Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1926_0042_0003

UESVEEOPUL 





SE ENEA 








in acest număr: GIB. î. MIHĂESCU, DRAGOȘ P OPESCU, TUDOR VIANU, MIHAIL 
CELARIANU, G. TALAZ, JULES RENARD, MAURI VOIX, DON JOSE, R. P. VOI- 
NESCU, ION FOTI, GH. CARDAȘ. ION GÂNE, MIHAIL MUNTEANU, N. N. TONITZA, G, 
BREAZUL, B. CECROPIDE. PERPESSICIUS. Buletin bibliografic săptămânal de Al. Sadielonescu, 
Vignete, desene și gravuri, 


An. XLII, Nr. 3. Le! 5, 


17 lanuarie 1929 


Un premiu de proză 


Cum sutem în sezonul premiilor lite- 


vaste, la Paris ca şi la Bucureşti, iată un 


subiect care va fi pe placul tutaror. 

E an subiect familiar. „Goncourt“-ul 
a şi scumpit prețul romanuiui premiat 
în anal acesta iar „Pemina-Vie Heu- 
reuga! continuă, spre binele autorilor, 
să ridice când o tipsle când alta a ba: 
Janţet. 

Se ştie că atât laureatul cât și învin- 
sul au întrunit, de data asta, acelaş nu- 
măr de voturi, 

Căci dacă nu putem utiliza Simplonul, 
— și şi mai puţin avionul, — pentru o 

“ waită pela Paris, suntem tot așa de bine 
informaţi din lumea literelor franceze. 
Prâuzul dela Drouant, şi  neliniștea 
candidaţilor și furnicarul reporterilor 
şi curierilor literari, oricât de departe, 
şi ci le trăim în toți nervii noștri. 
Doar nu de geaba suntem în veacul te- 
legratiei fără ţie. 

Im Bucureşti, Societatea scriitorilor 
români își pregăteşte urnele. Clauzele 
restrictive votate de ultima ei adunare 
generală, şi rapoartele şi votul în şedin- 
ta plenară a unei noi adunări gensrale 
extraoridnare vor spori farmecâil ace- 
stui concurs gratuit, pasionant ca orice 
concurs, prin definiţie, 

Vor urma apoi: al „Ideei Europene“, 
ale Academiei Române, premiile naţio- 
nale ale Ministerului de Arte, apol o 
mică vacanță de vară şi din toamnă 
hora va începe din nou, întâiu la Paris, 
apoi ia noi, şi aşa mai departe, spre bi- 
nele literaturii în genere. 

Insă nu pentru a face istoricul ace- 
tor premii și nu pentru a epiloga asupra 
jocului lor amuzant, ne-am decis să 
serlom acest editorial. 

Dar pentru că socotim literatura, — 
şi artele, — ca una din expresiile cele 
mai nobile ale activităţilor omeneşti şi 
pentrucă privim cu deosebită simpatie 
orice mijloc care ar putea să le facili- 
teze, în marele public, accesul pe care-l 
merită, pentrucă suntem convinşi că 
premiile literare au stârnit întotdeauna 
interes şi pentru opera literară şi pen- 
tru literatură in general, pentru aceea 
sabscriem la necesitatea premiilor lite- 
rare, în a căror horă voim să ne prindem 
şi noi 

Să nu ni se spună că Aristofan w'a 
luat cu „Norii“ premiul ce i se cădea la 
a na ştiu câta olimpiadă şi nici că, la 
noi, Carageale a căzut întotdeauna, și 
cu mare tărăboi, încă, la premiile Aca- 
demiei. 

Le ştim toate acestea şi le punem în 
seama acelai  rejativism critic care a 
existat de când lumea. 

Aceste cazuri,  regretabile  negreşit, 
(dacă mai e nevoe să spunem), nu infir- 
mă marele foios pe care acest element, 


de vivitiare a atmosierii literare, care e 
premiul, îl aduce. 


Fără să mai amintim, ceeace constitue 
de fapt marele lor aport, şi istoria lite- 
rară citează atâtea cazuri, că, prin sti- 


malentul pe care orice concurs îl aduce, 
prin emulaţia pe care o stârneşte, pre 


mia! literar are meritul să scornească 
din bârlogal lai arsaz, un talent tânăr, 
timid dar viguros, și care n'aşteaptă de- 
cât acest pocnet de armă. 


Aşa dar instituim un premiu literar 
al acestei reviste pentru o luorare în pro: 
ză : nuvelă, schiţă, amintire, fragment 
de jurnal, înțelegând prin aceasta să nu 
punem bariere tamperamentelor da seri- 
itori care îşi pot alege pentru tălmăcirea 
sufletului lor, oricare din varietățile lu- 
crărilor în proză, 

Premiul va [i de 5000 lei şi se va de- 
cerne de către o comisiune de scriitori, 
alcătuită în acest scop. 'Permenul de pre- 
dare al manuscriselor va fi de două lani 
de zile și va începe dela întâia publicare 
a comisiunei şi condiţiunilor de trimite- 
re a manuscriselor. 

Amănunte ce se vor publica în viitorul 
număr al revistei noastre, 


UNIVERSUL LITERAR 





DRAGUL FETII 


Cărărue 'n ian de grâu, 
Grâu în spic cu bobi de aur, 
Spic ce mă săraţi pe brâu 
Când trec lanul către râu, — 
Borangic, argint şi aur 
Lanul înarit, 

El pe-aicea a venit; 

Calul şi-l ducea de irâu 

Să-l adape la isvoare, 

Colo 'n vale, la isvoare 
Limpejoare, 

Şi să-l pască în sulcină şi'n cicoare. 


Spic ce mă săruţi pe brâu, 

Poţi tn ovare să mă spui 

C'am venit pe urma lui 

Spicule de grâu, 

C'am venit cântând să-i spui, — 
Ca o fată din poveşti 

Şi de poţi să-l amăgeşti 

Că-i urât şi neiubit 

Ca şi spinul câmpulni, 

Şi de poţi să mi-i vrăjeşti 

Să 'nţeleagă ce-am gândit, 

De când tu erai în soare namai înilorit. 


Şi cicori şi voi sulcine, 
Spuneţi-i şi voi de mine, 
Şi pe unde-l ştiţi că vine 
Întioriţi mereu, 
Dar nu-i spuneţi tot ce vreu, 
Spuneţi-i de cântul mea 
Cum îl ştiţi de când vi-l cânt 
Şi-mi spuneţi tot ce vreu 
Dar vă las, că iată-l vine, 
Si-mi tresaltă sânişorii 
Si-mi aprinde obrăjorii... 
G.TALAZ 


ENIFERSUL LITERAR 


Omul curcă 


-- Jules:Renard -- 


Tot ohservârul zborul curcilor «e 
păzea, Jacques Fâi iși zise într'o zi * 

— Dare ce nvar opri să sbor şi eu? 
Nu-i prea greu câud ai aripi şi dacă 
vreau. una din curci mi-le împru- 
mută pe ale ci. 

Dintru'utăiu însă se oxereită, bă- 
tând aurul cu brațele. aşa de iute că 
vidica tot praful și făcea vânt, în ju- 
vul lui. Cât despre picivare, ele-or 
ere și: singure. și Jacques le va fo- 
losi ca la înnot. 

Apoi tăiă nripele nnei curci și le- 
pindu-si-le solid la coate începu 
să <e antreneze. : 

Acum alarua si săvea pe pajişte, 
veintre curcile înebunite. dintre care 
una, mutilată, sa zvărcolia. plină de 
Sânge, 

Din când in când se lăsa pe spate. 
ca să vadă. 

- Merge. îşi zise, acu pot să în- 
enre. 

Alexe o salcie bătrână la margmea 
vâului. Se putea urca fără greutate. 
pe nodurile trunchiului. Vărful gol 


„de ramuri se descoperea ca o mică 


vlatformă naturală. 

De desupt. râul tulbure părea a- 
dâncit înt”un somn adânc. Increţi- 
turi mici, repede şterse, păreau su- 
vâsuri în vis, | 

—. Dacă nu-mi răuşeşte prima În- 
coreare. îşi zise Jacques, mo să ini 
se întâmple uimie grav. Voiu face o 
hae, si-atăta tot. Că doar n'oiu păti 
ceva căzânil pe un aşa de fin pat, 

Acu ora gata. | 

Cureile. bolborosind. îsi lungeau 
miturilă spre dânsul şi curea cu ari- 
pile rupte îsi dădea duhul într'o tufă 
We iarbă. 

—-- Una ! zise Jacques, în picioare. 
pe salcie, cu coturile desfăcute, cu 
căleâile alăturate, cu ochii ln nori. 


pe care poate-i va ajunge, 

—- Două! mai zise încă 
lungă răsuflare, 

Si fără să mai spună! tei! se u- 
runcă cu bhotărire în aer, între cer și 
apă. Jacequoa Fei. careu păzea curcilo 
nimeni nu l-a mai 


lată cu 


si pe care văzut 


«de atiuinei. 





UNIVERSOL LITERAR 


TROIȚŢA 


— MEI, dacă soarele apune incolo, 
noi trebuie 8'o luăm încoace, grăi Pălă- 
laie celorlalţi doi şi cu toţi părăsiră 
urma lucitoare a saniei, apucând-o spre 
dreapta prin zăpada crudă, 

Apusul se stingea învineţind domol 
-- şi din faţă, din spre Nistru, îi primi 
un pui de vântuleţ ce se siârnise pe 
nesimţite.  Pălălaie le povestea în- 
nainte despre patimile Mântuitorului ; 
ajunsese acum la grădina  măslinilor. 
Tovarăsii de drum, cu armele în ban- 
dulieră. cu mâinile în buzunarele man- 
tăilor îl ascultau pe gânduri, mişcân- 
du-gi picioarele  alene, mulțumiți de 
calea, ce-o străbăteau firă comenzi, de 
capul tvr. 

— Ce-o fi acum pe la noi! oftă Mier- 
can. Ce mai fierbere şi ce mai cântec! 

— In oraș, la Drăgășani au şi pornit 
cu colindul, gemu Mandin ţiganul şi 
fără să mai asculte la ţârcovnicul, care 
desvinovăţea pe Cristos în faţa Caiafei, 
incepu cu vocea lui sbirniitoare: 


„Şi te scoală fată mare 
Şi-mi aprinde-o lu-u-mânare 
Lumânareu cea mai mare 
Şi-o pune-n-n-tre-i-icoane._ 


__— Asa se cântă pe la voi mă de a- 
jun ? bufni în râs Mierean... 

—— „da Petre se prefăcea că nu mai 
cunoaște pe Dumnezeu... voi să profile 
de tăcerea ce urmă, Pălăiaie, spre a-şi 
continua istorisirea. 

—. Cum vrei să ne cânte mă modăr- 
lane, isbucni abia acum Mandia cu in- 
dignare, aducându-și aminte că acel 
care-l întrerupse nu tra un gradat. Ce. 
a la voi țărăneşte ? La noi e oraş. şi 
porni şi mai cu putere: 


„Trei icoane 'n casa mare 
Trei icoane-e-n'n cass-sa mare.“ 


a Se întunecă și vântul se înteţeşte, 
daţi drumu la picioare băieţi, îi tm- 
păcă Pălălaie. Şi-şi grăbi şi el vocea, 
după pasul gimnastic. pe care-l luaseră 
câte-şi trei... — da Petre se profăcea a- 
cum că nu mai cunoaște pe Dumnezeu. 

— Hm, va să zică Isus ghicise de-ade- 
vărat, se bucură  Miercan de dibăcia 
dumnezeească. 

Iar Mandin, cugetă : 

— Dacă el un siânt de trei ori s'a la- 
pădat şi tot sfânt a rămas ; poftim a- 
cum de te leapădă d'ai nostri şi treci 
la Nemtţi, că te-a mâncat gaia. 

— Cin' te-a mâncat măi Madine ? în- 
trebă a râs Miercan. - 

— Şi ca mai du-te dracului odată! se 
înfurie iarăşi ţiganul. 

De departe se porni un șuerat lung, 
dureros şi ascutit ca gerul ce se lăsase. 

-- Auzi țigane, par'car fi bomba 
heamțului la Muncel, cu tragere lungă 

— De nu ne-am rătăci cumva, îngăimă 
Mandin. 

— Ba tot ce se poate, întări Pălălaie, 
pace. n'asculţi când se vorbeşte de cele 


Fluerul cerului se porni acum şi mai 
apropiat, și nai ascuţit, și mai Jung și 
mai dureros. 

— Auzi ţiganc. mai glumi iar Mier- 
can. Ți-au dat de urmă  vardiştii lui 
Dumnezeu. Par'că ar fi la tine la Dră- 


găşani, când te repezeai peste garduri 


cu gâsca rumânului, 

Când terinină cel de lângă Gânşii, un 
alt gardist al lui Dumnezeu îşi încercă 
şi el fluerul în depărtări  neștiute. Şi 
numaidecât apoi apa tuturor vânturilor 


se porni nemiloasă din fundurile Rusiei. 
Soldaţii îi luară firul în piept, înnotând 
vitejeşte prin valurile de crivăţ şi de 
negură. 

— Co te faci Mandine? întrebă nu 
făvă oarecare neliniște Miercan. 

Ţiganul icni.. 

— Wapăi cred că nu mai avem mult 
până la Tohatin, îi asigură Pălălaie. 
Si îmbăvbătaţi de vorbele dascălului îşi 
simţiră cu toţi picioarele mal solide. 

Zăpada nu era mare. Și pe cer stelele 
străluceau de ger. 

— Cite caru'| continuă Pălălaie. To- 
hatinul vino chiar subt el, niţel, niţel 
mai la dreapta... 

— Auzi Mandine, mai hacana, glumi 
iarăşi Miercan, găsind mult curaj în 
glumele lui. Chiar şi lui Mandin, îi plă- 
plăceau acum, căci ele îi dădeau im- 
presia că vântul nu-i aşa de aspru şi 
noaptea nu-i aşa de neagră cum se lă- 
sase. El chiar ar fi vrut să găsească un 
răspuns. la fel de glurmeţ şi se miră 





Gib. Mihăesca 


cum nu-i găseşte şi acum asa de uşor, 
cum. îl găsia de obicei la lumina zilei. 
Se hotări însă ca la şotia cea nouă a 
lui Miercan, să isbucnească întrun ho- 
hot de râs, cum n'a mai râs niciodată 
în viaţa lui. Chiar de l-ar face Miercun 
cum îi va veni la gură! O glumă pe 
vremea asta afurisită face cât o odaie 
caldă. 

In locul lui Miercan, a început însă 
Pălălaie şi Mandin a tresărit: 

„Milueşte-mă pe mine păcătosul şi îÎn- 
tunecatul cel înfundat în păcaie multe, 
care cu urâtele mele fapte am mâniat 
pe făcătorul meu. Sub acoperământul 
tău alerg Maică a lui Dumnezeu“. 


O drâmbă de vânt risipi îndată vor- 
bele dascălului, la care Miercan şi Maun- 
din întinseră cu evlavie urechea. 

Mandin, crezând că Miercan a mai 
spus vre-o glumă isbucni întrun hohot 
puternic de veselie. 

— Da ce ţi-e ţigane, te-ai luat la în- 
trecere cu vântul, îi urlă Miercan în 
ureche. i 

Țiganul tăcu deodată şi începu  Ră 
tremure. Când crivățul li se lăsă în 
spate, domolindu-și mânia, Pălălaie re- 
începu ca la comandă: 

— Sub acoperământul tău alerg Mai- 


de GIB. |. MIHAESCU 


că a lui Dumnezeu şi cu umilinţă în- 
genunchind mă rog ţie cu lacrămi, ca. 
să îmblânzeşti pe ficiorul tău. 

Pâraiele de vânt se puseră acum să 
curgă din toate părţile, inundând cu 
desăvârşire câmpia. Şi cu toate se în- 
cureau în pulpanele de manta ale celor 
trei voinici. Parcă se rupsese tavanul 
cerului de se prăbuşise  calabalâcul 
sfinților într'o larmă îngrozitoare. Su- 
vugii nevăzuţi dau cliot, dinți de stri- 
goaică scrâşneau în întunecime. Fundul 
cerului clocotea ca și cum dracii şi-ar 
fi ales tocmai noaptea sfântă să-şi săr 
bătorească nunta stăpânului lor. - 

-Pălălaie făcea cruci largi cît ținea 
pieptul, Miercan le făcea cu vârful lim- 
bei, Manâin în fundul buzunarului. Pă- 
lălaie se ruga. dar nimeni nu înțelegea 
ce spune, si înaintau cu toţii abia răs- 
bind tăria vântului, înghețaţi de groa- 
ză, Vântul par'că împrăştiase întune- 
recul ; zăpada pietrificată lumina, ste- 
lele sclipeau ca dinţii de lup. 

Zăpada lumina de parcă era însăşi 
ziua, pe care noaptea n'o mai alunga 
la asfinţit, ci o prinsese însfârsit şi o 
călca acum în picioare, strivind-o subt 
greutatea întunerecului etern. Prin lu- 
mina ei învinsă, cele trei umbre îşi du- 
ceau spaimă îngheţată în suflet. spre 
cele şapte stele ale carului mare, căzut 
cu oiştea în pământ. Totul era căzut, 
răsturnat, dărăpănat, totul se dărăpăna 
încă. Lăzile sfinţilor cădeau fără pre- 
get spărgându-se una de alla cu sgo- 
mot nemaipomenit.  Dracii cuceriseră 
cerul şi aruncau de-acolo cu boarie cu 
tot pe vechii stăpânitori. Dascălul Pă- 
lălaie privea  încremenit carul ceresc 
rupt şi asvâriit ca o biată vechi- 
tură, şi ochit îi lăcrămau. Printre la- 
crămi vedea cum toate stelele se des 
prind de pe boltă, gata să curgă ca o 
ploaie de pietricele. Iar Tohatinul era 
sters de pe suprafaţa pământului. Și 
toate celelalte sate, oraşe şi măriri ale 
lumei, — căci noaptea de apoi venise: 
noaptea lui Lucifer! Si era tocmai 
noaptea Domnului! Şi el în zadar mai 
aluneca. pe covorul de ziuă, împietrită 
și scârţăietoare, prin frigul fără mar- 
gini. Capul îi îngheţase de parcă eru 
al unui om de zăpadă. Poate că așa Be 
va preface lumea sub nvua împărăție 
a întunericului ! i 

Jar el va tot merge astfel, cu cei doi 
tovarăşi, până când oștenii negri, în- 
geri ui noului Dumnezeu îi vor prinde 
si-l vor întreba: Ce faceți ? voi nu vă 
daţi cu noua împărăție ? 'I-auz-ăi cum 
fortotese în văzăuhul groaznic! Ce te 
vei face atunci Pălălaie dascăle? Vei 
lăsa tu pe Cristos al tău, ca Petre de 
tsama frigărei diavolești ? 

Dascălul Pălălaie abia îsi mai trăgea 


„ picioarele şi mâinile, demult nu mai fă- 
„cea semnul crucei, li:venia să se lise 


într'o rână, să se prăbuşească ; tot era 
îngheţat. Tot. Numai acolo în piept, în 
partea stângă, acolo mai simţea eva 
cald și luminos, — ca luminița plă- 
pândă, cea dintâi lumânărică pe care 
o aprindea în bezna umedă a bisericei 
din Cermegești lu a doua cântare a cu- 
coșului. Numai apuca de-o aprindea şi 
guta era si popa; apoi clopotele înce- 
peau să cânte și 'ndată si satul era în 
picioare... Unde eşti tu părinte Elefterie, 
unde eşti tu  Cristoase, unde ești tu 
noapte sfântă !... i 
Un plâne brusc şi nervos podidi ca 
pe-un copil pe dascălul Pălălaie. Vân- 
tul îi îngheță lacrămile pe obraz dar 
de astă dată nu se înspăimântă. EI 


4 


plângea pe Cristosul aceia blând şi trist, 
pe care-l slujise toată copilăria şi toată 
tinereţea, căci îl vedea legat în vârful 
unui par. căruia oştenii întunericului îi 
dau foc la rădăcină. În închipuirea-i 
îngheţată alte imagini nu puteau să i 
. aprindă, de cât acele de foc şi flă- 
cări... 

Duscălului i se păru că se trezeşte ca 
dintrun vis aievea, cum i se întâmpla 
adesea când se pomenea singur în bi- 
serica, umedă din Cermegeşti, răsfoind 
în neştire ceasloavele, la lumina lumâ- 
nărelii din mână. Incepuse să aiureze 
de frig. Și groaza cea udervărată îl a- 
pucă abia acum, când își dădu seama 
că nu-şi mai poate mişca picioarele, 
când îşi simţi creerul un bulgăre de 
șhiaţă. atât de tare. că scăpăra ca şi 
cremenea scântei de aiurare. Așa mor 
oamenii de ger, — îşi aminti el ca cetit 
cândva într'o carte veche: visând foc 
si lumină, O sfârşeală, fără chip de în- 
drepiare, îl moleșea văzând cu ochii. 
Așa mor oamenii de frig: oboseala, 
sfârseala. visul de-an picioarele plin de 
soare şi căldură și-apoi perina de ghia- 
ță, patul nesfârşit de zăpadă... 

„Cu giulgiul alb lau întăşat.. 

Dascălul se pomeni cântând acum 
prohodul şi se înspăimântă de moarte 
Sfâvşealu îl făcu să se împleticească. 
Noroc să Miercan: avea braț puternic. 
Atât îi fu deajuns, ca acesta să-l atingă, 
pentruca Pălălaje să simiă numai de 
„cât întărindu-i-se piciorul. Miercanp era 
lângă el şi dincolo în stânga, Mandin. 
Și era noaptea Crăciunului, iar isbânda 
dracilor o prostie. Nu mai aveau să se 
ridice ei în vecii vecilor ca să dărâme 
tronul Dumnezeesc! Ce mare păcat să 
„visezi astfel de  bazaconii tocmai în 
noaptea cea mai sfântă... lar Tohatinul 
trebuie să fie cât se poate de aproape, 
acolo sub carul mare, poate chiar îl a- 
rată cu oiștea şi de aceea sa răsturnat. 
astfel - Dar de ce-și face cruce Miercan? 
Pălălaie vrea să-şi întoarcă ochii spre 
Mandin, insă coardele gâtului sunt așa 
de amorţite că trebuie să-și întoarcă tot 
trupul. Şi Mandin îşi face cruce. Iar 
Tohatinu! nu se mai ivește de loc... Și 
aici trebuia să fie: de mult trebuiau 
să fi ajuus.. De când rătăcese, să nu fi 
găsit nici un alt sat, nici un cătun, nici 
o colibă... Doar erau prin părţile aștia 
la fiecare chilometru... Şi vântul bubu- 
ie ca la Mărășești! Unde-s saiele tale 
sata ?: când le-a înghiţit întuneri- 

Şueră aşa de grozav văzduhul că das- 
călul sa pus să şuere şi el. Sa luat la 
intrecere cu toată larma vântului. Şi 
urlă de parcă ar fi domnul sublocote- 
nent sub focul artileriei: nu-l veţi do- 
bori câinilor, nu-l veţi dobori! Iar văz- 
duhul vâde de neputința glasului lui, 
râde cu hohie și șueră. Şi dascălul râde 
la fel şi şueră. Picioarele i se împleti- 
cesc. Miercan şi Mandin sau lăsat mai 
in urmă şi-şi fac cruce şi boscorodesc 
şoapte fără, înţeles... 

Sau oprit deodată în fața unei na- 
mile întunecate ce-şi scoate trupul mă- 
tăhălos dintrun vâri de troian. 

-— Uite-l.. Invingătorul! bolborosește 
Pătălaie înfricoşat. Să nu-i cădeţi la pi- 
cioare fraţilor! miorlăe el rugător. Și 
cade sdrobit în puiul movilei de ză- 
padă. 

A căzut pe spate şi ochii încă îi mai 
stau pe jumătate sgârciți. Ceva, cineva, 
ascuns în ultima picătură. de căldură ce 
i-a mai rămas în trup, îi spune porunca, 
deşi abia mai poats prididi cu pleoapa, 
enorma greutate ce sa lăsat deasupra-i. 

Prin sgăialu ochilor, vede ca prin vis 
pe cei doi tovarăşi de drum. li şi aude 
SAAR două vorbe care nau nici un 
rost. 

— Făclia aia mă... 

— 'Torţa ? 


UNIVERSUL LITERAR 


Peste vărateca despărțire 


Pesle vărateca noastră despărțire 


împleti-se-vor, leneş, anii... 
Vom auzi, din departe, armonii 


de iubire 


Pe care le vor fremătă, din frunziş, castunii... 
Vită-vom neînțelegerile tinereşti 

Şi zilele de vremelnică supărare ; 

Numai drumurile câmpeneşti, 


Numai diminelile clare 


Şi amurgurile cu aur aprins în fereşti, 

Numai acelea nu se vor prăbuşi în uiture... 

Toate, toale — luminişuri de proaspăt gând —- 

Peste vărateca noastră despărțire 

Cu trecerea vremii vor străluci lol mai viu... 

Şi vom păși spre moarte tot mai mult în suflet strângând 
Pierdutele icoane de linişti şi de soare sglobit... 


ION GANE 





_- E mă, e! Torța ce dracu e! E 

Mandin i se pare cel mai Curagio&. FI 
pomeneşte ceva şi de chibrituri. 

— Am şi chibrituri, ține tu mantaua... 
Vezi de te întoarce cu spatele încolo... 
bela Nistru bate... j 

Pleoapa lui  Pălălaie n'a mai putut 
prididi. A închis sub greutatea capacu- 
lui ei de fier pe Mandin înnebunit. lar na- 
mila. de întuneric care ţâșnise din vâr- 
ful troianului i sa părut că sa prăbuszit 
asupră-i. Ă 

— Impărăţia întunericului şi-a înghe- 
țului ! a mai putut grăi el pentru sine, 
ce-a mai rămas cuget în capul lui de 
phiaţă. Pe urmă o lumină vie s'a aprins 
în locul cugetului aceluia, parcă, într'o 
peşteră de sloiuri, însă așa de mică, așa 
de mică, încât a început să se sgârcească 
pentru ca tot corpul săi se înfrupte din 
căldura ei de chibrit. 

A crezut că s'a trezit pe lumea cea- 
laltă, pe lumea aceasta însă sub puterea 
rouii stăpâniri. Cineva îl sguduise cu 
putere, apoi simțise o căldură vie dogo- 
rindu-i întâi ca, o părere, apoi din ce în 
ce mai stăruitor, obrazul drept. 

A deschis ochii mari și nu putea să 
creadă privirilor. Mandin negru, cu ochi 
scăpărători de drac împeliţat, avea în 
mână o torţă din care cădea sforăind 
picuri de pucioasă. „A trecut la ei, la 
ceilalţi“ a ghicit îndată Pălălaie. Şi ridi- 
cându-se puţin într'o rână să vadă de 
unde venia căldura cea mare, înțelese 
repede totul. Namila întunecată de care 


'se speriase adineaori ardea cu spor dela 


rădăcină puţin mai sus. Vâlvătaia se 
sbătea furioasă cu sine însăși şi, aprinsă 
la loc potrivit, mânca fără preget cu 
Jimbite-i de balaur din uriașul nemişcat 
de lemn. Vântul o asmuţea îndărătnic şi 
cum o vedea că se lasă spre dreapta sau 
spre stânga, cum îi cetluia de piciorul 
uriaşului, capul cu guri nenumărate şi 
roşii. 

— Uite ca înviat 
Manâin cu veselie. 

— Slavă Domnului ! mormăi de după 
perdeaua grea de fum Miercan. 

— Vin mă teteo de te mai desmorțește 
colea o lecuţă că d'abia Laprinserăm. 


Pălălaie ! strigă 


pălălaie nu-şi putea însă trage picioa- 
rele; se făcuseră ţurloaie ca pe streşini. 
Noroc că 'n piept şi 'n braţ mai rămăsese 
puţină viaţă. a tra 

EL tăcu şi căută nedumerit și cu luare 
aminte la ciuperca. parcă din lumea 
ameilor, care ardea. O iroiţă !.. se lămuri 
şi-şi scuipă cu gândul în piept „Piei dra:- 
ce !* făcu privind spăimântat pe Mandin, 
care-și stingea torța în zăpadă. 

Căci flacăra prinsese acul tăria; 
limbile ei crescuseră ca visul şi se în- 
treceau una pe alta biruitoare spre covil- 
tirul de şindrilă. Cu toate că najunse- 
seră nici la jumătatea drumului, dogoa- 
rea era atât de puternică, încât Pălălaie 
își putu mişca şi piciorul drept. 

_—Dă-te la o parte Pălălaiecă o să cază 
pe tine, sbieră Miercan din răsputeri 
pentru ca să răsbiască vântul. 

Pălălaie se cutremură. Ardea chipul 
lui Dumnezeu! Incă pe el nici odată, 
nu-l voi putea face să treacă de partea 
diavolului ! Se gândi să fugă, şi privi 
în noapiea albă: i se păru că vede vân- 
tul, fărămându-se în jegioane de draci, 
cari sburau pe caii lor negri deasupra 
lumei cucerite. Mai aproape reflexul 
flăcărilor se sbătea domol şi prieteues 


„pe covorul de zăpadă. Când își întoarse 


ochii spre foştii lui tovarăşi de drum, 
căci în cugetu-i se lepădase de dânşii, 
îi văzu cot la cot închinându-se. Le ur- 
mări firul privirei. 

Flacăra acum se ridicase sdravăn, 
mângâind glesnele răstignitului şi lu- 
minându-i coapsele, soldurile, pieptul, 
braţele pironite. Capul stătea încă în- 
necat în fum .Nu era o simplă zugrăvea- 
14, ci un Cristos cât un stat de om, să- 
pat cu meşteşug în lemn, aşa cun fiul 
lui “Dumnezeu este închipuit pe toate 
crucile uriaşe din nelămuriteie răspântii 
ale Basarabiei. 

— Ce aţi făcut câinilor? strigă ol, 
plângând, pe jumătate. Ce aţi făcut vân- 
duţilor ? 

Mandin şi Miercan îngenunchiaseră și 
se închinau, Pălălaie se repezi cu capul 
în zăpadă şi începu să-şi care omăt pe 
cuşmă, văetându-se şi bălmăjind vorbe 


UNIVERSUL LITERAR 


fără şir. Când se potoli, surprinse pe cei- 
lalţi doi sărutând la rându-ie zăpada. Şi 
figura, din crâncenă, i se înduioşă. în- 
dată. ; k 

— lertaţi-mă fraţilor! suspină. V'aţi 
întors întru Domnul), iertaţi-mă... 

— „dar prea mi sa rupt inima fraţi- 
lor, când lam văzut, fraţilor, arzându-i 
picioarele,.. cum ardeau păgânii ne mu- 
cenici, îraţilor, în cartea popei Nae din 
Cermegeşti. i 

Mandin păru deodată că da semne de 
neliniște şi întinse urechia spre depăr- 
tările negre, apoi sări repede în picioare. 
Pe faţă i se cetia o mare îngrijorare. 

Pălălaie, fără să ia seama la dânsul, 
privea trupul sfânt şi i se părea că se 
sgârceşte chinuit de flăcări. Şi lacrimi 
li curgeau domoale, una după alta, ne- 
curmat din ochii ce par'că se topeau de 
strălucirea îocului. 

— lartă-mă Manâine, iartă-mă Mier- 
cane !... Inţeleg, va fost frig şi aţi vrut 
să vă încăiziţi... înțeleg, înțeleg... a în- 
țeles şi el şi vă iartă pentru atâta... 

Miercan îşi ridică un genunchi, apoi 
încet, încet se înalţă şi el deabinelea în 
picioare, cu ochii, cu urechile în nelă- 


muritul nopţei. Şi ochii parcă îi cre- 


şteau şi se umflau. 

— „Va iertat vă spun eu... o să-i ve- 
deţi faţa milostivă când o ieşi din fum... 
da eu, fraţilor, credeam că v'aţi dat cu 
dracu... 

Ochii lui Mandin sau bulbucat de- 
asemeni şi sclipeau ca stelele cerului. 

— Auzi ? şopteşte el stins. lar Mier- 
can aude şi tot mai stă la cumpănă. 

— „Voi credeţi că dracu a răsbit pe 
Dumnezeu ?.... că la luat pe neaştepiate 
fiindcă... petrecea de Crăciun... 

„Fhe... dar oștile unde le-aţi lăsat... 
ostile în ger... 

— Lupii! strigă Miercan scos din să- 
rite. 

Pălălaie priveşte uimit la Miercan. A- 
proape că nici nu pricepe sensul cuvân- 
tului strigat, — şi totuşi la auzit mi- 
nunat de bine. Dar când urechia i se 
umple şi lui de urletul depărtai: hu, 
huuu, atunci se luminează însfârșit. Și 
surâde cu înţeles. Ştie el ce fel de lupi 
sunt aceia: Necuratţul., L.egioanele bi- 
ruitoare... 

Hu... hu... huuuu,.. 

Miercan şi Mandin sa sbat cu înfrigu- 
rare. Pregătesc armele, forfotesc grăbiţi 
în sacii cu cartușe, mâinile nu mai ni- 
mereac ce sapuce mai întâi. Mecanis- 
mul îngheţat ţăcăne. Unul a destupat o 
grenadă, altul scoate căciula focosului, 

Hu... hu... huuuu... 

— De ce râzi Doamne ?! ţipă aiurit ne- 
bunul, care tocmai sa ridicat din noua 
prosternare.... 

Plăcările mistuieac vrednice jumăta- 
tea de jos a sfântului trup; limbile lor 
lămuresc acum din plin fața Mântuito- 
rului care într'adevăr râde în jocul de 
lumini, parcă un martir  intemnit de 
groază şi de durere. Cei doi soldaţi își 
iac cruce, nebunul sa prăbușit... : 

— lartă-ne Doamne... lartă-ne Dumne- 
zeu, şopteşte Miercan rugător. Am gre- 
it... Ingheţul ne-a îndemnat... lămureşte 
el lemnului înviat de pe cruce. Dar haita 
se apropie necontenit ! Hu... hu... huuuu... 

— „„Mandine pune-te în spatele meu... 
aşa... pune-te bine... să nu te deslipești 
băiete... până... pân... ia urmă... 

— Sfântuleţule nu ne lua zilele, gemu 
şi țiganul... 

Uriaşa faclă s'a încins cu desăvârșire, 
para a răsbit prin şindrila acoperişului 
şi aruncă până 'n mari depărtări scântei 
tremurătoare preşuri de lumină ; picio- 
vul prefăcut în jăratec pârăie, troița se 
clatină. 

— Nu mai râde sufleţelul meu, impă- 
ratul meu, durerea mea... bolboroseşte 
înnăbuşit nebunul, ' cu capul în omăt.. 
E! ştie că se va petrece acum o mare 


9 


DIMITRIE CANTEMIR 


Cea mai măreaţă şi erudită figură din 
isloria literaturii române până la marii 
istorici din epoca renaşterii ardelene. Cul- 
tura sa universală îl face cunoscut nu 
numaiin Orient, ci în tot cuprinsul Europei 
civilizate. Dar această vie inteligență a 
neamului românesc a avut de suferit o 
viaţă plină de chinuri și peregrinări. Dela 


“cele mai înalte demnități la care îl ur- 


case inteligenţa şi familia sa nobilă, soar- 
ta nemiloasă îl încerca şi îl ameninţa 
câte odată, prevestindu-i :cele mai mari 
nenorociri în care viața însuşi îi era în 
pericol. Un crâmpei 'din biografia sa, va 
arăta aceasta. 

Sa născut în ziua de 26 Octombrie 16723. 
F.ducaţia copilărească şi-a făcut-o la laşi 
cu dascălul grec Ieremia Cacavela. La 
Irageda .vârstă de 15 ani pleacă ostatec 
în Constantinopol în locul fratelui său 
mai mare Antioh, în toamna anului 1688. 

In acest-oraş străin, în timp de 3 ani 
cât a stat acolo, agerul tânăr şi-a însuşit 
frumoase cunoştinie. A învăţat filosofia 
dela grecul Meletie, muzica dela un turc 
Chiemani Ahmed şi limba turcească dela 
Efendi Sadi. La 1691 se întoarce in lași, 
luând parte un an după aceea, împreună 
cu tatăl său, la războaiele dintre Turci 
şi Poloni. In 1693 murind subit tatăl său, 
Dimitrie Cantemir este ales domn, dar nu 
pentru mult timp, o lună şi ceva, fiind 
înlocuit de Turci după îndemnul şi unel- 
tirite lui Constantin Brâncoveanu. Fiind 
mazilit, pleacă iarăşi la «Constantinopopl, 
uude era un mediu potrivit cu îndemnul 
său pnternie spre desăvârşirea studiilor. 
Dar nu era indiferent nici faţă de cul- 
tura militară, necesară unui principe. In 
1097 luă parte cu ofiţer în armata turcă 
în lupta acestora contra Nemţilor la 
/enta,. 

In 1699 vine în țară şi se căsătoreșie cn 
Casandra fiica Ii Serban Cantacuzino. 
După un an îl găsim iarăşi (la Constan- 
tiropol, aducând material pentru „Istoria 
imperiului .otoman“ pe care avea so re- 
decteze mai târziu. 

La 1710, după ce tronul'Moldovii fusese 
ocupat de atâţia Domni care se schimbau, 
aproape în fiecaze au, Dimitrie Cantemir 


rcușeşie să-l cuprindă, dar din nefericire, - 


nu pentru multă durată. 

Asupra numirii sale ca Domn al Mol- 
dovii, contemporanii şi istoricii de mai 
târziu. au lansat diverse păreri. Este si- 
gur însă că Turcii, fiind într'o situaţie 
critică, în urma desvoltirii mari. pe care 
o Inase Rusia sub Petru-cel-Mare, pusese- 
ră speranţe mari în el şi de aceea îi dă- 
dură tronul Împrejurările vremii au fă- 
cui însă pe noul Domnitor, care era un 
spirit ager şi dibaci diplomat, să caute 
întărirea relaţiunilor de prietenie cu ţara 
care se credea în acel moment că va dieta 
în Orient : Rusia. Aşa procedaseră şi cei- 


minune în lupta dintre âracii prefăcuţi 
în lupi şi Dumnezeul prefăcut în foc. Şi 
aşieaptă cu răsufletul reţinut. 

Ceilalţi aşteaptă deasemeni, cu mâinile 
pe trăgaci, tăcuţi, înfioraţi, solemni. lar 
tunetul vântului par'că sa potolit căci 
tot văzduhul nu-i plin acum decât de 
clocotul haitei apropiate. 

Şi Cristos sa mării cât întreaga troi- 
ţă ; cu păr vălvoi de flăcări, cu braţe a- 
meninţătoare de flăcări, groaznic. la 
chip, asemeni unei vedenii apocaliptice, 
stă pata să se năruie ca o revărsare de 
jar peste turburătorii mărirei lui singu- 
ratece. [i 

In înălțimi, vântul amuţit un răstimp 
sa pornit metalic, asurzitor ca trâmbiţa 
de apoi a dreptăţei. i pi 

GIB. 1. MIHAESCU 


lalţi Domnitori ai ţării noastre, așa cre- 
dea şi D. Cantemir că e bine să facă. 

În faţa acestei situaţii soseşte anul î7i1 
cu lupta dintre Turci şi Ruşi şi în care - 
sa văzut 'care a fost atitudinea lui Can- 
temir. 

Infrângerea neașteptată a Ruşilor, si- 
lește pe Cantemir să-şi părăsească ţara 
şi să ia drumul pribegiei printre străini. 
Turcii înfuriaţi pe dânsul, cer dela Ruşi 
extrădarea.  Petru-cel-Mare . se opune şi 
răspunde răspicat consilierilor lui care 
voiau să îndeplinească cererea Turcilor : 

— „Aş putea să dau Turcilor toată ţara 
până la Crusca, fiindcă am speranță de 
â 0 recuceri, dar cu nici un chip nu-mi 
pot călca cuvântul şi extrăda pe un prin- 
cipe, carele pentru mine şi-a părăsit prin- 
cipatul ; căci este cu neputinţă de a re- 
câşliga onoarea odată perdută“.  (istaria 
imperiului otoman, Ediţia Academiei Rom. 
tom. II] p. 293). 





D. Cantemir 
1673—1783 
Marble împărat al Ruşilor răsplăteşie 


pe Cantemir, peniru devotamentul său, 
cu diferiie proprietăţi și funcţii onorifice. 

Dimitrie Cantemir profită de liniştea 
care o avea acolo, peniru a redacta o 
bună parte din operele sale începnte mai 
înainte. 

Renumele său de mare crudit să răs- 
pâudește în tot Orientul şi ajunge să fie 
cunoscut şi în Apus. Academia din Berlin 
îl alege în 1714 membru al ei. 

La 1719 se căsătoreşte din nou cu o prin- 
țesă rusă Anastasia Trubeţceaia în vârstă 
numai de 16 ani. Acest fapt interesant din 
viața lui Dimitrie Cantemir, a înrăurit 
mult asupra felului său de a trăi. Noua 
situație îl face să fie mai deschis, să ducă 
o viaţă mai sociabilă. Dela moşia sa, se 
mută în capitală. Prezintă destulă curio- 
zitate filosofia pe care o face acest erudit, 
trecut de 46 ani, asupra căsătoriei : 

— „Un oarecare filosof arab fiind în- 
trebat la cine a învățat filosofia, a răs- 
puns, că dela cei orbi. Din nou fiind 
întrebat, cum de ai ajuns să cunoşti nu- 
tura lucrurilor atât de desăvârşit dela a- 
cei ce nau ochi? El a răspuns: imitân- 
du-i pe cei orbi eu niciodată n'am călcat 
cu piciorul, înainte de a încerca terenul 


„cu bastonul. Acest exemplu l-am urmat şi 


cu, rolul Maiestăţii Voastre -Impărătești 
şi pipăind astfel, cu prea milostiva îngă- 
duirea M. V. 1, am ajuns la capăt, şi din 
trei fiice ale prea luminatului principe 
Trubefcoi, cu consimțimântul părinţilor 





6 


şi al însăşi miresei, am ales-o pe cea mai 
mică după naştere, pe principesa Anasta» 
sia, (cf. Ştefan Ciobanu, Dimitrie Cante- 
mir în Rusia, Academia Română 1925 p. 


6.), i 

In 1721 a fost numit consilier intim al 
împăratului şi pleacă cu cl într'o expe- 
diţie grea în contra Perşilor. Pe drum se 
îmbolnăvește şi întorcându-se la moşia 
lui muri de diabet la 21 August 1723, 

Cea dintâi operă a sa a fost publicată 
în 1698: „Divanul lumii:. dar ea fusese 
compusă mai înainte, se zice, la vârsta de 
17 ani. „Această a tinereţelor mele iatăia 
născută roadă“ a fost scrisă sub înrâuri- 
rea modelelor bizantine. Stilul însuşi ne 
divulgă aceasta. De altfel putem remarca 
acelaş lucru aproape la toate operele sale. 
Cantemir obişnuia să serie întro limbă 
străină şi numai după aceia traducerea 
textul în româneşte; şi de acea toate o- 
perile sale an stilul şi forma srtăină. Bo- 
gata sa erudiție l-u silit să scrie întrun 
mod cu totul deosebit de al înaintaşilor 
lui. : 

In literatura istorică dela noi. figura lui 
D. Cantemir reprezintă o valoare remar- 
cabilă. Totuşi ioflenţa sa nu sa putut €- 
xercita puternic asupra urmaşilor, din 
cauză că, operile sale au rămas multă 
vreme necunoscute. O ediţie ştiinţifică a 
lor în aceste momente de desvoltare a 


culturii româneşti se impuue dela sine. 
GH. CARDAŞ 


Post scriptum : La amabila observaţie a 
unui corespondent al acestei reviste, dăm 
câteva lămuriri. 

C. Negruzzi a cunoscut pe poetul rns 
Puşchin în anul 1822 la Chişinău după 
cum reese din însăşi măriuria sa (cf. 
Scrisoarea a Vll-a: Calipso), dar „legă- 
tura cu Puşchin avea să se întărească în 
acul 1836—37, când Negruzzi a petrecut 
câtva timp în Basarabia” (ef. FE. Lovines- 
cu, Costache Negruzzi, Buc. Cartea Rom. 
(1925) ed. II pag. 19). Numai asupra aces- 
tei prietenii mai îndelungate şi mai inti- 
me am aminiit în succinta mea biografie 
din „Universul Literar" (Nr. 5i din 20 
Decembrie 1925). 





Impresiuni de Toamnă 


S'a luminat ds ri încăodată, 

Incă o zi mai trebue să sper— 
Un soare ars de-o mână încercată 
Săruiă iruntea bravuiui vier. 


A 'nvias nălțimea dealului, căldura 
Bvârliad-o, pretutindeni, trecător... 
Dar îlorile s'au zdrenţuit în gura 
Destinului şi 'nvinejesc şi mor 


Pe coastă râde via 'mbelşugată.. 
Viarul para mulțumit de cer; 
Nămiaza s'a lăţit încăodată, 
încă o zi mai trobua să spor— 


MISA, MUNZEANU 


UNIVERSUL LITERAR 
RABOLIOT 
— Fragment ; cap || din parie i-a — 
de MAURICE GENEVOIX 


Premiul „Academiei Goncourt“: din anul acesta a 
manul „Raboliot“ a] lui Maurice Genevoizr, 
Grasset. 

După cum au remarcat toți cronicarii literari, „ltaboliot:“ 
tradiția romanelor 
tura franceză, 

In „Rabolioi“ trăeşte proviucia Sologne cu ceva din vorbirea-i re- 
gională cu îndeletnicirile pescuilului şi vânatului, dan mai alez 
poezia ținutului şi a vieții în plină rusticitate. Raboliot, eroul e un 


incununal to- 
editat de Bernard 


e în 
regionaliste, specie destul de frecventă în litera 


"tăran umil ca stare, dibaciu, braconier însă, așa cum neam ne nea- 


nul lui s'au pomenit, aşa cum toț: practică vânătoarea, 
de iepuri sau de iepuri de casă, în Sologne. Chiar şi paznicii şi 
oamenii de încredere ai promielarului. Raboliot e o poreclă 
— așa cum la noi, am afla în povestirile lui Sadoveanu, d. 
p. Cap Infortură din „Bulboana lui Vălinaş“ — : „Svelt, cu corpul 
fin, cu ochii vioi şi negri, semăna într'adevăr cu un agil iepure de 


nepermisă, 


cusă („ă un lapin de rabolitre“) — asa ni-l prezintă autorul. Dar 
pasiunea aceasta nocturnă a lui Raboliol, această vânăloare ile- 


gală, îl pune în conțlict cu autoritățile, 


cu jandarmi, cu Bourrel, 


pa care îl şi omoară în cele din urmă. 
Spiritul de independență a lui Raboliot, orgoliul lui de. braconier 


suni desvolilale cu amplă artă în 


dăm un cupilol semnificativ : 


Două loviiuri ciocăniră în oblon: ur- 
mă o tăcere oarecare şi-apoi, una după 
ulta, alte trei lovituri. Trochut. zis şi 
Bot-Sărat puse pe masă: Imparţialul din 
Sologne şi străbăiu sala hanului. Incălțat 
cu târligi, cu pasul uşor, era cu toate as- 
ten aşa de gras şi de greoiu că scândurile 
duşumelii gemeau de mersul lui. In odaiu 
întunecoasă şi goală. răsuflarea-i gâfâia 
cu -şuerături ascuţite. 

— Tu eşti Raboliot ? 

— Da. 

Trochut trase zăvorul Raboliot apăru, 
cu icapul întors în afară. 

— Aişa ! Aici Aici! Frumoaso |! 

O căţea intră după dânsul, un animat 
scund gi fără rasă, un soin de corcitură: 
era neagră ca o noapte pe lună nouă, cu un 
singur smoe alb în părul lustruit al piep- 
iului. Ochii ei, din întunericul nesigur, 
prinseră reflexul lămpii ce ardea pe ma- 
sa din han şi fosforară o clipă deo lumi- 
nă caldă şi roşiatică. 

— Este ? întrebă Trochut., 

— Te cred, dac'am venit. 

— Mult? : 

— Paisprezerce. 

Gazda se duse să caute un muc de lu- 
mânare. Trecură după aceia, în tăcere, 
intra cămară, ce ținen de sala hanului, 
scundă în tavaa, și micşorată şi mai mult 
de-un dos de scară. Trochut puse fitilul 
jos, îngenunchiară unul lângă altul şi 
labele scoase pe rând, iepurii de casă 


— Eh ! Nu-s prea maril cârti Trochut. 

Începu să-i cântăriască, să-i pipăe şi 
să-i miroase, strâmbându-se cu desgust. 

— Din dimineaţa asta ? : 

— Toti. 

li aşeză după aceia, unul lângă altul, 
pepeni, cu pântecul nepătat, cu vâriul la- 

lor îngălbenit de lutul vizuinei. 
y za Îţi dau trei franci de bucată, Rabo- 
ot. 

i Patra franci, :Bot-Sărat ; ăsta-i pre- 


— Da riscul meu, ia socotește... 

Discutară, cu capetele apropiate, în re 
plici tăinuite şi repezi. Din când în când, 
Aia se gudura pe lângă stăpânu-său, şi-şi 
strecura botul sub p lui. 

— Cuică-te, Aişa ! 

O respingea ÎAĂ no privească, magie 


acest condensat roman din care 


nal, gândindu-se numai cum să-şi apere 
preţul în contra zgârceniei lui Trochut. 

— Culcă-te colo !... Marş la culcare ! 

Oprindu-se brusc, se întoarse spre că- 
țea. Aiza se ridicase în picioare, cu părul, 
pe şira spinării sburlii, cu botul întins 
rpre uşă, Buzele răsfrânte îi descopereau 
colții strălucitori, şi mârâia încet cu spas- 
muri de lătrat retinut. 

„Dintr'o săritură, Raboliot, fusese în pi- 
cioare. Insfăcă pe Trochut de umeri, şi-i 
infipse în adâncul ochilor o privire neli- 
niştită şi aspră. Trochut susținu privirea 
și murmură repede: i 

— Nu eu, Raboliot, ţi-o jur. 

Şi repeta, apăsând pe cuvinte: 

— Aa FA Pe LA e ! i 

— Deschide 'n dos... Repede! svârli 
Raboliot. ai 

Uşa hanului răbufni de-o izbitură pu- 
ternică, 

— In numele Legii! strigă o voce de 
afară. ! 

— Nuca en, gâfâia Trochut. Nu, na, nu 
ca. zău, 

— Putin îmi pasă, mormăi Raboliot şi 
începu să împingă pe Trochut spre fun- 
dul sălii, unde ştia că-i o uşă scundă ce 
dă spre grădina de zarzavat, Se opriră a- 
mândoi de odată, ca vrăjiţi : si îndărătat 
el, se mişca unul care sta la pândă. 

Impietriseră aşa de tare că simțeau, 
prin canaturi. răsuflarea omului care-i 
aștepta. TProchut stinsese lampa. 

— In podi murmură dâusul. Ai să sări 
prin fereastra podului. 

Făcuseră câțiva paşi înapoi, când ușa 
hanului se dădu de perete, cu un zgomot 
grozav. Fu o clipă suspendată, în care 
gândurile se rostogoleau viielios: „Zăvo- 
rul | gândi Trochut. Am uitat să mai pai 
zăvorul.... Raboliot avu răgazul să 7ă- 
rească, proectată pe dreptunghiul nopţii 
albicioase, o siluetă cu chipiul în cap. 
zpomotul uşii deschise, se petrecu în el 
ca o năruire: dar nnmai cât văzuse ca- 
pul şi chipiul şi și zărise între capul străin 
şi pervazul uşii, ca o hrubă boltită spre 
noaptea cea vustă, scăparea care-l atrăgea. 
Se azvârli spre dânsa, se adânci, plecat în- 
ir'o goană nebună, ca iepu'ele ce rupe 
o linie de hăitaşi. In trecere, simţi izbitura 
uşoară a unui picior şi vântul, în faţa-i 
atâzpit de up puma furiaa, dat în sec. 


LAW ENSUL LIT ih 


Aişa, izbită fără îndoială, schelălai inăbu- 
şit; se bucură însă auzind-o cum alerga, 
după dânsul. i A 

Gonind, spiuna sgomotele nopții: ni- 
mic, de cât vântul stârnit, izbindu-i ure- 
«hile şi ecoul din pământ al goanei lor 
comiundate. Se opri, ascultă cu utenţie; 
chiar nimic; jandarmii nu-l urmăriseră. 

Atunci, se rezămă de zidul unei case şi 
aşteptă să i se asiâmpere bătăile inimii. 
Cu liniştea, il năpădea o uestârşită tris- 
ieță pmilitoare, pe care o simţia coclir- 
du-i gâtlejul. Abia upucase să se îmbete 
ştiindu-se în afară de priinejdie şi rusinea 
umilitoare nrca, în cl, ca un val coclit, 
și-i da ca o greață Uzică: „Că strusşuie 
Hăcău mai eşti, măi Rabolior! Să-ţi puiz 
ta capul până intratâta !... Așa se pourtă 
un braconier !* Gândul i se întoreeu îi- 
truua lu clipa aceea când ușa se deschi- 
sese, când simţise, cum toată fiinţa i se 
golește, că mintea îi era goulă, că inima 
îi secase de tot sângele; când nu mai ţi- 
ucu minte de cât doar că genuchii îi tie- 
murau. E adevărat că-şi venise în fire; 
şi chiar foarte repede, e adevărat; însă 
nu-şi putea ierta acea slăbiciune fatală 
care-l pierduse o clipă. „Nemernicule ! A! 
nu eşti bun de nimic! Nemernicnle !* 

impotrivă-şi arunca oare, aceste ocări, 
cu rocea pe jumătate. sau împotriva hui 
Trochut, canalia aia grasă care-l vându- 
se ?... Trochut? Dour se jurase pe legeu 
lui. Ba i se păruse şi sincer. Atunci un al- 
tal ? Cine puteu să fie? Şi-şi aducea amin- 
te de chipul lui Volat, cu ochii ăia verzi 
și înghețaţi, cu privirea răutăcioasă, 

— Aîșa |... Frumuşel mititico. 

Inte, scoase din buzunar lo sforicică, o 
irecu pe sub sgarda căţelii şi-o înnodă 
de ,stinghiile unui gard. 

La un pas era un şanţ, năpădit de ier- 
buri si fn mărăcini. Apnecă între mâini 
capul căţelii, o privi de aproape şi-i vorbi: 

— La pământ Frumos! Asteaptă-mă ! 

Cu palma apăsa jeasta câinelui, cu pu- 
tere şi aspră şi drăgăstoasă. O culcă lun- 
gită, în şanţ, o ţintui o clipă, fără so u- 
tingă, cu gestul mâinii întinse: 

— La pământ! Frumos. Să stai cu- 
ininte | 

Şi-i reluă goana drept spre casa lui 
Trochut, 

Totul be petrecuse repede : Nu se  în- 
depărtase prea mult deoarece bigase de 
seamă că nu e urmărit. Părerile, gânduri- 
le, oricât de puternic îl zeuduiseră, se ri- 
sipiseră şi mai iutț. Ajunse la han. Ieși lu 
zidul dinspre apus, drept unde da la îe- 
meastra podului. O boltă de viiă robusiă 
se căţăra pe zid. Raboliut o înşfăcă, înce- 
pu să se urce, trăgându-se în mâini, pi- 
păind tencuiala, din văriul tărligilor, cu 
uşurinţa tăcută a pisicilor, Işi revenise în 
apele lui : orice sforțare a muşchilor îi da 
din ce îu. ce mai mult, conștiința de sine; 
cu fiecare zumzet al vocilor ce se auzeau 
în casă, cu fiece lumină, intrezărită prin 
fereastra podului şi filtrată printre 
scânduri  Rabuliot îşi încerca  mlădie- 
rea simţurilor şi supusa lor sprinteneală. 

In pod se strecură către dunga de lu- 
mină verticală. Alunecă pe burtă, spriji- 
nindu-se în palme, fără cel mai mic fnş- 
net. Işi lipi ochiul de crăpătura luminată 
şi privi. 

Trochut se găsea tot în odaia cea mare 
a hanului. Aprinsese iur:lumpa. Trei jan- 
darmi stăteau mprejur. Şeful plutonului 
Dagouret, bătrânul Bossu şi un altul de 
curând sosit prin părțile astea. Ăsta se 
wpezise la Trochut. 1! ţiasa de umeri şi-l 
privea drept in ochi, cum il privise şi Ru- 
boliot mai adineauri. Chipu-i smead, lu- 
minat din jos în sus de lampă, arăta 
nişte trăsături aspra strălucind de o lu- 
mină galbenă ; musiațu mică şi roşie cra 
răsucită sub nări, 

= L-am văzut, îi spunea lui Trochut, 
când îți spui! Bot-Sărat, rezemat cu sol. 
durile de masă, îşi întorsese pe jumătate 


capul sub privirea necruțătoare ui janular- 
nului. La fiecare vorbă. tresărea scuri de 
parcă ar fi fost lovit. Nimic mai șfichiui- 
tor dealtel cu vocea acestui om: o voce 
care nu urca de loc, rlar al cărei timbru 
pătrunzător rănea carnea şi durea, 

— Un tărâe-brâu, domnule Bouvrel, pe 
Dumnezeul meu... Unu care nici nu-i de 
p'aici, 

Bourel. [i spunea Bourrel nrâciosului 
ăla. Raboliot, acum, îl vedea mui bine, 
nu-l părăsea din ochi, îl privea cu nesaţ. 

Ce chip mui avea și ăsta? Raboliot se 
ivudia  zădarule să afle și, se minuna 
tut odută că-l găsea: usemenea atâtor altor 
chipuri şi totusi, rob unei penibile atrac- 
jiuni, nu se putea împotrivi să-l deacoase, 
Ochii 7 Erau limpezi, de-un cenuşiu pal'd 
și, pa căt îi părea de departe, cam băteau 
în albastru : şi ochii aduceau cn atâța 
alţii pe cure îi cunoştea, Nasul tăios, nu 
cra disgruţios la vedere, ba dimpotrivă. 
Poate că mustața roşie? Da, slavă Lom- 
ului, lumea-i plină de roşcați : Berlaisier 
are şi el părul roşu si asta nu-l opreşte 





De. 


Maurice Genevolx 
(et. Nouvelles Liltâruires) 


să fic un flăcău foarte de treabă. Nu, era 
altceva, care nu ținea de nimic, de nici o 
irăsătură vizibilă, care venea din lăun- 
trul omului : o expresie complexă, încor- 
dată, aproape agresivă de încăpățânare, 
de brutalitate îndrăzneață, de răutate in- 
voluntară. Dacă nu putea să analizeze 
toate astea, Raboliot le simţea cu o pu- 
tere care-l mişca în adâncul ființei: tot 
soiul de puteri tulburi îi fierbeau în vine. 
ii băteau la mâini şi la tâmple, se ridicau 
pentru dânsul, împotriva omului ăstuia 
Dur ce se mai întâmplă ? 

Raboliot își îvecă pleoapele şi se lăsă 
cu mâinile în lătari, pe burtă şi pe piept. 

In han, Bourrel dăduse drumulilui Tro- 
chut. Număra iepurii înşiraţi pe masă, și 
luminaţi „de' lampă. Scoase din buzunarul 
dolmanului, un carnet şi-un creion. 

— Laspe mine, zise cu răceală. Trochut, 
parc'aşa-ți zice ? Pronumele tău. haide... 
mai repede | 

Bourrel scria, din picioare, cu carnetul 
rememat în palmă. [rochut dicta şi din 
când în când, se oprea cu vocea plângă- 
toare: " / 

„Sărăcan de min»... aolco !” Si suspina 
cu putere şi-şi zguduiaj tot trupul, 

Dar deodată Bourrel se înroşi. Raboliot 
îl văzu aruncând carnetul pe masă şi re- 
bezindu-se cu pumnii încleștaţi, asupra 

ana hangiu, care făcu doi pași îna- 
poi, i aa 


CA 


— Pentru niunele lui lumnezeu, urlă 
el. Cine a fost? Cine? Vreau 'să-l ştiu. 
Ai să spui, porcule, că de nu îţi slarm 
botul, III INN et i « 

Se repezise cu atâta nestăpânită furie, 
că lecilalți jandarmi înaintară şi ei, Bă- 
irânul Boussu, puse mâna pe Bourrel. 

— Ei, tu de colo, făcuel cu blândeţe, 

Bonrve] twesări de atingere şi scntură 
cu putere mâna lui Boussu de par'că a- 
cesta îl şi însfăcase. Acu țipa şi mai u- 
prig, cu faţa ca. varul, zguduit de furie: 

— Ce? Cum? Cum asta? Este sau nu 
este delict? Este, da sau nu, braconajul unu 
delict? Da, tăinuirea pentru numele lui 
Dumnezeu ? Aşa-ţi înţelegi tu meserii, 
hui, Boussu ? Fără vorbă. Avem sau n'a- 
vem martori ? Ei bine, eu îmi fac mescrin, 
să ştii Boussu! Eu, Boussu, cu sunt jun- 
darm |! Ey: 

Și din nou se repezi lu Bot-Sărat: 

— fu sunt jandarm, m'auzi tu? Am 
să te învăţ eu minte dacă faci pe mirouv- 
sița ! Nu uita că am și tribunalele cu mi- 
nc; si închisoarka, cu lacăt, mauzi tu, 
ue spălatule ? i 

Trochut făcuse un cap de spaimă, des- 
compus de grouză şi zisn, rugător, făcând 
v ultină încercare : A 

„— Dacă ţi l-aşi spune, ui? Am fi chit? 
Ce zici ? Dacă ţi l-aşi spune ?' 

— Spune-l, zise Bourrel, 

Ochii ii străluciră. Firea i se potolise ca 
prin farmec. Trocbut prinse curaj şi în- 
cepu să se tocmească. 

Rabotiot tremura tot, silindu-se să ră- 
mâk imobil, să nu le strige printre scân- 
duri ocările care-l înăbuşiau ; un bleste- 
iuat de frig îi alerga prin. şira spinării: 

in locul scândurii tari. simţea sub «de- 
gete, un fel de moliciune de lână. 

— Ei bine, da! zise Bourrel. Spune-i 
uvmele şi'nchid ochii. 

—. Adevărat ? 

— Adevărat. i 

Trochut zise cu nepăsare: 

— Raboliot, 

Se întâmplase; aşa se întâmplă toate. 
Nimic mai simplu, nu-i aşa? Rabolioi se 
ridică uşor, în pumni. Acu cra usurat, ve- 
dea mai; limpede, e mai bine când vezi 
limpede. : Da 

Bot-Sărat era un laș, da; şi  Bourrel 
ăsta, o brută, nn dușman primejdios din 
drumul cărnia trebue să te dai în lături. 
De azi îuainte ştia. Mai cru şi Volat, Vo- 
lat care-l denunţase : încă un adevăr lim- 
pede, v certitudine aspră, dar bine făcă- 
toare. Deocamdată nu voia să stie cum 


'de aflase Volat că el:se afla al Trochut, 


Când. se gândea, că mai adineaori, în ban, 
o clipă îl bănuise chiar pe Trochut! Ca 
şi cum Trochut care trăia de pe urma 
braconierilor, putea să se joace cu focul, 
voind să sugă dela două oi ! Bot-Sărat nu 
cra de cât un mișel, o  dezgustătoare 
uamilă de grăsime, fără oervi şi fără sân- 
e, Dar Volat ?... Dar Bourrel.. Haida: 
era timpul s'o şteargă, 
Nu se putu opri să mai priveaacă odată 
prin crăpătura tavanului. Un zâmbet îi 
increţi pleoapele: drace ! Ar fi pariat pe-o 
vadră, că așa avea să se întâmple |! 
i aci pusese din nou mâna pe carnet 
ŞI țanjos punea acum „întrebări lui Tro- 
chut.. Dublă declarație, Bot Sărat | Toi 
cât ai fi de smecher, nu trebue să te pirzi 
cutfirea. Și cu toate astea, Bourrel era un 
dobitoc. i 
Raboliot se îndreptă spre fereastra po- 
dului. Agăţat în mâini, cu picioarele a- 
târnate, căuta bolta de viţă şi sprijinul 
ci noduros. Alunecă, fără sgomot, pe pă- 
mânt și începu să alerge cu pași mărunți 
spre şanțil unde ascunsese pe Aşa, 


trad. de PERPEBSIORUS 





Ceorges Clemenceau, omul victoriei fran- 
cuze şi marele exilat de bună voe, din fai- 
ma publică, a dat la iveală o viață a lui 
Demostene. E fimpul să dăm câteva anec- 
dote, din Treich, despre marele bărbat. 


i d 

Când în 1906. Clemenceau îu numit mi- 
nistru de interne, voi să-şi dea personali 
scama de hărnicia funcţionarilor din ad- 
ministrația sa. 

Insoțit de d. Winter. directorul 'cabine- 
tului-său, intră în prima sală: Nimeni. In 
a doua :.la fel. In a treia, se păsa un func- 


ționar, care dormea cu coatele  rezemate 
pe. masă. Aa 
D. Winter voi :să-l trezească. Clemen- 


ceau îl opreşte : 
— Nu-l deştepta... că pleacă. şi ăsta! 


1 se vorbea odată despre un dirccior de 
Jurnal care-i mărturisisa o deosebită sim- 
patie cât fusese la putere şi care-l traia 
foarte cavalereşte de când nu mai era mi- 
pistru. i 

— Cel puţin, spuse unul. din cei de faţă, 
ăsta nu sa înfruptat nici odată din Înn- 
durile secrete. nu va cerut niciodată pu- 
rule. 

— Din potrivă răspunse Clemenceau: 
dar vezi : ziariştii suni ca femeile. Me- 
tresele care nu cer nimic costă cu mult 
mai scump, = 

Intr'un volum de Amintiri al lui Scheu- 
rer-Kestner. stă scris : 

Clemenceau mi-a spus 
crivânt foarte just: 

— Politica înti face impresia unei ernor- 
me macarale, cu care mulțime de oameni 
se căznesc să ridice o muscă. 

* 

Francis -de Croisset, 'antonul dramatic, 
«e adresează Imi Clemenceau, să-i serie 
prefața întâiului său volum: Nopțile la 
1â ani. 

Clemenceau îl trimite la Mirbeau, Mir- 
beau scrie prefața, însă după câtăva vre- 
me stricându-se cu Croisset, se duce să se 
plângă lui /Clemenceau. 

— Mi-aţi spus să-l trniez ta pe fiul vos- 
tru. - - 

— Negreşit, răspunse nepăsător Cle- 
menceau : trebuia să-i rupi urechile, 

+ 


Când Mandel debuiă în ziaristică, la 
Justice. se duse să-i ceară saitul. Clemen- 
ceau dădu din cap şi foarte uscat: 

— Să serii... nu-i tocmai greu... fraze 
scurte : un verb, un subiect, un atribut... 

Şi. după o tăcere: | 

— Când ăi voi să pui şi-un adjectiv, să 
vii să mă cauţi. i 


într'o zi acest 


Intr'o zi, în vremea războiului. află că 
un general fourte cunoscut şi destul de 
în virstă. aven să se însoare cu!'o femee 
tânără şi încântătoare. 

— Foarte bine. zise Clemenceau, de-acu 
va avea de apărat două fronturi. 

A . 

Nu de mult, Clemenceau. care are peste 
33 de ani, primi vizita doctorului Voro- 
nofîf. care se 'oleri să-l întinerească : prin 
cunoscuta lui metodă. 

— Când voiu fi bătrân, răpunse Tigrul. 

* 


Când Lloyd George află că Deschanel 
bătuse pe Clemenceau, “în candidatura la 
Prezidenţia Republicei, zise : 
 —— Vai, de data asta Francezii ard pe 
Ioana d'Arc. 


UNIVERSUL LITERAR 


Pagini: engieze 


HAMLET 


între istorie literară şi estetică 
TI 


In The Problem oi „Hamlet“ nemul- 
țumit cu acţiunea, mai ales, a marei tra- 
pedii şi prea puţin dispus să închidă 
ochii asupra lipsurilor autorului, Ho: 
bertson caută să surprindă pe Shakes- 
peare în proces de zămislire a piesei. 

E în genere cunoscut felul cum lucra 
de cele mai multe ori Shakespeare, cel 
care la 169 debuta în faima publică în 
cuvintele lui Hobert Greene din cunos- 
cutul pamflet prin care, omul, pe patul 
morţii îndemna pe tovarășii săi de con- 
dei să se ferească de acest „Corb parve- 
riit împodobit cu penele noastre“, acest 
Johan Factotum care în închipuirea-i 
se crede singurul „Shake-scene în ţara 
țara sa“ (adică: Sgudue-scenă, parodia- 
vea numelui de Shakespeare, cu aluzie 
ia. bombasticismul primelor sale piese). 

Mai mult chiar decât contemporanii 
săi, dar cam ca toţi autorii mari, Sha- 
kespeare întradevăr fura cu neruşina- 
ve şi adapta cu geniu. Nu spune Anato- 
le France că autorul de geniu nu eacela 
care nu plagiază, ci cure nu poate fi 
plagiat ; şi Gauguin nu era de părere că 
în artă eşti sau revoluționar sau pla- 
piar ? 

In cazul lui Ilamlet, scris în perioada 
matură, p> la 1601-2, Shakespeare sa 
servit, în atară de legenda din Saxo Gram- 
maticus trecută prin Belleforest, sau 
mai degrabă (fiindcă Shakespeare pare 
să fi ignorat textul francez 1) prin tra- 
ducerea în manuscris a compilatorului 
William Painter, de o piesă cu acelaş 
nume și subiect, jucată încă înainte de 
1594 şi pe care autorităţile sunt de a- 
cord în a o atribui marelui predecesor 
al lui Shakespeare, dramaturgului Tho- 
mas Kyd. 

„Răzbunarea lui Hamlet“ — adică așa 
cum din menţionările  existenile trebue 
să se fi numit piesa lui Kyd — e numele 
ce-l poartă și piesa lui Shakespeare în 
primul quarto (1603), în care dealtfel 
Herr Gregor Sarrazin (citat şi de Ra- 
bertson) încă dela 1892 şi în zilele noa- 
stre Prof. Boas au văzut urmele stărui- 
toare ale predecesorului. 


Legându-se deci de asumpţia lui. Goe- 
the, împărtăşită de criticii car i-au ur- 
mat, că Hamlet e produsul spontan al 
unei sublime inspiraţii. Robertson, ne- 
dumerit de lacunele de  constriic- 
ție a. piesei și  conturare a ero- 
ului, caută să vadă dacă ele nu se dato- 
rează unui prost model şi unei nesufi- 
ciente reabilitări a acestui model. 

Greutatea e că Hamlet-ul lui Kyd (să-i 
spunem aşa) sa pierdut. Fl trăeşte nu- 
mai în rudimente de stil şi frazeologie 
moștenite de guarto-ul dela 1603 (dublat 
şi perfecţionat până la transfigurare în 
quarto-ul dela 1604) cum şi în trădătoare 
apucături de compoziţie ce se găsesc în 
piesele existente încă ale lui kyd (The 
Spanish Tragedy, de pildă). 

Rohertson mai utilizează însă o versi- 
une germană, Hamlet, Der  bestratite 
Brudermord, jucată la curtea din Dresda 
în 1626 şi preservată în manuscris. Dân- 
sul vede în ea chiar tragedia lui Kyd. 
In orice caz e o formă primară a mo- 
delului shakespeareari şi deci o piesă 
de reconstrucţie. 

Din ea putem vedea dela început, că 
piesa în forma ei dintâi, suferea de vicii 

1) cf Jules Derocquigeny, Revue Angglo- 
Amâricaine, sot 1924. 


organice : cinci episoade inutile: amba- 
suda în Norvegia, călătoria lui Laertex 
la Paris, trimeterea lui Reynaldo după 
el, trecerea lui Fortinbras prin Dane 
marea, călătoria lui Hamlet în Anglia 
care prelungesc sau încurcă piesa. inutil 
și care i-au fost impultate de Bencdix 
încă din 1873 în Die Shakespereomanie. 
Jobertson vede atâta lincezeală în ac- 
țiunea tragediei încât ajunge să creadă 
că versiunea Kyd conţinea două părţi, 
pe care Shakespeare le-ar fi contopit, 
nu fără urmele efortului, în una, 

Până acum nimic grav. la legenda 
din Saxo, Kyd a mai adăogat însă ca v 
întărire a spectaculoaselor episoade de 
mai sus şi în gust foarte elisahetan: sta- 
fia şi piesa actorilor. Că era o stafie în 
Hamiet-ul lui Kyd e dealtfel atestat, aşa 
după cum teatru în teatru găsim şi în 
The Spanish "Tragedy, Ambele motive 
se găsesc apoi, în versiunea germană. 

Dar Ilamlet el însuşi ? Piatra de în- 
cercare a sufletului său e nebunia, şi 
de interpretarea ei depinde întreaga lui 
coloratură : Ori, e de observat că în is- 
voare prinţul simulează nebunia ca 
să-și scape pur şi simplu vieaţa, asupra 
căreia  planează teama şi urmărirea, 
bănuitoare a unchiului. In Shakespeare, 
dimpotrivă. Hamlet o face ca să poată 
omori el pe unchi, ca să comilă răsbu- 
narea, O nouă psihoză, spune atunci Ro- 
bertson, în o piesă veche. Desigur sursa 
cil e tot Kyd. Fa face parte din siste- 
mul său de a conspira şi deturna pe 
de o parte, pe de alta corespunde men- 
ționărilor contemporane ale piesei sale, 
care toate insistă asupra episodului răs- 
bunărei. Acest episod pare că a suge- 
vat şi titlul de Răzbunarea lui Hamlet 
pe care să-l fi avut piesa lui Kyă, titlu 
moștenit atât de primul quarto shakes. 
pearean, cât şi de versiunea germană. 

Dar aci intervine o mare dificultate. 
In această versiune ca şi, desigur, în 
forma Kyd, Hamlet trebue să simuleze 
nebunia ca să omoare pe rege. Altfel nu 
poate să-l omoare. De ce? „Fiindcă e 
înconjurat totdeauna de multe gărzi“. 
lată cuvintele lui către Horaţiu, citate 
de Robertson : 


„Prin această pretinsă nebunie nă- 
„dăjduesc să găsesc prilej să răzbun 
„moartea tatălui meu. Dar tu ştii că 
„tată-meu (tată! lui actual, unchiul) 
„e totdeauna înconjurat de multe 
„gărzi, aşacă se poate să dau greş şi 
„tu să mă găsești mort. 

„Fă atunci să fiu înmormântat cum 

„trebue, fiindcă la întâia împrejurare 
„ce-i găsesc voi încerca să-l omor”, 

Această atuzie la gărzi, ca şi alia din 
actul V, dispare în Shakespeare, Din 
motive de economie cu și de moderni- 
zare, el suprimă toate gărzile. Dar a- 
iunci de ce se mai preface Hamlet ne- 
bun ? Ca să se convingă de vinovăția 
regelui, — născocește Shakespeare. EL 
însă uită că Kyd îl convinsese pe Ilamlei 
de această vinovăţie prin cele dotă mari 
vinovăţii ale sale, dinadins făcute: sta- 
fia şi piesa actorilor, Urmânid deci pe 
Kyd în complicarea acţiunei, îusă pără- 
sindu-l în tratarea eroului, Shakespeare 
a scos de fapt pe Iamlet din piesă. De 
aici un caracter deturnat: un personaj 
â cărei nebunie devine scop, lucru în 
sine ce se va desfăşura promic, „înbiba 
cu pesimism" şi agita ca un element; 
în locul personajului simplist, a cărui 


UNIVERSUL LITERAR 


nebunie era numai punct de plecate. 
De aci un personaj care cam joacă pe 
dinafară, amână în mod gratuit şi gra- 
tuit işi meditează amânările (cruciala 
problemă hamletică);  solilochează în 
idee, când în prima piesă îşi pândea 
numai adversarul, şi  interviewează 
moartea când aincolo îşi apăra vieața. 
Un interlocutor de stafii, adică, un cpis- 
pat şi un adâncit în sine, un meditativ 
melancolic. un pasiv până la morbidita- 
te, în locul insidiosului om de acţiune 
care în Saxo se umplea de cenuşe și 
mânca gunoi, spre a scăpa de bănuelile 
regelui, Fiindcă, e cert, ca un om de ac- 
țiune îl vrea și Kydcând îl face răzbună- 
tor şi pune în calea  răzbunărei sale 
piedici materiale numai. 

Vrând să  înobileze o piesă barbară 
Shakespeare însă i-a turnat un erou mo- 
dern, cu cure să facă „tragedia unui su- 
fiet” din o „tragedie a răzbunărei“”. 

N'ar fi nimic de spus dacă Shakespca- 
re și-ar fi urmat calea neclintit: dar 
după cum a lăsat acţiunei lungimi şi 
incongruități primare, a lăsat eroului v 
sgură de cinism, brutalitate, spirit soldă- 
țese şi intrepiditate care readuc pe Iam- 
let la tipul primitiv fără să-l împace 
cu tipul modern. Ceva mai mult, depă- 
şind cu noul său erou 'vechea acţiune, 
Shakespeare nu sa gândit cel puţin la 
o supremă apropiere între acestea două, 
şi a comis astiel o „contradicţie în ter- 
meni“, o „contradicţie în natură. 

Nu putem merge mai departe cu ex- 
punerea lui Robertson. 


De ajuns că la lumina ei multe din 
perplexităţile criticilor mondiali, care în 
neputința de a înţelege pe Hamlet 
sau întrecut în teorii 'imaginare, 
se văd rezolvite. Au fost epoci în istoria 
acestei tragedii când—mărturisesc istori- 
cii literari — publicul englez ridea de ne- 
bunia lui Hamlet, când personajul în- 
treg era socotit drept comic. Astăzi 
chiar Spectatori sinceri — printre care 
mă înscriu cu voluptate — pot mărturi- 
si că le vine să surâdă la anume mo- 
mente ale piesei. E nehunul de odinioa- 
ră 2) care rânjeşte în nebunul luat în 
natecul, nătărăul. 
serios de Shakespeare. 

Aceste spuse nu vor conveni multora 
din idolatrii shakespeareani. Robertson 
chiar are grije să-i menajeze, când după 
ce a scrutat cu atâta indiscreţie „face- 
rea unei piese“ afirmă că în condiţiuni- 
le date Shakespeare dacă a greşit, a gre- 
şit, nu Mai puţin genial. realizând mai 
mult decât orice ființă omenească pu- 
tea realiza. 

Personal sunt de aceeaşi părere. Ham- 
let e scris cu geniu, nu şi cu artă. Il 
citesc cu evlavie, nu-l văd însă fără să 
gâfii... 

Am atunci impresia că ridic cn lopata 
un uriaş bulgăr de pământ care se sur- 
pă când să-l ţin în echilibru. E poate 
ceeace-i face farmecul de veacuri, — far- 
mecul inaccesibilului. 


Simţi însă că Shakespeare când l-a 
scris — vorba lui Ben Jonson — prea... 
suiflaminandus erat; prea plin de eroul 
său. Şi pentru un ochi mai puţin 
dedat cu exiazul aprioric Hamlet rămâ- 
ne a magistrală dramă a incompetenţei, 
a incompatibilităţilor de caracter. 

Dar nu pentru păreri şi impresii am 
scris articolul de faţă. Am socotit prin 
el să fac cunoscută faza modernă a pro- 
blemei hamleiice, aşa cum se oglindeşte 
la unul din cei mai proeminenţi critici 
shakespeareeni de azi 

In afară şi pe deasupra concluziilor 
importante la care ajunge şi care pot fi 
îmbrăţişate sau nu, studiul său are 
darul : 


2) Amloda însemnează. în daneză: ză- 
nație. . 


a) de a fi pe cât de revoluţionar pe 
atât de documentat. Critica textuală a 
lui Bradley, servită de aceeaşi acuitate, 
merge aici, cum văzurăm, la isvoare şi 
variante. (Punerea lor în lumină este, e 
drepti, un apanaj al criticei moderne). 

b) așează, prin aceasta, într'o tipică in- 
terdependenţă, istoria literară şi estetica. 
La o anume pagină a Esteticei sale, Croce 
reclamă pentru emoția estetică putinţa. 
de a ne transpune în situaţia poetului 
din clipa creaţiei. Ce altceva e însă isto- 
via literară dacă nu tocmai încerearea 
de a trăi cât mai fidel şi complet mo- 
mentele antecedente operei de artă, ex- 
periența poetului ? O astiel de reirăire 
făptueste Robertson și nu e de mirare 
că izbuteşte, mai mult decât atâţi critici 
grandilocvenţi, să intre în taina creatoare, 
în estetica tragediei. Istorismul sec și 
ateoretic ne aminteşte de itonia infini- 
telor speculaţii estniice ventriloce, ca 
aceea care făcea teoria metaforei pe ha- 
za lipseii acesteia în problemele medievale, 
când istorici literari moderni și... sărmani, 
au găsit că lipsa ei nu se datora vreunui 
proces de creaţie, ci faptului că era pur 
și simplu interzisă de biserică! — sau 
ironia teologismului întemeiat pe para- 
doxul naşterei lui Isus, la isvoarele că- 
ruia stă greşala primilor exegeţi -—cum 


îmi spunea odată un prieten (pare-mi-se 


după Reinach) de un nu fi știut că ve- 
chiul termen elin de „fecioară“ avea şi 
accepţia de ,„femee“. 


c) emoţionat de Hamlet într'un mod 
mai decent fiindcă mai adecuat, studiul 
său impune apoi prin o anglo-saxonă o- 
nestitate care aproape înseamnă un 
punct de plecare nou în critica titanutui. 
Sa sfârșit cu delirul shakesperean care 
făcea din o afirmaţie o exclamaţie și 
din ştiinţa literară o anexă la poesia li- 
rică; 

d) acest punct de vedere mult saxon 
e în acord cu noua scoală shakespeare- 
ană, scoala bibliografică. Ilustrată de 
cele mai mari autorităţi în materie, A. 
W. Pollard, Percy Simpson, Sir Edward 
Maurde Thompson, Dover Wilson, Greg, 
Dr. Chambers, această scoală a pus ca- 
păt speculațiilor şi exaltărilor. Modestă, 
va nu mai vrea să-l... guste! pe Shakes- 
veare, ci să-l cunoască. De aici o incur- 
sie în primele quarto, în isvoare și va- 
riante din care să extragă un Shakes- 
peare care e; — în locul acelui zeu al 
„mMetafizicei“ germane romantice, sau 
„barbarului beat“ al mandarinilor pu- 
viști şi idiosinevrasici. 

Despre acest Shakespeare cartea cna 
mai bună nu sa scris încă. E posibil să 
nu se scrie niciodată; fiindcă Sir Walter 
Raleigh, profesorul, un alt om onest. 
spunea că întâia carte bună pe lume se 
va scrie când vor arde toate bibliotecile. 
Acum cu Shakespeare va merge cam 
ateu fiindcă oricât va arde, din biblio- 
teca lui va, rămânea ceva în vre-un colț 
de Siam! — Se ştie că răposatul rege 
al acestuia — care, caşi Ludovic XVIII, 
ca să se distreze, colahora incognito la 
ziarele şi revistele capitalei sule, era 
un mare admirator al lui Shakespeare, 
al lui Hamlet, în special, pe care l-a tra- 
dus cu patimă. i : 

Impotriva librismului și hibliografis- 
mului shakespearcan striga şi un critic 
francez deunăzi, când repeta nu fără i: 
vonie : 

--- „Asez d'erudition ! Un peu d'air et 
de lumire ! itelisons Shakespeare“. 

Numai că pentru a citi pe Shakespea- 
re trebue să-l obţii. Şi. e tocmai ceeace 
încearcă studii de restaurare ca cel al 
lui Robertson, de pe urma căruia rămâ- 
ne să alegi între un Hamlet al uiopiei, 
desăvârşit, dar confus şi un Hamlet mai 
puţin desăvârşit, dar și mai inteligibil. 


DRAGOŞ PROTOPOPESCU 


Cuceafărul vioriu 


Cu 'ntiorări de tunet sură, 
Plouă, când am pernit pe stradă, 
Cu vuet de cascadă. - 


Tună — şi, de pe bordul nalt 
Al caselor — sburau şiroaie i 
De ţăndări pe asialt. 


Şi din adânc gemean clădirile-aiurâna, 
De trebuia mereu să mă opresc, 
Cu inima bătânăa. 


A fost o ploae grea şi sbutiamată, 
Pe lumea din văzduh îmbrățişată 
Cu urlet pătimaş; 


Dar a 'nverzit şi cerul şi pământul 
Şi iată-l răsărit, îl bate vântul: 
Luceafăru 'n oraş. E 


MIHAIL CELARIANU 





IDILE 


— Traduceri din liricii persani — 


Mă furişai, încet, spre gard, 
Dar nu erai, — și 'n flacări ard 
Şi trup şi suilet, dimpreună, 
Că vorba ta a fost minciună. 


Ca hoţul cercetam în noapte 
Tot pasul, foşnetul de şoapte: 
Şi clipele erau un veac: 

Şi-aş ti urlat în loc să tac... 


Mă simt mai siab pe zi ce trece 
Şi tot mai palid, tot mai rece: 
De când, pătruns, tot te iubesci 
N'ăi fi ştiind că 'nebunesc ?... 


Mai roşie ca trandafirul 
Erai, când hoţoman, zefirul 
Voalul fluturându-ţi sus 
Trăda tot farmecu-ţi nespus... 


Vuiă inrtuna 'm pieptu-mi dornic 
Şi inima-mi bătea mai spornic: 
De viaţă, chiar când disperam, 

0, Soare! 'mi răsărişi la geam 


Atâta doar putui să-ţi fur: 

- Un biet sărut: în van îţi jur 
De-atunci că 'n veci voi fi cuminte, 
Surâzi şiret şi treci 'nainte. 


Un gest de-al tău de mi-ar trăda 
Că tu iubeşti pe-altcineva, 

In faţă-ţi, tată fără suflet, 

Mi-aş smulge ultimul răsuilet. 


O lacrimă din ochi pică, 
Atât: şi-amorul se-arătă : 
Simţii că cerul se deschise, 
Văzui în juru-mi paradise! 


De când te ştiu că mă inbeşti, 
Mă rog puterilor cereşti 

Să fii mereu, tot mai frumoasă 
Wa, singura-mi podoabă 'n casă. 


Aş vrea printr'o metempsihoză 
Să te transformi în dulce roză: 
Ca toate să te am pe veci: 
Parfum, petale moi şi recil 


ION TOTI 


A tost odată... 


Cât să fie de-utunci ?... ia 
Şcoala specială de artilerie şi genu er 
ânşirată între Palat şi Teatrul Naţional. 


Ia mijlocul elevilor, în dreptul bisericii. 


Krejulescu, sergentul-major cap al proino- 
ției, azi colonelul în retragere Victor Ba- 
caloglu... 

Alaiul sapropie. venind dela gara de 
Nord. Urale nesfârşite. De astă dată, o- 
chii mulţimei nu sunt la Regele Carol, ci 
alături, la tânăra nepoată u reginei Vie- 
toria şi a țarului Alexundru. Frumuseţea 
e: răspândește până departe o mulţumire 
adâncă, 

A doua zi, 32 de nuuţi Ja.Sf. Spiridon 
Principii Moştenitori cunună perechi din 
toate județele, venite la biserică 'în care 
cu boi cu coarnele aurite, 

Seara, la Naţional, reprezentație de 
gală. Se joacă „in vis în noaptea de 
Sinziene” de Shakespeare, îi traducerea 
arhitectului Sterian, membru în comitetul 
teatrului. 

Peste un an, la vitrina lui Mandi o io- 
tografie adună lumea. Un ou mare, pe un 
culcuş de pae. Dinel ese un copilaș 
dolofan. 

Copilul a crescut şi fotografiile l-au în- 
făţişat publicului an cu an, aproape lună 
cu lună. Salutul lui—aşa cum salută azi 
principele Mihai — ajunsese popular. 

În 1899, secetă cumplită. Regele se con- 
stfătueşte cu minişirii. Toţi sunt îngrijaţi. 
Prinţişorul este p'acolo. Auzind că e nevoe 
de sucrificii, aduce şi el o monetă, pe care 
o are dela bătrânul... Alexandrescu-lor- 
na scrie „Povestea unui bănuț de aur... 
Publicul e mişcat. Să 

Mai târziu, elev la şcoala militară. Ani 
de zile, aşa l-am întâlnit. Intr'o zi, la co- 
fetăria Sf, Gheorghe se aşează staiua în 
şocolată a prințişorului în uniformă de 
elev, A rămas acolo şi după ce ela eșit 
ofiter, 

Viitorul Moștenitor se 'nnalţă şi se pune 
pe lucru. Încă copil, se gândeşte la foio- 
sul pe care l-ar putea da ţării copiii. A 
eşit cercetăşia. În război, ei au sângerat 
din plin, țara a folosit. 

Când structura intelectuală sa format, 
gândul i sa îndrepiat spre cultură — și 
de aci sau născut ori sau desvoltat insti- 
tuţiuni cu care ţara se poate lăuda. 

peranțe mari se 'ntărcau când... 


m Dacă € un Vis... 

Au rămas atâtea începuturi în loc, sau 
curmat atâtea realizări, sau înnăbuşit a- 
tâtea idei cari stăteau să iasă la lumină... 

Tot ce-a fosă, s'a dus; tot ce era să fie, 
nu va mai fi, j 

S'a lăsat brutal coriina peste un specta- 
col care interesa, care înviora..... 

Aşa a vrut el, aşa a hotărit sourta... 

Să ne plecăm şi să nu mai vorbim. 

Dar putem să nu ne amintim şi să unu 
simţim ? 

Inchidem ochii. ca să nu mai vedem i- 
coanele la cari ne-am închinat, și totuşi 
ele nu pot fi rupte din suflete... 

A fost odată... 


DON JOSE 





UNIVEĂSUL LITERAR 


Conflict de atribuţiuni 


Personagii: Un birjar, o doamnă, mai mulți sergenţi și public 


SCENA 1 


COCOANA (strigând) — Birjar ii... 
Birjar îl... Birgar î...., 

BIRJARUL (opreşte). 

COCOANĂA. — Slubod birjar ?... 

BIRIARUL — Unde mergi cocoană ?... 
Cât mă ţii?... Nu fac de cât o cursă, 

COCOANA. — Apoi, numai o cursă. 
Plătesc îndoit, numai să mă duci iute, căci 
sunt grăbită. 

BINJARUL — Bine urcă... 

COCUANĂ (se urcă în trăsură). — Să 
nui dei în strada Baiculni No. 12, 

BIR JARUL. — Ce stradă Cocoană !?... 

COCOANA. — Baicului No. 12... 

BIR )ARUL. — Unde mama dracului o 
mui fi și asta !? 

COCOANA. — Mi sa spus că ește foarte 
aproape de aci... 

DIR JARUL (dă bice cailor şi o porneşte, 
— la primul sergent de stradă, opreşte în 
miihocul _stradei, adresându-se  sergentu- 
lui). — Domnule sergent, fii bun şi spu- 
ne-mi unde este strada Baicului. 

SERGENTUL f/scoate carnetul indicalor 
şi pe un ton de supărare), — Ce stradă 
spui bă ?... 

BIRJARUL. — Baicului, domn sergent... 

SERGENTUL f(răsfoind carnetul şi lu- 
dnd cu degetul pe marginea carnetului, 
mormoind) — A... B... B..(deschide carne- 
tul la litera B mormoind) și înlorcând foi- 
le). — Ba... Bab... Bac... Bad... Bae... Baf... 
Bag... Bah... Bai... Bai... Bai,. Bai... — în 
timpul acesta, 'din cauză că trăsura se o- 
prise în mijlocul stradei, şi pe linia de 
Wimnou, circulația este inireruptă şi blo- 
cată, Se aude din toate părțile clopotul 
Yramoaiului, goarnele automobilelor, în ju- 
răturile birjarilor celorlalți, călătorilor, 
cărujaşilor etc... — Sergentul văzând că 
nu poate găsi în ghid strada Baicului, 
bagă carnetul în buzunar şi se adresează 
răstit Dirjarului. — Ce stai domle l? Ce 
stui !?... Nu vezi că iîmpiedici ciorcolaţia?... 
Mişcă domle, mişcă că te mănâncă mama 
dracului... Acum îți iau numărul şi-l dau 
la ciorcolaţie să-ţi facă un pricest verbal 
de cotrovenție — (Cocoana sperială vrea 
să sară din trăsură). 

BIRJARUL. — Unde pleci madamo !?... 
(cocoana speriată se aşează în trăsură). 

SRRGENTUL (către birjar). — Bă,.. uu 
întelegi s'o ştergi... (birjarul dă bice cat- 
lor şi a porneşte), 

COCOANA (către birjar), —  Incotro 
miă duci domnule: birjar, eu mă grăbesc, 
sunt moaşă de felul meu şi acum sunt 
bemată la o facere, e ceva urgent înțe- 
legi, (dă să sară din trăsură). 

BIR JARUL. —'Stai locului madamo, că 
mă bagi în cremenal. Ce ?... vrei să pleci 
fără să plăteşti... ' 

OCOANA. — „Dar, de ce să plătese 
dacă nu w'ai dus unde ţi-am spus, (sare 
din trăsură). 

BIRJARUL (coboară după capră și 

une mâna pe ca). Unde fugi madamo î... 

COCOAA 4 (fipând). Lasă-mă domnu- 
le... lagă-mă... 

BIRJARUI.— Plăteşte şi te las să te 
duci cu Dumnezeu...) 

COCOANA.—De ce să plătesc pentru că 
wm'ui făcut de râs şi nu cunoşti străzile, 
(în timpul aceslu se adună lume multă. 
Se formează două grupuri, unul în fa- 
voarea cocounei şi altul în fovoarea bir- 
jarulul). 

liul GRUP— (Vociferdnd). De ce să 

lătească !?... De ce!?... (adresându-se 

irjaruluij, Sunteţi nişte bandiți, jupuiţi 
lumea... ocnagzilor... sacagiilor... 

2.lea 'GRIIP-— (Poeifar , Dacă te-ai 
plimbat covoană plăteție... Nu te Bucuta 


la bunul unui om sărman. Dacă nu aveai 
parale, trebuiă să mergi cu trăsura care 
i-a dat-o Dumnezeu, pe două picioare 
ă împoţonaţi şi vă esto ruşine să mer- 
geţi pe jos şi bai la trăsură; apoi plăteşte 
madame, plăiește dacă ţi-a plăcut să te 
phuahbi m trăsura, | 
l-iul GRUP (intinzâml de cocoană. Si 
nu plăteşti cocoană... să nu plăteşti. 
2-lea GRUP întinzând de cocoană «de 
partea lor). Î)u-o a poliţie hirjar, să se 
înveţe minte ca să se mui plimbe cu tră- 
sura şi să nu plătească... (In timpul acesta 
upure un sergent care limid şi pe delă- 
turi să uită la scandul, fără să intervie). 
AMBELE GRUPURI — La poliție... la 
poliție... 
i-iul GRUP.— la poliţie să-l închidă 
că cere parale, fără să facă cursa işi 
bate jec de public..: 
a-leu GRUP. — La poliție... la poliție, 
să se isprăvească, odată cu madamele care, 
numai ele găsesc trăsuri şi să fâțâie toată 
ziua pe calea Victoriei, că noi ceilalți nu- 
nui pulem găsi nici odată din cauza lor. 
SERGENTEUL (după ce a privit și as- 
cultat își face drum între grupe). Cior- 
colaţi domlor, ciorcoluți... Nu este voie 
anglomeraţia de poblic (către birjar). Şi 
tu bă, urcâ-te pe capră, că te trăsnesc; 
tu nu ştii că ordinanța doinlui Prifeei 
spune că nu poţi părăsi capra trăsurei !?... 
BiR JARUL (către sergenț). Apoi cocoa- 
na a'vrut să fugă, (fără să'mi plătească... 
STRGENTUL,— Vorba, că te fac fin... 
Tu nu ştii că nu ai voie să părăseşti cu- 
pra trăsurei în timpul sirviciului.., 
l-iul . GRUP.— Domle sergent, brjarul 
cere parale fără să fi făcut cursa... Nu 
cunoaşte străzile şi o poartă pe cocoană 
de colo până colo şi acum vrea să-i plă- 
tească fără so fi dus la destinatie... 
2-lea GRUP — Dar cocoana ce ce unu 
șiie unde merge... Nu e vina birjarului că 
nu ştie străzile, vina, nu e! decât a Primă- 
rici, care nu fuce decâtsă schimbe toată 
ziua denumirile străzilor, cum dracu să 
mai ştii pe unde se găsesc... 
SERGENTUL.— Cuană urcă-te fn tit- 
sură şi tu bă țopărlane pe capră şi la cir- 
coinscvipţie că te tămâi... (Cocoana se urcă 
în trăsură, birjarul pe capră şi sergentul 
pe treapta trăsurei. Publicul o parte în- 
cepe a huidui, cealaltă se ia pe jos după 
trăsură), 


SCENA l-a 


LA<O CIRCUMSCRIPŢIE DE POLIŢIE 
ACELEAŞI PERSOANE IN PLUS CO.- 
MiSARI, SUB-COMISARI. AGENŢI 
ŞI SERGENȚI—IN CABINETUL 

D-LUI COMISAR. ! 


SERGENTUL.— Domie Comisar, am o- 
oare a vă raporta... 

COMISARUL (care stă la un biurou, 
cu ochii pe itavan). Ce vrei bă !?.. Ce 
ini-o ei dela Adam... spune scurt ce Yrei... 

SERGENTUL.— O cocoană nu vrea să 
plătească unui birjar şi să luase la ceartă 
în stradă şi'i-am adus aci... 

COMISARUL. — Aşa plocon !?... Nu am 
altă treabă decât să împac nebunii cari 
se ceartă pe stradă 17... Aai !?... Așa 17. 
Scurt stâmga 'împrejuu și să nu te mai 
prind cu afaceri civile că-ți rup Șlopoa, 
tele... Auzi tu. asta este afacere civilă, să 
se ducă la judecătorul de pace. Asta e 
treaba lui. Nu am poftă să fac conflict 
de atribuţii. Auzi ?.,. Ai eşit?.. 

SERG E Eat, trăiţi a comi- 
sar, dar :ce fac cu .cotrovenenţii ?,. 

Costa st (Hpâhd la cargent), Fâ-i 


UNIVERSUL LITERAR 


cialama:şi să nu-ini staţi aci, că vă bug 
pe toți la beci... Acum ai/eșit ? | 

(Sergentul ese. De la sala circumscrip- 
ţii ecarta continuă între birjar şi cocoană. 

COCOANA (adresându-se unui sub-co- 
misar). Domnule Comisar, lăsați-mă, vă 
rog, să plec. Mă aşteaptă de două ore la 
o facere, caz gav.... Poate a şi născut... 
pierd vizita... Eu i-am cerui să mă ducă 
în strada Baicului şi dumnealui (arată pe 
birjar) mă poartă din sergent în sergent 
şi sunt adusă şi la circumscripție... Pe ce 
să-i plătese !? 

SUB-COMISARUL (adresându-se celor 
de faţă). Bă... ăştia de aici, care ştiţi 
unde este sirada Baicului ?... (Zoți tac, 
numai un copil murdar şi mâncând din- 
tro bucată de pâine, strigă :) Eu domle 
comisar... strada Baicului este aci în do- 
sul circomscripţiei... _ 

SUB-COMISARUL.— Nu se poate... în 
dosul circumseripţici este strada Fântâ- 


unele... ) 

COPILUL.—A fost... dar eri seară nişte 
oameni a schimbat tăblița şi a pus una 
nouă şi eu mă uitam la ei să văd ce fac 
când unul ma apucat ve urechi 'trăgân- 
du-mă şi mi-a spus. Mă să ştii că de a- 
cum siradei nu-i mai zice Fântânele ci 
Baicului .şi apoi au plecat... | 

(După aceasta cu toții pleacă să con- 
troleze spusele copilului şi convingându- 
se că copilul a spus adevărul:) 

BIR JARUL. — Plăteşte cocoană că... uite 
te-am adus în strada Baicului... 

COCUOANA.— Eacă plătesc... dar oi ține 
minte toată viata... 

(Publicul şi autoritățile se 
toată lumea fiind mulțumită). 

ROMULUS VOINESCU 


Cărţi primite 


(asupra cărora vom reveni) 


risipesc, 


Ticu Arhip: Colecţionarul de pietre 

reţioase, nuvele, tipografia „lupta“, N. 
Cecil, (1925); 45 le. ! 

1, Vlădescu: Adunarea, clasarea şi păs- 
trarea „materialului istoric, (extras), „Sri- 
sul românesc“, Craiova, f. a. îÎ.p. 

]. Vlădescu : Despre dări sau impozite. 
]. Birul. „Cartea Românească“, îÎ. a. î. p. 

1. Vlădescu: Cum se poate face o re- 
cenzie, (extras), „Socec“, 1925. fî. p. 

D. Jonescu-Morel : Aventurile lui Goan- 
gă şi Târlică, roman pentru copii, (de- 
sene de B'Arg şi Anestin) „Cartea Româ- 
nească'“, 1925;:80 lei. 

I. Moldovan : Igiena naţiunei (Euge- 
nia), ed. „Institutul de igienă şi igienă 
socială“, Cluj, 1925, £. p. 

Paul ÎI. Papadopol: Metodica limbii 
materne în gimnazii şi licee (Biblioteca 
pedagogică), ed „Cassa -Şcoalelor“, 1935; 
28 lei. 

Andreiu Bârseanu : Snoave, chiuituri, 
povestiri, (Biblioteca poporală a „„Asocia- 
țiunii“, nr. 132), Sibiu, 1925; 5 lei. i 

Horia Petra-Petrescu : Calendarul „A- 
sociațiunii“ pe unul 1926. (Bibl. pop. a 
„Asociaţiunii” Nr. 130 (Sibiu; 12 lei. 

loan Pop-Câmpeanu: Dusmanii omu- 
lui tvrăjmașii sănătăţii şi ai averii). Sfa- 
turi practice (id. nr. 131), 5 lei. 

Horia Petra-Pelrescu : Aicul, popi: 
lui. Calendar pe anul comun 19%. Anul 
LĂVI „W. Krafit”, Sibiu; f. p. 

(Horia Petra-Petrescu) : Calendarul Da- 
cia Traiană pe anul comun. 1926, ed. „Da- 
cia Traiană“, Siviu; î. n.: 

Dr. Gh, "Preda: O încercare de apro- 

iere a raporturilor între ştiinţă şi elgie, 
Sibin. 1925, i 

Oct. Vorobehievici : Păcat pentru pă- 
cat, comedie întrun act. (Buletinul 37 al 
desp. Sibiu al , Asociaţiunii“), Sibiu, 1925, 

]. Vlădescu : Inceputul anului în 'Cro- 
nicile moldoveneşti până la Ureche. (Me- 
moriile secţ. istorice Academia Română), 
„Cultura Naţională“, 1925; 12 lei. 


Psihanaliza și Morala 


Este sigur că elaborând teoria psiha- 
nalitică, Freud a fost conştient de rezul- 
tatele pe care le poate aveă asupra mo- 
ralei. „Problema rămâne încă nesoluţio- 
nată — scrie el — dar ocupându-ne mai 
departe cu chestiunea viselor, este po- 
sibil să ajungem la o altă judecată şi 
la o altă preţuire a naturii omeneşti”. 
Aflându-se încă în devenire, consecin- 
ţele etice ale teoriei psihanalitice pot 
apăreă premature. Este de rigoare să ne 
răstrângem aşa dar la simple indicaţii. 
Dar că cercul de idei al psihanalizei 
poate fi extins până ia cele mai gene- 
rale judecăţi asupra firii omenești, ne-o 
dovedesc nu numai cuvintele lui Freud, 
dar şi felul problemei dela care pornește. 


Scurt spus şi din puncul de vedere al 
moralei problema freudiană este aceea 
a răului în lumo .Veche problemă şi ca- 
re totdeauna a stârnit mintea iniţiato- 
rilor de aisteme etice ! Dar din capul lo- 
cului trebue să atragem atenţia asupra 
unei deosebiri care îl pune pe Freud 
în categoric contrast cu cele mai obici- 
nuite dintre criteriile noastre de  pre- 
țuire. Răul este pentru Freud suferinţa. 
Această identificare nu este totdeauna 
posibilă și ea trebue cu desăvârşire în- 
lăturată dacă înţelegem să ne menţi- 
nem, acolo unde chiar fără voia ei ome- 
nirea modernă se mișcă, pe tărâmurile 
moralei creştine. Că suferinţa nu este 
totdeauna rea și că incizia dureroasă a 
abcesului duce neapărat spre bine, este 
ceva pe care medicul Freud îl va recu- 
noaște împreună cu toată lumea. O îm- 
potrivire va resiraţi ştiinţa exclusivă a 
clinicianului în fața adevărului creștin 
că suferinţa nu numai că nu este un 
rău, dar că dimpotrivă este un agent de 
perfecţionare interioară, prin Limita pe 
care o pune orgoliului omenesc, prin 
calea pe care o deschide către Acela ca- 
re a însemnat auferința  răscumpără- 
toare a lumii. Se înţelege că rnedicul 
Freud nu se poate opri la aceste consi- 


deraţii și că îi va lipsi comprehensiunea. 


şi pentru valoarea, intimă a durerii și 
pentru nesiârşita ei poesie morală. Su- 
ferinţa îi apare în tot ceasui un rău, 
care trebue cu orice preț înlăturat, 


Cauza suferinţii este pentru Freud in- 
hibiţia păcatului. O umanitate în care 
dorinţa cea mai vinovaţă ar fi urmată 
numai decât de satisfacţie, ar fi o uma- 
nitate scutită de suferinţă şi prin urma- 
re de singurul rău despre care medicali- 
ceşte se poate vorbi. Opera culturii vrea 
însă alttel. Fa. cere energia instinctuali- 
tăţii să fie abătută către scopurile crea- 
ției sociale, rezervând individului soar- 
ta veşnicei comprimări a celor mai pu- 
ternice dintre aspiraţiile care îl mişcă. 
Cu această profundă vedere ne face 
Freud să întrezărim legăiura dintre o- 
pera culturii şi suferință; dar tocmai 
ea ne mai arată cât de mărginit este 
punctui de vedere al higienei morale, 
cum el singur se exclude dela înţelege- 
rea totalităţii umane. 


Păcatul consumat dă naştere remuş- 
cării. Dar în psihanaliză şi remușcarea 
urmează să fie un rău, ca ori ce suife- 
rinţă. Ea este prima formă a nevrozei și 
cea mai uşoară. Primul simpton al lup- 
tei intime dintre instincte şi imperati- 
vul moral. Morala se poate mulţumi cu 
aceeaş definiție a romuşcării — dar ce 
deosebită este prețuirea pe care i-o a- 
cordă ! Departa de a o privi ca pe un 
rău care trebue înlăturat, vedem în re- 
muşcare mai de grabă un isvor de ne- 
contepită regenerare morală, Dih eriza 


- 


remușcării ieșim -atât de reiăcuţi sufle- 
teşte, încât unii psihologi creştini au 
doriţ păcatul tocmai pentru starea de 


spirit care fl mărgineşte şi-l răscum- 
pără. 
Fireşte că psihanaliza este  determi- 


nistă. Freud socoteşie că descoperirile 
sale nu se pot asemăna decât cu acelea 
ale lui Capernic şi Darwin. Așa, după 
ce omenirea a aflat că nu ocupă nici 
centrul Jumii şi că nu se poâte măguli 
nici cu o situaţie privilegiată în crea- 
țiune, iată că i se aduce dovada că în 
propriul său eu, conştiinţa este departe 
de a avea supremaţia. Tendinţe înăbu- 
şite în subconștient îl determină şi nu 
rare ori îl aduc în contrazicere cu sine 
însuș. Icoana omului, așa cum o com- 
pletează psihanaliza, ne arată o biată 
ființă rătăcitoare în haosul lumilor, le- 
gată cu lanţurile descendenței de ani- 
malitatea cea mai josnică şi ameninţată 
în orice clipă de anarhia lăuntrică. Din 
fericire, o asemenea reprezentare n'are 
nici o valoare practică. Cu prilejul celei 
mai modeste dintre întreprinderile sala, 
omul concentrează în vederea scopului, 
toate energiile încătuşate ale naturii şi 
ale personalităţii. Dacă omul nu este 
centrul lumii, el se comportă în tot ca- 
zul ca şi cum ar fi. Numai cu această 
condiţie, scopurile întrezărite pot fi re- 
simţite cu adevărat dezirabile şi repre- 
zentarea lor poate să trezească energia 
execuţiei. Dacă omul nu este scopul 
creaţiunei, el devine — întrebuințând-o. 
Rămâne în sfârşit unitar, atâta vreme 
cât socialmente joacă un rol. Unitatea 
personalităţii pare în adevăr a fi refle- 
sul sarcinei precise care i s'a încredin- 
țat. Când invazia subconștientului în 
conștiință nimiceşte această unitate, o- 
mul se elimină automatic din societate. 
Această tristă victimă este nevropatul. 


Ultima concluzie etică a psiboanali- 
zei, Freud n'a formulat-o niciodată; dar 
ea se impune. Se impune și, străbătând, 
apare chiar prin vălul concesiilor fă- 
cute unei morale a! cărei principiu mai 
adânc nu l-a folosit. Omul freudian 
este omul fără subconștient ; ființa ca- 
re nu mai comprimă sub limita conşti- 
inței clare niciuna din pornirile pe ca- 
re va avea curagiul să le manifeste. 
Este omul care a învins morala, dacă 
sancțiunile interne ale ucesteia din ur- 
mă le înţelege tocmai ca pe graniţele 
arzătoare pe care conştiinţa le ridică în 
îața subconștientului. Fiinţa plutitoare 
deasupra binelui şi răalui, despre care 
vorbea Nietzsche, 


Freud n'a tras aceste concluzii ain 
spirit concesiv pentru morala socială gi 
poate pentrucă, îşi făcea despre calita- 
lea instinctelor care cer să se mani- 
feste, iluzii mai puţin optimiste decât 
Nietzeche, apologistul sincer al omului 
instinctiv, Sa mulțumit așa dar să pre- 
conizeze o simplă metodă de eliberare 
lăuntrică, prin aducerea în constiinţă 
a surdului tumult din adâncuri. În a- 
ceastă privinţă el se apropie de Socra- 
tes. „După desvoltările noastre de până 
acum — scrie Freud — nevroza ar fi re- 
zultatul unei ignoranţe, a neştiinţei de- 
spre anumite fenomene sufleteşti, pe 
care ar trebui să le cunoaştem. Aceasta 
alcătueşte o puternică apropiere de cu- 
noscuta învăţătură socratică, după care 
viciul însuş constă din ignoranță“ Ră- 
mâne însă o întrebare pe care Freud nu 
şi-o pune, dacă întreaga energie a ja- 
Stinctelor se poate converți în energia 
reprezentativă, sau dacă nu cumva un 
Past din cea dintâi nu so va olibara pria 





MIRCEA GHEORGIIIU : Sfropi de în- 
juneric şi lumină (rondeluri), tip. „Anco- 
şa“, Brăila (1925). 

Imi amintesc să fi descoperit la d. Mir- 
cea Gheorghiu în întiiu-i volum : „Cânte- 
cele clipei“, printre foarte numeroase Yes- 
tigii eterogene, o stăruitoare vână de no- 
bleță parnasiană. Era şi'n prima sa cule- 
gere o discreţie lirică căreia îi venia bine 
în versuri, en îngrijire lucrate, sonete sau 
terţine, cu atât mai preţiouse cu cât astfel 
de tipare sunt prin firea lucrurilor, oare- 
cum ingrate. 

Rondelul, formă fixă, cu repeţiri de 
vers, refrenuri prompte, cu spaţiu limitat 
la un anume număr de versuri'e din a- 
ccaeşi subsianţă. 

El are ceva de jucărie şi ceva de canon, 
ceva în genul acelor pedepse pe care ele- 
vul le face în silă şi totuşi se joacă cu 
ele. S'ar părea, prin urmare, că asemeni 
instrumentelor puţin nobile, rondelul unu 
duce la artă. : 

E, ceeace desminie această eleganță pla- 
chetă «e rondeluri a d-lui Mireca Gheor- 
ghiu. D-saa găsit mai întâiu,laina de a-i 
răuşi, rondelul : acea dozare a fermentului 
filosofie. O umbră de gândire, de cugetare, 
atât cât poate încăpea intrun aşa de deli- 
cat flacon, dar o gândire care creşte şi se 
conturează dela primul la uliimul refren. 

Aşa de pildă în „Rondelul Neştiinţei“ : 


Ce rost are lumea. dar eu? 
Spre ce zare mergem orbiţi ? 
Aşa: mână "n mână, uniţi, 
Pe ce cale mergom mereu ? 


De-aripa cui oare umbriţi ? 
Purtăm neşliința-ne "n hău? 
Ce rost are lumea, dar eu? 
Spre ce zare mergem orbiţi ? 


O, dacă-as afla vre un zeu, 
De vorbă să stăm liniştiți, 
Să-mi spună : De ce-s făurili, 
Acei ce-or muri (rist şi greu ? 
C'e rost are lumea. dar eu? 


La fel în „Rondelul vieții“ : 


Murim cu toții împreună, 
De ne urim, de ne iubim. 
Viaţa e un [intirim 

De-i lumea rea ori de e bună. 


Şi date fiind elementele. ai crede, îuain- 
te de a răsfoi această culegere, că ea prac- 
tică monotonia. E aproape o bucurie să con- 
slați nu numai cât de virtuoasă e această 
uriă minoră, dacă se poate spune, dar şi 
cât de diversă. Iată de pildă  Rondelele 
portului, sau ai satelor, peisagii miniatu- 
rate cu deosehită graţie şi din cari voin 
«desprinde cu grijă ca pe o formă fragilă 
ucest „Rondel de azur” ; 


cunoaştere urmând sau să fie compri- 
mată mai departe sau să isbucnească 
anarhică. 

In cazul acesta sau suferinţa rămâne 
și mai.departe destinul durabil al oa- 
menilor sau apariţia omului care a în- 
vins marala trebue dorită și încurajată. 
O psihanaliză consecventă trebue să 
răspundă lu aceste întrebări. Răspunsul 
Moralei este de pe acum unul singur. 

TUDOR VIANU 


Trei sferluri din acesti tablou 
E-azur adânc, e cer senin 

E aer limpede și plin 

De soare auriu şi nou. 


Câmpiverde, câmp smăllat, câmp lin, 
In care paste, alb. un bou; 

Trei sferturi din acest tablou 
E-azur adânc e cer senin. 


In zarea fără de ecou 

O cumpănă schilează fin 

Un plastic gest, de-un calm deplin. 
E aur şi albastru nou 

Trei sferturi din acest tablou... 


In aceste vremuri de versificare cu ori- 
ce preţ, această sobrietate, e o mângâere 
si o răscumpărare pentru sufletul croni- 
carului, 

TEODOR MURĂȘŞANII : Lumini suflate 


de vânt (versuri) „Bibl. Semănătorul”. 


JJiccezana, Arad, 1935, 

Diogene căuta, precât îmi aduc aminie, 
un om, Noi mai puţin; numai un poet. 
„Lumini suflate de vânt“. e un frumos 
titlu. Şi plin de tâlc şi modest. De ce n'a 
acorda atunci d-lui Murășanu, de vreme 
ce a avut intuiţia aşa de precisă a pro- 
prici sale opere, de ce nu i-am acorda iou- 
te circumstantele atenuante? Poate că şi 
d-sa se caută, cum îl căutăm şi noi, Să 


nu disperăm. Ca mâine sar putea să-l: 


atlăm. Deocamdată prea multe influenţe. 
Aa mai puţin de trei: Cosbuc, Iosif şi 
Croga. Că deşi diferiţi, ceva îi iinrudeşte 
pe câte-şi trei poeții ardeleni, fără indoia- 
ji. Dar ca d-sa să-i încapă sub aceiaşi 
a d-sale epidermă, iată un cexero- 
ţiu pe care trebue să-l părăsească. De vre- 
me ce Coşbuc a pus ultimii fluiuri pe hor- 
bota aşa de desăvârşită a baladelor şi 
aGilelor rurale, de vreme ce Goga, a sur- 
prins poezia plopilor „doinind a jale” 
sati pe aceia a caselor lăinniie, de vreme 
ce, mai ales, [osif. a seris acea „Doinâ” 
întru totul personală, „la Făgădău, la va- 
dul rău“, nu socoteşte d. Murăsann să ii 
se fiecăruia Jotul său şi să încerce altă 
strună. Căci mai ales nu-i vom ierta să (i 
pastişat „Doina“ lui Iosif în a sa „Noap- 
te de toamnă“, în care şi cel mai puţin 
familiar lector. va recunoaște originalul: 


Plutind semeţ, 

Din negre văi, 

Peste păduri 

Cresc neguri mari 

Pe 'nguste căi, 

La curmături..,. 

etc. etc, Due 


În partea pur originală, voiu însemna : 
wersul Aeguri albe se revolt nu trebue 
scris pricât 'ar trebui să rimeze cu Olt; 
strofa următoare. în ciuda cuvintelor, nu 
ure:nici o rezonanţă : . 
Și toți drumeții se 'ndrăziră 
De sfânta ei sburdălnicie — za 


In colţ, la casa cu ostrefe 
Fra atâla poezie; 


Suntem pentru imagine, desigur, Ima- 
pinea e bijuteria de gală a poeziei, Nu în- 
să orice sticlă e piatră prețioasă : 

Când pacea şi-a deschis sicriul + * 


. Li . E] E] . . . . . . . 


UNIVERSUL LITERAR 


T'ristefe, iu, mireasa toamnei, 
” Mi-ai stat o clipă 'n dreptul lampei, 
Stricând un păhărel de șoaple (sic!) 


După cum a. Murăşanu trebue să se 
temă de adjectiv. Adjectivul e cel mai 
dificil dintre jocuri. A i 

Căci versul: 

Mă 'ncântă .poeticul nopfii parfum 
duce la un rezultat contrar, tocmai din 
cauza. adjectivului. 


ȘT. V. IONESCU : Perspective Riimuri 
chronometrice. Poema culorilor. Ritmuri 
sacadate. Ploeşii, 1935, . 

Când vorbeam, deunăzi. de cultul unci 
părţi din tineret pentru Bacovia, nu mă 
refereum numai de cât la placheta d-lui 
Şe V. |. Dar şi d-sa ce dintre fervenţi. D-sa 
declară dela început: - 


, 


Pe masă între cărțile-mi tronează 
Bacovia furnal în plumb masiv... 


Părerea mea' este : că pasiişele şi imita- 
țiile prea servile scad 'din xaloarea unui 
cult. Ce zic, scad ? Jignesc. Nu e frumos 
sii năm tot vocabularul unui poet la care 
cuvântul palpiia, suferă, geme şi sânge- 
rează şi desnuindu-l de orice vibraţie 
să-l sterilizăm în „variante, pe cari apvi, 
să le iscălim noi. Nu e vecomandabil. Şi 
ducă am mai spune că şi Demostene Bo- 
tez e pasiişat în „Vorbe către un frate”, 
poate că voiu fi atras atenția autorului a- 
supra unui mare pericol. 


T. CONSTANTINESCU : /Postume, tip. 
„Lupta“. N. Stroilă. 

(Despre placheta aceasta, franscriu no- 
tila din „Buletinul Cărții“, reprodusă în 
ul meu „Repertoriu Critic") : 

Incadrată întrun subțire chenar de 
doliu, apare această broşură de poeme. 
Sunt ale unui tânăr, mort cu mult preu 
de timpuriu. Prefaţa d-lui 1. A. Bassara- 
hescu, fost profesor al bietului poet, vor- 
beşte de durerea tinerilor înzestrați —se- 
cerați de moarte — ca şi de pietatea cu- 
marazilor cari i-au editat opera. Sunt câ- 
ic-va poezii, dintre care unele sau publi- 
cat acum câțiva ani în „Flacăra“ precum 
acel „Cântec assirian“ în care influenţa 
lui Minnlescu e destul de vădită. Cine-ar 
putea spune ce drumuri aveau să se des- 
chidă acestui suflet agitat, icum îl carac- 
terizează d. Bassarabescu ? Poemele, câte 
i-a fost îngăduit să le schițeze arată o 
familiaritate cu spiritul nouei poezii ro- 
mânie — vremea numai ar îi ajutat eclo- 
ziunea acelui caracteristic ce-l căntăm la 
orice poet. Moartea, cu fiecare iertfă pre- 
matură 'în rândurile seriitorilor. îşi dove- 
deşte cruzimea nedreptăţei ei. 


TII. D. SPERANȚŢIA : Anecdole proas- 
pete. Volumul VIII. „Cartea Româneas- 
că”, (14925), 

Cine nu cunoaşte ancedotele d-lui Th. 
D. Speranţia ? Despre cle ce am putea 
spune cure să nu fie ştiut? Mai intere- 
sant ni se pare să trimitem pe cetitor şi 

* istorie literar la prefața pe care d. Th. 

. $, o pune în fruntea acestui al optu- 
lea volum şi în care d-sa povesteşte cir- 
cumstanțele începuturilor sale literare ca 
şi viitoarele sale colaborări în presa u- 
moristică. 


GR. M. ALEXANDRESCU: Fabule, 
=biblipreca Semănătorul“, Diecezana, A- 
raa. i 

Ideea bibliotecii de popularizare din 
Arad, de a răspândi pe scriitorii noștri 
clasici. e întru totul lăudabilă. Fabulele. 
lui Alexandrescu sunt o lectură din cele 
mai adecuate. Fără sii mai spunem că de 
foarte multe ori fabula lui Alexandrescu 
«ste nu numai moralizantă. dar'-timmbrată 
de o definitivă artă, Poate numai un sin- 


UNIVERSUL LITERAR 


gur udaos am fi dorii acestui volumaş, 


ca de altfel, tuturor volumelor care ar: 


reproduce lucrări mai de demult: sau uu 
klosar, dacă e cazul, sau simple note, unde 
termenii sunt desueți sau neologisme. Le 
pildă, ta varianta fabulei „Racul, broasca 
şi știuca“, la Alesandrescu : „Atelazul e- 
terogen'. 


"TON GANE: „Liră de argint Sihleanu...* 
Conferinţă. Bucureşti. 1925. 

Căiduroasă evocare a unui fiu al Râm- 
uicului, de către un altul, cu prilejul 
unei sărbătoriri, în 30 August, la Sihlea, 
locul de origină al familiei lui. Pe lângă 
câteva adnotări de ordin biografic, d. ton 
Gane, adaogă în anexă, o utilă schiţă bi- 
bliografică a operei lui Sihleanu. 


ALMANAHUL PRESEI ROMANE pe 
1926, Editat de „Sindicatul Presei Româ- 
ne“ din Ardeal şi Banat. Tip. „Viaţa“, 
Clui. : 

Precum însuşi mărturiseşte în cuvintele 

“ inițiale şi cum era şi firesc pentru un al- 
manah al presei din Ardeal, acesta nu e 
o euciclopedie, după chipul şi asemăna- 
rea ulmanahurilor în deobşte cunoscute. 
EI este alcătuit ca o „carte de reculegere”, 
w icoană a luptelor pe care le-a dus presa 
din Ardeal, ca post înaintat al românis- 
mului. De aceea majoritatea contribuţii» 
lor lămuresc, cu preţioase amănunte, 
puncie întunecate din acest trecut al zia- 
risticei ardelene. In această privinţă, schi- 
(ele istoriogrufice diu prefaţă sau al d-lui 
AL. Lupeanu-Melin sunt foarte interesan- 
te. Coluborează apoi cu amintiri fie per- 
sonale, fie cu evocări despre culegi diu 
presă d-uii: Ion Gorun. Iloria Petru-Pe- 
trescu, O. Ghibu, V. Branisce, |. Lupaş, 
[. Agârbiceanu, |. U. Soricu. G. Bota, ete. 
etc. Almanahul cuprinde şi parte literară: 

cezii de d-nii Ilieşiu şi Murășanu. O 
oarte frumoasă poemă „Iosif de Emil! 
Isac. In excelente condiţii de tipur, e îm- 
podobit cu desene ale pictorului Demian. 


VICTOR ASQUINI: Directive în în- 
treprinderi de consirucţiuni şi analize 
de preţuri unitare, pentru arhilecţi, in- 
Rineri, consrtuctori şi firme de între- 
prinderi tehnice. „Cartea Românească, 
1925. 

in literatura noastră tehnică, destul 
de săracă, în opere de specialitate, lu- 
cratea d-lui Asquini, întocmită pe un 
plan cât mai sistematic şi cu caracte- 
rul său de repertoriu de specialitate, 
umple un gol simţit. 

Imerarea urmăreşte să pună la în- 
demâna constructorilor directive pen: 
tru întocmirea devizelor. Această ope- 
rațiune e urmărită în lucrări de tera- 
samente, [de zidărie, de dulgherie, de 
fierărie, de înveliş, de pavaj, ete. 

Lucrarea va aduce foloase atât cons- 
tructorilor experimentați, cărora le o- 
feră un mijloc de verificare al obser- 
vaţiilor lor, dar mai ales elevilor din 
Școalele noastre tehnice. 


PERPESSICIUS 


in numărul viitor: Mihail Sadovea- 
nu AL De D. Pătrășcanu: „Sfintele a- 
Mintiri, 





















A Cur we, 


LE sai 774 , 
Ge A Ma 
v 17 Va i a d 


0 Bora 











THEODORESCU-SION 

Sion este o energie în veşnică frămân- 
tare. 

Cea mai vizibil frământată energie ar- 
“istică, a noastră. 

Variahil dela o epocă la alta, aproape 
până la nerecunoaşicre, 7heodorescu-Sion 
a ştiut totuşi să urmeze. în diversele lui 
cercetări, chemările unui instinct plastic, 
care a rămas nealterat de nici una din di- 
versele şi succesivele  infiuenţe, ce lau 
mușcat, între imp. 

Instinctul acesta, dominant la el, chiar 
când nu este prea evident în operă, ar fi 
usor de precizat — dacar fi comun. 

Insă e un inatinct superior. 

Unul din acvle, rare, cari nu pot fi 


doimptate, ori cât de aprig ar lucra voința - 


inaestrului — ci rămân 'necliutite şi în- 
tricoşătoare. 

Biciuit fără hodină de satanica scoruo- 
nire lăuntrică — cine ur putea spune, ho- 
tărit, încotro merg paşii lui Sion ? 

Spre care tărâmuri, definitive  ţintese 
cehii spiritului său ? 

Și unde se va fi găsind lacul de smu- 
rald, în care Sion se va oglindi, ideal, și 
se va recunoaşte în adâncuri, îndrăgos- 
tindu-se pe sine — pentru totdeauna ? 

E curios cu:u Sion, tip eminamente di- 
uamic, a putut încăleca, uneori, pe armă- 
sutii de lemn ai meşterilor statiei, din A- 
pus — uvând senzaţia avântului în spa- 
țiu, când nu descria decât o simplă și pu- 
țin primejdioasă circomvoluție, 

În atitudinile artistului acestuia, biza- 
reriile exterioare, şi inconsecrentele, :con- 
firmă şi mai vârtos veghea - instinctului 
captiv, țipându-şi eliberarea — pe care 
maestrul i-o refuză. 

Fiindcă . Sion ţine să-și ulirme puterea 
de voinţă şi să-și impună o disciplină. 

Toţi marii creatori au suferit de rigo- 
vile unei autodiscipline: Delacroix, Sig- 
nac, Rodin, C&zanne, Bourdelle, ca să nu 
pomenim decât de cei mai apropiaţi nouă. 

Dar fiecare din aceştia au trebuit să 
recunoască, după o luptă crâncenă cu 
propria lor vrere, că singura clipă, lucidă, 
revelatoare. a fost aceia când sau ciocnit 
intim, brutal, tragic cu formidabila diha- 
nic lăuntrică, incandescentă, — pe care, 
după definiţie, o bănuiau pirotind,—dar 
care 'le-uu topit. cu sufletul ei categoric, 
urmurele calculat întocmite pentru o anu- 
mită izbândă — lăsându-i în goliciunea 
lor de prunci inofensivi şi puri. 

Nu cunosc, în mişcarea noastră contem- 
parană, un artist mai zbuciumat decât 
Sion şi în acelaş timp un mai desăvârşit 
meşter al paletei. 

Meşter în înțelesul strict al atelierului. 

Meşter în toată puterea cuvântului. 

Am câte odată impresiunea — jignitoa- 
"e pentru omul de meserie — că lui Sion 
nu-i scapă nici una din tainele meşteşu- 
eului pictoricesc. 

Sion știe, nu să facă un tablou, (toţi 
„profesorii“ de pictură uu învăţat-o), dar 
știe să picteze, Ă 

Știe să picteze în artist, cu toate apa- 
rențele unui om de înaltă scoală. 

Un “virtuos ? 

Un abil? e 

Un prestidigitator ? 

Nimic din tuate acestea, 

Şi totuşi....! | 

Sion rămâne una din curiozităţile pa- 
sionante ale artei noastre. 

Temperament de Moţ, îndârjit după 


î 15 


brazda strămoşească — şi în acelaș timp 
artist rafinat, cu năluciri de decadent. 

În actuala noastră generație, el este, de- 
sigur, cel inai interesant şi cel mai singu- 
lar, deei cel mai puțin hărăzit a fi cântă- 
rit şi diagnosticat. 

Insă pictor. : 

Ştiu: amatorului cu chelie şi preferinţe 
catalogate, ca şi 'profesorului de estetică, 
instruit cu lupă şi almanach, îi trebuie, 
pentru eventuule dizertaţii şi 'ifose, o ca- 
tegorisire precisă, o cutiuţă specială, — 
eticheta tradiţională cu serie şi număr. 

Tar Sion ce o forţă în mişeare. 

În necontenită mişea:e. 

A-L defini — însecumnă a-l fixa. 

Ar fi o imprudenţă să-l definim — şi un 
păcat să-l fixăm, p A 

Să ne bucurăm însă. de clipa prezeniă— 
şi să-l savurăm în aspectele 'lui artistice. 
actuale. ; 

Mâine, lu anul, peste zece ani, Sion ne 
va face supriza unor noni cuceriri, iar 
«steptările noastre vor fi încă mai răs- 
plătite. | 

Un artist mare este o necontenitţă sura 
priză —- un punct de întrebare pigautic. 


N. N. TONITZA 


BIBLIOGRAFIE ARTISTICĂ. | 

P. Banat — Le mobilier breton—40 pl, 
00 în. 

Godringlon.— L'lude ancienne 76 pl. — 
207 reprod. 50) fr. 

Daisay. — L'listoire de Vornement—285 
dessins 12 îr. N 

A, Dervaux.— lurchitecture €irangtre 
â YExposition des Arts decoratifs—-42 pl. 
70 fr. 

M. Dufrene -— 
li x poăitige les Arts 
70 fr, . 

C. Enlart— L'Art goihique en France 
(-e serie) — 66 pl. 200 fr. 

Friese. Lilieufeld et Wichmann. — Des- 


Ensemble  mobiliers ă 
decoratils—32 pl. 


„Șins de Rembrandi—150 pl.. 160 fr. 


Frâhlich-Burn. — Ingres, sa vie, son a:- 
uvre et son genre—80 pl. sur: oeuvre 150 fr. 

Graf.— Livre japonais de fantâmes ct 
revenants—142 pl. eauleur, 1250 fr. 

Hobson.— Catalogue of the G. Fumor- 
topoulos collection of Chinese!Coreau and 
Persian Pottery and Porcelain, 530 ilustr. 
(55 couleur), 1200 fr. (Librairie Bossord). 

EXPOZIŢII. i 

Cartea Românească : Thoevdorescu-Sion. 

Casa Arlei: Grigorescu, Lukian, An- 
dreescu, Petrașcu, Bâncilă, Vermont, etc. 


Cărţi primite 


(asupra cărora vom reveni), 


Si. Zeletin : Istoria socială (Cum poate 
deveni istoria o ştiinţă a cauzalităţii) ed. 
revistei „Pagini agrare şi sociale“ (1925); 
20 lei. 

St. Zeletin: Retragerea, ed. revistei „Pa- 
gini agrare şi sociale“, 1926; 60 lei. şa 

Const. Radu: Influenţa italiană în „Ți- 
ganiada“ lui lon ion Budai-Deleanu (cu 
o prefață de d. Ramiro Ortiz), Focşani, 
1925: 25 lei. 

Const. Radu: Clasicism şi realism în 
pedagogie, Focşani, 1926, f. p. 

Eugeniu Speranţia : Sub nimbul fami- 
liar (Bibl. „Semănătorul“. No. 71) Diece- 
zana-Arad; 5 lei. : 

Eugeniu Speranţia : Generalităţi de 
psicologie individuală şi socială. (id. id, 
No. 104—106); 15 lei, ia d 

Eugeniu Speranţia :: Cartea omului 
practic (Douăsprezece serisori filozofice); 
iu Il-a. (Biblioteca p. toţi, No. 994). 1935; 
5 lei. 

Eugeniu Speranţia : Mic tratat despre 
corelaţiunile psihice în viața copilului. 
(Bibl. pedagogică No. 30). Casa Şcoalelor, 
1925, 44 lei. : i 

Dimitrie Petrova : Halucinatii, nuvelă. 
Tip. „Grănicerul". f. a.; 20 lei, 


14 





LA TEATRUL NAȚIONAL : Mae 
nechinul sentimental, de ION 
MINULESCU 


Sunt încă sub impresia farmecului 

veprezentaţiei : „Manschinuiui sentimen- 
tal“. lau parte mereu ca martor, — ia 
dialogul sprinten ; sunt încântat con- 
tinuu de  admirabilul joc al artiştilor, 
mă urmăreşte pas cu pas înfăţişarea 
scenică şi aud lungi ropote do aplauze; 
simt năvala sinceră a chemărilor şi re- 
chemărilor lui Minulescu şi artiştilor 
la rampă. Durata acestui entuziasm, 
provocat de piesa lui Minulescu, după 
ce am vorbit cu atâţia, cari au văzut-o; 
după ce mi-am supus aprecierile ce- 
neaclului dela cafenea, — unde domină 
în genere atitudine  câinească, — şi 
după ce am citit cronicele dramatice 
ale confraților, m'a limpezit pe deplin: 
sunt convins, că „Manechinul sentimen- 
tal” e o foarte bună, o excelentă piesă 
de teatru. Şi mai mult încă, o piesă de 
mare succes. 
“Au încadrat succesul, foarte remar- 
cabilele însuşiri, — îndrăsneală, origi- 
nalitate, subtilitate şi: mândru senti- 
ment de renovare tehnică, — ale poetu- 
lui Minulescu.. Și-au asigurat, au răs- 
îtțat succesul piesei, fruntașii acenei 
Naţionalului, — unii mai cu experienţă, 
alţii cu puternice talente şi râvne de cea 
mai aleasă demnitate, — d-nele Ma- 
rioara Voiculescu şi Aura Radovici, 
d-ra Valentina Popovici şi d-nii Băltă- 
țeanu, Sârbu, Stăncescu. 


Ce-i „Manechinul sentimental“. 

Sa ridicat cortina şi-apare oblonul, 
care apără o vitrină. In vitrină, o man- 
sardă în care stă scriitorul de teatru 
Radu Cartian. E un scriitor tânăr, îm- 
bătat de succesele pieselor lui, cari au 
adus laurii glorioşi ai cronicelor dra- 
matice prietenești şi iubitei lui, artista 
Muchi (d-na Aura Radovici). Cartian 
(d. Băităţeanu), vrea să scrie o piesă 
nouă, genială, zice el, şi-i caută per- 
sonagiile. Rolul femenin ar îi să fie în- 


crediuţat tot iubitei lui. Dar vine criti- 
cul, ziaristul Sandu (d, Stăncescu) şi 
consfătuirea lor conchide, ca poetul să 
tacă cunoştinţa unei femei din lumea 
mare, dela care să prindă caracteriati- 
cile personagiului femenin principal. 
Poetul își alege din cartea de telefon 
câțeva nume din hig-life. Se fixează a- 
supra numelui, numerotat al 7-lea, — 
fatidicul 7. Telefonează, îi răspunde 
chiar d-na, patroana casei, — d-na Jea- 
na ionescu-Potopeni. D-na e de obârşie 
aristrocrată, măritală cu un îmbogăţit 
de războiu, Gazetarul, bine informat, şi 
totdeauna dispus să arate că ştie, da- 
bitează tot felul de lămuriri, mai mult, 
sau mai puţin intime asupra d-nei. Sur- 
prinsă de comunicarea telefonică a poo- 
tului, — ea neobişnuită în lumea ei, în 
vitrina lumei mari, aşa de convenţio- 
nală, — are impresia că i se adreaază 
o îndrăzneală de... poet, sau da nebun, 
și-l învită la ea acasă. 






.,/ 
EN 
pe 
Jon Minulescu 


în actui al doilea, cel mai greu, cei 
mai interesant, cel mai meşteșugit şi 
toarie îrumos, — acasă la d-na Poto- 
peni. 

Poetul îşi spune scopul urmărit: mo- 
del din lumea bună pentru piesa lui, 
manechin sentimental. D-na e uluită ia 
început, nu poate să înţeleagă. Dar poe- 
tul se entuziasmează,  stărueşte, d-na 
începe să simtă noutatea, aerul unei 
lumi, pe care na cunoscut-o, îi mângâe 
obrajii, atmosiera de îndrăsneală ple- 
bee îi înfierbântă imaginaţia şi convine. 
Și dialogul, admirabilul dialog, ca vio- 
iciune, ca subtilitate, ca noutate, ca- 


UNIVERSUL LITERAR 


răsturnător de vechime sacramentală, 
prin didacticism și regulamente este- 
tice, se desfăşoară, târând ca pe un 
sclav, publicul la picioarele scenei. E 
un amestec de bizarerie şi noutate, de 
votubilă observaţie obişnuită şi inspi- 
rată goană după paradozxe. E o încru- 
cişare de ficțiune şi real, de plămădeală 
a piesei căutată de poet şi de traiu pa- 
sionat, — care a sfâsiat convenţionalul 
te vitrină, — al d-nei Potopeni, iubind 
acum cu îndârjire pe poet, ca femee 
nu pentru fabricarea piesei. 

Poetul nu se poate acomoda cu situa- 
ţia, în casa amantei din hig-life; îi e 
dor de cafenea şi de cancanuri; boema 
11 cheamă;  stângăcia faţă de soţul 
d-nei, care crede  dobitoceşte tot ce-i 
spune ea, îl înăbuşă, cu atât mai mult, 
cu cât şi-a adunat materialul pentru 
piesă. (Soţul d-nei, d. Ionescu-Potopeni 
e neîntrecutul Sârbu). 

Apar cu înfăţişarea de cabotini, Îri- 
zând, şantajul, ziaristul Sandu și croni- 
cară la o rubrică  femenină, artista 
Muchi. Se deafăşoară o serie de can- 
canuri, pe care d-na Potopeni ie rea- 
pinge triumiătoare. Şi apoi, după ce 
poetul e prins că nu-şi mai poate as- 
cunde plictiseala de a sta în casa Po- 
topenilor, e dat afară, 

Cortina sa lăsat. Pentru poet, d-nu 
Potopeni a fost un simplu manechin 
sentimental. = 

Sunt două amănunte pentru înțele- 
gerea cruzimei, cu care d. Minulescu a 
tratat boema scriitorilor, ziariştilor şi 
actriţelor. Când poetul a plecat de a- 
casă, să-și păseuscă modelul, prietenul 
său, ziaristul, a încercat toate infamiile, 
ca să-i ia iubita. Iar, după recomanda- 
rea ziaristului, poetul când a intrat în 
casa Potopenilor, sa oprit la servitoare 
şi i-a declarat amor. : 

La ce i-au servit lui Minulescu şi a- 
ceste mobile, poate voiu analiza mai 
târziu, Pentru moment spun, că mi-au 
părut inutile. Ele naduc piesei. nici 
un spor şi cu atât mai mult Minulescu 
nu cred să fi umblat după o exagerare 
de pamfletar. 


După aceste observaţii (asupra cărora 
voiu reveni într'o cronică asupra cafe- 
nelei literare  ş: culiselor), insistând 
încă odată în relevarea meritelor scrii- 
torului, ca vervă, dialog şi straşnică di- 
băcie de a face dintr'un subiect banal, 
o foarte interesantă desfăşurare de 


ÎN i i 
Buletin bibliografic săptămâna!” 


1 FILOZOFIE. MORALĂ. 
Cătaneanu (1. C.). — Cuvinte adevărate. 
cul (Tie „Dacia”), 1925, 171 p. 
e 


Speranţia (Eugeniu). — Cartea omului 
practic (Douăsprezece scrisori filo- 
zofice). Ediţia II. Bucureşti, Univere 
sala, Alcaiay & Co., (1925), 9 p. Lei 
5. (Biblioteca pentru toţi, 984). 

Speranţia (Eugeniu). —— Generalităţi de 
psihologie individuală şi socială. 
Arad, librăria Diecezană, 1925, 160 
p. Lei 15. (Biblioteca Semănătorul, 
Nr. 104—106). 

Speranţia (Eugeniu). — Mic tratat des- 
pre Corelaţiunile psihice în Vieaţa 
Copilului. București, Gasa Şcoalelor, 
1025, 67 p. Lei 14. (Biblioteca peda- 
zogică Nr. 30). 

Budeţeanu (Constantin), — Introducere 
in sociologia lui Auguste Comte. 
Arad, Librăria  Decazană, [1925], 

117 [—119] p, Lei 10. (Biblioteca Se- 
mănătorui, Nr. 102—103). 
2 RELIGIE. — TEOLOGIE. 
Ghibn (Onisifor). — In jurul catolicia- 


de AL..-SADI IONESCU 


mului şi a unirei bisericilor. Arad, 


Librăria Diecezană, (195), 62 p. Lei 
5. (Biblioteca Semănătorul, Nr. 101). 
Popovici (Euseviu). — Istoria bisericeaa- 
că universală şi statistica bisericeas- 
că. Curs. Traducere de Atanasie Mi- 
ronescu, Fost Mitropolit Primat. Par- 
tea L. Ediţia II. București, (Tip. „Căr- 
Silar, Risericeşti“), 1925, XXIV + 457 


p. Fig. 
33 ECONOMIE POLITICĂ. 

Le monvemeni cooperatif de production 
et de consommation en Roumanie, 
Bucarest. Centrale des Coapsrati- 
ves, 1925, 47 |-61! p. + tabelă + 
3 grafice. : 

Zane (G.), — Introducere în studiul pro- 
blemei valorii. Iasi, (Tip. N. V. Ste- 
iăniu & D. Ştaierman), [1925], 169 p. 

34 DREPT 

Panaitescu (1. D.), Virgil Yonescu-Dar- 
zeu și Maior A. Panaitescu. — Co- 
dul administrativ. Ediţia 1. Vol. II. 


Chişinău,  (Impr. Statului), 1925. 
1167--XXXIII p. Lei 400 ambele vo- 
lume. . 


Plastara (George). —- Curs de drept ci- 
vil român pus la curent cu noua 
legislație, Vol. JI. Bucureşti, Gar- 
tea Românsască, tip. editoare, 19%, 
109 p. Lei 350. 

38 COMERȚ. TRANSPORT. 

Bogdan (N. A.). — Din trecutul Cumer- 
țului moldovenesc şi pai ales ul 
celui ieșan. Tipărite din iniţiativa 
si cu o prefaţă a d-lui N. V. Stetă- 
nescu. Iaşi, (Tip. N. YV. Ştetănia & 
D. Staierman),  MCMXXV, VII + 
18 p. Fig. 


. Yorya (N.). — Scrisori de negustori, ti- 


părite cu o prefaţă pentru Sfatul 
nepustoresc. București, (Tip. „Da- 
tina Românească“, Vălenii-de-Mun- 
te), 1995, 223 n. 

39. OBICEIURI. FOLKLOR. 

Corbu (1.). — Doina poezia poporală II- 
vică selecționată şi aranjată. Bistri- 
ţa, (Tin. „NaHonală“, G. Matheiu), 
(19251, VII 300 p. Lei 63 

4 FILOLOGIE. 

Marțian (1). — Ardeal nu derivă din 
Ungurește, Bistriţa, (Tip. „Naţiona- 
lă“, G Matheiu), 1925, 12 p. 

63 AGRICULTURĂ. 

Alwmanach P. A. S. [pe 1926), Bucureşti, 
Payini agrare și sociale, 1926, Lei 80. 


UNIPERSUI LITERAR 


Conferinţele săptămânii 


. * 


Psihologia capitalistului 


Aga se numeşte conferința cu care d. 
PE aa Răiiuleseu: Motta a deschis ciclul de 
prelegeri pe anul acesta al institutului So- 
cial Român cu privire la „Capitalismul în 
viațu socială“. 

Iu câteva cuvinte d-sa a arătat la în- 
ceput că acuzaţia aducă institutului, că ci- 
clurile de conferințe ce organizează sunt 
lipsite de unitate este neintemeiată, întru- 
cât problemele sunt prezentate de confe- 
rențiarii institutului în integralitatea lor 
după cea mai strictă metodă știinţilică de 
cercetare. Ă 

Imtrând în desvoltarea subiectiilui său 
conferenţiarul observă că psihologia capi- 
talistului se -preziulă cercetătorului ştiin- 
țific ca o chestiune de metodă în primul 


scene, care încântă tocmai prin îmbi- 
narea fantaalei uşoare cu realismul, să 
spun ceva și despre artiştii dramatici. 


După ani de peregrinări şi trudnice 
încercări de teatru autonom, d-na Ma- 
rioara Voiculescu a revenit la Naţional. 
A reapărut pe scena, pe care a avut no- 
rocul să câştige gloria strălucitului său 
talent. — cu mândria de a colabora la 
izbânda unei piese, cu mare talent scri- 
să, de un distins şi foarte original scri- 
itor român. 

D-na Aura Radovici a înfăţişat cu 
apreciabil umor pe artista, care-şi cau- 
tă succesele. D-ra Valentina Popovici 
a fost o vioaie servitoare, în genul, pe 
care l-a voit autorul piesei. 

D. Băltăţeanu, foarte bine, cu avânt 
eu emoţionantă comunicativitate în ro- 
iu] poetului . 

D. Stăncescu a creiat un tip de critic 
dramatic, interesant, ca sinteză de ci- 
nism şi fantazie comică. jar d. Sârbu 
si-a desvăluit și în această piesă, o parte 
din varianta şi bogata  armătură de 
nuanţe ca să creeze tipi, copleşiţi de 
tot comicul viu împrăștiat. 

Ar fi să dau dovada unei ingratiiu- 
dini, dacă n'a pune pe acelaş plan al 
făuritorilor succesului scenic al piesei, 
-- dincoace, desigur de marea ei valoa- 
re intrinsecă, — pe sârguitorul director 


da scenă, d. Gusty. 
B. CECROPIDE 


ÎN] 


Diaconovich (Alexandru(. — Cartea pă- 
durarului. Noţiuni elementare din 
știința silvică cu întrebări şi răs- 
Pnausă, Ediţiunea. II. Caransebeş, 
Tip. „Diecezană“), 1925, 88 p. + pl. 
Fig. Lei 4). 

Dobr (Dr. 5. M.). — Meteorologia a- 
gticolă. Bucureşti, Cartea Românea- 
scă [1926], 171 p.-+- hartă. Fig Lei 5), 

Expoziţia zooiehnică a Basarabiei, Chi- 
șinău 8, 9, 10 şi 11 Septembrie 1995. 
Bucureşti, Ministerul Agriculturii 
şi Domeniilor, 1%5, 36 p. 

7 ARTE. 

Tatrali (0.). — Manual de istoria arte- 
lor. Ediţia II revăzută. Vol. 1. Bu- 

* cureșiii, Gartea Românească, tip. c- 
ditoare, 195, 436 p. Fig. Lei 1%0. 

8 uit lada Pe 

n) Poezie, 
a droiara Surelta) — Valuri sufle- 
i, poezii. Rucureşţi, (Tip. . 
tea Românească“), 1925, (ip Rep 

b) Teatra, 

Davila (Alexandru). — Vlaicu - Vodă. 
Dramă în 5 acte, în versuri... Ediţia 
IV-a. Bucureşti, Cartea Românească, 
1925, 19 p. + errata. Fig. Lei 40. 

Lebrun (Charles) și D. Nanu, — da „Mie- 
lul alb“. Trei acte în versuri, Arad, 


rând, din cauza materialului imens ce-i 
stă la dispoziţie. Definiţia capitalistului 
ca şi definiţia unui obiect, în orice știință 
esactă trebuie să fie precedată de o clasi- 
ficare u obiectului. 

Pentru aceasta trebuie să se precizeze 
mai întâi dacă prin activitatea sa capita- 
listul aparţine psihologiei tipului de clasă 
socială san tipului de profesie. 

Clasa socială e mai veche decât profe- 
sia ; psihologia de clasă cere perspectivă 
istorică şi rădăcini; ea nu se modifică dela 
un secol la altul, 





C. Rădulescu-Motru 
desen de V. [. Popu. 


Religia, obiceiurile şi emotivitatea co- 
maună nu se schimbă repede. Tipul pro- 
fesional n'are această extensiune. E mai 
personalizat. Personaliiatea omenească în 
atitudine voluntară. , , 

Psihologia de clasă se desvolti amnonic 
dela: sine, a profesiei se deşroltă voluntar, 
cu o finalitate precisă. Când cercetăm 
tipul social mu neiîntrebăm de scopul său, 
la cel individual cel ne interesează pentru 
că el trebuie să realizeze scopul său. 

Psihologia  capitalistului va aparţine 
deci celei profesionale, pentru că finali- 
tatea activităţii sală e ştiută. 


Confuzia care se face cele mai adesen 


eri între burghezie şi capitalişti este din 


Librăria Diecezană, 1925, 112 p. Iei 
10. (Biblioteca Semănătorul, Nr. 
98-99). 

c) Roman. Nuvelă. 

Agârbiceanu (1.). — Povestiri. Arad, Li- 
brăria Diecezană, 1995, 125 p. Lei 
10. (Biblioteca Semănătorul, Nr. 
67—68). 

Ciara (Al). — Iscariot. (Seaite), Arad, 
Librăria Diecezană, [1925], 125 [— 
127] p. Lei 10. E moda Semănă- 
torul, Nr. 94—94/a). 

Demetrius (V.). — Nuvele alese. Arad, 


Librăria Diecezană, [1925], 176 p. Lei 


15. (Biblioteca Semănătorul, Nr. 
90—02). 
Dragoslav (Ion). — Facerea lumii și 


alte povestiri biblice populare, pre- 
miate de Academia Română. Bucu- 
cureşti. Cartea Românească, 1935, 
291 p. Lei 60. 
Mihăilesca (C). — Poveşti. 
Clipa, 1925, 72 p. Lei 40. 
Speranţia (Eugeniu). — Sub Nimbul fa- 
miliar (Schițe şi privelişti lăuntrice). 
Arad, Librăria Diecezană, (1925), 64 
p. Lei 5. (Biblioteca Semănătorul, 
Nr. 71). 
9 ISTORIE. BIOGRAFIE, 
Cazacu (Dr. P). — Câteva ate din ista- 


Bucureşti, 


î 15 


cele mai păgubitoare precizării noțiunilor. 
Capitalist nu este cel ce are bani moşte- 
uiţi, şi nu-i fructifică, ci acela care ştie ce 
să facă cu banii spre a-i înmulți fără 
a-i transforma 51 'bunuri personale. Și 
cum în fiecare [ară banii cresc întrun 
tempo diferit, diferită va fi şi psichologiu 
capitalistului. 

Dacă analizăm sufletul unui capitalist 
distinngem următoarele componente: eul 
capitalistului e liberat de fascinația pe 
care banii o!produc asupra omului în ge 
neral. Eul său faţă de bani ia atitudinea 
omului de știință faţă de emoţii şi simţire. 
la aceasta se adaogă o minte vioaie, şi 
calculatoare, talent de coinbinaţii, spirit 
adaptabil și prevăzător. cumpătare până 
la sgârcenie şi voință de a reuşi cu orice 
preţ. la el chiar considerațiunile senti- 
mentale despre patrie sunt întrecute de 
spiritul calculator. Inima, lui e la dispozi- 
ţia rațiunii. 

La sfârşit conferenţiarul arată că afir- 
maţiile eronate făcute cu privire la capi- 
taiişti sunt scuzabile pentrucă în tradiţia 
culturii curopene, toate forțele sociale se 
bucură de prestigiu afară de competinţa 
profesională. 


Spivitut italic 
D. prof. YV. Pârvan a ţinut prima con- 
ferinţă din ciclul rganizat de Institutul 
de cultură italiană, vorbind despre Spi- 
riful italic. 





V. Pirvan 


Ca elemeut fundamental, care dă şi ca- 
racterul de continuitate culturii italiene, 





ria +-Basarabiei. 
Rom gnenacă, 1925, 76. [—80], p. Lei 
43) 


Ioarga (N). — Scrieri de boieri. Scrisori 
de Domni. Ediţia IL. Vălenii-de- 
Munte, Casa $Şcoalelor, 195, VIli-—- 


344 p. 

Sadoveanu (Mihail). — 44 de zile în 
Bulgaria. București, Cartea Româ- 
noască, 1925, 272 p. Lei 60. 

91 GEOGRAFIE, 

Giurescu (C. C.). — Le voyage de Nicolă 
Bavsi en Moldavie (1633). Paris-Bu- 
carest, (Tip. „Datina Românească“, 
Vălenii-de-Munte), 1925, 56 p. 

Simionescu (1.). — Oraşe din România. 
București, Cartea Românească, 
(1925), 282 p. Fig. Lei 80. 

Ă CĂRȚI DE LUX 

Gasenco (G.). — Şarpele din Jungle şi 
alte povestiri, Traducere din limba 
ucrainiană de G. M. Ivanov. Bucu- 
si Cartea Românească, 1925, 77 
p. Fig. 

Maria hegina României. — Poveşti. Cu 
ilastraţii, de N. Grossrnan-Bulyghin. 
Vol. Il. București, Cartea Românea- 
scă, tip. editoare, [1925], 151 p. 4- 
planşe. 

7) A se vedea tubloul clasificaţiunit ze 

cimale în numărul f). 


Bucureşti, Cartea - 


UNIVERSUL LUI ERAR 


E CO URI 


i REDACȚIONALE 

TI. Redacţia „Universului Literar“ e 
în str. Brezoianu 9 bis. | 

(2 Abonamentul e numai anual şi co- 
stă 229 lei. i 

() Abonamentele se adresează Admi- 
nistrajiei ziarului „Universul“ pentru 
„Universul Literar“. 

0) Manuscrisele 
păstrează. 

O Din abundență de materie, amâ- 
măm continuarea  reportajelor noastre 


culturale. 
A SCRIITORII 

Ț] D. V. Demetrius a început să pu- 
blice în foiletonui ziarului „Universul“ 
romanul: VIEŢI ZDROBITE“. 

[0 librăria „Semănătorul“, a libră- 
"miei Diecezana din Arad, va publica: 
Figuri ardelene (0. Goga, LU. Rebreanu, 
7. Maiorescu, St. O. Iosit, IL. Aygârbi- 
ceanu, Ii. Chendi), datorit d-lui E. Lo- 
vinescu. 

[i D. Gh. Cardaş, va pune sub tipar 


nepublicate nu se 


PICTOR) ES RR E N CPE EA 


«-sa găseşte sponlanettutea și sinceritatea 
în toate formele de manifestare a vieți, 
tususiri cari fac din italian. un adversar 
hotărit al „caronului“, şi al „formulei“ 
impuse din afară. ! 

În plastică, în locul formelor rigide și 
uhstractizaie lpână la exprimarea generu- 
lului —— naşionalului, am putea zice, — 
pe are le găsim îu arta orientală si 
greacă. în Iulia găsim preocuparea de 
real si de amănunte, care se constată dn 
cele mai vechi tiinpuri, cum se poate ob- 
serva bunăoară în fres:a găsită de curâud 
in „Villa Item“, care reprezintă 


sunt aşa de vii şi concrete, incât fiecare 


din ele vrprezintă un „cap ch: expresie”: 


In veligie, tendința către real si omenesc 


“a manifestat prin'înlocuirea zeului mas ! 
prin zeița femenină, - 


culin, autoritar, 
Magna Parens. — sub influenta şi a re- 
ligiei arievilor din fran. cu crpilința întro 
„zeiță al cărei fiu, luptător, a p 

împrăștie binele in omenire — şi nu ec 
întâmplare că altă religie, — tot cu o 


mamă, co-şi plânge fiul care şi el a pic- - 


cat în lume.să aline suferinţele umauce, 
iusă nu prin luptă, ci prin propria-i sufe- 
rință, — a prins rădăcini adânei atunci 
în Italia. unde Madona a fost atâta vreme 
motiv de inspirațieipentru artişti. 


In literatură, spre deosebire de concep- 
simplistă, naiv-copilărească, : 


ţia. de viaţă 
a  arienilor nordici, care nu-şi pun 
nici o problemă, ci se mulțumesc să pri- 
vească Și să. trăiască viata aşa cum se 
prezintă și pentru care viaţa nu c. decât 


în funcţie de totul din care fac parte, —. 


concepţie reprezentată de poemele scandi- 


navice, 'germanice, geliice şi mai ales de - 


epnpeia bhomerică, ioi aşa de puţin îndi- 
viduale încât rămân anoniine, — și 'spre 
deosebire de concepţia cealaltă. tot asa 
de puţin individualistă, pentru care viala 
nu e decât un dar al fatalilății, — con- 
cepție reprezentată de tragedia preacă, — 
sufletul individualist, adică realist, şi sen- 
sibil al italianului a făcut din Italia lea- 
vănul poeziei hrice. 

In sfârşit, în muzică, aceiaşi spontanei- 
tate şi sinceritate a făcut pe italian să 
înlăture formele schemaiizate până la 
onotonie;ale muzicii orientale — care la 
noi sta păstrat până azi în muzica biseri- 
cească — şi să caute forme noi. variate si 
complexe ca şi mişcările sufletului otne- 
nesc., | i : 

Caracteristica spiritului italice o vede 
tieci conferenţiarul în sincesitate şi lirism, 
în predilecția pentru individual şi con- 
cret, 


scena * 
unei iniţieri :dionisiace şi în care figurile . 


ecai să : 


“tescu-Volneşti, Al Cazaban, ] 
Crainic, lon Al-George, Horia Furtuna, 


următoarele lucrări: 1) Pocsia ruinelor 
în literaturile străine şi la noi; studiu 
de literatură comparată ; 2) Literatura 
comparată în străinătate şi la noi; 3) 
Documente literare, Diverşe corespon- 
denţe de-ale scriitorilor noştri ; 4) Cân- 
tece poporane moldoveneşti : 5) Poesia 
poporană din răsboi. Antologie, studiu 
şi bibiiogratie, 

Ul In colecţia „Cartea Vremii“, eai- 
tată de „Fundaţia Principele Carol“, va 
apare: Naţionalizarea Şcoalei, (cerce- 
tare asupra bazelor sociale naţionale 
ale învăţământului român), de d. St. 
Zeletin, 

O D. Ton Pillat va publica o culegere 
de poeme; hiscrica veche. 

(i In colecţia „Cartea Vremii“, vor a- 
pare sob titlul: „Din lirica iui [Horajiu'”, 
traduceri datorite d-lui N. I. Herescu. 

O] În editura „Convorbiri literare“, 


Câmpineanu 17, Rucuresti, se tipăreşte. 


volumul de poezii „Destrămare“ de G. 


Nichita. 
RIB. ! MIHĂESCU 

Scriitorul a cărui zguduitaare nuvelă 
„Troiţa“, o publicăm în numărul de 
taţă este unul din viguroasele talente 
ale tinerei generaţii de scriitori. 

S'a afirmat și desăvârşit în paginile 
revistei „Gândirea“, în care a publicat 
numeroase nuvele de o mare vigoare 
dramatică. 

Nu e lipsit de interes să spunem că 
„Troiţa“ a apărut în traducere în P'u- 
ger Presse şi că a făcut o profundă im- 
presie în cercurile literare cehoslovace. 

In prezent practică avocatura la Dră- 


"găşani, în aşteptarea editurii, care va 


înţelege. să se onoreze publicându-i o- 
pera. N 
Spre cinstea editorilor noştri, — noi 
socotim această zi foarte apropiată, 
ŞEZATORILE S$. S. R. 

Cu incepere de Sâmbătă, 20 Ianuarie, 
Societateu Scriitorilor Români, va ţine 
în sala „Fundaţiei Carol“ o serie de 
şase sezători. 

Sezătorile vor avea .loc în fiecare săp- 
tămână, Sâmbăta, orele 9 seara. Ele 
vor fi alcătuite din câte o conierință 


premergătoare şi lecturi făcute de scori-. 


itori, din opera lor. . 
-Xată programul detailat : 
I 


Sâmbătă, 30 Ianuarie, ora 9 seara 

OCTAVIAN GOGA : Ideea naţională 
în literatură (conferinţă). . 

Citiri: Iom Agârbiceanu, 1. Al. Bră- 
Nichitor 


Corneliu Moldovanu, Perpessicius, G. 
Rotică, AL. 7, immAer. 

Sâmbătă 6 Februarie, ora 9 seara 
MIHAII, DRAGOMIRESCU: Ştiinţa li- 
teraturii (conferință). i 

" Citiri: O. Ardeleanu, Ian Buzdugan, 
Şerban Bascovici, M. Mora (Don Jos6), 
Mircea Rădulescu, G. Murnu, Radu Ro- 
setti, Vasile Savel, Mihail Sorbui, A. 
Toma, G. Talaz, Caton Yheodorian, C. 
Râuleţ. 

III 

Sâmbătă, 13 Februarie, ora 9 seara, 

E. LOVINESCU : Poezia nouă (confe- 
rință). - 

Citiri : Ion Barbu, &. Brăescu, N. 
Davidescu, Elena Farago, Igena Floru, 
Ion Minniescu, Hortensia Papadat-Ben- 
geseu, St. Neniţesca, JI. Valjean, Jon 
Vinea. 
IV 


Sâmbătă, 20 Februarie, ora 9 seara 

AL. TZIGARA-SAMURCAŞ : Arta po- 
pulară și literatura. 

Citiri : Ion Dragoslav, L. Dauş, V. Da- 
metrius, Victor Eftimiu, Ion Foti, Gala 





Galaction, Constanţa Marino-Moscu, DD. 


„Nanu. N. Pora, Cincinat Pavelescu, ]. 


U. Soricu. 
vV 


Sâmbăiă, 27 Februarie, ora 9 seara. 

MIHAIL RALEA : Poporauismul în li- 
teratură (conferinţă). 

Citiri: Tudor Arghezi, Jean Bart, De- 
mostene Botez, M. Codreanu, A. Mândru, 
A. Moşaiu, Natalia Negru, D. D. Pătrăş- 
canu, Mihail Sadoveanu, G. Topârceanu. 

VI 
Sâmbătă, 6 Martie, ora 9 seara. 

NICHIFOR CRAINIC:  Tradiţionalis- 
mul (conferinţă). 

Ciliri: L A. Bassarahescu, G. Grego- 
rian, i.ucian Biaga, A. Maniu, Ion Pilat, 
Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, V. 
Voiculescu, Liviu Rebreanu, 


Cronica musicală 


Opera Română: „iELELE ȘI SCHE- 
HERAZADE“. (4 Yanuarie 1926). 

Pramiera dela „Opera  Homână” e 
ndus în repertoriul scenei lirice bucu- 
veştene, opera de incercare, de dobul 
dramatic, de neîndemânare și neincre- 
dere a lui Puccini, opera plelele“, 

Pentru libretul pseudoromantic al 
lui Ferdinando Fontana, tânărul Puc- 
cini strânge romanțe, coruri, dansuri, 
duete, însemnate prin caetele sale de 
studii si însăilează astfel, „delete“, o- 
peră cu utmosferă de pădure şi spirite 
ca „Freischitiz* a lui Weber, dar îhrh 
adâncime, fără nerv dramatic şi muzi- 
cal, în definitiv, fără alt interes, decât, 
doar, cel ştiinţific, interes pe care, nu 
am putea nicidecum stabili, că îl re- 
prezintă „Opera Română“, dată fiind 
direcționarea activităţii ei de până a- 
cum. Construcţia defectoasă a liniei 
dramatice, melodismul cântat, nesigur 
şi perpetuu forţat, patosul forma), ne- 
natural şi neverosimil tocmai în pragul 
impunerii verismului ca stil în operu 
italiană, sunt aiâtea motive pentru care, 
această incercare dela 26 ani, a unui 
creator tardiv ca Puccini, care nicio- 
dată n'a manifestat precocitatea în ac- 
tivitatea sa artistică, urma să rămână 


“numai de poimenit. istoriceşte ca „un 


început plin de promisiuni“. Ca inter- 
pretare, opera a fost corcepută ca „n- 
peră-balet“, ceace ar pulea fi expri- 
mai mai propriu: nici operă, nici balet. 
Egizio Masșirii a condus inimos ansam- 
blui, scoțând în evidenţă  interludiu- 
rile orchestrale și creşterile de finaluri, 
singurele momente deosebite din operă 
care sunt de. relevat pentru preocupă- 
rile lui Puccini din acea vreme. Sopra- 
na' Maria Cojocăreanu şi tenorul Mir- 
cea Lazăr au cântat cu elan, dar fără 
înţeles dramatic, cele două roluri prin- 
cipale cărora sa alăturat cu remarca- 
bile silinţe scenice baritonul Grigore 
Petrovicescu. 

Nici baetul „Scheherazade" nu a fost 
nimerit ca concepţie coregrafică şi nici 
pe deplin isbutit ca interpretare. Totuşi 
este de semnalat sprintenia primului ba- 
lerin, Anton  Romanowsky, şi mimica 
hogată a Eleonorei Dobietzka. Ansam- 
blul nu a fost însă realizat unitar, 
ceeace a contribuit ca atenţiunea spec- 
tatorului să fie îndreptată către muzica 
lui Romski-Korsakov ș ba chiar vizual 
rămăsese în minte şi căutam prin pe- 
numbra avant-scenei să prindem mai 
mult gesturile ample ale lui George 
Georgescu decât morânceala quasinde- 


centă de pe scenă. 
G.. BREAZUL