David Morrell — [Trilogia Fratiei] 01 Fratia trandafirului

v- 


Ae pr 
O Ww 


DAVID 
MORELL 
Fratia 
trandafirului 


Traducere de Mihnea Columbeanu 


The Brotherhood of the Rose 
by David Morell 


copyright 1984 
by David Morell 


Editura Miron, 1995 


Prolog 


Sancţiunea Abelard 


REFUGIUL 


Paris. Septembrie, 1118 


Peter Abelard, chipeşul canonic al bisericii Notre Dame, a 
sedus-o pe atrăgătoarea sa studentă, Heloise. Fulbert 
unchiul ei, înfuriat de sarcina fetei, cocea răzbunarea. În 
ceasurile dinaintea zorilor unei dimineţi de duminică, trei 
ucigaşi tocmiţi de Fulbert l-au atacat pe Abelard în drum 
spre liturghie, l-au castrat şi l-au lăsat să moară de pe urma 
rănilor. Omul a trăit, dar, temându-se de alte represalii, a 
căutat ocrotire. Mai întâi, a fugit la mănăstirea Saint Denis 
de lângă Paris. Acolo, în timp ce-şi oblojea vătămările, a 
aflat că oamenii politici, dorind cu disperare să obţină 
bunăvoința lui Fulbert, conspirau din nou împotriva lui. 
Pentru a doua oară, a luat-o la fugă - spre Quincey, lângă 
Nogent, unde a găsit o casă sigură pe care a numit-o 
„Paracletul” (Ocrotitorul), în cinstea Sfântului Duh. 

Şi în sfârşit a găsit sanctuar. 


CASE SIGURE / 
REGULI ALE PĂMÂNTULUI 


Paris. Septembrie, 1938 


În ziua de duminică, 28, Douard Daladier, ministrul 
francez al apărării, a transmis la radio următorul anunţ 
către poporul francez: 

Astăzi, după ceasurile prânzului, am primit o invitaţie din 
partea guvernului german, pentru a mă întâlni cu 
cancelarul Hitler, domnul Mussolini şi domnul Neville 
Chamberlain, la Munchen. Am acceptat invitația. 


4 


În după-amiaza următoare, în timp ce se desfăşura 
întâlnirea de la Munchen, un farmacist aflat în serviciul 
Gestapoului nota în registrul său că ultima maşină dintre 
cele cinci Mercedes-uri 1938 negre trecuse prin punctul de 
control de la farmacia sa din colţul străzii şi ajunsese în 
dreptul anonimei faţade de piatră de la numărul 36, pe 
Bergener Strasse din Berlin. 

Din fiecare maşină coborâse câte un şofer în haine civile, 
bine clădit, deschizând portiera pentru a lăsa să iasă câte 
un singur ocupant, vârstnic şi elegant îmbrăcat. Imediat 
după ce îşi escortau pasagerii, în siguranţă, până după uşa 
masivă de lemn a clădirii cu două etaje, şoferii duceau 
maşinile într-un garaj aflat la trei străzi distanţă, aşteptând 
noi instrucţiuni. 

Ultimul domn sosit îşi lăsă pălăria şi mantaua în grija 
santinelei dintr-o boxă cu geamuri şi birou metalic, aflată în 
dreapta uşii. Din motive de tact, nu fu percheziţionat, dar i 
se ceru să predea servieta. În fond, nu avea nevoie de ea. 
Nu se permitea luarea nici unor însemnări. 

Santinela examină acreditările vizitatorului, apoi apăsă 
pe un buton, de lângă pistolul Luger de sub birou. Imediat, 
dintr-o încăpere din spatele vizitatorului apăru un al doilea 
agent al Gestapoului, pentru a-l conduce într-o încăpere de 
la capătul coridorului. Vizitatorul intră. Rămânând afară, 
agentul închise uşa. 

Numele vizitatorului era John „Tex” Auton. Avea cincizeci 
şi cinci de ani şi era înalt, de o frumuseţe colţuroasă, cu 
mustață căruntă. Pregătit pentru problemele ce urmau, se 
aşeză pe singurul scaun cu spătar înalt rămas gol şi înclină 
din cap spre cei patru bărbaţi care ajunseseră înaintea lui. 
Nu era necesar să se facă prezentările; îi cunoştea deja. Se 
numeau Wilhelm Smeltzer, Anton Giraud, Percival Landish 
şi Vladimir Lazensokov. 

Erau directorii de spionaj ai Germaniei, Franţei, Angliei şi 
Uniunii Sovietice. Auton reprezenta Departamentul de Stat 
american. 

Cu excepţia scaunelor şi a scrumierei de lângă fiecare, 
camera era complet goală. Nici o altă piesă de mobilier, 


5 


nici un tablou, nici un raft de cărţi, nici o perdea, covor, 
candelabru. Iniţiativa fusese a lui Smeltzer, pentru a-i 
asigura că nu exista nici un microfon ascuns. 

— Domnilor, spuse Smeltzer, camerele adiacente sunt 
goale. 

— Munchen, replică Landish. 

Smeltzer râse: 

— Pentru un englez, treceţi foarte brutal la subiect. 

— De ce râdeţi? îl întrebă Giraud pe Smeltzer. Ştim cu 
toţii că în acest moment Hitler cere ca ţara mea şi Anglia să 
nu mai garanteze protecţia Cehoslovaciei, a Poloniei şi 
Austriei. 

Conversa în engleză, ca să-l înţeleagă şi americanul. 

Ocolind întrebarea, Smeltzer îşi aprinse o ţigară. 

— Hitler intenţionează să invadeze Cehoslovacia? întrebă 
Lazensokov. 

Smeltzer ridică din umeri, expirând fumul. 

— V-am chemat aici pentru ca, în calitate de membri ai 
aceleiaşi comunităţi profesionale, să ne putem pregăti 
pentru orice eventualitate. 

Tex Auton se încruntă. 

— Nu ne respectăm unii altora ideologiile, continuă 
Smeltzer, dar într-un fel toate sunt aidoma. Ne plac 
complexităţile profesiunii noastre. 

Ceilalţi încuviinţară. 

— Aveţi de propus o nouă complicaţie? întrebă rusul. 

— De ce naiba nu ziceţi voi ce-aveţi în cap, băieţi? 
interveni tărăgănat Tex Auton. 

Se auziră chicoteli. 

— Abordarea prea directă ar distruge jumătate din toată 
distracţia, îi spuse Giraud. Se întoarse spre Smeltzer, în 
aşteptare. 

— Indiferent de rezultatul războiului care se apropie, zise 
acesta, trebuie să ne garantăm unii altora că reprezentanţii 
noştri vor avea posibilitatea protecţiei. 

— Imposibil, răspunse rusul. 

— Ce fel de protecţie? întrebă francezul. 

— Adică, bani? adăugă texanul. 


6 


— Sunt instabili. Trebuie să fie aur sau diamante, replică 
englezul. 

Germanul dădu din cap: 

— Şi, ca să fim mai precişi, locuri sigure în care să le 
ţinem. Băncile acreditate din Geneva, Lisabona şi Mexico 
City, de exemplu. 

— Aur, se strâmbă rusul. Şi ce propuneţi să facem cu 
marfa asta capitalistă? 

— Să stabilim un sistem de case sigure, răspunse 
Smeltzer. 

— Da' ce-i nou în asta? Deja le avem, interveni Tex 
Auton. 

Ceilalţi nu-l băgară în seamă. 

— Şi case de odihnă, presupun? îl întrebă Giraud pe 
Smeltzer. 

— Garantat. Din respect pentru prietenul meu american, 
permiteţi-mi să explic. Fiecare dintre reţelele noastre are 
deja propriile ei case sigure, într-adevăr. Locuri securizate 
unde agenţii operativi pot merge pentru a găsi protecţie, să 
zicem, date, sau ca să interogheze câte un informator. Dar, 
câtă vreme fiecare reţea încearcă să-şi ţină secrete aceste 
puncte, în cele din urmă reţelele celelalte află unde se 
găsesc, aşa că nu sunt cu adevărat sigure. Deşi le păzesc 
oameni înarmaţi, o forţă oponentă mai mare poate cuceri 
oricare casă şi pe oricine şi-a căutat protecţia acolo. 

Tex Auton ridică din umeri: 

— E un risc inevitabil. 

— Mă întreb, continuă germanul. Ceea ce propun eu eo 
soluţie nouă - o extindere a conceptului, o rafinare a lui. In 
împrejurări extreme, orice agent operativ, din oricare dintre 
reţelele noastre, să primească şansa de azil în oraşe atent 
alese din întreaga lume. Propun Buenos Aires, Potsdam, 
Lisabona şi Oslo. Cu toţii avem activităţi acolo. 

— Alexandria, sugeră englezul. 

— E acceptabil. 

— Montreal, propuse şi francezul. Dacă războiul nu 
evoluează în folosul meu, s-ar putea să locuiesc acolo. 


— Ei, staţi puţin, interveni Tex Auton. Vă aşteptaţi să 
cred că, dac-avem un război pe roate, unul din băieţii voştri 
n-o să-l omoare pe vreunul din băieţii me; în locurile astea? 

— Atâta timp cât agentul advers rămâne înăuntru, 
răspunse germanul. In meseria noastră, cunoaştem cu toţii 
pericolele şi presiunile. Voi recunoaşte că până şi germanii 
au uneori nevoie de odihnă. 

— Şi de calmarea nervilor şi oblojirea rănilor, completă 
francezul. 

— Ne-o datorăm nouă înşine, spuse englezul. lar dacă un 
agent operativ vrea să se retragă complet din reţea, va 
avea şansa să treacă dintr-o casă sigură într-o casă de 
odihnă, bucurându-se de aceeaşi imunitate pentru tot 
restul vieţii. Cu o porţie de aur sau diamante ca fond de 
pensie. 

— Ca recompensă pentru serviciu credincios, preciză 
neamţul. Şi stimulent pentru cei nou recrutaţi. 

— Dacă evenimentele continuă aşa cum prevăd eu, 
spuse francezul, s-ar putea să avem nevoie cu toţii de 
stimulente. 

— lar dacă evenimentele decurg aşa cum mă aştept eu, 
replică germanul, voi primi toate stimulentele de care am 
nevoie. Cu toate acestea, sunt un om prudent. Am căzut de 
acord? 

— Ce garanţii avem că oamenii noştri nu vor fi ucişi în 
aceste case sigure? întrebă englezul. 

— Cuvântul colegilor profesionişti. 

— Şi pedepsele? 

— Absolut. 

— De acord, spuse englezul. 

Americanul şi rusul tăceau. 

— Simt o anume ezitare din partea naţiunilor mai noi? 
întrebă germanul. 

— In principiu sunt de acord şi voi încerca să aloc fonduri, 
spuse rusul, dar nu pot promite cooperarea lui Stalin. Nu va 
aproba niciodată să acopere agenţi străini pe pământ 
sovietic. 


— Dar făgăduiţi să nu faceţi nici un rău vreunui agent 
inamic atâta timp cât se află într-o casă sigură dinainte 
stabilită? 

Fără tragere de inimă, rusul confirmă. 

— Şi domnul Auton? 

— Păi, merg şi eu. O să scot nişte bani pe interval, - da' 
nu vreau nici un loc din astea pe teritoriu american. 

— Deci, cu aceste compromisuri, ne-am înţeles? 

Ceilalţi dădură din cap. 

— Vom avea nevoie de un cuvânt cod pentru 
aranjamentul ăsta, aminti Landish. 

— Recomand ospiciu, propuse Smeltzer. 

— Nici nu mă gândesc, replică englezul. Jumătate din 
spitalele noastre se numesc ospicii. 

— Atunci, sugerez următoarea alternativă, interveni 
francezul. Cu toţii suntem oameni cultivați. Sunt convins că 
vă amintiţi povestea compatriotului meu din Evul Mediu: 
Peter Abelard. 

— Cine? întrebă Tex Auton. 

Giraud îi explică. 

— Deci, s-a dus la o biserică şi i s-a oferit protecţie? 
conchise Auton. 

— Sanctuar. 

— O vom numi sancţiune, spuse Smeltzer. Sancțiunea 
Abelard. 


Peste două zile, miercuri, 1 octombrie, Daladier, ministrul 
francez al apărării, a revenit de la întâlnirea din München 
cu Hitler, acasă la Paris. 

Avionul său a aterizat pe Aeroportul Le Bourget. Păşind 
afară, ministrul a fost întâmpinat de mulţimi entuziaste 
care strigau: 

— Trăiască Franţa! Trăiască Anglia! Trăiască pacea! 

Agitând steaguri şi flori, mulțimile au năvălit peste 
baricadele solide ale poliţiei. Reporterii s-au repezit pe 
pasarela de aluminiu pentru a-l întâmpina pe ministrul 
apărării ce revenea. 

Daladier rămase nedumerit. 


9 


Întorcându-se spre Foucault, de la agenţia Reuter, 
murmură: 

— Trăiască pacea? Ăştia nu înţeleg ce plănuieşte Hitler? 
Prostovani nenorociţi. 


Paris, orele 5 p.m., duminică, 3 septembrie 1939. 

La microfon tocmai venise un crainic, întrerupând Teatrul 
Michelin, pentru a anunţa: 

„Franţa a declarat oficial război Germaniei.” 

Radioul rămase tăcut. 

În Buenos Aires, Potsdam, Lisabona, Oslo, Alexandria şi 
Montreal, casele sigure ale celor mai mari reţele de spionaj 
ale lumii erau deja stabilite. Din 1941, aceste reţele aveau 
să includă şi Japonia, iar din 1953, China continentală. 


Şi s-a format sanctuarul. 


10 


CARTEA ÎNTÂI 


SANCTUAR 


UN OM CU IABIEIURI 


Capitolul 1 


Vail, Colorado. 

Ninsoarea cădea abundent, orbindu-l pe Saul. Schia prin 
pulberea tot mai adâncă, cotind în unghiuri strânse la 
stânga şi la dreapta pe pârtie. Totul - cerul, văzduhul, 
pământul - se înălbea. Vederea i se scurtă până când nu 
mai văzu în faţa lui decât o volbură. Cobora şerpuitor prin 
haos. 

Putea lovi un copac nevăzut sau să se rostogolească într- 
o prăpastie ascunsă. Nu-i păsa. Se simţea înviorat. În timp 
ce vântul îi biciuia obrajii, rânji. Făcu o christiană la stânga, 
apoi la dreapta. Simţind că pârtia se îmblânzea, săgetă 
peste o porţiune orizontală. 

Următoarea pantă avea să fie mai abruptă. În albul 
zăpezii, împinse cu beţele pentru a mai lua viteză. Îl ardea 
stomacul. li plăcea. Vid. Nimic în faţă, nimic în urmă. 
Trecutul şi viitorul nu mai aveau nici un sens. Numai 
prezentul - şi era minunat. 

O umbră întunecată se înălţă înaintea lui. 

Smucind lateral, Saul încrucişă schiurile în plug pentru a 
se opri. Pulsul îi bubuia în ţeastă. Silueta se repezi de la 
dreapta spre stânga, prin faţa lui, dispărând în zăpadă. 

Saul se holbă prin ochelari, auzind un urlet, în ciuda 
vântului. Porni încruntat într-acolo, prin zăpadă. 

In viforniţă se adunau umbre. Un şir de copaci. 

Un geamăt. 

Găsi schiorul răsturnat lângă un trunchi. În zăpadă se 
vedeau pete de sânge. Sub mască, Saul îşi muşcă buza. Se 
lăsă pe vine, pentru a vedea scurgerea roşie aprinsă din 
fruntea schiorului şi îndoitura grotescă a unui picior. 

Un bărbat. Barbă deasă. Piept lat. 


12 


Saul nu putea merge după ajutor - în haosul furtunii, era 
posibil să nu mai poată regăsi locul accidentului. Mai rău, 
chiar dacă reuşea să revină cu ajutoare, omul putea să fi 
murit până atunci îngheţat. 

O singură şansă. Nu-şi pierdu vremea îngrijind rana de la 
cap sau piciorul rupt. N-avea rost, nici timp n-avea. Îşi 
scoase schiurile, i le desprinse şi pe cele ale rănitului, se 
repezi spre un brad şi smulse o ramură cu cetină deasă. 

Aşternând creanga lângă rănit, îl trase peste ea, atent ca 
piciorul teafăr să-l susţină pe cel fracturat. Apucă ramul şi 
se aplecă, trăgând de-a-ndăratelea. Zăpada îl înţepa şi mai 
tare, frigul îl muşca prin mănuşile de schi. Saul continua să 
tragă, pas cu pas. 

Omul gemu, când Saul îl trase peste un dâmb, amândoi 
învăluiţi de viscol. Se zvârcoli, aproape lunecând de pe 
targa improvizată. 

Saul se grăbi să-l aşeze la loc, încordându-se când simţi 
deodată o mână apucându-l de umăr, pe la spate. 

Răsucindu-se, privi silueta înaltă şi cuvintele „Patrula 
schi” înscrise cu negru pe canadiana galbenă. 

— In josul pârtiei! O sută de yarzi! Un adăpost! răcni 
omul, ajutându-l pe Saul. 

Il traseră pe schior în josul pantei. Saul se ciocni de 
adăpost înainte de a-l fi văzut şi simţi în spatele lui metalul 
ondulat. Smuci de uşa descuiată şi intră poticnit înăuntru. 
Urletul vântului scăzu. Simţi nemişcarea. 

Revenind din baraca goală, îl ajută pe membrul Patrulei 
să-l tragă înăuntru pe schiorul însângerat. 

— Eşti O.K.? îl întrebă omul pe Saul, care dădu din cap. 
Stai cu el până merg eu după ajutor, continuă el. Mă-ntorc 
cu snowmobilele în cinşpe minute. 

Saul dădu iarăşi din cap. 

— Cu tine e altceva, mai spuse omul. Ţine-te bine. O să 
te-ncălzim noi. 

leşi şi închise uşa. Saul se rezemă de perete, lăsându-se 
moale pe jos. Il privi pe schiorul care gemea, cu pleoapele 
palpitându-i. Saul respiră adânc. 

— Ţine piciorul nemişcat. 


13 


Omul tresări, dând din cap: 

— Mulţumesc. 

Saul ridică din umeri. 

Mijind ochii de durere, accidentatul spuse: 

— Mare belea. 

— Se mai întâmplă. 

— Nu. O treabă simplă. 

Saul nu înţelese. Omul aiura. 

— Nu m-am aşteptat la furtună, se încruntă acesta, cu 
tâmplele pulsând. Ce tâmpit! 

Saul asculta furtuna, auzind curând duduitul îndepărtat al 
snowmobilelor. 

— Sosesc. 

— Ai schiat vreodată în Argentina? 

Lui Saul i se contractă gâtlejul. Aiura? Nu prea. 

— O dată. Imi curge sânge din nas. 

— Aspirina... 

— ... alungă durerile de cap, replică Saul, încheind codul. 

— Mâine seară la zece, gemu omul. Al dracu’ viscol. Cine 
să creadă c-o să-ncurce treaba? 

Duduitul se auzi mai puternic, când snowmobilele opriră 
lângă baracă. Uşa se dădu de perete. Intrară trei membri ai 
Patrulei de schi. 

— Tot O.K. eşti? îl întrebă unul pe Saul. 

— Sunt bine. Da' ăsta aiurează. 


14 


Capitolul 2 


Să respecţi un program. În fiecare zi, Saul urma acelaşi 
sistem, apărând în locurile stabilite, la momentele fixate. 
Opt şi jumătate: micul dejun în cafeneaua hotelului. O 
jumătate de oră de mers, mereu pe acelaşi traseu. 
Douăzeci de minute, răsfoit cărţi într-o librărie. Ora 
unsprezece: pârtiile, din nou pe acelaşi drum. 

Din două motive. Primul - în caz că cineva trebuia să ia 
legătura cu el, curierul avea să ştie unde se găsea în orice 
moment şi putea să-l intercepteze, deşi tocmai se 
demonstrase cum putea un accident să primejduiască 
procedura. Al doilea - dacă Saul era supravegheat, un 
program atât de previzibil putea să-i  plictisească 
urmăritorul, făcându-l să comită greşeli. 

Astăzi, mai mult ca de obicei, trebuia să evite orice 
mişcare suspectă. Ajută la transportul rănitului în 
ambulanţă. La cabană, conversă cu Patrula de Schi în biroul 
acestuia, aşteptând ocazia s-o şteargă. Se duse în camera 
lui şi-şi schimbă costumul de schi cu o pereche de blugi şi 
un pulover. Ajunse la obişnuitul bar exact în momentul 
dintotdeauna şi se aşeză în hruba plină de fum şi 
pălăvrăgeli, privind desene animate pe giganticul ecran de 
televizor, cu o Coca. 

La ora şapte, se duse ca întotdeauna să ia cina, în sala 
de mese a hotelului. La opt, merse să vadă un film cu 
urmăriri de maşini în care juca Burt Reynolds. Îl mai văzuse 
şi ştia că se termina la zece fără un sfert. Alesese 
cinematograful pentru telefonul public din toaleta 
bărbaţilor. Asigurându-se că boxele erau goale, introduse în 
aparat banii potriviţi şi formă din memorie un număr, fix la 
orele zece, aşa cum îl instruise omul de pe pârtie. 

Un glas bărbătesc ursuz începu să anunţe scorurile la 
baschet. Saul nu dădu atenţie numelor echipelor. ÎI 
interesau numai numerele, zece cu totul, un număr de 
telefon interurban, pe care-l repetă în gând. 


15 


leşi din toaletă şi, fără a atrage atenţia, se uită în hol să 
vadă dacă nu era urmărit. 

Nici un semn de supraveghere, deşi o umbră expertă nu 
s-ar fi lăsat observată. 

leşi din cinematograf, mulţumit că furtuna continua. Prin 
întuneric şi confuzie, se furişă pe o stradă lăturalnică, apoi 
pe o altă stradă lăturalnică, aşteptând pe o alee ca să se 
asigure că nu era urmărit. Cu vederea atât de restrânsă 
prin viscol, codiţa ar fi trebuit să-l urmărească de aproape, 
în alee, ca să nu-l piardă. 

Dar nu apăru nimeni. 

Traversă strada şi alese telefonul public dintr-un bar 
nefamiliar, la două colţuri distanţă. Lângă tămbălăul 
jocurilor electronice, formă numărul pe care-l aflase. 

O voce femeiască sexy spuse: 

— Serviciul de Răspunsuri Triplu A. 

— Romulus, replică Saul. 

— Aveţi o întâlnire. Marţi. Nouă dimineaţa. Denver. Cody 
Road 48. 

Puse receptorul în furcă. leşind din bar, merse spre hotel, 
la adăpostul viforniţei, pentru a ajunge exact la ora când ar 
fi revenit după film şi obişnuita plimbare de treizeci de 
minute. 

ÎI întrebă pe recepţioner: 

— Vreun mesaj pentru Grisman? Camera 211. 

— Regret, domnule. 

— Nici o problemă. 

Evitând ascensorul, urcă scara până în cameră. Firul de 
păr de la baza uşii rămăsese exact în locul unde-l plasase la 
plecare, asigurându-l că nu intrase nimeni în absenţa lui. 
Încă o zi de rutină. 

Cu două excepţii. 


16 


Capitolul 3 


Să urmezi procedura standard. De dimineaţă, Saul îşi 
cumpără biletul în ultimul moment posibil. Când şoferul 
porni motorul, Saul urcă în autobuz. Se aşeză în spate, 
uitându-se dacă mai urca vreo persoană după el. 

Nu urcă nimeni. 

În timp ce autobuzul ieşea din staţie, se rezemă de 
spătar, dând din cap mulţumit, cu privirea spre 
condomeniile din Vail şi schiorii ca nişte puncte îndepărtate 
pe munţii înzăpeziţi. 

Îi plăceau autobuzele. Putea să vadă afară prin spate 
dacă era urmărit. Îşi putea cumpăra bilet fără să se 
înregistreze în computer, motiv pentru care nu călătorea cu 
avionul sau cu maşini închiriate - nu-i plăcea să lase urme 
în hârţoage. Mai mult, autobuzul oprea de mai multe ori pe 
drum. Putea cobori oricând fără să atragă atenţia. 

Deşi biletul era pentru Salt Lake City, nici nu se gândea 
s-ajungă acolo. Cobori în Placer Springs, la o oră de drum în 
vestul oraşului Vail. După ce aşteptă să vadă dacă mai 
cobora cineva, cumpără un bilet pentru Denver, urcă în 
următorul autobuz ce mergea către est şi se lăsă moale pe 
bancheta din spate. Analizându-şi activităţile, conchise că 
nu comisese nici o greşeală. Categoric, dacă l-ar fi urmărit 
cineva, acum umbra ar fi nedumerită, curând nervoasă, 
dând urgent telefoane. Lui Saul nu-i păsa. Işi câştigase 
libertatea. 

Era gata să înceapă treaba. 


17 


Capitolul 4 


Marţi, orele 9 a.m. Vântul din Denver îi umplea ochii de 
lacrimi. Norii plumburii îngrămădiţi deasupra munţilor 
făceau ca dimineaţa să pară înserare. În pofida hainei 
căptuşită cu puf, tremura, stând la colţul unei străzi 
suburbane, cu ochii mijiţi spre o clădire de la jumătatea 
străzii. 

Lungă, joasă şi mohorâtă. Numărând de la adresa din 
colţ, Saul deduse că avea numărul 48, pe Cody Road. Porni 
prin zloată într-acolo. Deşi ajunsese până aici cu autobuzele 
locale, schimbându-le adesea, aruncă totuşi o privire în 
urmă, pentru orice eventualitate. Văzu câteva maşini, 
dintre care niciuna nu părea familiară. 

Răsucindu-se la loc, se opri surprins, holbând ochii la 
steaua lui David de deasupra uşii. O sinagogă? El însuşi 
evreu, se întrebă dacă nu cumva înţelesese greşit 
instrucţiunile. Garantat, era obişnuit cu întâlnirile în locuri 
ieşite din comun. 

Dar, o sinagogă? Simţi amorţeală pe şira spinării. 

Intră, stingherit. Îl întâmpină un vestibul întunecos. Nările 
îi palpitară simțind mirosul de praf. Când închise uşa, 
scârţâitul acesteia răsună cu ecou. 

Nemişcarea se pogori asupră-i. Alese o yarmulke din 
cutia de pe o masă, îşi puse mica bonetă neagră pe creştet 
şi, cu buzele strânse, deschise uşa următoare. 

Pe bancheta din faţă, un bătrân privea perdeaua albă 
care ascundea Arca, purtând o bonetă lucioasă după atâţia 
ani de adoraţie. Omul îşi cobori ochii spre cartea de 
rugăciuni. 

Saul îşi ţinu respiraţia. Cu excepţia bătrânului din faţă, 
templul era pustiu. Ceva era în neregulă. 

Bătrânul se întoarse spre el. Saul se încordă. 

— Şalom, salută bătrânul. 

Imposibil. Omul acela era... 


18 


Capitolul 5 


„Eliot. 


Se ridică în picioare. Ca întotdeauna, purta costum negru 
şi vestă. Pe scaunul de-alături stăteau o manta la culoare şi 
o pălărie homburg. Nu era evreu, avea şaizeci şi şapte de 
ani, înalt şi slab, cu pielea pământie, ochii negri, umerii 
aduşi şi chipul strâns de suferinţă. 

Cu un zâmbet cald, Saul răspunse: 

— Şalom. 

Simţi un nod în gât pe când se apropia. 

Se îmbrăţişară. Simţind sărutul ridat pe obraz, Saul 
răspunse sărutându-l şi el pe bătrân. Se priviră. 

— Arăţi bine, observă Saul. 

— Minţi, dar nu mă supăr. Tu, însă, arăţi bine. 

— Mişcarea. 

— Rănile? 

— Nici o complicaţie. 

— La stomac, clătină Eliot din cap. Când am auzit ce s-a 
întâmplat, am vrut să te vizitez. 

— Dar n-ai putut. Înţeleg. 

— Ai fost îngrijit cum trebuie? 

— Ştii bine că da. l-ai trimis pe cei mai buni. 

— Cei mai buni merită ce e mai bun. 

Saul se simţea stânjenit. Cu un an în urmă, fusese cel 
mai bun. Dar acum? 

— E o minciună, spuse el. N-o merit. 

— Eşti viu. 

— Norocul. 

— Talentul. Un om mai prejos decât tine n-ar fi scăpat. 

— Nu trebuia să am nevoie să scap, replică Saul. Eu 
plănuisem operaţiunea. Credeam că am prevăzut toţi 
factorii. Mă înşelam. O curăţătoreasă, pentru numele lui 
Dumnezeu. Ar fi trebuit să se afle la alt etaj. Niciodată nu 
intra în camera aia atât de devreme. 


19 


Eliot îşi desfăcu mâinile: 

— Exact ce voiam eu să spun. Hazardul. Nu-l poţi 
controla. 

— Lasă că ştii tu, i-o întoarse Saul. Obişnuiai să spui că 
termenul accident a fost inventat de oamenii slabi, ca să-şi 
scuze greşelile. Ne spuneai să ne străduim spre 
perfecţiune. 

— Da, dar - se încruntă Eliot - perfecțiunea nu poate fi 
atinsă niciodată. 

— Eu aproape reuşisem. Acum un an. Nu înţeleg ce s-a 
întâmplat. 

Bănuia, însă. Era înalt de un metru optzeci, o sută de 
kilograme, numai muşchi şi oase. Dar mai avea şi treizeci şi 
şapte de ani. „Îmbătrânesc,” îşi spuse. 

— Ar trebui să mă las. Nu-i numai misiunea asta. Au mai 
ieşit prost încă două înaintea ei. 

— larăşi hazardul, spuse Eliot. Am citit rapoartele. N-a 
fost vina ta. 

— Eşti îngăduitor. 

— Datorită relaţiei noastre? 

Eliot clătină din cap. 

— Nu-i adevărat. Niciodată n-am lăsat-o să mă 
influenţeze. Dar uneori eşecul poate avea un efect benefic. 
Ne poate face să încercăm mai temeinic. 

Scoase din buzunarul interior al sacoului două fâşii de 
hârtie. 

Saul citi caligrafia îngrijită de pe prima. Un număr de 
telefon. Îl memoră, dând din cap. Eliot îi arătă a doua 
hârtie. Instrucţiuni, şase nume, o dată şi o adresă. Saul 
dădu iarăşi din cap. 

Eliot luă hârtiile înapoi. Luându-şi pălăria şi mantaua, ieşi 
din templu şi traversă vestibulul spre toaleta de bărbaţi. 
Peste treizeci de secunde, Saul îl auzi trăgând apa. Avea 
încredere că Eliot arsese hârtiile şi aruncase cenuşa. Dacă 
în templu existau microfoane, simpla lor conversaţie n-ar fi 
putut dezvălui nimic din cele scrise pe hârtii. 

Eliot reveni, îmbrăcând mantaua. 

— Eu ies prin spate. 


20 


— Nu, stai. Atât de repede? Speram să putem sta de 
vorbă. 

— Vom sta. Când e gata treaba. 

— Ce-ţi mai fac florile? 

— Nu simple flori. Trandafiri, îl ameninţă Eliot cu degetul, 
în glumă. După atâţia ani, încă îţi mai place să mă 
tachinezi, zicându-le flori. 

Saul rânji. 

— De fapt, continuă Eliot, am elaborat o varietate 
interesantă. Albastră. Nici un trandafir n-a mai avut până 
acum culoarea asta. Când vei veni să mă vizitezi, am să-ţi 
arăt. 

— Abia aştept. 

Se îmbrăţişară cu căldură. 

— Dacă are vreo importanţă, treaba pe care o faci are 
rolul de a apăra toate astea, arătă Eliot prin templu. Şi mai 
e ceva. 

Îşi băgă mâna în manta şi scoase o acadea. 

Lui Saul i se strânse pieptul când o luă. O Baby Ruth. 

— N-ai uitat. 

— Niciodată. 

Ochii lui Eliot erau trişti. 

Saul înghiţi un nod dureros, privindu-l pe Eliot în timp ce 
ieşea prin spate, ascultând ecoul uşii ce se închidea. 
Conform procedurii, avea să aştepte zece minute, ieşind 
apoi prin faţă. Criptica remarcă a lui Eliot despre scopul 
acelei misiuni îl tulbura, dar ştia că numai ceva foarte 
important l-ar fi determinat pe Eliot să-i predea personal 
instrucţiunile. 

Strânse pumnii, hotărât. De astă dată, n-avea să mai dea 
greş. Nu-şi putea permite să-l dezamăgească pe singurul 
tată pe care-l cunoscuse el, un orfan. 


21 


Capitolul 6 


Omul cu mustață mesteca un taco. Saul îi explică 
misiunea. Nu foloseau nume, desigur. Nu-l mai văzuse şi 
nici n-avea să-l revadă. Omul purta un costum de jogging. 
Avea o brazdă în bărbie. Işi şterse mustaţa cu un şervet. 

Baltimore. Două zile mai târziu, orele 2 p.m. Restaurantul 
mexican era aproape gol. Chiar şi aşa, stăteau la masa din 
cel mai retras colţ. 

Omul îşi aprinse o ţigară, studiindu-l pe Saul. 

— Ne trebuie mulţi auxiliari. 

— Poate că nu. 

— Ştii protocolul. 

Saul dădu din cap. Metoda stabilită. O echipă de 
paisprezece oameni, majoritatea lucrând la supraveghere, 
ceilalţi obținând echipamente, transmițând mesaje, 
furnizând alibiuri; fiecare ştiind cât mai puţin posibil despre 
ceilalţi, cu toţii dispărând cu o oră înainte de a interveni 
specialiştii. Eficient. Sigur. 

— In regulă, spuse omul. Dar aici sunt şase treburi. Ori 
paişpe oameni auxiliari. Fac optzeşpatru. Putem foarte bine 
să ţinem o convenţie, să facem reclamă, să vindem bilete. 

— Poate că nu, repetă Saul. 

— Atunci, lămureşte-mă. 

— Cheia este: toţi la un loc - în acelaşi moment, acelaşi 
loc. 

— Cine ştie când o să fie asta? Am putea să aşteptăm tot 
anul. 

— De azi în trei săptămâni. 

Omul îşi privi ţigara. Saul îi spuse unde. Celălalt strivi 
chiştocul. 

— Continuă, spuse el. 

— Putem reduce supravegherea la minimum, asigurându- 
ne doar că toţi şase se arată la întâlnire. 

— Posibil. Dar tot vom avea nevoie de comunicaţii. 
Altcineva care să facă rost de materiale. 


22 


— Adică dumneata. 

— Fără discuţie. Dar introducerea materialelor în clădire 
nu va fi uşoară. 

— Nu-i grija dumitale. 

— Mie-mi convine. E lunecoasă. Nu mă încântă. Da' dacă 
aşa vrei, putem face treaba cu douăzeci de oameni. 

— Ai dreptate, spuse Saul. Aşa vreau. 

— Care-i problema? 

— Hai să zicem că am avut câteva misiuni cu oameni 
care m-au lăsat baltă. Îmi pierd încrederea în natura 
umană. 

— Asta-i de râsu' lumii. 

— Pentru treaba de-acum, pe cât pot, vreau să depind 
numai de mine. 

— Şi de mine, fireşte. Va trebui să depinzi de mine. 

Saul îl cercetă. Chelneriţa le aduse nota. 

— Fac eu cinste, spuse Saul. 


23 


Capitolul 7 


Proprietatea se întindea peste toată valea - o casă cu 
două etaje, piscină, terenuri de tenis, grajduri, o pajişte 
verde şi bogată, drumuri de călărie printr-o pădure ca un 
parc, un eleşteu cu rațe. Zăcea în iarba înaltă, pe o movilă 
împădurită, la opt sute de metri distanţă, cu soarele cald al 
primăverii în spate, într-un unghi astfel ales, încât să nu se 
reflecte din lentilele telescopului,  avertizându-i pe 
bodyguarzii din faţa casei că cineva îi privea. Studie un nor 
de praf pe un drum cu pietriş, o limuzină apropiindu-se de 
casă, alte patru limuzine fiind deja parcate în faţa garajului 
cu şase boxe din stânga. Maşina se opri în faţa casei şi un 
bodyguard se apropie, în timp ce cobora pasagerul. 

— Ar trebui să fie acolo deja, spuse un glas dintr-un 
walkie-talkie aflat lângă Saul, cu tonul aspru al omului cu 
care vorbise în Baltimore. 

Aparatul fusese reglat pe o frecvenţă rareori folosită. 
Chiar şi aşa, exista permanent riscul să audă cineva 
accidental convorbirea, aşa că walkie-talkie-urile fuseseră 
echipate cu dispozitive de codificare. Numai un om care 
avea şi el decodificator, potrivit pe aceeaşi frecvenţă ieşită 
din comun, putea recepționa o transmisie clară. 

— Asta-i ultimul, continuă glasul. Identificat după retină. 
Cu tot cu tipul care locuieşte aici, toate cele şase ţinte sunt 
în zonă. 

Saul apăsă butonul pe „emisie” al walkie-talkie-ului. 

— O iau de-aici. Am pornit. 

Privi prin telescop, spre casă. Vizitatorul intrase, iar 
limuzina se alătura celorlalte din faţa garajului. 

Işi consultă ceasul. Totul era conform programului. Deşi 
acum casa era păzită cu străşnicie, cu o săptămână în urmă 
forţele sale de securitate se cifraseră la minimum, doar un 
om la poartă, altul patrulând prin curte, un al treilea 
însărcinat cu casa. Folosind un binoclu nocturn Starlite, 
observase domeniul trei nopţi la rând, aflând obiceiurile 


24 


paznicilor, când erau înlocuiţi şi când deveneau neglijenţi, 
alegând ora patru dimineaţa drept cea mai bună pentru a 
se infiltra în incintă. 

Pe întuneric, se târâse prin pădure, spre dosul casei. La 
patru fix, doi membri ai echipei lui creaseră o diversiune pe 
drumul ce trecea prin faţa porţii, prefăcându-se a fi puştani 
care se luau zgomotos la întrecere cu rablele. In timp ce 
atenţia gărzilor era distrasă, Saul descuiase broasca unei 
uşi, intrând în pivniţă. Nu-şi făcuse griji cu sistemul de 
alarmă, căci observase că paznicul casei nu-şi lua niciodată 
măsura de prevedere să întrerupă vreo alarmă când intra. 
In pivniţă, folosindu-se de un creion-lanternă camuflat, 
ascunsese explozibil plastic într-o conductă de încălzire, 
ataşând un detonator activat prin radio. Luându-şi 
echipamentele, încuiase uşa şi dispăruse în pădure, auzind 
vuietul rablamentelor care-şi terminau cursa. 

Peste două zile, un efectiv de pază complet luase 
proprietatea în primire. Când căutau prin casă, ar fi putut 
găsi explozivul, dar Saul, din punctul lui de observaţie, nu 
remarcase nici un incident. Gărzile păreau preocupate 
numai să supravegheze perimetrul casei. 

Avea să afle curând dacă explozibilul rămăsese la locul 
lui. Uitându-se din nou la ceas, văzu că trecuseră douăzeci 
de minute. Timp suficient pentru ca omul cu brazda în 
bărbie să se fi îndepărtat. Introducând walkie-talkie-ul şi 
telescopul în rucsac, Saul se concentră asupra unui singur 
fir de iarbă, focalizându-şi atenţia asupra lui, îngustându-şi 
vederea până când iarba îi absorbi complet mintea. Eliberat 
de orice emotie, atingând neclintirea, luă emițătorul radio şi 
apăsă pe buton. 

Casa se spulberă, din pivniţă în sus, în afară, cu pereţii 
dezintegrându-se, moloz zburând, împrăştiat în toate 
direcţiile. Acoperişul se ridică, răsturnându-se, învăluit în 
praf, înghiţit de flăcări. Unda de şoc îl izbi. Neluând-o în 
seamă, puse emițătorul în rucsac. Auzi un vuiet, nu-i dădu 
nici acestuia atenţie şi cobori dealul în fugă, spre o maşină 
aflată pe un drum ascuns între bălării. 


25 


Veche de opt ani. Membrul echipei răspunzător cu 
transporturile o cumpărase ieftin, plătind cash şi folosind 
altă identitate, de la un om care dăduse anunţ la mica 
publicitate în Baltimore. Nimeni nu-i putea da de urmă. 

Respectă limita de viteză, calm, fără a-şi îngădui nici o 
satisfacţie, deşi înfăptuise ceea ce-i ceruse tatăl său. 


26 


Capitolul 8 


Şase morţi într-o explozie 


COSTIGAN, VIRGINIA (A.P.) - O explozie inexplicabilă a 
distrus joi seară casa retrasă al lui Andrew Sage, 
controversat magnat al petrolului şi consilier cu energia al 
preşedintelui. Puternica explozie l-a ucis pe Sage şi pe cinci 
oaspeți neidentificați care, după cum speculează inalte 
surse, reprezentau diverse mari corporații americane, 
membre ale Fundaţiei Paradigma, pe care Sage o înființase 
recent. 

„Familia domnului Sage este prea distrusă pentru a vorbi 
despre asta,” a anunţat un înalt ofițer F.B.I. la o conferință 
de presă. „Din câte ne putem da seama, domnul Sage 
convocase un soi de întâlnire la vârf industrială, într-o 
încercare de a rezolva criza economică a ţării. Preşedintele, 
desigur, este profund şocat. A pierdut nu numai un sfătuitor 
de încredere, ci şi un prieten drag.” 

Familia directorului Sage nu era prezentă la domeniul de 
la tară în momentul exploziei. Câţiva membri ai 
personalului său de securitate au fost răniţi de molozul 
aruncat. Anchetatorii continuă să caute prin ruine un indiciu 
privind cauza exploziei. 


27 


Capitolul 9 


Saul reciti articolul de pe pagina întâi, împături ziarul şi 
se rezemă de spătar. O chelneriţă de cocktail, cu sânii şi 
şoldurile umflându-i-se în costum, trecu pe la masa lui. Saul 
privi, de la pianistul din salon, prin cazinoul zgomotos, spre 
mesele de blackjack, urmărind un şef de sală care studia 
mulţimea. _ 

Se simţea stânjenit. Incruntându-se, încercă să înţeleagă 
de ce. Misiunea decursese perfect. Plecarea se desfăşurase 
fără incidente. După ce lăsase maşina în parcarea unei 
pieţe comerciale din Washington, luase un autobuz până la 
Atlantic City. Se asigurase că nu-l urmărea nimeni. 

Atunci, de ce era îngrijorat? Automatele de poker 
mecanic răsunau, iar el continua să se încrunte. 

Eliot insistase să folosească explozivi. Dar Saul ştia că 
treaba s-ar fi putut face cu uşurinţă şi într-un mod mai puţin 
dramatic. Anterior întâlnirii, toţi cei şase ar fi putut muri din 
motive aparent nevinovate, în momente diferite şi în zone 
ale ţării aflate la mari distanţe: atac de inimă, congestie 
cerebrală, sinucidere, accident de circulaţie şi o diversitate 
de alte cauze. Cercul interior ar fi remarcat coincidenta, 
înțelegând ce însemna, dar nu s-ar fi făcut nici o publicitate. 
Saul trebuia să conchidă, aşadar, că motivul misiunii îl 
reprezentase publicitatea. Dar de ce? Instinctele îl sâcâiau. 
Publicitatea încălca logica instructajului său. Eliot insistase 
întotdeauna pe subtilitate. Atunci, de ce se schimbase 
acum Eliot dintr-odată? 

Şi îl mai necăjea un lucru - actualul loc, Atlantic City. 
După câte o misiune, mergea întotdeauna într-un punct 
neutru stabilit dinainte - în acest caz, vestiarul unei săli de 
gimnastică din Washington - găsind bani şi instrucţiuni 
unde să dispară. Eliot cunoştea zonele preferate ale lui Saul 
- şi, ca o favoare, era întotdeauna de acord cu ele. „Atunci, 
de ce naiba am fost trimis la Atlantic City?” se întrebă. 
Niciodată nu mai fusese aici. Nu-i plăceau aglomeraţiile. Le 


28 


tolera numai ca pe un rău necesar, când îşi gratifica nevoia 
de schi. Aici, oamenii roiau în jurul lui ca nişte insecte 
parazite. 

Ceva era în neregulă. Ordinul de a folosi explozivi, de a 
se duce la Atlantic City - acestea erau nişte flagrante violări 
ale sistemului. În timp ce ruletele ţăcăneau, pe Saul îl 
mâncau mâinile de nelinişte. 

Părăsi salonul de cocktail, mergând spre mesele de 
blackjack. Detesta aglomeraţia, dar în dulapul vestiarului 
găsise două mii de dolari şi un ordin de a juca blackjack. 

Acceptându-şi acoperirea, găsi un scaun liber şi cumpără 
jetoane în valoare de cinci sute de dolari. După ce miză un 
jeton de douăzeci, primi un popă şi o damă. 

Crupierul câştigă, cu blackjack. 


29 


Capitolul 10 


— Ticăloşi nenorociti, spuse preşedintele. 

Îşi lovi podul palmei cu pumnul. Nu dormise. Vestea îl 
îmbătrânise în mod şocant, mult mai mult decât recenta 
tentativă de asasinat. Oboseala îl făcea să tremure. 
Durerea şi furia îi încreţeau chipul. g 

— ÎI vreau pe omul care mi-a ucis prietenul. Îi vreau pe 
ticăloşii ăştia... 

Se întrerupse brusc. Spre deosebire de predecesorii săi, 
înţelegea înţelepciunea tăcerii. Ceea ce nu spunea, nu 
putea fi folosit împotriva lui. 

Eliot se întrebă dacă preşedintele ştia că se făceau 
duplicate după înregistrările convorbirilor lui din Biroul 
Oval. 

Lângă Eliot stătea directorul C.I.A. 

— K.G.B.-ul a luat imediat legătura cu noi. Neagă cu 
hotărâre orice implicare. 

— Bineînţeles că neagă, replică preşedintele. 

— Dar îi cred, continuă directorul. Treaba a fost prea 
senzaţională. Nu-i stilul lor. 

— Asta vor ei să credem. Şi-au schimbat tactica pentru a 
ne induce în eroare. 

— Cu respect, domnule preşedinte, nu cred, răspunse 
directorul. Vă garantez, sovieticilor nu le place schimbarea 
politicii noastre din Orientul Mijlociu - îndepărtându-ne de 
evrei, spre arabi. Sovieticii au contat întotdeauna pe poziţia 
noastră pro-israeliană. Se foloseau de ea pentru a-i aţâţa 
pe arabi împotriva noastră. Acum, facem ceea ce făceau ei. 
Sunt supăraţi. 

— Deci, are sens să intervină, spuse preşedintele. Târgul 
nostru cu arabii e simplu. Dacă întoarcem spatele Israelului, 
arabii ne vor vinde petrol mai ieftin. Fundaţia Paradigma s-a 
înfiinţat pentru a ascunde negocierile noastre cu arabii - 
oameni de afaceri tratând cu alţi oameni de afaceri, în locul 
unor tranzacţii între guverne. Distruge Fundaţia Paradigma 


30 


- Şi vei distruge negocierile. Totodată, ne previi să nu le 
mai redeschidem. 

— Sigur, are sens, spuse directorul. Prea mult sens. Ruşii 
ştiu că am da vina pe ei. Dacă voiau să intervină, şi-ar fi 
ascuns urmele. Ar fi fost mai deştepţi. 

— Atunci, cine mama dracului a făcut-o? F.B.l.-ul a găsit 
braţul lui Andrew la o juma’ de milă distanţă de ruine. 
Vreau să i-o plătesc cuiva. Spuneţi-mi cui. Lui Gaddafi? Lui 
Castro? 

— N-aş crede, răspunse directorul. 

— Noi am făcut-o, spuse Eliot. 

Tăcuse, aşteptând momentul potrivit. 

Preşedintele se răsuci spre Eliot, năucit. 

— Noi ce? 

— Indirect, cel puţin. Unul dintre oamenii noştri a făcut-o. 
Evident, fără autorizaţie. 

— Sper pe Dumnezeu că nu! 

— Am aflat întâmplător, continuă Eliot. 

Directorul, care era şi superiorul lui Eliot, îl privi indignat: 

— Mie nu mi-ai spus. 

— N-am apucat. Am aflat chiar înainte de întâlnirea asta. 
Îl urmăream pe individ de câteva luni. A ratat câteva 
misiuni. Are un comportament haotic. Ne gândeam să-l 
punem pe liber. Cu trei săptămâni înainte de explozie, a 
dispărut din vizor. Astăzi, a ieşit din nou la suprafaţă. Am 
reuşit să-i reconstituim mişcările. Putem să-l plasăm în zonă 
la momentul exploziei. 

Chipul preşedintelui deveni palid. 

— Continuă. 

— Se află în Atlantic City, sub supraveghere. Pare să aibă 
mulţi bani. Pierde la blackjack. 

— De unde-a primit capitalul? întrebă preşedintele, cu 
ochii îngustaţi. 

— E evreu. Mossad-ul ne-a ajutat să-l instruim. A luptat în 
războiul din octombrie, în '73. Are gusturi costisitoare, cu 
care nu poate continua dacă-l trecem pe liber. Credem că 
israelienii l-au plătit ca să schimbe taberele. 

— Asta are sens, spuse morocâănos directorul. 


31 


Preşedintele strânse pumnul. 

— Dar o puteţi dovedi? Îmi puteţi da ceva cu care să fac 
scandal la Tel Aviv? 

— Voi vorbi cu el. Există moduri de a stimula conversaţia. 

— Şi după asta, avem proceduri pentru a trata cu agenţii 
dubli? 

Limbajul evaziv al preşedintelui îl făcu pe Eliot să se 
întrebe din nou dacă ştia că benzile din Biroul Oval erau 
copiate. 

Cu tact, Eliot dădu din cap. 

— Propun să le implementaţi, spuse preşedintele. Nu 
contează, însă, pentru satisfacția mea personală, cum îl 
cheamă? 


32 


Capitolul 11 


Plecând din restaurantul cazinoului, Saul văzu în mulţime 
un bărbat care se întoarse brusc, pentru a pleca în direcţia 
opusă. Un bărbat cu brazdă în bărbie şi mustață. Wu, nu se 
poate. Din spate, omul avea aceeaşi siluetă îngustă. 
Culoarea părului şi pieptănătura erau aceleaşi. Omul cu 
care vorbise Saul în Baltimore. Omul care-l ajutase în 
misiune. 

Muşchii lui Saul se încordară. Trebuia să se fi înşelat. 
Când echipa se destrăma, după misiune, agenţia nu 
trimitea niciodată doi oameni să dispară în acelaşi loc. Din 
motive de prudenţă, membrii echipei nu aveau voie să se 
mai revadă sau să aibă vreo legătură. Atunci, ce căuta 
individul acolo? 

„Relaxează-te”, îşi spuse Saul. „Ai făcut o greşeală. Du-te 
după el şi uită-te mai bine. Convinge-te.” 

Omul se topise în mulţime, mergând pe un culoar, ieşind 
pe-o uşă. Saul ocoli două femei, depăşind un şir de 
automate care clănţăneau. Işi aminti momentul când îl 
văzuse pe celălalt - întoarcerea bruscă pentru a porni în 
direcţia opusă, ca şi cum ar fi uitat ceva. Probabil. Sau 
poate se răsucise fiindcă nu voia ca Saul să-l recunoască? 

Apucând clanţa uşii, Saul o deschise, pentru a vedea o 
sală de spectacol, întunecoasă şi pustie. Reprezentaţia 
avea să înceapă abia peste câteva ore. Mese goale. 

O cortină ascundea scena. 

Capătul din dreapta al cortinei se legăna. 

Saul cobori în fugă treptele pluşate. Ajunse la mesele 
cele mai de jos şi sări pe rampa scenei, strecurându-se spre 
arlechinul din dreapta şi blestemându-se în gând pentru că- 
şi lăsase pistolul în cameră. Nu avusese de ales. In Atlantic 
City, cel mai rapid mod de a atrage atenţia era acela de a 
purta armă, indiferent cât de bine ascunsă. 

Cortina rămase nemişcată. Saul înţepeni, când se 
deschise zgomotos o uşă - în dreapta, mai jos de scenă, 


33 


dincolo de mese, sub o lampă de leşire. Intră un chelner, 
aducând un vraf de feţe de masă. 

Miji ochii spre Saul şi-şi îndreptă umerii: 

— N-aveţi voie să staţi aici. 

Din nou hazardul. Altă versiune a curăţătoresei care 
intrase în cameră când nu trebuia. Christoase! 

Saul se hotărî, sărind la podea şi rostogolindu-se pe sub 
cortina groasă. 

— Hei! 

Auzi din spatele cortinei strigătul înfundat al chelnerului. 
Nu-l luă în seamă, continuând să se rostogolească şi sărind 
ghemuit lângă pianul mare. Lumina difuză din culise arunca 
umbre în scenă. Tobe, ghitare, microfoane, stative pentru 
partituri. Ochii i se adaptară la semiobscuritate. Se furişă 
spre buzunarul din dreapta al scenei. Un spaţiu dintre 
despărțţiturile oblice îl duse la o masă, un scaun, un rastel 
de costume, un perete plin cu pârghii şi comutatoare. 

Nimeni. 

— S-a dus pe-acolo! strigă chelnerul, după cortină. 

Saul intră pe o uşă de incendiu. Se antrenase să ignore 
diversiunile, rămânând atât de mult timp în viaţă numai 
datorită concentrării. Din nou, aceasta îl salvă. In timp ce 
atingea clanţa uşii, nu dădu atenţie paşilor repezi de pe 
scenă, dincolo de cortină. Altceva îl preocupa - foşnetul 
textil din spatele lui. Se feri. Un cuţit ricoşă, zăngănind pe 
uşa metalică. O umbră se repezi din spatele unei lăzi, 
singurul colţ pe care Saul intenţionat nu-l controlase. Nu te 
apropia de inamic. Lasă-l să vină el la tine. 

Pe măsură ce adrenalina îi accelera instinctele, Saul se 
chirci, îndoind genunchii pentru a-şi ţine echilibrul, gata să 
întâmpine atacul. Omul lovi, folosind ca armă, spre 
surprinderea lui Saul, podul palmei, cu degetele întinse, 
repezindu-şi mâna drept înainte. Instruit să se apere contra 
acestei forme de luptă, Saul blocă mâna. Işi folosi podul 
propriei palme, pentru a-l trânti în coastele omului, ochind 
inima. 


34 


Oasele trosniră. Gemând, omul se împletici înapoi. Saul îl 
răsuci, îl apucă de la spate şi împinse uşa de incendiu, 
târându-l afară. _ 

Trecuseră cinci secunde. |n timp ce închidea uşa, 
întrezări pe scenă doi chelneri. Se întoarse spre un hol plin 
cu uşi. În capăt, un paznic stătea cu spatele, dând un 
telefon. 

Saul îl trase pe rănit în direcţia opusă, deschizând o uşă 
cu inscripţia Scară dar fără să iasă pe-acolo, şi grăbindu-se 
spre o altă uşă, cu o stea mare, roşie. Apăsă pe clanţă. Nu 
era încuiată. Intră într-o cabină, lăsă omul să cadă şi închise 
uşa. Încuind cu yala, se răsuci să se apere. Încăperea era 
pustie. 

Îşi tinu respiraţia, ascultând la uşă. 

— Hei! strigă un chelner. A trecut cineva pe-acolo? 

Saul nu auzi răspunsul paznicului. 

— Uşa de la scări! strigă al doilea chelner. 

Îi auzi fugind. Sunetul paşilor se îndepărtă. 

Privi spre omul căzut la podea. Leşinat, respira slab, 
suflând spumă roşie pe nări şi gură. Oasele frânte ale cutiei 
toracice zdrobite îi provocau o hemoragie internă masivă. 
Moartea de congestie pulmonară şi cardiacă avea să se 
producă în câteva secunde. 

Omul cu mustață. Omul cu care vorbise Saul la 
Baltimore. Nu mai încăpea nici o îndoială. „Pesemne că m-a 
urmărit până aici”, îşi spuse el. 

Dar cum? Fusese convins că nu era urmărit. Concluzia: 
omul îşi ştia bine meseria. 

Mult prea bine. Când se răsucise brusc în faţa 
restaurantului, n-o făcuse din motivul de-a nu fi recunoscut 
de Saul. Tocmai dimpotrivă. Omul dorise să-l deruteze, 
făcându-l pe Saul să-l urmărească - atrăgându-l într-un loc 
pustiu şi... 

„Să mă omoare. De ce?” 

Îl mai tulbura şi altceva. Metoda. „Cuţitul ar fi rezolvat 
problema dacă nu eram atent. Dar felul cum a sărit la mine, 
lovind drept înainte cu podul palmei, ţintindu-mi pieptul, e 
unic. Numai cineva instruit în Israel ştie cum s-o facă.” 


35 


Mossad-ul. Reţeaua israeliană de informaţii. Cea mai 
bună din lume. Şi Saul învățase la ei. Şi omul ce zăcea pe 
jos. 

Dar de ce să...? 

Nici un asasin profesionist nu lucrează singur. Undeva pe 
aproape, aşteptau alţi membri din echipa morţii. 

leşi din cabină, privind în lungul holului. Paznicul 
dispăruse. Ştergându-şi amprentele de pe uşi, Saul plecă pe 
unde venise - prin scenă, pe după cortină, prin sala goală 
de spectacol. 

In cazino, zgomotele mulţimii îl învăluiră. Automatele 
țăcăneau. Se uită la ceas. Un glas pârâi din sistemul de 
amplificare, cerându-i prinţesei Fatima să răspundă la un 
telefon de serviciu. In traducere, anunţul însemna că în 
cazino se crease o situaţie de urgenţă. Toţi membrii 
personalului de securitate aveau ordin să ia imediat 
legătura cu biroul. 

Incercă să nu se grăbească, ieşind din iluminaţia 
cazinoului şi ajungând pe promenadă, cu ochii neadaptaţi la 
lumina crepusculară. Turiştii se rezemau de o balustradă, 
cu hainele fluturate de o briză slabă, privind peste plajă 
spre crestele valurilor. Depăşindu-i, cu paşii bocănind pe 
trotuar, Saul se uită din nou la ceas. Între timp, omul 
trebuia să fi murit. 


36 


Capitolul 12 


Luminile serei se reflectau în geamuri, ascunzând 
întunecimea de-afară. Străbătând culoarele, Eliot încerca 
să-şi distragă atenţia cu trandafirii lui, savurându-le 
mireasma. Varietăţi diferite - miriade de mărimi şi culori. 

Complicaţi, delicaţi, cereau o îngrijire şi o cultivare 
perfecte. 

La fel ca oamenii pe care îi controla, îşi spuse el. Într- 
adevăr, întotdeauna îi considerase pe oamenii săi la fel de 
sensibili ca trandafirii şi la fel de frumoşi. Cu spini. 

Dar, uneori, chiar şi cele mai reuşite creaţii ale lui 
trebuiau să fie date la rebut. 

Se opri să studieze un trandafir atât de roşu, încât era 
de-a dreptul carmin. Părea muiat în sânge. Superb. 

Se concentră asupra trandafirului despre care îi 
pomenise lui Saul la Denver. Albastru. 

Incruntându-se, îşi privi ceasul. Aproape ora 
douăsprezece. Afară, noaptea de aprilie era rece şi uscată. 
In seră, însă, domnea căldura şi umezeala. Deşi transpira, 
purta vesta şi sacoul negru. 

Fruntea sa ridată se îngustă. Era ceva în neregulă. Cu o 
oră în urmă, i se anunţase eşecul misiunii. Saul 
supravieţuise. Echipa morii  îndepărtase cadavrul 
asasinului, dar nu înainte de a-l fi găsit un paznic din 
Atlantic City. Trebuiseră să se ocupe şi de acest amănunt 
incomod. Pentru a-şi calma nervozitatea, Eliot se distră 
închipuindu-şi expresia uimită a vedetei din Atlantic City 
dacă, intrând în cabina sa, ar fi găsit un cadavru pe jos. 
După numeroasele filme cu gangsteri în care jucase 
cântăreţul superstar, realitatea ar fi putut să i se vădească 
educativă. Dar cum s-ar fi rezolvat acest amănunt 
incomod? 

Amuzamentul i se risipi când auzi telefonul. Telefonul 
special - cel verde, potrivit pentru seră, lângă aparatul 


37 


negru de pe masa cu ghivece. Doar o mână de oameni îi 
ştiau numărul. Spera să-l caute unul anume. 

Deşi aşteptase cu nerăbdare, se sili să-l lase să mai sune 
încă de două ori. Dregându-şi glasul, ridică receptorul. 

— Alo? 

— Romulus, spuse un glas încordat. Steag negru. 

Omul părea să aibă răsuflarea tăiată. Eliot era convins că 
sera şi telefoanele ei erau supravegheate. Ilmpreună cu 
oamenii lui, folosea coduri prestabilite. Romulus era Saul. 
Steag negru însemna urgenţă - şi anume, că i se 
compromisese acoperirea şi cineva era mort. 

Eliot răspunse: 

— Dă-mi numărul. Te sun în cincisprezece minute. 

— Nu, izbucni Saul. 

Eliot îşi muşcă buza. 

— Spune-mi cum vrei s-o faci. 

— Trebuie să circul încontinuu. Dă-mi tu un număr. 

— Aşteaptă zece secunde. 

Eliot băgă mâna în buzunarul vestonului, scoțând un pix 
şi un blocnotes. Scrise un număr pe care ştia că Saul îl 
memorase. 


967-876-9988 

Sub el, scrise numărul unui telefon public despre care 
ştia că era sigur. 

703-38-9022 

Scăzu numărul al doilea din primul. 

264-538-0966 

Îi citi lui Saul diferenţa. 


La rândul său, Saul avea să scadă acest număr din cel pe 
care-l memorase: 


967-876-9988 - 
264-538-0966 


703-338-9022 


Afla astfel numărul telefonului public pe care plănuia 
Eliot să-l folosească. 
— In treizeci de minute, spuse scurt Saul. 


38 


Eliot auzi un decilic, când Saul închise. Lăsă receptorul în 
furcă. Încordat, se sili să aştepte până-i reveni controlul. 
Insistenţa lui Saul ca el să-l sune pe Eliot, nu invers, era 
neaşteptată, dar nu dezastruoasă. Trebuia să plece de- 
acolo şi să ajungă la un telefon sigur, cu orice preţ. Dar 
dacă Saul i-ar fi dat un număr, îl putea folosi pentru a 
localiza postul de unde vorbea Saul. Atunci, ar fi putut 
trimite o echipă în acel loc. 

Trebuia să găsească altă cale. Se concentră asupra 
trandafirilor, dând din cap când găsi soluţia. 

Îşi consultă ceasul, surprins că trecuseră deja zece 
minute de când Saul închisese telefonul. Dar încă mai avea 
timp să ajungă cu maşina până la postul pe care plănuia să- 
| folosească, în faţa unui supermarket local - după miezul 
nopţii, prin zonă nu circula nimeni - şi să dea în grabă un 
telefon pentru a întinde cursa. Un minut ca să explice 
instrucţiunile. După care, avea să aştepte revenirea lui Saul 
pe fir. 

Cu toate acestea, când stinse luminile din seră, avu un 
moment de ezitare. Privind în întuneric, îşi spuse că Saul 
era atât de bun, încât regreta necesitatea de a-l extermina. 
Dar, la o adică, Eliot avea mulţi agenţi superiori. Unul în 
minus n-avea să conteze, dată fiind miza. 

Altceva, însă, îl tulbura. Felul cum evitase Saul capcana 
din Atlantic City. Dacă Saul era chiar mai bun decât îl 
credea Eliot? 


39 


Capitolul 13 


Clubul de bowling răsuna de lovituri şi mingi căzute în 
şanţ. Numai pe o treime din culoare se aflau jucători. Piese 
Auto ale lui Ricky îi băteau pe Mănuşarii clasa-ntâi. 

Saul stătea pe scaunul rotativ, întors cu spatele spre 
tejgheaua de gustări. Încerca să pară preocupat de joc, dar 
de fapt studia intrarea în club. 

Nu umbla pe străzi - e prea mare riscul de a fi văzut. 
Găseşte un loc public - n-au să te deranjeze copoii. Alege 
un local neaglomerat - îţi trebuie spaţiu de manevră. Şi o 
ieşire - uşa de serviciu de după tejghea. 

— Încă un rând? întrebă chelneriţa, în spatele lui. 

Se întoarse spre femeia obosită, cu uniformă şifonată. 
Ţinea în mână o cafetieră. 

— Nu, mulţumesc. Cred că prietenul meu nu mai vine. 

— Ora-nchiderii. 

Chelneriţa se uită la ceasul de deasupra automatului de 
lapte. 

— Peste cinci minute. 

— Cât îţi datorez? 

— Optzeci de cenți. 

li dădu un dolar. 

— Păstrează restul. Mai bine dau un telefon să văd ce i s- 
a-ntâmplat. 

— Acolo, arătă ea telefonul public de lângă vitrina cu bile 
de vânzare. 

Deznădăjduit, Saul speră că zâmbetul său părea 
convingător, în timp ce mergea spre telefon. li spusese lui 
Eliot că avea să revină peste treizeci de minute. La ora 
stabilită, introduse o monedă în fantă şi apăsă butonul 
centralei. Spuse numărul pe care i-l dăduse Eliot. Cod din 
zona Virginiei. Telefonul public respectiv trebuia să se afle 
lângă Falls Church, unde locuia Eliot. Nu avea timp să 
ajungă foarte departe. 


40 


Centralista îi spuse lui Saul tariful pentru trei minute. 
Băgă monezile în aparat, ascultă diferitele tonuri în timp ce 
cădeau prin locaşuri, şi auzi un bâzâit. 

Eliot răspunse imediat: 

— Da? 

Deşi aceste telefoane nu erau interceptate, centralista 
putea auzi conversaţia. Saul folosi date indirecte, explicând 
rapid ce se întâmplase. 

— Prietenii noştri din Israel, încheie el. Le-am recunoscut 
stilul. Nu vor să lucrez pentru revistă. De ce? 

— Am să-l întreb pe redactorul şef. Probabil că e o 
confuzie la contabilitate. 

— E ceva în legătură cu ultimul articol pe care l-am scris. 
Unul dintre cercetătorii mei a vrut să mă-mpiedice să mai 
scriu încă unul. 

— Poate a crezut că lucrezi pentru o revistă rivală. 

— Sau poate e/lucra. 

— Posibil. E o meserie competitivă, spuse Eliot. 

— E de tăiat gâtul. Am nevoie de pază. 

— Şi o primă de sănătate. Sunt de acord. Ştiu unde poţi 
merge să te relaxezi. O staţiune pentru cadre. 

— Nu departe, sper. E târziu. Pe jos, aş putea să mă 
încurc. 

— E un hotel în apropiere de tine. 

Vorbind codificat, Eliot îi spuse adresa. 

— Îţi rezerv o cameră. Normal că sunt alarmat. Ai toată 
înţelegerea mea. O să aflu eu de ce s-au supărat. 

— Te rog. Ştiam că pot conta pe tine. 

— Pentru asta există taţii. 

Saul puse receptorul în furcă. Privise intrarea clubului de 
bowling. Auzi duruitul unei noi bile căzute în şanţ. Un 
jucător advers râse. Dincolo de o uşă deschisă, cu inscripţia 
Birou, un bărbat chel apăsa nişte comutatoare pe un 
perete. Luminile scăzură. 

— Ora-nchiderii! strigă chelneriţa. 

Saul privi prin uşa de sticlă, spre parcare. Luminile cu arc 
străluceau. Dincolo de ele se întindeau tenebrele. Nu avea 
de ales. Cu pielea furnicându-l, traversă parking-ul. 


41 


Capitolul 14 


Din întunericul de la capătul cvartalului pustiu, îşi văzu 
destinaţia. Un hotel. Eliot spusese că-i va rezerva o cameră, 
dar Saul nu bănuise că se exprima literal. Un soi de glumă. 
Aproape că zâmbi. 

Singura lumină de pe stradă era a firmei cu neon de 
deasupra treptelor de beton murdare care duceau în 
construcţia dărăpănată, de lemn. 


AYFARE HOTEL 


Saul presupuse că litera arsă a firmei era fie un M, fie un 
W. Mayfare. Wayfare. Nu conta care din ele. Important era 
că lipsea o literă, semnalul că totul era gata, locul asigurat. 
Dacă ar fi fost aprinse toate literele, însemna un 
avertisment să nu se apropie. 

Scrută împrejurimile. Nevăzând pe nimeni, porni în lungul 
străzii. Cartierul era mizer. Ferestre sparte. Gunoaie. 
Locuinţele păreau părăsite. Perfect. In acele locuri n-avea 
să atragă atenţia, singur, la ora trei dimineaţa. Nici o 
maşină de poliţie n-ar fi patrulat prin cartierul acela, 
oprindu-se să-l întrebe unde mergea şi de ce era în oraş la 
o oră atât de târzie. Locatarii îşi vedeau de treburile lor. 

Paşii lui Saul răsunau cu ecou. Nedorind să rişte a fi 
imobilizat într-un taxi, mersese câteva ore pe jos, cu 
picioarele ţepene şi umerii îndureraţi. Revenise pe propriile- 
i urme, adesea ocolind câte un cvartal întreg, pentru a 
verifica dacă nu era urmărit. Nu văzuse nici o codiţă. Ceea 
ce nu însemna că nu exista nici una. 

Dar curând n-avea să mai conteze. Aproape ajunsese. 

Firma de neon se mărea pe măsură ce se apropia. Deşi 
noaptea era rece, sudoarea i se prelingea pe piept, sub 
puloverul pe gât şi vesta anti-glonţ pe care o purta 
întotdeauna câteva zile după misiune. Mâinile-i erau 
amorţite. Işi înfrână imboldul de a se grăbi. 

Privi din nou în urmă. Nimeni. 


42 


Se apropia de hotel de pe trotuarul opus al străzii, tentat 
să ocolească tot cvartalul, să cerceteze vecinătăţile, să se 
asigure că totul era în regulă. Dar, de vreme ce nici un 
adversar n-ar fi putut şti că venea aici, nu vedea 
necesitatea altor tactici evazive. Tot ce dorea era să se 
odihnească, să-şi limpezească minţile, să afle de ce era 
vânat. 

Eliot avea să se îngrijească de el. 

Cobori de pe bordură pentru a traversa strada. Hotelul 
răpciugos, cu ferestrele întunecate, îl aştepta. Dincolo de 
uşă, echipa de salvare avea pregătită mâncare, băutură şi 
confort. Aveau să-l apere. 

Deşi inima-i bubuia în piept, mergea cu pas sigur, văzând 
crăpăturile care deformau uşa de lemn. 

Dar se simţea incomod. Procedura. Aşa spunea Eliot 
întotdeauna, orice s-ar întâmpla, nu încălca procedura. E 
singurul lucru care garantează supraviețuirea. Intotdeauna, 
încercuieşte-ţi obiectivul. Controlează teritoriul. Asigură-te 
cât mai bine. 

Supunându-se impulsului, pivotă, cotind brusc spre 
trotuarul pe care tocmai în părăsise. Dacă, în pofida 
prudenţei, fusese urmărit, această ultimă şi neaşteptată 
schimbare de direcţie putea deruta coada, făcând-o să iasă 
la vedere. 

Lovitura îl îmbrânci lateral, cu un impact buimăcitor, 
neprevăzut, în latura stângă a trupului, sus lângă inimă, în 
vesta anti-glonţ. Nu ştia ce se întâmplase. Apoi îşi dădu 
seama. Se trăsese în el. Cu surdină. Căscă gura, cu 
respiraţia tăiată. 

Vederea i se împăienjeni. Căzu în stradă, absorbind şocul 
în timp ce se rostogolea spre rigolă. Glonţul venise de 
deasupra, dintr-o clădire de vis-vis de hotel. Dar vesta ar fi 
trebuit să-l oprească. Atunci, de ce sângera? 

Nedumerit, se adună pe picioare, cocoşat, împleticindu- 
se peste trotuarul plin de gunoaie. Avea senzaţia că-i luase 
foc pieptul. Se repezi într-un gang, lipindu-se de perete, 
privind prin întuneric. Obiecte neclare se îngrămădeau în 
faţa lui. În capătul opus, văzu altă stradă. 


43 


Dar nu putea trece pe-acolo. Dacă fusese urmărit, nu era 
doar un singur om. Trebuia să aibă rezerve - alţi membri ai 
echipei morţii supraveghind străzile din apropiere. Când 
ajungea la capătul gangului, avea să fie împuşcat din nou, 
poate în cap sau gât. Căzuse singur în capcană. 

Se clătină pe lângă o ieşire de incendiu, prin putoarea 
lăzilor de gunoi ce dădeau pe dinafară. In spatele lui, 
profilat pe lumina firmei de neon a hotelului, un om se 
apropie de gang, cu paşii răsunându-i în tăcerea sinistră. 
Omul mergea cu genunchii îndoiţi, aplecat, ochind cu un 
pistol mic pe a cărui ţeavă se vedea tubul amortizorului. 

Mossad-ul, îşi spuse din nou Saul. Poziţie adunată 
caracteristică, aparent stângace, călcând pe toată talpa, 
care asigura echilibrul asasinului, chiar rănit fiind. El însuşi 
fusese instruit să-şi menţină această poziţie. 

Asasinul intră în gang, lipindu-se de perete, în întuneric, 
strecurându-se înainte, contopit cu noaptea. 

„E atent”, îşi spuse Saul. „Nu ştie că n-am la mine 
pistolul. Va veni încet.” 

Răsucindu-se, privi spre celălalt capăt. Intră o a doua 
siluetă. Nu mai avea nici o ieşire. 

Dar trebuia să existe una. Scara de incendiu? Nici un 
folos - chinuindu-se să urce, le-ar fi atras atenţia. li simţea 
apropiindu-se. 

Uşa de sub scara de incendiu? Se repezi, apăsând pe 
clanţă, dar era încuiată. Lovind cu cotul, sparse o fereastră 
de lângă uşă, ştiind că zgomotul avea să-i alerteze pe 
urmăritori. Se  înghesui grăbit, cu colţurile de geam 
sfâşiindu-i scurta. Mânecile i se îmbibară în sânge. Sări 
înăuntru pe fereastră, zgâriindu-şi tălpile pantofilor, 
tresărind de apăsarea din piept, înclinându-se, căzând. 

Ajunse pe duşumea. Il înconjură bezna. „Curând”, îşi 
spuse el. „Cei din hotel. Vor năvăli afară să mă ajute. Să 
rămân viu până ajung aici.” 

Se târî înainte, lovindu-se de o balustradă nevăzută, 
zgăriindu-şi pieptul. Sudoarea îi năclăia chipul. Pipăind în 
jur, atinse două scări, una urcând, cealaltă coborând. Işi 
înăbuşi un geamăt şi porni să urce poticnit. Holul puţea a 


44 


urină. Căzu pe un palier, se târşâi înainte şi dădu cu capul 
în roţile cu spiţe ale unui cărucior de copil. 

Îi atinse marginea slinoasă. Cu sângele şiroindu-i de pe 
braţe împinse căruciorul spre capul scării. Roţile scârţâiau. 
Încremeni. Nu scoase nici un sunet. Dincolo de fereastră, se 
apropie o umbră. 

Ştia ce simţea vânătorul. Singura intrare în clădire era 
prin fereastra spartă. Dar fereastra putea fi o capcană. 
Umbra se opri. 

Saul, însă, fusese împuşcat. Era fugar. Umbra avea 
motive să se simtă încrezătoare. 

Aşa era. Cu uimitoare viteză, se aruncă prin fereastră, 
căzând înfundat pe duşumea, rostogolindu-se rapid şi 
oprindu-se în întuneric. 

Asasinul avea să găsească două scări. În sus sau în jos? 
încotro o luase Saul? Regula spunea că în sus. Terenul 
înălţat era mai uşor de apărat. 

Întrebarea era dacă Saul rămăsese consecvent, 
supunându-se regulii, sau coborâse spre pivniţă, în 
speranţa de a-şi înşela adversarul? O tragere la sorţi în 
gând. 

Clădirea era cufundată în tăcere. Dintr-odată, pistolarul 
se repezi spre scară. Împingând căruciorul, Saul îl lovi în 
faţă, auzind zăngănitul căruţului când omul căzu. Sărind 
peste el, lovi cu piciorul şi simţi mandibula cedând. 

Auzi un geamăt şi înşfăcă puloverul pistolarului. Smucind 
în jos cu o mână, îşi repezi celălalt braţ spre gât. Laringele 
plesni. Asasinul se prăbuşi, în convulsii, sufocându-se. 
Pistolul îi căzu din mână. 

Saul se aplecă să-l ridice, chinuit. Îl recunoscu după 
pipăit, mic cât palma. Folosise adesea acest gen de armă - 
un Beretta, echipat cu o ţeavă destul de lungă pentru a i se 
potrivi surdina. Un 22 adaptat, cu modificări atât de abile, 
încât lipsa de putere se compensa prin precizie. Arma 
preferată de Mossad - altă carte de vizită. 

Privi prin fereastra spartă. În gang, al doilea pistolar 
pândea umbrele. Saul apăsă pe trăgaci, cu mâna smucindu- 


45 


i-se în reculuri repetate, continuând să tragă şi după ce 
asasinul căzu şi tresări pentru ultima oară. 

Se rezemă de perete, încercând să-şi păstreze echilibrul. 
Precis existau şi alţi urmăritori. Trebuia să se aştepte la 
asta. Supravieţuirea lui depindea de presupuneri. Să plece 
de-acolo. Urcă grăbit scara. 

Intr-un apartament plângea un copil. Ajunse în capul 
scării, împinse o uşă metalică şi ieşi pe acoperiş, adus de 
spate, ţintind spre gurile de aerisire, spre sforile cu rufe, 
spre ţevi şi antene de televiziune. Nimeni. Mişcă. Se furişă 
prin umbre, muşcându-şi buza de durere în timp ce cobora 
la un nivel inferior. Stelele licăreau reci. 

Ajunse brusc la margine. Următoarea clădire se afla prea 
departe pentru a sări până acolo. Privind în jur, văzu o 
construcţie rectangulară ridicându-se deasupra 
acoperişului, îi deschise uşa şi privi în întunericul unei case 
a scării. Sfinte Doamne, ce durere! 

Un etaj, apoi încă unul, şi încă unul. Ajuns la parter, privi 
spre o ieşire. Putea să-l aştepte cineva, dar trebuia să rişte. 
Strada era întunecată. Se strecură afară. [inându-şi 
respiraţia, ajunse pe trotuar. Nici o împuşcătură. Nici o 
siluetă repezindu-se la el. 

Reuşise. Dar unde să se ducă? Nu ştia cât de grav rănit 
era. Nu mai putea să se-arate multă vreme, altfel aveau să- 
| găsească. 

Se gândi la hotel. Pistolarii îl interceptaseră, încercând 
să-l împiedice să ajungă acolo. Nu înţelegea de ce nu 
apăruseră ajutoarele. Asasinii folosiseră amortizoare. Poate 
că echipa de salvare nu ştia că fusese împuşcat. 

Dar îl nimeriseră pe stradă, în faţa hotelului. Cu 
siguranţă, salvatorii priveau. De ce nu năvăliseră afară, să-l 
ajute? 

Fiindcă nu ştiau unde se dusese. Şi nu voiau să 
primejduiască securitatea hotelului. Stăteau pe poziţie, în 
speranţa că va veni el la ei. Că va ajunge. 

Văzu un Plymouth Duster ruginit parcat la bordură, 
silueta sa rablagită fiind singura maşină de pe toată strada 
întunecoasă. Dacă nu era încuiat. Dacă avea să pornească. 


46 


Dacă. 

Trase de portieră. Se deschise. Cheile nu erau în contact. 
Cu pieptul durându-l, se aplecă, scotocind pe sub bord şi 
găsi ceea ce dorea. Impreună două sârme. Motorul porni. 

Apucând volanul, apăsă pe accelerator. Dusterul se 
desprinse de bordură, huruind. Dădu colţul, cu scrâşnete. 

Clădirile se vedeau înceţoşate. Strada părea să se 
comprime, în timp ce luă încă un viraj. 

Văzu în faţă hotelul şi coti spre trotuar. În lumina firmei 
de neon, urmăritorii nu puteau folosi vizoare nocturne. 
Lentilele ar fi amplificat lumina atât de mult, încât l-ar fi 
orbit pe trăgător. 

Tresări sub impact, când Dusterul lovi bordura şi se 
clătină pe trotuar. Frânând cu un derapaj în faţa treptelor 
clisoase de beton, deschise portiera cu umărul. Poziţionase 
maşina astfel încât să-l adăpostească. Urcă în goană 
treptele şi lovi uşa, năpustindu-se prin ea. Căzu imediat pe 
podea şi se răsuci pentru a îndrepta pistolul spre stradă. 

Ajunsese la hotel. Era în siguranţă. 

Tăcerea îl năuci. Echipa de salvare? Unde erau? 

Privind în spate, nu văzu decât întunecime. 

— Romulus! strigă, auzi ecoul, dar nu primi nici un 
răspuns. 

Se întoarse târâş, simțind mirosul de praf şi mucegai. 
Unde naiba...? Hotelul era gol. Nedumerit, căută prin holul 
întunecos. Nimeni. Privi în birou, în camerele din lungul 
coridorului, aruncând câte o privire spre intrare, ciulind 
urechea să audă dacă venea cineva. 

Complet pustiu. Nu se pregătise nimic pentru sosirea lui. 
Nu era un loc sigur. Christoase, hotelul fusese momeala 
pentru a-l ademeni într-o capcană! Nici nu se aşteptaseră 
să ajungă înăuntru! 

Acum înţelegea că oamenii care-l aşteptaseră acolo 
ieşiseră într-adevăr. Dar nu ca să-l salveze. Ci ca să-l 
urmărească şi să-l omoare. Erau afară, căutându-l. lar 
maşina din faţă avea să le indice unde se găsea. 


47 


Alergă spre uşă. Coborând în grabă treptele, văzu un 
trăgător apărând la colţ, ochindu-l cu un pistol-mitralieră cu 
ţeava scurtă, inconfundabilul Uzi. 

Saul trase din fugă, pentru a-l vedea pe pistolar 
apucându-se de braţ şi dispărând smucit după colţ. 

Nu pierduse vremea întinzând mâna după firele de sub 
bord pentru a opri motorul Duster-ului. Portiera de lângă 
volan rămăsese deschisă. Trase schimbătorul de viteze. 
Scrâşnind, maşina se smulse de pe trotuar, pendulă şi porni 
zgomotos pe stradă. O rafală de gloanţe sparse parbrizul. 
Cioburi explodară peste el. Aplecându-se, coti, încercând să 
se ferească. 

Lângă colţul din faţă se ivi un alt trăgător. Saul trase de 
volan în direcţia lui, apăsând pe acceleraţie, repezindu-se 
înainte. Zece metri, cinci. Pistolarul ochi. Trei metri. 
Deodată, asasinul se smulse din poziţie, aruncându-se în 
panică spre o uşă. 

Saul coti, evitând un hidrant de incendiu, trecu prin faţa 
omului şi se lansă pe o stradă laterală. Un roi de proiectile 
lovi maşina. 

Derapă printr-o intersecţie, ascultând, gonind pe o altă 
stradă lăturalnică. Privind în oglinda retrovizoare, apoi în 
faţă, nu mai văzu pe nimeni. 

Scăpase. Dar sângele îi şiroia pe piept, unde fusese 
împuşcat, şi de la coatele pe care şi le tăiase la spargerea 
ferestrei. Scăpase. Pentru cât timp, însă? 

In pofida grabei, slăbi apăsarea pe accelerator. Nu trece 
pe roşu. Respectă limita de viteză. Sângerând, într-o 
maşină furată cu parbrizul din spate spart şi găuri de 
gloanţe în caroserie, nu îndrăznea să se lase oprit de 
poliţie. Trebuia să scape de maşină. 

Cât mai repede. 


48 


Capitolul 15 


Trecu pe lângă un parking de camioane, mijindu-şi ochii 
spre luminile puternice ale unei benzinării cu restaurant. 
Două camioane cu trailer, trei simple. Mai merse cinci sute 
de metri, până la un popas de rulote. Patru şi jumătate. În 
rulote nu ardea nici o lumină. Parcă între două maşini, pe o 
fâşie de pietriş, stinse farurile şi deconectă sârmele de 
contact de sub bord. 

Durerea îl făcea să se crispeze. După ce privi în jur spre a 
se asigura că nu atrăsese atenţia nimănui, îşi şterse 
sudoarea rece de pe frunte. Incordându-se să-şi scoată 
scurta, îşi ridică puloverul co/-rou/, apucă baretele Velcro 
ale vestei anti-glonţ şi trase de ele, dezbrăcând vesta. 

Eliot insistase întotdeauna: nu viola niciodată procedura. 
După o misiune, ia-ţi măsuri de prevedere. Poartă vesta. În 
caz de complicaţii ale misiunii, metodele stabilite te menţin 
în viaţă. 

Vesta era destul de voluminoasă. Groasă de aproape un 
centimetru, cântărind trei sferturi de kilogram, era 
confecţionată din câteva straturi de Kevlar, o fibră sintetică 
gen nylon de cinci ori mai tare decât oţelul. Dar Saul avea o 
osatură masivă, colţuroasă, iar volumul suplimentar nu-l 
făcea decât să pară supraponderal. La cazino, deşi nu 
riscase să poarte pistol asupra lui, avusese încredere că 
vesta nu atrăgea atenţia. Incă o dată, un vechi obicei îi 
salvase viaţa. 

Glonţul, însă, ar fi trebuit doar să-l ameţească. N-avea 
cum să pătrundă prin vestă. Nu trebuia să-l fi rănit. 
incruntat, atinse sângele de pe piept, căutând gaura de 
glonţ. In schimb, găsi chiar glonţul, înfipt cu câţiva milimetri 
în piept, între două coaste, cu impactul încetinit de vestă. 

Scrâşni din dinţi şi îl smulse, exhalând, înăbuşindu-şi 
imboldul de a voma. Un moment, în întuneric, maşina păru 
să se clatine. Apoi rotirea se opri, iar Saul îşi înghiţi fierea. 


49 


Şterse glonţul, tulburat. Nimic nu avea sens. Proiectilul 
era îngust şi ascuţit, dar vârful său ar fi trebuit să se 
tocească la contactul cu vesta. 

Riscă şi deschise portiera, folosindu-se de lumina 
interioară pentru a examina glonţul, şi mai răscolit de ceea 
ce văzu. 

Glonţul era verde. Avea cămaşa îmbrăcată în teflon, 
devenind astfel capabil să străpungă vesta. Articol special, 
preferat de reţelele informative de elită. Inclusiv Mossad-ul. 

Studie amortizorul pistolului Beretta. Posesia unei arme 
la fel de ilegală ca o mitralieră sau un aruncător de rachete. 
În loc să rişte depistarea cu aşa ceva asupra lor sau s-o 
cumpere la negru, agenţii operativi şi le asamblau singuri, 
folosind piese uşor de obţinut şi inocente la înfăţişare dacă 
erau distribuite cu o trusă de scule. În acest caz, pistolarul 
cumpărase un tub de plastic, destul de larg ca să se 
potrivească pe ţeava armei. Tubul fusese umplut cu o serie 
de garnituri de etanşare, alternativ metalice şi din fibre de 
sticlă, orificiile acestora fiind destul de mari ca să permită 
trecerea unui glonţ. Într-un capăt avea o gaură, suficient de 
mică pentru a împiedica şaibele să cadă, suficient de mare 
pentru a îngădui ieşirea glonţului. La un centimetru de gura 
liberă a tubului fuseseră sfredelite trei găuri. Şuruburile 
vârâte prin acestea fixau surdina de ţeava pistolului. 
Montat rapid, era eficient pentru şapte focuri, înainte ca 
lâna de sticlă să-şi piardă puterea antifonică. Atunci putea fi 
scos rapid, părţile componente fiind aruncate fără a păstra 
nici o urmă a activităţii la care fuseseră folosite. Simplu. 
Metoda preferată de Mossad. 

Ce naiba se întâmpla? De unde ştiuseră adversarii lui că 
mergea la hotelul acela? Nici chiar el n-o ştiuse până, cu 
câteva ore în urmă. Nu se punea problema de a fi fost 
urmărit. Asasinii îi anticipaseră mişcările. Îl așteptau. 

Eliot făcuse aranjamentele. Pesemne că Eliot greşise 
ceva. Poate folosise un telefon neasigurat. 

Dar Eliot nu făcea greşeli. 

Atunci, însemna că Eliot fusese urmărit, conversaţia fiind 
interceptată cu un microfon direcţional. 


50 


Dar Eliot ştia el ce ştia. Întotdeauna purta asupra lui un 
dispozitiv de bruiaj care deregla microfoanele. 

Poate că unul dintre oamenii lui Eliot era agent dublu. 
Dar pentru cine lucra? Pentru Mossad? _ 

Saul închise portiera. Lumina se stinse. Işi şterse sângele 
de pe piept cu batista. În noapte, simţea oboseala şi frigul. 

Nu-i plăceau coincidenţele. Eliot îl trimisese la Atlantic 
City, un loc care părea neobişnuit, unde un membru al 
echipei dezagregate încercase să... Saul începu să tremure. 
Tot Eliot îl trimisese la hotelul abandonat, unde din nou 
Saul aproape fusese omorât. 

Numitorul comun. Eliot. 

Implicaţia era de neconceput. Eliot - tatăl adoptiv al lui 
Saul - îi pusese capul la preţ? 

Nu! 

Saul îşi trase în jos puloverul şi ieşi din maşină, 
îmbrăcând scurta sport. Ora cinci - la răsărit, cerul devenea 
cenuşiu. leşi din curtea de rulote, pornind cu chiu-cu vai pe 
şosea. La parking-ul de camioane, aşteptă în umbra unuia 
fără trailer până când şoferul ieşi din restaurant. 

Omul deveni ţeapăn când îl văzu. 

— Cincizeci de marafeţi un drum, spuse Saul. 

— N-am voie. Vezi cartonul ăla? Nu iau pasageri. Mi-aş 
pierde slujba. 

— O sută. 

— Ca să mă pungăşeşti cu prima ocazie. Sau să-mi fure 
camionul haidamacii tăi. 

— Două sute. 

Şoferul arătă cu degetul: 

— Ai sânge pe haine. Te-ai bătut sau te caută sticleţii. 

— M-am tăiat la ras. Trei. 

— Fugi de-aci. Am nevastă şi copii. 

— Patru. Mai mult n-am. 

— N-ajung. 

— Am să aştept alt şofer. 

Saul porni spre camionul alăturat. 

— Hei, amice. 

Saul se întoarse. 


51 


— La banii ăştia, chiar că trebuie să scapi din oraş. 

— E bolnav taică-meu. 

Şoferul râse: 

— Şi contul meu în bancă la fel. Speram să oferi cinci. 

— Nu-i am. 

— Ai văzut vreodată Atlanta? 

— Nu, minţi Saul. 

— Ai s-o vezi. 

Îi întinse mâna: 

— Banii! 

— Jumate acum. 

— Merge. În caz că-ţi vin idei creţe, mai bine te previn. 
Am făcut armata la infanteria marină. Ştiu karate. 

— Ei nu zău, răspunse Saul. 

— la poziţia să te caut. Vezi să nu găsesc vreun pistol sau 
cuţit. 

Saul aruncase amortizorul şi pusese micul Beretta în 
lenjerie, între picioare. Era incomod, dar ştia că numai 
percheziţiile pe trupul gol erau complete. Şoferul avea să-i 
pipăie contururile trupului - braţele, picioarele şi şira 
spinării. Saul, însă, se îndoia că-l va căuta prin părţile 
intime sau să-i bage mâna în chiloţi. Dacă o făcea... 

— N-ai să găseşti decât patru sute de dolari, îi spuse el. 
La Atlanta, dacă vin după mine copoii, o să ştiu pe cine să 
dau vina. Îi telefonez şefului tău şi-i spun de înţelegerea 
noastră. O să mă consolez să ştiu că te-a dat afară. 

— Aşa se vorbeşte cu un prieten? rânji şoferul. După cum 
se aşteptase Saul, percheziţia fu a unui amator. 

Prin lumina crescândă a zorilor, în timp ce camionul vuia 
pe autostradă, se prefăcu a dormi, meditând la ce se 
întâmplase. Eliot, îşi spunea el încontinuu. Ceva era 
îngrozitor de în neregulă. Dar nu putea fugi la nesfârşit. Nu 
se putea ascunde o veşnicie. 

„De ce vrea Eliot să mă omoare? De ce Mossad-ul?” 

Atâta lucru era cert - avea nevoie de ajutor. Dar în cine 
să aibă încredere? 

Soarele strălucea prin parbriz. Apucându-se de piept, 
transpira, febril, cu gândul la Chris. 


52 


Fratele lui vitreg. 
Remus. 


53 


BISERICA LUNII 


Capitolul 1 


Prin iureşul de orientali de pe zgomotosul şi viciatul Silom 
Road, europeanul cel înalt evita oarecum să atragă atenţia. 
Se mişca hotărât, lin, statornic, contopindu-se cu ritmul 
mulţimii. De cum îl simţea cineva, omul dispărea imediat. 
Un observator neantrenat nu i-ar fi putut ghici 
naționalitatea. Francez, probabil, sau englez. Poate 
german. Părul îi era şaten, dar ar fi fost greu de spus dacă 
închis sau deschis. Avea ochii căprui, şi totuşi albaştri, şi 
verzi. Un chip oval, însă dreptunghiular. Nu era slab, dar 
nici gras. O haină obişnuită; cămaşă şi pantaloni de culoare 
neutră. La vreo treizeci şi ceva de ani, poate mai vârstnic, 
poate mai tânăr. Fără cicatrici, barbă sau mustață. 
Neobişnuit doar într-un singur sens - părea a fi invizibil. 

De fapt, era american. Deşi călătorea sub multe 
identități, adevăratul său nume era Chris Kilmoonie. Avea 
treizeci şi şase de ani. Cicatricile îi fuseseră escamotate 
prin chirurgie plastică. Într-adevăr, chipul lui fusese 
reconstituit de câteva ori. Îşi tăiase reverele hainelor. 
Cususe sub căptuşeala sacoului echivalentul a cinci mii de 
dolari în bancnote din diferite ţări. Restul celor cincizeci de 
mii de dolari, fond de urgenţă, fusese convertit în aur şi 
pietre preţioase - un ceas Rolex de optsprezece karate, de 
exemplu, şi un colier valoros - pe care le purta ascunse. 
Trebuia să se poată deplasa dintr-o ţară în alta cât de rapid 
posibil, fără să depindă de bănci. Nu-şi făcea griji că vreun 
hoţ care-i suspecta bogăţia ar fi încercat să i-o fure. Sub 
haină, înfipt în centură la spate, purta un pistol automat 
Mauser HSc de 7,65 mm. Mai mult însă decât arma, ochii lui 
Chris descurajau orice confruntare. In adâncul lor, dincolo 


54 


de culorile schimbătoare, pândea o siguranţă care-l 
avertiza pe orice străin, făcându-l să păstreze distanţa. 

La jumătatea străzii, Chris se opri între tarabele cu 
copertine de bambus, unde vânzătorii strigau unul mai tare 
decât altul, agitând zmee complicate, eşarfe de mătase şi 
statuete de tek. Neluând în seamă un negustor ambulant 
care-şi împingea căruciorul, oferindu-i o friptură de 
maimuţă, aruncă o privire dincolo de năvala asurzitoare a 
bicicletelor şi motoretelor, spre o biserică îngustă, ascuţită, 
cu un etaj, îmbrăcată în iederă, între hotelul Oriental şi o 
misiune religioasă. Din acel unghi, vedea prezbiteriul, o vilă 
cu un etaj lipită de partea din spate a bisericii. În spatele 
casei se zărea cimitirul şi grădina de piper care cobora în 
pantă spre râul noroios, plin de crocodili. In depărtare, 
orezăriile se contopeau cu jungla. Ceea ce-l interesa cel mai 
mult, însă, era vitraliul de doi metri aflat sub turla bisericii. 
Ştia că, în urmă cu ani se zile, o fâşie de sticlă lungă de 
treizeci de centimetri se spărsese în timpul unei furtuni. 
Întrucât această parohie din Sawang Kaniwat, oraşul vechi 
din Bangkok, era săracă, fâşia - care semăna cu o semilună 
- fusese înlocuită de o bucată ieftină de oţel galvanizat. 
Semiluna, strălucind golaşă sub vârful turlei, determinase 
numele: Biserica Lunii. 

Chris mai ştia şi că, la cererea K.G.B.-ului rus, în 1959 
biserica fusese convertită în casă sigură sub sancţiunea 
Abelard, disponibilă pentru uzul agenţilor operativi din 
toate agenţiile, indiferent de disensiunile politice. În timp ce 
aştepta o pauză a traficului, traversând apoi strada, era 
convins că din clădirile învecinate pândeau agenţi ai multor 
reţele de informaţii. Nu contau. În incinta bisericii şi a zonei 
înconjurătoare, i se garanta imunitatea. 

Deschise o portiţă din lemn înclinată şi străbătu cărarea 
cu prundiş umed pe lângă biserică. În spate, vacarmul 
străzii ajungea înfundat. Îşi dezlipi cămaşa de pieptul 
asudat, în căldura de 50°C şi umezeala înăbugşitoare. 

Deşi mai era încă o lună până să înceapă ploile, deasupra 
junglei se îngrămădeau nori negri şi groşi. 


55 


Urcă treptele nevopsite şi scârţâitoare şi bătu la uşa 
prezbiteriului. Deschise un servitor oriental. Chris ceru, în 
limba thai, să-l vadă pe preot. Trecu un minut. Bătrânul 
preot apăru şi începu să-l studieze. 

Pronunţând fonetic, Chris spuse: 

— Eye bal. 

În thai, această expresie e o înjurătură, desemnând o 
maimuţă murdară sau mare. Mai poate însemna şi gherilă. 
Era singurul lucru pe care trebuia să-l spună Chris pentru a 
primi azil acolo. 

Preotul făcu un pas înapoi, dând din cap. 

Chris intră, mijindu-şi ochii în timp ce i se adaptau la 
penumbra din antreu. Simţi miros de piper. 

— Vorbeşti...? 

— Engleza, răspunse Chris. 

— Eşti familiarizat cu aranjamentele noastre? 

— Da. Am mai fost aici o dată. 

— Nu ţin minte. 

— În 1965. 

— Tot nu... 

— Atunci arătam altfel. Aveam faţa zdrobită. 

Bătrânul preot ezită. 

— Ruptură de apendice? Fractură de coloană? 

Chris dădu din cap. 

— Acum îmi amintesc, spuse bătrânul. Agenţia ta merită 
complimente. Are chirurgi meticuloşi. 

Chris aşteptă. 

— Dar nu te afli aici ca să-ţi aminteşti de alte vremuri, 
continuă preotul. Biroul meu e mai convenabil pentru 
conversație. 

Chris îl urmă. Citise dosarul bătrânului şi ştia că părintele 
Gabriel Janin avea şaptezeci şi doi de ani. Mustaţa sa albă 
şi ţepoasă se potrivea cu părul tuns perie. Emaciat, cocârjat 
şi zbârcit, preotul purta pantofi de pânză plini de noroi şi 
pantaloni jerpeliţi, pe sub un stihar mucegăit şi diform. Atât 
vârsta cât şi înfăţişarea jigărită erau înşelătoare. Din 1929 
până în 1934, fusese membru al Legiunii străine franceze. 


1! - (fon.) ai ba. 
56 


Plictisit de provocările pe care le întâlnise şi le învinsese, 
intrase în Ordinul călugărilor cisterciţi din Citeaux, în 1935. 
Patru ani mai târziu, părăsise ordinul şi, în timpul războiului, 
se instruise spre a deveni preot misionar. După război, 
fusese transferat la Saigon. În 1954, fusese transferat din 
nou, de astă dată la Bangkok. În 1959, pe baza preferinţei 
lui pentru tinere fete thai, spre a deveni îngrijitorul acestei 
case sigure sub sancţiune internaţională. Chris era pe 
deplin conştient că, pentru a-şi proteja oaspeţii, preotul ar fi 
fost gata să ucidă. 

Biroul era înghesuit şi mucegăit. Preotul închise uşa. 

— Doreşti ceva răcoritor? Un ceai, poate, sau...? 

Chris clătină din cap. 

Preotul desfăcu mâinile. Se aşeză, despărţit de Chris 
printr-un birou. În grădina de piper cântă o pasăre. 

— Cu ce pot să te-ajut? 

— Părinte... 

Chris vorbea cu glas scăzut, parcă urmând să se 
mărturisească. 

— ... am nevoie să-mi spui numele unui dentist care 
extrage dinţi şi păstrează tăcerea. 

Părintele Janin păru tulburat. 

— Ce s-a întâmplat? Organizaţia ta e prea bună ca să 
aibă nevoie de asemenea informaţii, replică bătrânul preot. 
Are dentiştii ei proprii. 

— Îmi trebuie numele dentistului dumneavoastră. 

Preotul se aplecă înainte, încruntându-se: 

— Ce te priveşte? De ce ai venit aici? lartă-mi 
brutalitatea. A înşelat acest dentist pe cineva sau a distrus 
acoperirea cuiva? Înapoiezi o favoare, înlăturându-l? 

— Nici o favoare, îl asigură Chris. Şefii mei sunt îngrijoraţi 
că se scurg informaţii în cadrul reţelei. Uneori, trebuie să 
apelăm la surse din afară. 

Părintele Janin căzu pe gânduri. Încruntat în continuare, 
dădu din cap: 

— De înţeles. Dar totuşi... 

Bătu cu degetele în birou. 

— Când te interesezi, criptonimul meu este Remus. 


57 


Preotul încetă să mai bată din degete. 

— În acest caz, dacă rămâi peste noapte, voi încerca să 
aflu răspunsul până mâine dimineaţă. 

Nu e destul de repede, îşi spuse Chris. 


58 


Capitolul 2 


Stătea în sufragerie, mâncând pui şi tăiţei presăraţi cu 
boia, după gustul thai-lor. Îi lăcrimau ochii; nările i se 
inflamaseră. Bău o gură de Coca-Cola caldă, privind pe 
fereastra din spate. Norii ajunseseră deasupra oraşului şi 
ploua dens, cu plumb topit parcă. Nu putea să vadă crucile 
din cimitir. 

Ezitarea părintelui Janin îl tulbura. Era sigur că, în acel 
moment, preotul dădea telefoane, cercetându-i trecutul. 
Telefonul, desigur, nu era urmărit. Nici casa. Acel loc 
constituia un teritoriu neutru. Oricine îi viola sanctitatea ar 
fi fost exilat din reţea, vânat de comunitatea informativă a 
lumii şi executat. 

Cu toate acestea, Chris era tulburat. De îndată ce agenţia 
afla că se afla acolo, şeful biroului local avea să se întrebe 
de ce. Va lua legătura cu superiorul său. Intrucât 
criptonimele îşi dobândeau semnificaţia din primele două 
litere - AM, de exemplu, reprezenta Cuba; astfel, AMALGAM 
devenea criptonimul unei operaţiuni desfăşurate în acea 
ţară - superiorul şefului de birou avea să verifice primele 
două litere din criptonimul REMUS al lui Chris, pentru a afla 
că RE însemna că depindea numai de sediul din Langley, 
Virginia, şi în special de Eliot. Curând, Eliot avea să fie 
informat că Chris sosise pe neaşteptate la casa sigură din 
Bangkok. Eliot, desigur, urma să fie nedumerit, întrucât el 
nu-l dirijase pe Chris într-acolo. 

Asta era problema. Chris nu voia ca Eliot să-i urmărească 
mişcările. Date fiind intenţiile lui, dorea ca Eliot să nu ştie 
consecinţele, să nu sufere sau să se simtă stânjenit. 

Încercă să nu-şi arate nerăbdarea. Cu prima ocazie, avea 
să se ducă la preot şi să afle numele dentistului. 

Preocupat, întoarse capul de la ploaia torențială de 
dincolo de fereastră. Ştergându-şi ochii înceţoşaţi de 
sudoare, se holbă neîncrezător la un om pe care-l văzuse 
ultima oară cu şaptesprezece ani în urmă. 


59 


Omul, chinez, intrase în sufragerie. Zvelt, cu faţa 
rotundă, politicos, purta un costum kaki impecabil, al cărui 
veston era încheiat până la gât, stil Mao. Chipul său tânăr şi 
părul negru îi ascundeau cei şaizeci şi doi de ani. 

Chinezul se numea Chin Ken Chan. I.Q.: o sută optzeci. 
Poliglot. Rusă, franceză şi engleză, pe lângă chineză. Chris 
îi cunoştea trecutul. Chan fusese educat oficial de către 
Dame Sahara Day-Wisdom, O.B.E. la Merton College, 
Oxford University, din 1939 până la sfârşitul războiului. În 
acea perioadă, fusese influenţat de membrii comunişti ai 
cluburilor din Oxford şi Cambridge, şi recrutat cu uşurinţă 
de cârtiţa Guy Burgess pentru a-l ajuta pe Mao după război. 
Întrucât Chan era homosexual, nu depăşise gradul de 
colonel în arena informativă a Chinei. Dar era un idealist de 
valoare al cauzei maoiste şi, în pofida înfăţişării uzate, unul 
dintre cei mai pricepuţi ucigaşi, îndeosebi cu garota. 

Chan îi aruncă lui Chris o privire nepăsătoare şi merse 
spre o altă masă. Se aşeză înţepat, strecurându-şi mâna 
printre nasturii vestonului pentru a-şi scoate perechea de 
beţigaşe. 

Chris mestecă şi înghiţi, ascunzându-şi surpriza. 

— Leopardul Zăpezilor. 

Chan înălţă capul. 

— Leopardului Zăpezilor îi e dor de Zăpada Adâncă? 

Chan dădu din cap, indiferent: 

— Au trecut treizeci de ani de când n-am mai avut 
Zăpadă Adâncă în Orient. 

— Eu mă gândeam la acum şaptesprezece ani. Cred că 
atunci a nins în Laos. 

Chan zâmbi politicos: 

— În anul acela, n-au fost decât doi americani în zăpadă. 
Îmi amintesc că erau fraţi - dar nu din naştere. 

— lar acesta îţi poartă o recunoştinţă eternă. 

— Chris? întrebă Chan. 

Chris dădu din cap, cu gâtlejul sugrumat. 

— Mă bucur să te văd, Chan. 

Inima-i gonea în piept, când se ridică, zâmbind. 
Traversară încăperea şi se îmbrăţişară. 


60 


Capitolul 3 


Părintele Janin era neliniştit. De îndată ce servitorul îl 
dusese pe american în sufragerie, luă receptorul telefonului 
de pe birou şi formă grăbit un număr. 

— Remus, spuse el. 

închise, dădu pe gât un pahar de brandy şi se încruntă, 
aşteptând. 

Coincidenţele îl sâcâiau. Cu două zile în urmă, îi oferise 
sanctuar unui rus, losif Malenov, directorul traficului de opiu 
al K.G.B.-ului în Asia de sud-est. Malenov stătuse în camera 
lui unde, conform înţelegerii, preotul îi oferise zilnic câte 
trei sute de miligrame de dilantin calmant pentru a încerca 
să-i liniştească izbucnirile de furie şi hipertensiune. 
Tratamentul dădea rezultate. 

În ajun, preotul îi oferise sanctuar unui agent operativ 
comunist chinez, colonelul Chin Ken Chan. Informatorii îi 
spuseseră lui Janin că Chan venise să-l întâlnească pe rus 
şi, probabil, devenise agent dublu în slujba _ K.G.B. 
Asemenea aranjamente nu erau ieşite din comun. In casa 
sigură Abelard, agenţii adverşi profitau adeseori de 
neutralitatea teritoriului pentru a tranzacta afaceri, uneori 
trădând. Dar preotul nu era convins de motivaţia lui Chan. 
Comuniştii chinezi se opuneau traficului de opiu al ruşilor în 
Asia de sud-est, parţial fiindcă îi deranja amestecul sovietic 
în regiune, şi parţial pentru că, după părerea lor, opiul 
submina caracterul regiunii. Nu avea nici un sens ca Chan, 
care sabotase ani de zile transporturile ruseşti de opiu, să 
trădeze chiar în favoarea omului care dirija contrabanda. 

lar astăzi, sosise americanul. Cererea sa de dentist care 
extrăgea dinţi şi păstra tăcerea nu putea avea decât un 
singur scop - să împiedice identificarea cadavrului cuiva. 
Dar al cui? Al rusului? 

Sunetul telefonului îl smulse din gânduri. Preotul ridică 
receptorul şi ascultă. Peste un minut, îl puse în furcă, de 
două ori mai nedumerit. 


61 


REMUS, tocmai aflase, era criptonimul lui Christopher 
Patrick Kilmoonie, cândva locotenent în Forţele Speciale 
Americane, care în 1965 lucrase în conjuncţie cu C.I.A. într- 
o operaţiune numită Zăpadă Adâncă, cu scopul de a 
distruge traficul rus de opiu. ln 1966, Kilmoonie 
demisionase din armată şi se înscrisese în C.I.A. In 1976, 
intrase într-o mănăstire cistercită. În 1982, revenise în 
C.I.A. Combinația de religie şi politică părea neobişnuită, 
dar părintele Janin o putea înţelege, de vreme ce el însuşi le 
combinase. Totuşi, ceea ce-l tulbura era faptul că toţi trei 
aveau în diverse feluri legături cu traficul de opiu. 

Şi încă o legătură. Când americanul menţionase că în 
1965 venise acolo desfigurat, cu ruptură de apendice şi 
fractură de coloană, preotul îşi amintise cine îl escorta - 
acelaşi chinez aflat acum în clădire, Chin Ken Chan. 

Coincidenţele îl sâcâiau. 


62 


Capitolul 4 


Chris stătea pe veranda prezbiteriului, în timp ce ploaia 
răpăia pe acoperişul de tablă ondulată. Nici acum nu putea 
să vadă cimitirul. Lângă el, Chan stătea rezemat de 
balustradă, privind afară. Deşi în casa sigură nu erau 
implantate microfoane, foloseau zgomotul ploii pentru a 
împiedica să li se asculte conversaţia. Aleseseră un colţ 
fără ferestre. 

— Două lucruri, spuse Chan. 

Chris aşteptă. 

— Trebuie să pleci imediat de-aici. losif Malenov e într-o 
cameră de sus. 

Chris înţelese. În meseria lor, cuvintele exprimau rareori 
direct gândurile. Discreţia era regula. Faptul că Chan 
vorbea atât de direct era neobişnuit. Chris făcu repede 
legătura, umplând golurile dintre cuvintele lui Chan. 

Fu şocat. Baza modului lor de viaţă consta în aderenţa la 
coduri stricte, dintre care cel suprem era sanctitatea unei 
case sigure Abelard. 

Chan intenţiona să comită păcatul cardinal. 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată, spuse Chris. 

— Nu-i adevărat. În timp ce erai la mănăstire... 

— Mi-ai ţinut evidenţa. 

— Ţi-am salvat viaţa. Răspund pentru tine. Cât ai stat la 
mănăstire, codul a fost încălcat de două ori. In Ferlach, 
Austria. Apoi, din nou, la Montreal. 

Chris simţi un fior. 

Privirea lui Chan nu şovăi. 

— Atunci, a-nnebunit lumea, spuse Chris. 

— Nu de-asta o părăsiseşi? Fiindcă mănăstirea îţi oferea 
un cod de onoare? 

— Nu. Pe-atunci, profesiunea încă mai avea reguli. Am 
plecat fiindcă n-am eu fost demn de ea. Nu invers. 

— Nu înţeleg. 


63 


— Nu-ţi pot explica. Nu vreau să vorbesc despre asta. 
Dacă sancţiunea şi-a pierdut înţelesul, cum mai putem 
depinde de altceva? 

Clătină din cap, deznădăjduit. 

— Nu mai există nimic sfânt. 

— Toate se înrăutăţesc, confirmă Chan. Acum şase ani, 
ceea ce plănuiesc eu ar fi fost de neconceput. 

— lar acum? întrebă Chris. 

— De când s-a creat un precedent, mă simt eliberat de 
obligaţii. Malenov e bolnav mintal. În ultimele câteva luni, a 
crescut traficul de opiu inadmisibil. Trebuie să fie oprit. 

— Atunci, omoară-l afară, insistă Chris. 

— Acolo e prea bine păzit. 

— Dar vei fi vânat. 

— De toţi, întări Chan. De toată lumea. Leopardul 
Zăpezilor are trucurile lui. 

— Sorţii, spuse Chris. Dacă toată lumea se întoarce 
împotriva ta... Ferlach, apoi Montreal? Ce s-a întâmplat? 

— Cu violatorii? Au fost găsiţi şi ucişi. Cum şi eu voi fi 
ucis. În timp. Dar voi prelungi timpul la maximum. 

— Îţi cer să nu faci asta. 

— De ce? 

— Fiindcă mă simt şi eu răspunzător pentru tine. 

— Datoria e a mea. Am intervenit în ceea ce înţelegeai tu 
că e soarta. Dar trebuie să mi-o înfrunt pe a mea. Pe 
măsură ce îmbătrânesc, trebuie să mă pregătesc să mor cu 
ceea ce voi, apusenii, numiţi demnitate, iar eu numesc 
onoare. Trebuie să-mi înfrunt destinul. Am aşteptat prea 
mulţi ani şansa asta. Opiul e rău. Trebuie să fie oprit. 

— Dar K.G.B.-ul va trimite alt om în locul lui. 

Chan strânse mâinile pe balustradă. 

— Nu va mai fi Malenov. Omul ăsta e diabolic. 

Sudoarea îi scălda chipul. 

— Trebuie să moară. 

Chris se simţea descumpănit de cuvintele directe ale lui 
Chan. 

— Mâine dimineaţă, voi pleca. 

— Dar nu pot să aştept atât de mult. Rusul pleacă mâine. 


64 


— Am nevoie de informaţii importante de la preot. 

— Atunci obţine-le cât mai curând. După fapta mea, 
prietenia noastră nu va fi pierdută din vedere. Coincidenţa 
întâlnirii aici, după atâţia ani, va părea suspectă. Soarta, 
prietene. Nu ţi-am salvat viaţa, atunci demult, ca să ţi-o 
pierzi acum datorită mie. Pleacă de-aici. Te rog. 

Ploaia se înteţea. 


65 


Capitolul 5 


Ceva îl trezi pe Chris. Zăcând pe întuneric în cameră, miji 
ochii spre cadranul luminos al ceasului. Trei şi jumătate. 
Nedumerit, rămase nemişcat şi se concentră. Furtuna 
trecuse. Stropi de apă mai picurau rar de la streşini. In 
lumina lunii ce lucea prin fereastra deschisă, simţi mirosul 
sordid al râului şi al solului fertilizat din grădina de jos. 
Ascultă cântecele păsărilor ce începeau să se trezească. 

Un moment, crezu că se deşteptase din obişnuinţă şi 
nimic mai mult. Cei şase ani trăiţi la mănăstire îl 
antrenaseră să folosească orele dinaintea zorilor pentru 
meditaţie. În mod normal, s-ar fi trezit oricum în scurt timp. 

Apoi, însă, privi spre lumina din hol care pătrundea prin 
crăpătura de sub uşă. Trecu o umbră. Oricine ar fi fost, îşi 
spuse Chris, ştia cum să umble ca un animal, lăsându-şi 
greutatea trupului pe marginile din afară ale labelor. Işi 
imagină o pisică furişându-se fără zgomot spre pradă. 

Putea fi un servitor patrulând pe culoar. Sau Chan. Sau 
cineva pe urmele lui Chan. „Sau pe ale mele”, îşi spuse 
Chris, „datorită prieteniei mele cu Chan”. 

Îşi apucă Mauser-ul aflat alături şi aruncă cearceaful, 
sărind gol prin întuneric spre adăpostul unui scaun. 

Testiculele i se contractară. Işi ţinu respiraţia şi aşteptă, 
prudent, ochind spre uşă. 

Auzi de afară un zgomot ca al unui pumn lovind într-o 
pernă. Deşi înfundat, exprima totuşi multă forţă. 

Cineva gemu şi un obiect căzu pe podea. 

Chris ieşi de după scaun, furişându-se până lângă uşă. Cu 
urechea lipită de perete, ascultă clănţănitul zăvorului unei 
uşi care se deschise în hol. 

Cineva vorbi în rusă, alarmat: 

— Ce-ai făcut? 

Chris îl auzi pe bătrânul preot răspunzând: 

— Se ducea în camera ta. Uite-i garota. Voia să te 
sugrume. N-am avut încotro. A trebuit să-l omor. 


66 


Chris deschise uşa. Dacă n-o făcea şi rămânea în cameră, 
preotul putea să se întrebe cum de nu-l trezise zgomotul. 
Bănuitor, ar fi putut ajunge la concluzia că era şi Chris 
implicat într-un fel. 

Privi din uşă, cu ochi mijiţi, în lumina de pe coridor. 

La auzul zgomotului, preotul se întoarse, îndreptând spre 
el un pistol automat Tokarev rusesc, cu surdină. 

Chris îngheţă. Ridică mâinile, cu Mauser-u/ deasupra 
capului. 

— M-au trezit vocile voastre, ridică el din umeri. Văd că 
nu e treaba mea. 

Aşteptă ca preotul să-l concedieze cu un gest, după care 
reveni în cameră şi închise uşa. 

Rămase cu privirea în întuneric. Văzuse un om într-o altă 
uşă. La vreo şaizeci şi cinci de ani. Scofâlcit, palid. Cu 
cearcăne negre sub ochi. Păr ciufulit. Ticuri nervoase. Intr-o 
pijama din mătase, pătată de sudoare, losif Malenov, îşi 
spuse Chris. Nu-l cunoscuse niciodată, dar îi văzuse 
fotografiile şi ştia că Malenov era un consumator al opiului 
cu care făcea contrabandă. 

Pe jos, între preot şi Malenov, Chris văzuse trupul lui 
Chan, cu baza craniului sfărâmată de glonţul 7,62 al 
pistolului rusesc. Podeaua era pătată de sânge şi urină. N- 
avea nici un rost să cerceteze dacă Chan mai era în viaţă. 

Chris fierbea. Alte umbre obturară lumina la baza uşii. 
Auzi oameni, cel puţin doi, tăcuţi, dar nu la fel pe cât fusese 
Chan, ridicând cadavrul, învelindu-l şi ducându-l de-acolo. 
Simţi mirosul acrişor de santal, apoi mireasma răşinoasă de 
brad. Probabil cineva aprinsese tămâie într-un vas şi 
presărase rumeguş pe podea pentru a absorbi fluidele 
corporale. 

Chris păşi spre fereastră, atent să nu se arate. Păsările îşi 
luară zborul din copaci, alarmate de intruşi. Profilaţi în 
lumina lunii, doi servitori orientali coborâră din veranda 
prezbiteriului, aduşi de spate, cărând între ei un obiect greu 
înfăşurat într-o pătură. Un al treilea servitor mergea în 
frunte, luminând cu o lanternă cărarea printre crucile 
cimitirului şi plantațiile de piper din grădină. 


67 


Coborâră panta spre râu - pentru a-l arunca pe Chan la 
crocodili, sau a-l trece cu barca până în junglă. 

Prietene, spuse Chris în sinea sa. Simţea un nod în gât. 

Strânse în mână patul Mauserului. 


68 


Capitolul 6 


Părintele Janin făcu semnul crucii. Stătea îngenuncheat în 
biserică, în faţa altarului, recitând rugăciunile zilnice. Privi 
lumânările votive pe care le aprinsese, învăluite în aroma 
de tămâie şi ceară de albine. Pâlpâiau în întuneric. 

Orele 5 a.m. Biserica era tăcută. 

Sanctuar. 

Desprinzându-se de bara altarului, bătrânul preot se 
ridică în picioare şi îndoi genunchiul spre tabernacol. Se 
rugase pentru iertare lui Dumnezeu. Întrucât jurase să 
păzească acea casă sigură, era convins că-şi pierdea 
sufletul dacă nu se achita de obligaţii. Deşi îl recrutase 
K.G.B.-ul, se simţea dator faţă de toate reţelele. Fiecare 
agent operativ din lume se afla în parohia lui. Disensiunile 
politice - sau de religie, ori de lipsa acesteia - nu contau. 
Până şi ateii aveau suflet. Oameni obosiţi şi înfriguraţi 
veneau acolo să-şi găsească refugiu. Ca preot, trebuia să le 
ofere lucrările corporale ale milosteniei. Dacă era nevoit să 
ucidă pentru a apăra sanctitatea acelei case sigure, atunci 
se ruga lui Dumnezeu să-l înţeleagă. Ce justificări puteau fi 
mai convingătoare? În întuneric, lumânările pâlpâiau întru 
veşnica pomenire a celui răposat. 

Bătrânul preot se întoarse dinspre altar, înţepenind când 
văzu mişcarea unei umbre. 

Din bezna celei mai apropiate strane se ridică un om, 
venind spre el. 

Americanul. 

Preotul băgă mâna prin deschizătura stiharului, scoțând 
pistolul de la cingătoare şi ţintind prin faldurile largi ale 
îmbrăcăminte. 

Americanul se opri la o distanţă prudentă. 

— Nu te-am auzit venind prin naos, spuse părintele Janin. 

— Am încercat să nu fac zgomot, din respect pentru 
rugăciunile tale. 

— Ai venit să te rogi şi tu? 


69 


— Obiceiurile se şterg greu. Probabil că până acum ţi s-a 
spus că şi eu am fost cistercit. 

— Şi prietenul tău? Nu simţi nevoia de răzbunare? 

— A făcut ce trebuia să facă. Şi dumneata la fel. 
Cunoaştem regulile. 

Dând din cap, preotul strânse pistolul în mână sub stihar. 

— Ai aflat numele dentistului? întrebă americanul. 

— Nu demult. Ţi l-am scris pe hârtie. 

Preotul îşi puse cartea de rugăciuni într-o strană. Scoase 
mâna liberă prin cealaltă despicătură a stiharului, ţinând o 
foaie de hârtie. După ce o depuse pe cartea de rugăciuni, 
păşi înapoi, atent. 

Biserica era  încremenită. Americanul zâmbi şi luă 
mesajul. În întuneric, nu încercă să-l citească. 

— Omul pe care-l cauţi locuieşte departe, spuse bătrânul 
preot. 

— Cu atât mai bine, zâmbi americanul din nou. 

— Ce te face să spui asta? 

Dar americanul nu răspunse. Întorcându-se, porni fără 
zgomot spre uşa bisericii, cu umbra dispărându-i în 
întuneric. Părintele Janin auzi scârţâitul unei uşi deschise. 
Văzu afară cenuşiul dinaintea zorilor. Silueta americanului 
se profila în lumină. Uşa se închise brusc, trosnind lugubru 
în nemişcare. 

Işi ţinuse respiraţia. Expirând, puse pistolul la loc în 
centură, cu fruntea umedă de transpiraţie. Privi încruntat 
spre fereastra cu vitraliu de sub turla bisericii. Lumina 
palidă se infiltra înăuntru, accentuând silueta semilunii de 
oţel galvanizat. 


70 


Capitolul 7 


Rusul, îşi spuse Chris. 

Nu-l învinuia pe preot. Ceea ce-i spusese bătrânului era 
adevărat. Preotul nu făcuse decât să respecte regulile. Mai 
mult decât autorizat, Părintele Janin era obligat să asigure 
securitatea oaspeţilor, chiar dacă trebuia să-l ucidă pe unul 
dintre ei care încerca să încalce sancţiunea. 

Rusul, însă... în timp ce ieşea din biserică, ocolind prin 
lumina zorilor băltoacele, spre prezbiteriul aflat în spate, 
Chris se gândea la el, fierbând pe dinăuntru. Din obişnuinţă, 
cu cât devenea mai hotărât, cu atât arăta mai destins. 
Pasul îi părea relaxat, o plimbare în zori de zi pentru a 
gusta nemişcarea, admirând păsările. 

Rusul, îşi spunea el încontinuu. 

Ajunse în dos, oprindu-se în lumina slabă, prefăcându-se 
a se bucura de priveliştea râului, pe gânduri. Ani de zile, 
Chan luptase împotriva rusului, devenind atât de obsedat, 
încât îşi sacrificase viaţa pentru şansa de a-l omori. În '65, 
şi Chris îl înfruntase pe rus, unindu-şi forţele cu Chan într-o 
operaţiune combinată între C.I.A. şi China comunistă pentru 
a opri fluxul de opiu din Laos în Vietnamul de Sud. Ca 
urmare a unui atac eşuat asupra unei tabere Pathet Lao, în 
timp ce Chris era torturat pentru a i se smulge informaţii 
(desfigurare, ruptură de apendice, fractură de coloană), 
Chan condusese o misiune de salvare, scoţându-l viu. Chan 
îl adusese pe Chris în această casă sigură, îngrijindu-l, 
nedespărţindu-se de el până la sosirea medicilor americani. 

lar acum, Chan era mort. 

In acelaşi loc în care îl readusese pe Chris la viaţă. 

Datorită opiului. 

Rusul trebuia să moară. 

Cunoştea pericolele. Avea să fie un proscris, vânat de 
toată lumea. Indiferent de talentele lui, până la urmă aveau 
să-l găsească. Curând avea să moară. 


71 


Nu conta. Datorită motivului pentru care avea nevoie de 
dentist, datorită intenţiilor sale, oricum avea să fie curând 
mort. Ce mai conta? Astfel, însă, fără a pierde nimic în 
afară de ceea ce era deja pregătit să piardă, îi putea 
înapoia o favoare prietenului său. Era un imperativ capital, 
mai important decât sancţiunea, mai presus de orice. 
Loialitate, prietenie. Chan îi salvase viaţa. Supunându-se 
onoarei, Chris era obligat să-şi plătească datoria. Dacă nu, 
avea să cadă în dizgrație. 

Şi întrucât sancţiunea fusese deja încălcată de două ori, 
singurul sens care mai rămânea era cel din codul său 
particular. 

Privi de lângă râu spre cimitir. Amintindu-şi de hârtia pe 
care i-o dăduse preotul, o scoase pentru a citi numele şi 
adresa dentistului. În ochi i se ivi o expresie dură. Dând din 
cap cu amărăciune, urcă treptele verandei şi intră în 
prezbiteriu. 

Ajuns în camera lui, îşi împachetă micul bagaj pentru 
noapte. Scoase dintr-o pungă de piele o seringă şi o fiolă cu 
lichid. Cu geanta în mână, ieşi din cameră. 

Pe culoar era linişte. Ciocăni la uşa rusului. 

Glasul din cameră răsună încordat: 

— Ce? 

Chris răspunse în rusă: 

— Trebuie să pleci de-aici. Chinezul avea un om de 
rezervă. 

Auzi clănţănitul grabnic al încuietorii. Uşa se deschise, 
Malenov apărând asudat, cu un pistol în mână, atât de 
drogat, încât avea ochii sticloşi. 

Nu apucă să vadă pieliţa dintre degetul mare şi 
arătătorul lui Chris săgetând spre el, lovindu-l în laringe, 
strivindu-i coardele vocale. 

Rusul şuieră, căzând pe spate. 

Chris păşi înăuntru şi închise uşa. Malenov zăcea pe jos, 
incapabil să vorbească, chinuindu-se înnebunit să respire, 
cu trupul cuprins de convulsii, labele picioarelor răsucite 
spre înăuntru şi braţele zbătându-i-se spre piept. 


72 


Chris umplu seringa cu lichidul din fiolă. Trăgându-i 
rusului în jos pantalonii de pijama, îi injectă o sută cincizeci 
şi cinci de miliunităţi internaţionale de clorură de potasiu în 
vena distală a penisului. Potasiul avea să urce până la 
creier, clorul pe traiectul urinar, făcând electroliţii din 
organism să se depolarizeze, pentru a rezulta într-o 
congestie cerebrală masivă. 

Chipul rusului se învineţise deja, spre cenușiu, pentru ca 
ulterior să devină galben. 

Chris puse seringa şi fiola în geantă. Ridicând trupul ce 
tremura, îl rezemă de un fotoliu, astfel ca beregata rusului 
să fie aliniată cu braţul de lemn al acestuia. Înclină fotoliul, 
făcându-l să cadă peste rus, pentru ca lovitura de la gât să 
pară consecinţa unui accident. 

Pentru Chan, îşi spuse el. 

Işi luă geanta şi ieşi din cameră. 

Holul era gol. După ce încuie uşa cu cheia rusului, cobori 
la parter şi trecu prin verandă, spre cimitir. 

In lumina albăstrie a zorilor, ştia că dacă ar fi ieşit prin 
faţă, pe stradă, l-ar fi urmărit în virtutea rutinei agenţi din 
diverse reţele de informaţii, drept care cobori panta spre 
râu. Mirosindu-i duhoarea, găsi o barcă părând mai puţin 
spartă decât altele două. Vâsli spre malul opus, fără a lua în 
seamă fălcile căscate ale unui crocodil. 


73 


Capitolul 8 


Peste două ore, părintele Janin - după ce bătuse insistent 
la uşa rusului - le porunci servitorilor s-o spargă. Năvăliră 
înăuntru şi găsiră trupul prăbuşit sub fotoliul răsturnat. 
Preotul rămase cu gura căscată. Ca păzitor al acelei case 
sigure, răspundea faţă de superiorii locatarilor. Putea 
justifica uciderea lui Chan, dar acum murise şi rusul. Se 
întâmplau prea multe deodată. 

„Dacă K.G.B.-ul trage concluzia că am fost incapabil...” 

Copleşit, preotul examină cadavrul, rugându-se să fi 
murit din cauze naturale. Nu găsi nici o urmă de violenţă, 
cu excepţia vânătăii de la gât, dar aceasta se putea explica 
prin căderea peste fotoliu. 

Calculă rapid. Malenov venise acolo, distrus, în mare 
nevoie de odihnă, cerând medicamente pentru a-şi trata 
accesele de furie şi hipertensiune. Nu lipsise mult să fie 
asasinat. Era posibil ca încordarea suplimentară, în 
combinaţie cu compuşii chimici, să-i fi provocat un atac de 
inimă. 

Dar acum dispăruse şi americanul. 

Se întâmplau prea multe. 

Părintele Janin alergă la telefon. Sună la sediul K.G.B. 
local. Şeful biroului din Bangkok îi telefonă superiorului său. 
O moarte neexplicată într-o casă sigură Abelard se califica 
drept urgenţă, impunând investigarea imediată. 

La o oră după descoperirea cadavrului de către preot, un 
avion cargou IL-18 sovietic decolă de la Hanoi, Vietnamul 
de Nord, înfruntând vântul frontal pentru a parcurge cele 
şase sute de mile până în Thailanda în mai puţin de două 
ore. Ofiţerul anchetator K.G.B., în tandem cu o echipă de 
medici experți, studie poziția cadavrului, făcând şi 
fotografii. II duseră la avion şi decolară spre Hanoi, de astă 
dată ajutaţi de vântul din spate, revenind în nouăzeci de 
minute. 


74 


Autopsia dură câteva ore. Deşi inima rusului nu era 
ocluzionată, în creier se produsese o hemoragie. Cauza 
morţii: congestie cerebrală. Dar de ce? Nici o embolie. 
Analizele sângelui indicau prezenţa dilantinei pe care o 
luase rusul; şi opiu, de care Malenov era dependent. Nici o 
altă substanţă chimică neobişnuită. După un examen 
microscopic al trupului, legistul descoperi urma de ac în 
vena distală a penisului. Deşi n-o putea dovedi, bănui că 
era vorba de un asasinat. Mai întâlnise alte câteva 
asemenea cazuri. Clorură de potasiu. Separarea 
compusului chimic în cele două substanţe putea provoca o 
congestie. În mod normal, organismul conţinea atât potasiu 
cât şi clor, prin urmare dovezile rămâneau camuflate. Işi 
raportă suspiciunile ofițerului anchetator. 

O oră mai târziu, şeful biroului K.G.B. din Bangkok fu 
expediat la Biserica Lunii. Îl interogă pe preot îndelung. 
Părintele Janin recunoscu că locuise în prezbiteriu un 
american, prieten cu Chan. 

— Numele şi datele personale? întrebă şeful de birou. 

Speriat, bătrânul preot îi răspunse. 

— Ce voia americanul? 

Bătrânul îi spuse. 

— Unde locuieşte dentistul ăsta? 

Când auzi răspunsul, şeful biroului îl studie pe preot 
peste birou: 

— Atât de departe? Legistul nostru din Hanoi a stabilit 
ora morţii ca fiind şase dimineaţa. 

Arătă spre fereastră, dincolo de care se înnoptase. 

— Adică acum cincisprezece ore. De ce nu ne-ai spus 
despre american imediat? 

Preotul îşi mai turnă un pahar de brandy şi-l bău pe 
nerăsuflate. Stropii de alcool i se prelingeau pe bărbia cu 
ţepi cărunţi. 

— Fiindcă mi-a fost frică. Azi-dimineaţă, nu puteam fi 
sigur că americanul era implicat. Dacă l-aş fi omorât ca 
măsură de prevedere, aş fi fost silit să dau explicaţii la 
C.I.A. Şi nu aveam nici o probă împotriva lui. 

— Deci ai preferat să ne dai explicaţii nouă? 


75 


— Recunosc că am făcut o greşeală. Ar fi trebuit să-l 
urmăresc mai îndeaproape. Mă convinsese, însă, că nu 
avea nici o intenţie contra agentului dumneavoastră. Când 
am găsit cadavrul, am sperat că murise din cauze naturale. 
Ce rost avea să-mi recunosc greşeala dacă nu era nevoie? 
Inţelegeţi în ce situaţie eram. 

— Fireşte. 

Şeful de birou luă receptorul telefonului. După ce formă 
un număr şi aşteptă răspunsul, vorbi cu superiorul său. 

— Sancţiunea Abelard a fost violată. Repet: violată. 
Christopher Patrick Kilmoonie. Criptonim: Remus. C.I.A. 

Repetă descrierea pe care i-o făcuse preotul. 

— E în drum spre Guatemala. 

Comunică adresa. 

— Cel puţin, acolo a declarat că mergea, dar ţinând 
seama de ce s-a întâmplat, nu cred că va proceda aşa. Da, 
ştiu... are cincisprezece ore avans faţă de noi. 

După ce ascultă câteva momente, şeful de birou închise 
telefonul. 

Se întoarse spre preot şi îl împuşcă. 


76 


Capitolul 9 


— Sunteţi siguri? izbucni directorul C.I.A. în telefon. 

— Absolut, răspunse directorul K.G.B., prin firul 
intercontinental de urgență; vorbea în engleză, întrucât 
omologul său nu ştia rusa. Inţelegeţi - nu v-am telefonat ca 
să vă cer permisiunea. Întrucât fugarul vă aparţine, nu fac 
decât să respect protocolul informându-vă asupra intenţiilor 
mele. 

— Garantez că nu a acţionat la ordinul meu. 

— Chiar dacă o făcea, tot n-ar avea importanţă. Am 
trimis deja  telegramele. În acest moment, biroul 
dumneavoastră de comunicaţii trebuie s-o primească pe 
cea adresată lui. In termenii sancţiunii Abelard, am alertat 
toate reţelele. Vă citesc ultimele trei propoziţii. „Găsiţi; 
Remus. Sentință universală. Exterminare la discreție”. 
Presupun că, întrucât agenţia dumneavoastră a fost pusă 
într-o situaţie jenantă, îl veţi urmări cu mai mult zel decât 
toate celelalte reţele. 

— Da... aveţi cuvântul meu. 

Directorul C.I.A. înghiţi în sec, lăsând receptorul în furcă. 

Apăsă un buton al intercomului, cerând dosarul lui 
Christopher Patrick Kilmoonie. 

Peste treizeci de minute, află că Kilmoonie era detaşat în 
branşa paramilitară a Operaţiunilor acoperite, cu G.S.-13, 
unul dintre cele mai înalte grade ale agenţilor operativi din 
agenţie. 

Directorul gemu. Era destul de prost că-l făcuse de râs un 
agent solitar, dar şi mai rău era să reiasă că solitarul era un 
asasin clasa întâi. Protocolul - şi prudenţa - cereau ca, 
pentru execuţia acestui om, directorul să folosească tot o 
echipă de agenţi G.S.-13. 

Dosarul lui Remus îl înştiinţa şi altceva. Se ridică furios în 
picioare, ieşind din birou cu paşi mari. 

Omul de legătură al lui Remus era Eliot. 


77 


Capitolul 10 


— Nu ştiu nimic despre asta, spuse Eliot. 

— Ei bine, dumneata răspunzi pentru el! Dumneata să-l 
găseşti! ordonă directorul, punând capăt discuţiei şi ieşind 
ca o furtună din biroul lui Eliot. 

Eliot zâmbi spre uşa deschisă. Îşi aprinse o ţigară, 
descoperi scrum pe costumul negru şi-l mătură cu mâna. 

Ochii săi bătrâni sclipeau de plăcere că directorul venise 
la el în loc să-l cheme în cabinetul lui. Furioasa vizită era 
încă un semn al slăbiciunii directorului, al puterii de care se 
bucura Eliot. 

Îşi răsuci scaunul spre fereastră, lăsând razele soarelui 
să-i încălzească faţa. Dedesubt, un parking spaţios se 
întindea până la gardul şi copacii care ascundeau agenţia 
vederii de pe şoseaua din Langley, Virginia. Din această 
perspectivă, vedea doar o parte din cele zece mii de maşini 
care înconjurau clădirea enormă şi înaltă, în formă de H. 

Zâmbetul i se şterse. Deja preocupat de vânarea lui Saul, 
fusese tulburat să afle că Chris, fratele vitreg al lui Saul, 
ajunsese la casa sigură Abelard din Bangkok. Eliot nu-l 
instruise să meargă acolo. În ultimele câteva săptămâni, de 
când Chris îşi abandonase postul din Roma, nu mai 
raportase la sediu. Presupunere: Chris fusese omorât. 

Acum, însă, reapăruse pe neaşteptate. Fugise în tot acel 
interval, reuşind în sfârşit să găsească azil? Cu siguranţă, ar 
fi putut găsi o cale de a-l contacta pe Eliot între timp, sau 
cel puţin ar fi luat legătura cu el odată ajuns la Biserica 
Lunii. Nu avea nici un sens. Ceruse un dentist neafiliat 
agenţiei. Violase sancţiunea omorând un rus. Ce naiba se 
întâmpla? Chris cunoştea regula. Acum, aveau să-l vâneze 
cei mai buni asasini ai tuturor reţelelor. De ce fusese atât 
de necugetat? 

Eliot îşi ţuguie buzele zbărcite. 


78 


Doi fraţi vitregi, amândoi fugari. Simetria îl atrăgea. Sub 
lumina soarelui reflectată de capotele maşinilor din 
parcare, surâsul îi reveni. Găsise rezolvarea problemei. 

Saul şi Chris. Saul trebuie să fie ucis înainte de a ghici 
motivul pentru care era urmărit. Deci, cine ştia mai bine 
unde se va ascunde, decât omologul său? 

Dentistul, însă... Eliot se cutremură. Ceva în privinţa 
acestui detaliu îl tulbura. De ce, înainte de a-l fi asasinat pe 
rus, dorise Chris să afle numele unui dentist? ÎI trecu un fior 
pe şira spinării. 


79 


Capitolul 11 


— Mexico City, ceru Chris. La proximul zbor. 

Hawaiianca de la ghişeul liniei aeriene tastă pe un 
keyboard de computer. 

— Câte locuri, domnule? 

— Unul. 

— Clasa întâi sau turist? 

— Nu contează. 

Femeia privi informaţiile de pe display. 

Din megafoane murmurau monoton glasuri, în rumoarea 
terminalului aglomerat. În spatele lui, Chris îi simţea pe 
ceilalţi călători aşteptând. 

— Domnule, zborul 211 are loc la turist. Decolează peste 
cincisprezece minute. Dacă ne grăbim, vă puteţi îmbarca. 
Numele dumneavoastră? 

Chris îi spuse numele fals din paşaport, plătind cash când 
casieriţa îi ceru cartea de credit, pentru a evita pe cât 
posibil să lase urme documentare. 

— Bagaj? 

— Doar ce port asupra mea. 

— li telefonez asistentului de îmbarcare şi-i cer să reţină 
avionul. Călătorie plăcută, domnule. 

— Mulţumesc. 

Deşi când se întoarse să străbată grăbit terminalul 
zâmbea, avea muşchii încordaţi. Scrută atent mulţimea, în 
căutarea cuiva care l-ar fi urmărit. Ajunse la detectorul de 
metale, unde îl cercetă un poliţist aviatic, dar Chris 
aruncase Mauser-ul într-un canal din Bangkok, ştiind că ar fi 
fost prins dacă încerca să urce în avion cu pistolul la el. L-ar 
fi putut pune într-o valiză, aranjând ca aceasta să fie 
încărcată în cala avionului. Bagajele acelea nu erau 
percheziţionate. Dar nu putea risca să aştepte restituirea 
ei. Trebuia să se deplaseze încontinuu. Îşi luă geanta după 
ce fusese trecută prin scanner şi se repezi prin coridor spre 
docul de îmbarcare. 


80 


O stewardesă îl privi în timp ce alerga prin tunelul pentru 
pasageri. Paşii îi răsunau cu ecou. 

— Vă mulţumesc că aţi aşteptat, spuse el. 

— Nici o problemă. Întârzie cu îmbarcarea alimentelor. 

Îi luă biletul. 

Chris trecu printre pasagerii de la clasa întâi, apoi prin 
cloason, spre fotoliile din spate. Câteva dintre acestea erau 
goale. Asistentul de îmbarcare îl întrebase dacă dorea la 
fumători sau la nefumători. Chris nu fuma, dar întrucât 
sectorul de fumători era în spate, alese locul cel mai din 
fund. Trebuia să poată privi cât mai mulţi pasageri, culoarul 
şi în special uşa. 

Fotoliul său se afla între un bărbat gras şi o femeie în 
vârstă, lângă toalete. Inghesuindu-se pe lângă bărbat, se 
aşeză în mijloc, zâmbindu-i femeii şi strecurându-şi geanta 
compactă sub scaunul din faţă. işi prinse centura şi, cu o 
expresie plictisită, privi în lungul coridorului. 

Trebuia să se aştepte la ce putea fi mai rău - că urma de 
ac pe trupul lui Malenov fusese descoperită şi se emisese o 
sentinţă universală contra lui. Deşi rămăsese cu aceleaşi 
intenţii - să găsească un dentist - nu se putea duce la cel 
pe care i-l recomandase părintele Janin. Adresa primită de 
la acesta era în Guatemala, dar preotul le spusese cu 
siguranţă anchetatorilor K.G.B. unde se ducea. La rândul 
lor, anchetatorii aveau să le fi transmis oamenilor lor din 
Guatemala să-l caute. Trebuia să aleagă altă ţară, una pe 
care o cunoştea bine, în care să poată dispărea şi folosi 
propriile resurse pentru a găsi un dentist de încredere. 
Mexicul îl atrăgea. Plecând, însă, din Bangkok, apoi din 
Singapore, nu reuşise să ia avioanele atât de rapid pe cât 
ar fi dorit. Cursa de Honolulu aterizase cu patruzeci de 
minute întârziere. Pierduse următorul zbor spre Mexico City 
şi fusese nevoit să-l aştepte pe acesta. La început, sperase 
să aibă un avans de douăsprezece ore, dar acum trecuseră 
şaisprezece de când îl ucisese pe rus. 

Aştepta  încordat. In Bangkok era noapte, dar la 
treisprezece mii de kilometri mai spre est, în Honolulu, se 
făcuse dimineaţă. Soarele strălucea prin hublouri, făcându-l 


81 


să transpire în timp ce asculta foşnetul instalaţiei de aer 
condiţionat. Simţi prin fuzelaj vibrația motoarelor în ralanti. 
Sub el se trânti un sas, probabil după încărcarea unui bagaj 
de ultim moment. Văzu pe fereastră două cărucioare de 
transport care se îndepărtau. 

Privi în lungul culoarului. O stewardesă închidea uşa 
pasagerilor, întinzând mâna să ajungă la zăvorul de 
blocare. Într-un minut, turboreactorul avea să ruleze spre 
pistă. 

Expirând, se destinse. Deodată, îi luă foc stomacul; 
deveni rigid. Stewardesa deschise uşa. Intrară doi bărbaţi. 
În timp ce fata închidea, cei doi străbătură coridorul. 

Chris îi studie. În jur de douăzeci şi cinci de ani. Musculoşi 
şi totuşi zvelţi. Cămăşi şi pantaloni în culori terne. Păreau 
hotărâți să nu se uite la ceilalţi pasageri, concentrându-se 
asupra biletelor-broşuri, apoi la numerele şi literele de 
deasupra şirurilor de scaune. Se despărţiră, la zece rânduri 
distanţă, în faţa lui Chris. 

Aşteptase maximum de timp posibil înainte de a-şi 
cumpăra biletul, sperând să fie ultimul pasager sosit la 
bord. Din spate, privise după oricine care s-ar fi grăbit să se 
îmbarce şi mai târziu decât el. 

În timp ce se întorceau să se aşeze, se aplecă peste 
pasagerul vecin, privind pe culoar. Pantofii. Nu se uita după 
tălpi foarte groase sau placheuri care să transforme 
încălţămintea într-o armă. În pofida miturilor despre karate, 
agentul operativ loveşte rareori cu picioarele. E o lovitură 
prea înceată. Căuta o caracteristică mult mai importantă. 
Aceşti oameni purtau pantofi cu carâmbi înalţi, strânşi pe 
glezne. Preferaţi de agenţi, carâmbii înalţi satisfăceau 
funcţia primordială de a-i împiedica să lunece din picioare 
în timpul fugii sau al unei lupte. Şi Chris purta acelaşi 
model. 

Fusese depistat, n-avea cum şti de cine - de ruşi, de 
englezi, de francezi, poate chiar de ai lui. In acel moment, 
cineva dădea telefoane urgente în Mexico City. La aterizare 
avea să-l aştepte o echipă de asasini - poate chiar mai 
multe echipe. 


82 


Avionul porni, retrăgându-se cu spatele de lângă doc. Se 
întoarse, motoarele vuind mai tare în timp ce rula pe lângă 
terminal. 

În salon se auzi o sonerie. O stewardesă veni pe culoar, 
controlând dacă toţi pasagerii aveau încheiate centurile de 
siguranţă. 

Chris îşi încleştă mâinile pe braţele fotoliului, înghițind un 
nod, şi se întoarse spre femeia de lângă el. 

— Mă scuzaţi. Aveţi cumva un Kleenex? 

Păru nemulțumită. Cotrobăind în poşetă, îi dădu câteva 
şerveţele. 

— Mulţumesc. 

Rupse hârtia, îndesându-şi cocoloaşe în urechi. Femeia 
clipi din ochi, uimită. 

Sunetele din avion deveniră înfundate. Dincolo de culoar, 
văzu doi oameni stând de vorbă, mişcând buzele, dar cu 
cuvintele nedesluşite. 

Turboreactorul se opri. Chris văzu prin hublou pista de 
decolare. Un avion dispăru cu viteză dinaintea ochilor lui. 
Altul îi luă locul. În faţa avionului lor nu mai erau decât 
două. 

Închise ochii, simțind vibraţiile. Pieptul i se crispă. 

Avionul înaintă din nou. Când deschise ochii, Chris văzu 
doar un singur avion între al lor şi pistă. 

Deodată, îşi smulse centura. Sări în picioare, 
înghesuindu-se prin faţa omului de alături, spre culoar. O 
stewardesă sări să-l prindă. 

— Domnule! Trebuie să rămâneţi pe scaun! Prindeţi-vă 
centura!, 

O îmbrânci. Pasagerii se răsuciră surprinşi. Auzi un țipăt 
înăbuşit. 

Cei doi întoarseră capetele spre el, miraţi. Unul se chinui 
să se ridice. 

Chris apucă mânerul uşii de urgenţă din faţa lui şi trase. 

Uşa zbură de perete. Vântul năvăli înăuntru. Simţi vuietul 
profund al motoarelor. i 

Avionul se apropia de pistă. In momentul când 
stewardesa se repezea din nou, Chris se agăţă de pragul de 


83 


sus al uşii şi basculă în gol. Rămase legănându-se, cu 
privirea spre salon, spre pasagerii înnebuniţi, spre ucigaşul 
care se năpustea către el. 

Chris dădu drumul avionului în mişcare. Lovi asfaltul, se 
rostogoli, cu genunchii îndoiţi şi coatele strânse lângă trup, 
cum învățase în şcoală. În ciuda hârtiei din urechi, urletul 
reactoarelor îl făcu să se strâmbe. Gazele vâjâiră pe 
deasupra lui, pârjolitor de fierbinţi. Un alt motor trecu prin 
apropiere. 

O luă la fugă. 


84 


Capitolul 12 


Încăperea era masivă, antiseptică, climatizată. Pe pereţi 
se înşirau terminale de computer. Tuburile de neon ardeau 
bâzâind. 

Fruntea ridată a lui Eliot se îngustă a concentrare. 

— Pasagerii de avion, îi spuse el unui operator. 

— Ce oraş? 

— Bangkok. Plecări. Ultimele şaisprezece ore. 

Operatorul agenției dădu din cap, bătând pe un 
keyboard. 

Eliot îşi aprinse o nouă ţigară, ascultând ţăcănitul 
imprimantelor. Problema îl stimula. Exista oricând şansa ca 
Chris să fi rămas în Thailanda, ascunzându-se pe undeva. 
Eliot, însă, se îndoia. Îşi instruise agenţii operativi să 
părăsească zona periculoasă cât de rapid posibil, înainte ca 
trupul rusului să fi fost descoperit, Chris avea nevoie de un 
avantaj bun. Va fi folosit un nume fals, probabil un paşaport 
dobândit independent. Poate că nu, totuşi. Falsificatorii 
liber-profesionişti implicau riscuri de securitate. Cel mai 
probabil, Chris folosise un paşaport furnizat de Eliot, 
sperând să se dea la fund înainte de a i se găsi urma. 

Când operatorul reveni cu câteva coli de hârtie, Eliot 
urmări pe listă cu degetul său osos. Se ridică surescitat 
când găsi unul dintre numele de acoperire ale lui Chris pe 
poziţia unui zbor al liniei United spre Singapore. li ceru 
operatorului: 

— Plecările din Singapore. Ultimele treisprezece ore. 

Şi aşteptă din nou. 

Când operatorul aduse a doua listă, Eliot îşi aprinse încă 
o ţigară şi se concentră. Chris trebuia să fi folosit acelaşi 
paşaport. În fond, nu putea să rişte ca un vameş să-i 
găsească în bagaj alte paşapoarte, pe nume diferite. lată-l - 
acelaşi - într-o cursă Trans World din Singapore în Honolulu. 

— Plecările din Honolulu. Ultimele cinci ore. 


85 


În timp ce operatorul aducea a treia listă de nume, Eliot 
auzi uşa sălii computerelor închizându-se cu un sâsâit. 
Întorcându-se, îşi văzu asistentul venind spre el. 

Asistentul era un absolvent de la Ya/e, promoţie '70 - 
guler încheiat, inel de club şi cravată, costum negru cu 
vestă, într-o imitație a lui Eliot. Ochii i se încreţiră amuzaţi. 

— Tocmai a sunat MI-6. Cred că l-au găsit pe Remus. Pe 
aeroportul din Honolulu. 

Eliot se întoarse spre noua listă de nume. Găsi 
pseudonimul într-o cursă Hawaiian Airlines. 

— E în drum spre Mexico City. 

— Nu mai e, replică asistentul. Probabil şi-a observat 
doicile în avion. Cu o jumătate de minut înaintea decolării, 
a deschis o uşă de urgenţă şi a sărit. 

— Pe pistă? 

Asistentul dădu din cap. 

— Măi, măi, măi. 

— Cei de la supraveghere nu l-au putut prinde. 

— M-ar fi surprins să reuşească. E unul dintre cei mai 
buni. În fond, eu l-am instruit, zâmbi Eliot. Deci, fuge prin 
Honolulu. Întrebarea e, ce-aş face eu dacă aş fi Remus? O 
insulă e nefavorabilă ca să te ascunzi. Cred c-aş vrea să 
scap de-acolo. Rapid. 

— Dar cum? Şi încotro? Cel puţin ştim unde n-o să se 
ducă. Ar fi nebun să mai încerce în Guatemala sau Mexic. 
Trebuie să fi înţeles că-l aşteptăm acolo. 

— Sau poate îşi va închipui că nu-l aşteptăm, de vreme 
ce aceste două ţări sunt atât de-al dracului de evidente, 
preciză Eliot. Cap sau pajură. Fascinantă problemă. In locul 
lui Chris, cum aş fugi din Hawaii? Profesorul ar trebui să fie 
capabil să gândească înaintea elevului. 

Zâmbetul îi dispăru când se întrebă: „Atunci de ce n-am 
gândit înaintea lui Saul?” 


86 


Capitolul 13 


În Atlanta, azaleele erau înflorite, deşi Saul nu le văzu 
decât în lumina farurilor, când camionul trecu în viteză prin 
dreptul unui parc, intrând în oraş. Florile lor roz, 
amestecate cu albul sângerului, păreau nişte ochi înşiraţi 
de-a lungul drumului. Hemoragia i se oprise, deşi rana de 
glonţ continua să-i pulseze în piept. Febra stăruia. 

— Pân-aici mergi, spuse şoferul, oprind sub un pasaj 
suprateran, cu aerul fâsâind în frâne. Depoul meu e lao 
milă mai încolo. Nu-i pot lăsa să te vadă. Cum spuneam, 
dacă iau autostopişti, îmi pierd slujba. 

— Ajunge, deschise Saul portiera. Şi mulţumesc. 

Şoferul clătină din cap: 

— Nu-i destul. Ai uitat ceva. 

Saul se încruntă, coborând lângă drum. 

— N-aş crede. 

— Mai gândeşte-te. Banii. Ai uitat? Jumate la-nceput, 
jumate când ajungem aici. Îmi mai datorezi două sutare. 

Saul dădu din cap. Preocupat cu problema motivului 
pentru care tatăl său îl urmărea, uitase de înţelegerea cu 
şoferul. Nu i se păruse importantă. 

Şoferul îşi strecură mâna sub scaun. 

— Stai calm, îi spuse Saul. 

Avea nevoie de toţi banii. Dar camionagiul se ţinuse de 
cuvânt. Ridicând din umeri, Saul i-i dădu. 

— N-a lipsit mult, scoase şoferul mâna de sub scaun. 

— Eşti de prea mult timp pe drum. Ţi-au obosit nervii. 

— Din cauza limitei de viteză. 

— Cumpără-i nevesti-tii o haină de blană. 

— Sigur. Şi cu restu’, mergem la McDona/d's, rânji 
camionagiul, vârând banii în buzunar. g 

Frânele sâsâiră. Camionul se desprinse de bordură. In 
întunericul de sub pasaj, Saul privi luminile de poziție 
dispărând. Auzind vuietul traficului deasupra, porni pe 
drumul întunecos. 


87 


Ultima oară când fusese la Atlanta, verificase câteva 
hoteluri, pentru cazul că avea vreodată nevoie de ele. Rana 
lui trebuia îngrijită. Să-şi schimbe hainele. Nu putea risca să 
meargă la un local unde ţineau la calitatea clienţilor, iar 
nota se achita în avans. Trebuia să fie departe de luxul 
străzii Peachtree. Ştia exact unde să se ducă. 

Un tren se tângui în depărtare. Clădiri vechi se înşirau 
de-o parte şi de alta. Se cocoşă, uşurând apăsarea rănii, 
simţindu-i cum se apropiau din toate părţile. Patru, dacă 
febra nu-i slăbise auzul. 

Nu peste mult, trecu podul peste un râu. Curentul şipotea 
dedesubt. Dincolo de o clădire arsă, într-un loc viran, se 
încordă. Cu hainele pline de sânge, cocoşat cum stătea, 
probabil că arăta ca o pradă uşoară. 

leşiră din beznă, înconjurându-l. Un moment, îi amintiră 
de o bandă care-i bătuse pe Chris şi pe el lângă un 
orfelinat, cu ani în urmă. 

— N-am chef, spuse. 

Tânărul cel mai înalt rânji. 

— Eu ţi-am spus, continuă Saul. 

— Băi, nu-ţi vrem decât banii. Nu-ţi facem nimica. Pe 
cuvânt. 

Ceilalţi chicotiră. 

— Serios, spuse Saul. Căraţi-vă. 

ÎI înghesuiră, pufnind cu răutate. 

— Da' ne trebuie, spuse cel înalt. 

— Încercaţi cu altcineva. 

— Da' cu cine? Nu mai e nimenea. Vezi tu pe careva pe- 
acilea? 

Puştiul cel înalt deschise lama unui briceag. 

— Trebuie să iei lecţii. ÎI ţii greşit. 

Tânărul se încruntă. Un moment, păru bănuitor. Apoi privi 
spre ceilalţi. Mândria îl făcu să atace cu cuțitul. 

Saul le frânse extremităţile. 

— V-am spus eu că greşeaţi. 

Nu lipsi mult să plece. Pradă unui impuls, îi percheziţionă. 

Şaptezeci de dolari. 


88 


Capitolul 14 


— Locu' ăla-i rezervat, mârâi individul cu fălci pătrate, 
arătând spre paharul cu bere de pe bar, din dreptul 
taburetului. 

Chris ridică din umeri şi se aşeză, bătând cu degetele în 
tactul melodiei The Gambler a lui Kenny Rogers. 

— Prietenul tău n-o să aibă nevoie de el cât timp e la 
toaletă. 

Pe o scenă din fund, o stripteuză se legăna lent în ritmul 
unui cântec country-western. 

— O să se lovească, spuse Chris. 

Mătăhălosul se încruntă: 

— Nu-i singura. Eşti masochist? Asta-i treaba cu tine? 

— Nu cu mine. Fac discriminări. Mă culc numai cu 
femeile. 

— M-am prins. 

Omul purta o cămaşă înflorată, cu poalele atârnând peste 
blugii albiţi. Îşi stinse ţigara, se ridică şi-l privi crunt pe 
Chris. 

— Vrei aşa de tare scaunu-ăsta, încât ai chef să ţi-l bag 
în... 

— Ai mai încercat-o odată şi la Saigon. N-a mers. 

— Da’ aici suntem în Honolulu. Ţi-aş putea-o face chiar 
acu'. 

— N-am timp ca să-ncerci. 

Chris se întoarse spre barman. 

— Încă o bere pentru prietenul meu. Eu iau o Coca. 

— Nu bei? întrebă individul cu cămaşă înflorată. 

— Nu azi. 

— O zi proastă? 

— Nici bună nu e. Arăţi ridicol cu cămaşa asta. 

— Mai schimb şi eu uniforma. În permisie mă-nnebunesc 
după culori. Te-ai şi mira. Atrag femeile. 

— Zi-le că eşti maior. O să le impresioneze mai mult 
decât cămaşa. 


89 


— Nasol. 

Chris plăti băuturile. 

Omul cel masiv sorbi din bere. 

— Faci rondul barurilor pentru Forţele Speciale? 

Chris dădu din cap. 

— Cauţi prieteni? 

Acelaşi răspuns. 

— Cine ţi-e dator? 

Ridicând din umeri, Chris aruncă o privire spre uşă. 

— Ai o fire bănuitoare. 

— lar tu ai genunchiul pantalonilor rupt. 

— A trebuit să plec în grabă de undeva. N-am avut timp 
să-mi cumpăr altă pereche. 

— Aici eşti în siguranţă. Nimeni n-o să te deranjeze cu 
mai multe echipe-A ca să-ţi facă felul. 

— Dar de cum pun piciorul afară... De fapt, mi-ar plăcea 
să fac o plimbare. Să plec din insule. 

— Vreun loc anume? 

— Speram să-mi devii agent de voiaj. Numai pe continent 
să nu fie. 

Omul cu ceafa groasă privi spre stripteuza rămasă goală. 

— Zburăm de-aici mâine. 

— Transport militar? 

— Zona Canalului. 

Reveni cu privirea spre Chris: 

— 0.K.? 

— Poţi să mă urci la bord? 

— Nici o problemă. Câţiva îmi sunt datori. 

— Acum şi eu îţi sunt dator. 

— Auzi, cine ţine scoru'? 

Chris râse. 

— Mai e o problemă, totuşi, spuse maiorul. 

— Care? 

— Tipu’ cu care sunt eu, şi şade aci. Trebuia să se- 
ntoarcă până acum. E-aşa de mangă că tre' c-a căzut 
înăuntru sau a dat în primire la budă. 

începu să urle un disc cu Waylon Jennings. Stripteuza se 
îmbrăcă la loc. 


90 


Capitolul 15 


Chris transpira, aruncând în continuare pământ. Se 
rezemă în hârleţ, privind pădurea tropicală din jur - cedri cu 
miros dulce, dafini spinoşi. Păsările viu colorate, obişnuite 
cu prezenţa lui, fluturau din aripi şi cântau în frunziş. 
Ţânţarii îi dădeau târcoale, fără să se aşeze pe el. Nu-şi mai 
făcea griji din pricina febrei, de când primise supozitoarele 
necesare de la maior, aflat în drum spre Panama. 
Echipament standard pentru Forţele Speciale, substanţa lor 
chimică era absorbită de vasele capilare ale intestinului 
gros, făcând ca trupul să emane un miros subtil, care 
respingea ţânţarii. Chris ştia că produsul îşi făcea efectul 
atunci când i se înverzea urina. 

În umezeala însorită, îşi reluă munca, aruncând şi mai 
mult pământ în lături, mărind groapa. Împrumutase ideea 
de la „cursele de oameni” pe care le săpase VietCong-ul în 
junglă pe vremea războiului. Un puț adânc, acoperit cu o 
folie metalică, ascunsă sub ţărână şi ferigi. 

Proptită cu grijă în echilibru, placa se înclina când 
soldatul neştiutor păşea pe ea, trimiţându-i trupul în tepile 
pungi rânduite jos. Deşi Chris nu folosea ţepi, groapa îşi 
menținea scopul ucigător. 

Săpase toată dimineaţa. Acum groapa era lungă de doi 
metri, lată de unul şi adâncă de unul şi ceva. 

Semăna cu un mormânt. „Incă jumate de metru în jos,” 
îşi spuse, ştergându-şi fruntea de năduşeală, şi continuă să 
sape. 

Când termină, părăsi luminişul, intrând în pădure, pentru 
a căuta printre ferigi până găsi patru bete solide, lungi de 
câte un metru şi jumătate fiecare. Se şterse din nou de 
sudoare, reveni în poiană şi se lăsă în groapă. Prin contrast 
cu locul însorit, în groapă era răcoare. Luă bucata de placaj 
pe care o pusese alături. Avea doi metri pe unu, groasă de 
un centimetru. O cărase prin pădure cu chiu-cu vai. In 


91 


regiune locuiau patru oameni. Se asigurase că nu era 
urmărit. 

Folosind beţele, propti toate colţurile placajului pentru a 
acoperi groapa. Apoi se târi afară din întuneric, printr-un 
şanţ scobit anume. La lumină, acoperi uşurel placajul cu 
pământ din groapă, smulse câteva ferigi şi le plantă 
deasupra. 

Făcu un pas înapoi, studiind camuflajul. Pământul 
proaspăt întors era închis la culoare, spre deosebire de 
suprafaţa cafeniu-deschisă a solului. Până a doua zi, n-avea 
să mai rămână nici o diferenţă. Mulţumit, astupă cu o piatră 
gura șanțului. 

Era aproape gata. Nu mai avea de făcut decât un lucru. 
Ar fi trebuit să se ducă la dentist mai întâi dar, în starea de 
ameţeală care urma, nu era sigur că ar fi avut puterea să 
care placajul până acolo şi să sape groapa. 

Trebuia să aranjeze totul cum se cuvine. Imediat ce se 
întorcea de la dentistul din Panama City, n-aveau să-i mai 
trebuiască supozitoarele pe care i le dăduse maiorul. 
Malaria nu mai conta. 


92 


Capitolul 16 


— Domnul Bartholomew? îl întrebă sora pe Chris; era 
panameză, atrăgătoare, pielea ei oacheşă contrastând cu 
uniforma albă. Ultima vizită a durat mai mult decât credea 
domnul doctor. Va trebui să mai aşteptaţi câteva minute. 

Dând din cap, Chris îi mulţumi. Panama era o ţară 
bilingvă. Chris vorbea spaniola, pe lângă alte trei limbi. 
Chiar şi aşa, constatase că-i era mai uşor să folosească 
engleza când venise la dentist, cu două zile în urmă, 
explicând ce dorea. 

— Dar nu aveţi nici un motiv s-o faceţi, spusese dentistul. 

— Nu aveţi nevoie de motiv. Numai de asta aveţi nevoie. 

Chris îşi scosese ceasul Rolex din aur de optsprezece 
karate, oferindu-i-l. 

— Face patru mii de dolari. Vor fi şi bani, desigur. Şi asta, 
îi arătase el colierul preţios. Când terminaţi. 

Ochii dentistului luciră cu lăcomie. Deodată, se încruntă: 

— N-am să iau parte la nimic ilegal. 

— Cu ce e ilegal ca un dentist să scoată dinţii? 

Dentistul ridică din umeri. 

— Sunt un excentric. Faceţi-mi hatârul, spuse Chris. 
Revin în două zile. Nu-mi înregistraţi nicăieri vizita. Nu-mi 
faceţi radiografii. 

— Fără radiografii, nu pot garanta nimic. Ar putea 
interveni complicaţii. 

— N-are importanţă. 

Dentistul se încruntă. 

Acum, Chris stătea în sala de aşteptare, privind scaunele 
ieftine de lemn şi canapeaua tapiţată cu plastic crăpat. Alţi 
pacienţi nu mai erau. O lampă fluorescentă pâlpâia. Aruncă 
o privire spre revistele editate în spaniolă. In loc să ia una 
dintre ele, închise ochii şi se concentră. 

Curând, îşi spuse, că la noapte, înainte de a se întoarce 
în pădure, avea să revină aici şi să distrugă cabinetul. In 
fond, cu toate promisiunile dentistului, exista oricând riscul 


93 


să noteze în registru şi să facă radiografii în timp ce Chris 
era fără cunoştinţă, datorită anestezicului. Era important să 
nu lase nici o urmă. 

Avea să revină în luminişul din pădure şi să înceapă 
postul. Probabil erau necesare şaizeci de zile, deşi odată ce 
ţânţarii începeau să-l atace şi se îmbolnăvea neîndoielnic 
de malarie, procesul urma să se accelereze. Treizeci de zile, 
poate. Şaizeci, cel mult. 

Avea să mediteze, rugându-se lui Dumnezeu să-i ierte 
păcatele - nenumăraţii oameni pe care-i ucisese, nu ca 
rusul, a cărui moarte fusese justificată datorită opiului, 
datorită lui Chan, ci oameni a căror vină nu era decât aceea 
că existau. Chinuit, îşi amintea numele lor, chipurile, felul 
cum cei mai mulţi îi cerşiseră îndurare. Acum - avea să 
cerşească îndurare pentru el însuşi. Avea să încerce să se 
purifice de ruşine, de boala din suflet, de acuzaţiile 
emoţiilor. i 

Avea să postească până i se umplea mintea de extaz. In 
timp ce carnea i se împuţina pe trup, avea să delireze, cu 
mintea plutind în agonie. Pentru ultimul său act conştient, 
în timp ce-l transporta extazul, avea să se târască prin şanţ 
până în mormânt. În întuneric, avea să dea cu piciorul, 
răsturnând beţele care susțineau bucata de placaj. Aceasta 
urma să cadă, cu pământul de deasupra ei, înăbuşindu-l. 

Trupul avea să-i rămână ascuns. Fie se descompunea, fie 
îl dezgropau animalele. Aveau să-i împrăştie oasele. 
Probabil numai craniul urma să rămână intact dar, fără 
dinţi, autorităţile nu-l puteau identifica. 

Asta era cel mai important. Trebuia să moară anonim. De 
dragul lui Saul şi al lui Eliot. Ar fi fost fără-ndoială şocaţi să 
afle că violase sancţiunea. Jena lor, însă, avea să fie 
temperată de admiraţia că nu fusese niciodată prins. 
Desigur, urmau să se întrebe unde dispăruse. Să rămână 
nedumeriţi pentru totdeauna. Nedumerirea, însă, era de 
preferat în locul durerii şi ruşinii de a afla că se sinucisese. 
Voia să procedeze curat. Nu dorea să fie o povară pe capul 
celor doi oameni care-i fuseseră cei mai apropiaţi - 
înlocuitor de frate, înlocuitor de tată. 


94 


Postul e singura metodă de sinucidere permisă de 
Biserica Catolică. Toate celelalte căi implică disperarea, 
neîncrederea în înţelepciunea lui Dumnezeu, refuzul de a 
îndura greutăţile cu care Domnul îşi pune copiii la 
încercare. Păcat absolut, sinuciderea e pedepsită prin 
condamnare veşnică la focul ladului. Postul, însă, e asumat 
în scopul pocăinţei, al meditaţiei şi al extazului spiritual. 
Purifică spiritul, negând trupul. Aduce sufletul mai aproape 
de Dumnezeu. 

Analizându-şi păcatele, era singurul mod la care se putea 
gândi Chris pentru a ajunge în Rai. 

— Domnule Bartholomew, domnul doctor vă primeşte, îl 
anunţă sora. 

Dădu din cap, ridicându-se, intră pe uşa deschisă, în 
încăperea cu scaun stomatologic. Nu-l văzu pe doctor, dar 
auzi, din spatele unei uşi închise, apa curgând într-un 
lavabou. 

— Sunt calificată să administrez anestezicul, îi explică 
sora. 

Chris se aşeză. Femeia pregăti o seringă. 

— Ce este? întrebă el. 

— Atropină şi vistaril. 

Dădu din cap. Se temuse ca anestezicul să nu fie amytal 
de sodiu, aşa-numitul ser al adevărului care reducea 
pacientul la o stare inconştientă, aproape hipnotică, în care 
voinţa îi era anihilată până la a răspunde celor mai 
indiscrete întrebări. 

— Număraţi invers, vă rog, spuse sora. 

Când Chris ajunse la nouăzeci şi nouă, vederea începu să 
i se împăienjenească. Se gândi la mănăstire, la cei şase ani 
de  muţenie alături de cisterciţi, în care singurele 
comunicări se făceau prin limbajul semnelor şi fiecare zi 
fusese în mod binecuvântat aceeaşi - meditaţie şi muncă. 
Se gândi la roba albă pe care o purtase, albă ca volbura din 
mintea lui. 

Dacă nu i s-ar fi cerut să plece, dacă n-ar fi avut treizeci 
şi şase de ani, cu doar un an peste vârsta când putea cere 


95 


reintegrarea, încă şi-ar fi putut afla acolo alinarea şi 
mântuirea. 

Acum, cu viaţa laică inacceptabilă pentru el şi viaţa 
religioasă de neatins, nu-i mai rămăsese decât o singură 
opţiune - postul până la moarte, până la purificare, 
călătoria spre suprema perfecţiune. _ 

Dar vâltoarea din minte i se înteţea. Işi simţea gura 
uscată. 

— Nu e atropină, murmură. E altceva. _ 

Vârtejul alb, însă, deveni o altfel de albeaţă. In ceața 
rotitoare, se deschise o uşă. Se apropie o siluetă în alb, 
plutind fantomatic. 

— Nu. 

Chipul se aplecă aproape - bătrân, zbârcit, cenuşiu. 

Chris rămase cu gura căscată. Dentistul. Nu era cu 
putinţă. 

Se zbătu. Pe când mintea i se cufunda în beznă, un ultim 
gând lucid fulgeră. 

Imposibil. Dentistul era Eliot. 


96 


CARTEA A DOUA 


GĂSEŞTE ŞI DISTRUGE 


„PRINŢII MEI NEGRI” 


Capitolul 1 


Eliot îi luă pulsul lui Chris, posomorât, cu ridurile 
adâncindu-i-se. În sfârşit, dând din cap, se întoarse spre 
soră. 

— Doctorul e într-un bar după colţ, spuse el, cu vocea 
hârâită. Propun să te duci la el. 

Cu ochii mari, femeia se retrase spre uşă. 

— Şi mai e ceva. 

Sora înlemni, în timp ce Eliot băga mâna sub halatul 
dentistului, scoțând un plic. 

— Banii dumitale. Încuie uşa cealaltă când ieşi. 

Femeia înghiţi în sec, ieşind din cabinetul stomatologic, 
străbătând sala de aşteptare şi luând-o la fugă. 

Eliot ascultă ţăcănitul încuietorii. Închise uşa dintre 
anticameră şi cabinet, privind spre o tavă cu instrumente 
dentare. 

Chris zăcea moale în scaun, respirând slab, amorţit de 
amytalul de sodiu. Drogul suprima inhibiţiile, permițându-i 
anchetatorului să obţină informaţii de la un subiect 
nedispus să coopereze. Pentru ca să răspundă, însă, 
subiectul nu putea fi complet lipsit de cunoştinţă, ci doar 
într-un  semi-somn controlat, inconştient de mediul 
înconjurător, dar nu şi faţă de întrebările ce i se puneau. 
Întrucât surorii i se ordonase să-l anihileze pe Chris 
complet, Eliot trebuia să aştepte ca efectul compusului să 
înceteze parţial. 

Îi introduse lui Chris într-o venă a braţului un tub cu ac în 
vârf şi deschise un sertar, scoțând două seringi pline, aflate 
lângă flaconul unde se aflase amytalul. Întrucât se livra sub 
formă de praf, 50 de miligrame de pudră fuseseră dizolvate 
în 20 de mililitri de apă distilată. Înfipse acul unei seringi în 


98 


furtunul ce pornea de la braţul lui Chris. Apăsând pe piston, 
fluxul de soluţie putea fi controlat cu ajutorul unei valve a 
tubului. Puse alături a doua seringă, în eventualitatea că 
avea nevoie de ea, deşi dacă dura peste treizeci de minute 
trebuia să mixeze o nouă soluţie, întrucât amytalul sub 
formă lichidă se descompunea repede. 

Cinci minute mai târziu, pleoapele lui Chris începură să 
tremure. Eliot deschise valva din tub, lăsând ca o parte din 
drog să pătrundă în venă. Când vorbirea lui Chris devenea 
îngălată, Eliot nu avea decât să închidă valva până când 
Chris dădea semne de a se trezi prea mult, după care o 
deschidea din nou, ca să-l liniştească. Procedura necesita 
atenţie. 

Cel mai bine era să înceapă simplu. 

— Ştii cine sunt? 

Neprimind nici un răspuns, repetă întrebarea. 

— Eliot, şopti Chris. 

— Foarte bine. Aşa este. Eu sunt Eliot. 

ÎI studie pe Chris, un moment amintindu-şi de prima 
ocazie când îl văzuse - cu treizeci şi unu de ani în urmă. ŞI-I 
amintea limpede pe băiat, în vârstă de cinci ani, murdar, 
slab, zdrenţăros, cu tatăl mort şi mama o prostituată care-l 
abandonase. Casa din mahalaua oraşului Philadelphia era 
plină cu mese. Pe fiecare masă, băiatul aranjase în ordine 
grămezi de muşte pe care le omorâse cu un zgărci. . 

— Îţi aminteşti, spuse Eliot. Am avut grijă de tine. Îți sunt 
la fel de apropiat ca un tată. Îmi eşti la fel de apropiat ca un 
fiu. Repetă. 

— Tată. Fiu, murmură Chris. 

— Mă iubeşti. 

— lubesc, spuse fără intonaţie Chris. 

— Ai încredere în mine. Nimeni n-a mai fost vreodată atât 
de bun cu tine. Eşti în siguranţă. N-ai de ce te teme. 

Chris oftă. 

— Vrei să mă faci fericit? 

Chris dădu din cap. 

Eliot zâmbi: 


99 


— Sigur că vrei. Mă iubeşti. Ascultă cu atenţie. Vreau să- 
mi răspunzi la câteva întrebări. Să-mi spui adevărul. 

Dintr-odată, deveni conştient de mirosul de mentă din 
cabinetul stomatologic. 

— Ai primit vreo veste de la Saul? 

Chris întârzie atât de mult cu răspunsul, încât Eliot crezu 
că n-avea să vorbească. Răsuflă uşurat când Chris spuse: 

— Nu. 

— Ştii unde e? 

— Nu, şopti Chris. 

— Îţi voi da o propoziţie. Ce înseamnă? 

Cu patru zile în urmă, mesajul fusese telegrafiat din 
Atlanta la Roma, destinat lui Chris, la  Florăria 
mediteraneană, biroul de acolo al agenţiei. Până la 
dispariţia lui, Chris fusese asistentul şefului de birou, cu 
titlu de probă, cât timp Eliot studia posibilele efecte proaste 
ale mănăstirii asupra activităţii lui. Mesajul nu fusese 
semnat, dar aşa ceva nu era neobişnuit. Totuşi, sosirea lui 
coincisese cu dispariţia lui Saul. Presupunând că Saul 
încerca să ia legătura cu Chris, Eliot aflase că acel mesaj - 
spre deosebire de multe altele pe care le trimisese Chris - 
nu avea nici o legătură cu codurile agenţiei. 

— „Este un ou în coş”, spuse Eliot. 

— Mesaj de la Saul, răspunse Chris, ameţit, cu ochi 
închişi. 

— Continuă. 

— Are necazuri. Are nevoie de ajutorul meu. 

— Asta-i tot ce înseamnă? 

— Un seif de depozit. 

Eliot se aplecă mai aproape: 

— Unde? 

— Într-o bancă. 

— Unde? 

— La Santa Fe. Amândoi avem cheile. Le-am ascuns, în 
cutie, voi găsi un mesaj. 

— Codificat? 

Degetele osoase ale lui Eliot strângeau scaunul 
stomatologic. 


100 


Chris dădu din cap. 

— Eu aş recunoaşte codul? 

— Privat. 

— Spune-mi-l. 

— Mai multe. 

Eliot se îndreptă, cu pieptul apăsat de frustrare. Îi putea 
cere lui Chris să-i explice codurile, dar exista oricând riscul 
ca, omiţând să-i pună o întrebare crucială, să nu afle toate 
informaţiile necesare. Fără îndoială, Chris luase măsuri de 
prevedere pentru a împiedica un duşman să se dea drept el 
însuşi şi să obţină accesul la seiful de depozit. Unde era 
cheia, de exemplu? Exista o parolă? Aceste întrebări erau 
evidente. Ceea ce-l tulbura pe Eliot erau întrebările pe care 
nu putea să şi le închipuie. Chris şi Saul erau prieteni de 
când se cunoscuseră la orfelinat, cu treizeci şi unu de ani în 
urmă. Pesemne că aveau sute de semnale private. Tot ce 
avea Eliot de făcut era să rateze descoperirea unuia, şi 
pierdea orice şansă de a-l prinde în cursă pe Saul. Desigur, 
computerele agenţiei puteau descifra codul privat, dar cât 
timp ar fi durat procesul? 

Eliot trebuia să acţioneze acum. Îşi frecă bărbia ridată, 
gândindu-se brusc la o altă întrebare. 

— De ce ai vrut să-ţi scoţi dinţii? 

Chris răspunse. 

Eliot se înfioră. Crezuse că nimic nu-l putea şoca. 

Dar asta? 


101 


Capitolul 2 


Chris se moleşi de afecţiune, cuprinzând în mâini 
acadeaua. 

— O Baby Ruth. Tot n-ai uitat. 

— Niciodată. 

Ochii lui Eliot erau trişti. 

— Dar cum m-ai găsit? 

Avea limba îngreunată de amytal. 

— Secret profesional, rânji Eliot, cu buzele întinse ca ale 
unei ţeste micşorate. 

Chris privi pe fereastra turboreactorului, auzind vuietul 
înfundat al motoarelor, în timp ce strângea ochii în calea 
soarelui şi studia norii ca zăpada întinşi dedesubt. 

— Spune-mi. 

Glasul îi suna răguşit, pe când îşi privea tatăl vitreg. 

Eliot ridică din umeri: 

— Ştii ce-am spus eu întotdeauna. Ca să ghiceşti 
următoarea mişcare a unui adversar, trebuie să gândeşti 
aşa cum ar gândi e/. Eu te-am instruit, adu-ţi aminte. Ştiu 
totul despre tine. 

— Nu tocmai. 

— Discutăm imediat şi despre asta. Problema e că mi-am 
închipuit că aş fi tu însuţi. Ştiind totul despre tine, am 
devenit tu. 

— Şi? 

— Cine-ţi era dator? Pe cine te puteai baza ca să scapi cu 
viaţă? De cine depinseseşi? Ştiind ce întrebări să formulez, 
am calculat răspunsurile. Unul dintre ele a fost acela de a 
pune oameni să supravegheze barurile Forţelor Speciale din 
Honolulu. 

— Deştept. 

— Şi tu la fel. 

— Nu îndeajuns - întrucât am fost depistat în bar. Şi 
urmărit, presupun. 


102 


— Trebuie să-ţi aminteşti că jucai contra profesorului tău. 
Mă-ndoiesc că altcineva ţi-ar fi putut ghici intenţiile. 

— De ce n-ai ordonat să fiu, săltat din Honolulu? Am 
violat sancţiunea, la urma urmei. Celelalte reţele mă 
vânează. Ai fi câştigat câteva puncte în faţa lor, mai ales 
faţă de ruşi, dacă mă prindeai. 

— Nu eram sigur că ne-ai fi lăsat să te prindem viu. 

Chris îl privi lung. Asistentul lui Eliot, purtând cravată şi 
inel Ya/e, aduse o tavă cu Perrier, gheaţă şi pahare, 
punând-o pe masa dintre ei, în salonul avionului. 

Eliot nu vorbi până după plecarea asistentului. 

— Pe de altă parte... 

Părea să-şi aleagă cuvintele, turnând Perrier în două 
pahare. 

— Eram curios. Mă întrebam de ce aveai nevoie de 
dentist. 

— Problemă personală. 

— Nu mai e. 

li dădu un pahar. 

— Cât timp erai inconştient, în scaunul dentistului, ţi-am 
pus câteva întrebări. 

Tăcu un moment. 

— Ştiu că ai intenţionat să te omori. 

— La timpul trecut? 

— De dragul meu, sper că da. De ce ai vrut s-o faci? Ştii 
că moartea ta m-ar fi durut. Sinuciderea m-ar fi durut şi mai 
rău. 

— De-asta am şi vrut să mi se scoată dinţii. Dacă trupul 
meu era găsit vreodată, să nu poată fi identificat. 

— Dar de ce l-ai întrebat pe preot? De ce te-ai dus la 
casa sigură? 

— Voiam un dentist obişnuit să lucreze cu operativii, care 
să nu pună întrebări. 

Eliot clătină din cap. 

— Ce este? 

— Nu-i adevărat. Cu puţină bătaie de cap, îţi puteai găsi 
singur un dentist. Nu aveai nevoie de cineva familiarizat cu 
profesiunea noastră. Tot ce-ţi trebuia erau bani suficienţi 


103 


pentru a cumpăra tăcerea cuiva. Nu, ai avuttu un alt motiv 
de a-l întreba pe preot. 

— Dacă oricum ştii toate răspunsurile... 

— Te-ai dus la preot fiindcă ştiai că se va interesa înainte 
de a-ţi da informaţia. Eu aş fi aflat unde erai. Urma să fiu 
nedumerit de cererea ta şi să te interceptez. 

— La ce bun aşa ceva? Nu voiam să fiu oprit. 

— Nu? îl privi Eliot printre gene. Cererea adresată 
preotului a fost totuna cu un strigăt după ajutor. Un bilet de 
sinucigaş înaintea faptului. Voiai să mă anunţi cât de mult 
sufereai. 

Chris clătină din cap. 

— Subconştient? Ce e? 

Incruntându-se, Eliot se aplecă spre el. 

— Ce s-a întâmplat? Nu înţeleg. 

— Nu-s sigur că pot explica. Hai să zicem... 

Chris se frământa, chinuit. 

— Mi s-a făcut rău. De toate. 

— Te-a schimbat mănăstirea. 

— Nu. Răul provine dinaintea mănăstirii. 

— Bea apa minerală. Ţi-e gura uscată de la amytal. 

Maşinal, Chris se supuse. 

Eliot dădu din cap: 

— Ce fel de rău? 

— Mi-e ruşine. 

— Pentru ceea ce faci? 

— Pentru ceea de simt. Vinovăţia. Văd chipuri, aud voci. 
Oameni morţi. Nu-i pot alunga. Tu m-ai învăţat disciplina, 
dar lecţia asta nu mai merge. Nu mai pot suporta ruşinea 
de a... 

— Ascultă-mă, îl întrerupse Eliot. 

Chris îşi frecă fruntea. 

— Eşti membru al unei profesiuni de mare risc. Nu mă 
refer numai la pericolele fizice. După cum ai descoperit, 
există şi un pericol spiritual. Lucrurile pe care le avem de 
făcut ne silesc uneori să fim inumani. 

— Atunci de ce trebuie să le facem? 


104 


— Nu eşti naiv. Cunoşti răspunsul la fel de bine ca mine. 
Fiindcă luptăm să apărăm modul de viaţă în care credem. 
Ne sacrificăm, pentru ca alţii să poată trăi normal. Nu te 
învinui pe tine însuţi pentru ceea ce a trebuit să faci. 
Învinuieşte tabăra adversă. Şi cu mănăstirea cum rămâne? 
Dacă nevoia ta era de natură spirituală, de ce n-au putut 
cisterciţii să te ajute? De ce te-au alungat? Din cauza 
jurământului tăcerii? După şase ani, a fost prea mult pentru 
tine? 

— A fost minunat. Şase ani de pace. 

Chris se încruntă. 

— Prea multă pace. 

— Nu înţeleg. 

— Datorită stricteţii Ordinului, o dată la şase luni venea 
un psihiatru să ne examineze. Căuta semne - mici indicii de 
comportament neproductiv. La urma urmei, cisterciţii cred 
în muncă. Ne întreţineam prin agricultură. Cine nu reușea 
să-şi lucreze partea nu putea fi lăsat să trăiască din 
sudoarea muncii altora. 

Eliot dădu din cap, aşteptând. 

— Schizofrenie catatonică. 

Chris inspiră adânc. 

— Pentru asta ne testa psihiatrul. Preocupări. Transe. Ne 
punea întrebări. Ne urmărea reacțiile la diverse sunete şi 
culori. Ne studia comportamentul zilnic. Intr-o zi, când m-a 
găsit şezând nemişcat în grădină, privind o piatră - timp de 
o oră - i-a raportat stareţului. Piatra era fascinantă. Mi-o 
mai amintesc şi acum. 

Îngustă ochii. 

— Dar am căzut la test. Cu următoarea ocazie când m-a 
găsit cineva paralizat aşa - catatonic - am zburat afară. 
Pace. Păcatul meu a fost că voiam prea multă pace. 

Pe tavă, lângă sticlele de Perrier, stătea un trandafir cu 
tulpină lungă, într-o vază. Eliot îl luă în mână. _ 

— Tu aveai piatra ta. Eu am trandafirii mei. In meseria 
noastră, avem nevoie de frumuseţe. 

Mirosi trandafirul şi i-l dădu lui Chris: 

— Te-ai întrebat vreodată de ce am ales trandafirii? 


105 


Chris ridică din umeri. 

— Am presupus că-ţi plăceau florile. 

— Trandafirii, totuşi. De ce trandafirii? 

Chris clătină din cap. î 

— Ei sunt emblema profesiunii noastre. Imi place dublul 
lor înţeles. În mitologia greacă, zeul dragostei i-a oferit 
odată un trandafir zeului tăcerii, ca mită, pentru a-l 
împiedica pe acel zeu să dezvăluie slăbiciunile celorlalţi zei. 
Cu timpul, trandafirul a devenit un simbol al tăcerii şi al 
tainei. În Evul Mediu, se obişnuia să se agaţe un trandafir 
de tavanul unei săli de consiliu. Membrii consiliului jurau să 
nu dezvăluie ceea ce discutau în încăpere, sub rosa, în 
numele trandafirului. 

— Întotdeauna ţi-a plăcut să te joci cu cuvintele, replică 
Chris, înapoindu-i trandafirul. Problema mea e că nu mai 
pot crede în ele. 

— Lasă-mă să termin. O parte din plăcerea pe care o 
găseam la trandafiri provenea de la diferitele soiuri. 
Feluritele culori şi forme. Am favoriţii mei - Lady X şi Chip 
de înger. Am folosit aceste nume drept criptonime pentru 
două dintre agentele mele operative de sex feminin. 
Doamnele mele. 

Zâmbi. 

— Mă atrag şi numele altor soiuri. Stâlpul American. 
Gloria Mundi. Dar scopul fiecărui trandafir este acela de a 
crea o varietate nouă. Tăiem, butăşim şi grefăm, sau 
polenizăm încrucişat seminţele. Sămânţa coaptă e ţinută în 
nisip până primăvara, când e răsădită în tăvi. Primul an 
produce numai culoare. După aceea, vine deplina înflorire 
şi calitatea. Noua varietate e un hibrid. Numai un boboc 
mare, bine format, crescut singur, înălțându-se mai sus 
decât ceilalţi. Pentru a mări calitatea înfloririi, roadele 
colaterale trebuie să fie îndepărtate printr-un proces numit 
dezbobocire. Tu şi Saul - voi sunteţi hibrizii mei. Crescuţi 
fără familii, la orfelinat, nu aţi avut roade colaterale - n-a 
fost nevoie să fiţi dezbobociţi. Natura o rezolvase deja. 
Înflorirea voastră s-a dezvoltat prin disciplină şi 
antrenamente riguroase. Pentru a le conferi caracterelor 


106 


voastre substanţă, a trebuit să vă fie retezate anumite 
sentimente. Vi s-a altoit pe caracter patriotismul. Vi s-a 
grefat experienţă militară şi, fireşte, de război. Hibrizii mei - 
vă înălţaţi mai sus decât toţi ceilalţi. Dacă ţi-a scăzut 
starea, nu trebuie să te ruşinezi, ci să fii mândru. Eşti 
frumos. Ţi-aş fi putut da un nume nou, pentru o specie 
nouă. |n schimb, mă gândesc la tine în termenii 
trandafirului aparte pe care îl ţin în mână, de un carmin 
atât de închis, încât e aproape negru. Se numeşte Prinţul 
Negru. Aşa mă gândesc şi eu la tine şi la Saul. Ca la Prinții 
mei Negri. 

— Dar Saul n-a dat greş. El... 

Ochii lui Chris se schimbară. 

— Stai o clipă. Doar nu-mi spui toate astea numai 


pentru... 
Eliot desfăcu mâinile: 
— Deci, ai ghicit. 


— Ce s-a întâmplat? Ce-a păţit Saul? 

Bătrânul îl studie. 

— Datorită fratelui tău, îţi cer să nu mai încerci să te 
sinucizi. 

— Ce este? se aplecă înainte Chris, încordat. Ce-i cu 
Saul? 

— Acum cinci zile, a făcut o treabă pentru mine. După 
aceea, un membru al echipei a încercat să-l omoare. Saul a 
luat legătura cu mine. Am aranjat să meargă într-un loc 
sigur. Când a ajuns acolo, a descoperit că amplasamentul 
fusese compromis. O altă echipă a încercat să-l asasineze. 
Acum e fugar. 

— Păi atunci, pentru Dumnezeu, adu-l înapoi! 

— Nu pot. Se teme să mai ia legătura cu mine. 

— Cu tine? 

— Cârtiţa. Întotdeauna am spus că exista una. De la 
începuturile agenţiei. Cineva care s-a infiltrat printre noi de 
la bun început şi care de-atunci ne tot compromite. Cineva 
apropiat mie se foloseşte de ceea ce-mi spune Saul, se 
foloseşte pentru a încerca să ajungă la Saul. 

— Dar de ce? 


107 


— Nu ştiu de ce e atât de important să fie ucis. Ce a 
descoperit, sau pe cine ameninţă. Şi n-am să ştiu până nu 
prind cârtiţa. Nu-i uşor. Din 1947 tot caut. Trebuie, totuşi, 
să-l găsesc pe Saul. Trebuie să-i asigur protecţia. 

— Cum? Dacă nu intră în legătură cu tine, dacă se teme 
să nu-i intercepteze cârtiţa mesajul. 

Eliot puse trandafirul jos. 

— Este un ou în coş. 

Chris simţi avionul smucindu-se. 

Eliot continuă: 

— Acest mesaj a sosit la Roma acum patru zile. Adresat 
ţie. Cred că de la Saul. 

Chris dădu din cap. 

— Nu ştiu ce înseamnă, urmă Eliot. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu-mi spune. Până şi trandafirul ăsta poate 
avea urechi. Dar dacă e de la Saul şi-ţi spune unde să-l 
găseşti, foloseşte-l. Du-te. Ai grijă. Adu-l la mine. 

— Un Prinţ Negru să-l salveze pe celălalt? 

— Exact. Tatăl tău adoptiv îţi cere să-ţi salvezi fratele 
adoptiv. Dacă eşti în căutarea unui motiv de a nu-ți lua 
viaţa, l-ai găsit. 

Chris se întoarse spre hublou, cu ochii îngustaţi, nu 
numai din pricina soarelui. Medita. Toate gândurile de 
sinucidere îi fuseseră alungate de grija pentru fratele său. 
Bătăile inimii i se accelerară. Saul avea nevoie de ajutor. În 
afară de asta, nimic nu mai conta. Fratele său avea nevoie 
de el. Găsise singurul motiv care-i putea deştepta dorinţa 
de a trăi. 

Se răsuci spre Eliot spunând: 

— Contează pe asta. 

— Ce ironie, comentă bătrânul. O echipă de şoc îl 
vânează pe Saul şi toţi ceilalţi te vânează pe tine. 

— Îi vei fi apreciind complexitatea. 

— O voi aprecia mai mult când Saul va fi în siguranţă. 
Spre ce ţară să-i spun pilotului să zboare? 

— Acasă. 

— In ce oraş? 


108 


Chris căzu pe gânduri. Seiful de depozit se afla în Santa 
Fe, dar nu se putea duce direct acolo. Trebuia să aterizeze 
în apropiere şi totuşi destul de departe pentru a i se pierde 
urma. Trebuia să fie evaziv, în eventualitatea că discuţia 
era monitorizată. 

— La Albuquerque. 

Eliot îşi îndreptă spinarea, cu ochii săi bătrâni strălucitori, 
indicând că depistase înşelăciunea şi că o aproba. 

— Ţi-a trecut prin minte? îl întrebă Chris. 

Eliot se încruntă: 

— Nu înţeleg. 

— Că hibrizii de obicei sunt sterili. 

Avionul cobora prin nori. 


109 


Capitolul 3 


Munţii Sangre de Cristo se înălţau în zare. Zăpada încă 
mai acoperea piscurile, iar pantele aveau culoarea închisă a 
stejarilor şi brazilor. În pofida soarelui arzător, în atmosferă 
plutea uscăciunea. 

Chris străbătea strada îngustă, trecând prin faţa caselor 
de chirpici cu acoperiş plat, tencuială de ardezie roşie şi 
grădini înconjurate de ziduri. Printr-o poartă, văzu o fântână 
ce bolborosea. Pinii răspândeau umbră, verdele acelor lor 
contrastând cu nuanțele pământii ale caselor. 

Oprindu-se în capătul străzii, privi înapoi. Alesese acel 
costisitor cartier rezidenţial din Santa Fe fiindcă ştia că era 
liniştit - circulaţie puţină, puţini trecători. Izolarea îl ajuta să 
verifice uşor dacă nu-l urmărea cineva. Era convins că, 
dacă MI-6, K.G.B.-ul sau oricare dintre celelalte reţele care-l 
urmăreau îi găsiseră urma, nu l-ar fi lăsat în nici un caz să 
hoinărească atât de mult pe străzi. Pur şi simplu l-ar fi 
omorât imediat. Trebuia deci să tragă concluzia că nu erau 
pe aproape. 

Pentru Saul, însă, acceptase să-şi asume riscul. Ochii îi 
luceau. Pentru fratele lui, şi-ar fi asumat orice risc. S-ar fi 
transformat bucuros în ţintă pentru a distrage atenţia 
altcuiva în afara celor ce-l vânau pe el. 

Cârtiţa. Cine intercepta mesajele lui Eliot către Saul? Cine 
îl dorea pe Saul mort? Întrebarea îl sâcâia. Ce făcuse Saul 
sau ce ştia? Atâta lucru era clar. De vreme ce Chris nu 
trebuia să-i raporteze lui Eliot de teama unei scurgeri, 
singurul mod în care cârtiţa putea pune mâna pe Saul era 
acela de a-l urmări pe Chris. Până acum, însă, Chris nu 
văzuse nici un semn de supraveghere. 

Aruncând o nouă privire în urmă, trecu prin dreptul unei 
case cu curte şi verandă parţial ascunse de ienuperi. 
Privind spre munţi, traversă o stradă şi se apropie de o 
catedrală spaniolă. Urcând treptele înalte de piatră, trase 
de inelul metalic al unei enorme uşi de stejar şi intră într-un 


110 


vestibul întunecat şi răcoros. Ultima oară fusese acolo în 
1973, în cinstea aniversării centenarului, în anul acela 
biserica fusese amplu restaurată. De-atunci, aşa cum 
sperase Chris, nu se schimbase. Plafonul boltit, vitraliile, 
decoraţiunile spaniole din jurul căderilor sub cruce 
rămăseseră ca înainte. Se îndreptă spre cristelniţa de 
marmură, îşi înmuie mâna în apa sfinţită şi îndoi genunchiul 
spre îndepărtatul tabernacol aurit de la altar. Făcându-şi 
cruce, se apropie de un şir de confesionale aflate la stânga, 
sub loja corului, în fundul bisericii, cu paşii reverberându-i 
pe pardoseala de piatră netedă. 

Îl atrăgea confesionalul din colţ. În stranele din apropiere 
nu stătea nimeni. Nu auzi glasuri înăbugşite dinăuntru, aşa 
că deschise uşa ornamentată, intră şi o închise după el. 

Biserica era cufundată în penumbră, dar în strâmta boxă 
a penitentului domnea întunericul complet şi un sufocant 
miros de mucegai. Din obişnuinţă, recită în gând: 
„Binecuvântează-mă, Părinte, căci am păcătuit. Ultima mea 
mărturisire a fost...” Işi aminti de mănăstire, de păcatele 
lui, de planul sinuciderii, şi se opri. Încleştă fălcile. Nu-şi 
putea lăsa atenţia distrasă. Numai Saul conta. În loc să 
îngenuncheze cu faţa spre paravanul dincolo de care în 
mod normal va fi stat ascuns un preot, se răsuci repede şi 
întinse mâna spre colţul din dreapta sus. Degetele sale 
căutară prin întuneric. Atâţia ani. Îl treceau năduşelile şi se 
întreba dacă nu cumva fusese un neghiob. Dacă vreun 
tâmplar, dregând confesionalul, descoperise...? Scoase 
tencuiala desprinsă din îmbucătura peretelui cu tavanul şi 
zâmbi, atingând cheia pe care o vârâse în firidă cu ani în 
urmă. 


111 


Capitolul 4 


Banca fusese proiectată spre a arăta ca un pueblo: 
pătrăţoasă, cu acoperiş orizontal şi bârne de susţinere 
ieşind din susul zidurilor de imitație de gresie. Două 
jardiniere cu yucca flancau intrarea. Traficul străzii vuia. 
Într-un restaurant de vis-vis, la o masă din mijloc stătea un 
om de afaceri, cu faţa spre fereastră şi spre bancă. Işi plăti 
prânzul şi plecă, ignorându-l pe un alt businessman care 
intră şi se aşeză la aceeaşi masă, tot cu faţa spre fereastră 
şi spre bancă. 

Pe toată lungimea străzii, alţi membri ai echipei de 
supraveghere păreau integrați în sistemul normal. Un tânăr 
împărțea reclame. Un şofer căra lăzi într-o clădire. O femeie 
frunzărea discuri într-un magazin, lângă vitrină. După ce 
zăboveau atâta timp cât să pară normal, părăseau zona, 
înlocuiţi de alţii. 

În restaurant, afaceristul îşi aprinse o ţigară. Auzi un 
scurt piuit înfundat din aparatul de emisie-recepţie pe care- 
| avea în buzunar, cu nimic mai vizibil decât pagerul unui 
doctor, semnalul că Remus fusese reperat pe stradă. 

Privind prin unduirea arşiţei spre intrarea în bancă, văzu 
ieşind o femeie, cu mâna ridicată streaşină la ochi. Un 
bărbat în haine bej trecu pe lângă ea, intrând. In timp ce o 
chelneriţă îi aducea lista, omul de afaceri băgă mâna în 
buzunar şi apăsă de două ori butonul emiţătorului. 

Remus era în bancă. 


112 


Capitolul 5 


Chris trecu prin dreptul gardianului de securitate şi un şir 
de boxe cu anunţuri de depozite şi ipoteci, coborând apoi 
scara din fund. Pe pereţi erau agăţate picturi indiene pe 
nisip. Ajunse la un comptoar, îi dădu cheia funcţionarului şi 
scrise John Higgins pe un formular bancar. El şi Saul 
deschiseseră acolo un cont în 1973, depunând o sută de 
dolari şi lăsând instrucţiuni de reţinere din cont a chiriei 
pentru seiful de depozit. De-atunci, Chris nu mai trecuse pe 
acolo, deşi ştia că Saul contacta anual banca pentru a se 
asigura că seiful şi contul nu erau trecute pe statut de 
inactivitate. Casierul ştampilă data pe formular, puse 
apostila şi scoase o listă de chiriaşi, comparând 
semnăturile. 

— Domnule Higgins, trebuie să vă cer parola. 

— Camelot, răspunse Chris. 

Incuviinţând, funcţionarul trecu un X lângă numele de pe 
listă. Deschise portiţa tejghelei şi-l lăsă pe Chris să intre pe 
uşa masivă a casei blindate, spre un perete lung şi înalt plin 
cu seifuri de depozit. Luminile ardeau orbitoare. În timp ce 
casierul descuia o boxă, atât cu cheia băncii cât şi cu a lui 
Chris, acesta privi spre capătul holului, la oglinda cât 
peretele. Nu-i plăceau oglinzile. Adeseori, serveau şi drept 
ferestre. Intorcându-i spatele, luă tasa cu capac pe care i-o 
dădu funcţionarul şi se duse într-un separeu. 

De cum închise uşa după el, se uită spre tavan, după 
vreo cameră ascunsă. Satisfăcut deschise tasa. Mesajul 
scris de mână era codificat. In traducere, însemna: Cabină 
telefonică Santa Fe. Sherman şi Grand. Memoră un număr. 
Fărâmiţând mesajul, îl puse la loc în cutie, luă din tasă un 
Mauser şi şi-l vâri sub scurtă, la spate, în curea. Băgă în 
buzunar cei două sute de dolari pe care-i lăsase acolo 
pentru urgenţe. 


113 


Capitolul 6 


În timp ce-şi mânca salata, omul de afaceri privea pe 
fereastră spre bancă. Garnitura de camembert avea un 
gust stătut. În faţa lui opri la bordură o furgonetă Ford, 
tăindu-i vederea. Soarele strălucea în parbriz. 

Afaceristul înghiţi nervos. Haide. Grăbeşte-te. Mişcă de- 
aici drăcia. 

Ridicându-se în picioare, privi pe lângă maşină, băgă 
mâna în buzunar şi apăsă de trei ori butonul. 

Remus ieşea din bancă. 


114 


Capitolul 7 


Chris introduse în buzunar harta oraşului Santa Fe, 
intrând în cabina telefonică de la intersecţia străzilor 
Sherman şi Grant. Maşinile treceau în viteză pe alături. 
Cumpărătorii poposeau la vitrinele prăvălioarelor pe 
specialităţi. Închise uşa, reducând zgomotele traficului. Deşi 
nu zâmbea, se simţea amuzat, gândindu-se la combinaţia 
denumirilor de străzi - doi generali din războiul civil 
- aleasă de Saul în glumă. „Curând vom fi din nou 
împreună,” îşi spuse. Pieptul i se umflă, dar nu-şi putea lăsa 
nerăbdarea să-l distragă. Băgând câteva monede în fantă, 
formă numărul pe care-l reţinuse. Un glas înregistrat pe 
bandă îi spuse că era ora 14:46. Dacă un duşman i-ar fi 
supus voinţa şi l-ar fi silit să dezvăluie mesajul din seif, 
omul ar fi rămas descumpănit de semnificaţia orei exacte. 
În afara cazului când l-ar fi ţinut pe Chris în viaţă pentru a-l 
interoga în continuare, n-ar fi aflat că ora comunicată nu 
însemna nimic. Orice oră ar fi fost importantă, anunţul fiind 
un semnal pentru Chris să cerceteze pereţii cabinei 
telefonice. Printre mâzgălituri, găsi un mesaj către Roy 
Talatsky, un băiat pe care el şi Saul îl cunoscuseră în 
orfelinat. Privi imediat în altă parte. În eventualitatea că era 
urmărit, cu toate măsurile lui de prevedere, nu voia să-şi 
trădeze fascinația faţă de inscripţie. Codificat, mesajul 
obscen îi indica unde să-l găsească pe Saul. 


115 


Capitolul 8 


—A dat un telefon, spuse afaceristul prin linia 
interurbană protejată. Probabil a primit instrucţiuni. Acum îl 
putem ridica. 

— Nu. O convorbire telefonică e prea evidentă. 

Glasul lui Eliot răsuna subţire şi casant, din sera sa de la 
Falls Church, Virginia. 

— Aştia doi au coduri private care datează de pe vremea 
când aveau cinci ani. Convorbirea a fost cel mai probabil o 
cacealma ca să vă ademenească să ieşiţi la iveală. Dacă tot 
ce-a aflat n-au fost decât îndrumări spre un loc de unde va 
primi alte instrucţiuni? Nu vă amestecați. Singurul mod de 
a-l captura pe Romulus e urmărindu-l pe Remus. Pentru 
numele lui Dumnezeu, nu-l lăsaţi să vă vadă. 


116 


Capitolul 9 


Chris ridică avionul la şi mai mare înălţime, la marginea 
unor nori masivi, privind munţii de jos. Cât vedeai cu ochii 
se întindeau culmi înzăpezite, legate prin făgaşuri ca nişte 
şei. Prăpăstiile se răsfirau în toate direcţiile. Trecu aparatul 
Cesna cu chirie pe pilotul automat, în timp ce studia o hartă 
topografică, comparând liniile de contur cu terenul 
accidentat de sub el. Văile alternau cu munţii. Torentele 
formau cascade. 

Pe peretele cabinei telefonice, mesajul codificat îi dăduse 
latitudinea şi longitudinea, precum şi instrucţiuni cum să 
ajungă acolo. Se dusese la biblioteca din Santa Fe, unde 
aflase că perechea de coordonate geografice aparţinea 
unei zone montane sălbatice din nord, în Colorado. 
închirierea avionului de la aeroportul Santa Fe mersese 
uşor. Folosise pseudonimul de pe permisul de pilotaj, 
plătise un depozit şi cumpărase asigurarea. Inregistrase un 
plan de zbor până la Denver, indicând că avea să se 
întoarcă peste trei zile. Dar, odată ajuns în văzduh, se 
abătuse treptat de la planul de zbor, spre nord-vest, către 
coordonatele din sălbăticie. 

Cerul era senin. Se simţea bine. Carlinga amortiza 
zgomotul motorului. Confruntă o vale adâncă şi lungă cu o 
configuraţie similară de pe hartă şi privi înainte spre o altă 
vale, ovală, cu un lac. Coordonatele geografice se întâlneau 
în apropierea lacului. Aproape ajunsese la destinaţie. 
Controlând cerul în jur, mulţumit că nu vedea nici un alt 
aparat de zbor, zâmbi, cu gândul la Saul. 

Trecu imediat la treabă,  punându-şi  paraşuta 
voluminoasă. Avionul se apropia de vale. Ţintind un munte 
de dincolo de lac, blocă spre ţintă comenzile şi deschise 
uşa, auzind huruitul motorului şi simțind vântul năvalnic. 
Trebui să facă un efort pentru a-l împiedica să-i închidă uşa 
la loc. 


117 


Împinse cu pantofii în partea inferioară a avionului şi sări 
dincolo de proptelele aripilor, rostogolindu-se, răsucit de 
vânt. Simţi un gol în stomac. Rafale de aer îi apăsau 
ochelarii pe faţă. Acum nu mai putea auzi zgomotul 
avionului. Nu mai auzea decât şuieratul, căzând - şi un 
vâjâit în urechi. Casca îi stătea strânsă pe craniu. Cu 
hainele fluturând şi membrele întinse ca să-şi ţină 
echilibrul, cădea orizontal, cu faţa spre brusca lărgire din 
peisaj. Lacul se mărea. Atinse însă rapid o senzaţie 
extatică, aproape anestezică. Dacă închidea ochii, nu mai 
simţea căderea. Avea mai curând impresia de a fi 
suspendat, plutind destins. În şcoala de paraşutism, 
instructorii îl preveniseră cu privire la această senzaţie 
înşelătoare şi periculoasă. Hipnotizaţi de masajul aproape 
sexual al vântului, unii săritori aşteptau prea mult înainte 
să tragă de manşă. 

Chris înţelegea atracţia. Fusese temător înaintea primului 
salt, dar de-atunci încoace, abia aşteptase plăcerea 
celorlalte. Acum plăcerea era moderată de nevoia întâlnirii 
cu Saul. Trase nerăbdător de chingă, aşteptă, simţi 
paraşuta desfăşurându-se din spinare şi şocul momentului 
când floarea de nylon se desfăcu, susţinându-l. Nu-şi făcuse 
griji în privinţa paraşutei. In noaptea trecută, după ce o 
cumpărase de la clubul local de paraşutism, o întinsese, 
aranjând corzile înainte de a o împacheta la loc. N-ar fi avut 
încredere în nimeni s-o facă în locul lui, mai mult decât ar fi 
lăsat pe altcineva să-i curețe arma şi să i-o încarce. 
Legănându-se în vânt, privi spre piscul de după lac şi văzu 
conturul minuscul al avionului - pe pilot automat - 
apropiindu-se de muntele pe care-l ochise dinainte. Strânse 
în mâini corzile paraşutei şi se înclină spre dreapta, 
îndepărtându-se de lac, cârmind spre o pajişte. Văzu o 
cabană deasupra unei pante cu brazi, proptită în V-ul dintre 
doi versanţi. _ 

Pajiştea se lărgi brusc. In timp ce Chris ateriza, părea să 
se repeadă în sus spre el. Cu o smucitură, lovi solul, 
impactul propagându-se printr-însul în timp ce îndoia 
genunchii şi se răsturna lateral, absorbind unda de şoc prin 


118 


şold, coaste, umăr. Paraşuta se învolbură în vânt, târându-l 
peste păşune. Sări în picioare, apucând de corzi, trăgându- 
le spre el, în timp ce se grăbea să ajungă la cupola de nylon 
şi să strângă paraşuta, scăzând rezistenţa vântului. 

— Ţi-ai pierdut exerciţiul, spuse un glas răguşit, de la 
adăpostul brazilor. 

Recunoscându-l, Chris se întoarse, prefăcându-se iritat: 

— Ce naiba? Crezi că eşti mai grozav? 

— Mai mult ca sigur. În viaţa mea n-am văzut o aterizare 
mai bălăcărită. 

— Aveam vântul împotrivă. 

— Scuze, spuse glasul. Semn de amator. 

— Orice critică e semn de ticălos nerecunoscător. Dacă 
n-ai avea atâtea de spus, ai veni aici să mă ajuţi. 

— Categoric, nu mai eşti durul pe care l-am cunoscut. 

— Dur, nedur, sunt cel mai apropiat frate pe care-l ai. 

— Fără discuţie. Cu toate defectele tale, tot te iubesc. 

Lui Chris i se puse în gât un nod de afecţiune. 

— Dacă eşti aşa de dat dracului de sentimental, de ce nu 
te-arăţi? 

— Fiindcă nu mă pot abţine să nu-mi fac o intrare. 

Din pădure ieşi încet un bărbat slab şi oacheş. Inalt de un 
metru optzeci, cu muşchi solizi, bărbie, frunte şi obraji 
dăltuiţi în piatră, omul zâmbea, cu ochii negri sclipindu-i. 
Purta ghete înalte cu şireturi, blugi decoloraţi şi o cămaşă 
de lână verde asortată cu brazii. In mână ţinea o carabină 
Springfield cu închizător. 

— Opt ani, Chris. Doamne, ce-o fi cu noi? Niciodată n-ar fi 
trebuit să ne despărţim. 

— Treburi, răspunse Chris. 

— Treburi? repetă Saul, cu cuvântul îmbibat de dezgust. 
Le lăsăm să ne distrugă. 

Nerăbdător, Chris se grăbi spre el, strângând în braţe 
paraşuta împăturită. Atât de multe de aflat, de spus... 

— Ce s-a-ntâmplat? De ce încearcă să te omoare? 

— Treburi, replică Saul la rândul lui. S-a întors împotriva 
mea. 

— Cine? 


119 


Chris aproape ajunsese la el. 

— Nu ghiceşti? Omul despre care nici nu bănuiam s-o 
facă vreodată. 

— Dar e cu neputinţă! 

— Am să ţi-o dovedesc. 

Deodată, însă, nu mai contă decât un singur lucru. Chris 
lăsă paraşuta să cadă, privind faţa chipeşă şi colţuroasă a 
lui Saul. Abia mai respirând, desfăcu braţele şi-l îmbrăţişă. 
Incordaţi, păreau a dori să-şi strivească unul altuia pieptul, 
spatele şi muşchii, să-şi absoarbă reciproc forţa vitală. 

Aproape plânse. 

Imbrăţişarea li se întrerupse. Răsucindu-se, priviră printr- 
un culoar între brazi spre explozia ce-şi împrăştia ecoul prin 
vale, în timp ce avionul cu care venise Chris se dezintegra 
pe munte. 


120 


Capitolul 10 


— Nu, te înşeli! Nu e împotriva ta! 

Chris alerga pe cărarea de vânătoare dintre brazi, cu 
paraşuta, casca şi ochelarii de protecţie în braţe. 

— Mi-a cerut să te găsesc! 

— De ce? 

— Ca să te-ajut! Să te duc la el! 

— De ce? întrebă Saul din nou. 

— E evident. Cârtiţa intercepta toate instrucţiunile lui 
Eliot către tine. 

— Cârtiţa, pufni Saul. Aşa ţi-a spus Eliot? 

— A spus că singurul mod de-a te aduce în siguranţă era 
să acţionez singur. 

— Nu mă putea găsi, dar ştia că aş încerca să intru în 
legătură cu tine. Te-a pus să-l conduci la mine. 

Din pădurea umbroasă, Chris văzu cabana strălucind în 
soare, cu pereţii săi prelungi cârpiţi cu lut şi acoperişul 
înclinat spre punctul de unire al versanților din spate. 

— Cum ai găsit ascunzătoarea asta? 

— Eu am construit-o. Tu ai ales mănăstirea. Eu prefer 
cabana asta. 

— Dar probabil că ţi-a luat... 

— Luni de zile. Cu întreruperi. După fiecare misiune, când 
Eliot mă trimitea în Wyoming sau Colorado, o ştergeam şi 
veneam aici. Cred că se poate spune că suntem acasă. 

Chris îl urmă prin poiana cu iarbă înaltă. 

— Eşti sigur că nu ştie nimeni de ea? 

— Sunt convins. 

— De ce? 

— Fiindcă încă mai sunt în viaţă. 

Saul aruncă o privire spre orizontul îndepărtat al văii. 

— Grăbeşte-te. N-avem mult timp. 

— Pentru ce? Nu înţeleg ce vrei să spui. 

Din lumina soarelui, Chris intră în penumbra mucegăită a 
cabanei, nedumerit. Nu avu timp să aprecieze mobilierul 


121 


simplu, lucrat manual. Saul îl conduse pe lângă sacul de 
dormit de pe jos, până la peretele din fund, unde deschise o 
uşă geluită grosolan. Chris simţi aerul rece şi umed al unui 
tunel. 

— E un puț de mină, arătă Saul în întuneric. De-asta am 
clădit aici cabana. Orice bârlog trebuie să aibă două ieşiri. 

Reveni la şemineu. Scăpărând un chibrit, aprinse 
vreascurile de sub buştenii din vatră. Surcelele erau uscate, 
dar buştenii încă mai erau umezi de sevă. Flăcările se 
întinseră, trimițând prin horn fum gros. 

— Probabil că de fum nu am nevoie. Totuşi, nu strică să 
ne asigurăm. Lasă-ţi aici paraşuta, îi spuse el lui Chris. Uite 
o lanternă. 

Şi îl conduse în tunel. 

În fasciculul lanternei, Chris îşi văzu aburii respirației. 
Plafonul tunelului era susţinut cu lemne. O cazma şi un 
târnăcop vechi stăteau rezemate de peretele din stânga. O 
roabă ruginită zăcea într-o rână. Saul atinse un fir lucitor de 
metal în piatra rece şi umedă. 

— Argint. N-a mai rămas mult. 

Lanterna dezvălui capătul tunelului. 

— Aici. Trebuie să ne căţărăm. 

Saul se strecură printr-o crăpătură în stâncă. Ridică 
mâinile, îşi propti gheata într-o fisură şi dispăru în sus. 

Chris îl urmă, zgâriindu-şi spatele prin breşa strâmtă. 
Piatra era alunecoasă. Trebui să bage lanterna în buzunar. 
Apoi îşi dădu seama că n-avea nevoie de ea. Deasupra, o 
rază îngustă de lumină îl atrăgea în întuneric - spre capătul 
unui urcuş lung. Saul se rezemă de o protuberanţă de 
deasupra, blocând lumina. Când îşi schimbă poziţia, Chris o 
văzu din nou. 

— Crezi că am fost urmărit? 

— Normal. 

Se agăţă de o piatră. 

— Sunt sigur că n-am fost. 

— Înseamnă că echipa de supraveghere era dintre cele 
mai bune. 


122 


Piatra se desprinse din mâna lui Chris, rostogolindu-se 
prin puț. Încremeni. 

— Dar nu ştia nimeni că te căutam pe tine. 

— Ştia Eliot. 

— ÎI tot acuzi pe Eliot. După tine, e singurul om în care 
am încredere. 

— Exact. Greşeala ta. Şi a mea. 

Glasul lui Saul era amar. Silueta sa dispăru dincolo de 
fasciculul îngust de lumină. 

Chris se căţără în continuare. Raza de lumină deveni mai 
lată, mai puternică. Transpirând, se târî din puț şi se 
rezemă într-o pâlnie de stâncă tocită, cu panta netedă, 
încălzită de soare. Privi spre Saul, care stătea ghemuit 
deasupra, ascuns după nişte tufe de salvie, concentrându- 
se asupra văii. 

— Dar n-am văzut nici un alt avion. 

— În jurul tău, spuse Saul. Sigur. Dar deasupra? Un avion 
de recunoaştere la treişpe mii de metri? Echipa de urmărire 
trebuie să se fi ţinut departe, zburând încet, nevăzută. Până 
primeau instrucţiuni. 

Chris se târî spre el, aplecându-se sub salvie. 

— Mi-ai făcut-o, izbucni el furios. Ne-am fi putut întâlni 
oriunde. 

— Aşa e. Dar aici, cu măsuri de prevedere complexe, te 
vei convinge. Trebuia să ţi-o dovedesc. 

— Ce să-mi dovedeşti? 

— Ştii tu. 

Chris auzi un murmur slab - apoi altul, şi altele, mai 
aproape, amplificate de ecoul prăpăstiilor înalte. Printr-o 
trecătoare îndepărtată, văzu câteva scame  lucitoare 
apropiindu-se. Elicoptere. Huey. Patru la număr. Işi aminti 
de Vietnam şi şopti: 

— lisuse! 

Sub el, fumul ieşea pe hornul cabanei. Dincolo de vale, 
elicopterele Huey soseau duduind, dispunându-se în 
formaţie de atac. Cel din frunte trase o rachetă. Cu gazele 
reactorului vuind, misila săgetă în jos, pentru a exploda în 
poiana din faţa cabanei. Pământul zbură prin aer, aruncat 


123 


de o undă de şoc năucitoare. Celelalte elicoptere se 
apropiară, lansându-şi şi ele rachetele. 

Pe deasupra zgomotului, Chris auzi  pârâiturile 
mitralierelor de calibru 50. Cabana fu spulberată. 
Bubuiturile se rostogoleau prin vale. Elicopterele se 
apropiară şi mai mult, mitraliind craterul unde fusese 
cabana. Chiar aflat în vârf, pe Chris îl dureau urechile. 

— Două tentative eşuate împotriva mea. De astă dată 
trebuia să se asigure. 

Saul strânse din dinţi. 

Elicopterele pivotară dinspre ruinele în flăcări, razant 
peste vârfurile brazilor, grăbindu-se spre pajiştea de lângă 
lac. Cu palele lucind, se opriră la şase metri deasupra ierbii. 
Din fiecare se descolăci câte o funie, legănându-se spre 
pământ. Intr-un sas deschis apăru un om îmbrăcat în haine 
deschise la culoare, de exterior, cu o puşcă automată la 
spate. Se agăţă de frânghie şi lunecă până la sol. Alţii, 
precum nişte păianjeni coborând dinspre tot atâtea libelule, 
se lăsară pe celelalte corzi. Pe păşune, îşi luară armele în 
mână, răspândindu-se în semicerc, cu spatele spre lac. 

— Ca la carte, comentă Chris. 

— Nu-s siguri că eram în cabană. Trebuie să presupună 
că încă reprezentăm o ameninţare. Câţi sunt? 

— Şaişpe. 

— Marcat. 

Saul arătă cu degetul. Chris văzu un om care cobora din 
elicopter un câine suspendat la capătul funiei. Ciobănesc 
german. Un al doilea câine fu coborât dintr-un alt elicopter. 
Pe pământ, doi oameni încetară să mai ţintească, grăbindu- 
se înapoi să scoată harnaşamentele câinilor. Uşurate de 
încărcătură, elicopterele se întoarseră în capătul îndepărtat 
al văii. 

Fiecare corp de elită prefera câte o altă rasă. Focile 
Marinei foloseau pudeli. Rangerilor le plăceau dobermanii. 

— Ciobăneşti germani. Forţele Speciale. 

Chris îşi simţi gâtlejul uscat. 


124 


Câinii o luară la fugă spre copaci, urmaţi de doi oameni. 
Ceilalţi ochiră, gata să tragă foc de acoperire. Un grup de 
patru se repeziră către copaci, apoi alţi cinci, şi încă cinci. 

Chris scrută pădurea, aşteptând să apară oamenii. 

— N-avem nici o şansă. Tot ce am eu e Mauserul ăsta. 
Tu, doar Springfield-ul tău cu închizător. Chiar dacă am fi 
înarmaţi ca lumea... 

— Nu va trebui să luptăm. 

— Dar câinii ne vor mirosi urma în tunel. 

Chris se întoarse spre găvanul din spatele lui, privind 
puţul pe unde se căţărase. 

— Oamenii vor afla unde ne-am dus. Vor ordona 
elicopterelor să mitralieze colina asta. Apoi vor urca până 
aici şi vor desăvârşi treaba. 

— Crede-mă, suntem acoperiţi. 

Chris deschise gura să obiecteze, apoi încremeni, când 
Saul arătă brusc spre copaci. leşi un om, probabil pentru a-i 
provoca să tragă pentru a le oferi ţinte celorlalţi. În timp ce 
momeala se apropia de ruinele fumegânde, se arătă un al 
doilea, apoi al treilea. 

— Sunt încrezători. Probabil câinii ne-au luat urma direct 
spre cabană. 

Saul îl privi pe cel din frunte arătând spre peretele de 
stâncă din spatele buştenilor sfărâmaţi. 

— A găsit tunelul. 

— Trebuie să plecăm de-aici. 

— Nu încă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

Cinci oameni i se alăturară celui dintâi. Precauţi, se 
apropiară de versant. Acum Chris îi putea vedea, din vârf. 
Duduind în ralanti, elicopterele continuau să plutească la 
adăpost, în capătul opus al văii. Saul se retrase târâş, 
oprindu-se la pâlnia de stâncă netedă care cobora spre put. 
Atent să nu fie văzut, ascultă. Chris se încruntă, întrebător. 

Pe neaşteptate, Saul zâmbi şi arătă spre gaura de unde 
se auzeau sunete. Chris nu înţelegea de ce părea mulţumit. 
Apoi pricepu, când Saul scoase din buzunar emițătorul radio 
şi apăsă un buton. 


125 


Încordându-se, Chris simţi că pământul se cutremura. Din 
tunel erupse un tunet. Răsucindu-se, privi spre ruinele 
cabanei de sub stâncă. Prin luminiş zburară pietre smulse. 
Praful se învolbură. 

— Şase eliminaţi, mai sunt zece, spuse Saul. 

— Ai pregătit explozivi în tunel. 

— Eliot spunea să fim întotdeauna siguri că ne protejăm 
drumul de scăpare. Acum întorc regulile împotriva lui. Te- 
am convins că vrea să mă omoare? 

Chris dădu din cap, îngreţoşat, privind spre copacii de 
jos. Ceilalţi oameni o luară la fugă dintre brazi, spre duruitul 
stâncilor ce se rostogoleau în tunel. 

— Nimeni altul nu mai ştia că te caut. S-a folosit de mine. 

Implicaţia îl făcea să-şi simtă stomacul rece ca gheaţa. 

— A încercat să mă omoare şi pe mine. Fir-ar al dracului, 
de ce? Ecaun... 

— Ştiu. E omul cel mai apropiat de un tată pe care-l 
avem. 

În poiană, un om răcnea instrucţiuni într-o staţie radio de 
teren. Elicopterele îşi părăsiră dintr-odată poziţia sigură din 
capătul văii, repezindu-se încoace, cu vuietul apropiindu-se, 
tot mai puternic. Chris văzu ciobăneştii germani stând de 
pază la liziera pădurii. 

— În regulă, spuse Saul. Oamenii ăştia sunt destul de 
aproape de tunel. Hai să mergem de-aici. 

Se târî îndărăt. Chris îl urmă, privindu-l cum apăsa din 
nou butonul emiţătorului. 

— Incă o surpriză. 

Abia îl auzi, în explozia neaşteptată a falezei din spatele 
lui. Unda de şoc îl împinse înainte, apăsându-i timpanele. 
Urma un huruit, un trosnet crescând de stânci şi pământ, 
când versantul se prăbuşi spre oamenii din luminiş. Le auzi 
urletele. 

— Asta ar trebui să-i rezolve şi pe ceilalţi, spuse Saul, 
alergând, şi aruncă emițătorul. 

— Şi elicopterele? 

— Ai încredere-n mine. 


126 


Fugiră prin desişurile de salvie. Chris simţi gust de praf, 
ţinând ochii mijiţi contra soarelui. Sub duduitul elicopterelor 
ce se apropiau cu repeziciune, se întrebă dacă în partea 
opusă colina se termina tot cu o râpă. În schimb, Saul îl 
conduse spre un povârniş împădurit care cobora în altă 
vale. La adăpostul copacilor umbroşi, Chris simţi sudoarea 
răcorindu-i fruntea. 

— Elicopterelor le va trebui un minut până să-şi pună la 
punct strategia, gâfâi rapid Saul. Probabil că unul va ateriza 
să caute supraviețuitori. 

— Aşa mai rămân trei. 

Acele de brad căzute amortizau paşii lui Chris. 

— Vor trebui să presupună că am fost pe dealul ăsta. Se 
vor îndrepta încoace. 

— Cu piciorul, nu putem scăpa înainte de a aduce întăriri. 
Vor folosi alţi câini ca să ne urmărească. 

— Absolut exact. 

Saul ajunse în fundul văii, plescăind printr-un pârâu şi 
urcând în fugă malul opus. Chris alergă după el, cu 
pantalonii uzi lipindu-i-se reci de picioare. În faţă, Saul se 
opri într-o zonă plină de copaci căzuţi. Trase de buştenii 
prăbuşiţi şi vegetaţia încâlcită. 

— Repede. Ajută-mă. 

Chris începu să împingă trunchiurile. 

— Dar de ce? 

Apoi înţelese. Dând la o parte un ciot putred, văzu o folie 
de plastic înfăşurată în jurul unui obiect voluminos, înainte 
de a apuca să întrebe ce era, Saul despachetă obiectul. 

Chris aproape râse. O motocicletă de cros - cauciucuri 
groase şi late, suspensii rezistente. 

— Dar cum ai...? 

— O foloseam ca să vin şi să plec de-aici. Nu risc lăsând-o 
pe lângă cabană. 

Saul o ridică, împingând-o de ghidon pe lângă lemnele pe 
care le înlăturaseră. Arătă printre copaci: 

— Pe-acolo. O cărare de vânătoare taie peste vale. 

Aruncă o privire spre vuietul tot mai sonor al 
elicopterelor. 


127 


— Se vor despărţi ca să caute în diferite sectoare ale văii. 

Chris îl ajută la împins. 

— Dar zgomotul motoarelor îi va împiedica să audă 
motocicleta. Dacă ne ţinem pe sub copaci, nici n-au să ne 
observe. 

— Urcă. 

Saul suci cheia şi apăsă pe regulator. Motocicleta tuşi. 
Mai călcă o dată, făcând-o să duduie regulat. 

— Poftim, ia puşca. 

— N-ajută la nimic împotriva unui elicopter. 

Saul nu răspunse. Săltă cricul, apăsă pe schimbătorul de 
viteze şi răsuci acceleratorul. Motocicleta se repezi înainte; 
săltând peste hârtoape. Chris se lipi strâns de el, zâmbind, 
în timp ce coteau printr-un labirint de copaci. Umbrele 
brăzdau vederea. Ajuns pe cărare, Saul acceleră. Simţind 
năvala vântului pe faţă, care-i amintea de adolescenţă, 
Chris aproape că izbucni într-un râs vesel. 

Ingheţă când auzi mugetul tunător exact deasupra. 

Ridicându-şi ochii, văzu o umbră hidoasă trecând peste o 
spărtură în coroanele copacilor. Poteca o lua în sus. Pe pisc, 
în timp ce Saul gonea printr-un mic luminiş, Chris privi în 
urmă spre vale. Văzu două elicoptere îndepărtându-se unul 
de altul, pentru a cerceta sectorul opus şi pe cel din mijloc. 
In capătul apropiat, aparatul care tocmai trecuse pe 
deasupra nu părea să-i fi văzut. 

Acum cărarea cobora din nou. Cotind, Saul îi urma 
curbele şi serpentinele. Chris auzi din nou elicopterul. 

— Mai trece o dată. Vrea să se asigure de ceva! 

Poteca ajunse la o porţiune cu iarbă ce se întindea dintr-o 
latură a văii până-n cealaltă. 

Saul opri. 

— Ne vor vedea dacă încercăm să trecem. Dar nu putem 
rămâne aici. Dacă aşteptăm până la noapte, vor avea timp 
să aducă o nouă echipă, cu câini. 

Deasupra, curentul de aer al elicei făcu să freamete 
copacii din apropiere. Chris se încordă, în aşteptarea 
gloanţelor de mitralieră calibru 50. 

Saul îi luă din mâini puşca Springfield. 


128 


— Nu eram sigur cum vor veni să mă atace. Pe jos, sau 
cu elicopterele. 

Trase pârghia carabinei, prinzând din zbor cartuşul 
ejectat şi înlocuindu-l cu altul, pe care-l scosese din 
buzunar. Împinse din nou închizătorul la loc. 

Apoi ambală acceleraţia, repezindu-se cu motocicleta 
dintre copaci, în mare viteză, peste pajişte. Uitându-se în 
urmă, Chris văzu elicopterul pivotând, pentru a se năpusti 
în direcţia lor. 

— Ne-au văzut! 

Saul răsuci ghidonul, cârmind înapoi spre marginea 
pădurii. Gloanţele de mitralieră muşcară din pământ. 
Aparatul trecu peste ei, cu silueta sa monstruoasă 
acoperind soarele. Într-o clipă, lumina orbitoare reveni. Saul 
băgă motocicleta în lizieră. Sărind jos, ochi printre crengi 
spre elicopter în timp ce acesta se întorcea în unghi strâns 
deasupra pajiştii. 

— Cu un Springfield nu poţi dobori un elicopter, observă 
Chris. 

— Cu ăsta, da. 

Expunându-şi pântecul, elicopterul începu o apropiere de 
copaci, mitraliind, crescând. Saul apăsă pe trăgaciul 
carabinei, amortizând reculul. Mirat, Chris văzu rezervorul 
de carburant al aparatului explodând. Sări să se ferească, 
acoperindu-şi ochii. Schije din fuzelaj şi centroplan, de 
lonjeroane şi pale erupseră din globul de foc tunător, în 
toate direcţiile, peste păşune. Carlinga burtoasă stătu un 
moment suspendată, parcă răutăcioasă. Dintr-odată se 
prăbuşi. 

— Am scobit miezul glonţului, l-am umplut cu fosfor şi i- 
am pus un dop ca să nu-l aprindă aerul, spuse Saul. 

— Celelalte elicoptere... 

— Vor veni încoace. Vor căuta în partea asta a văii. Noi o 
luăm pe dincolo. Pe unde au căutat deja. 

Apucă ghidonul. Chris încălecă repede. Porniră înapoi pe 
cărare. Peste douăzeci de secunde, elicopterele rămase 
mugiră pe deasupra lor, spre epava cuprinsă de flăcări. 


129 


Capitolul 11 


Eliot strângea în mână receptorul telefonului verde, cu 
trupul său înalt adus de spate şi fruntea chinuită de durere. 

— Înţeleg, spuse, nervos. Nu, nu vreau nici o scuză. N-aţi 
reuşit. Asta contează, nu de ce aţi eşuat. Curăţaţi mizeria 
pe care aţi făcut-o. Folosiţi alte echipe. Ţineţi-vă după ei. 

Încă mai purta costumul negru şi vesta, având tras peste 
ele un şorţ cu pieptar. 

— Fireşte, dar am presupus că şi echipa voastră era la fel 
de bună. Se pare că m-am înşelat. Crede-mă, şi mie îmi 
pare rău. 

Punând receptorul jos, se rezemă de o masă pentru 
ghivece, atât de obosit, încât i se părea că aveau să-i 
cedeze genunchii. 

Toate ieşeau prost. Lovitura dată Fundaţiei Paradigma ar 
fi trebuit să fie simplă, un singur vinovat, un om care nu 
putea spune că respectase nişte ordine, dacă era ucis în 
timp ce încerca să reziste capturării. Simplu, îşi spunea 
Eliot. Meticulos plănuit. Îl alesese pe Saul fiindcă era evreu, 
fiindcă vina trebuia să cadă pe altcineva, nu pe Eliot, aşa că 
de ce nu pe israelieni? Aranjase ca misiunile anterioare ale 
lui Saul să dea greş - o femeie de serviciu intrând într-o 
cameră când n-ar fi trebuit, de exemplu - pentru ca Saul să 
pară că-şi pierduse controlul. Trimiterea lui Saul să joace la 
cazino în Atlantic City fusese o altă modalitate de a-l 
compromite. Saul trebuia să corespundă comportării unui 
agent care o luase razna, a unui singuratic imposibil de 
salvat. Un plan atent, strălucit. 

„Atunci, de ce n-a ieşit? După o carieră de evitare a 
greşelilor, am început în sfârşit să le fac?” se întrebă. „Am 
îmbătrânit prea mult, în fine? M-am amăgit să cred că, 
fiindcă sabotasem cele trei misiuni precedente ale lui Saul, 
şi-a pierdut într-adevăr resursele?” 

Indiferent din ce motiv, acum planul era aproape un 
dezastru. Scăparea lui Saul primejduise totul, creând noi 


130 


probleme, atrăgând şi mai mult atenţia spre lovitura asupra 
Paradigmei. Cu o oră în urmă, îi telefonase Casa Albă - nu 
un consilier, ci preşedintele în persoană, înfuriat că 
asasinarea celui mai bun prieten al său încă nu fusese 
răzbunată. Dacă totul mergea conform planului, dacă Saul 
era redus la tăcere, preşedintele ar fi fost satisfăcut, 
îndreptându-şi atenţia spre israelieni, învinuindu-i pentru 
organizarea asasinatului. Acum, în loc să obţină 
răspunsurile dorite, preşedintele punea noi întrebări, 
sondând, scormonind. Dacă afla vreodată cine ordonase de 


fapt atacul... 
Il frapă o ironie a sorții. Chris, violând sancţiunea, 
comisese păcatul cardinal. Dar Saul - deşi n-o ştia - 


înfăptuise un păcat şi mai mare. 

Secretul acestuia trebuia păstrat. Luă receptorul şi formă 
numărul asistentului său de la Langley. 

— Trimite-o pe fir. Către toate reţelele. K.G.B., MI-6, 
toate. „Subiect: sancţiunea Abelard. Biserica Lunii, 
Bangkok. Violatorul Remus localizat de C.I.A. în Colorado, 
S.U.A.” 

Eliot îi dădu asistentului coordonatele. 

— Remus a scăpat de execuție. Cerem asistență. Remus 
ajutat de agentul operativ solitar C.I.A. Saul Grisman, 
criptonim Romulus. Agenţia cere ca Romulus să fie 
exterminat odată cu Remus.” 

— Perfect, răspunse asistentul. 

Închizând, însă, Eliot se întrebă dacă era într-adevăr 
perfect. Blestemă vestea primită din Colorado, simțindu-se 
ameninţat, cuprins de teamă. Saul nu numai că scăpase. 
Mai rău, era şi Chris cu el. Eliot se albi la faţă. „Întrucât 
nimeni altcineva nu ştiuse ce făcea Chris, mă vor suspecta 
pe mine,” îşi spuse. „Vor dori să ştie de ce m-am întors 
împotriva lui. Vor veni la mine.” 

În timp ce formă un nou număr, mâna îi tremura. 
Telefonul sună atât de mult, încât se temu că nui se va 
răspunde. Bâzâitul se opri, răspunzând un glas răguşit. 

— Castor, spuse Eliot. Adu-l pe Pollux. Veniţi la seră. 

Îşi înghiţi saliva groasă. 


131 


— Tatăl vostru are nevoie de voi. 


132 


Capitolul 12 


Când răsări luna, părăsiră ravina unde îngropaseră 
motocicleta de cros sub pietre, pământ şi crengi căzute. Nu 
mai aveau nevoie de ea. Pe măsură ce crepusculul era 
înlocuit de întuneric, îşi pierduseră posibilitatea de a o mai 
conduce în siguranţă printre copaci. 

Desigur, următoarea echipă de şoc, cu câini, urma să 
găsească motocicleta, dar până atunci Saul şi Chris aveau 
să fie departe. În lumina lunii, îşi croiră drum peste o 
pajişte, umblând aplecaţi pentru a-şi ascunde siluetele. 
Ajunseră la povârnişul pe care-l aleseseră la apusul soarelui 
când, studiind harta lui Chris, îşi plănuiseră ruta. Escaladară 
prăpastia stâncoasă, fără o vorbă, fără o privire în urmă, 
ascultând încontinuu sunete necaracteristice din valea de 
jos. 

După atacul asupra cabanei lui Saul, străbătuseră peste 
treizeci de kilometri, prin trei văi legate între ele. Pe Chris îl 
durea şira spinării după hurducăturile motocicletei peste 
hopuri şi crengi. Se bucura de efortul ascensiunii, de 
eliberarea tensiunii din muşchi. 

În vârf, se  odihniră, culcându-se nevăzuţi într-o 
adâncitură stâncoasă, cu feţele năduşite scăldate de lună. 

— Dacă aici am fi în Nam, n-am avea nici o şansă. 

Saul vorbea cu glas scăzut, trăgându-şi respiraţia. 

— Ar trimite un avion de recunoaştere cu senzor caloric. 

Chris înţelese - problema senzorilor de căldură era aceea 
că sesizau atât temperatura corpului omenesc, cât şi pe a 
animalelor. În Vietnam, singurul mod de a face senzorul să 
dea rezultate constase în a pulveriza din avioane otravă 
care omora toate formele de viaţă din junglă. Astfel, dacă 
senzorul înregistra un semnal, sursa de căldură trebuia să 
fie umană. Chris îşi aminti tăcerea nefirească a junglei fără 
animale. Aici, însă, existau prea multe vietăţi pentru ca 
senzorul caloric să fie de vreun folos. Sunetele pădurii erau 
constante, încurajatoare, foşnetul frunzelor, freamătul 


133 


ramurilor. Cerbii păşteau. Porcii ţepoşi şi bursucii căutau 
hoituri. Dacă, însă, zgomotele încetau un moment, ştia că 
speriase ceva animalele. 

— Vor aduce alte echipe, spuse Chris. 

— Dar numai ca să ne alunge afară. Adevărata capcană e 
la poalele colinelor. Vor urmări fiecare post de rangeri, 
fiecare drum şi oraş din zonă. Mai devreme sau mai târziu, 
tot va trebui să coborâm. 

— Nu pot înconjura tot masivul muntos. Va fi necesar să 
fie selectivi. Cele mai apropiate coline sunt la sud şi la vest 
de-aici. 

— Deci, vom merge spre nord. 

— Cât de departe? 

— Cât va trebui. Aici suntem ca acasă. Dacă nu ne place 
cum se prezintă situaţia, vom continua doar să înaintăm şi 
mai spre nord. 

— Nu putem folosi puşca pentru vânătoare. Detunăturile 
ar atrage atenţia. Dar putem pescui. Şi vom găsi plante - 
iarbă-de-şoaldină,  măcriş de munte, frumuseţi-de- 
primăvară... 

Saul se strâmbă. 

— Frumuseţi... Mă rog, oricum voiam să slăbesc. Cel 
puţin câinii nu ne pot urmări pe pante abrupte. 

— Sigur eşti în formă pentru aşa ceva? rânji Chris. 

— Ei, da’ tu? Mănăstirea nu te-a moleşit, sper. 

— Cisterciţii? râse Chris. Să mă moleşească? Sunt cel mai 
aspru ordin al Bisericii Catolice. 

— Chiar nu vorbesc? 

— Şi nu numai atât. Cred în munca zilnică brutală. Aş fi 
putut la fel de bine să petrec încă şase ani în Forţele 
Speciale. 

Saul clătină din cap: 

— Viaţa în colectiv. Te-ai gândit vreodată cum s-au 
repetat toate? Mai întâi orfelinatul, apoi armata, pe urmă 
agenţia şi în sfârşit mănăstirea. Este un numitor comun. 

— Care? 

— Cadrele disciplinate segregate. Ai devenit dependent. 


134 


— Amândoi am devenit. Singura diferenţă e că tu n-ai 
făcut niciodată un pas în plus. Niciodată n-ai fost tentat să 
intri într-un ordin monastic evreiesc. 

— Cisterciţii ăia nu te-au învăţat nimic? Nu există ordine 
evreieşti monastice. Noi nu credem în retragerea din 
mijlocul lumii. 

— Probabil de-asta ai rămas în agenţie. E lucrul cel mai 
apropiat de călugărie pe care l-ai găsit. 

— Căutarea perfecțiunii, se încruntă dezgustat Saul. Hai 
mai bine să mergem. 

Scoase din buzunar o busolă şi-i studie cadranul 
luminiscent. 

— De ce vrea Eliot să te omoare? 

Chiar noapte fiind, Chris văzu chipul fratelui său 
aprinzându-se de furie. 

— Crezi că eu nu mă întreb tot timpul? E singurul soi de 
tată pe care l-am avut, iar acum ticălosul s-a întors contra 
mea. Totul a început după ce i-am îndeplinit o misiune. Dar 
de ce? 

— lşi va asigura protecţia. Nu putem merge la el pur şi 
simplu, să-l întrebăm. 

Saul strânse din dinţi. 

— Atunci îl vom ocoli. 

— Cum? 

Se răsuciră spre un brusc tunet îndepărtat. 

— Se pare că a explodat ceva, murmură Saul. 

— Boule, râse Chris. 

Se întoarse spre el, surprins. 

— Tună. 

Peste treizeci de minute, în timp ce coborau spre fundul 
unei prăpăstii colţuroase, deasupra lor se adunară nori de 
furtună, ascunzând luna. În neaşteptatul vânt tăios, Saul 
găsi un prag de stâncă protector. Chris se ghemui sub el, 
pe când începea ploaia. 

— Să-l ocolim? Cum? 

Dar răspunsul lui Saul fu acoperit de un nou tunet. 


135 


CASTOR ŞI POLLUX 


Capitolul 1 


Saul se încordă. Ghemuit pe un acoperiş, ascuns în 
întuneric, privea spre strada de sub el. Maşini se înşirau în 
lungul trotuarelor; după perdelele apartamentelor erau 
lămpi aprinse. Privi deschizându-se uşa unei clădiri de 
peste drum. leşi o femeie: vreo treizeci şi cinci de ani, 
înaltă, subţire, elegantă, cu păr lung, negru, în pantaloni 
marinăreşti, bluză de Burgundia şi jachetă maron din piele 
de antilopă. Saul îi studie trăsăturile în lumina de deasupra 
uşii. Avea pielea netedă şi bronzată, obrajii cu pomeţi 
proeminenţi accentuaţi de o bărbie frumoasă, frunte 
rafinată, gât senzual. Fusese adeseori luată drept 
fotomodel. 

Saul, însă, ştia adevărul. Se târî înapoi de lângă zidul 
înalt până la talie ce mărginea acoperişul, după care se 
ridică şi deschise uşa de întreţinere spre scara metalică şi, 
apoi, cea cu trepte. O clipă, îşi aminti evadarea din blocul 
de la Atlantic City, coborând în fugă scara de pe acoperiş 
până în stradă, unde furase Duster-ul. De astă dată, după 
ce se grăbi neobservat pe scările acelui atractiv bloc de 
apartamente, privi în ambele direcţii ale străzii şi trecu de 
maşinile parcate, pentru a o urmări pe femeie. 

Aceasta mergea spre stânga, ajunse la un semafor şi 
dădu colţul. Saul îi auzi ecoul tocurilor înalte, în timp ce 
traversa strada, şi coti după ea. Un taxi trecând prin 
apropiere îl nelinişti. Un bătrân ce-şi plimba câinele îi trezi 
bănuieli. 

La jumătatea străzii, femeia intră pe o uşă. Saul se 
apropie, privind pe fereastră spre feţele de masă în carouri 
roşii din separeurile unui mic restaurant italian. Se opri ca 
pentru a studia meniu-ul afişat lângă intrare. O putea 


136 


aştepta în apropiere să iasă, îşi spuse, dar nu văzu nici o 
ascunzătoare acceptabilă. Toate clădirile de pe strada 
aceea erau sedii de firme. Dacă rămânea pe o alee sau 
meşterea vreo broască pentru a urca pe un alt acoperiş, îl 
putea găsi poliţia. Totuşi, nu dorea nici să discute cu ea în 
stradă. Era prea periculos. Într-un fel, intrând în restaurant, 
femeia îi rezolvase dilema. 

Când intră şi el, auzi un acordeon. Lumina luminărilor se 
reflecta în lemnul de stejar lustruit. Vesela clincănea printre 
conversații în surdină. Scrută salonul plin, simțind miros de 
usturoi şi unt. Privind pe lângă un chelner ce ducea o tavă, 
se concentră asupra colţurilor din fund. Aşa cum se 
aşteptase, femeia stătea cu spatele spre un perete, privind 
spre intrare, însă în apropierea unei ieşiri prin bucătărie. 
Chelnerul luase tacâmurile celorlalte locuri de la masă. 
Perfect, îşi spuse Saul, plănuia să mănânce singură. 

Şeful de sală se apropie: 

— Aveţi rezervare, domnule? ă 

— Sunt cu domnişoara Bernstein. In colţul acela. 

Zâmbind, Saul trecu pe lângă el, traversând salonul. 

Surâsul i se şterse când se opri lângă masă. 

— Erika. 

Femeia îşi ridică privirea, nedumerită. Fruntea i se brăzdă 
brusc a îngrijorare. 

Saul trase un scaun şi se aşeză lângă ea. 

— Nu-i politicos să caşti ochii. [Ţine-ţi degetele pe 
marginea mesei. Nu le apropia de cuţit şi furculiţă, te rog. 

— Tu! 

— Şi te mai rog să nu ridici vocea. 

— Ai înnebunit, să vii aici? Toată lumea aleargă după 
tine. 

— Despre asta vreau să vorbim. 

Îi cercetă faţa - obrajii bronzaţi şi netezi, ochii căprui 
adânci şi buzele pline. Îşi înfruntă pornirea de a-şi trece un 
deget peste pielea ei. 

— Te faci tot mai fermecătoare. 

Erika scutură din cap, nevenindu-i să creadă. 


137 


— Cât timp a trecut? Zece ani? lar acum, apari ca din 
pământ - în necazul cel mai rău - şi altceva nu găseşti de 
spus? 

— Ai prefera să auzi că te urâţeşti? 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

— Nu aşa se cuvine să vorbească o evreică bine 
crescută. 

Femeia ridică o mână, descumpănită. 

Saul deveni rigid. 

— Te rog, ţine degetele pe marginea mesei, repetă el. 

Se supuse, respirând adânc. 

— Nu poate fi o coincidenţă. N-au ales întâmplător localul 
asta. 

— Te-am urmărit de la tine de-acasă. 

— De ce? Ai fi putut să vii sus. 

— Ca să dau peste vreo colegă de cameră sau altcineva 
aşteptând, în caz că voiam să iau legătura cu tine? 

Clătină din cap. 

— M-am gândit că un teren neutru e mai potrivit. De ce 
aleargă după mine? 

Erika se încruntă, surprinsă: 

— Chiar nu ştii? Din cauza celor întâmplate la Bangkok. 
Chris a violat sancţiunea. 

Vorbea cu voce joasă, dar încordată. Zgomotele 
bucătăriei din apropiere îi împiedicau pe ceilalţi meseni s-o 
audă. 

— Dar chestia de la Bangkok s-a întâmplat după. Ce 
legătură are cu mine? 

— După ce? Nu înţeleg ce vorbeşti. 

— Tu doar spune-mi. 

— Chris a omorât un rus. K.G.B.-ul a emis o sentinţă 
împotriva lui. În baza regulilor sancţiunii, celelalte reţele 
trebuie să contribuie. 

— Ştiu toate astea. Dar ce au de-a face cu mine? 
Povestea din Atlantic City s-a întâmplat înainte de Bangkok. 

— Ce tot vorbeşti? Acum cinci zile, am primit un mesaj de 
la agenţia voastră - o revizuire a sentinţei. Chris fusese 
văzut în Colorado. Tu îl ajutai, spunea mesajul. C.I.A. Te-a 


138 


declarat scăpat de sub control şi a cerut să fii omorât 
împreună cu Chris. 

Saul murmură: 

— Eliot. 

— Pentru Dumnezeu, ai de gând să-mi spui ce...? 
Nervoasă, se uită la privirile surprinse ale celorlalţi clienţi. 

— Nu putem vorbi aici. 

— Atunci, unde? 


139 


Capitolul 2 


În întuneric, Saul privi pe fereastră, spre luminile 
îndepărtate ale Monumentului Washington. 

— Frumoasă poziţie. 

— La zece străzi de ambasada noastră, spuse Erika în 
spatele lui. 

Puțin îi păsa de privelişte. Motivul de a privi pe fereastră 
era acela de a o pune la încercare. In gardă, o aştepta să 
încerce să-l omoare. Cum Erika n-o făcu, Saul trase 
perdelele şi aprinse un lampadar, potrivindu-l astfel încât el 
şi Erika să nu arunce umbre pe draperii. 

Dădu din cap aprobator privind /iving room-ul, cu mobilă 
simplă, elegantă, aleasă cu grijă. Cercetase deja 
dormitorul, bucătăria şi baia. După cum îi promisese ea, nu 
găsise nici o colegă de apartament, nimeni care să-l 
aştepte. 

— Microfoane? 

— Am controlat azi-dimineaţă. 

— Acum e seară. 

Deschise televizorul, nu fiindcă ar fi vrut ca sunetul lui să 
le bruieze conversaţia, ci numai pentru că avea nevoie de 
un zgomot constant, pentru test. Văzuse un radio cu 
tranzistori în bucătărie. Se duse şi-i dădu drumul şi 
acestuia, punându-l pe o lungime de undă medie, împărţi 
camera în cvadraţi, căutând microfoane prin fiecare sector 
prin răsucirea lentă a roții radioului. Microfoanele ascunse 
erau în mod normal reglate pe un coeficient F.M. nefolosit 
de posturile radio din zonă. Tot ce avea de făcut 
urmăritorul era să aştepte într-un loc sigur din apropiere, să 
potrivească un aparat de radio pe numărul F.M. pe care-l 
alesese şi să asculte ceea ce se vorbea lângă microfonul 
implantat. În mod similar, şi Saul putea folosi un aparat de 
radio pentru a recepționa aceeaşi transmisie. Pe măsură ce 
muta cursorul, dacă auzea zgomotul televizorului din radio 
- adesea sub forma unui feedback pârâitor - ştia că 


140 


încăperea era monitorizată. În cazul de faţă, indiferent ce 
post F.M. prindea, nu găsi banda cu râsete a comediei de 
situaţii de la televiziune. Examină tavanul, pereţii, 
mobilierul. Mulţumit, închise televizorul şi radioul. Brusc, 
odaia păru nefiresc de tăcută. 

— Sancţiunea? întrebă el, ca şi cum discuţia din 
restaurant nu s-ar fi întrerupt nici un moment. Ăsta-i 
singurul motiv pentru care ai tăi se ţin după mine? Fiindcă îl 
ajut pe Chris? 

— Ce alt motiv ar putea fi? înălţă Erika din sprâncene, 
tulburată. Detestăm să-i ajutăm pe ruşi, dar sancţiunea 
trebuie respectată. Abelard e regula fundamentală. Dacă e 
distrusă, ne scufundăm în haos. 

— Atunci, dacă ai avea şansa, m-ai omori? Pe un 
compatriot evreu, un fost iubit? 

Erika nu-i răspunse. Îşi scoase jacheta. Cei doi nasturi de 
sus ai bluzei erau descheiaţi, îndepărtați de umflătura 
sânilor. 

— Mi-ai dat posibilitatea acum câteva minute, când te-ai 
uitat pe fereastră. N-am profitat de ea. 

— Fiindcă ştiai că o făcusem anume - ca să văd cum vei 
reacţiona. 

Femeia zâmbi. 

Licărul de amuzament din ochii ei îl făcu pe Saul să 
surâdă la rându-i. Se simţea la fel de atras de ea ca în urmă 
cu zece ani. Dorea s-o întrebe ce mai făcea, ce i se 
întâmplase de când se văzuseră ultima oară. 

Dar trebuia să se stăpânească. Nu putea avea încredere 
în nimeni, cu excepţia fratelui său. 

— Dacă o fi ajutând la ceva, Chris e afară. În caz că mă 
omori... 

— Am bănuit că ai acoperire. Va veni să te răzbune. Aş 
face o prostie încercând, dacă nu vă am pe amândoi 
împreună. 

— Pe de altă parte, poate că ai noroc. N-am timp pentru 
aşa ceva. Îmi trebuie nişte răspunsuri. Eliot mă vânează, 
dar nu datorită lui Chris. Asta nu-i decât scuza lui Eliot. Pe 


141 


toţi dracii, i-a cerut lui Chris să mă găsească - după ce 
Chris violase deja sancţiunea. 

— E o nebunie. 

— Sigur că e, făcu Saul un gest enervat. Dacă ruşii ar şti 
că Eliot i-a cerut lui Chris ajutorul în loc de a-l ucide, ar 
emite încă o sentinţă. Eliot şi-a riscat viaţa încercând să mă 
găsească. 

— De ce? 

— Ca să mă omoare. 

— Şi te-aştepţi să cred una ca asta? Eliot ţi-e ca un tată. 

Saul îşi frecă fruntea îndurerată. 

— Există ceva mai important decât relaţia lui cu mine, 
mai important decât sancţiunea, atât de important, încât 
trebuie să se descotorosească de mine. Dar, fir-ar să fie, nu 
ştiu ce anume e. De-asta am venit la tine. 

— Cum aş putea eu...? 

— Atlantic City. Înainte ca Chris să fi violat sancţiunea, 
încă de-atunci, Mossad-ul m-a atacat. Trebuie să presupun 
că oamenii voştri îl ajutau pe Eliot. 

— Imposibil! 

— Ba e foarte posibil! Aşa s-a întâmplat! 

Ochii Erikăi străfulgerară. 

— Dacă noi l-am fi ajutat pe Eliot, aş şti despre asta. S-au 
schimbat multe de când te-am văzut ultima oară. S-ar zice 
că sunt funcţionară la ambasadă, dar acum sunt colonel 
Mossad. Controlez echipele informative de pe litoralul estic. 
Fără aprobarea mea, niciunul dintre oamenii noştri n-ar fi 
încercat să te omoare. 

— Atunci, cine a ordonat-o te-a minţit şi a acoperit 
acţiunea. Cineva din Mossad lucrează pentru Eliot. 

Erika era în continuare furioasă. 

— Nu pot accepta! Dacă tot ceea ce spui e adevărat... 

Se cutremură, ridicându-şi mâinile. 

— la stai o clipă. N-are nici un sens. Discut cu tine, când 
nici măcar nu ştiu detaliile. Povesteşte-mi totul. Exact cum 
s-a întâmplat. 

Saul se lăsă într-un fotoliu. 


142 


— Acum zece zile, Eliot mi-a cerut să fac o treabă. 
Fundaţia Paradigma. 

Ochii femeii se dilatară. 

— Grupul lui Andrew Sage. Prietenul preşedintelui. Tu ai 
fost? Preşedintele dă vina pe noi. 

— Dar de ce? 

— Fundaţia Paradigma lucra pentru preşedinte. Un grup 
de miliardari americani care negociau cu arabii pentru a 
obţine petrol mai ieftin dacă Departamentul de Stat îşi 
abandona loialitatea faţă de Israel. Preşedintele crede că 
am distrus fundaţia ca să ne protejăm interesele. 

— Şi că aţi oprit negocierile. O dată în viaţă, preşedintele 
gândeşte logic. 

— Continuă. Ce s-a întâmplat? 

— Vrei să zici că în sfârşit ţi-am captat atenţia? Vezi ce 
vreau să spun? Dacă mă ajutaţi, vă ajutaţi pe voi înşivă. 

— Ai vorbit despre Atlantic City. 

— După misiune, Eliot m-a trimis acolo ca să mă dau la 
fund. 

— Absurd. Aia nu-i ascunzătoare. 

— Pe toţi dracii că nu e. Dar eu făceam întotdeauna ce- 
mi spunea Eliot. Cineva din Mossad a încercat să mă 
omoare într-un cazinou. l-am telefonat lui Eliot să-i cer 
protecţia. El m-a trimis la un hotel unde o echipă Mossad 
îmi întinsese altă cursă. Numai Eliot ştia unde mă duceam. 
Echipa trebuie să fi lucrat pentru el. 

— Dacă-ţi spun că e imposibil! 

— Fiindcă n-ai ştiut tu? Eşti naivă. 

— Din alt motiv. Indiferent cine l-a ajutat pe Eliot, îl mai 
ajuta şi pe cel ce dorea distrugerea grupului lui Sage. N-am 
fi niciodată atât de proşti încât să-l asasinăm pe prietenul 
preşedintelui, oricât de mult am vrea să se oprească 
negocierile. Noi am fi prima ţară pe care ar acuza-o 
preşedintele, exact aşa cum s-a întâmplat. Lovitura nu ne-a 
ajutat - ne-a dăunat! Ce echipă Mossad s-ar întoarce 
împotriva Israelului? 

— Poate nu ştiau de ce voia Eliot să mă omoare. Poate n- 
au ştiut despre legătura dintre mine şi lovitură. 


143 


— Eu tot nu înţeleg ce te face să fii atât de sigur că a fost 
Mossad-ul. 

— Gândeşte-te şi tu. Foloseau podul palmei în lupta corp- 
la-corp. Trăgeau cu arme Beretta şi Uzi. Umblau în poziţia 
aia semi-adunată, pe toată talpa, pentru echilibru. Nimeni 
altcineva nu mai e învăţat să procedeze aşa. Până şi 
amortizoarele le aveau la fel ca ale oamenilor voştri. 

Erika îl privea cu ochi mari, neîncrezătoare. 


144 


Capitolul 3 


Chris urcă pe furiş scara, atingând încet betonul cu tălpile 
de cauciuc ale pantofilor. Străbătea fiecare palier ţinându- 
se pe lângă perete, în afara vederii oricui ar fi privit peste 
balustradă în josul casei scărilor. Lămpile cu neon 
zumzăiau, însă Eliot asculta alte sunete, deasupra. 
Verificând toate cele cinci nivele, nu găsi pe nimeni, apoi 
cobori un etaj pentru a deschide o uşă de incendiu şi a 
studia holul etajului trei. Pe ambele laturi se înşirau 
apartamente numerotate. Imediat la dreapta, văzu un lift, 
apăsă pe buton şi aşteptă. Lumina de deasupra uşii arătă 5, 
apoi 42. Se auzi un clopoțel şi uşa se deschise glisând. Ţinea 
mâna pe Mauser-ul de sub haină, dar nu apăru nimeni. 

Bun, îşi spuse. Pe cât era posibil, clădirea părea sigură, 
deşi nu-i plăceau încuietorile murdare ale uşilor de la 
intrare, nici absenţa unui portar în hol. Se întreba dacă ar fi 
trebuit să continue supravegherea clădirii din stradă. 
Problema era că din unghiul lui nu putea să vadă în spate, 
nici să determine dacă vreo persoană intrând în clădire 
locuia acolo sau îl urmărea pe Saul. În plus, nu putea şti 
dacă pericolul nu se afla deja înăuntru. Trebuia să 
presupună că agenţii diverselor reţele - mai ales cei ai lui 
Eliot - îi supravegheau pe oamenii cărora el şi Saul aveau 
cele mai mari şanse să le ceară ajutorul, iar Erika se califica 
fără-ndoială ca prietenă, deşi nu se mai văzuseră din '73. 
Era posibil ca nimeni să nu ştie cât de strânsă era prietenia 
lor, însă de vreme ce aveau nevoie de ajutorul ei, Chris ştia 
că trebuia să acţioneze scrupulos. Acum, după ce verificase 
clădirea, se simţea mai încrezător, ştiind că apartamentul 
Erikăi - pe stânga, la jumătatea culoarului - era protejat. 
Nici un vânător n-ar fi putut ajunge la etajul trei, fie cu liftul, 
fie pe scări, fără ştirea lui. Se întoarse la scară, lăsă uşa 


2 - În S.U.A., nu se numerotează „etajele”, ci nivelele (inclusiv parterul); prin 


urmare, o casă cu patru etaje poartă numerotajul 1-5. 
145 


întredeschisă şi începu să asculte semnalul liftului sau paşi 
dedesubt. 

Mai devreme, lângă Saul pe un acoperiş, zâmbise 
recunoscând silueta Erikăi care ieşea din bloc pentru a 
porni în lungul străzii, bucurându-se de amintirea primei lor 
întâlniri, în 1966, când el şi Saul fuseseră la instructaj în 
Israel. Atunci ca şi acum, eleganța ei era înșelătoare. 
Veterană a Războiului israelian de şase zile din '67 şi a 
războiului din octombrie din '73, Erika era la fel de capabilă 
- şi, într-adevăr, de ucigătoare - ca orice bărbat. Ce ironie, 
îşi spuse Chris. În America, femeile puternice erau 
considerate un pericol, câtă vreme în Israel erau preţuite, 
întrucât supraviețuirea naţiunii lor nu lăsa loc pentru 
prejudecățile sexuale. 

Scârţâitul unei uşi deschizându-se mai jos îl smulse din 
gânduri. Se întoarse spre balustradă, pentru a vedea umbre 
la baza scărilor. În timp ce uşa de la parter se închidea, 
profită de ecoul zgomotului şi cobori un etaj, scoțând 
Mauser-ul şi culcându-se cu burta pe cimentul rece. 

Umbrele puteau aparţine unor locatari care preferau să 
urce pe scară ca să facă mişcare, în loc de a folosi liftul. 
Dacă urcau până sus, aveau să intre în panică la vederea 
Mauser-ului. Atunci, ar fi trebuit să fugă. 

Tuburile de neon băzâiau, aproape acoperind foşnetul 
încet al paşilor ce urcau. 

Etajul unu, îşi spuse. Nu, al doilea. Se opresc. Aproape se 
relaxă, după care îşi corijă părerea. 

Etajul trei, chiar sub el. Paşii se opriră. Chris strânse patul 
Mauser-ului, privind la siluetele deformate ce se proiectau 
în sus. 

Ochi. Erau locatari? Păreau să-şi continue urcuşul. Peste 
un moment, avea să le vadă chipurile. Apăsă degetul pe 
trăgaci, pregătit pentru o judecată instantanee. 

Umbrele se opriră. O uşă se deschise, apoi se închise 
scârţâind. 

Chris se ridică în poziţie ghemuită şi îndreptă ţeava armei 
în josul scărilor. Nevăzând pe nimeni, cobori grăbit. 
Prudent, deschise uşa şi privi în hol. 


146 


Doi oameni stăteau la jumătatea culoarului, cu faţa spre 
stânga, către uşa Erikăi. Unul ţinea în mână un pistol- 
mitralieră, cu pat scurt şi ţeavă groasă, fără-ndoială un Uzi, 
în timp ce celălalt scotea cuiul unei grenade. _ 

Chris îi văzu prea târziu. Primul om trase. Intr-un muget 
asurzitor, continuu, gloanţele de Uz; sfărâmară uşa 
apartamentului. Tuburile catapultate zburau prin aer, 
ciocnindu-se între ele pe mochetă, cu ţăcăneli. Mirosul acru 
de cordită inundă holul. Trăgătorul schimbă direcţia, 
continuând să apese pe trăgaci, pentru a durui peretele din 
spatele uşii. Al doilea eliberă siguranţa grenadei şi dădu un 
şut în broasca spartă a uşii, pregătindu-se s-o arunce 
înăuntru în momentul când uşa cedă. 

Chris trase de două ori. Al doilea om se răsuci sub 
impactul gloanţelor în cap şi umăr, scăpând grenada din 
mână. Cel dintâi pivotă, trăgând spre Chris. In ciuda 
zgomotului, Chris auzi un clopoțel. Se feri în casa scărilor. 
Din lift se repeziră paşi. Pistolarul continua să tragă. Printre 
rafale, nişte oameni urlară, căzând cu trupurile sfârtecate. 

Grenada explodă, cu bubuitura amplificată de spaţiul 
culoarului şi schijele zăngănind. Mirosul de pulbere arsă 
inflamă nările lui Chris. Se chinui să-şi învingă ţiuitul 
urechilor, să asculte sunetele din coridor. 

Atent, privi din casa scării. La dreapta, în faţa 
ascensorului, doi bărbaţi înarmaţi cu automate Uz; zăceau 
nemişcaţi într-o băltoacă de sânge. 

Desigur, două perechi care acoperiseră ambele trasee 
spre etajul patru. Dar se desincronizaseră. Liftul sosise prea 
târziu. A doua pereche auzise împuşcăturile şi atacase, dar 
fusese doborâtă de omul pe care dorise să-l ajute. 

Se întoarse spre stânga. Pistolarul care trăsese în 
apartamentul Erikăi zăcea lângă tovarăşul său mort, cu 
chipul dezintegrat. 

Auzind din apartamente glasuri cuprinse de panică, Chris 
o luă la fugă pe coridor. Uşa Erikăi era sfărâmată. Atârnând 
din balamale, lăsa să se vadă livingul. Rafala de Uz; 
mutilase mobila, spărsese televizorul. Perdelele spânzurau 
zdrenţuite. 


147 


— Saul? 
Dar nu văzu nici un cadavru. 
Unde naiba erau? 


148 


Capitolul 4 


În momentul când prima rafală de gloanţe erupse prin 
uşă, Saul se aruncă pe covor, auzind că şi Erika proceda la 
fel. Avu impulsul de a se târî spre bucătărie sau dormitor. 
Apoi, însă, gloanţele începură să străpungă peretele în locul 
uşii, de la nivelul taliei, coborând. Covorul peste care ar fi 
trebuit să se târască spre oricare încăpere tresălta sub 
impactul lor. Bucăţi de mochetă zburau sistematic, 
înaintând şi revenind dinspre capătul camerei către mijloc, 
unde zăcea el, Saul, şi Erika trebui să se rostogolească în 
direcţia opusă, evitând gloanţele, spre peretele de lângă 
uşă. Il simţi cutremurându-se deasupra. Peste el căzură 
bucățele de tencuială. Micile explozii din covor se apropiau. 
Dacă trăgătorul cobora şi mai mult arma... 

Uşa zbură înăuntru. Saul ochi cu Beretta, auzi două focuri 
de pistol, un trup căzând, răcnete, o explozie, tăcere. 

Se ridică în picioare lângă perete, şi o simţi pe Erika 
făcând acelaşi lucru. De afară se auziră strigăte, iar Saul 
ochi spre o umbră apărută în uşă. 

— Saul! ţipă cineva. 

Umbra intră. 

Saul slăbi apăsarea pe trăgaci. 

Chris se răsuci, privind neliniştit în lungul peretelui. 

— Te-a atins? 

Saul clătină din cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu-i timp. Trebuie să plecăm de-aici. 

Pe culoar se deschideau uşi. O femeie zbieră. Un bărbat 
răcni: 

— Chemaţi poliţia! 

Chris îngheţă, privind pe lângă Saul spre ceva aflat în 
cameră. 

— Ce este? 

Saul se întoarse spre Erika, temându-se că fusese rănită. 
Femeia stătea cu faţa către amândoi, retrăgându-se de 


149 


lângă un scaun de sub care scosese un pistol ascuns, alt 
Beretta. 

— Nu! 

Erika îl ochea pe Chris. Saul îşi aminti ce-i spusese mai 
înainte. Ar fi fost o neghiobie să-ncerce să-l ucidă pe Saul 
dacă nu avea şansa şi să... 

— Nu! 

Prea târziu. Erika trase. Saul auzi plesnetul greţos al 
glonţului înfigându-se în carne. Un geamăt. Se răsuci. 
Dincolo de Chris, un bărbat cu un pistol în mână cădea 
lângă peretele coridorului, cu sângele ţâşnindu-i din gât. 

Chris se apucă de cap. 

— lisuse! 

— Nu te-am nimerit, spuse Erika. 

— La milimetru! Glontele mi-a pârlit părul! 

— Preferai să-l las să te omoare? 

Dincolo de ferestrele sparte, sirene de poliţie se văitau în 
noapte. 

Erika se grăbi spre uşă. Saul o urmă repede. 

— Asta de unde-a apărut? 

Când ajunse pe coridor, alergând pe lângă trupurile 
prăbuşite, află răspunsul. Din apartamentul vecin cu al 
Erikăi, un om ţintea cu un Uzi. Erika trase. Saul şi Chris 
traseră şi ei, cu o secundă întârziere. Omul icni, frângându- 
se, cu degetul încă apăsat pe trăgaci, ciuruind duşumeaua. 
Uzi-ul îi sări din mâini. 

Erika fugi spre lift. 

— Nu, o opri Saul. Acolo vom fi imobilizaţi. 

— Nu discuta, fir-ai al dracu'! 

Evitând băltoaca de sânge din jurul cadavrelor, femeia 
apăsă butonul ascensorului. Uşa se deschise. li împinse pe 
Saul şi pe Chris înăuntru, apăsă butonul cu numărul 5, iar 
uşa se închise la loc. 

Saul simţi un gol în stomac, pe când ascensorul începea 
să urce. 

— Nu putem cobori, spuse ea. Dumnezeu ştie cine-o fi în 
hol. Poliţia sau... 


150 


Ridicându-şi mâinile, scoase un panou din tavanul 
cabinei. 

Saul se îndreptă de spate la vederea chepengului de 
după panou. 

— leşire de urgenţă. 

— Am verificat în ziua când am închiriat apartamentul, în 
caz că aveam nevoie de o ieşire separată. 

Saul împinse chepengul, ridicându-l. Liftul se opri. În timp 
ce stomacul i se liniştea, îl văzu pe Chris apăsând butonul 
de menţinere a uşilor închise. Dintr-o săritură, Saul se 
agăţă de marginea trapei şi ieşi prin deschizătura strâmtă, 
îngenunchind în întuneric. Întinse mâinile s-o ajute pe Erika, 
simțind lângă el mirosul uleiului de pe cablurile de 
ascensor. 

— N-aveau nevoie să-mi bage microfoane în casă sau să 
supravegheze clădirea de-afară, spuse ea. Ai văzut. Aveau 
doi oameni în apartamentul vecin. De îndată ce ai sosit, au 
trimis după ajutor. 

Din cabină, Chris le dădu panoul. Trăgându-se în sus, se 
aplecă şi puse panoul la loc. Apoi închise trapa. 

— Şi acum? Dumnezeule atotputernice, ce praf. Abia 
respir 

— In sus. Pe acoperiş este o construcţie pentru ascensor. 
Conţine angrenajele. 

Vocea Erikăi reverbera în puţul întunecos. Se căţără, 
zgâriind cu pantofii zidul de beton. g 

Saul ridică braţele şi atinse o bară metalică. In momentul 
când picioarele sale se desprinseră de acoperişul cabinei, 
auzi un huruit. Nu! Liftul cobora! Rămase atârnat. 

— Chris! 

— Lângă tine! 

Degetele lui Saul aproape că alunecară de pe bara 
uleioasă. Dacă ar fi căzut, dacă ascensorul cobora până 
jos... îşi imagină propriul trup spărgând tavanul cabinei şi 
se chinui să se apuce mai bine de bară. Mâna Erikăi se 
încleştă pe încheietura lui. Il ajută să se ridice. 

— Capul jos, ordonă ea. Roţile dinţate sunt chiar 
deasupra. 


151 


Saul simţi cablurile ce se mişcau cu repeziciune şi 
curentul de aer din angrenajele ce scrâşneau. Se cocoşă pe 
o cornişă de beton. 

— Haina mea, spuse Chris. S-a prins în roţi. 

Huruitul era amplificat de ecoul puţului. Saul se răsuci 
spre el, neputincios, orb. Zgomotul încetă. Cablurile 
rămaseră pe loc, vibrând. Tăcerea îl înăbuşea. 

Auzi foşnetul hainei rupte. 

— Mâneca, explică Chris. Trebuia s-o scot înainte ca... 

Huruitul reîncepu, acoperindu-i cuvintele. Saul întinse 
mâna spre el, aproape pierzându-şi echilibrul, încordându- 
se să nu cadă. 

— Am reuşit, spuse Chris. Mi-am desprins haina. 

Liftul se opri sub ei. Tăcerea revenind, Saul auzi uşa 
glisantă deschizându-se. Un glas scârbit gemu. Cuiva îi veni 
să verse. 

— E mai nasol decât ne-au spus! Abatoru' dracu'! 
Cheamă secţia! Pe dublu! Avem nevoie de ajutor! 

Paşii omului se îndepărtară de lift în fugă. Uşa se închise. 
Zgomotul începu din nou, pe când ascensorul cobora. 

— Au să sigileze clădirea, spuse Erika. 

— Atunci, să ieşim de-aici. 

— Încerc. Pe acoperiş e o ieşire de serviciu. Dar e 
încuiată. 

Saul auzi un clănţănit, când Erika trase de zăvor. 

— Am rămas blocaţi? 

Liftul se opri. Auzi un scrâşnet metalic. 

— Cuiele balamalelor. Unul din ele e slăbit. 

Erika vorbea încet. Saul auzi noi scârţâieli. 

— Gata. L-am scos. 

— Şi celălalt? la cuțitul meu. 

— Se mişcă. O.K., l-am scos. 

Femeia trase de chepeng. Printr-o crăpătură, Saul văzu 
cu bucurie luminile oraşului. Se aplecă, inhalând aerul 
curat. 

— Vor căuta pe acoperiş, spuse Erika. Trebuie să 
aşteptăm până termină. 


152 


În ciuda nerăbdării de a pleca, Saul ştia că avea dreptate; 
nu se opuse. 

— Văd uşa de pe acoperiş, continuă ea. Dacă se 
deschide, am timp să închid chepengul şi să bag cuiele la 
loc. 

Liftul hurui iarăşi, urcând. Un glas bărbătesc răzbătu în 
sus, înfundat: 

— Legistul e pe drum. Cercetăm clădirea. Cine locuieşte- 
n apartamentul ăsta? 

— O femeie. Erika Bernstein. 

— Şi unde naiba e? Am căutat înăuntru. N-am văzut nici 
un cadavru. 

— Dacă încă mai e în clădire, o s-o găsim. 

Zece minute mai târziu, doi poliţişti ieşiră pe uşa terasei, 
îndreptând în toate părţile revolverele şi lanternele. Chris 
închise trapa de întreţinere, punând fără zgomot cuiele la 
loc în balamale. Saul auzi glasuri şi paşi. 

— Aici nu-i nimeni. 

— la vezi de trapa de la lift. 

O lanternă lumină prin grilaj. Saul se lipi de perete 
împreună cu Chris şi Erika, cufundaţi în umbră. 

— Are lacăt. 

— Mai bine verifică-l. Poate a fost meşterit. 

Paşii se apropiară. 

— Ai grijă. Eu stau şi te acopăr. 

Saul auzi un zăngănit, când omul trase de lacăt. 

— Eşti mulţumit? 

— Căpitanul a zis să nu scăpăm nimic. 

— Ce mai contează? Întotdeauna le verifică el singur de 
două ori pe toate. Şi pe urmă, ne trimite pe noi să verificăm 
a treia oară. 

Paşii se îndepărtară. Uşa de pe acoperiş se închise cu un 
scârţăit. 

Saul expiră prelung. Transpiraţia îl înţepa în ochi. Să 
verifice a doua şi a treia oară? se întrebă el, deznădăjduit. 
Ne-am blocat aici. 


153 


Capitolul 5 


Toată noaptea, liftul circulă în sus şi-n jos, iscând praful 
care le mânjea feţele şi le înfunda nările, făcându-i să se 
înece. După ce Erika redeschise chepengul de serviciu, 
respirară pe rând prin crăpătură. Saul îşi privea mereu 
limbile fosforescente ale ceasului. Curând după orele şase, 
începu să-i vadă pe Erika şi Chris, cu trăsăturile hăituite 
devenind tot mai clare în lumina dimineţii ce se infiltra prin 
grilaj. 

În primele momente, o întâmpină bucuros, dar pe 
măsură ce începu să transpire tot mai intens, îşi dădu 
seama că puţul se încălzea, construcţia de pe terasă fiind 
înfierbântată de razele soarelui. Simţea că se sufocă. 
Scoţându-şi haina, îşi dezlipi de piept cămaşa scorţoasă. Pe 
la unsprezece, îşi scoase şi cămaşa. Rămaseră toropiţi, 
numai cu lenjeria pe ei. Sutienul de culoarea pielii i se lipea 
Erikăi de sâni, printre care sudoarea se scurgea în pârâiaşe. 
Saul îi privea faţa extenuată, îngrijorat pentru ea, ajungând 
în cele din urmă la concluzia că era mai rezistentă decât el 
şi Chris. Probabil că ar fi îndurat mai mult timp decât 
oricare dintre ei. 

La amiază, deplasările ascensorului începuseră să se 
rărească. Personalul ambulanţelor şi echipajul criminalistic 
veniseră şi plecaseră. În timpul nopţii, cadavrele fuseseră 
ridicate. Ascultând conversațiile înăbuşite din lift, Saul află 
că doi poliţişti supravegheau apartamentul Erikăi, iar alţii 
doi păzeau holul de jos. Încă nu puteau pleca în siguranţă. 
Murdari cum erau, ar fi atras atenţia dacă se arătau în 
lumina zilei. Aşa că aşteptară mai departe, chinuindu-se să 
respire. La apusul soarelui, lui Saul i se împăienjenise 
vederea. Îşi simţea braţele ca de plumb. Avea crampe la 
stomac din cauza deshidratării. Ajunseseră în sfârşit la 
limita asupra căreia conveniseră - douăzeci şi patru de ore 
după momentul atacului. 


154 


Târându-se _istoviţi prin trapa îngustă, se ridicară în 
picioare pe acoperiş. Cu degetele înmuiate, se îmbrăcară, 
inhalând aerul răcoros al nopţii şi înghițind în sec. Priviră 
ameţiţi spre lucirea îndepărtată a cupolei Capitoliului. 

— Ne-au mai rămas atâtea, spuse Chris. 

Saul ştia la ce se referea. Aveau nevoie de mijloace de 
transport, de apă, mâncare, un loc unde să facă baie şi să 
găsească haine curate şi odihnă, şi, mai presus de orice, să 
doarmă. 

— Pot face rost de o maşină, îşi împinse Erika părul lung 
după umeri. 

— Ata sau de la ambasadă? 

Chris nu aşteptă răspunsul. Clătină din cap: 

— E prea riscant. Poliţia ştie cine eşti. Întrucât nu ţi-au 
găsit trupul, presupun că eşti implicată. Îţi supraveghează 
parcarea de la subsol. Au aflat unde lucrezi şi urmăresc 
ambasada. 

— Am o maşină de rezervă. E 

Sânii i se arcuiră în timp ce-şi punea bluza. Işi încheie 
manşetele. 

— Am cumpărat-o sub alt nume. Am plătit cash - un fond 
de urgenţe al ambasadei. Nu mi se poate da de urmă prin 
intermediul maşinii. O ţin într-un garaj din partea opusă a 
oraşului. 

— Asta nu rezolvă cealaltă problemă - unde să mergem, 
spuse Chris. Poliţia are semnalmentele noastre de la vecinii 
care ne-au văzut în faţa uşii. Nu putem risca să mergem la 
un hotel. Doi bărbaţi şi o femeie... am atrage atenţia. 

— lar cine ne urmăreşte îi va verifica şi pe prietenii tăi. 

— Nici un hotel, nici un prieten, replică ea. 

— Atunci, unde? 

— Nu te mai strâmba. Nu-ţi plac surprizele? 


155 


Capitolul 6 


În biroul său, căpitanul de la secţia omucideri strângea în 
mână receptorul, privind posomorât Quarter-Pounder-ul? 
mâncat pe jumătate de pe biroul aglomerat. In timp ce 
asculta glasul poruncitor de la telefon, deodată îi pieri pofta 
de mâncare. Ulcerul începu să-l ardă. Dincolo de plasa 
contra ţânţarilor din fereastra deschisă, sirenele se 
văicăreau în noaptea oraşului Washington. 

— Fireşte, oftă căpitanul. Domnule, mă ocup eu de asta. 
Garantez, nici o problemă. 

Răsfrângându-şi buzele a dezgust, închise telefonul şi-şi 
şterse sudoarea de pe mână ca şi cum receptorul l-ar fi 
contaminat. În uşă apăru un om. Aruncând o privire peste 
birou, căpitanul îşi văzu locotenentul cu chip slab - fără 
veston, cu cravata lărgită şi mânecile mototolite suflecate - 
aprinzându-şi o ţigară. 

În spatele locotenentului sunau telefoane; maşinile de 
scris ţăcăneau. Detectivi obosiţi căutau prin dosare şi 
interogau prizonieri. 

— Ai o mutră, spuse locotenentul. Arăţi de parcă tocmai 
ai fi aflat că departamentul îţi impune încă un program de 
exerciţii. 

— Ne-am căcat împrăştiat, se lăsă moale căpitanul în 
scaunul ce scârţâi. 

— Care-i treaba? 

— Baia aia de sânge de-aseară. Şase oameni, cu arme 
destule cât să invadeze o ţară mică, făcuţi arşice într-un 
bloc aparent normal. 

— ŢI s-au epuizat pistele? 

— S-ar putea zice şi aşa. Nici n-a fost adevărat. 

Locotenentul se înecă cu fumul de ţigară. 

— Ce naiba vorbeşti? 

Intră cu paşi mari în birou, pe lângă fişetele de dosare. 


3 - Sandviş de un sfert de livră - o sută de grame 
156 


— Telefonul de-adineauri, arătă căpitanul cu dispreţ spre 
aparat. A venit de sus. De-aşa de sus, vreau să zic, încât 
nici n-am voie să-ţi spun de la cine. Mi se face greață când 
mă gândesc. Dacă n-o rezolv ca lumea, zbor înapoi în 
maşina de patrulare. 

Strâimbându-se, căpitanul îşi apăsă stomacul ce-l ardea. 

— Oraşul ăsta afurisit - uneori am impresia că-i capătul 
de la cur al universului. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi. 

— Cei omorâţi. Guvernul le-a confiscat cadavrele. 

Nu era nevoie să explice ce însemna „guvernul”. Atât el 
cât şi locotenentul lucrau în Washington de destulă vreme 
ca să recunoască sinonimul activităţilor sub acoperire. 

— Din motive de securitate, cadavrele alea nu vor fi 
identificate. Treabă oficială. Fără publicitate. Guvernul 
rezolvă aproape tot. 

— Aproape? 

Locotenentul îşi strivi chiştocul într-o scrumieră ce da pe 
dinafară. 

— Nu vorbeşti cu şir. 

— Doi bărbaţi şi o femeie. Avem numele femeii - Erika 
Bernstein. Avem descrierea amănunţită. Dacă-i găsim, am 
un număr unde să telefonez. Dar n-avem voie să-i lăsăm să 
afle că au fost văzuţi şi nici să-i ridicăm nu putem. 

— E o nebunie. Au împuşcat şase oameni şi nu-i putem 
aresta? 

— Cum naiba am fi în stare? Ti-am spus că guvernul a 
confiscat cadavrele. Hoiturile alea nu mai există. Ceea ce 
căutăm sunt trei non-ucigaşi dintr-un omor în masă care 
nici nu s-a întâmplat vreodată. 


157 


Capitolul 7 


Erika ieşi prima din clădire. Pe rând, Chris şi Saul o 
urmară după scurt timp, folosind ieşiri diferite şi scrutând 
întunericul înainte de a se retrage pe străzile umbrite. 
Asigurându-se că nu erau urmăriţi, opri fiecare câte un taxi 
de cum părăsiră cartierul, dând şoferilor instrucţiuni să-i 
ducă în zone opuse ale oraşului Washington. In timp ce 
Erika se ducea la garaj să-şi ia maşina, Chris aşteptă într-o 
pizzerie pe care o stabiliseră de comun acord. La rândul 
său, Saul se duse la o galerie de jocuri video unde jucă 
„rachete ghidate”, în timp ce privea pe fereastră spre 
strada pe care o aleseseră. 

Chiar înainte ca galeria să se închidă, la miezul nopţii, 
văzu un Camaro albastru oprind la bordură, cu motorul în 
ralanti. Recunoscând-o pe Erika la volan, ieşi, scrutând 
instinctiv strada în timp ce deschidea portiera din dreapta. 

— Sper ca voi doi să nu staţi prea înghesuiți, în spate. 

Se întrebă ce voia să spună. Apoi îl remarcă pe Chris, 
ghemuit după fotoliul şoferului. 

— Mai întâi puţul liftului şi acum asta? 

Gemând, urcă în spate. În timp ce Erika demara, se chirci 
jos lângă Chris. 

— Nu-i nevoie să vă cocoşaţi prea multă vreme, spuse 
ea. 

Saul urmărea luminile intermitente ale felinarelor, din 
mers. 

— Cât timp, exact? 

— O oră. 

Gemu din nou, împingându-l pe Chris: 

— Auzi, ia mută-ţi lăboanţele. 

Saul râse. 

— Copoii caută doi bărbaţi şi o femeie. Dacă ne-ar vedea 
împreună, ne-ar putea cere să oprim, la libera inspiraţie. 

— Nu-s atât de sigur, spuse Chris. 

— Dar de ce să riscăm? 


158 


— Nu asta am vrut să spun. Pe când aşteptam în pizzerie, 
m-am uitat peste un ziar. Omorurile nu erau pomenite. 

— O fi fost ziarul de ieri, zise Erika. 

— Ba de azi. Şase morţi. Apartamentul tău făcut praf. Mă 
aşteptam la un articol pe pagina întâi, cu descrierile 
noastre şi toată treaba. Am căutat şi prin alte ziare. N-am 
găsit nimic. 

— Poate au scris-o prea târziu ca s-o mai publice. 

— Tragerile au avut loc aseară la zece şi un sfert. Au avut 
timp cât cuprinde. 

Dădu un colţ. Pe lângă Camaro fulgerară lumini de faruri. 

— Se vede că cineva a convins ziarele să n-o publice. 

— Eliot, spuse Saul. El a putut să confişte cadavrele şi să 
ceară poliţiei să păstreze tăcere, în numele siguranţei 
naţionale. Ziarele nu vor şti niciodată ce s-a întâmplat. 

— Dar de ce? întrebă Chris. Ne urmăreşte. Putea să ne 
publice fotografiile pe toate paginile întâi din ţară. Cu atâţia 
oameni căutându-ne, ar avea şanse mai mari să ne prindă. 

— In afară de cazul că nu vrea publicitate. Indiferent 
despre ce e vorba, vrea să păstreze discreţia. 

— Ce anume, totuşi? 

Chris strânse pumnul. 

— Ce-i aşa de-al dracului de important? 


159 


Capitolul 8 


Saul simţi Camaro-ul cotind. În noapte, şoseaua netedă 
fu înlocuită dintr-odată de un drum lăturalnic cu hopuri. În 
spate, Saul se agăţă de banchetă. 

— Tu nu suferi nici un şoc în chestia asta? 

Erika zâmbi: 

— Aproape am ajuns. Acum vă puteţi ridica. 

Recunoscător, Saul se aşeză pe canapea. Rezemându-se 
şi întinzându-şi picioarele crispate, se uită prin parbriz. 
Farurile maşinii dezvăluiau tufişuri dese de ambele părţi ale 
unui drum îngust, desfundat. 

— Unde suntem? 

— La sud de Washington. Lângă Mount Vernon. 

Saul îl bătu pe Chris pe umăr, arătând spre un pâlc de 
copaci. Dincolo de aceştia, lumina lunii scălda un 
impresionantă casă de cărămizi. 

— Colonială? întrebă Chris. 

— O idee mai recent. A fost construită în o mie opt sute. 

Erika opri maşina în locul unde aleea se arcuia de sub 
copaci, spre peluza din faţa verandei întinse. Indreptă 
farurile spre pădurea din spate. 

— Ştii cine locuieşte aici? întrebă Chris. Ne-am înţeles că 
nu putem risca să mergem la prieteni. 

— Nu e prieten. 

— Atunci cine e? 

— Un evreu. Am luptat alături de fiul lui, în Israel. N-am 
fost aici decât o dată - când am venit să-i spun că tânărul 
murise vitejeşte. 

Înghiţi un nod. 

— l-am dat o fotografie a mormântului. Şi medalia pe 
care fiul său n-a mai apucat s-o primească. Mi-a spus că 
dacă am vreodată nevoie de ajutor... 

Vocea i se înăsprise. 

Saul simţi ceea ce nu spusese. 

— L-ai cunoscut bine pe fiul lui? 


160 


— Aş fi vrut. Dacă trăia, poate aş fi rămas în Israel cu el. 

Saul îi puse o mână pe umăr, consolator. 

Casa rămânea cufundată în întuneric. 

— Fie doarme, spuse Chris, fie nu e acasă. 

— E prevăzător. Vizitatori neanunţaţi la ora asta - nu s-ar 
grăbi să aprindă luminile. 

— Cum am face noi, comentă Chris. 

— A scăpat viu de la Dachau. N-a uitat. Probabil că în 
momentul ăsta ne priveşte, întrebându-se cine naiba om fi. 

— Mai bine să nu-l lăsăm să aştepte. 

Erika ieşi, trecând prin dreptul farurilor, spre casă. De pe 
bancheta din spate a maşinii, Saul o privi dispărând după 
un arbust de sânger înflorit, înghițită de noapte. Aşteptă 
cinci minute. Dintr-odată, nervos, întinse mâna spre uşă. 

Silueta ei înaltă şi suplă ieşi din întuneric. Reveni la 
maşină. 

Saul se simţea uşurat. 

— E acasă? Ne va ajuta? 

Erika dădu din cap, pornind maşina şi conducând prin 
dreptul fațadei. Aleea cotea spre pădurea întunecoasă din 
spate. 

— l-am spus că eu şi nişte prieteni avem nevoie de un 
adăpost. Şi că e mai bine dacă nu ştie de ce. N-a pusnici o 
întrebare. A înţeles. 

Camaro-ul se hurduca pe alee. 

Saul se răsuci: 

— Dar ne îndepărtăm de casă. 

— Nu acolo vom sta. 

Farurile luminau copacii. Prin ferestrele deschise, Saul 
auzea cântecele pasărilor dinainte de ivirea zorilor. Ceţuri 
se învolburau. Îşi strânse trupul cu braţele, împotriva 
umezelii. 

— Aud broaşte, spuse Chris. 

— În faţă e Potomac-ul. 

Erika ajunse la un luminiş unde se găsea o veche casă de 
piatră, parţial acoperită cu iederă. 

— Zice că e casa lui de oaspeţi. Are curent electric şi apă. 


161 


Oprind, cobori, studie căsuţa şi dădu din cap a 
încuviinţare. 

Pe când Erika intra împreună cu Saul, Chris ocoli până în 
spate, controlând instinctiv perimetrul. Nişte trepte de lemn 
coborau o pantă abruptă, spre râul ceţos. In întuneric, se 
auzeau valurile lingând malul. Ceva plescăi. Plutea un miros 
de descompunere. 

În spatele lui se aprinse lumina, la o fereastră a casei. 
Răsucindu-se, îi văzu pe Saul şi Erika deschizând dulapurile 
unei bucătării rustice. Prin fereastra închisă nu le putea auzi 
cuvintele, dar îl frapă dezinvoltura cu care se purtau - deşi 
nu mai făcuseră dragoste de zece ani. El nu cunoscuse 
niciodată o relaţie de acest gen. Inhibiţiile îl sâcâiau. Simţi 
un nod în gât, când Saul se aplecă spre Erika, sărutând-o 
tandru. Ruşinat că se uita, Chris întoarse capul. 

Când intră, îşi anunţă prezenţa printr-un zgomot. Living- 
ul era spaţios, lambrisat, cu podea de lemn şi grinzi de-a 
latul tavanului în unghi. Văzu la stânga o masă şi o canapea 
în faţa unui şemineu din dreapta, mobila fiind acoperită cu 
huse. În faţa lui se aflau două uşi şi intrarea în bucătărie. 
Simţi miros de praf. 

— Mai bine să deschidem ferestrele, spuse Erika în timp 
ce intra împreună cu Saul în /iving room. 

Luă husele de pe mobilier, stârnind nori de praf. 

— În dulapuri sunt nişte cutii de conserve. 

Chris era hămesit. Ridică un geam, inspirând aerul curat, 
după care verifică uşile din faţa lui. 

— Un dormitor. Un duş. Uite cum facem. Gătesc eu. Voi 
puteţi folosi baia primii. 

— N-avem nimic împotrivă, îşi atinse Erika părul, 
descheindu-se deja la bluză pe când intra, închizând uşa 
după ea. 

Auziră zgomotul duşului şi trecură în bucătărie, unde 
încălziră trei cutii cu tocană de vită. Aburii făceau stomacul 
lui Chris să tresalte. 

Apa se opri curând. Când reveni, Erika avea capul 
înfăşurat într-un prosop şi purta un halat pe care-l găsise în 
debaraua băii. 


162 


— Eşti frumoasă, spuse Saul. 

Ea făcu o reverență glumeaţă: 

— lar tu ai mare nevoie de-o baie. 

Saul îşi şterse murdăria de pe faţă şi râse. Nu era însă 
nimic amuzant. În timp ce mâncau primele înghiţituri, 
niciunul nu vorbi. În sfârşit, Saul lăsă jos lingura. 

— Cei din apartamentul vecin ştiau că eu, nu Chris, 
venisem acasă cu tine. Şi, totuşi, au trimis după o echipă 
de şoc. Sigur, îl ajutam pe Chris, dar el e cel care a violat 
sancţiunea. El ar fi trebuit să fie principala ţintă, dar n-a 
fost. Eu am fost. De ce? 

— Şi nici povestea din Colorado n-are vreo legătură cu 
sancţiunea, adăugă Chris. Indiferent de motiv, n-au atacat 
până nu te găsisem pe tine. Nu pe mine, pe tine te voiau. 

Saul dădu din cap, tulburat: 

— Atlantic City. Mossad-ul. 

— Oamenii din blocul meu nu erau de la Mossad, insistă 
Erika. Mi s-ar fi spus despre acţiune. S-ar fi asigurat că mă 
aflam la adăpost înainte de a încerca să vă omoare. 

— Dar procedau ca israelienii. 

— Numai fiindcă foloseau arme Uzi şi Beretta? întrebă ea. 

— În regulă, de acord cu tine. Până şi ruşii folosesc uneori 
arme de-astea. Dar celelalte? Lovitura cu podul palmei în 
lupta corp-la-corp? 

— Şi modul de a fabrica amortizoarele, şi poziţia 
ghemuită, pe toată talpa, când te urmăreau. Ştiu, spuse 
Erika. Mi-ai zis tu. Tacticile astea nu dovedesc nimic. 

Chipul lui Saul se înroşi de nerăbdare. 

— Ce tot vorbeşti? Nimeni nu mai e antrenat aşa. 

— Nu-i adevărat. 

O priviră lung. 

— Cine ar mai fi? întrebă Chris. 

Aşteptară. 

— Ai spus că păreau să coopereze cu Eliot, continuă 
Erika, dar erau instruiți de Mossad. 

Dădură din capete. 

— Atunci, ia gândiţi-vă. 


163 


— Dumnezeule, murmură Chris. Tocmai ne-ai descris pe 
noi. 


164 


Capitolul 9 


Implicatiile îl împiedicau pe Chris să adoarmă. Zăcea pe 
canapea, privind spre zorii de dincolo de fereastră. Prin uşa 
închisă a dormitorului, auzi un gâfâit înfundat - Saul şi Erika 
făceau dragoste. Închise ochii, chinuindu-se să nu ia în 
seamă sunetele, silindu-se să-şi amintească. 

1966. După ce el şi Saul îşi încheiaseră turneul în 
Vietnam şi stagiul în Forţele Speciale, Eliot dorise să 
primească instructaj în plus, „şlefuirea finală”, cum o 
numea el. Zburând separat până la Aeroportul Heathrow de 
lângă Londra, îşi dăduseră întâlnire în zona de restituire a 
bagajelor. Cu cheile pe care le primiseră, deschiseseră 
dulapurile şi luaseră bagajele costisitoare, pline cu 
îmbrăcăminte franţuzească. Fiecare valiză conţinea şi câte 
o yarmulke. 

În timpul zborului spre Tel Aviv, îşi schimbaseră hainele 
în toaletă. O stewardesă le pusese vechile veşminte în 
pungi de cumpărături şi le îndesase într-un container de 
hrană gol, spre coada avionului. La aeroport, după trecerea 
prin vamă, i-a întâmpinat o femeie grasă, între două vârste, 
care li se adresa cu nişte porecle afectuoase. Cu tichiile şi 
hainele franţuzeşti, arătau ca nişte evrei parizieni tipici în 
drum spre prima lor experienţă de chibuţ, astfel părând 
când s-au îmbarcat în autobuzul cu destinaţia în afara 
oraşului. 

Câteva ceasuri mai târziu, au primit camere într-un 
complex de locuinţe şi cu sală de gimnastică, asemănător 
cu un Y.M.C.A. american. Instruiţi să se prezinte imediat în 
sala mare, împreună cu alţi douăzeci de elevi, au întâlnit un 
bătrân care s-a prezentat cu numele Andr Rothberg. 
Înfăţişarea lui dezinvoltă contrazicea ucigătoarea legendă 
pe care şi-o ţesuse. Chel şi zbârcit, îmbrăcat în cămaşă, 
pantaloni şi pantofi albi, semăna cu un sportiv ne-evreu. 
Istoricul său, însă, descria un cu totul altfel de om. Tatăl lui, 
instructor de scrimă al ultimului ţar rus, îl învățase pe Andr 


165 


coordonarea şi iuţeala de mână şi ochi care-l propulsaseră 
prin activităţile sportive de la Cambridge, în anii '30, prin 
informaţiile navale engleze în timpul celui de-al doilea 
război mondial şi, finalmente, în comunitatea informativă 
israeliană, după armistițiul din '48. Deşi evreu, rămăsese 
cetăţean britanic, astfel neprimind accesul în cercurile 
interioare ale puterii din Israel. Neabătut, îşi adusese 
valoroasa contribuţie, elaborând un sistem de instrucţie 
autodefensivă de o precizie fără egal. Rothberg îl numea 
„antrenamentul instinctului ucigaş”, iar performanţa la care 
asistaseră Chris şi Saul în ziua aceea i-a uimit. 

Folosind un cărucior suspendat cu lanţuri de tavanul înalt 
al sălii, un asistent a împins înăuntru cadavrul gol al unui 
bărbat, înalt de un metru optzeci, robust, recent decedat, 
de vreo douăzeci şi ceva de ani. Înainte ca leşul să fi fost 
harnaşat şi agăţat în poziţie verticală, se vede că zăcuse pe 
spate, unde i se adunase sângele, învineţind partea 
posterioară, în vreme ce cea din faţă se îngălbenise. Atârna 
vertical, cu picioarele pe podea, lângă Rothberg. Acesta luă 
un scalpel mare şi execută câte o incizie de douăzeci şi 
cinci de centimetri de fiecare latură a pieptului, apoi una 
de-a curmezişul, jos între ele. Prin tăieturi suplimentare, 
desprinse țesutul subcutanat de cuşca toracică şi ridică 
pielea pentru a expune oasele. Aşteptă ca elevii să 
inspecteze exponatul,  atrăgându-le atenția asupra 
coastelor nevătămate. Apoi cobori pielea la loc şi lipi 
inciziile cu bandă chirurgicală. 

Chris n-avea să uite niciodată. Rothberg se întoarse cu 
spatele spre cadavru. Se propti pe latul tălpilor, cu 
picioarele depărtate, ţinând braţele întinse cu palmele în 
jos, paralele cu podeaua. Asistentul îi depuse pe dosul 
fiecărei mâini câte o monedă. Numără până la trei. 
Fulgerător, Rothberg întoarse palmele în sus şi prinse 
monedele din zbor. In acelaşi timp, însă, trupul neînsufleţit 
zvâcni îndărăt, cu curelele scârţâind în cârligul de care erau 
agăţate. Rothberg arătă monedele din mâini. Le băgă în 
buzunar şi se întoarse spre cadavru, dezlipind banda 
adezivă şi ridicând bucata de piele. În ambele laturi, 


166 


coastele erau rupte. Rothberg nu se mărginise să dea din 
mâini pentru a prinde monedele cât ai clipi din ochi. In 
aceeaşi clipă, lovise cu coatele înapoi, izbind cadavrul, cu o 
mişcare atât de rapidă, încât trecuse neobservată. O 
asemenea agilitate ar fi fost remarcabilă din partea oricui, 
necum dintr-a unui om trecut de şaizeci de ani. În timp ce 
elevii îşi exprimau prin murmure surpriza, Chris privi în jur, 
observând-o pentru prima oară pe Erika. 

— După cum vedeţi, le explică Rothberg, coastele 
fracturate au străpuns plămânii. Dacă prietenul nostru încă 
ar mai fi fost viu, acum ar muri asfixiat cu spuma produsă 
de sângele şi aerul din piept. Cianozat în trei minute, mort 
în şaisprezece - timp suficient pentru a injecta un drog, la 
nevoie. Mai important, însă, o rană ireparabilă, cu efecte 
foarte mici asupra propriei voastre capacităţi de a vă apăra 
împotriva altora. Căci cele trei arme majore pe care vi le 
oferă trupul, fără a-şi pierde posibilităţile de funcţionare nici 
chiar în urma celui mai serios impact, sunt vârfurile 
coatelor, pielita dintre degetul mare şi cel arătător şi podul 
palmei. În viitor, veţi învăţa să folosiţi aceste arme cu 
viteză, coordonare şi poziţia potrivită pentru menţinerea 
echilibrului. Acum, însă, vom lua pauza de masă. Diseară, 
vă voi demonstra folosirea corectă a garotei şi a cuţitului. In 
următoarele câteva zile, totul va fi demonstraţie şi 
explicaţie. 

Cele „câteva zile” reieşiră a fi şapte săptămâni. Din zori 
şi până la apusul soarelui, în fiecare zi, cu excepţia 
sabatului evreiesc, Chris şi Saul trecură prin cel mai 
intensiv instructaj pe care-l primiseră vreodată, inclusiv în 
Forţele Speciale. Demonstraţiile erau urmate de sesiuni 
practice şi, apoi, exerciţii fizice istovitoare. Invăţară scrima 
şi baletul. 

— Pentru agilitate, îi lămuri Rothberg. Trebuie să 
înţelegeţi nevoia de rafinament. Rezistenţa nu contează, 
nici forţa. Nu are importanţă cât de uriaş şi voinic poate fi 
adversarul în comparaţie cu tine însuţi. O lovitură bine 
plasată, în punctul cuvenit, îl va ucide. Reflexul - acesta e 
factorul cel mai important, de unde necesitatea de scrimă 


167 


şi balet. Trebuie să învăţaţi să vă controlaţi trupul, să vă 
simţiţi la largul vostru în el, să vă faceţi mintea una cu 
muşchii. Gândurile trebuie transpuse instantaneu în 
acţiune. Ezitarea, coordonarea defectuoasă şi loviturile 
prost plasate îi oferă adversarului şansa de a vă ucide. 
Viteza, coordonarea şi reflexele - acestea sunt armele 
voastre, împreună cu propriul trup. Exersaţi până veţi fi 
prea epuizați pentru a vă mai putea mişca, până când 
antrenamentul anterior - oricât de brutal a fost - vi se va 
părea o vacanţă. lar atunci, exersaţi în continuare. 

Când nu se aflau în clase sau în sala de sport, Chris şi 
Saul îşi petreceau orele în camera lor, dezvoltându-şi 
facultăţile. Imitându-l pe Rothberg, Chris întindea braţele, 
cu palmele în jos. Saul îi punea câte o monedă pe dosul 
fiecărei mâini. Chris smucea mâinile şi încerca să le 
întoarcă pentru a prinde monedele în cădere. Apoi venea 
rândul lui Saul să încerce. În prima săptămână, crezură că 
trucul era imposibil. Monedele cădeau pe podea, sau Chris 
şi Saul le prindeau prea jos şi stângaci. 

— Tocmai te-a omorât, îşi spuneau ei unul altuia. 

Spre sfârşitul celei de a doua săptămâni, reflexele le 
progresaseră suficient pentru a prinde monedele dintr-o 
singură mişcare lină şi nedesluşită. Păreau suspendate în 
aer, capturate înainte de a începe să cadă. 

Dar monedele nu erau decât un dispozitiv auxiliar, nu 
scopul final. Odată stăpânit talentul de a le prinde, se 
adăugă o nouă dificultate. Conform explicaţiilor lui 
Rothberg, trebuiau să înveţe nu numai cum să aplice 
loviturile înapoi - ci şi s-o facă înainte, cu podurile palmelor, 
la fel de rapid. Practicând această a doua metodă de atac, 
Chris şi Saul puneau creioane pe masă. Când îşi smulgeau 
mâinile de sub monede, trebuia să azvârle creioanele de pe 
masă înainte de a prinde monedele. Din nou, scamatoria 
părea imposibilă. Nu reuşeau să prindă banii, sau nu 
nimereau creioanele, ori se mişcau atât de neîndemânatic, 
încât îşi spuneau din nou „te-a omorât”. 

Ca prin miracol, pe la sfârşitul celei de-a treia săptămâni, 
puteau reuşi ambele trucuri în acelaşi timp. Dar nici 


168 


doborârea creioanelor nu reprezenta țelul final. Vitezei şi 
coordonării îi adăugau acum precizie, mânjindu-şi cu 
cerneală palma fiecărei mâini, după care aruncau 
monedele şi loveau într-un cerc desenat pe o hârtie prinsă 
de perete. La început, fie nu reuşeau să-şi lase amprentele 
de cerneală în cerc, fie nu mai prindeau monedele, dar la 
începutul săptămânii a cincea puteau studia petele de 
cerneală precis plasate, monedele din mâini, şi se felicitau: 

— Celălalt a murit. 

In cele din urmă, Rothberg îi consideră îndeajuns de 
dibaci pentru a practica pe cadavre. În ultima săptămână, 
însă, insistă asupra testului final. 

— Băgaţi monedele în buzunar şi îmbrăcaţi vestele astea 
vătuite, le spuse el. Practicaţi pe voi înşivă. 

Chris zăcea pe canapeaua din căsuţă, privind soarele ce 
strălucea prin fereastră. Potomac-ul şipotea între maluri. O 
adiere legăna crengile. Păsările cântau. Îşi amintea că în 
chibuţul acela din Israel nu fuseseră păsări. Numai arşiţă, 
nisip şi şapte săptămâni de transpiraţie, concentrare şi 
chinuri. Când, însă, instinctele ucigaşe i se desăvârşiseră, 
ajunsese cât de aproape posibil de telul perfecțiunii 
recomandate mereu de Eliot - printre puţinii aleşi, cei mai 
buni, mai disciplinaţi, capabili şi ucigători, un agent 
operativ de înaltă clasă gata să-şi înceapă cariera. „În 
1966,” îşi spuse. „Când eram tânăr.” 

Acum, după succese, înfrângeri şi trădări, Chris cugeta la 
anii trecuţi de-atunci. Agenţia, mănăstirea, din nou agenţia, 
detaşarea de probă la Roma, Biserica Lunii, mormântul pe 
care şi-l săpase în Panama. Părea o succesiune hotărâtă 
dinainte. La vârsta de treizeci şi şase de ani, medita la tot 
ce învățase. Analiza acele şapte săptămâni în Israel, 
amintindu-şi ce spusese Erika - faptul că descrierea 
oamenilor care-l atacaseră pe Saul în Atlantic City 
corespundea şi lui Saul şi Chris, oameni afiliaţi lui Eliot, dar 
instruiți de Mossad. Totuşi, oricât încerca, Chris nu-şi putea 
aminti de nici un alt american în şcoala lui Rothberg. 
Implicaţiile îl făceau să i se înnoade stomacul. Minţise Eliot 
şi în această privinţă? Îi trimisese şi pe alţii la Rothberg, în 


169 


alte momente, deşi le dăduse lui Chris şi Saul cuvântul lui 
de onoare că erau unici? De ce-ar fi spus Eliot o asemenea 
minciună? 

Chris îşi mai amintea şi altceva. Pe când Erika gemea în 
culmea orgasmului, dincolo de uşa închisă a dormitorului, 
Chris retrăia momentul din urmă cu şaisprezece ani, în 
Israel, când o văzuse prima oară. Nu peste mult, Saul 
fusese scos din grupul lui Chris şi încadrat în cel al Erikăi. În 
pofida programului intensiv, reuşiseră cumva să-şi 
găsească timp pentru a fi amanți. Chris simţea o greutate 
apăsându-i pieptul. Pe vremea aceea, nevoia de a-l mulţumi 
pe Eliot fusese atât de mare, încât îşi interzisese orice 
emoție, cu excepţia loialității faţă de tatăl şi fratele său. Se 
epurase de orice dorinţă de răsplată şi împlinire - în afara 
cazului când tatăl lui i-o permitea. Sexul era îngăduit în 
scopuri terapeutice. O legătură amoroasă, însă, ar fi fost de 
neconceput. „Te compromite,” spusese Eliot. „Emoţia e un 
handicap. Te împiedică să te concentrezi. În misiune, te 
poate costa viaţa. In plus, e posibil ca iubita să se întoarcă 
împotriva ta. Sau o poate lua ostatică un duşman, pentru a 
te forţa să te întorci contra agenţiei. Nu, singurii oameni 
pentru care poţi manifesta iubire, încredere şi dependenţă 
suntem eu şi cu Saul.” Piatra de pe inimă îl apăsa şi mai 
tare. Il ardea amărăciunea. Căci, în pofida condiţionării, 
Chris sfârşise prin a simţi emoţii - nu iubire faţă de o 
femeie, ci vinovăţie pentru ceea ce făcuse, şi ruşinea de a fi 
fost nedemn de tatăl lui. Confuzia îl sfâşia. Sacrificase ceea 
ce-şi dădea seama acum că erau necesităţi omeneşti 
fundamentale, în scopul de a-i face plăcere tatălui său. lar 
acum, tatăl se întorsese împotriva lui. Printre toate 
înşelăciunile, minţise oare Eliot şi în privinţa iubirii? Chris 
clocotea de regret pentru viaţa pe care ar fi putut-o 
cunoaşte, o viaţă pe care acum ruşinea şi vinovăția nu i-o 
mai îngăduiau. Dacă n-ar fi existat nevoia de a-l ajuta pe 
Saul, s-ar fi sinucis, pentru a pune capăt chinuitorului 
dezgust de sine însuşi. „Câte m-a pus Eliot să fac.” Strânse 
pumnii. „Şi normalitatea care nu mi-a fost acordată nici un 
moment.” Incapabil să se înfurie pe Saul, se simţea totuşi 


170 


invidios, căci Saul reuşise să-i rămână credincios lui Eliot, 
găsindu-şi cu toate acestea şi propria împlinire. Se simţea, 
totuşi, capabil de mânie contra lui Eliot. Cutremurându-se, 
închise strâns ochii, într-o tresărire de regret. Dacă lucrurile 
ar fi stat altfel, se întrebă, clătinând ţeapăn din cap, dacă el 
şi nu Saul ar fi fost mutat în grupul Erikăi din Israel - în gât i 
se puse un nod - oare acum e/ar fi fost acela care o ţinea 
înfiorată în braţe? 


171 


Capitolul 10 


Erika se privea în oglinda camerei de toaletă. Auzea 
printre jaluzelele uşii două vânzătoare stând de vorbă. 
Sosise la zece, când se deschidea magazinul universal. 
Aşteptau să intre doar câţiva clienţi, aşa că fusta şi bluza 
murdare nu atrăseseră prea mult atenţia. Trecând repede 
prin raionul pentru femei, alesese un sutien şi o pereche de 
chiloţi, o jachetă de catifea reiată, o bluză de mohair, blugi 
şi cizme de piele înalte. Se schimbă în cabina de toaletă. 

Făcând ghemotoc hainele vechi, deschise uşa şi privi 
prudentă afară, fără a vedea alte cumpărătoare. Când se 
apropie, vânzătoarele se întoarseră. 

— Să nu încercaţi niciodată să schimbaţi un cauciuc spart 
îmbrăcate cu haine noi-nouţe, spuse ea. Ar fi trebuit să 
telefonez la Triple A. 

— Sau iubitului, spuse cea mai tânără, probabil 
observând că Erika nu purta verighetă. 

— Tocmai am rupt-o cu el. Ca să v-o spun p-a dreaptă, nu 
era bun de nimic. 

Vânzătoarele râseră. 

— Ştiu ce vreţi să ziceţi, spuse cea tânără. Nici al meu nu 
face două parale. Decât la... 

Râseră din nou. 

— Aş vrea eu să am silueta dumneavoastră, adăugă şi 
cea mai vârstnică. Hainele astea vă vin perfect. 

— După pana de cauciuc, trebuia să-mi iasă şi ceva bine. 
Sunteţi amabile să vă ocupați de astea? le întinse ea bluza 
şi pantalonii murdari. 

— Am exact ce le trebuie. 

Vânzătoarea cea tânără le aruncă într-un coş de gunoi de 
după tejghea. În timp ce femeia mai vârstnică tăia 
etichetele hainelor noi, Erika le plăti, zâmbind în sinea ei la 
vederea numelui de pe bon. Go/db/oom's. „Cu atât mai bine 
dacă rămânem cuşeri,” îşi spuse. 


172 


În raionul pentru bărbaţi, privi hârtia pe care Saul şi Chris 
îşi scriseseră măsurile şi alese pantaloni de poplin, tricou de 
tenis şi un hanorac uşor pentru Saul, iar pentru Chris, 
cămaşă „Oxford” bej şi un costum de vară bleu-deschis. Se 
înscrisese perfect în timp. La orele cincisprezece treizeci 
fix, se opri la telefonul public de lângă tejgheaua de obiecte 
găsite, lângă ieşire. Îi spuse centralistei din Alexandria 
numărul din Washington, introduse monedele potrivite şi 
ascultă telefonul sunând o dată înainte de a răspunde o 
voce femeiască: 

— Bună dimineaţa, ambasada Israelului. 

— Ma echpat li? 


173 


Capitolul 11 


În engleză, expresia însemna: „Ar trebui să-mi pese?” 
Corespundea cu inscripţia în ebraică de pe un afiş cu o 
spălătoreasă evreică ridicând braţele a dezgust sau 
capitulare, prins pe perete exact în faţa pupitrului din 
centrul de comunicaţii al ambasadei. Centralista ştiu 
imediat că trebuia să-i facă legătura cu o centrală de 
urgenţă din pivniţă. 

Misha Peltz, un bărbat de treizeci şi cinci de ani, cu 
mustață, frunte în continuă înălţare şi înfăţişare hărţuită - 
şeful logisticii Mossad pe litoralul răsăritean al Statelor 
Unite - îşi conectă mufa. 

— Un moment, vă rog. 

Se răsuci spre un cadran de lângă birou, privind acul. 
Dispozitivul măsura intensitatea curentului electric de pe 
firul telefonic. Dacă apelul era interceptat, scurgerea de 
energie ar fi făcut acum să oscileze din poziţia normală. 
Cadranul indica un curent electric normal. 

— Salom, salută Peltz. 

Vocea senzuală şi atrăgătoare a unei femei îi vorbi încet: 

— Nu primi nici un telefon din afară. La paişpe treizeci. 

Răsună brusc o sonerie, indicând că legătura se 
întrerupsese. 

Peltz scoase mufa. Urmări cu degetul lista de pe perete, 
la stânga pupitrului. Scoţând cartonaşul zilei în curs, privi o 
listă de numere. Apelul sosise la zece şi jumătate. Lângă 
acel număr, găsi numele agentului căruia îi fusese afectată 
ora respectivă pentru raportare în caz de urgenţă. 
BERNSTEIN ERIKA. 

Peltz se încruntă. În ultimele treizeci şi şase de ore - de 
la tentativa de asasinat din apartamentul ei - nimeni din 
ambasadă nu ştia unde se afla Erika, sau dacă mai era în 
viaţă. Poliţia se prezentase la ambasadă în zorii zilei 
trecute, explicând ce se întâmplase şi cerând informaţii 
despre ea. li primise directorul de personal, care-şi 


174 


exprimase deznădejdea auzind despre omoruri şi oferise 
orice ajutor posibil. Contribuţia sa se rezumase la a le arăta 
poliţiştilor dosarul din ambasadă al Erikăi, un document 
cenzurat cu grijă, care-i confirma acoperirea ca funcţionară 
şi camufla complet funcţia reală de colonel Mossad. Ducea 
o viaţă retrasă, explică directorul de personal. Avea puţini 
prieteni. Le dădu numele acestora. Aflând multe şi de fapt 
nimic, detectivii plecară, dezumflaţi. Peltz presupunea că 
urmăreau ambasada pentru cazul că apărea Erika, deşi 
informatorii săi îi spuseseră aseară că ancheta fusese 
întreruptă în mod inexplicabil. De atunci, Peltz aşteptase. 
Întrucât trebuia să-l fi căutat cât de curând posibil, cele 
treizeci şi şase de ore de tăcere sugerau că era moartă. 

Acum, însă, stabilise contactul. Uşurarea lui Peltz fu 
înlocuită rapid de îngrijorare. Îi spusese: „Nu primi nici un 
telefon din afară,” formulă codificată care-l instruia să 
abandoneze toate colaborările cu orice serviciu străin de 
informaţii, chiar şi din Statele Unite. Menţionase 
„paisprezece treizeci”, echivalentul militar al orelor 02:30 
p.m., semnalând următorul apel, probabil de la un telefon 
mai sigur. Peste patru ore. Peltz detesta să aştepte. 

Ce naiba se întâmpla? 


175 


Capitolul 12 


— Vor rămâne împreună, spuse Eliot. Amândoi, şi femeia. 

— De acord, răspunse asistentul său. Împreună, vor avea 
şanse mai mari să se apere. 

— Şi să se folosească de relaţiile ei. 

Din motive de securitate, Eliot îşi evita cât de mult posibil 
biroul. Folosind sera ca diversiune, studia semnele de mană 
ale unui trandafir American Beauty. 

— Este de presupus că va telefona la ambasadă. 
Sistemul lor de codificare e prea sofisticat ca să le putem 
intercepta convorbirile. 

Asistentul aruncă o privire spre cele două santinele 
musculoase, cu chip pătrat, de la ambele intrări ale serei. 
Eliot ar fi avut dreptul la personalul curent al agenţiei 
pentru a-i asigura paza personală. În schimb, alesese o 
pereche despre care asistentul nu mai auzise niciodată, 
prezentându-i numai drept Castor şi Pollux, criptonime 
nefamiliare. Casa, incinta şi strada erau păzite la rândul lor, 
dar acele echipe fuseseră alese personal de asistent. 
Sanctuarul, însă... Se părea că Eliot nu avea încredere 
decât în aceşti doi oameni pentru a-l proteja aici. Asistentul 
era nedumerit. 

— Dar putem deduce ce va spune la ambasadă. 

Mâna lui Eliot tremura uşor, în timp ce trata mana 
trandafirului cu un produs chimic. 

— În locul ei, aş avea nevoie de bani şi de acte de 
identitate - paşapoarte, permise de conducere, cărţi de 
credit, eventual sub mai multe nume diferite. Israelienii nu 
au încredere în ajutorul din afară. Fac treburile de genul 
ăsta în ambasada lor. 

Asistentul îi dădu o cârpă pentru a-şi şterge mâinile. 

— Deci, va trebui să-i predea un pachet. 

Eliot îl studie neobişnuit de aprobator. 

— Bine. Înţelegi ce vreau să zic. Aranjează ca oricine iese 
din ambasadă să fie urmărit. 


176 


— Ne vor trebui mulţi oameni. 

— Foloseşte sancţiunea ca scuză. Spune K.G.B.-ului şi 
celorlalte reţele că probabil curierul îi va conduce la Remus. 
Spune-le că suntem foarte aproape de a-l găsi pe violator. 

Era rândul asistentului să răspundă: 

— Bine. 

— Uimitor, cum scapă toate de sub control. Dacă 
Romulus ar fi fost ucis în Atlantic City, nimic din toate 
celelalte probleme nu s-ar fi întâmplat. 

— Remus ar fi violat totuşi sancţiunea. 

— El nu contează. Romulus e important. Fundaţia 
Paradigma trebuia să fie distrusă. Preşedintele trebuia să 
fie convins că israelienii o făcuseră. 

Eliot se strâmbă: mana se transmisese şi la un alt 
trandafir. 

— Dar, după povestea din Colorado, odată ce am 
presupus căror prieteni le vor cere ajutorul, n-ar fi trebuit 
să dăm greş la locuinţa femeii. Suntem cu un pas în urma 
lor şi nu e bine. L-am ales pe Saul fiindcă a trecut de vârsta 
maximei capacităţi, ca un atlet în declin. Dar n-am visat 
niciodată că... 

— ... O să-şi revină? 

Eliot ridică din umeri: 

— La fel şi Chris. Eram sigur că-şi va folosi relaţia 
specială cu Saul ca să-l găsească. Dar, după mănăstire şi 
mai ales după cele întâmplate la Bangkok, nici nu mi-am 
închipuit că va rămâne viu atâta timp. Se complică treaba. 

Eliot se încruntă. 

— Dacă află adevărul... 

— Cum ar putea? 

— Acum două săptămâni, aş fi spus că nu pot. Dar, cu 
norocul pe care-l au... 

Chipul bătrânului se scofâlcise. 

— Sau, poate, nu e numai noroc. 


177 


Capitolul 13 


— Cel târziu mâine, te pot trimite în Israel, îi spuse Peltz 
Erikăi prin telefonul protejat-codificat din biroul său. Vei fi în 
siguranţă până rezolvăm problema. 

— Nu pot, răspunse îngrijorată vocea senzuală a Erikăi. 
Trebuie să rămân cu Chris şi Saul. 

— Pe prietenii tăi nu-i putem proteja. Dacă află celelalte 
agenţii că ajutăm pe cineva care a violat sancţiunea... 

— Nu de asta e vorba. Da, sunt prieteni, dar mai sunt 
implicaţi şi în altceva în afara sancţiunii, ceva destul de 
important încât, ca să-i omoare, n-ar conta dacă m-ar omori 
şi pe mine. Vreau să aflu ce anume este. Un singur lucru 
poţi să-ţi spun: e în legătură cu Mossad-ul. 

Peltz deveni rigid. 

— Cum? Doar ştii că nu noi am încercat să te omorâm. 

— Cineva vrea să pară că voi aţi fost. 

— Dare o nebunie. De ce? 

— Asta vreau să aflu. Nu mai pot vorbi. Trebuie să 
presupunem că discuţia asta e interceptată. Adu-mi actele 
de identitate pe care ţi le-am cerut - permisele de 
conducere, cărţile de credit. Şi încă ceva. 

— Ştiu. Bani. 

— Ceva şi mai important. 

— Ce anume? întrebă Peltz. 

Rămase cu gura căscată când auzi răspunsul. 


178 


Capitolul 14 


Când ieşi din ambasadă, mijindu-şi ochii în soare, omul 
cel elegant îmbrăcat fu convins că era urmărit. Toată ziua, 
echipa de securitate remarcase activităţi de supraveghere 
neobişnuit de intense. Oricine părăsea incinta, fie pe jos fie 
cu vreun vehicul, era urmărit. La rândul ei, echipa de 
securitate, în colaborare cu Peltz, aranjase să plece un 
număr cât mai mare de curieri. Dată fiind intensa activitate, 
acest curier anume avea mari şanse să-şi îndeplinească 
misiunea. 

Mai întâi, se opri într-o librărie şi cumpără cel mai recent 
roman de Stephen King. Mai parcurse o stradă şi intră în 
Silverstein's Kosher Marhek, de unde cumpără pască şi 
pate de ficat de pui. Apoi intră într-un magazin de băuturi şi 
alese vin alb. Pe o altă stradă, ajunse la blocul său de 
locuinţe, unde curând avea să-şi întâlnească prietena. 

In piaţa cuşeră, îşi substituise servieta cu una identică. 
Băcanul ascunsese deja originalul, după ce scosese din el 
un pachet. Învelit în hârtie de măcelărie, cu eticheta 
„somon afumat”, pachetul stătea acum pe fundul unei cutii 
de carton mari, acoperit de mâncăruri cuşere şi conserve 
cu delicatese. In timp ce soţia băcanului se ocupa de 
magazin, Silverstein duse cutia la camionul de livrări la 
domiciliu, parcat în spate. Încărcă alte câteva cutii în faţa 
celei dintâi şi porni spre Marren Gold Catering Service, în 
partea opusă a oraşului. 

A doua zi dimineaţă, Go/d's Catering livră cutiile la 
locuinţa din Georgetown a doctorului Benjamin Schatner, 
unde nu peste mult sosiră oaspeţii de la sinagogă ca să-l 
felicite pe fiul lui Schatner pentru reuşitul său Bar Mitzvah”. 
După recepţie, unul dintre musafiri, Bernie Keltz, se hotărî 
să-şi ducă familia cu maşina la proprietatea George 
Washington din Mount Vernon. Casa se afla la doar treizeci 


4 - Ceremonia de rit mozaic prin care băieţii evrei, la vârsta de treisprezece 
ani, sunt primiţi în rândul adulţilor 


179 


de kilometri distanţă, copiii lui Keltz n-o văzuseră niciodată, 
iar florile erau în plină strălucire. 

Keltz parcă maşina în spaţiul pentru vizitatori. Îşi conduse 
soţia şi pe cele două fiice pe o cărare, până se opriră la o 
poartă. Zâmbind în briza plăcută, priviră peste gazonul 
înclinat, spre casa din capătul opus al proprietăţii. In timp 
ce se plimbau pe lângă copacii înalţi şi grădinile superbe, 
Keltz le dădu fetelor explicaţii despre clădirile mai mici: 
torcătoria, afumătoarea, magazia. 

— Proprietatea era ca un sat. Complet autoconţinută. 

Fetele începură un joc cu sărituri pe aleea cu cărămizi 
tocite de vreme. 

La trei şi jumătate, soţia lui Keltz îşi puse enorma poşetă 
din pânză de sac pe jos, în faţa vitrinei din magazinul de 
suveniruri Washington's Home Is Your Home. Lângă ea, 
Erika studia un raft cu diapozitive color. În timp ce Keltz 
cumpăra o miniatură turnată în metal a Monumentului 
Washington, insistând să-i fie ambalată festiv, Erika luă 
geanta şi plecă de pe domeniu. 


180 


Capitolul 15 


Lângă permisele de conducere şi cărţile de credit, 
imprimanta de computer se întindea pe masa de sufragerie 
a căsuţei de lângă Potomac. In timp ce râul susura dincolo 
de plasa anti-ţânţari înroşită de asfinţit a unei ferestre 
deschise, Saul, Chris şi Erika priveau hârtia. Prezenta o listă 
de nume - toţi americani care, deşi nu erau afiliaţi la 
Mossad, primiseră totuşi instructajul instinctelor ucigaşe la 
şcoala lui Andr Rothberg din Israel. Cu toate că cererea 
Erikăi îl mirase, Misha Peltz luase informaţiile din 
computerele ambasadei. 


1965 Sgt. Clasa Întâi Kevin McElroy, U.S.A., S.F. 
Sgt. Clasa Întâi Thomas Conlin, U.S.A., S.F. 
1966 Lt. Saul Grisman, U.S.A., S.F. 
Lt. Christopher Kilmoonie, U.S.A., S.F. 
1967 Sgt. St.M. Neil Pratt, U.S.A., Rangeri 
Sgt. St.M. Bernard Halliday, U.S.A., Rangeri 
1968 Lt. Timothy Drew, U.S.A., S.F. 
Lt. Andrew Wilks, U.S.A., S.F. 
1969 Sgt. Artilerie James Thomas, U.S.M.C., Recun. 
Sgt. Artilerie William Fletcher, U.S.M.C., Recun. 
1970 Subofiţer Arnold Hackett, U.S.N., Foci 
Subofiţer David Pews, U.S.N., Foci 


Lista continua - nouă ani, optsprezece nume. 

Chris spuse: 

— Nu-mi vine să cred. 

Erika îi aruncă o privire: 

— Credeai că sunteţi unici? 

— Eliot aşa ne spusese. A zis că vrea să facă din noi o 
pereche specială. Singurii operativi din lume cu combinaţia 
noastră aparte de talente. 

Femeia ridică din umeri: 


181 


— Poate a considerat că aţi ieşit atât de bine, încât s-a 
hotărât să repete ideea. 

Saul clătină din cap: 

— Dar noi am fost în Israel în '66. Pe lista asta figurează 
alţi doi oameni care au fost acolo înainte de noi. Eliot a 
minţit când a spus că suntem singurii. 

— Chiar şi mai târziu, adăugă Chris. În anii '70. După ce li 
s-au format şi celorlalţi instinctele ucigaşe, încă a mai 
continuat să ne spună că eram singurii de acelaşi soi. 

Erika privi din nou lista. 

— Poate a vrut să vă simţiţi unici. 

— Amorul meu propriu n-are sensibilităţi de-astea, 
răspunse Chris. Puțin mi-ar fi păsat câţi alţi oameni erau 
instruiți la fel ca mine. Tot ce doream era să-mi fac bine 
treaba. 

— Şi să-l bucuri pe Eliot, completă Saul. 

Chris dădu din cap: 

— De-asta voiam să ne facem treburile bine. De ce naiba 
ne-a minţit în privinţa celorlalţi? 

— Nu suntem siguri că Eliot a aranjat ca şi ceilalţi să 
înveţe cu Rothberg, spuse Erika. 

— Trebuie să presupunem că da. 

— Ba nu încă. Nu ne putem permite să mergem pe 
supoziţii. Poate a avut şi altcineva aceeaşi idee. 
Deocamdată, ştim doar ce scrie pe listă. Deci, ce ne indică 
asta? 

— Un sistem, răspunse Saul. Oamenii erau trimişi 
perechi-perechi. 

— Ca noi, adăugă Chris. Fiecare pereche era formată din 
membri de acelaşi grad. În '65, McElroy şi Conlin erau 
sergenţi. În '66, Saul şi cu mine eram locotenenţi, în '67, 
Pratt şi Halliday erau sergenţi de stat major. 

Saul urmări lista cu degetul, observând alte grade 
împerecheate: sergenţi de artilerie şi subofiteri. 

— Fiecare pereche provenea din aceeaşi armă, continuă 
Chris. McElroy şi Conlin aparţineau Forţelor Speciale. 

— La fel ca noi, repetă Saul remarca anterioară a lui 
Chris. 


182 


— Pratt şi Halliday erau rangeri. Thomas şi Fletcher, din 
Infanteria Marină de Recunoaştere. Hackett şi Pews erau 
Foci ale Marinei. _ 

— Dar sistemul nu e consecvent, observă Erika. In 
privinţa asta, perechile diferă una de alta. Patru specialităţi 
militare diferite - Forţele Speciale, Rangerii, Recunoaşterea, 
Focile. 

— Sunt diferite, dar sunt la fel, spuse Chris. 

Erika se încruntă, nedumerită. 

— Sunt unităţi de elită, îi explică Saul. Sunt cele mai bine 
instruite cadre pe care le avem. 

— Normal, răspunse ea. 

Nu era necesar ca Saul să intre în amănunte. Erika ştia la 
fel de bine ca el că armata S.U.A. era structurată ca o 
piramidă. Cu cât era mai evoluată instrucţia, cu atât mai 
puţini militari beneficiau de ea. În apropierea vârfului se 
aflau Rangerii Armatei şi unitatea de Recunoaştere a 
Infanteriei Marine - mici şi extrem de bine pregătite. În vârf, 
se afla cea mai mică şi mai bine antrenată grupare, Focile 
Marinei. Această ierarhie făcea parte dintr-un sistem de 
controale şi echilibre pe care îl impunea armatei guvernul 
S.U.A. Dacă Rangerii sau Recunoaşterea încercau o lovitură 
de stat, erau chemate Forţele Speciale ca să-i oprească. La 
rândul lor, dacă o încercau Forţele Speciale, Focile erau 
aduse pentru a-i opri. Rămânea în picioare întrebarea: cine 
ar fi oprit Focile dacă încercau e/o lovitură de stat? 

— Nu contează că unităţile astea diferă una de alta, 
spuse Chris. În comparaţie cu forțele militare 
convenţionale, reprezintă o clasă în sine. Cea mai bună. 

— O.K., are sens, răspunse Erika. Au luat militari dintre 
cadrele americane de elită. l-au instruit la un nivel şi mai 
sofisticat, în Israel. Dar de ce? 

— Şi de ce tocmai ăştia? întrebă Saul. Şi de ce atât de 
puţini? Care e principiul de selecţie? 

Erika se încruntă: 

— Ştiu c-am spus că n-ar trebui să mergem pe supoziţii, 
dar voi face totuşi una. Oamenii ăştia au fost trimişi în 
Israel între 1963 şi 1975. Crezi că...? 


183 


Le studie chipurile. 

— Poate s-au distins în luptă. 

— Unde? În Nam? întrebă Chris. Ca noi? 

— Anii corespund. Prin '65, America era deja implicată în 
lupte. În '73, America se retrăsese. Poate că aceşti oameni 
au fost eroi de război. Cei mai buni dintre cei buni. Odată 
ce şi-au dovedit capacitatea în focul luptei, cu cât mai buni 
puteau deveni? Numai antrenamentul instinctului ucigaş 
putea fi mai presus de-atât. 

— Descrii nişte oameni care în final ajung mai bine 
pregătiţi decât Focile. 

— Vă descriu pe voi înşivă, spuse ea. 

Chris şi Saul se uitară unul la altul. 

— Lipseşte ceva, spuse Chris. O simt. Ceva important. 
Trebuie să aflăm mai multe despre oamenii ăştia. 


184 


Capitolul 16 


Sam Parker părăsi construcţia de sticlă şi crom, 
degustând briza dulce a atmosferei nepoluate de duminică. 

În calitate de programator superior al computerelor din 
Agenţia Naţională de Apărare, îşi petrecea cea mai mare 
parte a timpului în încăperi antiseptice, fără ferestre, cu 
temperatura controlată. Nu că l-ar fi deranjat cu ceva. La 
urma urmei, computerul trebuia să fie protejat. Dar, în 
pofida stimulentelor intelectuale ale activităţii lui, nu-i 
plăcea să vină acolo duminica. Dezavantajul de-a fi expert 
era acela că subalternii îi pasau toate greşelile lor. 

Privi peste râu, din D.C.” spre Virginia şi Pentagon. 
Parcarea acestuia, la fel ca şi cea a agenţiei, era aproape 
pustie. „Bineînţeles, sunt acasă, la băut Martini şi fript fleici, 
la fel cum ar fi trebuit să fiu şi eu,” îşi spuse, mergând spre 
maşina sa cafenie închisă, cu consum economic de 
combustibil, made-in-America. Martini? La drept vorbind, 
Parker nu bea, deşi nu obiecta ca alţii s-o facă, dar cu 
măsură. Chiar şi duminica, venea la lucru cu sacou şi 
cravată. Admira ordinea şi era permanent stingherit de felul 
cum pistruii şi părul rău roşcovan îl scoteau în evidenţă din 
mulţime. La cincizeci şi cinci de ani, spera ca roşul să se 
transforme curând într-un argintiu diplomatic. 

Demarând din parcaj, nu observă Pinto-ul care începuse 
să-l urmărească. Nu remarcă nici, peste cinci minute, 
cealaltă maşină, o Toyota, decât când coti de pe banda ei, 
zgâriindu-i aripa din faţă şi tăindu-i calea. Şoferi de 
duminică, se enervă Parker. Probabil un turist. Trase pe 
marginea drumului. Furia i se risipi când, oprind motorul, 
văzu şoferul coborând din Toyota. O femeie absolut 
seducătoare, înaltă şi mlădioasă, cu păr lung, negru, în 
blugi şi cizme, se apropie de el, zâmbind. „Ei, îşi spuse 
5 - Districtul Columbia, unitatea departamentală unde se află oraşul 
Washington. 


185 


Parker, dacă tot a trebuit să avem un accident, n-ar strica 
să tragem un folos de pe urma lui.” 

leşi, dându-şi toată silinţa să pară sever. 

— Domnişoară, sper că aveţi asigurare. 

Femeia îl atinse pe umăr: 

— M-am speriat. Nu ştiu cum s-a întâmplat. 

ÎI îmbrăţişă. În timp ce-i simţea sânii pe pieptul lui, Parker 
auzi o maşină. Deodată, îl încadrară doi bărbaţi, un evreu 
musculos şi, lisuse, celălalt părea irlandez. 

— E cineva rănit? întrebă irlandezul. 

Evreul se aplecă spre el. Parker tresări, simțind o 
înţepătură în braţ. 

Vederea i se împăienjeni. 


186 


Capitolul 17 


O rezolvară repede. Saul culcă trupul inert al lui Parker 
înapoi în maşină, apoi se strecură alături şi porni spre gaura 
din trafic înainte ca vreun curios să poată opri. Erika îl urmă 
cu Toyota, iar Chris cu Pinto-ul. Curând se despărţiră, 
luând-o fiecare pe altă parte. Asigurându-se că nu-i 
urmărea nimeni, se îndreptară spre sud, reîntâlnindu-se la 
vilă. 

Între timp, Parker se trezise. Se zbătu, în timp ce Saul îl 
legă de un scaun din /iving room. 

— V-am văzut feţele, spuse Parker ca un prost. Am văzut 
o parte din drumurile pe care m-aţi adus aici. Sechestrarea 
de persoană e delict federal. O să înfundaţi puşcăria pentru 
asta. 

Saul îl privi printre pleoape. 

— Aşa, făcu Parker, cu ochii tulburaţi, înțelegând. Vă rog, 
nu mă omorâţi. Promit că n-am să scot o vorbă. 

Chris se apropie de el. 

— Nevastă-mea mă aşteaptă acasă la patru, îi preveni 
Parker. Dacă întârzii, o să anunţe securitatea. 

— A şi anunţat-o. E trecut de patru. Dar cum te vor putea 
găsi? 

— Aoleu, gemu Parker; se încordă în frânghii. Ce vreţi? 

— Nu se vede? Informaţii. 

— Promiteţi-mi că nu-mi faceţi nimic. Vă spun tot ce ştiu. 

— Ai să ne spui minciuni. 

— Nu, voi coopera. 

— Ştim. 

Chris îi suflecă mâneca. Parker privi cu gura căscată cum 
îi tampona braţul cu alcool, pentru a umple apoi o seringă 
dintr-o fiolă. 

— Ai să te simţi ca după valium, spuse Chris. Cum tot n- 
ai de ales, fă bine şi nu te mai zbate. Bucură-te. 

Îi înfipse acul în braţ. 


187 


Interogatoriul dură treizeci de minute. Ambasada 
israeliană le furnizase toate informaţiile posibile. Chris avea 
nevoie de încă o sursă. Întrucât oamenii care-l interesau 
făcuseră parte cu toţii din armata S.U.A., ştia că va găsi 
datele dorite în computerele Agenţiei Naţionale a Apărării. 
Problema era să obţină accesul la computere, iar primul pas 
consta în aflarea codurilor care făceau computerele să 
răspundă la întrebări. Nişte coduri greşite ar fi declanşat 
alarma, alertând forţele de Securitate ale N.D.A.6 că cineva 
fără autorizare încerca să se infiltreze în banca de date. 

Tortura era o metodă de interogatoriu depăşită. Dura 
prea mult şi, chiar când subiectul părea să fi cedat, uneori 
minţea convingător sau nu spunea decât o parte din 
adevăr. Dar amytalul de sodiu - acelaşi compus pe care-l 
folosise Eliot asupra lui Chris în cabinetul dentistului din 
Panama - acţiona rapid şi sigur. 

Cu glasul îngălat, Parker îi spuse lui Chris tot ce dorea să 
afle. Codurile se schimbau săptămânal. Erau trei la număr: 
o succesiune numerică, una alfabetică şi o parolă. Şirul de 
cifre era un fel de glumă, variaţiune după numărul de 
securitate socială al lui Parker. Convins că puteau să 
comunice cu computerele, Chris îl duse pe Parker înapoi la 
Washington. 

Pe drum, Parker se trezi, plângându-se că avea gura 
uscată. 

— Poftim, bea nişte Coca, îi oferi Chris. 

Parker răspunse că îl ajuta. Vorbea ca un om beat. 

— Îmi daţi drumul? 

— De ce nu? Ţi-ai jucat rolul. Avem ceea ce doream. 

Coca fusese amestecată cu scopolamină. Când ajunseră 
în Washington, pe Parker îl apucaseră istericalele, dând din 
mâini după păianjenii care i se părea că-l năpădeau de 
peste tot. Chris îl lăsă într-un cartier porno, - unde 
prostituatele bătură în retragere la vederea zvârcolelilor 
nebuneşti şi văicărelilor lui Parker. 

Efectul scopolaminei avea să treacă până a doua zi. 
Parker urma să se trezească într-un spital psihiatric. Deşi 


€ _ National Defense Agency. 
188 


halucinaţiile vor fi trecut, avea să persiste un alt efect al 
drogului. Îi ştergea amintirea ultimelor două zile. Nu-şi 
amintea că fusese răpit. 

Nici interogatoriul din vilă, sau pe Chris, Saul şi Erika. 
Autorităţile, anunţate de soţia lui Parker despre dispariţia 
acestuia, aveau să se simtă uşurate că-l găsiseră. Şi să 
tragă concluzia că nu era atât de sfânt pe cât se prefăcea. 
Un cartier porno. Sigur, ipocritul se întinsese mai mult 
decât îi ajungea plapuma. Până să investigheze mai în 
detaliu, Saul şi Erika aveau să fi sfârşit treaba. 


189 


Capitolul 18 


Motelul Haven era ascuns în spatele unei braserii, al unui 
cinematograf şi al unui bar, la periferia oraşului 
Washington. 

— Toate serviciile, comentă Saul, în timp ce parca lângă 
intrare. El şi Erika îl aleseseră fiindcă arăta destul de 
şleampăt pentru ca recepţionerul să nu-i întrebe de ce 
închiriau o cameră doar pentru câteva ore. Dar nici atât de 
şleampăt încât poliţia să-şi fi făcut un obicei din a-l vizita. 

Pe când Erika aştepta în maşină, Saul intră la recepţie. 
Automatul de răcoritoare purta anunţul Defect. Canapeaua 
de Naugahyde era crăpată. Pe plantele de plastic zăcea 
praful. După comptoar, o femeie abia dacă întoarse capul 
dinspre televizorul unde rula un film cu Clint Eastwood. Saul 
închirie camera pe numele domnul şi doamna Harold Cain. 
Femeia nu păru interesată decât în momentul când luă 
banii. 

Revenit în maşină, Saul o conduse până la căsuţa 
respectivă. Întoarse Pinto-ul cu o sută optzeci de grade, 
reţinând şi o alee care dădea pe o stradă lăturalnică. 
Intrând în cameră, găsiră un televizor alb-negru, un birou 
cu urme de pahare, un pat cu aşternutul mototolit. 
Robinetul picura în cadă. 

Aduseră înăuntru câteva cutii. Trecuseră pe la un 
magazin cu articole radio şi, cu ajutorul uneia dintre cărţile 
de credit obţinute de la Misha Peltz, cumpăraseră un 
computer, imprimantă şi modem telefonic. 

Lucrând rapid, despachetară componentele, le integrară 
şi le probară. Saul ieşi, alese un loc ascuns după o pubelă 
de gunoi şi cercetă intrările în parking-ul motelului. Dacă 
vedea vreo mişcare suspectă, o putea preveni pe Erika, 
folosind un mic walkie-talkie cumpărat tot de la magazinul 
radio. 

În cameră, Erika ridică receptorul şi tastă o succesiune de 
cifre pe care le menţionase Parker. Numărul o puse în 


190 


legătură cu N.D.A. Auzi un bip în telefon. Computerul 
răspunsese la apel, aşteptând instrucţiuni. Tastă un şir 
alfabetic - SUNSHINE’, numele cockerului spaniel al lui 
Parker - şi auzi un nou bip; computerul era activat să 
comunice informații. Această metodă de a acţiona 
computerul fusese concepută pentru a permite schimburi 
eficiente de date la mari distanţe. Echivalentul lui Parker 
din San Diego, de pildă, nu trebuia să vină până la 
Washington pentru a folosi computerul N.D.A., nici să-l 
contacteze pe Parker, explicându-i ce dorea. Tot ce avea de 
făcut era să telefoneze direct computerului. Era o metodă 
simplă şi sigură, dar pentru a o face să funcţioneze trebuia 
să cunoşti codurile. 

Erika cuplă telefonul în modem, un mic dispozitiv cu 
locaş pentru receptor, conectat la computer. Se aşeză în 
faţa claviaturii, tastând instrucţiuni. Mesajul trecea prin 
modem şi telefon, până la banca de date a N.D.A. Parker 
explicase că nu se puteau extrage informaţii din computer 
decât folosind parola FETCH8. 

O bătu pe keyboard. Imprimanta de lângă ea începu să 
ţăcăne, traducând semnalele electronice primite prin 
telefon. 

Erika aştepta, sperând ca forţele de securitate ale N.D.A. 
să nu localizeze apelul telefonic. 

Imprimanta se opri. Dând din cap, Erika tastă GOOD 
DOG?, codul de încheiere pe care i-l dăduse Parker, închise 
computerul, puse receptorul în furcă şi înhăţă foile 
imprimate. 


7 Strălucirea soarelui, rază de soare. 
8 A aduce (înapoi), a raporta, a recupera. 
°? Câine bun. 


191 


Capitolul 19 


Chris se prăbuşi pe canapea, descurajat. Ploaia nocturnă 
îi sporea proasta dispoziţie, răpăind pe acoperişul casei. 
Picăturile şiroiau în jos pe horn, căzând pe lemnele arse din 
cămin, pentru a stârni mirosul amar al cenuşii. Simţea 
umezeala. 

— Dacă există şi un alt principiu, eu nu-l văd. 

Saul şi Erika priveau încruntaţi imprimatele de pe masă. 
Femeia nu ceruse decât informaţiile esenţiale: locul şi data 
naşterii, confesiunea religioasă, studiile, talentele speciale, 
ofiţerii comandanţi, misiunile de luptă. 

— Nici unii dintre ei nu s-au născut în acelaşi timp sau 
loc, spuse ea. Alcătuiesc un amestec de religii. Fiecare e 
specialist într-un domeniu sau altul. Au avut la comandă 
ofiţeri diferiţi şi au servit în diverse regiuni ale Asiei de sud- 
est. Care e legătura? Dacă nu ne înşelăm, trebuie să existe 
ceva care-i reuneşte laolaltă. 

Chris se ridică în picioare, obosit, şi veni spre masă. Se 
opri lângă Erika, citind din nou imprimatele. 

— Uite, arătă el în colţul din stânga-jos al foii. Fiecare 
pereche a învăţat în acelaşi oraş, dar oraşele diferă între 
ele. Omaha, Philadelphia, Johnstown, Akron. N-are nici un 
sens. Şi, aici, arătă el în dreapta. Toţi au criptonime, dar nu 
văd nici un alt punct comun. Butes şi Erechteus. Asta ce 
mai înseamnă? 

Ignoră datele pe care le eliminase deja, concentrându-se 
asupra informaţiei care-l nedumerea. 


Omaha, Neb. Kevin McElroy. Castor. 
Omaha, Neb. Thomas Conlin. Pollux. 


Philadelphia, Pa. Saul Grisman. Romulus. 


Philadelphia, Pa. Christopher Kilmoonie. Remus. 
Johnstown, Pa. Neil Pratt. Cadmus. 


192 


Johnstown, Pa. Bernard Halliday. Cilix. 


Akron, Ohio. Timothy Drew. Amphion. 
Akron, Ohio. Andrew Wilks. Zethus. 


Shade Gap, Pa, James Thomas. Butes. 
Shade Gap, Pa. William Fletcher. Erechteus. 


Gary, Ind. Arnold Hackett. Atlas. 
Gary, Ind. David Pews. Prometheus. 


Lista continua - nouă perechi, optsprezece nume. 

— Pennsylvania e menționată cel mai des, observă Saul. 

— Dar ce legătură are cu Nebraska, Ohio şi Indiana? 

— Hai să încercăm criptonimele, propuse Erika. Numele 
sunt străine. Greceşti şi romane, aşa-i? Din mitologie. 

— E o categorie prea generală. E ca şi cum ai spune că 
Omaha şi Philadelphia sunt amândouă în Statele Unite, 
exemplifică Chris. Trebuie să găsim o legătură mai 
concretă. Cadmus şi Cilix? Amphion şi Zethus? Nu ştiu cine 
sunt ori ce-au făcut, necum ce legătură au avut unul cu 
altul. 

— Atunci începe cu perechea pe care o ştii, îl îndemnă 
Erika. Voi doi. Romulus şi Remus. 

— Ştie toată lumea. Sunt fraţii care au întemeiat Roma, 
răspunse Saul. 

— Dar noi n-am întemeiat niciodată nimic şi nu suntem 
fraţi, adăugă Chris. 

— Am putea foarte bine să fim. 

Saul se întoarse spre Erika: 

— Castor şi Pollux. Sună familiar. Ceva în legătură cu 
cerul. O constelație. 

Erika dădu din cap: 

— Când am învăţat navigația pe timp de noapte, 
instructorul îmi spunea să-l las pe vechii războinici să mă 
călăuzească. Castor şi Pollux. Se mai numesc şi Gemini. 

— Stelele de seară şi de dimineaţă. 

— Gemeni, repetă Chris. Gemeni. 


193 


— Ce alte nume par familiare? întrebă Saul. Uite - aici, 
jos. Atlas. 

— Omul cel puternic care ţine cerul deasupra 
pământului. 

— Prometheus. 

— A furat focul de la zei şi l-a dat oamenilor. 

— Dar între ăştia doi nu e nici o legătură. 

— Poate, spuse Erika. 

Chris şi Saul o priviră. 

— Ne trebuie un dicţionar mitologic, continuă ea. Cred că 
acum ştiu sistemul, dar trebuie să aflu cine au fost Cadmus 
şi Cilix şi toţi ceilalţi. 

— Uite aici un dicţionar, spuse Chris, după ce căută prin 
câteva rafturi cu cărţi de lângă şemineu. O mulţime de cărţi 
vechi de buzunar. O enciclopedie de birou. 

Două volume. Il luă pe primul, întorcând paginile cu 
urechi-de-măgar. 

— Atlas, spuse el şi începu să citească; pe neaşteptate, 
ridică privirea. Căca-m-aş. 

— Ce este? se arătă surprins Saul. 

— Cum e celălalt criptonim care începe cu A? 

Saul parcurse rapid foaia imprimată. 

— Amphion. E împerecheat cu Zethus. 

Chris răsfoi nerăbdător şi citi. 

— lisuse, nu-mi vine să cred. Spune-mi şi celelalte nume. 

— Alfabetic? Butes e cuplat cu Erechteus, iar Cadmus, cu 
Cilix. 

Chris continuă să dea paginile, citind agitat. 

— Cunosc principiul. Ştiu ce legătură au. 

Rămăseseră toţi trei nemişcaţi. 

— Sunt legaţi în cel mai strâns mod posibil, spuse Erika. 

— Ţi-ai dat seama. 

— N-am fost cu-adevărat sigură până nu ţi-am văzut 
expresia de pe faţă. 

— Atlas şi Prometheus au fost fraţi. Amphion şi Zethus au 
fost fraţi. 

— Ca şi Castor şi Pollux, completă Saul. 


194 


— Butes şi Erechteus? Frați. Cadmus şi Cilix? Frați. 
Romulus şi Remus... 

— Dar unde-i paralela? se răsuci Saul spre imprimate. 
Castor şi Pollux au fost fraţi gemeni, dar oamenii cărora li s- 
au atribuit criptonimele astea sunt McElroy şi Conlin. Nici 
de-ai dracu' nu par gemeni. 

— Adevărat, spuse Erika. Şi aici, mai în jos, Pratt şi 
Halliday nu arată a fi înrudiţi, însă au primit criptonime care 
se referă la fraţi. La fel şi toate celelalte nume. Drew şi 
Wilks, Thomas şi Fletcher, Hackett şi Pews - dacă nu sunt 
rude, atunci de ce să le dea criptonime indicând fraţi? 

— Poate provin din familii destrămate, presupuse Chris. 
Dacă părinţii au divorţat şi s-au căsătorit cu alţii, McElroy şi 
Conlin pot avea nume de familie diferite, rămânând totuşi 
înrudiţi. 

— Intr-un caz, două, poate. Dar toţi să fie din căsnicii 
destrămate, cu părinţii recăsătoriţi? 

— Ştiu. E forţat, fu Chris de acord. 

— In plus, tu şi Saul nu proveniţi dintr-un cămin 
dezorganizat. Cum spuneai, nu sunteţi rude. 

Deodată, ochii îi deveniră alarmaţi. Se întoarse spre Saul: 

— Dar ai spus şi tu ceva. Ai spus: „Am putea foarte bine 
să fim.” De ce-ai spus asta? 

Saul ridică din umeri: 

— Ne cunoaştem pe aproape tot atâta vreme ca şi cum 
am fi fraţi. De la vârsta de cinci ani. Nu, Chris? 

Chris zâmbi: 

— Eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut în viaţa 
mea. 

— Dar de ce? întrebă Erika, crispată de nedumerire. 
Adică, nu de ce sunteţi prieteni. Vreau să zic, de ce vă 
cunoaşteţi de-atâta timp? Aţi copilărit în acelaşi cartier? 

— Intr-un fel. Ne-am cunoscut la şcoală. 

— La ce şcoală? se încruntă ea. 

— Şcoala „Franklin” de băieți din Philadelphia. Unde am 
crescut. N-am provenit dintr-o familie destrămată. Pe toţi 
dracii, n-am avut nici un fel de familie. Suntem orfani. 

Chris privi pe fereastră, în ploaie. 


195 


— Ăsta-i celălalt amănunt suspect din sistem, spuse 
Erika. Fiecare pereche a studiat în acelaşi oraş. McElroy şi 
Conlin în Omaha. Tu şi Chris în Philadelphia. Ceilalţi în 
Akron, Shade Gap şi-aşa mai departe. De vreme ce toate 
criptonimele formează un sistem, s-ar zice că şi oraşele 
astea se înscriu într-un sistem. 

— Aşa e, răspunse Chris; se întoarse dinspre fereastră, 
furios. Casa băieților. 

— Cum? îl privi descumpănit Saul. 

— E în Akron. 

Tremurând de furie, Chris se apropie de Saul şi de Erika. 

— Limanul pentru băieţi e în Omaha. În Pennsylvania 
este Academia de băieți din Johnstown, şi /nstitutul băieților 
din Shade Gap, ca să nu mai vorbim de Scoala „Franklin“ 
pentru băieţi a noastră, din Philadelphia. Oraşele de pe 
hârtiile astea arată ca primele cele mai bune zece şcoli de 
băieţi din ţară. Dar nu te lăsa amăgită de denumiri, îi spuse 
el Erikăi, amar. Limanul pentru băieți, sau Şcoala pentru 
băieți, sau Institutul băieților. Toate înseamnă aceeaşi 
blestemâăţie: orfelinat. 

Strânse din dinţi. 

— Oamenii de pe lista asta împărtăşesc cu toţii un singur 
lucru în comun cu Saul şi cu mine. Sunt orfani. Fiecare 
pereche a crescut în aceeaşi instituţie. De-asta criptonimele 
sugerează că ar fi fraţi, chiar dacă numele de familie sunt 
diferite. 

Respira chinuit. 

— Fiindcă fiecare membru al unei perechi l-a cunoscut pe 
celălalt, singurătatea i-a silit să stabilească o legătură 
apropiată. Au format prietenii atât de strânse, încât au 
devenit, în sens emoţional, fraţi de sânge. Lua-l-ar dracu’, 
Saul! Inţelegi ce ne-a făcut? 

Saul dădu din cap: 

— Eliot ne-a minţit în cel mai fundamental mod care-mi 
poate trece prin minte. Niciodată nu ne-a iubit. Tot timpul - 
de la bun început - s-a folosit de noi. 

Erika îi apucă strâns de braţe. 


196 


— L-ar deranja pe vreunul din voi să-mi spună, pentru 
numele lui Dumnezeu, despre ce vorbiţi? 

— Ar trebui o viaţă de om, răspunse Chris. 

Se prăvăli pe canapea, gemând. 


197 


Capitolul 20 


Ploaia se înteţea, făcând ca dimineaţa să pară înserare. 
Eliot stătea la fereastra biroului, meditativ, fără să vadă 
peisajul virginian bântuit de furtună. Avea pielea la fel de 
cenuşie ca ploaia. În spatele lui, cineva bătu la uşă. Nu se 
întoarse să vadă cine intrase. 

— E ceva ciudat, domnule. Nu ştiu ce să înţeleg, dar m- 
am gândit că e mai bine să vă anunţ. 

Glasul aparţinea asistentului lui Eliot. 

— Nu e o veste bună, presupun. 

— Au avut o scurgere de informaţii la Agenţia Naţională 
de Apărare. leri, şeful programării lor a fost găsit într-un 
cartier porno. Halucinaţii, crize. Poliţia a crezut că se 
drogase cu ceva, aşa că l-au internat la psihiatrie să se 
dezintoxice. Ei bine, acum e bine, dar nu-şi aminteşte că s- 
ar fi dus în cartierul acela şi nici să fi luat vreun drog. 
Fireşte, ar putea minţi, dar... 

— Scopolamină, îl întrerupse Eliot, răsucindu-se spre el. 
Treci la subiect. 

— Aseară, pe când el era în spital, cineva i-a folosit codul 
pentru a intra în banca de date a N.D.A. Au acolo un sistem 
ca să afle cine ce informaţie a cerut. Şi ajungem la 
problemă. Cel care a folosit codul programatorului nu dorea 
informaţii confidenţiale. Tot ce-a vrut erau statisticile 
esenţiale despre optsprezece oameni. Intrucât 
dumneavoastră le-aţi supervizat instructajul, cei de la 
N.D.A. au considerat că e cazul să ştiţi despre scurgere. 
Problema este, domnule, că două dintre nume sunt 
Romulus şi Remus. 

Eliot se aşeză obosit la birou. 

— Şi Castor şi Pollux, şi Cadmus şi Cilix. 

— Da, domnule, aşa este. 

Asistentul părea nedumerit. 

— De unde-aţi ştiut? 


198 


Eliot se gândi la Castor şi Pollux, care stăteau de gardă la 
uşa biroului său. Apoi se gândi la Saul şi Chris. 

— Se apropie. Acum, când au dedus ce să caute, nu va 
mai dura mult până să înţeleagă totul. 

Se răsuci spre ploaia ce şiroia pe geam jalnic. 

— Dumnezeu să m-ajute când vor înţelege. 

In sinea lui, adăugă: Dumnezeu să ne-ajute pe toți. 


199 


CARTEA A TREIA 


TRĂDARE 


200 


EDUCAŢIA OFICIALĂ A UNUI 
AGENT OPERATIV 


Capitolul 1 


La orele 17:00 ale zilei de 23 decembrie 1948, serviciul 
militar de informații al Statelor Unite din Nome, Alaska, a 
recepționat prognoza meteorologică de seară din porturile 
ruseşti Vladivostok, Ohoţk şi Magadan. Aviația a folosit 
aceste buletine în conjuncție cu pronosticurile din porturile 
japoneze, pentru a programa zborurile nocturne de probă 
ale aparatelor sale B-50. Buletinul rusesc anunța o vreme 
neobişnuit de caldă pentru acel anotimp. Nici un motiv de 
îngrijorare. 

Peste şapte minute, toate frecvențele au fost bruiate de 
către un semnal amplificat din baza navală rusă de la 
Vladivostok, către unul dintre submarinele sale aflat în larg. 
Codificat şi excesiv de lung pentru un comunicat sovietic, 
mesajul era suficient de insolit pentru ca analiştii 
informativi americani din Baza Shepherds, Nome, să se 
concentreze asupra descifrării lui în loc de a da atenţie 
buletinelor meteo japoneze. Au acordat autorizaţia de 
rutină pentru zborul a patru B-50-uri la mare altitudine, 
spre a testa sistemele de dezgheţare. 

La orele 19:00, pe toate cele patru avioane le-a lovit un 
front de ger siberian cu vânt în rafale de peste şaptezeci de 
noduri. Toate sistemele de dezgheţare au ratat. Niciunul 
dintre aparate nu s-a mai întors la bază. Avionul din frunte, 
Suite Lady, fusese pilotat de maiorul Gerald Kilmoonie. 
Când vestea dispariţiei sale a ajuns la Baza Aviatică a 8-a 
(S.A.C.) din Tucson, Arizona, generalul Maxwell Lepage i-a 
telefonat capelanului romano-catolic Hugh Collins din 
Philadelphia pentru a-i transmite ştirea doamnei Dorothy 


201 


Kilmoonie şi fiului ei în vârstă de trei ani, Chris. l-a spus 
capelanului s-o anunţe pe soţia lui Gerry că ţara pierduse 
pe cel mai bun trăgător de skeet! pe care-l cunoscuse 
vreodată. 


10 - Tir care foloseşte drept ţinte discuri de argilă catapultate. 
202 


Capitolul 2 


Doi ani mai târziu - 1950. Pe Calcanlin Street, în 
Philadelphia, se afla un şir de treizeci de case. Era un loc de 
joacă mizerabil pentru copii. Strada era îngustă şi 
întunecoasă. Zgura şi nisipul ascundeau capcane de cuie 
ruginite, cioburi de sticlă şi căcăreze de şobolani. 
Crăpăturile trotuarului, pline de buruieni, se lărgeau spre 
bordură cât nişte crevase, pe carosabil devenind adevărate 
cratere. Către mijlocul tronsonului de stradă, în cel mai 
întunecat punct, se înălța casa dărăpănată a lui Dorothy 
Kilmoonie. 

Casa dădea pe dinafară de mese: o masă de cărţi cu 
intarsii de sidef; gheridoane; mese de salon, cu trei 
picioare; o măsuţă de cafea arsă de ţigări pe toată 
suprafaţa; o masă de ceai înaltă, proptită de maşina de 
spălat cu storcător Maytag din baie; o masă de sufragerie; 
o masă de bucătărie cu chenar cromat şi placă Formica, pe 
care stătea un bol din plastic plin cu fructe de ceară. Lângă 
fructele-imitaţii se aflau maldăre de muşte moarte. Grămezi 
asemănătoare se vedeau pe toate mesele din casă. Şi tot 
pe fiecare masă, lângă muşte, zăceau bucăţi de salam 
bologna vechi şi uscate, încovoiate ca talaşul din lemn de 
cedru. 

Primul lucru pe care-l făcuse Chris în acea dimineaţă 
fierbinte de august fusese să tragă paravanul de sârmă din 
fereastra salonului, punând pe pervaz o sardină fără cap, 
grasă şi plină de ulei. În iulie, când îl lăsase singur în casă 
pentru a-şi petrece vara la Atlantic City, mama lui pusese în 
congelator un calup de bo/ogna, precum şi, în cămară, 
câteva cutii de conserve cu supă, sardele şi crochete. Le 
dăduse bani vecinilor, spunându-le să se ocupe de Chris, 
dar spre sfârşitul lunii iulie vecinii cheltuiseră singuri banii 
şi-l lăsaseră pe băiat să supravieţuiască numai cu 
mâncarea rămasă. Nu putea să sufere salamul bologna. 
Zile în şir îl folosise pentru a ademeni muştele în casă. 


203 


Dezgustul lor faţă de bologna, însă, era la fel de mare ca al 
lui. lar rahaţii de şobolan din stradă, deşi le plăceau, se 
uscau şi mai repede decât mezelurile. Sardinele, însă, 
dădeau rezultate perfecte. Pe la orele nouă ale dimineţii, 
putea da din cap mândru în faţa unei noi grămezi de muşte 
pe măsuţa de cafea, ucise cu elasticul lung scos dintr-un 
portjartier de-al maică-sii. 

În cel mai emoţionant moment al vânătorii, când stătea 
cocoţat pe capătul unei mese, chinuindu-se să-şi păstreze 
echilibrul şi ochind cu zgârciul o muscă deşteaptă care-şi 
lua mereu zborul cu un moment înainte de a o plesni, simţi 
o mişcare neobişnuită în stradă şi privi pe fereastră, spre o 
maşină mare şi neagră, parcată ameninţător în faţa casei. 
La vârsta de cinci ani, se mândrea să cunoască deosebirile 
dintre Hudson Hornet şi Wasp, Studebaker, Willy şi Kaiser- 
Frazer. Acesta era un Packard 1949, iar volumul său ocupa 
aproape toată lăţimea străzii. Un bărbat masiv, cu trupul ca 
un sac de box în uniformă militară, aproape păru să se 
rostogolească de la volan în stradă. Se îndreptă şi, privind 
împrejurimile aglomerate, îşi aranjă turul pantalonilor. Cu 
umerii aduşi şi trupul vag cocârjat, ocoli bara din spate a 
Packard-ului pentru a deschide portiera din dreapta. Cobori 
un om înalt, subţiratic şi pământiu la faţă, într-un trenci 
foarte mototolit. Omul avea obraji supţi, buze subţiri şi 
nasul coroiat. 

Chris nu auzi ce-şi spuneau, dar felul cum priveau spre 
casă îl neliniştea. Se îndepărtă de fereastră, pe furiş. In 
timp ce noii-sosiţi plecau de lângă maşină, urcând pe 
trotuarul desfundat, băiatul se răsuci, luând-o la fugă 
cuprins de panică. Fentă o masă de ceai şi masa de 
bucătărie, spre uşa strâmbă a pivniţei. Aceasta scârţâi când 
o închise, lăsând o crăpătură de un deget pe unde să vadă, 
prin bucătărie, până în salon. În întuneric, pe treptele 
beciului care miroseau a cartofi stricaţi, îi era teamă că 
străinii vor şti unde să-l găsească auzindu-i bătăile inimii. 

Bătură la uşa din faţă, care zdrăngăni. Chris îşi tinu 
respiraţia, întinzând mâna spre funia întinsă din salon, prin 
bucătărie, până la scară. Nu avusese timp să încuie uşa de 


204 


la intrare, dar avea alte mijloace de a se apăra. Strânse 
frânghia în mână. Uşa din faţă se întredeschise. Un glas 
bărbătesc gros întrebă: 

— E cineva acasă? 

Tropăiră cu paşi grei, apropiindu-se pe hol. 

— L-am văzut pe băiat la fereastră. 

Umbrele celor doi intrară în salon. 

— Ce-i cu mesele-astea? Doamne fereşte, câte muşte! 

Chris se cocoşă pe scară, privind prin crăpătura uşii, 
peste  linoleumul murdar, spre plasa de pe podeaua 
salonului. După plecarea mamei sale, când nu omora 
muşte, confecţionase plasa, luând sfoară de zmeu din 
Kensington Park, frânghii din locuri virane, şireturi de 
pantofi din lăzile de gunoi, lână şi bumbac din sertarele 
vecinilor, şnururi de la ţesătoria de pe stradă şi funii de rufe 
din curţile învecinate. Le legase pe toate laolaltă - bucăţi 
lungi, scurte, subţiri, groase - formând un enorm model 
intersectat. Mama sa promisese că se va întoarce. Spusese 
că-i va aduce zahăr caramel cu apă de mare, scoici şi 
fotografii, o mulţime de fotografii. lar în ziua sosirii, avea de 
gând s-o prindă în plasă şi s-o ţină legată până-i făgăduia 
că niciodată n-avea să mai plece. Il înţepară ochii, în timp 
ce-i privea pe cei doi bărbaţi intrând în salon, unde se 
opriră peste plasă. Dacă o putea prinde pe maică-sa... 

— Şi ce-i cu toată împletitura şi chestiile-astea de pe jos? 

Chris smuci de frânghie. O legase de nişte scaune 
cocoţate în echilibru pe mesele din salon. Răsturnându-se, 
acestea traseră cordonul petrecut prin lanţul lămpii din 
tavan, ridicând colţurile plasei. 

În timp ce scaunele cădeau, cei doi strigară: 

— Ce mama...? lisuse! 

Chris îşi umflă pieptul, gata să chiuie, când deodată se 
încruntă. Cei doi bărbaţi râdeau ţinându-se de burtă. Prin 
uşa întredeschisă, îl văzu pe cel în uniformă apucând plasa 
şi desfăcând nodurile, rupând legăturile, pentru a păşi afară 
din împletitură. 


205 


Lacrimile îi opăriră obrajii. Furios, cobori treptele pivniţei, 
înghiţindu-l bezna. Mâinile îi tremurau de furie. Avea să le- 
arate el lor. O să le-o facă el, pentru că râseseră. 

Uşa pivniţei se deschise scârţâind. Lumina se chinuia să 
ajungă în josul scării. Le privi umbrele coborând, prin gaura 
unui nod din scândura buncărului de cărbuni unde se 
ascunsese. Continuau să râdă. Probabil le spusese cineva 
totul despre el, îşi zise - cum furase frânghiile de rufe, 
şnururile şi sforile; până şi unde se ascundea. Comutatorul 
electric al pivniţei nu funcţiona, dar păreau s-o ştie şi pe 
asta, căci aveau la ei o lanternă, pe care o întorceau prin 
bezna mucegăită, căutându-l. 

Chris se târî îndărăt, spre cel mai îndepărtat ungher al 
buncărului. Vara, era gol. Chiar şi aşa, zgura îl zgâria prin 
tălpile tenişilor. Lanterna se abătu spre el. Ferindu-se de 
lumină, călcă pe o bucată de cărbune. | se suci glezna. Işi 
pierdu echilibrul şi se lovi de un perete. 

Lanterna se apropie. Paşi grăbiţi. Nu! Lunecă din calea 
unei mâini întinse dar, în timp ce se căţăra afară din 
buncăr, o alta îl apucă de umăr. Nu! Plângând, azvârli din 
picioare, fără însă a nimeri decât aerul, zbătându-se în timp 
ce mâinile îl răsuceau şi-l ridicau. 

— la să te scoatem noi la lumină. 

Se lupta înnebunit, dar mâinile îi imobilizară braţele şi 
picioarele, lăsându-l doar să se zvârcolească şi să dea cu 
capul într-un piept, pe când cei doi îl urcau pe scara 
pivniţei. leşind din întuneric, clipi din ochi, plângând, orbit 
de lumina soarelui ce intra pe fereastra bucătăriei. 

— Stai cuminte, spuse omul în uniformă, gâfâind de efort. 

Cel în impermeabil se încruntă la vederea tenişilor lui 
Chris mânjiţi cu smoală, a pantalonilor murdari şi a părului 
jegos. Scoase o batistă şi-i şterse faţa de lacrimi şi praf de 
cărbune. 

Chris îi dădu mâna la o parte, încercând să pară cât de 
înalt şi de puternic îi permitea făptura lui măruntă. 

— Nu-i de râs! 

— Ce? 

Chris privi furios spre plasa din salon. 


206 


— A, înţeleg, spuse civilul; în pofida ochilor reci şi a 
chipului tăios, glasul său suna prietenos. Ne-ai auzit râzând. 

— Nu-i de râs! repetă Chris, mai tare. 

— Nu, fireşte că nu, încuviinţă cel în uniformă. Ne-ai 
înţeles greşit. Nu de tine râdeam. Păi, plasa părea chiar o 
idee bună. Sigur că ţi-ar fi fost de folos nişte materiale mai 
bune şi câteva lecţii de construcţie şi camuflaj. Dar ideea... 
Ei bine, de-asta am râs. Nu de tine, ci împreună cu tine. 
Admirativ, oarecum. Ai snagă, băiete. Chiar dacă nu semeni 
cu el, văd după cum te descurci - eşti fiul lui Gerry. 

Chris nu înţelegea majoritatea cuvintelor. Se încruntă, ca 
şi cum bărbatul în uniformă ar fi încercat să-l păcălească. 
Demult, îşi amintea el vag, cineva îi spusese că avusese şi 
el cândva un tată, dar nu auzise de nimeni numit Gerry. 

— Văd clar că n-ai încredere-n mine, continuă 
necunoscutul; depărtându-şi picioarele, îşi puse mâinile în 
şolduri, ca un poliţai. Mai bine să mă prezint. Sunt Maxwell 
Lepage. 

La fel ca „Gerry”, nici acest nume nu însemna nimic. 
Chris îl privi lung, bănuitor. 

Omul părea nedumerit. 

— Generalul Maxwell Lepage. Ştii tu. Cel mai bun prieten 
al tatălui tău. 

Chris făcu ochii şi mai mari. 

— Vrei să zici că n-ai auzit niciodată de mine? 

Omul era uimit. Se întoarse spre civilul cel pământiu. 

— Nu mă pricep la chestii de-astea. Poate reuşeşti 
dumneata să-l... 

Gesticulă neajutorat. 

Civilul dădu din cap. Făcu un pas, zâmbind: 

— Fiule, eu sunt Ted Eliot. Dar poţi să-mi spui doar Eliot. 
Toţi prietenii mei mă numesc aşa. 

Chris se încruntă neîncrezător. 

Omul numit Eliot scoase ceva din buzunarul trendului. 

— Bănuiesc că tuturor băieţilor le plac dulciurile. Mai ales 
Baby Ruth. Vreau să ne împrietenim. 

Şi întinse mâna. 


207 


Foindu-se, Chris se prefăcu a nu-i păsa, refuzând să 
privească acadelele. 

— Haide, îl îmbie omul. Eu am şi mâncat una. Sunt bune. 

Chris nu ştia ce să facă. Singurul sfat pe care i-l dăduse 
vreodată mama sa fusese acela de a nu primi dulciuri de la 
străini. Nu avea încredere în aceşti oameni. Dar nu 
mâncase nimic, toată săptămâna, în afară de crochete. | se 
învârtea capul. Ghiorăielile din stomac persistau. Pe 
neştiute, înhăţă acadelele. 

Omul numit Eliot zâmbi. 

— Am venit să te ajutăm, spuse Lepage. Ştim că mama 
ta a plecat. 

— O să se-ntoarcă! 

— Ne aflăm aici ca să avem grijă de tine. 

Lepage aruncă o privire dezgustată spre muşte. 

Chris nu înţelese de ce Eliot închidea ferestrele. Avea să 
plouă? Când Lepage îl apucă de braţ, constată că-şi 
scăpase arma, zgârciul cel slinos. Îl scoaseră pe verandă, 
Lepage ţinându-l în timp ce Eliot încuia uşa. O observă pe 
doamna Kelly pândind de la fereastra ei din vecini, pentru 
ca imediat să se ascundă. Niciodată nu mai făcuse asta, îşi 
dădu el seama - şi dintr-odată îl apucă frica. 


208 


Capitolul 3 


Stătea pe bancheta din faţă a maşinii, între cei doi, 
privind mai întâi pantofii grei ai lui Lepage, apoi cravata cu 
dungi gri a lui Eliot şi, în sfârşit, clanţa portierei. Gândul de 
a fugi zbură repede, când maşina se puse în mişcare şi 
începu să-l fascineze spectacolul lui Lepage schimbând 
vitezele. Niciodată nu mai mersese cu o maşină. 
Indicatoarele de pe bord, mişcarea oamenilor şi a 
vehiculelor de-afară îl captivau, până când, fără a apuca să 
prevadă că ajungeau undeva, Lepage parcă în faţa unei 
clădiri enorme, cu coloane care-i aminteau lui Chris de 
oficiul poştal. Îndrumat de mâna lui Lepage care-l ţinea 
strâns de umăr, Chris merse între cei doi prin holuri de 
marmură cu bănci pe margini. Pe lângă ei treceau bărbaţi şi 
femei îmbrăcaţi ca pentru a merge la biserică, ducând 
teancuri de hârtii şi ceva ce păreau a fi nişte geamantane 
mici. 

Dincolo de o uşă cu geam mat, o tânără stătea la un 
birou. Vorbi într-o cutie de lângă un telefon, apoi deschise 
altă uşă, pe unde intrară Chris şi cei doi bărbaţi. În 
cabinetul al doilea, un bătrân cu păr alb şi mustață subţire 
ca desenată cu creionul stătea la alt birou, acesta mai mare 
însă, în faţa unui steag american şi a unui perete plin cu 
cărţi groase, legate în piele. 

Când Chris se opri în dreptul biroului, omul îşi ridică 
privirea. Căută prin nişte hârtii. 

— la să vedem noi. Da. 

Işi drese glasul. 

— Christopher Patrick Kilmoonie. 

Speriat, Chris nu răspunse. Lepage şi Eliot spuseră într- 
un glas: 

— Da. 

Chris se încruntă nedumerit. 

Cel de la birou îl studie, adresându-se apoi lui Lepage şi 
Eliot: 


209 


— Maică-sa l-a abandonat... 

Îşi plimbă degetul pe o foaie de hârtie, spunând cu glas 
uimit şi dezaprobator: 

— Acu' cincizeci şi una de zile? 

— Întocmai, confirmă Eliot. S-a dus cu un însoțitor de sex 
masculin, în weekend-ul de 4 Iulie. Nu s-a mai întors. 

Chris întorcea necontenit capul de la unul la altul, 
aşteptând fiecare replică. 

Omul privi un calendar, scărpinându-şi obrazul. 

— În curând vine Ziua Muncii. N-are fraţi sau surori mai 
mari, vreo rudă care să fi avut grijă de el? 

— Nu, răspunse Eliot. 

— Toată vara? Cum a supravieţuit? 

— A mâncat sardele şi bologna şi a omorât muşte. 

Omul păru uluit. 

— A omorât...? Şi maică-sa? E angajată? 

— E prostituată, onorată instanţă. 7 

Încă un cuvânt pe care Chris nu-i înțelegea. ÎI învinse 
curiozitatea. Vorbi pentru prima oară de când intrase în 
birou: 

— Ce-i aia prostituată? 

Cei trei întoarseră capetele în altă parte, fără să-i 
răspundă. 

— Dar taică-său? întrebă omul de la birou. 

— A murit acum doi ani, răspunse Lepage. Totul e scris 
în dosar. Puteţi înţelege de ce recomandă Departamentul 
Social să treacă sub tutela municipalităţii. 

Omul bătu cu degetele în geamul de pe birou. 

— Dar eu sunt cel care trebuie să ia hotărârea şi nu 
înţeleg de ce Departamentul Social v-a trimis la audierea 
asta pe dumneavoastră în locul propriului său reprezentant. 
Ce interes prezintă problema pentru guvern? 

Lepage răspunse: 

— Tatăl lui a fost maior în Air Force. A murit la datorie. 
Mi-a fost prieten. Domnul Eliot şi cu mine, într-un fel am... 
mă rog, am adoptat neoficial băiatul, s-ar putea spune. Fără 
a o pune la socoteală pe maică-sa, suntem singura lui 
posibilă familie. Întrucât munca noastră ne împiedică să-l 


210 


creştem noi înşine, vrem să ne asigurăm că o face 
altcineva, aşa cum se cuvine. 


Ş 


Omul dădu din cap: 

— Ştiţi unde va fi trimis. 

— Ştim, spuse Eliot, şi suntem de acord. 

Cel de la birou îl studie pe Chris, apoi oftă. 

— Prea bine. 

Semnă o hârtie, o puse într-un dosar cu multe alte hârtii 
i-l dădu lui Lepage. 

— Chris... 

Se chinuia să-şi aleagă cuvintele, nereuşind. 

— Am să-i explic eu, se oferi Eliot. Când ajungem acolo. 
— Ce să-mi explicaţi? începu Chris să tremure. 

— Vă mulţumim, îi spuse Lepage celuilalt. 

Înainte ca Chris să înţeleagă ce se întâmpla, Lepage îl 


întoarse spre uşă. Nedumerit, fu scos din nou în hol, pe 
lângă uşile de sticlă verde care-i aminteau de oficiul 
telegrafic din colţ, după five-ana-dime!!. Dar, acum, acela 
unde era? Şi unde-l duceau pe el? 


11 


Magazin universal unde toate produsele se vând cu cinci sau zece cenți. 


211 


Capitolul 4 


Poarta metalică era înaltă, lată şi neagră. Gratiile ei 
păreau groase cât antebraţul lui Chris, având între ele 
spaţii atât de înguste, încât ştia că n-ar fi putut niciodată să 
se strecoare pe-acolo. In stânga, pe o placă mare de fier, 
scria: 

ŞCOALA PENTRU BĂIEŢI „BENJAMIN FRANKLIN” 


În dreapta de afla o altă placă: 
„ÎNVĂŢAŢI-I POLITICA ŞI RĂZBOIUL 
PENTRU CA FIll LOR SA POATA STUDIA MEDICINA ŞI 
MATEMATICA” 
JOHN ADAMS 


Sub această placă, încastrată în zidul înalt de piatră care 
părea să se întindă la nesfârşit în ambele direcţii, o uşă 
masivă ducea la o cămăruţă ca de gardă, plină cu teancuri 
de ziare, saci poştali şi pachete. Un om cu vestă croşetată 
duse degetul la chipiul de conductor, zâmbi şi continuă să 
pună pachetele în ordine. Lepage şi Eliot nu scoaseră o 
vorbă ci, ţinându-l pe Chris de mână, trecură prin cameră, 
ieşind la soare, pentru a porni peste peluză spre o uriaşă 
clădire de cărămidă. 

— Într-o zi, aici va fi liceul tău, îi spuse Lepage lui Chris. 
Deocamdată, însă, este doar locul unde te înscriem. 

Deasupra intrării erau gravate în piatră cuvintele: 

ÎNȚELEPCIUNE PRIN OBEDIENTĂ, 

PERFECŢIUNE PRIN UMILINŢĂ. 

Era abia ora douăsprezece şi jumătate, aşa că aşteptară 
pe o veche banchetă de cantină, din lemn de stejar albit şi 
ceruit din greu. Banca era tare la atingere, iar conturul 
plăcii ei îl făcu pe Chris să lunece înapoi, cu picioarele 
atârnând deasupra podelei. Stingherit, privi ceasul de pe 
perete, tresărind de fiecare dată când limba cea mare 


212 


făcea câte un pas înainte. Ticăitul său surd părea să răsune 
tot mai puternic; îi amintea de sunetul dintr-o măcelărie. 

La ora unu, sosi o femeie. Purta pantofi cu tocuri joase, 
fustă simplă şi pulover. Spre deosebire de mama lui, nu 
folosea ruj de buze, iar părul, în loc de a fi ondulat, îi era 
strâns la spate într-un coc. Abia dacă-i aruncă lui Chris o 
privire, înainte de a intra împreună cu Lepage în birou. 

Eliot rămase lângă el, pe bancă. 

— Pariez că hamburgerii ăia doi pe care ţi i-am cumpărat 
nu te-au săturat nici pe departe, zâmbi el. Mănâncă Baby 
Ruth-urile pe care ţi le-am dat. 

Lui Chris îi căzură umerii, privind încăpățânat spre 
peretele din faţă. 

— Ştiu, continuă Eliot. Îţi zici că eşti mai isteţ dacă le 
păstrezi pentru când ţi se va face din nou foame. Dar aici 
vei primi de mâncare - de trei ori pe zi. Şi, dacă-i vorba de 
dulciuri, data viitoare când te văd am să-ţi mai aduc. Alte 
soiuri îţi plac? 

Chris întoarse încet capul, uimit de omul acela înalt şi 
slab, cu piele pământie şi ochi trişti. 

— Nu-ţi pot promite că te voi vizita foarte des, spuse 
Eliot. Dar vreau să ştii că sunt prietenul tău. Vreau să mă 
consideri un... hai să zicem, un înlocuitor de tată, cineva pe 
care poţi conta dacă intri la necaz, cineva care te place şi îţi 
doreşte numai binele. Unele lucruri sunt greu de explicat. Ai 
încredere-n mine. Într-o zi, ai să înţelegi. 

Chris îşi simţea ochii înfierbântaţi. 

— Cât am să stau aici? 

— O bună bucată de vreme. 

— Până vine mama să mă ia? 

— Nu cred... 

Eliot îşi ţuguie buzele. 

— Mama ta s-a hotărât să lase municipalitatea să te 
îngrijească. 

Acum ochii lui Chris se umflaseră. 

— Unde e? 

— Nu ştim. 

— A murit? 


213 


Dorea cu atâta disperare să audă răspunsul, încât trecu 
un moment până-şi dădu seama că plângea din nou. 

Eliot îl cuprinse cu un braţ. 

— Nu. Dar n-ai s-o mai vezi. Din câte ştim, trăieşte, dar 
va trebui să te obişnuieşti s-o consideri moartă. 

Chris plânse şi mai tare, înecat. 

— Nu eşti singur, însă, îl strânse Eliot la piept. Am eu 
grijă de tine. Întotdeauna îţi voi fi aproape. Ne vom vedea 
des. Sunt singura ta familie. 

Chris se smulse din braţele lui, când uşa se deschise. 
Lepage ieşi din birou, dând mâna cu femeia, care acum 
purta ochelari şi ţinea dosarul lui Chris. 

— Vă suntem recunoscători pentru ajutor. 

Se întoarse spre Eliot: 

— S-a rezolvat totul. 

Apoi îl privi pe Chris. 

— Acum te lăsăm cu Miss Halahan. E foarte drăguță şi 
sunt sigur c-ai s-o placi. 

Îi strânse lui Chris mâna. Chris tresări simțind 
strânsoarea puternică. 

— Să-ţi asculţi superiorii. Să-l faci pe tatăl tău să fie 
mândru de tine. 

Eliot se aplecă, atingându-l pe umeri: 

— Şi, ce-i mai important, să mă faci pe mine să fiu 
mândru de tine. 

Glasul îi era blând. 

În timp ce se îndepărtau pe coridor, Chris clipi printre 
lacrimi, nedumerit, simțind ocrotirea acadelelor din 
buzunar. 


214 


Capitolul 5 


Erau prea multe de rânduit. Cei patruzeci şi opt de acri 
de pământ ai şcolii erau împărţiţi în două de un drum 
singuratic. Pentru a ajunge din clădirea liceului la dormitor, 
Miss Halahan îi spuse lui Chris că aveau o bucată de mers. 
li fu greu să ţină pasul. Drumul era complet pustiu, ca şi 
cum s-ar fi pregătit să înceapă o paradă, dar de-a lungul 
său nu existau baricade, nici spectatori, numai copacii 
imenşi din ambele laturi, ca nişte umbrele care-l apărau pe 
Chris de soare. 

In pofida explicaţiilor femeii, se simţea dezorientat, în 
partea opusă liceului se afla un grup de clădiri care 
constituiau, după cum spunea ea, „sălile de reşedinţă şi 
cantina”. In stânga era enorma „capelă” de piatră şi, vis-a- 
vis de aceasta, „infirmeria”. Vântul sufla slab, oprit de 
clădirile masive dar, în timp ce o urma pe Miss Halahan pe 
lângă „sala de gimnastică” din centrul campusului, îl lovi 
deodată o rafală fierbinte şi aprigă, năvălind peste 
terenurile sportive din ambele părţi ale drumului. Văzu porţi 
de fotbal, garduri de alergări şi jaloane de baseball, dar 
ceea ce-l surprindea era lipsa pământului. Totul de jur- 
împrejur era o uriaşă întindere de asfalt. 

Acum soarele ardea, în timp ce Chris trecu prin dreptul 
„arsenalului” şi al „centralei energetice” cu hornurile ei de 
fum şi movilele de cărbuni. Il dureau picioarele când în 
sfârşit ajunse la capătul drumului. Privind clădirea cenuşie 
şi mohorâtă pe care Miss Halahan o numise „dormitor”, îl 
cuprinse teama. Femeia trebui să-l tragă de mână, 
învingându-i rezistenţa, pentru a cobori o scară cu ecouri, 
până la subsol, într-un amfiteatru mare cu miros de ceară, 
unde Chris privi stânjenit la vreo duzină de alţi băieţi, unii 
mai mari, alţii mai mici, toţi îmbrăcaţi în haine jerpelite ca 
ale lui. 


215 


— Ai ajuns tocmai la timp, spuse Miss Halahan. Pentru 
iniţierea săptămânală. Altfel, ar fi trebuit s-o luăm de la 
început, numai pentru tine. 

Chris nu înţelese. „Iniţiere” era încă un cuvânt pe care 
nu-l mai auzise. Nu-i plăcea cum suna. Nervos, se aşeză pe 
un scaun scârţâitor şi-şi dădu seama că toţi ceilalţi băieţi se 
supuseseră aceluiaşi instinct, stând cât mai departe unul de 
altul. In sală domnea o tăcere nefirească. 

Un bătrân în pantaloni şi cămaşă kaki, cu o cravată olive, 
merse până în centrul scenei. Se opri în faţa unui podium, 
iar Chris observă din nou drapelul american. Bătrânul ţinea 
sub braţ un baston şi se prezentă ca fiind colonelul Douglas 
Dolty, director cu înscrierile şi dormitoarele. Îşi începu 
discursul făcând glume cu animale şi sportivi. Câţiva băieţi 
râseră. Colonelul se aventură să presupună că mulţi eroi ai 
sportului mondial ştiau despre şcoală şi, cu unele ocazii, 
aveau să-i viziteze pe băieţi. Deşi neliniştit, Chris avu 
surpriza să constate că-l interesa. Îşi simţea obrajii înăspriţi 
de lacrimile acum uscate. Colonelul spuse o poveste (de 
neînțeles pentru Chris) despre un loc numit Grecia antică şi 
trei sute de soldaţi numiţi spartani care muriseră eroic 
încercând să ţină în loc o oştire de perşi, într-o trecătoare 
numită Termopile. 

— Domnilor, conchise el, vă voi arăta despre ce e vorba 
în această şcoală. 

Adună băieţii pe două rânduri şi-i conduse afară, pe 
drum, spre clădirea de vocaţii artistice. Acolo, pufarezi/or, 
cum au aflat că se numeau, li se arătă topitoria, unde nişte 
băieţi turnau forme de fier. În imprimerie, alţi băieţi 
pregăteau matriţa următorului număr din ziarul şcolii. Chris 
văzu atelierele de tâmplărie, strungărie şi mecanică auto. 
Vizită atelierele de croitorie şi cizmărie, şi spălătoria. Chiar 
şi acolo, grupul lor fu impresionat de zgomotul, activitatea 
şi importanţa faptului că nişte copii ca ei făceau totul. 
Doreau să încerce maşinile. 

Dar colonelul păstrase pentru la urmă lucrul cel mai 
grozav. Cu un zâmbet mândru, îi duse la arsenal, arătându- 
le lui Chris şi celorlalţi carabinele Enfield 1917, strălucind 


216 


de lustru, pe care aveau să le poarte curând, precum şi 
săbiile, uniformele de paradă gri şi gulerele albe pe care 
urmau să le îmbrace în plutoanele de elevi. Acest loc îl ului 
îndeosebi pe Chris. Nici un băiat nu mai vorbea, nici nu se 
mai prostea. Chris inspiră mirosul dulce şi intens de 
vaselină Brasso. Respectul pe care el şi ceilalţi băieţi îl 
simțeau pentru acel bătrân era acelaşi pe care aveau să i-l 
nutrească în anul final, când urmau să se înroleze în 
Armata Aeropurtată sau Divizia a Doua de Infanterie 
Marină. Respectul avea să se transforme într-adevăr în 
afecţiune.  Alimentată într-un organism masculin, în 
atmosfera spartană de la „Franklin”, iubirea se convertea în 
patriotism şi mândrie. Frica, prin pedepse prelungite, urma 
să devină firească şi, în cele din urmă, necunoscută. 
Sclipirea tecilor de sabie, charisma puştilor, a însemnelor şi 
şevroanelor generau emoție, contopind toate aliajele 
necesare ale eroismului şi loialității pentru a-i produce pe 
oamenii trimişi de la „Franklin” în lumea din afară. 

— Nu vă putem lăsa să arătaţi aşa ca acum, nu? spuse 
colonelul. Continuând să-i încurajeze cu zâmbetul său, îi 
duse într-o altă clădire, unde îi dădu fiecăruia câte o 
pereche de ghete negre cu şireturi, asemănătoare 
bocancilor de luptă. Le înmână câte o cămaşă albă de 
uniformă şi trei tricouri simple de diferite culori, patru 
perechi de pantaloni, ciorapi şi lenjerie, patru batiste - 
toate strânse boccea într-o cămaşă de noapte lungă, din 
bumbac aspru. Cu ghetele agăţate pe după gât şi pachetul 
de haine strâns la piept, arătau ca nişte miniaturali soldaţi 
de aeropurtate, pe când ieşeau iarăşi în vântul uscat, 
tropăind în pas alergător înapoi pe drum, spre dormitor. 


217 


Capitolul 6 


Frizerul îi aştepta. Când termină, deasupra urechilor lui 
Chris se vedea scalpul, de două degete. Cu ceafa rasă la 
piele, părea un recrut în tabăra de instrucţie. Se simţea 
nervos şi intimidat dar, studiindu-i pe ceilalţi băieţi care îl 
cercetau la rândul lor, îşi îndreptă umerii, privindu-se într-o 
oglindă, pentru a-şi vedea proaspăt dobânditele trăsături 
aspre şi a se simţi neaşteptat de atletic, plin de o ciudată 
încredere în sine. 

Urmau, însă, duşurile: o mică încăpere cu faianţă şi 
instalaţii fără robinete, unde scurgerea apei era controlată 
de o guvernantă care privea printr-o fereastră, manipulând 
nişte comenzi. Un asistent le spuse să-şi scoată hainele şi 
să le îndese într-un sac mare de prelată, la capătul 
camerei. Lui Chris îi era ruşine. Niciodată nu stătuse gol în 
faţa cuiva în afară de maică-sa. Ochii i se umflară din nou, 
amintindu-şi de ea. Incercă să se acopere cu mâinile şi-i 
văzu pe ceilalţi băieţi făcând la fel. Îl nedumerea, însă, 
faptul că atât asistentul cât şi guvernanta nu păreau să 
observe că băieţii erau goi. 

Conduşi în mica sală a duşurilor, încercară din răsputeri 
să nu se atingă unul pe altul, lucru imposibil, pe când se 
chinuiau cu calupurile de săpun şi se chirceau sub jeturile 
puternice, aburinde. Vaporii erau atât de denşi, încât Chris 
abia-i mai vedea pe ceilalţi băieţi. Apa se opri brusc. 
Deconcertat, Chris ieşi de la duşuri împreună cu restul. 
Şiroiau de apă pe dalele unui vestiar, strângându-şi braţele 
împrejurul trupurilor, acum înfriguraţi. Asistentul le dădu 
tuturor câte un prosop şi arătă spre o găleată metalică 
mare, plină o substanţă grasă şi dulce-mirositoare pe care 
omul o numea cremă rece, spunându-le să se ungă cu ea 
pe feţe, pe braţe şi pe picioare şi prin orice loc înroşit, cu 
pielea roasă. Chris observă deodată că sacul cel mare din 
pânză de cort, unde el şi ceilalţi îşi băgaseră hainele, 


218 


dispăruse. Nu şi-a mai văzut niciodată tenişii murdari de 
smoală şi cămaşa jegoasă. 

Nici acadelele. 

li venea să geamă, simțindu-se înşelat şi trădat. Abia 
aşteptase să le mănânce. 

Dar nu era timp de auto-compasiune. Asistentul le luă 
prosoapele şi-i conduse dârdâind, în pielea goală, din 
vestiar, pe scară, până într-o încăpere imensă cu paturi de 
campanie aliniate pe lângă pereţi. Fiecare pat avea alături 
două rafturi şi un dulăpior. Ferestrele erau zăbrelite. 
Demoralizat, Chris îşi puse ciorapii de lână gri, pantalonii şi 
cămaşa. Oricât de incomod se simţea însă, în hainele noi 
care făceau să-l mănânce pielea, când îi privi pe ceilalţi fu 
uimit. Cu excepţia deosebirilor de fizionomie şi culoare a 
părului, toţi arătau la fel. Nu ştia de ce, dar acest lucru îl 
îmbărbăta oarecum. 

Asistentul le explică programul. Deşteptarea la 6, micul 
dejun la 7, şcoală de la 8 la 12, prânzul până la 12:30, 
odihnă până la 1, şcoală până la 5, joacă până la 6, apoi 
cina şi studiu la sală, în pat la ora 8. 

— Orice jenă, mâncărime, sângerări de gingii sau orice 
fel de boală, îmi raportați imediat. Mâine vă voi învăţa cum 
să vă faceţi patul aşa ca să sară banu’ pe pătură. În primele 
săptămâni, veţi dormi cu cearceaf de muşama - pentru 
siguranţă. 

Asistentul îi conduse din dormitor în sala de mese, unde li 
se alăturară sute de alţi copii, de toate vârstele şi staturile, 
toţi îmbrăcaţi în gri, cu părul tuns scurt. Până acum 
fuseseră la ore, dar, în pofida numărului mare, domnea 
tăcerea, în timp ce băieţii treceau în şir cu tăvile prin 
dreptul tejghelelor, pentru a-şi lua mâncarea. 

Chris icni la vederea primei mese pe care avea s-o ia 
acolo. Un băiat pomenise despre tocană de ton. Altul 
bombănise ceva în legătură cu varză de Bruxelles. Chris nu 
mai auzise niciodată de aşa ceva. Tot ce ştia era că materia 
aceea verde era acoperită cu o spumă albă şi totul mirosea 
a borâtură. Se aşeză împreună cu grupul lui la o masă 


219 


acoperită cu plastic, privind solniţa şi refuzând să mănânce, 
când o umbră se pogori asupra lor. 

— Toată lumea mănâncă sau veţi fi pedepsiţi, mârâi un 
glas gros. 

Chris trebui să se gândească la cele auzite. Treptat, 
înţelese. Îi văzu pe ceilalţi băieţi privindu-l şi-şi dădu seama 
că, dacă nu mânca, aveau să fie învinuiți toţi din cauza lui. 
În conflict cu el însuşi, îşi învinse nodul din gât. Luă încet 
furculiţa. Privi substanţa albă, lăptoasă. Îşi ţinu respiraţia în 
timp ce mesteca şi înghiţea, ceea ce păru să-l ajute cât de 
cât. 

Li se spuse că după cină îi aştepta o surpriză. Un film. La 
fel cum nu mai călătorise niciodată cu maşina, Chris nu 
fusese nici la cinema. Înghesuindu-se alături de ceilalţi 
băieţi, făcu ochii mari de plăcere. Imaginile alb-negru 
licăreau magic pe ecran. Văzu un actor numit John Wayne - 
restul băieţilor păreau să ştie cine era şi aplaudau încântați 
- într-un film de război intitulat A/binele de mare. Îi creştea 
inima. Împuşcături şi explozii. Ceilalţi copii ovaţionau. Îi 
plăcu enorm. 

În noaptea aceea, zăcând în patul său din fundul 
dormitorului întunecat, se întrebă unde era mama lui. 
Încercă să înţeleagă ce căuta acolo. Îşi aminti ce spusese 
Lepage despre tatăl său, care murise la ceva numit datorie. 
Speriat şi nedumerit, auzi un băiat din patul vecin începând 
să suspine. Chris îşi simţi propriile lacrimi, fierbinţi şi amare 
în colţurile ochilor, când un băiat mai mare răcni: 

— Lasă bâzâiala! Vreau să dorm! 

Înţepeni, ruşinat. Când îşi dădu seama că băiatul cel 
mare ţipase la cel nou sosit de lângă el, îşi înghiţi tristeţea, 
închizând strâns ochii, hotărât să nu atragă atenţia, să fie 
unul dintre cei care nu plângeau. Dar îşi dorea să-l fi 
convins pe Lepage să-i spună de ce mama lui se numea 
prostituată, vrând din toată inima ca ea să se întoarcă de la 
Atlantic City şi să-l ia de-acolo. Durerea îl sugruma. In vis, 
însă, îl văzu pe Eliot întinzându-i o acadea Baby Ruth. 


220 


Capitolul 7 


— Merg pe Phillies, spuse un băiat din dreapta lui Chris. 

Chris stătea în genunchi cu grupa lui, în fundul clasei 
întâi, asamblând jocuri de puzzle - în majoritate, hărţi ale 
Statelor Unite cu desene reprezentând porumb şi mere, 
fabrici, mine şi sonde de petrol desenate pe felurite 
secţiuni, deşi uneori hărţile reprezentau ţări despre care 
Chris nu auzise niciodată, China, Coreea şi Rusia, de 
exemplu. Puzzle-urile erau viu colorate şi învățase repede 
cum să le reconstituie. Nu mai fusese niciodată la şcoală, 
dar, în pofida nemulțumirilor pe care le auzise din partea 
băieţilor mai mari, bănuia că avea să-i placă. Pentru un 
timp, cel puţin. In pofida spuselor lui Eliot, Chris era sigur că 
mama sa avea să vină să-l ia acasă. 

Băiatul care spusese că mergea pe Phillies era şi mai slab 
decât Chris, cu chipul atât de osos, încât ochii îi ieşeau din 
orbite. Când acesta zâmbi, aşteptând încuviințarea 
celorlalţi, Chris observă că-i lipseau câţiva dinţi. Dar, cum 
băiatul nu primi nici un răspuns, zâmbetul i se şterse 
repede, înlocuit de umilinţă. 

Vorbi un alt băiat. În stânga lui Chris. Cu toate că avea 
aceeaşi vârstă cu ceilalţi din grup, era mai mare decât 
restul - nu doar mai înalt, ci şi mai voinic. Avea părul cel 
mai negru, pielea cea mai bronzată, chipul cel mai pătrat, 
glasul cel mai gros. Se numea Saul Grisman şi, noaptea 
trecută în dormitor, Chris îl auzise pe un băiat mai mare 
şoptind că Grisman era evreu. Chris nu ştia ce însemna 
asta. 

— Ce-i cu tine? întrebase băiatul mai mare. Unde fuseşi? 
Evreu. 

Chris tot nu ştia ce însemna. 

— Of, sfinte Sisoie, spusese celălalt. Nu ştiam că Mick-ii!? 
po’ să fie aşa tonţi. 


12 — Irlandezi. 


221 


Când Chris întrebase ce era acela un Mick, băiatul cel 
mare se îndepărtase scârbit. 

Acum, Saul spuse: 

— Eu merg pe toate echipele! Şi am cărţile de baseball, 
dovadă! 

Băgă mâna sub cămaşă şi scoase două pacheţele. 

Ceilalţi băieţi clipiră din ochi, uimiţi. Incetară să mai 
aşeze piesele de puzzle, privind rapid spre guvernantă, 
care stătea la catedră, citind o carte. Încurajaţi, se aplecară 
cu vinovăţie înainte, privind miraţi cartonaşele de baseball. 
Saul li le arătă pe rând: imagini cu oameni în uniformă 
ţinând măciuci, alergând sau prinzând mingi. Yogi Berra, 
Joe Dimaggio, Jackie Robinson, nume de care Chris nu 
auzise în viaţa lui, cu povestea vieţii scrisă pe dosul 
cartonaşului, câte lovituri nimeriseră sau câte out-uri 
marcaseră. Lui Saul îi plăcea să-i vadă pe ceilalţi 
admirându-i comorile, dar nu-i lăsa să se atingă de nici un 
cartonaş, el însuşi ridicându-le, cu respect. 

— A jucat înainte de ăştilalţi, şi a fost mai bun, spuse 
Saul. 

Chris îl privi pe bărbatul robust din fotografie, citind apoi 
numele - Babe Ruth. Cuprins de nervozitate pentru că nu 
ştia nimic despre acei jucători, încercă să se gândească la 
un răspuns pentru care ceilalţi să-l accepte printre ei. 

— Sigur, dădu el din cap, înţelepţeşte. Au botezat şi nişte 
acadele după el. 

O clipă, se gândi la omul pământiu la faţă numit Eliot. 

Saul se încruntă: 

— Nişte ce? 

— Acadele. Babe Ruth. 

— Alea-s Baby Ruth. 

— Aşa am zis şi eu. 

— Nu-i acelaşi lucru. Îl cheamă Babe. Nu Baby. 

— Ei, şi? 

— Acadeaua e botezată după fetiţa cuiva, pe care-o 
chema Ruth. 

Chris roşi. Ceilalţi băieţi râseră răutăcioşi, ca şi cum ar fi 
ştiut tot timpul secretul. Guvernanta îşi ridică privirea din 


222 


carte, trimițând prin sală o undă de şoc. Saul se grăbi să-şi 
ascundă cartonaşele înapoi sub cămaşă, în timp ce ceilalţi 
băieţi se ghemuiau grăbiţi să mai pună nişte piese de 
puzzle. Guvernanta se ridică, apropiindu-se amenințătoare. 
Se opri alături, privind îndelung, ceea ce-l făcu pe Chris să 
se simtă foarte nervos, după care reveni la catedră. 

— Cum ai reuşit să păstrezi cărţile? îl întrebă un băiat pe 
Saul, în timp ce mergeau la masă, înşiraţi pe două rânduri. 

Ceilalţi ciuliră urechile să audă răspunsul lui Saul. Acesta 
nu numai că avea ceva ce alţii nu aveau, dar chiar reuşise 
să strecoare cărţile în şcoală. Chris ţinea minte că tot ce 
aduseseră băieţii acolo cu ei le fusese luat din prima zi, 
inclusiv (îşi aminti el amărât) acadelele lui, pe care-şi dorea 
să le fi mâncat imediat în loc de a le ţine pentru mai târziu. 
Atunci, cum reuşise Saul să păstreze cărţile de baseball? 

— Mda, cum ai reuşit să le ţii? întrebă alt băiat. 

In loc de răspuns, Saul se mulţumi să zâmbească. 

— Pot să stau cu tine la masă? întrebă un al treilea. 

— Şi eu. Pot să m-aşez lângă tine? Pot să mai văd puţin 
cărţile? adăugă al patrulea. 

Deşi trebuia să umble în coloană, părură totuşi să se 
înghesuie în jurul lui Saul la intrarea în sala de mese. 

Când Chris îşi aduse tava cu fasole la masă, constată că 
singurul loc rămas liber era cel mai depărtat de Saul. 
Ceilalţi stăteau mândri lângă acesta sau în faţa lui, câţiva 
chiar îndrăznind să-i mai pună în şoaptă câteva întrebări 
despre cărţi, până când un supraveghetor se opri încruntat 
alături, făcându-i pe toţi să tacă. 

leşind din cantină, li se permise să vorbească în drum 
spre dormitor, pentru programul de odihnă, dar Chris nu 
putu strecura nici un cuvânt. Toţi ceilalţi voiau să 
vorbească despre locul de unde obținuse Saul cărţile şi cum 
reuşise să le păstreze. Datorită dezastruoasei remarci 
despre Babe Ruth şi acadele, ceilalţi îl tratau pe Chris ca pe 
tăntălăul grupului, iar băiatul îşi dorea şi mai mult ca mama 
lui să vină şi să-l salveze. Trase concluzia că, în fond, nu-i 
plăcea şcoala. 


223 


Îi displăcu şi mai mult când, mai spre seară, guvernanta îi 
conduse la piscina din subsolul sălii de sport. Un instructor 
le spuse să se dezbrace şi să facă duş, şi din nou lui Chris i 
se făcu ruşine că trebuia să-l vadă alţii gol. Ruşinea îi fu 
rapid înlocuită de teamă, când instructorul le ordonă să 
sară în bazin. Chris nu mai văzuse în viaţa lui atâta apă. Îi 
era frică să nu intre cu capul la fund şi să se înece, ca odată 
când mama lui îi făcuse baie. Dar instructorul îl înghionti 
spre piscină şi, în cele din urmă, Chris sări de bunăvoie, 
pentru că apa avea să-i ascundă goliciunea. Căzu plescăind 
în valurile reci, cu miros înţepător, surprins să constate că 
apa îi ajungea numai până la mijloc. Ceilalţi intrară cu tot 
atâta ezitare, cu excepţia lui Saul, care consideră piscina o 
provocare fascinantă şi chiar se scufundă până când capul 
îi dispăru sub apă. 

— Tu! arătă spre el instructorul. Cum te cheamă? 

— Saul Grisman, domnule. 

„Domnule” era regulă absolută. Învăţaseră că ori de câte 
ori un băiat i se adresa unui adult, trebuia să spună 
„domnule” sau „doamnă”, de la caz la caz. 

— Se pare că ai mai înotat la viaţa ta. 

Saul răspunse: 

— Nu, domnule. 

— N-ai luat niciodată lecţii? 

— Nu, domnule. 

Instructorul îşi frecă bărbia, impresionat. 

— Poate e ceva înnăscut. 

Admirându-l şi mai mult pe Saul datorită laudelor 
instructorului, băieţii se întrecură să ajungă cât mai 
aproape de el când se ţineau de marginea piscinei, iar 
instructorul le arăta cum să dea din picioare. 

— Exact. Uitaţi-vă la Grisman, spuse acesta. A prins 
ideea. 

În locul cel mai depărtat de Saul, pufnind, chinuindu-se 
să-şi ţină capul deasupra apei, dând din picioare cu 
stângăcie, Chris nu se simţise niciodată mai singur. Acasă 
pe Calcanlin Street, stătuse singur toată vara, aşteptându- 
şi mama, dar în casa familiară, printre vecini de cartier cu 


224 


care se juca, nu se simţise singur. De fapt, nici nu era prima 
oară când mama lui îl lăsa singur; aproape că se obişnuise 
să trăiască de capul lui, deşi întotdeauna îi era dor de ea 
când lipsea. Acum, însă, în acest mediu străin, dârdâind în 
apă, exclus din rândurile celorlalţi copii, invidiindu-l pe Saul, 
simţea durerea amarnică a singurătăţii şi conchise că ura 
acel loc. 

Singura dată când i se trezi interesul fu în noaptea 
următoare, sâmbătă, când după o zi de exersat la făcutul 
patului, la legatul şireturilor şi lustruitul ghetelor, înnodatul 
cravatei şi potrivirea ei la lungimea cuvenită, se duse cu 
toţi ceilalţi să mai vadă un film. Chris şi-l amintea bine pe 
primul văzut acolo, A/binele de mare. Acesta se intitula 
Câmpul de luptă. Când începu, chiuiră cu toţii, şi urmă din 
nou o acţiune interesantă, cu multe împuşcături şi explozii. 
Lui Chris îi plăcu subiectul despre un grup de soldaţi 
americani care luptau în război ca o echipă. Muzica - 
trompete zgomotoase şi bubuit de tobe - îi încălzea 
stomacul. 

După film, însă, pe nimeni din grup nu-l interesă părerea 
lui despre film. Toţi voiau să afle opinia lui Saul. Chris 
aproape încălcă regula, plângând până să adoarmă, în 
schimb, strânse din dinţi în întuneric, plănuind să fugă. 


225 


Capitolul 8 


Aprinderea bruscă a luminilor din tavan îl trezi la şase. 
Cineva spuse că era duminică. Clipind din ochi somnoros, 
îşi târşi picioarele împreună cu ceilalţi băieţi până la 
spălător, unde luă periuţa în mâna stângă, iar pe dreapta o 
întinse spre supraveghetor, să-i toarne puţin praf de dinţi. 
In timp ce se spăla, asigurându-se că ajungea până în 
fundul gurii, cum le arătase supraveghetorul, gustul 
mentolat de Co/gate îl făcu să-i cam vină rău. Asculta apa 
curgând prin pisoare şi toalete, încercând să nu-i privească 
pe băieţii care se ridicau. Toaletele se aflau la vedere - fără 
uşi sau pereţi - şi pudoarea îl împiedica să se uşureze până 
nu era neapărată nevoie. Spre propria-i surprindere, se 
aşeză, fără a-i păsa cine-l vedea, scăpându-l prea tare. De 
fapt, nimănui nu părea să-i pese. lar uşurarea pe care o 
simţi după aceea, combinată cu încrederea dobândită 
învingând şi acest tabu al sfielii, îl făcu să aştepte ziua cu 
un optimism fără precedent. Chiar îi plăcu omleta lăptoasă 
pe care o împinse pe gât cu suc de portocale şi se simţi 
cam ca soldaţii din Câmpul de luptă, când trase pe el 
cămaşa apretată şi uniforma de cadet, înainte ca 
supraveghetorul să-i conducă grupul la capelă. 

Aceasta avea geamuri colorate, dar nicăieri nu se vedeau 
cruci sau alte simboluri religioase. În timp ce fiecare băiat 
se aşeza la locul repartizat în strane, domnul Applegate, 
capelanul, urcă pe un podium şi-i dirijă să cânte în cor - mai 
întâi, Drapelul spuzit cu stele, apoi Dumnezeu să 
binecuvânteze America. |n continuare, capelanul scoase o 
hârtie de un dolar (care câştigă imediat interesul lui Chris) 
şi citi cuvintele de pe dosul portretului lui Washington. 

— Statelor Unite ale Americii! spuse el suficient de tare 
pentru a se face auzit până în fundul capelei. În Dumnezeu 
avem încredere! El are încredere în noi! Din acest motiv 
ţara noastră e cea mai mare, cea mai bogată şi mai 
puternică de pe pământ! Fiindcă Dumnezeu are încredere 


226 


în noi! Trebuie să fim oricând gata să fim ostaşii Lui, să-i 
înfruntăm pe duşmanii Lui, să ne păstrăm modul de viaţă 
orânduit de Dumnezeu! Nu mă pot gândi la nici o cinste 
mai mare decât să luptăm pentru ţara noastră, pentru 
măreţia şi gloria ei! Dumnezeu să binecuvânteze America! 

Capelanul ridică mâinile, cerând un răspuns. Băieţii 
strigară la rândul lor: 

— Dumnezeu să binecuvânteze America! 

— Dumnezeu să binecuvânteze America! repetă pastorul. 
Şi din nou îi răspunseră. În timp ce se lăsa iarăşi tăcerea, 
treptat, Chris simţi ecoul strigătelor dăinuindu-i în urechi. 
Era fascinat şi oarecum speriat, neînţelegând ce voia să 
spună capelanul, dar răspunzând emoţiei din cuvintele 
acestuia. 

— Textul biblic din dimineaţa aceasta, spuse pastorul, 
este din Cartea Exodului. Moise, conducând poporul ales de 
Dumnezeu, e urmărit de soldaţii faraonului. Cu ajutorul lui 
Dumnezeu, Moise desparte apele Mării Roşii, lăsându-şi 
poporul să treacă, dar când încearcă să treacă şi oamenii 
faraonului, Dumnezeu aduce Marea Roşie înapoi şi-i îneacă. 

Capelanul deschise Bib/ia, trăgând aer în piept, pentru a 
citi. Apoi ezită. 

— Ţinând seama de politica actuală, bănuiesc că Marea 
Roşie nu e cea mai potrivită imagine pentru a trasa o 
paralelă cu lupta ţării noastre împotriva comunismului. 
Poate Marea Roşie-cu-Alb-şi-Albastru ar suna mai bine. 

Chris nu ştia despre ce era vorba, dar instructorii aşezaţi 
în rândul întâi râseră discret, reţinând că se aflau în capelă. 
Pastorul îşi puse ochelarii la loc pe nas şi citi. Slujba se 
încheie cu Dumnezeu să binecuvânteze America iarăşi, apoi 
Imnul de luptă al Republicii şi, în sfârşit, alt cor cu Drapelul 
spuzit cu stele. 

Sperând să aibă posibilitatea de a se juca, Chris avu 
deznădejdea să afle că după terminarea acelei slujbe 
numite neconfesionale, toţi băieţii trebuiau să se împartă 
pe categorii religioase, lutheranii cu lutheranii, anglicanii cu 
anglicanii, prezbiterienii cu prezbiterienii, ca să se roage în 
continuare. Chris era derutat, neştiind unde să meargă, căci 


227 


habar n-avea dacă aparţinea vreunei religii şi care era 
aceea. Privind stingher în jur, pe când părăsea capela 
împreună cu ceilalţi băieţi, simţi o mână pe umăr şi se 
răsuci spre un supraveghetor roşcovan şi pistruiat, care 
părea să aibă arsuri de soare. 

— Kilmoonie, tu vii cu mine. 

Glasul supraveghetorului avea un ritm aparte. Spuse că 
se numea domnul O'Hara. 

— Da, Kilmoonie, sunt irlandez ca tine. Amândoi suntem 
R.C. 

Când Chris se încruntă, supraveghetorul îi dădu 
explicaţii, aceea fiind ziua când Chris a aflat că era ceva 
numit romano-catolic. Tot în ziua aceea a aflat câte ceva şi 
despre ce însemna să fii evreu. In timp de diversele grupări 
religioase se îndreptau spre autobuzele separate care 
aveau să le ducă la felurite biserici, Chris privi peste asfalt, 
spre dormitor, şi văzu un băiat care mergea singur. Pe 
negândite, izbucni: 

— Dar de ce nu trebuie să vină şi Saul? 

Supraveghetorul nu păru să observe că Chris nu spusese 
domnule. 

— Cum? A, ăla-i Grisman. El e evreu. Duminica lui e 
sâmbăta. 

Chris se încruntă, urcând în autobuz. Duminica sâmbăta? 
Ce sens putea să aibă una ca asta? Se frământă cu 
problema în timp ce autobuzul ieşea pe poarta mare de fier 
a şcolii. Nu era acolo decât de câteva zile, dar deja pierduse 
socoteala şi, deşi nu mai demult de noaptea trecută 
adormise ticluind planuri de evadare, acum lumea din afară 
i se părea străină şi înspăimântătoare. Ochii i se dilatară cu 
nervozitate la vederea trotuarelor aglomerate şi a străzilor 
agitate. Soarele îl făcea să-l doară ochii. Maşinile urlau din 
claxoane. Băieţii primiseră ordine stricte să nu scoată o 
vorbă cât timp se aflau în autobuz şi mai ales să nu facă 
mutre sau orice altceva care ar fi atras atenţia oamenilor 
de pe stradă. In tăcerea stranie din autobuz (cu excepţia 
zgomotului înfundat al motorului), Chris privea înainte, la 


228 


fel ca şi ceilalţi băieţi, simțindu-se neîmpăcat, nedesăvârşit, 
dornic să revină la şcoală şi la ocupațiile de-acolo. 

Autobuzul se opri în faţa unei biserici ale cărei turle o 
făceau să semene cu un castel. Deasupra se înălța o cruce. 
Clopotele sunau. O mulţime de oameni în costume şi rochii 
intrau pe uşă. Domnul O'Hara îi alinie pe băieţi doi câte doi, 
şi-i conduse înăuntru. Biserica era întunecată şi răcoroasă. 
Pe când domnul O'Hara îi îndruma pe un culoar lateral, 
Chris auzi o femeie şoptind: 

— Nu-i aşa că-s drăgălaşi, în uniforme? la uită-te la ăla 
micu'. Nu-i dulce? 

Chris nu era sigur dacă femeia se referea la el, dar se 
simţi pătruns de importanţă. Nu voia decât să devină 
invizibil în cadrul grupului. 

Biserica îl făcea să se simtă şi mai mic decât era. Privi 
acoperişul ţuguiat (cel mai înalt pe care-l văzuse în viaţa 
lui) cu grinzile sale încrucişate şi lămpile atârnate dedesubt. 
Privi în faţă, unde, deasupra altarului, licărea o lumină 
roşie. Lumânările ardeau. Altarul era acoperit cu o pânză 
albă scrobită. O uşiţă aurie lucitoare, pe altar, părea să 
ascundă un secret. 

Dincolo de altar, însă, atârna cea mai tulburătoare 
imagine. Pieptul i se contractă, sufocându-l. Ingenunchind, 
trebui să se agaţe strâns de spătarul din faţă pentru a-şi 
stăpâni tremurul mâinilor. În viaţa lui nu mai fusese atât de 
speriat. În spatele altarului era suspendată o statuie - un 
om slab, contorsionat, chinuit, cu mâinile şi picioarele 
bătute în cuie pe o cruce, capul străpuns de ceva 
asemănător unor spini şi coasta spintecată, lăsând să curgă 
sânge. 

Privi în jur, pradă panicii. De ce ceilalţi băieţi nu păreau 
şocaţi de statuie? Sau celelalte persoane („cei din afară”, 
cum începuse să-i considere) - de ce nu rămâneau şi ei cu 
gura căscată de groază? Ce fel de loc era acela? 
Stăpânindu-se, încercând să înţeleagă, îl auzi pe domnul 
O'Hara pocnind de două ori din degete şi, imediat, băieţii 
mai mari se ridicară din genunchi. Se aşezară în strane. 
Chris le urmă exemplul. | se făcu şi mai teamă când începu 


229 


să urle o orgă, acordurile ei lugubre umplând biserica. Un 
cor porni a cânta, dar într-o limbă străină, pe care n-o 
înţelegea. Apoi veni la altar un preot, îmbrăcat în robă 
lungă colorată, urmat de doi băieţi în mantii albe. Se opriră 
cu faţa la uşiţa aurie şi spatele spre oameni, vorbindu-i 
statuii. Chris spera să audă o explicaţie - dorea să-i spună 
cineva de ce era bătut acolo în cuie omul acela. 

Dar nu putea înţelege ce spunea preotul. Cuvintele 
păreau încurcate. Nu aveau nici un sens. „Confiteor Deo 
omnipotenti...” 

Pe tot drumul înapoi spre şcoală, Chris fu nedumerit. 
Preotul le vorbise puţin oamenilor în engleză, despre lisus 
Christos, care părea a fi omul țintuit deasupra altarului, dar 
Chris nu aflase cine era lisus. Domnul O'Hara spusese că 
săptămâna viitoare Chris avea să înceapă ceva numit 
Şcoala duminicală - „poate voi afla atunci,” îşi spuse el. 
Până una-alta, oftă, în timp ce autobuzul revenea pe poarta 
deschisă a Şcolii „Franklin”, înscriindu-se pe singurul drum 
existent, spre dormitoare. După tulburătoarea experiență 
de a fi fost afară, în biserica înspăimântătoare cu statuia 
aceea groaznică, se bucura să revină în şcoală. Îi recunoscu 
pe câţiva dintre băieţi. Abia aştepta să se aşeze pe patul 
lui. Ştiind ce trebuia să facă şi când, se simţea în siguranţă, 
mulţumit că scăpase de nedumeriri. lar prânzul fu servit 
exact la timp. Înfometat, înghiţi îmbucături mari de 
hamburger cu cartofi prăjiţi, bând pahare de lapte unul 
după altul. Era plăcut să fie din nou acasă, îşi spuse el, 
după care se întrerupse brusc din mestecat, când îşi dădu 
seama de cuvântul care-i fulgerase prin minte. Acasă? Dar 
cum rămânea cu casa de pe Calcanlin Street? Şi cu mama 
lui? Din nou nedumerit, înţelese - fără a şti de ce - că avea 
să locuiască acolo mult timp. Privind în lungul mesei spre 
Saul, aflat la locul său de onoare, îşi spuse că dacă aceea 
avea să fie casa lui, ar fi fost mai bine să-i înveţe regulile. 
Avea nevoie de prieteni. Voia să fie prietenul lui Saul. Dar 
cum, când Saul era mai mare, mai puternic şi mai iute şi, 
mai presus de orice, avea cărţile de baseball? 


230 


Capitolul 9 


Primi răspunsul a doua zi, la lecţia de înot. Deja, se 
simţea mai puţin ruşinat stând gol în faţa celorlalţi băieţi, în 
timp ce instructorul le spunea să dea din picioare aşa ca 
Saul, Chris îşi simţi inima palpitând de satisfacţie. „O fac!” 
îşi spuse el. „O fac cu adevărat!” 

— Aşa, Kilmoonie, spuse instructorul. Ţine picioarele alea 
drepte. Bate constant şi cu putere. Exact cum face 
Grisman. 

Ceilalţi băieţi îl priviră pe Chris uimiţi, de parcă nici n-ar fi 
ştiut că exista până când instructorul nu-l lăudase. Chris 
roşi, bătând mai tare, cu pieptul umflat de mândrie. Privi în 
lungul şirului şi-l observă pe Saul întorcându-se spre el, 
curios parcă să vadă cine era Kilmoonie şi dacă într-adevăr 
dădea din picioare atât de bine cum spunea instructorul. Un 
moment, în timp ce băieţii ceilalţi plescăiau, Chris şi Saul se 
priviră în ochi. Poate se înşela, dar Saul păru să zâmbească, 
de parcă ar fi împărtăşit amândoi un secret. 

După curs, se grăbiră cu toţii, dârdâind, spre vestiar, 
unde cămăşile şi pantalonii gri atârnau în cârlige. Chris îşi 
cuprinse trupul cu braţele, sărind de pe un picior desculţ pe 
celălalt, pe dalele reci ale dușumelei, în timp ce înhăţa un 
prosop din grămada aflată în colţ, ştergându-se. Il luă prin 
surprindere un glas furios: 

— Unde mi-s cărțile? 

Chris se întoarse, uimit, pentru a-l vedea pe Saul 
pipăindu-şi înnebunit hainele. Ceilalţi băieţi îl priveau cu 
gurile căscate. 

— Au dispărut! se răsuci Saul acuzator spre grup. Cine 
mi-a furat...? 

— Lasă vorba, îl întrerupse instructorul. 

— Dar, cărţile mele! Le aveam în buzunar! Precis cineva 
mi le-a... 

— Grisman, am spus, lasă vorba. 

Furia, însă, îl făcea pe Saul să-şi piardă controlul. 


231 


— Vreau cărţile înapoi! 

Instructorul se apropie de el, oprindu-se cu picioarele 
depărtate şi mâinile proptite în şolduri, ameninţător: 

— Vreau cărţile înapoi, domnule! 

Distrus, Saul deschise gura, apoi o închise la loc, fără să 
scoată nici un sunet. 

— Dă-i drumul, Grisman, şi zi. Domnule! 

Saul privi în podea, clipind din ochi, derutat şi furios. 

— Domnule! 

— Aşa-i mai bine. Despre ce cărţi vorbeşti? 

— Cărţile mele de baseball... 

Şi adăugă repede: 

— ... Domnule. Le aveam în... 

— Cărţi de baseball? 

Buza instructorului se răsfrânse. 

— Noi nu distribuim cărţi de baseball. De unde le-aveai? 

Saul avea ochii umflaţi şi tulburi. 

— Le-am adus cu mine în şcoală. 

Înghiţi în sec. 

— Domnule. Le-aveam în buzunarul pantalonilor şi... 

— N-ai voie să păstrezi nimic din ce-ai adus aici. Aici nu 
ai jucării, Grisman. Nu ai proprietăți. Tot ce e voie să ai sunt 
lucrurile care ţi se spune că le poţi avea. 

Chris simţi un şarpe descolăcindu-i-se în stomac, cuprins 
de jenă pentru Saul, care dădu din cap, cu privirea în 
podea, începând să plângă. Ceilalţi băieţi îl priveau cu 
gurile căscate. 

— Pe de altă parte, Grisman, ce te face atât de sigur că 
unul dintre colegii tăi ţi-a furat cărţile alea de baseball atât 
de preţioase? Cărţi ;/ega/e de baseball. De unde ştii că nu 
le-am luat eu? 

Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, Saul îşi ridică privirea, 
smiorcăindu-se şi chinuindu-se să vorbească: 

— Dumneavoastră le-aţi luat, domnule? 

Tăcerea îl făcu pe Chris să se foiască. 

— Ar trebui să declar că da, numai ca să menţin liniştea 
pe-aici, răspunse într-un târziu instructorul. Dar nu le-am 


232 


luat eu. Dacă aş avea cărţile alea ridicole cu siguranţă, nu ţi 
le-aş da înapoi. Unul dintre prietenii tăi le-a luat. 

Cu ochii roşii mijiţi, Saul se întoarse spre ceilalţi băieţi, 
având chipul încordat de ură. Deşi Chris nu luase el cărţile, 
se simţi totuşi vinovat când privirea lui Saul îl străpunse, 
înainte de a-şi continua drumul spre următorul băiat, apoi 
spre următorul. Lui Saul îi tremurau buzele. 

— Au fost încălcate multe reguli, mârâi instructorul. N- 
aveai voie să ai cărţile la tine. Dar întrucât le-ai avut, ar fi 
trebuit să respecţi o altă regulă - când ai un secret, 
asigură-te că nu ţi-l cunoaşte nimeni. Şi mai e o regulă şi 
mai importantă, valabilă pentru toată lumea. Nu furaţi 
niciodată de la colegi. Dacă în voi înşivă nu puteţi avea 
încredere, în cine să puteți avea? 

Glasul îi deveni scăzut, dur: 

— Unul dintre voi e un hoţ. /ntenționez să aflu care. Toată 
lumea, se răsti el, alinierea. 

Băieţii tremurau. Încruntat, instructorul le percheziţionă 
hainele. 

Dar nu găsi nimic. 

— Unde sunt, Grisman? Nu le are nimeni. Faci scandal 
degeaba. Probabil că le-ai pierdut pe-afară. 

Saul nu se putea opri din plâns. 

— Dar ştiu că le aveam în pantaloni. 

— Zi domnule. 

Saul tresări. 

— Şi dacă văd vreodată cărţile alea sau mai aud de ele, 
vei fi cel mai nefericit din şcoala asta. Şi cu voi, âştilalţi, ce- 
i? Mişcaţi! Îmbrăcaţi-vă! 

Băieţii se agitară să execute ce li se spusese. Chris îşi 
trase pantalonii, privindu-l pe Saul care se uita furios la 
toată lumea în timp ce-şi încheia cămaşa. Deduse ce făcea 
Saul - căuta umflături în hainele celorlalţi - ca şi cum ar fi 
crezut că instructorul nu căutase destul de bine. In timp ce 
acesta încuia uşa spre piscină, Saul se apropie de un băiat, 
studiindu-i buzunarul umflat al pantalonilor. Băiatul scoase 
din buzunar o batistă şi-şi suflă nasul. 

Instructorul se întoarse de la uşă, strigând: 


233 


— Încă nu te-ai îmbrăcat, Grisman? 

Saul se grăbi, trăgându-şi pantalonii şi legându-şi 
şireturile. Lacrimile îi picurau pe cămaşă. 

— Alinierea, comandă instructorul. 

Băieţii se înşirară doi câte doi. Incheindu-se la curea, Saul 
alergă la locul lui. În timp ce mergeau spre dormitor, lumea 
păru să se schimbe. Câţiva băieţi deveniseră compătimitori. 

— Băi, ce păcat. Ce figură nasoală. Cine-ar fi atât de 
mârlan să-ţi fure cărţile? 

Dar grupul nu mai manifesta aceeaşi dorinţă de a fi 
aproape de Saul şi a-i atrage atenţia. _ 

Din partea lui, nici Saul nu voia să fie aproape de ei. In 
dormitor, stătu retras. La cină, renunţă la locul său central, 
de onoare, preferând să se aşeze în capătul mesei, fără a 
vorbi cu nimeni. Chris înţelese. Dacă îl excludeau pe Saul, şi 
el îi excludea pe ei. Deşi numai un singur băiat furase 
cărţile, Saul nu ştia care anume. In consecinţă, îi acuza pe 
toţi. La rândul lor, băieţii descoperiseră că Saul era 
vulnerabil. Plânsese chiar, ceea ce-l făcea să devină doar 
un alt băiat oarecare din grup. Cărţile îl făcuseră să fie 
deosebit. Fără ele, deşi era în continuare mai înalt, mai 
puternic şi mai rapid, nu mai avea autoritate. Mai rău, 
cedând, îi făcuse să se simtă prost. 

Curând, clasa avu alţi eroi ai momentului. La ora de înot, 
câţiva copii reuşiră chiar să egaleze performanţele lui Saul, 
poate fiindcă acesta nu mai arăta nici un entuziasm. lşi 
pierduse voia bună. Chris, însă, nu se mai ducea niciodată 
la bazin fără a se simţi tulburat de cele întâmplate atunci în 
vestiar. Cine furase cărţile? se întreba el, observând 
străfulgerarea furioasă din ochii lui Saul de fiecare dată 
când grupul se îmbrăca, de parcă băiatul şi-ar fi retrăit 
pierderea şi umilinţa. 

O altă întrebare îl tulbura la fel de mult. Cum fuseseră 
furate cărţile? Instructorul căutase prin hainele tuturor. 
Atunci, cum dispăruseră? Se simţi cuprins de emotie, când 
îi veni deodată o idee. 

Nerăbdător, abia aştepta să-i spună lui Saul, dar imediat 
îşi aminti ce se întâmplase când îl confundase pe Babe Ruth 


234 


cu acadeaua şi se opri, temându-se să nu fie luat în râs 
dacă greşea. Işi aşteptă şansa de a dovedi ceea ce bănuia 
şi, a doua zi, când clasa merse din şcoală în dormitor, 
rămase în urmă. Nevăzut, se grăbi spre vestiarul din 
subsolul sălii de sport. După ce căută pe sub bănci şi în 
spatele dulapului cu echipamente, găsi cărţile vârâte între 
o ţeavă şi peretele de după chiuvetă. Tremura când le luă 
în mână. Cel care le furase probabil se temuse de 
percheziţie. Ca să se apere, băiatul le ascunsese în vestiar, 
plănuind să revină când avea să se simtă în siguranţă. Chris 
băgă cărţile în buzunar, cu respiraţia tăiată, luând-o la fugă 
spre dormitor pentru a i le da lui Saul. Îşi imagina cât de 
încântat avea să fie acesta. Acum Saul urma să devină 
prietenul lui. 

Spre deosebire de restul grupului, Chris nu încetase 
niciodată să-i dorească apropierea. De la bun început, se 
simţise atras de el ca de un frate şi niciodată nu uitase 
după-amiaza aceea din piscină când instructorul îl lăudase 
că dădea din picioare la fel de bine ca Saul, iar Saul 
întorsese capul spre el zâmbind de parcă ar fi împărtăşit o 
legătură secretă. Acum, însă, Saul îşi înălţase în jur un zid 
şi, fără darul cărţilor, Chris nu ştia cum să-l străpungă. 

Ajungând la dormitor, însă, deodată se simţi nesigur. 
Cărţile fuseseră furate în urmă cu o săptămână. De ce nu 
venise să le ia autorul furtului? Oprindu-se pe scară, Chris 
descoperi răspunsul. Fiindcă băiatul îşi dăduse seama că nu 
putea să le arate nimănui, nici să se joace cu ele, decât în 
taină. Altminteri, s-ar fi dus buhul - Saul ar fi aflat, şi urmau 
complicaţii. Buzunarul umflat de cărţi îl neliniştea. Deşi nu 
el le furase, ar fi părut vinovat. Saul l-ar fi învinuit pe el. În 
fond, altfel cum ar fi ştiut unde erau? 

In panică, Chris ştiu că trebuia să scape de ele. Intrând în 
spălătorul din subsolul clădirii dormitoarelor, se gândi să le 
ascundă sub o chiuvetă, la fel cum făcuse hoţul. Dar dacă 
omul de serviciu făcea curat sub chiuvete şi le găsea, sau 
dacă un băiat îşi scăpa pieptenele pe jos şi privea 
întâmplător sub chiuvetă când se apleca să şi-l ridice? Nu, 
avea nevoie de un loc greu accesibil. Ridicându-şi privirea, 


235 


observă ţevile de apă caldă acoperite cu căptuşeală de 
azbest jegoasă, suspendate de-a lungul tavanului. Urcându- 
se pe suporţii de lustruit ghetele, apoi pe rastelurile din oţel 
pentru prosoape, înfipse cărţile deasupra unei conducte. 
Nervos, cobori la loc, oftând uşurat că nu fusese prins. 
Acum nu mai avea decât să găsească o cale de a-i înapoia 
cărţile lui Saul fără a fi acuzat că le furase. 

Nu putu dormi toată noaptea, gândindu-se la acest lucru. 
Trebuia să existe un mijloc. 

A doua zi, Saul continuă să stea bosumflat, când Chris se 
apropie de el, după prânz, la ieşirea din cantină. 

— Ştiu cine ţi-a furat cărţile. 

Saul întrebă furios: 

— Cine? 

— Instructorul de înot. 

— A spus că nu le luase el. 

— A minţit. L-am văzut dându-le profesoarei noastre. Ştiu 
unde le-a pus. 

— Unde? 

Se apropie un supraveghetor. 

— Băieți, trebuie să fiţi în dormitor, la programul de 
odihnă. 

Îi urmă până la uşă. 

— Îţi spun eu mai târziu, îi şopti Chris lui Saul, când 
supraveghetorul nu era atent. 

După ore, Saul veni grăbit la Chris: 

— Hai, spune-mi. 

În clădirea şcolii, Chris îi spuse lui Saul să ţină de şase pe 
culoar, până se strecura el înapoi în clasă. 

— Le-a băgat în catedră. 

— Dar sertarul e încuiat, răspunse Saul. 

— Ştiu eu cum să-l deschid. 

Chris îl lăsă pe Saul pe coridor. O văzuse pe profesoară 
ieşind, aşa că bănuia că putea intra în clasă fără riscuri. Nu 
încercă să deschidă sertarul, dar aşteptă destul cât să pară 
că o făcuse. În sfârşit, reveni pe culoar, la Saul. 

— Le-ai luat? întrebă acesta, neliniştit. 


236 


În loc de răspuns, Chris îi ceru să-l urmeze în jos pe 
scară. In jur nefiind nimeni, băgă repede mâna în pantaloni 
şi scoase cărţile. În prealabil, le recuperase de pe ţeava din 
spălătorul dormitoarelor. 

Saul fu încântat. Apoi, fruntea i se încreţi a nedumerire. 

— Dar cum le-ai scos din catedră? 

— Am să-ţi arăt eu odată. Ţi-ai primit cărţile înapoi. Eu 
sunt cel care le-a găsit. Doar ţine minte cine te-a ajutat - 
atâta tot. 

Şi porni spre ieşire. În spatele lui, Saul spuse: 

— Mulţumesc. 

— Pentru puţin, ridică din umeri Chris. 

— Stai o clipă. 

Chris se întoarse. Venind spre el, Saul se încruntă, parcă 
încercând să ia o hotărâre. Chinuit, dibui printre cărţi şi-i 
întinse una lui Chris: 

— Poftim. 

— Dar... 

— la-o. 

Chris privi cartea. Babe Ruth. Îşi simţi genunchii 
înmuindu-se. 

— De ce m-ai ajutat? întrebă Saul. 

— De-aia. 

Acest cuvânt magic spunea totul. Nu fu nevoie să 
adauge: „Vreau să fim prieteni.” 

Saul privi în podea, pătruns. 

— Cred că ţi-aş putea arăta un mod mai bun de a da din 
picioare la înot, dacă vrei. 

Cu inima bătându-i, Chris dădu din cap. Apoi fu rândul lui 
să se încrunte. Căută într-un buzunar. 

— Poftim. 

li dădu lui Saul o acadea. Baby Ruth. 

Ochii lui Saul se dilatară de uimire. 

— N-avem voie cu dulciuri. De unde-o ai? 

— Tu cum ai adus cărţile în şcoală fără să te prindă? 

— Secret. 

— La fel şi eu cu acadeaua. 

Se foi în loc. 


237 


— Dar îţi spun, ție, dacă-mi spui şi tu mie. 
Se priviră şi începură să zâmbească ştrengăreşte. 


238 


Capitolul 10 


Chris avea un secret, ba bine că nu. În aceeaşi zi, când 
guvernanta îl scosese din clasă şi-l condusese până în 
clădirea administraţiei, se temuse că avea să fie pedepsit 
pentru ceva. Cu picioarele tremurându.-i, intră într-un birou. 
La început acesta păru gol. Apoi, nedumerit, observă lângă 
fereastră un bărbat care privea afară. Omul era înalt şi slab. 
Purta costum negru şi, când se întoarse, Chris clipi din ochi 
surprins, recunoscând chipul pământiu al omului care-l 
adusese acolo. 

— Bună, Chris. 

Glasul vizitatorului era blând. Zâmbi: 

— Îmi pare bine să te revăd. 

Chris auzi uşa închizându-se în spatele lui, când 
guvernanta ieşi din birou. Se încordă, privindu-l pe celălalt, 
care continua să surâdă. 

— Mă mai ţii minte, nu-i aşa? Eliot? 

Chris dădu din cap. 

— Sigur că da. Am venit să aflu cum te descurci. 

Eliot se apropie. 

— Ştiu că şcoala ţi se pare ciudată, dar ai să te 
obişnuieşti. 

Chicoti. 

— Cel puţin, probabil că eşti de acord cu mâncarea. Se 
pare că ai pus câteva livre pe tine. 

Continuând să chicotească, se lăsă pe vine, pentru a nu-l 
sili pe Chris să-l privească în sus. 

— Şi am mai avut un motiv ca să vin aici, adăugă el, 
privindu-l pe Chris drept în ochi. 

Băiatul îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. 

— Ţi-am spus că voi reveni să te văd, îi puse Eliot mâinile 
pe umeri. Vreau să ştii că eu mă ţin de promisiuni. 

Băgă mâna într-un buzunar. 

— Şi ţi-am făgăduit că-ţi mai aduc din-astea. 

Îi întinse două calupuri de Baby Ruth. 


239 


Inima lui Chris începu să bată mai repede. Deja ştia cât 
de valoroase erau dulciurile în şcoală. Singurul mod de a le 
obţine era prin contrabandă. Le studie plin de dorinţă. 

Încet, solemn, Eliot i le înmână. 

— Şi-ţi mai promit ceva. Ţi le voi aduce de fiecare dată 
când vin să te vizitez. Contează pe asta. Vreau să ştii că ai 
un prieten. Mai mult decât un prieten. Îţi sunt ca un tată. Ai 
încredere-n ce-ţi spun. Bazează-te pe mine. 

Chris puse una dintre acadele în buzunar, simțind vag un 
posibil mod de a o folosi, nesigur cum. Privi de la cealaltă 
acadea spre Eliot, care zâmbi din nou. 

— A, în orice caz, mănânc-o. Poftă bună. 

Ochii bărbatului licăreau. 

Sfâşiind ambalajul, cu gura salivând în timp ce muşca din 
ciocolată, Chris se simţi dintr-odată gol pe dinăuntru, îl 
durea pieptul. Incapabil să se stăpânească, îşi aruncă 
braţele în jurul lui Eliot, suspinând convulsiv. 


240 


Capitolul 11 


Uneori, Eliot îl vizita de câte două ori pe săptămână. 
Alteori, lipsea câte o jumătate de an. Dar, credincios 
promisiunii, aducea întotdeauna acadele Baby Ruth. Chris 
învăţă că, indiferent cât de severă putea fi şcoala, exista un 
adult pe ale cărui bunătate şi interes se putea baza 
întotdeauna. Eliot aranja să-l scoată din şcoală pentru a 
asista la meciuri de box şi de tenis. Se duceau la Howard 
Johnson's să mănânce îngheţată de fructe cu ciocolată. 
Eliot îl învăţa să joace şah. Îl duse pe Chris în casa lui cea 
mare din Falls Church, Virginia, unde Chris se minună la 
vederea scaunelor şi canapelelor enorme, a sufrageriei 
imense şi a dormitoarelor spaţioase. Eliot îi arătă trandafirii 
minunaţi din seră. Intrigat de numele suburbiei - Falls 
Church} - Chris mirosea trandafirii, îşi amintea de 
mireasma slujbei de Paşti şi simţea că într-adevăr sera 
părea a fi o biserică. 

Pe măsură ce relaţia cu Eliot se adâncea, acelaşi lucru 
era valabil şi pentru prietenia lui cu Saul. Cei doi băieţi 
păreau de nedespărţit. Chris împărțea acadelele Baby Ruth 
cu Saul, iar acesta, din partea lui, îi împărtăşea talentele 
sale fizice, învăţându-l pe Chris secretele din baseball, 
fotbal şi baschet. Saul, însă, un atlet înnăscut, avea greutăţi 
la matematică şi la limbi străine, aşa că Chris, elevul 
înnăscut, îl ajuta să înveţe şi să treacă examenele. Se 
completau unul pe altul. Ce nu putea face unul, putea 
celălalt, împreună fiind imbatabili. Saul deveni din nou 
subiectul de invidie al grupului. Dar nici Chris nu rămase 
mai prejos. 

Nu lipsea decât un singur lucru pentru ca totul să fie 
perfect. 

Următoarea vizită a lui Eliot avu loc în primul week-end 
din iulie. 


13 - Biserica cascadei. 


241 


— Mâine suntem în 4, Chris. Să-ţi spun ceva. Ce-ar fi să 
te iau la marele spectacol cu artificii din oraş? 

Chris se simţi cuprins de emoție. 

Eliot, însă, părea tulburat: 

— M-am tot gândit. Acum, spune-mi adevărul. N-ai să-mi 
răneşti amorul propriu. 

Chris nu ştia despre ce era vorba. 

— Plimbările astea pe care le facem. 

Băiatul se sperie. 

— Le vei pune capăt? 

— Nu. Doamne fereşte, înseamnă prea mult pentru mine, 
râse Eliot, ciufulindu-i părul. Dar mă întrebam: trebuie să te 
plictiseşti având doar un om mare cu care să stai de vorbă. 
Probabil te-ai săturat să vezi mereu aceeaşi mutră de 
bătrân. Ce mă gândeam eu - ei bine, ai vrea să mai împărţi 
ieşirile astea şi cu altcineva? Ai vreun prieten, un prieten 
deosebit, pe care ţi-ar plăcea să-l iei cu tine? Un băiat de 
care te simţi cu adevărat aproape, care ţi-e ca o rudă? Nu 
mă supăr. 

Lui Chris nu-i venea să-şi creadă norocului - şansa de a fi 
în acelaşi timp cu cei mai importanţi doi oameni din lumea 
lui. Aproape că se simţise prost, neputându-şi împărţi 
fericirea cu Saul. La rândul lui, era atât de mândru de a fi 
prieten cu Saul încât dorea ca Eliot să-l cunoască. Ochii i se 
luminară, surescitaţi: 

— Te cred! 

— Atunci, ce mai aştepţi? zâmbi Eliot. 

— Nu pleci? 

— Nu mă mişc de-aici. 

Arzând de nerăbdare, Chris o luă la fugă de pe banca de 
lângă arsenal, unde stăteau. 

— Saul! la ghici! 

ÎI auzi pe Eliot chicotind în urma lui. 

După aceea, Saul a fost inclus şi el întotdeauna. Chris se 
simţea peste măsură de încântat de acceptarea prietenului 
său de către Eliot. 

— Ai dreptate. E un băiat deosebit, Chris. Ai făcut o 
alegere excelentă. Sunt mândru de tine. 


242 


Acum, Eliot le aducea amândurora acadele. De 
Sărbătoarea Recunoştinţei, îi duse acasă la el. Făcură o 
plimbare cu avionul. 

— Chris, mă preocupă un lucru. Sper că nu eşti invidios 
când îi dau lui Saul atenţie sau îi ofer dulciuri. N-aş vrea să 
crezi că nu te iau în seamă sau îi acord lui mai multă 
importanţă decât ţie. Tu îmi eşti ca un fiu. Te iubesc. 
Intotdeauna vom fi apropiaţi. Dacă-l fac pe Saul să se simtă 
bine, e fiindcă vreau să te fac pe tine să te simţi bine - 
fiindcă e prietenul tău, face parte din familie. 

— Doamne, n-aş putea fi invidios pe Saul. 

— Atunci, înţelegi. Ştiam eu. Ai încredere în mine. 

In fiecare sâmbătă seară, în numeroşii ani care au urmat, 
în şcoală se proiecta câte un alt film dar, într-un fel, toate 
erau aidoma. Strigăt de luptă, Nisipurile din Iwo Jima, 
Jurnalul de la Guadalcanal, Francis merge la West Point, 
Francis în Marină. 

— Catârul ăla vorbitor face ca armata să pară o distracţie 
grozavă, cu siguranţă, comentau băieţii. 

Oamenii-broască, Intoarcerea în Bataan, Pluton de luptă, 
Zona de bătălie, Câmpul de luptă, Posturi de luptă. La orele 
de istorie antică, învățau despre cuceririle lui Alexandru cel 
Mare şi războaiele galice ale lui Cezar. La istoria Americii, 
învățau despre Războiul de Independenţă, Războiul din 
1812, Războiul Civil. La cursurile de literatură, citeau 
Insigna roşie a curajului, Pentru cine bat clopotele, Linia 
roşie şi subțire. Nu-i deranja repetarea subiectului, căci 
cărţile erau pline de acţiune şi de fapte eroice, mereu 
interesante. De asemenea, băieţilor le plăcea instrucţia cu 
puşca, manevrele tactice, marşul de precizie şi restul 
antrenamentelor practicate în miliția şcolii. Le plăceau 
jocurile de-a războiul. La cursuri precum şi la sport, erau 
încurajați să concureze cu alţi băieţi, să vadă cine era mai 
isteţ, mai puternic, mai rapid, mai bun. Şi nu puteau să nu-i 
observe pe străinii care apăreau adesea tăcuţi în fundul 
sălii de educaţie fizică, al terenului de fotbal sau al clasei, 
uneori în uniforme, alteori în civil. Cu ochi întunecoşi şi 
îngustaţi, necunoscuţii priveau, comparau, judecau. 


243 


Capitolul 12 


Dulciuri. Datorită lor, Saul i-a salvat viaţa lui Chris în 
1959. Băieţii aveau paisprezece ani - deşi nu ştiau, erau pe 
cale să încheie un şir de aventuri şi să înceapă un altul. Cu 
banii primiţi de la Eliot, intraseră în afaceri, introducând 
prin contrabandă dulciuri în şcoală, în schimbul serviciului 
la bucătărie şi al unor corvezi pe care le făceau alţi băieţi în 
locul lor. În ziua de 10 decembrie, după stingere, s-au 
furişat din dormitor, prin curtea înzăpezită, spre o porţiune 
retrasă a zidului înalt de piatră. Saul se cocoţă pe umerii lui 
Chris şi urcă pe zid. Chris îl apucă de braţ, căţărându-se 
după el. La lumina stelelor, îşi văzură aburii ieşind pe gură 
în timp ce zăceau pe creasta zidului, scrutând strada 
întunecoasă de jos. 

Nevăzând pe nimeni, săriră în partea cealaltă. Agăţat în 
mâini, Saul îşi dădu drumul primul, dar Chris îl auzi deodată 
gemând şi privi în jos, surprins. Saul căzuse pe spate, iar 
acum aluneca spre carosabil. 

Chris nu înţelese. Sări repede să-l ajute, îndoindu-şi 
genunchi pentru a amortiza impactul, dar în momentul 
aterizării, îşi dădu seama că era ceva în neregulă. La fel ca 
lui Saul, picioarele îi fugiră de sub trup. Căzând, se lovi cu 
capul de trotuar şi alunecă în stradă. Deveni vag conştient 
că în timpul zilei zăpada se topise, iar acum, noaptea, 
îngheţase din nou, formând un strat subţire de polei. 
Înnebunit, nu reuşi să se oprească, continuând să alunece 
spre Saul. Ghetele sale îl loviră pe acesta în locul unde 
zăcea şi-l împinseră şi mai departe pe stradă. 

Zgomotul neaşteptat îl paraliză. Un tramvai dădu colţul, 
apropiindu-se de ei, cu farul aprins. Roţile sale scârţâiau pe 
şinele îngheţate. Chris îl văzu pe vatman strigând dincolo 
de parbriz, trăgând de cordonul clopotului şi smucind un 
levier. Frânele scrâşniră, dar roţile continuau să înainteze 
alunecând. Chris încercă să se ridice în picioare. Ameţit de 


244 


lovitura la cap, îşi pierdu echilibrul şi căzu iarăşi. Luminile 
tramvaiului îl orbiră. 

Saul se aruncă peste el, îl înşfăcă de haină şi-l trase spre 
bordură. Umbra tramvaiului trecu pe-alături, stârnind un 
curent de aer care-l făcu pe Chris să se înfioare. 

— Lua-v-ar dracu’ de puşti smintiţi! le strigă vatmanul pe 
fereastră. Clopotul continuă să răsune în timp ce tramvaiul 
se îndepărta huruind. 

Chris se aşeză pe bordura îngheţată, respirând adânc, cu 
capul între genunchi. Saul îi verifică ţeasta. 

— Prea mult sânge. Trebuie să ne întoarcem în dormitor. 

Chris aproape nu mai reuşi să treacă zidul înapoi. Nu lipsi 
mult ca un supraveghetor să-i prindă, când se furişau pe o 
scară. Intr-un spălător întunecat, Saul îi curăţă lui Chris 
rana pe cât putea de bine, iar a doua zi, când un profesor îi 
ceru explicaţii despre lovitura de la cap, Chris răspunse că 
se împiedicase pe nişte scări. Cu asta ar fi trebuit să se 
sfârşească totul, atâta numai că, fiindcă Saul îi salvase 
viaţa lui Chris, legătura lor se strânse şi mai mult. Niciunul 
dintre băieţi, însă, nu prevedea consecinţele, nici nu-şi 
dădea seama ce anume aproape li se întâmplase. 

Peste zece zile, când săriră iarăşi zidul, în timp ce se 
îndreptau spre magazinele de pe cealaltă latură a Parcului 
Fairmont, îi opri o gaşcă. 

Cel mai mare dintre puşti le ceru banii, repezindu-se la 
buzunarele lui Chris. 

Furios, Chris îl îmbrânci, neapucând să vadă pumnul 
care-l lovi în stomac. Cu ochii înceţoşaţi, îi văzu pe alţii doi 
apucându-l pe Saul de braţe, prin spate. Un al patrulea îi 
dădu acestuia un pumn în faţă. Ţâşni sângele. 

Cu respiraţia tăiată, Chris încercă să-l ajute pe Saul. Un 
pumn îi sparse buzele. Când căzu, o cizmă îl trosni în umăr. 
Alte şuturi îl potopiră în piept, coaste, spinare. 

Se rostogoli de sub lovituri, zbătându-se. Câţiva pumni 
înfundaţi îl doborâră pe Saul peste el. 

Din fericire, bătaia încetă. Gaşca le luă banii. Pe zăpada 
plină de sânge, Chris privi ca prin ceaţă cum se îndepărtau. 
In delir, se simţea totuşi nedumerit de... 


245 


Nu era sigur ce anume - ceva în legătură cu... 

Se lămuri abia după ce-i găsi o maşină de poliţie, 
mergând împleticiţi înapoi spre şcoală, şi-i duse mai întâi la 
camera de gardă a spitalului, apoi la infirmeria şcolii. 

Membrii găştii arătaseră mai mult a adulţi decât a copii, 
cu părul prea scurt şi ordonat, şi cizmele, blugii şi scurtele 
de piele ciudat de noi. Plecaseră cu o maşină scumpă. 

„De unde-au ştiut atât de sigur că aveam bani?” se 
întrebă Chris. Îşi aminti ultima ocazie când el şi Saul 


săriseră gardul - atunci când îl trăsese Saul din faţa 
tramvaiului - şi se întrebă dacă nu cumva gaşca îi 
aşteptase. 


Şirul gândurilor i se întrerupse. În patul de infirmerie, 
cuprins de dureri, zâmbi cu buzele umflate când îl văzu pe 
Eliot intrând grăbit. 

— Am venit de cum am putut. 

Eliot vorbea cu sufletul la gură, scoţându-şi mantaua 
neagră şi pălăria homburg, pe care se topeau fulgii de 
zăpadă. 

— Nu mi-au spus până... o, Doamne sfinte, cum arătaţi! 

Privi copleşit de la Chris la Saul. 

— Parcă v-au bătut cu bâtele. E un miracol că n-aţi murit 
niciunul. 

Îi examină, îngreţoşat. 

— N-au dat decât cu pumnii, răspunse Saul slăbit, cu faţa 
învineţită şi tumefiată. Şi cu picioarele. N-aveau nevoie de 
bâte. 

— Şi ochii. Veţi avea vânătăi câteva săptămâni, se 
strâmbă Eliot. Nici nu ştiţi cât de rău îmi pare. 

Glasul îi deveni sever. 

— Într-un fel, însă, cred că v-aţi căutat-o cu luminarea. 
Directorul mi-a spus despre ce a descoperit că făceaţi - 
ieşeaţi pe furiş din şcoală, să cumpăraţi dulciuri. Asta faceţi 
cu banii de la mine? 

Chris era jenat. 

— Nu contează. Nu e momentul să discutăm despre 
subiectul ăsta. În momentul de faţă, aveţi nevoie de 


246 


înţelegere - nu de predici. Dacă tot s-a întâmplat, sper că i- 
aţi lăsat şi voi cu câteva cucuie în schimb. 

— Nici nu i-am atins, murmură Saul. 

Eliot păru surprins. 

— Dar credeam că primiţi lecţii de box în şcoală. Sunteţi 
rezistenți, băieţi. V-am văzut pe terenul de fotbal. Vreţi să 
ziceţi că nu le-aţi dat nici măcar un pumn? 

Chris clătină din cap, ţeapăn de durere. 

— M-au lovit înainte de-a şti ce se întâmpla. Box? Nici n- 
am apucat să ridic pumnul. Au sărit toţi pe noi. 

— Se mişcau prea repede pentru mine, adăugă Saul. 
Boxul e o glumă. Erau mai buni de-atât. Erau... 

Se străduia să găsească termenul potrivit. 

— Experţi? 

Chinuit, Saul dădu din cap. 

Eliot îi studie, încruntându-se. Cu buzele ţuguiate, părea 
să cugete la ceva. 

— Presupun că v-aţi învăţat minte să nu mai fugiţi din 
şcoală. 

Nu aşteptă răspunsul. 

— Chiar şi-aşa, ar trebui să fiţi pregătiţi pentru cazuri de 
urgenţă. Să vă puteţi apăra. Cu siguranţă, nu-mi place să 
vă văd chipurile astea frumoase făcute chiseliţă. 

Dădu din cap îngândurat, parcă luând o hotărâre 
importantă. 

Chris se întrebă despre ce era vorba. 


247 


Capitolul 13 


Saul a împlinit cincisprezece ani în 20 ianuarie 1960. Cu 
acest prilej, Eliot a venit cu maşina de la Washington pentru 
a-i duce pe băieţi în oraş. S-au dus mai întâi la un automat 
Horn and Hardart cu fasole fiartă şi salată de varză, apoi la 
un film cu Elvis Presley, G./. Blues. Când i-a adus înapoi la 
şcoală, Eliot le-a dat un set de cărţi cu fotografii alb-negru 
în mişcare, reprezentând bărbaţi în uniforme albe care 
dădeau unul în altul cu pumnii sau cu picioarele. Pe vremea 
aceea, americanii nu cunoşteau artele marţiale decât din 
istorisirile despre soldaţii japonezi din al doilea război 
mondial. Băieţii s-au gândit că fotografiile înfăţişau vreun 
soi de lupte libere profesioniste. Până în săptămâna 
următoare, când Eliot i-a vizitat din nou, avuseseră timp să 
studieze cărţile. Eliot le-a vorbit despre patriotism şi curaj şi 
le-a oferit ocazia să fie scutiţi de toate sporturile din liceu, 
pentru ca în schimb să se instruiască particular, trei ore 
zilnic, şapte zile pe săptămână, până la absolvire. 

Amândoi băieţii s-au repezit să profite de această şansă. 
Pe de o parte, era un mod minunat de a scăpa de 
programul din „Franklin”. Pe de alta, mai important, încă 
mai purtau urme ale bătăii primite şi erau hotărâți să nu 
mai sufere niciodată aşa ceva. Niciunul dintre ei nu-şi 
dădea seama în ce măsură extremă aveau să se hotărască. 

Într-a doua săptămână din februarie, Eliot i-a dus să-şi 
cunoască instructorii. Băieţii ştiau de câtva timp că Eliot 
lucra pentru guvern, aşa că nu s-au mirat când le-a spus că 
în urmă cu şapte ani, în 1953, C.I.A. îi recrutase pe Yukio 
Ishiguro, fost campion mondial japonez la judo, şi pe 
maiorul Soo Koo Lee, cândva instructor principal de karate 
în armata sud-coreeană. Ambii orientali fuseseră aduşi în 
Statele Unite pentru a-i antrena pe agenţii operativi în cele 
mai rafinate stiluri de luptă corp-la-corp, anterioare 
antrenamentului instinctelor ucigaşe. Baza de operaţiuni 
consta dintr-o sală mare de sport, numită dojo, amplasată 


248 


la etajul cinci al unui antrepozit din centrul oraşului 
Philadelphia, cam la un kilometru şi jumătate distanţă de 
orfelinat. 

Liftul până la etajul cinci arăta ca o cabină de duş 
ruginită. Cei trei pasageri abia încăpeau şi mirosea a urină 
şi a sudoare. Pereţii erau plini de mâzgălituri. Dojo-ul 
propriu-zis consta dintr-un pod spaţios, cu grinzi de oţel sub 
plafon şi rânduri-rânduri de lămpi puternice. Cea mai mare 
parte a planşeului era acoperită cu preşuri tatami verzi, 
groase de trei degete. În jurul lor lucea un chenar de podele 
de stejar, în faţa oglinzilor de pe toţi pereţii. 

Când Chris şi Saul intrară împreună cu Eliot, observară 
câteva mese de joc între vestiar şi zona covoarelor. La una 
dintre aceste mese, îi găsiră pe Lee şi Ishiguro, jucând cu 
pietre albe şi negre un joc oriental despre care Eliot spuse 
că se numea Go. Ambii instructori purtau costume, al lui 
Ishiguro din mătase albastră, al lui Lee din piele de rechin 
cenuşie. Amândoi erau desculți. Aveau şosete albe şi 
curate, cămăşi apretate, cravate cu dungi, călcate şi 
înnodate cu grijă. 

Complet chel şi cu burta umflată, Ishiguro arăta ca un 
Buddha în mărime naturală. Când se ridică, însă, statura sa 
de un metru nouăzeci şi greutatea de o sută treizeci de 
kilograme alcătuiră o arătare înfricoşătoare. Prin contrast 
cu el, Lee avea un metru şaizeci, un trup subţire, păr des, 
negru ca abanosul, precum şi o mustăcioară neagră şi 
îngustă. Musculatura sa sugera oţelul de arcuri. 

Jocul încetă imediat. Cei doi orientali îi adresară lui Eliot 
scurte plecăciuni de respect, apoi dădură mâna cu băieţii. 

— Sper că prietenul nostru comun, domnul Eliot, v-a 
explicat că nu ne aflăm aici ca să vă învăţăm un sport, 
spuse Ishiguro într-o engleză impecabilă. Sensei Lee şi cu 
mine sperăm să ne acceptaţi serviciile. Dacă o faceţi, vă 
promitem că veţi învăţa să percepeţi mişcările rapide ca şi 
cum ar fi lente. Numai acest fapt vă va plasa mai presus de 
majoritatea celorlalţi. Tot ceea ce veţi învăţa aici vă va 
deveni o a doua natură, cum şi trebuie, căci dacă se 
apropie moartea nu veţi mai avea timp de gândire 


249 


— În schimb, veţi avea doar un moment pentru a dovedi 
că vreţi să trăiţi. Le puteţi spune colegilor de şcoală ce 
învăţaţi, dar veţi descoperi curând că nu înţeleg. Ceea ce 
nu trebuie să faceţi niciodată e să le arătați. Întrucât nu 
poţi prevedea un viitor duşman, nu e mai bine ca nimeni 
altcineva să nu aibă cunoştinţele voastre. 

Lee nu spuse nimic, fără a zâmbi sau a se încrunta, în 
timp ce Ishiguro se ducea să fiarbă apă pentru ceai, Eliot 
sparse tăcerea întrebându-l pe Lee despre jocul Go. Lee se 
învioră pe dată. 

— Aparenţele sunt înşelătoare, spuse el cu un surâs. Cum 
vedeţi, tabla e făcută din pătrăţele de o jumătate de deget. 
Spațiile nu sunt importante. Liniile înseamnă totul. 

Punând o piatră pe tablă şi construind o configuraţie cu 
începere din acel punct, sper că închid cât mai mult 
teritoriu posibil. Scopul este simplu - să-mi descumpănesc 
adversarul prin bănuiala că îmi stabilesc o reţea în care să-l 
prind. Ceea ce, fireşte, şi fac. 

Lee râse. Demonstră cum se manevra o piatră folosind 
două degete ca pe un cleşte. Ishiguro reveni cu ceaiul şi, în 
cele din urmă, întâlnirea luă sfârşit,  orientalii 
recomandându-le băieţilor să analizeze propunerea şi să se 
hotărască singuri. 

Totul durase mult prea puţin. Nedumeriţi, ascultară 
explicaţiile lui Eliot în timp ce liftul scârţâitor cobora. 

— Când eraţi mici, vă interesau sporturile. Pe măsură ce 
creşteaţi, aţi idolatrizat eroii din filmele de război. Tocmai 
aţi cunoscut doi oameni între două vârste, într-o magazie 
răpciugoasă din Philadelphia. Doi oameni recunoscuţi ca 
fiind mari, cu talente superioare, de către două treimi ale 
lumii. Poate că umilinţa e singurul semn vizibil al 
înţelepciunii. Nu ştiu. Dar au acceptat responsabilitatea de 
a instrui oameni ai guvernului din domenii specifice de 
securitate. Amândoi sunt plătiţi bine, însă nu cred că-i 
interesează banii. Cred că interesele lor implică 
posibilitatea de a-i învăţa pe tineri să devină cei mai buni 
luptători din lume. Astăzi aţi făcut doar cunoştinţă, având 
şansa să vedeţi despre ce e vorba. Dacă vă hotărâți să 


250 


participaţi, programul va trebui dus la îndeplinire. Nu vă 
încălcaţi niciodată o făgăduială. Ei vă acceptă ca pe nişte 
bărbaţi. N-ar aprecia băieţanadrii care stau cu gura căscată 
de uimire sau se dau bătuţi. Aşa că hotărâţi-vă cu 
înţelepciune şi daţi-mi telefon cu taxa inversă până 
duminica viitoare. A, şi, propos, dacă hotărâți să vă 
înscrieţi, nu veţi mai lua masa de seară la „Franklin”. Dar 
nu vă aşteptaţi să mâncaţi cornuri umplute sau tartine cu 
friptură. Au pentru voi un regim special: costiţă friptă, inimă 
şi peşte, pentru proteine, orez ca să vă umple burta, ceai 
din când în când, suc de grapefruit permanent. Mă tem că, 
pentru o vreme, gata cu Baby Ruth-urile. Respectaţi 
regimul, vă va face bine. Dar dacă vă plictisiţi de mâncare, 
nu încetaţi să beţi sucul. Lee şi Ishiguro insistă în privinţa 
lui. Spun că ia toţi cârceii şi anchilozările. Aici nu-i Corpul de 
infanterie marină - pentru ăştia doi va trebui să puneţi 
fundul la treabă. 

Când băieţii i-au telefonat lui Eliot ca să-i spună că voiau 
să se înscrie, acesta le-a răspuns că va trece să-i ia 
duminică. 

— Îmbrăcaţi-vă frumos, puneţi-vă lenjerie curată, să fiţi 
pregătiţi pentru o ceremonie. Gândiţi-vă la ceva în genul 
unui Bar Mitzvah sau al unei miruiri. 

Cu prilejul celei de-a doua vizite la dojo, Chris şi Saul au 
primit iniţierea bărbăţiei printr-un ritual numit gempuku. In 
locul tradiţionalei spade scurte şi al celei lungi, li s-au dat 
un gi de judo şi unul de karate. Uniformele le-au captat 
atenţia. Prima era ţesută din bumbac gros, a doua din 
serge uşor. Numite haori, tunicile le ajungeau până la 
genunchi. Pantalonii se chemau hakama, iar scopul laturilor 
lor largi şi fâlfâitoare era acela de a ascunde constituţia 
celui ce-i purta. 

Ishiguro observă curiozitatea băieţilor. 

— Domnul Lee şi cu mine ne-am hotărât să vă primim ca 
shizoku, ceea ce înseamnă urmaşi ai samurailor. Are un 
înţeles special pentru noi şi prietenul vostru, domnul Eliot. 
Vă împovărează cu responsabilitatea suplimentară de a vă 
apăra împotriva  umilinţelor. Dacă acceptaţi această 


251 


îndatorire, s-ar putea ca într-o zi să aveţi nevoie să vă luaţi 
viaţa. Din acest motiv, ceremonia bărbăţiei vă spune cum 
să folosiţi spada. Când se iveşte necesitatea unei decizii de 
acest soi, e pusă la încercare adevărata bărbăţie. Trebuie 
să vă vorbesc despre jijin, folosirea cuvenită a spadei 
pentru a-ţi scurta zilele. 

Ishiguro se aşeză pe podea, cu picioarele încrucişate în 
faţă. Scoase mica spadă cu tăişul lung doar de treizeci şi 
cinci de centimetri şi o trecu orizontal de la stânga la 
dreapta, peste abdomen. 

— Durerea va fi intensă. Fapta voastră finală va consta în 
a vă ridica mai presus de durere, rămânând nemişcaţi, cu 
capul aplecat. Asistentul va încheia procedura. 

Stând în picioare lângă el, Lee luă o spadă mai lungă cu 
un metru şi simulă actul final al decapitării. 

— Aveţi grijă să nu tăiaţi complet gâtul, ci să lăsaţi o 
fâşie prin care capul să rămână legat de trup. 

Ishiguro îşi ridică privirea şi zâmbi. 

— Acesta este seppuku şi înseamnă înjunghiere în burtă - 
moartea cu cinste. Prin oricare alte mijloace, nu e decât 
jisai, sinucidere simplă. Totul face parte dintr-o tradiţie 
onorabilă, iniţierea într-un gen divin de bărbăţie pe care în 
acest secol nu-l mai avem. Instrucţia pe care o veţi primi nu 
va avea nici un mister, nici strălucire. Vă va pregăti să 
ucideţi sau, dacă daţi greş, să muriţi cu cinste. 

Băieţii erau stupefiaţi. 

— În viaţa voastră nu mai există timp pentru a-i idolatriza 
pe alţii, continuă Ishiguro. Acum există numai eul - fără 
aprobarea celorlalţi. Acest lucru e important căci faptul de 
a-i fascina pe alţii cu talentul vostru vă aşază 
personalitatea în stereotipul lor faţă de voi, un stereotip 
uneori acceptat, alteori neacceptat, în funcţie de moda 
curentă. Vă veţi înălța mai presus de aceasta. Când veţi fi 
terminat cu noi, centura voastră neagră va spune oricui 
numai că sunteţi elevi serioşi. Niciodată nu veţi trece oficial 
de shodan, sau primul grad, deşi veţi ajunge mult dincolo 
de el. Dezvăluindu-vă adevărata măsură a instrucției, v-aţi 
expune competiţiei naţionale şi internaţionale. Calea 


252 


samuraiului, însă, vă face să fiţi mai mult decât nişte simpli 
tehnicieni ai jocului cu spada sau specialişti cu cuțitul 
pentru distracţia altora. Destinul vostru e mult mai profund. 

Băieţii au învăţat cum să se aşeze corect, să se încline, 
să-şi manifeste respectul şi să pună capăt chinurilor unui 
adversar la necaz. Ishiguro îl luă pe Chris deoparte; Lee 
lucra cu Saul. A doua zi, instructorii inversară partenerii. 
Primele două săptămâni au fost dedicate învăţării 
căzăturilor corecte, a Kkatas-ilor sau paşilor de dans, şi 
mijloacelor de a dezechilibra adversarul. Odată înţelese 
aceste principii fundamentale, băieţii au început 
antrenamentul avansat, rezervat de obicei centurilor negre. 
Au învăţat să sufoce oponentul, să-i imobilizeze braţele, să-i 
rupă extremităţile. 

— Pentru nişte oameni cu instincte atât de rapide ca ale 
voastre, le explică Lee, veţi vedea apropierea unei lovituri 
ca şi cum ar pluti prin aer. Tot ce aveţi de făcut e să păşiţi 
înapoi sau lateral şi să-l priviţi pe atacant cum îşi pierde 
echilibrul. Nu vă lăsaţi niciodată încolţiţi. În schimb, 
înaintați încontinuu pentru a încolţi adversarul, în acelaşi 
timp, aşteptaţi-l să atace. Apăraţi-vă atât de sigur încât 
singura voastră lovitură să-şi atingă scopul. Nu vă apropiaţi 
niciodată mai mult decât la lungimea picioarelor lui. Nu-l 
lăsaţi niciodată să vă apuce din faţă. Făcând aceasta, aţi 
ajunge aproape să vă luaţi la trântă, să vă distraţi cu el. Vă 
voi arăta cum să vă apăraţi împotriva unui atacant care vă 
apucă din spate, care vă înşfacă de gât sau de braţe. Veţi 
învăţa să îndoiţi genunchii, să folosiţi pivotul şoldului. 
Aceste tactici trebuie să devină reflexe. 

Au ajuns să înţeleagă în profunzime că posibilitatea de a 
învinge un adversar nu le aparţinea celor tineri şi atletici, ci 
deţinătorilor de cunoştinţe secrete. Metodele pe care le-au 
învăţat le conferiră încrederea de a se relaxa şi a 
recunoaşte primejdia. Această putere îi făcea să fie umili. 

Lee le spunea poveşti. 

— M-am dus la şcoala misiunii. Am învăţat Biblia voastră 
- ambele părţi. Vă voi spune ceva ce m-a interesat 
întotdeauna. In cartea veche, Isaiah, Dumnezeul vostru, 


253 


spunea: „Eu am creat ziua; am creat noaptea. Am creat 
binele; am creat răul. Eu, Domnul, am făcut toate acestea.” 
Întotdeauna m-am întrebat cum poate un apusean să 
judece răul ca fiind nedrept, când propriul lui Dumnezeu l-a 
creat şi i-a îngăduit lui Lucifer să-l apere. Ciudat, cum 
războinicul care a văzut cu ochii moartea şi miracolele fie 
rămâne în armată, fie intră într-o mănăstire - de dragul 
disciplinei. Între timp, cei aflaţi acasă în siguranţă, care nu 
ştiu nimic, vorbesc despre ce e rău, ce e nedrept, ce este 
păcatul. Cât de minunat este că istoria războinicului nu-i 
permite să aibă în vedere binele şi răul, ci numai datoria, 
cinstea şi credinţa. 

Ishiguro le permise băieţilor să facă un joc de shinigurai. 
În japoneză, cuvântul însemna a fi nebun să mori. Spera ca, 
într-o bună zi, acest joc de-a caii să le permită băieţilor a 
sări fără ezitare în fălcile morţii. Jocul implica sărituri unul 
peste altul, peste obiecte, căderi de la înălţime şi aterizări 
drept pe burtă. 

Lee spuse: 

— Nimic nu e mai emoţionant decât să ştii că un prieten 
e undeva în întuneric, înfruntând moartea. Ce însufleţire! 

Ishiguro adăugă: 

— Vă voi citi din Hugakure. Titlul înseamnă „ascuns 
printre frunze”. Descrie codul clasic al eticii samurailor. 
Calea samuraiului este moartea. Intr-o criză pe viaţă şi pe 
moarte în proporţie egală, abordează situaţia cu simplitate, 
pregătit să mori la nevoie. Nu e nimic complicat în asta. Nu 
face decât să te oţeleşti şi să înaintezi. Cel ce dă greş în 
misiunea lui şi alege continuarea vieţii va fi disprețuit ca 
fiind un laş şi un cârpaci. Pentru a fi un samurai perfect, 
trebuie să te pregăteşti pentru moarte dimineaţa şi seara, 
zi şi noapte. ladul înseamnă a trăi în timpuri lipsite de 
evenimente, când nu ai de ales decât să aştepţi vitejia. 

În ziua când au terminat antrenamentul, Ishiguro le-a dat 
lecţia finală: 

— Mulţi ani de-a rândul în istoria Japoniei, comandantul 
era respectat de oamenii săi. Se numea shogun, ceva în 
genul preşedintelui vostru. Sub el, urmau maeştrii de 


254 


talent, ca şi C.I.A. şi Pentagonul vostru. În grija şi sub 
comanda acestor maeştri se aflau hatamoto, care-şi 
serveau stăpânii în calitate de samurai, în tabăra 
shogunului. Maeştrii erau intermediari - garantau cinstirea 
şefului şi dreptatea pentru oameni. La rândul lor, samuraii 
făgăduiau recunoştinţă, vitejie şi supunere. Răspunderea 
lor se numea giri Dacă unui samurai i se forma o 
convingere monahală sau suferea o lovitură care-l lăsa 
infirm, era concediat din slujba shogunului. Când un 
maestru murea, shogunul îi elibera din slujbă pe samuraii 
acestuia. Aceşti samurai porneau singuri prin ţară - nu 
depuneau legământ faţă de vreo soţie - dar, fiindcă 
talentele lor erau atât de precise şi ucigătoare, erau 
adeseori vânaţi şi, cu siguranţă, provocaţi de multe ori. Unii 
formau echipe. Câţiva au devenit bandiți, dar majoritatea 
se călugăreau. Nu e ciudat cum puterea de a ucide face 
adeseori din războinic un monah? Dar, în cazul vostru, 
shogunul nu este preşedintele. Un asemenea om ajunge şi 
pleacă de la putere după capriciile opiniei populare. Nu, 
shogunul vostru este Eliot. El vă poate retrage, sau poate 
muri. Fără el, însă, nu sunteţi decât nişte rătăcitori. 


255 


Capitolul 14 


Ploaia continua să cadă pe acoperişul cabanei. Afară, 
dimineaţa era sumbră ca un amurg. 

Erika clipi din ochi, descumpănită. Chris şi Saul îi 
povestiseră pe rând. 

— Cât timp spuneaţi că a durat instrucţia? întrebă ea. 

— Trei ani, răspunse Saul. Câte trei ore zilnic. 

Femeia trase aer în piept. 

— Dar nu eraţi decât nişte copii. 

— Vrei să zici că eram tineri, răspunse Chris. După cum 
am fost crescuţi, nu-s sigur că am fost vreodată copii. 

— Ne-au plăcut orele alea, adăugă şi Saul. Ne bucura să-l 
facem pe Eliot mândru de noi. Nu doream decât aprobarea 
lui. 

Chris arătă spre imprimatele de computer de pe masă: 

— Date fiind celelalte paralele, presupun că oamenii de 
pe lista asta au crescut în acelaşi gen de atmosferă ca şi 
noi. 

— Condiţionaţi, spuse Erika. 

Ochii lui Saul erau umbriţi. 

— A mers. În primăvara absolvirii liceului, Forţele 
Speciale şi Aeropurtatele 82 au trimis la şcoală recrutori. Au 
petrecut o săptămână încercând să convingă clasa noastră 
care unitate avea mai multe de oferit. 

Glasul îi deveni amar. 

— La fel cum I.B.M.-ul şi Xerox-ul recrutau din colegiu. 
Băieţii din clasa noastră au ales o unitate militară sau alta, 
dar, ca grup, s-au înrolat în proporţie de sută la sută. 
Făcând astfel, au continuat o tradiţie. Niciodată n-a absolvit 
de la „Franklin” vreun băiat care să nu intre în armată. 
Doreau să-şi dovedească atât de mult curajul încât în '68, 
peste şase ani, pe vremea ofensivei Tet din Nam, optzeci la 
sută din clasa noastră au murit în luptă. 

— lisuse, exclamă Erika. 


256 


— Pentru noi, însă, procesul încă nu se terminase, 
continuă Chris. Eliot o numea altoire. După şcoală şi dojo, 
după Forţele Speciale şi Nam, am trecut prin instructajul 
instinctelor ucigaşe ale lui Rothberg. Apoi ne-am dus la 
ferma din Virginia a agenţiei. Eliot ne recrutase de mult. 
Într-un sens, antrenamentul nostru începuse la vârsta de 
cinci ani. După fermă, însă, am fost în sfârşit gata să lucrăm 
pentru el. 

— V-a făcut să fiţi cei mai buni. 

— Ne-a făcut să fim noi înşine. Da. 

Chris îşi strânse buzele cu furie. 

— Şi pe ceilalţi la fel. Ne-a programat să-i fim absolut 
devotați. 

— Să nu discutăm niciodată. Ca misiunea Paradigma, 
spuse Saul. Nici nu mi-a trecut prin minte să întreb de ce o 
dorea. Dacă el ordona ceva, nouă ne era de ajuns. 

— Eram atât de naivi încât probabil se simţea ispitit să 
râdă. În noaptea aia când am fugit din şcoală şi ne-a bătut 
gaşca... 

Chris se încruntă furios. 

— Abia acum mi-am dat seama. Întotdeauna mă sâcâise 
ceva la ei. Erau prea îngrijiţi. Aveau haine de piele noi. 
Mergeau cu o maşină scumpă. 

Se înfioră. 

— Trebuie să fi fost agenţii lui. l-a trimis să se ocupe de 
noi, ca să ne înfuriem şi să ne repezim la şansa de a învăţa 
la dojo. Numai Dumnezeu ştie în câte alte moduri ne-a mai 
manipulat. 

— Acadelele alea Baby Ruth. Mi-a dat una în Denver, 
când m-a tras pe sfoară să fiu omorât. 

— La fel şi mie, când mi-a cerut să te caut, adăugă Chris. 
Suntem ca nişte câini ai lui Pavlov. Acadelele alea sunt 
simbolul relaţiei lui cu noi. Le folosea ca să ne facă să-l 
iubim. A fost uşor. Nimeni nu ne mai arătase generozitate. 
Un bătrân care le dă dulciuri copiilor. 

Ploaia răpăia şi mai tare pe acoperiş. 


257 


— lar acum, continuă Saul, descoperim că tot ce-a spus 
era neadevărat. Trucuri. Minciuni. Niciodată nu ne-a iubit. 
S-a folosit de noi. 

— Şi nu numai de noi. 

Chris fierbea. 

— Ceilalţi trebuie să fi simţit că şi pe ei îi iubea. l-a minţit 
pe toţi. Nu făceam decât parte dintr-un grup. Aproape că i- 
aş putea ierta minciunile - câte m-a pus să fac! — dacă aş 
crede că am fost nişte oameni deosebiți pentru el. Dar n- 
am fost. 

Ascultă furtuna, vorbind apoi cu cuvinte ca tunetele: 

— Şi pentru asta, am să-l omor cu mâna mea. 


258 


NEMESIS 


Capitolul 1 


La două minute după deschiderea magazinului de 
băuturi, Hardy ieşi din nou în stradă, ţinând două sticle de 
Jim Beam într-o pungă de hârtie. Se mândrea cu marca 
aleasă. Pensia sa de la guvern îi permitea puţine capricii, 
dar nu se înjosise niciodată până la a bea whisky 
neîmbătrânit, din coada listei de preţuri. Nici nu fusese 
tentat să guste vinurile populare ieftine sau greţosul rom 
dulce de fructe preferat de alţi băutori din clădire. Avea 
standardele lui. Mânca o dată pe zi, indiferent că-i era 
foame sau nu. Se spăla şi să bărbierea zilnic şi purta haine 
proaspăt spălate. N-avea încotro. În umiditatea oraşului 
Miami, transpira încontinuu, alcoolul ieşindu-i prin pori la fel 
de repede pe cât îl dădea de duşcă. Chiar şi acum, la ora 
opt şi cinci dimineaţa, domnea o caniculă fioroasă. Ochelarii 
negri îl apărau de lumina soarelui şi-i ascundeau ochii 
injectaţi. Cămaşa înflorată i se lipea de trup, umezind 
punga de hârtie pe care o ţinea strânsă la piept. Îşi privi 
stomacul, copleşit la vederea pielii albe şi buhăite care se 
zărea prin deschizătura unui nasture al cămăşii. Cu 
demnitate, şi-l încheie. Curând, după ce mai traversa două 
străzi, avea să revină în întunecimea sigură a camerei sale, 
cu jaluzelele trase şi cu ventilatorul pornit, privind ultima 
jumătate de oră din Bună dimineaţa, America, şi bând în 
cinstea lui David Hartman. 

Gândul la primul pahar al zilei îl făcea să tremure. Privi în 
jur, pentru cazul că l-ar fi văzut vreun poliţist, apoi cârmi 
spre o alee, ascunzându-se sub o scară de incendiu. În timp 
ce maşinile vuiau prin dreptul intrării, băgă mâna în pungă, 
deşurubă căpăcelul uneia dintre sticle şi-i scoase gâtul 
afară, ridicându-l la buze. Inchise ochii, desfătându-se cu 


259 


căldura bourbonului ce i se prelingea pe beregată. Trupul i 
se destinse. Tremurul încetă. 

Deodată, deveni rigid, auzind urletul unei muzici. 
Sacadate ce se apropia. Nedumerit, deschise ochii pentru 
a-l privi pe cel mai înalt cubanez pe care-l văzuse în viaţa 
lui, cu cămaşă purpurie lucioasă şi ochelari cu lentile- 
oglindă, învârtindu-se în tactul aspru al boxei legate pe 
umeri. Ciolănos, cu buze subţiri, cubanezul îl înghesui în 
perete, sub scara de incendiu. 

Hardy tremura din nou - acum, însă, de frică. 

— Te rog. A, zece dolari în portofel. Numai nu mă bate. 
Nu-mi lua whisky-ul. 

Cubanezul se mulţumi să se încrunte. 

— Ce tot îndrugi? Mi-a zis un filfizon să-ţi dau asta. 

Îndesă în pungă un plic şi se îndepărtă. 

— Ce? Hei, stai puţin. Cine? Cum arăta? 

Cubanezul ridică din umeri: 

— Un papiţoi şi gata. Ce contează? Toţi arătaţi la fel. Mi-a 
dat dooj' de parai. De-altceva nu-mi pasă. 

In timp ce Hardy clipea din ochi, cubanezul dispăru de pe 
alee, muzica din boxă îndepărtându-se. Hardy îşi linse 
buzele, simțind gustul unui rest de bourbon. Nervos, vâri 
mâna după plicul din pungă. Simţi înăuntru un obiect 
prelung şi subţire. Rupând neîndemânatic plicul, lăsă să-i 
cadă în palmă o cheie. 

Părea să aparţină unui seif de depuneri. Purta un număr: 
113. Şi litere: U.S.P.S. Ameţit, încercă să se concentreze, 
ghicind în sfârşit ce însemnau literele: United States Postal 
Service!“. O căsuţă poştală. 

Ca pe vremuri. Ideea îl tulbura. Nu mai lucrase pentru 
Informaţii din 1973, când scandalul Watergate rezultase 
într-o curăţenie masivă prin agenţie. În ciuda băuturii, încă 
mai fusese destul de valoros pentru a spera să-şi păstreze 


14 Serviciul Poştal al Statelor Unite. 

15 Celebru incident politic constând în surprinderea unor spărgători în sediul 
opoziţiei din hotelul Watergate, cu intenţia de a fotografia documente secrete; 
dezvăluindu-se implicarea C.I.A. şi a personalului Casei Albe, scandalul a 
determinat demisia preşedintelui Richard Nixon. 


260 


slujba de director al operaţiunilor în America de Sud până la 
vârsta pensionării. Dar scandalurile politice de după 
spargere necesitaseră ţapi ispăşitori, iar el, ca trăgător la 
măsea, era cel mai potrivit. La şaizeci şi doi de ani, fusese 
silit să demisioneze - cel puţin până-şi primea pensia 
completă - şi, cu ura faţă de frig caracteristică alcoolicilor, 
se îndreptase spre Miami. 

Acum, îşi spuse: „Ce mama dracu’, sunt prea bătrân 
pentru jocuri. O căsuţă poştală. Ce porcărie. Mai întâi, mă 
dau afară. Pe urmă, şi-nchipuie că dacă pocnesc din deşte 
încep din nou să lucrez pentru ei.” Băgă cheia în pungă şi 
ieşi de pe alee. Ei bine, nu-şi găsiseră omul. 

Mai merse o bucată de drum până să-şi analizeze mai 
bine bănuielile. Poate cheia nu provenea de la agenţie. Se 
încruntă, oprindu-se în loc. Poate era din tabăra cealaltă. Il 
durea capul. Care tabără cealaltă, la urma urmei? Şi, mai 
important, de ce? Cui îi trebuia un pilangiu? „Chiar dac-aş fi 
treaz, mi-am pierdut antrenamentul. După nouă ani, habar 
nu mai am de operaţiunile agenţiei. Ce mama dracu'?” 

Soarele arzător răzbătea prin ochelarii negri, făcându-l să 
strângă pleoapele. Il durea şira spinării, de senzaţia că ar fi 
fost urmărit. Privi în jur. „Ce prostie,” îşi spuse. „Amice, nu 
glumeşti când zici că-ţi pierduşi antrenamentul. Pe vremuri, 
o mişcare vizibilă ca asta putea să te coste viaţa.” 

Nu c-ar mai fi contat. Indiferent ce joc i se propunea, nu 
intenţiona să-l primească. Cineva îşi pierduse timpul şi 
douăzeci de dolari. Tot ce dorea era să se întoarcă acasă, 
să pornească ventilatorul şi să închine în sănătatea lui 
David Hartman. Să închine în sănătatea multora. Şi să mai 
bea câteva pahare şi la apariţia vechiului său prieten Phil 
Donahue. 

Văzu curând intrarea blocului. Proprietarul îl numea 
condomeniu, dar magherniţă ar fi fost un cuvânt mai 
potrivit. Coşmelia avea paisprezece etaje - cu betonul atât 
de prost încât se fărâmiţa din cauza aerului sărat, şi 
geamurile aşa de subţiri că tremurau de zgomotul 
traficului. Holurile miroseau a varză. Instalaţiile păcăneau. 
Prin pereţii subţiri, Hardy auzea de fiecare dată când 


261 


vecinul se uşura. Vil de pensionari, scria pe tăbliță. 
Înmormântare prematură, reflectă Hardy. 

Ajunse la clădire şi privi găinaţul de pescăruşi amestecat 
cu pene, pe trotuar, în faţa uşii cu geamul crăpat. | se acrea 
stomacul când îşi analiza programul zilnic - bourbon, 
emisiuni-concurs, melodrame, în sfârşit actualităţile, dacă 
reuşea să rămână treaz până atunci, coşmarurile de la 
miezul nopţii, năduşelile de la trei dimineaţa. Ce mama 
dracu', David Hartman putea să mai aştepte, îşi spuse el şi 
se întoarse din faţa intrării, continuându-şi drumul spre colţ. 
Recunoştea că era un nătărău. Problema era că, în ciuda 
înverşunării faţă de agenţie şi a presimţirii necazurilor, nu-şi 
putea stăpâni curiozitatea. Nu mai simţise un asemenea 
interes de când văzuse uraganul din anotimpul trecut. 

Care oficiu poştal? Întrucât trebuia să înceapă de undeva, 
îl alese pe cel mai apropiat, poposind în drum pe alei 
pentru a-şi spori curajul cu bourbon. Oficiul era numai sticlă 
şi crom, prelung, cu plafonul jos, mărginit de palmieri 
părând încovoiaţi de căldură. Intră pe uşa automată ce se 
deschise fâsâind, pentru a simţi mirosul înţepător de 
detergent industrial pe care-l folosea omul de serviciu pe 
duşumeaua de ciment. Căsuţele poştale se aliniau de 
ambele laturi ale coridorului. Găsi numărul 113 pe o uşă 
mai mare decât celelalte, în rândul din dreapta-jos. Desigur, 
toate oficiile poştale din oraş aveau, probabil, o căsuţă 
numerotată 113. Cheia putea să nu se potrivească dar, 
când o scoase din pungă, constată că se răsucea lin în 
broască. Cutia se afla atât de jos încât trebui să 
îngenuncheze pentru a privi înăuntru. Văzând mărimea 
căsuţei poştale, se aşteptase la un pachet. Dar nu găsi 
nimic. Cu un gol în stomac de dezamăgire, furios că fusese 
păcălit, aproape se ridică la loc înainte ca instinctul să-l 
avertizeze: de ce o căsuţă aflată pe rândul de jos? Fiindcă, 
îngenuncheat chiar, nu-i puteai vedea tavanul. Ca s-o vezi 
în întregime, trebuia să te apleci până aproape de 
pardoseală. Funcţionarul care introducea corespondenţa 
prin partea opusă nu putea vedea un obiect lipit deasupra. 
Numai dacă se apleca până jos, aşa cum făcu acum Hardy, 


262 


pentru a găsi o cutiuţă de plastic plată, cu un magnet care 
o ţinea lipită de plafonul cutiei. 

Cu chipul înroşit din cauza aplecării, Hardy desprinse 
magnetul. Se ridică, nesigur. Privi de-a lungul culoarului cu 
căsuțe poştale. Nu se zărea nimeni. În loc să meargă într-un 
ascunziş mai sigur, riscă şi deschise capacul cutiuţei. 

Se încruntă, la vederea altei chei. Ce mama...? 

Nu era o cheie de căsuţă poştală. Purta un număr: 

36. 

O întoarse pe partea cealaltă. At/antic Hotel. 


263 


Capitolul 2 


Saul se încordă când auzi cheia clănţănind în broască. Se 
ghemui după un scaun, strângând în mână patul pistolului 
Beretta ascuns şi privind spre uşa ce se deschidea încet. 

Se asigurase că încăperea era obscură, trăgând bine 
draperiile. Pe podea se întinse raza îngustă a luminii din 
hol, lăţindu-se treptat. O umbră o acoperi. Un bărbat 
supraponderal intră încet, nervos, strângând ceva într-o 
pungă de hârtie. 

— Inchide uşa şi încui-o, spuse Saul. 

Omul se supuse. În întuneric, Saul aprinse o lampă de 
birou cu picior flexibil, îndreptând-o spre el. Acum nu mai 
încăpea nici o îndoială. Din spatele lămpii, ascuns în 
întuneric, îl recunoscu pe Hardy. Omul îşi scoase ochelarii 
de soare, ridicând o mână pentru a-şi apăra ochii. Saul nu-l 
mai văzuse de treisprezece ani. Încă de pe atunci Hardy 
arătase prost. Acum, la vârsta de şaptezeci şi doi de ani, se 
prezenta şi mai rău - piele albicioasă şi buhăită, pete roşii 
pe obrajii zbârciţi, abdomen întins de ficatul umflat şi 
fluidele pe care le rețin trupurile alcoolicilor. Avea părul 
cărunt, tern, fără viaţă. Dar cel puţin era pieptănat. Se 
bărbierise. Nu emana nici un miros, în afara celui de 
bourbon. Hainele - o hidoasă cămaşă înflorată şi pantaloni 
din poliester de culoare albastră-electrică - arătau curate şi 
călcate. Avea pantofii albi lustruiţi proaspăt. 

„La naiba,” îşi spuse Saul, „dacă eu eram un beţiv, mă- 
ndoiesc c-aş fi dat atâta atenţie înfăţişării.” 

— Hardy, ce bine-mi pare că te văd! Lumina se aprinde 
din stânga ta. 


— Cine...? 
Glasul lui Hardy tremura, în timp de bâjbâia după 
comutator. Se aprinseră două lămpi - pe un birou şi 


deasupra patului. Hardy miji ochii, încruntându-se. 
— Nu mă recunoşti? Mă simt jignit. 
Hardy rămase încruntat. 


264 


— Saul? clipi el din ochi, a nedumerire. 

Continuând să ţină pistolul ascuns, Saul rânji şi se întinse 
peste scaun pentru a-i da mâna. 

— Ce mai faci? Ce-ai în pungă? 

— Aă... ridică Hardy din umeri, jenat, doar nişte fleacuri. 
Am făcut cumpărăturile de dimineaţă. 

— Pileală? 

— Păi, mda... 

Se şterse la gură, plin de importanţă. 

— Imi vin nişte prieteni. Nu-mi dădusem seama că mi s-a 
golit barul. 

— Pare groaznic de grea. Pune-o pe comodă. Să-ţi mai 
odihneşti braţul. 

Mirat, Hardy făcu cum i se spusese. 

— Nu... despre ce-i vorba? 

— O revedere, cred că-i putem zice, ridică Saul din umeri. 

Sună telefonul. Hardy tresări, făcând ochii mari. Mai sună 
o dată. 

— Nu răspunzi? 

Dar Saul nu se clinti. Telefonul se opri din sunat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Hardy, ce se 
întâmplă? Cubanezul ăla... 

— Impresionant, nu? A cam durat ceva timp până să-l 
găsesc. Exact dantura potrivită. 

— Dar de ce? 

— Ajungem şi-acolo. Eşti înarmat? 

— Faci bancuri. Cu toţi refugiații ăştia cubanezi? 

Saul dădu din cap. Hardy intrase în legendă pentru că nu 
mergea nicăieri fără pistol, nici măcar la toaletă. Odată, 
spre disperarea Serviciului Secret, purtase revolver la o 
conferinţă cu preşedintele, la Casa Albă. Altă dată, în timpul 
unui dineu prestigios,  adormise  de-atâta băutură, 
moleşindu-se în scaun până-i alunecase arma din teaca de 
la subsuoară, căzând pe podea în faţa a doi deputaţi şi trei 
senatori. 

— Pune-l pe comodă, lângă rachiu. 

— De ce? 

Saul ridică Beretta de după scaun. 


265 


— De-aia. 

— Ei, haide. 

Ochii lui Hardy se dilatară. Încercă să râdă, ca pentru a 
se convinge singur că era o glumă. 

— N-ai nevoie de ăla. 

Saul, însă, nu râdea. 

Hardy îşi ţuguie buzele. Nervos, se aplecă să-şi ridice 
cracul pantalonului stâng, dezvăluind un Colt 38 bont, într-o 
teacă la gleznă. 

— Tot îţi mai plac revolverele, hai? 

— Ştii cum mi se spunea. 

— Wyatt Earp1$. Foloseşti doar două degete. _ 

— Nu-i nevoie să-mi spui, zise indignat Hardy. Incă mai 
ţin minte instrucţia. 

Puse revolverul pe scrin. 

— Mulţumit? 

— Nu tocmai, răspunse Saul, luând arma. Trebuie să te 
percheziţionez. 

— Of, pentru Dumnezeu. 

— N-am să te gâdil. 

După ce-l căută, Saul manifestă un interes deosebit 
pentru nasturii lui Hardy. 

Hardy se albi la faţă. 

— Despre asta-i vorba? Microfoane? Credeai că-s cablat? 
De ce-aş...? 

— Din acelaşi motiv din care ne-am folosit şi de cubanez. 
Nu suntem siguri că nu eşti urmărit. 

— urmărit? Dar de ce-ar vrea cineva să...? Stai niţel. Noi? 
Ai zis noi? 

— Chris lucrează cu mine. 

— Kilmoonie? 

Hardy părea derutat. 

— Bravo. Rachiul nu ţi-a distrus memoria. 

— Cum aş putea uita ce-aţi făcut pentru mine în Chile? 
Unde...? 


16 Celebru şerif din Vestul Sălbatic 
266 


— La telefon a fost el, din hol. Două apeluri au însemnat 
că se îndoia că fuseseşi urmărit. Dacă zăreşte ceva 
suspect, va telefona din nou - un apel - ca să mă prevină. 

— Dar puteam să-ţi spun eu că n-am fost urmărit. 

Observă că Saul îi evita privirea. 

— M-am prins, dădu el din cap, amărât. Bănuieşti că nu 
mai sunt în stare să recunosc o coadă. 

— Când iese din acţiune, omului i se mai tocesc simţurile. 

— Mai ales dacă-i beţiv. 

— Nu eu am spus-o. 

— Ce mama dracu', nici nu era nevoie, se încruntă Hardy. 
De unde-aţi ştiut atât de sigur c-am să vin? 

— N-am ştiut. Când ţi-a dat cubanezul cheia, puteai s-o 
arunci într-un canal. 

— Şi? 

— Te-am fi lăsat în pace. Trebuia să dovedeşti că eşti 
gata să te implici - nu numai cu noi, cu orice. Trebuia să 
dovedeşti că simţi nevoia de puţină acţiune. 

— Nu. 

— Nu-s sigur ce... 

— Aţi avut voi alt motiv. 

Saul clătină din cap. 

— Cubanezul, continuă Hardy. Pot să-mi dau seama de 
ce-aţi avut nevoie de el. Chestia cu cheia se leagă. 

— Bine, atunci...? 

— Dar căsuţa poştală şi a doua cheie? 

— Precauţii suplimentare. 

— Ba nu, voiai să-mi laşi timp destul pentru cazul că 
trebuia s-o şterg şi să dau un telefon. Chris m-ar fi văzut 
când o făceam. Te suna şi-ţi spunea să fugi. 

Hardy clocotea. 

— Deci, pentru cine mama dracu’ credeaţi că lucrez? 

Saul stătu la îndoială. Era posibil ca Hardy să fi fost 
abordat. Pe de altă parte, Saul nu ştia la cine să mai 
apeleze. Cântărea posibilităţile. 

Şi-i spuse. 

Hardy era năucit. Un moment, nu păru să înţeleagă. 
Brusc, se înroşi la faţă. Venele gâtului i se umflară. 


267 


— Eliot? i se frânse glasul. E/iot? Credeaţi c-aş coopera cu 
ticălosul ăla? După tot ce mi-a făcut, vă închipuiaţi că l-aş 
mai ajuta? 

— Nu eram siguri. Au trecut mulţi ani. Poate te 
schimbaseşi. Uneori, omul îşi mai uită supărările. 

— Să uit? Niciodată! Ticălosul m-a concediat! Tare mi-ar 
mai plăcea să-l apuc de gât şi... 

— ii s-o dovedeşti? 

Hardy râse. 


268 


Capitolul 3 


Saul termină de explicat. Hardy ascultă, cu ochii duri şi 
chipul şi mai roşu, înfierbântat de ură. Într-un târziu, dădu 
din cap: 

— Sigur. S-a întors şi împotriva voastră. Nu mă miră. La 
fel a făcut cu toţi ceilalţi. Mă-ntreb de ce i-a trebuit atâta 
timp. 

— Continuă. 

— Nu ştiu ce... 

— Eliot spunea întotdeauna că dacă vrei să afli secretele 
unui om, întreabă pe cineva care-l urăşte. 

— Ştiţi despre el mai mult decât oricine. 

— Aşa credeam şi eu. M-am înşelat. Dar tu erai rivalul lui. 
L-ai anchetat. 

— Ai auzit despre asta? 

Saul nu răspunse. 

Hardy se întoarse spre punga de pe comodă. Scoţând o 
sticlă de bourbon pe jumătate goală, răsuci capacul şi o 
ridică la buze. Deodată se opri, cu o privire spăşită: 

— Bănuiesc că ai un pahar. 

— În baie. 

Saul îi luă sticla. 

— Dar am pentru tine altceva de băut. 

— Ce anume? 

— Adu paharul. 

Bănuitor, Hardy se supuse. Când reveni din baie, cu 
paharul strâns între degete, se holbă la sticlele pe care le 
scosese Saul dintr-un sertar, înghițind în sec îngreţoşat. 

— Nu. 

— Am nevoie de tine treaz. Dacă trebuie neapărat să 
bei... 

— Vermut? Îţi baţi joc de mine? 

— Râd cumva? 

— E dezgustător. 


269 


— Poate n-ai să bei atât de mult. În caz că te tentează, 
totuşi... 

Saul duse sticlele de whisky în baie şi le goli în chiuvetă. 

Hardy gemu: 

— Şaişpe dolari m-au costat! 

— Uite-aici un pol. Păstrează restul. 

— Sadicule! 

— la-o aşa. Cu cât terminăm mai repede, cu-atât îţi vei 
putea cumpăra mai curând alt bourbon. 

Se duse la scrin şi deschise ambele soiuri de vermut - 
roşu şi alb - turnând din amândouă în paharul lui Hardy: 

— Pentru cazul că ai stomacul mai tare decât credeam. 

Hardy se încruntă la vederea amestecului roz. Întinse 
mâna, şi-o trase înapoi, apoi o întinse iar - şi bău paharul 
din trei înghiţituri. Icnind, se agăţă de comodă. 

— lisuse! 

— Ţi-e bine? 

— Are-un gust parcă-i Kool-Aid, se cutremură Hardy. 
Niciodată n-am să-ţi iert asta. 

Dar îşi mai turnă un pahar. 

— În regulă, trebuie să ştiu. Deci, cum ai aflat că-l 
anchetasem? 

— N-am aflat. 

— Dar ai spus... 

— Aveam o presimţire - datorită părerii tale despre el. 
Dar nu eram sigur. Am bănuit că dacă te întrebam, puteai 
să te sperii şi să negi. Aşa că m-am prefăcut că ştiu deja, 
sperând s-o confirmi. 

— Chiar stau de prea mult timp pe liber, oftă Hardy. O.K., 
e adevărat. Dar un moment mă speriaseşi. N-ar fi trebuit să 
ştie nimeni. Crede-mă, am avut mare grijă, într-o treabă ca 
asta, nu m-am încrezut în nimeni ca să m-ajute. Puțin 
scormonit ici, puţin colo. Nici un sistem vizibil. Nici un minut 
pe care să nu-l pot justifica. 

Se strâmbă. 

— Norocul meu, a apărut cazul Watergate. N-am fost 
implicat în spargere. Eliot şi cu mine, însă, eram rivali de-o 
bună bucată de vreme. L-a convins pe director să mă 


270 


zboare. Ca exemplu. Îi înţeleg logica. Ce mama dracu’, le 
pileam - şi-o mai fac şi-acum. Da’ nu mă pot dezbăra de 
senzaţia c-a văzut în asta şansa unei victorii finale. 

— Crezi că ştia că-l anchetai? 

— Evident, nu. 

— Ce te face-atât de sigur? 

— Ar fi pus să mă omoare. 

Saul făcu ochii mari. 

— Atât de multe ai aflat? N 

— Ajunsesem pe-aproape. Era ceva. O simțeam. In unele 
zile, credeam că nu-mi mai trebuia decât încă un singur 
fapt concret. Doar unul încă... 

Ridică din umeri. 

— Dar a câştigat el. Afară, fără nici o cale de a continua 
ancheta, m-am lăsat în seama băuturii. 

Ridică paharul: 

— Poşirca asta chiar că-i infectă. 

— Poate vrei puţină cafea? 

— Doamne, nu, aia-i mai rea ca vermutul. La pensie, 
reluă el melancolic. Te-apucă lenea. Cum puteam termina 
ce începusem? Nu mai aveam acces la computere. 

— Voiai să rămâi în viaţă. 

— Sau am meritat să mă concedieze. Dacă mai aveam 
coaie, încă m-aş mai fi ţinut după el. 

Fruntea i se îmbrobonase de sudoare. 

— Groaznic de cald! 

Saul traversă camera, punând în funcţiune instalaţia de 
aer condiţionat de lângă draperii. Aceasta începu să bâzâie, 
suflând prin odaie o adiere mucegăită. 

— Ce te-a făcut să vrei să-l anchetezi? 

Hardy luă o sorbitură, dezgustat: 

— Kim Philby”. 


17 Toate informaţiile despre Harold A.R. („Kim”) Philby care urmează sunt 


documentate istoric, reprezentând un caz celebru din analele spionajului 
mondial. 


271 


Capitolul 4 


În 1951, Kim Philby fusese un membru de rang înalt al 
reţelei externe de informaţii britanice M.I.-6. Înainte, în 
timpul celui de-al doilea război mondial, ajutase la 
instrucţia recruţilor fără experienţă din începătoarea reţea 
de spionaj americană, O.S.S. Îşi oferise colaborarea în 1947, 
când O.S.S. se transformase în C.I.A. În 1949 venise la 
Washington pentru a ajuta F.B.I.-ul să investigheze cercurile 
de spionaj sovietice şi, într-adevăr, fusese răspunzător de a 
dovedi că un respectat diplomat englez, Donald Maclean, 
era agent comunist. Înainte de a putea fi arestat, însă, 
Maclean fusese alertat de un alt diplomat britanic, Guy 
Burgess, el însuşi agent comunist nebănuit, şi fugiseră 
împreună în Rusia. 

Dezvăluirea unor infiltrări sovietice atât de profunde 
şocase comunitatea informativă occidentală. La fel de 
tulburător era şi misterul felului cum aflase Burgess că 
Maclean era suspectat. Preocupat de această întrebare, 
Hardy, pe-atunci tânăr ofiţer C.I.A., stătea în maşina sa, 
într-un parcaj din Washington, aşteptând ca o ploaie 
torențială neaşteptată să se termine, pentru a putea fugi să 
prânzească în barul său favorit, când îi venise o idee 
surprinzătoare. Uitând de sete, revenise rapid cu maşina la 
biroul său aflat într-una din construcţiile Quonset care se 
aglomerau pe Mall-ul!* din Washington de la război încoace. 
Aruncându-şi mantaua udă de ploaie pe un scaun din 
cămăruţa sa, căutase prin câteva dosare, făcând însemnări 
pentru cercetarea documentară a sistemului pe care-l 
bănuia. 

Burgess îl prevenise pe Maclean. Burgess îl cunoştea pe 
Philby, omul care-l acuzase pe Maclean. lIntr-adevăr, 
Burgess fusese cândva oaspete în casa lui Philby. Avusese 


18 întinsă peluză din faţa Casei Albe şi a Capitoliului. 
272 


Philby o scăpare involuntară, dându-i de înţeles lui Burgess 
că Maclean avea probleme? 

Această explicaţie nu avea nici un sens. Philby era un om 
cu prea multă experienţă pentru a-i dezvălui informaţii 
delicate unui prieten al omului pe care plănuia să-l acuze. 

Atunci, care era legătura? Burgess, Maclean şi Philby. 
Hardy făcu un salt logic drastic. Dacă şi Philby era agent 
comunist? Dacă Philby îl acuzase pe Maclean numai după 
ce îl trimisese pe Burgess să-l avertizeze? 

Totuşi, de ce? De ce să acuze Philby un tovarăş de-al său 
comunist? Hardy nu se putea gândi decât la un singur 
motiv - pentru a proteja un agent comunist şi mai 
important, care risca să fie demascat. Cine, însă, ar fi fost 
mai important decât Maclean? Respirația lui Hardy se 
acceleră. Philby însuşi? Acuzându-l pe Maclean, Philby s-ar 
fi ridicat mai presus de orice bănuială. Poate că, lucrând cu 
cei de la F.B.I., Philby descoperise că se afla în mare pericol 
de a fi descoperit ca spion. 

Presupuneri, îşi spuse Hardy. Dar unde era dovada? 

Işi aminti deodată de un agent comunist numit Kriviţki 
care, cu ani în urmă, avertizase asupra prezenţei a trei 
agenţi sovietici în corpul diplomatic britanic. Kriviţki îl 
identificase pe unul dintre cei trei după numele de familie, 
King, (acesta fiind arestat ulterior), dar se exprimase vag în 
privinţa celorlalţi doi: un scoţian atras spre comunism în 
anii '30, şi un ziarist englez în Războiul civil din Spania. 
Scoţianul fusese acum identificat în persoana lui Maclean. 
Cine, însă, era gazetarul englez? 

Hardy studie cele mai mărunte detalii din dosarul lui 
Philby, aproape izbucnind în râs când găsi ceea ce dorea: 
cândva, Philby fusese reporter - în Războiul civil din Spania. 
Deodată, totul se lega. Philby şi Burgess se cunoscuseră în 
studenţie, la Cambridge. În anii treizeci, amândoi 
simpatizaseră cu comunismul, apoi însă suferind o 
schimbare radicală, preferând dintr-odată capitalismul şi 
înscriindu-se în serviciul diplomatic englez. 

Desigur, îşi spuse Hardy. Fuseseră abordaţi de ruşi şi 
acceptaseră să devină agenţi sovietici sub acoperire. 


273 


Capitolul 5 


— Cu asta mi-am făcut reputaţia, spuse Hardy. 

În răsuflare i se simţea izul acru de vermut. 

— Oamenii uită că eu sunt omul care l-a demascat pe 
Philby. 

— Unii dintre noi ştim cine sunt legendele, replică Saul. 

— Eu şi Eliot. 

Hardy bău. 

— Băieţii de aur. Eliot a marcat puncte folosind ex-nazişti 
care şi-au reconstruit reţelele de informaţii după război, de 
astă dată lucrând pentru noi. Se părea că nu puteam greşi 
niciunde. 

— Care-i trecutul lui? 

— Nici măcar atâta nu ţi-a spus? Boston. Familia lui figura 
în registrul social. Taică-său a studiat la Ya/e, apoi a lucrat 
pentru Departamentul de Stat. La scurt timp după naşterea 
lui Eliot, în 1915, a murit când au scufundat nemţii 
Lusitania. Maică-sa a murit în epidemia de gripă din 1918. 
Înţelegi ce vreau să zic? 

— Eliot a fost orfan? 

Saul simţi un fior. 

— La fel ca tine şi ca şi Chris. Poate asta explică interesul 
lui pentru voi doi. 

— A fost la orfelinat? 

— Nu. N-avea bunici, unchi sau mătuşi. Existau nişte rude 
îndepărtate care l-ar fi putut înfia. Moştenise destul pentru 
ca întreţinerea lui să nu fie o problemă. Dar s-a oferit să-l 
crească un prieten de-al tatălui său - un om cu influenţă în 
Departamentul de Stat. Rudele lui Eliot au fost de acord. In 
fond, omul ăsta putea să-l instruiască pe Eliot aşa cum ar fi 
vrut tatăl lui. Avea avere şi putere. 

— Cine? 

— Tex Auton. 

Ochii lui Saul se măriră. 


274 


— Exact, continuă Hardy. Unul dintre autorii sancţiunii 
Abelard. Eliot a fost instruit de Auton, care a ajutat să se 
stabilească regulile de bază ale spionajului modern. S-ar 
putea spune că Eliot a fost de faţă la începutul începutului. 
Desigur, înainte de război, America nu avea o reţea de 
informaţii separată. Armata şi Departamentul de Stat 
făceau totul. După Pearl Harbor, însă, s-a înfiinţat O.S.S.-ul, 
iar Auton l-a încurajat pe Eliot să se înroleze. Eliot s-a dus în 
Anglia să se instruiască. A efectuat câteva operaţiuni 
reuşite în Franţa. l-a plăcut munca aşa că, după război, s-a 
transferat, când O.S.S. a devenit C.I.A. Intre timp, Auton 
ieşise la pensie, dar Eliot se ducea adeseori la el să-i ceară 
sfatul, iar cel mai important lucru pe care i l-a spus Auton a 
fost să nu candideze la poziţiile de vârf din agenţie. 

— Dar, pentru un om ambițios, sfatul ăsta n-are nici un 
sens. 

— Are, dacă stai să te gândeşti. Câţi directori şi directori 
adjuncţi a avut agenţia de-a lungul anilor? Atât de mulţi, că 
nici nu-i mai ţin minte. În poziţiile astea, numirile se fac pe 
considerente politice. Se schimbă după cine e la Casa Albă. 
Adevărata putere din cadrul agenţiei - prin care mă refer la 
puterea continuă - se găseşte imediat sub nivelul 
directorului adjunct şi al subordonatului său: poziţia 
numărul patru, nepolitică, nenumită, bazată pe merite, pe 
experienţă în activitatea agenţiei. 

— Deci, Eliot a urmat sfatul lui Auton. 

Hardy dădu din cap: 

— A urcat atât de mult cât a îndrăznit. Ce mama dracu', 
un preşedinte chiar i-a oferit postul de director, dar Eliot l-a 
refuzat. Dorea să aibă slujba asigurată. Însă mai voia şi 
putere, mai multă putere, aşa că şi-a lărgit baza, aranjând 
ca tot mai mulţi agenţi să răspundă în faţa lui, să-i extindă 
influenţa în operaţiuni din toate sferele. Şef al 
contrainformaţiilor. A primit titlul ăsta în 1955, dar încă din 
anii '40 avea o autoritate considerabilă. Senatori, deputaţi, 
preşedinţi, toţi depindeau de alegeri. În cele din urmă, 
trebuia să predea mandatul. Eliot, însă, nu avea de ce să-şi 
facă griji niciodată în privinţa alegerilor. An după an, 


275 


indiferent dacă ţara era condusă de democrați sau de 
republicani, Eliot îşi păstra poziţia numărul patru în agenţie. 
Numai un singur alt om a reuşit vreodată şmecheria de a 
deţine puterea atâta timp. 

— J. Edgar Hoover”. 

— Exact. Dar acum Hoover a murit, aşa că nu e o 
exagerare să spunem că Eliot a avut cea mai consecventă 
influență din guvernul american începând din anii patruzeci. 
Dacă nu ţi-e cu supărare, Eliot a ținut permanent seama de 
pericolul ca un alt om ambițios să-l îmbrâncească din 
poziţia sa numărul patru. Pentru a se asigura, i-a anchetat 
pe toţi cei ce-ar fi putut reprezenta o ameninţare la adresa 
lui. Preşedinţi, membri de cabinet, feluriţi directori ai 
agenţiei, nu conta cine. O fi învăţat tactica asta de la 
Hoover, sau poate Auton l-a învăţat. Însă a adunat cea mai 
bine documentată colecţie de scandaluri din câte-ţi poţi 
imagina. Sex, alcool, droguri - numeşte un viciu, şi el era la 
curent. Evaziune fiscală, conflicte de interese, lovituri pe la 
spate, mituiri. Dacă cineva ameninţa puterea lui Eliot, Eliot 
nu făcea decât să-i arate dosarul şi toate amenințările 
încetau. De-asta e încă în agenţie, deşi a trecut de vârsta 
pensionării. Datorită acestor dosare. 

— Unde sunt? 

— Întreabă-mă să te-ntreb. Poate în seiful unei bănci din 
Geneva. Poate într-un dulap din Y-ul local. Imposibil de 
spus. Crede-mă, au încercat destui să le găsească. A fost 
urmărit, dar întotdeauna scapă de orice codiţă. 

— Tot nu mi-ai spus de ce l-ai anchetat. 

Hardy stătu pe gânduri. 

— Altă presimţire. Mai ţii minte cum insista întotdeauna 
Eliot că erau şi alţi agenţi comunişti, nu numai Philby, 
Burgess şi Maclean, ci mult mai mulţi, ascunşi aici şi în 
Marea Britanie, în poziţii înalte din guvern? Îndeosebi, era 
convins că aveam un spion rus în agenţie. S-a folosit de 
teoria asta ca să explice incidentul U-22, dezastrul din 


19 Celebru om al legii american, directorul F.B.I. începând din 1933. 
20 Doborârea unui avion de recunoaştere U-2 (1960) al C.I.A., deasupra 
teritoriului U.R.S.S. 


276 


Golful Porcilor?!, asasinarea lui John Fitzgerald Kennedy. Ori 
de câte ori începeam o operaţiune nouă, ruşii păreau să 
ştie despre ea dinainte. Teoria lui Eliot păruse paranoică. 
Acum, suna convingător. Toată lumea din agenţie a început 
să suspecteze pe toată lumea. Eram atât de ocupați să ne 
uităm încontinuu peste umăr, bănuindu-ne între noi, încât 
nu se mai făcea nici o treabă. N-am găsit niciodată spionul. 
N-a contat. Teoria lui Eliot a făcut la fel de multe pagube 
câte ar fi făcut un spion adevărat. Efectiv a paralizat 
agenţia, lucru care m-a pus pe gânduri. Poate că Eliot 
protesta prea mult. Poate că Eliot însuşi era spionul, 
perturbând cu dibăcie activitatea agenţiei insistând că ar 
exista un spion. Asta fusese tactica lui Kim Philby. Acuză pe 
altcineva şi nimeni nu-l va mai suspecta pe acuzator. 

— Tu, însă, l-ai suspectat. 

Hardy ridică din umeri: 

— Hai să zicem că eram invidios. Ne începuserăm 
împreună carierele. Iniţial, am fost la fel de străluciți 
amândoi. Dar, de-a lungul anilor, el a avut tot mai multe 
succese. Urca tot mai sus, în timp ce eu băteam pasul pe 
loc. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, poate reuşeam să-l 
egalez. 

Ridică paharul. 

— Cred că voiam să-l dobor şi, cu ocazia asta, să mă trag 
eu în sus. Îmi tot aminteam primul meu mare succes. Poate 
reuşeam să-l repet - exact la fel. Ţi-am spus că Eliot fusese 
în Anglia la instructajul O.S.S., în timpul războiului. Nu ştiam 
multe despre spionaj, dar englezii ştiau. Omul din M.I.-6 
care l-a învăţat. N-ai să ghiceşti niciodată cine era. 

Saul aşteptă. 

Hardy dădu paharul pe gât. 

— Kim Philby. 


21 Baja de los Cocinos, (1961), tentative eşuată a Armatei S.U.A. de a invada 


Cuba. 
277 


Capitolul 6 


Lui Saul i se tăie respiraţia. 

— Eliot e o cârtiță? 

— N-am spus asta. 

— De ce naiba să-l menţionezi pe Philby, dacă nu-l 
acuzi...? 

— Mă gândeam doar. Pot face supoziţii, dar fără dovezi 
n-au nici o valoare. 

— Şi nu ai dovada. 

— Ţi-am spus că n-am ajuns niciodată atât de departe. 
Când Eliot m-a dat afară, mi-au sigilat biroul. Mi-a fost 
percheziţionat apartamentul, maşina, seiful de depozit. Mi- 
au fost luate toate hârtiuţele care aveau măcar vreo 
legătură vagă cu agenţia. 

— Inclusiv cercetările? 

— Nu le-am scris niciodată pe hârtie, slavă Domnului. 
Dacă Eliot ar fi văzut un dosar pe tema lui, dacă m-ar fi 
considerat periculos... ei bine, nu putea avea încredere într- 
un beţiv. Aş fi avut un atac subit de inimă sau cădeam de la 
balcon. 

— Mai ţii minte ce-ai aflat? 

Hardy îşi îndreptă spinarea, indignat. 

— Sigur că da. Nu sunt - ascultă, e un om cu tabieturi, 
aşa că trebuia să devin bănuitor când îi găseam abateri de 
la obiceiuri. In 1954 - documentele lui de călătorie spun o 
poveste interesantă - a făcut câteva călătorii neexplicate în 
Europa. Timp de o săptămână, în august, a dispărut 
complet. 

— În vacanţă? 

— Fără să lase adresa sau numărul de telefon unde 
agenţia îl putea găsi în caz de urgenţă? 

— Inţeleg ce vrei să spui. 

— Am reuşit să-i iau urma până în Belgia. De-acolo... 

Hardy îşi aprinse o ţigară, suflând fumul. 

— Şi nimeni nu s-a întrebat ce era cu dispariţia asta? 


278 


— Nu numai că nu s-au întrebat, dar în anul următor a 
fost avansat. Din câte ştiu, fusese trimis într-o misiune, iar 
avansarea a fost răsplata pentru succesul acesteia. Totuşi, 
săptămână aia... 

— Dacă e cârtiţă, e posibil să se fi întâlnit cu legătura lui 
din K.G.B. 

— M-am gândit şi eu la asta. Dar e o treabă rasolită. Îmi 
vin în minte prea multe alte moduri, mai puţin misterioase, 
de a lua legătura cu K.G.B.-ul. De ce să atragă atenţia 
dispărând aşa? Oricare ar fi motivul dispariţiei, a fost 
evident necesară - ceva ce altfel nu se putea face. 

Saul se încruntă. În timp ce instalaţia de aer condiţionat 
clănţănea, se înfioră, dar nu din cauza curentului. 

— Altceva, continuă Hardy. În 1973, a dispărut iar - de 
data asta, ultimele trei zile din iunie. 

— Tot în Belgia? 

— In Japonia. 

— Şi care-i legătura? 

Hardy ridică din umeri. 

— Habar n-am ce făcea în călătoriile astea. Dar revin 
mereu la prima bănuială. Hai să zicem că în timpul 
războiului, când s-a dus în Anglia, li s-a alăturat lui Philby, 
Burgess şi Maclean, devenind agent sovietic dublu. 

— Sau agent triplu. 

— Se poate, îşi scărpină Hardy bărbia. La asta nu m-am 
gândit niciodată. Se putea preface că mergea mână-n 
mână cu Philby, plănuind să-şi folosească relaţia cu 
sovieticii în avantajul Statelor Unite. Întotdeauna i-a plăcut 
complexitatea, iar rolul de agent triplu e cel mai complex 
din toate. Indiferent că era agent dublu sau triplu, trebuia 
să fi avut legătură cu K.G.B.-ul. Cineva trebuia să-i 
transmită mesaje, cineva atât de integrat sistemului său 
zilnic încât nimeni nu şi-ar fi pus întrebări dacă aveau 
contacte regulate, cineva cu libertate de mişcare şi, 
preferabil, relaţii în Europa. 

— Şi l-ai găsit? 

— Trandafirii. 

— Poftim? 


279 


— În materie de complexitate, lui Eliot îi plac trandafirii. 
Îşi structurează programul zilnic în funcţie de ei. 
Corespondează cu alţi pasionaţi: Trimite şi primeşte soiuri 
rare. 

Saul simţi un şoc. 

— Şi se duce la expoziţii florale. 

— În Europa. Mai ales la o prezentare din Londra, în luna 
iulie a fiecărui an. N-a mai pierdut expoziţia asta din '46, 
când a fost prima ediţie, imediat după război. Un loc de 
întâlnire perfect. Locuieşte întotdeauna la un prieten care 
are o proprietate lângă Londra... Percival Landish junior. 

Saul trase adânc aer în piept. 

— Deci cunoşti numele? întrebă Hardy. 

— Tatăl lui a reprezentat reţeaua de informaţii a Angliei 
la întâlnirea Abelard din '38. 

— Interesantă coincidenţă, nu găseşti? Auton, care a fost 
şi el la întâlnirea aia, s-a împrietenit cu Landish senior. Eliot 
- fiul adoptiv al lui Auton - s-a împrietenit cu fiul lui 
Landish. A propos, Landish senior era supervizorul lui 
Philby. 

— lisuse, murmură Saul. 

— Aşa că trebuie să mă întreb. Oare şi Landish senior era 
cârtiţă? Problema cu credinţa în conspirații e că după un 
timp poţi face orice să ţi se potrivească în teorie. Am o 
imaginaţie prea bogată? Hai s-o luăm aşa: dacă Eliot 
lucrează pentru sovietici, atunci Landish junior ar fi 
candidatul meu pentru transmiterea mesajelor. E omul 
ideal. Ocupă aceeaşi poziţie în M.I.-6 ca Eliot în C.I.A. La fel 
ca Eliot, insistă că în M.I-6 e infiltrată o cârtiţă. Dacă 
Landish senior lucra pentru sovietici, poate că Landish 
junior continuă treaba după moarea tatălui său. 

— Intrebarea e, cum s-o dovedim? 


280 


Capitolul 7 


Erika se opri la jumătatea culoarului şi se aplecă spre un 
pasager de lângă fereastră. 

— Domnule, vă rog să vă încheiaţi centura de siguranţă. 

Purta o atractivă uniformă de stewardesă £/ Al. Datorită 
aranjamentelor făcute în grabă, i se oferise să aleagă dintr- 
o gamă limitată de femei cărora li se putea substitui. 
Statura, culoarea părului şi fizionomia erau similare cu ale 
unei membre programate din echipajul de zbor. Dar femeia 
înlocuită de Erika şi care acum se îndrepta spre Key West, 
la sud de Miami, pentru o neaşteptată vacanţă cu toate 
cheltuielile achitate, era puţin mai scundă, astfel că 
uniforma o  strângea, accentuându-i conturul sânilor. 
Bărbaţii de la bord arătau mai mult încântați decât 
nedumaeriţi. 

Continuându-şi drumul pe culoar, se asigură că toţi 
aveau centurile de siguranţă încheiate. După ce-i ceru unei 
femei să-şi pună poşeta voluminoasă sub scaunul din faţă, 
scrută pasagerii. Nu fuma niciunul. Fotoliile erau blocate în 
poziţie verticală, cu tăvile pentru mâncare ridicate şi 
asigurate. Dădu din cap spre o altă stewardesă şi merse 
către carlingă, unde se întoarse să-i privească din nou pe 
călători. Din câte putea observa, niciunul nu reacţiona 
suspect faţă de prezenţa ei. Nici o privire nu devenea 
încordată când o întâlnea. nici un pasager nu-i evita ochii. 
Desigur, un agent operativ bine instruit n-ar fi comis 
asemenea greşeli. Totuşi, continuă cu formalităţile - dacă 
n-o făcea, ar fi fost greşeala ei. 

Bătu la uşa carlingii şi o deschise: 

— Vrea cineva de-aici cafea? 

Pilotul se întoarse: 

— Nu, mulţumesc. Echipa de la sol a încărcat bagajele. 
Avem cale liberă de rulare. 

— Cum se-arată vremea? 


281 


— Nici că se putea mai bine. Cer senin tot drumul, 
răspunse Saul, lângă ea. El şi Chris - foarte chipeşi în 
uniformele de piloţi - purtau documente care-i autorizau ca 
supervizori ai acelui zbor. Stăteau aşezaţi în fundul carlingii, 
privind echipajul, care nu avea nici nu motiv de îndoială că 
erau ceea ce se pretindeau a fi. Împreună cu Erika, se 
îmbarcaseră mai devreme, ajungând pe o scară privată 
până la intrarea de serviciu în tunelul pasagerilor, evitând 
supravegherea din terminal. Acreditările le fuseseră 
falsificate superb. Misha Peltz de la ambasada israeliană îşi 
demonstrase din nou vrăjitoria. 

În timp ce turboreactorul se retrăgea de la rampa de 
încărcare, Erika reveni spre pasageri, căutând din nou 
semne de recunoaştere în ochii cuiva. Un bărbat părea 
captivat de silueta ei. O femeie părea să se teamă de 
decolare. 

Trecând printre ei, conchise că nu reprezentau nici un 
motiv de îngrijorare, deşi acum, când avionul se pusese în 
mişcare, nu mai conta dacă la bord se strecurase o echipă 
de şoc. E/ Al excela în materie de securitate. Trei dintre 
pasageri - în faţă, în mijloc şi în spate - erau gărzi aeriene 
în civil. Dincolo de hublouri apărură brusc două maşini 
grele, flancând avionul în timp ce se desprindea de 
terminal, spre pistă. În maşini, observă oameni robuşti şi 
încrâncenaţi, autorizaţi să poarte armele automate pe care 
le ţineau ascunse - protecţie standard pentru acea linie 
aeriană atât de frecvent victimizată de terorişti. La 
aterizarea avionului, alte două maşini aveau să vină pentru 
a escorta aparatul până la terminal. In aeroport, sectorul £/ 
Al era păzit discret dar eficient. În asemenea condiţii, o 
echipă de şoc destul de necugetată pentru a acţiona 
împotriva Erikăi, lui Saul şi Chris, ar fi însemnat să se 
sinucidă. i 

Senzaţia de uşurare i se risipi repede. In timp ce se 
asigura că dulapurile cu mâncare din spate erau încuiate 
bine, îşi aminti disperată că trebuia să împartă cocktail-uri 
şi gustări, cocoloşind pasagerii de-a lungul zborului. 

Copilotul luă microfonul: 


282 


— Bună seara. 

Paraziţii pârâiră. 

— Vă urăm bun venit la bordul Cursei £/ A/ 755 cu 
destinaţia... 


283 


Capitolul 8 


Londra. În pofida prognozei de cer senin, deasupra 
oraşului pluteau nori plumburii de burniţă. Deşi împovărată 
de îndatoririle din timpul zborului, Erika îşi găsise totuşi 
timp pentru a analiza implicaţiile a ceea ce aflase. 

Povestea pe care i-o spuseseră Chris şi Saul despre 
Școala de băieţi „Franklin” o tulbura. Ea însăşi copilărise 
într-un chibuţ israelian şi, în consecinţă, fusese condiţionată 
la rândul ei. Dar deşi, asemeni lor, era instruită ca militar şi 
agent operativ, simţea o diferenţă. 

Fusese despărțită de mama şi de tatăl ei şi crescută de 
părinţi adoptivi. Totuşi, întreaga comunitate o înconjurase 
cu iubire. Fiecare israelian era un membru al familiei ei. 
Într-o ţară atacată atât de des încât mulţi copii îşi pierdeau 
atât părinţii naturali cât şi pe cei adoptivi, durerea devenea 
suportabilă dacă națiunea ca întreg era părintele suprem. 

Dar Saul şi Chris nu cunoscuseră nici o afecţiune decât 
din partea lui Eliot, o iubire care fusese falsă. În locul 
atmosferei sănătoase a unui chibuţ, înduraseră o tinereţe 
austeră cu privaţiuni şi o disciplină aspră - nu de dragul 
ţării, ci, în schimb, pentru motivațiile secrete ale omului 
care se pretindea a fi binefăcătorul lor. Ce fel de minte ar fi 
putut ticlui un asemenea plan? 

Una sucită. Pervertită. 

La fel ca Saul şi Chris, fusese antrenată să ucidă. Ea, 
însă, o făcea pentru ţara ei, pentru supraviețuirea poporului 
său şi cu tristeţe, suferind pentru inamic, câtă vreme Saul 
şi Chris fuseseră epuraţi de orice emoție care i-ar fi distras, 
li se negase demnitatea, fuseseră transformați în nişte 
roboţi sub comanda lui Eliot. Nici un principiu nobil nu 
putea să justifice ceea ce li se făcuse. 

lar acum, condiţionarea lor eşuase. Deşi Erika se bucura 
de a se fi reunit cu ei - mai ales cu Saul, pentru care 
reînviase la fel de intensă ca înainte o afecţiune pe care o 
crezuse stinsă - principalul ei obiectiv trebuia să fie idealist: 


284 


să-şi ajute ţara, să remedieze prejudiciile pe care le 
adusese Eliot Israelului când îl făcuse să pară responsabil 
de asasinarea prietenului preşedintelui. Saul şi Chris, însă, 
aveau un alt motiv. Personal şi, în împrejurările date, 
ridicol, deoarece era emoţional. Ajunseseră la limita 
frustrărilor de-o viaţă. Fuseseră trădaţi. 

Acum, doreau să se răzbune. 


285 


Capitolul 9 


Pe aeroportul din Londra, toţi trei trecură printr-un sector 
vamal aparte, rezervat personalului liniilor aeriene. Escorta 
aranjată de Peltz pentru a-i întâmpina aştepta discret la 
ieşire. Evitând zona agitată a pasagerilor, părăsiră 
terminalul printr-o ieşire dosnică, destinată angajaţilor 
aeroportuari, cu escorta prezentându-se afară şi formând o 
falangă prin care Erika, Saul şi Chris trecură spre o maşină 
blindată anti-glonţ. Trecură pe lângă garda aeroportului de 
la poarta metalică deschisă, după care se pierdură în 
traficul zgomotos cu destinaţia Londra. 

Chris îşi potrivi ceasul după fusul orar englez. Cerul 
dimineţii era mohorât. În timp ce-l pătrundea umezeala, 
privi în urmă şi se încruntă. 

— Suntem urmăriţi. 

— Maşina albastră, la o sută de yarzi în spate? întrebă 
şoferul, privind în oglinda retrovizoare, văzându-l pe Chris 
că dădea din cap. E de-a noastră. Dar altceva mă 
deranjează. 

— Ce anume? 

— Ordinele pe care le-am primit. De la Misha, din 
Washington. 

— Care-i problema? 

— Nu mă prind. Trebuie să ne asigurăm că ajungeţi cu 
bine, dar apoi e vorba să ne cărăm. N-are nici un sens. 
Indiferent ce-aveţi de făcut, până şi vouă trei vă trebuie 
rezerve. Trebuie să fie o greşeală. 

— Nu, aşa am cerut noi. 

— Dar... 

— Aşa vrem, îl întrerupse Saul. 

Şoferul ridică din umeri: 

— Voi sunteţi clienţii. Mi s-a spus să vă duc la un 
apartament sigur. Echipamentul pe care-l vreţi e în 
portbagaj. Aici, i se zice burduf. N-am să mă învăţ niciodată 
cu modul ăstora de-a vorbi. 


286 


Capitolul 10 


Prefăcându-se că se  instalau, se  opriră să-şi 
despacheteze bagajele în momentul când escorta plecă. 
Saul îl privi pe Chris. Ca la un semnal, examinară camera. 
Locuinţa era mică, mai comodă decât camerele cu chirie 
din America - şerveţele, perdele de dantelă, o vază cu flori. 
La fel ca şi maşina, mirosea a umezeală. Deşi însoțitorii 
garantaseră securitatea apartamentului, Saul nu ştia dacă 
putea să aibă încredere în ei. Pe de o parte, nu găsea nici 
un motiv de-a avea. Pe de alta, se implicaseră prea mulţi 
oameni, existând tot atâtea şanse de trădări în continuare. 

Ca şi cum i-ar fi auzit suspiciunile, Chris şi Erika dădură 
din capete. Intrucât camera putea conţine microfoane, nu 
scoaseră o vorbă, schimbându-şi doar rapid îmbrăcămintea. 
Cei doi bărbaţi nu-i acordară mai multă atenţie goliciunii 
femeii decât ea lor. In haine de stradă anonime, 
demontară, verificară şi asamblară la loc armele primite de 
la escortă. Restul echipamentelor pe care le ceruseră 
funcționau perfect. Nelăsând nimic în urmă, se furişară pe 
scara dosnică a casei cu camere de închiriat. În spate, 
traversară un grajd, spre un labirint de străduţe, folosind 
procedurile complexe de evaziune pentru a pierde o 
eventuală coadă în ceața londoneză. Nici măcar Misha Peltz 
nu ştia de ce veniseră în Anglia. Rămaşi de capul lor, 
redeveniseră invizibili, spre o destinaţie nedetectabilă. 

Cu o excepţie, îşi spuse stânjenit Saul. Mai ştia o singură 
persoană - omul care le oferise adresa şi descrierea țintei. 
Regulile stricte de securitate ar fi cerut să-l reducă pe 
Hardy la tăcere pentru a se proteja. „Dar cum s-o fi 
justificat?” se întreba Saul. „Hardy ne-a ajutat. Îmi place 
prea mult ticălosul ăla.” 

Cu toate acestea, continua să şi-o repete. lţele rămase 
libere îl deranjau. 


287 


Capitolul 11 


Aşteptau, şi nu se gândise nici măcar să ia elementara 
măsură de prevedere de a-şi evita locuinţa. Sigur că băuse 
enorm, scuza obişnuită. Nu numai că-i înceţoşase judecata. 
li amorţise şi reflexele, aşa că, atunci când intră pe trei 
cărări în apartament şi se întoarse să încuie uşa, nu se feri 
destul de repede din calea paşilor ce se repezeau spre el. 
Poate că, treaz fiind, ar fi reuşit să smucească uşa înapoi şi 
s-o ia la goană prin hol, dar când adrenalina i se ciocni cu 
alcoolul din stomac, făcându-l să-i vină să verse, omul care 
stătuse ascuns în debara îi răsuci braţul, trântindu-l cu 
putere de perete şi desfăcându-i picioarele în poziţie de 
percheziţionare. 

Al doilea, năvălind afară din baie, îi pipăi trupul, 
controlându-i fesele şi zonele intime. 

— Treişopt cu ţeava scurtă. Glezna dreaptă, îi spuse el 
partenerului său, băgând arma în buzunar. 

— Sofa, îi spuse lui Hardy partenerul. 

— Şezlong, răspunse Hardy. 

— Ce naiba...? 

— Dacă exersaţi destul, băieţi, o s-ajungeţi curând la 
verbe. 

— Fă dracu' ce ţi se spune. 

Pe Hardy îl durea fruntea de la ciocnirea cu peretele. Se 
aşeză. Inima i se opri un moment, dar mintea-i rămase 
surprinzător de calmă, fără-ndoială ca efect al zilei 
petrecute în barul din colţ. Într-adevăr, de la plecarea lui 
Saul, băuse mai mult ca oricând. In pofida hotărârii de a nu 
lăsa niciodată ca beţia să-l facă nedemn, pantalonii i se 
şifonaseră şi avea pantofii scâlciaţi. Deşi se rugase să-i 
însoţească, Saul refuzase. „Ne-ai ajutat destul.” Hardy, 
însă, înţelegea. Il credea prea bătrân. Bănuia că nu se 
putea baza pe un... 


288 


Beţiv? Spre propria-i stupefacţie, Hardy uitase că Saul 
făcea acum ceea ce el însuşi - dacă ar fi avut sânge-n vene 
- trebuia să fi făcut cu ani în urmă. 

Cei doi bărbaţi aveau puţin peste treizeci de ani. Hardy le 
simţi mirosul greţos de dulceag al after-shave-ului. Le privi 
trăsăturile anonime, tipic americane. Păr scurt, îngrijit, şi 
costume Brooks Brothers. Îi recunoscu. Nu că i-ar mai fi 
văzut, dar în tinereţe îi folosise adesea pe alţii ca ei. 

G.S.-7. Roboții agenţiei. Gradul lor îl înfurie, cu 
contribuţia beţiei, spunându-i că nu era considerat suficient 
de periculos ca să-l zgâlţâie o echipa clasa întâi. 
Reprezentau disprețul. 

Fierbea, dar n-o arătă, bourbonul făcându-l să fie curajos. 

— Ei, acum că ne simţim binişor şi como... 

— Tacă-ţi gura-n mă-ta, îl întrerupse primul. 

— Ţi-am spus eu. 

— Ce? 

— C-ai s-ajungi la verbe. 

Cei doi roboţi se priviră. 

— Dă telefonul, spuse cel dintâi. 

Al doilea ridică receptorul şi, cu toată abureala, Hardy 
observă că formase un număr cu unsprezece cifre. 

— Ce? Interurban? Mă rog pe toţi sfinţii să fie cu taxă 
inversă. 

— O să-mi placă la nebunie, spuse al doilea, apoi vorbi în 
telefon. Am pus mâna pe el. Nu, a mers uşor. Sigur. 

ÎI privi pe Hardy. 

— la ghici, rânji el. Pe tine te vrea. 

Fără tragere de inimă, Hardy luă receptorul. Deşi ştia ce 
urma, făcu pe prostul. 

— Alo? 

Glasul de la celălalt capăt al firului era sec precum creta, 
scorţos ca frunzele veştede - casant, bătrân, fără suflet. 

— Sper că asociaţii mei te-au tratat bine. 

— Cine...? 

— Ei, haide. 

Flegma îi estompa timbrul vocal. 

— Nu-i nevoie de jocuri. 


289 


— Am spus... 

— Prea bine. Am chef să mă amuz. Joc şi eu. 

Când îi auzi numele, Hardy începu să scoată fum. 

— Speram să nu mai aud niciodată de tine, bulangiule. 

— Umblăm, cu epitete? întrebă Eliot. Ce s-a-ntâmplat cu 
manierele tale? 

— Mi le-am pierdut odată cu slujba, lăbarule. 

— La vârsta mea, nu, râse Eliot. Mă gândeam că poate ai 
avut musafiri. 

— Adică alţii în afară de Păcală şi Tândală aci de faţă? 
Musafiri? Cine naiba ar vrea să mă viziteze pe mine? 

— Doi copii foarte neastâmpăraţi. 

— Fiul şi fiica pe care mi-i recunosc nici nu vor să discute 
cu mine. 

— Mă refer la Saul şi la Chris, fireşte. 

— Referă-te cât ai chef. Nu ştiu care-i treaba şi nu i-am 
văzut. Şi chiar dacă-i vedeam, tot nu ţi-aş spune. 

— Asta-i problema, nu-i aşa? 

— Nu, alta e problema. Ce s-a întâmplat? 

— Foarte bine. Răspunzi la întrebare cu altă întrebare. Te 
ajută să eviţi greşelile. 

— Mă doare-n cot. Inchid. 

— Nu, aşteaptă. Nu-s sigur ce ţi-au spus. Au necazuri. 

— Nu mi-au spus nimic. Nici n-au fost pe-aici. Pentru 
numele lui Dumnezeu, încerc să mă bucur de pensie. la-ţi 
roboții. Nu te mai băga în viaţa mea. 

— Nu înţelegi. De Chris e vorba. A violat sancţiunea. Saul 
îl ajută să scape. 

— Şi-atuncea, primul lucru pe care-l fac e să vină la 
mine? A, sigur. Pentru ce? De mult folos le-aş mai fi. Contra 
ruşilor? Palavre, se strâmbă Hardy. 

— Poate că ai dreptate. Pot vorbi cu unul dintre asociaţii 
mei, te rog? _ 

Lui Hardy îi era prea rău ca să răspundă. li întinse 
receptorul numărului unu. 

— Ce este? Da, domnule, înţeleg. 

Îi înapoie receptorul lui Hardy. 

— Ai făcut o greşeală, spuse Eliot. 


290 


— Nu mă freca cu nasu-n ea. Ştiu. 

— Trebuie să recunosc că până atunci te descurcaseşi 
bine. Mai ales ţinând seama că nu mai practici. 

— Instinctul. 

— Obiceiurile sunt mai de nădejde. Zău aşa, ruşii. De ce- 
a trebuit să-i menţionezi? Speram să fii un adversar mai 
bun. 

— Regret că te-am dezamăgit. 

— Nu i-ai fi pomenit pe ruşi dacă nu ştiai că ei au 
reclamat violarea. În afara disensiunilor noastre, am avut 
dreptate să te concediez. Dai rasol. Când eşti interogat, ar 
trebui să ştii să nu oferi niciodată voluntar informaţii, 
indiferent cât de irelevante par. 

— N-am nevoie de predici, pentru Dumnezeu. De unde 
ştiai că au venit la mine? 

— Nu ştiam. De fapt - nu vreau să te jignesc - abia azi 
dimineaţă m-am gândit la tine. După ce încercasem toate 
celelalte contacte. Erai ultima posibilitate. 

Această insultă era, poate, cea care l-a făcut pe Hardy să 
aleagă. 

Numărul doi puse pe masa de cafea o servietă. 
Deschizând-o, scoase o seringă şi o fiolă. 

— Mă mir că n-au folosit chimicalele mai devreme, spuse 
Hardy. 

— Voiam să stăm mai întâi de vorbă. Să ne amintim. 

— Să te dai mare, adică. _ 

— N-am timp de aşa ceva. Acum e rândul meu. Închid. 

— Nu, stai. Mai e ceva ce vreau s-auzi. 

Hardy se întoarse spre numărul unu: 

— În dulapul ăla. 

Era din placaj învelit cu plastic, de la K-Mart. 

— Scuză expresia. Mi-am mai rămas o porţie într-al 
cincilea Jim Beam. Vrei să mi-o aduci? 

Robotul păru nesigur. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mi-e sete. 

— Beţivule. 

Cu buzele răsfrânte, robotul deschise dulapul şi-i dădu 
sticla. 


291 


Hardy o privi. Parcă mângâind o femeie iubită, deşurubă 
încet capacul. Înghiţi cei câţiva stropi de lichid, savurând 
aroma. La un bilanţ, era singurul lucru căruia avea să-i ducă 
lipsa. 

— Mai asculţi? 

— Ce-a fost asta? 

— Aşteaptă. 

„Am şaptezeci şi doi de ani,” îşi spuse. „Ficatul meu e un 
miracol. Ar fi trebuit să mă omoare demult. Sunt o relicvă 
nenorocită, o fosilă.” După treizeci de minute de la 
administrarea substanţelor chimice, ştia că avea să le fi 
spus roboților tot ce dorea Eliot. Saul şi Chris urmau să fie 
ucişi. Eliot câştiga din nou. 

Ticălosul câştiga încontinuu. 

Dar acum, gata. 

„Beţiv? Saul nu m-a luat cu el fiindcă nu se putea baza 
pe mine. Eliot mi-a trimis doi roboţi fiindcă nu mă 
respectă.” 

— Am de făcut o mărturisire, spuse Hardy. 

— Tot vom folosi chimicalele. 

— Nu contează. Ai dreptate. Saul a trecut să mă vadă. 
Mi-a pus nişte întrebări. l-am dat răspunsurile. Ştiu unde e. 
Vreau să înţelegi asta. 

— De ce atât de direct? Ştii că n-am să închei nici un 
târg. 

— Vei pune să mă omoare? 

— Am s-o fac cât mai plăcut posibil. Intoxicaţie alcoolică. 
Mă-ndoiesc că ai ceva împotrivă. 

— Ascultă mai departe. 

Puse receptorul pe masa de cafea şi aruncă o privire 
dincolo de roboţi, spre fereastră. Cântărea o sută de 
kilograme. În tinereţe, fusese atacant în echipa de fotbal de 
la Yale. Cu un vaiet, sări de pe canapea, năvălind pe lângă 
ei şi năpustindu-se spre fereastră. O clipă, se temu că 
jaluzelele trase aveau să-l ţină pe loc, dar trebuia să se fi 
aşteptat că erau la fel de ieftine ca toate celelalte din cutia 
aia de chibrituri afurisită. 


292 


Lovi fereastra cu capul, spărgând geamul. Burta, însă, i 
se prinse în rama ferestrei, cu cioburile colţuroase 
înfigându-i-se în stomac. Gemu, nu de durere, ci fiindcă 
roboții îl apucaseră de picioare, chinuindu-se să-l tragă 
înapoi. Lovi, zbătându-se, auzi jaluzelele zăngănind în timp 
ce cioburile îi intrau şi mai adânc în pântece. Disperat, 
aplecându-se în afară, îşi smulse picioarele şi deodată se 
prăvăli în gol, însângerat. Alte cioburi căzură după el, lucind 
în soare. Văzu totul limpede, având impresia că plutea 
suspendat în aer. Gravitaţia insistă. 

Rostogolindu-se, lăsă în urma lui aşchiile de lemn. 

Toate obiectele cad cu viteză egală, dacă au aceeaşi 
masă. Dar Hardy avea masă mare de tot. Mai rapid decât 
cioburile de sticlă, se prăbuşi spre trotuar, rugându-se să 
nu cadă în capul cuiva. Paisprezece etaje. Căderea îi 
produse un gol în stomac. Spre testicule. In fond, era cu 
susul în jos. Înainte de impact, leşină. Un martor, însă, avea 
să declare mai târziu că trupul său exhalase în contact cu 
solul. 

Aproape ca şi cum ar fi râs. 


293 


Capitolul 12 


Domeniul era imens. Saul stătea ghemuit în beznă, pe o 
movilă împădurită, privind în josul unei pante întunecoase 
spre luminile conacului englezesc de sub el. Inalt de două 
etaje, forma sa rectangulară îl făcea să pară mai înalt. Lung 
şi îngust, avea un corp central mare, mărginit de aripi mai 
mici în dreapta şi-n stânga. Liniile sale drepte şi pure erau 
întrerupte doar de şirul lucarnelor ce ieşeau în relief pe 
versantul blând al acoperişului şi derutanta pădure a 
hornurilor profilate pe răsăritul de lună. 

Saul îndreptă un vizor nocturn spre peretele ce 
împrejmuia domeniul. În forma sa iniţială, vizorul se bazase 
pe principiul proiecției unei raze infraroşii pentru a lumina 
prin întuneric. Această rază, invizibilă cu ochiul liber, putea 
fi detectată cu uşurinţă prin lentilele speciale ale vizorului. 
Dispozitivul funcţiona bine, deşi obiectele pe care le 
dezvăluia aveau obligatoriu contururi roşii. Cu toate 
acestea, avea un defect crucial. In fond, un inamic care 
folosea acelaşi gen de vizor îţi putea detecta raza 
infraroşie. Efectiv, îţi făceai reclamă ca ţintă. 

Era necesar în mod evident un principiu mai bun şi, spre 
sfârşitul anilor '60, ca reacţie la escaladarea luptelor din 
Vietnam, fusese inventat în sfârşit un vizor nocturn 
nedetectabil. Cunoscut sub denumirea de marcă Starlite, 
ilumina întunericul amplificând lumina din surse oricât de 
minuscule, ca de pildă stelele, aflate la îndemână. Întrucât 
nu proiecta nici un fel de raze, nu putea atrage atenţia 
asupra persoanei care-l folosea. In anii '70, vizorul începuse 
să se găsească în comerţ, mai mult la magazinele cu 
articole sportive. Nu fusese deloc greu să-l obţină. 

Dar Saul nu-l folosea pentru a studia casa, căci luminile 
ferestrelor s-ar fi amplificat până la a-i răni ochii. Zidul, 
însă, era cufundat în întuneric, şi îl vedea clar. Părea înalt 
de patru metri. Se concentră asupra pietrelor sale tocite de 
vreme, a fâşiilor vizibile de mortar învechit. 


294 


Îl tulbura însă ceva. Avea senzaţia că ar mai fi stat o dată 
îngenuncheat acolo, studiind peretele. Chinuindu-se să-şi 
amintească, înţelese în sfârşit. Domeniul din Virginia. 
Andrew Sage şi grupul Paradigma. Începutul coşmarului. Se 
corectă de îndată, căci zidul de jos îi amintea de un alt loc, 
orfelinatul, unde de fapt începuse coşmarul. Cu o claritate 
ireală, se văzu pe sine şi pe Chris sărind peste gard. In 
special, îşi amintea noaptea când... 

Ţârâitul greierilor încetă. Pădurea deveni iritant de 
tăcută. Cu pielea încreţindu-i-se, se lăsă la pământ, scoțând 
cuțitul, hainele sale de culoare închisă contopindu-se cu 
tenebrele. Controlându-şi respiraţia, rămase cu faţa în jos şi 
urechile ciulite. 

O pasăre cântă, se opri, apoi îşi repetă ţipătul cadenţat. 
Expirând, Saul se ridică pe vine. În continuare prudent, se 
ghemui lângă un stejar, îşi ţuguie buzele şi imită cântecul 
păsării. 

Chiar în faţa lui, Chris se desprinse din întuneric. O a 
doua siluetă ieşi ca foşnetul vântului printre tufişuri. Erika. 
Privi înapoi în josul pantei, apoi se chirci lângă Saul şi Chris. 

— Paza e primitivă, spuse Chris cu glas scăzut. 

— Aşa e, adăugă Erika; ea şi Chris se despărţiseră la 
poala colinei, cercetând perimetrul proprietăţii. Zidul nu e 
destul de înalt. Ar trebui să fie camere t.v. Cu circuit închis. 
N-are gard electrificat în vârf. 

— Pari dezamăgită, observă Saul. 

— Mă sâcâie, răspunse ea. Anglia e în recesiune. Clasele 
inferioare îi duşmănesc pe cei de sus. Dacă eu eram 
Landish, m-ar fi înnebunit nevoia de securitate. Dată fiind 
poziţia lui în M.I.-6, ar trebui să ştie cum să-şi protejeze 
proprietatea. 

— Doar dacă nu vrea să pară că n-are nimic de protejat, 
preciză Chris. 

— Sau de ascuns, adăugă ea. 

— Crezi că securitatea nu e atât de primitivă pe cât pare? 

— Nu ştiu ce să cred. Şi tu? se întoarse ea spre Saul. 

— Am scrutat terenul. N-am văzut gărzi, deşi trebuie să 
existe unele în casă. Totuşi, am avut dreptate. 


295 


— Câini? 

Saul dădu din cap: 

— Trei la număr. Poate şi alţii pe care nu i-am văzut. 
Umblă liberi. 

— Rasa? 

— Toţi dobermani. 

— Infanteria marină s-ar simţi ca acasă, comentă Chris. 
Slavă Domnului că nu-s ciobăneştii sau pudelii de rigoare. 

— Ai vrea s-o lăsăm baltă? 

— Pe naiba, făcu Erika. 

Cei doi bărbaţi zâmbiră. 

— Atunci, hai s-o facem. Ne îngrijora sincronizarea - cum 
să punem mâna pe el. Poate că ne-a rezolvat singur 
problema. la priviţi, arătă Saul în spatele casei. Vedeţi sera? 

— Luminile sunt aprinse. 

Construcţia prelungă de sticlă strălucea în noapte. 

— La fel ca Eliot, adoră trandafirii. Ar lăsa vreun servitor 
să intre acolo? Sau un paznic? În sfânta sfintelor lui? N-aş 
crede. Numai marele preot pătrunde în sanctuar. 

— Poate le arată trandafirii unor oaspeţi, presupuse 
Chris. 

— Şi poate că nu. Avem un singur mod de-a şti. 

Îşi zâmbiră din nou. 


296 


Capitolul 13 


Se furişară în josul pantei, prin ceaţă şi ferigi, spre partea 
dinapoi a domeniului. Norii pluteau prin dreptul lunii. 
Noaptea era rece şi umedă. Chris îşi rezemă mâinile de 
perete şi îndoi un genunchi, pentru ca Erika să i se poată 
urca pe umeri, de unde se agăţă de creasta zidului şi se 
trase în sus. O urmă Saul, căţărându-se pe umerii lui Chris, 
dar când apucă vârful rămase agăţat, lăsându-l pe Chris să- 
i folosească trupul ca pe o scară. În vârf, Chris şi Erika îl 
ajutară pe Saul să se salte lângă ei. 

Culcaţi pe burtă, scrutară proprietatea. Luminile 
străluceau. Sub ei se înălţau obiecte întunecate. 

Chris ridică la buze un mic cilindru şi suflă. Deşi tăcerea 
nopţii nu se sparse, Saul îşi imagină semnalul ultrasonic. 
Câinii, însă, îl auzeau. Dar dacă fuseseră dresați să nu-i ia 
în seamă apelul? 

Nu fuseseră. Dobermanii masivi se apropiară cu o 
uşurinţă atât de înşelătoare încât Saul nici nu i-ar fi auzit 
dacă nu era pregătit. Labele lor păreau nici să nu atingă 
iarba. Siluetele negre săgetau prin noapte, materializându- 
se brusc la baza zidului. Chiar şi atunci, Saul nu fu sigur că-i 
văzuse până când colții albi luciră efectiv, cu străfulgerări 
sălbatice. In pofida rânjetelor obscene, nu mârâiau. 

Nu puteau, îşi dădu seama Saul. Aveau corzile vocale 
extirpate. Câinele care latră nu e de nici un folos pentru 
pază. Mărâitul alertează intruşii şi le dă posibilitatea să se 
apere. Aceşti dobermani nu erau meniţi să fie un semnal de 
alarmă împotriva hoţilor. Serveau unui singur scop - să ia 
intrusul prin surprindere. 

Şi să-l omoare. 

Erika băgă mâna într-o raniţă. Scoţând un tub cât 
pumnul, îi trase capacul şi îl aruncă între câini. 

Cartuşul sâsâi. Câinii se repeziră la el. Dintr-odată, 
bătând în retragere, clipiră din ochi nedumeriţi şi se 
prăbuşiră fără cunoştinţă. 


297 


Saul îşi ţinu respiraţia, în timp ce sărea pe iarbă, 
rostogolindu-se în poziţie de paraşutist. Retrăgându-se 
dintre gaze, spre adăpostul unui gard viu, îi aşteptă pe 
Erika şi pe Chris. În lumina lunii, studie peluza din faţa 
casei. Plantele fuseseră tăiate în forme geometrice: 
piramide, globuri, cuburi, cu umbre groteşti. 

— Acolo, arătă Saul. 

Chris dădu din cap, spre un copac, şoptind: 

— Văd lucirea. O celulă fotoelectrică. 

— Şi or mai fi şi altele. 

— Dar câinii umblau liberi prin incintă, murmură Chris. Ar 
fi trecut prin raze, şi declanşau alarma. 

— Probabil lumina e mai sus decât câinii. 

Saul se lăsă pe burtă, în iarba umedă de rouă, târându-se 
înainte, pentru a se strecura pe sub raza aproape invizibilă 
a celulei fotoelectrice. 

Sera strălucea în faţa lui, ca o nestemată. Mai 
spectaculoşi erau trandafirii, de mărimi felurite, în culori vii. 
Privi o siluetă slabă şi cocârjată, în halat alb, trecând printre 
ei, şi-l recunoscu pe Landish după descrierea lui Hardy, mai 
ales chipul scofâlcit. „Arată ca o mumie,” spusese Hardy. 
„Parc-ar fi mort, dar cu părul lung de parcă ar fi continuat 
să-i crească.” 

Saul se furişă spre seră, aşteptând ca Erika şi Chris să se 
strecoare după tufişuri, de fiecare parte a cărării dintre 
conac şi seră, atenţi la oricine s-ar fi apropiat. Se ridică în 
picioare şi intră. 


298 


Capitolul 14 


Luminile făceau să-l doară ochii. 

Mireasma trandafirilor era peste măsură de parfumată, 
înecăcioasă. 

Landish stătea la o masă, cu spatele spre Saul, 
amestecând seminţe în tăviţe cu nisip. Auzi uşa şi se 
întoarse, dar bănuind probabil că era un servitor, căci se 
mişca liniştit. Abia când văzu cine intrase reacţionă, 
căscând gura surprins. 

Saul stătea la trei metri distanţă. De la acea distanţă, 
Landish arăta bolnăvicios, cu pielea zbârcită, galbenă ca de 
ceară. Chiar şi aşa, pe măsură ce efectul şocului trecea, 
ochii săi înfundaţi în cap luciră. 

— Nu aşteptam musafiri. 

Glasul suna firav, dar accentul britanic îl făcea să pară 
elevat. 

Saul îndreptă pistolul spre el: 

— Nici o mişcare. Ţine mâinile şi picioarele la vedere. 

— Cu siguranţă, nu te temi că un bătrân ţi-ar putea face 
ceva. 

— Mai mult mă preocupă asta, arătă Saul spre un fir ce 
trecea pe sub o masă de altoiri. Se apropie şi, scoțând un 
cleşte din buzunar, tăie cablul. Pipăi sub masă şi smulse un 
buton de alarmă. 

— Felicitările mele, se înclină uşor Landish. Dacă eşti 
spărgător, trebuie să-ţi spun că nu am bani asupra mea. 
Fireşte, vei găsi argintărie şi cristaluri în casă. 

Saul clătină din cap. 

— Ai intenţia să mă sechestrezi în schimbul unei 
răscumpărări? 

— Nu. 

— Întrucât nu ai expresia dementă a unui terorist, 
mărturisesc că... 

— Informaţii. N-am timp. Te întreb numai o dată. 

— Cine eşti? 


299 


Saul trecu peste întrebare. 

— Ne-am întrebat dacă să folosim chimicalele. 

— V-aţi? 

— Dar eşti prea bătrân. Tensiunea. Am zis că s-ar putea 
să mori. 

— Foarte amabil. 

— Am discutat despre tortură. Aceeaşi problemă. Ai 
putea muri înainte de a ne spune ce dorim. 

— De ce asemenea măsuri extreme? Poate am să vă 
spun de bună voie. 

— Greu de crezut. Oricum, n-am fi siguri că spui 
adevărul. 

Saul ridică o pereche de foarfeci de pe un banc de lucru. 

— Până la urmă, am găsit un mod de a te convinge. 

Se apropie de un strat de trandafiri, le privi panglicile de 
premiul întâi şi reteză tulpina unei superbe Prinţese 
Galbene pitice. 

Landish gemu, clătinându-se pe picioare. 

— Trandafirul acela era... 

— Nepreţuit. Desigur. Dar nu de neînlocuit. Încă mai ai 
patru. Pe de altă parte, această Lacrimă stacojie de-aici e o 
raritate. 

— Nu! 

Saul o tăie, privind cum cădea bobocul pe placa pe care 
o câştigase. 

Landish se agăţă de o masă. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Nu-ţi dai seama ce...? 

— Îţi omor copiii. Afrodita asta roz de-aici. Minunată. Cu- 
adevărat. Cât îi trebuie ca să atingă perfecțiunea? Doi ani? 
Cinci? 

Saul despică floarea în două, petalele rostogolindu-se 
peste un trofeu. 

Landish se apucă de piept. Ochii îi ieşiră din orbite, 
îngroziţi. 

— i-am spus că te întreb numai o dată. Eliot. 

Landish se holbă la petalele distruse, înghiţindu-şi 
lacrimile. 

— Ce-i cu el? 


300 


— Lucrează pentru sovietici. 

— Ce vorbeşti? 

Saul reteză un Darul Domnului, de un purpuriu teoretic 
imposibil. 

Landish zbieră: 

— Încetează! 

— E o cârtiţă, iar tu eşti curierul lor. 

— Nu! Da! Nu ştiu! 

— Ce naiba înseamnă asta? 

— Am transmis mesaje. E adevărat. Dar asta a fost acum 
zece ani. Nu-s sigur că era cârtiţă. 

— Atunci de ce a luat K.G.B.-ul legătura cu el? 

— N-am nici o... 

Saul se apropie de capodopera colecţiei lui Landish. Un 
Aducătorul Bucuriei. Incredibil, era albastru. 

— Eliot s-a înşelat. Când ne-am întâlnit la Denver, mi-a 
spus că nu există trandafiri albaştri. 

— Nu! 

Saul ridică foarfecele, oprindu-se cu tulpina între tăişuri. 
Oţelul luci în lumină. 

— Dacă nu era cârtiţă, ce era? Ce conţineau mesajele? 

— Nu le-am citit. 

Saul strânse tulpina în foarfece. 

— Nu mint! 

— De când e M.I.-6 curierul C.I.A.-ului? 

— l-am făcut-o ca pe-o favoare lui Eliot! 

Landish privea de la trandafirii mutilaţi la Saul, înghițind 
nervos. 

— Jur! Mi-a cerut să intermediez! 

— Vorbeşte mai încet. 

Landish se cutremură. 

— Ascultă-mă. Eliot a spus că mesajele identificau un 
spion din agenţie. 

Avea glasul încordat. 

— Dar informatorul era nervos şi a insistat să aibă un 
curier de încredere. Întrucât îl cunoşteam pe curier, era 
logic să acţionez ca intermediar. 

— Şi ai crezut chestia asta? 


301 


— E prietenul meu, gesticulă înnebunit Landish. Rețelele 
noastre cooperează frecvent. Dacă vrei să afli ce conţineau 
mesajele, întreabă-l pe cel ce mi le-a dat. 

— Sigur. Ajunge să sar într-un avion de Moscova. 

— Nu. Mult mai aproape. 

— Unde? 

— La Paris. Lucrează în ambasada sovietică de acolo. 

— Minti. 

Saul tăie o frunză. 

— Nu mint! Nu înţelegi cât de delicat e trandafirul acela? 
Până şi vătămarea unei frunze poate să...! 

— Atunci n-ar strica să mă convingi că spui adevărul, 
fiindcă am să-i mai tai una. 

— E singurul asemenea trandafir din lume. 

Saul potrivi foarfecele. 

— Victor Petrovici Koşubei. 

— Un simplu nume nu înseamnă nimic. 

— E ataşatul lor cultural. Organizează turnee în Franţa 
pentru orchestrele şi trupele de dans din Uniunea Sovietică. 
Mai e şi maestru violonist. Uneori cântă la concerte. Face 
unele turnee de unul singur. 

— Dar, bineînţeles, e agent K.G.B. 

Landish îşi desfăcu mâinile: 

— Îi desconsideră. Acum cincisprezece ani, a fost 
capturat încercând să fugă în Occident. Era clar că avea să 
mai încerce. Ca un compromis, sovieticii i-au permis să 
trăiască la Paris, cu condiţia să-şi folosească talentele în 
slujba patriei. l-au amintit că familia îi rămânea la Moscova, 
în posturi şi situaţii excelente care depindeau de 
cooperarea lui. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. E agent K.G.B.? 

— Sigur că e. Încercarea de a trăda a fost o cacealma. 
Dar şi-a atins scopul. Are o acoperire excelentă. 

— Şi pariez că asişti la o mulţime de concerte. 

— Nu mai merg la atât de multe, ridică Landish din 
umeri, continuând însă să privească nervos spre trandafiri. 
Acum zece ani, totuşi... nu era greu să mă întâlnesc cu el 
între patru ochi. În timp ce discutam marile rafinamente ale 


302 


muzicii ruse, îmi transmitea mesajele. Cu o ocazie, i-am 
predat şi eu unul. Dar erau sigilate. Niciodată nu le-am citit. 
Dacă vrei să le afli conţinutul, va trebui să vorbeşti cu 
Koşubei. 

Ţinând cu foarfecele trandafirul bleu, Saul îl privi lung. 

— Ţi-am spus tot ce ştiu, continuă întristat Landish. Îmi 
dau seama că trebuie să mă omori ca să nu-l previn. Dar te 
implor să nu mai distrugi şi alţi trandafiri. 

— Şi dacă minţi? Dacă informaţiile n-au nici o valoare? 

— Ce garanţii aş putea să-ţi ofer? 

— Nu poţi, iar dacă mori, n-am să mă mai pot răzbuna. 
La ce mi-ar folosi să mai distrug alţi trandafiri? Unui 
cadavru nu i-ar păsa. 

— Atunci, am ajuns într-un punct mort. 

— Ba nu. Vii cu mine. Dacă aflu că ai minţit, vei vedea ce 
efect pot avea asupra serei ăsteia benzina şi un chibrit. 
Gândeşte-te, pe drum. În caz că vrei să-ţi schimbi povestea. 

— N-o să treceţi niciodată cu mine de garda de la poartă. 

— Nu va fi nevoie. Vom pleca la fel cum am intrat. Peste 
zid. 

Landish pufni: 

— Am eu faţă de atlet? 

— O să te ridicăm noi. 

— Sunt prea fragil. Mi s-ar rupe braţele şi picioarele. 

— Bine, nu te ridicăm. 

— Şi atunci, cum? E imposibil. 

Saul arătă spre fundul serei: 

— Foarte simplu. 

— Cum? 

— Vom folosi scara aia. 


303 


Capitolul 15 


Perdelele se umflau în fereastra deschisă. Chris miji ochii 
spre cerul plumburiu, cu nările palpitându-i în aerul sărat şi 
umerii adunaţi din cauza umezelii. Un vânt furios împingea 
valurile peste Canalul Mânecii. Vorbi, tulburat: 

— Am să-ţi iau locul. 

— Ţi-am mai spus că nu, replică Saul. Am căzut de acord. 
Unul dintre noi trebuie să stea aici cu Landish, în timp ce 
ceilalţi doi se duc la Koşubei. Am tras la sorţi să vedem 
cine-şi asumă riscul. Ai câştigat tu, cu cartea cea mai mică. 
Rămâi. 

— Dar nu vreau. 

— Aşa deodată îţi vine să fii erou? 

— Nu. Fireşte că nu. 

— Atunci, ce e? Nu-mi vine să cred că e numai fiindcă 
vrei să mergi cu Erika. 

Saul se întoarse spre scaunul de care Erika îl legase pe 
Landish. 

— Fără supărare. Ai un minunat simţ al umorului. 

Erika scoase limba. 

Saul reveni spre Chris: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— E o nebunie, clătină Chris din cap, nesigur. Am un 
presentiment. Ştiu că nu înseamnă nimic. Necazul e că nu 
pot scăpa de el. 

— Cu ce e? 

Chris se întoarse de la fereastră. 

— Cu tine. Am senzaţia asta... zi-i premoniţie. O să ţi se 
întâmple ceva. 

Saul îl studie. Nici el, nici Chris, nu erau superstiţioşi. Nu 
şi-o puteau permite. Altminteri, ar fi căutat semne 
prevestitoare pretutindeni şi, în consecinţă, ar fi paralizat. 
Cele de care depindeau erau logica şi dibăcia. Chiar şi aşa, 
amândoi cunoscuseră în Vietnam experienţe care-i făceau 
să respecte sentimentele „ciudate” - soldaţi urmând să fie 


304 


trimişi acasă, care le scriau scrisori soțiilor, iubitelor sau 
mamelor şi le dădeau camarazilor, spunând: „Asigură-te tu 
c-o primeşte. Eu n-am să mai apuc.” Şi, în ajunul plecării, le 
trecea un glonţ prin cap. Sau alţi colegi, înainte de a pleca 
în câte o banală misiune de recunoaştere, floare la ureche, 
după ce o mai făcuseră de sute de ori, spuneau: „N-o să ne 
mai vedem.” Şi călcau pe o mină. 

Saul stătu un moment pe gânduri. 

— Când a început? 

— La domeniul lui Landish. 

— Când ai văzut zidul? 

Chris dădu din cap: 

— De unde-ai ştiut? 

— Fiindcă şi eu am simţit la fel. 

— Ce? 

— Eram sigur că am mai trecut pe-acolo. A durat un timp, 
dar am înţeles. Zidul. Nu te-ai prins? Acelaşi gen de zid cum 
aveam noi la, „Franklin“. Mai ţii minte cum ne furişam afară 
ca să cumpărăm dulciuri? Noaptea când ne-au bătut? Sau 
când am alunecat eu pe gheaţă şi tu ai sărit să m-ajuţi, dar 
ţi-ai spart capul? Tramvaiul? Mai ţii minte? 

— M-ai tras de pe linie şi mi-ai salvat viaţa. 

— Asta explică totul. Se vede că ne-am amintit amândoi 
de noaptea aia. Pe domeniul lui Landish, m-au apucat grijile 
pentru tine. Am început să mă gândesc că aveai greutăţi şi 
trebuia să te salvez. Acelaşi lucru ţi s-a întâmplat şi ţie, 
numai că invers. Poate că ai vrut dintotdeauna să-mi 
salvezi mie viaţa. 

— i-am salvat-o, rânji Chris. De câteva ori. 

— Dar zidul te-a făcut s-o doreşti din nou. Linişteşte-te. 
Se va întâmpla ceva, cu siguranţă. Plec la Paris cu Erika, să 
punem mâna pe Koşubei. Asta o să se-ntâmple. 

— Aş vrea s-o cred. 

— la-o aşa: dacă am probleme, ce-ai putea face tu, ce să 
nu poată face şi Erika? 

Femeia se apropie. 

— Ai grijă ce răspunzi. 


305 


— Şi mai gândeşte-te la ceva, continuă Saul. Să zicem că 
te duci tu în locul meu. Să zicem că ţi se întâmplă ceva. Mi- 
aş reproşa-o la fel de mult ca tine dacă mie mi s-ar 
întâmpla ceva. Deducţiile astea nu-s de nici un folos. Am 
avut o înţelegere. Ai tras cartea cea mai mică. Ţi-a căzut 
sarcina cea mai uşoară. Rămâi aici. 

Chris ezită. 

— lar în ce priveşte premoniţia ta, împreună cu o roabă 
de bălegar, e bună de îngrăşat grădina. 

Se întoarse spre Erika: 

— Gata? 

— La Paris, cu un însoțitor sexy? Glumeşti, pesemne. 

Chris nu era convins. 

— E aproape zece. Diseară ar trebui să fiți la Paris. 
Telefonaţi-mi la şase şi, apoi, din patru în patru ore. Nu-l 
abordaţi de Koşubei până nu vorbiţi cu mine. Cu cât se 
gândeşte Landish mai mult la trandafiri, cu atât s-ar putea 
decide că ne-a dat informaţii greşite. 

— Am spus adevărul, insistă Landish, de pe scaun. 

— Stai doar cu gândul la singurul trandafir albastru din 
lume. 

Sosi momentul. Incapabili să mai amâne, îşi strânseră 
mâinile, zâmbind cu complicitate. 

Saul îşi luă geanta. 

— Nici o grijă. O să fiu atent. Vreau să fiu sigur că mă 
întorc ca să plătesc... 

Prin ochi îi trecu un fulger. 

— lar eu, voi avea grijă de fratele tău, spuse Erika. Pentru 
tine. Pentru amândoi. 

Îl sărută pe Chris pe obraz. 

Simţi că-i creştea inima. Le ură din adâncul sufletului: 

— Succes. 

Se despărţiră, nesiguri. Tulburat, Chris privi din pragul 
uşii, cu un nod în gât, pe când urcau în Austin-ul închiriat, 
fratele şi sora lui, şi porneau pe aleea năpădită de bălării, 
dispărând dincolo de gardurile vii ce mărgineau drumul. 

Când nu mai putu auzi motorul maşinii, privi pietrele de 
pe pajişte, până când, într-un târziu, reveni şi închise uşa. 


306 


— Au să mă caute, spuse Landish. 

— Dar nu vor şti unde. Suntem la şaizeci de mile de 
proprietate. Intre noi şi ea e Londra, unde cred ei că ne-am 
ascuns. 

Landish îşi înclină capul într-o parte. 

— Probabil că vila asta e pe o faleză. Aud valurile jos. 

— Dover. Am închiriat-o pentru o săptămână. L-am spus 
agentului că voiam să petrec o vacanţă liniştită. A răspuns 
că aici e locul ideal. Cea mai apropiată casă e la o jumate 
de milă distanţă. Dacă urli, n-o să te-audă nimeni. 

— Glasul meu pare destul de puternic pentru urlete? 

— Voi încerca să-ţi creez tot confortul. Ca să nu te 
plictiseşti, vom vorbi despre trandafiri. 

Chris strânse din dinţi. 

— Dacă i se întâmplă ceva lui Saul... 


307 


Capitolul 16 


Aleseseră Dover-ul fiindcă oferea căi uşoare de acces pe 
apă, spre Franţa. Într-un terminal agitat care-i amintea lui 
Saul de un aeroport, el şi Erika cumpărară bilete separate 
şi, peste câteva minute, se îmbarcară pe Hovercraft. 

Stânjenit, se duse în salonul de la pupa, sperând să se 
piardă în mulţime. Ştia că M.Il.-6-le şi alte agenţii de 
informaţii ţineau Hovercraft-ul sub supraveghere, la fel ca 
toate gările şi aeroporturile importante. Desigur, în teorie, 
nici un duşman nu ştia că plecase din Statele Unite. Cu 
vânătoarea contra lui concentrată în America, avea mari 
şanse să nu fie recunoscut. 

Totuşi, nu se simţea sigur. Dacă îl repera cineva la bord 
nu avea loc unde să fugă sau să se ascundă. Trebuia să 
lupte dar, chiar dacă supravieţuia, aveau să-l ucidă cu 
siguranţă echipele de rezervă care aşteptau la sosirea în 
Franţa. Fără nici o altă posibilitate, nu-i rămânea decât să 
deschidă o valvă de siguranţă şi să sară în Canal. Dacă nu-l 
aspira curentul de sub navă, apa rece ca gheaţa avea să-l 
extenueze în curând, absorbindu-i căldura trupului până 
murea de frig. 

Nu se ajunse până acolo. Hovercraft-ul vuia peste valuri, 
traversând până la Calais în douăzeci de minute. Îl simţi 
înclinându-se când se ridică din apă, pe rampa de beton a 
terminalului. Debarcă, amestecându-se printre ceilalți 
pasageri. Deşi nu mai vorbise franţuzeşte de ani de zile, 
înţelegea aproape tot ce auzea şi citea. Nu părea să-l 
urmărească nimeni. Trecu prin vamă fără incidente. Îşi 
lăsase însă pistolul la Chris, pentru a putea intra în ţară, şi 
nu se putea relaxa până nu-l lua înapoi. 

Se întâlni cu Erika într-o cafenea pe malul mării, aşa cum 
se înţeleseseră. Merseră imediat la un comerciant de 
muniții la negru cu care colaborase Saul în '74, unde li se 
ceru doar 200% pentru echipamentele necesare. 


308 


__—O favoare, spuse traficantul. Pentru un prieten. 
Inchiriind o maşină, îşi începură drumul spre sud-est, cale 
de două sute de kilometri, până la Paris. 


309 


Capitolul 17 


— Nu, spuse Chris în receptor. Am vorbit despre 
trandafiri până a-nceput să mi se facă rău numai când mă 
gândesc la ei, dar Landish continuă să susţină că a spus 
adevărul. 

— Atunci, la noapte îl înhăţăm pe Koşubei. 

Glasul lui Saul era deformat de  paraziţii liniei 
internaţionale. 

— Aţi pregătit totul? 

— Cu ajutorul legăturilor Erikăi. 

— Aşteaptă puţin. 

Chris îl privi pe Landish, legat de scaun. 

— Ultima şansă. Dacă iese ceva prost, ştii care-i preţul. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun? El mi-a dat mesajele. 

— În regulă, îi spuse Chris lui Saul. Săltaţi-l. Dar 
telefonează-mi de cum v-aţi dat la fund cu el. 

— Aproape de zorii zilei. 

— Nu-ţi face probleme că mă trezeşti din somn. Până nu 
te ştiu în siguranţă, n-am să pot adormi. 

— Tot mai ai senzaţia aia? 

— Mai tare ca oricând. 

— E o plimbare. Va fi uşor. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu fi mai încrezător 
decât trebuie. 

— Încerc doar să te liniştesc. Stai. Erika vrea să-ţi spună 
ceva. 

Paraziţii pârâiră. Apoi, Erika îl tachină: 

— Ne distrăm de minune. Mâncarea e incredibilă. 

— Scuteşte-mă de detaliile scârboase. Eu n-am decât un 
sandviş cu unt de arahide. 

— Ce-ţi mai face colega de cameră? 

— Grozav. Când nu vorbim despre trandafirii ăia tâmpiţi, 
îi dau pasenţe. Are mâinile legate, aşa că trebuie să-mi 
spună mie ce cărţi vrea să întorc. 

— Trişează? 


310 


— Nu, eu trişez. 

Erika râse: 

— Acum fug. Voiam să-ţi spun să n-ai nici o grijă. Totul 
merge ca pe roate. Am eu grijă de Saul. Contează pe asta. 

— Şi nu uita de tine, mm? 

— Niciodată. Ne vedem mâine. 

Chinuit de afecţiune pentru amândoi, auzi declicul când 
Erika întrerupse legătura. În momentul când puse 
receptorul în furcă, pe prag se auzi un pas. 


311 


Capitolul 18 


Încremeni. 

Încuiase uşile. Obloanele erau trase. Nu se vedea nici o 
lumină care să atragă străinii, până pe drumul cufundat în 
întuneric. Dacă vreo persoană care cunoştea casa venise 
să-i ureze bun venit, ar fi bătut la uşă, în loc să se apropie 
pe furiş. 

__ ÎI găsiseră. Nu ştia cum. Nu se putea gândi. N-avea timp. 
Inhăţând emițătorul radio de pe masă, se trânti la podea şi 
apăsă pe un buton. 

Undele de şoc îl făcură să tresară. Exploziile bubuiră în 
jurul vilei, zgâlţâind pereţii. Amplasase încărcăturile în 
puncte strategice de acoperire, unde ar fi avut şanse să se 
ascundă cineva care se apropia. Se asigurase că bombele 
erau puternice şi în stare bună, cât mai multe flăcări şi 
schije, zgomot şi fum cât cuprinde. Aranjarea lor se făcuse 
prin forţa obişnuinţei, supunându-se regulilor lui Eliot - 
indiferent în câtă siguranţă crezi că eşti, întotdeauna poţi 
face şi mai mult ca să te aperi. 

Scoase Mauser-ul. Un proiectil perforă uşa. Un cartuş 
lacrimogen căzu pe covor, rostogolindu-se, fâsâind. Chris 
tuşi înecat de gazele albe şi dense, trăgând spre uşă, ştiind 
ce urma să se întâmple. De îndată ce gazul umplea 
încăperea, uşa avea să zboare din ţâţâni, atacanţii năvălind 
înăuntru. 

Se răsuci spre fereastră, îi trase zăvorul şi o ridică, 
deschizând obloanele. Noaptea era plină de flăcări şi fum. 
Un om se zvârcolea pe jos, urlând torturat, cu hainele 
arzând. Un altul văzu mişcarea oblonului. În timp ce se 
întorcea să ochească, Chris îi trase două gloanţe în piept. 

Uşa din faţă zbură sfărâmată. 

Chris se răsuci spre Landish, ţintind, incapabil să-l vadă 
prin gazele dense ce umpleau odaia. Auzi o bufnitură 
înfundată, probabil Landish răsturnându-se cu scaunul, 
pentru a se adăposti. Paşii cuiva se repeziră pe treptele de 


312 


la intrare. Nu avea timp. Sări pe fereastră, luând-o la fugă 
de cum atinse solul. Din casă răsunau glasuri furioase. 
Alergând prin întuneric, pe marginea falezei, îndepărtându- 
se de flăcări, îşi imagină echipa de şoc, cu măşti de gaze, 
căutând prin vilă, pentru a găsi fereastra deschisă. Intre 
timp, el avea să ajungă departe. Pe întuneric, nu puteau şti 
încotro o luase. N-aveau să-l găsească niciodată. 

Fugi şi mai repede, strângând în mână Mauser-ul, clipind 
din ochii orbiţi se sudoare. Departe de flăcări, se simţea 
eliberat, alergând nebuneşte prin noapte. 

Landish avea să le spună unde era Saul. Trebuia să-l 
prevină. 

Apoi auzi. În spatele lui. 

Tot mai aproape, mai repede, mai tare. 

Paşi. Cineva îl urmărea. 


313 


Capitolul 19 


— Dezlegaţi-mi mâinile, izbucni  Landish. Gazul 
lacrimogen îl făcea să tuşească. 

Un bărbat în negru, cu buzele strânse, îi aplică pe ochi un 
tampon îmbibat în lichid. Altul trase de frânghii. 

Ferestrele fuseseră deschise, obloanele deblocate. O 
briză marină alunga gazele din cameră. 

Landish se împletici spre o masă, înşfăcând telefonul. 
Formă nerăbdător un număr. Treceau secunde preţioase. li 
spuse centralistei numărul din Falls Church, Virginia. 

Tremurând, se ţinu de masă pentru a-şi păstra echilibrul, 
pipăind inconştient banda de aluminiu lată de cinci degete, 
prinsă în partea dinapoi a centurii. Era codificată magnetic. 
De cum îi descoperiseră dispariţia, gărzile activaseră o 
procedură de urgenţă, folosind senzori electronici pentru a 
localiza codul de pe banda metalică. Pe uscat, senzorii 
funcționau numai la distanţe limitate, blocaţi de obstacole 
şi de curbura suprafeţei pământului. Din sateliți sau 
avioane de recunoaştere, însă - M.I.-6-le avea pregătite şi 
unele, şi altele - deveneau la fel de eficienţi ca oricare alt 
dispozitiv de scanare de la mare altitudine. După 
douăsprezece ore de la sechestrarea lui Landish, forţele 
sale de securitate ştiau unde-l ţineau prizonier răpitorii. 
Restul timpului fusese dedicat pregătirii operaţiunii de 
salvare. 

Landish simţi încăperea rotindu-se, aerisită. Telefonul 
bâzâi. Continuă să sune, făcându-l să se crispeze. În sfârşit, 
însă, răspunse cineva. 

— Cu Eliot, ceru Landish, temându-se că nu-l putea găsi. 
Şaptesprezece plus trei. 

Glasul morocănos al celuilalt deveni alert. 

— Vă dau legătura. 

Peste câteva secunde ce păruseră minute întregi, Eliot 
răspunse. 

— Ţi-am găsit Prinții Negri, spuse Landish. 


314 


— Unde? 

— Au fost la mine acasă. 

— Doamne fereşte. 

— Au şi o femeie cu ei. 

— Da, ştiu. Ce s-a întâmplat? 

— M-au răpit. 

Şi-i povesti totul. 

— Remus a scăpat. Îl urmărim. Romulus şi femeia s-au 
dus la Paris. 

— De ce? 

Landish îi spuse. 

— Koşubei? Dar e agent K.G.B. 

— Asta te îngrijorează. 

— Dimpotrivă. Remus a omorât un rus în casa Abelard 
din Bangkok. L-au condamnat. Nu trebuie să ne implicăm. 
Îmi datorează o favoare pentru că le-am spus cum să-l 
găsească pe omul care l-a ajutat. 


315 


Capitolul 20 


Urmăritorul lui Chris câştiga teren. Pietrele de pe creasta 
falezei îngreunau fuga. In întuneric, Chris nu putea să vadă 
pe unde mergea. Se simţea tentat să se întoarcă şi să 
tragă, dar noaptea îi ascundea ţinta. Mai rău, focul la gura 
ţevii ar fi făcut din el o ţintă, iar detunătura i-ar fi atras pe 
ceilalţi. 

li ardea pieptul. Inima-i bubuia la galop. Dar respiraţia 
aprigă, constantă, insistentă a adversarului se apropia tot 
mai mult. Îşi încordă picioarele la maximum, cu muşchii 
îndureraţi. Sudoarea îi impregna hainele. Paşii ce se 
apropiau rapid anunțau contactul iminent. 

Cu vederea împăienjenită, observă în faţă o porţiune 
albicioasă. Se înclina la dreapta, spre faleză. O pată mai 
întunecată în mijlocul ei luă forma unei adâncituri. Albeaţa 
era de calcar. 

O nişă. 

Se aruncă într-acolo, amortizând impactul prin umeri şi 
şolduri. Ghemuindu-se, se agăţă de protuberanţe, târându- 
se. jgheabul devenea mai abrupt. In loc să coboare în 
pantă, o lua drept, ca un puț de aerisire cu trei laturi, 
pereţii săi colţuroşi oferind puncte de sprijin pentru mâini şi 
picioare. 

Căţărându-se în jos, auzi pantofii urmăritorului scârţâind 
pe pietrele de deasupra. Bucăţi de calcar se rostogoliră 
peste el, lovindu-l în umeri şi ţeastă. Mâinile îi sângerau, în 
timp ce continua să coboare. 

„De-aş putea ajunge jos,” se rugă. Vântul îi răvăşea 
părul. Valurile de pe plajă răsunau tot mai tare pe măsură 
ce se apropia. 

Alunecând, aproape căzu, dar îşi propti picioarele pe o 
cornişă. Târându-se peste ea, ajunse la o pantă, de unde se 
rostogoli până pe plaja pietroasă. Se ascunse după o stâncă 
de calcar înaltă de un metru şi jumătate. Dibuind prin 
buzunar, scoase surdina pentru Mauser, înşurubând-o pe 


316 


țeavă. Depărtă picioarele pentru a-şi ţine echilibrul şi ochi, 
cu braţul drept întins rigid, sprijinit în mâna stângă. 

lată-l. O umbră cobora prin nişă. Trase. Zgomotul unui 
val acoperi atât pocnitura amortizorului, cât şi impactul 
glonţului. Nu putea fi sigur că nimerise. În întuneric, îi era 
greu să ochească precis, nu-şi putea alinia înălţătorul şi 
cătarea. Trase deasupra şi sub locul unde văzuse umbra. 

Mişcă. Dacă mai stătea mult după stânca aia de cretă, 
avea să-i lase vânătorului timp pentru a-i calcula poziţia. 
Adus de spate, alergă la o altă stâncă, apoi la alta, 
îndepărtându-se în goană pe plajă, în partea opusă vilei. În 
urma lui, flăcările de pe faleză luminau noaptea. Tunetul 
valurilor zădărnicea orice încercare de a asculta dacă venea 
cineva spre el. Se întoarse, mergând de-a-ndăratelea, cu 
ochii spre nişa tot mai îndepărtată. 

Incapabil s-o mai vadă, presupuse că nici urmăritorul nu-l 
putea zări pe el. Răsucindu-se din nou, o luă iarăşi la fugă. 
Plaja părea un tunel, cu brizanţi albi spărgându-se în stânga 
şi faleza calcaroasă înălțându-se în dreapta. În faţă, însă, la 
capătul tunelului, văzu luminile unui sat. Alergă şi mai 
repede. 

Dacă reuşea să fure o maşină... 

Faleza se micşora, uneori devenind mai mult un povârniş, 
în locul râpii. Când glontul îi pârli părul, se aruncă surprins 
spre stânci. Se trăsese din întunericul aflat în faţă, surdina 
atenuând atât sunetul, cât şi flacăra la gura ţevii, cu 
ajutorul valurilor şi al beznei. 

Injură în tăcere. Urmăritorul nu coborâse până la baza 
nişei din spate. Dându-şi seama de capcana pe care i-o 
întindea Chris, omul se căţărase înapoi, pentru a fugi pe 
marginea falezei. Ştiind că în cele din urmă Chris avea să 
alerge pe plajă în direcţia opusă casei, sperase să găsească 
o altă cale de coborâre, să i-o ia înainte şi să-l intercepteze. 

Căzuse în cursă. 

„Inapoi nu pot s-o iau. Probabil că acum caută prin 
celălalt capăt al plăjii. S-au despărţit, mergând atât pe jos, 
cât şi pe faleză. Până la urmă, vor ajunge aici.” 

Înconjurat. 


317 


Marea şi faleza în ambele părţi. În faţă şi în spate... 

Ceva se mişcă. Înaintea lui, spre stânga, profilat pe albul 
palid care reprezenta singurul avantaj al lui Chris, ca un 
ecran prin dreptul căruia se furişa o umbră. 

Culcat pe pietre, îşi plimbă braţul odată cu umbra, 
urmărind-o. În momentul când trase, se şi rostogoli. Un 
glonţ lovi stâncile lângă el, atât de aproape încât nici chiar 
marea nu-i putu acoperi trosnetul sec când ricoşă spre apă. 

Se rostogoli din nou, înnebunit să rămână cu privirea 
spre faleză, iar de astă dată, când un nou glonţ sfărâmă 
piatra, înfigându-i aşchii în coapsă - cu o durere ascuţită 
dar neînsemnată - îşi văzu clar ţinta, o siluetă aplecată 
apropiindu-se în fugă, lăsându-se într-un genunchi, ochind. 

Chris trase primul, surescitat când văzu umbra 
clătinându-se dezechilibrată. În pofida valurilor, i se păru că 
auzi un vaiet. Nu putea rămâne pe loc, pândind şi 
ascunzându-se, până-l găseau ceilalţi. Acum, în cele câteva 
secunde ce se iviseră, trebuia să profite de ocazie, aşa că 
sări în picioare şi o luă la goană peste pietre. Văzu omul - în 
negru, cu braţul stâng rănit, căutând ceva pe jos. 

Chris se opri şi ochi. Apăsă pe trăgaci. 

Nu se întâmplă nimic. Mauserul avea opt cartuşe. 

Le trăsese pe toate. 

Cu stomacul opărit, se repezi înainte, aruncând Mauser-u/ 
şi scoțând cuțitul din teaca mânecii stângi. 

Omul îl văzu venind, renunţă să mai bâjbâie după pistol, 
se ridică şi scoase şi el cuțitul. 


318 


Capitolul 21 


Amatorii ţin cuțitul cu lama ieşind prin josul pumnului şi 
degetul mare încovoiat peste capătul plăselelor. În această 
poziţie, cuțitul trebuie să fie ridicat până la înălţimea 
umărului, lovitura fiind aplicată de sus în jos. O asemenea 
manevră are nevoie de timp. E stângace. 

Găştile de stradă ţin cuțitul cu tăişul scos prin faţă, pe 
lângă degetul mare. Poziţia permite o diversitate de lovituri 
aplicate de la nivelul taliei, în sus, în jos sau într-o parte. 
Poziţia cea mai comună e similară cu a scrimerului - un braţ 
întins lateral pentru a-şi ţine echilibrul, în timp ce celălalt 
loveşte şi parează. E o tactică graţioasă, coregrafică, 
dependentă de plămâni iuți, retrageri repezi şi joc de 
picioare ager. E eficace împotriva unui amator sau a unui 
cuţitar din altă gaşcă. Faţă de un ucigaş de clasă, însă, e 
rizibilă. 

Profesioniştii ţin cuțitul la fel ca membrii găştilor - cu 
lama în sus - dar asemănarea se sfârşeşte aici. În loc de a 
dansa, stau pe toată talpa, cu picioarele depărtate pentru 
a-şi ţine echilibrul, genunchii uşor îndoiţi şi trupul aplecat. 
Ridică braţul liber, îndoindu-l de la cot şi ţinându-l în faţa 
pieptului, ca şi cum ar avea un scut invizibil. Braţul în sine 
este scutul, însă, cu încheietura mâinii întoarsă spre 
înăuntru pentru a-şi proteja arterele majore. Celălalt braţ, 
înarmat cu cuțitul, nu loveşte drept înainte sau lateral. Se 
repede oblic în sus, ignorând stomacul şi pieptul 
adversarului - o rană în stomac poate să nu fie ucigătoare; 
inima e apărată de coaste - şi ochind spre ochi şi gât. 

Chris se încordă în această poziţie, surprins când îşi văzu 
duşmanul făcând la fel. Învăţase să lupte aşa la şcoala 
instinctelor ucigaşe a lui Andr Rothberg, în Israel. Era o 
metodă unică. Adversarul n-ar fi putut-o deprinde decât 
studiind la aceeaşi şcoală. 

Implicaţiile îl umplură de deznădejde. Oare şi Landish îşi 
trimisese luptătorii particulari la Rothberg? De ce? Ce alte 


319 


legături mai existau între Landish şi Eliot? În ce altceva mai 
erau implicaţi? 

Împunse cu pumnalul. Inamicul blocă lovitura cu braţul, 
suferind o rană, ignorând-o, dând spre Chris, care simţi 
lama străpungându-i dosul mâinii. Tăişul ascuţit îl înţepă, 
făcând să ţâşnească sângele. Dacă ar fi avut timp, Chris şi- 
ar fi înfăşurat haina pe braţul defensiv, dar întrucât n-o 
putuse face era complet pregătit să accepte vătămări 
grave. Un braţ invalidat nu însemna nimic în comparaţie cu 
supraviețuirea. 

Lovi din nou. Din nou, adversarul îşi folosi braţul pentru a 
bloca atacul, alegându-se cu încă o tăietură. Braţul era 
stacojiu, cu țesuturile tăiate despărţindu-se. La rândul său, 
Chris pară o împungere a lamei atât de ascuţite încât 
aproape că n-o simţi sfâşiindu-i carnea. 

Meci nul, amândoi având reflexele egale. Bine înfipt pe 
picioare, aplecat, Chris începu să dea târcoale duşmanului, 
precaut, lent, căutând puncte slabe. Inamicul se răsuci în 
loc, pentru a rămâne cu faţa spre el. Chris spera să-l oblige 
să rămână în centrul cercului. Pe curba largă a 
circumferinței, Chris nu avea să ameţească la fel de repede 
ca omul care se învârtea încontinuu în mijloc. 

Celălalt, însă, înţelese ce intenţiona Chris. Preluându-i 
tactica, îşi începu propriul cerc larg, cu orbitele 
intersectându-se, aproape în formă de opt. 

Încă o remiză, amândoi în poziţii echivalente. Când îl 
instruise în artele marţiale, Ishiguro spusese: Calea 
samuraiului este moartea. Într-o criză pe viaţă şi pe moarte 
în proporție egală, abordează situaţia cu simplitate, 
pregătit să mori la nevoie. Nu e nimic complicat în asta. Nu 
fă decât să te oțeleşti şi să înaintezi. 

Chris aşa făcu. Respingând grija pentru el însuşi, se 
concentră exclusiv asupra ritualului. Loveşte şi parează, 
continuă să ocoleşti. Încă o dată. Şi din nou. Braţul îl ardea, 
însângerat, sfâşiat. 

Percepţiile, însă, îi erau neabătute, ascuţite, complet 
pure, cu sistemul nervos cuprins de furnicături. Loveşte, 
parează, ocoleşte. Cu ani în urmă, Lee, instructorul său de 


320 


Karate, spusese: Nimic nu e mai înviorător decât să lupti în 
întuneric, fată în față cu moartea. La şcoala instinctelor 
ucigaşe, Rothberg îi învățase: Dacă ambii adversari au 
cunoştinţe şi talente egale, cel mai tânăr şi mai rezistent va 
învinge. Chris, care avea treizeci şi şase de ani, îşi aprecia 
adversarul la vreo douăzeci şi nouă. 

Regula cardinală în lupta cu cuţitele este de a nu-ți lăsa 
adversarul să te înghesuie într-un colţ. 

Încet, neîndurător, vânătorul îl forţa pe Chris spre faleză. 
Chris se pomeni blocat între ieşiturile de calcar. Lovi 
înnebunit. Adversarul eschivă, apoi se repezi pe sub braţul 
lui Chris. 

Tăişul se înfipse până la plăsele. 

Chris se sufocă. Laringele îi plesni. O arteră erupse. 
Mintea i se goli de gânduri, în timp ce se îneca în propriu-i 
sânge. 


321 


Capitolul 22 


— Eşti sigur? 

Glasul lui Eliot suna răguşit, pe când strângea în mână 
receptorul telefonului din seră. 

— Nu e nici o confuzie? Nici o posibilitate de eroare? 

— Nici una. Moartea a fost confirmată. Eu însumi am 
examinat cadavrul, spuse Landish, prin firul internaţional 
protejat-codificat. Omul care a ajutat la distrugerea 
trandafirilor mei - Remus - e mort. 

Eliot simţi frigul în piept. Deznădăjduit, se distrase 
gândindu-se la problemele practice: 

— Aţi curăţit zona? 

— Fireşte. Am dat foc casei ca să le distrugem 
amprentele. Am plecat înainte de sosirea autorităţilor. Nu 
vor şti niciodată cine-a fost aici. 

— Şi cadavrul? 

Îi era greu să înghită. 

— A fost dus la avionul meu privat. Pilotul va lega de el 
greutăţi şi-l va arunca în mare, prea departe pentru ca 
fluxul să-l mai aducă la mal. 

— Înţeleg, se încruntă Eliot. Se pare că te-ai gândit la 
toate. A 

— Ce este? lţi sună ciudat glasul. 

— Nu-mi dădusem seama că... Nimic. 

— Ce? 

— Nu-i important. 

— Încă mai trebuie să rezolvăm cu Romulus şi femeia. 

Eliot se chinuia să fie atent. 

— Am aranjat eu deja. În momentul când primesc vestea, 
te anunţ. 

Îşi simţea braţul amorţit în timp ce închidea telefonul. Nu 
înţelesese ce i se întâmplă. În ultimele trei săptămâni, de la 
lovitura Paradigma, singurul său scop fusese acela de a-l 
găsi pe Saul şi a-l elimina înainte de a apuca să dezvăluie 
cine ordonase misiunea. Preşedintele nu putea fi lăsat să 


322 


afle de ce fusese ucis prietenul său. Între timp şi Chris 
devenise periculos, dar acum această problemă se 
rezolvase. Cu unul dintre ei mort şi celălalt localizat, 
aproape că-şi atinsese țelul, aproape se protejase. Atunci 
de ce, aşa cum încercase să-i spună lui Landish, avea 
remuşcări? 

Işi amintea când îi dusese prima oară pe Chris şi pe Saul 
în tabără - de Ziua Muncii, în 1952. Pe-atunci, băieţii aveau 
şapte ani, fiind de doi ani sub influenţa lui. Îşi amintea 
limpede chipurile lor inocente şi emoţionate, disperata 
nevoie de afecţiune, dorinţa de a-i face plăcere. Mai mult 
decât oricare dintre ceilalţi copiii adoptivi, fuseseră favoriţii 
lui. In chip straniu, cu un nod în gât, se simţea recunoscător 
pentru că Chris, deşi condamnat să eşueze, îşi amânase 
atât de bine moartea. Da, recunoştea că nu avea dreptul, 
dar după tot ce-l învățase pe băiat, nu putea să nu se simtă 
mândru de el. Călătorie sprâncenată, spuse în sinea lui. 

Treizeci de ani? Era posibil ca un timp atât de îndelungat 
să fi trecut aşa de repede? Il jeluia pe Chris, se întrebă... 
sau pe el însuşi? 

Curând, urma să moară şi Saul. K.G.B.-ul fusese anunţat. 
Dacă acționau rapid, fălcile capcanei aveau să se închidă. 
Criza urma să se încheie în fine, secretul rămânând 
asigurat. Nu mai existau decât doi copii vitregi, Castor şi 
Pollux, care acum îi păzeau casa. Ceilalţi muriseră în 
serviciu credincios. 

„S-ar putea să trăiesc mai mult decât toţi fiii mei,” îşi 
spuse, dorindu-şi cu tristeţe ca Saul să poată fi grațiat. 

Dar aşa ceva era imposibil. 

Deodată, se simţi tulburat. Dacă Saul scăpa? De 
neconceput. 

Dar dacă totuşi...? Avea să afle de moartea lui Chris. 

„Şi va veni la mine. 

Nu se va lăsa niciodată. 

Cred într-adevăr că nimic nu l-ar putea opri.” 


323 


Cartea a patra 


Rasplata 


FURII 


Capitolul 1 


Saul privea prin parbriz spre un felinar stradal pierdut în 
ceaţă, cu Citroen-ul închiriat parcat în mijlocul unui şir de 
maşini, pe strada unui cartier rezidenţial. Stătea lângă 
Erika, ţinând-o cu un braţ, părând a fi doar o pereche 
oarecare din Oraşul îndrăgostiţilor. Nu-şi îngăduia, însă, să 
se bucure de apropierea ei. Nu se putea lăsa distras. 
Depindeau prea multe de misiunea aceea. 

— Dacă Landish a spus adevărul, în curând vom primi 
câteva răspunsuri, zise Erika. 

Informatorii ei din Mossad aflaseră că Victor Petrovici 
Koşubei îşi petrecea seara la ambasada sovietică, 
interpretând Concertul pentru vioară de Ceaikovski în 
cadrul unei recepții în cinstea noii alianţe franco-sovietice. 
„Dar nu-l puteţi înhăţa acolo,” spuseseră informatorii. 
Diverse reţele de informaţii au instalat camere de 
supraveghere zi şi noapte care urmăresc toate intrările. 
Dacă cineva pare suspect, poliţia îl arestează. Nimeni n-are 
voie să îngreuneze relaţiile cu ruşii. Franţa şi Rusia se 
înţeleg prea bine în ultima vreme. Cele mai mari şanse de 
a-l prinde le aveţi mai târziu, când se va întoarce la 
apartamentul lui din Rue de la Paix. 

— Dar nu va fi păzit? întrebase Saul? 

— Un violonist? De ce-ar avea nevoie de protecţie? 

La ora unu şi opt minute, Koşubei trecu pe lângă ei la 
volanul Peugeot-ului său, cu farurile aprinse. Erika se dădu 
jos şi porni pe trotuar. Koşubei - trecut de cincizeci de ani, 
înalt, cu trăsături sensibile dar masive - îşi încuie maşina, 
ţinându-şi cu grijă cutia viorii. Purta tuxedo. Când ajunse la 
treptele casei, Erika se apropie de el. Strada era pustie. 

Koşubei vorbi primul: 


325 


— La ora asta din noapte, o doamnă n-ar trebui să circule 
singură pe străzi. Doar dacă, fireşte, nu aveţi o propunere... 

— Gura, Victor. Am în poşetă un pistol foarte mare, 
îndreptat spre burta ta. Te rog, du-te la bordură şi aşteaptă 
maşina care va veni. 

Omul făcu ochii mari, dar se supuse. Saul opri maşina, 
trecând de la volan în spate, unde-l percheziţionă pe 
Koşubei şi-i luă cutia cu vioara. 

— Uşurel! E un Stradivarius! 

— Nu păţeşte nimic. 

— Cu condiţia să cooperezi, preciză Erika, pornind 
maşina. 

— Să cooperez? 

Gura lui Koşubei se deschise şi se închise la loc, cu 
nervozitate. 

— Cum? Nici măcar nu ştiu ce vreţi! 

— Mesajele. 

— Ce? 

— Cele pe care i le-ai dat lui Landish. 

— Ţii minte, adăugă Erika. Ca să i le transmită lui Eliot. 

— Voi doi nu sunteți în toate mințile? Despre ce naiba 
vorbiti? 

Saul clătină din cap, deschise fereastra şi propti cutia 
viorii pe margine. 

— Am spus să ai grijă! 

— Mesajele. Ce conțineau? înclină Saul cutia pe 
fereastră. 

— Un Stradivarius nu se poate repara! 

— Atunci îţi cumperi altul. 

— Eşti nebun? De unde să găsesc...? 

Saul luă mâinile de pe cutie. Aceasta începu să cadă. 

Koşubei ţipă şi-şi repezi mâinile după ea. 

Saul îl împinse înapoi şi înhăţă cutia. 

— Mesajele. 

— N-am ştiut niciodată ce conţineau! Am fost un simplu 
curier, nimic mai mult! Credeţi c-aş fi rupt sigiliul, riscând 
să fiu executat? 

— Cine ţi le-a dat? scoase Saul cutia pe fereastră. 


326 


— Un şef de birou K.G.B.! 

— Cine? 

— Alexei Goliţin! Vă rog! 

Mâinile lui Koşubei tremurau în dorinţa de a apuca 
vioara. 

— Nu te cred. Goliţin a fost împuşcat pentru trădare în 
'73. 

— Atunci mi-a dat mesajele! 

— În '73? 

Saul se încruntă. Hardy spunea că Eliot dispăruse în '54, 
apoi din nou, în '73. Ce legătură avea cu dispariţia lui Eliot 
un ofiţer K.G.B. Împuşcat pentru trădare? Ce se întâmplase 
în 1973? 

— Spun adevărul! insistă Koşubei. 

— Poate. 

— Stradivarius-ul meu! Vă rog! 

Saul îl aplecă afară. Farurile altor maşini treceau pe 
lângă ei. Se gândi un moment, apoi ridică din umeri: 

— N-are nici un rost. Dacă scap cutia, ce motiv ai mai 
avea să-ţi schimbi povestea? Cu puţin amytal, vom afla 
curând tot ce ştii cu adevărat. 

Puse cutia pe jos. 

— Doamne-ţi mulţumesc. 

— Mie să-mi mulţumeşti. 


327 


Capitolul 2 


leşiră din Paris. 

— Pentru cine lucraţi? 

— Pentru nimeni. 

— Unde mă duceţi? 

— La Vonnas. 

— Aha! 

Neaşteptata schimbare a dispoziţiei lui Koşubei îl intrigă 
pe Saul. 

— ÎI cunoşti? 

Muzicianul dădu din cap, în chip straniu mulţumit de 
ideea că va vizita orăşelul aflat la cincizeci de kilometri 
nord de Lyon. 

— Poate-mi veţi acorda plăcerea de a mânca la Le Cheval 
Blanc. 

— Nu e pe lista de decont. 

Koşubei se încruntă brusc. 

— Voi, americanii, sunteţi nişte zgârie-brânză. Serul 
adevărului lasă un gust aşa de nenorocit - ca ficatul fără 
unt sau slănină. Foarte bine. 

Strânse pleoapele, furios: 

— Ne aşteaptă trei ore pe drum. Dacă tot nu vă discutaţi 
acreditările, voi vorbi eu despre ale mele. 

Saul gemu încet, simțind ce urma, şi-şi dori să-l fi putut 
adormi, dar aşa ceva ar fi perturbat efectele amytalului. 

Koşubei se rezemă de spătar, cu un zâmbet pervers şi 
capul său mare încadrat de părul lung, albit prematur, în 
genul compozitorilor şi interpreţilor din secolul trecut, îşi 
lărgi nodul cravatei şi-şi puse mâinile pe brâul smoching- 
ului. 

— Presupun că nu aţi asistat la concertul meu. 

— Nu figuram pe lista invitaţilor, presupun. 

— Mare păcat! Aţi fi primit o lecţie de idealism sovietic. 
Vedeţi, Ceaikovski a fost asemeni lui Lenin, iar similitudinea 
se manifestă în concertul pentru vioară, căci marele 


328 


compozitor avea în minte o temă anume, la fel ca Lenin. 
Pentru a-şi atinge țelul, a împletit faze de tranziţie, întocmai 
cum şi noi în Uniunea Sovietică avem un ideal şi înaintăm 
spre el, nu în continuă revoluţie, ci prin etape de tranziţie 
datorate ajustărilor pe care le avem de făcut datorită 
războiului şi economiei noastre. Nu voi spune că am ajuns 
la capăt, dar în şaizeci şi cinci de ani am parcurs un drum 
lung, nu-i aşa? 

— Recunosc că sunteţi bine organizaţi. 

— Puțin spus. Dar vorbeam despre marele compozitor. 
Concertul începe simplu şi crezi că acordurile cele mai 
evidente conţin mesajul. Pe dedesubt, însă, se află ascunse 
alte acorduri, semi-auzite, semi-ghicite, ca şi cum maestrul 
ar spune: „Am să vă dezvălui un secret - dar nu suflaţi o 
vorbă altora.” E ca un cod şoptit unui membru al reţelei 
noastre de spionaj, sau un semn al frăţiei între oameni. 

Saul se plictisi repede, înfruntându-şi somnul, în timp ce 
Koşubei continua, iar Erika gonea pe Autoroute du Sud, 
spre Lyon. Cu patruzeci de minute înainte de a ajunge în 
oraş, coti pe drumul de acces cu pietriş care în anul 
următor avea să devină varianta Geneva-Macon a 
autostrăzii. De-a lungul drumului, fuseseră parcate pentru 
noapte echipamente grele de construcţii rutiere. Trosnetul 
ascuţit al pietricelelor ce loveau şasiul îl umplea pe Saul de 
nelinişte. 

Privi pe lângă farurile Citro&n-ului spre o autocisternă 
masivă care se apropia duduind din direcţie opusă. 
Incruntându-se, o văzu cotind brusc. 

Le bloca drumul. 

Din spatele maşinii grele ţâşniră câteva dube, încadrând 
Citro&n-ul. Reflectoare se aprinseră în noapte. 

— Ochii mei! 

Ridicând mâna să şi-i apere, Erika trase de volan pentru 
a evita autocamionul şi frână. Citroen-ul derapă, ciocnind 
un buldozer şi aruncând-o înainte. Se lovi cu capul de 
volan, începând să sângereze. 

Impactul îl dobori pe Saul. Adunându-se de jos, o privi 
cum gemea leşinată. Işi dădu seama că n-o putea lua cu el, 


329 


scăpând amândoi. Singura speranţă, nebunească, era să-i 
oblige pe ocupanţii furgonetelor să se ia după el, să-i piardă 
pe drum şi să revină după ea. Îl apucă pe Koşubei de rever 
în timp ce deschidea portiera, dar materialul se rupse. 

Sări afară de unul singur, ocoli buldozerul şi o luă la fugă 
spre a ieşi din raza proiectoarelor. Portierele dubelor 
începură să se trântească. Auzi o maşină derapând pe drum 
şi oprindu-se. Oamenii strigau. Pe pietriş trosneau paşi. 
Farurile îl urmăreau, aruncându-i umbra înnebunită peste 
câmpul noroios. Se împiedică de nişte hârtoape, dând din 
braţe ca să-şi ţină echilibrul, repezindu-se înainte, disperat 
să ajungă la liziera întunecată de dincolo de lumini. Auzi un 
scrâşnet metalic. Işi încordă umerii, aşteptând lovitura unui 
glonţ de mare putere, dar simţi în schimb o înţepătură. În 
gât: o mică săgeată. O a doua săgeată îl împunse în şold. 
Tresări sub durerea sfâşietoare. Vederea i se înceţoşă. Căzu 
în noroi, cu genunchii zbătându-i-se strânşi la piept şi 
braţele răsucite spre înăuntru, în convulsii. Şi atâta tot. 


330 


Capitolul 3 


Când îşi reveni, avu atâta minte să ţină ochii închişi şi să 
asculte. Zăcea ameţit pe o podea de lemn. Durerea din 
antebraţul stâng trebuia să provină de la înţepătura unei 
seringi. Cu suficient brevital în organism, putea să fi stat 
fără cunoştinţă ore în şir, numai pentru a-l trezi răcnetele 
furioase ale lui Koşubei la altcineva din încăpere. Cătuşele 
care-i ţineau mâinile imobilizate la spate erau reci, fără a le 
fi încălzit încă temperatura trupului. Cei care se aflau în 
cameră îl aduseseră acolo şi-l încătuşaseră recent. 

Koşubei continua să strige: 

— După ce umblă? De ce nu m-aţi apărat mai bine? 
Ştiaţi, evident, că eram în pericol! 

Saul auzi un alt glas, profund şi calm: 

— Tovarăşe, când cânţi cu mâna stângă pe-o gamă şi cu 
dreapta pe gama contrară... 

— E imposibil de spus dacă modul e major sau minor! 
Orice şcolar... da' ce legătură are asta cu...? 

— Stânga şi dreapta trebuie să fie incompatibile. Dacă 
mi-ai fi cunoscut intenţiile, nu te-ai fi comportat convingător 
cu Romulus, a cărui interpretare greşită era esenţială 
pentru funcţionarea capcanei. Acum te rog să nu mai strigi, 
sau poate ţi-ar face plăcere să-ţi practici muzica în portul 
Hodida din Yemen. 

Saul privi printre pleoapele abia întredeschise, pentru a-l 
vedea pe Koşubei pălind. 

— Calmează-te, Victor, spuse glasul. Îţi voi oferi o manta 
bună şi caldă şi te trimit înapoi la Paris cu trenul rapid. 

In timp ce omul i se adresa lui Koşubei, Saul reuşi să 
recunoască faţa de dihor dintre pălăria tiroleză de piele 
neagră şi gulerul ridicat al unui loden verde. Boris Zlatogor 
Orlik, colonel G.R.U.22 şi şef de secţie K.G.B. la Paris. Orlik 
se mândrea că niciodată nu omorâse cu mâna lui, nu furase 


22  Glavnoie Razvedivatelnoie Upravlenie = Direcţia Generală de Informaţii, 


ramura militară a K.G.B. 
331 


secrete, nici nu propagase dezinformări. În schimb, era un 
teoretician, un planificator metodic ale cărui isprăvi 
rivalizau cu ale lui Richard Sorge, marele operativ sovietic 
împotriva Japoniei în al doilea război mondial. Orlik era cel 
care dovedise că locotenent-colonelul G.R.U. luri Popov 
spionase pentru C.I.A. din 1952 până-n '58, şi că Oleg 
Penkovski, colonel G.R.U., era spion M.I.-6, în '62. 

Când Koşubei plecă, Saul nu închise ochii suficient de 
repede. 

— Aha, Romulus, văd că te-ai trezit. lartă-mă că am 
ridicat tonul, dar cu oamenii în genul lui Koşubei uneori este 
necesar. 

Saul nu se osteni să se prefacă adormit în continuare. 
Chinuindu-se să se ridice în capul oaselor, studie camera - 
un cabinet cu lambriuri, tablouri rustice, un şemineu. 

— Unde mă aflu? 

— Lângă Lyon. Într-un château modest pe care-l folosesc 
uneori pentru interogatorii. 

— Erika unde-i? 

— Mai încolo în hol. Dar n-ai de ce-ţi face griji. E cu ea un 
medic. N-a păţit nimic, deşi o doare rău capul. 

Şi pe Saul îl durea. Se rezemă moleşit de un scaun. 
Gândurile-i erau dezordonate. 

— Cum ne-aţi găsit? 

— Prin limbajul internaţional. 

— Nu ştiu... 

— Muzica. În afară de Stradivarius, cutia viorii mai 
conţinea un microfon şi un dispozitiv de localizare. 

Saul gemu dezgustat: 

— Koşubei era atât de convingător încât nu m-am gândit 
s-o verific. 

— Dar n-a lipsit mult s-o scapi pe fereastră. Recunosc că 
un moment m-ai neliniştit. 

— Cu asta tot nu mi-ai răspuns la întrebare. De unde aţi 
ştiut că urma să-l înhăţăm pe Koşubei? 

— Ne-a spus agenţia voastră. 

— Imposibil. 


332 


— Informaţiile erau concrete. Întrucât Remus l-a omorât 
la Bangkok pe omul nostru, oamenii voştri au avut 
bunăvoința de a ne ajuta să te eliminăm. 

— Eliot, spuse Saul, pe tonul unei înjurături. 

— Şi mie mi s-a părut la fel. 

— Dar cum a...? 

— Ajungem şi acolo. Mai întâi, dă-mi voie să pregătesc 
decorul. 

Orlik gesticulă spre o fereastră: 

— Se crapă de ziuă. Dacă te gândeşti la evadare, te 
înţeleg. Dar ascultă ce te aşteaptă. Te afli la marginea 
parcului regional Pilat. În sud se află o localitate numită 
Vranne, iar în nord alta, Pllusin. Fără îndoială, te aştepţi să 
avem câini, aşa că ai lua-o pe terenul înalt, împădurit - spre 
Vranne. Acolo, însă, va trebui să eviţi satul. Noaptea, te-ai 
împotmoli în pământul afânat al cimitirului sau pe câmpii. 
Indiferent unde, te-am ajunge din urmă. Săgeţile noastre ți- 
ar da noi dureri de cap şi va trebui s-o luăm de la început. 
Garantat, o confruntare în cimitir ar fi romantică. 
Realitatea, însă, e că se face ziuă şi avem de vorbit. Imi 
pare rău că nu-ţi pot oferi un Baby Ruth. 

Saul îşi îngustă ochii: 

— Eşti bine informat. 

— Fii sigur de asta. Ai dori un mic dejun? Te rog să nu 
crezi că am pus ceva în cornuri sau în cafea. Nu dă 
niciodată rezultate bune. 

Împotriva propriei voințe, Saul râse. 

— Bine, hai să fim prieteni. 

Orlik îi scoase cătuşele. 

Nedumerit, Saul îşi frecă încheieturile mâinilor, aşteptând 
până când Orlik turnă cafeaua şi bău din ea. In cele din 
urmă, fu nevoit să întrebe: 

— Deci ştii despre orfanii lui Eliot? 

— Sunt convins că ţi-a trecut prin minte că termenul 
latinesc pentru patriotism provine din aceeaşi rădăcină cu 
cuvântul tată. Pater. Patriae amor. L-ai văzut pe tatăl tău ca 
pe o prelungire a ţării. Instruit s-o aperi, ai făcut tot ce-ţi 
spunea el, inconştient că îi erau loial numai lui - nu şi 


333 


guvernului. Planul era atât de strălucit încât l-au adoptat şi 
alţii. 

Saul se întrerupse din băut: 

— Alţii? 

Orlik îl cercetă atent. 

— Trebuie să fi ştiut. Altfel, de ce l-ai ales pe Landish? 

— Alţii? 

— Chiar nu...? se încruntă Orlik. Credeam că au ajuns la 
aceeaşi concluzie cu mine. 1938. 

— Vorbeşte clar. Pe-atunci, Eliot nici nu era încă în 
guvern. '54 e anul când a dispărut. 

— Şi din nou, în 1973. 

— Dar atunci a fost implicat un om de-al tău, Goliţin... 

— Nu al meu, dar lucra într-adevăr pentru K.G.B. 

— ... numai că oamenii voştri l-au împuşcat pentru 
trădare. 

— Deci, ai făcut progrese. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 

— Te rog, trebuie să ai răbdare. Credeam că-mi poţi 
spune unele lucruri. N-am bănuit niciodată că eu am să-ţi 
spun fie. 

— Atunci, spune-mi, fir-ai al naibii! Ce se întâmplă? 

— 1938. Ce înseamnă anul ăsta pentru tine? 

— Ar putea însemna Hitler şi Munchen... sau sancţiunea 
Abelard. 

— Bine, de aici vom începe. 


334 


Capitolul 4 


Când Hitler s-a întâlnit cu Chamberlain şi Daladier la 
Munchen, în aceeaşi zi a avut loc şi o altă întâlnire, la 
Berlin. Hitler - cu Mussolini alături - a cerut ca Anglia şi 
Franţa să-şi renege înțelegerile încheiate cu Cehoslovacia, 
Austria şi Polonia, pentru a apăra aceste ţări de invazie. 
Intenţiile lui Hitler erau evidente, dar Anglia şi Franţa n-au 
făcut nimic ca să-l oprească, sperând că va fi mulţumit 
dacă extindea teritoriul Germaniei în aceste ţări vecine. 
Participanţii la cealaltă întâlnire, cea din Berlin, ştiau însă 
adevărul, în fond, dirijau spionajul german, englez, francez, 
sovietic şi american şi înțelegeau că invadarea acelor ţări 
de către Hitler nu va reprezenta sfârşitul setei lui de putere 
ci abia începutul. Se apropia un război, atât de întins şi de 
distrugător încât avea să le reducă la zero pe toate 
celelalte dinainte. Deşi şefii de stat preferau să ignore 
implicaţiile, directorii informaţiilor nu puteau, căci îşi 
dădeau seama de rolul pe care aveau să-l joace în viitorul 
război şi trebuiau să facă pregătiri. De la primul război 
mondial încoace, comunitatea lor se redusese. Condiţiile se 
schimbaseră. Tradițiile fuseseră date uitării. În pragul unui 
nou conflict, era timpul să se reorganizeze, să convină 
asupra unor principii şi să stabilească reguli, printre care şi 
sancţiunea Abelard. 

— Am admirat întotdeauna imaginaţia oamenilor care au 
creat-o, spuse Orlik. Ce rafinament strălucit, ce variaţiune 
inteligentă! Dar au existat şi alte consecinţe ale acelei 
întâlniri de la Berlin, din care cea mai importantă a constat 
în recunoaşterea legăturii comune a tuturor acestor 
oameni. Datorită profesiunii lor, şi-au dat seama că formau 
o grupare mai amplă decât politica, transcendând 
divergenţele dintre naţiuni. Într-un an, ţările puteau fi 
prietene, în următorul duşmane, iar în anul celălalt iarăşi 
prietene. O asemenea instabilitate era lipsită de sens, 
bazată pe capriciile politicienilor. Îi permitea comunităţii 


335 


informative să-şi practice talentele, să se bucure de riscuri, 
dar oamenii de la Berlin au înţeles că în adâncul inimii erau 
mai apropiaţi unii de alţii decât de guvernele lor. De 
asemenea, bănuiau că riscurile aveau să devină enorme. 
Câtă vreme ei îşi dădeau seama de necesitatea unor reguli, 
conducătorii ţărilor lor păreau să nu mai recunoască 
absolut nici o regulă. Cum putea lumea să supravieţuiască, 
dacă oamenii politici refuzau să cadă de acord asupra unor 
limite? Cineva trebuia să acţioneze responsabil. Fireşte, 
înainte de război, n-ar fi putut prezice cât de serioasă urma 
să devină chestiunea. Însă chiar înaintea armelor atomice, 
problema responsabilităţii preocupa comunitatea 
informativă. Excesele lui Hitler deveneau intolerabile. Ştim 
că unii ofiţeri de informaţii germani au colaborat cu 
englezii.  Aceiaşi operativi germani au încercat să-l 
asasineze pe Hitler. Bomba nu a reuşit să-l omoare şi, 
fireşte, au fost executaţi. 

— Sugerezi existenţa unui sistem comun? 

— Ceea ce ţi-am spus sunt fapte. Supoziţiile mele abia 
acum urmează. Participanţii la întâlnirea Abelard au 
convenit neoficial să acţioneze - cum să le zicem? — ca 
nişte câini de pază ai propriilor lor guverne, pentru a 
veghea ca rivalitatea internaţională să rămână înscrisă în 
nişte limite acceptabile. Era necesară o anume cantitate de 
conflict, fireşte, pentru ca lumea informaţiilor să-şi justifice 
existenţa, dar dincolo de un anume punct, fiecărei naţiuni îi 
rămâneau şanse egale de a pierde, aşa că planul a fost pus 
în mişcare. Stalin, nu uita, îşi începuse epurările. 
Compatriotul meu, Vladimir Lazensokov, a fost executat la 
câteva luni după ce s-a întors de la întâlnirea Abelard. Oare 
aflase Stalin despre întâlnire şi ceea ce acceptase 
Lazensokov? Cine poate şti? Execuţia lui, însă, în tandem cu 
represaliile lui Hitler pentru tentativa de asasinat, i-au făcut 
pe câinii de pază din comunitatea informativă să devină 
mult mai circumspecţi. Şi-au delegat responsabilitatea unor 
protejaţi aleşi cu multă grijă. Tex Auton, reprezentantul 
Americii la întâlnirea aceea, l-a ales pe fiul său adoptiv, 
Eliot, de exemplu. Percival Landish şi-a ales propriul fiu. 


336 


Reprezentanţii Franţei şi Germaniei au făcut la fel. 
Lazensokov, cred, şi-a prevăzut execuţia şi a procedat la 
aranjamente prealabile. 

— Te referi la Goliţin? 

— Deci îmi urmăreşti firul logic. Goliţin, care a fost 
executat pentru trădare în 1973, avea legături secrete cu 
Landish şi cu Eliot şi cu alţi doi membri ai informaţiilor 
franceze şi germane. Fără îndoială că ai fi aflat curând 
despre ei. Paralelele sunt remarcabile. Cei cinci de la 
întâlnirea Abelard au instruit înlocuitori care au refuzat - în 
ciuda ambițiilor personale - să atingă cele mai înalte poziţii 
din reţele. În schimb, şi-au asigurat posturi aflate imediat 
sub eşalonul superior, unde toanele politicienilor nu-i 
puteau atinge. Pentru a ţine sigure aceste funcţii, au 
compilat fiecare câte o colecţie secretă de scandaluri bine 
documentate, pe care le foloseau ca armă împotriva oricui 
era destul de necugetat pentru a încerca să-i înlăture de la 
putere. Aceşti oameni şi-au menţinut poziţiile tot timpul 
după război, ajungând astfel să aibă o influenţă 
considerabilă asupra guvernelor respective. Au sabotat 
operaţiuni. Incidentul vostru cu U-2, sau Golful Porcilor, de 
exemplu. Pentru a-i modera pe membrii mai puţin luminaţi 
ai agenţiilor, au insistat că în mijlocul lor se infiltrase câte 
un spion inamic. În consecinţă, fiecare reţea era atât de 
ocupată să se investigheze pe ea însăşi încât se menținea 
doar un nivel moderat al spionajului, stabilindu-se astfel o 
formă de control. Acţionând responsabil - sau, cel puţin, 
închipuindu-şi că procedează astfel - aceşti oameni asigură 
un status quo internaţional. 

— Dispariţiile lui Eliot din '54 şi '73? 

— Intruniri. Pentru a-şi cimenta relaţiile şi a-şi reafirma 
intenţiile. Aveau nevoie să-şi coordoneze eforturile. Se 
întâlneau cât puteau de rar, dar pe cât de des era necesar. 

— Teoria ta are un neajuns. 

— Aşa? 

— Nu puteau acţiona fiecare de capul lui. Aveau nevoie 
de personal şi finanţare. 


337 


— Adevărat. Dar, în cazul vostru, C.I.A. are un buget 
neomologat fără limite. Nimeni nu ştie exact câţi bani 
primeşte sau unde se duc acei bani. Dacă s-ar ţine 
contabilitatea, ar avea de suferit secretul. Insuşirea 
fondurilor pentru o operaţiune privată nu poate fi prea 
dificilă. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul celorlalte reţele. 

— Eliot şi ceilalţi aveau totuşi nevoie de ajutor. Trebuia 
să delege autoritatea. Până la urmă, cineva tot ar fi vorbit. 

— Nu neapărat. Gândeşte-te bine. 

Saul simţi un gol în stomac. 

— Tu şi Remus n-aţi vorbit. Sau ceilalţi orfani ai lui Eliot. 
Bănuiesc că ideea a provenit de la Auton; a funcţionat 
excelent. Ani de zile, voi şi ceilalţi aţi lucrat cu Eliot în 
tentativa lui de a aplica implicaţiile întâlnirii Abelard, de a 
urma directivele tatălui său vitreg. 

— Misiunea Paradigma pe care mi-a cerut s-o 
îndeplinesc. 

— Se pare că a considerat-o necesară. Am fost învinuiți 
noi pentru ea. Şi israelienii la fel. Nici ei, nici noi nu vrem ca 
arabii să se alinieze cu Statele Unite. Intrebarea este, ce a 
sperat să rezolve. 

— Greşit. Întrebarea e de ce mi-a cerut s-o fac şi pe urmă 
a încercat să mă omoare. 

— Va trebui să-l întrebi. 

— Dacă mai întâi nu-l omor eu pe ticălos. 

Intestinele i se contractară. 

— Cu toţii au avut orfani. 

— Paralela finală. Landish, Goliţin şi ceilalţi - fiecare şi-a 
recrutat fii vitregi din orfelinate, care garantau o loialitate 
fără discuţie şi şi-au sacrificat copiii când a fost necesar. 

— Povestea devine tot mai bolnavă, ridică Saul mâinile. 
Dac-aş putea... 

— De-asta mai eşti în viaţă. 

ÎI privi printre gene, turbat de furie: 

— Treci la obiect. 

— La fel ca Lazensokov înaintea lui, şi Goliţin şi-a 
prevăzut execuţia şi a ales un înlocuitor. Am aflat pe cine, 
dar mă tem că eforturile mi-au fost descoperite. Adversarul 


338 


meu e inteligent şi puternic. Dacă devin prea periculos 
pentru el, m-ar distruge cu uşurinţă. Prin urmare, m-am 
concentrat asupra oamenilor din alte reţele care au preluat 
moştenirea. 

— Dar de ce? Dacă ei îşi sabotează reţelele, te ajută pe 
tine. 

— Nu şi dacă acţionează de comun acord, cu înlocuitorul 
lui Grisman alături de ceilalţi. Intervin asupra ordinii fireşti. 
Eu sunt marxist, prietene. Cred în dominaţia sovietică. 
Sistemul nostru are destule tare, dar sunt nesemnificative 
în comparaţie cu... 

— Cu ce? 

— Cu obscenitatea absolută a sistemului vostru. Vreau 
să-i distrug pe oamenii ăştia. Vreau să las ca dialectica să-şi 
urmeze cursul, să răstoarne starea de fapt şi să 
desăvârşească Revoluţia. 

Orlik zâmbi. 

— Când am primit directiva de a te intercepta şi de ate 
ucide, nu mi-a venit să-mi cred norocului. 

— Deci, asta e? Vrei să-i atac? Ca să fii tu apărat? 

Orlik dădu din cap. 

— Răfuiala mea e cu Eliot. Ca să scap de-aici, va trebui 
să accept un compromis. Înţeleg bine. Ca să te ajut, însă, 
am nevoie de la tine de mai mult decât un compromis. 

— Nu, eu o am pe Erika. N-ai lăsa-o să moară. Dar mai 
este şi altceva. 

Saul se încruntă. 

— Susţii că te răfuieşti numai cu Eliot? Te înşeli. Mai e cel 
puţin încă unul. 

— Cine? 

— Te întrebai de unde ştia Eliot că ai venit la Paris? 

— Zii odată! 

— Chris e mort. Landish l-a omorât. 


339 


Capitolul 5 


Erika se îneca. 

Dormitorul nu avea ferestre. Lui Saul îi venea să urle, să 
spargă pereţii. Mânia îl copleşea, atât de intensă încât avea 
impresia că era gata să explodeze. Suferinţa îi biciuia 
muşchii, zguduindu-l până la durere. 

— Trebuia să fiu eu în locul lui. 

Femeia gemu. 

— A vrut să-mi ia locul - să vină cu tine la Paris şi să-l 
răpiți pe Koşubei în timp ce-l păzeam eu pe Landish. 

Saul se chinuia să respire. 

— Fiindcă presimţea că voi fi ucis. Dar eu n-am vrut! 

— Încetează. 

— N-am vrut să-l ascult! 

— N-ai fost tu de vină. A rămas cartea cea mai mică. 
Dacă i-ai fi luat locul... 

— Aş fi murit eu în locul lui! Ca să-l reînviez, aş muri 
bucuros! 

— Nu asta a vrut! se ridică Erika în picioare, ducând o 
mână nesigură la bandajul de pe cap. Nu ca să-şi salveze 
viaţa a cerut să schimbe locul cu tine. Credea că ție ţi-o 
salvează. N-a fost vina ta. Pentru numele lui Dumnezeu, 
acceptă ce ţi-a dăruit. 

Tremura, şi începu să plângă. 

— Bietul Chris! Atât de încurcat. Niciodată n-a cunoscut... 

— Pacea? 

Saul dădu din cap, înțelegând. El şi Chris fuseseră 
antrenați să-şi anihileze orice emoție în afara dependenţei 
reciproce şi a iubirii pentru Eliot. În cazul lui Saul, dăduse 
rezultate. Pe el nu-l deranjaseră niciodată faptele cerute de 
Eliot - fiindcă n-ar fi suportat să-şi dezamăgească tatăl. 

Chris, însă... 

Saul simţea un nod în gât... Chris fusese altfel. 
Condiţionarea lui eşuase. În cele din urmă, omorurile 
începuseră să-l chinuiască. Probabil trăise iadul pe pământ 


340 


încercând să-l mulţumească pe Eliot, negându-şi propria 
conştiinţă. Nici chiar mănăstirea nu-l putuse salva. 

Lacrimile şiroiau pe obrajii lui Saul, cu căldura lor 
neobişnuită, şocantă. Ochii îl înţepau, umflaţi. Nu mai 
plânsese de când avea cinci ani, la „Franklin“. Se agăţă de 
Erika, suspinând. 

In sfârşit, cedase şi propria lui condiţionare. Furia îi 
înteţea durerea, suferinţa îi alimenta mânia, până când în el 
se rupse ceva, reținerea de-o viaţă eliberând o hotărâre 
atât de puternică încât forţa ei îl înspăimânta. Niciodată nu 
mai trăise aşa ceva, o asemenea dorinţă impetuoasă care, 
oricât de chinuitoare, făgăduia satisfacţie deplină. 

— Ticălosule, scrâşni Saul din dinţi. Pentru acadelele 
alea, ai să plăteşti. 

Ura din glas îl uimi şi pe el însuşi. 

— Aşa e. 

Vocea Erikăi tremura. 

— Pune vina acolo unde-i e locul. Nu-i a ta. A lui Eliot 
este. El a provocat totul. El şi Landish şi ceilalţi ticăloşi. 

Saul dădu din cap, turbat de mânie. În furia lui, înţelegea. 
Trebuia să-l răzbune pe Chris. 

Bătaia puternică în uşă îl surprinse. În broască scârţâi o 
cheie. Se răsuci spre uşa ce se deschidea, lăsând să apară 
chipul de dihor al lui Orlik, împreună cu un gardian. 

— Ne-am înţeles pentru cincisprezece minute. 

— Sunt gata. 

Saul clocotea, nerăbdător. 

— Fă pregătirile. 

— Le-am şi făcut. Pleci chiar acum, deşi Erika rămâne 
aici, fireşte. Ca asigurare. 

— Dacă păţeşte ceva... 

— Te rog, îl întrerupse Orlik, jignit. Sunt pe cât de 
profesionist, pe-atâta de gentleman. 

— Asigurare? se încruntă Erika. 

— Dacă preferi, stimulent suplimentar. 

— Ceea ce nu înţelegi, interveni Saul, e că am toate 
stimulentele care-mi trebuie. 


341 


— Ca s-o faci în felul tău, replică Orlik. Dar eu vreau s-o 
faci într-al meu. Când duşmanul meu va căuta un vinovat, 
trebuie să fii tu acela, nu eu. 

Ochii îi sticliră. 

— Sper că ţi-ai revenit după sedativ. 

— De ce? 

— Vei efectua o evadare uimitoare. 


342 


Capitolul 6 


Saul se căţără până pe creastă, trăgându-şi respiraţia în 
timp ce scruta peisajul la apus. In spatele lui, valea era 
plină de ceaţă. In faţă, îl îmbiau pini groşi. Simţindu-le 
mirosul de răşină, se repezi spre ei, auzind pe urme haita 
de câini. Lătrau mai tare de când traversase păşunea. 
Incercase să găsească un pârâu şi să alerge pe firul apei, 
nelăsând în urmă miros, dar nu avusese noroc. Sudoarea îi 
lipea cămaşa de piept. 

Câinii se apropiau. 

Orlik prevăzuse totul corect. Împotriva câinilor, Saul nu 
putea alege decât nordul, spre înălțimile împădurite. Spera 
să găsească o râpă pe care câinii n-o puteau escalada. Din 
nou, însă, norocul îl ocoli. A 

Inserarea făcea ca pădurea să fie umedă. Işi simţi 
năduşeala cleioasă pe când alerga prin desişuri. Lătratul 
câinilor se apropia. Trecând printr-o poiană deschisă spre 
dreapta, văzu punctele de lumină ale unui oraş, dar nu 
putea risca să se îndrepte într-acolo. Se vor fi primit ordine, 
erau postate santinele. Cel mai bun traseu avea să-l ducă şi 
mai spre nord, prin teritoriul care-i plăcea cel mai mult - 
colinele înalte şi pădurea. li plăcea mirosul argilei peste 
care alerga. 

Rugi groşi îi sfâăşiau hainele. Crengi dese îl zgăriau pe 
piele. in pofida înţepăturilor ce se umflau, se simţea 
înviorat. Adrenalina îi ascuţea simţurile. După ce rătăcise ca 
printr-un labirint, se desfăta cu sentimentul eliberării. 
Triumfase. 

Cu excepția câinilor. Se năpusteau prin tufişuri, 
neînduplecaţi, tot mai aproape. Sărind peste o râpă, porni 
pe un povârniş întunecos, auzind vieţuitoarele pădurii ce 
fugeau din calea lui parcă simțind moartea iminentă. Alese 
o cărare de vânătoare spre stânga, ocoli un bolovan şi o luă 
spre o câmpie. 


343 


Şi se pomeni în cimitirul de care pomenise Orlik. În faţa 
lui se înălţau pietrele funerare, profilate în lumina 
asfinţitului. Îngeri de marmură stăteau cu aripile întinse. 
Heruvimi se jeluiau. In razele muribunde ale crepusculului, 
ceţurile creau aureole. Totul părea orânduit dinainte. O 
zbughi printre pietre. Îi atrase atenţia un voal, apoi un 
boboc izolat. Auzi în spatele lui râcâitul ghearelor. Se 
întoarse spre boscheţi, băgând mâna în buzunar. Orlik îi 
spusese să nu-l folosească până nu era strict necesar. 

Acum era. Deşurubă capacul şi turnă substanţa 
înecăcioasă pe moviliţa unui mormânt recent. Se repezi 
imediat spre un gard viu şi dispăru în noaptea ce se lăsa. 
Florile miroseau a înmormântări. 

Dar nu şi pentru el, îşi spuse. Şi nu pentru gardienii pe 
care-i doborâse cu podul palmei, în castelul lui Orlik, 
stăpânindu-se. Deşi duşmani, aveau să trăiască. lar Orlik 
avea să-şi împlinească dorinţa, o evadare convingătoare 
fără a-şi sacrifica oamenii. 

In urmă, auzi urletul disperat al câinilor, cu nările 
torturate, inutile. Aveau să-şi zgârie boturile cu ghearele 
până când mirosul de sânge îl acoperea pe cel chimic. Dar 
n-aveau să-l mai fugărească. 

Se apropia o înmormântare, nici vorbă. Nu a lui, însă 
curând, îşi spuse, nerăbdător. Era prea îndrăgostit de ură 
ca s-o rateze. 


344 


Capitolul 7 


Maşina era ascunsă acolo unde îi spusese Orlik - în 
umbra din dosul unei staţii service bătută în scânduri, pe un 
drum secundar, lângă Lyon. Un Renault vechi de trei ani, 
gri şi banal, contopit cu noaptea. Saul se apropie 
prevăzător, controlând drumul şi copacii din jurul staţiei 
înainte de a ieşi din tufişuri, spre latura maşinii opusă 
drumului. Luase un pistol franțuzesc M.A.B. de 9 mm. De la 
unul dintre gardienii castelului lui Orlik. Ochind cu el, privi 
prin fereastră, spre bancheta din spate. Nevăzând pe 
nimeni, deschise portiera şi găsi cheile - conform 
promisiunii lui Orlik - sub preşul din faţă. Se asigură că 
maşina nu avea capcane, cercetând motorul cu ajutorul 
chibriturilor găsite pe bord, apoi târându-se dedesubt 
pentru a inspecta suspensiile. Deschise portbagajul, unde 
găsi hainele şi echipamentul garantate de Orlik. Deşi Saul 
avea şi alte surse, bani şi acte de identitate pe care le 
ascunsese de-a lungul anilor în felurite ţări, respectarea de 
către Orlik a înţelegerii îl linişti. Cu siguranţă, intenţiona ca 
din partea lui să se ţină de cuvânt. 

Chiar şi aşa, îl deranja faptul că Orlik n-o eliberase pe 
Erika, deşi îi înţelegea logica. Orlik devenise suspect 
lăsându-l pe Saul să scape. Ar fi fost mai verosimil dacă nu 
evada şi Erika. Reprezenta o cale de a-l forţa pe Saul să 
procedeze aşa cum dorea Orlik. Insă nu-şi putea învinge 
bănuiala că Orlik avea şi un alt motiv. Dacă, după ce se 
termina totul, plănuia să-l ademenească pe Saul înapoi, să-i 
ucidă pe amândoi şi să-i prezinte ca pe nişte trofee, 
scăpând de răspunderea faptelor lui Saul? 

Complexităţile erau ca nişte nisipuri mişcătoare, 
absorbindu-l adânc. Un singur lucru însă ştia - Orlik n-avea 
să-l trădeze până nu-şi atingea scopul. Intre timp, direcţia îi 
era clară şi extrem de simplă. 

Chris era mort. Cineva urma să plătească al dracului de 
Scump. 


345 


Porni Renault-ul. Motorul se ambală uşor, părând reglat 
recent, cu rezervorul plin. 

leşi pe drum, cu farurile luminând prin noapte. Alese un 
culoar, apoi altul, uitându-se în oglindă după lumini care să- 
| fi urmărit. Nevăzând nimic, coti pe proximul drum 
principal şi, respectând limita de viteză, se îndreptă spre 
vest. 

Orlik îşi alesese ţintele, cinci la număr, descendenţi ai 
grupului Abelard iniţial. Dar nu precizase cine avea să fie 
primul. 

Plănuia să abandoneze maşina cât mai repede posibil, în 
pofida căutărilor, putea să nu fi observat vreun transmiţător 
semnalizându-i poziţia către o echipă de supraveghere ce 
se menținea în urmă destul de departe pentru a-şi ascunde 
farurile. Nu conta. 

Nimic nu mai conta. 

Decât răzbunarea. Îi făcea plăcere să se gândească la 
faptul că talentele pe care le deprinsese de la tatăl său 
urmau să devină arme de a-l distruge. 

Hei, bătrâne, sosesc. 

Strângea atât de tare volanul încât îl dureau degetele. 

Şi, la un moment dat din noapte, Chris se aşeză lângă el, 
cu chipul hăituit, ochii fără viaţă, zâmbind ca şi cum ar fi 
fost din nou copii, pe cale să înceapă o nouă aventură. 

Cea mai frumoasă. Răfuiala. 


346 


Capitolul 8 


— Cum? Mă scuzi? N-am auzit ce-ai spus. 

Eliot se ridică încet. Stătea la biroul din cabinet, 
ridicându-şi privirea ca şi cum s-ar fi concentrat asupra 
unor hârtii importante, deşi nu avea nici una, iar lămpile 
erau stinse şi draperiile trase. Miji ochii spre uşa deschisă, 
unde un om voinic se profila pe lumina din hol. 

Omul stătea cu picioarele depărtate şi braţele uşor 
dezlipite de trup. Era înalt, cu chipul pătrat. 

Eliot se încruntă. Un moment, nu-l recunoscu - sau, mai 
degrabă, se temu că da. Semăna cu Chris. 

Supravieţuise Chris şi venise la el? Imposibil. Landish 
garantase că Chris era... 

Neagră pe fundalul luminos, umbra părea... 

Moartă? Cu neputinţă. Deci era Saul care, strecurându-se 
printre paznicii casei, se pregătea să-l înfrunte? 

Nu încă. Era prea devreme. Dar explicaţia îl tulbura, căci 
îşi dădu seama că silueta îi amintea acum nu numai de 
Chris şi de Saul, ci şi de toţi ceilalţi, nouă perechi, 
optsprezece orfani, cu toţii fiii lui vitregi. Işi spusese că-i 
iubea. Nu i se punea un nod în gât când se gândea la ei? Nu 
era durerea lui o dovadă că nu acţionase fără inimă? 
Suferinţa de a-i sacrifica făcea ca misiunea să-i devină şi 
mai eroică. 

Acum, însă, cincisprezece erau morţi - poate chiar mai 
mulţi, dacă Saul devenea prea nerăbdător. Nu exista, însă, 
acest risc. Sistemul părea stabilit dinainte. „N-am crezut 
niciodată în noroc,” îşi spuse. „Sau în soartă. Toată credinţa 
mi-am dedicat-o talentului.” Studiind, însă, figura din uşă, 
avu un moment de halucinaţii, toţi copiii lui morţi suprapuşi 
unul peste altul. Se înfioră. Le alesese criptonimele din 
mitologia greacă şi romană, complăcându-se în pasiunea lui 
pentru complexitate, dar acum îşi mai amintea şi altceva 
din acea mitologie - Furiile. Umbrele Răzbunătoare. 

Îşi drese glasul, repetând: 


347 


— N-am auzit ce-ai spus. 

— Te simţi bine? se apropie Pollux. 

— Ce te face să crezi că nu m-aş simţi bine? 

— Te-am auzit vorbind singur. 

Tulburat, Eliot nu-şi aminti s-o fi făcut. 

Pollux continuă: 

— Nu mi-am dat seama cu cine ai fi putut vorbi. Cu 
siguranţă, de mine nu trecuse nimeni. Apoi m-am gândit la 
telefon, dar din locul unde stăteam, în hol, îl vedeam că era 
în furcă. 

— Mi-e bine. Probabil că am... gândit cu voce tare, cred. 
Nici un motiv de îngrijorare. 

— Pot să-ţi aduc ceva? 

— Nu, n-aş crede. 

— Aş putea încălzi nişte cacao. 

Nostalgic, Eliot zâmbi: 

— Când tu şi Castor eraţi mici şi veneaţi la mine în vizită, 
obişnuiam să vă dau cacao. Mai ştii? Chiar înainte să 
adormiţi. 

— Cum aş putea să uit? 

— Se pare că ni s-au inversat poziţiile. Şi plănuiţi să aveţi 
grijă de tatăl vostru la bătrâneţe? 

— De tine? Doar ştii că pentru tine aş face orice. 

Eliot dădu din cap, sfâşiat de emoție. Alţi cincisprezece îi 
dăruiseră totul. 

— Ştiu. N-am nimic. Am nevoie doar de singurătate. Te 
iubesc. Ai mâncat? 

— În curând. 

— Vezi să nu uiţi. Şi fratele tău? 

— E în hol, supraveghează spatele. 

— Vin şi eu imediat. Vom vorbi despre vremurile de 
altădată. 

Pollux plecă. Rezemându-se de spătar, epuizat, Eliot îşi 
aminti cu drag vara anului 1954, când îi dusese pe Castor şi 
pe Pollux la... parcul Yellowstone, oare? Prea mulţi ani 
trecuseră, prea repede. Uneori, memoria îi juca feste. Poate 
că fuseseră la Marele Canion. Nu. Aia se întâmplase în '56. 
Atunci, Castor... 


348 


Cu un fior, îşi dădu seama cât de cumplit se înşela. 
Mintea i se crispă de deznădejde. Nu, Doamne sfinte, 
fusese o altă pereche şi aproape plânse pentru că nu-şi 
putea aminti care. Chris şi Saul, poate. Furiile se apropiau. 
Gura i se umplu cu fiere. 

Plecase de la birou după-amiază, imediat ce asistentul îi 
adusese vestea. 

— Romulus a scăpat? Dar totul era aranjat, capcana 
confirmată! Cei de la K.G.B. susțineau că l-au prins! 

— Şi pe femeie. Da. 

Asistentul vorbea fără tragere de inimă. 

— Dar e evadat. 

— Cum? 

— ÎI prinseseră lângă Lyon. A fugit dintr-un castel unde 
fusese dus să-l execute. 

— Era vorba că-l omoară pe loc! 

— Se pare că mai întâi voiau să-l interogheze. 

— Nu aşa ne-am înţeles! Câte pagube a făcut? Câţi 
paznici a omorât? 

— Niciunul. A fost o evadare curată. 

Vestea îl tulbură. 

— Dar pe femeie au omorât-o? 

— Nu, o interoghează ca să afle unde s-a dus. 

Eliot clătină din cap: 

— E o greşeală. 

— Dar susţin... 

— E o greşeală. Mint. E un truc. 

— Dar de ce? 

— Cineva i-a dat drumul. 

— Nu văd din ce motiv. 

— Nu e evident? Ca să vină la mine. 

Asistentul îşi îngustă ochii. 

În acel moment, când îşi seama că asistentul său îl 
credea paranoic, Eliot părăsise clădirea, luându-i pe Castor 
şi pe Pollux cu el. De-atunci, stătea în cabinetul său 
întunecat, apărat numai de gărzile din jurul casei şi de cei 
doi credincioşi fii rămaşi. 


349 


Dar nu putea continua astfel la nesfârşit. Nu putea doar 
să stea şi să aştepte. In pofida Umbrelor care-l bântuiau, nu 
credea în soartă. „Întotdeauna m-am bazat pe talent,” îşi 
spunea. „Şi pe cruzime. Eu l-am învăţat. Îi pot ghici 
gândurile. Ce-aş face dacă aş fi în pielea lui Saul?” 

In momentul când ştiu ce întrebare să formuleze, 
răspunsul se ivi pe dată. Fascinat, îi mai acorda o şansă. 
Dar numai dacă acţiona rapid. 

Trebuia să ia legătura cu Landish. 

Saul avea să-şi savureze răzbunarea, făcând popasuri pe 
drum, sporind teroarea. 

Landish avea să fie prima ţintă. Puteau întinde o cursă. 


350 


Capitolul 9 


Din nou simţea că mai trecuse pe-acolo, părându-i-se a 
revedea nu numai zidurile de la, „FranKlin”, ci şi pe cele ale 
domeniului lui Andrew Sage. Totul se lega. Eliot folosise 
şcoala ca să-l pervertească. Una dintre consecinţe fusese 
operaţiunea Paradigma. Înţelegând, se delecta amar cu 
sentimentul de a reveni spre locul de unde începuse totul. 
Când aruncase în aer proprietatea lui Sage, nu simţise 
nimic. Fusese o misiune de îndeplinit. O făcuse pentru Eliot. 
Acum, însă, totul era altfel. Pentru prima oară, abia aştepta 
să ucidă. Comparând zidurile proprietăţii lui Landish cu cele 
ale lui Sage, îşi dădu seama de schimbarea dinlăuntrul lui. 
Dorea să ucidă, şi-l bucura că alesese aceeaşi metodă de la 
asasinarea lui Sage. Savura ironia situaţiei, folosind tacticile 
lui Eliot împotriva lui. „Ti-am spus eu, Landish, cum te voi 
pedepsi dacă minţi. La dracu’, mi-a murit fratele.” 
Închipuindu-şi zidurile Scolii „Franklin”, îşi simţi ochii 
înfierbântaţi, umflaţi de lacrimi. 

Se întoarse spre armă. Ar fi putut alege o puşcă, pentru 
a-l împuşca pur şi simplu pe Landish de la distanţă. Dar 
asta nu l-ar fi mulţumit, n-ar fi fost destul de complet, nu i- 
ar fi împlinit ameninţarea. Landish trebuia să moară într-un 
anumit mod. 

Hotărârea lui, însă, crea o problemă. Landish fie era mai 
prudent, fie aflase despre evadare, căci paza proprietăţii se 
triplase. Patrulau gărzi din abundență. Vizitatorilor li se 
cereau acreditări şi erau percheziţionaţi. Pereţii fuseseră 
dotați cu monitoare video. Nu mai era posibil să se 
infiltreze în incintă ca data trecută. Atunci, cum ar fi putut 
planta explozivii? Cum putea să-l spulbere nu numai pe 
Landish ci şi - „ţi-am spus ce-am să fac; ei reprezintă tot ce 
urăsc eu - împuţiţii ăia de trandafiri?” 

Era cel mai mare aeromodel cu telecomandă pe care-l 
putuse cumpăra. Umblase printr-o jumătate de duzină 
dintre cele mai mari magazine de hobby-uri din Londra, 


351 


până să-l găsească. Un Spitfire miniatural, cu anvergura 
aripilor de un metru şi opt sute de metri rază de acţiune. 
Propria lui rachetă teleghidată. Îşi şterse ochii împăienjeniţi, 
în timp ce regla aparatul, zâmbind. O jucărie. Dacă Chris ar 
fi fost acolo, ar fi râs. Copilul corupt care a ales o jucărie ca 
să se răzbune pe taică-său. 

Modelul avea plinul făcut. Îl probase în prealabil, într-un 
alt loc. Nu avusese nici o problemă de funcţionare. 
Răspundea la semnalele radio, manevrat prin văzduh de 
către emițătorul cu antenă. Urca, plana şi cobora în picaj 
exact cum i se comanda. Avionul, însă, avea încărcătură: 
trei kilograme de explozibil furat, distribuit egal de-a lungul 
fuzelajului şi prins cu scotch. Greutatea suplimentară afecta 
precizia modelului, întârziindu-i decolarea, îngreunându-i 
mişcările în aer. Dar nu atât de mult încât să conteze. Arma 
avea să-şi facă datoria. Se dusese la un magazin de articole 
electronice şi cumpărase piesele necesare pentru 
detonator, ancorându-l pe trenul de aterizare, cu receptor 
radio propriu. Avusese grijă ca avionul şi detonatorul să fie 
reglate pe frecvenţe diferite. Altminteri, explozivul ar fi sărit 
în aer când activa decolarea. 

Aştepta. Zorii se apropiau încet, fără să aducă nici un 
strop de căldură. Deşi tremura, ura îi pârjolea sufletul. 

Ştia că ţinta lui nu s-ar fi ascuns în altă parte. Trandafirii 
erau prea importanţi. Landish se va fi temut pentru ei, 
devenind incapabil să stea la distanţă. 

Se gândi la Chris, degustând aşteptarea, imaginându-şi 
satisfacția pe care urma s-o trăiască nu peste mult. La ora 
şapte, se încordă, când un personaj cu părul alb, încadrat 
de paznici, ieşi pe o uşă dosnică a conacului, apropiindu-se 
de seră. Se temu să nu fie altcineva, deghizat asemenea lui 
Landish, dar îl recunoscu prin binoclu. Nici o confuzie. 
Halatul de grădinărie arăta cam umflat. Purta vestă anti- 
glonţ. 

„N-o să-ţi ajute la nimic, ticălosule. ,„ 

De îndată ce Landish şi gărzile intrară în seră, Saul se 
furişă înapoi printre copaci. Ducea avionul în braţe, cu 
emiţătoarele în rucsacul de pe umăr, traversând un luminiş 


352 


cu iarba prea udă de rouă ca să poată servi drept pistă de 
decolare. Un drum de ţară avea să fie ideal. Nevăzând nici 
o maşină, porni avionul şi îl ghidă tot mai repede, până se 
desprinse de pământ, făcând eforturi să ia altitudine. 
Motorul bâzâia. Când ajunse destul de sus pentru a trece 
peste copaci, Saul reveni prin poiană, nescăpând aparatul 
din ochi, deasupra lui, în timp ce străbătea pădurea pentru 
a ajunge la culmea ce domina proprietatea lui Landish. 
Datorită umezelii, pantalonii i se lipeau de picioare, reci, 
dar până şi această senzaţie era plăcută. Păsările cântau. 
Aerul zorilor mirosea plăcut. Saul se prefăcea a fi copilul 
care nu fusese niciodată. Care niciodată nu i se îngăduise 
să fie. 

jucăria lui. Lacrimile ce se uscau îl făceau să-şi simtă 
obrajii scorţoşi în timp ce zâmbea. Acţionă comenzile, 
ridicând avionul la limită - un punct pe cerul senin - 
îndreptându-l spre domeniu. Paznicii se întoarseră, miraţi 
de sunet. Câţiva îşi înclinară capetele. Un om cu un câine 
arătă în sus. Deşi de la distanţa aceea nu-l puteau vedea, 
Saul se ghemui în boscheţi, manevrând comenzile. Pulsul îi 
palpita mai tare, în timp ce avionul cotea peste curte. 

Gardienii păreau paralizaţi, după care se puseră brusc în 
mişcare, agitaţi, nervoşi, părând să simtă o ameninţare dar 
neştiind în ce consta. Saul forţă avionul până la înălţimea 
maximă, după care îl înscrise în picaj. Pe când acesta 
cobora ca o săgeată spre seră, tot mai mare, mai 
zgomotos, câţiva oameni alergară într-acolo. Alţii începură 
să strige. Unii ridicară puştile. Auzi pocnetul focurilor de 
armă, văzu gărzile tresărind sub recul. Răsucind manşa de 
comandă, începu manevre evazive, înclinând avionul pe 
dreapta, apoi pe stânga, cârmind, răsucindu-l, plonjând. 
Incepură să tragă şi alţii. Observă sera. Prin geamuri, văzu 
o măruntă siluetă în halat alb întorcându-se spre tărăboiul 
de-afară. Numai Landish era îmbrăcat în alb. Stătea între 
trandafiri, la o treime din lungimea unui şir. Saul îndreptă 
avionul direct spre el. Detunau atâtea Împuşcături încât 
începură să sune ca o rafală. Avionul reacţiona greoi. Preţ 
de-un cumplit moment, se temu că fusese atins, dar apoi îşi 


353 


dădu seama că greutatea bombei afecta picajul. 
Compensă, orientând modelul mai puţin abrupt. Când lovi 
sticla, şi-l imagină pe Landish rămânând cu gura căscată. 
Apăsă al doilea emiţător. Sera se dezintegră. Cioburi de 
sticlă zburară cu boltă, strălucind. Gărzile săriră să se 
adăpostească, acoperite de flăcări şi de fum. In timp ce 
bubuitura se rostogolea peste vale, Saul o luă la fugă, 
închipuindu-şi petalele roşii plutind ca nişte fulgi îmbibaţi în 
sângele lui Landish. 


354 


Capitolul 10 


Telefonul sună, făcându-l pe Eliot să tresară. Holbă ochii, 
silindu-se să aştepte în timp ce ţârâia din nou, până-şi găsi 
calmul necesar pentru a răspunde. 

— Alo? 

Vorbea prudent, aşteptându-se să-l audă pe Saul 
blestemând victorios, ameninţându-l. Trebuia să-l convingă 
să se întâlnească, să-l atragă într-o capcană. 

Cel pe care-l auzi era asistentul său. 

— Domnule, mă tem că am veşti proaste. Telegramă 
urgentă de la M.I.-6. 

— Landish? | s-a întâmplat ceva? 

— Da, domnule, de unde ştiţi? 

— Spune-acolo. 

— Cineva l-a aruncat în aer. Cu seră cu tot. Era foarte 
bine păzit. Dar... 

— Doamne fereşte. 

Când află cum fusese plasată bomba, Eliot simţi că-i 
amorţea inima. Landish nu reuşise să-l oprească. 

Era Saul, ba bine că nu. „Vrea să-mi dea de veste câte 
de deştept. Mă anunţă că-mi va veni de hac oriunde-aş fi 
sau oricât de bine m-aş apăra.” Eliot clătină din cap, 
deznădăjduit. 

„De ce m-aş mira? Eu l-am învăţat.” 

— Mulţumesc, murmură el şi închise. În întuneric, se 
strădui să se calmeze, să-şi limpezească minţile, să 
analizeze variantele. 

Febril, se cutremură, izbit de gândul că nu se mai aflase 
în pericol de când lucrase în Franţa sub acoperire, pe 
vremea războiului. De-atunci, urcase atât de sus încât nu 
mai riscase decât pe plan politic. Nici un ofiţer superior de 
Informaţii nu fusese vreodată executat pentru trădare. 
Numai agenţii operativi de pe teren înfruntau moartea. În 
cel mai rău caz, ar fi primit o condamnare la închisoare, 
probabil nici măcar atât - pentru a se evita publicitatea, 


355 


trădătorii de înalt nivel erau adesea doar concediati, 
punându-se capăt capacităţii lor de a face rău. Cu toată 
colecţia de scandaluri pe care le putea folosi pentru şantaj, 
putea să-şi pretindă chiar şi pensia. 

Nu, nu se temuse decât că ar fi descoperit. Datorită 
mândriei şi a hotărârii lui de a nu da greş. 

Dar teama pe care o trăia acum era cumplită. Nu 
intelectuală. Instinctivă. Teroare din reflex. Nu se mai 
simţise astfel dintr-o noapte petrecută într-un şanţ de 
drenaj din Franţa, când o santinelă germană aruncase 
peste el... 

Inima aproape îi plesnea de tensiune. Plămânii subţiri ca 
hârtia, înăspriţi de anii în şir de fumat, se luptau eroic. 

„N-am să cedez. Întotdeauna am fost un învingător.” 
După aproape patruzeci de ani, înfrunta din nou supremul 
pericol. „Şi n-am de gând să dau greş.” 

Un tată împotriva fiului său? Un profesor contra elevului? 
„În regulă, dar, hai la mine. Îmi pare rău că Chris a murit, 
dar n-am să te las să mă învingi. Incă sunt mai bun ca 
tine.” 

Dădu din cap. Regulile. Nu te apropia de duşman. Atrage- 
| pe el spre tine. Forţează-l să lupte pe terenul tău. Fă-l să 
te înfrunte în termenii tăi. 

Cunoştea o cale. Saul greşea dacă-şi închipuia că putea 
ajunge la el indiferent unde sau cât de bine păzit era. Exista 
un loc. Oferea protecţie absolută. Şi partea cea mai bună 
era că respecta regulile. 

Ridicându-se în picioare, ieşi în hol. Pollux se îndreptă de 
spate, atent. Eliot surâse. 

— Adu-l pe fratele tău. Trebuie să ne facem bagajele. 

În capul scării, se opri: 

— E mult de când n-am mai fost la o plimbare. 


356 


Capitolul 11 


La Londra, Saul ignoră ploaia care bătea în ferestre. 
Trăsese draperiile. Chiar şi aşa, aprinse lumina numai atâta 
timp cât să vadă numărul pe care-l forma la telefon. 
Cufundat din nou în întuneric, se culcă pe pat, aşteptând să 
răspundă. După scurt timp, avea să se bărbierească şi să-şi 
schimbe hainele, apoi să mănânce peştele cu cartofi prăjiţi 
pe care şi-l adusese. Apoi, urma să achite camera, folosită 
numai o oră, şi să pornească spre următoarea destinaţie. 
Putea dormi pe drum. Avea multe de făcut. 

Telefonul se opri din sunat. 

— Da? 

Părea glasul lui Orlik, dar trebuia să se asigure. 

— Baby Ruth. 

— Şi trandafiri. 

Orlik. Rusul îi dăduse diverse numere - telefoane publice 
unde putea fi găsit în anumite zile, la anumite ore, pentru 
informaţii şi instrucţiuni. 

— Presupun că ai auzit îngrozitoarea veste despre 
prietenul nostru englez, spuse Saul. 

— Într-adevăr. Bruscă, dar nu neaşteptată. Şi nu lipsită 
de consecinţe, continuă Orlik. Printre asociaţii lui se 
înregistrează o activitate considerabilă. Se pare că se tem 
de noi veşti bruşte despre ei înşişi. 

— Şi-au luat măsuri de prevedere? 

— De ce? Te-ar deranja? 

— Nu atâta vreme cât ştiu unde să-i găsesc. 

— Călătoria face bine la suflet, înţeleg. 

— Îmi poţi recomanda câteva locuri? 

— Mai multe. Ştiu despre o podgorie din districtul francez 
Bordeaux. Şi o staţiune montană în Pădurea Neagră din 
Germania. Dacă Uniunea Sovietică ţi-e pe plac, sugerez o 
vilă la gurile Volgăi, lângă Marea Caspică. 

— Numai trei? Mă aşteptam la patru. 


357 


— Dacă te duci direct la al patrulea, s-ar putea să-ţi pierzi 
interesul pentru celelalte, îi aminti Orlik. 

— lar pe de altă parte, aştept cu atâta nerăbdare să-l văd 
pe al patrulea încât e posibil să nu mă pot concentra asupra 
celorlalţi. 

— Am aici o prietenă de-a ta care ţine mult să-ţi termini 
călătoriile ca să te poţi întoarce la ea. Am stabilit că vei 
urma nişte instrucţiuni. Dacă nu faci ce-ţi cer, ce rost mai 
are să te ajut? Mă gândeam ca următoarea vizită să i-o faci 
incomodului meu coleg din Uniunea Sovietică. 

— Şi să te eliberez de presiune? Mai gândeşte-te. Mă 
ajuţi numai pentru ca să mă ocup de el. Pe urmă, dai vina 
pe mine şi ieşi basma curată. 

— Niciodată n-am susţinut altceva, replică Orlik. 

— Dar odată ce vei fi în siguranţă, s-ar putea să tragi 
concluzia că pe ceilalţi îi poţi rezolva singur. Vei aranja să 
fiu omorât şi să ieşi învingător pe toate fronturile. 

— Suspiciunile tale îmi lezează amorul propriu. 

— M-am băgat în povestea asta numai pentru un singur 
motiv - Eliot. De ceilalţi am să mă ocup mai târziu. Nu 
există nici o garanţie că le pot face felul la toţi. Poate comit 
o greşeală şi mor înainte de-a ajunge la ei. Dacă-i iau în 
ordinea cerută de tine, poate nici n-am să mai ajung 
vreodată la Eliot. 

— Un motiv în plus ca să fii prudent. 

— Nu. Ascultă-mă cu atenţie. Am o întrebare. Dacă aud 
un răspuns greşit, închid. Şi am să dau de Eliot pe căile 
mele proprii. Dacă Erika păţeşte ceva, vin la tine cum am 
venit şi la Erika. 

— Şi zici că asta se numeşte cooperare? 

— Intrebarea: Presupun că ştie că am evadat şi ce-a păţit 
Landish. Va trebui să-şi închipuie că vin. O să-şi ia măsuri. 
In locul lui, eu n-aş rămâne acasă. Aş vrea cea mai bună 
protecţie pe care o pot găsi, cel mai sigur loc. Unde fl 
găsesc? 

Ploaia bătea în geam. Pe întuneric, Saul strângea 
receptorul în mână, aşteptând încordat răspunsul lui Orlik. 

— Nu-mi place să fiu ameninţat. 


358 


— Răspuns greşit. 

— Stai! Ce-i cu...? Dă-mi o şansă! Eliot acum? Apoi 
ceilalţi, în schimbul Erikăi? 

— Doar dacă nu bănuiesc că o foloseşti ca momeală. 

— Ai cuvântul meu. 

— Răspunsul. 

Orlik oftă, apoi îi spuse. Saul închise. 

Inima-i bubuia în piept. Locul pe care i-l spusese Orlik era 
sclipitor gândit. „La ce te-ai fi aşteptat?” se întrebă. În 
pofida urii, recunoscu geniul lui Eliot. 

Cea mai bună, cea mai controlată dintre arene. Chris ar fi 
înţeles. 


359 


Capitolul 12 


O dubă mare şi neagră stătea în faţa fermei. Apropiindu- 
se, Orlik se încruntă. Pneurile maşinii sale scrâşniră pe 
pietriş, în timp ce-şi parca Citroen-ul la bună distanţă de 
vehiculul nefamiliar, asigurându-se că-l lăsa cu faţa spre 
capătul dinapoi al aleii. Stinse farurile şi opri motorul, dar 
lăsă cheia în contact. Precaut, cobori, scrutând noaptea. 

Dacă ar fi văzut furgonul de la distanţă, ar fi oprit şi ar fi 
dat ocol fermei, cercetând. Dar duba era plasată astfel 
încât să n-o observe până nu ajungea în capătul aleii. Nu s- 
ar fi putut retrage fără a-şi alerta vizitatorii. Presupunând 
că noaptea ascundea şi alte gărzi în afară de ale lui proprii, 
nu avea de ales decât să intre în casă aparent nepăsător. 

Ardeau luminile la mai multe ferestre. lată. Apropiindu-se 
de casă, observă o umbră la colţul din dreapta. Poziţionat 
imediat dincolo de conul de lumină, omul intenţiona vizibil 
ca Orlik să-l întrezărească. 

La stânga, ţârâitul greierilor se opri brusc. Deci, şi acolo 
stătea cineva. Din nou, însă, avertismentul ar fi putut să fie 
prevenit atât de uşor, evitând orice mişcare, încât Orlik fu 
nevoit să presupună că santinelele ascunse îl anunțau de 
prezenţa lor. 

„Ca să-mi vadă reacţia. Dacă n-am făcut nimic rău, n-ar 
trebui să mă arăt nervos. Dacă am făcut ceea ce bănuiesc 
ei, însă, poate aş dovedi-o încercând să fug.” 

Nu se îndoia cine erau. După „evadarea” lui Saul din 
castelul de lângă Lyon, Orlik o dusese pe Erika în sud, la 
această fermă din apropiere de Avignon, dorind s-o 
ascundă - în eventualitatea că Saul încerca s-o salveze, în 
loc de a-şi respecta partea lui de înţelegere. Saul n-ar fi 
putut găsi niciodată acest loc. Autorităţile franceze nu ştiau 
ce se întâmpla. Deci, cine mai rămânea? Cine altcineva mai 
era implicat şi avea mijloace de a-i da de urmă până aici? 


360 


Două concluzii. Un membru al personalului său, suspicios 
în legătură cu evadarea lui Saul, informase împotriva lui. A 
doua: veniseră superiorii lui Orlik, să-l ia la întrebări. 

— Tu, spuse Orlik în rusă. Din dreapta. Ai grijă când 
păşeşti înapoi. În spatele tău e o cisternă. Capacul ei nu ti- 
ar suporta greutatea. 

Nu auzi nici un răspuns. Zâmbind, îşi continuă drumul - 
dar nu spre uşa principală, ci către o intrare de lângă aripa 
dreaptă. 

Intră, simțind mirosul de vițel şi ciuperci al cinei. Un hol 
îngust spre stânga, prin dreptul bucătăriei, spre luminile din 
camera de zi. Un gardian musculos stătea în faţa unei uşi 
cu lacăt. 

— Deschide, ordonă Orlik. Trebuie s-o chestionez. 

Paznicul făcu o mutră posomorâtă. 

— N-o să le convină. 

Orlik îşi înălţă sprâncenele. 

— Sunteţi aşteptat, arătă gardianul în lungul holului. 

„Ştiu cine m-a turnat,” îşi spuse Orlik. „E la locul potrivit. 
Va primi ceea ce merită.” 

— Vor trebui să aştepte. Ţi-am spus să deschizi uşa. 

Paznicul se încruntă. 

— Dar... 

— Eşti surd? 

Strângând ochii de furie, gardianul scoase o cheie şi 
descuie lacătul. 

Orlik intră. 

Camera fusese golită de orice mobilă pe care Erika ar fi 
putut-o folosi drept armă. | se lăsaseră pantalonii şi o bluză 
de flanelă, dar pantofii i-i luaseră, pentru cazul că se elibera 
şi încerca să fugă. Cureaua, o potenţială armă, fusese luată 
şi ea. Ridică o privire încruntată din colţul unde stătea pe 
jos. 

— Bine. Eşti trează, spuse Orlik. 

— Cum aş putea dormi cu luminile astea? 

— Am nevoie de informaţii. 

Întorcându-se, Orlik dădu din cap spre gardian şi închise 
uşa. 


361 


Traversă odaia. Cu o expresie întunecată, scoase un 
pistol sovietic Makarov de 9 mm, de sub veston. 

Femeia nu se clinti. 

O cercetă, meditativ, judecând. 

— Deci, a sosit momentul? 

Avea ochii negri precum cărbunele. 

Orlik repetă în minte scena pe care o prevedea în camera 
de zi şi dădu din cap: 

— Da, e timpul. 

Îi dădu pistolul. 

Pupilele Erikăi se dilatară. 

Aplecându-se, îi simţi mirosul părului. 

Îi şopti câteva cuvinte. Termină şi se ridică: 

— Singura mea consolare e că, deşi nu vrei, ai să mă 
ajuţi. 

Simţind nevoia contactului prietenos al pielii, se aplecă şi 
o sărută. Pe obraz. Ca pe o soră. Gândindu-se la ceea ce-l 
aştepta. 

Se întoarse şi ieşi din cameră. Paznicul părea nerăbdător. 

— Ştiu, spuse Orlik. Mă aşteaptă. 

Străbătu culoarul. Camera de zi devenea tot mai 
luminoasă pe măsură ce se apropia. Simplă, modest 
mobilată, mohorâtă. Un şemineu înnegrit de funingine. O 
canapea roasă. Un balansoar scârţâitor. 

Din care îl privea un bărbat slab şi posac. 

Orlik îşi ascunse surpriza. Se aşteptase la superiorul său 
imediat sau, în cel mai rău caz, la directorul european. Dar 
omul din faţa lui, chiar mai subţire în obraji şi mai 
asemănător cu un dihor decât el însuşi, era tocmai prada 
pe care o vânase, urmaşul rus al grupului Abelard, 
echivalentul sovietic al lui Eliot. 

Un om pe nume Kovşuk. Îmbrăcat în negru. Opri 
balansoarul, vorbind în rusă, răspicat. Paznici severi îl 
flancau. 

— Voi fi scurt. Ai primit instrucţiuni să-l omori pe 
american. N-ai ascultat. l-ai organizat evadarea. Presupun 
că intenţionai să mă omoare. 

Orlik clătină din cap: 


362 


— Nu ştiu ce... 

Incepu să se bâlbâie: 

— Fireşte, sunt onorat să vă văd. Dar nu înţeleg. Nu pot fi 
făcut răspunzător pentru asistenții interni. Dacă-s aşa de 
împiedicaţi... 

— Nu. N-am timp de teatru. 

Kovşuk se întoarse spre un paznic: 

— Adu femeia. Foloseşte ce metodă pofteşti. Fă-o să 
recunoască tot ce ştie. Documentează-le crimele. Pe urmă, 
omoară-i pe amândoi. 

— Ascultaţi... 

— Dacă te bagi, te omor în clipa asta. Vreau să ştiu unde 
e americanul. 

Kovşuk se răsuci din nou spre gardian: 

— Ţi-am spus, adu-o aici. 

Orlik îl privi pe paznic ieşind. 

— Vă înşelaţi. Şi eu vreau să-l prind pe american la fel de 
mult ca... 

— Nu mă insulta. 

Simţurile lui Orlik se accelerară. Purta şi un al doilea 
pistol. Nemaiavând încotro, îl scoase. Dacă-l omora pe 
gardianul rămas înainte... 

Dar Kovşuk se aşteptase şi deja scotea pistolul, trăgând. 

Orlik primi glonţul în piept. 

Impactul îl zgudui. Zbură îndărăt, cu ochii mari, 
răsturnându-se. În pofida sângelui ce-i ţâşnea pe gură, 
izbuti un rânjet. 

Pierduse, 

Dar câştigase. Căci auzi de pe culoar detunături ascuţite 
de pistol, recunoscând sunetul Makarov-ului, încrezător că 
atât necredinciosul său asistent cât şi bodyguard-ul lui 
Kovşuk erau morţi. Femeia era pe-atâta de dibace, pe cât 
de senzuală. 

O uşă se dădu de perete. 

Simţurile îl părăseau. Cu toate acestea, auzi Makarov-ul 
lătrând din nou. O prevenise despre santinelele de-afară şi 
poziţiile lor. 

Şi-o imagină fugind prin noapte. 


363 


Îi rânji lui Kovşuk. Auzi zgomotul Citro&n-ului. Makarov-ul 
răsună iarăşi. 
Şi muri. 


364 


Capitolul 13 


Picioarele desculţe ale Erikăi erau mânjite de sânge. Şi le 
zgâriase pe pietrişul aleii, alergând dinspre casă către 
Citroen-ul lui Orlik. Cheia era în contact, aşa cum promisese 
el. Piciorul îi alunecă pe ambreiaj şi pe accelerator. 
Furioasă, apăsă mai tare, schimbând vitezele, gonind şi mai 
repede pe alee, cu roţile din spate derapând şi noaptea ca 
un zid în faţa ei. Nu îndrăzni să aprindă luminile de poziţie. 
Deşi putea aluneca la o curbă nevăzută, trebuia să evite 
riscul de a fi reperată după lumini. 

Chiar şi aşa, zgomotul motorului îi indica prea bine 
prezenţa. Luneta maşinii făcu implozie. Auzi rafalele 
sacadate şi repetate ale automatelor, o succesiune de 
şocuri  zguduind maşina. În oglindă, văzu fulgerările 
stroboscopice la gura ţevii, recunoscând pârâitul distinctiv 
al pistoalelor-mitralieră. 

Uzi-uri. Avea prea multă experienţă cu ele ca să se 
înşele. Înţelegând deodată ce simţise Saul în Atlantic City, 
derapă la o cotitură pe care abia o zărise în ultimul 
moment. 

Gândurile îi interveniră asupra instinctelor. De ce 
preferau ruşii arme israeliene? 

Nu era timp. Sângerând pe ambreiaj, smuci schimbătorul 
de viteze în sus. Departe de casă, bezna era mai densă. 
Citro6n-ul se frecă de un copac. Nu mai putea amâna. 
Aprinse farurile şi holbă ochii spre umbra masivă ce se 
năpustea afară din tufişuri. 

Un furgon. Smuci de volan spre stânga, apăsând până la 
limită acceleratorul încleiat de sânge. Citroen-ul coti prin 
faţa dubei, alunecând lateral, cu aripa din spate pocnind un 
ciot. Lampa de poziţie i se sparse, dar roţile muşcară din 
prundiş, mărindu-şi tracţiunea, repezindu-se înainte. Depăşi 
barajul rutier, văzând un tunel de copaci şi arbuşti - în 
capătul căruia o ademenea un drum de ţară. 


365 


Alte Uzi-uri pârâiră. Se sparse şi al doilea far de poziţie. 
Perfect, le perturba ochirea. Scăzu viteza, trecând de pe 
pietriş pe asfalt, luând-o la stânga pe drumul de ţară. 
Ajunsă în linie dreaptă, băgă în viteza maximă şi văzu 
vitezometrul depăşind 120 de kilometri, insistând spre 
limită. 

Ştia că avea să fie urmărită. Citroen-ul se zgâlţâia ca în 
urma unor avarii de structură. Trebuia să alerge cu el până 
se desfăcea în bucăţi. Sau până găsea o maşină mai bună. 

Dar avea în faţă drumul liber şi un scop clar. 
Avertismentul şoptit de Orlik fusese explicit, interogatoriul 
care-l aştepta, ameninţarea cu care se confruntau amândoi, 
şansa pe care i-o acorda. Pregătită, îl împuşcase pe omul 
intrat după ea - şi pe gardianul din hol. Omorâse 
santinelele care încadrau casa. Deşi prundişul îi înţepa 
tălpile goale, în care-i rămăseseră înfipte pietricele, se 
simţea însufleţită, liberă şi cu un ţel precis. 

Saul avea nevoie de ea. Orlik îi spusese unde să-l 
găsească. Gonind prin noapte, însă, şi văzând în retrovizor 
faruri, cu mâna pe pistolul aflat alături, nu putu evita 
gândul ce-i venise mai devreme. Uzi-urile. De ce foloseau 
ruşii arme israeliene? 

Răspunsul o răscoli. Fiindcă omul care îl aşteptase pe 
Orlik la fermă era echivalentul rus al lui Eliot. Gărzile lui, la 
fel ca ale lui Eliot, primiseră instructajul instinctelor ucigaşe 
ca pregătire finală. Fuseseră învăţate să acţioneze ca nişte 
israelieni, iar consecinţele aveau să cadă în seama... 

Erika îşi încleştă dinţii. În seama Israelului. 

Trecu ca o furtună pe lângă gospodării şi livezi. Dacă 
farurile câştigau teren, avea să se oprească şi să-şi asume 
riscul, barând drumul, ciuruindu-şi urmăritorii. 

Dar, în ciuda scuturăturilor Citro&n-ului, păstră distanţa, 
vuind prin întuneric. 

Ultima şoaptă a lui Orlik îi răsuna în minte: „Saul se 
îndreaptă către Eliot. Bătrânul a ales sanctuarul perfect. E o 
capcană.” 

Dar pentru cine? Pentru Saul, sau pentru Eliot? 


366 


Atâta lucru ştia. Orlik îi spusese. O provincie. Un oraş. O 
vale montană. 

Canada. 

Şi avea să ajungă acolo. 


367 


CASE DE ODIHNĂ / 
COBORÂREA ÎN PĂMÂNT 


Capitolul 1 


Şoseaua devenise atât de abruptă, încât Saul trecu din 
viteza a doua în prima, auzind efortul motorului şi forțând 
microbuzul Eag/e să continue urcuşul. Alesese acel model 
fiindcă, deşi arăta convenţional, avea dublă tracţiune. Pe de 
o parte, nu dorea să atragă atenţia. Pe de alta, nu ştia cât 
de accidentat avea să devină terenul înainte de a ajunge la 
destinaţie. 

Regiunea arăta deja destul de impunătoare. O maşină 
burduşită, cu număr de înmatriculare din altă provincie, era 
trasă pe acostament, cu capota ridicată şi radiatorul 
aburind. Şoferul - un om hărțuit, cu mâinile desfăcute într-o 
încercare de a-şi linişti soţia şi copiii speriaţi - era vizibil 
nefamiliarizat cu tehnica şofatului prin munţi. Probabil 
folosise o viteză prea mare sau, mai rău, transmisia 
automată, ambele supunând motorul unui efort prea intens. 
La coborâre, cel mai probabil avea să controleze viteza cu 
ajutorul frânelor în locul vitezelor, sfârşind prin a arde 
saboţii şi cilindrii. 

Nu numai unghiul abrupt al drumului îngreuna 
conducerea. Şi acesta încetinea maşinile, dar şi lunga 
procesiune a autovehiculelor ce trudeau în sus, întârziate 
de semiremorca din fruntea coloanei ce râgâia din 
eşapament. Enervat, Saul simţea că se târa cu o viteză de 
câţiva milimetri pe oră. Cotiturile neaşteptate complicau şi 
mai mult mersul. Luând-o la stânga, Saul ajunse deodată la 
o curbă în ac de păr, unde încercă să evite blocarea 
motorului, trăgând cu putere de volan spre dreapta pentru 
a se feri de maşinile ce coborau din direcţie opusă. 


368 


Deasupra, la altitudinea de peste trei mii de metri, munţi 
masivi acopereau cerul, cu piscurile înzăpezite sclipind. 
Steiuri de granit, presărate cu pini, îşi coborau vertical 
versanţii brăzdaţi de parcă i-ar fi scobit degetele unui uriaş. 
Deşi în sensul strict al cuvântului zona aceea era cunoscută 
ca Munţii de Coastă, Saul îi considera o prelungire a 
Stâncoşilor Canadieni continentali. La un loc, acele lanţuri 
din Columbia Britanică erau atât de enorme şi de 
colţuroase încât minimalizau munţii din Colorado cu care 
era familiarizat el, copleşindu-l. 

Dedesubt, câmpia pe care o părăsise avea o splendoare 
diferită. Pante împădurite coborau spre şesuri, apoi spre 
vasta întindere din Vancouver, zgârie-norii săi costisitori 
contrastând cu centrele comerciale subterane, 
subdiviziunile lustruite şi casele cu grădini amenajate. 
Impresionantul pod suspendat Lions Gate se întindea peste 
Fiordul Burrard, unind districtele. 

Un paradis sub soare. Briza marină risipea căldura. Spre 
apus, vele sclipeau în strâmtoare. Dincolo de aceasta, 
colinele măreţe ale Insulei Vancouver apărau oraşul de 
furtunile oceanice, în timp ce strâmtoarea adăpostită Juan 
de Foca lăsa să pătrundă curentul cald al Pacificului. 

O combinaţie perfectă de climă şi peisaj. Saul strânse 
ochii cu ură. Loc ideal pentru o „casă de odihnă”. Eliot - 
bătu-l-ar Dumnezeu - îşi alesese bine câmpul de luptă. 

Se zburli, iritat de traficul lent, nerăbdător să se înscrie 
pe drumul mai uşor din vârf. Să ajungă. 

Şi să i-o plătească tatălui său. 

Din fericire, drumul deveni orizontal. Printre versanţi cu 
brădet, semiremorca râgâitoare se înghesui spre taluzul de 
piatră măcinată, lăsând maşinile s-o depăşească. Saul băgă 
Eagle-ul în viteza a doua, accelerând, şi văzu acul 
calorimetrului apropiat primejdios de limita superioară 
coborând în timp ce efortul motorului scădea. Simţi o 
adiere pe fereastra deschisă. 

Un indicator de viteză impunea optzeci de kilometri pe 
oră. Rămase sub limită, observând un alt semn care anunţa 
- în franceză precum şi în engleză - curbe strânse. Pantele 


369 


formau un V, prin care Saul se concentră spre un pisc înalt, 
ca şi cum ar fi aliniat înălţătorul şi cătarea unei puşti. 
Hotărât, continuă să se strecoare printre maşini, 
stăpânindu-şi nerăbdarea. 

„Nu mai e mult. Fii calm. Eliot se aşteaptă să te grăbeşti 
atât de tare încât să faci greşeli.” 

Coti pe un drum şerpuitor, într-o vale împădurită. La 
stânga, văzu un lac glaciar, albastru ca diamantul. In 
dreapta, un camping plin de rulote făcea reclamă la ore de 
călărie şi excursii prin natură. Aerul era uscat şi cald. 

Şi aceşti munţi erau străpunşi de văi asemănătoare. 
Conducând, aruncă o privire scurtă pe harta terenului. Până 
acum, instrucţiunile lui Orlik fuseseră exacte, aducându-l 
până la treizeci de mile nord-vest de Vancouver. De aici, 
însă, trebuia să se bazeze pe zvonuri amintite parţial. La 
urma urmei, în tinereţe, de ce-ar fi bănuit că-i va trebui 
vreodată o casă de odihnă? O casă sigură, poate, dar... 

lată locul. Îl văzu pe hartă. Peste încă două dealuri. 
Cloister Valley”. „Nu uita,” spusese Eliot. „Dacă vreodată 
ajungi atât de disperat încât să vrei o casă de odihnă, 
gândeşte-te la o mănăstire. Du-te în valea aceea. Caută un 
indicator. Hermitage.” 

Saul îşi înfrână imboldul de a accelera. Trecu pe lângă un 
pescar aflat pe un pod, care se întrerupse din pândă pentru 
a sorbi dintr-o sticlă de bere. Labatt's. Dacă aceea era 
Cloister Valley, Saul ar fi putut să jure că pescarul era o 
santinelă. Deocamdată, însă, peisajul era inofensiv. Soarele 
strălucea la zenit, razele reflectate făcându-l să-şi pună 
ochelarii Polaroid. Totuşi, între piscurile claustrofobice, 
asfinţitul avea să sosească mult mai devreme decât era 
obişnuit el. Deşi nu se putea grăbi, nici să piardă vremea nu 
trebuia. Coordonarea era totul. Trebuia să sosească la 
destinaţie înainte de căderea întunericului. 

Harta era precisă. Ajunse la o intersecţie în formă de T, 
coti la dreapta şi trecu prin faţa unui motel cu cabane de 
bârne. Drumul mărginea un torent furtunos. Îi auzea 


23 Valea Mănăstirii. 
370 


şipotul. Când o luă pe o pantă, brazii acoperiră soarele. 
Blestemă. 

Fratele său n-avea să mai simtă niciodată răcoritoarea 
umbră. 


371 


Capitolul 2 


Case sigure, case de odihnă. Autorii sancţiunii Abelard 
fuseseră înţelepţi, înțelegând ţelurile imediate ca opuse 
celor de perspectivă. Un agent operativ, ameninţat, pe 
fugă, avea nevoie de speranţă. Fără ea, ce rost mai avea să 
aparţină breslei? O zonă neutră, un respiro - chiar şi la 
„Franklin”, „casa liberă” fusese țelul multor jocuri - era 
fundamentală. Agentului îi trebuia o şansă de a spune piua, 
declarând: „Gata, m-ai bătut, da' ce naiba, încă mai sunt 
viu. Şi ce mama naibii, trebuie să mă primeşti înapoi în joc. 
Uite, am ajuns aici. Sunt neutralizat.” Un sanctuar garantat, 
inviolabil, unde orice tentativă de asasinat implica represalii 
imediate. 

Dar casa sigură era o soluţie temporară, destinată 
agenţilor operativi şi mercenarilor angajaţi. Dacă urcai atât 
de sus şi-ţi făceai aşa de mulţi duşmani încât nici nu mai 
îndrăzneai să părăseşti vreodată casa? Dacă vânătorii te 
urau atât de mult încât nici nu-şi mai părăseau posturile de 
unde te aşteptau să ieşi? Nu conta câte gărzi aveai ca să te 
apere la plecare, tot aveai să fii ucis. 

Evident, era necesar ceva superior simplei protecţii a 
unui ipotetic motel. Câte plimbări prin cameră puteai 
suporta - câte discuri puteai să asculţi, cât timp puteai privi 
la televizor - până începeau să te apese pereţii? Programul 
zilnic repetat la nesfârşit transforma finalmente casa sigură 
într-o închisoare. Plictiseala devenea insuportabilă. Începeai 
să te gândeşti la evadare, riscând întâlnirea cu vânătorii. 
Sau poate îi scuteai de osteneală, înfigându-ţi ţeava unui 
pistol în gură. O săptămână de siguranţă? Minunat. Poate o 
lună. Dar când era un an? Sau zece ani? Într-un loc ca 
Biserica Lunii, până şi siguranţa devenea un blestem. 

Era necesar ceva mai bun, mai total, iar gânditorii 
Abelard, în înţelepciunea lor, merseseră cu imaginaţia mai 
departe. Case de odihnă. Sanctuare permanente. Ambianţe 
complete. Satisfacţie absolută. 


372 


Pentru un preţ stabilit. În faţa morţii, proscrisul plătea 
bucuros până la limită, în schimbul imunităţii garantate, cu 
tot confortul. Nu o casă sigură. Un cămin de odihnă. 
Permanent şi definitiv. Răsplata disperării. 

Existau şapte case sigure Abelard. 

Căminele de odihnă, însă, erau complicate. Întinse, 
enorme, complete. Numai trei în lume. Şi, întrucât clienţii 
lor tindeau să fie vârstnici, un factor îl reprezenta clima. Nu 
prea caldă, nu prea rece. Nici umedă, dar nici excesiv de 
uscată. Un paradis în sânul paradisului. Datorită nevoii de 
securitate pe termen lung, casele de odihnă fuseseră 
situate în ţări neutre prin tradiţie, cu politică stabilă - Hong 
Kong, Elveţia şi Canada. 

Cloister Valley. Columbia Britanică. Canada. 

Hermitage. 

Eliot căutase retragerea, sperând să-l ademenească pe 
Saul într-o capcană. 

Dar, pe când îndemna Eag/e-ul tot mai sus, ajungând la 
lizieră, trecând pe lângă zăpezi, pregătindu-se să coboare 
într-o altă vale, cu gândul la Chris, Saul murmură printre 
dinţi: 

— Ce-i bun pentru gâscă e bun în mă-sa şi pentru 
gânsac. 

Capcanele puteau fi ocolite. 


373 


Capitolul 3 


Ajunse la o răspântie, unde se opri să studieze harta. 
Dacă o lua din nou la dreapta, avea să urce o pantă, să 
străbată o trecătoare îngustă şi, coborând, să ajungă în 
Cloister Valley. Presupunea că va găsi un indicator învechit 
- nimic bătător la ochi, cu siguranţă - al staţiunii 
Hermitage. Călătorul necunoscător n-ar fi ştiut dacă era 
vorba de o cabană sau de vila cuiva. Proprietatea era 
ascunsă de copaci. Fără-ndoială, o poartă cu lacăt şi un 
drum plin de gropi descurajau curiozitatea oricui. 

Mai bănuia şi că de-a lungul drumului se aflau santinele, 
pentru a întoarce vizitatorii nepoftiţi. Toate intrările în vale 
erau supravegheate. Postul de coordonare va fi fost un 
magazin de ţară, personalul unei benzinării consta din 
gărzi, pescarul ce sorbea bere Labatt's avea de astă dată şi 
un walkie-talkie în traistă. Din momentul când ajungea la 
trecătoare, toate mişcările lui Saul aveau să fie raportate. 

In sine, aceste măsuri de prevedere nu-l deranjau. La 
urma urmei, orice casă de odihnă avea nevoie de 
securitate. Administrația era profesionistă, folosind 
materiale de prima mână. Ceea ce-l sâcâia era faptul că 
unele santinele postate pe drum aveau să-i aparțină lui 
Eliot, nu căminului. 

Aşa va fi procedat, îşi spuse Saul. „Distribuie o echipă de 
şoc prin toată valea, aşteaptă să fiu depistat şi omorât încă 
înainte de-a ajunge în incintă. Regulile interzic orice 
intervenţie, odată ce am ajuns pe teritoriu neutru, dar 
nicăieri nu scrie că nu mă pot ucide pe drum. Nu e 
protejată întreaga vale, ci numai pământul aflat în 
proprietatea casei de odihnă. Aş fi un neghiob să merg cu 
maşina prin vale.” _ 

Cunoştea, însă, alt drum. In loc să cotească la dreapta, 
îndreptându-se spre trecătoare, continuă mereu înainte. 
Trei elani păşteau pe-o pajişte, lângă un râu. Un fazan 
zbură peste drum. Cercetă un şir de plopi-de-munte la 


374 


dreapta, privi pe hartă, apoi din nou către copaci. Ceea ce 
căuta nu putea fi prea departe. Frunzele fremătau în vânt, 
întorcându-şi dedesubturile argintii, lucind în soare. Acest 
lucru îl făcu să-şi dea seama de unghiul coborât al luminii. 
Ora trei. Pentru a profita de lumina rămasă, trebuia să fie 
gata cel târziu la cinci. 

După încă o jumătate de kilometru, îl văzu. lată-l, în 
dreapta, printre copaci, un drumeag atât de podidit de 
vegetaţie încât nici nu l-ar fi observat dacă nu-l anunţa 
harta. Nici o maşină în faţă. În retrovizor, nimic. Oprind, 
apăsă un comutator din stânga axului volanului, trecând 
Eagle-ul pe dublă tracţiune. Intră, rupând crengile 
tufişurilor. 

Drumul era strâmt, cu hurducături, pe sub o boltă de 
copaci. După o sută de metri, frână. leşi, plesnind ţânţarii în 
nemişcarea codrului, şi reveni în urmă. Boscheţii fuseseră 
rupţi prea tare pentru a-şi mai reveni şi camufla locul pe 
unde intrase. Cu toate acestea, în teorie, n-ar fi avut de ce-i 
păsa nimănui din vale. 

În teorie. 

Trase o ramură căzută de-a curmezişul drumeagului, 
proptind cu ajutorul ei crengile astfel încât să stea de parcă 
n-ar fi fost frânte. Cineva privind de aproape le-ar fi văzut 
rupturile pe tulpini, dar din maşinile în trecere nu se 
observa nimic. Peste câteva zilele, crengilor aveau să le 
cadă frunzele, însă atunci nu mai conta dacă ghicea cineva 
că drumul fusese folosit. Nu-l preocupa decât noaptea şi 
ziua următoare. Rezemă un al doilea rând de verdeață, îşi 
studie opera şi conchise că arăta pe cât de natural putea să 
se aştepte. 

Îşi reluă înaintarea. Ramurile zgâriau Eag/e-ul. Buruienile 
i se frecau de şasiu. Hopurile îl zguduiau. Ajunse la un 
trunchi căzut, prea gros ca să treacă peste el. 

leşind, îl dădu la o parte, apoi trase maşina dincolo de el 
şi, ca măsură de precauţie, reveni să-l pună la loc peste 
drumeag. Mai încolo, trecu un pârâu, sperând ca apa să nu- 
i înmoaie frânele şi încruntându-se când un bolovan îi lovi 
toba de eşapament. 


375 


Dar maşina avea suspensii înalte, iar dubla tracţiune 
funcţiona perfect, supraviețuind torturii şi câştigând forţă 
pe o colină abruptă. Harta nu prezenta nici o clădire în faţă. 
Îl nedumerea. Se întrebă cine făcuse drumul şi de ce. 
Tăietorii de lemne? Echipele de hidroenergeticieni având 
nevoie de acces la piloanele din munţi? Un proprietar al 
zonei, care o folosea pentru vânătoare? 

Spera să nu afle. 


376 


Capitolul 4 


Spre dezamăgirea lui Saul, drumeagul dispăru în iarba 
înaltă până la genunchi a unei păşuni de mai sus. 

Capătul liniei. Nu putea risca să conducă maşina prin 
iarbă. | s-ar fi văzut urmele, din aer. Trebuia să presupună 
că Hermitage-ul folosea elicoptere de recunoaştere. În 
sensul strict al cuvântului, gărzile casei de odihnă nu prea 
aveau motive de a controla acea vale mărginaşă, dar 
oamenii lui Eliot, da. Întrucât ştiau de sosirea lui Saul, 
aveau să fie peste măsură de prevăzători. 

Işi privi ceasul - patru şi treizeci - apoi soarele din 
spatele lui, care cobora spre munţi. În curând avea să se 
întunece. 

Inainte. Parcă maşina lângă capătul drumeagului, 
ascunsă, între tufişuri şi copaci, oricărei observaţii de pe 
pământ şi din văzduh. Deschise portiera din spate şi-şi 
scoase echipamentele. 

Le aranjase cu pricepere într-un rucsac Ke/ty: carne 
uscată de vită, alune, fructe deshidratate (carbohidrați şi 
proteine pe care nu trebuia să le gătească), haine de 
schimb, toate de lână (în cazul unei furtuni, fibrele 
scămoşate se uscau mai repede, fără a avea nevoie de 
foc), un sac de dormit căptușit cu Dacron (la fel ca lâna, se 
usca rapid), cincizeci de metri de coardă din nylon, un cuţit, 
trusă de prim ajutor, ploscă, deja plină, deşi când avea să 
ajungă la mai mare altitudine se baza pe pâraie. Purta 
cizme de munte cu talpă groasă, menite să-i ajute 
picioarele la susţinerea bagajului greu. 

Săltându-i pe umăr rama metalică, strânse curelele şi-şi 
încheie cingătoarea. Într-un moment, îşi adaptă echilibrul 
după masa suplimentară. Potrivi pistolul pe şold, unde 
rucsacul să nu i-l apese în carne, după care încuie maşina şi 
porni. 

Ocolind poiana, nu prin mijlocul ei. În continuare, nu 
trebuia să lase urme. Pe lângă florile de munte, ajunse în 


377 


partea opusă, depăşind neabătut poalele coastelor, urcând 
tot mai abrupt, mai greu. Transpiraţia îi îmbiba cămaşa, 
şiroind în pârâiaşe printre omoplaţi, sub rucsac. La început, 
îşi calculă direcţia exclusiv vizual, ştiind ce vale căuta, dar 
cum prăpăstiile îi tăiau drumul, copacii blocau vederea şi 
văioagele şerpuiau, începu să-şi consulte repetat harta, 
comparându-i liniile de contur cu formațiunile din jurul său 
şi aliniind-o după busolă. Uneori, găsea câte un povârniş cu 
vegetaţie răzleaţă ce părea uşor de escaladat în direcţia 
dorită, dar harta îl prevenea de contrariul. Alteori, alegea 
câte un făgaş atât de plin cu bolovani încât nici nu s-ar fi 
gândit la el, dacă harta n-ar fi arătat că în curând urma să 
se transforme într-un urcuş blând. Anunţat de existenţa 
unei râpi după următorul deal, se abătu din drum cu cinci 
sute de metri, pentru a ajunge la un torent căruia îi urmă 
albia abruptă dar practicabilă. 

Se opri să înghită un bulgăre de sare şi să bea. La mare 
altitudine, organismul funcţiona mai dur decât în condiţii 
normale, transpirând abundent. Aerul uscat, însă, evapora 
atât de rapid sudoarea încât era posibil ca drumeţul să nu 
perceapă riscul deshidratării. Letargia putea duce la comă. 
Numai apa, însă, nu era de ajuns. Sarea făcea trupul să 
reţină lichidele. Dar Saul nu-i simţea gustul, semn sigur că 
avea nevoie de ea. Vârându-şi plosca înapoi în raniţă, 
examină trecătoarea pe care o escaladase, auzind vuietul 
şuvoiului în cădere, după care se întoarse spre culmile din 
faţă. 

Umbrele se prelungeau. Pădurea devenise de un verde 
închis, ca jungla sau norii înainte de tornadă. Emoţiile 
clocoteau în el furtunoase. Păşea neînduplecat, aprig. 
Gândul la junglă îi aminti de misiunile cu Chris, în Vietnam, 
de un război în care luptaseră fiindcă Eliot dorise ca ei doi 
să aibă experienţa acţiunii combative. Îi reveni în minte 
cum scăpase împreună cu Chris de elicoptere, în munţii din 
Colorado, după ce tatăl lor îi trădase. 

„Chris,” îi venea să urle. „Mai ştii vara când Eliot ne-a dus 
în tabără, în Maine? Cea mai fericită săptămână din viaţa 
mea. De ce nu s-a putut întâmpla altfel?” 


378 


Argila spongioasă a pădurii continua să urce. Printr-o 
spărtură dintre copaci, văzu trecătoarea spre care se 
îndrepta, o şa între două piscuri. Se căţără pe lângă lespezi 
de granit, cu ultimele raze ale soarelui lucind prin 
trecătoare, ca un far în penumbră. Ajunse la intrare, şi mai 
hotărât. Prea surescitat pentru a simţi greutatea rucsacului, 
se grăbi spre o ridicătură adăpostită de unde privi în valea 
de jos. 

Nu era foarte diferită de cea pe unde venise. Culmile, 
pădurea, arătau la fel. Un râu, Pitt, curgea prin mijlocul ei. 
Pe hartă scria că următoarea vale după ea era Golden Ears 
Provincial Park. Privind, însă, în lumina apusului stins 
reflectată de munţi, văzu singura deosebire care conta. 

Valea era străbătută pe lung de un drum, aproximativ de 
la est la vest. Un alt drum o tăia de-a curmezişul, mergând 
spre parcul din cealaltă parte. Dar, în sectorul de nord- 
vest... acolo... O porţiune apreciabilă era defrişată de 
copaci. li bănui peluza ca acoperind o sută de acri. Prin 
binoclu, identifică grajduri, o piscină, o pistă de jogging, un 
teren de golf. 

In mijlocul tuturor, o cabană masivă îi amintea de un loc 
din Yellowstone unde Eliot îi dusese odată pe el şi pe Chris. 

Căminul de odihnă. Limanul. 

Capcana morţii. 


379 


Capitolul 5 


Ploua în noapte. Printre echipamente, avea şi o folie de 
nylon impermeabil. Întinzând-o peste doi bolovani şi 
ancorându-i marginile, îşi făcu un adăpost. Se ghemui 
dedesubt, îmbrăcat cu hainele groase de lână, înfăşurat în 
sacul de dormit, şi mâncă, abia simțind gustul alunelor şi al 
cărnii uscate, privind în întuneric. Ploaia răpăia pe plastic, 
picurând prin faţă. Işi simţea obrajii umezi. Se cutremură, 
incapabil să adoarmă, gândindu-se la Chris. 

In zori, burniţa se preschimbă în ceaţă. Saul se târî afară 
din sacul de dormit şi-şi uşură vezica între nişte stânci. Se 
spălă în apa unui pârâu din apropiere, se bărbieri şi-şi curăţi 
părul. Acolo, sus, igiena era obligatorie - nu putea risca să 
se îmbolnăvească. La fel de esenţial era şi să-şi păstreze 
respectul faţă de el însuşi. Dacă-şi spurca trupul cu jeg şi 
mirosuri, în curând i-ar fi fost afectată şi mintea. Senzaţia 
de neîngrijire l-ar fi făcut să gândească la fel, Eliot urmând 
a-l prinde că făcea greşeli. Cu sudoarea zilei de ieri 
înlăturată, pielea goală îl furnica, înroşită de atâta frecat, îşi 
recăpătă energia, întâmpinând cu încântare buburuzele 
iscate de frig. Îndârjirea i se întări. Mânia îi gonea prin trup. 
Era gata. 

Nu simţi umezeala hainelor decât un moment. Trupul le 
încălzi fibrele de lână scămoşate, făcând aburii să se 
răspândească precum nişte rotocoale de fum. Strângându- 
şi materialele, săltă rucsacul pe umeri şi porni înverşunat în 
josul muntelui. 

La depărtarea aceea de Hermitage, nu se temea de 
santinele. Terenul era prea sălbatic. Cum în vale duceau 
câteva trecători, ar fi fost necesari prea mulţi oameni 
pentru a pândi fiecare cale de acces. Esenţialul era să evite 
gărzile - şi, probabil, trăgătorii - de pe drum. Apropiindu-se, 
însă, se aştepta să întâlnească paznici, mai ales în 
apropierea căminului de odihnă din colţul de nord-vest al 


380 


văii. În pofida nerăbdării, avansa prudent, ştiind cât de uşor 
era să-şi rănească o gleznă în tensiunea coborârii. 

La amiază, soarele ieşi din nori, sporind căldura efortului. 
Un versant drept se întindea în ambele direcţii, astfel că 
trebui să-şi lege rucsacul cu coarda, să-l coboare, smucind 
de capăt pentru a o desprinde, apoi să se lase şi el în jos. 
Într-un târziu, pe la mijlocul după-amiezii, ajunse în 
depresiune. 

Calculând. 

Dacă puşcaşii supravegheau drumul, le trebuia o linie de 
miră liberă. Acest lucru sugera că nu s-ar fi ascuns în 
copaci, de unde nu puteau decât să întrezărească un 
moment orice maşină trecea. Cel mai probabil, vor fi 
preferat o poziţie înălţată, o culme deasupra copacilor, cu 
vedere nestânjenită pe câţiva kilometri. 

Ascuns după un bolovan, se uită de pe o creastă spre 
cele de mai jos, plimbându-şi încet privirea de la stânga la 
dreapta şi inspectând detaliile. 

Dură o oră. În sfârşit îi văzu, doi, la opt sute de metri 
distanţă între ei, pândind ambele capete ale drumului. 
Fiecare stătea culcat în iarba înaltă a câte unei culmi, în 
îmbrăcăminte verde cu cafeniu pentru a se contopi cu 
terenul, având puştile cu lunetă poziţionate. Nici nu i-ar fi 
observat, dacă nu făcea fiecare câte o mişcare uşoară, unul 
ducând mâna la un walkie-talkie, celălalt bând din ploscă, 
un minut mai târziu. Dincolo de drum, la jumătatea 
distanţei dintre ei, se afla poarta gardului împrejmuitor, 
neîndoielnic intrarea în complexul de odihnă. 

Protocolul avea mare importanţă. In afara căminului, era 
permis ca valea să fie folosită ca teren de luptă - puşcaşii 
nu puteau fi pedepsiţi; n-ar fi încălcat nici o regulă. 

Dar drept în faţa porţii? Dacă era împuşcat cineva care 
cerea sanctuar, în timp ce se apropia de gard? O casă de 
odihnă nu mai avea nici un rost dacă nu puteai ajunge 
înăuntru. Logica sugera o zonă-tampon în jurul localului, o 
îngustă fâşie ambiguă - lată de cel mult o sută de metri, 
poate - care nu era nici protejată, dar nici neprotejată. O 
porţiune cenuşie, necesitând prudenţă. Asasinul putea să 


381 


nu rişte execuţia ucigând în afara casei de odihnă, dar ar fi 
avut de suportat o anchetă. Urmau investigaţii, înainte de a 
fi absolvit. 

Ambiguitatea putea acţiona în avantajul lui Saul. 
„Trebuie să apar îndreptându-mă spre gard,” îşi spuse. „La 
o milă mai încolo pe drum, aş fi mort în clipa când mă vor 
zări. Dar exact în dreptul porţii? Ar ezita, stând să analizeze 
regula? In locul lor, eu aş trage. Dar eu nu sunt ei.” 

Se târî de după bolovan, intrând în hăţişuri, coborând. 
Harta îl proteja. Dintre copacii deşi, nu mai vedea înălțimile 
pe care stăteau ochitorii. Fără hartă şi compas, ar fi putut 
nimeri cu uşurinţă în cătările lor. După ce le însemnase pe 
hartă poziţiile, însă, studie liniile de contur, alegând cu grijă 
un traseu median, pe teren accidentat, spre poartă. Inainta 
încet. Ajuns atât de aproape, trebuia să scruteze vegetaţia 
din faţa lui, în eventualitatea că un alt puşcaş supraveghea 
poarta. 

Se opri, neavând nevoie s-o vadă - harta îl înştiinţa că 
ajunsese într-un jgheab aflat la cincizeci de metri de drum, 
de care-l despărţeau copaci şi tufişuri dense. Tot ce avea 
de făcut era să... 

Nimic. 

Incă. Soarele era prea sus pe cer. L-ar fi transformat într- 
o ţintă prea vizibilă. Cel mai potrivit moment pentru 
mişcare era crepusculul, când avea destulă lumină ca să 
vadă în apropiere dar nu îndeajuns pentru a fi ochit de la 
distanţă. g 

Işi scoase rucsacul, îl lăsă pe pământ şi-şi masă umerii. Il 
durea stomacul. Până acum, îşi stăpânise nerăbdarea. Ţelul 
său fusese îndepărtat. Avusese prea multe de făcut. Dar, cu 
casa de odihnă aflată la cincizeci de metri distanţă, cu Eliot 
aproape în ghearele lui, tensiunea devenea dureroasă. 

Aşteptarea era un chin. Pentru a-şi păstra mintea trează, 
cercetă împrejurimile. 

O veveriţă o zbughi pe un ram. 

O ciocănitoare bătu într-un trunchi. 

Ciocănitoarea se opri. 


382 


Veveriţa îşi aruncă în sus coada, chiţăi o dată şi 
încremeni. 


383 


Capitolul 6 


| se încreţi pielea. 

Scoţând pistolul, Saul se chirci şi pivotă pentru a privi în 
jur, ataşând rapid amortizorul. In sine, tăcerea bruscă a 
ciocănitorii nu însemna nimic. Împreună Cu 
comportamentul veveriţei, devenea semnificativă. Ceva - 
cineva? - se afla prin preajmă. 

Poziţia lui Saul era riscantă. Avea de apărat un spaţiu de 
trei sute şaizeci de grade şi nici nu putea bănui dincotro s- 
ar fi ivit ameninţarea. 

Dacă exista o ameninţare. 

Trebuia s-o presupună. 

„Gândeşte. Dacă e un trăgător, nu se află în spatele tău. 
Altfel, ai fi trecut prin dreptul lui. Ar fi acţionat până acum. 
Atunci, e în faţa ta sau într-o parte.” Încrezător în 
instinctele sale, Saul ignoră spatele şi se concentră spre 
copacii de deasupra adânciturii, ce mărgineau drumul. 

„M-a auzit venind şi a aşteptat să aibă ţintă. Când m-am 
oprit, a început să se întrebe dacă nu cumva se înşelase. 
Poate nu e deprins cu pădurea şi crede că un animal a făcut 
zgomotul. Dar nu poate risca. Va trebui să afle. Sau poate 
eu sunt cel ce se înşală. Poate eu am speriat veverița.” 
Clătină din cap. „Nu, veverița a continuat să fugă şi după ce 
m-a văzut. Altceva a făcut-o să îngheţe.” 

Sudoarea i se scurgea în ochi. Unde? 

În stânga sa, o pată verde se mişcă încet. 

Rucsacul stătea în picioare, lângă Saul. Îl răsturnă la 
stânga - ca diversiune, pentru a părea că se trântea la 
pământ. În acelaşi timp, el se răsuci spre dreapta, oprindu- 
se după un tufiş şi ochind spre pata verde. 

Un om în ţinută de camuflaj ţintea cu puşca spre locul 
unde căzuse rucsacul. Trăgând, Saul auzi cele trei pocnete 
ale surdinei, când gloanţele îl loviră pe celălalt în faţă şi în 
gât. 


384 


Dar nu fusese destul de rapid. Omul trase un foc chiar 
înainte de a cădea, incapabil să urle din cauza sângelui ce-i 
ţâşnea din beregată. Detunătura puştii îşi împrăştie ecoul 
prin pădure, pe când glonţul se înfigea în rucsac. 

Saul nu se osteni să-şi ia echipamentul. Nu stătu să vadă 
dacă omul murise. N-avea timp. Se repezi spre buza 
jgheabului, căţărându-se prin vegetaţie, fără a mai verifica 
dacă în faţă se afla cineva. Nu mai conta, împuşcătura îi 
prevenise pe toţi. Aveau să se întoarcă, privind spre 
pădure, ochind. Când nu-şi mai puteau găsi partenerul prin 
walkie-talkie... 

„Vor şti că sunt aici. Vor chema prin radio ajutoare, şi... 
Acum ori niciodată.” Crengile îl biciuiau peste faţă. Se frecă 
de un ciot. Continuă însă să alerge, năpustindu-se afară 
dintre copaci, ajuns deodată lângă drum. 

Gardul era înalt. 

Cu sârmă ghimpată. 

Rahat. Fără a încetini pasul, coti spre poartă. Cel puţin, 
aceea era mai joasă. 

Ceva trosni pe asfalt lângă el, un glonţ tras de pe o 
culme. Alergă în zig-zag, iar un al doilea glonţ găuri asfaltul 
în faţa lui. Se lovi de gard, cu sârma ghimpată agăţânau-i 
hainele, zgâriindu-l pe mâini. Al treilea glonţ rupse bucata 
de sârmă de care de agăţase, făcând-o să sară în sus, 
pentru a-l izbi apoi în faţă. Obrazul începu să-i sângereze. 
Căţărându-se, se agăţă de cea din vârf şi sări. 

La contactul cu solul, îndoi genunchii şi se rostogoli. 

Îl opri, însă, ceva. 

Cizme şi blugi. Un om furios îi tintea pieptul cu un 
revolver Magnum. 

Altul apăru alături, îmbrăcat într-o bluză de vânătoare cu 
carouri maron, îndreptând o puşcă spre coline. 

De îndată, focurile încetară. Desigur. Ajunsese la casa de 
odihnă. Acum nu mai îndrăzneau să-l omoare. 

— Ai face bine să ai un motiv al dracu' de serios... 

Saul lăsă Mauser-ul să cadă, ridicând mâinile: 

— E singura mea armă. Căutaţi-mă. Acum nu-mi mai 
trebuie. 


385 


— ... ca să vii aici. 
— Cel mai serios. 


Sângele îi curgea din palmele ridicate, dar aproape râse: 
— Abelard. 


Era tot ce trebuia să spună pentru a primi azil. 


386 


Capitolul 7 


Îl conduseră cu forţa la adăpostul copacilor şi îl 
percheziţionară într-adevăr, complet, punându-l să se 
dezbrace. 

Scrotul i se contractă. 

— V-am spus că în afară de Mausernu mai am nimic. 

Îi cercetară hainele. 

— Ce-i pachetul ăsta lipit pe dinăuntrul cămâşii? 

In loc să aştepte răspunsul, unul dintre paznici rupse 
punga de plastic, încruntat, şi o deschise. 

— Hârtii. 

O aruncă dispreţuitor deasupra grămezii de haine. 

— Imbracă-te. 

— Cine-a tras în tine? întrebă celălalt gardian. 

— Credeam că erau santinele. 

— Ce drăguţ! Noi nu tragem în oaspeţi. Apărăm... 

— Dar eu încă nu eram oaspete. Poate unul de-ai voştri a 
crezut că pregăteam un atac. 

— Sigur. Un singur om. Atac. Nu mai face pe prostul. Cine 
era? 

— N-aş fi venit aici dacă mă simpatiza toată lumea. 

Se auzi un vuiet de motoare apropiindu-se. 

— Aflăm noi. 

Imediat, printre copaci apărură două dube, cotind pe o 
curbă a drumului. Opriră derapând, scrâşnind din frâne. 
Incă înainte de a sta locului, prin părţile laterale săriră 
câţiva oameni, îmbrăcaţi în haine asemenea celor ale 
gărzilor, robuşti, cu chipuri pătrăţoase, ochi reci, unii ţinând 
puşti, alţii pistoale, cu walkie-talkie-urile agăţate la umeri. 

— Focurile s-au auzit de-acolo, arătă primul gardian spre 
colinele din stânga şi din dreapta, dincolo de drum. 

Oamenii o luară la fugă înainte, în timp ce al doilea 
paznic deschidea poarta. 

— Au cinci minute avantaj, spuse cel dintâi. 


387 


— Drumurile sunt blocate, răspunse un om tuns perie, 
trecând în grabă, cu walkie-talkie-ul bălăbănindu-se pe 
şold. 

Alţii doi alergară pe-alături, cu dobermani tăcuţi şi 
nervoşi. 

— Unul e peste drum, spuse Saul. La cincizeci de yarzi, 
între copaci. 

— Până acum, o fi plecat. 

— Mă-ndoiesc. E mort. 

Din fugă, se întoarseră, privindu-l cu ochi îngustaţi. 

Peste douăzeci de secunde, dispăruseră. 

Gardianul cu bluză vânătorească încuie poarta. Celălalt 
se încruntă la Saul: 

— Tu vii cu noi. 

— Cine păzeşte prăvălia? arătă Saul spre gard. 

Şoferii furgoanelor se apropiară, scoțând pistoalele. 

— Perfect, comentă Saul, cu deplină sinceritate. Dacă 
securitatea casei de odihnă era de prima mână, paznicii 
care-l găsiseră aveau să-l escorteze. Ştiau puţine despre el. 
Dar, chiar şi aşa, mai mult decât ceilalţi. 

II conduseră pe drum. Saul se aştepta la un jeep, sau alt 
furgon. În schimb, văzu un Pontiac cu suspensii înalte şi roţi 
supradimensionate, capabil să gonească prin pădure şi să 
iasă singur din mlaştini. 

Dădu din cap aprobator, urcând în spate. Un grilaj 
metalic solid îl despărţea de locurile din faţă. 

Şoferul trase un levier de lângă frâna de mână, blocând 
portierele din spate. Când maşina ieşi dintre copaci, al 
doilea gardian îl privi prin grilaj, cu pistolul rezemat pe 
banchetă. 

— Dacă-mi trebuia un lagăr de concentrare... 

— Ai să-ţi capeţi retragerea. Mai întâi trebuie să fii admis. 

— Cu ce? Analiza sângelui? 

— Dacă te lăsam să intri ca într-o staţiune turistică, ce 
siguranţă ai mai avea? Calmează-te. După ce te-ai 
înregistrat, o să-ţi fac chiar cinste cu ceva. 

— Ai spus „cinste”? Adică nu e pe gratis? 

— Nu-i avut obştesc, să ştii. 


388 


— Sunt sigur că nici raiul pe pământ nu e. 

— Amice, aici te înşeli. 

Pontiac-ul se hurduca pe drumul desfundat. Saul se 
apucă de spătarul scaunului, privind afară, unde văzu cutii 
metalice prinse de copaci. 

— Celule fotoelectrice? 

— Şi detectori de sunet. 

— Linişte, îi spuse şoferul partenerului său. Acuma vrei 
să-l plimbi şi-ntr-un tur cu ghid, în mă-sa? 

Ochii celui de-al doilea se întunecară, uitându-se urât la 
Saul. 

leşiră din pădure. 

Văzând proprietatea, înţelese. Gazonul se întindea cât 
vedeai cu ochii. În stânga drumului, acum asfaltat, jucători 
de golf evitau un nisipar, îndreptându-se spre un eleşteu. In 
dreapta, oaspeţii se plimbau pe o cărare cu pietre albe, pe 
lângă nişte grădini cu flori, bănci şi fântâni arteziene. 

Un club la ţară. Un parc. 

Drumul ducea spre cabană, piscurile din spatele acesteia 
amintindu-i iarăşi de Yellowstone. Un elicopter decola. 

Nu-şi permise, însă, să fie distras. Concentrându-se 
asupra staţiunii, se pregăti pentru... 

Ce? Nu ştia. 

Pontiac-ul frână în faţa cabanei. Şoferul deblocă portiera 
din spate şi cobori, urmat de celălalt, apoi şi de Saul. 

Îl încadrară, urcând treptele de beton spre o verandă 
lungă cât toată clădirea. Era construită din cedru cu aromă 
dulce, răsunând înfundat sub tălpi. Intr-o parte, zări 
marginea unui teren de tenis, şi auzi pocnetul mingilor. Un 
jucător nevăzut râse victorios. Cum se apropia asfinţitul, 
curând aveau să se întrerupă, îşi spuse el. 

Apoi observă lămpile cu arc electric care înconjurau 
terenul. 

Santinele? Studie un grădinar aşezat în şaua unei maşini 
de tuns iarbă, un om cu halat alb ducând în fugă prosoape 
spre terenul de tenis, un depanator care ştemuia 
cerceveaua unei ferestre. Păreau însă mai puţin interesaţi 
de treburile lor decât de Saul. 


389 


Atunci, O.K. 

Gărzile îl introduseră înăuntru printr-o uşă mare, dublă. O 
tejghea de tutungerie şi difuzare a presei în stânga, un 
magazin de articole sportive în dreapta. Trecu pe lângă o 
prăvălie de îmbrăcăminte, una cu discuri, o farmacie, 
ajungând într-un hol, spaţios şi înalt, cu candelabre cât 
roata carului şi podele lucioase, de esenţă tare. Comptoarul 
din fund, cu compartimente pentru chei şi corespondenţă, îl 
duse cu gândul la un hotel. 

Recepţionerul vorbi agitat de după tejghea: 

— Vă aşteaptă. Intraţi imediat. 

Arătă grăbit spre o uşă cu inscripţia Privat. 

Paznicii îl puseră pe Saul s-o ia înainte - pe uşă, printr-un 
coridor îngust, până la o a doua uşă, aceasta fără însemne. 
Inainte ca gardianul cu cămaşă vânătorească să poată 
ciocăni, uşa se descuie, cu un băzâit. Saul privi în urmă, 
văzând o cameră t.v. deasupra primei uşi pe unde intrase. 

Ridicând din umeri, intră. Biroul era mai mare decât se 
aşteptase, cu decorațiuni bogate, excentricități, 
marochinărie, cromuri şi sticlă. Peretele de vis-a-vis era 
ocupat de o fereastră enormă, cu vedere spre o piscină - 
unde plescăiau unii - şi o cafenea. Chiar în faţa lui, însă, 
dincolo de covorul de pluş, un om stătea la un birou, notând 
ceva pe marginea unei coli de hârtie dactilografiată la un 
rând. 

— Vino, spuse omul, prea ocupat cu scrisul ca să-şi ridice 
privirea. 

Saul se apropie. Gardienii îl urmară. 

— Nu, îşi ridică ochii cel de la birou. Numai el. Aşteptaţi 
afară, totuşi. Poate-o să am nevoie de voi. 

Se retraseră, închizând uşa. 

Saul îl studie. Omul avea puţin peste patruzeci de ani, cu 
chip rotund, cam gras, şi părul tuns la modă, acoperindu-i 
vârfurile urechilor. Avea un piept voluminos care, când se 
ridică, se continuă cu un abdomen la fel de masiv. Purta 
blezer roşu şi pantaloni marinăreşti, din poliester. Când 
ocoli biroul, Saul îi observă pantofii albi. Îi întinse mâna, iar 
Saul îi văzu ceasul digital cu o mulţime de butoane. Însă, 


390 


chiar dacă omul arăta ca agentul sub tensiune al unui 
licitator din Camera de comerţ, ochii îi erau ageri şi atenţi. 

„Joacă un rol,” îşi spuse Saul. „Nu de comerciant. De 
director recreativ. Atât de ţipător încât să nu le pară 
ameninţător oaspeţilor.” 

— Nu aşteptam un nou-sosit. 

Zâmbetul omului se dizolvă când văzu sângele din palma 
mâinii pe care i-o strânsese Saul. 

— Am avut unele probleme, ridică Saul din umeri, până 
am intrat. 

— Dar n-a spus nimeni că eşti rănit. 

Glasul directorului era alarmat. 

— Şi la obraz. Voi pune medicul să arunce o privire. 
Crede-mă, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să se întâmple. 

— N-a fost vina dumneavoastră. 

— Dar eu răspund pentru ce se întâmplă aici. Nu înţelegi? 
Eşti în răspunderea mea. Stai jos şi relaxează-te. Bei ceva? 

— Alcool, nu. 

— Puțin Perrier? 

Saul dădu din cap. 

Omul păru încântat, ca şi cum singura lui dorință ar fi fost 
să servească. Deschise o bibliotecă, apoi uşa unui mic 
frigider, scoase dopul unei sticle, umplu un pahar cu cuburi 
de gheaţă şi cu apă minerală până sus. l-I dădu lui Saul, 
împreună cu un şervet. 

Abia când bău, îşi dădu seama cât îi era de sete. 

Omul păru mulţumit. Frecându-şi palmele, se aşeză din 
nou la birou. 

— Mănânci? 

— Nu acum. 

— Oricând eşti gata. 

Se înclină înapoi cu scaunul, scărpinându-şi o 
sprânceană. 

— Inţeleg că ai venit la modul greu, peste munţi. 

„Incepe,” reflectă Saul. „E lustruit, dar tot interogatoriu 
BE a 

— Imi place pădurea. 

— Se pare că le mai place şi altora. S-a tras cu arma. 


391 


— Vânători. 

— Da. Dar ce vânau? 

Saul ridică din umeri, ca un băieţandru prins cu minciuna. 

— Şi de ce te vânau? 

— Prefer să nu spun. 

— Fiindcă bănuieşti că nu te vom primi? Nu-i adevărat. 
Indiferent ce-ai făcut, suntem obligaţi să te protejăm. 

— Prefer să-mi păstrez secretele. 

— De înţeles. Dar ia-o din punctul nostru de vedere. Dacă 
am şti cine voia să te omoare, te-am putea apăra mai bine. 
— lar dacă se duce vorba, poate n-aş mai fi bine privit. 

— De către ceilalţi oaspeţi, vrei să spui? 

Saul încuviinţă. 

— Îţi dau dreptate. Eu, însă, sunt ca un preot. Nu repet 
niciodată ce aud. 

— Şi dacă ascultă cineva? 

— N-avem microfoane. 

Saul se mulţumi să-l privească lung. _ 

— Recunosc că există comunicațiile între birouri. In 
eventualitatea că am necazuri. 

Băgă mâna într-un sertar şi apăsă un comutator. 

— L-am închis. 

— Poate am făcut o greşeală, spuse Saul, ridicându-se 
din fotoliu. 

Directorul se aplecă spre el: 

— Nu. Nu vreau să te presez. Voiam doar să te-ajut. 

Saul înţelese. Dacă cineva respingea protecţia unei case 
de odihnă, directorul ar fi trebuit să le explice superiorilor 
săi de ce nu fusese acceptată casa. 

Se aşeză la loc şi termină apa minerală. 

— Trebuie, totuşi, să ne supunem unui protocol, spuse 
celălalt. 

— Evident. 

— Am uitat să mă prezint. Eu sunt Don. 

„Şi mai eşti şi bun,” completă Saul în sinea lui. „Acum e 
rândul meu.” 

— Saul. 

— Le-ai dat gărzilor parola? 


392 


— Bineînţeles. 

— Care este? 

— Abelard. 

— Dacă nu ţi-e cu supărare, pe-asta ar fi putut-o afla 
până şi un gangster de rând. Parola nu s-a mai schimbat 
din 1938. Informaţiile circulă. Înţelegi că aici nu li se oferă 
protecţie decât agenţilor operativi. 

— Altfel, nici nu m-aş fi gândit. 

Saul vâri mâna sub cămaşă şi, desprinse punga 
impermeabilă. Căutând printre numeroasele documente, îi 
întinse lui Don paşaportul. 

— Numele meu legal. Presupun că ai să verifici. 

— Fireşte, deschise Don paşaportul, încruntându-se. Şi 
criptonimul? 

— Romulus. 

Don trânti paşaportul pe masă. 

— Ce futu-ţi mama mă-tii crezi câ...? 

Saul ţistui din limbă. 

— Cel puţin, eşti adevărat. Un moment, adineaori, m-am 
întrebat dacă nu cumva încerci să-mi vinzi o poliţă de 
asigurare pe viaţă. 

— Exact de-asta ai nevoie. Credeai că poţi intra aici prin 
şmecherii şi să... 

— Şmecherii? Dom'le, cineva a tras în mine. 

— Un ajutor cu leafă. 

— Nu al meu. Aproape că m-a omorât. Crezi c-aş avea 
încredere fie şi-ntr-un expert să tragă de la mare distanţă şi 
să nimerească destul de aproape cât să pară convingător? 
Uită-te la mâinile mele. Întreabă-i pe oamenii tăi de-afară 
cât de aproape au lovit gloanţele. Sunt calificat. Am dat 
parola. Vreau azil. 

— De ce? 

— Continui... fiindcă preşedintele m-a condamnat la 
moarte. Operaţiunea Paradigma, l-am omorât cel mai bun 
prieten. 

Lui Don i se opri respiraţia şi începu să tremure: 

— Taică-tău? 

— Cum? 


393 


— Sau taică-tău vitreg, sau cum vrei să-i spui. Bănuiesc 
că nu ştii că e aici. 

— Ce contează? Dacă taică-meu e aici... 

— Mi-a spus că vrei să-l omori! 

— Atunci, indiferent cine e, nu poate fi tatăl meu. Să-l 
omor? E o nebunie. Unde-i individul? Vreau să... 

Don bătu cu pumnul în birou: 

— Baliverne! 

Uşa zbură de perete. Gărzile dădură buzna înăuntru. 

— leşiţi afară! se răsti Don. 

— Dar credeam că... 

— Închideţi naibii uşa aia! 

Se supuseră. 

Dincolo de fereastră se lăsa înserarea. Luminile cu arc se 
aprinseră dintr-odată, reflectate de apa piscinei. 

Don îşi rezemă mâinile pe birou. 

— Nu-i vinde castraveți grădinarului. Mi-a spus destule 
cât să mă convingă că vrei să-l omori. 

— Nu asta e problema. 

— Atunci, care e? 

— Preţul pus pe capul meu. E legitim. Dacă plec, sunt 
mort. Închipuie-ţi cât ar avea de suferit reputaţia ta. 
Singurul director al unei case de odihnă care refuză 
protecţia unui candidat calificat. Ancheta - şi execuţia ta - 
m-ar distra copios. Păcat numai că voi fi mort. 

— Ai uitat ceva. 

— Ceva? 

— N-ai câştigat un concurs cu premii. Locul ăsta costă. 

— Bănuisem. 

— Zău? E un club privat. 

— Taxă de iniţiere? 

— Ai ghicit. Două sute de mii. 

— Pipărat. 

— Avem clientelă exclusivă. Plătesc ca să ţinem afară 
ciurucurile. 

— Prefer aşa. Am şi eu standardele mele. 

Căutând din nou în pachet, Saul scoase trei hârtii şi le 
întinse peste birou. 


394 


— Ce naiba...? 

— Certificate de aur. De fapt, fac mai mult decât două 
sute de mii. Evident, îmi acorzi încredere. 

— Cum dracu'...? 

— La fel ca şi ceilalţi. 

Nu era nevoie să explice. 

Şterpelind. C.I.A. avea fonduri nelimitate. Din motive de 
siguranţă, nu se ţineau registre contabile. Era o practică 
răspândită ca orice administrator să ascundă zece la sută 
din costurile unei operaţiuni, ca taxă neomologată, primă 
depusă în conturile din Elveţia, cea mai bună poliţă de 
asigurare. Dacă se comiteau greşeli sau politica devenea 
prea riscantă, administratorul folosea contul pentru propria- 
i protecţie. În caz că i se primejduia viaţa, intra într-o casă 
de odihnă. 

Saul învățase trucul de la Eliot, economisind o parte din 
bugetul fiecărei misiuni. Din nou, folosise tacticile tatălui 
său împotriva acestuia. 

— Ticălosule! Dar mai urmează. Asta nu-i decât taxa de 
înscriere. Magazinele pe lângă care ai trecut. Terenurile de 
tenis. Piscina. Terenul de golf. 

— N-am încercat niciodată. 

— Filmele. Va trebui să mănânci. Pui la minut şi burgeri, 
sau gourmet. Costă. Îţi place televizorul? Avem programe 
prin satelit. Lupte cu tauri. Pamplona. Poţi să te uiţi. Nu-i pe 
gratis. Oferim tot ce pofteşti - de la cărţi şi discuri, până la 
sex. Dacă n-avem aici, trimitem să aducă. Paradisul. Dar, 
prietene, zău că te costă. Şi dacă nu-ţi poţi plăti 
consumaţia, numai acum te pot da afară. 

— Se pare că ar trebui să-mi cumpăr acţiuni... 

— Lasă lăbăreala... 

Saul mai scoase două bonuri. 

— Uite cincizeci de mii. Nici chiar un burger nu poate fi 
atât de scump. Umblă zvonul că pot trăi aici şase luni cu 
cât ţi-am dat - şi să merg chiar şi la cinema. 

Don tremura şi mai tare. 

— Fir-... 

— Calm. Suportă. M-am calificat. 


395 


Don fierbea. 

— O singură mişcare greşită. 

— Ştiu. Sunt mort. Doar să i-o spui şi lui taică-meu. E 
valabil şi pentru el. 

— Deci recunoşti...? 

— Nu ştiu ce vrei să zici. Dar pretind aceeaşi protecţie pe 
care o are taică-meu. 

— Căcat. 

Saul ridică din umeri. 

— E o problemă pentru tine. Te compătimesc. 

— Vei fi supravegheat. 

— Paradisul. Sper că burgerii ăia merită un sfert de 
milion de dolari. 

Ridicându-se, porni spre uşă. 

— Şi acum, dacă stau să mă gândesc... 

— Ce? 

— Sunt evreu. Poate-o să redevin religios. Sper că aveţi 
burgeri cuşeri. 


396 


Capitolul 8 


Trecând pe lângă gardieni, îl auzi pe Don chemându-i 
furios în birou. Rânji - dar numai până când dispărură. 

Ochii îi ardeau mocnit. leşi din culoar şi se apropie de 
recepţie. 

— Mă cazez. 

Glasul îi trepida de emoție. 

Completă un formular de înscriere. Cei doi paznici 
reveniră şi se opriră într-un colţ, uitându-se la el. Oaspeți în 
echipament de tenis treceau prin apropiere, aruncându-i 
câte o privire. Alţii, în costume de seară, ieşeau dintr-un 
restaurant din partea opusă a holului, privind încruntaţi 
peste umăr în timp ce urcau scara lustruită. 

Saul bănuia la ce se gândeau. Care era trecutul lui? Avea 
hainele zdrenţuite şi pline de sânge, în contrast cu ţinuta 
lor. Prieteni, au venit ciurucurile. 

Văzu puţine femei - eşalonul superior al breslei alcătuise 
prin tradiţie un club aristocratic bărbătesc, reţeaua băieţilor 
bătrâni. Mulţi arătau într-adevăr destul de vârstnici pentru 
pensionare. Pe unii îi recunoscu: un şef de secţie american 
care fusese detaşat în Iran pe vremea răsturnării Şahului; 
un sovietic care îşi atrăsese antipatia lui Brejnev 
subestimând rezistenţa gherilelor în timpul invaziei din 
Afghanistan; un director militar de informaţii argentinian 
acuzat pentru pierderea războiului din Malvine. 

Il mai frapă un obicei. Cu câteva excepţii, membrii 
aceloraşi servicii nu se asociau aproape niciodată între ei. 

Recepţionerul păru surprins că fusese primit. 

— Poftiţi cheia. 

Era nedumerit. 

— Veţi găsi o listă de servicii pe măsuţa de lângă pat. 
Spitalul e la subsol, în... 

— O să-mi tratez singur rănile. 


397 


Se duse la magazinul de îmbrăcăminte şi la farmacie. Cei 
doi gardieni se ţineau în preajma lui. Când urcă la etaj, îl 
urmară. Ajunseră pe un culoar izolat fonic, unde aşteptară 
în dreptul camerei lui de la etajul doi. 

Incuie uşa, impresionat. Clienţii casei de odihnă 

beneficiau de protecţia pentru care plăteau. Locuinţa lui era 
la fel de impozantă, de două ori cât o cameră normală, cu o 
bibliotecă despărţind zona de dormit de cea pentru zi. Găsi 
o combină stereo, un televizor cu diagonală mare, un 
personal computer şi un modem care-l permitea, după cum 
spuneau instrucţiunile, legătura telefonică cu un serviciu 
numit Sursa. Pe displayul computerului se putea obţine 
instantaneu orice, de la The New York Times până la 
mediile lui Dow Jones. Saul bănui că ştirile din Wall Street 
erau la ordinea zilei. Preţurile localului îi sileau neîndoielnic 
pe mulţi clienţi să-şi verifice adesea investiţiile. Dacă sosea 
termenul de plată şi nu puteau achita... 
_ Mobilierul era prea luxos ca să ofenseze gusturile cuiva. 
In baia supradimensionată, găsi un televizor, bazin cu 
valuri, telefon şi lampă cu ultraviolete, pe lângă o cadă şi 
un duş separat. Tot ce-şi putea dori un fugar. 

Cu o singură excepţie. Libertatea. 

Se dezbrăcă şi-şi obloji tăieturile în bazinul Jacuzzi, 
simțind vârtejul de apă frământându-i muşchii. Senzual, 
masajul îi amintea de Erika, sporindu-i hotărârea de a 
supravieţui. Nu-şi putea permite nici o abatere. Chris. 
Trebuia să se concentreze asupra misiunii. Să răzbune 
moartea fratelui său. Eliot. În mijlocul vâltorii puternice, îşi 
refuză orice plăcere. Clocotind de furie, ieşi din apă. 

Avea vaccinurile făcute la zi, aşa că nu se temea de 
tetanos. Totuşi, rănile produse de sârma ghimpată se 
cereau dezinfectate. Peroxidul cumpărat de la farmacie îi 
provocă usturimi. Bandajându-şi-le pe cele mai grave, îşi 
puse lenjeria nouă, pantalonii şi puloverul col-roul pe care şi 
le cumpărase. Luxul hainelor îl încrâncena. 

Cu luminile stinse, trase draperiile şi privi spre terenurile 
de tenis. Deşi luminate, acum nu se foloseau. Un alergător 


398 


solitar le dădea ocol. Saul privi mai încolo, spre întunericul 
ce ascundea munţii. 

Paradisul. Cuvântul îi tot revenea în minte. 

Reuşise. 

Totuşi, nu ajungerea acolo fusese marea problemă. Eliot 
era - şi, în ciuda numărului cavaleresc jucat în faţa lui Don, 
ştia că rezolvase foarte puţin. 

„Deci, ai intrat. Ei, şi? Don n-a glumit. Gărzile de-afară 
stau cu ochii pe tine. Credeai că ajunge doar să intri-n 
camera bătrânului şi să-l omori? Zarurile vor fi aruncate cu 
mult înainte de-a ajunge până acolo. Chiar dacă ai reuşi, 
niciodată n-ai mai scăpa viu de-aici. Aşa nu merge,” îşi 
spuse Saul. „Trebuie să-l omor pe ticălos şi să rămân în 
viaţă.” 


399 


Capitolul 9 


— Ce-a făcut? se ridică Eliot în capul oaselor în pat, 
alarmat, rigid. Adică vrei să spui că-i aici? Chiar este în 
clădire? 

— Mai mult de-atât. A cerut azil, răspunse Castor. S-a 
cazat şi s-a dus în cameră. 

— A cerut...? 

Eliot clipi din ochi, uluit. 

— E imposibil. Directorul ştie că am venit aici din cauza 
lui Saul. Ar fi trebuit să-l omoare. Pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce l-a primit? 

— Datorită preţului pus pe capul lui. 

— Ce? 

— Preşedintele îi vrea pielea. Directorul nu poate refuza 
primirea unui operativ în pericol. 

Eliot fierbea. Nu aşa ar fi trebuit să meargă. Ochitorii de 
afară trebuiau să-l omoare pe Saul când ajungea în vale. 
Dacă reuşea să-i ocolească, ar fi fost de aşteptat ca regulile 
casei de odihnă să-şi facă efectul. Pe oricine ameninţa un 
oaspete îl aştepta execuţia. Aşa era legea. 

„N-aş fi ales locul ăsta dacă ştiam că poate să intre.” 

Ironia situaţiei îl descumpănea. Misiunea Paradigma, de 
la care pornise totul, rezultase în căutarea protecţiei aici. 
Saul, motivul pentru care avea nevoie de protecţie, folosise 
consecinţele acelei operaţiuni pentru a-l determina pe 
director să-l primească şi pe el. 

„Am contat pe sancţiune ca fiind arma mea. Nici n-am 
visat c-o va folosi împotriva mea.” 

— Pollux e pe culoar, spuse Castor. Păzeşte uşa. 

— Dar Saul nu va acţiona atât de vizibil. Va ataca într-un 
mod la care nu ne aşteptăm. 

— Numai să aibă ocazia. 

— Nu-s sigur ce... 

— Dacă nu-l omor eu mai întâi, preciză Castor. 

— Şi să fii tu însuţi omorât pentru încălcarea regulii? 


400 


— Mi-am pregătit o evadare. 

— Te vor vâna toată viaţa. Ce-ai rezolva? Ştiu că eşti 
escorta mea. Vor presupune că eu ţi-am ordonat să-l omori. 
Pe mine ar cădea vina. Şi m-ar executa. 

— Atunci, ce facem? 

Eliot clătină din cap, distrus. Problema părea irezolvabilă. 
În împrejurările existente, date fiind regulile, nici o tabără 
nu putea să atace, şi totuşi ambele trebuiau să se apere. 
Un moment, îl admiră fără tragere de inimă pe Saul pentru 
a fi fost mai deştept decât se aşteptase el. Erau acolo ca 
doi egali, prinşi într-un meci nul, cu presiunea crescând. 

Cine avea să acţioneze cel dintâi? Cine va face prima 
greşeală? 

În ciuda fricii, Eliot constată surprins că era fascinat. 

— Ce facem? Păi, nimic, fireşte. 

Castor se încruntă. 

— Lăsăm sistemul s-o facă în locul nostru. 


401 


Capitolul 10 


Don bătu de două ori, apoi încă de două. Un paznic, după 
ce-l studie prin vizor, deschise uşa. Don privi spre ambele 
capete ale holului - rămăsese pustiu, nu-l observase nimeni 
- şi intră în camera aglomerată. Găsi două gărzi, trei surori, 
un medic şi o cameristă. Căutând pe lângă ei, nu văzu 
lucrul după care venise. 

— In baie, spuse paznicul de la uşă. 

Dând din cap cu detaşare, Don îşi înfrână un geamăt 


neprofesionist, spunându-şi: „lisuse, altul care şi-a tăiat 
venele.” In timp ce mergea spre baie, auzi paznicul încuind 
uşa. 


Dar trupul nu era în cadă. În schimb, zăcea pe faianţa 
turcoaz, cu faţa în sus, grotesc, în pijama, halat de baie, 
ambele descheiate. Un papuc îi căzuse din picior. 

„Slavă Domnului că m-am înşelat,” cugetă Don. „Nu e 
sânge.” 

Creştetul capului stătea îndreptat în direcţia lui, aşa că 
văzu chipul cu susul în jos şi nu-l recunoscu până nu intră în 
baie şi se întoarse. Chiar şi acum, ştiu doar după numărul 
de pe uşă, confruntat cu registrele lui, cărui oaspete îi 
fusese repartizată camera aceea. 

Unui egiptean. Ofiţerul de informaţii însărcinat cu 
securitatea preşedintelui Sadat în ziua asasinării acestuia. 

Chipul, însă, era atât de desfigurat încât, fără a fi ştiut 
cine trebuia să locuiască acolo, Don nu era sigur că ar fi 
putut identifica victima în momentul când o văzu. 

Obrajii erau deformaţi de o grimasă groaznică. Pielea, 
deşi oacheşă, mai era şi vânătă. 

— Culoarea, îi spuse Don medicului. Cianură? 

Slab şi brânzos, doctorul ridică din umeri: 

— Probabil. Opreşte celulele să mai primească oxigen. 
Asta ar explica albăstreala pielii. Greu de ştiut cu 
certitudine, până nu e gata autopsia. 

Don se încruntă, descumpănit. 


402 


— Dar suferinţa de pe faţă? Cianura n-ar trebui să fie...? 

— Paşnică? 

— Mda. 

Părea nedumerit. 

— Ca şi cum ai adormi. 

— O fi avut un coşmar, spuse un paznic din uşă. 

Don se răsuci, aproape furios, nesigur dacă paznicul 
făcuse o glumă. Acesta, însă, părea sincer fascinat de 
efectele otrăvii. 

— De fapt, interveni medicul, l-a făcut să-i vină rău. A 
reuşit să ajungă la toaletă, a vomat şi a căzut pe burtă. Noi 
l-am întors cu faţa în sus. E mort de câteva ore. Apăsarea 
obrazului pe duşumea explică felul cum s-a răsucit. Poate 
n-a murit atât din cauza otrăvii, cât dintr-a loviturii la cap. 
Sau poate s-a înecat cu propria vomă. Oricum, aveţi 
dreptate - n-a murit uşor. 

— Acum câteva ore? 

— Mai mult sau mai puţin. Am respectat protocolul şi am 
încercat să-l reanimăm. Adrenalină. Electroşocuri cardiace. 
Puteţi vedea urmele circulare lăsate de tampoane pe piept. 

— l-aţi pompat stomacul? 

— Am efectuat manevrele, dar n-a prea avut rost. 

Doctorul arătă spre oamenii din //ving room: 

— Veţi avea martori destui pentru anchetă. Singura 
problemă discutabilă este de ce nu l-am dus imediat jos la 
clinică. Răspunsul meu de profesionist e că murise de-atâta 
vreme încât n-am mai pierdut vremea deplasându-l. 
Confidenţial vorbind, nu-l puteam transporta jos şi totodată 
să păstrăm secretul. Ştiţi ce efect au situaţiile astea asupra 
celorlalţi oaspeţi. Credeţi-mă, tot n-ar fi contat. Era mort. 

— Cine l-a găsit? 

— Eu. 

Camerista era subţirică, atrăgătoare, în uniformă cu şorţ. 

Don îşi consultă ceasul. 

— La unsprezece? De când se face curat în camere...? 

— Nu aveam nici o înţelegere, dacă la asta vă referiţi. 

— Tot n-ar fi contat. Nu e nici o regulă împotrivă. Dar te 
vor întreba la anchetă. 


403 


Nervoasă, fata încercă să-şi pună ordine-n gânduri: 

— In ultimele câteva zile, părea deprimat. Nu ştiu... ceva 
în legătură cu o scrisoare de la soţie. 

Se încruntă. 

— Azi-dimineaţă avea pe uşă anunţul Nu deranjati. Vrea 
să doarmă mai mult, mi-am spus, aşa că am revenit după 
prânz, dar anunţul era tot acolo. Apoi am fost ocupată şi am 
uitat de el până adineaori. Dintr-un impuls, m-am hotărât 
să-i încerc din nou uşa şi, când iarăşi am văzut inscripţia 
aia, m-am îngrijorat. Am ciocănit de mai multe ori. Nici un 
răspuns. Aşa că am intrat cu şperaclul. 

— L-ai găsit şi ai anunţat paza. 

Camerista dădu din cap. 

— Ai fi putut chema paza înainte să intri. 

— ŞI-I puneam într-o situaţie penibilă dacă m-aş fi înşelat. 
Don căzu pe gânduri. 

— Ai procedat bine. Spune-le anchetatorilor exact ce mi- 
spus şi mie. Nu vei avea nici o problemă. 

Privi spre ceilalţi. 

— Vreun punct slab pe care trebuie să-l clarificăm? 

Nu răspunse nimeni. 

— O.K., atunci. Staţi. Mai e ceva. De unde a luat otrava? 
Doctorul păru exasperat. 

— De unde o iau cu toţii? Oamenii ăştia sunt nişte 
farmacopee ambulante. Nici nu se-ating de medicamentele 
pe care le oferim noi. Majoritatea şi le-aduc de-acasă. 
Cunosc o mie de moduri de-a se sinucide. Dacă nu folosesc 
o cale, atunci e alta. 

— Aţi făcut fotografii? 

— Din toate unghiurile. 

— Excelent, clătină Don din cap. Minunat sezon, mm? 

— Unşpe luni de când am venit. Slavă Domnului, stagiul 
meu e aproape gata. 

— Norocosule! 

Don îşi ţuguie buzele. 

— Aşteptaţi până după miezul nopţii ca să-l duceţi. De 
obicei, atunci holurile sunt calme. Voi doi, se întoarse el 
spre paznici. Asiguraţi-vă că liftul e gol înainte de... Privi 


a 


404 


spre cadavru. Ştiţi cum se procedează. De aranjamente mă 
ocup eu. Dacă tot lucraţi peste program, nu e nevoie să vă 
prezentaţi până la amiază. Dar atunci voi vrea să-mi 
aduceţi declaraţii scrise. Şi... 

Deodată, simţi nevoia să iasă din baie. 

— ... pentru o treabă de soiul ăsta, veţi căpăta prima pe 
care am stabilit-o. Folosiţi explicaţia obişnuită. S-a hotărât 
pe neaşteptate să plece azi din cămin. Nimeni nu ştie unde 
s-a dus. 

Vorbind repede, trecu pe lângă doctor. 

— Vreau autopsia gata în noaptea asta. 

— Analizele durează mai mult. 

— Mâine la prânz. Anchetatorii vor fi curând aici. Trebuie 
să dovedim că sancţiunea n-a fost violată. Să fim siguri că 
s-a sinucis. 


405 


Capitolul 11 


În biroul său, Don se rezemă de uşă. Avea fruntea 
îmbrobonată de sudoare. Reuşise să-şi păstreze controlul 
până aici. Fusese chiar capabil să suporte o conversaţie cu 
câţiva oaspeţi, în lobby, comportându-se credibil, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Acum, în sfârşit singur, nervii îi 
cedară. 

Îşi turnă două degete de bourbon, bându-l dintr-o 
înghiţitură. Muind un prosop în lavaboul barului, şi-l apăsă 
rece pe faţă. 

Unsprezece luni? Aşa spusese medicul? Peste o lună 
individul avea să plece? Don îl invidia. Propria lui 
însărcinare începuse doar cu şase luni în urmă. Incă o 
jumătate de an şi uneori se întreba dacă avea să reziste. 

Iniţial, când primise misiunea, fusese încântat. Un an în 
paradis, regretând numai că era doar unul singur. Tot ce-şi 
dorea, pe gratis - pe lângă salariul de o sută de mii de 
dolari. Desigur, bănuise că nu primea nimeni asemenea 
beneficii dacă slujba nu era o porcărie. Lucra, însă, de 
douăzeci de ani în informaţii, organizând câteva dintre cele 
mai mari operaţiuni. Sistemele, la astea se pricepea. Deci, 
o casă de odihnă era complicată, perfect. Necesita 
delicateţe, nici o problemă. Era specialist în public relations. 

Dar nimeni nu-i vorbise despre starea de spirit. Nimeni 
nu-l prevenise că aveau să fie atâţia morţi. 

Fireşte că nu. Numai o mână de oameni ştiau ce se 
întâmpla cu adevărat acolo - foştii directori şi comitetul de 
anchetă - şi li se interzicea să vorbească. Fiindcă, dacă se 
ducea vestea, cine-ar mai fi fost atât de nebun încât să 
vină? Fără conceptul unei case de odihnă, cine ar mai fi 
vrut să-şi dedice viaţa meseriei? Până la urmă, cu toţii 
făceau greşeli. Toţi aveau nevoie de un liman. 

Dar ăsta era iadul. 

Don nu era agent operativ de teren. Nu aparținuse 
niciodată sectorului acoperit, laturii întunecate, echipelor 


406 


umede”, indiferent de argoul folosit. El era oficial de 
faţadă, guler alb. Inainte de a fi venit acolo, nu văzuse 
decât trei cadavre în viaţa lui şi aparținuseră unui prieten şi 
unor rude, morţi din cauze naturale, zăcând pe catafalc la 
morgă. li dăduseră fiori. 

Înainte. Dar acum? Se cutremură. 

Ar fi trebuit să ghicească. O casă de odihnă le era 
destinată oamenilor ambiţioşi care ieşeau în pierdere. Tot 
ce-şi dorea cineva. La preş. Cu siguranţa garantată. Asta 
era făgăduiala. O sută de acri de paradis. Dar nimeni nu 
garanta fericirea. Don, care nu trebuia să stea decât un an, 
jinduia deja la un popas în dugheana cu burgeri unde se 
oprise la venirea dinspre Vancouver. 

Noaptea, târziu, visa la o plimbare printr-o hală 
aglomerată. O sută de acri. Şi, uneori, avea senzaţia că ştia 
fiecare palmă de loc. Ceilalţi - cei care se aflau acolo de 
câţiva ani şi trebuia să rămână definitiv - simțeau şi mai 
rău claustrofobia. Pentru a o compensa, se complăceau în 
desfătări. Droguri, alcool, sex. Mese somptuoase. Dar cât 
de mult te puteai trosni sau îmbăta, regula şi ghiftui, până 
nu-ţi mai aducea nici o satisfacţie? O sută de acri, tot mai 
strâmţi cu fiecare secundă. Fiecare zi aidoma celei dinainte. 
Cu subtile variaţiuni. 

Şi când epuizai, totuşi, toate variaţiunile? 

Nu era un om contemplativ. Totuşi, observase că acolo 
nu-şi găseau satisfacția decât perdanţii care dispreţuiau 
latura fizică. Uitându-se în bibliotecă, le descoperise 
preferința pentru subiecte ale spiritului. Sfântul Augustin, 
învăţămintele lui Buddha. Boethius şi roata norocului. ÎI 
intriga faptul că supraviețuitorii unei vieţi active deveneau 
meditativi şi monastici. 

Şi restul, cei care nu se puteau adapta? Se otrăveau, luau 
supradoze, îşi tăiau venele sau îşi zburau creierii. Poate 
făceau schimb de sugestii între ei, căci în ultima vreme mai 
mulţi stătuseră în saună până leşinaseră şi muriseră 
deshidrataţi, sau beau vin în cada plină cu apă fierbinte 


24 (În orig.) wet, termen inventat de K.G.B., sugerând sângele, referitor la 
asasinate. 


407 


până li se opărea pielea şi mureau din lipsă de oxigen. 
Adeseori, însă, când şi pierdeau cunoştinţa, se scufundau şi 
se înecau. 


408 


Capitolul 12 


Saul ieşi din cameră, nedând atenţie paznicilor. Erau doi 
la număr - la fel ca aseară, când sosise. Totuşi, alţii doi. 
Don nu glumise. Vei fi supravegheat. Fără îndoială, în 
curând aveau să-i înlocuiască alţii doi. Schimburi ziua şi 
noaptea. Cu două sute de mii îţi cumpărai o protecţie a 
dracului de bună. 

Urmărit, cobori la parter. N-avea să fie greu, bănuia, să 
afle numărul camerei lui Eliot. Dar la ce bun? Nu se putea 
apropia de ea fără a alarma gărzile. Putea încerca să se 
facă pierdut, dar asta i-ar fi alarmat şi mai tare. In plus, 
încă nu rezolvase problema evadării. Cu cât se gândea mai 
mult la ea, cu atâta se întreba dacă țelul său era măcar cât 
de cât posibil. Pentru a-şi răzbuna fratele, trebuia să-şi 
ucidă tatăl, şi totuşi - pentru a rămâne în viaţă - nu-l putea 
ucide. Contradicţia îi storcea creierii. 

Trebuia să existe o cale. Trăgând concluzia că încă nu 
ştia destul, începu cercetarea, studiind casa de odihnă, 
hoinărind prin lobby, magazine şi restaurante, clinica 
medicală, apoi pe-afară, inspectând zonele sportive, 
grădinile, terenurile. Gărzile se ţineau pe-aproape. Oaspeţii 
însă, simțind pericolul, păstrau distanţa. Privirile lor 
prudente îl făceau să se întrebe cât de mult le putea folosi 
nervozitatea în scopuri proprii. 

Trecu pe la piscină şi terenul de golf. „Se vede că între 
timp Eliot a fost anunţat că sunt aici,” îşi spuse el, „Deci, ce 
va face? Varianta logică ar fi să stea în camera lui - ştie că 
n-aş risca niciodată să mă duc acolo. Totuşi, cât timp poate 
suporta claustrarea? Ştie că n-am de gând să plec. Va 
refuza să se ascundă la nesfârşit. În loc de a reacţiona faţă 
de prezenţa mea, va dori să mă facă să reacţionez eu faţă 
de el. 

Dar cum? A 

Indiferent cum, se va întâmpla curând. Întrucât până la 
urmă tot va trebui să se arate, n-o să-şi piardă vremea 


409 


aşteptând. Va accepta inevitabilul şi va sparge imediat 
remiza. 

Unde, însă? Bătrânul e prea fragil pentru bowling şi tenis. 
Totuşi, are nevoie să se recreeze. Însă cum ar...?” 

Asta trebuia să fie. Dând din cap satisfăcut, Saul se 
îndreptă spre sera în construcţie de lângă pista de jogging, 
în spatele cabanei. 

li făcea plăcere să-şi imagineze diferitele moduri de a o 
folosi. 

Dar unde se ducea bătrânul până aveau s-o termine? 


410 


Capitolul 13 


— Nu ştiam că-ţi place pescuitul. 

Auzind glasul din spatele lui, Eliot se răsuci dinspre râul 
lat şi repede, cu malurile năpădite de copaci şi de arbuşti, 
deşi în locul acela o pantă cu iarbă cobora spre un golfuleţ 
cu ape limpezi şi liniştite. Apa avea un miros proaspăt, însă 
uneori vântul aducea câte un iz de vegetaţie putredă - 
moarte şi descompunere. 

Omul de pe mal avea soarele în spate. Lumina îl orbea pe 
Eliot. Ridică o mână streaşină la ochi, dând din cap în semn 
de recunoaştere. g 

— Nu mai ţii minte excursiile noastre de pescuit? Imi 
place. Dar rareori am avut timp să mă ocup de asta. Acum, 
însă, când am ieşit la pensie... 

Zâmbi, trase guta şi puse undiţa pe țărm. 

— A, mi-amintesc excursiile alea la pescuit, cum să nu. 

Glasul lui Saul era înăsprit de mânie. Avea tendoanele 
gâtului încordate, înecându-l. 

— Numai tu şi cu mine. 

Cobori taluzul, cu paşi mari. 

— Şi Chris. 

Privi încruntat pălăria de pai a lui Eliot, cămaşa roşie 
cadrilată, blugii noi şi ţepeni, şi cizmele de cauciuc. Mârâi: 

— Nu mai porţi costum negru şi vestă? 

— La pescuit? râse Eliot. Nu port tot timpul haine de 
birou. Ai uitat cum mă îmbrăcam când mergeam toţi trei în 
camping. 

— Revenim mereu la Chris. 

Livid, Saul strânse pumnii, apropiindu-se. 

Aplecându-se, fără a-l lua în seamă, Eliot vâri mâna în 
cutia de momeală. 

Saul îndreptă degetul spre el, ca şi cum ar fi ţinut un 
pistol: 

— Sper că nu-i o împuţită de acadea. 


411 


— N-am Baby Ruth-uri, din păcate. Îmi pare rău. Deşi aş 
vrea să mă fi gândit. De dragul vremilor trecute. Nu fac 
decât să schimb momeala. g 

Din apă se ridică un păstrăv lung de-un cot. Inhățând o 
insectă de la suprafață, lăsă în urma sa un cerc ce se 
mărea. 

— la uite ce mi-a scăpat. Folosisem râmă, când ar fi 
trebuit să pun muscă. 

— Momeli. 

Nările lui Saul fremătau. 

— Am întrebat prin jur. Ai doi bodyguarzi. 

— Însotitori. Întocmai. Castor şi Pollux. 

— McElroy şi Conlin, vrei să spui. 

— Bravo, dădu Eliot din cap. Aş fi fost dezamăgit dacă 
nu-ți făceai lecțiile. 

— Alţi orfani pe care i-ai mințit. 

Furios, Saul privi în jur. 

— Şi unde naiba sunt? 

— Joacă tenis, cred, răspunse Eliot, luând o a doua 
undiţă. Nu vin cu mine peste tot. 

— Nu te simți nervos - stând singur aici? 

— Intr-o casă de odihnă? De ce-aş fi nervos? Sunt apărat. 

Saul se mai apropie un pas. 

— Greşeşti. 

— Ba nu, tu greşeşti, aruncă Eliot undiţa, furios. Ai 
pierdut. Recunoaşte-o. Dacă mă ucizi aici, mori şi tu. După 
atâţia ani, ştiu cum gândeşti. N-ai fi mulţumit dacă n-ai 
scăpa cu viaţă. Dar nu poţi. 

— Probabil. 

— Nu-i de-ajuns. Ai vrea să fii sigur. 

Lui Eliot îi palpita pieptul. 

— De-asta am venit azi singur aici. Aş fi putut sta ascuns 
în cameră, dar sunt prea bătrân ca să-mi mai pierd vremea. 
Locul ăsta e şi-aşa destul de neplăcut. Probabil ai simţit 
atmosfera. Oaspeţii sunt ca şi morţi. Pur şi simplu nu le dă 
prin cap să se culce şi să-nchidă ochii. 

— Ţi-ai săpat groapa. 


412 


— Nu eu, îşi ridică Eliot bărbia, mândru. Curând, voi avea 
din nou trandafirii mei. Am asta, arătă el insistent spre 
undiţă. Deci, iată-mă, cea mai bună ocazie pe care o poţi 
găsi. Omoară-mă acum şi fugi peste râu. Cine ştie? Poate 
chiar reuşeşti să scapi. Altminteri, sau faci pace cu mine, 
sau, la naiba, lasă-mă-n pace. 

Privi spre râu, înghițind în sec, slăbit de izbucnire. 

— Prefer, totuşi, să ne înţelegem. 

— N-o să-ţi meargă aşa uşor. 

Saul simţea în gură un gust amar. 

— Îmi datorezi un lucru. 

— Care? 

— O explicaţie. 

— De ce? Ar mai conta cu ceva? Dacă ştii despre Castor 
şi Pollux, trebuie să fi aflat şi despre... 

— Aţi fost cinci, îl întrerupse Saul grăbit, scuipând 
cuvintele. Descendenții grupului Abelard inițial. Fiecare 
dintre voi avea orfani, fii, loiali până la fanatism. Exact ca 
Chris şi cu mine. Ne foloseaţi ca să sabotaţi operaţiuni pe 
care le consideraţi greşite. 

Gesticulă nerăbdător: 

— Continuă tu. 

— Ai aflat toate astea? clipi din ochi Eliot, uimit. 

— Tu m-ai învăţat. 

Analizând noile informaţii ale lui Saul, Eliot se aşeză încet 
pe mal. Ridurile i se adânciseră. Pielea-i devenise de un 
pământiu mai închis. 

— O explicaţie? 

Se lupta cu gândurile. Câteva momente, stătu neclintit, 
părând chiar să nu mai respire. 

Apoi oftă. 

— În regulă, cred că meriti... 

Miji ochii spre Saul. 

— În tinereţe, clătină el din cap, de parcă nici nu şi-ar fi 
putut aminti de vreo tinereţe, când tocmai îmi începusem 
meseria... mă întrebam de ce se luau atâtea decizii 
prosteşti. Nu doar prosteşti - dezastruoase. Crude. Cu 
preţul atâtor vieţi. L-am întrebat pe tatăl meu vitreg. 


413 


— Auton. 

— Şi pe-asta o ştii? 

Saul se mulţumi să-l privească. 

— Mi-a spus că, la vremea lui, îşi pusese aceeaşi 
întrebare. | se răspunsese că hotărârile doar păreau 
dezastruoase. Inferiorii ca el nu puteau înţelege marele 
ansamblu şi, uneori, trebuia să ia hotărâri care puteau 
părea prosteşti dintr-un punct de vedere îngust, dar de fapt 
erau inteligente când se ţinea seamă de toţi factorii. A spus 
că o crezuse mulţi ani, până când a urcat atât de sus încât 
ajuns unul dintre cei prezenţi în camera aceea şi ceea cea 
descoperit a fost că deciziile erau exact atât de prosteşti pe 
cât păreau. Oamenii aceia nu aveau nici o viziune de 
ansamblu. Erau la fel de încurcaţi, de mărunți, ca toţi 
ceilalţi. În cele din urmă, avansările mi-au adus accesul în 
acea cameră şi am descoperit ce voia să spună. Il văzusem 
pe secretarul de stat refuzând să discute cu secretarul 
apărării - vreau să spun, a întors literalmente spatele 
grupului şi s-a aşezat pe scaunul lui, cu faţa spre un colţ. 
Am văzut oameni certându-se despre cine lângă cine avea 
voie să şadă - ca nişte copii de şcoală - în timp ce 
investeau miliare de dolari ca să intervină pe lângă 
guvernele străine în numele siguranţei naţionale, dar de 
fapt fiindcă marile firme se simțeau amenințate de 
facțiunile socialiste din acele ţări. Susţineau dictaturi sau 
lovituri de stat fasciste sau... 

Se strâmbă dezgustat. 

— Ceea ce-am făcut în Ecuador, Brazilia, Zair, Indonezia 
şi Somalia e de-ajuns ca să-mi vină rău. Una peste alta, au 
fost ucişi milioane de oameni datorită amestecului nostru. 
Şi înşelătoria cu gradele. Operativi talentaţi puşi pe liber 
când trimiteau rapoarte corecte care nu mergeau pe linia 
politicii actuale. După aceea, cineva de sus rescria 
rapoartele, pentru ca administraţia să citească ce voia ea. 
Nu restabilim adevărul. Răspândim minciuni. Când Auton 
mi-a cerut să-i iau locul ca urmaş al grupului Abelard, am 
profitat de ocazie. Cineva trebuia să acţioneze responsabil, 
să încerce restabilirea echilibrului şi a normalităţii. 


414 


— Misiunea Paradigma, spuse Saul. 

— În regulă, hai să trecem şi la ea. Avem o problemă cu 
energia. Deci, ce facem? Încheiem o înţelegere cu arabii ca 
să cumpărăm petrol mai ieftin, cu condiţia de a opri ajutorul 
acordat Israelului. Totul neoficial, desigur, negocierile fiind 
conduse de miliardari americani - dar cu acordul tacit al 
guvernului. Rezultatul final? Noi ajungem să conducem 
maşini mari, în timp ce Israelul dispare de pe faţa 
pământului. Nu neg pretenţiile facţiunilor arabe. Situaţia 
din Orientul Apropiat e complicată. Dar, fir-ar să fie, Israelul 
există. Vorbim despre distrugerea unei naţiuni. 

— Deci, m-ai pus să-i asasinez pe negociatori. 

— Câţiva oameni, în comparaţie cu o naţiune. Mesajul era 
clar - nu încercaţi şi a doua oară. 

— Dar după aia, ai încercat să mă omori pe mine. 

— Preşedintele voia să răzbune moartea celui mai bun 
prieten al său. Cu ancheta susţinută de o asemenea putere, 
ai fi fost descoperit. 

— Ştii ce simţeam pentru tine. N-aş fi vorbit. 

— Nu de bună voie. Dar, sub efectul chimicalelor, i-ai fi 
trimis la mine. lar eu, tot sub efectul chimicalelor, i-aş fi 
trimis la restul grupului. Trebuia să fie protejat. 

— Nu e logic. 

— De ce? 

— Fiindcă națiunea pe care voiai s-o aperi - Israelul - a 
fost învinuită. 

— Temporar. Odată ce erai ucis tu, plănuiam să 
demonstrez că acţionaseşi din proprie iniţiativă. Un evreu, 
hotărât să-şi apere ţara spirituală. Asigurasem deja eşecul 
ultimelor tale câteva misiuni - ca să dovedesc că erai 
instabil. Israelul ar fi fost absolvit de orice răspundere. 

— Sigur. lar eu muream. Asta numeşti tu iubire? 

— Crezi că mi-a fost uşor s-o fac? i se frânse lui Eliot 
glasul. Coşmarurile. Vinovăţia. Nu dovedeşte durerea mea 
că n-am vrut să procedez aşa? 

Saul se cutremură de dispreţ. 


415 


— Vorbe. Castor, Pollux şi cu mine. Cu restul ce naiba s-a 
întâmplat? Fără a-l pune la socoteală şi pe Chris, încă 
paişpe orfani. 

— Morți. 

— În misiuni similare? 

Lui Eliot i se puse un nod în gât. 

— N-am ordonat-o eu. Au căzut la datorie. 

— Şi asta ar trebui să îndrepte totul? 

— Ai prefera să fi murit pentru oamenii din camera aia? 
Erau soldaţi. 

— Roboţi. 

— Dar lucrând pentru cineva ale cărui valori sunt mai 
substanţiale decât cele ale guvernului ţării lor. 

— Valori? Vrei să vorbim despre...? 

Pieptul lui Saul se comprimă. 

— Uite una de care n-ai mai auzit. Nu trădezi un om pe 
care-l iubeşti! 

Tremura, încins. 

— Noi am avut încredere-n tine. Ce altceva a făcut 
suportabile căcaturile prin care ne puneai să trecem? |ţi 
doream prețuirea. lubire? Eşti atât de-al dracului de 
arogant încât crezi că ai dreptate. Vrei să salvezi lumea? 
Când vom fi cu toţii morţi, încă or să mai rămână tâmpiţii 
din camera aia. Şi niciunul dintre noi nu va fi contat. Decât 
pentru mângâierea pe care ne-am adus-o unii altora. 

— Ţi-a scăpat esenţialul. Datorită fiilor ca voi şi a 
operaţiunilor pe care v-am pus să le sabotaţi, am salvat 
cine ştie câte mii de vieţi nevinovate. 

— Dar Chris e mort. Şi-n ce mă priveşte, nici eu nu mă 
simt prea bine. Ascultă, pe-ăilalţi nu-i cunosc. Nici nu-s 
sigur că mi-ar plăcea. 

Aprig, abia capabil să se abţină, Saul clătină din cap cu 
dezgust şi urcă malul. 

— Stai! Nu-mi întoarce spatele! Încă n-am terminat! 

Saul nu se opri. 

— Vino înapoi! Unde crezi că te duci? N-am spus că poţi 
pleca! 

In vârf, Saul se răsuci. 


416 


— M-am săturat să te mai ascult. Un fiu ar trebui să-şi 
mângâie tatăl la bătrâneţe. Eu? Îţi voi face ultimele zile pe 
pământ un iad. 

— Nu aici! Dacă mă ucizi, mori şi tu, şi pierzi! 

— Orice fiu creşte destul de mare... 

— Ce? 

— Şi de deştept ca să-şi strivească tatăl. Lucrul la care nu 
te-ai aşteptat a fost că-l iubeam pe Chris mai mult decât pe 
tine. 

Cu o ultimă privire sumbră, Saul se răsuci brusc. Plecând 
cu paşi întinşi, dispăru după creasta malului. 


417 


Capitolul 14 


Râul şipotea. Eliot încercă să se ridice în picioare, dar îl 
lăsaseră puterile. Cu genunchii moi, căzu pe mal. În tot 
timpul discuţiei, se asigurase să nu privească spre 
înălţimea împădurită de peste râu. 

Acum, însă, o făcu. Derutat. . 

Castor şi Pollux erau acolo. Impreună cu directorul casei 
de odihnă, un anchetator venit cu o echipă să investigheze 
o sinucidere şi, cel mai important, un puşcaş de precizie. 

Calculase toate detaliile. Saul avea două variante. Să 
asculte glasul raţiunii. Nu era oare convingător argumentul 
- mii de vieţi omeneşti? Nu merita sacrificiul viaţa unui 
singur om, fie şi Chris? 

„Sau, de nu, să-ncerce să mă omoare. 

Dacă Saul alegea prima variantă, mi-aş fi putut trăi 
ultimele zile în pace, poate revenind la misiunea mea, 
pentru a salva şi alte vieţi. 

Dacă Saul ar fi ales-o pe a doua? Încercând să mă ucidă, 
ar fi fost împuşcat. De faţă cu martori, eu aş fi fost absolvit 
de orice vină. Sfârşitul ar fi fost acelaşi. 

Dar - se încruntă Eliot - ceva n-a mers. Saul a procedat în 
mod neaşteptat, nealegând nici una, nici alta. Nu s-a lăsat 
convins, dar nici n-a încercat să mă omoare. Nu s-a 
schimbat nimic. 

Cu o excepţie. i 

Părea prea sigur. Işi echilibra atent acţiunile, fără să se 
apropie nici un moment prea mult. 

O fi ghicit? Este posibil să-l fi învățat mai bine decât mi- 
am dat seama? Imi poate citi gândurile? 

Cu neputinţă.” 


418 


Capitolul 15 


— Ai fost cu ei. 

Saul stătea aşezat pe treptele cabanei, aşteptând, cu 
ochii îngustaţi. 

— Cum? se opri surprins Don, punând pe treapta de jos 
un pantof alb înnoroiat. 

— Ar trebui să faci ceva cu garderoba. 

Don îşi privi genunchiul rupt al pantalonilor roşii de 
poliester. Maşinal, îşi desprinse scaieţii de pe blezerul 
marinăresc. 

— Am fost la o plimbare. 

— Prin pădure. Ştiu. Cu ei, arătă Saul dincolo de 
terenurile de tenis, spre Castor şi Pollux, anchetatorul sosit 
dimineaţă cu elicopterul şi un om cu ochi migdalaţi care 
ducea o cutie prelungă şi îngustă ce-ar fi putut conţine un 
tac de biliard. Sau o armă cu lunetă. 

Apropiindu-se dinspre râu, Eliot îşi aducea undiţele şi 
cutia cu momeală. 

— Măi, măi, n-a prins nici un peşte. 

— Cum adică, am fost cu ei? întrebă Don. 

— Când am venit aici, primul lucru pe care l-ai făcut a 
fost să mă acuzi că plănuiam să asasinez un oaspete. Mi-ai 
trântit în cârcă două gărzi. Apoi, deodată, gărzile au 
dispărut, aşa că l-am urmărit pe bătrân până la râu, unde 
mi-a oferit o şansă de a-l omori. Cum din capul locului nici 
n-aveam de gând să-l omor, habar n-am avut despre ce 
vorbea. În fond, este tatăl meu. Era evident să vreau să-l 
revăd. El însă a început să îndruge nerozii, aşa că am 
plecat, şi n-ai să ghiceşti ce s-a întâmplat după aia. Aşa, 
deodată, paznicii mei s-au întors. 

Arătă spre doi oameni care stăteau în şezlonguri, nu 


departe de el. 
— Ce-ai crede tu de asta? 
— Păi... 


419 


— Pare-mi-se că bătrânul mi-a întins o cursă. Dacă 
puneam mâna pe el, acum eram mort, şi aveai martori ca 
totul să fie legal. Tt, tt, tt, Don. Nu-mi protejezi tocmai bine 
interesele. 

Directorul îşi umflă pieptul, ca pentru a protesta. | se 
dezumflă ca un balon. Renunţă la efort. 

— A trebuit să marşez. Bătrânul insista că vrei să-l omori. 

— Şi tu, fără nici o dovadă, l-ai crezut. 

— Ascultă, s-a dus la echipa de anchetă. Dacă mă 
opuneam, ar fi crezut că nu-mi făceam datoria. Un test. 
Asta a fost tot. Dacă n-aveai nici un gând rău, nu păţeai 
nimic. Dacă încercai să-l omori... 

— Dar n-am încercat. Am plătit o grămadă pentru 
protecţia mea, şi m-aleg cu ameninţări. Totul e pe dos. 
Bătrânul tocmai ţi-a dovedit că e/ vrea să mă omoare pe 
mine. Merit - pe dracu', pretind - acelaşi tratament. 

— Ce tot vorbeşti? Eşti deja păzit. 

— Arest la domiciliu. Aia doi nu mă apără. Mă 
supraveghează. Între timp, Eliot poate face orice pofteşte. 
Nu-i corect. Ar trebui să fie păzit şi el. Şi nu de clonele alea 
două pe care şi le-a adus cu el. De oamenii tăi. E destul de 
paranoic ca să încerce vreo prostie. 

— E absurd. 

— Dacă se întâmplă ceva, îţi vei dori pe toţi sfinţii să mă 
fi ascultat. Anchetatorii au să te dea afară. |ţi spun eu că-i 
nebun. Şi mai vreau şi ca bandiții ăia doi ai lui să fie 
supravegheați. 

— N-am atâta personal! 

— Incă şase gărzi? 

— În trei schimburi? Pe lângă cei pe care ţi i-am 
repartizat ţie? Face douăzeci şi patru! se bâlbâi Don. Am 
nevoie de oameni şi prin alte locuri! Şi ăsta nu-i decât 
începutul! Dacă i-apucă şi pe ceilalţi oaspeţi? Au să vrea şi 
ei protecţie! Mulţi dintre ei erau duşmani înainte de-a se 
retrage! Singurul motiv pentru care pot dormi noaptea e 
încrederea în casa de odihnă! Dacă se gândesc că 
neutralitatea ei ar putea fi violată... să urmărim oaspeţii 


420 


pretutindeni? Bodyguarzii să se calce pe picioare? O casă 
de odihnă trebuie să fie liniştită şi paşnică! 

— Crezi că ăilalţi n-au observat că ai pus oameni să mă 
supravegheze? Azi dimineaţă când m-am dus la micul 
dejun, toată lumea din restaurant s-a uitat la paznicii mei şi 
abia aşteptam să ies de-acolo. 

— Eşti aici doar de două zile şi... 

— Ce? 

— Ameninţi patruzeci de ani de tradiţie. 

— Nu eu. Eliot. Şi tu. Nu eu i-am cerut pe dulăii ăştia. Ce-i 
valabil pentru mine trebuie să fie şi pentru el. Dacă mie mi 
se-agaţă tinichele, atunci, la dracu, şi lui îi trebuie agăţate. 

Don dădu din mâini: 

— N-am să-i pun paznici. Nebunia asta nu poate fi lăsată 
să escaladeze. 

— Logic, nu mai ai decât o singură altă variantă. 

— Care? se arătă Don plin de speranţă. 

— Fă-o invers. De-escaladeaz-o. Cheamă-ţi dulăii înapoi. 


421 


Capitolul 16 


încadrat de Castor şi Pollux, Eliot se încordă când intră în 
seră. 

Abia îi aşteptase terminarea. Nerăbdător ca un 
îndrăgostit, venea la trandafirii lui. 

Dar mai era cineva înăuntru. În celălalt capăt, un om se 
ridică de sub o masă şi ieşi prin spate. 

Eliot se încruntă. 

— Stai o clipă! Ce făceai...? 

Repezindu-se la uşă, o deschise larg, pentru a-l vedea pe 
Saul traversând pista de jogging, spre cabană. 

— Vino-napoi aici! 

Saul o luă la fugă. 

— Ce voia să...? se răsuci Eliot spre Castor şi Pollux. 

— Uitaţi-vă sub masa aia. 

Nedumerit, Castor îngenunche. Dibui pe dedesubt şi 
murmură: 

— Sârme. 

— Ce? 

Surprins, Eliot se lăsă pe vine, privind sub masă. Două 
fire, unul roşu, altul negru, atârnau printr-o gaură a mesei, 
ducând la un strat de trandafiri. 

— lisuse! 

— Nu-i nici o bombă. Nu aici, spuse Pollux. 

— La fel cum l-a omorât pe Landish, luciră ochii lui Eliot. 
Ce mai aşteptaţi? Chemaţi paza. Să-l oprească dacă 
încearcă să părăsească incinta. 

Sări în picioare, aproape chiuind. 

— Acum l-am prins. Pot dovedi că vrea să mă omoare. 

Castor se repezi spre telefon. 

— Crede că-şi poate pune mintea cu... nici măcar atât de 
rapid n-a fost ca să termine până ajungeam eu aici, râse 
Eliot. L-am bătut. 

Întorcându-se, strigă spre Castor, aflat la telefon: 

— Zi-i directorului ăluia să vină aici! 


422 


— De unde-o fi luat explozivii? întrebă Pollux. 

— Din acelaşi loc ca voi! Uitaţi-vă-n jur! Îngrăşăminte! 
Muşchi de turbă! S-a putut duce la farmacie, să-şi mixeze 
un cocktail! Nu-i trebuiau decât baterii şi... 

Îşi afundă mâinile în răzorul de trandafiri. 

— Ajutaţi-mă să-l găsesc! 

Pollux îl privea deznădăjduit. 


423 


Capitolul 17 


Când sosi, Don deschise gura. Nu ieşi nici un sunet. Sera 
fusese construită după planurile lui Eliot. Echipamente de 
mare fineţe. Varietăţi rare. Acum totul era distrus. Eliot 
începuse cu stratul de sub care atârnau firele. Urmărindu-le 
prin pământ şi trandafiri, smucise şi săpase, trăgând, 
aruncând, repezindu-se de la un răzor la altul până se 
umpluse de pământ, iar în jurul lui zăceau trandafiri. 

— Unde-i? La dracu', ştiu că-i aici! A amplasat o bombă! 
Trebuie s-o găsesc! 

Azvârlind cu pământ, se ciocni de un perete de sticlă, 
aproape spărgându-l. 

Castor şi Pollux se repeziră să-l ajute. 

— Unde-a pus-o? 

Împingându-şi fiii la o parte, Eliot smuci de cabluri, 
clătinându-se îndărăt când acestea se desprinseră. Se 
holbă la cele două capete goale. 

— O, lisuse, nu. Ticălosul...! Nu era nici o...! 

Suspinând, bătrânul se lăsă moale pe podea. 


424 


Capitolul 18 


„Ne-a făcut-o,” îşi spuse Don. „Mare figură. Mai mult n-o 
să-i meargă.” 

Durase o oră ca să rezolve consecinţele tulburătoare ale 
întâmplării din seră - asistenţi medicali examinându-l pe 
Eliot înainte de a-l conduce înapoi la cabană; specialişti 
genişti verificând absenţa explozivilor. Până la urmă, însă, 
reuşise să scape. Intrând ca o furtună în sala de gimnastică 
din cabană, se opri în faţa adjunctului: 

— Grisman ar trebui să fie aici. 

— A plecat acum un minut. 

Don se repezi înapoi pe uşă. Prea furios ca să aştepte 
ascensorul, porni tropăind pe scări. Grisman trebuia să-şi 
schimbe hainele. 

Transpirat, spunându-şi că trebuia să-şi regăsească 
stăpânirea de sine, ajunse la etajul doi, răsucindu-se la timp 
pentru a-l vedea pe Grisman intrând în camera lui. 

— Hei, stai pe loc! Vreau să-ţi vorbesc! 

Grisman, însă, nu-l auzi. Intrat deja în cameră, închise 
uşa. 

Don o luă cu paşi apăsaţi pe culoar. 

— Ticălosule! 

La două camere distanţă, unda de şoc îl dobori de pe 
picioare. Se lovi la cap, cu urechile răsunându-i în timp ce 
uşa camerei lui Grisman zbura din ţâţâni. 

— Nu! 

Năucit, Don se târî spre uşă. Oaspeţii deschideau alte uşi. 
Nu le dădu atenţie. 

— Grisman! 

Simţind miros de pucioasă, Don se strecură înăuntru. 

Camera era distrusă, stereo-ul, televizorul şi computerul 
sfărâmate, pereţii arşi. Pe pat fumegau tăciuni. 

Alarma de incendiu urla. 

— Grisman! 

Tuşind, se repezi spre baie. 


425 


Acolo! Pe jos! Slavă Domnului, respira! 


426 


Capitolul 19 


— Doar nu vorbeşti serios! Crezi că eu...! 

— Sau tu, sau ei, arătă Don spre Castor şi Pollux. 

— Singur a făcut bomba! insistă Eliot. 

— Şi a detonat-o? Ridicol. N-a lipsit mult să-i facă de 
petrecanie. 

— N-a lipsit mult? Crezi că-s cai verzi pe pereţi în mă-sa! 
Nu se vede cu ochiul liber? S-a ascuns în baie înainte de ao 
declanşa! 

— Dar de ce să...? 

— Ca să cadă vina pe mine, pentru numele lui 
Dumnezeu! A făcut trucul cu sârmele ca să pară că eram 
destul de furios ca să i-o plătesc! 

— Sau poate tu singur ai meşterit sârmele. Ca să cadă 
vina pe el. Să pară că se juca de-a bombele şi una dintre 
ele a explodat. 

— Tâmpitule...! Crezi că dacă eu puneam o bombă, nu-l 
omora? 

— Cred că regulamentul spune că dacă un oaspete 
cauzează neplăceri, pot să mă răzgândesc. Cer o audiere. 
Ceea ce mi-ar plăcea nespus - nu ştiu cine-i de vină, aşa că 
mă iau de amândoi - e ca tu şi fi-tău să vă rezolvaţi 
problema altundeva. 


427 


Capitolul 20 


Saul zăbovea în lobby, privind spre lift şi scări. Arsurile îl 
dureau, dar se simţea prea surescitat ca să-i pese. 
Prefăcându-se interesat de o vitrină cu pantofi de jogging, 
studia imaginea reflectată a intrării în restaurant. 

La ora şapte, răbdarea îi fu răsplătită: Eliot - flancat de 
Castor şi de Pollux - cobori scara. Intrară în restaurant. 
Aşteptă un moment şi îi urmă. 

Oaspeţii reacționară imediat, lăsând jos  furculiţele, 
înghițind cu noduri, privind de la Saul la Eliot şi înapoi. 
Simţind tensiunea, câţiva cerură nota de plată. Alţii, 
intrând, aruncară o privire rapidă şi se retraseră în hol. În 
salon se lăsă o tăcere încărcată. 

Deşi Eliot stătea cu faţa spre intrare, studia meniul, 
vorbea cu Castor şi cu Pollux şi evita intenţionat să-l 
observe pe Saul. 

— Aş prefera masa de-acolo, îi spuse Saul şefului de sală. 

— V-aş putea-o propune pe cea de-acolo, domnule - în 
colţ? 

— Nu, cea din faţa bătrânului îmi convine de minune. 

Nu-i dădu şefului timp să discute. Străbătând sala, se 
aşeză drept în faţa lui Eliot, la doi metri distanţă. 

__ Eliot încercă să-l ignore. Alţi meseni se ridicară şi ieşiră. 
Inconjurat de mese goale, Saul continua să-l privească. 

Eliot sorbi din paharul cu apă. 

Saul sorbi şi el. 

Eliot rupse o bucată de pâine cu usturoi. 

Saul făcu acelaşi lucru. 

Mestecau într-un ritm.. 

Eliot se şterse la gură cu un şervet. 

Saul îl imită, nedesprinzându-şi ochii dintr-ai lui Eliot. Îi 
făcea mare plăcere să ştie că folosea împotriva tatălui lor 
unul din trucurile lui Chris. Chris îi vorbise despre 
mănăstire. „Unii dintre noi doreau cu disperare să rămână. 
Câţiva, însă, voiau să plece. Nu aveau curajul s-o spună. 


428 


Aşa că se dădeau în spectacol. Cel mai bun mod? Să-ţi râzi 
de un comesean. Te aşezi în faţa lui şi-i imiţi toate 
mişcările. N-are cum să se apere. Oponentul cade în 
capcana repetiţiilor tale. Tu îl urmăreşti, el te urmăreşte pe 
tine. Nu poate ieşi din joc. Il scoate din minţi. Până la urmă, 
se plânge. Ironia e că stareţul mănăstirii nu poate şti dacă 
tu creai probleme, sau celălalt avea doar năluciri.” 

Saul reproducea fiecare mişcare a lui Eliot. 

O mână dusă la bărbie. 

O scărpinare a sprâncenei. 

Un oftat de exasperare. 

Dură zece minute. Deodată, Eliot îşi aruncă şervetul, 
pornind furios spre hol, cu Castor şi cu Pollux după el. 

— Nu i-o fi priit ceva? întrebă Saul în salonul pustiu. 


429 


Capitolul 21 


Cobori în hol, nedumerit, informat fiind că avea o vizită. 
Casa de odihnă le îngăduia, cu condiţia ca acreditările să fie 
în ordine şi la percheziţie să nu se găsească arme. Dar nu-şi 
putea imagina cine ar fi vrut să-l vadă. Bănuia că Eliot 
riposta. 

Când însă văzu cine era, simţi un gol în stomac. Se opri, 
uimit. 

— Erika? Cum ai...? 

Îmbrăcată într-o fustă bej şi un tricou galben, traversă 
holul, zâmbind, şi-l îmbrăţişă. 

— Slavă Domnului, eşti viu. 

Cu braţele ei împrejurul său, îi era greu să mai respire. 
Timpul se oprise în loc. 

— Nu-mi vine să cred că eşti aici. 

Tremurând, derutat, se aplecă înapoi: 

— Orlik... Cum...? 

— E mort. 

Părea tulburată. 

— Înainte de-a fi fost ucis, m-a lăsat să fug. Mi-a spus 
unde te duseseşi. Îţi explic mai târziu. 

Se încruntă la vederea feţei lui, preocupată: 

— Ce ţi s-a-ntâmplat? 

— Arsurile astea? îşi atinse Saul uşor obrajii, după care 
privi prin lobby, repetându-i cuvintele. Îţi explic mai târziu. 

Zâmbi, nerăbdător să-i povestească ce făcuse. 

Ea însă clătină din cap, încruntându-se şi mai tare. 

— Nu numai arsurile. 

— Ce mai e? 

— Ochii. Nu ştiu cum să-i descriu... Sunt... 

— Haide. Spune. 

— Îmbătrâniţi. 

Saul tresări, simțindu-se ca atins de un curent electric. 
Răvăşit, simţi o nevoie bruscă de a schimba subiectul. 

— Să mergem. 


430 


Încerca să pară nepăsător. 

— Hai să-ţi arăt locurile. 

Soarele era puternic. Îl durea capul, în timp ce mergeau 
pe o alee albă pietruită, prin dreptul unei fântâni arteziene, 
înconjurați de munţi. 

Nu putea uita, însă, cuvintele ei. 

— N-am dormit bine. 

Erika se întoarse pe neaşteptate cu faţa spre el, 


îngrijorată. 
— Obrajii tăi. Sunt... 
— Ce-i cu ei? 


— Slăbiţi. Uită-te la tine. Ai pierdut în greutate. Eşti palid. 
Te simţi bine? 

— L-am... 

— Ce? 

— Aproape l-am bătut. Aproape am învins. 

Ochii îi străfulgerară, deşi erau negri. 

Erika îl privi, copleşită. 

— Mâine are loc o audiere, continuă Saul. Ca să decidă 
dacă ne cer să plecăm. De cum a ieşit din incintă... 

ÎI întrerupse cu emfază: 

— Nu merită efectul pe care-l are asupra ta. Te-ai 
schimbat. Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă. Am o 
maşină. Am putea... 

— Nu acum, când e aproape gata. 

— Nu va fi niciodată gata. Ascultă-mă. Ştiu că ţi-am spus 
să te răzbuni. Dar am greşit. 

— N-aveai cum greşi, din moment ce mă simt atât de 
bine. 

— Dar vei pierde. 

— Nu şi dacă scap viu. 

— Orice-ar fi. Asta nu mai e o treabă profesională. E ceva 
personal. Nu eşti pregătit emoţional pentru aşa ceva. Vei 
suferi toată viaţa. 

— Pentru a-mi fi răzbunat fratele? 

— Pentru că-ţi vei fi ucis tatăl. Condiţionarea ta e prea 
puternică. 

— Pe asta contează şi el. Dar îl înving. 


431 


În glas i se simţea tăişul ascuţit al urii. 

Şi deodată, Erika ştiu că trebuia să plece de-acolo. Se 
simţea ca pe lumea cealaltă. Era un loc al răului. Niciodată 
nu mai cunoscuse o asemenea repulsie. 

Singura ei speranţă era de a-l ispiti să vină şi el. Plănuise 
să rămână peste noapte, dar simţea că nu avea la 
dispoziţie decât după-amiaza. 

Işi povestiră ce li se întâmplase de când fuseseră ultima 
oară împreună. Se întoarseră la cabană, urcară în camera 
lui Saul şi se dezbrăcară încet unul pe celălalt. N-o interesa 
sexul. Voia să-l ademenească, să-i salveze sufletul. 

Dar, chiar în timp ce se îmbrăţişau, acoperindu-se unul 
pe altul cu goliciune, Saul se cutremură alarmat. Ştia că nu 
era posibil, iar i se părea că alături zăcea şi Chris, 
mustrându-l cu ochi lipsiţi de viaţă. 

Vinovăţia îi răvăşi minţile. „N-ar trebui să mă aflu aici. Ar 
trebui să-l vânez pe Eliot.” 

Singurătatea, însă, insista. Împreunându-se cu Erika, îşi 
dădu seama dintr-odată că nu doi, ci trei se tăvăleau prin 
pat. Nu numai el şi Erika, ci şi Chris. 

— Te iubesc! exclamă. O, Doamne! 

lar Erika, ştiind că se întâmplase ceva cumplit, mai ştiu şi 
că-l pierduse. 


432 


Capitolul 22 


— Nu rămâi nici măcar la cină? 

Erika aruncă o privire spre cabană, revoltată. 

— Trebuie să plec. 

— Speram să poţi... 

— Să te-ajut? Nu, nu e bine. Locul ăsta e... Vino cu mine. 

Saul clătină din cap: 

— N-am terminat. 

— Nu contează dacă-l omori. Nu înţelegi? A învins deja. 
Te-a distrus. ` 

Lacrimile i se rostogoleau pe obraji. II sărută. 

— Te-am pierdut acum zece ani. Azi, te-am pierdut din 
nou. 

Clătină din cap cu tristețe. 

— Ai să-mi lipseşti. 

— Peste o săptămână, voi avea ceea ce doresc. Voi putea 
veni la tine. 

— Nu. 

— Îmi spui să nu vin? 

— Vreau să vii. Dar n-o vei face. 

— Nu înţeleg. 

— Ştiu. 

Îl sărută din nou. 

— Ăsta-i necazul. 

Urcând în maşină, îşi frecă ochii înlăcrimaţi. 

— În caz că mă înşel, vei afla de la ambasadă unde mă 
găseşti. 

— Ştiu eu un loc în Grecia, spuse Saul. Marea e atât de 
albastră... 

Din gâtul ei scăpă un sunet chinuit. 

— Pe pariu. Şi valurile se rostogolesc, şi înotul e... Ce să 
mai zic? la ghici. 

Îşi ridică bărbia. Îi tremura. 

— Mă gândeam să-mi dau demisia. Pe curând, iubitule. Ai 
grijă. 

433 


Porni maşina şi se îndepărtă în lungul drumului. 


434 


Capitolul 23 


Răscolit, o privi până când maşina dispăru între copaci, 
spre drumul din mijlocul văii. Simţea un gol interior. 
Creierul i se învârtea, ca şi cum o influenţă din afară ar fi 
intervenit asupra unui sistem perfect închis. „Ce se-ntâmplă 
cu mine?” 

Derutat, se întoarse să urce înapoi treptele cabanei, 
înțelegând deodată ce încercase să-i spună Erika. „Am 
rămas aici. Până când bătrânul nu-şi va primi pedeapsa, n- 
am s-o mai văd. 

Dar atunci va fi prea târziu. Mi s-a oferit, şi în schimb, l- 
am ales pe tatăl meu. 

Cum m-ar mai putea primi după asta?” 

Amintindu-şi sentimentul chinuitor în legătură cu casa de 
odihnă,  dintr-odată se întrebă dacă nu cumva se 
condamnase singur. Ba chiar sări de pe trepte, să alerge la 
o maşină şi... 

„Ce? Să fug după ea? Să-i spun că plecăm împreună?” 

Interveniră gânduri despre Eliot. Paralizat pe scară, privi 
din nou spre drumul dintre copaci. Presiunea creştea în 
trupul lui. Chinurile îi sfâşiau sufletul. Voința îi oscila când 
într-o parte, când în cealaltă. g 

Ce să facă? Pe cine să aleagă? In faţa lui părea să stea 
Chris, cu ochii îngustaţi acuzator. 

Paralizia se preschimbă în hotărâre. 


435 


Capitolul 24 


Don umbla prin încăpere, gesticulând furios spre piscina 
de dincolo de peretele-fereastră al cabinetului său. Deşi era 
o zi însorită şi caldă, bazinul era gol. 

— Cu toate figurile pe care le-aţi făcut, oaspeţii sunt atât 
de nervoşi încât nici nu mai vor să iasă din camere. 
Restaurantul e pustiu. Terenurile - ce naiba, aş putea 
trimite afară fete goale dansând, şi n-ar fi nimeni să le 
bage-n seamă. S-au răspândit zvonuri despre... 
neînţelegerea voastră, să-i spunem? Deştepţii de-afară zic: 
Nu vă apropiaţi, alegeţi casa de odihnă din Hong Kong sau 
din Elveţia. Şi să mai vorbeşti despre belele. Gaşca voastră- 
i de belea. 

Beleaua la care se referea consta din Eliot, Castor, Pollux 
şi Saul. Stăteau aşezaţi - Eliot cu escorta lui despărțiți de 
Saul, pe care-l păzeau gărzile - în timp ce Don continua: 

— Deci, iată care e situaţia. Regulile sancţiunii obligă 
casa de odihnă să primească un operativ la nevoie, cu 
condiţia să plătească taxele necesare. Dar regulile nu-l 
silesc pe director să înghită oaspeţi indisciplinaţi. Am luat 
legătura cu superiorul meu şi i-am explicat problemele de- 
aici. Am anunţat comitetul de supraveghere. Am cerut o 
audiere şi am primit o sentinţă. Regula Abelard spune că 
dacă un director are motive suficiente - şi, Christoase, dacă 
nici eu n-am motive suficiente! — poate cere unui oaspete 
să-şi facă bagajele. 

Arătă spre uşă: 

— Şi să plece. 

Eliot îşi îndreptă spinarea, furios: 

— Şi să-l lase pe omul ăsta să-ncerce să mă omoare de 
cum părăsesc incinta? 

— Am spus eu că-l las să te omoare? Nu suntem animale. 
Comitetul s-a pregătit pentru un compromis. Ai plătit 
servicii de care n-ai beneficiat, aşa că iată un cec care-ţi 
rambursează balanţa de cheltuieli. Aşa e cinstit. [i-ai 


436 


dedicat viaţa meseriei. Meriţi o şansă. Deci, ceea ce-ţi 
oferim sunt douăzeci şi patru de ore. Timp destul pentru un 
om cu experienţa ta. Poţi să dispari pe veci, date fiind 
relaţiile de care dispui. Ai la dispoziţie toată noaptea. 
Linişteşte-te. Mâine dimineaţă, însă, la ora opt - predai 
camera. Vreau să pleci de-aici. Şi peste o zi va trebui să 
plece şi Grisman. Poate atunci restul oaspeţilor se vor simţi 
bine din nou. 

Foindu-se pe scaun, Eliot îl fulgeră din priviri pe Saul. 

Care se mulţumi să rânjească, ridicând din umeri. 


437 


Capitolul 25 


Soarele cobora neabătut spre munţi, aruncând o aură 
roşiatică pe fereastra camerei lui Eliot. 

— Nu mă interesează, bolborosea răguşit Eliot în 
receptor. Nu-mi pasă de câţi oameni e nevoie sau cât costă. 
Vreau ca mâine valea asta să fie astupată. Să fie omorât de 
cum iese din casa de odihnă. Nu, nu m-asculţi. Nu echipa 
care a-ncercat să-l oprească să intre aici. Ce-i cu tine? M- 
am săturat de păguboşi. Am zis că-i vreau pe cei mai buni. 

II dureau degetele de cât de tare strângea telefonul. Se 
încruntă. 

— Cum adică nimeni nu-i mai bun decât Grisman? Eu 
sunt mai bun. Fă ce ţi se spune. 

Eliot trânti receptorul şi se întoarse spre Castor. Pollux 
era pe culoar, unde gărzile trimise de Don îl ţineau pe Eliot 
cu escortă cu tot în arest la domiciliu. 

— Ai primit confirmarea locurilor? 

Castor dădu din cap: 

— Air Canada de la Vancouver, spre Australia. Mâine 
dimineaţă la ora şapte. 

— Asta ar trebui să ne dea o grămadă de timp. 

Castor ridică din umeri: 

— Poate că nu. Romulus ştie că nu te va mai putea găsi 
niciodată dacă rămâne cu douăzeci şi patru de ore în urmă. 
Sunt toate şansele să încerce o ieşire în forţă înainte. 

— Cu siguranţă că va încerca. Şi contez pe asta. Va dori 
să înceapă urmărirea cât mai curând posibil... ceea ce e în 
avantajul meu. 

Castor se încruntă: 

— Nu văd cum. 

— Ceea ce i-am spus idiotului ăluia de la telefon era 
adevărat. Nimeni nu e mai bun decât Romulus. Doar eu. Și 
voi doi. l-am supervizat instructajul. Pot ghici ce face. 
Greşeala pe care am comis-o din start a fost că am delegat 
alţi oameni să-mi facă mie treaba. 


438 


— Dar ai ordonat ca o echipă să blocheze valea. 

Eliot dădu din cap: 

— Romulus se aştepta la asta. Dacă nu creez o 
diversiune, va simţi capcana cea mai mare. Fireşte, echipa 
ar putea să aibă noroc şi să-l omoare. 

Îşi ţuguie buzele zbârcite, meditând. 

— Mă-ndoiesc, totuşi. În sălbăticie e la el acasă. Dacă 
pleacă la fel cum a venit, nici chiar o mie de oameni n-ar 
putea pândi fiecare cotlon al munţilor. 

Castor se lumină la faţă: 

— În cazul ăsta, însă, vom fi protejaţi. Mersul prin munţi 
cere timp. Va rămâne şi mai mult în urma noastră. Nu ne va 
putea ajunge. 

— Şi de-asta va alege altă cale. 

Expresia încântată a lui Castor se întunecă, încruntându- 
se din nou. 

— Dar ce cale e aia? Şi cum îl putem opri? 

— Închipuie-ţi că eşti în locul lui. Nu-i greu de prevăzut ce 
va face. Logic, nu are decât o singură variantă. 

— O fi logic pentru tine, dar... 

Eliot îi explică, iar Castor dădu din cap, din nou 
încrezător, impresionat. 


439 


Capitolul 26 


Soarele coborâse pe trei sferturi. Umbrele se alungeau 
peste vale, la început aproape vineţii, apoi cenuşii, în 
curând negre, tivite cu ceaţă. 

Saul nu observă. Stătea în camera întunecată, aşezat pe 
covor cu picioarele încrucişate, limpezindu-şi mintea, 
pregătindu-se. Ştia că uşa odăii era păzită de gărzile de- 
afară pentru a-l împiedica să facă vreo mişcare contra lui 
Eliot cât timp bătrânul mai era în casa de odihnă. 
Presupunea că şi Eliot cu escorta sa erau sub 
supraveghere. 

N-avea importanţă. În pofida dorinţei, nu putea risca să-l 
ucidă pe Eliot acolo. De când sosise, principala lui intenţie 
fusese aceea de a-şi împlini răzbunarea, supraviețuind 
totuşi pentru a se bucura de satisfacția de-a şti că-şi 
achitase datoria de onoare faţă de Chris. 

Fratele lui. Furia îl ardea pe dinăuntru. Se concentră să 
şi-o potolească. Acum, când ajunsese aproape de ţel, 
trebuia să se purifice de diversiuni, să ajungă la puritatea 
samuraiului, să se dovedească profesionistul care-l învățase 
Eliot întotdeauna să fie. 

Meditând, ajungând în nucleul perfectei hotărâri şi 
nemişcări,  consolidându-şi gândurile, instinctele şi 
talentele, repeta mut o mantră, iar şi iar. 

lar şi iar. Simţea spiritul fratelui său contopindu-se cu el. 

Chris. Chris. 

Chris. Chris. 

Chris. 


440 


Capitolul 27 


Dimineaţa era mohorâtă. Norii pluteau jos, în văzduhul 
umed şi rece amenințând a ploaie. Un microbuz Chevrolet 
albastru-închis - fără cromuri, fără culori albe, nimic care să 
atragă atenţia - aştepta pe aleea cu pietriş din faţa 
cabanei. 

Doi valeţi umpleau compartimentul din spate cu valize şi 
saci de haine, după care închiseră portiera şi aşteptară, la 
distanţă. 

Fix la opt, uşa cabanei se deschise. Eliot, Castor şi Pollux, 
încadraţi de gărzi, ieşiră pe verandă. Don veni imediat în 
urma lor. 

Eliot purta uniforma - costumul negru cu vestă şi pălăria 
homburg. Se opri când văzu maşina, apoi se răsuci spre 
dreapta, mijind ursuz ochii spre Saul, care stătea în capătul 
verandei, flancat de alte gărzi. 

Incepuse să se lase negură. Nările lui Eliot se dilatară 
dispreţuitoare. Momentul de tensiune se prelungea. 

Intorcându-se brusc, bătrânul apucă balustrada şi cobori 
pe trepte. Castor îi deschise portiera din spate, o închise de 
îndată ce tatăl său se aşeză şi urcă în faţă cu Pollux, 
răsucind cheia de contact. Motorul ambală de îndată, 
răsunând ca un V-8 mare. 

Furgoneta o luă din loc, scrâşnind cu pneurile pe prundiş. 
Saul îşi îngustă câmpul vizual până când nu mai văzu decât 
luneta portierei din spate. Concentrat, îşi focaliză atenţia în 
ceafa lui Eliot, pe conturul homburgului. 

Dar bătrânul nici nu întoarse capul spre el. 

Chevrolet-ul  acceleră,  micşorându-se, cu  vuietul 
scăzându-i. Curând, silueta sa întunecată se contopi cu 
verdele pădurii. 

Privindu-l cum dispărea, Saul se încordă, cu inima 
bătându-i tunător. 

Trufaş, Don se apropie. 


441 


— Cam mult de aşteptat, mm? Douăzeci şi patru de ore. 
Pariez că eşti tentat să fugi la parcul auto şi să furi o 
maşină ca să te iei după el. 

Saul privea spre drumul dintre copaci. 

— Sau elicopterul din spate, continuă Don. Fac prinsoare 
că abia te stăpâneşti să nu-ncerci, mm? E tentant, mai mult 
ca sigur, nu? 

Când se întoarse spre Don, Saul avea ochii negri. 

— Hai şi-ncearcă, continuă Don. De-asta te-am lăsat să 
ieşi din cameră azi dimineaţă. Ca să-l vezi pe bătrân 
plecând şi poate să-ţi pierzi calmul. Fă-o. Cedează. Dă 
buzna şi-ncearcă să-l urmăreşti. Mi-ai fost ca un cui în cap 
de când ai venit aici. Mor să te văd ciuruit pentru c-ai 
nesocotit directiva comitetului. 

Nici acum Saul nu-i răspunse, ci se strecură pe lângă el, 
îndreptându-se calm spre uşa cabanei. 

— Nu? întrebă Don în urma lui. Azi n-avem chef să facem 
năzbâtii? Măi, măi! Ei, asta-i o noutate. 

Gărzile îl încadrară pe Saul în timp ce deschidea uşa. 

— In cazul ăsta, amice, du-te-napoi în camera ta şi-acolo 
să-mi stai, se răsti Don. Douăşpatru de ore. Aşa-i 
înţelegerea. Mâine dimineaţă, poţi să-l fugăreşti cât vrei. 

Se îmbăţoşă cât era de înalt. 

— Numai să-l mai găseşti. 

Saul îi aruncă o privire indiferentă şi intră. 

Gândise cu desăvârşită grijă, noaptea, revăzând 
diversele planuri... 

Când totul fusese analizat, nu-i mai rămăsese realmente 
decât o singură variantă. 


442 


Capitolul 28 


Don se frecă la ochi. Pesemne avea vedenii. Nu se putea 
întâmpla cu adevărat. Cu iuţeala fulgerului, când intră 
înăuntru, Grisman făcu ceva cu coatele. Numaidecât, 
paznicii de lângă el se prăvăliră îndărăt, căzând unul peste 
altul, rostogolindu-se. În acelaşi moment, uşa cabanei se 
trânti. Încuietoarea trosni. 

— Ce nai...? lisuse! 

Îmbrâncindu-se, gardienii se adunară pe picioare, 
înjurând, se repeziră la uşă şi începură să tragă de ea, 
lovind-o cu furie. 

La rândul său, Don îngheţase, nevenindu-i să creadă, 
descumpănit. Nu era posibil. Se simţise atât de sigur pe 
sine când îl sâcâise pe Grisman încât îşi putea paria prima 
că nenorocitul de gâlcevitor fusese în sfârşit pus la punct. 

Of, futu-i mama mă-sii, nu. Nu era cu putinţă. Grisman 
chiar o făcea, ieşind în forţă. 

— Parcul auto! strigă Don. Heliportul! Nu mai daţi în uşa 
aia împuţită, boilor! Luaţi-i-o-nainte! 

Fugea deja pe trepte. Se răsuci isteric la stânga şi se 
năpusti spre latura cabanei. 


443 


Capitolul 29 


Nu fusese complicat. Odată ce stabilise singura tactică 
logică, Saul nu făcuse decât să-şi imagineze felurite 
scenarii, anticipând şi prevăzând când urma să aibă cea 
mai bună ocazie de a-şi aplica planul. La primul moment 
probabil, acţionase. Pe verandă, în spaţiu deschis, în 
prezenţa lui Don şi a multor gărzi, cu Eliot abia plecat, cine 
s-ar fi aşteptat ca Saul să facă probleme atât de curând? 
Categoric, nu Don şi gardienii. Increderea lor lucrase în 
avantajul lui. 

Pe când paznicii îşi reveniră destul ca să se repeadă la 
uşa încuiată, Saul alerga prin hol. Nu se vedea nici un 
oaspete, dar câţiva membri ai personalului înlemniră cu 
gurile căscate de surpriză. In stânga, cu coada ochiului, 
reperă un gest grăbit, când recepţionerul se repezi la 
telefon. În urma sa, Saul auzea bubuiturile înfundate ale 
gărzilor care încercau să spargă uşa. Goni printr-un culoar 
de lângă scară, simțind mişcare în dreapta: un paznic ieşea 
din restaurant, văzându-l pe Saul, auzind strigătele, 
înțelegând şi scoțând pistolul. 

Vacarmul împuşcăturilor fu amplificat de pereţii lustruiţi 
ai holului. Gloanţele de înfipseră în balustrada scării, 
aruncând aşchii. Saul, însă, ajunsese deja la adăpostul 
coridorului. Mărind viteza, cârmi spre o uşă din capăt, într-o 
nişă de sub scară, deschizând-o exact în clipa când un 
paznic din partea cealaltă întindea mâna spre clanţă. 
Probabil că omul auzise focurile şi se grăbea să vadă ce 
era. Nu era însă pregătit pentru podul palmei lui Saul care i 
se trânti în cuşca toracică. In timp ce gardianul cădea, 
gemând, Saul îi smulse din mâini un Uz; şi se răsuci să 
ciuruiască holul în urma lui. Paznicul de-acolo se trânti 
înnebunit la adăpost. 

Saul nu stătu pe gânduri. N-avea timp. Sări peste omul 
pe care-l doborâse, apoi fugi pe o scară scurtă, răsturnând 
un dulap metalic înalt până-n tavan, plin cu prosoape, 


444 


săpunuri şi hârtie igienică pe rafturi. Dulapul se prăbuşi în 
urma lui, obiectele  revărsându-se într-o cascadă, 
baricadând coridorul îngust. 

O cameristă apăru nedumerită într-o uşă deschisă din 
dreapta, înţelese repede ce se întâmpla şi se retrase, 
speriată. Saul se răsuci din nou cu automatul, trase o rafală 
de avertisment spre cel care-l urmărea şi se repezi afară pe 
o uşă din dos. 

Când sosise la casa de odihnă, aplicase automat o regulă 
de-a lui Eliot şi  cercetase terenul de vânătoare, 
familiarizându-se cu amplasamentele. Acum, năvălind 
afară, ajunse la cele câteva trepte pe care le aşteptase. Le 
sări câte trei, continuându-şi goana. A 

Norii pluteau şi mai jos, plumburii şi deprimanţi. In faţa 
lui se întindeau terenurile posomorâte, parcul auto învăluit 
în ceaţă la dreapta, heliportul în stânga. 

În timp ce burniţa îi umezea obrajii, îngheţată în contrast 
cu sudoarea fierbinte, ştiu exact încotro s-o ia şi ce avea de 
făcut. 


445 


Capitolul 30 


Cu respiraţia tăiată, poticnindu-se înnebunit pe lângă 
cabană până în spate, Don răcnea la gărzile dinaintea lui: 

— La dracu', - gâfâi - despărţiţi-vă! Luaţi-i-o înainte! 

Se opri, sufocat, ştergându-şi faţa de umezeală. 

— Heliportul! Parcul auto! 

Paznicii se supuseră. 

Incordându-se să respire, adunându-şi puterile, Don se 
puse din nou în mişcare, cotind prin dosul cabanei în timp 
ce un gardian se strecura afară, cu pistolul întins. 

— Unde e? strigă Don. 

— A ieşit pe uşa asta. 

Gardianul vorbea cu glas scăzut, ghemuindu-se după 
treptele de beton, şi îl avertiză: 

— Lasă-te-n jos până nu te-mpuşcă. 

— Nu-i înarmat. 

— A smuls un Uz; de la Ray. 

— Adică Grisman trăgea acolo-năuntru? 

Pe Don îl trecu un fior prin şira spinării, făcându-l să se 
cutremure. 

— Crezusem că era... lisuse! 

Se trânti pe gazon, tremurând şi mai rău când iarba udă 
îi îmbibă pantalonii cadrilaţi şi sacoul sport roşu. 

— Unde naiba e? 

Cocoşat, paznicul continuă să ochească spre diferite zone 
ale curții. 

Don înfrunta spaima paralizantă şi, spre propria-i 
surprindere, se rostogoli către gardian, târându-se pe 
treptele de beton şi ghemuindu-se lângă uşă. 

— Walkie-talkie-ul. Dă-l încoa'! 

Fără a-şi abate privirea dinspre terenuri, gardianul 
scoase staţia radio din teaca de la cingătoare şi i-o întinse. 

Don apăsă butonul de emisie, alarmat de sunetul horcăit 
al propriului său glas: 

— Aici directorul. Parcul auto, raportați. 


446 


Eliberă butonul. Paraziţii pocniră. 

— Nici urmă de el, spuse un glas. Continuăm căutarea. 

— Heliportul, pufni Don în radio. 

— Negativ, răspunse cineva. Am fixat un perimetru în 
jurul aparatului. Cu atâtea arme spre el, ar fi sonat să- 
ncerce să se-apropie. 

Don tresări, când în spatele lui se deschise uşa şi un alt 
paznic se furişă afară. 

— Tocmai am plecat de lângă Ray, spuse noul sosit. E cu 
el un medic. 

Lui Don îi trebui un moment până să înţeleagă 
implicaţiile. Îl furnică din nou pe şira spinării. 

— Adică e viu? 

— Grisman l-a pocnit în piept. l-a rupt nişte coaste. 
Doctorul spune totuşi că Ray o să trăiască. 

— Nu înţeleg. Grisman e prea bun ca să fac o greşeală ca 
asta. Nu-mi vine să cred că i-a scăpat. 

— În afară de cazul că n-a fost o greşeală. 

— Vrei să zici că Grisman anume nu l-a omorât? 

— Dacă Grisman voia, îi făcea de petrecanie. Nu trebuia 
decât să bage ceva mai multă forţă în lovitură. 

— Atunci de ce naiba n-a făcut-o? Ce-are de gând? 

— Cine ştie? scoase paznicul un sunet care-ar fi putut să 
fie un chicotit. Poate n-a vrut să ne oftice. 

Pe neaşteptate, walkie-talkie-ul pârâi. 

— Uite-l! L-am văzut! 

— Unde? răcni Don, cu glasul nesigur şi aparatul la gură. 
În parcul auto? În...? 

— Nici pe departe! Tâmpitu' naibii a trecut ca toţi dracii 
pe lângă pista de jogging şi seră! 

— Ce? 

— Fuge peste teren! La râu! Aleargă spre râu! 

Don sări în picioare, îşi pierdu echilibrul şi aproape căzu, 
apoi o luă la fugă către sera învăluită în ceaţă. Cei doi 
gardieni se repeziră pe lângă el. Alţii veneau din toate 
părţile, iviţi ca din pământ. 


447 


Capitolul 31 


Saul strângea în mână Uzi-ul, alergând prin burniţa ce se 
înteţea, cu picioarele ca două pistoane şi pieptul pufnind 
asemeni unor foaie. Auzi în urma lui strigăte înfundate. 
Deodată, părură să se apropie. Mări viteza, pompând din 
picioare, propulsat de adrenalină. . 

Lângă el păru să apară o umbră. In stânga. Privind scurt 
într-acolo, ştiu că pesemne avea năluciri. Chiar şi aşa, 
putea să jure că-l văzuse pe Chris. Parcă s-ar fi luat la 
întrecere. Apoi Chris câştigă teren. „Niciodată n-ai fost mai 
iute ca mine,” spuse Saul în sinea lui. Emoţia aproape îl 
făcu să rânjească. „Erai mai isteţ, dar eu eram mai 
puternic. Crezi că poţi să mi-o iei înainte, hm? 

Ei bine, frăţioare, te înşeli.” 

O puşcă pocni, împrăştiindu-şi ecoul în urma lui, iar Saul 
se forţă până la limită, încordându-şi picioarele, apropiindu- 
se de Chris. Un Uzi părâi în depărtare. Saul ajunse cot la cot 
cu Chris. Işi îndemnă picioarele să se străduiască şi mai 
mult. 

Strigătele se apropiau. 

Chris dispăru şi, prin ceaţă, Saul văzu râul, spumegând 
lângă mal în apropierea locului unde discutase cu Eliot. Se 
năpusti printre arbuşti, pe o pantă. Ajunse la un vârf 
stâncos. Şi plonjă. 

Apa rece îl amorţi într-o clipă. Forţa săriturii îl scufundă în 
beznă. || preluă un curent subacvatic. Se răsuci sub apă, 
chinuindu-se să ia poziţia orizontală şi să înoate spre 
suprafaţă. Plămânii suprasolicitaţi i se revoltau, cerând aer, 
amenințând să inhaleze. In timp ce urechile începeau să-i 
vâjâie, se repezi în sus, dând din mâini şi din picioare, 
spărgând suprafaţa apei, gâfâind, auzind împuşcături, 
scufundându-se din nou când gloanţele ciuruiră râul. 

Puterea curentului îl uimea. În locul întâlnirii cu Eliot, apa 
păruse aproape calmă. Dar acela era un fel de golf, departe 
de curentul râului. Aici, mâini puternice păreau să-l 


448 


smucească şi să tragă de el. Într-o nevoie disperată de aer, 
luptă să mai iasă o dată la suprafaţă şi, de îndată ce trase o 
gură de aer în piept, se ascunse din nou, prea repede 
pentru a mai auzi noi Împuşcături dar nu atât de rapid încât 
să nu-şi dea seama cât de departe îl purtase deja curentul. 

Lăsase gărzile în urmă, înţelese Saul uşurat. Acum nu 
mai avea de luptat decât cu râul. „Treci pe malul celălalt,” 
îşi tot spunea. Deznădăjduit, observă că nu mai avea Uzi-ul. 

Dar era viu. Primul pas al planului se realizase. 
Ridicându-şi capul la suprafaţă, respirând adânc, dădu din 
picioare şi din braţe, îndreptându-se spre un copac cu 
crengile lăsate în apă, la o sută de metri în aval, pe ţărmul 
opus. 


449 


Capitolul 32 


Privind descurajat spre râu, Don îşi dădu la o parte de pe 
frunte şuviţele de păr ude de ploaie, îngreţoşat de bătăile 
nebuneşti ale inimii. „Futu-l în cur pă mă-sa de Grisman,” 
înjură el tăcut. „Fuga asta după el mai că mi-a dat un atac 
de inimă.” 

— Se vede ceva? 

Un gardian clătină din cap: 

— Cealaltă echipă încă n-a raportat. 

Don încuviinţă. De cum înţelesese ce intenţiona Grisman, 
anunţase prin radio celelalte gărzi, spunându-le să se 
posteze mai în josul malului. 

— Mai devreme sau mai târziu, trebuie să iasă ca să 
respire. Apa e prea rece ca să mai stea mult în ea. 

Paznicii continuau să scruteze râul. 

— Nu se ştie niciodată, continuă Don, dezlipindu-şi de 
coapse pantalonii leoarcă de ploaie. Poate avem noroc. 
Poate ticălosul s-a înecat. 

Doi gardieni se întoarseră spre el, cu frunţile încreţite 
sceptic. 

— Bine, bine, făcu Don. Nici eu n-o cred. 

Paraziţii radio pârâiră. 

— Tocmai l-am scăpat, spuse un glas. 

Don se smulse de pe stânca unde se aşezase. 

— Mai spune o dată. Repetă, ceru el în aparat. 

— Ne-a scăpat. Cam la un sfert de milă mai jos de poziţia 
voastră. Chiar când ajungeam noi aici, s-a târât pe malul 
celălalt şi a dispărut în nişte tufe. 

— Dar n-am auzit împuşcături. 

— N-am avut timp. Vrei să-notăm şi să ne ţinem după el? 

Don se opri, în timp ce paznicii din jur se întorceau să-i 
observe reacţia. Aşteptă, privind spre cerul înnorat. 

— O secundă, spuse el prin radio; îi întrebă pe ai săi: vo; 
ce-aţi face? 


450 


— Nu l-a omorât pe Ray, îi aminti un gardian. Ar fi putut, 
dar n-a făcut-o. 

— Deci ziceţi să-l lăsăm în pace? 

— Eu nu zic decât că nu l-a omorât pe Ray. 

Don stătu pe gânduri, într-un târziu dând din cap. Apăsă 
butonul de emisie al aparatului: 

— La loc comanda. Reveniţi la cabană. 

— Repetă, ceru glasul. Cerem confirmarea. 

— A ieşit din incintă. Nu mai e în jurisdicţia noastră, 
întoarceţi-vă la cabană. 

— Roger. Afirmativ. 

Don închise radioul. Paznicii continuau să-l studieze. 

— În plus, spuse el, hotărându-se să-i încurajeze, am o 
presimţire că bătrânul a trimis după echipe care să 
supravegheze ieşirile de-aici - în caz că Grisman încerca o 
cascadorie de-asta. Nu peste mult, va da peste puşcaşi. 
Prefer ca niciunul dintre voi să nu fie prins sub focul lor. 

— Mie-mi convine, spuse un gardian. Nu mă încânta 
ideea să-l fugăresc pe Grisman pe teren propriu. A lovit şi-a 
fugit în pădure. E specialitatea lui. 

— Ei bine, acum e problema lui Eliot. 

Deşi furios, Don începea totuşi să se simtă înviorat, acum 
când criza trecuse. 

— Am făcut tot posibilul. Bănuiesc că Grisman a lăsat o 
maşină pe undeva când a venit, dar cum pădurile astea-s 
aşa de dese, o să-i trebuiască ore-ntregi ca s-ajungă la ea. 
Până atunci, Eliot va fi ieşit din ţară. Tot aia e - indiferent 
că Grisman rămânea aici douăşpatru de ore sau rătăceşte 
prin pădure. Ori aşa, ori aşa, bătrânul are avantajul. 

Se întoarse, cu picioarele obosite, pornind înapoi spre 
cabană. Ploaia i se prelingea pe gât. Cu toate acestea, 
deodată se simţi amuzat. 

— A dracu' chestie, îi spuse el unui paznic ce mergea 
alături. Uneori, câte un operativ încearcă să intre cu forţa 
într-o casă de odihnă. Dar să iasă cu forţa? Mai ales dacă n- 
a omorât pe nimeni? Asta-i o noutate. 


451 


Capitolul 33 


Erau de făcut unele aranjamente, desigur. Pe de o parte, 
Don trebuia să-şi contacteze superiorul şi să explice ce se 
întâmplase. Considera această sarcină atât de importantă 
încât nici nu aşteptă să se schimbe cu haine uscate înainte 
de a da telefon. Revenit la cabană, şiroind pe covorul din 
birou, vorbi în receptor pe când privea prin fereastra cât 
peretele spre ploaia ce forma rotocoale pe apa piscinei. 
Strănută o dată. Glasul îi tremură de câteva ori, răceala 
hainelor ude pătrunzându-l până la oase, dar în genere 
reuşi să sune profesional şi calm. 

— Sunt de acord, domnule. Comitetul va dori un raport 
detaliat. II pregătesc chiar acum. Problema pe care vreau s- 
o subliniez e următoarea: Sigur, Grisman a scăpat. Imi 
asum vina pentru asta. N-ar fi trebuit să se întâmple. N-am 
nici o scuză. Dar i-am promis bătrânului timp şi, practic 
vorbind, îl are încă. Nu s-a întâmplat nimic cu adevărat rău. 

Conversaţia se sfârşi după ce superiorul lui Don îi spuse 
prudent să aştepte decizia comitetului. Intre timp, îl asigură 
Don, lucrurile reveneau în sfârşit la normal. 

Sperând că nu aveau să urmeze repercusiuni, Don puse 
receptorul în furcă, dând pe gât o porţie de bourbon şi se 
duse în camera lui, unde se cufundă pentru o jumătate de 
oră în cada plină cu apă aproape iartă. Emoţiile îl 
împingeau în direcţii opuse. Pe de o parte, încă mai era 
furios. Grisman fusese o asemenea pacoste, pricinuise atât 
de multe necazuri, încât Don abia aşteptase să i-o facă. lar 
acum, scăpând, ticălosul crease şi mai mari probleme. „Fir- 
ar să fie, mi-aş dori să-l fi prins înainte de a ajunge la râu. L- 
aş fi împuşcat pe nenorocit cu mâna mea.” 

Pe de altă parte, Grisman plecase în sfârşit. Criza se 
încheiase. Casa de odihnă, după cum îşi anunţase Don 
superiorul, revenise la normal, dacă putea fi considerat 
normal ceva în locul ăla îngrozitor. 

Una peste alta, Don se simţea uşurat. 


452 


Îmbrăcă o pereche de pantaloni verzi proaspăt călcaţi, o 
cămaşă galbenă scrobită, un sacou sport bej cadrilat, nou- 
nout. Trăgând încă o duşcă de bourbon - limita lui pe ziua 
în curs - întinse braţele şi, în sfârşit, se relaxă. Cobori în 
cabinet, îşi propti pantofii albi pe birou, deschise dictafonul 
pentru a-şi începe raportul şi se încruntă, când duduitul 
unui motor trecu atât de aproape încât zgâlţâi fereastra din 
spatele lui. 

„Acum ce mai e?” se întrebă, dezgustat. 

Inima îi căzu printre măruntaie. O presimţire cumplită îi 
crispă stomacul, făcându-l să se teamă că va vărsa 
bourbonul. 

Înşfăcă receptorul, apăsând trei butoane pentru a lua 
legătura cu... A 

Dar nu mai era necesar. Un pumn bătu în uşă. Inainte ca 
Don s-apuce să zică „intră”, căpitanul gărzilor dădu uşa de 
perete. 

— Afurisitul de Grisman! 

— Zi. 

— Tot căcatul ăla cu-notul prin râu, cu fuga în pădure! 

— Zi odată. 

— Ne-a învârtit în jurul cozii! Nu voia s-o ia prin pădure! 

O fentă! Asta a fost! Ca să ne zăpăcească! De cum am 
slăbit paza heliportului, s-a întors! El e ăla, acolo sus! A 
furat naibii păsăroiu'! 

„O, fute-m-aş,” cugetă Don şi, gândindu-se la reacţia 
comitetului, se întrebă dacă din asta avea să mai scape cu 
viaţă. 


453 


Capitolul 34 


Saul dârdâia în hainele de lână ude leoarcă şi-i venea să 
chiuie de triumf. Cei doi oameni care păzeau elicopterul 
stătuseră atât de relaxaţi după fuga lui, încât nici nu-l 
văzuseră târându-se spre seră, apoi peste pista de jogging, 
pe la fântâna arteziană şi în sfârşit prin grădina cu flori, 
până la bancă, la ei. 

Din nou, se asigurase că-i scotea din luptă fără a-i ucide. 
Era foarte important. Dacă omora în incinta unei case de 
odihnă, avea să fie urmărit de întreaga breaslă, cu toate 
forţele. Risca să nu-l mai poată prinde niciodată pe Eliot şi, 
cu siguranţă, n-ar fi supravieţuit ca să-şi savureze 
răzbunarea. Ce naiba, dacă era necesar, toată comunitatea 
informativă a lumii avea să-l vâneze cu rachete, orice, 
numai să-i garanteze pedeapsa pentru a fi violat 
securitatea unei case de odihnă. 

Aşa, însă, cele mai grave crime pe care le comisese 
constau în bruscarea personalului şi furtul unui elicopter. Pe 
lângă violarea sancţiunii, ceea ce făcuse se asemăna vag 
cu o încăierare şi o maşină furată. Factorii de decizie aveau 
să înţeleagă că se stăpânise. Ştiau că nu atacase sistemul, 
ci nu făcuse decât să i-o plătească lui Eliot. Nu era o 
problemă politică; era personală. Şi, înțelegând duelul în 
curs, poate aveau să fie îngăduitori. 

Aşa spera. 

Dar principiile lui cel puţin aveau sens şi, mai la obiect, 
lui Saul îi făcea plăcere să simtă că Chris ar fi fost de acord. 
Intr-adevăr, i se părea că fratele său stătea alături, 
zâmbind, îmboldindu-l. Saul zâmbi la rândul lui. Nu mai 
pilotase un elicopter de şapte ani, dar Eliot îl instruise bine 
şi nu-i trebui decât un minut ca să simtă sigur pe comenzi. 
Decolă de pe platou, trecu pe lângă casa de odihnă şi se 
înălţă peste copacii împrejmuitori. Pe locul de lângă el, 
avea scurta pe care i-o luase unuia dintre paznici şi două 
automate Uzi, plus câteva încărcătoare pline. Inima i se 


454 


înălța odată cu elicopterul. Eliot avusese o singură opţiune 
logică. A, sigur, se putea preface că pleca, rămânând de 
fapt în zonă, cu speranţa că Saul îl va depăşi. Având însă în 
vedere avantajul care i se garantase, era mai deştept din 
partea lui să se îndepărteze cu toată viteza, să ajungă la 
Vancouver şi să prindă un avion spre cel mai îndepărtat colţ 
al lumii unde, recunoştea Saul în sinea lui, nu mai avea nici 
o şansă să-l găsească. Evident, Eliot va fi angajat oameni să 
supravegheze casa de odihnă, ucigându-l pe Saul când i se 
îngăduia să plece. Elicopterul - şi, mai puţin preferabil, o 
maşină - fusese singura posibilitate practică. 

Acest lucru, mai mult decât orice, acţiona în avantajul lui 
Saul. Zona era sălbatică. Puţine drumuri treceau prin 
regiune. Saul îşi aminti pe unde ajunsese la casa de odihnă. 
Nimic complicat. Calculând invers, ştiu că nu putea greşi 
dacă alegea orice drum se îndrepta spre sud-vest, către 
Vancouver. Eliot avea un avantaj de două ore. Dar el 
mergea pe un drum în zig-zag, al cărui traseu era 
determinat de topografia complexă a munţilor, câtă vreme 
Saul îl putea urmări cum zboară pasărea. Mai mult, 
elicopterul era mai rapid decât microbuzul. Mult, mult mai 
rapid. 

Patruzeci de minute, aprecie Saul. Apoi, totul se va sfârşi. 

Bănuia că Chris ar fi chiuit. 


455 


Capitolul 35 


Burniţa se înteţea, căzând tot mai densă. Când Saul 
decolase, vremea nu fusese o problemă. Acum, însă, ploaia 
se înteţise suficient pentru a reduce vizibilitatea şi a face 
comenzile elicopterului instabile. Studiind drumul în 
serpentine de sub el, Saul începu să se îngrijoreze de riscul 
ciocnirii cu un obstacol nevăzut, un copac, o râpă, un pilon 
hidrotehnic ascuns de norii coborâţi spre pământ. Trebuia 
să urmărească schimbările bruşte de teren. 

Singura sa consolare era aceea că semiintunericul 
descurajase orice călători. Traficul de jos era răzleţ, 
constând în majoritate din furgonete şi rulote. Puținele 
maşini pe care le vedea erau uşor de identificat şi de 
eliminat. Un Ford LTD. Un VW Sirocco. Un Pontiac Firebird. 

Dar nici un microbuz Chevrolet. 

În primele minute ale vânătorii, nu fusese preocupat, în 
fond, Eliot trebuia să fi trecut deja prin câteva văi. Deşi nu 
strica la nimic să fie atent, Saul nu se aşteptase cu 
adevărat să vadă deja microbuzul. 

Dar minutele se înmulţeau. Treizeci. Treizeci şi cinci. 

Patruzeci. Pe măsură ce ploaia se înrăutăţea şi 
elicopterul devenea mai puţin supus comenzilor, Saul 
începu să se teamă că socotise greşit. Nu cumva Eliot îi 
anticipase reacţia şi pornise spre interiorul continentului, în 
locul coastei? Se dăduse undeva la fund, sperând că Saul îi 
va pierde urma, depăşindu-l spre Vancouver? O loterie. 
Variaţiunile posibile păreau un labirint buimăcitor, a cărui 
ieşire putea să nu fie găsită niciodată. 

Işi alungă diversiunile din minte. Nu-şi putea îngădui să 
se îndoiască de traseul ales. Nu îndrăznea să-şi piardă 
răbdarea. Dedicat acelui plan, trebuia să-l urmeze până la 
capăt. Acum nu mai exista nici o altă cale. 

Peste cinci minute, îndârjirea îi fu răsplătită. Jos, nu 
departe în faţa lui, văzu forma micşorată a microbuzului 


456 


Chevy albastru-închis cotind pe o curbă împădurită, spre 
sud-vest. 

| se dilată pieptul. 

Dar numaidecât îşi înfrână emotia. Culoarea şi modelul 
erau aceleaşi. Totuşi, n-ar fi fost imposibilă o coincidenţă. 

Cobori elicopterul ca să vadă mai clar. Nici un crom, nici 
o pată albă. Din ce în ce mai bine, îşi spuse. Vuind prin 
apropiere, văzu contururile celor trei pasageri, doi în faţă, 
unul în spate. Îl nedumeri faptul că nu se întorceau să 
cerceteze cauza zgomotului din urma lor. Păreau totuşi să 
fie bărbaţi, iar pasagerul din spate purta pălărie. Şi mai 
bine. Apoi Saul ajunse destul de aproape pentru a vedea 
prin binoclu placa de înmatriculare. Aceeaşi ca a maşinii de 
la cabană. 

Turbat, mări viteza, apropiindu-se. În faţă, spre dreapta, 
fusese defrişat un semicerc de copaci. O zonă de parking 
scăldată de ploaie era mărginită cu mese de picnic. Locul 
era pustiu. 

Intr-o criză pe viață şi pe moarte în proporție egală, 
abordează situaţia cu simplitate, pregătit să mori la nevoie. 
Nu e nimic complicat în asta. Nu fă decât să te oțeleşti şi să 
înaintezi. Aşa îl învățase Ishiguro, instructorul de judo, cu 
ani în urmă, la dojo. Saul se oţeli şi înaintă, luând pe loco 
decizie, deşi nu intenţiona să moară. 

Zbură pe deasupra drumului, duduind şi mai aproape. 
Cârmind spre stânga, mută comenzile pe dreapta şi se 
răsuci spre microbuz. 

In acelaşi moment se întâmplară mai multe lucruri. Saul 
văzu scurt chipul alarmat al lui Castor la volan. Dacă ar fi 
rămas pe firul drumului, dacă sania de aterizare a 
elicopterului ar fi atins maşina, aparatul şi-ar fi pierdut 
echilibrul şi s-ar fi ciocnit de Chevrolet, devorându-i pe toţi 
într-o explozie enormă. Categoric, Eliot ar fi fost nimicit, dar 
Saul nu avea de gând să moară împreună cu el. 

Castor reacţionă conform aşteptărilor lui Saul, trăgând cu 
putere de volan, pentru a coti în direcţia dinainte, 
neobstrucţionată, spre locul de parcare, mesele de picnic şi 
copaci. 


457 


Saul făcu acelaşi lucru, gonind paralel cu Chevrolet-ul, 
obligându-l pe Castor să nu oprească şi silindu-l să-şi 
continue drumul spre copaci. În ultimul moment, chiar 
înainte ca elicopterul să se fi dezintegrat în contact cu 
pădurea, Saul smuci de manşă şi se ridică, trecând peste 
vârfurile arborilor. Închis în cabina de plexiglas a aparatului, 
cu auzul torturat de duduitul tunător al palelor, ştiu că 
trebuia să-şi fi imaginat doar zgomotul ciocnirii de sub el. 

Închipuire sau nu, îi dădu satisfacţie. Întorcându-se brusc, 
reveni spre zona de parcare, pentru a vedea botul 
microbuzului strivit de un bolovan, între doi copaci. 
Aterizând în grabă, lăsă motorul în ralanti, înhăţă cele două 
Uzi-uri şi încărcătoarele pline şi sări pe pietrişul ud. Ploaia îl 
biciui peste faţă. Incă din timp ce se apleca pentru a nu fi 
decapitat de palele ce se roteau, deschise focul, repezindu- 
se spre microbuzul accidentat, observând antigelul care 
curgea aburind din radiator, ciuruind maşina cu gloanţe. 

Ceva, însă, era în neregulă. Ferestrele Chevrolet-ului nu 
se sparseră. Portierele nu se sfărâmată sub focul de baraj. 

Saul se încruntă. Maşina era blindată. Avea geamuri anti- 
glonţ. Alergă spre ea prin băltoace, trăgând încă o rafală. 
Gloanţele îndoiră barele de şoc şi portierele, provocând însă 
tot prea puţine avarii. 

înăuntru nu mişca nimeni. Înaintând grăbit dar precaut, 
privi printr-o fereastră stropită de ploaie, pentru a-l vedea 
pe Castor prăbuşit peste volanul rupt, cu sângele şiroindu-i 
din frunte. Lângă el, Pollux era... 

Un manechin. O momâie îmbrăcată în scurta de doc pe 
care o purtase Pollux. 

Şi Eliot? Pe bancheta din spate, un alt manechin zăcea 
răsturnat pe-o parte, în costum negru, cu pălăria homburg 
căzută pe jos. De-asta nu se întorseseră spre zgomotul 
elicopterului. 

Observă staţia de emisie-recepţie instalată sub bord şi 
imediat îşi dădu seama în ce primejdie se afla. Repezindu- 
se pe lângă microbuz spre lizieră, simţi un glonţ tras din 
spate arzându-i braţul. Un alt glonţ smulse scoarţa unui 
brad. Schija îl înţepă în bărbie. 


458 


Nu se opri să se răsucească după un copac şi să 
răspundă cu foc. Nu se întrebă cine trăgea în el sau cum 
ajunseseră manechinele în maşină. Continuă să alerge 
printre copaci, câştigând distanţă, disperat să-şi găsească 
timp de gândire. 

Căci staţia radio spunea totul. „Fir-ar să fie,” îşi zise Saul, 
„de ce dracu' nu mi-am dat seama? Cum am putut fi atât 
de prost? Din momentul când a părăsit complexul de 
odihnă, Eliot trebuie că a păstrat legătura cu cabana. A 
aflat că am furat elicopterul, lisuse, probabil se şi baza pe 
asta. Probabil manechinele fuseseră ascunse în microbuz, 
încă de la plecare. Bătrânul mi-a ghicit gândurile tot 
timpul.” 

Şi ochitorul care trăgea în Saul? Trebuia să fie Pollux, 
care-l urmărise pe Castor cu o altă maşină. Dacă Saul n-ar 
fi văzut manechinele şi staţia de emisie-recepţie, dacă nu 
se repezea spre copaci în clipa când simţise capcana, 
Pollux l-ar fi omorât. Eliot ar fi ieşit victorios. 

„Nu!” urlă Saul în sinea lui. „Nu, n-am să-l las să mă 
învingă! Îl voi răzbuna pe Chris!” 

Se adânci şi mai mult prin pădure şi ploaie, schimbând 
direcţia când ştiu că Pollux nu mai putea să-l vadă. 
„Drumul,” îşi spuse. „Trebuie să mă întorc la drum.” 

Pollux, desigur, avea să-l pândească, ochind spre locurile 
de unde se auzeau foşnind tufişuri şi crengi frânte şi, din 
acest motiv, Saul intenţiona să provoace cât mai multe 
zgomote. Avea de gând să-l atragă pe Pollux înăuntru. lar 
de îndată ce acesta ajungea departe de drum, Saul plănuia 
să recurgă la tăcere, profitând de ocazie pentru a se 
retrage către drum. 

Căci Pollux nu conta. Eliot conta. lar ploaia tot mai deasă 
îl făcu pe Saul să se înfioare, înțelegând. S-ar expune un om 
bătrân unor asemenea condiţii dacă n-ar fi obligat? Planul 
lui Eliot constase în a-l folosi pe Castor ca momeală, în timp 
ce Pollux venea pe la spate şi-l lua pe Saul prin surprindere. 
Dar Eliot avusese în vedere, pasă-mi-te, şi posibilitatea unei 
lupte. Aştepta oare neprotejat în maşina a doua? Greu de 
crezut. Bătrânul ar fi preferat un loc cald şi sigur. 


mA 
| 


459 


Doamne sfinte, Eliot e undeva pe drumul pe unde-am 
venit. S-a ascuns, probabil într-o cabană, într-un motel, un 
popas turistic. Nu va ajunge niciodată la aeroport să prindă 
avionul - dacă intenţiona cât de cât să ia un avion. 

Saul, însă, zburase peste mai multe moteluri. Având 
destul timp la dispoziţie, putea reveni pe acelaşi drum, 
căutând prin toate. Asta, însă, era problema. Nu avea timp. 
Pollux va continua urmărirea. Poliţia provinciei urma să 
sosească acolo curând, pentru a investiga accidentul. 
Trebuie să dispar de-aici, îşi spuse el. 

In douăzeci de minute, asudat în ciuda ploii reci şi tot mai 
dense, Saul ajunse la un cot al drumului, la aproape un 
kilometru distanţă de popasul pentru picnic. Cu toată 
tăcerea şi atenţia, simţea înţepături persistente într-un 
punct dintre omoplaţi, unde îl putea lovi glonţul lui Pollux. 

Trebuia să-l găsească pe Eliot. Trebuia să... 

Auzind un motor apropiindu-se de după cotitură, aşteptă 
să se asigure că nu era o maşină de poliţie. Văzu o 
furgonetă rablagită, aşa că se repezi afară dintre copaci, 
dând din mâini pentru a-l face pe şofer să oprească. Când 
puştiul pletos de la volan încercă să-l ocolească, Saul 
îndreptă Uzul spre el. Băiatul se albi la faţă, frână 
zgomotos şi cobori, ridicând mâinile tremurătoare: 

— Nu trage... 

Se întoarse şi o luă la fugă. 

Saul urcă în furgonetă. Vitezele scârţâiau când băgă 
manşa în prima. Cu o smucitură, maşina porni. Gonind pe 
drum, ajunse la zona de picnic, unde elicea elicopterului 
continua să se rotească. 

Portiera din stânga a microbuzului atârna deschisă. 
Castor... 

Nu era mort. Ţinându-se de burtă, se prăvăli afară din 
Chevrolet. Dar auzi zdrăngănitul furgonetei şi-şi ridică 
privirea spre drum tocmai la timp pentru a-l observa pe 
Saul la volan. 

Clipind, Castor scutură din cap, parcă nevenindu-i să-şi 
creadă ochilor. 


460 


Brusc, se îndreptă de spate, făcând o grimasă. Cu 
sângele continuând să-i curgă din frunte, o luă la fugă spre 
copaci, fără-ndoială după Pollux. 

Perfect, îşi spuse Saul, dispărând din dreptul zonei de 
picnic. De fapt, era chiar minunat. Cum nu se putea mai 
bine. 

Văzu curând un Ford verde-închis parcat pe marginea 
drumului, probabil maşina folosită de Pollux pentru a-l urma 
pe Castor. Hotărât să meargă până la capăt, Saul opri şi 
cobori din furgonetă, cu automatul pregătit, pentru a căuta 
în Ford, care însă era gol. Noroiul de pe partea opusă a 
drumului nu purta urmele vreunui om care s-ar fi ascuns în 
pădure. 

Saul dădu din cap, şi mai convins de bănuielile lui. 

Se întoarse să privească prin ploaie spre zona de picnic. 
Pollux alerga spre el, cu Castor şontâcăind pe urme. Se opri 
când îl văzu pe Saul dar, în timp ce Pollux ridica pistolul, 
Saul se repezi în furgonetă. Un glonţ se înfipse în capota 
din spate. Saul se simţi înviorat, demarând. Nu mai era 
mult. 

După încă două cotituri ale drumului, convins că 
urmăritorii nu-l vedeau, coti pe o alee cu prundiş şi curând 
o luă din nou la stânga, ascunzând furgoneta într-un pâlc 
des de copaci. Sări s-o ia la goană, cu spatele cocoşat sub 
ploaie, spre marginea drumului, unde se ascunse după 
nişte tufişuri, pândind, în aşteptare. 

Trecu un minut. Se umflă în pene de satisfacţie, văzând 
ceea e dorea. Vicleşugul îi reuşise. 

Maşina verde trecu în viteză pe-alături. La volan, Pollux 
avea o expresie disperată. Lângă el, Castor privea prin 
parbriz, străduindu-se fără-ndoială să zărească furgoneta. 

Saul ştia că i-ar fi putut împuşca în momentul trecerii, 
presupunând că maşina nu era blindată, cum fusese 
Chevrolet-ul. Dar ce-ar fi avut de câştigat? Nu ei 
reprezentau obiectivul. Eliot era acela, iar Saul spera ca 
Pollux şi Castor să sară în apărarea tatălui lor. 

„Duceţi-mă la el. 


461 


Nu mai e mult,” îşi spuse, revenind în goană la furgonetă. 
Sfârşitul era aproape. 
II simţea intens. Foarte aproape. 


462 


Capitolul 36 


Dar nu-i putea lăsa să afle că erau urmăriţi; trebuia să 
rămână ascuns vederii. În locul lor, s-ar fi uitat periodic în 
oglinda retrovizoare, din obişnuinţă, întocmai la fel cum 
făcea şi acum - ca să se asigure că nici el nu era urmărit, 
de o maşină a poliţiei, eventual. O asemenea măsură de 
prevedere, însă, avea neajunsurile ei. Nu le putea permite 
lui Castor şi lui Pollux să-l vadă, dar nici lui nu-şi putea 
îngădui să-i întrezărească pe ei. În consecinţă, trebuia să 
ascundă furgoneta în apropierea fiecărui motel sau cabană 
la care ajungea, furişându-se pe jos în căutarea maşinii lor. 

Era un proces istovitor şi iritant. După a patra cabană pe 
care o verifică, începu să se teamă că scăpase Ford-ul din 
vedere. Intre timp, probabil că poliţia ajunsese la locul 
accidentului. Puştiul cel pletos le spusese cu siguranţă că i 
se furase furgoneta. Il căutau, neîndoielnic. 

Şi cu paznicii de la casa de odihnă cum rămânea? ÎI 
vânau şi ei. Vor fi trimis după ajutor. Singurul avantaj era că 
la casa de odihnă nu exista nici un alt elicopter. Trebuia să-l 
urmărească în maşini. In cele din urmă, însă, aveau să 
ajungă şi pe acel drum. 

Nevoia de a-şi păstra libertatea se lupta să-i învingă 
dorinţa de a-l pedepsi pe Eliot. „Renunţă la vânătoare,” îl 
preveni un glas neguros. „N-ai nici o şansă să-l găseşti pe 
bătrân înainte de sosirea copoilor sau a gărzilor. Ai încercat, 
dar împrejurările ţi-au fost potrivnice. Vei mai avea şi alte 
ocazii.” 

„Ba nu,” îşi spuse el. „Dacă-l las să-mi scape printre 
degete, va fugi atât de departe şi se va îngropa aşa de 
adânc în pământ încât niciodată n-am să-l mai găsesc. Nu 
va lăsa nici o urmă. Acum trebuie s-o fac. Altă şansă nu voi 
mai avea.” 

Peste treizeci de minute, în al şaptelea, loc pe care-l 
cercetă, două şiruri paralele de căsuțe cu spaţii de parcare 
în mijloc, găsi Ford-ul verde-închis. 


463 


O firmă de neon din faţa recepţiei anunţa: Hanul Muntele 
Stâncos. Tuburile străluceau în penumbra ploii. Fora-ul 
fusese parcat cu spatele spre o căsuţă din stânga, având 
portbagajul lăsat deschis. 

Ascunzând furgoneta în josul drumului, Saul urcă printre 
copacii bătuţi de ploaie spre o creastă plină de vegetaţie, 
de unde avea vedere liberă asupra căsuţei de lângă Ford. 
Privi din ascunziş cum uşa cabanei se deschidea încet, 
scârţâind. Pollux aruncă o privire afară, apoi băgă repede o 
valiză în portbagaj şi închise capota, ascunzându-se la loc 
înăuntru. 

Saul miji ochii. În regulă, deci. Scrâşni din dinţi. „Am 
ajuns tocmai la timp. Se pregătesc să plece.” 

Calculă rapid, Uzul nu trăgea cu precizie de la distanţa 
aceea. Dacă se posta în spatele unei căsuțe din partea 
opusă, putea trage când Eliot ieşea la maşină. 

Dar trebuia să coboare repede. Găsi o cărare adăpostită 
care ducea spre cabane şi alergă peste praguri, alegând un 
loc din spatele căsuţei de la mijlocul rândului, vis-a-vis de 
Ford. 

Ploaia cădea tot mai deasă, mai întunecoasă, mai rece. 
Aşteptând, fără a se arăta, ascultând să audă zgomotul 
motorului puternic care urma să pornească, începu să aibă 
îndoieli. 

„E prea simplu,” reflectă el. 

Mirosea a înscenare. Eliot nu le-ar fi permis gorilelor sale 
să parcheze maşina drept în faţa cabanei. „Mă simt că sunt 
pe-aproape. Folosesc maşina ca momeală.” 

Totuşi, rămânea cu convingerea că Eliot era acolo. 

În care căsuţă, însă? 

Işi aminti ce văzuse de pe creasta ce domina motelul. 
Douăzeci în total, câte zece pe fiecare parte. Datorită ploii, 
turiştii păreau a se fi hotărât ca în ziua aceea să nu iasă la 
admirat de peisaje. Altfel, cum se explica prezenţa 
vehiculelor în faţa altor paisprezece căsuțe? Dintre cele 
şase locuri goale, două încadrau cabana din faţa Ford-ului. 
Un al treilea spaţiu gol se afla lângă recepţie. Al patrulea 
era pe aceeaşi parte, dar în capătul opus, spre dreapta, în 


464 


fund, aproape ascuns în pădure. Celelalte două se găseau 
în partea asta. 

Cu inima frântă, Saul îşi aminti un joc care le plăcea lui şi 
lui Chris pe vremea când erau la orfelinat. Eliot îi învățase. 
Îl numea alba-neagra. „Pungaşii îi păcălesc cu el pe naivi la 
bâlciuri,” povestise el. „lată cum merge: trei scoici goale. 
Le pui în şir. Aşezi o boabă de mazăre sub una dintre ele. 
Apoi schimbi ordinea cochiliilor - de mai multe ori - cât de 
rapid posibil. Uite-aşa. Acum spuneţi-mi: sub care scoică e 
mazărea?” Nici Saul, nici Chris n-o nimereau pe cea bună. 
„Ceea ce dovedeşte,” continua Eliot, „că mâna e mai iute 
decât ochiul. Atâta numai că vreau să exersaţi jocul ăsta 
până veţi şti întotdeauna care scoică ascunde boaba de 
mazăre. Vreau să aveţi ochii mai iuți decât mâinile oricui.” 

Alba-neagra. Amintindu-şi, Saul începu să fiarbă. Acum 
însă, în loc de trei cochilii, erau şase. In care căsuţă se 
ascundea mazărea? 

Trebuia să procedeze prin eliminare. Ar fi ales Eliot o 
cabană aflată lângă recepţie şi şosea? Improbabil. Ar fi 
preferat să se ascundă în locul cel mai adăpostit - la mijloc. 
Dar, din nou, poate că nu. Cum rămânea cu căsuţa din 
capătul opus - cea mai apropiată de pădure? 

Saul clătină din cap. Prea departe de drum, dacă voia să 
plece repede de-acolo. 

Totuşi, izolarea ei ar fi reprezentat un avantaj, în caz de 
luptă: puţini oameni ar fi auzit zgomotele. 

Din nou se simţea în impas. 

Cum stăteau lucrurile cu cabanele din ambele laturi ale 
locului unde era parcat Ford-ul? Erau posibilităţi prea 
evidente. Prin urmare, Saul le elimină. 

Dar dacă Eliot preferase să se ascundă în dosul 
evidenţei? Complexitatea situaţiei continua să-l deruteze. 

Remiză. Eliot nu se arăta până nu se simţea în siguranţă. 
Saul, la rândul său, refuza să acţioneze înainte de a şti că 
nu se arunca într-o capcană. Dar Eliot ştia, la fel ca Saul, că 
poliţia avea să cerceteze accidentul şi să caute furgoneta 
furată. Sticleţii urmau să sosească în curând. 

De asemenea, gărzile casei de odihnă. 


465 


Trebuia să se întâmple ceva pentru a sparge remiza. 

Cineva trebuia să facă prima mutare. 

Luă o hotărâre. Era arbitrară. În adâncul sufletului, însă, o 
simţea ca fiind cea potrivită. „Unde m-aş ascunde dacă aş fi 
în locul lui Eliot? Departe de cabana de-acolo, cea cu Pollux. 
Aş dori să văd ce se întâmplă. Cât mai în siguranţă, departe 
de Ford. Aş sta într-o căsuţă din partea asta.” 

Odată posibilităţile reduse, cel puţin teoretic, porni prin 
ploaie spre cabanele presupuse goale, ambele aflate în 
stânga lui. 

— Deci, ai ghicit. 

Glasul bătrânesc îl surprinse. 

Saul se răsuci brusc, ochind spre spaţiul dintre două 
cabane. 

Şi se pomeni privindu-l şocat pe Eliot. Bătrânul stătuse 
ascuns în faţa unei căsuțe goale. Acum ieşi la iveală, ud de 
ploaie. 

Epuizat şi scofâlcit cum nu-l văzuse Saul niciodată, ridică 
din umeri: 

— Ei, ce mai aştepţi? Haide, trage. 

Saul o dorea, din toată inima, uimit de el însuşi - fiindcă 
oricât de tare îl îndemna mânia, nu se putea îndura să 
apese pe trăgaci. 

— Ce este? întrebă tatăl său. Nu asta doreai? Felicitările 
mele. Ai învins. 

Lui Saul îi venea să urle, dar gâtlejul i se comprimă până 
nu mai putu nici să respire. Îl apăsa pieptul, de credea că 
aveau să-i fie striviţi plămânii. 

— Ai dedus, continuă tatăl lui. Bătu-m-ar Dumnezeu, bine 
te-am mai învăţat. Întotdeauna am spus, închipuieşte-ţi că 
eşti inamicul pe care-l vânezi. Şi ai ghicit. Ai simţit că 
trebuie să fiu într-o cabană de pe partea asta. 

Ploua atât de tare, încât Saul nu mai putea fi sigur dacă 
avea obrajii umeziţi de stropi sau de lacrimi. 

— Ticălosule! 

— Nu mai mult decât tine. Dă-i drumul, îl îndemnă tatăl 
său. Recunosc că m-ai bătut. Apasă pe trăgaci! 

Din nou, lui Saul îi fu greu să vorbească. 


466 


— De ce? murmură el gros. 

— Nu se vede? Sunt bătrân. Am obosit. 

— Incă mai aveai o şansă. 

— Pentru ce? Să mor? Sau să-mi mai văd încă unul dintre 
copii murind? M-am săturat. Mă bântuie prea mulţi strigoi. 
Furii. Pe malul râului, când ai venit la mine în timp ce 
pescuiam, am încercat să-ţi explic de ce făcusem lucrurile 
pentru care mă acuzi. 

— Nu te pot ierta pentru că l-ai omorât pe Chris. 

— Am greşit cerându-ţi-o ţie. Trage. 

Ploaia îi lipea lui Eliot de frunte părul cărunt şi rar. 

— De ce eziţi? Atitudinea ta nu e profesionistă. 

Costumul negru i se lipise jalnic de trup, ud leoarcă. 

— Tatăl tău îţi spune să-l ucizi. 

— Nu, clătină din cap Saul. Dacă tu o vrei, atunci e prea 
al naibii de uşor. 

— Adevărat.  Inţeleg. Răzbunarea nu aduce nici o 
satisfacţie dacă omul pe care-l urăşti nu se opune. Prea 
bine. Dacă aşa e dat să fie, atunci, involuntar, ai şi ales. 

Saul şi Eliot se priviră lung. 

— Nu propun o reconciliere, continuă bătrânul. Dar mă 
întreb dacă ar fi posibilă o pace ostilă. Sunt tatăl tău. 
Indiferent cât de mult mă urăşti, încă ne mai uneşte o 
legătură. Ca pe-o favoare, în amintirea timpurilor când m-ai 
iubit, lasă-mă să-mi trăiesc ultimii câţiva ani în linişte. 

In acel moment, nu lipsi mult ca Saul să-l împuște, ispitit 
de gândul de a-i refuza dorinţa. 

Dar îşi dădu seama că discutau de suficient timp pentru 
ca Pollux şi Castor să-l fi omorât, în timp ce ezita, 
neadăpostit. Eliot capitulase cu adevărat. 

„Nu, nu aici, nu acum”, îşi spuse. Nu putea să tragă. Nu 
stând faţă în faţă - cu tatăl său refuzând să se 
împotrivească. 

— După tot ce m-ai învăţat, am ratat. 

Eliot îşi ridică sprâncenele, trist, întrebător. 

— Sau nu m-ai învăţat destul de bine, continuă Saul; 
cobori ţeava armei. Şi poate că e mai bine aşa. Sunt 
terminat. Demisionez. Mă fut în ea de agenţie. Şi-n tine mă 


467 


fut. Te fut. Cunosc o femeie. În loc să mă joc de-a prinselea 
cu tine, mai bine mergeam cu ea. 

Tatăl său se posomori. 

— Nu ţi-am spus niciodată. În '51. Poate te-ai întrebat de 
ce nu m-am căsătorit. Vezi tu, a trebuit să aleg. Agenţia, 
sau... Ei bine, nu sunt sigur că am făcut alegerea potrivită. 

Un tunet se rostogoli. Bătrânul privi norii negri. 

— M-am întrebat mereu ce s-a întâmplat cu ea. 

Ochii i se îngustară, nostalgici. Apoi starea de spirit i se 
risipi şi se trase de costum. 

— Suntem ridicoli, amândoi. 

Părea amuzat. 

— Stăm aşa în ploaie. Pe un tânăr ca tine, nu pare să-l 
deranjeze că se udă. Dar oasele astea bătrâne... chicoti el, 
cu autoderâdere. Slavă Domnului, s-a terminat. 

Întinse mâna; îi tremura: 

— Am în valiză nişte Wi/d Turkey. S-ar cuveni să bem de 
rămas-bun. Ca să alungăm frigul. 

— Ne-ai spus să nu bem niciodată. Ai spus că înceţoşează 
mintea şi simţurile. 

— Nu mă aşteptam să guşti şi tu. Dar acum, că tot te-ai 
retras, ce mai contează? 

— Obiceiurile vechi mor greu. 

— Ştiu. lartă-mă. Indiferent cât de mult ai încerca, 
niciodată nu vei fi normal. Încă un lucru care să mă bântuie. 

Eliot se întoarse istovit, păşind pe veranda cabanei, 
apărat de ploaie sub copertină. Făcu un gest spre Ford-ul 
de peste drum. Pollux stătea nervos în uşa deschisă dar, 
văzând semnalul lui Eliot, umerii i se destinseră. Peste un 
moment, intră în cabană, închizând uşa. 

Saul se apropie de tatăl lui. 

— De vreme ce, probabil, nu ne vom mai revedea 
niciodată, spuse Eliot, vreau să-ţi destăinuiesc un secret. 

— Ce anume? 

— În legătură cu Chris şi cu mănăstirea. Ceva ce i s-a 
întâmplat acolo. Îţi prinde bine, cred, să ştii. 

Bătrânul intră în cabana lui, cotrobăind printr-un 
geamantan şi ridicând în sfârşit o cincime de Wild Turkey. 


468 


— Ar trebui să fie un pahar pe-aici. Bine. 

Turnă în el puţin whisky. 

— Sigur nu bei cu mine? 

Saul păşi spre el, nerăbdător. 

— Ce-i cu Chris? Ce s-a întâmplat la mănăstire? 

În spatele lui, scârţâitul uşor al uşii deschise fu singurul 
avertisment. Se aplecă automat înainte, pentru a-şi proteja 
artera renală. Se întâmplă rapid, foşnetul îmbrăcămintei, 
curentul de aer. Dar nu un cuţit fulgeră pe deasupra lui, ci o 
coardă de pian lucitoare, săgetând prin dreptul ochilor, spre 
beregată. 

O  garotă. De obicei, arma era ascunsă sub un 
guler. Două mânere de lemn, scoase dintr-un buzunar al 
cămăşii, se agăţau de cârligele din ambele capete ale 
firului, împiedicându-l pe asasin să se taie la degete în timp 
ce controla strangularea. 

Saul smuci mâinile pentru a-şi feri gâtul, gestul, 
instinctiv, fiind încă o greşeală. 

Andr Rothberg: Foloseşte numai o mână ca să-ţi aperi 
gâtul. Pe cealaltă păstrează-ți-o liberă ca să poti lupta. 
Dacă firul îți prinde ambele mâini, eşti mort. 

Saul îşi corectă imboldul, eliberându-şi mâna stângă. 
Dreapta, acoperind laringele, fu prinsă de coardă. În 
spatele lui, Castor, care stătuse ascuns după uşa deschisă, 
întări strânsoarea. 

Il auzi pe Eliot spunând, ca prin ceaţă: 

— Îmi pare rău. Dar ştii că nu pot avea încredere în tine. 
Dacă mâine te trezeai şi ajungeai la concluzia că totuşi vrei 
să mă omori? 

Închise uşa. 

— Aşa e mai bine. Fără focuri de armă. Fără turişti 
speriaţi. Fără telefoane la poliţie. Vom avea timp să 
plecăm. Regret că te-am păcălit, însă. Dacă mai are vreo 
importanţă, află că te iubesc. 

Garota ucide în două feluri: sugrumând victima sau 
tăindu-i beregata. În forma sa cea mai simplă, nu e decât o 
coardă de pian. Dar tipul mai bun foloseşte câteva corzi, 
răsucite sub presiune, cu diamante industriale încastrate 


469 


între ele. În consecinţă, dacă victima reuşeşte să ridice o 
mână pentru a o interpune între garotă şi gât, atacantul 
poate folosi muchiile diamantelor pentru a-i tăia degetele. 

Acest lucru începu acum să se întâmple. 

Saul se zbătea, simțind firele împănate cu diamante tăind 
ca un fierăstrău, înainte şi-napoi, prin degetele pe care şi le 
încleşta protector peste coardele vocale. Diamantele îi 
muşcau din carne şi-i rodeau oasele. Sângele şiroia peste 
antebraţ. Chiar cu mâna în chip de tampon, simţea 
apăsarea garotei tăindu-i respiraţia. Se sufoca. 

Uşa se deschise. Pollux intră, distrăgându-i un moment 
atenţia lui Castor. 

Saul câştigă timp. Deşi i se-nvârtea capul din lipsă de 
oxigen, trase de braţ înainte, strângând pumnul, îndoind 
cotul şi izbind înapoi cu toată puterea. Lovitura îl nimeri pe 
Castor în piept. Andr Rothberg îl învățase bine. Cotul zdrobi 
coastele. Oasele trosniră, străpungând un plămân. 

Gemând, Castor slăbi strânsoarea, clătinându-se înapoi. 

Saul nu pierdu vremea cu scosul garotei. In timp ce 
Castor se înmuia, se răsuci, simțind în cot o durere ascuţită, 
îşi dădu seama că şi-l fracturase, dar nu conta. 
Antrenamentul lui Rothberg se baza pe teoria că unele părţi 
ale corpului încă mai pot funcţiona ca arme, chiar când sunt 
rănite. Cotul se număra printre acestea. 

Saul îşi îndreptă braţul, neluând în seamă durerea, 
continuând să se întoarcă. Latul mâinii rigide îl nimeri pe 
fratele lui Castor, Pollux, în beregată. O lovitură ucigătoare. 
Pollux căzu necontrolat, în convulsii. Incredibil, în ciuda 
traumatismului pectoral grav, Castor încă nu căzuse. O 
palmă trântită în coastele sfărmate îl aruncă înapoi. Se 
prăbuşi, tremurând în chinurile morţii. Saul îşi smulse 
garota de la gât şi se răsuci spre Eliot. 

— Chiar o doream. În ultimul moment, n-am putut. Nu te- 
aş fi ucis. 

Eliot se albi. 

— Nu. Te rog. 

Saul ridică Uzi-ul pe care, în încăierare, îl scăpase. 


470 


— Acum, ceru el feroce. Cu un pas înainte, îşi îmbrăţişă 
tatăl. Strângându-l în braţul rănit, cu celălalt ridică arma 
până la nici un centimetru distanţă. 

Eliot se zvârcolea. 

Ţinându-l strâns, Saul apăsă pe trăgaci. Continuă să-l ţină 
apăsat. Uzi-ul pârâia, ejectând tuburile goale, scoțând un 
zgomot ca al unei maşini de cusut. 

Care destrăma inima tatălui său. 

— Oricum n-aveai. 

Saul şiroia de sânge, în timp ce trupul cutremurat al 
bătrânului îi luneca din braţe. 

— Pentru Chris, mai gemu el. 

Şi-şi dădu seama că începuse să plângă. 

Îşi înfăşură într-o batistă degetele însângerate. Oasele, 
deşi roase de garotă, aveau să se vindece. Îl sfâşia o durere 
intensă, dar o ignoră, scoţându-şi repede hainele ude şi 
pline de sânge, pentru a lua cămaşa de doc şi blugii uscați 
ai lui Pollux. 

Avea multe de făcut. Gardienii şi poliţia nu vor ajunge 
acolo curând. Nu îndrăznea să se întoarcă la furgoneta 
furată, aşa că trebuia să ia Ford-ul, deşi turiştii alarmaţi de 
împuşcături aveau să-l vadă plecând la volanul lui. Găsise 
cheile la Pollux. Pentru siguranţă, urma să-l abandoneze 
curând. Dacă reuşea să ajungă la Vancouver, putea să 
dispară. 

Şi pe urmă? Poliţia nu deţinea nici o pistă. 

Dar breasla? Avea să fie vânat în continuare? Până nu se 
asigura că era liber, n-o putea căuta pe Erika. 

Ploaia năvăli înăuntru când deschise uşa căsuţei. Privi în 
urmă, la cadavrul lui Eliot. „Pentru Chris”, spusese. Acum, 
glasul i se frânse. 

— Şi pentru mine. 


471 


Epilog 


Urmarile sancţiunii 


472 


ABELARD ŞI HELOISE 


Franţa, 1138 

Peter Abelard, cândva canonic al bisericii Notre Dame, 
odinioară respectat drept cel mai mare dascăl al zilelor 
sale, căzuse în dizgrație din dragoste pentru frumoasa sa 
învăţăcea, Heloise. Castrat de unchiul ei furios datorită 
sarcinii, urmărit de duşmani invidioşi, dornici să profite de 
prăbuşirea lui, a întemeiat o casă sigură, Paracletul, şi a 
poftit-o pe Heloise, acum călugăriţă, să aibă în grijă acea 
mănăstire. Emascularea lui i-a împiedicat să se împreuneze 
în dragoste, ci, devotați unul altuia ca frate şi soră, au 
alcătuit documentele - istoria calamităţilor a lui Abelard, 
scrisorile Heloisei - care au devenit izvorul legendei tragicei 
lor pasiuni. Abelard a murit, dezamăgit, ostenit, unii zic că 
de inimă rea. Deshumat din stăreţia Saint Marcel, trupul 
său i-a fost în taină adus Heloisei la Paraclet, unde după 
mai mult de douăzeci de ani de jale a murit şi ea, 
odihnindu-se în ţărână lângă el. Rămăşiţele lor pământeşti 
au fost mutate de mai multe ori de-a lungul veacurilor 
următoare, dar în cele din urmă s-au pogorât întru veşnică 
hodină în mormântul ce le poartă numele, în cimitirul Pre- 
Lachaise din Paris. 

Unde şi-au găsit sanctuarul etern. 


473 


SUB TRANDAFIR 


FALLS CHURCH, VIRGINIA (A.P.) - O puternică explozie a 
distrus azi-noapte o seră de lângă domiciliul lui Edward 
Franciscus Eliot, fost Şef al Contraspionajului în cadrul 
Agenţiei Centrale de Informații. Eliot, un entuziast al 
trandafirilor, a fost asasinat acum şase zile, aflat în vacanţă 
în Columbia Britanică, Canada. Funeraliile sale desfăşurate 
marți la Washington au demonstrat un rar consens între 
legislatorii democrați şi republicani, care au deplâns 
unanim dispariția unui american de seamă. „Și-a slujit 
patria cu altruism timp de peste patruzeci de ani,” a rostit 
preşedintele. „Îi vom simț lipsa, cu multă durere.” 

Explozia de azi-noapte, după cum afirmă anchetatorii, a 
fost provocată de o bombă masivă cu termită. „S-a 
declanşat o căldură incredibilă,” a anunţat o oficialitate din 
partea Departamentului pompierilor, în cadrul unei 
conferințe de presă. „Ceea ce nu s-a făcut scrum, s-a topit. 
Nu ne-am putut apropia de seră timp de câteva ore. Nu-mi 
pot închipui de ce ar fi dorit cineva s-o distrugă. Mi s-a spus 
că acei trandafiri erau fantastici, unii dintre ei extrem de 
rari, chiar unicate. Nu are nici un sens.” Misterul s-a adâncit 
când pompierii care degajau ruinele au descoperit un seif 
de oțel, încuiat, sub seră. Personalul C.IA., în cooperare cu 
F.B.I.-ul, au oprit accesul în zonă. 

„Am lucrat toată noaptea la deschiderea lui,” a declarat 
un purtător de cuvânt. „Căldura bombei cu termită topise 
încuietorile. În cele din urmă, a trebuit să-l tăiem. Seiful 
fusese folosit pentru depozitarea de documente, atâta lucru 
ştim. Dar ceea ce conțineau documentele e imposibil de 
dedus. Căldura a penetrat prin pereții seifului. Documentele 
au fost calcinate complet.” 


474 


MÂNTUIREA 


Strângând cu voluptate coada hârleţului în mână, Saul 
arunca pământul pe malul şanţului. Lucra de câteva ore, 
savurând tensiunea mugşchilor, prelingerea sudorii cinstite. 
Un timp, Erika săpase alături de el, dar apoi în casă 
începuse să plângă copilul şi intrase să-l alăpteze. După 
aceea, împletise şi copsese pască pentru pâinea de 
Sabbath. Privind-o cum mergea spre casa clădită din blocuri 
de beton zugrăvite în alb, la fel ca şi celelalte construcţii din 
aşezare, zâmbise admirativ la adresa forţei, demnităţii şi 
graţiei sale. ; 

Cerul era azuriu, soarele de un alb topit. Işi şterse fruntea 
şi reveni la treabă. Când reţeaua şanţurilor de irigaţii avea 
să fie terminată, urma să sădească seminţe de legume şi 
viță-de-vie. Apoi, aştepta să vadă dacă Dumnezeu îşi juca 
rolul Lui, trimițând ploaia. 

El şi Erika veniseră în acea aşezare - la nord de 
Beersheba şi regiunea deşertică - în urmă cu şase luni, 
chiar înainte de naşterea copilului. Doriseră să ajute la 
extinderea frontierelor unei naţiuni, însă, deziluzionaţi de 
rivalităţile internaționale, se  ţinuseră departe de 
pământurile contestate de către arabi, preferând să 
dezvolte națiunea înlăuntrul ei, mai degrabă decât spre 
exterior. Hotarele, însă, nu erau niciodată departe. Un atac 
neaşteptat era posibil oricând, aşa că avea grijă să poarte 
oriunde se ducea o armă asupra lui. Lângă şanţ zăcea o 
puşcă de mare putere. 

În ceea ce privea sancţiunea, considera că se protejase. 
Teoretic, comunitatea informativă continuase să-l 
urmărească, aşa că, după pedepsirea lui Eliot, îşi 
contactase reţeaua, deopotrivă cu reprezentanţi ai M.I.-6-lui 
şi  K.G.B.-ului.  Dezvăluirea conspirației care implica 
descendenţi ai grupului Abelard iniţial contribuise mult la 
revenirea lui Saul în grațiile lor. Simţiseră o plăcere amară 
în a afla că suspiciunile lor privind sabotarea internă a 


475 


operaţiunilor fuseseră justificate. Luând măsuri pentru a 
remedia pagubele produse de amestecul lui Eliot şi al 
grupului său, lăsaseră tensiunile globale să-şi urmeze 
cursul firesc. 

Reţeaua lui Saul, totuşi, îi ceruse încă un gest de 
loialitate înainte de a-l absolvi de orice vină. Documentele, 
spusese el. Colecţia de scandaluri a lui Eliot. Şantajul care-l 
menţinuse la putere. „Dar nimeni nu ştie unde se găsesc 
aceste documente,” replicase agenţia. „Ba nu, ştiu eu,” 
răspunsese Saul. Se gândea la documente de prima oară 
când îi explicase Hardy despre ele. Unde le-ar fi ascuns 
Eliot? Închipuie-ţi că eşti el. În locul lui Eliot, eu unde le-aş fi 
ascuns? Un om obsedat de jocuri de cuvinte. A cărui 
întreagă viaţă fusese bazată pe principiul sub rosa. Sub 
trandafir? Bătrânul n-ar fi putut alege nici o altă 
ascunzătoare. Refuzând să predea documentele pentru ca 
să nu profite altcineva de ele, Saul propusese un 
compromis, aruncase sera în aer şi le distrusese. 
Preşedintele, în ciuda laudelor publice aduse lui Eliot după 
moarte, se simţise imens de uşurat. 

Dar regulile sancţiunii trebuiau să fie absolute. Saul nu a 
primit decât imunitatea neoficială. „Ceea ce acceptăm să 
facem e să închidem ochii,” i-a spus un ofiţer superior de 
informaţii. „Dacă te ascunzi destul de bine şi nu mai scoţi 
capul, îţi promitem că nu vom veni să te căutăm.” 

lar acest lucru îi convenea de minune lui Saul. Precum 
Candide în grădina sa, se retrăsese din lume, bucurându-se 
de plăcuta oboseală a muncii manuale, săpându-şi şanţul 
de irigaţii. Reflecta la mormântul săpat de Chris în Panama. 
Acum viaţa, nu moartea, avea să răscolească pământul. 
Obiceiurile vechi se şterg greu însă şi când s-a angajat să 
întemeieze un cămin pentru Erika, fiul lor şi el însuşi, i-a 
învăţat pe tinerii din sat cum să se apere dacă aşezarea era 
vreodată atacată. La urma urmei, era înainte de toate un 
luptător şi, deşi se dezisese de profesiune, talentele sale 
puteau fi folosite constructiv. Îl frapă ca ironic faptul că 
mulţi dintre băieţii pe care-i instruia fuseseră adoptați de 
sat: orfani. Reluat de astă dată, procesul părea justificat. 


476 


Dar, în timp ce arunca şi mai mult pământ din şanţ, îşi 
aminti că şi Eliot se simţise justificat. 

Se aşteptase ca răzbunarea să-i aducă satisfacţii, în 
schimb, îl umplea de îndoieli, bântuindu-l. O viaţă de iubire, 
indiferent cât de greşit orientată, nu putea fi ştearsă din 
memorie, nu mai mult decât ar fi putut să fie ştearsă 
iubirea lui pentru Chris. Sau pentru Erika. Numai dacă ar fi 
stat lucrurile oarecum altfel. În momentele sumbre, Saul se 
lupta cu el însuşi. Poate că tot ceea ce dorise cu adevărat 
fusese ca tensiunea din casa de odihnă să dureze la 
nesfârşit. O pedeapsă prelungită. Eliot şi el, imobilizaţi 
acolo pentru totdeauna. Uniţi prin ură. 

Şi iubire. 

Apoi, însă, moralul i se lumina. Privind cerul imens şi 
cald, simțind izul ploii în văzduh, o asculta pe Erika 
vorbindu-i copilaşului în casă, în căminul lor. Il podidea 
afecțiunea, întregit, spre deosebire de dragostea pervertită 
pe care i-o sădise în suflet Eliot, şi-şi dădea seama că tatăl 
său greşise. /ndiferent cât de mult ai încerca, niciodată nu 
vei mai fi normal: unele dintre ultimele cuvinte pe care i le 
spusese tatăl lui. Ticălosule, te-ai înşelat! lar Saul, care într- 
un sens anume fusese toată viaţa orfan, se desfăta cu 
gândul de a-i fi tată fiului său. 

Puse jos cazmaua, însetat, retrăgându-se de sub prea 
marea arşiţă a soarelui, cu puşca în mână, spre casă. 
Intrând în umbra acesteia, simţi aroma pascăi de a doua zi, 
se apropie de Erika şi o sărută. Mirosea minunat a zahăr, 
făină, sare şi drojdie. Braţele ei puternice, capabile să ucidă 
într-o clipă, îl îmbrăţişară strâns. | se puse un nod în gât. 

Bând apă rece dintr-un bol de lut, se şterse la gură şi 
traversă odaia pentru a-şi privi fiul înfăşurat într-o păturică, 
în leagăn. Prietenii din aşezare îi comentaseră la început 
numele. 

— Ce nu merge la el? întrebase Saul. Cred că e un nume 
frumos. 

— Christopher Eliot Bernstein-Grisman? 

— Şi? 


— Jumate creştin, jumate evreu? 


477 


— Chris mi-a fost prieten, De fapt, s-ar putea spune că a 
fost fratele meu. 

— Sigur. Chris Grisman. O să le placă la nebunie când s-o 
duce la şcoală. Şi cu Eliot ce e? 

— Crezusem că era tatăl meu. Acum sunt sigur ce-a fost. 
Nu contează. Sunt ceea ce a făcut el din mine. 

Prietenii nu înțelegeau. Dar, bolnav în adâncul inimii, 
Saul nu înţelegea nici el. 

Chiar mai mult decât asupra numelui băiatului, prietenii 
din sat i-au atras atenţia spre un lucru unic din apropierea 
casei Bernstein-Grisman. Părea un miracol, spuneau ei. 

Un semn de la Dumnezeu că localitatea îşi primise 
binecuvântarea. Altfel, cum s-ar fi putut explica? 

Un om (cu un trecut, se zvonea în aşezare, şi nu fără 
respect) care nu cultivase nimic în viaţa lui? Şi pe un sol 
atât de arid? 

Un trandafir mare şi negru. 


Sfârşit 


478