David Morrell — Fratran

IRULUI 
O AZ 


PE 


DAVID 
MORELL 
Fraţia 
trandafirului 


Traducere de Mihnea Columbeanu 
The Brotherhood of the Rose 
by David Morell 


copyright 1984 
by David Morell 


Editura Miron, 1995 


Prolog 
Sancţiunea Abelard 


REFUGIUL 


Paris. Septembrie, 1118 

Peter Abelard, chipeşul canonic al bisericii Notre Dame, a 
sedus-o pe atrăgătoarea sa studentă, Heloise. Fulbert unchiul ei, 
înfuriat de sarcina fetei, cocea răzbunarea. În ceasurile 
dinaintea zorilor unei dimineţi de duminică, trei ucigaşi tocmiţi 
de Fulbert l-au atacat pe Abelard în drum spre liturghie, l-au 
castrat şi l-au lăsat să moară de pe urma rănilor. Omul a trăit, 
dar, temându-se de alte represalii, a căutat ocrotire. Mai întâi, a 
fugit la mănăstirea Saint Denis de lângă Paris. Acolo, în timp ce- 
şi oblojea vătămările, a aflat că oamenii politici, dorind cu 
disperare să obţină bunăvoința lui Fulbert, conspirau din nou 
împotriva lui. Pentru a doua oară, a luat-o la fugă - spre 
Quincey, lângă Nogent, unde a găsit o casă sigură pe care a 
numit-o „Paracletul” (Ocrotitorul), în cinstea Sfântului Duh. 

Şi în sfârşit a găsit sanctuar. 


CASE SIGURE / 


REGULI ALE PĂMÂNTULUI 


Paris. Septembrie, 1938 

În ziua de duminică, 28, Douard Daladier, ministrul francez al 
apărării, a transmis la radio următorul anunţ către poporul 
francez: 

Astăzi, după ceasurile prânzului, am primit o invitaţie din 
partea guvernului german, pentru a mă întâlni cu cancelarul 
Hitler, domnul Mussolini şi domnul Neville Chamberlain, la 
Munchen. Am acceptat invitaţia. 

În după-amiaza următoare, în timp ce se desfăşura întâlnirea 
de la Munchen, un farmacist aflat în serviciul Gestapoului nota 
în registrul său că ultima maşină dintre cele cinci Mercedes-uri 
1938 negre trecuse prin punctul de control de la farmacia sa din 
colţul străzii şi ajunsese în dreptul anonimei faţade de piatră de 
la numărul 36, pe Bergener Strasse din Berlin. 

Din fiecare maşină coborâse câte un şofer în haine civile, bine 
clădit, deschizând portiera pentru a lăsa să iasă câte un singur 
ocupant, vârstnic şi elegant îmbrăcat. Imediat după ce îşi 
escortau pasagerii, în siguranţă, până după uşa masivă de lemn 


a clădirii cu două etaje, şoferii duceau maşinile într-un garaj 
aflat la trei străzi distanţă, aşteptând noi instrucţiuni. 

Ultimul domn sosit îşi lăsă pălăria şi mantaua în grija 
santinelei dintr-o boxă cu geamuri şi birou metalic, aflată în 
dreapta uşii. Din motive de tact, nu fu percheziţionat, dar i se 
ceru să predea servieta. În fond, nu avea nevoie de ea. Nu se 
permitea luarea nici unor însemnări. 

Santinela examină acreditările vizitatorului, apoi apăsă pe un 
buton, de lângă pistolul Luger de sub birou. Imediat, dintr-o 
încăpere din spatele vizitatorului apăru un al doilea agent al 
Gestapoului, pentru a-l conduce într-o încăpere de la capătul 
coridorului. Vizitatorul intră. Rămânând afară, agentul închise 
uşa. 

Numele vizitatorului era John „Tex” Auton. Avea cincizeci şi 
cinci de ani şi era înalt, de o frumuseţe colţuroasă, cu mustață 
căruntă. Pregătit pentru problemele ce urmau, se aşeză pe 
singurul scaun cu spătar înalt rămas gol şi înclină din cap spre 
cei patru bărbaţi care ajunseseră înaintea lui. Nu era necesar să 
se facă prezentările; îi cunoştea deja. Se numeau Wilhelm 
Smeltzer, Anton Giraud, Percival Landish şi Vladimir Lazensokov. 

Erau directorii de spionaj ai Germaniei, Franţei, Angliei şi 
Uniunii Sovietice. Auton reprezenta Departamentul de Stat 
american. 

Cu excepţia scaunelor şi a scrumierei de lângă fiecare, 
camera era complet goală. Nici o altă piesă de mobilier, nici un 
tablou, nici un raft de cărţi, nici o perdea, covor, candelabru. 
Iniţiativa fusese a lui Smeltzer, pentru a-i asigura că nu exista 
nici un microfon ascuns. 

— Domnilor, spuse Smeltzer, camerele adiacente sunt goale. 

— Munchen, replică Landish. 

Smeltzer râse: 

— Pentru un englez, treceţi foarte brutal la subiect. 

— De ce râdeţi? îl întrebă Giraud pe Smeltzer. Ştim cu toţii că 
în acest moment Hitler cere ca ţara mea şi Anglia să nu mai 
garanteze protecţia Cehoslovaciei, a Poloniei şi Austriei. 

Conversa în engleză, ca să-l înţeleagă şi americanul. 

Ocolind întrebarea, Smeltzer îşi aprinse o ţigară. 

— Hitler intenţionează să invadeze Cehoslovacia? întrebă 
Lazensokov. 

Smeltzer ridică din umeri, expirând fumul. 


— V-am chemat aici pentru ca, în calitate de membri ai 
aceleiaşi comunităţi profesionale, să ne putem pregăti pentru 
orice eventualitate. 

Tex Auton se încruntă. 

— Nu ne respectăm unii altora ideologiile, continuă Smeltzer, 
dar într-un fel toate sunt aidoma. Ne plac complexităţile 
profesiunii noastre. 

Ceilalţi încuviinţară. 

— Aveţi de propus o nouă complicaţie? întrebă rusul. 

— De ce naiba nu ziceţi voi ce-aveţi în cap, băieţi? interveni 
tărăgănat Tex Auton. 

Se auziră chicoteli. 

— Abordarea prea directă ar distruge jumătate din toată 
distracţia, îi spuse Giraud. Se întoarse spre Smeltzer, în 
aşteptare. 

— Indiferent de rezultatul războiului care se apropie, zise 
acesta, trebuie să ne garantăm unii altora că reprezentanţii 
noştri vor avea posibilitatea protecţiei. 

— Imposibil, răspunse rusul. 

— Ce fel de protecţie? întrebă francezul. 

— Adică, bani? adăugă texanul. 

— Sunt instabili. Trebuie să fie aur sau diamante, replică 
englezul. 

Germanul dădu din cap: 

— Şi, ca să fim mai precişi, locuri sigure în care să le ţinem. 
Băncile acreditate din Geneva, Lisabona şi Mexico City, de 
exemplu. 

— Aur, se strâmbă rusul. Şi ce propuneţi să facem cu marfa 
asta capitalistă? 

— Să stabilim un sistem de case sigure, răspunse Smeltzer. 

— Da' ce-i nou în asta? Deja le avem, interveni Tex Auton. 

Ceilalţi nu-l băgară în seamă. 

— Şi case de odihnă, presupun? îl întrebă Giraud pe Smeltzer. 

— Garantat. Din respect pentru prietenul meu american, 
permiteţi-mi să explic. Fiecare dintre reţelele noastre are deja 
propriile ei case sigure, într-adevăr. Locuri securizate unde 
agenţii operativi pot merge pentru a găsi protecţie, să zicem, 
date, sau ca să interogheze câte un informator. Dar, câtă vreme 
fiecare reţea încearcă să-şi ţină secrete aceste puncte, în cele 
din urmă reţelele celelalte află unde se găsesc, aşa că nu sunt 


cu adevărat sigure. Deşi le păzesc oameni înarmaţi, o forţă 
oponentă mai mare poate cuceri oricare casă şi pe oricine şi-a 
căutat protecţia acolo. 

Tex Auton ridică din umeri: 

— E un risc inevitabil. 

— Mă întreb, continuă germanul. Ceea ce propun eu eo 
soluţie nouă - o extindere a conceptului, o rafinare a lui. In 
împrejurări extreme, orice agent operativ, din oricare dintre 
reţelele noastre, să primească şansa de azil în oraşe atent alese 
din întreaga lume. Propun Buenos Aires, Potsdam, Lisabona şi 
Oslo. Cu toţii avem activităţi acolo. 

— Alexandria, sugeră englezul. 

— E acceptabil. 

— Montreal, propuse şi francezul. Dacă războiul nu evoluează 
în folosul meu, s-ar putea să locuiesc acolo. 

— Ei, staţi puţin, interveni Tex Auton. Vă aşteptaţi să cred că, 
dac-avem un război pe roate, unul din băieţii voştri n-o să-l 
omoare pe vreunul din băieţii me; în locurile astea? 

— Atâta timp cât agentul advers rămâne înăuntru, răspunse 
germanul. In meseria noastră, cunoaştem cu toţii pericolele şi 
presiunile. Voi recunoaşte că până şi germanii au uneori nevoie 
de odihnă. 

— Şi de calmarea nervilor şi oblojirea rănilor, completă 
francezul. 

— Ne-o datorăm nouă înşine, spuse englezul. lar dacă un 
agent operativ vrea să se retragă complet din reţea, va avea 
şansa să treacă dintr-o casă sigură într-o casă de odihnă, 
bucurându-se de aceeaşi imunitate pentru tot restul vieţii. Cu o 
porţie de aur sau diamante ca fond de pensie. 

— Ca recompensă pentru serviciu credincios, preciză neamţul. 
Şi stimulent pentru cei nou recrutaţi. 

— Dacă evenimentele continuă aşa cum prevăd eu, spuse 
francezul, s-ar putea să avem nevoie cu toţii de stimulente. 

— lar dacă evenimentele decurg aşa cum mă aştept eu, 
replică germanul, voi primi toate stimulentele de care am 
nevoie. Cu toate acestea, sunt un om prudent. Am căzut de 
acord? 

— Ce garanţii avem că oamenii noştri nu vor fi ucişi în aceste 
case sigure? întrebă englezul. 

— Cuvântul colegilor profesionişti. 


— Şi pedepsele? 

— Absolut. 

— De acord, spuse englezul. 

Americanul şi rusul tăceau. 

— Simt o anume ezitare din partea naţiunilor mai noi? întrebă 
germanul. 

— În principiu sunt de acord şi voi încerca să aloc fonduri, 
spuse rusul, dar nu pot promite cooperarea lui Stalin. Nu va 
aproba niciodată să acopere agenţi străini pe pământ sovietic. 

— Dar făgăduiţi să nu faceţi nici un rău vreunui agent inamic 
atâta timp cât se află într-o casă sigură dinainte stabilită? 

Fără tragere de inimă, rusul confirmă. 

— Şi domnul Auton? 

— Păi, merg şi eu. O să scot nişte bani pe interval, - da' nu 
vreau nici un loc din astea pe teritoriu american. 

— Deci, cu aceste compromisuri, ne-am înţeles? 

Ceilalţi dădură din cap. 

— Vom avea nevoie de un cuvânt cod pentru aranjamentul 
ăsta, aminti Landish. 

— Recomand ospiciu, propuse Smeltzer. 

— Nici nu mă gândesc, replică englezul. Jumătate din spitalele 
noastre se numesc ospicii. 

— Atunci, sugerez următoarea alternativă, interveni francezul. 
Cu toţii suntem oameni cultivați. Sunt convins că vă amintiţi 
povestea compatriotului meu din Evul Mediu: Peter Abelard. 

— Cine? întrebă Tex Auton. 

Giraud îi explică. 

— Deci, s-a dus la o biserică şi i s-a oferit protecţie? conchise 
Auton. 

— Sanctuar. 

— O vom numi sancţiune, spuse Smeltzer. Sancțiunea 
Abelard. 


Peste două zile, miercuri, 1 octombrie, Daladier, ministrul 
francez al apărării, a revenit de la întâlnirea din München cu 
Hitler, acasă la Paris. 

Avionul său a aterizat pe Aeroportul Le Bourget. Păşind afară, 
ministrul a fost întâmpinat de mulțimi entuziaste care strigau: 

— Trăiască Franţa! Trăiască Anglia! Trăiască pacea! 


Agitând steaguri şi flori, mulțimile au năvălit peste baricadele 
solide ale poliţiei. Reporterii s-au repezit pe pasarela de 
aluminiu pentru a-l întâmpina pe ministrul apărării ce revenea. 

Daladier rămase nedumerit. 

Întorcându-se spre Foucault, de la agenţia Reuter, murmură: 

— Trăiască pacea? Aştia nu înţeleg ce plănuieşte Hitler? 
Prostovani nenorociţi. 


Paris, orele 5 p.m., duminică, 3 septembrie 1939. 

La microfon tocmai venise un crainic, întrerupând Teatrul 
Michelin, pentru a anunţa: 

„Franţa a declarat oficial război Germaniei.” 

Radioul rămase tăcut. 

În Buenos Aires, Potsdam, Lisabona, Oslo, Alexandria şi 
Montreal, casele sigure ale celor mai mari reţele de spionaj ale 
lumii erau deja stabilite. Din 1941, aceste reţele aveau să 
includă şi Japonia, iar din 1953, China continentală. 


Şi s-a format sanctuarul. 


CARTEA ÎNTÂI 
SANCTUAR 


UN OM CU TABIETURI 
Capitolul 1 


Vail, Colorado. 

Ninsoarea cădea abundent, orbindu-l pe Saul. Schia prin 
pulberea tot mai adâncă, cotind în unghiuri strânse la stânga şi 
la dreapta pe pârtie. Totul - cerul, văzduhul, pământul - se 
înălbea. Vederea i se scurtă până când nu mai văzu în faţa lui 
decât o volbură. Cobora şerpuitor prin haos. 

Putea lovi un copac nevăzut sau să se rostogolească într-o 
prăpastie ascunsă. Nu-i păsa. Se simţea înviorat. In timp ce 
vântul îi biciuia obrajii, rânji. Făcu o christiană la stânga, apoi la 
dreapta. Simţind că pârtia se îmblânzea, săgetă peste o 
porţiune orizontală. _ 

Următoarea pantă avea să fie mai abruptă. In albul zăpezii, 
împinse cu beţele pentru a mai lua viteză. Il ardea stomacul. li 
plăcea. Vid. Nimic în faţă, nimic în urmă. Trecutul şi viitorul nu 
mai aveau nici un sens. Numai prezentul - şi era minunat. 

O umbră întunecată se înălţă înaintea lui. 

Smucind lateral, Saul încrucişă schiurile în plug pentru a se 
opri. Pulsul îi bubuia în ţeastă. Silueta se repezi de la dreapta 
spre stânga, prin faţa lui, dispărând în zăpadă. 

Saul se holbă prin ochelari, auzind un urlet, în ciuda vântului. 
Porni încruntat într-acolo, prin zăpadă. 

În viforniţă se adunau umbre. Un şir de copaci. 

Un geamăt. y 

Găsi schiorul răsturnat lângă un trunchi. In zăpadă se vedeau 
pete de sânge. Sub mască, Saul îşi muşcă buza. Se lăsă pe vine, 
pentru a vedea scurgerea roşie aprinsă din fruntea schiorului şi 
îndoitura grotescă a unui picior. 

Un bărbat. Barbă deasă. Piept lat. 

Saul nu putea merge după ajutor - în haosul furtunii, era 
posibil să nu mai poată regăsi locul accidentului. Mai rău, chiar 
dacă reuşea să revină cu ajutoare, omul putea să fi murit până 
atunci îngheţat. 

O singură şansă. Nu-şi pierdu vremea îngrijind rana de la cap 
sau piciorul rupt. N-avea rost, nici timp n-avea. Işi scoase 
schiurile, i le desprinse şi pe cele ale rănitului, se repezi spre un 
brad şi smulse o ramură cu cetină deasă. 


Aşternând creanga lângă rănit, îl trase peste ea, atent ca 
piciorul teafăr să-l susţină pe cel fracturat. Apucă ramul şi se 
aplecă, trăgând de-a-ndăratelea. Zăpada îl înţepa şi mai tare, 
frigul îl muşca prin mănuşile de schi. Saul continua să tragă, pas 
cu pas. 

Omul gemu, când Saul îl trase peste un dâmb, amândoi 
învăluiţi de viscol. Se zvârcoli, aproape lunecând de pe targa 
improvizată. 

Saul se grăbi să-l aşeze la loc, încordându-se când simţi 
deodată o mână apucându-l de umăr, pe la spate. 

Răsucindu-se, privi silueta înaltă şi cuvintele „Patrula schi” 
înscrise cu negru pe canadiana galbenă. 

— În josul pârtiei! O sută de yarzi! Un adăpost! răcni omul, 
ajutându-l pe Saul. 

ÎI traseră pe schior în josul pantei. Saul se ciocni de adăpost 
înainte de a-l fi văzut şi simţi în spatele lui metalul ondulat. 
Smuci de uşa descuiată şi intră poticnit înăuntru. Urletul 
vântului scăzu. Simţi nemişcarea. 

Revenind din baraca goală, îl ajută pe membrul Patrulei să-l 
tragă înăuntru pe schiorul însângerat. 

— Eşti O.K.? îl întrebă omul pe Saul, care dădu din cap. Stai cu 
el până merg eu după ajutor, continuă el. Mă-ntorc cu 
snowmobilele în cinşpe minute. 

Saul dădu iarăşi din cap. 

— Cu tine e altceva, mai spuse omul. Ţine-te bine. O să te- 
ncălzim noi. 

leşi şi închise uşa. Saul se rezemă de perete, lăsându-se 
moale pe jos. Îl privi pe schiorul care gemea, cu pleoapele 
palpitându-i. Saul respiră adânc. 

— Ţine piciorul nemişcat. 

Omul tresări, dând din cap: 

— Mulţumesc. 

Saul ridică din umeri. 

Mijind ochii de durere, accidentatul spuse: 

— Mare belea. 

— Se mai întâmplă. 

— Nu. O treabă simplă. 

Saul nu înţelese. Omul aiura. 

— Nu m-am aşteptat la furtună, se încruntă acesta, cu 
tâmplele pulsând. Ce tâmpit! 


Saul asculta furtuna, auzind curând duduitul îndepărtat al 
snowmobilelor. 

— Sosesc. 

— Ai schiat vreodată în Argentina? 

Lui Saul i se contractă gâtlejul. Aiura? Nu prea. 

— O dată. Imi curge sânge din nas. 

— Aspirina... 

— ... alungă durerile de cap, replică Saul, încheind codul. 

— Mâine seară la zece, gemu omul. Al dracu’ viscol. Cine să 
creadă c-o să-ncurce treaba? 

Duduitul se auzi mai puternic, când snowmobilele opriră lângă 
baracă. Uşa se dădu de perete. Intrară trei membri ai Patrulei de 
schi. 

— Tot O.K. eşti? îl întrebă unul pe Saul. 

— Sunt bine. Da' ăsta aiurează. 


Capitolul 2 


Să respecţi un program. În fiecare zi, Saul urma acelaşi 
sistem, apărând în locurile stabilite, la momentele fixate. Opt şi 
jumătate: micul dejun în cafeneaua hotelului. O jumătate de oră 
de mers, mereu pe acelaşi traseu. Douăzeci de minute, răsfoit 
cărţi într-o librărie. Ora unsprezece: pârtiile, din nou pe acelaşi 
drum. 

Din două motive. Primul - în caz că cineva trebuia să ia 
legătura cu el, curierul avea să ştie unde se găsea în orice 
moment şi putea să-l intercepteze, deşi tocmai se demonstrase 
cum putea un accident să primejduiască procedura. Al doilea - 
dacă Saul era supravegheat, un program atât de previzibil putea 
să-i plictisească urmăritorul, făcându-l să comită greşeli. 

Astăzi, mai mult ca de obicei, trebuia să evite orice mişcare 
suspectă. Ajută la transportul rănitului în ambulanţă. La cabană, 
conversă cu Patrula de Schi în biroul acestuia, aşteptând ocazia 
s-o şteargă. Se duse în camera lui şi-şi schimbă costumul de 
schi cu o pereche de blugi şi un pulover. Ajunse la obişnuitul bar 
exact în momentul dintotdeauna şi se aşeză în hruba plină de 
fum şi pălăvrăgeli, privind desene animate pe giganticul ecran 
de televizor, cu o Coca. 

La ora şapte, se duse ca întotdeauna să ia cina, în sala de 
mese a hotelului. La opt, merse să vadă un film cu urmăriri de 
maşini în care juca Burt Reynolds. Il mai văzuse şi ştia că se 
termina la zece fără un sfert. Alesese cinematograful pentru 
telefonul public din toaleta bărbaţilor. Asigurându-se că boxele 
erau goale, introduse în aparat banii potriviţi şi formă din 
memorie un număr, fix la orele zece, aşa cum îl instruise omul 
de pe pârtie. 

Un glas bărbătesc ursuz începu să anunţe scorurile la 
baschet. Saul nu dădu atenţie numelor echipelor. Il interesau 
numai numerele, zece cu totul, un număr de telefon interurban, 
pe care-l repetă în gând. 

leşi din toaletă şi, fără a atrage atenţia, se uită în hol să vadă 
dacă nu era urmărit. 

Nici un semn de supraveghere, deşi o umbră expertă nu s-ar 
fi lăsat observată. 

leşi din cinematograf, mulţumit că furtuna continua. Prin 
întuneric şi confuzie, se furişă pe o stradă lăturalnică, apoi pe o 


altă stradă lăturalnică, aşteptând pe o alee ca să se asigure că 
nu era urmărit. Cu vederea atât de restrânsă prin viscol, codiţa 
ar fi trebuit să-l urmărească de aproape, în alee, ca să nu-l 
piardă. 

Dar nu apăru nimeni. 

Traversă strada şi alese telefonul public dintr-un bar 
nefamiliar, la două colţuri distanţă. Lângă tămbălăul jocurilor 
electronice, formă numărul pe care-l aflase. 

O voce femeiască sexy spuse: 

— Serviciul de Răspunsuri Triplu A. 

— Romulus, replică Saul. 

— Aveţi o întâlnire. Marţi. Nouă dimineaţa. Denver. Cody Road 
48. 

Puse receptorul în furcă. leşind din bar, merse spre hotel, la 
adăpostul viforniţei, pentru a ajunge exact la ora când ar fi 
revenit după film şi obişnuita plimbare de treizeci de minute. 

Îl întrebă pe recepţioner: 

— Vreun mesaj pentru Grisman? Camera 211. 

— Regret, domnule. 

— Nici o problemă. 

Evitând ascensorul, urcă scara până în cameră. Firul de păr de 
la baza uşii rămăsese exact în locul unde-l plasase la plecare, 
asigurându-l că nu intrase nimeni în absenţa lui. Încă o zi de 
rutină. 

Cu două excepţii. 


Capitolul 3 


Să urmezi procedura standard. De dimineaţă, Saul îşi 
cumpără biletul în ultimul moment posibil. Când şoferul porni 
motorul, Saul urcă în autobuz. Se aşeză în spate, uitându-se 
dacă mai urca vreo persoană după el. 

Nu urcă nimeni. 

În timp ce autobuzul ieşea din staţie, se rezemă de spătar, 
dând din cap mulţumit, cu privirea spre condomeniile din Vail şi 
schiorii ca nişte puncte îndepărtate pe munţii înzăpeziţi. 

Îi plăceau autobuzele. Putea să vadă afară prin spate dacă era 
urmărit. Îşi putea cumpăra bilet fără să se înregistreze în 
computer, motiv pentru care nu călătorea cu avionul sau cu 
maşini închiriate - nu-i plăcea să lase urme în hârţoage. Mai 
mult, autobuzul oprea de mai multe ori pe drum. Putea cobori 
oricând fără să atragă atenţia. 

Deşi biletul era pentru Salt Lake City, nici nu se gândea s- 
ajungă acolo. Cobori în Placer Springs, la o oră de drum în vestul 
oraşului Vail. După ce aşteptă să vadă dacă mai cobora cineva, 
cumpără un bilet pentru Denver, urcă în următorul autobuz ce 
mergea către est şi se lăsă moale pe bancheta din spate. 
Analizându-şi activităţile, conchise că nu comisese nici o 
greşeală. Categoric, dacă l-ar fi urmărit cineva, acum umbra ar 
fi nedumerită, curând nervoasă, dând urgent telefoane. Lui Saul 
nu-i păsa. Îşi câştigase libertatea. 

Era gata să înceapă treaba. 


Capitolul 4 


Marţi, orele 9 a.m. Vântul din Denver îi umplea ochii de 
lacrimi. Norii plumburii îngrămădiţi deasupra munţilor făceau ca 
dimineaţa să pară înserare. În pofida hainei căptuşită cu puf, 
tremura, stând la colţul unei străzi suburbane, cu ochii mijiţi 
spre o clădire de la jumătatea străzii. 

Lungă, joasă şi mohorâtă. Numărând de la adresa din colţ, 
Saul deduse că avea numărul 48, pe Cody Road. Porni prin 
zloată într-acolo. Deşi ajunsese până aici cu autobuzele locale, 
schimbându-le adesea, aruncă totuşi o privire în urmă, pentru 
orice eventualitate. Văzu câteva maşini, dintre care niciuna nu 
părea familiară. 

Răsucindu-se la loc, se opri surprins, holbând ochii la steaua 
lui David de deasupra uşii. O sinagogă? El însuşi evreu, se 
întrebă dacă nu cumva înţelesese greşit instrucţiunile. Garantat, 
era obişnuit cu întâlnirile în locuri ieşite din comun. 

Dar o sinagogă? Simţi amorţeală pe şira spinării. 

Intră, stingherit. Îl întâmpină un vestibul întunecos. Nările îi 
palpitară simțind mirosul de praf. Când închise uşa, scârţâitul 
acesteia răsună cu ecou. 

Nemişcarea se pogori asupră-i. Alese o yarmulke din cutia de 
pe o masă, îşi puse mica bonetă neagră pe creştet şi, cu buzele 
strânse, deschise uşa următoare. 

Pe bancheta din faţă, un bătrân privea perdeaua albă care 
ascundea Arca, purtând o bonetă lucioasă după atâţia ani de 
adoraţie. Omul îşi cobori ochii spre cartea de rugăciuni. 

Saul îşi ţinu respiraţia. Cu excepţia bătrânului din faţă, 
templul era pustiu. Ceva era în neregulă. 

Bătrânul se întoarse spre el. Saul se încordă. 

— Şalom, salută bătrânul. 

Imposibil. Omul acela era... 


Capitolul 5 

„Eliot. 

Se ridică în picioare. Ca întotdeauna, purta costum negru şi 
vestă. Pe scaunul de-alături stăteau o manta la culoare şi o 
pălărie homburg. Nu era evreu, avea şaizeci şi şapte de ani, 
înalt şi slab, cu pielea pământie, ochii negri, umerii aduşi şi 
chipul strâns de suferinţă. 

Cu un zâmbet cald, Saul răspunse: 

— Şalom. 

Simţi un nod în gât pe când se apropia. 

Se îmbrăţişară. Simţind sărutul ridat pe obraz, Saul răspunse 
sărutându-l şi el pe bătrân. Se priviră. 

— Arăţi bine, observă Saul. 

— Minţi, dar nu mă supăr. Tu, însă, arăţi bine. 

— Mişcarea. 

— Rănile? 

— Nici o complicaţie. 

— La stomac, clătină Eliot din cap. Când am auzit ce s-a 
întâmplat, am vrut să te vizitez. 

— Dar n-ai putut. Înţeleg. 

— Ai fost îngrijit cum trebuie? 

— Ştii bine că da. l-ai trimis pe cei mai buni. 

— Cei mai buni merită ce e mai bun. 

Saul se simţea stânjenit. Cu un an în urmă, fusese cel mai 
bun. Dar acum? 

— E o minciună, spuse el. N-o merit. 

— Eşti viu. 

— Norocul. 

— Talentul. Un om mai prejos decât tine n-ar fi scăpat. 

— Nu trebuia să am nevoie să scap, replică Saul. Eu 
plănuisem operaţiunea. Credeam că am prevăzut toţi factorii. 
Mă înşelam. O curăţătoreasă, pentru numele lui Dumnezeu. Ar fi 
trebuit să se afle la alt etaj. Niciodată nu intra în camera aia atât 
de devreme. 

Eliot îşi desfăcu mâinile: 

— Exact ce voiam eu să spun. Hazardul. Nu-l poţi controla. 

— Lasă că ştii tu, i-o întoarse Saul. Obişnuiai să spui că 
termenul accident a fost inventat de oamenii slabi, ca să-şi 
scuze greşelile. Ne spuneai să ne străduim spre perfecţiune. 


— Da, dar - se încruntă Eliot - perfecțiunea nu poate fi atinsă 
niciodată. 

— Eu aproape reuşisem. Acum un an. Nu înţeleg ce s-a 
întâmplat. 

Bănuia, însă. Era înalt de un metru optzeci, o sută de 
kilograme, numai muşchi şi oase. Dar mai avea şi treizeci şi 
şapte de ani. „Îmbătrânesc,” îşi spuse. 

— Ar trebui să mă las. Nu-i numai misiunea asta. Au mai ieşit 
prost încă două înaintea ei. 

— larăşi hazardul, spuse Eliot. Am citit rapoartele. N-a fost 
vina ta. 

— Eşti îngăduitor. 

— Datorită relaţiei noastre? 

Eliot clătină din cap. 

— Nu-i adevărat. Niciodată n-am lăsat-o să mă influenţeze. 
Dar uneori eşecul poate avea un efect benefic. Ne poate face să 
încercăm mai temeinic. 

Scoase din buzunarul interior al sacoului două fâşii de hârtie. 

Saul citi caligrafia îngrijită de pe prima. Un număr de telefon. 
Îl memoră, dând din cap. Eliot îi arătă a doua hârtie. Instrucţiuni, 
şase nume, o dată şi o adresă. Saul dădu iarăşi din cap. 

Eliot luă hârtiile înapoi. Luându-şi pălăria şi mantaua, ieşi din 
templu şi traversă vestibulul spre toaleta de bărbaţi. Peste 
treizeci de secunde, Saul îl auzi trăgând apa. Avea încredere că 
Eliot arsese hârtiile şi aruncase cenuşa. Dacă în templu existau 
microfoane, simpla lor conversaţie n-ar fi putut dezvălui nimic 
din cele scrise pe hârtii. 

Eliot reveni, îmbrăcând mantaua. 

— Eu ies prin spate. 

— Nu, stai. Atât de repede? Speram să putem sta de vorbă. 

— Vom sta. Când e gata treaba. 

— Ce-ţi mai fac florile? 

— Nu simple flori. Trandafiri, îl ameninţă Eliot cu degetul, în 
glumă. După atâţia ani, încă îţi mai place să mă tachinezi, 
zicându-le flori. 

Saul rânji. 

— De fapt, continuă Eliot, am elaborat o varietate interesantă. 
Albastră. Nici un trandafir n-a mai avut până acum culoarea 
asta. Când vei veni să mă vizitezi, am să-ţi arăt. 

— Abia aştept. 


Se îmbrăţişară cu căldură. 

— Dacă are vreo importanţă, treaba pe care o faci are rolul de 
a apăra toate astea, arătă Eliot prin templu. Şi mai e ceva. 

Işi băgă mâna în manta şi scoase o acadea. 

Lui Saul i se strânse pieptul când o luă. O Baby Ruth. 

— N-ai uitat. 

— Niciodată. 

Ochii lui Eliot erau trişti. 

Saul înghiţi un nod dureros, privindu-l pe Eliot în timp ce ieşea 
prin spate, ascultând ecoul uşii ce se închidea. Conform 
procedurii, avea să aştepte zece minute, ieşind apoi prin faţă. 
Criptica remarcă a lui Eliot despre scopul acelei misiuni îl 
tulbura, dar ştia că numai ceva foarte important l-ar fi 
determinat pe Eliot să-i predea personal instrucţiunile. 

Strânse pumnii, hotărât. De astă dată, n-avea să mai dea 
greş. Nu-şi putea permite să-l dezamăgească pe singurul tată pe 
care-l cunoscuse el, un orfan. 


Capitolul 6 


Omul cu mustață mesteca un taco. Saul îi explică misiunea. 
Nu foloseau nume, desigur. Nu-l mai văzuse şi nici n-avea să-l 
revadă. Omul purta un costum de jogging. Avea o brazdă în 
bărbie. Işi şterse mustaţa cu un şervet. 

Baltimore. Două zile mai târziu, orele 2 p.m. Restaurantul 
mexican era aproape gol. Chiar şi aşa, stăteau la masa din cel 
mai retras colţ. 

Omul îşi aprinse o ţigară, studiindu-l pe Saul. 

— Ne trebuie mulţi auxiliari. 

— Poate că nu. 

— Ştii protocolul. 

Saul dădu din cap. Metoda stabilită. O echipă de paisprezece 
oameni, majoritatea lucrând la supraveghere, ceilalţi obţinând 
echipamente, transmițând mesaje, furnizând alibiuri; fiecare 
ştiind cât mai puţin posibil despre ceilalţi, cu toţii dispărând cu o 
oră înainte de a interveni specialiştii. Eficient. Sigur. 

— În regulă, spuse omul. Dar aici sunt șase treburi. Ori paişpe 
oameni auxiliari. Fac optzeşpatru. Putem foarte bine să ţinem o 
convenţie, să facem reclamă, să vindem bilete. 

— Poate că nu, repetă Saul. 

— Atunci, lămureşte-mă. 

— Cheia este: toţi la un loc - în acelaşi moment, acelaşi loc. 

— Cine ştie când o să fie asta? Am putea să aşteptăm tot 
anul. 

— De azi în trei săptămâni. 

Omul îşi privi ţigara. Saul îi spuse unde. Celălalt strivi 
chiştocul. 

— Continuă, spuse el. 

— Putem reduce supravegherea la minimum, asigurându-ne 
doar că toţi şase se arată la întâlnire. 

— Posibil. Dar tot vom avea nevoie de comunicaţii. Altcineva 
care să facă rost de materiale. 

— Adică dumneata. 

— Fără discuţie. Dar introducerea materialelor în clădire nu va 
fi uşoară. 

— Nu-i grija dumitale. 

— Mie-mi convine. E lunecoasă. Nu mă încântă. Da' dacă aşa 
vrei, putem face treaba cu douăzeci de oameni. 


— Ai dreptate, spuse Saul. Aşa vreau. 

— Care-i problema? 

— Hai să zicem că am avut câteva misiuni cu oameni care m- 
au lăsat baltă. Imi pierd încrederea în natura umană. 

— Asta-i de râsu' lumii. 

— Pentru treaba de-acum, pe cât pot, vreau să depind numai 
de mine. 

— Şi de mine, fireşte. Va trebui să depinzi de mine. 

Saul îl cercetă. Chelneriţa le aduse nota. 

— Fac eu cinste, spuse Saul. 


Capitolul 7 


Proprietatea se întindea peste toată valea - o casă cu două 
etaje, piscină, terenuri de tenis, grajduri, o pajişte verde şi 
bogată, drumuri de călărie printr-o pădure ca un parc, un 
eleşteu cu rațe. Zăcea în iarba înaltă, pe o movilă împădurită, la 
opt sute de metri distanţă, cu soarele cald al primăverii în spate, 
într-un unghi astfel ales încât să nu se reflecte din lentilele 
telescopului, avertizându-i pe bodyguarzii din faţa casei că 
cineva îi privea. Studie un nor de praf pe un drum cu pietriş, o 
limuzină apropiindu-se de casă, alte patru limuzine fiind deja 
parcate în faţa garajului cu şase boxe din stânga. Maşina se opri 
în faţa casei şi un bodyguard se apropie, în timp ce cobora 
pasagerul. 

— Ar trebui să fie acolo deja, spuse un glas dintr-un walkie- 
talkie aflat lângă Saul, cu tonul aspru al omului cu care vorbise 
în Baltimore. 

Aparatul fusese reglat pe o frecvenţă rareori folosită. Chiar şi 
aşa, exista permanent riscul să audă cineva accidental 
convorbirea, aşa că walkie-talkie-urile fuseseră echipate cu 
dispozitive de codificare. Numai un om care avea şi el 
decodificator, potrivit pe aceeaşi frecvenţă ieşită din comun, 
putea recepționa o transmisie clară. 

— Ăsta-i ultimul, continuă glasul. Identificat după retină. Cu 
tot cu tipul care locuieşte aici, toate cele şase ţinte sunt în zonă. 

Saul apăsă butonul pe „emisie” al walkie-talkie-ului. 

— O iau de-aici. Am pornit. 

Privi prin telescop, spre casă. Vizitatorul intrase, iar limuzina 
se alătura celorlalte din faţa garajului. 

Îşi consultă ceasul. Totul era conform programului. Deşi acum 
casa era păzită cu străşnicie, cu o săptămână în urmă forţele 
sale de securitate se cifraseră la minimum, doar un om la 
poartă, altul patrulând prin curte, un al treilea însărcinat cu 
casa. Folosind un binoclu nocturn Starlite, observase domeniul 
trei nopţi la rând, aflând obiceiurile paznicilor, când erau 
înlocuiţi şi când deveneau neglijenţi, alegând ora patru 
dimineaţa drept cea mai bună pentru a se infiltra în incintă. 

Pe întuneric, se târâse prin pădure, spre dosul casei. La patru 
fix, doi membri ai echipei lui creaseră o diversiune pe drumul ce 
trecea prin faţa porţii, prefăcându-se a fi puştani care se luau 


zgomotos la întrecere cu rablele. În timp ce atenţia gărzilor era 
distrasă, Saul descuiase broasca unei uşi, intrând în pivniţă. Nu- 
şi făcuse griji cu sistemul de alarmă, căci observase că paznicul 
casei nu-şi lua niciodată măsura de prevedere să întrerupă vreo 
alarmă când intra. În pivniţă, folosindu-se de un creion-lanternă 
camuflat, ascunsese explozibil plastic într-o conductă de 
încălzire, ataşând un detonator activat prin radio. Luându-şi 
echipamentele, încuiase uşa şi dispăruse în pădure, auzind 
vuietul rablamentelor care-şi terminau cursa. 

Peste două zile, un efectiv de pază complet luase proprietatea 
în primire. Când căutau prin casă, ar fi putut găsi explozivul, dar 
Saul, din punctul lui de observaţie, nu remarcase nici un 
incident. Gărzile păreau preocupate numai să supravegheze 
perimetrul casei. 

Avea să afle curând dacă explozibilul rămăsese la locul lui. 
Uitându-se din nou la ceas, văzu că trecuseră douăzeci de 
minute. Timp suficient pentru ca omul cu brazda în bărbie să se 
fi îndepărtat. Introducând walkie-talkie-ul şi telescopul în rucsac, 
Saul se concentră asupra unui singur fir de iarbă, focalizându-şi 
atenţia asupra lui, îngustându-şi vederea până când iarba îi 
absorbi complet mintea. Eliberat de orice emoție, atingând 
neclintirea, luă emițătorul radio şi apăsă pe buton. 

Casa se spulberă, din pivniţă în sus, în afară, cu pereţii 
dezintegrându-se, moloz zburând, împrăştiat în toate direcţiile. 
Acoperişul se ridică, răsturnându-se, învăluit în praf, înghiţit de 
flăcări. Unda de şoc îl izbi. Neluând-o în seamă, puse emițătorul 
în rucsac. Auzi un vuiet, nu-i dădu nici acestuia atenţie şi cobori 
dealul în fugă, spre o maşină aflată pe un drum ascuns între 
pălării. 

Veche de opt ani. Membrul echipei răspunzător cu 
transporturile o cumpărase ieftin, plătind cash şi folosind altă 
identitate, de la un om care dăduse anunţ la mica publicitate în 
Baltimore. Nimeni nu-i putea da de urmă. 

Respectă limita de viteză, calm, fără a-şi îngădui nici o 
satisfacţie, deşi înfăptuise ceea ce-i ceruse tatăl său. 


Capitolul 8 

Şase morţi într-o explozie 

COSTIGAN, VIRGINIA (A.P.) - O explozie inexplicabilă a distrus 
joi seară casa retrasă al lui Andrew Sage, controversat magnat 
al petrolului şi consilier cu energia al preşedintelui. Puternica 
explozie l-a ucis pe Sage şi pe cinci oaspeți neidentificați care, 
după cum speculează înalte surse, reprezentau diverse mari 
corporații americane, membre ale Fundaţiei Paradigma, pe care 
Sage o înființase recent. 

„Familia domnului Sage este prea distrusă pentru a vorbi 
despre asta,” a anunțat un înalt ofițer F.B.I. la o conferinţă de 
presă. „Din câte ne putem da seama, domnul Sage convocase 
un soi de întâlnire la vârf industrială, într-o încercare de a 
rezolva criza economică a ţării. Preşedintele, desigur, este 
profund şocat. A pierdut nu numai un sfătuitor de încredere, ci şi 
un prieten drag.” 

Familia directorului Sage nu era prezentă la domeniul de la 
țară în momentul exploziei. Câţiva membri ai personalului său 
de securitate au fost răniți de molozul aruncat. Anchetatorii 
continuă să caute prin ruine un indiciu privind cauza exploziei. 


Capitolul 9 


Saul reciti articolul de pe pagina întâi, împături ziarul şi se 
rezemă de spătar. O chelneriţă de cocktail, cu sânii şi şoldurile 
umflându-i-se în costum, trecu pe la masa lui. Saul privi, de la 
pianistul din salon, prin cazinoul zgomotos, spre mesele de 
blackjack, urmărind un şef de sală care studia mulţimea. 

Se simţea stânjenit. Încruntându-se, încercă să înţeleagă de 
ce. Misiunea decursese perfect. Plecarea se desfăşurase fără 
incidente. După ce lăsase maşina în parcarea unei pieţe 
comerciale din Washington, luase un autobuz până la Atlantic 
City. Se asigurase că nu-l urmărea nimeni. 

Atunci, de ce era îngrijorat? Automatele de poker mecanic 
răsunau, iar el continua să se încrunte. 

Eliot insistase să folosească explozivi. Dar Saul ştia că treaba 
s-ar fi putut face cu uşurinţă şi într-un mod mai puţin dramatic. 
Anterior întâlnirii, toţi cei şase ar fi putut muri din motive 
aparent nevinovate, în momente diferite şi în zone ale ţării 
aflate la mari distanţe: atac de inimă, congestie cerebrală, 
sinucidere, accident de circulaţie şi o diversitate de alte cauze. 
Cercul interior ar fi remarcat coincidenţa, înțelegând ce 
însemna, dar nu s-ar fi făcut nici o publicitate. Saul trebuia să 
conchidă, aşadar, că motivul misiunii îl  reprezentase 
publicitatea. Dar de ce? Instinctele îl sâcâiau. Publicitatea 
încălca logica instructajului său. Eliot insistase întotdeauna pe 
subtilitate. Atunci, de ce se schimbase acum Eliot dintr-odată? 

Şi îl mai necăjea un lucru - actualul loc, Atlantic City. După 
câte o misiune, mergea întotdeauna într-un punct neutru stabilit 
dinainte - în acest caz, vestiarul unei săli de gimnastică din 
Washington - găsind bani şi instrucţiuni unde să dispară. Eliot 
cunoştea zonele preferate ale lui Saul - şi, ca o favoare, era 
întotdeauna de acord cu ele. „Atunci, de ce naiba am fost trimis 
la Atlantic City?” se întrebă. Niciodată nu mai fusese aici. Nu-i 
plăceau aglomeraţiile. Le tolera numai ca pe un rău necesar, 
când îşi gratifica nevoia de schi. Aici, oamenii roiau în jurul lui ca 
nişte insecte parazite. 

Ceva era în neregulă. Ordinul de a folosi explozivi, de a se 
duce la Atlantic City - acestea erau nişte flagrante violări ale 
sistemului. În timp ce ruletele ţăcăneau, pe Saul îl mâncau 
mâinile de nelinişte. 


Părăsi salonul de cocktail, mergând spre mesele de blackjack. 
Detesta aglomeraţia, dar în dulapul vestiarului găsise două mii 
de dolari şi un ordin de a juca blackjack. 

Acceptându-şi acoperirea, găsi un scaun liber şi cumpără 
jetoane în valoare de cinci sute de dolari. După ce miză un jeton 
de douăzeci, primi un popă şi o damă. 

Crupierul câştigă, cu blackjack. 


Capitolul 10 


— Ticăloşi nenorociti, spuse preşedintele. 

Îşi lovi podul palmei cu pumnul. Nu dormise. Vestea îl 
îmbătrânise în mod şocant, mult mai mult decât recenta 
tentativă de asasinat. Oboseala îl făcea să tremure. Durerea şi 
furia îi încreţeau chipul. ` 

— Îl vreau pe omul care mi-a ucis prietenul. Îi vreau pe 
ticăloşii ăştia... 

Se întrerupse brusc. Spre deosebire de predecesorii săi, 
înţelegea înţelepciunea tăcerii. Ceea ce nu spunea, nu putea fi 
folosit împotriva lui. 

Eliot se întrebă dacă preşedintele ştia că se făceau duplicate 
după înregistrările convorbirilor lui din Biroul Oval. 

Lângă Eliot stătea directorul C.I.A. 

— K.G.B.-ul a luat imediat legătura cu noi. Neagă cu hotărâre 
orice implicare. 

— Bineînţeles că neagă, replică preşedintele. 

— Dar îi cred, continuă directorul. Treaba a fost prea 
senzaţională. Nu-i stilul lor. 

— Asta vor ei să credem. Şi-au schimbat tactica pentru a ne 
induce în eroare. 

— Cu respect, domnule preşedinte, nu cred, răspunse 
directorul. Vă garantez, sovieticilor nu le place schimbarea 
politicii noastre din Orientul Mijlociu - îndepărtându-ne de evrei, 
spre arabi. Sovieticii au contat întotdeauna pe poziţia noastră 
pro-israeliană. Se foloseau de ea pentru a-i aţâţa pe arabi 
împotriva noastră. Acum, facem ceea ce făceau ei. Sunt 
supăraţi. 

— Deci, are sens să intervină, spuse preşedintele. Târgul 
nostru cu arabii e simplu. Dacă întoarcem spatele Israelului, 
arabii ne vor vinde petrol mai ieftin. Fundaţia Paradigma s-a 
înfiinţat pentru a ascunde negocierile noastre cu arabii - oameni 
de afaceri tratând cu alţi oameni de afaceri, în locul unor 
tranzacţii între guverne. Distruge Fundaţia Paradigma - şi vei 
distruge negocierile. Totodată, ne previi să nu le mai 
redeschidem. 

— Sigur, are sens, spuse directorul. Prea mult sens. Ruşii ştiu 
că am da vina pe ei. Dacă voiau să intervină, şi-ar fi ascuns 
urmele. Ar fi fost mai deştepţi. 


— Atunci, cine mama dracului a făcut-o? F.B.I.-ul a găsit braţul 
lui Andrew la o juma' de milă distanţă de ruine. Vreau să i-o 
plătesc cuiva. Spuneţi-mi cui. Lui Gaddafi? Lui Castro? 

— N-aş crede, răspunse directorul. 

— Noi am făcut-o, spuse Eliot. 

Tăcuse, aşteptând momentul potrivit. 

Preşedintele se răsuci spre Eliot, năucit. 

— Noi ce? 

— Indirect, cel puţin. Unul dintre oamenii noştri a făcut-o. 
Evident, fără autorizaţie. 

— Sper pe Dumnezeu că nu! 

— Am aflat întâmplător, continuă Eliot. 

Directorul, care era şi superiorul lui Eliot, îl privi indignat: 

— Mie nu mi-ai spus. A 

— N-am apucat. Am aflat chiar înainte de întâlnirea asta. Il 
urmăream pe individ de câteva luni. A ratat câteva misiuni. Are 
un comportament haotic. Ne gândeam să-l punem pe liber. Cu 
trei săptămâni înainte de explozie, a dispărut din vizor. Astăzi, a 
ieşit din nou la suprafaţă. Am reuşit să-i reconstituim mişcările. 
Putem să-l plasăm în zonă la momentul exploziei. 

Chipul preşedintelui deveni palid. 

— Continuă. 

— Se află în Atlantic City, sub supraveghere. Pare să aibă 
mulţi bani. Pierde la blackjack. 

— De unde-a primit capitalul? întrebă preşedintele, cu ochii 
îngustaţi. 

— E evreu. Mossad-ul ne-a ajutat să-l instruim. A luptat în 
războiul din octombrie, în '73. Are gusturi costisitoare, cu care 
nu poate continua dacă-l trecem pe liber. Credem că israelienii 
l-au plătit ca să schimbe taberele. 

— Asta are sens, spuse morocâănos directorul. 

Preşedintele strânse pumnul. 

— Dar o puteţi dovedi? Îmi puteţi da ceva cu care să fac 
scandal la Tel Aviv? 

— Voi vorbi cu el. Există moduri de a stimula conversaţia. 

— Şi după asta, avem proceduri pentru a trata cu agenţii 
dubli? 

Limbajul evaziv al preşedintelui îl făcu pe Eliot să se întrebe 
din nou dacă ştia că benzile din Biroul Oval erau copiate. 

Cu tact, Eliot dădu din cap. 


— Propun să le implementaţi, spuse preşedintele. Nu 
contează, însă, pentru satisfacția mea personală, cum îi 
cheamă? 


Capitolul 11 


Plecând din restaurantul cazinoului, Saul văzu în mulţime un 
bărbat care se întoarse brusc, pentru a pleca în direcţia opusă. 
Un bărbat cu brazdă în bărbie şi mustață. Wu, nu se poate. Din 
spate, omul avea aceeaşi siluetă îngustă. Culoarea părului şi 
pieptănătura erau aceleaşi. Omul cu care vorbise Saul în 
Baltimore. Omul care-l ajutase în misiune. 

Muşchii lui Saul se încordară. Trebuia să se fi înşelat. Când 
echipa se destrăma, după misiune, agenţia nu trimitea niciodată 
doi oameni să dispară în acelaşi loc. Din motive de prudenţă, 
membrii echipei nu aveau voie să se mai revadă sau să aibă 
vreo legătură. Atunci, ce căuta individul acolo? 

„Relaxează-te”, îşi spuse Saul. „Ai făcut o greşeală. Du-te 
după el şi uită-te mai bine. Convinge-te.” 

Omul se topise în mulţime, mergând pe un culoar, ieşind pe-o 
uşă. Saul ocoli două femei, depăşind un şir de automate care 
clănţăneau. Îşi aminti momentul când îl văzuse pe celălalt - 
întoarcerea bruscă pentru a porni în direcţia opusă, ca şi cum ar 
fi uitat ceva. Probabil. Sau poate se răsucise fiindcă nu voia ca 
Saul să-l recunoască? 

Apucând clanţa uşii, Saul o deschise, pentru a vedea o sală de 
spectacol, întunecoasă şi pustie. Reprezentaţia avea să înceapă 
abia peste câteva ore. Mese goale. 

O cortină ascundea scena. 

Capătul din dreapta al cortinei se legăna. 

Saul cobori în fugă treptele pluşate. Ajunse la mesele cele mai 
de jos şi sări pe rampa scenei, strecurându-se spre arlechinul 
din dreapta şi blestemându-se în gând pentru că-şi lăsase 
pistolul în cameră. Nu avusese de ales. In Atlantic City, cel mai 
rapid mod de a atrage atenţia era acela de a purta armă, 
indiferent cât de bine ascunsă. 

Cortina rămase nemişcată. Saul înţepeni, când se deschise 
zgomotos o uşă - în dreapta, mai jos de scenă, dincolo de mese, 
sub o lampă de leşire. Intră un chelner, aducând un vraf de feţe 
de masă. 

Miji ochii spre Saul şi-şi îndreptă umerii: 

— N-aveţi voie să staţi aici. 

Din nou hazardul. Altă versiune a curăţătoresei care intrase în 
cameră când nu trebuia. Christoase! 


Saul se hotări, sărind la podea şi rostogolindu-se pe sub 
cortina groasă. 

— Hei! 

Auzi din spatele cortinei strigătul înfundat al chelnerului. Nu-l 
luă în seamă, continuând să se rostogolească şi sărind ghemuit 
lângă pianul mare. Lumina difuză din culise arunca umbre în 
scenă. Tobe, ghitare, microfoane, stative pentru partituri. Ochii i 
se adaptară la semiobscuritate. Se furişă spre buzunarul din 
dreapta al scenei. Un spaţiu dintre despărţiturile oblice îl duse la 
o masă, un scaun, un rastel de costume, un perete plin cu 
pârghii şi comutatoare. 

Nimeni. 

— S-a dus pe-acolo! strigă chelnerul, după cortină. 

Saul intră pe o uşă de incendiu. Se antrenase să ignore 
diversiunile, rămânând atât de mult timp în viaţă numai datorită 
concentrării. Din nou, aceasta îl salvă. În timp ce atingea clanţa 
uşii, nu dădu atenţie paşilor repezi de pe scenă, dincolo de 
cortină. Altceva îl preocupa - foşnetul textil din spatele lui. Se 
feri. Un cuţit ricoşă, zâăngănind pe uşa metalică. O umbră se 
repezi din spatele unei lăzi, singurul colţ pe care Saul intenţionat 
nu-l controlase. Nu te apropia de inamic. Lasă-l să vină el la tine. 

Pe măsură ce adrenalina îi accelera instinctele, Saul se chirci, 
îndoind genunchii pentru a-şi ţine echilibrul, gata să întâmpine 
atacul. Omul lovi, folosind ca armă, spre surprinderea lui Saul, 
podul palmei, cu degetele întinse, repezindu-şi mâna drept 
înainte. Instruit să se apere contra acestei forme de luptă, Saul 
blocă mâna. Işi folosi podul propriei palme, pentru a-l trânti în 
coastele omului, ochind inima. 

Oasele trosniră. Gemând, omul se împletici înapoi. Saul îl 
răsuci, îl apucă de la spate şi împinse uşa de incendiu, târându-l 
afară. 

Trecuseră cinci secunde. În timp ce închidea uşa, întrezări pe 
scenă doi chelneri. Se întoarse spre un hol plin cu uşi. În capăt, 
un paznic stătea cu spatele, dând un telefon. 

Saul îl trase pe rănit în direcţia opusă, deschizând o uşă cu 
inscripţia Scară dar fără să iasă pe-acolo, şi grăbindu-se spre o 
altă uşă, cu o stea mare, roşie. Apăsă pe clanţă. Nu era încuiată. 
Intră într-o cabină, lăsă omul să cadă şi închise uşa. Încuind cu 
yala, se răsuci să se apere. Incăperea era pustie. 

Işi ţinu respiraţia, ascultând la uşă. 


— Hei! strigă un chelner. A trecut cineva pe-acolo? 

Saul nu auzi răspunsul paznicului. 

— Uşa de la scări! strigă al doilea chelner. 

Îi auzi fugind. Sunetul paşilor se îndepărtă. 

Privi spre omul căzut la podea. Leşinat, respira slab, suflând 
spumă roşie pe nări şi gură. Oasele frânte ale cutiei toracice 
zdrobite îi provocau o hemoragie internă masivă. Moartea de 
congestie pulmonară şi cardiacă avea să se producă în câteva 
secunde. 

Omul cu mustață. Omul cu care vorbise Saul la Baltimore. Nu 
mai încăpea nici o îndoială. „Pesemne că m-a urmărit până aici”, 
îşi spuse el. 

Dar cum? Fusese convins că nu era urmărit. Concluzia: omul 
îşi ştia bine meseria. 

Mult prea bine. Când se răsucise brusc în faţa restaurantului, 
n-o făcuse din motivul de-a nu fi recunoscut de Saul. Tocmai 
dimpotrivă. Omul dorise să-l deruteze, făcându-l pe Saul să-l 
urmărească - atrăgându-l într-un loc pustiu şi... 

„Să mă omoare. De ce?” 

ÎI mai tulbura şi altceva. Metoda. „Cuţitul ar fi rezolvat 
problema dacă nu eram atent. Dar felul cum a sărit la mine, 
lovind drept înainte cu podul palmei, ţintindu-mi pieptul, e unic. 
Numai cineva instruit în Israel ştie cum s-o facă.” 

Mossad-ul. Reţeaua israeliană de informaţii. Cea mai bună din 
lume. Şi Saul învățase la ei. Şi omul ce zăcea pe jos. 

Dar de ce să...? 

Nici un asasin profesionist nu lucrează singur. Undeva pe 
aproape, aşteptau alţi membri din echipa morţii. 

leşi din cabină, privind în lungul holului. Paznicul dispăruse. 
Ştergându-şi amprentele de pe uşi, Saul plecă pe unde venise - 
prin scenă, pe după cortină, prin sala goală de spectacol. 

În cazino, zgomotele mulţimii îl învăluiră. Automatele 
ţăcăneau. Se uită la ceas. Un glas pârâi din sistemul de 
amplificare, cerându-i prinţesei Fatima să răspundă la un telefon 
de serviciu. În traducere, anunţul însemna că în cazino se crease 
o situaţie de urgenţă. Toţi membrii personalului de securitate 
aveau ordin să ia imediat legătura cu biroul. 

Încercă să nu se grăbească, ieşind din iluminaţia cazinoului şi 
ajungând pe promenadă, cu ochii neadaptaţi la lumina 
crepusculară. Turiştii se rezemau de o balustradă, cu hainele 


fluturate de o briză slabă, privind peste plajă spre crestele 
valurilor. Depăşindu-i, cu paşii bocânind pe trotuar, Saul se uită 
din nou la ceas. Intre timp, omul trebuia să fi murit. 


Capitolul 12 


Luminile serei se  reflectau în geamuri,  ascunzând 
întunecimea de-afară. Străbătând culoarele, Eliot încerca să-şi 
distragă atenţia cu trandafirii lui, savurându-le mireasma. 
Varietăţi diferite - miriade de mărimi şi culori. 

Complicaţi, delicaţi, cereau o îngrijire şi o cultivare perfecte. 

La fel ca oamenii pe care îi controla, îşi spuse el. Într-adevăr, 
întotdeauna îi considerase pe oamenii săi la fel de sensibili ca 
trandafirii şi la fel de frumoşi. Cu spini. 

Dar, uneori, chiar şi cele mai reuşite creaţii ale lui trebuiau să 
fie date la rebut. 

Se opri să studieze un trandafir atât de roşu, încât era de-a 
dreptul carmin. Părea muiat în sânge. Superb. 

Se concentră asupra trandafirului despre care îi pomenise lui 
Saul la Denver. Albastru. 

Încruntându-se, îşi privi ceasul. Aproape ora douăsprezece. 
Afară, noaptea de aprilie era rece şi uscată. In seră, însă, 
domnea căldura şi umezeala. Deşi transpira, purta vesta şi 
sacoul negru. 

Fruntea sa ridată se îngustă. Era ceva în neregulă. Cu o oră în 
urmă, i se anunţase eşecul misiunii. Saul supravieţuise. Echipa 
morţii îndepărtase cadavrul asasinului, dar nu înainte de a-l fi 
găsit un paznic din Atlantic City. Trebuiseră să se ocupe şi de 
acest amănunt incomod. Pentru a-şi calma nervozitatea, Eliot se 
distră închipuindu-şi expresia uimită a vedetei din Atlantic City 
dacă, intrând în cabina sa, ar fi găsit un cadavru pe jos. După 
numeroasele filme cu gangsteri în care jucase cântăreţul 
superstar, realitatea ar fi putut să i se vădească educativă. Dar 
cum s-ar fi rezolvat acest amănunt incomod? 

Amuzamentul i se risipi când auzi telefonul. Telefonul special 
- cel verde, potrivit pentru seră, lângă aparatul negru de pe 
masa cu ghivece. Doar o mână de oameni îi ştiau numărul. 
Spera să-l caute unul anume. 

Deşi aşteptase cu nerăbdare, se sili să-l lase să mai sune încă 
de două ori. Dregându-şi glasul, ridică receptorul. 

— Alo? 

— Romulus, spuse un glas încordat. Steag negru. 

Omul părea să aibă răsuflarea tăiată. Eliot era convins că sera 
şi telefoanele ei erau supravegheate. Împreună cu oamenii lui, 


folosea coduri prestabilite. Romulus era Saul. Steag negru 
însemna urgenţă - şi anume, că i se compromisese acoperirea şi 
cineva era mort. 

Eliot răspunse: 

— Dă-mi numărul. Te sun în cincisprezece minute. 

— Nu, izbucni Saul. 

Eliot îşi muşcă buza. 

— Spune-mi cum vrei s-o faci. 

— Trebuie să circul încontinuu. Dă-mi tu un număr. 

— Aşteaptă zece secunde. 

Eliot băgă mâna în buzunarul vestonului, scoțând un pix şi un 
blocnotes. Scrise un număr pe care ştia că Saul îl memorase. 

967-876-9988 

Sub el, scrise numărul unui telefon public despre care ştia că 
era sigur. 

703-38-9022 

Scăzu numărul al doilea din primul. 

264-538-0966 

Îi citi lui Saul diferenţa. 

La rândul său, Saul avea să scadă acest număr din cel pe 
care-l memorase: 

967-876-9988 - 

264-538-0966 

703-338-9022 

Afla astfel numărul telefonului public pe care plănuia Eliot să-l 
folosească. 

— In treizeci de minute, spuse scurt Saul. 

Eliot auzi un declic, când Saul închise. Lăsă receptorul în 
furcă. lIncordat, se sili să aştepte până-i reveni controlul. 
Insistenţa lui Saul ca el să-l sune pe Eliot, nu invers, era 
neaşteptată, dar nu dezastruoasă. Trebuia să plece de-acolo şi 
să ajungă la un telefon sigur, cu orice preţ. Dar dacă Saul i-ar fi 
dat un număr, îl putea folosi pentru a localiza postul de unde 
vorbea Saul. Atunci, ar fi putut trimite o echipă în acel loc. 

Trebuia să găsească altă cale. Se concentră asupra 
trandafirilor, dând din cap când găsi soluţia. 

Işi consultă ceasul, surprins că trecuseră deja zece minute de 
când Saul închisese telefonul. Dar încă mai avea timp să ajungă 
cu maşina până la postul pe care plănuia să-l folosească, în faţa 
unui supermarket local - după miezul nopţii, prin zonă nu circula 


nimeni - şi să dea în grabă un telefon pentru a întinde cursa. Un 
minut ca să explice instrucţiunile. După care, avea să aştepte 
revenirea lui Saul pe fir. 

Cu toate acestea, când stinse luminile din seră, avu un 
moment de ezitare. Privind în întuneric, îşi spuse că Saul era 
atât de bun, încât regreta necesitatea de a-l extermina. Dar, la o 
adică, Eliot avea mulţi agenţi superiori. Unul în minus n-avea să 
conteze, dată fiind miza. 

Altceva, însă, îl tulbura. Felul cum evitase Saul capcana din 
Atlantic City. Dacă Saul era chiar mai bun decât îl credea Eliot? 


Capitolul 13 


Clubul de bowling răsuna de lovituri şi mingi căzute în şanţ. 
Numai pe o treime din culoare se aflau jucători. Piese Auto ale 
lui Ricky îi băteau pe Mănuşarii clasa-ntăi. 

Saul stătea pe scaunul rotativ, întors cu spatele spre 
tejgheaua de gustări. Încerca să pară preocupat de joc, dar de 
fapt studia intrarea în club. 

Nu umbla pe străzi - e prea mare riscul de a fi văzut. Găseşte 
un loc public - n-au să te deranjeze copoii. Alege un local 
neaglomerat - îţi trebuie spaţiu de manevră. Şi o ieşire - uşa de 
serviciu de după tejghea. 

— Încă un rând? întrebă chelneriţa, în spatele lui. 

Se întoarse spre femeia obosită, cu uniformă şifonată. Ţinea 
în mână o cafetieră. 

— Nu, mulţumesc. Cred că prietenul meu nu mai vine. 

— Ora-nchiderii. 

Chelneriţa se uită la ceasul de deasupra automatului de lapte. 

— Peste cinci minute. 

— Cât îţi datorez? 

— Optzeci de cenți. 

Îi dădu un dolar. 

— Păstrează restul. Mai bine dau un telefon să văd ce i s-a- 
ntâmplat. 

— Acolo, arătă ea telefonul public de lângă vitrina cu bile de 
vânzare. 

Deznădăjduit, Saul speră că zâmbetul său părea convingător, 
în timp ce mergea spre telefon. Îi spusese lui Eliot că avea să 
revină peste treizeci de minute. La ora stabilită, introduse o 
monedă în fantă şi apăsă butonul centralei. Spuse numărul pe 
care i-l dăduse Eliot. Cod din zona Virginiei. Telefonul public 
respectiv trebuia să se afle lângă Falls Church, unde locuia Eliot. 
Nu avea timp să ajungă foarte departe. 

Centralista îi spuse lui Saul tariful pentru trei minute. Băgă 
monezile în aparat, ascultă diferitele tonuri în timp ce cădeau 
prin locaşuri, şi auzi un bâzâit. 

Eliot răspunse imediat: 

— Da? 


Deşi aceste telefoane nu erau interceptate, centralista putea 
auzi conversaţia. Saul folosi date indirecte, explicând rapid ce se 
întâmplase. 

— Prietenii noştri din Israel, încheie el. Le-am recunoscut 
stilul. Nu vor să lucrez pentru revistă. De ce? 

— Am să-l întreb pe redactorul şef. Probabil că e o confuzie la 
contabilitate. 

— E ceva în legătură cu ultimul articol pe care l-am scris. Unul 
dintre cercetătorii mei a vrut să mă-mpiedice să mai scriu încă 
unul. 

— Poate a crezut că lucrezi pentru o revistă rivală. 

— Sau poate e/lucra. 

— Posibil. E o meserie competitivă, spuse Eliot. 

— E de tăiat gâtul. Am nevoie de pază. 

— Şi o primă de sănătate. Sunt de acord. Ştiu unde poţi 
merge să te relaxezi. O staţiune pentru cadre. 

— Nu departe, sper. E târziu. Pe jos, aş putea să mă încurc. 

— E un hotel în apropiere de tine. 

Vorbind codificat, Eliot îi spuse adresa. 

— Îţi rezerv o cameră. Normal că sunt alarmat. Ai toată 
înţelegerea mea. O să aflu eu de ce s-au supărat. 

— Te rog. Ştiam că pot conta pe tine. 

— Pentru asta există taţii. 

Saul puse receptorul în furcă. Privise intrarea clubului de 
bowling. Auzi duruitul unei noi bile căzute în şanţ. Un jucător 
advers râse. Dincolo de o uşă deschisă, cu inscripţia Birou, un 
bărbat chel apăsa nişte comutatoare pe un perete. Luminile 
scăzură. 

— Ora-nchiderii! strigă chelneriţa. 

Saul privi prin uşa de sticlă, spre parcare. Luminile cu arc 
străluceau. Dincolo de ele se întindeau tenebrele. Nu avea de 
ales. Cu pielea furnicându-l, traversă parking-ul. 


Capitolul 14 


Din întunericul de la capătul cvartalului pustiu, îşi văzu 
destinaţia. Un hotel. Eliot spusese că-i va rezerva o cameră, dar 
Saul nu bănuise că se exprima literal. Un soi de glumă. Aproape 
că zâmbi. 

Singura lumină de pe stradă era a firmei cu neon de deasupra 
treptelor de beton murdare care duceau în construcţia 
dărăpănată, de lemn. 

AYFARE HOTEL 

Saul presupuse că litera arsă a firmei era fie un M, fie un W. 
Mayfare. Wayfare. Nu conta care din ele. Important era că lipsea 
o literă, semnalul că totul era gata, locul asigurat. Dacă ar fi fost 
aprinse toate literele, însemna un avertisment să nu se apropie. 

Scrută împrejurimile. Nevăzând pe nimeni, porni în lungul 
străzii. Cartierul era mizer. Ferestre sparte. Gunoaie. Locuinţele 
păreau părăsite. Perfect. În acele locuri n-avea să atragă 
atenţia, singur, la ora trei dimineaţa. Nici o maşină de poliţie n- 
ar fi patrulat prin cartierul acela, oprindu-se să-l întrebe unde 
mergea şi de ce era în oraş la o oră atât de târzie. Locatarii îşi 
vedeau de treburile lor. 

Paşii lui Saul răsunau cu ecou. Nedorind să rişte a fi imobilizat 
într-un taxi, mersese câteva ore pe jos, cu picioarele ţepene şi 
umerii îndureraţi. Revenise pe propriile-i urme, adesea ocolind 
câte un cvartal întreg, pentru a verifica dacă nu era urmărit. Nu 
văzuse nici o codiţă. Ceea ce nu însemna că nu exista nici una. 

Dar curând n-avea să mai conteze. Aproape ajunsese. 

Firma de neon se mărea pe măsură ce se apropia. Deşi 
noaptea era rece, sudoarea i se prelingea pe piept, sub 
puloverul pe gât şi vesta anti-glonţ pe care o purta întotdeauna 
câteva zile după misiune. Mâinile-i erau amorţite. Îşi înfrână 
imboldul de a se grăbi. 

Privi din nou în urmă. Nimeni. 

Se apropia de hotel de pe trotuarul opus al străzii, tentat să 
ocolească tot cvartalul, să cerceteze vecinătăţile, să se asigure 
că totul era în regulă. Dar, de vreme ce nici un adversar n-ar fi 
putut şti că venea aici, nu vedea necesitatea altor tactici 
evazive. Tot ce dorea era să se odihnească, să-şi limpezească 
minţile, să afle de ce era vânat. 

Eliot avea să se îngrijească de el. 


Cobori de pe bordură pentru a traversa strada. Hotelul 
răpciugos, cu ferestrele întunecate, îl aştepta. Dincolo de uşă, 
echipa de salvare avea pregătită mâncare, băutură şi confort. 
Aveau să-l apere. 

Deşi inima-i bubuia în piept, mergea cu pas sigur, văzând 
crăpăturile care deformau uşa de lemn. 

Dar se simţea incomod. Procedura. Aşa spunea Eliot 
întotdeauna, orice s-ar întâmpla, nu încălca procedura. E 
singurul lucru care garantează supraviețuirea. Intotdeauna, 
încercuieşte-ţi obiectivul. Controlează teritoriul. Asigură-te cât 
mai bine. 

Supunându-se impulsului, pivotă, cotind brusc spre trotuarul 
pe care tocmai în părăsise. Dacă, în pofida prudenţei, fusese 
urmărit, această ultimă şi neaşteptată schimbare de direcţie 
putea deruta coada, făcând-o să iasă la vedere. 

Lovitura îl îmbrânci lateral, cu un impact buimăcitor, 
neprevăzut, în latura stângă a trupului, sus lângă inimă, în vesta 
anti-glonţ. Nu ştia ce se întâmplase. Apoi îşi dădu seama. Se 
trăsese în el. Cu surdină. Căscă gura, cu respiraţia tăiată. 

Vederea i se împăienjeni. Căzu în stradă, absorbind şocul în 
timp ce se rostogolea spre rigolă. Glonţul venise de deasupra, 
dintr-o clădire de vis-vis de hotel. Dar vesta ar fi trebuit să-l 
oprească. Atunci, de ce sângera? 

Nedumerit, se adună pe picioare, cocoşat, împleticindu-se 
peste trotuarul plin de gunoaie. Avea senzaţia că-i luase foc 
pieptul. Se repezi într-un gang, lipindu-se de perete, privind prin 
întuneric. Obiecte neclare se îngrămădeau în faţa lui. In capătul 
opus, văzu altă stradă. 

Dar nu putea trece pe-acolo. Dacă fusese urmărit, nu era doar 
un singur om. Trebuia să aibă rezerve - alţi membri ai echipei 
morţii supraveghind străzile din apropiere. Când ajungea la 
capătul gangului, avea să fie împuşcat din nou, poate în cap sau 
gât. Căzuse singur în capcană. 

Se clătină pe lângă o ieşire de incendiu, prin putoarea lăzilor 
de gunoi ce dădeau pe dinafară. In spatele lui, profilat pe lumina 
firmei de neon a hotelului, un om se apropie de gang, cu paşii 
răsunându-i în tăcerea sinistră. Omul mergea cu genunchii 
îndoiţi, aplecat, ochind cu un pistol mic pe a cărui ţeavă se 
vedea tubul amortizorului. 


Mossad-ul, îşi spuse din nou Saul. Poziţie adunată 
caracteristică, aparent stângace, călcând pe toată talpa, care 
asigura echilibrul asasinului, chiar rănit fiind. El însuşi fusese 
instruit să-şi menţină această poziţie. 

Asasinul intră în gang, lipindu-se de perete, 
strecurându-se înainte, contopit cu noaptea. 

„E atent”, îşi spuse Saul. „Nu ştie că n-am la mine pistolul. Va 
veni încet.” 

Răsucindu-se, privi spre celălalt capăt. Intră o a doua siluetă. 
Nu mai avea nici o ieşire. 

Dar trebuia să existe una. Scara de incendiu? Nici un folos - 
chinuindu-se să urce, le-ar fi atras atenţia. li simţea apropiindu- 
se. 

Uşa de sub scara de incendiu? Se repezi, apăsând pe clanţă, 
dar era încuiată. Lovind cu cotul, sparse o fereastră de lângă 
uşă, ştiind că zgomotul avea să-i alerteze pe urmăritori. Se 
înghesui grăbit, cu colţurile de geam sfâşiindu-i scurta. Mânecile 
i se îmbibară în sânge. Sări înăuntru pe fereastră, zgâăriindu-şi 
tălpile pantofilor, tresărind de apăsarea din piept, înclinându-se, 
căzând. 

Ajunse pe duşumea. Il înconjură bezna. „Curând”, îşi spuse el. 
„Cei din hotel. Vor năvăli afară să mă ajute. Să rămân viu până 
ajung aici.” 

Se târî înainte, lovindu-se de o balustradă nevăzută, 
zgâriindu-şi pieptul. Sudoarea îi năclăia chipul. Pipăind în jur, 
atinse două scări, una urcând, cealaltă coborând. Îşi înăbuşi un 
geamăt şi porni să urce poticnit. Holul puţea a urină. Căzu pe un 
palier, se târşâi înainte şi dădu cu capul în roţile cu spiţe ale 
unui cărucior de copil. 

Îi atinse marginea slinoasă. Cu sângele şiroindu-i de pe braţe 
împinse căruciorul spre capul scării. Roţile scârţâiau. Incremeni. 
Nu scoase nici un sunet. Dincolo de fereastră, se apropie o 
umbră. 

Ştia ce simţea vânătorul. Singura intrare în clădire era prin 
fereastra spartă. Dar fereastra putea fi o capcană. Umbra se 
opri. 

Saul, însă, fusese împuşcat. Era fugar. Umbra avea motive să 
se simtă încrezătoare. 


A 


n întuneric, 


Aşa era. Cu uimitoare viteză, se aruncă prin fereastră, căzând 
înfundat pe duşumea, rostogolindu-se rapid şi oprindu-se în 
întuneric. _ 

Asasinul avea să găsească două scări. In sus sau în jos? 
Încotro o luase Saul? Regula spunea că în sus. Terenul înălţat 
era mai uşor de apărat. 

Întrebarea era dacă Saul rămăsese consecvent, supunându-se 
regulii, sau coborâse spre pivniţă, în speranţa de a-şi înşela 
adversarul? O tragere la sorţi în gând. 

Clădirea era cufundată în tăcere. Dintr-odată, pistolarul se 
repezi spre scară. Împingând căruciorul, Saul îl lovi în faţă, 
auzind zăngănitul căruţului când omul căzu. Sărind peste el, lovi 
cu piciorul şi simţi mandibula cedând. 

Auzi un geamăt şi înşfăcă puloverul pistolarului. Smucind în 
jos cu o mână, îşi repezi celălalt braţ spre gât. Laringele plesni. 
Asasinul se prăbuşi, în convulsii, sufocându-se. Pistolul îi căzu 
din mână. g 

Saul se aplecă să-l ridice, chinuit. Il recunoscu după pipăit, 
mic cât palma. Folosise adesea acest gen de armă - un Beretta, 
echipat cu o țeavă destul de lungă pentru a i se potrivi surdina. 
Un 22 adaptat, cu modificări atât de abile, încât lipsa de putere 
se compensa prin precizie. Arma preferată de Mossad - altă 
carte de vizită. 

Privi prin fereastra spartă. În gang, al doilea pistolar pândea 
umbrele. Saul apăsă pe trăgaci, cu mâna smucindu-i-se în 
reculuri repetate, continuând să tragă şi după ce asasinul căzu 
şi tresări pentru ultima oară. 

Se rezemă de perete, încercând să-şi păstreze echilibrul. 
Precis existau şi alţi urmăritori. Trebuia să se aştepte la asta. 
Supravieţuirea lui depindea de presupuneri. Să plece de-acolo. 
Urcă grăbit scara. 

Într-un apartament plângea un copil. Ajunse în capul scării, 
împinse o uşă metalică şi ieşi pe acoperiş, adus de spate, ţintind 
spre gurile de aerisire, spre sforile cu rufe, spre ţevi şi antene de 
televiziune. Nimeni. Mişcă. Se furişă prin umbre, muşcându-şi 
buza de durere în timp ce cobora la un nivel inferior. Stelele 
licăreau reci. 

Ajunse brusc la margine. Următoarea clădire se afla prea 
departe pentru a sări până acolo. Privind în jur, văzu o 
construcţie rectangulară ridicându-se deasupra acoperişului, îi 


A 


A 


deschise uşa şi privi în întunericul unei case a scării. Sfinte 
Doamne, ce durere! 

Un etaj, apoi încă unul, şi încă unul. Ajuns la parter, privi spre 
o ieşire. Putea să-l aştepte cineva, dar trebuia să rişte. Strada 
era întunecată. Se strecură afară. Ţinându-şi respiraţia, ajunse 
pe trotuar. Nici o împuşcătură. Nici o siluetă repezindu-se la el. 

Reuşise. Dar unde să se ducă? Nu ştia cât de grav rănit era. 
Nu mai putea să se-arate multă vreme, altfel aveau să-l 
găsească. 

Se gândi la hotel. Pistolarii îl interceptaseră, încercând să-l 
împiedice să ajungă acolo. Nu înţelegea de ce nu apăruseră 
ajutoarele. Asasinii folosiseră amortizoare. Poate că echipa de 
salvare nu ştia că fusese împuşcat. 

Dar îl nimeriseră pe stradă, în faţa hotelului. Cu siguranţă, 
salvatorii priveau. De ce nu năvăliseră afară, să-l ajute? 

Fiindcă nu ştiau unde se dusese. Şi nu voiau să primejduiască 
securitatea hotelului. Stăteau pe poziţie, în speranţa că va veni 
el la ei. Că va ajunge. 

Văzu un Plymouth Duster ruginit parcat la bordură, silueta sa 
rablagită fiind singura maşină de pe toată strada întunecoasă. 
Dacă nu era încuiat. Dacă avea să pornească. 

Dacă. 

Trase de portieră. Se deschise. Cheile nu erau în contact. Cu 
pieptul durându-l, se aplecă, scotocind pe sub bord şi găsi ceea 
ce dorea. Împreună două sârme. Motorul porni. 

Apucând volanul, apăsă pe accelerator. Dusterul se desprinse 
de bordură, huruind. Dădu colţul, cu scrâşnete. 

Clădirile se vedeau înceţoşate. Strada părea să se comprime, 
în timp ce luă încă un viraj. 

Văzu în faţă hotelul şi coti spre trotuar. În lumina firmei de 
neon, urmăritorii nu puteau folosi vizoare nocturne. Lentilele ar 
fi amplificat lumina atât de mult, încât l-ar fi orbit pe trăgător. 

Tresări sub impact, când Dusterul lovi bordura şi se clătină 
pe trotuar. Frânând cu un derapaj în faţa treptelor clisoase de 
beton, deschise portiera cu umărul. Poziţionase maşina astfel 
încât să-l adăpostească. Urcă în goană treptele şi lovi uşa, 
năpustindu-se prin ea. Căzu imediat pe podea şi se răsuci 
pentru a îndrepta pistolul spre stradă. 

Ajunsese la hotel. Era în siguranță. 

Tăcerea îl năuci. Echipa de salvare? Unde erau? 


Privind în spate, nu văzu decât întunecime. 

— Romulus! strigă, auzi ecoul, dar nu primi nici un răspuns. 

Se întoarse târâş, simțind mirosul de praf şi mucegai. Unde 
naiba...? Hotelul era gol. Nedumerit, căută prin holul întunecos. 
Nimeni. Privi în birou, în camerele din lungul coridorului, 
aruncând câte o privire spre intrare, ciulind urechea să audă 
dacă venea cineva. 

Complet pustiu. Nu se pregătise nimic pentru sosirea lui. Nu 
era un loc sigur. Christoase, hotelul fusese momeala pentru a-l 
ademeni într-o capcană! Nici nu se aşteptaseră să ajungă 
înăuntru! 

Acum înţelegea că oamenii care-l aşteptaseră acolo ieşiseră 
într-adevăr. Dar nu ca să-l salveze. Ci ca să-l urmărească şi să-l 
omoare. Erau afară, căutându-l. lar maşina din faţă avea să le 
indice unde se găsea. 

Alergă spre uşă. Coborând în grabă treptele, văzu un trăgător 
apărând la colţ, ochindu-l cu un pistol-mitralieră cu ţeava scurtă, 
inconfundabilul Uzi. 

Saul trase din fugă, pentru a-l vedea pe pistolar apucându-se 
de braţ şi dispărând smucit după colţ. 

Nu pierduse vremea întinzând mâna după firele de sub bord 
pentru a opri motorul Duster-ului. Portiera de lângă volan 
rămăsese deschisă. Trase schimbătorul de viteze. Scrâşnind, 
maşina se smulse de pe trotuar, pendulă şi porni zgomotos pe 
stradă. O rafală de gloanţe sparse parbrizul. Cioburi explodară 
peste el. Aplecându-se, coti, încercând să se ferească. 

Lângă colţul din faţă se ivi un alt trăgător. Saul trase de volan 
în direcţia lui, apăsând pe acceleraţie, repezindu-se înainte. 
Zece metri, cinci. Pistolarul ochi. Trei metri. Deodată, asasinul 
se smulse din poziţie, aruncându-se în panică spre o uşă. 

Saul coti, evitând un hidrant de incendiu, trecu prin faţa 
omului şi se lansă pe o stradă laterală. Un roi de proiectile lovi 
maşina. 

Derapă printr-o intersecţie, ascultând, gonind pe o altă stradă 
lăturalnică. Privind în oglinda retrovizoare, apoi în faţă, nu mai 
văzu pe nimeni. 

Scăpase. Dar sângele îi şiroia pe piept, unde fusese împuşcat, 
şi de la coatele pe care şi le tăiase la spargerea ferestrei. 
Scăpase. Pentru cât timp, însă? 


În pofida grabei, slăbi apăsarea pe accelerator. Nu trece pe 
roşu. Respectă limita de viteză. Sângerând, într-o maşină furată 
cu parbrizul din spate spart şi găuri de gloanţe în caroserie, nu 
îndrăznea să se lase oprit de poliţie. Trebuia să scape de 
maşină. 

Cât mai repede. 


Capitolul 15 


Trecu pe lângă un parking de camioane, mijindu-şi ochii spre 
luminile puternice ale unei benzinării cu restaurant. Două 
camioane cu trailer, trei simple. Mai merse cinci sute de metri, 
până la un popas de rulote. Patru şi jumătate. In rulote nu ardea 
nici o lumină. Parcă între două maşini, pe o fâşie de pietriş, 
stinse farurile şi deconectă sârmele de contact de sub bord. 

Durerea îl făcea să se crispeze. După ce privi în jur spre a se 
asigura că nu atrăsese atenţia nimănui, îşi şterse sudoarea rece 
de pe frunte. |Incordându-se să-şi scoată scurta, îşi ridică 
puloverul co/-rou/, apucă baretele Ve/cro ale vestei anti-glonţ şi 
trase de ele, dezbrăcând vesta. 

Eliot insistase întotdeauna: nu viola niciodată procedura. 
După o misiune, ia-ţi măsuri de prevedere. Poartă vesta. In caz 
de complicaţii ale misiunii, metodele stabilite te menţin în viaţă. 

Vesta era destul de voluminoasă. Groasă de aproape un 
centimetru, cântărind trei sferturi de kilogram, era confecţionată 
din câteva straturi de Kevlar, o fibră sintetică gen nylon de cinci 
ori mai tare decât oţelul. Dar Saul avea o osatură masivă, 
colţuroasă, iar volumul suplimentar nu-l făcea decât să pară 
supraponderal. La cazino, deşi nu riscase să poarte pistol asupra 
lui, avusese încredere că vesta nu atrăgea atenţia. Incă o dată, 
un vechi obicei îi salvase viaţa. 

Glonţul, însă, ar fi trebuit doar să-l ameţească. N-avea cum să 
pătrundă prin vestă. Nu trebuia să-l fi rănit. _ 
Incruntat, atinse sângele de pe piept, căutând gaura de glonţ. In 
schimb, găsi chiar glonţul, înfipt cu câţiva milimetri în piept, 
între două coaste, cu impactul încetinit de vestă. 

Scrâşni din dinţi şi îl smulse, exhalând, înăbuşindu-şi imboldul 
de a voma. Un moment, în întuneric, maşina păru să se clatine. 
Apoi rotirea se opri, iar Saul îşi înghiţi fierea. 

Şterse glonţul, tulburat. Nimic nu avea sens. Proiectilul era 
îngust şi ascuţit, dar vârful său ar fi trebuit să se tocească la 
contactul cu vesta. 

Riscă şi deschise portiera, folosindu-se de lumina interioară 
pentru a examina glonţul, şi mai răscolit de ceea ce văzu. 

Glonţul era verde. Avea cămaşa îmbrăcată în teflon, devenind 
astfel capabil să străpungă vesta. Articol special, preferat de 
reţelele informative de elită. Inclusiv Mossad-ul. 


Studie amortizorul pistolului Beretta. Posesia unei arme la fel 
de ilegală ca o mitralieră sau un aruncător de rachete. În loc să 
rişte depistarea cu aşa ceva asupra lor sau s-o cumpere la 
negru, agenţii operativi şi le asamblau singuri, folosind piese 
uşor de obţinut şi inocente la înfăţişare dacă erau distribuite cu 
o trusă de scule. În acest caz, pistolarul cumpărase un tub de 
plastic, destul de larg ca să se potrivească pe ţeava armei. 
Tubul fusese umplut cu o serie de garnituri de etanşare, 
alternativ metalice şi din fibre de sticlă, orificiile acestora fiind 
destul de mari ca să permită trecerea unui glonţ. Intr-un capăt 
avea o gaură, suficient de mică pentru a împiedica şaibele să 
cadă, suficient de mare pentru a îngădui ieşirea glonţului. La un 
centimetru de gura liberă a tubului fuseseră sfredelite trei găuri. 
Şuruburile vârâte prin acestea fixau surdina de ţeava pistolului. 
Montat rapid, era eficient pentru şapte focuri, înainte ca lâna de 
sticlă să-şi piardă puterea antifonică. Atunci putea fi scos rapid, 
părţile componente fiind aruncate fără a păstra nici o urmă a 
activităţii la care fuseseră folosite. Simplu. Metoda preferată de 
Mossad. 

Ce naiba se întâmpla? De unde ştiuseră adversarii lui că 
mergea la hotelul acela? Nici chiar el n-o ştiuse până cu câteva 
ore în urmă. Nu se punea problema de a fi fost urmărit. Asasinii 
îi anticipaseră mişcările. Îl aşteptau. 

Eliot făcuse aranjamentele. Pesemne că Eliot greşise ceva. 
Poate folosise un telefon neasigurat. 

Dar Eliot nu făcea greşeli. 

Atunci, însemna că Eliot fusese urmărit, conversaţia fiind 
interceptată cu un microfon direcţional. 

Dar Eliot ştia el ce ştia. Întotdeauna purta asupra lui un 
dispozitiv de bruiaj care deregla microfoanele. 

Poate că unul dintre oamenii lui Eliot era agent dublu. Dar 
pentru cine lucra? Pentru Mossad? ` 

Saul închise portiera. Lumina se stinse. Işi şterse sângele de 
pe piept cu batista. În noapte, simțea oboseala şi frigul. 

Nu-i plăceau coincidenţele. Eliot îl trimisese la Atlantic City, 
un loc care părea neobişnuit, unde un membru al echipei 
dezagregate încercase să... Saul începu să tremure. Tot Eliot îl 
trimisese la hotelul abandonat, unde din nou Saul aproape 
fusese omorât. 

Numitorul comun. Eliot. 


Implicaţia era de neconceput. Eliot - tatăl adoptiv al lui Saul - 
îi pusese capul la preţ? 

Nu! 

Saul îşi trase în jos puloverul şi ieşi din maşină, îmbrăcând 
scurta sport. Ora cinci - la răsărit, cerul devenea cenuşiu. leşi 
din curtea de rulote, pornind cu chiu-cu vai pe şosea. La 
parking-ul de camioane, aşteptă în umbra unuia fără trailer 
până când şoferul ieşi din restaurant. 

Omul deveni ţeapăn când îl văzu. 

— Cincizeci de marafeţi un drum, spuse Saul. 

— N-am voie. Vezi cartonul ăla? Nu iau pasageri. Mi-aş pierde 
slujba. 

— O sută. 

— Ca să mă pungăşeşti cu prima ocazie. Sau să-mi fure 
camionul haidamacii tăi. 

— Două sute. 

Şoferul arătă cu degetul: 

— Ai sânge pe haine. Te-ai bătut sau te caută sticleţii. 

— M-am tăiat la ras. Trei. 

— Fugi de-aci. Am nevastă şi copii. 

— Patru. Mai mult n-am. 

— N-ajung. 

— Am să aştept alt şofer. 

Saul porni spre camionul alăturat. 

— Hei, amice. 

Saul se întoarse. 

— La banii ăştia, chiar că trebuie să scapi din oraş. 

— E bolnav taică-meu. 

Şoferul râse: 

— Şi contul meu în bancă la fel. Speram să oferi cinci. 

— Nu-i am. 

— Ai văzut vreodată Atlanta? 

— Nu, minţi Saul. 

— Ai s-o vezi. 

Îi întinse mâna: 

— Banii! 

— Jumate acum. 

— Merge. În caz că-ţi vin idei creţe, mai bine te previn. Am 
făcut armata la infanteria marină. Ştiu karate. 

— Ei nu zău, răspunse Saul. 


— la poziţia să te caut. Vezi să nu găsesc vreun pistol sau 
cuţit. 

Saul aruncase amortizorul şi pusese micul Beretta în lenjerie, 
între picioare. Era incomod, dar ştia că numai percheziţiile pe 
trupul gol erau complete. Şoferul avea să-i pipăie contururile 
trupului - braţele, picioarele şi şira spinării. Saul, însă, se îndoia 
că-l va căuta prin părţile intime sau să-i bage mâna în chiloţi. 
Dacă o făcea... 

— N-ai să găseşti decât patru sute de dolari, îi spuse el. La 
Atlanta, dacă vin după mine copoii, o să ştiu pe cine să dau 
vina. Îi telefonez şefului tău şi-i spun de înţelegerea noastră. O 
să mă consolez să ştiu că te-a dat afară. 

— Aşa se vorbeşte cu un prieten? rânji şoferul. După cum se 
aşteptase Saul, percheziţia fu a unui amator. 

Prin lumina crescândă a zorilor, în timp ce camionul vuia pe 
autostradă, se prefăcu a dormi, meditând la ce se întâmplase. 
Eliot, îşi spunea el încontinuu. Ceva era îngrozitor de în 
neregulă. Dar nu putea fugi la nesfârşit. Nu se putea ascunde o 
veşnicie. 

„De ce vrea Eliot să mă omoare? De ce Mossad-ul?” 

Atâta lucru era cert - avea nevoie de ajutor. Dar în cine să 
aibă încredere? 

Soarele strălucea prin parbriz. Apucându-se de piept, 
transpira, febril, cu gândul la Chris. 

Fratele lui vitreg. 

Remus. 


BISERICA LUNII 
Capitolul 1 


Prin iureşul de orientali de pe zgomotosul şi viciatul Silom 
Road, europeanul cel înalt evita oarecum să atragă atenţia. Se 
mişca hotărât, lin, statornic, contopindu-se cu ritmul mulţimii. 
De cum îl simţea cineva, omul dispărea imediat. Un observator 
neantrenat nu i-ar fi putut ghici naționalitatea. Francez, 
probabil, sau englez. Poate german. Părul îi era şaten, dar ar fi 
fost greu de spus dacă închis sau deschis. Avea ochii căprui, şi 
totuşi albaştri, şi verzi. Un chip oval, însă dreptunghiular. Nu era 
slab, dar nici gras. O haină obişnuită; cămaşă şi pantaloni de 
culoare neutră. La vreo treizeci şi ceva de ani, poate mai 
vârstnic, poate mai tânăr. Fără cicatrici, barbă sau mustață. 
Neobişnuit doar într-un singur sens - părea a fi invizibil. 

De fapt, era american. Deşi călătorea sub multe identități, 
adevăratul său nume era Chris Kilmoonie. Avea treizeci şi şase 
de ani. Cicatricile îi fuseseră escamotate prin chirurgie plastică. 
Într-adevăr, chipul lui fusese reconstituit de câteva ori. Îşi tăiase 
reverele hainelor. Cususe sub căptuşeala sacoului echivalentul a 
cinci mii de dolari în bancnote din diferite ţări. Restul celor 
cincizeci de mii de dolari, fond de urgenţă, fusese convertit în 
aur şi pietre preţioase - un ceas Rolex de optsprezece karate, 
de exemplu, şi un colier valoros - pe care le purta ascunse. 
Trebuia să se poată deplasa dintr-o ţară în alta cât de rapid 
posibil, fără să depindă de bănci. Nu-şi făcea griji că vreun hoţ 
care-i suspecta bogăţia ar fi încercat să i-o fure. Sub haină, înfipt 
în centură la spate, purta un pistol automat Mauser HSc de 7,65 
mm. Mai mult însă decât arma, ochii lui Chris descurajau orice 
confruntare. In adâncul lor, dincolo de culorile schimbătoare, 
pândea o siguranţă care-l avertiza pe orice străin, făcându-l să 
păstreze distanţa. 

La jumătatea străzii, Chris se opri între tarabele cu copertine 
de bambus, unde vânzătorii strigau unul mai tare decât altul, 
agitând zmee complicate, eşarfe de mătase şi statuete de tek. 
Neluând în seamă un negustor ambulant care-şi împingea 
căruciorul, oferindu-i o friptură de maimuţă, aruncă o privire 
dincolo de năvala asurzitoare a bicicletelor şi motoretelor, spre 
o biserică îngustă, ascuţită, cu un etaj, îmbrăcată în iederă, între 
hotelul Oriental şi o misiune religioasă. Din acel unghi, vedea 


prezbiteriul, o vilă cu un etaj lipită de partea din spate a 
bisericii. În spatele casei se zărea cimitirul şi grădina de piper 
care cobora în pantă spre râul noroios, plin de crocodili. In 
depărtare, orezăriile se contopeau cu jungla. Ceea ce-l interesa 
cel mai mult, însă, era vitraliul de doi metri aflat sub turla 
bisericii. Ştia că, în urmă cu ani se zile, o fâşie de sticlă lungă de 
treizeci de centimetri se spărsese în timpul unei furtuni. Intrucât 
această parohie din Sawang Kaniwat, oraşul vechi din Bangkok, 
era săracă, fâşia - care semăna cu o semilună - fusese înlocuită 
de o bucată ieftină de oţel galvanizat. Semiluna, strălucind 
golaşă sub vârful turlei, determinase numele: Biserica Lunii. 

Chris mai ştia şi că, la cererea K.G.B.-ului rus, în 1959 biserica 
fusese convertită în casă sigură sub sancţiunea Abelard, 
disponibilă pentru uzul agenţilor operativi din toate agenţiile, 
indiferent de disensiunile politice. În timp ce aştepta o pauză a 
traficului, traversând apoi strada, era convins că din clădirile 
învecinate pândeau agenţi ai multor reţele de informaţii. Nu 
contau. În incinta bisericii şi a zonei înconjurătoare, i se garanta 
imunitatea. 

Deschise o portiţă din lemn înclinată şi străbătu cărarea cu 
prundiş umed pe lângă biserică. In spate, vacarmul străzii 
ajungea înfundat. Îşi dezlipi cămaşa de pieptul asudat, în 
căldura de 50°C şi umezeala înăbuşitoare. 

Deşi mai era încă o lună până să înceapă ploile, deasupra 
junglei se îngrămădeau nori negri şi groşi. 

Urcă treptele nevopsite şi scârţâitoare şi bătu la uşa 
prezbiteriului. Deschise un servitor oriental. Chris ceru, în limba 
thai, să-l vadă pe preot. Trecu un minut. Bătrânul preot apăru şi 
începu să-l studieze. 

Pronunţând fonetic, Chris spuse: 

— Eye ba. 

În thai, această expresie e o înjurătură, desemnând o 
maimuţă murdară sau mare. Mai poate însemna şi gherilă. Era 
singurul lucru pe care trebuia să-l spună Chris pentru a primi 
azil acolo. 

Preotul făcu un pas înapoi, dând din cap. 

Chris intră, mijindu-şi ochii în timp ce i se adaptau la 
penumbra din antreu. Simţi miros de piper. 

— Vorbeşti...? 


1 - (fon.) ai ba. 


— Engleza, răspunse Chris. 

— Eşti familiarizat cu aranjamentele noastre? 

— Da. Am mai fost aici o dată. 

— Nu ţin minte. 

— În 1965. 

— Tot nu... 

— Atunci arătam altfel. Aveam faţa zdrobită. 

Bătrânul preot ezită. 

— Ruptură de apendice? Fractură de coloană? 

Chris dădu din cap. 

— Acum îmi amintesc, spuse bătrânul. Agenţia ta merită 
complimente. Are chirurgi meticuloşi. 

Chris aşteptă. 

— Dar nu te afli aici ca să-ţi aminteşti de alte vremuri, 
continuă preotul. Biroul meu e mai convenabil pentru 
conversaţie. 

Chris îl urmă. Citise dosarul bătrânului şi ştia că părintele 
Gabriel Janin avea şaptezeci şi doi de ani. Mustaţa sa albă şi 
țepoasă se potrivea cu părul tuns perie. Emaciat, cocârjat şi 
zbârcit, preotul purta pantofi de pânză plini de noroi şi pantaloni 
jerpeliţi, pe sub un stihar mucegăit şi diform. Atât vârsta cât şi 
înfăţişarea jigărită erau înşelătoare. Din 1929 până în 1934, 
fusese membru al Legiunii străine franceze. Plictisit de 
provocările pe care le întâlnise şi le învinsese, intrase în Ordinul 
călugărilor cisterciţi din Citeaux, în 1935. Patru ani mai târziu, 
părăsise ordinul şi, în timpul războiului, se instruise spre a 
deveni preot misionar. După război, fusese transferat la Saigon. 
În 1954, fusese transferat din nou, de astă dată la Bangkok. În 
1959, pe baza preferinţei lui pentru tinere fete thai, spre a 
deveni  îngrijitorul acestei case sigure sub sancțiune 
internaţională. Chris era pe deplin conştient că, pentru a-şi 
proteja oaspeţii, preotul ar fi fost gata să ucidă. 

Biroul era înghesuit şi mucegăit. Preotul închise uşa. 

— Doreşti ceva răcoritor? Un ceai, poate, sau...? 

Chris clătină din cap. 

Preotul desfăcu mâinile. Se aşeză, despărţit de Chris printr-un 
birou. În grădina de piper cântă o pasăre. 

— Cu ce pot să te-ajut? 

— Părinte... 


Chris vorbea cu glas scăzut, parcă urmând să se 
mărturisească. 

— ... am nevoie să-mi spui numele unui dentist care extrage 
dinţi şi păstrează tăcerea. 

Părintele Janin păru tulburat. 

— Ce s-a întâmplat? Organizaţia ta e prea bună ca să aibă 
nevoie de asemenea informaţii, replică bătrânul preot. Are 
dentiştii ei proprii. 

— Îmi trebuie numele dentistului dumneavoastră. 

Preotul se aplecă înainte, încruntându-se: 

— Ce te priveşte? De ce ai venit aici? lartă-mi brutalitatea. A 
înşelat acest dentist pe cineva sau a distrus acoperirea cuiva? 
Înapoiezi o favoare, înlăturându-l? 

— Nici o favoare, îl asigură Chris. Şefii mei sunt îngrijoraţi că 
se scurg informaţii în cadrul reţelei. Uneori, trebuie să apelăm la 
surse din afară. 

Părintele Janin căzu pe gânduri. Încruntat în continuare, dădu 
din cap: 

— De înţeles. Dar totuşi... 

Bătu cu degetele în birou. 

— Când te interesezi, criptonimul meu este Remus. 

Preotul încetă să mai bată din degete. 

— În acest caz, dacă rămâi peste noapte, voi încerca să aflu 
răspunsul până mâine dimineaţă. 

Nu e destul de repede, îşi spuse Chris. 


Capitolul 2 


Stătea în sufragerie, mâncând pui şi tăiţei presăraţi cu boia, 
după gustul thai-lor. Îi lăcrimau ochii; nările i se inflamaseră. 
Bău o gură de Coca-Cola caldă, privind pe fereastra din spate. 
Norii ajunseseră deasupra oraşului şi ploua dens, cu plumb topit 
parcă. Nu putea să vadă crucile din cimitir. 

Ezitarea părintelui Janin îl tulbura. Era sigur că, în acel 
moment, preotul dădea telefoane, cercetându-i trecutul. 
Telefonul, desigur, nu era urmărit. Nici casa. Acel loc constituia 
un teritoriu neutru. Oricine îi viola sanctitatea ar fi fost exilat din 
reţea, vânat de comunitatea informativă a lumii şi executat. 

Cu toate acestea, Chris era tulburat. De îndată ce agenţia afla 
că se afla acolo, şeful biroului local avea să se întrebe de ce. Va 
lua legătura cu superiorul său. Intrucât criptonimele îşi 
dobândeau semnificaţia din primele două litere - AM, de 
exemplu, reprezenta Cuba; astfel, AMALGAM devenea 
criptonimul unei operaţiuni desfăşurate în acea ţară - superiorul 
şefului de birou avea să verifice primele două litere din 
criptonimul REMUS al lui Chris, pentru a afla că RE însemna că 
depindea numai de sediul din Langley, Virginia, şi în special de 
Eliot. Curând, Eliot avea să fie informat că Chris sosise pe 
neaşteptate la casa sigură din Bangkok. Eliot, desigur, urma să 
fie nedumerit, întrucât el nu-l dirijase pe Chris într-acolo. 

Asta era problema. Chris nu voia ca Eliot să-i urmărească 
mişcările. Date fiind intenţiile lui, dorea ca Eliot să nu ştie 
consecinţele, să nu sufere sau să se simtă stânjenit. 

Încercă să nu-şi arate nerăbdarea. Cu prima ocazie, avea să 
se ducă la preot şi să afle numele dentistului. 

Preocupat, întoarse capul de la ploaia torențială de dincolo de 
fereastră. Ştergându-şi ochii înceţoşaţi de sudoare, se holbă 
neîncrezător la un om pe care-l văzuse ultima oară cu 
şaptesprezece ani în urmă. 

Omul, chinez, intrase în sufragerie. Zvelt, cu faţa rotundă, 
politicos, purta un costum kaki impecabil, al cărui veston era 
încheiat până la gât, stil Mao. Chipul său tânăr şi părul negru îi 
ascundeau cei şaizeci şi doi de ani. 

Chinezul se numea Chin Ken Chan. 1.Q.: o sută optzeci. 
Poliglot. Rusă, franceză şi engleză, pe lângă chineză. Chris îi 
cunoştea trecutul. Chan fusese educat oficial de către Dame 


Sahara  Day-Wisdom, O.B.E. la Merton College, Oxford 
University, din 1939 până la sfârşitul războiului. În acea 
perioadă, fusese influenţat de membrii comunişti ai cluburilor 
din Oxford şi Cambridge, şi recrutat cu uşurinţă de cârtiţa Guy 
Burgess pentru a-l ajuta pe Mao după război. Întrucât Chan era 
homosexual, nu depăşise gradul de colonel în arena informativă 
a Chinei. Dar era un idealist de valoare al cauzei maoiste şi, în 
pofida înfăţişării uzate, unul dintre cei mai pricepuţi ucigaşi, 
îndeosebi cu garota. 

Chan îi aruncă lui Chris o privire nepăsătoare şi merse spre o 
altă masă. Se aşeză înţepat, strecurându-şi mâna printre 
nasturii vestonului pentru a-şi scoate perechea de beţigaşe. 

Chris mestecă şi înghiţi, ascunzându-şi surpriza. 

— Leopardul Zăpezilor. 

Chan înălţă capul. 

— Leopardului Zăpezilor îi e dor de Zăpada Adâncă? 

Chan dădu din cap, indiferent: 

— Au trecut treizeci de ani de când n-am mai avut Zăpadă 
Adâncă în Orient. 

— Eu mă gândeam la acum șaptesprezece ani. Cred că atunci 
a nins în Laos. 

Chan zâmbi politicos: 

— În anul acela, n-au fost decât doi americani în zăpadă. Îmi 
amintesc că erau fraţi - dar nu din naştere. 

— lar acesta îţi poartă o recunoştinţă eternă. 

— Chris? întrebă Chan. 

Chris dădu din cap, cu gâtlejul sugrumat. 

— Mă bucur să te văd, Chan. 

Inima-i gonea în piept, când se ridică, zâmbind. Traversară 
încăperea şi se îmbrăţişară. 


Capitolul 3 


Părintele Janin era neliniştit. De îndată ce servitorul îl dusese 
pe american în sufragerie, luă receptorul telefonului de pe birou 
şi formă grăbit un număr. 

— Remus, spuse el. 

Închise, dădu pe gât un pahar de brandy şi se încruntă, 
aşteptând. 

Coincidenţele îl săcâiau. Cu două zile în urmă, îi oferise 
sanctuar unui rus, losif Malenov, directorul traficului de opiu al 
K.G.B.-ului în Asia de sud-est. Malenov stătuse în camera lui 
unde, conform înţelegerii, preotul îi oferise zilnic câte trei sute 
de miligrame de dilantin calmant pentru a încerca să-i 
liniştească izbucnirile de furie şi hipertensiune. Tratamentul 
dădea rezultate. 

În ajun, preotul îi oferise sanctuar unui agent operativ 
comunist chinez, colonelul Chin Ken Chan. Informatorii îi 
spuseseră lui Janin că Chan venise să-l întâlnească pe rus şi, 
probabil, devenise agent dublu în slujba K.G.B. Asemenea 
aranjamente nu erau ieşite din comun. In casa sigură Abelard, 
agenţii adverşi profitau adeseori de neutralitatea teritoriului 
pentru a tranzacta afaceri, uneori trădând. Dar preotul nu era 
convins de motivaţia lui Chan. Comuniştii chinezi se opuneau 
traficului de opiu al ruşilor în Asia de sud-est, parţial fiindcă îi 
deranja amestecul sovietic în regiune, şi parţial pentru că, după 
părerea lor, opiul submina caracterul regiunii. Nu avea nici un 
sens ca Chan, care sabotase ani de zile transporturile ruseşti de 
opiu, să trădeze chiar în favoarea omului care dirija 
contrabanda. 

lar astăzi, sosise americanul. Cererea sa de dentist care 
extrăgea dinţi şi păstra tăcerea nu putea avea decât un singur 
scop - să împiedice identificarea cadavrului cuiva. Dar al cui? Al 
rusului? 

Sunetul telefonului îl smulse din gânduri. Preotul ridică 
receptorul şi ascultă. Peste un minut, îl puse în furcă, de două 
ori mai nedumerit. 

REMUS, tocmai aflase, era criptonimul lui Christopher Patrick 
Kilmoonie, cândva locotenent în Forţele Speciale Americane, 
care în 1965 lucrase în conjuncţie cu C.I.A. într-o operaţiune 
numită Zăpadă Adâncă, cu scopul de a distruge traficul rus de 


opiu. În 1966, Kilmoonie demisionase din armată şi se înscrisese 
în C.I.A. În 1976, intrase într-o mănăstire cistercită. În 1982, 
revenise în C.I.A. Combinația de religie şi politică părea 
neobişnuită, dar părintele Janin o putea înţelege, de vreme ce el 
însuşi le combinase. Totuşi, ceea ce-l tulbura era faptul că toţi 
trei aveau în diverse feluri legături cu traficul de opiu. 

Şi încă o legătură. Când americanul menţionase că în 1965 
venise acolo desfigurat, cu ruptură de apendice şi fractură de 
coloană, preotul îşi amintise cine îl escorta - acelaşi chinez aflat 
acum în clădire, Chin Ken Chan. 

Coincidenţele îl sâcâiau. 


Capitolul 4 


Chris stătea pe veranda prezbiteriului, în timp ce ploaia răpăia 
pe acoperişul de tablă ondulată. Nici acum nu putea să vadă 
cimitirul. Lângă el, Chan stătea rezemat de balustradă, privind 
afară. Deşi în casa sigură nu erau implantate microfoane, 
foloseau zgomotul ploii pentru a împiedica să li se asculte 
conversaţia. Aleseseră un colţ fără ferestre. 

— Două lucruri, spuse Chan. 

Chris aşteptă. 

— Trebuie să pleci imediat de-aici. losif Malenov e într-o 
cameră de sus. 

Chris înţelese. În meseria lor, cuvintele exprimau rareori 
direct gândurile. Discreţia era regula. Faptul că Chan vorbea 
atât de direct era neobişnuit. Chris făcu repede legătura, 
umplând golurile dintre cuvintele lui Chan. 

Fu şocat. Baza modului lor de viaţă consta în aderenţa la 
coduri stricte, dintre care cel suprem era sanctitatea unei case 
sigure Abelard. 

Chan intenţiona să comită păcatul cardinal. 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată, spuse Chris. 

— Nu-i adevărat. În timp ce erai la mănăstire... 

— Mi-ai ţinut evidenţa. 

— Ţi-am salvat viaţa. Răspund pentru tine. Cât ai stat la 
mănăstire, codul a fost încălcat de două ori. În Ferlach, Austria. 
Apoi, din nou, la Montreal. 

Chris simţi un fior. 

Privirea lui Chan nu şovăi. 

— Atunci, a-nnebunit lumea, spuse Chris. 

— Nu de-asta o părăsiseşi? Fiindcă mănăstirea îţi oferea un 
cod de onoare? 

— Nu. Pe-atunci, profesiunea încă mai avea reguli. Am plecat 
fiindcă n-am eu fost demn de ea. Nu invers. 

— Nu înţeleg. 

— Nu-ţi pot explica. Nu vreau să vorbesc despre asta. Dacă 
sancţiunea şi-a pierdut înţelesul, cum mai putem depinde de 
altceva? 

Clătină din cap, deznădăjduit. 

— Nu mai există nimic sfânt. 


— Toate se înrăutăţesc, confirmă Chan. Acum şase ani, ceea 
ce plănuiesc eu ar fi fost de neconceput. 

— lar acum? întrebă Chris. 

— De când s-a creat un precedent, mă simt eliberat de 
obligaţii. Malenov e bolnav mintal. În ultimele câteva luni, a 
crescut traficul de opiu inadmisibil. Trebuie să fie oprit. 

— Atunci, omoară-l afară, insistă Chris. 

— Acolo e prea bine păzit. 

— Dar vei fi vânat. 

— De toţi, întări Chan. De toată lumea. Leopardul Zăpezilor 
are trucurile lui. 

— Sorţii, spuse Chris. Dacă toată lumea se întoarce împotriva 
ta... Ferlach, apoi Montreal? Ce s-a întâmplat? 

— Cu violatorii? Au fost găsiţi şi ucişi. Cum şi eu voi fi ucis. În 
timp. Dar voi prelungi timpul la maximum. 

— lţi cer să nu faci asta. 

— De ce? 

— Fiindcă mă simt şi eu răspunzător pentru tine. 

— Datoria e a mea. Am intervenit în ceea ce înţelegeai tu că e 
soarta. Dar trebuie să mi-o înfrunt pe a mea. Pe măsură ce 
îmbătrânesc, trebuie să mă pregătesc să mor cu ceea ce voi, 
apusenii, numiţi demnitate, iar eu numesc onoare. Trebuie să-mi 
înfrunt destinul. Am aşteptat prea mulţi ani şansa asta. Opiul e 
rău. Trebuie să fie oprit. 

— Dar K.G.B.-ul va trimite alt om în locul lui. 

Chan strânse mâinile pe balustradă. 

— Nu va mai fi Malenov. Omul ăsta e diabolic. 

Sudoarea îi scălda chipul. 

— Trebuie să moară. 

Chris se simţea descumpănit de cuvintele directe ale lui Chan. 

— Mâine dimineaţă, voi pleca. 

— Dar nu pot să aştept atât de mult. Rusul pleacă mâine. 

— Am nevoie de informaţii importante de la preot. 

— Atunci obţine-le cât mai curând. După fapta mea, prietenia 
noastră nu va fi pierdută din vedere. Coincidenţa întâlnirii aici, 
după atâţia ani, va părea suspectă. Soarta, prietene. Nu ţi-am 
salvat viaţa, atunci demult, ca să ţi-o pierzi acum datorită mie. 
Pleacă de-aici. Te rog. 

Ploaia se înteţea. 


Capitolul 5 


Ceva îl trezi pe Chris. Zăcând pe întuneric în cameră, miji 
ochii spre cadranul luminos al ceasului. Trei şi jumătate. 
Nedumerit, rămase nemişcat şi se concentră. Furtuna trecuse. 
Stropi de apă mai picurau rar de la streşini. În lumina lunii ce 
lucea prin fereastra deschisă, simţi mirosul sordid al râului şi al 
solului fertilizat din grădina de jos. Ascultă cântecele păsărilor 
ce începeau să se trezească. 

Un moment, crezu că se deşteptase din obişnuinţă şi nimic 
mai mult. Cei şase ani trăiţi la mănăstire îl antrenaseră să 
folosească orele dinaintea zorilor pentru meditaţie. În mod 
normal, s-ar fi trezit oricum în scurt timp. 

Apoi, însă, privi spre lumina din hol care pătrundea prin 
crăpătura de sub uşă. Trecu o umbră. Oricine ar fi fost, îşi spuse 
Chris, ştia cum să umble ca un animal, lăsându-şi greutatea 
trupului pe marginile din afară ale labelor. Îşi imagină o pisică 
furişându-se fără zgomot spre pradă. 

Putea fi un servitor patrulând pe culoar. Sau Chan. Sau cineva 
pe urmele lui Chan. „Sau pe ale mele”, îşi spuse Chris, „datorită 
prieteniei mele cu Chan”. 

Îşi apucă Mauser-ul aflat alături şi aruncă cearceaful, sărind 
gol prin întuneric spre adăpostul unui scaun. 

Testiculele i se contractară. Işi ţinu respiraţia şi aşteptă, 
prudent, ochind spre uşă. 

Auzi de afară un zgomot ca al unui pumn lovind într-o pernă. 
Deşi înfundat, exprima totuşi multă forţă. 

Cineva gemu şi un obiect căzu pe podea. 

Chris ieşi de după scaun, furişându-se până lângă uşă. Cu 
urechea lipită de perete, ascultă clănţănitul zăvorului unei uşi 
care se deschise în hol. 

Cineva vorbi în rusă, alarmat: 

— Ce-ai făcut? 

Chris îl auzi pe bătrânul preot răspunzând: 

— Se ducea în camera ta. Uite-i garota. Voia să te sugrume. 
N-am avut încotro. A trebuit să-l omor. 

Chris deschise uşa. Dacă n-o făcea şi rămânea în cameră, 
preotul putea să se întrebe cum de nu-l trezise zgomotul. 
Bănuitor, ar fi putut ajunge la concluzia că era şi Chris implicat 
într-un fel. 


Privi din uşă, cu ochi mijiţi, în lumina de pe coridor. 

La auzul zgomotului, preotul se întoarse, îndreptând spre el 
un pistol automat Tokarev rusesc, cu surdină. 

Chris îngheţă. Ridică mâinile, cu Mauser-u/ deasupra capului. 

— M-au trezit vocile voastre, ridică el din umeri. Văd că nu e 
treaba mea. 

Aşteptă ca preotul să-l concedieze cu un gest, după care 
reveni în cameră şi închise uşa. 

Rămase cu privirea în întuneric. Văzuse un om într-o altă uşă. 
La vreo şaizeci şi cinci de ani. Scofâlcit, palid. Cu cearcăne 
negre sub ochi. Păr ciufulit. Ticuri nervoase. Într-o pijama din 
mătase, pătată de sudoare, losif Malenov, îşi spuse Chris. Nu-l 
cunoscuse niciodată, dar îi văzuse fotografiile şi ştia că Malenov 
era un consumator al opiului cu care făcea contrabandă. 

Pe jos, între preot şi Malenov, Chris văzuse trupul lui Chan, cu 
baza craniului sfărâmată de glonţul 7,62 al pistolului rusesc. 
Podeaua era pătată de sânge şi urină. N-avea nici un rost să 
cerceteze dacă Chan mai era în viaţă. 

Chris fierbea. Alte umbre obturară lumina la baza uşii. Auzi 
oameni, cel puţin doi, tăcuţi, dar nu la fel pe cât fusese Chan, 
ridicând cadavrul, învelindu-l şi ducându-l de-acolo. Simti 
mirosul acrişor de santal, apoi mireasma răşinoasă de brad. 
Probabil cineva aprinsese tămâie într-un vas şi presărase 
rumeguş pe podea pentru a absorbi fluidele corporale. 

Chris păşi spre fereastră, atent să nu se arate. Păsările îşi 
luară zborul din copaci, alarmate de intruşi. Profilaţi în lumina 
lunii, doi servitori orientali coborâră din veranda prezbiteriului, 
aduşi de spate, cărând între ei un obiect greu înfăşurat într-o 
pătură. Un al treilea servitor mergea în frunte, luminând cu o 
lanternă cărarea printre crucile cimitirului şi plantațiile de piper 
din grădină. 

Coborâră panta spre râu - pentru a-l arunca pe Chan la 
crocodili, sau a-l trece cu barca până în junglă. 

Prietene, spuse Chris în sinea sa. Simţea un nod în gât. 

Strânse în mână patul Mauserului. 


Capitolul 6 


Părintele Janin făcu semnul crucii. Stătea îngenuncheat în 
biserică, în faţa altarului, recitând rugăciunile zilnice. Privi 
lumânările votive pe care le aprinsese, învăluite în aroma de 
tămâie şi ceară de albine. Pâlpâiau în întuneric. 

Orele 5 a.m. Biserica era tăcută. 

Sanctuar. 

Desprinzându-se de bara altarului, bătrânul preot se ridică în 
picioare şi îndoi genunchiul spre tabernacol. Se rugase pentru 
iertare lui Dumnezeu. Întrucât jurase să păzească acea casă 
sigură, era convins că-şi pierdea sufletul dacă nu se achita de 
obligaţii. Deşi îl recrutase K.G.B.-ul, se simţea dator faţă de 
toate reţelele. Fiecare agent operativ din lume se afla în parohia 
lui. Disensiunile politice - sau de religie, ori de lipsa acesteia - 
nu contau. Până şi ateii aveau suflet. Oameni obosiţi şi 
înfriguraţi veneau acolo să-şi găsească refugiu. Ca preot, trebuia 
să le ofere lucrările corporale ale milosteniei. Dacă era nevoit să 
ucidă pentru a apăra sanctitatea acelei case sigure, atunci se 
ruga lui Dumnezeu să-l înţeleagă. Ce justificări puteau fi mai 
convingătoare? În întuneric, lumânările pâlpâiau întru veşnica 
pomenire a celui răposat. 

Bătrânul preot se întoarse dinspre altar, înţepenind când văzu 
mişcarea unei umbre. 

Din bezna celei mai apropiate strane se ridică un om, venind 
spre el. 

Americanul. 

Preotul băgă mâna prin deschizătura stiharului, scoțând 
pistolul de la cingătoare şi ţintind prin faldurile largi ale 
îmbrăcăminte. 

Americanul se opri la o distanţă prudentă. 

— Nu te-am auzit venind prin naos, spuse părintele Janin. 

— Am încercat să nu fac zgomot, din respect pentru 
rugăciunile tale. 

— Ai venit să te rogi şi tu? 

— Obiceiurile se şterg greu. Probabil că până acum ţi s-a spus 
că şi eu am fost cistercit. 

— Şi prietenul tău? Nu simţi nevoia de răzbunare? 

— A făcut ce trebuia să facă. Şi dumneata la fel. Cunoaştem 
regulile. 


Dând din cap, preotul strânse pistolul în mână sub stihar. 

— Ai aflat numele dentistului? întrebă americanul. 

— Nu demult. Ţi l-am scris pe hârtie. 

Preotul îşi puse cartea de rugăciuni într-o strană. Scoase 
mâna liberă prin cealaltă despicătură a stiharului, ţinând o foaie 
de hârtie. După ce o depuse pe cartea de rugăciuni, păşi înapoi, 
atent. 

Biserica era încremenită. Americanul zâmbi şi luă mesajul. În 
întuneric, nu încercă să-l citească. 

— Omul pe care-l cauţi locuieşte departe, spuse bătrânul 
preot. 

— Cu atât mai bine, zâmbi americanul din nou. 

— Ce te face să spui asta? 

Dar americanul nu răspunse. Întorcându-se, porni fără zgomot 
spre uşa bisericii, cu umbra dispărându-i în întuneric. Părintele 
Janin auzi scârțâitul unei uşi deschise. Văzu afară cenuşiul 
dinaintea zorilor. Silueta americanului se profila în lumină. Uşa 
se închise brusc, trosnind lugubru în nemişcare. 

Işi ţinuse respiraţia. Expirând, puse pistolul la loc în centură, 
cu fruntea umedă de transpiraţie. Privi încruntat spre fereastra 
cu vitraliu de sub turla bisericii. Lumina palidă se infiltra 
înăuntru, accentuând silueta semilunii de oţel galvanizat. 


Capitolul 7 


Rusul, îşi spuse Chris. 

Nu-l învinuia pe preot. Ceea ce-i spusese bătrânului era 
adevărat. Preotul nu făcuse decât să respecte regulile. Mai mult 
decât autorizat, Părintele Janin era ob/igat să asigure securitatea 
oaspeţilor, chiar dacă trebuia să-l ucidă pe unul dintre ei care 
încerca să încalce sancţiunea. 

Rusul, însă... în timp ce ieşea din biserică, ocolind prin lumina 
zorilor băltoacele, spre prezbiteriul aflat în spate, Chris se 
gândea la el, fierbând pe dinăuntru. Din obişnuinţă, cu cât 
devenea mai hotărât, cu atât arăta mai destins. Pasul îi părea 
relaxat, o plimbare în zori de zi pentru a gusta nemişcarea, 
admirând păsările. 

Rusul, îşi spunea el încontinuu. 

Ajunse în dos, oprindu-se în lumina slabă, prefăcându-se a se 
bucura de priveliştea râului, pe gânduri. Ani de zile, Chan 
luptase împotriva rusului, devenind atât de obsedat, încât îşi 
sacrificase viaţa pentru şansa de a-l omori. In '65, şi Chris îl 
înfruntase pe rus, unindu-şi forţele cu Chan într-o operaţiune 
combinată între C.I.A. şi China comunistă pentru a opri fluxul de 
opiu din Laos în Vietnamul de Sud. Ca urmare a unui atac eşuat 
asupra unei tabere Pathet Lao, în timp ce Chris era torturat 
pentru a i se smulge informaţii (desfigurare, ruptură de 
apendice, fractură de coloană), Chan condusese o misiune de 
salvare, scoţându-l viu. Chan îl adusese pe Chris în această casă 
sigură, îngrijindu-l, nedespărţindu-se de el până la sosirea 
medicilor americani. 

lar acum, Chan era mort. 

In acelaşi loc în care îl readusese pe Chris la viaţă. 

Datorită opiului. 

Rusul trebuia să moară. 

Cunoştea pericolele. Avea să fie un proscris, vânat de toată 
lumea. Indiferent de talentele lui, până la urmă aveau să-l 
găsească. Curând avea să moară. 

Nu conta. Datorită motivului pentru care avea nevoie de 
dentist, datorită intenţiilor sale, oricum avea să fie curând mort. 
Ce mai conta? Astfel, însă, fără a pierde nimic în afară de ceea 
ce era deja pregătit să piardă, îi putea înapoia o favoare 
prietenului său. Era un imperativ capital, mai important decât 


sancţiunea, mai presus de orice. Loialitate, prietenie. Chan îi 
salvase viaţa. Supunându-se onoarei, Chris era obligat să-şi 
plătească datoria. Dacă nu, avea să cadă în dizgrație. 

Şi întrucât sancţiunea fusese deja încălcată de două ori, 
singurul sens care mai rămânea era cel din codul său particular. 

Privi de lângă râu spre cimitir. Amintindu-şi de hârtia pe care 
i-o dăduse preotul, o scoase pentru a citi numele şi adresa 
dentistului. În ochi i se ivi o expresie dură. Dând din cap cu 
amărăciune, urcă treptele verandei şi intră în prezbiteriu. 

Ajuns în camera lui, îşi împachetă micul bagaj pentru noapte. 
Scoase dintr-o pungă de piele o seringă şi o fiolă cu lichid. Cu 
geanta în mână, ieşi din cameră. 

Pe culoar era linişte. Ciocăni la uşa rusului. 

Glasul din cameră răsună încordat: 

— Ce? 

Chris răspunse în rusă: 

— Trebuie să pleci de-aici. Chinezul avea un om de rezervă. 

Auzi clănţănitul grabnic al încuietorii. Uşa se deschise, 
Malenov apărând asudat, cu un pistol în mână, atât de drogat, 
încât avea ochii sticloşi. 

Nu apucă să vadă pieliţa dintre degetul mare şi arătătorul lui 
Chris săgetând spre el, lovindu-l în laringe, strivindu-i coardele 
vocale. 

Rusul şuieră, căzând pe spate. 

Chris păşi înăuntru şi închise uşa. Malenov zăcea pe jos, 
incapabil să vorbească, chinuindu-se înnebunit să respire, cu 
trupul cuprins de convulsii, labele picioarelor răsucite spre 
înăuntru şi braţele zbătându-i-se spre piept. 

Chris umplu seringa cu lichidul din fiolă. Trăgându-i rusului în 
jos pantalonii de pijama, îi injectă o sută cincizeci şi cinci de 
miliunităţi internaţionale de clorură de potasiu în vena distală a 
penisului. Potasiul avea să urce până la creier, clorul pe traiectul 
urinar, făcând electroliţii din organism să se depolarizeze, 
pentru a rezulta într-o congestie cerebrală masivă. 

Chipul rusului se învineţise deja, spre cenuşiu, pentru ca 
ulterior să devină galben. 

Chris puse seringa şi fiola în geantă. Ridicând trupul ce 
tremura, îl rezemă de un fotoliu, astfel ca beregata rusului să fie 
aliniată cu braţul de lemn al acestuia. Înclină fotoliul, făcându-l 


să cadă peste rus, pentru ca lovitura de la gât să pară 
consecinţa unui accident. 

Pentru Chan, îşi spuse el. 

Işi luă geanta şi ieşi din cameră. 

Holul era gol. După ce încuie uşa cu cheia rusului, cobori la 
parter şi trecu prin verandă, spre cimitir. 

In lumina albăstrie a zorilor, ştia că dacă ar fi ieşit prin faţă, 
pe stradă, l-ar fi urmărit în virtutea rutinei agenţi din diverse 
reţele de informaţii, drept care cobori panta spre râu. Mirosindu- 
i duhoarea, găsi o barcă părând mai puţin spartă decât altele 
două. Vâsli spre malul opus, fără a lua în seamă fălcile căscate 
ale unui crocodil. 


Capitolul 8 


Peste două ore, părintele Janin - după ce bătuse insistent la 
uşa rusului - le porunci servitorilor s-o spargă. Năvăliră înăuntru 
şi găsiră trupul prăbuşit sub fotoliul răsturnat. Preotul rămase cu 
gura căscată. Ca păzitor al acelei case sigure, răspundea faţă de 
superiorii locatarilor. Putea justifica uciderea lui Chan, dar acum 
murise şi rusul. Se întâmplau prea multe deodată. 

„Dacă K.G.B.-ul trage concluzia că am fost incapabil...” 

Copleşit, preotul examină cadavrul, rugându-se să fi murit din 
cauze naturale. Nu găsi nici o urmă de violenţă, cu excepţia 
vânătăii de la gât, dar aceasta se putea explica prin căderea 
peste fotoliu. 

Calculă rapid. Malenov venise acolo, distrus, în mare nevoie 
de odihnă, cerând medicamente pentru a-şi trata accesele de 
furie şi hipertensiune. Nu lipsise mult să fie asasinat. Era posibil 
ca încordarea suplimentară, în combinaţie cu compuşii chimici, 
să-i fi provocat un atac de inimă. 

Dar acum dispăruse şi americanul. 

Se întâmplau prea multe. 

Părintele Janin alergă la telefon. Sună la sediul K.G.B. local. 
Şeful biroului din Bangkok îi telefonă superiorului său. O moarte 
neexplicată într-o casă sigură Abelard se califica drept urgenţă, 
impunând investigarea imediată. 

La o oră după descoperirea cadavrului de către preot, un 
avion cargou IL-18 sovietic decolă de la Hanoi, Vietnamul de 
Nord, înfruntând vântul frontal pentru a parcurge cele şase sute 
de mile până în Thailanda în mai puţin de două ore. Ofiţerul 
anchetator K.G.B., în tandem cu o echipă de medici experţi, 
studie poziţia cadavrului, făcând şi fotografii. Îl duseră la avion 
şi decolară spre Hanoi, de astă dată ajutaţi de vântul din spate, 
revenind în nouăzeci de minute. 

Autopsia dură câteva ore. Deşi inima rusului nu era 
ocluzionată, în creier se produsese o hemoragie. Cauza morţii: 
congestie cerebrală. Dar de ce? Nici o embolie. Analizele 
sângelui indicau prezenţa dilantinei pe care o luase rusul; şi 
opiu, de care Malenov era dependent. Nici o altă substanţă 
chimică neobişnuită. După un examen microscopic al trupului, 
legistul descoperi urma de ac în vena distală a penisului. Deşi n- 
o putea dovedi, bănui că era vorba de un asasinat. Mai întâlnise 


alte câteva asemenea cazuri. Clorură de potasiu. Separarea 
compusului chimic în cele două substanţe putea provoca o 
congestie. În mod normal, organismul conţinea atât potasiu cât 
şi clor, prin urmare dovezile rămâneau camuflate. Işi raportă 
suspiciunile ofițerului anchetator. 

O oră mai târziu, şeful biroului K.G.B. din Bangkok fu expediat 
la Biserica Lunii. Îl interogă pe preot îndelung. Părintele Janin 
recunoscu că locuise în prezbiteriu un american, prieten cu 
Chan. 

— Numele şi datele personale? întrebă şeful de birou. 

Speriat, bătrânul preot îi răspunse. 

— Ce voia americanul? 

Bătrânul îi spuse. 

— Unde locuieşte dentistul ăsta? 

Când auzi răspunsul, şeful biroului îl studie pe preot peste 
birou: 

— Atât de departe? Legistul nostru din Hanoi a stabilit ora 
morţii ca fiind şase dimineaţa. 

Arătă spre fereastră, dincolo de care se înnoptase. 

— Adică acum cincisprezece ore. De ce nu ne-ai spus despre 
american imediat? 

Preotul îşi mai turnă un pahar de brandy şi-l bău pe 
nerăsuflate. Stropii de alcool i se prelingeau pe bărbia cu ţepi 
cărunţi. 

— Fiindcă mi-a fost frică. Azi-dimineaţă, nu puteam fi sigur că 
americanul era implicat. Dacă l-aş fi omorât ca măsură de 
prevedere, aş fi fost silit să dau explicaţii la C.I.A. Şi nu aveam 
nici o probă împotriva lui. 

— Deci ai preferat să ne dai explicaţii nouă? 

— Recunosc că am făcut o greşeală. Ar fi trebuit să-l urmăresc 
mai îndeaproape. Mă convinsese, însă, că nu avea nici o intenţie 
contra agentului dumneavoastră. Când am găsit cadavrul, am 
sperat că murise din cauze naturale. Ce rost avea să-mi 
recunosc greşeala dacă nu era nevoie? inţelegeţi în ce situaţie 
eram. 

— Fireşte. 

Şeful de birou luă receptorul telefonului. După ce formă un 
număr şi aşteptă răspunsul, vorbi cu superiorul său. 

— Sancţiunea Abelard a fost violată. Repet: violată. 
Christopher Patrick Kilmoonie. Criptonim: Remus. C.I.A. 


Repetă descrierea pe care i-o făcuse preotul. 
— E în drum spre Guatemala. 


Comunică adresa. 
— Cel puţin, acolo a declarat că mergea, dar ţinând seama de 


ce s-a întâmplat, nu cred că va proceda aşa. Da, ştiu... are 
cincisprezece ore avans faţă de noi. 

După ce ascultă câteva momente, şeful de birou închise 
telefonul. 

Se întoarse spre preot şi îl împuşcă. 


Capitolul 9 


— Sunteţi siguri? izbucni directorul C.I.A. în telefon. 

— Absolut, răspunse directorul K.G.B., prin firul 
intercontinental de urgenţă; vorbea în engleză, întrucât 
omologul său nu ştia rusa. Inţelegeţi - nu v-am telefonat ca să 
vă cer permisiunea. Întrucât fugarul vă aparţine, nu fac decât să 
respect protocolul informându-vă asupra intenţiilor mele. 

— Garantez că nu a acţionat la ordinul meu. 

— Chiar dacă o făcea, tot n-ar avea importanţă. Am trimis 
deja telegramele. In acest moment, biroul dumneavoastră de 
comunicaţii trebuie s-o primească pe cea adresată lui. În 
termenii sancţiunii Abelard, am alertat toate reţelele. Vă citesc 
ultimele trei propoziţii. „Găsiţi Remus. Sentință universală. 
Exterminare la discreţie”. Presupun că, întrucât agenţia 
dumneavoastră a fost pusă într-o situaţie jenantă, îl veţi urmări 
cu mai mult zel decât toate celelalte reţele. 

— Da... aveţi cuvântul meu. 

Directorul C.I.A. înghiţi în sec, lăsând receptorul în furcă. 

Apăsă un buton al intercomului, cerând dosarul lui 
Christopher Patrick Kilmoonie. 

Peste treizeci de minute, află că Kilmoonie era detaşat în 
branşa paramilitară a Operaţiunilor acoperite, cu G.S.-13, unul 
dintre cele mai înalte grade ale agenţilor operativi din agenţie. 

Directorul gemu. Era destul de prost că-l făcuse de râs un 
agent solitar, dar şi mai rău era să reiasă că solitarul era un 
asasin clasa întâi. Protocolul - şi prudenţa - cereau ca, pentru 
execuţia acestui om, directorul să folosească tot o echipă de 
agenţi G.S.-13. 

Dosarul lui Remus îl înştiinţa şi altceva. Se ridică furios în 
picioare, ieşind din birou cu paşi mari. 

Omul de legătură al lui Remus era Eliot. 


Capitolul 10 


— Nu ştiu nimic despre asta, spuse Eliot. 

— Ei bine, dumneata răspunzi pentru el! Dumneata să-l 
găseşti! ordonă directorul, punând capăt discuţiei şi ieşind ca o 
furtună din biroul lui Eliot. 

Eliot zâmbi spre uşa deschisă. Îşi aprinse o ţigară, descoperi 
scrum pe costumul negru şi-l mătură cu mâna. 

Ochii săi bătrâni sclipeau de plăcere că directorul venise la el 
în loc să-l cheme în cabinetul lui. Furioasa vizită era încă un 
semn al slăbiciunii directorului, al puterii de care se bucura Eliot. 

Îşi răsuci scaunul spre fereastră, lăsând razele soarelui să-i 
încălzească faţa. Dedesubt, un parking spaţios se întindea până 
la gardul şi copacii care ascundeau agenţia vederii de pe 
şoseaua din Langley, Virginia. Din această perspectivă, vedea 
doar o parte din cele zece mii de maşini care înconjurau clădirea 
enormă şi înaltă, în formă de H. 

Zâmbetul i se şterse. Deja preocupat de vânarea lui Saul, 
fusese tulburat să afle că Chris, fratele vitreg al lui Saul, 
ajunsese la casa sigură Abelard din Bangkok. Eliot nu-l instruise 
să meargă acolo. În ultimele câteva săptămâni, de când Chris îşi 
abandonase postul din Roma, nu mai raportase la sediu. 
Presupunere: Chris fusese omorât. 

Acum, însă, reapăruse pe neaşteptate. Fugise în tot acel 
interval, reuşind în sfârşit să găsească azil? Cu siguranţă, ar fi 
putut găsi o cale de a-l contacta pe Eliot între timp, sau cel puţin 
ar fi luat legătura cu el odată ajuns la Biserica Lunii. Nu avea 
nici un sens. Ceruse un dentist neafiliat agenţiei. Violase 
sancţiunea omorând un rus. Ce naiba se întâmpla? Chris 
cunoştea regula. Acum, aveau să-l vâneze cei mai buni asasini 
ai tuturor reţelelor. De ce fusese atât de necugetat? 

Eliot îşi ţuguie buzele zbâărcite. 

Doi fraţi vitregi, amândoi fugari. Simetria îl atrăgea. Sub 
lumina soarelui reflectată de capotele maşinilor din parcare, 
surâsul îi reveni. Găsise rezolvarea problemei. 

Saul şi Chris. Saul trebuie să fie ucis înainte de a ghici motivul 
pentru care era urmărit. Deci, cine ştia mai bine unde se va 
ascunde, decât omologul său? 


Dentistul, însă... Eliot se cutremură. Ceva în privinţa acestui 
detaliu îl tulbura. De ce, înainte de a-l fi asasinat pe rus, dorise 
Chris să afle numele unui dentist? Il trecu un fior pe şira spinării. 


Capitolul 11 


— Mexico City, ceru Chris. La proximul zbor. 

Hawaiianca de la ghişeul liniei aeriene tastă pe un keyboard 
de computer. 

— Câte locuri, domnule? 

— Unul. 

— Clasa întâi sau turist? 

— Nu contează. 

Femeia privi informaţiile de pe display. 

Din megafoane murmurau monoton glasuri, în rumoarea 
terminalului aglomerat. În spatele lui, Chris îi simţea pe ceilalţi 
călători aşteptând. 

— Domnule, zborul 211 are loc la turist. Decolează peste 
cincisprezece minute. Dacă ne grăbim, vă puteţi îmbarca. 
Numele dumneavoastră? 

Chris îi spuse numele fals din paşaport, plătind cash când 
casieriţa îi ceru cartea de credit, pentru a evita pe cât posibil să 
lase urme documentare. 

— Bagaj? 

— Doar ce port asupra mea. 

— Îi telefonez asistentului de îmbarcare şi-i cer să reţină 
avionul. Călătorie plăcută, domnule. 

— Mulţumesc. 

Deşi când se întoarse să străbată grăbit terminalul zâmbea, 
avea muşchii încordaţi. Scrută atent mulţimea, în căutarea cuiva 
care l-ar fi urmărit. Ajunse la detectorul de metale, unde ÎI 
cercetă un poliţist aviatic, dar Chris aruncase Mauser-ul într-un 
canal din Bangkok, ştiind că ar fi fost prins dacă încerca să urce 
în avion cu pistolul la el. L-ar fi putut pune într-o valiză, aranjând 
ca aceasta să fie încărcată în cala avionului. Bagajele acelea nu 
erau percheziţionate. Dar nu putea risca să aştepte restituirea 
ei. Trebuia să se deplaseze încontinuu. Işi luă geanta după ce 
fusese trecută prin scanner şi se repezi prin coridor spre docul 
de îmbarcare. 

O stewardesă îl privi în timp ce alerga prin tunelul pentru 
pasageri. Paşii îi răsunau cu ecou. 

— Vă mulţumesc că aţi aşteptat, spuse el. 

— Nici o problemă. Întârzie cu îmbarcarea alimentelor. 

Îi luă biletul. 


Chris trecu printre pasagerii de la clasa întâi, apoi prin 
cloason, spre fotoliile din spate. Câteva dintre acestea erau 
goale. Asistentul de îmbarcare îl întrebase dacă dorea la 
fumători sau la nefumători. Chris nu fuma, dar întrucât sectorul 
de fumători era în spate, alese locul cel mai din fund. Trebuia să 
poată privi cât mai mulţi pasageri, culoarul şi în special uşa. 

Fotoliul său se afla între un bărbat gras şi o femeie în vârstă, 
lângă toalete. Înghesuindu-se pe lângă bărbat, se aşeză în 
mijloc, zâmbindu-i femeii şi strecurându-şi geanta compactă sub 
scaunul din faţă. Îşi prinse centura şi, cu o expresie plictisită, 
privi în lungul coridorului. 

Trebuia să se aştepte la ce putea fi mai rău - că urma de ac 
pe trupul lui Malenov fusese descoperită şi se emisese o 
sentinţă universală contra lui. Deşi rămăsese cu aceleaşi intenţii 
- să găsească un dentist - nu se putea duce la cel pe care i-l 
recomandase părintele Janin. Adresa primită de la acesta era în 
Guatemala, dar preotul le spusese cu siguranţă anchetatorilor 
K.G.B. unde se ducea. La rândul lor, anchetatorii aveau să le fi 
transmis oamenilor lor din Guatemala să-l caute. Trebuia să 
aleagă altă ţară, una pe care o cunoştea bine, în care să poată 
dispărea şi folosi propriile resurse pentru a găsi un dentist de 
încredere. Mexicul îl atrăgea. Plecând, însă, din Bangkok, apoi 
din Singapore, nu reuşise să ia avioanele atât de rapid pe cât ar 
fi dorit. Cursa de Honolulu aterizase cu patruzeci de minute 
întârziere. Pierduse următorul zbor spre Mexico City şi fusese 
nevoit să-l aştepte pe acesta. La început, sperase să aibă un 
avans de douăsprezece ore, dar acum trecuseră şaisprezece de 
când îl ucisese pe rus. 

Aştepta încordat. În Bangkok era noapte, dar la treisprezece 
mii de kilometri mai spre est, în Honolulu, se făcuse dimineaţă. 
Soarele strălucea prin hublouri, făcându-l să transpire în timp ce 
asculta foşnetul instalaţiei de aer condiţionat. Simţi prin fuzelaj 
vibrația motoarelor în ralanti. Sub el se trânti un sas, probabil 
după încărcarea unui bagaj de ultim moment. Văzu pe fereastră 
două cărucioare de transport care se îndepărtau. 

Privi în lungul culoarului. O stewardesă închidea uşa 
pasagerilor, întinzând mâna să ajungă la zăvorul de blocare. 
Într-un minut, turboreactorul avea să ruleze spre pistă. 


Expirând, se destinse. Deodată, îi luă foc stomacul; deveni 
rigid. Stewardesa deschise uşa. Intrară doi bărbaţi. In timp ce 
fata închidea, cei doi străbătură coridorul. 

Chris îi studie. În jur de douăzeci şi cinci de ani. Musculoşi şi 
totuşi zvelţi. Cămăşi şi pantaloni în culori terne. Păreau hotărâți 
să nu se uite la ceilalţi pasageri, concentrându-se asupra 
biletelor-broşuri, apoi la numerele şi literele de deasupra 
şirurilor de scaune. Se despărţiră, la zece rânduri distanţă, în 
faţa lui Chris. 

Aşteptase maximum de timp posibil înainte de a-şi cumpăra 
biletul, sperând să fie ultimul pasager sosit la bord. Din spate, 
privise după oricine care s-ar fi grăbit să se îmbarce şi mai târziu 
decât el. 

În timp ce se întorceau să se aşeze, se aplecă peste pasagerul 
vecin, privind pe culoar. Pantofii. Nu se uita după tălpi foarte 
groase sau placheuri care să transforme încălţămintea într-o 
armă. În pofida miturilor despre karate, agentul operativ loveşte 
rareori cu picioarele. E o lovitură prea înceată. Căuta o 
caracteristică mult mai importantă. Aceşti oameni purtau 
pantofi cu carâmbi înalţi, strânşi pe glezne. Preferaţi de agenţi, 
carâmbii înalţi satisfăceau funcţia primordială de a-i împiedica 
să lunece din picioare în timpul fugii sau al unei lupte. Şi Chris 
purta acelaşi model. 

Fusese depistat, n-avea cum şti de cine - de ruşi, de englezi, 
de francezi, poate chiar de ai lui. În acel moment, cineva dădea 
telefoane urgente în Mexico City. La aterizare avea să-l aştepte 
o echipă de asasini - poate chiar mai multe echipe. 

Avionul porni, retrăgându-se cu spatele de lângă doc. Se 
întoarse, motoarele vuind mai tare în timp ce rula pe lângă 
terminal. 

În salon se auzi o sonerie. O stewardesă veni pe culoar, 
controlând dacă toţi pasagerii aveau încheiate centurile de 
siguranţă. 

Chris îşi încleştă mâinile pe braţele fotoliului, înghițind un nod, 
şi se întoarse spre femeia de lângă el. 

— Mă scuzaţi. Aveţi cumva un Kleenex? 

Păru nemulțumită. Cotrobăind în poşetă, îi dădu câteva 
şerveţele. 

— Mulţumesc. 


Rupse hârtia, îndesându-şi cocoloaşe în urechi. Femeia clipi 
din ochi, uimită. 

Sunetele din avion deveniră înfundate. Dincolo de culoar, 
văzu doi oameni stând de vorbă, mişcând buzele, dar cu 
cuvintele nedesluşite. 

Turboreactorul se opri. Chris văzu prin hublou pista de 
decolare. Un avion dispăru cu viteză dinaintea ochilor lui. Altul îi 
luă locul. În faţa avionului lor nu mai erau decât două. 

Închise ochii, simțind vibraţiile. Pieptul i se crispă. 

Avionul înaintă din nou. Când deschise ochii, Chris văzu doar 
un singur avion între al lor şi pistă. 

Deodată, îşi smulse centura. Sări în picioare, înghesuindu-se 
prin faţa omului de alături, spre culoar. O stewardesă sări să-l 
prindă. 

— Domnule! Trebuie să rămâneţi pe scaun! Prindeţi-vă 
centura!, 

O îmbrânci. Pasagerii se răsuciră surprinşi. Auzi un țipăt 
înăbuşit. 

Cei doi întoarseră capetele spre el, miraţi. Unul se chinui să se 
ridice. 

Chris apucă mânerul uşii de urgenţă din faţa lui şi trase. 

Uşa zbură de perete. Vântul năvăli înăuntru. Simţi vuietul 
profund al motoarelor. 

Avionul se apropia de pistă. În momentul când stewardesa se 
repezea din nou, Chris se agăţă de pragul de sus al uşii şi 
basculă în gol. Rămase legănându-se, cu privirea spre salon, 
spre pasagerii înnebuniţi, spre ucigaşul care se năpustea către 
el. 

Chris dădu drumul avionului în mişcare. Lovi asfaltul, se 
rostogoli, cu genunchii îndoiţi şi coatele strânse lângă trup, cum 
învățase în şcoală. În ciuda hârtiei din urechi, urletul 
reactoarelor îl făcu să se strâmbe. Gazele vâjâiră pe deasupra 
lui, pârjolitor de fierbinţi. Un alt motor trecu prin apropiere. 

O luă la fugă. 


Capitolul 12 


Încăperea era masivă, antiseptică, climatizată. Pe pereţi se 
înşirau terminale de computer. Tuburile de neon ardeau 
bâzâind. 

Fruntea ridată a lui Eliot se îngustă a concentrare. 

— Pasagerii de avion, îi spuse el unui operator. 

— Ce oraş? 

— Bangkok. Plecări. Ultimele şaisprezece ore. 

Operatorul agenției dădu din cap, bătând pe un keyboard. 

Eliot îşi aprinse o nouă ţigară, ascultând ţăcănitul 
imprimantelor. Problema îl stimula. Exista oricând şansa ca 
Chris să fi rămas în Thailanda, ascunzându-se pe undeva. Eliot, 
însă, se îndoia. Îşi instruise agenţii operativi să părăsească zona 
periculoasă cât de rapid posibil, înainte ca trupul rusului să fi 
fost descoperit, Chris avea nevoie de un avantaj bun. Va fi 
folosit un nume fals, probabil un paşaport dobândit 
independent. Poate că nu, totuşi. Falsificatorii liber-profesionişti 
implicau riscuri de securitate. Cel mai probabil, Chris folosise un 
paşaport furnizat de Eliot, sperând să se dea la fund înainte de a 
i se găsi urma. 

Când operatorul reveni cu câteva coli de hârtie, Eliot urmări 
pe listă cu degetul său osos. Se ridică surescitat când găsi unul 
dintre numele de acoperire ale lui Chris pe poziţia unui zbor al 
liniei United spre Singapore. Îi ceru operatorului: 

— Plecările din Singapore. Ultimele treisprezece ore. 

Şi aşteptă din nou. 

Când operatorul aduse a doua listă, Eliot îşi aprinse încă o 
ţigară şi se concentră. Chris trebuia să fi folosit acelaşi paşaport. 
În fond, nu putea să rişte ca un vameş să-i găsească în bagaj 
alte paşapoarte, pe nume diferite. lată-l - acelaşi - într-o cursă 
Trans World din Singapore în Honolulu. 

— Plecările din Honolulu. Ultimele cinci ore. 

În timp ce operatorul aducea a treia listă de nume, Eliot auzi 
uşa sălii computerelor închizându-se cu un sâsâit. Intorcându-se, 
îşi văzu asistentul venind spre el. 

Asistentul era un absolvent de la Ya/e, promoţie '70 - guler 
încheiat, inel de club şi cravată, costum negru cu vestă, într-o 
imitație a lui Eliot. Ochii i se încreţiră amuzaţi. 


— Tocmai a sunat MI-6. Cred că l-au găsit pe Remus. Pe 
aeroportul din Honolulu. 

Eliot se întoarse spre noua listă de nume. Găsi pseudonimul 
într-o cursă Hawaiian Airlines. 

— E în drum spre Mexico City. 

— Nu mai e, replică asistentul. Probabil şi-a observat doicile în 
avion. Cu o jumătate de minut înaintea decolării, a deschis o uşă 
de urgenţă şi a sărit. 

— Pe pistă? 

Asistentul dădu din cap. 

— Măi, măi, măi. 

— Cei de la supraveghere nu l-au putut prinde. A 

— M-ar fi surprins să reuşească. E unul dintre cei mai buni. In 
fond, eu l-am instruit, zâmbi Eliot. Deci, fuge prin Honolulu. 
Întrebarea e, ce-aş face eu dacă aş fi Remus? O insulă e 
nefavorabilă ca să te ascunzi. Cred c-aş vrea să scap de-acolo. 
Rapid. 

— Dar cum? Şi încotro? Cel puţin ştim unde n-o să se ducă. Ar 
fi nebun să mai încerce în Guatemala sau Mexic. Trebuie să fi 
înţeles că-l aşteptăm acolo. 

— Sau poate îşi va închipui că nu-l aşteptăm, de vreme ce 
aceste două ţări sunt atât de-al dracului de evidente, preciză 
Eliot. Cap sau pajură. Fascinantă problemă. În locul lui Chris, 
cum aş fugi din Hawaii? Profesorul ar trebui să fie capabil să 
gândească înaintea elevului. 

Zâmbetul îi dispăru când se întrebă: „Atunci de ce n-am 
gândit înaintea lui Saul?” 


Capitolul 13 


În Atlanta, azaleele erau înflorite, deşi Saul nu le văzu decât în 
lumina farurilor, când camionul trecu în viteză prin dreptul unui 
parc, intrând în oraş. Florile lor roz, amestecate cu albul 
sângerului, păreau nişte ochi înşiraţi de-a lungul drumului. 
Hemoragia i se oprise, deşi rana de glonţ continua să-i pulseze 
în piept. Febra stăruia. 

— Pân-aici mergi, spuse şoferul, oprind sub un pasaj 
suprateran, cu aerul fâsâind în frâne. Depoul meu e la o milă 
mai încolo. Nu-i pot lăsa să te vadă. Cum spuneam, dacă iau 
autostopişti, îmi pierd slujba. 

— Ajunge, deschise Saul portiera. Şi mulţumesc. 

Şoferul clătină din cap: 

— Nu-i destul. Ai uitat ceva. 

Saul se încruntă, coborând lângă drum. 

— N-aş crede. 

— Mai gândeşte-te. Banii. Ai uitat? jumate la-nceput, jumate 
când ajungem aici. Îmi mai datorezi două sutare. 

Saul dădu din cap. Preocupat cu problema motivului pentru 
care tatăl său îl urmărea, uitase de înţelegerea cu şoferul. Nu i 
se păruse importantă. 

Şoferul îşi strecură mâna sub scaun. 

— Stai calm, îi spuse Saul. 

Avea nevoie de toţi banii. Dar camionagiul se ţinuse de 
cuvânt. Ridicând din umeri, Saul i-i dădu. 

— N-a lipsit mult, scoase şoferul mâna de sub scaun. 

— Eşti de prea mult timp pe drum. Ţi-au obosit nervii. 

— Din cauza limitei de viteză. 

— Cumpără-i nevesti-tii o haină de blană. 

— Sigur. Şi cu restu’, mergem la McDonalds, rânji 
camionagiul, vârând banii în buzunar. R 

Frânele sâsâiră. Camionul se desprinse de bordură. In 
întunericul de sub pasaj, Saul privi luminile de poziţie dispărând. 
Auzind vuietul traficului deasupra, porni pe drumul întunecos. 

Ultima oară când fusese la Atlanta, verificase câteva hoteluri, 
pentru cazul că avea vreodată nevoie de ele. Rana lui trebuia 
îngrijită. Să-şi schimbe hainele. Nu putea risca să meargă la un 
local unde ţineau la calitatea clienţilor, iar nota se achita în 


avans. Trebuia să fie departe de luxul străzii Peachtree. Ştia 
exact unde să se ducă. 

Un tren se tângui în depărtare. Clădiri vechi se înşirau de-o 
parte şi de alta. Se cocoşă, uşurând apăsarea rănii, simţindu-i 
cum se apropiau din toate părţile. Patru, dacă febra nu-i slăbise 
auzul. 

Nu peste mult, trecu podul peste un râu. Curentul şipotea 
dedesubt. Dincolo de o clădire arsă, într-un loc viran, se încordă. 
Cu hainele pline de sânge, cocoşat cum stătea, probabil că arăta 
ca o pradă uşoară. 

leşiră din beznă, înconjurându-l. Un moment, îi amintiră de o 
bandă care-i bătuse pe Chris şi pe el lângă un orfelinat, cu ani în 
urmă. 

— N-am chef, spuse. 

Tânărul cel mai înalt rânji. 

— Eu ţi-am spus, continuă Saul. 

— Băi, nu-ţi vrem decât banii. Nu-ţi facem nimica. Pe cuvânt. 

Ceilalţi chicotiră. 

— Serios, spuse Saul. Căraţi-vă. 

ÎI înghesuiră, pufnind cu răutate. 

— Da' ne trebuie, spuse cel înalt. 

— Incercaţi cu altcineva. 

— Da’ cu cine? Nu mai e nimenea. Vezi tu pe careva pe- 
acilea? 

Puştiul cel înalt deschise lama unui briceag. 

— Trebuie să iei lecţii. ÎI ţii greşit. 

Tânărul se încruntă. Un moment, păru bănuitor. Apoi privi 
spre ceilalţi. Mândria îl făcu să atace cu cuțitul. 

Saul le frânse extremităţile. 

— V-am spus eu că greşeaţi. 

Nu lipsi mult să plece. Pradă unui impuls, îi percheziţionă. 

Şaptezeci de dolari. 


Capitolul 14 


— Locu’ ăla-i rezervat, mârâi individul cu fălci pătrate, 
arătând spre paharul cu bere de pe bar, din dreptul taburetului. 

Chris ridică din umeri şi se aşeză, bătând cu degetele în tactul 
melodiei The Gambler a lui Kenny Rogers. 

— Prietenul tău n-o să aibă nevoie de el cât timp e la toaletă. 

Pe o scenă din fund, o stripteuză se legăna lent în ritmul unui 
cântec country-western. 

— O să se lovească, spuse Chris. 

Mătăhălosul se încruntă: 

— Nu-i singura. Eşti masochist? Asta-i treaba cu tine? 

— Nu cu mine. Fac discriminări. Mă culc numai cu femeile. 

— M-am prins. 

Omul purta o cămaşă înflorată, cu poalele atârnând peste 
blugii albiţi. Îşi stinse ţigara, se ridică şi-l privi crunt pe Chris. 

— Vrei aşa de tare scaunu-ăsta, încât ai chef să ţi-l bag în... 

— Ai mai încercat-o odată şi la Saigon. N-a mers. 

— Da' aici suntem în Honolulu. Ţi-aş putea-o face chiar acu’. 

— N-am timp ca să-ncerci. 

Chris se întoarse spre barman. 

— Încă o bere pentru prietenul meu. Eu iau o Coca. 

— Nu bei? întrebă individul cu cămaşă înflorată. 

— Nu azi. 

— O zi proastă? 

— Nici bună nu e. Arăţi ridicol cu cămaşa asta. 

— Mai schimb şi eu uniforma. În permisie mă-nnebunesc după 
culori. Te-ai şi mira. Atrag femeile. 

— Zi-le că eşti maior. O să le impresioneze mai mult decât 
cămaşa. 

— Nasol. 

Chris plăti băuturile. 

Omul cel masiv sorbi din bere. 

— Faci rondul barurilor pentru Forţele Speciale? 

Chris dădu din cap. 

— Cauţi prieteni? 

Acelaşi răspuns. 

— Cine ţi-e dator? 

Ridicând din umeri, Chris aruncă o privire spre uşă. 

— Ai o fire bănuitoare. 


— lar tu ai genunchiul pantalonilor rupt. 

— A trebuit să plec în grabă de undeva. N-am avut timp să-mi 
cumpăr altă pereche. 

— Aici eşti în siguranţă. Nimeni n-o să te deranjeze cu mai 
multe echipe-A ca să-ţi facă felul. 

— Dar de cum pun piciorul afară... De fapt, mi-ar plăcea să 
fac o plimbare. Să plec din insule. 

— Vreun loc anume? 

— Speram să-mi devii agent de voiaj. Numai pe continent să 
nu fie. 

Omul cu ceafa groasă privi spre stripteuza rămasă goală. 

— Zburăm de-aici mâine. 

— Transport militar? 

— Zona Canalului. 

Reveni cu privirea spre Chris: 

— 0.K.? 

— Poţi să mă urci la bord? 

— Nici o problemă. Câţiva îmi sunt datori. 

— Acum şi eu îţi sunt dator. 

— Auzi, cine ţine scoru'? 

Chris râse. 

— Mai e o problemă, totuşi, spuse maiorul. 

— Care? 

— Tipu’ cu care sunt eu, şi şade aci. Trebuia să se-ntoarcă 
până acum. E-aşa de mangă că tre' c-a căzut înăuntru sau a dat 
în primire la budă. 

Începu să urle un disc cu Waylon Jennings. Stripteuza se 
îmbrăcă la loc. 


Capitolul 15 


Chris transpira, aruncând în continuare pământ. Se rezemă în 
hârleţ, privind pădurea tropicală din jur - cedri cu miros dulce, 
dafini spinoşi. Păsările viu colorate, obişnuite cu prezenţa lui, 
fluturau din aripi şi cântau în frunziş. Ţânţarii îi dădeau târcoale, 
fără să se aşeze pe el. Nu-şi mai făcea griji din pricina febrei, de 
când primise supozitoarele necesare de la maior, aflat în drum 
spre Panama. Echipament standard pentru Forţele Speciale, 
substanţa lor chimică era absorbită de vasele capilare ale 
intestinului gros, făcând ca trupul să emane un miros subtil, 
care respingea tântarii. Chris ştia că produsul îşi făcea efectul 
atunci când i se înverzea urina. 

În umezeala însorită, îşi reluă munca, aruncând şi mai mult 
pământ în lături, mărind groapa. Imprumutase ideea de la 
„Cursele de oameni” pe care le săpase VietCong-ul în junglă pe 
vremea războiului. Un puț adânc, acoperit cu o folie metalică, 
ascunsă sub ţărână şi ferigi. 

Proptită cu grijă în echilibru, placa se înclina când soldatul 
neştiutor păşea pe ea, trimiţându-i trupul în tepile pungi; 
rânduite jos. Deşi Chris nu folosea ţepi, groapa îşi menținea 
scopul ucigător. 

Săpase toată dimineaţa. Acum groapa era lungă de doi metri, 
lată de unul şi adâncă de unul şi ceva. 

Semăna cu un mormânt. „Încă jumate de metru în jos,” îşi 
spuse, ştergându-şi fruntea de năduşeală, şi continuă să sape. 

Când termină, părăsi luminişul, intrând în pădure, pentru a 
căuta printre ferigi până găsi patru bețe solide, lungi de câte un 
metru şi jumătate fiecare. Se şterse din nou de sudoare, reveni 
în poiană şi se lăsă în groapă. Prin contrast cu locul însorit, în 
groapă era răcoare. Luă bucata de placaj pe care o pusese 
alături. Avea doi metri pe unu, groasă de un centimetru. O 
cărase prin pădure cu chiu-cu vai. In regiune locuiau patru 
oameni. Se asigurase că nu era urmărit. 

Folosind beţele, propti toate colţurile placajului pentru a 
acoperi groapa. Apoi se târî afară din întuneric, printr-un şanţ 
scobit anume. La lumină, acoperi uşurel placajul cu pământ din 
groapă, smulse câteva ferigi şi le plantă deasupra. 

Făcu un pas înapoi, studiind camuflajul. Pământul proaspăt 
întors era închis la culoare, spre deosebire de suprafaţa cafeniu- 


deschisă a solului. Până a doua zi, n-avea să mai rămână nici o 
diferenţă. Mulţumit, astupă cu o piatră gura şanţului. 

Era aproape gata. Nu mai avea de făcut decât un lucru. Ar fi 
trebuit să se ducă la dentist mai întâi dar, în starea de ameţeală 
care urma, nu era sigur că ar fi avut puterea să care placajul 
până acolo şi să sape groapa. 

Trebuia să aranjeze totul cum se cuvine. Imediat ce se 
întorcea de la dentistul din Panama City, n-aveau să-i mai 
trebuiască supozitoarele pe care i le dăduse maiorul. Malaria nu 
mai conta. 


Capitolul 16 


— Domnul Bartholomew? îl întrebă sora pe Chris; era 
panameză, atrăgătoare, pielea ei oacheşă contrastând cu 
uniforma albă. Ultima vizită a durat mai mult decât credea 
domnul doctor. Va trebui să mai aşteptaţi câteva minute. 

Dând din cap, Chris îi mulţumi. Panama era o ţară bilingvă. 
Chris vorbea spaniola, pe lângă alte trei limbi. Chiar şi aşa, 
constatase că-i era mai uşor să folosească engleza când venise 
la dentist, cu două zile în urmă, explicând ce dorea. 

— Dar nu aveţi nici un motiv s-o faceţi, spusese dentistul. 

— Nu aveţi nevoie de motiv. Numai de asta aveţi nevoie. 

Chris îşi scosese ceasul Rolex din aur de optsprezece karate, 
oferindu-i-l. 

— Face patru mii de dolari. Vor fi şi bani, desigur. Şi asta, îi 
arătase el colierul preţios. Când terminati. 

Ochii dentistului luciră cu lăcomie. Deodată, se încruntă: 

— N-am să iau parte la nimic ilegal. 

— Cu ce e ilegal ca un dentist să scoată dinţii? 

Dentistul ridică din umeri. 

— Sunt un excentric. Faceţi-mi hatârul, spuse Chris. Revin în 
două zile. Nu-mi înregistraţi nicăieri vizita. Nu-mi faceţi 
radiografii. 

— Fără radiografii, nu pot garanta nimic. Ar putea interveni 
complicaţii. 

— N-are importanţă. 

Dentistul se încruntă. 

Acum, Chris stătea în sala de aşteptare, privind scaunele 
ieftine de lemn şi canapeaua tapiţată cu plastic crăpat. Alţi 
pacienţi nu mai erau. O lampă fluorescentă pâlpâia. Aruncă o 
privire spre revistele editate în spaniolă. În loc să ia una dintre 
ele, închise ochii şi se concentră. 

Curând, îşi spuse, că la noapte, înainte de a se întoarce în 
pădure, avea să revină aici şi să distrugă cabinetul. In fond, cu 
toate promisiunile dentistului, exista oricând riscul să noteze în 
registru şi să facă radiografii în timp ce Chris era fără 
cunoştinţă, datorită anestezicului. Era important să nu lase nici 
o urmă. 

Avea să revină în luminişul din pădure şi să înceapă postul. 
Probabil erau necesare şaizeci de zile, deşi odată ce ţânţarii 


începeau să-l atace şi se îmbolnăvea neîndoielnic de malarie, 
procesul urma să se accelereze. Treizeci de zile, poate. Şaizeci, 
cel mult. 

Avea să mediteze, rugându-se lui Dumnezeu să-i ierte 
păcatele - nenumăraţii oameni pe care-i ucisese, nu ca rusul, a 
cărui moarte fusese justificată datorită opiului, datorită lui Chan, 
ci oameni a căror vină nu era decât aceea că existau. Chinuit, îşi 
amintea numele lor, chipurile, felul cum cei mai mulţi îi cerşiseră 
îndurare. Acum - avea să cerşească îndurare pentru el însuşi. 
Avea să încerce să se purifice de ruşine, de boala din suflet, de 
acuzaţiile emoţiilor. 

Avea să postească până i se umplea mintea de extaz. În timp 
ce carnea i se împuţina pe trup, avea să delireze, cu mintea 
plutind în agonie. Pentru ultimul său act conştient, în timp ce-l 
transporta extazul, avea să se târască prin şanţ până în 
mormânt. In întuneric, avea să dea cu piciorul, răsturnând 
beţele care susțineau bucata de placaj. Aceasta urma să cadă, 
cu pământul de deasupra ei, înăbuşindu-l. 

Trupul avea să-i rămână ascuns. Fie se descompunea, fie îl 
dezgropau animalele. Aveau să-i împrăştie oasele. Probabil 
numai craniul urma să rămână intact dar, fără dinţi, autorităţile 
nu-l puteau identifica. 

Asta era cel mai important. Trebuia să moară anonim. De 
dragul lui Saul şi al lui Eliot. Ar fi fost fără-ndoială şocaţi să afle 
că violase sancţiunea. Jena lor, însă, avea să fie temperată de 
admiraţia că nu fusese niciodată prins. Desigur, urmau să se 
întrebe unde dispăruse. Să rămână nedumeriţi pentru 
totdeauna. Nedumerirea, însă, era de preferat în locul durerii şi 
ruşinii de a afla că se sinucisese. Voia să procedeze curat. Nu 
dorea să fie o povară pe capul celor doi oameni care-i fuseseră 
cei mai apropiaţi - înlocuitor de frate, înlocuitor de tată. 

Postul e singura metodă de sinucidere permisă de Biserica 
Catolică. Toate celelalte căi implică disperarea, neîncrederea în 
înţelepciunea lui Dumnezeu, refuzul de a îndura greutăţile cu 
care Domnul îşi pune copiii la încercare. Păcat absolut, 
sinuciderea e pedepsită prin condamnare veşnică la focul 
ladului. Postul, însă, e asumat în scopul pocăinţei, al meditaţiei 
şi al extazului spiritual. Purifică spiritul, negând trupul. Aduce 
sufletul mai aproape de Dumnezeu. 


Analizându-şi păcatele, era singurul mod la care se putea 
gândi Chris pentru a ajunge în Rai. 

— Domnule Bartholomew, domnul doctor vă primeşte, îl 
anunţă sora. 

Dădu din cap, ridicându-se, intră pe uşa deschisă, în 
încăperea cu scaun stomatologic. Nu-l văzu pe doctor, dar auzi, 
din spatele unei uşi închise, apa curgând într-un lavabou. 

— Sunt calificată să administrez anestezicul, îi explică sora. 

Chris se aşeză. Femeia pregăti o seringă. 

— Ce este? întrebă el. 

— Atropină şi vistaril. 

Dădu din cap. Se temuse ca anestezicul să nu fie amytal de 
sodiu, aşa-numitul ser al adevărului care reducea pacientul la o 
stare inconştientă, aproape hipnotică, în care voinţa îi era 
anihilată până la a răspunde celor mai indiscrete întrebări. 

— Număraţi invers, vă rog, spuse sora. 

Când Chris ajunse la nouăzeci şi nouă, vederea începu să i se 
împăienjenească. Se gândi la mănăstire, la cei şase ani de 
muţenie alături de cisterciţi, în care singurele comunicări se 
făceau prin limbajul semnelor şi fiecare zi fusese în mod 
binecuvântat aceeaşi - meditaţie şi muncă. Se gândi la roba 
albă pe care o purtase, albă ca volbura din mintea lui. 

Dacă nu i s-ar fi cerut să plece, dacă n-ar fi avut treizeci şi 
şase de ani, cu doar un an peste vârsta când putea cere 
reintegrarea, încă şi-ar fi putut afla acolo alinarea şi mântuirea. 

Acum, cu viaţa laică inacceptabilă pentru el şi viaţa religioasă 
de neatins, nu-i mai rămăsese decât o singură opţiune - postul 
până la moarte, până la purificare, călătoria spre suprema 
perfecţiune. _ 

Dar vâltoarea din minte i se înteţea. Işi simţea gura uscată. 

— Nu e atropină, murmură. E altceva. 

Vârtejul alb, însă, deveni o altfel de albeaţă. În ceata 
rotitoare, se deschise o uşă. Se apropie o siluetă în alb, plutind 
fantomatic. 

— Nu. 

Chipul se aplecă aproape - bătrân, zbârcit, cenuşiu. 

Chris rămase cu gura căscată. Dentistul. Nu era cu putinţă. 

Se zbătu. Pe când mintea i se cufunda în beznă, un ultim gând 
lucid fulgeră. 

Imposibil. Dentistul era Eliot. 


_ CARTEA A DOUA 
GĂSEŞTE ŞI DISTRUGE 


„PRINŢII MEI NEGRI” 
Capitolul 1 


Eliot îi luă pulsul lui Chris, posomorât, cu ridurile adâncindu-i- 
se. În sfârşit, dând din cap, se întoarse spre soră. 

— Doctorul e într-un bar după colţ, spuse el, cu vocea hârâită. 
Propun să te duci la el. 

Cu ochii mari, femeia se retrase spre uşă. 

— Şi mai e ceva. 

Sora înlemni, în timp ce Eliot băga mâna sub halatul 
dentistului, scoțând un plic. 

— Banii dumitale. Încuie uşa cealaltă când ieşi. 

Femeia înghiţi în sec, ieşind din cabinetul stomatologic, 
străbătând sala de aşteptare şi luând-o la fugă. 

Eliot ascultă  ţăcănitul încuietorii. Închise uşa dintre 
anticameră şi cabinet, privind spre o tavă cu instrumente 
dentare. 

Chris zăcea moale în scaun, respirând slab, amorţit de 
amytalul de sodiu. Drogul suprima inhibiţiile, permițându-i 
anchetatorului să obţină informaţii de la un subiect nedispus să 
coopereze. Pentru ca să răspundă, însă, subiectul nu putea fi 
complet lipsit de cunoştinţă, ci doar într-un semi-somn controlat, 
inconştient de mediul înconjurător, dar nu şi faţă de întrebările 
ce i se puneau. Întrucât surorii i se ordonase să-l anihileze pe 
Chris complet, Eliot trebuia să aştepte ca efectul compusului să 
înceteze parţial. 

Îi introduse lui Chris într-o venă a braţului un tub cu ac în vârf 
şi deschise un sertar, scoțând două seringi pline, aflate lângă 
flaconul unde se aflase amytalul. Întrucât se livra sub formă de 
praf, 50 de miligrame de pudră fuseseră dizolvate în 20 de 
mililitri de apă distilată. Înfipse acul unei seringi în furtunul ce 
pornea de la braţul lui Chris. Apăsând pe piston, fluxul de soluţie 
putea fi controlat cu ajutorul unei valve a tubului. Puse alături a 
doua seringă, în eventualitatea că avea nevoie de ea, deşi dacă 
dura peste treizeci de minute trebuia să mixeze o nouă soluţie, 
întrucât amytalul sub formă lichidă se descompunea repede. 

Cinci minute mai târziu, pleoapele lui Chris începură să 
tremure. Eliot deschise valva din tub, lăsând ca o parte din drog 
să pătrundă în venă. Când vorbirea lui Chris devenea îngălată, 
Eliot nu avea decât să închidă valva până când Chris dădea 


semne de a se trezi prea mult, după care o deschidea din nou, 
ca să-l liniştească. Procedura necesita atenţie. 

Cel mai bine era să înceapă simplu. 

— Ştii cine sunt? 

Neprimind nici un răspuns, repetă întrebarea. 

— Eliot, şopti Chris. 

— Foarte bine. Aşa este. Eu sunt Eliot. 

ÎI studie pe Chris, un moment amintindu-şi de prima ocazie 
când îl văzuse - cu treizeci şi unu de ani în urmă. ŞI-I amintea 
limpede pe băiat, în vârstă de cinci ani, murdar, slab, 
zdrenţăros, cu tatăl mort şi mama o prostituată care-l 
abandonase. Casa din mahalaua oraşului Philadelphia era plină 
cu mese. Pe fiecare masă, băiatul aranjase în ordine grămezi de 
muşte pe care le omorâse cu un zgârci. g 

— Îți aminteşti, spuse Eliot. Am avut grijă de tine. Îți sunt la 
fel de apropiat ca un tată. Îmi eşti la fel de apropiat ca un fiu. 


Repetă. 
— Tată. Fiu, murmură Chris. 
— Mă iubeşti. 


— lubesc, spuse fără intonaţie Chris. 

— Ai încredere în mine. Nimeni n-a mai fost vreodată atât de 
bun cu tine. Eşti în siguranţă. N-ai de ce te teme. 

Chris oftă. 

— Vrei să mă faci fericit? 

Chris dădu din cap. 

Eliot zâmbi: 

— Sigur că vrei. Mă iubeşti. Ascultă cu atenţie. Vreau să-mi 
răspunzi la câteva întrebări. Să-mi spui adevărul. 

Dintr-odată, deveni conştient de mirosul de mentă din 
cabinetul stomatologic. 

— Ai primit vreo veste de la Saul? 

Chris întârzie atât de mult cu răspunsul, încât Eliot crezu că n- 
avea să vorbească. Răsuflă uşurat când Chris spuse: 

— Nu. 

— Ştii unde e? 

— Nu, şopti Chris. 

— Îţi voi da o propoziţie. Ce înseamnă? 

Cu patru zile în urmă, mesajul fusese telegrafiat din Atlanta la 
Roma, destinat lui Chris, la Florăria mediteraneană, biroul de 
acolo al agenţiei. Până la dispariţia lui, Chris fusese asistentul 


şefului de birou, cu titlu de probă, cât timp Eliot studia posibilele 
efecte proaste ale mănăstirii asupra activităţii lui. Mesajul nu 
fusese semnat, dar aşa ceva nu era neobişnuit. Totuşi, sosirea 
lui coincisese cu dispariţia lui Saul. Presupunând că Saul încerca 
să ia legătura cu Chris, Eliot aflase că acel mesaj - spre 
deosebire de multe altele pe care le trimisese Chris - nu avea 
nici o legătură cu codurile agenţiei. 

— „Este un ou în coş”, spuse Eliot. 

— Mesaj de la Saul, răspunse Chris, ameţit, cu ochi închişi. 

— Continuă. 

— Are necazuri. Are nevoie de ajutorul meu. 

— Asta-i tot ce înseamnă? 

— Un seif de depozit. 

Eliot se aplecă mai aproape: 

— Unde? 

— Într-o bancă. 

— Unde? 

— La Santa Fe. Amândoi avem cheile. Le-am ascuns, în cutie, 
voi găsi un mesaj. 

— Codificat? 

Degetele osoase ale lui Eliot strângeau scaunul stomatologic. 

Chris dădu din cap. 

— Eu aş recunoaşte codul? 

— Privat. 

— Spune-mi-l. 

— Mai multe. 

Eliot se îndreptă, cu pieptul apăsat de frustrare. Îi putea cere 
lui Chris să-i explice codurile, dar exista oricând riscul ca, 
omiţând să-i pună o întrebare crucială, să nu afle toate 
informaţiile necesare. Fără îndoială, Chris luase măsuri de 
prevedere pentru a împiedica un duşman să se dea drept el 
însuşi şi să obţină accesul la seiful de depozit. Unde era cheia, 
de exemplu? Exista o parolă? Aceste întrebări erau evidente. 
Ceea ce-l tulbura pe Eliot erau întrebările pe care nu putea să şi 
le închipuie. Chris şi Saul erau prieteni de când se cunoscuseră 
la orfelinat, cu treizeci şi unu de ani în urmă. Pesemne că aveau 
sute de semnale private. Tot ce avea Eliot de făcut era să rateze 
descoperirea unuia, şi pierdea orice şansă de a-l prinde în cursă 
pe Saul. Desigur, computerele agenţiei puteau descifra codul 
privat, dar cât timp ar fi durat procesul? 


Eliot trebuia să acţioneze acum. Îşi frecă bărbia ridată, 
gândindu-se brusc la o altă întrebare. 

— De ce ai vrut să-ţi scoţi dinţii? 

Chris răspunse. 

Eliot se înfioră. Crezuse că nimic nu-l putea şoca. 

Dar asta? 


Capitolul 2 

Chris se moleşi de afecţiune, cuprinzând în mâini acadeaua. 

— O Baby Ruth. Tot n-ai uitat. 

— Niciodată. 

Ochii lui Eliot erau trişti. 

— Dar cum m-ai găsit? 

Avea limba îngreunată de amytal. 

— Secret profesional, rânji Eliot, cu buzele întinse ca ale unei 
teste micşorate. 

Chris privi pe fereastra turboreactorului, auzind vuietul 
înfundat al motoarelor, în timp ce strângea ochii în calea 
soarelui şi studia norii ca zăpada întinşi dedesubt. 

— Spune-mi. 

Glasul îi suna răguşit, pe când îşi privea tatăl vitreg. 

Eliot ridică din umeri: 

— Ştii ce-am spus eu întotdeauna. Ca să ghiceşti următoarea 
mişcare a unui adversar, trebuie să gândeşti aşa cum ar gândi 
el. Eu te-am instruit, adu-ţi aminte. Ştiu totul despre tine. 

— Nu tocmai. 

— Discutăm imediat şi despre asta. Problema e că mi-am 
închipuit că aş fi tu însuţi. Ştiind totul despre tine, am devenit 
tu. 

— Şi? 

— Cine-ţi era dator? Pe cine te puteai baza ca să scapi cu 
viaţă? De cine depinseseşi? Ştiind ce întrebări să formulez, am 
calculat răspunsurile. Unul dintre ele a fost acela de a pune 
oameni să supravegheze barurile Forţelor Speciale din Honolulu. 

— Deştept. 

— Şi tu la fel. 

— Nu îndeajuns - întrucât am fost depistat în bar. Şi urmărit, 
presupun. 

— Trebuie să-ţi aminteşti că jucai contra profesorului tău. Mă- 
ndoiesc că altcineva ţi-ar fi putut ghici intenţiile. 

— De ce n-ai ordonat să fiu săltat din Honolulu? Am violat 
sancţiunea, la urma urmei. Celelalte reţele mă vânează. Ai fi 
câştigat câteva puncte în faţa lor, mai ales faţă de ruşi, dacă mă 
prindeai. 

— Nu eram sigur că ne-ai fi lăsat să te prindem viu. 


Chris îl privi lung. Asistentul lui Eliot, purtând cravată şi inel 
Yale, aduse o tavă cu Perrier, gheaţă şi pahare, punând-o pe 
masa dintre ei, în salonul avionului. 

Eliot nu vorbi până după plecarea asistentului. 

— Pe de altă parte... 

Părea să-şi aleagă cuvintele, turnând Perrier în două pahare. 

— Eram curios. Mă întrebam de ce aveai nevoie de dentist. 

— Problemă personală. 

— Nu mai e. 

Îi dădu un pahar. 

— Cât timp erai inconştient, în scaunul dentistului, ţi-am pus 
câteva întrebări. 

Tăcu un moment. 

— Ştiu că ai intenţionat să te omori. 

— La timpul trecut? 

— De dragul meu, sper că da. De ce ai vrut s-o faci? Ştii că 
moartea ta m-ar fi durut. Sinuciderea m-ar fi durut şi mai rău. 

— De-asta am şi vrut să mi se scoată dinţii. Dacă trupul meu 
era găsit vreodată, să nu poată fi identificat. 

— Dar de ce l-ai întrebat pe preot? De ce te-ai dus la casa 
sigură? 

— Voiam un dentist obişnuit să lucreze cu operativii, care să 
nu pună întrebări. 

Eliot clătină din cap. 

— Ce este? 

— Nu-i adevărat. Cu puţină bătaie de cap, îţi puteai găsi 
singur un dentist. Nu aveai nevoie de cineva familiarizat cu 
profesiunea noastră. Tot ce-ţi trebuia erau bani suficienţi pentru 
a cumpăra tăcerea cuiva. Nu, ai avut tu un alt motiv de a-l 
întreba pe preot. 

— Dacă oricum ştii toate răspunsurile... 

— Te-ai dus la preot fiindcă ştiai că se va interesa înainte de 
a-ţi da informaţia. Eu aş fi aflat unde erai. Urma să fiu nedumerit 
de cererea ta şi să te interceptez. 

— La ce bun aşa ceva? Nu voiam să fiu oprit. 

— Nu? îl privi Eliot printre gene. Cererea adresată preotului a 
fost totuna cu un strigăt după ajutor. Un bilet de sinucigaş 
înaintea faptului. Voiai să mă anunţi cât de mult sufereai. 

Chris clătină din cap. 

— Subconştient? Ce e? 


Încruntându-se, Eliot se aplecă spre el. 

— Ce s-a întâmplat? Nu înţeleg. 

— Nu-s sigur că pot explica. Hai să zicem... 

Chris se frământa, chinuit. 

— Mi s-a făcut rău. De toate. 

— Te-a schimbat mănăstirea. 

— Nu. Răul provine dinaintea mănăstirii. 

— Bea apa minerală. Ţi-e gura uscată de la amytal. 

Maşinal, Chris se supuse. 

Eliot dădu din cap: 

— Ce fel de rău? 

— Mi-e ruşine. 

— Pentru ceea ce faci? 

— Pentru ceea ce simt. Vinovăţia. Văd chipuri, aud voci. 
Oameni morţi. Nu-i pot alunga. Tu m-ai învăţat disciplina, dar 
lecţia asta nu mai merge. Nu mai pot suporta ruşinea de a... 

— Ascultă-mă, îl întrerupse Eliot. 

Chris îşi frecă fruntea. 

— Eşti membru al unei profesiuni de mare risc. Nu mă refer 
numai la pericolele fizice. După cum ai descoperit, există şi un 
pericol spiritual. Lucrurile pe care le avem de făcut ne silesc 
uneori să fim inumani. 

— Atunci de ce trebuie să le facem? 

— Nu eşti naiv. Cunoşti răspunsul la fel de bine ca mine. 
Fiindcă luptăm să apărăm modul de viaţă în care credem. Ne 
sacrificăm, pentru ca alţii să poată trăi normal. Nu te învinui pe 
tine însuţi pentru ceea ce a trebuit să faci. Invinuieşte tabăra 
adversă. Şi cu mănăstirea cum rămâne? Dacă nevoia ta era de 
natură spirituală, de ce n-au putut cisterciţii să te ajute? De ce 
te-au alungat? Din cauza jurământului tăcerii? După şase ani, a 
fost prea mult pentru tine? 

— A fost minunat. Şase ani de pace. 

Chris se încruntă. 

— Prea multă pace. 

— Nu înţeleg. 

— Datorită stricteţii Ordinului, o dată la şase luni venea un 
psihiatru să ne examineze. Căuta semne - mici indicii de 
comportament neproductiv. La urma urmei, cisterciţii cred în 
muncă. Ne întreţineam prin agricultură. Cine nu reușea să-şi 


lucreze partea nu putea fi lăsat să trăiască din sudoarea muncii 
altora. 

Eliot dădu din cap, aşteptând. 

— Schizofrenie catatonică. 

Chris inspiră adânc. 

— Pentru asta ne testa psihiatrul. Preocupări. Transe. Ne 
punea întrebări. Ne urmărea reacţiile la diverse sunete şi culori. 
Ne studia comportamentul zilnic. Într-o zi, când m-a găsit 
şezând nemişcat în grădină, privind o piatră - timp deo oră - i-a 
raportat stareţului. Piatra era fascinantă. Mi-o mai amintesc şi 
acum. 

Îngustă ochii. 

— Dar am căzut la test. Cu următoarea ocazie când m-a găsit 
cineva paralizat aşa - catatonic - am zburat afară. Pace. Păcatul 
meu a fost că voiam prea multă pace. 

Pe tavă, lângă sticlele de Perrier, stătea un trandafir cu 
tulpină lungă, într-o vază. Eliot îl luă în mână. 

— Tu aveai piatra ta. Eu am trandafirii mei. În meseria 
noastră, avem nevoie de frumuseţe. 

Mirosi trandafirul şi i-l dădu lui Chris: 

— Te-ai întrebat vreodată de ce am ales trandafirii? 

Chris ridică din umeri. 

— Am presupus că-ţi plăceau florile. 

— Trandafirii, totuşi. De ce trandafirii? 

Chris clătină din cap. 

— Ei sunt emblema profesiunii noastre. Îmi place dublul lor 
înţeles. În mitologia greacă, zeul dragostei i-a oferit odată un 
trandafir zeului tăcerii, ca mită, pentru a-l împiedica pe acel zeu 
să dezvăluie slăbiciunile celorlalţi zei. Cu timpul, trandafirul a 
devenit un simbol al tăcerii şi al tainei. În Evul Mediu, se 
obişnuia să se agaţe un trandafir de tavanul unei săli de 
consiliu. Membrii consiliului jurau să nu dezvăluie ceea ce 
discutau în încăpere, sub rosa, în numele trandafirului. 

— Întotdeauna ţi-a plăcut să te joci cu cuvintele, replică Chris, 
înapoindu-i trandafirul. Problema mea e că nu mai pot crede în 
ele. 

— Lasă-mă să termin. O parte din plăcerea pe care o găseam 
la trandafiri provenea de la diferitele soiuri. Feluritele culori şi 
forme. Am favoriţii mei - Lady X şi Chip de înger. Am folosit 


aceste nume drept criptonime pentru două dintre agentele mele 
operative de sex feminin. Doamnele mele. 

Zâmbi. 

— Mă atrag şi numele altor soiuri. Stâlpul American. Gloria 
Mundi. Dar scopul fiecărui trandafir este acela de a crea o 
varietate nouă. Tăiem, butăşim şi grefăm, sau polenizăm 
încrucişat seminţele. Sămânţa coaptă e ţinută în nisip până 
primăvara, când e răsădită în tăvi. Primul an produce numai 
culoare. După aceea, vine deplina înflorire şi calitatea. Noua 
varietate e un hibrid. Numai un boboc mare, bine format, 
crescut singur, înălțându-se mai sus decât ceilalţi. Pentru a mări 
calitatea înfloririi, roadele colaterale trebuie să fie îndepărtate 
printr-un proces numit dezbobocire. Tu şi Saul - voi sunteţi 
hibrizii mei. Crescuţi fără familii, la orfelinat, nu aţi avut roade 
colaterale - n-a fost nevoie să fiţi dezbobociţi. Natura o 
rezolvase deja. Inflorirea voastră s-a dezvoltat prin disciplină şi 
antrenamente riguroase. Pentru a le conferi caracterelor voastre 
substanţă, a trebuit să vă fie retezate anumite sentimente. Vi s- 
a altoit pe caracter patriotismul. Vi s-a grefat experienţă militară 
şi, fireşte, de război. Hibrizii mei - vă înălţaţi mai sus decât toţi 
ceilalţi. Dacă ţi-a scăzut starea, nu trebuie să te ruşinezi, ci să fii 
mândru. Eşti frumos. Ţi-aş fi putut da un nume nou, pentru o 
specie nouă. |n schimb, mă gândesc la tine în termenii 
trandafirului aparte pe care îl ţin în mână, de un carmin atât de 
închis, încât e aproape negru. Se numeşte Prinţul Negru. Aşa mă 
gândesc şi eu la tine şi la Saul. Ca la Prinții mei Negri. 

— Dar Saul n-a dat greş. El... 

Ochii lui Chris se schimbară. 

— Stai o clipă. Doar nu-mi spui toate astea numai pentru... 

Eliot desfăcu mâinile: 

— Deci, ai ghicit. 

— Ce s-a întâmplat? Ce-a păţit Saul? 

Bătrânul îl studie. 

— Datorită fratelui tău, îţi cer să nu mai încerci să te sinucizi. 

— Ce este? se aplecă înainte Chris, încordat. Ce-i cu Saul? 

— Acum cinci zile, a făcut o treabă pentru mine. După aceea, 
un membru al echipei a încercat să-l omoare. Saul a luat 
legătura cu mine. Am aranjat să meargă într-un loc sigur. Când 
a ajuns acolo, a descoperit că amplasamentul fusese 


compromis. O altă echipă a încercat să-l asasineze. Acum e 
fugar. 

— Păi atunci, pentru Dumnezeu, adu-l înapoi! 

— Nu pot. Se teme să mai ia legătura cu mine. 

— Cu tine? 

— Cârtiţa. Întotdeauna am spus că exista una. De la 
începuturile agenţiei. Cineva care s-a infiltrat printre noi de la 
bun început şi care de-atunci ne tot compromite. Cineva 
apropiat mie se foloseşte de ceea ce-mi spune Saul, se foloseşte 
pentru a încerca să ajungă la Saul. 

— Dar de ce? 

— Nu ştiu de ce e atât de important să fie ucis. Ce a 
descoperit, sau pe cine ameninţă. Şi n-am să ştiu până nu prind 
cârtiţa. Nu-i uşor. Din 1947 tot caut. Trebuie, totuşi, să-l găsesc 
pe Saul. Trebuie să-i asigur protecţia. 

— Cum? Dacă nu intră în legătură cu tine, dacă se teme să 
nu-i intercepteze cârtiţa mesajul? 

Eliot puse trandafirul jos. 

— Este un ou în coş. 

Chris simţi avionul smucindu-se. 

Eliot continuă: 

— Acest mesaj a sosit la Roma acum patru zile. Adresat ţie. 
Cred că de la Saul. 

Chris dădu din cap. 

— Nu ştiu ce înseamnă, urmă Eliot. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu-mi spune. Până şi trandafirul ăsta poate avea 
urechi. Dar dacă e de la Saul şi-ţi spune unde să-l găseşti, 
foloseşte-l. Du-te. Ai grijă. Adu-l la mine. 

— Un Prinţ Negru să-l salveze pe celălalt? 

— Exact. Tatăl tău adoptiv îţi cere să-ţi salvezi fratele adoptiv. 
Dacă eşti în căutarea unui motiv de a nu-ţi lua viaţa, l-ai găsit. 

Chris se întoarse spre hublou, cu ochii îngustaţi, nu numai din 
pricina soarelui. Medita. Toate gândurile de sinucidere îi 
fuseseră alungate de grija pentru fratele său. Bătăile inimii i se 
accelerară. Saul avea nevoie de ajutor. În afară de asta, nimic 
nu mai conta. Fratele său avea nevoie de el. Găsise singurul 
motiv care-i putea deştepta dorinţa de a trăi. 

Se răsuci spre Eliot spunând: 

— Contează pe asta. 


— Ce ironie, comentă bătrânul. O echipă de şoc îl vânează pe 
Saul şi toţi ceilalţi te vânează pe tine. 

— Îi vei fi apreciind complexitatea. 

— O voi aprecia mai mult când Saul va fi în siguranţă. Spre ce 
ţară să-i spun pilotului să zboare? 

— Acasă. 

— In ce oraş? 

Chris căzu pe gânduri. Seiful de depozit se afla în Santa Fe, 
dar nu se putea duce direct acolo. Trebuia să aterizeze în 
apropiere şi totuşi destul de departe pentru a i se pierde urma. 
Trebuia să fie evaziv, în eventualitatea că discuţia era 
monitorizată. 

— La Albuquerque. 

Eliot îşi îndreptă spinarea, cu ochii săi bătrâni strălucitori, 
indicând că depistase înşelăciunea şi că o aproba. 

— Ţi-a trecut prin minte? îl întrebă Chris. 

Eliot se încruntă: 

— Nu înţeleg. 

— Că hibrizii de obicei sunt sterili. 

Avionul cobora prin nori. 


Capitolul 3 


Munţii Sangre de Cristo se înălţau în zare. Zăpada încă mai 
acoperea piscurile, iar pantele aveau culoarea închisă a 
stejarilor şi brazilor. În pofida soarelui arzător, în atmosferă 
plutea uscăciunea. 

Chris străbătea strada îngustă, trecând prin faţa caselor de 
chirpici cu acoperiş plat, tencuială de ardezie roşie şi grădini 
înconjurate de ziduri. Printr-o poartă, văzu o fântână ce 
bolborosea.  Pinii  răspândeau umbră, verdele acelor lor 
contrastând cu nuanțele pământii ale caselor. 

Oprindu-se în capătul străzii, privi înapoi. Alesese acel 
costisitor cartier rezidenţial din Santa Fe fiindcă ştia că era 
liniştit - circulaţie puţină, puţini trecători. Izolarea îl ajuta să 
verifice uşor dacă nu-l urmărea cineva. Era convins că, dacă Ml- 
6, K.G.B.-ul sau oricare dintre celelalte reţele care-l urmăreau îi 
găsiseră urma, nu l-ar fi lăsat în nici un caz să hoinărească atât 
de mult pe străzi. Pur şi simplu l-ar fi omorât imediat. Trebuia 
deci să tragă concluzia că nu erau pe aproape. 

Pentru Saul, însă, acceptase să-şi asume riscul. Ochii îi 
luceau. Pentru fratele lui, şi-ar fi asumat orice risc. S-ar fi 
transformat bucuros în ţintă pentru a distrage atenţia altcuiva în 
afara celor ce-l vânau pe el. 

Cârtiţa. Cine intercepta mesajele lui Eliot către Saul? Cine îl 
dorea pe Saul mort? Întrebarea îl sâcâia. Ce făcuse Saul sau ce 
ştia? Atâta lucru era clar. De vreme ce Chris nu trebuia să-i 
raporteze lui Eliot de teama unei scurgeri, singurul mod în care 
cârtiţa putea pune mâna pe Saul era acela de a-l urmări pe 
Chris. Până acum, însă, Chris nu văzuse nici un semn de 
supraveghere. 

Aruncând o nouă privire în urmă, trecu prin dreptul unei case 
cu curte şi verandă parţial ascunse de ienuperi. Privind spre 
munţi, traversă o stradă şi se apropie de o catedrală spaniolă. 
Urcând treptele înalte de piatră, trase de inelul metalic al unei 
enorme uşi de stejar şi intră într-un vestibul întunecat şi răcoros. 
Ultima oară fusese acolo în 1973, în cinstea aniversării 
centenarului, în anul acela biserica fusese amplu restaurată. De- 
atunci, aşa cum sperase Chris, nu se schimbase. Plafonul boltit, 
vitraliile, decoraţiunile spaniole din jurul căderilor sub cruce 
rămăseseră ca înainte. Se îndreptă spre cristelniţa de marmură, 


îşi înmuile mâna în apa sfinţită şi îndoi genunchiul spre 
îndepărtatul tabernacol aurit de la altar. Făcându-şi cruce, se 
apropie de un şir de confesionale aflate la stânga, sub loja 
corului, în fundul bisericii, cu paşii reverberându-i pe pardoseala 
de piatră netedă. 

Îl atrăgea confesionalul din colţ. În stranele din apropiere nu 
stătea nimeni. Nu auzi glasuri înăbuşite dinăuntru, aşa că 
deschise uşa ornamentată, intră şi o închise după el. 

Biserica era cufundată în penumbră, dar în strâmta boxă a 
penitentului domnea întunericul complet şi un sufocant miros de 
mucegai. Din obişnuinţă, recită în gând: „Binecuvântează-mă, 
Părinte, căci am păcătuit. Ultima mea mărturisire a fost...” Işi 
aminti de mănăstire, de păcatele lui, de planul sinuciderii, şi se 
opri. Încleştă fălcile. Nu-şi putea lăsa atenţia distrasă. Numai 
Saul conta. În loc să îngenuncheze cu faţa spre paravanul 
dincolo de care în mod normal va fi stat ascuns un preot, se 
răsuci repede şi întinse mâna spre colţul din dreapta sus. 
Degetele sale căutară prin întuneric. Atâţia ani. Il treceau 
năduşelile şi se întreba dacă nu cumva fusese un neghiob. Dacă 
vreun tâmplar, dregând confesionalul, descoperise...? Scoase 
tencuiala desprinsă din îmbucătura peretelui cu tavanul şi 
zâmbi, atingând cheia pe care o vârâse în firidă cu ani în urmă. 


Capitolul 4 


Banca fusese proiectată spre a arăta ca un pueblo: 
pătrăţoasă, cu acoperiş orizontal şi bârne de susţinere ieşind din 
susul zidurilor de imitație de gresie. Două jardiniere cu yucca 
flancau intrarea. Traficul străzii vuia. Într-un restaurant de vis- 
vis, la o masă din mijloc stătea un om de afaceri, cu faţa spre 
fereastră şi spre bancă. Îşi plăti prânzul şi plecă, ignorându-l pe 
un alt businessman care intră şi se aşeză la aceeaşi masă, tot 
cu faţa spre fereastră şi spre bancă. 

Pe toată lungimea străzii, alţi membri ai echipei de 
supraveghere păreau integrați în sistemul normal. Un tânăr 
împărțea reclame. Un şofer căra lăzi într-o clădire. O femeie 
frunzărea discuri într-un magazin, lângă vitrină. După ce 
zăboveau atâta timp cât să pară normal, părăseau zona, 
înlocuiţi de alţii. 

În restaurant, afaceristul îşi aprinse o ţigară. Auzi un scurt 
piuit înfundat din aparatul de emisie-recepţie pe care-l avea în 
buzunar, cu nimic mai vizibil decât pagerul unui doctor, 
semnalul că Remus fusese reperat pe stradă. 

Privind prin unduirea arşiţei spre intrarea în bancă, văzu 
ieşind o femeie, cu mâna ridicată streaşină la ochi. Un bărbat în 
haine bej trecu pe lângă ea, intrând. In timp ce o chelneriţă îi 
aducea lista, omul de afaceri băgă mâna în buzunar şi apăsă de 
două ori butonul emiţătorului. 

Remus era în bancă. 


Capitolul 5 


Chris trecu prin dreptul gardianului de securitate şi un şir de 
boxe cu anunţuri de depozite şi ipoteci, coborând apoi scara din 
fund. Pe pereţi erau agăţate picturi indiene pe nisip. Ajunse la 
un comptoar, îi dădu cheia funcţionarului şi scrise John Higgins 
pe un formular bancar. El şi Saul deschiseseră acolo un cont în 
1973, depunând o sută de dolari şi lăsând instrucţiuni de 
reţinere din cont a chiriei pentru seiful de depozit. De-atunci, 
Chris nu mai trecuse pe acolo, deşi ştia că Saul contacta anual 
banca pentru a se asigura că seiful şi contul nu erau trecute pe 
statut de inactivitate. Casierul ştampilă data pe formular, puse 
apostila şi scoase o listă de chiriaşi, comparând semnăturile. 

— Domnule Higgins, trebuie să vă cer parola. 

— Camelot, răspunse Chris. 

Incuviinţând, funcţionarul trecu un X lângă numele de pe listă. 
Deschise portiţa tejghelei şi-l lăsă pe Chris să intre pe uşa 
masivă a casei blindate, spre un perete lung şi înalt plin cu 
seifuri de depozit. Luminile ardeau orbitoare. In timp ce casierul 
descuia o boxă, atât cu cheia băncii cât şi cu a lui Chris, acesta 
privi spre capătul holului, la oglinda cât peretele. Nu-i plăceau 
oglinzile. Adeseori, serveau şi drept ferestre. Intorcându-i 
spatele, luă tasa cu capac pe care i-o dădu funcţionarul şi se 
duse într-un separeu. 

De cum închise uşa după el, se uită spre tavan, după vreo 
cameră ascunsă. Satisfăcut deschise tasa. Mesajul scris de 
mână era codificat. In traducere, însemna: Cabină telefonică 
Santa Fe. Sherman şi Grand. Memoră un număr. Fărâmiţând 
mesajul, îl puse la loc în cutie, luă din tasă un Mauser şi şi-l vâri 
sub scurtă, la spate, în curea. Băgă în buzunar cei două sute de 
dolari pe care-i lăsase acolo pentru urgenţe. 


Capitolul 6 
În timp ce-şi mânca salata, omul de afaceri privea pe 
fereastră spre bancă. Garnitura de camembert avea un gust 
stătut. În faţa lui opri la bordură o furgonetă Ford, tăindu-i 
vederea. Soarele strălucea în parbriz. 


Afaceristul înghiţi nervos. Haide. Grăbeşte-te. Mişcă de-aici 
drăcia. 

Ridicându-se în picioare, privi pe lângă maşină, băgă mâna în 
buzunar şi apăsă de trei ori butonul. 

Remus ieşea din bancă. 


Capitolul 7 


Chris introduse în buzunar harta oraşului Santa Fe, intrând în 
cabina telefonică de la intersecţia străzilor Sherman şi Grant. 
Maşinile treceau în viteză pe alături. Cumpărătorii poposeau la 
vitrinele prăvălioarelor pe specialităţi. inchise uşa, reducând 
zgomotele traficului. Deşi nu zâmbea, se simţea amuzat, 
gândindu-se la combinaţia denumirilor de străzi - doi generali 
din războiul civil - aleasă de Saul în glumă. „Curând vom fi din 
nou împreună,” îşi spuse. Pieptul i se umflă, dar nu-şi putea lăsa 
nerăbdarea să-l distragă. Băgând câteva monede în fantă, formă 
numărul pe care-l reţinuse. Un glas înregistrat pe bandă îi spuse 
că era ora 14:46. Dacă un duşman i-ar fi supus voinţa şi l-ar fi 
silit să dezvăluie mesajul din seif, omul ar fi rămas descumpănit 
de semnificaţia orei exacte. In afara cazului când l-ar fi ţinut pe 
Chris în viaţă pentru a-l interoga în continuare, n-ar fi aflat că 
ora comunicată nu însemna nimic. Orice oră ar fi fost 
importantă, anunţul fiind un semnal pentru Chris să cerceteze 
pereţii cabinei telefonice. Printre mâzgălituri, găsi un mesaj 
către Roy Talatsky, un băiat pe care el şi Saul îl cunoscuseră în 
orfelinat. Privi imediat în altă parte. În eventualitatea că era 
urmărit, cu toate măsurile lui de prevedere, nu voia să-şi 
trădeze fascinația faţă de inscripţie. Codificat, mesajul obscen îi 
indica unde să-l găsească pe Saul. 


Capitolul 8 


— A dat un telefon, spuse afaceristul prin linia interurbană 
protejată. Probabil a primit instrucţiuni. Acum îl putem ridica. 

— Nu. O convorbire telefonică e prea evidentă. 

Glasul lui Eliot răsuna subţire şi casant, din sera sa de la Falls 
Church, Virginia. 

— Aştia doi au coduri private care datează de pe vremea când 
aveau cinci ani. Convorbirea a fost cel mai probabil o cacealma 
ca să vă ademenească să ieşiţi la iveală. Dacă tot ce-a aflat n-au 
fost decât îndrumări spre un loc de unde va primi alte 
instrucţiuni? Nu vă amestecați. Singurul mod de a-l captura pe 
Romulus e urmărindu-l pe Remus. Pentru numele lui Dumnezeu, 
nu-l lăsaţi să vă vadă. 


Capitolul 9 


Chris ridică avionul la şi mai mare înălţime, la marginea unor 
nori masivi, privind munţii de jos. Cât vedeai cu ochii se 
întindeau culmi înzăpezite, legate prin făgaşuri ca nişte şei. 
Prăpăstiile se răsfirau în toate direcţiile. Trecu aparatul Cesna cu 
chirie pe pilotul automat, în timp ce studia o hartă topografică, 
comparând liniile de contur cu terenul accidentat de sub el. 
Văile alternau cu munţii. Torentele formau cascade. 

Pe peretele cabinei telefonice, mesajul codificat îi dăduse 
latitudinea şi longitudinea, precum şi instrucţiuni cum să ajungă 
acolo. Se dusese la biblioteca din Santa Fe, unde aflase că 
perechea de coordonate geografice aparţinea unei zone 
montane sălbatice din nord, în Colorado. Inchirierea avionului de 
la aeroportul Santa Fe mersese uşor. Folosise pseudonimul de 
pe permisul de pilotaj, plătise un depozit şi cumpărase 
asigurarea. Înregistrase un plan de zbor până la Denver, 
indicând că avea să se întoarcă peste trei zile. Dar, odată ajuns 
în văzduh, se abătuse treptat de la planul de zbor, spre nord- 
vest, către coordonatele din sălbăticie. 

Cerul era senin. Se simţea bine. Carlinga amortiza zgomotul 
motorului. Confruntă o vale adâncă şi lungă cu o configuraţie 
similară de pe hartă şi privi înainte spre o altă vale, ovală, cu un 
lac. Coordonatele geografice se întâlneau în apropierea lacului. 
Aproape ajunsese la destinaţie. Controlând cerul în jur, mulţumit 
că nu vedea nici un alt aparat de zbor, zâmbi, cu gândul la Saul. 

Trecu imediat la treabă, punându-şi paraşuta voluminoasă. 
Avionul se apropia de vale. Ţintind un munte de dincolo de lac, 
blocă spre ţintă comenzile şi deschise uşa, auzind huruitul 
motorului şi simțind vântul năvalnic. Trebui să facă un efort 
pentru a-l împiedica să-i închidă uşa la loc. 

Împinse cu pantofii în partea inferioară a avionului şi sări 
dincolo de proptelele aripilor, rostogolindu-se, răsucit de vânt. 
Simţi un gol în stomac. Rafale de aer îi apăsau ochelarii pe faţă. 
Acum nu mai putea auzi zgomotul avionului. Nu mai auzea 
decât şuieratul, căzând - şi un vâjâit în urechi. Casca îi stătea 
strânsă pe craniu. Cu hainele fluturând şi membrele întinse ca 
să-şi ţină echilibrul, cădea orizontal, cu faţa spre brusca lărgire 
din peisaj. Lacul se mărea. Atinse însă rapid o senzaţie extatică, 
aproape anestezică. Dacă închidea ochii, nu mai simţea 


căderea. Avea mai curând impresia de a fi suspendat, plutind 
destins. În şcoala de paraşutism, instructorii îl preveniseră cu 
privire la această senzaţie înşelătoare şi periculoasă. Hipnotizaţi 
de masajul aproape sexual al vântului, unii săritori aşteptau 
prea mult înainte să tragă de manşă. 

Chris înţelegea atracţia. Fusese temător înaintea primului salt, 
dar de-atunci încoace, abia aşteptase plăcerea celorlalte. Acum 
plăcerea era moderată de nevoia întâlnirii cu Saul. Trase 
nerăbdător de chingă, aşteptă, simţi paraşuta desfăşurându-se 
din spinare şi şocul momentului când floarea de nylon se 
desfăcu, susţinându-l. Nu-şi făcuse griji în privinţa paraşutei. În 
noaptea trecută, după ce o cumpărase de la clubul local de 
paraşutism, o  întinsese, aranjând corzile înainte de a o 
împacheta la loc. N-ar fi avut încredere în nimeni s-o facă în 
locul lui, mai mult decât ar fi lăsat pe altcineva să-i curețe arma 
şi să i-o încarce. Legănându-se în vânt, privi spre piscul de după 
lac şi văzu conturul minuscul al avionului - pe pilot automat - 
apropiindu-se de muntele pe care-l ochise dinainte. Strânse în 
mâini corzile paraşutei şi se înclină spre dreapta, îndepărtându- 
se de lac, cârmind spre o pajişte. Văzu o cabană deasupra unei 
pante cu brazi, proptită în V-ul dintre doi versanţi. 

Pajiştea se lărgi brusc. In timp ce Chris ateriza, părea să se 
repeadă în sus spre el. Cu o smucitură, lovi solul, impactul 
propagându-se printr-însul în timp ce îndoia genunchii şi se 
răsturna lateral, absorbind unda de şoc prin şold, coaste, umăr. 
Paraşuta se învolbură în vânt, târându-l peste păşune. Sări în 
picioare, apucând de corzi, trăgându-le spre el, în timp ce se 
grăbea să ajungă la cupola de nylon şi să strângă paraşuta, 
scăzând rezistenţa vântului. 

— Ţi-ai pierdut exerciţiul, spuse un glas răguşit, de la 
adăpostul brazilor. 

Recunoscându-l, Chris se întoarse, prefăcându-se iritat: 

— Ce naiba? Crezi că eşti mai grozav? 

— Mai muult ca sigur. În viaţa mea n-am văzut o aterizare mai 
bălăcărită. 

— Aveam vântul împotrivă. 

— Scuze, spuse glasul. Semn de amator. 

— Orice critică e semn de ticălos nerecunoscător. Dacă n-ai 
avea atâtea de spus, ai veni aici să mă ajuţi. 

— Categoric, nu mai eşti durul pe care l-am cunoscut. 


— Dur, nedur, sunt cel mai apropiat frate pe care-l ai. 

— Fără discuţie. Cu toate defectele tale, tot te iubesc. 

Lui Chris i se puse în gât un nod de afecţiune. 

— Dacă eşti aşa de dat dracului de sentimental, de ce nu te- 
arăţi? 

— Fiindcă nu mă pot abţine să nu-mi fac o intrare. . 

Din pădure ieşi încet un bărbat slab şi oacheş. Inalt de un 
metru optzeci, cu muşchi solizi, bărbie, frunte şi obraji dăltuiţi în 
piatră, omul zâmbea, cu ochii negri sclipindu-i. Purta ghete 
înalte cu şireturi, blugi decoloraţi şi o cămaşă de lână verde 
asortată cu brazii. În mână ţinea o carabină Springfield cu 
închizător. 

— Opt ani, Chris. Doamne, ce-o fi cu noi? Niciodată n-ar fi 
trebuit să ne despărţim. 

— Treburi, răspunse Chris. 

— Treburi? repetă Saul, cu cuvântul îmbibat de dezgust. Le 
lăsăm să ne distrugă. 

Nerăbdător, Chris se grăbi spre el, strângând în braţe 
paraşuta împăturită. Atât de multe de aflat, de spus... 

— Ce s-a-ntâmplat? De ce încearcă să te omoare? 

— Treburi, replică Saul la rândul lui. S-a întors împotriva mea. 

— Cine? 

Chris aproape ajunsese la el. 

— Nu ghiceşti? Omul despre care nici nu bănuiam s-o facă 
vreodată. 

— Dar e cu neputinţă! 

— Am să ţi-o dovedesc. 

Deodată, însă, nu mai contă decât un singur lucru. Chris lăsă 
paraşuta să cadă, privind faţa chipeşă şi colţuroasă a lui Saul. 
Abia mai respirând, desfăcu braţele şi-l îmbrăţişă. Incordaţi, 
păreau a dori să-şi strivească unul altuia pieptul, spatele şi 
muşchii, să-şi absoarbă reciproc forţa vitală. 

Aproape plânse. 

Îmbrăţişarea li se întrerupse. Răsucindu-se, priviră printr-un 
culoar între brazi spre explozia ce-şi împrăştia ecoul prin vale, în 
timp ce avionul cu care venise Chris se dezintegra pe munte. 


Capitolul 10 


— Nu, te înşeli! Nu e împotriva ta! 

Chris alerga pe cărarea de vânătoare dintre brazi, cu 
paraşuta, casca şi ochelarii de protecţie în braţe. 

— Mi-a cerut să te găsesc! 

— De ce? 

— Ca să te-ajut! Să te duc la el! 

— De ce? întrebă Saul din nou. 

— E evident. Cârtiţa intercepta toate instrucţiunile lui Eliot 
către tine. 

— Cârtiţa, pufni Saul. Aşa ţi-a spus Eliot? 

— A spus că singurul mod de-a te aduce în siguranţă era să 
acţionez singur. 

— Nu mă putea găsi, dar ştia că aş încerca să intru în legătură 
cu tine. Te-a pus să-l conduci la mine. 

Din pădurea umbroasă, Chris văzu cabana strălucind în soare, 
cu pereţii săi prelungi cârpiţi cu lut şi acoperişul înclinat spre 
punctul de unire al versanților din spate. 

— Cum ai găsit ascunzătoarea asta? 

— Eu am construit-o. Tu ai ales mănăstirea. Eu prefer cabana 
asta. 

— Dar probabil că ţi-a luat... 

— Luni de zile. Cu întreruperi. După fiecare misiune, când 
Eliot mă trimitea în Wyoming sau Colorado, o ştergeam şi 
veneam aici. Cred că se poate spune că suntem acasă. 

Chris îl urmă prin poiana cu iarbă înaltă. 

— Eşti sigur că nu ştie nimeni de ea? 

— Sunt convins. 

— De ce? 

— Fiindcă încă mai sunt în viaţă. 

Saul aruncă o privire spre orizontul îndepărtat al văii. 

— Grăbeşte-te. N-avem mult timp. 

— Pentru ce? Nu înţeleg ce vrei să spui. 

Din lumina soarelui, Chris intră în penumbra mucegăită a 
cabanei, nedumerit. Nu avu timp să aprecieze mobilierul simplu, 
lucrat manual. Saul îl conduse pe lângă sacul de dormit de pe 
jos, până la peretele din fund, unde deschise o uşă geluită 
grosolan. Chris simţi aerul rece şi umed al unui tunel. 


— E un puț de mină, arătă Saul în întuneric. De-asta am clădit 
aici cabana. Orice bârlog trebuie să aibă două ieşiri. 

Reveni la şemineu. Scăpărând un chibrit, aprinse vreascurile 
de sub buştenii din vatră. Surcelele erau uscate, dar buştenii 
încă mai erau umezi de sevă. Flăcările se întinseră, trimițând 
prin horn fum gros. 

— Probabil că de fum nu am nevoie. Totuşi, nu strică să ne 
asigurăm. Lasă-ţi aici paraşuta, îi spuse el lui Chris. Uite o 
lanternă. 

Şi îl conduse în tunel. 

În fasciculul lanternei, Chris îşi văzu aburii respirației. Plafonul 
tunelului era susţinut cu lemne. O cazma şi un târnăcop vechi 
stăteau rezemate de peretele din stânga. O roabă ruginită zăcea 
într-o rână. Saul atinse un fir lucitor de metal în piatra rece şi 
umedă. 

— Argint. N-a mai rămas mult. 

Lanterna dezvălui capătul tunelului. 

— Aici. Trebuie să ne căţărăm. 

Saul se strecură printr-o crăpătură în stâncă. Ridică mâinile, 
îşi propti gheata într-o fisură şi dispăru în sus. 

Chris îl urmă, zgăriindu-şi spatele prin breşa strâmtă. Piatra 
era alunecoasă. Trebui să bage lanterna în buzunar. Apoi îşi 
dădu seama că n-avea nevoie de ea. Deasupra, o rază îngustă 
de lumină îl atrăgea în întuneric - spre capătul unui urcuş lung. 
Saul se rezemă de o protuberanţă de deasupra, blocând lumina. 
Când îşi schimbă poziţia, Chris o văzu din nou. 

— Crezi că am fost urmărit? 

— Normal. 

Se agăţă de o piatră. 

— Sunt sigur că n-am fost. 

— Înseamnă că echipa de supraveghere era dintre cele mai 
bune. 

Piatra se desprinse din mâna lui Chris, rostogolindu-se prin 
puț. Încremeni. 

— Dar nu ştia nimeni că te căutam pe tine. 

— Ştia Eliot. 

— Îl tot acuzi pe Eliot. După tine, e singurul om în care am 
încredere. 

— Exact. Greşeala ta. Şi a mea. 


Glasul lui Saul era amar. Silueta sa dispăru dincolo de 
fasciculul îngust de lumină. 

Chris se căţără în continuare. Raza de lumină deveni mai lată, 
mai puternică. Transpirând, se târî din puț şi se rezemă într-o 
pâlnie de stâncă tocită, cu panta netedă, încălzită de soare. Privi 
spre Saul, care stătea ghemuit deasupra, ascuns după nişte tufe 
de salvie, concentrându-se asupra văii. 

— Dar n-am văzut nici un alt avion. 

— In jurul tău, spuse Saul. Sigur. Dar deasupra? Un avion de 
recunoaştere la treişpe mii de metri? Echipa de urmărire trebuie 
să se fi ţinut departe, zburând încet, nevăzută. Până primeau 
instrucţiuni. 

Chris se târî spre el, aplecându-se sub salvie. 

— Mi-ai făcut-o, izbucni el furios. Ne-am fi putut întâlni 
oriunde. 

— Aşa e. Dar aici, cu măsuri de prevedere complexe, te vei 
convinge. Trebuia să ţi-o dovedesc. 

— Ce să-mi dovedeşti? 

— Ştii tu. 

Chris auzi un murmur slab - apoi altul, şi altele, mai aproape, 
amplificate de ecoul prăpăstiilor înalte. Printr-o trecătoare 
îndepărtată, văzu câteva scame lucitoare apropiindu-se. 
Elicoptere. Huey. Patru la număr. Îşi aminti de Vietnam şi şopti: 

— lisuse! 

Sub el, fumul ieşea pe hornul cabanei. Dincolo de vale, 
elicopterele Huey soseau duduind, dispunându-se în formaţie de 
atac. Cel din frunte trase o rachetă. Cu gazele reactorului vuind, 
misila săgetă în jos, pentru a exploda în poiana din faţa cabanei. 
Pământul zbură prin aer, aruncat de o undă de şoc năucitoare. 
Celelalte elicoptere se apropiară, lansându-şi şi ele rachetele. 

Pe deasupra zgomotului, Chris auzi pârâiturile mitralierelor de 
calibru 50. Cabana fu spulberată. Bubuiturile se rostogoleau prin 
vale. Elicopterele se apropiară şi mai mult, mitraliind craterul 
unde fusese cabana. Chiar aflat în vârf, pe Chris îl dureau 
urechile. 

— Două tentative eşuate împotriva mea. De astă dată trebuia 
să se asigure. 

Saul strânse din dinţi. 

Elicopterele pivotară dinspre ruinele în flăcări, razant peste 
vârfurile brazilor, grăbindu-se spre pajiştea de lângă lac. Cu 


palele lucind, se opriră la şase metri deasupra ierbii. Din fiecare 
se descolăci câte o funie, legănându-se spre pământ. Într-un sas 
deschis apăru un om îmbrăcat în haine deschise la culoare, de 
exterior, cu o puşcă automată la spate. Se agăţă de frânghie şi 
lunecă până la sol. Alţii, precum nişte păianjeni coborând 
dinspre tot atâtea libelule, se lăsară pe celelalte corzi. Pe 
păşune, îşi luară armele în mână, răspândindu-se în semicerc, 
cu spatele spre lac. 

— Ca la carte, comentă Chris. 

— Nu-s siguri că eram în cabană. Trebuie să presupună că 
încă reprezentăm o ameninţare. Câţi sunt? 

— Şaişpe. 

— Marcat. 

Saul arătă cu degetul. Chris văzu un om care cobora din 
elicopter un câine suspendat la capătul funiei. Ciobănesc 
german. Un al doilea câine fu coborât dintr-un alt elicopter. Pe 
pământ, doi oameni încetară să mai ţintească, grăbindu-se 
înapoi să scoată  harnaşamentele câinilor. Uşurate de 
încărcătură, elicopterele se întoarseră în capătul îndepărtat al 
văii. 

Fiecare corp de elită prefera câte o altă rasă. Focile Marinei 
foloseau pudeli. Rangerilor le plăceau dobermanii. 

— Ciobăneşti germani. Forţele Speciale. 

Chris îşi simţi gâtlejul uscat. 

Câinii o luară la fugă spre copaci, urmaţi de doi oameni. 
Ceilalţi ochiră, gata să tragă foc de acoperire. Un grup de patru 
se repeziră către copaci, apoi alţi cinci, şi încă cinci. 

Chris scrută pădurea, aşteptând să apară oamenii. 

— N-avem nici o şansă. Tot ce am eu e Mauserul ăsta. Tu, 
doar Springfield-ul tău cu închizător. Chiar dacă am fi înarmaţi 
ca lumea... 

— Nu va trebui să luptăm. 

— Dar câinii ne vor mirosi urma în tunel. 

Chris se întoarse spre găvanul din spatele lui, privind puţul pe 
unde se căţărase. 

— Oamenii vor afla unde ne-am dus. Vor ordona elicopterelor 
să mitralieze colina asta. Apoi vor urca până aici şi vor desăvârşi 
treaba. 

— Crede-mă, suntem acoperiţi. 


Chris deschise gura să obiecteze, apoi încremeni, când Saul 
arătă brusc spre copaci. leşi un om, probabil pentru a-i provoca 
să tragă pentru a le oferi ţinte celorlalţi. In timp ce momeala se 
apropia de ruinele fumegânde, se arătă un al doilea, apoi al 
treilea. 

— Sunt încrezători. Probabil câinii ne-au luat urma direct spre 
cabană. 

Saul îl privi pe cel din frunte arătând spre peretele de stâncă 
din spatele buştenilor sfărâmaţi. 

— A găsit tunelul. 

— Trebuie să plecăm de-aici. 

— Nu încă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

Cinci oameni i se alăturară celui dintâi. Precauţi, se apropiară 
de versant. Acum Chris îi putea vedea, din vârf. Duduind în 
ralanti, elicopterele continuau să plutească la adăpost, în 
capătul opus al văii. Saul se retrase târâş, oprindu-se la pâlnia 
de stâncă netedă care cobora spre puț. Atent să nu fie văzut, 
ascultă. Chris se încruntă, întrebător. 

Pe neaşteptate, Saul zâmbi şi arătă spre gaura de unde se 
auzeau sunete. Chris nu înţelegea de ce părea mulţumit. Apoi 
pricepu, când Saul scoase din buzunar emițătorul radio şi apăsă 
un buton. 

Încordându-se, Chris simţi că pământul se cutremura. Din 
tunel erupse un tunet. Răsucindu-se, privi spre ruinele cabanei 
de sub stâncă. Prin luminiş zburară pietre smulse. Praful se 
învolbură. 

— Şase eliminaţi, mai sunt zece, spuse Saul. 

— Ai pregătit explozivi în tunel. 

— Eliot spunea să fim întotdeauna siguri că ne protejăm 
drumul de scăpare. Acum întorc regulile împotriva lui. Te-am 
convins că vrea să mă omoare? 

Chris dădu din cap, îngreţoşat, privind spre copacii de jos. 
Ceilalţi oameni o luară la fugă dintre brazi, spre duruitul 
stâncilor ce se rostogoleau în tunel. 

— Nimeni altul nu mai ştia că te caut. S-a folosit de mine. 

Implicaţia îl făcea să-şi simtă stomacul rece ca gheaţa. 

— A încercat să mă omoare şi pe mine. Fir-ar al dracului, de 
ce? Ecaun... 

— Ştiu. E omul cel mai apropiat de un tată pe care-l avem. 


În poiană, un om răcnea instrucţiuni într-o staţie radio de 
teren. Elicopterele îşi părăsiră dintr-odată poziţia sigură din 
capătul văii, repezindu-se încoace, cu vuietul apropiindu-se, tot 
mai puternic. Chris văzu ciobăneştii germani stând de pază la 
liziera pădurii. 

— În regulă, spuse Saul. Oamenii ăştia sunt destul de aproape 
de tunel. Hai să mergem de-aici. 

Se târî îndărăt. Chris îl urmă, privindu-l cum apăsa din nou 
butonul emiţătorului. 

— Incă o surpriză. 

Abia îl auzi, în explozia neaşteptată a falezei din spatele lui. 
Unda de şoc îl împinse înainte, apăsându-i timpanele. Urma un 
huruit, un trosnet crescând de stânci şi pământ, când versantul 
se prăbuşi spre oamenii din luminiş. Le auzi urletele. 

— Asta ar trebui să-i rezolve şi pe ceilalţi, spuse Saul, 
alergând, şi aruncă emițătorul. 

— Şi elicopterele? 

— Ai încredere-n mine. 

Fugiră prin desişurile de salvie. Chris simţi gust de praf, 
ţinând ochii mijiţi contra soarelui. Sub duduitul elicopterelor ce 
se apropiau cu repeziciune, se întrebă dacă în partea opusă 
colina se termina tot cu o râpă. În schimb, Saul îl conduse spre 
un povârniş împădurit care cobora în altă vale. La adăpostul 
copacilor umbroşi, Chris simţi sudoarea răcorindu-i fruntea. 

— Elicopterelor le va trebui un minut până să-şi pună la punct 
strategia, gâfâi rapid Saul. Probabil că unul va ateriza să caute 
supraviețuitori. 

— Aşa mai rămân trei. 

Acele de brad căzute amortizau paşii lui Chris. 

— Vor trebui să presupună că am fost pe dealul ăsta. Se vor 
îndrepta încoace. 

— Cu piciorul, nu putem scăpa înainte de a aduce întăriri. Vor 
folosi alţi câini ca să ne urmărească. 

— Absolut exact. 

Saul ajunse în fundul văii, plescăind printr-un pârâu şi urcând 
în fugă malul opus. Chris alergă după el, cu pantalonii uzi 
lipindu-i-se reci de picioare. În faţă, Saul se opri într-o zonă plină 
de copaci căzuţi. Trase de buştenii prăbuşiţi şi vegetaţia 
încâlcită. 

— Repede. Ajută-mă. 


Chris începu să împingă trunchiurile. 

— Dar de ce? 

Apoi înţelese. Dând la o parte un ciot putred, văzu o folie de 
plastic înfăşurată în jurul unui obiect voluminos, înainte de a 
apuca să întrebe ce era, Saul despachetă obiectul. 

Chris aproape râse. O motocicletă de cros - cauciucuri groase 
şi late, suspensii rezistente. 

— Dar cum ai...? 

— O foloseam ca să vin şi să plec de-aici. Nu risc lăsând-o pe 
lângă cabană. 

Saul o ridică, împingând-o de ghidon pe lângă lemnele pe 
care le înlăturaseră. Arătă printre copaci: 

— Pe-acolo. O cărare de vânătoare taie peste vale. 

Aruncă o privire spre vuietul tot mai sonor al elicopterelor. 

— Se vor despărţi ca să caute în diferite sectoare ale văii. 

Chris îl ajută la împins. 

— Dar zgomotul motoarelor îi va împiedica să audă 
motocicleta. Dacă ne ţinem pe sub copaci, nici n-au să ne 
observe. 

— Urcă. 

Saul suci cheia şi apăsă pe regulator. Motocicleta tuşi. Mai 
călcă o dată, făcând-o să duduie regulat. 

— Poftim, ia puşca. 

— N-ajută la nimic împotriva unui elicopter. 

Saul nu răspunse. Săltă cricul, apăsă pe schimbătorul de 
viteze şi răsuci acceleratorul. Motocicleta se repezi înainte; 
săltând peste hârtoape. Chris se lipi strâns de el, zâmbind, în 
timp ce coteau printr-un labirint de copaci. Umbrele brăzdau 
vederea. Ajuns pe cărare, Saul acceleră. Simţind năvala vântului 
pe faţă, care-i amintea de adolescenţă, Chris aproape că izbucni 
într-un râs vesel. 

Îngheţă când auzi mugetul tunător exact deasupra. 

Ridicându-şi ochii, văzu o umbră hidoasă trecând peste o 
spărtură în coroanele copacilor. Poteca o lua în sus. Pe pisc, în 
timp ce Saul gonea printr-un mic luminiş, Chris privi în urmă 
spre vale. Văzu două elicoptere îndepărtându-se unul de altul, 
pentru a cerceta sectorul opus şi pe cel din mijloc. In capătul 
apropiat, aparatul care tocmai trecuse pe deasupra nu părea să- 
i fi văzut. 


Acum cărarea cobora din nou. Cotind, Saul îi urma curbele şi 
serpentinele. Chris auzi din nou elicopterul. 

— Mai trece o dată. Vrea să se asigure de ceva! 

Poteca ajunse la o porţiune cu iarbă ce se întindea dintr-o 
latură a văii până-n cealaltă. 

Saul opri. 

— Ne vor vedea dacă încercăm să trecem. Dar nu putem 
rămâne aici. Dacă aşteptăm până la noapte, vor avea timp să 
aducă o nouă echipă, cu câini. 

Deasupra, curentul de aer al elicei făcu să freamete copacii 
din apropiere. Chris se încordă, în aşteptarea gloanţelor de 
mitralieră calibru 50. 

Saul îi luă din mâini puşca Springfield. 

— Nu eram sigur cum vor veni să mă atace. Pe jos, sau cu 
elicopterele. 

Trase pârghia carabinei, prinzând din zbor cartuşul ejectat şi 
înlocuindu-l cu altul, pe care-l scosese din buzunar. Împinse din 
nou închizătorul la loc. 

Apoi ambală acceleraţia, repezindu-se cu motocicleta dintre 
copaci, în mare viteză, peste pajişte. Uitându-se în urmă, Chris 
văzu elicopterul pivotând, pentru a se năpusti în direcţia lor. 

— Ne-au văzut! 

Saul răsuci ghidonul, cârmind înapoi spre marginea pădurii. 
Gloanţele de mitralieră muşcară din pământ. Aparatul trecu 
peste ei, cu silueta sa monstruoasă acoperind soarele. Într-o 
clipă, lumina orbitoare reveni. Saul băgă motocicleta în lizieră. 
Sărind jos, ochi printre crengi spre elicopter în timp ce acesta se 
întorcea în unghi strâns deasupra pajiştii. 

— Cu un Springfield nu poţi dobori un elicopter, observă Chris. 

— Cu ăsta, da. 

Expunându-şi pântecul, elicopterul începu o apropiere de 
copaci, mitraliind, crescând. Saul apăsă pe trăgaciul carabinei, 
amortizând reculul. Mirat, Chris văzu rezervorul de carburant al 
aparatului explodând. Sări să se ferească, acoperindu-şi ochii. 
Schije din fuzelaj şi centroplan, de lonjeroane şi pale erupseră 
din globul de foc tunător, în toate direcţiile, peste păşune. 
Carlinga  burtoasă stătu un moment suspendată, parcă 
răutăcioasă. Dintr-odată se prăbuşi. 

— Am scobit miezul glonţului, l-am umplut cu fosfor şi i-am 
pus un dop ca să nu-l aprindă aerul, spuse Saul. 


— Celelalte elicoptere... 

— Vor veni încoace. Vor căuta în partea asta a văii. Noi o luăm 
pe dincolo. Pe unde au căutat deja. 

Apucă ghidonul. Chris încălecă repede. Porniră înapoi pe 
cărare. Peste douăzeci de secunde, elicopterele rămase mugiră 
pe deasupra lor, spre epava cuprinsă de flăcări. 


Capitolul 11 


Eliot strângea în mână receptorul telefonului verde, cu trupul 
său înalt adus de spate şi fruntea chinuită de durere. 

— Înţeleg, spuse, nervos. Nu, nu vreau nici o scuză. N-aţi 
reuşit. Asta contează, nu de ce aţi eşuat. Curăţaţi mizeria pe 
care aţi făcut-o. Folosiţi alte echipe. Ţineţi-vă după ei. 

Încă mai purta costumul negru şi vesta, având tras peste ele 
un şort cu pieptar. 

— Fireşte, dar am presupus că şi echipa voastră era la fel de 
bună. Se pare că m-am înşelat. Crede-mă, şi mie îmi pare rău. 

Punând receptorul jos, se rezemă de o masă pentru ghivece, 
atât de obosit, încât i se părea că aveau să-i cedeze genunchii. 

Toate ieşeau prost. Lovitura dată Fundaţiei Paradigma ar fi 
trebuit să fie simplă, un singur vinovat, un om care nu putea 
spune că respectase nişte ordine, dacă era ucis în timp ce 
încerca să reziste capturării. Simplu, îşi spunea Eliot. Meticulos 
plănuit. Îl alesese pe Saul fiindcă era evreu, fiindcă vina trebuia 
să cadă pe altcineva, nu pe Eliot, aşa că de ce nu pe israelieni? 
Aranjase ca misiunile anterioare ale lui Saul să dea greş - o 
femeie de serviciu intrând într-o cameră când n-ar fi trebuit, de 
exemplu - pentru ca Saul să pară că-şi pierduse controlul. 
Trimiterea lui Saul să joace la cazino în Atlantic City fusese o 
altă modalitate de a-l compromite. Saul trebuia să corespundă 
comportării unui agent care o luase razna, a unui singuratic 
imposibil de salvat. Un plan atent, strălucit. 

„Atunci, de ce n-a ieşit? După o carieră de evitare a greşelilor, 
am început în sfârşit să le fac?” se întrebă. „Am îmbătrânit prea 
mult, în fine? M-am amăgit să cred că, fiindcă sabotasem cele 
trei misiuni precedente ale lui Saul, şi-a pierdut într-adevăr 
resursele?” 

Indiferent din ce motiv, acum planul era aproape un dezastru. 
Scăparea lui Saul primejduise totul, creând noi probleme, 
atrăgând şi mai mult atenţia spre lovitura asupra Paradigmei. 
Cu o oră în urmă, îi telefonase Casa Albă - nu un consilier, ci 
preşedintele în persoană, înfuriat că asasinarea celui mai bun 
prieten al său încă nu fusese răzbunată. Dacă totul mergea 
conform planului, dacă Saul era redus la tăcere, preşedintele ar 
fi fost satisfăcut, îndreptându-şi atenţia spre israelieni, 
învinuindu-i pentru organizarea asasinatului. Acum, în loc să 


obţină răspunsurile dorite, preşedintele punea noi întrebări, 
sondând, scormonind. Dacă afla vreodată cine ordonase de fapt 
atacul... 

Il frapă o ironie a sorții. Chris, violând sancţiunea, comisese 
păcatul cardinal. Dar Saul - deşi n-o ştia - înfăptuise un păcat şi 
mai mare. 

Secretul acestuia trebuia păstrat. Luă receptorul şi formă 
numărul asistentului său de la Langley. 

— Trimite-o pe fir. Către toate reţelele. K.G.B., MI-6, toate. 
„Subiect: sancţiunea Abelard. Biserica Lunii, Bangkok. Violatorul 
Remus localizat de C.I.A. în Colorado, S.U.A.” 

Eliot îi dădu asistentului coordonatele. 

— Remus a scăpat de execuţie. Cerem asistență. Remus 
ajutat de agentul operativ solitar C.I.A. Saul Grisman, criptonim 
Romulus. Agenția cere ca Romulus să fie exterminat odată cu 
Remus.” 

— Perfect, răspunse asistentul. 

Inchizând, însă, Eliot se întrebă dacă era într-adevăr perfect. 
Blestemă vestea primită din Colorado, simțindu-se ameninţat, 
cuprins de teamă. Saul nu numai că scăpase. Mai rău, era şi 
Chris cu el. Eliot se albi la faţă. „Întrucât nimeni altcineva nu 
ştiuse ce făcea Chris, mă vor suspecta pe mine,” îşi spuse. „Vor 
dori să ştie de ce m-am întors împotriva lui. Vor veni la mine.” 

In timp ce formă un nou număr, mâna îi tremura. Telefonul 
sună atât de mult, încât se temu că nu i se va răspunde. 
Bâzâitul se opri, răspunzând un glas răguşit. 

— Castor, spuse Eliot. Adu-l pe Pollux. Veniţi la seră. 

Îşi înghiţi saliva groasă. 

— Tatăl vostru are nevoie de voi. 


Capitolul 12 


Când răsări luna, părăsiră ravina unde  îngropaseră 
motocicleta de cros sub pietre, pământ şi crengi căzute. Nu mai 
aveau nevoie de ea. Pe măsură ce crepusculul era înlocuit de 
întuneric, îşi pierduseră posibilitatea de a o mai conduce în 
siguranţă printre copaci. 

Desigur, următoarea echipă de şoc, cu câini, urma să 
găsească motocicleta, dar până atunci Saul şi Chris aveau să fie 
departe. În lumina lunii, îşi croiră drum peste o pajişte, umblând 
aplecaţi pentru a-şi ascunde siluetele. Ajunseră la povârnişul pe 
care-l aleseseră la apusul soarelui când, studiind harta lui Chris, 
îşi plănuiseră ruta. Escaladară prăpastia stâncoasă, fără o vorbă, 
fără o privire în urmă, ascultând încontinuu sunete 
necaracteristice din valea de jos. 

După atacul asupra cabanei lui Saul, străbătuseră peste 
treizeci de kilometri, prin trei văi legate între ele. Pe Chris îl 
durea şira spinării după hurducăturile motocicletei peste hopuri 
şi crengi. Se bucura de efortul ascensiunii, de eliberarea 
tensiunii din muşchi. 

În vârf, se odihniră, culcându-se nevăzuţi într-o adâncitură 
stâncoasă, cu feţele năduşite scăldate de lună. 

— Dacă aici am fi în Nam, n-am avea nici o şansă. 

Saul vorbea cu glas scăzut, trăgându-şi respiraţia. 

— Ar trimite un avion de recunoaştere cu senzor caloric. 

Chris înţelese - problema senzorilor de căldură era aceea că 
sesizau atât temperatura corpului omenesc, cât şi pe a 
animalelor. În Vietnam, singurul mod de a face senzorul să dea 
rezultate constase în a pulveriza din avioane otravă care omora 
toate formele de viaţă din junglă. Astfel, dacă senzorul 
înregistra un semnal, sursa de căldură trebuia să fie umană. 
Chris îşi aminti tăcerea nefirească a junglei fără animale. Aici, 
însă, existau prea multe vietăţi pentru ca senzorul caloric să fie 
de vreun folos. Sunetele pădurii erau constante, încurajatoare, 
foşnetul frunzelor, freamătul ramurilor. Cerbii păşteau. Porcii 
ţepoşi şi bursucii căutau hoituri. Dacă, însă, zgomotele încetau 
un moment, ştia că speriase ceva animalele. 

— Vor aduce alte echipe, spuse Chris. 

— Dar numai ca să ne alunge afară. Adevărata capcană e la 
poalele colinelor. Vor urmări fiecare post de rangeri, fiecare 


drum şi oraş din zonă. Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui 
să coborâm. 

— Nu pot înconjura tot masivul muntos. Va fi necesar să fie 
selectivi. Cele mai apropiate coline sunt la sud şi la vest de-aici. 

— Deci, vom merge spre nord. 

— Cât de departe? 

— Cât va trebui. Aici suntem ca acasă. Dacă nu ne place cum 
se prezintă situaţia, vom continua doar să înaintăm şi mai spre 
nord. 

— Nu putem folosi puşca pentru vânătoare. Detunăturile ar 
atrage atenţia. Dar putem pescui. Şi vom găsi plante - iarbă-de- 
şoaldină, măcriş de munte, frumuseţi-de-primăvară... 

Saul se strâmbă. 

— Frumuseţi... Mă rog, oricum voiam să slăbesc. Cel puţin 
câinii nu ne pot urmări pe pante abrupte. 

— Sigur eşti în formă pentru aşa ceva? rânji Chris. 

— Ei, da’ tu? Mănăstirea nu te-a moleşit, sper. 

— Cisterciţii? râse Chris. Să mă moleşească? Sunt cel mai 
aspru ordin al Bisericii Catolice. 

— Chiar nu vorbesc? 

— Şi nu numai atât. Cred în munca zilnică brutală. Aş fi putut 
la fel de bine să petrec încă şase ani în Forţele Speciale. 

Saul clătină din cap: 

— Viaţa în colectiv. Te-ai gândit vreodată cum s-au repetat 
toate? Mai întâi orfelinatul, apoi armata, pe urmă agenţia şi în 
sfârşit mănăstirea. Este un numitor comun. 

— Care? 

— Cadrele disciplinate segregate. Ai devenit dependent. 

— Amândoi am devenit. Singura diferenţă e că tu n-ai făcut 
niciodată un pas în plus. Niciodată n-ai fost tentat să intri într-un 
ordin monastic evreiesc. 

— Cisterciţii ăia nu te-au învăţat nimic? Nu există ordine 
evreieşti monastice. Noi nu credem în retragerea din mijlocul 
lumii. 

— Probabil de-asta ai rămas în agenţie. E lucrul cel mai 
apropiat de călugărie pe care l-ai găsit. 

— Căutarea perfecțiunii, se încruntă dezgustat Saul. Hai mai 
bine să mergem. 

Scoase din buzunar o busolă şi-i studie cadranul luminiscent. 

— De ce vrea Eliot să te omoare? 


Chiar noapte fiind, Chris văzu chipul fratelui său aprinzându- 
se de furie. 

— Crezi că eu nu mă întreb tot timpul? E singurul soi de tată 
pe care l-am avut, iar acum ticălosul s-a întors contra mea. Totul 
a început după ce i-am îndeplinit o misiune. Dar de ce? 

— lşi va asigura protecţia. Nu putem merge la el pur şi simplu, 
să-l întrebăm. 

Saul strânse din dinţi. 

— Atunci îl vom ocoli. 

— Cum? 

Se răsuciră spre un brusc tunet îndepărtat. 

— Se pare că a explodat ceva, murmură Saul. 

— Boule, râse Chris. 

Se întoarse spre el, surprins. 

— Tună. 

Peste treizeci de minute, în timp ce coborau spre fundul unei 
prăpăstii colţuroase, deasupra lor se adunară nori de furtună, 
ascunzând luna. In neaşteptatul vânt tăios, Saul găsi un prag de 
stâncă protector. Chris se ghemui sub el, pe când începea 
ploaia. 

— Să-l ocolim? Cum? 

Dar răspunsul lui Saul fu acoperit de un nou tunet. 


CASTOR ŞI POLLUX 
Capitolul 1 


Saul se încordă. Ghemuit pe un acoperiş, ascuns în întuneric, 
privea spre strada de sub el. Maşini se înşirau în lungul 
trotuarelor; după perdelele apartamentelor erau lămpi aprinse. 
Privi deschizându-se uşa unei clădiri de peste drum. leşi o 
femeie: vreo treizeci şi cinci de ani, înaltă, subţire, elegantă, cu 
păr lung, negru, în pantaloni marinăreşti, bluză de Burgundia şi 
jachetă maron din piele de antilopă. Saul îi studie trăsăturile în 
lumina de deasupra uşii. Avea pielea netedă şi bronzată, obrajii 
cu pomeţi proeminenţi accentuaţi de o bărbie frumoasă, frunte 
rafinată, gât senzual. Fusese adeseori luată drept fotomodel. 

Saul, însă, ştia adevărul. Se târî înapoi de lângă zidul înalt 
până la talie ce mărginea acoperişul, după care se ridică şi 
deschise uşa de întreţinere spre scara metalică şi, apoi, cea cu 
trepte. O clipă, îşi aminti evadarea din blocul de la Atlantic City, 
coborând în fugă scara de pe acoperiş până în stradă, unde 
furase Duster-ul. De astă dată, după ce se grăbi neobservat pe 
scările acelui atractiv bloc de apartamente, privi în ambele 
direcţii ale străzii şi trecu de maşinile parcate, pentru a o urmări 
pe femeie. 

Aceasta mergea spre stânga, ajunse la un semafor şi dădu 
colţul. Saul îi auzi ecoul tocurilor înalte, în timp ce traversa 
strada, şi coti după ea. Un taxi trecând prin apropiere îl nelinişti. 
Un bătrân ce-şi plimba câinele îi trezi bănuieli. 

La jumătatea străzii, femeia intră pe o uşă. Saul se apropie, 
privind pe fereastră spre feţele de masă în carouri roşii din 
separeurile unui mic restaurant italian. Se opri ca pentru a 
studia meniu-ul afişat lângă intrare. O putea aştepta în 
apropiere să iasă, îşi spuse, dar nu văzu nici o ascunzătoare 
acceptabilă. Toate clădirile de pe strada aceea erau sedii de 
firme. Dacă rămânea pe o alee sau meşterea vreo broască 
pentru a urca pe un alt acoperiş, îl putea găsi poliţia. Totuşi, nu 
dorea nici să discute cu ea în stradă. Era prea periculos. Într-un 
fel, intrând în restaurant, femeia îi rezolvase dilema. 

Când intră şi el, auzi un acordeon. Lumina luminărilor se 
reflecta în lemnul de stejar lustruit. Vesela clincănea printre 
conversații în surdină. Scrută salonul plin, simțind miros de 
usturoi şi unt. Privind pe lângă un chelner ce ducea o tavă, se 


concentră asupra colţurilor din fund. Aşa cum se aşteptase, 
femeia stătea cu spatele spre un perete, privind spre intrare, 
însă în apropierea unei ieşiri prin bucătărie. Chelnerul luase 
tacâmurile celorlalte locuri de la masă. Perfect, îşi spuse Saul, 
plănuia să mănânce singură. 

Şeful de sală se apropie: 

— Aveţi rezervare, domnule? 

— Sunt cu domnişoara Bernstein. În colţul acela. 

Zâmbind, Saul trecu pe lângă el, traversând salonul. 

Surâsul i se şterse când se opri lângă masă. 

— Erika. 

Femeia îşi ridică privirea, nedumerită. Fruntea i se brăzdă 
brusc a îngrijorare. 

Saul trase un scaun şi se aşeză lângă ea. 

— Nu-i politicos să caşti ochii. Ţine-ţi degetele pe marginea 
mesei. Nu le apropia de cuţit şi furculiţă, te rog. 

— Tu! 

— Şi te mai rog să nu ridici vocea. 

— Ai înnebunit, să vii aici? Toată lumea aleargă după tine. 

— Despre asta vreau să vorbim. 

Îi cercetă faţa - obrajii bronzaţi şi netezi, ochii căprui adânci şi 
buzele pline. Îşi înfruntă pornirea de a-şi trece un deget peste 
pielea ei. 

— Te faci tot mai fermecătoare. 

Erika scutură din cap, nevenindu-i să creadă. 

— Cât timp a trecut? Zece ani? lar acum, apari ca din pământ 
- în necazul cel mai rău - şi altceva nu găseşti de spus? 

— Ai prefera să auzi că te urâţeşti? 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

— Nu aşa se cuvine să vorbească o evreică bine crescută. 

Femeia ridică o mână, descumpănită. 

Saul deveni rigid. 

— Te rog, ţine degetele pe marginea mesei, repetă el. 

Se supuse, respirând adânc. 

— Nu poate fi o coincidenţă. N-au ales întâmplător localul 
asta. 

— Te-am urmărit de la tine de-acasă. 

— De ce? Ai fi putut să vii sus. 

— Ca să dau peste vreo colegă de cameră sau altcineva 
aşteptând, în caz că voiam să iau legătura cu tine? 


Clătină din cap. 

— M-am gândit că un teren neutru e mai potrivit. De ce 
aleargă după mine? 

Erika se încruntă, surprinsă: 

— Chiar nu ştii? Din cauza celor întâmplate la Bangkok. Chris 
a violat sancţiunea. 

Vorbea cu voce joasă, dar încordată. Zgomotele bucătăriei din 
apropiere îi împiedicau pe ceilalţi meseni s-o audă. 

— Dar chestia de la Bangkok s-a întâmplat după. Ce legătură 
are cu mine? 

— După ce? Nu înţeleg ce vorbeşti. 

— Tu doar spune-mi. 

— Chris a omorât un rus. K.G.B.-ul a emis o sentinţă împotriva 
lui. În baza regulilor sancţiunii, celelalte reţele trebuie să 
contribuie. 

— Ştiu toate astea. Dar ce au de-a face cu mine? Povestea din 
Atlantic City s-a întâmplat înainte de Bangkok. 

— Ce tot vorbeşti? Acum cinci zile, am primit un mesaj de la 
agenţia voastră - o revizuire a sentinţei. Chris fusese văzut în 
Colorado. Tu îl ajutai, spunea mesajul. C.I.A. Te-a declarat 
scăpat de sub control şi a cerut să fii omorât împreună cu Chris. 

Saul murmură: 

— Eliot. 

— Pentru Dumnezeu, ai de gând să-mi spui ce...? Nervoasă, 
se uită la privirile surprinse ale celorlalţi clienţi. 

— Nu putem vorbi aici. 

— Atunci, unde? 


Capitolul 2 


În întuneric, Saul privi pe fereastră, spre luminile îndepărtate 
ale Monumentului Washington. 

— Frumoasă poziţie. 

— La zece străzi de ambasada noastră, spuse Erika în spatele 
lui. 

Puțin îi păsa de privelişte. Motivul de a privi pe fereastră era 
acela de a o pune la încercare. In gardă, o aştepta să încerce să- 
| omoare. Cum Erika n-o făcu, Saul trase perdelele şi aprinse un 
lampadar, potrivindu-l astfel încât el şi Erika să nu arunce umbre 
pe draperii. 

Dădu din cap aprobator privind /iving room-ul, cu mobilă 
simplă, elegantă, aleasă cu grijă. Cercetase deja dormitorul, 
bucătăria şi baia. După cum îi promisese ea, nu găsise nici o 
colegă de apartament, nimeni care să-l aştepte. 

— Microfoane? 

— Am controlat azi-dimineaţă. 

— Acum e seară. 

Deschise televizorul, nu fiindcă ar fi vrut ca sunetul lui să le 
bruieze conversaţia, ci numai pentru că avea nevoie de un 
zgomot constant, pentru test. Văzuse un radio cu tranzistori în 
bucătărie. Se duse şi-i dădu drumul şi acestuia, punându-l pe o 
lungime de undă medie, împărţi camera în cvadraţi, căutând 
microfoane prin fiecare sector prin răsucirea lentă a roții 
radioului. Microfoanele ascunse erau în mod normal reglate pe 
un coeficient F.M. nefolosit de posturile radio din zonă. Tot ce 
avea de făcut urmăritorul era să aştepte într-un loc sigur din 
apropiere, să potrivească un aparat de radio pe numărul F.M. pe 
care-l alesese şi să asculte ceea ce se vorbea lângă microfonul 
implantat. In mod similar, şi Saul putea folosi un aparat de radio 
pentru a recepționa aceeaşi transmisie. Pe măsură ce muta 
cursorul, dacă auzea zgomotul televizorului din radio - adesea 
sub forma unui feedback pârâitor - ştia că încăperea era 
monitorizată. În cazul de faţă, indiferent ce post F.M. prindea, nu 
găsi banda cu râsete a comediei de situaţii de la televiziune. 
Examină tavanul, pereții, mobilierul.  Mulţumit, închise 
televizorul şi radioul. Brusc, odaia păru nefiresc de tăcută. 


— Sancţiunea? întrebă el, ca şi cum discuţia din restaurant nu 
s-ar fi întrerupt nici un moment. Ăsta-i singurul motiv pentru 
care ai tăi se ţin după mine? Fiindcă îl ajut pe Chris? 

— Ce alt motiv ar putea fi? înălţă Erika din sprâncene, 
tulburată. Detestăm să-i ajutăm pe ruşi, dar sancţiunea trebuie 
respectată. Abelard e regula fundamentală. Dacă e distrusă, ne 
scufundăm în haos. 

— Atunci, dacă ai avea şansa, m-ai omori? Pe un compatriot 
evreu, un fost iubit? 

Erika nu-i răspunse. Îşi scoase jacheta. Cei doi nasturi de sus 
ai bluzei erau descheiaţi, îndepărtați de umflătura sânilor. 

— Mi-ai dat posibilitatea acum câteva minute, când te-ai uitat 
pe fereastră. N-am profitat de ea. 

— Fiindcă ştiai că o făcusem anume - ca să văd cum vei 
reacţiona. 

Femeia zâmbi. 

Licărul de amuzament din ochii ei îl făcu pe Saul să surâdă la 
rându-i. Se simţea la fel de atras de ea ca în urmă cu zece ani. 
Dorea s-o întrebe ce mai făcea, ce i se întâmplase de când se 
văzuseră ultima oară. 

Dar trebuia să se stăpânească. Nu putea avea încredere în 
nimeni, cu excepţia fratelui său. F 

— Dacă o fi ajutând la ceva, Chris e afară. In caz că mă 
omori... 

— Am bănuit că ai acoperire. Va veni să te răzbune. Aş face o 
prostie încercând, dacă nu vă am pe amândoi Împreună. 

— Pe de altă parte, poate că ai noroc. N-am timp pentru aşa 
ceva. Îmi trebuie nişte răspunsuri. Eliot mă vânează, dar nu 
datorită lui Chris. Asta nu-i decât scuza lui Eliot. Pe toți dracii, i-a 
cerut lui Chris să mă găsească - după ce Chris violase deja 
sancţiunea. 

— E o nebunie. 

— Sigur că e, făcu Saul un gest enervat. Dacă ruşii ar şti că 
Eliot i-a cerut lui Chris ajutorul în loc de a-l ucide, ar emite încă o 
sentinţă. Eliot şi-a riscat viaţa încercând să mă găsească. 

— De ce? 

— Ca să mă omoare. 

— Şi te-aştepţi să cred una ca asta? Eliot ţi-e ca un tată. 

Saul îşi frecă fruntea îndurerată. 


— Există ceva mai important decât relaţia lui cu mine, mai 
important decât sancţiunea, atât de important, încât trebuie să 
se descotorosească de mine. Dar, fir-ar să fie, nu ştiu ce anume 
e. De-asta am venit la tine. 

— Cum aş putea eu...? 

— Atlantic City. Înainte ca Chris să fi violat sancţiunea, încă 
de-atunci, Mossad-ul m-a atacat. Trebuie să presupun că 
oamenii voştri îl ajutau pe Eliot. 

— Imposibil! 

— Ba e foarte posibil! Aşa s-a întâmplat! 

Ochii Erikăi străfulgerară. 

— Dacă noi l-am fi ajutat pe Eliot, aş şti despre asta. S-au 
schimbat multe de când te-am văzut ultima oară. S-ar zice că 
sunt funcţionară la ambasadă, dar acum sunt colonel Mossad. 
Controlez echipele informative de pe litoralul estic. Fără 
aprobarea mea, niciunul dintre oamenii noştri n-ar fi încercat să 
te omoare. 

— Atunci, cine a ordonat-o te-a minţit şi a acoperit acţiunea. 
Cineva din Mossad lucrează pentru Eliot. 

Erika era în continuare furioasă. 

— Nu pot accepta! Dacă tot ceea ce spui e adevărat... 

Se cutremură, ridicându-şi mâinile. 

— la stai o clipă. N-are nici un sens. Discut cu tine, când nici 
măcar nu ştiu detaliile. Povesteşte-mi totul. Exact cum s-a 
întâmplat. 

Saul se lăsă într-un fotoliu. 

— Acum zece zile, Eliot mi-a cerut să fac o treabă. Fundaţia 
Paradigma. 

Ochii femeii se dilatară. 

— Grupul lui Andrew Sage. Prietenul preşedintelui. Tu ai fost? 
Preşedintele dă vina pe noi. 

— Dar de ce? 

— Fundaţia Paradigma lucra pentru preşedinte. Un grup de 
miliardari americani care negociau cu arabii pentru a obţine 
petrol mai ieftin dacă Departamentul de Stat îşi abandona 
loialitatea faţă de Israel. Preşedintele crede că am distrus 
fundaţia ca să ne protejăm interesele. 

— Şi că aţi oprit negocierile. O dată în viaţă, preşedintele 
gândeşte logic. 

— Continuă. Ce s-a întâmplat? 


— Vrei să zici că în sfârşit ţi-am captat atenţia? Vezi ce vreau 
să spun? Dacă mă ajutaţi, vă ajutaţi pe voi înşivă. 

— Ai vorbit despre Atlantic City. 

— După misiune, Eliot m-a trimis acolo ca să mă dau la fund. 

— Absurd. Aia nu-i ascunzătoare. 

— Pe toţi dracii că nu e. Dar eu făceam întotdeauna ce-mi 
spunea Eliot. Cineva din Mossad a încercat să mă omoare într- 
un cazinou. l-am telefonat lui Eliot să-i cer protecţia. El m-a 
trimis la un hotel unde o echipă Mossad îmi întinsese altă cursă. 
Numai Eliot ştia unde mă duceam. Echipa trebuie să fi lucrat 
pentru el. 

— Dacă-ţi spun că e imposibil! 

— Fiindcă n-ai ştiut tu? Eşti naivă. 

— Din alt motiv. Indiferent cine l-a ajutat pe Eliot, îl mai ajuta 
şi pe cel ce dorea distrugerea grupului lui Sage. N-am fi 
niciodată atât de proşti încât să-l asasinăm pe prietenul 
preşedintelui, oricât de mult am vrea să se oprească 
negocierile. Noi am fi prima ţară pe care ar acuza-o 
preşedintele, exact aşa cum s-a întâmplat. Lovitura nu ne-a 
ajutat - ne-a dăunat! Ce echipă Mossad s-ar întoarce împotriva 
Israelului? 

— Poate nu ştiau de ce voia Eliot să mă omoare. Poate n-au 
ştiut despre legătura dintre mine şi lovitură. 

— Eu tot nu înţeleg ce te face să fii atât de sigur că a fost 
Mossad-ul. 

— Gândeşte-te şi tu. Foloseau podul palmei în lupta corp-la- 
corp. Trăgeau cu arme Beretta şi Uzi. Umblau în poziţia aia 
semi-adunată, pe toată talpa, pentru echilibru. Nimeni altcineva 
nu mai e învăţat să procedeze aşa. Până şi amortizoarele le 
aveau la fel ca ale oamenilor voştri. 

Erika îl privea cu ochi mari, neîncrezătoare. 


Capitolul 3 


Chris urcă pe furiş scara, atingând încet betonul cu tălpile de 
cauciuc ale pantofilor. Străbătea fiecare palier ţinându-se pe 
lângă perete, în afara vederii oricui ar fi privit peste balustradă 
în josul casei scărilor. Lămpile cu neon zumzăiau, însă Eliot 
asculta alte sunete, deasupra. Verificând toate cele cinci nivele, 
nu găsi pe nimeni, apoi cobori un etaj pentru a deschide o uşă 
de incendiu şi a studia holul etajului trei. Pe ambele laturi se 
înşirau apartamente numerotate. Imediat la dreapta, văzu un 
lift, apăsă pe buton şi aşteptă. Lumina de deasupra uşii arătă 5, 
apoi 42. Se auzi un clopoțel şi uşa se deschise glisând. Ţinea 
mâna pe Mauser-ul de sub haină, dar nu apăru nimeni. 

Bun, îşi spuse. Pe cât era posibil, clădirea părea sigură, deşi 
nu-i plăceau încuietorile murdare ale uşilor de la intrare, nici 
absenţa unui portar în hol. Se întreba dacă ar fi trebuit să 
continue supravegherea clădirii din stradă. Problema era că din 
unghiul lui nu putea să vadă în spate, nici să determine dacă 
vreo persoană intrând în clădire locuia acolo sau îl urmărea pe 
Saul. In plus, nu putea şti dacă pericolul nu se afla deja 
înăuntru. Trebuia să presupună că agenţii diverselor reţele - mai 
ales cei ai lui Eliot - îi supravegheau pe oamenii cărora el şi Saul 
aveau cele mai mari şanse să le ceară ajutorul, iar Erika se 
califica fără-ndoială ca prietenă, deşi nu se mai văzuseră din 
'73. Era posibil ca nimeni să nu ştie cât de strânsă era prietenia 
lor, însă de vreme ce aveau nevoie de ajutorul ei, Chris ştia că 
trebuia să acţioneze scrupulos. Acum, după ce verificase 
clădirea, se simţea mai încrezător, ştiind că apartamentul Erikăi 
- pe stânga, la jumătatea culoarului - era protejat. Nici un 
vânător n-ar fi putut ajunge la etajul trei, fie cu liftul, fie pe 
scări, fără ştirea lui. Se întoarse la scară, lăsă uşa întredeschisă 
şi începu să asculte semnalul liftului sau paşi dedesubt. 

Mai devreme, lângă Saul pe un acoperiş, zâmbise 
recunoscând silueta Erikăi care ieşea din bloc pentru a porni în 
lungul străzii, bucurându-se de amintirea primei lor întâlniri, în 
1966, când el şi Saul fuseseră la instructaj în Israel. Atunci ca şi 
acum, eleganța ei era înşelătoare. Veterană a Războiului 
israelian de şase zile din '67 şi a războiului din octombrie din 


2 - În S.U.A., nu se numerotează „etajele”, ci nivelele (inclusiv parterul); prin urmare, 


o casă cu patru etaje poartă numerotajul 1-5. 


'73, Erika era la fel de capabilă - şi, într-adevăr, de ucigătoare - 
ca orice bărbat. Ce ironie, îşi spuse Chris. În America, femeile 
puternice erau considerate un pericol, câtă vreme în Israel erau 
preţuite, întrucât supraviețuirea naţiunii lor nu lăsa loc pentru 
prejudecățile sexuale. 

Scârţâitul unei uşi deschizându-se mai jos îl smulse din 
gânduri. Se întoarse spre balustradă, pentru a vedea umbre la 
baza scărilor. În timp ce uşa de la parter se închidea, profită de 
ecoul zgomotului şi cobori un etaj, scoțând Mavuserul şi 
culcându-se cu burta pe cimentul rece. 

Umbrele puteau aparţine unor locatari care preferau să urce 
pe scară ca să facă mişcare, în loc de a folosi liftul. Dacă urcau 
până sus, aveau să intre în panică la vederea Mauser-ului. 
Atunci, ar fi trebuit să fugă. 

Tuburile de neon băzâiau, aproape acoperind foşnetul încet al 
paşilor ce urcau. 

Etajul unu, îşi spuse. Nu, al doilea. Se opresc. Aproape se 
relaxă, după care îşi corijă părerea. 

Etajul trei, chiar sub el. Paşii se opriră. Chris strânse patul 
Mauser-ului, privind la siluetele deformate ce se proiectau în 
sus. 

Ochi. Erau locatari? Păreau să-şi continue urcuşul. Peste un 
moment, avea să le vadă chipurile. Apăsă degetul pe trăgaci, 
pregătit pentru o judecată instantanee. 

Umbrele se opriră. O uşă se deschise, apoi se închise 
scârţâind. 

Chris se ridică în poziţie ghemuită şi îndreptă ţeava armei în 
josul scărilor. Nevăzând pe nimeni, cobori grăbit. Prudent, 
deschise uşa şi privi în hol. 

Doi oameni stăteau la jumătatea culoarului, cu faţa spre 
stânga, către uşa Erikăi. Unul ţinea în mână un pistol-mitralieră, 
cu pat scurt şi ţeavă groasă, fără-ndoială un Uzi, în timp ce 
celălalt scotea cuiul unei grenade. 

Chris îi văzu prea târziu. Primul om trase. Într-un muget 
asurzitor, continuu,  gloanţele de Uz; sfărâmară uşa 
apartamentului. Tuburile catapultate zburau prin aer, ciocnindu- 
se între ele pe mochetă, cu ţăcăneli. Mirosul acru de cordită 
inundă holul. Trăgătorul schimbă direcţia, continuând să apese 
pe trăgaci, pentru a durui peretele din spatele uşii. Al doilea 
eliberă siguranţa grenadei şi dădu un şut în broasca spartă a 


uşii, pregătindu-se s-o arunce înăuntru în momentul când uşa 
cedă. 

Chris trase de două ori. Al doilea om se răsuci sub impactul 
gloanţelor în cap şi umăr, scăpând grenada din mână. Cel dintâi 
pivotă, trăgând spre Chris. În ciuda zgomotului, Chris auzi un 
clopoțel. Se feri în casa scărilor. Din lift se repeziră paşi. 
Pistolarul continua să tragă. Printre rafale, nişte oameni urlară, 
căzând cu trupurile sfârtecate. 

Grenada explodă, cu bubuitura amplificată de spaţiul 
culoarului şi schijele zăngănind. Mirosul de pulbere arsă inflamă 
nările lui Chris. Se chinui să-şi învingă ţiuitul urechilor, să 
asculte sunetele din coridor. 

Atent, privi din casa scării. La dreapta, în faţa ascensorului, 
doi bărbaţi înarmaţi cu automate Uz; zăceau nemişcaţi într-o 
băltoacă de sânge. 

Desigur, două perechi care acoperiseră ambele trasee spre 
etajul patru. Dar se desincronizaseră. Liftul sosise prea târziu. A 
doua pereche auzise împuşcăturile şi atacase, dar fusese 
doborâtă de omul pe care dorise să-l ajute. 

Se întoarse spre stânga. Pistolarul care trăsese în 
apartamentul Erikăi zăcea lângă tovarăşul său mort, cu chipul 
dezintegrat. 

Auzind din apartamente glasuri cuprinse de panică, Chris o 
luă la fugă pe coridor. Uşa Erikăi era sfărâmată. Atârnând din 
balamale, lăsa să se vadă livingul. Rafala de Uzi mutilase 
mobila, spărsese televizorul. Perdelele spânzurau zdrenţuite. 

— Saul? 

Dar nu văzu nici un cadavru. 

Unde naiba erau? 


Capitolul 4 


În momentul când prima rafală de gloanţe erupse prin uşă, 
Saul se aruncă pe covor, auzind că şi Erika proceda la fel. Avu 
impulsul de a se târî spre bucătărie sau dormitor. Apoi, însă, 
gloanţele începură să străpungă peretele în locul uşii, de la 
nivelul taliei, coborând. Covorul peste care ar fi trebuit să se 
târască spre oricare încăpere tresălta sub impactul lor. Bucăţi de 
mochetă zburau sistematic, înaintând şi revenind dinspre 
capătul camerei către mijloc, unde zăcea el, Saul, şi Erika trebui 
să se rostogolească în direcţia opusă, evitând gloanţele, spre 
peretele de lângă uşă. Il simţi cutremurându-se deasupra. Peste 
el căzură bucățele de tencuială. Micile explozii din covor se 
apropiau. Dacă trăgătorul cobora şi mai mult arma... 

Uşa zbură înăuntru. Saul ochi cu Beretta, auzi două focuri de 
pistol, un trup căzând, răcnete, o explozie, tăcere. 

Se ridică în picioare lângă perete, şi o simţi pe Erika făcând 
acelaşi lucru. De afară se auziră strigăte, iar Saul ochi spre o 
umbră apărută în uşă. 

— Saul! ţipă cineva. 

Umbra intră. 

Saul slăbi apăsarea pe trăgaci. 

Chris se răsuci, privind neliniştit în lungul peretelui. 

— Te-a atins? 

Saul clătină din cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu-i timp. Trebuie să plecăm de-aici. 

Pe culoar se deschideau uşi. O femeie zbieră. Un bărbat răcni: 

— Chemaţi poliţia! 

Chris îngheţă, privind pe lângă Saul spre ceva aflat în cameră. 

— Ce este? 

Saul se întoarse spre Erika, temându-se că fusese rănită. 
Femeia stătea cu faţa către amândoi, retrăgându-se de lângă un 
scaun de sub care scosese un pistol ascuns, alt Beretta. 

— Nu! 

Erika îl ochea pe Chris. Saul îşi aminti ce-i spusese mai 
înainte. Ar fi fost o neghiobie să-ncerce să-l ucidă pe Saul dacă 
nu avea şansa şi să... 

— Nu! 


Prea târziu. Erika trase. Saul auzi plesnetul greţos al glonţului 
înfigându-se în carne. Un geamăt. Se răsuci. Dincolo de Chris, 
un bărbat cu un pistol în mână cădea lângă peretele coridorului, 
cu sângele ţâşnindu-i din gât. 

Chris se apucă de cap. 

— lisuse! 

— Nu te-am nimerit, spuse Erika. 

— La milimetru! Glontele mi-a pârlit părul! 

— Preferai să-l las să te omoare? 

Dincolo de ferestrele sparte, sirene de poliţie se văitau în 
noapte. 

Erika se grăbi spre uşă. Saul o urmă repede. 

— Asta de unde-a apărut? 

Când ajunse pe coridor, alergând pe lângă trupurile prăbuşite, 
află răspunsul. Din apartamentul vecin cu al Erikăi, un om ţintea 
cu un Uzi. Erika trase. Saul şi Chris traseră şi ei, cu o secundă 
întârziere. Omul icni, frângându-se, cu degetul încă apăsat pe 
trăgaci, ciuruind duşumeaua. Uzi-ul îi sări din mâini. 

Erika fugi spre lift. 

— Nu, o opri Saul. Acolo vom fi imobilizaţi. 

— Nu discuta, fir-ai al dracu'! 

Evitând băltoaca de sânge din jurul cadavrelor, femeia apăsă 
butonul ascensorului. Uşa se deschise. li împinse pe Saul şi pe 
Chris înăuntru, apăsă butonul cu numărul 5, iar uşa se închise la 
loc. 

Saul simţi un gol în stomac, pe când ascensorul începea să 
urce. 

— Nu putem cobori, spuse ea. Dumnezeu ştie cine-o fi în hol. 
Poliţia sau... 

Ridicându-şi mâinile, scoase un panou din tavanul cabinei. 

Saul se îndreptă de spate la vederea chepengului de după 
panou. 

— leşire de urgenţă. 

— Am verificat în ziua când am închiriat apartamentul, în caz 
că aveam nevoie de o ieşire separată. 

Saul împinse chepengul, ridicându-l. Liftul se opri. În timp ce 
stomacul i se liniştea, îl văzu pe Chris apăsând butonul de 
menţinere a uşilor închise. Dintr-o săritură, Saul se agăţă de 
marginea trapei şi ieşi prin deschizătura strâmtă, îngenunchind 


în întuneric. Întinse mâinile s-o ajute pe Erika, simțind lângă el 
mirosul uleiului de pe cablurile de ascensor. 

— N-aveau nevoie să-mi bage microfoane în casă sau să 
supravegheze clădirea de-afară, spuse ea. Ai văzut. Aveau doi 
oameni în apartamentul vecin. De îndată ce ai sosit, au trimis 
după ajutor. 

Din cabină, Chris le dădu panoul. Trăgându-se în sus, se 
aplecă şi puse panoul la loc. Apoi închise trapa. 

— Şi acum? Dumnezeule atotputernice, ce praf. Abia respir 

— În sus. Pe acoperiş este o construcţie pentru ascensor. 
Conţine angrenajele. 

Vocea Erikăi reverbera în puţul întunecos. Se căţără, zgâriind 
cu pantofii zidul de beton. _ 

Saul ridică braţele şi atinse o bară metalică. In momentul 
când picioarele sale se desprinseră de acoperişul cabinei, auzi 
un huruit. Nu! Liftul cobora! Rămase atârnat. 

— Chris! 

— Lângă tine! 

Degetele lui Saul aproape că alunecară de pe bara uleioasă. 
Dacă ar fi căzut, dacă ascensorul cobora până jos... îşi imagină 
propriul trup spărgând tavanul cabinei şi se chinui să se apuce 
mai bine de bară. Mâna Erikăi se încleştă pe încheietura lui. Il 
ajută să se ridice. 

— Capul jos, ordonă ea. Roţile dinţate sunt chiar deasupra. 

Saul simţi cablurile ce se mişcau cu repeziciune şi curentul de 
aer din angrenajele ce scrâşneau. Se cocoşă pe o cornişă de 
beton. 

— Haina mea, spuse Chris. S-a prins în roţi. 

Huruitul era amplificat de ecoul puţului. Saul se răsuci spre el, 
neputincios, orb. Zgomotul încetă. Cablurile rămaseră pe loc, 
vibrând. Tăcerea îl înăbuşea. 

Auzi foşnetul hainei rupte. 

— Mâneca, explică Chris. Trebuia s-o scot înainte ca... 

Huruitul reîncepu, acoperindu-i cuvintele. Saul întinse mâna 
spre el, aproape pierzându-şi echilibrul, încordându-se să nu 
cadă. 

— Am reuşit, spuse Chris. Mi-am desprins haina. 

Liftul se opri sub ei. Tăcerea revenind, Saul auzi uşa glisantă 
deschizându-se. Un glas scârbit gemu. Cuiva îi veni să verse. 


— E mai nasol decât ne-au spus! Abatoru' dracu’! Cheamă 
secţia! Pe dublu! Avem nevoie de ajutor! 

Paşii omului se îndepărtară de lift în fugă. Uşa se închise. 
Zgomotul începu din nou, pe când ascensorul cobora. 

— Au să sigileze clădirea, spuse Erika. 

— Atunci, să ieşim de-aici. 

— Încerc. Pe acoperiş e o ieşire de serviciu. Dar e încuiată. 

Saul auzi un clănţănit, când Erika trase de zăvor. 

— Am rămas blocaţi? 

Liftul se opri. Auzi un scrâşnet metalic. 

— Cuiele balamalelor. Unul din ele e slăbit. 

Erika vorbea încet. Saul auzi noi scârţăieli. 

— Gata. L-am scos. 

— Şi celălalt? la cuțitul meu. 

— Se mişcă. O.K., l-am scos. 

Femeia trase de chepeng. Printr-o crăpătură, Saul văzu cu 
bucurie luminile oraşului. Se aplecă, inhalând aerul curat. 

— Vor căuta pe acoperiş, spuse Erika. Trebuie să aşteptăm 
până termină. 

În ciuda nerăbdării de a pleca, Saul ştia că avea dreptate; nu 
se opuse. 

— Văd uşa de pe acoperiş, continuă ea. Dacă se deschide, am 
timp să închid chepengul şi să bag cuiele la loc. 

Liftul hurui iarăşi, urcând. Un glas bărbătesc răzbătu în sus, 
înfundat: 

— Legistul e pe drum. Cercetăm clădirea. Cine locuieşte-n 
apartamentul ăsta? 

— O femeie. Erika Bernstein. 

— Şi unde naiba e? Am căutat înăuntru. N-am văzut nici un 
cadavru. 

— Dacă încă mai e în clădire, o s-o găsim. 

Zece minute mai târziu, doi poliţişti ieşiră pe uşa terasei, 
îndreptând în toate părţile revolverele şi lanternele. Chris 
închise trapa de întreţinere, punând fără zgomot cuiele la loc în 
balamale. Saul auzi glasuri şi paşi. 

— Aici nu-i nimeni. 

— la vezi de trapa de la lift. 

O lanternă lumină prin grilaj. Saul se lipi de perete împreună 
cu Chris şi Erika, cufundaţi în umbră. 

— Are lacăt. 


— Mai bine verifică-l. Poate a fost meşterit. 

Paşii se apropiară. 

— Ai grijă. Eu stau şi te acopăr. 

Saul auzi un zăngănit, când omul trase de lacăt. 

— Eşti mulţumit? 

— Căpitanul a zis să nu scăpăm nimic. 

— Ce mai contează? Intotdeauna le verifică el singur de două 
ori pe toate. Şi pe urmă, ne trimite pe noi să verificăm a treia 
oară. 

Paşii se îndepărtară. Uşa de pe acoperiş se închise cu un 
scârţâit. 

Saul expiră prelung. Transpiraţia îl înţepa în ochi. Să verifice a 
doua şi a treia oară? se întrebă el, deznădăjduit. Ne-am blocat 
aici. 


Capitolul 5 


Toată noaptea, liftul circulă în sus şi-n jos, iscând praful care 
le mânjea feţele şi le înfunda nările, făcându-i să se înece. După 
ce Erika redeschise chepengul de serviciu, respirară pe rând 
prin crăpătură. Saul îşi privea mereu limbile fosforescente ale 
ceasului. Curând după orele şase, începu să-i vadă pe Erika şi 
Chris, cu trăsăturile hăituite devenind tot mai clare în lumina 
dimineţii ce se infiltra prin grilaj. 

În primele momente, o întâmpină bucuros, dar pe măsură ce 
începu să transpire tot mai intens, îşi dădu seama că puţul se 
încălzea, construcţia de pe terasă fiind înfierbântată de razele 
soarelui. Simţea că se sufocă. Scoţându-şi haina, îşi dezlipi de 
piept cămaşa scorţoasă. Pe la unsprezece, îşi scoase şi cămaşa. 
Rămaseră toropiţi, numai cu lenjeria pe ei. Sutienul de culoarea 
pielii i se lipea Erikăi de sâni, printre care sudoarea se scurgea 
în pârâiaşe. Saul îi privea faţa extenuată, îngrijorat pentru ea, 
ajungând în cele din urmă la concluzia că era mai rezistentă 
decât el şi Chris. Probabil că ar fi îndurat mai mult timp decât 
oricare dintre ei. 

La amiază, deplasările  ascensorului începuseră să se 
rărească. Personalul ambulanţelor şi echipajul criminalistic 
veniseră şi plecaseră. In timpul nopţii, cadavrele fuseseră 
ridicate. Ascultând conversațiile înăbuşite din lift, Saul află că 
doi poliţişti supravegheau apartamentul Erikăi, iar alţii doi 
păzeau holul de jos. Incă nu puteau pleca în siguranţă. Murdari 
cum erau, ar fi atras atenţia dacă se arătau în lumina zilei. Aşa 
că aşteptară mai departe, chinuindu-se să respire. La apusul 
soarelui, lui Saul i se împăienjenise vederea. Îşi simţea braţele 
ca de plumb. Avea crampe la stomac din cauza deshidratării. 
Ajunseseră în sfârşit la limita asupra căreia conveniseră - 
douăzeci şi patru de ore după momentul atacului. 

Târându-se istoviţi prin trapa îngustă, se ridicară în picioare 
pe acoperiş. Cu degetele înmuiate, se îmbrăcară, inhalând aerul 
răcoros al nopţii şi înghițind în sec. Priviră ameţiţi spre lucirea 
îndepărtată a cupolei Capitoliului. 

— Ne-au mai rămas atâtea, spuse Chris. 

Saul ştia la ce se referea. Aveau nevoie de mijloace de 
transport, de apă, mâncare, un loc unde să facă baie şi să 


găsească haine curate şi odihnă, şi, mai presus de orice, să 
doarmă. 

— Pot face rost de o maşină, îşi împinse Erika părul lung după 
umeri. 

— Ata sau de la ambasadă? 

Chris nu aşteptă răspunsul. Clătină din cap: 

— E prea riscant. Poliţia ştie cine eşti. Intrucât nu ţi-au găsit 
trupul, presupun că eşti implicată. Îţi supraveghează parcarea 
de la subsol. Au aflat unde lucrezi şi urmăresc ambasada. 

— Am o maşină de rezervă. 

Sânii i se arcuiră în timp ce-şi punea bluza. Îşi încheie 
manşetele. 

— Am cumpărat-o sub alt nume. Am plătit cash - un fond de 
urgenţe al ambasadei. Nu mi se poate da de urmă prin 
intermediul maşinii. O ţin într-un garaj din partea opusă a 
oraşului. 

— Asta nu rezolvă cealaltă problemă - unde să mergem, 
spuse Chris. Poliţia are semnalmentele noastre de la vecinii care 
ne-au văzut în faţa uşii. Nu putem risca să mergem la un hotel. 
Doi bărbaţi şi o femeie... am atrage atenţia. 

— lar cine ne urmăreşte îi va verifica şi pe prietenii tăi. 

— Nici un hotel, nici un prieten, replică ea. 

— Atunci, unde? 

— Nu te mai strâmba. Nu-ţi plac surprizele? 


Capitolul 6 


În biroul său, căpitanul de la secţia omucideri strângea în 
mână receptorul, privind posomorât Quarter-Pounder-ul? mâncat 
pe jumătate de pe biroul aglomerat. In timp ce asculta glasul 
poruncitor de la telefon, deodată îi pieri pofta de mâncare. 
Ulcerul începu să-l ardă. Dincolo de plasa contra ţânţarilor din 
fereastra deschisă, sirenele se văicăreau în noaptea oraşului 
Washington. 

— Fireşte, oftă căpitanul. Domnule, mă ocup eu de asta. 
Garantez, nici o problemă. 

Răsfrângându-şi buzele a dezgust, închise telefonul şi-şi 
şterse sudoarea de pe mână ca şi cum receptorul l-ar fi 
contaminat. In uşă apăru un om. Aruncând o privire peste birou, 
căpitanul îşi văzu locotenentul cu chip slab - fără veston, cu 
cravata lărgită şi mânecile mototolite suflecate - aprinzându-şi o 
ţigară. 

In spatele locotenentului sunau telefoane; maşinile de scris 
ţăcăneau. Detectivi obosiţi căutau prin dosare şi interogau 
prizonieri. 

— Ai o mutră, spuse locotenentul. Arăţi de parcă tocmai ai fi 
aflat că departamentul îţi impune încă un program de exerciţii. 

— Ne-am căcat împrăştiat, se lăsă moale căpitanul în scaunul 
ce scârţăi. 

— Care-i treaba? 

— Baia aia de sânge de-aseară. Şase oameni, cu arme destule 
cât să invadeze o ţară mică, făcuţi arşice într-un bloc aparent 
normal. 

— ŢI s-au epuizat pistele? 

— S-ar putea zice şi aşa. Nici n-a fost adevărat. 

Locotenentul se înecă cu fumul de ţigară. 

— Ce naiba vorbeşti? 

Intră cu paşi mari în birou, pe lângă fişetele de dosare. 

— Telefonul de-adineauri, arătă căpitanul cu dispreţ spre 
aparat. A venit de sus. De-aşa de sus, vreau să zic, încât nici n- 
am voie să-ţi spun de la cine. Mi se face greață când mă 
gândesc. Dacă n-o rezolv ca lumea, zbor înapoi în maşina de 
patrulare. 

Strimbându-se, căpitanul îşi apăsă stomacul ce-l ardea. 


3 - Sandviş de un sfert de livră - o sută de grame 


— Oraşul ăsta afurisit - uneori am impresia că-i capătul de la 
cur al universului. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi. 

— Cei omorâţi. Guvernul le-a confiscat cadavrele. 

Nu era nevoie să explice ce însemna „guvernul”. Atât el cât şi 
locotenentul lucrau în Washington de destulă vreme ca să 
recunoască sinonimul activităţilor sub acoperire. 

— Din motive de securitate, cadavrele alea nu vor fi 
identificate. Treabă oficială. Fără publicitate. Guvernul rezolvă 
aproape tot. 

— Aproape? 

Locotenentul îşi strivi chiştocul într-o scrumieră ce da pe 
dinafară. 

— Nu vorbeşti cu şir. 

— Doi bărbaţi şi o femeie. Avem numele femeii - Erika 
Bernstein. Avem descrierea amănunţită. Dacă-i găsim, am un 
număr unde să telefonez. Dar n-avem voie să-i lăsăm să afle că 
au fost văzuţi şi nici să-i ridicăm nu putem. 

— E o nebunie. Au împuşcat şase oameni şi nu-i putem 
aresta? 

— Cum naiba am fi în stare? [i-am spus că guvernul a 
confiscat cadavrele. Hoiturile alea nu mai există. Ceea ce 
căutăm sunt trei non-ucigaşi dintr-un omor în masă care nici nu 
s-a întâmplat vreodată. 


Capitolul 7 


Erika ieşi prima din clădire. Pe rând, Chris şi Saul o urmară 
după scurt timp, folosind ieşiri diferite şi scrutând întunericul 
înainte de a se retrage pe străzile umbrite. Asigurându-se că nu 
erau urmăriţi, opri fiecare câte un taxi de cum părăsiră cartierul, 
dând şoferilor instrucţiuni să-i ducă în zone opuse ale oraşului 
Washington. In timp ce Erika se ducea la garaj să-şi ia maşina, 
Chris aşteptă într-o pizzerie pe care o stabiliseră de comun 
acord. La rândul său, Saul se duse la o galerie de jocuri video 
unde jucă „rachete ghidate”, în timp ce privea pe fereastră spre 
strada pe care o aleseseră. 

Chiar înainte ca galeria să se închidă, la miezul nopţii, văzu un 
Camaro albastru oprind la bordură, cu motorul în ralanti. 
Recunoscând-o pe Erika la volan, ieşi, scrutând instinctiv strada 
în timp ce deschidea portiera din dreapta. 

— Sper ca voi doi să nu staţi prea înghesuiți, în spate. 

Se întrebă ce voia să spună. Apoi îl remarcă pe Chris, ghemuit 
după fotoliul şoferului. 

— Mai întâi puţul liftului şi acum asta? 

Gemând, urcă în spate. În timp ce Erika demara, se chirci jos 
lângă Chris. 

— Nu-i nevoie să vă cocoşaţi prea multă vreme, spuse ea. 

Saul urmărea luminile intermitente ale felinarelor, din mers. 

— Cât timp, exact? 

— O oră. 

Gemu din nou, împingându-l pe Chris: 

— Auzi, ia mută-ţi lăboanţele. 

Saul râse. 

— Copoii caută doi bărbaţi şi o femeie. Dacă ne-ar vedea 
împreună, ne-ar putea cere să oprim, la libera inspiraţie. 

— Nu-s atât de sigur, spuse Chris. 

— Dar de ce să riscăm? 

— Nu asta am vrut să spun. Pe când aşteptam în pizzerie, m- 
am uitat peste un ziar. Omorurile nu erau pomenite. 

— O fi fost ziarul de ieri, zise Erika. 

— Ba de azi. Şase morţi. Apartamentul tău făcut praf. Mă 
aşteptam la un articol pe pagina întâi, cu descrierile noastre şi 
toată treaba. Am căutat şi prin alte ziare. N-am găsit nimic. 

— Poate au scris-o prea târziu ca s-o mai publice. 


— Tragerile au avut loc aseară la zece şi un sfert. Au avut 
timp cât cuprinde. 

Dădu un colţ. Pe lângă Camaro fulgerară lumini de faruri. 

— Se vede că cineva a convins ziarele să n-o publice. 

— Eliot, spuse Saul. El a putut să confişte cadavrele şi să 
ceară poliţiei să păstreze tăcere, în numele siguranţei naţionale. 
Ziarele nu vor şti niciodată ce s-a întâmplat. 

— Dar de ce? întrebă Chris. Ne urmăreşte. Putea să ne publice 
fotografiile pe toate paginile întâi din ţară. Cu atâţia oameni 
căutându-ne, ar avea şanse mai mari să ne prindă. 

— In afară de cazul că nu vrea publicitate. Indiferent despre 
ce e vorba, vrea să păstreze discreţia. 

— Ce anume, totuşi? 

Chris strânse pumnul. 

— Ce-i aşa de-al dracului de important? 


Capitolul 8 


Saul simţi Camaro-ul cotind. În noapte, şoseaua netedă fu 
înlocuită dintr-odată de un drum lăturalnic cu hopuri. In spate, 
Saul se agăţă de banchetă. 

— Tu nu suferi nici un şoc în chestia asta? 

Erika zâmbi: 

— Aproape am ajuns. Acum vă puteţi ridica. 

Recunoscător, Saul se aşeză pe canapea. Rezemându-se şi 
întinzându-şi picioarele crispate, se uită prin parbriz. Farurile 
maşinii dezvăluiau tufişuri dese de ambele părţi ale unui drum 
îngust, desfundat. 

— Unde suntem? 

— La sud de Washington. Lângă Mount Vernon. 

Saul îl bătu pe Chris pe umăr, arătând spre un pâlc de copaci. 
Dincolo de aceştia, lumina lunii scălda un impresionantă casă de 
cărămizi. 

— Colonială? întrebă Chris. 

— O idee mai recent. A fost construită în o mie opt sute. 

Erika opri maşina în locul unde aleea se arcuia de sub copaci, 
spre peluza din faţa verandei întinse. Indreptă farurile spre 
pădurea din spate. 

— Ştii cine locuieşte aici? întrebă Chris. Ne-am înţeles că nu 
putem risca să mergem la prieteni. 

— Nu e prieten. 

— Atunci cine e? 

— Un evreu. Am luptat alături de fiul lui, în Israel. N-am fost 
aici decât o dată - când am venit să-i spun că tânărul murise 
vitejeşte. 

Înghiţi un nod. 

— l-am dat o fotografie a mormântului. Şi medalia pe care fiul 
său n-a mai apucat s-o primească. Mi-a spus că dacă am 
vreodată nevoie de ajutor... 

Vocea i se înăsprise. 

Saul simţi ceea ce nu spusese. 

— L-ai cunoscut bine pe fiul lui? 

— Aş fi vrut. Dacă trăia, poate aş fi rămas în Israel cu el. 

Saul îi puse o mână pe umăr, consolator. 

Casa rămânea cufundată în întuneric. 

— Fie doarme, spuse Chris, fie nu e acasă. 


— E prevăzător. Vizitatori neanunţaţi la ora asta - nu s-ar 
grăbi să aprindă luminile. 

— Cum am face noi, comentă Chris. 

— A scăpat viu de la Dachau. N-a uitat. Probabil că în 
momentul ăsta ne priveşte, întrebându-se cine naiba om fi. 

— Mai bine să nu-l lăsăm să aştepte. 

Erika ieşi, trecând prin dreptul farurilor, spre casă. De pe 
bancheta din spate a maşinii, Saul o privi dispărând după un 
arbust de sânger înflorit, înghițită de noapte. Aşteptă cinci 
minute. Dintr-odată, nervos, întinse mâna spre uşă. 

Silueta ei înaltă şi suplă ieşi din întuneric. Reveni la maşină. 

Saul se simţea uşurat. 

— E acasă? Neva ajuta? 

Erika dădu din cap, pornind maşina şi conducând prin dreptul 
fațadei. Aleea cotea spre pădurea întunecoasă din spate. 

— l-am spus că eu şi nişte prieteni avem nevoie de un 
adăpost. Şi că e mai bine dacă nu ştie de ce. N-a pus nici o 
întrebare. A înţeles. 

Camaro-ul se hurduca pe alee. 

Saul se răsuci: 

— Dar ne îndepărtăm de casă. 

— Nu acolo vom sta. 

Farurile luminau copacii. Prin ferestrele deschise, Saul auzea 
cântecele  pasărilor dinainte de ivirea zorilor. Ceţuri se 
învolburau. Îşi strânse trupul cu braţele, împotriva umezelii. 

— Aud broaşte, spuse Chris. 

— În faţă e Potomac-ul. 

Erika ajunse la un luminiş unde se găsea o veche casă de 
piatră, parţial acoperită cu iederă. 

— Zice că e casa lui de oaspeţi. Are curent electric şi apă. 

Oprind, cobori, studie căsuţa şi dădu din cap a încuviinţare. 

Pe când Erika intra împreună cu Saul, Chris ocoli până în 
spate, controlând instinctiv perimetrul. Nişte trepte de lemn 
coborau o pantă abruptă, spre râul ceţos. In întuneric, se auzeau 
valurile lingând malul. Ceva plescăi. Plutea un miros de 
descompunere. 

În spatele lui se aprinse lumina, la o fereastră a casei. 
Răsucindu-se, îi văzu pe Saul şi Erika deschizând dulapurile unei 
bucătării rustice. Prin fereastra închisă nu le putea auzi 
cuvintele, dar îl frapă dezinvoltura cu care se purtau - deşi nu 


mai făcuseră dragoste de zece ani. El nu cunoscuse niciodată o 
relaţie de acest gen. Inhibiţiile îl sâcâiau. Simţi un nod în gât, 
când Saul se aplecă spre Erika, sărutând-o tandru. Ruşinat că se 
uita, Chris întoarse capul. 

Când intră, îşi anunţă prezenţa printr-un zgomot. Living-ul era 
spaţios, lambrisat, cu podea de lemn şi grinzi de-a latul 
tavanului în unghi. Văzu la stânga o masă şi o canapea în faţa 
unui şemineu din dreapta, mobila fiind acoperită cu huse. În faţa 
lui se aflau două uşi şi intrarea în bucătărie. Simţi miros de praf. 

— Mai bine să deschidem ferestrele, spuse Erika în timp ce 
intra împreună cu Saul în /iving room. 

Luă husele de pe mobilier, stârnind nori de praf. 

— În dulapuri sunt nişte cutii de conserve. 

Chris era hămesit. Ridică un geam, inspirând aerul curat, 
după care verifică uşile din faţa lui. 

— Un dormitor. Un duş. Uite cum facem. Gătesc eu. Voi puteţi 
folosi baia primii. 

— N-avem nimic împotrivă, îşi atinse Erika părul, descheindu- 
se deja la bluză pe când intra, închizând uşa după ea. 

Auziră zgomotul duşului şi trecură în bucătărie, unde încălziră 
trei cutii cu tocană de vită. Aburii făceau stomacul lui Chris să 
tresalte. 

Apa se opri curând. Când reveni, Erika avea capul înfăşurat 
într-un prosop şi purta un halat pe care-l găsise în debaraua 
băii. 

— Eşti frumoasă, spuse Saul. 

Ea făcu o reverență glumeaţă: 

— lar tu ai mare nevoie de-o baie. 

Saul îşi şterse murdăria de pe faţă şi râse. Nu era însă nimic 
amuzant. În timp ce mâncau primele înghiţituri, niciunul nu 
vorbi. În sfârşit, Saul lăsă jos lingura. 

— Cei din apartamentul vecin ştiau că eu, nu Chris, venisem 
acasă cu tine. Şi, totuşi, au trimis după noi o echipă de şoc. 
Sigur, îl ajutam pe Chris, dar el e cel care a violat sancţiunea. El 
ar fi trebuit să fie principala ţintă, dar n-a fost. Eu am fost. De 
ce? 

— Şi nici povestea din Colorado n-are vreo legătură cu 
sancţiunea, adăugă Chris. Indiferent de motiv, n-au atacat până 
nu te găsisem pe tine. Nu pe mine, pe tine te voiau. 

Saul dădu din cap, tulburat: 


— Atlantic City. Mossad-ul. 

— Oamenii din blocul meu nu erau de la Mossad, insistă Erika. 
Mi s-ar fi spus despre acţiune. S-ar fi asigurat că mă aflam la 
adăpost înainte de a încerca să vă omoare. 

— Dar procedau ca israelienii. 

— Numai fiindcă foloseau arme Uz; şi Beretta? întrebă ea. 

— În regulă, de acord cu tine. Până şi ruşii folosesc uneori 
arme de-astea. Dar celelalte? Lovitura cu podul palmei în lupta 
corp-la-corp? 

— Şi modul de a fabrica amortizoarele, şi poziţia ghemuită, pe 
toată talpa, când te urmăreau. Ştiu, spuse Erika. Mi-ai zis tu. 
Tacticile astea nu dovedesc nimic. 

Chipul lui Saul se înroşi de nerăbdare. 

— Ce tot vorbeşti? Nimeni nu mai e antrenat aşa. 

— Nu-i adevărat. 

O priviră lung. 

— Cine ar mai fi? întrebă Chris. 

Aşteptară. 

— Ai spus că păreau să coopereze cu Eliot, continuă Erika, dar 
erau instruiți de Mossad. 

Dădură din capete. 

— Atunci, ia gândiţi-vă. 

— Dumnezeule, murmură Chris. Tocmai ne-ai descris pe noi. 


Capitolul 9 


Implicaţiile îl împiedicau pe Chris să adoarmă. Zăcea pe 
canapea, privind spre zorii de dincolo de fereastră. Prin uşa 
închisă a dormitorului, auzi un gâfâit înfundat - Saul şi Erika 
făceau dragoste. Inchise ochii, chinuindu-se să nu ia în seamă 
sunetele, silindu-se să-şi amintească. 

1966. După ce el şi Saul îşi încheiaseră turneul în Vietnam şi 
stagiul în Forţele Speciale, Eliot dorise să primească instructaj în 
plus, „şlefuirea finală”, cum o numea el. Zburând separat până 
la Aeroportul Heathrow de lângă Londra, îşi dăduseră întâlnire în 
zona de restituire a bagajelor. Cu cheile pe care le primiseră, 
deschiseseră dulapurile şi luaseră bagajele costisitoare, pline cu 
îmbrăcăminte franţuzească. Fiecare valiză conţinea şi câte o 
yarmulke. 

În timpul zborului spre Tel Aviv, îşi schimbaseră hainele în 
toaletă. O stewardesă le pusese vechile veşminte în pungi de 
cumpărături şi le îndesase într-un container de hrană gol, spre 
coada avionului. La aeroport, după trecerea prin vamă, i-a 
întâmpinat o femeie grasă, între două vârste, care li se adresa 
cu nişte porecle afectuoase. Cu tichiile şi hainele franţuzeşti, 
arătau ca nişte evrei parizieni tipici în drum spre prima lor 
experienţă de chibuţ, astfel părând când s-au îmbarcat în 
autobuzul cu destinaţia în afara oraşului. 

Câteva ceasuri mai târziu, au primit camere într-un complex 
de locuinţe şi cu sală de gimnastică, asemănător cu un Y.M.C.A. 
american. Instruiţi să se prezinte imediat în sala mare, împreună 
cu alţi douăzeci de elevi, au întâlnit un bătrân care s-a prezentat 
cu numele Andr Rothberg. Înfăţişarea lui dezinvoltă contrazicea 
ucigătoarea legendă pe care şi-o ţesuse. Chel şi zbârcit, 
îmbrăcat în cămaşă, pantaloni şi pantofi albi, semăna cu un 
sportiv ne-evreu. Istoricul său, însă, descria un cu totul altfel de 
om. Tatăl lui, instructor de scrimă al ultimului ţar rus, îl învățase 
pe Andr coordonarea şi iuţeala de mână şi ochi care-l 
propulsaseră prin activităţile sportive de la Cambridge, în anii 
'30, prin informaţiile navale engleze în timpul celui de-al doilea 
război mondial şi, finalmente, în comunitatea informativă 
israeliană, după armistițiul din '48. Deşi evreu, rămăsese 
cetăţean britanic, astfel neprimind accesul în cercurile interioare 
ale puterii din Israel. Neabătut, îşi adusese valoroasa 


contribuţie, elaborând un sistem de instrucţie autodefensivă de 
o precizie fără egal. Rothberg îl numea „antrenamentul 
instinctului ucigaş”, iar performanţa la care asistaseră Chris şi 
Saul în ziua aceea i-a uimit. 

Folosind un cărucior suspendat cu lanţuri de tavanul înalt al 
sălii, un asistent a împins înăuntru cadavrul gol al unui bărbat, 
înalt de un metru optzeci, robust, recent decedat, de vreo 
douăzeci şi ceva de ani. Înainte ca leşul să fi fost harnaşat şi 
agăţat în poziţie verticală, se vede că zăcuse pe spate, unde i se 
adunase sângele, învineţind partea posterioară, în vreme ce cea 
din faţă se îngălbenise. Atârna vertical, cu picioarele pe podea, 
lângă Rothberg. Acesta luă un scalpel mare şi execută câte o 
incizie de douăzeci şi cinci de centimetri de fiecare latură a 
pieptului, apoi una de-a curmezişul, jos între ele. Prin tăieturi 
suplimentare, desprinse țesutul subcutanat de cuşca toracică şi 
ridică pielea pentru a expune oasele. Aşteptă ca elevii să 
inspecteze exponatul, atrăgându-le atenţia asupra coastelor 
nevătămate. Apoi cobori pielea la loc şi lipi inciziile cu bandă 
chirurgicală. 

Chris n-avea să uite niciodată. Rothberg se întoarse cu 
spatele spre cadavru. Se propti pe latul tălpilor, cu picioarele 
depărtate, ţinând braţele întinse cu palmele în jos, paralele cu 
podeaua. Asistentul îi depuse pe dosul fiecărei mâini câte o 
monedă. Numără până la trei. Fulgerător, Rothberg întoarse 
palmele în sus şi prinse monedele din zbor. În acelaşi timp, însă, 
trupul neînsufleţit zvâcni îndărăt, cu curelele scârţâind în 
cârligul de care erau agăţate. Rothberg arătă monedele din 
mâini. Le băgă în buzunar şi se întoarse spre cadavru, dezlipind 
banda adezivă şi ridicând bucata de piele. În ambele laturi, 
coastele erau rupte. Rothberg nu se mărginise să dea din mâini 
pentru a prinde monedele cât ai clipi din ochi. În aceeaşi clipă, 
lovise cu coatele înapoi, izbind cadavrul, cu o mişcare atât de 
rapidă, încât trecuse neobservată. O asemenea agilitate ar fi 
fost remarcabilă din partea oricui, necum dintr-a unui om trecut 
de şaizeci de ani. În timp ce elevii îşi exprimau prin murmure 
surpriza, Chris privi în jur, observând-o pentru prima oară pe 
Erika. 

— După cum vedeţi, le explică Rothberg, coastele fracturate 
au străpuns plămânii. Dacă prietenul nostru încă ar mai fi fost 
viu, acum ar muri asfixiat cu spuma produsă de sângele şi aerul 


din piept. Cianozat în trei minute, mort în şaisprezece - timp 
suficient pentru a injecta un drog, la nevoie. Mai important, însă, 
o rană ireparabilă, cu efecte foarte mici asupra propriei voastre 
capacităţi de a vă apăra împotriva altora. Căci cele trei arme 
majore pe care vi le oferă trupul, fără a-şi pierde posibilităţile de 
funcţionare nici chiar în urma celui mai serios impact, sunt 
vârfurile coatelor, pielita dintre degetul mare şi cel arătător şi 
podul palmei. În viitor, veţi învăţa să folosiţi aceste arme cu 
viteză, coordonare şi poziţia potrivită pentru menţinerea 
echilibrului. Acum, însă, vom lua pauza de masă. Diseară, vă voi 
demonstra folosirea corectă a garotei şi a cuţitului. In 
următoarele câteva zile, totul va fi demonstraţie şi explicaţie. 

Cele „câteva zile” reieşiră a fi şapte săptămâni. Din zori şi 
până la apusul soarelui, în fiecare zi, cu excepţia sabatului 
evreiesc, Chris şi Saul trecură prin cel mai intensiv instructaj pe 
care-l primiseră vreodată, inclusiv în Forţele Speciale. 
Demonstraţiile erau urmate de sesiuni practice şi, apoi, exerciţii 
fizice istovitoare. Învăţară scrima şi baletul. 

— Pentru agilitate, îi lămuri Rothberg. Trebuie să înţelegeţi 
nevoia de rafinament. Rezistenţa nu contează, nici forţa. Nu are 
importanţă cât de uriaş şi voinic poate fi adversarul în 
comparaţie cu tine însuţi. O lovitură bine plasată, în punctul 
cuvenit, îl va ucide. Reflexul - acesta e factorul cel mai 
important, de unde necesitatea de scrimă şi balet. Trebuie să 
învăţaţi să vă controlaţi trupul, să vă simţiţi la largul vostru în el, 
să vă faceţi mintea una cu muşchii. Gândurile trebuie transpuse 
instantaneu în acţiune. Ezitarea, coordonarea defectuoasă şi 
loviturile prost plasate îi oferă adversarului şansa de a vă ucide. 
Viteza, coordonarea şi reflexele - acestea sunt armele voastre, 
împreună cu propriul trup. Exersaţi până veţi fi prea epuizați 
pentru a vă mai putea mişca, până când antrenamentul anterior 
- oricât de brutal a fost - vi se va părea o vacanţă. lar atunci, 
exersaţi în continuare. 

Când nu se aflau în clase sau în sala de sport, Chris şi Saul îşi 
petreceau orele în camera lor, dezvoltându-şi facultăţile. 
Imitându-l pe Rothberg, Chris întindea braţele, cu palmele în jos. 
Saul îi punea câte o monedă pe dosul fiecărei mâini. Chris 
smucea mâinile şi încerca să le întoarcă pentru a prinde 
monedele în cădere. Apoi venea rândul lui Saul să încerce. In 
prima săptămână, crezură că trucul era imposibil. Monedele 


cădeau pe podea, sau Chris şi Saul le prindeau prea jos şi 
stângaci. 

— Tocmai te-a omorât, îşi spuneau ei unul altuia. 

Spre sfârşitul celei de a doua săptămâni, reflexele le 
progresaseră suficient pentru a prinde monedele dintr-o singură 
mişcare lină şi nedesluşită. Păreau suspendate în aer, capturate 
înainte de a începe să cadă. 

Dar monedele nu erau decât un dispozitiv auxiliar, nu scopul 
final. Odată stăpânit talentul de a le prinde, se adăugă o nouă 
dificultate. Conform explicaţiilor lui Rothberg, trebuiau să înveţe 
nu numai cum să aplice loviturile înapoi - ci şi s-o facă înainte, 
cu podurile palmelor, la fel de rapid. Practicând această a doua 
metodă de atac, Chris şi Saul puneau creioane pe masă. Când 
îşi smulgeau mâinile de sub monede, trebuia să azvârle 
creioanele de pe masă înainte de a prinde monedele. Din nou, 
scamatoria părea imposibilă. Nu reuşeau să prindă banii, sau nu 
nimereau creioanele, ori se mişcau atât de neîndemânatic, încât 
îşi spuneau din nou „te-a omorât”. 

Ca prin miracol, pe la sfârşitul celei de-a treia săptămâni, 
puteau reuşi ambele trucuri în acelaşi timp. Dar nici doborârea 
creioanelor nu reprezenta țelul final. Vitezei şi coordonării îi 
adăugau acum precizie, mânjindu-şi cu cerneală palma fiecărei 
mâini, după care aruncau monedele şi loveau într-un cerc 
desenat pe o hârtie prinsă de perete. La început, fie nu reuşeau 
să-şi lase amprentele de cerneală în cerc, fie nu mai prindeau 
monedele, dar la începutul săptămânii a cincea puteau studia 
petele de cerneală precis plasate, monedele din mâini, şi se 
felicitau: 

— Celălalt a murit. 

In cele din urmă, Rothberg îi consideră îndeajuns de dibaci 
pentru a practica pe cadavre. In ultima săptămână, însă, insistă 
asupra testului final. 

— Băgaţi monedele în buzunar şi îmbrăcaţi vestele astea 
vătuite, le spuse el. Practicaţi pe voi înşivă. 

Chris zăcea pe canapeaua din căsuţă, privind soarele ce 
strălucea prin fereastră. Potomac-ul şipotea între maluri. O 
adiere legăna crengile. Păsările cântau. Işi amintea că în 
chibuţul acela din Israel nu fuseseră păsări. Numai arşiţă, nisip 
şi şapte săptămâni de transpiraţie, concentrare şi chinuri. Când, 
însă, instinctele ucigaşe i se desăvârşiseră, ajunsese cât de 


aproape posibil de țelul perfecțiunii recomandate mereu de Eliot 
- printre puţinii aleşi, cei mai buni, mai disciplinaţi, capabili şi 
ucigători, un agent operativ de înaltă clasă gata să-şi înceapă 
cariera. „In 1966,” îşi spuse. „Când eram tânăr.” 

Acum, după succese, înfrângeri şi trădări, Chris cugeta la anii 
trecuţi de-atunci. Agenţia, mănăstirea, din nou agenţia, 
detaşarea de probă la Roma, Biserica Lunii, mormântul pe care 
şi-l săpase în Panama. Părea o succesiune hotărâtă dinainte. La 
vârsta de treizeci şi şase de ani, medita la tot ce învățase. 
Analiza acele şapte săptămâni în Israel, amintindu-şi ce spusese 
Erika - faptul că descrierea oamenilor care-l atacaseră pe Saul 
în Atlantic City corespundea şi lui Saul şi Chris, oameni afiliaţi lui 
Eliot, dar instruiți de Mossad. Totuşi, oricât încerca, Chris nu-şi 
putea aminti de nici un alt american în şcoala lui Rothberg. 
Implicaţiile îl făceau să i se înnoade stomacul. Minţise Eliot şi în 
această privinţă? Îi trimisese şi pe alţii la Rothberg, în alte 
momente, deşi le dăduse lui Chris şi Saul cuvântul lui de onoare 
că erau unici? De ce-ar fi spus Eliot o asemenea minciună? 

Chris îşi mai amintea şi altceva. Pe când Erika gemea în 
culmea orgasmului, dincolo de uşa închisă a dormitorului, Chris 
retrăia momentul din urmă cu şaisprezece ani, în Israel, când o 
văzuse prima oară. Nu peste mult, Saul fusese scos din grupul 
lui Chris şi încadrat în cel al Erikăi. În pofida programului 
intensiv, reuşiseră cumva să-şi găsească timp pentru a fi 
amanți. Chris simţea o greutate apăsându-i pieptul. Pe vremea 
aceea, nevoia de a-l mulţumi pe Eliot fusese atât de mare, încât 
îşi interzisese orice emoție, cu excepţia loialității faţă de tatăl şi 
fratele său. Se epurase de orice dorinţă de răsplată şi împlinire - 
în afara cazului când tatăl lui i-o permitea. Sexul era îngăduit în 
scopuri terapeutice. O legătură amoroasă, însă, ar fi fost de 
neconceput. „Te compromite,” spusese Eliot. „Emoţia e un 
handicap. Te împiedică să te concentrezi. In misiune, te poate 
costa viaţa. In plus, e posibil ca iubita să se întoarcă împotriva 
ta. Sau o poate lua ostatică un duşman, pentru a te forţa să te 
întorci contra agenţiei. Nu, singurii oameni pentru care poţi 
manifesta iubire, încredere şi dependenţă suntem eu şi cu 
Saul.” Piatra de pe inimă îl apăsa şi mai tare. Il ardea 
amărăciunea. Căci, în pofida condiţionării, Chris sfârşise prin a 
simţi emoţii - nu iubire faţă de o femeie, ci vinovăţie pentru 
ceea ce făcuse, şi ruşinea de a fi fost nedemn de tatăl lui. 


Confuzia îl sfâşia. Sacrificase ceea ce-şi dădea seama acum că 
erau necesităţi omeneşti fundamentale, în scopul de a-i face 
plăcere tatălui său. lar acum, tatăl se întorsese împotriva lui. 
Printre toate înşelăciunile, minţise oare Eliot şi în privinţa iubirii? 
Chris clocotea de regret pentru viaţa pe care ar fi putut-o 
cunoaşte, o viaţă pe care acum ruşinea şi vinovăția nu i-o mai 
îngăduiau. Dacă n-ar fi existat nevoia de a-l ajuta pe Saul, s-ar fi 
sinucis, pentru a pune capăt chinuitorului dezgust de sine însuşi. 
„Câte m-a pus Eliot să fac.” Strânse pumnii. „Şi normalitatea 
care nu mi-a fost acordată nici un moment.” Incapabil să se 
înfurie pe Saul, se simţea totuşi invidios, căci Saul reuşise să-i 
rămână credincios lui Eliot, găsindu-şi cu toate acestea şi 
propria împlinire. Se simţea, totuşi, capabil de mânie contra lui 
Eliot. Cutremurându-se, închise strâns ochii, într-o tresărire de 
regret. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, se întrebă, clătinând 
ţeapăn din cap, dacă el şi nu Saul ar fi fost mutat în grupul 
Erikăi din Israel - în gât i se puse un nod - oare acum e/ar fi fost 
acela care o ţinea înfiorată în braţe? 


Capitolul 10 


Erika se privea în oglinda camerei de toaletă. Auzea printre 
jaluzelele uşii două vânzătoare stând de vorbă. Sosise la zece, 
când se deschidea magazinul universal. Aşteptau să intre doar 
câţiva clienţi, aşa că fusta şi bluza murdare nu atrăseseră prea 
mult atenţia. Trecând repede prin raionul pentru femei, alesese 
un sutien şi o pereche de chiloţi, o jachetă de catifea reiată, o 
bluză de mohair, blugi şi cizme de piele înalte. Se schimbă în 
cabina de toaletă. 

Făcând ghemotoc hainele vechi, deschise uşa şi privi 
prudentă afară, fără a vedea alte cumpărătoare. Când se 
apropie, vânzătoarele se întoarseră. 

— Să nu încercaţi niciodată să schimbaţi un cauciuc spart 
îmbrăcate cu haine noi-nouţe, spuse ea. Ar fi trebuit să 
telefonez la Triple A. 

— Sau iubitului, spuse cea mai tânără, probabil observând că 
Erika nu purta verighetă. 

— Tocmai am rupt-o cu el. Ca să v-o spun p-a dreaptă, nu era 
bun de nimic. 

Vânzătoarele râseră. 

— Ştiu ce vreţi să ziceţi, spuse cea tânără. Nici al meu nu face 
două parale. Decât la... 

Râseră din nou. 

— Aş vrea eu să am silueta dumneavoastră, adăugă şi cea 
mai vârstnică. Hainele astea vă vin perfect. 

— După pana de cauciuc, trebuia să-mi iasă şi ceva bine. 
Sunteţi amabile să vă ocupați de astea? le întinse ea bluza şi 
pantalonii murdari. 

— Am exact ce le trebuie. 

Vânzătoarea cea tânără le aruncă într-un coş de gunoi de 
după tejghea. În timp ce femeia mai vârstnică tăia etichetele 
hainelor noi, Erika le plăti, zâmbind în sinea ei la vederea 
numelui de pe bon. Go/db/oom's. „Cu atât mai bine dacă 
rămânem cuşeri,” îşi spuse. 

În raionul pentru bărbaţi, privi hârtia pe care Saul şi Chris îşi 
scriseseră măsurile şi alese pantaloni de poplin, tricou de tenis 
şi un hanorac uşor pentru Saul, iar pentru Chris, cămaşă 
„Oxford” bej şi un costum de vară bleu-deschis. Se înscrisese 
perfect în timp. La orele cincisprezece treizeci fix, se opri la 


telefonul public de lângă tejgheaua de obiecte găsite, lângă 
ieşire. Îi spuse centralistei din Alexandria numărul din 
Washington, introduse monedele potrivite şi ascultă telefonul 
sunând o dată înainte de a răspunde o voce femeiască: 

— Bună dimineaţa, ambasada Israelului. 

— Ma echpat li? 


Capitolul 11 


În engleză, expresia însemna: „Ar trebui să-mi pese?” 
Corespundea cu inscripţia în ebraică de pe un afiş cu o 
spălătoreasă evreică ridicând braţele a dezgust sau capitulare, 
prins pe perete exact în faţa pupitrului din centrul de 
comunicaţii al ambasadei. Centralista ştiu imediat că trebuia să- 
i facă legătura cu o centrală de urgenţă din pivniţă. 

Misha Peltz, un bărbat de treizeci şi cinci de ani, cu mustață, 
frunte în continuă înălţare şi înfăţişare hărţuită - şeful logisticii 
Mossad pe litoralul răsăritean al Statelor Unite - îşi conectă 
mufa. 

— Un moment, vă rog. 

Se răsuci spre un cadran de lângă birou, privind acul. 
Dispozitivul măsura intensitatea curentului electric de pe firul 
telefonic. Dacă apelul era interceptat, scurgerea de energie ar fi 
făcut acum să oscileze din poziţia normală. Cadranul indica un 
curent electric normal. 

— Salom, salută Peltz. 

Vocea senzuală şi atrăgătoare a unei femei îi vorbi încet: 

— Nu primi nici un telefon din afară. La paişpe treizeci. 

Răsună brusc o sonerie, indicând că legătura se întrerupsese. 

Peltz scoase mufa. Urmări cu degetul lista de pe perete, la 
stânga pupitrului. Scoţând cartonaşul zilei în curs, privi o listă de 
numere. Apelul sosise la zece şi jumătate. Lângă acel număr, 
găsi numele agentului căruia îi fusese afectată ora respectivă 
pentru raportare în caz de urgenţă. BERNSTEIN ERIKA. 

Peltz se încruntă. În ultimele treizeci şi şase de ore - de la 
tentativa de asasinat din apartamentul ei - nimeni din 
ambasadă nu ştia unde se afla Erika, sau dacă mai era în viaţă. 
Poliţia se prezentase la ambasadă în zorii zilei trecute, explicând 
ce se întâmplase şi cerând informaţii despre ea. li primise 
directorul de personal, care-şi exprimase deznădejdea auzind 
despre omoruri şi oferise orice ajutor posibil. Contribuţia sa se 
rezumase la a le arăta poliţiştilor dosarul din ambasadă al Erikăi, 
un document cenzurat cu grijă, care-i confirma acoperirea ca 
funcţionară şi camufla complet funcţia reală de colonel Mossad. 
Ducea o viaţă retrasă, explică directorul de personal. Avea 
puţini prieteni. Le dădu numele acestora. Aflând multe şi de fapt 
nimic, detectivii plecară, dezumflaţi. Peltz presupunea că 


urmăreau ambasada pentru cazul că apărea Erika, deşi 
informatorii săi îi spuseseră aseară că ancheta fusese întreruptă 
în mod inexplicabil. De atunci, Peltz aşteptase. Intrucât trebuia 
să-l fi căutat cât de curând posibil, cele treizeci şi şase de ore de 
tăcere sugerau că era moartă. 

Acum, însă, stabilise contactul. Uşurarea lui Peltz fu înlocuită 
rapid de îngrijorare. Îi spusese: „Nu primi nici un telefon din 
afară,” formulă codificată care-l instruia să abandoneze toate 
colaborările cu orice serviciu străin de informaţii, chiar şi din 
Statele Unite. Menţionase „paisprezece treizeci”, echivalentul 
militar al orelor 02:30 p.m., semnalând următorul apel, probabil 
de la un telefon mai sigur. Peste patru ore. Peltz detesta să 
aştepte. 

Ce naiba se întâmpla? 


Capitolul 12 


— Vor rămâne împreună, spuse Eliot. Amândoi, şi femeia. 

— De acord, răspunse asistentul său. Împreună, vor avea 
şanse mai mari să se apere. 

— Şi să se folosească de relaţiile ei. 

Din motive de securitate, Eliot îşi evita cât de mult posibil 
biroul. Folosind sera ca diversiune, studia semnele de mană ale 
unui trandafir American Beauty. 

— Este de presupus că va telefona la ambasadă. Sistemul lor 
de codificare e prea sofisticat ca să le putem intercepta 
convorbirile. 

Asistentul aruncă o privire spre cele două santinele 
musculoase, cu chip pătrat, de la ambele intrări ale serei. Eliot 
ar fi avut dreptul la personalul curent al agenţiei pentru a-i 
asigura paza personală. In schimb, alesese o pereche despre 
care asistentul nu mai auzise niciodată, prezentându-i numai 
drept Castor şi Pollux, criptonime nefamiliare. Casa, incinta şi 
strada erau păzite la rândul lor, dar acele echipe fuseseră alese 
personal de asistent. Sanctuarul, însă... Se părea că Eliot nu 
avea încredere decât în aceşti doi oameni pentru a-l proteja aici. 
Asistentul era nedumerit. 

— Dar putem deduce ce va spune la ambasadă. 

Mâna lui Eliot tremura uşor, în timp ce trata mana 
trandafirului cu un produs chimic. 

— In locul ei, aş avea nevoie de bani şi de acte de identitate - 
paşapoarte, permise de conducere, cărţi de credit, eventual sub 
mai multe nume diferite. Israelienii nu au încredere în ajutorul 
din afară. Fac treburile de genul ăsta în ambasada lor. 

Asistentul îi dădu o cârpă pentru a-şi şterge mâinile. 

— Deci, va trebui să-i predea un pachet. 

Eliot îl studie neobişnuit de aprobator. 

— Bine. Inţelegi ce vreau să zic. Aranjează ca oricine iese din 
ambasadă să fie urmărit. 

— Ne vor trebui mulţi oameni. 

— Foloseşte sancţiunea ca scuză. Spune K.G.B.-ului şi 
celorlalte reţele că probabil curierul îi va conduce la Remus. 
Spune-le că suntem foarte aproape de a-l găsi pe violator. 

Era rândul asistentului să răspundă: 

— Bine. 


— Uimitor, cum scapă toate de sub control. Dacă Romulus ar 
fi fost ucis în Atlantic City, nimic din toate celelalte probleme nu 
s-ar fi întâmplat. 

— Remus ar fi violat totuşi sancţiunea. 

— El nu contează. Romulus e important. Fundaţia Paradigma 
trebuia să fie distrusă. Preşedintele trebuia să fie convins că 
israelienii o făcuseră. 

Eliot se strâmbă: mana se transmisese şi la un alt trandafir. 

— Dar, după povestea din Colorado, odată ce am presupus 
căror prieteni le vor cere ajutorul, n-ar fi trebuit să dăm greş la 
locuinţa femeii. Suntem cu un pas în urma lor şi nu e bine. L-am 
ales pe Saul fiindcă a trecut de vârsta maximei capacităţi, ca un 
atlet în declin. Dar n-am visat niciodată că... 

— ... O să-şi revină? 

Eliot ridică din umeri: 

— La fel şi Chris. Eram sigur că-şi va folosi relaţia specială cu 
Saul ca să-l găsească. Dar, după mănăstire şi mai ales după cele 
întâmplate la Bangkok, nici nu mi-am închipuit că va rămâne viu 
atâta timp. Se complică treaba. 

Eliot se încruntă. 

— Dacă află adevărul... 

— Cum ar putea? 

— Acum două săptămâni, aş fi spus că nu pot. Dar, cu norocul 
pe care-l au... 

Chipul bătrânului se scofâlcise. 

— Sau, poate, nu e numai noroc. 


Capitolul 13 


— Cel târziu mâine, te pot trimite în Israel, îi spuse Peltz Erikăi 
prin telefonul protejat-codificat din biroul său. Vei fi în siguranţă 
până rezolvăm problema. 

— Nu pot, răspunse îngrijorată vocea senzuală a Erikăi. 
Trebuie să rămân cu Chris şi Saul. 

— Pe prietenii tăi nu-i putem proteja. Dacă află celelalte 
agenţii că ajutăm pe cineva care a violat sancţiunea... 

— Nu de asta e vorba. Da, sunt prieteni, dar mai sunt implicaţi 
şi în altceva în afara sancţiunii, ceva destul de important încât, 
ca să-i omoare, n-ar conta dacă m-ar omori şi pe mine. Vreau să 
aflu ce anume este. Un singur lucru poţi să-ţi spun: e în legătură 
cu Mossad-ul. 

Peltz deveni rigid. 

— Cum? Doar ştii că nu noi am încercat să te omorâm. 

— Cineva vrea să pară că voi aţi fost. 

— Dare o nebunie. De ce? 

— Asta vreau să aflu. Nu mai pot vorbi. Trebuie să 
presupunem că discuţia asta e interceptată. Adu-mi actele de 
identitate pe care ţi le-am cerut - permisele de conducere, 
cărţile de credit. Şi încă ceva. 

— Ştiu. Bani. 

— Ceva şi mai important. 

— Ce anume? întrebă Peltz. 

Rămase cu gura căscată când auzi răspunsul. 


Capitolul 14 


Când ieşi din ambasadă, mijindu-şi ochii în soare, omul cel 
elegant îmbrăcat fu convins că era urmărit. Toată ziua, echipa 
de securitate remarcase activităţi de supraveghere neobişnuit 
de intense. Oricine părăsea incinta, fie pe jos fie cu vreun 
vehicul, era urmărit. La rândul ei, echipa de securitate, în 
colaborare cu Peltz, aranjase să plece un număr cât mai mare 
de curieri. Dată fiind intensa activitate, acest curier anume avea 
mari şanse să-şi îndeplinească misiunea. 

Mai întâi, se opri într-o librărie şi cumpără cel mai recent 
roman de Stephen King. Mai parcurse o stradă şi intră în 
Silverstein's Kosher Marhek, de unde cumpără pască şi pate de 
ficat de pui. Apoi intră într-un magazin de băuturi şi alese vin 
alb. Pe o altă stradă, ajunse la blocul său de locuinţe, unde 
curând avea să-şi întâlnească prietena. 

In piaţa cuşeră, îşi substituise servieta cu una identică. 
Băcanul ascunsese deja originalul, după ce scosese din el un 
pachet. Învelit în hârtie de măcelărie, cu eticheta „somon 
afumat”, pachetul stătea acum pe fundul unei cutii de carton 
mari, acoperit de mâncăruri cuşere şi conserve cu delicatese. În 
timp ce soţia băcanului se ocupa de magazin, Silverstein duse 
cutia la camionul de livrări la domiciliu, parcat în spate. Încărcă 
alte câteva cutii în faţa celei dintâi şi porni spre Marren Gold 
Catering Service, în partea opusă a oraşului. 

A doua zi dimineaţă, Gold’s Catering livră cutiile la locuinţa 
din Georgetown a doctorului Benjamin Schatner, unde nu peste 
mult sosiră oaspeţii de la sinagogă ca să-l felicite pe fiul lui 
Schatner pentru reuşitul său Bar Mitzvah?. După recepţie, unul 
dintre musafiri, Bernie Keltz, se hotărî să-şi ducă familia cu 
maşina la proprietatea George Washington din Mount Vernon. 
Casa se afla la doar treizeci de kilometri distanţă, copiii lui Keltz 
n-o văzuseră niciodată, iar florile erau în plină strălucire. 

Keltz parcă maşina în spaţiul pentru vizitatori. Îşi conduse 
soţia şi pe cele două fiice pe o cărare, până se opriră la o 
poartă. Zâmbind în briza plăcută, priviră peste gazonul înclinat, 
spre casa din capătul opus al proprietăţii. În timp ce se plimbau 
pe lângă copacii înalţi şi grădinile superbe, Keltz le dădu fetelor 


4 - Ceremonia de rit mozaic prin care băieţii evrei, la vârsta de treisprezece ani, sunt 
primiţi în rândul adulţilor 


explicaţii despre clădirile mai mici: torcătoria, afumătoarea, 
magazia. 

— Proprietatea era ca un sat. Complet autoconţinută. 

Fetele începură un joc cu sărituri pe aleea cu cărămizi tocite 
de vreme. 

La trei şi jumătate, soţia lui Keltz îşi puse enorma poşetă din 
pânză de sac pe jos, în faţa vitrinei din magazinul de suveniruri 
Washington's Home Is Your Home. Lângă ea, Erika studia un raft 
cu diapozitive color. În timp ce Keltz cumpăra o miniatură 
turnată în metal a Monumentului Washington, insistând să-i fie 
ambalată festiv, Erika luă geanta şi plecă de pe domeniu. 


Capitolul 15 


Lângă permisele de conducere şi cărţile de credit, imprimanta 
de computer se întindea pe masa de sufragerie a căsuţei de 
lângă Potomac. In timp ce râul susura dincolo de plasa anti- 
țânțari înroşită de asfinţit a unei ferestre deschise, Saul, Chris şi 
Erika priveau hârtia. Prezenta o listă de nume - toţi americani 
care, deşi nu erau afiliaţi la Mossad, primiseră totuşi instructajul 
instinctelor ucigaşe la şcoala lui Andr Rothberg din Israel. Cu 
toate că cererea Erikăi îl mirase, Misha Peltz luase informaţiile 
din computerele ambasadei. 


1965  Sgt. Clasa Întâi Kevin McElroy, U.S.A., S.F. 
Sgt. Clasa Întâi Thomas Conlin, U.S.A., S.F. 
1966 Lt. Saul Grisman, U.S.A., S.F. 
Lt. Christopher Kilmoonie, U.S.A., S.F. 
1967 Sgt. St.M. Neil Pratt, U.S.A., Rangeri 
Sgt. St.M. Bernard Halliday, U.S.A., Rangeri 
1968 Lt. Timothy Drew, U.S.A., S.F. 
Lt. Andrew Wilks, U.S.A., S.F. 
1969 Sgt. Artilerie James Thomas, U.S.M.C., Recun. 
Sgt. Artilerie William Fletcher, U.S.M.C., Recun. 
1970 Subofiţer Arnold Hackett, U.S.N., Foci 
Subofiţer David Pews, U.S.N., Foci 


Lista continua - nouă ani, optsprezece nume. 

Chris spuse: 

— Nu-mi vine să cred. 

Erika îi aruncă o privire: 

— Credeai că sunteţi unici? 

— Eliot aşa ne spusese. A zis că vrea să facă din noi o 
pereche specială. Singurii operativi din lume cu combinaţia 
noastră aparte de talente. 

Femeia ridică din umeri: 

— Poate a considerat că aţi ieşit atât de bine, încât s-a hotărât 
să repete ideea. 

Saul clătină din cap: 

— Dar noi am fost în Israel în '66. Pe lista asta figurează alţi 
doi oameni care au fost acolo înainte de noi. Eliot a minţit când 
a spus că suntem singurii. 


— Chiar şi mai târziu, adăugă Chris. În anii '70. După ce li s-au 
format şi celorlalţi instinctele ucigaşe, încă a mai continuat să 
ne spună că eram singurii de acelaşi soi. 

Erika privi din nou lista. 

— Poate a vrut să vă simţiţi unici. 

— Amorul meu propriu n-are sensibilităţi de-astea, răspunse 
Chris. Puțin mi-ar fi păsat câţi alţi oameni erau instruiți la fel ca 
mine. Tot ce doream era să-mi fac bine treaba. 

— Şi să-l bucuri pe Eliot, completă Saul. 

Chris dădu din cap: 

— De-asta voiam să ne facem treburile bine. De ce naiba ne-a 
minţit în privinţa celorlalţi? 

— Nu suntem siguri că Eliot a aranjat ca şi ceilalţi să înveţe cu 
Rothberg, spuse Erika. 

— Trebuie să presupunem că da. 

— Ba nu încă. Nu ne putem permite să mergem pe supoziţii. 
Poate a avut şi altcineva aceeaşi idee. Deocamdată, ştim doar 
ce scrie pe listă. Deci, ce ne indică asta? 

— Un sistem, răspunse Saul. Oamenii erau trimişi perechi- 
perechi. 

— Ca noi, adăugă Chris. Fiecare pereche era formată din 
membri de acelaşi grad. În '65, McElroy şi Conlin erau sergenţi. 
În '66, Saul şi cu mine eram locotenenţi, în '67, Pratt şi Halliday 
erau sergenţi de stat major. 

Saul urmări lista cu degetul, observând alte grade 
împerecheate: sergenţi de artilerie şi subofiteri. 

— Fiecare pereche provenea din aceeaşi armă, continuă 
Chris. McElroy şi Conlin aparţineau Forţelor Speciale. 

— La fel ca noi, repetă Saul remarca anterioară a lui Chris. 

— Pratt şi Halliday erau rangeri. Thomas şi Fletcher, din 
Infanteria Marină de Recunoaştere. Hackett şi Pews erau Foci 
ale Marinei. _ 

— Dar sistemul nu e consecvent, observă Erika. In privinţa 
asta, perechile diferă una de alta. Patru specialităţi militare 
diferite - Forţele Speciale, Rangerii, Recunoaşterea, Focile. 

— Sunt diferite, dar sunt la fel, spuse Chris. 

Erika se încruntă, nedumerită. 

— Sunt unităţi de elită, îi explică Saul. Sunt cele mai bine 
instruite cadre pe care le avem. 

— Normal, răspunse ea. 


Nu era necesar ca Saul să intre în amănunte. Erika ştia la fel 
de bine ca el că armata S.U.A. era structurată ca o piramidă. Cu 
cât era mai evoluată instrucţia, cu atât mai puţini militari 
beneficiau de ea. In apropierea vârfului se aflau Rangerii 
Armatei şi unitatea de Recunoaştere a Infanteriei Marine - mici 
şi extrem de bine pregătite. In vârf, se afla cea mai mică şi mai 
bine antrenată grupare, Focile Marinei. Această ierarhie făcea 
parte dintr-un sistem de controale şi echilibre pe care îl impunea 
armatei guvernul S.U.A. Dacă Rangerii sau Recunoaşterea 
încercau o lovitură de stat, erau chemate Forţele Speciale ca să- 
i oprească. La rândul lor, dacă o încercau Forţele Speciale, Focile 
erau aduse pentru a-i opri. Rămânea în picioare întrebarea: cine 
ar fi oprit Focile dacă încercau e; o lovitură de stat? 

— Nu contează că unităţile astea diferă una de alta, spuse 
Chris. În comparaţie cu forţele militare convenţionale, reprezintă 
o clasă în sine. Cea mai bună. 

— O.K., are sens, răspunse Erika. Au luat militari dintre 
cadrele americane de elită. l-au instruit la un nivel şi mai 
sofisticat, în Israel. Dar de ce? 

— Şi de ce tocmai ăştia? întrebă Saul. Şi de ce atât de puţini? 
Care e principiul de selecţie? 

Erika se încruntă: 

— Ştiu c-am spus că n-ar trebui să mergem pe supoziţii, dar 
voi face totuşi una. Oamenii ăştia au fost trimişi în Israel între 
1963 şi 1975. Crezi că...? 

Le studie chipurile. 

— Poate s-au distins în luptă. 

— Unde? În Nam? întrebă Chris. Ca noi? 

— Anii corespund. Prin '65, America era deja implicată în 
lupte. In '73, America se retrăsese. Poate că aceşti oameni au 
fost eroi de război. Cei mai buni dintre cei buni. Odată ce şi-au 
dovedit capacitatea în focul luptei, cu cât mai buni puteau 
deveni? Numai antrenamentul instinctului ucigaş putea fi mai 
presus de-atât. 

— Descrii nişte oameni care în final ajung mai bine pregătiţi 
decât Focile. 

— Vă descriu pe voi înşivă, spuse ea. 

Chris şi Saul se uitară unul la altul. 

— Lipseşte ceva, spuse Chris. O simt. Ceva important. Trebuie 
să aflăm mai multe despre oamenii ăştia. 


Capitolul 16 


Sam Parker părăsi construcţia de sticlă şi crom, degustând 
briza dulce a atmosferei nepoluate de duminică. 

În calitate de programator superior al computerelor din 
Agenţia Naţională de Apărare, îşi petrecea cea mai mare parte a 
timpului în încăperi antiseptice, fără ferestre, cu temperatura 
controlată. Nu că l-ar fi deranjat cu ceva. La urma urmei, 
computerul trebuia să fie protejat. Dar, în pofida stimulentelor 
intelectuale ale activităţii lui, nu-i plăcea să vină acolo duminica. 
Dezavantajul de-a fi expert era acela că subalternii îi pasau 
toate greşelile lor. 

Privi peste râu, din D.C.> spre Virginia şi Pentagon. Parcarea 
acestuia, la fel ca şi cea a agenţiei, era aproape pustie. 
„Bineînţeles, sunt acasă, la băut Martini şi fript fleici, la fel cum 
ar fi trebuit să fiu şi eu,” îşi spuse, mergând spre maşina sa 
cafenie închisă, cu consum economic de combustibil, made-in- 
America. Martini? La drept vorbind, Parker nu bea, deşi nu 
obiecta ca alţii s-o facă, dar cu măsură. Chiar şi duminica, venea 
la lucru cu sacou şi cravată. Admira ordinea şi era permanent 
stingherit de felul cum pistruii şi părul rău roşcovan îl scoteau în 
evidenţă din mulţime. La cincizeci şi cinci de ani, spera ca roşul 
să se transforme curând într-un argintiu diplomatic. 

Demarând din parcaj, nu observă Pinto-ul care începuse să-l 
urmărească. Nu remarcă nici, peste cinci minute, cealaltă 
maşină, o Toyota, decât când coti de pe banda ei, zgâriindu-i 
aripa din faţă şi tăindu-i calea. Şoferi de duminică, se enervă 
Parker. Probabil un turist. Trase pe marginea drumului. Furia i se 
risipi când, oprind motorul, văzu şoferul coborând din Toyota. O 
femeie absolut seducătoare, înaltă şi mlădioasă, cu păr lung, 
negru, în blugi şi cizme, se apropie de el, zâmbind. „Ei, îşi spuse 
Parker, dacă tot a trebuit să avem un accident, n-ar strica să 
tragem un folos de pe urma lui.” 

leşi, dându-şi toată silinţa să pară sever. 

— Domnişoară, sper că aveţi asigurare. 

Femeia îl atinse pe umăr: 

— M-am speriat. Nu ştiu cum s-a întâmplat. 


5 - Districtul Columbia, unitatea departamentală unde se află oraşul Washington. 


ÎI îmbrăţişă. În timp ce-i simţea sânii pe pieptul lui, Parker auzi 
o maşină. Deodată, îl încadrară doi bărbaţi, un evreu musculos 
Şi, lisuse, celălalt părea irlandez. 

— E cineva rănit? întrebă irlandezul. 

Evreul se aplecă spre el. Parker tresări, simțind o înţepătură în 
braţ. 

Vederea i se împăienjeni. 


Capitolul 17 


O rezolvară repede. Saul culcă trupul inert al lui Parker înapoi 
în maşină, apoi se strecură alături şi porni spre gaura din trafic 
înainte ca vreun curios să poată opri. Erika îl urmă cu Toyota, iar 
Chris cu Pinto-ul. Curând se despărţiră, luând-o fiecare pe altă 
parte. Asigurându-se că nu-i urmărea nimeni, se îndreptară spre 
sud, reîntâlnindu-se la vilă. 

Între timp, Parker se trezise. Se zbătu, în timp ce Saul îl legă 
de un scaun din //ving room. 

— V-am văzut feţele, spuse Parker ca un prost. Am văzut o 
parte din drumurile pe care m-aţi adus aici. Sechestrarea de 
persoană e delict federal. O să înfundaţi puşcăria pentru asta. 

Saul îl privi printre pleoape. 

— Aşa, făcu Parker, cu ochii tulburaţi, înțelegând. Vă rog, nu 
mă omorâţi. Promit că n-am să scot o vorbă. 

Chris se apropie de el. 

— Nevastă-mea mă aşteaptă acasă la patru, îi preveni Parker. 
Dacă întârzii, o să anunţe securitatea. 

— A şi anunţat-o. E trecut de patru. Dar cum te vor putea 
găsi? 

— Aoleu, gemu Parker; se încordă în frânghii. Ce vreţi? 

— Nu se vede? Informaţii. 

— Promiteţi-mi că nu-mi faceţi nimic. Vă spun tot ce ştiu. 

— Ai să ne spui minciuni. 

— Nu, voi coopera. 

— Ştim. 

Chris îi suflecă mâneca. Parker privi cu gura căscată cum îi 
tampona braţul cu alcool, pentru a umple apoi o seringă dintr-o 
fiolă. 

— Ai să te simţi ca după valium, spuse Chris. Cum tot n-ai de 
ales, fă bine şi nu te mai zbate. Bucură-te. 

Îi înfipse acul în braţ. 

Interogatoriul dură treizeci de minute. Ambasada israeliană le 
furnizase toate informaţiile posibile. Chris avea nevoie de încă o 
sursă. Întrucât oamenii care-l interesau făcuseră parte cu toţii 
din armata S.U.A., ştia că va găsi datele dorite în computerele 
Agenţiei Naţionale a Apărării. Problema era să obţină accesul la 
computere, iar primul pas consta în aflarea codurilor care 
făceau computerele să răspundă la întrebări. Nişte coduri 


greşite ar fi declanşat alarma, alertând forţele de Securitate ale 
N.D.A.6 că cineva fără autorizare încerca să se infiltreze în banca 
de date. 

Tortura era o metodă de interogatoriu depăşită. Dura prea 
mult şi, chiar când subiectul părea să fi cedat, uneori minţea 
convingător sau nu spunea decât o parte din adevăr. Dar 
amytalul de sodiu - acelaşi compus pe care-l folosise Eliot 
asupra lui Chris în cabinetul dentistului din Panama - acţiona 
rapid şi sigur. 

Cu glasul îngălat, Parker îi spuse lui Chris tot ce dorea să afle. 
Codurile se schimbau săptămânal. Erau trei la număr: o 
succesiune numerică, una alfabetică şi o parolă. Şirul de cifre 
era un fel de glumă, variaţiune după numărul de securitate 
socială al lui Parker. Convins că puteau să comunice cu 
computerele, Chris îl duse pe Parker înapoi la Washington. 

Pe drum, Parker se trezi, plângându-se că avea gura uscată. 

— Poftim, bea nişte Coca, îi oferi Chris. 

Parker răspunse că îl ajuta. Vorbea ca un om beat. 

— Îmi daţi drumul? 

— De ce nu? Ţi-ai jucat rolul. Avem ceea ce doream. 

Coca fusese amestecată cu scopolamină. Când ajunseră în 
Washington, pe Parker îl apucaseră istericalele, dând din mâini 
după păianjenii care i se părea că-l năpădeau de peste tot. Chris 
îl lăsă într-un cartier porno, - unde prostituatele bătură în 
retragere la vederea zvârcolelilor nebuneşti şi văicărelilor lui 
Parker. 

Efectul scopolaminei avea să treacă până a doua zi. Parker 
urma să se trezească într-un spital psihiatric. Deşi halucinaţiile 
vor fi trecut, avea să persiste un alt efect al drogului. Îi ştergea 
amintirea ultimelor două zile. Nu-şi amintea că fusese răpit. 

Nici interogatoriul din vilă, sau pe Chris, Saul şi Erika. 
Autorităţile, anunţate de soţia lui Parker despre dispariţia 
acestuia, aveau să se simtă uşurate că-l găsiseră. Şi să tragă 
concluzia că nu era atât de sfânt pe cât se prefăcea. Un cartier 
porno. Sigur, ipocritul se întinsese mai mult decât îi ajungea 
plapuma. Până să investigheze mai în detaliu, Saul şi Erika 
aveau să fi sfârşit treaba. 


€ _ National Defense Agency. 


Capitolul 18 


Motelul Haven era ascuns în spatele unei braserii, al unui 
cinematograf şi al unui bar, la periferia oraşului Washington. 

— Toate serviciile, comentă Saul, în timp ce parca lângă 
intrare. El şi Erika îl aleseseră fiindcă arăta destul de şleampăt 
pentru ca recepţionerul să nu-i întrebe de ce închiriau o cameră 
doar pentru câteva ore. Dar nici atât de şleampăt încât poliţia 
să-şi fi făcut un obicei din a-l vizita. 

Pe când Erika aştepta în maşină, Saul intră la recepţie. 
Automatul de răcoritoare purta anunţul Defect. Canapeaua de 
Naugahyde era crăpată. Pe plantele de plastic zăcea praful. 
După comptoar, o femeie abia dacă întoarse capul dinspre 
televizorul unde rula un film cu Clint Eastwood. Saul închirie 
camera pe numele domnul şi doamna Harold Cain. Femeia nu 
păru interesată decât în momentul când luă banii. 

Revenit în maşină, Saul o conduse până la căsuţa respectivă. 
Întoarse Pinto-ul cu o sută optzeci de grade, reţinând şi o alee 
care dădea pe o stradă lăturalnică. Intrând în cameră, găsiră un 
televizor alb-negru, un birou cu urme de pahare, un pat cu 
aşternutul mototolit. Robinetul picura în cadă. 

Aduseră înăuntru câteva cutii. Trecuseră pe la un magazin cu 
articole radio şi, cu ajutorul uneia dintre cărţile de credit 
obţinute de la Misha Peltz, cumpăraseră un computer, 
imprimantă şi modem telefonic. 

Lucrând rapid, despachetară componentele, le integrară şi le 
probară. Saul ieşi, alese un loc ascuns după o pubelă de gunoi şi 
cercetă intrările în parking-ul motelului. Dacă vedea vreo 
mişcare suspectă, o putea preveni pe Erika, folosind un mic 
walkie-talkie cumpărat tot de la magazinul radio. 

În cameră, Erika ridică receptorul şi tastă o succesiune de 
cifre pe care le menţionase Parker. Numărul o puse în legătură 
cu N.D.A. Auzi un bip în telefon. Computerul răspunsese la apel, 
aşteptând instrucţiuni. Tastă un şir alfabetic - SUNSHINE”, 
numele cockerului spaniel al lui Parker - şi auzi un nou bip; 
computerul era activat să comunice informaţii. Această metodă 
de a acţiona computerul fusese concepută pentru a permite 
schimburi eficiente de date la mari distanţe. Echivalentul lui 
Parker din San Diego, de pildă, nu trebuia să vină până la 


7 Strălucirea soarelui, rază de soare. 


Washington pentru a folosi computerul N.D.A., nici să-l 
contacteze pe Parker, explicându-i ce dorea. Tot ce avea de 
făcut era să telefoneze direct computerului. Era o metodă 
simplă şi sigură, dar pentru a o face să funcţioneze trebuia să 
cunoşti codurile. 

Erika cuplă telefonul în modem, un mic dispozitiv cu locaş 
pentru receptor, conectat la computer. Se aşeză în faţa 
claviaturii, tastând instrucţiuni. Mesajul trecea prin modem şi 
telefon, până la banca de date a N.D.A. Parker explicase că nu 
se puteau extrage informaţii din computer decât folosind parola 
FETCHE. 

O bătu pe keyboard. Imprimanta de lângă ea începu să 
țăcăne, traducând semnalele electronice primite prin telefon. 

Erika aştepta, sperând ca forţele de securitate ale N.D.A. să 
nu localizeze apelul telefonic. 

Imprimanta se opri. Dând din cap, Erika tastă GOOD DOGS, 
codul de încheiere pe care i-l dăduse Parker, închise computerul, 
puse receptorul în furcă şi înhăţă foile imprimate. 


8 A aduce (înapoi), a raporta, a recupera. 


° Câine bun. 


Capitolul 19 


Chris se prăbuşi pe canapea, descurajat. Ploaia nocturnă îi 
sporea proasta dispoziţie, răpăind pe acoperişul casei. Picăturile 
şiroiau în jos pe horn, căzând pe lemnele arse din cămin, pentru 
a stârni mirosul amar al cenușii. Simţea umezeala. 

— Dacă există şi un alt principiu, eu nu-l văd. 

Saul şi Erika priveau încruntaţi imprimatele de pe masă. 
Femeia nu ceruse decât informaţiile esenţiale: locul şi data 
naşterii, confesiunea religioasă, studiile, talentele speciale, 
ofiţerii comandanţi, misiunile de luptă. 

— Nici unii dintre ei nu s-au născut în acelaşi timp sau loc, 
spuse ea. Alcătuiesc un amestec de religii. Fiecare e specialist 
într-un domeniu sau altul. Au avut la comandă ofiţeri diferiţi şi 
au servit în diverse regiuni ale Asiei de sud-est. Care e legătura? 
Dacă nu ne înşelăm, trebuie să existe ceva care-i reuneşte 
laolaltă. 

Chris se ridică în picioare, obosit, şi veni spre masă. Se opri 
lângă Erika, citind din nou imprimatele. 

— Uite, arătă el în colţul din stânga-jos al foii. Fiecare pereche 
a învăţat în acelaşi oraş, dar oraşele diferă între ele. Omaha, 
Philadelphia, Johnstown, Akron. N-are nici un sens. Şi, aici, arătă 
el în dreapta. Toţi au criptonime, dar nu văd nici un alt punct 
comun. Butes şi Erechteus. Asta ce mai înseamnă? 

Ignoră datele pe care le eliminase deja, concentrându-se 
asupra informaţiei care-l nedumerea. 


Omaha, Neb. Kevin McElroy. Castor. 
Omaha, Neb. Thomas Conlin. Pollux. 


Philadelphia, Pa. Saul Grisman. Romulus. 
Philadelphia, Pa. Christopher Kilmoonie. Remus. 
Johnstown, Pa. Neil Pratt. Cadmus. 

Johnstown, Pa. Bernard Halliday. Cilix. 


Akron, Ohio. Timothy Drew. Amphion. 
Akron, Ohio. Andrew Wilks. Zethus. 


Shade Gap, Pa, James Thomas. Butes. 


Shade Gap, Pa. William Fletcher. Erechteus. 


Gary, Ind. Arnold Hackett. Atlas. 
Gary, Ind. David Pews. Prometheus. 


Lista continua - nouă perechi, optsprezece nume. 

— Pennsylvania e menţionată cel mai des, observă Saul. 

— Dar ce legătură are cu Nebraska, Ohio şi Indiana? 

— Hai să încercăm criptonimele, propuse Erika. Numele sunt 
străine. Greceşti şi romane, aşa-i? Din mitologie. 

— E o categorie prea generală. E ca şi cum ai spune că 
Omaha şi Philadelphia sunt amândouă în Statele Unite, 
exemplifică Chris. Trebuie să găsim o legătură mai concretă. 
Cadmus şi Cilix? Amphion şi Zethus? Nu ştiu cine sunt ori ce-au 
făcut, necum ce legătură au avut unul cu altul. 

— Atunci începe cu perechea pe care o ştii, îl îndemnă Erika. 
Voi doi. Romulus şi Remus. 

— Ştie toată lumea. Sunt fraţii care au întemeiat Roma, 
răspunse Saul. 

— Dar noi n-am întemeiat niciodată nimic şi nu suntem fraţi, 
adăugă Chris. 

— Am putea foarte bine să fim. 

Saul se întoarse spre Erika: 

— Castor şi Pollux. Sună familiar. Ceva în legătură cu cerul. O 
constelație. 

Erika dădu din cap: 

— Când am învăţat navigația pe timp de noapte, instructorul 
îmi spunea să-l las pe vechii războinici să mă călăuzească. 
Castor şi Pollux. Se mai numesc şi Gemini. 

— Stelele de seară şi de dimineaţă. 

— Gemeni, repetă Chris. Gemeni. 

— Ce alte nume par familiare? întrebă Saul. Uite - aici, jos. 
Atlas. 

— Omul cel puternic care ţine cerul deasupra pământului. 

— Prometheus. 

— A furat focul de la zei şi l-a dat oamenilor. 

— Dar între ăştia doi nu e nici o legătură. 

— Poate, spuse Erika. 

Chris şi Saul o priviră. 


— Ne trebuie un dicţionar mitologic, continuă ea. Cred că 
acum ştiu sistemul, dar trebuie să aflu cine au fost Cadmus şi 
Cilix şi toţi ceilalţi. 

— Uite aici un dicţionar, spuse Chris, după ce căută prin 
câteva rafturi cu cărţi de lângă şemineu. O mulţime de cărţi 
vechi de buzunar. O enciclopedie de birou. 

Două volume. Îl luă pe primul, întorcând paginile cu urechi-de- 
măgar. 

— Atlas, spuse el şi începu să citească; pe neaşteptate, ridică 
privirea. Căca-m-aş. 

— Ce este? se arătă surprins Saul. 

— Cum e celălalt criptonim care începe cu A? 

Saul parcurse rapid foaia imprimată. 

— Amphion. E împerecheat cu Zethus. 

Chris răsfoi nerăbdător şi citi. 

— lisuse, nu-mi vine să cred. Spune-mi şi celelalte nume. 

— Alfabetic? Butes e cuplat cu Erechteus, iar Cadmus, cu 
Cilix. 

Chris continuă să dea paginile, citind agitat. 

— Cunosc principiul. Ştiu ce legătură au. 

Rămăseseră toţi trei nemişcaţi. 

— Sunt legaţi în cel mai strâns mod posibil, spuse Erika. 

— Ţi-ai dat seama. 

— N-am fost cu-adevărat sigură până nu ţi-am văzut expresia 
de pe faţă. 

— Atlas şi Prometheus au fost fraţi. Amphion şi Zethus au fost 
fraţi. 

— Ca şi Castor şi Pollux, completă Saul. 

— Butes şi Erechteus? Frați. Cadmus şi Cilix? Frați. Romulus şi 
Remus... 

— Dar unde-i paralela? se răsuci Saul spre imprimate. Castor 
şi Pollux au fost fraţi gemeni, dar oamenii cărora li s-au atribuit 
criptonimele astea sunt McElroy şi Conlin. Nici de-ai dracu' nu 
par gemeni. 

— Adevărat, spuse Erika. Şi aici, mai în jos, Pratt şi Halliday nu 
arată a fi înrudiţi, însă au primit criptonime care se referă la 
fraţi. La fel şi toate celelalte nume. Drew şi Wilks, Thomas şi 
Fletcher, Hackett şi Pews - dacă nu sunt rude, atunci de ce să le 
dea criptonime indicând fraţi? 


— Poate provin din familii destrămate, presupuse Chris. Dacă 
părinţii au divorţat şi s-au căsătorit cu alţii, McElroy şi Conlin pot 
avea nume de familie diferite, rămânând totuşi înrudiţi. 

— Intr-un caz, două, poate. Dar toţi să fie din căsnicii 
destrămate, cu părinţii recăsătoriţi? 

— Ştiu. E forţat, fu Chris de acord. 

— In plus, tu şi Saul nu proveniţi dintr-un cămin dezorganizat. 
Cum spuneai, nu sunteţi rude. 

Deodată, ochii îi deveniră alarmaţi. Se întoarse spre Saul: 

— Dar ai spus şi tu ceva. Ai spus: „Am putea foarte bine să 
fim.” De ce-ai spus asta? 

Saul ridică din umeri: 

— Ne cunoaştem pe aproape tot atâta vreme ca şi cum am fi 
fraţi. De la vârsta de cinci ani. Nu, Chris? 

Chris zâmbi: 

— Eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut în viaţa mea. 

— Dar de ce? întrebă Erika, crispată de nedumerire. Adică, nu 
de ce sunteţi prieteni. Vreau să zic, de ce vă cunoaşteţi de-atâta 
timp? Aţi copilărit în acelaşi cartier? 

— Într-un fel. Ne-am cunoscut la şcoală. 

— La ce şcoală? se încruntă ea. 

— Şcoala „Franklin” de băieţi din Philadelphia. Unde am 
crescut. N-am provenit dintr-o familie destrămată. Pe toţi dracii, 
n-am avut nici un fel de familie. Suntem orfani. 

Chris privi pe fereastră, în ploaie. 

— Asta-i celălalt amănunt suspect din sistem, spuse Erika. 
Fiecare pereche a studiat în acelaşi oraş. McElroy şi Conlin în 
Omaha. Tu şi Chris în Philadelphia. Ceilalţi în Akron, Shade Gap 
şi-aşa mai departe. De vreme ce toate criptonimele formează un 
sistem, s-ar zice că şi oraşele astea se înscriu într-un sistem. 

— Aşa e, răspunse Chris; se întoarse dinspre fereastră, furios. 
Casa băieților. 

— Cum? îl privi descumpănit Saul. 

— E în Akron. 

Tremurând de furie, Chris se apropie de Saul şi de Erika. 

— Limanul pentru băieţi e în Omaha. În Pennsylvania este 
Academia de băieţi din Johnstown, şi /nstitutul băieților din 
Shade Gap, ca să nu mai vorbim de Scoala „Franklin” pentru 
băieți a noastră, din Philadelphia. Oraşele de pe hârtiile astea 
arată ca primele cele mai bune zece şcoli de băieţi din ţară. Dar 


nu te lăsa amăgită de denumiri, îi spuse el Erikăi, amar. Limanul 
pentru băieți, sau Şcoala pentru băieți, sau Institutul băieților. 
Toate înseamnă aceeaşi blestemăţie: orfelinat. 

Strânse din dinţi. 

— Oamenii de pe lista asta împărtăşesc cu toţii un singur 
lucru în comun cu Saul şi cu mine. Sunt orfani. Fiecare pereche 
a crescut în aceeaşi instituţie. De-asta criptonimele sugerează 
că ar fi fraţi, chiar dacă numele de familie sunt diferite. 

Respira chinuit. 

— Fiindcă fiecare membru al unei perechi l-a cunoscut pe 
celălalt, singurătatea i-a silit să stabilească o legătură apropiată. 
Au format prietenii atât de strânse, încât au devenit, în sens 
emoţional, fraţi de sânge. Lua-l-ar dracu’, Saul! Inţelegi ce ne-a 
făcut? 

Saul dădu din cap: 

— Eliot ne-a minţit în cel mai fundamental mod care-mi poate 
trece prin minte. Niciodată nu ne-a iubit. Tot timpul - de la bun 
început - s-a folosit de noi. 

Erika îi apucă strâns de braţe. 

— L-ar deranja pe vreunul din voi să-mi spună, pentru numele 
lui Dumnezeu, despre ce vorbiţi? 

— Ar trebui o viaţă de om, răspunse Chris. 

Se prăvăli pe canapea, gemând. 


Capitolul 20 


Ploaia se înteţea, făcând ca dimineaţa să pară înserare. Eliot 
stătea la fereastra biroului, meditativ, fără să vadă peisajul 
virginian bântuit de furtună. Avea pielea la fel de cenuşie ca 
ploaia. In spatele lui, cineva bătu la uşă. Nu se întoarse să vadă 
cine intrase. 

— E ceva ciudat, domnule. Nu ştiu ce să înţeleg, dar m-am 
gândit că e mai bine să vă anunţ. 

Glasul aparţinea asistentului lui Eliot. 

— Nu e o veste bună, presupun. 

— Au avut o scurgere de informaţii la Agenţia Naţională de 
Apărare. leri, şeful programării lor a fost găsit într-un cartier 
porno. Halucinaţii, crize. Poliţia a crezut că se drogase cu ceva, 
aşa că l-au internat la psihiatrie să se dezintoxice. Ei bine, acum 
e bine, dar nu-şi aminteşte că s-ar fi dus în cartierul acela şi nici 
să fi luat vreun drog. Fireşte, ar putea minţi, dar... 

— Scopolamină, îl întrerupse Eliot, răsucindu-se spre el. Treci 
la subiect. 

— Aseară, pe când el era în spital, cineva i-a folosit codul 
pentru a intra în banca de date a N.D.A. Au acolo un sistem ca 
să afle cine ce informaţie a cerut. Şi ajungem la problemă. Cel 
care a folosit codul programatorului nu dorea informaţii 
confidenţiale. Tot ce-a vrut erau statisticile esenţiale despre 
optsprezece oameni. Întrucât dumneavoastră le-aţi supervizat 
instructajul, cei de la N.D.A. au considerat că e cazul să ştiţi 
despre scurgere. Problema este, domnule, că două dintre nume 
sunt Romulus şi Remus. 

Eliot se aşeză obosit la birou. 

— Şi Castor şi Pollux, şi Cadmus şi Cilix. 

— Da, domnule, aşa este. 

Asistentul părea nedumerit. 

— De unde-aţi ştiut? 

Eliot se gândi la Castor şi Pollux, care stăteau de gardă la uşa 
biroului său. Apoi se gândi la Saul şi Chris. 

— Se apropie. Acum, când au dedus ce să caute, nu va mai 
dura mult până să înţeleagă totul. 

Se răsuci spre ploaia ce şiroia pe geam jalnic. 

— Dumnezeu să m-ajute când vor înţelege. 

In sinea lui, adăugă: Dumnezeu să ne-ajute pe toți. 


CARTEA A TREIA 
TRADARE 


EDUCAŢIA OFICIALĂ A UNUI AGENT 
OPERATIV 
Capitolul 1 


La orele 17:00 ale zilei de 23 decembrie 1948, serviciul militar 
de informaţii al Statelor Unite din Nome, Alaska, a recepționat 
prognoza meteorologică de seară din porturile ruseşti 
Vladivostok, Ohoţk şi Magadan. Aviația a folosit aceste buletine 
în conjuncţie cu pronosticurile din porturile japoneze, pentru a 
programa zborurile nocturne de probă ale aparatelor sale B-50. 
Buletinul rusesc anunţa o vreme neobişnuit de caldă pentru acel 
anotimp. Nici un motiv de îngrijorare. 

Peste şapte minute, toate frecvențele au fost bruiate de către 
un semnal amplificat din baza navală rusă de la Vladivostok, 
către unul dintre submarinele sale aflat în larg. Codificat şi 
excesiv de lung pentru un comunicat sovietic, mesajul era 
suficient de insolit pentru ca analiştii informativi americani din 
Baza Shepherds, Nome, să se concentreze asupra descifrării lui 
în loc de a da atenţie buletinelor meteo japoneze. Au acordat 
autorizaţia de rutină pentru zborul a patru B-50-uri la mare 
altitudine, spre a testa sistemele de dezgheţare. 

La orele 19:00, pe toate cele patru avioane le-a lovit un front 
de ger siberian cu vânt în rafale de peste şaptezeci de noduri. 
Toate sistemele de dezgheţare au ratat. Niciunul dintre aparate 
nu s-a mai întors la bază. Avionul din frunte, Suite Lady, fusese 
pilotat de maiorul Gerald Kilmoonie. Când vestea dispariţiei sale 
a ajuns la Baza Aviatică a 8-a (S.A.C.) din Tucson, Arizona, 
generalul Maxwell Lepage i-a telefonat capelanului romano- 
catolic Hugh Collins din Philadelphia pentru a-i transmite ştirea 
doamnei Dorothy Kilmoonie şi fiului ei în vârstă de trei ani, 
Chris. l-a spus capelanului s-o anunţe pe soţia lui Gerry că ţara 
pierduse pe cel mai bun trăgător de skeet!* pe care-l cunoscuse 
vreodată. 


10 - Tir care foloseşte drept ţinte discuri de argilă catapultate. 


Capitolul 2 


Doi ani mai târziu - 1950. Pe Calcanlin Street, în Philadelphia, 
se afla un şir de treizeci de case. Era un loc de joacă mizerabil 
pentru copii. Strada era îngustă şi întunecoasă. Zgura şi nisipul 
ascundeau capcane de cuie ruginite, cioburi de sticlă şi 
căcăreze de şobolani. Crăpăturile trotuarului, pline de buruieni, 
se lărgeau spre bordură cât nişte crevase, pe carosabil devenind 
adevărate cratere. Către mijlocul tronsonului de stradă, în cel 
mai întunecat punct, se înălța casa dărăpănată a lui Dorothy 
Kilmoonie. 

Casa dădea pe dinafară de mese: o masă de cărţi cu intarsii 
de sidef; gheridoane; mese de salon, cu trei picioare; o măsuţă 
de cafea arsă de ţigări pe toată suprafaţa; o masă de ceai înaltă, 
proptită de maşina de spălat cu storcător Maytag din baie; o 
masă de sufragerie; o masă de bucătărie cu chenar cromat şi 
placă Formica, pe care stătea un bol din plastic plin cu fructe de 
ceară. Lângă fructele-imitaţii se aflau maldăre de muşte moarte. 
Grămezi asemănătoare se vedeau pe toate mesele din casă. ŞI 
tot pe fiecare masă, lângă muşte, zăceau bucăţi de salam 
bologna vechi şi uscate, încovoiate ca talaşul din lemn de cedru. 

Primul lucru pe care-l făcuse Chris în acea dimineaţă fierbinte 
de august fusese să tragă paravanul de sârmă din fereastra 
salonului, punând pe pervaz o sardină fără cap, grasă şi plină de 
ulei. In iulie, când îl lăsase singur în casă pentru a-şi petrece 
vara la Atlantic City, mama lui pusese în congelator un calup de 
bologna, precum şi, în cămară, câteva cutii de conserve cu 
supă, sardele şi crochete. Le dăduse bani vecinilor, spunându-le 
să se ocupe de Chris, dar spre sfârşitul lunii iulie vecinii 
cheltuiseră singuri banii şi-l lăsaseră pe băiat să supravieţuiască 
numai cu mâncarea rămasă. Nu putea să sufere salamul 
bologna. Zile în şir îl folosise pentru a ademeni muştele în casă. 
Dezgustul lor faţă de bologna, însă, era la fel de mare ca al lui. 
lar rahaţii de şobolan din stradă, deşi le plăceau, se uscau şi mai 
repede decât mezelurile. Sardinele, însă, dădeau rezultate 
perfecte. Pe la orele nouă ale dimineţii, putea da din cap 
mândru în faţa unei noi grămezi de muşte pe măsuţa de cafea, 
ucise cu elasticul lung scos dintr-un porțjartier de-al maică-sii. 

În cel mai emoţionant moment al vânătorii, când stătea 
cocoţat pe capătul unei mese, chinuindu-se să-şi păstreze 


echilibrul şi ochind cu zgârciul o muscă deşteaptă care-şi lua 
mereu zborul cu un moment înainte de a o plesni, simţi o 
mişcare neobişnuită în stradă şi privi pe fereastră, spre o 
maşină mare şi neagră, parcată ameninţător în faţa casei. La 
vârsta de cinci ani, se mândrea să cunoască deosebirile dintre 
Hudson Hornet şi Wasp, Studebaker, Willy şi Kaiser-Frazer. 
Acesta era un Packard 1949, iar volumul său ocupa aproape 
toată lăţimea străzii. Un bărbat masiv, cu trupul ca un sac de 
box în uniformă militară, aproape păru să se rostogolească de la 
volan în stradă. Se îndreptă şi, privind împrejurimile aglomerate, 
îşi aranjă turul pantalonilor. Cu umerii aduşi şi trupul vag 
cocârjat, ocoli bara din spate a Packard-ului pentru a deschide 
portiera din dreapta. Cobori un om înalt, subţiratic şi pământiu 
la faţă, într-un trenci foarte mototolit. Omul avea obraji supţi, 
buze subţiri şi nasul coroiat. 

Chris nu auzi ce-şi spuneau, dar felul cum priveau spre casă îl 
neliniştea. Se îndepărtă de fereastră, pe furiş. În timp ce noii- 
sosiți plecau de lângă maşină, urcând pe trotuarul desfundat, 
băiatul se răsuci, luând-o la fugă cuprins de panică. Fentă o 
masă de ceai şi masa de bucătărie, spre uşa strâmbă a pivniţei. 
Aceasta scârţâi când o închise, lăsând o crăpătură de un deget 
pe unde să vadă, prin bucătărie, până în salon. In întuneric, pe 
treptele beciului care miroseau a cartofi stricaţi, îi era teamă că 
străinii vor şti unde să-l găsească auzindu-i bătăile inimii. 

Bătură la uşa din faţă, care zdrăngăni. Chris îşi ţinu respiraţia, 
întinzând mâna spre funia întinsă din salon, prin bucătărie, până 
la scară. Nu avusese timp să încuie uşa de la intrare, dar avea 
alte mijloace de a se apăra. Strânse frânghia în mână. Uşa din 
faţă se întredeschise. Un glas bărbătesc gros întrebă: 

— E cineva acasă? 

Tropăiră cu paşi grei, apropiindu-se pe hol. 

— L-am văzut pe băiat la fereastră. 

Umbrele celor doi intrară în salon. 

— Ce-i cu mesele-astea? Doamne fereşte, câte muşte! 

Chris se cocoşă pe scară, privind prin crăpătura uşii, peste 
linoleumul murdar, spre plasa de pe podeaua salonului. După 
plecarea mamei sale, când nu omora muşte, confecţionase 
plasa, luând sfoară de zmeu din Kensington Park, frânghii din 
locuri virane, şireturi de pantofi din lăzile de gunoi, lână şi 
bumbac din sertarele vecinilor, şnururi de la ţesătoria de pe 


stradă şi funii de rufe din curţile învecinate. Le legase pe toate 
laolaltă - bucăţi lungi, scurte, subţiri, groase - formând un 
enorm model intersectat. Mama sa promisese că se va întoarce. 
Spusese că-i va aduce zahăr caramel cu apă de mare, scoici şi 
fotografii, o mulţime de fotografii. lar în ziua sosirii, avea de 
gând s-o prindă în plasă şi s-o ţină legată până-i făgăduia că 
niciodată n-avea să mai plece. Îl înţepară ochii, în timp ce-i 
privea pe cei doi bărbaţi intrând în salon, unde se opriră peste 
plasă. Dacă o putea prinde pe maică-sa... 

— Şi ce-i cu toată împletitura şi chestiile-astea de pe jos? 

Chris smuci de frânghie. O legase de nişte scaune cocoţate în 
echilibru pe mesele din salon. Răsturnându-se, acestea traseră 
cordonul petrecut prin lanţul lămpii din tavan, ridicând colţurile 
plasei. 

În timp ce scaunele cădeau, cei doi strigară: 

— Ce mama...? lisuse! 

Chris îşi umflă pieptul, gata să chiuie, când deodată se 
încruntă. Cei doi bărbaţi râdeau ţinându-se de burtă. Prin uşa 
întredeschisă, îl văzu pe cel în uniformă apucând plasa şi 
desfăcând nodurile, rupând legăturile, pentru a păşi afară din 
împletitură. 

Lacrimile îi opăriră obrajii. Furios, cobori treptele pivniţei, 
înghiţindu-l bezna. Mâinile îi tremurau de furie. Avea să le-arate 
el lor. O să le-o facă el, pentru că râseseră. 

Uşa pivniţei se deschise scârţâind. Lumina se chinuia să 
ajungă în josul scării. Le privi umbrele coborând, prin gaura unui 
nod din scândura buncărului de cărbuni unde se ascunsese. 
Continuau să râdă. Probabil le spusese cineva totul despre el, îşi 
zise - cum furase frânghiile de rufe, şnururile şi sforile; până şi 
unde se ascundea. Comutatorul electric al pivniţei nu funcţiona, 
dar păreau s-o ştie şi pe asta, căci aveau la ei o lanternă, pe 
care o întorceau prin bezna mucegăită, căutându-l. 

Chris se târî îndărăt, spre cel mai îndepărtat ungher al 
buncărului. Vara, era gol. Chiar şi aşa, zgura îl zgâria prin tălpile 
tenişilor. Lanterna se abătu spre el. Ferindu-se de lumină, călcă 
pe o bucată de cărbune. | se suci glezna. Işi pierdu echilibrul şi 
se lovi de un perete. 

Lanterna se apropie. Paşi grăbiţi. Nu! Lunecă din calea unei 
mâini întinse dar, în timp ce se căţăra afară din buncăr, o alta îl 
apucă de umăr. Nu! Plângând, azvârli din picioare, fără însă a 


nimeri decât aerul, zbătându-se în timp ce mâinile îl răsuceau şi- 
| ridicau. 

— la să te scoatem noi la lumină. 

Se lupta înnebunit, dar mâinile îi imobilizară braţele şi 
picioarele, lăsându-l doar să se zvârcolească şi să dea cu capul 
într-un piept, pe când cei doi îl urcau pe scara pivniţei. leşind din 
întuneric, clipi din ochi, plângând, orbit de lumina soarelui ce 
intra pe fereastra bucătăriei. 

— Stai cuminte, spuse omul în uniformă, gâfâind de efort. 

Cel în impermeabil se încruntă la vederea tenişilor lui Chris 
mânjiţi cu smoală, a pantalonilor murdari şi a părului jegos. 
Scoase o batistă şi-i şterse faţa de lacrimi şi praf de cărbune. 

Chris îi dădu mâna la o parte, încercând să pară cât de înalt şi 
de puternic îi permitea făptura lui măruntă. 

— Nu-i de râs! 

— Ce? 

Chris privi furios spre plasa din salon. 

— A, înţeleg, spuse civilul; în pofida ochilor reci şi a chipului 
tăios, glasul său suna prietenos. Ne-ai auzit râzând. 

— Nu-i de râs! repetă Chris, mai tare. 

— Nu, fireşte că nu, încuviinţă cel în uniformă. Ne-ai înţeles 
greşit. Nu de tine râdeam. Păi, plasa părea chiar o idee bună. 
Sigur că ţi-ar fi fost de folos nişte materiale mai bune şi câteva 
lecţii de construcţie şi camuflaj. Dar ideea... Ei bine, de-asta am 
râs. Nu de tine, ci împreună cu tine. Admirativ, oarecum. Ai 
snagă, băiete. Chiar dacă nu semeni cu el, văd după cum te 
descurci - eşti fiul lui Gerry. 

Chris nu înţelegea majoritatea cuvintelor. Se încruntă, ca şi 
cum bărbatul în uniformă ar fi încercat să-l păcălească. Demult, 
îşi amintea el vag, cineva îi spusese că avusese şi el cândva un 
tată, dar nu auzise de nimeni numit Gerry. 

— Văd clar că n-ai încredere-n mine, continuă necunoscutul; 
depărtându-şi picioarele, îşi puse mâinile în şolduri, ca un 
poliţai. Mai bine să mă prezint. Sunt Maxwell Lepage. 

La fel ca „Gerry”, nici acest nume nu însemna nimic. Chris îl 
privi lung, bănuitor. 

Omul părea nedumerit. 

— Generalul Maxwell Lepage. Ştii tu. Cel mai bun prieten al 
tatălui tău. 

Chris făcu ochii şi mai mari. 


— Vrei să zici că n-ai auzit niciodată de mine? 

Omul era uimit. Se întoarse spre civilul cel pământiu. 

— Nu mă pricep la chestii de-astea. Poate reuşeşti dumneata 
să-l... 

Gesticulă neajutorat. 

Civilul dădu din cap. Făcu un pas, zâmbind: 

— Fiule, eu sunt Ted Eliot. Dar poţi să-mi spui doar Eliot. Toţi 
prietenii mei mă numesc aşa. 

Chris se încruntă neîncrezător. 

Omul numit Eliot scoase ceva din buzunarul trenciului. 

— Bănuiesc că tuturor băieţilor le plac dulciurile. Mai ales 
Baby Ruth. Vreau să ne împrietenim. 

Şi întinse mâna. 

Foindu-se, Chris se prefăcu a nu-i păsa, refuzând să privească 
acadelele. 

— Haide, îl îmbie omul. Eu am şi mâncat una. Sunt bune. 

Chris nu ştia ce să facă. Singurul sfat pe care i-l dăduse 
vreodată mama sa fusese acela de a nu primi dulciuri de la 
străini. Nu avea încredere în aceşti oameni. Dar nu mâncase 
nimic, toată săptămâna, în afară de crochete. | se învârtea 
capul. Ghiorăielile din stomac persistau. Pe neştiute, înhăţă 
acadelele. 

Omul numit Eliot zâmbi. 

— Am venit să te ajutăm, spuse Lepage. Ştim că mama ta a 
plecat. 

— O să se-ntoarcă! 

— Ne aflăm aici ca să avem grijă de tine. 

Lepage aruncă o privire dezgustată spre muşte. 

Chris nu înţelese de ce Eliot închidea ferestrele. Avea să 
plouă? Când Lepage îl apucă de braţ, constată că-şi scăpase 
arma, zgârciul cel slinos. ÎI scoaseră pe verandă, Lepage 
ţinându-l în timp ce Eliot încuia uşa. O observă pe doamna Kelly 
pândind de la fereastra ei din vecini, pentru ca imediat să se 
ascundă. Niciodată nu mai făcuse asta, îşi dădu el seama - şi 
dintr-odată îl apucă frica. 


Capitolul 3 


Stătea pe bancheta din faţă a maşinii, între cei doi, privind 
mai întâi pantofii grei ai lui Lepage, apoi cravata cu dungi gri a 
lui Eliot şi, în sfârşit, clanţa portierei. Gândul de a fugi zbură 
repede, când maşina se puse în mişcare şi începu să-l fascineze 
spectacolul lui Lepage schimbând vitezele. Niciodată nu mai 
mersese cu o maşină. Indicatoarele de pe bord, mişcarea 
oamenilor şi a vehiculelor de-afară îl captivau, până când, fără a 
apuca să prevadă că ajungeau undeva, Lepage parcă în faţa 
unei clădiri enorme, cu coloane care-i aminteau lui Chris de 
oficiul poştal. Indrumat de mâna lui Lepage care-l ţinea strâns 
de umăr, Chris merse între cei doi prin holuri de marmură cu 
bănci pe margini. Pe lângă ei treceau bărbaţi şi femei îmbrăcaţi 
ca pentru a merge la biserică, ducând teancuri de hârtii şi ceva 
ce păreau a fi nişte geamantane mici. 

Dincolo de o uşă cu geam mat, o tânără stătea la un birou. 
Vorbi într-o cutie de lângă un telefon, apoi deschise altă uşă, pe 
unde intrară Chris şi cei doi bărbaţi. In cabinetul al doilea, un 
bătrân cu păr alb şi mustață subţire ca desenată cu creionul 
stătea la alt birou, acesta mai mare însă, în faţa unui steag 
american şi a unui perete plin cu cărţi groase, legate în piele. 

Când Chris se opri în dreptul biroului, omul îşi ridică privirea. 
Căută prin nişte hârtii. 

— la să vedem noi. Da. 

Işi drese glasul. 

— Christopher Patrick Kilmoonie. 

Speriat, Chris nu răspunse. Lepage şi Eliot spuseră într-un 
glas: 

— Da. 

Chris se încruntă nedumerit. 

Cel de la birou îl studie, adresându-se apoi lui Lepage şi Eliot: 

— Maică-sa l-a abandonat... 

Işi plimbă degetul pe o foaie de hârtie, spunând cu glas uimit 
şi dezaprobator: 

— Acu” cincizeci şi una de zile? 

— Întocmai, confirmă Eliot. S-a dus cu un însoțitor de sex 
masculin, în weekend-ul de 4 Iulie. Nu s-a mai întors. 

Chris întorcea necontenit capul de la unul la altul, aşteptând 
fiecare replică. 


Omul privi un calendar, scărpinându-şi obrazul. 

— În curând vine Ziua Muncii. N-are fraţi sau surori mai mari, 
vreo rudă care să fi avut grijă de el? 

— Nu, răspunse Eliot. 

— Toată vara? Cum a supravieţuit? 

— A mâncat sardele şi bologna şi a omorât muşte. 

Omul păru uluit. 

— A omorât...? Şi maică-sa? E angajată? 

— E prostituată, onorată instanţă. _ 

Încă un cuvânt pe care Chris nu-i înţelegea. îl învinse 
curiozitatea. Vorbi pentru prima oară de când intrase în birou: 

— Ce-i aia prostituată? 

Cei trei întoarseră capetele în altă parte, fără să-i răspundă. 

— Dar taică-său? întrebă omul de la birou. 

— A murit acum doi ani, răspunse Lepage. Totul e scris în 
dosar. Puteţi înţelege de ce recomandă Departamentul Social să 
treacă sub tutela municipalităţii. 

Omul bătu cu degetele în geamul de pe birou. 

— Dar eu sunt cel care trebuie să ia hotărârea şi nu înţeleg de 
ce Departamentul Social v-a trimis la audierea asta pe 
dumneavoastră în locul propriului său reprezentant. Ce interes 
prezintă problema pentru guvern? 

Lepage răspunse: 

— Tatăl lui a fost maior în Air Force. A murit la datorie. Mi-a 
fost prieten. Domnul Eliot şi cu mine, într-un fel am... mă rog, 
am adoptat neoficial băiatul, s-ar putea spune. Fără a o pune la 
socoteală pe maică-sa, suntem singura lui posibilă familie. 
Întrucât munca noastră ne împiedică să-l creştem noi înşine, 
vrem să ne asigurăm că o face altcineva, aşa cum se cuvine. 

Omul dădu din cap: 

— Ştiţi unde va fi trimis. 

— Ştim, spuse Eliot, şi suntem de acord. 

Cel de la birou îl studie pe Chris, apoi oftă. 

— Prea bine. 

Semnă o hârtie, o puse într-un dosar cu multe alte hârtii şi i-l 
dădu lui Lepage. 

— Chris... 

Se chinuia să-şi aleagă cuvintele, nereuşind. 

— Am să-i explic eu, se oferi Eliot. Când ajungem acolo. 

— Ce să-mi explicaţi? începu Chris să tremure. 


— Vă mulţumim, îi spuse Lepage celuilalt. 

Inainte ca Chris să înţeleagă ce se întâmpla, Lepage îl 
întoarse spre uşă. Nedumerit, fu scos din nou în hol, pe lângă 
uşile de sticlă verde care-i aminteau de oficiul telegrafic din colţ, 
după five-and-dime!!. Dar, acum, acela unde era? Şi unde-l 
duceau pe el? 


11 Magazin universal unde toate produsele se vând cu cinci sau zece cenți. 


Capitolul 4 


Poarta metalică era înaltă, lată şi neagră. Gratiile ei păreau 
groase cât antebraţul lui Chris, având între ele spaţii atât de 
înguste, încât ştia că n-ar fi putut niciodată să se strecoare pe- 
acolo. În stânga, pe o placă mare de fier, scria: 

ŞCOALA PENTRU BĂIEŢI „BENJAMIN FRANKLIN” 


În dreapta de afla o altă placă: 
„ÎNVĂŢAŢI-I POLITICA ŞI RĂZBOIUL 
PENTRU CA FIll LOR SĂ POATĂ STUDIA MEDICINA ŞI 
MATEMATICA” 
JOHN ADAMS 


Sub această placă, încastrată în zidul înalt de piatră care 
părea să se întindă la nesfârşit în ambele direcţii, o uşă masivă 
ducea la o cămăruţă ca de gardă, plină cu teancuri de ziare, saci 
poştali şi pachete. Un om cu vestă croşetată duse degetul la 
chipiul de conductor, zâmbi şi continuă să pună pachetele în 
ordine. Lepage şi Eliot nu scoaseră o vorbă ci, ţinându-l pe Chris 
de mână, trecură prin cameră, ieşind la soare, pentru a porni 
peste peluză spre o uriaşă clădire de cărămidă. 

— Intr-o zi, aici va fi liceul tău, îi spuse Lepage lui Chris. 
Deocamdată, însă, este doar locul unde te înscriem. 

Deasupra intrării erau gravate în piatră cuvintele: 

ÎNȚELEPCIUNE PRIN OBEDIENTĂ, 

PERFECŢIUNE PRIN UMILINŢĂ. 

Era abia ora douăsprezece şi jumătate, aşa că aşteptară pe o 
veche banchetă de cantină, din lemn de stejar albit şi ceruit din 
greu. Banca era tare la atingere, iar conturul plăcii ei îl făcu pe 
Chris să lunece înapoi, cu picioarele atârnând deasupra podelei. 
Stingherit, privi ceasul de pe perete, tresărind de fiecare dată 
când limba cea mare făcea câte un pas înainte. Ticăitul său surd 
părea să răsune tot mai puternic; îi amintea de sunetul dintr-o 
măcelărie. 

La ora unu, sosi o femeie. Purta pantofi cu tocuri joase, fustă 
simplă şi pulover. Spre deosebire de mama lui, nu folosea ruj de 
buze, iar părul, în loc de a fi ondulat, îi era strâns la spate într- 
un coc. Abia dacă-i aruncă lui Chris o privire, înainte de a intra 
împreună cu Lepage în birou. 


Eliot rămase lângă el, pe bancă. 

— Pariez că hamburgerii ăia doi pe care ţi i-am cumpărat nu 
te-au săturat nici pe departe, zâmbi el. Mănâncă Baby Ruth-urile 
pe care ţi le-am dat. 

Lui Chris îi căzură umerii, privind încăpățânat spre peretele 
din faţă. 

— Ştiu, continuă Eliot. Îţi zici că eşti mai isteţ dacă le păstrezi 
pentru când ţi se va face din nou foame. Dar aici vei primi de 
mâncare - de trei ori pe zi. Şi, dacă-i vorba de dulciuri, data 
viitoare când te văd am să-ţi mai aduc. Alte soiuri îţi plac? 

Chris întoarse încet capul, uimit de omul acela înalt şi slab, cu 
piele pământie şi ochi trişti. 

— Nu-ţi pot promite că te voi vizita foarte des, spuse Eliot. 
Dar vreau să ştii că sunt prietenul tău. Vreau să mă consideri 
un... hai să zicem, un înlocuitor de tată, cineva pe care poţi 
conta dacă intri la necaz, cineva care te place şi îţi doreşte 
numai binele. Unele lucruri sunt greu de explicat. Ai încredere-n 
mine. Într-o zi, ai să înţelegi. 

Chris îşi simţea ochii înfierbântaţi. 

— Cât am să stau aici? 

— O bună bucată de vreme. 

— Până vine mama să mă ia? 

— Nu cred... 

Eliot îşi ţuguie buzele. 

— Mama ta s-a hotărât să lase municipalitatea să te 
îngrijească. 

Acum ochii lui Chris se umflaseră. 

— Unde e? 

— Nu ştim. 

— A murit? 

Dorea cu atâta disperare să audă răspunsul, încât trecu un 
moment până-şi dădu seama că plângea din nou. 

Eliot îl cuprinse cu un braţ. 

— Nu. Dar n-ai s-o mai vezi. Din câte ştim, trăieşte, dar va 
trebui să te obişnuieşti s-o consideri moartă. 

Chris plânse şi mai tare, înecat. 

— Nu eşti singur, însă, îl strânse Eliot la piept. Am eu grijă de 
tine. Întotdeauna îţi voi fi aproape. Ne vom vedea des. Sunt 
singura ta familie. 


Chris se smulse din braţele lui, când uşa se deschise. Lepage 
ieşi din birou, dând mâna cu femeia, care acum purta ochelari şi 
ţinea dosarul lui Chris. 

— Vă suntem recunoscători pentru ajutor. 

Se întoarse spre Eliot: 

— S-a rezolvat totul. 

Apoi îl privi pe Chris. 

— Acum te lăsăm cu Miss Halahan. E foarte drăguță şi sunt 
sigur c-ai s-o placi. 

Îi strânse lui Chris mâna. Chris tresări simțind strânsoarea 
puternică. 

— Să-ţi asculţi superiorii. Să-l faci pe tatăl tău să fie mândru 
de tine. 

Eliot se aplecă, atingându-l pe umeri: 

— Şi, ce-i mai important, să mă faci pe mine să fiu mândru de 
tine. 

Glasul îi era blând. 

În timp ce se îndepărtau pe coridor, Chris clipi printre lacrimi, 
nedumerit, simțind ocrotirea acadelelor din buzunar. 


Capitolul 5 


Erau prea multe de rânduit. Cei patruzeci şi opt de acri de 
pământ ai şcolii erau împărţiţi în două de un drum singuratic. 
Pentru a ajunge din clădirea liceului la dormitor, Miss Halahan îi 
spuse lui Chris că aveau o bucată de mers. îi fu greu să ţină 
pasul. Drumul era complet pustiu, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
înceapă o paradă, dar de-a lungul său nu existau baricade, nici 
spectatori, numai copacii imenşi din ambele laturi, ca nişte 
umbrele care-l apărau pe Chris de soare. 

In pofida explicaţiilor femeii, se simţea dezorientat, în partea 
opusă liceului se afla un grup de clădiri care constituiau, după 
cum spunea ea, „sălile de reşedinţă şi cantina”. În stânga era 
enorma „capelă” de piatră şi, vis-a-vis de aceasta, „infirmeria”. 
Vântul sufla slab, oprit de clădirile masive dar, în timp ce o urma 
pe Miss Halahan pe lângă „sala de gimnastică” din centrul 
campusului, îl lovi deodată o rafală fierbinte şi aprigă, năvălind 
peste terenurile sportive din ambele părţi ale drumului. Văzu 
porţi de fotbal, garduri de alergări şi jaloane de baseball, dar 
ceea ce-l surprindea era lipsa pământului. Totul de jur-împrejur 
era o uriaşă întindere de asfalt. 

Acum soarele ardea, în timp ce Chris trecu prin dreptul 
„arsenalului” şi al „centralei energetice” cu hornurile ei de fum 
şi movilele de cărbuni. Il dureau picioarele când în sfârşit ajunse 
la capătul drumului. Privind clădirea cenuşie şi mohorâtă pe 
care Miss Halahan o numise „dormitor”, îl cuprinse teama. 
Femeia trebui să-l tragă de mână, învingându-i rezistenţa, 
pentru a cobori o scară cu ecouri, până la subsol, într-un 
amfiteatru mare cu miros de ceară, unde Chris privi stânjenit la 
vreo duzină de alţi băieţi, unii mai mari, alţii mai mici, toţi 
îmbrăcaţi în haine jerpelite ca ale lui. 

— Ai ajuns tocmai la timp, spuse Miss Halahan. Pentru 
iniţierea săptămânală. Altfel, ar fi trebuit s-o luăm de la început, 
numai pentru tine. 

Chris nu înţelese. „Iniţiere” era încă un cuvânt pe care nu-l 
mai auzise. Nu-i plăcea cum suna. Nervos, se aşeză pe un scaun 
scârţâitor şi-şi dădu seama că toţi ceilalţi băieţi se supuseseră 
aceluiaşi instinct, stând cât mai departe unul de altul. În sală 
domnea o tăcere nefirească. 


Un bătrân în pantaloni şi cămaşă kaki, cu o cravată olive, 
merse până în centrul scenei. Se opri în faţa unui podium, iar 
Chris observă din nou drapelul american. Bătrânul ţinea sub braţ 
un baston şi se prezentă ca fiind colonelul Douglas Dolty, 
director cu înscrierile şi dormitoarele. Işi începu discursul făcând 
glume cu animale şi sportivi. Câţiva băieţi râseră. Colonelul se 
aventură să presupună că mulţi eroi ai sportului mondial ştiau 
despre şcoală şi, cu unele ocazii, aveau să-i viziteze pe băieţi. 
Deşi neliniştit, Chris avu surpriza să constate că-l interesa. Îşi 
simţea obrajii înăspriţi de lacrimile acum uscate. Colonelul spuse 
o poveste (de neînțeles pentru Chris) despre un loc numit Grecia 
antică şi trei sute de soldaţi numiţi spartani care muriseră eroic 
încercând să ţină în loc o oştire de perşi, într-o trecătoare 
numită Termopile. 

— Domnilor, conchise el, vă voi arăta despre ce e vorba în 
această şcoală. 

Adună băieţii pe două rânduri şi-i conduse afară, pe drum, 
spre clădirea de vocaţii artistice. Acolo, pufarezilor, cum au aflat 
că se numeau, li se arătă topitoria, unde nişte băieţi turnau 
forme de fier. În imprimerie, alţi băieţi pregăteau matriţa 
următorului număr din ziarul şcolii. Chris văzu atelierele de 
tâmplărie, strungărie şi mecanică auto. Vizită atelierele de 
croitorie şi cizmărie, şi spălătoria. Chiar şi acolo, grupul lor fu 
impresionat de zgomotul, activitatea şi importanţa faptului că 
nişte copii ca ei făceau totul. Doreau să încerce maşinile. 

Dar colonelul păstrase pentru la urmă lucrul cel mai grozav. 
Cu un zâmbet mândru, îi duse la arsenal, arătându-le lui Chris şi 
celorlalţi carabinele Enfield 1917, strălucind de lustru, pe care 
aveau să le poarte curând, precum şi săbiile, uniformele de 
paradă gri şi gulerele albe pe care urmau să le îmbrace în 
plutoanele de elevi. Acest loc îl ului îndeosebi pe Chris. Nici un 
băiat nu mai vorbea, nici nu se mai prostea. Chris inspiră 
mirosul dulce şi intens de vaselină Brasso. Respectul pe care el 
şi ceilalţi băieţi îl simțeau pentru acel bătrân era acelaşi pe care 
aveau să i-l nutrească în anul final, când urmau să se înroleze în 
Armata Aeropurtată sau Divizia a Doua de Infanterie Marină. 
Respectul avea să se transforme într-adevăr în afecţiune. 
Alimentată într-un organism masculin, în atmosfera spartană de 
la „FrankKlin”, iubirea se convertea în patriotism şi mândrie. 
Frica, prin pedepse prelungite, urma să devină firească şi, în 


cele din urmă, necunoscută. Sclipirea tecilor de sabie, charisma 
puştilor, a însemnelor şi şevroanelor generau emoție, contopind 
toate aliajele necesare ale eroismului şi loialității pentru a-i 
produce pe oamenii trimişi de la „Franklin“ în lumea din afară. 

— Nu vă putem lăsa să arătaţi aşa ca acum, nu? spuse 
colonelul. Continuând să-i încurajeze cu zâmbetul său, îi duse 
într-o altă clădire, unde îi dădu fiecăruia câte o pereche de 
ghete negre cu şireturi, asemănătoare bocancilor de luptă. Le 
înmână câte o cămaşă albă de uniformă şi trei tricouri simple de 
diferite culori, patru perechi de pantaloni, ciorapi şi lenjerie, 
patru batiste - toate strânse boccea într-o cămaşă de noapte 
lungă, din bumbac aspru. Cu ghetele agăţate pe după gât şi 
pachetul de haine strâns la piept, arătau ca nişte miniaturali 
soldaţi de aeropurtate, pe când ieşeau iarăşi în vântul uscat, 
tropăind în pas alergător înapoi pe drum, spre dormitor. 


Capitolul 6 


Frizerul îi aştepta. Când termină, deasupra urechilor lui Chris 
se vedea scalpul, de două degete. Cu ceafa rasă la piele, părea 
un recrut în tabăra de instrucţie. Se simţea nervos şi intimidat 
dar, studiindu-i pe ceilalţi băieţi care îl cercetau la rândul lor, îşi 
îndreptă umerii, privindu-se într-o oglindă, pentru a-şi vedea 
proaspăt dobânditele trăsături aspre şi a se simţi neaşteptat de 
atletic, plin de o ciudată încredere în sine. 

Urmau, însă, duşurile: o mică încăpere cu faianţă şi instalaţii 
fără robinete, unde scurgerea apei era controlată de o 
guvernantă care privea printr-o fereastră, manipulând nişte 
comenzi. Un asistent le spuse să-şi scoată hainele şi să le îndese 
într-un sac mare de prelată, la capătul camerei. Lui Chris îi era 
ruşine. Niciodată nu stătuse gol în faţa cuiva în afară de maică- 
sa. Ochii i se umflară din nou, amintindu-şi de ea. Incercă să se 
acopere cu mâinile şi-i văzu pe ceilalţi băieţi făcând la fel. Il 
nedumerea, însă, faptul că atât asistentul cât şi guvernanta nu 
păreau să observe că băieţii erau goi. 

Conduşi în mica sală a duşurilor, încercară din răsputeri să nu 
se atingă unul pe altul, lucru imposibil, pe când se chinuiau cu 
calupurile de săpun şi se chirceau sub jeturile puternice, 
aburinde. Vaporii erau atât de denşi, încât Chris abia-i mai 
vedea pe ceilalţi băieţi. Apa se opri brusc. Deconcertat, Chris 
ieşi de la duşuri împreună cu restul. Şiroiau de apă pe dalele 
unui vestiar, strângându-şi braţele împrejurul trupurilor, acum 
înfriguraţi. Asistentul le dădu tuturor câte un prosop şi arătă 
spre o găleată metalică mare, plină o substanţă grasă şi dulce- 
mirositoare pe care omul o numea cremă rece, spunându-le să 
se ungă cu ea pe feţe, pe braţe şi pe picioare şi prin orice loc 
înroşit, cu pielea roasă. Chris observă deodată că sacul cel mare 
din pânză de cort, unde el şi ceilalţi îşi băgaseră hainele, 
dispăruse. Nu şi-a mai văzut niciodată tenişii murdari de smoală 
şi cămaşa jegoasă. 

Nici acadelele. 

li venea să geamă, simțindu-se înşelat şi trădat. Abia 
aşteptase să le mănânce. 

Dar nu era timp de auto-compasiune. Asistentul le luă 
prosoapele şi-i conduse dârdâind, în pielea goală, din vestiar, pe 
scară, până într-o încăpere imensă cu paturi de campanie 


aliniate pe lângă pereţi. Fiecare pat avea alături două rafturi şi 
un dulăpior. Ferestrele erau zăbrelite. Demoralizat, Chris îşi 
puse ciorapii de lână gri, pantalonii şi cămaşa. Oricât de 
incomod se simţea însă, în hainele noi care făceau să-l mănânce 
pielea, când îi privi pe ceilalţi fu uimit. Cu excepţia deosebirilor 
de fizionomie şi culoare a părului, toţi arătau la fel. Nu ştia de 
ce, dar acest lucru îl îmbărbăta oarecum. 

Asistentul le explică programul. Deşteptarea la 6, micul dejun 
la 7, şcoală de la 8 la 12, prânzul până la 12:30, odihnă până la 
1, şcoală până la 5, joacă până la 6, apoi cina şi studiu la sală, în 
patla ora 8. 

— Orice jenă, mâncărime, sângerări de gingii sau orice fel de 
boală, îmi raportați imediat. Mâine vă voi învăţa cum să vă 
faceţi patul aşa ca să sară banu’ pe pătură. În primele 
săptămâni, veţi dormi cu cearceaf de muşama - pentru 
siguranţă. 

Asistentul îi conduse din dormitor în sala de mese, unde li se 
alăturară sute de alţi copii, de toate vârstele şi staturile, toţi 
îmbrăcaţi în gri, cu părul tuns scurt. Până acum fuseseră la ore, 
dar, în pofida numărului mare, domnea tăcerea, în timp ce 
băieţii treceau în şir cu tăvile prin dreptul tejghelelor, pentru a-şi 
lua mâncarea. 

Chris icni la vederea primei mese pe care avea s-o ia acolo. 
Un băiat pomenise despre tocană de ton. Altul bombănise ceva 
în legătură cu varză de Bruxelles. Chris nu mai auzise niciodată 
de aşa ceva. Tot ce ştia era că materia aceea verde era 
acoperită cu o spumă albă şi totul mirosea a borâtură. Se aşeză 
împreună cu grupul lui la o masă acoperită cu plastic, privind 
solniţa şi refuzând să mănânce, când o umbră se pogori asupra 
lor. 

— Toată lumea mănâncă sau veţi fi pedepsiţi, mârâi un glas 

gros. 
___Chris trebui să se gândească la cele auzite. Treptat, înţelese. 
li văzu pe ceilalţi băieţi privindu-l şi-şi dădu seama că, dacă nu 
mânca, aveau să fie învinuiți toţi din cauza lui. În conflict cu el 
însuşi, îşi învinse nodul din gât. Luă încet furculiţa. Privi 
substanţa albă, lăptoasă. Işi ţinu respiraţia în timp ce mesteca şi 
înghiţea, ceea ce păru să-l ajute cât de cât. 

Li se spuse că după cină îi aştepta o surpriză. Un film. La fel 
cum nu mai călătorise niciodată cu maşina, Chris nu fusese nici 


la cinema. Înghesuindu-se alături de ceilalţi băieţi, făcu ochii 
mari de plăcere. Imaginile alb-negru licăreau magic pe ecran. 
Văzu un actor numit John Wayne - restul băieţilor păreau să ştie 
cine era şi aplaudau încântați - într-un film de război intitulat 
Albinele de mare. Îi creştea inima. Împuşcături şi explozii. 
Ceilalţi copii ovaţionau. li plăcu enorm. 

In noaptea aceea, zăcând în patul său din fundul dormitorului 
întunecat, se întrebă unde era mama lui. Încercă să înţeleagă ce 
căuta acolo. Işi aminti ce spusese Lepage despre tatăl său, care 
murise la ceva numit datorie. Speriat şi nedumerit, auzi un băiat 
din patul vecin începând să suspine. Chris îşi simţi propriile 
lacrimi, fierbinţi şi amare în colţurile ochilor, când un băiat mai 
mare răcni: 

— Lasă băzâiala! Vreau să dorm! 

Inţepeni, ruşinat. Când îşi dădu seama că băiatul cel mare 
ţipase la cel nou sosit de lângă el, îşi înghiţi tristeţea, închizând 
strâns ochii, hotărât să nu atragă atenţia, să fie unul dintre cei 
care nu plângeau. Dar îşi dorea să-l fi convins pe Lepage să-i 
spună de ce mama lui se numea prostituată, vrând din toată 
inima ca ea să se întoarcă de la Atlantic City şi să-l ia de-acolo. 
Durerea îl sugruma. În vis, însă, îl văzu pe Eliot întinzându-i o 
acadea Baby Ruth. 


Capitolul 7 


— Merg pe Phillies, spuse un băiat din dreapta lui Chris. 

Chris stătea în genunchi cu grupa lui, în fundul clasei întâi, 
asamblând jocuri de puzzle - în majoritate, hărţi ale Statelor 
Unite cu desene reprezentând porumb şi mere, fabrici, mine şi 
sonde de petrol desenate pe felurite secţiuni, deşi uneori hărţile 
reprezentau ţări despre care Chris nu auzise niciodată, China, 
Coreea şi Rusia, de exemplu. Puzzle-urile erau viu colorate şi 
învățase repede cum să le reconstituie. Nu mai fusese niciodată 
la şcoală, dar, în pofida nemulțumirilor pe care le auzise din 
partea băieţilor mai mari, bănuia că avea să-i placă. Pentru un 
timp, cel puţin. În pofida spuselor lui Eliot, Chris era sigur că 
mama sa avea să vină să-l ia acasă. 

Băiatul care spusese că mergea pe Phillies era şi mai slab 
decât Chris, cu chipul atât de osos, încât ochii îi ieşeau din 
orbite. Când acesta zâmbi, aşteptând încuviințarea celorlalţi, 
Chris observă că-i lipseau câţiva dinţi. Dar, cum băiatul nu primi 
nici un răspuns, zâmbetul i se şterse repede, înlocuit de 
umilinţă. 

Vorbi un alt băiat. În stânga lui Chris. Cu toate că avea 
aceeaşi vârstă cu ceilalţi din grup, era mai mare decât restul - 
nu doar mai înalt, ci şi mai voinic. Avea părul cel mai negru, 
pielea cea mai bronzată, chipul cel mai pătrat, glasul cel mai 
gros. Se numea Saul Grisman şi, noaptea trecută în dormitor, 
Chris îl auzise pe un băiat mai mare şoptind că Grisman era 
evreu. Chris nu ştia ce însemna asta. 

— Ce-i cu tine? întrebase băiatul mai mare. Unde fuseşi? 
Evreu. 

Chris tot nu ştia ce însemna. 

— Of, sfinte Sisoie, spusese celălalt. Nu ştiam că Mick-ii!? po” 
să fie aşa tonţi. 

Când Chris întrebase ce era acela un Mick, băiatul cel mare se 
îndepărtase scârbit. 

Acum, Saul spuse: 

— Eu merg pe toate echipele! Şi am cărţile de baseball, 
dovadă! 

Băgă mâna sub cămaşă şi scoase două pacheţele. 


12 — Irlandezi. 


Ceilalţi băieţi clipiră din ochi, uimiţi. Încetară să mai aşeze 
piesele de puzzle, privind rapid spre guvernantă, care stătea la 
catedră, citind o carte. Încurajaţi, se aplecară cu vinovăţie 
înainte, privind miraţi cartonaşele de baseball. Saul li le arătă pe 
rând: imagini cu oameni în uniformă ţinând măciuci, alergând 
sau prinzând mingi. Yogi Berra, Joe Dimaggio, Jackie Robinson, 
nume de care Chris nu auzise în viaţa lui, cu povestea vieţii 
scrisă pe dosul cartonaşului, câte lovituri nimeriseră sau câte 
out-uri marcaseră. Lui Saul îi plăcea să-i vadă pe ceilalţi 
admirându-i comorile, dar nu-i lăsa să se atingă de nici un 
cartonaş, el însuşi ridicându-le, cu respect. 

— A jucat înainte de ăştilalţi, şi a fost mai bun, spuse Saul. 

Chris îl privi pe bărbatul robust din fotografie, citind apoi 
numele - Babe Ruth. Cuprins de nervozitate pentru că nu ştia 
nimic despre acei jucători, încercă să se gândească la un 
răspuns pentru care ceilalţi să-l accepte printre ei. 

— Sigur, dădu el din cap, înţelepţeşte. Au botezat şi nişte 
acadele după el. 

O clipă, se gândi la omul pământiu la faţă numit Eliot. 

Saul se încruntă: 

— Nişte ce? 

— Acadele. Babe Ruth. 

— Alea-s Baby Ruth. 

— Aşa am zis şi eu. _ 

— Nu-i acelaşi lucru. Il cheamă Babe. Nu Baby. 

— Ei, şi? 

— Acadeaua e botezată după fetiţa cuiva, pe care-o chema 
Ruth. 

Chris roşi. Ceilalţi băieţi râseră răutăcioşi, ca şi cum ar fi ştiut 
tot timpul secretul. Guvernanta îşi ridică privirea din carte, 
trimițând prin sală o undă de şoc. Saul se grăbi să-şi ascundă 
cartonaşele înapoi sub cămaşă, în timp ce ceilalţi băieţi se 
ghemuiau grăbiţi să mai pună nişte piese de puzzle. Guvernanta 
se ridică, apropiindu-se amenințătoare. Se opri alături, privind 
îndelung, ceea ce-l făcu pe Chris să se simtă foarte nervos, după 
care reveni la catedră. 

— Cum ai reuşit să păstrezi cărţile? îl întrebă un băiat pe Saul, 
în timp ce mergeau la masă, înşiraţi pe două rânduri. 

Ceilalţi ciuliră urechile să audă răspunsul lui Saul. Acesta nu 
numai că avea ceva ce alţii nu aveau, dar chiar reuşise să 


strecoare cărţile în şcoală. Chris ţinea minte că tot ce aduseseră 
băieţii acolo cu ei le fusese luat din prima zi, inclusiv (îşi aminti 
el amărât) acadelele lui, pe care-şi dorea să le fi mâncat imediat 
în loc de a le ţine pentru mai târziu. Atunci, cum reuşise Saul să 
păstreze cărţile de baseball? 

— Mda, cum ai reuşit să le ţii? întrebă alt băiat. 

In loc de răspuns, Saul se mulţumi să zâmbească. 

— Pot să stau cu tine la masă? întrebă un al treilea. 

— Şi eu. Pot să m-aşez lângă tine? Pot să mai văd puţin 
cărţile? adăugă al patrulea. 

Deşi trebuiau să umble în coloană, părură totuşi să se 
înghesuie în jurul lui Saul la intrarea în sala de mese. 

Când Chris îşi aduse tava cu fasole la masă, constată că 
singurul loc rămas liber era cel mai depărtat de Saul. Ceilalţi 
stăteau mândri lângă acesta sau în faţa lui, câţiva chiar 
îndrăznind să-i mai pună în şoaptă câteva întrebări despre cărti, 
până când un supraveghetor se opri încruntat alături, făcându-i 
pe toţi să tacă. 

leşind din cantină, li se permise să vorbească în drum spre 
dormitor, pentru programul de odihnă, dar Chris nu putu 
strecura nici un cuvânt. Toţi ceilalţi voiau să vorbească despre 
locul de unde obținuse Saul cărţile şi cum reuşise să le păstreze. 
Datorită dezastruoasei remarci despre Babe Ruth şi acadele, 
ceilalţi îl tratau pe Chris ca pe tăntălăul grupului, iar băiatul îşi 
dorea şi mai mult ca mama lui să vină şi să-l salveze. Trase 
concluzia că, în fond, nu-i plăcea şcoala. 

li displăcu şi mai mult când, mai spre seară, guvernanta îi 
conduse la piscina din subsolul sălii de sport. Un instructor le 
spuse să se dezbrace şi să facă duş, şi din nou lui Chris i se făcu 
ruşine că trebuia să-l vadă alţii gol. Ruşinea îi fu rapid înlocuită 
de teamă, când instructorul le ordonă să sară în bazin. Chris nu 
mai văzuse în viaţa lui atâta apă. Îi era frică să nu intre cu capul 
la fund şi să se înece, ca odată când mama lui îi făcuse baie. Dar 
instructorul îl înghionti spre piscină şi, în cele din urmă, Chris 
sări de bunăvoie, pentru că apa avea să-i ascundă goliciunea. 
Căzu plescăind în valurile reci, cu miros înţepător, surprins să 
constate că apa îi ajungea numai până la mijloc. Ceilalţi intrară 
cu tot atâta ezitare, cu excepţia lui Saul, care consideră piscina 
o provocare fascinantă şi chiar se scufundă până când capul îi 
dispăru sub apă. 


— Tu! arătă spre el instructorul. Cum te cheamă? 

— Saul Grisman, domnule. F 

„Domnule” era regulă absolută. Invăţaseră că ori de câte ori 
un băiat i se adresa unui adult, trebuia să spună „domnule” sau 
„doamnă”, de la caz la caz. 

— Se pare că ai mai înotat la viaţa ta. 

Saul răspunse: 

— Nu, domnule. 

— N-ai luat niciodată lecții? 

— Nu, domnule. 

Instructorul îşi frecă bărbia, impresionat. 

— Poate e ceva înnăscut. 

Admirându-l şi mai mult pe Saul datorită laudelor 
instructorului, băieţii se întrecură să ajungă cât mai aproape de 
el când se ţineau de marginea piscinei, iar instructorul le arăta 
cum să dea din picioare. 

— Exact. Uitaţi-vă la Grisman, spuse acesta. A prins ideea. 

În locul cel mai depărtat de Saul, pufnind, chinuindu-se să-şi 
ţină capul deasupra apei, dând din picioare cu stângăcie, Chris 
nu se simţise niciodată mai singur. Acasă pe Calcanlin Street, 
stătuse singur toată vara, aşteptându-şi mama, dar în casa 
familiară, printre vecini de cartier cu care se juca, nu se simţise 
singur. De fapt, nici nu era prima oară când mama lui îl lăsa 
singur; aproape că se obişnuise să trăiască de capul lui, deşi 
întotdeauna îi era dor de ea când lipsea. Acum, însă, în acest 
mediu străin, dârdâind în apă, exclus din rândurile celorlalţi 
copii,  invidiindu-l pe Saul, simţea durerea amarnică a 
singurătăţii şi conchise că ura acel loc. 

Singura dată când i se trezi interesul fu în noaptea următoare, 
sâmbătă, când după o zi de exersat la făcutul patului, la legatul 
şireturilor şi lustruitul ghetelor, înnodatul cravatei şi potrivirea ei 
la lungimea cuvenită, se duse cu toţi ceilalţi să mai vadă un film. 
Chris şi-l amintea bine pe primul văzut acolo, A/binele de mare. 
Acesta se intitula Câmpul de luptă. Când începu, chiuiră cu toţii, 
şi urmă din nou o acţiune interesantă, cu multe Împuşcături şi 
explozii. Lui Chris îi plăcu subiectul despre un grup de soldaţi 
americani care luptau în război ca o echipă. Muzica - trompete 
zgomotoase şi bubuit de tobe - îi încălzea stomacul. 

După film, însă, pe nimeni din grup nu-l interesă părerea lui 
despre film. Toţi voiau să afle opinia lui Saul. Chris aproape 


încălcă regula, plângând până să adoarmă, în schimb, strânse 
din dinţi în întuneric, plănuind să fugă. 


Capitolul 8 


Aprinderea bruscă a luminilor din tavan îl trezi la şase. Cineva 
spuse că era duminică. Clipind din ochi somnoros, îşi târşi 
picioarele împreună cu ceilalţi băieţi până la spălător, unde luă 
periuţa în mâna stângă, iar pe dreapta o întinse spre 
supraveghetor, să-i toarne puţin praf de dinţi. În timp ce se 
spăla, asigurându-se că ajungea până în fundul gurii, cum le 
arătase supraveghetorul, gustul mentolat de Co/gate îl făcu să-i 
cam vină rău. Asculta apa curgând prin pisoare şi toalete, 
încercând să nu-i privească pe băieţii care se ridicau. Toaletele 
se aflau la vedere - fără uşi sau pereţi - şi pudoarea îl împiedica 
să se uşureze până nu era neapărată nevoie. Spre propria-i 
surprindere, se aşeză, fără a-i păsa cine-l vedea, scăpându-l 
prea tare. De fapt, nimănui nu părea să-i pese. lar uşurarea pe 
care o simţi după aceea, combinată cu încrederea dobândită 
învingând şi acest tabu al sfielii, îl făcu să aştepte ziua cu un 
optimism fără precedent. Chiar îi plăcu omleta lăptoasă pe care 
o împinse pe gât cu suc de portocale şi se simţi cam ca soldaţii 
din Câmpul de luptă, când trase pe el cămaşa apretată şi 
uniforma de cadet, înainte ca supraveghetorul să-i conducă 
grupul la capelă. 

Aceasta avea geamuri colorate, dar nicăieri nu se vedeau 
cruci sau alte simboluri religioase. In timp ce fiecare băiat se 
aşeza la locul repartizat în strane, domnul Applegate, capelanul, 
urcă pe un podium şi-i dirijă să cânte în cor - mai întâi, Drapelul 
spuzit cu stele, apoi Dumnezeu să binecuvânteze America. |n 
continuare, capelanul scoase o hârtie de un dolar (care câştigă 
imediat interesul lui Chris) şi citi cuvintele de pe dosul 
portretului lui Washington. 

— Statelor Unite ale Americii! spuse el suficient de tare 
pentru a se face auzit până în fundul capelei. In Dumnezeu 
avem încredere! El are încredere în noi! Din acest motiv ţara 
noastră e cea mai mare, cea mai bogată şi mai puternică de pe 
pământ! Fiindcă Dumnezeu are încredere în noi! Trebuie să fim 
oricând gata să fim ostaşii Lui, să-i înfruntăm pe duşmanii Lui, 
să ne păstrăm modul de viaţă orânduit de Dumnezeu! Nu mă 
pot gândi la nici o cinste mai mare decât să luptăm pentru ţara 
noastră, pentru măreția şi gloria ei! Dumnezeu să 
binecuvânteze America! 


Capelanul ridică mâinile, cerând un răspuns. Băieţii strigară la 
rândul lor: 

— Dumnezeu să binecuvânteze America! 

— Dumnezeu să binecuvânteze America! repetă pastorul. Şi 
din nou îi răspunseră. În timp ce se lăsa iarăşi tăcerea, treptat, 
Chris simţi ecoul strigătelor dăinuindu-i în urechi. Era fascinat şi 
oarecum speriat, neînţelegând ce voia să spună capelanul, dar 
răspunzând emoţiei din cuvintele acestuia. 

— Textul biblic din dimineaţa aceasta, spuse pastorul, este 
din Cartea  Exodului. Moise, conducând poporul ales de 
Dumnezeu, e urmărit de soldaţii faraonului. Cu ajutorul lui 
Dumnezeu, Moise desparte apele Mării Roşii, lăsându-şi poporul 
să treacă, dar când încearcă să treacă şi oamenii faraonului, 
Dumnezeu aduce Marea Roşie înapoi şi-i îneacă. 

Capelanul deschise Biblia, trăgând aer în piept, pentru a citi. 
Apoi ezită. 

— Ţinând seama de politica actuală, bănuiesc că Marea Roşie 
nu e cea mai potrivită imagine pentru a trasa o paralelă cu lupta 
tării noastre împotriva comunismului. Poate Marea Roşie-cu-Alb- 
şi-Albastru ar suna mai bine. 

Chris nu ştia despre ce era vorba, dar instructorii aşezaţi în 
rândul întâi râseră discret, reţinând că se aflau în capelă. 
Pastorul îşi puse ochelarii la loc pe nas şi citi. Slujba se încheie 
cu Dumnezeu să binecuvânteze America iarăşi, apoi Imnul de 
luptă al Republicii şi, în sfârşit, alt cor cu Drapelul spuzit cu 
stele. 

Sperând să aibă posibilitatea de a se juca, Chris avu 
deznădejdea să afle că după terminarea acelei slujbe numite 
neconfesionale, toţi băieţii trebuiau să se împartă pe categorii 
religioase, lutheranii cu lutheranii, anglicanii cu anglicanii, 
prezbiterienii cu prezbiterienii, ca să se roage în continuare. 
Chris era derutat, neştiind unde să meargă, căci habar n-avea 
dacă aparţinea vreunei religii şi care era aceea. Privind stingher 
în jur, pe când părăsea capela împreună cu ceilalţi băieţi, simţi o 
mână pe umăr şi se răsuci spre un supraveghetor roşcovan şi 
pistruiat, care părea să aibă arsuri de soare. 

— Kilmoonie, tu vii cu mine. 

Glasul supraveghetorului avea un ritm aparte. Spuse că se 
numea domnul O'Hara. 

— Da, Kilmoonie, sunt irlandez ca tine. Amândoi suntem R.C. 


Când Chris se încruntă, supraveghetorul îi dădu explicaţii, 
aceea fiind ziua când Chris a aflat că era ceva numit romano- 
catolic. Tot în ziua aceea a aflat câte ceva şi despre ce însemna 
să fii evreu. În timp de diversele grupări religioase se îndreptau 
spre autobuzele separate care aveau să le ducă la felurite 
biserici, Chris privi peste asfalt, spre dormitor, şi văzu un băiat 
care mergea singur. Pe negândite, izbucni: 

— Dar de ce nu trebuie să vină şi Saul? 

Supraveghetorul nu păru să observe că Chris nu spusese 
domnule. 

— Cum? A, ăla-i Grisman. El e evreu. Duminica lui e sâmbăta. 

Chris se încruntă, urcând în autobuz. Duminica sâmbăta? Ce 
sens putea să aibă una ca asta? Se frământă cu problema în 
timp ce autobuzul ieşea pe poarta mare de fier a şcolii. Nu era 
acolo decât de câteva zile, dar deja pierduse socoteala şi, deşi 
nu mai demult de noaptea trecută adormise ticluind planuri de 
evadare, acum lumea din afară i se părea străină şi 
înspăimântătoare. Ochii i se dilatară cu nervozitate la vederea 
trotuarelor aglomerate şi a străzilor agitate. Soarele îl făcea să-l 
doară ochii. Maşinile urlau din claxoane. Băieţii primiseră ordine 
stricte să nu scoată o vorbă cât timp se aflau în autobuz şi mai 
ales să nu facă mutre sau orice altceva care ar fi atras atenţia 
oamenilor de pe stradă. In tăcerea stranie din autobuz (cu 
excepţia zgomotului înfundat al motorului), Chris privea înainte, 
la fel ca şi ceilalţi băieţi, simțindu-se neîmpăcat, nedesăvârşit, 
dornic să revină la şcoală şi la ocupațiile de-acolo. 

Autobuzul se opri în faţa unei biserici ale cărei turle o făceau 
să semene cu un castel. Deasupra se înălța o cruce. Clopotele 
sunau. O mulţime de oameni în costume şi rochii intrau pe uşă. 
Domnul O'Hara îi alinie pe băieţi doi câte doi, şi-i conduse 
înăuntru. Biserica era întunecată şi răcoroasă. Pe când domnul 
O'Hara îi îndruma pe un culoar lateral, Chris auzi o femeie 
şoptind: 

— Nu-i aşa că-s drăgălaşi, în uniforme? la uită-te la ăla micu’. 
Nu-i dulce? 

Chris nu era sigur dacă femeia se referea la el, dar se simţi 
pătruns de importanţă. Nu voia decât să devină invizibil în 
cadrul grupului. 

Biserica îl făcea să se simtă şi mai mic decât era. Privi 
acoperişul ţuguiat (cel mai înalt pe care-l văzuse în viaţa lui) cu 


grinzile sale încrucişate şi lămpile atârnate dedesubt. Privi în 
faţă, unde, deasupra altarului, licărea o lumină roşie. Lumânările 
ardeau. Altarul era acoperit cu o pânză albă scrobită. O uşiţă 
aurie lucitoare, pe altar, părea să ascundă un secret. 

Dincolo de altar, însă, atârna cea mai tulburătoare imagine. 
Pieptul i se contractă, sufocându-l. Ingenunchind, trebui să se 
agaţe strâns de spătarul din faţă pentru a-şi stăpâni tremurul 
mâinilor. In viaţa lui nu mai fusese atât de speriat. In spatele 
altarului era suspendată o statuie - un om slab, contorsionat, 
chinuit, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie pe o cruce, capul 
străpuns de ceva asemănător unor spini şi coasta spintecată, 
lăsând să curgă sânge. 

Privi în jur, pradă panicii. De ce ceilalţi băieţi nu păreau şocaţi 
de statuie? Sau celelalte persoane („cei din afară”, cum 
începuse să-i considere) - de ce nu rămâneau şi ei cu gura 
căscată de groază? Ce fel de loc era acela? Stăpânindu-se, 
încercând să înţeleagă, îl auzi pe domnul O'Hara pocnind de 
două ori din degete şi, imediat, băieţii mai mari se ridicară din 
genunchi. Se aşezară în strane. Chris le urmă exemplul. | se făcu 
şi mai teamă când începu să urle o orgă, acordurile ei lugubre 
umplând biserica. Un cor porni a cânta, dar într-o limbă străină, 
pe care n-o înţelegea. Apoi veni la altar un preot, îmbrăcat în 
robă lungă colorată, urmat de doi băieţi în mantii albe. Se opriră 
cu faţa la uşiţa aurie şi spatele spre oameni, vorbindu-i statuii. 
Chris spera să audă o explicaţie - dorea să-i spună cineva de ce 
era bătut acolo în cuie omul acela. 

Dar nu putea înţelege ce spunea preotul. Cuvintele păreau 
încurcate. Nu aveau nici un sens. „Confiteor Deo omnipotenti...” 

Pe tot drumul înapoi spre şcoală, Chris fu nedumerit. Preotul 
le vorbise puţin oamenilor în engleză, despre lisus Christos, care 
părea a fi omul țintuit deasupra altarului, dar Chris nu aflase 
cine era lisus. Domnul O'Hara spusese că săptămâna viitoare 
Chris avea să înceapă ceva numit Şcoala duminicală - „poate 
voi afla atunci,” îşi spuse el. Până una-alta, oftă, în timp ce 
autobuzul revenea pe poarta deschisă a Scolii „Franklin”, 
înscriindu-se pe singurul drum existent, spre dormitoare. După 
tulburătoarea experienţă de a fi fost afară, în biserica 
înspăimântătoare cu statuia aceea groaznică, se bucura să 
revină în şcoală. li recunoscu pe câţiva dintre băieţi. Abia 
aştepta să se aşeze pe patul lui. Ştiind ce trebuia să facă şi 


când, se simţea în siguranţă, mulţumit că scăpase de 
nedumeriri. lar prânzul fu servit exact la timp. Înfometat, înghiţi 
îmbucături mari de hamburger cu cartofi prăjiţi, bând pahare de 
lapte unul după altul. Era plăcut să fie din nou acasă, îşi spuse 
el, după care se întrerupse brusc din mestecat, când îşi dădu 
seama de cuvântul care-i fulgerase prin minte. Acasă? Dar cum 
rămânea cu casa de pe Calcanlin Street? Şi cu mama lui? Din 
nou nedumerit, înţelese - fără a şti de ce - că avea să locuiască 
acolo mult timp. Privind în lungul mesei spre Saul, aflat la locul 
său de onoare, îşi spuse că dacă aceea avea să fie casa lui, ar fi 
fost mai bine să-i înveţe regulile. Avea nevoie de prieteni. Voia 
să fie prietenul lui Saul. Dar cum, când Saul era mai mare, mai 
puternic şi mai iute şi, mai presus de orice, avea cărţile de 
baseball? 


Capitolul 9 


Primi răspunsul a doua zi, la lecţia de înot. Deja se simţea mai 
puţin ruşinat stând gol în faţa celorlalţi băieţi, în timp ce 
instructorul le spunea să dea din picioare aşa ca Saul, Chris îşi 
simţi inima palpitând de satisfacţie. „O fac!” îşi spuse el. „O fac 
cu adevărat!” 

— Aşa, Kilmoonie, spuse instructorul. Ţine picioarele alea 
drepte. Bate constant şi cu putere. Exact cum face Grisman. 

Ceilalţi băieţi îl priviră pe Chris uimiţi, de parcă nici n-ar fi 
ştiut că exista până când instructorul nu-l lăudase. Chris roşi, 
bătând mai tare, cu pieptul umflat de mândrie. Privi în lungul 
şirului şi-l observă pe Saul întorcându-se spre el, curios parcă să 
vadă cine era Kilmoonie şi dacă într-adevăr dădea din picioare 
atât de bine cum spunea instructorul. Un moment, în timp ce 
băieţii ceilalţi plescăiau, Chris şi Saul se priviră în ochi. Poate se 
înşela, dar Saul păru să zâmbească, de parcă ar fi împărtăşit 
amândoi un secret. 

După curs, se grăbiră cu toţii, dârdâind, spre vestiar, unde 
cămăşile şi pantalonii gri atârnau în cârlige. Chris îşi cuprinse 
trupul cu braţele, sărind de pe un picior desculţ pe celălalt, pe 
dalele reci ale duşumelei, în timp ce înhăţa un prosop din 
grămada aflată în colţ, ştergându-se. Il luă prin surprindere un 
glas furios: 

— Unde mi-s cărțile? 

Chris se întoarse, uimit, pentru a-l vedea pe Saul pipăindu-şi 
înnebunit hainele. Ceilalţi băieţi îl priveau cu gurile căscate. 

— Au dispărut! se răsuci Saul acuzator spre grup. Cine mi-a 
furat...? 

— Lasă vorba, îl întrerupse instructorul. 

— Dar, cărţile mele! Le aveam în buzunar! Precis cineva mi le- 
a... 
— Grisman, am spus, lasă vorba. 

Furia, însă, îl făcea pe Saul să-şi piardă controlul. 

— Vreau cărţile înapoi! 

instructorul se apropie de el, oprindu-se cu picioarele 
depărtate şi mâinile proptite în şolduri, ameninţător: 

— Vreau cărţile înapoi, domnule! 

Distrus, Saul deschise gura, apoi o închise la loc, fără să 
scoată nici un sunet. 


— Dă-i drumul, Grisman, şi zi. Domnule! 

Saul privi în podea, clipind din ochi, derutat şi furios. 

— Domnule! 

— Aşa-i mai bine. Despre ce cărţi vorbeşti? 

— Cărţile mele de baseball... 

Şi adăugă repede: 

— ... Domnule. Le aveam în... 

— Cărţi de baseball? 

Buza instructorului se răsfrânse. 

— Noi nu distribuim cărţi de baseball. De unde le-aveai? 

Saul avea ochii umflaţi şi tulburi. 

— Le-am adus cu mine în şcoală. 

Înghiţi în sec. 

— Domnule. Le-aveam în buzunarul pantalonilor şi... 

— N-ai voie să păstrezi nimic din ce-ai adus aici. Aici nu ai 
jucării, Grisman. Nu ai proprietăți. Tot ce e voie să ai sunt 
lucrurile care ţi se spune că le poţi avea. 

Chris simţi un şarpe descolăcindu-i-se în stomac, cuprins de 
jenă pentru Saul, care dădu din cap, cu privirea în podea, 
începând să plângă. Ceilalţi băieţi îl priveau cu gurile căscate. 

— Pe de altă parte, Grisman, ce te face atât de sigur că unul 
dintre colegii tăi ţi-a furat cărţile alea de baseball atât de 
preţioase? Cărţi ilegale de baseball. De unde ştii că nu le-am 
luat eu? 

Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, Saul îşi ridică privirea, 
smiorcăindu-se şi chinuindu-se să vorbească: 

— Dumneavoastră le-aţi luat, domnule? 

Tăcerea îl făcu pe Chris să se foiască. 

— Ar trebui să declar că da, numai ca să menţin liniştea pe- 
aici, răspunse într-un târziu instructorul. Dar nu le-am luat eu. 
Dacă aş avea cărţile alea ridicole, cu siguranţă nu ţi le-aş da 
înapoi. Unul dintre prietenii tăi le-a luat. 

Cu ochii roşii mijiţi, Saul se întoarse spre ceilalţi băieţi, având 
chipul încordat de ură. Deşi Chris nu luase el cărţile, se simţi 
totuşi vinovat când privirea lui Saul îl străpunse, înainte de a-şi 
continua drumul spre următorul băiat, apoi spre următorul. Lui 
Saul îi tremurau buzele. 

— Au fost încălcate multe reguli, mârâi instructorul. N-aveai 
voie să ai cărţile la tine. Dar întrucât le-ai avut, ar fi trebuit să 
respecţi o altă regulă - când ai un secret, asigură-te că nu ţi-l 


cunoaşte nimeni. Şi mai e o regulă şi mai importantă, valabilă 
pentru toată lumea. Nu furaţi niciodată de la colegi. Dacă în voi 
înşivă nu puteţi avea încredere, în cine să puteți avea? 

Glasul îi deveni scăzut, dur: 

— Unul dintre voi e un hoţ. /ntenționez să aflu care. Toată 
lumea, se răsti el, alinierea. 

Băieţii tremurau. Încruntat, instructorul le percheziţionă 
hainele. 

Dar nu găsi nimic. 

— Unde sunt, Grisman? Nu le are nimeni. Faci scandal 
degeaba. Probabil că le-ai pierdut pe-afară. 

Saul nu se putea opri din plâns. 

— Dar ştiu că le aveam în pantaloni. 

— Zi domnule. 

Saul tresări. 

— Şi dacă văd vreodată cărţile alea sau mai aud de ele, vei fi 
cel mai nefericit din şcoala asta. Şi cu voi, ăştilalţi, ce-i? Mişcaţi! 
Îmbrăcaţi-vă! 

Băieţii se agitară să execute ce li se spusese. Chris îşi trase 
pantalonii, privindu-l pe Saul care se uita furios la toată lumea în 
timp ce-şi încheia cămaşa. Deduse ce făcea Saul - căuta 
umflături în hainele celorlalţi - ca şi cum ar fi crezut că 
instructorul nu căutase destul de bine. În timp ce acesta încuia 
uşa spre piscină, Saul se apropie de un băiat, studiindu-i 
buzunarul umflat al pantalonilor. Băiatul scoase din buzunar o 
batistă şi-şi suflă nasul. 

Instructorul se întoarse de la uşă, strigând: 

— Încă nu te-ai îmbrăcat, Grisman? 

Saul se grăbi, trăgându-şi pantalonii şi legându-şi şireturile. 
Lacrimile îi picurau pe cămaşă. 

— Alinierea, comandă instructorul. 

Băieţii se înşirară doi câte doi. Încheindu-se la curea, Saul 
alergă la locul lui. În timp ce mergeau spre dormitor, lumea păru 
să se schimbe. Câţiva băieţi deveniseră compătimitori. 

— Băi, ce păcat. Ce figură nasoală. Cine-ar fi atât de mârlan 
să-ţi fure cărţile? 

Dar grupul nu mai manifesta aceeaşi dorinţă de a fi aproape 
de Saul şi a-i atrage atenţia. : 

Din partea lui, nici Saul nu voia să fie aproape de ei. In 
dormitor, stătu retras. La cină, renunță la locul său central, de 


onoare, preferând să se aşeze în capătul mesei, fără a vorbi cu 
nimeni. Chris înţelese. Dacă îl excludeau pe Saul, şi e/ îi 
excludea pe ei. Deşi numai un singur băiat furase cărţile, Saul 
nu ştia care anume. În consecinţă, îi acuza pe toţi. La rândul lor, 
băieţii descoperiseră că Saul era vulnerabil. Plânsese chiar, ceea 
ce-l făcea să devină doar un alt băiat oarecare din grup. Cărţile 
îl făcuseră să fie deosebit. Fără ele, deşi era în continuare mai 
înalt, mai puternic şi mai rapid, nu mai avea autoritate. Mai rău, 
cedând, îi făcuse să se simtă prost. 

Curând, clasa avu alţi eroi ai momentului. La ora de înot, 
câţiva copii reuşiră chiar să egaleze performanţele lui Saul, 
poate fiindcă acesta nu mai arăta nici un entuziasm. Işi pierduse 
voia bună. Chris, însă, nu se mai ducea niciodată la bazin fără a 
se simţi tulburat de cele întâmplate atunci în vestiar. Cine 
furase cărţile? se întreba el, observând străfulgerarea furioasă 
din ochii lui Saul de fiecare dată când grupul se îmbrăca, de 
parcă băiatul şi-ar fi retrăit pierderea şi umilinţa. 

O altă întrebare îl tulbura la fel de mult. Cum fuseseră furate 
cărţile? Instructorul căutase prin hainele tuturor. Atunci, cum 
dispăruseră? Se simţi cuprins de emoție, când îi veni deodată o 
idee. 

Nerăbdător, abia aştepta să-i spună lui Saul, dar imediat îşi 
aminti ce se întâmplase când îl confundase pe Babe Ruth cu 
acadeaua şi se opri, temându-se să nu fie luat în râs dacă 
greşea. Îşi aşteptă şansa de a dovedi ceea ce bănuia şi, a doua 
zi, când clasa merse din şcoală în dormitor, rămase în urmă. 
Nevăzut, se grăbi spre vestiarul din subsolul sălii de sport. După 
ce căută pe sub bănci şi în spatele dulapului cu echipamente, 
găsi cărţile vârâte între o ţeavă şi peretele de după chiuvetă. 
Tremura când le luă în mână. Cel care le furase probabil se 
temuse de percheziţie. Ca să se apere, băiatul le ascunsese în 
vestiar, plănuind să revină când avea să se simtă în siguranţă. 
Chris băgă cărţile în buzunar, cu respiraţia tăiată, luând-o la 
fugă spre dormitor pentru a i le da lui Saul. Işi imagina cât de 
încântat avea să fie acesta. Acum Saul urma să devină prietenul 
lui. 

Spre deosebire de restul grupului, Chris nu încetase niciodată 
să-i dorească apropierea. De la bun început, se simţise atras de 
el ca de un frate şi niciodată nu uitase după-amiaza aceea din 
piscină când instructorul îl lăudase că dădea din picioare la fel 


de bine ca Saul, iar Saul întorsese capul spre el zâmbind de 
parcă ar fi împărtăşit o legătură secretă. Acum, însă, Saul îşi 
înălţase în jur un zid şi, fără darul cărţilor, Chris nu ştia cum să-l 
străpungă. 

Ajungând la dormitor, însă, deodată se simţi nesigur. Cărţile 
fuseseră furate în urmă cu o săptămână. De ce nu venise să le 
ia autorul furtului? Oprindu-se pe scară, Chris descoperi 
răspunsul. Fiindcă băiatul îşi dăduse seama că nu putea să le 
arate nimănui, nici să se joace cu ele, decât în taină. Altminteri, 
s-ar fi dus buhul - Saul ar fi aflat, şi urmau complicaţii. 
Buzunarul umflat de cărţi îl neliniştea. Deşi nu el le furase, ar fi 
părut vinovat. Saul l-ar fi învinuit pe el. În fond, altfel cum ar fi 
ştiut unde erau? 

În panică, Chris ştiu că trebuia să scape de ele. Intrând în 
spălătorul din subsolul clădirii dormitoarelor, se gândi să le 
ascundă sub o chiuvetă, la fel cum făcuse hoţul. Dar dacă omul 
de serviciu făcea curat sub chiuvete şi le găsea, sau dacă un 
băiat îşi scăpa pieptenele pe jos şi privea întâmplător sub 
chiuvetă când se apleca să şi-l ridice? Nu, avea nevoie de un loc 
greu accesibil. Ridicându-şi privirea, observă ţevile de apă caldă 
acoperite cu căptuşeală de azbest jegoasă, suspendate de-a 
lungul tavanului. Urcându-se pe suporţii de lustruit ghetele, apoi 
pe rastelurile din oţel pentru prosoape, înfipse cărţile deasupra 
unei conducte. Nervos, cobori la loc, oftând uşurat că nu fusese 
prins. Acum nu mai avea decât să găsească o cale de a-i înapoia 
cărţile lui Saul fără a fi acuzat că le furase. 

Nu putu dormi toată noaptea, gândindu-se la acest lucru. 
Trebuia să existe un mijloc. 

A doua zi, Saul continuă să stea bosumflat, când Chris se 
apropie de el, după prânz, la ieşirea din cantină. 

— Ştiu cine ţi-a furat cărţile. 

Saul întrebă furios: 

— Cine? 

— Instructorul de înot. 

— A spus că nu le luase el. 

— A minţit. L-am văzut dându-le profesoarei noastre. Ştiu 
unde le-a pus. 

— Unde? 

Se apropie un supraveghetor. 

— Băieți, trebuie să fiţi în dormitor, la programul de odihnă. 


Îi urmă până la uşă. 

— Îţi spun eu mai târziu, îi şopti Chris lui Saul, când 
supraveghetorul nu era atent. 

După ore, Saul veni grăbit la Chris: 

— Hai, spune-mi. 

În clădirea şcolii, Chris îi spuse lui Saul să ţină de şase pe 
culoar, până se strecura el înapoi în clasă. 

— Le-a băgat în catedră. 

— Dar sertarul e încuiat, răspunse Saul. 

— Ştiu eu cum să-l deschid. 

Chris îl lăsă pe Saul pe coridor. O văzuse pe profesoară ieşind, 
aşa că bănuia că putea intra în clasă fără riscuri. Nu încercă să 
deschidă sertarul, dar aşteptă destul cât să pară că o făcuse. In 
sfârşit, reveni pe culoar, la Saul. 

— Le-ai luat? întrebă acesta, neliniştit. _ 

În loc de răspuns, Chris îi ceru să-l urmeze în jos pe scară. În 
jur nefiind nimeni, băgă repede mâna în pantaloni şi scoase 
cărţile. În prealabil, le recuperase de pe ţeava din spălătorul 
dormitoarelor. 

Saul fu încântat. Apoi, fruntea i se încreţi a nedumerire. 

— Dar cum le-ai scos din catedră? 

— Am să-ţi arăt eu odată. Ţi-ai primit cărţile înapoi. Eu sunt 
cel care le-a găsit. Doar ţine minte cine te-a ajutat - atâta tot. 

Şi porni spre ieşire. În spatele lui, Saul spuse: 

— Mulţumesc. 

— Pentru puţin, ridică din umeri Chris. 

— Stai o clipă. 

Chris se întoarse. Venind spre el, Saul se încruntă, parcă 
încercând să ia o hotărâre. Chinuit, dibui printre cărţi şi-i întinse 
una lui Chris: 

— Poftim. 

— Dar... 

— la-o. 

Chris privi cartea. Babe Ruth. Îşi simţi genunchii înmuindu-se. 

— De ce m-ai ajutat? întrebă Saul. 

— De-aia. 

Acest cuvânt magic spunea totul. Nu fu nevoie să adauge: 
„Vreau să fim prieteni.” 

Saul privi în podea, pătruns. 


— Cred că ţi-aş putea arăta un mod mai bun de a da din 
picioare la înot, dacă vrei. 

Cu inima bătându-i, Chris dădu din cap. Apoi fu rândul lui să 
se încrunte. Căută într-un buzunar. 

— Poftim. 

Îi dădu lui Saul o acadea. Baby Ruth. 

Ochii lui Saul se dilatară de uimire. 

— N-avem voie cu dulciuri. De unde-o ai? 

— Tu cum ai adus cărţile în şcoală fără să te prindă? 

— Secret. 

— La fel şi eu cu acadeaua. 

Se foi în loc. 

— Dar îţi spun, ție, dacă-mi spui şi tu mie. 

Se priviră şi începură să zâmbească ştrengăreşte. 


Capitolul 10 


Chris avea un secret, ba bine că nu. În aceeaşi zi, când 
guvernanta îl scosese din clasă şi-l condusese până în clădirea 
administraţiei, se temuse că avea să fie pedepsit pentru ceva. 
Cu picioarele tremurându-i, intră într-un birou. La început acesta 
păru gol. Apoi, nedumerit, observă lângă fereastră un bărbat 
care privea afară. Omul era înalt şi slab. Purta costum negru şi, 
când se întoarse, Chris clipi din ochi surprins, recunoscând 
chipul pământiu al omului care-l adusese acolo. 

— Bună, Chris. 

Glasul vizitatorului era blând. Zâmbi: 

— Îmi pare bine să te revăd. 

Chris auzi uşa închizându-se în spatele lui, când guvernanta 
ieşi din birou. Se încordă, privindu-l pe celălalt, care continua să 
surâdă. 

— Mă mai ţii minte, nu-i aşa? Eliot? 

Chris dădu din cap. 

— Sigur că da. Am venit să aflu cum te descurci. 

Eliot se apropie. 

— Ştiu că şcoala ţi se pare ciudată, dar ai să te obişnuieşti. 

Chicoti. 

— Cel puţin, probabil că eşti de acord cu mâncarea. Se pare 
că ai pus câteva livre pe tine. 

Continuând să chicotească, se lăsă pe vine, pentru a nu-l sili 
pe Chris să-l privească în sus. 

— Şi am mai avut un motiv ca să vin aici, adăugă el, privindu-l 
pe Chris drept în ochi. 

Băiatul îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. 

— i-am spus că voi reveni să te văd, îi puse Eliot mâinile pe 
umeri. Vreau să ştii că eu mă ţin de promisiuni. 

Băgă mâna într-un buzunar. 

— Şi ţi-am făgăduit că-ţi mai aduc din-astea. 

Îi întinse două calupuri de Baby Ruth. 

Inima lui Chris începu să bată mai repede. Deja ştia cât de 
valoroase erau dulciurile în şcoală. Singurul mod de a le obţine 
era prin contrabandă. Le studie plin de dorinţă. 

Încet, solemn, Eliot i le înmână. 

— Şi-ţi mai promit ceva. Ţi le voi aduce de fiecare dată când 
vin să te vizitez. Contează pe asta. Vreau să ştii că ai un prieten. 


Mai mult decât un prieten. Îţi sunt ca un tată. Ai încredere-n ce- 
ţi spun. Bazează-te pe mine. 

Chris puse una dintre acadele în buzunar, simțind vag un 
posibil mod de a o folosi, nesigur cum. Privi de la cealaltă 
acadea spre Eliot, care zâmbi din nou. 

— A, în orice caz, mănânc-o. Poftă bună. 

Ochii bărbatului licăreau. 

Sfâşiind ambalajul, cu gura salivând în timp ce muşca din 
ciocolată, Chris se simţi dintr-odată gol pe dinăuntru, îl durea 
pieptul. Incapabil să se stăpânească, îşi aruncă braţele în jurul 
lui Eliot, suspinând convulsiv. 


Capitolul 11 


Uneori, Eliot îl vizita de câte două ori pe săptămână. Alteori, 
lipsea câte o jumătate de an. Dar, credincios promisiunii, 
aducea întotdeauna acadele Baby Ruth. Chris învăţă că, 
indiferent cât de severă putea fi şcoala, exista un adult pe ale 
cărui bunătate şi interes se putea baza întotdeauna. Eliot aranja 
să-l scoată din şcoală pentru a asista la meciuri de box şi de 
tenis. Se duceau la Howard Johnson's să mănânce îngheţată de 
fructe cu ciocolată. Eliot îl învăţa să joace şah. Il duse pe Chris în 
casa lui cea mare din Falls Church, Virginia, unde Chris se 
minună la vederea scaunelor şi canapelelor enorme, a 
sufrageriei imense şi a dormitoarelor spaţioase. Eliot îi arătă 
trandafirii minunaţi din seră. Intrigat de numele suburbiei - Falls 
Church} - Chris mirosea trandafirii, îşi amintea de mireasma 
slujbei de Paşti şi simţea că într-adevăr sera părea a fi o 
biserică. 

Pe măsură ce relaţia cu Eliot se adâncea, acelaşi lucru era 
valabil şi pentru prietenia lui cu Saul. Cei doi băieţi păreau de 
nedespărţit. Chris împărțea acadelele Baby Ruth cu Saul, iar 
acesta, din partea lui, îi împărtăşea talentele sale fizice, 
învăţându-l pe Chris secretele din baseball, fotbal şi baschet. 
Saul, însă, un atlet înnăscut, avea greutăţi la matematică şi la 
limbi străine, aşa că Chris, elevul înnăscut, îl ajuta să înveţe şi 
să treacă examenele. Se completau unul pe altul. Ce nu putea 
face unul, putea celălalt, împreună fiind imbatabili. Saul deveni 
din nou subiectul de invidie al grupului. Dar nici Chris nu rămase 
mai prejos. 

Nu lipsea decât un singur lucru pentru ca totul să fie perfect. 

Următoarea vizită a lui Eliot avu loc în primul week-end din 
iulie. 

— Mâine suntem în 4, Chris. Să-ţi spun ceva. Ce-ar fi să te iau 
la marele spectacol cu artificii din oraş? 

Chris se simţi cuprins de emotie. 

Eliot, însă, părea tulburat: 

— M-am tot gândit. Acum, spune-mi adevărul. N-ai să-mi 
răneşti amorul propriu. 

Chris nu ştia despre ce era vorba. 

— Plimbările astea pe care le facem. 


13 - Biserica cascadei. 


Băiatul se sperie. 

— Le vei pune capăt? 

— Nu. Doamne fereşte, înseamnă prea mult pentru mine, râse 
Eliot, ciufulindu-i părul. Dar mă întrebam: trebuie să te plictiseşti 
având doar un om mare cu care să stai de vorbă. Probabil te-ai 
săturat să vezi mereu aceeaşi mutră de bătrân. Ce mă gândeam 
eu - ei bine, ai vrea să mai împărţi ieşirile astea şi cu altcineva? 
Ai vreun prieten, un prieten deosebit, pe care ţi-ar plăcea să-l iei 
cu tine? Un băiat de care te simţi cu adevărat aproape, care ţi-e 
ca o rudă? Nu mă supăr. 

Lui Chris nu-i venea să-şi creadă norocului - şansa de a fi în 
acelaşi timp cu cei mai importanţi doi oameni din lumea lui. 
Aproape că se simţise prost, neputându-şi împărţi fericirea cu 
Saul. La rândul lui, era atât de mândru de a fi prieten cu Saul 


încât dorea ca Eliot să-l cunoască. Ochii i se luminară, 
surescitaţi: 

— Te cred! 

— Atunci, ce mai aştepţi? zâmbi Eliot. 

— Nu pleci? 


— Nu mă mişc de-aici. 

Arzând de nerăbdare, Chris o luă la fugă de pe banca de 
lângă arsenal, unde stăteau. 

— Saul! la ghici! 

ÎI auzi pe Eliot chicotind în urma lui. 

După aceea, Saul a fost inclus şi el întotdeauna. Chris se 
simţea peste măsură de încântat de acceptarea prietenului său 
de către Eliot. 

— Ai dreptate. E un băiat deosebit, Chris. Ai făcut o alegere 
excelentă. Sunt mândru de tine. 

Acum, Eliot le aducea amândurora acadele. De Sărbătoarea 
Recunoştinţei, îi duse acasă la el. Făcură o plimbare cu avionul. 

— Chris, mă preocupă un lucru. Sper că nu eşti invidios când îi 
dau lui Saul atenţie sau îi ofer dulciuri. N-aş vrea să crezi că nu 
te iau în seamă sau îi acord lui mai multă importanţă decât ţie. 
Tu îmi eşti ca un fiu. Te iubesc. Întotdeauna vom fi apropiaţi. 
Dacă-l fac pe Saul să se simtă bine, e fiindcă vreau să te fac pe 
tine să te simţi bine - fiindcă e prietenul tău, face parte din 
familie. 

— Doamne, n-aş putea fi invidios pe Saul. 

— Atunci, înţelegi. Ştiam eu. Ai încredere în mine. 


În fiecare sâmbătă seară, în numeroşii ani care au urmat, în 
şcoală se proiecta câte un alt film dar, într-un fel, toate erau 
aidoma. Strigăt de luptă, Nisipurile din Iwo Jima, Jurnalul de la 
Guadalcanal, Francis merge la West Point, Francis în Marină. 

— Catârul ăla vorbitor face ca armata să pară o distracţie 
grozavă, cu siguranţă, comentau băieţii. 

Oamenii-broască, Intoarcerea în Bataan, Pluton de luptă, Zona 
de bătălie, Câmpul de luptă, Posturi de luptă. La orele de istorie 
antică, învățau despre cuceririle lui Alexandru cel Mare şi 
războaiele galice ale lui Cezar. La istoria Americii, învățau 
despre Războiul de Independenţă, Războiul din 1812, Războiul 
Civil. La cursurile de literatură, citeau /ns/igna roşie a curajului, 
Pentru cine bat clopotele, Linia roşie şi subțire. Nu-i deranja 
repetarea subiectului, căci cărţile erau pline de acţiune şi de 
fapte eroice, mereu interesante. De asemenea, băieţilor le 
plăcea instrucţia cu puşca, manevrele tactice, marşul de 
precizie şi restul antrenamentelor practicate în miliția şcolii. Le 
plăceau jocurile de-a războiul. La cursuri precum şi la sport, erau 
încurajați să concureze cu alţi băieţi, să vadă cine era mai isteţ, 
mai puternic, mai rapid, mai bun. Şi nu puteau să nu-i observe 
pe străinii care apăreau adesea tăcuţi în fundul sălii de educaţie 
fizică, al terenului de fotbal sau al clasei, uneori în uniforme, 
alteori în civil. Cu ochi întunecoşi şi îngustaţi, necunoscuţii 
priveau, comparau, judecau. 


Capitolul 12 


Dulciuri. Datorită lor, Saul i-a salvat viaţa lui Chris în 1959. 
Băieţii aveau paisprezece ani - deşi nu ştiau, erau pe cale să 
încheie un şir de aventuri şi să înceapă un altul. Cu banii primiţi 
de la Eliot, intraseră în afaceri, introducând prin contrabandă 
dulciuri în şcoală, în schimbul serviciului la bucătărie şi al unor 
corvezi pe care le făceau alţi băieţi în locul lor. În ziua de 10 
decembrie, după stingere, s-au furişat din dormitor, prin curtea 
înzăpezită, spre o porţiune retrasă a zidului înalt de piatră. Saul 
se cocoţă pe umerii lui Chris şi urcă pe zid. Chris îl apucă de 
braţ, căţărându-se după el. La lumina stelelor, îşi văzură aburii 
ieşind pe gură în timp ce zăceau pe creasta zidului, scrutând 
strada întunecoasă de jos. 

Nevăzând pe nimeni, săriră în partea cealaltă. Agăţat în 
mâini, Saul îşi dădu drumul primul, dar Chris îl auzi deodată 
gemând şi privi în jos, surprins. Saul căzuse pe spate, iar acum 
aluneca spre carosabil. 

Chris nu înţelese. Sări repede să-l ajute, îndoindu-şi genunchi 
pentru a amortiza impactul, dar în momentul aterizării, îşi dădu 
seama că era ceva în neregulă. La fel ca lui Saul, picioarele îi 
fugiră de sub trup. Căzând, se lovi cu capul de trotuar şi alunecă 
în stradă. Deveni vag conştient că în timpul zilei zăpada se 
topise, iar acum, noaptea, îngheţase din nou, formând un strat 
subţire de polei. Înnebunit, nu reuşi să se oprească, continuând 
să alunece spre Saul. Ghetele sale îl loviră pe acesta în locul 
unde zăcea şi-l împinseră şi mai departe pe stradă. 

Zgomotul neaşteptat îl paraliză. Un tramvai dădu colţul, 
apropiindu-se de ei, cu farul aprins. Roţile sale scârţâiau pe 
şinele îngheţate. Chris îl văzu pe vatman strigând dincolo de 
parbriz, trăgând de cordonul clopotului şi smucind un levier. 
Frânele scrâşniră, dar roţile continuau să înainteze alunecând. 
Chris încercă să se ridice în picioare. Ameţit de lovitura la cap, 
îşi pierdu echilibrul şi căzu iarăşi. Luminile tramvaiului îl orbiră. 

Saul se aruncă peste el, îl înşfăcă de haină şi-l trase spre 
bordură. Umbra tramvaiului trecu pe-alături, stârnind un curent 
de aer care-l făcu pe Chris să se înfioare. 

— Lua-v-ar dracu’ de puşti smintiţi! le strigă vatmanul pe 
fereastră. Clopotul continuă să răsune în timp ce tramvaiul se 
îndepărta huruind. 


Chris se aşeză pe bordura îngheţată, respirând adânc, cu 
capul între genunchi. Saul îi verifică ţeasta. 

— Prea mult sânge. Trebuie să ne întoarcem în dormitor. 

Chris aproape nu mai reuşi să treacă zidul înapoi. Nu lipsi 
mult ca un supraveghetor să-i prindă, când se furişau pe o 
scară. Într-un spălător întunecat, Saul îi curăţă lui Chris rana pe 
cât putea de bine, iar a doua zi, când un profesor îi ceru 
explicaţii despre lovitura de la cap, Chris răspunse că se 
împiedicase pe nişte scări. Cu asta ar fi trebuit să se sfârşească 
totul, atâta numai că, fiindcă Saul îi salvase viaţa lui Chris, 
legătura lor se strânse şi mai mult. Niciunul dintre băieţi, însă, 
nu prevedea consecinţele, nici nu-şi dădea seama ce anume 
aproape li se întâmplase. 

Peste zece zile, când săriră iarăşi zidul, în timp ce se 
îndreptau spre magazinele de pe cealaltă latură a Parcului 
Fairmont, îi opri o gaşcă. 

Cel mai mare dintre puşti le ceru banii, repezindu-se la 
buzunarele lui Chris. 

Furios, Chris îl îmbrânci, neapucând să vadă pumnul care-l 
lovi în stomac. Cu ochii înceţoşaţi, îi văzu pe alţii doi apucându-l 
pe Saul de braţe, prin spate. Un al patrulea îi dădu acestuia un 
pumn în faţă. Ţâşni sângele. 

Cu respiraţia tăiată, Chris încercă să-l ajute pe Saul. Un pumn 
îi sparse buzele. Când căzu, o cizmă îl trosni în umăr. Alte şuturi 
îl potopiră în piept, coaste, spinare. 

Se rostogoli de sub lovituri, zbătându-se. Câţiva pumni 
înfundaţi îl doborâră pe Saul peste el. 

Din fericire, bătaia încetă. Gaşca le luă banii. Pe zăpada plină 
de sânge, Chris privi ca prin ceaţă cum se îndepărtau. În delir, 
se simţea totuşi nedumerit de... 

Nu era sigur ce anume - ceva în legătură cu... 

Se lămuri abia după ce-i găsi o maşină de poliţie, mergând 
împleticiţi înapoi spre şcoală, şi-i duse mai întâi la camera de 
gardă a spitalului, apoi la infirmeria şcolii. 

Membrii găştii arătaseră mai mult a adulţi decât a copii, cu 
părul prea scurt şi ordonat, şi cizmele, blugii şi scurtele de piele 
ciudat de noi. Plecaseră cu o maşină scumpă. 

„De unde-au ştiut atât de sigur că aveam bani?” se întrebă 
Chris. Îşi aminti ultima ocazie când el şi Saul săriseră gardul - 


atunci când îl trăsese Saul din faţa tramvaiului - şi se întrebă 
dacă nu cumva gaşca îi aşteptase. 

Şirul gândurilor i se întrerupse. În patul de infirmerie, cuprins 
de dureri, zâmbi cu buzele umflate când îl văzu pe Eliot intrând 
grăbit. 

— Am venit de cum am putut. 

Eliot vorbea cu sufletul la gură, scoţându-şi mantaua neagră 
şi pălăria homburg, pe care se topeau fulgii de zăpadă. 

— Nu mi-au spus până... o, Doamne sfinte, cum arătaţi! 

Privi copleşit de la Chris la Saul. 

— Parcă v-au bătut cu bâtele. E un miracol că n-aţi murit 
niciunul. 

Îi examină, îngreţoşat. 

— N-au dat decât cu pumnii, răspunse Saul slăbit, cu faţa 
învineţită şi tumefiată. Şi cu picioarele. N-aveau nevoie de bâte. 

— Şi ochii. Veţi avea vânătăi câteva săptămâni, se strâmbă 
Eliot. Nici nu ştiţi cât de rău îmi pare. 

Glasul îi deveni sever. 

— Într-un fel, însă, cred că v-aţi căutat-o cu luminarea. 
Directorul mi-a spus despre ce a descoperit că făceaţi - ieşeaţi 
pe furiş din şcoală, să cumpăraţi dulciuri. Asta faceţi cu banii de 
la mine? 

Chris era jenat. 

— Nu contează. Nu e momentul să discutăm despre subiectul 
ăsta. În momentul de faţă, aveţi nevoie de înţelegere - nu de 
predici. Dacă tot s-a întâmplat, sper că i-aţi lăsat şi voi cu 
câteva cucuie în schimb. 

— Nici nu i-am atins, murmură Saul. 

Eliot păru surprins. 

— Dar credeam că primiţi lecţii de box în şcoală. Sunteţi 
rezistenți, băieţi. V-am văzut pe terenul de fotbal. Vreţi să ziceţi 
că nu le-aţi dat nici măcar un pumn? 

Chris clătină din cap, ţeapăn de durere. 

— M-au lovit înainte de-a şti ce se întâmpla. Box? Nici n-am 
apucat să ridic pumnul. Au sărit toţi pe noi. 

— Se mişcau prea repede pentru mine, adăugă Saul. Boxul e 
o glumă. Erau mai buni de-atât. Erau... 

Se străduia să găsească termenul potrivit. 

— Experţi? 

Chinuit, Saul dădu din cap. 


Eliot îi studie, încruntându-se. Cu buzele ţuguiate, părea să 
cugete la ceva. 

— Presupun că v-aţi învăţat minte să nu mai fugiţi din şcoală. 

Nu aşteptă răspunsul. 

— Chiar şi-aşa, ar trebui să fiţi pregătiţi pentru cazuri de 
urgenţă. Să vă puteţi apăra. Cu siguranţă, nu-mi place să vă văd 
chipurile astea frumoase făcute chiseliţă. 

Dădu din cap îngândurat, parcă luând o hotărâre importantă. 

Chris se întrebă despre ce era vorba. 


Capitolul 13 


Saul a împlinit cincisprezece ani în 20 ianuarie 1960. Cu acest 
prilej, Eliot a venit cu maşina de la Washington pentru a-i duce 
pe băieţi în oraş. S-au dus mai întâi la un automat Horn and 
Hardart cu fasole fiartă şi salată de varză, apoi la un film cu 
Elvis Presley, G./. Blues. Când i-a adus înapoi la şcoală, Eliot le-a 
dat un set de cărţi cu fotografii alb-negru în mişcare, 
reprezentând bărbaţi în uniforme albe care dădeau unul în altul 
cu pumnii sau cu picioarele. Pe vremea aceea, americanii nu 
cunoşteau artele marţiale decât din istorisirile despre soldaţii 
japonezi din al doilea război mondial. Băieţii s-au gândit că 
fotografiile înfăţişau vreun soi de lupte libere profesioniste. Până 
în săptămâna următoare, când Eliot i-a vizitat din nou, 
avuseseră timp să studieze cărţile. Eliot le-a vorbit despre 
patriotism şi curaj şi le-a oferit ocazia să fie scutiţi de toate 
sporturile din liceu, pentru ca în schimb să se instruiască 
particular, trei ore zilnic, şapte zile pe săptămână, până la 
absolvire. 

Amândoi băieţii s-au repezit să profite de această şansă. Pe 
de o parte, era un mod minunat de a scăpa de programul din 
„Franklin“. Pe de alta, mai important, încă mai purtau urme ale 
bătăii primite şi erau hotărâți să nu mai sufere niciodată aşa 
ceva. Niciunul dintre ei nu-şi dădea seama în ce măsură 
extremă aveau să se hotărască. 

intr-a doua săptămână din februarie, Eliot i-a dus să-şi 
cunoască instructorii. Băieţii ştiau de câtva timp că Eliot lucra 
pentru guvern, aşa că nu s-au mirat când le-a spus că în urmă 
cu şapte ani, în 1953, C.I.A. îi recrutase pe Yukio Ishiguro, fost 
campion mondial japonez la judo, şi pe maiorul Soo Koo Lee, 
cândva instructor principal de karate în armata sud-coreeană. 
Ambii orientali fuseseră aduşi în Statele Unite pentru a-i antrena 
pe agenţii operativi în cele mai rafinate stiluri de luptă corp-la- 
corp, anterioare antrenamentului instinctelor ucigaşe. Baza de 
operaţiuni consta dintr-o sală mare de sport, numită dojo, 
amplasată la etajul cinci al unui antrepozit din centrul oraşului 
Philadelphia, cam la un kilometru şi jumătate distanţă de 
orfelinat. 

Liftul până la etajul cinci arăta ca o cabină de duş ruginită. Cei 
trei pasageri abia încăpeau şi mirosea a urină şi a sudoare. 


Pereţii erau plini de măzgălituri. Dojo-ul propriu-zis consta dintr- 
un pod spaţios, cu grinzi de oţel sub plafon şi rânduri-rânduri de 
lămpi puternice. Cea mai mare parte a planşeului era acoperită 
cu preşuri tatami verzi, groase de trei degete. In jurul lor lucea 
un chenar de podele de stejar, în faţa oglinzilor de pe toţi 
pereţii. 

Când Chris şi Saul intrară împreună cu Eliot, observară câteva 
mese de joc între vestiar şi zona covoarelor. La una dintre 
aceste mese, îi găsiră pe Lee şi Ishiguro, jucând cu pietre albe şi 
negre un joc oriental despre care Eliot spuse că se numea Go. 
Ambii instructori purtau costume, al lui Ishiguro din mătase 
albastră, al lui Lee din piele de rechin cenuşie. Amândoi erau 
desculți. Aveau şosete albe şi curate, cămăşi apretate, cravate 
cu dungi, călcate şi înnodate cu grijă. 

Complet chel şi cu burta umflată, Ishiguro arăta ca un Buddha 
în mărime naturală. Când se ridică, însă, statura sa de un metru 
nouăzeci şi greutatea de o sută treizeci de kilograme alcătuiră o 
arătare înfricoşătoare. Prin contrast cu el, Lee avea un metru 
şaizeci, un trup subţire, păr des, negru ca abanosul, precum şi o 
mustăcioară neagră şi îngustă. Musculatura sa sugera oţelul de 
arcuri. 

Jocul încetă imediat. Cei doi orientali îi adresară lui Eliot 
scurte plecăciuni de respect, apoi dădură mâna cu băieţii. 

— Sper că prietenul nostru comun, domnul Eliot, v-a explicat 
că nu ne aflăm aici ca să vă învăţăm un sport, spuse Ishiguro 
într-o engleză impecabilă. Sensei Lee şi cu mine sperăm să ne 
acceptaţi serviciile. Dacă o faceţi, vă promitem că veţi învăţa să 
percepeţi mişcările rapide ca şi cum ar fi lente. Numai acest fapt 
vă va plasa mai presus de majoritatea celorlalţi. Tot ceea ce veţi 
învăţa aici vă va deveni o a doua natură, cum şi trebuie, căci 
dacă se apropie moartea nu veţi mai avea timp de gândire 

— In schimb, veţi avea doar un moment pentru a dovedi că 
vreţi să trăiţi. Le puteţi spune colegilor de şcoală ce învăţaţi, dar 
veţi descoperi curând că nu înţeleg. Ceea ce nu trebuie să faceţi 
niciodată e să le arătați. Intrucât nu poţi prevedea un viitor 
duşman, e mai bine ca nimeni altcineva să nu aibă cunoştinţele 
voastre. 

Lee nu spuse nimic, fără a zâmbi sau a se încrunta, în timp ce 
Ishiguro se ducea să fiarbă apă pentru ceai, Eliot sparse tăcerea 
întrebându-l pe Lee despre jocul Go. Lee se învioră pe dată. 


— Aparenţele sunt înşelătoare, spuse el cu un surâs. Cum 
vedeţi, tabla e făcută din pătrăţele de o jumătate de deget. 
Spațiile nu sunt importante. Liniile înseamnă totul. 

Punând o piatră pe tablă şi construind o configuraţie cu 
începere din acel punct, sper că închid cât mai mult teritoriu 
posibil. Scopul este simplu - să-mi descumpănesc adversarul 
prin bănuiala că îmi stabilesc o reţea în care să-l prind. Ceea ce, 
fireşte, şi fac. 

Lee râse. Demonstră cum se manevra o piatră folosind două 
degete ca pe un cleşte. Ishiguro reveni cu ceaiul şi, în cele din 
urmă, întâlnirea luă sfârşit, orientalii recomandându-le băieţilor 
să analizeze propunerea şi să se hotărască singuri. 

Totul durase mult prea puţin. Nedumeriţi,  ascultară 
explicaţiile lui Eliot în timp ce liftul scârţâitor cobora. 

— Când eraţi mici, vă interesau sporturile. Pe măsură ce 
creşteaţi, aţi idolatrizat eroii din filmele de război. Tocmai aţi 
cunoscut doi oameni între două vârste, într-o magazie 
răpciugoasă din Philadelphia. Doi oameni recunoscuţi ca fiind 
mari, cu talente superioare, de către două treimi ale lumii. Poate 
că umilinţa e singurul semn vizibil al înţelepciunii. Nu ştiu. Dar 
au acceptat responsabilitatea de a instrui oameni ai guvernului 
din domenii specifice de securitate. Amândoi sunt plătiţi bine, 
însă nu cred că-i interesează banii. Cred că interesele lor implică 
posibilitatea de a-i învăţa pe tineri să devină cei mai buni 
luptători din lume. Astăzi aţi făcut doar cunoştinţă, având şansa 
să vedeţi despre ce e vorba. Dacă vă hotărâți să participaţi, 
programul va trebui dus la îndeplinire. Nu vă încălcaţi niciodată 
o făgăduială. Ei vă acceptă ca pe nişte bărbaţi. N-ar aprecia 
băieţandrii care stau cu gura căscată de uimire sau se dau 
bătuţi. Aşa că hotărâţi-vă cu înţelepciune şi daţi-mi telefon cu 
taxa inversă până duminica viitoare. A, şi, apropos, dacă 
hotărâți să vă înscrieţi, nu veţi mai lua masa de seară la 
„FranKklin”. Dar nu vă aşteptaţi să mâncaţi cornuri umplute sau 
tartine cu friptură. Au pentru voi un regim special: costiţă friptă, 
inimă şi peşte, pentru proteine, orez ca să vă umple burta, ceai 
din când în când, suc de grapefruit permanent. Mă tem că, 
pentru o vreme, gata cu Baby Ruth-urile. Respectaţi regimul, vă 
va face bine. Dar dacă vă plictisiţi de mâncare, nu încetaţi să 
beţi sucul. Lee şi Ishiguro insistă în privinţa lui. Spun că ia toţi 


cârceii şi anchilozările. Aici nu-i Corpul de infanterie marină - 
pentru ăştia doi va trebui să puneţi fundul la treabă. 

Când băieţii i-au telefonat lui Eliot ca să-i spună că voiau să se 
înscrie, acesta le-a răspuns că va trece să-i ia duminică. 

— Îmbrăcaţi-vă frumos, puneţi-vă lenjerie curată, să fiţi 
pregătiţi pentru o ceremonie. Gândiţi-vă la ceva în genul unui 
Bar Mitzvah sau al unei miruiri. 

Cu prilejul celei de-a doua vizite la dojo, Chris şi Saul au primit 
iniţierea bărbăţiei printr-un ritual numit gempuku. In locul 
tradiţionalei spade scurte şi al celei lungi, li s-au dat un gi; de 
judo şi unul de karate. Uniformele le-au captat atenţia. Prima 
era ţesută din bumbac gros, a doua din serge uşor. Numite 
haori, tunicile le ajungeau până la genunchi. Pantalonii se 
chemau hakama, iar scopul laturilor lor largi şi fâlfâitoare era 
acela de a ascunde constituţia celui ce-i purta. 

Ishiguro observă curiozitatea băieţilor. 

— Domnul Lee şi cu mine ne-am hotărât să vă primim ca 
shizoku, ceea ce înseamnă urmaşi ai samurailor. Are un înţeles 
special pentru noi şi prietenul vostru, domnul Eliot. Vă 
împovărează cu responsabilitatea suplimentară de a vă apăra 
împotriva umilinţelor. Dacă acceptaţi această îndatorire, s-ar 
putea ca într-o zi să aveţi nevoie să vă luaţi viaţa. Din acest 
motiv, ceremonia bărbăţiei vă spune cum să folosiţi spada. Când 
se iveşte necesitatea unei decizii de acest soi, e pusă la 
încercare adevărata bărbăţie. Trebuie să vă vorbesc despre jijin, 
folosirea cuvenită a spadei pentru a-ţi scurta zilele. 

Ishiguro se aşeză pe podea, cu picioarele încrucişate în faţă. 
Scoase mica spadă cu tăişul lung doar de treizeci şi cinci de 
centimetri şi o trecu orizontal de la stânga la dreapta, peste 
abdomen. 

— Durerea va fi intensă. Fapta voastră finală va consta în a vă 
ridica mai presus de durere, rămânând nemişcaţi, cu capul 
aplecat. Asistentul va încheia procedura. 

Stând în picioare lângă el, Lee luă o spadă mai lungă cu un 
metru şi simulă actul final al decapitării. 

— Aveţi grijă să nu tăiaţi complet gâtul, ci să lăsaţi o fâşie prin 
care capul să rămână legat de trup. 

Ishiguro îşi ridică privirea şi zâmbi. 

— Acesta este seppuku şi înseamnă înjunghiere în burtă - 
moartea cu cinste. Prin oricare alte mijloace, nu e decât jisai, 


sinucidere simplă. Totul face parte dintr-o tradiţie onorabilă, 
iniţierea într-un gen divin de bărbăţie pe care în acest secol nu-l 
mai avem. Instrucţia pe care o veţi primi nu va avea nici un 
mister, nici strălucire. Vă va pregăti să ucideţi sau, dacă daţi 
greş, să muriţi cu cinste. 

Băieţii erau stupefiaţi. 

— În viaţa voastră nu mai există timp pentru a-i idolatriza pe 
alţii, continuă Ishiguro. Acum există numai eul - fără aprobarea 
celorlalţi. Acest lucru e important căci faptul de a-i fascina pe 
alţii cu talentul vostru vă aşază personalitatea în stereotipul lor 
faţă de voi, un stereotip uneori acceptat, alteori neacceptat, în 
funcţie de moda curentă. Vă veţi înălța mai presus de aceasta. 
Când veţi fi terminat cu noi, centura voastră neagră va spune 
oricui numai că sunteţi elevi serioşi. Niciodată nu veţi trece 
oficial de shodan, sau primul grad, deşi veţi ajunge mult dincolo 
de el. Dezvăluindu-vă adevărata măsură a instrucției, v-aţi 
expune competiției naţionale şi internaţionale. Calea 
samuraiului, însă, vă face să fiţi mai mult decât nişte simpli 
tehnicieni ai jocului cu spada sau specialişti cu cuțitul pentru 
distracţia altora. Destinul vostru e mult mai profund. 

Băieţii au învăţat cum să se aşeze corect, să se încline, să-şi 
manifeste respectul şi să pună capăt chinurilor unui adversar la 
necaz. Ishiguro îl luă pe Chris deoparte; Lee lucra cu Saul. A 
doua zi, instructorii inversară partenerii. Primele două 
săptămâni au fost dedicate învăţării căzăturilor corecte, a katas- 
ilor sau paşilor de dans, şi mijloacelor de a dezechilibra 
adversarul. Odată înţelese aceste principii fundamentale, băieţii 
au început antrenamentul avansat, rezervat de obicei centurilor 
negre. Au învăţat să sufoce oponentul, să-i imobilizeze braţele, 
să-i rupă extremităţile. 

— Pentru nişte oameni cu instincte atât de rapide ca ale 
voastre, le explică Lee, veţi vedea apropierea unei lovituri ca şi 
cum ar pluti prin aer. Tot ce aveţi de făcut e să păşiţi înapoi sau 
lateral şi să-l priviţi pe atacant cum îşi pierde echilibrul. Nu vă 
lăsaţi niciodată încolţiţi. În schimb, înaintați încontinuu pentru a 
încolţi adversarul, în acelaşi timp, aşteptaţi-l să atace. Apăraţi- 
vă atât de sigur încât singura voastră lovitură să-şi atingă 
scopul. Nu vă apropiaţi niciodată mai mult decât la lungimea 
picioarelor lui. Nu-l lăsaţi niciodată să vă apuce din faţă. Făcând 
aceasta, aţi ajunge aproape să vă luaţi la trântă, să vă distraţi 


cu el. Vă voi arăta cum să vă apăraţi împotriva unui atacant 
care vă apucă din spate, care vă înşfacă de gât sau de braţe. 
Veţi învăţa să îndoiţi genunchii, să folosiţi pivotul şoldului. 
Aceste tactici trebuie să devină reflexe. 

Au ajuns să înţeleagă în profunzime că posibilitatea de a 
învinge un adversar nu le aparţinea celor tineri şi atletici, ci 
deţinătorilor de cunoştinţe secrete. Metodele pe care le-au 
învăţat le conferiră încrederea de a se relaxa şi a recunoaşte 
primejdia. Această putere îi făcea să fie umili. 

Lee le spunea poveşti. 

— M-am dus la şcoala misiunii. Am învăţat Biblia voastră - 
ambele părţi. Vă voi spune ceva ce m-a interesat întotdeauna. 
În cartea veche, Isaiah, Dumnezeul vostru, spunea: „Eu am 
creat ziua; am creat noaptea. Am creat binele; am creat răul. 
Eu, Domnul, am făcut toate acestea.” Intotdeauna m-am 
întrebat cum poate un apusean să judece răul ca fiind nedrept, 
când propriul lui Dumnezeu l-a creat şi i-a îngăduit lui Lucifer să- 
| apere. Ciudat, cum războinicul care a văzut cu ochii moartea şi 
miracolele fie rămâne în armată, fie intră într-o mănăstire - de 
dragul disciplinei. Între timp, cei aflaţi acasă în siguranţă, care 
nu ştiu nimic, vorbesc despre ce e rău, ce e nedrept, ce este 
păcatul. Cât de minunat este că istoria războinicului nu-i 
permite să aibă în vedere binele şi răul, ci numai datoria, 
cinstea şi credinţa. _ 

Ishiguro le permise băieţilor să facă un joc de shinigurai. In 
japoneză, cuvântul însemna a fi nebun să mori. Spera ca, într-o 
bună zi, acest joc de-a caii să le permită băieţilor a sări fără 
ezitare în fălcile morţii. Jocul implica sărituri unul peste altul, 
peste obiecte, căderi de la înălţime şi aterizări drept pe burtă. 

Lee spuse: 

— Nimic nu e mai emoţionant decât să ştii că un prieten e 
undeva în întuneric, înfruntând moartea. Ce însufleţire! 

Ishiguro adăugă: 

— Vă voi citi din Hugakure. Titlul înseamnă „ascuns printre 
frunze”.  Descrie codul clasic al eticii samurailor. Calea 
samuraiului este moartea. Într-o criză pe viaţă şi pe moarte în 
proporţie egală, abordează situaţia cu simplitate, pregătit să 
mori la nevoie. Nu e nimic complicat în asta. Nu face decât să te 
oţeleşti şi să înaintezi. Cel ce dă greş în misiunea lui şi alege 
continuarea vieţii va fi disprețuit ca fiind un laş şi un cârpaci. 


Pentru a fi un samurai perfect, trebuie să te pregăteşti pentru 
moarte dimineaţa şi seara, zi şi noapte. ladul înseamnă a trăi în 
timpuri lipsite de evenimente, când nu ai de ales decât să 
aştepţi vitejia. 

În ziua când au terminat antrenamentul, Ishiguro le-a dat 
lecţia finală: 

— Mulţi ani de-a rândul în istoria Japoniei, comandantul era 
respectat de oamenii săi. Se numea shogun, ceva în genul 
preşedintelui vostru. Sub el, urmau maeştrii de talent, ca şi 
C.I.A. şi Pentagonul vostru. In grija şi sub comanda acestor 
maeştri se aflau hatamoto, care-şi serveau stăpânii în calitate 
de samurai, în tabăra shogunului. Maeştrii erau intermediari - 
garantau cinstirea şefului şi dreptatea pentru oameni. La rândul 
lor, samuraii făgăduiau recunoştinţă, vitejie şi supunere. 
Răspunderea lor se numea giri. Dacă unui samurai i se forma o 
convingere monahală sau suferea o lovitură care-l lăsa infirm, 
era concediat din slujba shogunului. Când un maestru murea, 
shogunul îi elibera din slujbă pe samuraii acestuia. Aceşti 
samurai porneau singuri prin ţară - nu depuneau legământ faţă 
de vreo soţie - dar, fiindcă talentele lor erau atât de precise şi 
ucigătoare, erau adeseori vânaţi şi, cu siguranţă, provocaţi de 
multe ori. Unii formau echipe. Câţiva au devenit bandiți, dar 
majoritatea se călugăreau. Nu e ciudat cum puterea de a ucide 
face adeseori din războinic un monah? Dar, în cazul vostru, 
shogunul nu este preşedintele. Un asemenea om ajunge şi 
pleacă de la putere după capriciile opiniei populare. Nu, 
shogunul vostru este Eliot. El vă poate retrage, sau poate muri. 
Fără el, însă, nu sunteţi decât nişte rătăcitori. 


Capitolul 14 


Ploaia continua să cadă pe acoperişul cabanei. Afară, 
dimineaţa era sumbră ca un amurg. 

Erika clipi din ochi, descumpănită. Chris şi Saul îi povestiseră 
pe rând. 

— Cât timp spuneaţi că a durat instrucţia? întrebă ea. 

— Trei ani, răspunse Saul. Câte trei ore zilnic. 

Femeia trase aer în piept. 

— Dar nu eraţi decât nişte copii. 

— Vrei să zici că eram tineri, răspunse Chris. După cum am 
fost crescuţi, nu-s sigur că am fost vreodată copii. 

— Ne-au plăcut orele alea, adăugă şi Saul. Ne bucura să-l 
facem pe Eliot mândru de noi. Nu doream decât aprobarea lui. 

Chris arătă spre imprimatele de computer de pe masă: 

— Date fiind celelalte paralele, presupun că oamenii de pe 
lista asta au crescut în acelaşi gen de atmosferă ca şi noi. 

— Condiţionaţi, spuse Erika. 

Ochii lui Saul erau umbriţi. 

— A mers. În primăvara absolvirii liceului, Forţele Speciale şi 
Aeropurtatele 82 au trimis la şcoală recrutori. Au petrecut o 
săptămână încercând să convingă clasa noastră care unitate 
avea mai multe de oferit. 

Glasul îi deveni amar. 

— La fel cum I.B.M.-ul şi Xerox-ul recrutau din colegiu. Băieţii 
din clasa noastră au ales o unitate militară sau alta, dar, ca 
grup, s-au înrolat în proporţie de sută la sută. Făcând astfel, au 
continuat o tradiţie. Niciodată n-a absolvit de la „Franklin“ vreun 
băiat care să nu intre în armată. Doreau să-şi dovedească atât 
de mult curajul încât în '68, peste şase ani, pe vremea ofensivei 
Tet din Nam, optzeci la sută din clasa noastră au murit în luptă. 

— lisuse, exclamă Erika. 

— Pentru noi, însă, procesul încă nu se terminase, continuă 
Chris. Eliot o numea altoire. După şcoală şi dojo, după Forţele 
Speciale şi Nam, am trecut prin instructajul instinctelor ucigaşe 
ale lui Rothberg. Apoi ne-am dus la ferma din Virginia a agenţiei. 
Eliot ne recrutase de mult. Într-un sens, antrenamentul nostru 
începuse la vârsta de cinci ani. După fermă, însă, am fost în 
sfârşit gata să lucrăm pentru el. 

— V-a făcut să fiţi cei mai buni. 


— Ne-a făcut să fim noi înşine. Da. 

Chris îşi strânse buzele cu furie. 

— Şi pe ceilalţi la fel. Ne-a programat să-i fim absolut 
devotați. 

— Să nu discutăm niciodată. Ca misiunea Paradigma, spuse 
Saul. Nici nu mi-a trecut prin minte să întreb de ce o dorea. 
Dacă el ordona ceva, nouă ne era de ajuns. 

— Eram atât de naivi încât probabil se simţea ispitit să râdă. 
În noaptea aia când am fugit din şcoală şi ne-a bătut gaşca... 

Chris se încruntă furios. 

— Abia acum mi-am dat seama. Întotdeauna mă sâcâise ceva 
la ei. Erau prea îngrijiţi. Aveau haine de piele noi. Mergeau cu o 
maşină scumpă. 

Se înfioră. 

— Trebuie să fi fost agenţii lui. l-a trimis să se ocupe de noi, 
ca să ne înfuriem şi să ne repezim la şansa de a învăţa la dojo. 
Numai Dumnezeu ştie în câte alte moduri ne-a mai manipulat. 

— Acadelele alea Baby Ruth. Mi-a dat una în Denver, când m- 
a tras pe sfoară să fiu omorât. 

— La fel şi mie, când mi-a cerut să te caut, adăugă Chris. 
Suntem ca nişte câini ai lui Pavlov. Acadelele alea sunt simbolul 
relaţiei lui cu noi. Le folosea ca să ne facă să-l iubim. A fost uşor. 
Nimeni nu ne mai arătase generozitate. Un bătrân care le dă 
dulciuri copiilor. 

Ploaia răpăia şi mai tare pe acoperiş. 

— lar acum, continuă Saul, descoperim că tot ce-a spus era 
neadevărat. Trucuri. Minciuni. Niciodată nu ne-a iubit. S-a folosit 
de noi. 

— Şi nu numai de noi. 

Chris fierbea. 

— Ceilalţi trebuie să fi simţit că şi pe ei îi iubea. l-a minţit pe 
toţi. Nu făceam decât parte dintr-un grup. Aproape că i-aş putea 
ierta minciunile - câte m-a pus să fac! — dacă aş crede că am 
fost nişte oameni deosebiți pentru el. Dar n-am fost. 

Ascultă furtuna, vorbind apoi cu cuvinte ca tunetele: 

— Şi pentru asta, am să-l omor cu mâna mea. 


NEMESIS 
Capitolul 1 


La două minute după deschiderea magazinului de băuturi, 
Hardy ieşi din nou în stradă, ţinând două sticle de /im Beam într- 
o pungă de hârtie. Se mândrea cu marca aleasă. Pensia sa de la 
guvern îi permitea puţine capricii, dar nu se înjosise niciodată 
până la a bea whisky neîmbătrânit, din coada listei de preţuri. 
Nici nu fusese tentat să guste vinurile populare ieftine sau 
greţosul rom dulce de fructe preferat de alţi băutori din clădire. 
Avea standardele lui. Mânca o dată pe zi, indiferent că-i era 
foame sau nu. Se spăla şi să bărbierea zilnic şi purta haine 
proaspăt spălate. N-avea încotro. În umiditatea oraşului Miami, 
transpira încontinuu, alcoolul ieşindu-i prin pori la fel de repede 
pe cât îl dădea de duşcă. Chiar şi acum, la ora opt şi cinci 
dimineaţa, domnea o caniculă fioroasă. Ochelarii negri îl apărau 
de lumina soarelui şi-i ascundeau ochii injectaţi. Cămaşa 
înflorată i se lipea de trup, umezind punga de hârtie pe care o 
ţinea strânsă la piept. Îşi privi stomacul, copleşit la vederea pielii 
albe şi buhăite care se zărea prin deschizătura unui nasture al 
cămăşii. Cu demnitate, şi-l încheie. Curând, după ce mai 
traversa două străzi, avea să revină în întunecimea sigură a 
camerei sale, cu jaluzelele trase şi cu ventilatorul pornit, privind 
ultima jumătate de oră din Bună dimineața, America, şi bând în 
cinstea lui David Hartman. 

Gândul la primul pahar al zilei îl făcea să tremure. Privi în jur, 
pentru cazul că l-ar fi văzut vreun poliţist, apoi cârmi spre o 
alee, ascunzându-se sub o scară de incendiu. În timp ce 
maşinile vuiau prin dreptul intrării, băgă mâna în pungă, 
deşurubă căpăcelul uneia dintre sticle şi-i scoase gâtul afară, 
ridicându-l la buze. Închise ochii, desfătându-se cu căldura 
bourbonului ce i se prelingea pe beregată. Trupul i se destinse. 
Tremurul încetă. 

Deodată, deveni rigid, auzind urletul unei muzici. Sacadate ce 
se apropia. Nedumerit, deschise ochii pentru a-l privi pe cel mai 
înalt cubanez pe care-l văzuse în viaţa lui, cu cămaşă purpurie 
lucioasă şi ochelari cu lentile-oglindă, învârtindu-se în tactul 
aspru al boxei legate pe umeri. Ciolănos, cu buze subţiri, 
cubanezul îl înghesui în perete, sub scara de incendiu. 

Hardy tremura din nou - acum, însă, de frică. 


— Te rog. A, zece dolari în portofel. Numai nu mă bate. Nu-mi 
lua whisky-ul. 

Cubanezul se mulţumi să se încrunte. 

— Ce tot îndrugi? Mi-a zis un filfizon să-ţi dau asta. 

Îndesă în pungă un plic şi se îndepărtă. 

— Ce? Hei, stai puţin. Cine? Cum arăta? 

Cubanezul ridică din umeri: 

— Un papiţoi şi gata. Ce contează? Toţi arătaţi la fel. Mi-a dat 
dooj' de parai. De-altceva nu-mi pasă. 

În timp ce Hardy clipea din ochi, cubanezul dispăru de pe 
alee, muzica din boxă îndepărtându-se. Hardy îşi linse buzele, 
simțind gustul unui rest de bourbon. Nervos, vâri mâna după 
plicul din pungă. Simţi înăuntru un obiect prelung şi subţire. 
Rupând neîndemânatic plicul, lăsă să-i cadă în palmă o cheie. 

Părea să aparţină unui seif de depuneri. Purta un număr: 113. 
Şi litere: U.S.P.S. Ameţit, încercă să se concentreze, ghicind în 
sfârşit ce însemnau literele: United States Postal Service!*. O 
căsuţă poştală. 

Ca pe vremuri. Ideea îl tulbura. Nu mai lucrase pentru 
Informaţii din 1973, când scandalul Watergate” rezultase într-o 
curăţenie masivă prin agenţie. În ciuda băuturii, încă mai fusese 
destul de valoros pentru a spera să-şi păstreze slujba de 
director al operaţiunilor în America de Sud până la vârsta 
pensionării. Dar scandalurile politice de după spargere 
necesitaseră ţapi ispăşitori, iar el, ca trăgător la măsea, era cel 
mai potrivit. La şaizeci şi doi de ani, fusese silit să demisioneze - 
cel puţin până-şi primea pensia completă - şi, cu ura faţă de frig 
caracteristică alcoolicilor, se îndreptase spre Miami. 

Acum, Îşi spuse: „Ce mama dracu’, sunt prea bătrân pentru 
jocuri. O căsuţă poştală. Ce porcărie. Mai întâi, mă dau afară. Pe 
urmă, şi-nchipuie că dacă pocnesc din deşte încep din nou să 
lucrez pentru ei.” Băgă cheia în pungă şi ieşi de pe alee. Ei bine, 
nu-şi găsiseră omul. 

Mai merse o bucată de drum până să-şi analizeze mai bine 
bănuielile. Poate cheia nu provenea de la agenţie. Se încruntă, 


14 Serviciul Poştal al Statelor Unite. 

15 Celebru incident politic constând în surprinderea unor spărgători în sediul opoziţiei 
din hotelul Watergate, cu intenţia de a fotografia documente secrete; dezvăluindu-se 
implicarea C.I.A. şi a personalului Casei Albe, scandalul a determinat demisia 
preşedintelui Richard Nixon. 


oprindu-se în loc. Poate era din tabăra cealaltă. Îl durea capul. 
Care tabără cealaltă, la urma urmei? Şi, mai important, de ce? 
Cui îi trebuia un pilangiu? „Chiar dac-aş fi treaz, mi-am pierdut 
antrenamentul. După nouă ani, habar nu mai am de operaţiunile 
agenţiei. Ce mama dracu'?” 

Soarele arzător răzbătea prin ochelarii negri, făcându-l să 
strângă pleoapele. Îl durea şira spinării, de senzaţia că ar fi fost 
urmărit. Privi în jur. „Ce prostie,” îşi spuse. „Amice, nu glumeşti 
când zici că-ţi pierduşi antrenamentul. Pe vremuri, o mişcare 
vizibilă ca asta putea să te coste viaţa.” 

Nu c-ar mai fi contat. Indiferent ce joc i se propunea, nu 
intenţiona să-l primească. Cineva îşi pierduse timpul şi douăzeci 
de dolari. Tot ce dorea era să se întoarcă acasă, să pornească 
ventilatorul şi să închine în sănătatea lui David Hartman. Să 
închine în sănătatea multora. Şi să mai bea câteva pahare şi la 
apariţia vechiului său prieten Phil Donahue. 

Văzu curând intrarea blocului. Proprietarul îl numea 
condomeniu, dar magherniţă ar fi fost un cuvânt mai potrivit. 
Coşmelia avea paisprezece etaje - cu betonul atât de prost încât 
se fărâmiţa din cauza aerului sărat, şi geamurile aşa de subţiri 
că tremurau de zgomotul traficului. Holurile miroseau a varză. 
Instalaţiile păcăneau. Prin pereţii subţiri, Hardy auzea de fiecare 
dată când vecinul se uşura. Vilă de pensionari, scria pe tăbliță. 
Înmormântare prematură, reflectă Hardy. 

Ajunse la clădire şi privi găinaţul de pescăruşi amestecat cu 
pene, pe trotuar, în faţa uşii cu geamul crăpat. | se acrea 
stomacul când îşi analiza programul zilnic - bourbon, emisiuni- 
concurs, melodrame, în sfârşit actualităţile, dacă reuşea să 
rămână treaz până atunci, coşmarurile de la miezul nopţii, 
năduşelile de la trei dimineaţa. Ce mama dracu’, David Hartman 
putea să mai aştepte, îşi spuse el şi se întoarse din faţa intrării, 
continuându-şi drumul spre colţ. Recunoştea că era un nătărău. 
Problema era că, în ciuda înverşunării faţă de agenţie şi a 
presimţirii necazurilor, nu-şi putea stăpâni curiozitatea. Nu mai 
simţise un asemenea interes de când văzuse uraganul din 
anotimpul trecut. 

Care oficiu poştal? Întrucât trebuia să înceapă de undeva, îl 
alese pe cel mai apropiat, poposind în drum pe alei pentru a-şi 
spori curajul cu bourbon. Oficiul era numai sticlă şi crom, 
prelung, cu plafonul jos, mărginit de palmieri părând încovoiaţi 


de căldură. Intră pe uşa automată ce se deschise fâsâind, 
pentru a simţi mirosul înţepător de detergent industrial pe care-l 
folosea omul de serviciu pe duşumeaua de ciment. Căsuţele 
poştale se aliniau de ambele laturi ale coridorului. Găsi numărul 
113 pe o uşă mai mare decât celelalte, în rândul din dreapta-jos. 
Desigur, toate oficiile poştale din oraş aveau, probabil, o căsuţă 
numerotată 113. Cheia putea să nu se potrivească dar, când o 
scoase din pungă, constată că se răsucea lin în broască. Cutia 
se afla atât de jos încât trebui să îngenuncheze pentru a privi 
înăuntru. Văzând mărimea căsuţei poştale, se aşteptase la un 
pachet. Dar nu găsi nimic. Cu un gol în stomac de dezamăgire, 
furios că fusese păcălit, aproape se ridică la loc înainte ca 
instinctul să-l avertizeze: de ce o căsuţă aflată pe rândul de jos? 
Fiindcă, îngenuncheat chiar, nu-i puteai vedea tavanul. Ca s-o 
vezi în întregime, trebuia să te apleci până aproape de 
pardoseală. Funcţionarul care introducea corespondenţa prin 
partea opusă nu putea vedea un obiect lipit deasupra. Numai 
dacă se apleca până jos, aşa cum făcu acum Hardy, pentru a 
găsi o cutiuţă de plastic plată, cu un magnet care o ţinea lipită 
de plafonul cutiei. 

Cu chipul înroşit din cauza aplecării, Hardy desprinse 
magnetul. Se ridică, nesigur. Privi de-a lungul culoarului cu 
căsuțe poştale. Nu se zărea nimeni. În loc să meargă într-un 
ascunziş mai sigur, riscă şi deschise capacul cutiuţei. 

Se încruntă, la vederea altei chei. Ce mama...? 

Nu era o cheie de căsuţă poştală. Purta un număr: 

36. 

O întoarse pe partea cealaltă. At/antic Hotel. 


Capitolul 2 


Saul se încordă când auzi cheia clănţănind în broască. Se 
ghemui după un scaun, strângând în mână patul pistolului 
Beretta ascuns şi privind spre uşa ce se deschidea încet. 

Se asigurase că încăperea era obscură, trăgând bine 
draperiile. Pe podea se întinse raza îngustă a luminii din hol, 
lăţindu-se treptat. O umbră o acoperi. Un bărbat supraponderal 
intră încet, nervos, strângând ceva într-o pungă de hârtie. 

— Închide uşa şi încui-o, spuse Saul. 

Omul se supuse. In întuneric, Saul aprinse o lampă de birou 
cu picior flexibil, îndreptând-o spre el. Acum nu mai încăpea nici 
o îndoială. Din spatele lămpii, ascuns în întuneric, îl recunoscu 
pe Hardy. Omul îşi scoase ochelarii de soare, ridicând o mână 
pentru a-şi apăra ochii. Saul nu-l mai văzuse de treisprezece ani. 
Incă de pe atunci Hardy arătase prost. Acum, la vârsta de 
şaptezeci şi doi de ani, se prezenta şi mai rău - piele albicioasă 
şi buhăită, pete roşii pe obrajii zbârciţi, abdomen întins de 
ficatul umflat şi fluidele pe care le rețin trupurile alcoolicilor. 
Avea părul cărunt, tern, fără viaţă. Dar cel puţin era pieptănat. 
Se bărbierise. Nu emana nici un miros, în afara celui de 
bourbon. Hainele - o hidoasă cămaşă înflorată şi pantaloni din 
poliester de culoare albastră-electrică - arătau curate şi călcate. 
Avea pantofii albi lustruiţi proaspăt. 

„La naiba,” îşi spuse Saul, „dacă eu eram un betiv, mă- 
ndoiesc c-aş fi dat atâta atenţie înfăţişării.” 

— Hardy, ce bine-mi pare că te văd! Lumina se aprinde din 
stânga ta. 

— Cine...? 

Glasul lui Hardy tremura, în timp de bâjbâia după comutator. 
Se aprinseră două lămpi - pe un birou şi deasupra patului. Hardy 
miji ochii, încruntându-se. 

— Nu mă recunoşti? Mă simt jignit. 

Hardy rămase încruntat. 

— Saul? clipi el din ochi, a nedumerire. 

Continuând să ţină pistolul ascuns, Saul rânji şi se întinse 
peste scaun pentru a-i da mâna. 

— Ce mai faci? Ce-ai în pungă? 

— Aă... ridică Hardy din umeri, jenat, doar nişte fleacuri. Am 
făcut cumpărăturile de dimineaţă. 


— Pileală? 

— Păi, mda... 

Se şterse la gură, plin de importanţă. 

— Îmi vin nişte prieteni. Nu-mi dădusem seama că mi s-a golit 
barul. 

— Pare groaznic de grea. Pune-o pe comodă. Să-ţi mai 
odihneşti braţul. 

Mirat, Hardy făcu cum i se spusese. 

— Nu... despre ce-i vorba? 

— O revedere, cred că-i putem zice, ridică Saul din umeri. 

Sună telefonul. Hardy tresări, făcând ochii mari. Mai sună o 
dată. 

— Nu răspunzi? 

Dar Saul nu se clinti. Telefonul se opri din sunat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Hardy, ce se întâmplă? 
Cubanezul ăla... 

— Impresionant, nu? A cam durat ceva timp până să-l găsesc. 
Exact dantura potrivită. 

— Dar de ce? 

— Ajungem şi-acolo. Eşti înarmat? 

— Faci bancuri. Cu toţi refugiații ăştia cubanezi? 

Saul dădu din cap. Hardy intrase în legendă pentru că nu 
mergea nicăieri fără pistol, nici măcar la toaletă. Odată, spre 
disperarea Serviciului Secret, purtase revolver la o conferinţă cu 
preşedintele, la Casa Albă. Altă dată, în timpul unui dineu 
prestigios, adormise de-atâta băutură, moleşindu-se în scaun 
până-i alunecase arma din teaca de la subsuoară, căzând pe 
podea în faţa a doi deputaţi şi trei senatori. 

— Pune-l pe comodă, lângă rachiu. 

— De ce? 

Saul ridică Beretta de după scaun. 

— De-aia. 

— Ei, haide. 

Ochii lui Hardy se dilatară. Încercă să râdă, ca pentru a se 
convinge singur că era o glumă. 

— N-ai nevoie de ăla. 

Saul, însă, nu râdea. 

Hardy îşi ţuguie buzele. Nervos, se aplecă să-şi ridice cracul 
pantalonului stâng, dezvăluind un Co/t 38 bont, într-o teacă la 
gleznă. 


— Tot îţi mai plac revolverele, hai? 

— Ştii cum mi se spunea. 

— Wyatt Earp1$. Foloseşti doar două degete. _ 

— Nu-i nevoie să-mi spui, zise indignat Hardy. Incă mai ţin 
minte instrucţia. 

Puse revolverul pe scrin. 

— Mulţumit? 

— Nu tocmai, răspunse Saul, luând arma. Trebuie să te 
percheziţionez. 

— Of, pentru Dumnezeu. 

— N-am să te gâdil. 

După ce-l căută, Saul manifestă un interes deosebit pentru 
nasturii lui Hardy. 

Hardy se albi la faţă. 

— Despre asta-i vorba? Microfoane? Credeai că-s cablat? De 
ce-aş...? 

— Din acelaşi motiv din care ne-am folosit şi de cubanez. Nu 
suntem siguri că nu eşti urmărit. 

— Urmărit? Dar de ce-ar vrea cineva să...? Stai niţel. Noi? Ai 
zis noi? 

— Chris lucrează cu mine. 

— Kilmoonie? 

Hardy părea derutat. 

— Bravo. Rachiul nu ţi-a distrus memoria. 

— Cum aş putea uita ce-aţi făcut pentru mine în Chile? 
Unde...? 

— La telefon a fost el, din hol. Două apeluri au însemnat că se 
îndoia că fuseseşi urmărit. Dacă zăreşte ceva suspect, va 
telefona din nou - un apel - ca să mă prevină. 

— Dar puteam să-ţi spun eu că n-am fost urmărit. 

Observă că Saul îi evita privirea. 

— M-am prins, dădu el din cap, amărât. Bănuieşti că nu mai 
sunt în stare să recunosc o coadă. 

— Când iese din acţiune, omului i se mai tocesc simţurile. 

— Mai ales dacă-i beţiv. 

— Nu eu am spus-o. 

— Ce mama dracu', nici nu era nevoie, se încruntă Hardy. De 
unde-aţi ştiut atât de sigur c-am să vin? 


16 Celebru şerif din Vestul Sălbatic 


— N-am ştiut. Când ţi-a dat cubanezul cheia, puteai s-o arunci 
într-un canal. 

— Şi? 

— Te-am fi lăsat în pace. Trebuia să dovedeşti că eşti gata să 
te implici - nu numai cu noi, cu orice. Trebuia să dovedeşti că 
simţi nevoia de puţină acţiune. 

— Nu. 

— Nu-s sigur ce... 

— Aţi avut voi alt motiv. 

Saul clătină din cap. 

— Cubanezul, continuă Hardy. Pot să-mi dau seama de ce-aţi 
avut nevoie de el. Chestia cu cheia se leagă. 

— Bine, atunci...? 

— Dar căsuţa poştală şi a doua cheie? 

— Precauţii suplimentare. 

— Ba nu, voiai să-mi laşi timp destul pentru cazul că trebuia s- 
o şterg şi să dau un telefon. Chris m-ar fi văzut când o făceam. 
Te suna şi-ţi spunea să fugi. 

Hardy clocotea. 

— Deci, pentru cine mama dracu’ credeaţi că lucrez? 

Saul stătu la îndoială. Era posibil ca Hardy să fi fost abordat. 
Pe de altă parte, Saul nu ştia la cine să mai apeleze. Cântărea 
posibilităţile. 

Şi-i spuse. 

Hardy era năucit. Un moment, nu păru să înţeleagă. Brusc, se 
înroşi la faţă. Venele gâtului i se umflară. 

— Eliot? i se frânse glasul. Eliot? Credeaţi c-aş coopera cu 
ticălosul ăla? După tot ce mi-a făcut, vă închipuiaţi că l-aş mai 
ajuta? 

— Nu eram siguri. Au trecut mulţi ani. Poate te schimbaseşi. 
Uneori, omul îşi mai uită supărările. 

— Să uit? Niciodată! Ticălosul m-a concediat! Tare mi-ar mai 
plăcea să-l apuc de gât şi... 

— ii s-o dovedeşti? 

Hardy râse. 


Capitolul 3 


Saul termină de explicat. Hardy ascultă, cu ochii duri şi chipul 
şi mai roşu, înfierbântat de ură. Intr-un târziu, dădu din cap: 

— Sigur. S-a întors şi împotriva voastră. Nu mă miră. La fel a 
făcut cu toţi ceilalţi. Mă-ntreb de ce i-a trebuit atâta timp. 

— Continuă. 

— Nu ştiu ce... 

— Eliot spunea întotdeauna că dacă vrei să afli secretele unui 
om, întreabă pe cineva care-l urăşte. 

— Ştiţi despre el mai mult decât oricine. 

— Aşa credeam şi eu. M-am înşelat. Dar tu erai rivalul lui. L-ai 
anchetat. 

— Ai auzit despre asta? 

Saul nu răspunse. 

Hardy se întoarse spre punga de pe comodă. Scoţând o sticlă 
de bourbon pe jumătate goală, răsuci capacul şi o ridică la buze. 
Deodată se opri, cu o privire spăşită: 

— Bănuiesc că ai un pahar. 

— În baie. 

Saul îi luă sticla. 

— Dar am pentru tine altceva de băut. 

— Ce anume? 

— Adu paharul. 

Bănuitor, Hardy se supuse. Când reveni din baie, cu paharul 
strâns între degete, se holbă la sticlele pe care le scosese Saul 
dintr-un sertar, înghițind în sec îngreţoşat. 

— Nu. 

— Am nevoie de tine treaz. Dacă trebuie neapărat să bei... 

— Vermut? Îţi baţi joc de mine? 

— Râd cumva? 

— E dezgustător. ` 

— Poate n-ai să bei atât de mult. In caz că te tentează, 
totuşi... 

Saul duse sticlele de whisky în baie şi le goli în chiuvetă. 

Hardy gemu: 

— Şaişpe dolari m-au costat! 

— Uite-aici un pol. Păstrează restul. 

— Sadicule! 


— la-o aşa. Cu cât terminăm mai repede, cu-atât îţi vei putea 
cumpăra mai curând alt bourbon. 

Se duse la scrin şi deschise ambele soiuri de vermut - roşu şi 
alb - turnând din amândouă în paharul lui Hardy: 

— Pentru cazul că ai stomacul mai tare decât credeam. 

Hardy se încruntă la vederea amestecului roz. Întinse mâna, 
şi-o trase înapoi, apoi o întinse iar - şi bău paharul din trei 
înghiţituri. Icnind, se agăţă de comodă. 

— lisuse! 

— Ţi-e bine? 

— Are-un gust parcă-i Kool-Aid, se cutremură Hardy. Niciodată 
n-am să-ţi iert asta. 

Dar îşi mai turnă un pahar. 

— În regulă, trebuie să ştiu. Deci, cum ai aflat că-l 
anchetasem? 

— N-am aflat. 

— Dar ai spus... 

— Aveam o presimţire - datorită părerii tale despre el. Dar nu 
eram sigur. Am bănuit că dacă te întrebam, puteai să te sperii şi 
să negi. Aşa că m-am prefăcut că ştiu deja, sperând s-o 
confirmi. 

— Chiar stau de prea mult timp pe liber, oftă Hardy. O.K., e 
adevărat. Dar un moment mă speriaseşi. N-ar fi trebuit să ştie 
nimeni. Crede-mă, am avut mare grijă, într-o treabă ca asta, nu 
m-am încrezut în nimeni ca să m-ajute. Puțin scormonit ici, puţin 
colo. Nici un sistem vizibil. Nici un minut pe care să nu-l pot 
justifica. 

Se strâmbă. 

— Norocul meu, a apărut cazul Watergate. N-am fost implicat 
în spargere. Eliot şi cu mine, însă, eram rivali de-o bună bucată 
de vreme. L-a convins pe director să mă zboare. Ca exemplu. li 
înţeleg logica. Ce mama dracu', le pileam - şi-o mai fac şi-acum. 
Da' nu mă pot dezbăra de senzaţia c-a văzut în asta şansa unei 
victorii finale. 

— Crezi că ştia că-l anchetai? 

— Evident, nu. 

— Ce te face-atât de sigur? 

— Ar fi pus să mă omoare. 

Saul făcu ochii mari. 

— Atât de multe ai aflat? 


— Ajunsesem pe-aproape. Era ceva. O simţeam. În unele zile, 
credeam că nu-mi mai trebuia decât încă un singur fapt concret. 
Doar unul încă... 

Ridică din umeri. 

— Dar a câştigat el. Afară, fără nici o cale de a continua 
ancheta, m-am lăsat în seama băuturii. 

Ridică paharul: 

— Poşirca asta chiar că-i infectă. 

— Poate vrei puţină cafea? 

— Doamne, nu, aia-i mai rea ca vermutul. La pensie, reluă el 
melancolic.  Te-apucă lenea. Cum puteam termina ce 
începusem? Nu mai aveam acces la computere. 

— Voiai să rămâi în viaţă. 

— Sau am meritat să mă concedieze. Dacă mai aveam coaie, 
încă m-aş mai fi ţinut după el. 

Fruntea i se îmbrobonase de sudoare. 

— Groaznic de cald! 

Saul traversă camera, punând în funcţiune instalaţia de aer 
condiţionat de lângă draperii. Aceasta începu să bâzâie, suflând 
prin odaie o adiere mucegăită. 

— Ce te-a făcut să vrei să-l anchetezi? 

Hardy luă o sorbitură, dezgustat: 

— Kim Philby”. 


17 Toate informaţiile despre Harold A.R. („Kim”) Philby care urmează sunt 


documentate istoric, reprezentând un caz celebru din analele spionajului mondial. 


Capitolul 4 


În 1951, Kim Philby fusese un membru de rang înalt al reţelei 
externe de informaţii britanice M.[.-6. Înainte, în timpul celui de- 
al doilea război mondial, ajutase la instrucţia recruţilor fără 
experienţă din începătoarea reţea de spionaj americană, O.S.S. 
Îşi oferise colaborarea în 1947, când O.S.S. se transformase în 
C.I.A. În 1949 venise la Washington pentru a ajuta F.B.I.-ul să 
investigheze cercurile de spionaj sovietice şi, într-adevăr, fusese 
răspunzător de a dovedi că un respectat diplomat englez, 
Donald Maclean, era agent comunist. Inainte de a putea fi 
arestat, însă, Maclean fusese alertat de un alt diplomat britanic, 
Guy Burgess, el însuşi agent comunist nebănuit, şi fugiseră 
împreună în Rusia. 

Dezvăluirea unor infiltrări sovietice atât de profunde şocase 
comunitatea informativă occidentală. La fel de tulburător era şi 
misterul felului cum aflase Burgess că Maclean era suspectat. 
Preocupat de această întrebare, Hardy, pe-atunci tânăr ofiţer 
C.I.A., stătea în maşina sa, într-un parcaj din Washington, 
aşteptând ca o ploaie torențială neaşteptată să se termine, 
pentru a putea fugi să prânzească în barul său favorit, când îi 
venise o idee surprinzătoare. Uitând de sete, revenise rapid cu 
maşina la biroul său aflat într-una din construcţiile Quonset care 
se aglomerau pe Mall-ul!? din Washington de la război încoace. 
Aruncându-şi mantaua udă de ploaie pe un scaun din cămăruţa 
sa, căutase prin câteva dosare, făcând însemnări pentru 
cercetarea documentară a sistemului pe care-l bănuia. 

Burgess îl prevenise pe Maclean. Burgess îl cunoştea pe 
Philby, omul care-l acuzase pe Maclean. Intr-adevăr, Burgess 
fusese cândva oaspete în casa lui Philby. Avusese Philby o 
scăpare involuntară, dându-i de înţeles lui Burgess că Maclean 
avea probleme? 

Această explicaţie nu avea nici un sens. Philby era un om cu 
prea multă experienţă pentru a-i dezvălui informaţii delicate 
unui prieten al omului pe care plănuia să-l acuze. 

Atunci, care era legătura? Burgess, Maclean şi Philby. Hardy 
făcu un salt logic drastic. Dacă şi Philby era agent comunist? 
Dacă Philby îl acuzase pe Maclean numai după ce îl trimisese pe 
Burgess să-l avertizeze? 


13 întinsă peluză din faţa Casei Albe şi a Capitoliului. 


Totuşi, de ce? De ce să acuze Philby un tovarăş de-al său 
comunist? Hardy nu se putea gândi decât la un singur motiv - 
pentru a proteja un agent comunist şi mai important, care risca 
să fie demascat. Cine, însă, ar fi fost mai important decât 
Maclean? Respirația lui Hardy se acceleră. Philby însuşi? 
Acuzându-l pe Maclean, Philby s-ar fi ridicat mai presus de orice 
bănuială. Poate că, lucrând cu cei de la F.B.I., Philby descoperise 
că se afla în mare pericol de a fi descoperit ca spion. 

Presupuneri, îşi spuse Hardy. Dar unde era dovada? 

Îşi aminti deodată de un agent comunist numit Kriviţki care, 
cu ani în urmă, avertizase asupra prezenţei a trei agenţi 
sovietici în corpul diplomatic britanic. Kriviţki îl identificase pe 
unul dintre cei trei după numele de familie, King, (acesta fiind 
arestat ulterior), dar se exprimase vag în privinţa celorlalţi doi: 
un scoţian atras spre comunism în anii '30, şi un ziarist englez în 
Războiul civil din Spania. Scoţianul fusese acum identificat în 
persoana lui Maclean. Cine, însă, era gazetarul englez? 

Hardy studie cele mai mărunte detalii din dosarul lui Philby, 
aproape izbucnind în râs când găsi ceea ce dorea: cândva, 
Philby fusese reporter - în Războiul civil din Spania. Deodată, 
totul se lega. Philby şi Burgess se cunoscuseră în studenţie, la 
Cambridge. În anii treizeci, amândoi simpatizaseră cu 
comunismul, apoi însă suferind o schimbare radicală, preferând 
dintr-odată capitalismul şi înscriindu-se în serviciul diplomatic 
englez. 

Desigur, îşi spuse Hardy. Fuseseră abordaţi de ruşi şi 
acceptaseră să devină agenţi sovietici sub acoperire. 


Capitolul 5 


— Cu asta mi-am făcut reputaţia, spuse Hardy. 

In răsuflare i se simţea izul acru de vermut. 

— Oamenii uită că eu sunt omul care l-a demascat pe Philby. 

— Unii dintre noi ştim cine sunt legendele, replică Saul. 

— Eu şi Eliot. 

Hardy bău. 

— Băieţii de aur. Eliot a marcat puncte folosind ex-nazişti care 
şi-au reconstruit reţelele de informaţii după război, de astă dată 
lucrând pentru noi. Se părea că nu puteam greşi niciunde. 

— Care-i trecutul lui? 

— Nici măcar atâta nu ţi-a spus? Boston. Familia lui figura în 
registrul social. Taică-său a studiat la Ya/e, apoi a lucrat pentru 
Departamentul de Stat. La scurt timp după naşterea lui Eliot, în 
1915, a murit când au scufundat nemţii Lusitania. Maică-sa a 
murit în epidemia de gripă din 1918. Inţelegi ce vreau să zic? 

— Eliot a fost orfan? 

Saul simţi un fior. 

— La fel ca tine şi ca şi Chris. Poate asta explică interesul lui 
pentru voi doi. 

— A fost la orfelinat? 

— Nu. N-avea bunici, unchi sau mătuşi. Existau nişte rude 
îndepărtate care l-ar fi putut înfia. Moştenise destul pentru ca 
întreţinerea lui să nu fie o problemă. Dar s-a oferit să-l crească 
un prieten de-al tatălui său - un om cu influenţă în 
Departamentul de Stat. Rudele lui Eliot au fost de acord. In fond, 
omul ăsta putea să-l instruiască pe Eliot aşa cum ar fi vrut tatăl 
lui. Avea avere şi putere. 

— Cine? 

— Tex Auton. 

Ochii lui Saul se măriră. 

— Exact, continuă Hardy. Unul dintre autorii sancţiunii 
Abelard. Eliot a fost instruit de Auton, care a ajutat să se 
stabilească regulile de bază ale spionajului modern. S-ar putea 
spune că Eliot a fost de faţă la începutul începutului. Desigur, 
înainte de război, America nu avea o reţea de informaţii 
separată. Armata şi Departamentul de Stat făceau totul. După 
Pearl Harbor, însă, s-a înfiinţat O.S.S.-ul, iar Auton l-a încurajat 
pe Eliot să se înroleze. Eliot s-a dus în Anglia să se instruiască. A 


efectuat câteva operaţiuni reuşite în Franţa. l-a plăcut munca 
aşa că, după război, s-a transferat, când O.S.S. a devenit C.I.A. 
Intre timp, Auton ieşise la pensie, dar Eliot se ducea adeseori la 
el să-i ceară sfatul, iar cel mai important lucru pe care i l-a spus 
Auton a fost să nu candideze la poziţiile de vârf din agenţie. 

— Dar, pentru un om ambițios, sfatul ăsta n-are nici un sens. 

— Are, dacă stai să te gândeşti. Câţi directori şi directori 
adjuncţi a avut agenţia de-a lungul anilor? Atât de mulţi, că nici 
nu-i mai ţin minte. În poziţiile astea, numirile se fac pe 
considerente politice. Se schimbă după cine e la Casa Albă. 
Adevărata putere din cadrul agenţiei - prin care mă refer la 
puterea continuă - se găseşte imediat sub nivelul directorului 
adjunct şi al subordonatului său: poziţia numărul patru, 
nepolitică, nenumită, bazată pe merite, pe experienţă în 
activitatea agenţiei. 

— Deci, Eliot a urmat sfatul lui Auton. 

Hardy dădu din cap: 

— A urcat atât de mult cât a îndrăznit. Ce mama dracu’, un 
preşedinte chiar i-a oferit postul de director, dar Eliot l-a refuzat. 
Dorea să aibă slujba asigurată. Însă mai voia şi putere, mai 
multă putere, aşa că şi-a lărgit baza, aranjând ca tot mai mulţi 
agenţi să răspundă în faţa lui, să-i extindă influenţa în operaţiuni 
din toate sferele. Şef al contrainformaţiilor. A primit titlul ăsta în 
1955, dar încă din anii '40 avea o autoritate considerabilă. 
Senatori, deputaţi, preşedinţi, toţi depindeau de alegeri. În cele 
din urmă, trebuia să predea mandatul. Eliot, însă, nu avea de ce 
să-şi facă griji niciodată în privinţa alegerilor. An după an, 
indiferent dacă ţara era condusă de democrați sau de 
republicani, Eliot îşi păstra poziţia numărul patru în agenţie. 
Numai un singur alt om a reuşit vreodată şmecheria de a deţine 
puterea atâta timp. 

— J. Edgar Hoover”. 

— Exact. Dar acum Hoover a murit, aşa că nu e o exagerare 
să spunem că Eliot a avut cea mai consecventă influență din 
guvernul american începând din anii patruzeci. Dacă nu ţi-e cu 
supărare, Eliot a ținut permanent seama de pericolul ca un alt 
om ambițios să-l îmbrâncească din poziţia sa numărul patru. 
Pentru a se asigura, i-a anchetat pe toți cei ce-ar fi putut 
reprezenta o ameninţare la adresa lui. Preşedinţi, membri de 


19 Celebru om al legii american, directorul F.B.I. începând din 1933. 


cabinet, feluriţi directori ai agenţiei, nu conta cine. O fi învăţat 
tactica asta de la Hoover, sau poate Auton l-a învăţat. Însă a 
adunat cea mai bine documentată colecţie de scandaluri din 
câte-ţi poţi imagina. Sex, alcool, droguri - numeşte un viciu, şi el 
era la curent. Evaziune fiscală, conflicte de interese, lovituri pe 
la spate, mituiri. Dacă cineva ameninţa puterea lui Eliot, Eliot nu 
făcea decât să-i arate dosarul şi toate amenințările încetau. De- 
asta e încă în agenţie, deşi a trecut de vârsta pensionării. 
Datorită acestor dosare. 

— Unde sunt? 

— Întreabă-mă să te-ntreb. Poate în seiful unei bănci din 
Geneva. Poate într-un dulap din Y-ul local. Imposibil de spus. 
Crede-mă, au încercat destui să le găsească. A fost urmărit, dar 
întotdeauna scapă de orice codiţă. 

— Tot nu mi-ai spus de ce l-ai anchetat. 

Hardy stătu pe gânduri. 

— Altă presimţire. Mai ţii minte cum insista întotdeauna Eliot 
că erau şi alţi agenţi comunişti, nu numai Philby, Burgess şi 
Maclean, ci mult mai mulţi, ascunși aici şi în Marea Britanie, în 
poziţii înalte din guvern? Îndeosebi, era convins că aveam un 
spion rus în agenţie. S-a folosit de teoria asta ca să explice 
incidentul U-22, dezastrul din Golful Porcilor?!, asasinarea lui 
John Fitzgerald Kennedy. Ori de câte ori începeam o operaţiune 
nouă, ruşii păreau să ştie despre ea dinainte. Teoria lui Eliot 
păruse paranoică. Acum, suna convingător. Toată lumea din 
agenţie a început să suspecteze pe toată lumea. Eram atât de 
ocupați să ne uităm încontinuu peste umăr, bănuindu-ne între 
noi, încât nu se mai făcea nici o treabă. N-am găsit niciodată 
spionul. N-a contat. Teoria lui Eliot a făcut la fel de multe 
pagube câte ar fi făcut un spion adevărat. Efectiv a paralizat 
agenţia, lucru care m-a pus pe gânduri. Poate că Eliot protesta 
prea mult. Poate că Eliot însuşi era spionul, perturbând cu 
dibăcie activitatea agenţiei insistând că ar exista un spion. Asta 
fusese tactica lui Kim Philby. Acuză pe altcineva şi nimeni nu-l 
va mai suspecta pe acuzator. 

— Tu, însă, l-ai suspectat. 

Hardy ridică din umeri: 


20° Doborârea unui avion de recunoaştere U-2 (1960) al C.I.A., deasupra teritoriului 
U.R.S.S. 
21 Baja de los Cocinos, (1961), tentative eşuată a Armatei S.U.A. de a invada Cuba. 


— Hai să zicem că eram invidios. Ne începuserăm împreună 
carierele. Iniţial, am fost la fel de străluciți amândoi. Dar, de-a 
lungul anilor, el a avut tot mai multe succese. Urca tot mai sus, 
în timp ce eu băteam pasul pe loc. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, 
poate reuşeam să-l egalez. 

Ridică paharul. 

— Cred că voiam să-l dobor şi, cu ocazia asta, să mă trag eu 
în sus. Îmi tot aminteam primul meu mare succes. Poate 
reuşeam să-l repet - exact la fel. Ţi-am spus că Eliot fusese în 
Anglia la instructajul O.S.S., în timpul războiului. Nu ştiam multe 
despre spionaj, dar englezii ştiau. Omul din M.l.-6 care l-a 
învăţat. N-ai să ghiceşti niciodată cine era. 

Saul aşteptă. 

Hardy dădu paharul pe gât. 

— Kim Philby. 


Capitolul 6 

Lui Saul i se tăie respiraţia. 

— Eliot e o cârtiță? 

— N-am spus asta. 

— De ce naiba să-l menţionezi pe Philby, dacă nu-l acuzi...? 

— Mă gândeam doar. Pot face supoziţii, dar fără dovezi n-au 
nici o valoare. 

— Şi nu ai dovada. 

— i-am spus că n-am ajuns niciodată atât de departe. Când 
Eliot m-a dat afară, mi-au sigilat biroul. Mi-a fost percheziţionat 
apartamentul, maşina, seiful de depozit. Mi-au fost luate toate 
hârtiuţele care aveau măcar vreo legătură vagă cu agenţia. 

— Inclusiv cercetările? 

— Nu le-am scris niciodată pe hârtie, slavă Domnului. Dacă 
Eliot ar fi văzut un dosar pe tema lui, dacă m-ar fi considerat 
periculos... ei bine, nu putea avea încredere într-un beţiv. Aş fi 
avut un atac subit de inimă sau cădeam de la balcon. 

— Mai ţii minte ce-ai aflat? 

Hardy îşi îndreptă spinarea, indignat. 

— Sigur că da. Nu sunt - ascultă, e un om cu tabieturi, aşa că 
trebuia să devin bănuitor când îi găseam abateri de la obiceiuri. 
În 1954 - documentele lui de călătorie spun o poveste 
interesantă - a făcut câteva călătorii neexplicate în Europa. 
Timp de o săptămână, în august, a dispărut complet. 

— În vacanţă? 

— Fără să lase adresa sau numărul de telefon unde agenţia îl 
putea găsi în caz de urgenţă? 

— Inţeleg ce vrei să spui. 

— Am reuşit să-i iau urma până în Belgia. De-acolo... 

Hardy îşi aprinse o ţigară, suflând fumul. 

— Şi nimeni nu s-a întrebat ce era cu dispariţia asta? 

— Nu numai că nu s-au întrebat, dar în anul următor a fost 
avansat. Din câte ştiu, fusese trimis într-o misiune, iar 
avansarea a fost răsplata pentru succesul acesteia. Totuşi, 
săptămână aia... 

— Dacă e cârtiţă, e posibil să se fi întâlnit cu legătura lui din 
K.G.B. _ 

— M-am gândit şi eu la asta. Dar e o treabă rasolită. Imi vin în 
minte prea multe alte moduri, mai puţin misterioase, de a lua 


legătura cu K.G.B.-ul. De ce să atragă atenţia dispărând aşa? 
Oricare ar fi motivul dispariţiei, a fost evident necesară - ceva 
ce altfel nu se putea face. 

Saul se încruntă. In timp ce instalaţia de aer condiţionat 
clănţănea, se înfioră, dar nu din cauza curentului. 

— Altceva, continuă Hardy. In 1973, a dispărut iar - de data 
asta, ultimele trei zile din iunie. 

— Tot în Belgia? 

— In Japonia. 

— Şi care-i legătura? 

Hardy ridică din umeri. 

— Habar n-am ce făcea în călătoriile astea. Dar revin mereu la 
prima bănuială. Hai să zicem că în timpul războiului, când s-a 
dus în Anglia, li s-a alăturat lui Philby, Burgess şi Maclean, 
devenind agent sovietic dublu. 

— Sau agent triplu. 

— Se poate, îşi scărpină Hardy bărbia. La asta nu m-am 
gândit niciodată. Se putea preface că mergea mână-n mână cu 
Philby, plănuind să-şi folosească relaţia cu sovieticii în avantajul 
Statelor Unite. Intotdeauna i-a plăcut complexitatea, iar rolul de 
agent triplu e cel mai complex din toate. Indiferent că era agent 
dublu sau triplu, trebuia să fi avut legătură cu K.G.B.-ul. Cineva 
trebuia să-i transmită mesaje, cineva atât de integrat sistemului 
său zilnic încât nimeni nu şi-ar fi pus întrebări dacă aveau 
contacte regulate, cineva cu libertate de mişcare şi, preferabil, 
relaţii în Europa. 

— Şi l-ai găsit? 

— Trandafirii. 

— Poftim? 

— În materie de complexitate, lui Eliot îi plac trandafirii. Îşi 
structurează programul zilnic în funcţie de ei. Corespondează cu 
alţi pasionaţi: Trimite şi primeşte soiuri rare. 

Saul simţi un şoc. 

— Şi se duce la expoziţii florale. 

— În Europa. Mai ales la o prezentare din Londra, în luna iulie 
a fiecărui an. N-a mai pierdut expoziţia asta din '46, când a fost 
prima ediţie, imediat după război. Un loc de întâlnire perfect. 
Locuieşte întotdeauna la un prieten care are o proprietate lângă 
Londra... Percival Landish junior. 

Saul trase adânc aer în piept. 


— Deci cunoşti numele? întrebă Hardy. 

— Tatăl lui a reprezentat reţeaua de informaţii a Angliei la 
întâlnirea Abelard din '38. 

— Interesantă coincidenţă, nu găseşti? Auton, care a fost şi el 
la întâlnirea aia, s-a împrietenit cu Landish senior. Eliot - fiul 
adoptiv al lui Auton - s-a împrietenit cu fiul lui Landish. Apropos, 
Landish senior era supervizorul lui Philby. 

— lisuse, murmură Saul. 

— Aşa că trebuie să mă întreb. Oare şi Landish senior era 
cârtiţă? Problema cu credinţa în conspirații e că după un timp 
poţi face orice să ţi se potrivească în teorie. Am o imaginaţie 
prea bogată? Hai s-o luăm aşa: dacă Eliot lucrează pentru 
sovietici, atunci Landish junior ar fi candidatul meu pentru 
transmiterea mesajelor. E omul ideal. Ocupă aceeaşi poziţie în 
M.I.-6 ca Eliot în C.I.A. La fel ca Eliot, insistă că în M.l-6 e 
infiltrată o cârtiţă. Dacă Landish senior lucra pentru sovietici, 
poate că Landish junior continuă treaba după moarea tatălui 
său. 

— Întrebarea e, cum s-o dovedim? 


Capitolul 7 


Erika se opri la jumătatea culoarului şi se aplecă spre un 
pasager de lângă fereastră. 

— Domnule, vă rog să vă încheiaţi centura de siguranţă. 

Purta o atractivă uniformă de stewardesă £/ Al. Datorită 
aranjamentelor făcute în grabă, i se oferise să aleagă dintr-o 
gamă limitată de femei cărora li se putea substitui. Statura, 
culoarea părului şi fizionomia erau similare cu ale unei membre 
programate din echipajul de zbor. Dar femeia înlocuită de Erika 
şi care acum se îndrepta spre Key West, la sud de Miami, pentru 
o neaşteptată vacanţă cu toate cheltuielile achitate, era puţin 
mai scundă, astfel că uniforma o strângea, accentuându-i 
conturul sânilor. Bărbaţii de la bord arătau mai mult încântați 
decât nedumaeriţi. 

Continuându-şi drumul pe culoar, se asigură că toţi aveau 
centurile de siguranţă încheiate. După ce-i ceru unei femei să-şi 
pună poşeta voluminoasă sub scaunul din faţă, scrută pasagerii. 
Nu fuma niciunul. Fotoliile erau blocate în poziţie verticală, cu 
tăvile pentru mâncare ridicate şi asigurate. Dădu din cap spre o 
altă stewardesă şi merse către carlingă, unde se întoarse să-i 
privească din nou pe călători. Din câte putea observa, niciunul 
nu reacţiona suspect faţă de prezenţa ei. Nici o privire nu 
devenea încordată când o întâlnea, nici un pasager nu-i evita 
ochii. Desigur, un agent operativ bine instruit n-ar fi comis 
asemenea greşeli. Totuşi, continuă cu formalităţile - dacă n-o 
făcea, ar fi fost greşeala ei. 

Bătu la uşa carlingii şi o deschise: 

— Vrea cineva de-aici cafea? 

Pilotul se întoarse: 

— Nu, mulţumesc. Echipa de la sol a încărcat bagajele. Avem 
cale liberă de rulare. 

— Cum se-arată vremea? 

— Nici că se putea mai bine. Cer senin tot drumul, răspunse 
Saul, lângă ea. El şi Chris - foarte chipeşi în uniformele de piloţi 
- purtau documente care-i autorizau ca supervizori ai acelui 
zbor. Stăteau aşezaţi în fundul carlingii, privind echipajul, care 
nu avea nici nu motiv de îndoială că erau ceea ce se pretindeau 
a fi. Impreună cu Erika, se îmbarcaseră mai devreme, ajungând 
pe o scară privată până la intrarea de serviciu în tunelul 


pasagerilor, evitând supravegherea din terminal. Acreditările le 
fuseseră falsificate superb. Misha Peltz de la ambasada 
israeliană îşi demonstrase din nou vrăjitoria. 

În timp ce turboreactorul se retrăgea de la rampa de 
încărcare, Erika reveni spre pasageri, căutând din nou semne de 
recunoaştere în ochii cuiva. Un bărbat părea captivat de silueta 
ei. O femeie părea să se teamă de decolare. 

Trecând printre ei, conchise că nu reprezentau nici un motiv 
de îngrijorare, deşi acum, când avionul se pusese în mişcare, nu 
mai conta dacă la bord se strecurase o echipă de şoc. El Al 
excela în materie de securitate. Trei dintre pasageri - în faţă, în 
mijloc şi în spate - erau gărzi aeriene în civil. Dincolo de hublouri 
apărură brusc două maşini grele, flancând avionul în timp ce se 
desprindea de terminal, spre pistă. În maşini, observă oameni 
robuşti şi încrâncenaţi, autorizaţi să poarte armele automate pe 
care le ţineau ascunse - protecţie standard pentru acea linie 
aeriană atât de frecvent victimizată de terorişti. La aterizarea 
avionului, alte două maşini aveau să vină pentru a escorta 
aparatul până la terminal. În aeroport, sectorul £/ AI era păzit 
discret dar eficient. În asemenea condiţii, o echipă de şoc destul 
de necugetată pentru a acţiona împotriva Erikăi, lui Saul şi 
Chris, ar fi însemnat să se sinucidă. 

Senzaţia de uşurare i se risipi repede. În timp ce se asigura că 
dulapurile cu mâncare din spate erau încuiate bine, îşi aminti 
disperată că trebuia să împartă cocktail-uri şi gustări, cocoloşind 
pasagerii de-a lungul zborului. 

Copilotul luă microfonul: 

— Bună seara. 

Paraziţii pârâiră. 

— Vă urăm bun venit la bordul Cursei £/A/ 755 cu destinaţia... 


Capitolul 8 


Londra. În pofida prognozei de cer senin, deasupra oraşului 
pluteau nori plumburii de  burniţă. Deşi împovărată de 
îndatoririle din timpul zborului, Erika îşi găsise totuşi timp pentru 
a analiza implicaţiile a ceea ce aflase. 

Povestea pe care i-o spuseseră Chris şi Saul despre Şcoala de 
băieţi „Franklin” o tulbura. Ea însăşi copilărise într-un chibuţ 
israelian şi, în consecinţă, fusese condiţionată la rândul ei. Dar 
deşi, asemeni lor, era instruită ca militar şi agent operativ, 
simţea o diferenţă. 

Fusese despărțită de mama şi de tatăl ei şi crescută de părinţi 
adoptivi. Totuşi, întreaga comunitate o înconjurase cu iubire. 
Fiecare israelian era un membru al familiei ei. Intr-o ţară atacată 
atât de des încât mulţi copii îşi pierdeau atât părinţii naturali cât 
şi pe cei adoptivi, durerea devenea suportabilă dacă națiunea ca 
întreg era părintele suprem. 

Dar Saul şi Chris nu cunoscuseră nici o afecţiune decât din 
partea lui Eliot, o iubire care fusese falsă. În locul atmosferei 
sănătoase a unui chibuţ, înduraseră o tinereţe austeră cu 
privaţiuni şi o disciplină aspră - nu de dragul ţării, ci, în schimb, 
pentru motivațiile secrete ale omului care se pretindea a fi 
binefăcătorul lor. Ce fel de minte ar fi putut ticlui un asemenea 
plan? 

Una sucită. Pervertită. 

La fel ca Saul şi Chris, fusese antrenată să ucidă. Ea, însă, o 
făcea pentru ţara ei, pentru supraviețuirea poporului său şi cu 
tristeţe, suferind pentru inamic, câtă vreme Saul şi Chris 
fuseseră epuraţi de orice emoție care i-ar fi distras, li se negase 
demnitatea, fuseseră transformați în nişte roboţi sub comanda 
lui Eliot. Nici un principiu nobil nu putea să justifice ceea ce li se 
făcuse. 

lar acum, condiţionarea lor eşuase. Deşi Erika se bucura de a 
se fi reunit cu ei - mai ales cu Saul, pentru care reînviase la fel 
de intensă ca înainte o afecţiune pe care o crezuse stinsă - 
principalul ei obiectiv trebuia să fie idealist: să-şi ajute ţara, să 
remedieze prejudiciile pe care le adusese Eliot Israelului când îl 
făcuse să pară responsabil de asasinarea prietenului 
preşedintelui. Saul şi Chris, însă, aveau un alt motiv. Personal şi, 


în împrejurările date, ridicol, deoarece era emoţional. 
Ajunseseră la limita frustrărilor de-o viaţă. Fuseseră trădaţi. 
Acum, doreau să se răzbune. 


Capitolul 9 


Pe aeroportul din Londra, toţi trei trecură printr-un sector 
vamal aparte, rezervat personalului liniilor aeriene. Escorta 
aranjată de Peltz pentru a-i întâmpina aştepta discret la ieşire. 
Evitând zona agitată a pasagerilor, părăsiră terminalul printr-o 
ieşire dosnică, destinată angajaţilor aeroportuari, cu escorta 
prezentându-se afară şi formând o falangă prin care Erika, Saul 
şi Chris trecură spre o maşină blindată anti-glonţ. Trecură pe 
lângă garda aeroportului de la poarta metalică deschisă, după 
care se pierdură în traficul zgomotos cu destinaţia Londra. 

Chris îşi potrivi ceasul după fusul orar englez. Cerul dimineţii 
era mohorât. În timp ce-l pătrundea umezeala, privi în urmă şi 
se încruntă. 

— Suntem urmăriţi. 

— Maşina albastră, la o sută de yarzi în spate? întrebă şoferul, 
privind în oglinda retrovizoare, văzându-l pe Chris că dădea din 
cap. E de-a noastră. Dar altceva mă deranjează. 

— Ce anume? 

— Ordinele pe care le-am primit. De la Misha, din Washington. 

— Care-i problema? 

— Nu mă prind. Trebuie să ne asigurăm că ajungeţi cu bine, 
dar apoi e vorba să ne cărăm. N-are nici un sens. Indiferent ce- 
aveţi de făcut, până şi vouă trei vă trebuie rezerve. Trebuie să 
fie o greşeală. 

— Nu, aşa am cerut noi. 

— Dar... 

— Aşa vrem, îl întrerupse Saul. 

Şoferul ridică din umeri: 

— Voi sunteţi clienţii. Mi s-a spus să vă duc la un apartament 
sigur. Echipamentul pe care-l vreţi e în portbagaj. Aici, i se zice 
burduf. N-am să mă învăţ niciodată cu modul ăstora de-a vorbi. 


Capitolul 10 


Prefăcându-se că se instalau, se opriră să-şi despacheteze 
bagajele în momentul când escorta plecă. Saul îl privi pe Chris. 
Ca la un semnal, examinară camera. Locuinţa era mică, mai 
comodă decât camerele cu chirie din America - şerveţele, 
perdele de dantelă, o vază cu flori. La fel ca şi maşina, mirosea 
a umezeală. Deşi însoțitorii  garantaseră securitatea 
apartamentului, Saul nu ştia dacă putea să aibă încredere în ei. 
Pe de o parte, nu găsea nici un motiv de-a avea. Pe de alta, se 
implicaseră prea mulţi oameni, existând tot atâtea şanse de 
trădări în continuare. 

Ca şi cum i-ar fi auzit suspiciunile, Chris şi Erika dădură din 
capete. Intrucât camera putea conţine microfoane, nu scoaseră 
o vorbă, schimbându-şi doar rapid îmbrăcămintea. Cei doi 
bărbaţi nu-i acordară mai multă atenţie goliciunii femeii decât 
ea lor. In haine de stradă anonime, demontară, verificară şi 
asamblară la loc armele primite de la escortă. Restul 
echipamentelor pe care le ceruseră funcționau perfect. 
Nelăsând nimic în urmă, se furişară pe scara dosnică a casei cu 
camere de închiriat. In spate, traversară un grajd, spre un 
labirint de străduţe, folosind procedurile complexe de evaziune 
pentru a pierde o eventuală coadă în ceața londoneză. Nici 
măcar Misha Peltz nu ştia de ce veniseră în Anglia. Rămaşi de 
capul lor, redeveniseră invizibili, spre o destinaţie nedetectabilă. 

Cu o excepţie, îşi spuse stânjenit Saul. Mai ştia o singură 
persoană - omul care le oferise adresa şi descrierea țintei. 
Regulile stricte de securitate ar fi cerut să-l reducă pe Hardy la 
tăcere pentru a se proteja. „Dar cum s-o fi justificat?” se întreba 
Saul. „Hardy ne-a ajutat. Imi place prea mult ticălosul ăla.” 

Cu toate acestea, continua să şi-o repete. lţele rămase libere 
îl deranjau. 


Capitolul 11 


Aşteptau, şi nu se gândise nici măcar să ia elementara 
măsură de prevedere de a-şi evita locuinţa. Sigur că băuse 
enorm, scuza obişnuită. Nu numai că-i înceţoşase judecata. li 
amorţise şi reflexele, aşa că, atunci când intră pe trei cărări în 
apartament şi se întoarse să încuie uşa, nu se feri destul de 
repede din calea paşilor ce se repezeau spre el. Poate că, treaz 
fiind, ar fi reuşit să smucească uşa înapoi şi s-o ia la goană prin 
hol, dar când adrenalina i se ciocni cu alcoolul din stomac, 
făcându-l să-i vină să verse, omul care stătuse ascuns în debara 
îi răsuci braţul, trântindu-l cu putere de perete şi desfăcându-i 
picioarele în poziţie de percheziţionare. 

Al doilea, năvălind afară din baie, îi pipăi trupul, controlându-i 
fesele şi zonele intime. 

— Treişopt cu ţeava scurtă. Glezna dreaptă, îi spuse el 
partenerului său, băgând arma în buzunar. 

— Sofa, îi spuse lui Hardy partenerul. 

— Şezlong, răspunse Hardy. 

— Ce naiba...? 

— Dacă exersaţi destul, băieţi, o s-ajungeţi curând la verbe. 

— Fă dracu' ce ţi se spune. 

Pe Hardy îl durea fruntea de la ciocnirea cu peretele. Se 
aşeză. Inima i se opri un moment, dar mintea-i rămase 
surprinzător de calmă, fără-ndoială ca efect al zilei petrecute în 
barul din colţ. Într-adevăr, de la plecarea lui Saul, băuse mai 
mult ca oricând. În pofida hotărârii de a nu lăsa niciodată ca 
beţia să-l facă nedemn, pantalonii i se şifonaseră şi avea 
pantofii scâlciaţi. Deşi se rugase să-i însoţească, Saul refuzase. 
„Ne-ai ajutat destul.” Hardy, însă, înţelegea. Il credea prea 
bătrân. Bănuia că nu se putea baza peun... 

Beţiv? Spre propria-i stupefacţie, Hardy uitase că Saul făcea 
acum ceea ce el însuşi - dacă ar fi avut sânge-n vene - trebuia 
să fi făcut cu ani în urmă. 

Cei doi bărbaţi aveau puţin peste treizeci de ani. Hardy le 
simţi mirosul greţos de dulceag al after-shave-ului. Le privi 
trăsăturile anonime, tipic americane. Păr scurt, îngrijit, şi 
costume Brooks Brothers. Îi recunoscu. Nu că i-ar mai fi văzut, 
dar în tinereţe îi folosise adesea pe alţii ca ei. 


G.S.-7. Robotii agenţiei. Gradul lor îl înfurie, cu contribuţia 
beţiei, spunându-i că nu era considerat suficient de periculos ca 
să-l zgâlţâie o echipa clasa întâi. Reprezentau disprețul. 

Fierbea, dar n-o arătă, bourbonul făcându-l să fie curajos. 

— Ei, acum că ne simţim binişor şi como... 

— Tacă-ţi gura-n mă-ta, îl întrerupse primul. 

— Ţi-am spus eu. 

— Ce? 

— C-ai s-ajungi la verbe. 

Cei doi roboţi se priviră. 

— Dă telefonul, spuse cel dintâi. 

Al doilea ridică receptorul şi, cu toată abureala, Hardy 
observă că formase un număr cu unsprezece cifre. 

— Ce? Interurban? Mă rog pe toţi sfinţii să fie cu taxă inversă. 

— O să-mi placă la nebunie, spuse al doilea, apoi vorbi în 
telefon. Am pus mâna pe el. Nu, a mers uşor. Sigur. 

ÎI privi pe Hardy. 

— la ghici, rânji el. Pe tine te vrea. 

Fără tragere de inimă, Hardy luă receptorul. Deşi ştia ce 
urma, făcu pe prostul. 

— Alo? 

Glasul de la celălalt capăt al firului era sec precum creta, 
scorţos ca frunzele veştede - casant, bătrân, fără suflet. 

— Sper că asociaţii mei te-au tratat bine. 

— Cine...? 

— Ei, haide. 

Flegma îi estompa timbrul vocal. 

— Nu-i nevoie de jocuri. 

— Am spus... 

— Prea bine. Am chef să mă amuz. Joc şi eu. 

Când îi auzi numele, Hardy începu să scoată fum. 

— Speram să nu mai aud niciodată de tine, bulangiule. 

— Umblăm, cu epitete? întrebă Eliot. Ce s-a-ntâmplat cu 
manierele tale? 

— Mi le-am pierdut odată cu slujba, lăbarule. 

— La vârsta mea, nu, râse Eliot. Mă gândeam că poate ai avut 
musafiri. 

— Adică alţii în afară de Păcală şi Tândală aci de faţă? 
Musafiri? Cine naiba ar vrea să mă viziteze pe mine? 

— Doi copii foarte neastâmpăraţi. 


— Fiul şi fiica pe care mi-i recunosc nici nu vor să discute cu 
mine. 

— Mă refer la Saul şi la Chris, fireşte. 

— Referă-te cât ai chef. Nu ştiu care-i treaba şi nu i-am văzut. 
Şi chiar dacă-i vedeam, tot nu ţi-aş spune. 

— Asta-i problema, nu-i aşa? 

— Nu, alta e problema. Ce s-a întâmplat? 

— Foarte bine. Răspunzi la întrebare cu altă întrebare. Te 
ajută să eviţi greşelile. 

— Mă doare-n cot. Inchid. 

— Nu, aşteaptă. Nu-s sigur ce ţi-au spus. Au necazuri. 

— Nu mi-au spus nimic. Nici n-au fost pe-aici. Pentru numele 
lui Dumnezeu, încerc să mă bucur de pensie. la-ţi roboții. Nu te 
mai băga în viaţa mea. 

— Nu înţelegi. De Chris e vorba. A violat sancţiunea. Saul îl 
ajută să scape. 

— Şi-atuncea, primul lucru pe care-l fac e să vină la mine? A, 
sigur. Pentru ce? De mult folos le-aş mai fi. Contra ruşilor? 
Palavre, se strâmbă Hardy. 

— Poate că ai dreptate. Pot vorbi cu unul dintre asociaţii mei, 
te rog? 

Lui Hardy îi era prea rău ca să răspundă. Îi întinse receptorul 
numărului unu. 

— Ce este? Da, domnule, înţeleg. 

li înapoie receptorul lui Hardy. 

— Ai făcut o greşeală, spuse Eliot. 

— Nu mă freca cu nasu-n ea. Ştiu. 

— Trebuie să recunosc că până atunci te descurcaseşi bine. 
Mai ales ţinând seama că nu mai practici. 

— Instinctul. 

— Obiceiurile sunt mai de nădejde. Zău aşa, ruşii. De ce-a 
trebuit să-i menţionezi? Speram să fii un adversar mai bun. 

— Regret că te-am dezamăgit. 

— Nu i-ai fi pomenit pe ruşi dacă nu ştiai că ei au reclamat 
violarea. În afara disensiunilor noastre, am avut dreptate să te 
concediez. Dai rasol. Când eşti interogat, ar trebui să ştii să nu 
oferi niciodată voluntar informaţii, indiferent cât de irelevante 
par. 

— N-am nevoie de predici, pentru Dumnezeu. De unde ştiai că 
au venit la mine? 


— Nu ştiam. De fapt - nu vreau să te jignesc - abia azi 
dimineaţă m-am gândit la tine. După ce încercasem toate 
celelalte contacte. Erai ultima posibilitate. 

Această insultă era, poate, cea care l-a făcut pe Hardy să 
aleagă. 

Numărul doi puse pe masa de cafea o servietă. Deschizând-o, 
scoase o seringă şi o fiolă. 

— Mă mir că n-au folosit chimicalele mai devreme, spuse 
Hardy. 

— Voiam să stăm mai întâi de vorbă. Să ne amintim. 

— Să te dai mare, adică. _ 

— N-am timp de aşa ceva. Acum e rândul meu. Închid. 

— Nu, stai. Mai e ceva ce vreau s-auzi. 

Hardy se întoarse spre numărul unu: 

— In dulapul ăla. 

Era din placaj învelit cu plastic, de la K-Mart. 

— Scuză expresia. Mi-am mai rămas o porţie într-al cincilea 
Jim Beam. Vrei să mi-o aduci? 

Robotul păru nesigur. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mi-e sete. 

— Beţivule. 

Cu buzele răsfrânte, robotul deschise dulapul şi-i dădu sticla. 

Hardy o privi. Parcă mângâind o femeie iubită, deşurubă încet 
capacul. Înghiţi cei câţiva stropi de lichid, savurând aroma. La 
un bilanţ, era singurul lucru căruia avea să-i ducă lipsa. 

— Mai asculţi? 

— Ce-a fost asta? 

— Aşteaptă. 

„Am şaptezeci şi doi de ani,” îşi spuse. „Ficatul meu e un 
miracol. Ar fi trebuit să mă omoare demult. Sunt o relicvă 
nenorocită, o fosilă.” După treizeci de minute de la 
administrarea substanţelor chimice, ştia că avea să le fi spus 
roboților tot ce dorea Eliot. Saul şi Chris urmau să fie ucişi. Eliot 
câştiga din nou. 

Ticălosul câştiga încontinuu. 

Dar acum, gata. 

„Beţiv? Saul nu m-a luat cu el fiindcă nu se putea baza pe 
mine. Eliot mi-a trimis doi roboţi fiindcă nu mă respectă.” 

— Am de făcut o mărturisire, spuse Hardy. 

— Tot vom folosi chimicalele. 


— Nu contează. Ai dreptate. Saul a trecut să mă vadă. Mi-a 
pus nişte întrebări. l-am dat răspunsurile. Ştiu unde e. Vreau să 
înţelegi asta. 

— De ce atât de direct? Ştii că n-am să închei nici un târg. 

— Vei pune să mă omoare? 

— Am s-o fac cât mai plăcut posibil. Intoxicaţie alcoolică. Mă- 
ndoiesc că ai ceva împotrivă. 

— Ascultă mai departe. 

Puse receptorul pe masa de cafea şi aruncă o privire dincolo 
de roboţi, spre fereastră. Cântărea o sută de kilograme. In 
tinereţe, fusese atacant în echipa de fotbal de la Ya/e. Cu un 
vaiet, sări de pe canapea, năvălind pe lângă ei şi năpustindu-se 
spre fereastră. O clipă, se temu că jaluzelele trase aveau să-l 
ţină pe loc, dar trebuia să se fi aşteptat că erau la fel de ieftine 
ca toate celelalte din cutia aia de chibrituri afurisită. 

Lovi fereastra cu capul, spărgând geamul. Burta, însă, i se 
prinse în rama ferestrei, cu cioburile colţuroase înfigându-i-se în 
stomac. Gemu, nu de durere, ci fiindcă roboții îl apucaseră de 
picioare, chinuindu-se să-l tragă înapoi. Lovi, zbătându-se, auzi 
jaluzelele zăngănind în timp ce cioburile îi intrau şi mai adânc în 
pântece. Disperat, aplecându-se în afară, îşi smulse picioarele şi 
deodată se prăvăli în gol, însângerat. Alte cioburi căzură după 
el, lucind în soare. Văzu totul limpede, având impresia că plutea 
suspendat în aer. Gravitaţia insistă. 

Rostogolindu-se, lăsă în urma lui aşchiile de lemn. 

Toate obiectele cad cu viteză egală, dacă au aceeaşi masă. 
Dar Hardy avea masă mare de tot. Mai rapid decât cioburile de 
sticlă, se prăbuşi spre trotuar, rugându-se să nu cadă în capul 
cuiva. Paisprezece etaje. Căderea îi produse un gol în stomac. 
Spre testicule. În fond, era cu susul în jos. Înainte de impact, 
leşină. Un martor, însă, avea să declare mai târziu că trupul său 
exhalase în contact cu solul. 

Aproape ca şi cum ar fi râs. 


Capitolul 12 


Domeniul era imens. Saul stătea ghemuit în beznă, pe o 
movilă împădurită, privind în josul unei pante întunecoase spre 
luminile conacului englezesc de sub el. inalt de două etaje, 
forma sa rectangulară îl făcea să pară mai înalt. Lung şi îngust, 
avea un corp central mare, mărginit de aripi mai mici în dreapta 
şi-n stânga. Liniile sale drepte şi pure erau întrerupte doar de 
şirul lucarnelor ce ieşeau în relief pe versantul blând al 
acoperişului şi derutanta pădure a hornurilor profilate pe 
răsăritul de lună. 

Saul îndreptă un vizor nocturn spre peretele ce împrejmuia 
domeniul. În forma sa iniţială, vizorul se bazase pe principiul 
proiecției unei raze infraroşii pentru a lumina prin întuneric. 
Această rază, invizibilă cu ochiul liber, putea fi detectată cu 
uşurinţă prin lentilele speciale ale vizorului. Dispozitivul 
funcţiona bine, deşi obiectele pe care le dezvăluia aveau 
obligatoriu contururi roşii. Cu toate acestea, avea un defect 
crucial. In fond, un inamic care folosea acelaşi gen de vizor îţi 
putea detecta raza infraroşie. Efectiv, îţi făceai reclamă ca ţintă. 

Era necesar în mod evident un principiu mai bun şi, spre 
sfârşitul anilor '60, ca reacţie la escaladarea luptelor din 
Vietnam, fusese inventat în sfârşit un vizor nocturn nedetectabil. 
Cunoscut sub denumirea de marcă Starlite, ilumina întunericul 
amplificând lumina din surse oricât de minuscule, ca de pildă 
stelele, aflate la îndemână. Intrucăt nu proiecta nici un fel de 
raze, nu putea atrage atenţia asupra persoanei care-l folosea. In 
anii '70, vizorul începuse să se găsească în comerţ, mai mult la 
magazinele cu articole sportive. Nu fusese deloc greu să-l 
obţină. 

Dar Saul nu-l folosea pentru a studia casa, căci luminile 
ferestrelor s-ar fi amplificat până la a-i răni ochii. Zidul, însă, era 
cufundat în întuneric, şi îl vedea clar. Părea înalt de patru metri. 
Se concentră asupra pietrelor sale tocite de vreme, a fâşiilor 
vizibile de mortar învechit. 

II tulbura însă ceva. Avea senzaţia că ar mai fi stat o dată 
îngenuncheat acolo, studiind peretele. Chinuindu-se să-şi 
amintească, înţelese în sfârşit. Domeniul din Virginia. Andrew 
Sage şi grupul Paradigma. Inceputul coşmarului. Se corectă de 
îndată, căci zidul de jos îi amintea de un alt loc, orfelinatul, unde 


de fapt începuse coşmarul. Cu o claritate ireală, se văzu pe sine 
şi pe Chris sărind peste gard. În special, îşi amintea noaptea 
când... 

Ţărâitul greierilor încetă. Pădurea deveni iritant de tăcută. Cu 
pielea încreţindu-i-se, se lăsă la pământ, scoțând cuțitul, hainele 
sale de culoare închisă  contopindu-se cu  tenebrele. 
Controlându-şi respiraţia, rămase cu faţa în jos şi urechile 
ciulite. 

O pasăre cântă, se opri, apoi îşi repetă ţipătul cadenţat. 
Expirând, Saul se ridică pe vine. În continuare prudent, se 
ghemui lângă un stejar, îşi ţuguie buzele şi imită cântecul 
păsării. 

Chiar în faţa lui, Chris se desprinse din întuneric. O a doua 
siluetă ieşi ca foşnetul vântului printre tufişuri. Erika. Privi înapoi 
în josul pantei, apoi se chirci lângă Saul şi Chris. 

— Paza e primitivă, spuse Chris cu glas scăzut. 

— Aşa e, adăugă Erika; ea şi Chris se despărţiseră la poala 
colinei, cercetând perimetrul proprietăţii. Zidul nu e destul de 
înalt. Ar trebui să fie camere t.v. Cu circuit închis. N-are gard 
electrificat în vârf. 

— Pari dezamăgită, observă Saul. 

— Mă sâcâie, răspunse ea. Anglia e în recesiune. Clasele 
inferioare îi duşmănesc pe cei de sus. Dacă eu eram Landish, m- 
ar fi înnebunit nevoia de securitate. Dată fiind poziţia lui în M.I.- 
6, ar trebui să ştie cum să-şi protejeze proprietatea. 

— Doar dacă nu vrea să pară că n-are nimic de protejat, 
preciză Chris. 

— Sau de ascuns, adăugă ea. 

— Crezi că securitatea nu e atât de primitivă pe cât pare? 

— Nu ştiu ce să cred. Şi tu? se întoarse ea spre Saul. 

— Am scrutat terenul. N-am văzut gărzi, deşi trebuie să existe 
unele în casă. Totuşi, am avut dreptate. 

— Câini? 

Saul dădu din cap: 

— Trei la număr. Poate şi alţii pe care nu i-am văzut. Umblă 
liberi. 

— Rasa? 

— Toţi dobermani. 

— Infanteria marină s-ar simţi ca acasă, comentă Chris. Slavă 
Domnului că nu-s ciobăneştii sau pudelii de rigoare. 


— Ai vrea s-o lăsăm baltă? 

— Pe naiba, făcu Erika. 

Cei doi bărbaţi zâmbiră. 

— Atunci, hai s-o facem. Ne îngrijora sincronizarea - cum să 
punem mâna pe el. Poate că ne-a rezolvat singur problema. la 
priviţi, arătă Saul în spatele casei. Vedeţi sera? 

— Luminile sunt aprinse. 

Construcţia prelungă de sticlă strălucea în noapte. 

— La fel ca Eliot, adoră trandafirii. Ar lăsa vreun servitor să 
intre acolo? Sau un paznic? În sfânta sfintelor lui? N-aş crede. 
Numai marele preot pătrunde în sanctuar. 

— Poate le arată trandafirii unor oaspeţi, presupuse Chris. 

— Şi poate că nu. Avem un singur mod de-a şti. 

Îşi zâmbiră din nou. 


Capitolul 13 


Se furişară în josul pantei, prin ceaţă şi ferigi, spre partea 
dinapoi a domeniului. Norii pluteau prin dreptul lunii. Noaptea 
era rece şi umedă. Chris îşi rezemă mâinile de perete şi îndoi un 
genunchi, pentru ca Erika să i se poată urca pe umeri, de unde 
se agăţă de creasta zidului şi se trase în sus. O urmă Saul, 
căţărându-se pe umerii lui Chris, dar când apucă vârful rămase 
agăţat, lăsându-l pe Chris să-i folosească trupul ca pe o scară. In 
vârf, Chris şi Erika îl ajutară pe Saul să se salte lângă ei. 

Culcaţi pe burtă, scrutară proprietatea. Luminile străluceau. 
Sub ei se înălţau obiecte întunecate. 

Chris ridică la buze un mic cilindru şi suflă. Deşi tăcerea nopţii 
nu se sparse, Saul îşi imagină semnalul ultrasonic. Câinii, însă, îl 
auzeau. Dar dacă fuseseră dresați să nu-i ia în seamă apelul? 

Nu fuseseră. Dobermanii masivi se apropiară cu o uşurinţă 
atât de înşelătoare încât Saul nici nu i-ar fi auzit dacă nu era 
pregătit. Labele lor păreau nici să nu atingă iarba. Siluetele 
negre săgetau prin noapte, materializându-se brusc la baza 
zidului. Chiar şi atunci, Saul nu fu sigur că-i văzuse până când 
colții albi luciră efectiv, cu străfulgerări sălbatice. In pofida 
rânjetelor obscene, nu mârâiau. 

Nu puteau, îşi dădu seama Saul. Aveau corzile vocale 
extirpate. Câinele care latră nu e de nici un folos pentru pază. 
Mărâitul alertează intruşii şi le dă posibilitatea să se apere. 
Aceşti dobermani nu erau meniţi să fie un semnal de alarmă 
împotriva hoţilor. Serveau unui singur scop - să ia intrusul prin 
surprindere. 

Şi să-l omoare. 

Erika băgă mâna într-o raniţă. Scoţând un tub cât pumnul, îi 
trase capacul şi îl aruncă între câini. 

Cartuşul sâsâi. Câinii se repeziră la el. Dintr-odată, bătând în 
retragere, clipiră din ochi nedumeriţi şi se prăbuşiră fără 
cunoştinţă. 

Saul îşi tinu respiraţia, în timp ce sărea pe iarbă, rostogolindu- 
se în poziţie de paraşutist. Retrăgându-se dintre gaze, spre 
adăpostul unui gard viu, îi aşteptă pe Erika şi pe Chris. In lumina 
lunii, studie peluza din faţa casei. Plantele fuseseră tăiate în 
forme geometrice: piramide, globuri, cuburi, cu umbre groteşti. 

— Acolo, arătă Saul. 


Chris dădu din cap, spre un copac, şoptind: 

— Văd lucirea. O celulă fotoelectrică. 

— Şi or mai fi şi altele. 

— Dar câinii umblau liberi prin incintă, murmură Chris. Ar fi 
trecut prin raze, şi declanşau alarma. 

— Probabil lumina e mai sus decât câinii. 

Saul se lăsă pe burtă, în iarba umedă de rouă, târându-se 
înainte, pentru a se strecura pe sub raza aproape invizibilă a 
celulei fotoelectrice. 

Sera strălucea în faţa lui, ca o nestemată. Mai spectaculoşi 
erau trandafirii, de mărimi felurite, în culori vii. Privi o siluetă 
slabă şi cocârjată, în halat alb, trecând printre ei, şi-l recunoscu 
pe Landish după descrierea lui Hardy, mai ales chipul scofâlcit. 
„Arată ca o mumie,” spusese Hardy. „Parc-ar fi mort, dar cu 
părul lung de parcă ar fi continuat să-i crească.” 

Saul se furişă spre seră, aşteptând ca Erika şi Chris să se 
strecoare după tufişuri, de fiecare parte a cărării dintre conac şi 
seră, atenţi la oricine s-ar fi apropiat. Se ridică în picioare şi 
intră. 


Capitolul 14 


Luminile făceau să-l doară ochii. 

Mireasma trandafirilor era peste măsură de parfumată, 
înecăcioasă. 

Landish stătea la o masă, cu spatele spre Saul, amestecând 
seminţe în tăviţe cu nisip. Auzi uşa şi se întoarse, dar bănuind 
probabil că era un servitor, căci se mişca liniştit. Abia când văzu 
cine intrase reacţionă, căscând gura surprins. 

Saul stătea la trei metri distanţă. De la acea distanţă, Landish 
arăta bolnăvicios, cu pielea zbârcită, galbenă ca de ceară. Chiar 
şi aşa, pe măsură ce efectul şocului trecea, ochii săi înfundaţi în 
cap luciră. 

— Nu aşteptam musafiri. 

Glasul suna firav, dar accentul britanic îl făcea să pară elevat. 

Saul îndreptă pistolul spre el: 

— Nici o mişcare. Ţine mâinile şi picioarele la vedere. 

— Cu siguranţă, nu te temi că un bătrân ţi-ar putea face ceva. 

— Mai mult mă preocupă asta, arătă Saul spre un fir ce trecea 
pe sub o masă de altoiri. Se apropie şi, scoțând un cleşte din 
buzunar, tăie cablul. Pipăi sub masă şi smulse un buton de 
alarmă. 

— Felicitările mele, se înclină uşor Landish. Dacă eşti 
spărgător, trebuie să-ţi spun că nu am bani asupra mea. Fireşte, 
vei găsi argintărie şi cristaluri în casă. 

Saul clătină din cap. 

— Ai intenţia să mă  sechestrezi în schimbul unei 
răscumpărări? 

— Nu. 

— Întrucât nu ai expresia dementă a unui terorist, mărturisesc 
că... 

— Informaţii. N-am timp. Te întreb numai o dată. 

— Cine eşti? 

Saul trecu peste întrebare. 

— Ne-am întrebat dacă să folosim chimicalele. 

— V-aţi? 

— Dar eşti prea bătrân. Tensiunea. Am zis că s-ar putea să 
mori. 

— Foarte amabil. 


— Am discutat despre tortură. Aceeaşi problemă. Ai putea 
muri înainte de a ne spune ce dorim. 

— De ce asemenea măsuri extreme? Poate am să vă spun de 
bună voie. 

— Greu de crezut. Oricum, n-am fi siguri că spui adevărul. 

Saul ridică o pereche de foarfeci de pe un banc de lucru. 

— Până la urmă, am găsit un mod de a te convinge. 

Se apropie de un strat de trandafiri, le privi panglicile de 
premiul întâi şi reteză tulpina unei superbe Prinţese Galbene 
pitice. 

Landish gemu, clătinându-se pe picioare. 

— Trandafirul acela era... 

— Nepreţuit. Desigur. Dar nu de neînlocuit. Încă mai ai patru. 
Pe de altă parte, această Lacrimă stacojie de-aici e o raritate. 

— Nu! 

Saul o tăie, privind cum cădea bobocul pe placa pe care o 
câştigase. 

Landish se agăţă de o masă. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Nu-ţi dai seama ce...? 

— Îţi omor copiii. Afrodita asta roz de-aici. Minunată. Cu- 
adevărat. Cât îi trebuie ca să atingă perfecțiunea? Doi ani? 
Cinci? 

Saul despică floarea în două, petalele rostogolindu-se peste 
un trofeu. 

Landish se apucă de piept. Ochii îi ieşiră din orbite, îngroziţi. 

— Ţi-am spus că te întreb numai o dată. Eliot. 

Landish se holbă la petalele distruse, înghiţindu-şi lacrimile. 

— Ce-i cu el? 

— Lucrează pentru sovietici. 

— Ce vorbeşti? 

Saul reteză un Darul Domnului, de un purpuriu teoretic 
imposibil. 

Landish zbieră: 

— Încetează! 

— E o cârtiţă, iar tu eşti curierul lor. 

— Nu! Da! Nu ştiu! 

— Ce naiba înseamnă asta? 

— Am transmis mesaje. E adevărat. Dar asta a fost acum zece 
ani. Nu-s sigur că era cârtiţă. 

— Atunci de ce a luat K.G.B.-ul legătura cu el? 


— N-am nici o... 

Saul se apropie de capodopera colecţiei lui Landish. Un 
Aducătorul Bucuriei. Incredibil, era albastru. 

— Eliot s-a înşelat. Când ne-am întâlnit la Denver, mi-a spus 
că nu există trandafiri albaştri. 

— Nu! 

Saul ridică foarfecele, oprindu-se cu tulpina între tăişuri. 
Oţelul luci în lumină. 

— Dacă nu era cârtiţă, ce era? Ce conţineau mesajele? 

— Nu le-am citit. 

Saul strânse tulpina în foarfece. 

— Nu mint! 

— De când e M.I.-6 curierul C.I.A.-ului? 

— l-am făcut-o ca pe-o favoare lui Eliot! 

Landish privea de la trandafirii mutilaţi la Saul, înghițind 
nervos. 

— Jur! Mi-a cerut să intermediez! 

— Vorbeşte mai încet. 

Landish se cutremură. 

— Ascultă-mă. Eliot a spus că mesajele identificau un spion 
din agenţie. 

Avea glasul încordat. 

— Dar informatorul era nervos şi a insistat să aibă un curier 
de încredere. Întrucât îl cunoşteam pe curier, era logic să 
acţionez ca intermediar. 

— Şi ai crezut chestia asta? 

— E prietenul meu, gesticulă înnebunit Landish. Rețelele 
noastre cooperează frecvent. Dacă vrei să afli ce conţineau 
mesajele, întreabă-l pe cel ce mi le-a dat. 

— Sigur. Ajunge să sar într-un avion de Moscova. 

— Nu. Mult mai aproape. 

— Unde? 

— La Paris. Lucrează în ambasada sovietică de acolo. 

— Minti. 

Saul tăie o frunză. 

— Nu mint! Nu înţelegi cât de delicat e trandafirul acela? Până 
şi vătămarea unei frunze poate să...! 

— Atunci n-ar strica să mă convingi că spui adevărul, fiindcă 
am să-i mai tai una. 

— E singurul asemenea trandafir din lume. 


Saul potrivi foarfecele. 

— Victor Petrovici Koşubei. 

— Un simplu nume nu înseamnă nimic. 

— E ataşatul lor cultural. Organizează turnee în Franţa pentru 
orchestrele şi trupele de dans din Uniunea Sovietică. Mai e şi 
maestru violonist. Uneori cântă la concerte. Face unele turnee 
de unul singur. 

— Dar, bineînţeles, e agent K.G.B. 

Landish îşi desfăcu mâinile: 

— li desconsideră. Acum cincisprezece ani, a fost capturat 
încercând să fugă în Occident. Era clar că avea să mai încerce. 
Ca un compromis, sovieticii i-au permis să trăiască la Paris, cu 
condiţia să-şi folosească talentele în slujba patriei. l-au amintit 
că familia îi rămânea la Moscova, în posturi şi situaţii excelente 
care depindeau de cooperarea lui. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. E agent K.G.B.? 

— Sigur că e. Încercarea de a trăda a fost o cacealma. Dar şi- 
a atins scopul. Are o acoperire excelentă. 

— Şi pariez că asişti la o mulţime de concerte. 

— Nu mai merg la atât de multe, ridică Landish din umeri, 
continuând însă să privească nervos spre trandafiri. Acum zece 
ani, totuşi... nu era greu să mă întâlnesc cu el între patru ochi. 
În timp ce discutam marile rafinamente ale muzicii ruse, îmi 
transmitea mesajele. Cu o ocazie, i-am predat şi eu unul. Dar 
erau sigilate. Niciodată nu le-am citit. Dacă vrei să le afli 
conţinutul, va trebui să vorbeşti cu Koşubei. 

Ţinând cu foarfecele trandafirul bleu, Saul îl privi lung. 

— Ţi-am spus tot ce ştiu, continuă întristat Landish. Îmi dau 
seama că trebuie să mă omori ca să nu-l previn. Dar te implor 
să nu mai distrugi şi alţi trandafiri. 

— Şi dacă minţi? Dacă informaţiile n-au nici o valoare? 

— Ce garanţii aş putea să-ţi ofer? 

— Nu poţi, iar dacă mori, n-am să mă mai pot răzbuna. La ce 
mi-ar folosi să mai distrug alţi trandafiri? Unui cadavru nu i-ar 
păsa. 

— Atunci, am ajuns într-un punct mort. 

— Ba nu. Vii cu mine. Dacă aflu că ai minţit, vei vedea ce 
efect pot avea asupra serei ăsteia benzina şi un chibrit. 
Gândeşte-te, pe drum. In caz că vrei să-ţi schimbi povestea. 

— N-o să treceţi niciodată cu mine de garda de la poartă. 


— Nu va fi nevoie. Vom pleca la fel cum am intrat. Peste zid. 
Landish pufni: 

— Am eu faţă de atlet? 

— O să te ridicăm noi. 

— Sunt prea fragil. Mi s-ar rupe braţele şi picioarele. 
— Bine, nu te ridicăm. 

— Şi atunci, cum? E imposibil. 

Saul arătă spre fundul serei: 

— Foarte simplu. 

— Cum? 

— Vom folosi scara aia. 


Capitolul 15 


Perdelele se umflau în fereastra deschisă. Chris miji ochii spre 
cerul plumburiu, cu nările palpitându-i în aerul sărat şi umerii 
adunaţi din cauza umezelii. Un vânt furios împingea valurile 
peste Canalul Mânecii. Vorbi, tulburat: 

— Am să-ţi iau locul. 

— Ţi-am mai spus că nu, replică Saul. Am căzut de acord. 
Unul dintre noi trebuie să stea aici cu Landish, în timp ce ceilalţi 
doi se duc la Koşubei. Am tras la sorţi să vedem cine-şi asumă 
riscul. Ai câştigat tu, cu cartea cea mai mică. Rămâi. 

— Dar nu vreau. 

— Aşa deodată îţi vine să fii erou? 

— Nu. Fireşte că nu. 

— Atunci, ce e? Nu-mi vine să cred că e numai fiindcă vrei să 
mergi cu Erika. 

Saul se întoarse spre scaunul de care Erika îl legase pe 
Landish. 

— Fără supărare. Ai un minunat simţ al umorului. 

Erika scoase limba. 

Saul reveni spre Chris: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— E o nebunie, clătină Chris din cap, nesigur. Am un 
presentiment. Ştiu că nu înseamnă nimic. Necazul e că nu pot 
scăpa de el. 

— Cu ce e? 

Chris se întoarse de la fereastră. 

— Cu tine. Am senzaţia asta... zi-i premoniţie. O să ţi se 
întâmple ceva. 

Saul îl studie. Nici el, nici Chris, nu erau superstiţioşi. Nu şi-o 
puteau permite. Altminteri, ar fi căutat semne prevestitoare 
pretutindeni şi, în consecinţă, ar fi paralizat. Cele de care 
depindeau erau logica şi dibăcia. Chiar şi aşa, amândoi 
cunoscuseră în Vietnam experienţe care-i făceau să respecte 
sentimentele „ciudate” - soldaţi urmând să fie trimişi acasă, 
care le scriau scrisori soțiilor, iubitelor sau mamelor şi le dădeau 
camarazilor, spunând: „Asigură-te tu c-o primeşte. Eu n-am să 
mai apuc.” Şi, în ajunul plecării, le trecea un glonţ prin cap. Sau 
alţi colegi, înainte de a pleca în câte o banală misiune de 


recunoaştere, floare la ureche, după ce o mai făcuseră de sute 
de ori, spuneau: „N-o să ne mai vedem.” Şi călcau pe o mină. 

Saul stătu un moment pe gânduri. 

— Când a început? 

— La domeniul lui Landish. 

— Când ai văzut zidul? 

Chris dădu din cap: 

— De unde-ai ştiut? 

— Fiindcă şi eu am simţit la fel. 

— Ce? 

— Eram sigur că am mai trecut pe-acolo. A durat un timp, dar 
am înţeles. Zidul. Nu te-ai prins? Acelaşi gen de zid cum aveam 
noi la, „Franklin“. Mai ţii minte cum ne furişam afară ca să 
cumpărăm dulciuri? Noaptea când ne-au bătut? Sau când am 
alunecat eu pe gheaţă şi tu ai sărit să m-ajuţi, dar ţi-ai spart 
capul? Tramvaiul? Mai ţii minte? 

— M-ai tras de pe linie şi mi-ai salvat viaţa. 

— Asta explică totul. Se vede că ne-am amintit amândoi de 
noaptea aia. Pe domeniul lui Landish, m-au apucat grijile pentru 
tine. Am început să mă gândesc că aveai greutăţi şi trebuia să 
te salvez. Acelaşi lucru ţi s-a întâmplat şi ţie, numai că invers. 
Poate că ai vrut dintotdeauna să-mi salvezi mie viaţa. 

— i-am salvat-o, rânji Chris. De câteva ori. 

— Dar zidul te-a făcut s-o doreşti din nou. Linişteşte-te. Se va 
întâmpla ceva, cu siguranţă. Plec la Paris cu Erika, să punem 
mâna pe Koşubei. Asta o să se-ntâmple. 

— Aş vrea s-o cred. 

— la-o aşa: dacă am probleme, ce-ai putea face tu, ce să nu 
poată face şi Erika? 

Femeia se apropie. 

— Ai grijă ce răspunzi. 

— Şi mai gândeşte-te la ceva, continuă Saul. Să zicem că te 
duci tu în locul meu. Să zicem că ţi se întâmplă ceva. Mi-aş 
reproşa-o la fel de mult ca tine dacă mie mi s-ar întâmpla ceva. 
Deducţiile astea nu-s de nici un folos. Am avut o înţelegere. Ai 
tras cartea cea mai mică. Ţi-a căzut sarcina cea mai uşoară. 
Rămâi aici. 

Chris ezită. 

— lar în ce priveşte premoniţia ta, împreună cu o roabă de 
bălegar, e bună de îngrăşat grădina. 


Se întoarse spre Erika: 

— Gata? 

— La Paris, cu un însoțitor sexy? Glumeşti, pesemne. 

Chris nu era convins. 

— E aproape zece. Diseară ar trebui să fiţi la Paris. Telefonaţi- 
mi la şase şi, apoi, din patru în patru ore. Nu-l abordaţi de 
Koşubei până nu vorbiţi cu mine. Cu cât se gândeşte Landish 
mai mult la trandafiri, cu atât s-ar putea decide că ne-a dat 
informaţii greşite. 

— Am spus adevărul, insistă Landish, de pe scaun. 

— Stai doar cu gândul la singurul trandafir albastru din lume. 

Sosi momentul. Incapabili să mai amâne, îşi strânseră mâinile, 
zâmbind cu complicitate. 

Saul îşi luă geanta. 

— Nici o grijă. O să fiu atent. Vreau să fiu sigur că mă întorc 
ca să plătesc... 

Prin ochi îi trecu un fulger. 

— lar eu, voi avea grijă de fratele tău, spuse Erika. Pentru 
tine. Pentru amândoi. 

Îl sărută pe Chris pe obraz. 

Simţi că-i creştea inima. Le ură din adâncul sufletului: 

— Succes. 

Se despărţiră, nesiguri. Tulburat, Chris privi din pragul uşii, cu 
un nod în gât, pe când urcau în Austin-ul închiriat, fratele şi sora 
lui, şi porneau pe aleea năpădită de bălării, dispărând dincolo de 
gardurile vii ce mărgineau drumul. 

Când nu mai putu auzi motorul maşinii, privi pietrele de pe 
pajişte, până când, într-un târziu, reveni şi închise uşa. 

— Au să mă caute, spuse Landish. 

— Dar nu vor şti unde. Suntem la şaizeci de mile de 
proprietate. Între noi şi ea e Londra, unde cred ei că ne-am 
ascuns. 

Landish îşi înclină capul într-o parte. 

— Probabil că vila asta e pe o faleză. Aud valurile jos. 

— Dover. Am închiriat-o pentru o săptămână. L-am spus 
agentului că voiam să petrec o vacanţă liniştită. A răspuns că 
aici e locul ideal. Cea mai apropiată casă e la o jumate de milă 
distanţă. Dacă urli, n-o să te-audă nimeni. 

— Glasul meu pare destul de puternic pentru urlete? 


— Voi încerca să-ţi creez tot confortul. Ca să nu te plictiseşti, 
vom vorbi despre trandafiri. 

Chris strânse din dinţi. 

— Dacă i se întâmplă ceva lui Saul... 


Capitolul 16 


Aleseseră Dover-ul fiindcă oferea căi uşoare de acces pe apă, 
spre Franţa. Într-un terminal agitat care-i amintea lui Saul de un 
aeroport, el şi Erika cumpărară bilete separate şi, peste câteva 
minute, se îmbarcară pe Hovercraft. 

Stânjenit, se duse în salonul de la pupa, sperând să se piardă 
în mulţime. Ştia că M.I.-6-le şi alte agenţii de informaţii ţineau 
Hovercraft-ul sub supraveghere, la fel ca toate gările şi 
aeroporturile importante. Desigur, în teorie, nici un duşman nu 
ştia că plecase din Statele Unite. Cu vânătoarea contra lui 
concentrată în America, avea mari şanse să nu fie recunoscut. 

Totuşi, nu se simţea sigur. Dacă îl repera cineva la bord nu 
avea loc unde să fugă sau să se ascundă. Trebuia să lupte dar, 
chiar dacă supravieţuia, aveau să-l ucidă cu siguranţă echipele 
de rezervă care aşteptau la sosirea în Franţa. Fără nici o altă 
posibilitate, nu-i rămânea decât să deschidă o valvă de 
siguranţă şi să sară în Canal. Dacă nu-l aspira curentul de sub 
navă, apa rece ca gheaţa avea să-l extenueze în curând, 
absorbindu-i căldura trupului până murea de frig. 

Nu se ajunse până acolo. Hovercraft-ul vuia peste valuri, 
traversând până la Calais în douăzeci de minute. ÎI simţi 
înclinându-se când se ridică din apă, pe rampa de beton a 
terminalului. Debarcă, amestecându-se printre ceilalţi pasageri. 
Deşi nu mai vorbise franţuzeşte de ani de zile, înţelegea 
aproape tot ce auzea şi citea. Nu părea să-l urmărească nimeni. 
Trecu prin vamă fără incidente. Îşi lăsase însă pistolul la Chris, 
pentru a putea intra în ţară, şi nu se putea relaxa până nu-l lua 
înapoi. 

Se întâlni cu Erika într-o cafenea pe malul mării, aşa cum se 
înţeleseseră. Merseră imediat la un comerciant de muniții la 
negru cu care colaborase Saul în '74, unde li se ceru doar 200% 
pentru echipamentele necesare. 

— O favoare, spuse traficantul. Pentru un prieten. Închiriind o 
maşină, îşi începură drumul spre sud-est, cale de două sute de 
kilometri, până la Paris. 


Capitolul 17 


— Nu, spuse Chris în receptor. Am vorbit despre trandafiri 
până a-nceput să mi se facă rău numai când mă gândesc la ei, 
dar Landish continuă să susţină că a spus adevărul. 

— Atunci, la noapte îl înhăţăm pe Koşubei. 

Glasul lui Saul era deformat de paraziţii liniei internaţionale. 

— Aţi pregătit totul? 

— Cu ajutorul legăturilor Erikăi. 

— Aşteaptă puţin. 

Chris îl privi pe Landish, legat de scaun. 

— Ultima şansă. Dacă iese ceva prost, ştii care-i preţul. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun? El mi-a dat mesajele. 

— În regulă, îi spuse Chris lui Saul. Săltaţi-l. Dar telefonează- 
mi de cum v-aţi dat la fund cu el. 

— Aproape de zorii zilei. 

— Nu-ţi face probleme că mă trezeşti din somn. Până nu te 
ştiu în siguranţă, n-am să pot adormi. 

— Tot mai ai senzaţia aia? 

— Mai tare ca oricând. 

— E o plimbare. Va fi uşor. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu fi mai încrezător decât 
trebuie. 

— Încerc doar să te liniştesc. Stai. Erika vrea să-ţi spună ceva. 

Paraziţii pârâiră. Apoi, Erika îl tachină: 

— Ne distrăm de minune. Mâncarea e incredibilă. 

— Scuteşte-mă de detaliile scârboase. Eu n-am decât un 
sandviş cu unt de arahide. 

— Ce-ţi mai face colega de cameră? 

— Grozav. Când nu vorbim despre trandafirii ăia tâmpiţi, îi 
dau pasenţe. Are mâinile legate, aşa că trebuie să-mi spună mie 
ce cărţi vrea să întorc. 

— Trişează? 

— Nu, eu trişez. 

Erika râse: 

— Acum fug. Voiam să-ţi spun să n-ai nici o grijă. Totul merge 
ca pe roate. Am eu grijă de Saul. Contează pe asta. 

— Şi nu uita de tine, mm? 

— Niciodată. Ne vedem mâine. 


Chinuit de afecţiune pentru amândoi, auzi declicul când Erika 
întrerupse legătura. In momentul când puse receptorul în furcă, 
pe prag se auzi un pas. 


Capitolul 18 


Încremeni. 

Încuiase uşile. Obloanele erau trase. Nu se vedea nici o 
lumină care să atragă străinii, până pe drumul cufundat în 
întuneric. Dacă vreo persoană care cunoştea casa venise să-i 
ureze bun venit, ar fi bătut la uşă, în loc să se apropie pe furiş. 

_ Il găsiseră. Nu ştia cum. Nu se putea gândi. N-avea timp. 
Inhăţând emițătorul radio de pe masă, se trânti la podea şi 
apăsă pe un buton. 

Undele de şoc îl făcură să tresară. Exploziile bubuiră în jurul 
vilei, zgâlţâind pereţii. Amplasase  încărcăturile în puncte 
strategice de acoperire, unde ar fi avut şanse să se ascundă 
cineva care se apropia. Se asigurase că bombele erau puternice 
şi în stare bună, cât mai multe flăcări şi schije, zgomot şi fum 
cât cuprinde. Aranjarea lor se făcuse prin forţa obişnuinţei, 
supunându-se regulilor lui Eliot - indiferent în câtă siguranţă 
crezi că eşti, întotdeauna poţi face şi mai mult ca să te aperi. 

Scoase Mauser-ul. Un proiectil perforă uşa. Un cartuş 
lacrimogen căzu pe covor, rostogolindu-se, fâsâind. Chris tuşi 
înecat de gazele albe şi dense, trăgând spre uşă, ştiind ce urma 
să se întâmple. De îndată ce gazul umplea încăperea, uşa avea 
să zboare din ţâţâni, atacanţii năvălind înăuntru. 

Se răsuci spre fereastră, îi trase zăvorul şi o ridică, deschizând 
obloanele. Noaptea era plină de flăcări şi fum. Un om se 
zvârcolea pe jos, urlând torturat, cu hainele arzând. Un altul 
văzu mişcarea oblonului. În timp ce se întorcea să ochească, 
Chris îi trase două gloanţe în piept. 

Uşa din faţă zbură sfărâmată. 

Chris se răsuci spre Landish, ţintind, incapabil să-l vadă prin 
gazele dense ce umpleau odaia. Auzi o bufnitură înfundată, 
probabil Landish răsturnându-se cu scaunul, pentru a se 
adăposti. Paşii cuiva se repeziră pe treptele de la intrare. Nu 
avea timp. Sări pe fereastră, luând-o la fugă de cum atinse solul. 
Din casă răsunau glasuri furioase. Alergând prin întuneric, pe 
marginea falezei, îndepărtându-se de flăcări, îşi imagină echipa 
de şoc, cu măşti de gaze, căutând prin vilă, pentru a găsi 
fereastra deschisă. Intre timp, el avea să ajungă departe. Pe 
întuneric, nu puteau şti încotro o luase. N-aveau să-l găsească 
niciodată. 


Fugi şi mai repede, strângând în mână Mauser-ul, clipind din 
ochii orbiţi se sudoare. Departe de flăcări, se simţea eliberat, 
alergând nebunește prin noapte. 

Landish avea să le spună unde era Saul. Trebuia să-l prevină. 

Apoi auzi. În spatele lui. 

Tot mai aproape, mai repede, mai tare. 

Paşi. Cineva îl urmărea. 


Capitolul 19 


— Dezlegaţi-mi mâinile, izbucni Landish. Gazul lacrimogen îl 
făcea să tuşească. 

Un bărbat în negru, cu buzele strânse, îi aplică pe ochi un 
tampon îmbibat în lichid. Altul trase de frânghii. 

Ferestrele fuseseră deschise, obloanele deblocate. O briză 
marină alunga gazele din cameră. 

Landish se împletici spre o masă, înşfăcând telefonul. Formă 
nerăbdător un număr. Treceau secunde preţioase. Îi spuse 
centralistei numărul din Falls Church, Virginia. 

Tremurând, se tinu de masă pentru a-şi păstra echilibrul, 
pipăind inconştient banda de aluminiu lată de cinci degete, 
prinsă în partea dinapoi a centurii. Era codificată magnetic. De 
cum îi descoperiseră dispariţia, gărzile activaseră o procedură 
de urgenţă, folosind senzori electronici pentru a localiza codul 
de pe banda metalică. Pe uscat, senzorii funcționau numai la 
distanţe limitate, blocaţi de obstacole şi de curbura suprafeţei 
pământului. Din sateliți sau avioane de recunoaştere, însă - M.I.- 
6-le avea pregătite şi unele, şi altele - deveneau la fel de 
eficienţi ca oricare alt dispozitiv de scanare de la mare 
altitudine. După douăsprezece ore de la sechestrarea lui 
Landish, forţele sale de securitate ştiau unde-l ţineau prizonier 
răpitorii. Restul timpului fusese dedicat pregătirii operaţiunii de 
salvare. 

Landish simţi încăperea rotindu-se, aerisită. Telefonul bâzâi. 
Continuă să sune, făcându-l să se crispeze. In sfârşit, însă, 
răspunse cineva. 

— Cu Eliot, ceru Landish, temându-se că nu-l putea găsi. 
Şaptesprezece plus trei. 

Glasul morocănos al celuilalt deveni alert. 

— Vă dau legătura. 

Peste câteva secunde ce păruseră minute întregi, Eliot 
răspunse. 

— Ţi-am găsit Prinții Negri, spuse Landish. 

— Unde? 

— Au fost la mine acasă. 

— Doamne fereşte. 

— Au şi o femeie cu ei. 

— Da, ştiu. Ce s-a întâmplat? 


— M-au răpit. 

Şi-i povesti totul. 

— Remus a scăpat. Îl urmărim. Romulus şi femeia s-au dus la 
Paris. 

— De ce? 

Landish îi spuse. 

— Koşubei? Dar e agent K.G.B. 

— Asta te îngrijorează. 

— Dimpotrivă. Remus a omorât un rus în casa Abelard din 
Bangkok. L-au condamnat. Nu trebuie să ne implicăm. Imi 
datorează o favoare pentru că le-am spus cum să-l găsească pe 
omul care l-a ajutat. 


Capitolul 20 


Urmăritorul lui Chris câştiga teren. Pietrele de pe creasta 
falezei îngreunau fuga. În întuneric, Chris nu putea să vadă pe 
unde mergea. Se simţea tentat să se întoarcă şi să tragă, dar 
noaptea îi ascundea ţinta. Mai rău, focul la gura ţevii ar fi făcut 
din el o ţintă, iar detunătura i-ar fi atras pe ceilalţi. 

Îi ardea pieptul. Inima-i bubuia la galop. Dar respiraţia aprigă, 
constantă, insistentă a adversarului se apropia tot mai mult. Işi 
încordă picioarele la maximum, cu muşchii îndureraţi. Sudoarea 
îi impregna hainele. Paşii ce se apropiau rapid anunțau 
contactul iminent. 

Cu vederea împăienjenită, observă în faţă o porţiune 
albicioasă. Se înclina la dreapta, spre faleză. O pată mai 
întunecată în mijlocul ei luă forma unei adâncituri. Albeaţa era 
de calcar. 

O nişă. 

Se aruncă într-acolo, amortizând impactul prin umeri şi 
şolduri. Ghemuindu-se, se agăţă de protuberanţe, târându-se. 
Jgheabul devenea mai abrupt. In loc să coboare în pantă, o lua 
drept, ca un puț de aerisire cu trei laturi, pereţii săi colţuroşi 
oferind puncte de sprijin pentru mâini şi picioare. 

Căţărându-se în jos, auzi pantofii urmăritorului scârţâind pe 
pietrele de deasupra. Bucăţi de calcar se rostogoliră peste el, 
lovindu-l în umeri şi ţeastă. Mâinile îi sângerau, în timp ce 
continua să coboare. 

„De-aş putea ajunge jos,” se rugă. Vântul îi răvăşea părul. 
Valurile de pe plajă răsunau tot mai tare pe măsură ce se 
apropia. 

Alunecând, aproape căzu, dar îşi propti picioarele pe o 
cornişă. Târându-se peste ea, ajunse la o pantă, de unde se 
rostogoli până pe plaja pietroasă. Se ascunse după o stâncă de 
calcar înaltă de un metru şi jumătate. Dibuind prin buzunar, 
scoase surdina pentru Mauser, înşurubând-o pe ţeavă. Depărtă 
picioarele pentru a-şi ţine echilibrul şi ochi, cu braţul drept întins 
rigid, sprijinit în mâna stângă. 

lată-l. O umbră cobora prin nişă. Trase. Zgomotul unui val 
acoperi atât pocnitura amortizorului, cât şi impactul glonţului. 
Nu putea fi sigur că nimerise. In întuneric, îi era greu să 


ochească precis, nu-şi putea alinia înălţătorul şi cătarea. Trase 
deasupra şi sub locul unde văzuse umbra. 

Mişcă. Dacă mai stătea mult după stânca aia de cretă, avea 
să-i lase vânătorului timp pentru a-i calcula poziţia. Adus de 
spate, alergă la o altă stâncă, apoi la alta, îndepărtându-se în 
goană pe plajă, în partea opusă vilei. In urma lui, flăcările de pe 
faleză luminau noaptea. Tunetul valurilor zădărnicea orice 
încercare de a asculta dacă venea cineva spre el. Se întoarse, 
mergând de-a-ndăratelea, cu ochii spre nişa tot mai îndepărtată. 

Incapabil s-o mai vadă, presupuse că nici urmăritorul nu-l 
putea zări pe el. Răsucindu-se din nou, o luă iarăşi la fugă. Plaja 
părea un tunel, cu brizanţi albi spărgându-se în stânga şi faleza 
calcaroasă înălțându-se în dreapta. În faţă, însă, la capătul 
tunelului, văzu luminile unui sat. Alergă şi mai repede. 

Dacă reuşea să fure o maşină... 

Faleza se micşora, uneori devenind mai mult un povârniş, în 
locul râpii. Când glonţul îi pârli părul, se aruncă surprins spre 
stânci. Se trăsese din întunericul aflat în faţă, surdina atenuând 
atât sunetul, cât şi flacăra la gura ţevii, cu ajutorul valurilor şi al 
beznei. 

Injură în tăcere. Urmăritorul nu coborâse până la baza nişei 
din spate. Dându-şi seama de capcana pe care i-o întindea 
Chris, omul se căţărase înapoi, pentru a fugi pe marginea 
falezei. Ştiind că în cele din urmă Chris avea să alerge pe plajă 
în direcţia opusă casei, sperase să găsească o altă cale de 
coborâre, să i-o ia înainte şi să-l intercepteze. 

Căzuse în cursă. 

„Inapoi nu pot s-o iau. Probabil că acum caută prin celălalt 
capăt al plăjii. S-au despărţit, mergând atât pe jos, cât şi pe 
faleză. Până la urmă, vor ajunge aici.” 

Înconjurat. 

Marea şi faleza în ambele părţi. În faţă şi în spate... 

Ceva se mişcă. Inaintea lui, spre stânga, profilat pe albul palid 
care reprezenta singurul avantaj al lui Chris, ca un ecran prin 
dreptul căruia se furişa o umbră. 

Culcat pe pietre, îşi plimbă braţul odată cu umbra, urmărind- 
o. În momentul când trase, se şi rostogoli. Un glonţ lovi stâncile 
lângă el, atât de aproape încât nici chiar marea nu-i putu 
acoperi trosnetul sec când ricoşă spre apă. 


Se rostogoli din nou, înnebunit să rămână cu privirea spre 
faleză, iar de astă dată, când un nou glonţ sfărâmă piatra, 
înfigându-i aşchii în coapsă - cu o durere ascuţită dar 
neînsemnată - îşi văzu clar ţinta, o siluetă aplecată apropiindu- 
se în fugă, lăsându-se într-un genunchi, ochind. 

Chris trase primul, surescitat când văzu umbra clătinându-se 
dezechilibrată. În pofida valurilor, i se păru că auzi un vaiet. Nu 
putea rămâne pe loc, pândind şi ascunzându-se, până-l găseau 
ceilalţi. Acum, în cele câteva secunde ce se iviseră, trebuia să 
profite de ocazie, aşa că sări în picioare şi o luă la goană peste 
pietre. Văzu omul - în negru, cu braţul stâng rănit, căutând ceva 
pe jos. 

Chris se opri şi ochi. Apăsă pe trăgaci. 

Nu se întâmplă nimic. Mauser-ul avea opt cartuşe. 

Le trăsese pe toate. 

Cu stomacul opărit, se repezi înainte, aruncând Mauser-ul/ şi 
scoțând cuțitul din teaca mânecii stângi. 

Omul îl văzu venind, renunţă să mai bâjbâie după pistol, se 
ridică şi scoase şi el cuțitul. 


Capitolul 21 


Amatorii ţin cuțitul cu lama ieşind prin josul pumnului şi 
degetul mare încovoiat peste capătul plăselelor. În această 
poziţie, cuțitul trebuie să fie ridicat până la înălţimea umărului, 
lovitura fiind aplicată de sus în jos. O asemenea manevră are 
nevoie de timp. E stângace. 

Găştile de stradă ţin cuțitul cu tăişul scos prin faţă, pe lângă 
degetul mare. Poziţia permite o diversitate de lovituri aplicate 
de la nivelul taliei, în sus, în jos sau într-o parte. Poziţia cea mai 
comună e similară cu a scrimerului - un braţ întins lateral pentru 
a-şi ţine echilibrul, în timp ce celălalt loveşte şi parează. E o 
tactică graţioasă, coregrafică, dependentă de plămâni iuți, 
retrageri repezi şi joc de picioare ager. E eficace împotriva unui 
amator sau a unui cuţitar din altă gaşcă. Faţă de un ucigaş de 
clasă, însă, e rizibilă. 

Profesioniştii ţin cuțitul la fel ca membrii găştilor - cu lama în 
sus - dar asemănarea se sfârşeşte aici. In loc de a dansa, stau 
pe toată talpa, cu picioarele depărtate pentru a-şi ţine echilibrul, 
genunchii uşor îndoiţi şi trupul aplecat. Ridică braţul liber, 
îndoindu-l de la cot şi ţinându-l în faţa pieptului, ca şi cum ar 
avea un scut invizibil. Braţul în sine este scutul, însă, cu 
încheietura mâinii întoarsă spre înăuntru pentru a-şi proteja 
arterele majore. Celălalt braţ, înarmat cu cuțitul, nu loveşte 
drept înainte sau lateral. Se repede oblic în sus, ignorând 
stomacul şi pieptul adversarului - o rană în stomac poate să nu 
fie ucigătoare; inima e apărată de coaste - şi ochind spre ochi şi 
gât. 

Chris se încordă în această poziţie, surprins când îşi văzu 
duşmanul făcând la fel. Invăţase să lupte aşa la şcoala 
instinctelor ucigaşe a lui Andr Rothberg, în Israel. Era o metodă 
unică. Adversarul n-ar fi putut-o deprinde decât studiind la 
aceeaşi şcoală. 

Implicaţiile îl umplură de deznădejde. Oare şi Landish îşi 
trimisese luptătorii particulari la Rothberg? De ce? Ce alte 
legături mai existau între Landish şi Eliot? În ce altceva mai erau 
implicaţi? 

Împunse cu pumnalul. Inamicul blocă lovitura cu braţul, 
suferind o rană, ignorând-o, dând spre Chris, care simţi lama 
străpungându-i dosul mâinii. Tăişul ascuţit îl înţepă, făcând să 


ţâşnească sângele. Dacă ar fi avut timp, Chris şi-ar fi înfăşurat 
haina pe braţul defensiv, dar întrucât n-o putuse face era 
complet pregătit să accepte vătămări grave. Un braţ invalidat 
nu însemna nimic în comparaţie cu supraviețuirea. 

Lovi din nou. Din nou, adversarul îşi folosi braţul pentru a 
bloca atacul, alegându-se cu încă o tăietură. Braţul era stacojiu, 
cu tesuturile tăiate despărţindu-se. La rândul său, Chris pară o 
împungere a lamei atât de ascuţite încât aproape că n-o simţi 
sfâşiindu-i carnea. 

Meci nul, amândoi având reflexele egale. Bine înfipt pe 
picioare, aplecat, Chris începu să dea târcoale duşmanului, 
precaut, lent, căutând puncte slabe. Inamicul se răsuci în loc, 
pentru a rămâne cu faţa spre el. Chris spera să-l oblige să 
rămână în centrul cercului. Pe curba largă a circumferinței, Chris 
nu avea să ameţească la fel de repede ca omul care se învârtea 
încontinuu în mijloc. 

Celălalt, însă, înţelese ce intenţiona Chris. Preluându-i tactica, 
îşi începu propriul cerc larg, cu orbitele intersectându-se, 
aproape în formă de opt. 

Încă o remiză, amândoi în poziţii echivalente. Când îl instruise 
în artele marţiale, Ishiguro spusese: Calea samuraiului este 
moartea. Într-o criză pe viață şi pe moarte în proporție egală, 
abordează situația cu simplitate, pregătit să mori la nevoie. Nu e 
nimic complicat în asta. Nu fă decât să te oțeleşti şi să inaintezi. 

Chris aşa făcu. Respingând grija pentru el însuşi, se concentră 
exclusiv asupra ritualului. Loveşte şi parează, continuă să 
ocoleşti. Încă o dată. Şi din nou. Braţul îl ardea, însângerat, 
sfâşiat. 

Percepţiile, însă, îi erau neabătute, ascuţite, complet pure, cu 
sistemul nervos cuprins de furnicături. Loveşte, parează, 
ocoleşte. Cu ani în urmă, Lee, instructorul său de karate, 
spusese: Nimic nu e mai înviorător decât să lupti în întuneric, 
faţă în fată cu moartea. La şcoala instinctelor ucigaşe, Rothberg 
îi învățase: Dacă ambii adversari au cunoştinţe şi talente egale, 
cel mai tânăr şi mai rezistent va învinge. Chris, care avea 
treizeci şi şase de ani, îşi aprecia adversarul la vreo douăzeci şi 
nouă. 

Regula cardinală în lupta cu cuţitele este de a nu-ţi lăsa 
adversarul să te înghesuie într-un colţ. 


Încet, neîndurător, vânătorul îl forţa pe Chris spre faleză. Chris 
se pomeni blocat între ieşiturile de calcar. Lovi înnebunit. 
Adversarul eschivă, apoi se repezi pe sub braţul lui Chris. 

Tăişul se înfipse până la plăsele. 

Chris se sufocă. Laringele îi plesni. O arteră erupse. Mintea i 
se goli de gânduri, în timp ce se îneca în propriu-i sânge. 


Capitolul 22 


— Eşti sigur? 

Glasul lui Eliot suna răguşit, pe când strângea în mână 
receptorul telefonului din seră. 

— Nu e nici o confuzie? Nici o posibilitate de eroare? 

— Nici una. Moartea a fost confirmată. Eu însumi am 
examinat cadavrul, spuse Landish, prin firul internaţional 
protejat-codificat. Omul care a ajutat la distrugerea trandafirilor 
mei - Remus - e mort. 

Eliot simţi frigul în piept. Deznădăjduit, se distrase gândindu- 
se la problemele practice: 

— Aţi curăţit zona? 

— Fireşte. Am dat foc casei ca să le distrugem amprentele. 
Am plecat înainte de sosirea autorităţilor. Nu vor şti niciodată 
cine-a fost aici. 

— Şi cadavrul? 

Îi era greu să înghită. 

— A fost dus la avionul meu privat. Pilotul va lega de el 
greutăţi şi-l va arunca în mare, prea departe pentru ca fluxul să- 
| mai aducă la mal. 

— Înţeleg, se încruntă Eliot. Se pare că te-ai gândit la toate. 

— Ce este? Îţi sună ciudat glasul. 

— Nu-mi dădusem seama că... Nimic. 

— Ce? 

— Nu-i important. 

— Încă mai trebuie să rezolvăm cu Romulus şi femeia. 

Eliot se chinuia să fie atent. 

— Am aranjat eu deja. În momentul când primesc vestea, te 
anunţ. 

Îşi simţea braţul amorţit în timp ce închidea telefonul. Nu 
înţelesese ce i se întâmplă. În ultimele trei săptămâni, de la 
lovitura Paradigma, singurul său scop fusese acela de a-l găsi pe 
Saul şi a-l elimina înainte de a apuca să dezvăluie cine ordonase 
misiunea. Preşedintele nu putea fi lăsat să afle de ce fusese ucis 
prietenul său. Între timp şi Chris devenise periculos, dar acum 
această problemă se rezolvase. Cu unul dintre ei mort şi celălalt 
localizat, aproape că-şi atinsese țelul, aproape se protejase. 
Atunci de ce, aşa cum încercase să-i spună lui Landish, avea 
remuşcări? 


Îşi amintea când îi dusese prima oară pe Chris şi pe Saul în 
tabără - de Ziua Muncii, în 1952. Pe-atunci, băieţii aveau şapte 
ani, fiind de doi ani sub influenţa lui. Îşi amintea limpede 
chipurile lor inocente şi emoţionate, disperata nevoie de 
afecţiune, dorinţa de a-i face plăcere. Mai mult decât oricare 
dintre ceilalţi copiii adoptivi, fuseseră favoriţii lui. În chip straniu, 
cu un nod în gât, se simţea recunoscător pentru că Chris, deşi 
condamnat să eşueze, îşi amânase atât de bine moartea. Da, 
recunoştea că nu avea dreptul, dar după tot ce-l învățase pe 
băiat, nu putea să nu se simtă mândru de el. Călătorie 
sprâncenată, spuse în sinea lui. 

Treizeci de ani? Era posibil ca un timp atât de îndelungat să fi 
trecut aşa de repede? || jeluia pe Chris, se întrebă... sau pe el 
însuşi? 

Curând, urma să moară şi Saul. K.G.B.-ul fusese anunţat. 
Dacă acționau rapid, fălcile capcanei aveau să se închidă. Criza 
urma să se încheie în fine, secretul rămânând asigurat. Nu mai 
existau decât doi copii vitregi, Castor şi Pollux, care acum îi 
păzeau casa. Ceilalţi muriseră în serviciu credincios. 

„S-ar putea să trăiesc mai mult decât toţi fiii mei,” îşi spuse, 
dorindu-şi cu tristeţe ca Saul să poată fi grațiat. 

Dar aşa ceva era imposibil. 

Deodată, se simţi tulburat. Dacă Saul scăpa? De neconceput. 

Dar dacă totuşi...? Avea să afle de moartea lui Chris. 

„ŞI va veni la mine. 

Nu se va lăsa niciodată. 

Cred într-adevăr că nimic nu l-ar putea opri.” 


Cartea a patra 
Rasplata 


FURII 
Capitolul 1 


Saul privea prin parbriz spre un felinar stradal pierdut în 
ceaţă, cu Citroën-ul închiriat parcat în mijlocul unui şir de 
maşini, pe strada unui cartier rezidenţial. Stătea lângă Erika, 
ţinând-o cu un braţ, părând a fi doar o pereche oarecare din 
Oraşul îndrăgostiţilor. Nu-şi îngăduia, însă, să se bucure de 
apropierea ei. Nu se putea lăsa distras. Depindeau prea multe 
de misiunea aceea. 

— Dacă Landish a spus adevărul, în curând vom primi câteva 
răspunsuri, zise Erika. 

Informatorii ei din Mossad aflaseră că Victor Petrovici Koşubei 
îşi petrecea seara la ambasada sovietică, interpretând Concertul 
pentru vioară de Ceaikovski în cadrul unei recepții în cinstea noii 
alianţe  franco-sovietice. „Dar nu-l puteţi înhăţa acolo,” 
spuseseră informatorii. Diverse reţele de informaţii au instalat 
camere de supraveghere zi şi noapte care urmăresc toate 
intrările. Dacă cineva pare suspect, poliţia îl arestează. Nimeni 
n-are voie să îngreuneze relaţiile cu ruşii. Franţa şi Rusia se 
înţeleg prea bine în ultima vreme. Cele mai mari şanse de a-l 
prinde le aveţi mai târziu, când se va întoarce la apartamentul 
lui din Rue de la Paix. 

— Dar nu va fi păzit? întrebase Saul? 

— Un violonist? De ce-ar avea nevoie de protecţie? 

La ora unu şi opt minute, Koşubei trecu pe lângă ei la volanul 
Peugeot-ului său, cu farurile aprinse. Erika se dădu jos şi porni 
pe trotuar. Koşubei - trecut de cincizeci de ani, înalt, cu trăsături 
sensibile dar masive - îşi încuie maşina, ţinându-şi cu grijă cutia 
viorii. Purta tuxedo. Când ajunse la treptele casei, Erika se 
apropie de el. Strada era pustie. 

Koşubei vorbi primul: 

— La ora asta din noapte, o doamnă n-ar trebui să circule 
singură pe străzi. Doar dacă, fireşte, nu aveţi o propunere... 

— Gura, Victor. Am în poşetă un pistol foarte mare, îndreptat 
spre burta ta. Te rog, du-te la bordură şi aşteaptă maşina care 
va veni. 

Omul făcu ochii mari, dar se supuse. Saul opri maşina, 
trecând de la volan în spate, unde-l percheziţionă pe Koşubei şi-i 
luă cutia cu vioara. 


— Uşurel! E un Stradivarius! 

— Nu păţeşte nimic. 

— Cu condiţia să cooperezi, preciză Erika, pornind maşina. 

— Să cooperez? 

Gura lui Koşubei se deschise şi se închise la loc, cu 
nervozitate. 

— Cum? Nici măcar nu ştiu ce vreţi! 

— Mesajele. 

— Ce? 

— Cele pe care i le-ai dat lui Landish. 

— Ţii minte, adăugă Erika. Ca să i le transmită lui Eliot. 

— Voi doi nu sunteţi în toate minţile? Despre ce naiba vorbiti? 

Saul clătină din cap, deschise fereastra şi propti cutia viorii pe 
margine. 

— Am spus să ai grijă! 

— Mesajele. Ce conţineau? înclină Saul cutia pe fereastră. 

— Un Stradivarius nu se poate repara! 

— Atunci îţi cumperi altul. 

— Eşti nebun? De unde să găsesc...? 

Saul luă mâinile de pe cutie. Aceasta începu să cadă. 

Koşubei ţipă şi-şi repezi mâinile după ea. 

Saul îl împinse înapoi şi înhăţă cutia. 

— Mesajele. 

— N-am ştiut niciodată ce conţineau! Am fost un simplu 
curier, nimic mai mult! Credeţi c-aş fi rupt sigiliul, riscând să fiu 
executat? 

— Cine ţi le-a dat? scoase Saul cutia pe fereastră. 

— Un şef de birou K.G.B.! 

— Cine? 

— Alexei Goliţin! Vă rog! 

Mâinile lui Koşubei tremurau în dorinţa de a apuca vioara. 

— Nu te cred. Goliţin a fost împuşcat pentru trădare în '73. 

— Atunci mi-a dat mesajele! 

— În '73? 

Saul se încruntă. Hardy spunea că Eliot dispăruse în '54, apoi 
din nou, în '73. Ce legătură avea cu dispariţia lui Eliot un ofiţer 
K.G.B. împuşcat pentru trădare? Ce se întâmplase în 1973? 

— Spun adevărul! insistă Koşubei. 

— Poate. 

— Stradivarius-ul meu! Vă rog! 


Saul îl aplecă afară. Farurile altor maşini treceau pe lângă ei. 
Se gândi un moment, apoi ridică din umeri: 

— N-are nici un rost. Dacă scap cutia, ce motiv ai mai avea 
să-ţi schimbi povestea? Cu puţin amytal, vom afla curând tot ce 
ştii cu adevărat. 

Puse cutia pe jos. 

— Doamne-ţi mulţumesc. 

— Mie să-mi mulţumeşti. 


Capitolul 2 


leşiră din Paris. 

— Pentru cine lucraţi? 

— Pentru nimeni. 

— Unde mă duceţi? 

— La Vonnas. 

— Aha! 

Neaşteptata schimbare a dispoziţiei lui Koşubei îl intrigă pe 
Saul. 

— Îl cunoşti? 

Muzicianul dădu din cap, în chip straniu mulţumit de ideea că 
va vizita orăşelul aflat la cincizeci de kilometri nord de Lyon. 

— Poate-mi veţi acorda plăcerea de a mânca la Le Cheval 
Blanc. 

— Nu e pe lista de decont. 

Koşubei se încruntă brusc. 

— Voi, americanii, sunteți nişte  zgârie-brânză. Serul 
adevărului lasă un gust aşa de nenorocit - ca ficatul fără unt sau 
slănină. Foarte bine. 

Strânse pleoapele, furios: 

— Ne aşteaptă trei ore pe drum. Dacă tot nu vă discutaţi 
acreditările, voi vorbi eu despre ale mele. 

Saul gemu încet, simțind ce urma, şi-şi dori să-l fi putut 
adormi, dar aşa ceva ar fi perturbat efectele amytalului. 

Koşubei se rezemă de spătar, cu un zâmbet pervers şi capul 
său mare încadrat de părul lung, albit prematur, în genul 
compozitorilor şi interpreţilor din secolul trecut, îşi lărgi nodul 
cravatei şi-şi puse mâinile pe brâul smoching-ului. 

— Presupun că nu aţi asistat la concertul meu. 

— Nu figuram pe lista invitaţilor, presupun. 

— Mare păcat! Aţi fi primit o lecţie de idealism sovietic. 
Vedeţi, Ceaikovski a fost asemeni lui Lenin, iar similitudinea se 
manifestă în concertul pentru vioară, căci marele compozitor 
avea în minte o temă anume, la fel ca Lenin. Pentru a-şi atinge 
țelul, a împletit faze de tranziţie, întocmai cum şi noi în Uniunea 
Sovietică avem un ideal şi înaintăm spre el, nu în continuă 
revoluţie, ci prin etape de tranziţie datorate ajustărilor pe care 
le avem de făcut datorită războiului şi economiei noastre. Nu voi 


spune că am ajuns la capăt, dar în şaizeci şi cinci de ani am 
parcurs un drum lung, nu-i aşa? 

— Recunosc că sunteţi bine organizaţi. 

— Puțin spus. Dar vorbeam despre marele compozitor. 
Concertul începe simplu şi crezi că acordurile cele mai evidente 
conţin mesajul. Pe dedesubt, însă, se află ascunse alte acorduri, 
semi-auzite, semi-ghicite, ca şi cum maestrul ar spune: „Am să 
vă dezvălui un secret - dar nu suflaţi o vorbă altora.” E ca un 
cod şoptit unui membru al reţelei noastre de spionaj, sau un 
semn al frăţiei între oameni. 

Saul se plictisi repede, înfruntându-şi somnul, în timp ce 
Koşubei continua, iar Erika gonea pe Autoroute du Sud, spre 
Lyon. Cu patruzeci de minute înainte de a ajunge în oraş, coti pe 
drumul de acces cu pietriş care în anul următor avea să devină 
varianta Geneva-Macon a autostrăzii. De-a lungul drumului, 
fuseseră parcate pentru noapte echipamente grele de 
construcţii rutiere. Trosnetul ascuţit al pietricelelor ce loveau 
şasiul îl umplea pe Saul de nelinişte. 

Privi pe lângă farurile Citro&n-ului spre o autocisternă masivă 
care se apropia duduind din direcţie opusă. Încruntându-se, o 
văzu cotind brusc. 

Le bloca drumul. 

Din spatele maşinii grele ţâşniră câteva dube, încadrând 
Citro&n-ul. Reflectoare se aprinseră în noapte. 

— Ochii mei! 

Ridicând mâna să şi-i apere, Erika trase de volan pentru a 
evita autocamionul şi frână. Citroen-ul derapă, ciocnind un 
buldozer şi aruncând-o înainte. Se lovi cu capul de volan, 
începând să sângereze. 

Impactul îl dobori pe Saul. Adunându-se de jos, o privi cum 
gemea leşinată. Îşi dădu seama că n-o putea lua cu el, scăpând 
amândoi. Singura speranţă, nebunească, era să-i oblige pe 
ocupanţii furgonetelor să se ia după el, să-i piardă pe drum şi să 
revină după ea. Il apucă pe Koşubei de rever în timp ce 
deschidea portiera, dar materialul se rupse. 

Sări afară de unul singur, ocoli buldozerul şi o luă la fugă spre 
a ieşi din raza proiectoarelor. Portierele dubelor începură să se 
trântească. Auzi o maşină derapând pe drum şi oprindu-se. 
Oamenii strigau. Pe pietriş trosneau paşi. Farurile îl urmăreau, 
aruncându-i umbra înnebunită peste câmpul noroios. Se 


împiedică de nişte hârtoape, dând din braţe ca să-şi ţină 
echilibrul, repezindu-se înainte, disperat să ajungă la liziera 
întunecată de dincolo de lumini. Auzi un scrâşnet metalic. Îşi 
încordă umerii, aşteptând lovitura unui glonţ de mare putere, 
dar simţi în schimb o înţepătură. În gât: o mică săgeată. O a 
doua săgeată îl împunse în şold. Tresări sub durerea sfâşietoare. 
Vederea i se înceţoşă. Căzu în noroi, cu genunchii zbătându-i-se 
strânşi la piept şi braţele răsucite spre înăuntru, în convulsii. Şi 
atâta tot. 


Capitolul 3 


Când îşi reveni, avu atâta minte să ţină ochii închişi şi să 
asculte. Zăcea ameţit pe o podea de lemn. Durerea din 
antebraţul stâng trebuia să provină de la înţepătura unei seringi. 
Cu suficient brevital în organism, putea să fi stat fără cunoştinţă 
ore în şir, numai pentru a-l trezi răcnetele furioase ale lui 
Koşubei la altcineva din încăpere. Cătuşele care-i ţineau mâinile 
imobilizate la spate erau reci, fără a le fi încălzit încă 
temperatura trupului. Cei care se aflau în cameră îl aduseseră 
acolo şi-l încătuşaseră recent. 

Koşubei continua să strige: 

— După ce umblă? De ce nu m-aţi apărat mai bine? Ştiaţi, 
evident, că eram în pericol! 

Saul auzi un alt glas, profund şi calm: 

— Tovarăşe, când cânţi cu mâna stângă pe-o gamă şi cu 
dreapta pe gama contrară... 

— E imposibil de spus dacă modul e major sau minor! Orice 
şcolar... da' ce legătură are asta cu...? 

— Stânga şi dreapta trebuie să fie incompatibile. Dacă mi-ai fi 
cunoscut intenţiile, nu te-ai fi comportat convingător cu 
Romulus, a cărui interpretare greşită era esenţială pentru 
funcţionarea capcanei. Acum te rog să nu mai strigi, sau poate 
ti-ar face plăcere să-ţi practici muzica în portul Hodida din 
Yemen. 

Saul privi printre pleoapele abia întredeschise, pentru a-l 
vedea pe Koşubei pălind. 

— Calmează-te, Victor, spuse glasul. Îţi voi oferi o manta bună 
şi caldă şi te trimit înapoi la Paris cu trenul rapid. 

In timp ce omul i se adresa lui Koşubei, Saul reuşi să 
recunoască faţa de dihor dintre pălăria tiroleză de piele neagră 
şi gulerul ridicat al unui loden verde. Boris Zlatogor Orlik, 
colonel G.R.U.?? şi şef de secţie K.G.B. la Paris. Orlik se mânarea 
că niciodată nu omorâse cu mâna lui, nu furase secrete, nici nu 
propagase dezinformări. In schimb, era un teoretician, un 
planificator metodic ale cărui isprăvi rivalizau cu ale lui Richard 
Sorge, marele operativ sovietic împotriva Japoniei în al doilea 
război mondial. Orlik era cel care dovedise că locotenent- 


22 Glavnoie Razvedivatelnoie Upravlenie = Direcţia Generală de Informaţii, ramura 


militară a K.G.B. 


colonelul G.R.U. luri Popov spionase pentru C.I.A. din 1952 până- 
n '58, şi că Oleg Penkovski, colonel G.R.U., era spion M.I.-6, în 
'62. 

Când Koşubei plecă, Saul nu închise ochii suficient de repede. 

— Aha, Romulus, văd că te-ai trezit. lartă-mă că am ridicat 
tonul, dar cu oamenii în genul lui Koşubei uneori este necesar. 

Saul nu se osteni să se prefacă adormit în continuare. 
Chinuindu-se să se ridice în capul oaselor, studie camera - un 
cabinet cu lambriuri, tablouri rustice, un şemineu. 

— Unde mă aflu? 

— Lângă Lyon. Într-un château modest pe care-l folosesc 
uneori pentru interogatorii. 

— Erika unde-i? 

— Mai încolo în hol. Dar n-ai de ce-ţi face griji. E cu ea un 
medic. N-a păţit nimic, deşi o doare rău capul. 

Şi pe Saul îl durea. Se rezemă moleşit de un scaun. Gândurile- 
i erau dezordonate. 

— Cum ne-aţi găsit? 

— Prin limbajul internaţional. 

— Nu ştiu... 

— Muzica. În afară de Stradivarius, cutia viorii mai conţinea 
un microfon şi un dispozitiv de localizare. 

Saul gemu dezgustat: 

— Koşubei era atât de convingător încât nu m-am gândit s-o 
verific. 

— Dar n-a lipsit mult s-o scapi pe fereastră. Recunosc că un 
moment m-ai neliniştit. 

— Cu asta tot nu mi-ai răspuns la întrebare. De unde aţi ştiut 
că urma să-l înhăţăm pe Koşubei? 

— Ne-a spus agenţia voastră. 

— Imposibil. 

— Informaţiile erau concrete. Întrucât Remus l-a omorât la 
Bangkok pe omul nostru, oamenii voştri au avut bunăvoința de a 
ne ajuta să te eliminăm. 

— Eliot, spuse Saul, pe tonul unei înjurături. 

— Şi mie mi s-a părut la fel. 

— Dar cum a...? 

— Ajungem şi acolo. Mai întâi, dă-mi voie să pregătesc 
decorul. 

Orlik gesticulă spre o fereastră: 


— Se crapă de ziuă. Dacă te gândeşti la evadare, te înţeleg. 
Dar ascultă ce te aşteaptă. Te afli la marginea parcului regional 
Pilat. În sud se află o localitate numită Vranne, iar în nord alta, 
Pllusin. Fără îndoială, te aştepţi să avem câini, aşa că ai lua-o pe 
terenul înalt, împădurit - spre Vranne. Acolo, însă, va trebui să 
eviţi satul. Noaptea, te-ai împotmoli în pământul afânat al 
cimitirului sau pe câmpii. Indiferent unde, te-am ajunge din 
urmă. Săgeţile noastre ţi-ar da noi dureri de cap şi va trebui s-o 
luăm de la început. Garantat, o confruntare în cimitir ar fi 
romantică. Realitatea, însă, e că se face ziuă şi avem de vorbit. 
Îmi pare rău că nu-ţi pot oferi un Baby Ruth. 

Saul îşi îngustă ochii: 

— Eşti bine informat. 

— Fii sigur de asta. Ai dori un mic dejun? Te rog să nu crezi că 
am pus ceva în cornuri sau în cafea. Nu dă niciodată rezultate 
bune. 

Împotriva propriei voințe, Saul râse. 

— Bine, hai să fim prieteni. 

Orlik îi scoase cătuşele. 

Nedumerit, Saul îşi frecă încheieturile mâinilor, aşteptând 
până când Orlik turnă cafeaua şi bău din ea. In cele din urmă, fu 
nevoit să întrebe: 

— Deci ştii despre orfanii lui Eliot? 

— Sunt convins că ţi-a trecut prin minte că termenul latinesc 
pentru patriotism provine din aceeaşi rădăcină cu cuvântul tată. 
Pater. Patriae amor. L-ai văzut pe tatăl tău ca pe o prelungire a 
ţării. Instruit s-o aperi, ai făcut tot ce-ţi spunea el, inconştient că 
îi erau loial numai lui - nu şi guvernului. Planul era atât de 
strălucit încât l-au adoptat şi alţii. 

Saul se întrerupse din băut: 

— Alţii? 

Orlik îl cercetă atent. 

— Trebuie să fi ştiut. Altfel, de ce l-ai ales pe Landish? 

— Alţii? 

— Chiar nu...? se încruntă Orlik. Credeam că au ajuns la 
aceeaşi concluzie cu mine. 1938. 

— Vorbeşte clar. Pe-atunci, Eliot nici nu era încă în guvern. '54 
e anul când a dispărut. 

— Şi din nou, în 1973. 

— Dar atunci a fost implicat un om de-al tău, Goliţin... 


— Nu al meu, dar lucra într-adevăr pentru K.G.B. 

— ... numai că oamenii voştri l-au împuşcat pentru trădare. 

— Deci, ai făcut progrese. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 

— Te rog, trebuie să ai răbdare. Credeam că-mi poţi spune 
unele lucruri. N-am bănuit niciodată că eu am să-ţi spun ție. 

— Atunci, spune-mi, fir-ai al naibii! Ce se întâmplă? 

— 1938. Ce înseamnă anul ăsta pentru tine? 

— Ar putea însemna Hitler şi Munchen... sau sancţiunea 
Abelard. 

— Bine, de aici vom începe. 


Capitolul 4 


Când Hitler s-a întâlnit cu Chamberlain şi Daladier la 
Munchen, în aceeaşi zi a avut loc şi o altă întâlnire, la Berlin. 
Hitler - cu Mussolini alături - a cerut ca Anglia şi Franţa să-şi 
renege înțelegerile încheiate cu Cehoslovacia, Austria şi Polonia, 
pentru a apăra aceste ţări de invazie. intenţiile lui Hitler erau 
evidente, dar Anglia şi Franţa n-au făcut nimic ca să-l oprească, 
sperând că va fi mulţumit dacă extindea teritoriul Germaniei în 
aceste ţări vecine. Participanţii la cealaltă întâlnire, cea din 
Berlin, ştiau însă adevărul, în fond, dirijau spionajul german, 
englez, francez, sovietic şi american şi înțelegeau că invadarea 
acelor ţări de către Hitler nu va reprezenta sfârşitul setei lui de 
putere ci abia începutul. Se apropia un război, atât de întins şi 
de distrugător încât avea să le reducă la zero pe toate celelalte 
dinainte. Deşi şefii de stat preferau să ignore implicaţiile, 
directorii informaţiilor nu puteau, căci îşi dădeau seama de rolul 
pe care aveau să-l joace în viitorul război şi trebuiau să facă 
pregătiri. De la primul război mondial încoace, comunitatea lor 
se redusese. Condiţiile se schimbaseră. Tradițiile fuseseră date 
uitării. In pragul unui nou conflict, era timpul să se reorganizeze, 
să convină asupra unor principii şi să stabilească reguli, printre 
care şi sancţiunea Abelard. 

— Am admirat întotdeauna imaginaţia oamenilor care au 
creat-o, spuse Orlik. Ce rafinament strălucit, ce variaţiune 
inteligentă! Dar au existat şi alte consecinţe ale acelei întâlniri 
de la Berlin, din care cea mai importantă a constat în 
recunoaşterea legăturii comune a tuturor acestor oameni. 
Datorită profesiunii lor, şi-au dat seama că formau o grupare 
mai amplă decât politica, transcendând divergenţele dintre 
naţiuni. Într-un an, ţările puteau fi prietene, în următorul 
duşmane, iar în anul celălalt iarăşi prietene. O asemenea 
instabilitate era lipsită de sens, bazată pe capriciile politicienilor. 
Îi permitea comunităţii informative să-şi practice talentele, să se 
bucure de riscuri, dar oamenii de la Berlin au înţeles că în 
adâncul inimii erau mai apropiaţi unii de alţii decât de guvernele 
lor. De asemenea, bănuiau că riscurile aveau să devină enorme. 
Câtă vreme ei îşi dădeau seama de necesitatea unor reguli, 
conducătorii ţărilor lor păreau să nu mai recunoască absolut nici 
o regulă. Cum putea lumea să supravieţuiască, dacă oamenii 


politici refuzau să cadă de acord asupra unor limite? Cineva 
trebuia să acţioneze responsabil. Fireşte, înainte de război, n-ar 
fi putut prezice cât de serioasă urma să devină chestiunea. Insă 
chiar înaintea armelor atomice, problema responsabilităţii 
preocupa comunitatea informativă. Excesele lui Hitler deveneau 
intolerabile. Ştim că unii ofiţeri de informaţii germani au 
colaborat cu englezii. Aceiaşi operativi germani au încercat să-l 
asasineze pe Hitler. Bomba nu a reuşit să-l omoare şi, fireşte, au 
fost executaţi. 

— Sugerezi existenţa unui sistem comun? 

— Ceea ce ţi-am spus sunt fapte. Supoziţiile mele abia acum 
urmează. Participanţii la întâlnirea Abelard au convenit neoficial 
să acţioneze - cum să le zicem? — ca nişte câini de pază ai 
propriilor lor guverne, pentru a veghea ca rivalitatea 
internaţională să rămână înscrisă în nişte limite acceptabile. Era 
necesară o anume cantitate de conflict, fireşte, pentru ca lumea 
informaţiilor să-şi justifice existenţa, dar dincolo de un anume 
punct, fiecărei naţiuni îi rămâneau şanse egale de a pierde, aşa 
că planul a fost pus în mişcare. Stalin, nu uita, îşi începuse 
epurările. Compatriotul meu, Vladimir Lazensokov, a fost 
executat la câteva luni după ce s-a întors de la întâlnirea 
Abelard. Oare aflase Stalin despre întâlnire şi ceea ce acceptase 
Lazensokov? Cine poate şti? Execuţia lui, însă, în tandem cu 
represaliile lui Hitler pentru tentativa de asasinat, i-au făcut pe 
câinii de pază din comunitatea informativă să devină mult mai 
circumspecţi. Şi-au delegat responsabilitatea unor protejaţi aleşi 
cu multă grijă. Tex Auton, reprezentantul Americii la întâlnirea 
aceea, l-a ales pe fiul său adoptiv, Eliot, de exemplu. Percival 
Landish şi-a ales propriul fiu. Reprezentanţii Franţei şi Germaniei 
au făcut la fel. Lazensokov, cred, şi-a prevăzut execuţia şi a 
procedat la aranjamente prealabile. 

— Te referi la Goliţin? 

— Deci îmi urmăreşti firul logic. Goliţin, care a fost executat 
pentru trădare în 1973, avea legături secrete cu Landish şi cu 
Eliot şi cu alţi doi membri ai informaţiilor franceze şi germane. 
Fără îndoială că ai fi aflat curând despre ei. Paralelele sunt 
remarcabile. Cei cinci de la întâlnirea Abelard au instruit 
înlocuitori care au refuzat - în ciuda ambițiilor personale - să 
atingă cele mai înalte poziţii din reţele. In schimb, şi-au asigurat 
posturi aflate imediat sub eşalonul superior, unde toanele 


politicienilor nu-i puteau atinge. Pentru a ţine sigure aceste 
funcţii, au compilat fiecare câte o colecţie secretă de scandaluri 
bine documentate, pe care le foloseau ca armă împotriva oricui 
era destul de necugetat pentru a încerca să-i înlăture de la 
putere. Aceşti oameni şi-au menţinut poziţiile tot timpul după 
război, ajungând astfel să aibă o influenţă considerabilă asupra 
guvernelor respective. Au sabotat operaţiuni. Incidentul vostru 
cu U-2, sau Golful Porcilor, de exemplu. Pentru a-i modera pe 
membrii mai puţin luminaţi ai agenţiilor, au insistat că în 
mijlocul lor se infiltrase câte un spion inamic. In consecinţă, 
fiecare reţea era atât de ocupată să se investigheze pe ea însăşi 
încât se menținea doar un nivel moderat al spionajului, 
stabilindu-se astfel o formă de control. Acţionând responsabil - 
sau, cel puţin, închipuindu-şi că procedează astfel - aceşti 
oameni asigură un status quo internaţional. 

— Dispariţiile lui Eliot din '54 şi '73? 

— Întruniri. Pentru a-şi cimenta relaţiile şi a-şi reafirma 
intenţiile. Aveau nevoie să-şi coordoneze eforturile. Se întâlneau 
cât puteau de rar, dar pe cât de des era necesar. 

— Teoria ta are un neajuns. 

— Aşa? 

— Nu puteau acţiona fiecare de capul lui. Aveau nevoie de 
personal şi finanţare. 

— Adevărat. Dar, în cazul vostru, C.I.A. are un buget 
neomologat fără limite. Nimeni nu ştie exact câţi bani primeşte 
sau unde se duc acei bani. Dacă s-ar ţine contabilitatea, ar avea 
de suferit secretul. Insuşirea fondurilor pentru o operaţiune 
privată nu poate fi prea dificilă. Aceeaşi regulă se aplică şi în 
cazul celorlalte reţele. 

— Eliot şi ceilalţi aveau totuşi nevoie de ajutor. Trebuia să 
delege autoritatea. Până la urmă, cineva tot ar fi vorbit. 

— Nu neapărat. Gândeşte-te bine. 

Saul simţi un gol în stomac. 

— Tu şi Remus n-aţi vorbit. Sau ceilalţi orfani ai lui Eliot. 
Bănuiesc că ideea a provenit de la Auton; a funcţionat excelent. 
Ani de zile, voi şi ceilalţi aţi lucrat cu Eliot în tentativa lui de a 
aplica implicaţiile întâlnirii Abelard, de a urma directivele tatălui 
său vitreg. 

— Misiunea Paradigma pe care mi-a cerut s-o îndeplinesc. 


— Se pare că a considerat-o necesară. Am fost învinuiți noi 
pentru ea. Şi israelienii la fel. Nici ei, nici noi nu vrem ca arabii 
să se alinieze cu Statele Unite. Întrebarea este, ce a sperat să 
rezolve. 

— Greşit. Întrebarea e de ce mi-a cerut s-o fac şi pe urmă a 
încercat să mă omoare. 

— Va trebui să-l întrebi. 

— Dacă mai întâi nu-l omor eu pe ticălos. 

Intestinele i se contractară. 

— Cu toţii au avut orfani. 

— Paralela finală. Landish, Goliţin şi ceilalţi - fiecare şi-a 
recrutat fii vitregi din orfelinate, care garantau o loialitate fără 
discuţie şi şi-au sacrificat copiii când a fost necesar. 

— Povestea devine tot mai bolnavă, ridică Saul mâinile. Dac- 
aş putea... 

— De-asta mai eşti în viaţă. 

ÎI privi printre gene, turbat de furie: 

— Treci la obiect. 

— La fel ca Lazensokov înaintea lui, şi Goliţin şi-a prevăzut 
execuţia şi a ales un înlocuitor. Am aflat pe cine, dar mă tem că 
eforturile mi-au fost descoperite. Adversarul meu e inteligent şi 
puternic. Dacă devin prea periculos pentru el, m-ar distruge cu 
uşurinţă. Prin urmare, m-am concentrat asupra oamenilor din 
alte reţele care au preluat moştenirea. 

— Dar de ce? Dacă ei îşi sabotează reţelele, te ajută pe tine. 

— Nu şi dacă acţionează de comun acord, cu înlocuitorul lui 
Grisman alături de ceilalţi. Intervin asupra ordinii fireşti. Eu sunt 
marxist, prietene. Cred în dominaţia sovietică. Sistemul nostru 
are destule tare, dar sunt nesemnificative în comparaţie cu... 

— Cu ce? 

— Cu obscenitatea absolută a sistemului vostru. Vreau să-i 
distrug pe oamenii ăştia. Vreau să las ca dialectica să-şi urmeze 
cursul, să răstoarne starea de fapt şi să desăvârşească 
Revoluţia. 

Orlik zâmbi. 

— Când am primit directiva de a te intercepta şi de a te ucide, 
nu mi-a venit să-mi cred norocului. 

— Deci, asta e? Vrei să-i atac? Ca să fii tu apărat? 

Orlik dădu din cap. 


— Răfuiala mea e cu Eliot. Ca să scap de-aici, va trebui să 
accept un compromis. Înţeleg bine. Ca să te ajut, însă, am 
nevoie de la tine de mai mult decât un compromis. 

— Nu, eu o am pe Erika. N-ai lăsa-o să moară. Dar mai este şi 
altceva. 

Saul se încruntă. 

— Susţii că te răfuieşti numai cu Eliot? Te înşeli. Mai e cel 
puţin încă unul. 

— Cine? 

— Te întrebai de unde ştia Eliot că ai venit la Paris? 

— Zii odată! 

— Chris e mort. Landish l-a omorât. 


Capitolul 5 


Erika se îneca. 

Dormitorul nu avea ferestre. Lui Saul îi venea să urle, să 
spargă pereţii. Mânia îl copleşea, atât de intensă încât avea 
impresia că era gata să explodeze. Suferinţa îi biciuia muşchii, 
zguduindu-l până la durere. 

— Trebuia să fiu eu în locul lui. 

Femeia gemu. 

— A vrut să-mi ia locul - să vină cu tine la Paris şi să-l răpiți pe 
Koşubei în timp ce-l păzeam eu pe Landish. 

Saul se chinuia să respire. 

— Fiindcă presimţea că voi fi ucis. Dar eu n-am vrut! 

— Încetează. 

— N-am vrut să-l ascult! 

— N-ai fost tu de vină. A rămas cartea cea mai mică. Dacă i-ai 
fi luat locul... 

— Aş fi murit eu în locul lui! Ca să-l reînviez, aş muri bucuros! 

— Nu asta a vrut! se ridică Erika în picioare, ducând o mână 
nesigură la bandajul de pe cap. Nu ca să-şi salveze viaţa a cerut 
să schimbe locul cu tine. Credea că ție ţi-o salvează. N-a fost 
vina ta. Pentru numele lui Dumnezeu, acceptă ce ţi-a dăruit. 

Tremura, şi începu să plângă. 

— Bietul Chris! Atât de încurcat. Niciodată n-a cunoscut... 

— Pacea? 

Saul dădu din cap, înțelegând. El şi Chris fuseseră antrenati 
să-şi anihileze orice emoție în afara dependenţei reciproce şi a 
iubirii pentru Eliot. În cazul lui Saul, dăduse rezultate. Pe el nu-l 
deranjaseră niciodată faptele cerute de Eliot - fiindcă n-ar fi 
suportat să-şi dezamăgească tatăl. 

Chris, însă... 

Saul simţea un nod în gât... Chris fusese altfel. Condiţionarea 
lui eşuase. În cele din urmă, omorurile începuseră să-l 
chinuiască. Probabil trăise iadul pe pământ încercând să-l 
mulţumească pe Eliot, negându-şi propria conştiinţă. Nici chiar 
mănăstirea nu-l putuse salva. 

Lacrimile şiroiau pe obrajii lui Saul, cu căldura lor neobişnuită, 
şocantă. Ochii îl înţepau, umflaţi. Nu mai plânsese de când avea 
cinci ani, la „Franklin”. Se agăţă de Erika, suspinând. 


În sfârşit, cedase şi propria lui condiţionare. Furia îi înteţea 
durerea, suferinţa îi alimenta mânia, până când în el se rupse 
ceva, reținerea de-o viaţă eliberând o hotărâre atât de puternică 
încât forţa ei îl înspăimânta. Niciodată nu mai trăise aşa ceva, o 
asemenea dorinţă impetuoasă care, oricât de chinuitoare, 
făgăduia satisfacţie deplină. 

— Ticălosule, scrâşni Saul din dinţi. Pentru acadelele alea, ai 
să plăteşti. 

Ura din glas îl uimi şi pe el însuşi. 

— Aşa e. 

Vocea Erikăi tremura. 

— Pune vina acolo unde-i e locul. Nu-i a ta. A lui Eliot este. El 
a provocat totul. El şi Landish şi ceilalţi ticăloşi. 

Saul dădu din cap, turbat de mânie. În furia lui, înţelegea. 
Trebuia să-l răzbune pe Chris. 

Bătaia puternică în uşă îl surprinse. În broască scârţâi o cheie. 
Se răsuci spre uşa ce se deschidea, lăsând să apară chipul de 
dihor al lui Orlik, împreună cu un gardian. 

— Ne-am înţeles pentru cincisprezece minute. 

— Sunt gata. 

Saul clocotea, nerăbdător. 

— Fă pregătirile. 

— Le-am şi făcut. Pleci chiar acum, deşi Erika rămâne aici, 
fireşte. Ca asigurare. 

— Dacă păţeşte ceva... 

— Te rog, îl întrerupse Orlik, jignit. Sunt pe cât de profesionist, 
pe-atâta de gentleman. 

— Asigurare? se încruntă Erika. 

— Dacă preferi, stimulent suplimentar. 

— Ceea ce nu înţelegi, interveni Saul, e că am toate 
stimulentele care-mi trebuie. 

— Ca s-o faci în felul tău, replică Orlik. Dar eu vreau s-o faci 
într-al meu. Când duşmanul meu va căuta un vinovat, trebuie să 
fii tu acela, nu eu. 

Ochii îi sticliră. 

— Sper că ţi-ai revenit după sedativ. 

— De ce? 

— Vei efectua o evadare uimitoare. 


Capitolul 6 


Saul se căţără până pe creastă, trăgându-şi respiraţia în timp 
ce scruta peisajul la apus. În spatele lui, valea era plină de 
ceaţă. In faţă, îl îmbiau pini groşi. Simţindu-le mirosul de răşină, 
se repezi spre ei, auzind pe urme haita de câini. Lătrau mai tare 
de când traversase păşunea. Încercase să găsească un pârâu şi 
să alerge pe firul apei, nelăsând în urmă miros, dar nu avusese 
noroc. Sudoarea îi lipea cămaşa de piept. 

Câinii se apropiau. 

Orlik prevăzuse totul corect. Împotriva câinilor, Saul nu putea 
alege decât nordul, spre înălțimile împădurite. Spera să 
găsească o râpă pe care câinii n-o puteau escalada. Din nou, 
însă, norocul îl ocoli. 

inserarea făcea ca pădurea să fie umedă. Îşi simţi năduşeala 
cleioasă pe când alerga prin desişuri. Lătratul câinilor se 
apropia. Trecând printr-o poiană deschisă spre dreapta, văzu 
punctele de lumină ale unui oraş, dar nu putea risca să se 
îndrepte într-acolo. Se vor fi primit ordine, erau postate 
santinele. Cel mai bun traseu avea să-l ducă şi mai spre nord, 
prin teritoriul care-i plăcea cel mai mult - colinele înalte şi 
pădurea. Îi plăcea mirosul argilei peste care alerga. 

Rugi groşi îi sfâşiau hainele. Crengi dese îl zgâriau pe piele. În 
pofida înţepăturilor ce se umflau, se simţea înviorat. Adrenalina 
îi ascuţea simţurile. După ce rătăcise ca printr-un labirint, se 
desfăta cu sentimentul eliberării. Triumfase. 

Cu excepţia câinilor. Se năpusteau prin tufişuri, neînduplecaţi, 
tot mai aproape. Sărind peste o râpă, porni pe un povârniş 
întunecos, auzind vieţuitoarele pădurii ce fugeau din calea lui 
parcă simțind moartea iminentă. Alese o cărare de vânătoare 
spre stânga, ocoli un bolovan şi o luă spre o câmpie. 

Şi se pomeni în cimitirul de care pomenise Orlik. În faţa lui se 
înălţau pietrele funerare, profilate în lumina asfinţitului. Îngeri 
de marmură stăteau cu aripile întinse. Heruvimi se jeluiau. În 
razele muribunde ale crepusculului, ceţurile creau aureole. Totul 
părea orânduit dinainte. O zbughi printre pietre. Îi atrase atenţia 
un voal, apoi un boboc izolat. Auzi în spatele lui râcâitul 
ghearelor. Se întoarse spre boscheţi, băgând mâna în buzunar. 
Orlik îi spusese să nu-l folosească până nu era strict necesar. 


Acum era. Deşurubă capacul şi turnă substanţa înecăcioasă 
pe moviliţa unui mormânt recent. Se repezi imediat spre un 
gard viu şi dispăru în noaptea ce se lăsa. Florile miroseau a 
înmormântări. 

Dar nu şi pentru el, îşi spuse. Şi nu pentru gardienii pe care-i 
doborâse cu podul palmei, în castelul lui Orlik, stăpânindu-se. 
Deşi duşmani, aveau să trăiască. lar Orlik avea să-şi împlinească 
dorinţa, o evadare convingătoare fără a-şi sacrifica oamenii. 

În urmă, auzi urletul disperat al câinilor, cu nările torturate, 
inutile. Aveau să-şi zgârie boturile cu ghearele până când 
mirosul de sânge îl acoperea pe cel chimic. Dar n-aveau să-l mai 
fugărească. 

Se apropia o înmormântare, nici vorbă. Nu a lui, însă curând, 
îşi spuse, nerăbdător. Era prea îndrăgostit de ură ca s-o rateze. 


Capitolul 7 


Maşina era ascunsă acolo unde îi spusese Orlik - în umbra din 
dosul unei staţii service bătută în scânduri, pe un drum 
secundar, lângă Lyon. Un Renault vechi de trei ani, gri şi banal, 
contopit cu noaptea. Saul se apropie prevăzător, controlând 
drumul şi copacii din jurul staţiei înainte de a ieşi din tufişuri, 
spre latura maşinii opusă drumului. Luase un pistol franțuzesc 
M.A.B. de 9 mm. De la unul dintre gardienii castelului lui Orlik. 
Ochind cu el, privi prin fereastră, spre bancheta din spate. 
Nevăzând pe nimeni, deschise portiera şi găsi cheile - conform 
promisiunii lui Orlik - sub preşul din faţă. Se asigură că maşina 
nu avea capcane, cercetând motorul cu ajutorul chibriturilor 
găsite pe bord, apoi târându-se dedesubt pentru a inspecta 
suspensiile. Deschise portbagajul, unde găsi hainele şi 
echipamentul garantate de Orlik. Deşi Saul avea şi alte surse, 
bani şi acte de identitate pe care le ascunsese de-a lungul anilor 
în felurite ţări, respectarea de către Orlik a înţelegerii îl linişti. 
Cu siguranţă, intenţiona ca din partea lui să se ţină de cuvânt. 

Chiar şi aşa, îl deranja faptul că Orlik n-o eliberase pe Erika, 
deşi îi înţelegea logica. Orlik devenise suspect lăsându-l pe Saul 
să scape. Ar fi fost mai verosimil dacă nu evada şi Erika. 
Reprezenta o cale de a-l forţa pe Saul să procedeze aşa cum 
dorea Orlik. Insă nu-şi putea învinge bănuiala că Orlik avea şi un 
alt motiv. Dacă, după ce se termina totul, plănuia să-l 
ademenească pe Saul înapoi, să-i ucidă pe amândoi şi să-i 
prezinte ca pe nişte trofee, scăpând de răspunderea faptelor lui 
Saul? 

Complexităţile erau ca nişte nisipuri mişcătoare, absorbindu-l 
adânc. Un singur lucru însă ştia - Orlik n-avea să-l trădeze până 
nu-şi atingea scopul. Între timp, direcţia îi era clară şi extrem de 
simplă. 

Chris era mort. Cineva urma să plătească al dracului de 
Scump. 

Porni Renault-ul. Motorul se ambală uşor, părând reglat 
recent, cu rezervorul plin. 

leşi pe drum, cu farurile luminând prin noapte. Alese un 
culoar, apoi altul, uitându-se în oglindă după lumini care să-l fi 
urmărit. Nevăzând nimic, coti pe proximul drum principal şi, 
respectând limita de viteză, se îndreptă spre vest. 


Orlik îşi alesese ţintele, cinci la număr, descendenţi ai 
grupului Abelard iniţial. Dar nu precizase cine avea să fie primul. 

Plănuia să abandoneze maşina cât mai repede posibil; în 
pofida căutărilor, putea să nu fi observat vreun transmiţător 
semnalizându-i poziţia către o echipă de supraveghere ce se 
menținea în urmă destul de departe pentru a-şi ascunde 
farurile. Nu conta. 

Nimic nu mai conta. 

Decât răzbunarea. Îi făcea plăcere să se gândească la faptul 
că talentele pe care le deprinsese de la tatăl său urmau să 
devină arme de a-l distruge. 

Hei, bătrâne, sosesc. 

Strângea atât de tare volanul încât îl dureau degetele. 

Şi, la un moment dat din noapte, Chris se aşeză lângă el, cu 
chipul hăituit, ochii fără viaţă, zâmbind ca şi cum ar fi fost din 
nou copii, pe cale să înceapă o nouă aventură. 

Cea mai frumoasă. Răfuiala. 


Capitolul 8 


— Cum? Mă scuzi? N-am auzit ce-ai spus. 

Eliot se ridică încet. Stătea la biroul din cabinet, ridicându-şi 
privirea ca şi cum s-ar fi concentrat asupra unor hârtii 
importante, deşi nu avea nici una, iar lămpile erau stinse şi 
draperiile trase. Miji ochii spre uşa deschisă, unde un om voinic 
se profila pe lumina din hol. 

Omul stătea cu picioarele depărtate şi braţele uşor dezlipite 
de trup. Era înalt, cu chipul pătrat. 

Eliot se încruntă. Un moment, nu-l recunoscu - sau, mai 
degrabă, se temu că da. Semăna cu Chris. 

Supravieţuise Chris şi venise la el? Imposibil. Landish 
garantase că Chris era... 

Neagră pe fundalul luminos, umbra părea... 

Moartă? Cu neputinţă. Deci era Saul care, strecurându-se 
printre paznicii casei, se pregătea să-l înfrunte? 

Nu încă. Era prea devreme. Dar explicaţia îl tulbura, căci îşi 
dădu seama că silueta îi amintea acum nu numai de Chris şi de 
Saul, ci şi de toţi ceilalţi, nouă perechi, optsprezece orfani, cu 
toţii fiii lui vitregi. Îşi spusese că-i iubea. Nu i se punea un nod în 
gât când se gândea la ei? Nu era durerea lui o dovadă că nu 
acţionase fără inimă? Suferinta de a-i sacrifica făcea ca 
misiunea să-i devină şi mai eroică. 

Acum, însă, cincisprezece erau morţi - poate chiar mai mulţi, 
dacă Saul devenea prea nerăbdător. Nu exista, însă, acest risc. 
Sistemul părea stabilit dinainte. „N-am crezut niciodată în 
noroc,” îşi spuse. „Sau în soartă. Toată credinţa mi-am dedicat-o 
talentului.” Studiind, însă, figura din uşă, avu un moment de 
halucinaţii, toţi copiii lui morţi suprapuşi unul peste altul. Se 
înfioră. Le alesese criptonimele din mitologia greacă şi romană, 
complăcându-se în pasiunea lui pentru complexitate, dar acum 
îşi mai amintea şi altceva din acea mitologie - Furiile. Umbrele 
Răzbunătoare. 

Işi drese glasul, repetând: 

— N-am auzit ce-ai spus. 

— Te simţi bine? se apropie Pollux. 

— Ce te face să crezi că nu m-aş simţi bine? 

— Te-am auzit vorbind singur. 

Tulburat, Eliot nu-şi aminti s-o fi făcut. 


Pollux continuă: 

— Nu mi-am dat seama cu cine ai fi putut vorbi. Cu siguranţă, 
de mine nu trecuse nimeni. Apoi m-am gândit la telefon, dar din 
locul unde stăteam, în hol, îl vedeam că era în furcă. 

— Mi-e bine. Probabil că am... gândit cu voce tare, cred. Nici 
un motiv de îngrijorare. 

— Pot să-ţi aduc ceva? 

— Nu, n-aş crede. 

— Aş putea încălzi nişte cacao. 

Nostalgic, Eliot zâmbi: 

— Când tu şi Castor eraţi mici şi veneaţi la mine în vizită, 
obişnuiam să vă dau cacao. Mai ştii? Chiar înainte să adormiţi. 

— Cum aş putea să uit? 

— Se pare că ni s-au inversat poziţiile. Şi plănuiţi să aveţi grijă 
de tatăl vostru la bătrâneţe? 

— De tine? Doar ştii că pentru tine aş face orice. 

Eliot dădu din cap, sfâşiat de emoție. Alţi cincisprezece îi 
dăruiseră totul. 

— Ştiu. N-am nimic. Am nevoie doar de singurătate. Te 
iubesc. Ai mâncat? 

— În curând. 

— Vezi să nu uiţi. Şi fratele tău? 

— E în hol, supraveghează spatele. 

— Vin şi eu imediat. Vom vorbi despre vremurile de altădată. 

Pollux plecă. Rezemându-se de spătar, epuizat, Eliot îşi aminti 
cu drag vara anului 1954, când îi dusese pe Castor şi pe Pollux 
la... parcul Yellowstone, oare? Prea mulţi ani trecuseră, prea 
repede. Uneori, memoria îi juca feste. Poate că fuseseră la 
Marele Canion. Nu. Aia se întâmplase în '56. Atunci, Castor... 

Cu un fior, îşi dădu seama cât de cumplit se înşela. Mintea i se 
crispă de deznădejde. Nu, Doamne sfinte, fusese o altă pereche 
şi aproape plânse pentru că nu-şi putea aminti care. Chris şi 
Saul, poate. Furiile se apropiau. Gura i se umplu cu fiere. 

Plecase de la birou după-amiază, imediat ce asistentul îi 
adusese vestea. 

— Romulus a scăpat? Dar totul era aranjat, capcana 
confirmată! Cei de la K.G.B. susțineau că l-au prins! 

— Şi pe femeie. Da. 

Asistentul vorbea fără tragere de inimă. 

— Dar e evadat. 


— Cum? 

— ÎI prinseseră lângă Lyon. A fugit dintr-un castel unde fusese 
dus să-l execute. 

— Era vorba că-l omoară pe loc! 

— Se pare că mai întâi voiau să-l interogheze. 

— Nu aşa ne-am înţeles! Câte pagube a făcut? Câţi paznici a 
omorât? 

— Niciunul. A fost o evadare curată. 

Vestea îl tulbură. 

— Dar pe femeie au omorât-o? 

— Nu, o interoghează ca să afle unde s-a dus. 

Eliot clătină din cap: 

— E o greşeală. 

— Dar susţin... 

— E o greşeală. Mint. E un truc. 

— Dar de ce? 

— Cineva i-a dat drumul. 

— Nu văd din ce motiv. 

— Nu e evident? Ca să vină la mine. 

Asistentul îşi îngustă ochii. 

În acel moment, când îşi seama că asistentul său îl credea 
paranoic, Eliot părăsise clădirea, luându-i pe Castor şi pe Pollux 
cu el. De-atunci, stătea în cabinetul său întunecat, apărat numai 
de gărzile din jurul casei şi de cei doi credincioşi fii rămaşi. 

Dar nu putea continua astfel la nesfârşit. Nu putea doar să 
stea şi să aştepte. În pofida Umbrelor care-l bântuiau, nu credea 
în soartă. „Întotdeauna m-am bazat pe talent,” îşi spunea. „Şi pe 
cruzime. Eu l-am învăţat. Îi pot ghici gândurile. Ce-aş face dacă 
aş fi în pielea lui Saul?” 

În momentul când ştiu ce întrebare să formuleze, răspunsul se 
ivi pe dată. Fascinat, îi mai acorda o şansă. Dar numai dacă 
acţiona rapid. 

Trebuia să ia legătura cu Landish. 

Saul avea să-şi savureze răzbunarea, făcând popasuri pe 
drum, sporind teroarea. 

Landish avea să fie prima ţintă. Puteau întinde o cursă. 


Capitolul 9 


Din nou simţea că mai trecuse pe-acolo, părându-i-se a 
revedea nu numai zidurile de la, „Franklin“, ci şi pe cele ale 
domeniului lui Andrew Sage. Totul se lega. Eliot folosise şcoala 
ca să-l pervertească. Una dintre consecinţe fusese operaţiunea 
Paradigma. Înţelegând, se delecta amar cu sentimentul de a 
reveni spre locul de unde începuse totul. Când aruncase în aer 
proprietatea lui Sage, nu simţise nimic. Fusese o misiune de 
îndeplinit. O făcuse pentru Eliot. Acum, însă, totul era altfel. 
Pentru prima oară, abia aştepta să ucidă. Comparând zidurile 
proprietăţii lui Landish cu cele ale lui Sage, îşi dădu seama de 
schimbarea dinlăuntrul lui. Dorea să ucidă, şi-l bucura că 
alesese aceeaşi metodă de la asasinarea lui Sage. Savura ironia 
situaţiei, folosind tacticile lui Eliot împotriva lui. „Ti-am spus eu, 
Landish, cum te voi pedepsi dacă minţi. La dracu’, mi-a murit 
fratele.” Închipuindu-şi zidurile Şcolii „Franklin”, îşi simţi ochii 
înfierbântaţi, umflaţi de lacrimi. 

Se întoarse spre armă. Ar fi putut alege o puşcă, pentru a-l 
împuşca pur şi simplu pe Landish de la distanţă. Dar asta nu l-ar 
fi mulţumit, n-ar fi fost destul de complet, nu i-ar fi împlinit 
ameninţarea. Landish trebuia să moară într-un anumit mod. 

Hotărârea lui, însă, crea o problemă. Landish fie era mai 
prudent, fie aflase despre evadare, căci paza proprietăţii se 
triplase. Patrulau gărzi din abundență. Vizitatorilor li se cereau 
acreditări şi erau percheziţionaţi. Pereţii fuseseră dotați cu 
monitoare video. Nu mai era posibil să se infiltreze în incintă ca 
data trecută. Atunci, cum ar fi putut planta explozivii? Cum 
putea să-l spulbere nu numai pe Landish ci şi - „ţi-am spus ce- 
am să fac; ei reprezintă tot ce urăsc eu - împuţiţii ăia de 
trandafiri?” 

Era cel mai mare aeromodel cu telecomandă pe care-l putuse 
cumpăra. Umblase printr-o jumătate de duzină dintre cele mai 
mari magazine de hobby-uri din Londra, până să-l găsească. Un 
Spitfire miniatural, cu anvergura aripilor de un metru şi opt sute 
de metri rază de acţiune. Propria lui rachetă teleghidată. Işi 
şterse ochii împăienjeniţi, în timp ce regla aparatul, zâmbind. O 
jucărie. Dacă Chris ar fi fost acolo, ar fi râs. Copilul corupt care a 
ales o jucărie ca să se răzbune pe taică-său. 


Modelul avea plinul făcut. Îl probase în prealabil, într-un alt 
loc. Nu avusese nici o problemă de funcţionare. Răspundea la 
semnalele radio, manevrat prin văzduh de către emițătorul cu 
antenă. Urca, plana şi cobora în picaj exact cum i se comanda. 
Avionul, însă, avea încărcătură: trei kilograme de explozibil 
furat, distribuit egal de-a lungul fuzelajului şi prins cu scotch. 
Greutatea suplimentară afecta precizia modelului, întârziindu-i 
decolarea, îngreunându-i mişcările în aer. Dar nu atât de mult 
încât să conteze. Arma avea să-şi facă datoria. Se dusese la un 
magazin de articole electronice şi cumpărase piesele necesare 
pentru detonator, ancorându-l pe trenul de aterizare, cu 
receptor radio propriu. Avusese grijă ca avionul şi detonatorul să 
fie reglate pe frecvenţe diferite. Altminteri, explozivul ar fi sărit 
în aer când activa decolarea. 

Aştepta. Zorii se apropiau încet, fără să aducă nici un strop de 
căldură. Deşi tremura, ura îi pârjolea sufletul. 

Ştia că ţinta lui nu s-ar fi ascuns în altă parte. Trandafirii erau 
prea importanţi. Landish se va fi temut pentru ei, devenind 
incapabil să stea la distanţă. 

Se gândi la Chris, degustând aşteptarea, imaginându-şi 
satisfacția pe care urma s-o trăiască nu peste mult. La ora 
şapte, se încordă, când un personaj cu părul alb, încadrat de 
paznici, ieşi pe o uşă dosnică a conacului, apropiindu-se de seră. 
Se temu să nu fie altcineva, deghizat asemenea lui Landish, dar 
îl recunoscu prin binoclu. Nici o confuzie. Halatul de grădinărie 
arăta cam umflat. Purta vestă anti-glonţ. 

„N-o să-ţi ajute la nimic, ticălosule. ,„ 

De îndată ce Landish şi gărzile intrară în seră, Saul se furişă 
înapoi printre copaci. Ducea avionul în braţe, cu emiţătoarele în 
rucsacul de pe umăr, traversând un luminiş cu iarba prea udă de 
rouă ca să poată servi drept pistă de decolare. Un drum de ţară 
avea să fie ideal. Nevăzând nici o maşină, porni avionul şi îl 
ghidă tot mai repede, până se desprinse de pământ, făcând 
eforturi să ia altitudine. Motorul bâzâia. Când ajunse destul de 
sus pentru a trece peste copaci, Saul reveni prin poiană, 
nescăpând aparatul din ochi, deasupra lui, în timp ce străbătea 
pădurea pentru a ajunge la culmea ce domina proprietatea lui 
Landish. Datorită umezelii, pantalonii i se lipeau de picioare, 
reci, dar până şi această senzaţie era plăcută. Păsările cântau. 


Aerul zorilor mirosea plăcut. Saul se prefăcea a fi copilul care nu 
fusese niciodată. Care niciodată nu i se îngăduise să fie. 

Jucăria lui. Lacrimile ce se uscau îl făceau să-şi simtă obrajii 
scorţoşi în timp ce zâmbea. Acţionă comenzile, ridicând avionul 
la limită - un punct pe cerul senin - îndreptându-l spre domeniu. 
Paznicii se întoarseră, miraţi de sunet. Câţiva îşi înclinară 
capetele. Un om cu un câine arătă în sus. Deşi de la distanţa 
aceea nu-l puteau vedea, Saul se ghemui în boscheţi, 
manevrând comenzile. Pulsul îi palpita mai tare, în timp ce 
avionul cotea peste curte. 

Gardienii păreau paralizaţi, după care se puseră brusc în 
mişcare, agitaţi, nervoşi, părând să simtă o ameninţare dar 
neştiind în ce consta. Saul forţă avionul până la înălţimea 
maximă, după care îl înscrise în picaj. Pe când acesta cobora ca 
o săgeată spre seră, tot mai mare, mai zgomotos, câţiva oameni 
alergară într-acolo. Alţii începură să strige. Unii ridicară puştile. 
Auzi pocnetul focurilor de armă, văzu gărzile tresărind sub recul. 
Răsucind manşa de comandă, începu manevre evazive, 
înclinând avionul pe dreapta, apoi pe stânga, cârmind, 
răsucindu-l, plonjând. Începură să tragă şi alţii. Observă sera. 
Prin geamuri, văzu o măruntă siluetă în halat alb întorcându-se 
spre tărăboiul de-afară. Numai Landish era îmbrăcat în alb. 
Stătea între trandafiri, la o treime din lungimea unui şir. Saul 
îndreptă avionul direct spre el. Detunau atâtea împuşcături încât 
începură să sune ca o rafală. Avionul reacţiona greoi. Preţ de-un 
cumplit moment, se temu că fusese atins, dar apoi îşi dădu 
seama că greutatea bombei afecta picajul. Compensă, orientând 
modelul mai puţin abrupt. Când lovi sticla, şi-l imagină pe 
Landish rămânând cu gura căscată. Apăsă al doilea emiţător. 
Sera se dezintegră. Cioburi de sticlă zburară cu boltă, strălucind. 
Gărzile săriră să se adăpostească, acoperite de flăcări şi de fum. 
În timp ce bubuitura se rostogolea peste vale, Saul o luă la fugă, 
închipuindu-şi petalele roşii plutind ca nişte fulgi îmbibaţi în 
sângele lui Landish. 


Capitolul 10 


Telefonul sună, făcându-l pe Eliot să tresară. Holbă ochii, 
silindu-se să aştepte în timp ce ţârâia din nou, până-şi găsi 
calmul necesar pentru a răspunde. 


— Alo? 
Vorbea prudent, aşteptându-se să-l audă pe Saul blestemând 
victorios,  ameninţându-l. Trebuia să-l convingă să se 


întâlnească, să-l atragă într-o capcană. 

Cel pe care-l auzi era asistentul său. 

— Domnule, mă tem că am veşti proaste. Telegramă urgentă 
de la M.I.-6. 

— Landish? | s-a întâmplat ceva? 

— Da, domnule, de unde ştiţi? 

— Spune-acolo. 

— Cineva l-a aruncat în aer. Cu seră cu tot. Era foarte bine 
păzit. Dar... 

— Doamne fereşte. 

Când află cum fusese plasată bomba, Eliot simţi că-i amorţea 
inima. Landish nu reuşise să-l oprească. 

Era Saul, ba bine că nu. „Vrea să-mi dea de veste cât e de 
deştept. Mă anunţă că-mi va veni de hac oriunde-aş fi sau oricât 
de bine m-aş apăra.” Eliot clătină din cap, deznădăjduit. 

„De ce m-aş mira? Eu l-am învăţat.” 

— Mulţumesc, murmură el şi închise. În întuneric, se strădui 
să se calmeze, să-şi limpezească minţile, să analizeze 
variantele. 

Febril, se cutremură, izbit de gândul că nu se mai aflase în 
pericol de când lucrase în Franţa sub acoperire, pe vremea 
războiului. De-atunci, urcase atât de sus încât nu mai riscase 
decât pe plan politic. Nici un ofiţer superior de Informaţii nu 
fusese vreodată executat pentru trădare. Numai agenţii 
operativi de pe teren înfruntau moartea. În cel mai rău caz, ar fi 
primit o condamnare la închisoare, probabil nici măcar atât - 
pentru a se evita publicitatea, trădătorii de înalt nivel erau 
adesea doar concediaţi, punându-se capăt capacităţii lor de a 
face rău. Cu toată colecţia de scandaluri pe care le putea folosi 
pentru şantaj, putea să-şi pretindă chiar şi pensia. 

Nu, nu se temuse decât că ar fi descoperit. Datorită mândriei 
şi a hotărârii lui de a nu da greş. 


Dar teama pe care o trăia acum era cumplită. Nu intelectuală. 
Instinctivă. Teroare din reflex. Nu se mai simţise astfel dintr-o 
noapte petrecută într-un şanţ de drenaj din Franţa, când o 
santinelă germană aruncase peste el... 

Inima aproape îi plesnea de tensiune. Plămânii subţiri ca 
hârtia, înăspriţi de anii în şir de fumat, se luptau eroic. 

„N-am să cedez. Întotdeauna am fost un învingător.” După 
aproape patruzeci de ani, înfrunta din nou supremul pericol. „Şi 
n-am de gând să dau greş.” _ 

Un tată împotriva fiului său? Un profesor contra elevului? „În 
regulă, dar, hai la mine. Îmi pare rău că Chris a murit, dar n-am 
să te las să mă învingi. Încă sunt mai bun ca tine.” 

Dădu din cap. Regulile. Nu te apropia de duşman. Atrage-l pe 
el spre tine. Forţează-l să lupte pe terenul tău. Fă-l să te înfrunte 
în termenii tăi. 

Cunoştea o cale. Saul greşea dacă-şi închipuia că putea 
ajunge la el indiferent unde sau cât de bine păzit era. Exista un 
loc. Oferea protecţie absolută. Şi partea cea mai bună era că 
respecta regulile. 

Ridicându-se în picioare, ieşi în hol. Pollux se îndreptă de 
spate, atent. Eliot surâse. 

— Adu-l pe fratele tău. Trebuie să ne facem bagajele. 

În capul scării, se opri: 

— E mult de când n-am mai fost la o plimbare. 


Capitolul 11 


La Londra, Saul ignoră ploaia care bătea în ferestre. Trăsese 
draperiile. Chiar şi aşa, aprinse lumina numai atâta timp cât să 
vadă numărul pe care-l forma la telefon. Cufundat din nou în 
întuneric, se culcă pe pat, aşteptând să răspundă. După scurt 
timp, avea să se bărbierească şi să-şi schimbe hainele, apoi să 
mănânce peştele cu cartofi prăjiţi pe care şi-i adusese. Apoi, 
urma să achite camera, folosită numai o oră, şi să pornească 
spre următoarea destinaţie. Putea dormi pe drum. Avea multe 
de făcut. 

Telefonul se opri din sunat. 

— Da? 

Părea glasul lui Orlik, dar trebuia să se asigure. 

— Baby Ruth. 

— Şi trandafiri. 

Orlik. Rusul îi dăduse diverse numere - telefoane publice unde 
putea fi găsit în anumite zile, la anumite ore, pentru informaţii şi 
instrucţiuni. 

— Presupun că ai auzit îngrozitoarea veste despre prietenul 
nostru englez, spuse Saul. 

— Într-adevăr. Bruscă, dar nu neaşteptată. Şi nu lipsită de 
consecinţe, continuă Orlik. Printre asociaţii lui se înregistrează o 
activitate considerabilă. Se pare că se tem de noi veşti bruşte 
despre ei înşişi. 

— Şi-au luat măsuri de prevedere? 

— De ce? Te-ar deranja? 

— Nu atâta vreme cât ştiu unde să-i găsesc. 

— Călătoria face bine la suflet, înţeleg. 

— Îmi poţi recomanda câteva locuri? 

— Mai multe. Ştiu despre o podgorie din districtul francez 
Bordeaux. Şi o staţiune montană în Pădurea Neagră din 
Germania. Dacă Uniunea Sovietică ţi-e pe plac, sugerez o vilă la 
gurile Volgăi, lângă Marea Caspică. 

— Numai trei? Mă aşteptam la patru. 

— Dacă te duci direct la al patrulea, s-ar putea să-ţi pierzi 
interesul pentru celelalte, îi aminti Orlik. 

— lar pe de altă parte, aştept cu atâta nerăbdare să-l văd pe 
al patrulea încât e posibil să nu mă pot concentra asupra 
celorlalţi. 


— Am aici o prietenă de-a ta care ţine mult să-ţi termini 
călătoriile ca să te poţi întoarce la ea. Am stabilit că vei urma 
nişte instrucţiuni. Dacă nu faci ce-ţi cer, ce rost mai are să te 
ajut? Mă gândeam ca următoarea vizită să i-o faci incomodului 
meu coleg din Uniunea Sovietică. 

— Şi să te eliberez de presiune? Mai gândeşte-te. Mă ajuţi 
numai pentru ca să mă ocup de el. Pe urmă, dai vina pe mine şi 
ieşi basma curată. 

— Niciodată n-am susţinut altceva, replică Orlik. 

— Dar odată ce vei fi în siguranţă, s-ar putea să tragi 
concluzia că pe ceilalţi îi poţi rezolva singur. Vei aranja să fiu 
omorât şi să ieşi învingător pe toate fronturile. 

— Suspiciunile tale îmi lezează amorul propriu. 

— M-am băgat în povestea asta numai pentru un singur motiv 
- Eliot. De ceilalţi am să mă ocup mai târziu. Nu există nici o 
garanţie că le pot face felul la toţi. Poate comit o greşeală şi mor 
înainte de-a ajunge la ei. Dacă-i iau în ordinea cerută de tine, 
poate nici n-am să mai ajung vreodată la Eliot. 

— Un motiv în plus ca să fii prudent. 

— Nu. Ascultă-mă cu atenţie. Am o întrebare. Dacă aud un 
răspuns greşit, închid. Şi am să dau de Eliot pe căile mele 
proprii. Dacă Erika păţeşte ceva, vin la tine cum am venit şi la 
Erika. 

— Şi zici că asta se numeşte cooperare? 

— Intrebarea: Presupun că ştie că am evadat şi ce-a păţit 
Landish. Va trebui să-şi închipuie că vin. O să-şi ia măsuri. În 
locul lui, eu n-aş rămâne acasă. Aş vrea cea mai bună protecţie 
pe care o pot găsi, cel mai sigur loc. Unde îl găsesc? 

Ploaia bătea în geam. Pe întuneric, Saul strângea receptorul în 
mână, aşteptând încordat răspunsul lui Orlik. 

— Nu-mi place să fiu ameninţat. 

— Răspuns greşit. 

— Stai! Ce-i cu...? Dă-mi o şansă! Eliot acum? Apoi ceilalţi, în 
schimbul Erikăi? 

— Doar dacă nu bănuiesc că o foloseşti ca momeală. 

— Ai cuvântul meu. 

— Răspunsul. 

Orlik oftă, apoi îi spuse. Saul închise. 


Inima-i bubuia în piept. Locul pe care i-l spusese Orlik era 
sclipitor gândit. „La ce te-ai fi aşteptat?” se întrebă. În pofida 
urii, recunoscu geniul lui Eliot. 

Cea mai bună, cea mai controlată dintre arene. Chris ar fi 
înţeles. 


Capitolul 12 


O dubă mare şi neagră stătea în faţa fermei. Apropiindu-se, 
Orlik se încruntă. Pneurile maşinii sale scrâşniră pe pietriş, în 
timp ce-şi parca Citroen-ul la bună distanţă de vehiculul 
nefamiliar, asigurându-se că-l lăsa cu faţa spre capătul dinapoi 
al aleii. Stinse farurile şi opri motorul, dar lăsă cheia în contact. 
Precaut, cobori, scrutând noaptea. 

Dacă ar fi văzut furgonul de la distanţă, ar fi oprit şi ar fi dat 
ocol fermei, cercetând. Dar duba era plasată astfel încât să n-o 
observe până nu ajungea în capătul aleii. Nu s-ar fi putut retrage 
fără a-şi alerta vizitatorii. Presupunând că noaptea ascundea şi 
alte gărzi în afară de ale lui proprii, nu avea de ales decât să 
intre în casă aparent nepăsător. 

Ardeau luminile la mai multe ferestre. lată. Apropiindu-se de 
casă, observă o umbră la colţul din dreapta. Poziţionat imediat 
dincolo de conul de lumină, omul intenţiona vizibil ca Orlik să-l 
întrezărească. 

La stânga, ţâărâitul greierilor se opri brusc. Deci, şi acolo 
stătea cineva. Din nou, însă, avertismentul ar fi putut să fie 
prevenit atât de uşor, evitând orice mişcare, încât Orlik fu nevoit 
să presupună că santinelele ascunse îl anunțau de prezenţa lor. 

„Ca să-mi vadă reacţia. Dacă n-am făcut nimic rău, n-ar trebui 
să mă arăt nervos. Dacă am făcut ceea ce bănuiesc ei, însă, 
poate aş dovedi-o încercând să fug.” 

Nu se îndoia cine erau. După „evadarea” lui Saul din castelul 
de lângă Lyon, Orlik o dusese pe Erika în sud, la această fermă 
din apropiere de Avignon, dorind s-o ascundă - în eventualitatea 
că Saul încerca s-o salveze, în loc de a-şi respecta partea lui de 
înţelegere. Saul n-ar fi putut găsi niciodată acest loc. Autorităţile 
franceze nu ştiau ce se întâmpla. Deci, cine mai rămânea? Cine 
altcineva mai era implicat şi avea mijloace de a-i da de urmă 
până aici? 

Două concluzii. Un membru al personalului său, suspicios în 
legătură cu evadarea lui Saul, informase împotriva lui. A doua: 
veniseră superiorii lui Orlik, să-l ia la întrebări. 

— Tu, spuse Orlik în rusă. Din dreapta. Ai grijă când păşeşti 
înapoi. In spatele tău e o cisternă. Capacul ei nu ţi-ar suporta 
greutatea. 


Nu auzi nici un răspuns. Zâmbind, îşi continuă drumul - dar nu 
spre uşa principală, ci către o intrare de lângă aripa dreaptă. 

Intră, simțind mirosul de vițel şi ciuperci al cinei. Un hol îngust 
spre stânga, prin dreptul bucătăriei, spre luminile din camera de 
zi. Un gardian musculos stătea în faţa unei uşi cu lacăt. 

— Deschide, ordonă Orlik. Trebuie s-o chestionez. 

Paznicul făcu o mutră posomorâtă. 

— N-o să le convină. 

Orlik îşi înălţă sprâncenele. 

— Sunteţi aşteptat, arătă gardianul în lungul holului. 

„Ştiu cine m-a turnat,” îşi spuse Orlik. „E la locul potrivit. Va 
primi ceea ce merită.” 

— Vor trebui să aştepte. Ţi-am spus să deschizi uşa. 

Paznicul se încruntă. 

— Dar... 

— Eşti surd? 

Strângând ochii de furie, gardianul scoase o cheie şi descuie 
lacătul. 

Orlik intră. 

Camera fusese golită de orice mobilă pe care Erika ar fi putut- 
o folosi drept armă. | se lăsaseră pantalonii şi o bluză de flanelă, 
dar pantofii i-i luaseră, pentru cazul că se elibera şi încerca să 
fugă. Cureaua, o potenţială armă, fusese luată şi ea. Ridică o 
privire încruntată din colţul unde stătea pe jos. 

— Bine. Eşti trează, spuse Orlik. 

— Cum aş putea dormi cu luminile astea? 

— Am nevoie de informaţii. 

Întorcându-se, Orlik dădu din cap spre gardian şi închise uşa. 

Traversă odaia. Cu o expresie întunecată, scoase un pistol 
sovietic Makarov de 9 mm, de sub veston. 

Femeia nu se clinti. 

O cercetă, meditativ, judecând. 

— Deci, a sosit momentul? 

Avea ochii negri precum cărbunele. 

Orlik repetă în minte scena pe care o prevedea în camera de 
zi şi dădu din cap: 

— Da, e timpul. 

Îi dădu pistolul. 

Pupilele Erikăi se dilatară. 

Aplecându-se, îi simţi mirosul părului. 


Îi şopti câteva cuvinte. Termină şi se ridică: 

— Singura mea consolare e că, deşi nu vrei, ai să mă ajuţi. 

Simţind nevoia contactului prietenos al pielii, se aplecă şi o 
sărută. Pe obraz. Ca pe o soră. Gândindu-se la ceea ce-l aştepta. 

Se întoarse şi ieşi din cameră. Paznicul părea nerăbdător. 

— Ştiu, spuse Orlik. Mă aşteaptă. 

Străbătu culoarul. Camera de zi devenea tot mai luminoasă 
pe măsură ce se apropia. Simplă, modest mobilată, mohorâtă. 
Un şemineu înnegrit de funingine. O canapea roasă. Un 
balansoar scârţâitor. 

Din care îl privea un bărbat slab şi posac. 

Orlik îşi ascunse surpriza. Se aşteptase la superiorul său 
imediat sau, în cel mai rău caz, la directorul european. Dar omul 
din faţa lui, chiar mai subţire în obraji şi mai asemănător cu un 
dihor decât el însuşi, era tocmai prada pe care o vânase, 
urmaşul rus al grupului Abelard, echivalentul sovietic al lui Eliot. 

Un om pe nume KovşuKk. Îmbrăcat în negru. Opri balansoarul, 
vorbind în rusă, răspicat. Paznici severi îl flancau. 

— Voi fi scurt. Ai primit instrucţiuni să-l omori pe american. N- 
ai ascultat. l-ai organizat evadarea. Presupun că intenţionai să 
mă omoare. 

Orlik clătină din cap: 

— Nu ştiu ce... 

Incepu să se bâlbâie: 

— Fireşte, sunt onorat să vă văd. Dar nu înțeleg. Nu pot fi 
făcut răspunzător pentru asistenții interni. Dacă-s aşa de 
împiedicaţi... 

— Nu. N-am timp de teatru. 

Kovşuk se întoarse spre un paznic: 

— Adu femeia. Foloseşte ce metodă pofteşti. Fă-o să 
recunoască tot ce ştie. Documentează-le crimele. Pe urmă, 
omoară-i pe amândoi. 

— Ascultaţi... 

— Dacă te bagi, te omor în clipa asta. Vreau să ştiu unde e 
americanul. 

Kovşuk se răsuci din nou spre gardian: 

— Ţi-am spus, adu-o aici. 

Orlik îl privi pe paznic ieşind. 

— Vă înşelaţi. Şi eu vreau să-l prind pe american la fel de mult 
ca... 


— Nu mă insulta. 

Simţurile lui Orlik se accelerară. Purta şi un al doilea pistol. 
Nemaiavând încotro, îl scoase. Dacă-l omora pe gardianul rămas 
înainte... 

Dar Kovşuk se aşteptase şi deja scotea pistolul, trăgând. 

Orlik primi glonţul în piept. 

Impactul îl zgudui. Zbură îndărăt, cu ochii mari, răsturnându- 
se. În pofida sângelui ce-i ţâşnea pe gură, izbuti un rânjet. 

Pierduse. 

Dar câştigase. Căci auzi de pe culoar detunături ascuţite de 
pistol, recunoscând sunetul Makarov-ului, încrezător că atât 
necredinciosul său asistent cât şi bodyguard-ul lui Kovşuk erau 
morţi. Femeia era pe-atâta de dibace, pe cât de senzuală. 

O uşă se dădu de perete. 

Simţurile îl părăseau. Cu toate acestea, auzi Makarov-ul 
lătrând din nou. O prevenise despre santinelele de-afară şi 
poziţiile lor. 

Şi-o imagină fugind prin noapte. 

Îi rânji lui Kovşuk. Auzi zgomotul Citroân-ului. Makarov-ul 
răsună iarăşi. 

Şi muri. 


Capitolul 13 


Picioarele desculţe ale Erikăi erau mânjite de sânge. Şi le 
zgâriase pe pietrişul aleii, alergând dinspre casă către Citro&n-ul 
lui Orlik. Cheia era în contact, aşa cum promisese el. Piciorul îi 
alunecă pe ambreiaj şi pe accelerator. Furioasă, apăsă mai tare, 
schimbând vitezele, gonind şi mai repede pe alee, cu roţile din 
spate derapând şi noaptea ca un zid în faţa ei. Nu îndrăzni să 
aprindă luminile de poziţie. Deşi putea aluneca la o curbă 
nevăzută, trebuia să evite riscul de a fi reperată după lumini. 

Chiar şi aşa, zgomotul motorului îi indica prea bine prezenţa. 
Luneta maşinii făcu implozie. Auzi rafalele sacadate şi repetate 
ale automatelor, o succesiune de şocuri zguduind maşina. În 
oglindă, văzu  fulgerările  stroboscopice la gura ţevii, 
recunoscând pârâitul distinctiv al pistoalelor-mitralieră. 

_ Uzi-uri. Avea prea multă experienţă cu ele ca să se înşele. 
Inţelegând deodată ce simţise Saul în Atlantic City, derapă la o 
cotitură pe care abia o zărise în ultimul moment. 

Gândurile îi interveniră asupra instinctelor. De ce preferau 
ruşii arme israeliene? 

Nu era timp. Sângerând pe ambreiaj, smuci schimbătorul de 
viteze în sus. Departe de casă, bezna era mai densă. Citroen-ul 
se frecă de un copac. Nu mai putea amâna. Aprinse farurile şi 
holbă ochii spre umbra masivă ce se năpustea afară din tufişuri. 

Un furgon. Smuci de volan spre stânga, apăsând până la 
limită acceleratorul încleiat de sânge. Citro&n-ul coti prin faţa 
dubei, alunecând lateral, cu aripa din spate pocnind un ciot. 
Lampa de poziţie i se sparse, dar roţile muşcară din prundiş, 
mărindu-şi tracţiunea, repezindu-se înainte. Depăşi barajul 
rutier, văzând un tunel de copaci şi arbuşti - în capătul căruia o 
ademenea un drum de ţară. 

Alte Uzi-uri pârâiră. Se sparse şi al doilea far de poziţie. 
Perfect, le perturba ochirea. Scăzu viteza, trecând de pe pietriş 
pe asfalt, luând-o la stânga pe drumul de ţară. Ajunsă în linie 
dreaptă, băgă în viteza maximă şi văzu vitezometrul depăşind 
120 de kilometri, insistând spre limită. 

Ştia că avea să fie urmărită. Citro&n-ul se zgâlţâia ca în urma 
unor avarii de structură. Trebuia să alerge cu el până se 
desfăcea în bucăţi. Sau până găsea o maşină mai bună. 


Dar avea în faţă drumul liber şi un scop clar. Avertismentul 
şoptit de Orlik fusese explicit, interogatoriul care-i aştepta, 
ameninţarea cu care se confruntau amândoi, şansa pe care i-o 
acorda. Pregătită, îl împuşcase pe omul intrat după ea - şi pe 
gardianul din hol. Omorâse santinelele care încadrau casa. Deşi 
prundişul îi înţepa tălpile goale, în care-i rămăseseră înfipte 
pietricele, se simţea însufleţită, liberă şi cu un ţel precis. 

Saul avea nevoie de ea. Orlik îi spusese unde să-l găsească. 
Gonind prin noapte, însă, şi văzând în retrovizor faruri, cu mâna 
pe pistolul aflat alături, nu putu evita gândul ce-i venise mai 
devreme. Uzi-urile. De ce foloseau ruşii arme israeliene? 

Răspunsul o răscoli. Fiindcă omul care îl aşteptase pe Orlik la 
fermă era echivalentul rus al lui Eliot. Gărzile lui, la fel ca ale lui 
Eliot, primiseră instructajul instinctelor ucigaşe ca pregătire 
finală. Fuseseră învăţate să acţioneze ca nişte israelieni, iar 
consecinţele aveau să cadă în seama... 

Erika îşi încleştă dinţii. În seama Israelului. 

Trecu ca o furtună pe lângă gospodării şi livezi. Dacă farurile 
câştigau teren, avea să se oprească şi să-şi asume riscul, 
barând drumul, ciuruindu-şi urmăritorii. 

Dar, în ciuda scuturăturilor Citro&n-ului, păstră distanţa, vuind 
prin întuneric. 

Ultima şoaptă a lui Orlik îi răsuna în minte: „Saul se îndreaptă 
către Eliot. Bătrânul a ales sanctuarul perfect. E o capcană.” 

Dar pentru cine? Pentru Saul, sau pentru Eliot? 

Atâta lucru ştia. Orlik îi spusese. O provincie. Un oraş. O vale 
montană. 

Canada. 

Şi avea să ajungă acolo. 


CASE DE ODIHNĂ / 
COBORÂREA ÎN PĂMÂNT 
Capitolul 1 


Şoseaua devenise atât de abruptă, încât Saul trecu din viteza 
a doua în prima, auzind efortul motorului şi forțând microbuzul 
Eagle să continue urcuşul. Alesese acel model fiindcă, deşi arăta 
convenţional, avea dublă tracţiune. Pe de o parte, nu dorea să 
atragă atenţia. Pe de alta, nu ştia cât de accidentat avea să 
devină terenul înainte de a ajunge la destinaţie. 

Regiunea arăta deja destul de impunătoare. O maşină 
burduşită, cu număr de înmatriculare din altă provincie, era 
trasă pe acostament, cu capota ridicată şi radiatorul aburind. 
Şoferul - un om hărțuit, cu mâinile desfăcute într-o încercare de 
a-şi linişti soţia şi copiii speriaţi - era vizibil nefamiliarizat cu 
tehnica şofatului prin munţi. Probabil folosise o viteză prea mare 
sau, mai rău, transmisia automată, ambele supunând motorul 
unui efort prea intens. La coborâre, cel mai probabil avea să 
controleze viteza cu ajutorul frânelor în locul vitezelor, sfârşind 
prin a arde saboţii şi cilindrii. 

Nu numai unghiul abrupt al drumului îngreuna conducerea. Şi 
acesta  încetinea maşinile, dar şi lunga procesiune a 
autovehiculelor ce trudeau în sus, întârziate de semiremorca din 
fruntea coloanei ce râgâia din eşapament. Enervat, Saul simţea 
că se târa cu o viteză de câţiva milimetri pe oră. Cotiturile 
neaşteptate complicau şi mai mult mersul. Luând-o la stânga, 
Saul ajunse deodată la o curbă în ac de păr, unde încercă să 
evite blocarea motorului, trăgând cu putere de volan spre 
dreapta pentru a se feri de maşinile ce coborau din direcţie 
opusă. 

Deasupra, la altitudinea de peste trei mii de metri, munţi 
masivi acopereau cerul, cu piscurile înzăpezite sclipind. Steiuri 
de granit, presărate cu pini, îşi coborau vertical versanţii 
brăzdaţi de parcă i-ar fi scobit degetele unui uriaş. Deşi în 
sensul strict al cuvântului zona aceea era cunoscută ca Munţii 
de Coastă, Saul îi considera o prelungire a Stâncoşilor Canadieni 
continentali. La un loc, acele lanţuri din Columbia Britanică erau 
atât de enorme şi de colţuroase încât minimalizau munţii din 
Colorado cu care era familiarizat el, copleşindu-l. 


Dedesubt, câmpia pe care o părăsise avea o splendoare 
diferită. Pante împădurite coborau spre şesuri, apoi spre vasta 
întindere din Vancouver, zgârie-norii săi costisitori contrastând 
cu centrele comerciale subterane, subdiviziunile lustruite şi 
casele cu grădini amenajate. Impresionantul pod suspendat 
Lions Gate se întindea peste Fiordul Burrard, unind districtele. 

Un paradis sub soare. Briza marină risipea căldura. Spre apus, 
vele sclipeau în strâmtoare. Dincolo de aceasta, colinele măreţe 
ale Insulei Vancouver apărau oraşul de furtunile oceanice, în 
timp ce strâmtoarea adăpostită Juan de Foca lăsa să pătrundă 
curentul cald al Pacificului. 

O combinaţie perfectă de climă şi peisaj. Saul strânse ochii cu 
ură. Loc ideal pentru o „casă de odihnă”. Eliot - bătu-l-ar 
Dumnezeu - îşi alesese bine câmpul de luptă. 

Se zburili, iritat de traficul lent, nerăbdător să se înscrie pe 
drumul mai uşor din vârf. Să ajungă. 

Şi să i-o plătească tatălui său. 

Din fericire, drumul deveni orizontal. Printre versanţi cu 
brădet, semiremorca râgâitoare se înghesui spre taluzul de 
piatră măcinată, lăsând maşinile s-o depăşească. Saul băgă 
Eagle-ul în viteza a doua, accelerând, şi văzu acul calorimetrului 
apropiat primejdios de limita superioară coborând în timp ce 
efortul motorului scădea. Simţi o adiere pe fereastra deschisă. 

Un indicator de viteză impunea optzeci de kilometri pe oră. 
Rămase sub limită, observând un alt semn care anunţa - în 
franceză precum şi în engleză - curbe strânse. Pantele formau 
un V, prin care Saul se concentră spre un pisc înalt, ca şi cum ar 
fi aliniat înălţătorul şi cătarea unei puşti. Hotărât, continuă să se 
strecoare printre maşini, stăpânindu-şi nerăbdarea. 

„Nu mai e mult. Fii calm. Eliot se aşteaptă să te grăbeşti atât 
de tare încât să faci greşeli.” 

Coti pe un drum şerpuitor, într-o vale împădurită. La stânga, 
văzu un lac glaciar, albastru ca diamantul. In dreapta, un 
camping plin de rulote făcea reclamă la ore de călărie şi excursii 
prin natură. Aerul era uscat şi cald. 

Şi aceşti munţi erau străpunşi de văi asemănătoare. 
Conducând, aruncă o privire scurtă pe harta terenului. Până 
acum, instrucţiunile lui Orlik fuseseră exacte, aducându-l până 
la treizeci de mile nord-vest de Vancouver. De aici, însă, trebuia 
să se bazeze pe zvonuri amintite parţial. La urma urmei, în 


tinereţe, de ce-ar fi bănuit că-i va trebui vreodată o casă de 
odihnă? O casă sigură, poate, dar... 

lată locul. Îl văzu pe hartă. Peste încă două dealuri. Cloister 
Valley”. „Nu uita,” spusese Eliot. „Dacă vreodată ajungi atât de 
disperat încât să vrei o casă de odihnă, gândeşte-te la o 
mănăstire. Du-te în valea aceea. Caută un indicator. 
Hermitage.” 

Saul îşi înfrână imboldul de a accelera. Trecu pe lângă un 
pescar aflat pe un pod, care se întrerupse din pândă pentru a 
sorbi dintr-o sticlă de bere. Labatt's. Dacă aceea era Cloister 
Valley, Saul ar fi putut să jure că pescarul era o santinelă. 
Deocamdată, însă, peisajul era inofensiv. Soarele strălucea la 
zenit, razele reflectate făcându-l să-şi pună ochelarii Polaroid. 
Totuşi, între piscurile claustrofobice, asfinţitul avea să sosească 
mult mai devreme decât era obişnuit el. Deşi nu se putea grăbi, 
nici să piardă vremea nu trebuia. Coordonarea era totul. Trebuia 
să sosească la destinaţie înainte de căderea întunericului. 

Harta era precisă. Ajunse la o intersecţie în formă de T, coti la 
dreapta şi trecu prin faţa unui motel cu cabane de bârne. 
Drumul mărginea un torent furtunos. Îi auzea şipotul. Când o luă 
pe o pantă, brazii acoperiră soarele. Blestemă. 

Fratele său n-avea să mai simtă niciodată răcoritoarea umbră. 


23 Valea Mănăstirii. 


Capitolul 2 


Case sigure, case de odihnă. Autorii sancţiunii Abelard 
fuseseră înţelepţi, înțelegând ţelurile imediate ca opuse celor de 
perspectivă. Un agent operativ, ameninţat, pe fugă, avea nevoie 
de speranţă. Fără ea, ce rost mai avea să aparţină breslei? O 
zonă neutră, un respiro - chiar şi la „Franklin”, „casa liberă” 
fusese țelul multor jocuri - era fundamentală. Agentului îi 
trebuia o şansă de a spune piua, declarând: „Gata, m-ai bătut, 
da' ce naiba, încă mai sunt viu. Şi ce mama naibii, trebuie să mă 
primeşti înapoi în joc. Uite, am ajuns aici. Sunt neutralizat.” Un 
sanctuar garantat, inviolabil, unde orice tentativă de asasinat 
implica represalii imediate. 

Dar casa sigură era o soluţie temporară, destinată agenţilor 
operativi şi mercenarilor angajaţi. Dacă urcai atât de sus şi-ţi 
făceai aşa de mulţi duşmani încât nici nu mai îndrăzneai să 
părăseşti vreodată casa? Dacă vânătorii te urau atât de mult 
încât nici nu-şi mai părăseau posturile de unde te aşteptau să 
ieşi? Nu conta câte gărzi aveai ca să te apere la plecare, tot 
aveai să fii ucis. 

Evident, era necesar ceva superior simplei protecţii a unui 
ipotetic motel. Câte plimbări prin cameră puteai suporta - câte 
discuri puteai să asculţi, cât timp puteai privi la televizor - până 
începeau să te apese pereţii? Programul zilnic repetat la 
nesfârşit transforma finalmente casa sigură într-o închisoare. 
Plictiseala devenea insuportabilă. Incepeai să te gândeşti la 
evadare, riscând întâlnirea cu vânătorii. Sau poate îi scuteai de 
osteneală, înfigându-ţi ţeava unui pistol în gură. O săptămână 
de siguranţă? Minunat. Poate o lună. Dar când era un an? Sau 
zece ani? Intr-un loc ca Biserica Lunii, până şi siguranţa devenea 
un blestem. 

Era necesar ceva mai bun, mai total, iar gânditorii Abelard, în 
înţelepciunea lor, merseseră cu imaginaţia mai departe. Case de 
odihnă. Sanctuare permanente. Ambianţe complete. Satisfacţie 
absolută. _ 

Pentru un preţ stabilit. In faţa morţii, proscrisul plătea bucuros 
până la limită, în schimbul imunităţii garantate, cu tot confortul. 
Nu o casă sigură. Un cămin de odihnă. Permanent şi definitiv. 
Răsplata disperării. 

Existau şapte case sigure Abelard. 


Căminele de odihnă, însă, erau complicate. Întinse, enorme, 
complete. Numai trei în lume. Şi, întrucât clienţii lor tindeau să 
fie vârstnici, un factor îl reprezenta clima. Nu prea caldă, nu 
prea rece. Nici umedă, dar nici excesiv de uscată. Un paradis în 
sânul paradisului. Datorită nevoii de securitate pe termen lung, 
casele de odihnă fuseseră situate în ţări neutre prin tradiţie, cu 
politică stabilă - Hong Kong, Elveţia şi Canada. 

Cloister Valley. Columbia Britanică. Canada. 

Hermitage. 

Eliot căutase retragerea, sperând să-l ademenească pe Saul 
într-o capcană. 

Dar, pe când îndemna Eag/e-ul tot mai sus, ajungând la 
lizieră, trecând pe lângă zăpezi, pregătindu-se să coboare într-o 
altă vale, cu gândul la Chris, Saul murmură printre dinţi: 

— Ce-i bun pentru gâscă e bun în mă-sa şi pentru gânsac. 

Capcanele puteau fi ocolite. 


Capitolul 3 


Ajunse la o răspântie, unde se opri să studieze harta. Dacă o 
lua din nou la dreapta, avea să urce o pantă, să străbată o 
trecătoare îngustă şi, coborând, să ajungă în Cloister Valley. 
Presupunea că va găsi un indicator învechit - nimic bătător la 
ochi, cu siguranţă - al staţiunii Hermitage. Călătorul 
necunoscător n-ar fi ştiut dacă era vorba de o cabană sau de 
vila cuiva. Proprietatea era ascunsă de copaci. Fără-ndoială, o 
poartă cu lacăt şi un drum plin de gropi descurajau curiozitatea 
oricui. 

Mai bănuia şi că de-a lungul drumului se aflau santinele, 
pentru a întoarce vizitatorii nepoftiţi. Toate intrările în vale erau 
supravegheate. Postul de coordonare va fi fost un magazin de 
ţară, personalul unei benzinării consta din gărzi, pescarul ce 
sorbea bere Labatt's avea de astă dată şi un walkie-talkie în 
traistă. Din momentul când ajungea la trecătoare, toate 
mişcările lui Saul aveau să fie raportate. 

În sine, aceste măsuri de prevedere nu-l deranjau. La urma 
urmei, orice casă de odihnă avea nevoie de securitate. 
Administraţia era profesionistă, folosind materiale de prima 
mână. Ceea ce-l sâcâia era faptul că unele santinele postate pe 
drum aveau să-i aparţină lui Eliot, nu căminului. 

Aşa va fi procedat, îşi spuse Saul. „Distribuie o echipă de şoc 
prin toată valea, aşteaptă să fiu depistat şi omorât încă înainte 
de-a ajunge în incintă. Regulile interzic orice intervenţie, odată 
ce am ajuns pe teritoriu neutru, dar nicăieri nu scrie că nu mă 
pot ucide pe drum. Nu e protejată întreaga vale, ci numai 
pământul aflat în proprietatea casei de odihnă. Aş fi un neghiob 
să merg cu maşina prin vale.” 

Cunoştea, însă, alt drum. În loc să cotească la dreapta, 
îndreptându-se spre trecătoare, continuă mereu înainte. Trei 
elani păşteau pe-o pajişte, lângă un râu. Un fazan zbură peste 
drum. Cercetă un şir de plopi-de-munte la dreapta, privi pe 
hartă, apoi din nou către copaci. Ceea ce căuta nu putea fi prea 
departe. Frunzele fremătau în vânt, întorcându-şi dedesubturile 
argintii, lucind în soare. Acest lucru îl făcu să-şi dea seama de 
unghiul coborât al luminii. Ora trei. Pentru a profita de lumina 
rămasă, trebuia să fie gata cel târziu la cinci. 


După încă o jumătate de kilometru, îl văzu. lată-l, în dreapta, 
printre copaci, un drumeag atât de podidit de vegetaţie încât 
nici nu l-ar fi observat dacă nu-l anunţa harta. Nici o maşină în 
faţă. In retrovizor, nimic. Oprind, apăsă un comutator din stânga 
axului volanului, trecând Eag/e-ul pe dublă tracţiune. Intră, 
rupând crengile tufişurilor. 

Drumul era strâmt, cu hurducături, pe sub o boltă de copaci. 
După o sută de metri, frână. leşi, plesnind ţânţarii în nemişcarea 
codrului, şi reveni în urmă. Boscheţii fuseseră rupţi prea tare 
pentru a-şi mai reveni şi camufla locul pe unde intrase. Cu toate 
acestea, în teorie, n-ar fi avut de ce-i păsa nimănui din vale. 

În teorie. 

Trase o ramură căzută de-a curmezişul drumeagului, proptind 
cu ajutorul ei crengile astfel încât să stea de parcă n-ar fi fost 
frânte. Cineva privind de aproape le-ar fi văzut rupturile pe 
tulpini, dar din maşinile în trecere nu se observa nimic. Peste 
câteva zilele, crengilor aveau să le cadă frunzele, însă atunci nu 
mai conta dacă ghicea cineva că drumul fusese folosit. Nu-l 
preocupa decât noaptea şi ziua următoare. Rezemă un al doilea 
rând de verdeață, îşi studie opera şi conchise că arăta pe cât de 
natural putea să se aştepte. 

Işi reluă înaintarea. Ramurile zgâriau Eag/e-ul. Buruienile i se 
frecau de şasiu. Hopurile îl zguduiau. Ajunse la un trunchi căzut, 
prea gros ca să treacă peste el. 

leşind, îl dădu la o parte, apoi trase maşina dincolo de el şi, ca 
măsură de precauţie, reveni să-l pună la loc peste drumeag. Mai 
încolo, trecu un pârâu, sperând ca apa să nu-i înmoaie frânele şi 
încruntându-se când un bolovan îi lovi toba de eşapament. 

Dar maşina avea suspensii înalte, iar dubla tracţiune 
funcţiona perfect, supraviețuind torturii şi câştigând forţă pe o 
colină abruptă. Harta nu prezenta nici o clădire în faţă. Îi 
nedumerea. Se întrebă cine făcuse drumul şi de ce. Tăietorii de 
lemne? Echipele de hidroenergeticieni având nevoie de acces la 
piloanele din munţi? Un proprietar al zonei, care o folosea 
pentru vânătoare? 

Spera să nu afle. 


Capitolul 4 


Spre dezamăgirea lui Saul, drumeagul dispăru în iarba înaltă 
până la genunchi a unei păşuni de mai sus. 

Capătul liniei. Nu putea risca să conducă maşina prin iarbă. | 
s-ar fi văzut urmele, din aer. Trebuia să presupună că 
Hermitage-ul folosea elicoptere de recunoaştere. În sensul strict 
al cuvântului, gărzile casei de odihnă nu prea aveau motive de a 
controla acea vale mărginaşă, dar oamenii lui Eliot, da. Intrucât 
ştiau de sosirea lui Saul, aveau să fie peste măsură de 
prevăzători. 

Îşi privi ceasul - patru şi treizeci - apoi soarele din spatele lui, 
care cobora spre munţi. În curând avea să se întunece. 

Înainte. Parcă maşina lângă capătul drumeagului, ascunsă, 
între tufişuri şi copaci, oricărei observaţii de pe pământ şi din 
văzduh. Deschise portiera din spate şi-şi scoase echipamentele. 

Le aranjase cu pricepere într-un rucsac Kelty: carne uscată de 
vită, alune, fructe deshidratate (carbohidrați şi proteine pe care 
nu trebuia să le gătească), haine de schimb, toate de lână (în 
cazul unei furtuni, fibrele scămoşate se uscau mai repede, fără a 
avea nevoie de foc), un sac de dormit căptuşit cu Dacron (la fel 
ca lâna, se usca rapid), cincizeci de metri de coardă din nylon, 
un cuţit, trusă de prim ajutor, ploscă, deja plină, deşi când avea 
să ajungă la mai mare altitudine se baza pe pâraie. Purta cizme 
de munte cu talpă groasă, menite să-i ajute picioarele la 
susţinerea bagajului greu. 

Săltându-i pe umăr rama metalică, strânse curelele şi-şi 
încheie cingătoarea. Într-un moment, îşi adaptă echilibrul după 
masa suplimentară. Potrivi pistolul pe şold, unde rucsacul să nu 
i-l apese în carne, după care încuie maşina şi porni. 

Ocolind poiana, nu prin mijlocul ei. În continuare, nu trebuia 
să lase urme. Pe lângă florile de munte, ajunse în partea opusă, 
depăşind neabătut poalele coastelor, urcând tot mai abrupt, mai 
greu. Transpiraţia îi îmbiba cămaşa, şiroind în pârâiaşe printre 
omoplaţi, sub rucsac. La început, îşi calculă direcţia exclusiv 
vizual, ştiind ce vale căuta, dar cum prăpăstiile îi tăiau drumul, 
copacii blocau vederea şi văioagele şerpuiau, începu să-şi 
consulte repetat harta, comparându-i liniile de contur cu 
formațiunile din jurul său şi aliniind-o după busolă. Uneori, 
găsea câte un povârniş cu vegetaţie răzleaţă ce părea uşor de 


escaladat în direcţia dorită, dar harta îl prevenea de contrariul. 
Alteori, alegea câte un făgaş atât de plin cu bolovani încât nici 
nu s-ar fi gândit la el, dacă harta n-ar fi arătat că în curând urma 
să se transforme într-un urcuş blând. Anunţat de existenţa unei 
râpi după următorul deal, se abătu din drum cu cinci sute de 
metri, pentru a ajunge la un torent căruia îi urmă albia abruptă 
dar practicabilă. 

Se opri să înghită un bulgăre de sare şi să bea. La mare 
altitudine, organismul funcţiona mai dur decât în condiţii 
normale, transpirând abundent. Aerul uscat, însă, evapora atât 
de rapid sudoarea încât era posibil ca drumeţul să nu perceapă 
riscul deshidratării. Letargia putea duce la comă. Numai apa, 
însă, nu era de ajuns. Sarea făcea trupul să reţină lichidele. Dar 
Saul nu-i simţea gustul, semn sigur că avea nevoie de ea. 
Văârându-şi plosca înapoi în raniţă, examină trecătoarea pe care 
o escaladase, auzind vuietul şuvoiului în cădere, după care se 
întoarse spre culmile din faţă. 

Umbrele se prelungeau. Pădurea devenise de un verde închis, 
ca jungla sau norii înainte de tornadă. Emoţiile clocoteau în el 
furtunoase. Păşea neînduplecat, aprig. Gândul la junglă îi aminti 
de misiunile cu Chris, în Vietnam, de un război în care luptaseră 
fiindcă Eliot dorise ca ei doi să aibă experienţa acţiunii 
combative. Îi reveni în minte cum scăpase împreună cu Chris de 
elicoptere, în munţii din Colorado, după ce tatăl lor îi trădase. 

„Chris,” îi venea să urle. „Mai ştii vara când Eliot ne-a dus în 
tabără, în Maine? Cea mai fericită săptămână din viaţa mea. De 
ce nu s-a putut întâmpla altfel?” 

Argila spongioasă a pădurii continua să urce. Printr-o spărtură 
dintre copaci, văzu trecătoarea spre care se îndrepta, o şa între 
două piscuri. Se căţără pe lângă lespezi de granit, cu ultimele 
raze ale soarelui lucind prin trecătoare, ca un far în penumbră. 
Ajunse la intrare, şi mai hotărât. Prea surescitat pentru a simţi 
greutatea rucsacului, se grăbi spre o ridicătură adăpostită de 
unde privi în valea de jos. 

Nu era foarte diferită de cea pe unde venise. Culmile, 
pădurea, arătau la fel. Un râu, Pitt, curgea prin mijlocul ei. Pe 
hartă scria că următoarea vale după ea era Golden Ears 
Provincial Park. Privind, însă, în lumina apusului stins reflectată 
de munţi, văzu singura deosebire care conta. 


Valea era străbătută pe lung de un drum, aproximativ de la 
est la vest. Un alt drum o tăia de-a curmezişul, mergând spre 
parcul din cealaltă parte. Dar, în sectorul de nord-vest... acolo... 
O porţiune apreciabilă era defrişată de copaci. li bănui peluza ca 
acoperind o sută de acri. Prin binoclu, identifică grajduri, o 
piscină, o pistă de jogging, un teren de golf. 

In mijlocul tuturor, o cabană masivă îi amintea de un loc din 
Yellowstone unde Eliot îi dusese odată pe el şi pe Chris. 

Căminul de odihnă. Limanul. 

Capcana morţii. 


Capitolul 5 


Ploua în noapte. Printre echipamente, avea şi o folie de nylon 
impermeabil. Întinzând-o peste doi bolovani şi ancorându-i 
marginile, îşi făcu un adăpost. Se ghemui dedesubt, îmbrăcat cu 
hainele groase de lână, înfăşurat în sacul de dormit, şi mâncă, 
abia simțind gustul alunelor şi al cărnii uscate, privind în 
întuneric. Ploaia răpăia pe plastic, picurând prin faţă. Işi simţea 
obrajii umezi. Se cutremură, incapabil să adoarmă, gândindu-se 
la Chris. 

In zori, burniţa se preschimbă în ceaţă. Saul se târî afară din 
sacul de dormit şi-şi uşură vezica între nişte stânci. Se spălă în 
apa unui pârâu din apropiere, se bărbieri şi-şi curăţi părul. 
Acolo, sus, igiena era obligatorie - nu putea risca să se 
îmbolnăvească. La fel de esenţial era şi să-şi păstreze respectul 
faţă de el însuşi. Dacă-şi spurca trupul cu jeg şi mirosuri, în 
curând i-ar fi fost afectată şi mintea. Senzaţia de neîngrijire l-ar 
fi făcut să gândească la fel, Eliot urmând a-l prinde că făcea 
greşeli. Cu sudoarea zilei de ieri înlăturată, pielea goală îl 
furnica, înroşită de atâta frecat, îşi recăpătă energia, 
întâmpinând cu încântare buburuzele iscate de frig. Indârjirea i 
se întări. Mânia îi gonea prin trup. Era gata. 

Nu simţi umezeala hainelor decât un moment. Trupul le 
încălzi fibrele de lână scămoşate, făcând aburii să se 
răspândească precum nişte rotocoale de fum. Strângându-şi 
materialele, săltă rucsacul pe umeri şi porni înverşunat în josul 
muntelui. 

La depărtarea aceea de Hermitage, nu se temea de santinele. 
Terenul era prea sălbatic. Cum în vale duceau câteva trecători, 
ar fi fost necesari prea mulţi oameni pentru a pândi fiecare cale 
de acces. Esenţialul era să evite gărzile - şi, probabil, trăgătorii - 
de pe drum. Apropiindu-se, însă, se aştepta să întâlnească 
paznici, mai ales în apropierea căminului de odihnă din colţul de 
nord-vest al văii. In pofida nerăbdării, avansa prudent, ştiind cât 
de uşor era să-şi rănească o gleznă în tensiunea coborârii. 

La amiază, soarele ieşi din nori, sporind căldura efortului. Un 
versant drept se întindea în ambele direcţii, astfel că trebui să-şi 
lege rucsacul cu coarda, să-l coboare, smucind de capăt pentru 
a o desprinde, apoi să se lase şi el în jos. Intr-un târziu, pe la 
mijlocul după-amiezii, ajunse în depresiune. 


Calculând. 

Dacă puşcaşii supravegheau drumul, le trebuia o linie de miră 
liberă. Acest lucru sugera că nu s-ar fi ascuns în copaci, de unde 
nu puteau decât să întrezărească un moment orice maşină 
trecea. Cel mai probabil, vor fi preferat o poziţie înălţată, o 
culme deasupra copacilor, cu vedere nestânjenită pe câţiva 
kilometri. 

Ascuns după un bolovan, se uită de pe o creastă spre cele de 
mai jos, plimbându-şi încet privirea de la stânga la dreapta şi 
inspectând detaliile. 

Dură o oră. În sfârşit îi văzu, doi, la opt sute de metri distanţă 
între ei, pândind ambele capete ale drumului. Fiecare stătea 
culcat în iarba înaltă a câte unei culmi, în îmbrăcăminte verde 
cu cafeniu pentru a se contopi cu terenul, având puştile cu 
lunetă poziţionate. Nici nu i-ar fi observat, dacă nu făcea fiecare 
câte o mişcare uşoară, unul ducând mâna la un walkie-talkie, 
celălalt bând din ploscă, un minut mai târziu. Dincolo de drum, 
la jumătatea distanţei dintre ei, se afla poarta gardului 
împrejmuitor, neîndoielnic intrarea în complexul de odihnă. 

Protocolul avea mare importanţă. În afara căminului, era 
permis ca valea să fie folosită ca teren de luptă - puşcaşii nu 
puteau fi pedepsiţi; n-ar fi încălcat nici o regulă. 

Dar drept în faţa porţii? Dacă era împuşcat cineva care cerea 
sanctuar, în timp ce se apropia de gard? O casă de odihnă nu 
mai avea nici un rost dacă nu puteai ajunge înăuntru. Logica 
sugera o zonă-tampon în jurul localului, o îngustă fâşie ambiguă 
- lată de cel mult o sută de metri, poate - care nu era nici 
protejată, dar nici neprotejată. O porţiune cenuşie, necesitând 
prudenţă. Asasinul putea să nu rişte execuţia ucigând în afara 
casei de odihnă, dar ar fi avut de suportat o anchetă. Urmau 
investigaţii, înainte de a fi absolvit. 

Ambiguitatea putea acţiona în avantajul lui Saul. „Trebuie să 
apar îndreptându-mă spre gard,” îşi spuse. „La o milă mai încolo 
pe drum, aş fi mort în clipa când mă vor zări. Dar exact în 
dreptul porţii? Ar ezita, stând să analizeze regula? În locul lor, eu 
aş trage. Dar eu nu sunt ei.” 

Se târî de după bolovan, intrând în hăţişuri, coborând. Harta îl 
proteja. Dintre copacii deşi, nu mai vedea înălțimile pe care 
stăteau ochitorii. Fără hartă şi compas, ar fi putut nimeri cu 
uşurinţă în cătările lor. După ce le însemnase pe hartă poziţiile, 


însă, studie liniile de contur, alegând cu grijă un traseu median, 
pe teren accidentat, spre poartă. Inainta încet. Ajuns atât de 
aproape, trebuia să scruteze vegetaţia din faţa lui, în 
eventualitatea că un alt puşcaş supraveghea poarta. 

Se opri, neavând nevoie s-o vadă - harta îl înştiinţa că 
ajunsese într-un jgheab aflat la cincizeci de metri de drum, de 
care-l despărţeau copaci şi tufişuri dense. Tot ce avea de făcut 
era să... 

Nimic. 

Incă. Soarele era prea sus pe cer. L-ar fi transformat într-o 
ţintă prea vizibilă. Cel mai potrivit moment pentru mişcare era 
crepusculul, când avea destulă lumină ca să vadă în apropiere 
dar nu îndeajuns pentru a fi ochit de la distanţă. _ 

Işi scoase rucsacul, îl lăsă pe pământ şi-şi masă umerii. II 
durea stomacul. Până acum, îşi stăpânise nerăbdarea. Ţelul său 
fusese îndepărtat. Avusese prea multe de făcut. Dar, cu casa de 
odihnă aflată la cincizeci de metri distanţă, cu Eliot aproape în 
ghearele lui, tensiunea devenea dureroasă. 

Aşteptarea era un chin. Pentru a-şi păstra mintea trează, 
cercetă împrejurimile. 

O veveriţă o zbughi pe un ram. 

O ciocănitoare bătu într-un trunchi. 

Ciocănitoarea se opri. 

Veveriţa îşi aruncă în sus coada, chiţăi o dată şi încremeni. 


Capitolul 6 


| se încreţi pielea. 

Scoţând pistolul, Saul se chirci şi pivotă pentru a privi în jur, 
ataşând rapid amortizorul. În sine, tăcerea bruscă a ciocănitorii 
nu însemna nimic. Impreună cu comportamentul veveriţei, 
devenea semnificativă. Ceva - cineva? - se afla prin preajmă. 

Poziţia lui Saul era riscantă. Avea de apărat un spaţiu de trei 
sute şaizeci de grade şi nici nu putea bănui dincotro s-ar fi ivit 
ameninţarea. 

Dacă exista o ameninţare. 

Trebuia s-o presupună. 

„Gândeşte. Dacă e un trăgător, nu se află în spatele tău. 
Altfel, ai fi trecut prin dreptul lui. Ar fi acţionat până acum. 
Atunci, e în faţa ta sau într-o parte.” Încrezător în instinctele 
sale, Saul ignoră spatele şi se concentră spre copacii de 
deasupra adânciturii, ce mărgineau drumul. 

„M-a auzit venind şi a aşteptat să aibă ţintă. Când m-am oprit, 
a început să se întrebe dacă nu cumva se înşelase. Poate nu e 
deprins cu pădurea şi crede că un animal a făcut zgomotul. Dar 
nu poate risca. Va trebui să afle. Sau poate eu sunt cel ce se 
înşală. Poate eu am speriat veverița.” Clătină din cap. „Nu, 
veverița a continuat să fugă şi după ce m-a văzut. Altceva a 
făcut-o să îngheţe.” 

Sudoarea i se scurgea în ochi. Unde? 

In stânga sa, o pată verde se mişcă încet. 

Rucsacul stătea în picioare, lângă Saul. Îl răsturnă la stânga - 
ca diversiune, pentru a părea că se trântea la pământ. În acelaşi 
timp, el se răsuci spre dreapta, oprindu-se după un tufiş şi 
ochind spre pata verde. 

Un om în ţinută de camuflaj ţintea cu puşca spre locul unde 
căzuse rucsacul. Trăgând, Saul auzi cele trei pocnete ale 
surdinei, când gloanţele îl loviră pe celălalt în faţă şi în gât. 

Dar nu fusese destul de rapid. Omul trase un foc chiar înainte 
de a cădea, incapabil să urle din cauza sângelui ce-i ţâşnea din 
beregată. Detunătura puştii îşi împrăştie ecoul prin pădure, pe 
când glonţul se înfigea în rucsac. 

Saul nu se osteni să-şi ia echipamentul. Nu stătu să vadă dacă 
omul murise. N-avea timp. Se repezi spre buza jgheabului, 
căţărându-se prin vegetaţie, fără a mai verifica dacă în faţă se 


afla cineva. Nu mai conta, împuşcătura îi prevenise pe toţi. 
Aveau să se întoarcă, privind spre pădure, ochind. Când nu-şi 
mai puteau găsi partenerul prin walkie-talkie... 

„Vor şti că sunt aici. Vor chema prin radio ajutoare, şi... Acum 
ori niciodată.” Crengile îl biciuiau peste faţă. Se frecă de un ciot. 
Continuă însă să alerge, năpustindu-se afară dintre copaci, 
ajuns deodată lângă drum. 

Gardul era înalt. 

Cu sârmă ghimpată. 

Rahat. Fără a încetini pasul, coti spre poartă. Cel puţin, aceea 
era mai joasă. 

Ceva trosni pe asfalt lângă el, un glonţ tras de pe o culme. 
Alergă în zig-zag, iar un al doilea glonţ găuri asfaltul în faţa lui. 
Se lovi de gard, cu sârma ghimpată agăţându-i hainele, 
zgâriindu-l pe mâini. Al treilea glonţ rupse bucata de sârmă de 
care de agăţase, făcând-o să sară în sus, pentru a-l izbi apoi în 
faţă. Obrazul începu să-i sângereze. Căţărându-se, se agăţă de 
cea din vârf şi sări. 

La contactul cu solul, îndoi genunchii şi se rostogoli. 

Îl opri, însă, ceva. 

Cizme şi blugi. Un om furios îi ţintea pieptul cu un revolver 
Magnum. 

Altul apăru alături, îmbrăcat într-o bluză de vânătoare cu 
carouri maron, îndreptând o puşcă spre coline. 

De îndată, focurile încetară. Desigur. Ajunsese la casa de 
odihnă. Acum nu mai îndrăzneau să-l omoare. 

— Ai face bine să ai un motiv al dracu’ de serios... 

Saul lăsă Mauser-ul să cadă, ridicând mâinile: 

— E singura mea armă. Căutaţi-mă. Acum nu-mi mai trebuie. 

— ... Ca să vii aici. 

— Cel mai serios. 

Sângele îi curgea din palmele ridicate, dar aproape râse: 

— Abelard. 

Era tot ce trebuia să spună pentru a primi azil. 


Capitolul 7 


Îl  conduseră cu forţa la adăpostul copacilor şi îl 
percheziţionară într-adevăr, complet, punându-l să se dezbrace. 

Scrotul i se contractă. 

— V-am spus că în afară de Mausernu mai am nimic. 

Îi cercetară hainele. 

— Ce-i pachetul ăsta lipit pe dinăuntrul cămâşii? 

In loc să aştepte răspunsul, unul dintre paznici rupse punga 
de plastic, încruntat, şi o deschise. 

— Hârtii. 

O aruncă dispreţuitor deasupra grămezii de haine. 

— Imbracă-te. 

— Cine-a tras în tine? întrebă celălalt gardian. 

— Credeam că erau santinele. 

— Ce drăguţ! Noi nu tragem în oaspeţi. Apărăm... 

— Dar eu încă nu eram oaspete. Poate unul de-ai voştri a 
crezut că pregăteam un atac. 

— Sigur. Un singur om. Atac. Nu mai face pe prostul. Cine 
era? 

— N-aş fi venit aici dacă mă simpatiza toată lumea. 

Se auzi un vuiet de motoare apropiindu-se. 

— Aflăm noi. 

Imediat, printre copaci apărură două dube, cotind pe o curbă 
a drumului. Opriră derapând, scrâşnind din frâne. Încă înainte de 
a sta locului, prin părţile laterale săriră câţiva oameni, îmbrăcaţi 
în haine asemenea celor ale gărzilor, robuşti, cu chipuri 
pătrăţoase, ochi reci, unii ţinând puşti, alţii pistoale, cu walkie- 
talkie-urile agăţate la umeri. 

— Focurile s-au auzit de-acolo, arătă primul gardian spre 
colinele din stânga şi din dreapta, dincolo de drum. 

Oamenii o luară la fugă înainte, în timp ce al doilea paznic 
deschidea poarta. 

— Au cinci minute avantaj, spuse cel dintâi. 

— Drumurile sunt blocate, răspunse un om tuns perie, trecând 
în grabă, cu walkie-talkie-ul bălăbănindu-se pe şold. 

Alţii doi alergară pe-alături, cu dobermani tăcuţi şi nervoşi. 

— Unul e peste drum, spuse Saul. La cincizeci de yarzi, între 
copaci. 

— Până acum, o fi plecat. 


— Mă-ndoiesc. E mort. 

Din fugă, se întoarseră, privindu-l cu ochi îngustaţi. 

Peste douăzeci de secunde, dispăruseră. 

Gardianul cu bluză vânătorească încuie poarta. Celălalt se 
încruntă la Saul: 

— Tu vii cu noi. 

— Cine păzeşte prăvălia? arătă Saul spre gard. 

Şoferii furgoanelor se apropiară, scoțând pistoalele. 

— Perfect, comentă Saul, cu deplină sinceritate. Dacă 
securitatea casei de odihnă era de prima mână, paznicii care-l 
găsiseră aveau să-l escorteze. Ştiau puţine despre el. Dar, chiar 
şi aşa, mai mult decât ceilalţi. 

Îl conduseră pe drum. Saul se aştepta la un jeep, sau alt 
furgon. În schimb, văzu un Pontiac cu suspensii înalte şi roţi 
supradimensionate, capabil să gonească prin pădure şi să iasă 
singur din mlaştini. 

Dădu din cap aprobator, urcând în spate. Un grilaj metalic 
solid îl despărţea de locurile din faţă. 

Şoferul trase un levier de lângă frâna de mână, blocând 
portierele din spate. Când maşina ieşi dintre copaci, al doilea 
gardian îl privi prin grilaj, cu pistolul rezemat pe banchetă. 

— Dacă-mi trebuia un lagăr de concentrare... 

— Ai să-ţi capeţi retragerea. Mai întâi trebuie să fii admis. 

— Cu ce? Analiza sângelui? 

— Dacă te lăsam să intri ca într-o staţiune turistică, ce 
siguranţă ai mai avea? Calmează-te. După ce te-ai înregistrat, o 
să-ţi fac chiar cinste cu ceva. 

— Ai spus „cinste”? Adică nu e pe gratis? 

— Nu-i avut obştesc, să ştii. 

— Sunt sigur că nici raiul pe pământnu e. 

— Amice, aici te înşeli. 

Pontiac-ul se hurduca pe drumul desfundat. Saul se apucă de 
spătarul scaunului, privind afară, unde văzu cutii metalice prinse 
de copaci. 

— Celule fotoelectrice? 

— Şi detectori de sunet. 

— Linişte, îi spuse şoferul partenerului său. Acuma vrei să-l 
plimbi şi-ntr-un tur cu ghid, în mă-sa? 

Ochii celui de-al doilea se întunecară, uitându-se urât la Saul. 

leşiră din pădure. 


Văzând proprietatea, înţelese. Gazonul se întindea cât vedeai 
cu ochii. În stânga drumului, acum asfaltat, jucători de golf 
evitau un nisipar, îndreptându-se spre un eleşteu. In dreapta, 
oaspeţii se plimbau pe o cărare cu pietre albe, pe lângă nişte 
grădini cu flori, bănci şi fântâni arteziene. 

Un club la ţară. Un parc. 

Drumul ducea spre cabană, piscurile din spatele acesteia 
amintindu-i iarăşi de Yellowstone. Un elicopter decola. 

Nu-şi permise, însă, să fie distras. Concentrându-se asupra 
staţiunii, se pregăti pentru... 

Ce? Nu ştia. 

Pontiac-ul frână în faţa cabanei. Şoferul deblocă portiera din 
spate şi cobori, urmat de celălalt, apoi şi de Saul. 

Îl încadrară, urcând treptele de beton spre o verandă lungă 
cât toată clădirea. Era construită din cedru cu aromă dulce, 
răsunând înfundat sub tălpi. Într-o parte, zări marginea unui 
teren de tenis, şi auzi pocnetul mingilor. Un jucător nevăzut râse 
victorios. Cum se apropia asfinţitul, curând aveau să se 
întrerupă, îşi spuse el. 

Apoi observă lămpile cu arc electric care înconjurau terenul. 

Santinele? Studie un grădinar aşezat în şaua unei maşini de 
tuns iarbă, un om cu halat alb ducând în fugă prosoape spre 
terenul de tenis, un depanator care ştemuia cerceveaua unei 
ferestre. Păreau însă mai puţin interesaţi de treburile lor decât 
de Saul. 

Atunci, O.K. 

Gărzile îl introduseră înăuntru printr-o uşă mare, dublă. O 
tejghea de tutungerie şi difuzare a presei în stânga, un magazin 
de articole sportive în dreapta. Trecu pe lângă o prăvălie de 
îmbrăcăminte, una cu discuri, o farmacie, ajungând într-un hol, 
spaţios şi înalt, cu candelabre cât roata carului şi podele 
lucioase, de esență tare.  Comptoarul din fund, cu 
compartimente pentru chei şi corespondenţă, îl duse cu gândul 
la un hotel. 

Recepţionerul vorbi agitat de după tejghea: 

— Vă aşteaptă. Intraţi imediat. 

Arătă grăbit spre o uşă cu inscripţia Privat. 

Paznicii îl puseră pe Saul s-o ia înainte - pe uşă, printr-un 
coridor îngust, până la o a doua uşă, aceasta fără însemne. 
Înainte ca gardianul cu cămaşă vânătorească să poată ciocăni, 


uşa se descuie, cu un bâzâit. Saul privi în urmă, văzând o 
cameră t.v. deasupra primei uşi pe unde intrase. 

Ridicând din umeri, intră. Biroul era mai mare decât se 
aşteptase, cu decoraţiuni bogate, excentricităţi, marochinărie, 
cromuri şi sticlă. Peretele de vis-a-vis era ocupat de o fereastră 
enormă, cu vedere spre o piscină - unde plescăiau unii - şi o 
cafenea. Chiar în faţa lui, însă, dincolo de covorul de pluş, un om 
stătea la un birou, notând ceva pe marginea unei coli de hârtie 
dactilografiată la un rând. 

— Vino, spuse omul, prea ocupat cu scrisul ca să-şi ridice 
privirea. 

Saul se apropie. Gardienii îl urmară. 

— Nu, îşi ridică ochii cel de la birou. Numai el. Aşteptaţi afară, 
totuşi. Poate-o să am nevoie de voi. 

Se retraseră, închizând uşa. 

Saul îl studie. Omul avea puţin peste patruzeci de ani, cu chip 
rotund, cam gras, şi părul tuns la modă, acoperindu-i vârfurile 
urechilor. Avea un piept voluminos care, când se ridică, se 
continuă cu un abdomen la fel de masiv. Purta blezer roşu şi 
pantaloni marinăreşti, din poliester. Când ocoli biroul, Saul îi 
observă pantofii albi. li întinse mâna, iar Saul îi văzu ceasul 
digital cu o mulţime de butoane. Insă, chiar dacă omul arăta ca 
agentul sub tensiune al unui licitator din Camera de comerţ, 
ochii îi erau ageri şi atenţi. 

„Joacă un rol,” îşi spuse Saul. „Nu de comerciant. De director 
recreativ. Atât de ţipător încât să nu le pară ameninţător 
oaspeţilor.” 

— Nu aşteptam un nou-sosit. 

Zâmbetul omului se dizolvă când văzu sângele din palma 
mâinii pe care i-o strânsese Saul. 

— Am avut unele probleme, ridică Saul din umeri, până am 
intrat. 

— Dar n-a spus nimeni că eşti rănit. 

Glasul directorului era alarmat. 

— Şi la obraz. Voi pune medicul să arunce o privire. Crede- 
mă, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să se întâmple. 

— N-a fost vina dumneavoastră. 

— Dar eu răspund pentru ce se întâmplă aici. Nu înţelegi? Eşti 
în răspunderea mea. Stai jos şi relaxează-te. Bei ceva? 

— Alcool, nu. 


— Puțin Perrier? 

Saul dădu din cap. 

Omul păru încântat, ca şi cum singura lui dorinţă ar fi fost să 
servească. Deschise o bibliotecă, apoi uşa unui mic frigider, 
scoase dopul unei sticle, umplu un pahar cu cuburi de gheaţă şi 
cu apă minerală până sus. l-l dădu lui Saul, împreună cu un 
şervet. 

Abia când bău, îşi dădu seama cât îi era de sete. 

Omul păru mulţumit. Frecându-şi palmele, se aşeză din nou la 
birou. 

— Mănânci? 

— Nu acum. 

— Oricând eşti gata. 

Se înclină înapoi cu scaunul, scărpinându-şi o sprânceană. 

— Înţeleg că ai venit la modul greu, peste munţi. 

„Începe,” reflectă Saul. „E lustruit, dar tot interogatoriu e.” 

— Îmi place pădurea. 

— Se pare că le mai place şi altora. S-a tras cu arma. 

— Vânători. 

— Da. Dar ce vânau? 

Saul ridică din umeri, ca un băieţandru prins cu minciuna. 

— Şi de ce te vânau? 

— Prefer să nu spun. 

— Fiindcă bănuieşti că nu te vom primi? Nu-i adevărat. 
Indiferent ce-ai făcut, suntem obligaţi să te protejăm. 

— Prefer să-mi păstrez secretele. 

— De înţeles. Dar ia-o din punctul nostru de vedere. Dacă am 
şti cine voia să te omoare, te-am putea apăra mai bine. 

— lar dacă se duce vorba, poate n-aş mai fi bine privit. 

— De către ceilalţi oaspeţi, vrei să spui? 

Saul încuviinţă. 

— Îţi dau dreptate. Eu, însă, sunt ca un preot. Nu repet 
niciodată ce aud. 

— Şi dacă ascultă cineva? 

— N-avem microfoane. 

Saul se mulţumi să-l privească lung. _ 

— Recunosc că există comunicațiile între birouri. In 
eventualitatea că am necazuri. 

Băgă mâna într-un sertar şi apăsă un comutator. 

— L-am închis. 


— Poate am făcut o greşeală, spuse Saul, ridicându-se din 
fotoliu. 

Directorul se aplecă spre el: 

— Nu. Nu vreau să te presez. Voiam doar să te-ajut. 

Saul înţelese. Dacă cineva respingea protecţia unei case de 
odihnă, directorul ar fi trebuit să le explice superiorilor săi de ce 
nu fusese acceptată casa. 

Se aşeză la loc şi termină apa minerală. 

— Trebuie, totuşi, să ne supunem unui protocol, spuse 
celălalt. 

— Evident. 

— Am uitat să mă prezint. Eu sunt Don. 

„Şi mai eşti şi bun,” completă Saul în sinea lui. „Acum e 
rândul meu.” 

— Saul. 

— Le-ai dat gărzilor parola? 

— Bineînţeles. 

— Care este? 

— Abelard. 

— Dacă nu ţi-e cu supărare, pe-asta ar fi putut-o afla până şi 
un gangster de rând. Parola nu s-a mai schimbat din 1938. 
Informaţiile circulă. Înţelegi că aici nu li se oferă protecţie decât 
agenţilor operativi. 

— Altfel, nici nu m-aş fi gândit. 

Saul  vâri mâna sub cămaşă şi, desprinse punga 
impermeabilă. Căutând printre numeroasele documente, îi 
întinse lui Don paşaportul. 

— Numele meu legal. Presupun că ai să verifici. 

— Fireşte, deschise Don paşaportul, încruntându-se. Şi 
criptonimul? 

— Romulus. 

Don trânti paşaportul pe masă. 

— Ce futu-ţi mama mă-tii crezi câ...? 

Saul ţistui din limbă. 

— Cel puţin, eşti adevărat. Un moment, adineaori, m-am 
întrebat dacă nu cumva încerci să-mi vinzi o poliţă de asigurare 
pe viaţă. 

— Exact de-asta ai nevoie. Credeai că poţi intra aici prin 
şmecherii şi să... 

— Şmecherii? Dom'le, cineva a tras în mine. 


— Un ajutor cu leafă. 

— Nu al meu. Aproape că m-a omorât. Crezi c-aş avea 
încredere fie şi-ntr-un expert să tragă de la mare distanţă şi să 
nimerească destul de aproape cât să pară convingător? Uită-te 
la mâinile mele. Întreabă-i pe oamenii tăi de-afară cât de 
aproape au lovit gloanţele. Sunt calificat. Am dat parola. Vreau 
azil. 

— De ce? 

— Continui... fiindcă preşedintele m-a condamnat la moarte. 
Operaţiunea Paradigma, l-am omorât cel mai bun prieten. 

Lui Don i se opri respiraţia şi începu să tremure: 

— Taică-tău? 

— Cum? 

— Sau taică-tău vitreg, sau cum vrei să-i spui. Bănuiesc că nu 
ştii că e aici. 

— Ce contează? Dacă taică-meu e aici... 

— Mi-a spus că vrei să-l omori! 

— Atunci, indiferent cine e, nu poate fi tatăl meu. Să-l omor? E 
o nebunie. Unde-i individul? Vreau să... 

Don bătu cu pumnul în birou: 

— Baliverne! 

Uşa zbură de perete. Gărzile dădură buzna înăuntru. 

— leşiţi afară! se răsti Don. 

— Dar credeam că... 

— Închideţi naibii uşa aia! 

Se supuseră. 

Dincolo de fereastră se lăsa înserarea. Luminile cu arc se 
aprinseră dintr-odată, reflectate de apa piscinei. 

Don îşi rezemă mâinile pe birou. 

— Nu-i vinde castraveți grădinarului. Mi-a spus destule cât să 
mă convingă că vrei să-l omori. 

— Nu asta e problema. 

— Atunci, care e? 

— Preţul pus pe capul meu. E legitim. Dacă plec, sunt mort. 
Închipuie-ţi cât ar avea de suferit reputaţia ta. Singurul director 
al unei case de odihnă care refuză protecţia unui candidat 
calificat. Ancheta - şi execuţia ta - m-ar distra copios. Păcat 
numai că voi fi mort. 

— Ai uitat ceva. 

— Ceva? 


— N-ai câştigat un concurs cu premii. Locul ăsta costă. 

— Bănuisem. 

— Zău? E un club privat. 

— Taxă de iniţiere? 

— Ai ghicit. Două sute de mii. 

— Pipărat. 

— Avem clientelă exclusivă. Plătesc ca să ţinem afară 
ciurucurile. 

— Prefer aşa. Am şi eu standardele mele. 

Căutând din nou în pachet, Saul scoase trei hârtii şi le întinse 
peste birou. 

— Ce naiba...? 

— Certificate de aur. De fapt, fac mai mult decât două sute de 
mii. Evident, îmi acorzi încredere. 

— Cum dracu'...? 

— La fel ca şi ceilalţi. 

Nu era nevoie să explice. 

Şterpelind. C.I.A. avea fonduri nelimitate. Din motive de 
siguranţă, nu se ţineau registre contabile. Era o practică 
răspândită ca orice administrator să ascundă zece la sută din 
costurile unei operaţiuni, ca taxă neomologată, primă depusă în 
conturile din Elveţia, cea mai bună poliţă de asigurare. Dacă se 
comiteau greşeli sau politica devenea prea riscantă, 
administratorul folosea contul pentru propria-i protecţie. In caz 
că i se primejduia viaţa, intra într-o casă de odihnă. 

Saul învățase trucul de la Eliot, economisind o parte din 
bugetul fiecărei misiuni. Din nou, folosise tacticile tatălui său 
împotriva acestuia. 

— Ticălosule! Dar mai urmează. Asta nu-i decât taxa de 
înscriere. Magazinele pe lângă care ai trecut. Terenurile de 
tenis. Piscina. Terenul de golf. 

— N-am încercat niciodată. 

— Filmele. Va trebui să mănânci. Pui la minut şi burgeri, sau 
gourmet. Costă. Îți place televizorul? Avem programe prin 
satelit. Lupte cu tauri. Pamplona. Poţi să te uiţi. Nu-i pe gratis. 
Oferim tot ce pofteşti - de la cărţi şi discuri, până la sex. Dacă n- 
avem aici, trimitem să aducă. Paradisul. Dar, prietene, zău că te 
costă. Şi dacă nu-ţi poţi plăti consumaţia, numai acum te pot da 
afară. 

— Se pare că ar trebui să-mi cumpăr acţiuni... 


— Lasă lăbăreala... 

Saul mai scoase două bonuri. 

— Uite cincizeci de mii. Nici chiar un burger nu poate fi atât 
de scump. Umblă zvonul că pot trăi aici şase luni cu cât ţi-am 
dat - şi să merg chiar şi la cinema. 

Don tremura şi mai tare. 

— Fir-... 

— Calm. Suportă. M-am calificat. 

Don fierbea. 

— O singură mişcare greşită. 

— Ştiu. Sunt mort. Doar să i-o spui şi lui taică-meu. E valabil şi 
pentru el. 

— Deci recunoşti...? 

— Nu ştiu ce vrei să zici. Dar pretind aceeaşi protecţie pe care 
o are taică-meu. 

— Căcat. 

Saul ridică din umeri. 

— E o problemă pentru tine. Te compătimesc. 

— Vei fi supravegheat. 

— Paradisul. Sper că burgerii ăia merită un sfert de milion de 
dolari. 

Ridicându-se, porni spre uşă. 

— Şi acum, dacă stau să mă gândesc... 

— Ce? 

— Sunt evreu. Poate-o să redevin religios. Sper că aveţi 
burgeri cuşeri. 


Capitolul 8 


Trecând pe lângă gardieni, îl auzi pe Don chemându-i furios în 
birou. Rânji - dar numai până când dispărură. 

Ochii îi ardeau mocnit. leşi din culoar şi se apropie de 
recepţie. 

— Mă cazez. 

Glasul îi trepida de emoție. 

Completă un formular de înscriere. Cei doi paznici reveniră şi 
se opriră într-un colţ, uitându-se la el. Oaspeți în echipament de 
tenis treceau prin apropiere, aruncându-i câte o privire. Alţii, în 
costume de seară, ieşeau dintr-un restaurant din partea opusă a 
holului, privind încruntaţi peste umăr în timp ce urcau scara 
lustruită. 

Saul bănuia la ce se gândeau. Care era trecutul lui? Avea 
hainele zdrenţuite şi pline de sânge, în contrast cu ţinuta lor. 
Prieteni, au venit ciurucurile. 

Văzu puţine femei - eşalonul superior al breslei alcătuise prin 
tradiţie un club aristocratic bărbătesc, reţeaua băieţilor bătrâni. 
Mulţi arătau într-adevăr destul de vârstnici pentru pensionare. 
Pe unii îi recunoscu: un şef de secţie american care fusese 
detaşat în Iran pe vremea răsturnării Şahului; un sovietic care îşi 
atrăsese antipatia lui Brejnev subestimând rezistenţa gherilelor 
în timpul invaziei din Afghanistan; un director militar de 
informaţii argentinian acuzat pentru pierderea războiului din 
Malvine. 

Îl mai frapă un obicei. Cu câteva excepţii, membrii aceloraşi 
servicii nu se asociau aproape niciodată între ei. 

Recepţionerul păru surprins că fusese primit. 

— Poftiţi cheia. 

Era nedumerit. 

— Veţi găsi o listă de servicii pe măsuţa de lângă pat. Spitalul 
e la subsol, în... 

— O să-mi tratez singur rănile. 

Se duse la magazinul de îmbrăcăminte şi la farmacie. Cei doi 
gardieni se ţineau în preajma lui. Când urcă la etaj, îl urmară. 
Ajunseră pe un culoar izolat fonic, unde aşteptară în dreptul 
camerei lui de la etajul doi. 


Încuie uşa, impresionat. Clienţii casei de odihnă beneficiau de 
protecţia pentru care plăteau. Locuinţa lui era la fel de 
impozantă, de două ori cât o cameră normală, cu o bibliotecă 
despărţind zona de dormit de cea pentru zi. Găsi o combină 
stereo, un televizor cu diagonală mare, un computer personal şi 
un modem care-i permitea, după cum spuneau instrucţiunile, 
legătura telefonică cu un serviciu numit Sursa. Pe displayul 
computerului se putea obţine instantaneu orice, de la The New 
York Times până la mediile lui Dow Jones. Saul bănui că ştirile 
din Wall Street erau la ordinea zilei. Preţurile localului îi sileau 
neîndoielnic pe mulţi clienţi să-şi verifice adesea investiţiile. 
Dacă sosea termenul de plată şi nu puteau achita... ` 

Mobilierul era prea luxos ca să ofenseze gusturile cuiva. In 
baia supradimensionată, găsi un televizor, bazin cu valuri, 
telefon şi lampă cu ultraviolete, pe lângă o cadă şi un duş 
separat. Tot ce-şi putea dori un fugar. 

Cu o singură excepţie. Libertatea. 

Se dezbrăcă şi-şi obloji tăieturile în bazinul Jacuzzi, simțind 
vârtejul de apă frământându-i muşchii. Senzual, masajul îi 
amintea de Erika, sporindu-i hotărârea de a supravieţui. Nu-şi 
putea permite nici o abatere. Chris. Trebuia să se concentreze 
asupra misiunii. Să răzbune moartea fratelui său. Eliot. In 
mijlocul vâltorii puternice, îşi refuză orice plăcere. Clocotind de 
furie, ieşi din apă. 

Avea vaccinurile făcute la zi, aşa că nu se temea de tetanos. 
Totuşi, rănile produse de sârma ghimpată se cereau 
dezinfectate. Peroxidul cumpărat de la farmacie îi provocă 
usturimi. Bandajându-şi-le pe cele mai grave, îşi puse lenjeria 
nouă, pantalonii şi puloverul col-roul pe care şi le cumpărase. 
Luxul hainelor îl încrâncena. 

Cu luminile stinse, trase draperiile şi privi spre terenurile de 
tenis. Deşi luminate, acum nu se foloseau. Un alergător solitar le 
dădea ocol. Saul privi mai încolo, spre întunericul ce ascundea 
munţii. 

Paradisul. Cuvântul îi tot revenea în minte. 

Reuşise. 

Totuşi, nu ajungerea acolo fusese marea problemă. Eliot era - 
şi, în ciuda numărului cavaleresc jucat în faţa lui Don, ştia că 
rezolvase foarte puţin. 


„Deci, ai intrat. Ei, şi? Don n-a glumit. Gărzile de-afară stau cu 
ochii pe tine. Credeai că ajunge doar să intri-n camera 
bătrânului şi să-l omori? Zarurile vor fi aruncate cu mult înainte 
de-a ajunge până acolo. Chiar dacă ai reuşi, niciodată n-ai mai 
scăpa viu de-aici. Aşa nu merge,” îşi spuse Saul. „Trebuie să-l 
omor pe ticălos şi să rămân în viaţă.” 


Capitolul 9 


— Ce-a făcut? se ridică Eliot în capul oaselor în pat, alarmat, 
rigid. Adică vrei să spui că-i aici? Chiar este în clădire? 

— Mai mult de-atât. A cerut azil, răspunse Castor. S-a cazat şi 
s-a dus în cameră. 

— A cerut...? 

Eliot clipi din ochi, uluit. 

— E imposibil. Directorul ştie că am venit aici din cauza lui 
Saul. Ar fi trebuit să-l omoare. Pentru numele lui Dumnezeu, de 
ce l-a primit? 

— Datorită preţului pus pe capul lui. 

— Ce? 

— Preşedintele îi vrea pielea. Directorul nu poate refuza 
primirea unui operativ în pericol. 

Eliot fierbea. Nu aşa ar fi trebuit să meargă. Ochitorii de afară 
trebuiau să-l omoare pe Saul când ajungea în vale. Dacă reuşea 
să-i ocolească, ar fi fost de aşteptat ca regulile casei de odihnă 
să-şi facă efectul. Pe oricine ameninţa un oaspete îl aştepta 
execuţia. Aşa era legea. 

„N-aş fi ales locul ăsta dacă ştiam că poate să intre.” 

lronia situaţiei îl descumpănea. Misiunea Paradigma, de la 
care pornise totul, rezultase în căutarea protecţiei aici. Saul, 
motivul pentru care avea nevoie de protecţie, folosise 
consecinţele acelei operaţiuni pentru a-l determina pe director 
să-l primească şi pe el. 

„Am contat pe sancţiune ca fiind arma mea. Nici n-am visat c- 
o va folosi împotriva mea.” 

— Pollux e pe culoar, spuse Castor. Păzeşte uşa. 

— Dar Saul nu va acţiona atât de vizibil. Va ataca într-un mod 
la care nu ne aşteptăm. 

— Numai să aibă ocazia. 

— Nu-s sigur ce... 

— Dacă nu-l omor eu mai întâi, preciză Castor. 

— Şi să fii tu însuţi omorât pentru încălcarea regulii? 

— Mi-am pregătit o evadare. 

— Te vor vâna toată viaţa. Ce-ai rezolva? Ştiu că eşti escorta 
mea. Vor presupune că eu ţi-am ordonat să-l omori. Pe mine ar 
cădea vina. Şi m-ar executa. 

— Atunci, ce facem? 


Eliot clătină din cap, distrus. Problema părea irezolvabilă. În 
împrejurările existente, date fiind regulile, nici o tabără nu putea 
să atace, şi totuşi ambele trebuiau să se apere. Un moment, îI 
admiră fără tragere de inimă pe Saul pentru a fi fost mai deştept 
decât se aşteptase el. Erau acolo ca doi egali, prinşi într-un meci 
nul, cu presiunea crescând. 

Cine avea să acţioneze cel dintâi? Cine va face prima 
greşeală? 

In ciuda fricii, Eliot constată surprins că era fascinat. 

— Ce facem? Păi, nimic, fireşte. 

Castor se încruntă. 

— Lăsăm sistemul s-o facă în locul nostru. 


Capitolul 10 


Don bătu de două ori, apoi încă de două. Un paznic, după ce-l 
studie prin vizor, deschise uşa. Don privi spre ambele capete ale 
holului - rămăsese pustiu, nu-l observase nimeni - şi intră în 
camera aglomerată. Găsi două gărzi, trei surori, un medic şi o 
cameristă. Căutând pe lângă ei, nu văzu lucrul după care 
venise. 

— În baie, spuse paznicul de la uşă. 

Dând din cap cu detaşare, Don îşi înfrână un geamăt 
neprofesionist, spunându-şi: „lisuse, altul care şi-a tăiat venele.” 
În timp ce mergea spre baie, auzi paznicul încuind uşa. 

Dar trupul nu era în cadă. În schimb, zăcea pe faianţa turcoaz, 
cu faţa în sus, grotesc, în pijama, halat de baie, ambele 
descheiate. Un papuc îi căzuse din picior. 

„Slavă Domnului că m-am înşelat,” cugetă Don. „Nu e sânge.” 

Creştetul capului stătea îndreptat în direcţia lui, aşa că văzu 
chipul cu susul în jos şi nu-l recunoscu până nu intră în baie şi se 
întoarse. Chiar şi acum, ştiu doar după numărul de pe uşă, 
confruntat cu registrele lui, cărui oaspete îi fusese repartizată 
camera aceea. 

Unui egiptean. Ofiţerul de informaţii însărcinat cu securitatea 
preşedintelui Sadat în ziua asasinării acestuia. 

Chipul, însă, era atât de desfigurat încât, fără a fi ştiut cine 
trebuia să locuiască acolo, Don nu era sigur că ar fi putut 
identifica victima în momentul când o văzu. 

Obrajii erau deformaţi de o grimasă groaznică. Pielea, deşi 
oacheşă, mai era şi vânătă. 

— Culoarea, îi spuse Don medicului. Cianură? 

Slab şi brânzos, doctorul ridică din umeri: 

— Probabil. Opreşte celulele să mai primească oxigen. Asta ar 
explica albăstreala pielii. Greu de ştiut cu certitudine, până nu e 
gata autopsia. 

Don se încruntă, descumpănit. 

— Dar suferinţa de pe faţă? Cianura n-ar trebui să fie...? 

— Paşnică? 

— Mda. 

Părea nedumerit. 

— Ca şi cum ai adormi. 

— O fi avut un coşmar, spuse un paznic din uşă. 


Don se răsuci, aproape furios, nesigur dacă paznicul făcuse o 
glumă. Acesta, însă, părea sincer fascinat de efectele otrăvii. 

— De fapt, interveni medicul, l-a făcut să-i vină rău. A reuşit 
să ajungă la toaletă, a vomat şi a căzut pe burtă. Noi l-am întors 
cu faţa în sus. E mort de câteva ore. Apăsarea obrazului pe 
duşumea explică felul cum s-a răsucit. Poate n-a murit atât din 
cauza otrăvii, cât dintr-a loviturii la cap. Sau poate s-a înecat cu 
propria vomă. Oricum, aveţi dreptate - n-a murit uşor. 

— Acum câteva ore? 

— Mai mult sau mai puţin. Am respectat protocolul şi am 
încercat să-l reanimăm. Adrenalină. Electroşocuri cardiace. 
Puteţi vedea urmele circulare lăsate de tampoane pe piept. 

— l-aţi pompat stomacul? 

— Am efectuat manevrele, dar n-a prea avut rost. 

Doctorul arătă spre oamenii din //ving room: 

— Veţi avea martori destui pentru anchetă. Singura problemă 
discutabilă este de ce nu l-am dus imediat jos la clinică. 
Răspunsul meu de profesionist e că murise de-atâta vreme încât 
n-am mai pierdut vremea deplasându-l. Confidenţial vorbind, 
nu-l puteam transporta jos şi totodată să păstrăm secretul. Ştiţi 
ce efect au situaţiile astea asupra celorlalţi oaspeţi. Credeţi-mă, 
tot n-ar fi contat. Era mort. 

— Cine l-a găsit? 

— Eu. 

Camerista era subţirică, atrăgătoare, în uniformă cu şori. 

Don îşi consultă ceasul. 

— La unsprezece? De când se face curat în camere...? 

— Nu aveam nici o înţelegere, dacă la asta vă referiţi. 

— Tot n-ar fi contat. Nu e nici o regulă împotrivă. Dar te vor 
întreba la anchetă. 

Nervoasă, fata încercă să-şi pună ordine-n gânduri: 

— În ultimele câteva zile, părea deprimat. Nu ştiu... ceva în 
legătură cu o scrisoare de la soţie. 

Se încruntă. 

— Azi-dimineaţă avea pe uşă anunţul Wu deranjati. Vrea să 
doarmă mai mult, mi-am spus, aşa că am revenit după prânz, 
dar anunţul era tot acolo. Apoi am fost ocupată şi am uitat de el 
până adineaori. Dintr-un impuls, m-am hotărât să-i încerc din 
nou uşa şi, când iarăşi am văzut inscripţia aia, m-am îngrijorat. 


Am ciocănit de mai multe ori. Nici un răspuns. Aşa că am intrat 
cu şperaclul. 

— L-ai găsit şi ai anunţat paza. 

Camerista dădu din cap. 

— Ai fi putut chema paza înainte să intri. 

— ŞI-I puneam într-o situaţie penibilă dacă m-aş fi înşelat. 

Don căzu pe gânduri. 

— Ai procedat bine. Spune-le anchetatorilor exact ce mi-ai 
spus şi mie. Nu vei avea nici o problemă. 

Privi spre ceilalţi. 

— Vreun punct slab pe care trebuie să-l clarificăm? 

Nu răspunse nimeni. 

— O.K., atunci. Staţi. Mai e ceva. De unde a luat otrava? 

Doctorul păru exasperat. 

— De unde o iau cu toţii? Oamenii ăştia sunt nişte farmacopee 
ambulante. Nici nu se-ating de medicamentele pe care le oferim 
noi. Majoritatea şi le-aduc de-acasă. Cunosc o mie de moduri de- 
a se sinucide. Dacă nu folosesc o cale, atunci e alta. 

— Aţi făcut fotografii? 

— Din toate unghiurile. 

— Excelent, clătină Don din cap. Minunat sezon, mm? 

— Unşpe luni de când am venit. Slavă Domnului, stagiul meu 
e aproape gata. 

— Norocosule! 

Don îşi ţuguie buzele. 

— Aşteptaţi până după miezul nopţii ca să-l duceţi. De obicei, 
atunci holurile sunt calme. Voi doi, se întoarse el spre paznici. 
Asiguraţi-vă că liftul e gol înainte de... Privi spre cadavru. Ştiţi 
cum se procedează. De aranjamente mă ocup eu. Dacă tot 
lucraţi peste program, nu e nevoie să vă prezentaţi până la 
amiază. Dar atunci voi vrea să-mi aduceţi declaraţii scrise. Şi... 

Deodată, simţi nevoia să iasă din baie. 

— ... pentru o treabă de soiul ăsta, veţi căpăta prima pe care 
am stabilit-o. Folosiţi explicaţia obişnuită. S-a hotărât pe 
neaşteptate să plece azi din cămin. Nimeni nu ştie unde s-a dus. 

Vorbind repede, trecu pe lângă doctor. 

— Vreau autopsia gata în noaptea asta. 

— Analizele durează mai mult. 


— Mâine la prânz. Anchetatorii vor fi curând aici. Trebuie să 
dovedim că sancţiunea n-a fost violată. Să fim siguri că s-a 
sinucis. 


Capitolul 11 


În biroul său, Don se rezemă de uşă. Avea fruntea 
îmbrobonată de sudoare. Reuşise să-şi păstreze controlul până 
aici. Fusese chiar capabil să suporte o conversaţie cu câţiva 
oaspeţi, în lobby, comportându-se credibil, ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat. Acum, în sfârşit singur, nervii îi cedară. 

Îşi turnă două degete de bourbon, bându-l dintr-o înghiţitură. 
Muind un prosop în lavaboul barului, şi-l apăsă rece pe faţă. 

Unsprezece luni? Aşa spusese medicul? Peste o lună individul 
avea să plece? Don îl invidia. Propria lui însărcinare începuse 
doar cu şase luni în urmă. Încă o jumătate de an şi uneori se 
întreba dacă avea să reziste. 

Iniţial, când primise misiunea, fusese încântat. Un an în 
paradis, regretând numai că era doar unul singur. Tot ce-şi 
dorea, pe gratis - pe lângă salariul de o sută de mii de dolari. 
Desigur, bănuise că nu primea nimeni asemenea beneficii dacă 
slujba nu era o porcărie. Lucra, însă, de douăzeci de ani în 
informaţii, organizând câteva dintre cele mai mari operaţiuni. 
Sistemele, la astea se pricepea. Deci, o casă de odihnă era 
complicată, perfect. Necesita delicateţe, nici o problemă. Era 
specialist în public relations. 

Dar nimeni nu-i vorbise despre starea de spirit. Nimeni nu-l 
prevenise că aveau să fie atâţia morţi. 

Fireşte că nu. Numai o mână de oameni ştiau ce se întâmpla 
cu adevărat acolo - foştii directori şi comitetul de anchetă - şi li 
se interzicea să vorbească. Fiindcă, dacă se ducea vestea, cine- 
ar mai fi fost atât de nebun încât să vină? Fără conceptul unei 
case de odihnă, cine ar mai fi vrut să-şi dedice viaţa meseriei? 
Până la urmă, cu toţii făceau greşeli. Toţi aveau nevoie de un 
liman. 

Dar ăsta era iadul. 

Don nu era agent operativ de teren. Nu aparținuse niciodată 
sectorului acoperit, laturii întunecate, echipelor umede?, 
indiferent de argoul folosit. El era oficial de faţadă, guler alb. 
Înainte de a fi venit acolo, nu văzuse decât trei cadavre în viaţa 
lui şi aparținuseră unui prieten şi unor rude, morţi din cauze 
naturale, zăcând pe catafalc la morgă. li dăduseră fiori. 

Înainte. Dar acum? Se cutremură. 


24 (În orig.) wet, termen inventat de K.G.B., sugerând sângele, referitor la asasinate. 


Ar fi trebuit să ghicească. O casă de odihnă le era destinată 
oamenilor ambiţioşi care ieşeau în pierdere. Tot ce-şi dorea 
cineva. La preş. Cu siguranţa garantată. Asta era făgăduiala. O 
sută de acri de paradis. Dar nimeni nu garanta fericirea. Don, 
care nu trebuia să stea decât un an, jinduia deja la un popas în 
dugheana cu burgeri unde se oprise la venirea dinspre 
Vancouver. 

Noaptea, târziu, visa la o plimbare printr-o hală aglomerată. O 
sută de acri. Şi, uneori, avea senzaţia că ştia fiecare palmă de 
loc. Ceilalţi - cei care se aflau acolo de câţiva ani şi trebuiau să 
rămână definitiv - simțeau şi mai rău claustrofobia. Pentru a o 
compensa, se complăceau în desfătări. Droguri, alcool, sex. 
Mese somptuoase. Dar cât de mult te puteai trosni sau îmbăta, 
regula şi ghiftui, până nu-ţi mai aducea nici o satisfacţie? O sută 
de acri, tot mai strâmţi cu fiecare secundă. Fiecare zi aidoma 
celei dinainte. Cu subtile variaţiuni. 

Şi când epuizai, totuşi, toate variaţiunile? 

Nu era un om contemplativ. Totuşi, observase că acolo nu-şi 
găseau satisfacția decât perdanţii care dispreţuiau latura fizică. 
Uitându-se în bibliotecă, le descoperise preferința pentru 
subiecte ale spiritului. Sfântul Augustin, învăţămintele lui 
Buddha. Boethius şi roata norocului. Îl intriga faptul că 
supraviețuitorii unei vieţi active deveneau meditativi şi 
monastici. 

Şi restul, cei care nu se puteau adapta? Se otrăveau, luau 
supradoze, îşi tăiau venele sau îşi zburau creierii. Poate făceau 
schimb de sugestii între ei, căci în ultima vreme mai mulţi 
stătuseră în saună până leşinaseră şi muriseră deshidrataţi, sau 
beau vin în cada plină cu apă fierbinte până li se opărea pielea 
şi mureau din lipsă de oxigen. Adeseori, însă, când şi pierdeau 
cunoştinţa, se scufundau şi se înecau. 


Capitolul 12 


Saul ieşi din cameră, nedând atenţie paznicilor. Erau doi la 
număr - la fel ca aseară, când sosise. Totuşi, alţii doi. Don nu 
glumise. Vei fi supravegheat. Fără îndoială, în curând aveau să-i 
înlocuiască alţii doi. Schimburi ziua şi noaptea. Cu două sute de 
mii îţi cumpărai o protecţie a dracului de bună. 

Urmărit, cobori la parter. N-avea să fie greu, bănuia, să afle 
numărul camerei lui Eliot. Dar la ce bun? Nu se putea apropia de 
ea fără a alarma gărzile. Putea încerca să se facă pierdut, dar 
asta i-ar fi alarmat şi mai tare. În plus, încă nu rezolvase 
problema evadării. Cu cât se gândea mai mult la ea, cu atâta se 
întreba dacă telul său era măcar cât de cât posibil. Pentru a-şi 
răzbuna fratele, trebuia să-şi ucidă tatăl, şi totuşi - pentru a 
rămâne în viaţă - nu-l putea ucide. Contradicţia îi storcea 
creierii. 

Trebuia să existe o cale. Trăgând concluzia că încă nu ştia 
destul, începu cercetarea, studiind casa de odihnă, hoinărind 
prin lobby, magazine şi restaurante, clinica medicală, apoi pe- 
afară, inspectând zonele sportive, grădinile, terenurile. Gărzile 
se ţineau pe-aproape. Oaspeţii însă, simțind pericolul, păstrau 
distanţa. Privirile lor prudente îl făceau să se întrebe cât de mult 
le putea folosi nervozitatea în scopuri proprii. 

Trecu pe la piscină şi terenul de golf. „Se vede că între timp 
Eliot a fost anunţat că sunt aici,” îşi spuse el, „Deci, ce va face? 
Varianta logică ar fi să stea în camera lui - ştie că n-aş risca 
niciodată să mă duc acolo. Totuşi, cât timp poate suporta 
claustrarea? Ştie că n-am de gând să plec. Va refuza să se 
ascundă la nesfârşit. În loc de a reacţiona faţă de prezenţa mea, 
va dori să mă facă să reacţionez eu faţă de el. 

Dar cum? 

Indiferent cum, se va întâmpla curând. Întrucât până la urmă 
tot va trebui să se arate, n-o să-şi piardă vremea aşteptând. Va 
accepta inevitabilul şi va sparge imediat remiza. 

Unde, însă? Bătrânul e prea fragil pentru bowling şi tenis. 
Totuşi, are nevoie să se recreeze. Insă cum ar...?” 

Asta trebuia să fie. Dând din cap satisfăcut, Saul se îndreptă 
spre sera în construcţie de lângă pista de jogging, în spatele 
cabanei. 

Îi făcea plăcere să-şi imagineze diferitele moduri de a o folosi. 


Dar unde se ducea bătrânul până aveau s-o termine? 


Capitolul 13 


— Nu ştiam că-ţi place pescuitul. 

Auzind glasul din spatele lui, Eliot se răsuci dinspre râul lat şi 
repede, cu malurile năpădite de copaci şi de arbuşti, deşi în 
locul acela o pantă cu iarbă cobora spre un golfuleţ cu ape 
limpezi şi liniştite. Apa avea un miros proaspăt, însă uneori 
vântul aducea câte un iz de vegetaţie putredă - moarte şi 
descompunere. 

Omul de pe mal avea soarele în spate. Lumina îl orbea pe 
Eliot. Ridică o mână streaşină la ochi, dând din cap în semn de 
recunoaştere. A 

— Nu mai ţii minte excursiile noastre de pescuit? Imi place. 
Dar rareori am avut timp să mă ocup de asta. Acum, însă, când 
am ieşit la pensie... 

Zâmbi, trase guta şi puse undiţa pe țărm. 

— A, mi-amintesc excursiile alea la pescuit, cum să nu. 

Glasul lui Saul era înăsprit de mânie. Avea tendoanele gâtului 
încordate, înecându-l. 

— Numai tu şi cu mine. 

Cobori taluzul, cu paşi mari. 

— Şi Chris. 

Privi încruntat pălăria de pai a lui Eliot, cămaşa roşie 
cadrilată, blugii noi şi ţepeni, şi cizmele de cauciuc. Mârâi: 

— Nu mai porţi costum negru şi vestă? 

— La pescuit? râse Eliot. Nu port tot timpul haine de birou. Ai 
uitat cum mă îmbrăcam când mergeam toţi trei în camping. 

— Revenim mereu la Chris. 

Livid, Saul strânse pumnii, apropiindu-se. 

Aplecându-se, fără a-l lua în seamă, Eliot vâri mâna în cutia 
de momeală. 

Saul îndreptă degetul spre el, ca şi cum ar fi ţinut un pistol: 

— Sper că nu-i o împuţită de acadea. 

— N-am Baby Ruth-uri, din păcate. Îmi pare rău. Deşi aş vrea 
să mă fi gândit. De dragul vremilor trecute. Nu fac decât să 
schimb momeala. g 

Din apă se ridică un păstrăv lung de-un cot. Inhăţând o 
insectă de la suprafață, lăsă în urma sa un cerc ce se mărea. 

— la uite ce mi-a scăpat. Folosisem râmă, când ar fi trebuit să 
pun muscă. 


— Momeli. 

Nările lui Saul fremătau. 

— Am întrebat prin jur. Ai doi bodyguarzi. 

— Însoţitori. Întocmai. Castor şi Pollux. 

— McElroy şi Conlin, vrei să spui. 

— Bravo, dădu Eliot din cap. Aş fi fost dezamăgit dacă nu-ți 
făceai lecţiile. 

— Alţi orfani pe care i-ai minţit. 

Furios, Saul privi în jur. 

— Şi unde naiba sunt? 

— Joacă tenis, cred, răspunse Eliot, luând o a doua undiţă. Nu 
vin cu mine peste tot. 

— Nu te simţi nervos - stând singur aici? 

— Într-o casă de odihnă? De ce-aş fi nervos? Sunt apărat. 

Saul se mai apropie un pas. 

— Greşeşti. 

— Ba nu, tu greşeşti, aruncă Eliot undiţa, furios. Ai pierdut. 
Recunoaşte-o. Dacă mă ucizi aici, mori şi tu. După atâţia ani, 
ştiu cum gândeşti. N-ai fi mulţumit dacă n-ai scăpa cu viaţă. Dar 
nu poţi. 

— Probabil. 

— Nu-i de-ajuns. Ai vrea să fii sigur. 

Lui Eliot îi palpita pieptul. 

— De-asta am venit azi singur aici. Aş fi putut sta ascuns în 
cameră, dar sunt prea bătrân ca să-mi mai pierd vremea. Locul 
ăsta e şi-aşa destul de neplăcut. Probabil ai simţit atmosfera. 
Oaspeţii sunt ca şi morţi. Pur şi simplu nu le dă prin cap să se 
culce şi să-nchidă ochii. 

— Ţi-ai săpat groapa. 

— Nu eu, îşi ridică Eliot bărbia, mândru. Curând, voi avea din 
nou trandafirii mei. Am asta, arătă el insistent spre undiţă. Deci, 
iată-mă, cea mai bună ocazie pe care o poţi găsi. Omoară-mă 
acum şi fugi peste râu. Cine ştie? Poate chiar reuşeşti să scapi. 
Altminteri, sau faci pace cu mine, sau, la naiba, lasă-mă-n pace. 

Privi spre râu, înghițind în sec, slăbit de izbucnire. 

— Prefer, totuşi, să ne înţelegem. 

— N-o să-ţi meargă aşa uşor. 

Saul simţea în gură un gust amar. 

— Îmi datorezi un lucru. 

— Care? 


— O explicaţie. 

— De ce? Ar mai conta cu ceva? Dacă ştii despre Castor şi 
Pollux, trebuie să fi aflat şi despre... 

— Aţi fost cinci, îl întrerupse Saul grăbit, scuipând cuvintele. 
Descendenții grupului Abelard iniţial. Fiecare dintre voi avea 
orfani, fii, loiali până la fanatism. Exact ca Chris şi cu mine. Ne 
foloseaţi ca să sabotaţi operaţiuni pe care le consideraţi greşite. 

Gesticulă nerăbdător: 

— Continuă tu. 

— Ai aflat toate astea? clipi din ochi Eliot, uimit. 

— Tu m-ai învăţat. 

Analizând noile informaţii ale lui Saul, Eliot se aşeză încet pe 
mal. Ridurile i se adânciseră. Pielea-i devenise de un pământiu 
mai închis. 

— O explicaţie? 

Se lupta cu gândurile. Câteva momente, stătu neclintit, 
părând chiar să nu mai respire. 

Apoi oftă. 

— In regulă, cred că meriţi... 

Miji ochii spre Saul. 

— In tinereţe, clătină el din cap, de parcă nici nu şi-ar fi putut 
aminti de vreo tinereţe, când tocmai îmi începusem meseria... 
mă întrebam de ce se luau atâtea decizii prosteşti. Nu doar 
prosteşti - dezastruoase. Crude. Cu preţul atâtor vieţi. L-am 
întrebat pe tatăl meu vitreg. 

— Auton. 

— Şi pe-asta o ştii? 

Saul se mulţumi să-l privească. 

— Mi-a spus că, la vremea lui, îşi pusese aceeaşi întrebare. | 
se răspunsese că hotărârile doar păreau dezastruoase. Inferiorii 
ca el nu puteau înţelege marele ansamblu şi, uneori, trebuia să 
ia hotărâri care puteau părea prosteşti dintr-un punct de vedere 
îngust, dar de fapt erau inteligente când se ţinea seamă de toţi 
factorii. A spus că o crezuse mulţi ani, până când a urcat atât de 
sus încât ajuns unul dintre cei prezenţi în camera aceea şi ceea 
ce a descoperit a fost că deciziile erau exact atât de prosteşti pe 
cât păreau. Oamenii aceia nu aveau nici o viziune de ansamblu. 
Erau la fel de încurcaţi, de mărunți, ca toţi ceilalţi. In cele din 
urmă, avansările mi-au adus accesul în acea cameră şi am 
descoperit ce voia să spună. Il văzusem pe secretarul de stat 


refuzând să discute cu secretarul apărării - vreau să spun, a 
întors literalmente spatele grupului şi s-a aşezat pe scaunul lui, 
cu faţa spre un colţ. Am văzut oameni certându-se despre cine 
lângă cine avea voie să şadă - ca nişte copii de şcoală - în timp 
ce investeau miliare de dolari ca să intervină pe lângă guvernele 
străine în numele siguranţei naţionale, dar de fapt fiindcă marile 
firme se simțeau amenințate de facțiunile socialiste din acele 
tări. Susţineau dictaturi sau lovituri de stat fasciste sau... 

Se strâmbă dezgustat. 

— Ceea ce-am făcut în Ecuador, Brazilia, Zair, Indonezia şi 
Somalia e de-ajuns ca să-mi vină rău. Una peste alta, au fost 
ucişi milioane de oameni datorită amestecului nostru. ŞI 
înşelătoria cu gradele. Operativi talentaţi puşi pe liber când 
trimiteau rapoarte corecte care nu mergeau pe linia politicii 
actuale. După aceea, cineva de sus rescria rapoartele, pentru ca 
administraţia să citească ce voia ea. Nu restabilim adevărul. 
Răspândim minciuni. Când Auton mi-a cerut să-i iau locul ca 
urmaş al grupului Abelard, am profitat de ocazie. Cineva trebuia 
să acţioneze responsabil, să încerce restabilirea echilibrului şi a 
normalităţii. 

— Misiunea Paradigma, spuse Saul. 

— In regulă, hai să trecem şi la ea. Avem o problemă cu 
energia. Deci, ce facem? Încheiem o înţelegere cu arabii ca să 
cumpărăm petrol mai ieftin, cu condiţia de a opri ajutorul 
acordat Israelului. Totul neoficial, desigur, negocierile fiind 
conduse de miliardari americani - dar cu acordul tacit al 
guvernului. Rezultatul final? Noi ajungem să conducem maşini 
mari, în timp ce Israelul dispare de pe faţa pământului. Nu neg 
pretenţiile facţiunilor arabe. Situaţia din Orientul Apropiat e 
complicată. Dar, fir-ar să fie, Israelul există. Vorbim despre 
distrugerea unei naţiuni. 

— Deci, m-ai pus să-i asasinez pe negociatori. 

— Câţiva oameni, în comparaţie cu o naţiune. Mesajul era clar 
- nu încercaţi şi a doua oară. 

— Dar după aia, ai încercat să mă omori pe mine. 

— Preşedintele voia să răzbune moartea celui mai bun prieten 
al său. Cu ancheta susţinută de o asemenea putere, ai fi fost 
descoperit. 

— Ştii ce simţeam pentru tine. N-aş fi vorbit. 


— Nu de bună voie. Dar, sub efectul chimicalelor, i-ai fi trimis 
la mine. lar eu, tot sub efectul chimicalelor, i-aş fi trimis la restul 
grupului. Trebuia să fie protejat. 

— Nu e logic. 

— De ce? 

— Fiindcă națiunea pe care voiai s-o aperi - Israelul - a fost 
învinuită. 

— Temporar. Odată ce erai ucis tu, plănuiam să demonstrez 
că acţionaseşi din proprie iniţiativă. Un evreu, hotărât să-şi 
apere ţara spirituală. Asigurasem deja eşecul ultimelor tale 
câteva misiuni - ca să dovedesc că erai instabil. Israelul ar fi fost 
absolvit de orice răspundere. 

— Sigur. lar eu muream. Asta numeşti tu iubire? 

— Crezi că mi-a fost uşor s-o fac? i se frânse lui Eliot glasul. 
Coşmarurile. Vinovăţia. Nu dovedeşte durerea mea că n-am vrut 
să procedez aşa? 

Saul se cutremură de dispreţ. 

— Vorbe. Castor, Pollux şi cu mine. Cu restul ce naiba s-a 
întâmplat? Fără a-l pune la socoteală şi pe Chris, încă paişpe 
orfani. 

— Morți. 

— În misiuni similare? 

Lui Eliot i se puse un nod în gât. 

— N-am ordonat-o eu. Au căzut la datorie. 

— Şi asta ar trebui să îndrepte totul? 

— Ai prefera să fi murit pentru oamenii din camera aia? Erau 
soldaţi. 

— Roboţi. 

— Dar lucrând pentru cineva ale cărui valori sunt mai 
substanţiale decât cele ale guvernului ţării lor. 

— Valori? Vrei să vorbim despre...? 

Pieptul lui Saul se comprimă. 

— Uite una de care n-ai mai auzit. Nu trădezi un om pe care-l 
iubeşti! 

Tremura, încins. 

— Noi am avut încredere-n tine. Ce altceva a făcut suportabile 
căcaturile prin care ne puneai să trecem? Îţi doream prețuirea. 
lubire? Eşti atât de-al dracului de arogant încât crezi că ai 
dreptate. Vrei să salvezi lumea? Când vom fi cu toţii morţi, încă 
or să mai rămână tâmpiţii din camera aia. Şi niciunul dintre noi 


nu va fi contat. Decât pentru mângâierea pe care ne-am adus-o 
unii altora. 

— Ţi-a scăpat esenţialul. Datorită fiilor ca voi şi a operaţiunilor 
pe care v-am pus să le sabotaţi, am salvat cine ştie câte mii de 
vieţi nevinovate. 

— Dar Chris e mort. Şi-n ce mă priveşte, nici eu nu mă simt 
prea bine. Ascultă, pe-ăilalţi nu-i cunosc. Nici nu-s sigur că mi-ar 
plăcea. 

Aprig, abia capabil să se abţină, Saul clătină din cap cu 
dezgust şi urcă malul. 

— Stai! Nu-mi întoarce spatele! Încă n-am terminat! 

Saul nu se opri. 

— Vino înapoi! Unde crezi că te duci? N-am spus că poţi 
pleca! 

In vârf, Saul se răsuci. 

— M-am săturat să te mai ascult. Un fiu ar trebui să-şi 
mângâie tatăl la bătrâneţe. Eu? Îți voi face ultimele zile pe 
pământ un iad. 

— Nu aici! Dacă mă ucizi, mori şi tu, şi pierzi! 

— Orice fiu creşte destul de mare... 

— Ce? 

— Şi de deştept ca să-şi strivească tatăl. Lucrul la care nu te- 
ai aşteptat a fost că-l iubeam pe Chris mai mult decât pe tine. 

Cu o ultimă privire sumbră, Saul se răsuci brusc. Plecând cu 
paşi întinşi, dispăru după creasta malului. 


Capitolul 14 


Râul şipotea. Eliot încercă să se ridice în picioare, dar îl 
lăsaseră puterile. Cu genunchii moi, căzu pe mal. În tot timpul 
discuţiei, se asigurase să nu privească spre înălţimea împădurită 
de peste râu. 

Acum, însă, o făcu. Derutat. _ 

Castor şi Pollux erau acolo. Impreună cu directorul casei de 
odihnă, un anchetator venit cu o echipă să investigheze o 
sinucidere şi, cel mai important, un puşcaş de precizie. 

Calculase toate detaliile. Saul avea două variante. Să asculte 
glasul raţiunii. Nu era oare convingător argumentul - mii de vieţi 
omeneşti? Nu merita sacrificiul viaţa unui singur om, fie şi Chris? 

„Sau, de nu, să-ncerce să mă omoare. 

Dacă Saul alegea prima variantă, mi-aş fi putut trăi ultimele 
zile în pace, poate revenind la misiunea mea, pentru a salva şi 
alte vieţi. 

Dacă Saul ar fi ales-o pe a doua? Încercând să mă ucidă, ar fi 
fost împuşcat. De faţă cu martori, eu aş fi fost absolvit de orice 
vină. Sfârşitul ar fi fost acelaşi. 

Dar - se încruntă Eliot - ceva n-a mers. Saul a procedat în 
mod neaşteptat, nealegând nici una, nici alta. Nu s-a lăsat 
convins, dar nici n-a încercat să mă omoare. Nu s-a schimbat 
nimic. 

Cu o excepţie. ` 

Părea prea sigur. Işi echilibra atent acțiunile, fără să se 
apropie nici un moment prea mult. 

O fi ghicit? Este posibil să-l fi învățat mai bine decât mi-am 
dat seama? Imi poate citi gândurile? 

Cu neputinţă.” 


Capitolul 15 


— Ai fost cu ei. 

Saul stătea aşezat pe treptele cabanei, aşteptând, cu ochii 
îngustaţi. 

— Cum? se opri surprins Don, punând pe treapta de jos un 
pantof alb înnoroiat. 

— Ar trebui să faci ceva cu garderoba. 

Don îşi privi genunchiul rupt al pantalonilor roşii de poliester. 
Maşinal, îşi desprinse scaieţii de pe blezerul marinăresc. 

— Am fost la o plimbare. 

— Prin pădure. Ştiu. Cu ei, arătă Saul dincolo de terenurile de 
tenis, spre Castor şi Pollux, anchetatorul sosit dimineaţă cu 
elicopterul şi un om cu ochi migdalaţi care ducea o cutie 
prelungă şi îngustă ce-ar fi putut conţine un tac de biliard. Sau o 
armă cu lunetă. 

Apropiindu-se dinspre râu, Eliot îşi aducea undiţele şi cutia cu 
momeală. 

— Măi, măi, n-a prins nici un peşte. 

— Cum adică, am fost cu ei? întrebă Don. 

— Când am venit aici, primul lucru pe care l-ai făcut a fost să 
mă acuzi că plănuiam să asasinez un oaspete. Mi-ai trântit în 
cârcă două gărzi. Apoi, deodată, gărzile au dispărut, aşa că l-am 
urmărit pe bătrân până la râu, unde mi-a oferit o şansă de a-l 
omorî. Cum din capul locului nici n-aveam de gând să-l omor, 
habar n-am avut despre ce vorbea. In fond, este tatăl meu. Era 
evident să vreau să-l revăd. El însă a început să îndruge nerozii, 
aşa că am plecat, şi n-ai să ghiceşti ce s-a întâmplat după aia. 
Aşa, deodată, paznicii mei s-au întors. 

Arătă spre doi oameni care stăteau în şezlonguri, nu departe 
de el. 

— Ce-ai crede tu de asta? 

— Păi... 

— Pare-mi-se că bătrânul mi-a întins o cursă. Dacă puneam 
mâna pe el, acum eram mort, şi aveai martori ca totul să fie 
legal. Tt, tt, tt, Don. Nu-mi protejezi tocmai bine interesele. 

Directorul îşi umflă pieptul, ca pentru a protesta. | se 
dezumflă ca un balon. Renunţă la efort. 

— A trebuit să marşez. Bătrânul insista că vrei să-l omori. 

— Şi tu, fără nici o dovadă, l-ai crezut. 


— Ascultă, s-a dus la echipa de anchetă. Dacă mă opuneam, 
ar fi crezut că nu-mi făceam datoria. Un test. Asta a fost tot. 
Dacă n-aveai nici un gând rău, nu păţeai nimic. Dacă încercai 
să-l omori... 

— Dar n-am încercat. Am plătit o grămadă pentru protecţia 
mea, şi m-aleg cu ameninţări. Totul e pe dos. Bătrânul tocmai ți- 
a dovedit că e/ vrea să mă omoare pe mine. Merit - pe dracu’, 
pretind - acelaşi tratament. 

— Ce tot vorbeşti? Eşti deja păzit. 

— Arest la domiciliu. Aia doi nu mă apără. Mă supraveghează. 
Între timp, Eliot poate face orice pofteşte. Nu-i corect. Ar trebui 
să fie păzit şi el. Şi nu de clonele alea două pe care şi le-a adus 
cu el. De oamenii tăi. E destul de paranoic ca să încerce vreo 
prostie. 

— E absurd. 

— Dacă se întâmplă ceva, îţi vei dori pe toţi sfinţii să mă fi 
ascultat. Anchetatorii au să te dea afară. Iţi spun eu că-i nebun. 
Şi mai vreau şi ca bandiții ăia doi ai lui să fie supravegheați. 

— N-am atâta personal! 

— Incă şase gărzi? 

— În trei schimburi? Pe lângă cei pe care ţi i-am repartizat ţie? 
Face douăzeci şi patru! se bâlbâi Don. Am nevoie de oameni şi 
prin alte locuri! Şi ăsta nu-i decât începutul! Dacă i-apucă şi pe 
ceilalţi oaspeţi? Au să vrea şi ei protecţie! Mulţi dintre ei erau 
duşmani înainte de-a se retrage! Singurul motiv pentru care pot 
dormi noaptea e încrederea în casa de odihnă! Dacă se gândesc 
că neutralitatea ei ar putea fi violată... să urmărim oaspeţii 
pretutindeni? Bodyguarzii să se calce pe picioare? O casă de 
odihnă trebuie să fie liniştită şi paşnică! 

— Crezi că ăilalţi n-au observat că ai pus oameni să mă 
supravegheze? Azi dimineaţă când m-am dus la micul dejun, 
toată lumea din restaurant s-a uitat la paznicii mei şi abia 
aşteptam să ies de-acolo. 

— Eşti aici doar de două zile şi... 

— Ce? 

— Ameninţi patruzeci de ani de tradiţie. 

— Nu eu. Eliot. Şi tu. Nu eu i-am cerut pe dulăii ăştia. Ce-i 
valabil pentru mine trebuie să fie şi pentru el. Dacă mie mi se- 
agaţă tinichele, atunci, la dracu, şi lui îi trebuie agăţate. 

Don dădu din mâini: 


— N-am să-i pun paznici. Nebunia asta nu poate fi lăsată să 
escaladeze. 

— Logic, nu mai ai decât o singură altă variantă. 

— Care? se arătă Don plin de speranţă. 

— Fă-o invers. De-escaladeaz-o. Cheamă-ţi dulăii înapoi. 


Capitolul 16 


încadrat de Castor şi Pollux, Eliot se încordă când intră în 
seră. 

Abia îi aşteptase terminarea. Nerăbdător ca un îndrăgostit, 
venea la trandafirii lui. 

Dar mai era cineva înăuntru. În celălalt capăt, un om se ridică 
de sub o masă şi ieşi prin spate. 

Eliot se încruntă. 

— Stai o clipă! Ce făceai...? 

Repezindu-se la uşă, o deschise larg, pentru a-l vedea pe Saul 
traversând pista de jogging, spre cabană. 

— Vino-napoi aici! 

Saul o luă la fugă. 

— Ce voia să...? se răsuci Eliot spre Castor şi Pollux. 

— Uitaţi-vă sub masa aia. 

Nedumerit, Castor  îngenunche. Dibui pe dedesubt şi 
murmură: 

— Sârme. 

— Ce? 

Surprins, Eliot se lăsă pe vine, privind sub masă. Două fire, 
unul roşu, altul negru, atârnau printr-o gaură a mesei, ducând la 
un strat de trandafiri. 

— lisuse! 

— Nu-i nici o bombă. Nu aici, spuse Pollux. 

— La fel cum l-a omorât pe Landish, luciră ochii lui Eliot. Ce 
mai aşteptaţi? Chemaţi paza. Să-l oprească dacă încearcă să 
părăsească incinta. 

Sări în picioare, aproape chiuind. 

— Acum l-am prins. Pot dovedi că vrea să mă omoare. 

Castor se repezi spre telefon. 

— Crede că-şi poate pune mintea cu... nici măcar atât de 
rapid n-a fost ca să termine până ajungeam eu aici, râse Eliot. L- 
am bătut. 

Intorcându-se, strigă spre Castor, aflat la telefon: 

— Zi-i directorului ăluia să vină aici! 

— De unde-o fi luat explozivii? întrebă Pollux. 

— Din acelaşi loc ca voi! Uitaţi-vă-n jur! Îngrăşăminte! Muşchi 
de turbă! S-a putut duce la farmacie, să-şi mixeze un cocktail! 
Nu-i trebuiau decât baterii şi... 


Îşi afundă mâinile în răzorul de trandafiri. 
— Ajutaţi-mă să-l găsesc! 
Pollux îl privea deznădăjduit. 


Capitolul 17 


Când sosi, Don deschise gura. Nu ieşi nici un sunet. Sera 
fusese construită după planurile lui Eliot. Echipamente de mare 
fineţe. Varietăţi rare. Acum totul era distrus. Eliot începuse cu 
stratul de sub care atârnau firele. Urmărindu-le prin pământ şi 
trandafiri, smucise şi săpase, trăgând, aruncând, repezindu-se 
de la un răzor la altul până se umpluse de pământ, iar în jurul lui 
zăceau trandafiri. 

— Unde-i? La dracu’, ştiu că-i aici! A amplasat o bombă! 
Trebuie s-o găsesc! 

Azvârlind cu pământ, se ciocni de un perete de sticlă, aproape 
spărgându-l. 

Castor şi Pollux se repeziră să-l ajute. 

— Unde-a pus-o? 

Impingându-şi fiii la o parte, Eliot smuci de cabluri, clătinându- 
se îndărăt când acestea se desprinseră. Se holbă la cele două 
capete goale. 

— O, lisuse, nu. Ticălosul...! Nu era nici o...! 

Suspinând, bătrânul se lăsă moale pe podea. 


Capitolul 18 


„Ne-a făcut-o,” îşi spuse Don. „Mare figură. Mai mult n-o să-i 
meargă.” 

Durase o oră ca să rezolve consecinţele tulburătoare ale 
întâmplării din seră - asistenţi medicali examinându-l pe Eliot 
înainte de a-l conduce înapoi la cabană; specialişti genişti 
verificând absenţa explozivilor. Până la urmă, însă, reuşise să 
scape. Intrând ca o furtună în sala de gimnastică din cabană, se 
opri în faţa adjunctului: 

— Grisman ar trebui să fie aici. 

— A plecat acum un minut. 

Don se repezi înapoi pe uşă. Prea furios ca să aştepte 
ascensorul, porni tropăind pe scări. Grisman trebuia să-şi 
schimbe hainele. 

Transpirat,  spunându-şi că trebuia să-şi regăsească 
stăpânirea de sine, ajunse la etajul doi, răsucindu-se la timp 
pentru a-l vedea pe Grisman intrând în camera lui. 

— Hei, stai pe loc! Vreau să-ţi vorbesc! 

Grisman, însă, nu-l auzi. Intrat deja în cameră, închise uşa. 

Don o luă cu paşi apăsaţi pe culoar. 

— Ticălosule! 

La două camere distanţă, unda de şoc îl dobori de pe picioare. 
Se lovi la cap, cu urechile răsunându-i în timp ce uşa camerei lui 
Grisman zbura din ţâţâni. 

— Nu! 

Năucit, Don se târî spre uşă. Oaspeţii deschideau alte uşi. Nu 
le dădu atenţie. 

— Grisman! 

Simţind miros de pucioasă, Don se strecură înăuntru. 

Camera era distrusă, stereo-ul, televizorul şi computerul 
sfărâmate, pereţii arşi. Pe pat fumegau tăciuni. 

Alarma de incendiu urla. 

— Grisman! 

Tuşind, se repezi spre baie. 

Acolo! Pe jos! Slavă Domnului, respira! 


Capitolul 19 


— Doar nu vorbeşti serios! Crezi că eu...! 

— Sau tu, sau ei, arătă Don spre Castor şi Pollux. 

— Singur a făcut bomba! insistă Eliot. 

— Şi a detonat-o? Ridicol. N-a lipsit mult să-i facă de 
petrecanie. 

— N-a lipsit mult? Crezi că-s cai verzi pe pereţi în mă-sa! Nu 
se vede cu ochiul liber? S-a ascuns în baie înainte de a o 
declanşa! 

— Dar de ce să...? 

— Ca să cadă vina pe mine, pentru numele lui Dumnezeu! A 
făcut trucul cu sârmele ca să pară că eram destul de furios ca să 
i-o plătesc! 

— Sau poate tu singur ai meşterit sârmele. Ca să cadă vina pe 
el. Să pară că se juca de-a bombele şi una dintre ele a explodat. 

— Tâmpitule...! Crezi că dacă eu puneam o bombă, nu-l 
omora? 

— Cred că regulamentul spune că dacă un oaspete cauzează 
neplăceri, pot să mă răzgândesc. Cer o audiere. Ceea ce mi-ar 
plăcea nespus - nu ştiu cine-i de vină, aşa că mă iau de 
amândoi - e ca tu şi fi-tău să vă rezolvaţi problema altundeva. 


Capitolul 20 


Saul zăbovea în lobby, privind spre lift şi scări. Arsurile îl 
dureau, dar se simţea prea surescitat ca să-i pese. Prefăcându- 
se interesat de o vitrină cu pantofi de jogging, studia imaginea 
reflectată a intrării în restaurant. 

La ora şapte, răbdarea îi fu răsplătită: Eliot - flancat de Castor 
şi de Pollux - cobori scara. Intrară în restaurant. Aşteptă un 
moment şi îi urmă. 

Oaspeţii reacționară imediat, lăsând jos furculiţele, înghițind 
cu noduri, privind de la Saul la Eliot şi înapoi. Simţind tensiunea, 
câţiva cerură nota de plată. Alţii, intrând, aruncară o privire 
rapidă şi se retraseră în hol. În salon se lăsă o tăcere încărcată. 

Deşi Eliot stătea cu faţa spre intrare, studia meniul, vorbea cu 
Castor şi cu Pollux şi evita intenţionat să-l observe pe Saul. 

— Aş prefera masa de-acolo, îi spuse Saul şefului de sală. 

— V-aş putea-o propune pe cea de-acolo, domnule - în colţ? 

— Nu, cea din faţa bătrânului îmi convine de minune. 

Nu-i dădu şefului timp să discute. Străbătând sala, se aşeză 
drept în faţa lui Eliot, la doi metri distanţă. 

__ Eliot încercă să-l ignore. Alţi meseni se ridicară şi ieşiră. 
Inconjurat de mese goale, Saul continua să-l privească. 

Eliot sorbi din paharul cu apă. 

Saul sorbi şi el. 

Eliot rupse o bucată de pâine cu usturoi. 

Saul făcu acelaşi lucru. 

Mestecau într-un ritm.. 

Eliot se şterse la gură cu un şervet. 

Saul îl imită, nedesprinzându-şi ochii dintr-ai lui Eliot. Îi făcea 
mare plăcere să ştie că folosea împotriva tatălui lor unul din 
trucurile lui Chris. Chris îi vorbise despre mănăstire. „Unii dintre 
noi doreau cu disperare să rămână. Câţiva, însă, voiau să plece. 
Nu aveau curajul s-o spună. Aşa că se dădeau în spectacol. Cel 
mai bun mod? Să-ţi râzi de un comesean. Te aşezi în faţa lui şi-i 
imiţi toate mişcările. N-are cum să se apere. Oponentul cade în 
capcana repetiţiilor tale. Tu îl urmăreşti, el te urmăreşte pe tine. 
Nu poate ieşi din joc. Îl scoate din minţi. Până la urmă, se 
plânge. Ironia e că stareţul mănăstirii nu poate şti dacă tu creai 
probleme, sau celălalt avea doar năluciri.” 

Saul reproducea fiecare mişcare a lui Eliot. 


O mână dusă la bărbie. 

O scărpinare a sprâncenei. 

Un oftat de exasperare. 

Dură zece minute. Deodată, Eliot îşi aruncă şervetul, pornind 
furios spre hol, cu Castor şi cu Pollux după el. 

— Nu i-o fi priit ceva? întrebă Saul în salonul pustiu. 


Capitolul 21 


Cobori în hol, nedumerit, informat fiind că avea o vizită. Casa 
de odihnă le îngăduia, cu condiţia ca acreditările să fie în ordine 
şi la percheziţie să nu se găsească arme. Dar nu-şi putea 
imagina cine ar fi vrut să-l vadă. Bănuia că Eliot riposta. 

Când însă văzu cine era, simţi un gol în stomac. Se opri, uimit. 

— Erika? Cum ai...? 

Imbrăcată într-o fustă bej şi un tricou galben, traversă holul, 
zâmbind, şi-l îmbrăţişă. 

— Slavă Domnului, eşti viu. 

Cu braţele ei împrejurul său, îi era greu să mai respire. Timpul 
se oprise în loc. 

— Nu-mi vine să cred că eşti aici. 

Tremurând, derutat, se aplecă înapoi: 

— Orlik... Cum...? 

— E mort. 

Părea tulburată. 

— Inainte de-a fi fost ucis, m-a lăsat să fug. Mi-a spus unde te 
duseseşi. lţi explic mai târziu. 

Se încruntă la vederea feţei lui, preocupată: 

— Ce ţi s-a-ntâmplat? 

— Arsurile astea? îşi atinse Saul uşor obrajii, după care privi 
prin lobby, repetându-i cuvintele. Îţi explic mai târziu. 

Zâmbi, nerăbdător să-i povestească ce făcuse. 

Ea însă clătină din cap, încruntându-se şi mai tare. 

— Nu numai arsurile. 

— Ce mai e? 

— Ochii. Nu ştiu cum să-i descriu... Sunt... 

— Haide. Spune. 

— Îmbătrâniţi. 

Saul tresări, simțindu-se ca atins de un curent electric. 
Răvăşit, simţi o nevoie bruscă de a schimba subiectul. 

— Să mergem. 

Incerca să pară nepăsător. 

— Hai să-ţi arăt locurile. 

Soarele era puternic. Îl durea capul, în timp ce mergeau pe o 
alee albă pietruită, prin dreptul unei fântâni arteziene, 
înconjurați de munţi. 

Nu putea uita, însă, cuvintele ei. 


— N-am dormit bine. 

Erika se întoarse pe neaşteptate cu faţa spre el, îngrijorată. 

— Obrajii tăi. Sunt... 

— Ce-i cu ei? 

— Slăbiţi. Uită-te la tine. Ai pierdut în greutate. Eşti palid. Te 
simţi bine? 

— L-am... 

— Ce? 

— Aproape l-am bătut. Aproape am învins. 

Ochii îi străfulgerară, deşi erau negri. 

Erika îl privi, copleşită. 

— Mâine are loc o audiere, continuă Saul. Ca să decidă dacă 
ne cer să plecăm. De cum a ieşit din incintă... 

ÎI întrerupse cu emfază: 

— Nu merită efectul pe care-l are asupra ta. Te-ai schimbat. 
Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă. Am o maşină. Am putea... 

— Nu acum, când e aproape gata. 

— Nu va fi niciodată gata. Ascultă-mă. Ştiu că ţi-am spus să te 
răzbuni. Dar am greşit. 

— N-aveai cum greşi, din moment ce mă simt atât de bine. 

— Dar vei pierde. 

— Nu şi dacă scap viu. 

— Orice-ar fi. Asta nu mai e o treabă profesională. E ceva 
personal. Nu eşti pregătit emoţional pentru aşa ceva. Vei suferi 
toată viaţa. 

— Pentru a-mi fi răzbunat fratele? 

— Pentru că-ţi vei fi ucis tatăl. Condiţionarea ta e prea 
puternică. 

— Pe asta contează şi el. Dar îl înving. 

În glas i se simţea tăişul ascuţit al urii. 

Şi deodată, Erika ştiu că trebuia să plece de-acolo. Se simţea 
ca pe lumea cealaltă. Era un loc al răului. Niciodată nu mai 
cunoscuse o asemenea repulsie. 

Singura ei speranţă era de a-l ispiti să vină şi el. Plănuise să 
rămână peste noapte, dar simţea că nu avea la dispoziţie decât 
după-amiaza. 

Îşi povestiră ce li se întâmplase de când fuseseră ultima oară 
împreună. Se întoarseră la cabană, urcară în camera lui Saul şi 
se dezbrăcară încet unul pe celălalt. N-o interesa sexul. Voia să-l 
ademenească, să-i salveze sufletul. 


Dar, chiar în timp ce se îmbrăţişau, acoperindu-se unul pe 
altul cu goliciune, Saul se cutremură alarmat. Ştia că nu era 
posibil, iar i se părea că alături zăcea şi Chris, mustrându-l cu 
ochi lipsiţi de viaţă. 

Vinovăţia îi răvăşi minţile. „N-ar trebui să mă aflu aici. Ar 
trebui să-l vânez pe Eliot.” 

Singurătatea, însă, insista. Împreunându-se cu Erika, îşi dădu 
seama dintr-odată că nu doi, ci trei se tăvăleau prin pat. Nu 
numai el şi Erika, ci şi Chris. 

— Te iubesc! exclamă. O, Doamne! 

lar Erika, ştiind că se întâmplase ceva cumplit, mai ştiu şi că-l 
pierduse. 


Capitolul 22 

— Nu rămâi nici măcar la cină? 

Erika aruncă o privire spre cabană, revoltată. 

— Trebuie să plec. 

— Speram să poţi... 

— Să te-ajut? Nu, nu e bine. Locul ăsta e... Vino cu mine. 

Saul clătină din cap: 

— N-am terminat. 

— Nu contează dacă-l omori. Nu înţelegi? A învins deja. Te-a 
distrus. i 

Lacrimile i se rostogoleau pe obraji. II sărută. 

— Te-am pierdut acum zece ani. Azi, te-am pierdut din nou. 

Clătină din cap cu tristețe. 

— Ai să-mi lipseşti. 

— Peste o săptămână, voi avea ceea ce doresc. Voi putea 
veni la tine. 

— Nu. 

— Îmi spui să nu vin? 

— Vreau să vii. Dar n-o vei face. 

— Nu înţeleg. 

— Ştiu. 

ÎI sărută din nou. 

— Ăsta-i necazul. 

Urcând în maşină, îşi frecă ochii înlăcrimaţi. 

— În caz că mă înşel, vei afla de la ambasadă unde mă 
găseşti. 

— Ştiu eu un loc în Grecia, spuse Saul. Marea e atât de 
albastră... 

Din gâtul ei scăpă un sunet chinuit. 

— Pe pariu. Şi valurile se rostogolesc, şi înotul e... Ce să mai 
zic? la ghici. 

Îşi ridică bărbia. Îi tremura. 

— Mă gândeam să-mi dau demisia. Pe curând, iubitule. Ai 
grijă. 

Porni maşina şi se îndepărtă în lungul drumului. 


Capitolul 23 


Răscolit, o privi până când maşina dispăru între copaci, spre 
drumul din mijlocul văii. Simţea un gol interior. Creierul i se 
învârtea, ca şi cum o influenţă din afară ar fi intervenit asupra 
unui sistem perfect închis. „Ce se-ntâmplă cu mine?” 

Derutat, se întoarse să urce înapoi treptele cabanei, 
înțelegând deodată ce încercase să-i spună Erika. „Am rămas 
aici. Până când bătrânul nu-şi va primi pedeapsa, n-am s-o mai 
văd. 

Dar atunci va fi prea târziu. Mi s-a oferit, şi în schimb, l-am 
ales pe tatăl meu. 

Cum m-ar mai putea primi după asta?” 

Amintindu-şi sentimentul chinuitor în legătură cu casa de 
odihnă, dintr-odată se întrebă dacă nu cumva se condamnase 
singur. Ba chiar sări de pe trepte, să alerge la o maşină şi... 

„Ce? Să fug după ea? Să-i spun că plecăm împreună?” 

Interveniră gânduri despre Eliot. Paralizat pe scară, privi din 
nou spre drumul dintre copaci. Presiunea creştea în trupul lui. 
Chinurile îi sfâşiau sufletul. Voința îi oscila când într-o parte, 
când în cealaltă. 

Ce să facă? Pe cine să aleagă? În faţa lui părea să stea Chris, 
cu ochii îngustaţi acuzator. 

Paralizia se preschimbă în hotărâre. 


Capitolul 24 


Don umbla prin încăpere, gesticulând furios spre piscina de 
dincolo de peretele-fereastră al cabinetului său. Deşi era o zi 
însorită şi caldă, bazinul era gol. 

— Cu toate figurile pe care le-aţi făcut, oaspeţii sunt atât de 
nervoşi încât nici nu mai vor să iasă din camere. Restaurantul e 
pustiu. Terenurile - ce naiba, aş putea trimite afară fete goale 
dansând, şi n-ar fi nimeni să le bage-n seamă. S-au răspândit 
zvonuri despre... neînţelegerea voastră, să-i spunem? Deştepţii 
de-afară zic: Nu vă apropiaţi, alegeţi casa de odihnă din Hong 
Kong sau din Elveţia. Şi să mai vorbeşti despre belele. Gaşca 
voastră-i de belea. 

Beleaua la care se referea consta din Eliot, Castor, Pollux şi 
Saul. Stăteau aşezaţi - Eliot cu escorta lui despărțiți de Saul, pe 
care-l păzeau gărzile - în timp ce Don continua: 

— Deci, iată care e situaţia. Regulile sancţiunii obligă casa de 
odihnă să primească un operativ la nevoie, cu condiţia să 
plătească taxele necesare. Dar regulile nu-l silesc pe director să 
înghită oaspeţi indisciplinaţi. Am luat legătura cu superiorul meu 
şi i-am explicat problemele de-aici. Am anunţat comitetul de 
supraveghere. Am cerut o audiere şi am primit o sentinţă. 
Regula Abelard spune că dacă un director are motive suficiente 
- Şi, Christoase, dacă nici eu n-am motive suficiente! — poate 
cere unui oaspete să-şi facă bagajele. 

Arătă spre uşă: 

— Şi să plece. 

Eliot îşi îndreptă spinarea, furios: 

— Şi să-l lase pe omul ăsta să-ncerce să mă omoare de cum 
părăsesc incinta? 

— Am spus eu că-l las să te omoare? Nu suntem animale. 
Comitetul s-a pregătit pentru un compromis. Ai plătit servicii de 
care n-ai beneficiat, aşa că iată un cec care-ţi rambursează 
balanţa de cheltuieli. Aşa e cinstit. Ţi-ai dedicat viaţa meseriei. 
Meriţi o şansă. Deci, ceea ce-ţi oferim sunt douăzeci şi patru de 
ore. Timp destul pentru un om cu experienţa ta. Poţi să dispari 
pe veci, date fiind relaţiile de care dispui. Ai la dispoziţie toată 
noaptea. Linişteşte-te. Mâine dimineaţă, însă, la ora opt - predai 
camera. Vreau să pleci de-aici. Şi peste o zi va trebui să plece şi 
Grisman. Poate atunci restul oaspeţilor se vor simţi bine din nou. 


Foindu-se pe scaun, Eliot îl fulgeră din priviri pe Saul. 
Care se mulţumi să rânjească, ridicând din umeri. 


Capitolul 25 


Soarele cobora neabătut spre munţi, aruncând o aură 
roşiatică pe fereastra camerei lui Eliot. 

— Nu mă interesează, bolborosea răguşit Eliot în receptor. Nu- 
mi pasă de câţi oameni e nevoie sau cât costă. Vreau ca mâine 
valea asta să fie astupată. Să fie omorât de cum iese din casa 
de odihnă. Nu, nu m-asculţi. Nu echipa care a-ncercat să-l 
oprească să intre aici. Ce-i cu tine? M-am săturat de păguboşi. 
Am zis că-i vreau pe cei mai buni. 

Il dureau degetele de cât de tare strângea telefonul. Se 
încruntă. 

— Cum adică nimeni nu-i mai bun decât Grisman? Eu sunt 
mai bun. Fă ce ţi se spune. 

Eliot trânti receptorul şi se întoarse spre Castor. Pollux era pe 
culoar, unde gărzile trimise de Don îl ţineau pe Eliot cu escortă 
cu tot în arest la domiciliu. 

— Ai primit confirmarea locurilor? 

Castor dădu din cap: 

— Air Canada de la Vancouver, spre Australia. Mâine 
dimineaţă la ora şapte. 

— Asta ar trebui să ne dea o grămadă de timp. 

Castor ridică din umeri: 

— Poate că nu. Romulus ştie că nu te va mai putea găsi 
niciodată dacă rămâne cu douăzeci şi patru de ore în urmă. Sunt 
toate şansele să încerce o ieşire în forţă înainte. 

— Cu siguranţă că va încerca. Şi contez pe asta. Va dori să 
înceapă urmărirea cât mai curând posibil... ceea ce e în 
avantajul meu. 

Castor se încruntă: 

— Nu văd cum. 

— Ceea ce i-am spus idiotului ăluia de la telefon era adevărat. 
Nimeni nu e mai bun decât Romulus. Doar eu. Şi voi doi. l-am 
supervizat instructajul. Pot ghici ce face. Greşeala pe care am 
comis-o din start a fost că am delegat alţi oameni să-mi facă 
mie treaba. 

— Dar ai ordonat ca o echipă să blocheze valea. 

Eliot dădu din cap: 


— Romulus se aştepta la asta. Dacă nu creez o diversiune, va 
simţi capcana cea mai mare. Fireşte, echipa ar putea să aibă 
noroc şi să-l omoare. 

Îşi ţuguie buzele zbârcite, meditând. 

— Mă-ndoiesc, totuşi. În sălbăticie e la el acasă. Dacă pleacă 
la fel cum a venit, nici chiar o mie de oameni n-ar putea pândi 
fiecare cotlon al munţilor. 

Castor se lumină la faţă: 

— În cazul ăsta, însă, vom fi protejaţi. Mersul prin munţi cere 
timp. Va rămâne şi mai mult în urma noastră. Nu ne va putea 
ajunge. 

— Şi de-asta va alege altă cale. 

Expresia încântată a lui Castor se întunecă, încruntându-se 
din nou. 

— Dar ce cale e aia? Şi cum îl putem opri? 

— Închipuie-ţi că eşti în locul lui. Nu-i greu de prevăzut ce va 
face. Logic, nu are decât o singură variantă. 

— O fi logic pentru tine, dar... 

Eliot îi explică, iar Castor dădu din cap, din nou încrezător, 
impresionat. 


Capitolul 26 


Soarele coborâse pe trei sferturi. Umbrele se alungeau peste 
vale, la început aproape vineţii, apoi cenușii, în curând negre, 
tivite cu ceaţă. 

Saul nu observă. Stătea în camera întunecată, aşezat pe 
covor cu picioarele încrucişate,  limpezindu-şi mintea, 
pregătindu-se. Ştia că uşa odăii era păzită de gărzile de-afară 
pentru a-l împiedica să facă vreo mişcare contra lui Eliot cât 
timp bătrânul mai era în casa de odihnă. Presupunea că şi Eliot 
cu escorta sa erau sub supraveghere. 

N-avea importanţă. În pofida dorinţei, nu putea risca să-l 
ucidă pe Eliot acolo. De când sosise, principala lui intenţie 
fusese aceea de a-şi împlini răzbunarea, supraviețuind totuşi 
pentru a se bucura de satisfacția de-a şti că-şi achitase datoria 
de onoare faţă de Chris. 

Fratele lui. Furia îl ardea pe dinăuntru. Se concentră să şi-o 
potolească. Acum, când ajunsese aproape de ţel, trebuia să se 
purifice de diversiuni, să ajungă la puritatea samuraiului, să se 
dovedească profesionistul care-l învățase Eliot întotdeauna să 
fie. 

Meditând, ajungând în nucleul perfectei hotărâri şi nemişcări, 
consolidându-şi gândurile, instinctele şi talentele, repeta mut o 
mantră, iar şi iar. 

lar şi iar. Simţea spiritul fratelui său contopindu-se cu el. 

Chris. Chris. 

Chris. Chris. 

Chris. 


Capitolul 27 


Dimineaţa era mohorâtă. Norii pluteau jos, în văzduhul umed 
şi rece amenințând a ploaie. Un microbuz Chevrolet albastru- 
închis - fără cromuri, fără culori albe, nimic care să atragă 
atenţia - aştepta pe aleea cu pietriş din faţa cabanei. 

Doi valeţi umpleau compartimentul din spate cu valize şi saci 
de haine, după care închiseră portiera şi aşteptară, la distanţă. 

Fix la opt, uşa cabanei se deschise. Eliot, Castor şi Pollux, 
încadraţi de gărzi, ieşiră pe verandă. Don veni imediat în urma 
lor. 

Eliot purta uniforma - costumul negru cu vestă şi pălăria 
homburg. Se opri când văzu maşina, apoi se răsuci spre 
dreapta, mijind ursuz ochii spre Saul, care stătea în capătul 
verandei, flancat de alte gărzi. 

Începuse să se lase negură. Nările lui Eliot se dilatară 
dispreţuitoare. Momentul de tensiune se prelungea. 

Întorcându-se brusc, bătrânul apucă balustrada şi cobori pe 
trepte. Castor îi deschise portiera din spate, o închise de îndată 
ce tatăl său se aşeză şi urcă în faţă cu Pollux, răsucind cheia de 
contact. Motorul ambală de îndată, răsunând ca un V-8 mare. 

Furgoneta o luă din loc, scrâşnind cu pneurile pe prundiş. Saul 
îşi îngustă câmpul vizual până când nu mai văzu decât luneta 
portierei din spate. Concentrat, îşi focaliză atenţia în ceafa lui 
Eliot, pe conturul homburgului. 

Dar bătrânul nici nu întoarse capul spre el. 

Chevrolet-ul acceleră, micşorându-se, cu vuietul scăzându-i. 
Curând, silueta sa întunecată se contopi cu verdele pădurii. 

Privindu-l cum dispărea, Saul se încordă, cu inima bătându-i 
tunător. 

Trufaş, Don se apropie. 

— Cam mult de aşteptat, mm? Douăzeci şi patru de ore. 
Pariez că eşti tentat să fugi la parcul auto şi să furi o maşină ca 
să te iei după el. 

Saul privea spre drumul dintre copaci. 

— Sau elicopterul din spate, continuă Don. Fac prinsoare că 
abia te stăpâneşti să nu-ncerci, mm? E tentant, mai mult ca 
sigur, nu? 

Când se întoarse spre Don, Saul avea ochii negri. 


— Hai şi-ncearcă, continuă Don. De-asta te-am lăsat să ieşi 
din cameră azi dimineaţă. Ca să-l vezi pe bătrân plecând şi 
poate să-ţi pierzi calmul. Fă-o. Cedează. Dă buzna şi-ncearcă să- 
| urmăreşti. Mi-ai fost ca un cui în cap de când ai venit aici. Mor 
să te văd ciuruit pentru c-ai nesocotit directiva comitetului. 

Nici acum Saul nu-i răspunse, ci se strecură pe lângă el, 
îndreptându-se calm spre uşa cabanei. 

— Nu? întrebă Don în urma lui. Azi n-avem chef să facem 
năzbâtii? Măi, măi! Ei, asta-i o noutate. 

Gărzile îl încadrară pe Saul în timp ce deschidea uşa. 

— În cazul ăsta, amice, du-te-napoi în camera ta şi-acolo să- 
mi stai, se răsti Don. Douăşpatru de ore. Aşa-i înţelegerea. 
Mâine dimineaţă, poţi să-l fugăreşti cât vrei. 

Se îmbăţoşă cât era de înalt. 

— Numai să-l mai găseşti. 

Saul îi aruncă o privire indiferentă şi intră. 

Gândise cu desăvârşită grijă, noaptea, revăzând diversele 
planuri... 

Când totul fusese analizat, nu-i mai rămăsese realmente 
decât o singură variantă. 


Capitolul 28 


Don se frecă la ochi. Pesemne avea vedenii. Nu se putea 
întâmpla cu adevărat. Cu iuţeala fulgerului, când intră înăuntru, 
Grisman făcu ceva cu coatele. Numaidecât, paznicii de lângă el 
se prăvăliră îndărăt, căzând unul peste altul, rostogolindu-se. În 
acelaşi moment, uşa cabanei se trânti. Încuietoarea trosni. 

— Ce nai...? lisuse! 

Îmbrâncindu-se, gardienii se adunară pe picioare, înjurând, se 
repeziră la uşă şi începură să tragă de ea, lovind-o cu furie. 

La rândul său, Don îngheţase, nevenindu-i să creadă, 
descumpănit. Nu era posibil. Se simţise atât de sigur pe sine 
când îl sâcâise pe Grisman încât îşi putea paria prima că 
nenorocitul de gâlcevitor fusese în sfârşit pus la punct. 

Of, futu-i mama mă-sii, nu. Nu era cu putinţă. Grisman chiar o 
făcea, ieşind în forţă. 

— Parcul auto! strigă Don. Heliportul! Nu mai daţi în uşa aia 
împuţită, boilor! Luaţi-i-o-nainte! 

Fugea deja pe trepte. Se răsuci isteric la stânga şi se năpusti 
spre latura cabanei. 


Capitolul 29 


Nu fusese complicat. Odată ce stabilise singura tactică logică, 
Saul nu făcuse decât să-şi imagineze felurite scenarii, anticipând 
şi prevăzând când urma să aibă cea mai bună ocazie de a-şi 
aplica planul. La primul moment probabil, acţionase. Pe 
verandă, în spaţiu deschis, în prezenţa lui Don şi a multor gărzi, 
cu Eliot abia plecat, cine s-ar fi aşteptat ca Saul să facă 
probleme atât de curând? Categoric, nu Don şi gardienii. 
Increderea lor lucrase în avantajul lui. 

Pe când paznicii îşi reveniră destul ca să se repeadă la uşa 
încuiată, Saul alerga prin hol. Nu se vedea nici un oaspete, dar 
câţiva membri ai personalului înlemniră cu gurile căscate de 
surpriză. In stânga, cu coada ochiului, reperă un gest grăbit, 
când recepţionerul se repezi la telefon. În urma sa, Saul auzea 
bubuiturile înfundate ale gărzilor care încercau să spargă uşa. 
Goni printr-un culoar de lângă scară, simțind mişcare în dreapta: 
un paznic ieşea din restaurant, văzându-l pe Saul, auzind 
strigătele, înțelegând şi scoțând pistolul. 

Vacarmul împuşcăturilor fu amplificat de pereţii lustruiţi ai 
holului. Gloanţele se înfipseră în balustrada scării, aruncând 
aşchii. Saul, însă, ajunsese deja la adăpostul coridorului. Mărind 
viteza, cârmi spre o uşă din capăt, într-o nişă de sub scară, 
deschizând-o exact în clipa când un paznic din partea cealaltă 
întindea mâna spre clanţă. Probabil că omul auzise focurile şi se 
grăbea să vadă ce era. Nu era însă pregătit pentru podul palmei 
lui Saul care i se trânti în cuşca toracică. În timp ce gardianul 
cădea, gemând, Saul îi smulse din mâini un Uz; şi se răsuci să 
ciuruiască holul în urma lui. Paznicul de-acolo se trânti înnebunit 
la adăpost. 

Saul nu stătu pe gânduri. N-avea timp. Sări peste omul pe 
care-l doborâse, apoi fugi pe o scară scurtă, răsturnând un dulap 
metalic înalt până-n tavan, plin cu prosoape, săpunuri şi hârtie 
igienică pe rafturi. Dulapul se prăbuşi în urma lui, obiectele 
revărsându-se într-o cascadă, baricadând coridorul îngust. 

O cameristă apăru nedumerită într-o uşă deschisă din 
dreapta, înţelese repede ce se întâmpla şi se retrase, speriată. 
Saul se răsuci din nou cu automatul, trase o rafală de 
avertisment spre cel care-l urmărea şi se repezi afară pe o uşă 
din dos. 


Când sosise la casa de odihnă, aplicase automat o regulă de-a 
lui Eliot şi cercetase terenul de vânătoare, familiarizându-se cu 
amplasamentele. Acum, năvălind afară, ajunse la cele câteva 
trepte pe care le aşteptase. Le sări câte trei, continuându-şi 
goana. A 

Norii pluteau şi mai jos, plumburii şi deprimanţi. In faţa lui se 
întindeau terenurile posomorâte, parcul auto învăluit în ceaţă la 
dreapta, heliportul în stânga. 

În timp ce burniţa îi umezea obrajii, îngheţată în contrast cu 
sudoarea fierbinte, ştiu exact încotro s-o ia şi ce avea de făcut. 


Capitolul 30 


Cu respiraţia tăiată, poticnindu-se înnebunit pe lângă cabană 
până în spate, Don răcnea la gărzile dinaintea lui: 

— La dracu’, - gâfâi - despărţiţi-vă! Luaţi-i-o înainte! 

Se opri, sufocat, ştergându-şi faţa de umezeală. 

— Heliportul! Parcul auto! 

Paznicii se supuseră. 

Încordându-se să respire, adunându-şi puterile, Don se puse 
din nou în mişcare, cotind prin dosul cabanei în timp ce un 
gardian se strecura afară, cu pistolul întins. 

— Unde e? strigă Don. 

— A ieşit pe uşa asta. 

Gardianul vorbea cu glas scăzut, ghemuindu-se după treptele 
de beton, şi îl avertiză: 

— Lasă-te-n jos până nu te-mpuşcă. 

— Nu-i înarmat. 

— A smuls un Uz; de la Ray. 

— Adică Grisman trăgea acolo-năuntru? 

Pe Don îl trecu un fior prin şira spinării, făcându-l să se 
cutremure. 

— Crezusem că era... lisuse! 

Se trânti pe gazon, tremurând şi mai rău când iarba udă îi 
îmbibă pantalonii cadrilaţi şi sacoul sport roşu. 

— Unde naiba e? 

Cocoşat, paznicul continuă să ochească spre diferite zone ale 
curţii. 

Don înfrunta spaima paralizantă şi, spre propria-i surprindere, 
se rostogoli către gardian, târându-se pe treptele de beton şi 
ghemuindu-se lângă uşă. 

— Walkie-talkie-ul. Dă-l încoa'! 

Fără a-şi abate privirea dinspre terenuri, gardianul scoase 
staţia radio din teaca de la cingătoare şi i-o întinse. 

Don apăsă butonul de emisie, alarmat de sunetul horcăit al 
propriului său glas: 

— Aici directorul. Parcul auto, raportați. 

Eliberă butonul. Paraziţii pocniră. 

— Nici urmă de el, spuse un glas. Continuăm căutarea. 

— Heliportul, pufni Don în radio. 


— Negativ, răspunse cineva. Am fixat un perimetru în jurul 
aparatului. Cu atâtea arme spre el, ar fi sonat să-ncerce să se- 
apropie. 

Don tresări, când în spatele lui se deschise uşa şi un alt 
paznic se furişă afară. 

— Tocmai am plecat de lângă Ray, spuse noul sosit. E cu el un 
medic. _ 

Lui Don îi trebui un moment până să înţeleagă implicaţiile. II 
furnică din nou pe şira spinării. 

— Adică e viu? 

— Grisman l-a pocnit în piept. l-a rupt nişte coaste. Doctorul 
spune totuşi că Ray o să trăiască. 

— Nu înţeleg. Grisman e prea bun ca să fac o greşeală ca 
asta. Nu-mi vine să cred că i-a scăpat. 

— În afară de cazul că n-a fost o greşeală. 

— Vrei să zici că Grisman anume nu l-a omorât? 

— Dacă Grisman voia, îi făcea de petrecanie. Nu trebuia decât 
să bage ceva mai multă forţă în lovitură. 

— Atunci de ce naiba n-a făcut-o? Ce-are de gând? 

— Cine ştie? scoase paznicul un sunet care-ar fi putut să fie 
un chicotit. Poate n-a vrut să ne oftice. 

Pe neaşteptate, walkie-talkie-ul pârâi. 

— Uite-l! L-am văzut! _ 

— Unde? răcni Don, cu glasul nesigur şi aparatul la gură. In 
parcul auto? În...? 

— Nici pe departe! Tâmpitu' naibii a trecut ca toţi dracii pe 
lângă pista de jogging şi seră! 

— Ce? 

— Fuge peste teren! La râu! Aleargă spre râu! 

Don sări în picioare, îşi pierdu echilibrul şi aproape căzu, apoi 
o luă la fugă către sera învăluită în ceaţă. Cei doi gardieni se 
repeziră pe lângă el. Alţii veneau din toate părţile, iviţi ca din 
pământ. 


Capitolul 31 


Saul strângea în mână Uzi-ul, alergând prin burniţa ce se 
înteţea, cu picioarele ca două pistoane şi pieptul pufnind 
asemeni unor foale. Auzi în urma lui strigăte înfundate. Deodată, 
părură să se apropie. Mări viteza, pompând din picioare, 
propulsat de adrenalină. _ 

Lângă el păru să apară o umbră. In stânga. Privind scurt într- 
acolo, ştiu că pesemne avea năluciri. Chiar şi aşa, putea să jure 
că-l văzuse pe Chris. Parcă s-ar fi luat la întrecere. Apoi Chris 
câştigă teren. „Niciodată n-ai fost mai iute ca mine,” spuse Saul 
în sinea lui. Emoţia aproape îl făcu să rânjească. „Erai mai isteţ, 
dar eu eram mai puternic. Crezi că poţi să mi-o iei înainte, hm? 

Ei bine, frăţioare, te înşeli.” 

O puşcă pocni, împrăştiindu-şi ecoul în urma lui, iar Saul se 
forţă până la limită, încordându-şi picioarele, apropiindu-se de 
Chris. Un Uz; pârâi în depărtare. Saul ajunse cot la cot cu Chris. 
Îşi îndemnă picioarele să se străduiască şi mai mult. 

Strigătele se apropiau. 

Chris dispăru şi, prin ceaţă, Saul văzu râul, spumegând lângă 
mal în apropierea locului unde discutase cu Eliot. Se năpusti 
printre arbuşti, pe o pantă. Ajunse la un vârf stâncos. Şi plonjă. 

Apa rece îl amorţi într-o clipă. Forţa săriturii îl scufundă în 
beznă. Îl preluă un curent subacvatic. Se răsuci sub apă, 
chinuindu-se să ia poziţia orizontală şi să înoate spre suprafaţă. 
Plămânii suprasolicitaţi i se revoltau, cerând aer, amenințând să 
inhaleze. În timp ce urechile începeau să-i vâjâie, se repezi în 
sus, dând din mâini şi din picioare, spărgând suprafaţa apei, 
gâfâind, auzind împuşcături, scufundându-se din nou când 
gloanţele ciuruiră râul. 

Puterea curentului îl uimea. În locul întâlnirii cu Eliot, apa 
păruse aproape calmă. Dar acela era un fel de golf, departe de 
curentul râului. Aici, mâini puternice păreau să-l smucească şi 
să tragă de el. Într-o nevoie disperată de aer, luptă să mai iasă o 
dată la suprafaţă şi, de îndată ce trase o gură de aer în piept, se 
ascunse din nou, prea repede pentru a mai auzi noi împuşcături 
dar nu atât de rapid încât să nu-şi dea seama cât de departe ÎI 
purtase deja curentul. 


Lăsase gărzile în urmă, înţelese Saul uşurat. Acum nu mai 
avea de luptat decât cu râul. „Treci pe malul celălalt,” îşi tot 
spunea. Deznădăjduit, observă că nu mai avea Uzi-ul. 

Dar era viu. Primul pas al planului se realizase. Ridicându-şi 
capul la suprafaţă, respirând adânc, dădu din picioare şi din 
braţe, îndreptându-se spre un copac cu crengile lăsate în apă, la 
o sută de metri în aval, pe ţărmul opus. 


Capitolul 32 


Privind descurajat spre râu, Don îşi dădu la o parte de pe 
frunte şuviţele de păr ude de ploaie, îngreţoşat de bătăile 
nebuneşti ale inimii. „Futu-l în cur pe mă-sa de Grisman,” înjură 
el tăcut. „Fuga asta după el mai că mi-a dat un atac de inimă.” 

— Se vede ceva? 

Un gardian clătină din cap: 

— Cealaltă echipă încă n-a raportat. 

Don încuviinţă. De cum înţelesese ce intenţiona Grisman, 
anunţase prin radio celelalte gărzi, spunându-le să se posteze 
mai în josul malului. 

— Mai devreme sau mai târziu, trebuie să iasă ca să respire. 
Apa e prea rece ca să mai stea mult în ea. 

Paznicii continuau să scruteze râul. 

— Nu se ştie niciodată, continuă Don, dezlipindu-şi de coapse 
pantalonii leoarcă de ploaie. Poate avem noroc. Poate ticălosul 
s-a înecat. 

Doi gardieni se întoarseră spre el, cu frunţile încreţite sceptic. 

— Bine, bine, făcu Don. Nici eu n-o cred. 

Paraziţii radio pârâiră. 

— Tocmai l-am scăpat, spuse un glas. 

Don se smulse de pe stânca unde se aşezase. 

— Mai spune o dată. Repetă, ceru el în aparat. 

— Ne-a scăpat. Cam la un sfert de milă mai jos de poziţia 
voastră. Chiar când ajungeam noi aici, s-a târât pe malul celălalt 
şi a dispărut în nişte tufe. 

— Dar n-am auzit Împuşcături. 

— N-am avut timp. Vrei să-notăm şi să ne ţinem după el? 

Don se opri, în timp ce paznicii din jur se întorceau să-i 
observe reacţia. Aşteptă, privind spre cerul înnorat. 

— O secundă, spuse el prin radio; îi întrebă pe ai săi: vo; ce-aţi 
face? 

— Nu l-a omorât pe Ray, îi aminti un gardian. Ar fi putut, dar 
n-a făcut-o. 

— Deci ziceţi să-l lăsăm în pace? 

— Eu nu zic decât că nu l-a omorât pe Ray. 

Don stătu pe gânduri, într-un târziu dând din cap. Apăsă 
butonul de emisie al aparatului: 

— La loc comanda. Reveniţi la cabană. 


— Repetă, ceru glasul. Cerem confirmarea. 

— A ieşit din incintă. Nu mai e în jurisdicţia noastră, întoarceţi- 
vă la cabană. 

— Roger. Afirmativ. 

Don închise radioul. Paznicii continuau să-l studieze. 

— În plus, spuse el, hotărându-se să-i încurajeze, am o 
presimţire că bătrânul a trimis după echipe care să 
supravegheze ieşirile de-aici - în caz că Grisman încerca o 
cascadorie de-asta. Nu peste mult, va da peste puşcaşi. Prefer 
ca niciunul dintre voi să nu fie prins sub focul lor. 

— Mie-mi convine, spuse un gardian. Nu mă încânta ideea să-l 
fugăresc pe Grisman pe teren propriu. A lovit şi-a fugit în 
pădure. E specialitatea lui. 

— Ei bine, acum e problema lui Eliot. 

Deşi furios, Don începea totuşi să se simtă înviorat, acum 
când criza trecuse. 

— Am făcut tot posibilul. Bănuiesc că Grisman a lăsat o 
maşină pe undeva când a venit, dar cum pădurile astea-s aşa de 
dese, o să-i trebuiască ore-ntregi ca s-ajungă la ea. Până atunci, 
Eliot va fi ieşit din ţară. Tot aia e - indiferent că Grisman 
rămânea aici douăşpatru de ore sau rătăceşte prin pădure. Ori 
aşa, ori aşa, bătrânul are avantajul. 

Se întoarse, cu picioarele obosite, pornind înapoi spre cabană. 
Ploaia i se prelingea pe gât. Cu toate acestea, deodată se simţi 
amuzat. 

— A dracu' chestie, îi spuse el unui paznic ce mergea alături. 
Uneori, câte un operativ încearcă să intre cu forţa într-o casă de 
odihnă. Dar să iasă cu forţa? Mai ales dacă n-a omorât pe 
nimeni? Asta-i o noutate. 


Capitolul 33 


Erau de făcut unele aranjamente, desigur. Pe de o parte, Don 
trebuia să-şi contacteze superiorul şi să explice ce se 
întâmplase. Considera această sarcină atât de importantă încât 
nici nu aşteptă să se schimbe cu haine uscate înainte de a da 
telefon. Revenit la cabană, şiroind pe covorul din birou, vorbi în 
receptor pe când privea prin fereastra cât peretele spre ploaia 
ce forma rotocoale pe apa piscinei. Strănută o dată. Glasul îi 
tremură de câteva ori, răceala hainelor ude pătrunzându-l până 
la oase, dar în genere reuşi să sune profesional şi calm. 

— Sunt de acord, domnule. Comitetul va dori un raport 
detaliat. II pregătesc chiar acum. Problema pe care vreau s-o 
subliniez e următoarea: Sigur, Grisman a scăpat. Imi asum vina 
pentru asta. N-ar fi trebuit să se întâmple. N-am nici o scuză. 
Dar i-am promis bătrânului timp şi, practic vorbind, îl are încă. 
Nu s-a întâmplat nimic cu adevărat rău. 

Conversaţia se sfârşi după ce superiorul lui Don îi spuse 
prudent să aştepte decizia comitetului. Intre timp, îl asigură 
Don, lucrurile reveneau în sfârşit la normal. 

Sperând că nu aveau să urmeze repercusiuni, Don puse 
receptorul în furcă, dând pe gât o porţie de bourbon şi se duse 
în camera lui, unde se cufundă pentru o jumătate de oră în cada 
plină cu apă aproape iartă. Emoţiile îl împingeau în direcţii 
opuse. Pe de o parte, încă mai era furios. Grisman fusese o 
asemenea pacoste, pricinuise atât de multe necazuri, încât Don 
abia aşteptase să i-o facă. lar acum, scăpând, ticălosul crease şi 
mai mari probleme. „Fir-ar să fie, mi-aş dori să-l fi prins înainte 
de a ajunge la râu. L-aş fi împuşcat pe nenorocit cu mâna mea.” 

Pe de altă parte, Grisman plecase în sfârşit. Criza se 
încheiase. Casa de odihnă, după cum îşi anunţase Don 
superiorul, revenise la normal, dacă putea fi considerat normal 
ceva în locul ăla îngrozitor. 

Una peste alta, Don se simţea uşurat. 

Imbrăcă o pereche de pantaloni verzi proaspăt călcaţi, o 
cămaşă galbenă scrobită, un sacou sport bej cadrilat, nou-nouţ. 
Trăgând încă o duşcă de bourbon - limita lui pe ziua în curs - 
întinse braţele şi, în sfârşit, se relaxă. Cobori în cabinet, îşi 
propti pantofii albi pe birou, deschise dictafonul pentru a-şi 


începe raportul şi se încruntă, când duduitul unui motor trecu 
atât de aproape încât zgâlţăi fereastra din spatele lui. 

„Acum ce mai e?” se întrebă, dezgustat. 

Inima îi căzu printre măruntaie. O presimţire cumplită îi crispă 
stomacul, făcându-l să se teamă că va vărsa bourbonul. 

Înşfăcă receptorul, apăsând trei butoane pentru a lua legătura 
CU... _ 
Dar nu mai era necesar. Un pumn bătu în uşă. Inainte ca Don 
s-apuce să zică „intră”, căpitanul gărzilor dădu uşa de perete. 

— Afurisitul de Grisman! 

— Zi. 

— Tot căcatul ăla cu-notul prin râu, cu fuga în pădure! 

— Zi odată. 

— Ne-a învârtit în jurul cozii! Nu voia s-o ia prin pădure! 

O fentă! Asta a fost! Ca să ne zăpăcească! De cum am slăbit 
paza heliportului, s-a întors! El e ăla, acolo sus! A furat naibii 
păsăroiu'! 

„O, fute-m-aş,” cugetă Don şi, gândindu-se la reacţia 
comitetului, se întrebă dacă din asta avea să mai scape cu 
viaţă. 


Capitolul 34 


Saul dârdâia în hainele de lână ude leoarcă şi-i venea să 
chiuie de triumf. Cei doi oameni care păzeau elicopterul 
stătuseră atât de relaxaţi după fuga lui, încât nici nu-l văzuseră 
târându-se spre seră, apoi peste pista de jogging, pe la fântâna 
arteziană şi în sfârşit prin grădina cu flori, până la bancă, la ei. 

Din nou, se asigurase că-i scotea din luptă fără a-i ucide. Era 
foarte important. Dacă omora în incinta unei case de odihnă, 
avea să fie urmărit de întreaga breaslă, cu toate forţele. Risca 
să nu-l mai poată prinde niciodată pe Eliot şi, cu siguranţă, n-ar 
fi supravieţuit ca să-şi savureze răzbunarea. Ce naiba, dacă era 
necesar, toată comunitatea informativă a lumii avea să-l vâneze 
cu rachete, orice, numai să-i garanteze pedeapsa pentru a fi 
violat securitatea unei case de odihnă. 

Aşa, însă, cele mai grave crime pe care le comisese constau 
în bruscarea personalului şi furtul unui elicopter. Pe lângă 
violarea sancţiunii, ceea ce făcuse se asemăna vag cu o 
încăierare şi o maşină furată. Factorii de decizie aveau să 
înţeleagă că se stăpânise. Ştiau că nu atacase sistemul, ci nu 
făcuse decât să i-o plătească lui Eliot. Nu era o problemă 
politică; era personală. Şi, înțelegând duelul în curs, poate 
aveau să fie îngăduitori. 

Aşa spera. 

Dar principiile lui cel puţin aveau sens şi, mai la obiect, lui 
Saul îi făcea plăcere să simtă că Chris ar fi fost de acord. Intr- 
adevăr, i se părea că fratele său stătea alături, zâmbind, 
îmboldindu-l. Saul zâmbi la rândul lui. Nu mai pilotase un 
elicopter de şapte ani, dar Eliot îl instruise bine şi nu-i trebui 
decât un minut ca să simtă sigur pe comenzi. Decolă de pe 
platou, trecu pe lângă casa de odihnă şi se înălţă peste copacii 
împrejmuitori. Pe locul de lângă el, avea scurta pe care i-o luase 
unuia dintre paznici şi două automate Uzi plus câteva 
încărcătoare pline. Inima i se înălța odată cu elicopterul. Eliot 
avusese o singură opţiune logică. A, sigur, se putea preface că 
pleca, rămânând de fapt în zonă, cu speranţa că Saul îl va 
depăşi. Având însă în vedere avantajul care i se garantase, era 
mai deştept din partea lui să se îndepărteze cu toată viteza, să 
ajungă la Vancouver şi să prindă un avion spre cel mai 
îndepărtat colţ al lumii unde, recunoştea Saul în sinea lui, nu 


mai avea nici o şansă să-l găsească. Evident, Eliot va fi angajat 
oameni să supravegheze casa de odihnă, ucigându-l pe Saul 
când i se îngăduia să plece. Elicopterul - şi, mai puţin preferabil, 
o maşină - fusese singura posibilitate practică. 

Acest lucru, mai mult decât orice, acţiona în avantajul lui Saul. 
Zona era sălbatică. Puţine drumuri treceau prin regiune. Saul îşi 
aminti pe unde ajunsese la casa de odihnă. Nimic complicat. 
Calculând invers, ştiu că nu putea greşi dacă alegea orice drum 
se îndrepta spre sud-vest, către Vancouver. Eliot avea un 
avantaj de două ore. Dar el mergea pe un drum în zig-zag, al 
cărui traseu era determinat de topografia complexă a munţilor, 
câtă vreme Saul îl putea urmări cum zboară pasărea. Mai mult, 
elicopterul era mai rapid decât microbuzul. Mult, mult mai rapid. 

Patruzeci de minute, aprecie Saul. Apoi, totul se va sfârşi. 

Bănuia că Chris ar fi chiuit. 


Capitolul 35 


Burniţa se înteţea, căzând tot mai densă. Când Saul decolase, 
vremea nu fusese o problemă. Acum, însă, ploaia se înteţise 
suficient pentru a reduce vizibilitatea şi a face comenzile 
elicopterului instabile. Studiind drumul în serpentine de sub el, 
Saul începu să se îngrijoreze de riscul ciocnirii cu un obstacol 
nevăzut, un copac, o râpă, un pilon hidrotehnic ascuns de norii 
coborâţi spre pământ. Trebuia să urmărească schimbările bruşte 
de teren. 

Singura sa consolare era aceea că  semiîntunericul 
descurajase orice călători. Traficul de jos era răzleţ, constând în 
majoritate din furgonete şi rulote. Puținele maşini pe care le 
vedea erau uşor de identificat şi de eliminat. Un Ford LTD. Un 
VW Sirocco. Un Pontiac Firebird. 

Dar nici un microbuz Chevrolet. 

În primele minute ale vânătorii, nu fusese preocupat, în fond, 
Eliot trebuia să fi trecut deja prin câteva văi. Deşi nu strica la 
nimic să fie atent, Saul nu se aşteptase cu adevărat să vadă 
deja microbuzul. 

Dar minutele se înmulţeau. Treizeci. Treizeci şi cinci. 

Patruzeci. Pe măsură ce ploaia se înrăutăţea şi elicopterul 
devenea mai puţin supus comenzilor, Saul începu să se teamă 
că socotise greşit. Nu cumva Eliot îi anticipase reacţia şi pornise 
spre interiorul continentului, în locul coastei? Se dăduse undeva 
la fund, sperând că Saul îi va pierde urma, depăşindu-l spre 
Vancouver? O loterie. Variaţiunile posibile păreau un labirint 
buimăcitor, a cărui ieşire putea să nu fie găsită niciodată. 

Îşi alungă diversiunile din minte. Nu-şi putea îngădui să se 
îndoiască de traseul ales. Nu îndrăznea să-şi piardă răbdarea. 
Dedicat acelui plan, trebuia să-l urmeze până la capăt. Acum nu 
mai exista nici o altă cale. 

Peste cinci minute, îndârjirea îi fu răsplătită. Jos, nu departe în 
faţa lui, văzu forma micşorată a microbuzului Chevy albastru- 
închis cotind pe o curbă împădurită, spre sud-vest. 

| se dilată pieptul. 

Dar numaidecât îşi înfrână emotia. Culoarea şi modelul erau 
aceleaşi. Totuşi, n-ar fi fost imposibilă o coincidenţă. 

Cobori elicopterul ca să vadă mai clar. Nici un crom, nici o 
pată albă. Din ce în ce mai bine, îşi spuse. Vuind prin apropiere, 


văzu contururile celor trei pasageri, doi în faţă, unul în spate. ÎI 
nedumeri faptul că nu se întorceau să cerceteze cauza 
zgomotului din urma lor. Păreau totuşi să fie bărbaţi, iar 
pasagerul din spate purta pălărie. Şi mai bine. Apoi Saul ajunse 
destul de aproape pentru a vedea prin binoclu placa de 
înmatriculare. Aceeaşi ca a maşinii de la cabană. 

Turbat, mări viteza, apropiindu-se. In faţă, spre dreapta, 
fusese defrişat un semicerc de copaci. O zonă de parking 
scăldată de ploaie era mărginită cu mese de picnic. Locul era 
pustiu. 

Intr-o criză pe viață şi pe moarte în proporție egală, 
abordează situația cu simplitate, pregătit să mori la nevoie. Nu e 
nimic complicat în asta. Nu fă decât să te oțeleşti şi să inaintezi. 
Aşa îl învățase Ishiguro, instructorul de judo, cu ani în urmă, la 
dojo. Saul se oţeli şi înaintă, luând pe loc o decizie, deşi nu 
intenţiona să moară. 

Zbură pe deasupra drumului, duduind şi mai aproape. 
Cârmind spre stânga, mută comenzile pe dreapta şi se răsuci 
spre microbuz. 

În acelaşi moment se întâmplară mai multe lucruri. Saul văzu 
scurt chipul alarmat al lui Castor la volan. Dacă ar fi rămas pe 
firul drumului, dacă sania de aterizare a elicopterului ar fi atins 
maşina, aparatul şi-ar fi pierdut echilibrul şi s-ar fi ciocnit de 
Chevrolet, devorându-i pe toţi într-o explozie enormă. Categoric, 
Eliot ar fi fost nimicit, dar Saul nu avea de gând să moară 
împreună cu el. 

Castor reacţionă conform aşteptărilor lui Saul, trăgând cu 
putere de volan, pentru a coti în direcţia dinainte, 
neobstrucţionată, spre locul de parcare, mesele de picnic şi 
copaci. 

Saul făcu acelaşi lucru, gonind paralel cu Chevrolet-ul, 
obligându-l pe Castor să nu oprească şi silindu-l să-şi continue 
drumul spre copaci. În ultimul moment, chiar înainte ca 
elicopterul să se fi dezintegrat în contact cu pădurea, Saul smuci 
de manşă şi se ridică, trecând peste vârfurile arborilor. Inchis în 
cabina de plexiglas a aparatului, cu auzul torturat de duduitul 
tunător al palelor, ştiu că trebuia să-şi fi imaginat doar zgomotul 
ciocnirii de sub el. _ 

Inchipuire sau nu, îi dădu satisfacţie. Intorcându-se brusc, 
reveni spre zona de parcare, pentru a vedea botul microbuzului 


strivit de un bolovan, între doi copaci. Aterizând în grabă, lăsă 
motorul în ralanti, înhăţă cele două Uzi-uri şi încărcătoarele pline 
şi sări pe pietrişul ud. Ploaia îl biciui peste faţă. Incă din timp ce 
se apleca pentru a nu fi decapitat de palele ce se roteau, 
deschise focul, repezindu-se spre microbuzul accidentat, 
observând antigelul care curgea aburind din radiator, ciuruind 
maşina cu gloanţe. 

Ceva, însă, era în neregulă. Ferestrele Chevrolet-ului nu se 
sparseră. Portierele nu se sfărâmată sub focul de baraj. 

Saul se încruntă. Maşina era blindată. Avea geamuri anti- 
glonţ. Alergă spre ea prin băltoace, trăgând încă o rafală. 
Gloanţele îndoiră barele de şoc şi portierele, provocând însă tot 
prea puţine avarii. 

Înăuntru nu mişca nimeni. Înaintând grăbit dar precaut, privi 
printr-o fereastră stropită de ploaie, pentru a-l vedea pe Castor 
prăbuşit peste volanul rupt, cu sângele şiroindu-i din frunte. 
Lângă el, Pollux era... 

Un manechin. O momâie îmbrăcată în scurta de doc pe care o 
purtase Pollux. 

Şi Eliot? Pe bancheta din spate, un alt manechin zăcea 
răsturnat pe-o parte, în costum negru, cu pălăria homburg 
căzută pe jos. De-asta nu se întorseseră spre zgomotul 
elicopterului. 

Observă staţia de emisie-recepţie instalată sub bord şi 
imediat îşi dădu seama în ce primejdie se afla. Repezindu-se pe 
lângă microbuz spre lizieră, simţi un glonţ tras din spate 
arzându-i braţul. Un alt glonţ smulse scoarţa unui brad. Schija îl 
înţepă în bărbie. 

Nu se opri să se răsucească după un copac şi să răspundă cu 
foc. Nu se întrebă cine trăgea în el sau cum ajunseseră 
manechinele în maşină. Continuă să alerge printre copaci, 
câştigând distanţă, disperat să-şi găsească timp de gândire. 

Căci staţia radio spunea totul. „Fir-ar să fie,” îşi zise Saul, „de 
ce dracu' nu mi-am dat seama? Cum am putut fi atât de prost? 
Din momentul când a părăsit complexul de odihnă, Eliot trebuie 
că a păstrat legătura cu cabana. A aflat că am furat elicopterul, 
lisuse, probabil se şi baza pe asta. Probabil manechinele 
fuseseră ascunse în microbuz, încă de la plecare. Bătrânul mi-a 
ghicit gândurile tot timpul.” 


Şi ochitorul care trăgea în Saul? Trebuia să fie Pollux, care-l 
urmărise pe Castor cu o altă maşină. Dacă Saul n-ar fi văzut 
manechinele şi staţia de emisie-recepţie, dacă nu se repezea 
spre copaci în clipa când simţise capcana, Pollux l-ar fi omorât. 
Eliot ar fi ieşit victorios. 

„Nu!” urlă Saul în sinea lui. „Nu, n-am să-l las să mă învingă! 
Îl voi răzbuna pe Chris!” 

Se adânci şi mai mult prin pădure şi ploaie, schimbând 
direcţia când ştiu că Pollux nu mai putea să-l vadă. „Drumul,” îşi 
spuse. „Trebuie să mă întorc la drum.” 

Pollux, desigur, avea să-l pândească, ochind spre locurile de 
unde se auzeau foşnind tufişuri şi crengi frânte şi, din acest 
motiv, Saul intenţiona să provoace cât mai multe zgomote. Avea 
de gând să-l atragă pe Pollux înăuntru. lar de îndată ce acesta 
ajungea departe de drum, Saul plănuia să recurgă la tăcere, 
profitând de ocazie pentru a se retrage către drum. 

Căci Pollux nu conta. Eliot conta. lar ploaia tot mai deasă îl 
făcu pe Saul să se înfioare, înțelegând. S-ar expune un om 
bătrân unor asemenea condiţii dacă n-ar fi obligat? Planul lui 
Eliot constase în a-l folosi pe Castor ca momeală, în timp ce 
Pollux venea pe la spate şi-l lua pe Saul prin surprindere. Dar 
Eliot avusese în vedere, pasă-mi-te, şi posibilitatea unei lupte. 
Aştepta oare neprotejat în maşina a doua? Greu de crezut. 
Bătrânul ar fi preferat un loc cald şi sigur. 

Doamne sfinte, Eliot e undeva pe drumul pe unde-am venit. S- 
a ascuns, probabil într-o cabană, într-un motel, un popas 
turistic. Nu va ajunge niciodată la aeroport să prindă avionul - 
dacă intenţiona cât de cât să ia un avion. 

Saul, însă, zburase peste mai multe moteluri. Având destul 
timp la dispoziţie, putea reveni pe acelaşi drum, căutând prin 
toate. Asta, însă, era problema. Nu avea timp. Pollux va 
continua urmărirea. Poliţia provinciei urma să sosească acolo 
curând, pentru a investiga accidentul. Trebuie să dispar de-aici, 
îşi spuse el. 

In douăzeci de minute, asudat în ciuda ploii reci şi tot mai 
dense, Saul ajunse la un cot al drumului, la aproape un 
kilometru distanţă de popasul pentru picnic. Cu toată tăcerea şi 
atenţia, simţea înţepături persistente într-un punct dintre 
omoplaţi, unde îl putea lovi glonţul lui Pollux. 

Trebuia să-l găsească pe Eliot. Trebuia să... 


Auzind un motor apropiindu-se de după cotitură, aşteptă să se 
asigure că nu era o maşină de poliţie. Văzu o furgonetă 
rablagită, aşa că se repezi afară dintre copaci, dând din mâini 
pentru a-l face pe şofer să oprească. Când puştiul pletos de la 
volan încercă să-l ocolească, Saul îndreptă Uzi-ul spre el. Băiatul 
se albi la faţă, frână zgomotos şi cobori, ridicând mâinile 
tremurătoare: 

— Nu trage... 

Se întoarse şi o luă la fugă. 

Saul urcă în furgonetă. Vitezele scârţâiau când băgă manşa în 
prima. Cu o smucitură, maşina porni. Gonind pe drum, ajunse la 
zona de picnic, unde elicea elicopterului continua să se 
rotească. 

Portiera din stânga a microbuzului atârna deschisă. Castor... 

Nu era mort. [inându-se de burtă, se prăvăli afară din 
Chevrolet. Dar auzi zdrăngănitul furgonetei şi-şi ridică privirea 
spre drum tocmai la timp pentru a-l observa pe Saul la volan. 

Clipind, Castor scutură din cap, parcă nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. 

Brusc, se îndreptă de spate, făcând o grimasă. Cu sângele 
continuând să-i curgă din frunte, o luă la fugă spre copaci, fără- 
ndoială după Pollux. 

Perfect, îşi spuse Saul, dispărând din dreptul zonei de picnic. 
De fapt, era chiar minunat. Cum nu se putea mai bine. 

Văzu curând un Ford verde-închis parcat pe marginea 
drumului, probabil maşina folosită de Pollux pentru a-l urma pe 
Castor. Hotărât să meargă până la capăt, Saul opri şi cobori din 
furgonetă, cu automatul pregătit, pentru a căuta în Ford, care 
însă era gol. Noroiul de pe partea opusă a drumului nu purta 
urmele vreunui om care s-ar fi ascuns în pădure. 

Saul dădu din cap, şi mai convins de bănuielile lui. 

Se întoarse să privească prin ploaie spre zona de picnic. 
Pollux alerga spre el, cu Castor şontâcăind pe urme. Se opri 
când îl văzu pe Saul dar, în timp ce Pollux ridica pistolul, Saul se 
repezi în furgonetă. Un glonţ se înfipse în capota din spate. Saul 
se simţi înviorat, demarând. Nu mai era mult. 

După încă două cotituri ale drumului, convins că urmăritorii 
nu-l vedeau, coti pe o alee cu prundiş şi curând o luă din nou la 
stânga, ascunzând furgoneta într-un pâlc des de copaci. Sări s-o 
ia la goană, cu spatele cocoşat sub ploaie, spre marginea 


drumului, unde se ascunse după nişte tufişuri, pândind, în 
aşteptare. 

Trecu un minut. Se umflă în pene de satisfacţie, văzând ceea 
e dorea. Vicleşugul îi reuşise. 

Maşina verde trecu în viteză pe-alături. La volan, Pollux avea 
o expresie disperată. Lângă el, Castor privea prin parbriz, 
străduindu-se fără-ndoială să zărească furgoneta. 

Saul ştia că i-ar fi putut împuşca în momentul trecerii, 
presupunând că maşina nu era blindată, cum fusese Chevrolet- 
ul. Dar ce-ar fi avut de câştigat? Nu ei reprezentau obiectivul. 
Eliot era acela, iar Saul spera ca Pollux şi Castor să sară în 
apărarea tatălui lor. 

„Duceţi-mă la el. 

Nu mai e mult,” îşi spuse, revenind în goană la furgonetă. 
Sfârşitul era aproape. 

II simţea intens. Foarte aproape. 


Capitolul 36 


Dar nu-i putea lăsa să afle că erau urmăriţi; trebuia să 
rămână ascuns vederii. În locul lor, s-ar fi uitat periodic în 
oglinda retrovizoare, din obişnuinţă, întocmai la fel cum făcea şi 
acum - ca să se asigure că nici el nu era urmărit, de o maşină a 
poliţiei, eventual. O asemenea măsură de prevedere, însă, avea 
neajunsurile ei. Nu le putea permite lui Castor şi lui Pollux să-l 
vadă, dar nici lui nu-şi putea îngădui să-i întrezărească pe ei. În 
consecinţă, trebuia să ascundă furgoneta în apropierea fiecărui 
motel sau cabană la care ajungea, furişându-se pe jos în 
căutarea maşinii lor. 

Era un proces istovitor şi iritant. După a patra cabană pe care 
o verifică, începu să se teamă că scăpase Ford-ul din vedere. 
Intre timp, probabil că poliţia ajunsese la locul accidentului. 
Puştiul cel pletos le spusese cu siguranţă că i se furase 
furgoneta. Il căutau, neîndoielnic. 

Şi cu paznicii de la casa de odihnă cum rămânea? Îl vânau şi 
ei. Vor fi trimis după ajutor. Singurul avantaj era că la casa de 
odihnă nu exista nici un alt elicopter. Trebuia să-l urmărească în 
maşini. In cele din urmă, însă, aveau să ajungă şi pe acel drum. 

Nevoia de a-şi păstra libertatea se lupta să-i învingă dorinţa 
de a-l pedepsi pe Eliot. „Renunţă la vânătoare,” îl preveni un 
glas neguros. „N-ai nici o şansă să-l găseşti pe bătrân înainte de 
sosirea copoilor sau a gărzilor. Ai încercat, dar împrejurările ţi-au 
fost potrivnice. Vei mai avea şi alte ocazii.” 

„Ba nu,” îşi spuse el. „Dacă-l las să-mi scape printre degete, 
va fugi atât de departe şi se va îngropa aşa de adânc în pământ 
încât niciodată n-am să-l mai găsesc. Nu va lăsa nici o urmă. 
Acum trebuie s-o fac. Altă şansă nu voi mai avea.” 

Peste treizeci de minute, în al şaptelea, loc pe care-l cercetă, 
două şiruri paralele de căsuțe cu spaţii de parcare în mijloc, găsi 
Ford-ul verde-închis. 

O firmă de neon din faţa recepţiei anunţa: Hanul Muntele 
Stâncos. Tuburile străluceau în penumbra ploii. Ford-ul fusese 
parcat cu spatele spre o căsuţă din stânga, având portbagajul 
lăsat deschis. 

Ascunzând furgoneta în josul drumului, Saul urcă printre 
copacii bătuţi de ploaie spre o creastă plină de vegetaţie, de 
unde avea vedere liberă asupra căsuţei de lângă Ford. Privi din 


ascunziş cum uşa cabanei se deschidea încet, scârţâind. Pollux 
aruncă o privire afară, apoi băgă repede o valiză în portbagaj şi 
închise capota, ascunzându-se la loc înăuntru. 

Saul miji ochii. In regulă, deci. Scrâşni din dinţi. „Am ajuns 
tocmai la timp. Se pregătesc să plece.” 

Calculă rapid, Uzul nu trăgea cu precizie de la distanţa 
aceea. Dacă se posta în spatele unei căsuțe din partea opusă, 
putea trage când Eliot ieşea la maşină. 

Dar trebuia să coboare repede. Găsi o cărare adăpostită care 
ducea spre cabane şi alergă peste praguri, alegând un loc din 
spatele căsuţei de la mijlocul rândului, vis-a-vis de Ford. 

Ploaia cădea tot mai deasă, mai întunecoasă, mai rece. 
Aşteptând, fără a se arăta, ascultând să audă zgomotul 
motorului puternic care urma să pornească, începu să aibă 
îndoieli. 

„E prea simplu,” reflectă el. 

Mirosea a înscenare. Eliot nu le-ar fi permis gorilelor sale să 
parcheze maşina drept în faţa cabanei. „Mă simt că sunt pe- 
aproape. Folosesc maşina ca momeală.” 

Totuşi, rămânea cu convingerea că Eliot era acolo. 

În care căsuţă, însă? 

Işi aminti ce văzuse de pe creasta ce domina motelul. 
Douăzeci în total, câte zece pe fiecare parte. Datorită ploii, 
turiştii păreau a se fi hotărât ca în ziua aceea să nu iasă la 
admirat de peisaje. Altfel, cum se explica prezenţa vehiculelor în 
faţa altor paisprezece căsuțe? Dintre cele şase locuri goale, 
două încadrau cabana din faţa Ford-ului. Un al treilea spaţiu gol 
se afla lângă recepţie. Al patrulea era pe aceeaşi parte, dar în 
capătul opus, spre dreapta, în fund, aproape ascuns în pădure. 
Celelalte două se găseau în partea asta. 

Cu inima frântă, Saul îşi aminti un joc care le plăcea lui şi lui 
Chris pe vremea când erau la orfelinat. Eliot îi învățase. Îl numea 
alba-neagra. „Pungaşii îi păcălesc cu el pe naivi la bâlciuri,” 
povestise el. „lată cum merge: trei scoici goale. Le pui în şir. 
Aşezi o boabă de mazăre sub una dintre ele. Apoi schimbi 
ordinea cochiliilor - de mai multe ori - cât de rapid posibil. Uite- 
aşa. Acum spuneţi-mi: sub care scoică e mazărea?” Nici Saul, 
nici Chris n-o nimereau pe cea bună. „Ceea ce dovedeşte,” 
continua Eliot, „că mâna e mai iute decât ochiul. Atâta numai că 
vreau să exersaţi jocul ăsta până veţi şti întotdeauna care 


scoică ascunde boaba de mazăre. Vreau să aveţi ochii mai iuți 
decât mâinile oricui.” 

Alba-neagra. Amintindu-şi, Saul începu să fiarbă. Acum însă, 
în loc de trei cochilii, erau şase. In care căsuţă se ascundea 
mazărea? 

Trebuia să procedeze prin eliminare. Ar fi ales Eliot o cabană 
aflată lângă recepţie şi şosea? Improbabil. Ar fi preferat să se 
ascundă în locul cel mai adăpostit - la mijloc. Dar, din nou, 
poate că nu. Cum rămânea cu căsuţa din capătul opus - cea mai 
apropiată de pădure? 

Saul clătină din cap. Prea departe de drum, dacă voia să plece 
repede de-acolo. 

Totuşi, izolarea ei ar fi reprezentat un avantaj, în caz de luptă: 
puţini oameni ar fi auzit zgomotele. 

Din nou se simţea în impas. 

Cum stăteau lucrurile cu cabanele din ambele laturi ale 
locului unde era parcat Ford-ul? Erau posibilităţi prea evidente. 
Prin urmare, Saul le elimină. 

Dar dacă Eliot preferase să se ascundă în dosul evidenţei? 
Complexitatea situaţiei continua să-l deruteze. 

Remiză. Eliot nu se arăta până nu se simţea în siguranţă. 
Saul, la rândul său, refuza să acţioneze înainte de a şti că nu se 
arunca într-o capcană. Dar Eliot ştia, la fel ca Saul, că poliţia 
avea să cerceteze accidentul şi să caute furgoneta furată. 
Sticleţii urmau să sosească în curând. 

De asemenea, gărzile casei de odihnă. 

Trebuia să se întâmple ceva pentru a sparge remiza. 

Cineva trebuia să facă prima mutare. 

Luă o hotărâre. Era arbitrară. In adâncul sufletului, însă, o 
simţea ca fiind cea potrivită. „Unde m-aş ascunde dacă aş fi în 
locul lui Eliot? Departe de cabana de-acolo, cea cu Pollux. Aş 
dori să văd ce se întâmplă. Cât mai în siguranţă, departe de 
Ford. Aş sta într-o căsuţă din partea asta.” 

Odată posibilităţile reduse, cel puţin teoretic, porni prin ploaie 
spre cabanele presupuse goale, ambele aflate în stânga lui. 

— Deci, ai ghicit. 

Glasul bătrânesc îl surprinse. 

Saul se răsuci brusc, ochind spre spaţiul dintre două cabane. 

Şi se pomeni privindu-l şocat pe Eliot. Bătrânul stătuse ascuns 
în faţa unei căsuțe goale. Acum ieşi la iveală, ud de ploaie. 


Epuizat şi scofâlcit cum nu-l văzuse Saul niciodată, ridică din 
umeri: 

— Ei, ce mai aştepţi? Haide, trage. 

Saul o dorea, din toată inima, uimit de el însuşi - fiindcă oricât 
de tare îl îndemna mânia, nu se putea îndura să apese pe 
trăgaci. 

— Ce este? întrebă tatăl său. Nu asta doreai? Felicitările mele. 
Ai învins. 

Lui Saul îi venea să urle, dar gâtlejul i se comprimă până nu 
mai putu nici să respire. Îl apăsa pieptul, de credea că aveau să- 
i fie striviţi plămânii. 

— Ai dedus, continuă tatăl lui. Bătu-m-ar Dumnezeu, bine te- 
am mai învăţat. Întotdeauna am spus, închipuieşte-ţi că eşti 
inamicul pe care-l vânezi. Şi ai ghicit. Ai simţit că trebuie să fiu 
într-o cabană de pe partea asta. 

Ploua atât de tare, încât Saul nu mai putea fi sigur dacă avea 
obrajii umeziţi de stropi sau de lacrimi. 

— Ticălosule! 

— Nu mai mult decât tine. Dă-i drumul, îl îndemnă tatăl său. 
Recunosc că m-ai bătut. Apasă pe trăgaci! 

Din nou, lui Saul îi fu greu să vorbească. 

— De ce? murmură el gros. 

— Nu se vede? Sunt bătrân. Am obosit. 

— Încă mai aveai o şansă. 

— Pentru ce? Să mor? Sau să-mi mai văd încă unul dintre 
copii murind? M-am săturat. Mă bântuie prea mulţi strigoi. Furii. 
Pe malul râului, când ai venit la mine în timp ce pescuiam, am 
încercat să-ţi explic de ce făcusem lucrurile pentru care mă 
acuzi. 

— Nu te pot ierta pentru că l-ai omorât pe Chris. 

— Am greşit cerându-ţi-o ţie. Trage. 

Ploaia îi lipea lui Eliot de frunte părul cărunt şi rar. 

— De ce eziţi? Atitudinea ta nu e profesionistă. 

Costumul negru i se lipise jalnic de trup, ud leoarcă. 

— Tatăl tău îţi spune să-l ucizi. 

— Nu, clătină din cap Saul. Dacă tu o vrei, atunci e prea al 
naibii de uşor. 

— Adevărat. Înţeleg. Răzbunarea nu aduce nici o satisfacţie 
dacă omul pe care-l urăşti nu se opune. Prea bine. Dacă aşa e 
dat să fie, atunci, involuntar, ai şi ales. 


Saul şi Eliot se priviră lung. 

— Nu propun o reconciliere, continuă bătrânul. Dar mă întreb 
dacă ar fi posibilă o pace ostilă. Sunt tatăl tău. Indiferent cât de 
mult mă urăşti, încă ne mai uneşte o legătură. Ca pe-o favoare, 
în amintirea timpurilor când m-ai iubit, lasă-mă să-mi trăiesc 
ultimii câţiva ani în linişte. 

In acel moment, nu lipsi mult ca Saul să-l împuşte, ispitit de 
gândul de a-i refuza dorinţa. 

Dar îşi dădu seama că discutau de suficient timp pentru ca 
Pollux şi Castor să-l fi omorât, în timp ce ezita, neadăpostit. Eliot 
capitulase cu adevărat. 

„Nu, nu aici, nu acum”, îşi spuse. Nu putea să tragă. Nu stând 
faţă în faţă - cu tatăl său refuzând să se împotrivească. 

— După tot ce m-ai învăţat, am ratat. 

Eliot îşi ridică sprâncenele, trist, întrebător. 

— Sau nu m-ai învăţat destul de bine, continuă Saul; cobori 
ţeava armei. Şi poate că e mai bine aşa. Sunt terminat. 
Demisionez. Mă fut în ea de agenţie. Şi-n tine mă fut. Te fut. 
Cunosc o femeie. In loc să mă joc de-a prinselea cu tine, mai 
bine mergeam cu ea. 

Tatăl său se posomori. _ 

— Nu ţi-am spus niciodată. In '51. Poate te-ai întrebat de ce 
nu m-am căsătorit. Vezi tu, a trebuit să aleg. Agenţia, sau... Ei 
bine, nu sunt sigur că am făcut alegerea potrivită. 

Un tunet se rostogoli. Bătrânul privi norii negri. 

— M-am întrebat mereu ce s-a întâmplat cu ea. 

Ochii i se îngustară, nostalgici. Apoi starea de spirit i se risipi 
şi se trase de costum. 

— Suntem ridicoli, amândoi. 

Părea amuzat. 

— Stăm aşa în ploaie. Pe un tânăr ca tine, nu pare să-l 
deranjeze că se udă. Dar oasele astea bătrâne... chicoti el, cu 
autoderâdere. Slavă Domnului, s-a terminat. 

Întinse mâna; îi tremura: 

— Am în valiză nişte Wild Turkey. S-ar cuveni să bem de 
rămas-bun. Ca să alungăm frigul. 

— Ne-ai spus să nu bem niciodată. Ai spus că înceţoşează 
mintea şi simţurile. 

— Nu mă aşteptam să guşti şi tu. Dar acum, că tot te-ai 
retras, ce mai contează? 


— Obiceiurile vechi mor greu. 

— Ştiu. lartă-mă. Indiferent cât de mult ai încerca, niciodată 
nu vei fi normal. Incă un lucru care să mă bântuie. 

Eliot se întoarse istovit, păşind pe veranda cabanei, apărat de 
ploaie sub copertină. Făcu un gest spre Ford-ul de peste drum. 
Pollux stătea nervos în uşa deschisă dar, văzând semnalul lui 
Eliot, umerii i se destinseră. Peste un moment, intră în cabană, 
închizând uşa. 

Saul se apropie de tatăl lui. 

— De vreme ce, probabil, nu ne vom mai revedea niciodată, 
spuse Eliot, vreau să-ţi destăinuiesc un secret. 

— Ce anume? 

— In legătură cu Chris şi cu mănăstirea. Ceva ce i s-a 
întâmplat acolo. Îţi prinde bine, cred, să ştii. 

Bătrânul intră în cabana lui, cotrobăind printr-un geamantan 
şi ridicând în sfârşit o cincime de Wild Turkey. 

— Ar trebui să fie un pahar pe-aici. Bine. 

Turnă în el puţin whisky. 

— Sigur nu bei cu mine? 

Saul păşi spre el, nerăbdător. 

— Ce-i cu Chris? Ce s-a întâmplat la mănăstire? 

In spatele lui, scârţâitul uşor al uşii deschise fu singurul 
avertisment. Se aplecă automat înainte, pentru a-şi proteja 
artera renală. Se întâmplă rapid, foşnetul îmbrăcămintei, 
curentul de aer. Dar nu un cuţit fulgeră pe deasupra lui, ci o 
coardă de pian lucitoare, săgetând prin dreptul ochilor, spre 
beregată. 

O garotă. De obicei, arma era ascunsă sub un guler. Două 
mânere de lemn, scoase dintr-un buzunar al cămăşii, se agăţau 
de cârligele din ambele capete ale firului, împiedicându-l pe 
asasin să se taie la degete în timp ce controla strangularea. 

Saul smuci mâinile pentru a-şi feri gâtul, gestul, instinctiv, 
fiind încă o greşeală. 

Andr Rothberg: Foloseşte numai o mână ca să-ți aperi gâtul. 
Pe cealaltă păstrează-ți-o liberă ca să poți lupta. Dacă firul îţi 
prinde ambele mâini, eşti mort. 

Saul îşi corectă imboldul, eliberându-şi mâna stângă. Dreapta, 
acoperind laringele, fu prinsă de coardă. În spatele lui, Castor, 
care stătuse ascuns după uşa deschisă, întări strânsoarea. 

Il auzi pe Eliot spunând, ca prin ceaţă: 


— Îmi pare rău. Dar ştii că nu pot avea încredere în tine. Dacă 
mâine te trezeai şi ajungeai la concluzia că totuşi vrei să mă 
omori? 

Închise uşa. 

— Aşa e mai bine. Fără focuri de armă. Fără turişti speriaţi. 
Fără telefoane la poliţie. Vom avea timp să plecăm. Regret că 
te-am păcălit, însă. Dacă mai are vreo importanţă, află că te 
iubesc. 

Garota ucide în două feluri: sugrumând victima sau tăindu-i 
beregata. În forma sa cea mai simplă, nu e decât o coardă de 
pian. Dar tipul mai bun foloseşte câteva corzi, răsucite sub 
presiune, cu diamante industriale încastrate între ele. In 
consecinţă, dacă victima reuşeşte să ridice o mână pentru a o 
interpune între garotă şi gât, atacantul poate folosi muchiile 
diamantelor pentru a-i tăia degetele. 

Acest lucru începu acum să se întâmple. 

Saul se zbătea, simțind firele împănate cu diamante tăind ca 
un fierăstrău, înainte şi-napoi, prin degetele pe care şi le 
încleşta protector peste coardele vocale. Diamantele îi muşcau 
din carne şi-i rodeau oasele. Sângele şiroia peste antebraţ. Chiar 
cu mâna în chip de tampon, simţea apăsarea garotei tăindu-i 
respiraţia. Se sufoca. 

Uşa se deschise. Pollux intră, distrăgându-i un moment 
atenţia lui Castor. 

Saul câştigă timp. Deşi i se-nvârtea capul din lipsă de oxigen, 
trase de braţ înainte, strângând pumnul, îndoind cotul şi izbind 
înapoi cu toată puterea. Lovitura îl nimeri pe Castor în piept. 
Andr Rothberg îl învățase bine. Cotul zdrobi coastele. Oasele 
trosniră, străpungând un plămân. 

Gemând, Castor slăbi strânsoarea, clătinându-se înapoi. 

Saul nu pierdu vremea cu scosul garotei. In timp ce Castor se 
înmuia, se răsuci, simțind în cot o durere ascuţită, îşi dădu 
seama că şi-l fracturase, dar nu conta. Antrenamentul lui 
Rothberg se baza pe teoria că unele părţi ale corpului încă mai 
pot funcţiona ca arme, chiar când sunt rănite. Cotul se număra 
printre acestea. 

Saul îşi îndreptă braţul, neluând în seamă durerea, 
continuând să se întoarcă. Latul mâinii rigide îl nimeri pe fratele 
lui Castor, Pollux, în beregată. O lovitură ucigătoare. Pollux căzu 
necontrolat, în convulsii. Incredibil, în ciuda traumatismului 


pectoral grav, Castor încă nu căzuse. O palmă trântită în 
coastele sfărmate îl aruncă înapoi. Se prăbuşi, tremurând în 
chinurile morţii. Saul îşi smulse garota de la gât şi se răsuci spre 
Eliot. 

— Chiar o doream. În ultimul moment, n-am putut. Nu te-aş fi 
ucis. 

Eliot se albi. 

— Nu. Te rog. 

Saul ridică Uzrul pe care, în încăierare, îl scăpase. 

— Acum, ceru el feroce. Cu un pas înainte, îşi îmbrăţişă tatăl. 
Strângându-l în braţul rănit, cu celălalt ridică arma până la nici 
un centimetru distanţă. 

Eliot se zvârcolea. 

Ţinându-l strâns, Saul apăsă pe trăgaci. Continuă să-l ţină 
apăsat. Uzi-ul pârâia, ejectând tuburile goale, scoțând un 
zgomot ca al unei maşini de cusut. 

Care destrăma inima tatălui său. 

— Oricum n-aveai. 

Saul şiroia de sânge, în timp ce trupul cutremurat al 
bătrânului îi luneca din braţe. 

— Pentru Chris, mai gemu el. 

Şi-şi dădu seama că începuse să plângă. 

Îşi înfăşură într-o batistă degetele însângerate. Oasele, deşi 
roase de garotă, aveau să se vindece. Il sfâşia o durere intensă, 
dar o ignoră, scoţându-şi repede hainele ude şi pline de sânge, 
pentru a lua cămaşa de doc şi blugii uscați ai lui Pollux. 

Avea multe de făcut. Gardienii şi poliţia nu vor ajunge acolo 
curând. Nu îndrăznea să se întoarcă la furgoneta furată, aşa că 
trebuia să ia Ford-ul, deşi turiştii alarmaţi de împuşcături aveau 
să-l vadă plecând la volanul lui. Găsise cheile la Pollux. Pentru 
siguranţă, urma să-l abandoneze curând. Dacă reuşea să ajungă 
la Vancouver, putea să dispară. 

Şi pe urmă? Poliţia nu deţinea nici o pistă. 

Dar breasla? Avea să fie vânat în continuare? Până nu se 
asigura că era liber, n-o putea căuta pe Erika. 

Ploaia năvăli înăuntru când deschise uşa căsuţei. Privi în 
urmă, la cadavrul lui Eliot. „Pentru Chris”, spusese. Acum, glasul 
i se frânse. 

— Şi pentru mine. 


Epilog 
Urmarile sancţiunii 


ABELARD SI HELOISE 

Franța, 1138 

Peter Abelard, cândva canonic al bisericii Notre Dame, 
odinioară respectat drept cel mai mare dascăl al zilelor sale, 
căzuse în dizgrație din dragoste pentru frumoasa sa învăţăcea, 
Heloise. Castrat de unchiul ei furios datorită sarcinii, urmărit de 
duşmani invidioşi, dornici să profite de prăbuşirea lui, a 
întemeiat o casă sigură, Paracletul, şi a poftit-o pe Heloise, 
acum călugăriță, să aibă în grijă acea mănăstire. Emascularea 
lui i-a împiedicat să se împreuneze în dragoste, ci, devotați unul 
altuia ca frate şi soră, au alcătuit documentele - istoria 
calamităţilor a lui Abelard, scrisorile Heloisei - care au devenit 
izvorul legendei tragicei lor pasiuni. Abelard a murit, dezamăgit, 
ostenit, unii zic că de inimă rea. Deshumat din stăreţia Saint 
Marcel, trupul său i-a fost în taină adus Heloisei la Paraclet, 
unde după mai mult de douăzeci de ani de jale a murit şi ea, 
odihnindu-se în ţărână lângă el. Rămăşiţele lor pământeşti au 
fost mutate de mai multe ori de-a lungul veacurilor următoare, 
dar în cele din urmă s-au pogorât întru veşnică hodină în 
mormântul ce le poartă numele, în cimitirul Pre-Lachaise din 
Paris. 

Unde şi-au găsit sanctuarul etern. 


SUB TRANDAFIR 

FALLS CHURCH, VIRGINIA (A.P.) - O puternică explozie a 
distrus azi-noapte o seră de lângă domiciliul lui Edward 
Franciscus Eliot, fost Şef al Contraspionajului în cadrul Agenţiei 
Centrale de Informații. Eliot, un entuziast al trandafirilor, a fost 
asasinat acum şase zile, aflat în vacanţă în Columbia Britanică, 
Canada. Funeraliile sale desfăşurate marți la Washington au 
demonstrat un rar consens între legislatorii democrați şi 
republicani, care au deplâns unanim dispariția unui american de 
seamă. „Şi-a slujit patria cu altruism timp de peste patruzeci de 
ani,” a rostit preşedintele. „li vom simţ lipsa, cu multă durere.” 

Explozia de azi-noapte, după cum afirmă anchetatorii, a fost 
provocată de o bombă masivă cu termită. „S-a declanşat o 
căldură incredibilă,” a anunțat o oficialitate din partea 
Departamentului pompierilor, în cadrul unei conferințe de presă. 
„Ceea ce nu s-a făcut scrum, s-a topit. Nu ne-am putut apropia 
de seră timp de câteva ore. Nu-mi pot închipui de ce ar fi dorit 
cineva s-o distrugă. Mi s-a spus că acei trandafiri erau fantastici, 
unii dintre ei extrem de rari, chiar unicate. Nu are nici un sens.” 
Misterul s-a adâncit când pompierii care degajau ruinele au 
descoperit un seif de otel, încuiat, sub seră. Personalul C.IA., în 
cooperare cu F.B.I.-ul, au oprit accesul în zonă. 

„Am lucrat toată noaptea la deschiderea lui,” a declarat un 
purtător de _ cuvânt. „Căldura bombei cu termită topise 
încuietorile. In cele din urmă, a trebuit să-l tăiem. Seiful fusese 
folosit pentru depozitarea de documente, atâta lucru ştim. Dar 
ceea ce conțineau documentele e imposibil de dedus. Căldura a 
penetrat prin pereții seifului. Documentele au fost calcinate 
complet.” 


MÂNTUIREA 


Strângând cu voluptate coada hârleţului în mână, Saul arunca 
pământul pe malul şanţului. Lucra de câteva ore, savurând 
tensiunea muşchilor, prelingerea sudorii cinstite. Un timp, Erika 
săpase alături de el, dar apoi în casă începuse să plângă copilul 
şi intrase să-l alăpteze. După aceea, împletise şi copsese pască 
pentru pâinea de Sabbath. Privind-o cum mergea spre casa 
clădită din blocuri de beton zugrăvite în alb, la fel ca şi celelalte 
construcţii din aşezare, zâmbise admirativ la adresa forţei, 
demnităţii şi graţiei sale. ` 

Cerul era azuriu, soarele de un alb topit. Işi şterse fruntea şi 
reveni la treabă. Când reţeaua şanţurilor de irigaţii avea să fie 
terminată, urma să sădească seminţe de legume şi viță-de-vie. 
Apoi, aştepta să vadă dacă Dumnezeu îşi juca rolul Lui, 
trimițând ploaia. 

El şi Erika veniseră în acea aşezare - la nord de Beersheba şi 
regiunea deşertică - în urmă cu şase luni, chiar înainte de 
naşterea copilului. Doriseră să ajute la extinderea frontierelor 
unei naţiuni, însă, deziluzionaţi de rivalităţile internaţionale, se 
ţinuseră departe de pământurile contestate de către arabi, 
preferând să dezvolte națiunea înlăuntrul ei, mai degrabă decât 
spre exterior. Hotarele, însă, nu erau niciodată departe. Un atac 
neaşteptat era posibil oricând, aşa că avea grijă să poarte 
oriunde se ducea o armă asupra lui. Lângă şanţ zăcea o puşcă 
de mare putere. 

În ceea ce privea sancţiunea, considera că se protejase. 
Teoretic, comunitatea informativă continuase să-l urmărească, 
aşa că, după pedepsirea lui Eliot, îşi contactase reţeaua, 
deopotrivă cu reprezentanți ai M.I.-6-lui şi K.G.B.-ului. 
Dezvăluirea conspirației care implica descendenţi ai grupului 
Abelard iniţial contribuise mult la revenirea lui Saul în grațiile 
lor. Simţiseră o plăcere amară în a afla că suspiciunile lor privind 
sabotarea internă a operaţiunilor fuseseră justificate. Luând 
măsuri pentru a remedia pagubele produse de amestecul lui 
Eliot şi al grupului său, lăsaseră tensiunile globale să-şi urmeze 
cursul firesc. 

Reţeaua lui Saul, totuşi, îi ceruse încă un gest de loialitate 
înainte de a-l absolvi de orice vină. Documentele, spusese el. 
Colecţia de scandaluri a lui Eliot. Şantajul care-l menţinuse la 


putere. „Dar nimeni nu ştie unde se găsesc aceste documente,” 
replicase agenţia. „Ba nu, ştiu eu,” răspunsese Saul. Se gândea 
la documente de prima oară când îi explicase Hardy despre ele. 
Unde le-ar fi ascuns Eliot? Închipuie-ţi că eşti el. În locul lui Eliot, 
eu unde le-aş fi ascuns? Un om obsedat de jocuri de cuvinte. A 
cărui întreagă viaţă fusese bazată pe principiul sub rosa. Sub 
trandafir? Bătrânul n-ar fi putut alege nici o altă ascunzătoare. 
Refuzând să predea documentele pentru ca să nu profite 
altcineva de ele, Saul propusese un compromis, aruncase sera 
în aer şi le distrusese. Preşedintele, în ciuda laudelor publice 
aduse lui Eliot după moarte, se simţise imens de uşurat. 

Dar regulile sancţiunii trebuiau să fie absolute. Saul nu a 
primit decât imunitatea neoficială. „Ceea ce acceptăm să facem 
e să închidem ochii,” i-a spus un ofiţer superior de informaţii. 
„Dacă te ascunzi destul de bine şi nu mai scoţi capul, îţi 
promitem că nu vom veni să te căutăm.” 

lar acest lucru îi convenea de minune lui Saul. Precum 
Candide în grădina sa, se retrăsese din lume, bucurându-se de 
plăcuta oboseală a muncii manuale, săpându-şi şanţul de 
irigaţii. Reflecta la mormântul săpat de Chris în Panama. Acum 
viaţa, nu moartea, avea să răscolească pământul. Obiceiurile 
vechi se şterg greu însă şi când s-a angajat să întemeieze un 
cămin pentru Erika, fiul lor şi el însuşi, i-a învăţat pe tinerii din 
sat cum să se apere dacă aşezarea era vreodată atacată. La 
urma urmei, era înainte de toate un luptător şi, deşi se dezisese 
de profesiune, talentele sale puteau fi folosite constructiv. ÎI 
frapă ca ironic faptul că mulţi dintre băieţii pe care-i instruia 
fuseseră adoptați de sat: orfani. Reluat de astă dată, procesul 
părea justificat. Dar, în timp ce arunca şi mai mult pământ din 
şanţ, îşi aminti că şi Eliot se simţise justificat. 

Se aşteptase ca răzbunarea să-i aducă satisfacţii, în schimb, îl 
umplea de îndoieli, bântuindu-l. O viaţă de iubire, indiferent cât 
de greşit orientată, nu putea fi ştearsă din memorie, nu mai 
mult decât ar fi putut să fie ştearsă iubirea lui pentru Chris. Sau 
pentru Erika. Numai dacă ar fi stat lucrurile oarecum altfel. În 
momentele sumbre, Saul se lupta cu el însuşi. Poate că tot ceea 
ce dorise cu adevărat fusese ca tensiunea din casa de odihnă să 
dureze la nesfârşit. O pedeapsă prelungită. Eliot şi el, imobilizaţi 
acolo pentru totdeauna. Uniţi prin ură. 

Şi iubire. 


Apoi, însă, moralul i se lumina. Privind cerul imens şi cald, 
simțind izul ploii în văzduh, o asculta pe Erika vorbindu-i 
copilaşului în casă, în căminul lor. Îl podidea afecțiunea, întregit, 
spre deosebire de dragostea pervertită pe care i-o sădise în 
suflet Eliot, şi-şi dădea seama că tatăl său greşise. /ndiferent cât 
de mult ai încerca, niciodată nu vei mai fi normal: unele dintre 
ultimele cuvinte pe care i le spusese tatăl lui. Ticălosule, te-ai 
înşelat! lar Saul, care într-un sens anume fusese toată viaţa 
orfan, se desfăta cu gândul de a-i fi tată fiului său. 

Puse jos cazmaua, însetat, retrăgându-se de sub prea marea 
arşiţă a soarelui, cu puşca în mână, spre casă. Intrând în umbra 
acesteia, simţi aroma pascăi de a doua zi, se apropie de Erika şi 
o sărută. Mirosea minunat a zahăr, făină, sare şi drojdie. Braţele 
ei puternice, capabile să ucidă într-o clipă, îl îmbrăţişară strâns. | 
se puse un nod în gât. 

Bând apă rece dintr-un bol de lut, se şterse la gură şi traversă 
odaia pentru a-şi privi fiul înfăşurat într-o păturică, în leagăn. 
Prietenii din aşezare îi comentaseră la început numele. 

— Ce nu merge la el? întrebase Saul. Cred că e un nume 
frumos. 

— Christopher Eliot Bernstein-Grisman? 

— Şi? 

— Jumate creştin, jumate evreu? 

— Chris mi-a fost prieten, De fapt, s-ar putea spune că a fost 
fratele meu. 

— Sigur. Chris Grisman. O să le placă la nebunie când s-o 
duce la şcoală. Şi cu Eliot ce e? 

— Crezusem că era tatăl meu. Acum sunt sigur ce-a fost. Nu 
contează. Sunt ceea ce a făcut el din mine. 

Prietenii nu înțelegeau. Dar, bolnav în adâncul inimii, Saul nu 
înţelegea nici el. 

Chiar mai mult decât asupra numelui băiatului, prietenii din 
sat i-au atras atenţia spre un lucru unic din apropierea casei 
Bernstein-Grisman. Părea un miracol, spuneau ei. 

Un semn de la Dumnezeu că localitatea îşi primise 
binecuvântarea. Altfel, cum s-ar fi putut explica? 

Un om (cu un trecut, se zvonea în aşezare, şi nu fără respect) 
care nu cultivase nimic în viaţa lui? Şi pe un sol atât de arid? 

Un trandafir mare şi negru. 


Sfârşit