Justin Scott — Mandria regilor V2

JUSIIN SCOII 


JUSTIN SCOTT 


MÂNDRIA REGILOR 


Volumul II] 


CARTEA A TREIA. 

MARELE CADRIL AL DUCILOR. 

Tamara Tişkova se trezi aproape înţepenită de spaimă. 
Copertina se contura vag deasupra ei. Printre draperiile 
trase pătrundea o geană de lumină. Îşi mişcă cu precauţie 
mâna, pipăind. Degetele îi alunecară într-un teritoriu 
îngheţat, dincolo de culcuşul cald. Atunci îşi dădu seama că 
nu se întâmplase nimic, că era în siguranţă; la ea în pat. Din 
Nou, visul acela. Coşmarul ei. 

Avea două coşmaruri. Pe primul îl visase aproape toată 
viaţa. Era un vis comun tuturor artiştilor. Se făcea că intră 
în scenă la 'Teatrul Mariinski şi descoperea că nu are 
costumul pe ea. Visul abunda în detalii: vedea stalurile, 
primul rând de lumini strălucitoare ale rampei, loja ţarului, 
galeriile care urcau până în vârful sălii. Două mii de 
spectatori aplaudau din răsputeri, părând să nu observe că 
ea este în pielea goală. Dar aplauzele se transformau apoi 
în huiduieli şi orchestra începea să cânte o muzică pe care 
n-o mai auzise niciodată. Începea să danseze ceva din Lacul 
Lebedelor şi publicul o huiduia, încerca atunci Frumoasa 
din pădurea adormită - acelaşi rezultat. Cleopatra, Giselle, 
Carnaval - era în pielea goală şi oamenii continuau să râdă. 
Visa visul acesta de câteva ori pe an şi cu timpul, înaintând 
în vârstă, ajunsese să-l privească cu scepticism ca pe un 
prieten vechi, de familie. Un intrus, dar unul care pleca fără 
să-i provoace neajunsuri. 

Coşmarul de dată mai recentă, din care tocmai scăpase şi 
care o lăsase udă de transpiraţie, era cel cu focul. Pe acesta 


îl visa de când începuse războiul şi nu avea în el nimic 
familiar sau prietenos, înfricoşând-o de fiecare dată. 

Uneori se făcea că teatrul arde în timp ce ea dansa pe 
scenă şi continua să danseze, dansa, dansa... Publicul se 
îmbulzea urlând spre uşi, iar galeriile se prăbuşeau 
trosnind peste cei de la parter, într-o explozie continuă de 
flăcări purpurii. Alteori visa că luase foc oraşul şi ea privea 
de la fereastră. Flăcările izbucneau, din palate şi apoi 
treceau râul. 

Tamara îşi întinse, mâinile şi picioarele în porțiunile reci 
ale patului mare şi se strădui să rămână trează până când 
frigul alungă şi ultimele reminiscenţe ale coşmarului din 
mintea ei. Căzuse din nou într-un somn adânc, când veni 
camerista s-o trezească. Marele Duce Valeri trecuse pe la 
ea în drum spre țarină, unde avea fixată o audienţă. 

— Luăm ceaiul în seră, porunci ea, scuturându-şi negura 
de pe creier. Valeri avea nevoie de curaj în dimineaţa 
aceasta. Îşi aranjă părul, se parfumă, îşi puse un capot de 
mătase de culoare închisă care îi plăcea lui şi cobori să-l 
îmbărbăteze. 

Tamara îl conduse spre uşă şi se ridică în poante ca să-i 
aşeze căciula de blană neagră într-o poziţie ştrengărească 
pe cap. Valeri purta uniforma sa preferată pentru 
audienţele la țarină, aceea de colonel al regimentului 
căzăcesc al Corpului de Pază, şi mantaua lungă, roşie, 
căciula de blană - papaha - precum şi sabia grea, de 
cavalerie - palaş - care, se potrivea cum nu se poate mai 
bine unui bărbat atât de impunător ca el. 

Înalt de un metru nouăzeci şi opt de centimetri, cu capul 
osos şi o mustață ca de morsă - acum cu firişoare argintii - 
Marele Duce Valeri cântărea şi acum tot nouăzeci de 
kilograme, ca pe vremea când era tânăr cadet. 

Tamara ar fi putut ajunge la căciula lui dacă s-ar fi ridicat 
numai pe vârfuri, dar lui Valeri îi plăcea faptul că era 
dansatoare, aşa că Tamara execută un arabesc complet, 
gest care îi făcu şi lui tot atâta plăcere ca şi ei. Tamara se 


dădu înapoi ca să vadă efectul, constată că figura nu-i 
reuşise şi se ridică din nou în poante ca să-i pună papaha în 
aceeaşi poziţie, perfect dreaptă pe vârful capului. 

Arăta exact aşa cum era, îşi spuse ea - bun, de nădejde şi 
deosebit de loial. Valeri se aplecă s-o sărute. Tamara 
întoarse capul şi îi zise pe un ton categoric: 

— Spune-i că asta este ultima ei şansă. 

— Nu pot s-o ameninţ pe țarină ca pe un copil răzgâiat. 

— Ştii bine ce vreau să spun. Vor fi răsturnaţi de la putere, 
dacă nu se descotorosesc de miniştrii lui Rasputin. 

— N-ar fi mai bine să-i străpung ochii cu un băț ascuţit? 
Protestă Valeri. Ştia că țarina nu este deloc dispusă să 
asculte de glasul raţiunii şi nu fusese ideea lui să-i facă o 
vizită tocmai astăzi. 

Cu o zi înainte, cadavrul lui Rasputin fusese scos din râu, 
deşi zvonul despre moartea lui circula de trei zile. Ucigaşii 
neîndemânatici scăpaseră una din cizmele lui Rasputin 
lângă copca din gheaţă. În Petrograd lumea radia de 
bucurie, dar la 'Ţarskoe Selo, împărăteasa era îndoliată. Iar 
cei care o cunoşteau păreau profund îngrijoraţi. 

În furia şi deznădejdea ei, țarina îi impusese unuia dintre 
nepoţii lui Valeri, Marelui Duce Dmitri, arest la domiciliu, la 
fel ca şi prinţului Felix. Susţinea că se amestecaseră în 
anchetarea crimei, efectuată sub conducerea directă a 
protejatului lui Rasputin, ministrul de interne, Protopopov. 

Dar încălcase legea. Marii Duci - fraţii, verii, unchii şi fiii 
fără drept de moştenire - se situau deasupra legii şi numai 
ţarul însuşi avea puteri legale asupra lor. Tamara profitase 
de indignarea lui Valeri ca să-l convingă să mai încerce o 
dată, pentru ultima oară, s-o determine pe țarină să 
numească alţi miniştri. 

— Trebuie să spui ceea ce socoteşti că este corect. Ţarul 
are încredere în tine. Şi ea ar trebui să aibă. I-ai slujit cu 
mult mai-bine decât oricare altul dintre ceilalţi Mari Duci. 

Nu exagera cu nimic în privinţa aceasta. Cei mai mulţi 
dintre Marii Duci se grăbeau să se plângă de Nikolai al II- 


lea, indiferent că îi erau unchi, nepoți, veri sau fraţi, dar 
puţini dintre ei slujiseră Rusia aşa cum făcuse Valeri, 
preferând să-şi petreacă timpul în străinătate, la Paris sau 
la Monte Carlo, şi pufnind din nas de la distanţă în timp ce 
Valeri străbătuse necontenit Rusia şi Europa în calitate de 
ambasador personal al ţarului, de negociator şi observator 
competent. 

— Dar Alexandra este împărăteasă, o contrazise el blând, 
întinzând mâna după Tamara. Ea îl opri din nou, dându-i la 
o parte mâinile nerăbdătoare. 

— Dacă țarina nu-ţi dă ascultare, atunci merită să-şi 
piardă tronul. 

— Nu vorbi aşa! 

Ochii migdalaţi ai Tamarei emiteau un inconfundabil 
semnal de alarmă. Tamara Tişkova moştenise de la mama ei 
italiancă temperamentul mândru şi cascada de păr negru. 
lar de la tatăl ei, pe lângă pomeţii laţi, pielea albă şi 
tăietura oblică a ochilor, moştenise şi o încăpățânare 
ţărănească de care Valeri nu contenea să se mire. Îşi 
spunea că trebuie să aibă încredere în judecata ei rece, 
ceea ce şi făcea, dar în realitate era oarecum intimidat de 
această femeie pe care o iubea aşa de mult. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el. Nasul Tamarei, aşa cum 
remarcase o dată Serov, pictorul Curţii, fusese modelat de 
însuşi Dumnezeu. 

— Dragul meu, spuse ea sărutându-l pe obraz şi ferindu- 
se, în acelaşi timp, de îmbrăţişarea lui, dacă țarina nu-şi 
schimbă atitudinea, atunci ea şi Nicolas vor trebui înlocuiţi. 

— Şi aş putea să te întreb ce să facem cu ei? Să-i 
împuşcăm? 

— Bineînţeles că nu. Dar, de dragul Rusiei, trebuie să 
coboare de pe tron. 

— Unde? 

— Dragul meu, nu-ţi face griji în privinţa aceasta. Trebuie 
să fie înlocuiţi. Toată lumea e de acord. Şi toată lumea ştie 


că tu eşti singurul bărbat din Rusia în stare să preia 
puterea. 

— Sunt mulţi alţii care ar dori să încerce, obiectă Valeri. 
Vor ieşi imediat la iveală ca termitele. 

— Dar toată lumea ştie că numai tu poţi lua şi păstra 
tronul. Toată lumea. Evident, cu excepţia ta. 

— Voi face ceea ce trebuie să fac, spuse el morocănos. 

— Asta îţi cere toată lumea. 

— Dar mai întâi voi sta de vorbă cu ea. Voi încerca s-o fac 
să se răzgândească. 

— Bineînţeles că trebuie să încerci, dragul meu. Tamara îl 
îmbrăţişă strâns, apoi îi dădu drumul să plece, convinsă 
fiind că țarina nu se va schimba niciodată, chiar dacă 
Rasputin murise. Spera totuşi ca o nouă vizită la [arskoe 
Selo să-l convingă pe Valeri de ceea ce spuneau ceilalţi Mari 
Duci şi colegii lui ofiţeri de luni de zile - numai un ţar 
adevărat putea salva Rusia. Nu Nicolas cel slăbânog şi 
nevasta lui isterică, ci un conducător autentic. lar acest 
conducător, după cum sperau conspiratorii din preajma 
ţarului, trebuia să fie Marele Duce Valeri. 

Rămase în picioare, în uşă, făcându-i cu mâna, în semn de 
rămas bun, în vreme ce Valeri se urca în sania lui roşie 
uriaşă, iar cazacii încălecau grațios. Admiră priveliştea pe 
care o ofereau în timp ce se îndepărtau de casa ei, apoi se 
întoarse în seră, de unde avea o vedere încântătoare spre 
râu şi spre Palatul de Iarnă. 

Sania lui Valeri se îndreptă spre pod. Gheaţa era încă 
subţire ca să suporte greutatea uriaşă a vehiculului. Tamara 
o urmări cu privirea până când aceasta se pierdu printre 
tramvaiele galbene şi albastre. În partea cealaltă, Palatul de 
Iarnă stătea ghemuit pe faleza lui ca un leu roşu în zăpadă. 
Tamara se uita intens la el, în timp ce se gândea la 
conspiratori. 

De fapt, s-ar fi cuvenit mai degrabă să se numească 
instigatori. Voiau ca Valeri să-i conducă şi să-şi asume toate 
riscurile. Într-un fel, îi aminteau de dansatoarele diletante - 


fete din familii bogate care visau să plutească prin aer, dar 
nu erau dispuse să se înhame la munca de sclav care 
condiţionează atingerea unei asemenea performanţe. 

Încercase sentimente contradictorii când veniseră s-o 
tatoneze pentru prima oară în legătură cu o eventuală 
reacţie a lui Valeri la ideea unei lovituri de palat. Amantă 
oficială a unui ţar necăsătorit, ar fi făcut, după părerea 
multora, un salt cu totul remarcabil pentru fiica unui bărbat 
născut rob. Dar în cazul în care lovitura ar fi dat greş, Valeri 
ar fi plătit cu viaţa. 

Cu toate acestea, Tamara îşi dădea seama că cei care o 
contactaseră în numele marii conspirații a ducilor 
reprezentau tot ce era mai bun în familia Romanovilor şi că 
îi unea teama pentru destinul Rusiei, precum şi ura 
împotriva revoluţionarilor şi a Germaniei duşmane. Şi 
veniseră la ea pentru că presupuneau că poate exercita o 
influenţă mai mare asupra lui Valeri decât ei înşişi. În felul 
acesta, Tamara Tişkova ajunsese să cunoască o nouă 
dimensiune a poziţiei sale sociale în Petrograd, care fusese 
şi până atunci destul de importantă. 

În ciuda faptului că se apropia de cincizeci de ani, arăta de 
treizeci şi dansa ca la douăzeci şi şase. Nu se căsătorise 
niciodată şi îşi folosise celebritatea pe care i-o aduseseră 
extraordinara ei frumuseţe şi talentul aparent fără vârstă 
pentru a obţine cât mai multe avantaje. Ştia cum să 
procedeze pentru a scoate cât mai mult de la un bărbat şi 
se supusese unei discipline stricte - cu o excepţie - în 
alegerea partenerului potrivit. Nici un fel de artişti, 
compozitori sau dansatori şi, evident, nici un impresar, căci 
toţi purtau aceleaşi lanţuri ca şi ea. Artiştii erau, aşa cum le 
dădea de înţeles sistemul Teatrelor imperiale cu sute de 
mici împunsături, nişte obiecte exotice. 

Până şi ea, una dintre cele mai mari stele ale Rusiei, 
avusese de suferit atunci când i se pusese în vedere că nu 
este mai presus de voinţa regală. Chiar şi după atâţia ani, 
amintirea aceea tot o mai durea... [Ţarul Nicky, care o 


admira încă de pe vremea când era elevă, o rugase să 
danseze în particular, la Palatul Alexandru. Nici mai mult 
nici mai puţin decât Pasărea de Foc, care tocmai răscolise 
întreg Parisul şi părea o alegere cam îndrăzneață din 
partea unui bărbat atât de conservator. Dar Maiestatea sa 
era un om cult şi, ei bine, nu se ştie niciodată, cu oamenii 
aceştia atât de instruiți... 

Tişkova consimţea rareori, ca să nu spunem niciodată, să 
danseze în particular, dar aceasta era o excepţie cu totul 
aparte, o deosebită onoare, şi în acelaşi timp, şi o poruncă 
regală. Fusese subjugată de-a dreptul de această idee, de 
efortul pe care îl impunea partitura baletului, şi, totodată, 
emoţionată de faptul că va dansa în faţa Curţii şi îl va 
prezenta pe un artist atât de modern cum era Stravinski 
unui public ales, format din membrii Casei Romanovilor. 
Copleşitoare problemă, într-adevăr - asta până când află 
țarina de pregătiri. 

Maiestatea sa pocnise din degete şi interzisese Pasărea de 
Foc. Nu invocase nici un motiv şi nu i se ceruse niciunul. 
Ţarul capitulase şi totul se terminase cu o seară înainte de 
repetiţia cu costume. Regii comandaseră un dans, apoi se 
răzgândiseră. Săptămâni în şir, Tamara simţise cum 
pasărea de foc se zbate în trupul ei, în sufletul ei, fluturând 
neputincioasă din aripi căci nu avea încotro să zboare... Dar 
fusese o lecţie foarte bună pentru ea: înţelesese că bărbatul 
ideal pentru o dansatoare trebuia să descindă dintr-o 
familie regală şi să dispună de o avere moştenită. Carieriştii 
milionari erau obişnuiţi, se pare, să lupte şi să câştige 
impunându-şi strict condiţiile... în timp ce ea îşi dorea şi 
avea nevoie de protecţia unui bărbat, dar şi de viaţa ei 
personală, de arta ei. Tocmai de aceea evitase legăturile 
acaparatoare, ce nu admiteau compromisurile. Tocmai de 
aceea se străduise să se depărteze de Kenneth... dar cu 
foarte multă durere, căci, de fapt, nu reuşise niciodată să se 
detaşeze complet de el. Şi tocmai de aceea Marele Duce 


Valeri era aşa de potrivit pentru ea - dacă izbutea să-şi ţină 
în frâu adevăratele sentimente pentru Kenneth. 

Evident că balerinele se culcaseră cu Marii Duci încă 
înainte de inventarea papucilor cu poante, dar Valeri nu era 
căsătorit, ceea ce schimba complet lucrurile. Ani de zile 
domnise pe scenă şi când, în cele din urmă, după ce îl 
respinsese în repetate rânduri, acceptase să-i aparţină lui 
Valeri în exclusivitate, devenind consoarta lui, pe faţă şi în 
public, începu să domnească şi peste o mare parte din 
înalta societate a Petrogradului. Nu toţi o acceptau cu 
căldură, dar, când se plecau în faţa lui Valeri, i se supuneau 
şi ei, în acelaşi timp. 

lar acum se gândea cam ce gust ar putea avea puterea din 
spatele tronului şi trebuia să recunoască faptul că era un 
amestec delicios de respect şi venerație cu care până atunci 
fusese înconjurată numai când dansa. Se simţea foarte 
tentată să cultive această putere pentru a trece în 
siguranţă spre înfricoşătoarea vârstă de mijloc. O tentaţie 
puternică şi, totodată, un vis fantastic. Dacă Valeri devine 
țar, nu s-ar putea căsători cu ea? S-o facă țarină? 
Împărăteasa lui? „Împărăteasa tuturor Rusiilor... 

Îşi controlase până atunci destinul mult mai bine decât 
majoritatea artiştilor pentru că ştiuse să-şi examineze 
acţiunile şi dorinţele cu aceeaşi severitate cu care îşi 
observa şi îşi critica mişcările trupului atunci când dansa. 
Acum, în timp ce analiza marea conspirație a ducilor pe cale 
să se formeze în jurul lui Valeri, recunoştea faţă de ea însăşi 
că i-ar fi plăcut foarte mult să devină împărăteasa Rusiei. 
Dar Valeri era un om precaut. Şi nici nu râvnea la putere. 
Nu avea de gând să lupte pentru tron decât dacă era 
absolut convins că Rusia se va prăbuşi fără el. Aşa că 
Tamara privea cu ochii larg deschişi la Palatul de Iarnă şi se 
ruga în gând ca țarina să rămână aceeaşi femeie impulsivă 
şi capricioasă când va sosi Valeri la Palatul Alexandru, în 
dimineaţa aceasta... 


Valetul îi întrerupse gândurile, anunţându-i sosirea 
directorului Teatrului Imperial. Tamara văzuse sania 
acestuia apropiindu-se de casă şi presupusese că venise să 
pună la punct ultimele detalii în legătură cu Lacul 
Lebedelor, un spectacol de binefacere pe care îl dădea 
duminică la Teatrul Mariinski, ca să obţină fonduri în 
beneficiul spitalului militar. 

Aceasta avea să fie ultima reprezentaţie cu Lacul 
Lebedelor, îşi promise Tamara în gând. Salturile ei nu mai 
erau aceleaşi. Există şi anumite limite. Încă o dată... apoi 
alte roluri. 

— Anulat? 

— Din ordinul împărătesei, spuse atunci trist directorul 
Teatrelor Imperiale. Țarina Alexandra a decretat zi de doliu 
în memoria lui Rasputin. 

— Anulat? Repetă ea, ridicând vocea. Tişkova? Anulată? 
Spectacolul meu de binefacere? Lacul Lebedelor? Nu poate 
face asta. 

Abia cum îşi dădu seama că directorul se îmbrăcase cât 
mai potrivit pentru această împrejurare solemnă. Purta 
uniforma sa de colonel cu tunica acoperită de panglicile 
diferitelor ordine şi medalii. Erau prieteni de douăzeci şi 
cinci de ani de zile şi tocmai din prietenie venise personal 
să-i comunice edictul împărătesei. 

— Draga mea, îmi pare foarte rău. 

Tamara se ridică în picioare. Aşa ceva nu i se putea 
întâmpla ei. Fiecare apariţie a ei pe scenă era o adevărată 
sărbătoare la Petrograd şi o confirmare a faptului că 
avusese dreptate să-şi lege soarta de Rusia Imperială şi să 
nu danseze pentru publicul mai puţin exigent din Europa. 
Aici se formase, aici se cizelase, aici era venerată. Printr-un 
uriaş efort de voinţă, se strădui să nu explodeze. 

— Sunt cea mai mare dansatoare din Rusia, spuse ea sec. 
Şi adăugă imediat, în sinea ei; sau cel puţin, am fost. 

— Aşa este, mademoiselle! 

— Nu-mi poate face una ca asta! 


— Din păcate, poate. Împărăteasa este în doliu după 
Rasputin. A poruncit ca teatrele imperiale să-şi închidă 
porţile din respect pentru prietenul ei asasinat... 

— Dar Petrogradul jubilează. Moartea lui Rasputin este cel 
mai bun lucru care s-a întâmplat de la izbucnirea 
războiului. 

Directorul făcu o mişcare ce ar fi putut fi luată drept o 
mică ridicare din umeri, o afirmaţie sau pur şi simplu un 
gest menit să-i slăbească strânsoarea gulerului. 

Se mulţumi să spună doar atât: 

— Nu am opinii politice. Nu-mi pot permite. 

— E nebună. La fel de nebună ca şiel. 

Directorul se ridică în picioare, nevoind să audă asemenea 
afirmaţii periculoase. 

— Edictul țarinei va fi făcut public duminică, în toate 
catedralele. 

— Mă urăşte pentru că... 

Directorul făcu o plecăciune şi dispăru. Tamara porni în 
urma lui, strigând: 

— Nu poate să... 

Uşa de la intrare se trânti. Tamara fugi înapoi, în seră, şi 
se trânti pe jos în mijlocul încăperii. Vedea roşu în faţa 
ochilor. Țarina mă urăşte din cauza lui Nicky, voia ea să 
urle. Apucă obiectul cel mai apropiat şi îl aruncă spre 
Palatul de Iarnă care se afla în depărtare. Telefonul smuls 
din priză străbătu ferestrele duble. Frigul năvăli înăuntru şi 
frunzele cele mai apropiate se chirciră imediat, ca şi când 
plantele s-ar fi crispat de durere. 

Valeri! Trebuie să-i telefoneze lui Valeri. Telefonul zăcea în 
zăpadă, cu firele rupte; îşi chemă servitorii, ţipând cât o 
ţinea gura. Valetul veni în fugă, urmat de majordom şi de 
vizitiu, înarmaţi amândoi cu bâte groase, apoi bucătarul, 
mujicul care se ocupa de sobe şi cel care făcea micile 
reparaţii în casă. Tamara le arătă cu un gest telefonul din 
zăpadă. Se repeziră după el. Omul care se ocupa de 
reparaţii spuse că va înlocui imediat geamurile. 


— Niet! 

Tamara voia telefonul. 

Se plimba furioasă printre plante, strigând la servitori să 
se grăbească. Apoi îşi aduse brusc aminte că Valeri era în 
drum spre Ţarskoe Selo. 

— Mademoiselle? 

Majordomul se apropiase şovăitor de ea. 

— Ce este? 

— A venit un domn. 

— Cine e? Nu aştept pe nimeni. Majordomul aruncă o 
privire pe cartea de vizită. 

— Chevalier Frangois Roland. 

— Dă-l afară. Adică nu. Stai, spune-i să aştepte. Trebuia 
să-şi revină puţin. Oare ce voia Roland de la ea? 

Îi reproşase într-o revistă de la Paris că este prea scundă 
pentru a fi, cu adevărat, o mare balerină. Toate 
complimentele pe care le revărsase de atunci asupra ei nu o 
făcuseră să uite injuria. Ce naiba pot să fac, îl întrebase ea 
pe Kenneth, să mai cresc? Kenneth se oferise să-l împuşte 
pe critic, arborând un zâmbet pentru care fusese nevoit să 
doarmă în noaptea aceea în altă parte. Acum surâse acelei 
amintiri, gândindu-se cât era el de tânăr pe atunci şi cât de 
nou în lumea ei ca să înţeleagă ce mult putea să o rănească 
o asemenea cronică. 

Când se calmă suficient, pentru a putea gândi limpede, 
porunci să fie introdus Roland. 

— Vă rog să mă iertaţi, mademoiselle, spuse el încă din 
prag, dar este vorba de o chestiune extrem de importantă. 

Mâneca lui goală îi tăie respiraţia Tamarei. Auzise despre 
accident, evident, dar anul trecut fusese încă prea slăbit ca 
să poată transmite reportaje de la sezonul de balet, astfel 
că acum îl vedea pentru prima oară de când fusese rănit. 
Durerea pe care o resimţi pentru el îi domoli furia stârnită 
de țarină. Sărmanul om! Dacă exista vreo fiinţă pe lumea 
aceasta care n-ar fi trebuit să fie schilodită, aceea era 
tocmai acest francez grațios, puternic, cu picioare şi braţe 


suple, aşa cum visa să le aibă orice dansator. Şi, din câte 
ştia, era un bărbat foarte cochet, ca o pisică atunci când se 
auto-descoperă în oglindă. Tamara îl privi drept în ochi. 

— Eşti cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. 
Roland se uită la ea pentru o clipă, conştient de legătura 
dintre ei în planul perfecțiunii; ea, dansatoarea, el - 
scrimerul. În cele din urmă îi făcu o plecăciune. 

— Mergi, prietenă... ai aflat de venirea lui Kenneth la 
Petrograd? 

— Am auzit, răspunse ea rece. 

— Ştiai că a fost arestat? 

— Ce? 

— Ohrana l-a arestat în apropierea Palatului lusupov, în 
noaptea când a fost asasinat Rasputin. L-au dus la „Petru şi 
Pavel”. 

— Dar de ce? Ce a... 

— Nimeni n-a putut să-mi spună de ce. A fost pur şi simplu 
înghiţit. Am făcut investigaţii prin intermediul 
ambasadorului meu care l-a informat pe ambasadorul 
american. 

— Şi? 

— Ambasadorul Paleologue are impresia că ambasadorul 
lui Kenneth a primit instrucţiuni de la Departamentul de 
Stat să nu se amestece. Se pare că Ash raportează despre 
misiunea sa direct ambasadorului american de la Londra. 

— Dar nu pot să aresteze un diplomat. 

— Aşa ar trebui să fie, totuşi l-au arestat... Mi-am epuizat 
toate mijloacele prin care aş fi putut să-l ajut. Dumneata 
eşti singura persoană căreia mă pot adresa. 

Ce ar fi putut să facă fără să-l irite pe Valeri? În momentul 
de faţă era în joc mult mai mult decât relaţia dintre ei - 
toată conspirația Marilor Duci... Dacă i se distrăgea atenţia 
lui Valeri cu arestarea lui Kenneth... dar Kenneth... era 
şocată să constate cât de tare o afecta vestea arestării lui. 
Ea însăşi rămase surprinsă de propriile simţăminte. 
Dumnezeu se ţinea de pozne. 


— Pot să-l sun pe prietenul meu, generalul Halle. Este 
şeful poliţiei din districtul patru. Cel puţin vom afla care 
sunt acuzaţiile poliţiei, nu-i aşa? 

— Oui, mademoiselle. 

Roland aruncă o privire spre mujicul care şedea ghemuit 
pe pardoseală şi repara telefonul, apoi la gaura din geam. 

Generalul Halle fusese încântat să-i audă vocea. Ascultase 
cu multă seriozitate şi îi promisese să-i dea telefon peste 
zece minute, ceea ce şi făcu. După ce închise telefonul a 
doua oară, lamara îşi întoarse spre Roland privirile 
îngrozite: 

— A fost mutat la Litovski. 

— Dumnezeule mare, de ce? 

— Susţin că a comis un delict politic. Generalul Halle n-are 
nici o putere... Nimeni nu poate să ne ajute. Este interogat 
de Ohrana. 

La început, când paznicii îi scoaseră cătuşele, Ash avu 
impresia că noua închisoare în care fusese mutat 
reprezenta o ameliorare faţă de „Petru şi Pavel” unde îi 
puseseră cătuşe imediat ce sosise, dar când gardianul veni 
din nou după el - la câteva ore după ce poliţia îl 
transportase prin tot oraşul într-o dubă neagră şi 
friguroasă - Ash ar fi preferat să fi rămas la „Petru şi Pavel”. 

Acolo, celula lui fusese deosebit de silenţioasă, cu pereţi 
groşi căptuşiţi cu pâslă, pentru a-i împiedica pe deţinuţi să 
transmită mesaje. Aci se auzeau ţipete şi gemete, slabe şi 
intermitente, venind de undeva, din adâncurile închisorii 
reci şi umede. 

Ash se ridică în picioare cuprins de presimţiri rele când 
gardienii descuiară uşa. Îi puseră din nou cătuşe la mâini şi 
la picioare, îl îmbrânciră afară din celulă, îl împinseră şi îl 
târâră în jos, făcându-l să coboare trepte după trepte. Cu 
cât coborau mai adânc, pereţii deveneau mai umezi şi 
ţipetele se auzeau mai tare. Deodată, acestea amuţiră. Dacă 
gardienii avuseseră intenţia să-l înspăimânte, reuşiseră pe 
deplin, îşi spuse Ash, însă frica avea şi un efect secundar 


binevenit, îi ascuţea mintea, pe care zilele de detenţie 
tindeau să i-o tocească. 

Cătuşele îi făcuseră răni la încheieturile mâinilor la „Petru 
şi Pavel” şi se temea să nu se infecteze în celula lui mizeră. 
Gândurile i se mutaseră de la misiunea lui măreaţă de a-l 
scoate pe ţar din Rusia la detaliile tot mai mărunte ale 
existenţei cotidiene. Războiul rămăsese undeva, departe, la 
fel şi necesitatea de a-i pune capăt. Lanţurile, liniştea, 
lumina electrică aprinsă tot timpul şi gardienii omniprezenţi 
care îi urmăreau orice mişcare prin orificiul din uşă 
dobândiseră pentru el o importanţă mult mai mare, până 
când Ash începu să se întrebe oare cum făceau oamenii ca 
Lenin şi tovarăşii lui ca să-şi menţină mintea trează şi 
ascuţită de-a lungul perioadelor de exil şi detenţie. După 
numai patru zile, el simţea că înnebuneşte. Poate tocmai de 
aceea Lenin i se păruse atât de neînsemnat şi 
contradictoriu la Zurich. 

Dar cel puţin Lenin avea prieteni. Ohrana îl ţinuse pe Ash 
complet izolat din momentul în care îl arestase, şi 
sentimentul însingurării devenise atât de puternic, încât se 
întreba dacă mai ştia şi altcineva în afară de Ohrana că este 
arestat. Franqois Roland fugise în direcţie opusă de la 
Palatul lusupov - aşadar cine altcineva ar fi putut să-i vadă 
pe poliţişti când îl îmbarcaseră în maşină, îl duseseră 
dincolo de Neva, prin poarta fortăreței „Petru şi Pavel”? 

În momentul în care intraseră în închisoarea aflată într- 
unul din bastioane, gardienii din hol se întorseseră imediat 
cu faţa la perete în încăperea mică şi întunecoasă, până 
când Ash fu condus într-o a doua sală. 

— În felul acesta, n-au cum să ştie cine se află aici, îi 
explicase ofiţerul de la Ohrana. Îi ordonase apoi lui Ash să 
se dezbrace. Nici un fel de nume. Numai numere de celulă. 

Într-o cameră mobilată doar cu o masă de lemn, îi 
confiscaseră sabia, portmoneul, paşaportul şi, în cele din 
urmă, şi Lugerul cu ţeava retezată, bine ascuns, pe care îl 
examinaseră cu un interes profesional. Pe perete erau 


câteva cârlige pentru haine, pe care le luaseră imediat ce 
Ash le atârnase acolo şi când rămase în pielea goală îi 
dăduseră nişte pantaloni de bumbac decoloraţi şi o cămaşă, 
după care îi puseseră din nou cătuşe. Nu-l văzuse nimeni, în 
afară de ofiţerii care îl arestaseră. 

Fusese condus apoi în sus pe treptele de piatră până la 
etajul superior. Trecură dincolo de o uşă grea, de fier, 
păzită de un gardian care aruncase o privire lipsită de 
curiozitate spre acest nou deţinut, într-o uniformă fără 
contur, identic cu toţi ceilalţi deţinuţi ce se perindaseră prin 
faţa lui de-a lungul timpului. Străbătuseră apoi un coridor 
lung pe care se înşirau uşile celulelor, grupate două câte 
două. În fiecare uşă de lemn era o deschizătură de formă 
pătrată, barată cu grilaj metalic, prin care priveau 
gardienii. Între perechile de celule se afla o uşă mică, 
pătrată, de la soba care încălzea cele două încăperi. Spre 
deosebire de căldura, chiar confortul celulei lui Ash de la 
„Petru şi Pavel” în întreaga clădire a noii închisori persista 
un frig umed, nesănătos. 

Paznicii introduseseră o cheie în broască şi deschiseseră 
uşa. Ash văzuse imediat că în celulă se afla o toaletă, într-un 
colţ, un pat de fier şi o masă, o lampă electrică în dreptul 
mesei, o saltea de paie subţire, o pernă, un cearşaf şi o 
cuvertură; în partea de sus se vedea o fereastră zăbrelită. Îl 
împinseseră înăuntru şi trântiseră uşa, care rămăsese 
închisă câteva ore, până când fusese adus aici. 

Paznicii îl opriră brusc în faţa unei uşi de oţel, şi unul 
dintre ei bătu în uşă cu bastonul. Ash deveni atent, 
conştient de faptul că paznicul bătuse în uşă cu oarecare 
respect, ca şi când s-ar fi temut de omul aflat de partea 
cealaltă a ei. După câteva clipe un tânăr ofiţer cu înfăţişare 
de intelectual şi cu degetele pătate de cerneală, ca orice 
secretar, le deschise uşa, făcu un pas în afară şi le spuse 
ceva paznicilor, care îl împinseră pe Ash înăuntru şi 
închiseră uşa în urma lui. 


Era un birou cu pereţi de piatră şi o sobă cu cărbuni care 
alunga umezeala caracteristică, încăperilor de la subsol din 
Petrograd. În încăpere nu se afla decât o singură masă de 
lemn la care şedea un bărbat slab, cu spatele spre uşă. 
Bărbatul purta costum civil şi lăsa impresia că se uită la 
peretele de piatră, în timp ce se juca cu un baston de 
promenadă, aparent fără să-şi dea seama de faptul că Ash 
se afla în spatele lui. 

Pentru o clipă, Ash se gândi să-l stranguleze cu lanţul pe 
care îl avea la mâini - dar după aceea ce-ar fi putut să facă? 
Chiar dacă omul ar fi avut chei asupra lui, câte uşi ar fi 
putut deschide cu ele? Şi apoi, în mod sigur omul acela ştia 
că Ash se afla în încăpere, dar se mai juca puţin cu el, 
înainte de a face ceea ce avea de gând. 

Aşteptarea luă sfârşit mult mai repede decât presupusese 
Ash şi într-un mod pe care nu şi l-ar fi putut imagina 
nicicând. Bărbatul de la birou se întoarse şi, în momentul în 
care Ash îi văzu faţa cadaverică nu mai înţelese nimic, căci 
ultima persoană pe care s-ar fi aşteptat s-o întâlnească într- 
o închisoare rusească în mijlocul Petrogradului era duelistul 
psihopat german cu numele de contele Philip Von Basel. 

— Mi-a fost teamă să nu mă dai de gol faţă de paznici. 

— Nu înţeleg. 

— MÂNDRIA REGILOR. Sunt în serviciul împăratului 
Wilhelm. 

Ash simţea cum şocul iniţial i se transformase în uşurare şi 
uimire. 

— Împăratul are un dezvoltat simţ al umorului, trimiţându- 
ne pe noi doi, pe dumneata şi pe mine în acelaşi oraş, spuse 
Ash rece. Ba mai mult, cu aceeaşi misiune. 

— Dar Maiestatea sa nu ştie nimic despre mine şi despre 
dumneata, replică sarcastic Von Basel. Ai uitat cât de 
grijuliu ai fost ca să păstrezi aparențele? 

— În orice ţară civilizată, Von Basel, un nebun ca 
dumneata ar fi fost de mult închis într-un ospiciu. Ţi-am mai 
spus la Monte Carlo şi o să-ţi repet şi aici... armata 


germană n-are decât să permită ofiţerilor săi să spintece 
oameni în stânga şi dreapta, dar Marina Statelor Unite 
interzice duelurile. Dacă tot îţi mai este dor de un duel cu 
mine, va trebui să aştepţi până mă pensionez. 

— Este o zi pe care mă tem că dumneata o s-o tot amâni, 
comandorule. Doar dacă nu-ţi aduni ceva fărâme de curaj, 
ceea ce nu este cazul în momentul de faţă. 

Ash ridică mâinile cu cătuşe şi zise: 

— Explică-mi ce înseamnă astea? 

Von Basel zâmbi din nou, savurând momentul. Toată 
încurcătura de la Monte Carlo culminase cu un gest stupid - 
din punctul de vedere al lui Ash - o seară petrecută cu 
şampanie la Cazino, o remarcă voit insultătoare din partea 
unui neamţ insolent care, văzând că aceasta nu are nici un 
efect, o apucase de braţ pe Tamara; un puternic croşeu de 
stânga al lui Ash îl lăsase lat pe pardoseala cazinoului. 
Urmase o mănuşă aruncată în faţa lui Ash. O înscenare. Von 
Basel era un duelist cunoscut, un ucigaş notoriu care nu 
mai avea cu cine să se lupte în Germania şi umbla în 
căutare de vânat proaspăt. Ash îl văzuse o dată duelându-se 
la Heidelberg, pe când Von Basel era foarte tânăr şi, fără 
îndoială, extrem de periculos. Ash refuzase să se bată. Era 
în vara incursiunii împăratului în Maroc - criza de la Agadir 
- şi Germania căuta cearta cu lumânarea. În calitatea sa de 
ofiţer ai Marinei SUA, Ash nu avea câtuşi de puţin intenţia 
să provoace un incident internaţional, şi, deşi ştia că 
procedase corect, acuzaţia de laşitate pe care i-o adusese 
Von Basel îl irita şi îl răni din nou când o repetă. Era însă o 
bagatelă în comparaţie cu misiunea lui de a-l îndepărta pe 
ţar... 

— Cum naiba ai ajuns aici? Întrebă Ash. 

— Ai putea să fii ceva mai recunoscător, domnule 
comandor. Am avut serios de furcă până când am reuşit să 
te scot din ghearele Ohranei. Unii ofiţeri ar fi vrut să fii 
supus celui mai dur interogatoriu. Aţii gândeau că ar fi cel 
mai bine să dispari pur şi simplu. 


— Pentru ce? 

— Eşti implicat cumva în asasinarea lui Rasputin. 
Împărăteasa cere să se verse sânge. Au fost unii care s-au 
gândit că ai reprezenta o jertfă frumoasă. Din fericire, am 
reuşit să-i conving că un ofiţer american nu este un 
candidat potrivit pentru aşa ceva. 

— Cum ai reuşit? 

— Asta nu te priveşte. Fără întrebări. Trebuie să-mi apăr 
propria poziţie. Dar ia spune-mi, înainte să trecem la 
treburile noastre, cum te-ai băgat în asemenea încurcături? 

— Cred că sunt urmărit de armata germană. 

Fu rândul lui Von Basel să fie nedumerit. 

— Glumeşti? 

Ash îşi scutură lanţul de la mâini. 

— Arată astea ca o glumă? 

— Explică-te. 

— L-am văzut pe împărat la Berlin. 

— Ştiu. 

— Imediat după aceea, nişte agenţi germani au încercat să 
mă omoare în trenul cu care am plecat din Munchen. Au 
comis un nou atentat în Elveţia. Apoi la Paris. Şi din nou în 
Finlanda. Şi în noaptea de dinaintea uciderii lui Rasputin, 
un rus a încercat să mă împuşte la şatra țigănească de pe 
Insula Krestovski. 

— Dar ce te face să crezi că erau din armata germană? 

Îl ascultase cu atenţie pe Ash relatând fiecare atac, apoi 
conchise: 

— Ai avut mare noroc că mai eşti încă în viaţă. Dar, ca de 
obicei, te pricepi să o iei la sănătoasa. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, Von Basel. E adevărat că ai 
cicatricea de la duelul din Heidelberg pe obrazul pe care 
şezi? 

Neamţul roşi violent. 

— Ai grijă, Ash. Pot oricând să te scot de aici şi să-i pun să 
te împuşte. 


— Pe ruşi? Interesant. Mai spune-mi ceva despre poziţia ta 
de aici... haide, Von Basel. Ce-dracu' faci aici? Mort, nu am 
nici o valoare pentru tine şi pentru împăratul tău. 

Ash avea impresia că Von Basel aflase de atacul din 
Finlanda. Şi îi era ciudă că individul arăta surprins şi chiar 
puţin îngrijorat. 

— O să mă interesez. Între timp însă, ar trebui să renunţi 
la hotelul dumitale. Am să-ţi fac rost de un apartament pe 
Insula Vasili - acolo ai să fii în siguranţă în seara aceasta, 
căci nimeni nu se aşteptă să fii eliberat. Mâine du-te la 
ambasada germană. Vom folosi ruinele ei drept cutie 
poştală ca să ne lăsăm mesaje. O să găseşti o cheie şi o 
adresă în spatele uşii laterale. Voi pune, de asemenea, să fii 
urmărit, ca să te apăr. 

Ash simţi o nouă împunsătură de cuţit în spate aflând cum 
operează Von Basel la Petrograd. 

— Băieţii ăia care mă filează în taxiul ăla caraghios sunt ai 
tăi? 

— Ţi-am spus că nu am de gând să discut situaţia mea de 
aici. Nu trebuie să fii deosebit de inteligent ca să-ţi dai 
seama că am anumite relaţii în domeniul poliţiei. Dar te 
previn că, dacă îmi periclitezi în vreun fel poziţia, te voi 
elimina. Şi poţi fi sigur că voi avea mai mult succes decât 
armata germană... Important este ca dumneata să faci ceea 
ce ţi-a cerut împăratul. În ce stadiu te afli? 

— Țarina a ascultat oferta regelui George, dar după aceea 
a refuzat să mai stea de vorbă cu mine. Tocmai încercam să- 
| manevrez pe Rasputin ca s-o influenţeze în sensul dorit de 
mine când a fost ucis. 

— Acum nu este în stare să ia nici un fel de decizii 
înțelepte, de asta poţi fi sigur. Moartea lui Rasputin a 
zdruncinat-o cumplit. 

— Mai rămâne ţarul, spuse Ash. 

— "Ţarul este în drum spre casă. Vine de la Moghilev ca să- 
şi consoleze soţia. Probabil că va rămâne câtva timp la 
Ţarskoe Selo înainte de a se întoarce la cartierul general al 


armatei. Este foarte probabil ca ţarul să primească 
felicitările Corpului Diplomatic cu ocazia Anului Nou. 
Presupun că poţi aranja în aşa fel încât să fii şi dumneata 
invitat acolo. 

Ash încuviinţă din cap. Se ivea aşadar o posibilitate. Von 
Basel bătu cu bastonul în birou. 

— Încearcă să înţelegi, domnule comandor, că moartea lui 
Rasputin pune în primejdie sănătatea mentală a țarinei. Ea 
are o putere uriaşă asupra soţului său. Starea ei se 
repercutează nefavorabil asupra ţarului. Rusia e pe cale să 
se prăbuşească. Şi conducătorii ei la fel. Ţi-a rămas foarte 
puţin timp. 

— Săptămâni? 

— Dacă ai noroc. Dar nu m-ar mira dacă telefonul ar suna 
chiar acum ca să mă informeze că o bandă de răsculați au 
pornit încoace, spre închisoare. 

Von Basel privi o clipă spre telefon, apoi lăsă bastonul jos, 
apucă receptorul, vorbi repede în limba rusă, după care i se 
adresă lui Ash: 

— Vei fi dus înapoi în celulă până pun la punct ultimele 
detalii în vederea eliberării dumitale. 

Ash ridică lanţurile. 

— Te-ar deranja să-mi scoţi chestiile astea? 

— Asigură un plus de autenticitate, răspunse zâmbind Von 
Basel. La fel ca şi asta, adăugă el, lovindu-l pe Ash peste 
faţă cu bastonul şi secerându-i picioarele prinse în lanţuri. 
Ash se izbi violent de podea. Von Basel puse piciorul pe 
lanţul de la mâinile lui. 

— Nebun? [inut sub lacăt în orice ţară civilizată? Ai nevoie 
de câteva vânătăi ca să-i convingi că m-am purtat dur cu 
dumneata. Îl mai lovi de două ori pe Ash. Nu te teme, o să 
se vindece până la recepţia oferită de ţar. 

Ash se întoarse în celula lui. Îl durea cumplit capul. 
Uniforma îi fusese aşezată frumos, pe bancheta de lemn. 
Temnicerii îi scoaseră lanţurile. Îl băgară într-o altă dubă 


neagră şi îl plimbară prin oraş o oră. Locotenentul care îl 
escorta îi înapoie documentele, sabia şi Lugerul. 

— Cine este ofiţerul care m-a interogat în după-amiaza 
aceasta? 

— Domnule comandor, trebuie să-i mulţumeşti lui 
Dumnezeu că răspunsurile dumitale l-au satisfăcut. Nu mai 
pune întrebări stupide. 

— Nu voiam decât să-i trimit o mică scrisoare de 
mulţumire. 

— Conform legii, pentru a intra cu o armă în Rusia este 
nevoie de un permis special. 

— Vrei să mă arestezi din nou? 

Locotenentul îi făcu semn spre uşă. Duba se oprise. O clipă 
mai târziu, Ash se trezi singur pe strada Sadovaia, la câţiva 
paşi de Nevski Prospekt, privind în urma vehiculului care se 
îndepărta. Acesta nu avea nici un fel de număr de 
înmatriculare şi dispăru curând printre tramvaie şi trăsuri. 

Tot îl mai durea capul, însă aerul rece îi făcea bine. Porni 
spre hotelul „Europa”. Dacă ar fi avut timp şi dacă ar fi fost 
dispus să-şi folosească relaţiile de care dispunea, probabil 
că ar fi reuşit să descopere identitatea rusă a lui Von Basel. 
Dar timpul îl presa. Şi nici nu merita. Aşa nebun cum era, 
contele german părea să fie de partea lui... 

După cele cinci zile de detenţie avea impresia că 
Petrogradul e scăldat în lumini şi culori. De la hotel 
„Europa” telefonă la Palatul Alexandru unde reuşi să dea, 
numai de colonelul care îi îngăduise s-o viziteze pe țarină. 

— Maiestatea sa nu primeşte pe nimeni. 

Se pare că Von Basel avusese dreptate. Îi telefonă lui 
Roland în cameră. 

— Ne vedem la bar, îi spuse acesta. 

Era la al doilea pahar de scotch, când francezul intră în 
încăpere. 

— Ce s-a întâmplat? Cu ai reuşit să scapi? 

— Am dat peste o cunoştinţă mai veche. Îţi aminteşti de 
Von Basel? 


— Nătărăul ala... 

— Chiar el. Să nu mă întrebi cum a ajuns aici, fiindcă nu 
ştiu. 

— Ce-ai păţit la obraz? 

— M-am lovit de o uşă. 

— De vreo trei, după cum arăţi. 

Ash îşi termină paharul şi mai comandă unul. 

— Cine ştie că am fost arestat? 

— Eu. Ambasadorul francez. Ambasadorul american. 

— Cum a aflat ambasadorul francez? 

— Am văzut când te-au ridicat. Aşa că m-am dus la el ca să 
mă ajute. 

Ash ar fi preferat să nu se fi dus. Asta acum, când era 
afară. Se mulţumi să spună doar atât: 

— Ştii ce a făcut ambasadorul american? 

— Nimic. Ambasadorul meu a fost primul care i-a spus şi 
avea impresia clară că ambasadorul tău primise ordin sa 
stea deoparte. 

Uşurat că nu fusese compromis, Ash zise: 

— Aşadar, nu mai ştie nimeni altcineva. Roland ezită o 
clipă. 

— Cine mai ştie? Întrebă Ash. 

— Când am văzut că nu mai am nici o speranţă, m-am dus 
la Tamara. 

Mazxilarul lui Ash se contractă, trimiţându-i un val de 
durere prin faţa plină de vânătăi. Îi stătea pe limbă să 
întrebe cum reacţionase, dar, în loc de asta, spuse: 

— Aş fi preferat să nu te fi dus la ea. 

— Era ultima mea şansă. Roland ridică din umeri. Am 
preferat să aţâţ o flacără mai veche, decât să te ştiu 
putrezind în închisoare. Am telefonat imediat unui şef din 
poliţie. Dar nici acela nu ne-a putut ajuta. A aflat totuşi de la 
el că fuseseşi transferat la Litovski. 

— La Litovski? 

Foarte bine, Von Basel, am făcut un pas înainte. 


— În momentul acela am renunţat. Ni s-a spus că eşti 
interogat de Ohrana. 

— Fă-mi, te rog, o favoare. Spune-i că sunt teafăr. 

— l-am telefonat imediat după ce m-ai sunat. 

Ash ar fi vrut să mai întrebe şi altceva, dar nu fu în stare. 
Cum arăta lamara? Părea fericită? Era adevărat că Marele 
Duce cu care trăia pusese la cale o lovitură de palat? 

— Cum te-a tratat? 

— A fost amabilă. Zise Roland, invitându-l din priviri pe 
Ash să mai pună şi alte întrebări, dar acesta rămase cu ochii 
pironiţi în paharul cu băutură şi nu spuse nimic. 

— De ce e Dumnezeu aşa de crud? Întrebă țarina. Doamna 
de onoare păstră tăcerea, căci ştia că întrebarea nu 
aşteaptă răspuns. Împărăteasa zăcuse plângând toată ziua 
pe şezlongul ei mov. Durerea ei se transformase în furie în 
dimineaţa aceasta, când o vizitase Marele Duce Valeri, dar 
acum nu-i mai rămânea decât să-şi plângă soarta. 

— Trenul Maiestăţii sale se apropie de Malaia Vişera, rosti 
blând doamna de onoare. După câteva ore o să fie acasă. 

Nici un răspuns. Doamna de onoare încercă altceva: 

— Colonelul Riajin mi-a spus că a telefonat americanul 
acela care v-a adus un dar atât de frumos din partea regelui 
George. Să.-i... 

Țarina o împinse în lături. Părintele Grigori văzuse sângele 
lui pe mâinile americanului. Dacă l-ar fi ascultat... Încă mai 
plângea când sosi ţarul. Țarina se repezi în braţele lui şi îi 
povesti printre sughiţuri tot ce se întâmplase. Ţarul purta o 
tunică obişnuită, care mirosea reconfortant a fum de ţigară 
şi piele argăsită. Fetele veniră alergând în cămăşile lor de 
noapte. Se duseră cu toţii în camera lui Alexei şi se aşezară 
în jurul patului lui, în timp ce Nikolai asculta ce făcuse 
fiecare din ei şi le spunea cât de dor îi fusese de ei toţi 
acolo, la Stavka. 

Mai târziu, după ce duseseră copiii la culcare, făcuseră 
dragoste. Ţarul îi sărută pe întuneric lacrimile de pe obraz 
şi o întrebă: 


— Iubito, ce a spus, de fapt, comandorul Ash? 

Adresându-se imaginii sale din oglindă şi simțindu-se 
destul de ridicol, Ash exersase vorbitul în şoaptă: „Am un 
mesaj de la regele George”, încercând să rostească acele 
cuvinte fără să-şi mişte buzele. Peste o sută de curteni ruşi 
şi diplomaţi străini avizi de bârfe vor urmări cu atenţie 
fiecare moment al recepţiei de Anul Nou. 

Cuvântul care-i punea cete mai multe probleme era mesaj. 
Pe celelalte - am, de la regele George - le putea pronunţa 
printr-un murmur şi o şoaptă, dar pentru mesaj trebuia să 
deschidă gura mai mult şi să mişte buzele. Se hotări să-l 
înlocuiască cu veşti. „Am veşti de regele George”. Mergea 
chiar mai bine cu un zâmbet abia schiţat. Dacă avea să 
meargă... 

Petrogradul era foarte agitat în ziua de Anul Nou. Se 
zvonise că greviştii se răsculaseră împotriva poliţiei în 
cartierul Vâborg; după unele versiuni, era vorba de 
cartierul Narva, după altele, de cartierul Moscova. Se 
spunea ca regimentele chemate să restabilească ordinea 
trăseseră în poliţie, nu în demonstranți. Cu ajutorul 
cazacilor, guvernul reuşise să preia controlul asupra 
situaţiei. 

Ofițerii din Gardă care beau şampanie în barurile 
hotelurilor dădeau vina pe revoluționarii sprijiniți de spionii 
nemți, însă proprietăreasa apartamentului murdar şi 
întunecos pe care îl închiriase Von Basel ca ascunzătoare 
pentru Ash îi spusese acestuia, într-o franceză stricată, că 
regimentele rebele fuseseră formate din recruți proaspeţi, 
ce proveneau din acelaşi cartier cu rebelii. Vecini. 
Ambasadorul Hazzard sublime încă o dată când îl invită pe 
Ash să se alăture delegaţiei care urma să fie primit de ţar - 
că, dacă zvonurile ar fi fost lemne de foc, Petrogradul n-ar 
mai fi dus lipsă de combustibil. Dar nu era, iar stivele de 
lemne scădeau văzând cu ochii. 

În timp ce străbătea în trăsură drumul de la ambasada 
americană, la gara [arskoe Selo, Ash avu impresia că la 


toate brutăriile se formaseră şiruri lungi de femei care 
tremurau în frig. Aflase că ruşii numeau aceste şiruri lungi 
la pâine, gaz sau zahăr hvost - coadă. Hvost-uri se vedeau 
peste tot în Insula Vasili, unde Von Basel îi găsise 
apartamentul, într-o clădire locuită de vatmani de tramvaie, 
prostituate şi profesori de muzică. Când cobori din trăsură, 
afară erau douăzeci de grade sub zero. Oamenii preziceau 
că va fi o iarnă mai grea decât toate cele precedente, aşa 
cum nu se mai văzuse de mult. 

Poliţia înconjurase cu un cordon de frânghii strada 
Zagorodnâi, de jur-împrejurul gării Ţarskoe Selo, şi patrula 
călare, în timp ce membrii Corpului Diplomatic, optzeci la 
număr, îmbrăcaţi în ţinută de mare gală, se urcau în trenul 
special ce-i ducea la reşedinţa ţarului. 

— Sunt încântat, bineînţeles că sunt încântat să-i fiu de 
folos ambasadorului Page... spuse ambasadorul Hazzard pe 
un ton vizibil iritat şi puţin derutat, după ce delegaţia 
americană se instalase în trenul imperial, albastru-argintiu. 
Spre deosebire de şefii misiunilor diplomatice ale Aliaților, 
care erau în uniformă, Hazzard purta un frac cu vestă albă, 
cravată şi mănuşi. Şi departe de a părea încântat, lăsa 
impresia că ar fi preferat ca ambasadorul Page să-l fi trimis 
pe Ash în China. Pe la începutul săptămânii, Hazzard se 
răstise la Ash, pe când acesta se afla în biroul lui. 

— Ai de gând să transformi Rusia în Vestul Sălbatic? 
Jefuirea unui tren, răpire, acum arestat în secret. Cum 
naiba de ai scăpat, ai fugit pe acoperiş? 

Ash îl liniştise, asigurându-l că fusese găsit nevinovat şi i se 
dăduse drumul după ce i se ceruseră scuze. 

— Dar nu ştiu cum să te prezint ţarului. E cam complicat 
să-i spun că-l reprezinţi pe ambasadorul Page. 

E greu de înţeles şi pentru mine, darămite pentru ţar, îşi 
zise el în sinea lui. 

— Spuneţi-i că sunt trimis de la Londra, Excelenţă. 

— Nu ştiu, mormăi Hazzard. Şi Londra îmi sună la fel de 
confuz. 


— E o explicaţie plauzibilă pentru faptul că sunteţi însoţit 
de doi ataşaţi navali, domnule. 

Aşezat în partea cealaltă a compartimentului, căpitanul 
Hamilton îl privea bănuitor, iar ataşatul militar al lui 
Hazzard, maiorul Sheppard, părea deprimat, căci marina 
era reprezentată de doi oameni, iar armata numai de unul 
singur. 

Ash dorea să fie pronunţat cuvântul Londra atunci când va 
fi prezentat ţarului. Formalitatea dura numai câteva 
secunde şi voia să fie sigur că va fi remarcat. Londra - 
Scoţia - regele George. 

— Presupun că da, deşi nu se prea obişnuieşte... 

Trenul porni încetişor - indiferent ce necazuri avea Rusia 
cu materialul rulant, ele nu afectau această linie. Hazzard 
îşi scoase ceasul de aur din buzunarul de la vestă. 

— Două treizeci şi cinci. Exact la timp. Probabil că este 
singurul tren din Rusia care nu are întârziere. Călătoria de 
întoarcere de la Moscova a fost cumplită. 

Primirea la ţar, care fusese anulată cu un an înainte din 
cauza obligaţiilor ce-i reveneau în calitate de comandant al 
armatei, îi luase pe toţi prin surprindere. Ambasadorii se 
grăbiseră să se întoarcă înapoi la Petrograd de la Moscova 
sau din vacanţa pe care şi-o petreceau în Finlanda, ceea ce 
spunea ceva despre sursele de informare ale lui Von Basel, 
îşi zise Ash. 

Comandorul încerca să privească afară prin ferestrele 
îngheţate, fascinat, aşa cum fusese şi prima dată, de gândul 
că această singură linie ferată era, cel puţin iarna, unica 
legătură între ţar şi capitala Rusiei. Trenul luă viteză 
străbătând cartierele muncitoreşti dărăpănate şi suburbiile, 
trecu apoi pe lângă cazărmile primului batalion feroviar şi 
porni în goană de-a lungul câmpiei netede, acoperite de 
zăpadă - şinele păreau un dig pe o mare de zăpadă, iar 
stâlpii de telegraf îmbrăţişau linia de cale ferată ca şi când 
ar fi căutat protecţie împotriva imensităţii nesfârşite. 


La gara imperială din Ţarskoe Selo, fiecărui ambasador i 
se repartizase o caleaşcă separată. Păturile de pe spinările 
cailor erau pline de gheaţă. După ce toţi ambasadorii se 
urcară în căleşti, apărură alte trăsuri şi sănii pentru 
personalul ambasadelor, îndreptându-se apoi prin porţile 
mari din aur şi fier forjat în stil rococo spre parcul imperial. 

După ce străbătuseră cam o milă în interiorul parcului şi 
trecuseră de vilele nobililor, dintre copaci apăru frumosul 
Palat Ecaterina, vopsit în bleu şi vernil. Soarele strălucea în 
cupolele aurite ale capelei solitare. Deasupra acesteia 
fâlfâiau din aripi ciorile şi pescăruşii, ţipând la fel cum 
ţipaseră şi cu câteva săptămâni înainte, când Ash trecuse 
pe aici în drum spre Palatul Alexandru. 

Prima care urcă treptele palatului fu delegaţia britanică. 
Cincisprezece persoane conduse de ambasadorul 
Buchanan, un bărbat înalt şi cu părul alb. Urmară 
delegaţiile Franţei şi Italiei, celelalte două puteri aliate, 
apoi americanii, spaniolii, delegaţiile europene mai mici şi, 
la urmă, însărcinatul ca afaceri al Japoniei. 

În interior era cald. Sute de servitori îi ajutară pe 
diplomaţi să-şi scoată paltoanele şi pălăriile. Pajii dirijaţi de 
maestrul de ceremonii îi conduseră în sus, pe o scară plină 
cu vaze de marmură, în holul mare - o sală de bal aurită, al 
cărei parchet avea un model deosebit de sofisticat, cu 
ferestre înalte de-a lungul pereţilor, ce dădeau spre 
grădinile acoperite acum de zăpadă şi cu nenumărate 
oglinzi între ele. Lumina care venea prin ferestre şi cea 
dată de lămpile electrice punea în evidenţă mobila aurie, cu 
tapiţerie roşie. 

Maestrul de ceremonii îi aşeza pe ambasadori în linie 
dreaptă, iar personalul fiecăruia se alinie în spate, la doi 
metri distanţă. Ash era ultimul din grupul american, în 
spatele maiorului Sheppard şi al căpitanului Hamilton, 
exact acolo unde dorise să stea ca să-i atragă mai bine 
atenţia ţarului şi să poată face încă un pas înapoi, pentru a 
se îndepărta de cei care ar fi putut să-l audă. Curtea 


funcţiona ca o maşinărie - extrem de bine pusă la punct. În 
momentul în care personalul maestrului de ceremonii se 
retrase, uşile se deschiseră şi ţarul intră în încăpere, în 
fruntea a treizeci de generali şi curteni. 

Nikolai al II-lea era îmbrăcat în roşu. Se îndreptă cu pas 
ferm spre ambasadorul britanic Buchanan, îi strânse mâna 
şi făcură un schimb de saluturi cu voce joasă. Apoi 
Buchanan începu să citească ceva de pe o hârtie. Vorbea 
foarte încet, astfel că ceilalţi nu-l auzeau. Consilierul lui 
Hazzard şi primul secretar al ambasadei făcură schimb 
rapid de priviri. Se pare că englezul nu se consultase şi cu 
americanii, care erau îngrijoraţi ca nu cumva să se creadă 
că Buchanan vorbea şi în numele Statelor Unite. 

Ash îşi zise că ţarul arată mai slab şi mai bătrân decât în 
1913. Dar se simţea la largul lui şi avea, fără îndoială, 
prestanţă în haina lui roşie, lungă şi cu paloşul fixat la talia 
subţire. Cel puţin în aparenţă nu era nici o discrepanţă 
între titlul de ţar al tuturor Rusiilor şi omul care îl deţinea. 
Dar cei din anturajul său aveau priviri îngrijorate. Frecare 
chip părea să reflecte tensiunea războiului - lipsurile, 
înfrângerile, incertitudinea. 

Ţarul şi Buchanan discutară vreo cinci minute - destul de 
mult îşi spuse Ash, pentru o ceremonie de felicitări. În cele 
din urmă, Buchanan începu să-şi prezinte personalul 
extrem de numeros. Ash observă că ţarul avea de spus câte 
o vorbă pentru fiecare. Trecu mai departe, schimbă câteva 
cuvinte cu italienii, apoi se apropie de Paleologue, 
ambasadorul francez, cu care purtă o discuţie mai lungă în 
franceză. 

Nikolai făcu cunoştinţă cu cei nouă membri ai delegaţiei 
franceze şi din nou găsi câteva cuvinte să spună fiecăruia 
dintre ei. Urmat de suita sa, ţarul se apropie de 
ambasadorul Hazzard şi îi strânse mâna cordial. Ash îl auzi 
pe ţar spunând că îşi amintea de el de acum trei luni, când 
îşi prezentase scrisorile de acreditare. Hazzard răspunse că 


între timp aflase o sumedenie de lucruri despre Rusia şi 
găsea că multe dintre ele merită toată admiraţia. 

— Sunt încântat să aud asta, răspunse ţarul serios. 

— M-am străduit să strâng relaţiile dintre Rusia şi 
America, spuse Hazzard. Ash se crispă. Relaţii mai strânse 
puteau fi interpretate în cercurile diplomatice ca o 
promisiune de angajare în război, ceea ce nu fusese intenţia 
lui Hazzard. Contrastul dintre americanul naiv şi cinstit şi 
ambasadorii versaţi şi vicleni ai Angliei şi Franţei arăta în 
mod dramatic cât de serios abordau diplomaţia europenii - 
deşi, dacă te gândeai la războiul în curs de desfăşurare, îţi 
venea să te întrebi dacă mai are vreo importanţă. 

Ţarul zâmbi. 

— Da, spuse el în engleza lui fără urmă de accent, am 
auzit de acţiunile dumneavoastră în acest sens şi consider 
că s-a realizat un progres remarcabil. 

Hazzard îi ură un an nou fericit şi-i ceru permisiunea să-şi 
prezinte personalul. "Ţarul, se apropie şi îi strânse mâna 
consilierului când Hazzard îi rosti numele. Trecură apoi mai 
departe, la primul secretar, apoi la al doilea şi la al treilea şi 
Ash simţea cum i se strânge stomacul de emoție. Privit de 
aproape, ţarul semăna în mod straniu cu regele George, cu 
excepţia ochilor, care nu erau mari, ca ai regelui, ci adânci, 
ciudaţi, oarecum visători. Privirea lui se opri o clipă asupra 
lui Ash. Oare şi-l amintea din Scoţia sau de la Berlin? 

Hazzard îi prezentă pe ataşatul militar, apoi pe cel naval. 
Ţarul le strânse mâna amândurora. Apoi Hazzard spuse: 

— Comandor Kenneth Ash, sosit recent de la Londra. 

Strângerea de mână a ţarului fusese fermă, privirea 
directă. 

Avea un trup atletic şi părea într-o formă foarte bună 
pentru un bărbat de cincizeci de ani, dar, privindu-l de 
aproape, Ash îşi spuse că era prea palid şi prea slab. 
Epuizat. 

— V-aţi obişnuit cu iarna noastră, domnule comandor Ash? 


— Consider că iarna dumneavoastră este tonică, 
Maiestate. Ca ploaia din Scoţia. 

— Cum spun scoţienii? Că se poate vorbi de o zi frumoasă 
atunci când plouă? 

— Exact, Maiestate. Nu cred că vă mai amintiţi, Sire, dar 
am avut onoarea să vă fiu prezentat cu câţiva ani în urmă în 
Scoţia, la Castelul Balmoral. 

— Pe atunci eraţi locotenent, răspunse ţarul fără nici o 
ezitare. Şi un trăgător aproape la fel de bun ca şi regele 
George. Mă îndoiesc că populaţia înaripată de pe acele 
meleaguri ale Scoției s-a mai refăcut de atunci. 

— Am veşti de la regele George, şopti Ash cu buzele 
neclintite, arborând un zâmbet timid. 

Ţarul Nikolai se îndreptă spre celelalte delegaţii. Spaniolii 
nu mai puteau de nerăbdare. Ambasadorul Hazzard stătea 
foarte aproape, atât cât îi permitea protocolul, totuşi nu 
reuşi să audă cuvintele rostite în şoaptă de ţar: 

— Mai târziu. 

În calitatea sa de ofiţer din suita ţarului, Dmitri Dan avea 
datoria să-i escorteze pe diplomaţi înapoi, până la gară, 
după ce luau masa. Salută împreună cu oamenii lui călări în 
clipa în care trenul se puse în mişcare, pufăind spre 
Petrograd. Apoi Dmitri îşi conduse grupa la cazarma din 
apropierea Palatului Ekaterina. 

Dmitri îl văzuse pe comandorul Ash în delegaţia americană 
- îl recunoscuse după fotografiile pe care i le arătase 
generalul Ludendorff la Spa. Acum stătea la îndoială dacă 
să-l prevină pe fratele lui sau nu. Încă de la început avusese 
unele dubii în legătură cu necesitatea şi moralitatea acestei 
acţiuni - era oare nevoie ca „Zăpada Roşie” să-l asasineze 
pe Ash? Şi acum, un tovarăş murise şi se irosise o mulţime 
de timp pentru a fi pusă în aplicare o schemă complicată, în 
baza căreia Ash urma să fie ucis de Ohrana - iar Dmitri Dan 
se întreba dacă pentru aurul nemţesc merita să mai fie 
distraşi şi alţi tovarăşi de la problemele revoluţiei. Şi el, şi 
Vladimir lipsiseră prea mult din Rusia unde se întorseseră 


numai de câteva zile. Nu i se părea că lucrul cel mai 
important era să se ocupe de Ash. Acum, că Rasputin fusese 
omorât, se impunea asasinarea ţarului şi a țarinei. 

O jumătate de oră mai târziu, grupa lui primi ordin să iasă 
din nou şi să întâmpine un alt tren special de la Petrograd. 
Porniră în galop prin parcul imperial şi se aliniară în gară 
exact în momentul în care intra şi locomotiva. 

Din tren cobori Ash. Dmitri era uluit. Ash se urcase 
probabil în el la Petrograd, imediat după ce coborâseră 
ambasadorii. Dar ce rost avea să plece de la Ţarskoe Selo la 
Petrograd numai ca să se întoarcă imediat înapoi? 
Americanul era escortat de un locotenent-colonel din corpul 
de pază - podpolkovnik Ivan Roskov, un ofiţer despre care 
Dmitri ştia că i se încredinţează chestiuni mai discrete. 

După cât se pare, îşi spuse Dmitri în timp ce urmărea cu 
privirea caleaşca care trecea pe sub poartă şi pătrundea în 
parc, comandorul Ash s-a întors pentru o întâlnire 
particulară cu cineva de la Curte, o întâlnire despre care nu 
ştia nimic nici propria lui delegaţie diplomatică. Escortând 
caleaşca unei Mari Ducese pentru care fusese convocată 
echipa lui, Dmitri Dan observă caleaşca lui Ash care îşi 
continua drumul pe lângă Palatul Ekaterina spre Palatul 
Alexandru. Indiferent cu cine urma să se întâlnească Ash, 
era o persoană foarte sus-pusă de la Curte. Curios, Dan 
urmă caleaşca până la poarta Palatului Alexandru, unde 
garda îl întrebă dacă avea autorizaţie să intre în incintă. Nu 
avea. Deocamdată. 

Un paznic etiopian negru ca smoala deschise ultima uşă 
spre apartamentele regale, şi însoţitorul lui Ash îşi luă 
rămas bun de la acesta. Ţarul aştepta înăuntru. Se 
schimbase şi purta o tunică simplă, fără ornamente, 
pantaloni şi cizme şi stătea în picioare cu mâinile 
încrucişate la spate, înconjurat de o jumătate de duzină de 
mese acoperite cu hărţi militare. 

Mese de biliard. Deasupra fiecăreia dintre ele atârna câte 
o lampă cu abajur verde. Şase pete de lumină - Prusia 


orientală - pierdută, Galiţia - pierdută, Polonia - pierdută, 
ofensiva lui Brusilov - oprită, România - pierdută, Baltica - 
abandonată. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, Ash, îl salută ţarul pe un ton 
blând. Vrei să fii aşa de amabil şi să repeţi exact ceea ce i-ai 
spus soţiei mele? 

— Regele George vă roagă să acceptaţi un refugiu în 
Anglia, Maiestate. 

Ţarul oftă. Ash îşi spuse că părea intimidat, chiar stânjenit. 

— Pot să-ţi spun Kenneth? 

— Bineînţeles, Maiestate. 

— Cred că aşa se cuvine, din moment ce Georgie are o 
părere aşa de bună despre dumneata... 

Vocea ţarului se frânse brusc. Ash aşteptă, impunându-şi 
răbdare, în timp ce mintea îi zbârnâia. Ce intenţii avea 
ţarul? Îşi luase toate precauţiile pentru a-l aduce pe Ash 
înapoi, la 'Ţarskoe Selo. Era clar că țarina îi vorbise despre 
oferta regelui George şi nu încăpea nici o îndoială că ţarul 
manifesta interes faţă de această perspectivă. 

— De ce este Georgie aşa de îngrijorat? Întrebă Nikolai pe 
neaşteptate. Ştie el ceva mai mult despre Rusia? Sau se 
teme că soldaţii mei vor decepţiona Anglia? Ţarul continuă 
să vorbească înainte ca Ash să apuce să răspundă, dar 
vocea lui trăda un amestec de tristeţe şi oboseală. Aş vrea 
să-i spui regelui George că sunt hotărât să continui războiul 
până la obţinerea victoriei - a unei victorii decisive şi 
depline. Aminteşte-i că am promis armatelor mele că vom 
cuceri Constantinopolul. 

Ash întoarse privirile într-o parte. Constantinopolul - 
vechiul vis al Rusiei Imperiale de a avea un port la Marea 
Mediterană. Dar armata germană tocmai ocupase România 
blocându-le astfel unicul drum spre Constantinopol, iar 
ruşii, care continuau să bată în retragere, nu aveau nici cea 
mai mică şansă să-i disloce. Constantinopol - şi nici un 
cuvânt despre dezastrul din propriile oraşe. 


— Despre asta e vorba, Kenneth? Întrebă ţarul cu o voce 
plină de amărăciune. George crede că nu sunt în stare să 
conduc războiul? 

— Nu, Maiestate. Câtuşi de puţin. Regele George este 
profund recunoscător pentru sacrificiile armatei ruse. 
Frontul de vest nu ar fi rezistat dacă nu aţi fi menţinut o 
presiune permanentă pe frontul de est... Este vorba de 
siguranţa dumneavoastră şi a familiei dumneavoastră... 

Ţarul îi aruncă o privire vagă lui Kenneth şi rămase pe 
gânduri, tăcut. Ash nu era sigur dacă îl auzise, nu avea nici 
cea mai mică idee la ce se gândeşte ţarul şi, în clipa aceea, 
se întreba dacă ţarul însuşi ştie. 

— Tulburările? Întrebă în cele din urmă ţarul. E vorba de 
tulburări, nu-i aşa? 

— Da, Maiestate, oarecum... tulburările şi lipsa de 
alimente şi necazurile cu căile ferate, toate acestea l-au pus 
pe gânduri pe regele George care se întreabă dacă nu 
cumva acţiunile unor anumiţi miniştri au subminat 
încrederea poporului rus în Maiestatea voastră. 

— Este de datoria poporului să-şi recapete încrederea, îi 
spuse ţarul Nikolai. Trebuie să creadă în mine. 

Ţarul se îndreptă cu paşi rapizi spre una din mesele de 
biliard pe care era întinsă harta Turciei şi o privi cu 
maximum de interes. 

Ash aştepta. Să nu spui niciodată mai mult decât trebuie, 
obişnuia să-i zică tatăl lui când încerca să-l convingă pe Ash 
să preia administraţia plantaţiei din Virginia de Vest. Cel 
mai greu lucru din lume este să pui capăt vorbelor. Ash se 
lupta împotriva tentaţiei de a-l întreba: Tulburări? Mai 
curând revoluţie. Discuţiile între delegaţi în trenul care îi 
dusese înapoi, la Petrograd, îi confirmaseră faptul că cazacii 
fuseseră chemaţi în cartierul Narva ca să disperseze 
trupele rebele. Timp de câteva ore, la începutul acelei 
săptămâni, între Petrograd şi anarhie nu s-a aflat decât o 
mână de soldaţi călări primitivi. 


— Înţeleg, spuse într-un târziu ţarul... Ştiu că în saloanele 
elegante de la Petrograd se vorbeşte foarte mult... dar am 
cincisprezece milioane de oameni sub arme şi fără îndoială 
că poliţia mea cunoaşte mai bine condiţiile reale de aici 
decât regele George al Angliei. 

Nu ştia în ce hal ajunsese armata sa. Cum îşi închipuia el 
oare, îşi zicea Ash, că nişte recruți proaspeţi aveau să tragă 
în prietenii lor? Cât despre poliţie - câte rapoarte corecte 
treceau vreodată dincolo de Ministerul de Interne? Şi câţi 
Von Basel infiltrase Germania în rândurile ei? 

— Nu eşti de acord? Întrebă ţarul. 

— Vărul Maiestăţii voastre examinează evenimentele din 
Rusia de la o mare distanţă. Poate că teama pentru 
siguranţa Maiestăţii voastre îl face să fie prea îngrijorat, 
dar poate că tocmai distanţa de la care priveşte lucrurile îi 
permite să fie mai obiectiv... 

Spre uşurarea lui Ash, ţarul nu-l contrazise, lăsându-i 
impresia că, într-un fel, şi el ar fi vrut să tragă aceeaşi 
concluzie. Îşi desfăcu şi îşi strânse apoi din nou degetele şi 
privi de jur-împrejurul încăperii. Se uită la hărţile 
posomorâte. 

— Care este planul lui? Întrebă el brusc, luându-l pe Ash 
prin surprindere. 

Dumnezeule mare... avea de gând să coopereze? 

— Va veni un crucişător pentru Maiestatea voastră la 
Murmansk. 

Ţarul îi zâmbi vag, ca şi când s-ar fi amuzat de o glumă. 

— Flota? Amândoi avem o slăbiciune pentru mare; şi 
Georgie, şi eu... sufletul îţi este atât de împăcat când eşti pe 
mare... 

Se îndreptă spre o masă din colţ. Ash îl urmă la o distanţă 
respectuoasă. Ţarul privi în jos, la hartă, şi trasă, cu degetul 
drumul de la Petrograd spre nord, o mie două sute de mile 
până pe coastă. 

— Calea ferată spre Murmansk este aproape gata, spuse 
el. Mai mult ca pentru sine decât pentru Ash. Apoi degetul 


lui se mută în Marea Barents, în jurul Capului Nord, 
pătrunzând în Marea Norvegiei. La jumătatea drumului 
spre Scoţia, ţarul ridică degetul de pe hartă şi se uită la 
Ash. 

— Georgie a uitat de submarinele nemţeşti, U-boot? Nu 
cumva am să cad din lac în puț? Şiosămă înec în el? 

Ash trase adânc aer în piept. De întrebarea aceasta se 
temuse mai mult decât de oricare alta şi sperase ca ţarul să 
n-o pună decât atunci când crucişătorul va fi deja departe 
în larg, cu ei la bord, căci țarina se exprimase cu atâta ură 
la adresa Germaniei Imperiale. Dar acum, că fusese 
întrebat, trebuia să, răspundă, şi Ash nu vedea nici o 
modalitate de a evita. Să pomenească numele lui Wilhelm. 

— Regele George i-a cerut vărului dumneavoastră, 
împăratul, să-i asigure o escortă de submarine până în 
Scoţia. 

— Willy! O, Dumnezeule, ce îşi închipuie ei despre mine? 

Se întoarse din nou la harta Turciei şi privi la 
Constantinopol. 

— Împăratul Wilhelm a fost de acord? 

— De la bun început. Împăratul o bolnav de îngrijorare, 
ştiţi ce crede despre dumneavoastră, în ciuda războiului. 

— Willy mă crede un prostănac! Dar vehemenţa bruscă îi 
dispăruse repede din privire şi murmură cu o voce blândă şi 
lipsită de expresie ca şi mai înainte: Poate că Willy are 
dreptate... 

Oare ţarul începea să-şi piardă încrederea în propriile 
forţe? Poate se gândea la lucrul acela de neconceput - la 
abdicare. Ar putea fu presat puţin în direcţia aceasta? 

— Împăratul Wilhelm mi-a cerut să vă spun că eo 
chestiune de familie. Este vorba de copiii Victoriei, aşa s-a 
exprimat, Maiestate. O înţelegere... 

— Eu sunt ultimul, îl întrerupse ţarul. 

— Poftim? 

— Eu sunt ultimul împărat. Ultimul autocrat autentic. Alţii 
nu mai există. Tot imperiul lui Willy reprezintă o 


întreprindere de parveniţi. Georgie este rege. Numai cu 
numele. Bătrânul Franz Joseph a murit. Împăratul chinez a 
căzut de mult. Sultanii otomani sunt oamenii cei mai bolnavi 
din Europa. Cine crezi că o să-mi ia locul, domnule 
comandor? 

O s-o facă, îşi zise Ash, o să plece. 

— Cine? Repetă ţarul. Trei sute de ani de domnie a 
Romanovilor. Cine îmi va lua locul? 

— Puteţi să vă întoarceţi, minţi Ash, mişcat de tristeţea 
sinceră şi profundă a omului din faţa lui, în ciuda misiunii pe 
care o avea în minte, aceea de a pune capăt războiului. În 
momentul de faţă familia Maiestăţii voastre este îngrijorată 
din cauza dumneavoastră... 

— Ce vor crede ţăranii dacă plec? 

Ash adoptă din nou o poziţie fermă. 

— Regele George spunea că o înţelegere între regi nu 
poate fi judecată decât de Dumnezeu. Împăratul Wilhelm 
este de aceeaşi părere. Presupun că, după părerea lor, 
siguranţa Maiestăţii voastre este o chestiune a familiilor 
regale, nu a ţăranilor. 

Ţarul se uită din nou la hărţile de pe mese. Ash intui că ar 
fi dorit să fie înapoi, la Stavka, acolo unde forfota 
generalilor şi a aghiotanţilor dădea chiar şi celei mai 
disperate situaţii speranţa unei răsturnări fericite. 

— Da, bineînţeles... Presupun că ai dreptate... sărmană 
Rusia, Dumnezeu s-o aibă în pază... 

A mers. Lui Ash mai că nu-i venea să creadă. Îl va scoate 
pe ţar din Rusia într-o săptămână. În felul acesta, se va 
netezi calea intrării Statelor Unite în război. Şi-i vor pune 
capăt. 

Uşa se dădu brusc de perete şi țarina năvăli în încăpere, 
plângând. 

— Nicky! 

Cu privirile pierdute, nepieptănată, îmbrăcată în haine 
negre, strângea disperată la piept rubaşca ţărănească 


pătată de sânge a lui Rasputin. Dând cu ochii de Ash, scoase 
un urlet. 

Ţarul porni grăbit printre mesele de biliard în 
întâmpinarea ei, cu braţele întinse: 

— Iubito, draga mea... 

Țarina se smuci, ţipând isteric spre Ash. 

— Părintele Grigori ţi-a văzut mâinile pătate de sângele 
lui. 

Părul despletit îi ajungea până la brâu, pielea îi era albă ca 
în hârtia, ochii înroşiţi şi umflaţi de plâns. Ţarul întinse din 
nou braţele spre ea: 

— Linişteşte-te, draga mea... 

— Nu l-am ascultat! Nu l-am ascultat! Părintele Grigori m- 
a prevenit că eşti diavolul. Ar fi trebuit să ţin seama de 
spusele lui. 

Alt şuvoi de lacrimi. Nikolai o cuprinse strâns în braţele 
sale, murmurându-i cuvinte de consolare la ureche. Trupul 
ei se lăsa din ce în ce mai greu şi făcu un gest cu mâinile 
spre Ash ca şi când ar fi vrut să-l lovească. Ţarul privea pe 
deasupra capului ei, implorându-l din ochi pe Ash să plece. 

— Am fost trimis de rudele Maiestăţii voastre, spuse Ash. 
Nu sunt diavolul. Chiar verii Maiestăţii voastre m-au rugat 
să vă ajut... 

— Noi n-o să plecăm din Rusia... 

— Vor să vă ajute pe dumneavoastră şi pe copiii. 

Țarina îşi acoperi urechile cu mâinile. 

— Spune-i să plece! 

— Plecaţi, porunci ţarul. 

— Dar, Maiestate... 

— Afară. 

Paznicul negru uriaş deschise uşa. 

— Conduceţi-l afară, se răsti ţarul, apoi se întoarse spre 
Ash care se retrăgea cu spatele spre uşă şi spuse: Prin 
voinţa lui Dumnezeu ne aflăm aici şi dacă vom rămâne nu 
vom face decât să-i împlinim voia. 


Etiopianul îl luă de braţ şi îl conduse ferm afară din sala de 
biliard, prin coridoarele înguste şi pe scările din spate. 
Deschise, în sfârşit, o ultimă uşă, cea care dădea spre sala 
de recepții. 

— Aveţi grijă cum coborâţi, dom'le! 

Ash străbătuse deja jumătate din drumul spre uşă, când îşi 
dădu seama că negrul îi vorbise în dialectul dulce, uşor 
cântat pe care îl vorbeau servitorii tatălui său. Privi spre el 
şi negrul zâmbi: 

— Ceilalţi băieţi sunt africani adevăraţi, dar eu sunt 
american. 

— Dar cum... 

— E o poveste lungă, răspunse el, închizând discuţia şi uşa 
în acelaşi timp şi făcând semn spre scări. 

— Bărbatul acela de sus este foarte cumsecade şi familia 
lui la fel. 

Marele Duce Valeri şedea singur în fumoarul întunecos al 
Yacht Clubului, întrebându-se dacă micul său grup de 
cazaci ar putea să apere Piaţa Palatului în intervalul de timp 
necesar pentru a convinge armata rusă să-l accepte ca ţar. 
O jumătate de duzină de alţi Mari Duci, veri şi unchi îi 
aruncau priviri îngrijorate din sala de jocuri de alături. 
Interesant, îşi spune Valeri, acum, după ce îl convinseseră 
să acţioneze, foarte puţini dintre conspiratori mai riscau să 
fie văzuţi împreună cu el, până şi în cel mai intim club din 
Rusia. 

Valeri pufni în râs şi un chelner neamţ veni în goană. 

— Votcă. 

Îşi imagina că era potrivit pentru a fi ţar... dacă s-ar fi pus 
problema. Fără îndoială avea în vine mult mai mult sânge 
rusesc decât majoritatea celorlalţi membri ai clanului 
Romanov - sărmanul Nicky abia dacă-i mai rămăseseră vreo 
câteva picături, deşi nici acest lucru nu era sigur. La o 
examinare mai atentă a misterioasei ascendenţe a 
Ecaterinei cea Mare, aşa cum observase drăgăstoasă 
Tamara în ultima vreme, se constata că-i curgea ceva mai 


mult sânge rusesc prin vine, în schimb, în materie de 
călătorii îi întrecea pe toţi, inclusiv pe cosmopoliţii de 
parizieni care nu veneau niciodată acasă. 

În plus, el o avea şi pe Tamara, care devenea de-a dreptul 
înfricoşătoare când se punea problema încrederii în forţele 
lui. Adesea se simţea ca un copil mic în preajma ei, dar 
după aceea devenea mai bărbat decât majoritatea celorlalţi 
nobili egali cu el în rang. Cât timp va putea oare păstra 
tronul? Oricum, mai mult decât Nicky şi suficient pentru a 
învinge Germania înainte ca trupele să se răscoale şi să se 
întoarcă la casele lor. 

Şi după aceea, ce va fi? Nimeni nu ştia. Dacă îi va hrăni pe 
ţărani şi muncitori, pentru început le va potoli furia. Însă 
îmbogățirea ţăranilor avea întotdeauna drept consecinţă 
creşterea într-o măsură mult mai mare a prosperității 
orăşenilor. Şi din nu se ştie ce motiv blestemat, cu cât aveau 
mai mult, cu atât emiteau pretenţii mai mari, cu atât mai 
tare se plângeau copiii lor prin universităţi. Şi, în mod 
ciudat, se grăbeau să părăsească Rusia pentru a se stabili 
în oraşe ale plăcerii. 

Nu contează. Sarcina principală şi imediată era să câştige 
războiul. Armata rusă avea nevoie de sprijin acasă - arme, 
alimente, muniţie. Îşi aminti de mândria pe care o simţise în 
1914, când Rusia intrase în război. Mase imense de oameni 
se adunau în gări. Mai mulţi bărbaţi ruşi decât şi-ar fi putut 
imagina cineva vreodată că există. Hoarde de supuşi ai 
ţarului, mii, milioane, până când trenurile au devenit 
neîncăpătoare. Şi tot mai continuau să se scurgă de la sate, 
urmaţi de neveste triste şi taţi îngrijoraţi, bărbaţi viteji care 
meritau mai mult de la tătucul ţar decât fusese în stare 
Nikolai să le ofere. 

Valeri ştia că regimentul lui de cazaci va lupta pentru Piaţa 
Palatului până la ultimul om. Îi lăsase să se stabilească pe 
moşiile lui, împreună cu familiile, din momentul în care 
fuseseră desemnaţi să-l apere în timpul răscoalei din 1905. 
Le permisese să trăiască potrivit tradiţiilor lor, să 


desemneze anual în vederea recrutării pe cel mai viteaz 
tânăr din fiecare sat - un tânăr care nu avea să se mai 
întoarcă niciodată acasă, decât dacă era expulzat din 
armată. Dar chiar şi cei mai loiali dintre luptători - îşi dădu 
el seama cu tristeţe - nu puteau alcătui decât nişte trupe de 
şoc. Din nefericire, conspiratorii care îi promisesem câteva 
regimente, acum ezitau. 

Se ridică brusc în picioare şi se îndreptă rapid spre uşă. 
Şase perechi de ochi îl urmăriră din camera unde se jucau 
cărţi. Cu cine avea să se întâlnească diseară? Cu colonelul 
regimentului Preobrajenski? Cu un membru al Dumei din 
aşa-numita Sută Neagră? Cu un şef al poliţiei? Care dintre 
conspiratori consimţise să facă prima mişcare? 

Valeri îi părăsi cu un zâmbet trist. Nu prea se simţea ca un 
lup printre oi, ci mai degrabă ca un urs rătăcit în pădure. 
Cât despre seara aceea, avea de gând s-o petreacă 
împreună cu Tamara la balul ambasadorului francez. 

Ţarul avea un prieten, pe nume Ivan Roskov, locotenent- 
colonel în suita imperială, care făcea şi oficiul de curier 
regal particular - aşa după cum şi Ash îl servea uneori pe 
regele Angliei - atunci când Nikolai simţea nevoia să 
opereze în mai mare secret decât putea să-i garanteze 
curtea sa. Se adresă acum podpolkovnik-ului Roskov. 

Cei doi bărbaţi se cunoscuseră pe când aveau 
nouăsprezece ani, cu aproximativ treizeci de ani în urmă. 
Nikolai, pe atunci ţarevici, primise comanda escadronului 
de cavalerie al tânărului Roskov. Viaţa le rezervase o soartă 
diferită, dar prietenia dintre cei doi bărbaţi rămăsese 
nealterată. Nikolai nu părea mult mai bătrân decât atunci, 
cu excepţia zilelor când era obosit sau sfâşiat de durere din 
cauza suferinţei fiului său, iar lumina placidă, visătoare din 
ochii ţarului îi amintea adesea lui Roskov de anii tinereţii 
lor. 

Roskov arăta însă ca un venerabil veteran, cu chipul ars de 
vânturi şi ploi, purtând pecetea războaielor pe care le 
dusese pentru Rusia. Barba şi părul lui încărunţiseră de 


mult. O sabie japoneză îi crestase sprâncenele în timpul 
campaniei de pe râul Ialu. O lance chinezească pe care o 
înfruntase în Manciuria, în timpul revoltei boxerilor, îi 
marcase gâtul. Câteva fragmente ale unei bombe ce 
explodase în timpul unei expediţii de pedeapsă îl făceau să 
şchiopăteze, iar un atac cu gaze al Germaniei în Polonia îi 
arsese plămânii, provocându-i o insuficienţă respiratorie 
permanentă, din cauza căreia a fost reformat. 

Țarina se plângea că e prea necizelat, dar împărtăşea 
părerea lui Nikolai cu privire la loialitatea lui şi ştia că îi 
amintea soţului ei de atmosfera aspră, bărbătească de la 
Stavka după care tânjea acasă, unde era înconjurat numai 
de femei. 

Ţarul formulă ordinele pentru Roskov în rusă, limbă pe 
care împăratul dorea ca ofiţerii lui s-o vorbească în locul 
francezei sau englezei preferate de mulţi dintre ei. 

— Adu-l pe Ash înapoi. 

Podpolkovnik-ul Roskov ajunse cu trenul la Petrograd într- 
o oră. Comandorul Ash nu se afla la hotelul lui, însă 
recepţionerul îl informă că americanul fusese invitat la balul 
ambasadorului francez. 

Ash nu fusese surprins să primească în ultimul moment o 
invitaţie la balul de la ambasada Franţei. Un ofiţer naval 
american arestat de Ohrana, care, după numai două 
săptămâni, tăifăsuieşte cu ţarul la recepţia de Anul Nou, 
părea un personaj potrivit să alimenteze bârfele de salon în 
opinia ambasadorului scund şi bondoc al Franţei. 

Excelenţa sa era însă prea politicos şi prea viclean ca să 
lanseze un atac frontal. Deschise însă discuţia - după ce 
cavalerul Roland îl prezentase pe Ash - cerându-şi scuze 
pentru că nu îşi mai amintea unde se întâlniseră prima 
dată. 

— La Haga, Excelenţă. Am avut onoarea să-l servesc pe 
amiralul Mahon. 

— Mon Dieu, a trecut o veşnicie de atunci. Şi s-au depus 
atâtea strădanii fără nici un folos. 


Diplomaţii francezi preferau conversațiile uşoare în locul 
comentariilor, dar Ash nu avea câtuşi de puţin intenţia să 
deschidă discuţia despre arestarea lui; se mărgini doar să-i 
mulţumească ambasadorului pentru ajutorul pe care i-l 
acordase lui Roland când acesta încercase să dea de urma 
lui. 

— Poate că, totuşi, Conferinţa de pace a reprezentat un 
timp câştigat pentru ca Aliaţii să-şi dea seama cine sunt 
adevărații lor prieteni. 

Ambasadorul îşi ascunse dezamăgirea în spatele unui 
zâmbet. Acum el fu nevoit să spună: 

— Cine putea şti în 1907 care vor fi combatanții? 

Şirul de oaspeţi era lung. Ash îi mulţumi pentru invitaţie, şi 
ambasadorul mai apucă să spună doar atât: 

— Sper să mai avem ocazia să ne întâlnim cât timp mai 
staţi la Petrograd. Intime? 

— Ar fi bine să parezi la fel de îndemânatic şi pe planşeta 
de scrimă, remarcă Roland în timp ce se îndreptau spre bar, 
să bea o şampanie. 

— Era distrat. Îl frământă ceva. 

— A avut o audienţă la Ţarskoe Selo în dimineaţa aceasta, 
înţeleg că nu s-a simţit deloc încântat de felul în care vede 
ţarul realitatea. 

Nu era de mirare. Ambasadorul francez nu avea decât o 
singură misiune la Petrograd, şi anume aceea de a-i 
încuraja pe aliaţii ruşi să continue războiul împotriva 
duşmanului comun, Germania. Dacă ar fi văzut ceea ce 
văzuse Ash în seara Anului Nou... Ash nu-şi putea scoate din 
minte preocuparea ţarului pentru Constantinopol. Revedea 
parcă aievea expresia chinuită de pe chipul lui Nikolai în 
momentul în care soţia lui fusese cuprinsă de atacul de 
isterie. Se părea că ţarul rămăsese dezolant de singur după 
moartea lui Rasputin, care o îmbolnăvise de durere pe 
țarină. 

Balul de la ambasada franceză reprezenta evenimentul 
culminant al sezonului din înalta societate, întrucât 


ambasadorul Franţei era unul din personajele favorite de la 
Petrograd. Crema nobilimii - aristocrația, armata, guvernul, 
precum şi corpul diplomatic înfruntaseră viscolul care 
şuiera dinspre Golful Finic pentru a participa la petrecere. 
Ash examina mulţimea strălucitoare şi se întreba dacă se 
află printre cei de aici un singur bărbat sau o singură 
femeie în stare să-l salveze pe ţar înainte ca Rusia să se 
prăbuşească şi revoluționarii să pună mâna pe putere, 
anihilând orice şansă a Americii de a intra în război de 
partea aliaţilor. 

După părerea lui Ash, cea mai impresionantă modalitate 
folosită de ruşi pentru a-şi etala bogăţia o constituia 
maniera în care se îmbrăcau rusoaicele pentru bal. Se 
obişnuise cu palatele mari, în culori pastel, aliniate de-a 
lungul râurilor şi al canalelor, cu echipajele de cai pursânge 
perfect asortaţi, cu atitudinea docilă a servitorilor. Dar nici 
palatele, nici splendorile moşiilor lor pe care Ash le vizitase 
cu prilejul altor şederi la ţară, nici caii superbi nu 
demonstrau atât de convingător strălucirea de suprafaţă a 
Rusiei Imperiale cum o făcea jocul pietrelor preţioase pe 
pielea goală a femeilor. 

Petrogradul era un oraş cu femei dureros de frumoase, pe 
care le întâlneai în înalta societate într-o uimitoare 
varietate de tipuri, de la exemplarele exotice cu părul de 
culoarea corbului, până la blondele regale. Rochiile lor 
lungi foşneau delicat şi, când îşi luau mantilele de pe umeri, 
lăsau să se vadă o mulţime de diamante, de smaralde, 
sclipitoare şi rubine ca sângele. O mişcare rapidă ca să 
întindă mâna, o întoarcere uşoară în semi-profil ca să 
adreseze un zâmbet, şi bijuteriile străluceau sălbatic - 
smaralde, safire, nenumărate perle - de parcă ar fi vrut să 
le amintească tuturor că o şesime din suprafaţa Pământului 
se afla în posesia lor. 

Dintr-o dată, la capătul celălalt al sălii de bal scăldată într- 
o lumină blândă, gălbuie, Ash îl văzu pe Lordul Exeter care 
despica în două marea de rochii şi uniforme; iar la braţul 


lui, subţire ca o fregată, Lady Exeter. Rochia îi acoperea 
gâtul şi braţele, şi singura bijuterie pe care o purta era o 
broşa cu smaralde, dar, cu toate acestea, în încăperea plină 
de femei frumoase, pe jumătate goale, Lady Exeter reuşea 
să pară interesantă. 

Exeter, unul din puţinii bărbaţi care nu purta uniformă, 
zâmbi binevoitor când Ash se înclină deasupra mâinii Lady- 
ei Exeter, schimbă câteva fraze convenţionale despre 
sosirea lor la Petrograd, până când Lady Exeter intră în 
vorbă cu o nobilă cu înfăţişare de ţigancă, aflată la braţul 
unui poet aristocrat. Apoi Exeter îl trase de o parte şi 
aruncă câteva priviri furişe împrejur, ca să verifice dacă 
puteau discuta în siguranţă. 

Acordurile unui cadril vioi răsunau în sala de bal. 
Zgomotul făcut de dansatori şi de orchestra lui Mihailov 
putea concura liniştit cu o desfăşurare de forţe a artileriei. 

— Am auzit cam tot ce s-a întâmplat. Presupun că treaba 
cu închisoarea a fost o greşeală grosolană. 

— E în ordine. 

— Ai obţinut vreun rezultat? 

— Aparent, da. Foarte puţină lume a aflat de arestarea 
mea şi ambasada americană nu s-a implicat deloc. Cred că 
pot să continui ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Şi, de fapt, nici nu s-a întâmplat, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că n-am auzit să se ceară până acum 
vreun crucişător. 

— Țarina a ascultat propunerea regelui George, spuse 
Ash. Dar când am ieşit din închisoare, mi s-a explicat clar că 
nu doreşte nici un fel de azil. Am reuşit să obţin o audienţă 
la ţar, dar se pare că nici el nu este interesat. 

Nu după ieşirea de deunăzi a țarinei, adăugă el în gând. 

— Ce intenţionezi să faci? 

— Nu ştiu. Uciderea lui Rasputin i-a zdruncinat serios pe 
amândoi. 


— Naiba s-o ia de treabă, spuse Exeter blând, aşa cum 
numai un englez ştia să fie, nici surprins, nici supărat. 

— Ei bine, dacă nu sunt în stare să vadă singuri realitatea, 
va trebui să-ncerci să-i convingi într-un mod ceva mai 
energic... 

Ash privi în pământ, ca şi când sugestia lui Exeter s-ar fi 
împrăştiat pe parchet ca un lucru deosebit de neplăcut. Se 
opusese încă de la început participării lui Exeter la 
misiunea regelui, căci era îngrijorat din cauza legăturilor 
acestuia cu Serviciile Secrete. Şi ambasadorul Page, şi 
asistentul special al preşedintelui Wilson, Harold Banks, îşi 
exprimaseră aceleaşi îndoieli în maşină, când se întâlniseră 
la gara Charing Cross. 

Capitala britanică era unul din artizanii modernizării 
industriale a Rusiei. Nu exista nici o fabrică şi nici o cale 
ferată din Rusia care să nu aibă înglobate în ea bani 
englezeşti, nu exista nici un oraş care să merite acest nume, 
fără un consul britanic. Poate că regele George era 
îngrijorat numai pentru vărul lui - ceea ce se potrivea 
perfect cu scopul lui Ash de a transforma Rusia într-un 
posibil aliat al Americii prin înlăturarea ţarului dar, după 
toate probabilitățile, Serviciile Secrete Britanice manifestau 
mai puţin interes pentru războiul actual, dominanta lor 
constituind-o teama ca nu cumva o eventuală revoluţie să 
lipsească Anglia de unul din principalii săi parteneri de 
afaceri. 

Scopul lui Ash era mai simplu. Să creeze o situaţie 
favorabilă intrării Americii în război. Şi să-i pună capăt. 
Ceea ce însemna să nu mai fie ţar, dar nici revoluţie. 

— Exeter, sunt gata să renunţ la îndeplinirea planului 
Maiestăţii sale. După ce am luat atunci masa la dumneata, 
am aşteptat încă o oră în faţa casei dumitale şi mi-am jurat 
că voi ieşi imediat din joc dacă văd apărând vreo persoană 
care să semene fie şi de departe cu vreunul din superiorii 
dumitale, sau dacă îi faci dumneata vreo vizită unui 
membru al Serviciilor Secrete. 


Nu s-ar fi retras, dar voia să-l facă pe Exeter să înţeleagă 
clar că nu avea de gând să servească drept cal troian 
Serviciilor Secrete Britanice. 

— Eşti şi dumneata puţin spion. 

— Nu, dar mă străduiesc să învăţ. 

Ash ar fi putut să adauge, dar n-o făcu, că cineva plecase 
totuşi din casa lui Exeter - musafira acestuia, Vera 
Sedovina, pe care Ash o urmărise, pentru că ora trei 
dimineaţa nu era chiar momentul cel mai potrivit pentru o 
tânără nevinovată să se plimbe singură, mai ales după ce se 
strecurase ca o umbră pe uşa din spate a casei cufundate în 
întuneric, pentru a se întâlni cu nişte personaje dubioase la 
Covent Garden. 

Exeter îi puse o mână pe braţ. Pentru un om aşa de uriaş, 
avea gesturi neaşteptat de delicate, îşi zise Ash. Se uită la el 
şi Exeter îşi retrase mâna, spunând: 

— Trebuie să-l convingi pe ţar să plece. 

— Să-i pun pistolul la tâmplă? Ce vrei să fac? 

— O cunoşti pe Tişkova, dansatoarea? 

Podpolkovnik-ul Ivan Roskov, emisarul ţarului, intră în sala 
de bal, îi înmână majordomului mantaua plină de zăpadă şi 
porni în căutarea lui Ash printre cele câteva sute de invitaţi. 
Dar exact în momentul în care era gata să-l abordeze, 
Roskov fu surprins să-l vadă pe american prins într-o 
conversaţie înfierbântată cu Lordul Exeter. 

După ce veghease o viaţă întreagă la securitatea ţarului, 
Roskov învățase să fie foarte precaut. Uimit de faptul că cei 
doi bărbaţi se cunoşteau, se hotări să-i ţină un timp sub 
observaţie de la distanţă, înainte de a-i spune lui Ash că 
ţarul dorea să-l vadă. În calitatea de locotenent-colonel în 
suita ţarului, Roskov era informat în permanenţă de către 
Ohrana. Ştia că Exeter lucrează pentru Serviciile Secrete 
Britanice şi mai aflase că lordul englez petrecea seri întregi 
la Iaht Clubul Imperial, fără îndoială complotând cu Marii 
Duci trădători. Ce avea de discutat un om ca el cu Kenneth 
Ash? Indiferent care ar fi fost subiectul, se pare că lui Ash 


nu-i făcea plăcere. Arăta ca un om gata să tragă sabia din 
teacă. 

— Da, o cunosc pe Tişkova. Şi ce e cu asta? 

— Am auzit că Marele Duce Valeri pune la cale un fel de 
lovitură de palat. 

— Exeter, ce naiba faci dumneata la Petrograd? 

— Maiestatea sa m-a rugat să te ajut, dar oricum aş fi venit 
aici. Cred că ţi-am mai spus, familia mea are nişte fabrici de 
muniţie şi de îmbrăcăminte pe Neva, în apropiere de Lacul 
Ladoga. Sunt vitale pentru război, dar producţia stagnează, 
din cauza grevelor şi a lipsei de combustibil. Am venit ca să 
urnesc treburile din loc. 

— Asta e tot ce vrei să urnegşti din loc? 

Exeter îl apucă din nou de braţ pe Ash şi de astă dată nu-i 
mai dădu drumul. 

— Ash, oamenii mei spun că Marele Duce Valeri are mari 
şanse să reuşească. Tişkova este, bineînţeles, aliata lui. 

— Dacă şi dumneata ştii despre asta, spuse Ash rece, nu 
crezi că ştie şi Ohrana? 

Tamara... de ce naiba s-o fi băgat în treaba asta? 

— Nu crezi că ştie şi poliţia? N-a fost nevoie de prea mult 
timp ca Marele Duce Dmitri şi prinţul Felix să fie exilați 
pentru uciderea lui Rasputin. 

— Asta e cu totul altceva... 

— Pe naiba, altceva. O să-i execute pentru înaltă trădare. 

— Nu, spuse Exeter. Marele Duce Valeri are şanse de 
reuşită. Dar ar trebui asistat în anumite chestiuni de 
logistică. Ai putea să iei legătura cu ei... 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Nu am venit în Rusia ca să răstorn guvernul. Am venit 
ca să-l salvez pe ţar. 

Venise ca să-l înlăture pe ţar, dar asta rămânea între el şi 
Cercul Interior al ambasadorului Page. 

— Ei bine, cine crezi că ar putea să-i ia locul? 


— De ce să nu-i lăsăm pe ruşi să-şi bată capul cu asta? 
Dacă dumneata şi Serviciile Secrete o să le impuneţi cine 
ştie ce plan aiurit, s-ar putea ca toată Europa de răsărit să 
se prăbuşească. 

— Acesta este unicul dumitale motiv? 

— Mi se pare cel mai plauzibil. Orice alt motiv nu te 
priveşte pe dumneata. 

Ash o zări pe baroneasa Balmont, soţia bancherului de la 
Rocca şi se grăbi spre ea, descotorosindu-se de Exeter care 
se pierdu în mulţime. 

Lordul Exeter urmărea drumul lui Ash în oglinzi. Cine va 
prelua moştenirea țarilor, se întreba el. Nu cei blajini, nici 
cei scrupuloşi, de asta era sigur. Şi nici cei precauţi... 

Blonda înaltă depuse câte un sărut pe fiecare obraz al lui 
Ash şi îi adresă din nou invitaţia de a participa la o partidă 
de vânătoare pe moşia ei. Braţele ei lungi şi pieptul ridicat 
erau puse în valoare de rochia bleumarin. Între sâni îi 
străluceau cascade de safire. Ash se interesă de sănătatea 
soţului ei, iar aceasta îi răspunse că tocmai terminaseră de 
săpat un canal, astfel că una din mlaştinile ei avea legătură 
directă cu Golful Finic, pentru a putea adăposti amatorii de 
iahting pe gheaţă. 

Ash recunoscu că se simţea tentat de o asemenea 
perspectivă. O zi de vânătoare şi de iahting pe gheaţă, 
urmată de o noapte în patul baronesei ar fi fost antidotul 
perfect al catastrofei în care simţea că se prăbuşise. 
Intervenţiile lui Exeter de pe margine erau foarte iritante şi 
deosebit de periculoase, iar sugestia lui de a se adresa 
Tamarei pentru a-i cere ajutor i se părea de-a dreptul 
deprimantă. Oare datorită ei se oprise alegerea regelui 
asupra lui? Această eventualitate îi accentua şi mai mult 
starea de depresie, dar indiferent cum ar fi stat lucrurile, 
Ash ştia că trebuie să facă ceva, şi asta cât mai repede. 
Stivele de lemne de lângă hotelul Astoria scădeau pe zi ce 
trecea, iar crivățul care vuia acum dinspre Golful Finic era 
de-abia primul viscol al acestei ierni. 


Vladimir Dan îl recunoscu pe Ash din fotografiile pe care i 
le arătase generalul Ludendorff. Ieri, fratele lui, Dmitri, îl 
văzuse pe Ash la Ţarskoe Selo. De două ori, o dată la Palatul 
Ekaterina şi apoi, în mod misterios, la Palatul Alexandru. Se 
pare că Ash era ceva mai mult decât un comandor de 
marină, ceea ce explica, parţial, motivul pentru care 
generalul Ludendorff era dispus să plătească aşa de mult ca 
să-l ştie mort. 

Conducătorul organizaţiei „Zăpada Roşie” fusese foarte 
nemulţumit când se întorsese la Petrograd şi aflase că 
americanul era tot în viaţă. Banii nemților păreau gata 
depuşi la bancă. Dar, în loc de asta, un tovarăş murise, iar 
fratele lui Vladimir, Dmitri, susţinea că nu merita efortul. Cu 
toate acestea, Vladimir îşi continuă investigaţiile şi 
descoperi că Ash nu dormise niciodată la el în hotel. 

Fusese de-a dreptul o întâmplare norocoasă că îl zărise pe 
Ash în seara aceasta. 

— La cine te uiţi? Întrebă logodnica lui, o fată frumoasă 
dintr-o familie bogată, care nu ştia nimic despre organizaţia 
„Zăpada Roşie”, însă prezenţa ei în viaţa lui Vladimir era 
foarte necesară pentru a-i consolida statutul de tânăr ofiţer 
credincios ţarului. Singurul ei defect îl constituia o gelozie 
ieşită din comun şi, în timp ce el se uita după Ash, 
gândindu-se cum să-l ucidă în seara aceasta, Elena credea 
că îi face ochi dulci frumoasei baroane Balmont. Din 
fericire, italianul, soţul acesteia, veni şi o luă la braţ. 

Dar atunci când Vladimir îi spuse că va trebui s-o ducă 
acasă imediat după supeul de la miezul nopţii, Elena se 
bosumflă şi îl acuză că are de gând să se întâlnească în 
secret cu baroana Balmont la ţigani. 

— Nu ştiu de unde îţi vin asemenea idei, protestă Vladimir 
Dan. Se gândea foarte serios la efectul pe care îl va avea 
asupra vieţii lui personale revoluţia, o dată câştigată. 
Probabil că va face cam tot ceea ce face şi acum, îşi va 
continua cariera militară, va avea o soţie potrivită rangului 
său, o casă la Petrograd şi o moşie şi, dacă zestrea ei era 


chiar aşa de mare cum lăsa să se înţeleagă, va petrece o 
lună pe an la Paris. Dar, evident, nu va realiza nimic din 
toate acestea pe spinarea ţăranilor, aşa cum se întâmpla 
acum. Un guvern competent, condus de popor, va înlătura 
distorsiunile din procesul de producţie şi pe intermediarii 
venali care ruinau economia Rusiei. Fratele lui, Dmitri, avea 
o viziune ceva mai spartană asupra vieţii de după revoluţie, 
dar el fusese întotdeauna un ascet. Cu acest viitor în minte 
- la care nu visa continuu, ci numai câteodată - îşi dădu 
seama că Elena ar fi fost o soţie îngrozitoare. Mai ales 
atunci când va veni vremea să-şi găsească o amantă... 

— Sunt la fel de credincios ca orice bărbat din Petrograd. 
Îmi pare nespus de rău, dar colonelul mi-a dat ordin să mă 
prezint înapoi la cazarmă... 

— De ce tu? 

— Ofiţerul care este de serviciu pe timpul zilei a rugat să 
fie schimbat mai devreme. Nu s-a refăcut complet de pe 
urma rănilor... 

Era pe jumătate adevărat, pentru că nu dorea ca Elena să- 
l pună pe vreunul din numerogşii ei fraţi să-l urmărească 
prin oraş; primul drum urma să-l facă la cazarmă ca să ia 
un pistol sau poate chiar şi o grenadă de mână. 

În timpul cadrilului, zgomotul din sala de bal devenise şi 
mai puternic. Două sute de dansatori urmăreau figurile 
perechii din mijlocul sălii, care conducea cadrilul; acesta 
executa paşi foarte complicaţi, pe care ceilalţi ruşi îi imitau 
cu precizia unui corp de balet. Bărbatul care conducea 
cadrilul, un ofiţer înalt de cavalerie, îmbrăcat într-o 
uniformă albastră, dădea cu glas tare instrucţiunile 
necesare pentru fiecare figură de dans care urma şi sala de 
bal răsuna de râsete, pe măsură ce paşii deveneau din ce în 
ce mai rapizi. Şi Ash condusese o dată un cadril împreună 
cu Tamara. Nimic nu se putea compara cu cadrilul: o 
singură mişcare greşită din partea conducătorului, şi două 
sute de oameni riscă să se izbească de pereţi şi de oglinzi. 

— Ash! 


Un locotenent de marină scund, cu părul de culoarea 
nisipului, îşi făcu drum printre spectatori şi se opri în faţa 
lui Ash, fremătând din călcâie ca un terrier agresiv. Rodney 
Skelton, pe care Ash avea intenţia să-l viziteze la baza 
britanică de submarine de la Reval. O simplă coincidenţă 
sau un semn bun? Aceasta era calea de scăpare a lui Ash 
dacă nu-i reuşea figura cu crucişătorul. Cel puţin aşa 
plănuise el, înainte ca ţarul să refuze oferta. 

Skelton observă că fusese avansat în grad şi îl salută în 
glumă: 

— Domnule comandor! Marina americană se va compune 
în curând numai din şefi şi nu vor mai exista marinari de 
rând. 

În vocea lui Skelton era o nuanţă de asprime. Avuseseră o 
încăierare în India pe care niciunul din ei n-o putuse uita 
complet. Bătuseră echipa de polo a unui rajah dintr-o 
provincie îndepărtată şi, în furia lui, acesta poruncise să fie 
omorâţi toţi caii echipei sale. Neştiind nimic, Ash şi Skelton 
îşi luaseră ginul şi chinina şi porniseră să se plimbe prin 
grădinile rajahului, nimerind la locul măcelului. Curtea 
grajdului era înecată în sânge şi Skelton, în bună tradiţie 
englezească, le poruncise indienilor să înceteze. Dar Ash 
văzuse lucrurile în alt mod - treizeci de oameni furioşi 
înarmaţi cu cuțite şi hotărâți să termine ceea ce începuseră 
- aşa că îl dusese aproape cu forţa pe Skelton înapoi, în 
incinta coloniei britanice. Skelton îl acuzase de laşitate pe 
Ash, acesta îl făcuse nebun tâmpit şi, deşi continuaseră să 
joace polo împreună, îşi păstraseră ranchiună toată vara 
aceea lungă. 

— Ce faci la Petrograd? Îl întrebă Ash, strângându-i mâna. 
Tocmai mă gândeam să-ţi fac o vizită la Reval. 

— Sunt erou al Rusiei. Ţin discursuri în favoarea 
războiului, se strâmbă Skelton. 

I se dăduse voie „să nu se mai bărbierească”, după cum se 
exprima Marina Regală, aşa că îşi lăsase o barbă bogată, 


blondă. Ash îşi spuse că arăta ca sportivul britanic 
tradiţional, transformat de rege şi de patrie în luptător. 

— Am scufundat trei vase încărcate cu minereu de fier 
care încercau să ajungă din Suedia în Germania. Să-i mai 
pun nişte bețe în roate lui Krupp. Dar tu ce faci aici? 

Ash nu putea să-şi ascundă invidia, deşi, privindu-l mai 
atent pe fostul lui coechipier, îşi dădu seama că cei doi ani 
de activitate în apele inamicului îşi puseseră pecetea pe 
chipul lui. Dincolo de aparenta sa de jovialitate şi veselie, îl 
simţea pe Skelton încordat ca un arc - totuşi, comanda... să 
ai comanda unui vas de război... 

— Ai văzut vreo acţiune în Golful Finic? 

— Sigur că da, protejarea Flotei Mării Baltice din Reval... 
până îngheaţă complet. Al naibii de mică adâncime! De fapt, 
toată Baltica este aşa, şi conţinutul de sare fiind foarte 
scăzut, nici nu poţi să-ţi controlezi ca lumea adâncimea. Din 
păcate, cenzura nu dă voie ziarelor să ne tipărească 
discursurile, fiindcă, dacă ar afla Hans că ofiţerii de la 
submarine dansează la Petrograd, ar organiza imediat un 
raid la Reval şi ar scufunda naibii toată flota Marii Baltice... 
Dar tu ce faci aici, sport? 

Faţă de anumiţi oameni simţeai parcă nevoia să te lauzi, 
astfel că, înainte de a se putea opri, Ash se trezi că-i 
mărturiseşte speranţele lui cele mai intime: 

— S-ar putea să primesc şi eu un distrugător, cât de 
curând. 

— Când? 

Când? Când o să-l salvez pe ţar pentru regele tău. Pe 
acelaşi ţar care tocmai m-a dat afară din palatul său. 

— Mai spre sfârşitul primăverii, aşa sper - ascultă, zău că 
vreau să vin pe la tine să-ţi vizitez baza. 

Într-un fel sau altul, avea să-l scoată pe ţar din Rusia, dar, 
pe măsură ce se complicau lucrurile, simţea mai acut nevoia 
unei rute de salvare. 

— O să fiu încântat să te primesc, răspunse Skelton cu o 
strâmbătură care, de regulă, preceda o observaţie ironică. 


E mai bine să telegrafiezi în prealabil, ca nu cumva să fiu 
ocupat cu scufundarea vreunui vas de război sau a unui 
distrugător chiar în dimineaţa aceea. A, uite-o pe una din 
invitatele mele. Mi-a făcut plăcere să te văd. A grijă să nu-ţi 
pierzi servieta diplomatică. 

Ash făcu un schimb de saluturi din cap cu prinţul 
Paustovski, care nu-l mai căutase după ce îi promisese că îi 
aranjează o audienţă la țarină şi care acum se întoarse 
repede şi porni în altă direcţie. Câteva momente mai târziu, 
fu umilit şi de Serghei Gladişev, milionarul moscovit, lider al 
Partidului Cadeţilor. Ash dorea să nu fi venit la bal, când fu 
salutat din nou, de astă dată de Catherine Hazzard, pe care 
n-o mai văzuse de când sosiseră la Petrograd. 

— Domnule comandor! 

Era la braţul tatălui ei şi urmată de vărul Andrew. Părul 
auriu îi cădea drept pe umeri. Părea puţin descumpănită de 
splendoarea din jur şi bucuroasă să vadă un chip cunoscut. 
Ochii ei albaştri irezistibili îi căutau pe ai lui Ash. Fără 
îndoială, era primul ei bal la Petrograd. Ash se plecă 
deasupra mâinii ei. 

— Arăţi superb, Catherine. Bună seara, domnule 
ambasador. Bună, Andrew. 

Hazzard scoase un plic din buzunarul hainei sale de seară. 
Şi i-l dădu lui Ash. 

— De la ambasadorul Page. L-a adus mesagerul regelui. 
Ash strecură plicul în buzunar. Era gros şi abia aştepta să-l 
citească, dar trebuia să petreacă câteva clipe şi cu familia 
ambasadorului pentru a-l convinge pe Hazzard, care 
rămăsese tot suspicios în urma arestării lui, că acest gen de 
scrisori urmau să devină o chestiune de rutină. 

Simţi privirea Catherinei aţintită asupra lui şi se întoarse 
spre ea: 

— Balul este minunat, nu-i aşa? 

— Nici nu-mi vine să cred că mă aflu aici. Muzica e atât de 
frumoasă, şi culorile... 


Ash privi de jur-împrejurul camerei, ca şi când atunci ar fi 
văzut-o pentru prima oară şi, într-adevăr, becurile electrice 
fixate în candelabre luminau o incredibilă varietate de roşu, 
albastru, verde şi uniforme albe, pline de epoleţi şi panglici 
aurii. Şi la braţul fiecărui ofiţer era o femeie frumoasă, cu 
rochie lungă şi bijuterii sclipitoare. 

Dintr-o dată, dansatorii se opriră şi se întoarseră spre 
uşile în stil rococo, de unde se propagă un val de tăcere în 
toată sala. 

— Vine un personaj important, şopti ambasadorul 
Hazzard. 

— O, priveşte! Catherine se agăţă de braţul lui Ash. Uită-te 
la ei! 

Ash îşi simţi sufletul plin de amărăciune. 

— Cine este, Ash? Întrebă ambasadorul Hazzard. Îmi pare 
o figură cunoscută. 

— Este Marele Duce Valeri, vărul ţarului, Excelenţă... 
Presupun că îl va reprezenta în seara aceasta pe 
Maiestatea sa. 

Valeri purta o uniforma roşie peste care avea o eşariă de 
mătase albastră. Pe pieptul lui străluceau decoraţiile pe 
care le primise slujindu-l o viaţă întreagă pe ţar. Ash găsi că 
arăta mai arogant şi mai plin de sine decât cu doisprezece 
ani în urmă, la tratativele de pace de la Portsmouth, dar 
trebuia să recunoască faptul că Marele Duce se ţinea bine. 
Pe jumătate chel, cu câteva firişoare cărunte, ca de călugăr, 
deasupra urechilor, avea o frunte foarte înaltă... ca a lui 
Lenin. Ironia sorții. 

— Aceea e soţia lui? Întrebă Catherine. 

— Nu... nu e căsătorit. Este Tamara Tişkova, primă 
balerină absolută a Teatrului Imperial Rus. 

Ash n-o văzuse niciodată atât de frumoasă. 

Lebăda neagră. Purta o rochie lungă, de mătase neagră, 
părul negru ca pana corbului îi era ridicat în sus, pe gâtul 
frumos modelat şi împletit cu câteva şiraguri de perle. 
Părea că alunecă pe pardoseală în timp ce străbătea 


încăperea la braţul Marelui Duce, cu bijuteriile sclipind în 
decolteul ei adânc şi cerceii lungi, cu diamante mângâindu-i 
umerii. Daruri din partea lui Valeri, ca să se poată lăuda cu 
consoarta lui. Gura ei senzuală se arcuia în zâmbetul 
elegant pe care îl arbora totdeauna în lumina reflectoarelor, 
un zâmbet pe care Ash adora să-l vadă transformându-se 
într-un râs plin şi înfometat în pat. 

— Nu este femeia de care ne-ai vorbit? Întrebă Andrew. 

— Vreţi vă rog să mă scuzaţi, domnule ambasador, 
Catherine? 

Ash dispăru înainte ca vreunul din ei să apuce să 
răspundă. Inima îi bătea nebuneşte în piept. 

Tamara era foarte conştientă de efectul produs de intrarea 
lor. Niciunul din invitaţii prezenţi la bal nu putea ghici 
frământarea ei sufletească, după cum nu ştiau nici că 
ceilalţi membri ai conspirației, înfricoşaţi, îl părăsiseră pe 
Valeri. Aceiaşi oameni, îşi spunea ea furioasă pe sub 
zâmbetul de scenă, care se ţinuseră de capul lui ca să 
conducă lovitura de palat, îşi pierduseră tot curajul în 
momentul în care Marele Duce venise de la țarină şi 
anunţase că aceasta nu mai este în toate minţile şi că 
trebuie îndepărtată spre binele Rusiei. 

Era şi Sirotkin aici şi se plimba ţanţoş în uniforma verde a 
regimentului fie gardă Preobrajenski, cel care promisese că 
va lua cu asalt Palatul de Iarnă, dar care devenise dintr-o 
dată „prea loial” ca să se angajeze la ceva înainte de reuşita 
loviturii lui Valeri. Şi iată-l şi pe Kamenev, care îi făcea ochi 
dulci prinţesei Paley. Oamenii lui din regimentul Jaegherski 
deveniseră subit „recruți prea proaspeţi” pentru a se putea 
avea încredere în ei. Şi căpitanul Sokolov, în splendida 
uniformă albastră a regimentului Semionovski, cel care 
acum conducea cadrilul. 

— De fapt, singurul lucru pe care se arăta dispus să-l 
conducă, alt nobil ofiţer al Gărzii, care prefera să vorbească 
atunci când Valeri lupta. Tamara se consolă într-o oarecare 
măsură cu faptul că Sokolov dansa ca o maimuţă, 


fluturându-şi braţele lungi, dar ar fi preferat să-l poată 
împuşca pe loc. 

Sărmanul Valeri! Țarina Alexandra îl primise în mare 
ţinută de doliu, plângând şi spumegând de furie împotriva 
forţelor întunericului care îl atacaseră pe prietenul ei 
Rasputin. lar când Valeri încercase s-o convingă să-l 
elibereze pe Marele Duce Dmitri pentru că numai ţarul 
avea puterea legală de a aresta un Mare Duce, țarina îşi 
pierduse complet controlul şi îl dăduse afară pe Valeri, 
urlând că ea este ţarul. Întorcându-se imediat la Petrograd, 
hotărât să-i răstoarne, pe ea şi pe Nicky, Valeri fusese uimit 
să constate că fraţii lui Mari Duci şi ofiţeri jurau că îl vor 
sprijini după ce ţarul va fi răsturnat, dar niciunul nu voia să 
fie primul. 

Era situaţia clasică în care fiecare voia să scoată castanele 
din foc cu mâna altuia. Toţi ducii se ofereau să ajute la 
formarea unui nou guvern şi toţi ofiţerii din rândurile 
conspiratorilor promiteau că regimentele lor vor contribui 
la restabilirea ordinii. Dar mai înainte de asta, urlase Valeri 
atât de furios, încât Tamara se temuse să nu i se spargă 
geamurile de la seră, trebuia ca un regiment să pună mâna 
pe ţar, altul să ocupe Palatul de Iarnă, un altreilea să 
asedieze clădirea poliţiei şi un al patrulea să-i conducă pe 
membrii Dumei de la Palatul Turid la Palatul de Iarnă 
pentru a-şi exprima aprobarea în mod public. 

Riscuri şi detalii. Ceea ce armata numea logistică. Munca 
şi efortul pe care îl făcea un dansator pentru ca visurile să 
se elibereze de forţa gravitaţiei. Erau nişte leneşi şi nişte 
laşi, şi dezertarea lor îl umplea de scârbă pe Valeri. Se afla 
pe punctul de a se retrage din toată conspirația. Spunea 
mereu: „Poate că dacă ieşim din iarnă...” 

Tamara ştia că este îngrijorat şi din cauza ţarului. Voia să 
ştie exact ce se va întâmpla cu Nicky. Ce vom face cu el? 
Ţarinele turbulente erau, prin tradiţie, închise în câte o 
mănăstire. Dar istoria țarilor răsturnaţi de la putere fusese 
mult mai tristă. Boris Godunov şi Pavel | fuseseră amândoi 


asasinați. Şi Valeri spusese de la bun început că nu 
intenţiona să ia parte la nici un fel de lovitură de palat care 
să se termine cu uciderea lui Nicky. Ceruse să i se 
garanteze securitatea ţarului înainte de a face prima 
mişcare. 

Acest sânge rece reprezenta una din calităţile pe care 
Tamara le admira la bunul ei Mare Duce, chiar dacă acesta 
nu era deosebit de inteligent. Complicii lui preferau să 
aştepte derularea evenimentelor ca şi când ar fi sperat că 
totul se va aranja de la sine şi, printr-un miracol, Nicky nu 
va fi atins deloc în focul luptelor. Dar problema destinului 
lui Nicky devenise din ce în ce mai controversată, cu fiecare 
zi în care aliaţii lui Valeri se dovedeau a fi nişte laşi. 

Dar poate că tot răul era spre bine, îşi zicea ea, în timp ce 
continua să se plimbe prin sala de bal. Cine putea să ştie 
încotro se îndrepta sărmana Rusie? Cine ştia cu adevărat ce 
trebuia făcut? 

Tamara înclină capul, răspunzând la salutul lui Serghei 
Gladişev. Ce păcat că Valeri îl ura atât de tare pe milionarul 
moscovit. Ca dansatoare, lamara era obişnuită să se mişte 
cu uşurinţă între curteni, membrii Gărzii, în lumea boemă, 
printre artişti şi chiar în anumite cercuri ale negustorimii. 
Un bărbat ca Gladişev, cu aliaţii lui puternici din Dumă, 
putea da un impuls deosebit loviturii, aducând cu elo 
mulţime de oameni puternici în sprijinul noului ţar. Dar 
Marii Duci rigizi şi conservatori ca Valeri şi industriaşii 
întreprinzători de felul lui Gladişev se suspectau reciproc în 
toate chestiunile referitoare la soarta Rusiei. 

Erau adversari ireconciliabili - Duma şi industria modernă 
împotriva regalității. Înţelesese. 

Dar cum de ajunsese ea să fie implicată în această 
chestiune? De ce să rişte o femeie care domnea pe două 
scene să le piardă pe amândouă? Cu o ironie amară, Valeri 
însuşi spusese lucrurilor pe nume, atunci când consimţise 
să conducă lovitura de palat: „Dacă n-o s-o facem noi, or s-o 
facă revoluționarii sau, încă şi mai rău, nemţii...” 


Era vorba de supravieţuire. 

Mesajul ambasadorului Page era scurt, şi exprima 
nerăbdare: „Ce naiba se petrece? Raportează!” În acelaşi 
plic se mai afla un al doilea mesaj - o întrebare nesemnată 
care, judecând după conţinutul ei, părea să-i fi fost adresată 
de George al V-lea: „Suntem nerăbdători să ştim dacă 
problema este sub control”. Acelaşi mesaj, în altă 
formulare. Ash răsuflă adânc în toaleta pentru bărbaţi unde 
se refugiase ca să citească scrisorile. O să raporteze când o 
să aibă ce, la naiba! Întors în sala de bal, începu să se 
plimbe, având mare grijă să nu se întâlnească cu Tamara, 
dar fiind incapabil să reziste tentaţiei de a se uita la ea, cum 
mergea la braţul lui Valeri. Într-o încăpere plină de femei 
frumoase, Tamara făcea să se întoarcă multe capete după 
ea, chiar dacă se afla la braţul unui Mare Duce. 

Tamara Tişkova se împiedică. Îi făcuse pe plac lui Valeri şi 
acceptase să danseze un vals, când îl zări brusc pe Kenneth. 
Era o uniformă într-o mare de uniforme, dar Tamara îl 
recunoştea întotdeauna după mers. Prima dată îl văzuse 
mergând în soare... 

— Balerina mea se poticneşte? O tachină Valeri. 

Îl văzuse pentru prima oară mergând prin soare, la New 
Hampshire, în apropierea mării. Ea se urcase într-o mică 
ambarcaţie ancorată la capătul digului, în golful albastru de 
lângă hotelul Wentworth. O briză uşoară sufla dinspre 
Oceanul Atlantic. Hotelul cu cinci etaje albe se întindea de-a 
lungul țărmului, mare cât un oraş, izolat pe o limbă de nisip, 
la câteva mile mai jos de baza navală Portsmouth de pe 
coasta New Hampshire. 

Stătea întinsă în barcă, privind steagurile şi turnurile 
hotelului Wentworth, jucându-se cu degetele în apă şi 
gândindu-se la Nicky, la dansul nou pe care îl pregătea 
pentru New York şi la Valeri, care începuse deja s-o preseze 
ca să-i devină consoartă. Era în vara anului 1905, acum 
unsprezece ani şi jumătate - ani minunaţi pe care războiul îi 
distrusese. 


Şi atunci Ash păşise pe dig. Tamara îl urmărea printre 
pleoapele întredeschise, cu ochi somnoroşi, admirând 
mersul lui vioi. În momentul în care se trezi, gândindu-se că 
poate se afla chiar în barca lui, era prea târziu să mai plece 
şi apoi, dintr-o dată, se simţise pierdută. 

Toate gândurile la Nicky, Valeri şi chiar la dans îi zburară 
din minte. Nu mai vedea decât un tânăr în pantaloni şi 
cămaşă albe, cu pielea bronzată de soarele verii, cu părul 
rebel bătând în auriu. Paşii lui făceau să se cutremure digul, 
scuturau şi barca acolo unde se atingea de debarcader. 
Privirea lui era concentrată asupra golfului, examinând apa 
aşa cum examina ea un costum nou. N-o văzu decât în clipa 
în care îngenunche ca să dezlege frânghia. 

— V-am uzurpat barca? Întrebase Tamara zâmbind în sus, 
spre el. 

— Nu este a mea, am închiriat-o, răspunse el vrăjit de 
făptura ei. 

Tamara continua să stea nemişcată, mulţumindu-se doar 
să-şi scoată degetele din apă. 

— Atunci, vă incomodez? 

Tamara era conştientă de impresia pe care i-o produsese, 
şi răspunsul lui grăbit nu făcu decât să-i confirme acest 
lucru. 

— Nu, dacă sunteţi de acord să mă însoţiţi într-o plimbare 
pe mare. 

Îl privea cum pregăteşte barca, fascinată de trupul lui 
tânăr, zvelt - corp de scrimer sau de dansator, dar prea lat 
în umeri pentru oricare din cele două posibilităţi. Avea şi 
mâinile mari şi bătătorite din cauza frânghiilor bărcii. Dar, 
în mod ciudat, nu erau aspre. Nu fuseseră aspre când o 
atinseseră... 

Valeri îi întrerupse din nou şirul gândurilor, strângând-o 
de braţ. 

— Te simţi bine, draga mea? 

Ash nu avea nici un chef să participe la supeul de la miezul 
nopţii, iar anunţul ambasadorului francez că „vitejii 


marinari britanici de pe submarine” vor ţine discursuri în 
timpul mesei îi accentuă starea de lehamite. Când oaspeţii 
începură să treacă în încăperea învecinată unde erau 
aşezate mesele, Ash se duse să fumeze o ţigară împreună 
cu Mihailov, pianistul, în timp ce acesta făcea o pauză. 
Bătrânul palavragiu îi povesti lui Ash un zvon fantastic. 
Printre mujici şi muncitori se şoptea că fiica ţarului, 
frumoasa Mare Ducesă Tatiana, se deghizase în locotenent 
al Gărzii călare ca să asiste la uciderea lui Rasputin. 

— A poruncit ca preotul muribund să fie castrat, pentru că 
încercase o dată s-o violeze. După aceea, Rasputin fusese 
aruncat în râu încă viu. 

— Şi dumneata crezi? Întrebă Ash, care ştia foarte bine că 
îl văzuse pe Rasputin cu ochii lui împuşcat şi mort. 

Mihailov ridică din umeri. 

— Ţăranii cred în răzbunare. Şi mai ştiu că un om înecat 
nu poate deveni niciodată sfânt... 

— Cu alte cuvinte, Ohrana a răspândit zvonul ca să-l 
discrediteze pe călugăr. 

— Poate... 

— Când vine fiica dumitale acasă? 

— E pe drum. Va dansa duminica viitoare în La Sylphide, 
rolul lui Effie. Ar trebui să apară cât de curând. 

— Arăta mai degrabă a Silfida însăşi. 

— Şi-a făcut prea mulţi duşmani în teatru cu ideile ei 
politice ca să poată obţine roluri mai bune. 

Ash nu era deloc surprins, dacă se gândea la faptul că îi 
înmânase un mesaj unui marinar rus în toiul nopţii la 
Covent Garden. Oare bătrânul ştia? 

— Probabil că eşti foarte fericit. 

Mihailov strivi chiştocul ţigăni şi îşi fixă privirile în ochii lui 
Ash. 

— Sunt îngrijorat. Nu voiam să se întoarcă aici. Dacă 
izbucneşte o revoluţie, ea va fi chiar în centrul ei. 

— Poate că n-o să fie nici o revoluţie. 


— Poate că pianul meu o s-o pornească pe jos până la 
Moscova. 

Ash intră din nou în sala de bal când se reluă dansul, dar 
se pare că Tişkova plecase devreme. locmai voia să facă şi 
el acelaşi lucru, când Lordul Exeter îl zări lângă uşa de la 
balcon. 

— Ash, te rog, fii băiat bun. Trebuie să mă duc pe râu, în 
sus. Mi-au fost semnalate nişte complicaţii la una din 
fabricile mele. Vrei s-o conduci pe Lady Exeter acasă? 

Lordul Exeter părea foarte îngrijorat, aşa că Ash, deşi nu- 
şi dorea nimic altceva decât să rămână singur, fu de acord. 
Exeter îi băgă în mână numărul de la garderobă şi porni 
apoi repede spre ieşire, cu pulpanele hainei fluturând în 
urma lui pe coridor ca două aripi negre. 

Ash luă paltonul Lady-ei Exeter şi aşteptă apoi într-un colţ 
urmărindu-i pe ruşi care îşi luau blănurile de la garderobă. 
Serghei Gladişev veni cu o tânără foarte serioasă la braţ şi 
îl privi sfidător pe Ash. Prietenul lui, Skobelev, diplomatul, 
plecă cu capul în jos. Ash presupunea că acesta fusese 
ultimul lui bal la Petrograd - urma să se ducă undeva, în 
vreo provincie uitată de Dumnezeu. Observă şi un 
locotenent-colonel al Gărzii călare care părea să-l 
urmărească pe el. Semăna cu ofiţerul ţarului care îl însoţise 
la Palatul Alexandru în ziua de Anul Nou. Apoi Lady Exeter 
ieşi măreaţă din sala de bal, discutând cu poetul şi cu 
femeia cu păr negru scurt, care părea să fie artistă. Ofiţerul 
se întoarse şi plecă. 

Podpolkovnik-ul Roskov îi pierduse urma lui Ash când 
dansul se întrerupsese pentru supeu. Şezuse la masă cu 
nişte doamne cu care cândva petrecuse bine, cu ani în 
urmă, suportase nişte discursuri interminabile ale unor 
comandanţi britanici nesuferiţi de submarine, care păreau 
să fi uitat că prima oară când Marina Regală operase în 
Golful Finic, cu mulţi ani în urmă, atacase Rusia şi fusese 
oprită ferm în dreptul oraşului Kronstadt. Englezii nutreau 
visuri ambiţioase şi aveau memoria scurtă. 


În timpul mesei se hotărâse să-l urmeze pe Ash până la 
hotelul lui şi să-l abordeze acolo. Pe parcursul serii lungi, 
Ash vorbise cu foarte mulţi oameni, inclusiv cu ambasadorul 
american şi fiica acestuia, cu un comandant de submarine 
britanic, care, probabil, era un vechi prieten de-al lui, 
precum şi cu baroana Balmont şi cu italianul, soţul acesteia. 
Exeter era singura persoană dubioasă cu care se 
întreţinuse Ash, astfel că Roskov hotări că nu era nici o 
primejdie dacă îl aducea la palat. 

Printr-un adevărat noroc, îl zări din nou pe Ash în foaier, 
aşteptând cu un palton de femeie în braţe. Roskov se 
grăbise să se ducă spre el, dar atunci apăruse femeia: era 
Lady Exeter, soţia Lordului Exeter... Roskov dispăru 
imediat, zicându-şi că e mai bine să-l informeze pe ţar 
despre misterioşii prieteni ai lui Ash. 

— Comandorule, arăţi ca un băieţel gata să izbucnească în 
plâns! 

— Probabil că e din cauza fumului, Lady Exeter. Îmi 
permiteţi? 

Ash o ajută să-şi pună mantoul. 

— Soţul meu îşi cere scuze, dar a trebuit să ia trăsura. M- 
am gândit că am putea merge pe jos, dacă nu vă deranjează 
faptul că ninge. Între timp, trăsura se va întoarce de la gară 
şi o să vă ducă acasă. Eu am cizme. 

Lady Exeter ridică fusta ca să-i arate şi Ash înţelese că îşi 
pusese pantofii de lac în poşetă. 

— Sper că soţul dumneavoastră nu are necazuri prea 
mari. 

— Ba da. Se pare că este vorba de o altă greva. Ultima a 
avut drept consecinţă închiderea fabricii timp de trei 
săptămâni. 

— Ce produceţi? 

— Obuze de artilerie... exact lucrul de care duce lipsă 
armata rusă în cea mai mare măsură... 

Tamara se strânse la braţul lui Valeri, îmbrăcat în şubă. 
Valeri insistase să ia sania lui preferată, roşie, neacoperită, 


deşi ningea aşa de des, încât nici nu-i vedea pe cazacii din 
escortă. Luaseră şi un pasager - pe Sirotkin de la 
regimentul de gardă Preobrajenski, căruia Valeri îi explica 
foarte răbdător necesitatea de a-l imobiliza pe ţar înainte ca 
să anunţe formarea unui nou guvern. Sirotkin părea 
hotărât să valseze în Palatul de Iarnă ducându-i trena lui 
Valeri. 

Tamara privea luminile de pe pod care se reflectau în 
lăncile cazacilor şi se gândea la Kenneth. Dumnezeu se 
ţinea de pozne. Dumnezeu îi dăruise atât de mult - talentul 
ei, voinţa de a-l folosi, frumuseţea şi puterea de a-i manevra 
pe unii ca Valeri care voiau s-o aibă numai pentru ei. Toate 
acele haruri care făcuseră din ea ceea ce era - Ilamara 
Tişkova. 

Şi apoi, tot El îi adusese în faţă un tânăr, un bărbat mult 
prea tânăr, sărac, marinar şi, pe deasupra, democrat 
american. Aşa ştiuse Dumnezeu să glumească cu ea, îi 
îngăduise să aibă aproape tot ce-şi dorea. Fusese cât pe-aci 
să renunţe la tot şi să rămână cu Kenneth, să nu fie nimic 
altceva decât o dansatoare cu iubitul ei tânăr şi frumos, dar 
un accident o salvase de la această nebunie, un os 
metatarsian rănit care îi amintise în mod brutal că trupul 
unui dansator avea un viitor la fel de nesigur ca pânza unui 
păianjen ţesută pe o uşă. 

Ningea abundent şi zăpada era purtată peste Neva de un 
vânt rece, din nord. Mergeau cu capul plecat de la 
ambasada franceză pe chei, spre cartierul Amiralității. 
Distanţa nu depăşea o milă, dar înaintau foarte încet. 

— Cel puţin avem vântul în spate, observă Lady Exeter pe 
la jumătatea drumului. 

— Să caut un taxi? 

Ash se opri şi se uită la chipul ei în dreptul unui stâlp de 
lumină. 

— Nu, mă simt foarte bine. Doar dacă vrei dumneata. 

Mantoul ei avea glugă şi tivul de blană închisă la culoare îi 
îndulcea trăsăturile destul de colţuroase ale feţei şi îi punea 


în valoare ochii frumoşi. Pe şuviţele de păr care scăpaseră 
de sub glugă se agăţaseră fulgi de zăpadă. 

Clădirea în care se afla apartamentul lor era lângă Canalul 
Ekaterina şi dădea spre grădinile Muzeului Alexandru, 
acum acoperit complet de zăpadă. 

— Nu vrei să urci să bei un pahar de coniac? 

Ash şovăi o clipă. Simţise mai înainte nevoia de a fi singur, 
dar îi făcuse plăcere plimbarea aceasta şi se simţise cu ea 
mai bine decât în tot restul serii. 

— Trăsura noastră va veni de la gară ceva mai târziu. N-o 
să fie nici o problemă ca să ajungi înapoi, la hotel. 

Pentru a se afla în siguranţă, trebuia să ajungă pe Insula 
Vasili, dar putea lua oricând o sanie de la hotel Europa sau 
o troică din spatele Catedralei Kazan. 

Clădirea ocupată de familia Exeter era tipică pentru 
cartierul acesta de oameni înstăriți - apartamente luxoase 
la etajul întâi şi doi şi camere pentru servitori, vizitii şi 
grăjdari la etajele superioare. Fusese mobilată în manieră 
rusească, ceea ce însemna, bineînţeles, cu mobilă franceză 
de import şi cu câteva tablouri de calitate pe pereţi. 

Lady Exeter îl trimise pe majordom la culcare şi turnă ea 
însăşi coniacul. Se aşezară în faţa focului care ardea în 
bibliotecă. 

— 'Te simţi mai bine? Întrebă ea. 

— Mult mai bine, zise Ash, dar Napoleon o să fie foarte 
furios când o să afle unde a ajuns butoiaşul lui personal de 
coniac. 

— Soţul meu are posibilitatea de a obţine absolut orice. 
Odată, pe când eram la Beijing, ni s-au adus rațe de la 
acelaşi fermier care le creştea pentru împăratul Chinei. 

Ash se întreba dacă Lady Exeter ştie că soţul ei făcea 
parte din Serviciile Secrete. Îi spusese oare ceva despre 
misiunea de „salvare” a ţarului Nikolai iniţiată de regele 
George şi despre ajutorul pe care Lordul Exeter urma să i-l 
acorde în acest sens? 


Îi străfulgera prin minte ideea că Exeter ar fi putut să-i 
ceară soţiei sale să încerce să-l influenţeze pe el, pe Ash, în 
sensul cooperării cu Marele Duce Valeri. Totuşi, părea puţin 
probabil. 

— Aş putea să vă întreb ce vă frământă? Spuse ea, 
umplând din nou paharele. 

Ash îşi întinse picioarele mai aproape de foc. Coniacul era 
delicios şi începea să i se urce la cap. Nu se mai simţise atât 
de bine de foarte multă vreme, din seara când luase supeul 
cu contesa la Paris, în noaptea când începuseră toate 
acestea... 

— Am revăzut un prieten vechi... m-a tulburat oarecum. 

— Pe cine? Întrebă Lady Exeter. Ash se uită la ea. Faţa îi 
era luminată de un zâmbet luminos - părea mai curând 
interesată, decât curioasă, interesată să-l asculte dacă 
dorea să vorbească. 

— Nu este chiar un secret. Am fost împreună cu Tamara 
Tişkova câţiva ani buni. Când am venit aici, la Petrograd, 
mi-au înviat o mulţime de amintiri. 

— Tamara Tişkova? 

Îi povesti cum se cunoscuseră şi cum petrecuseră câţiva 
ani împreună, în Europa, cum Tamara îi modificase cursul 
vieţii, cum îi umpluse anii în care ar fi fost de aşteptat să se 
căsătorească, cum reuşise să-l transforme într-un fel de 
hibrid euro-american care se simţea bine pretutindeni şi 
dădea rareori pe acasă. 

— Din cauza ei ai rămas în diplomaţie? 

— Presupun că da. Probabil că am refuzat mai multe 
misiuni ca să rămân în preajma ei. 

Îi explică cum se străduia să-şi aranjeze misiuni şi posturi 
în oraşele în care dansa ea. În cele din urmă, după ce Lady 
Exeter mai umplu de două ori paharele şi Ash mai puse un 
buştean pe foc, Lady Exeter întrebă: 

— Şi acum totul s-a terminat? 

— De la sfârşitul anului 1913. Tamara a considerat că e 
momentul să se aşeze la casa ei. 


— Au trecut trei ani de atunci, comandorule. E cam mult 
pentru a menţine prospeţimea amintirilor... 

Ash ridică din umeri. 

— Poate că, uneori, amintirile durează mai mult decât 
oamenii. 

— Dar sunt sigură că n-ai rămas... cum să spun... 
credincios amintirii Tişkovei în tot acest timp? 

— Ei bine, dar nici n-am mai fost cotoiul de pe vremea 
când n-o cunoşteam pe Tamara. 

Lady Exeter zâmbi: 

— Ce expresie oribilă! Americană? 

— De acasă. 

— Poate că eşti mai bătrân. 

— Sau mai selectiv. 

Lady Exeter se ridică în picioare, îşi netezi cutele rochiei, 
se duse la fereastră şi dădu puţin la o parte draperiile. 

— Un ofiţer rus stă şi aşteaptă în zăpadă... stă şi se uită la 
clădire... probabil că aşteaptă ca soţul amantei sale să se 
ducă la culcare. Este atât de romantic aici, nu crezi? 

Ash se apropie de ea. Zăpada era spulberată în vârtejuri 
pe stradă. Ofiţerul stătea în spatele conului de lumină 
aruncat de stâlpul cu trei becuri, cu ochii pironiţi asupra 
clădirii. Purta papaha unuia dintre regimentele de gardă. 

— Se spune că aristocrația o detestă pe țarină în primul 
rând pentru că face prea mult pe mironosiţa, zise Lady 
Exeter. l-a tot tăiat pe păcătoşi de pe lista de invitaţi la palat 
şi, până să-şi dea seama, nu mai rămăsese nimeni. 

Trase draperiile şi se întoarse spre Ash cu un zâmbet uşor, 
trădat numai de o venă care îi zvâcnea la tâmplă şi o 
strălucire mai intensă a ochilor. 

— Ninge în continuare N-ai vrea să-ţi petreci noaptea aici? 

Ţarul îi dădu drumul podpolkovnik-ului pe una din uşile 
secrete în labirintul de coridoare şi treceri care făceau 
legătura între apartamentele regale. Roskov îi raportase la 
o oră după ce îi văzuse pe Ash şi pe Lady Exeter în foaierul 
ambasadei franceze. Ţarul sorbea dintr-un pahar cu lapte 


fierbinte şi examina ultimele hărţi primite de la Stavka, 
cartierul general. Suveranul dădea dovadă de un înalt simţ 
al datoriei, observă admirativ Roskov - hărţile erau 
revizuite zilnic şi trimise cu trenul de la Moghilev. 

Ţarul păruse foarte tulburat când Roskov se întorsese fără 
Ash. 

Roskov îi explicase temerile lui. Ţarul îl ascultase cu 
atenţie şi dăduse afirmativ din cap. 

— Bineînţeles că ai avut dreptate să fii precaut. Rămase 
tăcut. Roskov aştepta. Habar n-avea de ce dorea ţarul să 
vorbească cu Ash, dar se pare că era foarte important... 
Arborase o mină atât de îngrijorată! 

— Informaţiile tale despre lordul acela englez sunt sigure? 
— Da, Maiestate. Exeter are nişte fabrici pe Neva, în sus, 
dar activitatea lui în slujba Serviciilor Secrete datează încă 
din timpul Războiului Burilor. În nici un caz nu poate fi 

socotit un nevinovat. 

— Ce-o fi avut de discutat Ash cu el şi cu soţia lui? Despre 
ea ce ştii? Este şi ea agentă britanică? 

Roskov şovăi o clipă. 

— Nu sunt sigur, Maiestate. Dar mi s-a părut prea 
periculos să-l aduc pe Ash aici fără să vă informez mai întâi 
în legătură cu cele văzute de mine. 

— Ai avut dreptate, bineînţeles... dar uite ce trebuie să faci 
acum, fără să-i mai consulţi pe cei din Ohrana sau pe 
altcineva. Să culegi cât mai multe informaţii despre Ash. Să 
vezi cu cine se mai întâlneşte. Dar repede, Roskov. Trebuie 
să ştiu cât mai curând. Comandorul Ash ar putea fi o 
persoană deosebit e importantă pentru mine. Foarte 
importantă... 

Ash fu puţin surprins. Nu părea genul de femeie în stare şi 
de altceva decât de un flirt nevinovat. 

— Francezii au un proverb, Lady Exeter: să iubeşti soţia 
unui alt bărbat este un lucru civilizat. Dar să iubeşti soţia 
unui prieten e un act de anarhie. Mă simţ foarte măgulit şi 
deşi nu-l consider pe soţul dumitale prietenul meu, totuşi 


te-am cunoscut în casa unui prieten şi m-am bucurat de 
ospitalitatea dumitale... 

— Dai înapoi, comandorule? 

— Cam aşa ceva. Mă simt cam dezorientat în seara asta, ţi- 
am mai spus. 

— Eu nu sunt dezorientată. Nu m-am mai culcat de ani de 
zile cu soţul meu. 

— Îl iubeşti? 

Ash îşi dădea seama că se poartă ca un nătărău şi nu era 
foarte sigur dacă ştie ce vrea. 

— Mi-a oferit o portiţă de salvare. Cea mai bună prietenă a 
mea din cadrul mişcării pentru drepturile femeilor s-a 
aruncat sub copitele cailor la derby. După ce a murit, o 
mare parte din activitatea pe care o desfăşura ea a trecut 
asupra mea. Soţul meu s-a străduit din răsputeri să mă facă 
să-mi revin de pe urma şocului. Încă nu sunt pe deplin 
restabilită, dar simt că-mi recapăt puterile şi când o să se 
termine războiul ăsta blestemat am să mă întorc la luptă. 
Lady Exeter zâmbi. Crezi în drepturile femeilor, 
comandorule? 

— În toate drepturile lor, Înălţimea voastră. 

— Inclusiv acela de a-ţi sugera să faci dragoste cu mine? 

— Nu, spuse Ash. Mă simt deja mult prea flatat. 

O sărută uşor, în spatele urechii, savurându-i gustul pielii. 
Tremurând uşor, femeia făcu un pas înapoi şi îl privi. 

— Eu voi uita de soţul meu în noaptea aceasta - nu vrei să 
uiţi şi dumneata de balerină? 

Ash o sărută din nou şi se hotări să încerce încă o dată să 
îngroape trecutul. 

— De cine? Întrebă el, simțind că i se rupe inima. 

— Eşti drăguţ, zise ea, luându-l de mână. Vino. 

Se auzi soneria de la intrare. 

— La naiba, probabil că s-a stricat din nou telefonul. 
Trebuie să fie un mesaj de la soţul meu. Mă întorc imediat. 

Ash ridică receptorul telefonului după ce Lady Exeter ieşi 
din bibliotecă. Linia era liberă, operatorul răspunse 


imediat. Ash se duse la fereastră şi crăpă puţin draperiile. 
Ofiţerul de sub stâlp dispăruse. Alergă după ea şi o ajunse 
în hol, când tocmai se pregătea să deschidă uşa. 

— Telefonul merge. 

— Atunci trebuie să fie vizitiul. O să-l trimit acasă. 

Înainte ca el s-o poată opri, Lady Exeter deschise uşa. 

— Unde e portarul? Întrebă ea sever. 

Apoi se trase înapoi şi ofiţerul pe care îl văzuseră prin 
fereastră pătrunse în hol. Ash întinse mâna spre pistol, dar 
era prea târziu. 

Vladimir Dan se blestemă în gând pentru că nu avusese 
răbdare. „Zăpada Roşie” merita să fie slujită mai bine. 
Bineînţeles că englezoaica se afla în casă. Probabil că era 
apartamentul ei. Ar fi trebuit să-l aştepte pe Ash, chiar dacă 
asta ar fi însemnat să rămână acolo toată noaptea. Dar 
viscolul era aşa de năprasnic, iar zăpada îi sleia sângele în 
vine. Acum trebuia să ucidă doi oameni. 

Le făcu semn cu pistolul să ridice mâinile deasupra 
capului. O englezoaică şi un american ucişi în cartierul 
rezidenţial al Amiralității? Poliţiştii vor turba de furie. 
Aceste asasinate îi vor determina să facă treaba la care se 
pricepeau cel mai bine - să-l hăituiască ca pe un borfaş şi 
un criminal de rând, nu ca pe un revoluţionar. Probabil că 
oamenii îl văzuseră aşteptând afară, îl auziseră în hol. Poate 
că şi portarul pe lângă care se furişase îl auzise când 
sunase la uşă. Ce ironie amară a sorții - să fie arestat drept 
criminal când, de fapt, el comitea un act revoluţionar, să fie 
prins, precum Raskolnikov al lui Dostoievski, pentru nişte 
„fleacuri”. 

Trebuia să ducă la bun sfârşit o acţiune pusă în slujba 
revoluţiei, îşi spuse el, care valora două sute de mii de 
mărci germane într-o bancă din Elveţia, în contul companiei 
„Zăpada Roşie”, al cărui trezorier era însuşi Vladimir Dan. 
Îi vedea cum îl examinează atent şi ştia ce se petrece în 
mintea lor - amândoi se întrebau cum ar putea să pună 


mâna pe el, fără să-şi dea seama că acest lucru era 
imposibil. 

— Înapoi, îi somă el, în timp ce mintea îi clocotea. Avea o 
idee strălucită. Să însceneze un adulter surprins de soţul 
înşelat. În felul acesta, asasinatul va fi luat drept crimă 
pasională. 

— Înapoi. În dormitor. 

La douăzeci de mile depărtare, la sud de oraş, în Palatul 
Alexandru de la '[arskoe Selo, Dmitri Dan, fratele lui 
Vladimir, şedea pe vine ascuns într-o încăpere mică, sub 
scară, în apropierea sălii de biliard unde ţarul petrecea atât 
de multe ore, privind hărţile. Dmitri aşteptase jumătate din 
noapte, până când în palat se făcuse linişte şi era sigur că 
nu mai exista nici un paznic pe coridoare cu excepţia unui 
singur etiopian care stătea de strajă la uşa sălii de biliard. 

Tovarăşii din „Zăpada Roşie” alcătuiseră cu multă trudă un 
plan al apartamentelor regale din diverse frânturi de 
informaţii. În cele din urmă descoperiseră o intrare secretă, 
nepăzită, ce făcea parte din labirintul de coridoare şi 
scăriţe folosite de servitori. Dmitri fusese desemnat să se 
îmbrace în uniformă completă şi să-şi croiască drum prin 
această breşă din sistemul de apărare al ţarului. 

Avea un pistol. Îşi făcuse un plan extrem de simplu. 
Etiopienii erau nişte zdrahoni, aşa că va trage trei gloanţe 
în paznic. Va intra apoi pe uşă şi se va Duce direct spre ţar, 
deşertând în el celelalte trei gloanţe. Avea şi un cuţit ca să-l 
lichideze definitiv pe tiran, dar nu-i trecuse nici o clipă prin 
cap să-şi elaboreze şi un plan de retragere. Dacă s-ar fi 
gândit la asta dinainte, ar fi însemnat să-şi distragă atenţia 
de la scopul primordial al acţiunii. Masele de oameni care 
sufereau în Rusia meritau din plin sacrificiul lui Dmitri. 

Se ridică în picioare şi îşi scoase pistolul din buzunarul 
tunicii. 

În momentul acela se deschise o uşă pe care n-o văzuse 
pentru că era mascată sub un panou al lambriului şi prin ea 
intră Podpolkovnik-ul Ivan Roskov, cel mai sever ofiţer din 


suita ţarului, mergând cu sprinteneala unui bărbat de două 
ori mai tânăr decât el. Dmitri înţelese imediat că ieşise din 
sala de biliard printr-unul din coridoare. 

— Ce dracu faci aici, locotenente? 

Luat prin surprindere de tonul arogant şi barba cenuşie a 
ofițerului, Dmitri ridică automat mâna schiţând salutul 
regulamentar. Şi atunci Roskov îi zări arma. Bătrânul se 
mişcă repede. O mână puternică îi prinse încheietura lui 
Dmitri, mai-mai să-i sfărâme oasele. Pistolul îi scăpă şi căzu 
zăngănind pe scări. 

Roskov îl plesni pe Dmitri peste faţă cu cealaltă mână. 

— Lepădătură! 

Furia îl electriză pe Dmitri. Îi arse lui Roskov câteva palme 
peste faţa plină de cicatrice, îl lovi cu picioarele şi cu 
genunchii în stomac. Roskov se strâmbă de durere, dar 
strânse şi mai tare încheietura lui Dmitri, silindu-l să 
îngenuncheze. 

Dmitri ştia acum că soarta Rusiei depinde de puterea lui, 
de capacitatea lui de a suporta durerea. Va trebui să-l 
omoare şi pe Roskov ca să-l poată asasina pe ţar. Oasele 
încheieturii lui trosneau în timp ce bătrânul ofiţer strângea 
tot mai tare. Dmitri îl izbi cu pumnul mâinii libere în piept, o 
dată şi încă o dată. Roskov avu senzaţia că îi explodaseră 
plămânii. Începu să se clatine tuşind. Dmitri se ridică încet 
în picioare, silindu-l să dea înapoi. Se eliberă din 
strânsoarea lui Roskov şi îl apucă pe acesta de gât cu 
amândouă mâinile. Roskov se repezi cu unghiile spre faţa 
lui Dmitri, îl lovi cu picioarele. Dmitri strângea din dinţi şi 
rezista loviturilor, de parcă toată revoluţia ar fi depins de el. 

Vladimir Dan observă că americanul încerca s-o 
îmbărbăteze pe englezoaică din priviri. Degetele lor se 
atinseră o clipă, înainte ca el să le poruncească să se 
depărteze unul de altul. Scenariul lui nu era chiar pură 
imaginaţie. Zâmbi nervos la gândul că s-ar putea aplica în 
cazul unei jumătăţi dintre femeile nobile din Petrograd, fără 


ca nimeni să-şi pună întrebări. Cu excepţia soţului, dar 
poliţia era obişnuită ca acesta să nege. 

— În dormitor, repetă Vladimir. Grenada de mână pe care 
o luase de la cazarmă îi atârna la centură, pe sub manta, 
dar pentru planul lui părea mai potrivit pistolul. Era chiar 
nevoie de pistol. La urma urmelor, care soţ, oricât ar fi el de 
suspicios, ar intra în budoarul soţiei sale cu o grenadă în 
mână? 

Se retraseră încet spre living. Oameni bogaţi, îşi zise Dan. 
Picturi de Repin şi Serov pe pereţi. O icoană veche care 
valora o avere. Şi, ici şi colo, câţiva pictori ruşi de 
avangardă. Chagall, Goncearov, Kandinsky. 

— În dormitor, nu aici. 

Lady Exeter vorbi pentru prima oară de când întrebase 
unde este portarul. 

— Care dormitor? 

— Îl dumneavoastră, madame. 

— Uite ce e, locotenente, spuse Ash, putem să rezolvăm 
treaba numai între noi doi, afară. 

— Camera dumneavoastră, madame, repede. Îşi armă 
revolverul, un Webley-Fosbery de fabricaţie englezească pe 
care îl cumpărase în Franţa pentru incredibila lui putere de 
şoc şi care, fiind englezesc, va face ca bănuielile să se 
îndrepte şi mai clar spre soţul ei, căci îl va arunca undeva, 
în apropiere... 

Lady Exeter îi aruncă o privire pe furiş lui Ash şi murmură: 

— Nu te apropia de pat. 

— Depărtaţi-vă. 

Ash se opri, ca să-i distragă atenţia. 

— Las-o pe ea în pace. Ai venit după mine, ştiu cine eşti şi 
nu are nici un rost... 

— Mişcă. 

Ash se mişcă. Rusul era prea încordat ca să-l mai poată 
şicana. Nu te apropia de pat. Oare ce avea de gând? 
Aştepta ca bărbatul să se uite în altă parte, ca să ducă mâna 
la spate, la revolverul lui. 


Lady Exeter se opri în dreptul primei uşi de pe coridor şi 
întrebă pe un ton rece: 

— Aici e bine? 

Vladimir aruncă o privire înăuntru, la dormitorul mic, 
evident o cameră de oaspeţi cu două paturi mici de o 
persoană. 

— Nu. Camera dumitale. 

Lady Exeter se opri la următoare uşă şi zise: 

— Aceasta este a mea. 

Lui Vladimir mai că-i veni să râdă. Era austeră ca o 
cameră de internat, cu un pat îngust şi noptiera plină de 
cărţi. Parcă-l auzea pe detectivul de la omucideri care le 
găsea trupurile aici mormăind: Absurd. 

— Camera soţului dumitale. 

O să-l împuşte mai întâi pe Ash şi îl va dezbrăca după ce o 
va ucide şi pe femeie. Nu. O să se descopere găuri de glonţ 
în tunica lui Ash. Şi va dura prea mult după zgomotul făcut 
de împuşcături. O, Dmitri, dacă ai fi şi tu aici! Dmitri nu s-ar 
fi pripit. El ar fi aşteptat să iasă Ash din casă, chiar dacă 
zăpada i-ar fi trecut zece centimetri peste creştetul capului. 

— Aici, anunţă în sfârşit Lady Exeter, ajungând la capătul 
coridorului. Ash se înghesui în ea, în momentul în care 
femeia arătă către uşă. Vladimir le porunci să intre în 
dormitor şi se uită apoi înăuntru. Bine. Luminat slab de o 
singură lampă de lângă patul uriaş, părea o adevărată 
simfonie de piele şi lemn închis la culoare. Camera unui om 
bogat. Ar fi putut ghici cu uşurinţă natura relaţiilor dintre 
cei doi, dar patul corespundea scopurilor lui. Femeia l-ar fi 
adus oricum pe Ash aici, dacă n-ar fi apărut el. 

Înăuntru - făcu el un gest cu mâna. O împinse pe Lady 
Exeter şi se depărtă de Ash, în aşa fel încât acesta să nu-l 
poată atinge. Se simţea mult mai bine acum, după ce 
alesese locul execuţiei. Îşi închipuia că este Dmitri şi că e în 
stare să ducă la îndeplinire un plan aşa de simplu. 

— Scoate-ţi cizmele, comandorule. 

— Stai puţin. 


Vladimir se răsuci spre femeie şi îndreptă pistolul spre 
capul ei. Ea se dădu cu spatele înapoi spre pat. 

— Fă ce-ţi spun. Acum! 

Ash se îndreptă spre scaunul din colţ. Vladimir îl urmă cu 
pistolul în mână. Ash trăgea de timp. 

— Grăâbeşte-te! 

— Nu e nevoie să ne ucizi pe amândoi. 

— Gura! 

— Indiferent cine eşti, pentru numele lui Dumnezeu, las-o 
în pace pe ea! 

Vladimir simţea cum îi năvăleşte sângele în creier. Se 
străduia să-şi facă curaj ca să apese pe trăgaci. Dar nu 
înainte să-şi scoată hainele... 

— Scoate-ţi cizmele! 

Ash se aşeză pe scaun încet şi începu să tragă de una din 
cizme. 

Vladimir auzi un declic brusc în stânga lui. Lady Exeter 
stătea acolo unde o lăsase, lângă pat. Sertarul noptierei era 
deschis. În mână ţinea un alt Webley. Pistolul soţului ei. 

Vladimir se întoarse ca să tragă în ea. Părea că se mişcă 
extrem de încet şi, înainte de a o prinde în cătarea armei, 
două lovituri cumplite îl făcură să sară înapoi, strivindu-l de 
tocul uşii şi aruncându-l apoi la pământ. După aceea auzi şi 
împuşcăturile. 

Ash pornise deja de-a curmezişul camerei, scoţându-şi 
Lugerul din buzunar, când răsunară cele două împuşcături 
ale Lady-ei Exeter. În momentul în care punea piciorul pe 
încheietura mâinii rusului, smulgându-i pistolul, îşi spuse 
că, de bună seamă, Lady Exeter ştia foarte bine ce făcea 
soţul ei pentru Serviciile Secrete Britanice şi că, mai mult 
ca sigur, lucra alături de el. 

— E mort? 

— Mai respiră. 

— Un prosop, repede. Trecu repede pe lângă Ash, 
îngenunche lângă rus şi începu să-l descheie la gât. 

— Ai grijă, spuse Ash. 


— Repede, e în viaţă. 

Vladimir, cu chipul alb ca varul, clănţănea din dinţi. Lady 
Exeter îi plasase cele două gloanţe la mai puţin de un 
centimetru unul de altul, în partea de sus a pieptului. Era 
de mirare că încă mai respira. Mâinile lui se strânseră 
convulsiv în jurul centurii şi Ash îşi dădu seama, prea târziu 
însă, că omul se strâmba nu numai de durere, dar şi din 
cauza efortului pe care trebuia să-l facă pentru a scoate 
siguranţa unei grenade de mână. 

Îi scăpă din mâini pe covor, iar cuiul siguranţei i se agăţă 
de deget. Se rostogolea. Ash reuşi să împingă trupul rusului 
exact în momentul în care grenada exploda. Şrapnelele 
făcură ţăndări o oglindă, găuriră un scrin, dar trupul 
rusului absorbise cea mai mare parte a forţei exploziei. 
Întreaga încăpere era plină de fum alb. 

— Kenneth! Vocea ei suna stins, ca o rugăminte. O văzu 
prin perdeaua de fum, cum încerca să se ridice în picioare, 
în timp ce o pată purpurie se lăţea pe corsajul rochiei ei 
albe. Ash o prinse în braţe şi o aşeză blând pe pat. 

— Mă duc după un doctor. 

— Nu mă părăsi! 

— Dă-mi voie să văd, spuse Ash, întinzând mâna spre 
nasturii de la gât. Ea îl opri printr-un gest cu capul. 

— Ţine-mă în braţe, numai atât. 

— Lasă-mă să te ajut. 

— Sunt zdrobită toată, pe dinăuntru... simt... 

— O, Dumnezeule, îmi pare aşa de rău... 

— Ascultă-mă... nu ştiu ce treburi ai tu cu soţul meu... dar 
n-ar fi bine să fii găsit aici, cu toate acestea. Pleacă, te rog... 

— Or să creadă că... 

Femeia trase adânc aer în piept, încercând să-şi adune 
puterile. Reuşi chiar să schiţeze un mic zâmbet. 

— Presupun că în locul unde mă duc acum o săam la 
dispoziţie suficient timp să-mi refac reputaţia... dacă ai 
vreodată ocazia, spune-i soţului meu că ţi-am mărturisit ce 
a făcut pentru mine... 


Şi apoi mai zise ceva, dar Ash nu auzi. O sprijini mai bine 
cu braţele sale şi îşi apropie urechea de gura ei. 

— Ce-ai spus? 

— Aş fi dorit să mai avem o oră la dispoziţie. 

Când Roskov îşi dădu ultima suflare, Dmitri Dan îşi luă 
pistolul şi urcă scara, pregătindu-se să-şi ducă la bun sfârşit 
misiunea. Să-l ucidă pe ţar. Aşteptă suficient de mult timp 
ca să fie sigur că poate folosi arma, în pofida durerii 
ascuţite pe care o simţea la încheietura mâinii; bătrânul 
diavol aproape că i-o strivise de tot. Deschise uşa şi se trase 
înapoi. Etiopianul dispăruse. Pe sub uşa sălii de biliard nu 
se mai vedea nici o dâră de lumină. În cele zece minute în 
care podpolkovnik-ul Roskov se luptase cu el, ţarul se 
dusese la culcare, fără să ştie nimic. Dormitoarele erau 
păzite cu mai multă străşnicie. Era exclus ca un bărbat 
înarmat cu un pistol să se poată apropia de uşa lor. 

Dmitri se aşeză pe trepte şi încercă să-şi ordoneze 
gândurile. 

Trupul lui Roskov... or să întreiască paza ţarului dacă se 
descoperă o crimă în apartamentele regale. Trebuia să 
scoată cadavrul afară din apartamentele regale şi chiar din 
incinta Palatului Alexandru. Ba mai mult, îşi spuse el fără să 
întrevadă vreun plan de acţiune, chiar în afara localităţii 
Ţarskoe Selo. 

O patrulă a batalionului feroviar numărul unu descoperise 
cadavrul lui Roskov, strivit de un tren, la jumătatea distanţei 
dintre '[arskoe Selo şi Petrograd. Dmitri Dan îl lăsase pe 
şine. Avusese noroc. Acelaşi viscol, la adăpostul căruia ieşise 
din Palatul Alexandru cu cadavrul în braţe, îi acoperise şi 
urmele prin zăpadă. 

Şi poliţia era preocupată de un asasinat mult mai 
spectaculos comis în cartierul Amiralității, decât de moartea 
unui ofiţer al gărzii care probabil se îmbătase şi căzuse din 
tren. În aceeaşi noapte fusese văzut de funcţionarii de la 
căile ferate făcând naveta de câteva ori între '[arskoe Selo 
şi Petrograd. La prima vedere, în cartierul Amiralității 


aveau de-a face cu o dublă sinucidere - încă una din morţile 
acelea bizare care surveneau din ce în ce mai des în sferele 
înalte ale boemei petrogrădene, ale cărei saloane, după 
cum se ştia, erau asiduu frecventate de Lady Exeter. 

Avea fratele lui cunoştinţe în aceste cercuri, îl întrebaseră 
poliţiştii înţelegători. Dmitri reuşise să-şi mascheze furia, 
făcând-o să semene a durere. Ash îi ucisese fratele. Şi 
Roskov îi irosise cea mai bună şansă de a-l ucide pe ţar. 
Acum trebuia să acţioneze în ilegalitate. Poliţia de la 
omucideri putea fi păcălită, dar alţii vor face imediat 
legătura cu intenţiile organizaţiei „Zăpada Roşie” de a-l 
ucide pe ţar. Aşadar, de dragul revoluţiei, îşi dezonora 
fratele şi răspunse afirmativ. Da, Vladimir cunoştea astfel de 
oameni, da, Vladimir pomenea adesea de sinucidere. Şi, da, 
o cunoştea pe englezoaică. Poliţiştii plecaseră, cel puţin 
pentru un timp, iar Dmitri Dan dispăru, ca să poată 
supravieţui şi să atace din nou. 

Ţarul Nikolai, înspăimântat, ajunse la cu totul alte 
concluzii decât poliţia. Ofiţerul pe care îl trimisese să 
cerceteze natura legăturii dintre comandorul Ash şi Lordul 
Exeter fusese asasinat. 

În cine putea să aibă încredere? 

Nu în Ash. Şi nici în regele George, înţelese el cu tristeţe. 
Fusese ideea lui George, vărul lui, să-l trimită pe Ash cu 
oferta de a-i acorda refugiu. S-ar putea ca George să fi 
recurs la această stratagemă ca să-l dea jos de pe tron şi să 
pună pe altcineva în locul lui. Pe cineva despre care Georgie 
credea că se va descurca mai bine în problema războiului. 

Dar poate că nu era decât un truc al Serviciilor Secrete 
Britanice care se foloseau de numele lui Georgie. Willy 
spusese întotdeauna că Georgie nu are minte de militar... 
dar nu se ştie niciodată. 

Şi Willy? Arogant, încrezut, prost crescut cum era, poate 
că habar n-avea de planul refugiului. Georgie sau Lordul 
Exeter sau poate Ash inventaseră toate astea ca să-i câştige 
încrederea. 


Se simţea copleşit de ruşine la gândul că aceştia îl 
socotesc atât de naiv, încât l-ar putea păcăli cu un 
asemenea truc. 

Sărmanul părinte Grigori văzuse mai clar decât ar fi 
crezut el însuşi. Într-adevăr, era sânge pe mâinile lui Ash. În 
jurul său ţarul nu vedea decât trădare şi înşelăciune. 
Rasputin fusese omorât de membrii familiei lui, Romanovi 
care deveniseră criminali de rând. Şi trădarea se întindea - 
acum era convins de asta - până la vărul lui, Georgie. 

Dar nu era singur. Îl înconjura o familie numeroasă care 
însemna enorm pentru el - soţia lui iubită, aflată în 
suferinţă, fetele lui atât de frumoase şi mezinul Alexei. 
Aveau nevoie de el şi el avea nevoie de ei. Împreună, toţi 
şapte vor rămâne în Rusia până când Dumnezeu, în marea 
Sa înţelepciune, va alege sfârşitul care li se cuvine. 

— Trebuie să te duci la Tişkova. 

Lordul Exeter alesese un cimitir pe Insula Vasili, la mai 
puţin de o milă depărtare de Golful Finic prins de gheţuri. 
Porniră cu săniile de la o biserică anglicană de pe Nevski 
Prospekt. Groparii făcuseră focuri ca să înmoaie pământul. 
Fumul înnegrise zăpada de pe marginea gropii. Din groapă 
ieşeau aburi când mujicii coborâră sicriul Lady-ei Exeter. 

— Marele Duce Valeri este singura noastră şansă de a-l 
îndepărta pe ţar fără a-i periclita viaţa. 

Ash era posomorât şi ar fi dorit să nu fi participat la 
înmormântare. Fusese o greşeală, dar, dacă n-ar fi venit, 
Lordul Exeter ar fi fost singur acum. Retraşi într-o parte, 
câţiva pictori şi scriitori ruşi, prieteni ai Lady-ei Exeter, le 
aruncau priviri piezişe. Era o ceaţă cum numai la Petrograd 
putea fi, o zi umedă, rece şi cenuşie ca plumbul. 

— Suntem pe marginea haosului, murmură Exeter, în timp 
ce mujicii continuau să sape. Nu-i înţelegi pe ruşi, Ash. Să 
nu-ţi imaginezi că Rusia este bastionul cel mai de răsărit al 
civilizaţiei occidentale, aşa cum susţin ei. În realitate, Rusia 
reprezintă tentaculul cel mai de vest al Orientului. Fatalişti, 


corupți, sunt ca nişte copii şi, la fel ca şi copiilor, le place să 
distrugă. Sunt un popor destructiv, Ash, asemănător celților. 

— Şi soţia dumitale ce loc ocupă în această analiză? Era 
numai pe jumătate irlandeză... 

— Ea s-a aflat la mijloc, răspunse scurt Exeter. Şi vreau să- 
ţi amintesc, comandorule, că nu e suficient să fac abstracţie 
de efectul pe care o revoluţie anarhistă îl va avea asupra 
războiului pentru a o readuce la viaţă pe soţia mea. Ash 
înţelese şi acceptă dojană, apoi întrebă: 

— La sugestia dumitale, Lady Exeter urma să mă convingă 
să mă adresez Tişkovei? 

— A încercat? 

Ash rămase cu privirile în gol. 

— N-a mai apucat. 

— Marele Duce Valeri este cel mai bun dintr-o grămadă de 
proşti. De departe cel mai bun. El... 

— Şi atunci de ce nu i te adresezi chiar dumneata? 

— Nu are încredere în mine. 

— Mă întreb de ce. 

— Oamenii de felul lui nu ne agreează. În general, îi 
resping pe străini. Ne acceptă investiţiile, îi angajează pe 
inginerii noştri dar nu au încredere în noi. 

Ash îl privi pe Lordul Exeter şi îşi dădu seama că tristeţea 
din vocea lui putea fi cauzată deopotrivă de teribila 
pierdere pe care o suferise, ca şi de gândul la ruşi. Englezul 
era stoic, îşi îngropase durerea, dar nu prea adânc. Exeter 
simţi că Ash îl priveşte şi îşi desprinse ochii de la groapă. 

— A fost frumos din partea ta că ai venit astăzi. Ei i-ar fi 
făcut plăcere. 

— Înălţimea voastră, doriţi să ştiţi cum a murit? 

— Ştiu că n-a murit în felul în care susţine poliţia rusă. 

— Nu, n-a murit aşa. 

Ash îi povesti tot ce se întâmplase, fără să sufle un cuvânt 
despre invitaţia ei şi acceptarea lui pe jumătate, încheind 
astfel: 


— Mi-a salvat viaţa. Apoi a încercat chiar să-l salveze şi pe 
Dan. 

— Ai făcut bine că ai plecat. Ai fi fost un om compromis din 
punctul de vedere al regelui, dacă te găsea poliţia acolo. 

— Mulţumesc că spuneţi asta, Înălţimea voastră... Era o 
femeie drăguță. 

Mujicii începuseră să arunce pământ peste sicriu. Lucrau 
repede, privind din când în când spre un nor întunecat 
aducător de zăpadă, care se profila la orizont, spre Golful 
Finic. Bulgării de pământ răsunau pe capacul sicriului până 
când stratul deveni destul de gros ca să estompeze 
zgomotul. 

— Acum 0 să-ţi mai spun ceva ce nu ştii, zise Exeter. 

Ash se întreba dacă nu ghicise cumva ceea ce se 
întâmplase între el şi Lady Exeter. 

— Acest aşa-zis boem rus a servit într-o unitate de puşcaşi 
împrumutată Franţei. 

— Da, am auzit de asta. 

— Dar n-ai auzit că, cu puţin timp înainte de a se întoarce 
în Rusia, Vladimir Dan a trecut în Elveţia şi de acolo în 
Germania. 

— Sunteţi sigur? 

— Cred că ai un prieten pe nume Taplinger, aşa e? 
Taplinger urmăreşte cu foarte multă atenţie ce se petrece 
în Elveţia... Aşadar, cine era acest Vladimir Dan? 

— Un revoluţionar rus care colaborează cu germanii. 

— Asta este şi concluzia mea. A auzit de gruparea „Zăpada 
Roşie”? 

— N-am auzit. 

— Socialişti revoluționari nihilişti, după părerea lui 
Taplinger. Nu ştim nimic despre ei decât că există şi că sunt 
specialişti în asasinate. Atrag o mulţime de oameni în 
rândurile lor, de la muncitorii nemulţumiţi din fabrici, la 
oamenii de felul lui Dan. Dmitri Dan. 

— Cine este Dmitri Dan? 


— Fratele lui Vladimir. Face parte din suita ţarului. Mai 
bine zis făcea... a dispărut a doua zi după ce fratele lui a 
ucis-o pe soţia mea. Cred că fusese angajat de nemți ca să-l 
ucidă pe ţar. Dumneata ce părere ai? 

— Cu cine s-a întâlnit în Germania? 

— l-am luat urma până la Spa. Dar pe cine a văzut la 
cartierul general al armatei germane, asta nu ştim. 

— Ludendorff se află la Spa. 

— Da, aşa este. Şi are o preferinţă deosebită pentru 
revoluționarii ruşi. 

Zăpada cădea tot mai deasă. Mujicii se întorseseră cu 
spatele spre fulgii spulberaţi de vânt şi ridicaseră o mică 
grămăjoară de pământ pe mormânt. Exeter o privea fără s- 
o vadă, clipi de câteva ori din ochi, apoi continuă să 
vorbească pe acelaşi ton insistent. 

— Cred că viaţa ţarului este în primejdie. Trebuie să 
acţionezi mai repede, domnule comandor. Şi principala 
dumitale speranţă o constituie Marele Duce Valeri. 

Ash nu spuse nimic. 

— Aveţi nevoie în egală măsură unul de celălalt. 

Ash se gândea la Tamara. Se întreba dacă presimţise oare, 
chiar în momentul în care regele îi ceruse să-l salveze pe 
ţar, că la un moment dat va ajunge, în mod inevitabil, la ea. 
Nu putea să iasă nimic bun din asta. Va fi rănit la fel de rău 
ca şi ultima dată, dar poate că acesta era preţul modest pe 
care trebuia să-l plătească el personal pentru înlăturarea 
ţarului şi terminarea războiului. Pe de altă parte, dacă 
sprijinea acţiunea falimentară a Marelui Duce Valeri, n-o 
punea în primejdie pe Tamara? [Ţarul Rusiei şi Ohrana se 
purtau foarte dur cu rebelii. Indiferent cât de nobili ar fi 
fost aceştia, indiferent cât de frumoşi. 

— Te-am auzit că discutai despre poezie cu Maiestatea sa 
la Sandringham, spuse Exeter. Îţi aminteşti, cumva, „Criza 
prezentului” a lui Lowell? 

Lui Ash îi rămăsese adânc întipărită în memorie. Pentru un 
om din Virgina de Vest, criza generată de războiul civil avea 


o semnificaţie cu totul aparte. 

„Vine o dată pentru fiecare om şi fiecare naţiune 
momentul să decidă în lupta dintre Adevăr şi Falsitate, să 
fie de partea binelui sau a răului.” 

Rafale cumplite de vânt spulberau vârtejurile de zăpadă. 
În câteva clipe, dâmbuleţul de pe mormântul Lady-ei Exeter 
era alb complet. Exeter rămase câteva clipe cu capul plecat. 
Când îl ridică din nou spuse: 

— De partea răului se află Germania, Ash. Marele Duce 
Valeri este cea mai bună soluţie din punctul nostru de 
vedere. Dar suporterii lui şi-au pierdut răbdarea. Are 
nevoie de ajutor. Amândoi aveţi nevoie de ajutor, bineînţeles 
dacă ai de gând să-ţi respecţi promisiunea de a-l salva pe 
ţar. Mi se pare că drumul pe care trebuie să-l urmezi se 
conturează foarte clar. 

Ash lăsă un bilet între ruinele ambasadei germane, într-o 
gaură unde un şalter fusese smuls din perete, aşa cum îl 
instruise Von Basel şi în dimineaţa următoare primi un 
mesaj la apartamentul din Insula Vasili. „În faţa Bursei. Ora 
Cinci”. 

Era un loc foarte bine ales, care, la nevoie, le oferea 
posibilitatea de a scăpa în patru direcţii. Bursa dădea spre 
ţărmul de est al Insulei Vasili, latura principală a insulei în 
formă de pană care împărțea apele Nevei. Tramvaiele 
traversau insula pe un pod în partea ei de nord, spre 
străzile aglomerate din vestul Insulei Vasili. În partea de 
sud, podul Dvorţov se arcuia deasupra râului spre palate, 
iar la est, se putea trece în goană apa fluviului pe podul de 
gheaţă. 

Ningea. Temperatura era ceva mai ridicată, astfel că fulgii 
proaspeţi de zăpadă scânteiau ca nişte diamante în lumina 
becurilor electrice. Ash se întoarse cu spatele spre Bursă şi 
privi spre est, în sensul râului întunecat. Luminile palatelor 
străluceau pe dreapta, fortăreaţa „Petru şi Pavel” se 
contura în stânga. Mai sus pe acelaşi mal cu fortăreaţa 
„Petru şi Pavel, se întindeau vilele particulare, cu luminile 


estompate de perdeaua de zăpadă - casele aristocraților 
bogaţi şi ale balerinelor care se bucurau de succes. 

Ash se întoarse şi privi în direcţia Bursei, unde se trăgeau 
obloanele pentru noapte. Sute de funcţionari în mantale 
subţirele se scurgeau în jos, pe scări, cu gulerele ridicate ca 
să se apere de frig şi de ninsoare. Dintr-o dată, Von Basel 
apăru din această mulţime care stătea la coadă în staţia de 
tramvai, îmbrăcat la fel ca ei, într-o manta de culoare 
închisă şi o căciulă de lână ieftină. 

Neamţul îşi băgă bastonul de promenadă sub braţul stâng 
şi îi întinse mâna lui Ash ca şi când ar fi fost nişte prieteni 
vechi care se întâlneau din întâmplare. Un scenariu pentru 
privitori. Ochii lui furioşi, cenuşii şi chipul cadaveric n-aveau 
nimic prietenos. 

— Ce s-a întâmplat? Ce scârţâie? 

— "Totul. Ştii ceva despre „Zăpada Roşie”? 

— Numai din auzite. Fanatici strict organizaţi, în cea mai 
mare taină. Omul acela, Narvski, care a încercat să te ucidă 
la ţigani s-ar putea să fi făcut parte din organizaţie. 

— Asta-i tot ce ştii? 

— Sunt trei milioane de oameni în oraşul ăsta, Ash, şi 
numai şase mii de poliţişti. Dar de ce întrebi? 

— Generalul Ludendorff i-a angajat ca să-l ucidă pe ţar. 

Von Basel se rezemă de parapetul de granit şi privi spre 
Neva. Zăpada care se lipise de mantaua şi de căciula lui îi 
dădea un aspect fantomatic. 

— Ar fi cazul să-l scoţi pe ţar din Rusia cât mai repede. Ai 
vreun plan? 

— Ce fel de sprijin poţi să-mi acorzi? 

— Ce ai în vedere? 

— Ai putea să imobilizezi o circă de poliţie? 

— Eventual. 

— Să arestezi anumite persoane importante? 

— Ca, de pildă? 

— Ofiţeri din gardă, oficialități de la căile ferate, miniştri. 

— Pentru un timp. Altceva? 


— Cunoşti vreun revoluţionar? 

— Câţiva. 

— Poţi să-mi faci cunoştinţă cu Kiricenko? 

Von Basel rămase cu ochii pironiţi la el: 

— Dacă aş şti unde se află Kiricenko, am toate şansele ca 
ţarul să mă numească şeful Ohranei şi să-mi dea de nevastă 
pe una din fetele lui. De unde ai auzit de Kiricenko? 

— De la un bărbat pe nume Lenin, la Zurich. 

— Mi-e teamă că va trebui să te mulţumegşti cu un 
revoluţionar ceva mai modest decât Kiricenko. 

— Ştii pe cineva care poate să arunce trenuri în aer? 

— Trenuri? Mai multe, nu numai unul? 

— Mai multe. În acelaşi timp. La distanţă de mai multe 
mile unul de altul. 

— Nu, nu cunosc. 

— Kiricenko ar putea şti? 

— Probabil. Dar mai întâi trebuie să-l găseşti. 

— Nu pot, dacă nu-ţi retragi detectivii. Mă urmăresc din 
nou peste tot. 

Îi pierduseră urma numai în noaptea când fusese 
asasinată Lady Exeter. 

— Îţi asigură protecţia. 

— Pot constitui o protecţie şi împotriva lui Kiricenko? Von 
Basel reflectă o clipă. 

— O să-i retrag. 

— Chiar din acest moment. Şi încearcă să afli cam unde 
operează Kiricenko. Ne vedem tot aici mâine seară. 

Ash se îndreptă spre grupul de oameni care aşteptau 
sosirea tramvaiului. Von Basel îl apucă de braţ. Degetele lui 
îl strânseră ca nişte cabluri de oţel. 

— Unde te duci? 

Ash se scutură, dându-i mâna la o parte. 

— Acolo unde trebuie. 

Înghesuindu-se ca să se urce într-un tramvai aglomerat, 
Ash urmări cu privirea silueta zveltă a contelui Von Basel 
care se pierdea în perdeaua de zăpadă. Merse cu tramvaiul 


o milă în josul râului şi se dădu jos după ce acesta traversă 
râul pe podul Nikolai. Rămase în cartierul Amiralității să 
aştepte luminile verzi şi galbene ale tramvaiului opt, ce 
mergea spre gara Finlanda. Lăsă să treacă mai multe 
tramvaie, pline de oameni care se întorceau acasă, până fu 
sigur că nu-l urmărea nimeni. 

Tramvaiul opt făcu drumul înapoi pe podul Nikolai, peste 
Insula Vasili, străbătu apoi cartierul Petrograd şi traversă 
alt pod. Ash cobori la gara Finlanda şi porni pe jos spre râu, 
uitându-se cu atenţie în jur, pentru a se asigura că nu este 
urmărit. 

Inima îi bătea nebuneşte în momentul în care atingea cu 
mâna înmănuşată poarta casei în care locuia Tamara. Trecu 
prin poarta grea, de fier forjat cu modele geometrice şi 
străbătu grădina din faţa intrării, acoperită acum de 
zăpadă. Urcă cele câteva trepte până la uşa de lemn masiv 
sculptat. Casele de felul acesta erau construite cu totul 
altfel decât palatele clasice din Petrograd, cu nenumărate 
turle şi turnulețe. 

Ash bătu la uşă, îşi îndreptă pălăria şi mantaua, aşteptă. 
Ultima dată când o văzuse locuia într-un apartament din 
elegantul cartier Liteinaia, nu departe de ambasada 
engleză. Câştigase o avere cu dansul, dar era cât se poate 
de sigur că nu-şi cumpărase casa aceasta din salariul pe 
care i-l plătea Teatrul Imperial. Sigur că ar fi putut să-şi 
investească aici câştigurile din ultimul ei turneu european - 
la urma urmelor şi la Paris, şi la Londra dansase în săli pline 
până la refuz. Dar nu mai făcuse turnee din 1912 şi, din 
câte ştia Ash, nu pusese niciodată vreun ban deoparte. 

Ash mai bătu o dată şi îi păru rău că nu trimisese mai întâi 
un bileţel. Nu era femeia care să-l ierte că nu-i scrisese 
numai pentru că nu scrisese ea şi fiindcă amândoi 
promiseseră că nu vor scrie - o despărţire curată, 
completă... aşa spuseseră atunci. 

Tamara reprezenta totul pentru el şi fusese prost că nu... 
că nu ce? Că nu se născuse nobil rus? Dacă amiralul Mahon 


şi Teddy Roosevelt avuseseră încredere în Ash ca să-l lase 
să joace pe scena Europei, Ilamara fusese aceea care îi 
cântase muzica. Muzica aceea care îl înălţa cu fiecare zi şi îi 
îndulcea fiecare moment al vieţii. O muzică pe care o aude 
şi acum, o simte pe pielea lui şi chiar mai adânc. Mult mai 
adânc. 

Un valet bătrân deschise uşa, privind bănuitor la chipul 
necunoscut. Ash îşi îndreptă umerii: 

— 'Te rog s-o întrebi pe Tamara Tişkova dacă doreşte să-l 
primească pe Kennet Karlovici. 

Vaietul îl introduse în hol. Pronunţarea numelor lor de 
botez şi a patronimicelor în maniera rusească trebuia să 
dea de înţeles că Kenneth, fiul lui Charles, a venit în vizită la 
prietena sa, Tamara, fiica lui Nikolai. Valetul se întoarse şi îl 
conduse într-o seră aflată în continuarea sălii de bal placată 
în marmură. Ash se opri în sala de bal ca să admire 
portretul Tamarei în rolul Odilei, seducătoarea Lebădă 
Neagră. Portretul fusese executat de Serov, fostul pictor al 
Curţii, care îşi dăduse demisia din această funcţie după ce 
cazacii masacraseră muncitorii în Piaţa Palatului, în 1905. 
Artistul alesese un decor neformal - masa ei de machiaj. 
Serov surprinsese mândria şi frumuseţea Tamarei, ceea ce, 
după părerea lui Ash, era foarte greu de redat pe pânză. 
Dar geniul artistului aşternuse pe pânză şi zâmbetul ei uşor 
zeflemitor, ca şi când ar fi intuit că Tamara preferă uneori 
să fie mângăiată în răspăr. 

Sau preferase... Casa era somptuoasă, cu o mulţime de 
mobile franţuzeşti impunătoare. Sera adăpostea o 
adevărată junglă şi avea o privelişte care îţi tăia respiraţia 
spre luminile palatului de dincolo de râul îngheţat. 
Pardoseala era un mozaic sofisticat de faianţă, executat, 
probabil, de un artist italian... 

Îi venea greu să şi-o imagineze pe Tamara ca pe o fiinţă 
domestică, deşi era convins că şi această postură i s-ar fi 
potrivit foarte bine, ca oricare alta. Apoi remarcă cu 
oarecare uşurare că în casă domnea o oarecare dezordine, 


ca în toate locuinţele ei anterioare. Înainta zăngănind tare 
din tocuri, după cât i se părea lui, spre ferestrele care 
dădeau spre Palatul de Iarnă. Fulgi mari de zăpadă zburau 
spre fluviul îngheţat. 

Având în vedere somptuozitatea locuinţei, ar fi putut să-l 
primească într-un mic salonaş de lângă budoarul ei, dar 
alesese acest loc mai puţin intim. Oare voia să-i amintească 
că relaţiile lor intime se încheiaseră acum trei ani? Ash luă 
un mic elefant de fildeş - un dar de la tatăl ei. Aşadar era o 
cameră mai specială... 

Tamara pătrunse în încăpere cu o mişcare vioaie, aşa cum 
intra şi pe scenă. Era parfumată cu Violette Coty, iar rochia 
lungă unduia uşor în urma ei. Ash rămase ca împietrit. La 
balul de la ambasada franceză nu se apropiase la mai mult 
de treizeci de metri de ea. Aici, în propria ei locuinţă, în 
timp ce punea la loc elefantul şi se îndrepta spre ea cam 
nesigur pe picioare, o văzu la fel de vibrantă, de frumoasă şi 
de tânără, încât îi era aproape imposibil să creadă că 
domnise triumfătoare pe scenele ruseşti de aproape 
treizeci de ani. Asta pentru că am debutat devreme, 
obişnuia ea să spună. 

Ochii ei negri, migdalaţi, străluciră la vederea lui, şi Ash 
simţi că inima încetase să-i mai bată. Ash o cunoştea foarte 
bine şi înţelese din flacăra privirii ei că îi face plăcere să-l 
vadă, că este chiar emoţionată. Engleza era a treia limbă 
pentru ea şi vorbea cu accent franțuzesc. Îi spunea Kennet, 
aşa cum îi spusese de la început. Dar salutul lor sună 
stângaci şi rigid. 

— Helo, Kennet. 

— Te rog să mă ierţi că am venit neanunţat, dar m-am 
gândit că la ora asta e preferabil... 

Petrogradul era un oraş a cărui viaţă socială începea la ore 
târzii, astfel că la şase o doamnă nu apuca să se îmbrace de 
seară, indiferent dacă ieşea în oraş sau rămânea casă. 

— Te-am văzut la bal, mai deunăzi, spuse ea. Arătai la fel 
ca atunci... Dar acum cred că zăresc o umbră în ochii tăi. 


— Şi eu te-am văzut, arătai mai frumoasă ca oricând. 

— Mulţumesc. 

Tamara îi întinse mâna. Ash i-o sărută. Simţi un mic şoc 
electric. Oare tresărise ea? Sau el? 

— Kennet, de ce ai venit aici? 

— Ca să te rog să mă ajuţi. 

— Numai atât? 

— Bineînţeles că nu. 

Tamara privi de jur-împrejurul serei de parcă atunci ar fi 
văzut-o pentru prima oară. 

— Dar ştii, nu sunt liberă, să fiu cu tine. 

— Îmi pare rău. Poate că trăiam cu speranţa că nu e 
adevărat. 

— E adevărat. O, nu te uita la mine în felul acesta. Ştiai de 
mult timp despre Valeri. 

— Să te felicit? 

— Pentru faptul că o femeie de vârsta mea este iubită de 
el? Că este divinizată? Da, pentru asta poţi să mă feliciţi. 

— Te-ai descurcat foarte bine. Felicitări. 

— Nu pot să dansez la infinit, ştii prea bine. Şi nu ai niciun 
drept să mă priveşti în felul acesta sau să-mi critici casa, 
fiindcă asta văd în ochii tăi. Cum îndrăzneşte un ţânc ca tine 
să mă judece? 

— Cât timp o să mai fiu pentru tine un copil? 

— Totdeauna. 

— Diferenţa de vârstă dintre noi se micşorează o dată cu 
trecerea anilor, pe măsură ce îmbătrânim. 

— Eu îmbătrânesc. 

— Nu se poate s-o luăm de la capăt cu chestia asta. Abia 
am început... 

— N-am început nimic, Kennet. Totul s-a terminat... 
indiferent cât de minunat a fost. 

Tamara îi aruncă o privire sfidătoare. 

Trecuseră doi ani de la Conferinţa de la Portsmouth şi se 
întâlneau pe furiş la Haga. Iar când Marele Duce fusese 
nevoit să plece la Paris, Ash îşi aranjase o misiune de curier 


în Rusia şi Tamara, care era mândră de spiritul ei de 
independenţă, îl invitase în Trenul Imperial, destinat să-i 
ducă înapoi în Rusia pe delegaţii de la Conferinţa de Pace, 
pe soțiile şi iubitele acestora. 

În verile care urmaseră - în timp ce Marele Duce participa 
la manevrele militare sau călătorea prin Europa din 
însărcinarea ţarului - Ash şi Tamara se întâlniseră în Anglia, 
în sudul Franţei, în Italia, ba o dată chiar şi în Rusia, 
petrecând de fiecare dată luni încântătoare de libertate şi 
singurătate în doi. Şi Ash tot mai continua să se întrebe de 
ce pusese capăt relaţiei lor. O ceruse de două ori în 
căsătorie - o dată la puţin timp după ce se cunoscuseră, a 
doua oară ceva mai înainte de a se despărţi şi de fiecare 
dată Tamara refuzase, spunând că nu se va căsători cu 
nimeni niciodată... 

Aducându-şi aminte de prima lui cerere în căsătorie, Ash 
parcă îşi auzi vocea care izbucnea ca unui copil supărat: 

— Dar nu e drept, încercase el să zâmbească. Stăteau faţă 
în faţă, la doi metri distanţă unul de altul. Dar nu reuşi să 
spună mai mult decât atât: Te iubesc şi te-am iubit 
întotdeauna. 

Tamara roşi violent şi dădu drumul unui torent de cuvinte 
în ruseşte, pe un ton foarte supărat. Nările îi fremătau, 
sânii îi împungeau nervoşi rochia de casă. 

— Stop, spuse Ash. Stop, nu pot să te urmăresc. Nu-mi 
amintesc toate cuvintele astea... 

— Singurele cuvinte pe care le-ai învăţat vreodată au fost 
cele folosite în pat. 

— Le-am uitat şi pe acelea. Trebuie să le mai exersez. 

— Lucrurile stau aşa cum ţi-am spus şi tu eşti cel nedrept, 
nu eu. Nu ai nici un rid, nici măcar un fir de păr alb. 

— Am câteva fire la tâmplă tocmai pentru tine... sau din 
cauza ta. 

— Nu e nimic amuzant, Kennet, spuse ea de astădată pe 
un ton calm. Eşti ca o oglindă. Uitându-mă la chipul tău, văd 
cât de mult a îmbătrânit al meu. 


— Şi tu parc-ai fi un caleidoscop - fiecare nouă înfăţişare 
este mai frumoasă decât precedenta. 

Tamara se dădu un pas înapoi şi un zâmbet larg îi înflori 
pe buzele senzuale. 

— Kennet Karlovici, chiar aşa crezi? 

— Marele Duce Valeri este cel mai al naibii de norocos 
bărbat din Rusia. 

— Arată-mi firele acelea albe. 

Ash întoarse capul. 

— Trebuie să fie pe aici, pe undeva. 

— Apleacă-te... îmi dai voie? 

— Bineînţeles - au! 

Tamara descoperi un fir de păr alb, sărută locul de unde îl 
smulsese şi se îndepărtă cu paşi uşori de dans. 

— Aşadar, zici că ai venit să-mi ceri ajutorul? 

— Am venit ca să te duc în pat, spuse Ash, întinzându-se 
după ea. 

— Ei bine, asta nu se poate. Spune-mi cu ce altceva te pot 
ajuta. 

Tamara trase cordonul unei sonerii şi, în momentul în care 
apăru servitorul, i se adresă în limba rusă. 

Li se servi ceaiul în faţa focului. Tamara nu bea decât 
rareori băuturi alcoolice şi atunci numai şampanie. Ash 
resimțea la fel de puternică tensiunea aceea electrică între 
ei. Şi îi făcea plăcere să stea aşa de vorbă ca doi buni 
camarazi, povestindu-şi unul altuia ce mai făcuseră după ce 
se despărţiseră. 

Se gândise adesea în toţi anii aceştia, că cea mai grea 
pierdere o constituia ruperea relaţiilor de prietenie dintre 
ei. Uneori avea impresia că el este cel mai în vârstă. 
Treizeci şi cinci de ani însemna cu totul altceva decât 
douăzeci şi cinci. Poate că acum era mai aproape de ceea ce 
simţea ea, la vârsta ei. Oare s-ar mai putea relua ceva? 

— Ce fel de ajutor doreşti? Îl întrebă ea în final, amintindu- 
şi de ce venise şi ce trebuia să facă înainte ca palatele de 
dincolo de fluviu să fie cuprinse de flăcări. 


— Este vorba de Valeri... 

— Kennet? Chiar că eşti copil. Îţi imaginezi oare că am să-l 
rog pe Valeri să te ajute pe tine? 

— Şi de ce nu? I-ai dovedit doar că nu reprezint nici o 
primejdie pentru el. 

— Care bărbat poate fi sigur de acest lucru, Kennet? Valeri 
este la fel de gelos pe tine ca... Valeri ştie foarte bine că, 
prima dată când m-a dorit, nu eram disponibilă. 

Ash se uită la ea, dar Tamara nu mai adăugă nimic. Îi ştia 
toate secretele lui Ash - cu excepţia acestuia din urmă, 
referitor la înlăturarea ţarului. Şi el le cunoştea pe ale ei, 
mai puţin adevărul care se ascundea în spatele bârfelor din 
înalta societate a Petrogradului în legătură cu relaţia dintre 
ea şi ţarul Nikolai. 

— Şi când, în sfârşit, Valeri a crezut că eram liberă, 
continuă ea, a apărut dintr-o dată un ofiţer de marină 
american care se tot învârtea în jurul meu Aşa că, după cum 
vezi, este prea complicat. Trebuie să mă gândesc şi la 
situaţia mea. N-aş fi deloc fericită dacă l-aş pierde pe Valeri. 

— N-ai nevoie de Valeri. Dacă îl părăseşti, zece mii de 
bărbaţi din oraşul ăsta vor fi gata să-i ia locul. 

— Poate, Kennet. Dar câţi dintre ei sunt Mari Duci? Ash 
dădu din cap. Disputele cu 'Ilamara erau întotdeauna ca un 
duel cu pistoale de 30 mm - lovituri directe şi al naibii de 
puţine ricoşeuri. 

— Dar tu îţi dai seama, spuse el, că Valeri şi cu mine nu ne- 
am întâlnit niciodată? 

— Da, am întreţinut cu oarecare dificultate misterul ăsta, 
poţi fi sigur... Nu, dragul meu, nu pot să-l rog pe Marele 
Duce să te ajute. 

— Dar pot să-l ajut eu pe, el. 

— Poftim? 

— Am aflat despre planurile voastre. 

Chipul Tamarei se crispă. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Kennet... Dar cred că ar fi 
mai bine sa pleci. 


Se ridică în picioare şi îşi încrucişa braţele pe piept. Ash 
rămase aşezat acolo unde era şi o privi drept în ochi. 

— Vorbesc despre o lovitură de palat. 

Tamara îşi păstră alura rigidă. 

— Mă înspăimânţi, Kennet. Ce ai de gând să-mi faci? 

Ash se ridică în picioare. 

— Nu încerc să te înfricoşez. Sunt de partea ta. 

— Cum adică...? 

— Am venit aici să-l iau pe ţar în Anglia. Regele George i-a 
oferit azil. 

— Dar... asta e minunat. 

— Nu vrea să meargă. 

Tamara se aşeză şi îşi lăsă braţele în poală. 

— Apoi am auzit de Valeri. Şi, la naiba, Ilamara, trebuie să- 
ţi spun că sunt prea mulţi aceia care ştiu deja şi despre tine. 

Tamara dădu din cap. 

— Acesta este riscul pe care ţi-l asumi atunci când le ceri 
oamenilor să te ajute. Nu toţi sunt de acord şi nu toţi ştiu să 
ţină un secret. Dar cineva trebuie s-o facă. Şi Valeri are 
curajul necesar. Războiul ruinează Rusia. Ţăranii sunt 
furioşi şi muncitorii au devenit imposibili. Rasputin a distrus 
încrederea tuturor şi Nikolai nu face nimic. Rusia cerşeşte o 
mână fermă, ca în vremurile de odinioară. 

— După câte văd, tot mai votezi cu Ivan cel Groaznic. Dar 
cum de ai ajuns să fii amestecată în treaba asta? Numai de 
dragul lui Valeri? 

— Ţi-am mai spus şi altă dată. Arta are nevoie de ordine. 
Pentru ca să pot dansa aici, trebuie să existe clădirea unui 
teatru, muzicieni, artişti, şcoli de balet şi un public care să- 
şi poată permite să achite costul biletelor. Ei bine, pentru 
toate acestea este nevoie de ordine. 

— Lovitura de palat a fost ideea ta sau a lui? 

— Eu îl sprijin pe el. 

— N-ai putea să te sprijini numai pe tine? 

Îşi dădu seama prea târziu că nu mai vorbea despre 
lovitura de palat. 


— Ce vrei să spui? 

— Erai deja cea mai mare dansatoare din Rusia. De cea 
trebuit să te încurci cu Valeri? 

— Şi să te părăsesc pe tine? 

— Da. 

— Ce poţi tu să faci pentru mine, Kennet? 

— 'Tot ceea ce am făcut timp de şase ani. Cred că m-am 
descurcat destul de bine. 

— Da, aşa este... dar nu era suficient. Încetează, te TOg. 
Nu vreau să vorbesc despre asta. E de domeniul trecutului. 
Ceea ce se întâmplă acum este mai important. Rusia. Şi 
Valeri. 

Rămase tăcută, tristă, cufundată în gânduri. 

Ash îşi recapătă controlul de sine. Însă ea spusese ceva ce- 
| neliniştea. Nu venise în Rusia ca să submineze poziţia 
Aliaților. Dimpotrivă. 

— Ce-şi propune Valeri în privinţa războiului? Întrebă el cu 
precauţie. 

— Să-l câştige. 

— Cum? 

— Are de gând să înceapă cu căile ferate. Numărul 
reprezintă principala noastră putere. Putem să mobilizăm 
armate numeroase, dar nu le putem mişca uşor dintr-un loc 
în altul şi nu le putem aproviziona. Cred că ştii lucrul 
acesta. 

— Da. Nu credeam că şi tu eşti în temă. 

— Valeri înţelege foarte bine şi îmi explică şi mie. Este un 
om bun, Kennet. 

— Aşadar, cum pot să-l ajut? 

Tamara oftă, se duse la fereastră şi privi afară, spre 
luminile palatelor care străluceau blând prin ninsoarea 
deasă. 

— Dumnezeule mare, Kennet, complici lucrurile. 

— Am ştiut asta din momentul în care am venit aici. Dar 
cred că avem nevoie unul de altul. 


— Valeri este îngrijorat fiindcă nu ştie ce se va întâmpla cu 
Nicky. 

— Ei bine, lucrurile se potrivesc de minune: sunt aici ca să- 
l iau cu mine. 

Tamara se întoarse din nou către el. 

— Kennet, tot complotul e pe cale să se ducă de râpă. 
Sprijinitorii lui Valeri sunt nişte laşi. Mi-e teamă că n-o să 
iasă nimic. 

— Aşa am auzit şi eu... Lasă-mă pe mine să discut cu el. 

Tamara scutură din cap: 

— O, Dumnezeule... da, presupun că aşa va trebui. 

Majordomul bătu la uşă, intră şi anunţă că Mademoiselle 
Tişkova este căutată la telefon. Tamara zăbovi mult timp. 
Când se întoarse, zâmbea aproape cochet. 

— Era Valeri. 

— Şi ce a spus? 

— O, n-am putut să-i spun, telefonul nu e sigur... Vrei să iei 
cina cu mine? 

— Fireşte. 

— Sărmanul Valeri. Se află la Ţarskoe Selo şi ţarul vrea să- 
l ţină acolo peste noapte. Bietul de el, țintuit acolo, în sânul 
familiei ţicnite a Romanovilor. 

— Ce păcat! 

— Să nu-ţi faci idei greşite! 

— Aş putea cel puţin să stau cu tine cât timp te îmbraci 
pentru cină? 

Tamara zâmbi. 

— Bineînţeles, dar nu vreau să mai aud nimic despre 
conspirație. Aşteaptă până vine Valeri. 

Era unul din vechile lor obiceiuri. Ea se îmbrăca şi îşi 
aranja părul în spatele unui paravan chinezesc de mătase 
înflorată, iar el şedea într-un fotoliu din apropiere şi o ţinea 
de vorbă. Îi povesti câte ceva despre drumul lui la Londra. 
Tamara nu mai călătorise nicăieri de când izbucnise 
războiul. Îl întrebă care mai e moda, iar el îi descrise Parisul 
şi Berlinul aşa cum arătau ultima dată când le văzuse, apoi 


îi relată ce mai observase, printre altele şi despre afirmarea 
femeilor în plan social. Îi vorbi despre noile săli de bal de la 
Paris şi Londra, despre „Pasul săltăreţ al infirmierei”. 

— Nu vrei să ţi-l arăt? 

— Nu, spuse ea ferm. Rămâi pe loc... vorbeşte-mi despre 
dans. 

Ştiind că se referă la balet, Ash îi spuse: 

— Am văzut-o pe Anna la New York. I-a entuziasmat pe 
toţi. 

— Da, am primit o scrisoare de la ea. A dansat bine? 

— Foarte. 

— Mă bucur. Tamarei îi plăcea Pavlova, erau prietene. Se 
număra printre puţinele balerine pe care Tamara le admira 
sincer, fără rezerve. 

— Şi nu mai există Ballets Russes la Paris, cred că ştii. 
Nimic nici la Londra. Nici un fel de trupă de balet - numai 
nişte divertissements în pantomimele de Crăciun. 

— Ce război stupid! Ei bine, cel puţin în privinţa dansului, 
Petrogradul stă mai bine. Este o stagiune încântătoare. 

— Şi Tişkova este steaua acestei stagiuni? 

— Fireşte. 

Tamara îşi scoase un braţ pe deasupra paravanului. Avea 
un braţ alb, neted şi cu pielea rotunjită faimos pe deasupra 
muşchilor. 

— De fapt, s-ar putea să dansez în spectacolul meu 
jubiliar... În sfârşit. 

Ash izbucni în râs. Exista tradiţia ca fiecare balerină să 
danseze într-un spectacol jubiliar, la douăzeci de ani după 
debut, tradiţie pe care Tamara o ignorase până atunci cu 
încăpățânare. 

— Şi ce o să dansezi? 

— Încă nu m-am hotărât. În stagiunea asta, lumea are o 
sumedenie de idei care de care mai fantastice. Spectacol de 
binefacere pentru spitalele militare şi pentru cheltuielile de 
război. Până şi drăgălaşa de Kcesinska a avut un succes 


răsunător săptămâna trecută - deşi am auzit că tâmplarii 
teatrului au muncit toată noaptea ca să repare scena. 

Ash zâmbi spre paravan. Personal, considera că Kcesinska 
este o dansatoare foarte bună şi, în plus, o femeie frumoasă, 
dar n-avea nici un rost să încerce să-i schimbe părerea 
Tamarei. Şi Kcesinska era în relaţii foarte strânse cu un 
Mare Duce care îi mânca din palmă, dar avusese şi un copil, 
şi Ash presupunea că lucrul acesta o durea, deşi Tamara, în 
felul ei inimitabil, susţinea că pe copii trebuie să-i ţii la 
întuneric, ca să se învechească asemenea vinului. 

Capul Iamarei cu cascada de bucle negre apăru deasupra 
paravanului. Îşi scosese capotul şi avea umerii goi. 

— Vrei o şampanie? Este în camera de alături. 

Camera de alături era dormitorul. Şampania se afla în 
frapiera de lângă patul ei uriaş, acoperit cu baldachin. Ash 
o deschise, umplu paharele şi se întoarse cu ele în camera 
de toaletă, păşind cu tava în spatele paravanului. Tamara îşi 
puse imediat mâinile la sâni. 

— Nu te uita la mine. 

Dar Ash o privea mut de admiraţie. Tamara şedea goală pe 
un taburet înalt, tapiţat, în faţa oglinzii. Cu trupul plin, 
modelată ca o atletă, era în acelaşi timp dură şi 
voluptuoasă, o statuie sculptată fin şi senzuală ca o 
curtezană. 

— Te rog, nu te uita la mine. 

— De ce nu? Eşti atât de frumoasă! 

— Au început să mi se lase sânii. 

— Nu-i adevărat, sunt la fel de faimoşi ca întotdeauna. 

— Mincinosule! 

— Şi chiar dacă ar începe să se lase, crezi că-mi pasă? 

— Mincinosule... de ce spui asta? Că nu ţi-ar păsa? 

— Pentru că sunt sânii tăi. 

— Mincinosule! 

Tamara continua să-şi ţină braţele încrucişate peste sâni, 
dar urmărea privirile care îi examinau restul trupului gol. 
Apropie picioarele şi îşi arcui spatele. 


— Povesteşte-mi despre femeile care s-au perindat prin 
viaţa ta de când ne-am despărţit. 

— Nu mă chinui. 

— De ce îmi dai voie? Întrebă ea. 

— Pentru că mâinile tale sunt diferite. 

— Mâinile mele? Exclamă ea şi le vâri imediat sub lumina 
lămpii. Ce vrei să... 

Ash îngenunche şi îi sărută un sân. 

— M-ai păcălit! 

Ash ridică paharul de şampanie şi îi gâdilă ceafa cu buzele. 

— Indiferent cum eşti, te iubesc. 

— Kennet, e periculos. 

— Ş$sş. 

Tamara îi cuprinse capul în palme. 

— Kennet? 

— Ce este? 

— Kennet, mă cunoşti. N-am să părăsesc un Mare Duce 
pentru un locotenent-comandor american. Valeri are sânge 
regal, Kennet, n-am de gând să renunţ la el. Te previn că... 

Ash îi prinse sfârcul între dinţi şi murmură: 

— Comandor. 

— Ce? Ce ai spus? O, nu te opri... 

— Comandor plin. Am fost avansat. Aş putea ajunge 
comandant de escadră la cincizeci de ani. 

Îi arătă cele trei trese late de pe mânecă. Tamara îşi 
scutură buclele şi izbucni în râs. Îl privi apoi îndelung cu 
ochii înlăcrimaţi. 

— Atunci să te felicit? Şopti ea. 

Tamara lăsă să-i scape un strigăt când se deschise pentru 
el. Îl lăsă să intre, şi el îi strivi buzele cu gura lui însetată de 
ea. 

Ochii lui o sfredeleau arzători. Îl simţea cum se luptă ca să 
păstreze fiecare detaliu în amintire, să-i capteze mirosul şi 
gustul pielii. Simţi cum se topeşte când el se afundă în ea. 
Tamara îşi dădu drumul, aşa cum făcea întotdeauna cu Ash. 
Aici, diferenţa de vârstă dintre ei nu mai conta, aici nu-şi 


vedea chipul reflectat în ochii lui, aici totul părea să se 
transforme într-un abis de sticlă negru, misterios, 
promiţător. În relaţia sexuală amândoi erau fără vârstă, noi, 
proaspeţi, neatinşi de trecerea timpului, precoci şi versaţi 
în acelaşi timp, şi de fiecare dată uimiţi de ceea ce li se 
întâmpla. 

Ash se contopi cu Tamara. O implora din ochi să fie alături 
de el, să-şi deschidă şi sufletul o dată cu trupul. Şi când ea 
se agăţă de el şi de gura lui cu aceeaşi insistenţă, rugându-l 
din ochi acelaşi lucru, sâmburele de disperare i se topi din 
priviri. 

Ash explodă dintr-o dată, lăsând-o cu respiraţia tăiată, 
agăţată de el. Izbucni într-un râs fericit; aşa cum nu i se mai 
întâmplase de mult. Începu să-i vorbească blând şi rămase 
în ea, sărutându-i chipul până când se întări din nou şi 
începu să se mişte. Ea îi trase umerii în jos, îl prinse cu 
picioarele ca într-un cleşte şi simţi văpaia... 

Acum, ea era cea care îl dorea cu disperare şi se zvârcolea 
sub el, ridicându-l cu muşchii ei puternici, mândră de forţa 
pe care o desfăşura pentru el, cerând să i se răspundă cu 
aceeaşi forţă. Mai mult. Începu să-i vorbească, să spună ce 
simte, şi el zâmbi cu ochii în ochii ei. Acum putea să se 
joace, s-o mângâie aşa cum îl învățase ea... şi aşa cum 
învăţaseră împreună... 

— Nu... Tamara întârziase. Ash se retrase încet, tot mai 
mult şi mai mult. Nu! Mai departe, până când între ei nu 
mai rămase decât o atingere mică cât un sărut, atât de mică 
încât s-ar fi putut pulveriza din neatenţie. Dar el continua 
să se mişte şi o mângăia cu degetele, antrenând-o în jocul 
său şi făcând-o să se cutremure de plăcere. 

Tamara gâfâia speriată la gândul că trupurile lor se vor 
despărţi. Corpul ei o trădase. 

— Nu! 

Legătura se va rupe, se vor despărţi. 

— Nu! 


Dar deşi trupul ei devenea din ce în ce mai greu, bărbatul 
menţinu contactul. Brusc, o pătrunse din nou. Alunecă 
adânc, dar foarte blând de astă dată, fără disperarea de la 
început, căci era sigur că aceste câteva minute sau ore îi 
ofereau promisiunea unei plăceri care avea să fie numaia ei 
pentru totdeauna. 

Pe un piedestal de marmură de lângă patul Tamarei se afla 
un gramofon de unde răzbătea o muzică de Chopin, menită 
să le acompanieze jocul dragostei. Beau şampanie şi îşi 
ofereau unul altuia câte o lingură de caviar, în timp ce 
muzica răsuna în întreaga încăpere. O rusoaică bătrână le 
aducea caviarul, ţâţâind din buze îmbufnată spre Ash pe 
care refuza să-l accepte, deşi se cunoscuseră încă de pe 
vremea când era camerista Tamarei, atunci la New 
Hampshire. 

— Nu-ţi face griji, e o femeie de încredere, spuse Tamara 
ridicându-se să schimbe discul. Îl simţea pe Kennet 
urmărind-o cu privirea. 

— Îmi place să te privesc când întorci drăcia aia, spuse 
Ash. Tamara îi aruncă un zâmbet ghiduş peste umăr. Sânii 
ei se mişcau în ritmul sunetului de corn şi fundul i se 
răsucea în timp ce învârtea maneta de pornire a 
mecanismului. Îi plăcea să se ştie privită de el, dar nu-şi 
putea alunga complet neîncrederea. 

— Tu, tu spui numai aşa, dar nu crezi... 

— Vino încoace. 

Ash ridică cuvertura, iar Tamara îşi acoperi din nou sânii 
cu braţele încrucişate, strecurându-se alături de el. 

— Cum se face că mă simt atât de goală? 

Era un mister. lamara simţi chiar că roşeşte. 

În timpul nopţii se treziră şi făcură dragoste somnoroşi. La 
fel, cu doruri prelungite care izbucniră apoi ca o explozie. 
Tremurau de plăcere unul în braţele celuilalt, treji de-a 
binelea acum şi îşi şopteau pe întuneric. 

— De ce nu ne-a fost de ajuns? 


— Dragostea înseamnă mai mult decât sex, tovărăşie şi 
afecţiune. Tamara rămase mult timp tăcută. Apoi spuse: 

— Mai mult decât să vezi lumea prin două perechi de ochi. 

— Atunci de ce plângi? 

— Nu plâng. 

— Simt ceva ud pe piept. 

Tamara izbucni într-un plâns cu sughiţuri, îl mângâie pe 
piept, apoi îşi plimbă degetele pe buzele lui. Pe obrajii lui. 

— Din acelaşi motiv ca şi tine, aşa cred... 

— Eram făcuţi unul pentru altul, lamara. 

— Dar eu am îmbătrânit. Salturile mele nu mai sunt ca 
altădată. 

— Aşa spuneai şi în 1908. Trei ani mai târziu, în 1911, 
pentru numele lui Dumnezeu, Francois Roland scria că 
„Lişkova are un avantaj de-a dreptul incorect faţă de 
celelalte balerine, căci asupra ei legile gravitaţiei nu au nici 
un efect”. 

— Dar se vor duce, într-o bună zi şi, când se va întâmpla 
asta, şi tânărul meu iubit va face acelaşi lucru. 

— Poate că legile gravitaţiei nu au nici un efect asupra ta, 
spuse Ash exasperat, dar trecerea timpului şi-a pus pecetea 
asupra mea. Nu mai sunt puştiul pe care l-ai cunoscut la 
Portsmouth. Asta s-a întâmplat acum aproape doisprezece 
ani. Sunt mai în vârstă, m-am schimbat. Dar am rămas la fel 
de îndrăgostit de tine. Puţin îmi pasă dacă dansezi... 

— Nu-ţi pasă? Tamara se simţea jignită, şocată. 

— Nu asta am vrut să spun. Îmi pasă, admir munca pe 
care o faci, sunt copleşit de efortul tău. Dar nu te iubesc 
pentru această muncă. 

— De ce mă iubeşti? 

— De ce? De ce e părul tău aşa de negru? De ce e pielea ta 
albă ca sideful? De ce sunt ochii tăi atât de negri, gura ta... 

— Părul meu e negru ca lignitul pentru că mama mea a 
fost italiancă, pielea mea este albă pentru că tatăl meu a 
fost rus şi, ca majoritatea ruşilor, avea sânge de viking în 
vine, ca urmare a unui viol petrecut cu o mie de ani în 


urmă. Ochii mei sunt negri întrucât, ca rezultat al unui alt 
viol străvechi, îmi curge sânge tătăresc în vine. Şi gura 
mea... ce-ai spus că e cu gura mea? 

— N-am mai apucat să zic nimic şi nici nu cred că aş fi 
găsit cuvintele potrivite. Tot ce ştiu este c-o doresc. 

— Nu te merit, spuse ea oftând. 

— Probabil că nu, dar mă ai oricum, aşa că de ce... 

— Ce vrei să spui cu acest „probabil că nu”? 

Tamara se caţără deasupra lui, îl apucă de mâini şi discuţia 
lor se dizolvă în mângâieri şi joacă şi numai atunci când elo 
pătrunse din nou, adânc, Tamara îşi dădu seama clar de 
spaima care se afla în spatele hotărârilor ei, spaima de a-şi 
asuma riscul final - acela de a rămâne fără nici un bărbat 
care s-o sprijine. Ticălosul de Roland intuise această teamă 
şi o exprimase în reportajul pe care i-l consacrase atunci 
când dansase în „Şeherazada” cu Vaslav Nijinski. Dar 
Roland fusese singurul critic care ghicise că ar fi putut face 
mai mult. Nimeni altcineva nu-şi dăduse seama că ar fi 
putut să interpreteze rolul Zobaidei cu mai multă dăruire 
decât o făcuse, şi asta numai din cauza fricii. Nu era vorba 
de vârstă. Toată lumea se teme de bătrâneţe. Cu toată 
bravada ei că nu se va mărita niciodată, se temea la gândul 
că va veni o zi când nu va mai avea pe nimeni alături. Un 
coşmar. Singură pe străzile cuprinse de flăcări. Publicul ei - 
mort, iubiții - dispăruţi. 

Lumina inundase dormitorul Tamarei. Braţele lui Ash 
cuprindeau molatic trupul ei adormit şi cald, când 
servitoarea se năpusti înăuntru. 

— Mademoiselle, mademoiselle! 

Ash nu înţelesese tot ce-şi spuseseră dar, din felul în care 
Tamara sărise din pat, îşi dăduse seama că Marele Duce 
Valeri se întorsese de la convorbirea cu ţarul. 

Tamara îl împinse repede printr-o cameră mică de toaletă 
spre hol. Servitoarea îi aranjase uniforma gata pregătită 
pentru o retragere rapidă. Cizmele îi fuseseră lustruite, la 


fel şi teaca sabiei. Ash auzi agitaţie afară. În vreme ce îşi 
trăgea pantalonii, aruncă o privire pe fereastră, afară. 

O sanie roşie gigantică, mare cât o casă şi trasă de opt cai 
arabi pursânge murgi, cotea de pe pod şi se îndrepta spre 
casă. Cazacii călări o înconjurau din toate părţile, formând 
un cordon de pază cu lăncile lor. Caii cu părul lucios 
alcătuiau cel mai frumos atelaj pe care îl văzuse Ash 
vreodată. Aveau hăţurile asortate cu sania şi, la fel ca şi 
aceasta, ornamentate cu aur. Un valet în livrea roşie sări jos 
în zăpadă, deschise portiera saniei şi făcu o plecăciune 
adâncă. 

Marele Duce Valeri cobori din sanie şi privi în sus, spre 
vilă. Purta o mantie căzăcească lungă, roşie şi o căciulă 
înaltă, de blană. Ash se retrase de lângă fereastră. Era ceva 
în ţinuta lui Valeri care îi dădea de înţeles că Marele Duce 
nu locuia aici, ci se bucura numai de anumite privilegii în 
privinţa orelor de vizită. Se simţi ceva mai bine la gândul că 
Tamara îşi păstrase într-un fel independenţa, nefiind 
angajată total în această relaţie. 

Tamara intră grăbită în încăpere. Îşi pusese un capot de 
culoarea caisei peste cămaşa de noapte de mătase. 
Sfârcurile sânilor împungeau semeţe prin mătăsuri. 

— Lasă-mi câteva ore să mă obişnuiesc cu ideea. Vino la 
prânz. O să vedem ce putem face împreună toţi trei... şi ai 
face bine să te bărbiereşti, zâmbi ea. 

— Ce sosire triumfală! 

— Valeri este cât se poate de nesăbuit să meargă prin 
Petrograd în felul acesta, ca o ţintă vie. Îi spun tot timpul că 
o să fie ucis de revoluționari, dar lui îi place sania asta... Las 
impresia că aş fi dormit foarte bine în noaptea asta? 

— Pari să fi avut parte de o noapte foarte bună. 

Tamara se lipi de el, caldă, şi îşi lăsă capul pe pieptul lui. 

— Aşa şi este. Dragul meu, îţi mulţumesc pentru că ai venit 
la mine. 

— Şi eu, fiindcă m-ai primit. 

Ciocănelul de la uşa din faţă bubui, răsunând în toată casa. 


— Acum du-te, spuse ea strângându-şi pulpanele 
capotului, ca să-şi acopere mai bine sânii. Olga o să-ţi arate 
drumul. 

Iarăşi pe uşa din spate. O mai strivi o dată în îmbrăţişarea 
lui, apoi Olga, bătrâna, îl conduse pe scările din spate şi 
prin labirintul de bucătării de vară şi de grajduri. Începuse 
să ningă din nou. Aerul era rece şi umed, din pământ se 
ridicau aburi de ceaţă. Îl sperie un mujic ce strângea cu 
lopata bălegarul de cal. 

— Bună dimineaţa! 

Luă un tramvai de la gara Finlanda, cobori la Nevski 
Prospekt şi porni apoi pe jos, pe bulevardul pustiu la ora 
aceea matinală. Nu se puteau vedea decât servitori şi 
vânzători. O ţărancă vindea plăcinte cu carne pe un 
cărucior. Dumnezeu ştie ce putea fi în ele. Intră la hotel 
Europa, se bărbieri în camera lui Franqois Roland, apoi se 
duseră împreună, pe jos, până la sala de scrimă, pentru o 
nouă lecţie. Mâncară împreună - căci Ash era lihnit de 
foame. La ora unu se afla din nou la vila Tamarei, încercând 
să-şi ascundă un zâmbet care nu voia să-i părăsească 
chipul. 

Cazacii lui Valeri îl opriră la uşă, dar majordomul Tamarei 
îl recunoscu şi îi dădu drumul în casă. Tamara şi Marele 
Duce aşteptau în seră. Tamara se îmbrăcase într-o rochie 
de mătase neagră. Când păşi înainte şi îi permise lui Ash să 
se plece deasupra mâlinii ei, îşi îngădui un mic zâmbet, în 
amintirea nopţii petrecute împreună. 

— Înălţimea voastră, spuse Tamara pe un ton formal, pot 
să vi-l prezint pe comandorul Ash? 

Ash se înclină. Valeri îi întinse mâna sa mare. 

— Trebuie să ştii de la bun început că am acceptat această 
discuţie numai pentru că Mademoiselle Tişkova garantează 
pentru dumneata. Mi-a transmis tot ce i-ai spus. 

Nu chiar totul, îşi zise Ash. Dar Marele Duce părea dispus 
să nu abordeze celălalt nivel al relaţiilor dintre ei. 


— Cu toate acestea, continuă el, am unele semne de 
întrebare. 

— Şi eu, Înălţimea voastră. 

Trebuia să stabilească o relaţie de parteneriat, spre binele 
cauzei, aşa cum procedase şi în cazul lui Von Basel. 

— Guvernul american ştie că ai venit în Rusia ca să-l 
salvezi pe ţarul Nikolai pentru regele Angliei? 

— Superiorii mei speră că, o dată cu înlăturarea ţarului 
Nikolai, Statele Unite vor avea posibilitatea de a intra în 
război de partea Aliaților, împotriva Germaniei. 

— Cum aşa? 

— Mai direct spus, Înălţimea voastră, majoritatea 
americanilor îl consideră pe ţarul Nikolai un tiran sângeros. 

— Dacă îl consideră pe Nikolai sângeros, mă întreb ce vor 
spune despre Petru cel Mare? L-ai informat pe regele 
George în legătură cu interesele guvernului dumitale? 

— Nu. 

— Se pare că slujeşti la doi stăpâni, comandorule. 

— Nu, Înălţimea voastră. Sunt ofiţer al Marinei Statelor 
Unite. Misiunea mea de a-l îndepărta pe ţar fără a scoate 
Rusia din război coincide cu îngrijorarea regelui George în 
privinţa vărului său. Însă acum, întrucât ţarul a refuzat să 
plece de bună voie, poate că scopurile dumneavoastră 
coincid cu ale noastre. 

— Poate. Pentru început, în mod sigur... Dar spune-mi, 
comandorule, de ce ai venit la mine? De ce nu te-ai dus la 
Vladimiri? 

— Nişte idioţi, murmură lamara. 

Vladimirii erau soţia şi fiul Marelui Duce Vladimir, unchiul 
ţarului. Numele lor fuseseră frecvent vehiculate în legătură 
cu o eventuală lovitură de palat. Până şi ambasadorul 
Hazzard auzise despre ei. 

— Dintr-un singur motiv, Înălţimea voastră, am auzit 
vorbindu-se prea mult despre Vladimiri. 

— Ai aflat câte ceva şi despre mine. 


— E drept, chiar mai mult decât ar fi trebuit, răspunse Ash 
tăios. Dar Vladimirii păcătuiesc prin faptul că nu ştiu ce fac. 
Planul lor de a porni împotriva localităţii Ţarskoe Selo este 
stupid - chiar dacă ar pune în mişcare cele patru regimente 
cu care se laudă. 

— Nu pot, spuse Valeri, părând emoţionat pentru prima 
oară de la începutul convorbirii. Dar de ce consideri stupid 
planul lor? 

— Nu ştiu cum trebuie să preia controlul asupra Rusiei. 

— Şi un ofiţer al Marinei Militare a SUA ştie? 

— Nu este nevoie să pui mâna pe ţar, Înălţimea voastră. E 
suficient să-l izolaţi. 

Marele Duce Valeri se duse spre fereastră şi privi peste 
Neva, în direcţia Palatului de Iarnă. Ninsoarea încetase. 
Razele soarelui sclipeau timid, ici şi colo, aruncând o lumină 
gălbuie peste acele de gheaţă. 

— Ţarul se află la douăzeci de mile de Petrograd, continuă 
Ash. Şi este iarnă, drumurile... 

— Da, comandorule, nu e nevoie să-mi înfăţişezi acest 
tablou, îl cunosc foarte bine. De acord. Îl izolăm pe ţar. Aici, 
în Palatul de Iarnă, va trebui să fie recunoscută noua 
putere; cu toate acestea, spuse el întorcându-se spre Ash cu 
o privire plină de îngrijorare, e mai uşor de spus decât de 
făcut... sprijinitorii mei devin din ce în ce mai precauţi. 

— Nişte laşi, murmură Tamara. Îşi dădu capul pe spate, şi 
părul negru i se înfăşură în jurul gâtului. 

— Eşti prea dură, draga mea. Oamenii de condiţia mea au 
fost crescuţi pentru a moşteni, nu pentru a acţiona. Şi nici 
nu suntem obişnuiţi să conspirăm. Cum ai putea să le 
pretinzi ceea ce nu au. 

— Eşti mult prea înţelegător, spuse Tamara. Dar tu? Toţi te 
părăsesc... 

— Poate că au dreptate. 

— Valeri, nu trebuie să renunţi. 

— Aş putea să vă ajut, interveni Ash. 


— Domnule comandor, nu eşti dumneata primul om care 
visează să arunce în aer calea ferată dintre Petrograd şi 
Ţarskoe Selo. Dar presupun că ai un plan mai amplu. 

— Am anumite cunoştinţe în domeniu şi cred că pot să 
mobilizez nişte ajutoare la care presupun că nu v-aţi 
gândit... 

Marele Duce se întoarse din nou cu faţa spre fereastră, 
încleştându-şi mâinile la spate. Tamara îi aruncă o privire 
lui Ash. Dintr-o dată, se hotări: 

— Valeri, eu trebuie să mă duc la repetiţie. Vreţi să mă 
conduceţi amândoi? 

Valeţii lui Valeri săriră spre sania roşie să deschidă 
portierele imediat ce ieşiră din casă, cazacii încălecară, şi 
un mujic de la bucătărie veni în fugă cu cărbuni încinşi pe 
care îi puse în vasul pentru jăratic din sanie. Vizitiul strigă 
la cai, valeţii săriră pe platforma lor din spatele saniei, şi 
aceasta se puse în mişcare trasă de opt cai care o duceau 
de-a curmezişul unei pajişti spre malul râului. 

Stăteau unul lângă altul, umăr lângă umăr, Marele Duce în 
mijloc cu mânuţa Tamarei în pumnul lui uriaş. Înconjuraţi 
din spate şi de pe ambele laturi de peretele înalt al saniei, 
erau protejaţi de vânt şi de privirile curioşilor. În faţa lor nu 
se vedeau decât capra înaltă pe care şedea vizitiul şi 
capetele cailor ce trăgeau sania. Deasupra lor - imensitatea 
cerului. 

Sania era grea ca un tren de marfa, îşi spunea în gând 
Ash, tremurând de emoție când aceasta cobori pe scările 
unui debarcader spre o pârtie de gheaţă, marcată cu pini 
înfipţi în troiene de zăpadă. Dacă puneai la socoteală şi 
greutatea cailor, sania trebuie să fi cântărit şase sau chiar 
opt tone. Numai vizitiul părea să aibă vreo două sute de 
kilograme, Marele Duce - şi el, vreo sută şi ceva, iar pe sub 
gheaţă Neva era adâncă şi curgea repede. 

— "Ţarul s-a izolat deja la Ţarskoe Selo, întrerupse Ash 
tăcerea, care îi apăsase tot timpul cât o aşteptaseră 
amândoi pe Tamara să se îmbrace. Dacă n-ar fi calea ferată 


şi telegraful, s-ar putea afla tot atât de bine şi în Anglia. Tot 
ce trebuie să facem este să blocăm şinele de cale ferată în 
partea de nord şi să-i tăiem legătura cu Petrogradul spre 
sud ca să nu mai poată comunica cu Stavka lui de la 
Moghilev. După aceea o să tăiem liniile de telegraf şi de 
telefon. 

— Repet, spuse Valeri, vorbind numai după ce Tamara îl 
înghionti cu cotul. Crezi că dumneata eşti primul care s-a 
gândit să arunce în aer linia? Chiar dacă ai găsi oamenii în 
stare să facă lucrul ăsta, batalionul feroviar nr.1 va mobiliza 
zece mii de oameni într-o oră. În două ore - douăzeci de mii 
şi un tren blindat. În trei ore supraviețuitorii vor fi 
spânzurați de stâlpii de telegraf. 

Caii urcară debarcaderul din faţa ambasadei franceze şi o 
luară înapoi în trap uşor de-a lungul Câmpului lui Marte. 
Artileriştii şi soldaţii de cavalerie care făceau instrucţie 
printre stivele de lemne dădură onorul la trecerea saniei. 

— Cred că Kennet are mai multe de spus, zise Tamara, 
încercând să întreţină conversaţia. 

— Da, aşa este, spuse, Ash. Ofițerii batalionului feroviar 
nr.1 se vor gândi de două ori înainte de a acţiona dacă vor 
primi ordine de la Palatul de Iarnă, unde dumneavoastră 
veţi aştepta împreună cu membrii-cheie ai Dumei. 

— Dumneata nu înţelegi un lucru, spuse Valeri. De îndată 
ce linia ferată va fi reparată, ţarul va porni împotriva 
oraşului. 

— Garantez că nu va fi reparată în trei ore. 

— Cum? 

— Este un mic truc pe care l-au învăţat marinarii 
americani de la insurgenții filipinezi. Există mai multe 
modalităţi de a bloca o cale ferată; chiar dacă este a ţarului. 

Când sania o luă la stânga, de pe Sadovaia spre Nevski 
Prospekt, poliţiştii de la circulaţie, cu cizme negre, înalte şi 
cu mănuşi albe, opriră toate tramvaiele şi trăsurile ca să-l 
lase să treacă pe Marele Duce. În timp ce străbăteau strada 
la trap, erau întâmpinați cu saluturile oamenilor ce-şi 


făceau cumpărăturile de după-amiază, onorul ofiţerilor din 
gardă şi, câteodată, urale pentru Marele Duce, care se 
aplecase înainte spre a fi văzut şi dădea solemn din cap în 
stânga şi în dreapta, ridicând braţul drept într-un gest care 
era pe jumătate salut, pe jumătate fluturare prietenească a 
mâinii. 

— Trebuie să fii vizibil, îi spuse el lui Ash. Nu poţi conduce 
un imperiu din case de la ţară. 

— Ai să primeşti în poală bomba vreunui revoluţionar într- 
una din zilele astea, murmură lamara. 

Cât despre Ash, acesta stătea drept, bucuros că sania avea 
pereţii atât de înalţi. Dacă se comitea lovitura de palat, n-ar 
fi fost deloc bine pentru un ofiţer naval american să fi fost 
văzut prea des în compania unui bărbat care complotase 
pentru a deveni ţar. O coloană de ofiţeri din garda călare se 
opri chiar în mijlocul bulevardului, făcu scurt „la stânga” şi 
dădu onorul la trecerea Marelui Duce. 

Ash aruncă o privire spre Tamara, fericit de fiecare clipă 
petrecută cu ea, deşi îl dojenise pe Marele Duce pentru 
imprudenţa sa. Şi avea dreptate. Nu saluta chiar toată 
lumea. Un tramvai galben se oprise ca să-i lase să o ia spre 
Piaţa Ekaterina. Tramvaiul era plin cu muncitori - în grevă, 
presupunea Ash, din moment ce erau liberi atât de devreme 
- şi la fiecare fereastră se vedea un chip mohorât, mânios. 

Valeri se lăsă pe spate şi luă mâna Tamarei. 

— Trebuie să fim vizibili. De când a fost asasinat Ţarul 
Eliberator Alexandru în trăsura lui, noi, Romanovii, am 
devenit invizibili, înspăimântați de anarhişti şi de 
revoluționari. Într-un anume sens, asasinul de atunci ne-a 
ucis pe toţi. În ce să creadă poporul dacă nu pot să ne vadă 
niciodată? 

Tamara îşi retrase mâna. Sania trecu prin Piaţa Ekaterina, 
ocoli apoi colonada Teatrului Alexandru şi intră pe strada 
Teatrului, cei opt cai reuşind să ia toate curbele cu multă 
dibăcie. Sania se opri în faţa Şcolii Imperiale de Teatru. 
Tamara se ridică în picioare. 


— Nici pe Dumnezeu nu-l văd, spuse ea. 

Valeri îi adresă un zâmbet indulgent, în timp ce valetul o 
ajuta să coboare. 

— Dumnezeu nu răspunde de strângerea birurilor, îi 
aruncă el în urmă. 

— Veniţi să mă luaţi peste două ore - o să mâncăm toţi trei 
zakuski şi o să-mi spuneţi ce aţi hotărât. 

Ash o petrecu cu privirea până când dispăru pe uşă. Se 
întoarse şi văzu că Valeri era cu ochii pe el. 

— Vezi fereastra aceea? Întrebă el. 

Ash privi spre locul arătat de duce. Pervazul se afla la o 
înălţime de aproximativ şapte metri. 

— Da. 

— Cu mulţi ani în urmă, Maiestatea sa s-a îndrăgostit subit 
de o fată frumoasă, o dansatoare. Ţarul era deja căsătorit şi 
nu-şi înşelase niciodată soţia - căci o iubeşte sincer pe 
această femeie - dar se simţea subjugat de farmecul 
dansatoarei aşa cum numai lamara ştie să vrăjească pe 
cineva. Bineînţeles că el nu putea s-o viziteze pe fată şi 
atunci m-a trimis pe mine s-o invit la un mic picnic. Fata 
şedea pe pervazul acela, fluturându-şi pletele lungi, negre, 
ce contrastau cu pielea ei atât de albă. Îşi ţinea picioarele 
încrucişate sub ea. Mi-a zâmbit în vreme ce privea spre 
trăsura mea. Cineva ar putea spune că e o poveste 
romanţioasă şi stupidă, dar eu m-am îndrăgostit de ea pe 
loc. Evident, am fost obligat să-i spun pentru cine venisem... 
Ai putea să spui că sunt un bătrân nătărău pentru că o las 
să se poarte cu mine aşa cum se poartă. Uneori îmi spun şi 
eu acelaşi lucru. Ţara mea se află pe marginea prăpastiei 
dar, adesea, atunci când stau de vorbă cu bărbaţii din 
Dumă, şi încerc să le fac pe plac liberalilor, Cadeţilor sau 
reacţionarilor din Suta Neagră care vor să-şi recapete 
iobagii, sau cu generalii de la Moghilev, cu fabricanţii de 
muniţie şi cu directorii de la căile ferate, încercând să-mi 
fac ordine în casă, îmi apare în minte chipul ei şi o aud 


râzând sau o văd dansând... Dacă ţii la viaţa dumitale, 
comandor Ash, te sfătuiesc să nu mai vii s-o vezi. 

Ash se gândea la momentul când o zărise pentru prima 
oară - o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb - el nu 
cunoscuse până atunci decât fete - care zâmbea în sus, spre 
el, de la pupa unei iole de agrement. Şi remarcă gingăşia ce 
sălăşluia în sufletul acestui uriaş cu uniformă de cazac. 

Cazacii rămăseseră călare, supraveghind atent 
împrejurimile, dar strada Teatrului, izolată de Nevski 
Prospekt prin edificiul Teatrului Alexandru şi cele două 
clădiri gemene, în stil clasic, care îl flancau, era cufundată 
în tăcere. Nu se auzea decât respiraţia cailor. În liniştea 
aceea desăvârşită Ash auzea fâşâitul lăncilor cazacilor în 
momentul în care se frecau de mănuşile de piele din mâinile 
lor. 

— La ordinul meu, cazacii te pot transforma într-o clipă în 
tocătură pentru chebap, dar prefer s-o fac cu mâna mea. 

Schimbarea bruscă de atitudine îl luă pe Ash prin 
surprindere. Despre asta era vorba? Îl înfruntă pe duce cu 
aceeaşi duritate: 

— Şi ce vă împiedică? În afara faptului că ţara 
dumneavoastră e pe marginea prăpastiei şi, cu ajutorul 
meu, aţi fi putut reprezenta un moment dat, singura ei 
speranţă? 

La centura lui Valeri, pe lângă paloş, atârna şi un kinjal, un 
pumnal lung căzăcesc. Mâna Marelui Duce se încleştase pe 
mânerul lui. 

— Haide, dă-i drumul, îl aţâţă Ash, montându-se la gândul 
frustrărilor în ultimii ani. Crezi că mie-mi face plăcere să 
văd că o ţii de mână în prezenţa mea? 

Doi cazaci se apropiară, gata sa intervină. Nu ştiau 
englezeşte, dar sesizaseră animozitatea discuţiei şi un 
potenţial pericol pentru stăpânul lor. Acesta oftă. 

— Ceea ce mă împiedică este faptul că Tamara n-o să mă 
mai privească niciodată în ochi, dacă îţi fac fie şi cea mai 
mică vânătaie pe mutra dumitale chipeşă. 


Ash se lupta să-şi domolească furia. 

— Înălţimea voastră, cred că îi datorăm Rusiei un 
armistițiu. 

— În ce termeni? 

— Niciunul dintre noi nu se mai atinge de ea până nu 
deveniți ţar. Apoi ea va decide. 

Îşi strânseră mâinile şi Valeri spuse: 

— Ai câştigat foarte mult pe moment, dar, în perspectivă, 
vei avea de pierdut. 

Ash ridică din umeri. Orice, numai să nu-l mai vadă că o 
atinge. Acum, cel puţin, va putea să se concentreze. Deşi 
Tamara, din câte o cunoştea el, ar fi avut ceva de spus în 
legătură cu felul cum şi-o disputaseră. 

La ora cinci, Ash se întâlni din nou cu Von Basel pe Insula 
Vasili. Spionul german purta pălăria jerpelită şi paltonul 
uzat al unui funcţionar de la Bursă şi, deşi se mişca repede 
în jos, pe scări, Ash observă că avea grijă să se sprijine de 
fiecare dată în baston ca şi când ar fi avut cu adevărat 
nevoie de el. 

— Nu aici. S-ar putea ca poliţiştii din jurul palatului să 
considere cam ciudată întâlnirea noastră. 

Se îndepărtară de Podul Palatului, pătrunzând mai adânc 
în insulă, spre Bolşoi Prospekt, strada principală a 
cartierului locuit de muncitori şi oameni din clasa de mijloc. 

— Am pătruns în miezul evenimentelor. Într-o lovitură de 
palat. 

— Pot să te întreb dacă e vorba de Marele Duce Valeri? 
Ţinând seama de legătura dumitale cu Tişkova, era uşor de 
presupus; cărui alt Mare Duce te-ai fi putut adresa? 

— Ea nu este implicată. 

— Ai făcut o alegere bună. Mai deunăzi, un agent de 
poliţie l-a auzit pe ambasadorul francez spunând, într-o 
manieră total lipsită de diplomaţie „că Rusia ar avea nevoie 
de un Napoleon. Poate că l-ai găsit. Ce doreşti de la mine? 

Ce situaţie bizară, îşi spuse Ash. Constrâns să-l înlăture pe 
ţar fără să scoată Rusia din război, Ash se simţea precum 


calul mijlocaş de la o troică. De o parte avea un Mare Duce 
gelos, de cealaltă un spion neamţ care îl ura. 


— Înainte ca Marele Duce să preia puterea, va trebui să 
blocăm linia ferată spre Ţarskoe Selo, precum şi liniile 
telegrafice şi telefonice. Trebuie să retragem discret 
trupele ostile conspirației şi să le scoatem din Palatul de 
Iarnă. De asemenea, e absolut necesar să neutralizăm 
personalităţile care ar putea să ne dea de gol. 

— Nu sunt prea multe, răspunse sec Von Basel. Evident, cu 
excepţia provocatorilor, gata să profite întotdeauna de 
haosul temporar. O să-i arestez. 

— L-ai găsit pe Kiricenko? 

— Încearcă în cartierul Moscova. E pe acolo, pe undeva. 

— Aş vrea să provoci un incident pentru a retrage trupele 
aflate în cazărmile din apropierea Palatului de Iarnă şi pe 
care Marele Duce nu le poate convinge să treacă de partea 
lui. 

— Tot ce doreşti, răspunse Von Basel cu un zâmbet 
batjocoritor. Ca slujitor al împăratului, sunt la dispoziţia 
dumitale. 

Până mai încolo. 

Un Napoleon? Îşi zise Ash amuzat după ce se despărţise 
de Von Basel. Marele Duce Valeri nu era un Bonaparte, dar 
poate că o să fie în stare să pună capăt harababurii până 
când se va ivi unul. Sau, cel puţin, până când SUA vor reuşi 
să aducă suficiente trupe în Franţa. Oare ce părere avea 
Von Basel despre toate astea? Sau făcea exact ceea ce-i 
poruncise iubitul lui împărat, fără să se sinchisească de 
consecinţe? 

Kiricenko era principala lui problemă; şi cea mai 
promițătoare speranţă. 

Valeri insistase să afle exact cum intenţiona Ash să arunce 
în aer linia ferată. Ash îi explicase cum se pricepuse mai 
bine în timpul cât se plimbaseră prin oraş, în aşteptarea 
Tamarei. 

— Este un truc pe care puşcaşii marini americani l-au 
învăţat de la insurgenții filipinezi. Au aruncat în aer o 
bucăţică din calea ferată dintre Manila şi Cabanahuan. 


Suficient ca să distrugă ambele şine care nu puteau fi 
reparate altfel decât cu utilaje corespunzătoare. Cele două 
trenuri au pornit din ambele direcţii spre locul avariat şi au 
dat peste mine. În această situaţie trebuiau înlăturate de pe 
linie două trenuri sfărâmate şi reparate trei tronsoane. În 
plus, era necesară verificarea atentă a întregului parcurs, 
în căutarea altor pachete de explozibil. Aşa se întâmplă 
când duci lupta pe terenul adversarului... O asemenea 
acţiune le va încetini considerabil ritmul. Ţarul nu va porni 
într-un tren blindat înainte de a se verifica toată linia. În 
acest timp, dumneavoastră îi veţi saluta pe ceilalţi Mari 
Duci şi pe membrii-cheie ai Dumei la Palatul de Iarnă. Iar 
eu îl iau pe ţar cu mine, în Anglia. 

— Şi cine va dinamita liniile? 

— Am anumite legături printre revoluționari, răspunse 
Ash, exagerând voit. Oameni cu care veţi ajunge la o 
înţelegere şi pe care îi veţi putea ţine sub control, după ce 
veţi reinstaura ordinea. 

— Presupun că nu vor fi atât de mulţi încât să constituie o 
ameninţare pentru mine. 

— Iar un guvern bun va şti să se descotorosească de 
duşmani. 

— Şi crezi că am să alcătuiesc un guvern bun? 

— Mă îndoiesc că ar putea fi mai prost decât cel existent. 
Marele Duce încuviinţă în tăcere. Nu un Napoleon, dar cu 
mult mai bun decât Nikolai al II-lea. 

— Dar ce se va întâmplă cu Nicolas? Cum o să-l scoţi din 
Rusia? 

— Ţarul, țarina şi cei cinci copii ai lor, precum şi servitorii 
pe care doresc să-i ia cu ei vor fi îmbarcaţi la bordul unui 
crucişător britanic în Murmansk. Vor ajunge cu bine în 
Scoţia la o săptămână după ce guvernul dumneavoastră îi 
va preda la Murmansk. 

— Cu bine? La bordul unui crucişător pe Marea 
Norvegiei? Aş dori să-ţi amintesc - şi regelui George, de 
asemenea - că l-am slujit pe ţar, vărul meu, ca pe un frate 


timp de douăzeci de ani. Nu intenţionez să-i iau tronul ca 
să-l văd ucis de submarinele nemţeşti. Exilul lui este 
esenţial pentru ca eu să pot guverna, dar nu vreau să fie 
omorât. 

— Şi eu am să vă amintesc, Înălţimea voastră că mi-am dat 
cuvântul în faţa regelui Angliei că îi voi salva vărul. 

— Foarte bine, şi respect cuvântul dumitale, dar... 

— Siguranţa ţarului cade în sarcina mea, răspunse Ash pe 
un ton ferm. 

— Da, dar cum? 

— Din motive de securitate, nu pot să dezvălui aceste 
planuri nici unei persoane care nu este implicată în 
călătorie... dar pot să vă asigur că Maiestatea sa va primi o 
escortă imbatabilă. 

Lăsând la o parte securitatea, Ash nu putea să 
pomenească de împăratul Wilhelm în faţa Marelui Duce. 
Ştia că Valeri ar fi preferat să-şi taie braţul drept, decât să 
dea mâna cu vreunul de teapa împăratului Wilhelm. 

— Mi-au furat armata. 

Aghiotantul imperial care îi ţinea de urât împăratului dădu 
din cap cu simpatie, dar prostia ce se citea în ochii 
somnoroşi ai omului cu privirile pierdute în gol îl provocă pe 
împărat să sublinieze importanţa pierderii suferite: 

— Şi nici măcar nu au decenţa să mi-o spună direct. 

Jos, în curte, maiorul care îi înmânase scurtul mesaj din 
partea generalilor Hindenburg şi Ludendorff aruncă o 
privire în sus, spre fereastră, înainte de a se urca în maşina 
lui oficială. Nu schiţă nici un salut. Cât de rapid încetaseră 
să se mai prefacă că îl respectă. Începând de astăzi, după 
cum se părea, cei doi generali comandanţi ai împăratului 
aveau să fie prea ocupați ca să poată raporta zilnic, 
personal. Maiestatea sa era invitată la cartierul general 
oricând dorea. Dar asta ar fi însemnat să locuiască la 
Berlin, în castelul acela oribil, Belvedere. Până şi Georgie 
era tratat mai bine. 


Îşi urmărea propria imagine conturându-se tot mai clar în 
geamul ferestrei, pe măsură ce noaptea venea tăcută 
dinspre pădure şi învăluia zidurile palatului. În spatele lui, 
servitorii se grăbeau să aprindă lămpile. Slăbise şi se 
trăsese la faţă, dar obrajii lui supţi îl făceau să pară ciudat 
de tânăr. Ochii lui, adânc afundaţi în orbite, păreau enormi, 
adânci şi vioi, aproape la fel ca ai lui Nicky, dar, slavă 
Domnului, nu aveau privirea aceea în gol a vărului său. 
Ochii lui sclipeau de inteligenţă, se asigură el. 

Gândul acesta îl mai învioră puţin. Fusese atât de 
deprimat în ultima vreme, din cauza războiului care îi scăpa 
de sub control, la fel ca şi puterea şi coroana, încât rămase 
surprins că, în momentul acesta, când ar fi trebuit să fie şi 
mai abătut ca de obicei, nu era deloc. Ludendorif şi 
Hindenburg declanşaseră un mecanism în sufletul lui. 
Generalii lui îi aruncaseră mănuşa. Ei bine, pe Dumnezeul 
lui, avea s-o ridice. Ei aveau în mână armata, totuşi el 
continua să fie împăratul Wilhelm al II-lea al Imperiului 
German. 

În vinele lui curgea sângele reginei Victoria, şi spiritul 
aprig al bunicii se amesteca cu forţa lui Frederick cel Mare. 
O să le dea de înţeles parvenitului ăstuia de colonel 
Ludendorff - acesta fusese gradul lui înainte de începerea 
războiului - şi boşorogului de von Hindenburg care le este 
locul. Făcuse acelaşi lucru cu aproape treizeci de ani în 
urmă cu Bismarck, şi acum avea să procedeze la fel. 

—... dar cum? 

Şi atunci avu o inspiraţie subită. Ca un tun Krupp - 
războiul însemnase căderea lui, dar acum ştia cum să-l 
câştige şi cum să-şi redobândească coroana. Strânse 
pumnul şi izbi în pervaz, Coroana şi toată măreţia lui, toată 
puterea. Cum? Nimic mai simplu. 

El, împăratul Wilhelm va fi acela care îi va acorda azil 
ţarului Nikolai. Nu Georgie. 

EI îl va plimba pe ţarul răsturnat de la putere pe străzile 
Berlinului - va fi prizonierul lui de război. Rusia rămasă fără 


conducător se va prăbuşi în câteva zile. Armata ei se va 
dezintegra. Va ordona armatei sale de pe frontul de est să 
forţeze o capitulare rapidă, apoi va ordona ca acel milion de 
oameni cu trei mii de tunuri să se îndrepte rapid spre vest 
şi să zdrobească Anglia şi Franţa înainte ca SUA să mai 
apuce să intervină. 

Supuşii lui îi vor fi recunoscători pentru că prin 
capturarea ţarului îi va învinge pe Aliați. Ei vor cere ca 
Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei, să revină la cârma 
ţării. Germania va vedea în el generalul victorios pe care îl 
văzuse şi înainte de război. Se bătu uşor cu palma peste 
dosul mâinii stângi, sprijinită ferm pe mânerul spadei sale, 
gândindu-se că, dacă preia iniţiativa imediat după război, ar 
putea să desființeze chiar şi Reichstag-ul. 

Sărmanul Georgie cel simpluţ, îşi zise el, şi un zâmbet îi 
apăru în colţul gurii - imaginea reflectată în geamul 
întunecat răspunse şi ea cu acelaşi zâmbet. 

— Ce drăguţ din partea lui să încerce să-l salveze pe Nicky. 
Eu am să-l salvez pe Nicky, indiferent dacă vrea sau nu. Va 
avea încredere în vărul Willy... 

Privi în ochii imaginii sale din geam şi se gândi de câte ori 
îl întrecuse Georgie la vânătoare... ba chiar şi la iahting... 
până şi ticălosul acela de Ash. Chiar şi Nicky doborâse mai 
multe păsări decât el în mlaştinile din Finlanda. Bineînţeles 
că ei se puteau concentra mult mai bine, pentru că nici 
Georgie, nici Nicky şi nici Ash nu aveau nimic altceva în 
minte... 

— Aghiotant! 

Împăratul îi făcu semn să se apropie şi îl cuprinse cu 
braţele pe după umeri. 

— Adu-l pe contele Von Basel! 

— Sedovina? Sprâncenele Tamarei se ridicară ca şi când 
Ash ar fi întrebat-o dacă nu vrea s-o ajute la gătit? 

— Dansează duminica viitoare în rolul Effiei. Ce părere ai 
despre ea? 


— Este o fată talentată, în ciuda părului ei blond cam rebel 
şi - cum să-ţi spun - a atitudinii ei cam forţate. 

— Am auzit că este comparată cu tine. 

— Dragul meu, asta nu înseamnă decât că a câştigat 
publicul pentru stagiunea aceasta. Este într-adevăr foarte 
bună, dar asta nu înseamnă că are şi forţa să se menţină. 
Mai întreabă-mă peste câţiva ani. 

— Ce ştii despre ea? 

— Frecventează cercuri destul de dubioase. 

— De fapt, asta vreau să ştiu, nu mă interesează cum 
dansează. 

— Dragul meu, observ că discuţia noastră are darul să te 
irite. 

Ash o privea cum îi zâmbeşte pe deasupra mesei de la 
cofetăria Berrin, de pe strada Morskaia. Veniseră aici de la 
şcoala de dans după repetiţia de dimineaţă. Armistițiul cu 
Valeri funcţiona admirabil - reuşea să petreacă foarte multe 
ore cu Tamara în timp ce încerca să pună la punct detaliile 
loviturii de palat. Era ca şi când i-ar fi făcut curte, 
supunându-se unui ritual de modă veche. Dar nu reuşise să 
se apropie deloc de Kiricenko, conducătorul grupei de 
luptă, iar Von Basel, care ar fi trebuit să-i fie de mare ajutor, 
dispăruse. Ultimele bilete se aflau în acelaşi loc, în gaura 
din zidul ambasadei germane. 

— Ce fel de cercuri frecventează? Insistă Ash. 

— Revoluţionari. Este un adevărat miracol că încă n-au 
dat-o afară. 

— Tamara, într-o vreme susţineai că simplul refuz de a 
spune cu voce tare „Doamne, apără-l pe ţar” era socotit o 
atitudine revoluţionară. Acum ce vrei să spui, de fapt? 

— Vreau să spun revoluționari, la naiba, Kennet. Pumnul ei 
mic bătu în masă ca să sublinieze cele spuse şi ceştile ce 
cacao zăngăniră în farfuriile lor. Încă un pas greşit, şi 
Sedovina va fi dată afară de la Teatrul Imperial. Amantul 
ei... 

— Amant? Are numai şaisprezece ani. 


— Amantul. Şi are douăzeci. Dragul meu, femeile învaţă 
repede să-şi ascundă vârstă. Oricum, amantul ei a fost exilat 
în Siberia pentru agitaţie revoluţionară. Împuşcat apoi când 
a încercat să fugă de sub escortă... Aş putea să ştiu de ce te 
interesează? 

— Ce? Oh... prietenii ei... 

Un car blindat rusesc se caţără dintr-o tranşee la o sută 
cincizeci de metri de liniile germane, trăgând din răsputeri 
cu mitralierele. Infanteriştii din tranşee, care era un fel de 
mocirlă amestecată cu gheaţă, încercau să-i convingă pe 
camarazii lor din vehiculul blindat să se ducă în altă parte. 
Schimburile de focuri ce păreau normale în timpul zilei 
deveneau un adevărat iad seara, când se înteţea tirul 
asupra vehiculului blindat. 

Nemţii încercau să-l avarieze printr-o metodă incredibilă - 
să nimerească în radiatorul maşinii şi trăgeau în cauciucuri, 
străduindu-se să le facă bucățele. În curând, aveai impresia 
că toţi soldaţii duşmani, pe o distanţă de două mile, trăgeau 
numai în carul blindat, care riposta cu muşcăturile 
lătrătoare şi ucigaşe ale mitralierelor sale. Ruşii din tranşee 
erau nevoiţi să se lase în jos pentru a se feri de barajul 
inevitabil al artileriei. 

Contele Von Basel urmărea amuzat monstrul de fier. 
Fusese adus acolo din ordinul lui, pentru a crea o 
diversiune. Dintr-o dată, un obuz german trecu vâjâind 
peste "Ţara Nimănui şi explodă la douăzeci de metri de carul 
blindat, aruncându-i pe ruşi în aer ca pe nişte jucării. Al 
doilea obuz ateriză şi mai aproape. Şrapnelele se loveau de 
laturile lui. Carul blindat se puse în mişcare. Carele blindate 
şi tancurile erau nişte arme minunate, adevărate fortărețe 
mobile, o cavalerie industrială. Încercase să-l convingă pe 
împărat, fără să reuşească, de faptul că astfel de inovaţii ar 
putea accelera schimburile de focuri dintre tranşee şi 
mitraliere, dar împăratul îi spusese că amândoi erau prea 
de modă veche pentru a se lăsa entuziasmați de fel de fel de 
inovaţii. Dovada cea mai grăitoare o constituia eşecul 


tancurilor britanice. Cu el nu se putea discuta, dar, în sinea 
lui, Von Basel nu fusese de acord şi se gândea, ce-ar fi 
dacă... 

Brusc, vehiculul se opri. Focurile încetară pentru o clipă 
sau două şi Von Basel înţelese că se oprise motorul. Exact 
asta se întâmplase - unul din membrii echipajului ieşi 
repede afară şi începu să dea la manivelă. Nemţii 
deschiseră imediat focul şi omul primi în plin lovitură după 
lovitură, continuând să învârtă cu încăpățânare manivela. 
Von Basel nu mai aşteptă să vadă ce se întâmplă şi porni să 
străbată Ţara Nimănui, în timp ce toţi ochii erau aţintiţi 
asupra carului blindat şi a obuzelor care cădeau în jurul lui. 

Von Basel îl găsi pe împărat pe jumătate mutat în 
frigurosul castel Belvedere, urlând la banda de netrebnici 
care erau curtenii lui. Întristat de felul cum arăta suveranul 
lui, Von Basel arboră o mină veselă, ca să-l mai învioreze pe 
împărat. Dar acesta îl luă prin surprindere. Îl dusese 
imediat într-o încăpere particulară şi îi expusese pe 
nerăsuflate planul referitor la ţar. 

Von Basel era încântat. Simţea mirosul de sânge. 
Împăratul, adânc mâhnit de trădarea generalilor, începea 
să riposteze. Buuun. Ar putea face Von Basel lucrul acesta? 
Îl întrebase împăratul. Ar putea să-l scoată pe ţar din 
Rusia? Von Basel răspunse afirmativ. 

Împăratul vru să-i ofere pe loc Crucea de Fier, clasa întâi, 
dar Von Basel refuză respectuos. Era o onoare pentru el să- 
şi slujească stăpânul, ca să nu mai vorbim - ceea ce nu 
menţiona - de faptul că, în sfârşit, rugile lui fuseseră 
ascultate - sărmanul Ash... 

Dădu raportul obligatoriu Grupei III b prin telefon, 
excluzând posibilitatea unei întrevederi, apoi se opri să-şi 
vadă mama care se mutase într-un apartament din Berlin, 
atunci când ruşii ocupaseră moşiile lor din Prusia Orientală, 
la începutul războiului. Pământul era acum din nou în 
mâinile germanilor, dar nu mai rămăseseră decât foarte 
puţine clădiri locuibile. 


I se păru la fel de frumoasă ca întotdeauna - o femeie 
distinsă, dintr-o veche familie prusacă, chiar mai veche 
decât cea a lui Von Basel. Se luptase pe tot parcursul 
copilăriei lui să-l apere de exagerările tatălui lui cam îngust 
la minte, un munte de om care mânuia sabia ca pe o bâtă şi 
îi silea să se lupte cu el pentru fiecare clipă de linişte. 

Conflictul ajunse la paroxism când Von Basel avea 
cincisprezece ani, şi împăratul îşi făcuse cunoscută dorinţa 
de a veni la o vânătoare de cerbi pe moşia lui Von Basel. 
Mama lui fusese extrem de emoţionată şi măgulită, însă 
tatăl lui nu privise cu ochi buni cheltuielile impuse de 
introducerea apei curente şi a toaletelor în castelul vechi de 
peste o mie de ani, nemaivorbind de renovarea totală a 
acestuia. 

Mama lui avusese însă câştig de cauză, fiind susţinută şi de 
un mareşal al curţii, care venise cu mult înaintea suitei, ca 
să se convingă că la moşia unde urma să fie găzduit 
împăratul totul era în ordine. Cu câteva săptămâni înainte 
de data vânătorii, de la Berlin începură să sosească 
alimente exotice, însoţite de note de plată uriaşe, urmate 
curând de bucătarul personal al împăratului şi de 
ajutoarele sale, împrumutaţi, contra unei sume 
considerabile, de la cele mai scumpe hoteluri din Berlin. În 
acelaşi timp, li s-au dat bani ţăranilor ca să vopsească şi să 
văruiască toate casele şi cocioabele aflate la vedere, pe 
traseul împăratului de la staţia de cale ferată până la conac. 
De asemenea, drumul fusese reparat pentru a se asigura 
suitei imperiale o călătorie cât mai confortabilă. 

Când, în cele din urmă, splendidul tren imperial îşi făcu 
pufăind apariţia în Prusia Orientală, tânărul Von Basel era 
deja ameţit de extravaganţele care făceau deliciul mamei 
sale şi îl înfuriau la culme pe tatăl său, şi receptiv la 
atenţiile unui fermecător membru din suita împăratului, un 
colonel din Corpul Imperial de Gardă, care înţelese 
dorinţele neîmplinite ale băiatului şi i le satisfăcu cu multă 


delicateţe. Şi tandreţea deosebită a unei strângeri de mână 
de adio îi trezi anumite bănuieli tatălui lui Von Basel. 

După ce ultimul vagon dispăru în depărtare şi liniştea se 
aşternu ca un linţoliu asupra moşiei, tatăl lui Philip Von 
Basel îl înhăţase şi îl târâse, aşa cum erau încă îmbrăcaţi în 
uniformele de gală, până în grajd, unde îl bătuse cu pumnii 
până îl lăsase în nesimţire. Băiatul îşi revenise într-un 
târziu, cu faţa în bălegar şi în paiele năclăite şi vomită. Tatăl 
lui şedea cu capul în mâini şi tăcea. 

Philip se târî până la găleata calului şi îşi băgă capul în apa 
rece de mai multe ori la rând, până când îi trecu ameţeala. 
Când fu în stare să stea în picioare, îşi trase sabia. Tatăl lui 
ridică privirile. 

Loviturile furioase ale oţelului în căldare nu puteau 
însemna altceva decât o provocare la luptă. Dar pentru a se 
face şi mai bine înţeles de bătrânul Von Basel, tânărul Philip 
adăugă câteva observaţii referitoare la pretenţiile lui 
sexuale faţă de mama sa. Tatăl lui se ridică în picioare, 
propunându-şi să-l pedepsească şi mai cumplit pe băiatul de 
cincisprezece ani. 

Însă Philip Von Basel îşi promisese ceva - anume, că nu va 
mai permite nici unui bărbat mai puternic decât el să-l 
surprindă cu garda coborâtă. Dacă tatăl lui intenţiona să-l 
pedepsească, trebuia mai întâi să-i ia sabia pe care îl 
învățase cum s-o mânuiască. Şi tatăl lui avea să descopere 
în curând că acest lucru nu era uşor de făcut. El însuşi 
avusese grijă ca remarcabila viteză de reacţie a băiatului să 
crească mereu, chiar din ziua în care o descoperise. Dar nu 
aflase un lucru, şi anume că încheieturile băiatului se 
întăriseră considerabil în timpul verii. Furia provocată de 
faptul că-i distrusese bucuria întâlnirii cu colonelul din 
gardă reprezenta combustibilul ce punea în mişcare acea 
maşină a morţii în care se transformase băiatul, aceasta 
fiind exclusiv opera tatălui. 

Philip deschise ambii obraji ai tatălui său până la os, îi 
reteză o ureche şi îi smulse printre lacrimi scuze, sub 


ameninţarea că îi va tăia şi nasul. Câteva ore mai târziu, 
contele umilit avea să se împuşte, după ce-i garantase 
băiatului dreptul la moştenire la împlinirea vârstei 
majoratului şi încercase să-l convingă că sabia era un 
instrument cât se poate de bun pentru îndreptarea 
strâmbătăţilor şi restabilirea ordinii. Singurul lucru care îl 
nedumerise pe Von Basel atunci fusese durerea mamei 
sale... 

Acum aceasta îl rugă să mai stea cu ea câteva zile, dar 
Philip se simţea deprimat din cauza lipsurilor de alimente 
care îi afectau chiar şi pe cei din clasa lor socială la Berlin, 
spre deosebire de Rusia, unde singurul indiciu al 
restricţiilor impuse de război îl constituiau preţurile mai 
ridicate pe care cei bogaţi şi le puteau însă permite. În 
afară de aceasta, era nerăbdător să treacă din nou liniile 
frontului. Împăratul îl întrebase ce va face cu Ash. Von Basel 
zâmbi când îşi aduse aminte. Îi povestise Maiestăţii sale 
despre planul lui Ash de a-l sprijini pe Marele Duce Valeri în 
pregătirea loviturii de palat. 

— Cred că am să-l las pe comandorul Ash să facă ceea ce 
intenţionează. Ba chiar am să-l ajut. E mult mai greu să-l 
răpeşti pe ţar din mâinile propriului regiment de gardă sau 
ale unui guvern revoluţionar, decât să-l iei de lângă un 
singur ofiţer de marină. 

Împăratul îl bătuse mulţumit pe spate, apoi poruncise să 
se ataşeze un vagon al trenului imperial la expresul spre 
Riga, în aşa fel încât contele Von Basel să se poată întoarce 
pe front într-un mod demn de un nobil german aflat în 
slujba împăratului său. 

Contele Von Basel ar fi vrut să se bucure de luxul care îl 
înconjura în trenul ce se îndrepta spre est, dar era prea 
nerăbdător ca să poată savura plăcerea călătoriei. Abia 
aştepta să ajungă din nou la Petrograd, ca să-l pândească 
pe Ash. 

Sedovina dansa. O tăcere deplină se aşternuse peste 
Teatrul Mariinski. Ash şedea în stal, umăr lângă umăr cu 


ofiţerii ruşi. Când îşi termină primul solo, bărbaţii săriră în 
picioare, aclamând. O furtună de aplauze se dezlănţui de la 
cele trei rânduri de loji şi de la galerie. Marea Karsavina 
dansa în rolul Sylphidei, dar Petrogradul aştepta solourile 
Sedovinei şi o întâmpina de fiecare dată cu strigăte de 
bucurie şi aprobare. 

Sedovina dansa cu precizia rece cerută de ruşi, căci numai 
aşa puteai să le cucereşti inima. Dacă nu ar fi fost perfectă, 
ar fi huiduit-o. Pe lângă precizie, Sedovina se remarca şi 
prin graţie, ceea ce era, de asemenea, de aşteptat. În ciuda 
vârstei fragede, a stilului tineresc neformat pe deplin, toţi o 
socoteau irezistibilă. 

Şi cu toate acestea, îşi spunea Ash, ceva lipsea. Poate că 
era prea tânără, poate că îi lipsea suflul pentru o carieră de 
lungă durată, dar nu reuşea să etaleze o personalitate 
distinctă, aşa cum făcea Karsavina cu paradoxala ei mască 
de senzualitate forţată, sau Tamara cu senzualitatea ei de-a 
dreptul exuberantă. Lăsa impresia că în timp ce dansează 
se gândeşte la altceva. Revoluţia? Sau confunda dorinţele 
cu realitatea? Va afla lucrul acesta când se va termina 
spectacolul. 

Se lăsă cortina mare, albastră, pentru antract, iar ofiţerii 
începură să discute emoţionaţi despre noua senzaţie, în 
timp ce se îndreptau spre primul rând de loji. Şi Ash porni 
în aceeaşi direcţie, încercând să dea de Serghei Gladişev. 
Trecu pe lângă trei vechi căpitani ai regimentului de gardă 
Jaegherski, splendizi în uniformele lor de culoare verde 
închis, acoperiţi de medalii; aceştia discutau aprins despre 
meritele spectacolului. Coregrafia, recunoşteau ei, trece 
prin vremuri grele... dar Sedovina... era o adevărată 
ballerina. Oare când o să-i ofere Teatrul Imperial un rol 
principal, demn de talentul ei? Dar nu auzise? Sokolova, 
marea dansatoare a anilor optzeci, o pregătea pentru 
Giselle. 

În primul rând de loji, doamnele deschiseseră larg uşile şi 
stăteau în fundul lojilor, fumând şi discutând cu bărbaţii 


veniţi din staluri. În următorul rând de loji, negustori cu 
obrazul proaspăt ras se grăbeau să se întoarcă la soțiile lor 
cu câte o ceaşcă de cacao, în timp ce pe scările ce coborau 
de la galerie se scurgeau zgomotos „Dumnezeii”, studenţii 
de la şcoala de balet, fetele prefăcându-se că nu bagă de 
seamă ocheadele ofiţerilor în uniforme strălucitoare. 

În faţa uşii lojii imperiale, un gardian executa şi el un fel 
de dans special - un exerciţiu cu arma la umăr şi în mână - 
realizat cu precizia unui automat. Ash privi prin uşa 
deschisă, dar ţarul nu era acolo. Văzu în schimb un grup de 
români, printre care şi un prinţ, despre care Ash auzise că îi 
făcea curte uneia dintre fiicele ţarului. În ciuda faptului că 
pierduseră mai mult de jumătate din teritoriul ţării şi a 
„tulburărilor” din oraşele sale, cum obişnuia ţarul să le 
numească, procesul procreaţiei regale impunea obedienţă. 

Ash îl descoperi pe Gladişev în foaierul de la cel de-al 
doilea rând de loji, bând şampanie cu câţiva bărbaţi cu 
figuri serioase, despre care presupuse că erau membri ai 
Dumei. Spre marea lui uşurare, când îl văzu pe Ash ezitând, 
milionarul din Partidul Cadeţilor se scuză faţă de 
interlocutori şi îi făcu semn spre locul unde se vindea 
şampanie. Îi oferi un pahar lui Ash. 

— Am auzit că mi-aţi telefonat, domnule comandor Ash, 
spuse el. 

— De cinci ori săptămâna aceasta. Şi am trecut de două 
ori şi pe la dumneavoastră pe acasă. Ridică paharul în semn 
de toast silențios şi adăugă: Este prima oară că nu mă 
evitaţi de când mă aflu la Petrograd. Ce s-a întâmplat? 

Gladişev avea o faţă mare, rotundă şi un zâmbet aproape 
perpetuu, care era fie binevoitor, fie răutăcios, în funcţie de 
felul cum clipea din ochi. Acum îşi miji pleoapele şi 
zâmbetul deveni dur, amuzat, lipsit de veselie. Lui Ash îi 
reamintea de prietenii tatălui său din industria cărbunelui 
şi a oţelului - oameni care răzbiseră singuri şi care erau al 
naibii de mândri de asta şi deosebit de sinceri. 


— V-am văzut mai deunăzi pe Nevski împreună cu Tişkova. 
Ăsta era motivul. 

Când se dusese a doua oară la casa lui Gladişev, Ash fusese 
însoţit de Tamara. După cât se părea, complotul reuşise. 

— Suntem prieteni vechi. 

— O admir foarte mult. 

— La fel şi Marele Duce Valeri. 

— Întotdeauna am susţinut că gusturile lui sunt mult mai 
avansate decât ale restului clanului său. 

Asta dorea să audă Ash. Aşadar, Gladişev aflase sau bănuia 
că există o conspirație a Marilor Duci în vederea răsturnării 
de la putere a lui Nikolai al II-lea şi presupunea că Ash face 
parte din ea. 

— Domnişoara Tişkova şi cu mine vom lua dejunul miercuri 
la Berrin. Ora trei, spuse el. 

Ash se întoarse în staluri, unde publicul intra prin 
coridoare şi pe scări. Lumina scăzu în intensitate, în vreme 
ce holul albastru şi auriu se cufundă în tăcere. Îl auzi pe 
unul din ofiţerii din vechiul regiment de gardă Jaegherski 
şoptind fericit: 

— Şi luna viitoare jubileul Tişkovei! 

Asta în cazul în care Petrogradul nu va fi în flăcări până 
atunci, îşi zise Ash. Asistase la prima demonstraţie de 
stradă la începutul acelei săptămâni, în timp ce se ducea 
într-una din vizitele, rămase fără rezultat, la adresa lui 
Serghei Gladişev. Muncitorii din fabrici mărşăluiau 
încruntaţi prin mijlocul străzii Sadovaia. Ţineau în mâini 
pancarte de pânză pe care scria Duma! Cu chipuri 
posomorâte scandau şi ei: Duma! Duma! Cerând ca organul 
electoral să fie mai mult decât o cameră de dezbateri. 
Dumei îi revenea misiunea de a forma un guvern care să 
funcţioneze nu numai cu numele. 

O ameninţare iminentă la adresa stabilităţii Rusiei o 
constituia însă un alt strigăt, reluat ca un ecou de vocile 
mărşăluitorilor: 

— Hleba! Pâine! 


Erau înfometați. Şi Rasputin prorocise de nenumărate ori 
că oamenii flămânzi se vor răscula. 

Poliţia se postase la intersecţia dintre Sadovaia şi Nevski, 
acolo unde se oprise şi Ash. Demonstranţii s-au apropiat 
până la o distanţă de douăzeci de metri de linia lor neagră, 
strigând şi amenințând cu pumnul. Poliţiştii se mențineau 
ferm pe poziţii, şi Ash, văzându-i cum stăteau cu ochii 
aţintiţi la ofiţerii lor în haine gri, în aşteptarea ordinelor 
crezu că alcătuiesc într-adevăr o forţă disciplinată. Dintr-o 
dată, poliţiştii îşi desfăcură rândurile în două, ca şi când ar 
fi vrut să-i lase pe demonstranți să treacă, dar golul fu 
umplut imediat de un detaşament călare înarmat cu 
bastoane care pătrunse la trap în spaţiul eliberat. Un ofiţer 
ieşi în faţa lor şi le strigă ceva demonstranţilor. Urmă un 
moment de mare tensiune, în care niciuna din cele două 
părţi nu se mişcă; apoi în mod surprinzător, după părerea 
lui Ash, demonstranţii începură să dea înapoi în faţa cailor. 
Coada coloanei se dispersă în străzile lăturalnice din jurul 
pieţei, dar liderii rămaseră expuşi în fruntea 
demonstranţilor. Poliţiştii nu pierdură timpul şi împinseră în 
dube câteva zeci dintre ei, lovindu-i cu bastoanele. În zece 
minute se reluase circulaţia pe aglomerata arteră Nevski, 
dar Ash, care fusese impresionat de curajul şi hotărârea 
întipărite pe feţele demonstranţilor din primele rânduri, era 
convins că poliţia câştigase numai una din ceea ce promitea 
să fie un şir lung de bătălii... 

În spatele Teatrului Mariinski se afla unul din canalele 
Nevei, acoperit acum de gheaţă şi de zăpadă. Trăsuri şi 
automobile stăteau aliniate acolo, în faţa intrării actorilor. 
Din când în când, uşa se deschidea şi îşi făcea apariţia o 
siluetă atât de înfloritoare încât nu i se distingea decât o 
buclă strălucitoare sau un năsuc drăguţ. Din maşină sau din 
trăsură se întindea o mână, şi balerina se strecura înăuntru, 
în timp ce vehiculul se punea în mişcare zăngănind. 

Alte fete ieşeau în grup, ţinându-se de mână, şi 
zgribulindu-se din cauza frigului, râzând emoţionate şi 


devenind brusc serioase ori de câte ori se apropia câte un 
grup de tineri ofiţeri. La volanul multor maşini şedeau 
şoferi în livrea roşie, regală. Ash se întreba dacă nu cumva 
vreuna dintre ele o va lua pe Sedovina. Dar după câteva 
clipe plecă şi ultima maşină, iar Ash rămase singur; numai 
cu câţiva ofiţeri ruşi. Oare n-o zărise când ieşise? Mai 
trecură cinci minute de aşteptare zadarnică. Poate că se 
amestecase printre siluetele acelea încotoşmănate care se 
grăbiseră să se urce în câte o maşină. Numai că ar fi trebuit 
să remarce silueta înaltă... 

Unul dintre ruşi bătu la uşă. O bătrână îi spuse să plece de 
acolo. 

— Sedovina? Întrebă el. Femeia dădu din cap, iar rusul se 
întoarse la grupul lui. Ash aruncă o privire spre rivali - 
ofiţeri tineri, cu chipuri proaspete, purtând vulturul bicefal 
şi însemnul roşu imperial al Regimentului de Cavalerie de 
Gardă. Aristocraţi, înrolați de curând în armată. Şi mai 
tineri ca oricând, deoarece ruşii accelerau ritmul de 
pregătire a claselor de cădeţi pentru a putea face faţă 
măcelului. 

Nu putea fi vorba de concurenţă. Aşteptase de sute de ori 
la uşi similare să apară Tamara Tişkova, în timp ce îi făcuse 
curte mereu şi mereu, ani în şir, şi cunoştea ritualul. Îi lăsă 
pe ei să se apropie primii. 

Sedovina ieşi, în sfârşit, înfăşurată într-o pelerină uriaşă 
cu glugă, care nu lăsa să se vadă decât o buclă de păr blond 
strălucitor şi vârful nasului cârn. Ofițerii se înghesuiră să-i 
sărute mâna. Ash o urmări şi văzu că privirea ei trecea 
peste capetele ofiţerilor. Nu părea nici înfricoşată de asalt, 
nici încântată. Ash fu chiar surprins să remarce o fugară 
expresie de dispreţ întipărită pe chipul ei. În clipa 
următoare, Sedovina zâmbi indiferentă şi se întoarse cu 
spatele spre ei. Ash era în faţa ei. 

— Am văzut-o anul trecut în noiembrie pe Pavlova la New 
York - până astă seară n-am înţeles de ce a plecat din Rusia. 


Nişte ochi mari, albaştri şi miraţi, încă strălucitori de 
emoția spectacolului, se pironiră asupra lui. Ash încercă să 
reziste cu un zâmbet, dar ceva nu era în regulă. Fie că fata 
nu-şi amintea că se cunoscuseră la soţii Exeter, fie că nu-i 
plăcea ceea ce auzise. 

Răspunse rece: 

— Vă mulţumesc. Ştiu că aţi vrut să fie un compliment, dar 
artiştii nu sunt concurenţi. 

— Concurentele dumneavoastră s-ar simţi uşurate să vă 
audă vorbind aşa, spuse Ash. Vă mai amintiţi, domnişoară, 
că ne-am cunoscut la Londra? 

Sedovina îi aruncă o privire. 

— Comandorul Ash. Sărmana Lady Exeter. Ce moarte 
ciudată! Mi-a părut aşa de rău. S-a purtat foarte frumos cu 
mine. M-au găzduit în casa lor şi după ce au plecat în 
Rusia... 

— N-aţi vrea să luăm supeul împreună? Să stăm puţin de 
vorbă. 

— De regulă, nu supez... după spectacol îmi place să 
analizez... ce a fost bine şi ce a fost râu... 

Sedovina se uită împrejur. Ofițerii ruşi erau tot acolo. Ash 
lăsă să cadă mantaua de pe uniforma lui: 

— Noapte bună, domnilor. 

Îl salutară respectuos, unii murmurară noapte bună, apoi 
plecară cu toţii. 

— Ce a dansat Pavlova? 

— Giselle. În seara asta am auzit că Sokolova te pregăteşte 
pe dumneata pentru acest rol. Tot ea a pregătit-o şi pe 
Pavlova, nu-i aşa? 

— Cum se face că un american ştie despre baletul nostru? 

— Sunt un prieten vechi de-al Tişkovei. 

Sedovina arboră o nouă mină dispreţuitoare, aşa cum 
reacţionase şi faţă de ofiţerii din Gardă, şi Ash fu uimit să 
constate că abia îşi stăpânea furia. Poate că Tamara o 
insultase pe fată. Era în stare de orice, dacă i se puneau 
bețe în roate. 


— Ea, cu anturajul ei de Mari Duci, pufni Sedovina. Îşi 
închipuie că baletul e jucăria lor. 

— Mergem? Întrebă Ash. Învăţase de mult timp că trebuie 
să se ţină departe de simpatiile şi antipatiile care izbucnesc 
şi înfloresc la bară şi în culise. 

— Eşti de acord să supăm împreună? 

— Baletul trebuie să fie accesibil tuturor, nu numai 
aristocrației. Tişkova pledează pentru caracterul exclusivist 
al baletului. 

— Mergem? 

— Mai întâi să-mi spui ce doreşti să mă întrebi. 

— Vreau să fac cunoştinţă cu un bărbat pe nume 
Kiricenko. 

— Cu cine? Întrebă ea uşor speriată. 

— Kiricenko. Este liderul unei formaţiuni revoluţionare 
socialiste, aliat cu bolşevicii. Lenin îl cunoaşte. 

— Nu avem ce discuta. 

Sedovina se răsuci pe călcâie pornind grăbită spre piaţa 
mare din faţa teatrului. Ash o ajunse din urmă. 

— Te rog, hai să luăm masa împreună. O să stăm numai de 
vorbă... 

— 'Ţip să vină poliţia dacă nu pleci de lângă mine. 

— Voi jura poliţiştilor că vorbeam despre Giselle... 

— Am să ţip. Sedovina aruncă priviri împrejur. Se apropia 
un tramvai. 

— Sau o să le spun poliţiştilor că discutam despre 
marinarul bolşevic cu care te-ai întâlnit la Covent Garden? 
Întrebă Ash. 

Fata îl apucă de braţ. Făcuse ochii foarte mari. 

— N-am de gând să-ţi fac rău, zise Ash. N-o să spun 
nimănui, dar trebuie să mă întâlnesc cu Kiricenko. 

— Cine mai ştie? 

— Nimeni. 

Ceea ce nu era pe de-a întregul adevărat, însă detectivii 
de la Departamentul de Stat care îl urmăriseră pe marinar 
nu reprezentau o primejdie pentru Sedovina. 


— Te-am urmărit când ai ieşit din casa familiei Exeter. 
Suntem de aceeaşi parte a baricadei. 

Nici asta nu era întru totul adevărat, dar destul de 
aproape. 

— Am nevoie de ajutorul dumitale. 

— Nu-l cunosc. 

— Mai gândeşte-te. 

Fata privi de jur-împrejurul pieţei. Teatrul Mariinski părea 
părăsit, ciudat de bizantin prin faţada şi turnurile sale. 
Piaţa Teatrului era şi ea pustie acum, cu excepţia bătrânelor 
care curăţau zăpada. Privirea fetei stărui asupra fiecăreia 
dintre ele. 

— Să mergem. 

Uşurat, Ash o lăsă să-l conducă spre una din străduţele ce 
dădeau în piaţă. 

— Strada aceasta este pe malul unui canal, şopti ea. Ceva 
mai încolo se află un pod... 

Acesta era suspendat deasupra canalului de o pereche de 
lanţuri negre, ancorate în gurile unor lei sculptați, negri cu 
auriu. Sedovina atinse unul din capetele lor. 

— Prietenii mei de pe vremea când am debutat la 
Mariinski... era un drum lung de la mine de acasă, dar am 
preferat să-mi văd prietenii... 

Fata privi în josul canalului, o adâncitură graţioasă plină 
cu zăpadă care reflecta lumina împrăştiată de clădirile din 
jur şi de stâlpii plasați la distanţe egale de-a lungul străzii. 

— N-am mai fost de mult pe aici. 

— Eu sunt pierdut, spuse Ash. 

— La următoarea intersecţie ai să vezi turnul Amiralității. 
Vino, s-a făcut frig. 

Porniră cu paşi repezi de-a lungul canalului, până când 
acesta coti şi dădu brusc într-un bulevard îngust, una dintre 
străzile principale care se desfăşurau ca nişte raze în jurul 
Amiralității. Spirele aurii străluceau la capătul ei, scăldate 
în lumină, întrucât, în ciuda temerilor exprimate de unii, 
nici un Zeppelin nu bombardase edificiul. 


Sedovina porni şi mai repede, iar Ash abia se ţinea după 
ea pe zăpada lunecoasă. Vântul le sufla din spate, 
smulgându-le pelerinele şi pătrunzându-i până la piele. Pe 
măsură ce se depărtau de canal, stâlpii de lumină se 
împuţinau, unele porţiuni fiind cufundate complet în 
întuneric. 

Când Ash reuşi să-i privească pentru o clipă faţa în lumina 
unuia dintre stâlpii rari, fu şocat să constate că părea 
profund îngrijorată. Sau disperată? 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— Mă întreb ce o să se întâmple dacă mă prinde poliţia. 

— Ce? 

— Nu ştiu prea multe, dar oricum... Cred că o să mă omor. 

— Ce tot vorbeşti? Eu nu-l ameninţ pe Kiricenko. Vreau 
pur şi simplu să stau de vorbă cu el. De ce i-aş face rău lui 
Kiricenko? 

Nici un răspuns. Se cufundase din nou într-una din 
tăcerile ei lungi, pe care încă n-o întrerupsese când 
ajunseră în Piaţa Sf. Isaac. Catedrala cu turnurile 
întunecate se profila în depărtare, dar „Astoria” şi graţiosul 
Palat Mariinski aruncau lumini strălucitoare pe stivele de 
lemn din piaţă aproape de la fiecare fereastră. Dinspre 
ambele clădiri se auzea muzică, luată şi purtată apoi de 
vânt. 

Sedovina mergea cu capul plecat şi nu observă agitația 
care se produse brusc în jurul lor. O bătrână se năpusti din 
umbra unei stive de lemn şi trecu în goană pe lângă ei cu 
câteva bețe în mână. În timp ce alerga pe lângă ei se auzi 
un strigăt, şi un soldat se repezi după ea, cu puşca ridicată 
în chip de măciucă. 

Fără să stea pe gânduri, Ash îi tăie drumul soldatului şi îi 
repezi un pumn în stomac, făcându-l să se îndoaie de mijloc. 
Puşca soldatului căzu zăngănind pe gheaţă şi el se prăbuşi 
lat la pământ gemând, în timp ce bătrâna dispărea într-o 
alee. 


Un al doilea soldat veni în fugă prin coridorul îngust dintre 
stivele de lemn, îşi văzu tovarăşul doborât la pământ şi 
îndreptă arma spre Ash. 

Sedovina şopti: 

— Dă-i nişte bani. 

Ash îşi desfăcu pelerina, aşa cum făcuse şi mai înainte, iar 
soldatul îi văzu uniforma. Ash băgă încet mâna în buzunar şi 
îşi scoase portofelul. Luă din el câteva ruble şi i le întinse 
soldatului. Acesta aruncă o privire spre tovarăşul lui care se 
chinuia să se ridice de jos. Lăsă arma în jos şi luă banii. Ash 
o apucă pe Sedovina de braţ şi porni grăbit spre „Astoria”. 

— Dacă n-ai fi intervenit, ar fi bătut-o, spuse Sedovina. Nu- 
şi dau seama că este văduvă sau mama unuia ca ei. 

— Mulţumesc, dar nu m-am gândit... 

— Ei bine, am avut amândoi noroc că nu erau beţi. Altfel, 
ne-ar fi împuşcat. 

Ash îşi zise că norocul lor se datora mai degrabă sugestiei 
Sedovinei de a le da un bacşiş. Îi aruncă o privire. Părea 
ciudat de puţin afectată de acest incident, lăsând impresia 
că şi-l scosese deja din minte. Se strădui să-şi amintească, 
aşa cum făcuse de multe ori la început, când o cunoscuse pe 
Tamara, că ruşii sunt diferiţi, mai emoţionali şi mai 
romantici decât europenii, dar, în acelaşi timp, extraordinar 
de fatalişti, ceea ce le dădea posibilitatea să-şi îngheţe orice 
emoție printr-o doză masivă de resemnare. De fapt, spusese 
şi ea acelaşi lucru, ceva mai devreme, când afirmase că se 
va omorî. Nu încăpea nici o îndoială în privinţa asta. 

Ash examină intrarea din faţă a hotelului Astoria. Părea 
„ciudată” - „Zăpada Roşie” renunţase, probabil, la hotel. 
Era un loc la fel de bun ca oricare altul pentru un supeu 
târziu. Ash o invită înăuntru. 

— Nu. Vreau să mă duc acasă. 

Ash făcu semn unei sănii care stătea la colţ. Sedovina se 
aşeză şi examină cu privirea strada. Trăsuri şi sănii treceau 
în mare grabă pe Nevski, ici şi colo câte o troică plină cu 
bărbaţi eleganţi şi femei vesele. La Londra şi la Paris 


trăsurile ar fi fost trase la marginea trotuarelor la ora 
aceea, dar Petrogradul, la fel ca şi New York-ul, abia se 
trezea la viaţă. 

Sedovina îi dăduse vizitiului adresa. După ce parcurse o 
milă pe Nevski, o luă la dreapta şi trecu prin faţa colonadei 
masive a Teatrului Alexandru. 

— Locuiesc pe aleea aceea. 

Locul era prea îngust pentru sanie, o ulicioară abia vizibilă 
printre două şiruri de clădiri. În stradă, paşii lor răsunau cu 
zgomot şi Ash auzi o cioară croncănind somnoroasă. Îi veni 
în minte un peisaj din Noua Anglie. Căsuţele mici cu două, 
trei etaje, înghesuite unele în altele, îi sugerau o stradă din 
Portsmouth. Casele erau de lemn, cu frontoane ascuţite 
care se aplecau unul spre celălalt. Sedovina se îndreptă 
spre o alee acoperită de o pasarelă suspendată între etajele 
superioare. Pasarela avea o fereastră, în dreptul căreia 
ardea o lampă. 

— Camera mea, spuse Sedovina. Nu-i aşa că e minunat să 
ai sentimentul că pluteşti în aer? 

Sedovina trecu pe sub pasarelă şi băgă o cheie într-o uşă 
de lemn. Aceasta se deschise spre un culoar mic. Lumina 
care venea de sus arunca umbre lungi pe tapetul pereţilor. 
Se pregătea să închidă uşa. 

— Kiricenko? Întrebă Ash. 

Sedovina dădu din cap. 

— Mâine la ora cinci. Poţi să vii să mă iei de la Şcoala de 
Balet de pe strada Teatrului? 

Sedovina se rezemă de uşă, ascultând zgomotul paşilor lui 
care se pierdea în depărtare. Îşi încrucişă braţele pe piept 
şi îşi apăsă sânii cu mâinile. Încerca să-şi limpezească 
gândurile, să-şi stăpânească panica. Cine era el? De ce o 
urmărise? Ce spusese ea? Oare o să vină înapoi cu Ohrana? 

Se uitase tot timpul după detectivi de-a lungul drumului de 
la teatru, aşteptându-se din clipă în clipă să audă şuieratul 
sirenei poliţiei; parcă le şi simţea mâinile aspre cum o 
înşfacă şi o trag în maşină. 


Kiricenko. Îşi linişti mintea gândindu-se la el. De regulă 
omul o înspăimânta - în rarele împrejurări când se 
întâlniseră, dar acum gândul la el nu-i mai producea frică. O 
să-i spună ce doreşte Ash. Să stabilească Kiricenko dacă 
Ash e periculos sau nu. Kiricenko o să ştie ce atitudine 
trebuie să adopte faţă de american. 

Stinse lumina, apoi deschise uşa, alergă pe alee şi îl trezi 
pe un băiat care dormea într-un apartament de la parterul 
clădirii. Acesta veni cu ea, ascultă mesajul şi o luă la fugă, 
mestecând unul din merele pe care Sedovina le ţinea la 
îndemână, lângă uşă, pentru băieţii care duceau mesajele. 

Liniştită puţin după ce făcuse ceva, îşi spuse că, dacă Ash 
era periculos, Kiricenko o să-l ucidă. Se pregăti de culcare. 
O durea tot trupul de teamă şi de încordare. Făcu câteva 
exerciţii ca să-şi relaxeze muşchii. Încălzi apă ca să-şi moaie 
noii pantofi cu poante. Erau mândria ei. Şi-i cumpărase 
special, pe măsură, în loc să folosească poantele pe care le 
dădea Teatrul Imperial şi îi băga în apă ca să le înmoaie 
cleiul dur şi cartonul de la vârf. 

Rămăseseră fără kerosen, ea şi tatăl ei, şi asta însemna 
câteva ore mâine dimineaţă la hvost, în speranţa că vor 
reuşi să cumpere câţiva litri. Cum reuşeau să 
supravieţuiască oamenii obişnuiţi, se miră ea, aşa cum făcea 
adesea. Şi ei, ea şi tatăl ei, erau săraci, dar dispuneau de un 
venit stabil şi nu aveau copii de hrănit... 

Încă nu adormise când se întoarse Mihailov, puţin afumat, 
dar mai ales emoţionat. Bătu la uşa ei, intră şi se aşeză pe 
marginea patului. 

— Unde ai cântat? Întrebă ea. 

— La balul Paley. Au venit cu toţii entuziasmați de Effie a 
ta. 

— Am dansat groaznic în seara asta. 

— Ei n-au observat, zâmbi Mihailov 

— Niciodată nu observă. 

Tatăl îşi masă degetele groase, să-şi alunge oboseala din 
ele. 


— Eşti prea aspră cu tine, Vera. 

Fata nu spuse nimic. Disciplina pe care şi-o impusese de pe 
când era copil, apoi elevă, disciplina care făcuse din ea o 
dansatoare, îşi găsise suportul în revoluţie. Se simţea 
reconfortată la gândul că inechităţile crude din viaţa Rusiei 
nu puteau fi îndepărtate decât printr-o dăruire totală din 
partea celor care vedeau şi înțelegeau necesitatea 
schimbării. Cauza revoluţiei impunea însă şi o atitudine cât 
mai lucidă. 

Muzica baletului Corifeul se răspândea pe scările şcolii 
Imperiale de Teatru, pătrunzând şi pe strada Teatrului. 
Râzând şi ţipând, tinerele dansatoare se îndreptau în 
grupuri spre Nevski, ţinându-se de braţ şi apropiindu-şi 
capetele ca să-şi împărtăşească secretele. Zăpada rece 
cădea din abundență, o ceaţă uşoară se ridica de la 
suprafaţa pământului şi înconjura ca un halo becurile de pe 
stâlpi. Până să ajungă la Teatrul Alexandru, Ash abia dacă le 
mai distingea siluetele în perdeaua de zăpadă. 

Apoi năvăliră şi copiii din şcoală, puştani şi puştoaice care 
o înconjurau din toate părţile pe Sedovina. Aceasta stătea 
aplecată ca o lebădă şi discuta ceva cu o fetiţă de zece ani. 
Ash rămase de o parte până când Sedovina sărută copilul şi 
se îndreptă spre el. Vera îşi strecură braţul sub al lui, într- 
un gest plin de afecţiune; însă trupul îi rămăsese ţeapăn - 
adoptase acea poză în eventualitatea că cei de la şcoală îi 
urmăreau cu privirea. Îl conduse în direcţie opusă faţă de 
Teatrul Alexandru şi pe Nevski Prospekt. Faţa îi era albă ca 
varul, gura o linie subţire, neliniştită. 

O luă la stânga la capătul străzii Teatrului, străbătu un mic 
părculeţ, apoi se opri pe un pod de pe râul Fontanka. 

— Ascultă-mă! Am să merg în cartierul Moscova. Mă 
urmezi la douăzeci de metri; Dacă mă opresc eu, te opreşti 
şi dumneata. Să nu te apropii de mine. 

— Mă duci la Kiricenko? 

— Tovarăşul Kiricenko doreşte mai întâi să te privească. 


Fata îşi urmă drumul pe pod, cu spatele ţeapăn. Ash 
aşteptă să străbată cei douăzeci de metri şi porni în urma 
ei. După ce merse pe malul râului până la prima intersecţie, 
Sedovina o luă la stânga pe strada Gorohovaia, trecu apoi 
de clădirea în care locuise Rasputin. Mai departe, se 
întindea cartierul muncitoresc, ridicat între ultimele case 
ale micii nobilimi de la est de Fontanka şi linia ferată spre 
Moscova, cu case din ce în ce mai dărăpănate. 

Sedovina avu o clipă de ezitare. Străzile înguste din faţă 
erau pline cu muncitori şi mujici, vânzători ambulanți şi 
cumpărători în căutare de lapte şi kerosen. În faţa 
magazinelor şi a tarabelor se întindeau cozi lungi. Un 
cerşetor fără picioare se târi lângă ea şi o trase de fustă. 

Sedovina se dădu un pas înapoi, apoi îşi reveni şi îi puse în 
palmă un bănuţ. Fata îşi făcu drum înainte. Ash o urma, 
străduindu-se să nu verifice dacă îl urmăreşte cineva. 
Străzile deveneau din ce în ce mai înguste şi mai 
aglomerate. Luminile se împuţinaseră. Era urmărit. O 
simţea. Fata văzu un chip pe o alee. 

Sedovina era uşor de recunoscut din cauza părului lung şi 
blond care îi ieşea de sub pălărie şi a chipului său de-o 
albeaţă strălucitoare, vizibil de la distanţă ori de câte ori 
întorcea capul să se uite înapoi. Când strada se îngustă şi 
mai mult, pătrunzând în pereulki, ulicioare desfundate, 
pline de noroi pe jumătate îngheţat, Ash începu să se teamă 
că, din cauza hainelor lui care ieşeau prea tare în evidenţă 
printre veşmintele sărăcăcioase ale mulţumii, ar putea 
atrage atenţia poliţiei. Pelerina îi acoperea sabia. Cizmele îi 
erau la fel de pline de noroi ca şi ale celorlalţi, însă 
cozorocul negru lustruit şi vulturul auriu de pe chipiul lui 
de uniformă îl făceau să se simtă la fel de nelalocul lui ca un 
cazac la o întrunire a anarhiştilor. Încă o faţă într-o vitrină... 
speriată? 

Îşi scoase chipiul, dar îşi dădu seama că nu făcea decât să 
atragă şi mai tare atenţia asupra sa. Nici un rus n-ar fi 
îndrăznit să meargă cu capul descoperit în gerul acela 


periculos. În câteva secunde, frigul pătrunse prin părul lui 
des şi îi trimise nişte fiori de gheaţă pe şiră spinării. 
Sedovina se oprise căci drumul îi fusese blocat de o căruţă 
care ieşea din curtea unei fabrici. Vizitiul voia să dea caii 
înapoi, ca să poată da colţul. Avea să dureze. În faţa lui, 
Sedovina cumpără un măr de la o femeie murdară, 
înfăşurată într-un şal. Trebuia să se amestece mai bine în 
mulţime. 

Ash intră pe o alee laterală unde zări un tătar uriaş, 
zdravăn, care vindea haine vechi dintr-un sac murdar. i 
flutură prin faţă câteva ruble şi cumpără o căciulă ponosită 
care cunoscuse şi vremuri mai bune. Şi-o îndesă pe cap, 
sperând că nu are păduchi. Cu câteva copeici cumpără o 
traistă veche de piele de la un vânzător de mături şi coşuri, 
îşi îndesă chipiul în ea şi porni din nou în urma Sedovinei, 
căci căruţa se mişcase, în sfârşit, din loc. 

Străbătu altă ulicioară, prin faţa ferestrelor joase ale unei 
fabrici cu acoperiş arcuit... Prin ferestrele murdare, Ash 
vedea femeile şi bărbaţii aplecaţi deasupra maşinilor. 
Sedovina se opri. Câţiva soldaţi beţi se năpustiră spre ea 
dintr-o clădire. Fata îi ocoli exact în momentul în care Ash 
se pregătea să-i vină în ajutor. Înainte să ajungă la ea, doi 
poliţişti în uniforme cenuşii care patrulau pe străzi îi 
alungară pe beţivani cu lovituri de picioare. Sedovina se 
răsuci pe călcâie şi o luă la fugă. Gorodovoii îi porunciră să 
se oprească, dar ea dispăruse deja în mulţime. Poliţiştii 
ridicară din umeri şi mai arseră câteva lovituri beţivanilor. 
Ash îi ocoli, cercetă cu o privire rapidă strada şi nu văzu pe 
nimeni care să lase impresia că-l pândeşte. Sedovina? 

Zări pata aurie a părului ei în momentul în care traversa o 
piaţetă, unde se întâlneau vreo şase străduţe. O căruţă 
încărcată cu lemne de foc, urmată de o mulţime de oameni 
furioşi îi bloca drumul lui Ash. Când aceştia trecură, 
Sedovina dispăruse. 

Pătrunse în piaţetă. Nu se zărea nicăieri. Alergă la fiecare 
din străduţe, privi în lungul lor, examină şi câteva din curţile 


înconjurate de clădiri dărăpănate. O pierduse. Se întoarse 
în piaţetă şi începu din nou să-şi rotească privirile în 
căutarea fetei. Un cerşetor îl trase de mânecă: 

— Krista radi, o copeică, de dragul lui Dumnezeu. Ash îi 
dădu şi continuă să-şi plimbe privirea încoace şi încolo. 
Cerşetorul îl trase din nou de mânecă. 

— Niet, niet. [i-am mai dat... 

Dar mâna murdară pe care Ash o umpluse cu copeici ţinea 
acum un revolver cu ţeava retezată. 

Haina lui lungă, zdrenţuită, ascundea privirii arma. Numai 
Ash putea să o vadă, deşi pe lângă el treceau o mulţime de 
oameni - şi tot ceea ce distingea era gaura uriaşă a ţevii. 
Cerşetorul se ridică în picioare. Până atunci şezuse pe o 
ladă. Îl apucă pe Ash cu mâna liberă de pelerină şi îl 
împinse cu spatele spre intrarea unei case. 

Ash auzi doi bărbaţi care coborau scările de lemn. Îl 
flancară, îl întoarseră şi îl siliră să urce scările întunecoase 
până când ajunseră într-o cameră luminată de o lampă cu 
ulei, a cărei singură fereastră dădea spre piaţă. Îi făcură 
semn să se rezeme de zid, îi scoaseră pelerina şi îl 
percheziţionară să vadă dacă nu cumva e înarmat. Cei doi 
plecară. Rămase doar cerşetorul care continua să ţină 
pistolul îndreptat spre Ash. 

Ash lăsă uşor mâinile în jos şi se întoarse. Cerşetorul nu 
obiectă până în momentul în care încercă să se îndepărteze 
de perete. În clipa următoare, îndreptă arma fix spre el. 
Ash se rezemă din nou de perete şi aşteptă. 

Piaţa din faţa ferestrei părea că se umple cu oameni. În 
porţiunea aflată în câmpul vizual al lui Ash, câţiva bărbaţi 
întindeau becuri electrice între un stâlp şi o casă. 

Cei doi bărbaţi de dinainte se întoarseră, însoţiţi de un al 
treilea. Kiricenko? În orice caz, şeful. Acesta se înfipse în 
faţa lui Ash cu picioarele depărtate şi îl examină din cap 
până în picioare. 

Ash îl cercetă şi el pe omul din faţa sa. Era un rus scund, 
destul de solid, fără barbă, îmbrăcat ca toţi ceilalţi cu o 


jachetă de piele şi o căciulă cu clape, îndesată pe cap până 
la sprâncene. La ceafă îi atârnau fire de păr negru. Avea o 
gură cărnoasă, nasul lung şi îşi ţinea capul puţin într-o 
parte, ceea ce-i dădea un aer straniu. Sacoul deschis lăsa să 
se vadă două pistoale fixate la cingătoare. 

— Cine te-a trimis? Întrebă el cu un accent greoi, 
pronunţând fiecare cuvânt clar, ca şi când ar fi învăţat la 
şcoală engleza. 

— Dumneata eşti Kiricenko? 

— Cine te-a trimis? 

Era surprinzător de tânăr, dar ochii pătrunzători şi 
expresia dură te convingeau uşor că supravieţuise în 
ilegalitate încă de la izbucnirea războiului, de când poliţia 
începuse să decimeze aparatul revoluţionar. 

— Am venit singur. Dar mi-a vorbit Lenin de dumneata. 

— Lenin? 

— La Zurich. 

— Lenin e un laş. E un ticălos. Un linge-blide. Dacă ar intra 
în clipa aceasta în încăpere, i-aş zbura creierii. 

— El s-a exprimat în termeni mult mai admirativi la adresa 
dumitale. 

— Un palavragiu. Probabil că l-ai surprins într-un moment 
când se simţea vinovat pentru că abandonase revoluţia... 
Alte motive mai bune ca să am încredere în dumneata nu 
ai? 

— Oamenii dumitale n-au observat că am un pistol. Este 
ascuns în buzunarul mic de la spate. 

— Nu ţi l-au lăsat în mod intenţionat. Eram curioşi să 
vedem cum vei reacţiona. 

— Am trecut examenul? 

— Nu. Examenul încă nu a început. De fapt, nici nu ne-am 
hotărât încă dacă să-ţi aplicăm sau nu vreun test - ce 
doreşti de la mine? 

— Vreau să arunci în aer o linie de cale ferată. 

— Numai un nebun ar veni aici ca să facă bancuri. Ce linie 
ferată? De ce? 


— Linia Ţarskoe Selo. 

— De ce? 

Ash se uită la el. Nu se plângea de Batalionul Feroviar 
nr.1, nu spunea că e imposibil. Întreba numai de ce? 

— Ar trebui să fii în stare să ghiceşti de ce. 

— Nu am supravieţuit trei ani, urmărit de Ohrana, 
dezlegând ghicitori. 

Scoase un revolver de la brâu şi îl lipi de fruntea lui Ash. 

— De ce? 

Ash ştia că e un om mort, dacă Kiricenko nu va considera 
că-i poate fi de folos. 

— Este necesar ca ţarul să fie izolat pentru a se asigura 
reuşita unei lovituri de palat... 

— A cui lovitură? 

— Nu le-am spus lor numele dumitale şi n-am să-ţi spun 
nici dumitale numele lor. 

— Poate că ei nu ţi-au pus un revolver la tâmplă. 

— Ei au avut încredere în mine. 

— Eu am încredere în acest pistol. A cui lovitură? 

— O să mă discreditez în ochii tăi dacă îţi spun. 

— Şi ai vrea ca eu să arunc în aer o linie ferată pentru un 
necunoscut? 

— Trebuie să ştiu ceva mai mult despre dumneata înainte 
de... 

Unul dintre bărbaţi se uită pe fereastră, apoi îi spuse ceva 
lui Kiricenko. Acesta lăsă arma în jos. 

— O să discutăm ceva mai târziu dacă mă hotărăsc să te 
ajut, dar nu înainte de a afla de ce. După ce treci examenul. 
Scoate-ţi pistolul. 

— Acum? 

— Să-l ai pregătit, deşteptule, în caz că ai nevoie. Haide! 
Unul dintre bărbaţi rămase în cameră, suflă în lampă şi o 
stinse. Celălalt urcă scara. Kiricenko îl duse pe Ash într-o 
cameră întunecoasă de la etajul întâi. Fereastra era larg 
deschisă. Se lăsară pe vine în spatele pervazului, la câţiva 
metri deasupra sutelor de oameni care se înghesuiau acum 


în piaţă. Dintr-o dată, becurile care fuseseră instalate mai 
devreme sub privirile lui Ash se aprinseră. Mulțimea se 
apropie de cercul de lumină proiectat pe zăpada murdară. 

— Ce se întâmplă aici? 

— Îţi place teatrul? 

— Nu înţeleg. 

Şase bărbaţi aşezară nişte bârne pe zăpadă, apoi le 
acoperiră cu scânduri groase, având grijă să formeze o 
suprafaţă netedă. O scenă? Publicul bătea din picioarele 
îngheţate şi murmura nerăbdător. 

Kiricenko făcu un gest. Ash urmări direcţia indicată de el. 
Un bărbat cu o puşcă în mână se afla pe acoperişul casei de 
vizavi. Alte patru puşti. Kiricenko ţinea într-una din mâini 
un pistol, iar pe cealaltă şi-o strecurase în buzunar. Ash 
stătea cu pistolul lipit de coapsă şi tot nu-i venea să creadă 
că fusese transformat în bodyguard al revoluţionarilor ruşi. 
Acesta era testul său. 

— Teatru? 

— Noi suntem paznicii. În cazul în care vine vreun faron. 
Copoi, cum le ziceţi voi. 

Pe scena de lemn fusese instalată o masă. Pentru o clipă, 
masa rămase singură în lumină, apoi şase bărbaţi 
pătrunseră în cercul luminos purtând un sicriu pe umeri. 
Păşiră solemn în jurul mesei şi depuseră sicriul pe masă. 
Prin mulţime trecu un freamăt. Toţi ochii era aţintiţi asupra 
sicriului. Dintr-o dată, se auzi un pocnet şi laturile sicriului 
căzură în lături. 

Înăuntru se afla corpul neînsufleţit al lui Rasputin. 
Mulțimea începu să murmure. Rasputin se ridică în capul 
oaselor şi începu să facă gesturi comice, largi, de 
binecuvântare, agitându-şi braţele. Mulțimea izbucni în râs, 
iar bărbatul îmbrăcat şi machiat ca să arate ca Rasputin se 
întinse din nou în sicriu, părând la fel de mort ca şi mai 
înainte. Apoi începu piesa. 

Sună un corn şi se auzi o fanfară. Doi actori înfăţişându-i 
pe ţarul Nikolai şi pe țarina Alexandra păşiră în cerul de 


lumină, îmbrăcaţi în culori ţipătoare. Asemănarea actorilor 
cu portretele răspândite în întreaga Rusie era izbitoare. 
Ţarul semăna leit cu Nikolai, de la bărbuţa ascuţită la ochii 
visători, iar țarina arăta la fel de maiestuoasă ca atunci 
când o văzuse Ash prima oară în budoarul ei mov. 

Cornul sună din nou şi pe scenă îşi făcură apariţia patru 
tinere purtând diademele de Mare Ducesă urmate de un 
băiat în uniformă. Copiii ţarului. Se aşezară în şir, de o 
parte şi de alta a sicriului şi, de fiecare dată când o fată se 
apleca deasupra sicriului ca să rostească o rugăciune, mâna 
călugărului se ridica, dădea la o parte fusta fetei şi o ciupea 
de fund. Mulțimea râdea. Prefăcându-se gelos, băiatul se 
bătea cu mâinile peste coapse şi ţopăia. Pentru al potoli, 
fetele îl luară în braţe şi îl duseră afară, în timp ce mulţimea 
hohotea tot mai zgomotos. Din nou publicul fremăta de 
nerăbdare. Acum rămăseseră pe scenă doar ţarul şi țarina, 
împreună cu sicriul lui Rasputin. 

Ash observă tineri în jachete de piele ce stăteau de 
santinele la capătul fiecărei alei. Aruncă o privire spre 
oamenii cu puşti de pe acoperişuri. Era un cartier al 
Petrogradului unde se pare că revoluţia mergea 
nestânjenită înainte. Ash îşi privi apoi arma şi speră din 
toată inima ca poliţiştii să fie de acord... 

Cornul. 'Ţarul ridică braţele şi îşi înăbuşi un căscat cu 
gesturi elaborate, apoi se întinse alături de Rasputin, mai 
căscă o dată şi închise ochii. Țarina se apropie de masă şi 
puse o mână pe pieptul lui Rasputin. Privi spre public şi 
mormăi în ruseşte ceva ce lui Ash i se păru o rugăciune. 

Mulțimea începu din nou să râdă. Dintre picioarele lui 
Rasputin începu să crească un morcov putrezit. Când 
acesta se ridică ajungând cu vârful în sus, țarina îşi trecu 
mâna pe pieptul lui şi peste abdomen şi culcă morcovul. 
Publicul începu să urle, încurajând-o. Pentru prima oară de 
când venise în Rusia, Ash vedea veselia zugrăvită pe 
chipurile oamenilor de rând. 


Țarina făcu câţiva paşi înapoi, întrebând publicul ce 
doreşte. Acesta începu să urle şi să fluiere, îndemnând-o să 
continue. Țarina luă morcovul cu amândouă mâinile şi se 
aplecă deasupra lui. Ţarul începu să sforăie zgomotos, în 
vreme ce țarina îi aruncă o privire dispreţuitoare, spre 
încântarea babelor din piaţă. Țarina ridică sprâncenele 
pictate şi cu tot chipul ei părea să întrebe publicul „Ce să 
fac?” Publicul răspunse cu exclamaţii de încurajare şi, în 
cele din urmă, aruncând o privire dispreţuitoare spre ţarul 
care sforăia şi ridicând din umeri, muşcă din morcov. 

Ash remarcă faptul că oamenii mai în vârstă râdeau cu mai 
multă poftă decât tinerii, dintre care mulţi priveau pieziş, 
stânjeniţi. Dar, dintr-o dată, râsetele se curmară brusc, în 
momentul în care în scenă apăru Vera Sedovina. Purta o 
rochie albă, uşoară şi o basma ţărănească peste părul ei 
auriu. O mică mască albă îi acoperea până şi ochii, lăsându-i 
complet descoperit nasul mic şi cârn. Începu un arabesc 
lent, continuă cu o piruetă şi sfârşi printr-un arc grațios. În 
acordurile unei melodii populare executate la chitară, Vera 
Sedovina, balerină a Teatrului Imperial al Maiestăţii sale, 
dansă pentru popor. 

Un copil privea spectacolul cocoţat pe umerii tatălui său, 
cu gura căscată. Scândurile de sub papuceii Sedovinei 
arătau ca o scenă lustruită, becurile golaşe - nişte stele. 
Până şi costumele amărâte ale ţarului şi țarinei păreau 
strălucitoare. Cu toate acestea, în dansul Sedovinei nu era 
nimic eteric. Fata îşi cunoştea publicul, dansa la fel de 
simplu cum jucaseră şi actorii, înfăţişând o tânără ţărancă 
sau o muncitoare care trudea deasupra pământului, 
deasupra maşinilor, reprezentând Rusia, întruchipând 
Rusia, fiind Rusia. Se apropie de masa pe care zăcea 
Rasputin în sicriul lui alături de ţarul care sforăia şi îi dădu 
o lovitură în fund țarinei. Aceasta ţipă, fără să lase morcovul 
din gură, se rostogoli comic pe scenă şi căzu peste ţar. 

Când râsetele încetară, Sedovina întinse mâna către 
Rasputin. Publicul rămase cu gura căscată de emoție, 


privind cum călugărul mort sare din sicriu şi aterizează 
uşor lângă ea. Executară un pas de deux fără ca el să se 
ridice la nivelul unui balerin de la Teatrul Imperial, sau al 
unui danceur noble; era însă un porteur acceptabil, iar 
publicul aplauda încântat salturile Sedovinei. 

Sedovina renunţă la paşii ampli, dar ideea reieşea cât se 
poate de clar - Rusia şi Rasputin era una. Călugărul cel rău 
pentru unii întruchipa un ţăran de-al lor în ochii altora. În 
spatele lor, ţarul lunecă jos de pe masă şi scoase un pistol 
negru din tunica sa roşie. Publicul începu să strige, 
avertizându-i asupra primejdiei, dar Rasputin şi Rusia 
continuau să danseze. Ţinându-se de mână, se aplecară în 
faţa publicului, îşi dădură un sărut cast şi începură un dans 
țărănesc în ritmul chitarelor. Ţarul se poticnea, aruncând 
priviri furioase, ca un erou negativ de vodevil. 

Ash privi spre Kiricenko, care încetase să mai examineze 
păienjenişul de străzi şi ulicioare. 

— Un cabotin din provincie, spuse el: 

— Dar băiat curajos. 

— Valentinov ar vinde-o şi pe maică-sa ca să joace la 
Petrograd. 

Valentinov, actorul care interpreta rolul ţarului, ridică 
arma. Copiii începură să ţipe. Dansatorii, cuprinşi de o stare 
de beatitudine, executară o mazurcă vioaie. Valentinov mai 
rânji o dată şi apăsă pe trăgaci. La zgomotul sec al unui 
glonţ orb, Rasputin se îndoi de mijloc şi căzu pe masă. Ţarul 
mai trase un foc. 

Sedovina execută o piruetă ca un strigăt silențios atât de 
impresionant, încât lui Ash i se făcu părul măciucă. Porni 
apoi cu paşi şovăielnici spre masă şi se prăbuşi peste trupul 
lui Rasputin, de-a curmezişul, rămânând aşa, până când ea 
şi corpul neînsufleţit al călugărului formară braţele tăcute 
ale crucii. 

— Copii, spuse Kiricenko. Se joacă de-a revoluţia. 

— Dar voi ce faceţi aici? 

Kiricenko îmbrăţişă cu privirile mulţimea care aplauda. 


— Răbdare, comandorule... 

Sedovina şi partenerul ei se ridicaseră de lângă masă şi se 
înclinau în faţa publicului din piaţă. Ţărani, muncitori, 
veterani de război invalizi, băteau frenetic din palme şi, deşi 
era clar că o aclamau pe ea, Sedovina îl obligă pe porteur 
să se încline şi el de fiecare dată. Ici şi colo, părinţii se 
aplecau spre copii, încercând să le explice micuţilor uluiţi 
cum de înviase femeia aceea frumoasă, înveşmântată în alb. 

Ceilalţi actori ieşiră şi ei de pe aleea care servea drept 
culise. Publicul îi întâmpină cu ţipete furioase şi pumni 
ameninţători. Ash fu uimit de intensitatea valului de ură 
care străbătea piaţa. 

— O să le placă procesul Maiestăţii sale, remarcă 
Kiricenko cu satisfacţie. 

— Ce vrei să spui? 

— Procesul ţarului, după Revoluţie. Vinovăţia lui trebuie 
făcută publică, în cadrul unui proces, înainte de a fi 
condamnat la moarte. 

— De ce să vă mai bateţi capul? N-ar fi mai uşor să-i 
trimiteţi în exil? 

Kiricenko se uită la el fix şi pătrunzător. 

— Micuța dumitale prietenă Sedovina tocmai ne-a adus 
această veste de la exilaţii noştri. Bolşevicii de la Zurich, 
Londra şi New York sunt de acord cu toţii. Arestare, proces, 
execuţie. 

— Nu veţi fi suficient de ocupați cu grijile ţării? 

Ash se gândea că, dacă lovitura Marelui Duce dă greş şi 
bolşevicii pornesc o răscoală populară, va trebui să 
găsească o stratagemă pentru a putea părăsi Rusia 
împreună cu ţarul, ceea ce nu părea chiar aşa de uşor. 

— Nu veţi avea de rezolvat probleme mult mai importante, 
ca, de pildă, să-i alungaţi pe nemți? 

— O să ne ocupăm şi de nemți când va fi nevoie, îi spuse 
Kiricenko, examinând rapid cu privirile acoperişurile 
caselor. Dar adevăratul nostru duşman este ţarul. Nu 
putem să-i îngăduim să formeze un guvern în exil şi să se 


alieze cu contrarevoluţionarii. Partidul a hotărât şi noi, 
revoluționarii socialişti, suntem de acord; ţarul va rămâne 
în Rusia şi va muri în Rusia. 

— Şi ce e cu procesul? 

— Procesul va fi public şi se va desfăşura cu puţin timp 
înainte de execuţie. 

— Crezi că merită osteneala? 

— Rusia merită un război. 

Nu prea aveau şanse să devină aliaţi, observă Ash. 
Kiricenko va sfâşia Rusia, o va scoate din război şi va lăsa 
Statele Unite cu buzele umflate. Unica lui speranţă era 
Marele Duce Valeri, sprijinit de moderați ca Gladişev. 
Lordul Exeter avusese dreptate. Numai un nou lider putea 
garanta stabilitatea, un conducător suficient de puternic ca 
să-i strivească pe fanaticii de teapa lui Kiricenko. Dar se 
punea întrebarea cum putea fi încă folosit Kiricenko? 

Pe scenă, ţarul şi țarina continuau să se strâmbe în faţa 
mulţimii enervate. În cele din urmă, când se văzu clar că 
unii din spectatorii din primele rânduri erau gata-gata să 
atace, actriţa care jucase rolul țarinei îşi scoase peruca, 
lăsând să se vadă un chip oarecare de rusoaică, cu faţa 
prelungă şi nasul aristocratic al țarinei. Valentinov, actorul 
care interpretase rolul ţarului, aşteptă să se stingă 
interesul pentru ea şi abia atunci îşi scoase barba pe care o 
flutură în lumină. Era un actor scund, slăbuţ, de vârstă 
mijlocie - evident directorul şi impresarul trupei. Când îşi 
lipi din nou bărbuţa falsă de bărbie, asemănarea cu ţarul 
deveni izbitoare. Ash îşi spuse că semăna mai mult cu 
Nicolas decât regele George. 

Cam fără chef, Valentinov o aduse din nou la rampă pe 
Sedovina, tot costumată, ca să se încline încă o dată în faţa 
publicului. Fata îşi plimbă privirea pe deasupra capetelor 
mulţimii, când deodată înţepeni. 

— Copoii, mârâi Kiricenko. 

Se auziră strigăte de pe una din aleile care dădeau în 
piaţă, şi mulţimea încercă să se împrăştie. Un grup de tineri 


de-ai lui Kiricenko în jachete de piele încercară să opună 
rezistenţă poliţiştilor care năvăleau în piaţă, agitând 
bastoanele deasupra capetelor. 

Se năpustiră apoi în altă alee, lovind cu bastoanele în 
mulţimea care ţipa şi cădea în zăpadă. Alţi poliţişti apărură 
din cea de-a treia alee, bărbaţi înalţi cu mantale lungi, care 
atacau în formaţie disciplinată. Publicul se dădea înapoi, 
spre scenă. 

Actorii încercară să fugă. Ash surprinse pentru o clipă 
strălucirea părului blond al Sedovinei, dar o pierdu apoi din 
priviri, când mulţimea disperată o mătură din calea lui. 
Valentinov împinse fetele pe uşa unei case, după care 
dispăru şi el din câmpul vizual al lui Ash. 

— Fă ceva, îi strigă Ash lui Kiricenko. 

— Aşteaptă! 

— Ce să mai aştept? 

Piaţa se împărţi rapid în două: poliţiştii formaseră o linie 
de luptă de o parte, călcând peste cei căzuţi la pământ, în 
timp ce patruzeci sau cincizeci de tineri muncitori încercau 
să-i ţină pe loc până când publicul va reuşi să scape pe 
străzile şi aleile lăturalnice. Un ofiţer de poliţie le strigă 
ceva, iar ei răspunseră imediat cu înjurături şi cu o avalanşă 
de bulgări de zăpadă. Protestele încetară, însă, ca prin 
farmec, când două duzini de poliţişti îşi făcură apariţia în 
piaţă. 

— Vino! 

Kiricenko ieşi grăbit din încăperea neluminată. Ash îl 
urmă, cu arma în mână. Afară, poliţiştii îi împingeau pe 
muncitori spre alei. Un bulgăre de zăpadă întărită îl lovi pe 
un ofiţer şi îl trânti la pământ. Se auziră ordine şi poliţiştii 
traseră în aer. 

Dinspre scenă zburau bulgări. Kiricenko porni în direcţia 
acesteia cu pistolul ascuns sub manta. Ash avu la dispoziţie 
numai o fracțiune de secundă ca să decidă dacă să i se 
alăture sau să dispară în mulţime şi să fugă din piaţă. 


Poliţiştii aflaţi la o distanţă de zece metri trăgeau în aer şi 
înaintau spre barajul de bulgări. 

— Acum eşti şi dumneata amestecat, şopti Kiricenko cu un 
zâmbet viclean. Pregăteşte-te să fugi. 

Un ofiţer suflă în fluier şi poliţiştii luară poziţie de tragere. 
Kiricenko păşea calm spre primul rând de muncitori; odată 
ajuns acolo, băgă mâna sub jacheta de piele şi scoase un 
bulgăre de zăpadă pe care îl aruncă spre polițistul cu fluier. 

Acesta îl lovi dispreţuitor cu bastonul. Ash auzi un bubuit 
puternic. Bastonul căzu la picioarele ofițerului şi 
„bulgărele” lui Kiricenko se rostogoli între poliţişti, făcându- 
i să le îngheţe sângele în vine: în secunda următoare 
explodă cu o flacără roşie. 

Piaţa răsună de zgomotul ca de tunet al deflagraţiei, 
înainte ca fumul primei explozii să se risipească, Kiricenko 
mai aruncă o bombă. În jurul craterului fumegând zăceau 
cinci poliţişti. Patru dintre ei nu mai mişcau. Al cincilea, 
ofiţerul, se ţinea cu mâinile de picior. A doua bombă a lui 
Kiricenko ateriză chiar lângă el. Ofiţerul o luă şi o aruncă 
înapoi. Bomba îl lovi pe Kiricenko în faţă, făcându-l să se 
clatine şi căzu apoi la picioarele lui Ash. 

— Fitil de şase secunde, spuse Kiricenko clătinându-se şi 
încercând să se orienteze. Ash se repezi la ea. Era uşor 
ovală, de dimensiunile unei mingi de base-ball, cu o mică 
umflătură. Vopseaua alba se pătase de sânge şi de noroi. 
Ash o lovi cu piciorul. Bomba se rostogoli alene spre crater. 
Ash se trânti la pământ, trăgându-l sub el şi pe Kiricenko. 
La jumătatea drumului spre crater, bomba explodă. 

Poliţiştii începură să tragă cu pistoalele de prin alei. Un 
glonte străbătu căciula de blană a lui Ash. Altul şterse 
gulerul lui Kiricenko. De pe acoperiş răpăi o puşcă şi 
poliţiştii se retraseră din nou pe alee, de unde deschiseră 
foc asupra acoperişurilor. Kiricenko se ridică în picioare, 
scoase o a treia bombă din buzunar şi o aruncă pe alee. O 
bufnitură. Poliţiştii răspunseră cu focuri de pistol. Un glonte 


sparse unul din becurile atârnate pe sârmă şi toate celelalte 
se stinseră imediat, întreaga piaţă se cufundă în întuneric. 

Ash îl urmă pe Kiricenko în noapte... 

— Şi de ce să sprijin înlocuirea ţarului cu un Mare Duce? 
Alt ţar? 

— Exact din aceleaşi motive pentru care ai aruncat 
bombele. 

Şedeau în cămăruţa din spate a unei ceainării unde se 
vindea votcă. Proprietarul venise imediat după sosirea lor, îi 
aruncase o privire lui Kiricenko şi înlocuise sticla standard 
fără etichetă cu alta, fără să scoată nici un cuvânt. Lichidul 
din prima sticlă avea gust de apă. Acesta era atât de tare 
că-ţi lua gura foc. 

— Nu era nevoie să arunci bomba. 

— Şi dumneata ce ai fi făcut? Întrebă Kiricenko, aparent 
neimpresionat de faptul că scăpaseră ca prin urechile 
acului şi avea o vânătaie de toată frumuseţea pe faţă. Îl 
condusese pe Ash de-a lungul unei alei, cu poliţiştii în urma 
lor luminându-le călcâiele cu lanternele, apoi intraseră în 
subsolul unei clădiri, străbătuseră un coridor lung, umed şi 
trecuseră într-o altă încăpere de subsol în care se afla o 
presă tipografică. Un alt tunel îi scosese apoi la treizeci de 
metri mai încolo, în puţul dintr-o curte, unde un locotenent 
raporta că actorii reuşiseră să scape. 

— N-aş fi înrăutățit situaţia, aruncând bomba aceea. Câţi 
oameni au fost împuşcaţi? Dumnezeule mare, Kiricenko, ai 
stat de pază din simplul motiv că aveai de gând să produci 
tulburări. Ştiai că o să vină poliţia. 

Kiricenko ridică din umeri. 

— Şi? Poate că i-am informat chiar eu. Nu te-ai gândit la 
asta, comandorule? 

— De aceea o să mă ajuţi să sprijin acţiunea unui Mare 
Duce împotriva ţarului. 

— De ce? 

— Dumneata şi Lenin... amândoi... cu cât e mai rău, cu 
atât mai bine... 


Kiricenko mai turnă un rând e votcă în pahare. Dădu 
paharul peste cap dintr-o singură înghiţitură şi privi apoi 
spre beţivii de la celelalte mese. Încăperea era plină de 
fumul de la ţigările celor câţiva suficient de treji ca să le 
poată ţine în mână. Doi dintre tovarășii lui Kiricenko şedeau 
la uşă. Alţi cinci aşteptau afară, în strada îngustă. 

— Cu cât e mai rău, cu atât mai bine? Asta îi spui 
dumneata Marelui Duce? Care Romanov e în stare să 
distrugă pentru a putea construi? 

Ash nu spuse nimic. Încerca să joace pe două fronturi. Se 
întreba doar cât de mari erau speranţele fiecărei părţi de a 
câştiga în final. 

— Mă trădezi pe mine. Sau pe el. Sau pe amândoi. 

— Nu e lupta mea, zise Ash. Guvernul meu vrea să-l vadă 
pe ţar înlăturat de la putere pentru a putea intra în război 
împotriva Germaniei. Acesta este singurul meu interes. 
Imediat după căderea ţarului, eu o să mă întorc acasă. Dar 
am de gând să-l iau şi pe ţar cu mine, ticălosule, îşi spuse el 
în gând. 

— Acest Mare Duce al dumitale o să aibă aceeaşi soartă ca 
şi ţarul. 

— Asta vă priveşte pe voi doi. E ţara voastră, deşi, sincer 
vorbind, sprijin un bărbat care pare destul de decent, chiar 
şi pentru un Mare Duce. Poate că o să reugşiţi să cădeţi 
cumva la o înţelegere... 

— Nu fi naiv. 

— Okay, Okay, e ţara voastră. Totuşi puteţi fi al naibii de 
siguri că nemţii nu se bat între ei. 

— Crezi că tovarăşilor mei le pasă de lupta împotriva 
nemților? 

— Nemţii au să ia pielea de pe voi cu prima ocazie. Şi mai 
vorbeşte de „naivi”! 

— N-o să le dăm ocazia - nu, comandorule, nu mă 
interesează schema dumitale; există modalităţi mai simple 
de a face ca răul să ne aducă binele, fără a risca vieţile 
oamenilor mei pentru interesul dumitale. 


Kiricenko se ridică în picioare, iar oamenii lui se postară 
de o parte şi de alta a uşii. 

— De câţi bani ai nevoie ca să merite riscul? 

Kiricenko ridică din umeri: 

— La ce bun banii, când nu-i pot folosi ca să cumpăr ce-mi 
trebuie... 

— Ai şi dumneata dreptate... dar poate că ştiu eu 
răspunsul. 

— Ash, pentru numele lui Dumnezeu, sper că ştii ce faci. 

— Revoluţionarii vor explozive puternice, Lord Exeter. 
Fabrica dumitale produce o grămadă de explozive. Le vom 
da dinamită în schimbul sprijinului lor. 

— Un camion întreg pentru a arunca în aer două linii 
ferate? 

— Excelenţă, puteţi să ne daţi o mână de ajutor în 
chestiunea asta? 

Călătoria pe drumul desfundat de-a lungul Nevei durase 
aproape toată ziua. Acum, în timp ce şoferul lui Exeter 
aştepta în limuzină în faţa porţilor fabricii, Ash şi Exeter 
încărcau lăzi de lemn cu exploziv puternic într-un camion. 

Se hotărâseră, independent unul de altul să se îmbrace în 
costume de tweed; englezul uriaş, deşi foarte puternic, era 
foarte puţin obişnuit cu munca fizică. Şi nici nu părea prea 
încântat s-o facă, îşi spuse Ash. 

Aşezaseră cutiile în paie fără să fie văzuţi de nimeni. 
Paznicii militari se aflau afară, în faţa gardului, căci fabrica 
era încă în grevă. 

— Crede-mă, Ash, este mult mai mult exploziv decât au ei 
nevoie. Pot să arunce în aer tot Palatul de Iarnă cu camionul 
ăsta. 

— Pot să vă amintesc, excelenţă, că dumneavoastră m-aţi 
îndemnat să mă adresez Marelui Duce? 

— Şi am avut dreptate. 

— Ei bine, Marele Duce vrea ca linia să fie aruncată în aer, 
iar sabotorii au nevoie de explozive. 

— Dar ţi-am spus că... 


— Este singurul fel de plată pe care îl acceptă. 

— Am fost convins că venim aici ca să luăm patru lăzi. Şi 
aşa e foarte mult. Ce mai au de gând să arunce în aer? 

— Nu ştiu. Dar în primul rând vor arunca în aer linia 
ferată. 

— Cum poţi să fii sigur? 

Ash îi spuse. 

— Eşti un ticălos dat naibii, zise Exeter admirativ. 

— V-am spus că învăţ repede. Au de gând să-l judece pe 
ţar şi să-l execute. Dacă revoluționarii preiau controlul, 
Rusia iese din război. Şi noi rămânem cu buzele umflate. M- 
am săturat de fanatici, adăugă el, gândindu-se la soţia lui 
Exeter care îi murise în braţe. 

Îl conduse pe Kiricenko într-un staul de vaci acum gol, de 
la o fermă părăsită din apropierea Golfului Finic şi îi arătă 
camionul care stătea înăuntru. Kiricenko ridică prelata. 

— Excelent. 

— Sunt aici treizeci şi cinci de lăzi, spuse Ash. Poţi să iei 
patru pentru calea ferată. Restul rămâne pe loc. 

— De ce? 

— Dacă o mişti din loc pe a cincea, tot camionul va 
exploda. 

Kiricenko se împurpură la faţă. 

— Ai minat camionul? 

— Am marcat aceste patru lăzi pe care le puteţi lua fără 
Nici un risc. 

— Dai înapoi? 

— Nu. După zece zile de la distrugerea liniei ferate spre 
Ţarskoe Selo o să vă arăt cum se dezamorsează 
detonatorul... 

Dacă Valeri nu reuşea să preia controlul total în zece zile, 
nu mai avea nici o şansă să pună mâna pe putere, hotărâse 
Ash. 

— Am oameni care o pot face. 

— Vor ateriza la Zurich dacă încearcă. Şi vei rămâne fără 
întreaga încărcătură din camion. Este aici mai multă 


dinamită decât ai văzut vreodată în viaţa dumitale... ia-ţi 
cele patru lăzi şi ai răbdare în privinţa celorlalte. 

— Ticălosule! 

— Vreau să fiu sigur că se va face treaba. 

Kiricenko făcu semn cu capul. Unul din oamenii săi îl 
apucă pe Ash de mâini. 

— O să-mi spui acum, sau îţi garantez că o să mori cu 
dorinţa de a te fi confesat cu un ceas mai devreme. 

— Deocamdată suntem de aceeaşi parte a baricadei, zise 
Ash. O să ne meargă mult mai bine dacă rămânem prieteni. 
Arătă apoi spre căpriori. Lordul Exeter şi cavalerul Roland 
erau cocoţaţi acolo, ţinând în mâini pistoalele cu două ţevi 
ale lui Ash, cu piedica trasă. 

La cofetăria Berrin, chelneriţe franceze înalte şi elegante 
serveau savarine, îngheţată şi cacao fierbinte copiilor bine 
îmbrăcaţi, însoţiţi de bunicile sau de doicile lor. 

— Când mă uit la ei... făcu Tamara ridicând din umeri. 

În aşteptarea lui Gladişev, Ash ţinea sub observaţie 
foaierul, prin oglinda mare care acoperea tot peretele din 
faţa lui. 

— Ţi-am propus să mergem la un bar, spuse el. 

— La un bar? Ca să-mi dai şampanie. Şi după aceea să 
rezervi cameră la „Europa”... 

— Nu mai începe din nou! 

Tamara zâmbi şi îi mângâie dosul palmei cu unghiile. 

— Nostim, nu-i aşa? 

— Da. 

Adevărul era că se simțeau foarte bine, în ciuda 
sentimentului că probabil nu-l va părăsi niciodată pe Valeri 
pentru el şi în ciuda promisiunii făcute de Ash Marelui Duce 
care stătea între ei ca un paravan permanent. Fiecare 
dintre ei se bucura să-l redescopere pe celălalt, făcându-şi 
curte în mod cast. Până la un punct. Erau şi momente, ca în 
după-amiaza aceasta, când dorinţa ei se aprindea ca o 
flacără vie, şi Ash n-ar fi fost uimit dacă vreunul din copiii 


aceştia care gesticulau cu lingurile de metal ar fi ţipat că-l 
frige. 

— Uite-l pe Gladişev. 

Tamara îşi examina faţa în oglindă, îşi aranjă cu mâna o 
buclă de păr şi arboră cel mai ceremonios zâmbet 
profesional. Dacă milionarul moscovit n-o să-i mănânce din 
palmă într-o jumătate de oră, îşi spuse Ash, înseamnă că 
este un bărbat cu gusturi ciudate. Evident, adevărata 
problemă era să-l facă pe Gladişev să-i mănânce din palmă 
lui Valeri, înainte ca Marele Duce să-şi pună viaţa în pericol. 

Din fericire, Gladişev nu părea să fie o persoană dificilă. 
Faţa lui rotundă deveni radioasă când inhală aroma de 
ciocolată fierbinte şi le zâmbi copiilor exact ca Moş Crăciun. 
Dădu chelneriţei paltonul de caşmir şi se strecură apoi pe 
intervalul îngust spre masa lor. Purta un costum gri cu o 
garoafă roşie la butonieră, o vestă de culoare închisă cu 
lanţ de aur şi o cravată de mătase cu picăţele. Îl salută 
politicos pe Ash, apoi se înclină deasupra mâinii Tamarei în 
timp ce Ash făcea prezentările şi luă loc la masă. 

— Îmi place foarte mult localul acesta, rosti Gladişev, 
mângâind unul din scaunele micuţe. Dar, mademoiselle, 
cum se face că mâncaţi aici şi totuşi vă păstraţi silueta... 

— Mă bucur că aţi venit, îl întrerupse Ash. Nu-i făcea 
plăcere să audă pe altcineva vorbind despre Tamara. 

— Sunt un admirator constant al domnişoarei. Cum aş fi 
putut să nu vin? 

— În ţara lui Kennet circulă o zicală potrivit căreia politica 
face tovarăşi de pat ciudaţi. 

În ochii lui Gladişev se aprinse o flacără de interes pe care 
Tamara, mulţumită de rezultat, o stinse cu o privire rece. 

— Alteța sa Regală, Marele Duce Valeri şi dumneavoastră, 
domnule Gladişev, aveţi mai multe în comun decât au mulţi 
alţi tovarăşi de pat. De fapt, presupun că, dacă Înălţimea sa 
v-ar cunoaşte în adevărata lumină, v-ar admira. 

— Nu ştiu la ce vă referiţi, zise Gladişev, întristat să 
constate rapiditatea cu care trecea la subiectul întâlnirii. 


Tamara îl uimi pe Ash înşirând trei ocazii în care Gladişev 
se remarcase în cadrul Dumei printr-un discurs sau printr-o 
manevră abilă de culise. Îl lua prin surprindere din ce în ce 
mai des în ultima vreme, de când îşi uniseră forţele ca să-l 
susţină pe Marele Duce. De-a lungul anilor pe care îi 
petrecuse alături de Valeri, dobândise numeroase 
cunoştinţe referitoare la politica internă a Rusiei. 

Gladişev era impresionat. 

— Sunteţi foarte bine informată, mademoiselle Tişkova. Şi 
mă simt flatat. 

— O fac intenţionat, zâmbi Tamara. Am de gând să vă cer o 
favoare. 

Ash şedea foarte liniştit. Tamara aranja întâlnirea dintre 
Gladişev şi Marele Duce cu mai mulţi sorţi de izbândă decât 
ar fi putut s-o facă el, aplicând o strategie inteligentă 
pentru a-l îmblânzi pe Gladişev. În loc să discute despre 
Valeri care n-avea secrete pentru ea, Tamara îşi concentră 
întreaga atenţie asupra lui Gladişev al cărui temperament 
reprezenta un factor necunoscut. 

— Dacă stă în puterile mele, mademoiselle. 

— Am să vă rog să fiţi tolerant. 

— Cred că am ceva experienţă în arta compromisului... 

— Voiam să vă propun un compromis în privinţa mândriei 
dumneavoastră... 

— Nu prea înţeleg... 

— Marele Duce este un om foarte mândru. Foarte 
încăpățânat. La prima vedere poate părea îngust la minte. 
E şi destul de dur, mai ales cu cei care nu fac parte din 
clasa lui... 

— Am căpătat ceva experienţă în relaţiile cu 
reprezentanţii nobilimii şi aristocrației, zâmbi Gladişev. 

— Ei bine, vei avea nevoie de ea în după-amiaza asta. 

— Nu puteţi fi mai concretă? 

Tamara îi aruncă o privire prin care îl soma să nu facă pe 
prostul. 


— Nu-mi pot imagina decât un singur subiect de discuţie, 
oui? 

Gladişev aruncă priviri furişe de jur-împrejur, ca şi când s- 
ar fi temut ca nu cumva doicile care sorbeau din ciocolata 
copiilor stăpânilor să fi fost spioane ale Ohranei şi şopti 
apoi: 

— Oui. 

Tamara se rezemă de spătarul scaunului, căci îşi încheiase 
misiunea. 

— Kennet, mor de foame. 

Ash făcu semn unui chelner. De câteva zile îl pregăteau pe 
Valeri pentru această întâlnire de importanţă capitală; în 
următoarele câteva ore aveau să afle dacă realizaseră o 
alianţă între un regalist oarecum înfumurat şi un industriaş 
liberal sau dacă prăpastia dintre vechi şi nou, dintre 
autocraţie şi parlamentarism era prea adâncă pentru a 
putea fi trecută. 

La naiba, îi despărţea un secol întreg: Gladişev, adeptul 
progresului secolului al XX-lea - cu excepţia sindicatelor 
muncitoreşti - şi Marele Duce, apărător al valorilor 
secolului al XVIII-lea, din perioada premergătoare 
Iluminismului... 

Dintr-o dată, copiii începură să ţipe şi se repeziră la 
ferestre strivindu-şi năsucurile pentru a privi uriaşa sanie 
purpurie a Marelui Duce Valeri, care umpluse cadrul 
ferestrei localului. Caii arabi pursânge şi escorta de cazaci 
se opriră zăngănind pe strada Morskaia. Un valet intră în 
cofetărie. 

În ciuda protestelor lui Gladişev, Ash achită nota de plată. 
Afară, valetul o ajută pe Tamara să urce în sanie. Gladişev 
privea în sus nesigur de pe trotuar. 

— Urcaţi, spuse Ash. 

Politicianul milionar aruncă priviri grăbite în susul şi în 
josul străduţei înguste. 

— Se cuvine oare să fiu văzut aşa, în miezul zilei, cu... el? 


Atunci Marele Duce Valeri scoase capul mare, pătrat, pe 
una din laturile saniei. Purta o papaha formidabilă, din 
blană de miel, care făcea ca fiecare pălărie din Moscova să 
pară meschină. Vocea i se potrivea perfect cu iritarea 
desenată pe faţă. 

— Nu m-am furişat niciodată prin Petrograd şi n-o s-o fac 
aici acum. Urcă-te sau vezi-ţi de drum. 

Faţa mare, rotundă a lui Gladişev se făcu imediat purpurie, 
dar Ash îl apucase deja de cot, iar valetul îl ajută să-şi salte 
trupul greoi în sanie. Ash sări şi el înăuntru în momentul în 
care sania se punea în mişcare. Vehiculul era aşa de 
încăpător, încât toţi patru puteau să şadă pe bancheta din 
spate, înconjurată de un spătar şi apărători laterale înalte. 
Tamara aranjase lucrurile în aşa fel, încât ea şi Ash să stea 
în cele două colţuri lăsându-i la mijloc pe Marele Duce şi pe 
Gladişev. De la sobiţa cu mangal de pe podea venea spre ei 
o undă de aer câlduţ. 

Ash observă că Gladişev se mai relaxase când îşi dăduse 
seama că nu putea fi văzut din stradă. 

— Mademoiselle Tişkova mi-a dat de înţeles că ar trebui să 
stăm de vorbă, începu Valori abrupt. Ce aveţi de spus? 

Gladişev privi spre Tamara, care îi zâmbi încurajator. 

— Înălţimea voastră, începu Gladişev, în iarna asta situaţia 
este disperată. Depozitele mele gem de grâne, dar nu am 
cum să le transport în oraşe pentru că ţarul a lăsat căile 
ferate în paragină. Poporul înfometat acuză companiile 
mele că dosesc grâul ca să-l vând după aceea mai scump... 
Ţarul poartă întreaga responsabilitate pentru... Privi 
dincolo de chipul neclintit, ca de piatră, al lui Valeri spre 
Tamara, aparent ca să-şi facă curaj. Ţarul trebuie să 
plătească, continuă el. Războiul este un blestem, Înălţimea 
voastră. Rusia şi Germania au fost prea mult timp legate 
una de alta ca să se distrugă acum reciproc. 

Ash mormăi în sinea lui. Perspectiva unei păci fără victorie 
nu prea era pe placul lui Valeri. 


— Cum se face că un milionar devine conspirator 
împotriva guvernului său? Întrebă Marele Duce. 

— Avem nevoie de o schimbare. 

— Dar genul de schimbări despre care discută Duma ar 
putea depăşi limitele mandatului unui milionar. 

— Nu atunci când e vorba de mine, răspunse Gladişev cu 
un zâmbet mândru, simțindu-se în elementul său. Va fi ceva 
de dat şi ceva de luat, ca în orice afacere. Şi pentru 
întreaga Rusie o să fie mai bine aşa. Nu se pot face afaceri 
în stil modern într-un stat medieval condus de un singur 
om. 

Valeri se uită la Gladişev. 

— Vă avertizez că nu am câtuşi de puţin intenţia să formez 
un guvern parlamentar. 

— Dar Duma? Sigur că... 

— Dacă îl înlătur de la putere pe Maiestatea sa ţarul şi 
formez un guvern, Duma va trebui să stea liniştită şi să dea 
sfaturi. Eu voi fi cel care va acţiona. 

Ash îi aruncă o privire 'Tamarei. Dacă? Oare Valeri îşi lua 
măsuri de precauţie faţă de Gladişev? Dar şi expresia de pe 
chipul ei trăda îngrijorarea: interesul lui Valeri pentru 
conspirație scăzuse considerabil. Tipic. Ash îl cunoscuse mai 
bine pe parcursul pregătirilor pentru întrevederea cu 
Gladişev şi cu comandanții de regimente. În faţa 
adversităţilor, Valeri părea tentat să bată în retragere. Şi 
bruscheţea comportamentului dădea de înţeles acelaşi 
lucru. Nu Bonaparte - Marele Duce Valeri... 

Sania străbătu strada Morskaia care se arcuia grațios 
între cele două aripi ale clădirii Marelui Stat Major şi trecu 
pe lângă uriaşa Coloană Alexandru din Piaţa Palatului. Ash 
privi spre Tamara. Aceasta era piaţa - locul masacrului din 
Duminica Sângeroasă - pe care sprijinitorii lui Valeri ar fi 
trebuit s-o ocupe în timp ce el avea să formeze guvernul în 
Palatul de Iarnă. O vreme, Marele Duce privi mohorât în jur, 
apoi îşi îndreptă din nou atenţia asupra lui Gladişev. 
Milionarul desfăcu braţele în lături. 


Mulţi membri ai Dumei vor fi alături de Înălţimea 
voastră... 

— Bun. 

— Mulţi alţii nu vor fi. 

— Şi dumneata? 

— Mulţi lideri respectaţi ai partidelor nu vor fi de acord. 

— Şi dumneata? Repetă Valeri. Tamara îi puse mâna pe 
mânecă pentru a-l tempera. 

— Un singur om nu poate conduce o ţară modernă. 

— Atunci nu mai avem ce discuta. 

— Valeri, stai puţin... 

Gladişev ridică un deget. 

— Pardon, mademoiselle, dacă îmi permiteţi. Se întoarse 
apoi spre Valeri: Oricum, mie îmi place foarte mult ordinea. 
Suntem în pragul unei revoluţii. Noi, oamenii responsabili, 
trebuie sa acţionăm înaintea revoluţionarilor. Tânjesc după 
ordine, Înălţimea voastră, este obligatoriu... 

— E ordinea dumitale, nu a mea, se răsti Valeri. Gladişev îl 
privi pe Marele Duce. 

— Nu vă las aşa de uşor. Doresc să fac un compromis. 

— Ce? 

— Trebuie să vă asumaţi răspunderea de a conduce 
lovitura, Înălţimea voastră. 

— Îndrăzneşti să-mi spui ce răspunderi îmi revin? 

— Îndrăznesc să vă ajut. 

Valeri clipi din ochi, Ash şi Tamara începură din nou să 
spere. Vedeau cum Ducele începe să reacționeze la 
linguşeala vicleană a lui Gladişev. 

— Atunci ajută-mă, sprijină-mă, adu-i pe colegii dumitale 
din Dumă la Palatul de Iarnă. Dă-le instrucţiuni... 

— Nu e chiar aşa de simplu, Înălţimea voastră. În Rusia 
există deja câteva oaze de democraţie, şi una dintre ele este 
tocmai Duma. Nu pot să dau instrucţiuni colegilor mei să 
facă nimic. Nu pot decât să încerc să-i conving. 

— Atunci convinge-i. 

— Daţi-mi muniţie. 


— Ce fel de muniţie? 

— Miniştri buni. Oamenii pe care îi veţi numi vor salva 
Rusia sau o vor duce de râpă o dată pentru totdeauna. Nu 
ne putem pierde timpul cu nătărăii. 

— Voi numi oameni buni. 

Gladişev îşi umezi buzele şi se uită la Tamara. 

— Înălţimea voastră, aţi putea numi una sau două 
persoane? 

— Valeri... dragă, haide, ai luat întotdeauna decizii bune. 

Era clar că Marelui Duce nu-i plăcea să i se impună 
adoptarea hotărârii pe loc. Tamara îşi apăsă din nou mâna 
înmănuşată pe braţul lui. 

— Spune-i... 

Valeri îşi îndreptă spinarea înainte de a se aşeza din nou 
pe banchetă. 

— Marele Duce Nikolai va prelua din nou comanda 
armatei. Generalul Brusilov va fi adjunctul lui. 

Gladişev dădu din cap afirmativ. 

— Trupele par să-l privească cu ochi buni pe Marele Duce, 
iar Brusilov ştie să câştige bătălii. 

— Skobelev va fi ministru de externe. 

De fapt, Ash îi pomenise de Skobelev - tânărul diplomat de 
carieră fusese un susţinător fervent al Aliaților, înainte ca 
Rasputin să-l exileze, iar Valeri acceptase ideea. 

— Excelent, spuse Gladişev. Dar v-aţi gândit cine va prelua 
funcţia vitală de ministru de interne? 

— Rodzeanko. 

Valeri îl numise pe actualul preşedinte al Dumei. Gladişev 
izbucni într-un râs sincer admirativ. 

— Îl veţi reduce la tăcere pe cel mai înverşunat critic al 
dumneavoastră incluzându-l în guvern. Este o idee 
minunată, dacă acceptă funcţia... V-aţi gândit la vreun 
minister pentru Kerenski? 

— Un post pentru Kerenski? 

— În calitate de lider al Partidului Muncitoresc, Kerenski 
este unul dintre cei mai puternici membri ai Dumei, poate 


puţin cam radical... 

— Puțin cam radical? Eşafodul e locul cel mai potrivit 
pentru Kerenski! 

Gura veselă a lui Gladişev se strânse. 

— Kerenski este un bărbat de ispravă. Mulţi oameni vor fi 
de partea lui. Nu se poate să spânzurați reprezentanţi aleşi 
ai poporului, ca şi când am trăi în anul 1700 şi 
dumneavoastră aţi fi Petru cel Mare. 

Marele Duce nu spuse nimic. Gladişev continuă să facă 
presiuni: 

— Pentru a schimba direcţia puterii fără a submina 
stabilitatea guvernului trebuie să faceţi în aşa fel încât 
lovitura dumneavoastră să fie cât mai puţin violentă. Nu 
puteţi să vă spânzurați oponenții, nesocotind litera şi 
spiritul legii... 

— Acum vorbeşti de parcă ai fi comandorul Ash. Amândoi 
pledaţi pentru stabilitate. Dar stabilitatea şi puterea merg 
mână în mână. O să-l las în pace pe Kerenski - dacă nu ne 
face necazuri. 

Gladişev privi afară, spre Palatul de Iarnă. Pe ici, pe colo, 
zugrăveala roşie se cojea, scoțând la iveală nu piatra, ci 
mortarul fărâmiţat de umezeală. Valeri aştepta, iar tăcerea 
lui îl făcea pe Gladişev să creadă că se auto-învinovăţeşte 
din cauza planurilor pe care le nutrea în privinţa lui 
Gladişev. Gladişev se simţea bine, având senzaţia că 
preluase comanda. 

Dmitri Dan cronometra timpul necesar unei lopeţi de 
zăpadă să cadă din vârful arcului care lega cele două aripi 
ale clădirii Statului Major până în piaţa de jos. Asasinul se 
cocoţase între caii de bronz, înhămaţi la carul alegoric din 
vârful arcului, la o înălţime de aproximativ douăzeci şi cinci 
de metri. Sania roşie a Marelui Duce Valeri se vedea clar în 
lumina care se revărsa din miile de ferestre şi se reflecta în 
zidurile clădirilor din jurul pieţei. În sanie şedeau patru 
persoane - Marele Duce, alături de el un bărbat solid în 


haine civile, o femeie, despre care Dan presupuse că era 
Tamara Tişkova, şi comandorul Ash. 

Dmitri îl urmărise pe Ash din apropierea cazărmilor 
regimentului Preobrajenski, unde conspiratorii din cadrul 
„Zăpezii Roşii” îl observaseră pe american alergând în mai 
multe dimineţi. Se deghizase deja în mujic, un ţăran fără 
chip, cu o lopată şi cu o bocceluţă cu mâncare în mână. Dar 
în bocceluţă - în locul funtului de pâine mucegăită, tainul lui 
pe o zi - dacă era cumpătat - Dmitri îndesase cuie ruginite 
şi fulminat de mercur, un exploziv extrem de instabil şi de 
puternic, utilizat de regulă pentru detonarea dinamitei, 
pentru că exploda la contact. 

Liderul organizaţiei „Zăpada Roşie” fu uimit să constate că 
sania Marelui Duce pătrunde în Piaţa Palatului şi se opreşte 
apoi în mijloc, lângă Coloana Alexandru. Dmitri privea atât 
de intens, încât fu cât pe-aci să se dea de gol. Mujicii nu 
privesc în sus, ci stau cu capul plecat, istoviţi de munca lor. 
Dmitri se aplecă peste lopată. Ash şi Romanov împreună. 
Doi iepuri dintr-o lovitură. 

Dar escorta de cazaci era, ca de obicei, descurajantă. Un 
călăreț singuratic înarmat cu o lance de trei metri cu vârful 
ca briciul acoperea o suprafaţă periculos de mare. Lui 
Dmitri Din îi era frică de puţine lucruri pe lume, dar dacă 
privea lucrurile realist se vedea alunecând şi căzând pe 
pietrele îngheţate ale caldarâmului, hăituit de călăreţi care 
învăţaseră să galopeze pe deşălate înainte de a şti să 
meargă. 

Să-i împuşte pe câţiva şi să încerce apoi să se apropie cât 
mai mult cu bomba era inutil atâta timp cât ceilalţi se aflau 
acolo. Pe lângă lănci, fiecare dintre ei avea atârnată de 
umăr o carabină. În eventualitatea unui atentat, Marele 
Duce se dovedea a fi mai puţin vulnerabil decât lăsa 
impresia. 

Dar în acel moment, Dmitri îşi dădu seama că sania nu se 
mişcase de mult timp din loc şi că Marele Duce, de regulă 
atât de prudent, comisese acum o mare greşeală. Se 


întuneca şi, dacă avea de gând să-şi respecte tabieturile, 
când sania se va pune în mişcare se va duce direct la Yaht 
Clubul Imperial ca să-şi bea cocteilul de seară. lar dacă 
făcea aşa, nu avea decât o singură rută logică: înapoi spre 
strada Morskaia pe sub arcul dintre cele două aripi ale 
clădirii Statului Major. 

Dmitri se repezise spre o intrare de serviciu în incinta 
Statului Major, făcu semn paznicilor cu lopata în mână şi 
porni târşindu-şi picioarele spre o scară dosnică, ce ducea 
spre acoperiş. Văzând sania în acelaşi loc, începu să arunce 
zăpada peste marginea acoperişului, aşa cum făceau şi alţi 
mujici pe acoperişurile palatului şi ale cazărmilor, calculând 
momentul în care va trebui să lase bomba să cadă. 

Când începu să vorbească din nou, Gladişev lăsă impresia 
că renunţase la subiectul colaborării Marelui Duce cu Duma 
şi cu Kerenski, membru al Dumei şi lider al Partidului 
Muncitoresc. 

— Dacă urmează să vă sprijin, aş vrea să am cuvântul 
dumneavoastră că autocraţia nu va dura o veşnicie - o 
promisiune solemnă că veţi aduce guvernul Rusiei mai 
aproape de standardul impus ţărilor moderne... 

— I-am explicat cât se poale de clar comandorului Ash că 
guvernul meu va fi mai benign decât cel actual, astfel ca 
poporul să poată fi convins să intre în război. Dar trebuie să 
vă spun, domnule membru al Dumei, că autocraţia mea, 
cum o numeşti dumneata, va dura atâta timp cât va fi 
nevoie de ea în Rusia. 

— Oamenii care sprijină lovitura dumneavoastră îşi vor 
rezerva dreptul de a analiza această nevoie... 

— Pe mine mă interesează Rusia, şi Rusiei i-a mers cel mai 
bine sub țari puternici - Petru, Ekaterina, Alexandru al 
doilea şi al treilea. Ţari puternici sunt cei care au edificat 
forţa întruchipată de tot ceea ce vezi aici. 

Mâna lui mare indică printr-un gest circular clădirile care 
înconjurau Piaţa Palatului. Marele semicerc al clădirii 
Statului Major - împărţit în două de arc - Arhivele 


Imperiale şi cazărmile Regimentului Preobrajenski se 
înălţau pe laturile de sud şi de est. La vest se zărea clădirea 
gigantică a Amiralității. Spre nord, roşul sumbru al 
Palatului de Iarnă închidea cercul, lăsând să se vadă numai 
fâşia argintie a râului Neva, acoperită acum de zăpadă, şi 
bătând într-un mov închis, când soarele lumina slab, 
coborând spre orizont, printre norii cumulus. 

— Puterea consolidată de țari plini de măreție, puterea de 
a construi toate acestea într-o mlaştină rece şi 
neprimitoare... 

— Iluzie, o găoace goală, izbucni Gladişev. 

— Iluzie? O mie de încăperi din palatul acesta sunt pline 
cu bogăţiile Rusiei şi trofeele ei de război. Noi nu suntem ca 
alte popoare care trebuie să se aventureze până la capătul 
pământului şi să-şi întemeieze imperii imposibil de apărat. 
Noi ne-am extins propriul imperiu. În numai o sută de ani, 
stepele Mării Negre, provinciile poloneze, Ucraina, 
Crimeea, Transcaucazia, Basarabia, Amurul... lista este 
nesfârşită. 

— Asta nu înseamnă putere în adevăratul înţeles al 
cuvântului, insistă Gladişev. Este numai smântâna de pe un 
uriaş butoi cu lapte. 

— Atunci unde sălăşluieşte puterea? 

Gladişev făcu semn spre răsărit. 

— Acolo. În Rusia, puterea este reprezentată de număr. 
Ţăranii au putere prin numărul lor. Ei sunt prea mulţi şi noi 
prea puţini - vă rog să mă iertaţi dacă mă includ şi pe mine 
în numărul dumneavoastră, dar în aceste condiţii nici eu nu 
mai sunt ţăran şi am şi eu imperii de apărat. Sunt prea 
mulţi ţărani ruşi pentru un singur om ca să-i hrănească, să-i 
îmbrace şi să-i controleze. Toate victoriile acestea? Prea 
multe frontiere de apărat. Am câştigat totul, spuneţi 
dumneavoastră, dar nu putem păstra nimic, nu putem 
administra nimic, fără un guvern modern. 

O siluetă înaltă străbătea piaţa. Aşa cum se întâmplă 
deseori iarna în multe din spaţiile largi ale acestui oraş 


deschis, piaţa era goală, abstracţie făcând de acest bărbat 
care mergea pe jos şi de sania Marelui Duce, cu caii ei 
nervoşi şi călăreţi silenţioşi, ca sculptați în gheaţă. Singura 
mişcare în piaţă o constituia zborul norişorilor de zăpadă de 
pe arcul de triumf unde un mujic curăța zăpada de sub caii 
de bronz. 

Când silueta se apropie de cel mai îndepărtat dintre 
călăreţi, Ash se simţi cuprins de un val de emoție. Îl 
recunoscuse pe Sirotkin - căpitanul regimentului de gardă 
Preobrajenski - cel cu care discutase, pentru a obţine 
câteva unităţi în vederea ocupării Pieței Palatului. Sirotkin 
era înfăşurat într-o manta închisă la culoare, fără nici un fel 
de însemne. Dar ce făcea aici, afară, pe jos? 

Sirotkin aruncă o privire în interiorul saniei, dar nu 
încetini pasul, continuându-şi drumul spre arcul ce dădea în 
strada Morskaia. Numai după ce trecu pe lângă ultimul 
cazac şi călăreţul se întoarse spre sanie, Ash îşi dădu seama 
că Sirotkin îi dăduse ceva acestuia, şi omul, la rândul lui îi 
transmisese acel ceva unui valet care i-l înmânase ducelui. 
Un plic. 

Valeri îl deschise. Îi aruncă o privire lui Ash şi, pentru o 
clipă, ochii lui mici, albaştri, străluciră şi un zâmbet îi înflori 
deasupra mustăţii. 

Tu, urs viclean ce eşti, îşi spuse Ash. De asta stăteam noi 
aici în frig. Marele Duce, întotdeauna ceva mai complicat în 
gândire decât lăsa impresia, îi promisese căpitanului 
Sirotkin sprijinul Dumei şi profitase de această discuţie - de 
al cărei rezultat final Ash încă nu era foarte sigur - ca să se 
laude cu milionarul Gladişev în faţa lui Sirotkin. Fără să 
vrea, Ash se simţi aproape la fel de mândru de Valeri cum 
părea să fie şi lamara. Trebuia să recunoască de fiecare 
dată că Marele Duce nu era deloc prost. 

Valeri arăta acum cu mâna spre cazărmile regimentului 
Preobrajenski, iar pe chipul lui se putea citi bucuria 
victoriei. 


— Autocratul nu este singur doar pentru simplul motiv că 
nu are un aşa-numit guvern modern. Armata ţarului- 
autocrat păzeşte frontierele. Regimentul de gardă îl apără 
pe ţar. Cazacii lui menţin ordinea în rândurile ţăranilor. lar 
poliţia ţarului ţine sub control oraşele... 

— Lucrurile nu mai stau aşa. Şi am pierdut cel puţin două 
armate în faţa Germaniei. Când se va întoarce acasă cea de- 
a treia? Cât despre regimentul de gardă, cuprinde doar 
recruți şi ofiţeri proveniţi din rândurile celor cu grade 
inferioare. Vechiul corp de gardă aristocratic a murit în 
'914. 

Valeri încuviinţă fără plăcere, iar Gladişev continuă: 

— Până şi cazacii au fost seceraţi de nemți. 

— Dar un ţar puternic poate repara stricăciunile, protestă 
Valeri. Cu condiţia ca ţarul să nu fie tracasat de politicieni 
certăreţi. 

— V-aş da dreptate în măsura în care distrugerea forţelor 
de luptă ale Rusiei ar reprezenta adevărata problemă. 

— Dar care este, atunci, adevărata problema? 

Gladişev privi de jur-împrejurul pieţei. 

Mii şi mii de ferestre începeau să răspândească o lumină 
galbenă, strălucitoare, pe măsură ce se lăsa întunericul. 
Clădirile Statului Major, a Arhivelor şi Amiralității se 
conturau în razele luminii proiectate de geamuri. 

— În spatele fiecărei ferestre, zeci de funcţionari - oameni 
mărunți, în surtuce jerpelite care scriu rapoarte cât e 
ziulica de lungă, despre locuri pe care nu le vor vedea 
niciodată, despre oameni cu care nu se vor întâlni niciodată, 
despre vapoare pe care nu vor naviga niciodată. Şaptezeci 
de mii de mici omuleţi care trebuie să administreze 
imperiul nostru de o sută optzeci de milioane - oraşele şi 
satele noastre, localităţile îndepărtate, căile ferate şi oficiile 
poştale, şcolile, armata şi marina. Copiază documente pe 
care nu le înţeleg şi când devin înţelepţi şi demni de 
încredere, după mulţi ani de serviciu, sunt promovați să 
ştampileze documentele şi să aplice sigilii. 


— Ai fost de acord cu persoanele indicate de mine pentru 
a deţine portofoliile ministeriale, zise Valeri. 

— Lucrurile nu se rezolvă doar cu ajutorul câtorva miniştri 
talentaţi. Puterea concentrată în mâinile unui singur om a 
anihilat formarea unui aparat birocratic eficient, care 
trebuie călăuzit de miniştri capabili şi de reprezentanţi aleşi 
de popor. 

Arătă din nou cu mâna spre estul îndepărtat. 

— Nimeni nu ştie ce se întâmplă acolo. Ce face Rusia? De 
ce anume are ea nevoie? Ţarul a aflat pentru prima dată că 
nu dispune de o marină atunci când japonezii şi-au trimis 
flota imperială în strâmtoarea Tuşima. Ţarul ia cunoştinţă 
pentru prima dată de nemulţumirea ţăranilor din nu ştiu ce 
regiune atunci când ne dau foc la conace. Ţarul a aflat 
pentru prima dată că armata sa nu are puşti atunci când 
nemţii ne-au măcelărit în Polonia. Ţarul-autocrat a constatat 
că liniile ferate sunt părăginite când a încercat să 
hrănească şi armata şi oraşele în acelaşi timp. Vă amintiţi, 
Înălţimea voastră, ca înainte de război să fi existat vreun 
caz de funcţionar care să nu-şi primească salariul fie şi o 
singură dată sau vreun profesor din cine ştie ce provincie 
îndepărtată care să fi murit de foame? 

Valeri ţipă furios la vizitiu, şi sania se puse în mişcare, 
descrise un cerc larg şi o luă din nou spre arcul de triumf 
de pe clădirea Statului Major. Ash îl apucă de cot pe 
Gladişev. Ultima şansă. Gladişev nu avea nevoie de prea 
multe încurajări. Îl bătu pe braţ pe Marele Duce, ignorând 
privirea furioasă a acestuia şi spuse: 

— Uitaţi-vă la fereastra aceea, poate fi oricare dintr-o sută. 
Dacă Dumnezeu ar cobori pe pământ în provincia pe care 
acest funcţionar civil o administrează şi i-ar transforma pe 
toţi bărbaţii, femeile şi copiii în stane de sare, birocraţia 
imperială a ţarului ar afla de asta numai atunci când preţul 
sării va scădea în regiunile învecinate. Un singur om nu 
poate conduce Rusia. 

— Dar poate încerca, ripostă Marele Duce Valeri. 


— Să încerce singur. Opriţi sania, la naiba. 

— Stai, spuse Ash. 

Gladişev sări jos, îşi recapătă echilibrul şi se depărtă cu 
paşi repezi. 

— Opreşte sania, spuse Tamara, opreşte-o! Ash sări şi el în 
urma lui Gladişev. 

— Staţi, domnule Gladişev... 

Privi înapoi. Tamara reuşise să-l convingă pe Valeri să 
oprească exact în faţa arcului de triumf. Îl ajunse din urmă 
pe Gladişev. 

— Vă rog... Înălţimea sa ştie că împărtăşesc rezervele 
dumneavoastră în privinţa autocrației. Pentru un american 
este un adevărat blestem. Dar în momentul de faţă mi 
separe mai important să câştigaţi războiul şi să-i ţineţi în 
frâu pe revoluționari. 

Gladişev spumega de furie. 

— Credeţi că mă interesează părerea unui american? 

— Poate aţi vrea să încercaţi dumneavoastră o lovitură de 
palat? 

— Ah! 

— Vă oferă o şansă de stabilitate. 

— Ce faci dumneata aici, Ash? 

— 'Ţi-am mai spus. '[ara mea doreşte să aibă în Rusia un 
aliat solid în momentul în care va intra în război. 

— Şi crezi că aiuritul ăsta e omul dumitale? 

Ash aruncă o privire spre sanie. Tamara scoase capul de 
după apărătoarea saniei şi-i dădu de înţeles că nici în 
privinţa lui Valeri nu era nici o speranţă. 

— Războiul secătuieşte ţara. Ajută-mă să-l scot pe ţar din 
Rusia şi să implic America în război şi să terminăm cu tot 
necazul într-un an. Marele Duce este om de onoare şi o să-ţi 
rămână îndatorat. Fă pace cu el acum. O să discutaţi 
amănuntele mai târziu. 

— Amănunte? Vrea să fie ţar al tuturor Rusiilor, exact la fel 
ca şi cel pe care îl avem acum. 


Dezamăgit, Ash ridică ochii spre cer... şi surprinse cu 
coada ochiului o mişcare sus, se concentră asupra ei şi zări 
o siluetă care se înălţă dintre caii de bronz de pe coama 
arcului. Un bărbat se ţinea cu o mână de una din copitele 
de bronz şi agita ceva în mâna liberă, la douăzeci şi cinci de 
metri deasupra saniei în care Marele Duce se certa cu 
Tamara... 

— O, Dumnezeule... 

Ash băgă mâna pe sub manta. Dar distanţa era prea mare 
pentru Lugerul cu ţeava scurtă. 

— Gladişev, ascultă-mă... 

— Nu, îmi ajunge, mă duc acasă. 

Ash îl apucă pe milionar de braţ şi îl împinse spre cel mai 
apropiat dintre călăreţi. 

— Gladişev, deasupra arcului de triumf se află un om cu o 
bombă. Spune-i cazacului ăstuia să tragă. Acum! 

Gladişev irosi un moment de importanţă vitală ca să 
privească în sus înainte de a i se adresa călăreţului, care 
reacţionă rapid, smulgându-şi arma de pe umăr, ridicând 
piedica şi trăgând într-o dâră în mişcare. Silueta se lăsă pe 
vine, reapăru la trei metri într-o parte a cailor de bronz şi 
aruncă bomba. În timp ce aceasta plutea dinspre cerul 
negru, Ash scoase Lugerul şi trase două gloanţe printre 
urechile cailor arabi... 

— Valeri, eşti impos... 

Trei împuşcături curmară brusc izbucnirea Tamarei. 

Sania se smuci înainte făcând-o să cadă înapoi, pe 
bancheta largă. Auzi o bufnitură puternică şi ceva zăngăni 
în spatele saniei. Un cal necheza. Tamara sări în picioare şi 
privi peste marginea saniei. Un cazac fusese doborât la 
pământ şi animalul lui sfâşiat de şrapnele îşi dădea ultima 
suflare. Ceilalţi călăreţi trăgeau în sus, spre arcul de triumf. 
Îl văzu apoi pe Ash cum alerga, atât de mic şi de vulnerabil. 
Valeri strigă la ea să stea jos şi o acoperi cu trupul lui. Alte 
împuşcături. Sania se opri în interiorul arcului. Ţipetele 
calului răsunau în zidurile arcului, şi furia pe care o simţea 


faţă de acea plăsmuire umană care putuse să facă aşa ceva 
unui cal, se îndrepta acum spre Gladişev... cum îşi închipuia 
el că Duma va fi în stare să stăvilească valul de violenţă 
iraţională din sufletul rusului? Se auzi tropot de copite pe 
pietrele caldarâmului. De sub pieptul, lui Valeri, Tamara îi 
zări pe cazacii care blocau cele două capete ale arcadei. 
Împuşcăturile încetaseră. Un ultim foc de pistol, şi ţipetele 
calului conteniră. 

Valeri se ridică cu grijă. Ash îl trase pe Gladişev prin pasaj 
şi îl ajută să se urce în sanie. Avea un pistol în mână. Ochii 
lui întâlniră privirea Tamarei. 

— Eşti teafăr? Întrebă ea, înghițind cuvântul dragule. 

— Da... tu? Privirea îi alunecă spre pasaj, de unde se 
apropia locotenentul gărzii; oamenii lui stăteau în piaţă, cu 
puştile îndreptate spre arcul de triumf încercând să-i 
descopere pe atacanţi. 

— Cum se simte călăreţul? Întrebă Valeri. 

— Este rănit, Înălţimea voastră. 

Locotenentul de cazaci, Valeri şi Ash căzură repede de 
acord să meargă la Clubul de Iahting de pe Morskaia, 
dincolo de Nevski Prospekt, în timp ce soldaţii aveau să 
acopere vârful arcului de triumf cu puştile lor. Câţiva dintre 
ei porniră în galop pentru a-şi ocupa locurile în faţa saniei. 
Vizitiul răcni şi caii părăsiră în goană pasajul. Tamara ridică 
privirile îngrijorată, temându-se de un al doilea atac. 

Ajunseră cu bine până la Nevski Prospekt, unde găsiră o 
escortă de poliţie. Gladişev îl apucă strâns de braţ pe Ash. 

— Asta este o dovadă că lucrurile au mers prea departe, 
Înălţimea voastră. Am să vă sprijin... pentru stabilitate... 

Valeri îi luă mâna. 

— Pentru Rusia. 

Tamara se uită la chipul hotărât al lui Valeri şi fu 
încredinţată că ţarismul mai poate funcţiona, cu un ţar 
adevărat. 

Ash se hotări să păstreze pentru el observaţia că probabil, 
bomba fusese aruncată de cineva de la „Zăpada Roşie” şi îi 


era destinată lui. Ce ironie a sorții că un atentat la viaţa lui 
contribuise la stabilirea unei alianţe... nu contează cât de 
temporară... între două forţe de care avea atât de mare 
nevoie ca să-şi ducă la îndeplinire misiunea... 

Detectivii Ohranei se strecurau unul după altul în biroul lui 
Von Basel din închisoarea Litovski ca să-i raporteze 
mişcările lui Ash. Unii le ştiau pe dinafară, alţii îşi citeau 
însemnările făcute în carneţele, dar toţi poliţiştii ţarului 
renunţau la fanfaronada pe care o arborau în mod obişnuit 
pe stradă ori de câte ori se adresau ofițerului cu ochi de 
gheaţă, cunoscut doar sub numele de căpitanul 
Moskolenko. 

— Comandorul Ash a fost văzut intrând în casa balerinei 
Tişkova. La puţin timp după aceea a sosit Alteţa sa Regală 
Marele Duce Valeri, traversând gheaţa râului în sania sa. 
Zece minute mai târziu, Marele Duce Romanov şi 
comandorul Ash au ieşit împreună şi au trecut râul. Au 
intrat la Clubul Imperial de lahting, unde au rămas câteva 
ore... Heinrich Ballin, chelner la Clubul Imperial de Iahting 
a raportat că Marele Duce Valeri şi comandorul Ash au stat 
de vorbă în faţa căminului, şi au băut câteva ore... 
Asistentul secretarului Clubului Imperial de Iahting 
raportează că Ash a primit statut temporar de membru al 
Clubului, la cererea Marelui Duce Valeri... Comandorul Ash 
a fost observat intrând la ambasada britanică la amiază. A 
ieşit după o jumătate de oră şi a luat dejunul... 

Von Basel primea rapoartele cu un aer indispus. Noul plan 
al împăratului de a-l răpi pe ţar de unul singur punea planul 
salvării lui Nikolai al II-lea într-o lumină cu totul nouă şi îi 
cerea lui Von Basel însuşi să joace un rol mult mai dificil. Să- 
l ajute pe Ash, la cererea împăratului, fusese o treabă 
uşoară, care se potrivea cu activitatea sa de spionaj militar. 
Acum ocupa locul central şi complotul avea ca obiect nu 
numai victoria în război, ci şi controlul definitiv asupra 
Germaniei. Planul împăratului făcea din Kenneth Ash şi 
progresul misiunii sale un element vital. Dar Ash era 


supărător de independent, şi foarte secretos, ceea ce îl 
punea pe Von Basel în situaţia dificilă de a-l urmări tot 
timpul ca să vadă ce face, pe de o parte pentru a se asigura 
că nu pierduse nici un amănunt, iar pe de alta, ca să-l 
împiedice să dea de bucluc. Se aflau în Rusia, şi în pofida 
problemelor cu care se confrunta, Rusia şi stăpânitorii ei nu 
fuseseră niciodată blânzi cu răsculații. 

Când Basel făcuse presiuni asupra lui Ash ca să-i dezvăluie 
planurile - detalii suplimentare cu privire la planul 
fundamental de dinamitare a liniilor din şi spre '[arskoe 
Selo, ocuparea Palatului de Iarnă, proclamarea noului ţar în 
prezenţa câtorva membri-cheie ai Dumei - Ash îi replicase 
că îi va spune lui Von Basel unde şi când va avea nevoie de 
sprijinul poliţiei şi când să trimită submarinele de escortă în 
Murmansk. Îi amintise, de asemenea, că era spectacolul 
său, nu al nemților. Von Basel avea impresia că deplasarea 
lui subită la Berlin îi stârnise bănuielile lui Ash... 

Aşadar, Von Basel era foarte neliniştit acum, când primea 
rapoartele detectivilor, sub masca căpitanului Moskolenko. 

— Comandorul Ash a fost văzut intrând la ambasada 
americană. A părăsit incinta ambasadei ceva mai târziu 
împreună cu fiica ambasadorului, Catherine Hazzard, şi a 
condus-o într-o sanie de închiriat la cofetăria Berrin de pe 
Morskaia, unde ea a consumat o savarină şi îngheţată, iar 
comandorul Ash a fumat o ţigară şi a băut o cafea. Ceaşca 
lui a fost sustrasă apoi din bucătărie, dar zaţul nu conţinea 
urme de băuturi alcoolice. În schimb, în scrumieră se aflau 
multe chiştoace şi, după părerea agentului nostru, Ash era 
nervos... Omul nostru din interiorul ambasadei americane 
raportează că, la puţin timp după plecarea lui Ash, a sosit 
curierul regelui Angliei cu corespondenţa pentru 
ambasadorul Hazzard şi a luat de la acesta mesaje pentru 
Londra. Ash intrase cu un mic pacheţel în mână pe care nu-l 
mai avusese atunci când ieşise împreună cu fiica 
ambasadorului... Comandorul Ash şi căpitanul Putilov din 
regimentul de gardă Ismailovski au făcut iahting pe gheaţă 


la Clubul de lahting din Insula Krestovski. Detectivul 
Borisov, care a fost căpitan, al echipei de iahting a 
districtului trei înainte de război, a luat un al doilea iaht şi a 
pornit în urmărirea lui Ash şi a lui Putilov. Comandorul Ash 
a manevrat ambarcaţia cu mare abilitate şi l-a băgat în cele 
din urmă pe Borisov într-o fundătură... 

— Fundătură? 

— O crăpătură în gheaţa tare, domnule căpitan 
Moskolenko, în cazul de faţă. Una foarte îngustă între 
pereţi înalţi de gheaţă dură în care Borisov şi-a sfărâmat 
iahtul. Stewardul de la Clubul de Iahting... 

— Dă-l afară. 

— Căpitanul Sirotkin de la regimentul de gardă 
Preobrajenski, Marele Duce Valeri şi comandorul Ash au 
fost la vânătoare pe moşia baronesei Balmont. Nu, domnule 
căpitan, italianul era la Moscova... Heinrich Ballin, chelner 
la Clubul Imperial de lahting, raportează că Ash şi Marele 
Duce Valeri au avut o discuţie lungă cu căpitanul Putilov de 
la regimentul de gardă Ismailovski... 

— Adu-l pe Heinrich Ballin ăsta... 

Von Basel fusese întotdeauna surprins să constate cât de 
neîngrijit era personalul, chiar şi în cele mai bune localuri 
din Rusia. Chelnerul stătea în faţa lui cu aer jalnic şi fixa 
pardoseala de piatră, aşteptându-se la tot ce putea fi mai 
rău. Hainele îi erau murdare, părul ciufulit, ochii înroşiţi de 
febră şi nasul înfundat. Nu-ţi venea să mănânci sau să bei 
nimic din ceea ce atinsese el. Şi când te gândeşti că unui 
asemenea chelner Marii Duci îi permiteau să servească în 
clubul lor cel mai exclusivist. 

— Câţi ani ai? 

— Şaizeci şi şapte, domnule căpitan Moskolenko, şi n-am 
avut niciodată necazuri... 

— Unde te-ai născut? 

— La Riga. 

— Numele şi accentul dumitale sunt germane. 


— Ne-am mutat la Petrograd gând aveam doi ani, domnule 
căpitan. În ultimii şaizeci şi cinci de ani am trăit şi am 
muncit în oraşul acesta. Şi n-am avut niciodată vreun ne... 

— La cine ai lucrat? 

Heinrich Ballin se îndreptă de şale. 

— Am servit în toate marile case din Petrograd. La toate 
balurile şi la toate dineurile. 

Von Basel ştia că toţi chelnerii germani din Petrograd - 
chiar şi unul atât de respingător ca acesta - erau net 
superiori oricăror mujici. De cele mai multe ori vedeai 
acelaşi chelner la petreceri diferite în cursul aceleiaşi 
săptămâni, purtând în fiecare seară livreaua casei care îl 
angajase temporar. 

— Dar războiul cu Germania îţi creează dificultăţi, nu-i 
aşa? 

— Da, domnule, căpitan. Nu sunt crezut întotdeauna când 
îmi susţin loialitatea. 

— Ei bine, ţi se va oferi şansa s-o dovedeşti, spuse Von 
Basel cu un zâmbet rece şi începu să-i smulgă bătrânului 
înspăimântat toate informaţiile pe care le auzise trăgând cu 
urechea la conversaţia purtată de Ash cu Marele Duce 
Valeri, cu căpitanul Putilov, cu căpitanul Sirotkin de la 
regimentul de gardă Preobrajenski şi cu alţi Mari Duci 
despre care se ştia că sunt în relaţii foarte strânse cu Valeri. 
Nu era prea mult, dar fiecare bucăţică îl putea ajuta să-i 
descifreze intenţiile lui Ash. Nu mai accepta nici un fel de 
surprize ca aceea din cartierul Moscova, când Ash se 
amestecase cu gloatele, împreună cu Sedovina, şi filajul îi 
pierduse urma. Detectivul Ohranei care primise 
însărcinarea de a-l urmări în după-amiaza aceea fusese 
atacat de huligani care îi smulseseră insigna, arma şi 
carneţelul şi îi rupseseră picioarele. 

La scurt timp după aceea se produsese o ciocnire armată 
cu revoluționarii printre care fusese văzut şi Kiricenko, dar 
Basel nu ştia dacă Ash îl contactase pe şeful bolşevic. Totuşi 
aflase ca Ash ascunsese un camion întreg de dinamită în 


afara oraşului, camion despre care expertul în explozive 
trimis de Von Basel afirmase că va sări în aer la cea mai 
mică atingere. Von Basel pusese să fie ţinut sub observaţie 
camionul. Când se întorsese de la Berlin, Ash îi ceruse 
ajutorul, dar era vorba numai de convocarea unei unităţi de 
poliţie de lângă Palatul de Iarnă la o dată încă neprecizată, 
deşi îi sugerase să asigure sosirea escortei de submarine 
germane la Murmansk cam peste o săptămână. 

Apoi a primit şi alte rapoarte. O bombă aruncată... 

— Ash şi mademoiselle Tişkova s-au întâlnit la ora trei la 
cofetăria Berrin cu Serghei Gladişev, membru al Dumei... 
sania Marelui Duce Valeri... o oră în Piaţa Palatului. O 
bombă aruncată de pe acoperişul clădirii Statului Major... 

— Ce? 

— Atentatorul se afla deasupra arcului de triumf din 
centru, domnule căpitan Moskolenko. Numai un cazac a fost 
rănit, printr-o minune. Individul a scăpat refugiindu-se într- 
una din aripile clădirii Statului Major. 

— Dar tu, unde erai? Se răsti Von Basel. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă Ash ar fi fost ucis? Planul 
împăratului ar fi murit o dată cu americanul. Avea nevoie de 
Ash ca să-i facă treaba murdară, iar dacă se întâmpla ceva 
rău, nu-i rămânea decât să arunce vina asupra lui. 

— De partea cealaltă a pieţei, ţinându-i sub observaţie, aşa 
cum mi s-a ordonat. 

Dar norocul a ţinut cu Ash... Gladişev. Ash făcea paşi mari 
înainte. Americanul şi Marele Duce stabileau contactele 
corecte, puneau bazele unei alianţe între Dumă, regimentul 
de gardă, poliţie - prin intermediul lui - poate şi cu 
Kiricenko. Curând, curând... şi apoi dintr-o dată, un mister 
sâcâitor. Un detectiv foarte nervos care se ocupa de gările 
feroviare veni să raporteze. Văzându-l atât de înspăimântat, 
Von Basel îşi dădu seama că are veşti proaste... 

— Comandorul Ash a fost zărit în vreme ce se urca în 
trenul de la gara Baltica. În prealabil îşi procurase un bilet 
de tren pentru Reval. Informaţia fusese transmisă telegrafic 


la Reval. Cu toate acestea, detectivii trimişi să-l aştepte şi 
să-l fileze pe Ash, l-au pierdut în mulţimea de pasageri... 

— Cât timp? 

— Asta s-a întâmplat noaptea trecută. Detectivul gemu 
neputincios. Din nefericire, domnule căpitan Moskolenko, 
până acum n-am reuşit să dăm de urma comandorului Ash. 

— Afară! 

— Detectivii din Reval au fost mustraţi foarte aspru. 

— Afară! 

Furios la culme, Von Basel fusese pe punctul să spună 
raus. Oare de ce se dusese Ash la Reval? L-au pierdut în 
mulţimea de pasageri? De regulă Ash se lăsa filat. De ce se 
răzgândise brusc la Reval? Ce se întâmplă în Reval? 

Dar înainte de a apuca să reflecteze mai mult asupra 
acestei probleme, se confruntă cu o altă enigmă, potenţial 
foarte gravă. Ca o măsură de prevedere, pentru a proteja 
conspirația Marilor Duci, Von Basel pusese să fie 
supravegheați membrii în număr tot mai mare ai 
conspirației: Lordul Exeter, Marele Duce Valeri, Tişkova, 
căpitanul Sirotkin şi căpitanul Putilov. Acesta din urmă, 
căpitan în regimentul de gardă Ismailovski, dăduse dintr-o 
dată de un necaz serios, care punea în primejdie soarta 
întregii conspirații. 

O altă secţie a Ohranei, specializată în verificarea loialității 
cadrelor din armată, aflase că Putilov încerca să-i convingă 
pe ofiţerii lui să participe la o lovitură de palat a unui Mare 
Duce încă nenominalizat. Ohrana nu se hotărâse încă dacă 
e cazul să mai aştepte pentru a culege informaţii mai 
concrete referitoare la identitatea respectivului Duce sau 
să-l aresteze pe căpitanul Putilov şi să-i smulgă informaţiile 
în timpul interogatorului. Generalul Globaciov, şeful 
Ohranei, răspundea personal de anchetă, ceea ce însemna - 
după cum se temea Von Basel - că Putilov avea să-şi dea 
curând duhul scuipând de pe buze numele Marelui Duce 
Valeri şi al comandorului Kenneth Ash. 


Vechiul port la Marea Baltică, Reval, un orăşel cu străduţe 
înguste, pavate cu piatră cubică, prezentase o mare 
importanţă navală pentru Rusia înainte ca flota germană să 
închidă Golful Finic. Se afla la două sute de mile vest de 
Petrograd, aproape de gura golfului. Călătoria de-a 
curmezişul Estoniei îi luase lui Ash treisprezece ore, 
petrecute într-un compartiment de tren îngheţat, laolaltă 
cu o jumătate de duzină de ofiţeri ai Diviziei Motorizate a 
Ţarului, care încercau să se întoarcă în sectorul incert al 
Frontului de nord. Armata germană, îi spuseseră ei lui Ash, 
ameninţa acum chiar oraşul Riga, la mai puţin de o sută de 
mile de însăşi capitala Rusiei. 

La sosire, Ash scăpase de detectivii lui Von Basel şi îşi 
petrecuse tot restul nopţii pe un pat de campanie dintr-un 
hotel de categoria a doua. Dis-de-dimineaţă porni spre port, 
unde descoperi uşor baza de submarine a flotei regale şi 
vasul-depozit Dvina, ancorat la un chei păzit, înconjurat cu 
gard. 

Câteva submarine britanice de tipul E stăteau cu boturile 
îndreptate spre vasul-depozit, unde se aflau rezervoare de 
combustibil, camerele echipajului, prese de schimb şi alte 
materiale. Un strat gros de gheaţă sclipitoare acoperea 
contururile ascuţite ale carenelor şi ale turnurilor de 
cârmă, atenuându-le duritatea. Echipajele făceau mici 
reparaţii la lumina soarelui - sudau şi băteau fierul cu 
ciocanele. Zgomotul era adus de ecou până la picioarele 
digului, unde paznicii îl opriră pe Ash şi îl puseră să aştepte 
până fu găsit Rodney Skelton. O jumătate de oră mai târziu, 
acesta veni voios în camera gărzilor. 

— Da, el este, sergent. Nu prezintă nici un pericol. Ce mai 
faci, Kenneth? 

— Sper că nu te deranjez de la treabă, spuse Ash, arătând 
spre bluza de marinar unsuroasă şi spre pantalonii lui 
Skelton. 

— E vorba de o simplă revizie generală. 

Porniră pe chei şi Skelton arătă cu mândrie spre vasul lui. 


— Năbădăioasă creatură, nu-i aşa? 

Submarinul avea o protuberantă masivă în turnul de 
cârmă, de parcă ar fi fost furios la culme. 

— Ce faci aici, la suprafaţă, pe Dvina? 

— Am auzit că Petrogradul a devenit foarte amuzant de 
când ţarul a interzis tangoul. 

— Rodney, ce-ai zice dacă ţi-aş aminti că-mi datorezi viaţa 
pentru ceea ce s-a întâmplat atunci, în India? 

Spre mirarea lui Ash, Skelton nu protestă. Dimpotrivă... 
păru brusc foarte extenuat. 

— Războiul ăsta nenorocit... Acum am alte păreri în multe 
privinţe. Sincer să fiu, cred că indienii ne-ar fi tăiat şi nouă 
gâtlejurile la un loc cu cele ale cailor... ai avut dreptate. 

Ridică privirile spre Ash într-o expresie de recunoştinţă 
sinceră, apoi încheie cu zâmbetul său zeflemitor 
dintotdeauna: 

— Trebuie să-ţi mulţumesc? 

— Nu... dar te-aş ruga să-mi faci o favoare... 

Întors la Petrograd, Ash îi telefonă căpitanului Putilov 
chiar de la gară şi porni apoi de-a lungul canalului 
Obvodnâi spre cazărmile regimentului de gardă Ismailovski, 
aflate pe Ismailovski Prospekt. Vatmanii de tramvaie 
declaraseră o grevă de o zi, astfel că străzile erau înţesate 
de pietoni. 

Putilov aştepta, aşa cum se înţeleseseră, în faţa intrării 
cazărmii. Lui Ash îi plăcea Putilov. Acesta arbora aerul 
leneş, plictisit al unui ofiţer aristocrat tipic, însă era un 
simulant pe care dosarul de serviciu şi caracterul îl dădeau 
de gol. Rănit în Polonia şi apoi din nou, vara trecută, în 
timpul asediului Stanislavului, în cadrul ofensivei lui 
Brusilov, Putilov a refuzat concediul medical şi vrând- 
nevrând, a acceptat acest post la Petrograd ca să-şi refacă 
forţele înainte de a pleca din nou pe front. 

Spre deosebire de mulţi alţi ofiţeri circumspecţi cu care 
încercaseră să ia legătura Ash şi Marele Duce, Putilov 
manifesta rezerve derivate numai din jurământul său de 


credinţă faţă de ţar. Recunoştea că este necesar să se 
acţioneze pentru salvarea Rusiei, dar încălcarea cuvântului 
dat reprezenta, pentru el, o chestiune de onoare. 

Cu toate acestea, din momentul în care se lăsase convins, 
îmbrăţişase cu entuziasm cauza Marelui Duce Valeri, care 
era el însuşi foarte direct şi deschis, îl avertizase de două 
ori pe Putilov să fie mai discret şi în cele din urmă îi 
mărturisise lui Ash că nu mai putea risca să se întâlnească 
cu acesta. Ash fusese de acord să stabilească el următorul 
contact, ca să afle în ce măsură puteau conta pe sprijinul 
unităţilor aflate sub comanda lui Putilov. 

Situaţia devenea periculoasă. Francheţea firească şi 
curajul înnăscut al lui Putilov făceau din el un conspirator 
cam prea nepăsător... 

Acum aştepta chiar în faţa porţii principale a cazărmii 
regimentului Ismailovski, de parcă ar fi fost un ofiţer al 
ţarului care se pregăteşte să treacă în revistă trupele în 
văzul întregului Stat Major. 

Îl salută pe Ash, se desprinse din mulţimea de pe trotuar, îl 
luă de braţ şi îi spuse cu vocea lui aristocratică, din fericire 
abia şoptită, că şase din subalternii săi erau dornici să se 
alăture conspirației. Ash îl conduse cu grijă în mijlocul 
mulţimii, scrutând cu atenţie chipurile celor din jur. 
Aproape imediat se felicită în gând că avusese prezenţa de 
spirit să-şi pună căciula de blană şi mantaua cenuşie pe 
care le purtase la Reval ca să se descotorosească de 
oamenii lui Von Basel. Chipiul şi mantaua Marinei Militare a 
SUA erau prea vizibile, aşa că le împachetase în sacul de 
voiaj şi le trimisese înapoi, la hotelul Astoria, înainte de a 
pleca din Gara Baltică. Îi sugeră lui Putilov să meargă pe 
jos. 

— Eşti cam tăcut în după-amiaza aceasta, domnule 
comandor, remarcă Putilov după ce trecură de câteva 
intersecţii. 

— Suntem urmăriţi. Nu te... 


Dar aristocratul rus se uita de jur-împrejur ca un turist 
sosit de la Moscova. Printre grupurile de pietoni, Ash zărise 
mantaua lungă, cenugşie şi galoşii prin care se făceau 
remarcaţi, de regulă, detectivii Ohranei. Ceea ce îl îngrijora 
însă era faptul că omul nu făcea nici un efort ca să treacă 
neobservat. Lăsau mai puţin impresia că vor să-l fileze şi 
mai mult că îl urmăresc. Ca şi când s-ar fi pregătit să-l 
aresteze. 

Ash şi Putilov se îndreptau în direcţia hotelului Astoria, 
care se afla la o milă în faţa lor. Ash căuta o ascunzătoare 
potrivită. Chiar în faţa lor se afla râul Fontanka, iar la 
dreapta, Institutul Tehnologic. 

— Închis astăzi din cauza grevei, răspunse calm Putilov 
când Ash i-l sugeră. Era un om solid, în jur de patruzeci de 
ani, cu un chip deschis şi nevinovat. Din cauza rănilor 
primite, avea chipul palid, cu un uşor tremur al obrazului, 
pe care încerca să-l ascundă zâmbind. 

— Eşti sigur că suntem urmăriţi? 

— Al naibii de sigur, spuse Ash. Şi se apropie tot mai mult. 

Aruncă o privire peste umăr. La câţiva metri în urma lor, 
detectivii se mişcau cu uşurinţă şi abilitate prin mulţime, 
dându-i pe oameni la o parte din calea lor. Dintr-o dată, un 
automobil lung, negru ţâşni din spatele unui şir de căruţe, 
făcu o întoarcere scurtă peste şinele de tramvai şi se 
apropie lunecând de colţul unde se aflau Ash şi căpitanul 
Putilov. 

— Nu fugi, spuse Ash. Să nu le dăm de bănuit. 

— N-o să fug, replică Putilov, îndreptându-şi umerii. Dar, în 
loc ca din maşină să coboare ofiţerii de poliţie la care se 
aşteptau, geamul din dreptul şoferului se deschise şi 
contele Philip Von Basel strigă: 

— Urcaţi, sunt pe urmele voastre. 

Ash smuci uşa din spate, îl îmbrânci repede pe Putilov, apoi 
sări şi el înăuntru. Maşina porni mugind urmată de oamenii 
Ohranei care alergau pe jos, măturând pietonii din cale, 
până când unul dintre ei scoase un pistol, trase în aer şi îşi 


făcu astfel drum, căci imediat oamenii se lăsară în jos. În 
acel moment, polițistul trase după maşină. 

Von Basel coti cu vehiculul mare în străduţa îngustă de 
lângă Fontanka, trecu în goană pe lângă câteva intersecţii, 
o luă spre nord scârţâind şi scrâşnind din cauciucuri, ţâşni 
pe podul de peste canalul Obvodnâi şi se îndreptă spre 
Gara Baltică. Maşina derapă în piaţa din faţa gării, scăpă de 
sub control, se răsuci descriind un cerc complet şi se lovi 
lateral de un stâlp. Motorul se înecă, tuşi. Von Basel încerca 
din răsputeri să-l ambaleze, când câţiva ofiţeri de poliţie în 
uniformă ieşiră în goană din gară. Maşina îşi reveni brusc, 
iar Von Basel trecu printre ei, depăşi gara şi se afundă în 
cartierul Narva. 

— Cine este omul acesta? Întrebă Putilov. 

— Un prieten cu relaţii la poliţie. Se pare că Ohrana are 
un spion în cazarma dumitale. 

Maşina străbătea străduţe puţin mai largi decât lăţimea ei, 
făcându-i pe vânzătorii ambulanți şi pe femeile care stăteau 
la coadă în faţa brutăriilor şi a magazinelor de gaz să se 
lipească de ziduri. Oamenii fugeau, dar niciunul nu 
protesta; erau prea doborâţi de lipsuri ca să se mai plângă 
de ceva. 

Von Basel coti scurt pe o alee zgomotoasă, opri şi cobori 
din maşină. 

— Veniţi repede, înainte ca poliţia locală să ne dea de 
urmă. Ash îl împinse pe Putilov, care era năucit de-a 
binelea, în spatele lui Von Basel. Omul împăratului porni 
repede de-a lungul celor mai sordide străzi pe care le 
văzuse Ash la Petrograd sau oriunde în altă parte a lumii. 
Şanţurile de scurgere erau pline de beţivi şi copii cu ochii 
goi care se înghesuiau unii în alţii ca să-şi ţină de cald. 
Cerul se vedea sus, ca o dungă cenuşie murdară printre 
casele dărăpănate. 

— Unde ne duce? Întrebă căpitanul Putilov. Avea darul 
acela specific rusesc de a nu băga în seamă mizeria, totuşi, 
când un cerşetor ridică mâna cu ceea ce păreau să fie 


ultimele lui puteri, Putilov, deşi era pentru prima oară în 
viaţă hăituit şi urmărit de poliţie, lăsă să cadă câteva copeici 
în mâna tremurătoare. 

Von Basel se opri în faţa unei uşi, îi împinse pe amândoi 
înăuntru, cercetă strada să vadă dacă nu-i urmăreşte 
cineva, apoi intră şi încuie lacătul. Străbătu în goană câteva 
trepte în jos, spre un fel de pivniţă cu un acoperiş în formă 
de cupolă, înnegrită de fum şi cu dungi mai deschise acolo 
unde căzuseră bucăţile de mortar. Pereţi despărțitori 
subţiri formau nişte cuşete cu paturi de scânduri. Era o 
singură fereastră pătrată, sus, acoperită cu gheaţă. 

— Ce este asta? Întrebă Putilov. 

— Azil de noapte pentru boseaki, îi spuse Von Basel. 
Desculţi. Docheri - atunci când portul nu e prins în gheţuri. 
Drojdia societăţii. 

— Ce... 

— Asta e pentru dumneata, îl întrerupse Von Basel, 
înmânându-i căpitanului Putilov o foaie de hârtie pe care o 
scosese din buzunarul mantalei. Uimit, Ash îl privea pe 
Putilov, care, la fel de nedumerit, se apropie de lampa de 
ulei care fumega. Citi câteva rânduri. 

— Ce e cu hârtia asta despre Marele Duce Pav... 

Von Basel îl urmase şi se afla acum în spatele lui. În mâna 
lui stângă apăru un pumnal, pe care îl înfipse rapid în 
spatele lui Putilov. 

— Ce? Lui Ash nu-i venea să-şi creadă ochilor văzându-l pe 
rusul îngenuncheat, al cărui trup se prăvăli apoi pe 
duşumea. 

— Nu atinge hârtia aceea. 

Degetele crispate ale lui Putilov ţineau strâns hârtia. Ash 
întinse mâna după ea. În aceeaşi clipă, Von Basel îşi trase 
sabia şi îşi propti vârful în gâtul lui Ash. 

— Nu pune mâna, repetă el. Ohrana avea de gând să-l 
aresteze. Dacă îl făceau să vorbească, stricau totul. Von 
Basel puse în teacă lama subţire. Trebuie să ai grijă de 
dumneata. Du-te imediat la „Astoria”. Opreşte-te la bar şi 


bea câte un păhărel cu oamenii. Să fii văzut. Dacă te 
întreabă poliţia, susţine că ai mers pe jos de la Gara Baltică 
până la „Astoria” şi că nu ai vorbit cu nimeni. 
Descotoroseşte-te de haina şi de căciula asta şi ţine-o una şi 
bună cu istorioara dumitale. Nu pot fi siguri de ceea ce au 
văzut în mulţime. Dacă se încăpăţânează, du-te la 
ambasada dumitale. 

— Ce conţine hârtia asta? 

— E un fals - o simplă notiţă prin care căpitanul Putilov îl 
informează pe Marele Duce Dmitri Pavlovici că s-a 
răzgândit în privinţa sprijinului pe care urma să-l acorde 
loviturii Alteţei sale Regale. 

— A cui lovitură? 

— Nişte veri ai Marelui Duce Dmitri Pavlovici i-au propus 
să preia conducerea unei lovituri. Au mers atât de departe 
încât i-au contactat chiar şi pe unii comandanţi de 
regimente, la fel ca şi dumneata. Din câte am înţeles, 
Marele Duce a refuzat să comploteze împotriva ţarului - 
poate pentru că nu beneficiază de ajutorul meu şi al 
dumitale, adăugă Von Basel cu un zâmbet subţire. 

— Dar Ohrana este în continuare cu ochii pe conspiratori. 
Ai face bine să te rogi ca această mică şaradă să-i convingă 
pe anchetatori că Putilov fusese recrutat de sprijinitorii 
Marelui Duce Dmitri, şi nu de Valeri al dumitale. Lasă poliţia 
să creadă că nu i se acordase încredere. 

— Nu era cazul să-l ucizi... 

— A trebuit să aleg între el şi dumneata, Ash. Şi am nevoie 
de dumneata în viaţă. L-ar fi silit să mărturisească, ar fi 
divulgat numele dumitale, al Marelui Duce Valeri. Şi pe al 
prietenei dumitale, Tişkova. 

Ash rămase cu privirile pironite asupra trupului lui Putilov. 
Nu avea replică la ultima afirmaţie a lui Von Basel. 

Von Basel îşi şterse pumnalul de pantalonii căpitanului 
mort şi îl ascunse apoi din nou, sub manta. Îl lovi uşor pe 
Ash cu bastonul lui de promenadă. 

— Du-te la „Astoria”. 


Întrucât Ash nu se mişcă destul de repede, Von Basel 
adăugă: 

— Crezi că Ohrana o s-o trateze mai bine în închisoare 
numai pentru că, din întâmplare, este o femeie frumoasă? 

Ash porni spre scări. 

— Apropo, domnule comandor Ash... 

În timp ce Ash se întorcea, Von Basel se întreba ce 
semnificaţie are pentru el moartea. 

— Ce ai făcut la Reval? 

— Marele Duce m-a rugat să mă întâlnesc cu un general 
din Sectorul Nord. Reval era un punct convenabil, la 
mijlocul distanţei... 

Ash spera să-i fi dat un motiv plauzibil, care să ascundă 
scopul real al călătoriei sale la Reval. La început, Von Basel 
a fost luat prin surprindere de atitudinea lui Ash; 
americanul răspunsese prea repede, cam prea repede 
pentru un om atât de precaut cum lăsase impresia Ash, iar 
motivul călătoriei la Reval părea cusut cu aţă albă, dar dacă 
era adevărat... Von Basel începu să se simtă tot mai 
îngrijorat la gândul că Marele Duce Valeri includea în 
conspirația sa şi comandanţi militari de pe front, ceea ce 
reprezenta o fisura serioasă în planul împăratului de a 
câştiga războiul şi de a institui din nou controlul personal în 
Germania. 

Marele Duce Valeri va fi un ţar foarte bun. Prea bun. 

Von Basel atinsese această chestiune şi la Berlin. Nu 
cumva Marele Duce va reuşi să unească toate forţele Rusiei 
în efortul de război? Împăratului i se păruse puţin probabil 
ca un uzurpator să înlocuiască un moştenitor legitim fără să 
zguduie națiunea şi aşa sfâşiată. Poate, consimţise Von 
Basel cam fără voie... dar în momentul de faţă Marele Duce 
Valeri Romanov conducea marea conspirație ducală într-un 
mod care devenise oarecum ameninţător. Valeri devenise o 
primejdie... 

Ash îşi petrecu seara în barul de la „Astoria”, aşteptându- 
se să fie arestat de Ohrana. Cină singur la o masă din 


mijlocul restaurantului, apoi se întoarse la bar, unde oferi 
şampanie tuturor ofiţerilor şi ziariştilor care se nimeriră 
prin apropiere. La miezul nopţii luă sus cu elo sticlă de 
şampanie pe jumătate plină, spre stupoarea personalului şi 
încântarea beţivanilor, care-l urmăreau cu zâmbete 
înţelegătoare. 

Odată ajuns sus în camera lui, renunţă să mai joace teatru, 
îl trimise pe omul de serviciu de pe etaj după o marcă de 
apă minerală pe care acesta n-o avea în dulapul lui, apoi se 
strecură nevăzut afară ca să se întâlnească cu Sedovina, 
care îl duse pe un drum întortocheat la Kiricenko. După 
ultima ciocnire cu forţele de poliţie, Kiricenko îşi mutase 
cartierul general în partea cea mai de nord a oraşului şi se 
ascundea acum în cartierul Vâborg. 

Oamenii lui aleseseră locurile pe care urmau să le 
dinamiteze şi de o parte şi de alta a localităţii [arskoe Selo; 
meşteriseră minele artizanale pentru şine şi îşi procuraseră 
câteva mitraliere ca să-şi acopere retragerea. 

— Copoii ţin sub supraveghere camionul cu dinamită, îl 
avertiză Ash. 

— Ştiu. Am luat deja cele patru lăzi. Cum o să-ţi ţii 
promisiunea? 

— Nu pot să-i îndepărtez de camion, zise Ash. 

— Repet, dacă se întâmplă ceva şi nu-ţi ţii promisiunea, vin 
după dumneata, comandorule. 

— N-o să se întâmple nimic... 

— Şi dacă guvernul dumitale te face scăpat, am s-o iau în 
schimb pe Tişkova. Să fie cât se poate de clar. 

— Nici vorbă de vreun ţar, spuse preşedintele Wilson. Şi să 
n-aud de Roşii. le rog să-i spui asta, domnule Banks. 

— Domnule preşedinte, din toate rapoartele reiese clar ca 
Rusia este pe punctul de a face explozie. Planul lui Ash ar 
putea eventual să salveze Frontul de răsărit... 

Preşedintele Wilson îl întrerupse pe Banks cu o mişcare 
bruscă a mâinii sale osoase. 


— Vreau un guvern democratic în Rusia. Aşa mi-ai spus, 
domnule Banks. Să se pună capăt autocrației, ca să ne 
putem alătura unor Aliați decenţi. Asta este dorinţa 
poporului american. 

— Am spus că Ash îl va îndepărta pe acest autocrat, 
domnule preşedinte, dacă îmi permiteţi să vă amintesc. Pe 
actualul autocrat, ţarul Nikolai. Dar stabilitatea... 
Izbucnirea anarhiei în Rusia e o chestiune de zile. 

— Nici un fel de ţar. 

Banks dădu aprobator din cap cu un aer nefericit, dar 
Wilson încă nu terminase ceea ce avea de spus. 

— Mi se pare de neconceput ca un ofiţer american să 
negocieze cu unul din aceşti Mari Duci atât de corupți. M- 
am uitat prin dosarul personal al lui Ash şi am ajuns la 
concluzia că cei cincisprezece ani petrecuţi în Europa l-au 
cam influenţat pe băiat, i-au tăiat ceva din rădăcini. 

Banks profită de ocazie: 

— Poate că tocmai în virtutea experienţei sale europene, 
Ash consideră că lovitura plănuită de Marele Duce Valeri 
este în concordanţă cu interesele Statelor Unite. 

— Violând drepturile elementare ale individului? Nu, 
domnule. Ia legătura cu Ash. Nici un fel de ţar. Nici un fel 
de Roşii. Şi când se va termina războiul să li se garanteze 
Poloniei şi Finlandei independenţa. 

— Domnule preşedinte, nu-i daţi lui Ash nici un fel de 
marjă, nici un spaţiu de manevră, o libertate de... 

— Nu fac compromisuri atunci când este vorba de 
principii. Spune-i lui Ash că acest Mare Duce, oricine ar fi 
el, trebuie să fie de acord dinainte cu idealurile 
democratice, cu alegerile libere, altfel Statele Unite nu vor 
recunoaşte guvernul format de el. lar dacă Marele Duce 
persistă în hotărârea lui, comandorul Ash trebuie să 
oprească lovitura de palat. 

— S-o oprească? 

— Domnule Banks, cum pot eu să le cer tinerilor americani 
să lupte de cealaltă parte a Oceanului pentru libertate fără 


să le promit aşa ceva? Cum pot eu să cer poporului 
american să nu se mai opună intrării noastre în război? Şi 
acum se fac auzite voci împotriva mea când e vorba de 
implicarea Americii în război. 

— Pot să vă vorbesc sincer, domnule preşedinte? 

Preşedintele îşi scoase ochelarii lăsând să se vadă ceea ce 
se afla dincolo de aceştia: o privire fermă, neclintită. 

— Bineînţeles că puteţi vorbi sincer, domnule Banks. 

Harold Banks ştia că, dacă face acest lucru, zilele lui în 
încăperile din spate ale acestei administrații erau 
numărate... dar cineva trebuia să rostească adevărurile mai 
dure pe care oamenii cu principii ferme, de felul lui 
Woodrow Wilson, preferau să le ignore. 

— Domnule preşedinte, dacă-i trimiteţi pe tinerii 
americani în Franţa, şi Rusia se retrage din război pentru 
că nu este pregătită pentru democraţie, băieţii aceştia vor fi 
sacrificați. 

Preşedintele îşi puse din nou ochelarii pe nas. 

— Domnule Banks, cei care îşi dau viaţa pentru pace şi 
democraţie au parte de cea mai nobilă moarte. Ţineţi minte 
lucrul acesta, aşa cum fac şi eu şi îimpăcaţi-vă cu el. 

Harold Banks se duse la restaurantul lui Hay-Adams ca să 
se îmbete. 

Îi telegrafiase lui Andrew Hazzard folosind cifrul şi numele 
conspirative pe care le stabiliseră înainte ca fostul angajat 
al lui Pinkerton să plece cu Ash. Şi îşi făcuse meseria cum 
trebuie, dându-i lui Hazzard tot ce-i trebuia ca să-l poată 
ţine în frâu pe Ash la momentul cuvenit. Dar încerca să-şi 
imagineze în ce încurcătură se va afla Ash când va trebui să 
pună brusc capăt conspirației pe care tot el o iniţiase. 
Probabil că partenerii lui ruşi nu vor fi dispuşi să-l lase să 
scape prea ieftin. 

— Arătaţi de parcă v-aţi pierdut cel mai bun prieten, 
domnule Banks. 

Harold Banks îşi ridică privirile de pe cel de-al patrulea 
pahar de whisky şi întâlni o pereche de ochi cenuşii care 


zâmbeau sub periile dese ale sprâncenelor albe. Timp e o 
secundă, lui Banks nu-i veni să creadă că cel care îi tulbura 
gândurile era chiar bărbatul din faţa lui. Părea mult prea 
bizar, prea straniu ca să fie un truc. Dar bineînţeles că nu 
era. Banks îşi dădu seama imediat de ce se afla bărbatul 
acela în Washington - în ultimele săptămâni. Preşedintele 
Wilson convocase mai mulţi lideri ai ambelor partide în 
Biroul Oval, frângându-şi mâinile ca să capete sprijin pentru 
intrarea în război. 

— Charles Ash. 

Bătrânul întinse o mână mare, noduroasă. 

— Ne-am mai întâlnit de câteva ori la ledd Roosevelt, zise 
el. 

Banks îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Tatăl 
lui Ash era cu câţiva centimetri buni mai înalt decât fiul său 
şi încărunţise complet - probabil că avea cel puţin patruzeci 
de ani când se născuse Ash - însă trăsăturile de familie se 
regăseau în faţa slabă, nasul puternic, urechile mici şi 
bărbia voluntară. 

Şi era clar de unde învățase Ash să privească drept în ochii 
celui cu care vorbea. 

— Bineînţeles, spuse Banks, ce mai faceţi? 

— Chiar foarte bine pentru un bătrân ca mine. Aveţi un 
pahar gol în faţă. 

— Mulţumesc... Ce vă aduce la Washington? 

— Am fost să-l văd pe preşedinte... se străduieşte din 
răsputeri să ne arunce în război. 

— Preşedintele are în vedere şi obţinerea unei păci rapide, 
spuse Banks automat. 

— Da, aşa susţine. 

Charles Ash avea un accent sudic cântat foarte pronunţat 
care se atenuă puţin când murmură: 

— Pace fără victorie? ar fi pentru prima oară în istoria 
războiului. Bineînţeles că preşedintele se complace în 
postura celui care face istoria, nu-i aşa? 


Altădată, Banks ar fi salutat această observaţie cu un 
surâs indiferent. Nu e voie să-ţi bârfeşti şeful, indiferent cât 
ai fi de nemulţumit de el. Dar Charles Ash nu era omul care 
să transmită mai departe cuvintele spuse serios la un pahar 
de whisky, aşa că Banks zise: 

— Preşedintele vrea să-şi pună amprenta personalităţii 
sale. 

— Pe mine nu mă deranjează că un tip vrea să-şi lase 
amprenta, dar mă pune pe gânduri unul care este aşa de 
preocupat de felul cum arată ea... nu doreşte atât de mult 
să-şi lase amprenta, cât să creeze impresia că o face. 

Asta, îşi zise Banks, e cât se poate de adevărat. 

— Pot să vă întreb ce i-aţi spus? 

Tatăl lui Ash se instală comod la bar, cu uşurinţa firească a 
omului care perfectase multe afaceri bune la mese de 
mahon lustruit. Dădu din cap în semn de mulţumire către 
barmanul care îi reumpluse paharul şi zise: 

— l-am spus preşedintelui că s-ar putea ca nota de plată 
pentru războiul acesta să depăşească orice aşteptări. Mi-a 
replicat că nu doreşte să vadă mai mulţi morţi în război 
decât oricare alt om cu bun simţ şi eu i-am atras atenţia că 
nu mă refeream la aceste note de plată. Deşi, trebuie să vă 
spun, domnule Banks, că eu am luptat în timpul Rebeliunii 
şi am observat atunci că oamenii care n-au participat la nici 
un război sunt mult mai nerăbdători să se înroleze în 
comparaţie cu foştii combatanți. 

Zâmbi brusc, şi Banks se simţi subjugat de farmecul 
bătrânului pe care acesta şi-l folosea pentru a distila 
populaţia foarte diversificată a Virginiei de Vest într-un bloc 
solid de voturi. 

— Nu, am spus eu, vorbeam de efectul angrenării noastre 
în război. Mobilizarea Americii va schimba pentru 
totdeauna această republică bătrână. Imixtiunea marilor 
guverne în treburile oamenilor, standardizarea industriei - 
toate acestea s-au întâmplat în Anglia şi în Franţa de când 
am început războiul şi nici noi nu vom face excepţie de la 


regulă. Ca să poţi duce un război trebuie să ai o organizare 
în mare şi organizarea în mare poate însemna moartea 
democraţiei. Nu e loc pentru argumente sau întrebări. Faci 
ce ţi se spune... 

— Dar va fi şi mai rău pentru democraţie dacă învinge 
Germania. 

— Îhî... dar nu uitaţi, dacă vom câştiga războiul, Europa ne 
va cădea în spinare, fie că ne place sau nu. Va trebui să 
tragem o mulţime de gloanţe, să-i ajutăm să se hrănească şi 
să-şi reconstruiască ţările. La naiba, toată lumea va sta pe 
umerii noştri. Şi nu sunt foarte sigur că e bine ca republica 
noastră să colecţioneze imperii. 

— Şi ce a spus preşedintele Wilson? Întrebă Banks după 
un moment de tăcere. 

— A zis ceva în genul că imperativele umanităţii pretind ca 
o asociaţie de naţiuni să făurească o pace trainică. Uneori 
am impresia că preşedintele Wilson îşi scrie răspunsurile 
dinainte... Ei! Exclamă bătrânul şi se lumină la faţă, 
întorcându-se brusc spre Banks. Am primit o scrisoare de la 
fiul meu. V-am spus că e la Petrograd? 

Ascunşi printre nămeţi într-o mică pădurice aflată la o 
distanţă de un sfert de milă de [arskoe Selo, Ash şi şeful 
escadronului de luptă bolşevic, Kiricenko, urmăreau cu 
privirile un detaşament călare al batalionului feroviar nr.1 
care patrula de-a lungul liniei ferate. Şinele erau amplasate 
ceva mai sus, pe un rambleu, la câţiva metri faţă de câmpia 
netedă care se întindea între Petrograd şi satul ţarului, iar 
siluetele soldaţilor din patrulă păreau nişte jucării de carton 
decupate, într-o cutie cu jocuri de umbre. 

Kiricenko verifică ora trecerii patrulei cu ajutorul unui mic 
ceas de buzunar. 

— Zăpada este prietenul şi duşmanul nostru, spuse el. 
Când ninge, ea ne acoperă urmele, dar acestea devin 
vizibile când se opreşte. 

Ash îi văzuse deja pe oamenii lui care-şi acopereau urmele 
cu crengi de mesteacăn în timp ce se retrăgeau de pe 


rambleu la apropierea patrulei. Privi spre cerul care părea 
că se lasă tot mai jos, pe măsură ce se înnopta. 

— O să ningă mâine dimineaţă? 

A doua zi, Marele Duce Valeri trebuia să ocupe Palatul de 
Iarnă. Adjuncţii lui Kiricenko aveau o altă grupă de sabotori 
care lucrau la zece mile sud de Ţarskoe Selo, minând şinele 
şi stâlpii de telegraf, aşa cum făceau şi cei de aici. 

— Crezi că o să ningă mâine dimineaţă? Repetă Ash. Nu că 
ar fi putut amâna acţiunea din cauza timpului nefavorabil, 
dar peste două zile ţarul urma să plece la Moghilev. 

Kiricenko ridică din umeri, dar unul din oamenii lui care 
înţelegea puţin englezeşte şi părea a fi om de la ţară, dădu 
din cap afirmativ: 

— Da, zăpadă, ninge. 

La Stavka ţarul devenea inviolabil. Acum ori niciodată. 

— Să zicem că o să fie ceaţă, spuse Kiricenko posomorât. 

Omul se uită spre Golful Finic de unde veneau întotdeauna 
cele mai abundente zăpezi. 

— Poate. 

— O să fie destul de întuneric la ora nouă, când o să 
aşezăm încărcăturile. Zilele erau ceva mai lungi, prevestind 
apropierea primăverii, care, după calendar, trebuia să 
înceapă. Peste vreo lună, deşi temperatura nu se ridicase şi 
nici nu se vedeau semne de dezgheţ. Soarele apărea târziu, 
după ora nouă dimineaţa şi rămânea pe cer până pe la 
patru, ceea ce însemna o uşoară îmbunătăţire în privinţa 
luminii, nesecondată însă de căldură sau de prefigurarea ei. 
Tot ce vedea Ash din locul unde se ascunseseră în pădure 
era zăpadă, gheaţă şi iar zăpadă, monotonia fiind 
întreruptă numai de stâlpii de telegraf, de sârmele lor 
negre aproape invizibile şi de gardul din apropierea liniei 
de cale ferată. 

Kiricenko dădu din cap. 

— Dar nu pot amorsa minele înainte de răsăritul soarelui. 
Nu vrem ca vreun tren de dimineaţă să acţioneze minele 


înainte ca Marele Duce ăsta al tău să se trezească pentru a- 
şi primi prietenii în Palatul de Iarnă. 

— Nu e chiar aşa de prost cum crezi, Kiricenko. 

Kiricenko zâmbi, dându-i de înţeles că nu e deloc convins. 

Se înşală, îşi zise Ash. Exact în după-amiaza aceasta Valeri 
îl avertizase că trebuie să ţină sub control principalele oficii 
telegrafice din Petrograd, pentru ca nu cumva 
revoluționarii să profite de haosul temporar pentru a-şi 
transmite propriile mesaje în Rusia şi în Europa. 

— De unde o să ştii că exploziile mele au reuşit, mâine 
dimineaţă? Întrebă Kiricenko în timp ce Ash se pregătea să 
se întoarcă în oraş. 

— O să aflu exact în momentul în care ai tăiat linia, îi spuse 
Ash, deşi în momentul în care Valeri se îndrepta spre palat 
nu avea să ştie dacă exploziile secundare reuşiseră să ţină 
pe loc regimentele ţarului suficient timp pentru ca Valeri să 
poată prelua controlul. 

Al nouălea val al lui Aivazovski, un peisaj marin gigantic, 
înfăţişând cea mai convingătoare catastrofă navală văzută 
vreodată de Ash într-o pictură, se înălța rău-prevestitoare 
în fumoarul Clubului Imperial de Iahting unde, câteva ore 
mai târziu, comandorul se întâlnea cu Marele Duce Valeri şi 
cu căpitanii regimentelor de gardă ca să pună la punct, 
ultimele detalii. Din vasul naufragiat nu mai rămăseseră 
decât catargul său principal ce dispărea într-o mare 
învolburată şi o singură barcă de supraviețuitori, gata să se 
răstoarne peste o vergă ruptă. 

Ash şi Marele Duce şedeau în două fotolii sub tabloul lui 
Aivazovski. În faţa lor era un alt fotoliu, iar în mijloc o 
măsuţă joasă pe care se afla votcă şi caviar pe o tavă de aur. 
Lucrurile se precipită, îşi spuse Ash, nu mai rămăseseră 
decât câteva ore. În camera de alături, mai mulţi alţi Mari 
Duci, care nu făceau parte din complot, trăgeau cu coada 
ochiului pe deasupra cărţilor din mână. Printr-o altă uşă, 
Ash îi vedea pe ambasadorii Buchanan şi Paleologue 
înghesuiți unul în altul ca o pereche de bufniţe, prefăcându- 


se absorbiți de propria conversaţie, când era clar din 
expresia întipărită pe chipurile lor că ar fi fost în stare să-şi 
vândă şi copiii ca sclavi în Afganistan numai să audă discuţia 
dintre Ash, Valeri şi bărbaţii care li se alăturau, unul după 
altul, beau o votcă şi apoi plecau. 

De fapt, dacă ar fi putut, ar fi auzit doar ceva mai mult 
decât o serie de toasturi. 

— Boje ţarea hranii, îi spuse căpitanul Sirotkin lui Valeri 
ridicând paharul cu votcă, şi Valeri repetă: 

— Doamne, apără-l pe ţar. 

În cazul lui Sirotkin, asta însemna că unităţile lui din 
cadrul regimentului de gardă Preobrajenski erau gata să 
ocupe Palatul de larnă şi să ia cu asalt porţile principale 
dacă garda Palatului ar fi opus rezistenţă. 

Urmă apoi un ofiţer de artilerie, Kustodiev. 

— Boje ţarea hranii. 

Acesta răspundea de tunurile principale din fortăreaţa 
Petru şi Pavel care ţineau sub observaţie Palatul de pe 
celălalt mal al râului. Ofiţerul promisese că le va reduce la 
tăcere în cazul în care ţarul ar primi un mesaj, cu toate 
liniile blocate şi ar ordona să se tragă asupra Palatului de 
Iarnă. 

— Boje ţarea hranii, rosti şi Serghei Gladişev cu chipul 
schimonosit de un râs nervos. Patruzeci de membri ai 
Dumei, în marea lor majoritate cadeți, fuseseră de acord să- 
| urmeze în Palatul de Iarnă, cu condiţia ca Piaţa Palatului 
să se afle sub controlul lui Valeri. Alţi douăzeci de 
reacţionari îi promiseseră acelaşi lucru lui Valeri. 

Căpitanul Sokolov de la regimentul Semionovski, ai cărui 
oameni vor înconjura mai multe secţii de poliţie, după ce 
Von Basel avea să scoată majoritatea detectivilor din zonă; 
şase Mari Duci care promiseseră să fie alături de Valeri 
când îşi va anunţa noul guvern; locotenentul gărzii de 
cazaci care va asigura protecţia principalelor posturi de 
telegraf toţi trecură ca din întâmplare pe la club, băură un 
păhărel cu Valeri şi dispărură apoi în noapte. Singurii 


absenţi erau Von Basel care s-ar fi simţit aici ca la el acasă, 
dacă Germania şi Rusia n-ar fi fost în război, şi Kiricenko, a 
cărui apariţie i-ar fi putut face pe unii dintre Marii Duci să 
ridice din sprâncene, chiar dacă ar fi înţeles contribuţia lui 
la această acţiune. 

Ash îşi ţinea în mod intenţionat paharul mai departe. 
Încetase să mai dea peste cap paharele de votcă numai ca 
să aibă ce face cu mâinile. Unul dintre Marii Duci care 
promisese să fie alături de Valeri când va anunţa lovitura, îl 
nelinişti pe Ash cu răspunsul. Bii jidov la salutul lui Valeri: 
Boje ţarea hranii. 

„Bate-i pe evrei” era răspunsul tradiţional al ruşilor la 
salutul „Doamne, apără-l pe ţar”. Oamenii îl rosteau 
automat, dar din acest „bate-i pe evrei” răzbătea 
antisemitismul Europei Centrale, un bigotism virulent care 
transforma în minciună măreţia, istoria şi cultura Europei. 
Dacă aceste civilizaţii antice erau atât de măreţe, atât de 
bogate şi rafinate, de ce oameni altminteri normali coborau 
până la nivelul urii faţă de evrei? 

Tatăl lui Ash luptase în timpul războiului civil împotriva 
sclaviei! lar mentorul lui Ash, amiralul Mahon, reducea 
antisemitismul la absurditatea sa creştină finală: „Faptul că 
lisus Christos era evreu rezolvă pentru mine problema 
rasei lui.” 

Atunci cum se face că Ash ajunsese până acolo încât să 
ridice politicos paharul când Valeri şi verişorii lui troglodiţi 
îşi spuneau „bate-i pe evrei”, cu câteva ore înainte de a 
ocupa tronul imperial al Rusiei? 

Simţindu-se uşurat când ultimul conspirator îşi adresă 
omagiile, şi Valeri îi aruncă o privire prin care îi dădea de 
înţeles că stătuseră prea mult, Ash îi aminti că îndepărtarea 
ţarului pentru a pune capăt războiului era, totuşi, lucrul cel 
mai important... Cu toate acestea, i se părea că nu putea 
scăpa de umbra zâmbetelor ce însoțeau compromisurile 
diplomatice... 


În acel moment, unul dintre chelnerii mai în vârstă veni cu 
un mesaj. Un gentleman din foaier insista să vorbească cu 
Ash. Von Basel, se gândi imediat Ash. Survenise vreo fisură 
în aranjamentele lui de a neutraliza posturile de poliţie din 
apropierea Palatului? Sau vreo problemă cu vreun membru 
al Dumei, arestat sub acuzaţia că îl sprijină pe Nikolai al II- 
lea? Sau poate că nu era Von Basel, ci un detectiv adevărat 
al Ohranei care venise să-i anunţe că poliţia secretă a 
ţarului le descoperise complotul? 

— Ne vedem la Tamara, Înălţimea voastră, îi spuse el lui 
vizuală a ambasadorilor curioşi şi a Marilor Duci care jucau 
cărţi, străbătu aproape în fugă sălile de bal şi de recepţie 
ale clubului, încetinind pasul când ajunse în foaier unde îl 
aştepta nu Von Basel, ci Andrew Hazzard, nepotul 
ambasadorului american. Îşi strânseră mâniile şi Ash 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Hazzard privi de jur-împrejurul foaierului. Încă nu 
adoptase obiceiul rusesc de a se dezbrăca de palton imediat 
ce intra într-o clădire şi stătea acolo sufocându-se de 
căldură, în timp ce valeţii din hol îi aruncau priviri 
dezaprobatoare. 

— Avem de discutat ceva, în particular. 

— Şi nu suferă amânare? Sunt cam ocupat. 

— 'Tocmai despre asta trebuie să vorbim. 

Ash intră imediat în alertă. Andrew arăta în acelaşi timp 
neliniştit şi plin de sine, ca şi când ar fi dobândit vreun 
avantaj asupra lui Ash. Ash îl duse într-un colţ, departe de 
urechile personalului. 

— Ce s-a întâmplat, Andrew? 

— Am un mesaj de la domnul Banks pentru tine, şopti 
Andrew. 

Lui Ash i se strânse inima. 

— Nu înţeleg. 


— De la Harold Banks, comandorule. Spune că nu mai 
trebuie să duci la bun sfârşit treaba pe care ai început-o. 

Ash părăsi Clubul Imperial de lahting ameţit, vag conştient 
de faptul că îşi luase paltonul şi pălăria de la garderobă şi 
că îl însoţise apoi în stradă pe Andrew, care surâdea afectat 
şi plin de importanţă. Porniră pe jos de-a lungul râului 
Moika. Stâlpii de lumină cu câte trei globuri fiecare 
aruncau scântei pe zăpada uşoară... se părea că omul de 
încredere al lui Kiricenko avusese dreptate în privinţa 
vremii. 

Andrew nu se străduia defel să-şi ascundă satisfacția. 

— Înainte de a pleca la Londra, amiralul Innes m-a rugat 
să am grijă de tine, dacă va fi necesar... Domnul Banks a 
telegrafiat astăzi. Din ambele direcţii, şi prin Europa, şi prin 
Siberia, ca să fie sigur că vei primi mesajul... 

— Să ai grijă de mine? 

— Păi cum naiba ar fi putut să te controleze de la o 
distanţă de şase mii de mile de Washington dacă te scăpa 
din mână în timp ce făceai ceea ce... 

— M-a trimis aici ca să îndeplinesc o misiune. Nu ştiu cine 
naiba eşti tu... 

— Întâmplător, sunt adjunctul lui Harold Banks, 
comandorule. Trebuie să faci exact ceea ce îţi spun, căci eu 
nu fac decât să-ţi transmit dorinţa lui. Opreşte toată treaba 
dacă omul tău nu acceptă ideea de democraţie. Dinainte, 
aşa mi s-a spus. 

— Şi cum ai primit mesajul acesta? 

— Am stabilit un cod. 

— I-ai spus ceva ambasadorului Hazzard? 

— N-am vorbit cu nimeni. 

— Foarte bine, te rog nici să n-o faci. Dacă Banks ar fi vrut 
asta, mi-ar fi transmis mie mesajul. 

— Domnule comandor, văd că nu-mi arăţi suficient respect. 
Ei bine, vrei, nu vrei, asta este ceea ce doreşte domnul 
Banks. Şi el îl reprezintă pe preşedinte. Nu sunt tâmpitul 
care mă crezi. Domnul Banks şi amiralul Innes mi-au spus la 


Londra că va trebui să-ţi amintesc care este diferenţa 
dintre un ordin şi o poruncă. 

— Innes? Ash se uită la Andrew cu dorinţa de a-i şterge cu 
un pumn zâmbetul afectat de pe faţă. Înainte ca Andrew să- 
| menţioneze pe Innes, Ash îşi putea spune că Harold Banks 
a sărit peste cal... Adevăratul şef era ambasadorul Page - 
ba nu, de fapt, adevăratul lui şef era Marina Militară a 
Statelor Unite în persoana amiralului Innes... 

— A spus că ai să înţelegi în ce constă deosebirea, insistă 
Andrew şi mi-a cerut să-ţi atrag atenţia că aceasta este o 
poruncă. 

— Refuz categoric, spuse Valeri înainte ca Ash să continue 
ce avea de spus. 

— Kennet, interveni şi Tamara, ai înnebunit? 

— Ei bine, naiba să mă ia, guvernul meu îmi spune că 
Statele Unite nu vor recunoaşte un nou guvern decât dacă 
acesta este înclinat spre democraţie. Ce dracu' pot să mai 
adaug la toate astea? 

Valeri şi Tamara şedeau unul lângă altul în sera Tamarei; 
zăpada bătea în geamuri, dar printre palele de vânt şi 
gheaţă se vedeau luminile Palatului de Iarnă, pe malul 
celălalt al Nevei. 

Marele Duce se ridică în picioare, dominându-l pe Ash cu 
statura sa impresionantă. 

— Dumneata chiar îţi închipui că o să sacrific dinastia 
familiei mele care are o vechime de trei sute de ani în 
calitate de ţari ai tuturor Rusiilor pentru a fi recunoscut de 
America? Arătă cu mâna dincolo de râu: Ekaterina cea 
Mare invita la cină, în acest palat, şase sute de nobili pe 
vremea când oamenii voştri locuiau în colibe de lemn. 

Tamara îi apucă mâna mare cu mânuţele sale delicate. 

— Kennet, nu ştiu ce e în capul tău, cred că e vorba deo 
neînțelegere... 

Ash era perfect conştient de faptul că toate eforturile şi 
strădaniile lui se duceau pe apa sâmbetei. Banks îşi luase 
proptelele de sub el şi tot ceea ce construise se prăbuşea. 


„Reuşisem să leg cele două capete ale sforii împotriva 
mijlocului ei”, îşi spunea el, gândindu-se la performanţa de 
a-l fi aliat pe radicalul Kiricenko cu reacţionarul Valeri 
printr-un efort despre care numai Ash, se pare, credea că 
va servi democraţiei, ţării lui... dar aşa va fi, chiar dacă 
numai temporar, naiba s-o ia de treabă... 

— Kennet Karlovici? 

Ash se uită la Valeri. Marele Duce nu i se mai adresase 
niciodată cu numele patronimic. Îi spunea doar 
„comandorule”. 

— Voi, oamenii din Occident nu ne înţelegeţi pe noi. Voi 
credeţi că ruşii sunt barbari, incapabili de marile voastre 
realizări în domeniul guvernării şi al economiei. Nu suntem 
la fel de dezvoltați ca şi voi în anumite privinţe, dar e o 
greşeală să ne socotiți barbari. De fapt, suntem oameni 
simpli, cu o credinţă profundă şi mult curaj. 

— Asta este cât se poate de adevărat... 

— Kennet Karlovici, te întreb, Anglia şi Franţa ar fi putut 
rezista atât de mult dacă nu ar fi existat vitejia rusească? 

— Nu, nemţii ar fi ocupat de mult Parisul. 

— Şi ar fi aruncat în mare armata expediţionară 
britanică... Kennet Karlovici, asta este promisiunea mea 
faţă de dumneata - Rusia va lupta până când Germania se 
va preda. 

Tamara vorbi calm: 

— Viaţa mea a fost posibilă în timpul ţarismului. Poate că 
un ţar nu poate rezolva toate problemele Rusiei, dar un om 
bun ca Valeri va face mai mult bine ţării decât o Dumă 
certăreaţă. Kennet, tu ştii prea bine că în momentul de faţă 
democraţia nu merge în Rusia. Dacă ţarul va fi înlocuit de 
un guvern slab - căci aşa se va întâmpla în cazul unei 
democraţii - cine îi va ţine sub control pe revoluționari? Pe 
anarhişti? 

— Poate că o democraţie îi va dispersa pe revoluționari, 
spuse Ash fără să creadă nici el. Nu însă o democraţie 
impusă şi nu într-un loc precum Rusia. Nu încă... 


— Cine? Aruncătorii de bombe? Întrebă şi Valeri. Asasinii? 
Nu, Kennet. Social-revoluţionarii şi bolşevicii vor face 
bucățele parlamentul democratic, cu aceeaşi viteză cu care 
trece paloşul meu prin carne. Sunt deja organizaţi. 
Sindicatele vor pune mâna pe căile ferate şi pe oraşe. 
Sovietele, consiliile muncitoreşti vor strangula democraţia 
dumitale. 

— Credeam că nu vă pasă de recunoaşterea Americii. 

— Îmi pasă de a dumitale. 

— Şi mie la fel, adăugă Ilamara. 

— Mai mult chiar, spuse Marele Duce încruntat, presupun 
că noile dumitale ordine nu se limitează doar la 
ameninţarea de a-ţi retrage sprijinul. 

Ash întoarse privirile într-o parte. 

— Aşa m-am gândit... Kennet, n-am vrut să lupt împotriva 
dumitale, dar o voi face. 

— De ce? Întrebă Tamara. 

— A primit ordin să ne oprească. Nu vezi că asta i se 
citeşte pe chip? 

Tamara privi la Ash. 

— Nu, nu, Kennet, n-ai să faci asta... Valeri, vrei să ne laşi 
o clipă singuri? 

Marele Duce ieşi din seră. Ash rămase cu ochii aţintiţi 
asupra Palatului de Iarnă. O clipă, şi el, şi Tamara păstrară 
tăcerea. Apoi el se întoarse spre ea: 

— Priveşte... 

Cazacii lui Valeri patrulau prin faţa casei. Ash făcu un 
semn cu capul spre fereastra laterală. Lăncierii înconjurau 
casa. 

— Se pare că nu are încredere în mine. 

— Crezi c-ar fi trebuit? Întrebă ea rece. 

Ash se duse la fereastra laterală şi se întinse ca să poată 
privi spre uşa din spate. Singura breşă în cordonul 
cazacilor o constituia curtea bucătăriei... călăreţii care 
păzeau intrarea din spate vor trebui să descalece, căci 
spaţiul era un adevărat labirint de poteci şi căsuțe. De aici 


avea mai puţin de zece minute de drum pe jos până la gara 
Finlanda, de unde îl putea opri pe Marele Duce cu un 
simplu apel telefonic. 

— Ar fi trebuit? 

Ordinul amiralului Innes, de fapt, o poruncă, îi activase lui 
Ash simţul datoriei, inoculat de-a lungul celor optsprezece 
ani de carieră navală. Academia navală îi educa pe luptători 
lărgindu-le capacitatea de judecată şi de obedienţă. Să 
asculte şi să decidă, acestea erau calităţile unui ofiţer. Dar 
pentru a avea certitudinea că, sub focul gloanţelor, ofiţerul 
va acţiona instantaneu, fără să mai piardă timpul cântărind 
alternativele, ei bine, anumite cuvinte de ordine aveau 
puterea unei adevărate profesiuni de credinţă... 

— Ar trebui ca Valeri să aibă încredere în tine? Întrebă din 
nou Tamara. Kennet, nu porni împotriva noastră, te rog. Ce- 
ți pasă ţie de evoluţia situaţiei din Rusia? Valeri va fi cel 
care va purta războiul. Tu vei obţine ceea ce doreşti. 
Spune-mi că putem avea încredere în tine. 

Fii netemător în faţa datoriei..., în memoria musului de 
optsprezece ani se întipărise imaginea unui marinar care 
şedea neclintit la proră în timp ce şrapnelele inamicului îi 
şuierau pe lângă urechi. Dar cine era inamicul? Asta nu-i 
învăţaseră, în nici un caz în situaţii ca aceasta. 

Ai încredere în tine însuţi... ştia că Marele Duce este unica 
speranţă de salvare a armatei ruse... Amiralul Innes şi 
Harold Banks erau la şase mii de mile distanţă, de partea 
cealaltă a lumii, la Washington. Dar ai încredere în Marină 
şi Bate-i pe evrei continuau să-j rămână în minte... 

— Atunci fă-o pentru mine. Te rog, Kennet. 

Andrew îi transmisese şi un avertisment din partea 
amiralului Innes - Ash nu va dobândi niciodată comanda 
unui vas dacă îi va nesocoti noile ordine. 

— Ca să devii tu împărăteasă? O lovitură ieftină, îşi dăduse 
seama de asta chiar în momentul în care o rostise şi faptul îi 
fu confirmat imediat - Tamara se ridică şi-i trase o palmă. 


— Nu vreau să fiu nimic peste cadavrul tău... Nu-înţelegi? 
Valeri te va ucide dacă încerci să-l opreşti. Eşti în puterea 
lui. O să te împuşte ca pe unul din fazanii tăi. 

— Sunt în stare să-mi port singur de grijă, zise el, 
regretând în aceeaşi clipă cuvintele bombastice pe care le 
rostise. 

— Crezi cumva să am să-l aleg pe învingător? Tamara era 
jignită. 

Ash se întoarse din nou spre fereastră, ca să examineze 
formaţia de pază a lui Valeri. 

— Nu este vorba de noi, spuse el calm. Noi suntem numai 
nişte piese într-un... 

— Dar tu ştii că aşa este corect! Tu ai făcut să se întâmple 
aşa! Valeri n-ar fi putut face toate acestea de unul singur. 
De ce ne-ai ajutat? 

— Am considerat că era cea mai bună modalitate de a 
scăpa de ţar şi de a pune capăt războiului. 

— Şi acum? Pentru că un nebun de la şase mii de mile 
depărtare consideră că Rusia ar trebui să... care nu ştie... 
Kennet, Valeri te va ucide în noaptea asta. Apoi va acţiona 
conform planului. Şi dacă se întâmplă ceva neprevăzut, nu 
vei fi aici ca să-l susţii sau ca să mă ajuţi pe mine... 

Sau pe ea... Ash văzu parcă aievea o dubă neagră la uşa 
casei ei şi pe detectivii Ohranei în civil care ieşeau din dubă 
ca s-o aresteze... 

— Cheamă.-l pe Valeri. 

Tamara îşi strecură braţele sub ale lui, îl strânse la piept şi 
ieşi apoi în fugă din încăpere. Ash se răsuci pe călcâie şi 
porni imediat în sens contrar, spre ieşirea din spate. 

Coborâţi de pe cai, fără lănci, cnuturi şi carabine, cazacii 
înalţi, cu ochi albaştri, semănau mai mult cu nişte oameni 
obişnuiţi. Ash îl dobori la pământ pe primul cazac de la uşa 
din spate cu un upercut de dreapta. Al doilea întinse mâna 
după kinjal. Ash fentă o împunsătură când pumnalul străluci 
ieşind din teacă şi îi aplică un croşeu de stânga. Când se 
auziră ţipetele, se afla deja la trei case depărtare, convins 


fiind că nimeni nu avea experienţa lui în materie de fugă pe 
uşa din spate din casele doamnelor. 

Era ora trei noaptea, dar vreo treizeci de femei se şi 
aşezaseră la coadă în faţa brutăriei cu obloanele trase. 
Altele veneau în goana mare ca să îngroaşe rândul, 
frecându-se la ochi şi căscând spre a-şi alunga somnul de pe 
feţele buhăite. 

În piaţa gării Finlanda, mii de soldaţi făceau instrucţie în 
ger. Ash întrebă un ofiţer ce se întâmplase. Părea a fi o 
insurecție. 

Dar nu era. Două regimente de puşcaşi caucazieni se 
îndreptau spre front. 

— Nu avem locomotive, îi explică ofiţerul. Cazanele au 
plesnit din cauza frigului în clipa când n-a mai fost 
combustibil. 

Pe ferestrele întunecate ale tuturor magazinelor se vedeau 
aceleaşi afişe: Niet - Nu este. Nu este pâine, nu este ulei, 
nu este gaz, nu sunt cartofi, nu sunt morcovi, bineînţeles, 
nu e carne. Ash mai aruncă o ultimă privire spre mulţimea 
din piaţă, apoi întoarse spatele gării şi porni spre Podul 
Alexandru. Zări un rissak al cărei vizitiu se temea să intre în 
piaţă şi luă sania rapidă. În timp ce se îndrepta spre Neva, 
un strigăt se ridică de undeva, parcă de sub zăpadă: 
Hleeeba! Pâine! 

Piaţa Sf. Isaac era acoperită de un strat gros de zăpadă. 
Ash privi ţintă o clipă, întrebându-se ce se schimbase în 
peisajul din afara hotelului. După o clipă înţelesese: stiva de 
lemne de foc dispăruse. Înăuntru, în hotelul Astoria era 
chiar foarte răcoare... 

Andrew Hazzard făcu o grimasă când îl văzu pe Ash 
intrând în bar. 

— "Ţi-a trebuit cam mult timp. Aştept de două ore. Barman, 
un pahar aici pentru un ofiţer şi un gentleman care ştie să 
asculte de ordine. 

Ash îngheţase de frig. Aruncă votca pe gât, căută febril în 
minte ceva care să sune rezonabil... 


— Am nevoie de ajutorul tău, Andrew. 

— Ce? 

— O să-ţi explic în sanie. 

Afară rissak-ul închiriat de Ash de la gara Finlanda îi 
aştepta. Se făcuse şi mai frig. Zăpada se transformase în 
ace de gheaţă. 

— Unde mergem? Întrebă Andrew în timp ce se îndreptau 
spre sanie. 

— Spune-mi, zise Ash ignorând întrebarea lui Andrew, ce 
ar fi trebuit să faci dacă nu ascultam ordinele domnului 
Banks? 

— O, nu-ţi face griji. Te aveam la mână. Încă o oră şi aş fi 
dezvăluit totul, te-aş fi denunţat şi pe tine, şi pe mahărul tău 
rus. lisuse Christoase, Ash, cum ai putut să intri în 
încurcătura asta? 

Era prima întrebare inteligentă din partea lui Andrew. 

— Spune-mi, unde mergem? E al naibii de frig... ai nevoie 
de ajutorul meu ca să-i opreşti? 

— Andrew, ce ar fi trebuit să facă ambasadorul Hazzard 
dacă eram arestat? 

Andrew încerca să-şi apere faţa de furtuna de zăpadă. 

— Au nişte hârtii din care reiese că eşti în concediu. Cu 
alte cuvinte faci toate astea de capul tău... Hei, cum ai de 
gând să-i opreşti? 

— Ai pistol? 

— Sigur că da. Andrew râse. Mi-am închipuit eu că o să 
vrei să facem ceva. 

— Dă-mi. 

— De ce? 

— Pentru că şi eu am un pistol, Andrew, şi este la doi 
centimetri de burta ta. 

Ash îl conduse pe Andrew pe lângă cazaci în sera Tamarei, 
explică cine era şi trase concluzia, în faţa Marelui Duce 
Valeri care răsuflă, evident uşurat: 

— Încuiaţi-l în beci. 


— Aş putea să vă întreb de ce v-aţi răzgândit, Kennet 
Karlovici? 

— Să nu vă mire dacă am să cer un post în cadrul Marinei 
Imperiale. 

— Trădătorule, îi strigă Andrew 

— Andrew, răspunse blând Ash, tu nu înţelegi ce se 
întâmplă aici, dragule. Nu e vina ta... 

Tamara aşteptă în tăcere până când Valeri părăsi camera 
cu Andrew şi garda de cazaci. 

— Sper că n-ai venit înapoi din cauza mea, spuse ea 
zâmbind ca şi când ar fi fost sigură de contrariu. 

— M-am întors dintr-o mulţime de motive, spuse Ash. Dar 
am certitudini numai în ceea ce te priveşte. 

Andrew Hazzard înţelesese că încurcase lucrurile rău de 
tot, dar cine naiba şi-ar fi închipuit că un concetăţean 
american avea să-i pună pistolul în coastă în mijlocul 
Rusiei? Nu e de mirare că domnul Banks îl avertizase să fie 
cu ochii pe ticălos. Ash era o sursă de necazuri, nu încăpea 
nici o îndoială... 

Îl încuiaseră în camera vizitiului, la subsolul clădirii. În 
cămin ardea un foc aruncând umbre şi lumini pe tavanul în 
formă de cupolă. În pereţii de piatră fuseseră bătute cuie 
pentru mantale şi căciuli, iar în faţa focului, aşezaţi pe două 
scaune de lemn uriaşe, înfăşuraţi în blănuri, doi vizitii 
gigantici beau votcă nonstop. 

Cel mai mare dintre ei, îmbrăcat în roşu, era probabil 
vizitiul Marelui Duce. Intrase clătinându-se puţin mai 
înainte cu sobiţa mică de metal pe care ruşii o foloseau în 
sănii şi o trântise pe jos; ceva mai târziu, un ţăran o va 
umple cu jăratic, atunci când sania Marelui Duce va fi gata 
de plecare. 

Celălalt era, probabil, vizitiul Tişkovei. Părea să locuiască 
aici, căci el se ducea până la dulap şi înapoi ca se aducă de 
fiecare dată o nouă sticlă. După ce plecaseră cazacii care îl 
legaseră de scaun în colţ, vizitiul îl învelise cu o şubă 
groasă, ca să nu îngheţe la distanţa aceea faţă de foc. 


Drăguţ din partea lor... i-au dat astfel posibilitatea să 
încerce să-şi dezlege nodurile. 

Va fi gata s-o ia la fugă când vor cădea răpuşi de votcă. 
Andrew ştia că nu înţelege tot ceea ce se întâmplă, dar era 
profund încredinţat că Doamna Fortuna şi domnul Banks îşi 
dăduseră mâna ca să-l pună exact în mijlocul unei chestiuni 
realmente importante... În sfârşit... 

Spărgător de grevă pentru Pinkerton - asta nu-l dusese 
nicăieri. Nu tu bani, nu tu viitor, nici pomeneală de viaţa 
aceea trepidantă pe care se presupunea că o duce un om al 
lui Pinkerton. Şi nici nu împărtăşea convingerea că a fi 
împuşcat în picioare reprezenta culmea succesului. Şi 
vânzarea de roţi de vagoane în Rusia se dovedise o meserie 
anostă - afacerile mari, clocite în timpul unor dineuri care 
ţineau toată noaptea, pe socoteala lui, îşi pierdeau din 
importanţă spre sfârşitul săptămânii. Diplomaţia părea să 
fie atrăgătoare, dar era prea bătrân, la douăzeci şi opt de 
ani ca s-o înceapă de la bază, ca tinerii aceia înfumuraţi din 
est, de la Harvard şi Yale care îi făceau curte Catherinei. 
Exista un drum mai bun pentru a pătrunde în diplomaţie - 
să începi de sus, cum făcuse tatăl Catherinei - dar mai întâi 
trebuia să ai succes într-un domeniu oarecare, ca să-ţi 
procuri sforile de care să tragi. Nimeni nu se sinchisea în 
mod deosebit de experienţă. Era un secretar unu la 
ambasada din Petrograd care venise aici direct de la un 
pavilion de pază al penitenciarului de stat din Nevada. Dar 
ştiuse ce sfori să tragă. Andrew era convins că, dacă va 
reuşi să-şi desfacă legăturile, atunci când vizitiii vor adormi, 
îi va face un serviciu deosebit domnului Banks şi asta îi va 
permite să facă rost de sforile necesare. 

Din păcate, vizitiii nu dădeau semne de oboseală. Noaptea 
trecea, ei desfundau sticlă după sticlă şi nu se întâmpla 
nimic. Andrew nu mai ştia de câte ori aduseseră sticla 
grijulii şi la gura lui şi o ţinuseră îndatoritori ca să înghită şi 
el lichidul acela tare, îl bătuseră apoi pe spinare şi se 
întorseseră la locul lor de lângă foc. Aţipise în colţul lui 


întunecos. Când se trezise, vizitiii erau tot acolo, chicotind 
de glumele lor şi sorbind mai departe din băutură în faţa 
focului, cu picioarele proptite de sobiţa rece. Pe sub şuba de 
blană meşteri la legături până când acestea cedară aproape 
complet. 

În cele din urmă, când lumina cenuşie a zorilor apăru la 
fereastra zăbrelită de sub tavan, vizitiul Marelui Duce se 
ridică în picioare, râgâi copios, îşi încheie nasturii la tunica 
roşie, îşi îndesă o căciulă înaltă pe cap şi ieşi afară, în 
dimineaţa rece. O clipă mai târziu, Andrew auzi zgomotul 
făcut de echipa care se alinia în jurul saniei Marelui Duce. 

Între timp, vizitiul Tişkovei termină sticla şi, după zece 
minute se întinse pe un pat din colţul opus celui care se afla 
Andrew şi începu să sforăie zgomotos. Andrew zări o rază 
de soare care se reflecta în vârful unei spirale aurii. Trase 
de frânghiile cu care era legat. Una din mâini îi era deja 
liberă pe sub şubă şi... 

Uşa masivă de lemn se deschise încetişor. 

Andrew încremeni, închise ochii pe jumătate şi se prefăcu 
că doarme, urmărind atent ceea ce se întâmplă. Un mujic se 
strecură înăuntru. Cojocul lui, al cărui miros se simţea în 
toată pivniţa, era deschis, lăsând să se vadă rubaşca roşie 
de dedesubt. Andrew îşi închipui că venise pentru sobiţa de 
încălzit sania. Însă mujicul privi de jur-împrejur, se uită să 
vadă dacă vizitiul dormea, fără să-l observe pe Andrew în 
colţul lui întunecos şi făcu semn cuiva care se afla în spatele 
uşii. 

Al doilea individ nu era mujic. Purta o haină cenuşie, 
strânsă în talie, o pălărie cu boruri înguste şi un baston de 
promenadă. Se duse direct la sobiţa care se afla pe jos, 
deschise capacul şi pocni din degete. Mujicul scoase la 
iveală o legăturică de tubuleţe roşii, unsuroase. 

Andrew făcu ochii mari. Lucrase destul la Pinkerton ca să 
ştie cum arată dinamita. O duzină de beţişoare rotunde, 
legate de un detonator, suficient pentru a face să sară în 
aer casa aceea. O puseră în sobiţă. Încă mai încerca să 


înţeleagă ce se întâmplă, când descoperi că are un fitil 
ciudat, foarte ţeapăân. Tipul cu haina cenuşie trebuise să-l 
îndoaie cu amândouă mâinile ca să-l bage în sobiţă. Luă 
apoi o lopăţică de jăratic din foc. Un strigăt de spaimă 
amuţi în gâtul lui Andrew când, o secundă mai târziu, omul 
arunca jăraticul peste dinamită. Andrew se lăsă pe vine 
instinctiv, ca şi când asta l-ar fi putut ajuta cu ceva, dar nu 
se întâmplă nimic. Omul mai puse câţiva tăciuni încinşi, apoi 
închise capacul în timp ce Andrew, înspăimântat, obosit şi 
puţin ameţit de votca vizitiului, încerca să înţeleagă de ce 
nu săriseră cu toţii în aer... 

Numai focul nu putea să detoneze dinamita direct, dar 
fitilul o putea face să explodeze, imediat ce căldura ajungea 
la detonator, capsula de protecţie! Plumb! De aceea era 
fitilul ţeapăn. Fusese învelit în plumb, ceea ce însemna că 
sobiţa cu jăratic devenise o bombă cu efect întârziat. 

Când cărbunii încinşi vor topi plumbul care învelea fitilul, 
acesta va lua foc, va detona capsula protectoare şi va 
exploda din clipă în clipă... Privi în sus la bolta pivniţei şi îşi 
imagină întreaga clădire prăbuşindu-se peste el. Strânse 
din ochi şi începu să ţipe, mult prea speriat ca să-şi mai dea 
seama că mujicul tocmai ieşea cu sobiţa din încăpere. 

— Ajutor, ajutor! 

Contele Von Basel, aflat la jumătatea drumului spre uşă şi 
cu ochii asupra mujicului care ducea sobiţa se răsuci la 
auzul strigătului lui Andrew. Vizitiul care dormea se trezi 
brusc şi sări în picioare. „Mujicul”, unul din agenţii germani 
ai lui Von Basel deghizat pentru realizarea acestei părţi a 
planului, lăsă jos sobiţa, pe care se pregătea s-o ducă afară, 
la sania Marelui Duce şi îl lovi pe vizitiu cu lopata. Rusul 
uriaş se prăbuşi la loc, pe patul lui, iar „mujicul” apucă din 
nou sobiţa şi se îndreptă grăbit spre uşă. 

Dar vizitiul nu putuse striga în engleză Ajutor! 

În clipa de care avu nevoie Von Basel ca să localizeze 
silueta ghemuită în blănuri din colţul întunecos al încăperii, 
îşi scoase din teacă sabia şi i-o înfipse până în plasele. 


În vreme ce Ash privea primele raze ale soarelui aurind 
vârful turnului Amiralității, Tamara Tişkova suna din sera ei 
şi-i cerea operatoarei să-i facă legătura cu Palatul 
Alexandru de la Ţarskoe Selo. 

Omul de pază al lui Kiricenko avusese dreptate în privinţa 
zăpezii. Ninsoarea încetase cu puţin timp înainte de 
revărsatul zorilor şi nimeni nu putea şti dacă batalionul 
feroviar nr.l descoperise urmele minelor. 

Când răspunse operatoarea de la Palat, Tamara se 
prezentă drept Madame Egersky - una dintre cele mai 
cunoscute şi mai longevive doamne ale legiunii de metrese 
întreţinute de contele Vladimir Fredericks - şi ceru să 
vorbească cu vechiul ministru al Curţii Imperiale. Contele 
Fredericks era acelaşi bătrânel de numele căruia se folosise 
Ash pentru a pătrunde în Palatul Alexandru cu darul pentru 
țarină. Nu vedea de ce n-ar recurge din nou la numele 
bătrânului, din moment ce la recepţia de Anul Nou a ţarului 
observase cum doi valeţi îmbrăcaţi în livrele roşii îl ajutau 
pe bătrân să se aşeze într-un fotoliu, după ce adormise în 
mijlocul unei conversații cu ambasadorul italian. 

Marele Duce Valeri dădea semne de uşoară nelinişte, 
repetând cu voce tare ceea ce ştiau cu toţii foarte bine: 

— Sărmanul bătrân este aşa de ramolit că o să le 
trebuiască cel puţin un sfert de oră să-i dea de urmă. 

Ash dădu aprobator din cap. Cincisprezece minute erau 
mai mult decât suficiente pentru tăierea liniei. Dacă 
Kiricenko nu aruncase încă în aer stâlpii de telegraf, asta se 
datora de bună seamă faptului că atârna deja de, unul din 
ei. Şi Ash era neliniştit, ceea ce îl făcea să fie foarte tăcut. 
Se aplecă deasupra Tamarei ca să audă fâşâiturile şi 
păcăniturile din aparat. Parfumul ei era ameţitor. lamara 
purta un halat matlasat de mătase neagră, papuci negri şi 
părul i se unduia în jurul gâtului. Înainte de a telefona, 
sorbise cafea tare, franţuzească, dintr-o ceaşcă de Limoges. 
Acum privea prin geamurile serei la apele îngheţate ale 
Nevei şi la Palatul de Iarnă cu aerul lui posomorât. 


Simţindu-i privirea, Tamara îşi aţinti asupra lui ochii săi 
mari. Peste două ore, totul va fi terminat, într-un fel sau 
altul. Operatoarea de la Palatul Alexandru reveni: 

— Ne cerem scuze, Madame, pentru întârziere, dar nu 
reuşim să dăm de contele Fredericks. 

— Mergi. 

Afară, în dreptul intrării în vila 'Tamarei, sania roşie a lui 
Valeri aştepta orientată cu faţa spre râu. Cei opt cai arabi 
pursânge albi erau pregătiţi ca de paradă. O gardă de 
cazaci călare, triplată, stătea şi ea în aşteptare; alte două 
sănii transportau oameni înarmaţi din anturajul Ducelui 
Valeri. Aveau şi o mitralieră Sokolov sub prelata ultimei 
sănii. În timp ce Ash privea sania şi Tamara aştepta la 
telefon, un mujic cu un cojoc de oaie murdar şi o cămaşă 
roşie ieşi din spatele casei şi aşeză o sobiţă cu cărbuni în 
sania lui Valeri. 

Tamara tresări. 

— L-au găsit, şopti ea. Vine la telefon. Kennet, ce s-a 
întâmplat cu linia? Funcţionează! 

Valeri strânse din buze. Oamenii-cheie din Duma care îi 
promiseseră că îl vor sprijini luau micul dejun la această oră 
incredibilă la hotelurile Astoria şi Europa, la mai puţin de 
cinci minute de Palatul de Iarnă, aşteptând să-l instaleze pe 
tronul Rusiei Imperiale. Se uită la Ash. De ce nu fusese 
aruncată linia în aer? 

— Bonjour, Excelenţă, spuse Tamara înecându-se, cu 
privirea cuprinsă de panică, în timp ce se întorcea spre Ash. 
Ce să fac? 

Ash se gândea la Andrew, legat cobză în beci, dovadă vie 
trădării sale pentru o cauză care tocmai se prăbuşise. 
Kiricenko? Îl trădaseră revoluționarii? Sau călăreţii 
batalionului feroviar nr.1 îi doborâseră pe oamenii lui în 
zăpadă? 

— Je suis? Allo? Alo? S-a întrerupt, spuse ea. 

Ash luă receptorul, lovi în furcă o dată, de două ori, apoi 
puse receptorul la loc, privi spre Marele Duce, spre Tamara 


şi-zise: 

— Linia ferată a fost aruncată în aer, Înălţimea voastră. 
Noroc! 

Marele Duce Valeri trase adânc aer în piept. Culoarea îi 
reveni în obraji. Îşi puse mâna pe umărul Tamarei şi ea îi 
atinse degetele cu palma. Marele Duce îi sărută părul 
negru, îşi puse căciula de blană şi luă mâna lui Ash. Când 
privirile li se întâlniră, îi apucă instinctiv mâna cu ambele lui 
mâini. 

— Aş vrea să poţi veni cu noi. 

— Şieu. 

Hotărâseră mai înainte că un ofiţer al Marinei Militare 
SUA nu avea ce căuta în sania Marelui Duce în dimineaţa 
aceea. 

— Mai am să-ţi cer încă o favoare, Kennet Karlovici. Dacă 
se întâmplă ceva... ai grijă de ea... 

— N-are să se întâmple nimic, interveni enervată Tamara. 
Şi reţine, te rog, că ştiu să-mi port singură de grijă. 

Valeri se aplecă deasupra mâinii Tamarei şi ieşi afară, 
ducându-se spre sania lui. Se ridică în picioare în sanie şi îi 
făcu semn cu mâna. Când aceasta se puse în mişcare, 
urmată de garda călare şi de cele două sănii flancate de alţi 
cazaci. Stând în picioare alături de Tamara, la fereastră, 
Ash se întreba cum vor apărea pe malul celălalt al râului, pe 
rambleul dinspre Palatul de Iarnă. Convoiul era destul de 
neobişnuit. Dar cazacii purtau întotdeauna carabine pe 
umăr şi lănci. lar Marii Duci călătoreau adesea cu pază de 
corp. Mitraliera Maxim era acoperită de prelată. Iar în 
Palatul de Iarnă nu se aflau decât servitorii şi un mic corp 
de gardă... 

Sania cobori malul spre Neva şi se îndreptă spre sud-vest, 
traversând în diagonală, în aşa fel încât să ajungă exact în 
faţa Palatului de Iarnă. Soarele se ridicase suficient de mult, 
astfel că razele lui aruncau o lumină galbenă pe deasupra 
gheții. Arabii pursânge porniră în trap uşor, trecând 


înaintea saniei cu oameni înarmaţi. Cazacii, siluete roşii pe 
cai negri, se ţineau aproape... 

Focul izbucni sub sanie, mistuind totul cu furie, astfel încât 
caii păreau că traversează o gheaţă în flăcări. Bubuitul 
răsună deasupra râului. Forţa exploziei ridică sania şi caii 
deasupra unei uriaşe găuri negre în gheaţă. Animalele 
continuară să galopeze prin flăcări. 

Dar acolo unde fusese cândva gheaţă, acum se vedea doar 
Neva neagră şi rapidă, şi în apele ei dispărură Marele Duce, 
sania şi caii lui. 

CARTEA A PATRA. 

ȚARUL. 

Vârful argintiu al floretei lui Francois Roland plutea prin 
faţa ochilor lui Ash. 

— Ridică-ţi garda. 

— Nu pot... nu cred... 

Roland îşi puse floreta sub ciotul braţului stâng şi cu 
dreptul îl ajută pe Ash să coboare de pe planşetă. 

— Este mult prea devreme, amice. Nu te poţi aştepta la 
altceva după o baie în Neva. 

Scrimerii se adunară în jurul lor, în timp ce Roland îl ajuta 
pe Ash, care era ameţit şi vlăguit, să se aşeze pe podea. 
Francezul îi alungă cu o privire supărată. 

Trecuseră două săptămâni de când fusese ucis Marele 
Duce Valeri. Ash fusese şi el cât pe-aci să moară, când se 
aruncase în apă, într-o încercare inutilă de a-l salva pe 
duce, iar curentul rapid al Nevei îl izbise cu capul de 
gheaţă. Îşi pierduse cunoştinţa şi se trezise delirând pe un 
pat de spital. În timp ce îşi recăpăta încet memoria, încerca 
să ghicească cine pusese bomba în sania lui Valeri şi de ce. 
Lovitura de sabie care îl ucisese pe Andrew Hazzard îl 
indica pe Von Basel, dar motivaţia neamţului nu-i apărea 
suficient de clară - la urma urmelor, Von Basel era 
partenerul lui, cel puţin în cadrul planului de înlăturare a 
ţarului Nikolai. Se deschidea astfel posibilitatea ca liderul 
bolşevic Kiricenko să-i fi trădat pe ei, în cel mai bun caz, ori 


tradiţiile revoluţionare, în cel mai rău. Sau avea Von Basel şi 
alte motive? 

Acum două zile Roland se năpustise la el la spital cu vestea 
de care Ash se temea cel mai mult şi în clipa aceea încetă să 
se mai gândească la Von Basel, Kiricenko şi la ţar, ba uită 
chiar şi de război. Detectivii Ohranei o arestaseră pe 
Tamara 'Tişkova pentru complot împotriva ţarului. Era o 
arestare secretă - cenzura le interzisese ziarelor să dea 
ştirea publicităţii - dar acest secret, ca şi altele similare 
păzite de ruşi, nu-i scăpase ambasadorului francez. Ash ştia 
că cei care o închiseseră pe Tamara nesocotiseră legile. 
Puteau face orice cu ea... 

Ash dădu la o parte mâna lui Roland şi încercă să se ridice 
în capul oaselor. 

— Trebuie să-mi recapăt agilitatea... Frangois, te rog, 
ajută-mă. 

Roland oftă şi îl ridică din nou în picioare pe Ash. 

— Ai suferit o contuzie gravă. Nu eşti pe deplin refăcut. Ai 
noroc că n-ai murit. 

Ash puse mâna pe floretă. 

— Sunt numai înţepenit, la naiba. En garde, haide. Roland 
îi aruncă o privire severă. 

— Să nu-mi spui că ai de gând să o salvezi pe 
mademoiselle Tişkova făcându-ţi drum cu spada în 
fortăreaţa Petru şi Pavel. 

— Trebuie să fac ceva! 

Ash fusese peste tot, ceruse şi implorase ajutor de la toţi 
cunoscuţii despre care ştia că au o oarecare influenţă. 
Nimeni nu putea să-l ajute. Îl găsise pe Serghei Gladişev 
tremurând de spaimă pe culoarele Dumei, aşteptându-se să 
fie şi el arestat din clipă în clipă. Vechiul prieten al lamarei, 
directorul Teatrelor Imperiale, era distrus de durere, dar 
neputincios. Prietenul ei, polițistul de la districtul patru, 
făcu un timp pe grozavul, apoi recunoscu şi el că nu poate 
face nimic. lar consilierul ambasadorului Hazzard îl 


avertizase deja pe acesta că Statele Unite nu trebuie să se 
amestece în problemele personale ale cetăţenilor ruşi. 

Când se dusese la Lordul Exeter, acesta îi spusese: 

— Îmi pare nespus de rău, Ash, dar problema este alta: ce 
ai de gând să faci cu ţarul? 

— Abia am ieşit din spital. Tamara... 

— Îmi pare rău, dragul meu prieten, dar trebuie să laşi la 
o parte considerentele personale. Nu avem timp de pierdut. 
Căile ferate s-au prăbuşit. Mâncarea a dispărut. Poliţia se 
aşteaptă la ample mişcări de stradă din cauza lipsei de 
pâine. Ţarul şi țarina sunt înspăimântați de ceea ce li s-a 
spus despre marea conspirație ducală. El s-a dus la Stavka, 
iar ea se sfătuieşte cu diverşi ghicitori. 

Ash îl privea fix pe englez fără să-l vadă, cu gândul la 
Tamara. 

— Prezicători, Ash. Şi ţarul a lăsat-o pe țarină să aibă grijă 
de Petrograd, în timp ce el s-a întors la cartierul general al 
armatei. Şi nimeni n-a reuşit încă să-l găsească pe asasinul 
Dmitri Dan din „Zăpada Roşie”. Îţi poţi imagina ce haos ar fi 
dacă ţarul ar fi asasinat acum? Trebuie să-l scoţi de aici, şi 
asta cât mai repede. 

— Da, ştiu... 

— Şi mai trebuie să ştii ceva. Kiricenko a devenit 
nerăbdător. Oamenii lui au încercat să dezamorseze 
camionul. Ce naiba i-ai făcut? 

— l-am ataşat un detonator la unul din arcuri. Dacă iei 
prea mult din greutate... 

— Ei bine, exact aşa au făcut. Kiricenko a mai pierdut o 
parte din oameni şi când a aruncat în aer liniile spre 
Ţarskoe Selo. Evident, dă vina pe tine pentru tot. Aş 
îndrăzni să spun că ţi-ai făcut un duşman periculos... ale 
cărui acţiuni vor fi în creştere în momentul în care ţarul se 
va da la fund. 

Ash spera că Exeter exagerează gravitatea situaţiei ca să-l 
determine să nu se mai gândească la Tamara. Când telefonă 
la Palatul Alexandru ca să intervină pentru Tamara, 


descoperi însă că Exeter nu era departe de adevăr. La 
început se izbi de acelaşi zid impenetrabil peste care 
trebuise să sară ca să poată prezenta oferta de azil a 
regelui George. Nu trecu mai departe de colonelul Riajin, 
care îi spuse: 

— "Ţăranii ruşi au o veche zicală, domnule comandor: 
„Lătuca ţarul ne-ar scăpa de nefericire, dacă ar şti că avem 
necazuri”. 

— Spune-i. 

— Ar însemna să dau cu piciorul întregii mele cariere dacă 
aş menţiona numele Tişkovei în palatul țarinei. 

— Este în joc viaţa ei. Dumnezeu ştie ce îi fac. 

— Cât despre ţar, continuă rece colonelul, Maiestatea sa 
Imperială are destule pe cap la Stavka, ca să nu se mai 
gândească să intervină în favoarea unei femei acuzată de a- 
l fi asmuţit pe Ducele Valeri împotriva lui. 

— Astea sunt zvonuri răutăcioase... 

— Poate, dar mai circulă şi un alt zvon... dacă guvernul 
Maiestăţii sale Imperiale nu şi-ar fi propus să nu supere un 
potenţial aliat în acest război împotriva Germaniei, un 
anumit ofiţer naval american ar fi fost spânzurat de mâini în 
fortăreaţa Petru şi Pavel, alături de marea Tişkova. 

Nu era nici o noutate. Aparent, Ohrana se mulţumise cu 
câteva interogatorii la spital. Dar cruzimea manifestată faţă 
de Tamara nu putea fi tolerată şi Ash renunţă să mai 
salveze aparențele. 

— Aş putea să întreb cum se face că Maiestatea sa a plecat 
din Petrograd când acesta este pe cale să explodeze? 

Spre uimirea lui, colonelul Riajin i-a răspuns foarte serios, 
ceea ce îi demonstra cât de înspăimântată era Curtea. 

— Ministrul Protopopov a promis că va fi linişte la 
Petrograd. Huliganii care nu vor să muncească şi fac atâta 
caz de lipsa pâinii nu reprezintă o primejdie chiar aşa de 
mare, încât ţarul tuturor Rusiilor să nu poată să se ocupe 
de conducerea armatei pe câmpul de bătaie. Şi mi s-a mai 
spus, continuă colonelul pe un ton confidenţial, că o doamnă 


de onoare a Maiestăţii sale s-a întors după ce a petrecut o 
săptămână în oraş şi a declarat că nu a văzut tulburări 
serioase; Poliţia are soluţii pentru orice problemă. 

— Ce te face să crezi că spionii mei de Curtea Rusiei sunt 
toţi bărbaţi? De ce nu şi o doamnă de onoare... 

— En garde, atunci, spuse Roland, dacă insişti. Dar Ash 
lăsă în jos floreta şi cobori de pe planşetă. 

— Unde te duci? 

— Von Basel. 

— Ai înnebunit? 

Nu, îşi spuse Ash, dar am să tratez cu diavolul ca s-o salvez 
pe Tamara. Îi lăsase un bilet în gaura din zid de la 
ambasada germană, şi spionul împăratului fusese de acord 
să se întâlnească cu el în faţa Bursei de pe Insula Vasili. Ash 
a aşteptat o oră. Von Basel n-a apărut. Se întoarse la 
ascunzătoarea din zidul ambasadei. Nici un mesaj. Dar pe 
biroul lui de la „Astoria” se afla un bileţel dactilografiat. 
„Eşti urmărit de detectivii Ohranei care cercetează 
exploziile. Încearcă la Grişa, pe Bolşoi Prospekt. Singur”. 

Ash luă biletul ca un avertisment că nu mai era atent, din 
cauza îngrijorării provocate de soarta Tamarei. leşi din 
hotel, îi reperă pe detectivi, se debarasă de ei pe Nevski şi 
luă mai multe tramvaie spre Insula Vasili. „Grişa” era un 
restaurant frecventat de pătura mijlocie. Stătu la o masă şi 
aşteptă timp de o oră, bând câteva pahare de ceai. Nu prea 
mai era şi altceva în meniu. Von Basel se aşeză şi el şi 
comandă un hering pe care apoi îl ignoră. Ash se minuna de 
atenţia pe care o acorda amănuntelor. Se rezema de 
bastonul de promenadă ca şi când ar fi avut realmente 
nevoie de el şi acum întindea untul pe pune cu pioşenia cu 
care o ungeau ruşii din clasa de mijloc. După ce întinse bine 
untul de la un capăt la altul, până la coajă, ridică ochii spre 
figura neliniştită a lui Ash şi spuse: 

— Am făcut rost de un tren special pe linia spre 
Murmansk. 

— De ce ai pus bomba în sania Ducelui? 


— N-am pus nimic. Şi de ce crezi că aş fi făcut-o? 

— Te-ai gândit probabil că ar fi fost un ţar prea bun. 

— Şi ar fi învins Germania? Zâmbi Von Basel. N-aş zice. 

— Atunci Kiricenko? 

Von Basel ridică din umeri. 

— Acum nu mai are nici o importanţă. Însă problema 
noastră rămâne tot nerezolvată. Te-ai gândit cum o să-l duci 
pe ţar la crucişătorul din Murmansk? 

— Nu înainte de a o scoate pe Tişkova din fortăreaţa Petru 
şi Pavel. 

— Pe Tişkova? Von Basel se ridică în scaun, cu toate 
simţurile în alertă. Ash se blestemă în gând. Presupusese 
că, date fiind legăturile pe care le avea Von Basel cu poliţia 
de la închisoarea Litovski, aflase că Tamara fusese arestată. 
Dar nu ştiuse. Şi interesul care i se citea acum în priviri îi 
aţâţa lui Ash dorinţa de a-l strânge de găt. 

— Poţi să mă ajuţi s-o scot? 

— Nu. Este peste puterile mele. 

— Poţi să te duci s-o vizitezi din partea mea? 

— Şi s-o aud cum strigă că sunt contele Von Basel, spionul 
german? 

Ash se lăsă pe spate. Von Basel avea dreptate. 

— Primul dumitale obiectiv... pe care îl avem în comun... 
Este îndepărtarea ţarului din Rusia. Dar eu n-aş fi chiar aşa 
de îngrijorat. Dacă revoluţia este atât de iminentă cum îmi 
indică sursele mele, mademoiselle 'Tişkova va fi eliberată 
foarte curând... 

Agăţându-se de aceste cuvinte ca un înecat de un fir de 
pai, Ash îl urmă pe Von Basel afară, în stradă, unde spionul 
german adăugă cu un zâmbet răutăcios: 

— Desigur asta în cazul în care revoluționarii n-o vor 
acuza pentru atitudinea sa promonarhistă... Spune-mi când 
eşti pregătit pentru submarine şi, evident, cere-mi în orice 
fel ajutorul în chestiunea ţarului. Am stabilit anumite 
legături la căile ferate. Probabil că o să pot face rost de un 
tren special spre Murmansk, chiar dacă ţarul nu va mai fi în 


stare să fugă când vei ajunge dumneata la el... Subliniez că 
timpul zboară, Ash. Până în Murmansk sunt o mie de mile. 
De îndată ce va izbucni revoluţia, o sumedenie de oameni 
vor încerca să te oprească. 

Oare eşti şi tu unul dintre aceştia? Se întreba Ash. Von 
Basel nu-şi ascundea defel satisfacția de a-l vedea pe Ash 
atât de nefericit din cauza Tamarei. O legătură stranie, 
contrafăcută, reprezentată de misiunea scoaterii ţarului din 
Rusia, între doi bărbaţi care, altfel, erau duşmani 
înverşunaţi. Se rupsese oare legătura fără nici un fel de 
declaraţie de recunoaştere? Urmau oare acum, când vor 
ieşi din restaurantul Grişa, să se îndepărteze unul de altul, 
fiecare recunoscând în sinea lui că rămăseseră în 
continuare duşmani? 

Şi de ce pomenea aşa de des despre Murmansk? Ce era 
atât de important cu Murmanskul ăsta? Oricum, se părea că 
pentru Von Basel este, căci lăsa impresia că e obsedat de 
acest gând... 

— Păstrăm legătura, spuse Von Basel şi porni şchiopătând 
spre staţia de tramvai. 

— Pe curând, spuse Ash, şi îi reveni în minte conversaţia 
telefonică avută cu colonelul Riajin - bâlbâielile curteanului 
înfricoşat îi aminteau de mulţimea îmbufnată de curteni din 
jurul împăratului Wilhelm... o dovadă clară că Wilhelm 
începuse să piardă în lupta pentru putere cu generalul 
Ludendorff şi armata germană. 

Instabilă persoană, împăratul ăsta, spusese Lordul 
Exeter... Oare să fi rupt împăratul legătura dintre regi, să 
se fi răzgândit în privinţa salvării vărului său? În acest caz, 
escorta de submarine ar fi o adevărată torpilă pentru 
crucişător... Posibil... dar nu pare probabil... Împăratul 
avea destule necazuri cu Ludendorff, de ce să se amestece 
într-un complot periculos pentru a-şi asasina vărul? Chiar şi 
ţarul spusese că Ludendorff preluase integral puterea în 
Imperiul German. Destule necazuri aşadar pe capul 
împăratului ca să-i ţină mintea ocupată cu această 


problemă de importanţă covârşitoare; orice primejdie 
pentru el... 

Ash se opri atât de brusc din mers, că două bătrâne care 
duceau un bidon de gaz se izbiră de el. Logica lui în 
legătură cu împăratul nu era foarte solidă... Nu cumva Von 
Basel îl omorâse pe Marele Duce Valeri nu numai pentru că 
se temea că Valeri va fi un ţar prea bun, care ar fi făcut din 
Rusia un duşman redutabil, ci şi pentru că ar fi fost mult 
mai greu să pună mâna pe ţar în momentul în care Valeri ar 
fi preluat controlul situaţiei? Nu cumva împăratul se 
hotărâse să se folosească de ţar ca de un pion în lupta lui cu 
Ludendorff şi cu armata? Asta, la naiba, da, avea logică, 
chiar prea multă pentru gusturile lui Ash... asta explica de 
ce Von Basel îi rămânea inamic chiar şi în cadrul 
complotului şi de ce legătura dintre verii regali părea 
întreruptă. Să-l răpească pe ţar - deşi, bineînţeles, 
împăratul va spune că Nikolas e prizonier de război - un 
duşman captiv, menit să readucă pe linia de plutire puterea 
împăratului, aflată în declin. Setea de putere făcea să 
amuţească vocea sângelui. Avea logică, da, chiar prea 
multă... ei bine, Ash se putea felicita că avusese prevederea 
să facă aranjamentele necesare pentru un submarin la 
Reval, cu Skelton. Probabil că Von Basel avea şi el nişte 
bănuieli în privinţa aceasta. Trebuia să aibă. Dar un lucru 
era ai naibii de sigur - nu exista nici o modalitate prin care 
Von Basel să-l convingă pe Ash să-l ajute la transportarea 
ţarului, nici măcar să se apropie la mai puţin de o sută de 
mile de el... Refuzându-i sprijinul în privinţa Tamarei în felul 
în care o făcuse, Von Basel se trădase, arătase în mod clar 
că sunt din nou duşmani, în toate privinţele... 

Îi era frig pentru prima oară de când îşi amintea, de când 
Iusupovii o luaseră de la circul tatălui ei. Se gândea cu dor 
la sera ei însorită - atât de călduroasă, încât plantele 
tropicale pe care i le adusese Valeri din Crimeea se 
întindeau spre ferestrele pline de soare chiar atunci când 
afară şuiera viscolul - şi suficient de spațioasă ca să poată şi 


dansa, dacă ar fi vrut. Ciudat cum întreaga casă era 
substituită în memoria ei de o singură încăpere preferată, şi 
toată viaţa ei - de momentul când Valeri adusese un 
filodendron uriaş în casă şi strigase la cazaci să-l ferească 
de zăpadă. Acum, toate s-au dus. Întreaga gardă pierise o 
dată cu el, când gheaţa subţiată cedase sub greutatea lor. 
Nu supravieţuiseră decât Kennet şi vizitiul ei, care 
alergaseră în ajutor. 

Celula ei era mică, silenţioasă şi rece în ciuda sobelor pe 
care le văzuse pe coridor. O parte a minţii ei, care, din 
fericire, se detaşase de realitate ca să-i protejeze sănătatea 
mentală, îi spunea că în curând se va întâmpla ceva care o 
va înspăimânta. Până acum, recluziunea în sine i se părea 
oribilă - inactivitatea, frigul. Pe temnicerii duri şi neciopliţi 
nu-i băga în seamă. Dar când comandantul închisorii venise 
personal s-o salute în celula ei, se simţise obligată să-i 
răspundă politicos, conştientă în mod dureros de puterea 
pe care o dobândise acest om asupra ei după moartea lui 
Valeri. 

Gardianul-şef poruncise să-i fie scoase lanţurile de la 
mâini. Tamara se surprinse gândindu-se dacă un zâmbet ar 
fi suficient pentru a-i elibera şi picioarele. 

Vera Sedovina stătea la hvost când fu ridicată de poliţia 
ţarului. Coada se formase în faţa unei brutării, chiar la 
colţul Teatrului Alexandru. Şirul de femei dârdâind de frig 
părea că se află la o distanţă de mii de mile de porticul 
elegant cu coloane unde se aliniau, în fiecare seară, trăsuri 
luxoase pentru a-i aduce pe cei bogaţi la spectacol, de unde 
plecau să ia cina în restaurantele scumpe ce nu duceau 
lipsă de mâncare. 

În drum spre casă, venind de la repetiţie, văzuse un hvost 
enorm în faţa biroului de voiaj de pe strada Mihail până pe 
Nevski Prospekt. Tatăl ei îi spusese că în măsura în care 
puteau, oamenii părăseau Petrogradul, fugind spre sud, în 
Crimeea, sau spre nord, în Finlanda şi apoi în Suedia, sau 
se îmbarcau pe luxosul Transsiberian spre Vladivostok şi 


apoi traversau Pacificul, îndreptându-se spre America. Cei 
care nu puteau pleca, furau bărci şi cruci din cimitire ca să 
le ardă în sobe, ca lemne de foc. 

Stătea de vorbă cu două femei - o gospodină cu o tuse 
urâtă şi o bucătăreasă dintr-o familie aparţinând păturii 
mijlocii. Dacă n-ar fi fost gerul acela atât de muşcător şi 
nevoia de a-şi odihni picioarele după repetiţie, mai că s-ar fi 
bucurat de hvost. Era un loc unde se putea sta de vorbă în 
voie. Oamenii ignorau aici barierele sociale care, înainte de 
război, nu i-ar fi permis gospodinei istovite de muncă să 
vorbească cu bucătăreasa şi nici acesteia - care se credea 
mai presus de cealaltă, întrucât stăpânii ei erau mai bogaţi 
- să stea de vorbă cu gospodina. 

Ziarele vehiculau tot soiul de ştiri mincinoase, astfel că la 
hvost afla populaţia Petrogradului unele adevăruri despre 
război, despre lipsurile de alimente, despre trădările din 
cercurile înalte şi, cu cât coada era mai lungă, poliţia se 
retrăgea tacit, ştiind că prezenţa ei provoca furie şi iritare. 
În felul acesta, oamenii vorbeau mai liber ca de obicei. 
Hvost-ul era, de asemenea, un loc ideal pentru un 
revoluţionar ca să răspândească ideile organizaţiei sale. 

Exploziile care avuseseră loc cu două săptămâni în urmă 
continuau să figureze în fruntea zvonurilor discutate în 
această după-amiază geroasă, la concurenţă cu acelea 
potrivit cărora şase trenuri pline cu faină şi ulei alimentar 
fuseseră deviate duminică dinspre Petrograd şi vândute 
austriecilor. Sedovina repeta conştiincioasă povestea cu 
alimentele, aşa cum făceau şi tovarăşii ei de fiecare dată 
când se găseau la o coadă, apoi rămăsese liniştită, 
ascultând politicos ce povesteau ceilalţi despre explozii. 

Bucătăreasa pretindea că stăpânul ei văzuse explozia cu 
ochii lui, de la biroul său din Bursa de Mărfuri de pe malul 
Insulei Vasili, de unde se vedea foarte bine Neva. O sanie 
căzuse în râu. După alte versiuni era vorba de două sănii. 
Omul acela văzuse chiar trei. Se pare că aparţineau unui 
Mare Duce. De un roşu-purpuriu, aşa se spunea şi Sedovina 


se întreba dacă nu era o coincidenţă faptul că Tişkova 
fusese văzută plângând la teatru? 

Sedovina se uitase de pe malul Palatului în ziua 
următoare, dar dacă fusese acolo o gaură în gheaţă gerul 
aspru al nopţii ştersese orice urmă, înghițind din nou râul. 
Acum, o profesoară de pian pe care o cunoştea oarecum din 
vedere, o întrerupsese pe gospodină. 

— Nu e vorba de o explozie, ci de trei. Femeia ridică mâna 
înmănuşată în sus, cu trei degete întinse. Trei, repetă ea. 

— Pe râu? 

— Nu, deşteapto, la trenul de [arskoe Selo. 

— Trei explozii într-un tren? A explodat locomotiva? 

— Nu, spuse Sedovina. Auzise acest zvon de mai multe ori. 
Se spune că au fost aruncate şinele în aer şi, când au venit 
două trenuri ca să le repare, au sărit şi ele în aer. 

— Cine a făcut asta? 

— Revoluţionarii. 

— Spionii nemți, spuse bucătăreasa şi profesoara de pian 
încuviinţă cu un aer grav, ceea ce dădu naştere unei discuţii 
despre izmeana - trădare şi despre trădători. Gospodina 
aruncă câteva priviri în jur, apoi şopti: 

— Nemţoaica! 

Ceilalţi dădură din cap, ştiind că era vorba de țarina de 
origine germană. 

Sedovina auzise că, după explozie, poliţia făcuse prăpăd în 
cartierele Vâborg, Narva, pe Insula Vasili, Aleksandr Nevski 
şi mai ales în cartierul Moscova, acolo unde jucase ea 
împreună cu trupa de revoluționari a lui Valentinov. 
Fuseseră arestaţi sute de oameni. Nu-l mai văzuse pe 
Valentinov din seara când îi salvase Kiricenko - în parte de 
frică, în parte din cauza muncii intense impuse de 
pregătirea pentru Giselle. 

— Se spune că şi-ar fi trădat chiar propriul soţ, pe ţar. 


— Poate că ţarul este de acord cu ea, şopti încet Sedovina. 
Ceilalţi se uitară unul la altul, brusc alarmaţi, şi ea îşi dădu 
seama că mersese prea departe. Dezorientaţi, 
înspăimântați, îngheţaţi de frig şi flămânzi, oamenii 
obişnuiţi ca aceştia acceptau incertitudinea doar în anumite 
limite. Gospodina, profesoara de pian şi bucătăreasa putea 
pune sub semnul întrebării competenţa guvernului ţarului, 
dar nu erau pregătite să se întoarcă chiar împotriva lui, nu 
încă. Atenuă puţin violenţa afirmației, adăugând: 

— Se spune că o iubeşte foarte mult, şi oricărui bărbat îi 
vine greu să reziste în faţa femeii care i-a cucerit inima. 
Bucătăreasa, gospodina şi profesoara de pian zâmbiră şi 
schimbară subiectul, plângându-se de greutăţile pe care le 
întâmpinau în anul acesta cu curăţatul zăpezii. În anumite 
locuri se înălţau troiene uriaşe şi bucătăreasa auzise că în 
suburbiile mai îndepărtate, guvernul plătea oamenilor 
obişnuiţi, care nu ţinuseră în viaţa lor o lopată în mână, 
câteva copeici ca să curețe zăpada, aşa de mare era lipsa 
braţelor de muncă. 

În acel moment, doi ofiţeri de poliţie în uniforme negre, 
conduşi de un altul în gri apărură din vârtejurile de zăpadă 
şi o prinseră de braţe din ambele părți. 

— Vera Vadimovna Sedovina? 

— Da, răspunse ea, cu un tremur în voce, urmărindu-le cu 
privirea pe celelalte femei care se îndepărtau în grabă. 

— Eşti arestată pentru crima de les maiestate. 

Un avocat bătrân cu barbă albă intră în celula Verei. Părea 
tulburat la vederea pereţilor umezi de piatră, de parcă n-ar 
mai fi văzut niciodată până atunci vreo închisoare. Vadim 
Mihailov reuşise cumva să-l convingă s-o ajute. Avea unele 
vagi relaţii la tribunal, ceea ce le insufla un oarecare 
respect temnicerilor, dar tot nu-l lăsau singur cu ea în 
celulă. 

Cu o voce tremurătoare, avocatul îi explică, în linii mari, 
ceea ce aflase în legătură cu situaţia ei. 


— A fost descoperită o conspirație care urmărea să-l 
detroneze pe ţar. Poliţia a arestat sute de revoluționari 
suspecți. Printre aceştia se numără şi membrii unei trupe 
de teatru care jucau piese ce îndemnau la răzvrătire în 
teatre clandestine... În timp ce erau interogaţi membrii 
unui astfel de grup, un copil... 

— Un copil? 

— Au interogat copilul, continuă avocatul, şi acesta le-a 
spus numele dumitale. Evident că eu nu cred că dumneata 
ai putea avea de-a face cu asemenea oameni şi nici 
prietenul meu Mihailov nu crede, dar poliţia a fost obligată 
să acţioneze. 

— Ce se va întâmpla cu mine? 

Omul era incapabil s-o privească în ochi. Vera simţi că i se 
strânge inima, că mintea începe să-i vibreze şi nu mai poate 
gândi. Avocatul o îndemnă să se aşeze pe patul murdar. 

— Puteţi să mă ajutaţi? Întrebă ea. 

— Delictul este considerat foarte grav, dar eu am să văd ce 
pot face. 

— Cu alte cuvinte, nu mă puteţi ajuta. 

— Crezi că Teatrul Imperial te-ar putea susţine? Întrebă 
el. Vera se simţea pierdută... ar fi trebuit şi el să ştie că 
Teatrul Imperial nu numai că nu o va ajuta, dar o va 
concedia la cea mai mică aluzie cu privire la un scandal 
politic. 

— Nu, cred că nu. 

Bătrânelul îşi răspunse singur la întrebare. 

— O să fac tot posibilul... Mihailov ţi-a trimis haine 
călduroase. 

I le puse pe umeri după ce gardianul le verifică, să nu aibă 
ceva de contrabandă în ele. 

Sedovina îşi frângea mâinile tremurătoare. Oare prietenul 
ei Anton fusese tot aşa de înspăimântat când îl arestaseră? 
Aruncă o privire spre gardianul care se rezema de uşa 
celulei. El îi răspunse cu un zâmbet leneş. Oare cât timp 


modesta ei reputaţie va mai putea s-o salveze de cei de 
teapa lui? 

Avocatul tocmai se pregătea să plece, când Sedovina se 
agăţă cu disperare de un ultim pai: 

— Spune-i lui Vadim... Paznicul întinsese urechea. 

— Da, draga mea, o încuraja avocatul, bucuros să-i facă şi 
cel mai mic serviciu. 

— Spune-i tatii să vorbească cu prietenul lui din America. 

Comandantul închisorii din cartierul Moscova fu surprins 
să-l vadă. 

— Ce faci aici, Moskolenko? 

Von Basel arătă spre asistentul lui scund şi roşu la faţă. 

— L-am adus pe locotenentul Orlov să interogheze un 
deţinut. Aveţi o încăpere pe care am putea s-o folosim? 

Comandantul nu-şi ascunse deloc neplăcerea de a-l vedea 
pe Orlov. 

— Ce deţinut? 

— Vera Vadimovna Sedovina. 

— Dansatoarea? 

— Da. 

— Îmi pare rău, aţi venit prea târziu. 

— Credeam că acuzaţiile împotriva ei sunt prea grave 
pentru a se accepta cauţiune. 

— Nu e vorba de nici un fel de cauţiune, Moskolenko. Au 
mutat-o la fortăreaţa Petru şi Pavel. 

Apoi, pentru că nu-l plăcea nici pe Moskolenko, 
comandantul adăugă ceea ce Von Basel ştia deja: 

— O să fie cam greu s-o scoţi de la „Petru şi Pavel”. Acolo 
obişnuiesc să-şi conducă singuri interogatoriile. 

Von Basel porni înapoi cu maşina spre casă, mai bine zis 
spre închisoarea Litovski. Într-un singur sens regreta 
despărţirea de Ash - abandonându-l pe Ash, trebuia să 
renunţe la identitatea căpitanului Moskolenko şi, cu 
aceasta, îşi va lua rămas bun de la toate informaţiile pe 
care, în această calitate, le putea obţine pentru Germania. 
Dar, după cât se părea, Ash făcuse primul pas. 


Problema era Revalul. Cu cât se gândea mai mult la 
motivul călătoriei lui Ash în portul de la Marea Baltică, cu 
atât mai plauzibil i se părea ca acesta să fi vizitat baza 
britanică de submarine. Ce altceva l-ar fi putut atrage 
acolo? Flota rusă a Mării Baltice? Imobilizată de ani de zile! 
Portul comercial - aflat sub blocada Germaniei, a Flotei a 
şasea? Ash pretindea că se întâlnise cu un general rus de la 
Riga... dar ce general s-ar fi deplasat până la Reval, când îi 
putea fixa lui Ash o întrevedere la Riga? 

Un submarin britanic? Un submarin în locul unui 
crucişător cu escortă de submarine germane ca să-l scoată 
pe ţar din Rusia. Ar fi fost o călătorie lungă şi primejdioasă 
până în Anglia. Dar dacă Ash nu mai avea încredere în el, n- 
ar fi putut să rişte? Dacă acesta era planul lui Ash, atunci 
Von Basel va trebui să-l răpească el însuşi pe ţar, fără să 
mai aştepte ca Ash să facă treaba în locul lui. Da... însemna 
sfârşitul căpitanului Moskolenko şi merita să-l sacrifice 
numai dacă nu exista altă posibilitate. Trebuia să afle, de 
urgenţă, ce făcuse Ash la Reval. Nu putea să-şi rişte 
acoperirea pe care o meşterise cu atâta trudă şi grijă, 
numai pe baza unor speculaţii... indiferent cât de plauzibile 
i s-ar fi părut. Miza jocului era mult prea mare. 

— Am angajat un avocat vestit, spuse Mihailov. 

— Şi ce a făcut pentru ea? Întrebă Ash. 

— A făcut uz de influenţa sa ca s-o poată vedea pe Vera. 

Mai mult decât am făcut eu pentru Tamara, îşi zise Ash. 

— Şi a mai aflat ce acuzaţii i se aduc. 

— Despre ce e vorba? 

Bătrânul pianist părea gata să izbucnească în plâns. 

— Vera este acuzată că a jucat în piese de teatru care 
incitau la revoltă. 

— De ce i-ai dat voie? 

— Cum aş fi putut s-o opresc? 

— Eşti tatăl ei... 

— După ce a murit mama ei am încercat s-o protejez, dar 
tot timpul a fost aşa de... aşa de tristă. Trebuie să mă ajuţi, 


domnule comandor Ash. Te rog... 

— Aş dori s-o pot face, dar cum? 

— Ea a întrebat de dumneata, spuse el calm. 

Ash se duse la fereastră şi privi spre piaţa Sf. Isaac. O 
sanie ieşea din Palatul Mariinski încărcată până sus cu 
mobilă. Aruncă o privire spre Frangois Roland, ai cărui ochi 
exprimau ceea ce gândea şi Ash. 

— Propria mea prietenă care îmi este foarte dragă, 
Tamara Tişkova, este arestată de trei zile. Am făcut tot 
posibilul ca s-o văd. Nu mi s-a permis. 

— Tişkova? O artistă atât de vestită şi, cândva, prietena 
ţarului? 

— Nici chiar un flirt cu ţarul nu-i asigură unei femei 
imunitatea în faţa Ohranei, spuse Ash plin de amărăciune. 
Dumneata ai noroc, Vadim. Cel puţin poliţia recunoaşte că a 
arestat-o pe Vera. Va beneficia de o oarecare protecţie 
legală. 

Dacă nici palavragiul ăsta bătrân nu auzise de arestarea 
Tamarei, înseamnă că puteau face orice cu ea. 

Vadim şedea pe marginea unui scaun, frângându-şi 
mâinile. O lacrimă îi alunecă pe obraz şi se uscă în cutele de 
pe faţă. 

— Unde o ţin? Întrebă Ash. 

— Au mutat-o la „Petru şi Pavel”. 

Ash privi din nou spre Roland. Dumnezeule, dacă ar putea 
obţine cumva permisiunea să o vadă pe Sedovina, atunci 
poate că..., dar părea imposibil. Fusese şi el închis la „Petru 
şi Pavel”. Fiecare celulă era complet izolată de celelalte, 
fiecare deţinut legat în lanţuri de unul singur, îngropat într- 
o închisoare impenetrabilă dintr-o fortăreață la fel de 
impenetrabilă. 

— Avocatul n-a putut face nimic, recunoscu Vadim. Strânse 
pumnii şi se ridică în picioare. Trupul lui părea împuţinat 
sub povara durerii şi a spaimei. Se întoarse spre Ash şi îl 
privi fix. Tot mai vrei s-o vezi pe țarină? 

— Poftim? 


— Mai ai treabă cu ţarul? 

— Ce tot spui acolo? 

Sigur că avea treabă cu ţarul. Şi încă ce treabă, cât mai 
urgentă, până nu e prea târziu. Ambasadorul Hazzard îi 
transmisese veşti din America - preşedintele Wilson se 
lovea ca de un zid de împotrivirea Congresului la tentativele 
sale de a-l convinge să declare război Germaniei. Rezistenţa 
populară era puternică şi va rămâne aşa, după părerea lui 
Harold Banks - care îi trimisese un mesaj codificat de 
felicitare, ca şi când el ar fi pus bomba în sania Marelui 
Duce, pentru numele lui Dumnezeu - atâta timp cât ţarul- 
autocrat nu va fi înlăturat. Dar Germania reluase războiul 
submarinelor. 

Atacurile submarinelor germane împotriva vaselor 
americane ar fi putut înclina eventual balanţa în favoarea 
intervenţiei, ceea ce avea drept consecinţă o schimbare 
periculoasă în situaţia Rusiei. Dacă ţarul mai zăboveşte, s-ar 
putea declanşa un adevărat cataclism, iar soldaţii americani 
care vor debarca în Franţa ar risca să-şi găsească aliatul cel 
mai important deja răpus. Astfel că „treaba lui Ash cu 
ţarul”, necesitatea de a-l înlătura pe autocrat era de două 
ori mai presantă, ba poate chiar de trei ori dacă ne gândim 
şi la faptul că Dmitri Dan şi nihiliştii lui din „Zăpada Roşie” 
se pregăteau pentru un nou atentat. 

— Da, Vadim, mai am încă treabă cu ţarul - dar ce poţi 
face tu în chestia asta? 

— Dacă o ajuţi pe fiica mea, te duc la țarină. 

Frangois Roland văzu că Ash era pe punctul să facă 
explozie şi interveni: 

— Monsieur Mihailov, dacă puteţi să-l conduceţi pe 
comandorul Ash la împărăteasă, de ce nu o rugaţi 
dumneavoastră înşivă pe Maiestatea sa s-o ajute pe fiica 
dumneavoastră? 

— Şi, dacă tot veni vorba, vezi ce poţi face şi pentru 
Tamara Tişkova. 

— Am posibilitatea să te trimit la ea, atâta tot. 


Ash se duse la fereastră. Roland îl apucă pe bătrân de 
braţ. 

— Acum cel mai bine ar fi să plecaţi, domnule. 

— Dar nu înţelegeţi... 

— Înţeleg, îi spuse Roland, conducându-l uşurel spre uşă. 
Fiica dumneavoastră este nu numai foarte frumoasă, dar şi 
o mare dansatoare, iar comandorul Ash vă împărtăşeşte 
întru totul durerea. Bonjour, monsieur. 

Vadim Mihailov puse una din mâinile lui mari pe 
încheietura mâinii lui Roland şi o strânse puternic. 

— N-am spus că am vreo şansă s-o influenţez pe 
Maiestatea sa. Am afirmat doar că aş putea face în aşa fel 
încât comandorul Ash să ajungă la ea. Am posibilitatea să-ţi 
obţin o audienţă particulară la Maiestatea sa, domnule 
comandor. 

Ash se întoarse de la fereastră. Era ameţit şi simţea că îl 
apucă din nou durerea de cap. O sudoare rece îi acoperi 
brusc tâmplele. 

— Cum se face că nu ţi-ai oferit ajutorul până acum? Ştii 
cât de mult m-am zbătut ca să capăt o audienţă. 

— Atunci n-am putut. Dar acum mi-am descoperit un vechi 
prieten care dintr-o dată a intrat în grațiile Maiestăţii sale... 

— Dintr-o dată, Vadim, chiar aşa? 

— Da. 

— Vadim, aş vrea să te ajut, dar nu pot. Nu mai pretinde că 
poţi să-mi obţii o audienţă dacă... 

— Dar e adevărat. Prietenul meu a devenit prietenul ei. 
Vreau să spun, după Rasputin. 

— Ce? 

— E]... Vadim ezită o clipă. Maiestatea sa e tristă... 
prietenul meu... 

Vadim se opri ca şi când n-ar fi vrut să vorbească sau, mai 
degrabă, nu i-ar fi venit nici lui să creadă. 

— Prietenul dumitale nu poate interveni pentru Vera? Un 
cuvânt din partea Maiestăţii sale, şi Vera ar fi liberă. 


— L-am rugat. Nu poate. Poziţia lui acolo nu este sigură... 
Dar te poate lua cuel. 

— De ce ar face-o? 

— Ai să înţelegi, dacă ai să stai de vorbă cu el. 

— Cine este? 

Vadim îşi încrucişă braţele lungi. 

— Nu-ţi spun dacă n-o ajuţi pe Vera. 

Ash şi Roland schimbară câte o privire sceptică. Minţea 
sau numai exagera? Şi o să vrea țarina să-l revadă în cazul 
în care bătrânul spunea adevărul? Roland ridică din umeri. 
Ash se întrebă dacă nu cumva nesocotiseră o modalitate 
mai bună. Dar cert era că atunci când telefonase pianistul, 
cu o jumătate de oră în urmă, din hol, Ash şi Roland tocmai 
ajunseseră la trista concluzie că Ash fusese învins pe 
ambele fronturi - nu avea nici un plan în legătură cu modul 
cum avea să-i prezinte din nou oferta regelui George ţarului 
şi, ceea ce era încă şi mai rău, nici o posibilitate de a o ajuta 
pe Tamara... în cele din urmă, Tamara avu câştig de cauză. 
Ash era disperat. Vera Sedovina fusese reţinută în 
fortăreaţa Petru şi Pavel. La fel şi Tamara. Chiar dacă 
celulele lor s-ar fi aflat la cele două capete opuse ale 
închisorii, separate de sute de pereţi, tot va fi mai aproape 
de Tamara decât dacă şedea în apartamentul său de la 
hotelul Astoria. 

Căpitanul Ohranei se interesă de sănătatea lui Ash când 
acesta îi telefonă. Ash spuse că se simţea mult mai bine. 

— Şi memoria? 

— Bună... Mă întreb dacă aş putea să vă cer o favoare cam 
dificilă. 

— Domnule comandor, trebuie să vă spun de la bun 
început că, dacă această favoare se referă la o anumită 
femeie, pe care n-am de gând s-o numesc, nu pot face nimic 
altceva pentru dumneavoastră decât să vă repet sfatul pe 
care vi l-am mai dat - să vă deziceţi de ea. 

Ash încercă să-şi păstreze calmul. Întreaga atitudine a 
căpitanului de poliţie exprima teama guvernului țarist ca nu 


cumva ştirea cu privire la marea conspirație a ducilor să 
ajungă la urechile oamenilor din popor. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Nu mă refer la femeia aceea. 
Dar şi de astă dată este vorba de o problemă foarte 
delicată. Foarte delicată. 

— Lăsaţi-mă pe mine să apreciez asta, domnule comandor. 

— Fiica unui prieten, o tânără, a fost arestată. Dacă aş 
vedea-o, l-aş mai linişti puţin pe tatăl ei care este înnebunit 
de durere. 

— Despre cine e vorba? 

— Din păcate, domnule căpitan, a fost arestată sub 
acuzaţia de delict politic. 

Ash aştepta. Ofiţerul de poliţie tăcea. 

— Şi este reţinută în fortăreaţa Petru şi Pavel, continuă 
Ash. 

— Acolo este foarte greu... 

— Mă întrebam dacă n-aţi putea să mă îndrumați spre 
autorităţile cele mai competente ca să-mi dea permisiunea 
de a o vizita. 

— Cum se numeşte? 

— Sedovina. 

— Altă dansatoare? 

— Simplă coincidenţă, domnule. 

După o scurtă pauză adăugă: 

— Va fi extrem de dificil... Din nou tăcere. Apoi: Credeţi că 
aţi putea să-mi spuneţi ceva...? 

— Dacă ştiu. 

— Când am vorbit ultima dată aveaţi unele tulburări de 
memorie provocate de starea precară a sănătăţii 
dumneavoastră. 

— M-am refăcut aproape total. 

— Bine. Avem dovezi că cea de-a treia sanie din suita 
Marelui Duce Valeri transporta o mitralieră. Ştiţi ceva 
despre asta? 

— Desigur. 

— Desigur? 


— Era un Sokolov-Mazxim, şapte-şase-doi milimetri, model 
1910. 

— Vă smintiţi cumva de ce se afla în sanie? 

— Ei bine, din câte ştiu eu, Alteța sa Regală achiziţionase 
mai multe mitraliere pe care intenţiona să le testeze la 
moşia sa. Fusese informat că fabricantul modificase câţiva 
parametri... de fapt, dacă tot vorbim despre asta, înflori Ash 
minciuna, am impresia că Alteța sa pregătea acuzaţii 
împotriva unor personaje oficiale din Ministerul de Interne. 

— De Interne? Poate vreţi să spuneţi din Armată... 

— Nu. Alteța sa susţinea că vinovaţii trebuie căutaţi în 
Ministerul de Interne. 

N-ai decât să-ţi baţi capul să afli cine sunt, nătărăule, îşi 
zise Ash. 

Când Ash puse în sfârşit receptorul în furcă, Vadim nu-şi 
dezlipea privirea de pe chipul lui. 

— Ei? 

— Da, Vadim, o vizită. 

Ash se ridică în picioare. Sângele i se scurse din cap. 
Ameţi şi se ţinu cu mâna de scaun. 

— O vizită? 

— Cred că o să obţin permisiunea de a o vedea pe Vera. Şi 
poate, cine ştie, cu voia lui Dumnezeu, Vera o să-mi spună 
ceva despre Tamara, îşi zise el. 

— Şi cum 0 s-o scoţi? 

— S-o scot? 

— Da, s-o scoţi, strigă Vadim Mihailov. S-o eliberezi. 
Trebuie s-o eliberezi. 

— Vadim, eu doar... 

— Nu te ajut să ajungi la țarină prin intermediul 
prietenului meu până n-o eliberezi pe Vera din fortăreaţa 
Petru şi Pavel. Şi până n-o expediezi în America... 

— S-o scoţi din fortăreață, reluă Roland vorbele ca un 
ecou, după plecarea bătrânului. A înnebunit? 

Ash dădu trist din cap, în timp ce urmărea cu privirea 
silueta deşirată a bătrânului coborând scările din hol. 


— Este înnebunit de frică. Exact ca şi mine. 

— N-am avut suficient timp la dispoziţie ca s-o fac să 
vorbească, spuse locotenentul Orlov. Cu revoluționarii ăştia 
e nevoie de timp şi de răbdare, domnule căpitan 
Moskolenko. Mai ales cu femeile. Comandantul nu m-a lăsat 
să stau prea mult cu ea - cred că are ideile lui. N-am reuşit 
decât s-o înmoi puţintel. 

Cuprins: de un acces de sinceritate, Orlov îşi schimonosi 
faţa buhăită într-un zâmbet. 

— M-aş descurca mult mai bine la mine acasă, domnule 
căpitan. Nu putem s-o aducem la Litovski? 

Von Basel dădu încet din cap. Cam aşa se gândea şi el. Ce- 
ar fi să răpească femeile? Să mai fie căpitanul Moskolenko 
câtva timp... şi să aibă astfel un ascendent grozav asupra lui 
Ash în momentul în care va pune mâna pe Tişkova. 

Avea neapărată nevoie de Ash... Ţarul era intangibil şi la 
Stavka, şi în Palatul Alexandru, unde vilele din Ţarskoe Selo 
adăposteau în secret o tabără militară; numai la bordul 
trenului imperial devenea ceva mai vulnerabil în cazul unei 
răpiri, dar Von Basel nu putea să aştepte trenul imperial să 
se mişte la bunul plac al ţarului. Şi nici nu avea nevoie dacă 
Ash făcea ceea ce îi spusese. 

Să răpească femeile de la „Petru şi Pavel”. S-o ţină ostatică 
pe iubita lui Ash. Pentru orice eventualitate. La schimb. 
Ţarul Nikolai al II-lea pentru Tamara Tişkova. 

Ash îl va convinge pe ţar să părăsească Rusia şi să plece în 
Anglia, apoi Ash îl va preda pe ţar lui Von Basel, iar el, Von 
Basel, îl va duce pe ţar în Germania. Orlov ar putea s-o ia pe 
Sedovina, şi locotenentul Ohranei, preocupat de cazul 
acesteia nu se va mai sinchisi să verifice afirmaţia lui Von 
Basel potrivit căreia Tişkova izbutise cumva să scape... 
Două ore mai târziu Von Basel îi pusese pe toţi falsificatorii 
de acte care îi erau loiali să întocmească hârtiile necesare 
pentru a fi prezentate comandantului închisorii Petru şi 
Pavel. În timp ce Von Basel în persoană îi făcea acestuia o 
vizită spre al mitui între patru ochi. 


Comandantul închisorii din fortăreaţa Petru şi Pavel, un 
uriaş blond, jovial, lăsa impresia că-i place meseria pe care 
o face. I se adresă lui Ash prin intermediul căpitanului 
Ohranei care aprobase vizita. 

— Spune „nu avem prea des femei atât de frumoase”, apoi 
întrebă „Ce îţi este?” 

— O prietenă, spuse Ash. 

Căpitanul traduse. Comandantul râse şi zăngăni un inel 
uriaş cu chei, trecându-şi-l pe sub braţ. Rosti câteva 
cuvinte, apoi Ash îi spuse căpitanului: 

— Aş prefera să nu-i mai vorbesc. 

Comandantul continuă să peroreze şi căpitanul fu nevoit 
să traducă. 

— Spune că din închisoarea asta n-a evadat nimeni, 
niciodată. Speră că le veţi descrie temnicerilor din America 
inovațiile de aici... 

Ash se uită la comandant şi se întrebă dacă acesta ştia că 
fusese el însuşi deţinut aici, chiar în această iarnă. 

— Spune-i că în America nu avem închisori politice, nu, n- 
aş vrea să-l jignesc. Transmite-i că sunt gata s-o văd. 

Dar comandantul ştia puţină engleză şi îi răspunse singur 
lui Ash cu accentul lui greoi. 

— O să aveţi când o să fie nevoie de ele. 

Fluierând vesel, comandantul îl conduse pe Ash din biroul 
lui într-o clădire joasă care adăpostea cazărmile, în afara 
curţii înzăpezite a fortăreței. Spirala de aur şi cupola în 
formă de ceapă din vârful Catedralei Sf. Petru şi Pavel 
străluceau în lumina apusului. Zidurile fortăreței ascundeau 
oraşul şi râul, astfel că terenurile de antrenament şi curtea 
s-ar fi putut afla oriunde în Rusia, la mii de mile depărtare, 
în inima ţării, imagine bucolică subliniată de şirul de sănii 
cu cai care transportau lemne de foc. 

Comandantul o luă pe o alee dintre două imobile lungi, 
unul din piatră, celălalt din stuc vopsit în galben, mult mai 
frecvent întâlnit în Petrograd. Intră pe o uşă grea din fundul 


aleii şi le strigă ceva paznicilor care se întoarseră cu faţa la 
perete, aşa cum făcuseră şi atunci când fusese arestat Ash. 

Îl urmă pe comandant într-o a doua încăpere în care nu se 
afla nimic altceva decât o masă de lemn şi nişte cuie în 
pereţi - camera de percheziţie unde îi luaseră hainele - 
apoi urcară câteva scări de piatră spre o uşă de fier păzită 
şi intrară într-un coridor cu uşi de lemn. Era mai frig decât 
îşi amintea Ash. 

Comandantul îi făcu semn să ridice mâinile şi Ash se 
conformă. Temnicerul îl percheziţionă cu atenţie. Îi luă 
sabia şi o rezemă într-un colţ, îl pipăi pe braţe şi pe 
picioare, pe umeri şi la brâu. Apoi gâtul, spatele. Zâmbetul 
comandantului îngheţă în momentul în care atinse tocul 
pistolului de şevro de la spate. 

Pocni din degete şi un gardian intră imediat în cameră, cu 
pistolul îndreptat spre Ash. Comandantul îi făcu semn să-şi 
desfacă tunica. Ash îşi descheie toţi nasturii şi ridică tunica. 
Comandantul puse mâna pe la spatele lui Ash şi scoase 
conţinutul tocului de şevro. 

Ash îşi ţinea respiraţia. Comandantul îşi strânse mâna 
mare şi îi ordonă gardianului să iasă. Când rămaseră din 
nou singuri în coridorul de uşi de lemn şi ferestre de fier 
forjat, comandantul deschise pumnul. Zâmbetul îi revenise 
pe buze, viclean, speculativ, interesat. 

Aurul zăngăni înfundat când deschise punga de piele. 
Sovereigni britanici. Fiecare dintre ei cântărea douăzeci de 
pounds. Cincizeci în total. Zece mii de ruble? Douăzeci pe 
piaţa neagră? Rămase cu privirile pironite asupra aurului, 
arzând de dorinţă să-l ia; în cele din urmă, ridică din umeri 
cu 0 expresie aproape timidă. 

Numai în vis îşi imaginase Ash că ar fi posibil să cumpere 
libertatea unui deţinut din cea mai importantă închisoare 
politică a ţarului. Dar poate că, în schimbul banilor, i se va 
oferi o clipă de singurătate cu Tişkova? Îi pronunţă numele. 

— Tişkova? O expresie greu de definit se întipări pe chipul 
comandantului. Era aici, într-adevăr, dar comandantul se 


întreba oare de unde ştia Ash. Comandorul îl întrebase pe 
Vadim cum se spune în ruseşte „vizită”. Încercă acum, 
masacrând pronunția, încercă încă o dată şi apoi încă o 
dată. 

Comandantul făcu ochii mari. Douăzeci de mii de ruble 
pentru o vizită? 

Ash îi explică prin gesturi că asta era destinaţia banilor. 

Temnicerul cântări monedele în mână, apoi le lăsă să cadă 
înapoi în pungă, o legă la gură şi şi-o strecură în buzunar. Îl 
conduse pe Ash spre o uşă, băgă o cheie în broască şi uşa se 
deschise. Ash intră şi uşa se trânti în urma lui. Celula era la 
fel cu cea în care fusese ţinut el. În partea de sus se afla o 
fereastră mare, zăbrelită. O femeie se întoarse cu faţa spre 
el, şi în clipa aceea văzu chipul înspăimântat al Sedovinei. 
Speranţa strălucea în ochii ei. Ash îşi ascunse cum putu mai 
bine dezamăgirea şi încercă să zâmbească. Poate că după 
aceea comandantul îl va duce la Tamara... poate... 

Sedovina stătea lângă fereastra tăiată aproape de plafonul 
boltit. Se ţinuse cu mâinile de bare, privind afară, la cerul 
roşu. O îmbrăcaseră într-o rochie de muselină fără nici o 
formă şi papuci de pâslă, însă cel puţin părul ei lung şi auriu 
arăta la fel de frumos ca întotdeauna. În celulă era frig. 
Fata avea lanţuri la mâini şi la picioare. Lanţuri, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

Ash se uita la ea şi şi-o imagina pe Tamara. 

— Ce mai faci? 

Îi vorbea în şoaptă. 

— Nu te aude nimeni, spuse Sedovina. Au căptuşit pereţii 
ca să nu putem comunica unii cu alţii. Eram aşa de 
înspăimântată, iar dumneata reprezentai singura persoană 
la care mă puteam gândi... 

Lumina electrică se aprinse, acționată de undeva, din 
interiorul închisorii, şi Ash o văzu ceva mai bine decât în 
lumina slabă care venea pe fereastră. Era şocat. 

— Dumnezeule mare... ce s-a întâmplat cu faţa dumitale? 

— M-au bătut. 


Ash simţi că i se face greață. O dungă urâtă pornea de-a 
curmezişul obrazului ei, de la buză până la ureche. 

— Cine ţi-a făcut asta? 

— Mi-au luat interogatoriu. 

Se întoarse cu faţa spre el, continuând să ţină barele cu o 
mână, cu trupul întins ca atunci când dansa. 

— Pentru că nu am avut ce să le spun, mi-au zis că asta o 
să-mi aducă aminte... că or să vină din nou după mine. 

Ash străbătu cei câţiva paşi până la ea, îi luă blând faţa în 
mâini şi îi întoarse obrazul spre lumină. 

— Ce te-au întrebat? Zise el, simțindu-se ridicol de 
neajutorat. În vreme ce stătea cu ochii pironiţi asupra 
obrazului ei, îşi imagina chipul Tamarei sluţit de aceeaşi 
dungă roşie. 

— Mi-au spus că vor veni mâine. Vera începu să plângă. Au 
zis că or să vină din nou mâine, la apusul soarelui. Mi-au 
spus să mă uit la soare şi când acesta va dispărea la orizont, 
să ştiu că vor veni după mine... 

— Încearcă doar să te sperie... dar să nu faci nici o 
prostie... Valentinov a fost arestat împreună cu toţi ceilalţi 
actori. 

Avocatul tatălui ei descoperise că poliţia ridicase toată 
trupa - ţarul, țarina, Rasputin şi cei cinci copii. 

— Nu ai cum să-i aperi, Vera. Au fost deja prinşi. 
Răspunde-le la întrebări. 

Dar ce te întreabă oare pe tine, Tamara? Îşi zise el în 
gând. 

— Nu m-au întrebat despre Valentinov, continuă Sedovina. 

— Kiricenko? Nu-ţi face griji în privinţa lui. Încă nu l-au 
prins. Nu ştii nimic care ar putea să-i facă rău. Răspunde-le 
la întrebări. 

— M-au întrebat despre tine. 

— Despre mine? 

Asta era o nebunie. Zăcuse nemişcat în patul de spital timp 
de zece zile. Fusese la dispoziţia lor oricând ar fi dorit. 
Marele Duce murise şi o dată cu el, întreaga conspirație. Ce 


puteau s-o întrebe pe ea, când era mai simplu să i se 
adreseze lui? Existau anumite limite chiar şi atunci când se 
punea problema să deranjeze un potenţial aliat... 

— Ce te-au întrebat? 

— Mi-au spus că vor să ştie ce ai făcut la Reval... 

Von Basel. 

Ochii ei albaştri se umplură de lacrimi. 

— Nici nu ştiam că ai fost la Reval. De unde să ştiu? Le-am 
spus. Mi-au zis că mint. 

— De asta l-ai rugat pe Vadim să vină la mine? 

— Nu, atunci nu ştiam, asta s-a întâmplat la prima 
închisoare. M-am gândit pur şi simplu că ai putea să mă 
ajuţi cumva... Nu cunosc pe nimeni altcineva. Apoi m-au 
întrebat de dumneata... zău că nu înţeleg. 

Ash îşi petrecu braţul pe după umerii ei. Nu avea nimic pe 
sub rochia de muselină. Trupul ei era surprinzător de slab 
pentru o dansatoare atât de puternică. Frica îi scutura tot 
corpul. 

— Ce pot să le spun când or să mă interogheze din nou 
mâine? 

Ash trase adânc aer în piept. 

— Spune-le că m-am dus la Reval ca să mă întâlnesc cu un 
general rus din Sectorul Nord. Îi schiţă rapid câteva detalii 
ca să pară mai plauzibil. Am făcut-o pentru Marele Duce 
Valeri. Avea nevoie de sprijinul generalilor. 

Sedovina rămase cu gura căscată. 

— Este vorba de o încercare de lovitură de palat, Vera. 
Ducele dorea să devină ţar. 

— Ce general? 

Brusilov, se simţi el tentat să spună, dar se răzgândi 
imediat. Brusilov era un general prea bun ca să-i pericliteze 
existenţa dându-l pe mâna Ohranei. Dacă Ash trebuia să 
condamne un om nevinovat ca s-o protejeze pe Sedovina, 
fără să dezvăluie motivul adevărat al deplasării sale la 
Reval, măcar să fie un individ insignifiant, a cărui absenţă 


de pe câmpul de luptă să nu fie resimţită, ba chiar să 
contribuie la reducerea numărului de morţi. 

— Ai făcut şi dumneata parte din conspirație? 

Ash trase din nou aer în piept. Această încercare de ao 
scuti de suferinţe se dovedea nereuşită, dar Ash văzu aici 
cel puţin o şansă de ao ajuta pe Tamara. 

— Unii ar putea crede lucrul acesta... sunt dezorientaţi... 
în schimb, au arestat-o pe Tamara Tişkova, iar ea nu are 
nimic de-a face cu asta. 

— Au arestat-o pe Tişkova? Nu-i venea să creadă că un 
asemenea simbol al artei nimerise în acelaşi năvod cu ea. 

— Este şi ea la „Petru şi Pavel”. N-ai văzut-o? 

— Cred că este o femeie în celula de alături, spuse ea. Ne 
ţin izolate, n-am văzut decât temniceri şi un comandant. 
Dar când au deschis ferestruica pentru mâncare am auzit o 
femeie plângând. 

Ash privi zidul. Mortar, piatră şi pâslă... îl pipăi. 

— Eşti sigură? 

— Nu. Şi sunt mai multe celule, domnule comandor. Şi 
mulţi deţinuţi. 

Îi puse o mână pe braţ. Lanţurile i se agăţară de mânecă, 
dar la vederea nefericirii lui, Vera păru ceva mai liniştită. 
Ash îşi veni în fire şi întrebă: 

— Cine te-a interogat în legătură cu mine? 

— Paznicii care mă ţineau îi spuneau Orlov... Locotenent 
Orlov. 

Numele nu-i spunea nimic lui Ash. Un nume ca oricare 
altul pe care îl putea folosi Von Basel. 

— Locotenent al Ohranei? 

— Aşa cred. 

Ash rămase cu ochii la perete. 

— Era rus? 

— Bineînţeles. 

— Cum arăta? 

— Scund, gras şi chel. 


Nu era Von Basel... dar cine altcineva se interesa de 
motivul deplasării lui la Reval? 

— Cine mai era cu el? 

— Paznicii. 

— Cum arătau? 

— Ca nişte paznici. 

— Era vreunul cam de înălţimea mea, foarte slab şi cu o 
faţă osoasă? 

— Nu. 

Să fi avut Von Basel un asistent? Sau toate acestea nu 
aveau nici o legătură cu spionul german? 

— Ai idee de ce îşi închipuie acest locotenent Orlov că ţi-aş 
fi putut divulga motivul deplasării mele la Reval? 

— La început m-am mirat şi eu, apoi mi-am amintit... m-ai 
condus de două ori acasă. Ne-am întâlnit o dată şi la şcoală. 
Cineva ne-a văzut, i-a spus lui Vadim şi acesta s-a lăudat că 
îmi faci curte. 

— Eu? De ce să se laude Mihailov cu mine? Nu am titlu 
nobiliar, nici bani, şi nu sunt decât un modest ofiţer de 
marină. lar tatăl dumitale are anumite sensibilităţi sociale... 

— Eşti american, spuse ea. Vadim e înspăimântat de 
perspectiva revoluţiei. După părerea lui cel mai bun lucru 
ar fi să mergem în America. 

Oare să nu fi avut Orlov nici o legătură cu Von Basel? 

— Comandantul a venit împreună cu Orlov? 

— Numai până la celula mea, nu a ieşit afară. 

— Afară? Cum adică, afară? 

— M-au dus în altă clădire. 

— Unde? 

— Nu sunt sigură... în fortăreață. Păreau grăbiţi, voiau să 
mă aducă cât mai repede înapoi aici. 

— Ai mers afară pe acelaşi drum pe care ai venit când te- 
au adus pentru prima oară aici? 

— Aşa cred, prima dată era întuneric, dar am mers printre 
cele două clădiri lungi înainte să traversăm o curte. 

Îşi duse mâna la faţă şi făcu ochii mari. 


— Dumnezeule, Tişkova... 

— Ce este cu ea? 

— M-au ameninţat - şi eu am început să plâng; atunci el 
mi-a spus că de mâine o să am companie şi că or să ne pună 
să dansăm... asta voia să spună. 

Ash înghiţi un nod. E clar, Orlov era omul lui Von Basel. 
Neamţul nu putea risca să-şi dezvăluie identitatea în faţa 
Tamarei, aşa că îl trimisese pe Orlov s-o interogheze mai 
întâi pe Vera, apoi şi pe Tamara. Nu ar fi avut cum să 
explice faptul că o interoghează el însuşi pe Vera şi apoi 
pune pe altcineva să se ocupe de Tamara. Orlov urma să 
facă amândouă treburile... 

Şi apoi îşi dădu seama de un lucru teribil. Nici Tamara nu 
ştia motivul adevărat pentru care fusese la Reval. Trebuia 
să-i dea ceva mai mult decât minciuna pe care i-o oferise 
Sedovinei. O pusese în mare primejdie, deşi încercase s-o 
apere. Dar misiunea lui reprezenta lucrul cel mai 
important... nu însă şi atunci când intra în joc Tamara. Ea 
conta mai mult decât orice altceva... 

Uşa se dădu de perete. Comandantul îi făcu semn să iasă. 
Când Ash ezită, omul intră în celulă, îl apucă de braţ şi îl 
trase pe culoar, în timp ce doi paznici trânteau şi încuiau 
uşa. Sedovina rămase cu privirile după el, cu lanţuri la 
mâini şi la picioare. 

— Tişkova? I se adresă Ash comandantului. 

Omul dădu drumul braţului lui Ash, îşi scutură pantalonii 
pentru ca Ash să audă cum zornăie aurul şi se strâmbă: 

— Niet. 

Ash îl dădu la o parte şi se repezi la uşa de lângă celula 
Sedovinei. 

— Tamara! Îi strigă numele cât putu de tare, deschizând 
ferestruica. Spune-le că am fost... 

Doi paznici se repeziră asupra lui, îl puseră la podea şi îl 
duseră afară din închisoare. În memorie i se întipărise o 
faţă străină, tânără şi înspăimântată, cu vânătăi pe care şi 
le imagina înmulţite cu o sută pe chipul Tamarei. 


Lăsă bileţele pentru Von Basel în ascunzătoarea din zidul 
ambasadei germane şi trecu de mai multe ori pe acolo în 
timpul nopţii, iar în ziua următoare din oră în oră. 

Von Basel nu catadicsi să-i dea nici un răspuns. Soarele 
păli şi pe la începutul după-amiezii începu să ningă. Nori 
grei şi întunecaţi prevesteau o altă furtună de zăpadă 
dinspre Golful Finic. Cât despre promisiunea lui Orlov 
pentru apusul soarelui, momentul acesta nu putea fi decât 
ghicit de Sedovina şi Tamara, în timp ce priveau cerul prin 
gratiile de la ferestre. 

Fiul ţărăncii văduve venise acasă de la război cu un singur 
picior şi un pistol nemţesc ruginit. Într-un fel, Dumnezeu 
avusese grijă de ei; băiatul îi păzea săniile încărcate cu 
butuci de mesteacăn de hoţi şi de dezertorii care mişunau 
prin împrejurimi, Fortăreaţa cumpăra lemne de foc 
indiferent dacă era verde sau uscat; şi plătea cu bani 
gheaţă. Nu mai mult decât înainte de război, acum când 
toate preţurile crescuseră de patru ori, dar cel puţin, 
plăteau. Fiul ei îi spunea că e proastă, că ar putea obţine de 
trei ori mai mult dacă l-ar vinde celor din palatele aflate pe 
malul celălalt al râului, dar femeia nu trecuse niciodată 
Neva şi nu intenţiona s-o facă tocmai acum, când era 
văduvă şi avea un fiu infirm. 

Băiatul mâna calul cu un aer posomorât. Femeia stătea în 
picioare pe una din aripile laterale de aproape un metru ale 
saniei, care a împiedicau să se răstoarne în zăpadă şi se 
întreba îngrijorată câţi cartofi mai rămăseseră în beciul de 
sub coliba ei de lemn. Parcurseseră zece verste din drumul 
destul de puţin circulat care ducea spre fortăreață, când un 
vehicul se năpusti spre ei. Semăna cu o maşină pe două roţi 
care fuseseră ataşate la nişte schiuri, iar pe dedesubt 
vehiculul era prevăzut cu o curea de transmisie ce-i 
permitea să înainteze muşcând zăpada, asemenea unui tanc 
pe şenile. 

Băiatul înjură şi struni calul pentru a se trage la marginea 
drumului, în timp ce mama sa îi atrăgea atenţia să nu dea în 


şanţ. Nu-şi putea imagina cum ar fi reuşit, ea bătrână şi el 
cu un singur picior, să ridice sania din şanţ. Vehiculul patină 
şi se opri blocând drumul. 

Din vehicul coborâră trei bărbaţi. Fiul puse mâna pe pistol, 
dar femeia îl opri. Nu erau genul de oameni care să fure 
lemne. Cel mai în vârstă era slab ca un cocostârc, avea 
părul şi faţa cenuşii şi părea chiar mai bătrân decât ea. 
Purta o haină lungă, bine croită, pe care oamenii de la ţară 
o numeau diplomat, deşi se destrămase pe la poale. Bărbaţii 
mai tineri erau îmbrăcaţi în mantale de soldaţi aristocrați. 
Unul dintre ei avea mustață de ofiţer, celălalt îşi pierduse 
numai un braţ - Doamne fereşte, dacă fiul ei ar fi pierdut 
numai un braţ în loc de un picior ar fi plecat din nou la oraş 
şi ar fi lăsat-o singură. 

Cocostârcul cel bătrân îi vorbi într-o rusească prețioasă, 
cu accent german şi franțuzesc şi cu cuvinte pe care nu le 
înţelegea. Băgă mâna sub haina diplomat şi scoase din 
buzunar un teanc gros de ruble. Nu văzuse în viaţa ei aşa 
de mulţi bani, dar ştia să numere şi păreau suficienţi ca să 
cumpere un cal, o vacă şi să mai rămână ceva şi de cartofi, 
cât să reziste până la vară. Bătrânul cocostârc spuse că 
poate câştiga acei bani, dacă domnul cu mustață intră în 
fortăreaţa Petru şi Pavel sub grămada ei de lemne. 

Femeia întrebă cum o să mai iasă. Le spuse că la 
întoarcere paznicii înfigeau baionetele în sania încărcată cu 
bălegar de la grajdurile fortăreței. 

Cum va ieşi nu e treaba ei, îi spuse bătrânul cocostârc pe 
un ton tăios. Tot ceea ce dorea era să intre. Fiul ridică din 
umeri. Un nebun plin de bani - nu era treaba lor. Traseră 
sania într-un loc mai ferit, ca să nu se vadă din drum şi 
ascunseră lemnele pe care le luaseră din sanie ca să facă 
loc bărbatului. Vehiculul cel ciudat venea în urma lor. 
Băiatul îl privea fermecat... spunea că face şosea în zăpadă. 
Femeia îi spuse să-şi ţină gura. Aristocraţii vorbeau. Fiul ei 
ştia ceva franţuzeşte, dar clătină din cap: aristocrații 
vorbeau englezeşte. 


— Este mai puţin un plan şi mai curând o speranţă, zise 
Roland, în timp ce Ash se pregătea să se urce în sanie. 

— Este şi ultima mea speranţă. 

— Aş vrea să te mai gândeşti, să mă laşi să vin cu tine... 

— Am nevoie de tine afară. Vreau ca maşina să fie caldă şi 
gata să pornească dacă vin cu potera după mine. 

— Poteră? Ce-i aia? 

— Jandarmi, asta e. Şeful jandarmeriei şi o mulţime de 
adjuncţi. 

Ash se întinse în sanie şi Roland le făcu semn ţăranilor să-l 
acopere cu butuci. 

— Adică nişte copoi? Întrebă Roland. 

— Da, numai că umblă călare. Roland îl atinse pe umăr. 

— Bonne chance, mon ami. 

După ce îl îngropară pe cel cu mustață suficient de bine 
pentru ca ceilalţi doi să se declare mulţumiţi, cocostârcul şi 
aristocratul cu un singur braţ făcură un lucru straniu. 
Cocostârcul ridică banii în ambele mâini pentru ca femeia 
să îi vadă. Bărbatul cu un singur braţ scoase o lamă argintie 
din bastonul de promenadă şi tăie teancul de ruble în două. 
Lama trecu prin teancul gros ca prin unt. Îi dădu femeii o 
jumătate şi şi-o păstră pe cealaltă. Cocostârcul îi spuse că o 
s-o primească atunci când prietenul lor va ieşi teafăr din 
închisoare. 

Femeia protestă, susţinând că n-o să fie vina ei dacă omul 
nu va mai putea ieşi din fortăreață - profitau de ea, că era 
femeie bătrână - însă cocostârcul o fixă cu ochii lui ca două 
mărgele şi femeia îşi dădu seama că omul îi ghicise intenţia, 
de a-i da de gol în faţa paznicilor în schimbul unei 
recompense... Pentru că banii nu ajungeau pentru cal şi 
pentru vacă. Înainte de a putea să-i cumpere, femeia 
trebuia să plătească kulak-ul la care avea datorii, şi 
perceptorul o să-şi ceară partea lui pentru cal şi pentru 
vacă. 

Ash se lăsă pe vine văzând un grup de recruți care păreau 
să fi venit direct de la ţară; aceştia trecură în marş pe lângă 


stiva de lemne în spatele căreia Ash stătea ascuns de o oră, 
supraveghind uşa de la intrare. Sergentul care conducea 
instrucţia răcni un ordin şi grupa făcu la dreapta-împrejur, 
îndepărtându-se de stiva de lemne, cu excepţia unui băiat 
greoi care făcu stânga, pornind direct spre Ash. 

Fortăreaţa, care adăpostea aproximativ douăzeci şi cinci 
de mii oameni, era un adevărat viespar în seara aceasta. În 
ciuda ninsorii abundente, curţile luminate de becuri dintre 
clădirile barăcilor răsunau de zgomotul bocancilor şi de 
zăngănitul armelor. Când sania îl lăsase în spatele stivei de 
lemne, care acoperea o suprafaţă de aproximativ un sfert 
de acru, Ash era îngrijorat la gândul că soldaţii vor face 
instrucţie până în momentul în care omul lui Von Basel va 
veni după Sedovina şi după Tamara. La un moment dat, se 
întrebă chiar dacă nu cumva ratase momentul când 
ieşiseră. 

Băiatul continua să se apropie de el. Ash se trase şi mai 
mult în umbră. Se întunecase, trecuse şi apusul soarelui de 
care vorbise locotenentul Orlov, dar soldaţii continuau să 
mărşăluiască la lumina care venea de la ferestre. 

Exasperat, sergentul care conducea instrucţia fugi după 
băiat şi îi dădu doi bocanci în spate. Băiatul căzu strivindu- 
şi faţa de lemne. Ash îl auzi cum geme, dar în secunda 
următoare recrutul sări imediat în sus, cu sângele şiroindu-i 
pe nas şi porni grăbit spre tovarăşii lui, apoi execută corect 
următoarea întoarcere, spre marea uşurare a lui Ash. 

O lovitură de tun vesti ora şase. Soldaţii dispărură rapid şi, 
în clipa următoare, curţile se goliră. Se mai vedeau doar 
câţiva preoţi în sutane negre care se îndreptau spre 
catedrală. Ash se ridică în picioare şi porni în pas vioi spre 
pasajul care ducea la închisoare. Doi bărbaţi în haine civile 
se îndreptau spre pasaj din direcţia porţii principale, venind 
dinspre Neva. Ash se apropie suficient de mult ca să le 
arunce o privire, apoi se îndreptă spre catedrală. Nu-l 
identifică pe Von Basel, dar constată că unul dintre ei era 


scund şi spătos. Îi urmări cu privirea şi văzu că se îndreaptă 
spre pasajul de lângă închisoare. 

Urcă cele câteva trepte ale catedralei şi, când întoarse din 
nou capul, abia dacă mai zări clădirea galbenă, cu două 
etaje, prin perdeaua de zăpadă. Intră în catedrală şi 
îngenunche lângă un mormânt de lângă uşă. Preoţii se 
adunaseră în faţa unui altar uriaş aflat la celălalt capăt al 
catedralei; nu se vedeau nici un fel de bănci, numai 
morminte, o mulţime de morminte. 

Ash calculă în minte timpul de care aveau nevoie cei doi 
oameni ca să ajungă la destinaţie, în vreme ce privirea i se 
opri asupra unei inscripţii cu litere latine. Se ruga la 
mormântul lui Petru cel Mare, ţarul care construise oraşul, 
fortăreaţa, catedrala şi închisoarea... Vedea cu ochii minţii 
pasajul, uşa principală, foaierul şi camera de percheziţie. 
Cei doi prezentaseră nişte hârtii, aşteptau poate, în timp ce 
paznicii se duceau în sus, pe treptele de piatră, printr-un 
condor, apoi în jos, până la capătul primului coridor, se 
întorceau la dreapta şi mergeau până la capătul 
următorului coridor şi mai străbăteau o jumătate din cel de- 
al treilea până la uşa Sedovinei. Cheia în broască, uşa 
trântită de perete şi o iau pe fata înspăimântată. Alături se 
afla celula Tamarei. Cheie în broască, uşă deschisă, o iau pe 
Tamara. Aruncă nişte pături pe umerii lor, le scot pe uşă, 
prin coridor, la stânga, în jos, iar la stânga, pe coridor, pe 
uşă, în jos câteva trepte şi le predau celor doi bărbaţi care 
le flanchează din ambele părţi şi le conduc prin camera de 
percheziţie şi prin foaier înapoi în zăpada de afară. Ash se 
ridică în picioare şi ieşi grăbit din catedrală, scoţându-şi din 
mers sabia. 

Curtea era tot pustie, acoperită de un strat gros de 
zăpadă. Dinspre pasaj nu venea nimeni. Ash se uită în toate 
părţile. Nimeni. Alergă să le descopere urmele înainte ca 
zăpada să le acopere şi chiar atunci îi văzu ieşind din pasaj. 
Le trebuiseră câteva minute ca să le scoată lanţurile de la 
picioare. 


Tamara se ţinea dreaptă, ţeapănă, supărată. Ash se ruga 
în sinea lui zicându-şi că, dacă era supărată, însemna că n-o 
loviseră. Agentul scund o ţinea de braţ pe Sedovina, iar 
celălalt pe Tamara. Ash se apropie mai mult. Individul scund 
de statură îi vorbea Sedovinei, şi vocea lui avea un ton 
ameninţător. Omul tăcu în momentul în care îl văzuse pe 
Ash că se apropie, ceea ce-i întări convingerea că scoaterea 
lor din închisoare nu era legală, şi că, în cel mai bun caz, 
comandantul închisorii fusese plătit foarte gras ca să 
închidă ochii. 

Sedovina părea înspăimântată. Mai rămăseseră doar trei 
metri, şi Tamara îl zări pe Ash. Faţa ei se lumină pentru o 
clipă, apoi deveni impasibilă. Făcu un pas înapoi, 
distrăgându-i atenţia omului care o ţinea. Ash profită de 
ocazie, luă sabia ca pe o măciucă şi îl lovi pe individ cu 
teaca. Era pentru prima oară când îi reuşea trucul pe care 
i-l predaseră la Academie. Factorul surpriză şi poteca 
alunecoasă îi fuseseră de mare ajutor. În vreme ce bărbatul 
se prăbuşi greoi la pământ, Ash ţinea deja vârful sabiei la 
gâtul celui de-al doilea. 

— Tradu, îi spuse Ash Tamarei. Spune-i că, dacă nu-mi dă 
hârtiile, îl ucid. Scoase şi Lugerul, ţinându-l pregătit sub 
manta. Ochii lui Orlov se plimbară de la tăişul sabiei lui Ash 
la pistol şi înapoi. 

— Ştiu englezeşte. Nu poţi folosi hârtiile mele, fiindcă 
paznicii mă cunosc. 

— Ia-ne cu tine. 

— N-or să mă lase. 

Ash băgă sabia în teacă şi îndreptă pistolul spre fruntea lui 
Orlov. 

— Încearcă! 

Tovarăşul lui Orlov începu să se mişte pe jos. Ash îl puse pe 
picioare, îi răsuci un braţ la spate şi îndreptă din nou 
pistolul spre Orlov. 

— O să traversăm curtea spre stivele acelea de lemn. 
Tamara, stai pe-aproape. Ţine-o şi pe Sedovina. 


Privi în toate părţile. Un grup de ofiţeri se apropia de ei, 
dar abia se distingeau în furtuna de zăpadă. 

— Daţi-i drumul. 

Îl smuci pe omul pe care îl ţinea şi propti pistolul în spatele 
lui Orlov, Traversară curtea, trecând periculos de aproape 
de unele lămpi şi, în cele din urmă, ajunseră la stivele de 
lemne. Ash privi în urmă. Oare fuseseră zăriţi de la 
ferestre? Aştepta să audă vuietul sirenei. 

Eliberă braţul omului şi îi dădu o lovitură puternică în 
ceafa. Orlov dădu să pornească, dar Ash îl opri şi îi spuse să 
îngenuncheze. Privi în jos spre Orlov. 

— Ştiu că ai bătut-o pe Sedovina, pot să-mi imaginez ce ai 
plănuit pentru amândouă în seara aceasta. 

— Nimic, numai aşa, ca să le sperii... 

— Unde le duceai? 

Orlov ezită, apoi spuse: 

— În acelaşi loc ca şi ieri. O cameră de cazarmă. Voiam 
numai să le pun câteva întrebări... 

— Lasă vorba şi ascultă la mine... le ucid la cea mai mică 
aluzie că nu putem ieşi de aici. O să ne scoţi afară... viaţa ta 
e în mâinile tale. Acum ridică-te şi arată-ne drumul. 

Orlov se conformă şi dădu să se îndrepte spre poarta Petru 
cel Mare. 

— Nu, îl opri Ash. La poarta dinspre râu. Du-ne la râu, 
naiba să te ia. 

Contele Von Basel consideră că mirosul greu emanat de 
şoferul lui de la poliţie care se dusese să se uşureze era un 
motiv suficient de puternic pentru a lăsa geamul în jos, în 
ciuda vântului îngheţat ce sufla dinspre râu. Maşina era 
parcată pe gheaţă, la câţiva metri de fortăreaţa 
morocănoasă şi sumbră, abia vizibilă în întunericul nopţii. O 
lumină slabă lucea deasupra porţilor dinspre râu ale 
fortăreței, unde Orlov urma să apară dintr-o clipă în alta, şi, 
dacă mai exista un Dumnezeu în ceruri, avea să fie însoţit 
de Vera Sedovina şi de Tamara Tişkova. 


Von Basel şi comandantul încheiaseră un târg corect, după 
ce Von Basel îi servise un teanc de hârtii oficiale menite să-l 
disculpe pe comandant. lar locotenentul Orlov, care habar 
n-avea de ceea ce se petrece, cu mintea lui primitivă 
obsedată de făptura tinerei balerine, era înarmat cu hârtii 
oficiale semnate de cele mai de seamă personalităţi ce 
puteau fi cumpărate cu bani. În anumite momente, îşi zicea 
Von Basel, aproape că îndrăgea Rusia. 

Vârful ascuţit ca un ac al unei săbii se lipi de gâtul lui. 
Încet, cu grijă, se întoarse şi îl văzu în cadrul ferestrei, cu 
mantaua şi pălăria acoperite de zăpadă, pe cavalerul 
Francois Roland. Pentru o clipă, tăcerea fu atât de 
desăvârşită, încât avu impresia că aude vuietul apelor Nevei 
sub crusta groasă de gheaţă. 

— Coboară din maşină, conte Von Basel! 

În toţii anii aceştia petrecuţi în Rusia, contele Von Basel nu 
fusese luat niciodată prin surprindere. Şi acum, dintre toţi 
oamenii din lume... parcă l-ar fi preferat pe Ash. 

— Poponar nenorocit! 

Roland ridică din sprâncene. 

— Dacă a fost cumva o propunere, dragul meu, trebuie să- 
ţi mărturisesc că nu mă acuplez niciodată cu arabi leproşi, 
cu câini sifilitici sau cu conți germani. Ţine mâinile la vedere 
şi dă-te jos din maşină. 

Von Basel îl văzu pe şoferul lui care se întorcea, acum 
plasat în spatele lui Roland. Omul se îndreptă şi ridică 
pistolul ca pe un baston. Probabil că instinctul îl avertizase 
pe Roland, îşi spuse Von Basel, sau poate că nu mai simţea 
căderea fulgilor de zăpadă în spatele lui, căci şoferul 
blocase vântul cu trupul său... indiferent ce-o fi fost, odată 
prevenit, francezul îşi etală impresionanta sa viteză de 
reacţie. Se răsuci şi lovi - şi nu la întâmplare, observă Von 
Basel, în timp ce îşi făcea drum spre scaunul de alături şi 
spre uşa cealaltă. Exact la gât, iar omul muri instantaneu. 
Von Basel rezemă un pistol pe acoperişul maşinii şi îl 
îndreptă spre Roland. Acesta îşi permise să zâmbească. 


— Las-o baltă... niciunul dintre noi nu poate folosi o armă 
zgomotoasă într-un asemenea loc. Dacă ai fi putut, nu ai fi 
stat ascuns aici. 

Roland ocoli maşina. Von Basel îşi scoase spada din 
bastonul de promenadă şi îi deschise plăselele. Roland 
scutură din cap. 

— Sunt sigur că printre psihozele de care suferi nu se 
numără şi aceea a sinuciderii. Reţine că antrenamentul meu 
a fost ceva mai riguros decât al dumitale, care s-a rezumat, 
după câte ştiu, la măcelărirea unor studenţi impetuoşi şi 
fără minte. 

Von Basel ignoră zeflemeaua. 

— Eu sunt duelist, spuse el ridicând sabia, dumneata eşti 
numai scrimer. 

— Cred că am văzut destule crime la Verdun ca să-mi 
ajungă pentru tot restul vieţii, dar pot să te ucid şi am s-o 
fac dacă nu arunci arma aceea. 

— Eu mai am un avantaj, spuse Von Basel fără urmă de 
zâmbet pe chip. Două braţe. 

Scoase un pumnal lung şi îl scapără de două ori de sabie. 

— En garde. 

— Dă-te înapoi, spuse Ash. L.asă-le mai întâi pe ele să iasă. 
În faţă, ofiţerii care aveau bilete de voie pentru seara aceea 
se adunau la poarta puternic luminată a închisorii. Pe 
marginea potecii ce ducea spre fortăreață se înălţau o 
sumedenie de copaci ce creau impresia unui parc 
orăşenesc. 

— Vera, ia-l de braţul celălalt, Tamara, tu mă iei pe mine. 
Ţine-o bine, Orlov, se presupune că e prizoniera dumitale. 
Arată-ţi lanţurile, Vera. 

Mâinile ei erau ferecate în lanţuri; ale Tamarei nu. Când se 
apropiară de poartă, Ash prinse strâns braţul Tamarei şi îl 
îmboldi pe Orlov cu pistolul prin manta. 

Poarta era o trecere practicată prin zid, de aproximativ 20 
metri lungime cu plafon boltit. La ambele capete - păzite de 
soldaţi - se aflau zăbrele de fier şi se deschidea numai 


pentru a lăsa să treacă pe cineva. Ash se gândea că în 
intervalul necesar pentru a traversa distanţa dintre cele 
două grilaje, paznicii ar avea timp să se răzgândească. 

Orlov trânti hârtiile în mâna paznicului şi îi răspunse 
insolent când acesta îi puse o întrebare. Ash privi spre 
Tamara, şi aceasta îi făcu semn din cap că totul e în ordine. 
Paznicul deschise grilajul şi oamenii trecură în partea 
cealaltă. Orlov dădu să se întoarcă. 

— Mergi înainte. 

Ajunseră la cel de-al doilea grilaj, din exterior, şi din nou 
Ash îşi aţinti privirile asupra Tamarei să-i vadă reacţia, în 
timp ce Orlov vorbea cu şeful pazei. Conversaţia fu ceva mai 
lungă de astă dată, dar, în cele din urmă, grilajul se 
deschise. Ash îl îmboldi pe Orlov. Acesta o împinse pe 
Sedovina, iar Ash îi urmă împreună cu Tamara. Prin galeria 
de piatră se auziră nişte strigăte. Paznicii priviră spre ei. 

Ash remarcă o oarecare agitaţie la primul grilaj; îl văzu pe 
omul pe care îl lăsaseră leşinat lângă stiva de lemne 
vociferând şi arătând cu degetul spre ei. Sedovina îl 
avertiză printr-un strigăt. Orlov scoase un pistol de sub 
manta. 

— Mâinile sus, comandorule! 

Ash trase prin manta şi prinse pistolul lui Orlov în 
momentul în care acesta se prăbuşea la pământ. Paznicii 
luaţi prin surprindere nu înțelegeau de unde vin 
împuşcăturile. Ofiţerul lor se dezmetici şi desprinse 
revolverul de la şold. Ash îl dobori la pământ lovindu-l cu 
arma lui Orlov, dar ofiţerul îi seceră picioarele, şi Ash se 
trezi întins pe spate la pământ. 

Paznicii se repeziră spre el. Tamară apucă revolverul pe 
care îl scăpase din mână ofiţerul şi trase în paznicul cel mai 
apropiat. Ash sări în picioare, îi porunci celuilalt paznic să 
pună mâinile pe zid. Tamara făcu semn cu pistolul şi îi 
traduse. Paznicul se conformă, iar ofiţerul îşi îngropa faţa în 
zăpadă. 


— Fugi, îi spuse Ash Tamarei, împingând-o spre râu. 
Aceasta o apucă pe Sedovina de mâinile ferecate în lanţuri 
şi porniră în fugă pe terasa de piatră, în jos, spre scările 
debarcaderului. Retrăgându-se cu spatele în urma lor, Ash 
trase mai multe focuri spre ieşirea boltită, prin care fugeau 
acum mai mulţi soldaţi în urmărirea lor, doborându-i la 
pământ. Străbătu în fugă debarcaderul şi ajunse pe gheaţă. 
Sedovina căzuse şi Tamara o ajuta să se ridice în picioare. 

Ash scrută întunericul. 

— Unde o fi Roland? 

Dincolo de stâncile negre ale fortăreței se vedeau clipind 
luminile. Pocnetul pistoalelor era acum însoţit şi de 
zgomotul mai profund al carabinelor. Vântul tăios aducea 
valuri de zăpadă atât de dense, încât luminile Palatului de 
Iarnă dispăruseră cu totul, deşi acesta nu se afla decât la o 
distanţă de o jumătate de milă, pe malul celălalt al fluviului. 
Ash o luă pe Tamara de mână, în vreme ce aceasta o 
sprijinea pe Sedovina, şi toţi trei porniră pe râu. 

— Roland... 

Focurile de armă se îndreptară imediat spre locul de unde 
venise vocea lui. Cei trei o luară şi mai repede pe gheaţă, 
lăsându-se pe vine pentru a se feri de gloanţe. Ash zări 
silueta întunecată a unei maşini, se ridică în picioare şi se 
împiedică de un trup acoperit de zăpadă. Roland? Îl 
întoarse cu faţa în sus. Un străin cu gătlejul spintecat. Şi 
vehiculul lor care mergea pe zăpadă nu se vedea nicăieri. 
Mai auzi un motor şi silueta maşinii lor începu să se distingă 
în întuneric, cu Roland la volan. Alte focuri de carabină 
aveau drept ţintă maşina. 

Roland o întoarse cu multă stângăcie. Ash le împinse pe 
Tamara şi pe Sedovina în spate şi sări alături de Roland, în 
timp ce focurile de armă se concentrau din nou. Roland 
apucă schimbătorul de viteze, gemu şi se prăbuşi peste 
volan. Faţa lui strălucea albă în întuneric. Reuşi să ridice 
capul cu greutate: 

— Von Basel... poignard... pumnalul... 


Ash îl scoase uşurel pe Roland din spatele volanului. Arma 
îi rămăsese înfiptă în piept... Von Basel îl înjunghiase pe 
Roland cu un pumnal mare, în timp ce francezul încercase 
să pareze sabia acestuia cu singurul lui braţ. Dumnezeule 
mare, cum reuşise Roland să se urce în maşină? Cât mai 
avea de trăit? 

Reflectoarele fortăreței aruncau fâşii de lumină în 
întuneric. Ash îl aşeză pe prietenul său pe scaunul din 
dreapta, trecu peste el, găsi cheia de contact şi maneta 
schimbătorului de viteze şi execută o întoarcere scurtă - 
dar tocmai atunci un cerc de lumină străluci pe gheaţă, 
prinzând maşina în centrul lui. 

— Jos, şopti Ash, capul jos. 

Dar Tamara se întinsese deja peste scaunul din faţă şi îl 
îmbrăţişase pe Roland, în timp ce gloanţele biciuiau prelata 
de deasupra şi ricoşau de părţile metalice ale vehiculului. 

— M-a învins, şopti Roland. 

— A avut un poignard, prietene, n-a fost o luptă dreaptă... 
Ash băgă în viteza a doua. 

Francezul îl trase de mânecă: 

— E mai bun decât am crezut noi... 

Ash simţi cum şenilele muşcă adânc, dar lumina 
reflectorului îl orbea şi se îndreptă înapoi, spre fortăreață. 

— Kennet... 

Ash viră prea târziu; un alt reflector îl prinse în conul lui 
de lumină - păreau doi ochi uriaşi, depărtaţi unul de altul, 
care-şi aţintiseră privirea asupra lui. Ash făcu o întoarcere 
de 180%, lăsă luminile reflectoarelor în spatele maşinilor şi 
porni în întuneric. 

— Să căutăm un spital... 

Roland tăcuse. O mitralieră deschise un foc puternic, care 
acoperea zgomotul făcut de carabine şi de motorul maşinii. 
Gloanţele ciupeau zăpada, căutând cu înverşunare maşina. 
Ash viră mult stânga, mult dreapta, repetă apoi manevra, 
mergând în zig-zag că să-l deruteze pe ochitor, dar omul 
era foarte dibaci şi cartuşele mari continuau să treacă 


şuierând pe lângă capetele lor, ricoşând de maşină. Schiul 
din stânga se rupse. Maşina derapă şi se propti în gheaţă. 

Apăru şi al treilea reflector. Ash riscă să întoarcă privirile 
înapoi. Fortăreaţa parcă luase foc - cu luminile 
reflectoarelor, sclipirile focurilor de armă şi dâra continuă a 
mitralierei aflată sus, chiar în vârful bastionului. 

Dar maşina reuşise să iasă din raza lor de acţiune. Schiul 
rupt încă mai ţinea, iar ninsoarea trăgea o cortină deasă 
între ei şi reflectoarele de urmărire. 

Sedovina îl scutură pe Ash de umăr: 

— Tramvaiul. Tramvaiul pe gheaţă. E în josul fluviului, nu 
poţi să treci peste el. 

Ash încuviinţă din cap, execută o întoarcere uşoară cu 
maşina avariată şi porni în susul fluviului, lăsând fortăreaţa 
strălucitoare în stânga, când auzi o explozie chiar lângă 
maşină şi gheaţa crăpă. Artileria! Un tun de cinci 
centimetri. Aşchii de gheaţă dislocate de explozie sfâşiară 
pretată de deasupra maşinii. Ace de gheaţă îl loviră pe Ash 
în faţă, încă o bufnitură şi un alt obuz explodă la numai zece 
metri de ei. Era prins la mijloc. Dârele luminoase ale 
reflectorului porneau din nou convergent spre ei. 
Următoarea lovitură va fi, cu siguranţă, în plin. 

— Jos. 

Ash opri motorul, iar vehiculul se zgudui şi amuţi brusc. 
Alergă în jurul maşinii şi îl luă în braţe pe Roland. Oa treia 
explozie lovi partea din faţă a maşinii, zguduind-o şi 
împingându-l pe Ash peste Tamara. 

— Lasă.-l... 

— Nu pot... 

— E mort, Kennet, te rog... 

Tunul bubui din nou, şi obuzul despică aerul cu un zgomot 
asurzitor. Tamara îl trase pe Ash de lângă maşină, iar acesta 
porni după ea cam fără voie. O găsiră pe Sedovina şi o luară 
la fugă toţi trei în josul fluviului, în timp ce asupra maşinii se 
concentrau fasciculele de lumină de la mai multe 
reflectoare. Ash se uită în urmă. Braţul lui Roland era întins 


spre lumini, capul lăsat pe spate, spre speteaza scaunului... 
Privindu-l, Ash avu impresia stranie că francezul mulțumea 
pentru aplauzele adresate dinspre fortăreață. 

Lovită în plin, maşina explodă în timp ce ei fugeau în 
întuneric prin zăpada spulberată în vârtejuri. Răpăitul 
carabinelor şi al mitralierelor murea încet, în depărtare, 
dar auziră curând un alt zgomot - tropot de copite - un 
grup de lăncieri cazaci veneau în urma lor... 

Fugeau de lăncieri, fugeau de reflectoare, de vâlvătaia 
flăcărilor în care ardea maşina. Gheaţa era denivelată, şi 
noul strat de zăpadă făcea invizibile asperităţile. Sedovina 
se împiedică - îşi pierduse unul din pâslari, Ash reuşi să 
refacă drumul pe aceleaşi urme, găsi pâslarul şi i-l aduse. 
Tamara îngenunche şi o încălţă. Fata părea să fie în stare de 
şoc. 

— Nu mai rezist, nu mai pot... luaţi-o înainte şi... 

Tamara şi Ash o apucară pe Sedovina de mâini în 
eventualitatea că i-ar mai veni vreodată ideea nebunească 
de a se opri. Brusc, în faţă apărură alte două faruri. Ash 
tocmai voia să se arunce în zăpadă, când văzu că farurile se 
mişcau foarte repede. Tamara le văzu şi înţelese despre ce 
era vorba. 

— Tramvaiul, vino... 

În spatele lor, tropotul copitelor se auzea tot mai aproape; 
oamenii se strigau unul pe altul şi vocile lor se pierdură în 
timp ce se împrăştiau pe toată suprafaţa gheții. Ash văzu 
tramvaiul, apoi farurile care luminau liniile de înaltă 
tensiune de deasupra lui şi stâlpii care susțineau firele şi, în 
sfârşit, strălucirea şinelor de oţel. 

În spatele farurilor se vedeau şi ferestrele celor două 
vagoane ale tramvaiului. Oamenii ştergeau gheaţa de pe 
geamuri, privind focurile de mitralieră şi maşina în flăcări. 
Tamara se duse spre şine şi făcu semn tramvaiului să 
oprească. Sedovina i se alătură. Tramvaiul scrâşni, îşi blocă 
frânele, şi roţile scăpărară scântei. Ash o trase pe Tamara în 
sus, spre rambleu, în timp ce tramvaiul, luneca din ce în ce 


mai încet, până când se opri. Acum toate chipurile se 
întorseseră şi priveau spre cei trei oameni care se luptau cu 
ninsoarea. Câţiva dintre călători săriră jos ca să dea o mână 
de ajutor. Ash nu ştia încotro s-o apuce. Cazacii aveau să 
ajungă tramvaiul în câteva secunde. În josul fluviului se 
întindea nesfârşitul îngheţat al apelor... şi malurile erau 
prea departe ca să poată ajunge la ele în fugă... 

În clipa aceea, Sedovina îşi reveni brusc. Se urcă în 
tramvai şi începu să strige ceva pasagerilor. Unii dintre ei 
se dădură înapoi. Alţii priviră în direcţia din care veneau 
cazacii. Câţiva strigară la vatman, dar acesta îşi încrucişă 
braţele şi scutură din cap. 

— Ce spune Vera? Întrebă Ash. 

— Îi roagă, le spune să ne ajute, zise Tamara. 

— Haide, strigă Sedovina. Mai repede. 

Ash aruncă o privire spre Tamara. Se auzeau din nou 
cazacii. 

— Suntem prinşi în capcană, zise Ash. 

Un grup de bărbaţi care îl amenințau cu pumnul pe 
vatman se repeziră prin spaţiul dintre scaune spre cabina 
acestuia, îl îmbrânciră la o parte şi, în clipa următoare, 
tramvaiul se puse în mişcare. 

— Haideţi, repetă Sedovina, grăbiţi-vă. 

Ash mai privi o dată la Tamara. Porniră în goană spre 
scara din spate, în timp ce tramvaiul lua viteză şi se urcară 
în vagon în aclamaţiile pasagerilor. Măriră viteza, dar, dintr- 
o dată, lăncierii apărură în lumina aruncată prin ferestre, 
flancară vagoanele şi galopau alături de tramvai în timp ce 
ofiţerul le striga oamenilor să oprească. 

În depărtare se vedea cheiul Palatului de Iarnă, 
profilându-se prin perdeaua deasă de zăpadă. Ofiţerul îşi 
scoase spada şi izbi în geamul de la cabina vatmanului. 
Pasagerii care conduceau tramvaiul se lăsară pe vine ca să 
se apere de ploaia de cioburi; unul din ei apucă bastonul 
folosit pentru ridicarea captatorului, se aplecă în afară prin 


geamul spart şi încercă să-l lovească pe ofiţer. Uluit, acesta 
trase calul înapoi şi dădu o comandă soldaţilor săi. 

Cazacii îşi scoaseră armele de pe umăr. 

— Jos, strigă Ash. 

Dar, în loc să facă ce le spusese Ash, pasagerii se ridicară 
cu toţii în picioare şi se postară în faţa ferestrelor. 

— Spune-le să se lase mai jos, or să fie omorâţi... 

— De-acum încolo n-au să se mai lase jos, spuse Sedovina. 
Ofiţerul pocni din cravaşa şi strigă un ordin. 

— Le cere să tragă, zise Tamara, agăţându-se de braţul lui 
Ash. 

Pasagerii rămaseră fermi în picioare. Câţiva dintre călăreţi 
ridicară puştile cam fără vlagă, dar niciunul din ei nu trase, 
între timp, tramvaiul prinse viteză şi începu să urce cheiul 
Palatului de larnă. Ofiţerul continua să ţipe, dar nimeni nu-l 
mai asculta - soldaţii îşi opreau caii, unul după altul. Ash 
aşteptă până când plutonul se pierdu în întuneric. Ultimul 
pe care îl mai văzură fu ofiţerul, care întoarse şi el calul şi 
se îndreptă spre fortăreață. 

Pasagerii izbucniră în urale şi, în timp ce tramvaiul 
încetinea şi toţi se pregăteau să fugă înainte de sosirea 
poliţiei, doi muncitori deschiseră repede o geantă cu scule 
şi îi tăiară Sedovinei lanţurile de la mâini. Unul dintre ei, un 
bărbat istovit, de patruzeci de ani, îngenunche, îi şopti ceva 
Tamarei, îi sărută mâna şi fugi repede înapoi, spre 
tramvai... 

Traversară Nevski Prospekt şi scurtară drumul pe 
străduţele din spate spre Catedrala Kazan, unde se afla 
staţia de sănii. 

Când, în sfârşit, sania lăsă oraşul în urmă şi pătrunse în 
pădurea de pe Insula Krestovski, Ash, care şedea între 
Tamara şi Sedovina, cuprinzând-o pe fiecare cu câte un 
braţ, văzu că Iamara avea ochii plini de lacrimi. 

— E din cauza cuvintelor pe care ţi le-a spus omul din 
tramvai? 

Tamara clătină din cap. 


— Mă gândeam la Roland... 

Sedovina, strângându-se zgribulită spre Ash, zise: 

— Omul i-a spus Tamarei Petrovna că, pe când era tânăr, 
înainte de a avea o familie de hrănit, a aşteptat două nopţi 
la rând în zăpadă ca să cumpere un bilet la ultimul rând de 
la galerie şi s-o vadă dansând. A zis că a fost momentul cel 
mai minunat din viaţa lui şi că nu-l uitase în cei douăzeci de 
ani care trecuseră de atunci. 

Vadim Mihailov şedea singur într-o mulţime de ruşi beţi 
care cântau acompaniaţi de chitarele ţiganilor. Uitându-se 
de jur-împrejur, ca să verifice dacă nu cumva erau poliţişti 
prin preajmă, Ash îşi croi drum prin mulţimea de beţivani şi 
se prăbuşi pe pernele de lângă bătrânul pianist. 

— Sunt tefere, la Clubul de Iahting. 

— Slavă Domnului. 

— Ai găsit un loc unde să le duci? Nu pot să rămână acolo. 

— Aş putea s-o văd? 

— Dar ce se întâmplă cu prietenul tău, Vadim? Ai promis... 

— Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta, o să te ajute şi 
o să ascundă şi doamnele. 

Ash nu ştia în ce măsură poate să aibă încredere în 
Mihailov. Era istovit şi îl durea sufletul pentru Franqois 
Roland. Cântecele ţigăneşti i se păreau obositoare şi 
atmosfera devenise irespirabilă din cauza fumului. Ar fi 
renunţat bucuros la misiunea încredinţată ca s-o salveze pe 
Tamara, dar nu-şi închipuise nici o clipă că preţul va fi viaţa 
lui Roland... 

— La naiba, unde e prietenul dumitale? 

Vadim Mihailov bătu darabana cu degetele în masă şi mai 
turnă ceai din samovarul din apropiere. De fiecare dată 
când pâlpâia lumina luminărilor îşi întorcea îngrijorat 
privirile spre uşă. La un moment dat i se adresă lui Ash: 

— Ziceai ieri că Tişkova a fost încurcată cu ţarul. 

— Sunt ani de zile de atunci, spuse Ash pălind. Ce are asta 
de-a face cu... 

— Te tulbură... 


— Las-o naibii, Vadim, nu e treaba dumitale. 

— Ei bine, să ştii că nu-i adevărat. Au fost doar prieteni pe 
vremea când ea era o fetiţă, şi relaţia a durat până nu 
demult. Era îndrăgostit de ea, o dansatoare atât de 
frumoasă şi de graţioasă, dar n-au fost amanți. Îi cunosc pe 
oamenii cărora li s-a poruncit să danseze Pasărea de Foc la 
Palatul Alexandru... 

— Baletul? Întrebă Ash, dându-şi seama cât de bine se 
simţea dintr-o dată ştiind că Tamara nu se culcase cu 
Nikolai. 

Mihailov, uşurat acum că reuşise să-i abată gândurile triste 
lui Ash, dădu din cap energic. 

— Imediat după ce baletul a fost prezentat la Paris, ţarul a 
invitat-o pe Tişkova să danseze Pasărea de Foc pentru 
Curtea de la Palatul Alexandru. O cinste deosebită. Şi 
decorurile, şi costumele fuseseră trimise de la Paris; erau 
aceleaşi ca la premieră. Însă țarina a anulat spectacolul. 

— De ce? 

— Din gelozie, probabil... sau poate că nu-i plăcea 
Stravinski... oricum decorurile şi costumele zac şi astăzi în 
subsolurile Palatului Alexandru şi Pasărea de Foc nu s-a 
dansat niciodată în Rusia. 

Ash aruncă o privire spre uşă. 

— Unde e prietenul dumitale? Fetele nu sunt în siguranţă 
la club. 

Şi, judecând după figurile din tramvai, îşi spuse Ash, nici 
soarta ţarului nu e mai fericită. 

Tamara refuză să stea liniştită şi să nu se mai mişte. Dacă 
ar fi procedat aşa, ar fi început să gândească, şi dacă ar fi 
început să gândească şi-ar fi adus aminte... Fuga şi 
împuşcăturile, explozia şi Roland murind în braţele ei, şi 
galopul cailor. lar dacă dădea frâu liber gândurilor avea să 
fie la fel de înspăimântată ca şi Sedovina. 

Kennet se descurcase, într-adevăr, foarte bine... o cameră 
caldă, haine, ghete, chiar şi o perucă pentru a-şi acoperi 
părul ei negru ca pana corbului, mult prea cunoscut. Se 


îmbăie repede, deşi o durea tot trupul din cauza încordării. 
Avea senzaţia că îi va trebui cel puţin un an ca să-şi alunge 
din corp mirosul de închisoare. Eliberă baia pentru Vera şi o 
lăsă să se înmoaie bine, în timp ce îşi aranja machiajul, 
peruca blond-roşcată şi îşi alegea hainele. 

O scoase apoi pe Vera din baie, o şterse şi o îmbrăcă cu 
una din rochiile ei care îi era puţin cam prea lungă şi largă 
la piept. O aşeză în faţa unei oglinzi şi începu să-i pieptene 
părul lung, frumos şi blond, invidiind-o pentru bogăţia 
acestuia. 

— Nu-mi vine să cred că astfel de lucruri se pot întâmplă 
în Rusia... gardienii aceia sunt nişte ticăloşi, uite ce urme ţi- 
au lăsat pe faţă. Nu e de mirare că oamenii şi-au ieşit din 
fire. 

— Paznicii au devenit nişte brute din cauza orânduirii, 
murmură Vera. Ăsta e rezultatul autocrației ţariste. 

— Sunt nişte brute, zise Tamara, vârând părul fetei sub 
una din căciulile ei de samur. 

— Nu, şi paznicii sunt tot ruşi. Din cauza ţarului am ajuns 
să ne urâm unii pe alţii. Ţărani, cazaci, soldaţi - noi suntem 
Rusia. Nu trebuie să luptăm unii împotriva altora... 

— Ei bine, zise Tamara, se pare că tu ai ieşit din luptă. 

Privi mai de aproape la Sedovina. Dumnezeule, ce 
frumoasă era, cu năsucul ei cârn! Oare ce gândea Kennet? 

— Am fost îngrozitor de înspăimântată, zise Vera, gata- 
gata să izbucnească în plâns. Am vrut să fiu curajoasă, dar 
zgomotul acela... 

— Ai dat dovadă de curaj în momentele importante. Tu ne- 
ai salvat în tramvai... Ei bine, va trebui să acoperim cumva 
urmele astea de pe obraz. 

Folosind cele mai fine perii de machiaj, Ilamara aşternu un 
strat de roşu pal peste dunga urâtă de pe obraz. Sedovina 
gemu. Tamara o făcu să râdă spunându-i: 

— N-ai auzit că trebuie să rabzi ca să fii frumoasă? 

Când termină, îi înfăşură umerii cu una din blănurile ei. 
Sedovina ar fi preferat să îmbrace paltonul adus de tatăl ei. 


— Poliţia este mai puţin zeloasă atunci când e vorba să 
hăituiască femei îmbrăcate în blănuri de samur, insistă 
Tamara. 

— Uite-l! 

Un bătrân intră târându-şi picioarele. Părea mai bătrân, 
mai zdrenţăros şi mai slab - dacă aşa ceva era posibil — 
decât Mihailov. Avea însă privirea distantă a aristocratului. 

— Prietenul meu, zise mândru Vadim. Alteţa sa Regală, 
prinţul Kurakin. 

Ash nu părea impresionat. Rusia era plină de nobili 
scăpătaţi, iar haina pe care o purta acesta avea de bună 
seamă cel puţin o sută de ani. 

— Şi cum o să mă ducă ella țarină? 

— Prinţul Kurakin conduce şedinţe de spiritism, a chemat 
duhul lui Rasputin... 

— Mihailov, te previn că... 

— Da, da, e adevărul adevărat. A chemat duhul lui 
Rasputin. Până şi Protopopov asistă la şedinţele lui - îi cere 
sfatul spiritului. 

Ash mormăi. Cât de naiv fusese să-l creadă pe Mihailov... 

— Este convocat adesea şi de împărăteasă. A fost la 
Ţarskoe Selo în fiecare seară, săptămâna asta. Acum o să te 
ia cu el. 

Ash rămase o clipă pe gânduri... Lordul Exeter îi spusese 
că țarina stătea de vorbă şi se consulta cu fel de fel de 
ghicitori şi prezicători. Se uită la prinţ. 

— Se pare că este un impostor norocos. Şi cum osămă 
ajute? 

— Impostor sau nu, asta n-aş putea să-ţi spun, dar prinţul 
Kurakin a ajuns la concluzia că ţarul trebuie să plece. 
Cineva, Rasputin pe când era în viaţă sau, poate, țarina 
însăşi i-a spus că ai venit să-l salvezi pe ţar. 

Ash se uită atent la Vadim. Nu-i pomenise niciodată despre 
intenţiile cu care venise. 

— Şi cum se face că este prieten cu un pianist? 

La naiba cu diplomaţia şi politeţea, îşi zise Ash. 


— Înălţimea sa este sărac, foarte sărac. Îmi permite din 
când în când să-i ofer câte un pahar... indiferent ce crezi, 
măcar prefă-te că îl iei în serios. 

Ash îl mai privi o dată pe prinţul Kurakin. Pentru o clipă, 
umbrele mişcătoare ale ţiganilor în lumina lumânărilor îl 
făcură să arate ca geniul rău dintr-o melodramă de William 
Gillette. 

— Foarte bine, să vedem ce marfa are de vânzare. 

Ash prinse privirea prinţului şi îi făcu semn să vină la ei. 

Kurakin întoarse capul într-o parte şi îşi pironi ochii 
asupra dansatoarelor ţigănci. 

— Este nobil, domnule comandor. Trebuie să mergem noi 
la el. 

Ash îşi muşcă buzele în timp ce se îndreptau spre el. 
Prinţul Kurakin îi invită să ia loc. Vorbea cu o voce joasă, 
sepulcrală, care îl şocă pe Ash, căci îi sugera o anumită 
legătură cu forţele supranaturale. Dar, în loc să înceapă să 
înşire fel de fel de poveşti, prinţul trecu direct la subiect. 

— Rasputin m-a prevenit în nenumărate rânduri că 
revoluţia este iminentă. În noaptea trecută m-a informat că 
Maiestatea sa Imperială, ţarul, reprezintă cauza 
nemulțumirii poporului. Mi-a spus să le transmit miniştrilor 
să formeze un nou guvern. 

Ash se abţinu să-i spună că Rasputin părea să-şi fi asumat 
atitudinea unui nobil îngrijorat de soarta patriei. 

— Mihailov mi-a zis că pot să vă ajut... Înălţimea voastră. 

Kurakin înălţă o mână ca un păianjen. Ochii îi străluceau - 
fără îndoială de o lumină mistică. Îi venea greu să şi-l 
închipuie conducând o şedinţă de spiritism în transă. Dar 
prinţul vorbi din nou ca un nobil brusc conştient de faptul 
că gloatele aveau să dărâme Petrogradul sub ochii lui. 

— "Ţarul trebuie îndepărtat. Dar fără să i se facă nici un 
rău. Rasputin a fost categoric în privinţa asta. Maiestăţilor 
lor Regale nu trebuie să li se clintească un fir de păr din 
cap. 


— N-or să păţească nimic, dacă mă conduceţi diseară la 
țarină. 

Kurakin ezită o clipă, apoi zise: 

— Voi încerca. Ea este împărăteasa tuturor Rusiilor. Eu nu 
sunt decât un umil prinţ care, din întâmplare, poate să 
comunice cu prietenul ei, ţăranul Rasputin... 

Mihailov interveni: 

— Dacă îmi permiteţi, Înălţimea voastră, am să-i spun 
domnului comandor cum a profitat Protopopov - prinţul 
încuviinţă încet din cap, iar Mihailov începu să povestească, 
indignându-se din ce în ce mai tare cu fiecare cuvânt rostit. 

— Înălţimea sa l-a primit pe Protopopov la şedinţele sale. 
Acum ministrul se duce la țarină cu toate sfaturile date de 
Rasputin - şi i le transmite ca şi când el, şi nu prinţul 
Kurakin ar fi fost cel care a avut viziunea. 

Profesorul de pian privi de jur-împrejur, cobori vocea şi îi 
împărtăşi cu un aer conspirativ ceea ce aflase. 

— Ştiţi că acum două zile, în timp ce îi prezenta raportul 
Maiestăţii sale, ministrul s-a aruncat brusc la picioarele ei şi 
a spus: „L-am văzut pe Mântuitor stând în spatele Maiestăţii 
voastre”. Omul ăsta n-are pic de ruşine! 

Întrebându-se dacă ultima sa şansă de a ajunge la ţar 
depindea într-adevăr de aceşti bărbaţi amărâţi, Ash spuse: 

— Înălţimea voastră, pot să vă întreb ce interese aveţi 
dumneavoastră în această chestiune? Ce doriţi de la mine? 

— Eu sunt rus, spuse prinţul Kurakin. Văd imagini ale 
viitorului şi viitorul este roşu de sânge... totuşi încă mai 
cred că Rasputin ar putea fi mântuitorul nostru. 
Îndepărtându-l pe ţar, aşa cum porunceşte Rasputin, poate 
că o să punem stavilă măcelului. 

Ash încuviinţă din cap. Dacă Prinţul chiar era convins de 
acest lucru sau nu făcea decât să-şi dispute cu ministrul 
Protopopov favoarea țarinei, asta nu avea importanţă, atâta 
vreme cât putea să-l ajute să-l detroneze pe ţar şi să 
menţină astfel Rusia suficient de stabilă pentru a continua 
să lupte împotriva Germaniei... şi să fie un aliat de nădejde 


al SUA. Ciudat cum se întorcea totul la Rasputin... ca şi cum 
ar fi fost predestinat... la naiba, îşi spuse Ash, am început să 
gândesc ca un rus. 

Poliţia le opri troicile la Podul Palatului. Ash şi prinţul se 
aflau în cea dintâi şi se îndreptau spre gara Ţarskoe Selo. 
Încercă să-i facă un semn Tamarei. Dar era prea târziu. 
Tamara călătorea în cea de-a doua troică împreună cu Vera 
Sedovina şi Mihailov, care le conducea spre apartamentul 
prinţului Kurakin din apropiere de gara Moscova - o 
ascunzătoare neaşteptată şi, tocmai de aceea, foarte sigură. 
Ash nu bănuise că avea să rămână blocat atâtea ore după 
evadarea lor. 

Femeile erau îmbrăcate ca două matroane înstărite din 
Petrograd, pregătindu-se pentru o petrecere nocturnă, cu 
feţele acoperite aproape complet de blănuri... Totuşi, dacă 
poliţiştilor le dădea prin cap să facă o percheziţie 
amănunţită... dar descoperiră curând că aceştia erau 
ocupați până peste cap cu devierea circulaţiei dinspre zona 
Palatului, pentru că pe Nevski Prospekt mărşăluiau câteva 
mii de demonstranți. Vântul aducea până la ei strigătele lor 
furioase: 

— Hleba, hleba, hleba... 

Şi în gară se mai auzeau strigătele. Prinţul Kurakin fu 
recunoscut imediat şi cei doi se instalară într-un tren gata 
de plecare. 

— Pâine, spuse el când se aşezară în vagonul-salon pustiu. 
Asta ar trebui să-l ţină ocupat pe ministrul Protopopov în 
timpul întrevederii noastre cu Maiestatea sa... 

Rămase apoi tăcut pe parcursul celor treizeci de minute 
de călătorie prin noapte. De-a lungul liniei ferate spre 
Ţarskoe Selo nu se mai vedea nici o urmă a exploziilor 
provocate de oamenii lui Kiricenko. Oare unde dispăruse 
luptătorul revoluţionar? Se întreba Ash. Probabil în inima 
Petrogradului, unde în noaptea asta... 

Kurakin rămase la fel de tăcut şi în trăsura de la Curte 
care îi purtă prin faţa vilelor aristocratice şi a Palatului 


Ekaterina, apoi dintr-o dată bătu cu bastonul în acoperişul 
trăsurii. Aceasta se opri, doi valeţi deschiseră uşa făcând 
plecăciuni adânci, iar Kurakin cobori în zăpadă. Luminile 
Palatului Alexandru erau încă departe, dar atenţia lui 
Kurakin fusese atrasă de un grup de torţe aflate la o 
oarecare distanţă de drum. Înfăşurându-şi mantaua neagră 
strâns în jurul umerilor, îi făcu semn lui Ash să vină după el. 

— Unde vă duceţi? 

— La mormântul lui Rasputin. 

Prin zăpadă şi prin întuneric, Ash nu distinse decât o 
formă mică, iar când se apropiară mai mult văzu o capelă, 
încă în construcţie. Prinţul Kurakin porni pe o cărare 
acoperită cu scânduri. 

— Nu va dura prea mult, spuse el cu vocea sa sepulcrală. 

În faţa capelei era parcată o trăsură. Ash aşteptă 
explicaţiile. 

— Rasputin a prezis că cenuşa lui va fi împrăştiată în vânt 
- trupul lui se va întoarce la Dumnezeu. 

Câţiva valeţi stăteau lângă trăsură. Un majordom care lăsa 
impresia că nu mai ieşise afară de ani de zile dârdâia de frig 
în pantofi de piele şi capă roşie, brodată cu vulturul bicefal, 
stând de strajă la intrarea în capelă. Se înclină în faţa 
prinţului Kurakin care îi spuse: 

— Transmite-i Maiestăţii sale împărăteasa că prietenul ei 
mi s-a arătat în şedinţa de astă seară. 

Majordomul primi informaţia ca pe un raport de rutină şi 
se retrase în capelă. Kurakin se întoarse spre Ash care îl 
privea cu un aer sceptic: 

— Eu nu inventez nimic. 

— Bineînţeles... Înălţimea voastră. 

Kurakin se posomori şi îşi înfăşură mantaua destrămată şi 
mai strâns în jurul pieptului firav. Majordomul se întoarse. 

— Maiestatea sa vă pofteşte să vă rugaţi împreună cu ea. îi 
conduse pe amândoi în capelă, care mirosea a scânduri 
proaspăt tăiate şi a ceară fierbinte. Îngenuncheată în faţa 


unei candele de sub o icoană aşezată pe un altar plin de 
flori, țarina Alexandra se ruga. 

Ţinea capul plecat şi ochii închişi şi nu făcu nici o mişcare 
când majordomul luă florile din dreapta şi din stânga ei, ca 
să le facă loc lui Ash şi prinţului Kurakin. Ash îngenunche şi 
o privi dintr-o parte. Purta o capă de samur cu gluga lăsată 
pe spate şi un şal de dantelă peste parul ei castaniu. Arăta 
foarte bine, îşi zise Ash, mult mai bine decât s-ar fi aşteptat 
judecând după zvonurile care circulau. Faţa îi era destinsă, 
expresia calmă, aproape placidă; în lumina tremurătoare a 
luminărilor nu se vedeau ridurile săpate de durere şi 
suferinţă, ci numai chipul unei femei frumoase. Gândindu-se 
la ea, la Keesinska şi la Tamara, Ash trebui să recunoască 
faptul că ţarul se înconjurase întotdeauna numai de femei 
frumoase, indiferent ce alte păcate o fi avut. 

Țarina deschise ochii şi privi pe deasupra lui Kurakin la 
Ash. Pupilele i se dilatară brusc şi, timp de o secundă, Ash 
se temu să n-o audă ţipând din nou, aşa cum tăcuse ultima 
dată când îl văzuse împreună cu ţarul în sala de biliard. 

— Iarăşi te strecori în viaţa mea, comandorule. 

Ash nu spuse nimic, încercă să-i suporte privirea fixă, 
sperând ca prinţul s-o întrerupă. Acesta tăcea. Ash 
aştepta... 

— Când am fost informată că îl însoţeşti pe prinţul 
Kurakin, m-am întrebat dacă o să ai tupeul să pângăreşti 
acest lăcaş sacru. Eşti un monstru! 

Ash ştia că aceasta este ultima lui speranţă de a convinge 
familia imperială să plece. Romanovii erau terminaţi şi 
Rusia o dată cu ei, dar dezintegrarea armatei ruse ar fi fost 
un preţ prea scump pentru ca această singură familie să fie 
menţinută în splendida ei izolare la douăzeci de mile de 
capitală, fie şi numai o singură zi. 

— Vă cer iertare, doamnă, dar vă comportaţi ca o proastă, 
se auzi Ash spunând, şi se grăbi să continue înainte să-i 
piară curajul. Dacă vreţi să salvaţi Rusia, ca să nu mai 
vorbim de vieţile copiilor dumneavoastră, dacă vreţi să 


învingeţi Germania, ar trebui să acceptaţi chiar acum oferta 
generoasă a regelui George. Pentru numele lui Dumnezeu, 
vor arde oraşul până la temelii şi pe urmă vor veni şi aici şi 
vor da foc şi palatului. 

— leşi afară... 

Ash se gândi la Tamara, hăituită ca o proscrisă în propriul 
ei oraş, la Francois Roland, mort pe malul Nevei, la Marele 
Duce Valeri prins sub gheaţa fluviului, la Lady Exeter, 
zăcând în cimitirul din mlaştină... 

— Ticăloasă proastă şi egoistă! 

Se ridică în picioare şi porni spre uşă. 

— Aşteaptă. 

Vocea ei sună ca o pocnitură de bici. 

— Ce să aştept? 

— Aşteaptă... Şi apoi adăugă blând, pe un ton deloc 
imperial: Te rog. 

Ash se opri lângă uşă. 

— Îţi dai oare seama că aceasta este una din ultimele 
dumitale porunci în calitate de împărăteasă? 

Țarina se ridică în picioare şi-i făcu semn să se apropie. 
Când veni lângă ea, Ash văzu lacrimi în ochii ei de culoarea 
violetelor. 

— Nu mă părăsi, spuse ea cu ceea ce s-ar fi putut descrie 
ca o voce înspăimântată. 

La urma urmelor, împărăteasa era şi ea tot o femeie. Deşi, 
nu-i venea s-o considere fiinţă umană... [arina îi luă mâna şi 
începu să-i vorbească de parcă ar fi fost singuri, iar prinţul 
Kurakin ar fi plecat în întâmpinarea spiritului lui Rasputin. 

— Am venit aici în seara aceasta pentru că mi s-au 
îmbolnăvit copiii, au pojar. Totdeauna când erau bolnavi, 
părintele Grigori îi alina. Băieţelul meu suferă de o boală a 
sângelui care îi cauzează cele mai cumplite dureri, dureri 
pe care nici eu, nici dumneata nu le-am cunoscut vreodată. 
Înainte de a leşina din cauza lor, când încă mai este în stare 
să plângă, rosteşte singurele vorbe pe care le poate spune 


un copil: „Mami, mă doare. Te rog, fă să înceteze 
durerea”... Ai copii, domnule comandor Ash? 

Ash clătină din cap. 

— Chiar dacă ai avea, tot n-ai putea înţelege, pentru că 
nici un copil nu se întoarce spre tatăl lui ca spre ultima 
speranţă, ci se adresează mamei sale. Nu făceai şi 
dumneata la fel pe vremea când erai copil? 

— Eram foarte mic când a murit mama... presupun însă că 
da, deşi... 

— Copilaşul meu m-a implorat să-i alin durerea, gemea şi 
plângea şi eu nu puteam face nimic altceva decât să veghez 
la căpătâiul lui până a leşinat, așteptând toată noaptea să 
văd dacă a murit sau nu. Apoi a apărut părintele Grigori. 
Datorită lui Rasputin fiul meu este în viaţă şi datorită lui 
Rasputin, atunci când fiul meu gemea şi mă implora să-i iau 
durerea, puteam s-o fac... până când l-au ucis... Rudele 
mele mi-au omorât singurul prieten. Acum, singură, trebuie 
să-mi sprijin soţul. Ţarul are nevoie de mine. Dragostea 
noastră este singura rază de soare în viaţa lui... Dar acum, 
când nu mai există Rasputin, mi-a mai rămas foarte puţin 
să-i ofer în afara dragostei... Părintele Grigori avea puterea 
să facă distincţia între credinţă şi perfidie când era vorba 
de cei din anturajul nostru, mă ajuta să-i aleg pe cei mai 
potriviţi să-i slujească soţului meu. Fără Rasputin suntem 
pierduţi. 

Ei, îşi spuse Ash, acum e momentul. Aruncă o privire spre 
prinţul Kurakin, care, în mod clar, era copleşit de prezenţa 
țarinei. Ash se ridică în picioare şi îndreptă spre Kurakin o 
privire plină de înţeles. 

Se pare că mecanismul funcţiona. Strângându-şi mantaua 
în jurul pieptului, cu o voce sepulcrală, bătrânul prinţ îşi luă 
inima în dinţi şi zise: 

— Rasputin ştie, Maiestate. Rasputin a spus că trebuie să 
părăsiţi aceste locuri frământate... 

Împărăteasa îi zâmbi slab lui Kurakin. 


— Dumneata eşti mesagerul lui. Apoi se întoarse spre Ash: 
lar dumneata instrumentul lui. 

— Copiii pot să călătorească? 

— Da. 

— Atunci trebuie să plecăm, înainte de a fi prea târziu. 

— Numai pentru un timp, bineînţeles... în Anglia, numai 
pentru un timp. 

— Evident, până se liniştesc lucrurile. 

Reluate de ecou, vocile lor răsunau în capelă, deşi vorbeau 
în şoaptă. Kurakin păru să înţeleagă că îşi făcuse treaba şi, 
înclinându-se ceremonios, se retrase spre uşă. 

— Cât de curând se întoarce ţarul? Întrebă Ash. 

— E pe drum. 

— Maiestatea sa a plecat de la Moghilev? Întrebă Ash 
brusc alarmat. 

— Puțin după miezul nopţii. Ce nu e-n regulă, domnule 
comandor? S-a întâmplat ceva? 

Ash se gândea la Von Basel. La Stavka, persoana ţarului 
era intangibilă, la fel ca şi la Ţarskoe Selo, fiind protejată de 
o uriaşă gardă imperială, dar situaţia se schimba în trenul 
imperial. În ciuda protecţiei oferite de convoiul de gardă şi 
de batalioanele feroviare, drumul dintre Moghilev şi 
Petrograd străbătea întinderi uriaşe, pustii, ale pământului 
Rusiei - treizeci până la patruzeci de mile între oraşe. Şi ce 
era mai uşor de depistat decât un tren care nu putea să 
meargă decât pe propriile şine? 

— Un spion german va încerca să-l răpească pe soţul 
dumneavoastră din trenul imperial, Maiestate. 

Împărăteasa înălţă sprâncenele ca şi când ar fi încercat să- 
şi facă o părere despre un ofiţer pare tocmai spusese o 
mare prostie. 

— Este adevărat... S-a infiltrat deja în mai multe secţii ale 
Ohranei. Are un birou la închisoarea Litovski şi un asistent 
rus pe numele de locotenent Orlov, asta e tot ce ştiu, dar 
este purul adevăr. Trebuie să mă credeţi. 


— Ajută-mă să mă ridic, se răsti țarina şi porni şchiopătând 
la braţul lui Ash. Ieşiră din capela lui Rasputin şi trăsura îi 
duse repede de-a curmezişul parcului imperial. Câteva 
minute mai târziu, împărăteasa vorbea cu Ohrana şi peste 
alte câteva minute primea răspunsul. 

— A folosit numele de Moskolenko, Căpitanul Moskolenko. 
A dispărut. Ohrana îmi dă toate asigurările că îl vor prinde 
curând şi că nu reprezintă nici o primejdie pentru soţul 
meu. 

Aceeaşi Ohrana, îşi spuse Ash, pe care Von Basel a 
împânzit-o cu agenţii săi; aceeaşi Ohrana care, aşa cum îl 
informase ambasadorul francez, redacta scrisori de 
apreciere adresate, chipurile, țarinei de către supuşii ei 
credincioşi. 

— Puteţi să-mi daţi un laissez-passer, Maiestate? Trebuie 
să mă întâlnesc cu el în tren. 

Țarina îi completă documentul cu scrisul ei mare şi spuse 
că îi va telegrafia ţarului pentru a-l avertiza în privinţa 
întâlnirii cu Ash. 

— Doamnă, v-aş sugera să n-o faceţi... 

— Nu te nelinişti, domnule comandor, telegrafiem într-un 
cod. Cum Ash continua s-o privească neîncrezător, țarina 
adăugă: Le dăm oamenilor alte nume... chiar şi dumitale. 
Nimrod - vânătorul - aşa îţi spuneam când vorbeam despre 
vizitele dumitale. 

Ash luă documentul şi ceru să i se pună la dispoziţie un 
avion. 

Aeroportul se afla la nord de Petrograd. Din ordinul 
țarinei, un tren special l-a dus pe Ash înapoi în oraş şi un 
convoi de poliţie l-a escortat prin noapte. Dar, deşi luminile 
avionului erau aprinse şi un pilot se afla deja lângă aparatul 
britanic B. E.2C, gata încălzit, zăpada neîndurătoare nu 
lăsa nici o speranţă. 

Cerul începuse să se lumineze la răsărit, dar zorile 
promiteau altă ninsoare. Ash scrută cerul; aparatul B. E.2C 
era un avion cu multă stabilitate, dar, pe de altă parte, ştia 


că la trei sute de metri deasupra pământului pilotul nu va 
mai putea distinge absolut nimic. 

Poliţia îl aduse înapoi în oraş ca să-l urce în expresul de 
dimineaţă de la gara Varşovia. Dar în Petrograd fura 
întâmpinați de zece mii de bărbaţi şi femei care mărşăluiau 
pe Liteinâi Prospekt cu steaguri roşii, ignorând atât 
căderea zăpezii, cât şi pe poliţişti. Cuprinşi de voie bună, 
glumeau cu soldaţii şi cazacii care îi flancau din ambele 
părţi. 

Poliţiştii din escortă îl informară că tramvaiele nu mai 
circulau şi o altă grevă imobilizase taxiurile, caii, trăsurile şi 
săniile. O mitralieră începu să ţăcăne subit, trăgând 
împotriva demonstranţilor de pe un acoperiş. Mulțimea 
fugi, gemând şi ţipând, dar spre uimirea lui Ash, soldaţii şi 
cazacii traseră spre acoperiş. Câteva secunde mai târziu, 
un ofiţer de poliţie se prăbuşi mort în stradă. 

Ash mulţumi escortei, sări din maşină şi se îndreptă spre 
gara Varşovia. Nevski Prospekt era negru în acea dimineaţă 
cenuşie, căci zeci de mii de muncitori mărşăluiau pe 
bulevardul larg umăr la umăr, iar coloana lor se întindea de 
la un trotuar la altul. Veneau dinspre Liteinâi Prospekt şi 
dinspre Podul Alexandru, ceea ce însemna că ajunseseră 
mărşăluind în centrul oraşului tocmai din cartierul 
fabricilor, Vâborg, peşte Neva, pe lângă vila Tamarei; Ash 
avea impresia că sunt mai multe femei. 

— Hleba, hleba, hleha. 

Gara era ticsită de lume. Cozile la casele de bilete 
ajungeau până în Ismailovski Prospekt. Ash îşi făcu loc 
printre oameni, îl găsi pe şeful staţiei şi îi prezentă 
documentul emis de țarină. Se găsi pentru el un 
compartiment liber într-un tren care mergea spre sud. I se 
promise că se va servi dejunul în tren, în ciuda zvonurilor 
pe care s-ar putea ca „onorabilul comandor” să le fi auzit. 
Nu existau nici un fel de dificultăţi cu trenurile în afara 
acestui oraş pestilenţial şi corupt care era Petrogradul, aşa 
i se promisese. 


Un tren special? Imposibil. Nu numai că nu mai existau 
echipaje pentru trenuri, asta din cauza grevei, dar nu mai 
era nici un tren, literalmente nici o locomotivă. Spera că 
domnul comandor va înţelege. 

Dar când şeful de staţie plecă, tânărul lui asistent refuză 
un bacşiş şi îl privi pe Ash în ochi. 

— Eu aş fi mai prudent cu acest document special de 
călătorie. Nu l-aş arăta oricui, domnule comandor. Dacă îl 
vede cine nu trebuie se transformă în condamnarea 
dumneavoastră la moarte. 

Ash prezentă permisul conductorului şef, apoi ceru o hartă 
a căilor ferate dintre Petrograd şi Moghilev. 

— Lucrul acesta, ca şi tot ceea ce îţi voi mai spune de 
acum înainte trebuie păstrat în cel mai strict secret. Te rog 
să mă ţii la curent cu tot ceea ce se întâmplă cu trenul 
imperial. 

— Trenul imperial a părăsit linia principală, domnule 
comandor. 

— Ce? 

— Maiestatea sa trece adesea pe linii secundare ca să nu 
se interfereze cu trenurile militare. 

Liniile secundare traversau regiuni mai izolate, dezolante 
şi îndepărtate. Ash îl puse pe conductor să-i arate liniile pe 
hartă. 

— În fiecare gară, îi spuse Ash, trebuie să ceri confirmarea 
telegrafică a poziţiei trenului imperial. 

Conductorul spuse că aşa va face, bineînţeles... Ash privea 
posomorât mestecenii - umbre albe fantomatice pe zăpadă. 
Nu-i era greu să şi-l imagineze pe Von Basel angajat într-o 
conversaţie similară cu un alt oficial al căilor ferate, în ciuda 
asigurărilor Ohranei, iar Von Basel avea un avantaj de 
câteva mile faţă de el. Ash se aplecă din nou asupra hărţii, 
scuturându-se ca să-şi alunge somnul şi încercând să 
ghicească unde va lovi neamţul. 

În sfârşit, expresul prinse ceva viteză, după ce pornise 
foarte lent, strecurându-se, probabil, după cum îşi închipuia 


Ash, printre trenurile de aprovizionare din spate şi din faţă. 
Acestea treceau mugind prin gările locale şi ignorau 
expresul, oprindu-se numai ca să ia apă şi cărbuni şi să mai 
încarce alţi pasageri înnebuniţi de furie. Ash moţăi între 
gări, unde se ducea să verifice mesajele telegrafice. La 
prânz ajunseră la Dno - gară de răscruce între linia 
Petrograd-Moghilev şi calea ferată vest-est, Pskov-Bologoe - 
şi aici i se comunică prin telegraf că trenul imperial 
ajunsese la Smolensk. 

Ţarul deviase pe linia Moscova-Petrograd. Privind pe 
hartă, Ash constată că trenul lui care mergea spre sud, spre 
Moghilev, şi trenul imperial, care se îndrepta spre nord, 
aveau să treacă unul pe lângă altul pe linii separate, la o 
distanţă de cincizeci de mile între ele. 

Ash cobori în gară la Dno, îi telegrafie țarinei pentru a-i 
comunica intenţiile sale şi luă un tren spre est, în aşa fel 
încât să întâlnească trenul imperial la Bologoe. Dar, după ce 
parcursese o sută de mile - la numai şaizeci de mile de 
Bologoe - trenul său se opri în dreptul satului Dolmatova. 
Un frison de spaimă străbătu pasagerii din vagoanele de 
clasa întâi - se spunea că trupele rebelilor blocaseră linia. 

Conductorul decise să ţină trenul pe loc până la venirea 
trupelor de la Dno. Întrucât nu sosiră nici un fel de ajutoare 
şi începea să se lase întunericul, omul luă hotărârea să se 
întoarcă cu trenul la Dno. Ash cobori din trenul care se 
pusese în mişcare. Luminile lui deveniră tot mai mici, întâi 
ca nişte lumânări, apoi dispărură complet. Nu mai 
rămăsese decât el pe şine, în zăpadă, acolo unde mlaştinile 
întinse şi îngheţate se întâlneau cu linia unor dealuri 
blânde. Se îndreptă în direcţia localităţii şi în curând văzu 
luminile Dolmatovei. Orăşelul arăta paşnic, singurul lucru 
neobişnuit fiind focul mare aprins în aer liber, lângă gară. 
Câţiva soldaţi care beau şi cântau în jurul acestuia priviră 
cu curiozitate spre Ash. Dezertori, după toate aparențele, 
dar care nu făceau rău nimănui şi, în mod sigur, nu blocau 
nici un fel de şine, deşi liniile telegrafice fuseseră rupte. 


Ash îi arătă şefului de staţie documentul semnat de țarină 
şi îi ceru un tren până la Bologoe, gândindu-se că dacă ar fi 
fost în locul lui Von Basel, ar fi telegrafiat ce avea de 
comunicat după care ar fi tăiat firele, pentru a perturba 
circulaţia feroviară şi a-l forţa pe ţar să schimbe ruta. Dar în 
ce direcţie? Spre vest, spre front, mai aproape de teritoriul 
german... 

Şeful de staţie reuşi să facă rost de o locomotivă amărâtă 
de manevră cu un mecanic şi un fochist, iar Ash porni cu 
toată viteza spre Bologoe. La treizeci de mile de localitatea 
de joncțiune, fură deviaţi pe o linie laterală pentru a 
permite trecerea unui şir nesfârşit de trenuri cu alimente şi 
muniții care se chinuiau să ajungă în vest, pe frontul de 
dincolo de Pskov. Mecanicul şi fochistul chibzuiau asupra 
măsurilor ce se impuneau în acea situaţie. 

Ash luă cleme şi o cheie de telegraf şi se urcă pe unul din 
stâlpi. Tocmai reuşise să se conecteze, când un pufăit din 
triajul gării îi dădu de veste că cei doi ajunseseră la un 
consens: locomotiva dădu cu spatele, ieşi de pe linia moartă 
şi porni înapoi, în direcţia din care venise. 

Ninsoarea îi înghiţi curând luminile. Ash constată că 
telegraful continua să tacă. Cobori de pe stâlp şi încercă să 
citească harta la lumina chibriturilor pe care i le stingea 
mereu vântul. Terenul era deluros, drumurile jalnice, dar, 
dacă o lua de-a curmezişul câmpului spre nord, ar fi putut 
să-l intercepteze pe ţar la treizeci de mile de linia principală 
de la Bologoe. Alternativa ar fi fost să oprească un tren cu 
destinaţia est, dar era foarte posibil ca acesta să nu 
sosească niciodată. 

Se făcuse ora şase. Potrivit ultimului raport primit de Ash 
în legătură cu trenul ţarului, acesta mergea cu o viteză care 
i-ar fi permis să ajungă la Bologoe la ora nouă şi la 
Lihoslavl, o oră mai târziu. Până la Lihoslavl erau douăzeci 
de mile de-a curmezişul câmpiei. 

Porni în pas de marş forţat pe terasamentul de cale ferată, 
căutând cu privirile luminile vreunei aşezări. Într-un târziu 


zări câteva colibe îngrămădite în jurul unui triaj. Nu se 
vedeau nici un fel de maşini, nici camioane, însă îşi făcu 
apariţia un ţăran într-o sanie trasă de un cal pe jumătate 
mort de foame. Când Ash îi flutură un teanc de ruble în faţa 
ochilor, acesta îl duse câteva mile până la satul cel mai 
apropiat, unde se vedeau lumini la ferestre dar, nici de astă 
dată nu zări vreo maşină pe străzile pustii şi îngheţate. 

— Lihoslavl? Întrebă Ash, arătând cu degetul spre harta 
lui. 

Țăranul făcu un gest spre zăpadă şi spre cal, dându-i de 
înţeles că acesta nu era în stare de un asemenea efort. 
Sania se urni din loc, iar Ash rămase din nou singur, între 
două şiruri lungi de căsuțe construite din buşteni groşi şi 
văruite în alb. Din coşurile caselor ieşea fum, iar după 
mirosul acestuia, se pare că ardeau bălegar. Ash îşi spuse 
că dacă ajunsese la capătul drumului său, apoi era un loc 
potrivit... şi o aromă pe măsură. 

Niciuna dintre case nu semăna nici pe departe cu o 
cârciumă sau alt gen de instituţie publică. Se gândea să 
bată la una din ferestrele la care vedea licărind lumina. Dar 
la care? Se îndoia că ar exista cineva în tot satul care să 
priceapă vreo boabă englezeşte. Se apropiase de o 
asemenea aşezare doar atunci când mersese într-o iarnă la 
vânătoare, împreună cu Skobelev, înainte de război... ceea 
ce îi dădu o idee... 

Avea deja o hartă şi numele oraşului în care dorea să 
ajungă - Lihoslavl. Nu mai trebuia decât să găsească o 
sanie cu care să străbată rapid câmpul, prin viscolul care se 
anunţa. Aşa că, în loc să bată la ferestre, Ash începu să se 
uite în spatele caselor, la săniile pe care le aveau oamenii. 
În faţa unei gospodării mai înstărite văzu câteva sănii 
uşoare şi una pe jumătate acoperită. Dar până şi cea mai 
prăpădită colibă avea un rozvalni, o sanie primitivă, 
alcătuită din două tălpici legate cu un cadru de sfoară. 
Tocmai pe acestea le privea Ash cu cea mai mare atenţie. 
De regulă, erau folosite la ţară pentru transportul lemnelor. 


Rozvalni nu avea nici spătar, nici capră, iar vizitiul şedea în 
genunchi pe încărcătura sa. La a douăsprezecea casă, Ash 
găsi o sanie cu o capră suficient de mare pentru două 
persoane. Bătu la fereastră. Era o sanie de vânătoare, 
destinată să urmărească ursul adânc în pădure, până la 
bârlogul lui îndepărtat, unde se încumetau să-l hăituiască 
vânătorii înstăriți. Din câte îşi amintea Ash, sania se plătea 
în funcţie de greutatea ursului. 

Îi deschise uşa un bătrân cu o căciulă înaltă de lână. 
Alături de el stătea un tânăr robust. Ash îi salută în rusă, 
apoi spuse „Lihoslavl” de mai multe ori, întinse harta şi un 
teanc de ruble. Oamenii îi făcură semn să intre în casă şi, 
abia după ce trecură printr-un coridor rece şi pătrunseră 
într-o încăpere cu o sobă uriaşă de teracotă, Ash îşi dădu 
seama cât era de înfrigurat, întreaga familie era adunată în 
jurul sobei şi bea ceai, privindu-l plină de curiozitate. În 
lumina lumânărilor din jurul icoanei, Ash îi arătă bătrânului 
harta şi banii. Acesta luă banii şi îi spuse ceva fiului său, 
care îmbrăcă şuba pusă la uscat lângă sobă şi ieşi afară să 
înhame caii. O femeie îi turnă lui Ash un pahar de ceai şi îi 
arătă cu mâna zahărul cubic din care Ash luă recunoscător 
o bucăţică, şi-o puse în dinţi aşa cum îl învățase cândva 
Tamara râzând de el, şi sorbi ceaiul prin ea, în timp ce toată 
familia, inclusiv copiii, înghesuiți pe nişte priciuri deasupra 
sobei, continuau să-l privească cu atenţie. Ash le mulţumi, 
apoi îşi scoase ceasul şi i-l arătă bătrânului, punând degetul 
pe ora nouă. 

Tatăl şi fiul şedeau în faţă, pe banchetă. Ash se întinse pe 
un strat de paie pus deasupra cadrului de funii şi îşi acoperi 
faţa cu mantaua. Cei doi cai trăgeau cu uşurinţă sania prin 
pădure. Tălpile acesteia fâşâiau, zăpada atenua zgomotul 
copitelor cailor, vizitiii discutau între ei, cinstindu-se dintr-o 
sticlă şi vorbind când şi când cu caii. Ash aţipi, apoi se trezi 
brusc, presimţind apropierea unei primejdii. Rozvalni 
traversa un câmp deschis şi viscolul se înteţise. Auzea vocile 
îngrijorate ale vizitiilor care căutau vâşki, tufe mai înalte 


special plantate pentru a indica drumul... apoi reintrară în 
pădure, la adăpost de vânt. 

Ash aţipi din nou şi, când se trezi, îşi dădu mantaua la o 
parte de pe faţă. Băiatul pocnea din bici, în timp ce bătrânul 
îşi pregătea arma de vânătoare. Ash privi într-o parte. Lupii 
îi priveau şi alergau în pas cu ei printre copaci, ca nişte 
pete negre printre trunchiurile subţiri şi albe ale 
mestecenilor. Bătrânul apăsă pe trăgaci. Nu nimeri. Încarcă 
din nou arma. Încă o lovitură în gol, şi lupii se apropiară şi 
mai mult. Ash îşi scoase Lugerul de sub manta şi trase de 
două ori. Când reuşi să vadă din nou prin perdeaua de fum 
şi zăpadă, lupii dispăruseră. Nu se mai auzea decât un urlet 
prelung care îi însoţi vreo câteva mile. Ninsoarea încetă şi, 
treptat, o mantie de stele se aşternu deasupra vârfurilor 
subţiri ale mestecenilor. 

Luminile oraşului Lihoslavl păreau puţine şi sărăcăcioase 
în comparaţie cu şiragul splendid iluminat al ferestrelor 
trenului care ieşea încet din gară. 

— Mai repede, strigă Ash spre cei, doi vizitii. Mai repede, 
la naiba. 

Oamenii înţeleseră din tonul vocii lui, biciuiră caii din nou, 
şi rozvalni o luă rapid în josul pantei spre oraş. Dar era prea 
târziu. Locomotiva pufăia şi prindea viteză. Trenul atingea 
douăzeci de mile pe oră şi pornise în noapte. 

Ash simţea că îi vine să omoare pe cineva. 

— Sir, sir... băiatul arătă cu mâna. Un al doilea tren apăru 
din spatele gării. 

— Da, răcni Ash, dă-i drumul. 

Îşi aminti ceea ce îi spusese conductorul - că trenul 
imperial era întotdeauna precedat de un tren special. 

— Mai repede. 

Rozvalni ajunse la intrarea în oraş şi trecu ca fulgerul 
printre locuitorii săi uimiţi care se adunaseră să-l salute pe 
ţar la trecerea prin gara lor. Pufăitul maiestuos al 
locomotivei era din ce în ce mai accelerat şi trenul prindea 
viteză. Ash sări din rozvalni şi o luă la fugă, ţinând strâns în 


mână permisul eliberat de țarină. Se agăţă de ultimul 
vagon, flutură hârtia spre un soldat care stătea de pază la 
uşă şi reuşi să se urce în tren. 

Fu înconjurat în aceeaşi clipă. Doi oameni îi ţintuiau 
pieptul cu baionetele, în timp ce un ofiţer prelua comanda. 
Citi mesajul țarinei şi îi ură bun venit lui Ash. Cel puţin, îşi 
spuse Ash, Von Basel nu putea executa un asemenea asalt 
direct fără o invitaţie. Direct, da. Dar indirect? 

— Care sunt veştile de la Petrograd, domnule? 

— Nu sunt prea bune, nu, chiar deloc. 

Ash dădu din cap şi ceru să fie condus la ţar. 

Oraşul ardea. 

Locuinţa prăpădită a prinţului Kurakin se afla într-un bloc 
cu o reputaţie nu prea grozavă din apropierea gării 
Moscova, la capătul bulevardului Nevski. Salonul 
apartamentului era în întregime mobilat în negru, căci aici 
îşi ţinea prinţul şedinţele. În ziua când Tamara Tişkova şi 
Vera Sedovina veniseră să se ascundă în apartamentul lui 
Kurakin, lumea spiritelor sugerată de camerele mohorâte 
fusese definitiv alungată de strigătele şi cântecele 
demonstranţilor de jos, din stradă, de focurile de armă, de 
ţipete şi apoi din nou de cântece - cântece de victorie. 

Sedovina voia să coboare în stradă şi să se alăture 
demonstranţilor, dar Tamara o convinse să rămână pe loc. 
Când izbucniră incendiile după lăsarea întunericului, 
Tamara fu cea care plecă prima. Sedovina n-avea decât să 
coboare în stradă, dacă insista... dar Tamara era mult prea 
îngrijorată de soarta casei sale ca să mai rămână pe loc. În 
plus, devenea din ce în ce mai clar că poliţia avea altceva de 
făcut, decât să aresteze balerine evadate. Încerca să nu se 
gândească la inversul situaţiei - că s-ar putea să fie prea 
ocupați şi pentru a asigura protecţia balerinelor sau a 
caselor lor dragi... 

Tamara aruncă una din mantalele vechi, negre ale 
prinţului peste blana ei pe care Kennet o lăsase la Clubul de 
Iahting. Apucă pistolul cu care trăsese în paznicul fortăreței 


atunci când îl atacase pe Kennet. Avea de străbătut o milă 
de-a lungul bulevardului Liteinâi. Mulțimea pătrunsese în 
Arsenalul de pe Liteinâi, aşa că acum erau cu toţii înarmaţi. 
Tamara se îndreptă spre Podul Alexandru, traversă Neva şi 
ajunse acasă. Din seră, privea flăcările care înroşiseră cerul 
nopţii... Visul ei cu focul, în sfârşit. „Kennet, pentru numele 
lui Dumnezeu, unde eşti...?” 

Tribunalul era în flăcări. La fel şi Arsenalul de pe Liteinâi şi 
închisoarea Litovski - se ruga ca Von Basel să fi fost prins 
de flăcări înăuntru. În cartierele întunecoase ale oraşului 
unde locuiau nevoiaşii străluceau din loc în loc puncte roşii, 
marcând posturile de poliţie. 

Dar pe măsură ce incendiile luau amploare, Tamara îşi 
dădea seama că gloatele pătrundeau şi în casele 
particulare. Vedea chiar oamenii care se urcau pe cheiuri, 
pentru că acum focurile reflectate de zăpadă făceau ca 
Petrogradul să fie luminat ca ziua... Ceva mai devreme, 
prinţul Kurakin se întorsese dintr-una din escapadele sale 
timide pe Nevski Prospekt şi le spusese că ceva care se 
autointitula Sovietul Petrogradului se întrunea lângă Duma, 
în Palatul 'Turid. Sedovina era încântată de aceste veşti... 
Părea fascinată şi în acelaşi timp uluită de numărul imens 
de oameni care defilau pe străzile oraşului, traversând râul 
pe gheaţă atunci când poliţia blocase podurile. Tamara privi 
ore întregi de la geam. Asta până când văzu o gloată care 
traversa gheaţa făcând joncțiune cu alta care izbutise să 
treacă Podul Alexandru, dând la o parte poliţiştii şi 
repezindu-se direct la salba de vile de pe malul râului, între 
care cea a Tamarei era cea mai frumoasă, o adevărată 
bijuterie. 

Sună imediat să vină camerista. 

— Adu-mi cerneală roşie şi o foaie de hârtie. Repede. 

Vera Sedovina se repezise în stradă, ieşind din locuinţa lui 
Kurakin în momentul în care văzuse un grup de muncitori 
care veneau dinspre Liteinâi fraternizând cu un regiment 
de gardă ce mărşăluia pe Nevski. Soldaţii n-au tras nici un 


foc, iar muncitorii n-au aruncat nici o piatră. Soldat şi 
muncitor, recrut şi ţăran, mergeau împreună prin oraş. 
Poliţia dispăruse. Nu mai avea cine s-o aresteze. Nu mai 
exista nici o închisoare în care să fie întemniţată. Se gândi 
la Anton, prietenul ei mort în Siberia cu doi ani în urmă, 
fără să fi apucat să-şi vadă visul împlinit. Se alătură 
demonstranţilor şi prinse de mână un bătrân care îi spuse 
că fusese în închisoare din 1905, de la Revoluţie, şi o fostă 
servitoare ce intenţiona să se ducă înapoi, în satul ei, 
încredinţată fiind că acum familia ei va avea cel puţin o 
bucăţică de pământ. Cântau Marseieza şi Internaționala şi 
mărşăluiau pe Nevski. 

Amiralitatea rămăsese, totuşi, în mâinile ţariştilor. Soldaţii 
revoluționari o asediau cu carabine şi mitraliere. Chiar 
atunci Vera văzu un palat cuprins de flăcări pe Moika şi se 
temu să nu fie splendidul Teatru Mariinski. Când marşul se 
încheie în faţa Amiralității asediate, Vera o luă la fugă, trecu 
în goană pe lângă hotelul lui Kenneth, Astoria, din Piaţa Sf. 
Isaac, temându-se să nu vadă cumva flăcări şi fum din 
direcţia teatrului... 

În piaţa Teatrului nu se afla decât un tramvai rămas în 
pană din cauza firelor rupte. Teatrul era intact. Se duse la 
intrarea actorilor şi bătu la uşă. Bătrâna care stătea de 
pază îi deschise şi o lăsă să intre. Auzi voci care vorbeau 
tare pe scenă şi intră repede în culise. 

În centrul scenei, Valentinov gesticula violent în timp ce 
răcnea textul lui Cehov în faţa unui public absent. Soţia lui 
şi copiii şedeau în primul rând de fotolii şi priveau cu gura 
căscată avanscena albastră şi aurie. 

Sedovina se urcă pe scenă. 

Valentinov lăsă să-i scape un strigăt: 

— Suntem liberi, au ars închisoarea până-n temelii, 
încercă să-i înlănţuie gâtul cu braţele. Vera se dădu înapoi. 

Valentinov făcu un gest amplu spre teatru. 

— Acum, teatrul este accesibil tuturor, acum oameni ca 
mine pot să joace într-un asemenea loc. 


Vera îi dădu o palmă peste faţă. Valentinov n-avea ce căuta 
aici. Era un actor groaznic. 

Când soldaţii beţi care trăseseră focuri de armă în faţa 
ambasadei aduseseră trei tunuri la colţul bulevardului 
Liteinâi, ambasadorul Hazzard porunci ca steagul american 
să fie arborat la loc vizibil, afară, şi bine luminat. Ceva mai 
înainte, când schimburile de focuri se mai potoliseră 
întrucâtva, ieşise la o plimbare cu Catherine ca să vadă ce 
se întâmplă, înainte de a fi goniţi din nou înăuntru de 
focurile de carabină, ambasadorul ajunsese la concluzia că 
studenţii păreau a fi aceia care îi instigau pe soldaţi... 

Hazzard stătea în picioare lângă fereastra biroului 
împreună cu fiica sa când, spre surprinderea tuturor, 
ambasadorul Page reuşi să obţină legătura telefonică de la 
Londra. 

— Ce se întâmplă la voi? 

— În oraş a izbucnit insurecția, îi spuse Hazzard 
ambasadorului Page. Revoluţionarii au ocupat străzile, mi s- 
a spus că aduc prizonieri la Duma, iar Duma i-a arestat pe 
miniştri ţarului. 

— Unde este ţarul? 

— Ultima dată când am auzit de el se afla la cartierul 
general al armatei. 

— Şi unde e comandorul Ash? 

Hazzard aruncă o privire spre fiica sa. 

— N-am nici cea mai mică idee, răspunse el rece. Nu 
cunoştea povestea, dar, la naiba, nepotul său Andrew fusese 
descoperit mort în pivniţa iubitei lui Ash... 

— Vreţi, vă rog să vă interesaţi? 

— Voi încerca, domnule ambasador. 

Urmă o pauză mai lungă. Ambasadorul Hazzard îşi 
închipui că legătura se întrerupsese. Apoi Page întrebă: 

— Aveţi idee ce se va întâmplă cu Rusia? 

Hazzard oftă. Page era o vulpe bătrână care i-ar fi putut 
întinde o mână de ajutor dacă îşi făcea o părere bună 


despre el. Ar fi dorit să-i dea un răspuns cât mai potrivit, 
dar nu prea ştia ce anume ar trebui să spună. 

Catherine se aplecă peste biroul lui şi scrise ceva pe o 
bucăţică de hârtie, cu scrisul ei clar, citeţ. Hazzard citi 
notiţa, dădu recunoscător din cap şi spuse: 

— După părerea mea, domnule ambasador, tot ceea ce se 
va întâmpla aici va depinde de ţar. 

— Minunat, spuse Page. Vă rog, găsiţi-l pe Ash, adăugă el 
sperând că poate Ash ştie ce se întâmplă. 

Un general de stat major, unul din numeroşii ofiţeri 
aplecaţi deasupra hărților întinse pe masa mare îi explică 
lui Ash, în timp ce chelnerii îi urmăreau cu privirea din 
bucătărie, că nu-l va putea vedea pe ţar decât mâine 
dimineaţă. Dar el fu întrerupt de însuşi ţarul care îl căuta 
pe Ash. Purta o tunică simplă, cu trese de colonel pe umăr 
şi un A-3 brodat cu fir de aur, în amintirea tatălui său, 
Alexandru al III-lea. 

Generalii luară imediat poziţie de drepţi. Ţarul părea să fie 
persoana cea mai calmă din acel tren. 

— Bună seara, Kenneth, spuse ţarul, în timp ce generalii îl 
împingeau pe comandor în faţă ca pe o pradă de război. 

Ţarul insistă să-i ţină uşa lui Ash, apoi îl conduse pe 
platforma dintre vagonul restaurant şi vagonul său, printr- 
un vestibul, într-un birou lambrisat cu lemn. Aici nu erau 
nici un fel de zgomote, nici vibrații şi nici curenţi de aer, 
astfel că nu-ţi venea să crezi că trenul străbate noaptea 
geroasă cu o viteză de cincizeci de mile pe oră. 

În biroul ţarului se afla o masă pentru hărţi, câteva fotolii 
de piele cu aspect confortabil şi un birou de scris. 
Fotografiile de pe pereţi îl înfăţişau la bordul unui iaht de 
întreceri, pe bicicletă, călare în faţa Casei Balmachan din 
Munţii Scoției cu un Westbley pe braţ, cu o căciulă rusească 
de blană pe cap, îmbrăcat într-o jachetă specială de 
vânătoare cu falduri largi, spre a-i înlesni mişcările şi cu 
buzunare mari pentru cartuşe de rezervă. 

Se duse la masă şi privi în jos, spre hărţi. 


— Se pare că destinele noastre sunt strâns legate, 
comandorule... Țarina mi-a telegrafiat în legătură cu 
spionul acela german şi m-a sfătuit să te ascult cu luare- 
aminte... ai venit cu altă ofertă din partea regelui George? 

— Cu aceeaşi ofertă, Maiestate. 

Ţarul ridică din umeri. 

— N-o să ne neliniştim atât din cauza unui singur neamţ... 
ce doreşte? 

— Vrea să vă răpească şi să vă ducă la împăratul Wilhelm 
în calitate de prizonier de război. 

— Willy? Ţarul clătină uşor din cap. Întotdeauna mi-am 
închipuit că voi avea parte de o moarte violentă. Răpus de o 
bombă, poate, ca bunicul meu, Ţarul Eliberator. Eram 
convins că voi muri scăldat în sânge. Dar iată că-mi este dat 
să mor de o boală lungă şi înceată, ca tatăl meu, numai că 
nu este o boală a trupului. Insurecţie, comandorule. 
Răspândită de pleava dezertorilor, trădătorilor şi laşilor. 

Aruncă din nou o privire vagă în direcţia hărților, iar când 
ridică mâna ca să se frece la ochi, Ash văzu în faţa sa un om 
extrem de obosit, plictisit de moarte... 

Harta înfăţişa triunghiul de căi ferate pe care călătorise 
Ash încercând să intercepteze trenul imperial înaintea lui 
Von Basel - Petrograd şi Ţarskoe Selo în nord, Pskov şi 
Frontul de Vest, linia Moscova-Petrograd pe care mergea, 
de regulă, trenul imperial când se deplasa spre est. 

— Sunt asaltat de zvonuri, spuse brusc ţarul. Luă un 
creion roşu şi încercui oraşul 'Tosno de lângă Ţarskoe Selo şi 
Bologoe în spate, apoi Pskov spre vest. 

— Circulă zvonuri că o monstruozitate care îşi spune 
guvern provizoriu îmi va opri trenul într-una din aceste 
localităţi. 

— Unde ne aflăm acum, Maiestate? 

Ţarul ridică din umeri. 

— La aproximativ zece mile sud de Malaia Vişera - situaţia 
nu e prea bună, dar mai există încă o speranţă. [arina a 


telegrafiat că la Petrograd situaţia s-a mai ameliorat şi că 
tulburările par să se fi limitat numai la capitală. 

Ţarul îşi făcu cruce. 

— Sunt nişte veşti excelente, Maiestate. 

— Trupele care mi-au mai rămas credincioase se îndreaptă 
spre noi chiar în momentul de faţă. 

În clipa următoare trenul se opri brusc. Se auzi o bătaie în 
uşă şi, cu permisiunea ţarului, un general pătrunse în 
încăpere şi salută. 

— Ne apropiem de Malaia Vişera, Maiestate. 

— Eram deci mai aproape decât îmi închipuiam eu. S-a 
semnalizat primirea vreunei telegrame în gară? 

— Nu, Maiestate. 

— Atunci, de ce ne-am oprit? 

— Trenul special din faţa noastră nu mai poate înainta, 
Maiestate. 

— De ce? 

— Trenul special a primit un raport potrivit căruia 
batalioanele rebele au blocat şinele cu mitraliere, 
Maiestate. 

Von Basel, îşi spuse Ash, în timp ce statul major al ţarului 
se strânsese în jurul hărţii întinse pe masă şi delibera 
asupra măsurilor ce trebuiau adoptate. Se presupunea că 
unităţile rebele se află la Liuban, următoarea gară în susul 
liniei, dar, pentru Ash, raportarea existenţei unor mitraliere 
pe care nimeni nu le văzuse suna exact la fel ca Dolmatova - 
o mică diversiune pusă la cale de agenţii germani ai lui Von 
Basel menită să provoace o ripostă exagerată din partea 
personalului trenului şi a suitei imperiale cuprinsă de 
panică. Un truc menit să-l împingă pe ţar mai aproape de 
front. Şi se pare că funcţiona. 

Niciunul din membrii statului major al ţarului nu avea chef 
să treacă prin furcile caudine ale unei mitraliere, chiar cu 
trenul special în faţă. Unii ar fi dorit să se retragă la 
Moghilev, deşi cei mai mulţi erau de părere că trenul 
imperial trebuie îndreptat din nou spre vest, spre Pskov. 


Pskovul, susțineau ei, este mai aproape de trupele loiale 
ţarului care nu dezertaseră. Ash ştia că nu are nici o putere 
să-i întrerupă, cu atât mai mult cu cât ţarul Nikolai, 
confruntat cu eventualitatea dezintegrării întregului său 
imperiu, uitase cu desăvârşire de Von Basel. Starea armatei 
lui îl preocupa mult mai mult, aşa cum spunea chiar el, 
decât un singur spion german. Totuşi, de fiecare dată când 
ţarul afirma: „Irebuie să ştiu unde sunt armatele mele”, 
generalii lui porneau târşâindu-şi papucii spre ferestrele 
vagonului şi priveau afară, prin geamurile duble al trenului 
înţepenit, la aburul dens. Aghiotanţii intrau şi ieşeau din 
vagonul restaurant cu mesaje telegrafice. 

Ţarul privea cu atenţie hărţile, în timp ce statul major 
continua discuţiile în contradictoriu. 

— Se pare că e vorba de un caz izolat, Maiestate. 

— Moscova? 

— Rapoartele sunt neconcludente... 

— Veşti din armată? 

— Nu, Maiestate. 

— Şi revoluționarii? Întrebă el arătând spre harta căilor 
ferate. 

— Se pare că au ocupat Liubanul şi poate şi Tosno, 
Maiestate. 

— Suntem siguri? 

Ţarul ridică ochii spre membrii statului major, iar aceştia 
începură să vorbească cu toţii deodată. Pe deasupra 
gălăgiei, Ash îl auzi pe ţar murmurând: 

— Vreau să mă duc acasă. 

— Maiestate, îndrăzni Ash să intervină; acasă era exact 
unde voia să-l ştie el pe ţar, departe de Von Basel şi aproape 
de Golful Finic. 

Ţarul Nikolai se întoarse spre Ash, care rămăsese în 
spatele lui de când statul major pătrunsese înăuntru şi 
umpluse încăperea. 

— Da, comandorule, ce părere ai despre toate acestea? 
Generalii şi nobilii întoarseră spre el priviri îngrijorate, 


neştiind ce avea să spună străinul. 

— 'Ţarskoe Selo va rămâne Curtea Centrală, Maiestate, 
atâta timp cât dumneavoastră, veţi fi acolo. 

— Da, încuviinţă ţarul dând din cap. 

— Şi ce faceţi cu armatele Maiestăţii voastre? Îl întrebă un 
general. Trebuie să ştiţi mai mult despre armată. 

— Da...? 

— Nu ar fi mai bine să vă reuniți în primul rând cu familia, 
Maiestate? 

Ash îşi propunea să-l ţină cât mai departe de generali ca 
să-şi poată da seama de pericolul despărțirii de țarină, ceea 
ce sporea dificultatea refugierii întregii familii în Anglia. 

— Da, presupun că da, spuse Nikolai, dar evident încă nu 
era gata să se predea şi nici nu voia să recunoască 
gravitatea pericolului. 

— Armatele Maiestăţii voastre, repetă generalul. Trebuie 
să luaţi legătura cu armata, Sire. Ce contează câţiva 
trădători din Petrograd, în comparaţie cu cei cincisprezece 
milioane de soldaţi aflaţi sub comanda Maiestăţii voastre? 

— Da, bineînţeles. 

Iar un alt general adăugă: 

— Trebuie să stabilim legătura cu regimentele loiale, 
Maiestate. 

— Da, bineînţeles, spuse ţarul şi apoi întrebă, cu ochii 
aţintiţi spre hartă: Unde este cel mai apropiat terminal 
Hughes? 

Se referea la imprimatorul telegrafic de tip Hughes, 
proiectat de americani, care, după câte ştia Ash, era folosit 
de armata rusă pentru comunicațiile în interiorul ţării. 

— La Pskov, Maiestate, spuseră aproape în cor cei din suita 
lui, şi Ash înţelese că Von Basel câştigase. 

Ţarul atinse harta cu mâna. 

— Atunci spre Pskov, până când vom prelua controlul 
asupra situaţiei. 

Trenul imperial intră cu spatele în gara Bologoe la ora 
nouă dimineaţa şi rămase acolo o jumătate de zi, 


bombardat de ştirile potrivit cărora Duma plănuia să 
instituie monarhia constituţională. Dar până după-amiază 
nu apăru nici un mesager din partea Dumei şi trenul 
albastru-argintiu se îndreptă spre vest. 

În ultimul vagon, cuplat pentru un nou grup de soldaţi de 
gardă, un tânăr ofiţer din suita personală a Maiestăţii sale 
se chinuia să-şi tragă cizmele din picioare în cuşeta strâmtă 
în care dormea. Se simţea mai bătrân decât însuşi 
Dumnezeu. Niciunul din colegii lui de la clasa de cădeţi care 
plecaseră în regimentele de linie nu mai erau în viaţă. Se 
întreba care fuseseră mai norocoşi - cei care îşi dăduseră 
viaţa în mod glorios pentru ţar şi pentru Rusia sau cei 
câţiva ca el care aşteptau să fie striviţi de lumea nouă a 
unor străini neciopliţi. Chelnerul bătu la uşă şi aduse ceai. 

— Pune-l acolo. 

Chelnerul închise uşa şi se rezemă de ea; abia dacă era loc 
în compartimentul acela pentru două persoane. Ofiţerul 
ridică privirea şi rămase cu gura căscată. 

— Dmitri Dan? Ce faci...? Fu aruncat în sus înainte să-şi fi 
terminat gândul... Dmitri Dan... colegul lui ofiţer, dispărut, 
cu câteva săptămâni în urmă. Un asasin, aşa se spunea. Şi 
se pare că aşa era. Dmitri Dan avea în mână un cuţit. 

După ce aruncă trupul vechiului său prieten pe fereastră, 
Dmitri Dan îşi puse uniforma de ofiţer din suită peste 
costumul de chelner pe care îl împrumutase ca să se poată 
urca în trenul imperial, îşi şterse pumnalul şi se aşeză pe 
pat, aşteptând. Era calm. Mintea i se golise de gânduri - 
rămăsese numai unul singur: că el şi revoluţia erau 
singurele vagoane aflate în spatele celor ocupate de ţar. 

Ash căută câţiva ofiţeri din suită şi se lăsă invitat la ceai. 
Oamenii erau nervoşi, ştiind că nu puteau face mare lucru 
în cazul minării şinelor sau dacă rebelii reuşeau să pună 
mâna pe artilerie. Marea lor majoritate asigurau paza de 
corp a suveranului, fără a avea nimic comun cu unităţile 
militare tactice. Pentru a-şi îndeplini misiunea, trebuiau să 
presupună că tot restul lumii era în ordine, ceea ce - după 


cum se dovedise în trenul care tocmai se apropia de Dno - 
infirma realitatea. 

Se răspândi din nou zvonul că nişte delegaţi ai Dumei 
veneau cu trenul de la Petrograd. Întrucât ţarul nu-l mai 
invitase pe Ash în vagonul său, acesta ştia la fel de puţin ca 
toţi ceilalţi. Ofițerii din suită recunoscură că urmăresc un 
spion german, dar nu păreau să-l ia prea în serios, având în 
vedere faptul că era în joc soarta Imperiului Rus. Ash nu fu 
surprins când trenul o luă din nou spre vest, căci, potrivit 
unui alt zvon, ţarul avea să fie întâmpinat de membrii 
Dumei la Pskov. 

Ash îşi puse mantaua şi ieşi din vagon, îndreptându-se 
spre capătul trenului. Soldaţii îl opriră la vagonul- 
restaurant din spatele locomotivei. Ash pretinse că vrea să 
ia o gură de aer şi îi convinse să-l lase să stea pe platforma 
descoperită. Rămas singur în gerul muşcător, Ash se caţără 
imediat pe acoperiş. 

Trenul mergea cu vreo patruzeci de mile pe oră şi vântul îi 
tăia respiraţia. Adăpostindu-se în spatele ventilatorului de 
pe acoperiş, Ash scruta cu privirea peisajul alb, pustiu, 
căutând vreo urmă de-a lui Von Basel. 

Gardul nesfârşit de lângă şine se desfăşura sub un şir la fel 
de nesfârşit de stâlpi de telegraf. Câmpiile acoperite de 
zăpadă dispăreau la orizont, unde se întrezăreau pâlcuri de 
copaci. Cerul era limpede şi înstelat, cu excepţia unei linii 
de nori denşi care anunțau un nou viscol ce pornea din 
Golful Finic, de la o distanţă de o sută cincizeci de mile 
îndreptându-se spre Petrograd. Cam la cinci mile înaintea 
locomotivei, învăluite de un nor de aburi şi fum, se vedeau 
luminile roşii din spate ale trenului special care preceda 
trenul imperial. 

În faţă apărură luminile unui oraş, Porkov. Trenul special 
trecu de lumini şi se opri mai încolo, urmat de trenul 
imperial, care îşi încetini mersul şi opri în gară. Un feroviar 
sări din tren şi le puse câteva întrebări oficialilor în 
uniformă aliniaţi pe platforma gării, aşa cum se întâmplase 


în toate gările prin care trecuseră în cursul zilei. 
Petrogradul putea să ardă, însă, aici, la ţară, sosirea 
trenului imperial era întâmpinată cu un salut respectuos. 

Feroviarul se urcă în tren, şi acesta se puse în mişcare, 
ceea ce însemna că nu existau nici un fel de mesaje 
telegrafice de la Petrograd. În faţa lor se întindeau 
cincisprezece mile de câmpuri dezolante, mlaştini, păduri 
de mesteacăn şi, din loc în loc, câte un sat cufundat în 
întuneric. Ash privi înapoi. Ofițerii din orăşel şi oficialităţile 
de la căile ferate rămăseseră în poziţie de drepţi. Cupolele 
graţioase ale bisericii străluceau în lumina stelelor. 

Următorul oraş de pe hartă era Podsevi şi, dincolo de el, 
alte treizeci de mile de pustietate până la Pskov. În această 
ultimă porţiune întinsă se aştepta Ash la atacul lui Von 
Basel. Trenurile vor rămâne în câmp aproape o oră, timp 
mai mult decât suficient pentru a fi oprite printr-o baricadă 
şi câteva mitraliere, poate şi câteva blindate. Era aşa de 
simplu - opreşti trenul, faci o demonstraţie de forţă, îl iei pe 
ţar şi apoi dispari. Dar o sută cincizeci de mile de-a lungul 
câmpiei reprezenta totuşi un drum destul de lung. 

Ash scrută cerul. | se păru că aude muzică, îşi lipi urechea 
de acoperiş, şi muzica se auzi mai tare. Îşi aminti că ofiţerii 
aveau un gramofon în vagonul-salon. Apoi se auzi un alt 
zgomot care acoperi ţăcănitul roţilor, vuietul-vântului şi 
şuieratul locomotivei, un bâzâit continuu ce venea din spate 
şi creştea mereu, transformându-se într-un muget. Un 
avion se apropie de tren şi zbură deasupra locomotivei ca 
un uriaş liliac. În momentul în care îl văzu ţâşnind în faţa 
locomotivei, luminat de farurile acesteia, îşi spuse că arată 
ca un bombardier DeHavilland britanic, pentru două 
persoane. 

Probabil că oamenii lui Von Basel luaseră avionul de la 
Serviciul imperial aerian rus, şi Ash îşi imagină rapid cum 
avea să-l răpească pe ţar - un foc pe şine, sau poate trenul 
special va fi minat şi aruncat în aer, acţiunea fiind menită 
să-l oprească pe ţar la mijlocul drumului între Podsevi şi 


Pskov. Apoi câteva care blindate venind din ambele părţi cu 
ofiţeri de la unităţile unde acționau agenţii lui Von Basel, 
proiectoare şi mitraliere îndreptate spre trenul imperial... 
Ţarul azvârlit în avionul care aştepta pe zăpada îngheţată, 
legat pe scaunul din spate. În două ore, Nikolai al II-lea 
avea să se afle pe teritoriul german. Şi douăsprezece ore 
mai târziu, Von Basel urma să-şi prezinte prizonierul de 
război în faţa împăratului... 

Luminile localităţii Podsevi apărură în faţă. Trenul special 
încetini şi trecu prin oraş, iar Ash zări siluetele cupolelor în 
formă de ceapă ale bisericii. Aproape toate luminile oraşului 
se concentraseră pe platforma gării. Cele patru oficialități 
care aşteptau acolo luară poziţie de drepţi când se apropie 
trenul ţarului. Aveau un telegraf. Ce gândiseră oare când 
auziseră noutăţile de la Petrograd - bătrânul şef de staţie 
gârbovit de ani de muncă în slujba tarului, impiegatul care 
văzuse cum materialul rulant i se dezintegra în faţa ochilor 
telegrafistul a cărui cheie probabil că ţăcănise toată ziua 
fără încetare, bătrânul veteran de război rănit care se 
sprijinea anevoie în baston...? La ce se gândiseră oare. 
Dacă în general, mai îndrăzneau să gândească...? 

Contele Von Basel se aşezase la o oarecare distanţă de 
civili, aşa se cuvenea unui veteran în serviciul ţarului şi 
nimănui nu-i trecuse prin minte să-l întrebe ce caută pe 
peron. O locomotivă neagră strălucitoare trecu pe lângă el 
şi Von Basel duse mâna la chipiu, într-un salut reverenţios. 
Era suficient de aproape de vagoanele albastru-argintii ale 
trenului ca să atingă vulturul bicefal imperial de pe laturile 
lui. 

Un feroviar sări din tren pe când acesta mai era încă în 
mers şi întrebă dacă erau telegrame. Telegrafistul făcu un 
pas înainte, salută şi îi dădu mai multe foi de hârtie. Omul 
dispăru înapoi în tren exact în momentul în care acesta se 
oprea. 

Von Basel urmări cu privirea traseul telegramelor. Acestea 
apărură în mâinile unui subaltern din gardă, care le duse 


prin două vagoane şi i le înmână unui căpitan în vagonul 
restaurant din faţa vagonului personal al ţarului. Un grup 
de generali începu să le frunzărească. 

Apoi apăru şi ţarul din vagonul lui, aflat între vagonul 
servitorilor lui şi cel al unităţii de gardă. Von Basel îşi spuse 
că arăta îngrijorat, dar calm. Ţarul luă telegramele şi se 
adânci în lectura lor. 

Von Basel ştia conţinutul fiecăreia dintre acele telegrame, 
evident, cu excepţia celor trimise de țarină care îl 
bombarda pe ţar cu referiri imposibil de descifrat la 
Nimrod, vânătorul; avea un agent în vârful unui stâlp de 
telegraf la o distanţă de o milă de aici. Situaţia se 
înrăutăţise însă atât de mult la Petrograd, că nu mai trebuia 
să-şi introducă telegramele lui false; dictase ultimul mesaj 
fals în urmă cu optsprezece ore, pentru a-l avertiza pe ţar 
asupra trupelor rebele inexistente, de la 'Tosno şi asupra 
şinelor blocate de la Malaia Vişera. 

Trenul imperial se întorsese din drum, atunci când se afla 
la numai câteva ore de Palatul Ţarului şi de atunci gloatele 
şi nebunii din Dumă care să băteau între ei îl făcuseră pe 
ţar să alerge dintr-o parte în alta. Dar, în momentul în care 
trenul părăsise Bologoe, ruta lui era absolut previzibilă. 
Pskov. Ţarul încerca să caute scăpare la armata sa. Prea 
târziu, Maiestate, prea târziu... Von Basel se strecură prin 
umbră şi, când sună fluierul locomotivei, se afla deja ascuns 
în zăpadă, de partea cealaltă, neluminată, a trenului. 

Ash văzuse prea multă şovăială şi indecizie în trenul 
imperial ca să mai încerce să-l convingă pe ţar sau pe 
ofiţerii din garda acestuia că un agent german avea să 
oprească trenul ceva mai încolo, la cincisprezece mile de 
oraş. I se părea mai simplu s-o facă el mai întâi, urmând ca 
explicaţiile să le dea ulterior. Când trenul porni din staţie, 
fugi înainte pe acoperişuri. O să-i arate mecanicului Lugerul 
lui cu ţeava retezată şi o să-l lase să tragă singur 
concluziile. 


Cu locomotiva înţepenită în zăpadă, lui Ash îi va veni mult 
mai uşor să-l convingă pe ţar şi garda acestuia să aştepte 
întăriri pentru curăţarea liniei. Pregătindu-se să sară peste 
legăturile dintre două vagoane, Ash aruncă o privire în 
urmă, spre gară, ca să se asigure că nu este văzut... ar fi 
tras imediat dacă ar fi văzut vreo umbră furişându-se spre 
locomotivă. Nu se vedea nici un soldat din gardă. Cei trei 
oficiali de la căile ferate continuau să stea în poziţie de 
drepţi şi să dea onorul reglementar, ca nişte statui, dar 
bătrânul soldat dispăruse. Ash se întoarse cu faţa spre 
curentul de aer, sări peste prima legătură şi fugi înainte. 

Se târa în tăcere pe acoperişul ultimului vagon înainte de 
tender - era un vagon-cazarmă pentru unităţile de gardă - 
când privi din nou înapoi... ceva nu-i dădea pace. Remarcă 
faptul că staţia Podsevi era acum singura pată de lumină. 
Ca şi în oraşele precedente, siluetele turnurilor în formă de 
ceapă ale bisericilor erau ultimele imagini care se mai 
zăreau în câmpia nesfârşită, înălțându-se răbdătoare de 
veghe aşa cum stăteau şi ultimii oameni rămaşi credincioşi 
ţarului în fiecare gară... Dar de ce plecase soldatul, unde se 
dusese...? Von Basel. 

Nici un fel de blindate. Nici un fel de mitraliere. 

Ash fugi spre spatele trenului, blestemându-se în gând 
pentru prostia sa, luptându-se cu vântul din spate care îi 
umfla mantaua ca pe o velă. 

Bineînţeles... Von Basel intenţiona să-l răpească pe ţar de 
unul singur, să-l oblige să sară din mersul trenului, riscând 
să cadă în zăpadă şi apoi să-l urce la bordul bombardierului 
cu două locuri, după ce-l va înjunghia pe pilot. 

Ash sări peste spaţiul dintre două vagoane şi porni în 
goană spre coada trenului, străbătând cele două vagoane 
de dormit ocupate de ofiţeri, apoi acoperişul vagonului- 
salon. Ilocmai ajunsese pe acoperişul vagonului-restaurant 
când calcă pe o pată de grăsime de lângă ventilatorul de la 
bucătărie şi alunecă. 


Vântul îi suflă mantaua ca pe un balon. În clipa următoare 
începu să alunece în jos. Încercă să-şi fixeze umărul de 
ceva, dar mantaua umflată de vânt îl ridica de pe suprafaţa 
acoperişului, ţinându-l aproape suspendat în aer. Vedea 
deja zăpada de lângă şine şi simţea că e pe punctul să 
plonjeze. 

Brusc, vântul încetă, şi Ash se izbi cu putere de acoperiş, 
întinzând mâinile şi picioarele, se târi pe suprafaţa acestuia 
până când îşi găsi o poziţie sigură. Apoi se ridică din nou în 
picioare, o luă la fugă şi sări peste spaţiul dintre vagonul- 
restaurant şi vagonul personal al ţarului. Tocmai voia să 
coboare în vestibulul din faţă când văzu că ultimele două 
vagoane în care se aflau servitorii ţarului şi unitatea 
suplimentară de pază fuseseră desprinse de restul trenului. 
Acum se aflau deja la treizeci de metri depărtare şi 
dispăreau rapid în întuneric. 

Von Basel... decuplase vagoanele şi se ascunsese pe 
platforma din spate. Ash traversă vagonul ţarului făcând cât 
mai puţin zgomot cu putinţă şi se lăsă în jos, coborând în 
vestibul. Uşa era întredeschisă. Ash o deschise, se strecură 
înăuntru şi o închise. Îşi scoase Lugerul de la spate şi se 
mişcă silențios prin vestibul. Deschise şi uşa interioară. 
Vagonul se clătina puternic, căci îşi pierduse vagoanele din 
urmă care îi asigurau stabilitatea. 

Revăzu rapid în minte configuraţia vagonului imperial - un 
dormitor mare, o baie şi două saloane, unul în mov şi gri, 
care trebuie să fi aparţinut țarinei înainte de război şi cel al 
ţarului, biroul lui, în faţă. 

Cu arma în mână, Ash pătrunse în camera din spate, 
descoperi că este goală şi intră în dormitor. Un servitor 
zăcea întins pe pat, leşinat, cu sângele curgându-i dintr-o 
rană de la tâmplă. 

Ash deschise ultima uşă. 

Von Basel i-o luase înainte. Neamţul aştepta la uşa 
vestibulului din faţă, la celălalt capăt al biroului ţarului. 
Ţinea într-o mână bastonul-spadă şi un ceas de buzunar din 


aur în cealaltă. Trebuia să calculeze exact timpul când 
trenul va ajunge în dreptul avionului. Ţarul nu se întorsese 
încă din vagonul restaurant, unde, de regulă, mai stătea de 
vorbă cu generalii şi aghiotanţii lui atunci dând soseau 
telegrame. 

Von Basel ascunsese mantaua plină de medalii pe care o 
purtase în gară şi îşi pusese o jachetă de piele neagră şi o 
pălărie potrivită. Cu o mişcare uşoară, Von Basel închise 
capacul ceasului şi porni spre Ash, ridicând bastonul într-un 
arc strâns. Reuşise să străbată jumătate din lungimea 
biroului înainte ca Ash să-şi desprindă mantaua de pe braţ 
ca să-i arate arma. Von Basel se opri scurt, încercând să 
contrabalanseze mişcarea bruscă a trenului, la doi metri în 
faţa lui Ash. 

Ash făcu un gest cu Lugerul. 

— Nu ştiam că ne-am pus de acord asupra altor arme 
pentru mult amânatul nostru duel, zise Von Basel, 
încercând să lase impresia că cedase mai mult decât se 
cuvenea. 

— Altă dată, acum lasă naibii arma aia din mână. 

Von Basel ridică mâinile şi ceasul i se clătina în stânga, 
bastonul de promenadă în dreapta. 

— Dă-i drumul. 

Ochii cenuşii ai lui Von Basel priviră la ceas. Bastonul căzu 
din cealaltă mână. Pentru o clipă totul fu în mişcare - 
bastonul, ceasul, ochii lui, ambele mâini. Prinse bastonul, 
acesta străluci ca un şarpe în întuneric şi muşcă din oasele 
mâinii lui Ash, din dosul palmei. 

Înainte ca Ash să scoată vreun sunet sau ca Lugerul lui să 
se lovească surd de covor, Von Basel făcuse să strălucească 
oţelul spadei: Roland îl avertizase în legătură cu omul 
acesta şi îi spusese că este mai bun decât îşi închipuiseră ei. 
Evident că avea în vedere viteza de reacţie a neamţului. 

Ash vru să se aplece după armă, dar Von Basel era prea 
aproape. Fentă o lovitură spre podea. Von Basel replică cu o 


lovitură la câţiva centimetri de ţeava pistolului, dar, cel 
puţin, Ash apucă să-şi scoată sabia. 

— E mult mai bine, spuse Von Basel. Îşi băgă ceasul în 
buzunar, apucă bastonul în mâna stânga, îşi aduse spada în 
dreptul nasului cu vârful în sus ca un salut vertical, apoi 
şfichiui cu lama în jos şi înaintă. 

Ash ştia că are nevoie de mai mult spaţiu. Intră cu spatele 
în dormitorul mare, care avea aproximativ şapte metri 
lungime. Trenurile ruseşti erau mai late, iar camera semăna 
destul de bine cu o planşetă de scrimă, dacă n-ar fi existat 
patul amplasat chiar pe mijloc şi plafonul înalt. Acesta din 
urmă putea constitui un avantaj, căci ar fi redus anvergura 
loviturilor la care Ash se putea aştepta din partea lui Von 
Basel. Servitorul zăcea leşinat de-a curmezişul patului. Se 
părea că Von Basel îl ameţise cu o lovitură de baston, pe 
care continua să-l ţină în mâna stânga pentru cazul în care 
Ash ar fi intenţionat să înceapă un alt fel de luptă. Avea oare 
şi un pumnal în sacou, asemenea acelui poignard înfipt în 
pieptul lui Roland? 

Von Basel urmă cu privirea tăişul spadei al cărui vârf 
părea un deget întins spre Ash. Lama părea mai uşoară, îşi 
spuse Ash, aşadar şi mai flexibilă decât a lui. O lovitură în 
orice direcţie ar fi fost mortală. Un set ingenios de dinţi 
ieşise din teacă o dată cu spada, formând o cupă 
protectoare în jurul mâinii lui Von Basel, apărată şi de o 
mănuşă groasă de piele. 

Ochii lui Ash erau aţintiţi asupra tăişului lamei lungi şi 
subţiri. Omul acesta îl învinsese pe Frangois Roland, 
profesorul lui Ash. Cu sau fără poignard, Von Basel trebuise 
să străpungă garda lui Roland ca să se apropie suficient de 
mult pentru a-l putea utiliza. Tăişul lamei aproape că îl 
vrăjea. El era scrimer, nu duelist şi nici măcar un scrimer 
profesionist, ci numai un sportiv foarte bun. lar omul acesta 
în negru, subţire şi flexibil ca şi lama armei lui, cu faţa lui 
albă ca o lovitură de bici, trecea drept cel mai bun spadasin 
din Europa. 


Ash era înfricoşat. Aş fi nebun să nu-mi fie frică, îşi zise el. 

Von Basel înainta, în vreme ce Ash se retrăgea. Mai avea 
trei metri în spate, apoi patul care putea fi ocolit sau 
escaladat, încă doi metri până la o uşă îngustă, cinci metri 
în salonul țarinei, vestibulul micuţ - şi apoi nimic altceva 
decât şinele care ţăcăneau sub trenul ce gonea cu patruzeci 
de mile pe oră. 

Von Basel părea să-i fi citit gândurile... 

— Servitorul ţarului îl aştepta ca să-l ajute să se îmbrace 
pentru cină, ceea ce însemna că urma să vină aici singur. 
Aşa că, vezi, dacă te ocupi numai de mine, nu faci mare 
lucru. Dacă vrei să-l avertizezi pe ţar, trebuie s-o faci 
înainte ca el să intre în acest vagon. Dar pentru asta va 
trebui mai întâi să mă dobori pe mine... ceea ce înseamnă 
că o apărare înţeleaptă nu va fi suficientă. Deşi presupun că 
ai putea să te întorci pur şi simplu cu spatele şi să te arunci 
din tren. Zăpada o să-ţi amortizeze căzătura. 

Ash nu spuse nimic. Trebuia cumva să-i ţină piept lui Von 
Basel şi să rămână şi el în viaţă. 

— Ai la dispoziţie zece minute, spuse Von Basel. După 
aceea voi fi nevoit să termin cu dumneata. Am promis să-l 
iau pe Maiestatea sa cu avionul... De fapt, cred că aş 
prefera să ne distrăm puţin până vine Maiestatea sa. 

Lovi cu piciorul pistolul lui Ash, aruncându-l sub un fotoliu 
şi înaintă. Ash îl urmărea cum se apropie, fascinat de vârful 
spadei lui care părea un punct fix. Spada înainta şi ea, de 
parcă ar fi avut o viaţă proprie. 

Foarte bine, îşi spuse Ash, ţinându-şi o predică, ceva mai 
puţină admiraţie şi mai multă acţiune, băiete. Omul acesta 
intenţionează să te ucidă... Încercă să testeze mâna lui Von 
Basel cu câteva lovituri dure. Von Basel replică cu lovituri la 
fel de dure. Vagonul răsună de zgomotul oţelului pe oţel. 
Ash încercă o aruncare. Von Basel pară şi atacă la rândul 
lui. Pe chipul lui se citi surpriza. Viteza de reacţie îl scăpase 
pe Ash atunci când Von Basel fusese sigur că-l va atinge. Un 
zâmbet satisfăcut luă locul surprizei de pe chipul lui. Ash 


scăpase de lovitură, dar, pentru a o para, fusese nevoit să se 
retragă. 

Moralul lui Ash se ridică uşor, apoi se prăbuşi din nou, 
văzând că Von Basel pătrunsese pe uşa dormitorului. 
Neamţul atacă din nou, Ash se retrase ca să pareze, dar 
atacul lui Von Basel fusese numai o fentă ca să câştige 
spaţiu pentru a lovi uşa cu piciorul ca să se închidă. În felul 
acesta, când ţarul va intra în vagon, nu va vedea nimic 
anormal în biroul său. 

Von Basel îl manipulase ca pe un novice, îşi dădu seama 
Ash. Simţi marginea patului în spatele său. Von Basel atacă 
din nou. Ash ripostă şi Von Basel se retrase spre uşă până 
când o atinse cu călcâiul stâng. Ash iuți atacul. Spatele lui 
Von Basel se lipi şi mai mult de uşă, până când nu-i mai 
rămase unde să se retragă. 

Îngrijorat la gândul că acesta s-ar putea să fie numai un 
truc ca să-l ademenească periculos de aproape, Ash atacă 
cu prudenţă, căci încă nu-l „simţea” şi încerca să-l testeze, 
să vadă de ce e în stare neamţul. Asalt, lovitură, parat, 
ripostă - parat, Ash ataca şi se ferea de loviturile lui Von 
Basel, căutându-i vreun punct nevralgic. Descoperi o forţă 
înspăimântătoare. 

Graţie unui impecabil simţ al distanţei, Von Basel îşi 
permitea să pareze târziu - aştepta până când vârful spadei 
lui Ash ajungea la doi centimetri de ţintă şi atunci riposta - 
în momentul în care corpul lui Ash era prea în extensie 
pentru a-i da posibilitatea să pareze eficient. 

Tocmai printr-o asemenea parare întârziată reuşi Von 
Basel să-şi rănească adversarul. 

Sângele ţâşni purpuriu prin mânecă, şi Ash simţi în 
antebraţ o împunsătură ca de seringă hipodermică. Von 
Basel atacă din nou. Şocul şi furia îl ajutară pe Ash să-şi 
revină rapid, să pareze şi să contraatace. Von Basel pară 
din nou cu întârziere şi repetă riposta. Din nou îl 
dezechilibră pe Ash, aflat în extensie, ceea ce nu-i permitea 
să pareze. Atunci Ash făcu un gest neregulamentar - dar 


nici Von Basel însuşi nu era regulamentar - aruncă mantaua 
din mâna stângă peste spada lui Von Basel. Folosi avantajul 
obţinut brusc, dar Von Basel îl lăsă să se apropie suficient 
de mult pentru a-l putea lovi cu teaca dură, de lemn. Ash 
căzu pe pat văzând stele verzi şi vârful spadei lui Von Basel 
înaintând ameninţător spre ochii lui. Încercă să se 
rostogolească ca să iasă din traiectoria spadei lui Von Basel, 
se încurcă în manta şi se lovi de servitorul leşinat. Von Basel 
atacă din nou. Ash se răsturnă peste cap, lovi orbeşte cu 
spada, se rostogoli peste servitor şi ateriză pe podea. 

Von Basel câştiga teren şi ştia lucrul acesta. Ash îşi stoarse 
mâneca tunicii ca să absoarbă sângele, care, dacă i s-ar fi 
scurs pe mână, i-ar fi stricat priza. 

Se depărtase cu zece paşi de posibilitatea de a-l avertiza 
pe ţar. Dar ticălosul acesta era chiar aşa de bun? Era 
perfect? Ash trebuia să găsească un punct vulnerabil. Poate 
că Von Basel arbora o siguranţă de sine exagerată. Ei bine, 
îşi spuse Ash cinstit, avea toate motivele să procedeze 
astfel. Dar refuzul acesta al lui de a nu-şi lăsa faţa marcată 
deriva oare din frică? Ochii cenuşii ai bărbatului din faţa lui 
nu exprimau nimic. Poate că loviturile, ample trădau un 
antrenament mai susţinut la spadă în comparaţie cu floreta, 
care cere mai multă precizie. le agăţi de un fir de pai, 
domnule comandor. Este mai bun decât ne-am închipuit - 
aşa spusese Roland şi avusese dreptate. 

Acum nu mai conta. Nu mai existau opţiuni. Ash atacă. 

Von Basel era de-a dreptul impresionat. Admira modul în 
care îşi calcula Ash timpul, viteza lui de reacţie, controlul 
vârfului şi simţul distanţei. Găsea precizia mâinii lui 
remarcabilă - aproape la fel ca şi cea a cavalerului Roland - 
căci Von Basel studiase în secret cu un profesionist italian 
atunci când mama îl trimisese rapid la doctorii aceia evrei 
din Viena, după ce se sinucisese tatăl lui. De asemenea, era 
înzestrat cu darul de a-şi reveni dintr-un dezastru - o 
flexibilitate care deriva - Von Basel ştia bine - din 
capacitatea lui de a se relaxa. Americanul ştia să se 


autocontroleze, atunci când era vorba de abilităţile sale. 
Mai descoperi la Ash combativitatea lui excepţională - 
talentul şi capacitatea de a o lua de la început de fiecare 
dată. Atunci de ce oare, se întrebă el în timp ce Ash venea 
alunecând în jurul patului şi iniţie un nou atac cu o lovitură 
puternică, de ce oare nu se angaja într-un asalt 
convingător? Îl respinse parând cu uşurinţă. Apărarea 
strălucită - se pare că acesta era singurul atu al lui Ash. Nu 
ştia să atace. Şi, pe termen lung, apărarea strălucită era 
drumul cel mai sigur spre cimitir... 

Ilată-l că vine din nou, vârful ca un punct fix, control 
admirabil, lovitură ca fulgerul. Scurtă. Încă una, tot scurtă. 
Von Basel pară şi contră. Ash pară admirabil, atacă. Scurt. 
Oare să-şi fi pierdut simţul distanţei? Von Basel atacă. Ash 
pară în ultima clipă şi ripostă. Tot scurt. 

Von Basel executa fel de fel de lovituri pregătindu-se să-l ia 
pe Ash prin surprindere. Comandorul începuse să imite 
felul de a para loviturile al lui Von Basel - cu întârziere, 
ceea ce era o trăsătură caracteristică a unui mare sabreur: 
să ştie să înveţe în acţiune. Le executa admirabil, 
demonstrând un excelent simţ al distanţei. Totuşi, ripostele 
lui continuau să fie scurte. Oare ce se întâmplă cu omul 
ăsta? Nu crezuse niciodată că Ash e laş, dar acum lupta ca 
un om speriat. De ce oare? Era o întrebare la care Von 
Basel trebuia să răspundă înainte de a iniţia atacul final şi 
ucigător. 

Totuşi, nu mai putea întârzia prea mult. Ţarul urma să 
intre în încăpere dintr-o clipă în alta, şi acest element - îşi 
dădea seama Von Basel - îi afecta propria capacitate de 
concentrare, întrucât trebuia să fie în stare să-l doboare pe 
ţar la pământ şi să-l lichideze şi pe Ash. Şi avionul care 
aştepta la câteva mile distanţă, lângă calea ferată. Cinci 
minute. Nu mai mult. 

Von Basel atacă, plesni lama lui Ash într-o parte şi şfichiui 
sălbatic cu spada sa, ca să-l enerveze pe american... 


Spadele se izbiră, scăpărară scântei în lumina electrică 
slabă, părând că vor să se înfăşoare una în jurul alteia într-o 
posibilă îmbrăţişare... Ash simţea că i se întăreşte 
încheietura mâinii, ceea ce făcea ca priza să-i devină rigidă 
şi îi reducea capacitatea de control. Relaxează-te, îi cerea 
Roland. Relaxează-te. La Paris, îl punea uneori pe Ash în 
gardă şi apoi străbătea toată sala de arme dând instrucţiuni 
celorlalţi elevi şi, dacă la întoarcere îl găsea pe Ash cu 
încheietura întărită, îi spunea: „N-ai să fii niciodată un 
scrimer adevărat” şi îl trimitea la plimbare pentru tot restul 
zilei. 

Oţelul se izbi de oţel. 

Von Basel se repezi asupra lui cu o îndemânare şi o forţă 
înspăimântătoare, iar Ash continua să se retragă, încercând 
să-şi refacă forţele pe care le irosise zadarnic în atacul lui 
nereuşit şi aşteptând ca Von Basel să facă o greşeala. Căuta 
deschideri printre loviturile lui ample, şi îi privea mereu 
chipul sperând să zărească un semn de teamă să nu fie 
crestat, dar nu se vedea decât încredere în sine. Asta se 
vedea cel mai bine, fu silit el să recunoască nemulţumit. 

Nişte clopoței începură să cânte o melodie de Brahms. 

Von Basel îşi scoase ceasul din buzunar cu mâna în care 
ţinea teaca. Ceasul era cel care cânta melodia. Von Basel i-l 
arătă lui Ash şi îl puse la loc în buzunar; totul se petrecu 
atât de repede, încât Ash nu avu timp să reacționeze. 

— Timpul dumitale s-a scurs, comandorule, zise Von Basel. 
Te-ai descurcat foarte bine, pentru un sportiv... 

Şi Von Basel atacă. Acum îl ghicise, ştia ce-l sâcâia pe Ash. 
Cavalerul Roland. Ash se gândea că Von Basel îi învinsese 
maestrul. Aşadar, cum ar fi putut el să-l învingă pe Von 
Basel? 

Dar ceea ce nu înțelegeau nici Roland, nici Ash era faptul 
că pentru un duel era nevoie de ceva mai mult, nu numai de 
îndemânare. Roland, cu toată reputaţia lui, se dovedise a fi 
un suflet blând, un tehnician desăvârşit, dar, chiar şi într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte, fusese interesat mai mult de 


tehnică decât de uciderea adversarului... O dată cu 
moartea lui Roland, Ash îşi pierduse încrederea în propriile 
forţe. Atacurile şi asalturile lui, care poate fuseseră 
întotdeauna punctul lui cel mai slab, cădeau acum mult 
prea scurt pentru că nu mai credea că poate iniţia un atac 
reuşit. lar acum era prea târziu, pentru că Von Basel ştia 
tot ce trebuia ca să-l poată ucide. 

Von Basel avea şi capacitatea de a se adapta adversarului 
şi situaţiei. Când parările lui Ash şi plafonul vagonului îi 
demonstrară că spaţiul era prea îngust pentru loviturile lui 
ample, Von Basel începu să mânuiască spada ca pe o 
floretă. 

Luat prin surprindere, Ash se retrase rapid, încercând să 
se adapteze noului stil. Şi după ce realiză acest lucru, 
lăsându-se în schimb mânat în jurul patului până la 
jumătatea distanţei de uşa din spate, Von Basel fentă cu 
spada şi îl lovi peste faţă cu teaca. 

Ash se strădui să nu scoată nici un sunet care să-i trădeze 
durerea şi, fără să vrea, Von Basel îşi spuse că, dacă ar fi 
simţit vreodată nevoia să aibă un prieten, în afară de 
împărat, apoi acela ar fi trebuit să fie un om ca bărbatul din 
faţa lui - apoi alungă repede acest gând. Creierul încerca 
uneori să-ţi joace feste în timpul luptei. 

Ash lansă un atac furios, îmboldit de durere. Von Basel 
încercă să profite de izbucnirea temperamentală a lui Ash, 
dar nu făcuse decât să-l incite şi mai mult pe american... 
furia îl ajuta să compenseze lipsa încrederii în propriile 
forţe. Von Basel îşi dădu seama că s-ar putea ca Ash să 
reuşească, totuşi, să lanseze un atac în forţă. Se retrase în 
căutarea unui punct favorabil pentru a recâştiga iniţiativa. 

Ash îi străpunse apărarea, izbi în teacă şi o tăie în două. 
Până să-şi dea seama Von Basel că nu era decât o fentă, 
spada lui Ash se ridicase din lovitura dată în jos. Tăişul se 
îndrepta periculos spre obrazul lui. Cu o răsucire uimitoare 
a întregului trup, Von Basel îşi smuci faţa din traiectoria 
lamei lui Ash, ceea ce îl dezechilibră - trupul îi era într-un 


plan, arma în altul. Se aruncă cu spatele în pat, încercând 
să câştige spaţiu şi timp ca să-şi restabilească echilibrul. 
Ateriză dur peste servitorul pe care tot el îl adusese în stare 
de inconştienţă. Acesta gemu şi se rostogoli, în timp ce Von 
Basel se sprijinea de el ca să-şi recâştige echilibrul, 
aşezându-se de partea cealaltă a patului, în gardă. 

Ash simţea că pierde controlul asupra situaţiei. Von Basel 
îi respinsese cel mai bun atac. Servitorul gemu din nou şi 
încercă să se mişte. În momentul acela dădu la iveală un 
cuţit lung, care se aflase sub el. În timp ce Ash se străduia 
să înţeleagă cum ajunsese cuțitul acolo, Von Basel, aflat 
mai, aproape, puse mâna pe el şi se îndreptă spre Ash cu 
câte o armă în fiecare mână. 

Ash puse capăt tăcerii. 

— Mă simt flatat. Şi pentru Roland ai avut nevoie tot de 
două arme. 

— N-ai de ce să te simţi flatat. Roland a alunecat pe 
gheaţă. Nu-şi putea menţine bine echilibrul cu un singur 
braţ... 

Ticălos nenorocit - Ash se repezi spre Von Basel, pe pat, 
peste pat, izbind mereu cu sabia. Acesta îl lăsă să se 
apropie, apoi izbi cu cuțitul servitorului. Ash eră pregătit... 
o lovitură îndrăzneață şi sabia lui străpunse încheietura 
mâinii stângi a lui Von Basel, trecu printre oase şi ieşi ca un 
fior de gheaţă. 

Gheaţa lăsă o urmă de foc. Von Basel scăpă pumnalul din 
mână. Ash încercă să-l izbească peste faţă. Von Basel pară, 
în timp ce sângele lui picura de pe lama lui Ash. Ash porni la 
atac, înainte, apoi făcu un ocol... şi dintr-o dată, Von Basel îl 
ghici: voia să-şi facă drum spre birou, unde se afla pistolul 
lui şi să-l avertizeze pe ţar. 

Entuziasmat că reuşise în sfârşit să-l facă pe Von Basel să 
sângereze, Ash lovea nebuneşte, menţinând un control ferm 
asupra vârfului spadei. Îl manevrase în aşa fel pe Von Basel, 
încât străbătuse jumătate din drum şi tocmai se pregătea să 


se năpustească pe uşă spre biroul ţarului, când neamţul îi 
sesiză intenţia. 

— Nein! Luptă. Pentru asta. Scutură braţul stâng şi 
sângele ţâşni din rană. Luptă! 

Şi Von Basel iniţie un atac ingenios mânându-l pe Ash spre 
perete şi barându-i trecerea spre uşa de la biroul ţarului. Îl 
împinse apoi încet, cu mişcări calculate înapoi, spre pat, în 
jurul patului, dincolo de pat. Loviturile lui erau lungi şi 
rapide, parările, un adevărat scut rezultat din învârtirea 
rapidă a armei, la fel cu scutul pe care îl ridica Roland în 
faţa lui Ash atunci când dorea să-i amintească cine e elevul 
şi cine profesorul. 

Ash încercă să întrerupă atacul. Ripostă cu o lovitură de 
stopare şi plăti imediat pentru ea. O ploaie de lovituri 
cumplite străbătură mantaua lui Ash şi îi străpunseră 
umărul. Sângele cald i se răspândi pe piept. Von Basel 
continuă să atace. 

Ash se retrase, sperând că Von Basel îşi va epuiza 
resursele. Acum îi era clar că neamţul intenţiona să-l 
împingă prin salonul din fundul vagonului, pe platformă şi 
apoi să-l arunce din trenul în plină viteză. Ash se retrase 
pentru că altfel ar fi fost străpuns din nou. Von Basel se 
lupta din răsputeri. Ash îşi dădea seama că pierduse 
iniţiativa. Intră cu spatele în salon şi trânti uşa peste sabia 
lui Von Basel. Von Basel anticipase această mişcare, aşa că 
înaintă rapid şi izbi uşa peste Ash, silindu-l să dea înapoi. 

Uşa din spate se deschidea cu un arc hidraulic. Von Basel 
îl împinse pe Ash prin ea cu lovituri ca nişte jeturi de 
flacără. Arcul îl împiedica pe Ash să-i trântească uşa peste 
lama sabiei. Von Basel ţinea uşa deschisă cu piciorul şi trecu 
apoi prin ea. Prins pe platforma îngustă ca într-o capcană, 
Ash înainta cu spatele spre ultima uşă. 

Se simţea un curent de aer rece. Ash încercă fără succes 
să-şi menţină poziţia. Loviturile lui Von Basel erau prea 
precise şi prea rapide ca să le poată para cu spatele țintuit 


în uşă. Ash se retrase până pe platforma descoperită. Vântul 
îi smulgea mantaua. 

Von Basel părea să se fi înţepenit în uşă. Ash crezu că ăsta 
îi era norocul. Se căţără repede pe scara din spatele 
vagonului care ducea pe acoperiş, vrând să fugă în faţa 
trenului şi să-l prevină pe ţar. 

Von Basel îl lovi în picior, îi străpunse mantaua grea, 
cizma. Şi pantalonul de lână. Ash simţi o împunsătură în 
partea de jos a gambei la câţiva centimetri de tendonul lui 
Ahile. Von Basel lovi din nou, căutând tendonul. 

Înspăimântat la gândul că s-ar putea să primească o 
lovitură mutilantă, Ash sări înapoi pe platformă, parând un 
nou atac. Von Basel ripostă şi Ash primi lovitura în plin, în 
partea de sus a braţului. 

Degetele i se deschiseră convulsiv. Spada începu să-i 
alunece din mănuşă. Ash apucă mâna dreaptă cu stânga, 
strânse puternic degetele pe mâner şi reuşi să pareze 
următoare lovitură a lui Von Basel, încercând să-şi facă loc 
pe platforma îngustă. Nu avea suficient spaţiu... Von Basel îl 
mânase pe toată lungimea vagonului ţarului, de la biroul 
din faţă, prin dormitorul mare, prin salonul din spate, prin 
vestibul şi acum afară, pe platforma deschisă. Ash încercă 
să-şi păstreze o parte de spaţiu, în timp ce Von Basel lovea 
nebuneşte, ca să-l facă să parcurgă şi cei doi metri până la 
marginea vagonului, să-l arunce apoi peste balustradă, pe 
traversele care fugeau sub ei, jos... 

Ţarul Nikolai deschise uşa şi privi afară, spre spaţiul negru 
unde fusese cândva vagonul personalului său. Strigă ceva şi 
încercă să-şi obişnuiască ochii cu întunericul. Von Basel 
întinse mâna stânga şi îl apucă pe ţar de tunică, în timp ce 
cu dreapta încerca să-i smulgă lui Ash spada dintre 
degetele înţepenite. 

Ash rezistă, pară lovitura lui Von Basel şi îl împinse pe ţar 
înapoi, spre uşă. Se repezi din nou asupra lui Von Basel. 
Acesta îl stopă scurt, la o lungime de lamă. Se încleştară 
mâner în mâner când un țipăt le sfredeli auzul făcându-i să 


se gândească amândoi la acelaşi lucru - nu cumva în timp 
ce se luptau, îl loviseră pe ţar? 

Ţarul stătea cu spatele în uşă, dar ţipătul îl făcuse şi pe el 
să întoarcă capul. 

Dueliştii căzuseră de două ori deasupra lui şi a doua oară 
Dmitri Dan reuşise să-şi revină din leşin. Ultimul lucru de 
care îşi amintea era că îl aştepta pe ţar în dormitor, unde 
Nikolai trebuia să vină în mod sigur ca să se îmbrace pentru 
masa de seară. Apoi auzise un zgomot puternic şi vagonul 
începuse să se balanseze ca şi când ar fi fost ultimul. Tocmai 
voia să vadă ce se întâmplă, când un bărbat cu un baston în 
mână apăruse brusc din salonul din spatele dormitorului. 

Dmitri se înclinase rapid, jucându-şi rolul de servitor şi 
bastonul, precedat de un vâjâit puternic, îl lovise în cap. 
Căzuse pe pat, semiconştient, trăsese pumnalul din tunică 
şi se pregătise de contraatac, când probabil că o mişcare îl 
alertase pe omul cu bastonul. A doua lovitură îl cufundase 
în întuneric. 

Acum avea senzaţia că îi crapă capul. Simţea ceva cald pe 
faţă, puse mâna şi duse apoi degetele la buze. Sărat, sânge? 
Al lui? Deschise ochii. Cineva îl scutura. 

Era ţarul Nikolai. Incredibil. 

Ţarul se îndepărta deja de pat, mergând grăbit spre 
salonul din spate care ducea spre capătul trenului. Dmitri 
pipăi cuțitul. Dispăruse. Fusese sub el, îşi amintea foarte 
bine. Ţarul ieşise pe uşa ce ducea spre salon. Dmitri mai 
pipăi o dată în căutarea cuţitului. Era prea slăbit ca să-l 
poată strangula pe ţar. Cuţitul nu se vedea pe nicăieri. Se 
ridică încet în picioare, cuprins de o uşoară ameţeală. Lama 
strălucea în lumina lămpii. Era pe covor, cu picături de 
sânge pe ea. 

Dmitri se aplecă să-l ridice. Sângele îi năvăli în cap şi Dan 
căzu. Reuşi totuşi să pună mâna pe cuţit, îşi încordă voinţa 
ca să se scoale în picioare şi se îndreptă spre uşa din spate, 
pe urmele ţarului. Nikolai străbătuse deja salonul din spate 
şi deschidea uşa de la vestibul, strigându-şi servitorii. 


Dmitri se repezi după el, câştigând puteri cu fiecare pas, cu 
ochii aţintiţi asupra siluetei ţarului. Din uşa vestibulului îl 
văzu pe ţar cum se apleacă în afară, privind în noapte, acolo 
unde fuseseră ultimele două vagoane. 

Afară, pe platforma din spate, Dmitri îl văzu pe bărbatul 
care îl lovise cu bastonul, apoi îl zări pe Kenneth Ash. Se 
luptau cu spadele, şi era limpede că duelul lor îi captase 
atenţia ţarului. Năpustindu-se în vestibul, Dmitri Dan 
scoase un strigăt... de triumf. 

— Un strigăt pentru toţi ruşii care muriseră de foame sau 
în torturi, un strigăt pentru fratele lui şi tovarăşii lor de 
luptă şi, mai ales, un strigăt pentru ultimul Romanov - 
ridică cuțitul şi îl îndreptă spre spatele ţarului Nikolai exact 
în clipa în care tiranul întorcea capul ca să privească 
moartea-n faţă. 

Nein şi nu ţâşniră simultan de pe buzele lui Von Basel şi 
ale lui Ash. Obiectul interesului lor comun era pe punctul de 
a fi distrus, şi ambele lor misiuni iremediabil compromise. 
Îşi retraseră spadele şi se repeziră ca fulgerul asupra lui 
Dmitri. Ţarul era imobilizat de lamele spadelor lor. Ash îi 
răni asasinului mâna în care ţinea arma, Von Basel îi 
străpunse umărul stâng. Dmitri Dan căzu peste ţar, apoi se 
prăbuşi cu spatele în jos pe platformă unde, deşi fusese 
rănit pentru a doua oară, apucă cuțitul care îi scăpase din 
mână şi încercă să se năpustească din nou asupra ţarului. 

Ash lovi cu piciorul pumnalul şi îl făcu să zboare din mâna 
omului, apoi calcă pe ea. Von Basel duse mâna în buzunarul 
interior al tunicii, şi atunci Ash îşi dădu seama că pumnalul 
acela nu era al lui Von Basel, ci al asasinului de pe pat... Dar 
acum, poignard-ul neamţului îi strălucea în mână. 

În clipa aceea Ash dădu lovitura pe care o cunoştea, într- 
adevăr, cel mai bine: un croşeu de stânga, pentru care i se 
dusese vestea în Academie. Von Basel se dezechilibră, căzu 
peste balustrada de la marginea platformei şi se rostogoli 
apoi peste ea. Ash îl văzu cum se prăbuşeşte pe rambleu, în 
zăpada groasă. Dar, înainte ca trenul să se îndepărteze 


prea mult, Ash apucă să zărească avionul, o siluetă 
întunecată, ca o cioară care făcea plajă la lumina lunii. Nu 
vedea foarte clar din cauza distanţei, dar ar fi putut jura că 
îl văzuse pe Von Basel şchiopătând spre el... 

— Spionul german? Întrebă ţarul Nikolai cu un calm 
impresionant. 

— Da. 

— Şi acesta? Ţarul Nikolai privi în jos, la Dmitri Dan, care 
zăcea la picioarele lor. Ash lovi cu piciorul cuțitul din mâna 
lui. 

— Un rus. 

Ash îşi auzea propria voce venind de undeva, de departe... 
încă îl mai urmărea pe Von Basel? 

— Eşti rănit, spuse ţarul. 

— N-am nimic, Maiestate, răspunse Ash şi leşină deasupra 
lui Dmitri Dan. 

Se trezi cu un țipăt pe care ţarul îl întrerupse punând o 
mână care mirosea a săpun scump peste gura lui Ash. Un al 
doilea bărbat, doctor, judecând după haina lui, ştergea cu 
iod rana pe care o avea în partea de sus a braţului şi, o dată 
cu durerea, îi reveniră şi amintirile, la fel de arzătoare şi 
hidoase. 

Ţarul îi porunci să tacă, ducându-şi degetul la buze. Ash 
scrâşni din dinţi şi încercă să privească în jur. Dincolo de 
storurile trase se întrevedea lumina zilei; trenul se oprise. 
Stătea rezemat de un teanc de pături şi perne în cada mare 
albă - Dumnezeule mare - chiar în baia vagonului personal 
al ţarului. Doctorul desfăcea un bandaj de pe un antebraţ, 
lăsând să se vadă o tăietură lungă, colorată deja în oranj de 
tinctura de iod şi cu crustă pe margini. Ash îşi aminti că 
rănile îi fuseseră tratate în noaptea precedentă, auzea 
parcă aievea şi zăngănitul făcut de cuplarea vagoanelor - al 
servitorilor şi al gărzii, pe care Von Basel le decuplase. Apoi 
o altă smucitură anunţă intrarea trenului într-o gară. 
Pskov? 


Ţarul îl apucă strâns de mână pe Ash, iar doctorul turnă 
tinctură de iod pe toată lungimea antebraţului. Durerea îl 
făcu pe Ash să-şi arcuiască spinarea, şi lacrimile îi ţâşniră 
din ochi. 

Ash se consolă la gândul că, dacă supravieţuise după 
căderea în zăpadă, Von Basel trecea acum prin momente 
similare. Doctorul îi bandajă din nou antebraţul, în timp ce 
Ash încerca să-şi mişte degetele. Nu era rău. Doctorul dădu 
aprobator din cap către ţar care îşi luă mâna de pe gura lui 
Ash, dar în loc să-i explice de ce se ascundeau, acesta îi 
spuse: 

— Kenneth, te rog să te întorci, se pare că mai ai o rană şi 
la picior. 

Gamba îşi aminti Ash, Von Basel încercase să-l 
schilodească. Observă o fereastră mică sus, sub plafon şi un 
oberliht deschis şi îşi aminti că auzise zgomote de paşi în 
afara trenului pe peronul gării şi conversații purtate cu 
voce scăzută, repezită încă o doză de foc lichid, şi doctorul 
îşi termină treaba. Se spălă pe mâini în chiuvetă, deschise 
cu băgare de seamă uşa şi dispăru în spatele ei. Ash 
observă că spada şi hainele sale atârnau pe uşă. Tarul lăsă 
în jos capacul closetului şi se aşeză pe el. Dumnezeule 
mare, îşi zise Ash. Ţarul tuturor Rusiilor şezând pe closet în 
baie şi discutând cu el... Ce va spune istoria... gândul 
necuviincios fu repede alungat de tristeţea din vocea 
obosită a ţarului, care părea să facă un efort deosebit 
pentru a vorbi. 

— Nu ştie nimeni de spionul german, în afară de dumneata 
şi de mine. Nici despre asasin n-am scos un cuvânt. Singurii 
avizaţi sunt doctorul şi ofiţerii care l-au transportat în 
secret la spitalul Pskov. Le-am spus că ai fost rănit în timp 
ce încercai să mă aperi de el. 

— Dar de ce? 

— Nu am reuşit să iau legătura cu țarina. N-aş vrea să 
întâmpini vreo piedică atunci când o să te duci la Ţarskoe 
Selo ca să-i spui ce s-a întâmplat aici. Când am sosit noi ieri 


la Pskov, Petrogradul era în flăcări. Circumscripţiile de 
poliţie au fost devastate, miniştrii mei arestaţi, iar 
regimentele cărora li s-a ordonat să pornească împotriva 
rebelilor au fraternizat cu aceştia. Am luat masa cu 
generalii mei în tren şi am telegrafiat altora. După părerea 
lor, ar trebui să garantez o constituţie - să garantez puteri 
depline Dumei - altfel, Rusia se va prăbuşi în anarhie şi 
armatele mele se vor risipi. 

Buuun, îşi spuse Ash. Poporul american va accepta o 
monarhie constituţională, ca aliat împotriva Germaniei 
împăratului. Ţarul rămase cu privirile pironite asupra 
plăcilor de faianţă de deasupra capului lui Ash. Şi ce se va 
întâmpla cu Tamara? Se întreba Ash. Nu s-ar fi mirat dacă 
Tamara ar fi încercat un demers nebunesc ca să-şi apere 
preţioasa ei casă. Trebuia să se ducă mai întâi înapoi, la 
Petrograd şi abia după aceea la [arskoe Selo. 

— Dar în dimineaţa asta, continuă ţarul, am aflat că 
situaţia politică s-a înrăutățit considerabil. Mai ales în 
interiorul Dumei, care este dezbinată. Există două facţiuni - 
majoritatea au format un guvern provizoriu menit să 
conducă Rusia în aceste momente grele. Pe poziţii 
diametral opuse se situează Partidul revoluţionar social şi 
membrii comitetelor muncitorimii, sovietele, care nu vor ca 
eu să am vreun amestec în guvernare. În această situaţie, 
miniştrii Dumei sunt complet neajutoraţi, sovietele 
muncitorilor controlează deja Petrogradul, căile ferate şi 
telegraful. Dădu din cap spre geamul micuţ... Aşadar, vizita 
noastră la Pskov - în timp ce soţia mea este singură la 
Ţarskoe Selo... 

L-au izolat, îşi spuse Ash, exact aşa cum am încercat să 
facem eu şi Marele Duce Valeri. 

— Trebuie alcătuit un guvern puternic, care să reziste 
acestor soviete, să reinstaureze ordinea şi să continue lupta 
împotriva Germaniei. Este absolut necesar să duci acest 
mesaj la Palatul Alexandru. Spune-i țarinei că trebuie să-şi 


păstreze curajul, spune-i că este voinţa lui Dumnezeu ca eu 
să apăr tronul. 

— Pot să vă întreb cum, Maiestate? 

— Cum? Voi ordona trupelor mele loiale să ia cu asalt 
Petrogradul. Am cincisprezece milioane de oameni sub 
arme, nu pot fi toţi neloiali. 

— Sire, ce va putea face țarina când îi voi spune toate 
acestea? 

— Să dea un exemplu, să încurajeze garnizoana. 

— Garnizoana de la 'Ţarskoe Selo a rămas loială? 

Ţarul şovâi. 

— Nu ştiu, toate legăturile sunt tăiate, aici, în tren. 

— Sire, îmi dau seama că ceea ce voi spune ar putea părea 
tendenţios, dar vă rog să vă reconsideraţi atitudinea. Dacă 
sovietele ameninţă însăşi existenţa guvernului provizoriu, 
nu vi se pare că vor opune rezistenţă şi Maiestăţii voastre? 
Chiar şi dumneavoastră... 

Mai ales dumneavoastră, adăugă el în sinea lui. 

— Îi voi zdrobi cu cazacii, cu soldaţii lui Brusilov, cu 
cavaleria. 

Ash îşi dădea seama de inutilitatea discuţiei cu ţarul. Tatăl 
lui obişnuia să spună că există momente când trebuie să-i 
spui omului adevărul şi altele când e mai bine să-i spui ceea 
ce doreşte să audă. 

— Bineînţeles că aveţi regimente loiale, Maiestate... 

— Atunci vei reuşi să-ţi croieşti drum până la Ţarskoe Selo, 
la soţia mea... nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de frică, să 
cedăm partida fără luptă. 

Dar nici el nu părea convins de adevărul spuselor sale. 
Lenin îl avertizase pe Ash la Zurich să nu înţeleagă greşit 
patriotismul rus, să nu-l subestimeze. Privi în ochii ţarului. 

— Dar ce se va întâmpla cu Rusia dacă Petrogradul va fi 
distrus? 

Pentru o clipă, Ash se gândi că n-ar fi exclus ca ţarul să-l 
pălmuiască, la urma urmelor era un american care îi sugera 
- nu foarte subtil - să pună capăt celor trei sute de ani de 


domnie a Romanovilor şi celor o mie de ani de monarhie 
rusă pentru binele naţiunii sale. 

Ţarul strânse pumnii, apoi întoarse privirile într-o parte. 
Mai purta încă uniforma lui gri de cazac. Ash se hotări să 
mai insiste încă o dată, o singură dată ca să-i transmită lui 
Nicholas un adevăr pe care nu putea să i-l spună el însuşi. 

— Cred că există o zicală, Maiestate... sunt multe 
modalităţi de a pune la încercare curajul unui soldat. 

Şi s-a întâmplat. Îmboldit de Ash, ţarul luase o hotărâre de 
soldat. În aceeaşi noapte târziu, Ash urmărise cu privirea 
trenul imperial care se îndrepta spre sud, spre Moghilev, 
unde ţarul primise permisiunea - Dumnezeule, se gândi 
Ash, ce trebuia să fi însemnat asta pentru el, să primească 
permisiunea - guvernului provizoriu se a-şi lua rămas bun 
de la armată. Spera să se întâlnească cu mama sa şi să-i 
explice împărătesei-mamă de ce abdicase, aşa cum spunea 
el, „de la tronul tatălui meu”. 

Îl rugase pe Ash să se ducă la țarină, să-i spună că e 
sănătos şi că se vor vedea în curând. 

— Pot să-i spun Maiestăţii sale că veţi merge în Anglia? 
Ţarul se mulţumise să ridice din umeri. Proiectele lui de 
viitor îl priveau direct şi personal. În afară de acestea nu-i 

mai rămăsese mare lucru. 

La gara Pskov, o mitralieră era instalată pe platformă. 
Trenul imperial se pierdu în noapte, iar Ash îşi strânse mai 
bine mantaua, îşi potrivi chipiul de uniformă şi se îndreptă 
încet spre casa de bilete. 

Un grup de soldaţi zdrenţăroşi îl opri din drum, sergentul 
lor cu chipul plin de cicatrice avea privirea cenuşie a celui 
care luptase în tranşee şi o tunică de ofiţer cu epoleţii 
smulşi. Examină paşaportul lui Ash şi trimise apoi un om 
undeva, în fuga mare. Ash tocmai încerca să-i explice 
sergentului că este cetăţean american, când omul se 
întoarse, însoţit de Kiricenko. 

Kiricenko răspunse la salutul politicos al sergentului. Arăta 
exact, la fel ca atunci când îl văzuse Ash pentru ultima oară, 


înainte de a arunca în aer calea ferată spre '[arskoe Selo. 
Purta aceeaşi jachetă de piele, descheiată ca de obicei, de 
parcă n-ar fi simţit frigul, o căciulă cu moţ, îndesată până pe 
ochi şi o pereche de pistoale la brâu. Buzele lui groase şi 
nasul lung păreau şi mai proeminente pe chipul lui istovit. 
Făcuse rost de undeva de două ghetre, care erau însă 
desperecheate. Se uita la Ash cu foarte puţin interes, ca şi 
când s-ar fi întâlnit cu un element neînsemnat pe parcursul 
unei zile, altminteri, importante. 

— Ce faci la Pskov, domnule comandor Ash? 

— Sunt în drum spre Petrograd. 

— Dar de ce te afli aici? 

— Călătoresc cu treburi ale guvernului american; actele 
mele au fost emise de guvernul provizoriu. 

— Ah? Guvernul provizoriu! Kiricenko ridică documentul 
în lumină, examină cu atenţie semnăturile, apoi rupse 
hârtia în bucățele mici care fură luate de vânt. 

— Îţi trebuie un permis eliberat de Sovietul muncitorilor 
feroviari şi, bineînţeles, de Sovietul din Petrograd... Dar în 
cazul dumitale nu este nevoie. Oricum te trimit la 
Petrograd. Trenul dumitale pleacă dimineaţa. Şi camera 
dumitale te aşteaptă la fortăreaţa Petru şi Pavel. 

— Mă arestezi? 

— Bineînţeles. 

— Sub ce acuzaţie? 

Kiricenko îşi ridică puţin cozorocul chipiului, suficient 
pentru ca Ash să-l poată privi în ochi. 

— Suspect de activităţi contrarevoluţionare. Legăturile 
dumitale monarhiste sunt bine cunoscute. Şi mai este şi 
problema morţii câtorva dintre tovarăşii noştri în cadrul 
unei explozii pe care ai aranjat-o personal... 

— Nu ai nici un fel de autoritate ca să mă arestezi. 

— Am autoritatea cu care m-a investit Sovietul 
muncitorilor feroviari din întreaga Rusie. Şi autoritatea 
Sovietului din Petrograd. 


Kiricenko făcu semn cu capul către sergent, şi doi soldaţi îl 
apucară pe Ash de braţ. Ash îşi înăbuşi un geamăt când 
unul dintre ei îl strânse, fără să vrea, de locul rănit din 
partea de sus a braţului. Kiricenko observă, dar un alt grup 
de soldaţi veni alergând pe peronul gării, cărând o targă şi 
strigând: 

— 'Tovarişci Kiricenko. 

Îl găsiseră pe Dmitri Dan. Liderul „Zăpezii Roşii” era 
înfăşurat în cearşafuri de spital şi în cuverturi groase. Arăta 
slăbit, dar când îl recunoscu pe Ash reuşi să ridice capul, pe 
măsură ce surpriza ceda locul furiei. Începu apoi să strige 
ceva spre Kiricenko, prezentându-se probabil. Ash 
recunoscu câteva cuvinte pe care le repeta întruna: krasnâi 
care însemna şi „roşu” şi „frumos”, sneg, care însemna 
zăpadă, vojd - lider şi iarăşi şi iarăşi, tovarişci. 

Kiricenko îl ascultă până când acesta termină ce avea de 
spus, apoi îşi scoase pistolul de la brâu şi îl împuşcă pe 
Dmitri Dan în cap. Glonţul trecu prin craniul lui Dmitri Dan, 
prin targă şi ricoşă apoi de cimentul peronului. Pocnetul fu 
reluat de ecou în triajul gării. Soldaţii care duceau targa se 
albiseră la faţă, cu ochii aţintiţi asupra corpului neînsufleţit. 
Cei care îl ţineau pe Ash îi dădură drumul, înlemniţi. 

Kiricenko le spuse ceva. Soldaţii se uitară nesiguri unul la 
altul, apoi la Kiricenko care mai ţinea încă pistolul în mână 
şi schiţară un salut. Kiricenko le răspunse la salut şi se 
întoarse apoi spre Ash. 

— A spus că l-ai împiedicat să-l ucidă pe ţar. 

Ash se uită la pistolul lui Kiricenko. 

— Şi acum vin eu la rând? 

— A, nu. Sovieticii îţi sunt recunoscători. Ţarul trebuie să 
fie judecat. Ţarul nu va fi supus unei execuţii sumare şi 
rapide. 

— Şi de ce l-ai împuşcat? 

— Revoluţia bolşevică nu admite fanatismul. Kiricenko îşi 
băgă pistolul la loc, în bandulieră şi adăugă, aruncând o 
privire spre soldaţi: 


— Şi nici pe dezertori. 

Ash înţelese atunci, la Pskov, că nici abdicarea ţarului nu 
va modifica cursul istoriei în Rusia. Având o vechime de 
numai câteva ore, revoluţia se rostogolea vertiginos spre 
haos, iar sovieticii intenționau să se folosească de ţar ca să-l 
justifice, ca să-i dea legitimitate. Asta trebuia evitat cu orice 
preţ, dacă urma ca SUA să fie implicate şi Rusia să continue 
lupta ca adversar al Germaniei. Era mai necesar că oricând 
ca ţarul şi familia sa să ajungă în Anglia. 

CARTEA A CINCEA. 

MOARTEA REGILOR. 

Ash se numărase printre primii deţinuţi încarceraţi de 
reprezentanţii noii puteri în fortăreaţa Petru şi Pavel. În 
următoarele zile i se alăturară mulţi alţii - foşti miniştri, 
recunoscători, de fapt, Gărzilor Roşii pentru că îi salvaseră 
de gloate; aristocrați înspăimântați, cu hainele sfâşiate şi 
murdare sau travestiţi la repezeală şi fără prea multă 
îndemânare; ofiţeri ai Regimentului de gardă, cu tecile 
săbiilor goale şi cu însemnele rupte; chiar şi cetăţeni 
înspăimântați care lucraseră odinioară ca funcţionari în 
cadrul aparatului birocratic al ţarului. Erau mânaţi cu toţii 
în celule mari, comune. 

Ash încercă să facă rost de dezinfectant şi de bandaje 
pentru a le putea da un prim ajutor noilor veniţi, profitând 
de ocazie ca să afle cele mai recente ştiri. Se pare că 
existau acum în Rusia două guverne - guvernul provizoriu, 
ca expresie a ordinii anterioare, minus ţarul, despre care se 
zvonea că ar fi fost arestat; şi sovietele, care îi reprezentau 
pe muncitori. În vreme ce guvernul provizoriu vorbea în 
numele naţiunii, sovietele controlau principalele oraşe şi 
canalele de comunicaţie dintre acestea şi tot ele erau 
acelea - după cum auzise Ash - care cereau ca ţarul să fie 
arestat şi judecat. Un singur nume se detaşa din acest haos, 
promițând o oarecare stabilitate - era vorba de acel 
membru al Dumei care fusese atât de energic apărat de 
Serghei Gladişev: Aleksandr Kerenski. Numit ministru al 


justiţiei de către guvernul provizoriu, Kerenski preluase 
conducerea, încercând să acopere prăpastia dintre vechea 
orânduire şi soviete. Kerenski promisese că va continua 
războiul împotriva Germaniei. 

Persoana ţarului stârnea dispute înverşunate. Ash reuşise 
să pună mâna pe un ziar în engleză pe care un deţinut 
recent adus îl ţinuse peste o rană de la piept. Ash citi cu 
greu printre petele de sânge. Ziarul era plin de relatări 
obscene ale unor aşa-zişi martori oculari ai scenelor erotice 
dintre Rasputin şi țarină, de reportaje mistice pe marginea 
profanărilor religioase şi de referiri la relaţiile țarinei cu 
spionii germani. 

Rezultatul dezbaterilor era prezentat pe două coloane 
puse faţă în faţă sub titlul: CE SĂ FACEM CU ȚARUL? 

Un ministru al guvernului provizoriu sugera ca ţarul să 
compară în faţa unui tribunal căruia trebuia să-i răspundă 
pentru toate nelegiuirile comise, urmând ca, după 
pronunţarea sentinţei să se retragă sau să plece în exil. Ce 
bine ar fi fost! Evident însă, capcana se ascundea în 
cuvintele „după ce se va proceda la o anchetă convenabilă”. 
Al doilea articol era semnat de un membru radical al 
Sovietului din Petrograd şi prezenta ideile lui Kiricenko. 
Nikolai cei Sângeros trebuie să plătească pentru 
fărădelegile lui. Autorul mai adăuga că un fost ţar aflat în 
exil va concentra în jurul lui toate forţele 
contrarevoluţionare. Guvernul provizoriu nu avea nici 
curajul, nici puterea să-l lase să plece, iar revoluționarii îl 
considerau prea periculos pentru a-i da drumul, un 
răufăcător mult prea vinovat ca să scape nepedepsit. 

Problema centrală o constituia ţarul. Rusia putea să facă 
explozie din cauza lui. Ash trebuia să-l scoată din ţară... 

Patru zile mai târziu fu adus şi Lordul Exeter. Ash văzu 
cum englezul se lupta cu disperare să-şi apere demnitatea. 
Fusese lovit de mai multe ori peste faţă, era plin de sânge şi 
de vânătăi. Ţinea ochii închişi şi îi curgea sânge din nas. Un 
temnicer revoluţionar îl îmbrânci în celulă cu patul 


carabinei care îl lovi puternic în rinichi. Exeter se clătină pe 
picioare, gemând de durere. Ash îl apucă de braţ şi îl 
conduse într-un colţ mai îndepărtat, unde încerca să acorde 
un prim-ajutor noilor veniţi. Când plămânii lui Exeter 
încetară să mai şuiere, Ash îl întrebă: 

— Cum te-au prins? 

— Aveau numele meu pe o listă... 

— Ambasada dumitale nu poate să te ajute? A mea nici nu 
ştie că sunt aici. 

— Vor face tot posibilul. 

— Trebuie să-l scot pe ţar din Rusia înainte să izbucnească 
războiul civil... 

— Reprezentanţii sovietelor nici nu vor s-audă de plecarea 
lui. 

— Ştiu. Trebuie să facem în aşa fel încât să pară că regele 
George şi-a retras oferta de azil, pentru ca Gărzile Roşii să 
creadă că ţarul n-ar avea unde să plece chiar dacă ar vrea. 
Şi apoi nu ne rămâne decât să-l scoatem în secret. 

— Se pare că uiţi un amănunt: eşti la închisoare, Ash. 

— Trimite-i vorbă lui Gladişev să mă scoată de aici. E 
prieten cu Kerenski. 

— Kerenski abia se mai menţine la putere, agăţat de un fir 
de păr. 

Tocmai mâncau o zeamă scârboasă când temnicerii veniră 
după amândoi şi îi încuiară împreună, într-o celulă mai 
mică. După câteva ore îşi făcură din nou apariţia în 
compania unui ataşat de la ambasada britanică. 

— O să transmit salutări din partea dumitale prietenilor 
noştri din Anglia, îi spuse Exeter. 

Ash arboră un aer indiferent. lemnicerii plecară şi se 
întoarseră ceva mai târziu după Ash. Comandorul aştepta 
să fie împuşcat. Îl duseră în curte. Acolo aştepta 
ambasadorul Hazzard, într-o maşină de închiriat. 

— Să nu-mi mulţumeşti mie, domnule comandor. 
Mulţumeşte Statelor Unite. Sovietul Petrogradului era gata 
să arunce cheia celulei dumitale în apă, însă guvernul 


provizoriu, care conduce restul ţării, a susţinut că este mai 

important să menţină relaţiile de prietenie cu Statele Unite. 
Cert este însă faptul că ţi-ai făcut duşmani foarte puternici, 

Ash. 

— Credeţi că vom declara război Germaniei? 

— Preşedintele Wilson va lua cuvântul în faţa camerelor 
reunite ale Congresului în ziua de 2 aprilie. Ne apropiem 
tot mai mult de momentul intrării noastre în război. Numai 
dacă nu sare în aer toată ţara asta nenorocită până atunci. 

— Domnule ambasador, voi avea nevoie de nişte 
paşapoarte ca să scot din ţară... zece persoane. 

— Zece? Dar pentru ce naiba? 

Ash îl apucă pe ambasadorul Hazzard de braţ. Mişcarea îi 
reactivă durerea provocată de rănile suferite în duelul cu 
Von Basel. 

— Vă rog să-i telegrafiaţi ambasadorului Page, domnule. 
Codificat şi fără să folosiţi numele meu. Ambasadorul Page 
va şti despre ce este vorba. 

— Cred şi eu... Ash, cu ce naiba te ocupi? 

— Aşteptaţi mesajul ambasadorului Page, Excelenţă... 

— Mai las-o-ncolo de „Excelenţă”, Ash. Nu stai de vorbă cu 
unul din europenii tăi cu sânge albastru... Zece? 

Zece, îşi spuse Ash. Ţarul, țarina, patru Mari Ducese, 
băiatul, Sedovina, căci aşa îi promisese bătrânului Vadim şi 
le-ar putea fi de mare folos dacă ar reuşi s-o convingă să 
plece... asta făcea opt. El era al nouălea. Şi cu Tamara - 
zece. 

— Ei, bine, un lucru e sigur, rupse Hazzard tăcerea în timp 
ce maşina străbătea Podul Palatului. Dacă vom intra în 
război, o să-l terminăm al naibii de repede. 

— Nu, dacă nu participă şi Rusia, spuse Ash. 

— Bineînţeles că nu fără Rusia, Dumnezeule mare... ce 
nenorocire ar fi dacă s-ar retrage. Să te las la hotelul 
dumitale Ash? 

— La Palatul de Iarnă. 


Ash fu condus prin mai multe holuri şi camere atât de 
elegante, încât, prin comparaţie, palatele din Europa şi 
Anglia păreau numai nişte imitații palide ale splendorii 
regale. Impresia artistică produsă de proporţiile lor clasice, 
perfecte în planul înălţimii şi al lăţimii era amplificată de 
ornamentele rococo aurite. 

— Sunt o mie de încăperi ca aceasta, spuse Serghei 
Gladişev, ieşindu-i în întâmpinare. Stătea la o masă de 
biliard într-o cameră cu pereţi de lapislazuli. 

— Ce doreşti, comandorule? 

În timp ce Ash îi făcea cunoscut motivul vizitei sale, 
Gladişev se plimba cu tacul în jurul mesei de biliard, rata 
loviturile una după alta şi împingea apoi bila cu dosul 
palmei. 

— Totul este aranjat, preciză Ash, grăbindu-se să-i 
împărtăşească lui Gladişev ceea ce-i spusese lui Exeter. 

— Am pus la punct planul scoaterii ţarului din Rusia. 
Oferta regelui George este încă valabilă, indiferent de 
zvonurile pe care le-ai auzit. Sunt gata de plecare. 

— Numai că Sovietul Petrogradului nu-i va da voie să 
părăsească Palatul Alexandru. Kerenski în persoană îi 
interoghează pe membrii familiei imperiale... 

— Pentru ce? Guvernul provizoriu nu vrea să-l aducă în 
faţa tribunalului, nu-i aşa? 

— Nu. De bună seamă, Kerenski speră să convingă 
sovietele că ţarul nu trebuie să compară în faţa justiţiei. 
Pledează pentru trimiterea lui în exil. 

— Bolşevicii n-au să-l lase să plece. 

Gladişev ridică din umeri 

— Situaţia este foarte confuză. Dă-i timp lui Kerenski, o să 
te ajutăm dacă va fi necesar, dar a încerca să-l scoţi pe ţar 
din Rusia în momentul de faţă ar fi periculos pentru noi 
toţi... Mai aşteaptă. 

— Nu cred c-o să-i faceţi pe bolşevici să-şi schimbe 
părerea. Şi, între timp, situaţia devine tot mai periculoasă... 

— Mai aşteaptă. 


Propria dumitale înmormântare, îşi zise Ash. 

Generalul Ludendorff rechiziţionase o clepsidră. 
Aghiotantul lui delegase un secretar ca să completeze 
formularele şi, ca urmare, pe biroul generalului de stat 
major apăruse o clepsidră. Îşi făcuse obiceiul s-o întoarcă 
cu regularitate, uneori chiar înainte de termen. Nisipul care 
curgea îl fascina. Grăunţele de nisip reprezentate de morţii 
de pe fronturile de est şi de vest sporiseră în timpul iernii 
geroase, şi apropierea primăverii nu făcea decât să 
accelereze lucrurile. 

Acum, pe front luptau copii cu cel puţin trei ani mai tineri 
în raport cu vârsta de recrutare. În afara lor mai erau şi 
bărbaţi în vârsta, flămânzi şi precauţi. Ludendorff culcă 
clepsidra pe o latură, şi nisipul rămase întemnițat în cele 
două încăperi, una mai mare, cealaltă mai mică. Ludendorff 
o privi o clipă, apoi orientă grămada mai mare spre est, 
spre Rusia, iar pe cea mică în partea cealaltă, spre 
Germania. 

Aghiotantul bătu la uşă, smulgându-l din reveriile lui din 
ce în ce mai morbide. 

— M-aţi chemat, domnule general? 

— Ce se întâmplă în Rusia? 

— În momentul de faţă există, practic, două guverne, 
domnule. Guvernul provizoriu pretinde că vorbeşte în 
numele statului. Insistă să continue războiul. Sovietele - 
consiliile muncitorilor - deţin controlul asupra oraşelor şi 
căilor ferate; politica lor e prin excelenţă pacifistă. 

— Dumneata pe care din ei pariezi? 

— Eu nu pun pariuri, domnule general, dar dacă vreuna 
din facțiunile rivale ar lua în stăpânire căile noastre ferate, 
aş face tot posibilul ca să-i dispersez. 

— Guvernul provizoriu ar putea să-i disloce? 

— Da. Dacă ar face apel doar la patriotism. Se spune că 
soldatul rus crede în Dumnezeu, în ţar şi în Rusia. Şi i-au 
mai rămas Dumnezeu şi Rusia. 


— Asta este ceea ce mă nelinişteşte, zise Ludendorff. Sunt 
prea mulţi şi prea viteji. Trebuie să-i subminăm din 
interior... ce crezi despre situaţia în care se află Von Basel? 

Aghiotantul lui şovăi. Nu era prea edificat în această 
privinţă. 

— Foarte bine, zise Ludendorff. lată cum văd eu lucrurile: 
numărul unu - Von Basel a ajuns la concluzia că Wilhelm nu 
are nici o speranţă... şi din acest motiv a reînnoit legăturile 
cu Grupa III b; numărul doi - indiferent cât de ţicnit ar fi, 
este un patriot; numărul trei - deşi a fost silit să treacă în 
ilegalitate în momentul abdicării ţarului, reprezintă încă o 
forţă considerabilă în Rusia. Eşti de acord? 

— Da, domnule general. Rapoartele lui indică faptul că mai 
lucrează pentru Germania, în condiţii foarte dificile. 

— Şi care este sfatul contelui Von Basel? 

— Să dezbinăm Rusia creând un conflict între soviete şi 
guvernul provizoriu. 

— Îi împărtăşesc întru totul punctul de vedere, replică 
Ludendorff. Cred că e momentul să adunăm pleava de 
ticăloşi de la Zurich şi să modificăm echilibrul puterii. 

— Bolşevicii, domnule? 

— Da, bolşevicii, „Zăpada roşie”, menşevicii, toţi 
nemernicii pe care îi poţi găsi. Oferă-le liberă trecere spre 
Rusia. 

Ridică clepsidra cu despărţitura mai mare în sus, de unde 
nisipul începu să se scurgă lent. 

— Să nu le permiţi să coboare din tren pe teritoriul 
Germaniei nici măcar ca să-şi întindă picioarele. Ne 
contaminează poporul... şi transmite-i lui Von Basel să-i 
ajute cum poate. 

Lenin primi entuziasmat vestea în momentul în care 
tocmai scria o scrisoare despre rolul revoluţionar al 
sovietelor, un subiect pe marginea căruia ştia foarte puţin. 
Veştile din Rusia îi parveneau întotdeauna trunchiate, dar 
un lucru era sigur. Sovietele puteau să-şi adjudece 
cuceririle revoluţiei cu condiţia să fie înarmate. Iar 


bolşevicii aveau toate şansele să ajungă în fruntea 
sovietelor. 

Deasupra Amiralității şi a fortăreței Petru şi Pavel fluturau 
steaguri roşii. Anarhişti îmbrăcaţi în negru mişunau pe 
străzile Petrogradului, transportând mitraliere. Ash încercă 
să-i telefoneze Tamarei de la Palatul de Iarnă, dar liniile 
fuseseră tăiate. Pe cheiul de dincolo de râu, unde se afla şi 
casa ei, se vedeau o mulţime de gropi negre în locul vilelor 
strălucitoare ale aristocraților. Casa ei nu se zărea. Nu 
existau nici un fel de maşini de închiriat. Luă un tramvai şi 
străbătu în fugă restul distanţei până la casa ei. Dar pe 
măsură ce se apropia de chei, încetinea pasul... Privite de 
aproape, ruinele negre arătau de parcă ar fi fost 
bombardate cu obuze. Aici se vedea un zid rămas stingher 
în picioare, colo un coş de casă, alături o grădină plină cu 
mobilă prea mare şi prea grea pentru ca tâlharii s-o fi putut 
lua cu ei. Mai dădu o raită şi descoperi casa Tamarei - 
intactă, cu ferestrele cufundate în întuneric. 

Un afiş de pe uşă îi explica motivul. 

PROPRIETĂȚILE SOVIETULUI PETROGRAD JEFUITORII 
VOR FI ÎMPUŞCAŢI! 

Ash împinse poarta, străbătu poteca de la intrare care nu 
mai fusese curățată de zăpadă şi lovi cu ciocănelul în uşă. 
Cel puţin, poate că ticăloşii ştiau unde se dusese ea... poate 
fusese luată, ridicată... Dar nu veni nimeni să deschidă uşa. 
Cu toate acestea, avusese impresia că auzise o oarecare 
mişcare în interiorul casei. Mai bătu o dată. O perdea se 
dădu puţin la o parte la una din ferestrele laterale, un chip 
privi afară. Uşa se deschise larg. 

— Kennet! 

În timp ce Tamara îi înlănţuia gâtul cu braţele, Ash reuşi să 
prindă într-o singură privire cizmuliţele ei negre, blana 
neagră, pălăria neagră, obrajii palizi şi părul negru la fel de 
frumos ca întotdeauna. 

— Înăuntru! Repede! 

Şi în casa era foarte frig. Ash o îmbrăţişă. 


— Dumnezeule, mi-a fost aşa de frică să nu fi păţit ceva. 

— Încă nu, răspunse ea cu o voce în care vibra o coardă de 
oţel aşa cum Ash auzise numai la repetiţii. Eşti teafăr? 
Întrebă ea. Ai dispărut atâta vreme. 

— Ce e cu afişul ăsta? 

Un zâmbet rapid. 

— L-am scris eu singură. Nu m-a deranjat nimeni. Au 
rechiziţionat casa Keesinskăi. Acum locuieşte în ea o gloată 
de mitocani. Alte case au fost incendiate. 

— Nu poţi să rămâi aici. 

— Nici n-am intenţia. Mă duc la Paris. 

— La Paris? Cum? 

Tamara întoarse privirile. 

— Am făcut un aranjament. 

— Tamara, nu poţi să traversezi oraşul fără un paşaport 
eliberat de revoluționari. 

— Am unul. 

— Tu? 

— Acum, ascultă. Este cineva aici cu care aş vrea să faci 
cunoştinţă şi aş aprecia în mod deosebit dacă te-ai purta 
cum se cuvine. 

— Cine este? 

Porni grăbită spre seră, fără să răspundă. Ash o urmă. 
Toate plantele erau moarte. Pe malul celălalt al râului, 
deasupra multor case fluturau drapele roşii. 

Un ofiţer rus din Regimentul de gardă şedea şi îşi încălzea 
mâinile în faţa unui foc mic, în care ardea un scaun rupt. 
Purta şi el şubă şi căciulă, ca să se apere de frig. Avea o 
cocardă mare, roşie, pe căciulă şi pe umăr, acolo unde 
fuseseră însemnele ţarului arborase o fundă roşie. 

— Un prieten, draga mea? Îi zâmbi Tamarei şi se întoarse 
spre Ash: 

— Am fost îngrijoraţi când v-am auzit bătând la uşă. 

— El este prinţul Andre. Are paşaport de trecere spre 
Crimeea. Mă va duce la Paris. 

— Sunt deosebit de onorat să vă fac acest serviciu. 


— lar el este prietenul meu, comandorul Ash. 

— Mă simt onorat, domnule comandor. 

— Vreţi să ne scuzaţi o clipă? Zise Ash. 

— Poftim? Ce-aţi spus? 

— Tamara, spuse el repede, scoate-l de aici... 

— Andre, Kennet şi cu mine trebuie să discutăm ceva între 
patru ochi. 

Prinţul Andre se ridică în picioare zâmbind. 

— Aştept afară. Nu uita, plecăm foarte curând. Tamara 
închise uşa şi se întoarse spre Ash. 

— Kennet... înţelege-mă... ştii prea bine ce o să-mi facă 
revoluționarii când mă vor descoperi aici. Au ars deja toate 
casele vecinilor mei. Sedovina m-a avertizat să plec. Eu sunt 
monarhistă, am fost amanta Marelui Duce Valeri Romanov. 
Tu ai paşaport diplomatic american. Dar eu cum aş putea să 
plec de vreme ce ţarul a abdicat şi aceşti blestemaţi de 
sovietici şi membri ai guvernului provizoriu şi Dumnezeu 
mai ştie cine or să preia puterea? 

— Dar nu în felul acesta, 'lamara, nu cu idiotul ăsta... 

— Este liberal. Revoluţionarii au nevoie de el. 

— Pentru moment. Dar de ce are el nevoie de tine? 

— Este un gentleman, o să mă respecte, o să-mi respecte 
durerea pentru pierderea lui Valeri. 

— O să respecte pe dracu' lamara, te păcăleşti singură. 
Nu e bun de nimic... 

— Poţi tu să faci ceva mai mult pentru mine, Kennet? 

Ash ezită. 

— Da, dar va dura un timp, o săptămână sau... 

— O săptămână? O, Kennet, dar tu nu vezi ce se întâmplă 
aici? Într-o săptămână am să ajung din nou în închisoare. 
Sau poate şi mai rău... Andre are paşaport. Pentru două 
persoane. A spus că putem mitui autorităţile cu bijuteriile 
mele. Şi nu mai trebuie să aştept până când vreun 
blestemat de sovietic sau de soviet va decide arestarea mea 
din cauza lui Valeri. 


Privi, în sfârşit, pentru prima oară la Ash, şi renunţă la 
atitudinea sa sfidătoare. 

— Ce pot să fac, Kennet? 

Ash înţelese... Poliţia ţarului o închisese ca pe un animal. 
Acum revoluționarii aveau de gând să procedeze la fel. Îşi 
deschise braţele ca s-o cuprindă. Tamara veni mai aproape, 
apoi se retrase şi ridică privirile spre el. 

— O, Dumnezeule, Kennet, nu-i aşa că mă consideri laşă? 
Dar sunt atât de înspăimântată. Sedovina... Cred că a 
încercat să-mi ia apărarea, dar nu e decât o fetiţă... Tamara 
se lipi de pieptul lui. Sedovina organizează spectacole de 
binefacere, pentru trupe, şopti ea. 

— Oh? 

— Mulţi artişti s-au decis să-şi aducă contribuţia. 

— Dansează şi ea? 

— Spunea că ar dori, dar este prea ocupată cu 
evenimentele... Kennet? Ce-ar fi să dansez eu? 

— La un spectacol de binefacere? 

— Pentru mine însămi. Ca să obţin un paşaport. Ai să vii să 
mă vezi dacă dansez pentru paşaport? 

Ash zâmbi. 

— Sigur că o să vin. Şi nici nu va fi nevoie să mă mituieşti 
cu bijuterii. 

Tamara ridică din umeri. 

— Dumnezeule, să dansez pentru o gloată de 
revoluționari. 

— Sunt bărbaţi, atât şi nimic mai mult, Tamara. N-ai avut 
niciodată dificultăţi cu rasa asta. 

Tamara se apropie şi mai mult de el. 

— Dar cei mai mulţi dintre ei nici nu ştiu ce înseamnă 
baletul. 

— Nimeni n-a ştiut până nu te-a văzut pe tine dansând. 
Tamara îl strânse de mână şi începu se măsoare cu paşi 
mari încăperea. Plantele moarte foşneau ca nişte şerpi din 
frunzele lor cafenii. 


— Mă tot gândesc la bărbatul acela din tramvai care m-a 
văzut dansând... 

— Şi de ce să nu dansezi la Mariinski? 

— Exact la asta mă gândeam şi eu. Dacă fac un lucru, n-am 
de gând să-l fac pe jumătate... Dumnezeule mare, Kennet, 
două mii de revoluționari? 

— Fă-l să fie Jubileul tău! 

— Kennet... 

— Vorbesc serios. Fii la înălţime! 

Tamara privi afară, pe fereastră. Dincolo de Neva, un 
steag roşu flutura pe clădirea Palatului de Iarnă. Acum 
stătea aproape drept, umflat de un vânt puternic dinspre 
Golf. Vârtejuri de zăpadă dansau pe gheaţa râului. Nu avea 
de ales. Trebuia să se ducă, fie că-i plăcea, fie că nu. Oare 
asta voia să spună Kennet, când o îndemna să fie cea pe 
care o admirase el, ceea ce fusese... 

— Mă întreb oare ce să dansez? Lacul Lebedelor, 
presupun. L-am şi repetat. Este drăguţ şi uşor de înţeles... 
ce părere ai? 

Ash îi aruncă o privire stranie. 

— Ce-ar fi dansezi Pasărea de Foc? 

Din ce în ce mai nerăbdători să scape de prezenţa 
supărătoare a ţarului, dar, în acelaşi timp, nedorind să-i 
irite pe sovietici care ţineau morţiş să-l aducă pe ţar în faţa 
unui tribunal, ceea ce le-ar fi permis să atace nu numai 
persoana acestuia, dar şi elementele aristocratice şi 
burgheze din cadrul Dumei şi al guvernului provizoriu, 
Serghei Gladişev şi ministrul de justiţie Kerenski se lăsară 
convinşi de Ash să accepte o soluţie aparent excelentă 
pentru dilema lor. Kerenski îi porunci căpitanului gărzii 
care îl păzea pe ţar să-i acorde tot sprijinul lui Ash pentru a- 
| ascunde pe Nikolai şi familia acestuia în decorurile de la 
Pasărea de Foc, ce fuseseră depozitate de mai mult timp în 
lăzi mari, de transport, în Palatul Alexandru. 

După aceea, Ash avea să se descurce cum va şti. Lăzile 
urmau să fie trimise la Teatrul Mariinski, unde Tamara va 


dansa Pasărea de Foc în cinstea revoluţiei. De la teatru Ash 
avea să răpească familia regală, deghizată şi cu paşapoarte 
americane şi s-o ducă până la gara Finlanda, şi de acolo cu 
trenul până la frontiera fino-suedeză. 

Ash îl convinsese pe Rodney Skelton, care primise un 
imbold indirect şi din partea regelui George, să aştepte cu 
submarinul Marinei Regale la marginea gheții, pe coasta de 
vest a Golfului Finic, pentru a asigura o rută de evacuare în 
caz de necesitate, dacă se întâmplă ceva neprevăzut cu 
trenul. 

Cel mai dificil tronson avea să fie prima parte a călătoriei - 
cele douăzeci de mile de la '[arskoe Selo. Sovietul local, 
Sovietul căilor ferate şi noile autorităţi de la Petrograd 
păzeau cu străşnicie drumul dintre Palatul Alexandru şi 
Teatrul Mariinski. Şi mai mult ca sigur că gărzile 
revoluţionare aveau intenţia să inspecteze toate lazile care 
ar fi trecut pe teritoriul lor... 

Vera Sedovina era singura legătură a lui Ash printre 
sovietici. Kiricenko nu fusese deloc încântat când guvernul 
provizoriu îl eliberase pe Ash din fortăreaţa Petru şi Pavel, 
însă curajul Sedovinei, misiunile ei de curier al bolşevicilor 
şi spectacolele date pentru mulţime erau foarte bine 
cunoscute, la fel ca şi eforturile pe care le făcuse după 
izbucnirea Revoluţiei pentru a apropia dansul, muzica şi 
teatrul de „mase”. 

Ash o găsi într-o friguroasă sală de repetiţii din apropierea 
Teatrului Mariinski, supervizând spectacolele care urmau 
să fie prezentate în faţa soldaţilor revoluționari. Valentinov, 
actorul de provincie pe care Ash îl văzuse jucând rolul 
ţarului atunci când Sedovina dansase în cartierul Moscova, 
o implora să-i dea un rol. 

— Acesta este balet, îi explica ea pe un ton categoric. 

Valentinov ridică dispreţuitor din umeri. 

— Eşti o tânără cam dură, Vera. Ajuns la uşă, îşi lipi de 
bărbie barba care îl făcea să semene cu ţarul şi strigă: Eu, 


Nikolai Abdicatul, ordon ca Valentinov să joace la 
Petrograd. Ce zici de asta, Vera Vadimovna? 

— Spun: ieşi afară! 

— E chiar aşa de slab? Întrebă Ash după plecarea lui 
Valentinov. 

— Vrea să profite de situaţie, spuse ea brusc. Nu e corect. 
Ash o privi mai atent. Părul ei blond era legat strâns într-o 
basma cafenie. Purta ochelari de citit cu ramă groasă şi un 
pulover gros de lână, peste costumul de repetiţie. 
Dansatoarele exersau la bară, scoțând aburi pe gură şi pe 
nas în aerul îngheţat din încăpere. Vera se aşeză la un birou 
acoperit cu hârtii aranjate în ordine. Ash îşi spuse că nu 
avea o mină prea fericită. 

— Pari tristă. Ce nu merge? 

— Sunt doar obosită, au mai rămas atâtea de făcut, şi 
peste tot domneşte confuzia... 

— Credeam că ai să fii fericită, adică, vreau să spun, acum 
când revoluţia a triumfat... 

— Dar bineînţeles... numai că vorbele ei nu sunau prea 
convingător. 

— Vera... n-ai vrea să iei masa cu mine? Trebuie să 
vorbesc ceva cu tine. 

Vera era pe punctul să-l refuze, apoi se răzgândi, dădu 
câteva instrucţiuni şi îşi luă paltonul. Porniră de-a lungul 
Canalului Ekaterina. 

— Mai întâi, zise Ash, trebuie să-ţi spun că ai convins-o pe 
Tamara. Va dansa Pasărea de Foc, la Teatrul Mariinski, 
pentru orice fel de public. 

— Tamara Petrovna? Ochii ei de păpuşă se lărgiră. 

— Doreşte în schimb un paşaport. Vrea să plece la Paris... 

— Da, cred că o înţeleg. Lucrurile trebuie să pară foarte 
stranii acum pentru o femeie cu poziţia ei... ei bine, dacă 
dansează, cred că sovietul o să-i dea permisiunea... Dar de 
ce Pasărea de Foc? 

În acel moment, o limuzină uriaşă trecu mugind pe lângă 
ei, distrăgându-le atenţia. Soldaţi înarmaţi scoteau capetele 


pe geamul limuzinei, pe lângă ţevile mitralierei. Văzând-o 
pe Sedovina, o salutară cu strigăte admirative. Fata se trase 
mai aproape de Ash. Acesta îi aşeză mâna sub braţul lui. 

— Patrulează în căutarea contrarevoluţionarilor... 

— Le place să se plimbe cu maşina, spuse Ash. Când o să li 
se termine benzina au să fure altă maşină. Numai că ei 
susţin că şi-o însuşesc. Lucrurile scapă de sub control, Vera. 
Oraşul o să sară din nou în aer. 

Vocea Sedovinei suna foarte obosită. 

— Oamenii aceia din maşină sunt tot cei săraci, în vreme 
ce guvernul provizoriu e alcătuit tot din oameni bogaţi... 

— Indiferent cum ar fi, vă apropiaţi vertiginos de un război 
civil dacă o să continuaţi să gândiţi în felul acesta. Asta este 
Rusia pe care ţi-ai imaginat-o? 

Ash se uită la ea şi văzu că ochii ei erau plini de lacrimi. 
Lăsase garda în jos. Pentru o clipă, revăzu fetiţa înfricoşată. 

— Tatăl dumitale m-a rugat să te iau în America... 

— Nu, la naiba. Aceasta este ţara mea. Trebuie să ne 
mişcăm cumva înainte... 

— Rusia nu se va mişca în nici o direcţie atâta timp cât 
sovietele încearcă să distrugă guvernul provizoriu. 

— Dar eu sunt bolşevică, domnule comandor... sovietele 
trebuie să distrugă guvernul provizoriu... 

— L-am văzut pe Kiricenko omorând un om cu sânge rece 
numai pentru simplul motiv că făcea parte din alt partid. 

— Pe fanaticul acela, Dmitri Dan? Am auzit. 

— Nu te deranjează treaba asta? 

— Ba da... bineînţeles... dar, aşa cum spun ţăranii, când tai 
lemne sar aşchii... 

— Ei bine, aşchiile acestea au să ia foc, Vera. În Rusia 
domneşte haosul. Vreţi un război civil? Tatăl meu a luptat 
într-un război civil. Au murit un milion de oameni. Şi pe 
atunci eram o ţară mică. Cel puţin guvernul provizoriu se 
interpune între voi şi anarhie. Sigur... să câştige bolşevicii, 
să preia puterea, dar cu timpul, Vera. Să preia puterea în 


mod paşnic; dacă reprezintă cu adevărat poporul, s-o facă 
fără vărsare de sânge. 

Sedovina scutură din cap. 

— Sunt dezorientată. Nu înţeleg ce spui. Ştiu că situaţia 
ne scapă de sub control. E ca şi când am fi descoperit un 
nou asupritor, propria noastră prostie - nu mai vreau să 
vorbesc despre asta... De ce a ales Tamara Petrovna 
Pasărea de Foc? Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Pentru că am rugat-o eu. 

— Dumneata? De ce? 

Ash trase adânc aer în piept. 

— Ai auzit povestea potrivit căreia Tamara trebuia să 
danseze Pasărea de Foc pentru ţar? 

— Am auzit-o de la tatăl meu... 

— Decorurile şi costumele au fost trimise direct de la Paris 
la Palatul Alexandru. 

— Dar de ce? 

Ash trebuia să aibă încredere în ea, n-avea încotro. 

— Vera, ţarul face obiectul disputei dintre guvernul 
provizoriu şi soviete. Şi din cauza acestei dispute, întreaga 
ţară va fi distrusă. Adevărata problemă este ţarul... Poţi să 
mă ajuţi să-l scot din ţara şi s-o salvez în felul acesta... 
Înlăturarea ţarului echivalează cu înăbuşirea unui incendiu. 
Rusia va avea răgazul necesar ca să-şi revină. 

— Să te ajut? Dar cum? 

— Sovieticii nu-i vor da drumul să plece. Poţi să mă ajuţi 
să-l scot pe furiş din Palatul Alexandru. 

— Cu decorurile pentru Pasărea de Foc? 

— Da. Întocmai. 

— Ai vorbit cu Tamara Petrovna? 

— Va avea prea multe pe cap cu pregătirea spectacolului 
ei jubiliar pentru două mii de revoluționari, ca să se mai 
gândească şi la un ţar închis în beci... 

— Ai mare încredere în mine, nu-i aşa? 

— Vera, sunt trei persoane în Rusia în care am încredere: 
dumneata, 'Iamara şi eu însumi. 


Ochii ei se umplură din nou de lacrimi. 

— Cred că tocmai de asta plâng, murmură ea. Nici lista 
mea nu este mai mare. Toţi oamenii parcă şi-au pierdut 
busola... 

Scena imensă ca o cavernă era goală de la un capăt la 
celălalt, de la avanscenă până la peretele din fund. Tamara 
arăta mai mult tristă decât furioasă; totuşi, ochii ei 
scăpărau scântei în timp ce trasa cercuri din ce în ce mai 
strânse. 

„Spectacolul va avea loc peste treizeci şi şase de ore şi nu 
se văd nici un fel de decoruri. Nimic, nici costume, nici 
recuzită!” Îşi strânse la piept puloverul de antrenament. „Şi 
cine ştie dacă gentlemanul nostru îşi va ţine promisiunea!” 

Prietenul ei, fostul director al defunctelor teatre imperiale, 
arunca priviri rugătoare spre Ash, care avea şi el motivele 
lui cu totul speciale să fie îngrijorat din cauza acestei 
întârzieri în livrarea costumelor şi a decorului. 

— Sunt convins că toate vor ajunge la timp, aşa fel încât 
tâmplarii să poată asambla decorurile pentru mâine seară. 

— Eşti tu convins! 

— Sedovina a intervenit pe lângă Kiricenko să elibereze 
noi paşapoarte pentru echipă. De data aceasta va trece de 
garda Palatului. Sunt sigur. 

Tamara îşi trecu mâinile prin părul negru, bogat. 

— De ce m-am lăsat eu convinsă de tine să dansez Pasărea 
de Foc? Aş fi putut dansa foarte bine Lacul Lebedelor. Orice 
teatru din oraş are decoruri şi costume pentru Lacul 
Lebedelor. Naiba s-o ia de treabă, de ce nu m-ai lăsat să 
plec la Paris cu prinţul ăla, cum Dumnezeu îl chema? 

Ash îi masă umerii. 

— Eşti prea încordată. Ai repetat nebuneşte. Toată lumea 
îţi admiră măiestria... 

— Absolut, interveni şi directorul. 

— Încordată? Cum te-ai simţi tu dacă ai fi trimis pe mare 
fără vapor? 


Exact asta era senzaţia pe care o avea Ash. Ieri şi alaltăieri 
sovieticii îi întorseseră din drum pe hamalii de la Teatrul 
Mariinski porniţi spre 'Ţarskoe Selo, în pofida reputației şi a 
documentelor de care dispunea Vera Sedovina. Motivele 
erau mai puţin de ordin politic şi mai mult de natură 
birocratică... responsabilităţile fuseseră atât de mult 
divizate între sovietele orăşeneşti din Petrograd, cele ale 
căilor ferate şi cele de la Ţarskoe Selo, încât haosul se 
înstăpânise pe deplin. Totdeauna se ivea în ultimul moment 
o nouă persoană oficială care mai pretindea un document 
pe lângă cele prezentate de Sedovina. 

— Diseară, le promise Ash. 

— Dar tu unde te duci? 

— La ambasadă, minţi Ash. 

— Nu poţi să mă laşi singură tocmai azi. 

— Tamara, eu lucrez pentru guvernul Statelor Unite ale 
Americii şi ambasadorul acestei ţări mi-a spus să mă 
prezint... noroc şi succes la repetiţie. 

— Eşti un ticălos nesuferit. 

Ash vru s-o ia în braţe, dar ea se retrase. Abia la a treia 
încercare se lăsă îmbrăţişată. 

— În curând se va termina totul. 

— Întoarce-te cât poţi de repede. O să am nevoie de tine în 
seara asta. Vorbesc serios, Kennet, o să-mi fie greu fără 
tine. 

Ash nu vedea cum i-ar fi putut spune că se îndrepta spre 
Palatul Alexandru. Tamara îşi va dobândi paşaportul 
dansând, ceea ce reprezenta o modalitate mult mai sigură 
de a ieşi teafără din ţară decât dacă ar fi ştiut de planul lui 
de a-l salva pe ţar... 

Tamara nu era singura persoană cu nervii întinşi la 
maximum. Serghei Gladişev îl întâmpină pe Ash cu o 
izbucnire nervoasă. 

— Este pentru ultima oară, domnule comandor. Până acum 
te-am trimis de două ori la Palatul Alexandru sub pretext că 
trebuie să-l interoghezi pe ţar în numele ministrului de 


justiţie Kerenski. Colegii mei se întreabă oare de câte ori o 
să-l mai rog pe ţar să ne spună de ce s-a înconjurat de 
miniştri proşti. l-am pus pe ţar şi pe membrii familiei lui de 
două ori în lăzile de expediţie, dar nu s-a prezentat nimeni 
din partea teatrului să ridice lăzile. 

— Este ultima şansă, consimţi Ash. Mâine are loc 
spectacolul. 

Fură opriţi, ca de obicei, de mai multe ori în drum spre 
Ţarskoe Selo şi, la un moment dat, oamenii lui Gladişev 
făcură schimb de focuri cu nişte puşcaşi ascunşi în copaci. 

Paznicii le dădură anevoie drumul în incinta Palatului. 
Căpitanul gărzii guvernului provizoriu, un ofiţer taciturn 
întors din linia întâi, îi conduse în beciurile palatului; numai 
el şi încă vreo câţiva ofiţeri loiali şi doamne de onoare ştiau 
de plan. 

Familia regală aştepta. Trecuse aproape o lună din ziua în 
care ţarul abdicase, renunțând la dreptul de moştenitor al 
fiului său; timpul şi evenimentele îi marcaseră în mod diferit 
pe el şi pe țarină. Nikolai arăta ca un om bătrân; riduri 
adânci adăugaseră cel puţin douăzeci de ani chipului său, 
însă era calm şi, dacă Ash ar fi trebuit să descrie starea de 
spirit dominantă în cazul lui ar fi spus: mâhnirea. Spre 
deosebire de el, țarina Alexandra înflorise. Arăta foarte 
bine, era de-a dreptul frumoasă, stăpână pe situaţie. Îl 
întâmpină pe Ash cordial când acesta se aplecă deasupra 
mâinii ei... o schimbare considerabilă faţă de întâlnirile 
precedente. Poate pentru că fantoma lui Rasputin îi 
sugerase ţarului să se resemneze, iar acum, întreaga ei 
familie era pe punctul de a îndeplini destinul prezis de 
mentorul ei. 

— O să avem mai mult noroc de astă dată, domnule 
comandor? Țarina era chiar veselă. 

— Puteţi fi sigură, doamnă. Un public de două mii de 
revoluționari trebuie să confere greutate ideii că 
spectacolul trebuie să aibă loc. 


Copiii ei erau nişte străini pentru Ash. Patru fete între 
şaisprezece şi douăzeci de ani. Olga, cea mai mare, destul 
de drăguță şi cu o alură foarte serioasă. Maria, o 
adolescentă drăgălaşă, cam de vârsta Catherinei Hazzard; 
Anastasia, un copil fericit şi Tatiana, o adevărată frumuseţe, 
la fel ca şi mama ei. [areviciul sau, mai bine zis fostul 
ţarevici, îşi aminti Ash, se ţinea mai aproape de ţarul 
Nikolai, de parcă ar fi fost mai sensibil la durerea tatălui 
său. Îi strânse serios mâna lui Ash, aşa cum făcuse şi 
Nikolai. Amândoi îl salutară pe Serghei Gladişev cu 
cuvintele: „domnul membru al Dumei”. 

Căpitanul gărzii guvernului provizoriu apăru în scurt timp. 

— Se pare că au reuşit să treacă de baraj. Sovietul din 
Ţarskoe Selo le-a dat voie să pătrundă în parcul imperial. 
Se află la mai puţin de o milă de porţi. 

Țarina îşi îmbrăţişa copiii, apoi îl sărută scurt pe ţar. 

Lăzile de ambalaj fuseseră confecţionate la Paris cu şapte 
ani în urmă, în aşa fel încât să se potrivească cu vagoanele 
de cale ferată. Erau o duzină de lăzi înalte de peste doi 
metri şi lungi de cinci metri, pe lângă alte cufere pentru 
costume şi recuzită. Toţi membrii familiei, cu excepţia 
țarinei şi a ţareviciului, intraseră câte unul singur într-o 
ladă. Alexandra se temea ca băiatul să nu se lovească dacă 
ar fi rămas singur; nici ea nu putea sta în picioare mult timp 
din cauza sciaticii, astfel că în mijlocul uneia din lăzile 
pentru decor amenajaseră un fel de pat, acoperit cu pături, 
pe care avea să stea culcată ţinându-l pe ţarevici în braţe. 

Nu era nimeni de la care să-şi ia rămas-bun. Prietenii mai 
apropiaţi fuseseră deja îndepărtați din palat. Puţinii care 
mai rămăseseră se aflau în apartamentele oficiale de la etaj, 
amăgindu-se la gândul că familia imperială se afla acolo. 

Ash şi căpitanul din gardă bătură în cuie capacul fiecărei 
lăzi. Ash o lăsă pe țarină la urmă. Aceasta îi mulţumi când el 
îi ură noroc. Tocmai bătea ultimele cuie când uşa se izbi de 
perete şi în beci pătrunse un grup de muncitori jerpeliţi, 
conduşi de Sedovina. În calitatea ei de lider al recent 


înfiinţatului Soviet al lucrătorilor din teatre, Sedovina 
încropise o echipă de hamali de la diverse teatre, oameni 
care nu se cunoşteau unul pe altul şi care nu-i dădură prea 
mare atenţie lui Ash, acesta fiind îmbrăcat ca şi ei cu o şubă 
de oaie, căciulă şi volanka, cizme ţărăneşti din pâslă 
îmbibată cu ulei până la genunchi. Se alătură şi el celor 
care ridicau lăzile cu scripeţi şi le duceau apoi afară, 
urcându-se pe rampă spre săniile de marfa care aşteptau 
pe zăpada îngheţată. Nu observară nici faptul că unul din 
cărăuşi - actorul Valentinov - rămase în beci până când 
căpitanul din gardă îl escortă înapoi, în apartamentele 
regale... 

În faţa Palatului Alexandru, trupele guvernului provizoriu 
se strânseseră în jurul unui foc la care se rumenea un cerb 
vânat în parc. După ce săniile fură încărcate, caii porniră 
spre porţile care duceau spre parcul imperial. Trupele 
guvernului provizoriu le făcură semn cu mâna şi îi lăsară să 
treacă prin poarta mare cu grilaj. Trupele Sovietului din 
Ţarskoe Selo îi opriră în partea cealaltă. Ash şedea pe lada 
cu recuzite în care se aflau țarina şi țareviciul Alexei şi 
încerca să pară la fel de nepăsător ca şi ceilalţi hamali ai 
teatrului. Gărzile Roşii se adunară în jurul săniilor, în timp 
ce Vera Sedovina prezenta documentele ofiţerilor. 

Vera încerca din răsputeri să-şi păstreze calmul. 

— Am trecut pe aici acum o oră, îi aminti ea ofițerului. 

— Exact, tovarăşă, dar acum aveţi o încărcătură. 

— Despre care am discutat în urmă cu o oră, dumneata şi 
cu mine, tovarăşe, când ţi-am arătat permisele şi te-am 
informat că eşti invitat la baletul poporului de mâine seară, 
cu condiţia ca aceste decoruri şi costume să ajungă acolo la 
timp. 

— Ar însemna să-mi neglijez îndatoririle faţă de Sovietul 
din Ţarskoe Selo dacă nu aş inspecta conţinutul acestor 
lăzi... 

— Ar însemna să-mi nesocotesc obligaţiile faţă de tovarăşii 
din Sovietul teatrelor din Petrograd dacă nu te-aş informa 


că două mii de soldaţi ruşi, gărzi roşii, marinari ai 
Kronstadt-ului Roşu, bolşevici şi membri ai sovietelor 
muncitorilor sunt invitaţi la Teatrul Mariinski ca să asiste la 
un spectacol oferit de tovarăşa Tişkova cu aceste decoruri şi 
costume. 

— Eu sunt răspunzător de... 

— Atunci daţi-i drumul. Sedovina arătă spre una din lazi. 
Deschideţi-o pe aceasta. 

— De ce pe aceasta? 

— Pentru că este singura pe care nu am avut timp s-o 
verific eu însămi. 

Făcu un gest cu capul şi oamenii din echipa ei deschiseră 
lada în care se aflau nişte pârghii încrucişate. 

— Cu grijă, strigă Sedovina, când soldatul băgă mâna 
înăuntru, sunt rechizite foarte fragile. Inspectează 
dumneata singur, tovarăşe ofiţer. 

Ofiţerul se uită înăuntru, apoi observă altă ladă pe o sanie 
care tocmai se apropia, în timp ce muncitorii băteau din 
nou în cuie capacul de la prima ladă. 

— Tovarăşe, te rog, zău că suntem în întârziere. 

Omul aruncă o privire spre hârtii. 

— Sunt semnate de tovarăşul Kiricenko? Întrebă el. 

— 'Tovarăşul Kiricenko mi-a spus că este foarte curios să 
vadă cu ochii lui de ce o fi fost Tişkova favorita ţarului. 
Înţelegi? 

— Daţi-i drumul. 

Arborând steguleţe roşii, o locomotivă mică neagră fluieră 
în momentul în care intră în gara de mărfuri de la Ţarskoe 
Selo. Echipa Sedovinei deschise uşile vagonului de bagaje şi 
începu să ridice lăzile din sănii şi să le urce în vagon. 
Membrii unei delegaţii a Sovietului muncitorilor de la căile 
ferate se agitau plini de importanţă printre cai, lăzi şi sănii, 
strigând, fluturând hârtii şi, în general, încurcându-se 
printre picioarele oamenilor. Hamalii de la Teatrul Mariinski 
le spuseră că Sedovina era şefa. Balerina dădu să-şi scoată 
documentele, dar delegaţia muncitorilor feroviari o 


recunoscu, iar şeful acesteia îşi scoase cuşma de pe cap şi 
încercă să-i sărute mâna. 

— Măicuţă, îi spuse el, adresându-se cu această expresie 
aproape mistică a respectului țărănesc. Îi spuse că o văzuse 
dansând în cartierul Moscova, împreună cu Valentinov, că 
ea fusese aceea care îi dăduse curaj să înfrunte poliţia, în 
loc să fugă. Ordonă apoi delegaţiei sale să ajute la 
încărcatul lăzilor. 

Pământul era alunecos sub uşa vagonului de marfa şi un 
om căzu în noroi şi gheaţă, încercând să ajute la ridicarea 
lăzii. Aceasta începu să se clatine ameninţător. Ash porni 
într-acolo ca să ajute, dar în acelaşi moment cei şase 
oameni hotărâră toţi ca unul că lada avea să cadă şi se 
împrăştiară. Lada se izbi de pământ, căzând de la o înălţime 
de doi metri. Ash se întreba dacă şi ceilalţi auziseră 
geamătul care venise dinăuntru, atunci când o scândură 
mai îngustă a lăzii se desprinse şi căzu, iar cizma ţarului ieşi 
pe jumătate afară din ladă, pe gheaţă. 

Ash ridică imediat latura căzută şi încercă să astupe cu 
trupul lui gaura, ca să-i dea ţarului timp să-şi tragă piciorul. 
Dar Nikolai era ameţit şi cizma rămase acolo o veşnicie. 

Sedovina îşi făcu loc printre oamenii care rămaseră cu 
gura căscată, ţipă la Ash supărată şi făcu în general mare 
tărăboi uitându-se înăuntru, astupând şi ea deschizătura cu 
trupul ei. Împinse cizma în interiorul întunecat al lăzii, 
îndoind genunchiul ţarului ameţit. Nikolai îşi reveni în 
simţiri cu un zâmbet slab şi şopti: „Mulţumesc”, şi, fără să 
vrea, Vera zâmbi şi ea. 

Ash stătea lângă latura căzută, în timp ce Vera ieşea cu 
spatele din ladă şi îi prevenea pe lucrători că, dacă o 
singură piesă de recuzită se pierde, baletul poate fi ratat. 
Un muncitor bătu imediat în cuie scândura pe care o ţinea 
Ash şi asigură lada cu mai multe frânghii. 

Călătoriră şi ei în vagonul de marfa. Ash se aşeză pe lada 
în care erau țarina şi fiul ei, în timp ce locomotiva se mişca 
încet spre Petrograd. Bărbatul care şedea alături, pe 


cealaltă ladă, încerca să facă conversaţie cu el şi, nereuşind, 
îi întinse o sticlă. Ash bău cât mai puţin cu putinţă ca să nu 
trezească suspiciuni, astfel că era încă suficient de treaz în 
momentul în care trenul ajunse la Petrograd. 

Se pare că lucrurile se aranjau, în sfârşit, îşi zicea Ash în 
timp ce cobora cu spatele pe platformă, ţinând un colţ al 
lăzii în care se afla țarina şi îi şopti asta şi Verei când trecu 
pe lângă el. 

În clipa aceea îl zări pe Kiricenko. 

Liderul escadronului de luptă şi reprezentant al mai 
multor soviete feroviare, cobora platforma de marfă, urmat 
de oamenii săi. Ash lăsă capul în jos şi încercă să se întoarcă 
cu spatele; lada de recuzită era îngrozitor de grea şi nu 
putea să dea drumul colţului pe care îl sprijinea fără să 
provoace strigăte disperate din partea oamenilor care le 
ţineau pe celelalte trei. 

Sedovina încremeni. Putea să-i repeadă şi să-i manevreze 
pe muncitori; putea să accepte omagiile celor care vedeau 
în ea o tânără revoluţionară înflăcărată. Dar cu Kiricenko 
nu-i mergea. Vera se uită la Ash implorând ajutor. Kiricenko 
se afla la numai câţiva metri de ea. Ash trebuia să continue 
să meargă cu lada în spate. 

— Te place, îi şopti el. Foloseşte-te de asta. 

Sedovinei nu-i venea să creadă. 

— Kiricenko...? 

Ash îşi târi greoi paşii mai departe, încercând să-şi ţină 
capul cât mai jos. 

— Închipuie-ţi că eşti Tamara, fă ceva să-i distragi 
atenţia... 

— Tovarişci Kiricenko, strigă ea vesel. Acesta o privi 
surprins... Nu era de mirare. Niciodată numele lui nu 
fusese legat de vreo aventură galantă, nu exista nici măcar 
un zvon despre vreo amantă. Kiricenko personifica latura 
dură, puritană a Revoluţiei. Ochii lui se îndreptară spre lada 
transportată de Ash şi ceilalţi trei oameni - lada în care 
erau ascunşi țarina şi țareviciul. Vera Sedovina se apropie 


rapid, intrând în teritoriul pe care atunci îl privise numai de 
la distanţă... îşi strecură mâna sub braţul lui Kiricenko, 
zâmbi şi simţi că i se face greață de ea însăşi când rosti: 

— N-am fi reuşit niciodată să ne descurcăm cu decorurile 
acestea în absenţa hârtiilor semnate de dumneavoastră. 

Kiricenko se uita la ea ca la o persoană ieşită din minţi. 
Vera făcu semn cu mâna spre celelalte lăzi şi îl întoarse cu 
spatele spre lada lui Ash. 

— În rândurile sovietelor domneşte confuzia, spuse ea. 
Numele dumneavoastră a reprezentat peste tot parola de 
intrare. Baletul poporului va dansa la Teatrul Mariinski 
datorită dumneavoastră, tovarăşe Kiricenko. 

Vera îl strânse uşor de braţ. Kiricenko abia dacă reacţionă 
în vreun fel. Sedovina avea impresia că stă de vorbă cu un 
lup în cuşcă. Conducătorul escadronului de luptă nu era 
amabil cu nimeni şi, în mod clar, nu părea sensibil la 
farmecele ei. Cu toate acestea reuşise să-i distragă atenţia. 
Ash dispăru în direcţia camioanelor care transportau lăzile 
prin tot Petrogradul, până la teatru. Vera lăsă braţul lui 
Kiricenko. 

— Sper că o să vă placă baletul, spuse ea, ceva mai rece. 

— Voi fi acolo. Nu te-am văzut niciodată dansând pe o 
scenă adevărată. 

Aşadar, era totuşi uman. 

— Eu dansez numai rolul prinţesei. Pasărea de Foc va fi 
Tamara Petrovna, spectacolul ei jubiliar. 

Văzuse cumva o licărire de umor în privirile lui Kiricenko? 
Tocmai se uita la lada legată cu funii, instalată acum pe 
platforma înaltă a unui camion. Se întoarse spre Vera, care 
îşi îndesa o şuviţă blondă sub căciulă. 

— Sunt sigur că va fi o experienţă interesantă să cunosc 
plăcerile țarilor - dar în ce mă priveşte sunt bucuros să te 
pot vedea dansând fără să fiu silit să-l înghit şi pe cabotinul 
acela de Valentinov. În unele seri mă gândeam să-l dau pe 
mâna Ohranei din dorinţa de a face un serviciu societăţii... 


Kiricenko mai aruncă o privire de jur-împrejur, apoi dădu 
din cap satisfăcut către oamenii lui. 

— Bravo, tovarăşă Sedovina. Şi baftă pentru mâine seară. 

Mai rămânea ca ţarul şi familia lui să fie scoşi din lăzile cu 
decoruri fără ca acest lucru să fie observat de tâmplarii 
care alergau mânaţi din spate de un director de culise 
aproape ieşit din minţi. Ash ajunse la teatru înaintea 
camioanelor cu decoruri, îşi schimbă hainele, se îmbrăcă cu 
uniforma în cabina Tamarei şi se aşeză în sala întunecată, în 
primul rând, aşteptând până când Tamara şi prinţul Ivan 
terminară de repetat pas de deux şi făcură o pauză. 

Tamara veni în faţă cu un prosop în jurul gâtului şi îi 
zâmbi. 

— Îţi mulţumesc că ai venit aşa de devreme. 

— A trebuit să-l încui pe ambasador în dulap... Arăţi 
minunat. 

— Venind încoace... mi s-a spus că decorurile sunt pe 
drum. 

— Vera Vadimovna zice că ar fi un gest frumos dacă le-ai 
spune câteva cuvinte tâmplarilor. Vor lucra toată noaptea ca 
să monteze decorurile. 

— Spune-i Verei că eu am crescut într-un circ şi n-am 
desconsiderat niciodată pe nici un membru al companiei, 
chiar şi înainte de a fi fost nevoită să le spun „tovarăşe”. 

— Vera e tânără... 

— Şi mai spune-i că, pe când eram de vârsta ei, la Teatrul 
Imperial, dansatoarele care întrerupeau repetiţia cu o zi 
înainte de spectacol se duceau să danseze în Turkestan. 

Acustica Teatrului Mariinski era perfectă, ducând vocea, 
Tamarei şi a lui Ash până sus, la galerie, unde contele Von 
Basel şedea şi asculta pe întuneric. Imediat ce afişele au 
anunţat marele spectacol-jubileu al Tişkovei, lipite alături 
de lozincile revoluţionare care acoperiseră toţi pereţii 
clădirilor din oraş, Von Basel îşi spuse că la Teatrul 
Mariinski avea toate şansele să-l găsească pe Ash şi să afle 
ce punea la cale. 


Se gândise să se ducă în cabina Tamarei, să-i pună sabia 
sub bărbie şi s-o întrebe pe ea, dar tonul conversaţiei care 
ajungea până la galerie dovedea că Tamara nu era 
implicată în planurile lui Ash, indiferent care ar fi fost 
acelea. Subiectul conversaţiei îl constituia spectacolul ei, şi 
nu făcea decât s-o încurajeze, aşa cum ar fi procedat oricine 
în relaţie cu o persoană la care ţinea atât de mult... 

Dar de ce rămăsese oare Ash la Petrograd? Cu o 
săptămână în urmă, Statele Unite declaraseră în mod 
formal război Germaniei, aşa cum era de aşteptat după 
detronarea ţarului. Îi veni să zâmbească. Da, ţarul abdicase 
şi acum nu mai exista nici o piedică în calea alianţei Statelor 
Unite cu Rusia... Dar ce fel de aliat mai putea fi Rusia? [ara 
era dezbinată între sovietici şi guvernul provizoriu. 
Bolşevicii voiau să-l judece pe ţar, în timp ce opozanţii lor 
nu doreau acest lucru. "Ţarul continua să fie mărul 
discordiei şi atâta timp cât avea să rămână în Rusia, ţara va 
fi sfâşiată între tendinţe contrare. Ce mai aliat! Totuşi, 
contele Von Basel continua să se întrebe de ce nu fusese 
Ash convocat imediat pentru a-şi face datoria de marinar? 
Statele Unite erau foarte prost pregătite de război. Vor 
avea nevoie de un an întreg ca să mobilizeze o armată ca 
lumea în Franţa. Nu ar fi fost firesc să-i cheme acasă pe toţi 
ofiţerii cu experienţă? 

Era o enigmă care îl neliniştea pe Von Basel, un motiv de 
îngrijorare chiar mai mare decât furia lui împotriva lui Ash 
fiindcă îi zădărnicise planul de a-l captura pe ţar pentru 
împăratul Wilhelm. Singurul termen de comparaţie îl putea 
constitui datoria de onoare pe care o avea Ash faţă de el 
pentru că îi dăduse un pumn ca să pună capăt duelului... 

Ash şi Tişkova nu mai vorbeau. Von Basel se aplecă peste 
balustrada galeriei şi privi în jos. Tot teatrul era cufundat în 
întuneric, cu excepţia luminilor de pe scenă. Tişkova era 
întinsă cu faţa în jos pe o pătură. Ash se urcase şi el pe 
scenă, şedea în genunchi lângă ea şi îi masa umerii. 


Capul osos al lui Von Basel îl făcea să semene cu o bufniţă 
sinistră. Guvernul lui Ash nu-l rechemase, hotărî el, pentru 
că acesta continua să fie implicat în vreo intrigă în Rusia... 
şi aceasta nu putea să însemne decât necazuri pentru 
împărat şi pentru Germania. 

Încercă să-şi mişte degetele mâinii stângi în timp ce privea 
în jos, la siluetele de pe scenă. Ash îi retezase tendoanele cu 
lovitura aceea a lui norocoasă. Două dintre degetele lui se 
chirciseră aproape la fel ca acelea ale împăratului... Erau în 
continuare duşmani, el şi Ash. Mai aprigi ca oricând. 

Cu treizeci de ani în urmă, unul din directorii Teatrului 
Mariinski depozitase în pivniţa cea mai adâncă a teatrului 
lămpile cu gaz, atunci când teatrul fusese electrificat. 
Nimeni n-ar fi avut vreun motiv ca să intre în această 
încăpere, aşa că Ash ascunsese familia ţarului Nikolai acolo, 
printre lămpile rampei, ale culiselor şi alte ustensile 
asemănătoare. 

În timpul călătoriei prin ger îi pătrunsese frigul şi, pentru 
că depozitul era amplasat cu spatele direct la un canal, 
igrasia nu dispăruse niciodată de pe pereţi. Ţarul insista că 
nu fusese rănit atunci când lada în care se afla căzuse din 
tren, atâta doar că îşi simţea spinarea puţin înţepenită. 
Stăteau înfăşuraţi în cuverturi. Ash făcuse rost de un 
samovar încins din atelierul teatrului. Făcură ceai şi băură, 
în timp ce Ash le prezenta hainele pe care le combinase 
împreună cu Sedovina ca să se potrivească cu diferitele lor 
paşapoarte. 

— Călugăriţe? Întrebă ţarul, cu un zâmbet, arătând spre 
cele trei fiice mai mari. 

— Un travesti excelent pentru a le ascunde feţele 
frumoase. Olga, Tatiana şi Maria au paşapoarte englezeşti 
din care reiese că au fost surori de caritate la spitalul anglo- 
Tus. 

— Şi faţa frumoasă a soţiei mele? 

— O perucă cu păr cărunt pentru Maiestatea sa. Alexei şi 
Anastasia vor fi nepoţii dumneavoastră. 


— Şi eu cine o să fiu? 

— Un secretar american al organizaţiei YMCA. Aţi fost în 
vizită la Maiak „Farul”, organizaţia-soră din Rusia. 
Paşaportul țarinei este britanic, pentru a explica accentul 
ei. În ceea ce vă priveşte, puteţi trece drept american. 

Ţarul îl luă deoparte pe Ash. 

— Vă suntem recunoscători, desigur, domnule comandor, 
dar chiar credeţi câ... 

— Că pot să vă garantez că o să vă urc în tern şi o săvă 
trec frontiera suedeză? Nu, deşi vă promit că osămă 
străduiesc din răsputeri... Dar dumneavoastră credeţi că 
puteţi salva viaţa familiei dumneavoastră dacă rămâneţi în 
Rusia? 

— Nu fără protecţia guvernului provizoriu. 

— Ei bine, nu le mai dau prea mult timp... mâine seară toţi 
conducătorii revoluționari demni de acest nume se vor afla 
la teatru, privind-o pe Tişkova cum dansează. 

— E un divertisment, zâmbi ţarul. 

— Pentru mine înseamnă mai mult decât atât, zise Ash pe 
un ton rece. 

— N-am avut intenţia s-o ironizez, domnule comandor, o 
respect profund... 

Ash rupse scurta tăcere care urmase: 

— Mi-e teamă că va trebui să vă luaţi rămas bun şi de la 
barbă. 

În după-amiaza următoare, în timp ce Tamara Tişkova şi 
prietenul ei, fostul director al teatrelor imperiale, 
conduceau repetiţia cu costume, doi caporali ai unităţii de 
automobile a corpului ingineresc puseră la cale ceea ce li se 
părea o idee strălucită, în timp ce se plimbau în sus şi în jos 
pe Nevski Prospekt, într-un car blindat rechiziţionat. 

Marele lider bolşevic, Vladimir Lenin, urma să sosească în 
noaptea aceea de la Zurich. De ce să nu se ducă până la 
Ţarskoe Selo să-l aresteze pe ţar în numele tuturor 
sovietelor - fără să ţină seama de hotărârea guvernului 
provizoriu - şi apoi să-i prezinte prizonierul lui Lenin, atunci 


când acesta va cobori din tren în gara Finlanda? Ar fi un 
admirabil cadou de bun sosit. 

Îşi treceau unul altuia o sticlă şi cel care băuse ultimul din 
ea le atrase atenţia că s-ar putea ca trupele guvernului 
provizoriu să reziste asaltului unui singur car blindat. Se 
duseră aşadar la Institutul Smolnâi, făcură rost de încă trei 
care blindate cu echipaje la fel de luminate la minte ca şi ei 
şi porniră în convoi spre Ţarskoe Selo. Unul dintre blindate 
se zdrobi pe drum, dar celelalte reuşiră să ajungă acolo 
într-o oră - performanţă remarcabilă dacă ţinem seama de 
calitatea drumului şi de gheaţa şi noroiul cu care era 
acoperit. 

Strivind porţile din faţă şi împrăştiind santinelele 
înspăimântate peste tot, scrâşniră din roţi în faţa intrării 
principale unde se opriră, ridicară ţevile mitralierelor şi 
tunului şi anunţară că veniseră să-l aresteze pe ţar în 
numele Sovietului din Petrograd. Un căpitan al guvernului 
provizoriu veni furios pe scări şi îi ameninţă că îi va aresta. 

Era pentru prima oară când li se opunea rezistenţă şi ar fi 
putut să tragă în el, însă nu avea nicidecum aerul unui 
dandy, ci, mai degrabă, părea un soldat la fel ca şi ei. În 
aceste clipe de reflecţie, unii dintre ei începură să se 
întrebe dacă nu cumva cei din guvernul provizoriu 
pregătesc vreo piesă de artilerie. Câţiva încercară să facă 
un compromis... „Lăsaţi-ne să-l vedem pe ţar, ca să putem 
spune Sovietului că se află în custodia dumneavoastră”. 

Căpitanului nu-i plăcea deloc ideea asta, dar afară erau 
trei care blindate şi printre ele două tunuri şi cel puţin şase 
mitraliere grele. 

— Puteţi veni înăuntru... prizonierul Nikolai Romanov va fi 
adus în faţa dumneavoastră. 

— Vrem să vedem apartamentele regale. 

— Copiii sunt bolnavi... 

— Vrem să-l vedem pe moştenitor. 

— Nu se poate, replică ferm căpitanul. Recăpătase într-o 
oarecare măsură controlul asupra situaţiei, aşa că îi 


conduse în interiorul palatului, unde îi puse să se alinieze, 
în sala de recepții. Se duse apoi sus, în apartamentele 
regale, după ce le ceru câtorva soldaţi din garda guvernului 
provizoriu să stea cu ochii pe soldaţii care rămăseseră la 
blindate. 

Actorul Valentinov nu intrase niciodată timid pe o scenă şi 
nu-şi propusese s-o facă nici acum. Căpitanul gărzii 
încercase să-l îmbărbăteze, spunându-i că garda lui se va 
afla între el şi soldaţii sovietici care cereau să-l vadă pe ţar, 
însă presupunea că nu va fi nevoie... purta hainele ţarului şi 
soldaţii nu văzuseră niciodată nimic altceva decât portrete 
ale acestuia. Acum se afla aici, în carne şi oase, strălucind în 
tunica purpurie, cu fireturi şi epoleţi aurii şi cu eşarfa 
albastră. Avea chiar şi o spadă, pe care însă căpitanul i-o 
luă, explicându-i că unui prizonier, în mod logic, nu i se 
putea permite să-şi păstreze arma. Căpitanul îi mai aminti 
că nu se putea avea încredere în servitori, întrucât mulţi 
dintre ei erau spioni sovietici. 

— Joacă rolul unui prizonier, îi spusese căpitanul, să nu 
faci pe împăratul! 

Valentinov îi promise, însă când intră în sala de recepții şi 
îi văzu pe soldaţii care aşteptau, îşi pierdu cumpătul. În loc 
să meargă înainte şi înapoi ca să dea de înţeles că era sub 
pază, se duse direct la soldaţi şi se oferi să dea mâna cu ei. 

Uluiţi, mulţi dintre ei îi strânseră mâna. Alţii stăteau cu 
gura căscată şi nu le venea să creadă. În cele din urmă, 
căpitanul îl apucă de braţ pe Valentinov cu o mână de fier şi 
îl scoase din încăpere. 

— Cum a fost? Întrebă Valentinov pe scări. 

— Le vor povesti şi nepoților lor că au dat mâna cu Nikolai 
cel Sângeros, ţarul tuturor Rusiilor. 

— Mulţumesc, domnule. 

Căpitanul îl examină cu privirea. 

— Valentinov, dumneata îţi dai seama în ce primejdie te vei 
afla în cazul în care va fi prins adevăratul ţar? 

— Nu mai mare decât cea la care te-ai expus dumneata. 


— Eu sunt soldat. Şi după plecarea ţarului, guvernul 
provizoriu îmi va mulţumi. Dar sovieticii te vor ucide dacă 
vor afla ce ai făcut astăzi... 

— Cu trei ani înainte ca dumneata să devii tovarăş, eu şi 
trupa mea am jucat tot timpul sub nasul Ohranei... 

— Da, dar acum revoluţia a triumfat, de ce să rişti? 

— Sunt de acord cu tovarăşa Sedovina. Acum că a triumfat 
revoluţia trebuie să ne riscăm viaţa ca s-o salvăm. 

— Ei bine, cu puţin noroc, mâine vei putea fi înapoi, la 
Petrograd. 

Cu puţin noroc sau printr-un miracol? Se întreba 
Valentinov. Întruchipându-l pe ţar, jucase rolul vieţii lui. 

Tamara Tişkova privea mulţimea străinilor care invadau 
Teatrul Mariinski. Dispăruseră uniformele colorate ale 
regimentului de gardă. Dispăruseră şi vechii prieteni care 
încercau să distreze înalta societate - nu se mai auzeau 
râsetele vesele de la primul rând de loji, de unde doamnele 
Petrogradului îi examinau cu privirile pe tinerii ofiţeri din 
staluri. 

De regulă, atunci când urma să danseze, Tamarei îi plăcea 
să se relaxeze câteva minute, în pauza dinaintea apariţiei 
pe scenă, privind în gol, făcând câteva sărituri prin cabină 
sau fixându-şi coafura deosebit de complicată. În seara 
aceasta se simţea însă irezistibil de atrasă de ochiul de 
cortină prin care privea în sală regizorul de culise. Stătea 
lipită de cortină şi se uita la oamenii care năvăleau tropăind 
în sală. 

Soldaţii purtau uniforme kaki, revoluționarii costume de 
culoare ştearsă dacă erau moderați, sau jachete negre de 
piele, dacă făceau parte din rândul radicalilor, cum era 
cazul lui Kiricenko, care tocmai luase loc în loja imperială - 
loja personală a ţarului! Alături de el stăteau ministrul de 
justiţie Kerenski, care părea foarte îngrijorat şi Serghei 
Gladişev, membrul Dumei, nu mai puţin neliniştit. 

Soldaţii şi revoluționarii formau un public deosebit de 
silențios căci se uitau în tăcere la dansatoarele pictate pe 


acoperişul în formă de cupolă, la ornamentele aurite şi la 
candelabrele de cristal de deasupra scaunelor tapiţate cu 
pluş albastru. Mulţi dintre ei păreau copleşiţi de această 
splendoare, în vreme ce alţii, la fel de numeroşi, erau 
furioşi. 

Tamara se îndepărtă de cortină. În spatele scenei era un 
haos cum arareori îi fusese dat să vadă. Monştri, demoni şi 
spiriduşi mişunau în fosele laterale. Dansatorii se temeau să 
nu se lovească unii de alţii, căci nu vedeau bine prin măştile 
care sosiseră abia cu o zi în urmă de la Palatul Alexandru. Şi 
pentru că muzica lui Igor Stravinski era aşa de neobişnuită, 
se temeau că n-au să-şi audă intrările. Şi ca şi când n-ar fi 
fost de ajuns faptul că decorurile ajunseseră târziu, că nu 
repetaseră suficient cu costumele, că publicul era cel puţin 
parţial ostil, toată lumea, inclusiv prinţesele îmbrăcate în 
auriu care stăteau neclintite pe treptele castelului fermecat 
al lui Kaşcei, ştiau că însăşi Pavlova refuzase să danseze 
rolul Păsării de Foc la Paris, pe motiv că muzica i se părea 
ininteligibilă. 

Tamara mai privi o dată prin ochiul din cortină şi îşi dădu 
seama dintr-o dată că nu făcuse decât să se păcălească tot 
timpul, în această stagiune. Era prea bătrână. O tânără ca 
Vera Sedovina ar fi putut să-i farmece pe bărbaţi ca aceia 
care şedeau acum în sală. Nu Tamara Tişkova. Nu lucrase 
suficient anul acesta. Nu repetase îndeajuns. Nu mai 
studiase în plus faţă de ceea ce era obligată să facă la 
teatru. Lovitura de palat plănuită de Valeri îi răpise prea 
mult timp. Apoi venise şi Kennet... da, stăpânea toate 
trucurile coregrafice în virtutea bogatei sale experienţe - 
cea care îi permitea unei dansatoare să realizeze o mişcare 
cu mai puţin efort, dar oasele îmbătrânite impuneau, totuşi, 
anumite limite. Cum de se încumetase să... 

— Cinci minute. 

Trecu în fugă pe lângă directorul de scenă şi se duse în 
cabina ei. Aceasta era, evident, plină de oglinzi. Închise 


ochii şi se aşeză pe un scaun ascultând cum îi alerga 
sângele prin creier. 

Cineva începu să bată la uşa cabinei. 

— Pleacă. 

— Cinci minute, mademoiselle. 

— Nu sunt cal să mă mâni afară din grajd. Tăcere. 

Pipăi cu ochii închişi în căutarea elefantului de fildeş pe 
care tatăl ei i-l dăruise când o luaseră de la circul Iusupov. ÎL 
strânse tare, cu amândouă mâinile şi îşi adună puterile ca 
să poată deschide ochii... Oglinda... Tamara o privi uimită. 
Pasărea de Foc era un costum splendid - o coroană de pene 
aurii şi colorate, un pieptar purpuriu plin de paiete, praf de 
aur presărat pe umerii ei goi. Se ridică încet în picioare. Se 
apropie de oglindă. Nici un fir de păr nu era deranjat de la 
locul lui. Prin machiaj nu se vedea nici un rid. Se întoarse. 
Picioarele erau oricum, în mod sigur, ale Tamarei Tişkova. 

Tamara îşi lipi buzele de elefantul de fildeş, apoi îl puse jos. 
Repetase, totuşi, două săptămâni încheiate, cu ajutorul 
celor mai vechi prieteni ai ei din teatru. Eră pregătită, la fel 
ca întotdeauna. Zâmbi viclean spre Pasărea de Foc. Ce 
însemna o dansatoare fără oglinda care să-i amintească 
cine era şi ce putea face? Chiar aşa... 

În vreme ce se îndrepta în grabă spre scenă, Tamara dădu 
peste partenerul ei, un băiat cu un aer foarte simplu, exact 
aşa cum trebuia să arate prinţul Ivan, pe care ea urma să-l 
vrăjească. Acesta părea înspăimântat. Tamara îl sărută pe 
obraz şi îi aminti că şi spectacolul original organizat de 
Diaghilev la Paris avusese parte tot de o singură repetiţie. 
Şi, întrucât băiatul nu părea foarte convins, Tamara adăugă 
că repetiţia de astăzi, cu costume, o convinsese că avusese 
mare noroc să găsească un partener de talia lui. Băiatul se 
topi de fericire. 

Porni în jurul scenei, întinzându-şi mâinile şi picioarele, în 
împrejurări obişnuite, directorul de scenă i-ar fi spus să 
plece imediat de acolo, căci nu mai rămăseseră decât 
câteva clipe până la ridicarea cortinei. Dar asta nu era o 


seară obişnuită. De regulă, Marele Duce Valeri stătea în loja 
imperială, cu mâinile lui mari din care răzbătea adoraţia 
pentru ea, sentiment pe care Tamara îl sesiza pe deasupra 
aplauzelor tuturor celor prezenţi în sală. 

Acum, n-avea altă preocupare decât să-şi liniştească 
colegii şi să-şi recapete ea însăşi calmul. Se opri de mai 
multe ori făcând turul scenei, ca să le zâmbească 
încurajator monştrilor, spiriduşilor şi demonilor. Făcu o 
reverență prinţeselor înspăimântate de la castelul lui Kaşcei 
şi le îndemnă să-i răspundă în acelaşi fel. O îmbrăţişă pe 
Vera Sedovina, prima prinţesă, şi îi spuse că dansul ei 
rusesc fusese magnific la repetiţia cu costume. Sedovina 
însă fie că era crispată din cauza nervilor, fie că se remarca 
prin sânge rece, cert e că îi îndreptă Tamarei una din pene 
şi o asigură că arăta superb. 

— Două minute, spuse directorul de scenă, dând din cap 
aprobator când Tamara veni să se uite prin ochiul de 
cortină de lângă el. Mai privi o dată în sală. 

Kennet şedea într-o lojă, împreună cu ambasadorul 
american şi frumoasa fiică a acestuia. Se numărau printre 
puţinii non-revoluţionari din sală, dar americanii erau 
consideraţi eroi de mulţi dintre cei prezenţi, căci se 
grăbiseră să recunoască imediat noul guvern. Privindu-l pe 
Kennet, Tamara îşi aminti de şocul pe care îl resimţise în 
urmă cu o oră în cabina ei, când Ash îi spusese că fusese 
convocat de urgenţă la Londra. Trenul lui pleca la noapte. O 
ţinuse în braţe şi îi spusese că o iubeşte. Îşi promiseseră să 
se reîntâlnească la Paris. Îşi aminti gândul care îi trecuse 
prin minte în secunda următoare - trăiau nişte vremuri 
teribile care nu le permiteau să-şi facă asemenea 
promisiuni... 

O mişcare bruscă îi atrase atenţia asupra lojei imperiale, 
din centrul primului rând de loji. Kiricenko, ignorând 
încercarea lui Gladişev de a face conversaţie, se apleca 
înainte, ca să vadă de-a curmezişul sălii, în loja lui Kennet. 

Kennet se uită la ceas. 


Orchestra începu din nou să-şi acordeze instrumentele. 
Tamara mai aruncă o ultimă privire în direcţia publicului, 
apoi se retrase într-una din fose şi lumina scăzu în 
intensitate. 

Muzica începu cu violoncelele şi contrabasurile care 
murmurau în registrele joase, ca nişte insistente Dies Irae. 
Cornul sună ameninţător, acoperind viorile. Pentru Tamara, 
aceasta era Rusia străveche, vibrând în ritmurile medievale 
de dinaintea lui Petru cel Mare, în ritmurile acelea orientale 
pe care ori le aveai în sânge, ori nu le simţeai deloc. Muzică 
rusă pentru un basm rusesc. O fiinţă vrăjită, jumătate 
femeie, jumătate pasăre - o pasăre de foc - încearcă să 
elibereze un prinţ frumos şi o prinţesă frumoasă din 
ghearele unui monstru oribil. Dar mai întâi trebuie să se 
elibereze pe sine. 

Cortina se ridică deasupra unei păduri dense şi lamara 
simţi cum publicul tresare, recunoscând peisajul familiar. 
Nu luptaseră oare şi ei în acest război, purtând cele mai 
cumplite bătălii în mlaştinile sumbre ale Pripetului? Ascunşi 
de poliţie în locuri sordide? Tamara începu să numere. 
Ritmul devenea tot mai accelerat. Zbor. Un cerc de lumină 
chihlimbarie se proiectă în mijlocul scenei, anunțând 
sosirea iminentă a păsării de foc, iar Tamara sări în mijlocul 
lui, într-o înlănţuire de partea publicului, îi prinse pulsul, se 
lăsă purtată de mirarea lor şi prinse aripi... 

Se mişca precum o lumină într-o oglindă, îşi spuse Ash, 
traversând scena în grands jetes-uri enorme. Se întorcea, 
executa un tout en l'air printre alte sărituri. Ricoşeu, salt, 
piruetă, înainte, înapoi, în permanentă mişcare, o flacără 
zburând prin pădurea deasă, la fel de frumoasă ca o pasăre, 
la fel de liberă ca şi ea. 

Lumina sclipea pe costumul ei sângeriu, pe coroana aurie, 
dar ochii negri ai Tamarei străluceau şi mai puternic. Ash 
ajunsese la concluzia că Stravinski trebuia să fi scris baletul 
cu gândul la ea. Se aştepta ca Tamara să continue 
săriturile, dar ea schimbă brusc ritmul, dansând în forţă, în 


felul său specific care o deosebea de oricare altă balerină. 
Pasărea de Foc era frumoasă şi liberă, dar Pasărea de Foc 
era şi femeie, se numea Tamara Tişkova, iar dansul şi 
senzualitatea nu putea fi separate de persoana acesteia. 

Sincronizarea ei era perfectă. Ash simţea cum publicul se 
lasă purtat pe aripile fanteziei... 

Un instinct puternic, profund, din străfunduri îi spuse 
acum. Dansa ca şi când fiecare din cei două mii de bărbaţi 
ar fi venit în sfârşit acasă după trei ani de război. Dansa în 
semn de bun venit, imaginând o izbă ţărănească plină de 
copii şi bunici. Îşi închipui apoi cum arăta izba după ce toţi 
ai casei se duseseră la culcare. Dansă şi dansă mereu până 
când liniştea deveni copleşitoare, până când toţi spectatorii 
înţeleseră că le dăruise tot ce avea de dat. 

Şi după ce se eliberă de toate constrângerile pe care le 
suportase vreodată, explodă din nou în apariţia exuberantă 
de la începutul spectacolului. Grands jetes-uri - lumina 
centrală în mijlocul scenei unde biciuia aerul cu piruete 
fouttees - şi alte grands jetes în care îşi împleti piruetele 
aeriene. Apoi triplă piruetele, mirându-se singură de 
performanţa ei - trei răsuciri în aer înainte de a atinge 
scena pentru a se înălța din nou. 

Tamara le amintea revoluţionarilor că sunt ruşi. Stravinski 
nu prevăzuse nici un fel de pauze în partitura lui pentru 
dirijor, spre a-i permite să se oprească şi să facă o 
reverență. Soldaţii băteau din palme şi din picioare, deşi 
orchestra continua să cânte. Prinţul Ivan aştepta să intre în 
scenă, deşi ştia că oamenii vor urla furioşi. Tamara era 
foarte fericită, dar nu ştia ce se va întâmplă când se va 
lansa în pirueta înaltă în care Ivan va trebui s-o prindă, 
acesta fiind punctul culminant al solo-ului ei. În sfârşit, la un 
semn al dirijorului, muzica se opri. 

Tamara deschise pirueta într-o reverență adâncă. Auzi din 
nou tunetul de aplauze. Făcu reverență după reverență, 
exaltată şi mândră şi, în final, ridică fruntea să-i sufle un 
sărut lui Kennet. 


Acesta plecase. 

Bătrânul Vadim Mihailov, tatăl Verei, şedea acum pe 
scaunul de lângă fiica ambasadorului ca şi când bătrânul 
pianist ar fi ocupat locul ca să nu se vadă că acesta 
rămăsese gol, îşi spuse Tamara dezamăgită. 

Kiricenko se aplecase din nou peste balustradă în timp ce 
aplauda, încercând evident să distingă ceva în întunericul 
din loja lui Kennet, iar Tamara simţi brusc un fior rece în 
spate... Kennet pusese ceva la cale... şi Kiricenko avea o 
bănuială. Bagheta dirijorului se ridică timid şi soldaţii se 
aşezară la loc, în timp ce orchestra reîncepu să cânte. 

Kiricenko stătea acum pe jumătate ridicat în picioare, 
ţinându-şi capul cu mâinile. Tamara intră pe muzică, se 
ridică pe poante şi dansă restul solo-ului cu faţa spre loja 
imperială, căreia îi dedicase multe dansuri de-a lungul 
anilor, cu acelaşi rezultat ca şi acum - fu ea fericită să 
constate - căci Kiricenko se aşeză încet la loc, pe scaun. 

Poate că dansul ei va însemna timp câştigat pentru 
Kennet... indiferent ce avea de gând să facă... aşa după cum 
îi conferea şi ei dreptul de liberă trecere spre Paris. Unde, 
dacă vor avea noroc, se vor întâlni într-o bună zi. 

Orchestra de alămuri începu să cânte în momentul în care 
intrau în gara Finlanda, şi ţarul încremeni automat în 
poziţie de drepţi înainte de a-şi da seama că muzica nu mai 
era intonată în onoarea lui. Schimbă un zâmbet timid cu fiul 
său şi îl luă de mână. Pe jumătate chel şi fără barbă, căci îşi 
răsese şi ţăcălia, şi favoriţii, cu chipul marcat de calvarul 
prin care trecuse şi purtând nişte haine ieftine de care 
făcuse rost Ash de la ambasada americană, bărbatul al 
cărui portret se aflase în toate încăperile publice din 
Imperiul Rus părea de nerecunoscut. 

În schimb, Nikolai al II-lea arăta exact aşa cum se specifica 
în paşaport - un funcţionar american al YMCA, prost plătit, 
care se întorcea acasă cu clasa a doua, împreună cu soţia sa 
căruntă - o femeie care şchiopăta când mergea, dar, dacă 
cineva s-ar fi obosit s-o privească mai atent, ar fi observat 


că are ochi neobişnuit de calmi şi senini. Cu ei veneau şi cei 
doi nepoți ai lor, care păreau slăbuţi şi, fără îndoială, uşor 
înspăimântați de mulţimea exaltată ce se adunase în jurul 
gării ca să întâmpine un alt exilat - acesta se întorcea însă 
acasă, fără să fie deghizat. 

Afară, proiectoarele de pe fortăreaţa Petru şi Pavel 
brăzdau cerul deasupra pieţei gării unde mulţimea flutura 
fanioane roşii şi aurii. Un car blindat era parcat în faţa 
intrării în sala de recepții a ţarului, sfidând ordinul 
guvernului provizoriu, care interzicea accesul acestor 
vehicule în oraş. În timp ce Ash îi ajuta pe membrii familiei 
imperiale să coboare din tramvaiul pe care îl luaseră de la 
Teatrul Mariinski, văzu câteva sute de bolşevici care 
mărşăluiau în formaţie organizată, venind de la cartierul lor 
general, instalat în casa Keesinskăi pe care o 
rechiziţionaseră. 

Îmbrăcate în costumele de călugăriţe ale spitalului de 
campanie anglo-rus, fiicele ţarului mergeau înaintea lor, 
spre gară. Mulţi dintre cei prezenţi se înclinau în faţa 
fetelor şi le făceau loc să treacă. Aşa după cum prevăzuse 
Sedovina, călugărițele surori erau aproape singurii eroi 
necontestaţi ai războiului. Chiar şi Gărzile Roşii de pe peron 
le tratară cu respect, aruncând o privire pe hârtii şi 
făcându-le semn să urce în vagon. Ash era următorul. Un 
funcţionar nebărbierit care vorbea englezeşte şi purta o 
uniformă murdară îi verifică paşaportul şi îi spuse să se 
urce în tren. Întinse apoi mâna cerând documentele ţarului. 

Nikolai păru derutat pe moment. Țarina se grăbi să treacă 
înainte şi vorbi pentru amândoi pe un ton poruncitor, pe 
care nu voia sau uitase să şi-l domolească. 

— Ne întoarcem acasă, în America, anunţă ea sec. Fiţi 
amabil şi urgentaţi verificarea documentelor. 

Printr-o ironie a sorții, tonul ei poruncitor făcu impresie. 
Funcţionarul îi invită să se urce în tren şi înclină chiar puţin 
capul în semn de oarecare respect. Dar se produse tocmai 
atunci o busculadă pe peron, exact de partea cealaltă a uşii. 


Gărzile Roşii organizaseră o inspecţie inopinată şi voiau să 
verifice bagajele. Pe fiicele ţarul îmbrăcate în costumele lor 
de călugăriţe le lăsaseră deja să treacă şi Marile Ducese se 
îndreptau spre trenul garat la peron. Un şir de marinari 
ruşi stăteau în poziţie de drepţi pe peronul alăturat, unde o 
gardă de onoare se formase pentru întâmpinarea unor nou- 
sosiți. Ash observă farurile unei locomotive aflate dincolo de 
triaj care se apropia încet de gară. 

Gărzile Roşii arătară spre valiza lui. Ash le înmână 
documentele diplomatice, care-i asigurau inviolabilitatea. i 
făcură semn să aşeze valiza pe masa lor şi chemară pe 
cineva care vorbea englezeşte. 

— Nu prea aveţi bagaje, domnule comandor! 

— Aceasta este o valiză diplomatică, nu aveţi voie să o 
deschideţi. 

Dar o privire rapidă îl convinse că nu avea de ales, dacă 
voia să mai ajungă la tren. Ţarul, țarina, băiatul şi Anastasia 
erau înghesuiți în spatele lui. Ash deschise valiza. 
Scormoniră prin haine, scoaseră apoi afară o cutie masivă 
de lemn şi o deschiseră. 

— Ce este asta? 

— Un sextant. 

— La ce foloseşte? 

— La determinarea poziţiei unui vas în funcţie de poziţia 
stelelor sau a soarelui. 

— Dar călătoriţi cu trenul. 

Dacă o să am noroc, îşi spuse Ash. Iar dacă nu, o să-mi fie 
al naibii de greu să-l localizez pe Rodney Skelton fără 
sextant. 

— Este un cadou pentru comandantul meu. 

Rusul răsuci obiectul în mâini, uitându-se la oglinzi şi 
lentile. 

— Dar este fabricat în Germania, la Leipzig... 

— L-am cumpărat pe Nevski Prospekt. Ieri. Bonul este 
acolo. 


— Este un produs de origine germană. Există vreun 
magazin aici care vinde produse nemţeşti? 

Ash puse mâna pe cutie. 

— Rusia şi Statele Unite sunt aliaţi, tovarişci. Noi am 
recunoscut noul guvern. Ţarul a abdicat. Vreau să-mi daţi 
sextantul înapoi... cine ştie, poate că îi va folosi 
comandantului meu ca să scufunde un submarin german. 

Rusul mormăi ceva, dădu din cap şi îl lăsă să treacă. Apoi 
se întoarse spre ţar. 

Ash îşi aranjă cu cea mai mare meticulozitate valiza, în aşa 
fel încât să poată rămâne prin preajmă şi fu uşurat să 
constate că vameşii nu avură nici un fel de obiecţii în 
privinţa lui sau a copiilor. În schimb, atenţia le fu atrasă de 
țarină, care păli în momentul în care i se ceru să-şi deschidă 
valiza. 

Lui Ash i se opri inima-n loc. Expresia de pe chipulei 
confirma că nu-i ascultase ordinul de a nu încerca să scoată 
din ţară bijuteriile. Gărzile Roşii îi porunciră să deschidă 
valiza. Alexandra luase încă un costum de călătorie, câteva 
perechi de pantofi decenţi, cu toc jos, şi lenjerie modestă, 
cu broderie. 

Ţarul se făcu roşu la faţă când soldaţii începură să 
cotrobăiască prin lucrurile soţiei sale. Era cumva o 
umflătură în căptuşeala sacoşei, se întrebă Ash, auzise 
cumva un zornăit în momentul în care vameşul dăduse la o 
parte un obiect de îmbrăcăminte, deranjând probabil un 
colier cusut în tivul valizei, sau i se păruse lui? 

Ash se apucă să-şi aranjeze din nou lucrurile din valiză. 
Trenul se afla la mai puţin de treizeci de metri distanţă, dar 
pentru el ar fi putut la fel de bine să fie la celălalt capăt al 
Europei. Soldatul vâri mâna mai adânc. Bătu cu palma 
fundul valizei. Aceasta suna a gol. 

Podeaua începu să trepideze, căci celălalt tren intrase în 
gară şi se oprise alături de trenul lui Ash. Garda de onoare 
a marinarilor încremeni în poziţie de drepţi şi o secundă 
mai târziu, o mulţime de oameni se revărsa prin porţi, prin 


ambele puncte de control şi se repezea ovaţionând spre 
peron. 

— Lenin... Lenin... 

Sute de oameni se năpustiră pe peron, în timp ce 
strigătele lor răsunau în toată gara Finlanda, fiind reluate 
de ecou în piaţa din faţa acesteia. Ash, vameşii din Gărzile 
Roşii, copiii, ţarul şi țarina erau presaţi din ambele părţi. 
Mulțimea începu apoi să se retragă, purtând pe umeri 
trupul mic cu capul chel şi faţa osoasă a lui Lenin. Garda 
dădu onorul, iar Vladimir Lenin, cam obosit după drum, 
fericit, dar şi oarecum surprins, răspunse la salut. 

Cineva îi ieşi înainte şi îi puse în mâini un buchet de 
trandafiri roşii. Mulțimea continua să scandeze, 
îndemnându-l să ţină o cuvântare. 

— Pot să trec? Întrebă țarina, profitând de ocazie. 

Gărzile Roşii, preocupate acum de primul discurs ce avea 
să fie rostit de Lenin, dădură din mână: 

— Da, da... şi spuneţi lumii întregi ce se întâmplă aici... 

Ţarul o ajută să-şi închidă valiza. În timp ce se îndreptau 
spre tren, întrebă: 

— Cine este omul acesta? 

— Un bolşevic pe nume Lenin, spuse Ash. Unul din liderii 
lor. 

Ţarul se opri, în ciuda rugăminţilor soţiei sale şi privi peste 
şina goală la omuleţul care ţinea un discurs, cocoţat pe 
umerii tovarăşilor lui. Oare Lenin îi simţise privirea? Când 
mulţimea îi întrerupse discursul cu aplauze, Lenin întoarse 
capul şi se uită în direcţia lor, spre Ash, şi pe chip i se citi 
uimirea, dându-şi seama probabil că era o figură cunoscută. 

Ţarul dădu posomorât din cap. 

— Le-a spus că va urma o revoluţie mondială. Rusia nu-i 
ajunge? 

— Fiţi mulţumit că a sosit la momentul potrivit, spuse Ash, 
luându-l de braţ. Ne-a salvat vieţile. Vă rog, veniţi, ca nu 
cumva să se răzgândească. „Şi înainte ca Lenin să facă 


efortul de a-şi aminti unde ne-am mai văzut şi ce fac acum”, 
îşi spuse Ash în sinea lui. 

Țarina îl luă pe ţar de celălalt braţ şi îi şopti lui Ash: 

— Îmi pare rău pentru bijuterii, domnule comandor... Pur 
şi simplu n-am putut să mă despart de ele... Trebuie să mai 
păstrăm câte ceva... 

Lenin îşi amintise acum de chipul îngrijorat al ofițerului 
care îl îndemna grăbit spre tren pe un bătrân, pe peronul 
celălalt, dar nu reuşea să asocieze faţa lui Ash cu chipiul de 
marinar şi mantaua militară. Nici nu-şi amintea unde se mai 
întâlniseră, deşi asta se întâmplase nu de mult şi omul nu 
fusese atunci în uniformă... Ei bine, evenimentele luaseră o 
întorsătură neaşteptată şi fericită. Se întrebase dacă 
guvernul provizoriu nu avea de gând să-l bage în fortăreaţa 
Petru şi Pavel. Dar în loc de aşa ceva, pe peron se aliniase o 
gardă de onoare, ca şi când ar fi sosit ţarul. Oamenii îi 
umpleau mâinile cu flori, îl purtau pe umeri ca pe un erou 
învingător şi îi cereau să le vorbească. Peste capetele lor, 
Lenin văzu o formaţie de bolşevici, femei şi bărbaţi, care 
mărşăluiau spre gară. Disciplină. Poate că, într-adevăr, 
Rusia era pregătită pentru o revoluţie reală... 

Ovaţiile se mai domoliseră. Preocupaţi de lupta împotriva 
guvernului provizoriu, sovieticii nu se gândiseră la 
eventualitatea extinderii dincolo de frontierele Rusiei. 
Examinându-le chipurile pentru a le ghici reacţia, Lenin îl 
remarcă pe bătrânul aflat în tovărăşia ofițerului pe care nu 
era sigur că-l cunoaşte. 

Bătrânul privea fix la el. Ofiţerul îl ţinea de un braţ, şi o 
femeie cu părul cărunt de celălalt, părând să-l îndemne să 
se urce mai repede în tren. Şi dintr-o dată, Lenin îşi aminti 
de o altă gară, alt tren... Zurich... un ofiţer al Marinei 
Militare a SUA... Ash, aşa se numea... plecase în Rusia ca 
să-l salveze pe ţar... prea târziu... Dar de ce se mai afla 
acest ofiţer naval tot la Petrograd? 1 se părea lui, sau omul 
era îngrijorat, neliniştit? Parcă nu... Uralele răsunară din 
nou în jurul lui, distrăgându-i atenţia... Şi atunci Lenin 


crezu că înţelege de ce era ofiţerul neliniştit. O femeie 
purtând o manta cu glugă de blană şi faţa acoperită cu un 
voal gros îşi făcea drum prin mulţime şi alerga după Ash. 
Totul părea delicat şi precis la această femeie, de la valiza 
mică pe care o ţinea în mâna înmănuşată până la ghetele 
elegante, cu toc înalt. Când îşi aruncă vălul peste cap şi îl 
trase pe ofiţer în jos ca să-l sărute pe gură, chipul lui Ash se 
metamorfoză ca prin farmec. Neliniştea şi grija se topiră 
într-o expresie de uimire, căreia îi luă imediat locul o 
imensă bucurie. Lenin întoarse capul, simțindu-se stânjenit 
de a fi privit atât de aproape un moment de intimitate din 
viaţa altcuiva. 

— Acesta este paşaportul meu. Pot să călătoresc unde 
vreau. Şi singura mea dorinţă e să călătoresc cu tine. 

— Dar eu... lamara, nu se poate, nu te las. 

Nici nu se urcaseră măcar în tren. Tot planul putea fi dat 
peste cap. 

— Am avut presimţirea că n-am să te mai văd niciodată 
dacă nu plec acum cu tine... 

— Tamara, crede-mă, nu se poate, este prea periculos. 

— "Tocmai asta spun şi eu... Kennet, nu ştiu ce faci, dar 
trebuie să rămân alături de tine... 

Îşi puse un deget înmănuşat la buze. 

— Vin cu tine. Subiectul acesta este închis. 

Şi atunci o văzu pe Vera Sedovina care venea grăbită spre 
ei. 

— Ce caută Vera aici? E ceva în legătură cu ea ce artrebui 
să ştiu şi eu? 

Ash aruncă o privire spre tren. Ţarul şi țarina tocmai se 
urcau. Lenin dispăruse purtat pe umerii admiratorilor săi. 
Peste tot mişunau Gărzile Roşii. Poate că exista o şansă s-o 
apere pe Tamara. Aruncă o privire, şi spre Sedovina, care 
purta o manta de muşama şi o basma ce-i ascundea părul şi 
o mare parte din faţă. 

Tamara băgă mâna în poşetă. 


— Cred că am s-o omor, spuse ea, scoțând revolverul pe 
care îl culesese de pe jos în faţa fortăreței Petru şi Pavel. 

— Pentru Dumnezeu, ascunde drăcia aia sau ne arestează 
- pe toți. 

— Vera vine cu tine? 

— Numai până la frontiera cu Suedia, are nişte prieteni în 
echipajul trenului... Tamara, ne întâlnim la Paris, pleacă 
singură, e mai sigur aşa... 

— Te rog să mă crezi, Kennet, unul dintre noi nu va 
supravieţui dacă plecăm separat. Ştiu eu, simt eu. 

Tamara îl luă de braţ şi îl conduse spre tren. Sedovina 
trecu pe lângă ei şi le şopti: 

— Spionul lui Kiricenko de la Palatul Alexandru l-a 
descoperit pe Valentinov. Ascundeţi-vă în sala de bagaje de 
la capătul peronului. 'Tovarăşii vă vor ajuta să urcați în 
vagonul de marfă. Du-te cu ei, lamara Petrovna, dacă te 
vede Kiricenko... 

Se aflau într-o încăpere prost luminată, printre rafturi 
pline de colete ambalate în hârtie maro şi legate cu sfori. 
Ash se uită în partea cealaltă, dar oamenii Sedovinei nu 
sosiseră încă. 

— Kennet? Tamara îl striga de la uşă. 

— Încă n-au venit... 

— Kennet... 

Ash ocoli grămada de bagaje din centrul încăperii şi 
încremeni. Tamara era lipită de uşă, cu vârful sabiei lui Von 
Basel la gât. 

Mai întâi pistolul pe care îl porţi în buzunarul mic de la 
spate, comandorule... şi al dumitale, mademoiselle, din 
poşetă... mademoiselle, zăvorăşte uşa... mulţumesc şi acum 
vino aici - o, te-am rănit, îmi pare foarte rău. Poate că ar fi 
trebuit să te mişti o dată cu lama, ca şi când ar fi fost 
partenerul dumitale... 

Ash se repezi spre el, dar se opri brusc, când Von Basel 
mută vârful sabiei de la gâtul ei, îl strecură sub văl şi-i 
plimbă tăişul pe obraz. 


— Comandorule, m-ai lovit deja cu pumnul, ca şi când aş fi 
fost un ţărănoi... şi m-ai şi schilodit. 

Ridică mâna stângă, cu cele două degete chircite, ca un 
ghem de sârmă ghimpată. 

— Trage spada! 

— Afară e plin de Roşii... începu Ash. 

— Îmi va face o deosebită plăcere în calitatea mea de 
soldat să-i informez că încerci să-l răpeşti pe ţar. Procesul 
pe care vor să i-l intenteze bolşevicii va sfâşia Rusia, ceea ce 
e foarte bine pentru Germania. Dar mai întâi intenţionez să 
te lichidez pe dumneata, comandorul. Odată pentru 
totdeauna - En garde - stai pe loc, mademoiselle. Ash, 
spune-i că dacă face vreo mişcare îi crestez obrazul. 

Ash trase sabia şi îi spuse Tamarei că Von Basel nu 
glumeşte. Neamţul îi ceru să se retragă cu spatele într-un 
colţ, stând cu un ochi pe ea şi cu celălalt pe Ash. Prin vălul 
gros, Ash vedea o pată întunecată pe gâtul Tamarei, acolo 
unde vârful sabiei lui Von Basel îi zgâriase pielea. 

Ash scutură mantaua de pe braţul cu sabia, fentă câteva 
lovituri puternice şi se repezi la chipul lui Von Basel. 

Neamţul pară. 

— Se pare că dragostea te face agresiv, comandorule. 

Dumnezeule, cum ura Ash înfumurarea lui, infatuarea asta 
teutonică... Ash încercă o nouă lovitură înaltă, la faţă, încă 
două, atac. Von Basel, stopă cu uşurinţă toate trei 
încercările şi fu cât pe-aci să atingă mâna lui Ash, care 
parase cu întârziere. Dar acum în ochi i se aprinse o lumină 
stranie... era un scrimer mult prea experimentat ca să nu-şi 
dea seama că Ash pune ceva la cale... 

De la prima lor întâlnire, Ash învățase două lucruri 
importante: faptul că nu purta măşti de scrimă îl făcuse să 
fie mai precaut. Nu era obişnuit să-şi privească adversarul 
în ochi şi mai mult ca sigur fusese intimidat. Şi încă un lucru 
chiar mai important - că grija principală a lui Von Basel era 
să-şi protejeze faţa şi, în acelaşi timp, să-şi mutileze 
adversarul înainte de a-l omori. 


Ash ataca acum la figură cu lovituri înalte, largi, riscând, 
de fiecare dată când ridica braţul, ca Von Basel să-l 
lovească în abdomenul neprotejat. Luptau ca şi când ar fi 
continuat exact din momentul în care se întrerupseseră în 
trenul imperial. Niciunul dintre ei nu mai pierdea timp ca să 
tatoneze intenţiile celuilalt. O lună le fusese de ajuns ca să 
analizeze puterea şi capacităţile adversarului. 

Pe neaşteptate, Von Basel lansă un atac. Ash se retrase, 
încercând să-l scoată din ritm, păcălindu-l, bazându-se pe 
propria viteză de reacţie şi capacitatea de apreciere a 
distanţei ca să-l descumpănească pe Von Basel. Încercă să 
limite, parând cât mai târziu. Preţul plătit fu inevitabil - 
touche. Dar chiar în momentul în care durerea îi ardea 
antebraţul, Ash îşi dădu seama că Von Basel este sclavul 
propriei sale cruzimi. Se repezea întotdeauna spre 
extremităţi, devenise previzibil... 

Sabia lui Von Basel şuieră din nou, ca un şarpe. Rată 
fruntea lui Ash, aruncându-i pălăria de pe cap şi amintindu-i 
în felul acesta că a-i cunoaşte slăbiciunile lui Von Basel şi a 
te folosi de ele erau două lucruri diferite. 

— Înapoi, strigă Ash care văzuse cu coada ochiului că 
Tamara se strecura spre uşă. Tamara încremeni la auzul 
asprimii din vocea lui, iar Ash fu fericit că, măcar o dată, 
făcuse şi ea ceea ce i se spusese. 

Ash întrerupse următorul atac al lui Von Basel cu o 
mişcare bruscă de stopare şi se repezi din nou la faţa lui. 
Neamţul se retrase, pregătindu-se să atace din nou. Ash 
încercă să-şi folosească abilitatea de a controla vârful sabiei 
şi simţul distanţei pentru a lovi tot mai aproape şi mai 
aproape de faţa lui Von Basel, fără a şi-o expune pe a sa. 

— E un joc primejdios, Ash. Nimeni nu m-a însemnat 
vreodată. Nici măcar iubitul dumitale Roland. 

Ash ridică braţul ca să lovească în faţă. Lama lui von Basel 
se ridică să-i protejeze chipul şi să contraatace, dar Ash lasă 
rapid mâna în jos şi înfipse spada pe toată lungimea în 
pântecul lui Von Basel... 


— Nein, spuse Von Basel. Vocea lui era şoapta morţii. Ochii 
lui cenuşii se deschiseseră larg. Privi fix, mai întâi în ochii 
lui Ash, apoi la mânerul spadei apăsat pe abdomenul lui. 
Sabia îi căzu din mână. Apucă cu mâinile mâna lui Ash, 
încercând să scoată metalul din trup. Ash se retrase cu 
spatele. Sabia lui părea că n-o să mai iasă niciodată afară. 

Von Basel se luptă să rămână în picioare, dar genunchii i 
se îndoiră. Ridică privirile spre Ash, cu ochii înceţoşaţi. 

— Nu mi-ai însemnat faţa... 

— Nu, dar Roland ar fi făcut-o şi de aceea l-ai ucis cu 
pumnalul. 

Tamara tampona cu batiste antebraţul lui rănit când se 
auzi o bătaie în uşă. Afară, doi hamali speriaţi pregătiseră 
deja un cărucior pentru bagaje cu un mic spaţiu lăsat între 
lăzi şi sacii poştali pentru Ash şi Tamara. Tamara îi traduse: 

— Sedovina i-a urcat pe toţi în tren. 

În cărucior, în spaţiul îngust pe care hamalii îl acoperiră cu 
alţi saci poştali, Ash simţi că încep să i se înmoaie genunchii. 
Căruciorul cu roţi de metal se hurduca pe peron, spre tren. 
Se auzi şuieratul locomotivei. Îi răspunseră mai mulţi 
clopoței. 

— 'Te doare? Întrebă Tamara. 

— L-am simţit cum moare prin lama sabiei mele. Tamara 
se lipi mai strâns de el. 

— O, Dumnezeule, nu-mi vine să cred că ceea ce ni se 
întâmplă este aievea. Nu se poate să ne încheiem vieţile în 
felul acesta. 

— Lucrurile se repetă mereu, din 1914 încoace, zise Ash 
reuşind anevoie să se dea jos din cărucior, când acesta fu 
urcat cu o bufnitură în tren, chiar în clipa în care 
locomotiva se punea în mişcare. 

Von Basel încă nu murise. Podeaua porni să trepideze în 
momentul în care trenul de Finlanda ieşi din gară, 
scuturându-l până îşi reveni în simţiri. Nu simţea nici un fel 
de durere, numai o amorţeală masivă de la brâu în jos; îşi 
găsi sabia, îşi găsi şi bastonul de promenadă, ascunse lama 


în el. Când încercă să se târască spre uşă simţi un soi de 
oboseală şi lehamite. Se forţă totuşi să-şi continue mersul, 
ajunse până la uşă, reuşi cumva s-o deschidă şi să se 
târască pe peron. În faţa lui vedea luminile roşii din spate 
ale trenului - mai departe, în spate, era gara. 

Ajuns acolo, aruncă o privire în urmă. Lăsase o dâră 
groasă şi întunecată de sânge, ca şi cum o insectă uriaşă, 
rănită s-ar fi târât de-a lungul şinelor. Von Basel îşi adună 
puterile, înfipse bastonul de promenadă în peron şi se ridică 
în picioare. 

Lăsându-se greu în baston, reuşi să ajungă la gară. Avea 
nevoie de un uriaş efort de concentrare ca să-şi mişte 
picioarele. Fiecare pas era un act de voinţă în sine. Puţinii 
oameni care mai rămăseseră îl priveau uimiţi. 

Apoi veniră Gărzile Roşii. 

Câteva clipe mai târziu, Kiricenko se apleca deasupra 
tărgii pe care era transportat. 

— Cine eşti? 

Von Basel descoperi că îi este greu să vorbească. Kiricenko 
se aplecă mai mult şi îşi lipi urechea de buzele lui Von Basel. 

— Trenul... reuşi să articuleze Von Basel. El este în tren. 

— Cine? 

Şi atunci Von Basel ştiu că acesta va fi ultimul cuvânt rostit 
de el pe acest pământ: 

— Ţarul. 

Ash şi Tamara descoperiseră familia ţarului, înghesuită 
într-un compartiment plin de aburi, când Sedovina veni în 
fugă pe coridor din capătul trenului. 

— Tovarăşul meu din echipajul trenului spune că sovietul 
căilor ferate a semnalat ca trenul să se oprească la staţia 
imediat următoare. 

— Kiricenko? 

— Probabil. Vor percheziţiona trenul. 

Ash intră în compartimentul ţarului. Toată familia se uită la 
el cu un soi de recunoştinţă şi de nefericire în priviri. 

— Vor opri trenul. Mi-e teamă că va trebui să sărim din el. 


— Acum? Întrebă ţarul. 

— Acum, zise țarina. Copii! 

Marile Ducese îşi luară valizele din plasa de bagaje. 

— Dar tu nu poţi să sari, protestă ţarul. Fetele pot, dar tu 
şi Alexei... 

— Pot să sar dacă domnul comandor Ash spune că trebuie. 
Numai Alexei mă îngrijorează. 

— Şi eu pot să sar, insistă băiatul. 

— O să sar împreună cu el, zise Ash. 

— Nu, ai să-l loveşti dacă te prăbuşeşti peste el. Mai bine 
să-şi facă doar o zgârietură pe care s-o putem îngriji. 
Zăpada va atenua şocul căderii. 

Ash îi conduse în vestibulul din spatele vagonului. 
Sedovina stătea de pază. Luna lumina un rambleu abrupt, 
care se termina în pădure. Era cum nu se putea mai rău, 
chiar dacă locomotiva rablagită nu reuşea să meargă decât 
cu treizeci de mile pe oră. 

Dintr-o dată, copacii dispărură, şi în faţa lor se întinse un 
câmp larg deschis. Ash ridică bagajele. Ţarul sări primul, 
urmat de fiicele lui. Țarina îi văzu alunecând în zăpadă, 
spre o crustă îngheţată. 

Tamara îl luă pe băiat de mână. 

— Va sări cu mine. Apoi se întoarse spre băiat: eu am fost 
la circ, nimeni nu ştie să sară ca mine. O să sărim şi pe 
urmă o să fugim. Poţi? 

Alexei murmură că nu ştie dacă poate, cu ochii la 
pământul care fugea sub el, înapoi. 

— Săriţi, îi spuse Ash țarinei. 

Aceasta sări pe o parte, în zăpadă. 

— "Ţine-te bine, îi zise el băiatului. Gata - acum! 

Ash îi urmări cu privirea, două pete întunecate pe zăpada 
albă. Ajunseră la crusta de gheaţă alergând din răsputeri ca 
să-şi menţină echilibrul, străbătură rambleul şi porniră pe 
câmp, tot în goană, încă vreo treizeci de metri, când Tamara 
se împiedică şi căzu pe gheaţă. Băiatul se întinseşi el pe jos 
în secunda următoare. 


Ash îi făcu semn Sedovinei şi sări. Alunecă în josul malului 
abrupt şi se izbi de gheaţă, se lovi la umăr şi se rostogpoli, 
căzând peste sabie. Sedovina veni peste el. Trenul 
zăngănea mai departe, lăsând în urma lui linişte. 

Pentru o clipă, Vera se lăsă moale în braţele lui şi el o 
întrebă de ce venise. 

— Eşti mai convingător decât pari să ştii, domnule 
comandor. Dumneata... şi ei, încă n-aţi ieşit din ţară. Vreau 
să vă văd plecaţi... 

Ash lăsă lucrurile aşa... 

O găsiră pe Tamara frecându-şi glezna şi privind 
îngrijorată la surorile lui Alexei, care se adunaseră în jurul 
acestuia. Tatiana îi ţinea zăpadă la nas. 

— Îi curge sânge din nas, şopti Tamara, iar când Sedovina 
făcu o figură uimită, căci nimeni în Rusia nu ştia de boala 
ţareviciului, în afară de cei apropiaţi familiei, Tamara 
adăugă: 

— Are o boală a sângelui. 

Aflase câte ceva de la Valeri, dar nici el nu cunoştea toate 
detaliile. 

Şi aceasta fusese una din greşelile cele mai mari ale 
familiei - să ţină în secret boala copilului, anihilând astfel 
simpatia de care s-ar fi bucurat din partea supuşilor lor. 

— Nu putem să rămânem aici, spuse Ash. Haideţi să 
căutăm bagajele şi să pornim... 

— Unde? 

— În jos, spre Golf, să ne pierdem urmele şi să găsim o 
ascunzătoare. 

— Şi după aceea ce-o să facem? Întrebă Olga, cea mai 
mare, în vârsta de douăzeci de ani. 

— Ajut-o pe mama dumitale, îi spuse Ash. O să-l ducem pe 
băiat în braţe. Alexei, urcă-te în spinarea mea. 

Şi după aceea ce-o să facem, îşi spuse el. Foarte bună 
întrebare! 

Alexei, pacient cu experienţă, îşi lăsă capul pe spate şi se 
apucă cu degetele de nări. 


— Şi dacă leşin? Întrebă el. 

— Sunt chiar lângă tine, spuse Tamara. Am să te ţin eu de 
nas dacă leşini. Nu e departe. 

Îi aruncă o privire lui Ash şi scrutară apoi împreună panta 
scăldată în lumina lunii. O jumătate de milă până la liziera 
pădurii, încă o milă printre copaci. Şi dincolo de pădure, 
pustietatea îngheţată a Golfului Finic. 

Agravată de săritura din tren, sciatica țarinei devenise 
atât de chinuitoare, încât fiecare pas înainte reprezenta o 
adevărată agonie. Se opriră în momentul în care atinseră 
liziera şi, împreună cu ţarul, găsiră câteva bețe, le legară cu 
fâşii rupte de îmbrăcăminte şi încropiră un fel de litieră 
rudimentară. O aşezară în ea pe Alexandra şi o lăsară să-l 
examineze pe băiat, a cărui hemoragie nu se oprise, apoi 
porniră din nou prin zăpada moale şi pufoasă, ieşind din 
pădure. Fetele, ţarul şi Sedovina duceau pe rând litiera, în 
perechi. Ash îl căra în spinare pe Alexei, în timp ce Tamara 
îi ţinea zăpadă la nas. 

— Care circ? Întrebă el pe neaşteptate. Vocea îi suna slab, 
ca şi când i-ar fi fost somn. lamara se temu să nu leşine. 

— Al tatălui meu. Pe atunci eram mai mică decât eşti tu 
acum, îi spuse ea. 

— Al tatălui dumitale. Ai avut noroc... Părintele Grigori mi- 
a povestit o dată despre nişte cai dresați. 

— O, aveam o mulţime, spuse 'Tamara, înlocuind zăpada şi 
luptându-se să ţină pasul cu Ash. 

Dintr-o dată băiatul spuse: 

— Am auzit un lup. 

— Vrea să ne spună noapte bună, zise Ash, sperând să fie 
într-adevăr un lup, şi nu fluierul unui tren. Prima echipă de 
percheziţie. 

Drumul se oprea într-o mlaştină îngheţată - era una din 
extremităţile nordice ale deltei Nevei. Ash îi puse să 
traverseze în şir indian, căci se temea ca nu cumva curenţii 
de primăvară să fi înmuiat gheaţa. Când ajunseră în Golful 
Finic era ora trei dimineaţa şi luna se apleca deja spre 


apus. Dezgheţul de la suprafaţă, gerurile şi o ploaie de 
după-amiază căzută cu câteva zile înainte, urmată de un 
ger aspru, făcuseră ca gheaţa să fie netedă şi plană. Din 
nord sufla un vânt tăios. Copacii îi apăraseră de vânt, dar 
aici, în câmp deschis, era muşcător. 

— Aduceţi-mi-l pe Alexei, ceru țarina. Ash se lăsă în jos, pe 
gheaţă, alături de ea şi îşi ţinu respiraţia în timp ce 
Alexandra îl examina pe băiat. Ţarul şi fiicele lor se 
strânseseră în jurul lor. Tamara şi Sedovina cercetau din 
priviri panta, căutând luminile expediției pornite pe urmele 
lor. 

— Hemoragia s-a mai oprit. Dar nu putem să-l zguduim 
aşa, spuse țarina. Trebuie să stea întins, nemişcat. 

Ash le arătă cu mâna spre vârful pantei. Un tren se mişca 
încet, scrutând întunericul cu proiectoarele. 

— Ne vor descoperi urmele imediat. Trebuie să ne 
mişcăm. Ţarul privi spre țarină. 

— În acest caz, ar fi mai bine să ne predăm. Nu am de 
gând să-mi omor fiul de dragul libertăţii mele. 

— Nici eu, adăugă țarina. În fond, cât timp putem să ne 
ascundem? 

— Cunoaşteţi zona aceasta, Maiestate? 

— Am navigat cu iahtul în golf în fiecare vară de când ne- 
am căsătorit. 

Ash îşi deschise valiza, scoase sextantul din cutia lui de 
lemn şi găsi hărţile maritime ale Golfului Finic, pe care le 
ascunsese sub instrument. Dar hărţile nu cuprindeau şi 
această extremitate estică... nu-şi imaginase că o să ajungă 
aici. Avea însă o hartă terestră care înfăţişa coasta Golfului 
Petrogradului, inclusiv zona unde se aflau acum. Vântul 
aproape că-i smulse harta din mână. 

— În ce loc ne aflăm? 

Ţarul îşi roti privirea, examinând peisajul şi linia 
orizontului. Ash ţinea harta în lumina lunii, şi ţarul puse 
degetul pe ea: 

— Aici. De-a lungul malului sunt o mulţime de vile. 


Ash privi panta. Fâşii de pădure alternau cu porţiuni de 
câmp deschis. Luminile scoteau din când în când la iveală şi 
câte o poiană. Ash se întoarse cu spatele spre pantă şi privi 
întinderea nesfârşită de gheaţă. 

Golful Finic ocupa o suprafaţă de trei sute de mile spre 
vest, până la Marea Baltică. Ash îşi imagină că vede 
întreaga distanţă - luna şi stelele erau atât de strălucitoare, 
gheaţa atât de pustie. Undeva, în depărtare trebuia să fie 
submarinul lui Rodney Skelton... 

— Maiestate, până la ce distanţă credeţi că este îngheţat 
Golful? 

Ţarul, aşezat pe vine, alături de țarină şi de Alexei, ridică 
privirile spre Ash. 

— Îngheţat? La mijlocul lui aprilie? Încă vreo două sute de 
mile. 

Ash întinse harta. 

— Nu cumva vila baronesei Balmont se află pe aici, prin 
apropiere? 

— Câteva mile mai la nord, îi spuse ţarul, trecându-şi 
degetele peste linia coastei. Dacă vorbeşti despre terenurile 
de vânătoare ale baronesei. 

— Asta este. Să mergem... 

Tamara interveni. 

— Kennet, simplul fapt că ai fost aici la vânătoare nu te 
îndreptăţeşte să presupui că o să ne ascundă. 

— Sunt ascunzători mai bune în apropiere, interveni şi 
ţarul. O mulţime de moşii de-a lungul coastei, deşi mai mult 
ca sigur că le vor percheziţiona. 

— Dar nu ne vom ascunde, zise Ash. Staţi să vedeţi iahtul 
de gheaţă al vecinului ei. 

— laht de gheaţă? 

Într-o după-amiază ninsese prea mult ca să mai poată vâna 
sau să facă iahting, aşa că se urcaseră în câteva troici şi 
vizitaseră moşia vecină, proprietate a unui nobil finlandez 
care avea două pasiuni în viaţă - vecina lui baroneasa, şi 
iahtingul. 


— Un adevărat monstru, Maiestate. Două sute de metri 
pătraţi de velatură. 

— Aţi mai condus vreodată o barcă pe gheaţă, domnule 
comandor? 

— Nu aşa de mare ca aceasta. 

— Dar ştiţi că a naviga pe gheaţă nu e acelaşi lucru cu a 
naviga pe mare. 

— Şi încă cum... 

Înaintau greu împotriva vântului dinspre nord. Picioarele 
le alunecau pe gheaţă, litiera cu țarina şi cu Alexei devenise 
parcă mai grea. Mergeau pe mal, ca să nu fie văzuţi în 
lumina lunii. Alt tren scruta noaptea din vârful pantei. 

Parcurseseră deja două mile când Ash observă o ruptură 
în linia malului - era canalul pe care îl săpase baroneasa 
prin mlaştinile ei până la Golful Finic. Mai aveau încă o milă 
până la moşia iubitului ei. 

Kiricenko cerceta atent linia ferată, urcat în cabina unei 
locomotive pe care erau instalate proiectoare puternice. 
Gărzile Roşii săreau jos la fiecare sută de metri ca să 
patruleze pe lângă linia ferată. Pe fiecare stâlp de telegraf 
erau urcați soldaţi pentru a cerceta câmpul până departe. 
La o jumătate de milă în susul pantei, escadroane de 
cavalerie şi vehicule motorizate percheziţionau casă cu 
casă. 

— 'Tovarăşe Kiricenko - mecanicul locomotivei arătă cu 
mâna în faţă şi încetini motorul. Un om cobori de pe un 
stâlp de telegraf, făcând semn trenului să oprească. 

— Urme pe zăpadă, tovarăşe Kiricenko. Până la câmpul de 
gheaţă. 

Gheaţa netedă se întindea ca o limba uriaşă în gura 
întunecată a hangarului în care erau adăpostite iahturile. 
Hangarul semăna cu un şopron uriaş, căruia îi lipsea un 
perete. În spatele lui, la un sfert de milă în susul pantei, se 
vedea conacul principal al moşiei, o siluetă conturată vag în 
întunericul nopţii. Din căsuţele servitorilor care înconjurau 


conacul ieşeau şuviţe subţiri de fum, dar în hangar şi pe 
câmpia din apropierea lui nu se vedea nici ţipenie de om. 

Cadrul principal al iahtului - o cruce cu tălpici de oţel de 
fiecare parte şi o cârmă în spate - era vopsită în alb. 
Smalţul lucea fantomatic în lumina lumii, reflectată de 
suprafaţa netedă a gheții. Ash lovi cu piciorul în tălpici ca să 
le desţepenească şi împinse barca afară, cu ajutorul fetelor 
ţarului. 

lahtul de gheaţă avea doisprezece metri lungime şi şapte 
metri lăţime. Cele două părţi ale cadrului - carena lungă, 
îngustă şi braţul subţire al tălpicii aşezate de-a curmezişul 
ei - formau, practic, tot iahtul. Carena şi piesa în formă de 
cruce erau fixate cu ajutorul unui cablu de sârmă, dar nici 
acesta şi nici mica punte plană, netedă, din spate, nu 
sporeau prea mult greutatea ambarcaţiunii. 

— Avem nevoie de catarg, spuse Ash. Straiuri, vela 
principală, vela prora, frânghii şi roata dinţată. 

Ţarul rosti câteva cuvinte şi fiicele lui intrară repede în 
hangar de unde ieşiră aproape imediat, cărând catargul. 
Nikolai şi Alexandra schimbară rapid câteva priviri, apoi 
ţarul i se adresă lui Ash: 

— Aşa-i că n-am crescut nişte domnişoare neajutorate? 

Catargul era enorm, strunjit în formă de pară ca să 
micşoreze rezistenţa vântului, dar mult mai greu decât un 
catarg obişnuit de iaht, pentru a rezista presiunii 
extraordinare care se crea în iahtul-sanie. Ash, ţarul, cele 
patru Mari Ducese, lamara şi Vera abia reuşiră, cu forţe 
unite, să-l fixeze în gaura lui, acolo unde se intersectau 
carena şi braţul tălpilor. Ash trase apoi frânghiile pentru 
velatură până în vârful catargului. Fixă straiurile de la 
proră şi de la pupă, velele laterale şi le strânse în cleme. 
Vela mare era un triunghi modern de mătase de Bermuda. 
Vela prora, mult mai mică, avea libertate de mişcare şi se 
putea umfla singură, ceea ce reprezenta un mare, avantaj 
având în vedere aglomeraţia de pe puntea mică. 


— Nu avem loc cu toţii, spuse ţarul. lahtul părea proiectat 
pentru un echipaj de cinci persoane... şi ei erau zece. Ash 
lungi puntea cu straiul de rezervă, întinzând pânza între 
cadrul ambarcaţiei şi cablurile de sârmă care ţineau fixate 
braţele crucii. Ţarul întinse câteva frânghii de siguranţă, de 
care să se poată ţine. Ciocanele de gheaţă, dălţile, pilele 
pentru ascuţit tălpile, piesele de rezervă şi alte ustensile 
erau deja fixate în spaţiile speciale din trupul carenei. Ţarul 
legă valizele în faţa catargului principal, lăsând spaţiu velei 
mici să se poată umfla. Suveranul detronat se dovedea de 
mare ajutor. 

Anastasia izbucni în râs: 

— O să arătăm ca nişte ţigani, papr. 

— S-au aprins luminile în conacul mare, zise Tamara. 

Se vedea ceva ce păreau a fi două camioane sau două 
maşini. Ash auzi uşi trântite, strigăte. Alte lumini se 
aprindeau acum în casa mare şi în colibele servitorilor. 

— Tamara, urcă-i pe toţi la bord. Lasă loc la pupa pentru 
ţar şi pentru mine. 

— Pupa? 

— În spate. 

Ash şi ţarul aranjau vela mare în unghi potrivit faţă de 
catarg şi începuseră să tragă deja de funii, în timp ce Marile 
Ducese o ajutau pe mama lor să se întindă pe pânza trasă 
pe punte, cu Alexei în braţe. Acesta încă mai ţinea o 
compresă pe nasul din care îi curgea sânge. 

— Au aprins torţe, strigă Sedovina. Coboară spre noi. Lui 
Ash îi înţepeniseră degetele de frig, în timp ce se chinuia să 
treacă ultimul inel al velei prin cârligul de pe catarg. 
Aruncă o privire în susul pantei. Câţiva soldaţi porniseră în 
goană în jos, spre ei, cu torţe aprinse în mâini. 

— Ridică vela mare, eu o să trag de cea mică. Ash nu mai 
avea timp să se simtă stânjenit de faptul că dădea comenzi 
unui ţar ca şi când ar fi fost un simplu mus. 

Ţarul şi fiicele lui învârtiră barca până când aceasta se 
orienta cu faţa spre vântul din nord, ridicară vela mare care 


sclipea în lumina lunii şi pârâia, imitând răpăitul unei 
mitraliere. Ash termină de fixat vela mică, o ridică şi întinse 
pânza. Va încerca să-şi dea seama cum trebuie s-o orienteze 
când se vor pune în mişcare. 

— Toată lumea la bord, întindeţi vela mare. 

— Poate că ar trebui să iau eu cârma, spuse ţarul, căci 
cunosc locurile pe aici. 

— Îmi pare rău, sire, dar aici există un singur comandant 
şi acela sunt eu. Tamara... 

Tamara veni alegând din spatele hangarului. 

— Soldaţii! 

— Urcă-te. Vera, aşază-te lângă ţar. Fă ce-ţi spune. Fiţi 
pregătit să întindeţi vela, sire. 

Ash apucă de cârmă şi întinse piciorul peste marginea 
saniei, îşi fixă călcâiul în gheaţă şi împinse. Ţarul, Tamara şi 
Vera făcură acelaşi lucru, dar iahtul nu se clinti din loc. 
Tălpicile îngheţaseră şi se lipiseră de sol cât timp 
ambarcaţiunea stătuse pe loc. 

Doi soldaţi cu torţe aprinse în mâini şi carabine coborau 
panta în goană. 

— Împingeţi, ordonă Ash. 

Soldaţii alunecară şi se întinseră pe gheaţă. Un al treilea 
soldat rămase cufundat în zăpadă, dar începu să tragă cu 
arma. lamara şi Vera săriră jos din sanie, alergară la talpa 
din dreapta şi împinseră din răsputeri. În sfârşit, aceasta 
cedă şi se eliberă. Iahtul se răsuci aşezându-se în unghi 
corect faţă de direcţia vântului care le umflă vela mare. 

— Îmbarcarea! Ash apucă bine cârma şi iahtul-sanie 
începu să se mişte încet. Sedovina sări pe punte şi îi întinse 
mâna Tamarei. În urma lor se auzeau focuri de armă. 
Tamara scăpă mâna Verei. Ash se întinse după ea şi n-o 
ajunse. Tamara apucă funia de salvare şi iahtul o smuci 
brusc, făcând-o să-şi piardă echilibrul. Târâtă de funia pe 
care o ţinea în mână, Tamara încercă să-şi ridice picioarele 
în sanie. Fără să lase cârma din mână, Ash se întinse din 


nou, o apucă de mâna cealaltă, împinse cârma înainte ca să 
încetinească mersul iahtului şi reuşi s-o tragă la bord. 

Tocmai atunci un camion cobora de la conac, scrâşnind din 
roţi pe gheaţă şi derapând în încercarea de a urmări sania 
cu pânze. Îi prinse în lumina farurilor şi oamenii începură 
să tragă. 

— Jos, ordonă Ash. Trageţi de frânghie sire. 

Ţarul întinse frânghia, vela se umflă. Iahtul lua viteză... 
dar camionul era tot mai aproape, câştigând teren. 

— Vera, trage de frânghia asta, trage tare! 

Era unul din straiuri şi efectul acţiunii ei se văzu imediat. 
Iahtul se smuci înainte, în vreme ce camionul rămase mult 
în urmă. În spatele lor continuau să răsune împuşcăturile, 
dar, câteva clipe mai târziu, rămaseră singuri în Golful 
Finic. Înaintau prin lumina lunii pe câmpia nesfârşită, 
acoperită de gheţuri lunecând cu o viteză de şaizeci de mile 
pe oră. 

O jumătate de oră mai târziu, în timp ce Ash şi ţarul se mai 
luptau din greu cu velele, la orizont apăru fortăreaţa 
Kronstadt. Încărcătura vehiculului, care depăşea greutatea 
de şase sute de kilograme, încetinea vizibil lunecarea 
acestuia, ori de câte ori vântul slăbea în intensitate, ceea ce 
se întâmplă destul de frecvent, căci erau încă în gura 
strâmtă a Golfului. Lunecau acum numai cu cincisprezece 
sau douăzeci de mile pe oră şi Ash privea neliniştit spre 
punctul unde Golful Finic atingea adevărata lui lăţime de o 
sută cincizeci de kilometri când proiectoarele fortăreței de 
pe insulă străluciră în noapte, despicând cerul negru. 

Kronstadt-ul era principalul punct de apărare al 
Petrogradului dinspre mare, iar farurile uriaşe puteau 
mătura gheaţa până la o distanţă de câteva mile. Prinseră 
iahtul de două ori în lumina lor, dar se pare că operatorii nu 
puteau distinge albul saniei de albul gheții care o înconjura. 
A treia oară focalizară mai bine, şi tunurile deschiseră focul. 

Mugind ca un tren de marfă, un obuz trecu pe deasupra 
capetelor lor şi detona o clipă mai târziu la distanţa de o 


milă. 

— Tun de 30 mm? Se miră Ash, întorcându-se spre ţar. 

— Bineînţeles, răspunse acesta, şi privindu-l în lumina 
proiectoarelor Ash avu impresia că era foarte mândru de 
sine. Un al doilea obuz trecu mugind prin aer atât de 
aproape, încât se lăsară cu toţii pe vine. Explodă la numai 
un sfert de milă de ei şi Ash îi simţea căldura în faţă. Al 
treilea obuz ateriza în faţa iahtului, făcând o gaură uriaşă în 
gheaţă. Ash înţelese că atacatorii adoptaseră o altă 
stratagemă - înecarea adversarilor era la fel de eficientă ca 
şi o lovitură directă. 

Ash răsuci vehiculul, înconjură gaura şi porni direct spre 
bateria de tunuri, aflată la cinci sau şase mile spre sud. 
Chiar în faţa lui, tunul scapără din nou. 

— Unde te duci? 

— Pot să pun pariu că tunul acela nu poate trage decât la 
distanţă. 

Mai conduse iahtul încă o milă prin lumină şi văzu cum 
tunul scuipă din nou o flacără. 

— Uşor cu vela mare, nu-i place să stea sub vânt... foarte 
bine, acum înapoi, ne îndreptăm din nou spre vest. 

Două obuze trecură cu mult pe deasupra capului lor. Se 
pare că din cauza distanţei, tunarii renunţaseră să mai 
tragă. 

Fugarii ieşiră încet din raza de acţiune a proiectoarelor. 
După o oră, vântul se înteţi uşor, şi ambarcaţia părăsi golful 
îngust al Petrogradului, îndreptându-se spre Golful Finic. 
lahtul-sanie luă viteză şi pânzele zbârnâiau scoțând un 
sunet metalic. 

Kiricenko îl urmărea pe Ash într-un tren condus de 
sovietici - un tren special care mergea spre vest, paralel cu 
ţărmul, pe o linie eliberată până la Helsinki. Pe drum îl 
aşteptau apa, cărbunele şi veştile de la telegraf. Peste tot, 
telegrafiştii erau pe recepţie cu cheia deschisă în 
aşteptarea noutăţilor despre iahtul-sanie al lui Ash. La 
Vâborg, Kiricenko află că Ash reuşise să scape cumva de 


tunurile de la Kronstadt. La următoarea haltă pentru 
aprovizionarea cu cărbune, telegrafie veştile proaste 
comandamentului naval sovietic, de la Helsinki. 

Zorii tiveau crestele gheții cu o lumină roşie, translucidă. 
Aici, în largul mării, la cincizeci de mile de ţărmul cel mai 
apropiat, gheaţa se înălța pe alocuri până la zece metri. 
Vântul sufla din plin, şi iahtul-sanie sculpta o dungă 
frumoasă în gheaţă, împrăştiind o pulbere fină. Ash se 
simţea din ce în ce mai obosit. Pe când încerca să se 
strecoare printre două ridicături din gheaţă, din cauza 
vântului puternic, scăpă cârma. Velele se umflară la 
maximum şi sania cu pânze se răsuci în loc, descriind un 
cerc complet. 

Tamara, Vera şi două dintre fete fură aruncate pe gheaţă, 
iar vehiculul se izbi de cea mai apropiată ridicătură. Ţarul 
se dusese lângă soţia şi fiul său imediat ce îşi dăduse seama 
că sania luase viteză prea mare şi risca să se răsucească pe 
loc. 

— Trebuie să mai strângem din velatură, îi spuse Ash. 
Femeile se întoarseră în barcă în timp ce Ash examina 
tălpile, să vadă cât de mari sunt stricăciunile. Din fericire, 
acestea fuseseră prea puţin avariate. După ce ţarul îi legă 
pe fiul său şi pe țarină la locul lor, Ash porni din nou la 
drum, virând spre nord, către coasta finlandeză, ca să evite 
denivelările. 

Luă poziţia soarelui când acesta se înălţă ceva mai sus şi 
calculă apoi pe harta maritimă. 

— În depărtare se vede fumul ce pluteşte deasupra 
oraşului Helsinki. Mai avem ceva drum de străbătut. 

Norul care se zărea la orizont devenea tot mai închis la 
culoare, pe măsură ce se apropiau; acum avea şi un miez 
mai dur. Ash era uluit. Arăta ca un vapor, dar nu-şi explica 
existenţa unor vapoare aici, în gheţurile astea. Între timp, 
vasul ridicase ceva ce semăna cu cupola unei catedrale din 
oraş şi un far, şi în clipa aceea Ash nu mai avu nici o îndoială 
că era un vas în mişcare. 


Spărgătorul de gheaţă scotea vălătuci negri de fum dintr- 
un coş uriaş şi săpa un canal îngust din port, spre 
ridicăturile din gheaţa mării aflate la câteva mile de țărm. 

— De ce face asta? Întrebă ţarul. Oricum, vasele tot nu pot 
ieşi încă. 

— Mi-e teamă că noi suntem ţinta. [ineţi-vă bine toată 
lumea, trebuie să mărim viteza... 

Dar când se uită în urmă, Ash văzu un grup de călăreţi 
care porniseră după ei, pe gheaţă, de pe un promontoriu 
aflat la est de Peninsula Helsinki. Aici, în apropierea 
țărmului, vântul sufla ceva mai slab, şi Ash îşi dădea seama 
că nu va putea merge cu viteză mai mare decât călăreţii pe 
porţiunea aceea denivelată care-i despărţea de suprafaţa 
de gheaţă netedă. Trebuia să depăşească spărgătorul de 
gheaţă înainte ce acesta să-şi croiască drum spre larg, unde 
erau ridicăturile în gheaţă. 

Aşeză velatura în aşa fel încât să poată înainta cu 
maximum de viteză, prinzând vântul în unghiul cel mai 
favorabil. Când mai rămăsese doar o milă până la 
spărgătorul de gheaţă care înainta văzând cu ochii, începu 
să spere că vor reuşi. 

— Lăsaţi capetele în jos, probabil că au armament la 
bord... 

Aveau... un tun cu tragere lentă şi calibru de 2 centimetri, 
aproape inutilizabil, întrucât vasul se ridica şi cobora 
întruna, repezindu-se în gheaţă, apoi dând înapoi, pentru a 
se năpusti din nou înainte. Se aflau acum aproape în faţa 
spărgătorului de gheaţă. Acesta se retrăsese în cărarea pe 
care tocmai o deschisese şi se pregătea să năvălească iarăşi 
înainte, urlând şi scuipând fum. Muşcă din gheaţă şi fu 
azvârlit din nou înapoi, însă lovitura puternică îşi făcu 
efectul. O crăpătură largă de şapte metri se desenă în 
zigzag de la spărgătorul de gheaţă până la porţiunea cu 
gheaţă compactă din larg, aflată la şaptezeci de metri 
distanţă. 


Ash îi ordonă ţarului să schimbe direcţia velei mari, şi 
Verei să strângă mult vela mică, în timp ce el se apropia 
ceva mai mult de vânt ca să mărească viteza, ceea ce îl 
aşeza însă pe o traiectorie de coliziune cu spărgătorul de 
gheaţă care înainta triumfător pe drumul de apă deschis. 
Ash viră în ultima clipă şi zbură peste apa neagră. Marile 
Ducese scoaseră un strigăt înspăimântat. Spărgătorul de 
gheaţă fu ridicat pe sus, apoi plesni apa şi se izbi de gheaţa 
din partea cealaltă. 

Kiricenko porunci ca trei vagoane să fie încărcate cu 
soldaţi de cavalerie în momentul în care obţinu trenul 
special şi porni de-a lungul țărmului, pe linia ferată ce 
deservea câteva oraşe mici, situate la vest de Helsinki. 
Câţiva finlandezi cam strâmbară din nas, refuzând să-i 
îndeplinească ordinele, iar unul din ei se încumetă chiar să-l 
întrebe: 

— Şi, mă rog, cine este în sania aia cu pânze? 

Kiricenko îi puse pistolul între ochi. 

— Nu e treaba ta. 

Chiar aşa, naiba să-l ia, îşi spuse Kiricenko, nu era deloc 
treaba lui. Nu trebuia ca toată Rusia să ştie că un american 
pe nume Ash încerca să fugă din ţară împreună cu familia 
imperială. Ultimele rapoarte arătau că se îndrepta spre 
vest, de-a lungul coastei finlandeze. Kiricenko nu ştia exact 
cum de reuşise Ash să ajungă până aici... dar, un lucru era 
sigur - până la urmă gheaţa o să se termine. 

Ash calculă poziţia soarelui din iahtul în mişcare şi stabili 
apoi coordonatele punctului în care se aflau. 

— Cârma sud-vest, sire. 

— Cred că văd marea... 

— Încă puţin, o să vă spun eu când să vă opriţi. 

Peste cincisprezece minute, calculă din nou poziţia 
soarelui. În aceeaşi clipă simţi cum sania cu pânze se mişca 
ciudat, se ridica şi se lăsa în jos ca o barcă pe valuri. Se uită 
la ceilalţi. Şi aceştia sesizaseră mişcarea. Se aflau în 


apropierea mării neîngheţate şi valurile de dedesubt 
unduiau gheaţa ca pe o învelitoare uriaşă de cauciuc. 

— Cât de departe suntem de țărm? Întrebă Tamara. 

Ash tocmai făcea nişte calcule cu busola de mână, fixând 
un anumit punct al peninsulei. 

— Cam cinci mile... foarte bine, sire, ţineţi cârma sub vânt. 
Ţarul întoarse iahtul, şi acesta se opri cu faţa spre vântul 
din nord şi spre coasta finlandeză. Era aproape ora amiezii. 
Soarele aflat acum sus, pe boltă, topise stratul superficial 

de gheaţă. 

Ash luă un topor din lăcaşul lui şi începu să lovească în 
gheaţă. Ţarul îi urmă exemplul. Gheaţa avea o grosime de 
peste treizeci de centimetri. 

— Aud zgomot de copite, spuse Alexei. 

Ash se uită la el. Până atunci stătuse atât de cuminte în 
braţele mamei sale. Acum ridică uşor capul, mişcându-l cu 
grijă, ca să nu-şi provoace o nouă hemoragie. 

— Se aude clar. 

— Eu nu aud nimic, spuse Anastasia. 

Ash scrută ţărmul cu binoclul pe care îl găsise în lada 
saniei. Un grup compact de puncte negre se îndrepta spre 
ei. Se lăsă în genunchi şi se agăţă de gheaţă. 

— Ce este? Întrebă ţarul. 

— Cavaleria. Alexei a avut dreptate. 

Apa mării umplu gaura. Ash îi lărgi marginile, vârându-şi 
mâna în apa rece. Alergă la valiză, scoase cutia de lemn a 
sextantului şi o sfărâmă în bucățele cu ajutorul toporului 
pentru gheaţă. O pereche de grenade de mână se 
rostogoliră afară din ascunzătoarea lor - semnalul pentru 
submarinul lui Skelton. 

— Faceţi loc. 

Se depărtară cu toţii de gaură. Ash desfăcu capsula de 
siguranţă, aruncă o grenadă în gaură şi fugi de lângă ea. 
Nimic. Apoi, apa mării ţâşni ca o fântână arteziană din 
gaură şi gheaţa crăpă cu un bubuit surd. Ropotul copitelor 
cailor se auzea tot mai aproape. 


Ash privi spre țărm. Se apropiaseră atât de tare, încât îi 
putea distinge prin lentilele binoclului - erau bărbaţi călări 
cu steaguri roşii în vârful lăncilor. Aşteptă două minute, 
numără până la patruzeci, chiar cincizeci, şi aruncă şi cea 
de-a doua grenadă. Din nou apa ţâşni ca un gheizer. Dar 
atât şi nimic mai mult. Unde naiba era? 

Ţarul şi țarina priveau intimidaţi spre cavaleria care se 
apropia. Copiii se traseră instinctiv mai aproape de ei. 

— Luaţi-vă lucrurile din sanie, spuse Ash. 

— Ce rost mai are? Spuse ţarul şi Ash ştia că întrebarea lui 
era justificată. 

Submarinul lui Rodney Skelton ieşi spărgând gheaţa la 
treizeci de metri de ei. Tot mai avea dintele acelea mare pe 
turnul cârmei. În afara de acesta, totul era ruginit şi absurd 
de mic, dar Ash îşi spuse că arăta splendid. 

Trapele se ridicară, apoi se deschiseră, şi primul care ieşi 
la suprafaţa fu însuşi Skelton. 

— Nu poţi să te urci şi cu asta, spuse el, arătând spre sania 
cu pânze. Redeveni însă serios când văzu grupul de călăreţi 
care se apropiau şi începu să dea ordine cu o voce fermă. 
Marinarii aruncară o punte de la submarin până la 
marginea gheții şi se aşezară la ambele capete, ca să-i ajute 
să se îmbarce, în timp ce o altă echipă asambla o mitralieră 
grea. 

— Vezi cum umbli cu mitraliera aia, strigă Ash. Sunt totuşi, 
aliaţi... mai mult sau mai puţin... 

— Ca totdeauna diplomat, Ash. Dar nu cred că şi ei văd 
lucrurile la fel în momentul de faţă; foarte bine, băieţi, 
trageţi o salvă pe deasupra capetelor lor, ca să aibă ce ţine 
minte. În clipa următoare Skelton se întoarse ca să dea 
onorul ţarului care se urca la bordul navei. Echipajul îi ajută 
pe ţar şi pe țarină să treacă prin trapele submarinului. 
Tamara păşi pe punte, apoi mai privi o dată în urmă, spre 
est, la Rusia... 

Mitraliera trase din nou. Călăreţii se împrăştiară în evantai 
continuând să galopeze. 


— Haide, Ash, n-avem toată ziua la dispoziţie. Unde naiba 
se duce fata aia? 

Vera pornise să străbată gheaţa în întâmpinarea 
călăreţilor. Ash alergă după ea şi o prinse de braţ. 

— Ce faci? 

— Mă duc acasă, Kennet. Ai făcut exact ceea ce trebuia. 
Mă bucur că am putut să te ajut. Dar locul meu este acolo... 

— Kiricenko o să te omoare. Merită să-ţi dai viaţa pentru o 
revoluţie care se duce de râpă? 

Vera desprinse mâna lui Ash de pe braţul ei şi şi-o lipi de 
obraz, apoi pe neaşteptate îl sărută pe gură. 

— Revoluţia de-abia începe. Trebuie să cred în asta... 

Recepţia de la ambasada americană dată în onoarea 
generalului Blackjack Pershing şi a soldatului cu numărul 1 
000 000 care urma să debarce în Franţa - din întâmplare 
fiul unui senator proeminent din vestul mijlociu - nu se 
deosebea cu nimic de toate celelalte petreceri organizate 
după-amiaza, la Paris, în anul 1918. Era luna lui cuptor, dar 
obiceiurile se respectau cu stricteţe; mulţimea cosmopolită 
de invitaţi se simţea mult prea fericită să petreacă pentru 
ca să se mai sinchisească de căldură. 

Ofițerii de Stat major ai SUA îi depăşeau numeric pe 
colegii lor britanici şi francezi. De asemenea, nu lipseau nici 
oamenii de afaceri americani. Majoritatea femeilor erau 
franţuzoaice, ceea ce nu strica niciodată la o petrecere, dar 
se vedea şi contingentul obişnuit de doamne americane 
înstărite care veniseră la Paris să facă pe surorile de 
caritate în spitalele cele mai elegante sau să se distreze 
împreună cu uriaşa Forţă expediţionară americană în cel 
mai frumos oraş din lume. Pictori, oameni de ştiinţă şi aşi ai 
văzduhului intrau şi ieşeau în permanenţă, şi 
corespondenţii de război făcuseră zid în jurul barului, unde 
discutau despre ultimele lor romane. Presăraţi printre 
oaspeţi ca nişte diamante pe un văl fin, se zăreau emigranții 
ruşi ale căror maniere cizelate şi râsete uşoare ascundeau 
tuturor celor prezenţi - nu însă şi conaţionalilor - 


identitatea lor înainte de revoluţie, precum şi măsura în 
care se simțeau dezrădăcinaţi sau numai transplantaţi într- 
un Petrograd mai mic, pe Sena. Ash sosi cu o mică 
întârziere şi se aşeză la coadă, pentru a-şi prezenta 
omagiile, îşi spuse că generalul Pershing arăta aşa cum ar fi 
arătat William S. Hart dacă şi-ar fi petrecut toată viaţa 
hăituindu-l pe Pancho Villa prin Mexic în loc să facă filme. 
Generalul avea o privire hotărâtă, gura mare, o mustață 
militară, riduri fine la coada ochilor, şi un nas lung, solid şi 
obrajii supţi ca rezultat al unei vieţi întregi petrecute în aer 
liber. Lafayatte, suntem aici. 

— lar aţi avut greutăţi cu expedierea navelor, domnule 
comandor? 

— A trebuit să-l conving pe căpitanul unui port francez cât 
de important este ca soldaţii noştri şi piesele lor de artilerie 
să ajungă pe front împreună. Mă bucur să vă văd, domnule. 
Felicitări pentru cei un milion de soldaţi. 

— Au de gând să-ţi dea vreodată un vas, domnule 
comandor? 

— Vechea poveste, domnule. Sunt convinşi că ştiu mai bine 
să vorbesc decât să navighez, îndeosebi fiindcă presupun că 
îi cunosc mai bine pe europeni. Deocamdată mă ocup de 
coordonarea transporturilor... dar mi s-a promis comanda 
unui vas la Crăciun... 

— Până la Crăciun, războiul se va termina. 

Pentru prima oară din 1914, afirmaţia părea îndreptăţită. 
Guvernul provizoriu din Rusia rezistase până în noiembrie, 
când bolşevicii ajunseseră să aibă suficientă putere în 
cadrul sovietelor pentru a prelua puterea, iar în martie, 
anul următor, Rusia încheiase pace separată cu Germania. 
Intre timp, soldaţii americani veneau cu miile în Franţa. 

Muzica se opri şi ambasadorul american se urcă pe 
podium. 

— Doamnelor şi domnilor, messieurs, mesdames. Vă rog 
să-mi acordaţi câteva clipe de atenţie. Am primit ultimele 
ştiri prin telegraf, de la agenţia Reuter... 


Oamenii tăceau. 

— Ni se anunţă din Rusia că ţarul, țarina şi toţi copiii lor 
au fost omorâţi de bolşevici în oraşul Ekaterinburg; din 
Munţii Urali. 

Împăratul Wilhelm primise vestea în halat de baie. Deşi 
era după-amiază târziu, i se întâmpla adesea - după 
moartea contelui Von Basel în Rusia - să nu mai 
catadicsească să-şi pună uniforma sau să-şi facă intrări 
spectaculoase în încăperile pustii. O dată cu moartea acelui 
nobil german, Von Basel, se spulberase şi ultimul vis al 
împăratului Wilhelm de a opri ascensiune generalului 
Ludendorff şi de a câştiga războiul. 

Ludendorff cucerise Germania, dar mai mult ca sigur că 
aliaţii americani ai lui Georgie aveau să iasă victorioşi din 
război. Şi acum Alix şi Nicky, ucişi de revoluționari. Încotro 
se îndrepta lumea asta? 

Scotoci prin camerele goale până când descoperi o 
fotografie într-o ramă aurită, înfăţişându-i pe Nikolai şi pe 
Alexandra la nunta lor. Nici Dumnezeu însuşi nu ar fi putut 
realiza o legătură mai regească decât aceea dintre ei. 

— Am încercat să te salvez, spuse împăratul fotografiei. 
Am încercat... dacă ne-ai fi urmat sfatul, Nicky... te-am 
avertizat că o să se întâmple ceva de genul ăsta. 

Când ambasadorul termină de vorbit, generalul Pershing 
era uluit şi nedumerit: 

— De ce naiba au trebuit să-i ucidă toată familia? 

— Rusia este un loc sumbru, spuse Ash, şi devine din ce în 
ce mai sumbru. 

— Dumneata l-ai cunoscut pe ţar; nu-i aşa, Ash? 

— Da, domnule, l-am cunoscut... 

Lordul Exeter veni spre el imediat ce Ash rămase singur. 
La braţul lui se simţea parcă locul gol lăsat de firava Lady 
Exeter. 

— Tragice veşti în legătură cu ţarul. 

— Tragice, într-adevăr, spuse Ash, deşi mă cam îndoiesc că 
vor găsi vreun cadavru. 


Exeter aruncă o privire furişată de jur-împrejur, înainte de 
a adăuga: 

— Numai să nu-i ucidă pe amărâţii ăia de actori... Ai aflat 
ultimele ştiri? 

Ash încuviinţă din cap. 

— Am citit interviurile şi articolul acela scris de tutorele 
băiatului. Mă bucur că le-a dat prin cap să încheie toată 
discuţia înainte ca cineva să descopere că este un bluf. 

— Ei bine, acum totul s-a terminat, deşi apele sunt încă 
foarte tulburi - apropo, regele George mi-a spus că 
aşteaptă cu nerăbdare să vii la o vânătoare, imediat ce ai un 
drum prin Anglia. Şi am promis să-ţi înmânez asta. 

Era un plic gros, cafeniu şi greu. 

Ash ieşi pe terasa ca să rămână singur. Un batalion 
american mărşăluia în josul bulevardului, asemenea unor 
trupe de ocupaţie. În plic se aflau două cutii mici, una lungă 
şi alta pătrată, un pachet de tăieturi din ziare şi o scrisoare 
scrisă pe hârtie ce mirosea a parfum de narcise. 

Ash frunzări mai întâi tăieturile din ziare. Erau articole 
despre viaţa ţarului în captivitate, despre faptul că fusese 
mutat de la Ţarskoe Selo la 'Tobolsk, în Siberia şi apoi la 
Ekaterinburg. Martori care îl cunoscuseră pe ţar înainte de 
Revoluţie relatau despre scurtele lor întâlniri în prezenţa 
paznicilor. Erau chiar şi câteva fotografii. 

Valentinov, cu figura unui om hăituit, stătea pe un ciot de 
copac. Alte fotografii îl înfăţişau pe Valentinov în vreme ce 
muncea în grădină sau şedea laolaltă cu „familia” sub ochiul 
vigilent al gărzilor revoluţionare. 

La început Kiricenko se descurcase foarte bine. Ash se 
aşteptase chiar ca omul să aibă o ascensiune rapidă în noul 
guvern, dar chiar cu două săptămâni în urmă fusese 
împuşcat, împreună cu alţi o mie cinci sute de revoluționari 
socialişti de stânga, datorită radicalismului lor excesiv, chiar 
şi pentru bolşevici. O greşeală, îşi spunea Ash... era un om 
valoros, ar fi putut deveni flexibil... 


Vera Sedovina sosise în Anglia înaintea submarinului lui 
Skelton, fiind trimisă de Kiricenko să încheie o înţelegere cu 
regele George. Dacă regele George îl va ţine pe ţar în 
ascunzătoare şi nu-i va permite niciodată să dezvăluie 
faptul că fugise din ţară, Kiricenko îi promitea că 
revoluționarii ruşi nu-l vor hăitui şi nu vor încerca să-l 
ucidă. 

— Poate să trăiască cu spaima în suflet şi să fie, în cele din 
urmă, ucis. Sau poate trăi liniştit în recluziune. 

În schimb, revoluționarii socialişti şi bolşevicii ar fi dorit 
să-l păstreze pe ţar în legendă. Să se ştie faptul că el şi 
familia lui muriseră de mâna poporului rus. Un ţar Nikolai 
mort nu va putea conduce niciodată o contrarevoluţie... Şi o 
trupă de actori îngroziţi, inclusiv ţarul „Valentinov”, n-aveau 
să se laude niciodată cu rolul pe care îl jucaseră în acest 
târg. 

Regele George poruncise ca toţi pasagerii de pe 
submarinul lui Skelton să fie duşi în secret la castelul 
Balmoral, de îndată ce vor ajunge la Scapa Floe. Îl 
îndemnase pe ţar să accepte oferta. George al V-lea nu 
dorea câtuşi de puţin ca Anglia să devină locul de 
organizare a unei contrarevoluţii şi nici nu voia ca ţarul să 
fie ucis pe teritoriul ţării sale, căci nu încăpea nici o îndoială 
în privinţa intenţiei revoluţionarilor de a-şi traduce în faptă 
ameninţarea, chiar dacă ar fi trebuit să aştepte câţiva ani 
de zile. Îndemnat şi de soţia sa, ţarul acceptase. 

Ash luă apoi scrisoarea, care îi fusese adresată de către 
țarină. Era, evident, nesemnată, dar țarina îi mai scrisese 
de câteva ori, şi Ash cunoştea de-acum liniile ferme, 
ascuţite şi buclele apăsate ale literelor din misivele pe care i 
le trimisese. 

Dragul meu comandor, Ne-am instalat într-un conac 
confortabil şi avem chiar şi o grădină de legume aici - deşi 
nu înseamnă mare lucru de vreme ce vara e atât de scurtă 
pe aceste meleaguri. Anul viitor vom merge în Finlanda sau 
poate în Polonia, ori poate că vom rămâne aici, dacă 


localnicii nu vor observa nimic neobişnuit. Fetele încearcă 
să se adapteze, deşi înţeleg că T., mai mult ca toate 
celelalte, arde de nerăbdare să frecventeze societatea, ceea 
ce, evident, nu putem îndrăzni să sperăm... A. se simte 
foarte bine şi începe să arate aşa cum au prezis doctorii, şi 
anume că va avea parte de o viaţă normală dacă va 
supravieţui până la vârsta maturității... A mai crescut, s-a 
împlinit şi vorbeşte uneori despre întoarcerea acasă... 
cândva. Am încercat să-i explic că nu se poate şi, dintr-o 
dată, mi-am dat seama că vorbea serios - poate că într-un 
fel va reuşi... 

Soţul meu este - ezit să spun chiar fericit - mai degrabă 
împăcat cu sine. Eu însămi mă mir cât de bine mă simt - se 
pare că în vinele mele curge sângele simplu al bunicii şi 
asta mult mai mult decât mi-am imaginat. Dar, evident, mie 
îmi vine mai uşor decât soţului meu. Eu mi-am început viaţa 
ca o mică prinţesă, în timp ce el era... ei bine, dumneata ştii 
foarte bine ce era - şi ştiu ce spera că va fi. 

Am crezut amândoi dintotdeauna că suntem nişte oameni 
foarte fericiţi pentru că ne avem unul pe celălalt. Cele mai 
neplăcute momente erau cele pe care le petreceam 
despărțiți, când el trebuia să fie la Sta... - Iată, era cât pe- 
aci să folosesc un cuvânt interzis. Trebuie să arzi scrisoarea 
aceasta - dar eu şi soţul ne avem unul pe altul şi mai sunt 
copiii. Evident, ei au avut cel mai mult de pierdut - căci noi 
ne-am trăit deja viaţa. Dar, pe de altă parte, fiind tineri, se 
pot adapta mai uşor. Şi va trebui s-o facă... lartă-mă pentru 
toată această pălăvrăgeală, dar am străbătut împreună un 
drum lung, foarte lung, nu-i aşa, în timpul căruia am pus 
capăt aproape tuturor litigiilor anterioare... Pachetul mai 
mic este de la soţul meu. El îşi dă seama că evenimentele 
recente diminuează valoare unui edict de înnobilare, dar 
doreşte să crezi că ţi-l dă din toată inima. Şi eu la fel. 

Ash deschise cutia şi rămase mut de uimire. Era steaua 
Ordinului Imperial al Sf. Andrei. 


Întrucât colanul şi insigna sunt oarecum stânjenitoare 
scria mai departe țarina, le-am trimis prietenului dumitale 
de vânătoare care le va păstra pentru dumneata. 

Stânjenitoare? Din câte îşi amintea, colanul era format din 
şaptesprezece medalioane de aur, bătute cu diamante. 

Cât despre cutia mai lungă, sunt sigură că o recunoşti. A 
fost un dar frumos, dar eu n-am să mai port niciodată aşa 
ceva. Poate doamna inimii dumitale... 

Tamara 'Tişkova era înconjurată de un stol de admiratori 
dintre aşii Serviciului aerian al SUA când observă că Ash se 
retrăsese pe terasă. Despărţindu-se de luptătorii aerului cu 
un zâmbet care îi lăsă pe fiecare dintre ei cu convingerea 
că viaţa nu va mai fi aceeaşi când se vor întoarce în Statele 
Unite, porni spre Ash, însă chiar atunci îi tăie cale 
ambasadorul Walter Ines Page. Era clar că drumul de la 
Londra până la Paris îl epuizase pe sărmanul om, însă 
nimic, nici măcar boala care cu siguranţă avea să-l omoare 
înainte de încheierea anului, nu putea ascunde bucuria pe 
care o simţea faţă de felul cum se desfăşuraseră 
evenimentele. 

Manierele lui erau un amestec de graţie şi lipsă de 
formalism, ceea ce conferea multor americani cunoscuţi de 
Tamara o eleganţă aparte, pe care cândva o atribuise numai 
colegilor de breaslă, artiştilor. Şi Kennet va arăta la fel când 
va îmbătrâni... 

Page îi sărută mâna şi îi declară cât de fericit se simţise 
atunci când făcuse cunoştinţă cu ea la castelul Balmoral. 
Schiţă apoi un gest cu capul spre Ash, care era tot pe 
terasă. 

— Pe vremea când era curierul meu, obişnuia să spună că 
este un poştaş glorios. Acum se consideră un glorios poliţist 
de circulaţie, întrucât dirijează transporturile de trupe. 
Sper să nu fie prea nefericit. Cândva spunea că ar vrea să 
pună mâna pe istorie şi s-o facă, în loc să stea să o 
observe... 


Page îşi roti privirea prin încăpere şi zâmbi la vederea 
generalului Pershing care se retrăgea în fruntea escortei 
pentru a se reîntoarce pe front. 

— Ei bine, eu aş spune că domnul comandor s-a descurcat 
foarte bine - scuzaţi-mă, dă semne că ar vrea să se îndrepte 
spre noi şi nu cred că privirile lui au devenit atât de 
strălucitoare la vederea unui bătrân ca mine... 

Ash o întoarse cu faţa spre o oglindă şi îi trecu pandantivul 
peste cap, prinzând lanţul la ceafa. Ea îi cuprinse mâinile în 
palmele sale în momentul în care vulturul bicefal încrustat 
cu perle se aşeza liniştit între sânii ei. 

— L-am primit de la un vechi prieten spre a ţi-l dărui ţie. 

— Este o splendoare, Dumnezeule. Aş putea deschide o 
şcoală de dans cu bijuteria aceasta. 

— Poate că nu va fi nevoie, spuse Ash. Am primit şi eu una. 

Ash îi arătă steaua cu opt colţuri care se odihnea pe 
pieptul lui. 

— Kennet! 

— Ce este, n-ai mai văzut nici un nobil rus până acuma? 

— Dumnezeule mare, Kennet. Ordinul Sfântul Andrei este 
cea mai mare distincţie în Rusia. 

— A fost... dar am sentimentul că ne va putea fi totuşi de 
folos. 

Ash aruncă 0 privire de jur-împrejurul sălii de recepţie. 

— Te iubesc, te-am iubit întotdeauna şi tu ştii asta. Şi mai 
cred şi că eşti cea mai frumoasă femeie din lume. La naiba, 
n-am nici un dubiu în privinţa asta. Spune-mi, te rog, dacă 
nu vrei să te măriţi cu un simplu marinar american, ce 
părere ai despre un nobil rus? 

Tamara, eterna actriţă până şi în dragoste, ridică o 
sprânceană, atinse steaua cu opt colţuri şi ridică apoi ochii 
negri spre Ash: 

— Da, bineînţeles, Excelenţă! 


SFÂRŞIT