Justin Scott — Mandria regilor vol.1

5 |BESTSELLERURILE ULTIMULUI DECENIU Z 


Justin Scott 


AUTORUL CELEBRULUI ROMAN 


tin ata MORMANDIEI 


MIND RL P 
REG IL 


OR 


97 


JUSTIN SCOTT 


MÂNDRIA REGILOR 


Volumul I 


Traducere: Anca Irina Ionescu 


Editura ORIZONTURI Bucureşti - 1995 


CARTEA ÎNTÂI 


COPIII VICTORIEI 


1 


Draperii groase din catifea mov căptuşite cu pânză de in 
înăbuşeau freamătul străzii pariziene care se întindea sub 
ferestrele dormitorului franţuzoaicei. Se auzeau venind de 
departe zgomote înfundate de motoare uzate de camioane, 
huruitul căruţelor trase de cai, ba chiar şi cadenţa unui marş 
nocturn al infanteriei. De la peste şaizeci de mile est de Paris 
răzbătea bubuitul puternic al artileriei germane care bombarda 
tranşeele francezilor. 

Kenneth Ash stătea întins pe pat, rezemat de perne, şi privea 
chipul femeii care adormise cu capul rezemat pe pieptul lui. 
Asculta cu atenţie zgomotul asaltului îndepărtat. La celălalt 
capăt al budoarului somptuos, printre oglinzile frumos 
ornamentate, un geam slăbit zornăia în rama ferestrei. Tunurile 
bubuiseră toată noaptea, ca bătăile inimii unui străin care i-ar fi 
urmat aici, ca să-i spioneze în timp ce făceau dragoste. 

Ash inspectase liniile de luptă din ambele direcţii. Cunoştea 
tunurile. În fâşia de pământ reprezentând Ţara Nimănui dintre 
cele două linii de tranşee, vântul îngheţat de decembrie întărise 
noroiul gros. Germanii intenționau să atace cu infanteria în 
zori. Era începutul celei de-a treia ierni a primului război 
mondial. Anul Nou 1917 avea să marcheze victoria armatelor 
împăratului Wilhelm asupra forţelor unite ale englezilor, 
francezilor şi ruşilor, în cazul în care Statele Unite nu vor 
interveni pentru a înfrânge Germania, punând astfel capăt 
măcelului. 

Lumânările pe care le adusese de jos, din sufragerie, încă 
mai ardeau în sfeşnicele din jurul patului. În lumina aurie, 
pielea ei arăta moale şi mătăsoasă ca plapuma care alunecase 
de pe trupurile lor şi zăcea acum jumătate în pat, jumătate pe 


covor. Era o femeie în toată firea, nu o fetişcană, şi în jurul 
gurii începuseră deja să i deseneze riduri fine. Coafura ei 
complicată se desfăcuse, evocând actul nu de mult consumat 
între ei doi. Ash îi sărută părul, savurându-i mireasma. 

Trebuia să plece, să se prezinte la ambasada americană. Îl 
chema datoria, n-avea încotro. Un mesaj adresat Berlinului, 
prea important pentru a putea fi transmis telegrafic sau printr- 
o scrisoare, totuşi nu chiar atât de urgent încât să necesite 
deplasarea ambasadorului însuşi. S-a apelat, în schimb, la 
locotenentul-comandor Kenneth Ash, ataşat special al 
ambasadei americane din Londra, curier diplomatic discret, 
observator neutru al felului în care Aliaţii şi Puterile Centrale 
conduceau desfăşurarea războiului şi, după cum sugerau 
anumite persoane, un mesager de încredere... Dar situaţia nu 
va dura mai mult de o lună. După care, în sfârşit, va primi un 
post pe o navă de război. 

Femeia tremură. În încăpere se făcuse răcoare, pentru că 
focul de cărbuni pe care îl făcuseră servitoarele ei în timp ce ei 
doi supau, abia mai licărea printre grămezile de cenuşă. Ash 
trase plapuma peste trupurile lor şi îi lăsă descoperită numai 
faţa. Femeia îl strânse mai tare în braţe. Ash îi prinse un sân în 
căuşul palmei şi ea zâmbi, pe jumătate adormită. 

Privirea lui Ash se mută, scrutând interiorul încăperii. Era o 
îmbinare voluptuoasă de mătase şi catifea, sculpturi în lemn 
aurite, marmură şi cristal şi o mulţime de oglinzi strălucitoare, 
cu rame ornamentale. Femeia se aşezase deasupra lui şi 
oglinzile le reflectaseră imaginea într-o multitudine de variante 
subtile. Era contesă, o femeie arogantă şi foarte sigură pe sine. 
Ash se pricepea la bijuterii şi ştia că inelul cu rubin de culoarea 
sângelui pe care îl purta pe mâna dreaptă valora suficient 
pentru a finanța un torpilor sau pentru a cumpăra o casă în 
Piaţa Washington. Ca majoritatea persoanelor din înalta 
aristocrație bogată pe care le cunoscuse, era o sportivă 
pasionată şi anglofilă în gusturi. De obicei nu-i prea agrea pe 
americani, dar pentru Ash făcuse o excepţie mare şi, după cum 
se constatase ulterior, cu adânci implicaţii. 

În acea seară, la recepţia de la ambasadă, contesa îşi 
amintise că el participase cu un iaht american la Cupa Brenton 
Reef - traversarea Canalului Mânecii - cu un an înainte de 
război şi îl invitase să meargă împreună la petrecere. Viaţa de 


noapte era interzisă în mod oficial la Paris, dar existau locuri în 
Montmartre unde se putea dansa în spatele uşilor închise, uşi 
care se deschideau la pronunţarea unei parole, cu un anumit 
bacşiş sau cu ajutorul unui nume ca al ei. Înăuntru se dansa un 
dans nou, un fel de variantă lascivă a foxtrotului, numită „pasul 
târşâit al infirmierei”. 

Dacă nu ar fi petrecut atât de mult timp în Europa, Ash ar fi 
fost probabil surprins de atitudinea aceasta de-a dreptul cinică 
faţă de milioanele de victime de război. Prin contrast, englezii 
îşi băteau mai puţin capul cu aparențele, permiţând să se 
danseze oriunde şi oricui, nu însă şi ofiţerilor în uniformă. 
Dansul lor cel mai nou se numea „Hoinarul” şi era un duet 
precis cu elemente preluate din diverse alte dansuri americane. 
Atitudinea dansatorilor trebuia să dea impresia de nonşalanţă. 
Când i-l arătase contesei, aceasta nu fusese prea tare 
impresionată. Tocmai se întorsese de la Petrograd şi ruşii - îi 
spusese ea - păreau făcuţi pentru tango. 

Soţul ei era general şi se afla în momentul de faţă încartiruit 
la Reims, oraşul şampaniei, la câteva mile în interiorul liniei 
tranşeelor şi, judecând după zgomotul din noaptea aceasta, 
destul de aproape de barajul artileriei germane. Casa aceasta îi 
aparţinea exclusiv contesei, la fel ca şi servitorii, ceea ce 
prezenta un mare avantaj, pentru că ofiţerii armatei franceze 
proveniţi din rândurile nobilimii de la ţară erau duelişti notorii 
şi nici Departamentul de Stat al Statelor Unite, nici Marina 
Militară nu-i apreciau în mod deosebit pe curierii diplomatici 
care puneau coarne generalilor francezi, indiferent cât de 
incompetenti ar fi fost aceştia. 

— Zâmbeşti, spuse ea pe neaşteptate. La ce te gândeşti? 

— Mă întrebam cum este să fie cineva căsătorit cu tine. 
Vorbea cu un vag accent sudist pe care şi-l estompase, îl 
modificase şi aproape îl eliminase în cei cincisprezece ani de 
preumblări prin Europa, şi mai ales prin Anglia. Femeia rămase 
puţin descumpănită, până când Ash îi zâmbi. Atunci izbucni în 
râs. 

— N-aş recomanda nimănui aşa ceva. Cu atât mai puţin unui 
ofiţer de marină. 

— Merg arareori pe mare. 

— Ai fi mereu în preajma mea. 

Fu rândul lui Ash să râdă, puţin ofensat că i se amintea 


diferenţa dintre ei. 

— Punct ochit, punct lovit, contesă. Dar, apropo de asta, ori 
de câte ori am fost pe mare, m-am descurcat binişor... 

E adevărat, trecuseră mulţi ani. Vara trecută primise 
temporar comanda unui vas în Filipine. Acum se părea că 
norocul începe să-i surâdă din nou şi Marina Militară se 
hotărâse, în sfârşit, să reia construcţia de nave. Primise ordinul 
să se îmbarce, începând de luna viitoare, ca ofiţer executiv pe 
un nou crucişător şi nu mai putea de nerăbdare, pentru că îşi 
petrecuse cei mai mulţi din cei paisprezece, de când era în 
serviciul marinei, ca aghiotant al ofiţerilor şi diplomaților din 
conducere - comisionar, i-ar fi spus orice ofiţer din liniile de 
luptă. Distins şi strălucitor aghiotant al amiralului Thayer 
Mahon, al preşedintelui Teddy Roosevelt, al lui Taft, de curând 
al nepotului său, Teddy, al subsecretarului Marinei Militare, 
Franklin; continua să fie la fel de strălucitor, la fel de manierat, 
dar nu tot atât de tânăr. Vârsta de patruzeci de ani îi apărea la 
orizont ca o debarcare, sau, poate mai exact, ca o eroare de 
navigaţie. 

— Te-am întristat, zâmbi contesa. 

Ash o sărută. Avea obiceiul să se îndrăgostească, cel puţin pe 
moment, de femeile cu care făcea dragoste, şi în clipa de faţă 
ştia că e gata să petreacă cu contesa mai mult timp decât s-ar fi 
cuvenit. Bubuitul tunurilor părea mai îndepărtat. Poate că îşi 
schimbaseră direcţia. 

— Ce este asta? întrebă contesa, atingând cu mâna o 
cicatrice rotundă care părea o picătură de ploaie căzută pe 
umărul lui. 

— Un glonte. 

— Din dragoste sau din război? întrebă ea zâmbind şi 
mângâind-o uşor cu degetul. 

— Un anarhist, spuse Ash. Femeia ridică o sprinceană şi el 
continuă: Ochise pe altcineva. 

Femeia îi apăsă mâna pe piept, apoi îşi ridică degetele către 
faţa lui. Rubinul sângeriu strălucea ca un ochi roşu pe 
întuneric. Îl mângâie pe obraz, apoi ţinu inelul mai sus, în aşa 
fel încât raza de lumină roşiatică să se reflecte în ochii lui. 
După aceea cobori de-a lungul nasului şi al gurii. Depuse o 
sărutare pe gură, acolo unde o atinsese raza cea roşie, o făcu 
să se mişte mai jos şi o urmă cu buzele. Plapuma alunecă din 


nou în timp ce femeia îşi arcuia trupul ca să poată urmări raza 
de lumină ce cobora tot mai mult. 

Se pricepea să-l tachineze. Ridică brusc capul, îi străpunse 
ochii cu raza roşie şi îl sărută pe gură. 

_ — Da, te-ai descurcat destul de bine. Chiar foarte bine. 
Indreptă inelul spre flacăra luminării şi îl privi fix, apoi îl 
apropie de gură şi îl sărută. 

— Ce piatră splendidă, spuse el. Ai primit-o de curând? 
Contesa îi aruncă o privire ironică. 

— De unde ştii? 

— Porţi bijuterii foarte frumoase. Colierul tău este superb. 
Acesta rămăsese pe plapumă, o adevărată cascadă de briliante 
strălucitoare, amestecat printre eghileţii aurii ai lui Ash. 
Contesa nu era prima femeie care alesese eghileţii aurii, ca un 
accesoriu elegant pentru jocul dragostei şi, după cum 
presupunea el, nici nu va fi. Ultima, atâta timp cât îi va mai fi 
dat să-i poarte. 

— Dar tu nesocoteşti toate celelalte bijuterii, cu excepţia 
acestui inel. 

— L-am scos ilegal din Petrograd, din Rusia. Este al 
verişoarei mele. 

Intrigat, Ash o întrebă de ce. 

— Soţul ei este nobil rus şi membru al Dumei. Acolo o să 
izbucnească în curând o revoluţie. Trimit afară din ţară tot ce 
pot, înainte ca ţarul să fie răsturnat de la putere. Rămâne al 
meu până când ea va părăsi Rusia. 

— Dar dacă este înlăturat ţarul, frontul de est se prăbuşeşte. 

— Şi cui îi pasă de treaba asta? 

— Cui îi pasă? 

Ash se ridică în capul oaselor. 

— O să-ţi pese chiar şi ţie, dacă împăratul va câştiga 
războiul. Germanii vor stăpâni toată Europa, inclusiv Parisul. 

Contesa îi aruncă o privire rece. 

— Mai bine împăratul Wilhelm, decât socialiştii. 

Expresia feţei îl trădă pe Ash. Contesa râse, se trânti pe 
spate în cearşafuri şi întinse braţele către el. 

— lartă-mă, chéri, am uitat că eşti american. Nu poţi să 
înţelegi. 

— Înţeleg cât se poate de bine că soldaţii francezi şi englezi 
luptă pentru a pune capăt, prin război, unui militarism 


autocrat. Li s-a spus că este un război pentru libertate... 

— Eu sunt cât se poate de liberă, domnule locotenent- 
comandor. Aş prefera un rege francez, dar chiar şi un împărat 
german este mai bun decât republica ţărănească pe care ne-ar 
aduce-o această libertate. 

Îşi întinse mâna delicată şi îndreptă din nou raza roşie a 
rubinului spre ochii lui Ash. E 

— Dar în clipa de faţă te-aş prefera pe tine. Încă o dată. 

Ash o privea cu gura căscată, sincer uimit de ceea ce 
constituia aproape o trădare. 

— Cheri, spuse ea, întinzându-se pe spate şi bătând cu palma 
în cearşaf, aici nu ne aflăm în Camera Deputaţilor. Patul meu 
nu este locul potrivit pentru dezbateri politice. 

— Şi verişoara ta din Rusia preferă tot un împărat german? 

— La curtea Rusiei există deja o cabală germană. Toată 
lumea ştie lucrul acesta. Țarina este nemţoaică, nu-i aşa? Şi ea, 
şi ţarul sunt verii împăratului... 

— Şi regele George al Angliei este văr cu ei. 

— Crezi că regelui George îi pasă cine va câştiga războiul? 

De fapt, Ash îl cunoştea personal pe George al V-lea, dar 
prima regulă în cazul prieteniilor cu membrii familiei regale era 
totala discreţie. Despre aşa ceva nu se flecăreşte, aşa că se 
mulţumi să spună doar: 

— Bineînţeles că îi pasă. Este în primul rând patriot britanic 
şi abia în al doilea rând rege. 

— În acest caz e un prost. Regalitatea şi nobilimea sunt 
internaţionale..., iar acum stai liniştit sau dă-te jos din patul 
meu. 

Rostise cuvintele zâmbind, dar Ash nu se îndoia câtuşi de 
puţin că vorbeşte serios. Nu se detestă prea tare pentru faptul 
că rămăsese pe loc, dar nici nu se simţi mândru de propria 
persoană. Ar fi putut să plece, făcându-şi din aceasta un punct 
de onoare, dar asta cu ani în urmă, când era mult mai tânăr, îşi 
spuse el. Însă la treizeci şi şase de ani, ai ochiul deja format 
pentru ocaziile de care trebuie să profiţi imediat, ca să nu le 
regreţi mai târziu. Şi la urma urmelor, era şi un grăunte de 
adevăr în ceea ce spusese ea - milioane de oameni mureau în 
numele lui Dumnezeu şi al celor trei veri regali, ţarul, regele şi 
împăratul care se adresau unii altora pe numele mic. 

O 


Bubuitul artileriei încetă brusc. Asta însemna că în tranşee se 
lumina de ziuă. Ash parcă vedea aievea evenimentele ce se 
petreceau la şaizeci de mile distanţă. Soldaţii se căţărau deja 
pe buza tranşeelor, pornind asaltul spre [ara Nimănui, 
întâmpinați de focul mitralierelor care mai supravieţuiseră 
bombardamentului de noapte. Şi, din câte îi spuseseră lui Ash 
prietenii săi britanici, întotdeauna mai supravieţuia câte una. În 
jurul patului, lumânările începură să pâlpâie. 

— Trebuie să plec. 

Femeia dădu din cap somnoroasă, închise ochii şi îi făcu 
semn să plece, înainte de a adormi din nou. 


La bucătărie, o servitoare aprindea focul în sobă. Rămase cu 
capul plecat în jos când Ash ieşi prin uşa din spate în frigul de 
afară. Găsi pe pipăite poarta în semiîntunericul zorilor, o 
întredeschise numai atât cât să-şi poată strecura trupul prin ea 
şi ajunse în aleea ce făcea legătura între grajduri şi stradă. Nu 
ardeau niciun fel de lumini din cauza camuflajului. 

În timp ce trecea prin faţa casei contesei, cu privirile 
îndreptate spre camera în care dormea ea, un bărbat se 
desprinse din întunericul de pe partea cealaltă a străzii şi se 
îndreptă spre el. Ash băgă mâna sub pulpana hainei... 

— Domnule comandant... 

Ash îl recunoscu pe căpitanul Wesley, ataşat naval superior 
la ambasada Statelor Unite din Marea Britanie, şi dădu drumul 
minerului sabiei. Cum naiba de îl găsise aici? 

— Nu ştiam că sunteţi la Paris, domnule, spuse Ash în timp 
ce îl saluta, încercând să-l depărteze de casa contesei. Wesley 
tună cu vocea lui de ofiţer superior: 

— Credeam că n-o să mai apari, Ash. 

— Cum de-aţi reuşit să mă găsiţi, domnule? 

— Cineva de la recepţie mi-a spus. Că te-a văzut pe când te 
urcai în maşina ei. 

Scoase un plic gros din buzunarul interior al hainei. 

— De la ambasadorul Page. 

Ash ridică privirile spre el. Ce mesaj putea fi atât de 
important, încât trebuise să-i fie transmis chiar de un ofiţer 
superior? Expresia de pe chipul căpitanului Wesley părea să 
spună ca se întreabă şi el acelaşi lucru. Ash îi întinse o cutie de 
chibrituri aurită pe care i-o dăruise o femeie din Berlin şi rupse 


nerăbdător sigiliul. Wesley aprinse un chibrit. Ash proteja 
flacăra cu reverul hainei. 

Ambasadorul Page îi ordona să-şi întrerupă călătoria spre 
Berlin şi să se întoarcă imediat în Anglia, pentru a participa la o 
partidă de vânătoare la Sandringham, ţinutul natal al regelui 
George al V-lea. Împreună cu ordinul de deplasare, în plic se 
mai aflau documente de călătorie care îi asigurau prioritatea, 
cu toate ştampilele şi parafele de rigoare, pentru a găsi un loc 
în trenurile aglomerate şi pe vapoarele suprasolicitate. 

Evident, se punea ceva la cale, îşi spuse Ash, din ce în ce mai 
emoţionat. Vreo acţiune specială. Totul i se părea foarte 
ciudat... invitaţiile regale erau trimise întotdeauna cu câteva 
săptămâni înainte, pentru ca fiecare să aibă timp să-şi 
contramandeze oricare alt angajament. lar ambasadorul Page 
ar fi putut să-i telegrafieze ordinul şi să ceară ambasadei de la 
Paris să emită documentele de călătorie, dar avea probabil un 
motiv întemeiat de a păstra secretul. Faptul că suveranul 
englez îl considera prieten pe Ash nu era un secret... Şi apoi, în 
Norfolk, sezonul de vânătoare de fazani se apropia de sfârşit. 

— Pot să-ţi fiu cu ceva de folos? îl întrebă căpitanul Wesley. 

— Mulţumesc, domnule. Aţi putea, vă rog, să puneţi pe 
cineva să-mi strângă bagajele de la ambasadă şi să le trimită la 
Londra? 

— Altceva? întrebă Wesley cu o voce insinuantă. Ash înţelese 
că Wesley nu era tocmai fericit că fusese trimis să transmită un 
mesaj unui ofiţer inferior în grad. Ambasadorul Page depăşise, 
într-adevăr, măsura. 

— Vă pregătiţi să plecaţi la Berlin, domnule? 

— Da, la naiba. Să duc la bun sfârşit treaba ta. 

Îşi strânseră mâinile, iar Ash porni spre Gara de Nord, 
alcătuindu-şi în minte cel mai rapid traseu - cu trenul până la 
Calais via Amiens - pentru că linia spre Boulogne era plină de 
trenuri sanitare, datorită unei recente ofensive sângeroase a 
britanicilor împotriva liniei ferate spre Bapaume, vitală pentru 
germani, apoi cu feribotul peste Canalul Mânecii până la Dover 
şi eventual un expres până la Londra. Nouă ore dacă avea 
noroc, o zi întreagă dacă nu avea. 

O 

În pofida medaliei sale de onoare care îi atesta în mod oficial 

comportarea de om curajos, a reputației de campion la scrimă 


în cadrul Academiei Navale şi a aceleia de boxer cu o 
redutabilă lovitură de stânga pe care o exersase în timpul cât 
servise ca aspirant de marină, căpitanul Wesley îl considera pe 
Ash un burlac lipsit de simţul răspunderii, care îşi cheltuia 
toată solda pe uniforme şi băutură. Era şi un om de viaţă, 
oarecum duplicitar, cu simţ politic. În fond, gradul de 
locotenent-comandor însemna foarte mult pentru un bărbat de 
vârsta lui Ash, care servise mai tot timpul în cadrul corpului 
diplomatic din Europa, participând la curse de iahting, la 
partide de vânătoare şi jucând polo ca un sportiv milionar pe 
banii contribuabililor. Asta se întâmpla înainte de primul război 
mondial. Acum nu mai existau decât prea puţine distracţii de 
acest gen. 

Poate era morocănos pentru că nu putea să sufere ideea de a 
se duce la Berlin iarna. De fapt, Ash îi plăcea. Un bărbat cu o 
înfăţişare destul de decentă, bine clădit, cu o privire albastră, 
caldă şi păr castaniu deschis, ondulat, care părea să placă 
foarte mult femeilor - dacă măcar jumătate din zvonurile care 
circulau ar fi fost adevărate. Dar faţa lui prelungă nu prea 
semăna cu aceea a unui fost marinar, chiar dacă îşi petrecuse 
ceva timp şi pe mare, iar zâmbetul îi înflorea cam prea repede 
pe buze pentru a stârni încrederea semenilor săi... Şi, în mod 
sigur, mustăcioara aceea europeană nu-l prindea deloc; oricum, 
nu prea mai semăna a american. 

După ce străbătuse jumătate din stradă, Ash se întoarse 
brusc şi strigă: 

— Trandafirii! 

— Ce? 

Ash veni înapoi în fugă şi strecură câţiva franci în palma 
căpitanului Wesley. 

— Vreţi, vă rog, să-mi faceţi o favoare? Să-i trimiteţi câţiva 
trandafiri contesei? Albi, dacă se poate, domnule, vă rog. 


2 


La o oră după ivirea zorilor, un vânt rece dinspre Marea 
Nordului sufla printre copacii goi, în timp ce treizeci de hăitaşi 
ţipau, fluierau şi loveau cu bâtele în trunchiurile acestora. 
Maestrul de vânătoare al regelui mergea călare şi le dirija 
înaintarea cu ordine precise. Fazani, prepeliţe şi becaţe se 
retrăgeau neliniştite din faţa lor. În mijlocul pădurii se afla o 
pajişte cosită unde aşteptau patru trăgători, printre care şi Ash. 

Ce căuta el oare aici? se întreba Ash cu arma aşezată în 
poziţie de tragere. Regele George se număra printre cei mai 
buni ţintaşi, dar existau cel puţin o duzină de vânători englezi 
care ar fi putut să-i servească drept parteneri de întrecere, 
dacă se punea problema unei simple competiţii sportive. 
Aşadar, invitaţia primită de Ash în ultimul moment, urmărea să- 
i asigure o acoperire menită să învăluie în secret motivul 
prezenţei lui aici, indiferent care ar fi fost acela. Scenariul era 
respectat întocmai - îi fuseseră repartizaţi aceiaşi încărcători 
cu care lucra întotdeauna şi care şedeau acum liniştiţi, pe vine, 
în spatele lui, cu a doua şi a treia armă gata pregătite şi cu un 
sac de gloanţe: Eddison, grădinar pe domeniile regale, şi 
Martin, mecanic la garajul regal, amândoi prea bătrâni pentru 
a fi mobilizați pe front. 

Regele îl plasase pe Ash la cincizeci de iarzi în dreapta sa, 
pentru prima rundă de trageri din dimineaţa aceasta de iarnă. 
În dreapta lui Ash, la distanţă egală, Alex Farquhar, marele 
comis, descria nerăbdător cercuri mici, în timp ce zgomotul 
făcut de hăitaşi se apropia sau se depărta în funcţie de direcţia 
vântului. La alţi cincizeci de iarzi distantă, dincolo de el, se afla 
un bărbat pe care Ash nu-l mai cunoscuse până atunci, Lord 
Exeter, un munte de om, al cărui trup masiv, rezemat în 
bastonul de vânătoare şi înfăşurat într-un număr de pături 
suficiente pentru a îmbrăca un sat întreg, îi sugera lui Ash un 
tun în acţiune scoțând nori de fum, ori de câte ori Lordul 
Exeter expira în aerul rece şi umed. 

Cu o seară în urmă, când Ash sosise de la Paris, regele era 
ocupat cu consilierii săi. Se bucurase fiindcă putuse în felul 
acesta să comande cina la el în cameră, îşi curăţase armele şi 
se culcase devreme ca să-şi alunge din trup oboseala pricinuită 
de călătoria istovitoare. Regele nu făcuse niciun fel de aluzie 


specială nici de dimineaţă, când li se servise un mic dejun 
frugal. 

Dar la Londra, în maşina care îi ducea de la gara Charring 
Cross la trenul regal aflat în gara Paddington, ambasadorul 
Page îi explicase că, înainte de a primi acea invitaţie din partea 
regelui, secretarul personal al acestuia îl abordase la club şi îl 
chestionase în mod discret cu privire la îndatoririle de curier 
diplomatic pe care le îndeplinise Ash la diversele ambasade 
americane din Europa. Păruse deosebit de interesat de faptul 
că Ash asigura în continuare ruta spre Berlin. 

Zgomotul hăitaşilor se apropiase. Ash zâmbi văzându-l pe 
Farquhar continuând să meargă în cerc şi să discute aprins cu 
încărcătorii lui. Regele nu greşise deloc atunci când îl plasase 
exact în acel loc. Comisul acţiona, fără să vrea, ca un paravan 
pentru Ash şi rege. Cu foiala lui neliniştită avea să alunge mai 
multe păsări spre ei. Un fazan singuratic îşi luă zborul şi ieşi 
din pădure, scoțând ţipete de avertizare şi bătând puternic din 
aripi. Zări armele, viră şi zbură jos şi repede, paralel cu linia de 
tragere de la stânga la dreapta. Regele îl dobori dintr-o 
lovitură. 

O masă uriaşă de păsări ţâşni de la marginea pădurii, 
ridicându-se rapid într-un nor imens, compact şi zburând mai 
sus şi mai repede decât le văzuse vreodată Ash la 
Sandringham. Vâjâitul sutelor de aripi acoperi zgomotul făcut 
de hăitaşi. Apoi începură să se facă auzite focurile de armă. 

Ash trase şi nimeri, de câteva ori, apoi întinse mâna după cea 
de-a doua puşcă fără să-şi ia ochii de la păsări. Eddison îi luă 
arma Purdey descărcată şi puse în mâinile lui Ash o armă 
Holland and Holland încărcată. Ash trase de două ori, rată o 
dată, luă cea de-a treia armă, o Westley Richards şi dobori a 
patra şi a cincea pasăre, înainte ca prima să fi ajuns la pământ. 

— Bine lovit, domnule, murmură Eddison, înmânându-i arma 
Purdey reîncărcată şi preluând-o pe Westley Richards. 

Erau arme de vânătoare artizanale, demodate. Preferinţele 
lui Ash se îndreptau spre o puşcă pe care i-o dăruise însuşi 
armurierul. Nu se pusese problema ca arma să fie considerată 
un fel de mită, însă simplul fapt că era utilizată de comandorul 
Ash îi oferea garanţia unei calităţi apreciate de sportivii bogaţi, 
în fond, arma era foarte bună şi, îşi zise el sincer, cel mai 
preţios obiect pe care îl poseda. 


Lordul Exeter şi Farquhar trăgeau sporadic, irosindu-şi 
vremea cu căutarea țintelor, în stolurile rărite mult din cauza 
foielii nerăbdătoare a lui Farquhar din timpul hăituitului. În 
stânga lui Ash, regele arunca spre cer un şir de salve ritmice, 
fără să privească fazanii care i se aşterneau la picioare unul 
după altul. Regele îşi păstrase puştile de tip vechi, din aceleaşi 
motive ca şi Ash. Ambii bărbaţi erau în permanentă mişcare, 
schimbându-şi direcţia paşilor în funcţie de fiecare poziţie nouă 
de tragere. Cu ani în urmă, când se cunoscuseră la o cursă de 
iahting, pe vremea când regele era doar Ducele de York, acesta 
îl învățase pe Ash să mânuiască puşca. 

Ultimele păsări îşi luară zborul pe deasupra lor, ca nişte 
elipse la sfârşitul unor propoziţii lungi - Ash şi regele se 
întoarseră şi le doborâră. După ultimele focuri de armă, urmă 
un moment de linişte în decursul căruia hăitaşii ieşiră dintre 
copaci, iar încărcătorii începură să cerceteze terenul presărat 
cu trupuri de păsări, numărându-le în vederea stabilirii 
scorului. 

Era un rezultat slab, în comparaţie cu standardele 
antebelice, când o duzină de vânători şi câteva zeci de hăitaşi 
doborâseră până la o mie de păsări într-o singură zi. Hăitaşii 
ieşiră şi ei în plin câmp, înveşmântaţi în hainele lor lungi, 
tradiţionale, de dimie albastră. Dar şi ei păreau marcați de 
privaţiunile războiului. Majoritatea o constituiau bătrânii şi 
băieţandrii. Cei câţiva oameni în puterea vârstei erau schilozi, 
cu câte o mânecă fluturând goală sau luptându-se să-şi menţină 
echilibrul în cârje, cu chipuri lipsite de viaţă. 

O căruţă trasă de un bătrân cal de tracţiune ieşi dintr-un 
desiş mai îndepărtat, mânată de un vizitiu reformat care tuşea 
mereu din cauza plămânilor arşi de gaz. Păsările fură atârnate 
de gât de rastelurile speciale ale căruţei de vânătoare. Câţiva 
iepuri împuşcaţi mai înainte, în drum spre terenul de 
vânătoare, fuseseră deja atârnaţi de picioarele din spate. 

Regele îi făcu semn lui Ash şi porniră împreună spre 
următoarea poziţie de tragere. Regele era un bărbat scund, 
îndesat, cu o barbă şi o mustață scurtă, cu o înfăţişare mai 
tânără raportată la cei cincizeci de ani ai săi, viguros şi cu 
obrajii înroşiţi de gerul umed. Liniştit şi timid, regele George se 
afla la antipodul zgomotosului bon vivant care fusese tatăl lui, 
regele Eduard. Acest teren de vânătoare de pe coasta Mării 


Nordului, în Norfolk, ce se întindea pe o suprafaţă de opt mii de 
acri, reprezenta marea lui bucurie, însă casa Sandringham era 
mult mai puţin somptuoasă decât multe conacuri englezeşti de 
ţară. 

Dar în privinţa manierelor şi a felului de a se îmbrăca putea 
fi considerat copia fidelă a tatălui său. De ei se apropie un băiat 
cu o sticlă de cidru şi pahare şi începu să toarne, pentru Ash şi 
pentru rege. 

Regele îl opri imediat: 

— Băiete, când o să fii destul de mare ca să ai o iubită, poţi s- 
o ţii de talie, dar sticla trebuie ţinută de gât. 

Porniră din nou pe terenul denivelat. Regele era cu câţiva 
centimetri mai scund decât Ash şi şchiopăta uşor. 

— la-o mai încetinel, Ash. Blestematul ăsta de picior iar îmi 
face necazuri din cauza umezelii de-afară. 

— Vă rog să mă scuzati, domnule. 

Regele căzuse rău de pe cal cu un an în urmă, în timp ce 
trecea în revistă o unitate a Forţelor Aeriene Regale. Ash 
jucase polo cu el şi îşi dădea seama ce accident cumplit trebuia 
să fi suferit. 

— Poate că francezii au dreptate să mănânce caii, spuse el. 

Regele râse. 

— Dragă Ash, te-ai descurcat foarte bine pentru un om care 
n-a mai tras în ultima vreme. 

— Mulţumesc, domnule... aş putea să vă întreb, am 
îmbătrânit eu sau păsările zboară mai repede şi mai sus? 

Regele luă în mână una din păsările de pe jos. Pieptul îi era 
tot roşu în locul în care glontele îi pătrunsese în corp. 

— Pune mâna pe asta. 

Ash luă pasărea în mână. Era slabă. 

— A trebuit să-şi poarte singură de grijă. Mă îndoiesc că un 
bărbat de vârsta dumitale ştie ce însemna, înainte de război, un 
fazan hrănit natural. Dar acum nu le mai putem da grăunţe, 
asta e de la sine înţeles. 

Decretul privind măsurile de apărare interzicea furajarea 
vânatului cu cereale, într-o perioadă în care submarinele 
germane scufundau vasele britanice ce transportau alimente. 
Păsările pe care le împuşcase Ash la marile partide de 
vânătoare de dinainte de război erau crescute şi hrănite în mod 
special pentru acest sport, fiind prea grase ca să poată zbura 


repede sau prea departe. În realitate, sarcina hăitaşilor în 
vremurile bune, pe când domnea pacea între marile imperii ale 
Europei, era să le determine pe aceste păsări să se înalțe în 
aer, în loc să lenevească stând într-un picior. 

În după-amiaza aceea, în timp ce se însera şi un vânt rece 
începea să sufle dinspre mare, regele spuse: 

— Avem ceva de discutat, Ash. După cină. 

O 

Singurul lucru pentru care-l invidiase Ash pe regele Angliei 
fusese căsătoria acestuia. [Îl vizitase adesea la Sandringham, 
unde se organizau partide de vânătoare, la Osborne, pe Insula 
Wight, ca să facă iahting şi ajunsese să considere mariajul 
regal drept o relaţie de parteneriat bazată pe sentimente 
reciproce. Regina Mary, May of Teck, era o femeie frumoasă şi 
inteligentă, la fel de timidă ca şi soţul ei şi cu mult mai instruită 
decât majoritatea capetelor încoronate ale Europei. 

li făcu lui Ash onoarea de a-l invita să se aşeze în dreapta ei 
la cină şi îi aminti de conversaţia pe care o purtaseră cu un an 
în urmă, când îi recomandase poeziile lui Robert Service. 

— Mie mi se pare puţin cam aspru, spuse ea, dar, fără 
îndoială reprezintă un antidot cum nu se poate mai potrivit 
pentru disperarea calmă a domnului Emerson. L-ai citit pe 
Rupert Brooke? 

Ash îl citise şi îl admirase, regreta însă să constate că nu era 
oportun să aducă vorba de poeţi şi mai recenți cum ar fi, de 
pildă, Sassoon, datorită atitudinii lor protestatare faţă de 
măcelul la care era supusă generaţia lor. 

Comesenii de la cină reprezentau un amestec între 
personalul Casei Regale şi vecinii din Norfolk, moşieri a căror 
viaţă se desfăşura în jurul propriilor terenuri de vânătoare. Ash 
îi cunoştea îndeaproape pe cei mai mulţi dintre ei. Sărea în ochi 
absenţa unora dintre oaspeţii obişnuiţi - fiii vecinilor ucişi în 
Franţa, inclusiv un băiat prin moartea căruia se încheia o linie 
genealogică ce pornea dintr-o ramură a regilor englezi din 
secolul al VIII-lea. 

Lordul Exeter şedea la stânga reginei Mary, vizavi de Ash. În 
interiorul încăperii, Lordul părea şi mai masiv, cu adevărat un 
munte de om, a cărui siluetă uriaşă distona cu deferenta pe 
care o manifesta faţa de rege şi regină. Avea peste cincizeci de 
ani, faţa roşie şi ridată din cauza băuturii, şi Ash îşi aminti că 


după părerea unora, s-ar fi aflat în legătură cu serviciile 
secrete. 

Ash îşi roti încă o dată privirea în jurul mesei şi îşi dădu 
seama că el şi Exeter erau singurii oaspeţi din afara cercului 
imediat al regelui, reprezentat de personalul casei sale şi de 
vecini. La Castelul Windsor, reşedinţa rurală oficială a regelui, 
puteau fi văzuţi amirali şi membri ai parlamentului, oameni de 
stat europeni, conți unguri şi alte personalităţi, adunate laolaltă 
din diverse raţiuni politice, dar la Sandringham regele se afla la 
el acasă. Aşadar, indiferent de intenţiile regelui în privinţa lui 
Ash, era vorba de o chestiune particulară care îl includea şi pe 
Exeter. 

La masă nu se servea niciun fel de vin. Regele George al V- 
lea făcuse jurământ de abstinenţă ceva mai înainte, în speranţa 
că supuşii lui vor lua exemplul de la el şi vor reuşi în felul 
acesta să mărească productivitatea fabricilor. Dar nu se 
schimbase nimic. Guvernul impusese cârciumilor un anumit 
orar, ca măsură de compromis, dar regele rămăsese fidel 
jurământului. Ash băuse nişte coniac la el în cameră, dar 
efectul acestuia dispăruse sub torentul de cidru şi de limonada. 

Ca de obicei, conversaţia începu cu comentariile despre 
vânătoare, dar subiectul se schimbă rapid - se discută despre 
război, despre pace, despre noul guvern care urma să fie 
format de primul ministru Lloyd George, despre zvonurile în 
legătură cu încheierea păcii. Ash asculta cu multă atenţie şi 
vorbea puţin. Acesta reprezenta genul de discuţii neoficiale din 
centrul puterii, pe care trebuia să le relateze ambasadorului 
Page, fără a le presăra cu propriile comentarii. Dar 
ambasadorul Page îl instruise pe Ash să-i explice regelui că, cel 
puţin în ceea ce-l privea pe el, Page, nu se aştepta ca englezii 
să accepte ultimele propuneri de pace ale preşedintelui Wilson 
fără victorie, având în vedere imensele sacrificii ale britanicilor. 

Anul 1916 fusese cumplit pentru aliaţi - Anglia, Franţa şi 
Rusia. Băteau pasul pe loc. Pe frontul de vest, ultimele şase luni 
de atacuri înverşunate aduseseră prea puţine câştiguri 
francezilor şi englezilor şi la sosirea iernii, nemţii erau la fel de 
bine aşezaţi de-a lungul Sommei cum fuseseră şi în primăvara 
aceluiaşi an. 

Trupele franceze începuseră să murmure, şi de Paşti 
izbucnise o rebeliune de mari proporţii la Dublin. Anglia 


trebuise s-o înăbuşe cu ajutorul forţelor armate, ceea ce 
provocase multă iritare în America. lar Lordul Kitchener, o 
adevărată personificare a armatei britanice, bătrânul soldat 
care făcea semn cu mâna de pe milioane de postere publicitare, 
îndemnându-şi semenii să se înroleze, se înecase în timpul unei 
misiuni în Rusia, când crucişătorul lui fusese lovit de o mină 
germană. Kitchener reprezentase o personalitate atât de 
importantă în opinia publicului britanic, încât acum circulau 
zvonuri cum că ar fi fost încă în viaţă şi că lucra la un plan 
secret menit să pună capăt războiului. 

Pe mare, armele miraculoase ale secolului XX - uriaşele nave 
de război care secătuiseră timp de cincisprezece ani bugetele 
trezoreriei - clacaseră, fără să înregistreze efectul scontat. În 
ciuda pierderilor uriaşe de vieţi omeneşti de ambele părţi, 
sângeroasa luptă din lutlanda nu afectase câtuşi de puţin 
echilibrul puterilor navale. Anglia continua să blocheze 
Germania prin vase de suprafaţă, în timp ce Germania bara 
accesul cu submarine - situaţie care tuturor ofiţerilor navali din 
lume, inclusiv lui Ash, li se părea inexplicabilă. La aceasta se 
adăuga conjunctura nefericită de pe uscat, unde neaşteptata 
forţă a mitralierelor ţintuise în noroiul tranşeelor milioane de 
infanterişti, spre uimirea unei întregi generaţii de militari. 

Dar situaţia aliaţilor era chiar mai dezastruoasă pe frontul de 
est, unde armatele ruse continuau să fie măcinate de artileria 
Puterilor Centrale. E drept, ruşii obţinuseră câteva succese 
răsunătoare împotriva austriecilor, dar germanii se revanşaseră 
pentru ineficiența partenerilor lor prin victorii zdrobitoare pe 
fronturile din România până la Marea Baltică. Şi problema cea 
mai cumplită, înfricoşătoare era - cât timp vor mai putea 
rezista ruşii? Dacă guvernul rus se prăbuşea şi era silit să 
încheie pace separată cu Puterile Centrale, Germania putea să 
transfere trei mii de tunuri şi un milion de oameni pe frontul de 
vest. 

Lordul Exeter părea bine informat în legătură cu Rusia. 

— Armata ţarului se compune din ţărani sălbatici, prost 
înarmaţi şi subnutriţi, mai mult mânaţi decât conduşi. În iarna 
aceasta căile ferate din Rusia sunt în pericol să se prăbuşească, 
şi, lună trecută, când am plecat din Petrograd, se vorbea deja 
că se simte lipsa aprovizionării cu alimente în oraşe. 

— O să fie revoluţie? întrebă regina. 


— Doamnă, nimeni nu poate şti... şi cu atât mai puţin ţarul. 

— Sărmana Alix, murmură ea aşa de încet încât numai Exeter 
şi Ash o auziră. Sărmanul Nicky. 

Schimbară o privire. Nikolai şi Alexandra, autocraţii 
stăpânitori ai Rusiei, le erau bine cunoscuți. 

— De fapt, ce aşteaptă Statele Unite? întrebă Lady Exeter, 
întorcându-se spre Ash cu o expresie care dădea de înţeles că 
cere mult, dar nu-şi face prea mari iluzii în privinţa aliaţilor. 
Sper că nu aveţi ezitări în privinţa aliaţilor. 

— Nu, doamnă, răspunse Ash, zicându-şi în sinea lui: 
Mulţumesc că aţi adus vorba despre asta. Prezentă apoi 
mesajul ambasadorului Page şi privi ca din întâmplare în 
direcţia regelui. 

— De fapt, chiar ieri l-am auzit pe ambasadorul american 
asigurându-l pe ministrul britanic de externe că Anglia merită o 
recompensă pentru lupta ei împotriva... 

— N-avem nevoie de nicio recompensă, replică ea prompt. 
Ceea ce ne trebuie nouă este un aliat. Ce intenţii aveţi? 

Mai tânără cu douăzeci de ani decât soţul ei, Lady Exeter era 
o femeie frumoasă, cu trăsături ferme şi cizelate, cu părul roşu 
strălucitor şi cu ochii învăpăiaţi de mândrie. Ash îşi amintea că 
fusese una dintre liderele mişcării radicale a sufragetelor de 
dinainte de război. Oare ajunsese la închisoare? Ash nu-şi mai 
amintea, dar multe dintre ele avuseseră această soartă. 
Probabil că nu, din moment ce era binevenită la această masă; 
s-ar putea ca războiul să fi reaşezat multe lucruri... 

Ash începu să explice că preşedintele Wilson, care fusese 
reales luna trecută pe baza angajamentului său de a ţine 
Statele Unite în afara conflictului din Europa, trebuia să ţină 
seama de un Congres format în marea majoritate din cetăţeni 
iubitori de pace, care refuzau orice amestec în ceea ce 
considerau ei a fi vechi rivalități între... iertaţi-l pentru ceea ce 
spune... între statele europene corupte şi reacționare. 

Regele George interveni: 

— Locotenentul Ash nu se ocupă de politica externă a 
Statelor Unite, aşa este, Kenneth? 

— Nu, domnule, dar aş putea să spun că... 

— Dar în mod sigur, domnule, se adresă Lady Exeter regelui, 
un ofiţer al Marinei Militare a Statelor Unite, ataşat al 
ambasadei americane, nu se poate să nu aibă măcar o idee 


vagă despre intenţiile ţării sale. 

— Intenţiile unei ţări democratice, răspunse Ash, nu sunt la 
fel de previzibile ca... 

Lady Exeter îl întrerupse cu un pufăit indignat, dar regele 
interveni imediat: 

— Lady Exeter, Kenneth Ash este un sportiv admirabil care, 
întâmplător, deţine şi un post în cadrul Marinei Militare a 
Statelor Unite. Te rog să mă ierţi, dar insist să fie considerat şi 
tratat numai ca sportiv atâta timp cât participă în calitate de 
invitat la partida mea de vânătoare şi să nu fie cicălit cu 
întrebări ce ar trebui adresate mai curând... 

— Maiestate, am vrut numai să... 

Cu un gest ferm, regele îşi puse mâna pe faţa de masă. 

— Draga mea, suntem într-un pavilion de vânătoare, nu în 
salonul tău din Londra. 

Lordul Exeter interveni înainte ca soţia lui să apuce să 
răspundă. 

— Maiestatea sa are dreptate, draga mea. Ash este un 
timonier de înaltă clasă şi un vânător foarte iscusit. Nu-l 
împovăra cu probleme la care nu i se poate pretinde să 
răspundă. 

Lady Exeter îşi înclină capul frumos în faţa regelui, apoi se 
întoarse către Ash, făcând să-i strălucească toate bijuteriile în 
acea mişcare rapidă. 

Ash îi răspunse cu un zâmbet pe care îl oferise ultima oară 
căpitanului unui distrugător când acesta îşi repezise dragorul 
de mine într-un doc de cărbune din Filipine. Nu-i făcea plăcere 
să fie considerat nici prost, nici filfizon, dar situaţia de sportiv 
care, întâmplător, deţine o funcţie în cadrul Marinei Militare, 
era supărător de asemănătoare cu aceea în care se simţea el 
însuşi de când începuse războiul - un fel de relicvă de pe 
vremea când o cârmă ţinută ferm şi elegant sau maxima 
vânătorului „ocheşte sus, nu te opri din tras şi nu verifica 
niciodată dacă ai nimerit” părea, cu adevărat, importantă. 

Regele intervenise în discuţie din amabilitate, dar ar fi 
preferat să-i răspundă singur Lady-ei Exeter, mai ales că se 
simţea pe deplin capabil s-o facă. Dar ambasadorul n-ar fi 
tolerat aşa ceva. În viziunea lui Ash, Germania constituia un 
duşman, naiba s-o ia de neutralitate! Militarismul german 
reprezentase un adevărat spectru pentru el încă de pe vremea 


când slujea ca aspirant la Annapolis, în timp ce Armata 
Imperială Germană şi Flota Maritimă deveneau din ce în ce mai 
puternice, mai agresive, testând puterea celorlalte imperii mai 
vechi, provocând şi atacând mereu. Probabil că ar fi pus 
stăpânire şi pe Filipine dacă viteazul şi nu mai puţin furiosul 
amiral Dewey nu le-ar fi ieşit în cale cu flota lui în 1898. 
Executaseră tururi de forţă similare în Europa şi în Africa. 

Ofițerii germani aveau un toast al lor: Der Tag - ziua în care 
Germania va călca în picioare toate constrângerile impuse de 
pace. Aşadar, războiul părea o continuare logică, directă şi 
macabră a tuturor amenințărilor şi lăudăroşeniilor nemților. 
Dar chiar şi ambasadorul Page, care dorea din tot sufletul o 
intervenţie, trebuia să se abţină când era vorba să se pronunţe 
în legătură cu războiul. În seara aceasta, Ash simpatiza cu el şi 
ar fi dorit să se poată abate de la acest scenariu politic, oricât 
de capabil ar fi fost să-l interpreteze şi să se eschiveze, în 
schimb, răspunse cu o mică înţepătură: 

— A fost un val mic, având în vedere laudele Excelenței Sale 
Lordul, soţul dumneavoastră. 

Femeia îi aruncă un zâmbet maliţios şi răspunse cu o altă 
împunsătură: 

— Eşti foarte spiritual... pentru un american. 

Lordul Exeter, remarcând probabil privirile apreciative pe 
care le schimbaseră, interveni din nou: 

— Orice american care, atunci când îi faci cunoştinţă cu 
cineva, nu spune „încântat de cunoştinţa” îmi place fără 
rezerve. De ce fac aşa conaţionalii dumitale, Ash? Dumneata te 
abati de la regulă. 

— Mi-aş permite să vă sugerez, Excelenţă, ca data viitoare, 
când cineva vă va răspunde „încântat de cunoştinţă”, să-l 
informaţi că „da, ar trebui să fii al naibii de încântat”. 

Exeter izbucni în râs, la fel şi soţia lui şi regele, care îi 
aruncă o privire scurtă reginei Mary. Aceasta se ridică cu un 
zâmbet cald adresat lui Ash. 

— Doamnelor, să-i lăsăm pe domni să-şi fumeze trabucurile. 

O 

Un valet prezentă fiecărui oaspete o cutie de mahon şi 
curând un nor albăstrui de fum se ridică deasupra mesei. 
Conversaţia reveni la vânătoare şi vecinii regelui, care 
păstraseră tăcerea tot timpul cât avusese loc discuţia 


precedentă; acum li se oferea în sfârşit un subiect de 
conversaţie. Dar nu fu decât un răgaz foarte scurt pentru 
nobilii de ţară. Abia apucase Ash să tragă câteva fumuri de 
trabuc, şi regele le sugeră să li se alăture doamnelor. Tocmai se 
pregătea să stingă trabucul, când regele îl opri printr-un gest, 
în timp ce restul comesenilor îşi împingeau scaunele înapoi. 

Farquhar îi conduse afară şi, curând, Ash şi regele rămaseră 
singuri în sufrageria goală. Între cei doi se întindea masa 
imensă presărată din loc în loc de scrumiere. 

— Vino mai aproape, Kenneth. Ia-ţi şi trabucul. 

Ash se muta în capul mesei şi se aşeză pe scaunul ocupat mai 
înainte de Lady Exeter, la dreapta regelui. Invitaţia acestuia 
reprezenta semnalul de începere a unei conversații lejere, fără 
convenienţe, ca atunci când un căpitan de vas renunţă 
temporar la orice fel de formalităţi în relaţiile cu unul din 
ofiţerii lui subordonați. Misterul se apropia de deznodământ. 

— Mă bucur tare mult să te revăd, Kenneth. Te invidiam când 
mă gândeam că te-ai întors pe mare. 

— Abia dacă am apucat să trec pe acolo, că m-au şi înhăţat şi 
m-au trimis cu treburi diplomatice. Ridică din umeri. Cred că 
asta este răsplata pentru faptul că vorbesc limbi străine şi ştiu 
care e diferenţa dintre un cavaler şi un baronet. 

— Oh, ce n-aş da să fiu din nou comandant de navă! Dacă aş 
putea să-mi iau soţia cu mine, aş fi cel mai fericit om din 
Marina Militară Regală pe dragorul meu de mine... Aşadar, ţi-a 
părut rău că a trebuit să renunţi din nou? 

— Am ordin să mă prezint pe crucişătorul San Diego luna 
viitoare. Ca ofiţer executiv. Marina mi-a promis şi un 
distrugător peste câţiva ani. Slavă Domnului că mi se oferă 
şansa să mă întorc, în sfârşit, pe mare. M-am săturat până-n 
gât să tot privesc cursa din iahtul oficial. 

Regele zâmbi. 

— Pot să-ţi dau un sfat? Nu te autoamăgi la gândul că te vei 
mulţumi cu comanda unui vas. Eşti obişnuit cu o viaţă mult mai 
liberă - ai o inimă de diplomat, aproape de politician. Îţi place 
să fii în centrul evenimentelor. Te simţi la largul tău în Europa. 
Acesta este genul de activitate care te-a atras întotdeauna. 

— Asta s-ar putea să fi fost adevărat înainte de război. Dar 
diplomaţia a dat greş, Maiestate. La drept vorbind, farmecul şi 
bunele maniere nu par a mai avea cine ştie ce importanţă în 


momentul de faţă. 

— Eşti un om de acţiune, Kenneth, şi natura te-a înzestrat cu 
un farmec aparte. Te-am văzut în acţiune şi... 

Ash scutură din cap. 

— Ne eşti genul de om retras, ca mine, insistă regele. Pe tine 
te încântă Europa. Londra... Paris... şi ştim cât de mult admiri 
baletul, adăugă el cu un zâmbet care insinua că ar putea fi 
vorba de relaţia de lungă durată, deşi intermitentă, a lui Ash cu 
Tamara Tişkova, prima balerină a Teatrului Imperial Rus. N-o 
mai văzuse de trei ani pe Tamara, dar oamenii îşi mai aduceau 
aminte. Dar ea? se întrebă în sinea lui, oare ea îşi mai amintea 
de el? Uite ce este, Kenneth... tu îl cunoşti pe împărat...? 

— Da, Maiestate. L-am văzut ultima dată la nunta fiicei lui cu 
ducele Ernst August. 

Ash părea debusolat. Regele ştia foarte bine că se întâlnise 
cu împăratul în mai multe împrejurări, îndeosebi în aceasta din 
urmă. 

— L-ai bătut odată la Cowes, nu-i aşa? 

— Şi am pierdut prompt următoarea cursă în favoarea 
Maiestăţii voastre, răspunse Ash, la fel de nedumerit. Nu era în 
firea regelui să amintească nişte lucruri arhicunoscute. 

— Ai pierdut în faţa ambarcaţiunii Britannic, nu în favoarea 
mea. Kenneth, vreau să faci ceva pentru mine. 

— Desigur, Maiestate. 

— Nu te grăbi cu răspunsul. Vreau să duci un mesaj la Berlin. 
Vărului meu, Willy. 

— Împăratului? 

— Dacă ţi-ai vedea mutra! exclamă regele George. Ash era 
uluit. Presupusese că regele avea de transmis un mesaj 
particular. Înarmat cu un Jaissez-passer diplomatic, un curier 
neutru ca el putea călători aproape oriunde cu un mesaj 
particular, străbătând frontierele fără să fie chestionat. Dar 
nicio clipă nu-i trecuse prin minte că regele doreşte să 
stabilească o legătură particulară cu duşmanul de moarta al 
Angliei. 

— Am spus, vărului meu, continuă regele. Este vorba de o 
problemă de familie, o chestiune foarte delicată. Nu pot trimite 
un englez la împărat, asta e limpede, şi nici nu pot risca să 
apelez la telegraf sau la poşta obişnuită. De asemenea, mi-e 
imposibil să comunic prin intermediul ambasadei unei ţări 


neutre, pentru că nu pot să-mi redactez mesajul în scris. Dacă 
ar fi interceptat şi dat publicităţii, aş fi nevoit să abdic. Şi nu 
mai puţin important este faptul că trebuie prezentat 
împăratului Wilhelm neoficial şi cât se poate de convingător. 
Am nevoie de om neangajat în luptă, în care pot avea încredere 
ca în cel mai fidel dintre supuşii mei. 

— Mă simt onorat că v-aţi gândit la mine, Sire, spuse Ash. 

Dar mintea lui examina într-o grabă nebună diferitele 
aspecte ale cererii regelui - mândria de a fi fost ales, emoția de 
a intra în acţiune, îngrijorarea că o astfel de misiune ar putea 
să-i altereze relaţiile şi să contravină responsabilităţilor sale în 
calitate de ataşat, un fel de pescuit în ape tulburi, dacă nu 
cumva chiar ceva ilegal... Dar regele nu ceruse ajutorul unui 
ofiţer al Marinei Militare. Se adresase unui prieten... unui 
prieten care, din întâmplare, deţinea o funcţie în cadrul 
Marinei Militare a Statelor Unite... Ambasadorul Page avea să 
aprobe misiunea regelui cât ai clipi din ochi. Totul pentru 
Anglia. Dar marina, totuşi... oh, bineînţeles - acesta era sensul 
şaradei regelui. O partidă de vânătoare de o săptămână la 
Sandringham îi oferea lui Ash suficient timp ca să călătorească 
în secret până în Germania şi să se întoarcă înainte de a trebui 
să se prezinte la Londra. Şi dacă împăratul îl arunca în vreo 
închisoare germană? Page şi Marina Militară puteau să se 
dezică de el. La fel şi regele. Dar ce uluitoare şansă de a juca 
într-un joc ca acesta! 

— Sunt gata să fac ce-mi cereţi, Sire. 

Dar, în loc să-i mulţumească, regele George rămase cu 
privirea, pierdută spre pădurea de candelabre care luminau 
masa lungă. Într-un târziu îi spuse: 

— E vorba de ceva mai mult... Mesajul meu către împărat 
este numai începutul... Degetele regelui tremurau uşor când îşi 
apropie trabucul de buze. Ambasadorul meu la Petrograd şi toţi 
consulii mei din Rusia sunt convinşi că guvernul vărului meu, 
ţarul Nikolai, va cădea. Fie din cauza revoluţionarilor, fie ca 
urmare a unor intrigi de palat. Mi s-a spus că singura 
necunoscută o constituie momentul când se va întâmpla acest 
lucru. Nici nu se pune problema să fie evitat. Regele privi fix în 
ochii lui Ash. Intenţionez să-i salvez pe verii mei Nikolai şi 
Alexandra şi pe copiii lor şi să le ofer azil în Anglia. 

Primul gând al lui Ash fu că Statele Unite vor interveni 


imediat în războiul mondial de partea aliaţilor în momentul în 
care ţarul Romanov va fi răsturnat de la putere, ceea ce va avea 
drept consecinţă înfrângerea Germaniei şi sfârşitul războiului. 

— Cum intenţionaţi să puneţi în aplicare operaţiunea de 
salvare, Sire? 

— O să trimit un crucişător britanic la Murmansk. 

Ash încuviinţă din cap. Dar Murmanskul era la peste o mie de 
mile nord de Petrograd - un drum lung şi greu de străbătut în 
condiţiile declanşării revoluţiei. 

— Şi împăratul, Maiestate? întrebă el. Ce legătură are 
împăratul cu planul Maiestăţii voastre? 

— Protecţie. O scufundare de felul celei suferite de 
Kitchener, avându-i pe Romanovi la bord, ar fi cumplită. Vreau 
să-l rogi pe Willy să garanteze libera trecere a crucişătorului 
meu. 

Ash dădu din cap în tăcere. 

Moartea bătrânului general le amintea conducătorilor 
Europei de indiferența, ba chiar insolenţa armelor moderne 
care nu aveau niciun fel de respect pentru grade şi ranguri 
militare. 

— Vă cer scuze, Maiestate, dar împăratul nu poate să 
garanteze libera trecere printre mine şi submarine. Dragoarele 
de mine şi submarinele depăşesc cu mult raza de acţiune a 
cablurilor telegrafice. Veţi avea nevoie, literalmente, de o 
escortă germană din Rusia până în Anglia ca să asigure 
securitatea ţarului. 

— Exact! De-o escortă am nevoie. Va trebui să-l convingi pe 
împăratul Wilhelm să asigure protecţia crucişătorului meu. 

— E un ordin foarte dificil, Maiestate. Submarinele germane 
U-boat... 

— Willy îl iubeşte pe Nicky ca pe un fiu şi nutreşte o 
afecţiune specială pentru verişoara noastră Alix; e cea mai 
frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată, cu excepţia 
soţiei mele. Willy nu este nici pe departe monstrul înfăţişat de 
aparenţe, indiferent de ceea ce se scrie în ziare pentru 
încurajarea naţiunii. 

— Credeţi aşadar că împăratul va pune familia mai presus de 
naţiune... 

— Ştii oare, Kenneth, că bunica noastră, regina Victoria, a 
murit în braţele împăratului? Plângea ca un copil, apoi a 


încercat să preia integral sarcina înmormântării. Aşa e el... dar 
întotdeauna a fost foarte drăguţ cu Nicky, chiar dacă uneori l-a 
copleşit cu sfaturile sale în privinţa modului de guvernare a 
Rusiei. O să vadă lucrurile la fel ca mine. Şi în cazul acesta, ne 
va ajuta să-l convingem pe Nicky să accepte azilul. Nicky este 
încăpățânat, deşi e departe de a fi prost, aşa cum îl crede 
lumea. Dacă oferta noastră de salvare va veni din partea 
amândurora, a mea şi a lui Willy, el şi Alix vor accepta... 

Toate aceste diminutive, Willy, Nicky şi Alix, făceau ca 
fantasticul plan al regelui să semene cu pregătirile pentru o 
petrecere de familie, în aparenţă cât se poate de inofensive. 
Ash se simţi obligat să formuleze o obiecţie. Îşi alese cuvintele 
cu mai multă grijă. Fără să fie un om prost, George era în 
primul rând rege, ba chiar unul foarte bun, şi oamenii se soiul 
acesta nu prea sunt încântați să primească sfaturi. 

— Bineînţeles, nu ştiu cu cine v-aţi mai sfătuit, Sire, dar... 

— Cu nimeni. După cum ţi-am spus, este vorba de o 
chestiune strict familială, cunoscută doar de cei direct 
interesaţi, îl vom salva pe Nicky şi vom lăsa guvernele noastre 
să se descurce cum ştiu cu războiul acesta blestemat... şi îl vom 
învinge pe Willy, în cele din urmă, pe Dumnezeul meu că da, 
dar cu ce preţ... 

— Da, dar nu vă asumaţi riscul ca numele Maiestăţii voastre 
să fie asociat cu acţiuni care ar putea să-l deruteze sau chiar 
să-l submineze pe aliatul Angliei, Rusia... 

— Departe de noi gândul de a lăsa impresia că subminăm pe 
cineva, se răsti brusc regele, trecând pe neaşteptate la pluralul 
autorităţii. Nu avem intenţia să slăbim forţele aliatului nostru, 
Kenneth. Nu dorim decât să ne salvăm vărul - în ciuda 
defectelor lui, Nicky, Alix şi copiii lor au dreptul să-şi petreacă 
restul vieţii în pace, în Anglia. 

— Pe cine intenţionaţi să trimiteţi în Rusia, Sire? 

— Ei bine, aşa cum ai spus, atâta timp cât ţarul nu este 
înlocuit de un guvern provizoriu, e absolut necesar să salvăm 
aparențele. Din acest motiv nu pot trimite un englez la ţar - nici 
ofiţer, nici diplomat. Nu pot să şterg limitele dintre familie şi 
naţiune. 

— Ce-aţi zice de un rus? De cineva capabil să se descurce la 
curtea ţarului? 

— În acest caz nu s-ar putea evita implicarea într-una din 


intrigile lor. 

— Sau un cetăţean particular, ca de pildă Lordul Exeter? 
Pare să cunoască Rusia. 

Regele scutură din cap, şi Ash avu presimţirea sumbră că nu 
va ridica niciodată ancora pe vasul Son Diego. 

— Nu. Chiar şi un agent particular recunoscut însă ca supus 
britanic ar aduce prejudicii importante Coroanei Britanice. Aş 
putea însă trimite o persoană neutră... un american... Când 
intră în vigoare ordinul dumitale de a te prezenta la bordul 
vasului San Diego? 

— Lunea următoare, Sire. Dar nu văd cum aş putea ajunge în 
Rusia şi înapoi până în ianuarie... 

— Ştiu că îţi cer foarte mult, Kenneth. Te rog, nu te sfii să 
refuzi... 

— Am făcut pe diplomatul prea mult timp, Sire. Am nevoie de 
ceva acţiune în prealabil. 

— Kenneth... Te-am văzut în acţiune. Sunt sigur că n-ai uitat 
Berlinul. Ştiu că n-am... 

— Presupun că, dacă aş fi avut timp să mă gândesc, m-aş fi 
mişcat mai încet. Ash zâmbi. S-a întâmplat să mă aflu în drum. 

— Tocmai faptul că ai acţionat înainte de a te gândi mi-a 
salvat viaţa. 

O 

Mai 1913. Trecuseră patru ani, şi regele tot mai era obsedat 
de expresia de rătăcire zugrăvită pe faţa asasinului - de 
privirea aceea încărcată de ură, parcă şi mai cumplită datorită 
nuanţei de triumf conferite de performanţa de a fi reuşit să se 
strecoare printre gărzi. Faptul că gloanţele lui îi fuseseră 
destinate vărului său, Nicky, avea prea puţină importanţă. 

În anii domniei tatălui său, Eduard, asistase la atacurile 
periodice ale anarhiştilor europeni îndreptate împotriva 
capetelor încoronate. Aşa după cum spunea cândva regele 
Italiei, toate acestea reprezentau riscurile meseriei. Şi dintr-o 
dată, în grădina unui palat din Berlin, la câteva clipe după o 
superbă ceremonie de căsătorie, i se întâmpla şi lui acelaşi 
lucru. Era un atac tipic pentru perioada antebelică; omul părea 
dezorientat - îl confundase cu vărul lui, ţarul - şi deosebit de 
periculos pentru că nu-i păsa câtuşi de puţin de propria viaţă. 
Câţiva centimetri mai într-o parte, şi primul glonte ar fi trecut 
prin capul regelui. Câţiva centimetri în partea cealaltă, şi 


regina ar fi fost moartă. 

Mai târziu, regele îşi amintise că-l văzuse pe omul acela de 
mai multe ori în ultimele zile, în timp ce îi urmărea cu privirea 
pe oaspeţii din procesiunea organizată de împărat cu prilejul 
căsătoriei unicei sale fiice cu Ernst August de Brunswick- 
Luneburg. Graţie căsătoriei unei fete urâte dispărea fisura 
dintre vechile case de Hollenzollen şi Brunswick. Fusese cea 
din urmă întâlnire dintre el, Nicky şi Willy şi, ca o ironie a 
soartei, ultima mare ceremonie regală înainte ca primul război 
mondial să distrugă mitul puterii de care dispuneau capetele 
încoronate din Europa de a menţine pacea. 

Asasinul se travestise în preot ortodox şi, cu toată 
eficacitatea lor, gărzile imperiale ale împăratului nu reuşiseră 
să-l descopere. După ce procesiunea oficială se încheie, şi fiica 
cea urâtă a împăratului plecă în călătorie de nuntă, în grădinile 
palatului a mai continuat o petrecere neoficială. Ţarul Nikolai 
tocmai se îndepărtase ca să stea de vorbă cu împăratul, când 
regele îl zărise pe Ash în compania prietenei sale, balerina 
rusoaică, după toate aparențele invitata Marelui Duce Valeri, 
amantul ei - ruşii erau foarte toleranţi în privinţa acestor 
chestiuni. Regele păruse surprins, dar se liniştise când 
constatase că rusoaica nu venise şi la biserică. 

Regele îi făcuse semn lui Ash, aflat acolo în calitate de 
reprezentant al ambasadei lor la Berlin, unde era ataşat în acel 
moment. Regina îşi exprimase dorinţa de a face cunoştinţă cu 
balerina. Tocmai îşi strângeau mâinile când pistolarul ţâşnise în 
sutana lui neagră, scosese arma şi trăsese. Oamenii începuseră 
să ţipe şi gărzile veniră în goană. Totul se termină în câteva 
secunde. Pistolarul zăcea mort la picioarele lor, May se agăţase 
speriată de el ca un copil, Ash avea umărul străpuns de un 
glonte şi dansatoarea se prăbuşise la picioarele lui cu ochii în 
lacrimi. Regele era gata să jure până la sfârşitul zilelor sale că 
Ash păşise în faţa glontelui şi secretarul lui particular, 
Stamfordham, îi confirmă lucrul acesta, deşi Ash se încăpăţâna 
să susţină că nu făcuse altceva decât să-i aplice agresorului un 
croşeu de stânga şi să încerce să-şi scoată sabia din teacă. 

O 

— Kenneth, eşti singurul om care poate duce la bun sfârşit 
această misiune. Regele începu apoi să-i enumere motivele pe 
un ton foarte convingător: Eşti un ofiţer de prim rang. Pot avea 


încredere în dumneata că vei face ceea ce trebuie la momentul 
potrivit. Sunt convins că vei fi în stare să operezi şi pe cont 
propriu dacă va fi nevoie. Odată ajuns la Petrograd, vei 
beneficia şi de un mic ajutor preţios din partea mea. Eu trebuie 
să rămân departe de toate aceste demersuri, tocmai din 
motivele pe care le-ai menţionat. În plus, îi cunoşti şi pe 
împărat şi pe ţar. Ei ştiu că numai pe dumneata te-aş putea 
trimite cu o asemenea însărcinare. Nu e nevoie de niciun fel de 
introduceri sofisticate. În plus, îi cunoşti pe ruşi. Prietenia 
dumitale cu Mademoiselle Tişkova ţi-a oferit, de-a lungul anilor 
- sunt sigur de asta - o imagine mai fidelă asupra sufletului 
rusesc, ceea ce te va ajuta să-i convingi pe ţar şi pe cei din 
preajma lui. 

Ash scutură din cap. Aluzia de mai înainte nu fusese, aşadar, 
întâmplătoare şi nici gratuită. 

— Vă rog să înţelegeţi, Maiestate, că nu pot apela în niciun 
fel la Mademoiselle Tişkova... 

— Mă refeream numai la cunoştinţele şi relaţiile pe care ţi le- 
ai făcut în trecut. 

— Totul s-a terminat, spuse Ash. O dată pentru totdeauna şi... 

— Bineînţeles, te rog să mă ierţi că am adus vorba despre 
asta. Sunt atât de îngrijorat că... Te rog să-ţi reconsideri 
atitudinea... trebuie să existe o modalitate de a amâna 
executarea ordinului. Poate că aş putea pune o vorbă bună 
undeva, în mod indirect? 

— Poate, consimţi Ash, deşi ştia că e imposibil. Ofiţer 
executiv pe un crucişător nou-nouţ - era un post pentru care 
făceau coadă zeci de ofiţeri cu vechi state de serviciu... Trebuia 
să renunţe la multe... chiar la cariera lui - pentru un prieten. La 
foarte multe. Dar aici nu era vorba numai de o alegere între 
prietenie şi carieră. Inţelegea că Rusia avea să fie un aliat mult 
mai pe gustul Americii fără ţarul Nikolai. În acest caz, America 
ar fi putut interveni în Europa, ca să ajute la înfrângerea 
Germaniei şi să pună capăt războiului. lar regele, indiferent de 
motivele lui, îi oferise şansa de a face ca acest lucru să devină o 
realitate. 

— Mă simt onorat de cererea Maiestăţii voastre. Voi încerca. 

Regele se aplecă peste masă şi îl apucă strâns de braţ. 

— Mulţumesc. Dar nu-ţi fac o onoare. Sunt încredinţat că poţi 
să duci la bun sfârşit o asemenea însărcinare. 


— Mai am încă o problemă. Trebuie să lămuresc lucrurile cu 
superiorii mei. 

Spre marea surpriză a lui Ash, regele nu avu nicio obiecţie. 

— Bineînţeles. Dar ai putea să te limitezi la un raport adresat 
direct ambasadorului Page? 

Ash încuviinţă din cap. 

— Cred că da. Din întâmplare, şeful meu ierarhic se află în 
momentul de faţă la Berlin. 

— Excelent, spuse regele. Sunt sigur că ambasadorul Page va 
înţelege situaţia... aş dori să pot să-ţi ofer mai mult sprijin. 
Oricum, poţi să invoci numele Lordului Exeter la Petrograd 
dacă ai nevoie să fii prezentat şi alte chestiuni de genul acesta. 
Are unele interese comerciale în Rusia. 

— Exeter? întrebă Ash şi se ridică în picioare o dată cu 
regele. Îmi puteţi spune dacă face parte din Serviciile Secrete? 

— Lordul Exeter mă slujeşte în calitate de persoană 
particulară, zise regele, lăsând fără răspuns întrebarea lui Ash. 
Trebuia să facă nişte cercetări. Nu voia să servească drept 
momeală Serviciilor Secrete Britanice şi nici să amestece 
însărcinarea primită din partea regelui cu vreuna din misiunile 
lor speciale. 

Regele adăugă: 

— De fapt, Lordul Exeter te aşteaptă ca să te ducă cu maşina 
diseară la Yarmouth, de unde o să iei vaporul spre Haga. 

— Nu... 

— Nu? Dar am crezut că... 

— Nu, Maiestate. O să mă duc la Yarmouth pe drumul 
obişnuit. Cu trenul de la Londra. 

— Viteza joacă un rol important, Kenneth. După cum se 
spune, Rusia este în mare fierbere. Lasă-l pe Exeter să te ducă 
la vaporul care ridică ancora la miezul nopţii. O să fii la Haga 
mâine dimineaţă. lar întâlnirea dumitale cu ambasadorul Page 
poate să aştepte până te întorci de la Berlin, asta în mod sigur. 

— Nu este vorba de asta, Maiestate. Dar Olanda este 
principala cale neutră de acces spre Germania. Colcăie de 
spioni. Şi n-aş vrea ca agenţii germani să mă vadă îmbarcându- 
mă la bordul vasului după ce am coborât din maşina Lordului 
Exeter. 


3 


— Te-ai întors devreme, spuse Walter Hines Page. Ai 
împuşcat vreun gonaci? 

Ambasadorul Statelor Unite în Marea Britanie era un om 
suferind, şi boala lui, severă şi cronică, părea că se reflectă în 
cearcănele uriaşe de sub ochii săi mari şi în sprâncenele 
încruntate. Îi întinse lui Ash o mână osoasă şi însoţi gestul său 
de un zâmbet tremurător. Avea şaizeci şi unu de ani şi arăta de 
şaptezeci... 

Ash atribuia comportamentul prietenesc şi absolut neoficial 
al lui Page îndelungatei lui cariere de ziarist. Woodrow Wilson 
îi încredinţase funcţia de ambasador la Curtea Sf. James ca 
răsplată pentru faptul că îl sprijinise pe preşedinte încă de la 
început, iar Page fusese bucuros să se apuce de diplomaţie. [i 
plăceau intrigile, îi admira pe britanici aşa cum, probabil, 
numai un gentleman din Vechiul Sud ar fi fost capabil şi 
considera militarismul german drept blestemul secolului. 

— Din moment ce căpitanul Wesley se află la Berlin, m-am 
gândit că cel mai bine ar fi să vă raportez direct 
dumneavoastră, domnule ambasador. 

— Ce dorea regele? întrebă Page, făcând un gest nerăbdător 
cu mâna sa scheletică. 

— Ei bine, domnule, este vorba de o chestiune extrem de 
delicată, de ordin personal... 

— Dă-i drumul, băiete, trebuie să prind trenul. 

Ash trase aer în piept şi spuse totul dintr-o singură răsuflare: 

— Regele George vrea să-şi unească forţele împreună cu 
împăratul Wilhelm pentru a-l salva pe vărul lor comun, ţarul 
Rusiei, de ceea ce regele se teme că va fi o revoluţie iminentă. 

— Să-l salveze? Vrei să spui că intenţionează, să-l scoată 
cumva din Rusia? 

— Da, domnule, şi îi oferă azil în Anglia. 

— Împreună cu împăratul. 

— Regele va trimite un crucişător al Marinei Militare 
Britanice la Murmansk, în cazul în care împăratul Wilhelm este 
de acord să-i acorde protecţie printr-o escadrilă de submarine 
pentru a ajunge cu bine, înapoi, în Anglia. 

— Şi cine naiba este acela care va trebui să-l convingă pe 
împărat să conspire cu aliaţii? întrebă Page. 


— Se pare că eu voi fi acela, cu permisiunea dumneavoastră, 
bineînţeles. 

Ochii lui Page se închiseră până când din ei nu mai rămase 
decât o fantă subţire. 

— Şi, presupunând că ai reuşi să faci treaba asta, cine va 
trebui să-i prezinte această... schemă... ţarului? 

— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule, se pare că, din 
nou, tot eu voi fi cel ales să facă această încercare. Regele 
susţine că trebuie să fie o persoană neutră. Evident că voi avea 
nevoie de un fel de concediu prelungit, o scutire de îndatoririle 
mele curente, domnule, precum şi de o amânare a prezentării 
la post, care urma să aibă loc în ianuarie, pe crucişătorul San 
Diego. 

— Credeam că abia aştepţi să te întorci pe mare. 

— Aşa şi este, dar, domnule, nu e mai puţin adevărat că 
atitudinea Congresului va fi mult mai favorabilă unei eventuale 
intervenţii dacă ţarul va fi plecat şi...? 

— Înţeleg... să pună capăt autocrației din Rusia şi să învingă 
militarismul german dintr-o singură lovitură. Ar fi o realizare 
remarcabilă pentru un tânăr ofiţer, asta vrei să spui, domnule 
locotenent? 

Ash se simţi uşor stingherit. 

— Ştiu că nu sunt decât un ofiţer naval, domnule. De fapt, 
nici măcar atât, îndeplinesc doar misiunea de curier. Nu sunt 
niciun fel de amiral Dewey, asta în mod sigur - însă mă 
gândesc la vorbele pe care obişnuia să le spună preşedintele 
Roosevelt. Zicea că vrea să apuce istoria de gât şi să facă în aşa 
fel încât să se întâmple ceea ce trebuie. Nu vreau să spun că aş 
putea fi tocmai eu omul acela, dar n-am putea oare să... 

— Ce-l face pe rege să creadă că dumneata eşti omul potrivit 
pentru a pune mâna pe ţar? 

— Nu ştiu dacă sunt, domnule, dar... ei bine, se pare că 
regele are o părere oarecum exagerată despre mine... crede că 
sunt un om de talent, sau cam aşa ceva... 

Ash nu se mai simţea stingherit, ci de-a dreptul idiot. 

— Aşa, un fel de Conte de Monte Cristo? întrebă sec Pag. Va 
trebui să faci pe dracu-n patru ca să ieşi basma curată din... o 
treabă ca asta. 

În acest moment, Ash fu sigur că Page se va opune şi se 
simţea oarecum uşurat. Dar după un timp, pe chipul cadaveric 


al lui Page înflori un zâmbet. 

— Minunat. 

— Poftim? 

Page trase lanţul de la ceas, se uită să vadă cât e ora şi 
spuse: 

— la-ţi haina, comandorule. Mergem la o plimbare cu 
maşina. 

O 

Sunând din claxoanele sale cromate, maşina de oraş a 
ambasadei americane îşi croia drum prin şirul de ambulante 
negre care şerpuiau spre Charing Cross şi pe sub platformele 
acoperite spre peroanele gării. Walter Hines Page se simţi al 
naibii de mândru când o polițistă le ceru să tragă pe dreapta, 
salutând elegant în faţa steguleţului american ce flutura pe 
aripa automobilului - încă un semn că acţiunile Statelor Unite 
creşteau în timp ce imperiile europene se surpau unul pe altul, 
îndreptându-se spre faliment. 

— Nu cobori din maşină, îl avertiză el pe Ash. Nu vreau să fii 
văzut cu noi. 

Ash se lăsă pe spate nedumerit şi poate şi puţin iritat că 
avusese încredere şi i se confesase lui Page. Aşteptă să audă ce 
mai urmează. Page lăsă geamul în jos. Gara era învăluită în fum 
de cărbune. Sute de bărbaţi în uniforme de luptă se grăbeau 
spre trenuri. Femeile păşeau alături de ei, ţinându-i de braţ. 
Unele plângeau, dar cele mai multe aveau lipite de buze 
zâmbete încremenite. 

— Amirale Innes! strigă răguşit Page. Domnule Banks! 

Efortul de a se face auzit pe deasupra vuietului sutelor de 
oameni şi a tropăitului sutelor de ghete îi răni gâtlejul, dar abia 
dacă băgă de seamă, atât era de emoţionat. După părerea lui, îi 
servise prea mult timp preşedintelui Wilson drept cal de bătaie 
ori de câte ori îndemna poporul american să intre în război 
alături de aliaţi. De astă dată, intervenţia era la latitudinea lui, 
cu condiţia de a-i putea convinge pe Banks şi pe amiralul Innes 
să-l ajute pe Ash şi, bineînţeles, ca acesta să se dovedească la 
înălţimea misiunii. 

Pântecosul amiral Innes zări maşina. Banks, un civil lung şi 
deşirat îmbrăcat într-un trenci, se grăbi spre el. 

— Tocmai s-au întors dintr-o inspecţie a porturilor franceze 
de la Atlantic, îi spuse Page lui Ash. În eventualitatea unor 


transporturi de trupe, dacă reuşim să intrăm în război. 

Ash încercă să schiţeze un salut din poziţia în care se afla 
atunci când aceştia se urcară în maşină. Amiralul Innes trecuse 
de cincizeci şi cinci de ani, era scund şi rotunjor, eroul luptelor 
de la Manila, cunoscut în cadrul Marinei Militare ca un om 
foarte independent. Banks, originar din Vestul mijlociu, se 
număra printre consilierii confidenţiali ai preşedintelui. Ca şi 
colonelul House, era purtător de cuvânt al preşedintelui. Deşi 
nu avea niciun titlul oficial, în realitate deţinea o funcţie 
superioară faţă de aceea a amiralului şi a lui Page; acesta era 
omul pe care trebuia să-l convingă Page. După ce se aşezară în 
faţa lor, în compartimentul pentru pasageri al automobilului, 
Page îl prezentă pe Ash. 

— Ai fost aghiotantul lui Mahon, nu-i aşa, comandorule? 

— Da, domnule amiral. La Haga. 

Banks îi strânse mâna lui Ash şi făcu haz de memoria lui de 
politician. 

— Am avut plăcerea să-l cunosc pe tatăl dumitale la un 
Congres din Bull Moose, în 1812. Mi-a spus că fuseseşi trimis la 
Conferinţa de Pace de la Portsmouth. Cum se face că ai 
îmbrăţişat cariera navală? Tatăl dumitale lăsa să se înţeleagă 
că vei călca pe urmele lui - remarcabil gentleman, tatăl 
dumitale, spuse Banks şi adăugă cu admiraţie sinceră: Şi al 
naibii de mândru. 

— Nu aveam aceeaşi părere în privinţa vieţii într-un oraş mic, 
spuse Ash zâmbind. 

— Într-un oraş mic? Dar el locuieşte, practic, în Casa 
Statului. 

— Am avut o divergență de opinii şi în această privinţă: nu mi 
se părea interesantă Casa Statului. Eram prea tânăr ca să mă 
ocup de legi şi de politică. 

— Ei bine, dar sper că ai mai trecut pe acolo, nu-i aşa? 

— Stai să vezi pe unde a fost în tot acest timp, îl întrerupse 
sec Page. Spune-le şi lor ceea ce mi-ai zis mie, locotenente. Dă-i 
drumul. 

Ash încetă să mai zâmbească. 

— Domnule... îmi permit să vă amintesc de condiţiile în care 
am discutat. Nu pot trăda încrederea care... 

— Cu noi poţi. 

— Îmi pare rău, domnule, mi-am dat cuvântul. 


Amiralul Innes se făcu stacojiu la faţă. 

— Ce dracu', bălmăjeşti acolo, comandorule? Despre ce e 
vorba? A 

Ambasadorul Page îşi ceru scuze. Îl provocase pe Ash vrând 
să-l pună la încercare, să vadă dacă are, într-adevăr, suficientă 
„vână”, aşa cum spuneau englezii, ca să ducă la bun sfârşit de 
unul singur această misiune în Rusia. 

— Domnilor, din motive lesne de înţeles, această discuţie 
trebuie să rămână strict confidențială. 

— Restricţia se referă şi la preşedinte? întrebă Banks. 

— În cazul în care comandorul Ash consideră necesar... 

Se întoarse apoi spre Ash, - care era în egală măsură 
dezorientat şi supărat, dar în niciun caz intimidat de rangurile 
înalte ale celor din maşină, şi îi explică: 

— Ca să capeţi mai multă încredere în noi, permite-mi să-ţi 
aduc la cunoştinţă că domnul Banks, amiralul Innes şi cu mine 
conducem un cerc neoficial înfiinţat de preşedintele Wilson 
pentru a urgenta intrarea Americii în război. Am pus deja 
bazele activităţii noastre, ba chiar am organizat şi câteva mici 
incidente care ar putea determina Congresul să treacă la fapte. 

— Preşedintele Wilson ştie despre acest lucru? 

— Eu raportez preşedintelui tot ceea ce fac, îi spuse Banks. 
La fel şi ambasadorul Page, iar amiralul Innes este în legătură 
directă cu Franklin Roosevelt, subsecretar al Marinei Militare. 

— Am reuşit să netezesc drumul trupelor americane în 
Franţa, spuse Page, însă am avut mai puţin succes în găsirea 
de modalităţi de a pune în mişcare Congresul. Dar încercăm 
să... 

— Cu alte cuvinte, interveni Banks, pacifiştii ne vor linşa şi 
ne vor arunca din vârful Domului de pe Capitoliu, dacă le 
divulgi ceea ce ţi-a spus acum ambasadorul Page. După cum 
vezi, ne putem considera de aceeaşi parte a baricadei. 

— Cred că am înţeles ce vreţi să spuneţi, domnule. 

— Da, se pare că servim aceeaşi cauză. 

— Da, domnule, spuse Ash, şi începu să descrie în amănunt 
misiunea pe care i-o încredinţase regele. 

Maşina se oprise, imobilizată într-un şuvoi de tărgi. Imediat 
după ce şoferul încărcase în maşină bagajele lui Innes şi ale lui 
Banks, un tren sanitar negru, unul din cele câteva zeci care 
făceau zilnic naveta între Londra şi porturile de la Canalul 


Mânecii, intrase în gară. Surorile şi infirmierii îi cărau pe cei 
mai grav răniţi spre ambulanţe şi o sută cincizeci de răniţi care 
puteau merge singuri se târau pe lângă maşină cu bandajele 
pătate de noroi şi sânge. 

— Am considerat, conchise Ash că, întrucât căpitanul Wesley 
se află la Berlin, am nevoie cel puţin de aprobarea tacită a 
domnului ambasador Page. 

Page îi privi pe Banks şi pe Innes. 

— Nici prin minte nu mi-ar fi trecut că mi se va oferi o ocazie 
atât de minunată, spuse amiralul. Indiferent cum ai lua-o, ţarul 
este, efectiv, motivul de care se împiedică Congresul. Statele 
Unite nu vor să înfrângă Germania numai ca să-l pună pe 
Nikolai cel Sângeros să controleze toată Europa Centrală. 

— Stai puţin, spuse Banks. 

— La naiba, de ce? întrebă amiralul Innes. Dacă Ash reuşeşte 
să-l scoată pe ticălos din Rusia, se termină cu despotismul în 
rândul aliaţilor... 

Page interveni: 

— Poporul american nu-şi va vărsa sângele într-un război 
declanşat de nişte blestemaţi de tirani străini, dar va fi gata să 
lupte împotriva unui tiran. Cred că am făcut un progres. 

Maşina începu să ruleze încet. În faţa gării, răniții care 
puteau merge singuri se ajutau unul pe altul şi se urcau în 
taxiuri. Cerul era mohorât şi cenuşiu din cauza fumului de 
cărbune şi a ceţii reci. Din mulţimea tăcută a londonezilor se 
desprindea din când în când câte unul care cumpăra un buchet 
de flori de la vânzătoarele din Piaţa Gării şi urca apoi în 
taxiurile ce se îndreptau spre spitale. 

— De ce nu-i cerem lui Ash să ne scape de tot de ţar? întrebă 
Banks. De ce să ne chinuim atât să-l scoatem din ţară şi să-l 
aducem în Anglia când... dacă l-am face să dispară n-am ajunge 
la acelaşi rezultat? 

Ash încercă să protesteze, dar Page interveni imediat: 

— Orice acţiune care ameninţă stabilitatea Rusiei şi a 
armatei ruse este o ameninţare la adresa Statelor Unite. 

— Cum aşa? 

— Spune-i, Ash. 

— Ei bine, dacă ţarul moare pe neaşteptate... de moarte 
violentă... aceasta ar putea provoca prăbuşirea guvernului şi, o 
dată cu el, a armatei ruseşti şi a frontului de est. Germania ar 


putea atunci să-şi întoarcă întreaga armată de acolo - un milion 
de oameni şi trei mii de tunuri - spre vest... 

— Şi asta exact în momentul în care băieţii noştri vor sosi în 
Franţa, termină Page în locul lui. Are dreptate, domnule Banks. 
Menţinerea ordinii interne în Rusia este o chestiune vitală. 
Asasinatul ar însemna un dezastru. Se întoarse apoi spre Ash: 
Mi-e teamă că nu va fi suficient să-l scoatem pe vărul regelui 
George din urzeala complotului. Va trebui să ieşi cu el din 
Rusia cât mai uşurel, cât mai delicat. 

Page se întoarse spre fereastră ca să-i lase să analizeze 
problema pe toate feţele. Străzile erau mohorâte. Ducea dorul 
vânzătorilor de castane coapte şi al cântăreților ambulanți. În 
Londra întâlneai soldaţi la tot pasul. Civilii, în cea mai mare 
parte femei şi bărbaţi bătrâni, erau îmbrăcaţi prost, firmele 
magazinelor nu mai fuseseră vopsite de mult. Victoriile 
repurtate de submarinele germane împotriva vaselor de 
transport ale Angliei îşi găseau expresia în numărul mare de 
căruţe cu cai pe care lipsa benzinei îi scosese pentru prima 
oară din grajduri în ultimii cincisprezece ani. Nu încăpea nicio 
îndoială - Anglia se afla la mare strâmtoare. 

— Împăratul... începu Banks în timp ce treceau pe lângă o 
coadă lungă de oameni din faţa unui cinematograf unde rula 
„Bătălia de pe Somme”, documentar ce ajunsese să aibă mai 
mulţi spectatori decât Charlie Chaplin. 

— Ce e cu împăratul? întrebă Page. Văzuse filmul şi fusese 
zguduit de suferinţele provocate de acest nou gen de război, 
interminabil. Înţelesese de ce oamenii din tranşee porecliseră 
cea mai puternică ofensivă britanică din 1916 „Marea 
păcăleală”. Page spera să nu devină şi el unul dintre bătrânii 
care ardeau de nerăbdare să-i trimită pe tineri la moarte... Se 
consola cu gândul că America nu va pompa numai sânge tânăr, 
căci sângele tânăr putea fi şters la fel de bine ca şi cel bătrân, 
ci va da un nou sens evenimentelor. În bătălia de pe Somme, 
britanicii irosiseră tancurile, această invenţie strălucită şi 
deosebit de utilă. Prea puţine spărseseră tranşeele şi nu 
fuseseră urmate îndeaproape şi nici sprijinite de cei din 
ariergardă. Sânge şi moarte. America ar fi putut schimba 
această situaţie. Şi merita să încerce; miza era enormă, îşi 
spuse el. Îi făcea mare plăcere să-şi imagineze America jucând 
rolul acesta. Era timpul ca o ţară democratică să fie cea care să 


dea tonul. 

— Dar de ce ar fi de acord împăratul cu un plan care 
consolidează poziţiile duşmanilor lui? întrebă Banks. 

— Loialitatea este un lucru foarte important în familiile 
regale, spuse Ash. Familia şi legăturile de rudenie reprezintă în 
ultimă instanţă seva de unde-şi trag puterea. Şi, vă rog să mă 
scuzaţi, dar mă îndoiesc că Wilhelm va vedea în planul regelui 
o modalitate de sprijinire a aliaţilor. Întrucât el însuşi este un 
autocrat; va porni de la premisa că îndepărtarea ţarului de la 
putere va dăuna foarte mult Rusiei. 

— In timp ce raţionamentul unui monarh constituţional ca 
regele George al V-lea a fi invers - un guvern bun îi va salva 
aliata - Rusia. 

— Acesta este adevăratul motiv al regelui? întrebă Banks. 

— Cred că singurul lui motiv este de ordin familial, spuse 
Ash. Ţarul şi țarina sunt veri primari... 

Banks îşi înălţă una din sprâncenele sale albe: 

— Nu există niciun alt motiv? 

Ash dădu din umeri. 

— Ei bine, mi-ar plăcea să ştiu ceva mai multe despre Lordul 
Exeter. Face parte din Serviciul Secret? 

— Aşa am auzit, spuse Page. Dar o să mai aflu şi alte 
amănunte. 

— E de presupus că Serviciul Secret Britanic îşi are şi el 
interesele sale în Rusia. Interese care depăşesc sfera 
războiului... Britanicii au investit mult în industria Rusiei. Să nu 
faceţi greşeala să vă închipuiţi că împărtăşesc ideile noastre în 
legătură cu instaurarea unui guvern democratic în Rusia. 
Mizele lor sunt prea mari ca să fie preocupaţi numai de război. 

— Aş dori să ştiu mai multe şi despre situaţia din Rusia, 
spuse Ash. Niciunul dintre cei cu care am stat de vorbă nu pare 
să ştie cu adevărat ce se petrece acolo. 

— Până te întorci din Germania vom avea rapoarte în sensul 
acesta, îl asigură Page. Deşi trebuie să te avertizez că 
ambasada americană din Petrograd este o instituţie cam 
rudimentară. 

— Aşadar, am ajuns la concluzia că putem aproba această... 
această escapadă - dar cu o singură condiţie obligatorie - 
preşedintele Wilson trebuie să-şi dea consimţământul. 

— Nu putem trimite o telegramă, spuse Page. Nici chiar 


codificată. Este o problemă prea delicată, riscul de a fi 
compromişi... 

— Ştiu. Asta este treaba mea - să vorbesc în particular în 
numele preşedintelui... Acum am putea să-l lăsăm pe 
comandorul Ash să-şi înceapă misiunea pe lângă împărat. E o 
ocazie ideală să mai aflăm ce se petrece acolo. Şi după aceea ar 
putea pleca în Rusia... Dar vă avertizez că, dacă mă întorc de la 
Washington cu răspunsul negativ al preşedintelui, Ash va găsi 
la Petrograd o telegramă prin care i se va ordona să se întoarcă 
de îndată la Londra. A 

— S-a înţeles, spuse Page. În felul acesta îi poţi raporta 
personal preşedintelui Wilson, fără să mai pierdem timpul aici. 

— Încă o întrebare, domnule comandor, zise Banks, înainte 
de a te pierde în imensitatea Imperiului Rus... De ce dumneata? 
De ce te-a ales regele George tocmai pe dumneata? Vreau să 
spun, în afara faptului că eşti un om capabil. 

— Ei bine, aşa cum am spus, are nevoie de un ofiţer neutru. 

— Nu se poate să fii dumneata singurul cetăţean neutru pe 
care îl cunoaşte regele. 

— Am navigat şi am vânat împreună ani la rând şi... 

— Ştiu că englezii pun mare preţ pe sport, Ash, dar sunt 
sigur că trebuie să fi avut şi alte motive, mai puternice, pentru 
ca să te aleagă pe dumneata pentru o misiune atât de 
importantă. 

Ash răspunse cam fără tragere de inimă: 

— Ei bine, o dată la Berlin, s-a întâmplat să mă aflu într-o 
poziţie favorabilă la momentul oportun şi de aceea regele crede 
că i-am salvat viaţa... 

— Contele de Monte Cristo, cam aşa ceva, îi sugeră Page. 

Ash ridică din umeri. Ce naiba putea să spună? 

În realitate, Banks ştia mult mai mult despre Ash decât lăsa 
să se vadă. Teddy Roosevelt îi povestise despre Ash ultima dată 
când îl vizitase la Sagamore Hill. Ca de obicei, T.R. îl salutase 
cu multă căldură pe Banks, încântat să primească un vizitator 
„de pe front”, cum spunea el. 

Banks reuşise să alunge animozităţile survenite în prietenia 
lor ca urmare a sprijinului pe care i-l acordase Wilson împotriva 
lui Bull Moose Roosevelt ce candidase din nou în 1912. El îi 
slujea întotdeauna pe învingători, şi faptul că Roosevelt şi Taft 
împărţiseră voturile republicanilor îi garantase victoria lui 


Wilson. 

T.R. părea însingurat. Şi plictisit, deşi cutreiera ţara şi ţinea 
discursuri în favoarea intrării Statelor Unite în război. Îl invită 
pe Banks în biblioteca sa şi îi arătă o machetă a bătăliei de pe 
Muntele San Juan, soldată cu victoria eroică obţinută cu 
aproape douăzeci de ani în urmă. Decorurile fuseseră 
confecţionate din carton, iar soldaţii din tablă. 

— Mckinley a avut noroc că a fost împuşcat, replică el cu o 
melancolie neobişnuită, când Banks îl felicită pentru machetă. 
N-am crezut niciodată că moartea este atât de lipsită de gust, 
încât să nu se atingă de Casa Albă. 

— Sunt convins că ştiţi cât de recunoscător vă este 
preşedintele Wilson pentru că sprijiniți pregătirile pentru 
război, domnule preşedinte. 

— N-o fac de dragul lui Wilson, mormăi T.R., ci pentru ţară. E 
mai bine să ridicăm armata înainte ca Wilhelm să nimicească şi 
ceea ce a mai rămas din lume. Strânse mâna pumn. Naiba să 
mă ia - n-am făcut din această ţară una din cele mai mari puteri 
ale lumii ca să moştenesc numai moloz. 

Banks începuse să-i dea lui T.R. un raport detaliat în legătură 
cu situaţia din Europa, iar Roosevelt îşi manifestă recunoştinţa 
într-un mod aproape patetic. Banks înţelese de ce prefera 
odăile din spate în locul birourilor din faţă - acolo erai 
întotdeauna bine venit. 

Evident, Roosevelt era la curent cu Cercul Interior, aşa că 
discutară şi despre progresul lent al grupului în problema 
provocării unei intervenţii. Subiectul conversaţiei se deplasase 
apoi spre personalul ambasadei americane. Cine era inteligent 
şi demn de încredere? 

— Ash, spusese imediat T.R. Cel de-al doilea ataşat al lui 
Page. Abordează-l din când în când. I l-am recomandat lui 
Mahon şi a mers în locul meu la Portsmouth în 1906. Un om 
dintr-o bucată. Departamentul de Stat a pierdut un diplomat de 
marcă în ziua în care Ash a inhalat mirosul de aer sărat al 
mării. Un ofiţer de primă clasă. A fost cu noi şi la San Juan, ştii? 

— Cred că am auzit. Ajunsese deja ofiţer de marină? 

— Era aspirant de marină la Academie - avea o misiune de 
vară pe o navă de transport. L-am cunoscut în port şi l-am 
invitat să ne distrăm împreună. Şi chiar dacă nu m-a scăpat de 
la moarte, în orice caz m-a ajutat să-mi salvez reputaţia. Am 


fost încolţiţi exact în momentul în care trupele din flancuri 
ajungeau în vârf. Mormăi supărat: Nu aşa trebuia să-şi conducă 
un colonel oamenii spre victorie. 

T.R. îi arătă din nou macheta lui Banks. 

— Spaniolii ocupaseră crestele astea, aici şi aici. Erau 
înarmaţi până-n dinţi, cu carabine cu un singur glonţ sau cu 
închizător. Am început atacul. Foc! Dintr-o dată, o unitate de 
aici începe să tragă cu o mitralieră Gatling. Dumnezeu ştie de 
unde făcuseră rost de ea, probabil din Mexic, din timpul 
războaielor cu indienii. Era veche, dar într-o formă excelentă, 
aşa cum am aflat în momentul în care au început să coboare 
uşor panta. M-au luat prin surprindere pe mine şi pe băieţii 
mei. li auzeam pe ceilalţi cum strigau victorioşi în timp ce 
urcau panta, dar noi rămăsesem ţintuiţi pe loc, sub focul acela 
ucigător. Uite, Ash stătea aici... 

Luă un băț de pe masă şi arătă spre o mică adâncitură. 

— Când băieţii aflară că era un ochitor de mare clasă la 
Academie îi dădură un pistol - aşa în glumă, dar el arborase un 
aer foarte mândru... Ei bine, domnule, acest băiat de 
şaptesprezece ani scoase un răcnet de luptă care i-ar fi ridicat 
părul măciucă oricărui membru al tribului Commache şi porni 
la luptă vitejeşte... 

Cu ochii strălucitori, T.R. transformă băţul într-o mitralieră 
Gatling şi o îndreptă spre Banks. 

— Spaniolii l-au văzut venind şi au întors mitraliera spre el 
continuând să tragă - ştii, un fel de ta-ta-ta. Băieţii strigau la 
Ash să se arunce la pământ, dar el răspundea cu arma lui, de 
parcă s-ar fi tocmit cu spaniolii şi apoi a distrus mitraliera 
aceea făcând-o bucățele. Adios, spaniolilor! 

— Pare să fie foarte viteaz, sau foarte nesăbuit, spuse Banks. 
Care din două? 

— Niciuna, nici alta. A reperat direcţia focului şi a înţeles că, 
cu cât se va apropia mai mult, cu atât va avea mai multe şanse. 
Nu uita, băiatul era încă de pe atunci un ţintaş de elită. 

— Aşadar, vreţi să spuneţi că a fost vorba de un risc calculat? 
Roosevelt privi la Banks peste prăpastia care îi separă pe 
bărbaţii asupra cărora s-au tras focuri de armă de cei care nu s- 
au aflat niciodată într-o asemenea situaţie. 

— Vreau să spun că Ash îşi merită medalia de onoare. 

— Să înţeleg că Ash este un ofiţer foarte independent? 


Roosevelt îşi arătă dinţii într-un zâmbet larg: 

— Nu-l consider un ofiţer bun, ci al naibii de bun... 

Banks voia să ştie cât este de bun şi cât de independent, 
înainte de a-l recomanda preşedintelui. 

— Dar de ce nu a avansat în Marina Militară? îl întrebă 
Banks pe Roosevelt? Are grad, nu însă şi vas. 

— Asta e ceva mai complicat. Roosevelt dădu din cap. Ofițerii 
obişnuiţi, cei de cursă lungă, nu apreciază serviciile 
diplomatice pe care le face Ash. Şi ca să fiu sincer, a avut o 
aventură cu o rusoaică, s-a băgat într-o chestiune nu prea 
frumoasă. Dar problema principală este că Ash însuşi nu pare 
să-şi cunoască forţele. Băiatul nu s-a văzut niciodată în oglindă 
în adevărata sa lumină şi nu este conştient de propriile 
posibilităţi. 

Teddy Roosevelt avea dreptate, deşi Ash nu mai era un băiat. 
Arăta ca un personaj de pe un afiş publicitar în favoarea 
recrutărilor la Marină. Uniforma bine croită, frumoasă, 
imaculată, sabia la şold, ochii susţinând fără sfială privirea 
directă a lui Banks reproduceau imaginea ofițerului perfect. Şi 
totuşi, nu părea să-şi dea seama că regele îl alesese dintre 
atâţia alţii tocmai pentru că nu avea niciun fel de îndoieli în 
privinţa disponibilităţilor lui. Foarte bine, dacă necunoaşterea 
asta era problema lui Ash. Dar era oare suficient de abil pentru 
ca să poată ţine Statele Unite departe de apele fierbinţi din 
Rusia, indiferent ce se va întâmpla acolo? 

— Domnule comandor, cunoşti vreun alt motiv pentru care 
regele George te-a ales pe dumneata pentru această misiune? 

Spre uşurarea lui Banks, Ash atacă fondul problemei: 

— Sunt conştient de faptul că dacă ceva nu merge cum 
trebuie, vina va cădea numai asupra mea, nu asupra regelui, 
răspunse el. 

— Dar ce se întâmplă cu Marina Militară a Statelor Unite? 

— I-am cerut deja ambasadorului Page un ordin de concediu. 

— Dar m-am gândit că, în loc de concediu, ar fi mai bine să-i 
aranjez o detaşare la Petrograd, spuse Page. Să facem în aşa 
fel încât să pară... dacă lucrurile nu merg cum trebuie... că 
locotenentul Ash a profitat de ocazie ca să-şi vadă de... de 
propriile interese. 

— Eşti sigur că vrei să faci lucrul acesta? Trebuie să înţelegi 


că nu va veni niciun crucişător ca să te salveze, spuse Banks cu 
un zâmbet leneş. 

Şi Banks respiră din nou uşurat. Poate că Ash nu-şi cunoştea 
foarte bine forţele, nu ştia exact de ce e în stare, dar nu voia să 
rateze o asemenea ocazie. 

— M-aş simţi mult mai bine, spuse el, dacă aş şti că postul 
meu de pe crucişătorul San Diego mă va mai aştepta când o să 
mă întorc. Am ordin să mă prezint la bordul lui în calitate de 
ofiţer executiv la 1 ianuarie. Abia aşteptam ocazia asta de 
foarte multă vreme. Dar n-o să mă pot întoarce până în 
ianuarie. 

— Dacă reuşeşti să-l scoţi pe ţar intact din Rusia, o să am 
grijă personal ca să primeşti comanda unui vas. Asta stă în 
puterile noastre, nu-i aşa, domnule amiral Innes? 

— Un dragor de mine ţi-ar conveni? întrebă Innes. 

— Să zicem un distrugător, şi suntem chit, domnule. 


4 


Împăratul Wilhelm al II-lea, conducătorul Imperiului German, 
îi amintea întotdeauna lui Ash de Teddy Roosevelt - vioi şi 
fermecător când era bine dispus, un adevărat diavol în caz 
contrar. În momentul de faţă, nu părea în toane bune. 

— Wer? Cine? tună el cu vocea lui de războinic, reluată de 
ecoul sălii de recepții pe care o folosea drept birou la Castelul 
Belvedere, palatul lui din Berlin. Ash ştia că Wilhelm detesta 
palatul rece din oraş şi ar fi preferat să-l fi găsit la reşedinţa sa 
favorită, Palatul Neueu, amplasat la câteva mile depărtare de 
Berlin, la ţară. Curtenii în uniforme sofisticate şi ofiţerii care 
mişunau în jurul biroului lui aveau chipuri îngrozite. 

— Ash, repetă aghiotantul, care îi promisese să-l introducă la 
împărat pentru că, aşa după cum îi mărturisise, Maiestatea Sa 
Regală era într-o dispoziţie proastă şi spera ca un vizitator pe 
care-l cunoscuse în vremuri mai bune să-l mai înveselească. Din 
păcate, se pare că Wilhelm îi uitase numele. 

Ash îi fusese prezentat pentru prima oară împăratului la 
Conferinţa de pace de la Haga, din 1899, în calitate de 
aghiotant al căpitanului Alfred Thayer Mahon, avocatul 
american al puterii maritime. Împăratul îl şocase pe tânărul 


emisar aplicându-i una din glumele sale preferate: îi strânsese 
mâna atât de tare, până când inelele lui începuseră să-i intre 
dureros în carne lui Ash. Acesta, prea tânăr şi luat prin 
surprindere, nu reacţionă în mod diplomatic, ci îi strânse şi el 
mâna împăratului, până când acesta începu să geamă. 
Căpitanul Mahon, eroul flotelor militare europene, reuşise să 
aplaneze conflictul, iar împăratul îi invitase pe amândoi la 
bordul iahtului său. Următoarele lor întâlniri, la partide de 
vânătoare sau regate de iahting, nu-i schimbaseră lui Ash 
părerea pe care şi-o făcuse despre împărat. Atât Wilhelm, cât şi 
Teddy Roosevelt erau bărbaţi inteligenţi şi puternici, pe măsura 
noului secol zbuciumat, capabil să facă faţă cerinţei popoarelor 
lor de a avea o conducere fermă. Dar niciunul dintre ei nu era 
lipsit de defecte - se remarcau printr-un amestec de bufonerie 
şi grandomanie. Marea diferenţă dintre ei consta însă în 
amploarea acestor defecte. În timp ce defectele preşedintelui 
Roosevelt erau cel mult iritante, acelea ale autocratului german 
atotputernic deveneau de-a dreptul periculoase. 

— Wer? Răsucindu-şi monoclul în ochi, împăratul se întoarse 
în direcţia lui Ash, care se afla în paza a doi gardieni cu feţe de 
granit. Mişcările lui erau rapide şi smucite, şi mâna stângă, 
paralizată, mătură o pană de pe birou. Un general bătrân se 
aplecă repede s-o ridice. Împăratul apucă sceptrul, îl ridică 
mult deasupra capului, apoi îi aplică o lovitură puternică 
generalului pe fundul voluminos, bine strâns în pantalonii 
întinşi. 

Ţipătul plin de uimire al acestuia fu acoperit de râsul 
împăratului. Ash se relaxă. Glumele acestea dovedeau că, cel 
puţin deocamdată, împăratul era în toane bune. Acesta trânti 
cu pumnul în masă şi continuă să hohotească în vreme ce 
ofiţerii râdeau şi ei, însă ceva mai nervoşi. Apoi împăratul îşi 
îndreptă din nou monoclul spre Ash şi repetă întrebarea: 

— Wer? 

— Comandorul locotenent Kenneth Ash din Marina Militară a 
Statelor Unite. 

Ash, care nu avea decât cunoştinţe rudimentare de limbă 
germană, prinse totuşi ceva din efectul provocat de 
completarea aghiotantului: 

— Tânărul aghiotant al amiralului Mahon, Maiestate. Am fost 
sigur că veţi dori să-l vedeţi. 


— Aghiotantul lui Mahon? 

Împăratul îşi amintea perfect că ultima oară îl văzuse pe Ash 
în 1913, însă subiectul tentativei de asasinat de la nunta fiicei 
sale era verboten (interzis). Il pusese într-o situaţie foarte 
stânjenitoare; pe de-o parte, nu-i părea rău că ţinta atacului 
fusese unul din cei doi veri prefăcuţi ai lui, regele George sau 
ţarul Nikolai, însă, pe de'altă parte, îl deranja faptul că un 
anarhist rus reuşise să-şi croiască drum până acolo fără să fie 
depistat de garda sa. Şi soluţia fusese tipică pentru felul său de 
a fi: printr-un edict imperial nepronunţat şi nepromulgat, se 
hotărâse că întâmplarea nu avusese loc şi, în consecinţă, Ash n- 
avea cum să fie prezent acolo. _ 

— Ash! Aghiotantul lui Mahon, bineînţeles! Împăratul se 
ridică brusc în picioare, îşi aşeză mâna stânga paralizată pe 
mânerul sabiei şi se îndreptă spre uşă. Era îmbrăcat într-o 
uniformă de ofiţer de cavalerie, roşie şi cu eşarfa aparţinând 
unui ordin pe care Ash nu reuşi să-l identifice. Tocurile 
cizmelor ţăcăneau pe pardoseală şi pintenii îi zăngăneau la 
picioare. După toate probabilitățile, în cursul zilei urma să 
treacă în revistă nişte trupe de cavalerie. li plăcea foarte mult 
să arboreze costumaţii cât mai diferite, adaptate fiecărei ocazii. 
Când Tamara dansase în Cleopatra pentru el împreună cu trupa 
lui Daghilev, împăratul îmbrăcase o uniformă de colonel rus. 

Engleza lui era perfectă, ca şi aceea a vărului George, regele 
Angliei. 

— Ash... măi, măi, măi, cum ai ajuns aici? 

Ash salută, făcu o plecăciune şi reuşi să pocnească din 
călcâie, după moda prusacă. 

— Cu trenul, Maiestate. De la Haga. 

— Am avut dreptate să părăsesc Olanda, spuse împăratul. 
Am cerut armatei mele: Lăsaţi o cale neutră de acces spre 
mare. Lăsaţi drumul deschis... Dar a intervenit blestemata aia 
de blocadă englezească. Au ajuns să se războiască cu femeile şi 
cu copiii. Până acum eu am fost cel care a câştigat. Puterea 
maritimă înseamnă totul. Păcat că Mahon a murit prea 
devreme şi nu a mai apucat să constate că a avut dreptate. 

Ash rezistă tentaţiei de a menţiona blocada împotriva Angliei 
cu barajele de submarine germane şi spuse: 

— În mod sigur, amiralul Mahon era convins de acest lucru, 
Maiestate. 


Împăratul privi o clipă descumpănit, întrebându-se dacă nu 
cumva fusese contrazis, apoi râse: 

— Da, presupun că ştia. Şi ce mai face preşedintele 
Roosevelt? Pe Dumnezeul meu, îmi place omul ăsta. 

Nu-l recunoştea pe preşedintele Wilson. 

— Era foarte bine când l-am văzut ultima dată, răspunse Ash, 
întrebându-se dacă Wilhelm ştia de înverşunarea cu care 
Roosevelt propaga ideea războiului împotriva Germaniei. 
Trebuia să fi ştiut în mod sigur. Agenţii germani mişunau prin 
Statele Unite, organizând sabotaje în fabrici şi încercând să-i 
provoace pe americani împotriva Angliei. 

— Ce doreşte? 

— Poftim? 

— Ce doreşte Roosevelt? De ce te-a trimis încoace? Ash trase 
adânc aer în piept. Împăratul era atât de iute, atât de grăbit să 
tragă concluzii. Un singur pas greşit şi era zvârlit afară, dacă 
nu cumva se trezea în vreo închisoare germană. 

— Nu am venit din partea fostului preşedinte Roosevelt, 
spuse el accentuând cuvântul fostul. 

Împăratul clipi din ochi, expresia chipului său fiind la început 
uimită, apoi periculoasă. 

— Atunci ce doreşti, din moment ce Mahon este mort, iar 
Roosevelt nu te-a trimis aici? 

Ash îşi roti privirea prin încăpere. Ofițerii grupaţi în jurul 
mesei împăratului ascultau curioşi. 

— Aţi putea să-mi acordaţi o audienţă particulară, Maiestate? 

Împăratul se lumină la faţă 

— Wilson, şopti el, da, da, desigur, Ash. Se întoarse spre cei 
de faţă şi răcni: Raus, afară toată lumea. 

Îşi puse mâinile în şolduri şi îi urmări cu privirea cum se 
scurgeau afară. Ash fu uimit să constate că militarii erau cu 
toţii foarte bătrâni. Nu arătau deloc ca nişte generali de stat 
major. Păreau, în cel mai bun caz, nişte funcţionari, iar în cel 
mai rău nişte manechine de vitrină pentru uniforme, ceea ce 
atrăgea după sine întrebarea: cine conducea armata germană? 

— Spune-mi, zise împăratul. După ce gărzile închiseră uşile 
aurite şi cei doi bărbaţi rămaseră singuri în încăpere. Ce este? 
Ce mesaj îmi trimite preşedintele Wilson? 

— Vărul Maiestăţii voastre, regele George, este cel care m-a 
trimis aici. 


— Georgie? Ce dracu' mai vrea şi ăsta? 

— Este vorba de o problemă de familie, Maiestate, înainte de 
a pleca de la Sandringham, regele George îi amintise că 
Wilhelm se considera într-un fel capul familiei, atât în relaţie cu 
George, cât şi cu ţarul Nikolai. Se pare că regele avusese 
dreptate. Îngrijorarea luă locul furiei pe care o exprimase mai 
înainte chipul împăratului. Il apucă pe Ash de braţ cu mâna 
dreaptă, în care avea o forţă ieşită din comun. 

— Ce este? Sper că nu e vorba de May? 

May of Teck fusese prinţesă anglo-saxonă înainte de a se 
căsători cu regele George, devenind astfel regina Mary a 
Angliei. Era greu să-l urăşti pe împărat atunci când ţi se 
prezenta în postură de unchi îngrijorat. 

— Nu, Maiestate, regina Mary e bine. Am văzut-o chiar ieri şi 
m-a rugat să vă transmit cele mai bune gânduri din partea ei în 
aceste vremuri de restrişte. 

Era o formulare ceva mai generoasă în intenţii faţă de acelea 
ale reginei Mary, dar ea nu se simţea tot atât de singură 
precum era împăratul în palatul său din mijlocul Germaniei. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu. Atunci, despre ce este vorba? 

Trăsăturile expresive ale chipului său se modificaseră rapid, 
trecând de la îngrijorare la o uşoară nemulţumire. 

— A căzut Georgie din nou de pe cal? 

— Este vorba de ţarul Nikolai... 

— Prostul ăla! Ce naiba este cu Nicky - pe Dumnezeul meu, 
nu cumva a fost ucis pe front? Nu, bineînţeles că nu, altfel aş fi 
aflat. 

— Regele George este speriat şi se teme pentru viaţa ţarului. 

— Revoluţia? 

— Da. 

— Gloatele. 

Împăratul dădu din cap şi luă o figură de înţelept, dar pe 
măsură ce vorbea, nu-şi mai putea reprima disprețul. 

— l-am spus de o mie de ori lui Nicky, împuşcă-i. Regele nu 
trebuie să stea la discuţii cu gloatele. Mai ales în Rusia. Crede- 
mă, Ash, ţăranii ruşi nu ascultă decât de cnutul mânuit de un 
pumn de fier. Țarina ştie lucrul acesta. Dar Nicky nici nu vrea 
să audă. A dat dovadă de cea mai crasă prostie atunci când s-au 
răsculat în 1905 - a ars câteva sate, a spânzurat câţiva ţărani, 
ceea ce a fost foarte bine, dar tot atunci le-a dăruit Duma. Un 


consiliu exact în capitala ţării. Eu am făcut tot ce am putut ca 
să scap de Reichstag, iar Nicky le-a dăruit gloatelor o Dumă. 
Impăratul îl privi pe Ash. Oare de ce îmi irosesc timpul vorbind 
cu un american? Dumneata n-ai cum să înţelegi problemele 
astea. Ține minte însă un lucru: Nicky este un slăbănog. Au să-l 
scopească mai rău ca pe Georgie, dacă nu-şi face curaj... 
Dumnezeule mare, dacă bătrâna regină ar fi văzut ce-am ajuns. 

Ash ştia că nu se referă la războiul mondial. Îşi aminti pentru 
o clipă de contesa franceză cu rubinul acela uriaş. Când fu 
sigur că Wilhelm îşi încheiase tirada, spuse: 

— Regele George are un plan de salvare a ţarului Nikolai. 
Nu, îşi spuse Ash, nu avea intenţia să-i salveze tronul, voia să-l 
salveze pe ei ca persoană. 

— ... Să-l salveze pe ţar în cazul în care va fi răsturnat de la 
putere. 

— Pe Nicky? Ce dracul vrei să spui? 

— Un plan pentru salvarea vărului dumneavoastră, ţarul 
Rusiei. 

— Ştiu că e vărul meu, pentru numele lui Dumnezeu. Ce 
înseamnă toate astea? Scutură din cap şi privirea aceea 
mânioasă şi periculoasă i se aprinse din nou în ochi. 

— Ash, cine te-a trimis? 

— M-a trimis regele George ca să cer ajutorul Maiestăţii 
voastre. 

— George vrea să-l ajut? 

— Are nevoie de ajutorul Maiestăţii voastre. Numai 
dumneavoastră şi el puteţi să-l salvaţi pe Nicholas de gloate... 

Mâna stângă a împăratului alunecă de pe mânerul sabiei 
unde stătuse inertă. Braţul îi fusese dislocat chiar la naştere. O 
ridică grăbit cu dreapta şi o puse la loc. Chiar şi cu mănuşă, tot 
arăta ca o gheară. Rămase tăcut o bună bucată de vreme. Apoi, 
într-un târziu, întrebă: 

— Să-l salvăm pe Nicky? Şi-a pierdut minţile? A uitat că 
suntem în război? Cum pot eu să-l ajut pe duşmanul de moarte 
al Germaniei să-şi salveze aliatul? 

La bordul micului vaporaş care îl adusese până la Haga, Ash 
se gândise la altceva. Se întreba dacă nu cumva soluţia 
conflictului se afla undeva în trecut, la cumpăna dintre secole, 
înainte de a se fi iniţiat cursa înarmărilor navale care trasase 
liniile de luptă între Germania şi Anglia, când regina Victoria, 


bunica lui, îi murise în braţe. 

— Evident, şi pe regele George îl îngrijorează acelaşi lucru. 
Se simte sfâşiat între datoria familială şi aceea pe care şi-a 
asumat-o faţă de naţiune. Dar ceea ce l-a determinat să vă 
ceară ajutorul de care are atât de mare nevoie a fost altceva... 

— Ce anume? 

— Ce ar fi făcut regina Victoria? 

Împăratul oftă: 

— Da, da, desigur, dar... sărmanul George, pur şi simplu nu 
gândeşte ca un militar. 

Începutul fiind făcut, Ash porni la atac. 

— Regele George propune Maiestăţii voastre să trimită un 
crucişător pentru ţar şi familia sa, la Murmansk. Şi cere ca 
submarinele Maiestăţii voastre... 

— Submarinele? 

— Da, Maiestate. Cere ca submarinele germane să escorteze 
crucişătorul şi să-l aducă nevătămat în Anglia. 

— În Anglia? 

— Regele George este gata să-i acorde azil. 

— Azil? Opinia publică britanică nu va fi prea încântată de 
asta. 

— Regele George consideră că aici nu este vorba de o 
chestiune publică ci de o problemă de familie. 

Împăratul ridică din umeri. 

— Opinia britanicilor despre mine diferă de la un individ la 
altul, şi asta din cauză că li se dă ascultare. 

Împăratul se răsuci pe călcâie şi începu să măsoare 
încăperea cu paşi mari şi energici, ţăcănind din tocuri şi 
zornăind din pinteni. Privi, afară, spre piaţeta din faţă. Ash 
rămase în picioare în acelaşi loc. Cel puţin, slavă Domnului că 
nu respinsese proiectul de la bun început. 

Împăratul se întoarse, îl luă pe Ash de braţ şi îl întrebă: 

— A fost ideea lui George? 

— Da, Maiestate. 

— Ela făcut planul ăsta? 

— Da, Maiestate. 

— Singur? Fără să se consulte cu nimeni altcineva? 

— Singur. Tocmai de aceea m-a trimis pe mine, şi nu un 
ofiţer britanic. Ash aşteptă un moment, apoi riscă să insiste: 
Salvarea ţarului Nikolai este imposibilă fără ajutorul Maiestăţii 


voastre. 

Împăratul începu să vorbească liniştit, continuând să-l ţină 
pe Ash de braţ: 

— Tatăl lui Georgie, regele Edward, a fost un trădător. M-a 
minţit şi a complotat împotriva mea. Războiul acesta a izbucnit 
din cauza lui. Mă întreb dacă nu cumva şi Georgie este la fel de 
trădător ca şi tatăl său. 

— Trebuie să înţelegeţi, Maiestate, că regele George a 
încredinţat tronul Maiestăţii voastre în momentul în care m-a 
trimis aici. E convins că nu-l veţi trăda. 

— De ce ar trebui să aibă încredere în mine? Eu nu sunt 
sigur că pot avea încredere în el. 

— Familia, Maiestate. Cred că regele a hotărât că, în pofida 
războiului, copiii Victoriei au datoria de a-l salva pe ţarul 
Nikolai. 

Împăratul îi aruncă lui Ash o privire adâncă, întunecată şi 
pătrunzătoare. 

— Soldaţii mei au murit cu milioanele. Ce a decis George în 
privinţa copiilor lor? 

Obrajii începură să i se coloreze şi părea că îşi încordează 
muşchii ca un animal de pradă gata să atace. Încă o clipă, şi 
războiul va prevala asupra trecutului. Ash îşi jucă şi ultima 
carte. Trăise suficient demult timp în Europa pentru a înţelege 
cât de adânc înrădăcinată era încrederea capetelor încoronate 
de aici în sursa puterii lor... 

— O înţelegere între suverani, Maiestate, nu poate fi 
judecată, în ultimă instanţă, decât de Dumnezeu. 

Împăratul rămăsese cu ochii pironiţi asupra lui, intrigat, dar 
nevrând să-şi reprime sentimentalismul ce răzbătea din 
aserţiunea sa cu privire la copiii soldaţilor lui morţi. Dar, în 
cele din urmă, dreptul regal de origine divină fu 
precumpănitor. Pe chipul împăratului Wilhelm se lăţi un 
zâmbet. 

— Da, bineînţeles. Bineînţeles. Georgie are dreptate. Este de 
datoria noastră să fim alături de Nicky. Pentru Dumnezeu! 

Dădu drumul braţului lui Ash şi îl bătu prieteneşte pe umăr. 

— Eşti băiat bun, Ash. Trebuie să mergem la o vânătoare. Dă- 
l] încolo de război pentru câteva zile. O să vânăm cerbul roşu la 
Liebenberg; Ţi-ai adus puştile? 

Ash considera detestabil obiceiul german de a măcelări 


vânatul mânat din spate. Se simţea uşurat că-i poate oferi o 
scuză pe care irascibilul împărat n-o putea nesocoti. 

— Vă rog să mă iertaţi, Maiestate, dar regele George 
aşteaptă un răspuns. Nu poate face nicio mişcare fără 
consimţământul Maiestăţii voastre. 

— Răspunsul meu este afirmativ. Aş face orice ca să-l salvez 
pe Nicky. După o scurtă pauză, continuă: Numai că nu ştiu cum 
o să procedez. 

— Dacă Maiestatea voastră este de acord, o să-l abordez pe 
ţarul Nikolai şi o să-i prezint propunerea de azil. Când vor fi 
terminate toate aranjamentele din Rusia, voi face apel la 
submarinele Maiestăţii voastre. 

Imaginea unui crucişător britanic mergând cu viteză redusă 
pentru a permite submarinelor germane să se ţină după el în 
lardul mărilor nordului va fi una dintre cele mai ciudate de pe 
tot parcursul războiului, îşi spuse Ash. 

— Aş putea să vă trimit un mesaj de la Petrograd? 

— Cu alte cuvinte, am sau nu spioni în capitala Rusiei, râse 
împăratul. Bineînţeles că am. 

— Aş putea să mă adresez unuia dintre băieţii Maiestăţii 
voastre? 

Pe chipul împăratului se desenă un zâmbet jucăuş. 

— Ce te face să crezi că sunt numai băieţi? Să spunem că 
unul din agenţii mei te va aborda la timpul potrivit în 
Petrograd. 

— Dar, Maiestate, cum pot să fiu sigur că o să mă găsească? 
Aş putea sugera să... 

— Când îl vei aborda pe ţar, eu voi şti. Se bătu solemn cu 
degetul la tâmplă. Şi spune-i lui Georgie că eu voi fi primul care 
va şti. 

Ash ar fi vrut să afle mai mult decât simplul fapt că Wilhelm 
avea spioni la curtea Rusiei. 

— Dar dacă voi întâmpina dificultăţi, cum mă pot adresa 
agentului vostru, dacă nu-l cunosc? 

— Te vor urmări de aproape, spuse împăratul şi te vor 
aborda ei. 

— Dar cum să recunosc agenţi pe care nu-i cunosc, 
Maiestate? Dacă dau de un impostor cum să-l evit? 

— Da... înţeleg ce vrei să spui... poliţia ţarului este coruptă. 
Împăratul îşi trosni încheieturile degetelor. Am să-ţi dau o 


parolă. 

Ash era dezumflat. Ratase manevra de a afla numele 
agentului. 

— Acum stai să mă gândesc... cât este de corect ca regii să 
comploteze... Mândria regilor. Acesta este cuvântul dumitale de 
ordine, comandorule, „mândria regilor”. 

Împăratul îi strânse mâna, scuturând-o viguros. 

— Ia viteză, mesagerule regal. 

— Vă mulţumesc, Maiestate. 

Dar, spre surprinderea lui, împăratul, care fusese foarte 
vesel cu o clipă mai înainte, se încruntă brusc. Ochii lui adânci 
se îngustară şi colţurile gurii se lăsară în jos... Ce naiba 
greşise?... Privirea rău prevestitoare a împăratului se 
îndreptase spre mâinile lor strânse. Lui Ash îi veni să-şi dea 
palme pentru  stupiditatea sa. Îşi încordase automat 
musculatura braţului şi a mâinii, ca să-şi apere degetele de 
strânsoarea inelelor împăratului, dar uitase să se prefacă că îl 
doare. 

Se schimonosi imediat, iar împăratul, cu o mină brusc 
înseninată, îi dădu drumul râzând şi îl bătu pe spate. 

— Maiestate? 

— Ce? Ce mai este? Tocmai se îndrepta spre uşă, dar Ash mai 
avea nevoie de încă ceva. 

— Poliţia m-a reţinut în diverse gări şi m-a făcut să întârzii. 
Mi-aţi putea elibera un laissez-passer? 

— Vorbeşte cu şambelanul meu. 

— Maiestatea voastră, regele George nu a discutat cu absolut 
nimeni despre... această chestiune de familie. Cu nimeni 
altcineva, în afară de mine şi de Maiestatea voastră. 

— Şi are dreptate. Nu e treaba nimănui - a, da, înţeleg ce 
vrei să spui. 

Se duse repede la biroul lui şi începu să aştearnă cuvintele 
pe hârtie cu un scris repezit. Din nou îi aminti lui Ash de Teddy 
Roosevelt. Îşi puse apoi sigiliul regal pe scrisoare. Ash aruncă o 
privire asupra ei. Stratagema reuşise. În graba lui, împăratul 
nu menţionase în mod special drumul prin Olanda. 

— Acum dă-i bătaie! Şi spune-i lui Nicky că eu l-am avertizat 
că o să ajungă aici. 

O 

Georgie, oare ce urzeşti? 


Împăratul revenise la starea lui obişnuită şi se întreba acum 
dacă nu cumva vărul lui intenţiona să-i joace vreun renghi. Se 
duse la fereastră şi îl privi pe Ash care tocmai pleca. În spatele 
lui îi auzea pe curtenii care se întorseseră şi se grupau în jurul 
mesei aşteptând să fie băgaţi în seamă. Prezenţa lor avu darul 
să-i limpezească gândurile. Georgie era un băiat prea simplu ca 
să urzească ceva împotriva lui. E drept că nu avea minte de 
militar, căci, dacă ar fi avut, nu l-ar fi subminat niciodată pe 
aliatul Angliei, îndepărtându-l pe ţar. Îl zări pe Ash ieşind din 
clădire, cu pulpanele hainei fluturând ca nişte aripi pe zăpadă. 
Mergea repede, răspunzând grăbit saluturilor ce-i erau 
adresate de ofiţerii mai tineri. Împăratul se simţi dintr-o dată 
strălucitor şi măreț. Mai încercase senzaţia aceasta când el era 
soarele în jurul căruia se învârtea toată Germania. Dar războiul 
devenise catastrofal pentru el. Nu putea preciza exact 
momentul când pierduse controlul asupra armatei. Ştia doar 
atât că astăzi, din cauza acestei combinaţii infernale dintre 
mitraliere şi tranşee care făcea ca războiul să fie total, 
Ludendorff şi Hindenburg luau decizii la cartierul general al 
armatei în timp ce împăratul se afla în altă parte, izolat şi 
înconjurat de puştani sau de babalâci. În cei douăzeci şi opt de 
ani, care se scurseseră de la încoronare, îi îndemnase pe 
militari să întărească imperialismul german, să facă din 
Germania cea mai puternică naţiune a Europei, capabilă să 
revendice tot ceea ce i se cuvenea. Sub influenţa exemplului lui 
personal nu exista niciun băiat din Germania care să nu viseze 
la gloria militară sau navală... Dar acum nimeni nu-i mai adresa 
mulţumiri... Într-o vreme, nu prea de mult, frizerii făcuseră 
avere răsucind mustăţile ofiţerilor exact aşa cum era răsucită 
mustaţa lui. Ofițerii îi copiau ţinuta, mimica, până şi felul de a 
vorbi. Şi fusese o vreme, înainte de război, când cea mai simplă 
dorinţă a lui era o comandă imperială. 

„Aşa cum porunceşte Maiestatea voastră”, acesta era 
răspunsul prompt pe care îl primea, atât de la generali, cât şi 
de la miniştri. Acum, generalii Hindenburg şi Ludendorff 
păreau de-a dreptul brutali când îşi prezentau raportul zilnic. 

Ash dispăru dincolo de porţi, dar împăratul rămase la 
fereastră, privind zăpada care astupa urmele lăsate de Ash, 
cufundat în gândurile sale mohorâte. Un împărat care nu avea 
comanda deplină asupra poporului său nu era împărat, abia 


dacă însemna ceva mai mult decât un biet monarh 
constituţional, ca regele Angliei... 

Tânjea să-şi recapete puterea. 

Nu pentru el, bineînţeles. Pentru Germania. Fiindcă, evident, 
Germania avea din nou nevoie de un împărat. Războiul acesta 
abominabil n-avea să se sfârşească niciodată dacă Germania 
urma să fie înfometată ca urmare a instituirii blocadei 
britanice. Lipsurile deveniseră atât de acute, încât populaţia 
începuse să-l critice chiar şi pe împărat pentru că îşi menținea 
grajdurile şi standardul de viaţă luxoasă ca şi mai înainte, 
neînţelegând că lucrul acesta era vital pentru moralul maselor. 
Germania avea nevoie ca Wilhelm să-şi redobândească toată 
puterea lui de împărat pentru a câştiga războiul - sau, cel 
puţin, pentru a-l opri şi pentru a aduce lucrurile înapoi, pe 
făgaşul lor normal de altădată. Dar cum?... Curios cum reuşise 
mesagerul lui Georgie să-i stârnească toate aceste gânduri... Ei 
bine, nu e rău să mai faci câte ceva din când în când, chiar 
dacă nu e vorba decât de salvarea amărâtului ăluia de Nicky. 
Trecuse mult timp de când nu mai realizase nimic valoros. Se 
gândi la Ash şi brusc se hotărî să-şi trimită omul cel mai bun ca 
să-l ajute pe american în misiunea sa regală. 

— Să vină un gardian! 

— Da, Maiestate. 

Un ofiţer în uniforma gărzilor de corp imperiale intră în 
încăpere. Mirosea a cal pursânge şi a colonie franţuzească. 

Împăratului îi plăceau băieţii de la cavalerie - câte o căzătură 
în cap din când în când nu făcea decât să le sporească 
loialitatea. Îi puse mâna pe umăr şi vorbi calm. Armata nu-i 
luase chiar toată puterea. 

— Informează-l pe contele von Basel că am nevoie de el. 

Sărmanul Georgie, cât de slab este de vreme ce a trebuit să 
apeleze la un american ca să-l salveze pe Nicky. Ei bine, 
datorită împăratului Wilhelm, Ash va beneficia de ajutorul celui 
mai bun german din acest domeniu... lar dacă cumva George 
avea vreun gând ascuns şi îl folosea pe american împotriva lui, 
cine altul ar fi fost mai nimerit decât Basel ca să-l oprească pe 
Ash din drum? Să-l ucidă... 

O 

Un spion militar de la curtea împăratului raportase maiorului 

Konrad Ranke despre vizita misterioasă şi lunga audienţă 


particulară pe care o acordase împăratul comandorului Ash. 
Maiorul Konrad Ranke făcea parte din Statul Major General 
Imperial, Grupa III b, Serviciile Secrete. Ranke ceru dosarul 
comandorului Ash, aflat în posesia Grupei III b, şi constată că 
este deosebit de bogat pentru un ofiţer american, remarcând 
totodată faptul că Ash îndeplinise adesea funcţia de curier 
diplomatic. 

Ranke telefonă imediat la cartierul general al generalilor de 
la Spa, o staţiune balneară din Belgia ocupată. Graţie unui 
sistem de comunicaţii militare admirabil pus la punct, la care 
se adăuga convingerea fermă a conducerii armatei germane că 
imprevizibilul împărat trebuia ținut permanent sub 
supraveghere, maiorul Ranke luă imediat legătura cu generalul 
Erich Ludendorff. 

Ludendorff se afla într-unul din rarele sale momente de 
reflecţie. Personalul său îi pregătise lista pierderilor pe anul ce 
se apropia de sfârşit, astfel că putea calcula necesitățile de 
recrutare pentru anul 1917. În două bătălii mari, armata 
germană controlase în totalitate linia lungă a frontului de pe 
râul Somme, dar nu reuşise să cucerească fortăreaţa franceză 
de la Verdun. Suferise pierderi de 437 000 oameni pe valea 
Sommei şi peste 300 000 la Verdun. Era ca şi cum ar fi numărat 
boabele de nisip. 

— Aici maior Ranke, Grupa III b, Berlin, domnule general. 
Maiestatea sa a primit în particular un ofiţer american de 
marină. Din câte am aflat, Maiestatea sa a fost foarte agitat 
după plecarea americanului. 

— De unde venea americanul? 

— Din Anglia. 

— Ce ştii despre el? 

— Se pare că Maiestatea sa s-a mai întâlnit cu el cu ocazia 
diverselor evenimente sportive. Este ataşat naval doi la 
ambasada americană din Anglia. Unul din confidenţii regelui 
George. A fost rănit în timpul atacului anarhistului din 1913. 

— Regele George?... Generalul Ludendorff îşi trecu mâna 
grea peste barba tăiată scurt şi destul de rară. Avea o mustață 
mică, neagră, un nas mare şi o gură răutăcioasă care s-ar fi 
potrivit mai bine unui băcan, decât soldatului numărul doi al 
Germaniei. 

— Ai vreo bănuială, maior Ranke? 


— Poate că americanul i-a adus împăratului un nou plan de 
negociere din partea preşedintelui Wilson, se hazardă Ranke. 

Ludendorff aruncă o privire în jos, spre talia sa. Un val gros 
de grăsime se revărsa prin tunică, de parcă ar fi fost pus acolo 
în noaptea trecută, ca o glumă reuşită. Ranke era singurul 
maior căruia îi permitea să-i raporteze lui direct. Împăratul 
lăsat nesupravegheat se purta ca un copil aflat în posesia unei 
cutii de chibrituri, dar Ranke dădea dovadă de o totală lipsă de 
imaginaţie. 

— E mai probabil ca americanul să-i fi adus împăratului o 
propunere de pace din partea regelui George. 

Consecvent cu sine, maiorul Ranke întrebă: 

— Ce-i de făcut? 

Generalul Ludendorff îşi apăsă mai tare receptorul pe 
ureche. Se pare că bubuitul artileriei din Liege, în prima vară a 
războiului, afectase într-o anumită măsură auzul generalului. 
Maiorul Ranke repetă întrebarea, adăugând: 

— ... din moment ce nu ştim în mod sigur care a fost scopul 
real al vizitei lui... 

Auzise întrebarea lui Ranke de la bun început. Continuând să 
privească lista pierderilor şi să numere firele de nisip, 
Ludendorff răspunse rece: 

— Spui că nu eşti sigur, dar presupui că americanul l-a 
convins pe Maiestatea sa să negocieze pacea fără să consulte 
armata? 

— Da, domnule general. 

— Şi bănuieşti că în momentul de faţă americanul se întoarce 
la cel care l-a trimis cu consimţământul împăratului în privinţa 
unei propuneri de pace? 

— Consimţământul în privinţa unei propuneri de pace... 

— Şi eşti de acord că, indiferent despre ce ar fi discutat, este 
un lucru periculos... pentru că, oricum, împăratul încă mai 
poate convinge poporul german să accepte pacea. Pe la spatele 
armatei... 

— Da, domnule general. 

— Şi totuşi mă mai întrebi ce să faci cu americanul? 

— Aştept ordinele dumneavoastră, domnule general, 
răspunse Ranke neliniştit. 

— Maior Ranke, lichidează-l. 


5 


Maiorul Ranke telegrafie în Olanda. Vaporul care făcea cursa 
spre Anglia oferea condiţii avantajoase pentru lichidarea lui 
Kenneth Ash - încă un cadavru în Marea Nordului nu mai 
conta, pe lângă atâtea altele. 

Misiunea reveni unui agent care trecea drept marinar 
olandez, fiind cunoscut sub numele de Hendrik van Brunt. Van 
Brunt nu-l descoperi pe Ash când trenul de pasageri efectua 
transferul din Germania spre vapor. Vasul era încă la ancoră 
când un coleg al agentului, steward pe punte, îi făcu rost de o 
listă a pasagerilor. 

Numele lui Ash nu figura pe listă. Van Brunt şi stewardul 
făcură cercetări amănunțite, stabilind identitatea tuturor 
pasagerilor de pe punte şi din cabine. Singura persoană care se 
potrivea vag cu semnalmentele lui Ash transmise de maiorul 
Ranke era un diplomat francez. Din fericire, van Brunt 
comunicase Grupei III b că nu-l zărise pe Ash la coborârea din 
tren. 

O 

Ash hotărâse deja că, dacă trebuie să se ducă singur în 
Rusia, va fi nevoie să apeleze la ajutorul cunoştinţelor sale. 
Avea prieteni la Zurich şi la Paris. Şi unii dintre aceştia, la 
rândul lor, îşi făcuseră prieteni printre ruşi. Aşa că Ash se 
îndreptă spre sud. 

Laissez-passer-ul îi asigura liberă trecere în orice loc din 
Germania Imperială, pe orice mijloace de transport, spre orice 
frontieră. Străbătând cu cea mai mare viteză cele aproape 
patru sute de mile de la Berlin la Munchen Ash arătase 
scrisoarea împăratului şefilor de gară din Leipzig şi din Plauen 
ca să-i asigure loc în trenurile cele mai rapide. 

Ajunse la Munchen în douăsprezece ore - un timp foarte bun 
chiar şi în condiţii de pace. În faţa lui se afla Elveţia - ţinta 
călătoriei sale. Doar o fâşie de pământ austro-ungar separa 
Germania de Elveţia şi Ash se întreba dacă scrisoarea, 
împăratului va cântări la fel de greu şi pe teritoriul aliatului 
Germaniei. 

O 

Maiorul Ranke îi chestiona pe toţi agenţii lui de la calea 

ferată Berlin - Haga. Nimeni nu-l văzuse pe Ash. Dar dacă Ash 


s-a dus la Viena pentru a-i implica şi pe austrieci în planul său 
de acţiune urzit împreună cu împăratul? Ridică problema în 
faţa reţelei Grupei III b. lar când telefoanele începură să 
zbârnâie şi telegraful să ţăcăne, Ranke fu răsplătit pentru 
eforturile sale; află că Ash se îndreptase spre sud - călătorind 
foarte repede, datorită scrisorii de liberă trecere primite de la 
împărat. 

Ranke îşi alertă agenţii de la Munchen să împânzească gara 
şi să organizeze ambuscade pe drumurile de est, spre Viena şi 
pe cele din sud, care străbăteau graniţa austriacă, prin 
Innsbruck, ajungând în Elveţia. Innsbruckul îl tenta mai mult, 
în pofida dificultăţilor pe care le prezenta traversarea Austriei. 

Remarcă un bărbat în haine civile care îl urmărea în timp ce 
studia mersul trenurilor. Traversă gara şi cumpără un ziar, iar 
bărbatul se luă după el, îmbrâncind violent un grup de soldaţi 
austrieci care cerşeau bani şi mâncare. 

Ash ieşi şi se aşeză la coada pentru taxiuri. În momentul în 
care taxiul lui se desprinse de lângă trotuar, omul în haine 
civile trecu în faţa unui locotenent. În Germania, ofiţerilor li se 
acorda întotdeauna prioritate, însă bărbatul în haine civile îi 
arătase ceva locotenentului şi luase taxiul următor fără nicio 
dificultate. 

— Bayerischer Hof, îi spuse şoferului, iar când ajunse la 
hotel, bărbatul în haine, civile se afla chiar în urma lui. Ash 
intră în hotel, îi arătă directorului scrisoarea împăratului şi 
ceru să i se facă legătura cu un ofiţer superior, cunoscător al 
limbii engleze. Faptul că era urmărit în Germania, pe timp de 
război, nu părea neobişnuit, în cazul unui străin, dar Ash dorea 
să ajungă în Elveţia fără nicio „coadă”. Se aşeză pe un scaun în 
holul elegant şi comandă o cafea care sosi în acelaşi moment cu 
omul de la Polizei. 

Ash îi făcu semn către omul care şedea de cealaltă parte a 
holului, prefăcându-se că citeşte o carte. Cafeaua era un 
surogat. Ofiţerul de la poliţie se întoarse în câteva minute. 

— S-ar putea să fie o greşeală, domnule comandor. Domnul 
este ofiţer de armată aflat în convalescenţă. 

— Faceţi o mare greşeală dacă îi permiteţi acestui om să mă 
mai urmărească fie şi numai un pas, atât timp cât sunt în 
misiune comandată de împărat. 

Ofiţerul roşi. 


— Poate că în acest caz ar trebui să-l rețin. 

— Eu aş spune că este absolut necesar, zise Ash şi se ridică 
în picioare, îndreptându-se spre ieşire. 

Armata? Dar de ce să fie filat de armată? De asta se ocupa, 
de regulă, poliţia germană. Constatarea aceasta îl făcu să se 
simtă neliniştit. Câştigase ceva timp cerând să fie arestat tipul 
acela, dar nu foarte mult. 

Se îndrepta din nou spre gară când îi veni în minte un gând: 
zăpada căzută în decembrie încetinise ritmul luptelor de 
infanterie. Dacă sarcinile acestea fuseseră preluate de artilerie, 
atunci corpul de transport al armatei căra mai mult muniţie 
decât trupe. Consultându-şi ghidul Baedecker, îi ceru şoferului 
să pornească în altă direcţie. 

O oră mai târziu se lăsase deja întunericul când Ash ajunse 
singur la gara militară aflată în punctul cel mai îndepărtat de 
centrul oraşului München. Porţile grele, păzite cu străşnicie, îi 
confirmară presupunerile. Corpul de transport al armatei 
expedia de aici trenuri cu muniţie care traversau rapid ţara, pe 
linii eliberate. În calitatea sa de vechi participant la diversele 
partide de vânătoare ale împăratului şi de curier diplomatic la 
Berlin în repetate rânduri, Ash observase că oficialităţile 
bătrânei Wilhelmina reacţionează cel mai prompt la ordine 
pronunţate răspicat şi cu voce tare, urmate de o tăcere plină de 
aroganță. 

— Locotenent comandor Ash, din Marina Militară a Statelor 
Unite, la ordinele împăratului Wilhelm.  Duceţi-mă la 
comandant. 

Indiferent ce o fi crezut sergentul corpului de gardă de la 
intrare sau ce o fi înțeles din germana lui aproximativă, tonul 
vocii lui Ash îi făcu suficientă impresie ca să-l conducă, sub 
escorta a patru oameni, la aghiotantul comandantului. Ash îi 
arătă scrisoarea împăratului, respectând o altă regulă pe care 
şi-o impusese - niciodată să nu prezinţi vreun document înainte 
de a fi necesar. Aghiotantul îl întrebă dacă îi putea fi de folos cu 
ceva şi Ash îi răspunse ferm că nu era cazul. 

Ferestrele de la biroul comandantului dădeau spre un triaj 
uriaş, înconjurat de depozite şi de pereţi înalţi, bine iluminat de 
becuri şi faruri electrice. Locomotive de manevră formau şi 
desfăceau garniturile de trenuri de marfă care şerpuiau intrând 
şi ieşind din conul de lumină, ca şi când tot triajul ar fi fost o 


singură maşină, iar vagoanele de marfa - care treceau din 
lumină în umbră şi invers - părţile ei mobile. 

Comandantul, un ofiţer inginer, citi scrisoarea împăratului. 
Vorbea engleza ca majoritatea ofiţerilor germani, dar cu un 
accent greoi. 

— Există un transport de pasageri de la Munchen la 
Innsbruck. Acolo aveţi legătura pentru Zürich. 

— N-am timp să stau de vorbă cu austriecii... 

Comandantul replică imediat, cu un dispreţ nedisimulat 
pentru aliaţii săi: 

— Cine are? 

— Aşadar înţelegeţi care este problema mea şi de ce vreau să 
ajung la Thaingen. 

— Oricum, se împotrivi în continuare comandantul, faptul că 
aliaţii noştri austrieci au capete de gâscă nu schimbă cu nimic 
situaţia de aici. Triajul acesta, după cum desigur că v-aţi dat 
seama, este o escală pentru trenurile cu muniţie care vin din 
fabrici cu încărcături pentru front. Este un obiectiv militar 
inaccesibil străinilor. 

— Dar împăratul mi-a dat această scrisoare de liberă trecere 
tocmai pentru a vă elibera pe dumneavoastră de orice dubii în 
asemenea cazuri. Pe scurt, împăratul vă somează să mă ajutaţi 
- imediat şi în orice formă v-aş cere. 

— Împăratul nu răspunde de siguranţa aprovizionării 
tunurilor noastre cu obuze. 

Ash nu mai auzise pe nimeni până atunci vorbind atât de 
liber în Germania. Comandantul împături scrisoarea şi i-o 
înapoie lui Ash. 

— Statele Unite sunt o ţară neutră. Eu nu reprezint nicio 
ameninţare. Nu doresc decât să mă îmbarc pe cel mai rapid 
tren spre vest. Şi presupun că trenurile dumneavoastră sunt 
singurele care îndeplinesc această condiţie. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Am văzut fiecare metru de cale ferată din Europa. Ştiu 
cum arată o cale ferată bună. 

Şi era foarte adevărat. Una din explicaţiile victoriilor 
repurtate de Germania pe cele două fronturi ale războiului era 
tocmai reţeaua de căi ferate, construite anume pentru a oferi 
trupelor posibilitatea de a face naveta de la o graniţă la alta, de 
la un front la altul. 


Complimentul îl îmblânzi suficient pe comandant ca să 
adopte un ton glumet: 

— Dar dacă Statele Unite declară război Germaniei în timp 
ce curierul său neutru se află în trenul meu cu muniții, curierul 
acesta neutru devine, automat, spion? 

— În acest caz, domnule, spuse Ash cu o figură cât se poate 
de serioasă, veţi avea onoarea de a captura primul prizonier 
american. Aruncă o privire spre tabla din spatele 
comandantului, unde erau trecute cu creta trenurile ce urmau 
să plece în noaptea aceea, apoi adăugă: Şi mă aştept să fiu 
tratat bine, căci sunteţi, în mod clar, un gentleman. 

Dar manevra nu reuşi. Comandantul spuse: 

— Nu pot să vă ajut, domnule comandor. Şi spune-i bunului 
dumitale prieten, împăratul, că armata va învinge Anglia şi 
Franţa şi Rusia, dar am fi recunoscători dacă i-ar ţine departe 
pe americani. 

Nefiind sigur de primirea ce i s-ar putea face la Munchen, 
Ash plăti unui şofer de taxi un tarif triplu ca să-l ducă la o gară 
suburbană, în vestul oraşului. 

O 

Maiorul Ranke fu sculat din patul conjugal la numai câteva 
clipe după ce se urcase în el. O maşină a statului major îl duse 
prin străzile cufundate în întuneric ale Berlinului spre cartierul 
general al Statului Major al Armatei Imperiale. Ash dispăruse. 
Ba, mai rău chiar, americanul făcuse uz de scrisoarea 
împăratului pentru a provoca un incident între Grupa III b şi 
Poliţia din Munchen. Unul din agenţii lui se afla încă la 
închisoarea din Munchen, la cererea lui Ash. 

Ranke îi luă la rând pe toţi operatorii de telegraf şi de 
telefon, încercând să depisteze posibilele rute urmate de Ash. 
De la Viena i se raportă că nu fusese văzut. Apoi comandantul 
său din München îi transmise mesajul comandantului unui 
depozit de muniţie din München - Ash încercase să se îmbarce 
într-un tren cu destinaţia frontului. Comandantul îl refuzase. 
Acum îi veniseră în minte şi alte gânduri. Să fi fost americanul 
un spion? Să-l fi arestat, făcând abstracţie de scrisoarea de 
liberă trecere de la împărat? 

Ranke îl potoli imediat. Când ofiţerii răspunzători de 
transport îşi petrec prea mult timp dirijând trenurile civile de 
pasageri îşi pierd limpezimea gândirii. Ranke alertă serviciile 


din Munchen. Probabil că Ash plecase deja. 

— Verificaţi toate trenurile, atât cele de călători, cât şi cele 
de marfa. 

O 

Ash petrecu noaptea dormind într-un compartiment de clasa 
a doua al unui tren local spre Thaingen. Se trezi dimineaţa, 
când conductorul îi scoase pe ceilalţi pasageri afară din 
compartiment. Un căpitan de armată - un ofiţer bine clădit, cu 
părul tuns scurt şi faţa brăzdată de cicatrice de la dueluri, de 
sub ochi până la maxilar - intră în compartiment şi întrebă: 

— Comandor Ash? 

— Da, răspunse Ash, frecându-se la ochi şi alungându-şi pe 
dată somnul, când văzu că omul de la căile ferate făcuse 
respectuos un pas mai înapoi. 

Căpitanul îi spuse că se afla în stare de arest. 


6 


— Sunt ofiţer al Marinei Militare a Statelor Unite şi curier 
diplomatic însărcinat cu o misiune specială din partea 
împăratului de la care am şi o scrisoare de liberă trecere. Când 
ieşi, spune-i ordonanţei să-mi aducă o cafea. 

Căpitanul citi scrisoarea împăratului şi o rupse în două. 

— Căpitane, dacă vrei cu tot dinadinsul să dai de bucluc, să 
ştii că ai reuşit. 

Trenul îşi încetini mersul. Căpitanul îi făcu semn lui Ash să se 
ridice în picioare. Acesta rămase. Nemişcat. Neamţul mută 
trenciul pe care îl ţinea pe braţ, desfăcu tocul de piele şi îşi 
scoase Lugerul. 

— Ridică-te. 

— Faci o greşeală, căpitane. 

Căpitanul îl împinse cu ţeava lungă a pistolului, şi Ash se 
ridică încet în picioare, în timp ce trenul intra într-o gară mică, 
iar călătorii urcau şi coborau. Căpitanul îl conduse pe Ash prin 
tot trenul spre coada acestuia, până la platformă. Ţinea arma 
foarte aproape de corp şi când trei gospodine de la ţară trecură 
pe lângă ei, o acoperi cu trenciul. Înalt profesionalism, nu se 
putu abţine Ash să remarce. 

— Pe aici. 


Făcu semn spre nişte scări din fundul platformei care duceau 
undeva, în afara gării. De-a lungul liniei principale era o potecă 
ce făcea o curbă, nemaifiind vizibilă din gară. La două sute de 
iarzi de linie, cărarea trecea peste şine şi se termina într-un 
depozit de mărfuri. Ash aruncă o privire în urmă şi zări coada 
trenului care aştepta probabil trecerea vreunui expres înainte 
dea porni din loc. 

În timp ce se apropiau de depozit, directorul acestuia ieşi 
afară şi atârnă un sac poştal mare pe un cui special aflat în 
apropierea liniei pe care urma să vină trenul expres. Îl salută 
pe căpitan, care îi ordonă să plece. Cu arma ascunsă sub haină, 
căpitanul aşteptă până când şeful depozitului dispăru din 
vedere. Abia atunci deschise uşa depozitului. 

Un locotenent care purta pe chip cicatrice de duel similare 
cu acelea ale căpitanului se aşeză la volanul unui camion 
acoperit cu prelată. Ash simţi cum arma îl împunge în spate, 
îndemnându-l să se apropie de camion. 

— O clipă, spuse Ash. Ofițerii germani, ca şi cei britanici, nu 
efectuau niciodată operaţiuni pe care le considerau „mărunte”. 
Drumul lung de la gară, arma ascunsă, iar acum acel aristocrat 
aşezat la volan - toate acestea sugerau mai degrabă o răpire 
decât un arest. 

— Unde mă duceţi? 

— La cartierul general. 

— Ce unitate? 

Căpitanul îi aruncă o privire locotenentului, ceea ce fu 
suficient pentru Ash ca să-i dea o lovitură în stomac şi să-şi 
scoată sabia, în timp ce neamţul se îndoia de la mijloc. Îi atinse 
mâna cu tăişul sabiei şi lama Solingen făcu să ţâşnească 
sângele prin mănuşa căpitanului. Lăsă să-i cadă arma. Ash o 
lovi cu piciorul făcând-o să alunece pe podea şi se repezi la 
locotenent care era imobilizat între volan şi schimbătorul de 
viteze. Văzându-l pe Ash îndreptându-se spre el, locotenentul se 
năpusti afară din camion, renunţă să-şi desfacă tocul pistolului 
şi îşi trase sabia. 

Ash îl pândea. Locotenentul descria lovituri largi cu sabia în 
maniera de scrimă a germanilor, întinzând mâna spre şoldul 
drept, unde avea arma. 

Şi el avea cicatrice provocate de dueluri, dar, ca majoritatea 
saberilor germani, se antrenase mai mult pentru a primi 


loviturile, decât pentru a le aplica. După prima lovitură, prea 
înaltă pentru a nimeri adversarul, urmată de o a doua prea 
joasă spre a mai fi nevoie s-o pareze, Ash îşi folosi sabia ca pe 
floretă şi împunse cu ea încheietura mâinii locotenentului. 

Singurul sunet care ieşi de pe buzele viteazului german fu un 
murmur slab, dar aceasta nu-l împiedică să scape din mână 
sabia, strângând convulsiv din degete. Ash aruncă o privire 
spre căpitan, care se clătina pe picioare apoi se întoarse spre 
locotenent şi cu vârful sabiei îi făcu semn spre tocul pistolului, 
după care ridică vârful sabiei spre faţa lui. 

Locotenentul deschise tocul cu mâna stânga şi cu ochii 
aţintiţi la sabia lui Ash. Scoase încet arma. În acel moment, 
căpitanul încercă să se îndrepte spre pistolul lui, în capătul 
celălalt al depozitului. Ash smulse pistolul din mâna 
locotenentului, îi dădu acestuia un brânci şi se năpusti spre 
căpitan, care se opri şi ridică încet braţele. Ash le făcu semn să 
stea unul lângă altul. 

— Unde este cartierul general? 

Cei doi priveau la el. Linişte. 

Ash ridică Lugerul şi trase. Glontele trecu printre ei, foarte 
aproape de urechea căpitanului. Amândoi tresăriră, dar 
niciunul nu scoase un cuvânt. Expresul se auzea acum din ce în 
ce mai aproape. 

— Ultima şansă. 

Cei doi priviră unul la altul. 

— Aţi vrut să mă ucideţi. De ce? 

Ash trăsese din nou, foarte aproape. Căpitanul se apucă de 
ureche. Ash îndreptă ţeava spre faţa locotenentului. 

— De ce? 

— Ordine, spuse bărbatul, ridicând mâna ca şi când ar fi vrut 
să oprească glonţul. 

— Ale cui ordine? 

— Ale maiorului. 

— Să mă ucideţi? 

— Da. 

— Cum? 

— Trebuia să te aruncăm de pe un pod, să se creadă că ai 
căzut. Să pară un accident... 

— Gura, strigă căpitanul. 

Ash trase un glonte pe lângă cealaltă ureche a acestuia. 


— Cine i-a spus maiorului să mă ucidă? 

Locotenentul ridică din umeri. Căpitanul rămase cu privirea 
aţintită la gaura ţevii şi spuse: 

— Nu ştiu. Jur. 

Ash ochi un punct între ochii bărbatului. Căpitanul luase 
țeapăn o poziţie de drepţi. Expresul fluiera acum foarte 
aproape, fără să încetinească, fiindcă în această staţie nu era 
prevăzută nicio oprire. 

Uşa din spatele nemților se dădu la o parte sub loviturile 
unor carabine Mauser, mânuite de patru soldaţi. Se mişcau 
repede, încercând să descopere sursa focurilor de armă. 
Ofițerii se aruncară la pământ şi le ordonară să tragă. Ash se 
duse la uşa din faţă. Gloanţele trecură pe lângă capul lui şi 
despicară uşa de lemn. Ash lovi uşa rostogolindu-se, o deschise, 
se strecură afară şi sări în picioare, alergând în zigzag, 
conştient de faptul că nu are decât câteva secunde în avans 
faţă de soldaţii care-l urmăreau. 

Expresul tocmai lua curba fluierând prelung, pătrunzător. 
Ash alergă spre rambleu şi se aruncă în faţa locomotivei. Reuşi 
să treacă în partea cealaltă, locomotiva atingându-i numai 
călcâiul unei cizme. În urma impactului fu azvârlit în aer, şi 
descrise un cerc complet înainte de aterizare. Oficiul poştal, 
pădurea, trenul care alerga grăbit, toate aceste imagini îi 
trecură prin faţa ochilor într-o fracțiune de secundă. Ateriza 
dur, pe pietriş. 

Sacul poştal. Sacul poştal atârna de un stâlp la un metru şi 
jumătate înălţime, lângă şine. Printre roţile trenului care rula în 
viteză, Ash zări picioarele soldaţilor ce aşteptau trecerea 
trenului şi chipurile lor murdare în momentul în care se 
aplecară să se uite pe sub vagoane. Se îndreptă spre stâlpul 
poştal, îşi aruncă Lugerul în centură şi cuprinse în braţe sacul 
poştal, în timp ce vagonul de bagaje se îndrepta huruind spre 
el. Il scoase din cârlig, zări umbra vagă a unei balamale şi în 
secunda următoare sacul poştal încercă să-i smulgă braţele din 
umeri. 

Forţa smuciturii îl făcu să scape sacul din mâini înainte de a 
se prăbuşi pe o grămadă de saci poştali. Un bătrân feroviar 
rămase cu gura căscată şi cu ceaşca de ceai în mână. 

— Transport special, spuse Ash, uşurat, deşi îşi dădea seama 
de absurditatea cuvintelor sale. 


Omul ridică şovăielnic braţele deasupra capului. Ash privi la 
propria mână şi fu surprins să constate că în clipa aceea ţinea 
Lugerul în ea. 

— Ce staţie urmează? 

— Thaingen. 

Lângă Schaffhausen de la frontiera elveţiană. Vor scotoci 
mult timp toată zona din jurul acelei gări micuţe până să-şi dea 
seama ce se întâmplase. Reuşise. Se rezemă mai bine de sacii 
poştali, gâfâind din greu. De multă vreme nu mai participase la 
o luptă pe viaţă şi pe moarte. Atacul împotriva regelui George 
nu intra la socoteală; totul se petrecuse prea rapid. Trecuse 
mult timp de atunci, şi cei de care îşi amintea trăgeau de la 
distanţă - o încăierare cu flota spaniolă în 1898, atacul lui T.R. 
Şi un duel cu puşca împotriva insurgenților din Filipine în 1902. 
Ca cei mai mulţi ofiţeri americani de vârsta lui, fusese şcolit în 
meseria de a ucide, dar nu o practicase. Jocul de polo şi scrima 
îi oţeliseră ochii şi membrele, nu însă şi nervii... Contele de 
Monte Cristo? La naiba, şi nici măcar nu reuşise încă să iasă 
din Germania. 

O 

Mai avea trei gloanțe în Luger, iar zona neutră dintre 
frontierele germană şi elveţiană de la Schaffhausen era păzită 
de patru puşcaşi. Fâşia de pământ nu depăşea treizeci de metri, 
fiind îngrădită de ambele părţi şi curățată de zăpadă. Poliţia 
germană îi urmărea pe călătorii care încercau să părăsească 
Germania, în timp ce vameşii verificau documentele şi răsfoiau 
telegramele oficiale care îi avertizau în privinţa criminalilor sau 
spionilor. Ash ştia că singura lui şansă era ca ofiţerii care 
încercaseră să-l ucidă să nu fi acţionat oficial. 

Ei bine, faptul că fusese obiectul unei încercări de asasinat îi 
ascuţise cel puţin mintea. Numără grănicerii germani şi îşi 
propuse să treacă prin cel mai apropiat punct, unde se aflau 
trei oameni. Pe soldatul cel mai mic îl va dobori cu patul armei, 
îl va spulbera pe al doilea şi va trage în ultimul, dacă ar mai fi 
rămas în picioare, îndreptându-se apoi spre Elveţia. Oricum, 
putea fi socotit un plan. 

Era inutil să facă vreo tentativă de a trece frontiera printr-un 
punct nepăzit. Aşa ceva nu exista. lar dacă încerca şi era prins, 
indiferent cine ar fi fost persoana aceea din armată care 
încercase să-l ucide îl va lichida în celula sa într-o noapte, în 


timp ce ambasada lui va face fel de fel de demersuri şi manevre 
ca să-l elibereze. Nu înţelegea însă de ce vor să-l omoare. 
Polizei fusese foarte cooperantă la München, şi scrisoarea 
împăratului făcuse minuni până în momentul în care i-o rupsese 
căpitanul. Nici comandantul depozitului de muniții nu-l oprise, 
or, el era militar... Dar dacă greşea în raţionamentele sale şi 
oamenii acţionaseră în baza unor dispoziţii oficiale? În cazul 
acesta, probabil că la punctul de graniţă îl aştepta deja un 
ordin telegrafic de arestare. Tocmai de aceea numărase puştile. 

Prezentă paşaportul diplomatic şi puse mâna pe sub haină pe 
mânerul Lugerului. Trei gloanţe. Ofiţerul luă un teanc de 
telegrame şi le citi una câte una. Apoi se ridică, făcu o 
plecăciune şi îi înapoie lui Ash paşaportul, cerându-şi scuze 
pentru întârziere. Cinci minute mai târziu, elveţianul îi aplica o 
viză pe documente şi îl invita să se urce în trenul de Zurich, 
lăsându-l pe Ash să tragă concluzia că, într-un anume fel, vizita 
lui la împărat stârnise o mare nemulţumire într-o anumită 
secţiune a armatei germane. Încălcase poate teritoriul altcuiva 
de la curtea împăratului? ÎIncercă, de asemenea, să se 
gândească la eventualitatea că Wilhelm se răzgândise şi îl 
trădase, dar asta nu avea nicio logică. În cazul în care 
împăratul s-ar fi întors împotriva lui, acum ar fi fost un om 
mort. 


7 


La două mii de mile spre nord-est, în capitala Rusiei, pe 
biroul lui Vasili Moskolenko, căpitan în poliţia secretă a ţarului, 
Ohrana, se afla nota unui informator. Moskolenko verifică 
îndelung sigiliul înainte de a-l rupe. Biroul lui din cadrul 
închisorii Litovksi arăta ca o cavernă scobită într-un zid de 
piatră. În spatele biroului de lemn negeluit, Moskolenko se 
simţea deopotrivă foarte bine, dar şi nelalocul lui. Capul lui 
osos, faţa cadaverică şi ochii cenuşii şi lipsiţi de expresie se 
potriveau foarte bine cu închisoarea politică atât de temută, 
însă mişcările lui energice aveau o graţie care nu-şi găsea locul 
la biroul unei încăperi atât de posomorâte. 

Nota venea de la unul dintre puţinii informatori al poliţiei 
care avea acces direct la căpitanul Ohranei. Moskolenko 


descifră cele câteva cuvinte. Deşi era singur, gura lui severă se 
schimonosi într-un rictus care, în cazul oricărui alt om, ar fi 
putut trece drept zâmbet; în ceea ce-l priveşte, era singura 
reacţie vizibilă. Apoi o umbră întunecată licări în ochii lui şi 
străluci puternic. Ridică receptorul. 

— Unde este Orlov? 

— În celula de interogatoriu, domnule căpitan. Moskolenko 
se ridică şi străbătu tot coridorul lung ce ducea spre celula 
preferată a lui Orlov. Doi gardieni care stăteau de pază în faţa 
celulei luară poziţie de drepţi când văzură că Moskolenko 
descinsese în persoană în acel colţ îndepărtat al închisorii. 

— Deschideţi. 

Oamenii ezitară. 

— Domnul locotenent Orlov... începu unul din ei, dar 
Moskolenko îl reduse la tăcere cu o singură privire. Oamenii 
deschiseră uşa. 

Orlov tocmai viola o deţinută pe care o legase cu curele de o 
masă. Se întoarse furios spre intrus, cu faţa roşie de mânie. Se 
linişti însă văzându-l pe Moskolenko, care se mulţumi să spună 
doar atât: 

— O să lipsesc o săptămână sau două. Preiei comanda. 


Moskolenko luă trenul de la gara Varşovia. Un ofiţer cu o 
poziţie atât de înaltă în poliţia secretă a ţarului beneficia de 
multe privilegii şi el le utiliza din plin. Şase subalterni care se 
întorceau pe front fură expulzați din compartimentul lor. 
Moskolenko porunci să i se aducă ceai şi încuie uşa. Avusese 
grijă să mănânce bine înainte de plecare. În zilele acestea nu se 
putea avea încredere în mâncarea de pe trenurile ruseşti. Nu 
va mai mânca decât atunci când va ajunge în inima Germaniei. 

Trenul, aşa-zis expres, avu nevoie de cincisprezece ore ca să 
străbată distanţa de trei sute cincizeci de mile până la Dvinsk, 
oraş de pe linia frontului. Sau, mai exact spus, până la 
marginea oraşului Dvinsk, întrucât acesta fusese ocupat de 
armata germană. Moskolenko cobori din tren şi se pierdu 
discret în noapte. 

Găsi un punct la câteva mile sud de oraş unde o unitate de 
puşcaşi siberieni se afla pe malul fluviului Dvina. Germanii 
stăpâneau malul de vest al fluviului. Fluviul îngheţat reprezenta 
Ţara Nimănui. O fâşie netedă de gheaţă, întreruptă ici şi colo 


de garduri din sârmă ghimpată. lInspectă Ţara Nimănui 
centimetru cu centimetru cu ajutorul unui periscop de câmp. 
Cele câteva stele de pe cer aruncau o lumină albăstruie, slabă, 
pe gheaţa acoperită de zăpadă. Nu exista nicio ascunzătoare. 

Nemţii aveau un cuib de mitralieră de partea cealaltă a 
fluviului, şi Moskolenko rămase mult timp pe loc, încercând să 
combine diferite rute în jurul lui. Periscopul îi indica cinci 
noduri de sârmă ghimpată. La al treilea, ar fi putut merge în 
josul râului până la marginea îngheţată... Întoarse periscopul 
spre Unteroffizier-ul care îi servea drept călăuză şi îi ceru o 
foarfecă pentru sârmă ghimpată. 

Soldatul nutrea un profund dispreţ pentru non-combatanţi, în 
general, şi pentru poliţiştii din Petrograd în mod special. 

— Este cel din urmă loc pe unde i-ar putea trece cuiva prin 
gând să străpungă linia frontului, domnule căpitan. Cele mai 
elementare cunoştinţe referitoare la lupta în tranşee... 

— Sper ca şi germanii să fie de aceeaşi părere cu dumneata. 
Acum du-mă la cea mai apropiată bucătărie de campanie. 

Năucit, soldatul îl conduse la o bucătărie şi îl privi prostit şi 
furios, cum îşi însuşea faina atât de prețioasă pe care oamenii 
lor o transformau în pâine şi se acoperea cu pudra albă din cap 
până-n picioare. Părea deosebit de încântat să facă lucrul 
acesta în văzul întregii trupe. 

O 

— Halt! 

O zăpadă fină se cernea de sus în momentul în care santinela 
germană îl găsi odihnindu-se în revărsatul zorilor, între timp, 
făina de camuflaj îi fusese spălată de pe frunte şi se amestecase 
cu zăpada topită de pe spate, formând o pastă în dungi. 
Santinela îl ameninţa cu un Mauser şi o baionetă. Pe scândurile 
care formau pardoseala tranşeelor colcăia noroiul care i se 
lipise şi de ghete. Omul care arăta ca un comandant îi vorbi cu 
accentul unui muncitor din fabricile de pe Ruhr atunci când îi 
ceru parola. 

Căpitanul Ohranei ţariste ridică mâinile. 

— Du-mă la ofiţer, îi spuse el într-o germană perfectă. 

Soldatul începu să strige după ajutor. Aţi doi soldaţi veniră în 
fugă, îl percheziţionară şi fură surprinşi să nu găsească nicio 
armă asupra lui. 

Moskolenko le aruncă bastonul şi le spuse dispreţuitor: 


— E o sabie. 

După ce deşurubară mânerul sculptat descoperiră o sabie cu 
două tăişuri. Patru soldaţi se repeziră să formeze escorta. Lama 
era din oţel foarte uşor şi ascuţită ca briciul pe ambele părţi. 

Infanteriştii îşi conduseră misteriosul prizonier prin zigzagul 
de tranşee care duceau spre spatele frontului şi îl predară unui 
Junkerleutnant foarte tânăr şi foarte furios, a cărui uniformă 
era murdară de noroi. Acesta făcea parte din aristocrația 
prusacă şi în vremuri mai bune ar fi fost cadet. Îi trase o palmă 
prizonierului peste faţă şi se răsti la el: 

— Spune-ţi numele şi unitatea mai repede, până nu-i ordon 
sergentului să-ţi scoată-dinţii ăia infecţi de rusnac şi să ţi-i vâre 
pe gâtul tău de rus împuţit. 

— Sunt contele Philip von Basel... şi singura ta speranţă de 
supravieţuire este să mă urci într-un tren cu destinaţia Berlin în 
mai puţin de o oră. 

O 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, contele Philip von 
Basel se lăfăia într-o cadă de baie, într-un vagon special ataşat 
la expresul de Berlin, iar ofiţerii care făcuseră acest aranjament 
în ultimul moment se întorceau vădit uşuraţi la tranşeele lor. 
Din câte ştiau ei, tânărul locotenent era singurul om care 
pălmuise vreodată pe von Basel şi supravieţuise. Von Basel era 
şi el conştient de acest lucru, dar hotări că nu se putea face 
nimic. Nu fiindcă s-ar fi aflat în război - o tranşee era un loc la 
fel de bun ca oricare altul ca să omori pe cineva. Nu-l deranja 
nici tinereţea locotenentului. Duelul reprezenta un exerciţiu de 
omor prin abilitate, şi niciun oponent nu era de disprețuit. Se 
punea însă problema timpului. La urma urmei împăratul lui îl 
convocase. Era vorba de PRIORITĂŢI. 


8 


Ash îşi amintea de Zurichul de dinainte de război ca de o apă 
stătătoare, dar acesta devenise brusc un conglomerat 
cosmopolit activ în momentul în care Elveţia rămăsese singura 
insulă de neutralitate pentru bancheri, diplomaţi, spioni şi 
exilați politici. Vreo duzină de naţiuni tronau în districtul 
comercial Bahnhofstrasse de pe malul lacului Zurich. 

Ash se duse mai întâi la consulatul american, luă dejunul 
împreună cu ataşatul militar, un căpitan de armată cu care 
servise împreună la Berlin, în 1913. Îl întrebă unde locuiau 
diversele persoane pe care le cunoştea şi îi ceru să-i spună ce 
ştie despre exilaţii ruşi din Zurich. Prietenul lui considera că 
cei aflaţi la Zurich reprezentau doar nişte reminiscenţe ale 
mişcării antebelice, dar îi promise că va încerca să afle numele 
liderilor lor. 

— Sunt nişte bolşevici ţicniţi, îl preveni căpitanul. Oamenii 
întregi la minte au pus capăt agitaţiei o dată cu izbucnirea 
războiului. S-au dat la fund şi au început să lupte împotriva 
Germaniei. 

Ash îi telegrafiase ambasadorului Page la Londra să nu-l 
aştepte săptămâna aceea, întrucât dorea să stea câteva zile la 
Paris şi la Zurich. Incheie cu „Totul e bine”, ceea ce nu era 
tocmai adevărat, având în vedere cele întâmplate, dar Page va 
înţelege din mesajul lui că Ash îl convinsese pe împăratul 
Wilhelm să sprijine planul regelui George, ceea ce însemna că 
propriul lor plan e pe cale să fie adus la îndeplinire. 

Întrucât îşi pierduse bagajele în momentul când fusese 
arestat în tren, îşi cumpără un costum de culoare închisă. Luă 
cina împreună cu preşedintele filialei din Zurich a Băncii 
Romei, un vechi prieten al său de la o sală de scrimă din Roma 
pe care o frecventau în vara când Tamara Tişkova părăsise 
Rusia pentru ceea ce numea ea „colaborare” cu un maestru de 
balet italian. Albioni renunţase la spadă şi lipsa exerciţiului fizic 
se reflecta în mijlocul lui îngroşat, dar acest lucru nu părea să-l 
deranjeze prea tare. Poziţia lui Albioni la Zurich reprezenta o 
realizare remarcabilă pentru un bărbat de vârsta lui, care era 
aceeaşi cu a lui Ash. Amanta îl urmase şi ea aici, în timp ce 
soţia rămăsese acasă, cu familia. 

— Una peste alta, dragă prietene, n-am de ce să mă plâng, 


spuse el. Dar tu? 

— Eu mă duc la Petrograd. 

Cu numai cinci zile în urmă spusese tuturor că abia aşteaptă 
să se prezinte la postul de pe vas. Albioni dădu înţelegător din 
cap: 

— Tişkova? 

— Din păcate, nu. Mă întrebam însă dacă n-ai putea să-mi 
faci cunoştinţă cu omologul tău de la Petrograd... Signor de la 
Rocca? 

Poate nu strica să cunoască un bancher din Petrograd, mai 
ales unul căsătorit cu o baroană rusă. 

Mai târziu, în aceeaşi seară, Ash vizită un bordel în compania 
unui aşa-zis economist englez cu care navigase în cursa Fastnet 
şi care, cu ani în urmă, înainte de izbucnirea războiului, venise 
într-o noapte la el la hotel cu braţul străpuns de un glonţ. Îi 
servise o poveste despre un soţ furios şi gelos, pe care Ash n-o 
crezuse nicio clipă, căci umbla zvonul că economistul englez 
avea obiceiul să intre cu iahtul său în estuarele germane, în 
zone interzise, pentru a afla diferite secrete navale. Ash îl 
ajutase să facă rost de acte ca să poată trece frontiera. Faptul 
că se afla la Zurich însemna că se ocupă din nou de spionaj, 
postul de profesor de economie la universitate servindu-i drept 
acoperire. 

Taplinger - aşa se numea tipul care avea şi ceva sânge 
german deşi era englez în maniere până în vârful unghiilor - 
ardea de nerăbdare să urce în cameră cu o frumuseţe din 
România, dar Ash îl convinse să bea mai întâi un coniac în 
linişte. 

— Am nevoie de nişte informaţii. Mă duc la Petrograd. 

— Dacă aş fi acolo, mi-aş lua tălpăşiţa cât mai repede, 
bătrâne. S-ar putea ca în curând să nu mai existe niciun fel de 
Petrograd. 

— Ce ai auzit despre revoluţie? 

— Este iminentă. 

— Ce doresc bolşevicii? 

Taplinger aruncă o privire languroasă spre româncă, înainte 
de a răspunde. 

— Ştii ceva, bătrâne, am impresia că a pus ochii pe tine. Şi 
Ash observase, dar singurul motiv pentru care se afla acolo îl 
constituise insistența lui Taplinger. De când îl ştia pe Taplinger, 


omul era obsedat de bordeluri. Acesta în care se aflau acum, cu 
camerele lui în stil rococo, cu picturi franceze în stil academic, 
cu femei din aproape toată Europa, într-o infinitate de tipuri şi 
care atrăgea clientelă din rândurile elitei corpului diplomatic şi 
a bancherilor, ilustra un alt paradox al războiului: păcatul atât 
de hulit în Europa Occidentală era făptuit acum aici, în Elveţia, 
care odinioară excela prin sobrietate. 

— Ce vor bolşevicii? Totul, aş putea spune. Şi vor reuşi. 
Vechile monarhii nu pot conduce societăţile industriale 
moderne. Evident, bolşevicii sunt complotişti şi conspiratori la 
fel de nemiloşi ca familia Borgia şi ştiu foarte bine să speculeze 
ocaziile favorabile. Lăsând la o parte marxismul şi socialismul, 
bolşevicii înţeleg la fel de bine ca orice împărat ce înseamnă 
puterea. Ei vor fi noii noştri regi, Ash, fie că ne place, fie că nu 
- iar acum putem să ne prezentăm omagiile doamnelor? 

— Încă două probleme... 

— Ash, femeia trebuie să-şi câştige existenţa, fii corect. 

— Spune-mi câteva cuvinte despre partidele ruseşti care sunt 
împotriva ţarului. 

— Câteva cuvinte - la naiba - bolşevicii sunt un fel de aripă 
de stânga a social-democraţilor, fără nicio urmă de democraţie. 
Menşevicii sau social-democraţii de dreapta sunt democratici în 
organizarea lor şi, de aceea, nu au nimic comun cu bolşevicii. 
Revoluţionarii socialişti vor ca puterea să aparţină în întregime 
poporului şi împuşcă fără ezitare pe oricine le stă în cale. 
Revoluţionarii socialişti sunt nişte ţicniţi. Cea din urmă şi, 
poate, cea mai bună şansă pentru Rusia o constituie cadeţii, 
Partidul Democratic Constituțional. Cadeţii reprezintă un 
partid puternic în cadrul Dumei şi ar putea asigura formarea 
unui nou guvern. 

— Ţarul va fi răsturnat? 

Taplinger privea cu ochi de bufniţă în partea cealaltă a 
încăperii, prin fumul gros. 

— Cred că femeia o să vină încoace şi o să mă salveze. Ash 
aruncă o privire spre românca tolănită pe un şezlong, ce dădea 
semne de nerăbdare. Îşi făcea vânt cu un evantai chinezesc. Un 
belgian borţos, îmbrăcat cu haine scumpe, încerca să intre în 
vorbă cu ea, dar ea nu-l băga în seamă şi îi zâmbea lui Ash - 
sau lui Taplinger. Camera era prea mare ca să poată fi sigur. 

— Va fi răsturnat ţarul? 


— Eu sunt doar un economist, protestă Taplinger. Dar este 
semnificativ faptul că ţarul îi consideră pe cădeţi, pe aceşti 
democrați liberali parlamentari, drept revoluționari. Adoptând 
o asemenea atitudine... 

— Cine este Lenin? 

Ataşatul militar de la ambasadă îi pomenise mai multe nume 
de persoane, iar despre Lemn se presupunea că s-ar număra 
printre cele mai importante. 

— Vladimir Lenin. Un agitator, terorist, lider bolşevic şi un 
orator al naibii de bun. Sau a fost. După câte am aflat, în 
ultimul timp cam pierde teren. De ce întrebi? 

— Vreau să ştiu ce se petrece în Rusia înainte de a ajunge 
acolo. 

Taplinger îl privi curios, dar se mulţumi să-i spună în treacăt, 
în semn de politeţe profesională: 

— Este aici o cafenea unde le place ruşilor să-şi piardă 
vremea. Pe Lenin n-ai să-l găseşti acolo, dar întreabă de o 
femeie, o anume Madame Armand. Mi s-a spus că Lenin şi 
Madame Armand se ocupă de dialectică împreună, în poziţie 
orizontală... Dacă şarmul tău legendar nu te-a părăsit - şi, după 
felul în care se uită la tine această doamnă din România, 
presupun că aşa stau lucrurile - poate ai să reuşeşti s-o 
convingi pe Madame Armand să-ţi facă cunoştinţă cu bolşevicii. 

— Cum arată? 

— Este o blondă delicioasă - uite, românca se îndreaptă spre 
noi. 

Femeia era înaltă, brunetă, cu piele măslinie, bine întinsă pe 
sânii umflaţi care ieşeau din corsajul strâmt. Legănându-se 
uşor, îl ţintui cu privirea pe Ash. 

— La naiba, pe tine te vrea, spuse Taplinger. 

— Nu prea am chef de aşa ceva. 

Dar tot pomenind numele Tamarei, devenise puţin agitat, în 
principiu, n-ar fi vrut să rămână, întrucât ştia că germanii au 
informatori şi agenţi în toate bordelurile. În mod intenţionat nu- 
i povestise nimic lui Taplinger în legătură cu misiunea lui de 
salvare a ţarului. Sau, cel puţin, aşa îşi închipuia el. 

În timp ce femeia se apropia de ei, belgianul îi tăie insistent 
calea fluturându-şi mâinile pline de diamante. Dar femeia îl 
dădu la o parte cu mâna şi se îndreptă spre Ash. 

— Pe tine te vrea, spuse Taplinger. La naiba. 


Ash îi întoarse zâmbetul; la urma urmelor, era o femeie 
foarte frumoasă. 

— Probabil că e o spioană germană, şopti Taplinger. De 
regulă diamantele îşi fac efectul într-un loc ca ăsta. N 

— De regulă, spuse Ash şi se ridică s-o întâmpine. In 
încercarea ei de a scăpa de belgian, femeia se întorsese şi le 
dezvăluise un spate superb şi nişte şolduri magnifice sub fusta 
strâmtă. 

— Bună seara, Mademoiselle. 

— Bon soir, comandor. Englez al meu foarte slab vorbeşti 
francez? Oui? 

Femeia Îl ignoră pe Taplinger. Ash fu de acord să vorbească 
franțuzeşte. Dansară în acordurile orchestrei de coarde din 
camera învecinată, şi femeia îl întrebă cum îl cheamă. Ash îi 
spuse. Ea se numea Margo. Îi mărturisi că era îngrijorată 
pentru bunica ei care se afla în Germania. Ash îi spuse că 
tocmai venea, din Germnaia şi ea îl întrebă ce făcea la Zurich. 

— Sunt în trecere, zise Ash. Ce era să-i spună? Ce veşti ai de 
acasă? 

— De acasă? 

— Despre invazia germană? 

Atacul împotriva României începuse de curând şi părea că se 
va încheia peste câteva zile, când nemţii aveau să-i arunce pe 
români în liniile ruşilor. 

— Nu mă pricep la război, spuse ea, numai la soldaţi. Şi 
poate la marinari. Unde te duci de aici? 

Ash îi spuse că era curier diplomatic. Taplinger îi aruncă o 
privire posomorâtă în momentul în care Ash o conduse pe scări, 
în sus. Camera era somptuoasă, un dormitor original, nu 
amenajat ad-hoc pentru destinaţia recentă a clădirii. Pe pat era 
aşternută lenjerie fină, din pânză de in. Margo ieşi din baie în 
cămaşă de noapte şi cu ciorapii pe ea, iar Ash remarcă faptul că 
avea laba piciorului deosebit de frumoasă, în ciuda staturii ei 
înalte. 

Zâmbind şi vrând să dea impresia că se distrează de minune, 
Margo se aşeză în poziţii care mai de care mai ademenitoare, în 
timp ce el şedea pe fotoliul de lângă pat. Incepu să danseze în 
cercuri mici pe covor, îşi trase cămaşa peste cap şi, trecând pe 
lângă el, lăsă mătasea parfumată pe umărul lui. 

Un corset negru din balene îi ridica pieptul, îi aplatiza 


pântecele şi îi scotea în evidenţă fesele într-o curbă generoasă, 
bine tăiată. Femeia observă reacţia lui şi se aşeză în mod 
corespunzător, ca să poată fi privită cât mai bine. Işi păstră mai 
mult timp corsetul pe ea, după care, în sfârşit, îi dezlegă 
panglicile şi îl lăsă să cadă. 

Trase o canapeluţă joasă şi îngustă în mijlocul camerei, în 
faţa lui Ash, încalecă pe ea, apoi se întinse şi îşi arcui spatele. 
Privea la el peste umăr şi îl întrebă dacă avea vreo figură 
specială care îi plăcea în mod deosebit, ceva de care să-şi 
amintească oriunde va călători. 

— O fantezie, spuse Ash cu gura uscată ca nisipul şi inima 
bătând să-i spargă pieptul. Se ridică în picioare şi îşi desfăcu 
sabia. 

— Ce fantezie chéri? întrebă Margo unduindu-şi încet corpul 
dintr-o parte în alta, în timp ce continua să-l privească. 

Ash ţinea teaca sabiei într-o mână, mânerul în cealaltă. Se 
apropie mai mult. Curelele şi cataramele dansau în faţa ochilor 
fetei. Aceasta îşi arcui şi mai tare spatele şi îşi desfăcu larg 
picioarele, proptindu-se în pernă, gata să accepte jocul. Erau 
multe posibilităţi - curelele, cataramele, teaca, chiar şi lama. 
Nu-i era teamă. Ofițerii superiori în uniformă nu făceau rău 
fetelor într-un loc ca acesta. 

Ash scoase lama din teacă, dar ea continuă să stea liniştită. 
Nu se temea - un colonel francez o bătuse cu teaca goală şi 
durerea pricinuită îi fusese generos compensată în franci de 
aur. 

— Ce fantezie? 

— Să ne închipuim că eu sunt ofiţerul german căruia trebuie 
să-i raportezi. 

Ash îi răsuci încheietura mâinii, şi lama trecu razant pe lângă 
obrazul ei! 


9 


Acum că era la mâna lui, trebuia să scoată de la ea tot. îi 
aruncă ceea ce spera să fie o privire ucigătoare, menită s-o 
convingă că este realmente în stare s-o rănească. Reuşise 
cumva să ţină lama sabiei neclintită, ca împietrită. Femeia îl 
privea, strângând canapeaua în braţe. Brusc, trupul i se 
încorda. 

— Numele. 

— Nu-i ştiu numele. Obişnuieşte să vină pe aici. Femeia 
începu să plângă. Ash strânse din dinţi, dar când femeii 
înfricoşate i se făcuse pielea ca de găină pe tot trupul, fu nevoit 
să-şi amintească faptul că îi declaraseră deja război. 

— Ce doreşte să ştie despre mine? 

— Unde călătoreşti... te rog, nu! Ochii ei îi căutară privirea, 
apoi se îndreptară spre vârful sabiei. 

— Ce altceva? 

— Pe cine ai vizitat... 

— Altceva? 

— Ce ţi-a spus împăratul... 

— Ce? 

Femeia trase aer în piept. Mâna lui Ash făcu o mişcare 
spasmodică. Împăratul? 

Ash băgă sabia în teacă şi şi-o fixă din nou în talie. Femeia 
zăcea acolo plângând, călare pe canapeluţă, al naibii de 
ispititoare. Ash îşi adună toate puterile înainte de a se îndrepta 
spre uşă. 

— Ce să-i spun? 

— Spune-i că n-ai putut afla absolut nimic. 

— N-o să mă creadă. 

— Spune-i ce ţi-am povestit în timp ce dansam. Şi că am fost 
atât de copleşit încât ţi-am dat asta. Uite... Se întoarse lângă ea 
şi depuse cinci monede de aur, pe pernă, lângă obrazul ei. 
Când o să vadă banii ăştia o să fie convins că am trăit cele mai 
minunate clipe din viaţa mea. 

O 

Ash luă dejunul la cafeneaua recomandată de Taplinger, 
comandând felurile de mâncare pe care şi le mai amintea de pe 
vremea când fusese la Petrograd. Fu încântat să constate că 
mai ştia alfabetul chirilic suficient de bine ca să poată descifra 


meniul. Era un local ieftin, cu mese murdare şi ferestrele 
aburite. Mirosea a lână udă, a ciorbă, a transpiraţie şi a 
mahorcă. Răcnetele furioase alternau cu râsete puternice - 
fundal sonor de care Ash îşi mai amintea din timpul călătoriilor 
pe care le făcuse în Rusia cu mult timp înainte de război. 

Discuţiile animate, purtate cu voce tare în ruseşte, erau 
condimentate cu fraze şi exclamaţii în franceză şi în engleză. La 
Petrograd, întreg corpul diplomatic şi reprezentanţii înaltei 
societăţi cunoşteau franceza şi engleza. Rusa se vorbea numai 
cu servitorii şi la ţară. Dar în acest local, limba principală era 
rusa şi Ash se vedea pus într-o situaţie dezavantajoasă pentru 
că vocabularul lui se limita la cuvintele de dragoste pe care le 
învățase de la Tamara. 

La un moment dat, când localul se umpluse până la refuz şi 
noaptea lungă de iarnă învăluise strada în întuneric, câţiva 
oameni se apropiară de masa unui bărbat care şedea singur şi o 
înconjurară din toate părţile, privindu-l în tăcere. Omul se 
prefăcu că îi ignoră, dar era o situaţie imposibilă, aşa că se 
sculă şi părăsi localul, în râsetele şi strigătele dispreţuitoare 
ale asistenţei. Apoi oamenii se întoarseră spre Ash. 

Cineva strigă ceva în rusă. Izbucniră în hohote de râs. Ash 
lăsă privirile în jos şi aşteptă. Se auziră alte strigăte, apoi 
cineva pronunţă un cuvânt pe care Ash îl înţelese. Poliția. Şi 
apoi, spion. 

Ash înfruntă privirea omului care îi pusese dispreţuitor acea 
întrebare şi-i răspunse în engleză: 

— Nu, nu sunt spion. Nu fac parte din poliţia ţarului... 

— Atunci ce cauţi aici? 

Ash se ridică în picioare. O femeie foarte frumoasă, cu o pană 
roşie la pălărie se apropiase de masa lui. Avea în jur de 
patruzeci de ani, după câte îşi dădea el seama. Se uita la elcuo 
privire inteligentă şi ironică. Accentul ei era franțuzesc, doar 
pomeţii splendizi îi trădau originea rusească. Îmbrăcămintea ei 
vădea bunăstare şi bun gust, lux necunoscut celorlalţi clienţi ai 
cafenelei, dar, în loc s-o privească cu reticenţă, aceştia se 
strânseră în jurul ei într-o tăcere respectuoasă, aşteptând 
răspunsul lui Ash. 

Calificativul „delicioasă” folosit de Taplinger atunci când 
vorbise despre ea i se potrivea cum nu se poate mai bine. 
Madame Armand. Nu puteau fi două ca ea în acelaşi oraş. 


— Ce aştepţi? 

Bănuind că profesia lui de marinar n-ar fi avut darul să-i 
câştige încrederea, Ash zise: 

— Sunt ziarist, corespondent, doamnă... am fost trimis aici să 
scriu un reportaj despre ruşi. 

— Pentru ce ziar? 

— Mă îndoiesc că aţi auzit de el: Constitution din Atlanta. 

Auzise de el. 

— Nu vorbeşti cu accentul unui american din sud. 

Ash arboră zâmbetul lui special, încercând să spargă gheaţa. 

— Dacă aţi fost în Atlanta, Georgia, doamnă, probabil ştiţi cât 
de mulţi nordişti s-au stabilit acolo. În ce mă priveşte, sunt 
originar din Virginia de Vest, care se află la jumătatea distanţei 
între Dixie şi Yankeeland şi apoi, n-am mai fost pe acasă de 
foarte multă vreme. 

— Ce doreşti? 

Avea păr blond-auriu şi ochii verzi, aşa cum i se spusese şi 
părea aproape strălucitoare în această cafenea îmbâcsită. 
Reuşea chiar să treacă drept prietenoasă, în anumite limite, 
fără nimic provocator în felul de a fi. 

— Nu doriţi să luaţi loc? o întrebă Ash, făcând semn spre 
masa lui. 

— Nu, mulţumesc. Ce doreşti să ştii? 

— Vreau să scriu despre revoluţie... 

— Care revoluţie? 

— Din Rusia. 

Pentru o clipă, femeia îl lăsă să vadă în sufletul ei, dar numai 
atât cât să înţeleagă că îl găseşte atrăgător, însă are alte 
aranjamente, alte planuri mai importante. Părea să fi sesizat o 
notă falsă în povestea lui, şi Ash îşi dădu seama că era probabil 
puţin prea bine îmbrăcat pentru un corespondent obişnuit. 
Acum însă nu mai avea altceva de făcut decât să zâmbească şi 
să-şi amintească faptul că, în ciuda fabulaţiilor sale, el personal 
nu reprezenta niciun pericol pentru aceşti exilați. 

Femeia se hotări brusc. 

— De ce nu-l întrebi pe Lenin? 

— Pe cine? 

Voia să verifice în ce măsură relatarea ei se potrivea cu 
aceea a lui Taplinger. 

— Cred că Lenin poate fi găsit pe treptele bibliotecii pe la ora 


opt şi jumătate dimineaţa. 

— Îmi cer scuze pentru ignoranţa mea, dar chestiunile 
acestea revoluţionare îmi sunt total străine. N-aţi putea să-mi 
spuneţi ceva despre acest Lenin? 

— Este un teoretician. Şi un lider. 

— Şi o să vrea să stea de vorbă cu mine? 

— Se prea poate. 

Se apropie de el ca şi când s-ar fi temut să nu fie auziţi de la 
celelalte mese. 

— Invită-l la dejun, vrei? 

— O să veniţi şi dumneavoastră? 

— Nu, spuse ea, depărtându-se. Fă asta pentru el. Te rog. 

— Nu înţeleg... 

Femeia se întoarse din nou cu faţa spre el. 

— După cum arăţi, cred că poţi să-i oferi, omului o masă 
bună. 

— Asta e valabil şi pentru dumneavoastră, spuse Ash. 

— Nu e acelaşi lucru pentru el. Pentru sufletul lui... trăim 
vremuri foarte grele... 

O 

Femeia nu exagerase. 

Bărbatul scund, bine clădit, chel, tremura pe treptele 
bisericii într-un pardesiu străveziu total nepotrivit pentru 
vântul rece care sufla dinspre lacul Zurich, în susul râului 
Limmat. Şapca rotundă de muncitor nu-i acoperea decât o 
parte din chelie, iar pantofii scâlciaţi şi servieta din piele 
scorojită ar fi trebuit să fie de mult înlocuite. 

Când îl văzu pe Ash apropiindu-se îl întrebă neliniştit în 
franceză cât e ceasul. Gura lui fermă era înconjurată de o 
mustață şi o mică ţăcălie. Ochii mici, adânciţi în orbite, aveau 
privirea unui câine de pripas şi îi aminteau lui Ash de expresia 
unui jucător împătimit de care ghinionul se ţinea scai. 

— Aproape nouă fără zece, spuse Ash. Deschid la timp? 

Se exprima ceva mai puţin fluent în engleză. Avu nevoie de 
un scurt moment de gândire înainte să răspundă: 

— Da, da, elveţienii sunt foarte punctuali. 

— Dumneavoastră sunteţi Lenin? 

— Dar dumneavoastră cine sunteţi? 

— Sunt american, corespondent de presă. Ziarul meu 
intenţionează să mă trimită la Petrograd, dar mi-a cerut mai 


întâi câteva reportaje de la Zurich, despre exilaţii ruşi care 
trăiesc aici şi despre stadiul în care se află revoluţia. Cu alte 
cuvinte, şefii mei vor să ştie dacă merită să mă trimită în Rusia, 
sau n-ar fi mai bine să rămân în Franţa ca să transmit reportaje 
de la luptele de acolo. 

— De unde ştiţi cum mă cheamă? 

— Deci dumneavoastră sunteți Lenin? Am auzit numele 
dumneavoastră într-o cafenea când am pus aceleaşi întrebări. 
Cineva mi-a spus că s-ar putea să fiţi persoana cu care ar trebui 
să vorbesc. Puteţi să-i acordaţi câteva minute? 

— Sunt foarte ocupat aici. 

Lenin aruncă o privire spre uşile bibliotecii care erau tot 
închise. : 

— Am auzit că sunteţi şi scriitor. In acest caz mă înţelegeţi. 
S-ar putea chiar să fiu rechemat acasă dacă nu ies cu ceva 
bun... Ce-aţi zice să luăm masa împreună? Faceţi pauză la 
prânz? 

Lenin dădu afirmativ din cap. 

— Da, aş putea să fac o pauză pentru dejun. 

— Atunci ne întâlnim aici la amiază. 

— Pentru ce ziar spuneaţi că lucraţi? 

— Constitution. Atlanta, Georgia. 

— Ce mai face Noul Sud al domnului Grady în ultima vreme? 

Pe moment, întrebarea îl descumpăni atât de tare pe Ash, 
încât rămase cu gura căscată o fracțiune de secundă. Domnul 
Grady. Cine naiba era domnul Grady? Un clopoțel suna totuşi... 
ar fi trebuit să ştie... 

Lenin privi în sus, spre el, zâmbind uşor. 

— Credeam că până şi cel din urmă reporter american ar 
trebui să ştie numele fondatorului ziarului la care lucrează, 
Henry Grady. 

Sunt idiot, îşi spuse Ash. Sigur ca da, Henry Grady. Cel care 
a militat pentru industrializarea Sudului după războiul civil. 

— Pe atunci încă nu eram acolo, spuse Ash zdrobit. Uşile 
bibliotecii din capul scării se deschiseră în acel moment şi 
Lenin porni în sus cu o graţie şi o vigoare atletică ce-l uimiră pe 
Ash. Ajuns în prag, se întoarse şi privi în jos spre Ash care îl 
urmărea neajutorat. 

— Poate că am să iau dejunul cu dumneata. Ai la dispoziţie 
trei ore ca să inventezi o poveste mai credibilă. 


O 

Taplinger - care ar fi trebuit să ştie că are altceva mai bun de 
făcut şi, la naiba, ştia - fusese indiscret. Când, în cele din urmă, 
îi veni şi lui rândul la româncă, aceasta începu să-i povestească 
ce fermecător era prietenul lui american, şi Taplinger, înţepat, 
o informă că, din păcate, Ash pleca în Rusia, aşa că era mai 
bine să-şi concentreze atenţia asupra clipei de faţă - adică 
asupra lui. Alţi agenţi germani raportaseră deja că Ash sosise la 
Zurich şi, în dimineaţa următoare, transmiseseră ştirea 
uluitoare că stătuse de vorbă pe treptele bibliotecii cu 
revoluţionarul Vladimir Lenin. Ceva mai târziu, în cursul 
aceleiaşi dimineţi, consulatul american îi rezervă un loc la 
trenul de Paris şi o masă de două persoane pentru dejun la 
Carleton-Elite. 


Maiorul Ranke se dusese la Spa ca să raporteze personal 
eşuarea tentativei de asasinat şi fuga lui Ash. Inainte de a se 
prezenta în faţa lui Ludendorff, telefonase la Berlin, cu 
speranţa că va primi veşti mai bune. 

— Rusia? Lenin? 

Ce punea la cale împăratul? Subminarea revoluţionarilor ruşi 
e treaba armatei. 

— Se îndreaptă apoi spre Paris, îi aminti aghiotantul lui. 
Avem un conductor pe trenul acela... 

— Spune-i ce să facă - şi ordonă Grupei III b să nu se 
amestece în treburile Ohranei. 

Chiar şi la Zurich, Ohrana ţarului se ţinea scai după Lenin, ca 
peştele-pilot după coada rechinului. Numai că aceştia erau 
peşti-pilot cu dinţi. 

Dar când maiorul Ranke se prezentă la raport în faţa 
generalului Ludendorff, trecând oarecum uşor peste dezastrul 
pe care îl provocaseră deja oamenii lui, Ludendorff îi ordonă 
imediat să informeze Ohrana despre legăturile lui Ash cu Lenin. 

— Lasă să-l omoare ruşii pentru conspirație cu un 
revoluţionar. 

— Mi-aş permite să presupun că Ohrana ştie deja de 
întâlnirea lor din dimineaţa aceasta, Herr General. În mod sigur 
l-au urmărit la bibliotecă. 

Ranke se felicita în gând pentru promptitudinea informaţiilor 
sale, când observă că generalul Ludendorff se uită chiorâş la el. 


Se simţi cuprins de o uşoară panică. 

— Domnule... credeţi că Ohrana va risca să atace un ofiţer 
american al Marinei Militare? 

Ludendorff începu să vorbească rar, ca şi când s-ar fi adresat 
unui copil retardat şi era cât se poate de clar că se săturase 
până peste cap de Grupa III b şi de maiorul Ranke. 

— Spune-le celor de la Ohrana că Ash se dă drept ofiţer al 
Marinei Militare şi că, în realitate, este un revoluţionar 
american din New York... sunt o mulţime acolo... şi că îi 
aprovizionează pe Lenin şi pe oamenii lui cu arme şi explozive, 
îi aruncă o privire plictisită lui Ranke care ar fi dorit să fi avut 
el ideea asta şi adăugă: Cel puţin în felul acesta nu mai depind 
de cine ştie ce idiot o să plasezi tu în trenul de Paris. 


10 


Lenin cobori treptele bibliotecii la ora douăsprezece fix. Ash 
se apropie de el şi porniră împreună pe jos, pe Bahnhofstrasse, 
pe lângă bănci, spre hotelul Carleton-Elite. Soarele iernii 
pătrundea prin ferestrele înalte şi lumina blând încăperea, 
decorată în tonuri pastelate. 

Privirea lui Lenin se plimba peste florile de pe mese, peste 
gheridonul de patiserie, peste feţele de masă şi peste argintărie 
şi se opri asupra chelnerilor tăcuţi care păşeau fără zgomot pe 
covoarele groase. 

— Poate că am eu o viziune romantică, însă elveţienii au ceva 
inofensiv care face ca bunăstarea lor să fie mai puţin 
supărătoare decât a protipendadei din Rusia. 

— Presupun că există o diferenţă între ostentaţie şi confortul 
de bun gust, zise Ash. 

Zâmhetul abia schiţat al lui Lenin îi dădu de înţeles că 
momentul de romantism se consumase. 

— Spuneţi-vă noua poveste, domnule...? 

— Ash. 

— Un pseudonim, probabil. 

— Kenneth Ash, locotenent comandor, Marina Militară a 
Statelor Unite. 

Un chelner le turnase apă minerală în pahare imediat ce se 
aşezaseră la masă. Lenin îşi ridicase paharul, pregătindu-se să-l 


ducă spre buze, dar în clipa următoare îl puse jos neatins. 

— Locotenent comandor, Marina Militară a Statelor Unite? Şi 
ce naiba vreţi? 

— Nu aţi vrea să comandăm întâi? 

— Nu mi-e foame. Ce doriţi? 

— Vreau să ştiu ce se petrece în Rusia. Aveţi de gând să-l 
răsturnaţi pe ţar? 

— Mă tem că nu vă pot fi de niciun folos. N-am mai văzut un 
ziar rusesc de mai bine de-o lună. N-am mai primit nicio 
scrisoare din Rusia de cinci săptămâni. Ultimul interval între 
scrisori a fost de şase luni. Cenzura! 

Ash culesese ceva mai multe informaţii despre Lenin şi 
despre bolşevici în intervalul scurs de la întâlnirea cu 
Taplinger. In acel nemaipomenit puzzle reprezentat de aripa de 
stânga şi partidele revoluţionare - un puzzle căruia îi acordase 
prea puţină atenţie în trecut, întrucât cea mai timidă aluzie la 
revoluţie o făcea pe Tamara să se înfurie cumplit, ea fiind de 
partea Romanovilor - bolşevicii, care propovăduiau lupta de 
clasă şi alungarea patronilor de către muncitori, păreau să se 
situeze între socialiştii. Moderaţi, dornici să instaleze un 
guvern parlamentar democratic în locul ţarului, şi anarhişti, ce- 
şi propuneau să distrugă toate guvernele. Dar, indiferent cât de 
radicali şi violenţi fuseseră înainte de război, bolşevicii lui 
Lenin, dacă într-adevăr erau ai lui, îşi pierduseră şi ei 
popularitatea şi sprijinul din partea maselor ca toţi ceilalţi 
socialişti europeni. 

— Sunteţi chiar omul căruia trebuie să mă adresez, spuse 
Ash. Din câte am auzit, dacă este cineva care să ştie ce se 
întâmplă acolo, apoi acela este Lenin. 

— Chiar dacă aş şti, nu văd de ce ar trebui să vă spun 
dumneavoastră. 

— De ce nu? S-ar putea să dorim acelaşi lucru. 

— Mă îndoiesc. Eu vreau o revoluţie. Vreau să-i văd pe cei 
împilaţi, proletariatul, instalaţi pe tronul asupritorilor. Vreau ca 
averea celor puţini la număr să fie împărţită celor mulţi. Şi nu 
prea văd cum ar putea Marina Statelor Unite să dorească 
acelaşi lucru. 

— Nu vorbesc despre Marină. Marina nu ştie că mă aflu aici. 
Dacă ar şti ar trebui să dau raportul în faţa unui şir lung de 
ofiţeri cu o listă încă şi mai lungă de întrebări. 


Lenin nu schiţă niciun zâmbet. 

— Repet - ce doriţi? 

— Singura modalitate de a se pune capăt războiului o 
constituie ajutorul acordat Angliei, Franţei şi Rusiei să învingă 
Germania. Dar America nu poate fi convinsă să ajute Rusia 
dacă aceasta nu se descotoroseşte de ţar. 

Lenin reflectă un moment, apoi spuse: 

— Nu păreţi chiar atât de tânăr încât să credeţi în războaie 
drepte. 

— Poate pentru că sunt american. 

— Poate pentru că mă credeţi suficient de prost pentru a mă 
lăsa provocat. 

Ash sorbi din apa minerală şi făcu semn chelnerului să-i 
aducă lista de vinuri. 

— Dacă ştiu ceva în mod sigur despre dumneavoastră, 
domnule Lenin, este că nu sunteţi deloc prost. Eu vorbesc 
limpede. Încercaţi să mă credeţi. Şi apoi, ce v-aş putea provoca 
să faceţi? 

Ash fu satisfăcut să constate o licărire de interes în ochii lui 
Lenin. Aşteptă în tăcere, până când acesta vorbi din nou: 

— Continuaţi, domnule Ash, vă ascult. 

— Aş dori să-mi prezentaţi situaţia revoluţiei de la Petrograd. 
Şi aş mai dori nişte sfaturi în legătură cu ţarul. Ce se va 
întâmpla în Rusia în - să zicem - următoarele două luni? 

Lenin îşi duse degetul la buze. 

— Date fiind împrejurările şi ţinând seama de faptul că sunt 
atât de departe de evenimente, tot ceea ce pot să vă spun este 
că mişcarea socialistă din Rusia a ajuns pe linie moartă din 
cauza războiului. În momentul în care muncitorii din fabrici au 
început să producă muniţie, iar ţăranii au pus pe umăr puşca 
ţarului, cauza noastră a încetat să mai prezinte vreun interes. 
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Germania, şi în Franţa, şi în 
Anglia. Numai după ce se va termina războiul vom putea relua 
discuţia despre revoluţie. 

— Scopurile noastre par asemănătoare, spuse Ash, privind în 
jos, la lista de vinuri, ca să-şi ascundă îngrijorarea. Lenin era 
mult mai puţin optimist în privinţa revoluţiei decât presupusul 
savant profesor Taplinger şi decât informatorii de la ambasada 
engleză din Petrograd. lar dacă revoluţia nu reprezenta un 
pericol iminent, va fi greu să-i convingă pe ţar şi pe familia 


acestuia să plece... 

— Cum adică, domnule Ash? 

— Fiecare dintre noi doreşte sfârşitul războiului din anumite 
motive. Eu vreau să-i pun capăt îndepărtându-l pe ţar. 
Dumneavoastră vreţi să-l încheiaţi ca să-l înlăturați pe ţar. 
Suntem de acord... 

Lenin bătu cu pumnul în masă, şi argintăria sări în sus. 

— Nu, nu suntem deloc de acord. Dacă situaţia se 
înrăutăţeşte, aceasta e în avantajul meu. Cu cât vor fi mai mulţi 
morţi pe câmpurile de luptă, cu atât mai mare va fi furia celor 
întorşi acasă. 

Ash fu pe punctul să se scoale şi să plece din restaurant. 
Privirea lui Lenin se îmblânzi. Ash scutură din cap. 

— Credeam că n-o să mai pot fi luat prin surprindere de 
europeni, dar sunteţi cel mai cinic... 

— Terminaţi ce aveţi de spus, domnule locotenent-comandor. 
Sau vă lipsesc cuvintele? Credeţi oare că simplul fapt că stau 
acum într-un restaurant elegant şi beau vinul dumneavoastră 
vă îndreptăţeşte să mă consideraţi un cretin care nu poate să 
accepte adevărul despre revoluţie? Sunt eu oare un idiot care 
speră că țarii şi împărații îşi vor părăsi tronurile fără luptă?... 
Repet, cu cât va fi suferinţa mai mare, cu atât vor fi mai mari 
şansele revoluţiei. Cu cât vor fi mai mulţi morţi în luptă, cu cât 
războiul se va prelungi mai mult, cu atât va creşte furia 
oamenilor. 

— Dar cât timp vă puteţi permite să aşteptaţi? Câtă vreme 
mai puteţi sta degeaba aici, la Zurich? Câţi ani va trebui să mai 
aşteptaţi până să treacă revoluţia pe lângă dumneavoastră? Vor 
apărea noi generaţii de tineri şi tinere care nu l-au văzut 
niciodată pe Lenin! 

— Dacă v-aţi putea duce la Petrograd... 

— Poliţia ţarului m-ar închide în fortăreaţa Petru şi Pavel 
chiar în momentul în care aş pune piciorul acolo. Dacă aş 
supravieţui arestării aş fi exilat în Siberia. Acolo se pun greutăţi 
de plumb în ghetele deţinuţilor şi sunt obligaţi să mărşăluiască. 

— Dar dacă... dacă aţi fi, de exemplu, în locul meu, cum l-aţi 
convinge pe ţar să recunoască faptul că i-a sunat ceasul? 

— L-aş împuşca pe ticălos şi cu asta basta. 

Ash izbucni în râs, dar se opri, văzând durerea din ochii lui 
Lenin. Aşadar, omul avea totuşi şi sentimente. Şi vorbea serios; 


l-ar fi împuşcat pe ţar cu patimă, fiindcă asta reprezenta o 
soluţie politică. 

— Ar trebui să-i demonstrez în alt fel, spuse Ash. 

— Numai grupurile demonstrează, persoanele individuale - 
nu. Şi nu uitaţi că, dacă convingeţi un grup de ruşi să 
demonstreze, provocaţi un contraatac din partea poliţiei. Iar 
dacă grupul dumneavoastră se va dovedi prea puternic pentru 
poliţie, va interveni armata. Mi-e teamă că, în vreme de război, 
nu e nicio soluţie. 

— Dar, în vreme de război, armata nu este formată din 
recruți? întrebă Ash. Nu cumva aceştia sunt mai puţin dispuşi 
să tragă în demonstranti? 

— Cine ştie? Numai că demonstranţii nu vor fi aceia care vor 
primi răspunsul definitiv la întrebarea dumneavoastră ipotetică. 
Vorbiţi despre sânge în stradă. Sânge fără niciun câştig... 

— Dacă armata trage. 

— Dacă, dacă! Pot să discut pe teme de politică cu o sută de 
ruşi de aici din Zurich în fiecare zi, dacă am chef. 
Dumneavoastră veniţi din afară. Spuneţi-mi ceva ce nu aud zi 
de zi. 

— Nobilimea rusă îşi scoate bijuteriile din ţară. 

— Bun. Altceva? 

— Serviciile de spionaj britanice se tem că revoluţia este 
iminentă. 

— Nu sunt cumva aceiaşi ofiţeri de informaţii care au prezis 
că războiul va începe în 1914, de Crăciun? Sau poate sunt cei 
care au planificat campania de la Gallipoli. 

— Serviciile de spionaj germane sunt de aceeaşi părere. 

— Serviciile de spionaj germane speră. Dacă ar fi de aceeaşi 
părere, m-ar trimite pe mine şi pe tovarăşii mei la Petrograd. 
Nu, domnule Ash, suntem într-un impas teribil. Nici vorbă de 
revoluţie înainte de încheierea războiului, iar războiul pare să 
nu se mai termine niciodată. 

— Spuneti-mi cu cine aş putea sta de vorbă la Petrograd? 

— Despre ce? 

— Despre felul cum am putea să-i demonstrăm ţarului că 
vremea lui a apus. 

— Sunteţi convins că am o celulă acolo, nu-i aşa? Ei bine, nu 
am. Revoluţia este aici la Zürich. În bibliotecă. 

— Trebuie să fie cineva cu care să pot lua legătura la 


Petrograd. 

— Pe cine cunoaşteţi la Petrograd? 

— Doar câţiva ofiţeri de marină şi câţiva diplomaţi ruşi. 
Oameni pe care i-am cunoscut la Portsmouth, New Hampshire, 
în 1905, în timpul tratativelor de pace ruso-japoneze şi apoi, în 
1906, la Conferinţa pentru dezarmare de la Haga. 

— Puteţi fi sigur că oamenii competenţi au fost de mult 
destituiţi din posturi. Birocraţia imperială este coruptă din cap 
până-n picioare. De când ţarul a preluat din nou conducerea 
armatei, țarina Alexandra controlează ministerele şi numeşte 
tot felul de tâmpiţi şi de borfaşi recomandati de Rasputin. Acum 
călugărul Rasputin reprezintă guvernul... Pe cine mai 
cunoaşteţi? 

Ash şovăi o clipă. 

— Am câţiva prieteni în Baletul Imperial. 

— Proxeneţi pentru aristocrație, zise Lenin. Asta e tot? 

— Mi-e teamă că da. 

— Minunat. Aveţi relaţii mai mult sau mai puţin apropiate cu 
reprezentanţi a - să zicem - aproape unu la sută din poporul 
rus. Cunoaşteţi vreun comerciant? 

— Nu cred. 

— Intelectuali? 

— Poate din Balet... 

— Ţărani? 

Ash se gândi la vizitiul beat care mânase săniile la partidele 
de vânătoare până în peşterile urşilor. 

— Nu prea. 

— Muncitori? 

— Am vizitat câteva şantiere navale ruseşti... Aţi putea să mă 
puneţi în legătură cu oameni care să cunoască stadiul revoluţiei 
chiar în Rusia? 

— Nu faceţi pe şmecherul cu mine, spuse Lenin. Doriţi să vă 
spun numele unui revoluţionar. 

— Care să vrea să stea de vorbă cu mine. 

Lenin privi în sus, spre candelabru. Un chelner veni în grabă. 
Lenin îi făcu semn cu mâna să plece. Apoi, dintr-o dată zâmbi 
ca şi cum ar fi savurat o glumă bună. 

— Kiricenko. 

— Cine e? 

— Kiricenko este, sau a fost, dacă nu l-au împuşcat încă, 


liderul unui grup de luptă. 

— Unde pot să-l găsesc? 

— Activează în ilegalitate. Îmi închipui că dacă veţi întreba 
de el la locul potrivit, va de el de urma dumneavoastră. Iar dacă 
vă găseşte, aveţi permisiunea mea să încercaţi să-l convingeti 
să nu vă împuşte dacă îi pomeniţi ca am luat masa împreună. 
Spuneţi-i că-l felicit dacă mai este încă în viaţă. Şi mai spuneţi-i 
că, dacă în Rusia va fi vreodată o revoluţie, ea îşi va datora 
renaşterea lui Kiricenko, pentru că el a rămas pe loc, în timp ce 
noi, toţi ceilalţi, ne-am înşfăcat cărţile şi am şters-o. 

Lenin se ridică, de parcă s-ar fi pregătit să plece, cu chipul 
posomorât. 

— Ei, dar n-aţi mâncat. 

— Nu mi-e foame. 

— Domnule Lenin, vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc să spun 
lucrul acesta, dar arătaţi ca un om care poate mânca foarte 
bine. Vă rog să mai rămâneţi. Trenul meu pleacă abia peste 
câteva ore. 

Lenin se aşeză la loc şi acceptă comanda făcută de Ash 
pentru ei amândoi. Sorbi posomorât din vin, dar se învioră după 
supă şi Ash îşi spuse că Lenin era la fel de schimbător în 
privinţa dispoziţiei ca şi împăratul. 

— Ce tren luaţi? întrebă Lenin. 

— Spre Paris. Cred că trecem frontiera la Boncourt. Cum de 
aţi ştiut despre Henry Grady? 

— Madame Armand mi-a vorbit despre dumneavoastră, aşa 
că m-am uitat pe lista mea cu ziare la care vreau să trimit 
articole. 

— E o femeie frumoasă, spuse Ash. 

— Este o flacără, răspunse Lenin blând. O torţă în noapte. 
Gândul acesta părea să-i facă o mare plăcere. Întrebă apoi cu 
un zâmbet viclean: Spuneţi-mi, domnule locotenent-comandor, 
aţi muncit vreodată ca să vă câştigaţi existenţa? 

— De la vârsta de cincisprezece ani până când am intrat la 
Academia Navală, am lucrat pe vase maritime în toată lumea. 

— Capriciile mic-burgheze nu înseamnă muncă. 

Ash lăsă jos cuțitul şi furculiţa, întinse mâna peste masă şi o 
aşeză cu palma în sus, lângă farfuria lui Lenin. 

— Întoarceţi palma în sus. 

Lenin privi mâna bătătorită a lui Ash şi întoarse palma spre 


lumină. Era o mână puternică, dar nemuncită. 

— Atunci când lucrezi pe un vas nu ai timp să faci politică. 

— Nu-i aşa. Marinarii din Marina Imperială erau cei mai 
fervenţi sprijinitori ai revoluţiei. De nenumărate ori şi-au sfidat 
ofiţerii. 

— Poate că dacă le-ar fi stat mai puţin gândul la rebeliuni s- 
ar fi descurcat mai bine în faţa japonezilor. 

Lenin roşi. 

— Rebeliunea a urmat după înfrângere. Şi, în afară de 
aceasta, i-ar fi bătut pe japonezi dacă ar fi fost mai bine 
conduşi. 

— Vorbiţi ca un patriot, remarcă Ash. Lenin îi aruncă o 
privire lungă, grea. 

— Dacă nu înţelegeţi patriotismul rus, nu aveţi nici cea mai 
mică şansă să convingeţi pe cineva să plece, inclusiv pe ţar. 

O 

Lenin îl conduse pe Ash până la trenul lui. 

— Poate că n-ar fi trebuit să vă dau numele lui Kiricenko, zise 
el. Este impulsiv, s-ar putea să vă omoare. În locul 
dumneavoastră, eu l-aş evita. 

Grozav, îşi spuse Ash. Singurul nume pe care reuşise să i-l 
smulgă lui Lenin era acela al unui ţicnit. Considera că, în afara 
discuţiei interesante, dejunul reprezentase o pierdere de timp. 
Pe de altă parte, nu mai avusese niciodată ocazia să stea de 
vorbă, între patru ochi, cu un revoluţionar... Lenin părea un om 
obişnuit, cu excepţia răcelii cu care privea lumea. Era nostim 
însă faptul că, dacă împăratul îi amintea de T.R., Lenin semăna 
cu un alt preşedinte american - îndepărtatul şi enigmaticul 
Woodrow Wilson. 

Locomotiva fluieră. Lenin îl luă prin surprindere pe Ash 
strângându-i mâna puternic şi mulţumindu-i pentru dejun. 
Dispăru apoi în norii de abur ai locomotivei. 

Conductorul trăgea deja perdelele compartimentului şi 
aşezase pe uşă un bilet: „Rezervat”. Dar imediat ce trenul se 
puse în mişcare, în compartiment intrară doi bărbaţi, ignorând 
biletul de pe uşă şi se aşezară în faţa lui. 

— Este un compartiment rezervat, spuse Ash. Bărbaţii abia 
dacă îl învredniciră cu o privire. Ash repetă în franceză, cu 
acelaşi rezultat. Unul dintre ei se adresă celuilalt. În rusă. Ei, 
naiba să-i ia, avea destul loc oricum. 


Când trenul ieşi din staţie şi începu să ia viteză, unul dintre 
ruşi încuie uşa în timp ce celălalt scoase un Luger şi îl îndreptă 
spre Ash: 

— Despre ce aţi discutat la dejun? întrebă el. 


11 


Sunt locotenent-comandor Kenneth Ash, curier diplomatic al 
Statelor, Unite ale Americii. Vă rog să luaţi arma asta 
blestemată de sub nasul meu. 

— Bine zis, Ash, dar pe cine crezi că impresionezi cu chestia 
asta? 

Mai mult ca sigur că erau de la poliţia rusă, Ohrana, din 
moment ce-l urmăreau pe Lenin atât de departe de casă. Ash ar 
fi dorit să-i fi surprins îmbrăcat în uniformă, dar poate că 
paşaportul o să-l ajute. Spera că poliţia ţarului n-o să se atingă 
de un ofiţer al potenţialului său aliat. Tot ce trebuia să facă era 
să inventeze un motiv plauzibil pentru întâlnirea cu Lenin. 
Intinse mâna să-şi scoată paşaportul. 

— Mâinile sus, domnule curier comandor, spuse rusul pe un 
ton dispreţuitor, apoi adăugă: Câte tunuri i-ai promis lui Lenin? 

— Tunuri? Trebuie să fie o greşeală... 

— Nu e nicio greşeală. Mâinile sus. 

Ash simţea mirosul greu de mahorcă emanat de hainele lor. 
De regulă, în compartimentul elegant încăpeau uşor şase 
persoane. De data aceasta avea senzaţia că este 
supraaglomerat, deşi nu erau decât trei. Lugerul pe care îl 
luase de la căpitanul german se afla la fundul sacului de voiaj, 
sub uniformă, iar sabia zăcea într-o teacă specială pentru 
călătorie. Ridică mâinile. 

— Cine urmează să primească transportul dumitale în Rusia? 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. Imi daţi voie să vă arăt 
paşaportul? Sunt curier diplomatic... 

— Ce motiv avea un curier diplomatic să se întâlnească cu 
revoluţionarul Vladimir Lenin? 

— Lenin a cerut o viză de intrare în Statele Unite. Am fost 
însărcinat să verific dacă este sau nu o persoană periculoasă... 

— Este. 

Ash încercă din nou să-şi extragă documentele. 


— Vreau să vă arăt hârtiile mele. 

— Cunoaştem hârtiile dumitale. Ce l-ai întrebat pe Lenin, 
domnule curier diplomatic? E 

Era o greşeală sau o înscenare? se întreba Ash. În orice caz, 
dăduse de bucluc. 

— L-am... l-am întrebat despre revoluţie. 

— Nu pe el trebuia să-l întrebi... Trebuia să întrebi poliţia 
ţarului. 

— De acolo sunteţi? 

Omul cu revolverul nu spuse nimic. 

— Foarte bine, zise Ash, atunci vă întreb pe voi. Ce puteţi să- 
mi spuneţi? 

Răspunsul veni grav, deliberat. Polițistul vorbea ca de la 
catedră. 

— Pot să-ţi spun că avem mai multe motive să ne temem de 
populaţie decât de revoluționari. Voi, ticăloşii, sunteţi 
terminaţi, dar poporul... poporul ameninţă. 

Ash aruncă o privire spre partenerul omului, dar acesta 
privea în gol. Era clar că nu ştia englezeşte. 

— Acum e rândul dumitale să răspunzi la întrebarea mea. Nu 
eşti mai diplomat decât sunt eu. Te uiţi la pistolul meu ca un 
leopard. Răspunde-mi, ai cui sunt banii pe care îi aduci 
revoluționarului Lenin? Ce mesaj ai primit de la el? Cine o sa 
livreze armele în Rusia? 

Rusul îi făcu semn lui Ash cu revolverul să ridice mâinile mai 
sus, apoi dădu din nou din cap spre partenerul lui, care băgă 
mâna în buzunar şi scoase o vergea de cincizeci de centimetri 
lungime cu greutăţi de plumb la ambele capete. Omul se bătu 
cu ea peste palmă. 

— Obiectul acesta se numeşte îmblăciu căzăcesc - excelent 
pentru dispersarea mulțimilor de pe spinarea calului. Cred că-ţi 
imaginezi ce efect are asupra feţei unui om. 

Ash îşi putea imagina chiar prea bine ca să se simtă liniştit. 

— Dacă mă atingi cu chestia aia o să... 

Îmblăciul se repezi spre ochii lui Ash vâjâind şi sfârâind prin 
aer. Profitând de fracțiunea de secundă când omul cu 
revolverul făcuse semn cu capul partenerului, Ash se şi ridicase 
de pe banchetă şi lăsase mâinile în jos. Blocă îmblăciul rusului 
cu braţul stâng şi lovi cu dreapta. Rusul căzu pe spate, cu 
genunchii la gură. 


Ash lovi cu piciorul în revolverul celuilalt rus, însă rată. Omul 
se retrase, şi revolverul îi zgârie fruntea lui Ash. Acesta încercă 
să-l apuce; îl prinse de butoi, dar cătarea îi zgârie mâna. 1l tinu 
strâns de mână împingându-l în sus şi într-o parte. Pistolarul îl 
lovi puternic cu mâna liberă. Ash îl împinse mai tare, izbindu-l 
cu picioarele, cu genunchii, folosind spaţiul restrâns ca să-l 
împingă dincolo de banchetă, spre uşa, spre fereastra mare. 

Se prăbuşiră peste celălalt care leşinase, jumătate pe 
banchetă, jumătate pe jos. 

Rusul smuci arma din mâna lui Ash şi reuşi să-l lovească cu 
patul peste cap şi gât. Năucit pentru o clipă, Ash îşi repezi 
genunchii în sus, spre stomacul omului, ca un alergător de 
sprint. Rusul se trase într-o parte, ridicând revolverul ca pe o 
măciucă, iar Ash plasă repede trei lovituri pe sub el, 
aruncându-l înapoi, apoi îi aplică un croşeu puternic de stânga, 
pornit din dreptul genunchilor. 

Rusul se izbi violent de fereastră. Geamul se făcu ţăndări. 
Aerul rece şi fumul de la locomotivă pătrunseră în 
compartiment în momentul în care rusul se rostogoli peste 
marginea ferestrei. Partenerul lui se repezi la revolver. Ash se 
năpusti peste el, lovind cu piciorul în revolver, încercând să-l 
arunce sub banchetă. Revolverul ricoşa, sări în partea cealaltă 
şi nimeri exact în mâna rusului. 

Ash îl izbi peste încheietura mâinii, dar omul cel mătăhălos 
nu lăsă revolverul din mână şi începu să se ridice, trăgându-l şi 
pe Ash în sus, pe spinarea lui. Ash îl lovi în cap, dar rusul 
continua să se înalțe, fără să se sinchisească de lovituri, 
adunându-şi forţele uriaşe şi dintr-o dată îl azvârli pe Ash peste 
cap printr-o întoarcere bruscă. 

Ash se lăsă pe vine, se plasă sub rus şi-l izbi cu umărul 
împingându-l spre fereastra spartă. Rusul îndreptă Lugerul 
spre el. Ash văzu pentru o clipă gaura neagră, apoi izbi braţul 
omului de cioburile rămase înfipte în fereastră. Omul dădu 
drumul armei şi se rostogoli pe spate, afară. Ash se apleca pe 
fereastră, trăgând în piept aerul rece şi tare de munte şi 
urmărindu-l pe cel de-al doilea rus cum se rostogoleşte pe 
rambleul plin de zăpadă. Simţea că are sânge pe frunte, palma 
tăiată sângera şi ea, încheieturile ambelor mâini îi erau julite şi 
avea senzaţia de vomă. 

Compartimentul arăta îngrozitor. Ash aruncă îmblăciul pe 


fereastră şi azvârli apoi şi sacoşele ruşilor după el. Îşi şterse 
sângele de pe faţă şi de pe ambele mâini, îşi băgă Lugerul în 
sacoşa lui de voiaj şi ieşi din vagon. Era prea ameţit ca să poată 
sta de vorbă cu conductorul trenului sau cu poliţia, ceea ce ar fi 
fost inevitabil. 

Exact la timp. Aruncă o privire în urmă, în momentul în care 
se pregătea să treacă în vagonul următor. Conductorul intrase 
în vagon prin extremitatea cealaltă. Se duse direct la 
compartimentul lui Ash, scoase din buzunar ceva ca o minge de 
base-ball, deschise cu grijă uşa, aruncă obiectul înăuntru şi o 
luă la fugă. Ash nu avu răgaz decât o clipă să se mire ce ar fi 
putut fi, când în fostul lui compartiment se auzi o explozie 
asurzitoare, urmată de zgomot de cioburi şi valuri de fum. 

O 

— Ce n-a mers la Paris? întrebă generalul Ludendorff. 
Maiorul Ranke îşi privi îndelung ceasul. 

— În conformitate cu rapoartele primite de la Calais, 
comandorul Ash intră în Londra exact în momentul acesta, 
domnule general, aşa că aş sugera... 

— Ce s-a întâmplat la Paris? Şi ia poziţie de drepţi când 
vorbeşti cu mine 

Maiorul Ranke înţepeni ca o figurină de lut. 

— Comandorul Ash s-a întâlnit cu cavalerul Francois Roland, 
comentator de dans la ziarul Le Monde din Paris. De asemenea, 
a fost văzut împreună cu Leonard Fasquelle, directorul 
societăţii Russe-Franc Viande, o companie care importă icre 
negre din Rusia. Amândoi sunt, se pare, prieteni vechi ai lui 
Ash. Fasquelle are mulţi asociaţi cu funcţii înalte în Rusia. 
Imediat după ce s-a întâlnit cu Ash, Roland a plecat în Rusia, 
dar sursele mele susţin că plecarea fusese aranjată în prealabil. 
Roland urmează să facă un comentariu asupra sezonului. 

— Ce sezon? 

— De balet, domnule. La Petrograd, sezonul de balet începe 
după Anul Nou, pe stil rusesc... 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare, maior Ranke. De ce a 
reuşit să scape cu viaţă la Paris? De ce s-a întors la Londra ca 
să dea raportul Dumnezeu ştie cui? 

— El... a avut norocul să scape din capcana pe care i-au 
întins-o agenţii noştri. 

— Cum? 


— l-am trimis lui Ash o invitaţie ca din partea unei femei, o 
contesă franceză cu care, după cum au aflat agenţii noştri, Ash 
a întreţinut relaţii. Dar Ash a descoperit că era o înscenare şi a 
venit la locul întâlnirii împreună cu cavalerul Roland. Amândoi 
erau înarmaţi. Din fericire, singurul agent care ştia despre 
legătura cu Grupa III b a reuşit să scape. 

— Comentatorul de dans i-a pus pe fugă pe agenţii noştri? 

— François Roland este şi campion de scrimă al Franţei, 
domnule general. 

— Le-au venit de hac agenţilor tăi cu spadele? 

— Lugere. 

— Stau şi mă întreb - oare de unde au avut Lugere? mormăi 
ca pentru sine Ludendorff. Ranke stătea nemişcat, încă vreo 
câteva minute îngrozitoare şi se va putea întoarce acasă, la 
relativa siguranţă pe care i-o oferea Berlinul. Dar Ludendorff 
încă nu terminase cu el. Îngrozit, Ranke îşi dădu seama că 
sarcasmul lui Ludendorff ascundea o furie mult mai profundă 
decât lăsase să se vadă până atunci. Gâtul i se împurpura până 
la rădăcina părului tăiat scurt. 

— Mai este ceva, maior Ranke. 

— Da, domnule. 

— Ştii că von Basel s-a întors în Germania? 

Asta era tot? 

— Bineînţeles, domnule general. Von Basel s-a prezentat la 
Grupa III b săptămâna trecută după ce - cu permisiunea 
dumneavoastră trebuie să spun că s-a întors pe neaşteptate în 
Rusia, fără să fi avut ordine în acest sens, dar am învăţat să mai 
închidem ochii la micile păcate ale agenţilor din teren... 

— Zău? Şi unde este acum von Basel? 

— A plecat pentru ceea ce spunea el că este o binemeritată 
vacanţă. 

— Ştiai că mai avea şi alte motive să treacă liniile 
duşmanului? 

— Nu, domnule. 

— Ştiai că şi-a petrecut acea aşa-zisă vacanţă cu împăratul? 
Ranke simţi că-l ia cu frig. 

— Eşti la curent cu faptul că von Basel este protejatul 
împăratului de vreo cincisprezece ani? 

— Desigur, şopti Ranke. 

— Ştiai că von Basel a primit ordin de la împărat să se 


întoarcă imediat în Rusia şi că s-a şi conformat deja? 

— Cum... 

— Vrei să întrebi cum se face că ştiu? Din fericire aşa- 
numitul dumitale observator din anturajul împăratului nu este 
singura mea sursă... Vrei să faci un efort şi să-mi spui despre 
cine au discutat von Basel şi împăratul? O să-ţi spun eu. Despre 
un bărbat care, întâmplător, se află acum în drum spre Rusia. 
Ei bine, maior Ranke? 

— Ash... 

Ludendorff se întoarse spre aghiotantul său. 

— Informează-l pe acest maior că, de azi înainte, îmi va 
prezenta mie raportul pe căile ierarhice obişnuite. 

— Eşti liber, îi zise aghiotantul. 

Maiorul Ranke percepu spusele lui ca pe o condamnare la 
moarte. 

O 

Un fel de instinct îl avertizase pe Ludendorff în privinţa 
împăratului şi a lui Ash. Din nefericire, avusese dreptate. 
Contele von Basel era un psihopat ucigaş cu două pasiuni în 
viaţă: să mutileze oamenii cu sabia şi să-l slujească pe bufonul 
de împărat. Wilhelm îl iubea ca pe propriul fiu. 

Ludendorff tot nu ştia precis ce punea la cale împăratul, însă 
era vorba, în mod clar, de ceva legat de Rusia. Convocarea lui 
von Basel i se părea de o importanţă vitală. În treaba asta era 
amestecat în mod clar şi regele George. S-ar putea să fi fost 
implicat şi preşedintele Wilson. Ash putea să-l slujească pe 
oricare din ei, sau pe amândoi. Dar dacă von Basel îşi părăsise 
postul lui de rezident german în cadrul poliţiei secrete ruse din 
Petrograd, riscând să treacă liniile ruse de două ori numai ca să 
aducă un raport pentru Grupa III b care putea fi expediat pe căi 
mult mai simple, era clar că fusese de fapt convocat de împărat 
pentru a primi instrucţiuni în legătură cu un complot... un plan 
de pace?... din Rusia. lar pacea însemna un dezastru pentru 
Ludendorff şi pentru armata germană. 

Ludendorff se plimba nervos prin cabinetul său. Von Basel... 
omul acesta era o relicvă - un slujitor demodat şi perimat al 
regalității, unul din acei iunkeri pătimaşi care mai credeau că 
rostul nobilimii este de a lupta pentru regi, fără să se 
sinchisească de faptul că Wilhelm dăduse în mintea copiilor. 
Dar în ce-l privea pe împărat, acesta făcuse o alegere 


strălucită, pentru că von Basel era pe cât de capabil, pe atât de 
periculos. 

In cercul închis al iunkerilor prusaci îşi asigurase reputaţia 
încă de la vârsta de cincisprezece ani, când îşi umilise tatăl, un 
duelist foarte respectat, şi îl făcuse să se sinucidă. Un an mai 
târziu devenise cunoscut drept spadasinul de la Heidelberg 
care refuză să accepte cicatricele în duel. 

Absenta acestei „podoabe” de pe chipul său nu se datora nici 
scrupulozităţii exagerate a lui von Basel, nici lipsei de provocări 
din partea colegilor săi. Vechiul Corp al Studenţilor germani 
cerea ca studenţii din anul întâi să fie „liberi şi neînfricaţi” şi 
să-şi câştige bărbăţia luptând în cadrul frecventelor turnire, 
Mensuren. Pentru a face dovada curajului şi a obedienţei lor, 
studenţii stăteau unul în faţa celuilalt, cu vârfurile cizmelor 
lipite şi se pălmuiau reciproc până când primeau ordin să 
înceteze. 

La dueluri trebuia să curgă sânge de ambele părţi, astfel 
încât trupul şi braţele erau protejate de jachete matlasate, 
pentru a se preîntâmpina eventualele mutilări, iar peste urechi 
se purta o eşarfa menită să reducă la maximum riscul pierderii 
vreuneia. Rănile pe obraz, pe frunte şi la buze erau cusute de 
studenţii la medicină şi stropite cu vin pentru a se mări 
dimensiunile cicatricei, ceea ce îl deosebea pe studentul din 
corpul de elită de oamenii obişnuiţi şi îi garanta o poziţie 
socială aparte pe parcursul întregii sale vieţi. 

Contele von Basel bagatelizase ritualul acelor Mensuren, şi îi 
privea cu dispreţ pe cei din Corpul Studenţilor pentru că - 
susţinuse el, în ziua când sosise din îndepărtata Prusie 
Orientală - a te lăsa înfăşurat în cârpe sângerânde însemna 
trădarea celor mai înalte idealuri ale Germaniei imperiale. 
Unde era îndemânarea pe care trebuia să şi-o cultive un nobil 
pentru a putea să-şi slujească împăratul când va veni ziua, Der 
Tag? 

Muth, curajul moral de a accepta durerea nu era suficient. 
Germania avea nevoie de învingători. În plus, obedienţa ducea 
la slugărnicie. Dispreţuia ciomagul cu vârful bont, der 
Schläger. Der Säbel - sabia lungă, grea şi uşor curbată care 
putea despărţi o ţeastă în două şi să străpungă un om direct 
prin inimă - acesta era adevăratul test nu numai pentru 
puterea braţului, ci şi pentru jocul picioarelor, pentru curajul 


de a înfrunta moartea şi a nesocoti rănile uşoare. Von Basel mai 
adăugase, în subsidiar, că mulţi oameni de rang inferior intrau 
în Corpul Studenţilor pentru a-şi asigura ascensiunea pe scara 
socială, la care n-ar fi fost îndreptăţiţi să aspire. 

Era suficient să calci pe coadă vreunul din căţeii altui student 
sau să pui la îndoială castitatea surorii lui ca să apară imediat 
un motiv de duel. Atunci însă când îi caracterizai pe toţi 
membrii Corpului Studenţesc drept nişte laşi servili şi 
parveniţi, automat îţi asigurai provocări la duel pentru tot 
restul anului universitar. 

Cu timpul însă, dueliştii mutilaţi se potoliră, înțelegând că 
von Basel provocase tot incidentul din pură plăcere, ca să-şi 
dovedească superioritatea în ceea ce priveşte originea, curajul 
şi îndemânarea. Făcea eforturi foarte mari ca să nu omoare pe 
cineva. Cine-şi ucidea adversarul în duel, trebuia să părăsească 
universitatea. Putea să se înscrie la altă universitate, dar dacă 
şi acolo omora pe cineva, era exclus din toate. 

În cele din urmă, după ce fură scoşi suficienţi ochi şi se 
retezară nenumărate tendoane ale braţelor, nu mai apăru 
niciun amator de duel, şi tot ritualul de Mensur fu lăsat baltă. 
În mod cu totul remarcabil, von Basel nu fusese rănit decât o 
singură dată, când un bavarez de două ori cât el reuşise să-i 
străpungă garda şi îi luase o bucăţică din pielea capului, fapt 
pentru care plătise cu ambele urechi. Atunci, un ofiţer de 
dragoni care era membru al Corpului Studenţilor şi maestru de 
scrimă intervenise în numele nobilei tradiţii. 

Noul challenger era cu cincisprezece ani mai mare decât von 
Basel şi când intră în taverna unde urma să se desfăşoare 
duelul - Mensur - von Basel îşi dădu seama numai după felul 
cum păşea că adversarul lui îi depăşea cu mult pe toţi cei cu 
care se înfruntase până atunci. În timp ce servanţii dezinfectau 
lamele armelor, ofiţerul îi şopti discret maestrului că, dacă 
insistă să se lupte îl va ucide întrucât era prea tânăr şi nu ştie 
să aplice decât lovituri nemortale. El atacă, spulberând 
apărarea tânărului care, aşa cum se presupusese, era mai puţin 
formidabilă decât atacurile lui. Şi după ce le inventarie pe toate 
şi fu sigur că tot ce i-a mai rămas lui von Basel era viteza lui de 
reacţie de-a dreptul sălbatică şi forţa incredibilă a încheieturii 
mâinii, începu să facă rapid mai multe fente, pentru a-l obliga 
pe von Basel să-şi coboare garda. Când reuşi, atacă. Viteza de 


reacţie îi salvă lui von Basel capul, dar spada îi atinse 
sprinceana şi îi deschise arcada până la os. 

Venea la rând obrazul stâng al lui von Basel, anunţă ofiţerul, 
în timp ce studentul la medicină îi oprea sângerarea ca să 
poată vedea. După aceea, obrazul drept, vârful nasului şi 
buzele pe care, îl informă maestrul, putea să le azvârle 
basetului său, dacă nu-i cerea scuze în public. 

Spectatorii încă mai râdeau, când von Basel îl străpunse cu 
sabia. Omul acesta era incredibil... 

Ash trebuia împiedicat să ajungă în Rusia, îşi spuse 
Ludendorff. Pe von Basel nu-l putea opri nimic. Era aşa de 
secretos în privinţa acţiunilor sale din Rusia, încât nici măcar 
superiorii lui din Grupa III b - dacă puteau fi numiţi astfel - nu-i 
cunoşteau identitatea rusă şi nici metodele pe care le folosea 
pentru a-şi procura informaţiile. Mai mult ca sigur că locuia la 
Petrograd - deşi s-ar fi putut la fel de bine să stea şi la 
Moscova. Von Basel, naiba să-l ia, era la fel de misterios în 
Rusia ca şi în Germania. 

Dar Ash ăsta... Ash făcea parte din planul împăratului, dintr- 
un plan de pace urzit pe la spatele armatei. Ticălosul! Ash 
trebuie să fie oprit înainte de a ajunge în Rusia, undeva, pe 
drum... 

Îşi chemă aghiotantul. 

— Adu-mi un rus. 

— Un rus? 

— Da. Unul din revoluționari. Unul tânăr şi serios. 

— Da, domnule general. 

— Şi adu-mi un ofiţer german care vorbeşte finlandeza. 

— Da, domnule general. 

Ludendorff se simţea acum mai bine. Agenţii germani 
făcuseră treabă bună incitând naționalismul în Marele Ducat al 
Finlandei. În vremea din urmă organizaseră unităţi armate din 
refugiaţi care rupeau firele telegrafului şi opreau trenurile. 
Finlandezii ar fi putut să-l dea jos din tren pe Ash, dacă nu 
puneau revoluționarii mâna pe el mai înainte. 


12 


De ce dracu’ te-ai dus la Zurich şi la Paris? mormăi amiralul 
Innes când Ash îşi termină raportul. Am înţeles că trebuia să-i 
transmiţi împăratului mesajul regelui şi să te întorci acasă. 

— Nu am avut niciun fel de ordine speciale, domnule. Am 
făcut demersurile acelea pentru că a trebuit. 

— Era cât pe-aci să fii omorât... 

— Dar nu pentru că nu a venit direct la Londra, îl întrerupse 
ambasadorul Page. Continuă, Ash. 

— La Petrograd voi acţiona de unul singur şi neoficial, 
domnule. A trebuit să apelez la prieteni şi cunoştinţe ca să-mi 
formez o reţea proprie când voi ajunge în Rusia. Acum am 
relaţii cu oameni din pături sociale diferite, inclusiv cu un 
bancher italian a cărui soţie este o nobilă rusoaică. Prietenul 
meu, contele Fasquelle, a avut amabilitatea să-mi scrie o 
scrisoare de recomandare către Serghei Gladişev, un milionar 
de la Moscova, care este şi membru în mişcarea cadeţilor şi în 
Dumă... 

— Ce e cu mişcarea cadeţilor? interveni amiralul Innes. 

Taplinger îi explicase la Zurich care sunt principalele partide 
politice... 

— Cadeţii sunt nişte democrați constituţionali. Gladişev ar 
putea face parte, eventual, din noul guvern... 

— Bun, spuse Page. 

— Iar cavalerul François Roland - care tocmai a plecat spre 
Petrograd, aşa cum îmi închipuiam - este foarte iscusit în luptă. 
Ideal pentru a te acoperi într-o ambuscadă. 

— Atunci cum se face că nu este înrolat în armată? 

— Şi-a pierdut braţul stâng la Verdun. 

— Aşadar, crezi că eşti gata? întrebă Page. 

— În linii mari, domnule ambasador. Sper să mai pot apela la 
câţiva prieteni din Petrograd, dacă vor mai fi acolo când ajung 
eu. Important este însă faptul că nu voi rătăci prin Rusia 
absolut singur şi nici nu voi fi întru totul la cheremul Lordului 
Exeter. 

— Ăsta e un avantaj, fu de acord Innes. Privi apoi spre Page 
şi dădu din cap: Te-ai întors şi ăsta e un lucru bun. Ai idee de 
ce au încercat nemţii să te ucidă? 

— Nu, domnule. Am făcut fel de fel de presupuneri, dar 


niciuna nu stă în picioare. 

— În Rusia presupun că armata germană n-o să-ţi mai dea de 
furcă, spuse amiralul, pregătindu-se de plecare. Mă duc la New 
York să raportez subsecretarului Roosevelt. Domnul Banks a 
plecat săptămâna trecută. Page va avea grijă de tine. Noroc, 
Ash. 

După ieşirea amiralului, Page îl întrebă: 

— De unde ai ştiut că invitaţia contesei era o capcană? 

— Ei bine, m-am simţit foarte flatat până în momentul în care 
cavalerul Francois mi-a spus că era puţin probabil ca doamna 
contesă să invite un gentleman la ea de două ori. Atunci am 
verificat şi am aflat că plecase la ţară. 

Page zâmbi: 

— Amiralul Innes are dreptate, armata germană nu-ţi va face 
prea multe probleme în Rusia. 

— Sper, spuse Ash. Page îi întinse un plic. 

— Comisul regelui l-a adus în dimineaţa asta pentru 
dumneata. 

Ash îl deschise. Înăuntru era notată o adresă din Belgravia. 
Şi o oră: opt treizeci. 

— Exeter? întrebă Page. 

— Ordin de plecare. 

O 

Ash se duse cu Lugerele la maistrul lui armurier din New 
Bond Street. Pistoalele cu şapte gloanţe fuseseră produse 
pentru prima oară cu câţiva în urmă pentru armata germană. 
Lugerul era o armă de nădejde şi cântărea numai nouă sute de 
grame, incomparabil mai puţin decât Webleyul britanic sau 
decât Coltul Marinei SUA. 

Când i le dădu armurierului său, pistoalele măsurau douăzeci 
şi doi de centimetri, dar când le luă înapoi în aceeaşi seară 
dimensiunea lor se redusese la cincisprezece centimetri, iar 
greutatea la circa şase sute de grame. Le putea pune sub 
tunica uniformei într-un toc de şevro, la spate. Pe celălalt avea 
să-l ţină în valiza sa diplomatică inviolabilă. Era absolut necesar 
să aibă un toc de şevro, îi explicase armurierul, căci altfel risca 
să ruginească din cauza transpiratiei. 

— Dar nu veţi putea ochi la distanţă prea mare, îl preveni el, 
arătându-i ţeava scurtată. 

— La distanţă, am altceva în vedere. 


Se uită în oglindă în timp ce se îmbrăca în seara aceea. 
Pistolul nu se vedea şi nimeni nu şi-ar fi putut da seama că îşi 
ascuţise spada ca briciul. Nu ştia cine şi de ce va încerca să-l 
omoare de acum înainte, dar oricare va fi următorul ticălos, o 
să aibă ceva de furcă cu el. 

O 

Adresa din Belgravia indica o stradă cu case elegante, cu 
trepte de marmură la intrare şi cu stâlpi de lumină cu gaz. Ash 
bătu la uşă. Valetul îl conduse în bibliotecă. Lady Exeter lăsă 
cartea deoparte. 

— Bună seara, domnule comandor. Soţul meu m-a rugat să te 
întreţin până când termină de rezolvat o chestiune cu un ofiţer 
de marină cam plicticos, în camera de alături. 

Ash îi făcu o plecăciune. 

— Sper ca întâlnirea lor să dureze cât mai mult. 

Părul ei roşu extravagant era ridicat în creştetul capului în 
seara aceasta. Câţiva cârlionţi scăpau în jos şi îi îndulceau linia 
severă a obrazului. Ash îşi spuse că pare mai frumoasă şi mult 
mai în elementul ei la oraş. Purta o rochie de mătase neagră. 

— Domnule comandor, strămoşii irlandezi mi-au transmis 
părul roşu şi o ureche sensibilă la linguşeli. 

— Am şi eu o picătură sau două de sânge franțuzesc din 
partea mamei mele, spuse Ash, care mi-a transmis preferința 
pentru vin roşu şi un ochi sensibil la frumuseţe. 

Lady Exeter se întoarse spre valet: 

— Graham, adu-i acestui domn un whisky. Şi te rog să-i spui 
Excelenței Sale soţul meu că mi-am pierdut răbdarea. 

— V-am supărat cu ceva? întrebă Ash după ce plecă valetul. 

— Probabil că nu poţi face nimic în privinţa asta, dar eu 
găsesc atitudinea dumitale faţă de femei foarte puţin 
măgulitoare - mă simt ca şi când ar urma să fiu admisă într-un 
club cu foarte mulţi membri, condus de un comitet care nu face 
niciun fel de diferenţe între candidaţi. 

— Îmi pare rău... 

— O, Dumnezeule, ai luat-o în serios... iartă-mă, un prieten 
de-al meu a fot ucis astăzi în Franţa. Nu mă simt în stare să 
întreţin niciun fel de conversaţie. La început am condamnat 
războiul şi acum mă surprinde faptul că mă rog pentru victoria 
totală. Unde naiba sunt americanii? 

Rămaseră tăcuţi şi crispaţi, până când veni valetul cu whisky- 


ul. 

— Am înţeles că ai fost în Germania. 

Ash nu răspunse, dar fu uşor surprins şi iritat să constate că 
cineva îi spusese mai mult decât se cuvenea. 

— Nu ştiu de ce te-ai dus acolo, dar sunt curioasă să aflu cum 
o duc nemţii. E adevărat că mor de foame? 

— La cel mai bun hotel din Munchen nu aveau cafea. 

— Dar oamenii de rând? 

— Arată obosiţi. Soldaţii par duri şi vajnici. j 

Lordul Exeter intră cerându-şi scuze pentru întârziere. In 
haine de seară părea şi mai masiv decât în mod obişnuit. La el 
acasă se purta mult mai direct decât atunci când se întâlniseră 
la Sandringham. 

— Bună, Ash! Draga mea, vrei să ne scuzi? Avem de discutat 
cam o oră. 

— Cina se serveşte la ora zece, spuse ea, apoi se întoarse, 
către Ash: Avem în vizită pe cineva de la Petrograd. Sper ca 
întâlnirea să-ţi facă plăcere. 

Ash o urmări cu privirea. Avea o ţinută dreaptă şi faldurile 
mari ale fustei ei negre păreau că abia pot ţine pasul cu ea. 
Simţind privirile lui Exeter aţintite asupra lui, Ash spuse: 

— Este posibil ca cineva din organizaţia dumitale să trădeze? 

— Nu ştiu la ce fel de organizaţie te referi, spuse Exeter. Dar 
dacă este vorba de eforturile mele de a-l ajuta pe rege să-l 
salveze pe ţar, atunci răspunsul este negativ. Organizaţia mea, 
aşa cum îi spui dumneata, se compune din mine, din dumneata 
şi un tip din Marina Regală care, întâmplător, este o rudă mai 
îndepărtată a regelui. El s-a declarat de acord să meargă cu 
crucişătorul. 

— Mă refer la Serviciile Secrete Britanice. Te-am verificat. 

„Băgat în spionaj până-n gât” îi spusese Page când vorbise 
despre Lordul Exeter. 

Lordul ridică din umeri. 

— În ceea ce mă priveşte, fac un serviciu personal Maiestăţii 
sale, la fel ca şi tine... 

— Regele ştie că eu trebuie să-i raportez ambasadorului 
Page. Dar dumneata? 

— Eu nu trebuie să raportez nimănui. Acum aş vrea să faci 
cunoştinţă cu acest ofiţer de marină. Te asigur că nu e 
trădător... l-am invitat aici abia în după-amiaza aceasta. Lordul 


părea uimit. Dar de ce întrebi? 

— După ce l-am văzut pe împărat, cineva a încercat în trei 
rânduri să mă omoare. Cineva ştie că am vorbit cu el. 

— Ah. Poate că trădătorul este însuşi împăratul. 

— Poate. 

— Sau poate că s-a răzgândit. 

Şi Ash luase în calcul o asemenea eventualitate. 

— O să aflu la Petrograd, dacă agentul lui nu mă contactează. 

— E un individ destul de capricios împăratul ăsta... In locul 
Maiestăţii sale, aş fi căutat o altă cale ca să-mi protejez 
crucişătorul. 

O 

Lordul Exeter dădu la o parte câteva cărţi din bibliotecă, 
deschise un seif aflat în perete, scoase din interiorul întunecat 
o cutie plată de piele şi i-o întinse lui Ash. Acesta o deschise şi 
îi împrăştie conţinutul pe biroul Lordului Exeter. Erau scrisori 
de credit pentru Banca Barclay şi pentru Banca ruso-engleză. 

— Ce limită? întrebă Ash. 

— Niciuna. 

Ash privi la el. 

— Nici-una? 

— E suficient sa prezinţi acest număr de cod pentru a ridica 
orice sumă doreşti. 

Ash deschise un plic gros. Era plin cu bancnote englezeşti şi 
ruble ruseşti. 

— O mie de lire, spuse Exeter când Ash începu să le numere. 

Ash continuă să numere. O mie de lire era mai mult decât 
solda lui de locotenent-comandor al Marinei Militare SUA pe un 
an întreg. Numără şi rublele: pe avers aveau chipul ţarului, pe 
revers vulturul bicefal. Încă o mie de lire la schimbul curent. 

— Am nevoie de o scrisoare personală de liberă trecere de la 
ambasada rusă, spuse Ash. Am avut necazuri cu Ohrana la 
Zurich. M-au luat drept revoluţionar american. 

— Voi avea grijă de asta, spuse Exeter. Nu vrem să fii oprit la 
graniţă. 

Nu-l întrebă de ce îl luase Ohrana drept revoluţionar 
american şi Ash fu încântat că nu trebui să-i explice. 

— Agenţia de voiaj Cook este împuternicită să-ţi rezerve loc 
pe orice fel de mijloc de transport, la orice oră, pe bază de 
credit: Ai aici cartea mea de vizită cu adresa din Petrograd. O 


să vin şi eu acolo în scurtă vreme. Am nişte fabrici pe Neva pe 
care trebuie să le inspectez. 

— Sunt proprietăţile dumitale? 

— Acum câţiva ani, la moartea mamei a trebuit să accept ca 
armata să preia afacerea familiei. Călătoresc des în Rusia. 
Producem muniţie. Dar lipsa de combustibil ne ucide, ţin să te 
asigur. 

Ash se întreba în sinea lui dacă Lady Exeter îl însoțea în 
aceste călătorii. 

— Cu riscul de a repeta nişte banalităţi, te avertizez că nu 
trebuie să te apropii în niciun caz de ambasadorul britanic, 
Buchanan. Şi te rog să ocoleşti ambasada britanică până în 
momentul sosirii crucişătorului Maiestăţii sale. Atunci vei lua 
legătura cu căpitanul Cromwell, care îţi va fi recunoscător dacă 
îi vei da de ştire cu o săptămână înainte. 

Lordul Exeter se îndreptă spre o uşă şi reveni însoţit de un 
căpitan de marină înalt, care îl privi dezaprobator pe Ash. 

— Ca să fiu sincer, spuse el, nu înţeleg de ce unul dintr-ai 
noştri n-ar fi putut duce la bun sfârşit misiunea asta. 

—A fost dorinţa Maiestăţii sale ca misiunea să fie 
încredinţată comandorului Ash, domnule căpitan. 

— Oricum... Căpitanul îi strânse mâna cam în silă şi adăugă: 
Crucişătorul va arbora un steag verde sub drapelul Statelor 
Unite în momentul în care va intra în Murmansk. Vă rog să-i 
instruiți pe oamenii dumneavoastră din Germania pentru ca 
submarinele lor să facă acelaşi lucru. Orice vas german care nu 
va arbora drapelul verde va fi scufundat. 

— Aş putea să vă sugerez ca steagul să fie alb? 

— Ce? 

— Alb, domnule. Ca să-l poată vedea şi noaptea. 

— Foarte bine, dacă insistaţi. Alb să fie. Trebuie să aibă 
dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi văzut de la o 
distanţă de o sută de iarzi. Asta-i tot. Omul se răsuci pe călcâie 
şi se îndreptă spre uşă. 

— Domnule? strigă Ash în urma lui. Locotenentul Skelton 
continuă să navigheze tot pe Marea Baltică? 

— Nu este genul de informaţii pe care simt nevoia să le 
furnizez, domnule comandor. De ce întrebaţi? 

— Skelton şi cu mine am jucat cândva polo la Royal Durber în 
India. Îmi amintesc că avea un submarin cu baza la Reval. O să 


trec prin apropiere. Mă gândeam să mă opresc să-i fac o vizită 
dacă mai este acolo. Sper că n-a fost scufundat. 

Cromwell aproape că se îmblânzi de tot. 

— Skelton e bine. Am să-i spun că i-aţi transmis salutări. 
Bună seara, Exeter. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, căpitane Cromwell. Exeter îl 
conduse până la uşă, iar Ash puse banii şi scrisorile la loc în 
cutia de piele, socotindu-se norocos fiindcă avea un prieten cu 
un submarin propriu, amplasat mult mai aproape de Petrograd 
decât de Murmansk. 

— Va reveni la Petrograd cam la o săptămână după sosirea 
dumitale, spuse Exeter. Mergem acum la doamne? Soţia mea 
are un musafir de la Petrograd. O balerină. 

Ash îl urmă fără tragere de inimă, sperând să nu fie vreuna 
din prietenele Tamarei. 

— Presupun că soţia dumitale nu ştie nimic despre 
activitatea pe care o desfăşori? 

— Absolut nimic, spuse Exeter. 

Lady Exeter şedea în faţa şemineului din salon împreună cu 
balerina. Exeter făcu prezentările. Se numea Vera. Vera 
Sedovina. Ash n-o cunoştea. Părea o fetişcană. 

Era cam înaltă pentru o dansatoare, suplă şi blondă. Avea o 
aluniţă pe nas, ceea ce o va împiedica să devină o frumuseţe, în 
schimb exprima un amestec de vulnerabilitate, stăpânire şi 
siguranţă de sine care îl făcu Ash să considere că era înzestrată 
cu personalitatea necesară pentru a deveni o mare dansatoare. 

Ochii ei erau albaştri şi reci ca gheaţa. Poate că are ceva 
sânge suedez sau finlandez, dar e aşa de zveltă, poate danez 
mai degrabă. Îl salută cu un uşor accent. Avea o voce frumoasă, 
foarte gravă. Ash îşi zise că trebuie să fi avut vreo şaisprezece 
ani şi se întreba ce face la Londra, căci nicio trupă de balet nu 
se mai produsese aici din 1914. 

Lady Exeter părea încântată de copilă ca de o pictură recent 
achiziționată, aparţinând unui maestru francez, ceva cu totul 
exotic. 

— Domnişoara Sedovina, spuse ea, a venit la Londra ca să 
danseze în cadrul Pantomimei de Crăciun de la Covent Garden. 

Ash încuviinţă din cap. Peste o săptămână urmau să înceapă 
spectacolele pentru copii în care erau şi mici roluri pentru 
dansatoare. Ash o întrebă dacă era prima ei călătorie la Londra, 


iar Sedovina răspunse afirmativ. 

— Domnul comandor Ash se pregăteşte să plece la 
Petrograd, spuse Exeter. I-am recomandat câteva restaurante 
şi orchestre de ţigani. 

Fata îi aruncă o privire gravă lui Exeter. 

— Restaurantele au devenit foarte scumpe de când am 
început să ducem lipsă de alimente. 

Graham intră şi anunţă că masa e servită. 

Vera părea copleşită de sufrageria luxoasă a familiei Exeter. 
Se aşezară la unul din capetele mesei lungi, iar Exeter se 
întoarse ca un bunic spre ea, întrebând-o. Dacă îi plăcea vinul, 
apoi, când se servi felul principal, remarcă: 

— Trebuie să vă spun că pasărea din farfuria dumneavoastră 
a murit de mâna comandorului Ash. Maiestatea sa a insistat să 
iau şi eu câteva acasă... Ai mulţi prieteni la Petrograd, domnule 
comandor? 

Ash acceptă să-i facă jocul Lordului. 

— Destui. Dar presupun că majoritatea sunt pe front... O să 
cunosc o mulţime de oameni. Ambasada mea mi-a cerut să 
observ care este atitudinea generală faţă de război la 
Petrograd... 

— Toţi sunt sătui până peste cap, interveni Vera. Războiul 
este un adevărat dezastru. Oamenii au suferit prea mult timp... 

Lady Exeter o întrerupse: 

— Mă îndoiesc că persoanele cu care urmează să se 
întâlnească domnul Ash au suferit chiar aşa de mult. 

Ash încuviinţă. 

— Am ordin să vorbesc cu ofiţeri şi membri ai guvernului. Din 
păcate, îmi este întotdeauna foarte greu să găsesc oameni care 
nu au fost dăscăliţi să răspundă într-un anumit fel. 

— Vera, spuse Exeter, tatăl dumitale este tappeur, nu-i aşa? 

— Da. Cântă la pian la balurile Societăţii. 

Ash observă că pronunţase cu un oarecare dispreţ cuvântul 
„Societate”. 

— Nu s-ar putea ca domnul Ash să intre în legătură cu el? 
Aceşti tappeurs ştiu tot ce se petrece la curte şi în oraş. Este un 
om de valoare, merită să-l cunoşti. 

— li plac americanii, spuse Vera, privindu-l abia atunci pe 
Ash drept în ochi. 

— Mi-ar face multă plăcere să-l cunosc. 


— O să vă dau o scrisoare pentru el, spuse Vera. Se numeşte 
Vadim Mihailov. 

— Vadim Mihailov. 

Apoi fata adăugă pe un ton grav: 

— Dar ar trebui totuşi să cunoaşteţi şi oameni adevăraţi; 
tatăl meu nu vă poate ajuta în privinţa aceasta, este prea snob. 

O 

În aceeaşi noapte, mai târziu, când toţi cei din casă dormeau, 
Vera Sedovina ieşi afară prin uşa de la bucătărie şi porni pe 
străzile Londrei. Se duse la piaţa de legume de lângă Covent 
Garden şi se întâlni cu un marinar rus de pe un vas comercial, 
într-o cârciumă deschisă pentru lucrătorii pieţei. Omul pleca a 
doua zi la New York din Liverpool. Fata era curiera bolşevicilor 
- angajamentul ei de câteva luni la Londra îi permitea să le 
transmită exilaţilor de la New York şi Zurich că se apropiase 
ziua lor. 

O 

Ultima chestiune pe care mai trebuia s-o aranjeze Ash la 
Londra era un mic scenariu pentru căpitanul Wesley, 
reprezentantul Marinei Militare a Statelor Unite şi pentru 
însărcinatul cu afaceri al lui Page. Fără să ştie unul de altul, cei 
doi bărbaţi urmau să depună mărturie că Ash a plecat din 
proprie iniţiativă, în eventualitatea că lucrurile s-ar fi 
desfăşurat prost în Rusia. 

Ash se prezentă la biroul lui Page dimineaţa devreme, după 
ce se întâlnise cu Lordul Exeter. Page, Wesley şi însărcinatul cu 
afaceri îl aşteptau. 

— Bună dimineaţa, domnule comandor spuse Page. S-a 
întâmplat ceva cu totul neobişnuit, dar înainte de a vorbi 
despre asta, dă-mi voie să fiu primul care te felicită. Se ridică 
cu greu de la birou şi îi întinse mâna. În dimineaţa asta a sosit 
o telegramă. Ai fost avansat la gradul de comandor plin. 

Pentru o clipă, Ash uită de ce se afla acolo. Comandor plin la 
treizeci şi şase de ani! Aproape că nu se mai pomenise aşa 
ceva! O privire aruncată spre căpitanul Wesley îi confirmă că şi 
acesta gândea la fel. Wesley avea patruzeci şi şase de ani. Când 
fusese făcut comandor, cincizeci şi trei când ajunsese căpitan. 

— Domnule comandor? zâmbi Page. Nu te simţi bine? Dintr-o 
dată, Ash îşi dădu seama că numirea aceasta avea să-i aducă 
mari ponoase. 


— Da, domnule, mulţumesc. Sunt foarte surprins şi încântat. 
Mulţumesc. 

Probabil că Page aranjase el ceva şi recursese şi la ajutorul 
preşedintelui sau al subsecretarului Marinei Militare, Franklin 
Roosevelt, ca să poată acţiona atât de repede. Şi era o mişcare 
înţeleaptă în perspectiva misiunii care îl aştepta. Europenii în 
general şi ruşii, în special, nutreau un respect deosebit pentru 
tresele militare. Gradul de comandor echivala cu acela de 
locotenent-colonel din armată, grad care le impunea un respect 
deosebit ruşilor, căci în opinia lor reprezenta apanajul 
aristocrației. 

Căpitanul Wesley făcu efortul de a înainta un pas ca să-i 
strângă mâna lui Ash. 

— Felicitări, comandorule! 

Ash îl admiră pentru gestul său. Niciun marinar de linie, aşa 
cum fusese Wesley ani de zile, nu agrea manevrele-politice. 
Asta era latura întunecată a poziţiei lui Ash. Dacă Ash nu-şi 
făcuse duşmani în marină, în mod sigur nu-şi câştigase prieteni. 

— Luaţi loc amândoi, spuse Page, prăbuşindu-se pe scaunul 
lui ca o grămadă de vreascuri şi făcând o pauză să-şi tragă 
sufletul. Nici nu se putea ca norocul lui Ash să pice într-un 
moment mai potrivit, eşti de acord, căpitane Wesley? 

— Da, domnule. li spun eu sau vă las pe dumneavoastră? 

— Dă-i drumul. 

Wesley se întoarse spre Ash. 

— Noul ambasador american de la Petrograd a cerut 
permisiunea ca familia sa să vină la el în Rusia. Familia lui se 
află deja la Londra şi urmează să plece la Petrograd în după- 
amiaza aceasta. O să-i însoţeşti în calitate de escortă. 

Ash îi aruncă o privire lui Page. Bună acoperire. 

— Mai departe, vei fi ataşat la ambasada noastră din 
Petrograd ca să... 

— Neoficial, interveni Page. Oficial vei continua să fii ataşat 
aici, la ambasada mea din Londra. 

— Da, spuse căpitanul Wesley, neoficial, pentru cazul că va 
trebui să evacuăm femeile şi copiii din Petrograd. 

— Să-i evacuăm? întrebă Ash. 

— Rapoartele de la Petrograd nu sunt deloc îmbucurătoare. 
Nu ştim foarte exact care e situaţia politică în Rusia, dar nu 
strică să avem câţiva ofiţeri în plus acolo, dacă va fi nevoie să 


evacuăm şi copiii. Pe de altă parte, în perioada detaşării ai 
putea să faci cunoştinţă cu câţiva ofiţeri de marină ruşi. 
Vizitează flota din Baltica dacă-ţi stă în putinţă - deşi nu prea 
ştiu la ce ne-ar folosi - doar s-o vezi cum arată înainte ca nemţii 
să scufunde şi ce a mai rămas din ea. De asemenea, ai putea să 
tragi cu ochiul şi la noile torpiloare ruseşti. Au ceva nou şi 
rapid şi n-ar strica să ştim şi noi ce anume. 

Cu coada ochiului, Ash observă că Page răsfoieşte hârtiile. 
Wesley părea să fi primit instrucţiuni foarte precise din partea 
ambasadorului, căci se simţea obligat să-i dea o mulţime de 
însărcinări lui Ash ca să-l ştie cât mai ocupat. 

— Se vorbeşte despre o conferinţă a aliaţilor, care urmează 
să aibă loc în ianuarie la Petrograd. Presupun că o să mai fi 
încă acolo şi o să ai posibilitatea să te interesezi neoficial 
despre ce este vorba... Făcu o pauză, apoi întrebă: S-a înţeles 
totul? 

— Da, domnule. 

— Vei primi bilete de vapor şi de tren. Vei avea acces la 
fondurile ambasadei în principalele oraşe de pe drum - 
Christiania, Stockholm, Haparanda -, deşi nu ştiu dacă ăsta se 
poate numi oraş. 

Page îşi drese glasul. 

— Doriţi să mai adăugaţi ceva la instrucţiunile primite de 
Ash, domnule ambasador? 

— Da, căpitane, mulţumesc... Ash, deschide bine ochii în 
Rusia. Aş dori să primesc rapoarte ceva mai detaliate în 
legătură cu aceste zvonuri. 

— Îmi permiteţi să vă întrerup, domnule? interveni căpitanul 
Wesley. Să nu calci pe nimeni pe bătături la ambasada din 
Petrograd. Indiferent ce ar fi. Au ataşaţi militari proprii 
însărcinaţi cu strângerea informaţilor, nu sunteţi de aceeaşi 
părere, domnule ambasador? 

— Desigur, căpitane Wesley. Îmi închipui că ambasadorul 
american îşi are oamenii lui care îi prezintă situaţia, deşi mă 
mir, citind rapoartele lor... dar, în fine, Ash ascultă-mă! Ce-ar fi 
să-mi trimiţi din când în când câte o notă prin valiza 
diplomatică sau prin mesagerul regelui? Foreign Office-ul o să 
mi-o transmită. Mesagerul regelui vine de la Petrograd din 
două în două săptămâni. lar dacă îmi trimiţi raportul mie în loc 
să-l transmiţi căpitanului Wesley pe canalele de comunicaţie 


ale Marinei, nimeni n-o să se simtă călcat pe bătături... Ce 
părere ai, căpitane Wesley? 

— Foarte bine, spuse Wesley rar, cu un ton care îi 
contrazicea cuvintele. 

Se auzi o bătaie în uşă. Când Wesley se întoarse cu spatele, 
Page îi făcu cu ochiul lui Ash. Era o acoperire admirabilă, care 
îi dădea lui Ash libertate totală de mişcare; în afară de aceasta, 
Page putea să nege orice fel de legătură cu Ash dacă lucrurile 
nu mergeau cum trebuie. 

Secretarul ambasadorului intră în încăpere. 

— Sunt aici, domnule ambasador. 

— Familia ambasadorului Hazzard, explică Page. Da, condu-i 
înăuntru. 

De când pomenise Page de ei, Ash îşi închipuise că va vedea 
o matroană americană din vestul mijlociu şi patru sau cinci 
copii  sfioşi, suferind de pe urma efectelor traversării 
Atlanticului pe timp de iarnă. Dar pe ușă intrară un tânăr 
musculos de vreo treizeci de ani, îmbrăcat într-un costum de 
culoare închisă şi o fată foarte frumoasă, de şaisprezece- 
şaptesprezece ani. Amândoi aveau chipuri frumoase şi părul 
blond şi când ambasadorul făcu prezentările, Ash avu impresia 
că sesizează o asemănare în zâmbetul lor larg şi ochii mari 
albaştri. 

Catherine Hazzard, fiica ambasadorului, era minionă, puţin 
cam timidă şi părea foarte serioasă. Avea ceva în felul său de a 
fi care sugera inteligenţă şi forţă - versiunea feciorelnică a 
soţiei Lordului Exeter, deşi încă nu era pe deplin formată. 

Andrew Hazzard, vărul ei de-al doilea, arăta ca un comis 
voiajor cu un mare debit verbal, unul dintre aceia pe care 
fermierii îi cataloghează şmecheri de oraş. În timp ce îşi 
strângeau mâinile, Andrew reuşi să anunţe că vindea roţi de 
tren Căilor Ferate Imperiale Ruse în numele unei oţelării din 
Ohio al cărei proprietar, din câte îşi amintea Ash, fusese unul 
din prietenii tatălui său. 

Andrew descria Rusia ca pe o piaţă de desfacere unde 
Statele Unite ar trebui să pătrundă masiv, acum că uzinele 
Krupp din Germania nu mai puteau face comerţ acolo. Mai 
adăugă că în cazul în care va scădea vigilenţa Angliei şi 
Franţei, Statele Unite vor ajunge să vândă Rusiei absolut orice, 
de la Ford-uri la tractoare agricole. 


Ambasadorul Page îl întrerupse la timp: 

— Domnul comandor Ash vă va escorta până la Petrograd. 

Comandor plin, îşi spuse Ash. Era un salt uriaş de la gradul 
de locotenent-comandor. 

Catherine şi Andrew se uitară din nou la el, apoi Andrew 
spuse: 

— Mulţumim foarte mult, domnule ambasador, dar nu este 
necesar. Tatăl Catherinei m-a rugat în mod special să am grijă 
de ea. Până să ajungem aici ne-am descurcat foarte bine şi fără 
ajutorul Marinei. 

Page zâmbi cald, ca şi când ar fi vrut să spună că bucuria 
vieţii lui o constituia anticiparea nevoilor antreprenorilor din 
vestul mijlociu. 

— Tinere domn, nu e vorba aici de protecţie, ci de 
dificultăţile care pot surveni pe vreme de război. Comandorul 
Ash este familiarizat cu condiţiile din Europa. Veţi găsi în 
persoana lui un ghid competent şi interesant. Sunt convins că o 
să vă facă plăcere compania lui. Iar eu o să stau mai liniştit la 
gândul că veţi ajunge teferi şi nevătămaţi la Petrograd. 

Andrew lăsă capul în jos cu un aer nefericit. Ash îl înţelegea. 
Nu încăpea nicio îndoială că tânărul era îndrăgostit de 
verişoara lui şi n-ar fi vrut să mai vadă un alt bărbat în preajma 
ei. Catherine, care nu bănuia nimic în legătură cu sentimentele 
lui, întrebă: 

— Cât va dura călătoria, domnule comandor? 

— Va trebui s-o luăm pe un drum mai lung din cauza 
războiului, în sus spre coasta Suediei, împrejurul Golfului 
Botnic. Să zicem, două zile cu vaporul de la Newcastle la 
Christiania, în Norvegia, şi cinci sau şase zile cu trenul. Dacă 
avem noroc. 

— Ce ar însemna absenţa norocului? întrebă Andrew. 

— Submarinele germane din Marea Nordului. Şi grănicerii de 
la frontiera cu Rusia a Marelui Ducat al Finlandei. 


13 


Ambasada îi rezervă lui Ash trei jocuri la clasa întâi pentru 
trenul de Newcastle, pe coasta de nord-est a Angliei. Acolo se 
îmbarcară pe Nord Kapp, un vas poştal norvegian de o mie de 
tone, care traversa Marea Nordului spre Christiania. Căpitanul 
privea prin perdeaua de zăpadă. Dincolo de întinderea 
nesfârşită de apă, posomorâta Mare a Nordului promitea o 
călătorie plicticoasă. Ceaţa şi zăpada ascunseră imediat privirii 
cheiurile portului. 

Vremea prezenta un amestec de avantaje şi dezavantaje. 
Ceaţa avea darul să-i protejeze de submarine, dar dacă vreunul 
din submarinele germane U-boat dădea din întâmplare peste ei, 
prin ceaţă şi întuneric, exista pericolul să confunde vasul poştal 
cu vreo ambarcaţie a beligeranţilor. 

O 

La trei mii de mile şi jumătate depărtare spre vest, un vas 
mult mai mare, pachebotul american George Washington, intra 
în portul New York. Îmbarcat în şalupa pilotului, cu câteva ore 
înainte ca pachebotul să ancoreze la cheiul Chelsea, Harold 
Banks porni grăbit spre gara Pennsylvania, unde prinse un tren 
spre Washington. 

Opt ore mai târziu era primit la Casa Albă. Preşedintele 
Woodrow Wilson, slab ca o şină de cale ferată şi aproape la fel 
de cald, după părerea lui Banks, îi adresă un bun venit formal, 
după călătoria care îl purtase prin cinci capitale europene în 
răstimp de şase săptămâni şi îl întrebă cum au reacţionat 
europenii la ultima lui propunere de a negocia pacea fără 
victorie. 

— Noul guvern al Angliei doreşte să continue lupta, îi 
răspunse Banks. La fel şi armatele franceză şi germană. Civilii 
din guvernul german nu sunt chiar aşa de fermi, iar împăratul 
se află la mijloc, între ei. Din păcate, armata nu mai ascultă de 
guvern, iar Hindenburg şi Ludendorff doresc în mod sigur să 
continue lupta. 

Preşedintele Wilson nu păru tulburat şi nici prea surprins de 
cele auzite. 

— Când or să dea din nou drumul submarinelor U-boat? îl 
întrebă el pe Banks. 

Acesta ridică din umeri. 


— Este numai chestiune de timp. Blocada britanică îi face 
literalmente - să moară de foame. Credeţi că un atac al 
submarinelor U-boat împotriva vaselor americane va grăbi 
hotărârea Congresului? 

— Nu-mi fac speranţe prea mari, răspunse posomorât Wilson. 

Banks ştia că preşedintele este într-o poziţie foarte delicată 
în chestiunea războiului. Işi axase campania electorală pentru 
realegere pe promisiunea de a ţine America departe de 
conflictul armat, în pofida convingerii sale ferme că Statele 
Unite aveau misiunea de a salva democraţia în lume. 

— Oamenii nu vor să se bage. Pentru ei situaţia 
internaţională este la fel de departe ca luna de pe cer şi puţinul 
pe care-l cunosc despre Europa nu le face nicio plăcere. 

— Domnule preşedinte, ambasadorul Page are un plan care 
s-ar putea să vă intereseze. 

— Dacă îmi mai trimite un propagandist britanic, îl transfer 
în Mexic. 

Banks râse admirativ. Această ameninţare era măsura 
maximă a umorului ce putea fi auzit în ultima vreme în Biroul 
Oval. 

— Nu, domnule preşedinte, nu este vorba de niciun fel de 
propagandist. 

Apoi îi înfăţişă preşedintelui îndrăzneţul plan de salvare a 
ţarului. Indiscutabil Banks şi Page îşi disputau bunăvoința 
preşedintelui, dar Banks renunţă la meritul de a fi uzurpat 
planul regelui pentru atingerea scopurilor americane în 
favoarea colegului său, Page. Unul din motive îl constituia şi 
boala incurabilă de care suferea Page. Pe de altă parte, dacă 
încercarea riscantă de salvare a ţarului şi de menţinere a 
Rusiei în război ar fi avut un deznodământ nedorit, Banks nu 
voia să fie implicat în niciun fel. 

După ce Banks îşi termină expunerea, preşedintele Wilson îşi 
frecă urmele roşii lăsate de ochelari pe nas şi îi puse, cu 
viclenia lui caracteristică, întrebarea pentru care Banks se 
pregătise temeinic: 

— Cine este acest comandor Ash? Acordăm foarte multă 
încredere unui singur om, unui singur ofiţer. N-aş putea să te 
trimit pe tine sau pe colonelul House? Ar putea duce el mesajul 
regelui la ţar. 

— S-ar putea să fie vorba de ceva mai mult decât 


transmiterea mesajului din partea regelui, domnule preşedinte. 
Rusia este un adevărat cuib de vipere care abia aşteaptă să se 
repeadă asupra unei prăzi. Domnul ambasador Page mi-a spus 
că regele George a făcut o alegere foarte bună atunci când s-a 
oprit la Ash. 

— Nu-mi place treaba asta, spuse Wilson sec. Un singur 
ofiţer, la şase mii de mile depărtare de Washington, ducând la 
îndeplinire un plan dubios, întemeiat pe un vis al regelui 
Angliei? Ar putea să anuleze munca noastră de ani de zile în 
vederea pregătirii acestei naţiuni pentru război. Este exact 
ceea ce-şi doreşte Congresul - un ofiţer american acuzat de a fi 
agent provocator. Dacă Ash face vreo greşeală periculoasă? 
Cum pot eu să-l opresc? Nu, nu merge. 

— Am anticipat îngrijorarea dumneavoastră, domnule 
preşedinte. În momentul în care am aflat de planul 
ambasadorului Page, am făcut toate aranjamentele necesare 
pentru ca cineva să-l supravegheze pe Ash şi, la nevoie, să-l 
ţină chiar în frâu cât mai strâns. 

— Cine este persoana? 

— Nepotul ambasadorului Hazzard, tânărul Andy. Buzele lui 
Wilson se strânseră într-o grimasă de dispreţ. 

— Să ne păzească Domnul de oamenii de afaceri bogaţi şi de 
odraslele lor. 

— Andrew este în stare să primească şi să transmită ordine. 

— Presupun că e preferabil aşa decât să mergem pe calea 
obişnuită, prin intermediul ambasadei. 

— Mult mai bine, domnule. Pe Andy îl putem scoate oricând 
din joc. 

— Aşadar, dumneata eşti sigur că îl va putea opri pe Ash? îl 
întrebă din nou preşedintele. 

— Oricând doriţi, spuse Banks. Dar trebuie să calculăm în 
aşa fel momentul, încât să nu-l lăsăm la discreţia vreunui grup 
de revoluționari. 

Wilson îi aruncă o privire rece, profesională: 

— Momentul va fi dictat de nevoile democraţiei, nu de soarta 
unui singur ofiţer de marină... şi îţi sugerez să-i ataşezi o hârtie 
la dosar în eventualitatea nedorită în care vom fi obligaţi să-l 
scoatem pe Kenneth Ash din marină sau, aşa cum spui, să-l 
aruncăm peste bord... 


CARTEA A DOUA 


RASPUTIN 


14 


Tareviciul Alexei, în vârstă de doisprezece ani, moştenitorul 
Imperiului Rus, zăcea pe duşumeaua încăperii pline cu jucării 
scumpe. Cele patru surori mai mari ale lui îl priveau. Erau 
toate foarte tinere, cea mai mare având douăzeci de ani. Mama 
lui Alexei îl ţinea de mână, în timp ce ochii ei cu privirile goale 
se mutau necontenit de la genunchiul lui umflat la uşă şi înapoi. 
Işi văzu imaginea reflectată în oglinda lustruită în faţa căreia 
băiatul îmbrăcase uniforma lui preferată. Cei doisprezece ani 
de gânduri negre o îmbătrâniseră prematur. 

Soarta capricioasă loveşte pe neaşteptate fpră să prevină. O 
lovitură uşoară, copilul căzuse şi îşi făcuse o vânătaie care 
începuse să sângereze în interior, şi sângerarea nu mai 
contenea. Sângele se adunase în articulaţia învecinată - de astă 
dată era, vorba de genunchi - o umplea şi îi presa dureros 
terminaţiile nervoase. Nu exista tortură mai perfidă decât 
aceasta, şi când începea, băieţelul ei, copilaşul ei plângea şi 
gemea până când leşina. Incapabilă să mai privească chipul 
contorsionat sau genunchiul umflat, țarina Alexandra îşi 
pironise privirile asupra uşii, aşteptându-l pe prietenul ei, 
părintele Grigori Rasputin, să vină să-l salveze. 

Surorile ţareviciului, Marile Ducese Olga, Tatiana, Maria şi 
Anastasia, erau copleşite de un sentiment de milă amestecată 
cu vinovăţie. Totul începuse, după cum îşi închipuiau ele, de la 
o bătaie cu perne în seara trecută. Alexei fusese cel care le 
incitase, propunându-le un joc copilăresc, liber şi nepăzit, iar 
ele cedaseră, jucându-se cu multă grijă şi cu încă şi mai multă 
teamă, ca nu cumva să-i provoace hemoragie nazală. În schimb, 
Alexei, înfierbântat de joacă, începuse să le fugărească prin 
camera lor de baie, se împiedicase de o perdea şi se lovise de 


cada de argint. Vânătaia se formase imediat, neagră şi rău- 
prevestitoare, deasupra genunchiului. Sângele continua să 
curgă şi să umple articulaţia, făcând să crească necontenit 
presiunea asupra nervilor. Genunchiul i se îndoise într-un unghi 
rigid pe care Marile Ducese îl cunoşteau din alte accidente 
anterioare. Cu cât unghiul se închidea mai mult, cu atât tipetele 
băiatului erau mai puternice. 

Anastasia dădu drumul trenuleţului şi lăsă pe apă vasele de 
război, dar copilul era prea disperat ca să se mai lase distras de 
fluierăturile locomotivei, de gările miniaturale, de clopoţeii 
bisericuţelor pe lângă care trecea trenul sau de zgomotul 
sirenelor de pe vasele de război. În cele din urmă, şi surorile îl 
lăsaseră în pace, întorcându-şi privirile de la chipul lui suferind 
şi îndreptându-le spre uşă. Aşteptau. 

Umbra părintelui Grigori apăru în prag. Era un uriaş cu păr 
negru, lung, cu o barbă deasă şi, în momentul în care se opri în 
uşă, scrutând încăperea cu ochii lui cenuşii, pătrunzători, 
inimile femeilor se umplură de speranţă. Marile Ducese văzură 
din privirea lui Rasputin că acesta ştia că ele sunt de vină, ştia, 
dar le ierta. Țarina îi mulțumea lui Dumnezeu că sosise. 

Rasputin le lăsă să asiste. Orice ar fi putut ajuta la calmarea 
copilului va ajuta şi la oprirea hemoragiei. Ingenunche lângă 
patul copilului. Era atât de înalt încât, chiar şi îngenuncheat, o 
depăşea pe Anastasia în înălţime. Țarina îngenunche şi ea 
alături ca să se roage. Rasputin o lăsă în pace o clipă, vrând să 
întroneze calmul în încăpere. Jucăriile zăngăneau pe masa cu 
trenuleţul. Rasputin arătă cu degetul lui mare şi bont spre ele 
şi Marea Ducesă Tatiana, cea mai atrăgătoare dintre cele patru 
surori, cu ochi negri şi gura frumos conturată, opri jucăriile. 

În cameră se aşternu liniştea, întreruptă numai de gemetele 
băiatului. Începea să-şi piardă puterile. În curând va leşina, 
scăpând astfel de dureri. Dar Rasputin nu voia ca el să leşine. 
Nu încă. Nu era suficient să scape de durere. Mama lui ar fi 
fost fericită pentru moment, dar asta n-ar fi durat decât o clipă. 
Pentru ca magia lui Rasputin să aibă efect era necesar ca 
băiatul să fie conştient. Dacă leşina, hemoragia internă avea să 
continue. lar Rasputin trebuia mai întâi să oprească hemoragia, 
înainte ca aceasta să-l ucidă. Trebuia să oprească sângerarea. 

Începu să vorbească cu o voce profundă, sonoră, tărăgănată 
şi egală. Vocea aceea, care pornea parcă din piept, avea un 


efect liniştitor. Se rugă cu voce tare pentru binele țarinei, care 
credea că Dumnezeu nu o aude decât prin intermediul lui 
Rasputin. Apoi începu să vorbească cu băiatul, după ce îi făcuse 
semn Tatianei să micşoreze flacăra lămpii. Tatiana luneca prin 
cameră cu o ţinută împărătească, frumoasă ca o stea, dureros 
de inaccesibilă. Deocamdată! 

— Alexei... 

Băiatul deschise ochii la auzul vocii lui Rasputin şi începu să-i 
rotească neliniştit, căutând ceva cu privirea. Ochii călugărului 
păreau două lacuri adânci în care învățase să înoate. Să 
plutească, să uite. 

— Alexei... 

Rasputin, călugărul, era un om uriaş, greoi ca un urs, cu un 
nas enorm. Avea faţa brăzdată de cute adânci, şi băiatului i-ar fi 
fost poate frică de el, dacă nu i-ar fi auzit vocea plină, 
curgătoare, limpede ca aerul din Siberia, murmurând ca un 
tunet îndepărtat al furtunilor ce domoleau arşiţa verii. Vocea 
lui Rasputin promitea poveşti captivante şi, mai ales, pace 
acolo unde acum era durere. 

Alexei îşi zise că mirosea ciudat, amintindu-i de cuştile unde 
mirosul câinilor lupi se amesteca cu parfumul surorilor lui. Nu 
era chiar aşa de respingător ca mirosul lupilor, nici aşa de suav 
ca parfumul surorilor, ci pe undeva la mijloc, mirosea aşa ca... 
ca Rasputin. Dar atunci când avea dureri, când îl sfârtecau 
dureri atât de cumplite ca acestea de acum, atunci când se 
temea că de astă dată o să moară, atunci Rasputin mirosea 
minunat, iar voce lui suna din ce în ce mai bine... 

Alexei încercă să vorbească. Abia dacă putea să-şi mişte 
limba. Rasputin se aplecă mai mult, îşi lipi urechea mare, 
păroasă de gura lui şi îl întrebă: 

— Ce este? 

— Spune-mi o poveste. 

— Vocea călugărului făcu să vibreze în mod miraculos 
salteaua. 

— De asta am şi venit. 

În pofida durerii sfâşietoare, Alexei se întreba oare ce 
poveste o să-i spună astăzi. Poate povestea aceea secretă pe 
care nu trebuia s-o afle nimeni. Despre faptul că tatăl lui era 
atât de ocupat cu comanda armatei, încât Alexei ar fi trebuit să 
fie uns ţar şi mama lui să devină regentă până când va mai 


creşte. Nu, nu în timp ce asculta şi mama lui. Şi, oricum 
povestea asta nu-i plăcea. Prefera să fie soldat, nu ţar... 

Rasputin îşi puse o mână mare pe pieptul băiatului şi pe 
cealaltă pe fruntea lui rece, simţindu-i încordarea din trupul 
asemănător unor strune de chitară întinse la maximum. Țarina 
îi privea mâinile. Oamenii credeau că puterea lui vine din ochi 
şi din mâini şi, sigur, erau nişte mâini bune, dar puterea lui, 
puterea lui Dumnezeu, puterea aceasta sălăşluia în vocea lui, şi 
băiatul o ştia. O simţea... 

Rasputin îi rosti numele din nou: 

— Alexei... şi apoi îi povesti cum, odată, mersese pe jos din 
Siberia până în Grecia. Două mii de mile prin Rusia înainte de a 
ajunge la o mănăstire de pe muntele Athos. Alexei ştia 
povestea, o auzise de nenumărate ori. Dar două mii de mile 
însemna un drum foarte lung şi într-un interval de timp atât de 
îndelungat se putea întâmpla orice. În seara aceasta Rasputin îi 
povesti despre o cămilă cu dinţii de aur, zâmbindu-i din când în 
când țarinei care plângea liniştit. 

Chiar şi o singură cămilă i se părea un deliciu - un cal cu 
două cocoaşe - şi băiatul era încântat să audă poveşti despre 
cămile. Dar o cămilă cu dinţii de aur - şi cum ajunsese un 
animal să aibă astfel de dinţi! Povestea îi stârni interesul, şi 
vocea domoală, mângâietoare a lui Rasputin îl învălui ca o 
vrajă. 

In interiorul trupului micut, Rasputin simţea cum vasele care 
transportau sângele deveneau tot mai puternice, se întăreau 
atunci când băiatul era calm şi slăbeau ori de câte ori îl 
cuprindea spaima. Nu ştia de ce aşa - şi nici nu-l interesa în 
mod deosebit -, dar era convins că teama îl făcea să sângereze. 
Şi doctorii îl înspăimântau de moarte pe ţarevici. Era o glumă, 
o glumă foarte nostimă care numai pe Rasputin putea să-l 
amuze. Cu cât creştea îngrijorarea doctorilor, cu atât mai mult 
îl înspăimântau pe băiat şi pe măsură ce spaima lui lua 
proporții, i se accentua sângerarea. 

În cele din urmă, băiatul devenea somnoros. Rasputin îl 
urmărea foarte atent, ca să fie sigur că nu este vorba de un 
leşin, ci de un somn tămăduitor indus de starea lui de linişte, 
de fericire şi încredere în salvatorul şi prietenul lui, Rasputin. 
Se ridică de lângă pat cu un aer preocupat, făcu semnul crucii 
pe ochii țarinei şi părăsi în tăcere încăperea. 


Îi aduseră un scaun şi îi dădură vin. Rasputin sorbea din el şi 
se odihnea, conştient de faptul că îi copleşea cu puterea lui. 
Dar se simţea cu adevărat obosit. Era o energie pe care o 
transfera din trupul lui în acela al băiatului pe căi neînţelese 
nici de el însuşi, care îl secătuiau şi pe el de puteri. 

Treptat, treptat, îşi revenea. 

Țarina veni în vârful picioarelor din camera băiatului. 

— Doarme, şopti ea. 

— Va dormi, spuse tare Rasputin. O să doarmă. Sângerarea 
s-a oprit. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu. 

— Dumnezeu a ascultat rugile noastre. 

Țarina se aşeză pe scaunul de lângă el, îi luă mâna şi şi-o 
apăsă pe obraz. Marile Ducese se adunară în jurul lor, căci 
lunga perioadă de veghe luase sfârşit. Rasputin se simţea ca un 
unchi pentru ele. Era binevenit în acest palat magnific, unde 
oamenii îl iubeau şi aveau încredere în el. 

— Noaptea trecută am avut un vis. 

Toate îşi îndreptară spre el privirile curioase, şi țarina insistă 
să le povestească visul. 

— Când artileria germană trage împotriva soldaţilor ruşi, 
aceştia trebuie să fugă repede înainte, pe sub obuze, care vor 
exploda în spatele lor fără să le facă niciun rău. 

Descrise cu mâna arcul traiectoriei unui obuz de artilerie. 
Semăna cu o piatră aruncată. 

— O să-i spun soţului meu, zise țarina. Rasputin se uită la ea. 

— Şi mai cred că generalul Brusilov trebuie să fie avertizat 
din nou să nu mai înainteze mici măcar un pas. Se irosesc 
vieţile nevinovate ale ruşilor... Purişkevici m-a atacat din nou în 
Dumă... Rasputin râse scurt. 

— Duma... câinii latră... 

— Dar lătratul lui îi ţine la respect pe alţi câini. Rasputin 
radia de mulţumire. Era o propoziţie pe care o învățase de la el 
cu ani în urmă. Scoase din buzunar câteva bucățele de hârtie 
pe care scrisese mai multe nume. 

— Astăzi am cunoscut o femeie cumsecade. Soţul ei, un om 
cu frica lui Dumnezeu, aşteaptă de ani de zile să fie promovat. 
Lucrează la Amiralitate. Crezi că ai putea să-l ajuţi? 

— Bineînţeles, părinte Grigori. 

Rasputin îi vâri hârtiuţele în mână, apoi reveni la subiectul 


Dumei. 

— Uneori mă tem că duşmanii dumitale din Dumă mă vor 
omori. 

— N-am să îngădui una ca asta, spuse ea. Dumnezeu nu m-ar 
ierta niciodată. 

— Dacă mă omoară, murmură Rasputin, totul se duce de 
râpă... chiar şi tronul băiatului... 

Țarina îl auzi şi îl crezu. 


15 


Ash stătea la punctul de observare al periscoapelor şi 
minelor când ceața începu să se ridice. Nemţii torpilaseră un 
vas poştal norvegian cu o lună în urmă, în noiembrie. Andrew 
Hazzard spuse că Ash nu e în toate minţile să stea afară, pe 
punte, în frigul acela pătrunzător. 

Ash îi aminti de vaporul Sussex din Canalul Mânecii şi de 
pachebotul Arabic. 

— Accidente. 

— Dar Lusitania? 

— Ce întrebare e asta, domnule comandor? Toată lumea ştie 
că transporta muniţie. 

— Ei bine, exact pentru eventualitatea în care „cineva” şi-ar 
închipui că toate vasele poştale norvegiene transportă muniţie 
prefer să stau de veghe. 

Cu o oră înainte de căderea timpurie a întunericului, a doua 
zi, când la orizont se zărea coasta Norvegiei, Andrew veni din 
fumoar ca să-i arate lui Ash ce cumpărase de la alt pasager. 
Ash îşi desprinse privirile de la orizontul pustiu ca să se uite la 
un dinte de balenă frumos cizelat. 

— O splendoare, spuse Ash, dar ar fi mai bine să cauţi o 
hârtie obişnuită de ambalaj. 

— Merge şi ziarul, răspunse Andrew înfăşurând din nou 
dintele în Daily Mail. 

— Aruncă-l, fiindcă altfel o să stăm o săptămână la graniţă 
încercând să-i convingem pe ruşi că nu e vorba de niciun fel de 
literatură revoluţionară. 

O formă neagră, sinistră, apăru la suprafaţa mării, la o 
lungime de numai două cabluri de prora. 


— Periscop. La prora. 

— Unde? întrebă bănuitor Andrew. Nu văd nimic. 

Ofițerii şi echipajul veniră în goană, potrivindu-şi ochelarii şi 
binoclurile. Căpitanul ordonă să fie scoase bărcile de salvare. 
Periscopul examina vasul, în timp ce pasagerii înfruntau gerul 
făcând tot soiul de presupuneri. 

— Catherine, ţipă Andrew, ce faci aici? Du-te înăuntru. 

— Rămâneţi pe loc, domnişoară, îi puse căpitanul. Lasă-i pe 
sălbatici să vadă bine. Iar voi, ceilalţi, rugaţi-vă să aibă ochiul 
sensibil la frumuseţea unei fete. 

Catherine îşi scoase o panglică din păr şi o flutură în vânt. 
Periscopul ezită, lăsă o dâră prin apă, apoi, dintr-o dată, viră 
spre coasta îndepărtată şi dispăru în valuri. Rămaseră afară să 
privească până când o rafală de vânt plină de zăpadă mătură 
puntea. Ash tocmai intra în urma celorlalţi în salon, când auzi 
două pocnete provocate de un pistol de zece milimetri. 

Fugi înapoi pe punte, speriat la gândul că nemţii se 
hotărâseră să tragă în vas la adăpostul furtunii de zăpadă. Dar 
nu se vedeau niciun fel de urme de lovitură. Căpitanul stătea 
aplecat peste parapetul punţii, scrutând peretele de zăpadă cu 
binoclul, la fel de nedumerit ca şi Ash. 

Douăzeci de minute mai târziu, zăriră o luminiţă roşie în 
mijlocul vijeliei, ca o ultimă scânteie a unui apus de soare. 
Alături de ea zăcea o corabie cu toate cele trei catarge 
prăbuşite în apă şi carena în flăcări. Şase marinari încercau să 
se salveze într-o barcă lungă. Unii dintre ei erau răniţi. Vaporul 
încetini ca să-i culeagă. În timp ce căpitanul dădea ordinele 
necesare de manevră, Ash văzu încărcătura corăbiei 
împrăştiindu-se la suprafaţa apei. Intr-o clipă, marea fu 
acoperită de trunchiuri de copaci. 

— De ce au scufundat o ambarcaţie aşa de mică? întrebă 
Catherine. Andrew dădu şi el din cap. Nu făcea rău nimănui. 

Ambarcaţia avariată îi amintea lui Ash de una asemănătoare 
cu care navigase în sudul Pacificului, pe vremea când era de 
vârsta Catherinei. Arătă cu mâna spre trunchiurile de copaci 
care se loveau de carena vaporului lor. 

— Lemn de abataj din Norvegia. Englezii nu pot să scoată 
cărbunele din mine fără lemn de abataj. De asta... 

O 
Zăpada şi viscolul îi urmăriră prin tot fiordul Christiania. Pe 


uscat, totul era învăluit într-o ceaţă deasă şi, când șoferul de 
taxi le spuse că se vorbea despre anularea unor trenuri, Ash 
hotări să petreacă noaptea la Grand, un hotel modern, cu 
vedere spre o piaţetă plină de zăpadă, de sus de pe colină, până 
jos, în port. 

Se consideră fericit că reuşise să facă rost de un mic 
apartament, deşi era nevoit să împartă camera cu Andrew. 
Christiania, capitala unei ţări noi, Norvegia, profita enorm de 
pe urma războiului. Micul orăşel de pescari şi negustori 
explodase dintr-o dată, precum Klondike-ul pe timpul febrei 
aurului, şi toate hotelurile erau pline ochi. 

Norvegia se număra printre ţările neutre, iar norvegienii 
percepeau, taxe de transport foarte mari şi de la aliaţi şi de la 
nemti, pentru carnea conservată necesară armatei. Drept 
urmare, după cum constată Ash, restaurantul de la Grand Hotel 
era plin de bătrâni bogaţi şi tinere frumoase. 

Andrew şi Catherine, cu aerul lor specific american şi Ash cu 
uniforma lui albastră, atraseră imediat atenţia celor din jur în 
timpul cinei. Un căpitan de marină cu favoriţi le trimise o sticlă 
de şampanie şi mai mulţi bărbaţi o invitară pe Catherine la 
dans, făcând mai întâi o plecăciune în faţa lui Ash ca să-i ceară 
permisiunea şi ignorându-l pe tânărul Andrew, care spumega 
de furie de fiecare dată. In ceea ce o privea, Catherine îl trata 
pe Andrew ca pe un frate mai tânăr, deşi era cu zece ani mai în 
vârstă decât ea. 

Când se întoarse la masă, Catherine îi informă că norvegienii 
erau de partea aliaţilor. 

— Ce te aştepţi să-ţi spună de vreme ce sunt înconjurați de 
armele lor? întrebă Andrew. 

— Nu, singurul motiv îl constituie faptul că nemţii le-au 
torpilat foarte multe vase. Şi m-au întrebat când au de gând 
Statele Unite să intre în război. 

— Niciodată. Iată când! Nu e bătălia noastră. Unchiul Sam e 
prea deştept ca să se amestece în răfuielile dintre nişte 
monarhii învechite, care şi-au trăit traiul... 

— Ce le-ai spus? interveni scurt Ash. 

— Le-am zis că poziţia noastră este foarte asemănătoare cu 
cea a Norvegiei, răspunse ea foarte serioasă. 

Ash îi adresă un zâmbet aprobator... Între timp aflase care e 
situaţia reală şi cum aranjase Page lucrurile. Mama Catherinei 


se îmbolnăvise la Petrograd şi pornise înapoi, spre casă - 
Columbus, Ohio - cu Transsiberianul, urmând apoi să 
traverseze Oceanul Pacific. Catherine urma să preia rolul de 
stăpână a casei - poziţie foarte importantă într-un oraş atât de 
formalist ca Petrogradul. Judecând însă după comportamentul 
ei din seara aceasta, fiica ambasadorului Hazzard n-avea să-l 
pună niciodată în încurcătură... Ash o surprinse în timp ce îi 
arunca o privire admirativă, în care se amestecau curiozitatea 
copilărească şi interesul manifestat de o femeie matură. Se 
simţea măgulit şi intrigat în acelaşi timp. Bineînţeles că era 
foarte tânără, dar putea fi deja considerată o frumuseţe, şi 
comportarea ei serioasă o făcea să pară mult mai matură. Însă 
salvarea ţarului reprezenta o problemă suficient de complicată 
ca să nu mai fie nevoie să seducă sau să se lase sedus - Ash nu 
putea prezice care din două - de exterm de atrăgătoarea fiică 
în vârstă de şaisprezece ani a ambasadorului SUA. Ash respinse 
imediat ambele posibilităţi, declarând că arde de nerăbdare să 
ajungă cât mai repede la Petrograd, ca s-o revadă pe vechea sa 
prietenă, Tamara  Tişkova, dansând pe scena Teatrului 
Mariinski. 

Catherine rămase literalmente cu gura căscată. Făcu ochii 
mari şi întrebă: 

— O balerină? Ai cunoscut-o la Petrograd? Sau la Paris? Ash 
omise să le spună că, ultima oară când auzise de ea, Tamara 
cedase, în sfârşit, insistențelor Marelui Duce Valeri Romanov 
care o instalase într-o vilă personală, pe malul râului Neva. 

— Unde ai cunoscut-o? insistă Catherine. 

— De fapt, la Portsmouth, în New Hampshire. 

— Cum ai putut să cunoşti o balerină rusă în New 
Hampshire? întrebă Andrew. 

Ash se ridică în picioare. 

— E timpul să mergem la culcare. Mâine ne sculăm devreme 
ca să prindem trenul de Stockholm. 

Restaurantul începuse parcă să zumzăie. Norvegienii lăsau 
impresia că au de gând să stea toată noaptea. Ash îi adresă un 
gest de mulţumire căpitanului de marină care le trimisese 
sticla. 

— Am cunoscut-o pe Tamara în 1905 la Conferinţa de pace 
ruso-japoneză. Eram ataşat naval pe lângă negociatorul 
preşedintelui Roosevelt. OK? 


— Măi, măi... înseamnă că trebuie să fi avut merite mari dacă 
ai primit asemenea funcţie, spuse Andrew şi făcu un gest de 
invitaţie spre sticlă. 

Ash nu prea avea chef să se ducă sus singur, cel puţin 
deocamdată. Se aşeză din nou pe scaun şi acceptă şampania 
oferită de Andrew. 

— OK, acuma serios, cum de-ai obţinut asemenea funcţie? 

— Îţi mai aminteşti de episodul în care Teddy Roosevelt a 
condus lupta de pe colina San Juan, cu Rough Riders? 

— Sigur că da. Am învăţat despre asta şi la şcoală. S-a 
petrecut în timpul războiului americano-spaniol din 1898. 

— Ei bine, probabil că n-ai învăţat că înainte de atac - pe jos, 
din întâmplare, pentru că plecasem din Florida prea repede şi 
nu apucasem să luăm şi caii, colonelul Roosevelt a alunecat şi a 
căzut în apă. Norocul a vrut ca eu să mă aflu prin apropiere, 
aşa că am sărit în apă, l-am scos şi apoi i-am făcut rost deo 
pereche de pantaloni uscați. Restul, aşa cum se ştie, e scris în 
istorie. Bunul colonel mi-a mulţumit cu generozitate şi la puţin 
timp după aceea a ajuns preşedinte, din motivele pe care le-ai 
învăţat, de asemenea, în şcoală. Ash îşi goli paharul. De atunci 
am navigat tot timpul în siajul său. 

— Şi ce s-a întâmplat când au ajuns democraţii la putere? 

— T.R. M-a pasat nepotului său, Franklin. Andrew roşi. 

— Omul acesta are toate calităţile pentru a deveni un 
trădător al clasei sale... Pot să te întreb ceva? 

— Sigur că da. 

Andrew se cam resimțea de pe urma băuturii, iar Catherine 
dădea uşor din cap. Staţi să vedeţi voi cum e vodca rusească, 
îşi spuse în gând Ash. 

— Beneficiind de asemenea avantaje în bătrâna şi buna 
Americă, de ce naiba ar prefera un bărbat cu atâtea talente şi 
ingeniozitate să intre în marină şi să trăiască dintr-un salariu? 

— Nu oricine este în stare să vândă roţi de tren. 

— Haide, nu mai face pe deşteptul. 

— Foarte bine. lată cum a fost... Tatăl meu mi-a oferit 
posibilitatea să aleg una din alternative: să fac pe avocatul 
alături de el, sau să mă ocup de plantație. 

— O plantație? 

— Orice sudist care este în stare să ţină o plantație, posedă o 
plantație. Cea pe care am avut-o noi a reuşit să menţină familia 


într-o stare de splendidă sărăcie câteva generaţii la rând. 
Niciuna din propunerile bătrânului nu-mi surâdea; pe de altă 
parte, fusesem deja pe mare şi îmi plăcuse. Aşa se face că am 
intrat în marină. 

— Eşti din Virginia de Vest? 

— Din Lewisburg. Chiar lângă Greenbriar. 

— Ştiu. Tatăl tău este Charles Ash? 

Andrew fluieră admirativ. 

— Practic, Charles Ash posedă tot statul. 

— Nu. Practic, îl administrează. De posedat, posedă al naibii 
de puţin. Este o mare diferenţă. 

Diferenţa o constituie faptul că nu poţi moşteni ceea ce 
administrează tatăl tău, îşi spuse Ash. 

— Şi ce este cu balerina? întrebă Catherine, clipind de teamă 
să nu aţipească. 

— Bună dimineaţa... ce să fie cu ea? 

— Ce făcea la Portsmouth, în New Hampshire? 

— Tamara... să zicem, venise la plimbare. 

— Şi mai eşti... adică... ai de gând să te însori cu ea? 

— Se pare că ţinteşte mai sus decât Marina Militară. 

— Cât de sus? întrebă Andew. 

— Acum chiar că mă duc la culcare, spuse Ash, brusc 
indispus de turnura, conversaţiei. 

Cât de sus? La naiba, mai sus decât orice ar fi ajuns alături 
de el. 

O 

Trenul de Stockholm ieşi din Christiania precedat de un plug 
de zăpadă şi toţi trei erau încântați că aveau întreg 
compartimentul la dispoziţia lor, când un rus cu un paltonaş 
subţire pe el veni clătinându-se pe coridor şi văzu locul rămas 
liber. Intră în compartiment cerându-şi scuze şi îşi aruncă 
bagajele în plasă înainte ca hamalul să-şi ofere serviciile. 
Conductorul veni şi fu foarte surprins să constate că omul avea 
bilet de clasa întâi. 

Vorbea bine englezeşte şi se dovedi a fi la fel de vorbăreţ ca 
şi Andrew Hazzard. Înainte ca trenul să treacă de ultimele case 
din Christiania, omul îşi spusese numele, le destăinuise ce face 
şi unde se duce. Ca şi Andrew, se prezentă drept comis voiajor, 
dar era ceva în înfăţişarea lui care nu se potrivea, şi Ash nu se 
simţea tocmai în largul lui. 


Se numea Protopopov - nicio legătură cu incompetentul 
ministru de interne al ţarului - se grăbise el să precizeze şi se 
întorcea acasă, la Moscova, dintr-o călătorie de afaceri pentru o 
fabrică rusească de chibrituri, construită de un scoţian pe 
malul Nevei, nu departe de Petrograd. Investitorii britanici 
erau atraşi de preţul scăzut al forţei de muncă şi al apei, 
precum şi de înlesnirile acordate în mod înţelept de guvernul 
Rusiei. Singurul neajuns îl constituia lenevia proverbială a 
muncitorilor ruşi. 

— Şi la noi acasă e aceeaşi situaţie, interveni Andrew. 

— S-a încercat să se spună că, în Rusia, clasa muncitoare, 
aşa-numitul proletariat, este prost condusă, dar nu-i adevărat, 
zise Protopopov. 

— Dar cum puteţi să vindeţi chibrituri în străinătate, când 
Rusia e în război? întrebă Andrew. 

— Rusia are nevoie de comerţ, ca să facă rost de valută şi să 
poată cumpăra arme. Fabricile noastre sunt o nenorocire. 
Vreau să zic, nu putem produce destule arme. 

— Şi cum se face că nu sunteţi înrolat în armată? întrebă 
Andrew. 

Protopopov răspunse printr-o ridicare lentă, foarte amplă din 
umeri, care îl duse pe Ash cu gândul înapoi, la Rusia aşa cum 
şi-o amintea el. Gestul lui Protopopov îmbina preţiozitatea 
europeană cu fatalismul oriental. 

— Există diverse modalităţi ca să nu fi recrutat... dacă ai 
cunoştinţe sus-puse. Dar ceea ce fac eu este un lucru 
important, e la fel de important să plăteşti pentru arme ca şi să 
tragi cu ele, nu-i aşa? Ţăranii de pe front nu au arme. Li s-a 
spus să ia puştile tovarăşilor lor căzuţi pe câmpul de luptă. Este 
o adevărată crimă. Nu ştiu dacă vă vine să credeţi aşa ceva. 

— Şi dacă armata rusă va refuza să mai lupte? întrebă 
Andrew. 

— N-o să facă una ca asta, răspunse mohorât Protopopov. 
Armata rusă este formată din ţărani, şi ţăranul rus ştie să 
rabde. 

— Nu văd legătura. 

— Există numai o singură cale să rabzi: aşteptând. Iar 
soldaţii noştri sunt în stare să aştepte mai mult decât nemţii. 

Ash îl invită pe Protopopov să ia masa împreună cu ei la 
vagonul restaurant, ceea ce păru să-i facă mare plăcere 


Catherinei. Sub haina prea mare, prost croită, se ghicea trupul 
unui tânăr viguros, care îi amintea lui Ash de un balerin. Avea 
un chip frumos, cam prea slăbuţ, ochi negri, vioi, ce se opreau 
din ce în ce mai des asupra fiicei ambasadorului, în timp ce 
răspundea avalanşei de întrebări adresate de Andrew. Atacă 
dejunul cu pofta de mâncare a unui om lihnit de foame. 

Ash mesteca liniştit, în vreme ce Andrew îi făcea treaba lui, 
punând întrebări despre Rusia ce păreau să izvorască atât din 
îngrijorarea faţă de atracţia reciprocă dintre Catherine şi 
Protopopov, cât şi din curiozitatea firească a călătorului. 

— Care este marea problemă a războiului în Rusia? De ce nu 
puteţi să vă puneţi în mişcare? 

— Haosul de acasă le spuse Protopopov. Toată lumea spune 
că ţarul trebuie să plece, că miniştrii lui sunt proşti şi corupti, 
că țarina a uzurpat conducerea guvernului, în timp ce ţarul 
încearcă să comande armata... dar aşa ne place nouă, ruşilor, 
să ne plângem... 

— Dar dacă nu sunt în stare să conducă ţara, poate că ar 
trebui alungaţi. 

Protopopov ridică din umeri. 

— Adevărata problemă o constituie căile ferate. Toate 
trenurile sunt la dispoziţia armatei. Nimic altceva nu se mai 
mişcă. Niciun fel de alimente, niciun fel de combustibili. Este o 
adevărată crimă că nu s-a asigurat pregătirea căilor ferate 
pentru război. 

— Şi asta e din vina ţarului? 

— Aşa consideră unii. 

— Dar nu şi dumneata, spuse Catherine, şi privirile lor se 
întâlniră. 

— Nu, eu nu. 

— Tatăl meu îţi împărtăşeşte punctul de vedere. Este 
ambasadorul Americii în Rusia. 

— Ambasadorul Americii? exclamă Protopopov copleşit de 
uimire. 

— Da, şi mi-a scris că tot ce se spune pe seama ţarului nu 
reprezintă altceva decât bârfă şi atâta tot. 

Protopopov clipi din ochi. 

— Pot să vă întreb de cât timp se află tatăl dumneavoastră la 
Petrograd? 

— De două luni. 


— Ah! 

Grănicerii suedezi se urcaseră în tren la frontiera cu 
Norvegia, ducând cu ei chestionare foarte amănunțite şi liste 
clare de obiecte care nu puteau fi introduse în ţară. Ash le 
prezentă o scrisoare de liberă trecere pe care i-o procurase 
ambasadorul Page de la ambasada Suediei, apoi se duse înapoi, 
la vagonul de bagaje pentru ca nu cumva, din întâmplare, 
cineva să-şi bage nasul în sacul lui diplomatic. Când se 
întoarse, suedezii tot îl mai chestionau pe Protopopov, iar 
cutiile de chibrituri erau răspândite pe banchetă. 

Dacă vindea chibrituri ruseşti în străinătate, de ce se 
întorcea cu ele în Rusia? voiau să ştie grănicerii suedezi. Nu 
cumva făcea import de chibrituri norvegiene în Suedia? 

Protopopov le atrase răbdător atenţia asupra scrierii chirilice 
de pe cutiile de chibrituri. 

— Nu am voie să vând aceste cutii, pentru că sunt mostre. 
Mostrele trebuie înapoiate. Nu fac altceva decât să execut nişte 
ordine. 

Le arătă registrul de comenzi, pagini întregi acoperite cu 
scriere chirilică şi cifre arabe. 

Andrew urmărea scena într-un fel care îi amintea lui Ash de 
el însuşi, când venise pentru prima oară în Europa - uşor uimit 
de tot ce vedea, adesea mirat şi câteodată uluit. În cele din 
urmă, Protopopov îi convinse pe vameşi, şi trenul porni să 
străbată cele două sute de mile până la Stockholm. Rusul 
deveni tăcut şi privea afară, pe fereastră, la zăpada albă, la 
brazii de pe colinele blânde şi la lacurile îngheţate. Ash le 
simţea parcă aievea răceala. 


— Ce fel de oraş este Petrogradul? îl întrebă Catherine după 
ce remarcase că toate celelalte întrebări adresate ceva mai 
înainte, nu reuşiseră să-l învioreze. 

— Petrogradul este un viespar al corupţiei. Catherine îl privi 
uimită pe Ash. 

— Ai mai fost acolo, domnule comandor. Eşti de aceeaşi 
părere? 

— Nu aşa de recent ca domnul Protopopov, dar cred că e cel 
mai frumos oraş din câte am văzut. 

Protopopov pufni dispreţuitor. 

— O mocirlă. 


— Îmi amintesc că domnul Protopopov ne-a spus că s-a 
născut la Moscova, spuse Ash. Aşa că, probabil, a-l întreba pe 
dânsul cum e Petrogradul este ca şi când ai cere părerea unuia 
născut la Chicago despre New York. Eu cred că Petrogradul 
este cel mai atrăgător oraş din Europa. 

— Nu l-aţi văzut de când a preluat Rasputin puterea. 

— El e călugărul acela bizar despre care mi-a scris tata. 

— Pare a fi un personaj ciudat, spuse Andrew. 

— Rasputin e un porc. Protopopov se făcu roşu la faţă şi 
buzele începură să-i tremure sub mustață. De fapt, e un 
monstru. 

— Dar ce face de este atât de... 

— Rasputin o domină pe țarină. Ea este, oricum, nemţoaică şi 
călugărul corupe... Protopopov făcu o pauză şi continuă apoi 
mai calm: Se zvoneşte că... aruncă o privire spre Catherine... că 
țarină s-a lăsat coruptă de ei. Nişte poveşti îngrozitoare. Şi unii 
oameni le cred şi consideră că țarina trădează Rusia în 
favoarea Germaniei. Unii afirmă că Rasputin o sileşte să 
numească miniştri aleşi de el. Incompetenţi corupți şi tâmpiţi. 
Şi că îl obligă pe ţar să facă ceea ce-i spune ei Rasputin şi că 
ţarul n-are încotro, pentru că e ocupat cu armata, pe care este 
însă incapabil s-o conducă... aşa se spune. Părea stingherit. 

— Mie mi se pare că ţarul este la fel de prost ca şi ceilalţi 
regi care au târât Europa în războiul ăsta idiot, spuse Andrew. 

— V-aş sfătui să nu vorbiţi aşa când o să ajungeţi în Rusia. 
Poliţiştii mişună peste tot. 

— Ce pot să-mi facă? Sunt cetăţean american. Şi Catherine la 
fel. In plus, suntem protejaţi şi de Marină, nu-i aşa, domnule 
comandor Ash? 

— Dar nici nu ai nimic de pierdut dacă te porţi ca un oaspete 
cumsecade, răspunse Ash. 

— Bineînţeles, domnule comandor, dar nu ţi se pare că este 
cam greu să fii american şi să trebuiască să accepţi toate 
aiurelile astea legate de regalitate? Indivizii ăştia n-ar fi aleşi 
nici măcar paznici la câini în Ohio. 

Ash urmărea cu privirile doi ţărani suedezi care se străduiau 
să-şi scoată sania dintr-un troian de zăpadă, de lângă linia de 
cale ferată. Unul din ei pusese umărul să împingă sania, iar 
celălalt îndemna calul slăbuţ cu un băț. 

— Fie că ne place, fie că nu, zise Ash, regii se află în centrul 


vieţii sociale, militare, politice şi culturale din Europa. 
Gusturile împăratului în materie de artă şi arhitectură, genul 
lui de patriotism, toate acestea sunt reprezentative pentru 
Germania. Regele Angliei este stâlpul de susţinere al 
aristocrației engleze, cea care deţine controlul asupra 
bogățiilor Angliei, iar ţarul domneşte peste o sută optzeci de 
milioane de ţărani ruşi care au fost crescuţi în credinţa că 
Nikolai al II-lea este reprezentantul direct al lui Dumnezeu. 

— Lucrurile astea trebuie să se schimbe. 

Ash îi aruncă o privire severă. 

— Ei bine, nu poţi înţelege Europa, dacă nu-ți dai seama că 
aceste trei capete încoronate au o putere mai mare decât orice 
ne-am putea imagina noi, în America. Dacă vor pleca, în locul 
lor va rămâne un uriaş vid de putere în Europa. Şi cine ştie cine 
îl va umple. 

— Statele Unite, spuse Catherine. Nu eşti de acord, 
comandor Ash? 

Cine ştie care va fi senatorul pe care îl va domina fiica 
ambasadorului cu zâmbetul ei serios, îşi zise Ash. 

— Cu condiţia să avem o marină mai puternică, spuse el. 
Gândurile lui zburau însă mai mult spre ţar, a cărui înlăturare 
nu trebuia să provoace haos şi spre iminenţa angajării Statelor 
Unite în război de partea aliaţilor. 

O 

La Stockholm, Protopopov dispăru ca să dea o telegramă şi 
fu cât pe-aci să piardă trenul. Se mutaseră acum într-un vagon 
de dormit al unui tren care mergea spre nord, de-a lungul 
Golfului Botnic şi al părţii de nord a Mării Baltice. În Finlanda 
rusă se trecea uşor, traversând apa într-o barcă, dar aici, în 
Baltica, se inversase situaţia navală între aliaţi şi Germania. 

Baltica era, practic, o mare germană. Flota ţarului stătea 
ascunsă în port, iar escadrilele germane controlau în 
exclusivitate suprafaţa apei. Excepţie făceau câţiva comandanţi 
viteji sau nebuni ai unor submarine britanice - printre aceştia 
numărându-se şi prietenul lui Ash, Rodney Skelton - care 
atacau transporturile germane ieşind de la mare adâncime. 
Calea ferată făcea un ocol foarte mare. 

Peisajul, întrerupt din loc în loc de mici orăşele şi sate, 
rămase în esenţă neschimbat lot timpul zilei şi nu se modifică 
nici a doua zi de dimineaţă când soarele răsări, în cele din 


urmă, la ora unsprezece. Drumul înainta uşor spre est, de-a 
lungul golfului - printre brazii verzi, mestecenii albi, printre 
râuri şi lacuri strivite sub greutatea zăpezii. Soarele atârna jos, 
aproape de linia orizontului, abia luminând vârfurile copacilor. 
Lumina lui păstra culoarea interesantă a zorilor de zi chiar şi în 
orele după-amiezii, când se apropiară de graniţa finlandeză. 
Ash nu fusese niciodată aşa de departe spre nord - la numai 
cincisprezece grade latitudine de Cercul Polar, mai aproape de 
pol decât cea mai mare parte din Alaska. Linia de cale ferată se 
termina la Haparanda, pe malul râului Tornea. 

Protopopov întâmpină aceleaşi dificultăţi ca şi la intrare. 
Trebui să le explice vameşilor şi grănicerilor suedezi că 
mostrele de chibrituri ruseşti proveneau, într-adevăr, din Rusia. 
În faţa clădirii vămii se aflau mai multe sănii care aşteptau şi 
transportau pasagerii, doi câte doi, împreună cu bagajele. Ash 
se apropie de Catherine. 

— Te rog să mergi în sanie cu Andrew. 

— Dar i-am promis deja lui Mişa. 

La micul dejun, Protopopov o invitase să i se adreseze pe 
numele mic. 

— De ce să nu merg cu Mişa? 

— Pentru că nu vreau să fii văzută sosind împreună cu el. 

— Catherine, strigă Protopopov de lângă sanie, mai repede! 

— Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu pot să sosesc 
cu cine vreau? 

Ash se gândi pentru o clipă s-o întoarcă cu fundul în sus şi 
să-i ardă câteva palme. 

— Eşti fiica ambasadorului american, Catherine. Nu trebuie 
să se facă nicio legătură între tine şi el, dacă va avea necazuri 
la intrarea în Ducatul Rus al Finlandei. 

Ash se aştepta să mai audă şi alte obiecţii, dar ea răspunse 
prompt: _ 

— Foarte bine, domnule comandor. În acest caz o să merg cu 
dumneata. 

Se îndreptă spre o sanie goală şi îi întinse mâna lui Ash ca s- 
o ajute să urce. Protopopov avea o privire tristă. Andrew îi 
aruncă priviri furioase. 

Vizitiii săniilor pocniră din bici şi porniră pe străzile oraşului 
- mici pârtii între munţi de zăpadă. Sania lui Ash şi a Catherinei 
mergea în frunte. Frigul, vântul şi soarele palid reprezentau o 


plimbare plăcută după orele lungi petrecute în tren. 

Dintr-o dată, sania cobori pe suprafaţa îngheţată a râului. 
Calul o luă la trap, îndreptându-se spre o insulă măturată de 
vânt, aflată la un sfert de milă distanţă. 

— E frig, spuse Catherine, clănţănind din dinţi, dar nu-i aşa 
că e frumos? 

Ash trase poala mantalei peste picioarele lor. Soarele 
strălucea în părul fetei, şi când sania făcu o smucitură, 
Catherine îl prinse de braţ. Ash aruncă o privire înapoi. Andrew 
şi Protopopov stăteau ţepeni în sania următoare, care rămăsese 
mult în urma lor. Ar fi preferat ca nici Andrew să nu fi mers 
împreună cu Protopopov, pentru că după toate probabilitățile 
băiatul era predestinat să aibă necazuri la graniţă. 

Catherine îşi rotea privirea în toate direcţiile - spre râul lat, 
spre insula scundă, spre pantele împădurite şi spre şirul de 
sănii care venea în urma lor. 

— Uite! 

Un lung convoi de sănii încărcate cu mărfuri traversau râul şi 
soarele le contura foarte clar siluetele pe fundalul alb al 
zăpezii. 

Calul grăbi pasul, acumulând energie ca să poată urca panta 
insulei. Catherine se agăţă de braţul lui Ash cu amândouă 
mâinile, râse emoţionată când sania se caţără pe pantă şi se 
opri brusc, zgâlţâindu-se, în faţa unei uşi turnante de lemn. 

Un soldat îmbrăcat într-o şubă murdară şi cu glugă pe cap îi 
privea în timp ce coborau din sanie. Dincolo de uşa turnantă se 
aflau câteva clădiri din lemn negeluit - un depozit, barăcile 
soldaţilor şi clădirea vămii. Niciuna nu purta vreo inscripţie şi 
nu era zugrăvită. Îi aminteau lui Ash de fotografiile cu case din 
Vestul îndepărtat. Soldatul se rezemă cu umărul de poartă şi le 
făcu semn spre clădirea vămii. Vizitiul care-i adusese cu sania 
le aruncă bagajele pe jos, biciui calul şi porni înapoi, spre râu, 
lăsându-i singuri, în zăpadă, la marginea Imperiului Rus. 


16 


Un portret al ţarului Nikolai al II-lea, care îl înfăţişa foarte 
chipeş, foarte zvelt şi foarte asemănător regelui George, privea 
părinteşte în jos, spre biroul vameşului. Dar încăperea 
murdară, văruită în alb, era dominată de o icoană în mărime 
naturală a lui Christos pe cruce, ferecată în argint. În spatele 
acesteia şedea o femeie bătrâna îmbrăcată în negru care 
vindea lumânări. 

Călătorii ruşi - ofiţeri din batalioanele dislocate în Franţa, 
ataşaţi militari şi câţiva civili de felul lui Protopopov, cumpărau 
lumânări, le aprindeau şi le puneau apoi în suporturi de argint. 
Când săniile suedeze terminară de cărat bagajele şi pasagerii, 
iar hamalii ruşi bărboşi aduseră bagajele înăuntru, icoana 
strălucea puternic în lumina nenumăratelor lumânări. 

Poliţiştii ţarului îşi deschiseră registrele şi începură să 
parcurgă cu degetele coloanele interminabile de nume, 
şoptindu-şi câte ceva unul altuia, când pasagerii îşi prezentau 
documentele. Andrew îl îndemnă pe Ash s-o ia înainte, dar 
acesta se opuse. Nimeni nu avea să părăsească insula, asta era 
clar, până ce ruşii nu-i vor verifica pe toţi cei care trecuseră 
frontiera. 

Soldaţii păzeau toate uşile - intrarea spre un restaurant urât 
mirositor, spre birourile particulare şi spre palisadă, unde Ash 
zări feţe dubioase cu priviri viclene, strecurate printre 
crăpături. Ash prezentă documentele lor, inclusiv scrisoarea de 
liberă trecere pe care o obținuse ambasadorul Page de la 
ambasadorul rus din Londra. Erau anexate şi copii după 
dispoziţiile ambasadorului rus de a se corecta dosarul lui Ash şi 
de a i se cere scuze în mod oficial pentru „neplăcerile” pe care 
le suferise în trenul Zurich - Paris. O „eroare lamentabilă”, 
după cum se exprima ambasadorul, pentru repararea căreia 
Ash trebuia tratat acum cu cea mai mare curtoazie. 

Catherine şi Andrew stăteau în apropiere. Andrew, care 
rămăsese mut de uimire în faţa expresiei severe şi ostile a 
vameşilor, a schimburilor de murmure conspirative dintre 
poliţişti şi a privirilor îngrijorate de pe chipurile majorităţii 
pasagerilor din tren, îi şopti în cele din urmă, Catherinei: 

— Dumnezeule, dar ce înspăimântați sunt... ei, uite-l şi pe 
Protopopov. Se pare şi el este la fel de îngrozit. 


Rusul stătea la coadă în apropierea lor şi bătea darabana 
nervos cu degetele pe documentele personale, aruncând priviri 
neliniştite spre bagajele lui, pe care un hamal tocmai le pusese 
lângă biroul vameşului. Protopopov privi în direcţia lor şi îi 
zâmbi timid Catherinei. 

Comandantul postului de graniţă dădu de perete uşa 
birourilor particulare şi pătrunse în încăpere, salutat de toţi 
poliţiştii şi vameşii aflaţi acolo. Era un bărbat cu înfăţişare 
tinerească, cu o privire rece şi purta o uniformă verde 
impecabilă, de poliţie, cu grade de căpitan. Il salută pe Ash 
într-o engleză corectă, apoi se aplecă spre mâna Catherinei. 

— Fiica ambasadorului american onorează cu prezenţa sa 
acest post îndepărtat. 

Comportamentul lui era rece, formal. Catherine îl prezentă 
pe Andrew. Comandantul încuviinţă din cap, apoi se întoarse 
spre Ash: 

— Puteţi să-mi prezentaţi documentele oamenilor 
dumneavoastră, domnule comandor Ash? 

Ash înmână documentele comandantului care le cântări în 
palmă, apoi le trecu unui ofiţer aflat în faţa unui registru 
deschis. 

— O formalitate necesară pe timp de război, îi spuse el lui 
Ash. 

— Bineînţeles, domnule comandant. Cred că o să vă 
intereseze în mod special scrisoarea ambasadorului Rusiei în 
Marea Britanie. 

— Vă rog să mă scuzati o clipă. Căpitanul salută, apoi dispăru 
cu hârtiile lor. 

— Prietenos şi nu prea, remarcă Andrew. 

— Uşurel, Andrew... 

— Nu mă mai dădăci atâta, m-am săturat să-mi tot spui ce 
trebuie să facem... 

— Andrew, te rog, interveni Catherine. 

Ash rosti foarte calm: 

— Dacă spui sau faci cel mai mic gest care să ne reţină pe 
această insulă mizerabilă, te duc la râu, fac o gaură în gheaţă şi 
te azvârl înăuntru. 

— Domnule comandor! 

— E în ordine, Catherine, face şi el pe grozavul. N-o să se 
mai dea aşa mare la Petrograd, numai... 


Ash îl reduse la tăcere printr-o privire severă. După ei venea 
la rând Protopopov. Rusul începu să-şi frângă mâinile nervos, în 
timp ce i se deschideau sacoşele. Era agitat şi nu-şi putea 
stăpâni neliniştea, îşi spuse Ash. Oare de ce? Că doar suedezii îl 
lăsaseră să treacă. Poliţiştii îi remarcaseră starea de agitaţie şi 
se strânseseră cu toţii în jurul lui, ignorându-i pe ceilalţi 
călători. Priveau atenţi, în timp ce unul dintre ei împrăştia 
cutiile de chibrituri pe birou, iar celălalt verifica ceva în 
registrul lui cu nume. 

— Ce caută? murmură Andrew. 

— Au liste cu persoane indezirabile - revoluționari, spioni, 
criminali, spuse Ash liniştit. Încă de la începutul războiului. 

— De asta ne-au luat documentele? 

— Ca să le verifice autenticitatea. 

Vameşul îi puse lui Protopopov o întrebare în ruseşte. Acesta 
răspunse. Urmă o nouă întrebare. Un alt doilea ofiţer interveni 
şi el în interogatoriu, aducând un alt registru. 

Comandantul se întoarse şi începu sa-l bombardeze pe 
Protopopov cu întrebări. Acesta continua să răspundă calm şi 
reuşise să-şi stăpânească tremurul mâinilor, deşi degetele îi 
strângeau convulsiv marginea pantalonilor. 

Comandantul răsturnă conţinutul uneia dintre sacoşe pe 
birou. Cutiile de chibrituri se împrăştiară peste tot, iar în 
încăpere se făcu linişte, căci toţi cei prezenţi îşi întrerupseră 
discuţiile ca să urmărească ce se întâmplă. 

— Iarăşi, murmură Andrew. Ce bine că nu trebuie să car 
mostrele după mine prin toată lumea, aşa, ca el. 

Comandantul băgă mâna în sacoşă, căutând un fund fals. Nu 
găsi nimic şi o aruncă dezgustat. Îşi îndreptă atenţia spre 
teancul de cutii de chibrituri. Protopopov îşi întinse mâinile pe 
masă şi spuse ceva. Comandantul îl ignoră. Dintr-o dată smulse 
una din cutii, o deschise şi împrăştie chibriturile pe birou. 

— Ce face? şopti Catherine. Nu sunt decât nişte chibrituri. 
Ash îl privi pe comandant. Părea un câine ce adulmeca urma 
vânatului. Goli la întâmplare încă şase cutii de chibrituri, nu 
găsi nimic şi părea pe punctul de a renunţa, când un alt poliţist 
îi băgă triumfător sub nas un registru. 

— Comandor Ash... 

— Căpitane? replică Ash rece, dându-i de înţeles rusului că îi 
era superior în grad, chiar dacă se aflau la acel post îndepărtat. 


— Aţi călătorit împreună cu acest om? 

— Ne-am urcat în acelaşi tren la Christiania. 

— Şi aţi călătorit împreună cu el tot drumul? 

— Da. 

— Prin Norvegia? 

— Da. 

— Şi prin Suedia? 

— V-am mai spus o dată, domnule comandant. Am călătorit în 
acelaşi tren... singurul tren, domnule comandant, din câte ştiu 
eu. 

— Şi avea aceste sacoşe cu el când s-a urcat în trenul 
dumneavoastră? 

— Le-a prezentat la frontiera suedeză. 

— Nu este numele meu, îi întrerupse calm Protopopov. S-a 
strecurat o greşeală în registru. Eu sunt Mihail Vladimirovici 
Protopopov. Dumneavoastră l-aţi găsit pe Mihail Vadimovici 
Protopopov. Un om pe care nu-l cunosc, îşi dădu mâinile în 
lături într-un gest de nevinovăție şi adăugă: Poate e vreo rudă a 
noului ministru de interne. 

Ash îşi dădu imediat seama că Protopopov comisese o eroare 
teribilă. Băiatul nu avea suficientă experienţă ca să ştie că 
funcţionarii trebuiau trataţi cu toată seriozitatea. Comandantul 
roşi la auzul acestei insulte. Poliţia intra şi ea în domeniul vast 
al Ministerului de Interne. 

Pocni din degete şi luă altă cutie de chibrituri. Aruncă 
chibriturile ca şi mai înainte, dar de astă dată rupse şi cutia. 
Fundul ei era alcătuit de carton. Cu ochii ţintă la Protopopov, 
comandantul o despături, o întinse pe masă şi o netezi, apoi o 
flutură triumfător în aer. Rândurile negre, de litere chirilice se 
înşirau unul după altul. 

Soldaţii îl apucară de braţe pe Protopopov şi, la un semn al 
comandantului, îl scoaseră din încăpere fără să ţină seama de 
protestele lui violente. 

— Mişa, strigă Catherine în urma lui. 

Ash o cuprinse cu braţul ca s-o ţină pe loc, dar Catherine îşi 
recăpătase stăpânirea de sine, ceea ce avu efect şi asupra lui 
Protopopov. Acesta încetă să se mai zbată şi să mai protesteze. 
Ajuns în dreptul uşii, ridică din umerii lui înguşti şi rosti 
oarecum melodramatic: 

— La revedere, Catherine. 


Comandantul îşi plimba privirile de la unul la altul, şovăind. 
Ash o ţinea strâns. Protopopov se smulse din mâna soldaţilor şi, 
înainte ca aceştia să poată să-l imobilizeze din nou, aruncă 
pumnul în sus strigând: 

— Moarte ţarului! 

O 

Ash continua s-o țină strâns şi după ce se închise uşa. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? 

Comandantul se întoarse spre ea şi înţelese situaţia corect. 

— N-aveţi niciun motiv de îngrijorare. Am arestat un 
revoluţionar. 

— Ce scrie în hârtia aceea? 

Comandantul o apucă între două degete, dispreţuitor. 

— E un manifest incendiar, scos prin contrabandă din 
Germania. Individul este spion şi revoluţionar. Hârtia aceasta îi 
îndeamnă pe muncitori să facă grevă şi pe soldaţi să înceteze 
lupta. 

— Ce se va întâmpla cu el? 

— Domnule comandor Ash, spuse comandantul, aici sunt 
documentele dumneavoastră. Ne cerem scuze pentru 
întârzierea pe care v-am provocat-o. Războiul... Sania 
dumneavoastră va fi gata în câteva clipe. Aruncă o privire de 
jur-împrejurul încăperii, roşu de emotie. Intre timp n-aţi vrea 
să-mi faceţi onoarea, împreună cu persoanele care vă însoțesc, 
să serviţi un păhărel în biroul meu? 

— Mulţumesc. 

— Vă rog să mă scuzaţi, mă întorc imediat. 

După plecarea comandantului, Catherine îl apucă pe Ash de 
braţ. 

— Nu. Eu nu mă duc cu el. Săracul Mişa... 

— Vei fi onorată să mergi, spuse Ash liniştit, silindu-se să 
zâmbească. La fel şi Andrew. Comandantul a prins un spion şi 
doreşte să-şi sărbătorească victoria cu o persoană de 
importanţa ta. 

— Eu n-am de gând să beau cu el, spuse Andrew. 

— Dacă n-o faci, Andrew, va telegrafia unui prieten sau unui 
cunoscut de la Ministerul de Interne care cunoaşte pe un om, 
care la rândul lui are legături cu altul ce se ocupă cu 
achiziţionarea roţilor de tren. Şi când îi vei telefona şi tu acelui 
om, va refuza să bea un păhărel cu tine. 


— Naiba să-l ia, o să beau de unul sigur. Vii, Catherine? 

Întrucât ea ezita, Andrew se îndepărtă. 

— Cred că putem să-l admirăm pe Andrew pentru gestul lui, 
spuse Ash. Din păcate, tu şi cu mine trebuie să ne gândim şi la 
altceva, nu numai la noi înşine şi la nişte roţi de tren. 

Catherine porni alături de el, întrebând: 

— Oare ce-o să-i facă lui Mişa? 

Ash porni mai repede fără să răspundă. 

In biroul comandantului se afla un alt portret al ţarului, un 
tablou în ulei. În acea reproducere, se vedeau ochii visători şi 
gura mai puţin fermă decât a regelui George. Comandantul 
turnă vodca în nişte păhărele mici, toastă pentru America şi 
puse paharul la loc. Turnă din nou. Ash îi făcu semn Catherinei, 
şi aceasta toasta pentru victoria Rusiei. Învăţa repede. Un 
servitor cu o tunică murdară intră cu o tavă cu peşte, afumat şi 
caviar. Inainte să reuşească comandantul s-o convingă pe 
Catherine să guste, un soldat intră în încăpere şi îi spuse ceva 
acestuia. În timp ce asculta, comandantul privi de câteva ori la 
Ash. 

— Mademoiselle, vă rog să aveţi amabilitatea să ne scuzaţi o 
clipă, pe mine şi pe domnul comandor Ash. 

Comandantul ieşi pe coridor şi Ash îl urmă. În hol, 
comandantul îi spuse:. 

— Prizonierul a mărturisit ceva neobişnuit. E în legătură cu 
dumneavoastră... mai bine să auziţi dumneavoastră singur. 

Il conduse pe Ash printre mai multe uşi păzite până lao 
celulă fără ferestre. Profopopov era prăbuşit pe un scaun şi 
respira greu, pe gură. li spărseseră nasul, faţa îi era plină de 
sânge şi sub ochi avea tăieturi adânci. Tremură când ridică 
privirile, însă văzându-l pe Ash, încercă să zâmbească, 
dezvelindu-şi dinţii năclăiţi de sânge. 

Ash se săturase să mai dea dovadă de tact. 

— Chiar a fost necesar? întrebă el rece. 

— Este revoluţionar şi spion german, replică ofiţerul la fel de 
rece. 

— Nu sunt spion. 

— Atunci de ce l-ai urmărit de comandorul Ash? 

— Ce? 

Protopopov privi în direcţia lui. 

— Îmi pare rău. Mi-au dat paşaport şi bilete de tren ca să le 


spun unde te duci. 

— Cine? 

— Nemţii! 

— Care nemți? 

— Nu ştiu, nemţii care sprijină revoluţia. 

— Armata germană, răspunse comandantul în locul lui. 
Armata trimite spioni. Îi prindem de fiecare dată. 

— Nu sunt spion. Am făcut-o numai ca să mă pot întoarce în 
Rusia. 

— Ce ai făcut, mai exact? îl întrebă Ah. 

— Am telefonat la ambasada germană din Stockholm că eşti 
tot în tren şi că te îndrepţi spre Petrograd. 

— Şi ce-au spus? 

— Au spus... au spus să te ucid. 

Ash simţea că i se învârteşte capul din cauza paharului de 
vodcă. 

— Şi ce aşteptai ca să mă ucizi? 

Ăsta era „sărmanul” Mişa al Catherinei? 

Ochii învineţiţi ai lui Protopopov se deschiseră larg. 

— N-am putut. Am spus numai aşa, ca să-i conving să mă 
trimită acasă. 

— Dar ai fi gata să-l ucizi pe ţar, spuse comandantul. 

— Asta e altceva. 

— Eşti, în cel mai bun caz, un tâmpit, spuse comandantul. Un 
dobitoc german... 

— Ce au spus cei de la Stockholm când le-ai transmis că nu 
m-ai omorât? 

— Au fost foarte furioşi. M-au ameninţat că o să le facă rău 
tovarăşilor mei din Germania. M-au pus să le promit că am să le 
telegrafiez dacă părăseşti trenul în Suedia. 

— Dar în Finlanda? Sau la Petrograd? 

— Nu, numai în Suedia. 

— Mişa, spuse Ash, lăsându-se pe vine lângă scaunul lui ca 
să-l privească drept în ochi. Mişa, nu ţi-au spus să le raportezi 
de la Petrograd? 

— Nu. Mi-au spus numai să le telegrafiez dacă părăseşti 
trenul în Suedia. Aruncă o privire rapidă spre comandant, apoi 
spre podea. Un general mi-a spus să te ucid. 

— Ce general?* 

— Nu ştiu. 


— Unde? 

— La Spa, în Belgia. Apoi îi murmură ceva lui Ash. 

— Ce ai spus? interveni comandantul. 

Mişa privi în sus: 

— L-am rugat să-i sărute mâna Catherinei din partea mea. 

Rus până în măduva oaselor, îşi zise Ash. 

Apoi continuă să se gândească... Spa. La Spa era Cartierul 
General al armatei germane de pe frontul de vest... Ludendorff? 
Fusese cumva prins la mijloc el, Ash, într-un conflict între 
generalul Ludendorff şi împăratul Wilhelm? Se afla cumva în 
centrul luptei pentru putere dintre armata germană şi 
monarhia germană? 

Ash îi mai aruncă o privire lui Mişa. Ei bine, băiatul îşi făcuse 
datoria. Acum nemţii ştiau că se află în Marele Ducat Rus al 
Finlandei... Dar ce putea să-i facă armata germană în Rusia?... 
Păi, cam tot ce-i făcuse şi până atunci. Se gândi la agenţii lor, 
la românca din bordelul din Zurich, la conductorul de tren care 
aruncase bomba în compartimentul lui. Elveţia fiind o ţară 
neutră, agenţii germani, puteau pătrunde cu uşurinţă, dar 
Franţa nu era deloc neutră şi totuşi se repeziseră din nou 
asupra lui chiar în inima Parisului... 

O 

Când se aflau la jumătatea drumului spre coasta Finlandei, 
Ash auzi împuşcăturile. 

Catherine tresări alături de el. 

— Ce a fost asta? 

Rafala fusese înăbuşită de vânt şi de zăpadă. Ash îi arătă în 
josul râului şirul nesfârşit de sănii încărcate cu marfa care se 
târau pe gheaţa acoperită cu zăpadă. Caravana se întindea de-a 
lungul câtorva mile; sute de cai trăgeau săniile grele, una după 
alta. Impuşcăturile puteau fi în realitate pocnete de bici sau 
pârâituri ale gheții, îi explică el. Catherine dădu din cap încet, 
ca şi când l-ar fi crezut, dar când Ash se uită la ea ceva mai 
târziu, văzu că pe obraji îi curgeau lacrimi. Fără un cuvânt, o 
cuprinse cu braţul pe după umeri şi o ţinu strâns câteva clipe. 

În faţa lor, pădurea finlandeză urca încet de-a lungul râului - 
brazi verzi ai nordului, amestecați cu câte un trunchi alb de 
mesteacăn - asemănătoare cu pădurile pe care le văzuseră în 
Suedia. Dar dintr-o dată, dintre copaci izbucni un fel de flacără 
roşie - soarele ajuns aproape de asfinţit se reflecta în cupola 


aurită, în formă de ceapă, a unei biserici. 

Catherine privea la turla strălucitoare, clipind des şi 
ştergându-şi ochii cu mâneca hainei. Ash îi oferi batista lui. In 
urmă cu nouă ani, şi el privise uimit la acest simbol esenţial al 
spiritualităţii ruse, tot printr-o perdea de copaci, dar cu câteva 
sute de mile mai la sud. Şi avea şi el lacrimi în ochi pe atunci, 
însă erau lacrimi provocate de râsul spumos ca şampania al 
Tamarei, în compartimentul acesteia din somptuosul tren 
imperial cu care se întorceau acasă delegaţii ţarului de la 
Conferinţa finală de pace de la Haga. Toţi delegaţii, cu excepţia 
Marelui Duce Valeri, rămăseseră în urmă ca să-l reprezinte pe 
ţarul Nikolai la o altă întâlnire la Paris, şi Tamara îl invitase s-o 
însoţească până în Rusia. Fuseseră cele mai fericite zile din 
viaţa lui. Tamara... 

O 

— Civilizaţia, cârâi fericit Andrew când se îmbarcară în 
trenul Căilor Ferate Naţionale Finlandeze cu destinaţia 
Petrograd. Afară, soldaţi ruşi şi hamali bărboşi înotau prin 
zăpadă, şi ciudatele litere chirilice împodobeau în mod straniu 
gara, dar în tren existau toate accesoriile confortului - catifea 
moale, lemn bine lustruit, veselă de cristal şi chelneri spilcuiţi, 
în uniforme europene şi vorbind englezeşte. 

Sună cel de-al treilea gong, şi trenul se puse în mişcare - o 
capsulă sigilată de viaţă europeană lunecând printr-o ţară 
străină. Ocupaseră trei compartimente învecinate. Ash se 
instală în cel din mijloc, acceptând să fie folosit şi ca living, în 
timpul zilei. 

Andrew se prăbuşi pe bancheta de pluş şi îşi şterse faţa cu o 
batistă. 

— Ştiţi, m-am distrat grozav bând un păhărel cu ruşii ăştia. 

— Ai băut? 

— Da. 

— Dar tata mi-a scris, că s-a interzis vânzarea băuturilor 
alcoolice pe toată durata războiului. 

— Aşa este, se vinde în pahare de ceai, mai mari. M-au dat 
gata. 

Catherine se aşeză pe locul cel mai îndepărtat de el şi privi 
afară, pe fereastră, cu chipul imobil ca o mască. 

— Ştii ce am auzit? continuă Andrew. Un tip mi-a spus că 
ruşii au mărit distanţa dintre şine ca să nu mai poată pătrunde 


invadatorii. Nătărăilor ăstora nu le-a trecut prin cap că este o 
nimica toată să îngustezi nişte linii de cale ferată. Tot ce au 
avut de făcut nemţii a fost să ia o şină de cale ferată şi s-o pună 
deasupra. Japonezii au procedat la fel în ultimul război. Pe 
calea ferată siberiana. Şi atunci micii diavoli vicleni au tăiat 
traversele. Oamenii noştri sunt tare înapoiaţi, nu-i aşa, 
comandorule? 

Ash se întreba ce figură ar face Tamara dacă ar bate la uşa 
ei. Nu îndrăznea să se întrebe ce sentimente mai are pentru el 
după atâţia ani. Chiar şi sentimentele lui erau destul de 
confuze, în rarele ocazii. Când le lăsa să răzbată la suprafaţă, 
însă de un lucru era sigur - dacă se ducea la ea, ceea ce-şi jură 
să nu facă - Tamara îi va arăta imediat ce simte pentru el. Nu 
era femeia care să ascundă furia, emoția, patima sau aşa cum 
ştia Ash prea bine, regretul rece. Încercă să zâmbească când îşi 
aminti de gestul cu care-şi arunca pe spate părul negru în 
clipele de fericire şi flacăra din ochii ei, migdalaţi. Dar era prea 
dureros, numai dacă... numai dacă... 

— Nu-i aşa, comandorule? 

— Ce...? 

— Înapoiaţi. 

— Presupun că da... la trei mii de mile şi două secole de 
Europa. 

Andrew izbucni în râs. 

— Asta înseamnă că sunt la şase mii de mile şi trei secole de 
Statele Unite. 

— Ține minte un lucru: ruşii se cred centrul universului. 

— Asta-i grozavă, râse Andrew. Centrul haosului, dacă mă 
întrebi pe mine. 

Soarele se ascunsese sub linia orizontului şi un întuneric 
albăstrui coborâse asupra pădurii înzăpezite. Catherine trase 
perdelele de la fereastra ei. 

— Când ajungem la Petrograd, domnule comandor? 

— Mâine la miezul nopţii. 

Ca o ironie a sorții, tocmai Marele Duce al Tamarei putea 
aranja mai repede o audienţă la ţar, întrucât cei doi erau veri 
primari, îşi zise Ash. Marele Duce constituia un potenţial 
moştenitor al tronului. Asta, în cazul în care n-ar prefera să-l 
împuşte imediat pe Ash, ceea ce el ar fi făcut fără ezitare dacă 
situaţia ar fi fost inversă. Dar cert este că nu avea de gând să 


bată la uşa Tamarei, mai ales ca să-i ceară o favoare. Avea şi 
aşa destule probleme, nu trebuia să se îndrăgostească din nou 
de Tamara. Dintr-o dată îşi dădu seama că, dacă Germania are 
la Petrograd numai jumătate din spionii despre care vorbeşte 
lumea, atunci cu siguranţă că armata germană ar putea să-l 
vâneze şi în capitala Rusiei... 

Se simţi uşurat când protejaţii lui se duseră direct la culcare 
după masă. Andrew pe jumătate beat, iar Catherine tristă şi 
abătută, urmărită de imaginea lui Protopopov. Servitorii 
făcuseră paturile. Ash se urcă în pat şi citi ceva din Robert 
Service, pe care îl luase cu el la recomandarea făcută de regină 
la ultimul dineu. Trenul mergea cu viteză destul de mare pe 
terenul neted, şi vagonul începu să se legene ritmic. Tocmai se 
pregătea să stingă lumina, când se auzi o bătaie în uşa dinspre 
compartimentul Catherinei. 

— Nu e încuiat, intră! 

Ash se ridică în capul oaselor, se rezemă cu spatele de colţul 
compartimentului şi îşi trase cuvertura până sub bărbie. 

O auzi cum descuie broasca dinspre partea ei. Purta o 
cămaşă de noapte de lână. Un guler de dantelă îi acoperea 
gâtul şi continua apoi până jos. Cămaşa atingea vârfurile 
papucilor, acoperindu-i braţele până la încheietura mâinilor, 
care erau aproape invizibile sub manşeta lată de dantelă. Fu 
surprins de sânii ei. Nemaifiind strânşi în hainele de zi, aceştia 
împungeau semeţi prin cămaşa de noapte. Chipul ei părea 
aceeaşi mască din momentul când auziseră împuşcăturile. Nu... 
nu chiar aceeaşi, obrajii i se îmbujoraseră. 

— Nu pot să dorm, spuse ea. 

— Vrei nişte coniac? 

— Nu, aş putea să stau puţin cu dummeata? 

— Dacă doreşti. li făcu semn spre bancheta cealaltă. 
Catherine se aşeză acolo, îşi strânse genunchii sub bărbie şi îi 
înconjură strâns cu braţele. Tăcea. Ash aştepta. Apoi fata 
spuse: 

— Mi-e frig. 

— Du-te şi ia-ţi pătura. 

— Nu vrei să te duci tu să mi-o aduci? 

— Sunt dezbrăcat. 

— Oh! 

Se duse în compartimentul ei şi se întoarse cu pătura 


înfăşurată în jurul umerilor. O păpuşă de cârpă căzu din pătură 
şi se opri lângă uşă. Catherine se aşezase din nou pe banchetă 
fără să observe nimic. Dar Ash văzuse şi îi veni să zâmbească, 
simțindu-se mişcat în acelaşi timp. 

— Ce ai făcut când părinţii tăi au plecat în Rusia? 

— I-am convins să mă trimită la colegiu. 

— Care? 

— Smith. Mama a fost scandalizată. O fată la colegiu şi încă 
în Est, nici mai mult nici mai puţin... dar n-am putut să termin 
nici măcar primul semestru. Când mama s-a îmbolnăvit, a 
trebuit să plec imediat la Londra... În seara asta mi-e aşa de 
frică... 

— Mişa a luptat într-un război, spuse Ash, sesizând imediat 
sensul celor spuse de ea. Trebuie să înţelegi că cei de la 
frontieră l-au considerat duşmanul lor. Şi poate că, într-un 
anume fel, chiar era. 

— Un om atât de drăguţ! Pentru mine asta contează. 

— M-a rugat să-i promit că am să-ţi sărut mâna în locul lui. 

— Aşa? Ei bine, aştept... 

— Era vorba de un gând. 

— Nu poţi refuza ultima dorinţă a unui om în pragul morţii... 
Catherine se ridică în picioare şi îi întinse mâna. 

Ash îi luă degetele fine şi delicate în palmă, îşi înclină capul 
deasupra lor şi îi sărută mâna, gândindu-se ce ar putea face din 
cariera lui ambasadorul Hazzard, dacă s-ar nimeri ca tocmai în 
clipa aceea Andrew să dea buzna înăuntru. Fata se aşeză la loc. 

— Mulţumesc, spuse ea; a fost foarte drăguţ. 

Pătura îi alunecase de pe umăr, şi fata văzu cicatricea. 

— E urma unei împuşcături? 

— E un semn din naştere. 

— Nu-i adevărat. E rană de glonţ. 

— De unde ştii? 

— Are şi Andrew una, în picior, de pe vremea când era la 
Pinkerton. 

— Andrew a fost detectiv la Pinkerton? De când şi-a schimbat 
meseria şi a început să vândă roţi de tren? 

— Numai de puţin timp. A venit cu treaba asta în ultima 
clipă. Îşi închipuie probabil că tata îl poate ajuta... Ştii de ce mi- 
e frică? Nu ştiu dacă o să pot lua locul mamei. Iar tatăl meu n-a 
mai fost niciodată ambasador până acum. 


— Nu e primul în situaţia asta, spuse Ash. Şi, cu tot respectul 
pentru mama dumitale, sunt sigur că te vei descurca chiar mai 
bine decât ea. Cât despre tatăl dumitale, continuă el, e 
înconjurat de un personal specializat, aşa că nu vei fi singură. 
Şi mai sunt şi alte soţii de ambasador la Petrograd. De fapt, 
dacă ţin bine minte, s-ar putea ca şi fiica ambasadorului 
britanic să fie pe acolo. Nu e mult mai în vârstă decât 
dumneata. Şi ea, şi mama ei te vor ajuta cu siguranţă. O să te 
simţi foarte bine. 

— O să fii şi dumneata acolo? 

— Aşa, din când în când. 

— O să-i cer tatii să-ţi ordone să te prezinţi la ambasadă în 
fiecare zi. 

Ash nu se îndoia câtuşi de puţin că ar fi fost în stare să-l 
convingă pe tatăl ei să bombardeze chiar şi Palatul de Iarnă 
dacă ar fi avut chef. ` 

— Mi-ar face mare plăcere. Însă ambasadorul Page mi-ar 
simti lipsa. Dar am să trec pe acolo... Ți s-a făcut somn? 

— Puțin. 

Se foi uşor pe banchetă, dezgolindu-şi o glezna şi acoperind-o 
imediat. 

— Nu-mi place să rămân singură în noaptea asta. Sunt 
necăjită din cauza lui Mişa. Abia l-am cunoscut şi a fost sortit 
morţii... Pot să stau aici? 

— Dacă doreşti... Acum am de gând să sting lumina. Crezi că 
o să-ţi fie suficient de cald? 

— Dacă o să mi se facă frig, o să mă înghesui în dumneata. 

Ash îşi făcu socoteala că afirmaţia nu conţinea decât 
patruzeci şi cinci la sută nevinovăție şi îi spuse pe un ton ferm: 

— Nu te-aş sfătui, domnişoară. 

Ash stinse lumina şi se întoarse pe o parte. Lumina care 
pătrundea din compartimentul Catherinei cădea pe păpuşa de 
cârpă. 

— Comandor Ash? 

— Ce este? 

— Cine a tras în dumneata? 

— Un anarhist nebun. 

— De ce? 

— Din greşeală. Glonţul era destinat altei persoane. 

— Oh... domnule comandor... 


— Ce este? 

— De ce sunt europenii atât de... atât de violenţi? 

— Unii dintre ei îşi pun aceeaşi întrebare în legătură cu noi. 
Probabil că de-a lungul secolelor au avut suficient timp sa-şi 
creeze adversităţi, să se urască unii pe alţii, să se asuprească 
unii pe alţii, să-şi împileze propriul popor... Este un subiect cam 
complicat pentru o discuţie înainte de culcare. 

Închise ochii şi murmură un „noapte bună” somnoros, toropit 
de legănatul monoton al trenului... 


Catherine îl trezi, scuturându-l de umăr. Întinse mâna după 
ea, visând că se află în altă parte, dar îi dădu imediat drumul, 
surprins de degetele ei aşa de mici. 

— S-a oprit trenul. 

— Du-te la culcare! 

— Sunt o mulţime de soldaţi afară. 


17 


Ash aruncă o privire prin fanta pe care Catherine o făcuse în 
perdea. Pe zăpadă se vedea lumina reflectoarelor. Văzu soldaţi 
înarmaţi cu puşti care strigau unul la altul. Uşile trenului 
începură să se trântească la ambele capete ale vagonului. 

— Du-te în compartimentul dumitale. 

— Mi-e frică... 

— Atunci întoarce-te cu faţa la perete, că trebuie să mă 
îmbrac. 

Aruncă la o parte cuverturile în mare grabă şi se îmbrăcă 
repede cu uniforma. Pe coridor se auzeau paşi apropiindu-se de 
compartimentul lui. Conductorul bătu în uşă. 

— Domnule comandor Ash, vă rog, deschideţi uşa. 

— Du-te la Andrew şi să nu deschideţi uşa spre exterior. 
Catherine bătu la uşa lui Andrew. Acesta era şi el treaz şi ţinea 
în mână un revolver bont de parcă ar fi ştiut şi ce să facă cu el. 

— Pune naibii jos pistolul ăla, îi spuse Ash şi să nu laşi pe 
nimeni să intre. Discut eu cu ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Încă nu ştiu. Închise uşa spre Andrew şi îi deschise 
conductorului. 


— Ce naiba vrei? 

Văzu doi soldaţi care stăteau în spatele conductorului. Acesta 
era foarte tulburat. 

— Trenul este în întârziere, domnule comandor. 

— Am observat. 

— Iar dumneavoastră trebuie să mergeţi cu acest ofiţer. 

— Ceee? 

Erau finlandezi cu şube de blană şi glugi pe cap. 

— Are nişte hârtii în care scrie că trebuie să vă conducă la 
cazarma locală, domnule comandor. 

— Călătoresc cu o scrisoare de liberă trecere din partea 
ambasadorului rus din Marea Britanie într-o misiune 
diplomatică a Statelor Unite. Spune-i că nu mă dau jos din 
acest tren. Ash încercă să închidă uşa. Soldaţii scoaseră 
pistoalele şi în spatele lor apărură alţi doi înarmaţi cu puşti. 

— Nu vă putem ajuta cu nimic, spuse conductorul. 

— Trimiteţi o telegramă la Petrograd, la Ministerul Afacerilor 
Externe şi alta la ambasada americană. 

— Firele telegrafului sunt tăiate şi şinele sunt scoase. Sunt 
sigur că la întoarcere veţi găsi trenul în acelaşi loc. 

Ash nu era deloc convins de lucrul acesta, dar nu avea de 
ales. Şi, amintindu-şi de Protopopov, îşi zise că nu dorea câtuşi 
de puţin să arate ca el. Se întinse după spadă, cu intenţia de a 
şi-o fixa la brâu, dar soldaţii îi facură semn cu pistoalele să 
renunţe. 

O 

Stelele nordului licăreau sporadic la orizont, în timp ce 
soldaţii îl duceau pe Ash spre o camionetă cu lanţuri la roţi ca 
să nu derapeze pe zăpadă. Pe bancheta din spate era montată o 
mitralieră. De o parte şi de alta se aflau mai mulţi soldaţi şi, din 
câte îşi putea da seama Ash, mai erau şi alţi soldaţi într-o 
maşină din spatele lor. Nu părea să fie niciun german printre 
ei, şi nimeni nu vorbea englezeşte. Nu se vedeau decât 
finlandezi şi câţiva ruşi spătoşi şi îndesaţi. Şi, după cum 
remarcă Ash, nu era niciun ofiţer printre ei, în ciuda 
asigurărilor pe care i le dăduse individul înarmat cu pistol. 

Se uită înapoi. Luminile trenului dispăruseră. Aerul era 
foarte rece, cel puţin douăzeci de grade sub zero. Mustata i se 
acoperi cu ace de gheaţă. 

Parcurseseră două sau trei mile când maşina păru să iasă în 


câmp deschis. Peisajul se vedea clar, iar când aurora boreală 
licări din nou, Ash înţelese că mergeau pe un drum pietruit, 
amenajat peste mlaştina îngheţată. Acesta ducea la un pavilion 
de vânătoare uriaş, construit în mijlocul unei păduri de pini şi 
mesteceni. 

Clădirea era mai înaltă decât copacii. Nu se vedea lumină la 
niciuna dintre ferestre. Din coşurile care se ridicau din acoperiş 
asemenea unor turle nu ieşea nicio dâră de fum. Ash îşi făcu 
socoteala că pădurea i-ar fi putut favoriza evadarea, însă se 
pare că şi soldaţii se gândiseră la fel, căci îl flancară strâns 
atunci când maşina se opri. 

Îi făcură semn să coboare, apoi îl conduseră spre pavilionul 
de vânătoare, în sus pe scările principale. După ce străbătură o 
verandă de lemn, intrară prin uşa principală, înăuntru părea să 
fie chiar mai frig decât afară. Unul dintre ei avea o lanternă 
electrică ce arunca o rază galbenă prin foaier. Lumina se opri 
pe o a doua uşă dublă. O deschiseră, îl îmbrânciră pe Ash 
înăuntru şi răsuciră cheia în broască. 

— Hei... 

Era întuneric beznă. Auzi cum se închide zăvorul, apoi paşii 
oamenilor se pierdură în depărtare; crezu că auzise uşa de la 
intrare trântindu-se. Scoase cutia aurită de chibrituri şi aprinse 
un băț. Se afla într-o încăpere atât de mare, încât flacăra abia 
reuşi să lumineze plafonul şi pereţii îndepărtați. 

Chibritul se stinse. Ash se îndreptă spre ceea ce părea a fi o 
aplică pe perete, căzu peste ceva moale, se ridică şi mai 
aprinse un chibrit. Era într-adevăr o aplică de care era fixată o 
lampă cu ulei. Aprinse lampa, răsuci fitilul în sus şi examină 
încăperea. Căzuse peste un scaun acoperit cu o husă. Mai 
aprinse o lampă. De ce naiba îl aduseseră aici? Dacă aveau de 
gând să-l împuşte, de ce n-o făcuseră de la bun început? 

Încăperea nu avea niciun fel de ferestre, era ca o sală de bal, 
dar dimensiunea şemineului de piatră şi arhitectura rustică îi 
confirmară lui Ash presupunerea că se afla într-un pavilion de 
vânătoare - probabil pentru păsările de baltă. Dar nimic din 
toate acestea nu-i oferea o explicaţie plauzibilă în privinţa 
motivului pentru care fusese încarcerat în acel loc. 

Poate că ar trebui să facă focul înainte să moară îngheţat. 
Lângă cămin erau stivuiţi nişte butuci de mesteacăn. Tocmai se 
apucase să rupă nişte surcele când în încăpere intrară doi 


bărbaţi înalţi, îmbrăcaţi în mantale lungi. Unul dintre ei purta 
căciula de lână regulamentară a armatei ruse, celălalt o pălărie 
civilă cu boruri largi. Se opriră chiar lângă uşă, la zece metri 
distanţă de el, dar înainte ca vreunul din ei să deschidă gura, 
Ash spuse: 

— Sunt comandorul Kenneth Ash din Marina Militară a 
Statelor Unite. Călătoresc cu paşaport diplomatic şi cu o 
scrisoare de liberă trecere din partea ambasadorului rus din 
Marea Britanie. Cer să fiu dus imediat înapoi la tren. 

Bărbatul cu pălărie i se adresă într-o engleză foarte corectă: 

— Consideraţi-vă prizonier de război. Sunt colonel în armata 
germană detaşat în spatele frontului cu misiunea de a recruta 
trupele finlandeze ale ţarului în scopul sprijinirii Germaniei... 
Finlandezii au obiecţii cu privire, la numele actual al ţării lor: 
Marele Ducat al Finlandei. 

— Puțin îmi pasă cine eşti dumneata, eu sunt ofiţer al unei 
naţiuni neutre şi... 

— Această unitate germano-finlandeză v-a adus aici ca să 
răspundeţi la o simplă întrebare, domnule comandor Ash... Nu 
doresc să recurg la violenţă pentru a determina un bărbat 
viteaz să vorbească şi nici nu am experienţă în acest sens. Însă, 
dacă nu răspundeţi, o să vă încuiem aici cu o cutie de gaz-clor. 

Omul ridică o grenadă cu gaz. Ash făcu un pas înapoi. Era 
suficientă o singură parte din gaz la cinci mii de părţi de aer 
pentru a provoca moartea. Gazul avea un efect ucigător mai 
ales în tranşee, pentru că era mânat înainte de vânt şi, fiind mai 
greu decât aerul, rămânea literalmente neclintit în tranşee. 
După atacul german cu gaze de la Ypres, niciun soldat nu mai 
pornea la război fără masca de gaze. 

— Care este această întrebare? 

— Mai întâi ridicaţi mâinile. 

Bărbatul cu căciulă de lână, finlandez judecând după 
frumuseţea chipului său, se apropie de Ash, îl pipăi să vadă 
dacă nu are pistol la şold, pe sub haină şi sub braţ. Când 
soldatul se retrase, Ash îşi lăsă braţele în jos, până în dreptul 
coapselor şi repetă: 

— Care este întrebarea dumneavoastră? 

Ştia că ar fi trebuit să stea cu ochii pe finlandez, dar îi era 
greu să-şi dezlipească privirile de pe grenada cu gaz. 

— Ce i-aţi spus împăratului Wilhelm? întrebă neamţul. Ash îşi 


strecură mâinile sub tunică şi scoase Lugerul cu ţeava retezată. 

— Lasă grenada jos sau îl omor pe prietenul tău de aici. 
Finlandezul făcu ochii mari. 

— Nein... o să ne omoare pe amândoi... 

Ignorându-l pe Ash şi pistolul lui, partenerul lui neamţ se 
întoarse, aruncă grenada pe jos, ieşi şi trânti uşa. Cutia de 
tinichea explodă imediat, cu un pocnet puternic, ca dopul unei 
sticle de şampanie. Finlandezul ţipă. Un nor galben-verzui îl 
înconjurase deja şi se îndrepta spre Ash. 


18 


Finlandezul se zvârcolea în interiorul norului de gaz. Se 
apucă cu mâinile de gât, încercă să fugă şi se prăbuşi într-o 
ultimă zvâcnire. Cutia continua să şuiere, scuipând şi mai mult 
gaz. Din cauza norului, Ash nu vedea uşa şi bănuia unde se află 
muribundul numai după tuşea lui înecăcioasă. O jumătate din 
sala de bal se umpluse de gazul verzui. Şi norul continua să 
crească şi să se rostogolească ameninţător. 

Ash îşi făcu socoteala că are treizeci sau patruzeci de 
secunde. O parte la cinci mii de părţi de aer, o inhalatie 
microscopică. Ash căută ferestrele, dar dacă mai înainte nu 
erau, nu puteau fi nici acum. Douăzeci şi cinci de secunde. Din 
nor se desprinsese un val ca un deget care îi făcea semn şi îl 
ameninţa. Finlandezul amuţise. Ash se retrase până ajunse 
lângă perete. Cincisprezece secunde. Cutia şuiera. Mai 
rămăsese numai o cărăruie mică, îngustă de aer curat: patru 
metri în faţa căminului. Patru metri de aer curat, nici mai mult 
nici mai puţin, acum numai trei şi jumătate, acum numai trei. 
Ash intră cu spatele în şemineu, îşi împinse umerii în peretele 
înnegrit de fum şi aşteptă să moară. 

O 

Norul verde-gălbui de clor înainta. 

Pentru o clipă, pentru o clipă de speranţă şi bucurie, Ash îşi 
imagină că în coşul căminului se va forma un curent care va 
ţine clorul jos. Dar întrucât norul continua să înainteze şi cutia 
să şuiere sinistru în liniştea deplină, Ash îşi dădu seama că 
frigul din interiorul pavilionului de vânătoare era foarte 
apropiat de temperatura de afară, astfel încât nu se putea 


forma niciun fel de curent de aer; nimic nu putea împiedica 
clorul să pătrundă şi în această ultimă nişă de aer curat. Zece, 
secunde? Să-şi ţină respiraţia? Sau să tragă otrava în piept 
dintr-o dată, ca să termine mai repede? 

Işi umplu plămânii cu ultimele picături de aer curat. 

Coşul. 

Privi în sus, la deschizătura mare a şemineului uriaş. Gazul 
era mai greu decât aerul. Poate că nu va putea să se ridice... 
Ash stătea pe suportul pentru buşteni de lângă şemineu şi 
pipăia cu mâna cărămizile aspre, încercând să se urce pe ele, 
să-şi facă drum prin tunelul strâmt. Cărămizile îi blocau umerii. 
Se aşeză în diagonală faţă de deschizătură, ridică mâinile şi 
trase. Degetele lui găsiră nişte bare de oţel, care formau un fel 
de trepte, pentru coşari, ca să poată curăța funinginea. Trase 
de ele şi se ridică, sprijinindu-se cu picioarele de pereţii 
coşului. Mai trase o dată aer în piept şi, întrucât acesta nu-l 
ucise, începu să se caţere în sus. 

O 

Când ieşi din coş, Ash zări linia punctată a trenului la câteva 
mile depărtare, dincolo de mlaştina netedă. O lumină roşie 
licări în copacii din apropierea casei - probabil aurora boreală. 
Calculă poziţia trenului faţă de Steaua Nordului, în timp ce se 
odihnea pe vârful coşului. Apoi scrută acoperişul abrupt, 
căutând o modalitate să coboare. 

Coşul lui se afla în partea din spate a clădirii şi era mai înalt 
decât vârful acesteia, permițându-i să vadă tot acoperişul şi 
toate coşurile. Se gândea să coboare pe un burlan, dar era prea 
întuneric ca să poată traversa acoperişul foarte înclinat. Aurora 
boreală licări din nou, aruncând o lumină roşie peste şindrilele 
acoperişului. 

Un glonte se izbi de cărămizile coşului, la câţiva centimetri 
de mâna lui, apoi izbucniră alte zeci de focuri de armă. Ash sări 
trei metri în jos, ateriză pe acoperiş şi alunecă pe şindrile. 
Soldaţii continuau să tragă cu puştile în el. 

Ash îşi înfipse călcâiele în şindrile, încetinind astfel 
alunecarea şi încercă să se caţere înapoi, spre vârful 
acoperişului. Aurora boreală era atât de puternică, încât puteai 
să citeşti la lumina ei. Un glonte trecu pe lângă capul lui şi 
smulse o şindrilă din acoperiş. Ash se lăsă pe vine, ascunzându- 
se în spatele altui coş, dar soldaţii îl zăriră şi îşi concentrară 


focul asupra coşului, din care începură să zboare ţăndări. 

Ash îşi flutură pulpana hainei într-o parte a coşului, făcându-i 
să tragă într-acolo şi o luă la fugă în direcţia opusă, se căţăra 
până în vârful acoperişului şi se aruncă în partea cealaltă, 
ieşind astfel din câmpul vizual al puşcaşilor. Făcuseră un foc 
afară, în faţa casei, lângă maşini. Mitraliera mătura acoperişul 
de la un capăt la altul, gloanţele de calibru mare răpăiau şi 
smulgeau şindrilele. Gloanţe trase în sus îi şuierau pe lângă 
urechi, biciuind aerul. Se lăsă pe vine şi începu să fugă în 
zigzag, încercând să nu-şi piardă echilibrul şi să nu alunece pe 
şindrile până la marginea acoperişului. În această parte nu 
puteau să-l vadă la fel de bine, dar aveau arme suficient de 
puternice pentru a-l nimeri în cele din urmă. 

Ash se ascunse în spatele altui coş. Strigau unii la alţii din 
diferite colţuri şi Ash înţelese că se căţărau în sus, pe burlane. 
Il văzuseră şi acum încercau să îndrepte un fascicul de lumină 
de la farul unei maşini spre acoperiş. Auzi cum porneşte 
motorul maşinii în clipa în care se ascunse de lumină. Mutară 
maşina câţiva metri mai înapoi, ca să poată lumina mai bine 
acoperişul şi să asigure mitralierei un unghi optim de tragere. 
Din nou, gloanţele răpăiră şi ricoşară în şindrilele din jurul lui. 

Alergă spre coşul învecinat. Fasciculul de lumină îl urmă, dar 
ceva mai încet, astfel că Ash ajunse primul la coş. li auzea cum 
se caţără şi strigă unul la altul. Făcu un salt în sus, se agăţă de 
vârful coşului, se ridică în mâini, apoi îşi dădu drumul în 
interiorul lui. 

Dacă urcase în felul acesta, însemna că poate să şi coboare 
în acelaşi mod. Pipăi cu picioarele să găsească rezemătoarele 
pentru coşari, îşi fixă ghetele, apoi începu să coboare cât mai 
repede. O să-şi dea şi ei seama cât de curând ce se întâmplase. 
Cobori circa şapte metri prin coş într-un întuneric total, apoi, 
dintr-o dată, acesta se bifurcă. Ash o luă pe deschizătura cea 
mai largă, dar brusc aceasta se bloca, încercă să se răsucească 
în spaţiul îngust, nu reuşi, apoi îşi dădu seama că ceea ce Îi 
bloca drumul nu era o cărămidă, ci lut. O cameră de fum într-o 
sobă de teracotă în stil scandinav. Lovi puternic cu picioarele şi 
sparse stratul de lut, apoi mai nimeri peste alte două. 

Auzea strigăte. Îl descoperiseră oare atât de repede? Lovi cu 
piciorul al treilea strat de lut şi se prăvăli împreună cu 
bucăţelele de lut ars într-o încăpere luminată de focul de afară, 


care licărea printr-o fereastră mare. Privi afară. Până jos erau 
vreo şapte metri. Doi soldaţi manevrau mitraliera, iar al treilea 
farul maşinii. Ceilalţi nu se vedeau nicăieri, probabil se 
căţăraseră cu toţii pe acoperiş. Ash ieşi în fugă din cameră într- 
un hol, găsi o scară şi cobori la parter. Mirosul de clor începea 
să se răspândească în toată casa. 

Ajuns la parter, deschise încet o fereastră şi sări afară, pe 
verandă. La numai zece metri de el, soldaţii de pe maşină 
trăgeau sporadic spre acoperiş şi îndreptau lumina într-acolo. 
Se lăsă pe vine ascunzându-se în spatele balustradei verandei, 
cât mai aproape de ea şi îşi scoase Lugerul. 

Mai aşteptă o clipă până când mitraliera trase din nou, apoi 
ochi în far şi trase. Acesta se făcu ţăndări în strigătele 
soldaţilor. Ash sări peste balustradă şi se repezi înainte. 

Soldatul care ţinea încărcătorul mitralierei fu primul care îl 
zări şi strigă. Trăgătorul îndreptă mitraliera spre el şi trase. 
Şase gloanţe ajunseră în zăpadă. Ash continua să fugă spre 
mitralieră. A şaptea împuşcătură îl nimeri în tocul cizmei şi îl 
făcu să-şi piardă echilibrul. Se rostogoli prin zăpadă, ajunse 
lângă mitraliori şi îi împuşcă. Soldatul de lângă farul distrus 
scoase un pistol. Ash îl dobori imediat, se aşeză în spatele 
mitralierei, băgă câteva încărcătoare în aşa fel încât să mai 
poată trage singură câtva timp, luă apoi manivela de pornire şi 
ochi spre colţul clădirii în momentul în care soldaţii ieşeau în 
fugă din jurul ei. 

Nimeri câţiva dintre ei, văzu cum cad câteva umbre, îndreptă 
mitraliera spre colţul celălalt, apoi trase o rafală lungă în 
capota celeilalte maşini. Sări peste locul din faţă, se aşeză la 
volan, băgă maşina în viteză şi porni spre drumul pietruit. 

În urma lui răsunară focuri de puşcă. Parbrizul se făcu 
ţăndări, câteva gloanţe nimeriră în cauciucuri, dar erau groase 
şi lanţurile continuară să muşte din zăpadă. O împuşcătură 
nimeri în rama parbrizului. Ash se lăsă în jos, ferindu-şi capul 
în spatele portierei şi continuă să conducă, la lumina cerului 
roşietic. În cele din urmă ieşi din raza lor de foc. Porni pe 
urmele lăsate în zăpadă de maşinile lor la venire, îndreptându- 
se spre tren. 

Trenul era tot acolo unde îl lăsase, pufăind de zor şi scoțând 
aburi groşi. Ash se întreba cui ar putea să ceară ajutor, dacă 
unitatea de dezertori ar veni din nou după el. Mitraliera ţinea 


balanţa înclinată în favoarea lui, dar avea nevoie de un 
încărcător. Văzu că din sud venise un tren pentru reparaţii, 
care transporta o unitate de soldaţi ruşi, pentru a-i păzi pe 
oamenii ce lucrau la traverse. 

Expresia de uşurare de pe chipul locotenentului comandant 
al unităţii îi dădu de înţeles lui Ash că citise deja scrisoarea de 
liberă trecere a ambasadorului şi se întreba cum va putea 
explica superiorilor săi dispariţia unui pasager atât de 
important din trenul, care trecea prin sectorul lui. 

Dârdâind de frig, Ash trecu în goană pe lângă locotenent şi 
se repezi spre trenul încălzit. Dar când se urcă pe platformă şi 
intră în vestibulul vagonului, se dădu înapoi în faţa propriei 
imagini reflectate de oglindă. Nu era de mirare că pasagerii de 
pe coridor îl priviseră înmărmuriţi. Negru de funingine din cap 
până-n picioare şi cu obrajii supţi, arăta ca un miner scos pe 
jumătate mort dintr-o mină prăbuşită. 

Locotenentul rus strigă în urma lui, în vreme ce se urca în 
tren: 

— Ce s-a întâmplat? 

Ochii albaştri ai lui Ash aruncau priviri sălbatice din orbitele 
negre. Părul lui cândva castaniu era năclăit de sudoare şi 
funingine şi i se lipise de cap ca o caschetă. Dinţii lui mici, 
regulaţi, străluceau albi sub o mustață ce avea, de regulă, 
reflexe roşietice. 

— Ce s-a întâmplat, domnule comandor Ash? 

— Un ritual de iniţiere din partea unui ordin al fraţilor 
finlandezi. 

— Nu înţeleg, spuse ofiţerul rus. Unde sunt trupele care v-au 
răpit? 

Catherine veni în fugă, îmbrâncindu-i pe ceilalţi pasageri. 

— Dumnezeule... eşti teafăr? 

— Sunt foarte bine, spuse Ash şi o bătu cu palma pe umăr ca 
s-o liniştească, lăsându-i pete mari de funingine pe cămaşa de 
noapte. Se întoarse apoi spre ofiţer care zâmbea plin de 
înţelegere faţă de îngrijorarea fetei. Ash îi arătă mai întâi 
maşina cu motorul în funcţiune, apoi direcţia din care venise. 

— Dincolo de mlaştină, în pavilionul de vânătoare, se află o 
unitate de dezertori finlandezi. Au mai rămas vreo duzină de 
oameni poate şi comandantul lor neamţ. Nu sunt sigur dacă l- 
am nimerit. Nu puteau să ajungă prea departe cu o singură 


maşină. Aţi putea să-i prindeţi. 

Rusul nu părea tocmai încântat de ideea de a se lupta cu 
finlandezii noaptea, prin zăpadă. 

— Mitraliera aceasta funcţionează? întrebă el. 

— Foarte bine. 

O 

Trenul porni spre sud şi spre sud-est, în josul Golfului Botnic 
şi apoi o luă în diagonală, traversând teritoriul presărat cu 
lacuri al Finlandei, sosind cu întârziere în diversele staţii şi 
plecând din ele cu o întârziere şi mai mare. Ash văzu peste tot 
triajele într-un adevărat haos. La tot pasul zăceau vagoane 
distruse. Andrew mima încântarea: 

— Roţi, la naiba, au mare nevoie de roți. 

Dar Marele Ducat al Finlandei în sine nu semăna nici pe 
departe cu satele ruseşti văzute de Ash. Căsuţele de ţară 
comode şi gardurile bine îngrijite, amintind de fermele cochete 
din Elveţia, dovedeau că ţarul nu reuşise să rusifice Finlanda. 
Ash nu văzu nicăieri mizeria cruntă din satele ruseşti. 

La miezul nopţii, când ar fi trebuit să fie deja la Petrograd, 
trenul trecu frontiera ruso-finlandeză pe la Bielostrov. Ash îşi 
încuie uşa şi se culcă cu Lugerul sub pernă. Abia a doua zi 
dimineaţă târziu aveau să ajungă în capitală. 

O 

Soarele clipi în geamul vagonului restaurant la micul dejun, 
dar, atunci când apuse, o oră mai târziu, la nouă şi treizeci, 
cerul se acoperise de nori. În momentul în care ajunseră la 
triajele din nordul Petrogradului, norii fuseseră deja împrăştiaţi 
de vânt şi, în timp ce trenul se târa încet spre gara Finlanda, 
Ash constată că gradul de distrugere a căilor ferate era şi mai 
cumplit aici decât în Finlanda. Până şi Andrew amuţise. 

Trenuri întregi stăteau nemişcate. Locomotivele care ar fi 
trebuit să le pună în mişcare zăceau abandonate pe linii 
moarte. Muncitorii feroviari se mişcau prin nămeţii de zăpadă. 
Mulţi dintre ei erau femei, nişte creaturi fără formă, în haine 
zdrenţăroase, negre. De fapt, Ash văzu foarte puţini bărbaţi în 
timp ce trenul se îndrepta spre mahalaua de nord a oraşului, 
Viborg. Pe traversele de cale ferată mergeau mai mulţi copii, 
studiind cu atenţie zăpada. 

— Ce fac? întrebă Catherine. 

— Caută cărbuni căzuţi din tenderele locomotivelor, spuse 


Ash. 

În iarna aceasta condiţiile de viaţă din Petrograd se situau 
mult sub ceea ce văzuse Ash vreodată în Rusia şi erau 
incomparabil mai proaste decât cele din Berlin, Paris sau 
Londra. Dar, evident, aici se aflau în Rusia. Era de aşteptat să 
fie mai rău. Îşi aminti de sloganul lui Lenin - cu cât e mai rău, 
cu atât mai bine. Şi afirmaţia, de o mândrie perversă a lui 
Protopopov că ruşii excelează în arta de a răbda. Dacă era aşa, 
atunci în mod sigur venise şi timpul lor. 

— Ce loc oribil, exclamă Catherine. 

— Uită-te în dreapta, îi spuse Ash. 

Oraşul frumos, cu clădiri joase, arăta superb numai când îl 
priveai dinspre Golful Finic. Dar chiar şi prin mahalale se mai 
zărea câte un colţ de frumuseţe. Catherine şi Andrew îşi lipiră 
obrajii de geam. 

— Undeva într-acolo, le spuse Ash. Uitaţi-vă printre clădiri. 

— O, Dumnezeule... ce splendoare. 

O spirală aurie, subţire ca o lamă de brici, se ridica în 
depărtare şi reflecta lumina soarelui palid. 

— Ce este asta? 

— Este Catedrala Sf. Petru şi fortăreaţa Sf. Petru şi Pavel. 

— Mişa spunea că acolo e închisoarea. 

— Una din ele. 


19 


— Ash părăseşte în acest moment gara Finlanda, domnule 
căpitan Moskolenko, spuse Orlov, punând receptorul la loc, în 
furcă. 

Contele von Basel tocmai termina de citit raportul lui Orlov 
asupra sosirii lui Ash în Rusia. Orlov bătea admirabil la maşină, 
apăsând cu aceeaşi forţa asupra fiecărei litere. La fel de precise 
erau şi acţiunile sale. Dacă locotenentul Ohranei ţariste 
scrisese că Ash sosise la gara Finlanda la ora unsprezece şi 
patru minute - cu numai zece minute înainte să-şi încheie el 
raportul - însemna unsprezece şi patru minute, nici trei, nici 
cinci. Această precizie, obedienţa proprie rusului şi capacitatea 
lui Orlov de a stăpâni oamenii făceau din el un admirabil 
anchetator al Poliţiei. 


— Acum ascultă-mă cu atenţie. Ash trebuie urmărit cu mare 
grijă. Dar să nu exageraţi la ambasada americană. Omul nostru 
de acolo este suficient ca să ne raporteze cine vine şi cine 
pleacă, fără să fie nevoie să înţesăm strada Forştadskaia cu 
jumătate din detectivii ţarului. 

— Da, domnule căpitan Moskolenko. 

Orlov îşi scarpină chelia şi îşi îndreptă umerii masivi. 

— Pot să-mi permit să vă întreb care este natura interesului 
dumneavoastră pentru comandorul Ash? 

Von Basel îi aruncă o privire amuzată care voia parcă să 
spună: ce-ai vrea, să-ţi mărturisesc că în realitate sunt spion 
german şi am primit ordin de la împărat să-l ajut pe un spion 
american care a venit în Rusia să-l ia pe ţar de sub nasul 
vostru? Să-ţi spun că sunt îngrijorat pentru soarta lui Ash? 

— Nu poţi, Orlov, sună răspunsul lui von Basel. 

— Am întrebat numai pentru a orienta investigaţiile într-o 
anume direcţie. 

— Înţeleg, Orlov, dar nu sunt împuternicit să transmit niciun 
fel de alte informaţii subalternilor mei. Urmăreşte toate 
mişcările lui Ash şi, bineînţeles, raportează orice încercare de 
abordare a acestuia de către cei suspectaţi a fi agenţi germani. 

Orlov radia de fericire, înțelegând că enigmaticul căpitan 
Moskolenko se hotărâse să-l implice într-o acţiune importantă, 
îşi mângâie capul strălucitor şi zise: 

— Da, domnule căpitan  Moskolenko.  Raportez orice 
încercare de apropiere din partea presupuşilor agenţi germani. 

Ruşii, îşi zise în gând von Basel. Creduli ca nişte copii. 

O 

Contele von Basel se infiltrase în Rusia în 1915, după primul 
an de război, căci ajunsese la convingerea că era pregătit ca 
luptător pentru alt fel de război. Fusese silit să recunoască cu 
tristeţe că nobilii nu ocupau nici pe departe un loc special în 
cadrul războiului modern. În acest fel de război nu mai era loc 
pentru nobilul de viţă, dependent exclusiv de propriile forţe. 

Mitraliera anulase acest rol. Chiar şi ultimul recrut din cea 
mai umilă aşezare de pe valea Ruhrului putea să înveţe cum se 
mânuieşte o mitralieră în mai puţin de o săptămână şi să 
doboare o duzină de cavaleri aristocrați înainte ca aceştia să 
apuce măcar să-şi tragă spadele. 

Căutând o cale mai nobilă de a-şi sluji împăratul decât 


măcelul nediscriminatoriu al tranşeelor - unde se întâlneau 
doar muncitorii mahalalelor înarmaţi pentru război - contele 
von Basel optase pentru Serviciul Secret, Grupa III b, primind 
binecuvântarea rostită cam fără voie de împărat după care 
invadă Rusia de unul singur. Ca spion. 

Iar, războiul, la urma urmelor, va fi câştigat în Rusia. 

Von Basel vorbea perfect limba rusă, căci o învățase de la 
tatăl său care era pe jumătate rus, şi o exersase pe moşiile 
familiei din Prusia Orientală. Călătorea sub diverse deghizări - 
ca profesor invalid, ca reporter tuberculos, ca veteran rănit în 
război -, fiecare din aceste ipostaze având dublul avantaj că îi 
permitea să-şi ia cu el bastonul-sabie şi oferea o scuză pentru 
neînrolarea sa. 

Transmisese informaţii prin intermediul reţelei Grupei III b 
cu privire la distrugerile de căi ferate ce afectau mişcările 
ruşilor pe front. Rapoartele lui permiteau comandanților 
germani să-şi mute rapid efectivele inferioare numeric dintr-un 
loc în altul, ceea ce avea un efect devastator asupra ruşilor 
descumpăniţi. O unitate rămasă fără niciun fel de muniții se 
trezea sub tirul puştilor germane. O baterie de artilerie, 
adunată cu trudă din diverse colţuri ale ținutului, devenea 
unica ţintă a tunurilor germane. 

În afară de aceasta, beneficie de un concurs favorabil de 
împrejurări - deşi von Basel era tot timpul convins că norocul îi 
surâde mult mai mult decât oricărui om obişnuit. Îşi petrecuse 
o noapte în compartimentul particular al unui poliţist rus, pe 
nume Moskolenko, într-un tren de pe o linie secundară. Ameţit 
de plăcerea fizică, pe poliţist îl luase gura pe dinainte şi vorbise 
prea mult. Lucra pentru Ohrana, poliţia secretă. Călătorea din 
estul Rusiei la Petrograd. Poliţia din Petrograd se hotărâse să-şi 
mărească efectivele ca să-i depisteze pe agitatorii şi sabotorii 
care frânau producţia de război în fabrici, şi Moskolenko fusese 
transferat în capitală. Era foarte emoţionat, căci nu mai văzuse 
niciodată fabulosul oraş, aflat la câteva mii de mile de orăşelul 
său de baştină. 

— Dar familia dumitale? şoptise von Basel în întuneric. Va 
veni şi ea după dumneata? 

— Nu am familie. Am rămas orfan, iar soţia şi copiii mi-au 
murit de holeră. Apoi adăugă pe un ton lipsit de expresie: Acum 
nu am parte decât de nopţi ca acestea. 


Von Basel nu fusese prea tare surprins. Chipeşul ofiţer al 
Ohranei avea toate simptomele unui singuratic - prea blazat 
pentru un bărbat de numai treizeci de ani, puţin prea fercheş, 
excesiv de nervos atunci când nişte fleacuri nu-i erau pe plac, 
cum ar fi, de pildă, întârzierea trenului sau calitatea 
necorespunzătoare a vinului din vagonul restaurant. Îl 
îmbrăţişă din nou pe Moskolenko, ca şi când ar fi vrut să-l 
consoleze. Se potriveau perfect, ca două linguri una în alta, 
unul cu pântecele, celălalt cu fundul, acesta din urmă fiind 
Basel. li venea destul de greu. 

Mai omorâse şi înainte, dar numai cu spada. Nu avea nicio 
posibilitate să folosească nici măcar briciul în întunericul din 
compartiment. Îi rămâneau numai mâinile goale. Îl mângâie 
aducându-l aproape de orgasm, încet, cu răbdare, stăpânindu-şi 
nervii şi plimbându-şi cealaltă mână pe pieptul lui Moskolenko, 
spre gât. Când îşi făcu socoteala că este în stare s-o facă, îl 
aduse pe Moskolenko la orgasm îl pătrunse pe la spate şi îl 
strangulă tocmai în clipa în care acesta tipa de plăcere. 

Dezbrăcă trupul şi îl îmbrăcă cu propriile haine - în noaptea 
aceea călătorea ca veteran de război. Îşi puse apoi hainele lui 
Moskolenko, zvârli cadavrul afară din tren când acesta se puse 
din nou în mişcare şi îşi petrecu restul zilei studiind hârtiile 
mortului. 

Scrisoarea de recomandare a lui Moskolenko părea să 
confirme faptul că nu fusese niciodată la Petrograd şi nu-i 
cunoştea pe noii săi superiori, că fusese adus, aşa cum 
afirmase, direct de la postul lui din Siberia. 

Apoi, când trenul intra deja în suburbiile Petrogradului - 
dezastru. Intr-un buzunar din interiorul hainei se afla un bileţel 
scris de mână din partea unui maior al Ohranei care îi promitea 
că o să-l aştepte la tren. li spulbera toate planurile lui von Basel 
de a-şi asuma identitatea lui Moskolenko. Îl mai citi încă o dată, 
încercând să înţeleagă dacă era vorba de o relaţie mai intimă 
între cei doi. Biletul se încheia cu o invitaţie: „Apartamentele 
sunt greu de găsit la Petrograd şi hotelurile foarte scumpe. Poţi 
să stai la mine până îţi găseşti o locuinţă”. Din fericire, maiorul 
adăugase şi un post-scriptum: „Dacă sunt reţinut cumva, du-te 
direct la mine acasă, Bolşoi Prospekt, 35, Insula Vasili”. 

Von Basel se dusese direct în Bolşoi Prospekt după sosirea 
trenului. lar când apăru şi maiorul dezamăgit, von Basel îi 


sparse capul cu un candelabru, apoi îi scoase hainele şi devastă 
apartamentul, în aşa fel încât să lase impresia unei păruieli 
între îndrăgostiţi. 

După aceea, neştiind dacă Moskolenko mai are şi alţi 
prieteni, se prezentă de îndată la sediul Ohranei. Treaba 
mersese strună. I se permisese să preia noul post pe care îl 
deţinea acum de un an, fiind cunoscut drept severul, distantul 
şi competentul căpitan Moskolenko. Mult mai bun în meserie 
decât cel autentic - în privinţa aceasta, von Basel n-avea nicio 
îndoială. Superiorilor le plăcea felul cum lucra cu informatorii - 
fără să ştie că mulţi dintre ei erau, de fapt, spioni germani. De 
asemenea, apreciaseră felul în care reuşise să cunoască lumea 
interlopă din oraş şi îl răsplătiseră cu o secţie de la închisoarea 
politică Litovski şi cu un asistent - locotenentul Orlov, cel nu 
prea ager la minte, dar foarte competent. 

Rapoartele lui trimise în Germania prin intermediul Grupei 
III b erau cât se poate de apreciate, întrucât conţineau 
informaţii de cea mai bună calitate, obţinute de singura 
instituţie de nădejde a ţarului, poliţia sa secretă. Von Basel 
aflase la timp cât de puternică avea să fie ofensiva generalului 
Brusilov ca să avertizeze forţele de sprijin germane şi să 
salveze astfel armata austriacă. Şi chiar cu o lună în urmă, în 
noiembrie, pe când se pregătea invazia germană împotriva 
României, aflase de la un general din armata rusă, pe care îl 
interoga pentru că îl prinsese complotând împotriva ţarului, că 
Rusia nu avea de gând să apere teritoriul României în cazul 
unei invazii germane... Noroc? Indiscutabil, avusese noroc 
atunci când îl sedusese pe căpitanul  Moskolenko în 
compartimentul lui, dar cine altul, se întreba el, ar fi ştiut să 
profite într-un mod atât de admirabil de şansa oferită? Să-l 
omoare pe rus. Să-i fure identitatea. Nimeni altul n-ar fi 
îndrăznit... 

— Şi, Orlov... 

Orlov, care ajunsese la jumătate drumului spre uşă, 
încremeni pe loc. 

— Da, domnule? 

— Află ceva mai mult despre incidentul din Finlanda. 

— Da, domnule. 

Rapoartele erau sumare. Trenul fusese oprit pe teritoriul 
altei secţii. Părea mult prea ciudat ca să fie o simplă 


coincidenţă ca tocmai comandorul Ash, dintre toţi cei aflaţi în 
tren, să fie răpit de naţionaliştii finlandezi. Mirosea a 
subversiune pusă la cale de armata germană. Dar de unde 
aflase Grupa III b de misiunea împăratului? 

Von Basel nu ştia. Dar un lucru era sigur. Dacă cineva din 
Grupa III b sau din întreaga armată germană îşi închipuia că el, 
von Basel, va nesocoti dorinţa împăratului de dragul lui, se 
înşela amarnic. Şi orice agent german va încerca aşa ceva, se 
va trezi în celula de interogatoriu a lui Orlov, dorindu-şi să fi 
fost mai degrabă mort. 

Aşadar, o supraveghere foarte atentă a lui Ash... o foarte 
atentă supraveghere a agenţilor Grupei III b care vor încerca 
să-l ucidă pe comandor. 

Oare ei nu ştiau că nobilimea nu are alt ţel decât să lupte în 
slujba regalității? Împăratul Wilhelm - în marea sa înţelepciune 
îi poruncise lui Ash să-l ducă pe ţar în Anglia. Aşadar, ţarul va fi 
dus în Anglia, chiar dacă von Basel ar fi trebuit să-şi dea şi 
ultima suflare pentru asta. Era o îndatorire sacră a nobilului 
faţă de suveran... 

Nu exista decât o singură forţă pe lume care să poată opri 
misiunea împăratului, şi acela era împăratul însuşi, dacă hotăra 
să se răzgândească. De fapt, contele von Basel asta şi spera. 
Von Basel era loial, dar dorea să-l oprească pe Ash din motive 
pe care le cunoştea prea bine Ash însuşi - pentru insultele pe 
care i le adresase cu mult înainte de război, insulte rămase 
prea mult timp nerăzbunate. 


20 


Ambasada americană nu dispunea de maşină, cu excepţia 
unui mic Ford model T - pe care tatăl Catherinei îl cumpărase 
mai mult pentru golf. Oricum, nimeni nu mai aştepta să ia 
vreunul din trenurile care sufereau întârzieri cronice. Ash 
angajă câţiva hamali şi îi scoase pe Andrew şi pe Catherine în 
faţa gării, sperând să facă rost de o sanie rapidă şi o căruţă 
pentru bagaje. 

Afară era o nebunie. Un beţiv cu un picior amputat, cu o 
cârjă din lemn negeluit şi o manta militară gri, căzuse peste 
taraba unui vânzător ambulant care oferea plăcinte cu carne de 


o culoare îndoielnică. Soldatul, vânzătorul şi piroştele se 
rostogoliră pe jos şi în aceeaşi clipă apărură ca din pământ vreo 
două duzini de copii, care începură să se bată pentru plăcintele 
împrăştiate pe caldarâm. 

Ash îi conduse repede pe Catherine şi pe Andrew înapoi, în 
clădirea gării. Poliţia interveni imediat, împrăştiindu-i pe copii 
cu bâtele şi cu lovituri de picior. Un copil zbură şi se lovi de 
taraba altui vânzător, de astă dată de ziare, şi un jurnal în 
limba engleză plană deasupra pieţei, lăsând să se vadă un 
portret al ţarului Nikolai şi un titlu care informa cititorii că 
acesta se află tot la Cartierul General al Armatei, la câteva sute 
de mile sud de Petrograd. Ash luă ziarul şi parcurse în grabă 
articolul, dar acesta nu pomenea nimic de intenţiile ţarului de a 
veni acasă de Crăciun. O să aibă al naibii de furcă dacă o să 
trebuiască să pătrundă în zona interzisă de la Moghilev, în caz 
că ţarul se decidea să rămână acolo. 

Afară, poliţia restabilise ordinea, punând pe fugă toţi copiii. 
Catherine era albă ca varul la faţă, şocată de această 
brutalitate. 

— Cum au putut... 

— Rusia, spuse Ash, luând-o de braţ şi ieşiră din nou în 
zgomotul Petrogradului. 

— Aşa e întotdeauna? 

Ash privi de jur-împrejur. 

— Războiul a înrăutățit şi mai mult situaţia. 

O hoardă întreagă de vizitii se repezi spre ei, oameni dispuşi 
să accepte orice onorariu, numai să-şi poată hrăni animalele. 
Ash închirie o droşcă, un atelaj cu un singur cal, pentru bagaje 
şi o sanie elegantă, în timp ce Catherine şi Andrew priveau 
buimăciţi amestecul de nou şi vechi, de oriental şi de occidental 
care era Petrogradul. 

În piaţa din faţa gării Finlanda, zăpada era curățată până la 
pietrele de pavaj, lăsându-se doar câteva pârtii înzăpezite, 
special destinate săniilor. Femei bătrâne înarmate cu mături 
din crengi de mesteacăn efectuau, de regulă, această muncă. 
Ele se fereau din calea tramvaielor electrice vopsite în culori 
strălucitoare, proferând înjurături la adresa hamalilor care se 
mişcau greoi printre grămezile de zăpadă pregătite de ele să fie 
cărate apoi în care trase de boi. 

Vânzătorii ambulanți ofereau la tarabe şi în chioşcuri fel de 


fel de mărfuri - haine vechi, morcovi striviţi, cartofi mucegăiţi 
şi plăcinte unsuroase. Erau femei greoaie, informe, încălţate cu 
bocanci peticiţi şi ghete cu şireturi. Toate ţărăncile umblau 
îmbrăcate în negru, observă Ash. Văduve de război. Sau îşi 
pierduseră fiii. Tinerii care intrau şi ieşeau din gară erau toţi în 
uniforme. 

Se părea că sunt şi suficient de mulţi străini: aliaţi - englezi, 
italieni, francezi, români obosiţi, cu priviri cuprinse de panică. 
Câţiva băieţi mici vindeau călătorilor planuri ale oraşului şi 
ziare, dar alfabetul chirilic transforma într-un adevărat mister 
numele străzilor, iar calendarul rus era cu două săptămâni în 
urmă faţă de cel european. 

Ash pornise din Newcastle la treisprezece decembrie, 
călătorise opt zile şi sosise la Petrograd în opt decembrie - cu 
trei zile înainte de Ajunul Crăciunului în restul lumii. Îşi aminti, 
cu o umbră de nostalgie, de Crăciunul petrecut acasă. 
Jambonul afumat şi curcanii sălbatici împuşcaţi de unchii lui i 
se păreau mult mai departe, nu numai la şase mii de mile, aşa 
cum spunea harta. Un cerşetor o sperie pe Catherine. Ash îi 
puse în palmă câteva copeici, încheie tranzacţia pentru sanie şi 
îi instală, pe ea şi pe Andrew, pe banchetă. 

Vizitiul biciui animalul pe jumătate mort de foame, şi sania 
supraîncărcată porni pe Podul Alexandru, care unea cele două 
maluri ale Nevei. Mai jos, fluviul se despărţea în câteva braţe, 
formând o mulţime de insulițe în deltă, înainte de a se vărsa în 
Golful Finic. Din această cauză oraşul, format, în principal, din 
clădiri joase, era traversat de multe canale şi numeroase 
poduri. Din mijlocul podului avură prima privire de ansamblu 
asupra capitalei Rusiei şi a elegantului ei mal stâng, 
supranumit Cartierul de Sud. 

Catherine, ca de obicei, puse punctul pe i: 

— Arată incredibil. 

Iar Andrew reluă ca un ecou: 

— Cum naiba au reuşit să construiască aşa ceva? 

Ash decise să-şi dea oarecare importanţă cu cunoştinţele 
sale. 

— Petru cel Mare a angajat arhitecţi italieni ca să 
construiască un duplicat la scară rusească a Amsterdamului, pe 
locul unei mlaştini suedeze. Voia să aibă o fereastră deschisă 
spre Europa ca să le arate ruşilor Europa modernă şi să-i 


demonstreze acesteia că Rusia avea de gând să devină stăpâna 
nordului. A înălţat fortăreaţa, i-a obligat pe nobilii ruşi să-şi 
construiască palate şi a instituit o taxă în pietre. Nu e nicio 
piatră în oraş care să nu fi fost adusă din afară. 

— Mişa n-a avut dreptate, spuse Catherine pe un ton din care 
răzbătea clar admiraţia. E frumos. 

Soarele strălucea în turlele spiralate ale Amiralității şi ale 
catedralelor, se reflecta în ferestrele înalte, iar Ash îşi spuse că 
splendoarea Cartierului de Sud al capitalei Imperiului Rus 
făcea ca prezicerile despre apropiata cădere a ţarului să pară 
nişte simple bârfe. 

Marile palate de pe malul stâng al Nevei erau vopsite în 
culori pastel, albastru deschis şi galben, cu atât mai frumoase 
cu cât se armonizau perfect cu lumina palidă a Nordului. 
Neaşteptat de reuşite erau şi elementele arhitectonice italiene, 
în ciuda faptului că formele de inspiraţie mediteraneană - 
clasice şi cu ornamente rococo - se aflau împrăştiate pe 
cheiurile de granit ale unui fluviu rece, pe care acum pluteau 
sloiuri de gheaţă. 

Numai Palatul de Iarnă, vopsit într-un roşu ameninţător, 
părea nelalocul lui printre vecinii săi blânzi. Ash privi în mod 
special la Palat - aceasta era reşedinţa oficială a ţarului, dar 
Nikolai nu locuia aici, prefera castelul său retras de la ţară, 
Aleksandru, aflat la douăzeci de mile de orăşelul Ţarskoe Selo - 
Satul Țarului, la fel ca şi castelul îndepărtat de la Sandringham 
al regelui George şi nenumăratele conace de ţară ale 
împăratului, împrăştiate prin toată Germania, cât mai departe 
de Berlin. 

Aristocraţia Petrogradului şoptea că Palatului de Iarnă i se 
potrivea cel mai bine turcoazul pal, pe care îl alesese arhitectul 
Rastrelli şi pe care stăpânitorii Rusiei îl acceptaseră cu plăcere 
vreo sută treizeci de ani, până când venise actualul ţar, şi din 
motive pe care nimeni nu putea să le ghicească, poruncise să 
fie vopsit în roşu. Numai cei cu gusturi sofisticate nu puteau 
înţelege motivele ţarului, susţinea Tamara - îşi aminti brusc 
Ash -, căci ea avea o teorie a ei în privinţa semnificației culorii: 
trupul sfârtecat al bunicului ţarului, Aleksandr. Al II-lea, care 
murise asasinat, fusese dus înapoi, în clădire, după explozia 
bombei, iar ţarul Nikolai, pe atunci un copil, văzuse sângele şi 
carnea strivită, ceea ce îi crease o repulsie faţă de Palatul de 


larnă. La acestea, persoanele simandicoase răspundeau pe 
şoptite - căci astfel de vorbe puteau să te ducă în exil - că ea 
ştia probabil mai bine, din moment ce împărţise patul cu ţarul 
Nikolai. După căsătoria acestuia... 

Ash privi în urmă, spre Fortăreaţa Petru şi Pavel. Ziduri 
groase de granit ce ajungeau până la Neva străjuiau râul şi 
oraşul, apărându-le cu tunuri şi cu o garnizoană uriaşă. şi 
spuse că nu tunurile contau, ci oamenii din spatele lor, care le 
mânuiau. Trupele de rebeli puteau să tragă la fel de bine şi în 
palate, şi împotriva revoluţionarilor sau invadatorilor. 

În apropierea fortăreței se aflau mai multe vile, printre care 
şi aceea a Tamarei. 

O 

Ambasada americană ocupa o clădire oarecare, amplasată 
între două blocuri de locuințe de pe strada Forştadskaia, pe 
care se mai aflau nişte cazărmi ale armatei, câteva ceainării şi 
un depozit de cărbune. Catherine privea firmele magazinelor 
picturi reprezentând ghete,  degetare, asparagus, care 
lămureau clientela analfabetă în privinţa mărfurilor ce se 
vindeau înăuntru. 

— Tata mi-a scris că a închiriat o casă mult mai confortabilă. 
O să ne mutăm cât de curând, spuse Catherine. 

Ash îi oferi braţul ca să coboare în faţa uşii modeste de la 
intrare. Ambasada îşi avea sediul într-o clădire mică, cu două 
etaje, al cărei aspect era uşor înviorat de cele câteva steaguri 
arborate la intrare. În faţa ambasadei patrula detaşamentul de 
gardă al Marinei care luă imediat poziţie de drepţi în momentul 
în care sergentul văzu alarmat că din sanie îşi face apariţia un 
comandor plin. Cu toate acestea, portarul rus care se rezema 
de uşă şi cei câţiva hamali gheboşi în preajma lui alungară şi 
cea mai vagă impresie de grandoare pe care ar fi putut s-o lase. 
Ash nu putu să-şi reprime un zâmbet, văzând privirile 
admirative pe care le aruncau marinarii. Aceştia arătau, într-un 
mod de-a dreptul alarmant, ca nişte băieţi cărora le e dor de 
casă şi se bucură să vadă o fată frumoasă din America. 

Printr-un fel de comunicaţie invizibilă, foaierul ambasadei se 
umplu rapid de tineri secretari, funcţionari de la cifru şi ofiţeri 
inferiori. Catherine îşi inspecta noul teritoriu ca o ducesă care 
se întoarce acasă. 

Ambasadorul Anthony Hazzard veni în goană, scuzându-se 


pentru întârziere şi trecându-şi nervos mâna prin părul cărunt. 
Catherine îi încolăci gâtul cu braţele şi îl îmbrăţişă strâns, apoi, 
în timp ce el încerca să-i prezinte pe ceilalţi bărbaţi de faţă, îl 
trase după ea ca să-i facă cunoştinţă cu Ash. După părerea 
comandorului, Hazzard nu semăna prea mult cu imaginea 
aceea de plutocrat pe care şi-o făcuse despre el. Ambasadorul 
îşi trecea mereu mâna prin păr, părea extenuat şi de-a dreptul 
buimăcit. După toate aparențele, Petrogradul era ceva mai 
complicat decât Columbus. 

li strânse mâna lui Ash şi îi mulţumi că i-o adusese pe 
Catherine, îl salută pe Andrew, care îşi privea resemnat rivalii 
şi încercă să-l învioreze făcându-i cu ochiul şi spunându-i: 

— Sunt o mulţime de oameni de afaceri ruşi care abia 
aşteaptă să-l cunoască pe nepotul meu preferat. 

La un moment dat, Hazzard îl invită pe Ash în biroul său. 
Comandorul începu să deschidă valiza diplomatică, dar 
Hazzard o dădu la o parte. 

— Ce naiba s-a întâmplat în tren? 

— Naţionaliştii finlandezi, din câte am putut să-mi dau 
seama, răspunse Ash. Au mai atacat şi alte trenuri? 

— Acesta e primul, din câte ştiu eu - evident, ruşilor nu le 
prea place să recunoască atunci când se întâmplă aşa ceva - 
dar de ce te-au vizat tocmai pe dumneata, domnule comandor? 
Pentru ce naiba te-au înhăţat tocmai pe dumneata? 

Ca majoritatea afaceriştilor pe care îi cunoştea, Hazzard 
avea o singură idee în cap şi era greu să-i abaţi atenţia în altă 
parte. Încercă din nou: 

— Poate că ştiau că am o scrisoare de liberă trecere din 
partea ambasadorului rus şi au presupus că sunt o persoană 
mult mai importantă decât în realitate mai ales că o însoţeam 
pe fiica dumneavoastră. 

— O, Dumnezeule, dacă o răpeau pe Catherine? 

Ash îl lăsă puţin să-şi frământe creierii cu întrebarea aceasta, 
după care adăugă: 

— Nu cumva asta înseamnă că ţarul a început să piardă 
controlul în ţară? 

— Naiba să mă ia dacă ştiu. Presupun că acesta este genul de 
întrebări pe care te-a trimis Page să le rezolvi. 

— Cam aşa ceva, domnule ambasador. 

— Ei bine... am să-ţi spun ceva: n-are niciun rost să pretind 


faţă de dumneata că sunt un diplomat profesionist, după cum 
nici dumneata n-are rost să spui asta tuturor. 

— Bineînţeles că nu, domnule. Apreciez sinceritatea 
dumneavoastră. 

— Ei bine, nu prea ştiu ce are de gând ţarul, nici guvernul 
lui. Dar dacă faci o plimbare prin oraş ai să vezi că oamenii mor 
de foame. Şi de frig. Ai văzut asta? 

Hazzard se ridică şi îl conduse pe Ash spre ferestrele înalte 
din spatele biroului. li făcu semn să se uite în josul străzii. 

— Vezi magazinele astea? Desenele acelea mici arată ce vând 
- pâine, legume, gaz. Asta cu legume n-a mai fost deschis din 
octombrie, brutăria funcţionează cam de două ori pe 
săptămână. De la ora şase dimineaţa femeile se aşază la coadă 
în frig. Vezi femeile alea cu găleți în mâini? Au aşteptat toată 
dimineaţa să vină gazul. Aşadar, nu ştiu ce face ţarul, dar un 
lucru e clar: dacă s-ar întâmpla aşa ceva la Columbus, Ohio, 
oamenii n-ar sta prea mult cu braţele încrucişate. 

— Înţeleg... 

— Mă îndoiesc, domnule comandor, încă nu înţelegi pe 
deplin. 

Ambasadorul închise geamul şi se aşeză pe scaun. 

— Şi acesta este unul dintre cele mai bune cartiere din oraş. 
Dar ce se întâmplă în cartierele muncitoreşti? În mod sigur, 
copiii mor de foame. Poţi să-ţi imaginezi aşa ceva? Probabil că 
de asta sunt şi atât de multe greve. Îţi dai seama? Greve în plin 
război! 

— Care este atitudinea oamenilor faţă de război? întrebă Ash. 

— Toţi au fost teribil de emoţionaţi când generalul Brusilov a 
început să-i bată pe austrieci. Se credea că va ajunge la Berlin. 
Dar până la urmă, ruşii n-au făcut decât să-i păcălească pe 
români şi să-i pună să declare război Germaniei, iar nemţii i-au 
bătut măr în două săptămâni. Aici, nimeni nu se sinchiseşte cu 
adevărat de război - ascultă, sper ca asta să rămână între 
dumneata, mine şi Page. Eu am fost trimis aici ca să negociez 
tratate comerciale, şi Departamentul de Stat nu doreşte să 
audă veşti proaste de la ambasadorii recent numiţi. Nu fac 
decât să-ţi împărtăşesc impresiile mele personale, indiferent de 
valoarea lor. 

— Mulţumesc. Tocmai de aceea m-a trimis ambasadorul 
Page. Este îngrijorat la gândul că Germania ar comite vreun act 


de provocare, care ar forţa Statele Unite să intre în război şi să 
provoace astfel prăbuşirea frontului rusesc. 

— Poporul american nu va lupta pentru ţarul Rusiei, domnule 
comandor. Mă pricep bine la politica americană. Nu vor lupta 
niciodată pentru ţar. Şi puţin îmi pasă de ce face Germania. 

— Am auzit zvonuri, spuse Ash ca din întâmplare, despre 
pregătirea unei lovituri de stat. 

— Dacă zvonurile ar fi lemn de foc, nu s-ar mai resimţi lipsa 
combustibilului; în fiecare an se vorbeşte despre iminenta unei 
lovituri de stat. Într-o seară, o mână de nobili şi prietenele lor 
fac un chef şi a doua zi de dimineaţă oraşul ştie că au discutat 
despre regimentele care li se vor alătura în complot. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— N-au fost decât vorbe goale. Se pălăvrăgeşte foarte mult în 
oraşul acesta, domnule comandor. E greu de spus ce e 
adevărat. Hazzard îşi trecu mâna prin păr. Se pare că unul 
dintre Marii Duci pune ceva la cale împreună cu prietena lui, o 
balerină... 

— Cine anume? întrebă Ash speriat de răspunsul pe care 
urma să-l audă. 

— Nu ştiu, aşa am auzit. 

Mai existau şi alte dansatoare prietene cu Mari Duci, dar Ash 
avea un presentiment sinistru că era vorba de Tamara şi lucrul 
acesta îl înspăimânta. Complotul împotriva ţarului se pedepsea 
cu moartea. Dacă ar fi prinşi, Valeri ar fi numai exilat, dar pe ea 
fără îndoială ar aştepta-o moartea prin spânzurătoare. 

— Şi cum reacţionează ţarul la toate acestea? 

— Arăta foarte bine când i-am prezentat scrisorile de 
acreditare. Mi s-a părut un om deosebit de drăguţ. Vorbeşte 
fluent englezeşte. 

— O să se întoarcă la Petrograd de Crăciun? 

— N-am nici cea mai mică idee. Obişnuia să primească corpul 
diplomatic de Anul Nou - al lor, nu al nostru - dar se spune că 
anul trecut a anulat primirea, iar în privinţa acestui an încă nu 
se ştie nimic. În prezent se află la Stavka, la cartierul general al 
armatei, aşa că tot ce ştie personalul meu sunt numai zvonuri. 

— Ce se mai spune despre Rasputin? 

— Aiureli. Se zice că încearcă s-o influenţeze pe țarină ca să 
intervină pe lângă ţar pentru a opri timp de trei zile toate 
trenurile militare. 


— De ce? 

— Ca să transporte alimente şi cărbune în oraşe. Lipsurile 
sunt din ce mai mari. 

— Pare a fi o idee foarte bună. 

— Nu ştiu, însă intervenţia călugărului îi irită pe oameni. E 
greu de spus ce face, în realitate, dar se zvoneşte că e foarte 
activ. Cu toate acestea, mi se pare neverosimil ca un călugăr 
țăran analfabet să-l poată determina pe ţar să facă ceva 
împotriva voinţei sale. 

Ash zâmbi. 

— Ce ţi se pare atât de amuzant, domnule comandor? 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule ambasador. Mă gândeam 
cât de încântat ar fi domnul ambasador Page dacă aş putea 
obţine o audienţă la ţar - ştiţi, să-i pun câteva întrebări, în 
particular. 

— Îţi urez noroc... Singurii străini despre care ştiu eu că pot 
să stea de vorbă cu el sunt ambasadorii Franţei şi ai Marii 
Britanii, dar aceştia rezidează aici de treizeci de ani. 

— Nu strică să încercăm. 

— Am să înaintez o cerere pe căile obişnuite, dar ultima dată 
a durat şase luni până am obţinut aprobarea. 

_ O 

In sala de recepţie se aflau membrii personalului, însărcinaţii 
cu afaceri, consulul, secretarii unu, doi şi trei, precum şi 
ataşaţii militari şi navali. Pe unii dintre ei, Ash îi cunoştea vag. 
Căldura cu care fu întâmpinat sugera că majoritatea membrilor 
personalului considerau că slujesc într-un avanpost foarte 
ciudat şi îndepărtat. În mijlocul încăperii se afla un brad de 
Crăciun, ca un totem prietenos. 

După dejun, Ash îi prezentă ambasadorului scrisorile 
personale din partea domnului Walter Hines Page şi un teanc 
de memorii pentru personalul lui Hazzard. In timp ce-şi golea 
valiza diplomatică, Hazzard îl întrebă: 

— Cum s-a comportat Catherine în timpul călătoriei? 

— Fiica dumneavoastră este o tânără adorabilă. 

— E un copil. Dacă nu era aşa de deşteaptă şi-ar fi continuat 
studiile liceale. 

— Petrogradul admiră femeile tinere şi fermecătoare, 
domnule ambasador. Va fi o adevărată revelaţie. 

— Nu ştiu câtă încredere pot avea în ruşi când e vorba de 


asemenea lucruri. Morala cam lasă de dorit în oraşul acesta. 

Ash trecu în biroul ataşatului naval, superiorul lui, cu care nu 
avusese posibilitatea să discute în timpul dejunului, aparent ca 
să-i facă o vizită de curtoazie. Însă imediat ce căpitanul îi ură 
bun venit la bord, Ash îi aminti că se afla la Petrograd din 
ordinul ambasadorului Page şi trecu la afaceri, cerându-i 
ajutorul. 

— Am nevoie de un permis ca să pot vizita Cartierul General 
al ţarului de la Moghilev. 

— Stavka, spuse căpitanul. O să-l rog pe maiorul Sheppard, 
ataşatul militar, să facă asta pentru dumneata. Ambasadorul 
Page doreşte un raport al marinei asupra felului cum merg 
treburile în armata rusă? 

— Ce doreşte Page, aia fac, răspunse Ash zâmbind, ca şi când 
ar fi împărtăşit atitudinea condescendentă a militarilor faţă de 
corpul diplomatic. 

Un funcţionar veni după Ash, în biroul căpitanului: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule căpitan Hamilton, dar 
domnul Hazzard pleacă la hotel şi întreabă dacă domnul 
comandor Ash nu vrea să ia un taxi împreună cu el. 

Ash fu de acord, surprins de faptul că Andrew nu plecase de 
unul singur. Îşi luă rămas bun de la căpitanul Hamilton, îi 
promise să revină cât de curând şi îi ceru un al doilea serviciu. 

— Puteţi să-mi faceţi rost de un permis ca să vizitez baza 
britanică de la Reval? 

— Presupun că da. Dar ce doreşti să faci acolo? 

Ash începu să-i explice, dar ataşatul ridică din umeri şi îi 
promise că-i va face rost de un permis: 


Nevski Prospekt, un bulevard lung de două mile, plin de 
magazine şi împodobit vesel cu ocazia Crăciunului rusesc 
reprezenta pentru Petrograd ceea ce era Bulevardul Cinci 
pentru New York. Tocmai începea să se anime în acel amurg 
timpuriu de iarnă. Mii de ofiţeri în uniforme multicolore se 
plimbau pe trotuarele largi - erau aşa de mulţi, încât Ash îşi 
puse întrebarea oare cine mai luptă pe front. Ruşi, francezi, 
englezi, români şi polonezi admirau vitrinele, în compania unor 
femei  înveşmântate în blănuri elegante, fiind urmate 
îndeaproape de servitori cu pachete în mâini. Lui Ash îi 
sugerau un scenariu coregrafic cu titlul „Oraşul în război”. 


— Uite acolo! spuse Andrew - Compania de maşini de cusut 
Singer. 'Ţi-am spus eu că am început, să pătrundem pe piaţa 
rusească. 

Transportul motorizat, la fel ca şi la Londra şi la Paris, fusese 
redus din cauza lipsei de combustibil şi peste tot se vedeau cai, 
trăgând elegantele trăsuri Jihaci şi o mulţime de alte mijloace 
de transport particulare - sănii cu două locuri pentru nevestele 
comerciantilor, troici rapide şi caleştile închise ale aristocrației, 
cu vizitiu şi valet în livrea. 

Oamenii obişnuiţi călătoreau în tramvaiele recent introduse 
şi care se înmulţiseră faţă de ultima oară când fusese Ash la 
Petrpgrad. Acum circulau prin tot oraşul, după cum susţinea 
ghidul lui Baedecker, chiar şi peste râul Neva când acesta 
îngheţa bine, aşa cum avea să se întâmple peste o săptămână 
sau două. 

La capătul dinspre vest al Bulevardului Nevski se întindea pe 
o suprafaţă de câteva zeci de metri de-a lungul malului râului, 
impunătoarea clădire zugrăvită în alb a Amiralității, centrul 
administrativ al celor patru flote ale Marinei Militare. Vizavi de 
ea, de partea cealaltă a unei pieţe uriaşe, se înălța clădirea 
roşie mohorâtă a Palatului de Iarnă. Mujicii - ţăranii ruşi - 
aruncau zăpada de pe acoperişurile lui plate. 

Trecură pe lângă Amiralitate - centrul oraşului de unde 
porneau toate celelalte străzi, - pe lângă domul şi coloanele 
Catedralei Sf. Isac şi apoi pătrunseră într-o piaţetă plină cu 
lemn de foc. În faţa unui mic palat se afla hotelul lui Ash, 
Astoria, o clădire nouă, cu cinci etaje. Alături se găsea clădirea 
abandonată a ambasadei germane. Impunătoarea ei faţadă de 
piatră era zmângălită cu lozinci, iar uşile şi ferestrele fuseseră 
smulse de ruşii furioşi în vara anului 1914. 

Coborând din maşină, Ash zări două femei bătrâne care 
încercau să se apropie pe furiş de o stivă de lemne. Un soldat 
alergă imediat spre ele cu puşca în mână, şi femeile dispărură 
pe o alee. 

În biroul Recepţiei fusese afişat un anunţ în cinci limbi: NU 
AVEM CAMERE. 

Un funcţionar discuta în franceză cu un ofiţer francez, 
explicându-i că nu aveau nicio cameră în tot hotelul. Altul 
explica acelaşi lucru unui om de afaceri englez, iar al treilea 
încerca să domolească un român furios. Andrew îşi făcu loc 


printre ei şi anunţă că ambasadorul american îi rezervase un 
apartament. Directorul adjunct veni imediat zâmbind. 

Ash reţinuse o cameră de la Londra, prin telegraf, dar 
funcţionarii nu aveau nimic notat. Ash le arătă confirmarea 
primită din partea hotelului; funcţionarii se scuzară, însă nu-i 
puteau oferi nicio cameră. 

— Intenţionez să rămân o lună sau două, spuse Ash, 
strecurându-i omului în mână un sovereign britanic - o 
adevărată avere, dar merita. Funcţionarul refuză însă bacşişul. 

— Monsieur, aş dori să vă servesc, dar nu am decât o camera 
sub streaşină şi e cam friguroasă. 

— S-o văd! 

Hotelul Astoria avea şi ascensor electric, o instalație nostimă 
care făcea să urce un fel de colivie deschisă. Andrew Hazzard 
cobori la etajul al doilea şi fu condus spre apartamentul lui. In 
holuri erau aşezate paturi de campanie. Ajunşi sus, mai urcară 
câteva trepte. Camera nu depăşea dimensiunile unui dulap, 
avea o singură fereastră micuță şi era rece ca un mormânt. 

— Nu, spuse Ash, trebuie să găsesc ceva mai bun. 

La Petrograd, ierarhia socială era respectată cu foarte mare 
stricteţe; oamenii conştienţi de rangul şi bunăstarea lor n-ar fi 
luat în serios un om care locuia într-un astfel de dulap, atunci 
când ar fi cerut să-l vadă pe ţar. 

Intors jos, la Recepție, fu surprins să-l vadă pe Andrew 
Hazzard roşu la faţă şi urlând furios: 

— Este apartamentul meu. Nu puteţi să mă daţi afară. 

— S-a comis o greşeală teribilă, Monsieur Hazzard. Ne cerem 
scuze. O să vedem ce putem face pentru dumneavoastră mâine; 
deocamdată vă putem oferi o cămăruţă foarte drăguță la etajul 
de sus. Numai câteva trepte de urcat de la ascensor. 

Directorul se întoarse apoi spre Ash, zâmbind larg: 

— Poftiţi, domnule comandor Ash. Sper să ne scuzaţi că v-am 
făcut să aşteptaţi. Apartamentul dumneavoastră este gata. 

Andrew se făcuse stacojiu la faţă. 

— li daţi lui apartamentul meu! 

— Monsieur, este apartamentul dânsului, a fost întotdeauna 
al dânsului şi va fi întotdeauna, atât timp cât se află la 
Petrograd. Pe aici, domnule comandor, vă rog. 

— Cum se explică treaba asta? întrebă Andrew. Tatăl 
Catherine l-a reţinut pentru mine. 


— Am avut noroc, spuse Ash cu un zâmbet larg, întrebându- 
se dacă era vorba chiar de noroc sau de aranjamentele făcute 
de Lordul Exeter pentru a-i asigura maximum de confort. Sau 
poate că vreun agent german trăsese sforile? Naiba să-i ia pe 
toţi! Oricum, se afla într-o situaţie avantajoasă. Era ofiţer 
neutru al unui potenţial aliat puternic al Rusiei. Putea să se 
adreseze oricând poliţiei ca să ceară ajutor, în timp ce nemţii, 
dacă într-adevăr se aflau acolo trebuiau să acţioneze pe ascuns. 

Chestiunea importantă era ţarul. 

— Am vreun mesaj? 

Funcţionarul îi întinse mai multe plicuri. Ash le luă şi 
traversă holul ca să comande două duzini de trandafiri galbeni 
pentru Tamara. Florăreasa îi răspunse, scuzându-se că mai 
întâi trebuie să verifice ce mai are în depozit. 

— Ştiţi, domnule, transporturile merg foarte greu... 

In timp ce aştepta, Ash deschise plicurile. Signor de la Roca 
şi baroneasa Balmont îl invitau la dineu, în seara următoare. 
Serghei Gladişev şi prinţul Paustovski, partenerii ruşi ai 
prietenului lui, Fasquelle, îl rugau să le telefoneze când 
soseşte. Ash presupunea că unul din aceşti oameni ar putea să-l 
ajute să obţină mai repede o audienţă la ţar. 

Un anume Vadim Mihailov îşi lăsase cartea de vizită, pe 
versoul căreia scrisese: „Fiica mea vitregă, Vera Sedovina, mi-a 
scris că aţi dori să stăm de vorba”. Pianistul. Da, chiar că ar 
vrea să discute cu el despre o sumedenie de lucruri. Inclusiv 
despre data întoarcerii fiicei sale. 

Ultima scrisoare îi fusese expediată de cavalerul François 
Roland. Adresa tipărită era Hotel Europa, iar pe spate prietenul 
său notase adresa Sălii de Scrimă din Petrograd şi ora - mâine 
dimineaţă. Aflat aici de o săptămână, cu siguranţă că 
dansatorul francez va putea să-i spună mult mai multe despre 
societatea din Petrograd decât ambasadorul Hazzard care, în 
alte privinţe, i s-a părut surprinzător de bine informat. 

— Aceştia vă plac, domnule? întrebă florăreasa arătându-i 
mândră trandafirii galbeni. Mademoiselle Tişkova va fi 
încântată. 

Ash rămase cu privirile pierdute la flori. Cu ani în urmă, ori 
de câte ori venea cu o misiune diplomatică în oraşul în care 
dansa Tamara, îşi anunţa sosirea cu trandafiri galbeni. Făcea 
parte din ritualul lor de dragoste. Trandafirii lui, cartea ei de 


vizită ca răspuns şi o sticlă de şampanie Most pusă la rece 
lângă pat. Dar la ce naiba se mai gândea acum... 

— Nu vă mai aduceţi aminte de ei, domnule comandor? 

— Nu, spuse el trist, nu se potrivesc... 


21 


Crima, îşi spuse generalul Ludendorff, în timp ce îi aştepta 
pe asasinii ruşi, asta este ultima armă în războiul total. Sângele 
unei crime corecte, comise în spatele liniilor frontului, va curge 
mai roşu decât acela al unui milion de răniţi în timpul unei 
înaintări fără rost în Ţara Nimănui. Nu avea vreme pentru 
ironie şi cu atât mai puţin pentru teoriile măreţe ale războiului 
- deşi ascensiunea sa rapidă de la obscurul colonel prusac la 
creierul armatei germane îi sugera totuşi că măreţia trebuie să 
ţină pasul cu evenimentele -, dar constatase că moartea omului 
potrivit la momentul potrivit influenţează cursul evenimentelor 
şi tocmai de aceea le făcea curte asasinilor ruşi. 

De exemplu, dacă Ash ar fi murit în Finlanda, ar fi eşuat şi 
complotul împăratului de a încheia pacea pe la spatele Armatei. 
În 1914, asasinarea arhiducelui Ferdinand a grăbit 
evenimentele care îi apropiau de Der Tag. Nu existau oameni 
mari, ci oameni potriviţi la momentul potrivit. 

Ţarul Nikolai nu era nici el un om mare, nici vorbă de aşa 
ceva. Se putea demonstra că e cel mai puţin competent lider 
din lume. Dar unda de şoc provocată de omorârea ţarului, a 
țarinei şi a ciudatului lor călugăr, Rasputin, represiunea 
poliţienească ce ar fi urmat, demoralizarea miniştrilor, care, 
oricum, erau cu moralul la pământ, întărirea mişcărilor 
Revoluţionare - căci revoluționarii vor vedea în asasinarea 
ţarului victoria propriei cauze - toate aceste unde de şoc vor 
sfârşi prin a provoca prăbuşirea guvernului şi implicit a 
armatei. 

Aceste trei asasinate de la Petrograd vor avea un efect mult 
mai puternic decât milioane de morţi de pe front - o versiune 
modernă perversă în cadrul războiului total a unei bătălii 
medievale, foarte asemănătoare cu jocul de şah - omori regele 
şi ai câştigat jocul. Şah şi şah mat. Plănuise mişcarea timp de 
un an. 


Telegraful ţăcănea alături, asemenea unor andrele de 
împletit, transmițând grăbit de la Spa ordine spre front şi 
primind rapoarte de acolo. Tocmai făcuse inspecția obişnuită a 
tranşeelor - de astă dată, în pofida eşecurilor înregistrate pe 
Somme şi la Verdun, poziţiile lui păreau mai puternice. 
Tranşeele erau de o curăţenie remarcabilă, oamenii sănătoşi, în 
pofida vremii de afară, bucătăriile de campanie şi buncărele 
bine luminate şi ordonate, aşa cum numai nişte ofiţeri 
disciplinati ar fi reuşit să le ţină. 

Pe măsură ce iarna înainta, armata trăia mai confortabil pe 
frontul de vest decât civilii care mureau de foame în oraşe. 
Blocada britanică era din ce în ce mai severă, şi lipsa 
alimentelor se reflecta în producţia scăzută - oamenii flămânzi 
munceau mai încet. 

Pe frontul de est lucrurile stăteau mai rău. Ruşii aveau mari 
rezerve de forţă de muncă; imperiul acesta era atât de fecund, 
încât nici disciplina nemţească, nici tunurile Krupp, nici căile 
ferate moderne şi telegraful nu reuşeau să scoată de pe poziţii 
armata lor de nătărăi. Numai o revoluţie le-ar fragmenta 
armata, numai o catastrofă violentă i-ar putea anima pe ruşii 
din oraşe şi i-ar ridica pe soldaţi împotriva ofiţerilor lor din 
tranşee. 

Scânteia? Crima. 

— Sunt aici, domnule general. „Zăpada Roşie”. 

Ludendorff se ridică vioi în picioare, uitând, din cauza 
emoţiei, să-şi mai netezească tunica pentru a-şi acoperi cutele 
de grăsime de pe burtă. Criminalii lui. Ei îşi numeau acţiunea 
asasinat politic, dar, de fapt, era o crimă, şi lui Ludendorff îi 
plăcea ca lucrurile să fie clare. 

În încăpere intrară doi ofiţeri ruşi. N 

Ludendorff fu surprins de înfăţişarea lor. Ín ciuda tuturor 
rapoartelor detaliate, nu s-ar fi aşteptat ca nişte lideri ai 
mişcării socialiste terorist-revoluţionare intitulate „Zăpada 
Roşie” să arate ca nişte ofiţeri din Gardă, cu ascendență 
nobiliară. Asta şi erau în realitate cei doi fraţi Vladimir şi 
Dmitri Dan. 

Numai în Rusia se poate întâmpla aşa ceva, îşi spuse 
Ludendorff. 

Aveau obrazul bărbierit, mustăți negre extravagante, iar 
părul lor negru era dat cu briantină şi pieptănat cu atâta 


îngrijire de parcă se pregăteau să meargă la bal. Îi strânseră 
mâna generalului cu nonşalanţă, iar dacă fuseseră cumva 
impresionați de cel de-al doilea general comandant al armatei 
germane - sau dacă îl urau - nici Vladimir, nici fratele său mai 
tânăr, Dmitri, nu lăsaseră să se vadă dincolo de zâmbetul lor 
fermecător. 

Ludendorff eră dezorientat. Oare de ce o luaseră aceşti nobili 
pe o cale greşită? După toate aparențele, reprezentau floarea 
societăţii ruse. li văzuse luptând pe Frontul de Est, erau 
oameni viteji... ce se întâmplase cu ei? Desigur, răspunsul îl 
constituia boala specific rusească - o combinaţie orientală 
cumplită între fatalism şi imoralitate. O plagă ce n-avea voie să 
se răspândească în Germania. 

Dar acesta nu reprezenta un motiv de îngrijorare în 
momentul de faţă. Important era numai faptul că Vladimir şi 
Dmitri aveau mult mai multe şanse să-l asasineze pe ţarul 
Rusiei decât toţi ucigaşii pe care îi trimisese mai înainte armata 
germană. Mulţi dintre ei nici nu reuşiseră să treacă graniţa. Cei 
din „Zăpada Roşie” erau mai bine organizaţi, comunicau cu 
celulele lor din interiorul Rusiei prin telegrame codificate 
expediate pe adresa unor firme comerciale fantomă pentru a 
evita cenzura şi aveau reprezentanţe în sânul societăţii înalte, 
cum era cazul fraţilor Dan, care puteau ajunge chiar în 
anturajul ţarului. 

— Cum veţi intra în Rusia? întrebă Ludendorff. 

— Aşa cum i-am raportat subordonatului dumneavoastră, îi 
răspunse Vladimir. Am staționat temporar în Franţa cu o 
unitate de puşcaşi detaşată acolo. Vom reveni prin Elveţia şi 
apoi ne vom întoarce acasă pe calea obişnuită, cu vaporul şi cu 
trenul. Acolo îmi voi lua în primire noul post din cadrul Gărzii 
Palatului de Iarnă din Petrograd, iar Dmitri îşi va ocupa vechiul 
lui post din suita ţarului. 

— Vei călători împreună cu ţarul? întrebă Ludendorff. 

— Nu chiar cu el. De regulă, cu cel de-al doilea tren, dar 
oricum, foarte aproape, zâmbi Vladimir ciufulindu-i părul lui 
Dmitri ca şi când, el şi fratele lui ar fi venit acasă în vacanţă şi 
s-ar fi întâlnit cu unchiul lor preferat. 

— Şi dacă ţarul nu va pleca în nicio călătorie? 

— Voi încerca să-l interceptez în timpul uneia din plimbările 
lui de după-amiază, de la Stavka, spuse Dmitri foarte serios. 


— Şi în cazul în care nu se va duce la Stavka? 

— Voi fi încartiruit în 'Ţarskoe Selp, foarte aproape de palatul 
Alexandru. 

— Bun. Ludendorff se întoarse spre Vladimir. Cât de aproape 
vei fi dumneata de țarină? 

— În ceea ce mă priveşte, am făcut mai multe cereri pentru a 
fi transferat la Ţarskoe Selo, acolo unde locuiesc Maiestăţile 
lor. Voi folosi o parte din aurul dumneavoastră pentru a mitui 
pe cine trebuie. 

Ludendorff privi direct în ochii lui Vladimir: 

— Eşti sigur că poţi s-o ucizi pe țarină? 

— Da. 

— O femeie? 

— Pentru jumătate de milion de mărci în aur aş fi în stare să-l 
ucid şi pe Dumnezeu. 

— Dar dumneata? Eşti sigur că vei putea să-l ucizi pe ţar 
când vei fi faţă-n faţă cu el? 

Dmitri răspunse simplu: 

— Da, sunt sigur. 

Şi Ludendorff îl crezu, remarcând că nu făcuse nicio aluzie la 
cealaltă jumătate de milion de mărci în aur. Vladimir părea 
interesat mai mult de bani decât de revoluţie, îşi zise 
Ludendorff. Şi se temea să omoare o femeie. Dar o va face. 

— Şi cine îl va ucide pe călugărul Rasputin? 

— Am lăsat aceasta în sarcina camarazilor noştri care se află 
deja la Petrograd. Se pune problema să încurajăm anumiţi 
oameni, fără a-i alerta, pentru a ne atinge propriile țeluri. 

— Nu înţeleg. 

Vladimir Dan începu să explice, dar fratele lui i-o reteză 
scurt: 

— Oamenii cei mai potriviţi pentru a-l ucide pe Rasputin vor 
fi ei înşişi ucişi după revoluţie. Este vorba de monarhişti şi de 
cei de dreapta. 

Ludendorff era un bărbat deosebit de ambițios şi aprecia în 
mod special intrigile, dar tot nu reuşea să înţeleagă cum aveau 
de gând să-l lichideze pe Rasputin. 

— Am senzaţia că nu vă străduiţi îndeajuns să-l ucideţi pe 
călugăr, spuse el. Nu v-am oferit suficient aur? 

— Rasputin va muri primul, promise Dmitri. 

— Da... el este ţinta cea mai uşor de atins, dar timpul ne 


presează. 

Era convins că asasinatele vor provoca represalii din partea 
poliţiei, şi acestea la rândul lor, vor genera demonstraţii de 
stradă în oraşele ruse şi vor zdruncina guvernul. Rasputin va 
marca începutul degringoladei. Apoi, când fraţii Dan îl vor 
ucide pe ţar şi pe țarină, Rusia va exploda. Dar el nu putea să 
aştepte două sau trei luni până să fie ucis ţarul, în condiţiile 
acestei blocade care îi sugruma propriile oraşe. Trebuia să 
înceapă mai curând cu Rasputin. 

Vladimir zâmbi: 

— Aţi putea să dublaţi preţul dacă Rasputin moare, să 
zicem... într-o săptămână? 

— Bineînţeles, zise Ludendorff. Daţi-i drumul. Vladimir 
zâmbi, şi Ludendorff bănui că-l trăseseră pe sfoară. Fără 
îndoială, planul asasinării se afla deja într-un stadiu avansat. 
Aghiotantul lui se năpusti în birou. Ludendorff se întoarse 
furios spre el, revărsându-şi furia provocată de ruşi asupra 
propriului ofiţer care ignoră însă ordinul de a ieşi din încăpere, 
se aplecă peste scaunul lui şi îi şopti: 

— Ash a scăpat. 

Aghiotantul aruncă o privire spre cei doi ruşi şi îşi apropie şi 
mai mult buzele de urechea generalului. 

— Este la Petrograd. 

— Să fie împuşcat ofiţerul care a primit această însărcinare, 
spuse Ludendorff suficient de tare pentru ca cei doi fraţi Dan să 
audă. Şi să ţină minte. 

Aghiotantul se aplecă din nou supărător de aproape şi şopti: 

— Se pare că a făcut chiar Ash lucrul acesta, în timp ce 
evada. 

Ludendorff se uită la cei doi ofiţeri care şedeau comod, de 
parcă s-ar fi aflat la clubul lor. 

— „Zăpada Roşie” ar fi interesată să mai câştige încă o sută 
de mii de mărci în aur? 

Vladimir voi să ştie în ce condiţii. 

— Este un  locotenent-comandor al Marinei Militare 
Americane pe nume Kenneth Ash. 

— Comandor, îl corectă aghiotantul. A fost avansat. 

— Presupun că ştii şi unde locuieşte? 

— La hotel Astoria din Petrograd. 

— O sută de mii de mărci în aur, spuse Vladimir. O rezolv în 


drum spre casă, de la tren. 

— Nu, spuse Dmitri cu faţa albă, împietrită. 

— De ce nu? întrebă Vladimir. 

— Asta e crimă. 

Ludendorff îi privi pe cei doi tineri ruşi aproape nevenindu-i 
să-şi creadă urechilor. 

— Şi ce consideraţi că este uciderea ţarului, a țarinei şi a lui 
Rasputin? 

— Revoluţie. 

Ludendorff rămase o clipa tăcut, studiindu-l pe Dmitri, cel 
atât de sobru. Se gândea să inventeze o poveste despre Ash, 
cum că ar contrarevoluţionar, dar fraţii Dan erau prea 
inteligenţi şi îşi dădu seama că el nu înţelege motivul urii lor 
smintite. Aghiotantul lui avusese nevoie de vreo douăzeci de 
minute ca să-i explice diferenţa dintre revoluționarii socialişti şi 
bolşevici, şi tot nu era sigur că înţelesese. Însă Vladimir îi veni 
în ajutor. 

— Dmitri, spuse el, punând mâinile pe umerii fratelui său, o 
sută de mii de mărci în aur în seiful „Zăpezii Roşii” din Elveţia 
înseamnă arme, alimente şi medicamente. S-ar putea să avem 
nevoie de câteva luni ca să-i ucidem pe ţar şi pe țarină, dar 
acest Ash este o pradă uşoară... Dmitri, noi, „Zăpada Roşie”, 
avem nevoie de bani. 

— Vă plătim două sute de mii de mărci pentru Ash, licită 
Ludendorff. 

— Auzi? întrebă Vladimir. Două sute de mii. 

— Aud, frate. Dmitri se trase într-o parte, privi hărţile de pe 
pereţi şi, în cele din urmă, încuviinţă fără tragere de inimă. 

— Când? întrebă Ludendorff. Nu pot aştepta două luni. Nu 
pot aştepta nici măcar până vă întoarceţi în Rusia. Treaba asta 
trebuie făcut acum. 

— Vom telegrafia mâine dimineaţă din Elveţia. Ash va muri 
înaintea lui Rasputin. Puteţi fi sigur. 


22 


Strălucind ca ochiul unei păsări de pradă, un vârf de oţel îl 
căuta pe Ash. Se retrase, dar punctul îl urmă. Atacă - punctul 
se învârti perfid trasând un evantai de oţel impenetrabil, ca o 
elice de avion. Ash fentă - punctul aşteptă, nemişcat, 
batjocoritor. Atacă din nou, cercul reapăru. 

— Relaxează-te. 

Ash ţinea floreta prea strâns. Lăsă priza ceva mai moale, îşi 
studie poziţia şi îşi relaxă piciorul drept care devenise rigid, 
apoi îşi ridică garda care începuse să coboare. 

— Bun. Atacă. 

Ash trecu peste dunga tricoului de pânză al adversarului, 
repezindu-şi trupul cu o miime de secundă mai devreme decât 
ar fi trebuit ca să gândească mişcarea. 

— Touché. 

François Roland îşi scoase grațios masca cu un zâmbet şi îşi 
puse floreta sub braţul stâng. 

— Excelent. 

Ash îşi scoase şi el masca. Tricoul de pânză îi era leoarcă de 
transpiraţie, ca de altfel întreg echipamentul de scrimă. Roland 
îl făcuse să muncească serios, dar Ash zâmbea, pentru că 
reuşise să străpungă garda maestrului său. 

— Mulţumesc. 

— Ţi-ai păstrat viteza de reacţie, Kenneth, nu ştiu cum ai 
reuşit, pentru că este clar că nu ţi-ai mai antrenat de mult 
plămânii. 

— Îmi pare rău, dar n-am exersat deloc în ultima vreme. Cu 
toate călătoriile astea... 

— Se vede. Îmi dai voie să-ţi amintesc că în orice oraş din 
Europa există o sală de scrimă? Şi ochiul ţi s-a lenevit. Cât timp 
stai la Petrograd vreau să vii în fiecare zi la sală. Trebuie să-ţi 
recapeţi acuitatea vizuală. Dacă nu mai poţi aprecia corect 
distanţele eşti pierdut. 

Vorbeau englezeşte la cererea lui Roland, aceasta fiind 
singura plată pe care francezul accepta s-o primească de la Ash 
pentru nişte lecţii de scrimă pe care, de regulă, numai cei 
foarte bogaţi puteau să şi le permită. 

— Trebuie să apreciezi foarte corect distanţele ca să ştii cât 
de mult trebuie să fandezi piciorul şi cât de aproape poţi să-l 


laşi pe adversar să ajungă. Da? 
— Da. Mai avem timp pentru încă un asalt? 
— Nu. Baronul Zlota este un om punctual, pentru un rus. 
O 

Sora baronului Alexei Zlota era doamnă de onoare a Marii 
Ducese Elisabeta, sora țarinei Alexandra. Mare amator de balet 
şi comentator ocazional de dans - fără să aibă deloc stofă după 
părerea lui Roland - baronul fusese de acord să se întâlnească 
cu Ash la cererea lui Roland. Ash depusese deja o cerere de 
audienţă la ţarul Nikolai pe canalele oficiale, prin ambasada 
americană, în ciuda avertismentului lui Hazzard că ar putea să 
dureze șase luni şi încerca acum acelaşi lucru şi pe alte căi. 
Hazzard îi promisese să-l includă printre membrii delegaţiei 
ambasadei dacă ţarul se hotăra să primească corpul diplomatic 
cu ocazia Anului Nou, dar până atunci mai erau două săptămâni 
şi probabilitatea părea destul de mică. O audienţă la țarină ar fi 
fost ceva mai accesibilă şi Ash plănuise diferite modalităţi de 
abordare. 

Roland îi era de mare ajutor. Ash nu-i spusese motivul pentru 
care avea nevoie de aceste audienţe regale, şi francezul nu 
insistase să afle, deşi îşi dădea clar seama că era vorba de ceva 
mai mult decât de o simplă misiune de informare pentru 
ambasadorul de la Londra. Atentatul nereuşit de la Paris îl 
lămurise în această privinţă. Acum, în timp ce mergeau pe jos 
de la sala de scrimă la sediul Societăţii de dans, Ash spuse: 

— Germanii m-au atacat din nou, în tren. 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— Am fugit. 

— Ah! Un ah însoţit de ridicarea expresivă din sprâncene 
reprezenta modul în care Roland punea capăt unei discuţii 
neplăcute. 

— Erau vreo doisprezece - finlandezi dezertori, înarmaţi cu o 
puşcă mitralieră şi o grenadă cu clor, spuse Ash. 

— Sunt convins că ai fost la înălţimea situaţiei, spuse Roland 
pe un ton care lăsa să se înţeleagă cât se poate de clar că 
schimbul de împuşcături cu agenţii de la Paris fusese un 
răspuns mult mai interesant decât fuga. Ash renunţă să 
dezvolte subiectul. 

Roland era un perfecţionist. Înalt şi zvelt, respecta 
frumuseţea, talentul, curajul şi foarte puţine alte lucruri. In 


legătură cu braţul stâng pe care şi-l pierduse la Verdun, 
recunoscuse faţă de Ash într-un moment de mare sinceritate că 
se temuse foarte tare să nu arate urât cu o mânecă goală. 
Pierderea nu avu niciun efect asupra fenomenalului său talent 
de scrimer. Mergând acum de-a lungul râului cu malurile pline 
de palate, Ash observă că ceea ce le făcea pe femei să întoarcă 
de fiecare dată capul după el era chipul lui frumos, şi nu 
mâneca goală. 

— În rest, călătoria a fost plăcută? 

Ash îi răspunse afirmativ. 

— Şi fiica ambasadorului american? Am văzut-o ieri-seară la 
o mică recepţie. O adevărată frumuseţe, cel puţin de la 
distanţă. 

— Ei bine, de aproape are doi ochi albaştri capabili să facă să 
deraieze un tren. 

— Are mâini foarte frumoase. 

— Da, mici, foarte frumoase. 

— Şi reacţia ta? Pe toată durata călătoriei lungi cu trenul? 

— Aceea a unui gentleman care, evident, greşeşte... 

— Sigur că te-ai simţit ispitit. 

— Nici prin gând nu mi-a trecut. 

— Nu cumva are un frăţior? 

— Nu, numai un văr antipatic. 

— Ah. 

Singurul duel la care participase Roland - îndemânarea, după 
părerea lui fiind mai palpitantă decât uciderea - fusese 
provocat de un individ suficient de nesăbuit ca să-şi permită să- 
l insulte pe campionul Franţei la floretă, numindu-l homosexual. 
Dar cu câţiva prieteni apropiaţi ca Ash, francezului îi plăcea 
uneori să discute despre preferinţele lui sexuale. Odată, la 
sfârşitul unei nopţi lungi, petrecută la Paris, cu brandy, îl 
întrebase pe Ash direct, în faţă, dacă se jenează să fie prieten 
cu el, iar Ash închisese subiectul cu observaţia că puţinii 
oameni suficient de norocoşi să afle ce înseamnă cu adevărat 
pasiunea ştiau că aceasta îşi avea regulile sale. 

O 

Baronul Zlota era un omuleţ rotunjor, un fel de plăcinţică pe 
lângă Roland cel sobru şi rigid ca un semn de exclamare. Il 
salută pe Roland cu respectul diletantului faţă de profesionist şi 
pocni sonor din degete când acesta i-l prezentă pe Ash. 


— Îmi amintesc de dumneavoastră. Prietenul Tişkovei. 

— Domnişoara Tişkova m-a onorat, într-adevăr, cu prietenia 
sa, spuse Ash cât se poate de convenţional. Tamara! 
Dumnezeule mare, oare de ce îl mai durea încă? 

Baronul Zlota pipăi după pince-nez, şi-l fixă bine pe nas şi se 
uită la Roland. Ash adăugă precipitat: 

— N-am mai văzut-o dansând de mult. 

Zlota zâmbi înţelegător. 

— Este mai minunată ca oricând. Vă rog, luaţi loc. 

Chelnerii, nemți bătrâni cu tunici albe boţite, se grăbiră să le 
ia comanda. 

— François mi-a spus că doriţi o audienţă la țarină. 

— Am fost rugat să-l informez neoficial pe ambasadorul Page 
de la Londra în legătură cu situaţia din Rusia. Orice ocazie de a 
discuta direct cu Maiestatea sa ar conferi şi mai multă 
autenticitate raportului meu. 

Zlota îl privi din nou pe Frangois Roland, dar sprâncenele lui 
rămâneau nemişcate. 

— Sunt sigur că domnul cavaler Roland v-a explicat că, zilnic, 
sute de oameni cer audienţă la țarină. Bunăvoinţa ei poate avea 
drept rezultat promovarea pe scara socială, lansarea unei 
cariere sau a unei opere de caritate, strângerea fondurilor 
destinate unui spital de război, obţinerea unui post de 
ministru... 

Sprâncenele lui Roland se transformaseră în două vârfuri 
gemene. 

— Nu cred că domnul comandor Ash este în căutarea unui 
post în cabinetul Rusiei. 

— Da, desigur, spuse baronul Zlota, încerc numai să vă explic 
cât este de greu. Ar fi mult mai uşor dacă ar mai fi fost 
prezentat cândva înălţimii sale. 

— Am fost prezentat înălţimii sale ţarul la castelul Balmoral 
cu câţiva ani în urmă şi după aceea, din nou la Berlin, la nunta 
fiicei împăratului. 

— Înţeleg. Intenţionaţi să cereţi o audienţă şi la ţar? 

— Aş dori, dar se află la cartierul general al armatei şi nu ştiu 
dacă e posibil să ajung până acolo. 

— Înţeleg... 

Veniră cocteilurile şi toastară pentru apropiatul sezon de 
balet. 


— Kenneth a văzut-o pe Pavlova dansând la New York acum 
câteva luni. 

— Eu aş vrea să ştiu când are de gând să se întoarcă, mormăi 
Zlota. În afară de Tişkova, nu ne-au mai rămas decât Karsavina 
şi Kcesinska. Şi mai este una nouă, minunată, dar încă foarte 
tânără: Sedovina. 

— Am cunoscut-o la Londra, spuse Ash şi Roland se lumină la 
faţă. Asta era calea pe care trebuia abordat Zlota. Trebuia să 
joace acolo într-o pantomimă. 

Zlota îşi rostogoli ochii în cap. 

— Numai englezii pot să pună o balerină atât de talentată să 
joace într-un spectacol de copii. Sper că o să se întoarcă 
curând. 

— Aşa spunea. 

Conversaţia se mai învârti puţin în jurul bârfelor din lumea 
baletului, însă când Ash şi Roland se pregăteau să părăsească 
clubul, baronul Zlota le promise: 

— Am să vorbesc cu sora mea. Bineînţeles că ea şi înălţimea 
sa Marea Ducesă se află la Moscova, la mănăstirea de 
călugăriţe a înălţimii sale, dar o să telegrafiez imediat... 

Afară ningea. 

— Ei bine? întrebă Roland. 

— Poate că... ce este asta, mănăstirea de călugăriţe a Marii 
Ducese? 

— A fondat un ordin religios propriu după asasinarea soţului 
ei. 

— Oh! 

— Este o femeie foarte rafinată. A comandat uniformele la 
Paris, la o prietenă de-a mea. 

— Oh! 

— Îmi pare rău. Înălţimea sa nu are relaţii intime cu 
croitoreasa. 

O 

Ash mai luă legătura cu un diplomat pe care îl cunoştea de 
mai mulţi ani. Skobelev, un personaj important din conducerea 
Ministerului de Externe, atunci când îl văzuse Ash ultima dată, 
îl primi într-un apartament plin cu lăzi şi cufere. Diplomatul 
supraveghea împachetarea cărţilor din bibliotecă. Avea pe 
birou o frapieră de argint cu o sticlă de şampanie în ea şi părea 
puţin ameţit de băutură. Li oferi un pahar şi lui Ash. 


— Mă bucur să te văd din nou. Am auzit că ai fost avansat 
comandor plin. 

— Ai aflat foarte repede, abia am primit numirea. Skobelev 
zâmbi la auzul acestui compliment. Dar, în fond, informaţiile 
reprezentau genul de marfă cu care făceau troc diplomaţii. 

— Ce te aduce la Petrograd? 

— Guvernul meu mi-a cerut să observ ce se petrece la 
Conferinţa Aliaților. 

Era o minciună mai bună pentru cineva care se afla în miezul 
problemelor, ca Skobelev, şi se baza pe un fapt real. Conferinţa 
fusese programată pentru ianuarie. 

— Neoficial, presupun? 

— Numai dacă între timp nu declarăm război. 

— Ceea ce este puţin probabil, nu-i aşa? întrebă Skobelev. 

— Nu prea, admise Ash. Mă întrebam dacă aş putea să-ţi cer 
o mică favoare. 

— Bineînţeles. 

— Ai putea să-mi aranjezi o întrevedere cu ministrul de 
externe? 

— Neoficială? 

— Bineînţeles, răspunse Ash, gândindu-se la şansele de a-l 
convinge pe ministrul de externe să-l prezinte la Curte. Ar fi 
putut invoca vechile lui legături cu preşedintele Roosevelt. Şi 
ar fi strecurat o aluzie şi la ambasadorul Page. Lucrul cel mai 
dificil era să ajungă la ministrul de externe. Skobelev dădu din 
cap. 

— Aş dori să te pot ajuta, dar, din nefericire, nu mai sunt în 
situaţia de a putea să cer o favoare ministrului de externe. 

— Nu înţeleg. 

— Lucrul acesta e de notorietate publică. În urmă cu câteva 
luni am sărit în ajutorul unei femei care era molestată în loja 
unui club de noapte. L-am alungat pe bărbat cu bastonul şi 
poliţia l-a arestat. Din nefericire pentru mine, omul era 
Rasputin. Mi s-a ordonat să-mi dau demisia din funcţia mea de 
la minister. 

— Dar dumneata... 

— A trebuit să demisionez. Ordinul a venit de la cele mai 
înalte foruri ale Curţii. Tocmai trebuia să plec la Londra, să 
preiau un nou post. În loc de asta, mă retrag la moşia mea din 
Crimeea. Poate că o să-mi scriu memoriile. 


— Dar dumneata nu ai decât patruzeci şi cinci de ani. 

— Şi sunt terminat... li pare rău, n-am cum să te ajut. Ash era 
consternat. Skobelev se număra printre cei mai buni în această 
meserie. Toţi membrii corpului diplomatic nutreau convingerea 
că, într-o zi, va deveni ministru de externe al Rusiei. 

E O 

În seara aceea, Ash luă masa cu prietenul său, colegul 
Signorului Albioni, Signor de la Rocca, şi cu soția bancherului, 
baroneasa Balmont. Aceasta provenea din ținuturile baltice, era 
înaltă şi blondă, de o frumuseţe rece, fiind pasionată doar de 
vânătoare. Valeţii îmbrăcaţi în livreaua purpurie a casei 
Balmont le serviră celor douăzeci şi cinci de oaspeţi un fel de 
mâncare pregătit din rațele împuşcate de baroneasă prin bălțile 
sale în aceeaşi săptămână. 

De la Rocca, foarte vesel şi cât se poate de mândru de soţia 
lui rusoaică, discuta mereu despre război, susţinând în faţa 
oaspeţilor ruşi că armata austriacă dădea semne de slăbiciune, 
nemaireuşind să stăvilească atacurile armatelor italiene. 

Ruşii nu-i acordau prea multă atenţie, discutând mai ales 
despre apropiata deschidere a sezonului de iarnă în societatea 
înaltă, despre balet şi despre ultimele ticăloşii ale lui Rasputin. 
Când de la Rocca se întoarse spre Ash ca să primească o 
confirmare, acesta trebui să se abţină şi să nu-i spună că o 
slăbire a austriecilor ar însemna un adevărat dezastru. Italia şi 
Austria se hărţuiau în trecătorile înalte din munţii aflaţi la 
graniţa dintre cele două ţări. Dar dacă austriecii ar fi slăbit în 
aşa hal, încât ar fi fost nevoiţi să ceară ajutor, aliaţilor lor 
germani, aceştia i-ar fi aruncat pe italieni în apă. 

Când bărbaţii se ridicară ca să-şi fumeze trabucele şi să-şi 
bea coniacul, de la Rocca îl luă deoparte pe Ash: 

— Albioni ne-a rugat, pe mine şi pe baroană, să te ajutăm. 
Despre ce este vorba? 

Ash repetă refrenul cu privire la raportul cerut de 
ambasadorul Page care era, în fond, mult superior 
ambasadorului SUA, în Rusia, un om relativ lipsit de 
experienţă. Undeva, mai sus, pe scara ierarhică, după ce va fi 
ajuns mai aproape de țarină, ar fi putut să schimbe tactica şi să 
recunoască faptul că are un mesaj particular din partea regelui 
George, dar cu cât amâna mai mult momentul acela, cu atât 
avea mai multe şanse de a nu implica Statele Unite în acţiunea 


de înlăturare a ţarului din Petrogradul avid de bârfe. 

O oră mai târziu, când ceilalţi oaspeţi plecaseră, de la Rocca 
şi baroneasa îl invitară în biblioteca lor. După ce Ash îşi repetă 
toată istorioara, baroneasa îi făcu complimente referitoare la 
reputaţia lui şi îl invită la o partidă de vânătoare pe moşia ei 
din apropierea Petrogradului, invitaţie pe care Ash o refuză cu 
regret, după ce îi aruncase o privire lui de la Rocca şi 
înţelesese că italianului nu-i plăcea prea mult ideea de a-şi şti 
soţia singură, la ţară. Avea nevoie de prieteni la curte, nu de 
soţi geloşi. 

Baroneasa primi cu graţie refuzul lui şi reluă subiectul 
audienței la țarină. 

— Pe de-o parte, dumneata eşti prietenul prietenului soţului 
meu Signor Albioni, iar pe de alta, Statele Unite reprezintă un 
potenţial aliat, nu-i aşa? concluziona ea. 

Ash încuviinţă cu precauţie. 

— Ei bine, o să vedem ce putem face. 

În seara aceea, în timp ce se îndrepta spre Hotel Astoria, 
gândindu-se că, probabil, baroneasa n-o să-l ajute pentru că îi 
refuzase invitaţia - îl considerase, în mod greşit, capul familiei 
pe de la Rocca -, Ash observă că era urmărit. Intră direct în 
hotelul Europa şi privi din hol, pe fereastră, afară. Omul părea 
a fi rus. Purta o manta din stofă de lână, o pălărie cu boruri 
largi şi galoşi în picioare, uniforma detectivilor din Rusia, cel 
puţin atunci când urmăreau un ofiţer străin pe Nevski Prospekt. 

Ash ceru portarului să-i comande un taxi şi se duse acasă. 
Politia ţarului urmărea pe toată lumea din când în când, ceea 
ce îi convenea de minune în această călătorie, căci îi asigurau o 
excelentă pază de corp. 

O 

Ash luă micul dejun târziu în dimineaţa următoare cu prinţul 
Igor Paustovski, partenerul de afaceri al prietenului său 
parizian, Fasquelle, importatorul de icre negre. Micul dejun 
reprezenta una din mesele puţin agreate de înalta aristocrație 
rusă, dar prinţul era un mare gurmand şi se bucură să aibă şi o 
companie în timp ce îşi satisfăcea gustul - excentric pentru 
Petrograd. 

— Fasquelle mi-a telegrafiat că vei veni, spuse el cu gura 
plină de ouă şi somon afumat, mânuind de zor o furculiţă eu o 
mână şi făcând semn chelnerilor de la Astoria cu cealaltă. Ash 


nu ştia de unde îşi dobândise comeseanul lui titlul nobiliar, dar 
lăsa mai degrabă impresia unui negustor care contractase o 
căsătorie reuşită sau a unui individ ce-i făcuse un mare serviciu 
ţarului, câştigându-şi astfel un titlu de nobleţe, decât a unei 
persoane cu sânge albastru în vine. 

— Spuneai că vrei să inspectezi ceva. Mai ia, te rog, puţin din 
asta. 

Ash ţinea pasul cu el, gândindu-se că va scăpa de surplusul 
de kilograme la sala de scrimă. Mai avea o lecţie programată cu 
Roland şi ştia cât se poate de bine că trebuie să mai muncească 
vreo câteva zile ca să-şi reintre în formă. Işi repetă povestea şi 
îl rugă să-l ajute ca să capete o audienţă. 

— Bună idee. Mergi chiar la vârf... Ea este cea care conduce 
treburile, cred că ştii. Şi face şi nişte încurcături teribile. Poate 
că n-ar trebui să-ţi spun, dar totul se duce de râpă. Ar trebui ca 
cineva să-l scuture puţin pe ţar, să-l trezească la realitate până 
nu e prea târziu. 

— Cât crezi că va mai putea Rusia să meargă înainte în felul 
acesta? 

— Cine poate şti? 

— Poţi să-mi aranjezi o audienţă la înălţimea sa? 

— O, presupun că da. O să mă ocup de asta chiar azi. 
Important este să ştii cui să te adresezi, să iei legătura cu cine 
trebuie... 

O 

Serghei Gladişev, milionarul moscovit şi un alt partener al lui 
Fasquelle, prietenul parizian al lui Ash, îl primi pe acesta în 
castelul său din Petrograd de pe canalul Moika, la ora 
unsprezece treizeci, evident prea devreme pentru dejun sau 
altă activitate socială, cu excepţia unei scurte întâlniri de 
afaceri. Un valet îl conduse pe Ash printre sălile mari de 
recepţie, placate cu marmură, până la un birou aflat în mare 
dezordine. 

Gladişev moştenise o afacere cu nişte brutării, o adevărată 
mină de aur pe care o dezvoltase în ultimul deceniu de explozie 
industrială, transformând-o într-un imperiu al morilor şi 
depozitelor de faină. Cu câţiva ani înainte de izbucnirea 
războiului, pe când era încă foarte tânăr, intrase în politică. 
Cunoscuse o ascensiune rapidă în cadrul cadeţilor, Partidul 
constituţional democratic, şi avea un cuvânt greu de spus în 


Dumă, aşa-numitul parlament care, teoretic vorbind, ar fi 
trebuit să-l sfătuiască pe ţar cum să guverneze ţara. 

Era un bărbat masiv, cu pieptul mare şi pântecele 
proeminent, îmbrăcat elegant, cu pulpanele hainei de catifea 
fluturându-i peste marginea biroului. Din manşetele de mătase, 
îi străluceau butonii de aur. Avea un păr rar, tuns scurt, şi 
sprâncenele înalte făceau ca ochii lui albaştri, mici, să pară 
foarte strălucitori. Nu intenţiona să-i pomenească lui Ash faptul 
că Fasquelle şi societatea Russe-franc Viande reprezentau o 
mică parte din afacerile lui. 

— Fasquelle mi-a vorbit de ceva care îmi scapă acum... de 
unde vă cunoaşteţi? 

— Am participat la mai multe regate de iahturi. 

— A, da... ei bine, aici, singurele regate la care puteţi 
participa în următoarele luni vor fi de bărci pe gheaţă. 

— Dumneavoastră o să fiţi prezent? 

— La cursele de bărci pe gheaţă? O, Dumnezeule mare, nu 
am eu timp de aşa ceva... Ce doriţi, de fapt? 

Ash îi spuse. 

— Imposibil. 

— De ce? 

— Țarul şi țarina duc o viaţă retrasă. Frecventează foarte 
puţină lume şi ascultă şi mai puţină. Într-o vreme ţarul pleca 
urechea la cele ce-i spuneam eu, dar n-a mai schimbat o vorbă 
cu mine de când a început războiul. O să întâlniți o mulţime de 
oameni în situaţia mea. 

— Din cauza lui Rasputin? 

— Rasputin este numai o consecinţă. Nu s-ar fi putut 
întâmpla aşa ceva dacă ţarul ar fi manifestat cea mai mică 
dorinţă de a guverna... suntem o autocraţie fără autocrat. Iar 
când face totuşi ceva, nu este decât o nouă încercare de a 
contracara inevitabilul. Asta nu se cheamă conducere. Dar ce 
părere aveţi despre casa mea? 

— Este magnifică, răspunse Ash, luat prin surprindere de 
întrebare. 

— Ar trebui să vedeţi palatul meu de la Moscova. Moşiile 
mele. Mă număr printre cei mai bogaţi oameni din Rusia, dar, 
pentru că sunt membru al Partidului Cadeţilor, care luptă 
pentru o democraţie liberală, ţarul mă consideră revoluţionar. 
Pe mine. Mi-ar veni să râd dacă n-ar fi o tragedie. 


Maniera deschisă a lui Gladişev de a discuta îl determină pe 
Ash să-i pună o întrebare brutală: 

— Cât timp credeţi că va mai rezista Rusia în felul acesta? 

Gladişev se pregăti să-i răspundă, apoi se răzgândi. 

— O să fie bine dac-o să rezistăm până la primăvară... 

— Abia a început iarna. 

— Ziua bună, domnule comandor. 


Două zile mai târziu, după cea de-a doua lecţie de scrimă, 
Ash îi spuse lui Roland: 

— Mi-am epuizat toate gloanţele. Niciunul din cei care mi-au 
făcut promisiuni nu mi-au mai dat telefon şi nu răspund la 
telefoanele mele. 

— Nici chiar Zlota? 

— Nimeni. 

— De ce crezi că ţi-au făcut promisiuni la început? 

— Din politeţe. Dar cred că Gladişev a spus lucrurilor pe 
nume. Nimeni nu mai poate ajunge la ţar... 

— Poate că nu ai pornit-o pe calea cea bună, îi spuse Roland, 
în timp ce mergeau pe Nevski în căutarea unui restaurant 
pentru a lua masa de prânz. 

— Judecând după rezultate, nu pot să spun decât că ai 
dreptate. 

— Țarina este femeie - şi încă una foarte frumoasă. Ash se 
opri şi se uită la Roland. Bineînţeles, lucrul cel mai simplu - şi 
tocmai asta nu-i trecuse prin minte. 


23 


— Mi s-a spus că țarinei îi plac perlele. 

— Fabergé. 

— Se pare că au început să ţi se limpezească gândurile, 
domnule comandor. Mergem? 

Ajunseseră pe Nevski Prospekt. Magazinul bijutierului şi 
atelierul lui se aflau în apropiere, dincolo de colţul cu Morskaia, 
24. 

— Ar trebui să trec mai întâi pe la bancă. 


— Vă rog să fiţi amabil să semnaţi aici, domnule. Directorul 


Băncii ruso-engleze privea impasibil cum un funcţionar 
superior număra douăzeci de mii de ruble pe biroul din faţa lui 
Ash. Nu-l întrebase pe Ash cum îl cheamă. Numărul de cont pe 
care i-l dăduse Lordul Exeter fusese suficient pentru scoaterea 
banilor. Ash semnă şi îşi îndesă banii în buzunare. Douăzeci de 
mii de ruble însemnau zece mii de dolari - de trei ori salariul lui 
pe un an. 

Decise să-i ofere cadoul ca din partea regelui - un fleac regal 
pentru verişoara lui favorită şi, probabil, cea mai bogată, un 
cadou personal transmis printr-un prieten. Nici Ash, nici 
Roland nu găsiră nimic potrivit printre bijuteriile, expuse la 
etajul întâi. Unul din directorii de la Faberge se interesă cam 
ce sumă era dispus să cheltuiască Ash şi, auzind-o zise: 

— Sunt sigur că avem ceva. Pot să vă întreb cum arată 
destinatara? 

— O femeie foarte frumoasă, spuse Roland, cu gusturi 
rafinate. 

— Îi plac perlele. 

Se mai uitară la câteva exponate, refuzând şiraguri întregi de 
perle fiindcă li se păreau prea banale şi inimi de aur încrustate 
cu perle, nepotrivite din cauza mesajului lor romanţios. 

— Este verişoara mea, spuse Ash. 

Directorul le arătă un trandafir de platină cu marginile 
petalelor tivite cu perle, care lui Ash îi plăcu destul de mult, dar 
Roland ceru să mai vadă şi altceva. Directorul îi duse în altă 
încăpere. 

— Asta, spuse Ash. 

— Este emblema familiei Romanov, spuse directorul, nu ştiu 
dacă... 

— Este oarecum rudă cu familia Romanov, spuse Ash, 
ridicând pandantivul şi arătându-i-l lui Roland. 

Pandantivul de opt centimetri reprezenta partea superioară a 
emblemei regale - doi vulturi încoronați privind unul spre estul 
şi celălalt spre vestul Imperiului Rus, de sub o singură coroană, 
mare. Penele de pe capul vulturilor erau din perle mici, 
coroanele de aur, ochii şi limbile vulturilor din rubine. 

— Ce părere ai? întrebă Ash. Nu e cam ţipător? 

Roland ridică din umeri. 

— E foarte rusesc. 

— Să-l expediem noi, domnule? 


— Nu, o să-l înmânez personal... Cel puţin aşa spera. 

— Cum? întreba Roland când ajunseră în stradă. 

— Tot ce trebuie să fac este să ajung în incinta palatului ei. 

O 

Pianistul Vadim Mihailov nu avea telefon, dar Ash dădu de el 
printr-un mesager particular la un bal unde cânta în noaptea 
aceea, la ambasada Japoniei. Era cât se poate de uşor să ajungi 
la un bal ca acesta, înainte de supeu. Nu trebuia decât să-şi 
pună uniforma de gală şi s-o invite la dans pe prima femeie 
urâtă care îi ieşea în cale. 

Aceasta se dovedi a fi o baroneasă - ulterior constatase că 
sunt foarte numeroase. Femeia îl invită să se alăture grupului 
ei la supeu. Din păcate, soţul ei se afla pe front şi nu reuşise să 
obţină permisie pentru bal. 

Mesele pentru supeu erau împodobite cu coşuleţe frumoase 
cu flori aduse din Crimeea, în trenuri încălzite. Ash se trezi 
printre câteva perechi de tineri care mâncau borş, nisetru şi un 
fel de budincă. Partenera lui era nora mai mare a uneia dintre 
doamne. 

Ambii bărbaţi purtau uniforme de ofiţeri, dar niciunul din ei 
nu văzuse frontul. Se adresau unul altuia pe diminutivele 
englezeşti ale numelor lor - Alexandr era Sandy, Ivan era 
Johnny. Conversaţia trecu de la dificultăţile pe care una dintre 
familii le întâmpinase ca să poată termina la timp o nouă casă 
de vară înainte de căderea iernii, la poezia de dragoste a lui 
Maiakovski - „Norul în pantaloni”, apoi la filmul documentar 
„Bătălia de pe Somme”, la vânătoarea de urşi, la jubileul 
Tişkovei pe scena Teatrului Mariinski şi din nou la casa de vară 
a lui Sandy şi Betty. Basul Şaliapin îşi avea şi el moşia pe 
undeva prin apropiere. Săptămâna următoare avea să cânte în 
„Boris Godunov”, la Teatrul Mariinski. 

Cadrilurile erau lamentabile. Prea multe şi prea lungi, însă 
ţarul le interzisese ofiţerilor în uniformă să danseze tango şi, 
cum nouă din zece bărbaţi din încăpere purtau uniforme, nu le 
mai rămâneau altceva decât  cadrilurile demodate, 
împrospătate din când în când de câte un vals. 

Ash sondă uşor terenul ca să afle pe cine cunoşteau la Curtea 
ţarului. Spre marea lui surpriză, însăşi baroana era rudă cu un 
conte Dolgoruki, care era Maestrul Curţii. Se părea că, în 
sfârşit, norocul începuse să-i surâdă. Femeia îl plăcea. Ash o 


privi mai atent. Dansa bine şi era destul de drăguță - o brunetă 
minionă. N-ar fi fost chiar o pedeapsă să-i cultive prietenia. 

La masă află că, după bal, toată lumea avea să meargă să-i 
vadă pe ţigani. Ash acceptă invitaţia lor şi consimţi să aştepte 
afară, căci baroneasa dorea să salveze aparențele. Fuma o 
ţigară lângă o fereastră întredeschisă când ultimul dansator 
încetă să se mai rotească şi pianistul apăru ca o barză din 
spatele pădurii de palmieri care ascundea pianul. 

Era surprinzător de bătrân pentru a fi tatăl Sedovinei - un 
individ înalt, osos, cu o coamă de păr alb şi o mustață subţire, 
albă. Scoase o batistă în timp ce Ash se apropia de el, îşi şterse 
faţa şi privi încântat spre oaspeţii care râdeau şi vorbeau, 
îndreptându-se spre uşă. 

— Monsieur Mihailov? 

— Comandor Ash? Am primit mesajul dumneavoastră. 

Pronunţa Ahsh, ca majoritatea ruşilor. 

— Scrisoarea Verei Sedovina a sosit în aceeaşi dimineaţă cu 
dumneavoastră. Probabil aţi călătorit împreună. Cum se mai 
simte? 

— Am cunoscut-o la un dineu la familia Lodului Exeter. Arăta 
ca un copil adorabil. 

— E prea serioasă. 

— Aşa pare, într-adevăr, spuse Ash. Mi-a spus că aveţi multe 
cunoştinţe în înalta societate de aici. 

Bătrânul păru că îşi aranjează penele, sugerându-i din nou lui 
Ash imaginea unui cocostârc. 

— Am cântat la pian în Petrograd pentru patru țari. Am 
cântat şi pe vremea când singura orchestră pe care o puteai 
auzi la un bal era cea de la Palatul de Iarnă. Acuma nu mai au 
încredere într-un bătrân; fiindcă nu pot să le fac suficient 
zgomot de unul singur, mă înconjură cu tot felul de 
instrumente. Noaptea aceasta a reprezentat o excepţie. Cred că 
japonezii sunt prea strânşi la pungă pentru a angaja o 
orchestră întreagă. V-a plăcut muzica mea? 

— Foarte mult... 

Trebuia să termine repede cu bătrânul, dacă voia s-o ajungă 
din urmă pe baroneasă şi se părea că era cea mai bună cale 
pentru a ajunge la țarină. 

— Am văzut că şedeaţi la masă cu baroneasa Beauharnais. O 
femeie foarte drăguță. Tatăl ei a preluat numele mamei şi titlul 


acesteia ca să-i perpetueze numele. El însuşi nu era decât 
conte, însă ţarul obişnuia să acorde dispense de felul acesta. 

— După, câte am înţeles, unchiul ei este Maestru al Curţii, 
spuse Ash, sperând să mai culeagă câteva informaţii despre ea. 

— Da, aşa este, fiul lui a fost ucis în bătălia de la 
Tannenberg. Sărmanul om nu prea mai are pentru ce să 
trăiască. 

— Dar presupun că este destul de ocupat la Curte, zise Ash. 

— Ha! Ce Curte? Contele Dolgoruki este Maestru de 
Ceremonii al Curţii de la Palatul de Iarnă, dar acesta există 
numai cu numele. Nu face parte din anturajul restrâns al 
ţarului, găzduit la Palatul Alexandru, la Țarskoe Selo. Asta este 
Curtea - atât cât a mai rămas. 

Ash privi prin sala de bal care se golea. Pianistul îl scutise de 
mai multe zile de manevre inutile în jurul baronesei 
Beauharnais, de altfel foarte atrăgătoare. 

— Cunoaşteţi multă lume, după cât se pare... n-aţi vrea să 
bem împreună un păhărel? 

Bătrânul se lumină la faţă auzind invitaţia. Lui Ash îi veni din 
nou în minte imaginea unui cocostârc care îşi aranja penele, în 
momentul în care bătrânul înclină capul şi spuse: 

— Vă mulţumesc, domnule. Sunteţi deosebit de amabil. 

— Aş vrea să mai zăbovim puţin, spuse Ash, vrând să-i dea 
baronesei răgazul de a pleca fără el. 

— Bineînţeles... între timp o să vă distrez. 

Se strecură din nou printre plantele din ciubere mari şi se 
aşeză la pian. Ash îl urmă. 

— Cred că v-aţi cam săturat. 

Mihailov se aplecă deasupra pianului ca un semn de 
întrebare. Aşa subţire ca o scândură cum era, avea nişte mâini 
enorme, cu degete groase. Acestea se aşezară pe clape, iar 
bătrânul privi în sus, spre Ash, cu un început de zâmbet pe 
obrajii lui supti. 

— Scott Joplin? 

— Da. Minunat. 

Bătrânul cântă „Frunza zdrenţuită” şi trecu apoi fără nicio 
pauză la „Sunetele eufonice”. 

— Nu le-am auzit cântate aşa de bine nici chiar acasă. 

— De unde credeţi că le-aţi luat dumneavoastră, americanii? 
Muzicienii dumneavoastră negri sunt formaţi la şcoala muzicală 


din centrul Europei. 

Cântă apoi mai multe variaţiuni pe tema „Cârpa magnetică”. 

— Asta este cea mai bună? Acum putem să mergem? Mă simt 
cam obosit. 

Baroneasa plecase şi un vânt aspru sufla dinspre Neva. Ash 
văzu mai mulţi cerşetori care dormeau sub scările ambasadei. 
Mai rămăseseră câteva taxiuri - şoferii dârdâiau în maşinile 
reci, ca să facă economie de combustibil şi-i priveau cu ochi 
plini de speranţă pe ofiţerii care îşi luau rămas bun unul de la 
altul. 

Străbătură pe jos distanţa mică până la un club de noapte din 
strada Sedovaia, unde se servea vodcă în căni de ceai şi se 
aşezară la o masă cât mai departe de orchestra de ţigani, atât 
de departe cât reuşise Ash contra unui bacşiş gras. 

— Încerc să obţin o audienţă la țarină - ca să pot să redactez 
un raport pentru ambasadorul meu. 

— În acest caz, nu vă aflaţi în locul potrivit. La Petrograd nu 
mai are nimeni vreo legătură cu Curtea. Ţarul s-a ascuns la 
Ţarskoe Selo. Înalta societate din Petrograd se descurcă fără 
ei. 

Vorbele pianistului păreau un ecou al celor spuse de 
Gladişev, îşi zise Ash. Dar tot nu-i venea să creadă. 

— Dar nu poate să se ascundă, conduce armata şi conduce 
tara... 

— Ba poate foarte bine. De regulă, ruşii se detaşează de cei 
pe care îi conduc. E tipic. Imaginaţi-vă orice familie provincială 
cu oarecare bunăstare şi posedând un nume vechi. Cel mai bun 
din provincia lor. Cu cine credeţi că or să se asocieze? Cu 
negustorii care cumpără grânele de pe moşiile lor? Puțin 
probabil. Cu avocaţii care se ocupă de afacerile lor? Bineînţeles 
că nu. Cu profesorii din oraş? Cu reprezentanţii companiei de 
căi ferate? Cu actorii care joacă în micul teatru întreţinut de ei? 
Poate numai ca amanți sau amante. Cu clerul? Numai pentru a 
alunga spiritele rele şi a face slujbele religioase. Nu. Aceasta 
familie ipotetică nu poate stabili legături cu nimeni decât cu 
membrii săi. Şi dacă sunt destul de bogaţi şi locuiesc destul de 
aproape, atunci au o casă şi la Petrograd. Dacă nu, trăiesc 
singuri, într-o mare de ţărani. Şi tot aşa trăieşte şi ţarul în 
Rusia zilelor noastre. Capul marii familii a Romanovilor duce o 
viaţă simplă, goală, la douăzeci de mile de acest oraş. Ar putea 


fi la fel de bine şi la trei mii de mile, după timpul pe care îl 
petrece acolo. Sunt absolut izolaţi. lar înalta societate s-a 
obişnuit să facă abstracţie de existenţa lor. 

— Dar trebuie să aibă şi pe cineva apropiat. 

— Câteva doamne de onoare fără nicio valoare în jurul 
țarinei. Un tânăr sau doi care fac curte fetelor frumoase - 
asemenea splendori stau încuiate ca nişte fete de negustori. 
Unul sau doi Mari Duci la spusele cărora ţarul îşi mai pleacă 
din când în când urechea. Dentistul, dacă vă puteţi imagina aşa 
ceva. Se întâlneşte cu generalii lui la Cartierul General al 
armatei de la Moghilev, dar aceea nu e Curte... Mihailov trase 
adânc în piept din ţigară şi îl privi pe Ash cu ochi cinici, de 
bătrân: Toată această discuţie despre Curte şi anturaj trebuie 
să pară foarte ciudată unui democrat american. 

Ash încuviinţă din cap. Renunţase de mai mulţi ani să le 
explice europenilor că populaţia de patru sute de persoane din 
oraşul lui, Lewisburg, Virginia de Vest, se împărțea în cel puţin 
şapte clase sociale diferite - proprietari de plantaţii, baroni ai 
căilor ferate şi ai cărbunelui, avocaţi, doctori, fermieri, mineri, 
comercianţi şi lucrători zileri, ca să nu mai vorbim de servitorii 
negri şi de comis-voiajori. 

Limitele sociale se ştergeau numai atunci când cineva plecat 
din oraş se întorcea mai bine îmbrăcat şi grupurile se 
amestecau numai în mod superficial, aşa cum se întâmpla, de 
pildă, la picnicurile de 4 Iulie. Ash se îndrăgostise pentru prima 
dată de fiica proprietarului unui magazin general. Şi, pentru că 
fata avea nouăsprezece ani, iar el numai cincisprezece, tatăl lui 
îl luase deoparte şi îi explicase diferenţa dintre originea lor şi 
faptul că, la un moment dat interesele lor vor fi divergente. 

Întrucât motivaţia lor era în mare măsură de natură sexuală, 
lui Ash îi fu greu să-şi creadă tatăl, dar bătrânul îl ispitise cu o 
angajare pe timpul verii pe un vas ce transporta animale la 
Londra. Atunci făcuse Ash primul pas din călătoria sa în jurul 
lumii. 

— Şi ce rol joacă Rasputin în toată povestea asta? 

— Rasputin este singurul care profită de această situaţie. 
Pianistul privi lung în paharul cu băutură. Aşa-zisul bărbat 
sfânt a devenit şambelan, ministru, majordom, consilier 
particular şi maestru al curţii la un loc. Nu vreau să spun că 
deţine aceste titluri, dar funcţiile nu au nicio valoare, sunt 


lipsite de conţinut. Practic, Rasputin le cumulează pe toate - îi 
sfătuieşte pe ţar şi pe țarină, le sugerează cu cine să se 
întâlnească; conduce personalul casei şi transmite statului 
dorinţele Maiestăţilor lor. Ar mai fi contele Fredericks, ministru 
şef al Curţii Imperiale, dar este atât de bătrân, încât îşi uită şi 
propriul nume. Ţarul îl lasă să se mai fâţâie prin preajma lui, 
dar lucrurile importante se realizează cu acordul lui Rasputin. 
Ţarul autocrat guvernează prin intermediul acestui om şi nimic 
nu se va schimba până când vreun nobil furios nu-l va ucide pe 
Rasputin, ceea ce mulţi au promis să facă. 

— Acest Rasputin e chiar aşa de rău pe cât se spune? 

Pianistul ridică din umeri. 

— Presupun că depinde de unghiul din care priveşti lucrurile. 
Oamenii zic că umblă cu târfele. Ei bine, nu există niciun om 
interesant la Petrograd care să nu meargă la târfe. Aristocraţia, 
liberalii, scriitorii, miniştrii, absolut toată lumea din Petrograd 
trăieşte şi petrece cu târfele, indiferent că e vorba de o simplă 
relaţie amoroasă sau de orgii complexe, sex-cluburi care ţi-ar 
face părul la fel de alb ca al meu... toată lumea, cu excepţia 
celor din clasele de mijloc. Oamenii mai spun că Rasputin e 
beţiv. Arătaţi-mi vreo persoană din încăperea asta care să nu 
fie beată şi voi şti că e un spion german. Se spune că ia în 
derâdere numele Domnului, că ar comite blasfemii. Nu pretind 
că-i înţeleg pe fanatici, dar ştiu că Rasputin nu vinde 
indulgente, aşa cum face Biserica Ortodoxă Rusă. Se zice că 
minte şi fură, dar nu are nevoie de aşa ceva. O femeie bogată îi 
oferă un sac de bani pentru că i-a satisfăcut poftele, iar el nici 
nu se oboseşte să-l deschidă şi-l oferă unuia care are nevoie de 
el. Se mai spune că pute îngrozitor, dar aşa duhnesc toţi ţăranii 
ruşi, şi Rasputin însuşi nu este altceva decât un ţăran venit 
direct de la grajd. 

— Mai că-mi vine să cred că omul vă place, spuse Ash. 

Mihailov ridică ochii strălucitori spre el: 

— ÎI urăsc. 

— Dar i-aţi luat apărarea. 

— Dacă nu este ucis - şi se spune că şi-a prezis propria 
asasinare - Rasputin va distruge Casa Romanov. Şi tot ce e 
faimos în Europa va muri o dată cu el... l-aţi văzut în seara asta 
pe oamenii care dansau? Aţi remarcat frumuseţea femeilor? 
Bucuria, distincţia şi eleganța lor? Aşa ceva n-ai întâlnit în toată 


Europa - nici la Paris, nici la Viena, nici în amărâta aia de 
Londră cufundată în ceaţă. Nu a existat nici pe vremea 
Ludovicilor şi nu va mai exista niciodată aşa ceva. Şi toate 
astea din cauză că un ţăran rus care pretinde că are puteri 
divine a hipnotizat-o pe țarina Alexandra, care l-a hipnotizat pe 
ţarul Nikolai, aşa cum numai o femeie puternică şi frumoasă e 
în stare s-o facă. Rasputin este ţarul. 

— Poate că ar trebui să-l rog pe Rasputin să mă ajute să 
obţin o audienţă. 

— N-o să vrea, răspunse sec Mihailov. Nu poate să-i sufere 
pe străini. 

Ash îi făcu semn chelnerului să mai aducă un rând şi încercă 
să-şi concentreze gândurile. li venise o idee. 

— Cum îl cheamă pe omul acela bătrân care nu putea să-şi 
ţină minte nici propriul nume? 

— Contele Fredericks, ministru şef al Curţii Imperiale. Sau 
peste ce a mai rămas din ea... 

O 

Ash porni cu bijuteria spre gara Ţarskoe Selo. Un poliţist în 
haine civile îi ceru să-i spună scopul călătoriei, în momentul în 
care voia să-şi cumpere un bilet pentru călătoria de douăzeci de 
minute cu trenul până în satul ţarului. 

— Sunt convocat de contele Fredericks. 

Impresionat, detectivul îi făcu o plecăciune şi îl invită să se 
urce. 

Trenul plecă din gară la timp, traversă canalul Obvodniîi şi 
trecu încet pe lângă fabricile din cartierul Moscova. Ash văzu 
mai multe fabrici cu coşurile îngheţate. Într-una din ele, curtea 
laminorului era plină de demonstranți - vreo mie de muncitori 
păreau să fie în grevă. Purtau pancarte şi adresau strigăte de 
încurajare unui bărbat urcat pe acoperiş, de unde ţinea o 
cuvântare. 

Trenul trecu repede prin suburbiile dărăpănate, pe lângă 
cazărmile Batalionului Feroviar nr. 1 şi străbătu o câmpie 
netedă, întinsă, care ducea în linie dreaptă spre sud. Batalionul 
Feroviar păzea podurile şi încrucişările şi Ash se simţea 
fascinat la gândul că această linie îngustă de telefon şi firul 
telefonic erau singura legătură între Palatul ţarului şi cei o sută 
optzeci de milioane de supuşi care sufereau de frig, de foame şi 
de epuizarea pricinuită de război. Misiunea lui devenea şi mai 


stringentă. Nu mai reprezenta un plan pus la cale în exterior, ci 
devena o necesitate impusă de realitate. 

Caleştile imperiale care aşteptau la gara [arskoe Selo se 
distingeau uşor prin livrelele purtate de valeţii ce le însoțeau. 
Ash zări aristocrați şi membri ai guvernului care coborau din 
tren şi se îndreptau direct spre caleştile de la capătul şirului, 
alegând una din spatele unui brigadier de armată. Mai văzu o 
femeie cu ţinută imperială despre care îşi închipui că trebuie să 
fie croitoreasă regală, trimisă la unul din magazinele elegante 
de pe Nevski. Un poliţist îl opri. 

— Cu ce problemă, domnule? 

— Am fost convocat de contele Fredericks. 

Pusese pandantivul frumos împachetat în cutia de catifea în 
cel mai frumos sac diplomatic pe care îl avea, prins sub braţ. 
Portarul de la „Astoria” îşi petrecuse o jumătate din noapte, 
lustruindu-i curelele de piele. Ash frecase, la rândul său, spada 
şi viziera - ca pe vremea când era aspirant de marină. 

Detectivul examina paşaportul diplomatic al lui Ash, îi trecu 
numele într-un caiet şi spuse: 

— Mulţumesc, domnule. 

Apoi se retrase cu un gest care puse în mişcare maşinăria 
Curţii Țarului. Un valet deschise uşa unei căleşti, făcu o 
plecăciune şi îl îndemnă pe Ash să urce. Altul îi aşeză o pătură 
pe picioare şi închise uşa, lăsându-l pe Ash la căldură, într-un 
mic cabinet de pluş. 

Caleaşca trecu prin porţile de fier forjat în stil rococo ce 
duceau spre marele parc atunci când toţi ceilalţi pasageri 
fuseseră aşezaţi deja în căleşti, în funcţie de rangul lor, într-o 
ordine foarte strictă - Kenneth Ash, comandor al Marinei 
Militare a SUA se afla cu o caleaşca în faţa croitoresei. Ei bine, 
era mult mai bine decât să meargă pe jos şi îi garanta o bună 
primire la palat, unde povestea lui despre contele Fredericks ar 
fi putut stârni nedumerire. 

Drumul lat, curăţat de zăpadă, trecea printre vilele 
aristocraților, clădiri elegante aflate la mică distanţă una de 
alta. La o milă în interiorul parcului apăru pe neaşteptate în 
faţa ochilor un palat verde, înconjurat de copaci. Era lung şi 
scund la fel ca şi mohorâtul Palat de Iarnă, dar culorile lui 
vesele şi amplasarea sa în mijlocul peisajului îl făceau să pară 
de-a dreptul fermecător. Deasupra aripii din apropiere se înălța 


un mănunchi de cupole aurite, în formă de ceapă, singura 
abatere de la simetria perfectă a grădinii acoperite de zăpadă. 
Palatul Ecaterina. 

Caleştile trecură pe lângă edificiu şi mai străbătură un sfert 
de milă până la Palatul Alexandru, actuala reşedinţă a ţarului. 
Era o clădire clasică, cu două etaje mai scundă decât Palatul 
Ecaterina şi mai simplu ornamentată. Părea să aibă cam o sută 
de încăperi. Statuile din parc erau acoperite de cutii din lemn, 
pentru a fi apărate de zăpadă. De-a lungul streşinilor se vedeau 
ţurţuri şi vântul sufla tânguitor printre copacii goi. Pe deasupra 
acestora zburau ciori şi pescăruşi zgomotoşi. 

La poartă, paza era asigurată de Garda Imperială a cazacilor 
înalţi, îmbrăcaţi în uniforme roşii şi de poliţiştii în haine civile, 
cu mantale şi galoşi. 

— Am fost convocat de contele Fredericks. 

Urcă scările palatului şi trecu de doi lachei în frac negru, 
înainte ca un funcţionar al curţii cu chipiu roşu şi pantofi de lac 
să se apropie de el, cu ochiul format al unui maftre d'hôtel. 
Acesta îl întrebă: 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? 

— Am fost convocat de contele Fredericks. 

— Numele dumneavoastră, vă rog. 

— Comandor Kenneth Ash, Marina Militară a Statelor Unite. 

— Nu am fost informat despre întâlnirea dumneavoastră. 

Ash păstră tăcerea. 

— Aţi putea să-mi spuneţi care este scopul vizitei 
dumneavoastră la contele Fredericks? 

— De ce nu-l întrebaţi pe contele Fredericks? Domnia sa m-a 
convocat. 

— Oh, întâmplător numele dumneavoastră nu figurează pe 
lista de dimineaţă... 

— Şi de ce nu rezolvaţi chestiunea aceasta cu omul 
dumneavoastră care întocmeşte lista? După ce mă conduceţi pe 
mine la contele Fredericks. 

— Domnule... poftiţi vă rog pe aici. 

leşiră din holul mare, de marmură, trecură prin mai multe 
încăperi, toate pline cu flori proaspete. Parfumul lor se 
împrăştiase în întreg palatul, producând un efect foarte exotic 
rezultat din combinaţia lor cu pajiştile înzăpezite care se 
vedeau dincolo de ferestrele înalte. 


Fiecare uşă era încadrată de doi lachei în livrele somptuoase, 
încăperile fiind ticsite de oameni de la curte care se îndreptau 
grăbiţi într-o direcţie sau alta. Bărbatul care îl chestionase pe 
Ash îl conduse într-o cameră mică de lângă sala de bal şi îi 
spuse în chip de scuză: 

— Ştiţi, contele Fredericks a cam îmbătrânit. Din când în 
când mai uită de întâlnirile programate. 

— Mi s-a părut foarte sigur de sine ieri, când am vorbit la 
telefon. Limpede ca un clopoțel. 

— Vă rog să aşteptaţi aici. 

O 

Trecură cincisprezece minute. Ash privea gărzile şi detectivii 
de la ferestre. In cele din urmă intră un căpitan din Garda 
Imperială. 

— Domnul comandor Ash? 

— Da, domnule căpitan. 

— Contele Fredericks nu v-a convocat la Palatul Alexandru. 

— Contele Fredericks, răspunse calm Ash, nu-şi aminteşte că 
m-a invitat la Palatul Alexandru. 

— Care este problema dumneavoastră? 

Ash aruncă o privire la caseta diplomatică pe care o ţinea sub 
braţ. 

— Trebuie să înmânez un cadou țarinei. 

— Împărătesei? Pot să vă întreb de la cine? 

Ash îl măsură din cap până în picioare: 

— Vă sugerez să-l chemaţi pe colonelul care vă este superior. 

Căpitanul reflectă o clipă la cele auzite, îşi plimbă îndelung 
privirea pe uniforma lui Ash, lăsând impresia că ar fi dispus să-l 
taie în două cu paloşul lui, apoi zise: 

— Scuzaţi-mă, domnule. 

Se întoarse peste zece minute, însoţit de un colonel cu barba 
cenuşie. 

Ash îl salută pe colonel şi îl informă că avea un cadou pentru 
înălţimea sa de la regele George al V-lea şi îl întrebă pe colonel 
dacă vrea să aibă amabilitatea să verifice conţinutul casetei lui 
diplomatice înainte de a-l introduce în cabinetul înălţimii sale. 

Colonelul fu de acord. Când ajunse la cutia de bijuterii 
îmbrăcată în catifea, o cântări în palmă ispitit să-i cerceteze 
conţinutul. 

— Vă rog s-o deschideţi, spuse Ash, adăugând în timp ce 


colonelul privea cu ochi mari la pandantiv - bineînţeles, numai 
țarina va decide dacă trebuie să facă publică această 
împrejurare, inclusiv conţinutul mesajului. 

— Evident, spuse colonelul, închizând cutia şi înapoind-o lui 
Ash. 

— l-am promis regelui George că o s-o înmânez personal, 
împreună cu salutările lui personale. 


O oră mai târziu, colonelul îl însoţi în aripa particulară a 
palatului, care adăpostea apartamentele familiei regale. Îl lăsă 
pe Ash să treacă printre doi etiopieni uriaşi, îmbrăcaţi în 
costume colorate, care păzeau uşa principală şi îl predă unei 
doamne de onoare, o femeie bondoacă, cu trăsături comune, 
care îl avertiză: 

— Să n-o sâcâiţi prea mult pe împărăteasă. Vă veţi cere scuze 
şi veţi părăsi încăperea imediat ce vă va spune că este obosită. 
Voi fi şi eu prin apropiere. 

Doamna de onoare traversă apartamentele, urmată de Ash, 
care ţinea strâns caseta diplomatică sub braţ. Lumina şi 
camerele aerisite îi aminteau de o casă englezească de ţară. 
Pernele și perdelele erau confecţionate din creton în culori 
vesele şi arătau la fel de exotic în Rusia ca şi florile din Crimeea 
în mijlocul iernii. 

Spre surprinderea lui, Ash fu condus direct în budoarul 
împărătesei. Culoarea dominantă în celelalte încăperi era mov, 
şi Ash remarcă faptul că se armoniza cu budoarul ei complet 
decorat în mov: pereţii, covoarele, mobila. Chiar şi florile de 
liliac aveau aceeaşi nuanţă. 

Țarina Alexandra se odihnea pe un şezlong. 

— Comandor Ash, Maiestate, îi spuse doamna ei de onoare şi 
îl lăsă pe Ash singur, în poziţie de drepţi, la numai trei metri de 
cea mai puternică femeie din lume. 

O 

Era de o frumuseţe răpitoare, cu păr castaniu bogat şi un ten 
delicat. Purta o rochie largă cu dantelă la gât şi la mâneci şi 
câteva şiraguri de perle. Se uită cu ochii ei de un albastru 
închis la Ash şi îi făcu semn să se apropie, cu un gest uşor al 
mâinii obişnuite să comande. 

Ash înaintă până la picioarele scaunului. Pe pereţi se aflau 
mai multe icoane, dar trei tablouri dominau încăperea: o icoană 


a Fecioarei Maria, o fotografie a bunicii țarinei, regina Victoria 
şi - într-un mod rău prevestitor, îşi zise Ash - un portret al 
reginei Maria Antoaneta. 

Împărăteasa îl uimi cu engleza ei perfectă. 

— Ce a făcut Georgie? 

— M-a trimis cu un dar, Maiestate, spuse Ash şi, spre 
uşurarea lui, țarina păru încântată, ca orice fiinţă muritoare 
care primeşte pe neaşteptate un cadou. 

— Arată-mi. 

Ash deschise caseta diplomatică, şi împărăteasa îl luă din 
nou prin surprindere, bătând cu mâna pe marginea şezlongului 
şi invitându-l să ia loc. Ash se conformă. Avea un parfum cu 
miros de lăcrămioare. Când încercase să se ridice în capul 
oaselor ca să-i facă loc, se strâmbase de durere şi fusese 
nevoită să se sprijine în braţe. În momentul în care unghiul sub 
care cădea lumina pe faţa ei se schimbă, Ash observă că avea 
cearcăne sub ochi şi îşi spuse că arăta ca o femeie care a 
suferit şi care se aştepta să mai aibă încă de suferit. Lumina din 
ochii ei şi felul în care strângea din dinţi păreau, de asemenea, 
să exprime hotărârea ei de a supravieţui. Ash îi întinse cutia cu 
bijuteria. 

Înainte de-a o deschide, îi aruncă lui Ash un zâmbet aproape 
timid: 

— Soţul meu ar fi foarte amuzat să mă vadă primind un 
cadou de la un tânăr ofiţer atât de chipeș. 

Ash n-apucă să formuleze un răspuns potrivit când simţi că 
roşeşte pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani. 
Împărăteasa râse şi deschise cutia. 

— Ce frumos! 

Privi bijuteria o clipă, apoi ridică pandantivul din cutie şi îl 
tinu în lumină. 

— Ai gusturi alese, comandorule. 

— Regele George... 

— Nu-şi face cumpărăturile la Faberge. 

F O 

Împărăteasa întinse mâna după clopoțel. Furia rece din ochii 
ei era înspăimântătoare. 

— Regele George m-a trimis, înălţimea voastră... 

— Dar nu şi cadoul. 

— Mărturisesc că a fost un subterfugiu ca să pot obţine o 


audienţă. 

— Un subterfugiu costisitor. 

— Am folosit banii lui. Sunt convins că ar fi fost de acord. 

— De ce nu mi-a trimis, pur şi simplu, o scrisoare? 

— S-a temut să-şi asume un asemenea risc. Împărăteasa lăsă 
jos clopoţelul, dar îl puse aproape, la îndemână. 

— Ce înseamnă toate astea? Stai... te cunosc... dumneata eşti 
cel care i-a salvat viaţa lui Georgie la Berlin...? 

— Am fost acolo, spuse Ash. Şi acesta este unul din motivele 
pentru care mi-a încredinţat mie o asemenea misiune. Se pare 
că are încredere în mine. 

— Vrei, te rog, să fii mai explicit? 

Ash trase adânc aer în piept. Ar fi preferat să fi stat în 
picioare. Aşezat la picioarele şezlongului țarinei, îi venea mai 
greu să vorbească. 

— Regele George este foarte îngrijorat pentru Maiestatea 
voastră. În eventualitatea în care vor surveni complicaţii, vă 
roagă să acceptaţi... 

Ash avu o clipă de ezitare. Azil era un cuvânt oribil care 
putea să însemne exil permanent. Privi la icoanele de pe pereţi 
şi mai ales la cea a Fecioarei Maria şi zise: 

— ... un refugiu. 

— Complicaţii? 

— Complicaţii politice. Revoluţie. 

Împărăteasa asculta acum cu un chip grav, cu ochii aţintiţi 
pe faţa lui. 

— Regele George este îngrijorat că s-ar putea să vi se 
întâmple ceva în cazul unei revolte populare. 

— Şi te-a trimis pe dumneata ca să-mi spui asta? 

— Da, vă propune să trimită un crucişător în Murmansk. 

Un fel de instinct ciudat, activat poate şi de ruinele 
ambasadei germane din apropierea hotelului lui, îl făcu pe Ash 
să nu menţioneze numele împăratului în prezenţa ei. 

— Georgie este foarte drăguţ, spuse țarina. Şi ştiu că are 
intenţii bune. Dar te rog să-i spui că este absolut imposibil. Noi 
trebuie să rămânem aici şi să depăşim dificultăţile... Aceasta 
este datoria noastră faţă de Rusia. 

Ash încercă să găsească un răspuns, dar nu-i veni niciunul pe 
buze. Propoziția ei avea greutatea unui edict regal, a unui 
manifest, era fără replică. Poate ar avea mai mult noroc cu 


soţul ei? Apoi, spre mirarea lui, îl întrebă pe un ton de 
conversaţie uşoară: 

— Ce mai face Georgie? Şi Mary? 

— Păreau foarte fericiţi acum două săptămâni când i-am 
văzut ultima dată, Maiestatea voastră, dar foarte îngrijoraţi, 
desigur din cauza războiului... 

— Se simte mai bine cu piciorul? 

— Da. Am vânat la Sandringham şi a stat toată ziua afară. 

— Poarte bine. Mi-e tare dor de ei toţi. Ce părere ai de micul 
meu paradis englezesc? 

li indică cu un gest leneş al mâinii încăperile prin care 
trecuse. 

Ash era dispus să se agaţe de orice subiect care i-ar fi permis 
să-şi lungească vizita. 

— M-am crezut la Devon, spuse el. 

— Am fost crescută în Germania, desigur, dar am petrecut 
mult timp în Anglia şi mama mea era englezoaică, bineînţeles... 
Soţul meu va fi mişcat de amabilitatea lui Georgie... 

— Regele Georgie şi regina Mary sunt bolnavi de îngrijorare, 
Maiestate. 

Alexandra îi răspunse sigură de sine, amintindu-i lui Ash de 
felul în care îi vorbise Lady Exeter în livingul ei din Londra: 

— Am trăit în Rusia douăzeci şi trei de ani. Stiu de ce are 
nevoie Rusia, ca şi soţul meu de altfel. 

Aşteptă până când Ash apuse: 

— Da, dar vedeţi... 

— Există două Rusii. Rusia agitată, Rusia nobilimii, a 
politicienilor ei smiorcăiţi şi a antreprenorilor duplicitari - asta 
e una dintre ele. Rusia cea fericită aparţine ţăranilor şi ţarului 
lor. Prima încearcă s-o tulbure pe cea de-a doua. Dar când le 
vom lua nobililor şi politicienilor puterea - adică Duma -, Rusia 
ţărănească va trăi în armonie cu ţarul. Înţelegi? 

— Ştiu foarte puţin despre Rusia... 

— Este cât se poate de simplu. Țarul şi cu mine trăim în 
armonie cu ţăranii pentru că ştim ce-şi doreşte Rusia - biciul! 
Rusiei îi place să simtă biciul! 

Ash îşi dădu seama că rămăsese cu ochii holbaţi la 
împărăteasă. Încercă să înţeleagă sensul cuvintelor ei în 
contextul familiei din care provenea şi al decorului din 
apartamentele ei. Nu era uşor. Şi nici nu vorbea metaforic. Se 


gândea în mod evident la bici, la lăncile cazacilor, la tunuri şi 
spânzurători. 

— Acesta este spiritul slav, îi explica ea acum cât se poate de 
serioasă. Au nevoie de o mână fermă -, ca şi de dragostea 
noastră. 

Ash îşi spuse că în cuvântarea ei se afla cel mai puternic 
argument pe care îl auzise vreodată împotriva autocrației - 
sistemul nu oferea nicio posibilitate de a-i corecta pe 
conducători, care puteau fi tâmpiţi, răi sau ţicniţi... Avea oare 
de gând să continue în acelaşi fel? Sigur că era înconjurată de 
curteni care o ascultau cu mai multă admiraţie decât el. 

— Poate că este cam târziu pentru bici, Maiestate. 

Împărăteasa îl privi printre genele sale lungi, şi lui Ash îi 
trecu brusc prin minte că nu are nici cea mai mică idee despre 
natura gândurilor ei, deşi se afla la numai câţiva centimetri de 
locul în care stătea ea întinsă. 

— Cine spune că e prea târziu? şopti ea cu o voce abia auzită, 
în care se simţea acum şi o nuanţă de stânjeneală autentică. 

Îi aruncă apoi o privire severă, şi Ash ştiu că trebuie să 
răspundă. Dar dacă până acum nu înţelesese ce se petrece pe 
străzile Petrogradului, în satele mizere, sau în tranşeele pline 
de sânge, nu avea cum s-o lămurească. Nu în legătură cu Rusia. 

— Războiul, Maiestate. Din cauza războiului este prea târziu. 

Țarina privea fără să asculte. Interesul îi scăzuse vizibil. 
Vorbeşte, îşi spuse Ash, vorbeşte cum n-ai mai vorbit niciodată. 

— În mod sigur, războiul secătuieşte în mare măsură forţele 
ţarului... 

Ochii îi străluciră când auzi referirea la soţul ei. 

— Ţăranii simpli ne-au rugat să nu luptăm. Dar ei nu ştiu ce 
înseamnă perfidia germană. De unde să ştie! A trebuit să 
luptăm împotriva Germaniei. 

— Bineînţeles, consimţi Ash, bucuros în sinea lui că nu 
menţionase numele împăratului. Şi, cu toate acestea, ţăranii au 
avut dreptate, nu-i aşa? Rusia sângerează din cauza războiului. 

— Rusia a suferit şi continuă să sufere, admise țarina. 

— Ca şi conducătorii ei. 

— Nu pot nega că a existat un... un anumit conflict, spuse ea 
blând. A slăbit credinţa... 

Împărăteasa întinse mâna. Ash se ridică în picioare şi făcu o 
plecăciune deasupra mâinii țarinei. 


— Lasă-mă acum, spuse ea. 

Ash se retrase, cu sentimentul că pierduse partida. 

— O să mă gândesc la propunerea lui Georgie, zise ea. 
Spune-i... mulţumeşte-i pentru amabilitatea lui. O să... o să mă 
mai gândesc la oferta lui. 

O 

După plecarea lui Ash se lăsă pe spate în şezlong 
strâmbându-se de durere din cauza nervului sciatic permanent 
inflamat, ceea ce îi provoca o suferinţă atât de mare, încât o 
împiedica uneori până să şi gândească. Însă durerea aceasta 
profundă îi permitea să stabilească o legătură aparte cu fiul ei, 
ajutând-o să înţeleagă ce simţea el atunci când sângele îi 
invada articulațiile ce amenințau să explodeze din cauza 
presiunii. Auzi un zgomot dinspre ascensorul care ducea la 
camerele copiilor. Rasputin dădu perdeaua la o parte. 

Călugărul îl ţinea pe fiul ei de mână. Piciorul lui Alexei fusese 
imobilizat într-o brățară de fier. Era foarte important să rămână 
nemişcat pentru a se preîntâmpina invaliditatea ce-l ameninţa 
ca urmare a ultimului atac. 

— Alexei! Împărăteasa desfăcu braţele şi băiatul veni 
şchiopătând spre ea şi o lăsă să-l ţină în braţe, scâncind numai 
puţin. De data asta se vindeca mult mai repede. Împărăteasa 
ridică privirile spre prietenul ei. 

— Ai auzit? îl întrebă ea în ruseşte. 

— Da, matuşka. 

Rasputin îi spunea „mamă”, ca un ţăran, amintindu-i că ea şi 
ţarul erau respectaţi ca mama şi tatăl fiecărui ţăran rus, părinţi 
iubiţi ai unui popor de o sută optzeci de milioane de suflete. 

— Ce părere ai? întrebă ea. 

— Cred că-l întruchipează pe diavol. 


24 


Nevasta proprietarului morii aştepta în apartamentul din 
Petrograd al lui Rasputin când acesta se întoarse a doua zi 
acasă, profund tulburat. Avea în mână hârtia pe care voia să o 
vadă semnată, o mică şmecherie pentru ca guvernul să 
plătească făina soţului ei înainte ca trenurile s-o descarce în 
oraşe. Evident, recomandarea sfântului părinte către ministrul 


de interne însemna foarte mulţi bani. Era deja la a treia vizită şi 
ştia exact ce cere Rasputin pentru o asemenea favoare. Cum 
probabil ştia şi soţul ei. 

— Te-am aşteptat, părinte Grigori. 

— Dezbracă-te. 

Rasputin se aşeză şi o privi în timp ce femeia se dezbrăca. 
Avea pieptul cam mare pentru o femeie de viţă nobilă, dar era 
prea îngrijorat ca să se mai sinchisească de asta. Râsul țarinei 
încă îi mai suna în amintire, asemenea unor pietre care i se 
rostogoleau în cap. Într-un fel, americanul zdruncinase puterea 
pe care o exercita el asupra țarinei. 

De regulă, Alexandra îl asculta, făcea tot ce spunea el. Se 
ruga alături de el. Recunoscându-i puterile de origine divină, îi 
încredinţase copiii ei iubiţi. Il apăra întotdeauna când duşmanii 
veneau şi îi povesteau ce păcate făcuse. Îl lăuda de fiecare dată 
în faţa ţarului când privirea acestuia se oprea întâmplător 
asupra şerbului său şi ţinea întotdeauna seama de harul lui 
divin. 

O singură dată ţarul şi țarina i-au nesocotit sfatul. Rasputin îi 
avertizase că nu trebuie să împingă ţara în război. Prevăzuse că 
va fi un dezastru, dar ei n-au vrut să asculte, asurziţi de 
şoaptele nesăbuite ale patrioţilor. Acum, țarina îi dădea 
dreptate, dar era prea târziu. Căruţa ajunsese în mijlocul râului 
şi caii începeau să se înece. 

Americanul o făcuse să se teamă şi îi promisese salvarea. 
Rasputin se străduise din răsputeri toată ziua să-şi exercite 
influenţa asupra ei, totuşi nu reuşise s-o convingă că 
americanul e întruchiparea diavolului. lar când îi spusese că şi 
regele Angliei era un diavol, împărăteasa râsese din toată inima 
şi îi zisese: 

— Dragul meu prieten, sunt anumite lucruri pe care nici 
măcar tu nu le poţi înţelege. 

Şi de aceea, râsul țarinei îi mai răsuna şi acum în cap, ca 
nişte pietre care se loveau una de alta. Puterea călugărului se 
exercita asupra țarinei atâta vreme cât nu exista nimic peste 
capacitatea lui de înţelegere, niciun domeniu în care ea să 
apeleze la el pentru un sfat. Fusese mult mai simplu să-l 
vindece pe micul ţarevici, decât să o influenţeze pe împărăteasa 
tuturor Rusiilor în chestiuni nelegate de suferinţa copilului. Nu 
putea s-o hipnotizeze ca pe un prunc. Era o femeie puternică, a 


cărei forţă concura cu a lui. 

Pentru a putea s-o ţină sub control, trebuia să vindece tot. 
Rugăciunile lui o impresionau în mod deosebit, aşa că Rasputin 
o ajuta să se roage, ore în şir uneori, până când era convins că 
nu-şi mai simţea genunchii. Şi voia să fie alinată de ochii lui şi 
de puterea tămăduitoare a mâinilor lui, la fel de misterioasă 
pentru el ca şi pentru ea. 

Atunci când rugăciunile nu erau de ajuns, recurgea la 
droguri. La drogurile de care se temeau medicii. Şi la unele 
droguri pe care medicii nici nu le cunoşteau. Când Dumnezeu 
întârzia cu vindecarea, Rasputin folosea alte mijloace pentru 
tămăduirea ţarului şi a țarinei. Şi, slavă Domnului, îi vindeca 
întotdeauna şi ei apelau la el pentru toate indispoziţiile lor. 

Puţină cocaină în nări vindeca răceala. Opiul alina o durere 
de cap. Rasputin auzise de această utilizare de la doctori 
adevăraţi şi mulţi locuitori ai Petrogradului recurgeau la aceste 
droguri când nu se simțeau bine. Dar ierburile tibetane pe care 
le descoperise în timpul peregrinărilor sale din tinereţe erau 
mult mai puternice. Unele dintre ele alungau îngrijorarea sau 
plăsmuiau imagini ciudate care se perindau prin faţa ochilor. 
Altele anihilau voinţa aşa cum apa dizolva sarea. 

Rasputin le ţinea în flacoane etichetate în spatele sticlelor cu 
vin din bufetul lui din sufragerie. Se gândea să ia chiar el una 
din ele, în momentul acela, dar rezistă tentaţiei. Trebuia să 
rămână cu mintea limpede dacă voia s-o scoată pe țarină de 
sub influenţa americanului. 

La palat, nu putuse gândi clar. Fusese atât de şocat de 
izbucnirea bruscă de independenţă a țarinei, atât de mâhnit de 
râsul ei condescendent, încât căzuse în genunchi, spunând: 

— Dar tu nu poţi părăsi Rusia. 

Îi sărutase chiar poala rochiei. Legătura dintre ei era ca o 
pânză de păianjen - mai mult complicată decât puternică. 

— O să ne întoarcem, - hotărî ea, alinându-l, liniştindu-l. Ea 
pe el, ca şi când s-ar fi hotărât deja. 

— Dar Rusia... 

Țarina îl îmbrăţişase, îl ţinuse la pieptul ei ca să-l 
îmbărbăteze cu cuvinte blânde, în timp ce băiatul îi privea cu 
ochi strălucitori ca două safire... 

Reamintindu-şi acest moment, Rasputin se blestemă în sinea 
lui pentru greşeala comisă. Nu înţelesese cât era de îngrijorată 


din cauza copiilor şi întrebase: 

— Dar tronul fiului tău? Ce se va întâmpla cu tronul fiului tău 
dacă te duci în Anglia? 

— Nu voi renunţa niciodată la tronul fiului meu, răspunse ea 
zâmbind băiatului, fără ca flacăra din ochii ei să se stingă însă 
nicio clipă. Niciodată... dar sunt îngrijorată pentru viaţa tuturor 
copiilor mei. Mă gândesc să-mi duc copiii în Anglia. Apoi, când 
vremurile se vor mai linişti, ţarul şi cu mine o să ne întoarcem... 

— Părinte Grigori... 

Nevasta proprietarului morii aştepta, în picioare, în mijlocul 
mormanului de haine. Ochii negri ai lui Rasputin păreau că vor 
să o sfredelească, trecând prin ea fără să vadă nimic. Era încă 
tulburat, ba chiar înspăimântat... 

Țarina nu înţelegea anumite lucruri. Numai un rus le ştia. 
Ţăranii nu vor mai crede niciodată într-un ţar care a dat bir cu 
fugiţii. Revoluţionarii vor pune mâna pe putere. Sau un alt 
Romanov - vreunul din Marii Duci din această familie uriaşă - 
va uzurpa tronul în timp ce ţarul se va afla în Anglia. lar pe el îl 
vor ignora sau îl vor omori. Erau şi acum câţiva Mari Duci care 
vorbeau deschis despre uciderea lui, a lui Rasputin... 

— Vei veni cu noi, îl asigurase țarina. Dar ideea de a părăsi 
Rusia îl făcea să-i îngheţe sângele în vine. Nu era decât un 
sărman ţăran rus, un predicator rătăcitor, bine venit în 
milioane de cocioabe de-a lungul şi de-a latul unei ţări 
nemărginite. Aici se afla casa lui. Credea în Dumnezeu, în Rusia 
şi în Cer, şi nu se îndoia nicio clipă că va trece din Rusia în Cer 
când va suna ceasul - pe care acum îl simţea foarte aproape. 
Marele Dincolo - Europa, Anglia şi mările erau pentru el la fel 
de misterioase ca ladul, la fel de puţin ispititoare. 

— Când cazacii ard coliba unui ţăran şi acesta se mută cu 
familia la rude, sunt ca nişte vaci sau pui de găină în noua casă 
- trebuie să se roage pentru fiecare firimitură de pâine, îi 
spusese el. 

— Ne vom întoarce, îţi promit, îl asigurase ea. 

Şi atunci Dumnezeu zâmbise şi îl ajutase pe Rasputin să-şi 
combine o privire care o făcu pe țarină să cadă pe gânduri şi să 
întrebe: 

— Ce vezi? 

— Văd sângele meu pe mâinile americanului. 

Țarina părea sincer alarmată, iar țareviciul îl apucase de 


mână. 

— Este diavolul, repetă Rasputin. Trimis să ne ucidă. Țarina 
se uită la fiul ei, apoi la Rasputin. Ştia că, de data aceasta, 
reuşise cel puţin s-o sperie un pic. Suficient ca s-o facă să 
spună: 

— Trebuie să vorbesc cu ţarul despre asta... 

Rasputin se întorsese în mare grabă la Petrograd. Dubiile ei 
nu erau decât trecătoare, dar ofereau ceva timp, spera el, ca să 
se poată ocupa de Ash... 

— Ce vrei să fac? întrebă femeia care dorea să-şi vadă cât 
mai repede hârtia semnată. 

— Vorbeşti bine englezeşte? 

— Bineînţeles. 

Aerele ei de superioritate îl amuzau mai mult decât 
perspectiva de a se culca cu ea. 

— Bineînţeles că vorbesc englezeşte, nu vorbeşte oare toată 
lumea? 

— Nu, madame, adevărații ruşi nu cunosc limba engleză. 
Îmbracă-te, îi spuse el. 

Femeia rămase cu gura căscată. Rasputin râse şi o ciupi de 
fundul mare în drum spre bufetul în care îşi ţinea ierburile. 

O 

Ash nu le permisese servitoarelor să-i despacheteze lucrurile. 
În ciuda dimensiunilor apartamentului său luxos, prefera să-şi 
ţină lucrurile în cufărul lui de burlac - o ladă de voiaj înaltă de 
un metru şi jumătate din lemn de nuc ferecat în aramă, care 
avea diferite compartimente pentru uniformele obişnuite şi de 
gală. Pentru costumele civile şi hainele de seara, pentru hainele 
de vânătoare, pălării, pantofi şi cizme. I-o cumpărase Tamara, 
în iarna când dansase la Boston. 

De atunci îşi păstrase lucrurile în ea, de parcă s-ar fi aflat pe 
un vas, unde toate obiectele trebuie să fie la îndemână, în 
acelaşi loc. De astă dată nu-şi împrăştiase lucrurile prin 
dulapurile hotelului din simplul motiv că, dacă ar fi fost silit să 
părăsească Petrogradul în grabă, ar fi fost suficient să 
expedieze o telegramă la hotel şi să roage să-i fie trimisă lada 
la ambasada americană. Bineînțeles, cu condiția ca 
revoluționarii să nu incendieze între timp amândouă clădirile. 

În ladă se afla şi o trusă de bărbierit cu fundul dublu pentru 
bijuterii, pe care Tamara îl umpluse cu butoni de manşete. Ash 


luă trusa şi intră în baie, ca să-şi aranjeze mustaţa înainte de a 
se îmbrăca pentru masa de seară, când sună telefonul. Se 
repezi imediat asupra acestuia. Trecuse o zi întreagă de când îi 
prezentase țarinei oferta regelui George. Apucă receptorul cu 
speranţa că va auzi vocea demnă a unui telefonist al Palatului: 
„Sunteţi chemat din apartamentele Maiestăţii sale Imperiale”, 
dar era numai băiatul de la recepţie. 

— Vă caută o doamnă pe nume Natalia Fofanova. 

— Cine? 

Funcţionarul îi repetă numele. Lui Ash nu-i spunea nimic, dar 
unsese bine toate osiile din hotel, cu ajutorul banilor regelui 
George pentru a se descurca în momente ca acesta. 

— Cine este doamna? 

Funcţionarul cobori vocea. 

— Cred că este soţia lui Gheorghi Fofanov. Proprietarul 
morilor de făină. Un om cu multă greutate, domnule. 

— 'Trimite-o sus. 

Poate era vreun sol al milionarului Gladişev, cel cu produsele 
alimentare. Îşi strecură totuşi Lugerul cu ţeava retezată în 
buzunarul mic de la spate, în eventualitatea că soţia lui Fofanov 
ar fi în realitate o agentă germană cu prieteni prin apropiere. 

Auzind o bătaie în uşă, Ash deschise şi se trezi faţă în faţă cu 
o femeie voluptuoasă, cu o privire cam desfrânată, în jur de 
treizeci de ani. 

Avea ochi negri, frumoşi şi o faţă senzuală, ceea ce-l făcu să 
se întrebe dacă nu cumva funcţionarul de la recepţie se lăsase 
păcălit de o prostituată. Dar perlele şi diamantele pe care le 
purta nu păreau să fie false. Femeia intră în camera lui cu toată 
siguranţa de sine a unei matroane din Petrograd. Ash aruncă o 
privire scurtă pe hol, înainte de a închide uşa. 

Se prezentă într-o engleză cu accent franțuzesc şi adăugă: 

— M-a trimis părintele Grigori. 

— Cine? 

— Rasputin. Doreşte să mergeţi la el acasă. 

— Rasputin? 

— Vrea să vorbească cu dumneavoastră. M-a rugat să-i 
servesc drept translator. Engleza lui nu e tocmai bună. 

— Despre ce vrea să vorbim? 

Norocul lui începea să se schimbe. Cine ştie. 

— Nu mi-a spus. Mergem? 


Ash se uită la ea. 

— Am auzit că urăşte străinii. 

— Nu ştiu dacă vă urăşte sau nu, domnule comandor Ash. 
Dar m-a trimis după dumneavoastră. Doreşte să vorbească cu 
dumneavoastră. 

Ash analiză în grabă posibilităţile. Un agent german? Să se 
deghizeze în Rasputin? Ar fi fost o manevră nereuşită, ştiută 
fiind ura lui Rasputin faţă de străini. lar dacă era cu adevărat 
Rasputin, atunci ce dorea călugărul acesta de la el? Poate că 
avea o legătură cu tarina - durase al naibii de mult până să 
ajungă la el în acest caz. Ar fi putut să-i telegrafieze soţului ei 
în câteva ore - dar Rasputin avea o mare influenţă asupra ei. 
Ce naiba... 

— În regulă, spuse Ash. 

Dar, odată ajuns afară, lăsă sania să aştepte până când 
detectivii în haine civile care îl urmăreau de câteva zile îşi 
porniră şi ei maşina. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

Făcu semn cu capul spre taxiul care nu putea fi trecut cu 
vederea într-un oraş aproape lipsit de orice fel de vehicule cu 
motor. 

— Se pare că mă urmăresc poliţiştii. M-aş simţi chiar 
însingurat fără ei. 

Se uită la femeie ca să vadă reacţia de pe chipul ei, dar 
aceasta se mulţumi să spună doar atât: 

— Da, şi părintele Grigori este urmărit. Pentru protecţia lui. 
Îi este teamă că cineva vrea să-l omoare. 

Atunci suntem doi în situaţia asta, îşi zise Ash. 

— Despre ce doreşte să vorbim? 

— Mi-a spus numai să vă conduc la el, spuse ea şi se lăsă pe 
spate, în timp ce caii ei bine hrăniţi porniră în trap vioi pe 
strada Gorohovaia, de la marginea cartierului Moscova. 

Ash fu uimit să constate că Rasputin locuia într-un cartier 
sărăcăcios din Petrograd. Aici străzile erau mult mai 
întunecoase decât în preajma Bulevardului Nevski sau a Pieței 
Sf. Iacob. Peste tot se vedeau vânzători şi funcţionari care se 
întorceau acasă după o zi de muncă. Vremea era uscată la 
Petrograd şi din cauza aceasta şi gerul muşca mai tare. 
Oamenii mergeau cu gulerele ridicate, ca să se apere împotriva 
vântului ce bătea dinspre nord. Ieri Neva îngheţase complet. 


Sania Nataliei Fofanova se opri în faţa unei ulicioare slab 
luminate care ducea spre o curte. În fundul curţii se înălța o 
clădire obişnuită din cărămidă, cu cinci etaje şi mai multe 
apartamente, la fel de dărăpănată şi de scorojită de ploaie şi de 
vânt ca şi celelalte imobile de pe stradă. Doi poliţişti în civil îi 
opriră în hol. 

O recunoscură pe Natalia şi îi înapoiară actele de identitate 
cu o strâmbătură complice. Ash le arătă paşaportul lui 
diplomatic. Poliţiştii citiră numele şi le făcură apoi semn cu 
mâna spre scară. Un alt poliţist îi opri la etajul trei. Pe coridor 
mirosea a varză şi brânză râncedă. După ce polițistul le 
examina documentele, Natalia bătu la o uşă. 

Le deschise o bătrână în rochie de lână şi cu papuci de pâslă 
în picioare. Femeia cu chipul inexpresiv se dădu la o parte şi îi 
lăsă să intre într-un hol ticsit de mobilă masivă de stejar. Pe 
podea erau aşternute covoare, pe pereţi atârnau icoane şi 
picturi, întreaga cameră fiind luminată de mai multe lămpi 
electrice cu abajur. Ash simţi dintr-o dată că îi este prea cald în 
încăperea aceea încălzită cu aburi. Natalia spuse ceva în 
ruseşte şi bătrâna îşi strânse mai tare broboada pe cap, apoi 
dispăru pe un coridor. 

Ash îi simţi mai întâi mirosul - a transpiraţie şi parfum ieftin 
- în momentul în care Rasputin ieşi din holul întunecat, 
încheindu-se la pantaloni. Era uriaş, cu un cap mai înalt decât 
Ash, iar când intră în lumină, preocupat în continuare tot de 
şliţul de la pantaloni, Ash îşi spuse că nu mai văzuse niciodată 
un om atât de murdar. Părul lui Rasputin era lung şi unsuros, 
atârnându-i mai jos de urechi. Avea o barbă lungă, încâlcită şi 
îmbâcsită, la fel de deasă ca lâna tunsă de pe o oaie. Hainele lui 
păreau noi, dar erau pline de jeg - o cămaşă brodată, pantaloni 
de catifea, cizme înalte, pătate de apă. 

Rasputin îşi întoarse faţa spre Ash, şi acesta îi dădu dreptate 
pianistului Mihailov - Rasputin părea un ţăran rus, un om de la 
ţară, dintr-un ţinut aspru care scăpase cumva din spaţiul imens 
al Rusiei. În acel moment, Rasputin îl fixă cu ochii lui adânciţi 
în orbite şi depărtaţi unul de altul. 

Ash avu senzaţia că se uită printr-un binoclu aşezat invers. 
Două orbite gigantice, strălucitoare, care coborau spre un abis 
nemărginit. Îl scrută îndelung pe Ash, apoi îşi ridică mâna grea, 
cu degete boante, într-un gest de binecuvântare. 


Îi facu semn lui Ash să intre în sufrageria cu mobilier masiv 
şi se aşeză la masă, sub un candelabru strălucitor. Mormăi ceva 
în ruseşte. Natalia aduse o sticlă din bufet. Rămase lângă el în 
picioare şi turnă vin în două pahare. Pe masă erau împrăştiate 
nuci, prăjituri şi gemuri. Intr-un samovar bolborosea apa. 
Rasputin luă un pahar şi îl împinse pe celălalt spre Ash. Acesta 
îşi aşeză mantaua pe spătarul scaunului şi se aşeză în faţa 
paharului cu vin. Rasputin ridică paharul. 

Ash îl luă pe al său în mână. Era un vin roşu cu miros 
dulceag. Madeira. Privi peste el la călugăr şi toastă: 

— Boje tarea hranii! Doamne, apără-l pe ţar. 

Rasputin îl luă prin surprindere cu un zâmbet şi o glumă: 

— Ţariniu. 

Rasputin sorbi zgomotos din pahar, turnă din nou în ambele 
pahare şi bău. Îşi vâri un pumn întreg de prăjiturele în gură şi 
mestecă gânditor. Dintr-o dată, ochii lui se lipiră parcă de Ash. 
Acesta simţi că-l trece un fior în clipa în care privirea 
călugărului se concentră asupra lui - ca un şoc electric. 
Remarcabil. Pentru o secundă, însăşi încăperea păru să 
dispară. Apoi Rasputin zâmbi larg şi senzaţia dispăru. Ash îşi 
aminti de un boxer bătrân pe care îl întâlnise într-un bar din 
Manhattan - pe jumătate beat şi trecut de mult de prima 
tinereţe, dar încă foarte periculos. Boxerul începuse să se laude 
că poate dobori pe oricine din cârciuma aceea, dacă aşa îi vine 
lui cheful, apoi renunţase la ameninţări făcând o strâmbătură a 
lehamite. Rasputin se juca cu el la fel, folosindu-şi cu 
intermitențe puterile de hipnotizator. Ash bău tot vinul. Era un 
Madeira al naibii de bun. În cele din urmă, Rasputin începu să 
vorbească, ţintuindu-l pe Ash cu privirea, în timp ce Natalia 
traducea. E 

Rasputin spunea că a avut un vis. În visul lui se făcea că un 
marinar a pornit spre Rusia cu un vapor mare ca să - Natalia 
ezită o clipă în faţa cuvântului - ca să-l răpească pe ţar. Dar 
marinarul a fost ucis de ţăranii care îl iubesc pe ţarul lor... 
Rasputin zice că dumneata eşti marinarul din visul lui. 

— Spune-i lui Rasputin că i-am simţit mirosul din spatele 
perdelelor din budoarul împărătesei. 

Natalia traduse tresărind înfiorată şi, din expresia de pe faţa 
ei se vedea că nu ştie despre ce este vorba. Cât despre 
Rasputin, acesta se mulţumi să umple din nou paharele. Era 


greu de ştiut ce gândeşte călugărul. Sorbi puţin vin, apoi îl 
puse la o parte. Avea senzaţia că băuse cam mult, probabil 
pentru că nu mâncase nimic. 

Rasputin spusese ceva. Asta era. Dar Natalia traduse doar 
atât: 

— Rasputin întreabă dacă nu preferi ceai. 

— Ba da. 

Femeia vărsă apă clocotită într-un vas de porțelan, apoi îi 
turnă lui Ash un pahar de ceai. 

— Te rog să-i spui că aştept un răspuns. M-am gândit tot 
timpul că ceva miroase urât în budoarul țarinei. Acum ştiu că 
era el. Dă-i drumul, spune-i asta. 

Natalia se conformă. 

— Rasputin zice că țarina are multe flori la ea în cameră. 

li umplu din nou paharul cu ceai. Ash îl împinse la o parte. 

— Spune-i lui Rasputin că are mare nevoie de ele atunci când 
se află prin preajmă. 

Rasputin ridică privirile spre el. Ochii lui se schimbaseră. 
Două cercuri de marmură cenuşie, lustruită ca nişte lentile. 
Adânci, dar opaci. Lui Ash i se păru că a sesizat mişcarea 
irisului. Irisul călugărului proiecta lumină. Nu, nu se putea. Ash 
îşi dădu seama că încremenise într-o poziţie stranie, pe 
jumătate în picioare şi pe jumătate aşezat. Ochii lui Rasputin 
clipiră spre scaunul lui Ash. Acesta simţi cum se aşază din nou 
la masă, pe scaunul de pluș. 

Rasputin începu să vorbească şi Natalia spunea şi ea ceva. 
Buzele ei pline, senzuale, păreau că se mişcă în acelaşi timp cu 
acelea ale lui Rasputin. Avea impresia că vocea sonoră, 
poruncitoare a călugărului ieşea chiar din gura ei. Călugărul 
vorbea ruseşte, dar Ash îl auzea rostind cuvintele în engleză. 
Vocile răsunau simultan. Ceva nu era în regulă. 

— Marinarule, bea-ţi ceaiul. 

Ash îşi spuse: n-am să fac nimic din ceea ce îmi spune. Privi 
sfidător în ochii călugărului. Îşi văzu mâna cum se ridică, apucă 
paharul cu ceai fierbinte şi îl duce la buze... Natalia umplu din 
nou paharul, iar Ash îl goli şi pe acesta. Era cald şi delicios. 
Impinse paharul spre ea, să-i mai dea unul. Rasputin dădu din 
cap. Natalia luă paharul dintre degetele lui Ash, ca şi când ar fi 
cules o floare. Părea înspăimântată. Ash îşi zise că pe chipul ei 
se citea ceva ciudat. Îşi spuse: ar trebui să fiu speriat, iar 


Rasputin adăugă: 

— Ajunge atâta ceai. Prea mult ar putea să te ucidă. 

Ash încercă să se ridice în picioare, dar nu se putea mişca. 

— Marinarule, eu sunt mai puternic decât se spune. Dar am 
şi slăbiciuni în anumite privinţe. Nu pot hipnotiza un bărbat ca 
dumneata fără ierburile mele. 

— Ierburi? Ash îşi auzi propria voce ca venind de undeva, din 
depărtare, clară şi logică. Un ofiţer de primă mâna, stăpân pe 
situaţie. Un sportiv care, din întâmplare, are o însărcinare... 
Călugărul nu putea să-l fi drogat. 

— Ai băut şi dumneata din vin. 

— Am spus că sunt mai puternic. Pot să beau multe pahare 
din vinul acesta şi din iarba asta. Dar nu m-am atins de ceaiul 
din care ai băut dumneata. N-am înghiţit nicio picătură. 


25 


Ash văzu cum pielea de pe faţa Nataliei dispare. Se desfăcea 
în bucățele mici, ca o scoarță de copac cojită cu unghiile. Ash 
se străduia să gândească, să-şi explice ceea ce se petrecea cu 
el. 

— Fii fericit, marinarule, fii fericit. 

Aproape imediat, deşi încerca să înţeleagă ce vrea Rasputin, 
Ash simţi o căldură îmbătătoare răspândindu-i-se în organism. 
Într-un fel ciudat, detaşat şi îndepărtat de el însuşi, înţelese că 
drogurile lui Rasputin îl făcuseră apt de a fi sugestionat. În 
mintea lui începură să se formeze imagini stranii, amintiri cu 
forme imprecise, ca într-un aparat de fotografiat care n-a 
focalizat încă imaginea şi de sub toate aceste crâmpeie de viaţă 
cu contururi tulburi răzbătea gândul că n-ar trebui să se simtă 
atât de fericit, căci Rasputin intenţiona să-i facă rău, să-i facă 
rău lui, lui şi misiunii ce-i fusese încredinţată... 

Călugărul luă altă sticlă din bufet. Rasputin îi porunci să bea 
lichidul limpede, cu gust de scorţişoară. Timpul se opri în loc. 
Toată euforia lui Ash se evaporă. O dată cu ea şi toate 
gândurile clare. În locul lor se instală în mintea lui teama. Avea 
impresia că tot ce-i rămăsese era creierul. Încercă să se 
lipească de o imagine din tranşee. Noroi rece, ceruri ude, o 
fâşie îngustă de cer rece şi ud deasupra şi noroi dedesubt, o 


imagine a agoniei pe care el şi Cercul Interior al lui Page voiau 
s-o distrugă... 

Călugărul ridică mâna. Ash se strânse, înfricoşat că Rasputin 
va face ceva cumplit şi că el, Ash, nu-l va putea opri... Văzu în 
minte chipul ambasadorului Page, bătrân şi obosit, murind prea 
devreme ca să mai apuce sfârşitul războiului. Alte imagini... 

— Marinarule, mă auzi? 

— Da. Ash se gândea la tatăl lui. Ar fi dorit ca bătrânul să fie 
aici, să-l ajute, să-i vadă chipul. Zâmbetul lui uriaş păli când 
ochii li se întâlniră. Rasputin scoase din buzunar un ceas mare 
cu lanţ şi îl clătină încet înainte şi înapoi la câţiva centimetri de 
faţa Nataliei. Ash privea la el. Pielea Nataliei arăta din nou 
normal. Ochii ei urmăreau pendularea ceasului. Călugărul o 
hipnotiza ca un doctor vienez. Dar pentru ce naiba? 

Rasputin vorbi: 

— N-ai să-ţi aminteşti nimic. 

Engleză, rusă. Ash aştepta. 

Călugărul îl izbi pe Ash cu toată forţa ochilor lui de vrăjitor. 
Ash simţi o durere de-a dreptul fizică, de parcă Rasputin i-ar fi 
străpuns ţeasta. Simţi o imensă teamă când acesta îi zise: 

— Nu poţi să-l iei pe ţar, vei pleca din Rusia şi nu te vei mai 
întoarce niciodată... 

— Nu pot să plec, spuse Ash. Mintea lui gemea. Cine a spus 
asta? Era însă vocea lui care continua să vorbească, reluată ca 
un ecou de traducerea Nataliei. Nu voi pleca fără el. 

— Te voi trimite într-un sat unde toţi fiii au murit în război şi 
o să le spun ţăranilor că eşti spion neamţ... 

Ash fu copleşit de o imagine bruscă, foarte vie, a unor 
bătrâni în negru care îl înconjurau cu bâtele în mâini. Drogurile 
îl făceau să vadă foarte clar toate acestea. In spatele bărbaţilor 
veneau femeile cu cuțite în mână, mamele bătrâne şi tinerele 
fete pe care cei morţi ar fi trebuit să le ia de neveste. 

Ash nu se putu ridica în picioare nici chiar atunci când 
împinse cu toată forţa cu mâinile în masă. Pistolul din 
buzunarul de la spate. Se îndoia că l-ar putea mânui... 

— Ridică-te, spuse Rasputin. Ash se ridică în picioare. 

— Intoarce-te. 

Ash se întoarse cu faţa spre uşă. Un minut, o secundă sau o 
oră mai târziu simţi cum mantaua îi alunecă pe umeri. Rasputin 
apăru în câmpul lui vizual, îmbrăcat într-un palton lung, negru. 


Alături de el, Natalia, palidă şi cu privirea golită de expresie, 
aştepta în haina de zibelină. Barba lungă şi năclăită de 
murdărie a lui Rasputim făcea ca faţa să-i pară uriaşă - semăna 
cu unchiul Albert McCoy, unchiul mamei lui, bărbos şi masiv ca 
un urs. Vezi veverița aceea, copilule? Alte imagini. Carabina îşi 
schimba poziţia în mâinile lui, şi veverița cădea din vârful 
copacului înalt de douăzeci de metri... 

Polițistul de la uşa lui Rasputin îi văzu ieşind. Ash privi fix în 
ochii lui, ochi orientali, încercă să-i transmită un mesaj. Ajută- 
mă! Ochi orientali. Aşa de frecvent întâlniți în Rusia. Ocru 
migdalaţi. Mohorâţi, întunecaţi. Şi Tamara avea astfel de ochi. 
Dar infinit mai adânci şi mai frumoşi. Aproape îi veni să-i 
şoptească numele, când Rasputin îl împinse de lângă poliţist. Işi 
înghiţi cuvintele. Rasputin ar fi fost în stare s-o omoare dacă ar 
fi ştiut ce mult înseamnă ea pentru Ash. 

Imaginile deveneau din nou înfricoşătoare, în timp ce 
mergeau în jos pe scări. Unde? Ash fumase cândva opiu. Îşi 
amintea de nişte bărbaţi cărunţi pe jumătate goi, într-o cameră 
la fel de întunecoasă ca şi scările acestea. În port, la Shanghai. 
Avea cincisprezece ani. Câţiva membri ai echipajului mai 
trăiseră o asemenea experienţă. Îşi aminti cum fumase prima 
lui pipă cu opiu. 

— Efectul nu durează mult, să nu-ţi fie teamă. 

Dar nu-i fusese teamă. Opiul îi dăduse un soi de detaşare, o 
senzaţie că plutea pe o mare blândă. Dar drogul lui Rasputin 
era ca un monstru cu tentacule lungi care îl strângea din toate 
părţile. 

Lui Ash i se păru că aude un scâncet când trecu pe lângă 
poliţiştii din curte şi aceştia salutară cu ghearele. Işi scoseseră 
mănuşile de iarnă şi lăsau să li se vadă gheare, cafenii şi 
încovoiate, ascuţite ca briciul. Aveau feţe normale, însă dinţii 
păreau mult mai lungi. 

Ash o privi pe Natalia. Chipul ei se dizolva în zăpadă. Dar 
cerul era senin, aşa cum fusese şi mai înainte, nu putea să 
ningă. Detaşează-te, îşi spuse Ash. Nu poate dura o veşnicie. 
Toate clădirile erau albe. Pe stradă se vedeau foarte mulţi 
oameni. Mergeau repede, în şiruri drepte. Ash simţi că i se 
înmoaie genunchii. Rasputin îl apucă de braţ. Ash nu observase 
până atunci că Rasputin are o mână de fier. Probabil că şi-o 
pierduse în război. Călugării nu merg la război. Ash încerca să- 


şi imagineze de câte balamale este nevoie pentru a se 
confecţiona o asemenea mână. 

Natalia ţipă. Ţipătul îi răsună lui Ash în cap, tot mai ascuţit. 
Oamenii care treceau pe lângă ei continuau să meargă liniştit. 
Ash se uită la ea. Nu ţipase, dar ar fi trebuit s-o facă. Chipul îi 
era descărnat. Rasputin îi spuse să se urce în sania ei. Unde mă 
duce pe mine? 

Rasputin începu să vorbească cu o voce profundă, sonoră, 
reconfortantă. Porniră pe jos. Clădirile erau tot albe, oamenii 
continuau să meargă în şiruri drepte, iar Rasputin vorbea. În 
ruseşte, Ash nu înţelegea decât înjurăturile. Sania care mergea 
în faţa lor se opri. Rasputin îl ajută să se urce în sanie. Vizitiul 
pocni din bici. Ash auzi pocnetul ca un țipăt al Nataliei şi sania 
porni mai repede. 

Clădirile albe treceau pe lângă ei, ca o dâră albă. Oamenii 
alergau, în şiruri drepte, negre, cu capul lăsat în jos, pe lângă 
clădirile albe. 

„N-o să dureze o veşnicie, numai să nu te temi.” 

Rasputin goli a doua sticlă de Madeira şi o aruncă în stradă. 
Scoase de sub palton încă una. Probabil că avea paltonul 
căptuşit cu sticle. Călugărul s-a îmbătat. Ash râse. Rasputin îi 
apăsă sticla pe buze. Care era băutura care nu avea niciun 
efect asupra călugărului - vinul drogat sau Madeira simplu? 
Ash înghiţi. 

— Ascultă-mă, îi spuse Rasputin prin intermediul Nataliei. 
Este ultima ta şansă - spune-mi că n-ai să-l iei pe ţar. 

E nostim, se gândi Ash. Poate să mă pună să fac orice, numai 
asta nu. N-am să-i spun că nu-l iau pe ţar. Mă are în mână 
acum, dar pe viitor n-o să se mai repete. Nu va dura o 
veşnicie... 

Ajunşi la marginea râului, Rasputin îi spuse vizitiului Nataliei 
să se dea jos şi luă el hăţurile. Sărind peste treptele acoperite 
de zăpadă ale unui debarcader, mână sania pe gheaţă. 

O să ne înecăm; îşi spuse Ash. Dar râul era îngheţat de mai 
multe zile. De cât timp se afla la Petrograd? De şase zile. Râul 
îngheţase de trei zile. O să ne înecăm. 

— Ştii să înoţi, marinarule? 

Ash auzi vocea Nataliei venind de undeva, de departe, din 
afara timpului: 

— Nuuu... 


Rasputin făcu semnul crucii şi faţa ei deveni albă ca o coală 
de hârtie. Poliţiştii care îi urmăriseră de-a lungul străzilor albe 
dispăruseră. Nici vizitiul nu se mai vedea. Şedeau singuri în 
sania ei, pe gheaţă, flancaţi de malurile de piatră ale râului. 
Sus, de o parte şi de alta a râului, se zăreau siluetele 
întunecate ale fabricilor. Coşurile înalte ale centralei electrice a 
Petrogradului era luminate de becuri. 

— Ştii să înoţi, marinarule? 

Ash văzu o gaură întunecată în gheaţă, la câţiva centimetri în 
faţa cailor. Un ochi de apă de vreo trei metri lăţime, unde 
zăpada se topise din cauza conductelor de răcire de la 
termocentrală. Pe sub gheaţă, râul curgea şi bolborosea ca un 
bot de monstru uriaş. Gheaţa zdrenţuită de pe marginile apei 
erau dinţii fiarei. Ash simţea respiraţia monstrului. Îi vedea 
aburul ceţos al respirației. Nu va dura o veşnicie. 

Ash privi în gura monstrului. Se afla chiar la marginea găurii, 
cu Rasputin la spatele său. Incercă să-şi amintească cum 
coborâse din sania Nataliei. Nu va dura o... 

„Inoată! ” 

Ash îşi încordă toţi muşchii ca să sară în apă. Dar cum putea 
să înoate cu cizmele în picioare şi cu mantaua pe el? Rasputin 
răspunsese singur la toate întrebările în seara aceea. Ash se 
întoarse spre el să-l întrebe. Călugărul ridicase piciorul ca şi 
când ar fi vrut să dea în el. Părea că-l loveşte foarte încet, dar, 
înainte ca Ash să-l poată opri, cizma grea a călugărului îl izbise 
în spate. O auzi pe Natalia ţipând, simţi o durere violentă în 
coloana vertebrală şi văzu cum dispar luminile electrice. În 
clipa în care apa cea neagră se închise deasupra capului său. 


26 


La o milă depărtare de acel loc, într-o încăpere de la subsolul 
Palatului lusupov, special amenajată pentru uciderea lui 
Rasputin, un agent al organizaţiei „Zăpada Roşie” le arăta 
tânărului prinţ Felix şi înflăcăratului orator al Dumei, 
Purişkevici, o cutie cu scrisori şi cecuri contrafăcute. Camera 
de la subsol era foarte bine aleasă - departe de încăperile şi 
sălile principale ale palatului şi cu intrare separată, însă 
Narvski, agentul organizaţiei „Zăpada Roşie”, considera că 
locul execuţiei fusese amenajat cu prea multă grijă, ca şi când 
prinţul Felix şi Purişkevici ar fi încercat să-şi mai atenueze 
spaima cu ajutorul unor detalii cum ar fi covoarele şi mobila 
luxoasă. Tocmai de aceea fuseseră executate aceste falsuri, 
membrii organizaţiei „Zăpada Roşie sperând că vor avea un 
efect catalizator. 

— De unde aveţi astea? 

Îl cunoşteau pe Narvski numai în calitatea lui de invalid de 
război, devenit ofiţer supraveghetor al operaţiunilor valutare la 
una din băncile Rusiei. Omul provenea dintr-o familie obişnuită 
de provincie, tatăl său fiind profesor. Mama lui, care moştenise 
o mică fabrică de textile, reuşise să-i plătească taxele la şcoala 
militară de cădeţi din localitate şi-i găsise apoi un post la o 
brigadă de artilerie când izbucnise războiul. Căzut încă din 
prima vară pe frontul din Galiţia, cu sănătatea zdruncinată pe 
tot restul vieţii, Viktor Narvski se angajase la bancă. Era un 
membru obişnuit al păturii mijlocii, aşa cum prinţul şi 
politicianul  super-conservator vedeau în fiecare zi în 
Petrogradul din ultima săptămână a anului 1916. Singurul lui 
secret îl constituia „Zăpada Roşie”. 

— Am descoperit cecurile în timp ce făceam verificările de 
rutină la bancă. 

Chipurile, ar fi fost completate de un agent german arestat 
cu un an în urmă şi încasate de Rasputin. 

— Am încercat să fac cercetări. Am fost ameninţat. Apoi mi- 
au fost aduse aceste scrisori. 

— De către cine? întrebă Purişkevici. Tânărul prinţ Felix era 
negru de furie, însă Purişkevici, bărbat mai în vârstă şi mai 
înţelept, nu se ambala atât de repede. 

— Nu pot decât să presupun că e vorba de cineva care se 


temea să le prezinte autorităţilor şi, auzind de cercetările mele, 
mi le-a trimis în speranţa că voi avea eu curajul care i-a lipsit 
lui. 

— Este dezgustător, spuse prinţul, răsfoindu-le pentru a 
patra oară. 

Scrisorile erau, chipurile, scrise de Rasputin agentului 
german. Conţineau informaţii secrete despre armata rusă şi 
mişcările acesteia pe care Rasputin nu le putuse afla decât de 
la țarină - în cazul în care scrisorile fuseseră scrise atunci când 
le datase „Zăpada Roşie”. 

Oare aveau să fie aceste falsuri ultimele cuie bătute în sicriul 
lui Rasputin? 

Prinţul Felix vorbea de vreun an de zile de uciderea 
călugărului. Agenţii „Zăpezii Roşii” care trăseseră cu urechea 
la discursurile lui pompoase din cabarete şi cârciumi, îl 
încurajaseră în mod subtil. Indrumându-l către alţii, ca 
Purişkevici, care ar fi putut să-i dea o mână de ajutor. 

Totul era gata de câteva săptămâni - otrava, maşinile cu care 
urma să fie dus Rasputin la palat şi cărat apoi de acolo, locul 
unde avea să fie aruncat cadavrul, alibiurile, un pistol pentru 
orice eventualitate. Ultima „dovadă” împotriva călugărului - 
printr-o ironie a sorții, falsă - urma să-i îmboldească pe 
conspiratori să acţioneze mai repede. Prinţul cel zvelt începu să 
măsoare furios încăperea, montându-se din ce în ce mai tare. 
Narvski nutrea sentimente amestecate pentru prinţul Felix. In 
calitatea lui de moştenitor al celei mai mari averi din Rusia, 
prinţul se număra fără îndoială printre duşmanii poporului, însă 
dragostea lui pentru ţară pe care credea că Rasputin o distruge 
era sinceră, şi Narvski respecta acest lucru. Îl urmărea însă cu 
mai multă atenţie pe reacţionarul Purişkevici, cel mai puternic 
dintre conspiratori. 

Purişkevici scoase din buzunar un revolver greu şi îl trânti pe 
masă. Vorbi rar, cadenţat, ca şi când s-ar fi adresat Dumei şi nu 
celor doi conspiratori dintr-o încăpere de la subsol: 

— Rasputin distruge monarhia. Rasputin terfeleşte Biserica. 
lar acum Rasputin este şi trădător... Pentru crimele sale 
împotriva Rusiei, Rasputin va muri. Doamne, apără-l pe ţar! 

Iar prinţul Felix reluă ca un ecou: 

— Doamne, apără-l pe ţar! 

Oare ei nu ştiau, se întrebă Narvski, că Rasputin însuşi 


prezisese prăbuşirea autocrației în cazul în care el va fi ucis? 
„Zăpada Roşie” ştia acest lucru şi îi dădea crezare... 
O 

Ash se ţinea strâns de gheaţă, simțind că pierde lupta 
împotriva curentului şi a frigului. Fontanka era un râu cu flux 
lent, dar nemilos. Ash se scufundă încă o dată în apa îngheţată, 
prea slăbit ca să poată înota şi simţi frigul cum îi prindea 
plămânii ca într-un cleşte de oţel. Respiraţiile lui erau prea 
scurte şi nu reuşeau să trimită în muşchi oxigenul de care avea 
nevoie ca să reziste. 

Curentul îi trăgea în jos cizmele îmbibate de apă, afundându- 
l] tot mai mult sub gheaţă. Se prinsese cu degetele înţepenite de 
marginea gheții, însă simţea cum puterile i se scurg din braţe. 
Cizmele i se umpluseră cu apă când îl îmbrâncise Rasputin, 
căci ajunsese până la fund. Erau prea strâmte ca să şi le poată 
scoate din picioare. Noroiul greu i se lipise de tălpi. Dând din 
picioare nebuneşte în toate părţile ca să găsească un punct de 
sprijin în care să se împingă, nimeri peste o piatră solidă sau o 
bucată de fier de la conductele de răcire ale termocentralei. 
Reuşi să iasă din noroi şi ţâşni la suprafaţă, dar se lovi de 
plafonul de gheață. Întorcându-se instinctiv împotriva 
curentului înotase înapoi, spre copcă. 

Ash mai încercă o dată să se ridice peste margine. Era prea 
amorţit şi prea slăbit ca să poată trage după el hainele îmbibate 
cu apă. Frigul îi slăbea trupul, deşi alunga efectele drogului. 

Simţi dintr-o dată un firicel de căldură şi îşi spuse că era 
poate instinctul delirant al trupului pe cale să se congeleze, 
înainte de a se cufunda într-un somn lung. Dar frigul reveni, la 
fel de intens ca şi înainte. În noaptea neagră de deasupra 
malului de piatră al râului zări luminile de pe coşurile 
termocentralei. Conducta. Apa era pompată prin termocentrală 
ca să răcească dinamurile. 

Agăţându-se de gheaţă, se târî anevoie până la marginea 
copcii, căutând puţină căldură. În comparaţie cu răceala apei, i 
se părea ca o baie în cadă. Ash stătu atârnat cât putu mai mult 
în locul acela, absorbind căldura şi adunându-şi puterile pentru 
a reuşi să iasă dintr-un singur salt. 

Se caţără mai mult pe gheaţă şi începu apoi să bată ritmic 
din picioare, astfel încât partea de jos a corpului lui să 
plutească. Se ridică puţin şi când socoti că obținuse o poziţie 


aproape orizontală, lovi din toate puterile cu picioarele şi se 
agăţă de gheaţă înaintând câte un centimetru în sus şi în faţă. 
Înainte. Nasturii de la tunică se agăţară de marginea gheții. 
Începu din nou să se scufunde. Simţi cum puterea i se scurge 
din corp ca un lut subţire care refuză să se întărească. N-o să-şi 
mai recapete niciodată puterea aceea. 

Ash îşi propti coatele în gheaţă şi îşi ridică pieptul, se târi 
puţin înainte, se agăţă cu unghiile de suprafaţa aspră şi trase 
din răsputeri, până când luminile începură să-i joace pe 
dinaintea ochilor. Îşi ridică şi stomacul pe deasupra marginii, 
apoi coatele şi ajunse deasupra, gâfâind din greu, cu respiraţia 
ca nişte gemete. 

Aerul rece îi ardea faţa. Se sili să se ridice în picioare, porni 
clătinându-se spre malul râului, alergă pe lângă peretele de 
piatră până la un debarcader şi urcă lunecând mereu pe 
treptele acoperite de zăpadă ale acestuia. Mantaua, uniforma şi 
cizmele erau îmbibate de apă şi deveneau rigide pe măsură ce 
îngheţau mai tare. Se îndreptă spre luminile termocentralei. De 
la intrarea principală tocmai pleca o maşină. Un taxi! Ash răcni 
cât îl ţineau puterile şi scoase un teanc uriaş de ruble ude din 
buzunar. 

— Astoria, şopti el. 

Tremurând din tot corpul fără să se poată stăpâni, se aruncă 
în maşină sperând să găsească puţină căldură. Se întreba dacă 
va muri. Dar, în timp ce maşina străbătea oraşul cu o viteză 
înnebunitor de mică, în mintea lui chinuită se înfiripă un gând: 
Rasputin îl credea mort. 

Ash se aplecă spre despărţitura şoferului şi şopti clănţănind 
din dinţi: 

— Intrarea de serviciu. 

Era puţin probabil ca şoferul să înţeleagă englezeşte, dar ar 
fi însemnat să fie un tâmpit ca să debarce un pasager care 
arăta ca Ash în alt loc, la Hotelul Astoria, decât în faţa intrării 
de serviciu. 

O 

Narvski lăsă scrisorile şi cecurile şi le ură noapte bună 
prințului Felix şi lui Purişkevici. Să fiarbă în suc propriu. O 
sanie cu trei cai aştepta afară, în apropierea canalului Moika. 
Bărbatul care făcea pe vizitiul era un agent al „Zăpezii Roşii”. 

— Au crezut, zise Narvski când se urcă în sanie. 


— Nemaipomenit. De ce îşi închipuie că Rasputin ar lua mită 
de la nemți când poate avea tot ce-şi doreşte în ţară? 

— Îl urăsc. E suficient ca să creadă orice. Cel puţin, povestea 
asta. Unde e Ash? 

— Încă nu l-am găsit. 

Narvski îşi scoase mănuşa şi se uită la ceas. Ora unu 
noaptea. 

— Să încercăm la hotelul unde locuieşte. 

„Vizitiul” spuse ceva cailor şi, când aceştia se puseră în 
mişcare, întrebă peste umăr: 

— Dar ce a făcut Ash ca să-l lichidăm? 

Narvski nu ştia decât că venise ordin din Elveţia ca Ash să fie 
ucis. Habar n-avea despre înţelegerea dintre generalul german 
Ludendorff şi fraţii Vladimir şi Dmitri Dan; de fapt, nici nu-i 
cunoştea personal pe aceştia din urmă. Dar considera că 
disciplina este vitală pentru activitatea desfăşurată în 
ilegalitate, iar dacă se ajungea ca lumea să ştie prea multe 
lucruri, asta ar fi putut ucide revoluţia. Intrebarea „vizitiului” 
nu avea rost şi Narvski ţinu să precizeze: 

— Ni se va spune dacă va fi nevoie să ştim. 

— Mă întreb de ce un american... 

Narvski i-o reteză scurt: 

— Dacă te-ai fi întrebat mai puţin şi ai fi fost mai atent la cai 
nu l-am fi pierdut pe comandorul Ash când a plecat de la hotel 
aseară, în sania femeii. 

— Încearcă tu să mâni trei cai în acelaşi timp... 

Işi continuară drumul în tăcere, dar, când se apropiară de 
„Astoria „vizitiul” întrebă: 

— De ce crezi că Ash este urmărit de poliţie? 

Maşina poliţiei fusese aceea care îi speriase caii şi îi făcuse 
să traverseze toată piaţa Sf. Isac prin faţa unui tramvai, 
ajungând pe Bulevardul Amiralității. Până să reuşească să-i 
stăpânească din nou, Ash şi femeia dispăruseră. 

— Nu ştiu, răspunse Narvski, dar ne îngreunează şi mai mult 
sarcina. 

Băgă mâna în ascunzătoarea din banchetă ca să se asigure 
că revolverul britanic Webley se afla la locul lui. 

O 

Scările de la intrarea de serviciu reprezentaseră partea cea 

mai grea a drumului. Rămase cinci minute pe palier, simțind că 


i se face din ce în ce mai frig. Când îşi dădu seama că ar putea 
să moară acolo, începu să se târască de-a buşilea: Omul de 
serviciu de pe etaj îl văzu pe Ash cum înainta clătinându-se 
spre uşa camerei lui. O descuie şi intră, în timp ce omul rămase 
cu ochii aţintiţi asupra dârei de noroi pe care o lăsase pe covor. 

Era numai vag conştient de un telefon care suna. Il auzea 
înfundat şi acoperit de zgomotul apei care curgea în cadă. 
Trebuia să se cufunde în apa fierbinte înainte ca frigul să-l 
omoare. Prea slăbit ca să-şi poată scoate cizmele, intră în cadă 
încălţat. Tremurând violent, Ash avea senzaţia că este o sticlă 
izolată, pielea şi carnea ridicându-se ca o barieră între căldura 
apei din baie şi frigul din măruntaiele lui. 

În cele din urmă, căldura îl pătrunse. Încetă să mai tremure. 
Mintea i se înceţoşa. Adormi, însă se trezi când apa din cadă 
începu să se răcească şi îşi dădu seama că cel care suna ar fi 
putut fi mesagerul țarinei. 

Adunându-şi toate puterile, cu mişcări lente, reuşi să-şi 
scoată cizmele distruse, dădu din nou drumul la apă în baie, se 
înfăşură în prosoape şi sună la recepţie. 

— Aici... vocea i se frânse gâtuită. Îşi drese glasul cu multă 
dificultate, încercând să se concentreze asupra articulării 
cuvintelor. Comandorul Ash. Vreun mesaj pentru mine? 

— Nu, domnule. 

— Dumneavoastră aţi sunat mai înainte? 

— Da, domnule. Omul de serviciu de pe etaj... totul e în 
ordine? 

Oare de ce nu telefona țarina? De ce nu lua legătura cu el? 
Ce mai aştepta? Privi ceasul de marmură de pe şemineu. Ora 
două noaptea. 

— Trimiteţi-mi un ibric mare cu cafea şi o sticlă de coniac. 

Se cufundă din nou în apa fierbinte până când auzi bătaia în 
uşă a servitorului. Se băgă apoi în pat şi bău cafea cu coniac 
până când adormi şi visă că Rasputin îl băga în apă şi îl 
împingea înapoi sub gheaţă, ori de câte ori încerca să iasă la 
suprafaţă. 

Se trezi la amiază, amorţit şi cu privirea lipsită de expresie, 
îşi simţea capul mai uşor, dar îl durea spinarea. li venea foarte 
greu să se concentreze. Bău două cești de cafea, dar starea nui 
se ameliora. Prin minte i se perindau fragmente din 
întâmplările nopţii trecute. Era în viaţă numai printr-un miracol 


şi datorită anilor lungi de zile în care se străduise să se menţină 
în formă. Îşi aminti de acele fracțiuni de secundă petrecute în 
apă când, dacă ar fi avut un dram de energie mai puţin, acum 
ar fi fost mort. 

Făcu câteva genuflexiuni şi câteva flotări care îi puseră 
sângele în mişcare şi îi provocară o violentă durere de cap. Îşi 
spuse că se afla în situaţia unui mecanic de navă care îşi 
ascultă cu atenţie turbinele pentru a-şi da seama ce 
funcţionează normal şi ce trebuie reparat. Se simţea slăbit, îi 
era frig şi nu se putea concentra; în rest, părea că totul este în 
ordine, cu excepţia unei tuse uşoare, de care suferea însă toată 
populaţia Petrogradului în fiecare iarnă, când umezeala rece se 
ridica din terenurile mlăştinoase pe care fusese construit 
oraşul. 

Îşi petrecu după-amiaza concentrându-se asupra amintirilor 
şi făcând speculaţii. Rasputin ascultase discuţia lui cu țarina 
Alexandra şi aflase oferta pe care i-o făcea regele George de a-i 
acorda azil, dar nu putuse s-o convingă să nu plece. În 
disperare de cauză, încercase să-l drogheze şi să-l hipnotizeze 
pe Ash ca să-l determine să-şi retragă oferta şi, întrucât nu 
reuşise, îl aruncase în râul Fontanka. Totul părea simplu, mai 
puţin faptul că Ash reuşise să iasă de sub gheaţă. 

Se făcuse seară şi țarina încă nu-i trimisese niciun mesaj. 
Două zile şi jumătate fără un cuvânt. Ash trebuia să ia în calcul 
posibilitatea ca, în ciuda temerilor lui Rasputin, ţarul şi țarina 
să fi decis să nu părăsească Rusia. Ielefonă la Palatul 
Alexandru, dar nu reuşi să treacă mai departe de un operator 
şef de la centrala telefonică. Acesta consimţi să-i lase vorbă 
colonelului care îl introdusese la țarină că telefonase, ceea ce 
nu însemna mai nimic... Trebuia să facă ceva mai mult, să 
ajungă până la țarină, s-o convingă într-un fel sau altul... 

Totuşi, avea şi el un avantaj. Rasputin îl credea mort. Cum va 
reacţiona călugărul în faţa unui om pe care ştia că-l omorâse? 
Ar putea oare să-l sperie pe Rasputin în asemenea măsură, 
încât acesta s-o determine pe împărăteasă să părăsească 
Rusia? Trebuia să-l înspăimânte de moarte ca să facă un astfel 
de pas. 

Rumegând această idee, luă cina în cameră, apoi îşi puse o 
uniformă nouă, identică cu cea în care îl văzuse Rasputin viu 
pentru ultima oară. Se simţea încă destul de slăbit, dar nu 


putea rata o şansă atât de favorabilă... Ce-ar fi să stea şi să 
aştepte chiar în apartamentul lui Rasputin, până ce acesta se 
va întoarce acasă? Să aştepte printre icoane... Nu e rău. Nu e 
chiar deloc rău. Să-l înfricoşeze... 

Dar pentru a pătrunde în apartamentul lui Rasputin, Ash 
trebuia să-i evite pe poliţiştii care păzeau locuinţa călugărului 
şi să se descotorosească şi de poliţiştii care supravegheau 
hotelul Astoria. Îşi puse o manta groasă de stofă şi o şubă 
rusească pe care i-o dăruise cândva Tamara. Acestea îi 
modificau silueta şi îi dădeau altă alură decât cea conferită de 
mantaua de pânză cauciucată în care fusese văzut şi filat de 
poliţia ţarului. 

leşi apoi din hotel pe uşa de la bucătărie şi străbătu spaţiul 
îngust dintre stivele de lemn, mergând aplecat până când ieşi 
în partea cealaltă a Pieței Sf. Isac. Opri o sanie care tocmai 
lăsase nişte pasageri în faţa Palatului Mariinski şi îi indică 
vizitiului adresa lui Rasputin. Acesta ridică din umeri. Nu 
înţelegea englezeşte. Ash îi făcu semn s-o ia după colţ, pe 
strada Gorohovaia, care pornea din faţa clădirii Amiralității, la 
fel ca şi Nevski Prospekt, şi continua apoi până în cartierul 
Moscova, unde locuia Rasputin. li indică vizitiului numărul 
casei cu ajutorul degetelor: şase - patru. 

Reuşise să-i păcălească pe detectivi. Privi în urmă după taxiul 
lor, dar nu văzu decât o troică. Având un singur pasager, sania 
cu trei cai derapă pe strada Morskaia şi rămase mult în urmă. 
Se aştepta s-o vadă cotind spre stângă, pe Kazanskaia, spre 
Catedrala Kazan, unde era staţia troicilor de închiriat, dar sania 
continua să-l urmărească în momentul în care traversă râul 
Fontanka - un sfert de milă mai sus de locul în care fusese cât 
pe-aci să se înece - şi intră în cartierul lui Rasputin. 

Işi tot punea întrebări în legătură cu troica din spatele lui. Şi 
regreta că nu luase cu sine o sticlă cu ceva tare, căci noaptea 
aceasta era chiar mai geroasă decât precedenta, când vizitiul 
lui trase puternic de hăţuri cu o înjurătură de om surprins. 
Ceva mai în faţă, Rasputin apăruse clătinându-se în stradă, 
urlând cât îl ţinea gura, urmat de cei trei detectivi care abia se 
puteau ţine după el, în timp ce se grăbeau să-şi îndese 
notesurile în buzunare şi să-şi încheie din mers mantalele. 

Vizitiul lui Ash îşi mână caii într-o curte, nedorind, probabil, 
să participe la scena ce se juca în stradă. Rasputin trecu în fugă 


pe lângă ei, răcnind şi râzând, cu barba împărţită în două şi 
fluturând în urma lui. Făcea semne trecătorilor cu o sticlă de 
Madeira. Poliţiştii tropăiau mărunt în urma lui. 

Am picat la ţanc, îşi zise Ash. Nimeni nu păzeşte 
apartamentul. Dar ce să fie oare cu troica aceea care m-a 
urmărit? Privi în direcţia ei cu coada ochiului tocmai când 
traversa râul Fontanka; şovăi o clipă, apoi derapă stângaci pe 
străduţa de lângă râu. S-ar fi putut să fie poliţiştii lui. Atunci de 
ce să nu-l urmărească pe Rasputin? Să stea liniştit până 
găseşte un loc potrivit ca să-l încolţească pe călugăr. 

Băgă un sovereign în mâna vizitiului său şi îi făcu semn să-i 
urmărească pe cei care fugeau înapoi, pe strada Gorohovaia, în 
direcţia din care tocmai veniseră. Moneda valora echivalentul a 
zece ruble ruseşti de dinainte de război, pentru o cursă ce 
costa una sau două ruble şi însemna de două sau de trei ori mai 
mult, căci valoarea rublei scăzuse simţitor. Vizitiul scoase în 
grabă caii din curte şi pocni din bici. 

Rasputin continua să alerge de-a lungul canalului 
Ekaterinski, distanţându-se de poliţiştii săi, care abia se mai 
târau după el, uitându-se de jur-împrejur după o maşină. Ajuns 
la Canal, Rasputin făcu semn cu mâna spre o sanie, se sui în ea 
şi porni spre Catedrala Kazan, o clădire impunătoare, marcată 
de o colonadă semicirculară enormă care se desprindea din 
Nevski Prospekt. Trecătorii întârziaţi îşi întorceau privirile de 
la vitrinele strălucitoare ale magazinelor ca să urmărească 
spectacolul destul de familiar pe care îl oferea bărbatul sfânt al 
țarinei când era cu chef ca în momentul acela. 

În spatele Catedralei Kazan se aflau troicile, sănii rapide, de 
agrement, aliniate pentru a fi închiriate contra unor sume 
considerabile. Războiul nu schimbase chiar totul, după cât se 
părea. Împopoţonaţi cu pălării sport, cu pene de păun, vizitiii 
mângâiau mândri caii pur sânge în aşteptarea clienţilor 
înstăriți. Rasputin se năpusti într-una din ele, mai scoase încă o 
sticlă de Madeira din şuba lui enormă şi răcni: 

— Krestovski! 

Ash îi ceru vizitiului să aştepte până când porni troica lui 
Rasputin. Krestovski era o insulă împădurită din delta Nevkăi, 
unde ţiganii aveau o tabără permanentă, pe un braţ al râului 
Neva. Dar se afla la o distanţă de câteva mile de oraş. Sania lui 
Ash n-ar fi fost nicicum în stare să ajungă până acolo şi nici nu 


putea ţine pasul cu troica mult mai rapidă. Ash sări în troica 
imediat următoare şi îi dădu vizitiului două monezi de aur, 
făcându-i semn să-l urmărească pe Rasputin. Îşi trase pulpana 
hainei peste picioare ca să se apere de ger, regretând din nou 
că nu luase cu el o sticlă cu băutură. Când se îmbăta, Rasputin 
simţea nevoia să asculte muzică țigănească, aşa cum făceau 
toţi ruşii când erau cu chef. Nicio orchestră din restaurantele 
de pe strada Sadovaia nu se putea compara cu ţiganii. 

Dar înainte să străbată o milă de-a lungul Bulevardului 
Nevski, Rasputin flutură din braţe şi troica lui coti pe strada 
Morskaia, trecu pe lângă hotelul lui Ash şi parcă în faţa 
Catedralei Sf. Isac. Rasputin trase o înghiţitură din sticlă şi o 
luă la fugă în sus, pe treptele catedralei, cântând şi fluturându- 
şi pulpanele şubei. 

Ash îi făcu semn vizitiului lui să oprească în umbră, în timp 
ce detectivii lui Rasputin îl ajunseră din urmă într-o rablă de 
maşină care pufăia şi scotea fum. Rasputin începu să urineze 
pe colonadă. Detectivii coborâseră din maşină şi şopteau ceva 
între ei aruncând priviri îngrijorate în jur. Atunci trei preoţi 
ortodocşi în sutane negre fluturând şi cu potcapul în cap ieşiră 
în goană pe o uşă de aramă şi se repeziră asupra călugărului 
care le profana catedrala. Rasputin se retrase, râzând. Apăru 
un al patrulea preot cu o măciucă uriaşă, pe care era semnul 
crucii. 

Ash tocmai se pregătea să sară jos ca să vină în ajutorul lui 
Rasputin, căci se temea ca nu cumva preotul să-i anihileze 
ultima şansă de a ajunge la țarină, dar poliţiştii se repeziră pe 
trepte în sus şi-l dezarmară. Un al preot căzu împiedicându-se 
în sutană. Rasputin îl trânti la pământ pe cel de-al treilea 
apucându-l de lanţul gros al crucii ce atârna la gâtul lui, îl fentă 
pe al patrulea şi cobori rapid treptele spre troica lui care ieşi în 
goană din piaţă în timp ce poliţiştii încă se mai luptau cu 
preoţii. 

Întrezărind posibilitatea de a-l despărţi pe Rasputin de 
poliţiştii care-l păzeau, Ash îi mai transferă vizitiului o parte din 
banii regelui George şi îi făcu semn să urmărească troica din 
faţă. Cele două troici înconjurară prin spatele Catedralei Sf. 
Isac, trecură glonţ printre Amiralitate şi Palatul de Iarnă şi 
traversară în goană podul Dvorţov. O tăiară apoi prin marginea 
Insulei Vasilevski - cea care despărţea fluviul Neva în două 


braţe - şi trecură peste alt pod. Depăşiră Fortăreaţa Petru şi 
Pavel şi Arsenalul, străbătură apoi câteva străduţe înguste 
dintr-un cartier muncitoresc adormit. În sfârşit, un ultim pod îi 
conduse la ţărmul Insulei Krestovski, unde troicile se simțeau 
în largul lor. Troica lui Rasputin luă viteză. Vizitiul lui Ash 
aşteptă până când aceasta se depărta cam la o sută de iarzi. 
Apoi le şopti ceva cailor. 

Calul mijlocaş o porni într-un trap rapid, iar lăturaşii, simțind 
frâul liber, începură să alerge într-un galop liber, aproape 
sălbatic. Efectul fu pe cât de neaşteptat, pe atât de puternic şi 
neobişnuit de silențios. Troica rusească nu avea clopoței ca 
săniile din Europa. Zăpada acoperea zgomotul făcut de copitele 
cailor. Nu se auzeau decât fornăitul cailor şi îndemnurile 
vizitiului. 

Tăcerea deveni şi mai profundă în momentul în care lăsară în 
urmă ultimele suburbii ale oraşului şi, o dată cu ele, şi luminile 
lui palide. Chiar şi Rasputin părea copleşit de această linişte. 
Din câte putea să vadă Ash, Rasputin încetase să mai 
gesticuleze cu braţele. Nici răcnetele lui nu se mai auzeau pe 
zăpada care strălucea albăstruie în lumina palidă a stelelor. 
Privi o dată în urmă. Lumina stelelor se reflectă într-o mantie 
de gheaţă care îi acoperea barba lungă. Gerul era şi mai 
muşcător, iar Ash simţi cum mustata i se transformă într-un sloi 
de gheaţă. 

Ash aruncă o privire în spate. Maşina poliţiei nu se vedea 
nicăieri, dar se pare că erau urmăriţi de o altă troică. Să fi fost 
aceeaşi de pe strada Gorohovaia? Drumul făcea o cotitură, şi 
Ash observă că în troică nu era decât un singur pasager care 
privea înainte cu foarte mare atenţie. Drumul trecea acum prin 
apropierea unei păduri de mesteceni şi Ash îl pierdu din vedere 
pe ocupantul troicii. Poate că poliţiştii care îl păzeau pe 
Rasputin îşi schimbaseră vehiculul, sau poate că cei care îl 
urmăreau pe el, pe Ash, îi luaseră urma din piaţă. Era mai bine 
să-şi pună în aplicare planul acum, înainte de a ajunge la şatra 
țiganilor. 

Vizitiul lui mâna caii stând în picioare, îndemnându-i cu frâul 
şi vorbindu-le tot timpul. Ash îi mai arătă un sovereign - 
mâinile vizitiului erau prea ocupate de hăţuri ca să-l poată 
apuca - şi îi făcu semn să ajungă din urmă troica. Reduseseră 
la jumătate distanţa dintre ei şi troica lui Rasputin, când 


călugărul mai aruncă o sticlă goală în copaci. Aceasta se iovi de 
ei scoțând un sunet muzical. Se apropiau tot mai mult de insulă 
şi Ash auzea râsete de femei. 

Ash le zări într-o troică ce se deplasa încet şi pe care sania 
lui Rasputin tocmai se pregătea s-o depăşească. Călugărul se 
ridică în picioare se descheie la pantaloni şi repetă performanţa 
realizată pe treptele Catedralei Sf. Isac, în timp ce troica lui 
trecea pe lângă troica femeilor, într-un loc ceva mai larg. 
Ţipând şi râzând, femeile deschiseră o sticlă de şampanie şi îl 
stropiră şi ele pe călugăr. 

— Acum, spuse Ash ridicându-se în picioare, scoţându-şi şuba 
şi căciula şi făcând gesturi largi cu mâinile. Depăşeşte-l acum. 


27 


Treisprezece sticle de Madeira ar fi fost suficiente oricui ca 
să se elibereze de sentimentul vinovăţiei, nu însă şi lui Rasputin 
care nu-şi putea alunga teama că păcătuise groaznic, aşa cum 
nu i se mai întâmplase niciodată. Era bucuros că Ash n-avea 
cum s-o mai ia pe țarină, dar ar fi preferat să nu fi fost nevoit 
să-l ucidă. Predicase întotdeauna că salvarea vine numai după 
ce păcătuieşti, dar preacurvia şi băutura nu erau păcate 
comparabile cu omuciderea şi pentru prima oară în viaţă, 
Rasputin se îndoia că Dumnezeu se află de partea lui. 

Şampania rece îi stropi chipul în timp ce trecea pe lângă 
sania cu femeile. Râdea cu gura, dar inima îi sângera. În troică 
erau trei femei - tinere, pline de bijuterii şi frumoase în lumina 
stelelor; făceau fel de fel de comentarii neruşinate. 

— Pune-o la loc până nu degeră, strigă una din ele, apoi se 
înghesuiră una în alta în timp ce troicile alergau clătinându-se. 

Pe neaşteptate, în spatele lor apăru Ash. 

Rasputin clipi din ochi. Ash în uniformă. Ash stând în 
picioare, într-o troică, de partea cealaltă a saniei femeilor. 
Lumina stelelor strălucea în medaliile şi panglicile lui. Pe umăr 
avea trese aurii. Sabia la şold. Era aievea? 

Rasputin simţi cum i se ridică părul măciucă la ceafa, apoi pe 
cap, pe sub căciulă, ca o mirişte ţepoasă. Îşi acoperi ochii cu 
mâna. Prea multă Madeira. Privi apoi printre degete. Ash saluta 
cu mâna la tâmplă. Rasputin simţi cum un urlet de jivină 


monstruoasă îi explodează în gâtlej. Se dădu în lături din calea 
nălucii, se trase înapoi, sări din troică şi căzu într-un troian de 
zăpadă. 

O 

Expresia de pe chipul lui Rasputin îi confirma lui Ash că 
meritase baia în Fontanka. Părul călugărului se făcuse măciucă, 
de parcă şi-ar fi băgat degetele ude într-o priză electrică şi 
urletul lui era la fel de îngrozit ca cel scos de Ash în noaptea 
precedentă. Prăbuşirea lui Rasputin în troianul de zăpadă 
încununase pe deplin opera lui Ash. Acum trebuia să profite de 
acest avantaj. 

Îi arătă vizitiul încă un sovereign de aur şi îi tăcu semn să 
pornească cu toată viteza înainte. In urma lor, vizitiul lui 
Rasputin şi cel de la troica femeilor se opriseră şi îl ajutau cu 
mare greutate pe călugăr să se ridice. Se auzi alt urlet şi 
Rasputin se năpusti în troica sa, cerându-i prin gesturi vizitiului 
să-l ajungă pe Ash din urmă. Perfect. Ash se lăsă în jos, ieşind 
din câmpul lui vizual. Când se uită din nou înapoi, îl văzu pe 
Rasputin în picioare, lângă vizitiu. In spatele lor, troica cealaltă 
depăşise sania femeilor. 

Caii gâfâiau din greu, dar erau foarte aproape de şatra 
țigănească. Dincolo de clubul de iahting, pe ţărmul râului 
Sredniaia Nevka, drumul se îndepărta de firul apei şi străbătea 
din nou pădurea. Câteva clipe mai târziu, troica lui Ash 
pătrunse într-o poiană unde ardea un foc. La capătul poienii, 
înconjurată din trei părţi de brazi, se afla o clădire lungă şi 
joasă, din care răzbăteau sunete de chitară şi voci ce intonau 
melodii tânguitoare. 

Afară erau parcate mai multe troici şi sănii particulare, şi 
vizitiii acestora se strânseseră în jurul focului. Rasputin îşi făcu 
şi el apariţia câteva clipe mai târziu în sania lui. Păturile de pe 
spinarea cailor scoteau aburi în gerul aspru. Rasputin îl zări pe 
Ash, sări jos din troică şi o luă la goană spre el, lunecând pe 
zăpada bătătorită. 

Ash îl ignoră şi se îndreptă spre uşa ţiganilor. Rasputin se 
năpusti în urma lui, îl apucă de braţ şi îl smuci într-o parte, să-i 
vadă faţa. Ash zâmbi şi îi întoarse spatele. 

— Marinarule? Rasputin îl înşfacă din nou de braţ. 

— Vorbeşti englezeşte? 

— Un pic, răspunse Rasputin, împungându-l pe Ash prin 


manta ca să se convingă că nu e o plăsmuire a imaginaţiei sale. 

— Am şi eu puterile mele. Ash îl urmărea cu atenţie. Era 
beat. Nu prea ştia ce-i trece prin minte călugărului, dar oricum, 
arăta înfricoşat, speriat de fantome. Nu era însă pregătit să 
recunoască puterea nici unei forţe mistice pe teritoriul lui. 
Ţeapăn, în timp ce ochii lui larg deschişi examinau 
neîncrezători silueta lui Ash, călugărul rosti: 

— A fost voia lui Dumnezeu să nu mori, marinarule. 

Ash şarjă: 

— Ba am murit. Dumnezeu m-a trimis înapoi. 

— Da? făcu călugărul neîncrezător. 

Ash se simţea ca la un spectacol de circ, încercând să 
îmblânzească un animal ciudat: 

— Dumnezeu m-a trimis înapoi ca să te iau în Anglia 
împreună cu tarina. 

Poate că regelui George n-o să-i facă prea mare plăcere să 
vadă un mujic rus foindu-se prin preajma palatului său, dar 
acesta era micul sacrificiu pe care trebuia să-l facă familia 
regală în schimbul angajării Statelor Unite în război. 

Inainte ca Rasputin să poată rosti vreun cuvânt, troica cu 
femeile opri în dreptul lui şi acestea coborâră râzând şi 
strigând: 

— Părinte Grigori, părinte Grigori! 

Ash se întreba oare unde dispăruse troica aceea care le 
depăşise, dar expresia ciudată şi confuză de pe chipul lui 
Rasputin îi atrăgea în mai mare măsură atenţia. Trebuia să 
profite de ea. Il apucă de braţ şi îl conduse departe de femei, 
spre uşă. 

— Bem ceva? 

— Da. În privinţa aceasta, Rasputin nu avea niciun fel de 
ezitări. 

Intrară în clădirea care se compunea dintr-o singură 
încăpere lungă şi joasă. O jumătate din spaţiu era ocupat de un 
ring de dans, iar în cealaltă jumătate se afla o grămadă de 
perne şi cuverturi pe care şedeau clienţii. Douăzeci sau treizeci 
de ţigănci îmbrăcate în fuste multicolore de mătase foşnitoare, 
acoperite de bijuterii ieftine şi mărgele, se agitau pe scenă, 
dansând, cântând şi zăngănind la chitară. Cam de două ori pe 
atâţia  cheflii petrecăreţi din Petrograd, plini de aur şi 
diamante, băteau ritmul din palme, cântau împreună cu 


ţigăncile şi beau, şampanie tolăniţi pe perne. Sute de lumânări 
ardeau în suporturile fixate pe pereţi. Chelneri tătari, înalţi şi 
bruneţi, făceau turul încăperii turnând în pahare din sticlele 
învelite în staniol auriu. 

Rasputin continua să-l privească buimăcit pe Ash, când 
oamenii începură să-l strige pe nume. 

— Părinte Grigori! Părinte Grigori! Era cunoscut şi printre 
clienţi şi de către ţigănci. Trei ţigănci tinere cu ochi negri şi 
cozi groase se repeziră în braţele lui, cu chipurile măslinii 
luminate de zâmbete vesele. Rasputin le îmbrăţişă cu un gest 
automat, dar ochii lui rămaseră în continuare fixaţi asupra lui 
Ash. Expresia de panică nu se dezlipea nicicum de faţa lui. 

— Trebuie s-o convingi pe țarină să plece, spuse Ash, 
aruncând o privire spre ţigănci. Expresia chipurilor lor îi 
confirmă faptul că nu înțelegeau englezeşte. 

Şi Rasputin avu nevoie de ceva timp ca să înţeleagă limba 
străină, dar în cele din urmă reuşi. Smulgând o sticlă din mâna 
unei tătar, sorbi o duşcă zdravănă din ea şi i-o trecu apoi lui 
Ash. Şampanie. Prea dulce, dar inofensivă. Ash i-o dădu înapoi. 
Rasputin se afundă în perne, trăgând fetele deasupra lui. Ash 
se lăsă să cadă alături de el. 

— Ascultă-mă... 

O 

Narvski, agentul organizaţiei „Zăpada Roşie” ştia că venise 
momentul să se pună în slujba revoluţiei. Un om cu adevărat 
devotat. Ciudat cât de tare se precipitaseră lucrurile. Ieri nu 
era decât un simplu curier trimis să-i păcălească pe prinţul 
Felix şi pe Purişkevici. Acum se punea problema să-şi dea viaţa 
în slujba revolutei. Ţiganii păzeau şatra, dar şansa de a-l 
împuşca pe Ash era prea bună ca s-o lase să-i scape, iar dacă 
avea să fie ucis la rândul lui de către ţigani, viaţa lui nu putea fi 
socotită la fel de importantă ca revoluţia. 

Nu i-ar fi fost greu să-l ucidă şi pe Rasputin, dar „Zăpada 
Roşie” hotărâse deja cine avea să facă lucrul acesta, pentru a 
obţine maximum de efect: dacă vor fi implicaţi prinţul Felix, 
Purişkevici şi tânărul lor prieten, Marele Duce Dmitri - iar 
„Zăpada Roşie” obținuse de la poliţie destule dovezi cu privire 
la amestecul acestora - gestul avea să capete o rezonanţă mult 
mai mare decât un simplu foc de pistol într-o şatră țigănească. 
Era suficient să se ocupe acum de Ash. 


Narsvki luă Webleyul şi se furişă, printre copaci, până în 
spatele clădirii ţiganilor. Zări un oblon pe partea dinspre 
pădure. inu sub observaţie peretele acela timp de zece 
minute. Nimeni nu se apropie de el. Nici nu exista vreo 
primejdie în acest sens, îşi dădu el seama, căci nu se vedea 
nicio potecă bătătorită prin zăpadă. Inaintea sa nu se vedeau 
niciun fel de urme de paşi, mai descoperi el când se apropie 
ceva mai mult. În faţa clădirii, vizitiii troicilor se înghesuiau 
unul în altul în jurul focului, părăsind cercul numai ca să mai 
aducă un braţ de lemne. 

O 

Vocile ţiganilor aveau o rezonanţă nazală, aproape metalică. 
Cântau tare şi timbrul glasurilor suna aspru, barbar, însă 
armoniile erau extrem de rafinate, incredibil de complexe. Ruşii 
păreau ameţiţi de melodii, iar Rasputin se resimțea mai tare 
decât toţi. Se foia în jurul lui Ash, giugiulind şi sărutând fetele 
şi strigând cât îl ţinea gura, închipuindu-şi că şi el cântă în 
corul de pe scenă. 

Ash nu-l slăbea nicio clipă. 

— Revoluţionarii or să te ucidă. Dumnezeu m-a ocrotit ca să- 
ţi salvez viaţa... 

Rasputin îi întoarse spatele. 

— Dacă ţarul cade, eşti un om pierdut. Ce-o să se întâmple cu 
poliţiştii care te apără acum? Toată lumea te urăşte. Toţi vor să 
te omoare. 

Rasputin se întoarse cu faţa spre el. 

— Il urăsc pe Rasputin pentru că nu pot să sufere ideea că un 
ţăran poate să-i strângă cu uşa pe cei care se cred mai presus 
decât el. 

— Nu contează. Te urăsc suficient de mult ca să vrea să te 
ucidă, părinte Grigori. Vino cu noi până se liniştesc lucrurile. 
Apoi poţi să te întorci. 

Dacă ar putea să creadă asta... 

— Nu mi-e frică de nobilii cu sânge amestecat. Ruşii 
adevăraţi, mujicii, or să-l apere pe Rasputin... 

— Poate să te salveze un ţăran dacă un nobil aşteaptă afară 
cu un pistol în mână chiar în momentul acesta? 

— Nu pot să mă omoare. Dacă îl omoară pe Rasputin sunt 
pierduţi cu toţii. Toată Rusia e pierdută... văd... 

— Ce este? 


Ash se ridică într-un cot. Era fascinant, dar aproape că îl 
vedea pe Rasputin privind în viitor. Ochii călugărului 
străluceau neverosimil, luminau puternic, de parcă ar fi privit 
spre viitor. Ash simţi că se îneacă în abisul privirii lui lichide, 
fără fund, ca un puţ uriaş prin care puteai ajunge în centrul 
pământului. 

— ... Văd grămezi, stive uriaşe de cadavre... sute de conți şi o 
mulţime de duci. 

Ash se întreba dacă nu cumva îl vedea şi pe Marele Duce 
Valeri al Tamarei printre ei: Rasputin găsi o sticlă, îi băgă gâtul 
în gură şi bău zdravăn. 

— ... şi Neva roşie de sânge... 

— Salveaz-o pe țarină, murmură Ash. Salvează-l pe ţar, pe 
copii. Salvează-te pe tine... 

Ash îi smulse sticla din mână. Nimeni nu observă nimic, căci 
toţi cântau împreună cu corul ţiganilor. 

— Ascultă-mă bine, fiu de căţea. 

Rasputin privea cu gura căscată la el, luat prin surprindere 
de insolenţa lui Ash. Acesta ridică mâna şi călugărul se feri 
înfricoşat de-a dreptul. 

— Dacă n-o salvezi pe țarină, o ucizi. Veniţi cu mine. Cu toţii. 
Trebuie s-o faci pe țarină să accepte... 

Pe neaşteptate, Rasputin rosti: 

— Pot s-o determin să facă orice. 

Lumânările clipiră. Ash ridică privirile simțind un curent de 
aer rece în faţă. Dar înainte să-şi dea seama de unde venea, 
Rasputin spuse: 

— Tătuca ţarul o să-mi mulţumească. Şi ţăranii au să-mi 
mulţumească, 

— Şi țarina, îl încurajă Ash, şi ea... Ce s-a întâmplat? Ochii lui 
Rasputin erau plini de lacrimi. 

— Dar ce-o să fac eu în Anglia? 

Flacăra luminărilor tremură din nou. Din nou era curent. Ash 
descoperi o deschizătură în peretele din faţa lui, la vreo şapte 
metri de locul în care se afla. Un pătrat deschis spre afară, un 
oblon smuls de vânt. Dar era ceva negru care ţinea oblonul 
deschis. Un fel de ţeava mică. Ash fu singurul care o observă în 
semiîntuneric, printre râsetele şi cântecele din încăpere. 

Comandorul se ridică brusc în picioare. Lumânările din 
imediata lui apropiere se stinseră. Rasputin îi vâri o sticlă de 


şampanie în mână. Oblonul se deschise larg şi în spaţiul 
întunecat al nopţii apăru un chip fară trup care aţinti un pistol 
asupra lui. 


28 


Câmpul vizual al omului cu pistolul era tăiat în două de 
lumina luminării, iar Ash se afla suficient de aproape ca să-l 
vadă cum mijeşte din pleoape în faţa strălucirii flăcării în timp 
ce îi căuta capul. Un deget se lăsa în jos din întuneric spre 
trăgaci. Ash aruncă sticla de şampanie. Aceasta descrise o 
traiectorie joasă, rapidă, se sparse de rama ferestrei şi bucata 
mai mare continuă să zboare, lovindu-l pe omul cu arma exact 
în momentul în care apăsa pe trăgaci. 

Ash auzi şi simţi o izbitură puternică, un şoc care despărţea 
în două aerul de lângă capul lui. Glonţul lovi un samovar. 
Bărbaţii şi femeile săriră în picioare, ţipând, blocând vederea 
spre pistol şi spre chipul care apăruse în gaura neagră căscată 
în perete. Încă o împuşcătură - toţi se aruncară la pământ. 
Muzica încetă, tipetele deveniră şi mai ascuţite. Rasputin se 
clătina pe picioare, strigând: 

— Ucigaşii! Vor să-l omoare pe Rasputin... 

— Ce ţi-am spus, zise Ash şi îl împinse la o parte din drum, 
repezindu-se spre uşă. Ocoli clădirea prin spate în timp ce îşi 
scotea din buzunar pistolul. Ştia că el fusese, de fapt, ţinta 
atacului şi voia ca atacatorul să-i spună de ce voia să-l ucidă. 

Dar nu era singurul care pornise în urmărirea individului. 
După el veneau doi cuţitari ţigani, care se furişau fără zgomot 
ca nişte pantere. Ash găsi locul unde omul rezemase câţiva 
buşteni de zid, sub fereastră. Sticla spartă zăcea alături. Ţiganii 
porniră după urmele lăsate pe zăpadă. Ash se luă după ei, 
intrând în pădure. În lumina stelelor se vedeau pete de sânge 
închis la culoare. Ţiganii arătară spre ele cu cuţitele lor 
ascuţite şi strălucitoare. Ash se repezi în urma lor, hotărât să-l 
prindă pe om viu. 

Un foc de pistol răsună în noapte şi unul dintre ţigani căzu, 
lovind spasmodic zăpada. Ţipetele din clădire deveniră şi mai 
intense. Ash se izbi de ţiganul rămas teafăr care se ascundea în 
spatele unui copac. Acesta văzuse pistolul lui Ash şi îi făcu 


semn spre o poieniţă de vreo trei metri lăţime. Ash privi în 
partea cealaltă a copacului. A 

Omul cu pistolul se ascundea acolo, gâfâind din greu. Încercă 
să sară la adăpostul altui copac. Ash trase şi căzu, căci piciorul 
i se prinsese în ceva. Pistolul îi alunecă pe zăpada îngheţată. 
Ash îl ridică de jos şi porni spre agresor. Ţiganul venea în urma 
lui cu cuțitul în poziţie de atac. Ash îl dădu la o parte, făcându-i 
semn cu pistolul: 

— Niet. 

O 

Când Narvski văzu că Ash îl opreşte pe ţigan şi nu-l lasă să-l 
omoare acolo unde zăcea în zăpadă, înţelese că voia să-l prindă 
viu ca să-l interogheze. Americanul înalt se apropia din ce în ce 
mai mult, înveşmântat în uniforma lui nesuferit de impecabilă 
în pădurea asta nenorocită, cu cristale de zăpadă lipite de 
pantaloni, acolo unde fusese nevoit să treacă prin crusta de 
gheaţă. Narvski scoase pe furiş un cuţit din mânecă. Ash sări 
înapoi, ieşind din raza lui de acţiune şi făcu un gest cu pistolul. 

— Nici să nu te gândeşti la asta! 

Dar hotărârea lui Narvski fusese deja luată. 

Sacrificiul era inima revoluţiei, disciplina - instrumentul ei şi 
Narvski se temea că, dacă l-ar fi prins poliţia ţaristă, l-ar fi silit 
să vorbească. „Zăpada Roşie” era organizată pe bază de celule. 
Ştia numele unui tovarăş din eşalonul superior şi ale altor trei 
din subordinea sa, plus alte câteva amănunte preţioase, dar 
chiar şi un singur nume şi tot era prea mult; nu voia să-i dea 
nimic ţarului. Privi o secundă spre lama cuţitului, apoi îşi tăie 
beregata. 

O 

Ash încercă să-l salveze, se strădui să ţină rana închisă şi să 
astupe vasele sfârtecate cu zăpadă. 

— Adu ajutoare, îi porunci el ţiganului. 

Dar acesta se mulţumi să-i arunce o privire furioasă şi 
duşmănoasă şi îngenunche lângă prietenul lui mort. Ash vedea 
cum viaţa se scurge din trupul omului din faţa lui. Ciudat, 
părea a fi rus, nu german, iar lumina din ochii lui muribunzi 
părea mai curând sfidătoare decât înfricoşată. Dar de ce se 
omorâse dacă nu-i era frică? Ash îi scotoci prin buzunare. Avea 
acte de identitate ruseşti şi nişte documente care-i atestau 
lăsarea la vatră. Aveau şi fotografia lui, iar dacă reprezenta un 


fals, acesta era de foarte bună calitate. Purta chiar şi o icoană 
atârnată de un lănţişor la gât, un gest drăguţ din partea unui 
spion german. Dar arăta în mod sigur a fi rus. Nedumerit, Ash o 
porni spre clădirea ţiganilor, în speranţa că Rasputin continua 
să creadă că el fusese ţinta atacului, ceea ce îl va înspăimânta 
în suficientă măsură pentru a-l ajuta s-o convingă pe țarină să 
părăsească Rusia. 

Poliţia îşi făcu apariţia exact în momentul în care ajunse în 
poiană. Auzi clopote şi văzu farurile de la maşinile lor care 
veneau dinspre Petrograd. O duzină de poliţişti în mantale 
grele, verzi, urmaţi de poliţiştii în civil care păzeau 
apartamentul lui Rasputin, pătrunseră în şatra țigănească. 

— Încearcă să-l ucidă pe Rasputin, marinarule... Gândul 
acesta îl frământase, se vede, destul de mult căci reuşise să 
golească alte şase sticle de şampanie ce zăceau acum, goale, 
împrăştiate în jurul lui şi al ţigăncilor adormite. Arăta 
înspăimântat şi foarte beat şi când sosiră poliţiştii se ridică 
anevoie în picioare, strigându-le ceva în limba rusă. Ash ghici 
că îi întreba unde fuseseră atunci când avusese nevoie de ei. 

Poliţiştii intrară în fugă, îmbrâncindu-i pe ceilalţi cheflii. 
Rasputin apucă o sticlă şi se repezi asupra apărătorilor lui; 
dobori la pământ un poliţist şi mai lovi alţi doi care încercau să- 
i imobilizeze braţele. Începură să-i curgă bale din gură, în timp 
ce urla, şi înjura dezlănţuit. Un poliţist ridică măciuca, dar 
ceilalţi îl opriră. Beat mort sau nu, Rasputin era totuşi favoritul 
țarinei. 

Cinci oameni reuşiră în cele din urmă să-l imobilizeze la 
podea. Alţi doi îi ţintuiră şi îi legară mâinile şi picioarele, în 
timp ce Ash privea neputincios, neavând cum să-i împiedice pe 
poliţişti să-şi ducă povara beată, acasă, în pat... şi cu aceasta şi 
cea mai bună şansă a lui - dar oare, numai a lui? - dea 
convinge perechea imperială să părăsească Rusia. 

O 

„Vizitiul”, membrul organizaţiei „Zăpada Roşie” care 
mânase troica lui Narvski se ascunsese în cartierul Viborg, într- 
o fabrică de arme abandonată de mai multe săptămâni din lipsă 
de combustibil şi abia în după-amiaza zilei următoare reuşi 
superiorul lui Narvski să-i dea de urmă şi să-i relateze ce se 
întâmplase. „Vizitiul” îi raportă şi el puţinul pe care îl ştia, apoi 
se rugă să fie lăsat în viaţă. Nu se ascunsese de poliţie, ci de 


partidul revoluţionar care le impunea membrilor săi să 
desfăşoare o activitate încununată de succes. Superiorul lui 
Narvski era însoţit de doi indivizi pe care îi recunoşteai de la o 
poştă drept „călăi”. 

— N-am avut cum să-l ajut, spuse el, aruncând priviri furişe 
prin fabrica îngheţată. Pe marginile preselor şi ale maşinilor de 
stanţat se formaseră ţurţuri de gheaţă. Câteva puşti Maxim 
neterminate zăceau pe o bandă rulantă tăcută, imobilă. Ce loc 
sinistru în care să-ţi sfârşeşti zilele! Tatăl lui fusese aici paznic 
de noapte înainte de închiderea fabricii. Probabil că aşa 
dăduseră de urma lui. 

— Am rămas în sanie, aşa cum mi-a cerut tovarăşul Narvski. 

— S-a iniţiat o anchetă, veni răspunsul indiferent al 
superiorului. Între timp îi vei înmâna o scrisoare comandorului 
Ash la hotel Astoria. In seara asta. 

O 

Ash relatase trei sferturi din întâmplarea petrecută în seara 
precedentă şi tocmai îi descria lui Roland chipul înspăimântat 
al călugărului în momentul în care îl depăşise cu troica lui. 
Roland, care, de regulă, avea o atitudine sobră şi rezervată, se 
scutura de râs când majordomul de la „Astoria” îi întrerupse, 
aducând un plic pe o tavă de argint - scrisoarea era urgentă şi 
fusese înmânată prin curier special. 

De la țarină, îşi spuse Ash, deşi nu avea niciun fel de 
însemne. 

Roland ridică ochii în tavan în semn de protest. 

— Niciun fel de afaceri în noaptea asta, prietene. Este Ajunul 
Anului Nou, cel puţin în Europa, şi suntem invitaţi la toate 
ambasadele care merită să fie văzute, inclusiv a ta, unde se află 
copila aceea delicioasă. Lasă-i pe ceilalţi să aştepte. 

Erau în ţinută de seară, Ash în uniforma de gală, Roland cu 
cravată albă şi tocmai terminaseră cea de-a doua sticlă de vin - 
un Beaujolais foarte potrivit cu fazanul care tocmai le fusese 
servit, după un platou rece cu carne şi peşte afumat, cu 
garnitură de legume murate, cărora ruşii le spuneau zakuski, 
gustări. Roland plutea în al nouălea cer, căci tocmai îi 
mărturisise ceva mai devreme că era îndrăgostit - „sau cam aşa 
ceva”, după cum se exprimase el - de un ofiţer din regimentul 
de gardă Preobrajenski. Afirmase, de asemenea, că suflul lui 
Ash se îmbunătăţise simţitor la ultimele lecţii de scrimă. 


În ceea ce-l privea pe Ash, acesta sărbătorea simplul fapt că 
se mai afla în viaţă, în ciuda progreselor foarte modeste 
realizate în cadrul misiunii sale. Poate că plicul care tocmai 
sosise îi va ameliora situaţia. Işi ceru scuze și deschise 
scrisoarea, dar aceasta nu era de la țarină. li aruncă o privire 
lui Roland. Sprâncenele acestuia descriau o linie perfect 
orizontală, ceea ce voia să însemne: dacă vrei, îmi spui, dacă 
nu, nu. Era treaba lui. 


— Ticălosul vrea să mă întâlnesc cu el la miezul nopţii în 
palatul lusupov. 

— Rasputin?... Care palat lusupov? 

— Cel de pe râul Moika. 

— Poate că intenţionează să te înece într-un canal mai 
elegant. Să vin cu tine? 

— Nu, mulţumesc. Cred că l-am speriat îndeajuns ca să nu 
mă mai amenințe nicio primejdie din partea lui... Zice că este în 
vizită la prinţesa Irina. E nepoata ţarului, nu-i aşa? 

— Da. Soţia prinţului Felix. La nunta lor, ţarul a spus că le 
oferă tot ce-şi doresc şi Felix a ales o lojă regală la Teatrul 
Mariinski, gest pe care l-am admirat. 

Ash avea impresia că filiera era foarte bună. 

— Mă întreb ce poate să vrea Rasputin, spuse Roland, 
secţionând cu cuțitul şi furculiţa pieptul slab de fazan. 

Ash nu-i spusese nimic lui Roland despre Cercul Interior al 
ambasadorului Page, nici despre planul de a-l înlătura pe ţar 
din Rusia, nici de misiunea regelui George de a-şi salva vărul - 
era o problemă de discreţie, şi prietenul lui înţelegea foarte 
bine lucrul acesta. Roland ştia despre vizita lui Ash la împărat, 
însă nu cunoştea şi motivul acesteia; participa activ la efortul 
lui Ash de a obţine o audienţă la ţar şi la țarină, încercând să-l 
ajute în toate felurile. Ash îi vorbise despre Rasputin, omiţând 
anumite detalii, pentru că nu avea niciun sens să nu-i 
pomenească de călugăr. În privinţa motivului pentru care 
călugărul dorea să-l vadă din nou, spera că acesta îl constituia 
hotărârea de a interveni pe lângă țarină. 

— Am încercat toată ziua să iau legătura cu ticălosul ăsta, 
dar prietenii lui nu m-au lăsat să mă apropii de baia unde 
încerca să-şi alunge mahmureala. 

Puse în buzunar scrisoarea lui Rasputin şi îşi îndreptă din 


nou atenţia asupra cinei. Palatul lusupov se afla la mică 
distanţă de „Astoria” şi avea timp berechet până la miezul 
nopţii... S-ar putea ca Rasputin să se fi hotărât să părăsească 
Rusia până se mai liniştesc lucrurile... Părea promiţător... 

O 

Rasputin nu dorea decât un pahar cu ceai. Băuse destulă 
Madeira - toată flota Mării Baltice ar fi putut pluti pe valurile 
de vin pe care le înghiţise el. Felix îi mai turnă un pahar de vin, 
Avea un gust oribil, de parcă bălegase o vacă în butoi, şi îi 
accentua senzaţia de sete. Ceva nu era în regulă. De obicei nu 
bea mai mult de o duzină de sticle. 

Dar Felix insistă, continuând să-i toarne. Şi ca şi când asta n- 
ar fi fost suficient, prinţul îl îmbia pe Rasputin, cu o mulţime de 
prăjituri. Călugărul se conformă. Altă dată i-ar fi dat un şut 
filfizonului şi l-ar fi azvârlit din cameră - indiferent a cui ar fi 
fost casa - şi ar fi făcut apoi ce dorea, dar Felix îi promisese să-l 
prezinte soţiei sale, frumoasa prinţesă Irina. 

În sfârşit, în noaptea aceasta urma să fie a lui. Nu văzuse 
decât fotografii ale ai, dar oamenii spuneau că este încă şi mai 
frumoasă în realitate. Când îşi va pironi privirile în ochii ei, i se 
va dărui - asta dacă vinul lui Felix nu-l adoarme mai întâi sau 
dacă, şi mai rău, nu-l face să se moaie de tot. 

Prinţesa se distra în salonul de sus cu prietenii ei; Rasputin 
auzea muzica venind de acolo. Gramofonul relua la nesfârşit 
unul şi acelaşi cântec. Felix îi spusese că era un cântec 
american. Nu mai contenea. 

— Când o să coboare? 

— Mă duc s-o întreb. Mai ia o bomboană. 

Rasputin înghiţi două. Erau foarte bune şi acum parcă şi 
vinul părea mai băubil. În vreme ce Felix se îndrepta spre uşă, 
călugărul îşi dădu seama că nu-l mai distingea foarte bine, aşa 
că se întrebă dacă nu cumva băuse prea mult. Se gândi să 
închidă ochii o clipă şi să-şi adune forţele pentru prinţesă. De 
data aceasta prinţesa avea să fie foarte dezamăgită. Băgă mâna 
în pantaloni şi se aranjă. Descoperi că nu era deloc în formă. Ce 
naiba îi pusese Felix în băutură? Otravă? Sau droguri, aşa cum 
procedase şi el cu marinarul? 

Numai marinarul era de vină. Toată pălăvrăgeala asta, cu 
fugitul în Anglia... Să-l fi trimis chiar Dumnezeu ?... După război, 
treburile se vor linişti în Rusia, ţăranii vor fi din nou fericiţi. 


Poate că au să-i măcelărească pe nobili - viperele cu sânge 
amestecat - poate au să-i omoare şi pe negustori - hoţii - şi pe 
guvernatori - corupţii. Şi după aceea ţăranii şi ţarul vor trăi din 
nou în armonie. O să ardă câteva moşii şi o să-i aducă pe cazaci 
înapoi ca să facă ordine. Dumnezeu îi zâmbea. 

Rasputin mormăi ceva cu gândul la prinţesa brunetă de sus şi 
simţi cum se întăreşte din nou mulţumitor. Muzica se opri 
dintr-o dată. Musafirii plecau. O să vină jos peste câteva clipe. 

Rasputin aruncă o privire buimăcită de jur-împrejurul 
camerei. Un covor gros. Din blană de urs alb se întindea pe 
podea, în faţa căminului. Acolo o va poseda, pe blana din faţa 
focului. O va ţintui la pământ, îi va ridica fustele până la mijloc 
şi se va revărsa în ea. În timpul care îi va fi lui necesar să-şi 
adune din nou forţele, ea se va obişnui cu ideea şi, când va 
pătrunde în ea pentru a doua oară, va fi pregătită, umezită de 
sucurile lui şi, dacă era femeie în adevăratul înţeles al 
cuvântului, şi de ale ei. Auzi uşa şi deschise ochii, aşteptându- 
se s-o vadă pe prinţesă. 

Dar nu era decât Felix. Felix, care îi întindea încă un pahar 
de Madeira. Rasputin îl bău fără chef. Se simţea obosit. Îi era 
greu să-şi amintească ce se întâmpla cu el, aproape că nu mai 
ştia ce aşteaptă... 

— Mergem la ţigani? 

— Este prea târziu, spuse Felix. 

Vocea lui venea de undeva, de departe, de foarte departe. 

Rasputin se ridică anevoie, din fotoliu şi începu să se plimbe 
prin cameră. Un scrin chinezesc de abanos îi atrase atenţia: 
avea o sumedenie de compartimente, uşiţe, sertare secrete şi 
oglinzi. Părea o lume perfectă în care ar fi putut trăi fericit 
dacă ar fi fost suficient de mic. 

Se întoarse spre Felix ca să-i spună şi lui. Felix ţinea un 
pistol în mână. 

— Spune o rugăciune, îl auzi el pe Felix. 

Un crucifix se clătină în faţa ochilor lui, iar pistolul deveni 
din ce în ce mai mare. 

Rasputin scoase un strigăt - dar îşi auzea vocea la fel de 
îndepărtată ca şi pe cea a lui Felix - şi se prăbuşi pe 
pardoseală. Se prăvăli pe covorul alb, iar capul i se bălăbănea 
într-o parte. Blana cu peri albi lungi îi gâdila faţa, şi Rasputin 
se gândea că aşa s-ar fi simţit între picioarele larg desfăcute ale 


prinţesei... 
O 

Francois Roland bea şampanie cu directorul Teatrului 
Imperial, flecărind despre marea Tişkova, care se afla în 
cealaltă extremitate a sălii de bal de la ambasada italiană, când 
câteva schimburi de replici dintr-o conversaţie a grupului de 
lângă bar îl puse pe jar. 

— Pardon, interveni el brusc, luându-l prin surprindere pe 
directorul Teatrului Imperial şi enervându-i pe oamenii a căror 
conversaţie o întrerupea atât de abrupt. Nu-şi pierdu vremea 
cu scuzele, dar privirile semeţe ale ofiţerilor se transformară în 
zâmbete condescendente în momentul în care îl recunoscură. 
Nu era cunoscut ca duelist şi nimeni n-ar fi dorit ca Roland să- 
şi schimbe obiceiurile. 

— Aţi spus că prinţesa Irina nu este în oraş? 

— Înălţimea sa a plecat în Crimeea, în vizită la părinţi. 

— Poate că s-a întors? întrebă Roland. 

— Aşa curând, Monsieur? Sunt o mie cinci sute de mile. Până 
acolo şi cu trenurile noastre... 

— Excusez-moi. 

Roland porni grăbit de-a curmezişul ringului de dans printre 
perechile de la cadril şi nu se opri decât la garderobă ca să-şi ia 
paltonul şi bastonul, în care era ascunsă o spadă. leşi în fugă în 
stradă şi angajă cea mai rapidă dintre săniile parcate în faţa 
ambasadei. 

— Palatul lusupov de pe Moika! 

Smuci ceasul de la brâu şi se uită la el, în timp ce sania se 
îndrepta spre Nevski Prospekt. Era trecut de miezul nopţii. În 
ce încurcătură se băgase Kenneth? Ce voia Rasputin de la el...? 

Dar Ash nu-i spusese... şi nici nu menţionase că scrisoarea îl 
îndrumase spre o intrare laterală a aripii particulare ocupate 
de prinţul Felix în castelul lusupov. 

Acolo se afla acum Ash, ascuns în umbra unei porţi. Când 
sosise, auzise un gramofon care urla melodia „Yankee Doodle 
Dandy”, dar bătuse zadarnic la uşa cea mai apropiată de 
fereastra de unde venea muzica, căci nu-i răspunsese nimeni. 
Aşteptase un timp în stradă. Nici urmă de Rasputin. Se gândea 
să mai aştepte încă cinci minute. Apoi se auziră două 
împuşcături, muzica încetă brusc şi Ash se lăsase pe vine în 
umbra nopţii, fără să poată fi văzut de la intrarea principală, 


dinspre canal. 
O 

Rasputin credea că e mort, dar în mintea lui îşi spunea că 
pătrunsese în prinţesă, în timp ce ea plângea şi se lupta, dar 
dintr-o dată îşi pierduse toată bărbăţia, iar ea se rostogolise 
deasupra lui strivindu-şi pântecele de al lui. Acum îl zgâlţâia 
violent cu mâinile ei mici. 

Deschise ochii. 

Cel care îl zgâlţâia era Felix. Când privirile li se întâlniră, 
chipul lui Felix înmărmuri de groază: 

— Trăieşte... 

Rasputin îl apucă pe Felix de gât. Prinţul ţipă din nou, se 
smulse din mâinile lui Rasputin lăsându-i o bucată de stofa şi 
fugi mâncând pământul, de parcă ar fi văzut diavolul. N 

Rasputin se ridică cu greu şi se aşeză în capul oaselor. Il 
durea ceva pe dinăuntru şi era ametit. Felix continua să strige, 
undeva în susul scării: 

— Trăieşte, împuşcă-l, împuşcă.-l... 

Oţelindu-şi trupul pentru a învinge durerea, Rasputin se 
căznea să se ridice în picioare. Se târî până la un perete, se 
ridică rezemându-se de el, apoi porni încetişor către uşă. Scări. 
Imposibil. Dar îşi aminti că o luaseră pe scări, în jos, imediat 
după ce intrase împreună cu Felix, pe uşa laterală a palatului. 
Dacă reuşea să urce scările, putea să se salveze, să ajungă în 
stradă. Urcă anevoie scările care duceau spre uşa exterioară. 

Auzea paşii lor, îl auzea pe Felix ţipând: 

— Împuşcă-l, uite, pleacă... 

Rasputin reuşi să ajungă la uşă, se izbi de ea şi o deschise. 
Aerul rece îi reîmprospăta forţele. Mintea începea să i se 
limpezească. Ucigaşii veneau în urma lui. Felix l-a ademenit să 
vină aici, l-a drogat, l-a împuşcat... 

— Ne scapă... 

Numai de-ar reuşi să străbată curtea şi să ajungă în stradă... 
zece metri de-a latul curţii, pe poartă, apoi în stradă, în 
apropiere era un post de poliţie. Acolo o să fie în siguranţă... Il 
văzu pe marinar la poartă. 

— Marinarule! 

Salvatorul lui! 

O 
Ash îl zări pe Rasputin care străbătea curtea cu paşi 


şovăielnici. Când ajunse la gard, părea pierdut. Atunci îl văzuse 
şi el pe Ash lângă poartă. 

— Marinarule... 

Călugărul stătea gata să se prăbuşească lângă gardul de fier; 
se apucase de zăbrele şi sufla greu. Lumina de la una din 
ferestrele palatului se opri pe chipul lui. Se strâmba de durere 
şi se ţinea cu o mâna de piept. 

— Ajută-mă, marinarule... : 

Începea să alunece în jos. Ash se repezi spre el. În uşa pe 
unde ieşise Rasputin apăru un bărbat care îndreptă ţeava 
pistolului spre silueta tremurătoare. Ash îşi scoase şi el pistolul. 

— Lasă-te jos, la pământ! 

Două focuri de revolver răsunară înainte ca Ash să poată 
ochi; era un revolver greu, care bubuia ca un tun şi lovea la fel 
de puternic. Rasputin se prăbuşi izbit în spate de primul glonte. 
Al doilea îi răsuci cu forţa lui capul, ca şi când l-ar fi silit să 
privească înapoi. Călugărul căzu greoi în zăpadă. 

Ash trase în direcţia de unde veniseră focurile, dar bărbatul 
se ascunsese în umbră. Ash îngenunche lângă Rasputin, 
încercând să-l tragă afară, în timp ce aştepta să reapară omul 
cu pistolul. 

— Părinte Grigori... 

Ridicând uşor mâinile lipsite de vlagă, Rasputin şopti: 

— Salveaz-o, marinarule. Salveaz-o pe țarină. Fu zgâlţâit de 
un fior, apoi rămase nemişcat. 

— Dacă îl iubeşti pe ţar, n-ai să sufli un cuvânt. 

Ash privi în sus la chipul schimonosit de furie al unui individ 
care ţinea un revolver cu ţeava îndreptată spre el. Părea beat. 

În curte apărură doi soldaţi. 

— L-am ucis pe Rasputin, spuse omul, agitându-şi arma. 
Soldaţii priviră cadavrul, îşi făcură cruce şi murmurară în cor: 

— Slavă Domnului, slavă Domnului. 

Ash se ridică în picioare şi se retrase, ţinându-şi pistolul 
pregătit. De la poartă mai privi o ultimă dată spre cadavrul 
celei mai bune speranţe a lui de a o convinge pe tarina 
Alexandra să părăsească Rusia împreună cu întreaga sa familie. 

Apoi o luă la fugă. 

François Roland venea în goană spre el, de-a lungul 
canalului, cu mâneca goală fluturând după el şi cu mantaua pe 
un umăr. Ash îi făcu semn să plece. Francezul se conformă, 


dispărând în umbră. Ash se întoarse în direcţia opusă şi porni 
pe un drum ocolit, spre hotelul Astoria. După colţ, la mai puţin 
de treizeci de metri de locul unde zăcea Rasputin, în pata de 
întuneric dintre doi stâlpi de lumină, aşteptau doi poliţişti, ale 
căror mantale verzi păreau negre în întunericul nopţii. 

Îi stăviliră calea cu ciomegele lor. Niciunul dintre ei nu 
vorbea englezeşte, dar făcură semn cu măciuca spre pistolul pe 
care îl avea tot în mână. Ash îi puse piedica în timp ce îl preda. 
Probabil că stătuseră ascunşi în poteca întunecoasă şi 
aşteptaseră. Ce anume? Poate pe un idiot care răspunsese unei 
invitaţii false din partea lui Rasputin? 

O maşină lungă, de culoare închisă, apăru de după colţ. 
Poliţişti în civil. Din maşină coborâră trei oameni. Unul dintre 
ei îl percheziţiona şi îi luă sabia. Arătau cu câteva trepte mai 
sus de copoii obişnuiţi, care îl urmăriseră prin tot Petrogradul. 
Elita Ohranei, poliţia cea mai secretă. Genul de poliţişti care 
arestau asasini şi revoluționari, precum şi oameni suficient de 
nătărăi ca să se lase prinşi în apropierea unei crime cu o armă 
în mână. Va trebui să invoce argumente foarte serioase în 
apărarea să. 

— Sunt diplomat. 

— Băgaţi-l în maşină. 

După ce se urcară toţi patru, înghesuiți în compartimentul 
pentru pasageri al automobilului, care începuse să ruleze pe 
cheiul Nevei, Ash repetă: 

— Sunt diplomat. 

Bărbatul care părea să fie şef zise: 

— Aţi fost văzut în apropierea Palatului Ilusupov de pe Moika. 

— Mă duceam acasă, la hotel. 

— Cu un pistol în mână? Aţi auzit ceva neobişnuit? 

— Am auzit o petrecere zgomotoasă în momentul când am 
trecut pe lângă palat. M-am oprit. În curte am văzut cum se 
trăgea într-un bărbat. Era călugărul, părintele Grigori 
Rasputin. 

— Am fost şi eu acolo. N-am văzut niciun cadavru. Mai mulţi 
martori oculari confirmă faptul că vă aflaţi acolo, inclusiv doi 
oameni care susţin că era şi un om mort cu puţin timp înainte 
în curte. Unde este acum? 

— Rasputin... 

— Facem cercetări, îl întrerupse din nou detectivul. Maşina 


trecu de Amiralitate şi Palatul de Iarnă şi traversă Neva pe 
podul Dvorţov. Ash îşi analiză situaţia. Era cineva care 
depusese eforturi deosebite ca să-l vadă arestat, ca şi când ar fi 
hotărât că este prea greu ca să-l ucidă şi atunci este preferabil 
să stea sub lacăt o vreme. Dar n-avea de gând să le facă jocul. 

— Sunt diplomat, am imunitate, nu pot fi arestat, cer să fiu 
dus direct la ambasada americană... 

— Nu vorbesc prea bine engleza, zise ofiţerul, nu înţeleg ce 
spuneţi... 

Maşina coti de pe pod, îndreptându-se spre silueta 
întunecată a Fortăreţei Petru şi Pavel. Se opri în faţa unei uşi 
masive, cu ferecături de oţel. Câţiva soldaţi verificară 
documentele şoferului şi făcură apoi semn să se deschidă 
poarta. Ash mai zări o dată luminile palatului de pe malul 
celălalt al Nevei, după care maşina pătrunse într-un tunel 
întunecos, săpat prin zidul fortăreței.