făcut-o ieri? 

— Nu, doamnă, fiindcă astăzi nu mai am ordinul pe care-l 
aveam ieri. 

— Aţi fi fost pus în încurcătură dacă aş fi cerut să văd 
ordinul pe care pretindeţi că-l aveaţi ieri. 

Şi spunând acestea cu voce triumfătoare, încerca să-i 
dovedească faptul că-i ghicise jocul din ajun. 

Dar cavalerului puţin îi păsa. Se mulţumi doar să surâdă. 
Un surâs nu-i mare lucru, dar la vederea lui, Caterina, fără 
a lăsa să se vadă, se simţi mai puţin sigură pe ea. 
Beaurevers continuă cu aceeaşi voce calmă: 

— Dar voi merge să-l caut pe rege şi-l voi ruga să mă 
însoţească. Fiţi sigură că nu mă va refuza. 

Caterina deveni mai atentă. Totuşi, încercă să-l întărite: 
— Şi-l veţi duce în coridorul unde se află trapa? E o idee. 
Dar cred că mi-aţi spus că nu cunoaşte locul resortului care 

deschide trapa? 

— II voi aduce pe rege aici, în faţa voastră, doamnă. 

— Aici! Şi pentru ce, Dumnezeule? 

— Pentru a vă ruga să veniţi cu noi şi să deschideţi trapa. 

Caterina tresări, simțind că a căzut în cursă. Şi, într- 
adevăr, nu putea refuza regelui ceea ce-i refuza lui 
Beaurevers. Cu toate acestea, mai încercă o ultimă 
rezistenţă. 

— l-aş spune că nu ştiu despre ce-i vorba. 

Dar Beaurevers văzu că e pe cale de a se da bătută. 

De această dată găsise mijlocul de a o face să cedeze. 
Sigur de reuşita sa, nu-i răspunse decât printr-o ridicare 


nepăsătoare a umerilor, adăugind zeflemitor: 

— Regele este de altă părere, doamnă. 

Şi, cu o indiferenţă care acum era reală, deoarece nu mai 
încerca să se impună ştiind că-şi poate îndeplini ori când 
ameninţarea, mai ales ca regele cunoştea de multă vreme 
uneltirile mamei sale, adăugă: 

— Credeţi-mă, doamnă, cel mai bine ar fi să-mi acordaţi de 
bunăvoie ceea ce vă cer... Astfel, istoria asta neplăcută va 
rămâne un secret al nostru... şi n-ar avea nici o urmare... 
Dar dacă totuşi preferaţi să intervină între noi regele, 
sunteţi liberă să o faceţi... Şi la urma-urmei, vă priveşte. Vă 
veţi explica cu el... Fiindcă regele va cere explicaţii, nu vă 
îndoiţi de asta. Şi aşa, rând pe rând, dracu ştie unde se 
poate ajunge... sau, mai degrabă, cred că ştiu şi eu. 

Tot ceea ce-i spunea exprima adevărul. Deja Caterina îşi 
imaginase toate acestea. Unul din talentele sale care o 
făceau atât de redutabilă era acela de a se supune 
cerinţelor momentului, părând că acceptă fără supărare 
ceea ce-i era imposibil să împiedice. Dar niciodată nu 
renunţa la răzbunare. În mintea sa încolţise deja alt plan de 
răzbunare, spunându-şi: „La urma-urmei, ce-mi pasă de 
fata asta, de moartea ei? Încă-l mai am pe Ferricre. Nu va 
pleca niciodată fără ca eu să-i permit. Prin el, micuța va fi 
mult mai pedepsită decât dacă aş fi omorât-o.” 

Hotărârea o dată luată se sculă şi-i spuse cavalerului: 

— Da, aveţi dreptate. Regele nu trebuie amestecat în 
poveştile astea fără importanţă... Şi apoi, micuța a fost 
pedepsită destul. Veniţi, domnule. 

Şi Beaurevers o urmă în tăcere. 

Cinci minute mai târziu, Fiorinda ieşea din mormântul său. 
De cum se deschise trapa, Beaurevers o văzu în picioare, la 
baza scării unde părea că stă în aşteptare. Nu părea prea 
deprimată. leşind din temniţă, nu o văzu pe Caterina care 
îşi alesese un loc mai ferit, în întuneric. Şi nici nu se miră 
văzându-l pe Beaurevers care o aştepta în capătul scării, 


întinzându-i mâna. Îi surâse veselă şi, întinzându-i fruntea 
pentru a-i fi sărutată, îi spuse: 

— Eram atât de sigură că mă veţi scoate de aici. 

Şi această încredere naivă în el, îl emoţiona atât de mult 
încât nici măcar nu încercă să protesteze de formă. 
Prinzând-o în braţe, îi sărută fruntea cu dragostea unui 
frate adevărat, liniştind-o: 

— De acum, nu mai ai de ce te teme. Coşmarul ăsta 
înspăimântător s-a sfârşit pentru tine. 

Tocmai când voia să-i răspundă, Fiorinda o văzu pe 
Caterina şi căzu fără simţire în braţele cavalerului. Să fi fost 
de vină apariţia duşmancei sale de moarte? Sau poate, mai 
degrabă efectul unei reacţii de eliberare? 

— Ei drăcie! murmură Beaurevers, stânjenit. 

Caterina interveni imediat: 

— Duceţi-o în camera sa... leşinul nu va avea urmări. 

Beaurevers o privi într-un mod puţin binevoitor, dar îşi 
dădu seama că nu poate proceda altfel. Şi totuşi, încă mai 
ezita. 

Dacă fata şi-ar fi revenit în clipa aceea, ar fi condus-o fără 
întârziere în afara palatului, departe de orice pericol. 

Dar nu-şi reveni şi cavalerul, înfricoşat s-o vadă palidă ca o 
moartă, o ridică în braţe şi o duse în camera ei. 

Caterina se feri să-i urmeze. După cum am mai spus, avea 
deja o idee şi la ea, punerea în practică a unei idei, nu 
întârzia prea mult. Numai că, ideea ce-i venise acum, nu-i 
era destul de clară. Oricum, simţea că trebuie să-l păstreze 
pe Ferricre în puterea sa. Asta-i era de ajuns pentru a o 
face să acţioneze imediat. 

Deci, nu se arătă prin preajma celor doi. În schimb, 
avusese atenţia de a trimite o cameristă care să îngrijească 
de bolnavă. E de la sine înţeles că această atenţie nu era cu 
totul dezinteresată. Şi într-adevăr, Caterina, care bănuia că 
Beaurevers nu o va părăsi pe Fiorinda până când aceasta 
nu-şi va reveni, dăduse drept misiune cameristei să-l reţină 


pe cavaler cât mai mult timp posibil. l-ar fi fost de ajuns şi 
un sfert de oră. 

Şi-n acest timp, pe coridoare întortocheate şi intrări şi 
ieşiri secrete, se duse şi-l vizită pe Ferritre. Îi mai 
rămăseseră abia câteva minute, dar care se pare că au fost 
de ajuns pentru a-i permite reîntoarcerea. Ajunse în 
apartamentul ei fără să se întâlnească cu nimeni şi înainte 
ca sfertul de ceas cerut cameristei să se scurgă. 

Aceasta, în tot timpul, se afla în jurul fetei, părând că vrea 
să-i vină în ajutor. Beaurevers, bineînţeles, îi cedase orice 
iniţiativă, el plimbându-se în sus şi-n jos pe coridor, cu o 
nerăbdare ce creştea încetul cu încetul. 

Atunci când camerista socoti că l-a făcut pe cavaler să 
aştepte îndeajuns, se ocupă în mod serios de Fiorinda care, 
sub îngrijirile, acum într-adevăr folositoare, îşi reveni 
imediat. 

De abia atunci îl chemă pe Beaurevers care nu se lăsă 
aşteptat nici o clipă. 

Se mai linişti văzând-o pe tânăra surâzându-i din patul în 
care era întinsă. Încă mai era palidă şi slăbită, dar era clar 
că nu mai avea cum să intervină nici o complicaţie. 

— Odihneşte-te, îi spuse cavalerul cu blândeţe; ai nevoie 
de odihnă mai mult decât orice medicament. Mâine nu vei 
mai simţi nimic neplăcut. Şi tot mâine vei părăsi palatul. 

Fiorinda-i mulţumi cu voce slabă. Corpul îi fusese zdrobit 
mai degrabă de oboseală, dar spiritul îi rămăsese tot atât 
de lucid ca şi înainte. Şi deja mintea ei lucra. Îi făcu semn 
lui Beaurevers să se apropie şi mai mult şi în şoaptă, din 
cauza cameristei, îi spuse: 

— Nu voi pleca de aici dacă domnul de Ferricre trebuie să 
rămână. 

Şi tonul pe care o spusese arăta că aşa va face. 

Beaurevers găsi această hotărâre drept foarte normală şi, 
pe un ton de glumă, pentru a o linişti, exclamă: 

— Pe toţi dracii! Cum spune nobilul vostru logodnic, mă 
aşteptam la aşa ceva. Mâine dimineaţă vom pleca toţi trei, 


pe cuvântul lui Beaurevers. 

Fiorinda îi adresă un surâs. Beaurevers nu văzu că acest 
surâs ascunde o mare îndoială şi-i spuse tranşant: 

— Şi acum, trebuie să te odihneşti. Mă duc să-l caut pe 
Ferricre şi-ţi promit că afacerea se va rezolva imediat, 
deoarece şi el a rămas la palat pentru tine. 

— Spuneţi-i că nu voi pleca de aici fără el, îi ceru Fiorinda. 

— Bine! Promise Beaurevers, îndreptându-se, îi voi spune, 
fii liniştită. 

Sprijinită în perne, Fiorinda îl urmări cu privirile pe 
cavaler până când uşa se închise în spatele lui. Atunci se 
lăsă să cadă pe pat şi două lacrimi îi curseră pe obrajii 
palizi, fără a încerca să le şteargă. 

Dar de ce se temuse Fiorinda, se întâmplă: şi Ferricre 
dădu cam acelaşi răspuns. Adică, după ce mulţumi 
cavalerului, declară că nu va pleca din palat decât atunci 
când logodnica sa l-ar fi părăsit deja. 

— Asta-i de la sine înţeles, spuse Beaurevers care nici nu 
bănuia adevărul şi faptul că regina tocmai plecase de la 
prietenul său. Mâine dimineaţă vom pleca toţi trei. 

— Nu, iubite prietene, spuse cu blândeţe vicontele, 
scoateţi-o de aici pe Fiorinda... eu, vă voi urma... mai târziu. 

— Treizeci de mii de diavoli! Blestemă Beaurevers scos din 
fire, mă omor spunându-vă că Fiorinda nu va părăsi palatul 
fără voi şi iată ce-mi este dat să aud! 

Dar orice ar fi spus sau ar fi făcut, Ferricre era de 
neclintit. Văzând că nu-l poate convinge, Beaurevers plecă 
în culmea furiei, bombănind: 

— Să mă ia toţi dracii dacă aici nu-i mâna Caterinei! Dar în 
ce fel?... Aflu eu... trebuie s-o ştiu... altfel, nu pot face nimic 
pentru ei. 

Se reîntoarse la Fiorinda şi-i povesti totul. Fata nu fu 
surprinsă de cele ce auzea. Se mulţumi să-i răspundă cu 
aceeaşi încăpățânare: 

— Voi rămâne la palat. 

Şi Beaurevers nu avu încotro. 


Capitolul XXIII Unde ducele de Saint-Germain află lucruri 
pe care nu le ştia. 

În dimineaţa următoare zilei în care Beaurevers adusese 
la cunoştinţa Caterinei conţinutul faimoasei bule papale, pe 
care aceasta nu o ştia, Rospignac părăsise Parisul pe 
drumul ce ducea la Chartres. Guillaume PentecGte însoţit 
de zece călăreţi din escadronul de fier îl urmau, făcându-se 
că nu-l cunosc. 

Absența lui Rospignac - de care Beaurevers ştia - explică 
şi faptul că împotriva regelui nu se mai produsese nici un 
atentat. 

Şi ducele de Guise dispăruse, îndreptându-se spre o 
destinaţie necunoscută. 

După ce aşteptase câteva zile, văzând că fiul său nu se 
supune, ducele de Saint-Germain îşi luă inima-n dinţi şi-i 
făcu o vizită cardinalului de Lorrena. 

Fraţii de Guise au fost de acord cu căsătoria surorii lor cu 
fiul ducelui numai pentru că această unire le asigura 
concursul ducelui. Văzând că aceasta nu se mai poate face, 
fiind totuşi asigurat de concursul său, cardinalul îi făcu 
totuşi o primire frumoasă ducelui şi nu văzu nici un obstacol 
în a-l dezlega de cuvântul dat. 

Şi aşa mai trecură câteva zile. Într-o dimineaţă, valetul îl 
anunţă pe ducele de Saint-Germain că un trimis al regelui 
aşteaptă să fie primit. Ducele se gândi că acesta vine să-l 
aresteze dar, fiind un viteaz, nici măcar nu se gândi să fugă, 
mergând chiar el în întâmpinarea trimisului. 

Trimisul nu era altul decât Beaurevers care admiră calmul 
pe care-l arăta tatăl prietenului său. Înclinându-se 
respectuos în faţa ducelui, îi spuse cu cea mai mare 
politeţe: 

— Monseniore, regele doreşte să discute cu voi. Pentru 
asta m-a însărcinat să vă conduc până la el. 

Ducele-i înapoie salutul cu aerul său maiestuos şi-i spuse 
fără duşmănie: 

— Spuneţi mai bine că aţi venit să mă arestaţi. 


— Vă înşelaţi, monseniore, protestă Beaurevers. Nu-i 
vorba de nici o arestare. Veţi ieşi din Luvru tot atât de liber 
pe cum aţi intrat. Vă dau asigurarea cea mai formală. 

— Nu vreau decât să vă cred... Şi totuşi, sunteţi de acord 
că mi se pare ciudat că tocmai voi aţi fost însărcinat cu 
această problemă. 

Ducele vorbea cu cea mai mare curtoazie. Şi totuşi, 
Beaurevers îl simţi, dacă nu ostil, cel puţin rece. Fără a se 
îndepărta de respectul pe care i-l arăta, îi spuse privindu-l 
drept în ochi şi apăsând cuvintele: 

— Dacă eu mă aflu în faţa voastră, e numai din cauză că 
nimeni altul decât eu n-ar fi putut să vă spună ceea ce vă 
spun: regele, monseniore, cunoaşte tot ce s-a hotărât între 
domnii de Guise şi voi. Numai că şi vă dau cuvântul de 
onoare, nu ştie că sunteţi amestecat în afacerea asta. 
Regele nu are nici o bănuială asupra voastră. 

Şi privirea-i limpede, surâsul sincer, întreaga-i figură care 
era de o sinceritate şi loialitate depline, totul arăta că 
spusele sale nu ascundeau nimic şi că nu minţea. 

— Vă cred, domnule, îi răspunse ducele. Plecăm oricând 
doriţi. Sunt la ordinele voastre. 

— Monseniore, eu mă aflu la ordinele voastre. Vom pleca 
atunci când veţi socoti voi de cuviinţă, nu eu. 

Ca toată lumea şi ducele simţi atracţia ciudată pe care 
cavalerul o exercită asupra sa. Pe jumătate cucerit, suspină: 
— Hotărât lucru, sunteţi un cavaler fermecător: pe cât de 
loial şi generos, tot pe atât de puternic şi îndrăzneţ... Ce 

păcat că soarta ne-a pus unul împotriva celuilalt... 

Şi se opri, crezând că a spus mai mult decât trebuia. 
Continuă: 

— Nu trebuie ca regele să ne aştepte. Să mergem, 
domnule, dacă binevoiţi. 

Şi se îndreptară spre palat. 

În drum, Beaurevers remarcă ţinuta de acum a ducelui 
care, cu câteva zile era atât de falnică şi de măreaţă, acum 
părea îmbătrânit şi nefericit şi i se făcu milă de el. Şi cum 


nu se îndoia că indiferența faţă de soarta fiului său era 
prefăcută, fără a face nici cea mai mică aluzie la Fiorinda, 
găsi mijlocul de a-i aduce la cunoştinţă ducelui că fiul său se 
află, pentru moment, găzduit la Luvru. 

Ducele primi vestea cu un aer aproape nepăsător. Nu puse 
nici o întrebare şi nici nu se arătă mirat. Ne amintim că 
aflase deja că fiul său era prieten cu contele de Luvru şi 
cum aflase că acest conte nu era altul decât regele, bănui 
că acesta dorea ca prietenul său să-i stea în apropiere. Lăsă 
să cadă acest subiect de conversaţie, ca şi când l-ar fi 
socotit neinteresant. 

Dar Beaurevers, care-l observase cu atenţie, văzu că era 
mulţumit şi liniştit, ca şi când i s-ar fi luat o piatră de pe 
inimă. 

Tot discutând ca doi buni prieteni, ajunseră în cele din 
urmă la Luvru. Acolo, Beaurevers îl prezentă pe duce 
domnului de Griffon care era însărcinat cu introducerea 
acestuia în faţa regelui şi-şi luă rămas bun de la el, misiunea 
sa fiind încheiată. 

Griffon, care primise toate instrucţiunile, îl introduse 
imediat pe duce în apartamentul regelui, în cabinetul său 
de lucru. 

Văzându-l, Francisc exclamă bucuros: 

— Ah! Domnule duce, cât de fericit sunt să vă văd!... 
Complimentul ducelui, ca şi atitudinea sa, a fost fără cusur. 
De altfel, un vechi curtean ca el, nici nu putea proceda 
altfel. Şi totuşi, regele simţi răceala, dar nu lăsă să se vadă 
nimic, continuând: 

— Aşezaţi-vă, domnule, avem mult de vorbit. Ducele se 
supuse în tăcere. 

Rezemându-se de spătarul fotoliului, Francisc închise ochii 
părând că se reculege. În realitate, prin pleoapele 
întredeschise, îl urmărea pe duce. În cele din urmă, atacă: 

— Nu sunteţi văzut prea des pe la palat, domnule duce, 
asta aşa, fără a vă reproşa ceva. Când am nevoie de voi, 
sunt obligat să trimit pe cineva să vă cheme. De ce? 


Şi fără a-i lăsa timpul necesar să răspundă, continuă: 

— Îmi purtaţi pică. Nu ştiu ce neînțelegere s-a ivit între 
noi, dar adevărul este că sunteţi nemulţumit şi că vă arătaţi 
această nemulţumire prin faptul că nu veniţi la palat. Ori, 
mi se pare că această situaţie echivocă durează de prea 
mult timp. Doamne fereşte, poate să fiţi tentat în viitor să 
treceţi de partea duşmanilor mei... Şi eu vreau să vă am 
drept prieten. 

Ducele se înclină adânc, dar nu mulţumi şi nici nu făcu 
vreo declaraţie de devotament, cum ar fi făcut oricare altul 
în locul său. 

Francisc remarcă şi această rezervă, după cum mai 
înainte îi remarcase răceala. Nici de această dată nu lăsă să 
se vadă că a înţeles şi reluă: 

— Am descoperit ceva... care m-a întristat. Da, m-a 
întristat: am observat că se încearcă să trecem, eu şi familia 
mea, drept ceea ce nu suntem. Nu se mai mulţumesc acum 
să murmure că-i favorizez pe eretici, pe care ei îi numesc 
hughenoți, se spune acum, aproape deschis, că eu însumi 
m-am convertit la religia lor şi că o voi impune şi familiei 
mele. 

Făcu o pauză, timp în care ducele păstră în continuare 
tăcerea-i diplomatică. Dar Francisc observă că este ascultat 
cu cea mai mare atenţie, viu interesat de începutul 
promiţător. Surâzând satisfăcut, continuă: 

— Asta nu-i decât o calomnie odioasă împotriva căreia am 
hotărât să mă apăr înainte ca ea să fie răspândită în popor. 
Şi timp de un sfert de oră, regele vorbi fără întrerupere, 

ducele ascultându-l cu aceeaşi atenţie. 

Când termină tot ce avu de spus, regele sună şi în cabinet 
intră cancelarul Michel de L'Hospital. 

După ce-i prezentă pe cei doi unul altuia, regele le spuse: 

— Şi acum, vă las să lucraţi, după care ieşi. Ducele şi 
cancelarul rămaseră singuri. Se cunoşteau şi-şi arătau o 
stimă reciprocă, ceea ce demonstra noblețea caracterului 
lor. Imediat se simţiră ca doi vechi prieteni. 


Cancelarul înşiră pe masă numeroasele dosare pe care le 
adusese cu el. Cei doi se aşezară unul lângă altul şi 
începură să le studieze cu atenţie. Cancelarul dădea toate 
explicaţiile şi răspundea la toate întrebările ducelui cu cea 
mai mare bunăvoință. 

Spre seară apăru şi regele însoţit de Beaurevers. 

După atitudinea profund respectuoasă şi parcă vinovată a 
ducelui. Înţeleseră că acesta se lămurise pe deplin. Şi 
Beaurevers îl privi pe Francisc, ca şi când i-ar fi spus: „Ce v- 
am spus eu!” 

Francisc îl aprobă cu o înclinare uşoară a capului. De 
altfel, amândoi se făcură că nu bagă de seamă schimbarea 
comportării ducelui. 

Regele îi permise cancelarului să se retragă. Rămaşi 
numai ei trei, începură să discute despre Ferricre în 
termeni atât de elogioşi, încât ducele, orgoliul său patern, 
fu plăcut surprins. Când îl văzu prins în discuţie, Francisc 
aduse vorba despre căsătoria vicontelui. Dar ducele se 
arătă în această problemă inflexibil. 

— Ei bine, îi spuse Francisc de-a dreptul, vreţi să vă pun 
de acord pe amândoi?... Îmi permiteţi să mă însărcinez să-i 
găsesc vicontelui o partidă onorabilă şi care să vă convină 
amândoura? 

— Ah! Sire, îmi redaţi viaţa! exclamă ducele, plin de 
bucurie. 

Dar, clătinând capul cu îngrijorare: 

— Dar dacă vicontele nu va accepta? 

— Asta rămâne de văzut! răspunse Francisc. Vai, domnule, 
veţi accepta partida pe care o voi alege eu? 

— Cu bucurie!... cu recunoştinţă, sire! 

— Bine, iau act de consimţământul vostru... fiindcă înţeleg 
că vi-l daţi, nu-i aşa? 

— Cu amândouă mâinile, sire. 

— În acest caz, mă însărcinez să-l conving pe viconte... 
Nu-i cazul să fiţi sceptic, voi reuşi, vă garantez. 

— Să vă audă Dumnezeu. 


— Voi face astfel încât va binevoi să mă audă, glumi 
Francisc. 

Şi, cu multă siguranţă: 

— Nu peste multă vreme vom semna contractul de 
căsătorie. Spun „vom” fiindcă doresc să-l semnez şi eu şi 
doresc să particip la nuntă şi să deschid balul dansând cu 
mireasa, în timp ce mirele va dansa cu regina Maria. Şi asta 
aşa va fi, regele vă dă cuvântul său. 

— Sire, sire, bolborosi ducele, emoţionat profund, daţi 
dovadă de prea multă bunătate faţă de mine. 

Dintr-odată căzu în genunchi în faţa regelui şi, plecându-şi 
capiii cărunt, spuse cu umilinţă: 

— Sire, nu vă cer îndurare... Sunt mult prea vinovat 
pentru a merita mila voastră... Chemaţi călăul, sire şi 
cereţi-i capul meu... ar fi mult mai drept. 

Francisc nu încercă să-l ridice. Era mulţumit, sau nu? Atât 
de ermetic era, încât nu se putea afirma niciuna, nici 
cealaltă. Şi totuşi, protestă destul de puternic: 

— Ridicaţi-vă, domnule. Sunteţi un om mult prea cinstit 
pentru a fi vinovat. 

Dar ducele se încăpăţâna: 

— Sunt un infam, trebuie să-mi mărturisesc crima şi s-o 
plătesc cu viaţa. O merit de o sută, de o mie de ori... 

Aplecându-se asupra sa, Francisc îl prinse de umeri şi-l 
obligă să se ridice în picioare. Şi cu o gravitate puţin tristă: 

— Domnule, nu ştiu ce vreţi să spuneţi. Vorbiţi de o 
mărturisire. Aflaţi, domnule, că nu vreau să aud nimic. 
Nimic, mă înţelegeţi?... Spuneţi că aţi merita moartea. Fie. 
Dar nu credeţi că se poate şi altfel? 

— Cum anume, sire? 

— Ca răul care a fost făcut, să fie îndreptat... Aşa cum, în 
mod inconştient aţi acoperit cu autoritatea voastră... 

— Am înţeles, sire, îl întrerupse repede ducele. În asta 
constă într-adevăr datoria mea şi mulţumesc Maiestăţii 
Voastre că mi-aţi amintit-o la timp. 

Şi, cu emoție reţinută: 


— Sunteţi un mare rege, sire, mare prin măreţia şi 
noblețea sentimentelor şi a inimii. 

— Dacă Dumnezeu se va milostivi de mine şi-mi va da 
viaţă! spuse Francisc cu scepticismul său melancolic de 
care nu se putea debarasa, ori de câte ori presimţea că 
viitorul nu-l va aştepta. 

Şi adăugă: 

— Fiindcă aţi înţeles şi fiindcă sunteţi hotărât să 
acţionaţi... 

Şi-şi întrerupse fraza, părând că aşteaptă confirmarea a 
ceea ce voia să spună. Imediat ducele exclamă: 

— Din toate puterile, cu toată sinceritatea şi vă jur că nu- 
mi voi precupeţi nici timpul, nici osteneala. 

Francisc îl aprobă cu un semn şi sfârşi: 

— Acum trebuie să vă spun cum să procedaţi. 

Mai bine de o jumătate de oră, Francisc îşi expuse planul 
ducelui, care-l ascultă cu multă atenţie. La acest plan 
adăugă numeroase documente secrete, pe care ducele 
trebuia să le ia cu el. 

Imediat după plecarea ducelui, Beaurevers, care bănuia 
ceva, se duse la Ferricre şi-i povesti cuvânt cu cuvânt tot ce 
se petrecuse între duce şi rege. Şi ajunse la ceea ce 
sperase: Ferricre îşi dădu seama că fusese păcălit într-un 
mod formidabil de Caterina. De-acum nu-şi mai făcu nici un 
scrupul şi mărturisi totul. 

Rezultatul acestor discuţii a fost că a doua zi, atât Fiorinda 
cât şi Ferricre au părăsit Luvrul. Fiorinda a fost condusă în 
casa din strada Petits-Champs, unde cavalerul dădu 
asigurări că va fi păzită în mod exemplar şi unde Ferricre 
putea veni s-o vadă oricând şi oricât ar fi dorit. 

În ce-l priveşte pe Beaurevers, acesta-şi rezervă plăcerea 
de a-i comunica reginei noutatea despre cei doi tineri. Cât 
timp cavalerul se află în faţa sa, Caterina primi lovitura 
afectând o nepăsare regală, dar când acesta o părăsi, nu 
lipsi mult să se sufoce de furie. 

Capitolul XXIV Rospignac intră în scenă. 


Şi acum, a sosit timpul să ne întoarcem la Rospignac pe 
care, în ultima vreme, datorită altor evenimente, l-am cam 
neglijat. 

Cu câtva timp în urmă am arătat că părăsise Parisul pe 
drumul ce ducea spre Chartres, în compania omului său, 
bun la toate, tâlharul de Guillaume Pentecâte, care 
comanda zece călăreţi din escadronul de fier şi care îl 
urmau fără a lăsa impresia că îl cunosc pe baron, călătorind 
pe seama lor, în grupuri de câte doi-trei oameni, făcându- 
se, la rândul lor, că nu se cunosc între ei. 

Înainte de a porni la drum, urmând instrucţiunile 
Caterinei, se întâlniseră cu toţii la palatul Cluny, loc în care 
avuseseră o discuţie îndelungată cu Cardinalul de Lorrena. 
Ca urmare a acestei discuţii, plecară înarmaţi cu puteri 
depline şi ordine în alb. În mintea cardinalului, aceste 
ordine urmau să fie folosite în interesul casei de Guise, în 
timp ce Rospignac era hotărât să le utilizeze în folosul 
Caterinei. Deci, Rospignac părăsi Parisul. În drum se opri la 
Orleans unde intră în contact cu un trimis al regelui 
Navarrei, căruia îi înmână un permis de liberă trecere în 
perfectă regulă, semnat de însuşi ducele de Guise şi contra- 
semnat de mâna cardinalului. În plus, Maiestatea Sa era 
invitată să vină la Orleans unde ducele Francisc va sosi să 
discute personal. 

Până aici, Rospignac urmase cu sfinţenie instrucţiunile 
cardinalului şi asta numai fiindcă ele concordau cu cele ale 
Caterinei. 

Regele Navarrei făcu greşeala să continue negocierile cu 
Rospignac, reprezentantul ducilor de Guise, atâta vreme 
cât tăcerea fratelui său, cardinalul de Bourbon îl îndemna la 
prudenţă şi rezervă. De asemenea, greşi şi atunci când 
crezu în permisul de liberă trecere semnat de fraţii de 
Guise, părăsindu-şi statul. ÎL înştiinţa pur şi simplu pe 
Rospignac că va veni la Orleans, după cum i se cerea. 

Atunci, Rospignac părăsi instrucţiunile cardinalului pentru 
a le urma pe cele ale Caterinei. Ca mânat de anumite 


scrupule, îi trăda în mod deliberat pe fraţii de Guise în 
folosul stăpânei sale. Şi iată ce făcu: 

Mai întâi de toate, nu-l înştiinţa pe cardinalul de Lorrena 
de apropiata sosire a regelui Navarrei. Când acesta sosi la 
Orleans, îl amăgi câteva zile cu pretexte destul de 
plauzibile. După care, pe neaşteptate, puse mâna pe el şi-l 
închise în castel, ca pe ultimul dintre gentilomi. 

Atât de bine manevrase Rospignac lovitura, încât toată 
lumea crezu că urmează întru totul ordinul ducilor de 
Guise. Regele Navarrei mai mult ca oricare altul. Şi vă 
puteţi închipui cât de furios a putut să fie pe ceea ceel 
numea drept o trădare josnică şi nemernici pe cei care-l 
atrăseseră în capcană. 

În urma acestei arestări, proiectul de alianţă destinat a 
diviza forţele protestanților, căzu baltă. Era încă un eşec în 
contul ducilor de Guise. Şi cel mai grav pentru ei era faptul 
că nu puteau dezaproba această acţiune dacă nu voiau ca 
manevra să le fie cunoscută public. 

Odată reuşită acţiunea, Rospignac se înapoie în cea mai 
mare grabă la Paris, ducându-i cu el pe Guillaume 
PentecGte şi banda lui de ticăloşi. 

Ajuns la Paris, baronul nu-şi îngădui decât timpul necesar 
pentru schimbarea costumului, după care se înfăţişă 
imediat Caterinei pentru a-i da raportul. După ce-l ascultă 
cu cea mai mare atenţie şi după ce acesta-şi sfârşi 
relatarea, ceea ce noi am prezentat în rezumat. Regina nu- 
şi ascunse satisfacția şi catadicsi să-l felicite: 

— Ei da, iată o afacere care a fost îndeplinită cu o 
deosebită îndemânare şi pentru care meriţi toate 
felicitările, baroane. 

Şi, cu o umbră de surâs: 

— Succesul ăsta vine tocmai la timp pentru a face uitate 
precedentele eşecuri... De câtva timp, baroane, se poate 
spune că eşti urmărit de ghinion. 

— Cu atât mai mult, doamnă, doresc să-mi iau revanşa. Şi 
de această dată cred că am găsit mijlocul de a vi-l dă pe 


Beaurevers legat fedeleş... 

Şi Rospignac părea sigur pe ce spune. O sclipire 
sângeroasa fulgeră în ochii Caterinei. Dar îi răspunse foarte 
calm: 

— Vorbiţi, baroane, vă ascult. 

Şi baronul vorbi în timp ce regina îl asculta cu atenţie. 
Când acesta termină, Caterina îl aprobă: 

— Fie. Acţionaţi, Rospignac. Dar pentru numele lui 
Dumnezeu! Faceţi-o repede. 

— Doamnă, îi replică baronul, o asemenea afacere nu 
poate izbândi decât cu condiţia să fie pregătită cu atenţie, 
condusă cu grijă, fără a lăsa nimic la voia întâmplării. Prea 
multă grabă ne-ar duce la un eşec sigur... de care-mi declin 
responsabilitatea. 

Caterina-şi încruntă sprâncenele. Dar până la urmă trebui 
să recunoască justeţea observaţiei deoarece, după ce 
reflectă câteva secunde, consimţi: 

— Aveţi dreptate, Rospignac. Faceţi cum credeţi că-i mai 
bine. 

Rospignac se înclină în faţa reginei şi ieşi. Se scurseră cam 
opt zile. 

Ferricre îşi împărțea timpul între logodnica sa, căreia îi 
făcea vizite interminabile, dar care lui i se păreau prea 
scurte şi Beaurevers. Cavalerul, la rândul său, îi consacra 
vicontelui tot timpul în care nu era prins în serviciul regelui. 

Se poate spune că Ferricre aproape devenise chiriaşul 
casei Nostradamus. Mânca şi dormea acolo mai mult decât 
în propriul palat. Între el şi Beaurevers aveau loc discuţii 
interminabile în care reveneau fără încetare două nume: 
Fiorinda şi Florise. Fiindcă se apropia momentul în care 
cavalerul urma să se căsătorească cu logodnica sa. Şi cu cât 
momentul se apropia, cu atât îi creştea nerăbdarea. 

În tot acest timp nu se produse nici un incident. Caterina 
şi braţul ei drept, Rospignac, încă nu-şi manifestaseră 
intenţiile. S-ar fi putut crede că renunţaseră la vânătoarea 


împotriva regelui şi a oamenilor săi de credinţă, fiindcă 
atmosfera în jurul acestora era foarte calmă. 

Totuşi, Beaurevers era bănuitor. Acest calm aparent îi 
prevestea furtuna. Şi asta-l puse în gardă. Reugşi să-l aducă 
în aceeaşi stare şi pe Ferricre. Se aşteptau la orice şi erau 
pregătiţi pentru orice. 

Într-una din zile, la un sfert de oră după ce Ferri€re şi 
Beaurevers tocmai plecaseră, un bărbat mai în vârstă bătu 
în poarta casei din strada Petits-Champs. Conform 
instrucţiunilor cavalerului, nu i se deschise. Dar prin vizetă 
fu întrebat ce doreşte şi tonul, la drept vorbind, nu era 
foarte amabil. 

Individul nu avea o ţinută de temut. Figura-i era destul de 
ştearsă şi calmă şi, dacă nu după costum, cel puţin după 
comportare, părea a fi un servitor în vârstă, de bună 
condiţie. De altfel, nici nu ceru să intre. Se mulţumi să 
înmâneze prin vizetă un bilet, spunând că aşteaptă 
răspunsul în stradă. 

Şi acest bilet îi fu adus imediat Fiorindei, care citi 
următoarele: „Unul dintre bunii voştri prieteni, dacă nu cel 
mai bun, m-a făcut să înţeleg că ar fi nedrept să mă 
încăpăţânez în a vă condamna în necunoştinţă de cauză şi 
că datoria mea de om de onoare îmi impune să vă permit să 
vă pledaţi cauza. 

Dacă puteţi şi vreţi să vă încredeţi, urmaţi servitorul care 
vă aduce biletul: vă va conduce într-o anume casă din 
strada Montmartre, casa unui prieten, unde vă aştept. 

Din spusele aceluiaşi prieten ştiu că aveţi numeroase 
motive să nu ieşiţi singură. Dacă aşa stau lucrurile, vă rog 
să faceţi să fiţi escortată cu unicul scop de a nu vi se 
întâmpla nimic supărător în timpul drumului, de altfel 
foarte scurt. Oamenii voştri vă vor aştepta la uşă şi vă vor 
conduce înapoi acasă.” 

Şi era semnată: Duce de Saint-Germain şi de Ferricre. 
Sigiliul ducelui se afla alături de semnătură. 


Colaborarea lui Rospignac în elaborarea acestui bilet se 
arăta prin faptul că acesta era redactat într-un mod care ar 
fi dat, celei ce l-ar fi citit, speranţe ce nu se puteau realiza. 

Şi într-adevăr, Fiorinda speră. Sigiliul ducelui o făcu să 
creadă că scrisoarea îi aparţine. Din momentul în care fata 
fu sigură că biletul venea chiar din partea ducelui, orice 
teamă faţă de o capcană a fost exclusă, cinstea ducelui fiind 
cunoscută. Prietenul de care era vorba în scrisoare nu 
putea să fie altul decât Beaurevers. 

Fiorinda îşi spuse că nu are dreptul să lase să-i scape 
ocazia. 

Dar cum era prudentă din fire, dori să vadă figura celui ce 
era însărcinat s-o conducă în strada Montmartre. Privind 
printr-o fereastră de la parter, îl văzu plimbându-se în susul 
şi-n josul străzii, răbdător şi recunoscu în el unul din 
servitorii ducelui. 

Hotărându-se, dădu ordinele necesare care-i fură 
îndeplinite pe dată, deoarece Beaurevers le ceruse tuturor 
servitorilor ca Fiorinda să fie ascultată fără crâcnire. 

Conform ordinelor tinerei, doi dintre servitori, foşti tâlhari 
cunoscuţi, rămaseră pe loc pentru a păzi casa, ceilalţi patru 
însoţind-o, înarmaţi până-n dinţi. 

Mesagerul nu păru prea mirat s-o vadă escortată, 
înclinându-se, îi spuse cu simplitate: 

— Să mergem, doamnă, monseniorul vă aşteaptă. 

Şi o luă înainte. În spatele său, încadrată de cei patru 
paznici, Fiorinda îl urmă. 

Într-adevăr, drumul până la destinaţie a fost destul de 
scurt, servitorul oprindu-se curând în faţa unei case aflate 
în faţa bisericii Saint-Eustache, în colţul străzii Montmartre 
cu strada Comte-d'Artois care se afla în prelungirea străzii 
Montorgueil. Acolo, bătu, în poarta care se deschise imediat 
şi, înclinându-se în faţa fetei, îi spuse respectuos: 

— Misiunea mea a luat sfârşit. 

Şi se îndepărtă liniştit. 


Persoana care deschise poarta era o servitoare tânăra şi 
frumoasă, având întipărit pe faţă un surâs îndatoritor. 

Judecând după vestibulul în care fu introdusă Fiorinda, 
casa părea mai mult decât bogată. Nimic din preajma să nu- 
i trezi vreo bănuială. Înainte de a intra, Fiorinda le 
recomandase gărzilor sale: 

— Mă veţi aştepta aici... Nu ştiu cât voi sta, dar voi să nu 
vă mişcaţi din faţa porţii. 

Şi intrase în vestibul. 

Servitoarea încuie poarta cu grijă şi, conducând-o cu 
acelaşi surâs îndatoritor, se îndrepta spre o uşă pe care o 
deschise, spunându-i: 

— Domnul duce vă aşteaptă. 

Şi imediat în urma sa, servitoarea trânti uşa cu forţă, o 
încuie cu cheia şi trase şi zăvorul. 'Ioate acestea într-o clipă, 
de parcă ar fi fost un vis. 

Un sfert de oră mai târziu, la primul etaj se deschise o 
fereastră, în cadrul căreia apăru o tânără. De departe 
putea fi luată drept Fiorinda: cam de aceeaşi talie şi vârsta 
şi, mai mult, purtând costumul de neconfundat, cunoscut de 
tot Parisul, pe care numai Fiorinda îl purta. Şi totuşi, 
persoana respectivă nu era alta decât servitoarea care o 
introdusese pe fată în casă. 

Evitând să-şi arate figura şi prefăcându-şi vocea, le strigă 
celor patru care aşteptau în faţa porţii: 

— Vă puteţi întoarce acasă. Veniţi să mă luaţi de aici mâine 
dimineaţă la ora zece. 

Cei patru, care nu erau înzestrați cu o inteligenţă 
deosebită, nu erau înzestrați nici cu spiritul observaţiei. Nu 
văzură decât costumul unic în tot Parisul. Să le dea prin 
gând că altcineva l-ar fi putut purta, nici pomeneală. Erau 
dresați să asculte fără crâcnire. Făcând stânga-mprejur, se 
întoarseră acasă. 

Urmărindu-i cu privirea, servitoarea îi văzu luând-o la 
stânga şi intrând în strada Sejour, după care, liniştită, 
închise fereastra. 


În spatele său, Rospignac îi dădu câteva ordine scurte, în 
urma cărora aceasta cobori la parter, urmându-l pe baron. 

Casa mai avea şi o altă intrare, prin strada Comte-d'Artois. 
Spre această intrare o conduse Rospignac pe tânăra 
servitoare, deschizându-i poarta. Aceasta ieşi, dar rămase 
nemişcată pe pragul porţii, evitând cu îndemânare să-şi 
arate figura. Rospignac rămase în spatele său, 
supraveghind-o şi fiind gata să intervină în cazul în care ar 
fi fost necesar. 

Frumoasa servitoare care juca rolul Fiorindei rămase 
câteva minute în faţa porţii. Cei câţiva trecători ocazionali o 
luară drept cea care era costumată astfel, salutând-o cu 
numele de Fiorinda. Şi ea le răspunse cu bucurie, 
înăbuşindu-şi vocea şi ascunzându-şi, pe cât îi stătea în 
putinţă, faţa. 

După aceste câteva minute, în faţa ei, venind din strada 
Truanderie, se opri o litieră în care se urcă cu repeziciune. 
Litiera nu avea nici un semn după care putea fi recunoscut 
stăpânul. Vehiculul o luă din loc imediat, urcând pe strada 
Comte-d'Artois, după care o luă la stânga, pe strada 
Tiquetonne, ajungând astfel în strada Montmartre şi ieşi din 
Paris prin poartă cu acelaşi nume. 

Rospignac se întoarse în vestibul şi se aşeză, aşteptând 
ceva. 

Pe la ora unsprezece seara, în faţa casei se opri o altă 
litieră. Fiorinda, înfăşurată într-o mantă, fu vârâta în 
respectiva litieră care o luă din loc imediat, înconjurată de o 
escortă destul de numeroasă, condusă de Rospignac şi 
Guillaume Pentecâte. 

Drumul dură mai bine de două ore. 

Numai că şi Fiorinda nu avu cum să-şi dea seama, trupa, 
după ce ieşi din Paris prin poarta Buci - al cărei pod mobil 
se coborâse în urma prezentării unul ordin în toată regula - 
după ce făcu un înconjur destul de lung, reveni în oraş, prin 
aceeaşi poartă, în plin Pre-aux-Clercs. Totul fusese calculat 
cu unicul scop de ao derută pe prizonieră. 


La începutul acestei lucrări am arătat că exista un 
drumeag paralel cu strada Senei care mergea de-a lungul 
câmpiei numită micul Pre-aux-Clercs şi care se găsea astfel 
pe partea casei incendiate, fosta locuinţă a Fiorindei. 

În acea vreme, pe drumeagul respectiv nu se afla decât o 
singură construcţie pe care Fiorinda o cunoştea destul de 
bine, dat fiind faptul că trecuse de nenumărate ori prin faţa 
ei şi că era destul de vizibilă din strada Marais, unde locuia 
ea. Construcţia se afla nu departe de Sena, cam la 
jumătatea drumeagului şi era un fel de fortăreață în 
miniatură, înconjurată însă de ziduri groase şi înalte, 
supranumită şi Bastionul de la Pre-aux-Clercs. 

În spatele zidurilor acestei construcţii se opri litiera 
escortată de ceata condusă de Rospignac. Fără să o ştie, 
Fiorinda se află astfel la doi fcaşi de fosta sa locuinţă, în acel 
Pre-aux-Clercs, care-i era ca şi un cartier general şi unde îşi 
exercitase meseria cel mai des. 

Coborând din litieră, Fiorinda se trezi într-o curte 
necunoscută, dat fiind faptul că se asemăna cu o mie de alte 
curţi asemănătoare, iar Rospignac nu-i lăsă timpul necesar 
să observe împrejurimile, conducând-o imediat într-un 
vestibul care părea mai degrabă un corp de gardă. 

Aici se găsea o bătrână care, după ce primi din partea lui 
Rospignac câteva ordine date în şoaptă, dispăru fără a 
putea spune pe unde s-a strecurat. Şi această bătrână, pe 
care Fiorinda abia avu timpul s-o zărească, nerecunoscând- 
o, nu era alta decât aceeaşi care-i atrăsese în cursă din 
strada Marais pe rege şi pe Beaurevers. Aceeaşi bătrână 
care pretindea că se numeşte Angelica şi pe care Guillaume 
Pentecâte o numea „cumătra Culot”. 

Precedată de Rospignac şi urmată de Guillaume 
Pentecâte, Fiorinda fu condusă într-o cameră mobilată 
aproape luxos, în care se afla cumătra Culot. Acolo, cei doi o 
părăsiră şi, după ce dădură câteva ordine, părăsiră 
Bastionul. 


Ordinele erau ca o gardă de zece oameni să rămână pe 
loc. 

Între timp, Beaurevers şi Ferricre aflară de dispariţia 
Fiorindei. În cea mai mare grabă se îndreptară spre strada 
Montmartre. Beaurevers, care înţelese că Ferricre nu mai 
avea luciditatea necesară pentru a efectua cercetările, luă 
conducerea acestora. 

Informându-se în stânga şi-n dreapta, descoperi repede că 
respectiva locuinţă mai avea şi o altă intrare, în strada 
Comte-d'Artois, unde începu din nou cercetările. 

Dăduse, sau cel puţin aşa credea el, peste un indiciu. 

Urmăriră drumul parcurs de litieră de-a lungul străzilor 
Tiquetonne şi Montmartre până în afara oraşului, dar acolo 
pista se înfundă. Unii susțineau că au văzut litiera luând-o la 
stânga, alţii la dreapta, în vreme ce o altă parte îl asigurau 
că litiera se întoarse în oraş prin aceeaşi poartă 
Montmartre. Nimeni însă nu zărise ocupanţii litierei. 

Cu răbdare, Beaurevers şi Ferricre urmară toate pistele 
semnalate. Răscoliră cartierul Montmartre, Villeneuve, 
Grande-Bateliere, ajungând până în cartierul Saint-Denis, 
ba chiar urcară şi colina până în sătucul Montmartre şi apoi 
la Clignancourt. Dar fără nici un rezultat. 

Extenuaţi, rupţi de oboseală, se întoarseră în Paris chiar 
înainte de închiderea porţilor şi se îndreptară spre locuinţa 
lui Beaurevers din strada Froidemantel. 

A doua zi, chiar de la primele ore ale dimineţii îşi reluară 
cercetările. 

Dar căderea nopţii îi prinse cu acelaşi rezultat negativ. 

Capitolul XXV Trinquemaille, Bouracan, Corpodibale şi 
Strapafar. 

În următoarea dimineaţă, a treia zi de la dispariţia 
Fiorindei, când sosi la Luvru, Beaurevers găsi un bilet 
adresat fie lui Ferricre, fie lui. De la primă privire, 
recunoscu scrisul Fiorindei, deoarece Ferricre plecase deja, 
Beaurevers îl deschise şi-l citi. 

După ce termină lectură, rămase gânditor. 


În bilet, fata-i spunea că este prizoniera lui Rospignac şi 
închisă undeva în Montmartre sau prin împrejurimile 
acestuia. După care dădea câteva indicaţii pentru a putea fi 
găsită casa în care se afla sechestrată. Pentru rest, adică în 
ceea ce priveşte eliberarea să, se arăta încrezătoare în 
dragostea vicontelui şi prietenia cavalerului. Dar ţinea să 
insiste asupra conduitei pe care cei doi prieteni urmau s-o 
adopte faţă de persoana căreia, dându-i o sumă potrivită, 
consimţea să le dezvăluie locul în care putea fi găsită. 
Culmea era că acea persoană pe care le-o indica, se numea 
Angelica, aceeaşi care-i atrăsese în cursă pe contele de 
Luvru şi Beaurevers în strada Marais. 

Asta-l făcuse pe cavaler să devină aşa de gânditor, 
întrebându-se dacă nu cumva Fiorinda, în mod inconştient, 
nu-i atrage într-o cursă: „La urma-urmei, ce ne cere 
Fiorinda: să nu discutăm cu această Angelica, care nu-i 
decât o ticăloasă şi căreia-i cunosc acum şi celălalt nume, 
cumătra Culot, ne cere doar să-i dăm suma pe care ne-o va 
cere. După câte văd eu, sumă e destul de respectabilă 
pentru a-şi trăda stăpânul, pe Rospignac. Să o urmăresc de 
departe până când o voi vedea intrând într-o casă din 
Montmartre sau din împrejurimi şi care va fi tocmai casa în 
care se află prizonieră. Altceva nu ne cere. Nici măcar nu 
încearcă să ne atragă în casă, deoarece ne avertizează că e 
păzită zi şi noapte de zece oameni înarmaţi... Sigur, e 
supărător faptul că Ferricre nu-i şi el aici... dar nu-i vorba 
decât de a face o recunoaştere a locurilor.” 

Şi Beaurevers, luând două pungi burduşite cu aur, se 
înfăşură în manta şi ieşi pe coridor. Fără a se opri din drum, 
bătu cu pumnul de trei ori într-o uşă: era tocmai uşa 
dormitorului domnilor Bouracan, Trinquemaille, Strapafar 
şi Corpodibale. Când aceştia ieşiră, le făcu semn să-l 
urmeze, el urmându-şi mai departe drumul, fiind sigur că 
va fi ascultat. Şi într-adevăr, cei patru îl urmară la o 
distanţă oarecare, fără a-l scăpa din ochi. 


Beaurevers se îndreptă direct spre cimitirul Inocenţilor în 
care intră prin strada Lingerie. 

Îngenuncheată în faţa unui mormânt, cumătra Culot părea 
că se roagă cu cea mai mare evlavie. Cavalerul o recunoscu 
imediat şi văzu cum strecura priviri furişe spre uşa pe unde 
bănuia că va apare. De cum îl zări, începu să se bată cu 
pumnii în piept în semn de mea culpa, părând cutremurată 
de hohote de plâns convulsive. Poate că acestea erau 
smulse şi datorită vederii lui Beaurevers, vedere care-i 
provoca o teamă nebună. 

Beaurevers trecu pe lângă ea fără să se oprească numai 
că, în trecere, lăsă să-i cadă cele două pungi pe nisipul aleii. 
Niciodată nu vom şti dacă acestea au atins nisipul, atât de 
repede dispărură. Şi, o dată cu dispariţia pungilor, dispăru 

imediat şi durerea uriaşă a femeii. 

Fără a mai privi în urmă, cavalerul ieşi din cimitir prin 
strada Saint-Denis, aşteptând ca şi femeia, la rândul ei, să 
iasă. Şi aceasta nu se lăsă aşteptată prea mult timp. 

Beaurevers o urmărea de la o distanţă destul de mare, dar 
fără a o slăbi din priviri. 

La rândul lor, cei patru îl urmau pe cavaler. 

Şi astfel întregul alai ajunse la poarta Montmartre. 

Cumătra Culot trecu pe sub poartă, fiind urmată curând 
de Beaurevers. 

Când cei patru erau pe punctul de a trece şi ei pe sub 
poartă, nu se ştie de unde, apărură patru tinere inimoase, 
făcându-i pe spadasini să rămână stană de piatră. Gurile li 
se căscară ca în faţa unui spectacol nemaivăzut, făceau fel 
de fel de fiţe, îşi răsuceau mustăţile şi-şi dădeau coate, 
exclamând în cele din urmă, cu un fel de admiraţie 
fierbinte: 

— Cele patru Maon...! 

Chiar în acel moment, Beaurevers privi în urma sa. 
Văzându-i de la distanţa la care se afla, crezu că este 
urmărit, sigur fiind de credinţa şi disciplina lor şi nu se mai 
ocupă de ei, continuând s-o urmeze pe cumătra Culot care 


mergea acum de-a lungul canalului colector care curgea 
prin cartierul Montmartre. 

Dar cei patru nefericiţi nu-l mai urmăreau. Cu gurile 
căscate de admiraţie, le aşteptau pe cele patru fete care se 
apropiau, râzând în hohote, cu un râs care, dacă ar fi putut 
judeca puţin, cei patru şi-ar fi dat seama că sună cam 
batjocoritor la adresa lor. 

Dar iată de ce le numiseră „cele patru Maon”: în primul 
rând pentru că erau patru tinere care, cu frumuseţea lor ar 
fi sucit şi capul unui sfânt. Şi cei patru nici măcar nu erau 
sfinţi. Erau tinere, între şaptesprezece şi douăzeci de ani. Şi 
punctul lor forte era acela că exercitau onorabila profesie 
de femei uşoare. 

Dar nu erau dintre acelea care se găsesc cu duiumul pe 
străzile murdare aflate în vecinătatea bisericii Saint-Merry. 

Şi, la urma-urmei, de ce Maon? 

Asta era termenul pe care-l inventase Trinquemaille, 
individul dotat cu cea mai mare inteligenţă din bandă: el 
spunea că genul acesta de fete se numesc - sau pretind că 
se numesc - Marion, Madelon, Marton, Margoton. Patru 
nume care nu au nimic delicat sau distins. Cu spiritul său 
pătrunzător, Tringqguemaille observase că începeau cu silabă 
Mă şi se terminau cu silabă on, astfel încât inventase 
termenul: Maon! 

Ceilalţi trei găsiră acest termen foarte spiritual şi-l 
adoptară cu entuziasm. 

Într-adevăr, cele patru apariţii erau nişte fete elegante, 
gătite şi care-şi puteau permite luxul de a-şi alege 
partenerii. 

Cei patru fârtaţi le întâlniseră pe fete cu aproape zece zile 
în urmă. Probabil că numai din spirit profesional, acestea le 
zâmbiră şi le aruncară ocheade, dar asta a fost de-ajuns 
pentru a-i stârni... Şi pentru ei a fost ca o lovitură de 
trăsnet... O împătrită lovitură de trăsnet. 

Din acea zi, cu limba scoasă, rostogolind nişte ochi imenşi, 
căutând pozele cele mai expresive şi purtând costumele 


cele mai împopoţonate, cei patru prieteni le curtau cu 
ardoare pe cele patru Maon. 

Când le întâlneau, tot restul timpului se petrecea într-o 
lungă discuţie în cursul căreia încercau să le convingă de 
sentimentele lor prin declaraţii înflăcărate, ajutaţi şi de 
daruri, de un gust îndoielnic, e drept, dar de mare valoare, 
fiindcă punga le era mereu plină. Şi dacă s-ar fi golit, 
Beaurevers ar fi avut repede grijă s-o umple. 

Şi hazul situaţiei care era? Cele patru Maon mâncau bine 
pe socoteala celor patru cumetri, acceptau fără nici un fel 
de scrupul tot ce li se oferea: flori, panglici, inele şi bijuterii, 
dar fără să le ofere mare lucru în schimb celor patru copii 
bătrâni, cel mult un fel de surogat de dragoste. 

Poate că, având indiscreţia de a mărturisi ocupaţia celor 
patru fete, v-am şocat. Ne veţi înţelege imediat de ce am 
procedat aşa, având în vedere că una dintre cele patru fete 
nu era alta decât servitoarea care o primise pe Fiorinda în 
casa din strada Montmartre şi care, îmbrăcată în costumul 
acesteia, fusese văzută timp de câteva minute stând pe 
pragul porţii din strada Comte-d'Artois... Şi acest fapt îi 
fusese spus lui Beaurevers şi Ferricre, ducându-i fără rea 
voinţă, în eroare... Aşa încât... 

Rezistenţa acestor patru fete - dozată în mod savant - în 
întâlnirile de până atunci, îi înnebunise pe cei patru naivi şi 
prea repede încinşi prieteni, ducându-i de nas cum voiau 
ele. 

Deci, cele patru Maon, întâlnind din întâmplare pe cei 
patru tovarăşi la poarta Montmartre, se apropiară de ei 
râzând în hohote şi, fandosindu-se, îi întrebă: 

— Hei, ia spuneţi, unde vă duceţi, berbanţilor? 

Şi, râzând în cascade, îşi dădură singure răspunsul: 

— Pariez că aţi ghicit că ne plimbăm pe aici...! 

— Dragostea i-a condus!... Sunt sigură că ne căutaţi...! 

— Dragostea v-a fost cu noroc. lată-ne...! 

Şi cei patru, abătuţi, priviră în direcţia porţii: Beaurevers 
se îndepărta din ce în ce mai mult. Ispita era puternică. 


Totuşi sentimentul datoriei îi făcură să reziste. Mărturisiră 
cu greu: 

— Nu, nu vă căutam... 

— Suntem în timpul serviciului... 

— În timpul serviciului? întrebară râzând în hohote fetele. 
Şi în ce constă serviciul vostru? 

— Ne urmăm stăpânul. 

— Pe sfântul Pancraţiu! exclamă cea dintâi imitându-l pe 
Trinquemaille, cred că o dată poate să meargă şi singur 
stăpânul vostru. 

— Ei la naiba, am pus mâna pe voi şi vă păstrăm! exclamă 
a doua imitându-l pe Strapafar. 

— Madona ladra, vă răpim, replică a treia, cu vocea lui 
Corpodibale. 

— Pe toţi dracii, dacă noi suntem aici, nu mai aveţi alt 
stăpân decât noi, spuse şi sosia lui Bouracan. 

Şi toate patru în cor: 

— Aşa încât, trebuie să ne urmaţi. 

Şi-i înconjurară. Fiecare luă de braţ pe câte unul din cei 
patru, încercând să-i abată din drum prin tot felul de 
avansuri. 

Sărmanii, erau cu adevărat în încurcătură. Şi mai ales, 
nefericiţi. Gândiţi-vă că le ieşise în cale o ocazie atât de 
rară! Dar în ciuda tuturor avansurilor celor patru tinere, 
disciplina a fost mai puternică decât pasiunea. 
Desprinzându-se cu blândeţe din strânsoarea lor, încercară 
să le explice că erau obligaţi să-şi urmeze stăpânul şi 
prietenul... Dar asta nu le va lua prea mult timp. Cele patru 
Maon puteau să-i aştepte la hanul Devinicre, unde nu vor 
întârzia să le întâlnească. 

Dar frumoasele îşi strânseră buzele pungă în faţa scuzelor 
lor şi, cu ochi aspri şi figuri de gheaţă, le râseră în nas şi le 
întoarseră spatele, spunând batjocoritor: 

— Ce mai îndrăgostiţi ne-am ales şi noi...! 

— În locul nostru îşi preferă stăpânul. 

— Şi noi care am făcut prostia de a-iiubi. 


— Hm, ca să vezi, preferă prietenia în locul iubirii, 
Dumnezeule! 

Şi, dând impresia că se îndepărtează, trăgeau cu coada 
ochiului să vadă dacă nu cumva cei patru nu le urmează. 

Nu, nu le urmau. Erau disperaţi, furioşi... dar nu se 
clinteau din loc. Îşi priveau stăpânul, care acum se afla la o 
bună depărtare, încât aproape că nu-l mai distingeau. 
Scoţând suspine, se îndreptară spre poartă. 

Atunci, celor patru Maon li se făcu teamă. Cum, le 
părăseau? Nu mai aveau oare nici o putere asupra lor?... Ar 
fi însemnat să dea greş într-o acţiune pe care o pregătiseră 
atâta timp şi cu destul de mult succes până în acea zi!... Şi 
care, la urma-urmei, le-ar fi făcut pe fiecare să câştige o 
mică avere!... Nu, nu, deo sută deorinu. 

Se repeziră spre cei patru prieteni şi-i apucară de braţ, se 
atârnară de gâtul lor, îi sărutară de zeci de ori. Şi fiecare 
murmură la urechea cavalerului său: 

— Vino, viteazule gentilom, te iubesc!... În seara asta 
vreau să fiu a ta. 

Asta a fost ultima lovitură. 

Nici măcar nu se mai întrebau din priviri. 

— La urma-urmei, spuse unul din ei, nu suntem în misiune. 

— Nu ne mai batem de atâta timp şi n-o să întâmple asta 
tocmai astăzi, spuse al doilea. 

— Domnul cavaler pare că a ieşit să ia aer. Nu are ce săi 
se întâmple, spuse şi al treilea. 

— Nimic, doar se plimbă, asta-i totul, se auzi şi al patrulea. 

Văzând că cei patru sunt pe cale să capituleze, cele patru 
Maon redeveniră reci şi, întorcându-le spatele, le spuseră: 

— Ori azi, ori niciodată. 

— Azi, pe toţi sfinţii şi arhanghelii! 

— Astăzi, pe toţi dracii! 

— Oggi, dio birbante! 

— Azi, Tumneseule! 

Şi toate aceste patru exclamaţii se auziră în acelaşi timp. 


Imediat se întoarseră cu spatele la poartă, trădându-şi 
datoria şi se repeziră la frumoasele lor, care acum triumfau. 
Fiecare îşi prinse aleasă de talie, ţinând-o strâns înlănţuită, 
ca pe o pradă îndelung pândita şi acum prinsă şi de care ar 
fi fost primejdios să te atingi. 

Tot timpul, până seara târziu, petrecură din plin, aruncând 
banii cu amândouă mâinile, cu cea mai mare nepăsare. 

În cele din urmă sosi şi momentul îndelung aşteptat. Şi 
fiecare se închise în câte o cameră împreună cu frumoasa 
sa... 

Numai că, printr-o nefericită coincidenţă, toţi patru 
prieteni nu se putură bucura de norocul ce a dat peste ei: 
atât de mult se întrecuseră cu băutura, încât adormiră 
imediat. 

Când se treziră a doua zi dimineaţă, destul de târziu, ce-i 
drept, totul era de prisos: cele patru Maon dispăruseră. 

Capitolul XXVI Puntea. 

Faptul că acum se vedeau părăsiţi îi lăsară indiferenți. 
Dezmeticiţi, trădarea de care se făceau vinovaţi le apăru în 
întreaga ei enormitate. Plecară de la han cu inimile 
îndoliate, cu gândul la ce vor păţi de la stăpânul lor. 

Rămaseră trăsniţi aflând că Beaurevers a dispărut şi că, 
poate din vina lor, i se întâmplase o nenorocire. 

Şi pentru că noi ştim ce i s-a întâmplat lui Beaurevers, nu 
vom întârzia să înştiinţăm cititorul, în speranţa că, măcar el, 
se interesează de bietul cavaler. 

După ce acesta privise în urmă să vadă dacă e urmat de 
cei patru tovarăşi, Beaurevers şi-a continuat drumul, 
urmând-o pe cumătra Culot fără a le mai da atenţie. 
Cartierul Montmartre se întindea în faţa sa, până aproape 
de actuala strada Geoffroy-Marie. Pe stânga se făcea o 
bifurcaţie a canalului colector, despre care am mai vorbit. 
Deasupra acestei răscruci, ca şi deasupra canalului colector 
principal, se aflau, din loc în loc, punți care permiteau 
traversarea canalului. 


Pe dreapta, se aflau cele câteva cocioabe de care am mai 
amintit. 

Cavalerul depăşise deja şi ultima magherniţă. Se afla acum 
în plin câmp. Bătrâna îşi urma continuu drumul. Nici măcar 
nu-şi întorcea capul. Cavalerul o lăsase să ia un avans 
oarecare, dar n-o pierdea din vedere. 

În apropierea străzii Geoffroy-Marie, se afla una dintre 
punţile despre care am amintit. Bătrâna o trecu şi se 
înfundă în câmpia mlăştinoasă. Imediat, o luă la stânga. Ca 
urmare a schimbării drumului, se afla cu spatele la şoseaua 
pe care tocmai o părăsise, iar în dreapta ei se afla nu 
bifurcația canalului colector, ci însuşi marele canal colector, 
care se afla cam la cincizeci de paşi de bătrâna. 

Pe terenul pe care se afla ea acum, se vedea un zid 
înconjurând mai multe clădiri. Era ceea ce se numea 
îndeobşte La Grange-Bateliere. Bătrâna se îndreptă spre 
zid, mergând de-a lungul lui. Această cale o apropie şi mai 
mult de canalul colector. 

În urma bătrânei Beaurevers, la rândul său, trecu şi el 
puntea. 

„Ei na! îşi spuse cavalerul, se pare că mă duce la Grange- 
Bateliere!... Se pare că în spatele zidului mă aşteaptă o 
ambuscadă!... Pe toţi dracii, o s-o văd imediat.” 

Bătrâna mergea de-a lungul zidului dinspre partea 
canalului. Cavalerul, care o urmărea, o luă de-a lungul 
zidului opus, dinspre oraş. 

Fu destul de surprins să constate că nu-l aştepta nici o 
capcană, locul fiind cu totul pustiu şi părând nelocuit. 

Cu toate acestea, cavalerul îşi spuse: „Când voi fi în faţa 
porţii, aceasta se va deschide şi de abia atunci îmi vor sări 
în spate.” 

Pentru prima dată de la ieşirea sa din oraş îşi aminti de cei 
patru şi se linişti. 

„Sunt în spatele meu şi vor acţiona la primul semnal. Să 
aşteptăm să vedem ce se întâmplă.” 


Bătrâna nu o luă la stânga, cum ar fi trebuit s-o facă dacă 
voia să intre în clădire. Îşi continuă drumul, lăsând 
construcţiile în urma sa. 

Beaurevers nu avu decât s-o urmeze, adică să treacă prin 
faţa porţii, lucru pe care-l făcu fără nici o ezitare... Şi chiar 
trecu... Poarta nu se deschise şi nici nu apăru cineva. 

Trecând prin faţa porţii, cavalerul îşi luase toate măsurile 
de precauţie şi era natural s-o facă. Totuşi, văzând că nu se 
întâmpla nimic, îşi reproşa aceasta ca pe un gest nedemn 
din partea sa. Şi se certă, furios, în sinea sa: „Să mă ia toţi 
dracii, dar cred că mă las cuprins de teamă.” 

Şi totuşi, nu-i era teamă... La urma-urmei, ştia destul de 
bine că n-are dreptate. Instinctul îi spunea că-l ameninţă un 
pericol nevăzut. 

Şi nu-i mai puţin adevărat că, pentru prima dată, era vag 
neliniştit nevăzându-şi tovarăşii în preajmă. Şi bombănind 
furios: 

— Ce dracu fac şi ăştia?... Şi ridicând din umeri, îşi dădu 
singur răspunsul: cred că derbedeii ăştia au găsit în calea 
lor ceva parte femeiuşcă şi nu vor să rateze ocazia... Dar nu 
şi-au ales prea bine momentul. 

Şi, urmând cu încăpățânare pe bătrână care mergea în 
faţa sa, nu se mai gândi la ei. 

Îndepărtându-se de Grange-Bateliere, bătrâna se apropia 
tot mai mult de marele canal colector. Cavalerul înţelese că 
în curând îl va traversa din nou. Şi într-adevăr, bătrâna, 
trecând peste o punte, îl traversă şi o luă la stânga. În faţa 
ei, destul de departe, se înălța construcţia masivă a 
castelului Porcherons. În jurul castelului se aflau răspândite 
patru sau cinci case. Spre acest grup de case se îndreptă 
bătrâna. 

Beaurevers îşi dădu seama că se apropie de ţinta 
călătoriei sale şi-şi grăbi pasul, nedorind să rişte s-o piardă 
din ochi în momentul în care ar fi intrat întruna din case. 

Câmpia pe care se afla cavalerul, era o fostă mlaştină 
desecată. Din loc în loc se aflau câţiva copaci, tufişuri sau 


lăstăriş. Terenul, încă nesigur, era periculos, existând locuri 
în care un om putea fi uşor înghiţit de mlaştină. Beaurevers 
se apropie de punte, neglijând să supravegheze cele câteva 
tufişuri şi lăstărişuri. Poate că acţionase aşa pentru a se 
pedepsi „că-i fusese frică.” Sau poate că i se făcuse 
lehamite. 

Dar de această dată, greşi. În apropierea punţii se găsea 
unul dintre tufişurile despre care am vorbit. Dacă 
Beaurevers le-ar fi cercetat mai cu atenţie ar fi descoperit 
că în spatele acestuia să adăposteau şase bărbaţi, întinşi la 
pământ, care-i urmăreau cu atenţie toate mişcările. Printre 
aceştia şase, i-ar fi descoperit pe Rospignac şi Guillaume 
Pentecâte. 

Ori, după ce bătrână trecuse puntea, Guillaume Pentecâte 
a tras puternic de o funie. Funia se afla legată cu celălalt 
capăt al ei de punte. Astfel încât, în urma zguduirii 
imprimate, puntea se deplasase puţin. 

Mişcarea se făcuse când Beaurevers era încă departe 
pentru a vedea ce se întâmpla. După aceasta, Pentecte 
dăduse în primire funia la doi din oamenii săi de încredere, 
pregătiţi să desăvârşească opera începută el însuşi, 
târându-se prin noroi, se apropie de stăpânul său, cu 
pumnul încleştat pe mânerul unei măciuci. 

Pe un ton ameninţător, Rospignac îi şopti la ureche: 

— Şi mai ales, nu-l ucide...! 

Guillaume PentecGte ridică din umeri, în semn că va face 
tot ce-i stă în puteri. 

Curând, Beaurevers ajunse în faţa punţii. Din obişnuinţă o 
încercă mai înainte. Simţi că e destul de instabilă. Dar, cum 
văzuse că bătrâna o trecuse, păşi cu curaj. 

Şi atunci, cei doi spadasini ai lui Rospignac, unindu-şi 
forţele, smuciră brusc funia. 

Puntea se clătină puternic şi cavalerul îşi pierdu echilibrul, 
văzându-se pe punctul de a cădea în apă murdară a 
canalului colector. Cu un efort puternic se aruncă înapoi, 
înjurând furios: 


— Pe toţi dracii...! 

Şi asta a fost tot ce a mai făcut. Măciuca lui Guillaume 
Pentecâte îl izbi rapid, cavalerul prăbuşindu-se fulgerător. 

În aceeaşi clipă, Rospignac îi sări în spate. Prima sa grijă a 
fost să-i scoată spada şi pumnalul pe care le aruncă în 
canal, după care Guillaume Pentecâte şi oamenii săi îl 
legară fedeleş. 

Când îl văzură legat din cap până-n picioare, respirară mai 
uşuraţi. 

De abia atunci Rospignac şi Guillaume Pentecdte verificară 
starea în care se afla prizonierul lor. Văzând că nu dă nici 
un semn de viaţă, Pentecâte se nelinişti: 

— Să fiu blestemat, cred că am dat prea tare! Rospignac îi 
aruncă o privire atât de amenințătoare, încât acesta păli. 
Cu o voce înfricoşătoare îi spuse: 

— Dacă l-ai ucis, poţi să-ţi faci ultima rugăciune, fiindcă-l 
vei întâlni curând, acolo unde este!... Îţi jur pe bunul 
Dumnezeu că nu-mi vei scăpa. 

Guillaume Pentecâte îşi plecă fruntea şi-şi strânse umerii, 
de parcă lovitură mortală cu care era ameninţat, urma s-o 
primească în clipa următoare. 

Şi, totuşi, nu era cazul să întârzie prea mult în acel loc, 
văicărindu-se degeaba. Ceea ce-şi spuse şi Rospignac în 
sinea sa, care dădu imediat un ordin scurt. 

Cei patru oameni care-i însoțeau, trecură imediat la 
treabă. Funia care fusese folosită pentru zdruncinarea 
punţii, înfăşurată în jurul unui pietroi, luă drumul apei 
canalului. Puntea, pusă la locul ei şi bine înţepenită, părea 
că nici măcar nu se clintise din loc. Împrejurimile, bine 
curățate de orice urmă, nu lăsau să se vadă nici urmă din 
atacul care se desfăşurase. 

Toate acestea, numai cu scopul de a deruta pe prietenii lui 
Beaurevers care, Rospignac nici nu se îndoia de asta, îl vor 
căuta. 

Cavalerul fu ridicat şi băgat într-o litieră care se îndreptă 
imediat spre micul bastion în care se afla prizonieră şi 


Fiorinda. Ajunşi acolo, Beaurevers fu coborât la subsol şi 
introdus într-o celulă unde unul dintre spadasinii lui 
Rospignac îi făcu un pansament grosolan şi, având unele 
cunoştinţe slabe de medicină, declară că-şi va reveni în cel 
mult douăzeci şi patru de ore, dacă va avea noroc. 

Numai că Rospignac uită să dea ordinul ca Beaurevers să 
fie dezlegat. Sau poate că Beaurevers, chiar pe jumătate 
mort cum era, îi inspira încă o teamă nebună. 

Şi totuşi, trebuie să fim drepţi: întreaga noapte Rospignac 
şi-o petrecu în celulă, lângă cavaler, îngrijindu-l cu un 
devotament desăvârşit, de parcă ar fi fost cel mai bun 
prieten al său. Aceste îngrijiri - despre mobilul cărora nu-i 
nevoie să insistăm - îşi avură partea lor bună. 

A doua zi dimineaţă, Beaurevers dădu semne de viaţă, 
făcând câteva mişcări slabe. Deschizându-şi ochii, privirile i 
se fixară asupra baronului pe care e sigur că nu-l 
recunoscu, judecând după mişcarea uşoară a buzelor. 
Rospignac mai mult ghici ce vrea cavalerul şi anume că 
doreşte să bea. Imediat îi puse între buze capătul unui 
flacon ce conţinea o băutură întăritoare, după care îi 
schimbă pansamentul. 

Puțin mai liniştit în privinţa prizonierului, părăsi celulă şi 
ieşi din bastion. Se ducea s-o vadă pe Caterina căreia îi 
raportă rezultatul misiunii. Adăugă că Beaurevers fusese 
rănit, dar nu-i spuse că rana e gravă, ba poate chiar 
mortală. 

De altfel, această precauţie a fost de prisos, deoarece 
Caterina îi spuse clar: 

— Trebuie să-l văd. Mă veţi conduce la el chiar în această 
seară. 

Acesta fiind ordinul, Rospignac se înclină şi ieşi, 
îndreptându-se spre un spiţer. Aici, după ce primi tot soiul 
de sfaturi pentru îngrijirea rănitului, cumpără o mulţime de 
sticluţe şi cutii cu alifii. 

Întreaga zi, Rospignac şi-o petrecu îngrijindu-l pe 
Beaurevers, după cum o făcuse şi în noaptea precedentă. 


Seara, cavalerul se simţea mult mai bine. 

La ora hotărâtă, Rospignac ieşi s-o aducă pe Caterina, 
escortându-i litiera până la bastionul de la Pre-aux-Clercs. 

Când îl văzu pe cavaler în ce stare se află, Caterina îi 
aruncă baronului o privire rece ca moartea şi, cu o voce 
tremurând de furie, remarcă: 

— Dar... văd că moare! 

Şi Rospignac îi înţelese decepţia, mai ales că trecuse şi el 
prin ea. Încercă să se scuze: 

— Bruta care l-a lovit, nu şi-a cunoscut forţa. 

Şi, asigurând-o: 

— Am consultat un medic care mi-a spus, doamnă, că în 
cazul loviturilor la cap, dacă nu mori imediat, ai mai multe 
şanse să scapi decât de pe urma altor lovituri şi să scapi 
destul de repede... În curând se împlinesc treizeci şi şase 
de ore de când a fost rănit şi încă trăieşte... Va scăpa, 
doamnă, o simt, sunt sigur, încredeţi-vă în ura mea care nu 
mă înşeală. 

Ca pentru a-i da dreptate, în aceeaşi clipă Beaurevers 
deschise ochii, fixând asupra lor nişte priviri sticloase. 

— Dar nu poate să rămână aşa, îi spuse Caterina, după 
care ordonă: 

— Tăiaţi-i legăturile. 

Aplecându-se, Rospignac tăie cu pumnalul frânghia care 
imobiliza rănitul, explicând: 

— N-am îndrăznit s-o fac mai devreme, fără asentimentul 
vostru, doamnă. 

— Am impresia că încă vă e teamă de el, cu toată starea în 
care l-aţi adus, spuse dispreţuitor Caterina. 

Imediat, Beaurevers se simţi mai bine. Deschizând încă o 
dată ochii, îi privi şi scoase un suspin prelung. Cei doi, 
neputându-i suporta privirea, îi întoarseră spatele. 

Cu răceală, Caterina ordonă: 

— Trebuie îngrijit, mă auziţi? Îngrijit cu cea mai mare 
grijă!... Nu vreau să moară aşa... 

Şi cu o expresie de nedescris: 


— Va muri, nici o grijă, dar după ce va asculta tot ce am să- 
i spun... Şi vreau să moară de moartea pe care i-am 
pregătit-o eu, o moarte lentă... Să moară aşa, acum! Asta 
nu! Moartea i-ar fi prea uşoară! 

Dacă în acel moment l-ar fi privit pe Beaurevers, ar fi 
putut să vadă că acesta încă îi privea. Şi în privirea lui se 
putea citi faptul că înţelege. Da, cavalerul se simţea mult 
mai bine, nici nu încape îndoială. 

Văzându-i pe cei doi, îi recunoscuse. Auzindu-i, înţelese ce 
i se pregăteşte. 

Cea mai bună dovadă că înţelesese totul a constituit-o 
privirea încărcată de ameninţare şi ură pe care le-a 
adresat-o. Degetele i se crispară, parcă în căutarea spadei 
de care fusese dezarmat. Şi aproape că încercă să facă un 
efort supraomenesc pentru a se scula şi a-i zdrobi pe 
amândoi dar nu putu nici măcar să-şi ridice capul. 

Efortul făcut îi smulse un geamăt de durere. 

Rospignac se repezi să-i vină în ajutor şi nici Caterina nu 
se simţi înjosită să-l îngrijească cu propriile mâini. 

Văzând că rănitul aţipise în cele din urmă... sau cel puţin 
aşa părea, regina plecă. 

Timp-de mai multe zile, Rospignac îşi jucă rolul de 
infirmier. Niciodată o soră de caritate n-ar fi dat dovadă de 
mai mult devotament decât arătase baronul în îngrijirile 
sale. La capătul acestor zile, Beaurevers era în afara 
oricărui pericol. 

De-abia atunci Rospignac se hotări să n-o mai facă pe 
infirmierul, însărcinând cu aceasta pe unul din oamenii săi. 

Capitolul XXVII În preajma lui Rospignac. 

Ferricre, căruia i se alăturaseră cei patru spadasini care-şi 
înmulţeau eforturile pentru a-şi mai răscumpăra cât de cât 
din greşeala fatală şi care-l ascultau ca pe însuşi 
Beaurevers, Ferricre începu să răscolească oraşul şi 
împrejurimile, încredinţându-se norocului pentru a-i găsi pe 
Fiorinda şi Beaurevers, fiindcă refuza să-i creadă morţi. 
Asupra acestui punct, după câte ştim, instinctul nu-l înşela. 


Într-una din dimineţi, Ferricre îşi dădu seama de un lucru 
şi se miră că nu-i venise în minte mai devreme: să-l 
supravegheze pe Rospignac. 

Cu aceasta ar fi trebuit să înceapă, deoarece era sigur că 
baronul era la originea celor două dispariţii. Numai că, din 
câte s-a putut vedea, Rospignac avea numeroase locuinţe: 
fie în oraş, fie la Universitate, fie în cartierele mărginaşe. 
Dintre toate acestea, vicontele nu cunoştea niciuna. Nu 
cunoştea decât adresa oficială, adică aceea pe care 
Rospignac o mărturisea prietenilor şi cunoştinţelor. 

Locuinţa respectivă se găsea în strada Etuves, în 
apropiere de răspântia unde se afla crucea Trahoir. Ca şi 
locuinţa din strada Montmartre în care fusese atrasă 
Fiorinda şi aceasta avea două intrări. Una, prin strada 
Etuves, cealaltă prin strada Four. 

Deci, trebuia supravegheată din două locuri. Cei patru, 
obişnuiţi cu genul ăsta de afaceri, se însărcinară să execute 
supravegherea. Cunoscându-le experienţa şi ştiind că se 
poate bizui pe ei, Ferricre le dădu mâna liberă. 

Doi dintre ei se postară în strada Etuves iar ceilalţi doi în 
strada Four. 

Ferricre îşi stabilise cartierul general într-o cârciumă din 
apropiere din care nu se mai clinti. Încercă să dea o mână 
de ajutor norocului şi norocul îl ajută. 

Timp de două zile, nu descoperiră nimic. Rospignac şi 
Guillaume Pentecte, urmăriţi cu grijă de cum puneau 
piciorul afară din casă, nu făceau decât drumuri lipsite de 
importanţă. 

În cursul acestor două zile, cumătra Culot venise de două 
ori să-şi prezinte raportul lui Rospignac. Dar cum bătrâna îi 
urmă sfaturile cu sfinţenie, în prima zi intră în casă prin 
strada Etuves, pe sub nasul lui Strapafar şi Corpodibale, 
care n-o recunoscură, iar a doua zi prin strada Four, 
trecând tot atât de necunoscută pe lângă Trinquemaille şi 
Bou răcan. 


Neşansa ei a fost că în a treia zi a intrat tot prin strada 
Four, iar celor doi, Trinquemaille şi Bouracan, li se păru 
curios faptul că o vede intrând în casă de două ori în două 
zile consecutive. Şi Trinquemaille îşi spuse în gând: „E 
ciudat că bătrâna vine aici atât de des, ca un soldat care-şi 
primeşte ordinele. De ce intră când printr-o stradă, când 
prin cealaltă? Ce-i cu ea? Şi. şi. unde dracu am mai văzut-o? 
Fiindcă sunt sigur că am mai văzut-o.” 

Tot căutând în minte, deodată murmură: 

— Sfinte Pancraţiu, îţi mulţumesc...! 

Şi figura i se lumină, semn că găsise răspunsul. După ce-i 
şopti câteva cuvinte la ureche lui Bouracan, acesta, 
conştient de superioritatea prietenului său, o luă din loc 
fără să pună nici o întrebare. 

După ce-şi înfundă pălăria pe cap şi se înfăşură în manta 
până la nas, Trinquemaille se postă sub crucea Trahoir, 
ceea ce-i permitea să supravegheze atât strada Etuves cât 
şi strada Four. 

În cele din urmă, bătrâna ieşi. După ce, din prudenţă, o 
lăsă să se îndepărteze îndeajuns, Trinquemaille trecu la 
urmărirea ei. O însoţi până aproape de Hale. Acolo, în 
mijlocul mulţimii, se asigură cu o privire rapidă că nu era el 
însuşi urmărit. 

Era la doi paşi de strada Tirechape. O înhaţă pe bătrână şi, 
luând-o pe sus ca pe o pană, se repezi dintr-un salt într-o 
cârciumă care se găsea în capul străzii. 

Fără să fie luat în seamă, Trinqguemaille traversă sala mare 
şi intră cu bătrâna într-o cămăruţă. Văzându-l la faţă, 
cumătră Culot se înverzi, începu să tremure din toate 
mădularele şi gemu cu o voce sugrumată: 

— Isuse! Sunt moartă...! 

În jurul său se mai aflau Ferricre, Bouracan, Strapafar şi 
Corpodibale. Se pare că-i cunoştea destul de bine, deoarece 
prezenţa acestora o înfricoşa de moarte. 

Închizând uşa în urma sa, Trinquemaille se sprijini cu 
spatele de ea şi, descoperindu-şi faţa, pronunţă sentinţa: 


— Ia te uită, cumătra Culot... Ei bine, trebuie s-o facem să 
vorbească. 

Tonul cu care rostise cuvintele nu era prea liniştitor, 
deoarece bătrâna, căzând în genunchi, începu să suspine: 

— lertare!... Fie-vă milă...! 

Ferricre apucă într-o mâna pumnalul şi în cealaltă o pungă 
plină. Arătându-le bătrânei nu pronunţă decât un singur 
cuvânt: 

— Alege. 

Cumătra se aştepta să capete lovitura de graţie. La auzul 
acestui cuvânt, îşi ridică nasul din pământ. Văzând punga 
din mâna stângă şi pumnalul din mâna dreaptă, pricepu 
imediat ce i se cere. Sigur că-i era teamă de Rospignac. Dar 
baronul era departe, în timp ce pumnalul îi atârna deasupra 
capului. Între o ameninţare imediată şi una îndepărtată, nu 
ezită să aleagă. 

Se sculă pe jumătate şi întinzând mâna, ca o gheară de 
uliu, înhaţă punga. 

Liniştit, Ferricre băgă pumnalul în teacă. 

Bătrâna se sculă în picioare. Nu mai gemea acum. De 
altfel, Ferricre nici nu avu nevoie s-o întrebe ceva, că şi îşi 
dădu drumul la vorbe: 

— Vreţi să aflaţi unde se găseşte acum mica prezicătoare? 

Emoţionat, Ferricre nu-i putu răspunde decât printr-un 
gest afirmativ. 

Cumătra nu se mai văicărea acum, dar asta nu înseamnă 
că se liniştise complet. Pentru asta, îşi puse condiţiile sale, 
cu o neruşinare care-i justifica numele: 

— Dacă vă spun, îmi promiteţi că nu mă omorâţi? 

— Pe cuvântul de gentilom, promise Ferricre. Dar numai 
dacă spui totul. 

Privindu-l cu ochi de cunoscătoare, bătrâna fu satisfăcută: 
figură sinceră a tânărului îi dădea garanţia respectării 
cuvântului. Începu să se simtă mai liniştită, îşi spuse că dacă 
totuşi trădează şi această trădare o poate costa viaţa, 
măcar să câştige cât mai mult. Şi începu să se jelească: 


— Dar ce îmi cereţi, înseamnă ruina mea... Voi pierde toţi 
banii care mi s-au promis... Fără a pune la socoteală că 
viaţa îmi este în pericol... Ah! Biata de mine, nici nu ştiu ce 
să mai fac. 

Un cor de mormăieli amenințătoare, venit din partea celor 
patru fârtaţi, o făcu pe bătrână să-şi dea seama că 
insistența ei ar putea deveni periculoasă. Dacă ar fi fost 
după ei, treabă ar fi fost de mult terminată. 

Dar Ferricre era tânăr, darnic, uşor de convins. Şi apoi, 
era îndrăgostit şi pentru a o regăsi pe aceea pe care o 
iubea şi-ar fi dat toată averea. Potolindu-i pe cei patru cu un 
semn, promise: 

— Ei bine, te voi despăgubi. Dacă informaţiile tale mă vor 
duce la logodnica mea, îţi promit încă zece pungi pline. 

Furia celor patru se făcu imediat vizibilă: 

— Zece picioare în burtă...! 

— Zece pumni în mutra ei de căţea...! 

— Vrâjitoare afurisită...! 

— Am eu grijă de tine...! 

Potolindu-i încă o dată, Ferricre îşi menţinu hotărârea: 

— Ce am promis e bun promis. 

Obţinând chiar mai mult decât sperase, cumătra Culot se 
hotări să vorbească: 

— Fata se află în casa în jurul căreia pândeaţi şi care în 
cartier mai este numită şi bastionul de la Pre-aux-Clercs, 
din cauză că seamănă cu o mică fortăreață. 

Din moment ce era plătită împărăteşte - fiindcă ticăloasa 
ştia că vicontele îşi va ţine cuvântul - nu se opri la jumătate. 
Cu o siguranţă deplină le dădu toate informaţiile care le 
puteau fi de folos: descrierea interiorului casei. Locul exact 
unde se afla camera în care era închisă Fiorinda, numărul 
paznicilor şi tot restul. Şi asta numai fiindcă era interesată 
ca afacerea să reuşească, deoarece era plătită numai în 
acest caz... Fără a-şi da seama, Ferricre găsise calea cea 
mai sigură pentru a-i dezlega limba până la capăt. 


Ba chiar mai mult, bătrâna împinse bunăvoința până acolo 
încât le dădu şi cheia casei pe care o avea la ea. Având 
cheia, misiunea le era mult uşurată. Şi de această dată, cei 
patru regretară mai puţin promisiunea vicontelui. 

Acum, după ce le spusese tot ce ştia, bătrâna credea că a 
scăpat de ei. 

Dar, oricât ar fi fost grăbit să-şi salveze logodnica, Ferricre 
nu uită de Beaurevers. Şi bătrâna trebui să spună şi despre 
cavaler tot ce ştia. Dar nu ştia prea multe. 

Temându-se de reacţia celor patru, care ar fi fost în stare 
s-o sfâşie pe loc cu toată prezenţa lui Ferricre dacă ar fi 
aflat că stăpânul lor se afla în starea în care era din cauza 
ei, bătrâna jură că nu l-a dus pe cavaler decât până la 
Grange-Bateliere, unde misiunea ei luă sfârşit şi că nu mai 
ştia ce se întâmplase după aceea. 

Presată de întrebările vicontelui şi a celor patru, le mai 
spuse, fără a explica mai mult: 

— Nu mai ştiu nimic altceva. Şi totuşi... când veţi ajunge la 
bastionul de la Pre-aux-Clercs, nu-l părăsiţi până nu-l veţi 
cerceta în întregime... mai ales subsolul... Nu mă întrebaţi 
mai mult. 

Înţelegând că aflaseră tot ce ştia bătrâna, cei patru se 
grăbiră să se-ndrepte spre Pre-aux-Clercs. 

— O secundă, îi opri Ferricre şi dacă în lipsa noastră îl 
anunţă pe Rospignac? 

Bătrâna se înfioră: 

— Aş fi nebună!... M-ar ucide pe loc. 

Întredeschizând uşa camerei, Trinquemaille făcu un semn 
cârciumarului, care veni imediat. Cu voce aspră, spadasinul 
îi spuse, arătându-i-o pe cumătra Culot: 

— Dacă vrăjitoarea ăsta pleacă de aici până mâine 
dimineaţă, vei avea de-a face cu mine! Ai înţeles? 

— Dar nu era nevoie de asta, protestă bătrâna, nu v-aş 
trăda în ruptul capului. 

Şi cu naivitate cinică: 


— Pentru că mă plătiţi numai în cazul în care afacerea 
reuşeşte, interesul meu e să tac. 

Dar n-o mai ascultară: deja ieşiseră. 

Cumătra trecu în sala comună şi-şi dădu seama că era 
strict supravegheată de cârciumar. Din proprie iniţiativă se 
aşeză pe un taburet, cât mai departe de ieşire, mormăind 
rugăciuni. Era limpede că nu se gândea să fugă. 

Într-adevăr, nu la asta se gândea. Nu era chiar aşa de 
proastă. Dar bănuiala vicontelui îi dădu o idee. Şi această 
idee o tot rumega, dând impresia că se roagă: „De ce nu?... 
De ce nu l-aş anunţa pe domnul baron?... l-aş trage câteva 
minciuni încât îmi va ierta trădarea... Slavă Domnului, am 
destulă imaginaţie pentru asta... Da, dar dacă-l anunţ, 
domnişorul nu-şi va mai putea elibera drăguţa şi pierd zece 
pungi! Ah! Cât de greu este să-ţi câştigi în mod cinstit 
pâinea... Să vedem... Să vedem... Dar dacă domnul baron 
ar ajunge prea târziu?... În cazul ăsta domnişorul îşi 
eliberează iubita şi mă plăteşte... Domnul baron mă 
plăteşte şi el, fiindcă nu din vina mea a întârziat... Ei da, 
asta ar aranja lucrurile. Dar să vedem cum pot acţiona, 
fiindcă nici pomeneală să ies de aici.” 

După ce-şi fixă planul în mare, bătrâna trecu la executarea 
lui. De abia acum începu să-i observe pe cei din jurul său. 
La o masă alăturată se aflau două fete, destul de jalnice, 
aşezate faţă în faţă, cu o carafă de bere între ele. Bătrâna 
se strecură până la masa lor şi le vorbi în şoaptă. 

Discuţia nu a durat prea mult. După câteva minute, cele 
două, achitând berea, se sculară şi ieşiră liniştite. 

Cârciumarul nu observase momentul în care bătrâna 
discutase cu cele două feţe. 

Reaşezându-se în colţul ei retras, bătrâna se liniştise. 

Capitolul XXVIII Bastionul de La Pre-aux-Clercs. 

Ferricre, însoţit de cei patru spadasini, se îndreptară în 
grabă spre podul Change. 

În aceeaşi grabă traversară Cite, Universitatea şi ieşiră 
prin poarta Nesle. Nu-şi potoliră mersul rapid decât când 


se aflară pe Chemin-aux-Clercs: de acolo se putea vedea 
Bastionul şi nu doreau să trezească bănuieli. 

În faţa zidurilor groase şi înalte se opriră. Erau două porţi: 
una mai mare, cu două canaturi şi una mai mică. 

Ferricre băgă cheia în broască uşii mai mici, nu fără o 
strângere de inimă: dacă bătrâna îi păcălise? 

Nu, poarta se deschise imediat. 

În faţa lor, o curte destul de mică, pietruită, un peron la 
care urcai şase trepte. Acolo era... 

Din două salturi traversară curtea, alte două pentru a 
ajunge la peron. Şi iată-i în faţa uşii casei. Numai de n-ar fi 
încuiată cu cheia...! 

Până acum nimeni nu-i văzuse sau auzise. În spatele 
zidurilor groase şi înalte, spadasinii se simțeau în siguranţă, 
ca la ei acasă. Cine s-ar fi gândit la o asemenea surpriză. 

Şi totuşi, surpriza se produse din nefericire pentru ei. 

O lovitură violentă deschise uşa. Se aflau acum în corpul 
de gardă unde se găseau tot timpul zece oameni. 

Năvăliră în grămadă, fără nici o reţinere. 

Luaţi pe nepregătite, spadasinii nici n-avură timp să-şi 
tragă săbiile şi cinci dintre ei căzură la pământ. Ceilalţi 
încercară o oarecare rezistenţă, dar degeaba. Curând 
căzură şi ei. 

Dar nu erau decât nouă. Al zecelea nu se afla în corpul de 
gardă. Nu-l mai aşteptară, crezând că era trimis undeva. 
De-acum erau stăpâni pe situaţie şi le era de ajuns. 
Trebuiau să elibereze prizoniera şi să-l caute în subsol pe 
Beaurevers. 

E de la sine înţeles că Ferricre se ocupă de Fiorinda. 
Cumătra Culot îi dăduse toate lămuririle necesare şi atât de 
precise, încât nu-i fu greu s-o găsească. 

În schimb, cei patru au fost mai puţin norocoşi. Uşa care 
ducea la subsol era încuiată cu cheia. Şi ce era mai grav cu 
nenorocita asta de uşă, ferecată în fier, părea al dracului de 
solidă. Cunoscători fiind, ştiau că nu o vor deschide uşor. 


Rospignac putea să apară oricând, dacă ar fi întârziat pe 
acolo. Trebuiau să se grăbească. 

Drept care, imediat începură acţiunea. 

Dar mai întâi trebuiau să iasă de acolo, să meargă în 
spatele clădirii unde văzuseră câţiva arbori potriviţi, să taie 
unul în chip de berbece... Asta ar fi luat ceva timp şi tocmai 
asta le lipsea lor. 

Reîntâlnindu-se în condiţiile date, Ferricre şi Fiorinda au 
înţeles că nu au timp pentru a-şi manifesta prea mult 
bucuria. După ce ieşiră din camera în care fata era ţinută 
prizonieră, se întâlniră cu cei patru şi astfel Ferricre află 
necazul. 

Şi el era de părere că Rospignac poate să apară în orice 
moment şi dacă şosea şi cu ceva oameni după el, situaţia 
putea deveni îngrijorătoare. Oricum, nici măcar nu se 
gândea că-l poate părăsi pe Beaurevers. Dar prezenţa 
Fiorindei îl neliniştea şi ar fi vrut s-o ştie departe de acolo. 
Se oferi s-o conducă până la hanul Pre unde să aştepte ca 
lucrurile să se termine, dar fata declară hotărâtă: 

— Dacă domnul cavaler a ajuns în situaţia în care se află, 
asta-i numai din cauză că a vrut să-mi vină în ajutor... Nu 
plec fără el... Vom pleca toţi împreună de aici. 

Şi toate acestea spuse pe un ton foarte liniştit care arăta 
că e de neclintit în hotărârea să. 

La urma-urmei, Ferricre o înţelegea şi nu mai insista. 

Acum e cazul să arătăm motivul pentru care uşa care 
ducea spre subsolul clădirii era închisă. Pentru aceasta, 
trebuie să vorbim despre cel de-al zecelea individ al lui 
Rospignac, cel care lipsea din corpul de gardă în momentul 
atacului şi care, în urmă acestui motiv, nu împărtăşise 
soarta celorlalţi. 

Individul era cel pe care Rospignac îl desemnă să aibă 
grijă de Beaurevers până la completă lui vindecare. 

Ori, acesta coborâse la subsol cu puţin timp înaintea sosirii 
lui Ferricre şi a celor patru. Aşa cum făcea întotdeauna 
când cobora la subsol, încuiase uşa cu cheia. De ce proceda 


aşa? Numai din cauză că, cu câteva zile mai înainte, 
camarazii îi făcuseră farsa de a-l încuia în subsol, unde-l 
ţinuseră mai mult decât îi convenise. Aşa încât, acuma îşi 
lua precauţiile necesare pentru că farsa să nu se mai 
repete. De altfel, după ce încuia, lăsa cheia în broască. 

Liniştit, individul intră în celula lui Beaurevers. După ce 
înfipse torţa într-un colţ al zidului, trecu conştiincios la 
îngrijirea bolnavului. 

Era tipul brutei slabe de minte, dar dotată cu o răutate 
ieşită din comun. În timp ce-l îngrijea, îl copleşea pe cavaler 
cu tot felul de grosolănii. Cu vocea lui bolovănosă, acum îi 
spunea: 

— Nu-ţi fie teamă, fiu de câine! Încă un pansament ca ăsta 
şi va fi ultimul; scap de corvoadă. 

Şi cu un râs nerod: 

— Şi tu o să scapi, dar nu la fel ca mine; mâine vei fi pus în 
lanţuri şi va fi chemat călăul ca să-ţi spună la ureche câteva 
cuvinte... Pe maţele diavolului, n-aş vrea să fiu în fiu pielea 
ta de câine blestemat! 

Beaurevers părea că doarme, dar doar se prefăcea. Auzea 
tot ceea ce-i spunea bruta. Individul exagera, fără doar şi 
poate spunând că a două zi va fi chemat călăul, deoarece 
habar nu avea de aşa ceva, mai ales că Rospignac nu făcea 
confidenţe slugilor. Dar nemernicului îi făcea plăcere să-şi 
sâcâie şi să-şi neliniştească prizonierul. 

E drept că exagera, dar Beaurevers auzise şi cele spuse de 
Caterina. Cavalerul ştia că este îngrijit pentru a fi în stare 
să suporte cât mai mult timp torturile călăului, pentru a 
muri de o moarte cât mai lentă, moarte aleasă de Caterina. 
Beaurevers, care simţea din zi în zi cum îi revin puterile şi 
care se prefăcea bolnav în continuare numai pentru a 
amâna deznodământul în speranţa unui miracol, 
Beaurevers crezu că bruta spune adevărul şi că momentul 
începerii chinurilor sale se apropie. 

Moartea nu-l înspăimânta câtuşi de puţin. Dar tortura... şi 
încă o tortură imaginată de Caterina, la care ea va asista... 


Oricât de viteaz era, nu-şi putea stăpâni un fior de groază 
numai la acest gând. 

Şi cavalerul îşi spuse că, orice ar fi, trebuie să dispară cât 
mai repede de acolo. Chiar dacă ar fi fost să moară. Prefera 
o moarte rapidă decât chinuri îndelungate. 

Când bruta termină de pregătit compresa, se apropie şi se 
aplecă la căpătâiul bolnavului. 

În acel moment, Beaurevers întinse mâinile, îl prinse de 
gât şi începu să strângă cu forţă. 

Individul se zbătu, încercă să se smulgă din strânsoare, 
dar cavalerul strângea din ce în ce mai puternic. 

Cu un horcăit puternic, bruta căzu la pământ, rămânând 
nemişcată. 

Beaurevers sări în picioare cu o agilitate care demonstra 
că de câteva zile se antrena în acest scop. Aplecându-se la 
rândul său deasupra omului căzut, murmură: „Drace, nu 
cumva am strâns prea tare? La urma-urmei, nefericitul ăsta 
m-a îngrijit.” 

Dar îşi dădu seama că bruta nu murise. 

„Ei hai, îşi spuse cavalerul, o să-şi revină.” 

Individul era înarmat atât cu spadă cât şi cu pumnal. 
Beaurevers le luă şi după ce le verifică cu atenţie, îşi spuse 
satisfăcut: „Ei! Se poate face treabă bună cu astea.” 

Îşi încinse spada, strecură pumnalul la cingătoare, după 
care începu să-l scotocească pe paznicul său în speranţa că 
va găsi cheia subsolului. Dar, cum era de aşteptat, nu o găsi. 
Luând torţa, ieşi din celulă şi se îndreptă spre scara care 
urcă la parter. După ce urcă câteva trepte găsi uşa încuiată, 
dar cheia se afla în broască şi faţa i se lumină imediat. 
Întinzând mâna pe cheie, îşi puse o întrebare în minte: 
„Problema este să ştiu cu câţi voi avea de-a face. Dacă nu 
sunt prea mulţi, poate că aş putea trece... şi atunci ne mai 
întâlnim noi, baroane de Rospignac... Dar dacă sunt prea 
mulţi?... Ei şi, ce dacă, tot trebuie să atac... Ce dracu, la 
urma-urmei o dată moare omul şi e preferabil aşa decât în 
urma chinurilor concepute de Caterina. Haidem!” 


Îşi întinse hotărât mâna, dar iarăşi se opri, reflectând: „O 
secundă, să nu ne grăbim... Se întâmpla ceva curios cu 
mine. Acum, când ies să zic aşa, din mormânt, când am o 
spadă bună în mână şi un pumnal la fel de bun la centură, 
mi se pare că viaţa îşi are farmecul ei... Să eviţi tortura 
alegând moartea, e un lucru bun. Dar cel mai grozav ar fi să 
eviţi atât tortura cât şi moartea, nu?... Nu ştiu câţi vor fi 
acolo, sus... Dar ce ştiu sigur, e faptul că eu sunt singur. În 
condiţiile astea, nu văd de ce mi-ar fi ruşine să caut să 
ocolesc o luptă inegală. Înainte de a încerca o nebunie, să 
scotocim tot subsolul... Cine ştie, poate găsesc vreun mijloc 
de a ieşi neobservat.” 

Cobori scările cu torţa în mână şi se îndepărtă. Dacă ar 
mai fi rămas câteva secunde, ar fi putut auzi vocile 
tovarăşilor săi înciudaţi în spatele uşii încuiate. 

Cavalerul nu găsi nici o ieşire prin care ar fi putut evada. 
Se gândise la gurile de aerisire ale subsolului, dar acestea 
erau atât de strâmte, încât nici un copil de zece ani n-ar fi 
putut trece pe acolo. Ba mai mult, erau apărate de bare de 
fier de o grosime considerabilă. 

Într-o încăpere mai mică găsi mai multe sticle, aranjate cu 
grijă pe rafturi. Destupând una din ele, o sorbi dintr-o 
înghiţitură şi imediat se simţi mult mai bine, mai puternic, 
mai vesel. 

Într-o altă cameră a subsolului, în care intră cu torţa în 
mână, văzu cam o duzină de butoiaşe, aliniate în picioare, 
unul alături de altul. Se apropie mai mult, dar imediat se 
îndepărtă în grabă şi ieşind din cameră, agăţă torţa cât mai 
departe de uşă. Se întoarse lângă butoiaşe şi le privi de 
aproape. Ciocănindu-le pe rând, fiecare scoase acel sunet 
înfundat care dovedea că sunt pline, apucă unul şi-l ridică 
de ia pământ. Şi cu o figură dispreţuitoare: „Hm! făcu el, 
punându-l uşurel la loc, dacă numai asta cântăreşte 
douăzeci de livre, e sfârşitul lumii. Oricum, nu-mi pare rău 
că am găsit praful ăsta de puşcă... Cine ştie?” 


Dar deja de câteva momente se auzeau lovituri puternice 
pe care el le percepea destul de înăbuşite din cauza 
distanţei, deoarece se afla destul de departe de scara ce 
urca la parter. De altfel, absorbit de surpriza descoperirii 
prafului de puşcă, nu acordase acestor zgomote decât o 
atenţie destul de slabă. 

Când ieşi din camera în care se aflau butoiaşele cu praful 
de puşcă, fu surprins de violenţa loviturilor pe care le 
auzea. Se îndreptă spre scară, spunându-şi: „Drace! S-au 
neliniştit ăia de sus că nu le-a mai apărut camaradul? Fac 
un tărăboi cât toţi dracii! Sunt pe puţin zece.” 

Şi cu un surâs înfricoşător. 

„Cavalere, iată sosit momentul în care o lovitură te poate 
scăpa de chinurile Caterinei... Dar, pe toţi dracii, dacă tot e 
să pice, măcar să o fac într-o companie nume-roasă... Nu-mi 
place să călătoresc singur...” 

Mai ascultă câteva secunde. Loviturile se succedau regulat 
şi puternice asupra uşii. Dar cavalerul nu le dădea atenţie. 
Gândea profund. Şi imediat se lumină la faţă. Rapid, se 
îndreptă spre camera de la subsol în care se aflau 
butoiaşele cu praf de puşcă. 

Ajuns acolo, înhaţă unul şi-l duse până la picioarele scării 
unde-l desfăcu cu ajutorul pumnalului. Răspândi pe jos cea 
mai mare parte a prafului, cu ce-i mai rămase în butoiaş 
făcu o dâră lungă, ce ducea spre subsol. Făcând această 
dâră, îşi spunea în sine, râzând tăcut: „Asta-i fitilul. Să 
pregătim şi mina acum.” 

Curând, toate butoiaşele se aflau la picioarele scării, puse 
în piramidă pe pulberea răspândită acolo. Admirându-şi 
opera, îşi spuse mulţumit: „Pe legea mea, mare noroc pe 
mine că am găsit-o! Acum n-au decât să coboare, dacă vor. 
E deajuns să arunc deasupra torţa şi totul sare în aer. 
Oameni şi ziduri. Pe tot iadul, dacă tot trebuie să pier, cel 
puţin s-o fac într-o apoteoză de foc şi sânge!” 

Şi într-adevăr, cu torţa în mână, se aşeză cât mai aproape 
posibil de maşina infernală, aducătoare de moarte, pregătit 


să pună focul... şi să moară chiar el printre cei dintâi... 

Sus, în faţa uşii, cei patru fârtaţi încercau zadarnic să 
forţeze uşa. 

Ferricre îşi aminti unele cuvinte spuse de cumătra Culot şi 
urcă împreună cu Fiorinda să cerceteze împrejurimile, 
pentru a nu fi luaţi prin surprindere de Rospignac, care 
putea să apară dintr-un moment în altul... 

Privind spre Chemin-aux-Clercs, pe unde trebuia neapărat 
să treci pentru a ajunge la Bastion, văzură în depărtare, 
cam în dreptul străzii Senei, un nor de praf care nu putea fi 
stârnit decât de o trupă de călăreţi, pe care încă nu o 
vedeau. 

Nimic nu le arăta totuşi că trupă se îndrepta spre ei. Dar 
un presentiment îi spunea lui Ferricre că ei erau scopul 
expediției şi-şi privi neliniştit logodnica. 

Înţelegând ce se petrecea în sufletul lui, că numai pentru 
ea îi era teamă, Fiorinda îi zâmbi liniştitor şi-l îndemnă, 
calmă; 

— Coboară şi ajută-i. Eu rămân... Nu-ţi fie teamă, dacă 
trupa se îndreptă spre noi, cobor imediat şi vă anunţ. 

Ferricre cobori imediat de pe platformă, cu inima strânsă, 
totuşi, deoarece îşi dădea seama că în momentul în care vor 
afla intenţia trupei, dacă aceasta se îndreaptă spre bastion, 
va fi prea târziu pentru a încerca o retragere. Ori, judecând 
după norul de praf stârnit, era limpede că trupă era destul 
de numeroasă pentru ca el, cu cei patru tovarăşi, să încerce 
o rezistenţă. 

Oricât de puternici şi de viteji erau, numărul mare al 
duşmanilor urma să-i copleşească. 

Numai văzându-i figura, cei patru înţeleseră care e 
situaţia. Pentru moment îşi întrerupseră asaltul asupra uşii, 
aşteptând veştile, sperând să nu fie ceea ce bănuiau ei. 

Această întrerupere îi salvă de la explozie, deoarece 
începură să vorbească. 

Şi Beaurevers, care-şi terminase acţiunea ucigătoare şi 
acum aştepta cu torţa aprinsă, îi auzi şi le recunoscu vocile. 


Din două salturi urcă scara. 

În vreme ce tovarăşii lor apucau din nou berbecul 
confecţionat din trunchiul unui copac, hotărâți să termine 
cât mai repede cu uşa îndărătnică, aceasta se deschise şi pe 
prag apăru Beaurevers. 

Era acoperit de noroi şi de sânge, cu capul înfăşurat în 
nişte cârpe, acum pline de praf, livid şi tremurând convulsiv. 
Tremura numai la gândul că fusese cât pe-aci să-şi ucidă 

prietenii şi să moară împreună cu ei. 

Dar cei patru nu văzură toate acestea. Nu văzură decât un 
singur lucru: era el. El, în viaţă, slavă Domnului şi 
izbucniră: 

— Pe toţi sfinţii şi îngerii!... Ah, Doamne!... Sfânta 
Fecioară... Domnule cavaler... 

Văzându-l, la rândul său, Ferricre se repezi şi-şi cuprinse 
prietenul în braţe. Dar imediat deveni neliniştit: 

— Ce vi s-a întâmplat, cavalere? 

Beaurevers îşi duse mâna la cap, în mod mecanic, 
răspunzând: 

— Nimic. Vă voi explica mai târziu... Ah! Sărmani prieteni, 
era cât pe-aci... 

Dar nu mai avu timp să continue că imediat apăru şi 
Fiorinda. Văzându-l pe Beaurevers, scoase un strigăt de 
bucurie. Uitând pentru moment de ce coborâse, se repezi la 
cavaler şi, întinzându-i fruntea, spuse mânată de o bucurie 
adâncă: 

— Sunt atât de fericită că vă găsesc în viaţă! 

Râzând înfundat, cavalerul glumi: 

— Ei, na! M-ai crezut mort?... Pe toţi dracii, nu mor cu aşa 
de uşor! 

Şi atunci se făcu auzit un zgomot ciudat, cavernos: erau 
cei patru fârtaţi care râdeau de o idee aşa de ciudată şi 
anume că „porumbelul lor” ar putea muri. Şi totuşi, pentru 
un moment, o crezuseră şi ei. 

Beaurevers le aruncă o privire maliţioasă. Văzându-i cum 
stăteau, umili mai la distanţă, înţelese: 


— Ei, hai, daţi-mi mâna, caraghioşilor! 

Toţi patru se repeziră, bolborosind fel de fel de scuze 
întretăiate de înjurături şi proteste, dar cavalerul îi 
întrerupse: 

— Bine, bine, nu vreau să ştiu motivul pentru care n-aţi 
fost lângă mine când am fost lovit... Dar v-am spus de 
atâtea ori să nu vă încredeţi în femei. 

Toţi patru îşi plecară ruşinaţi capetele. Dar tot Fiorinda îi 
scoase din încurcătură, spunând cu vocea ei calmă: 

— Cred că e timpul să organizăm apărarea. Duşmanii s-au 
apropiat destul de mult şi o retragere nu mai este posibilă. 

— Cine vine? întrebă Beaurevers. 

— Rospignac. 

Numele acesta, rostit cu ură, îi fu de ajuns lui Beaurevers, 
care nu mai ceru şi alte explicaţii. 

Dar, ceea ce-i linişti pe toţi a fost faptul că văzură cum 
ochii cavalerului se aprind la auzul numelui duşmanului 
său. 

Ferricre şi Fiorinda schimbară între ei un zâmbet de 
înţelegere. Acum, când cavalerul se afla cu ei, puteau veni 
oricâţi duşmani. 

Dinspre drum se auzea zgomotul cavalcadei, ca un uruit 
puternic. 

Dar lui Beaurevers puţin îi păsa. Surâsul îi deveni 
înfricoşător şi acţiona. 

Şoptind câteva cuvinte la urechea celor patru tovarăşi ai 
săi, aceştia se repeziră ca din puşcă coborând scările în 
fugă. 

Beaurevers trecu prin corpul de gardă, urmat de Ferricre 
şi Fiorinda. 

Văzând trupurile celor căzuţi, cavalerul se înduioşa: 

— Sărmani nefericiţi! 

După care, deschizând uşa, ajunse în curte şi se îndreptă 
repede spre cele două porţi. Observă imediat că sunt destul 
de solide pentru a susţine un atac şi, cu un gest brusc, trase 
zăvorul celei mici, lucrul pe care Ferricre uitase să-l facă. 


Era şi timpul: cavalcada tocmai se oprise în faţa porţilor. 

Liniştit, cavalerul se întoarse, murmurând: 

— Vor rezista îndeajuns. Nu-i cazul să ne grăbim prea 
mult. 

Reveni în corpul de gardă unde se afla un adevărat 
depozit de arme: pumnale, spade, cuțite, securi, măciuci, 
Chiar şi două archebuze cu fitile cu tot. Luaţi pe 
nepregătite, oamenii lui Rospignac nu avuseseră timpul să 
se servească de ele. 

Beaurevers nu luă decât fitilul celor două archebuze, după 
care urcă pe platformă, urmat tot timpul de Ferricre şi 
Fiorinda, care-i urmăreau fiecare mişcare. Acolo dădură 
peste cei patru... plus patru butoiaşe cu pulbere. 

Dându-le fitile şi arătând din priviri spre butoiaşe, 
cavalerul nu rosti decât: 

— Acţionaţi. 

Şi ei se executară, trecând la o treabă misterioasă. 

Deschizând uşor o lucarnă, Beaurevers privi în stradă, 
fără a se face văzut. 

Rospignac şi oamenii săi tocmai descălecau. Erau mai bine 
de cincizeci. Legând caii de inelele înfipte în zidurile 
exterioare, Rospignac şi Guillaume Pentecâte se apropiară 
de poarta cea mică. Baronul băgă cheia în broască şi, după 
ce o învârti de două ori, apăsă clanţa. Dar poarta nu se 
deschise... Înţelese situaţia şi blestemă: 

— Nemernicii! Sunt stăpâni pe situaţie. 

Dădu un ordin scurt şi patru oameni încălecară şi plecară 
în cea mai mare viteză. 

De sus, Beaurevers şi Ferricre priveau, surâzând amândoi, 
un surâs înfricoşător... 

Cei patru îşi terminaseră activitatea lor misterioasă. 
Aşezaţi pe butoiaşele cu pulbere, râdeau şi glumeau între 
ei. 

Văzându-i aşa de calmi şi nepăsători, nici nu puteai gândi 
că aşteptau dezlănţuirea celor cincizeci de spadasini. 


Jos, în drum, cei patru care plecaseră în goana cailor, se 
întorseseră aducând cu ei bârne puternice. După ce trupa 
se împărţi în echipe, începură asaltul asupra porţii mari, cu 
calm şi cu metoda. 

Curând, poarta era pe punctul de a ceda... 

La un cuvânt al lui Beaurevers, coborâră cu toţii din turn, 
cu sabia şi pumnalul în mână, masându-se în faţa uşii de la 
intrare, aşteptând. 

Dar oare ce aşteptau? 

Poate că pe Beaurevers, care rămăsese singur în turn. 
Singur? Nu... Cele patru butoiaşe cu pulbere se aflau şi ele 
acolo, aşteptând asaltatorii, care acum intrau în curte, fără 
grabă, în ordine. 

Rospignac nu se îndoia că trebuie să forţeze şi uşa casei. 
Deja dăduse instrucţiunile necesare, iar oamenii săi, 
obişnuiţi cu o disciplină de fier, le executau întocmai. Se 
aliniară în faţa uşii casei, având cu ei şi bârnele cu care 
forţaseră poarta. Dar nu veniseră acolo cu toţii: cam 
cincisprezece dintre ei, sub comanda lui Penteccte, 
supravegheau de aproape turnul în care se afla cavalerul. 

Rospignac prevăzuse că toate punctele strategice trebuiau 
supravegheate. 

Dar nu prevăzuse ce urma să se întâmple. 

Şi iată ce se întâmplă: 

Sus, în turn, Beaurevers apăru în cadrul ferestrei. În mâini 
ţinea un butoiaş despre care spusese cu dispreţ că nu 
cântăreşte mai mult de douăzeci de livre. Suflă din 
răsputeri spre un punct incandescent care păru că se 
aprinde mai mult, după care, balansând butoiaşul, îl aruncă 
cu putere în jos. 

Nimeni nu văzuse scena, deoarece nimeni nu privea în sus. 

Ajuns în mijlocul celor cincisprezece, butoiaşul explodă cu 
un zgomot asurzitor. Unul din canaturile porţii, dislocat de 
suflul exploziei, fu aruncat la mai bine de cincizeci de paşi, 
în câmpie. 


Din cei cincisprezece sau şaisprezece oameni aflaţi în acel 
loc, mai bine de zece fuseseră volatilizaţi. Printre ei se afla 
şi Guillaume Pentec6te care, sigur nu se aştepta să o 
sfârşească aşa. Cei cinci sau şase supraviețuitori se priveau 
uluiţi, neştiind ce li se întâmplase. 

Strigăte puternice se auziră din rândul celor aliniaţi în faţa 
uşii de la intrarea în clădirea bastionului, care fuseseră 
cruţaţi de explozie. Şi atunci se produse ceea ce prevăzuse 
Beaurevers: cuprinşi de panică şi neştiind de unde vine 
pericolul, năvăliră cu toţii înspre uşă, nemaiţinând seama 
de nici o disciplină. 

Cel de-al doilea butoiaş se abătu asupra lor. După care 
urmă al treilea şi al patrulea, cu o precizie uluitoare. 

Supraviețuitorii, pe care un noroc nebun îi cruţase, fugeau 
care încotro, urlând înnebuniţi de groază. 

Curtea şi împrejurimile deveniră puştii ca prin farmec. Nu 
se mai găsea picior de invadator. 

După explozia ultimului butoiaş, uşa clădirii se deschise şi 
Ferricre, Tringuemaille, Bouracan şi Strapafar năvăliră 
afară cu spadele şi pumnalele în mâini, pregătiţi de luptă. 
Dar nu mai întâlniră pe nimeni. 

Se opriră şi-l aşteptară pe Beaurevers care nu întârzie să 
li se alăture. Fără grabă, părăsiră bastionul dar fără a-şi 
băga spadele în teacă, gândind că orice este posibil. 

Şi nu se înşelau. 

Rospignac avusese norocul nesperat să scape din toate 
exploziile. Ca şi oamenii săi, nu rezistase panicii şi la fel ca 
ei, îşi căutase scăparea prin fugă. 

Dar nu se îndepărtase prea mult, deoarece îşi reveni 
destul de repede. Pe jumătate înnebunit de furie şi de 
ruşine, smulgându-şi părul, alerga în stânga şi în dreapta, 
încercând să-i adune pe cei ce scăpaseră din infernul de 
foc. 

Tot ceea ce reuşi, a fost să adune laolaltă şase din ticăloşii 
săi. Din cei cincizeci de indivizi, atâţia mai rămăseseră în 
viaţă. 


Şi cele două trupe, a lui Beaurevers şi a lui Rospignac, se 
întâlniră pe câmpia Pre-aux-Clercs, nu departe de strada 
Marais. 

— Şapte contra şapte! exclamă Beaurevers, partida nu-i 
egală... pentru ei. 

Şi arătându-l pe Rospignac cu vârful spadei: 

— Asta-mi aparţine... Voi ocupaţi-vă de ceilalţi. Cele două 
trupe atacară cu furie. 

Dacă Beaurevers şi-l alesese pe Rospignac şi acesta, la 
rândul său şi-l alesese pe Beaurevers. Nu vrem să negăm 
vitejia acestui spadasin care-şi spunea baron de Rospignac. 
Cei doi se găsiră imediat unul în faţa celuilalt, fiindcă se 
urmăreau de multă vreme, hotărâți că unul din ei să moară. 

Şi spadele lor se încrucişară. Partidă fu destul de scurtă, 
deoarece Beaurevers era hotărât să isprăvească cât mai 
curând. Îşi pregăti rapid faimoasa lovitură printr-o serie de 
pase şi fente şi, fandând adânc, strigă cu vocea-i clară: 

— Cea mai frumoasă lovitură a lui Beaurevers! 

Rospignac se prăbuşi, în timp ce din gură i se revărsau 
valuri de sânge. Câteva clipe tresări convulsiv, după care 
rămase nemişcat. 

Şi aşa sfârşi Rospignac care visa să devină duce de Saint- 
Germain şi de Ferricre, prim ministru al Franţei şi cine mai 
ştie ce. Dar nu avea de ce să se plângă, deoarece, dat fiind 
meseria pe care şi-o alesese, moartea aceasta era destul de 
onorabilă pentru el. 

Sfârşitul lui Rospignac a fost ca un duş rece pentru acoliţii 
săi. Mai ales că-şi dădură seama că au de-a face cu 
spadasini de temut. Aşa încât fură destul de fericiţi auzindu- 
| pe Beaurevers, care le strigă: 

— Hai, căraţi-vă!... Vă cruţăm vieţile. 

Şi nu aşteptaseră să fie îndemnați a doua oară. 

Beaurevers, Ferricre şi Fiorinda, împreună cu ceilalţi 
patru, se îndreptară spre poarta Nesle şi nimeni nu le stătu 
în cale. 


Pe când treceau pe strada Senei, în urma lor se auzi o 
explozie formidabilă. Întorcând capetele, văzură că în locul 
în care se găsise bastionul, nu mai era decât o grămadă de 
ruine în flăcări. Şi Beaurevers: 

— Mai erau şase butoiaşe cu pulbere. Se pare că un 
neglijent a uitat ceva aprins pe acolo. Mâine nu va mai fi 
decât o grămadă de pietre fumegânde, aşa cum a fost şi 
casa ta, Fiorinda, prin faţa căreia tocmai treceam. 

Epilog. 

Povestea noastră se opreşte aici. 

La două zile după aruncarea în aer a bastionului, tatăl lui 
Beaurevers, vestitul mag Nostradamus, împreună cu mama 
sa şi logodnica sa, Florise, sosiră la Paris. 

Fiorinda se întoarse la casa din strada Petits-Champs. 

În ajunul sosirii familiei sale, Beaurevers se prezentă 
ducelui de Saint-Germain şi-l conduse la Luvru, spunând că 
regele vrea să-l vadă. Acolo se afla şi Ferricre. Pentru prima 
dată după timp îndelungat, tatăl şi fiul se aflau faţă în faţă, 
în prezenţa regelui şi a lui Beaurevers. 

— Domnule, spuse regele adresându-se ducelui, vă 
amintesc că v-aţi dat consimţă-mântul la căsătoria 
vicontelui de Ferricre, fiul nostru, cu cea pe care eu i-o voi 
alege drept soţie. 

— Şi nu neg asta, sire, răspunse ducele... cu singura 
condiţie ca vicontele să accepte. 

— Asta fără îndoială, surâse Francisc. Dar vicontele va 
accepta, răspund de asta. 

Şi cum Ferricre încercă să schiţeze un protest, regele 
adăugă repede: 

— Veţi vorbi imediat, domnule... După ce vă veţi vedea 
logodnica pe care v-am ales-o. 

Şi lovi un clopoțel. 

În cadrul uşii apăru regina Maria Stuart ţinând de mâna 
pe Fiorinda care, roşie ca para focului, purta cu uşurinţă, 
de parcă asta ar fi făcut toată viaţa, un costum somptuos, 
aşa cum se purta la curte. 


Francisc ieşi în întâmpinarea reginei, luă pe Fiorinda de 
mână şi o conduse în faţa vicontelui, spunându-i acestuia: 

— lat-o pe doamna contesă de Chaprose, pe care v-o 
recomand drept soţie. 

Şi cu un aer maliţios: 

— Asta numai dacă doriţi s-o acceptaţi drept soţie. 

Căzând în genunchi în faţa regelui şi luându-i mâna pentru 
a o săruta, Ferricre bolborosi: 

— Ah! Sire, cum puteţi întreba aşa ceva...? 

— Ei, vedeţi! triumfă Francisc întorcându-se spre duce, ce 
v-am spus eu? 

Şi Francisc îşi ţinu cuvântul dat ducelui: el şi regina Maria 
Stuart au asistat la căsătoria vicontelui de Ferricre cu 
Fiorinda, devenită contesă de Chaprose, prin voinţa regelui 
şi deschiseră balul. 

Ducele de Saint-Germain părăsi Parisul şi se retrase pe 
moşiile sale, urmat de fiul şi nora sa. Era cel mai bun mijloc 
de a se face uitaţi de răzbunătoarea Caterina. Acolo trăiră 
fericiţi, ca în basmele cu zâne şi avură o mulţime de copii - 
nu ducele, bineînţeles, ci Ferricre şi Fiorinda. Aceasta, după 
câteva săptămâni, reuşise să-şi subjuge într-atât socrul, 
încât ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi amintit că se 
opusese la căsătoria lor, socotind-o prea umilă. 

După cum se ştie, bietul rege Francisc al II-lea căzu la pat 
la 15 noiembrie al acelui an 1560, pentru a nu se mai scula. 
Muri peste douăzeci de zile, la 5 decembrie. 

Dar cel puţin, ultimele zile şi le trăi în pace, fără că vreun 
atentat să mai fie pus la cale împotriva sa. Şi iată de ce: 

A doua zi după sosirea sa, Nostradamus, după ce-l văzu pe 
Francisc, se duse la Caterina şi-i spuse de-a dreptul: 

— Doamnă, dacă aveţi în vedere unele dispoziţii în ceea ce 
priveşte succesiunea la tron, daţi-le. În cel mult o lună, 
regele va muri. 

Caterina ştia că în faţa lui Nostradamus nu are rost să o 
facă pe nevinovata. 

— Sunteţi sigur, domnule? întrebă cu răceală. 


— Foarte sigur, doamnă. 

— Şi totuşi, Francisc pare că se simte minunat. 

— Aţi spus ceea ce trebuia, doamnă: pare. Doar atât, pare. 
În câteva zile, cinci-sprezece, douăzeci poate, regele va 
cădea la pat... pe care nu-l va părăsi decât pentru a merge 
să-şi întâlnească strămoşii în bazilica Saint-Denis. 

Pentru moment Caterina rămase visătoare. Ridicând 
capul, îl privi pe Nostradamus care aştepta liniştit. 

— Şi de ce îmi spuneţi toate acestea? 

Nostradamus, cu răceală, îi răspunse cu o altă întrebare: 

— Nu credeţi, doamnă, că ar fi uman să-l lăsaţi pe acest 
biet copil să se bucure în tihnă de ultimele sale zile? 

— Vă înţeleg, domnule, surâse galben Caterina. Vă înţeleg 
şi vă aprob... dacă mă asiguraţi că aşa stau lucrurile. 

— Vă asigur, doamnă. 

— Ei bine... dacă am aşteptat atâţia ani, mai putem 
aştepta câteva zile. 

Obţinând ceea ce voia, Nostradamus se înclină şi ieşi. 

În ce-l priveşte pe Beaurevers, dacă regina uită de el, asta 
a fost numai din cauză că, după căsătoria să şi imediat după 
moartea lui Francisc, Nostradamus avusese prudenţa de a-l 
lua cu el şi cu întreaga familie, ducându-i departe de Paris, 
sub cerul însorit al Provenţei. 

Pentru moment, Caterina avea alte griji decât să-l 
urmărească cu răzbunarea sa. 

Caterina gândea că o dată cu domnia copilului său, care 
era noul rege, Carol al IX-lea, începea propria domnie. 

Dar nu-i pusese la socoteală pe ducii de Guise care nu 
voiau să renunţa la ambițiile lor, ambiţii pe care le făcură 
cunoscute curând. 


SFÂRŞIT 


[1] Pre-aux-Clercs: vestit loc pentru dueluri în epoca 
prezentată în roman. În traducere liberă, Poiana 
Călugărilor. (N. 11.) [2] Acest Malicorne, care apare acum un 
simplu personaj nu este, de altfel, un personaj inventat. 
Cronica îl pomeneşte drept unul din cei mai înverşunaţi 
partizani ai ducilor de Guise, cărora le era devotat până la 
fanatism. (N. A.) [3] Joc de cuvinte: Angelica - îngeresc, 
angelic (fr.) (N. 1.)