Graeme Burnet — [Georges Gorski] 01 Disparitia lui Adele Bedeau

GRAEME MACRAE 
BURNET 


DISPARITIA LUI ADELE BEDEAU 


GRAEME MACRAE BURNET 


Seria: Georges Gorski 
Volumul 1 


DISPARIŢIA 
LUI ADELE BEDEAU 


Original: The Disappearance of Adele Bedeau (2014) 


Traducere din limba engleză de: 
TATIANA DRAGOMIR 


EDITURA 


VP - 


Unu 


La Restaurant de la Cloche era o seară ca oricare alta. La bar, 
în spatele tejghelei, patronul, Pasteur, își turnase un pastis, 
semn că se încheiase servirea mesei și că din acel moment orice 
comandă urma să fie onorată de soţia lui, Marie, și de Adele, 
chelnerița. Era ora nouă. 

Manfred Baumann stătea la locul lui obișnuit de lângă bar. 
Lemerre, Petit și Cloutier ședeau în jurul mesei de lângă ușă, cu 
ziarele din ziua aceea împăturite și așezate teanc între ei. Pe 
masa lor erau o carafă cu vin roșu, trei pahare, două pachete de 
țigări, o scrumieră și ochelarii de citit ai lui Lemerre. Până să 
plece din restaurant aveau să bea trei carafe de vin împreună. 
Pasteur își despături ziarul pe tejghea și se aplecă asupra lui, 
sprijinindu-se în coate. Chelise în vârful capului, dar încerca să-și 
ascundă chelia pieptănându-și părul pe spate. Marie își făcea de 
lucru separând tacâmurile. 

Adele îi servi pe ceilalţi doi clienţi cu cafea, după care începu 
să șteargă feţele de masă din mușama de pe celelalte mese, 
azvârlind firimiturile pe podea, de unde avea să le măture mai 
târziu. Manfred nu-și lua ochii de la ea. Locul în care stătea el de 
obicei nu era tocmai în fața barului, ci lângă ușa pe unde se 
aducea mâncarea de la bucătărie. Trebuia să se tragă mereu 
într-o parte pentru ca angajaţii restaurantului să poată trece pe 
lângă el; cu toate acestea, nimănui nu-i trecuse vreodată prin 
minte să-l roage să se mute de-acolo. Din acest post putea ţine 
sub observaţie tot restaurantul, dar și pe străinii care adesea îl 
luau drept patronul localului. 

Adele purta o fustă scurtă, neagră și o bluză albă. La brâu 
avea legat un șorţuleț cu un buzunar în care ţinea carneţelul în 
care își nota comenzile și o cârpă cu care ștergea mesele. Era o 
fată brunetă, masivă, cu un fund lat și sâni mari, zdraveni. Avea 
buze pline, pielea măslinie și niște ochi căprui, pe care de obicei 
îi ţinea aţintiţi cuminte în pământ. Trăsăturile ei erau prea 
butucănoase pentru a putea fi numite frumoase, dar una peste 
alta Adele poseda un fel de magnetism teluric, fără îndoială 
amplificat și de mediul lipsit de strălucire. 


VP-3 


În timp ce fata se aplecă asupra meselor goale, Manfred se 
întoarse spre tejghea și, în oglinda de deasupra barului, se uită 
cum i se ridica fetei fusta în sus pe coapse. Adele purta ciorapi 
lungi de culoarea piciorului, o pereche de șosete albe și era 
încălțată cu niște pantofi negri. Cei trei bărbaţi de la masa de 
lângă ușă o urmăreau și ei cu privirea, nutrind mai mult ca 
sigur, își închipui Manfred, cam aceleași gânduri ca și el. 

Adele avea nouăsprezece ani și lucra la Restaurant de la 
Cloche de vreo cinci sau șase luni. Era o fată posacă, deloc 
dornică să stea la taclale cu obișnuiţii localului. Cu toate 
acestea, Manfred era convins că îi plăcea să fie admirată. Avea 
mai mereu bluza larg descheiată, așa că-i puteai zări dantela de 
la sutien. S-ar mai fi îmbrăcat atât de provocator dacă n-ar fi 
vrut să atragă privirile bărbaţilor? 

Și totuși, atunci când fata se îndreptă spre bar, Manfred își 
întoarse privirea în altă parte. 

Pasteur se holba la un articol din paginile de mijloc ale ziarului 
L'Alsace. Era criză în Liban. 

— Afurisiţii ăștia de arabi! spuse Manfred. 

Pasteur fornăi scurt pe nas, aprobator. Nu era genul care să 
se angajeze în discuţii în contradictoriu cu persoanele care 
stăteau de cealaltă parte a tejghelei. Sarcina lui era strict să le 
toarne de băut și să le facă nota de plată. Considera că ar fi fost 
sub demnitatea lui să servească la mese. Astfel de corvezi, la fel 
ca micile schimburi de glumiţe cu clienţii, le lăsa în seama lui 
Marie și a lui Adele sau cui mai lucra pe-acolo. Pe de altă parte, 
Manfred nu avea de fapt nicio părere despre situaţia din 
Orientul Mijlociu. Făcuse remarca doar fiindcă se gândise că 
asta ar fi zis și Pasteur sau macar ar fi fost de acord cu ea. De 
altfel, Manfred era chiar încântat că Pasteur n-avea chef să se 
angajeze în trăncăneli fără rost. Când se mai întâmpla să spună 
și el ceva, nu primea nicio replică, așa că se simţea ușurat că nu 
era nevoit să facă conversație. 

La masa de lângă ușă, Lemerre, care ţinea o frizerie nu 
departe de restaurant, perora pe tema ciclului de mulgere a 
vacilor de lapte. O tot ţinea una și bună că, dacă vacile ar fi 
mulse de mai multe ori pe zi, producţia de lapte ar crește. 
Cloutier, care crescuse la o fermă, avu o tentativă de a se băga 
și el în discuţie, susținând că avantajele unei astfel de măsuri ar 
fi anulate pe termen lung fiindcă ar scurta perioada de mulgere 


VP -4 


a vacilor. Lemerre clătină din cap vehement și, cu un gest din 
mână, își reduse comeseanul la tăcere. 

— Așa zic mulţi care n-au habar, spuse el, reluându-și apoi 
peroraţia. 

Cloutier rămase cu ochii aţintiți pe masă și începu să se joace 
cu piciorul paharului. Lemerre era un bărbat corpolent, puţin 
trecut de cincizeci de ani. Purta un pulover vișiniu cu decolteu în 
V, pe sub care se vedea o bluză polo neagră. O curea subţire din 
piele îi strângea pantalonii, ridicaţi până la jumătatea burții. 
Părul (Manfred credea că și-l vopsește) îi era negru ca tăciunele; 
și-l purta pieptănat pe spate, dând la iveală V-ul pronunţat care i 
se forma pe frunte. Și Petit și Cloutier erau însuraţi, dar nu 
vorbeau despre nevestele lor decât rareori și atunci numai în 
termeni disprețuitori. Lemerre nu fusese însurat niciodată, lucru 
pe care de obicei îl explica spunând: „Nu cred că e bine să ţii 
animale în casă”. 

Pe dinafară Restaurant de la Cloche din Saint-Louis era un 
local ca oricare altul. Tencuiala galben-pal a pereţilor exteriori 
era toată pătată și scorojită. Firma fixată pe perete, deasupra 
ferestrelor, nu avea deloc darul de a ispiti pe cineva; cu toate 
acestea, prin simplul fapt că restaurantul era situat în centrul 
orașului, nu mai avea nevoie de nicio reclamă. Ușa 
restaurantului ocupa un colț al clădirii, cel dinspre parcarea în 
care se ţinea piaţa săptămânală. Lângă ușă, pe perete, era o 
tablă neagră pe care era scris meniul cu specialităţile zilei, iar 
deasupra ei se afla un mic balcon cu o balustradă frumoasă din 
fier forjat. Balconul era al apartamentului în care locuiau Pasteur 
și soţia lui. În interior, restaurantul era neașteptat de spaţios. 
Decorul era lipsit de pretenţii. Doi stâlpi laţi împărțeau sala în 
două, separând practic spaţiul din dreapta ușii unde se servea 
masa de cele câteva mese de la fereastră la care se așezau 
localnicii care se opreau doar ca să bea pe fugă un pahar în 
timpul zilei sau cei care își petreceau serile bând și discutând 
despre ce se mai scria prin ziare. Spaţiul pentru servirea mesei 
era ocupat de vreo cincisprezece mese șubrede din lemn 
acoperite cu feţe de masă din mușama în culori vii, pe care erau 
aranjate tacâmurile și paharele. La bar, pe peretele din spatele 
tejghelei, acoperit parţial de un raft de sticlă plin de sticle de 
băuturi felurite, era o oglindă mare cu o reclamă la berea 
Alsace, cu literele în stil art deco șterse și în unele locuri 


VP-5 


aproape imposibil de citit. Datorită acestei oglinzi, restaurantul 
părea mai mare decât era de fapt. Tot ea dădea locului și un aer 
de măreție scăpătată. Marie bombănea mereu că oglinda aia 
dădea impresia de ponoseală, dar Pasteur o ţinea una și bună 
că, dimpotrivă, imprima locului un anume farmec. 

— Asta nu-i un bistrou din Paris, era răspunsul lui obișnuit la 
orice sugestie de modernizare a localului. 

Pe peretele din dreapta barului erau două uși care dădeau 
spre toalete, flancate de două bufete mătăhăloase dintr-un lemn 
de culoare închisă, în care se ţineau tacâmurile, paharele și 
vesela. Bufetele acestea stăteau în același loc de când lumea și 
pământul. Cu siguranţă că erau acolo de dinainte ca Pasteur să 
devină patronul localului. 

Manfred Baumann avea treizeci și șase de ani. În seara 
aceasta, ca în fiecare seară, de altfel, purta costum negru, 
cămașă albă și o cravată căreia îi lărgise puţin nodul la gât. 
Părul lui închis la culoare era tuns ordonat și pieptănat cu cărare 
într-o parte. Era un bărbat frumos, dar avea o privire neliniștită, 
ca și cum încerca să evite contactul vizual. Din cauza aceasta, 
ceilalți din jurul lui Manfred nu prea se simțeau în largul lor în 
compania lui, lucru care îl făcea să se poarte încă și mai 
stângaci. O dată pe lună, miercurea, când banca la care lucra 
era închisă după-amiaza, Manfred mergea la frizeria lui Lemerre 
ca să se tundă. De fiecare dată Lemerre îl întreba ce tunsoare 
dorește, iar Manfred răspundea: 

— Ca de obicei. 

In timp ce îl tundea, Lemerre sporovăia despre vreme sau 
despre cine știe ce știri publicate de ziare în ziua respectivă, iar 
când Manfred se pregătea să plece, îi spunea la revedere, 
adăugând de fiecare dată: 

— Pe joi! 

Și totuși, peste nici trei ore, Lemerre lua loc la masa lui 
obișnuită de la Restaurant de la Cloche, alături de Petit și de 
Cloutier, iar Manfred își ocupa locul de la bar. Se salutau din 
priviri, dar discret, ca și când ar fi fost doi străini cărora li se 
întâlnesc privirile cu totul întâmplător. Joia însă Manfred era 
invitat să li se alăture celor trei bărbaţi de la masă pentru 
partida săptămânală de bridge. Lui Manfred nu-i făcea o plăcere 
deosebită să joace cărţi, iar între ei atmosfera era de fiecare 
dată încordată. Manfred trăia cu impresia că prezenţa lui la 


VP-6 


masă le provoca celor trei bărbaţi un soi de stânjeneală; pe de 
altă parte, ar fi fost o jignire să le refuze invitaţia. Tradiţia 
partidei de joi începuse cu trei ani în urmă, după moartea lui Le 
Fevre. În joia de după înmormântare, celor trei prieteni le lipsea 
un om pentru partida lor de bridge, așa că îl rugaseră pe 
Manfred să fie el al patrulea jucător. Manfred își dădea foarte 
bine seama că el doar ocupa locul lăsat liber de cel mort, iar 
prin acel obișnuit „Pe joi!”, Lemerre îi transmitea limpede că în 
celelalte seri nu era bine-venit la masa lor. 

Manfred își comandă și ultimul pahar de vin pentru seara 
aceea. Pasteur, care păstra o sticlă de vin pentru el în spatele 
barului, îi turnă ce-i mai rămăsese în sticlă într-un pahar curat, 
pe care îl puse pe tejghea. Manfred bea întotdeauna o sticlă 
întreagă, dar comanda numai la pahar. In felul acesta plătea de 
două ori mai mult pentru cât bea decât dacă ar fi comandat o 
sticlă întreagă odată, dar din obișnuinţă nu cerea niciodată o 
sticlă. Într-un rând se apucase să calculeze cât ar economisi în 
decurs de un an dacă și-ar schimba obiceiul. Rezultase o sumă 
frumușică, dar tot nu și-a abandonat rutina. Işi spunea că ar fi 
grosolan din partea lui să stea singur la bar cu o sticlă de vin în 
față; ar lăsa să se înțeleagă că a venit chitit să se îmbete. Nu că 
celorlalți obișnuiți ai casei le-ar fi păsat. Dar în plus, Manfred 
simţea că din pricina acestui nărav aveau Lemerre și amicii lui 
atitudinea aia rezervată fată de el, de parcă, bând la pahar, le-ar 
fi fost superior în vreun fel celor trei, care beau vin la carafe. 
Dădea impresia că se considera mai grozav decât ei. Ceea ce 
până la urmă era adevărat. 

Pasteur n-a făcut niciodată vreun comentariu despre acest 
obicei al lui Manfred. De ce ar fi făcut-o? Dacă Manfred voia să 
plătească de două ori mai mult decât era nevoie pentru cât vin 
bea, nu era treaba lui. 

Pe măsură ce ceasul de pe perete se apropia ticăind de ora 
zece, Adele începu să se miște cu tot mai mare însufleţire. Se 
învârti în jurul meselor cu un fel de entuziasm, ba chiar schimbă 
câteva glume cu bărbaţii de lângă ușă. Lemerre îi aruncă o 
remarcă, de bună seamă o libidinoșenie, fiindcă Adele îl 
ameninţă în glumă cu degetul ridicat, după care se răsuci pe 
călcâie și se retrase ostentativ spre bar. Manfred n-o mai văzuse 
niciodată purtându-se atât de ușuratic. Și totuși, în momentul în 
care el se trase puţin într-o parte ca s-o lase să treacă spre 


VP -7 


bucătărie, fata lăsă ochii în pământ. Dispăru în spate și își făcu 
din nou apariţia după câteva minute. Era îmbrăcată cu aceeași 
fustă, dar de data aceasta purta niște ciorapi lungi, negri și o 
pereche de pantofi cu tocuri înalte, iar peste bluza neagră, 
strâmtă pe care și-o pusese își trăsese o geacă de blugi. Işi 
dăduse și cu rimel și se rujase. Fata îi ură lui Pasteur o noapte 
bună. El aruncă o privire către ceasul de pe perete, dădu din cap 
și bombăni ursuz un salut. Adele nu dădu niciun semn că ar fi 
conștientă de efectul transformării ei asupra clienţilor obișnuiți 
ai restaurantului și ieși pur și simplu din local fără să se uite nici 
în stânga, nici în dreapta. 

Manfred își bău restul de vin din pahar și puse banii pe tăvița 
de cositor pe care, cu câteva clipe înainte, Pasteur îi plasase 
nota de plată. Manfred avea grijă să aibă întotdeauna în 
buzunar suma exactă. Dacă plătea cu o bancnotă mai mare, 
atunci trebuia să aștepte până se scotocea Pasteur prin portofel 
după rest și era nevoit să-i lase, cât se poate de ostentativ, și 
bacșiș. 

Manfred își îmbrăcă trenciul, care până atunci stătuse agăţat 
într-un cuier-pom lângă ușa de la toaletă, și, salutând scurt din 
cap în direcţia lui Lemerre și a amicilor lui, ieși și el din 
restaurant. Era începutul lunii septembrie și în aer începea să se 
simtă răcoarea toamnei. Străzile din Saint-Louis erau pustii. 
Dând colțul ca s-o apuce pe Rue de Mulhouse, o zări pe Adèle la 
vreo sută de metri în faţa lui. Fata pășea încet, iar Manfred se 
pomeni grăbind pasul ca s-o ajungă din urmă. Tocurile pantofilor 
fetei țţăcăneau pe asfalt. Manfred încetini pasul; dacă trecea pe 
lângă ea, ar fi fost nevoit să îngaime un salut și s-ar fi putut trezi 
antrenat în cine știe ce conversaţie inevitabil jenantă. Poate că 
lui Adele i-ar fi trecut prin cap că o urmărise. Sau poate că 
atitudinea ei ușuratică din restaurant i-a fost adresată lui și o 
luase în direcţia aia tocmai ca să provoace o întâlnire cu el. 

Oricât ar fi încetinit Manfred pasul, distanţa dintre el și fată 
continua să se micșoreze. Și cu cât se apropia mai mult de ea, 
cu atât avea impresia că Adele mergea și mai încet. La un 
moment dat fata se opri și, ţinându-se de un felinar, își strânse 
puţin bareta pantofului peste gleznă. Manfred ajunsese la mai 
puţin de douazeci de metri de ea. Oprindu-se și el, se aplecă și 
se prefăcu că-și leagă șiretul. Se aplecă peste genunchi, 
lăsându-și capul în jos, sperând că Adele n-o să-l zărească. 


VP-8 


Stând așa, ascultă ţăcănitul tocurilor ei pe asfalt stingându-se în 
depărtare. Când ridică privirea, fata nu se mai zărea. Probabil 
cotise pe o străduţă sau intrase în vreo clădire. 

Manfred porni mai departe cu pas vioi. Dar nu trecu mult timp 
și, apropiindu-se de părculețul din fața templului protestant, o 
văzu pe Adele stând lângă zidul jos care separa părculeţul de 
trotuar. Fata trăgea dintr-o ţigară și dădea impresia că așteaptă 
pe cineva. Pe când o zări Manfred, era prea târziu ca să mai 
evite întâlnirea cu ea. Se gândi să treacă pe celălalt trotuar, caz 
în care un mic semn din mână ar fi fost suficient pe post de 
salut în timp ce trecea pe lângă ea, dar Adele deja îl văzuse și 
se uita la el cum se apropie. Nu era beat, dar, simțind privirea 
atentă a fetei aţintită asupra lui, începu brusc să se simtă cam 
nesigur pe picioare. Îi trecu prin minte că poate pe el îl aștepta, 
dar își alungă imediat din minte gândul acesta. 

— Bună seara, Adele! spuse el când ajunse la câţiva metri de 
ea. 

Se opri, dar nu fiindcă așa își pusese în minte să facă, ci 
pentru că ar fi fost destul de necioplit din partea lui să treacă 
pur și simplu mai departe, ca și când Adele ar fi fost o chelneriță 
oarecare care nu merită două vorbe de salut. 

— Bună seara, Manfred, răspunse ea. 

Până în clipa aceea Manfred nici măcar nu avusese idee că 
știa cum îl cheamă. Faptul că fata îi spusese Manfred sugera o 
oarecare familiaritate între ei. În restaurant Adèle nu i se 
adresase niciodată altfel decât cu „Monsieur Baumann”. Și oare 
detectase într-adevăr în vocea ei o inflexiune frivolă? 

— E răcoare, spuse Manfred pentru că nu-i trecu prin minte 
nimic altceva. 

— Da, răspunse Adele și cu mâna liberă își strânse jacheta la 
piept, fie pentru a întări ceea ce spusese Manfred, fie pentru a-și 
ascunde decolteul. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Firește, întotdeauna e mai răcoare noaptea dacă e senin, 
continuă Manfred. Norii funcţionează ca un fel de izolator. Tin 
căldura aproape de pământ, exact ca pătura pe pat. 

Adele îi aruncă o privire scurtă și dădu ușor din cap, apoi 
scoase un rotocol de fum. Lui Manfred îi păru rău că pomenise 
despre pat. Simţi că i se suie sângele în obraji. 


VP-9 


— Aștepţi pe cineva? o întrebă atunci când deveni limpede că 
fata nu avea de gând să mai spună nimic. 

Nu era treaba lui ce făcea ea, dar, tot așa, nu-i trecu nimic 
altceva prin minte. Și dacă ea răspundea că nu, nu aștepta pe 
nimeni? Atunci ce trebuia el să facă? S-o invite acasă, în 
apartamentul lui, sau la vreunul dintre barurile din oraș care 
erau deschise până târziu și despre care nu știa absolut nimic? 

Spre ușurarea lui Manfred, fata nu mai apucă să răspundă 
fiindcă în clipa aceea apăru un tânăr pe un scuter care opri în 
dreptul lor. Il salută pe Manfred printr-o scurtă înclinare a 
capului. Manfred îi răspunse la fel, apoi îi ură lui Adele noapte 
bună. 

— Noapte bună, Monsieur! răspunse fata. 

Luând-o din loc, Manfred aruncă o privire scurtă peste umăr 
tocmai în momentul în care Adele își arunca un picior peste șaua 
scuterului. Manfred își închipui că tânărul o întreabă despre el, 
cine este. Un tip de la restaurant, ar fi sunat răspunsul ei. 

Manfred locuia la vreo zece minute de mers pe jos, într-un 
apartament de la ultimul etaj al unui bloc construit în anii '60, 
un bloc mai retras de pe Rue de Mulhouse. Apartamentul lui era 
alcătuit dintr-o bucătărioară, un dormitor, o cameră de zi pe 
care Manfred o folosea foarte rar și o baie mică cu duș. 
Bucătăria dădea spre un părculeț plin de verdeață, străjuit de 
alte blocuri la fel ca al lui. În parc erau bănci pentru locatari și 
un loc de joacă pentru copii. La bucătărie avea un balcon mic 
care la apus era luminat de ultimele raze ale soarelui, dar 
Manfred rareori ședea pe balcon, de teamă ca nu cumva ceilalți 
locatari să aibă impresia că are cine știe ce curiozitate bolnavă 
faţă de locul de joacă din parc. De multe ori oamenilor li se par 
dubioși bărbaţii neînsuraţi trecuţi de treizeci de ani, mai ales 
dacă sunt unii discreți care își văd de treburile lor. Manfred își 
ținea apartamentul în perfectă ordine și curăţenie. 

Odată ajuns acasă, Manfred își mai turnă un pahar din sticla 
de pe bufetul din bucătărie și îl dădu pe gât. Apoi își mai turnă 
încă unul, pe care îl luă cu el în dormitor. Luă cartea de pe 
noptieră, dar nu o deschise. Întâlnirea cu Adèle îl tulburase, ba 
s-ar putea zice chiar că îl stârnise. Nu din pricină că ea Îi 
spusese pe numele mic, ci mai degrabă din pricina faptului că 
atunci când sosise prietenul ei, brusc fata trecuse din nou la 
„Monsieur”, de parcă s-ar fi temut să nu dea impresia că între ei 


VP - 10 


doi ar fi ceva. Manfred nu se gândise niciodată că ar exista ceva 
între ei, dar fata ar fi putut foarte bine să-i spună doar noapte 
bună, fără să i se adreseze nicicum. Și totuși, ea ascunsese 
intenţionat de iubitul ei acel moment de mică intimitate pe care 
îl trăiseră ei doi împreună. 

Manfred refăcu în minte silueta lui Adele ţăcănind pe tocuri în 
fața lui și apoi strângându-și bareta pantofului peste gleznă. Se 
masturbă cu mai multă vigoare decât de obicei și adormi fără 
să-și mai șteargă secrețiile. 


VP -11 


Doi 


Saine-Louis este un orășel cu vreo douăzeci de mii de 
locuitori, cuibărit chiar în coasta Alsaciei și despărțit de 
Germania și Elveţia doar de cursul Rinului. Este un loc uitat de 
lume și, în afară de câteva case pitorești cu bârne aparente din 
lemn de stejar specifice acestei regiuni, nu prea are prin ce să 
atragă vizitatori. Ca multe dintre orășelele de graniţă, este o 
localitate de tranzit. Oamenii doar trec pe aici, în drumul lor spre 
alte locuri, iar orașul este atât de lipsit de puncte de interes, 
încât ai putea zice că până și locuitorii lui s-au resemnat cu 
situaţia aceasta. După ce cresc, tinerii mai răsăriţi din Saint- 
Louis pleacă la facultate și cei mai mulţi nu se mai întorc 
niciodată. 

Centrul orașului, în măsura în care se poate spune că Saint- 
Louis ar avea un centru, este un amalgam de clădiri complet 
neatrăgătoare ca înfățișare, construite în perioada postbelică, 
printre care au mai supravieţuit trecerii timpului și planurilor de 
urbanism și câteva case tradiţionale. Firmele de deasupra 
magazinelor sunt șterse, iar vitrinele nu te ispitesc cu nimic, de 
parcă patronii lor ar fi și renunţat la ideea de a mai încerca să 
atragă trecătorii. Cuvântul care le răsare în minte cel mai 
adesea celor aflaţi în tranzit prin oraș, asta în cazul în care bagă 
de seamă că trec prin el, este „anost”. Saint-Louis este pur și 
simplu anost. 

Și totuși, orașul există de trei sute de ani. Locuitorii lui nu sunt 
cei mai educați și mai înstăriți francezi, dar dau dovadă de o 
preocupare mai pronunţată faţă de drepturile politice decât 
majoritatea compatrioţilor lor. Și totuși, chiar și membrii acestui 
trib de mediocri tot mai au nevoie din când în când de o pereche 
nouă de încălțări ori de câte un rând de haine, tot mai au nevoie 
de cineva care să-i tundă, care să le repare dinţii sau să le 
trateze beteșugurile. Și ei trebuie să retragă și să împrumute 
bani de undeva. Au și ei nevoie de locuri unde să poată să 
mănânce, să bea, să bârfească sau pur și simplu să piardă 
vremea ca să nu ajungă prea devreme acasă. Trebuie și ei să-și 
curețe străzile, să-și colecteze gunoiul, să respecte legea și să 


VP - 12 


menţină ordinea. Pentru casele lor au nevoie și ei de instalatori, 
electricieni, tâmplari și decoratori. Și copiii lor trebuie educați, și 
bătrânii lor trebuie îngrijiţi, și morţii lor trebuie îngropați. 

Pe scurt, locuitorii din Saint-Louis sunt exact la fel ca oamenii 
din alte locuri, din orașe la fel de lipsite de strălucire ca acesta 
sau, dimpotrivă, mult mai eclatante. Și la fel ca locuitorii altor 
orașe, orășenii din Saint-Louis nutresc un fel de mândrie șovină 
în legătură cu orașul lor, deși sunt perfect conștienți de 
mediocritatea lui. Unii visează să scape de aici sau trăiesc cu 
regretul că nu au plecat atunci când li s-a ivit ocazia. Cei mai 
mulți însă își văd de treburile lor fără să se gândească prea 
mult, sau chiar fără să se gândească deloc la mediul în care 
trăiesc. 

Manfred Baumann se născuse de cealaltă parte a graniţei, în 
Elveţia, dintr-un tată elvețian și o mamă franţuzoaică. Gottwald 
Baumann era de loc din Basel și lucra la o fabrică de bere. Era 
un bărbat scund, nemaipomenit de oacheș, cu ochi scânteietori. 
Mama lui Manfred, Anais Paliard, era o fată veselă, însă, spre 
nenorocul ei, tare bolnăvicioasă. Provenea dintr-o familie 
înstărită de avocați din Saint-Louis. Manfred își petrecuse primii 
șase ani din viață în Basel. Nu-și amintea prea multe din acești 
ani, însă germana elveţiană rămăsese adevărata lui limbă 
maternă. Nu mai vorbise de mic copil germana, dar ori de câte 
ori o auzea vorbită, se simţea transportat pe dată înapoi în acei 
ani ceţoși ai copilăriei. Manfred avea doar două amintiri cu tatăl 
său din acea perioadă a vieţii. Prima era mirosul respingător pe 
care îl împrăștia atunci când se întorcea seara de la vreun bar și 
barba lui nerasă, cu care îl înțepa pe micul Manfred atunci când 
se apleca să-l sărute de noapte bună. 

A doua era cea mai dragă amintire pe care o avea despre 
tatăl lui. Cu un prilej pe care nu și-l mai amintea (poate că era 
de ziua lui), Gottwald îl dusese pe Manfred în vizită la fabrica de 
bere unde lucra. Manfred își amintea și acum aroma ameţitoare 
a drojdiei și duruitul butoaielor goale rostogolite pe piatra 
cubică. Toţi ceilalţi muncitori din fabrică erau, cel puţin în 
amintirea lui Manfred, niște bărbaţi scunzi, bruneţi, cu pieptul 
bombat, întocmai ca tatăl lui, umblau cu picioarele depărtate, 
iar braţele li se bălăbăneau departe de trup. In timp ce Gottwald 
îl conducea pe Manfred prin curtea fabricii, bărbaţii îl zăriră pe 
colegul lor și îl strigară „Gruezi Gott”. 


VP - 13 


— Ştii ce înseamnă asta? întrebase Gottwald. Înseamnă „Micul 
Dumnezeu”. Nu e rău, aí? Micul Dumnezeu. 

Manfred strânse și mai tare mâna tatălui său și se gândi cu 
drag la ziua în care avea să înceapă și el să lucreze la fabrica de 
bere. 

Când Manfred avea șase ani, se scoase la vânzare Restaurant 
de la Cloche, iar tatăl lui Anais îl cumpără pentru fiica lui și 
pentru soţul ei. Faptul că localul se afla în centrul orașului le 
garanta o clientelă statornică, alcătuită din patronii magazinelor 
și funcţionarii care lucrau prin birourile din apropiere, așa încât, 
cu toate că masa se servea și seara, cea mai mare parte din 
venitul localului se obținea în timpul zilei. Domnul Paliard se 
gândise probabil că aceasta va fi o afacere sigură pentru 
ginerele său, dar când cumpărase localul, nu luase în calcul 
manierele de muncitor în fabrică ale ginerelui său și faptul că 
acesta nu stăpânea mai deloc limba franceză. Gottwald reuși să- 
i pună pe fugă pe clienţii fideli ai localului cu ursuzenia lui. Pur și 
simplu nu știa să se poarte și nu avea nici autoritatea unui 
patron de succes. Pe măsură ce afacerea cu restaurantul 
începea să se ducă tot mai mult de râpă, Gottwald își petrecea 
tot mai mult serile de cealaltă parte a barului, tunând și 
fulgerând împotriva aroganţilor de franţuzi, care parcă-și 
mutaseră toţi afacerile din zonă. 

După moartea tatălui lui Manfred, localul fu vândut din nou, 
dar Manfred și mama lui continuară să locuiască în 
apartamentul de deasupra restaurantului până când sănătatea 
precară a femeii îi sili să se mute înapoi în casa părinţilor ei, 
situată mai la nord, la periferia orașului. Lui Manfred îi era dor 
de locuinţa de deasupra localului, mai ales de mirosul de 
mâncare gătită și de zgomotul discuţiilor în contradictoriu care 
pătrundea prin fereastra deschisă în timp ce el și mama lui își 
luau cina. Barul acela era inima orașului. ln casa familiei 
materne, Manfred se simţea izolat. Pentru bunici, prezenţa lui 
nu era tocmai un prilej de mândrie, ci le amintea mai degrabă 
de decăderea fiicei lor. Manfred moștenise comportamentul 
lipsit de eleganţă al tatălui lui și constituţia fragilă a mamei lui, 
ambele trăsături împiedicându-l să se împrietenească ușor cu 
ceilalți băieţi. Pe vremea când locuiau deasupra restaurantului, 
atunci când se întorcea acasă de la școală, bărbaţi în toată firea 
îl salutau cu veselie de parcă ar fi fost unul de-al lor. La sfârșitul 


VP - 14 


săptămânii de obicei făcea diferite comisioane pentru clienții 
obișnuiți și mai câștiga și câteva centime pentru osteneală. 
Seara şedea la fereastra de deasupra barului și, ascultând 
conversațiile care răzbăteau de dedesubt, când mai aprinse, 
când mai potolite, în sinea lui mai intervenea și el, aruncând 
câte o replică inteligentă. În casa familiei Paliard nu mai avea ce 
voci să asculte, așa că stătea în camera lui, ascultând doar 
ticăitul ceasului cu pendulă de pe palier. 

La școală toată lumea îl știa pe Manfred drept „Elveţianul”, iar 
porecla nu se mai dezlipise de el. N-o putea suferi. Și Lemerre 
tot așa îi spunea când îl invita la partida de joi. 

— Vii să joci și tu cu noi, Elveţianule? îi striga el din celălalt 
capăt al barului. 

Manfred și-ar fi dorit ca mama lui să-și ia din nou numele de 
fată, dar ea rămase devotată memoriei soțului ei, în ciuda 
păcatelor lui. După ce Manfred și mama lui fură nevoiţi să plece 
de la restaurant, Anais îl chema deseori la căpătâiul ei. Lui 
Manfred îi displăcea profund mirosul care plutea în camera 
mamei lui. Era un miros de spital. Masa ei de toaletă era 
burdușită cu sticluțe maro pline cu pastile. Către sfârșit, doctorul 
venea să o vadă aproape în fiecare zi, un lucru pe care și-l 
permiteau doar familii ca alde Paliard. Când intra Manfred în 
odaia ei, Anais surâdea sfârșită și întindea braţul spre el. De 
multe ori nu avea putere nici să-și ridice umerii de pe perna pe 
care se odihnea. Manfred se așeza pe marginea patului și își 
ținea mama de mână. 

Pe noptieră Anais ţinea o fotografie înfăţișându-l pe Gottwald. 
În fotografie el stătea în picioare lângă o mașină parcată într-un 
refugiu de pe marginea unui drum șerpuit, pe undeva prin 
munţii Elveţiei. Mașina era un Mercedes pe care tatăl lui Anais li- 
| împrumutase pentru luna de miere. Gottwald era numai în 
cămașă, cu mâinile în șold, cu pieptul lui bombat, cu părul lui 
negru și des pieptănat lins pe spate după moda vremii, ca o 
întruchipare a virilităţii însăși. 

Lui Anais îi plăcea să-i povestească lui Manfred despre cum se 
cunoscuseră ea și tatăl lui. Gottwald trecuse granița pentru 
festivitățile prilejuite de Ziua Bastiliei. În piaţa din apropierea 
Restaurantului de la Cloche avea loc o petrecere populară. Era o 
zi neobișnuit de caldă, chiar și pentru luna iulie. Anais avea 
șaptesprezece ani. Se învârtea împreună cu o prietenă printre 


VP -15 


tarabele din piață, gustând din ce se vindea pe-acolo. Băuseră 
fiecare câte două sau trei pahare de cidru de mere, care li se 
suise direct la cap. Cea care pusese prima ochii pe Gottwald fu 
prietena lui Anais, Elizabeth. Gottwald stătea în faţa unei tarabe 
și bea un pahar de bere uitându-se lung după fetele care 
treceau pe lângă el, cântărindu-le din priviri. Elizabeth insistă să 
se apropie de el și să-l abordeze. Anais șovăi, fiindcă ea habar 
nu avea cum să se poarte cu bărbaţii, dar Elizabeth deja o luase 
din loc, îndreptându-se spre locul în care se afla Gottwald. Așa 
că Anais se apropie și ea timidă de prietena ei, care le făcu 
cunoștință. Gottwald le sărută mâinile și spuse: 

— Enchantă, Mademoiselles! 

Vorbea cu un accent foarte puternic, iar fetele se puseră pe 
chicotit. În scurt timp se plimbau tustrei prin mulţimea de 
oameni. Elizabeth îi povestea foarte veselă lui Gottwald despre 
ea. Era o fată care producea o impresie puternică, fiindcă era 
încrezătoare în sine. Anais bănuia că Elizabeth avusese deja de- 
a face cu câţiva bărbaţi. Anais îl studie cu atenţie pe Gottwald. 
Nu era genul care ar fi trecut în mod obișnuit drept un tip arătos 
(era prea scund ca să fie considerat arătos), dar ceva din felul 
lui de-a se purta și din scânteierea ochilor lui negri o fascină de- 
a dreptul. Era limpede că bărbatul nu pricepea nici jumătate din 
ce îi tot înșira Elizabeth, dar o privea cu ardoare și nu-și lua ochii 
de la ea nicio clipă. Anais își dorea ca prietena ei să termine 
odată cu pălăvrăgeala, pentru ca Gottwald să-și întoarcă 
privirea și spre ea. 

La un moment dat se opriră în faţa unei tarabe, iar Gottwald 
le mai cumpără câte un pahar de cidru. Pe urmă Elizabeth se 
scuză, spunând că va lipsi o clipă. De cum dispăru Elizabeth, 
Gottwald o privi pe Anais drept în ochi și îi spuse: 

— Bine c-a plecat! Pălăvrăgește prea mult. Dar pe tine mi-ar 
plăcea să te mai văd. 

Anais simţi în gâtlej cum inima începe să-i bată mai iute. O luă 
cu amețeală la gândul că acest străin brunet o prefera pe ea și 
nu pe prietena ei, care era mai frumoasă, mai șarmantă. Până 
să-și dea bine seama ce i se întâmplă, deja acceptase să-l 
întâlnească pe Gottwald a doua zi. Niciunul dintre ei nu-i suflă o 
vorbă lui Elizabeth despre asta după ce fata se întoarse. 

În ziua următoare Gottwald și Anais făcură împreună o 
plimbare prin pădure. Pe sub coroanele copacilor era răcoare. 


VP - 16 


Cei doi nu vorbiră prea mult. Anais habar n-avea ce i-ar putea 
ea spune unui bărbat, dar până la căderea serii Gottwald o 
sărută. Lipită cu spinarea de un copac, Anais se simţi cu totul 
copleșită de greutatea și de mirosul puternic al trupului 
bărbatului. Fu cât pe ce să leșine de emotie, așa îi spuse ea lui 
Manfred. Relaţia dintre ea și Gottwald continuă să se desfășoare 
în secret, fiindcă el nu era genul de bărbat pe care ar fi îndrăznit 
Anais să i-l prezinte tatălui ei. Asta până când le fu cu neputinţă 
să se mai ascundă. Atunci Gottwald o ceru de nevastă. 

Anais muri pe când Manfred împlinea cincisprezece ani. 
Femeia nu mai ieșise din casă deloc de doi ani de zile și slăbise 
atât de tare, încât tot trupul i se sfrijise, de parcă ar fi fost o 
femeie bătrână. Într-o seară, după înmormântare, bunicul veni 
să vorbească cu Manfred. li spuse că de la o anumită vârstă 
încolo orice bărbat trebuie să înveţe să se descurce în lume de 
unul singur. Doi ani mai târziu, după ce Manfred pică la 
baccalauréat, bunicul îl convocă în camera lui de lucru. Aceasta 
era o încăpere de la etajul întâi al casei în care Manfred nu avea 
de regulă voie să intre. Pereţii erau ticsiţi din podea până-n 
tavan cu tratate de drept, iar în mijlocul încăperii trona un birou 
mare, foarte vechi. Exista acolo și un șemineu, dar domnul 
Paliard nu era de acord ca încăperile din casă să fie încălzite, 
considerând acest lucru o inutilitate, așa încât, ca să dea 
exemplu celorlalți membri ai familiei, refuza chiar și în miezul 
iernii să aprindă focul în camera de lucru, preferând să stea 
printre hârtiile lui în aerul îmbâăcsit de respiraţia îngheţată și de 
fumul de pipă, încotoșmănat cu fular și căciulă. Manfred era 
convocat în camera aceea numai atunci când erau de discutat 
chestiuni de maximă importanţă. 

Intră așadar în biroul bunicului, unde se opri în mijlocul 
încăperii și așteptă în picioare vreo cinci minute până când 
bătrânul termină de studiat un document. Pe Manfred nu-l 
deranja să aștepte. Nu-i păsa deloc cum se purta bunicul lui cu 
el. Într-un târziu, domnul Paliard își dădu jos ochelarii de citit și îi 
făcu semn cu mâna lui Manfred să ia loc. Bunicul avea un chip 
prelung, colțuros, ochi înguști, de un albastru-deschis și o frunte 
înaltă. Era aproape cu desăvârșire pleșuv și purta o barbă 
căruntă, sârmoasă. Manfred nu-și putea aminti nicio împrejurare 
în care să-l fi văzut zâmbind. 


VP - 17 


— Am vorbit cu un asociat de-al meu, Monsieur Jeantet, 
începu el fără niciun preambul. Jeantet este directorul sucursalei 
Societe Generale de pe Rue de Mulhouse. A fost de acord să te 
angajeze, ceea ce, în situaţia dată, este un gest care dovedește 
multă mărinimie din partea lui. Vei începe lucrul de luni, iar 
peste două săptămâni vei primi primul salariu. Îți sugerez să 
începi de îndată să-ţi cauţi și un apartament. Am să-ţi împrumut 
eu banii pentru chiria pe prima lună și pentru garanţie. 

La sfârșitul micului său discurs, domnul Paliard făcu un lucru 
pe care nu-l mai făcuse niciodată până atunci. Se ridică în 
picioare și turnă în două pahare mititele niște sherry dintr-o 
carafă de pe o tavă din argint așezată în adâncitura ferestrei. 
Până atunci Manfred nu observase carafa aceea acolo și se 
întrebă dacă bunicul lui o adusese acolo special pentru acel 
prilej. De altfel, nu doar că bunicul lui nu-l mai servise vreodată 
cu vreun pahar de ceva, dar Manfred nici măcar nu-l mai văzuse 
turnându-și singur băutura în pahar. În mod normal, pentru 
astfel de lucruri bătrânul chema servitoarea. De data aceasta 
însă, domnul Paliard nu doar că turnă singur sherry-ul în pahare, 
dar îi și puse lui Manfred paharul în mână, după care se așeză 
înapoi la birou. Cei doi bărbaţi (căci acest gest al bătrânului era 
cu siguranţă menit să marcheze trecerea lui Manfred la statutul 
de bărbat) își băură sherry-ul pe îndelete. După zece minute, 
domnul Paliard se ridică în picioare oarecum încurcat, indicând 
astfel că întrevederea lor se încheiase. 

A doua zi, bunica îl duse pe Manfred la Mulhouse ca să-i 
comande un costum. În timp ce croitorul se tot învârtea în jurul 
lui cu centimetrul de croitorie în mână, Madame Paliard stărui, 
lucru cu totul jenant pentru Manfred, ca omul să-i facă ceva mai 
mare costumul, fiindcă se putea ca băiatul să mai crească. Cu 
toate acestea, lui Manfred îi făcu plăcere vizita la croitor. Un 
costum îţi dă o prestanță. Cel care îl privea din oglindă nu mai 
era băiatul stângaci care fusese Manfred pe vremea liceului. 
leșind de la croitor, Manfred și bunica lui luară prânzul într-un 
bistrou elegant. La masă, Madame Paliard sporovăi veselă tot 
timpul despre ce oportunitate minunată era noul loc de muncă 
al lui 

Manfred. Manfred știa că în realitate bunica lui era 
dezamăgită de el, dar nu o contrazise în niciun fel. Băură și o 
sticlă de vin împreună, lucru care nu s-ar fi petrecut în niciun 


VP-18 


caz dacă ar fi fost prezent și bunicul. La sfârșitul mesei, Madame 
Paliard izbucni în lacrimi și-i spuse lui Manfred să ţină minte 
totuși că poate să vină la masă la ei oricând dorește și că odaia 
lui îi va sta mereu la dispoziţie. Manfred ţinea la bunica lui și îi fu 
milă că o lăsa singură cu bunicul. li mulțumi și-i promise să o 
viziteze cât mai des. 

Luni dimineață când ajunse la bancă, Monsieur Jeantet îl 
conduse direct în biroul lui. Monsieur Jeantet era un bărbat 
rubicond, cu o faţă roșie și cu perciuni mari. Purta un costum 
demodat de tweed, pe dedesubtul căruia se vedea un pulover 
verde, mâncat de molii. Monsieur Jeantet era un tip bonom, 
binevoitor. Își saluta întotdeauna clienţii strângându-le mâna cu 
putere și bătându-i pe umăr și îi copleșea cu o atenţie 
exagerată, de parcă fiecare dintre ei ar fi fost un prieten pe care 
nu-l mai văzuse de multă vreme. Avea obiceiul să le dea câte o 
palmă peste fund angajatelor și îi plăcea să facă tot felul de 
aluzii cam deplasate despre cum arătau sau cum își petrecuseră 
ultimul weekend. Făcea însă la fel cu toate, indiferent de vârstă 
sau de cum arătau, fără îndoială străduindu-se să nu cumva să o 
jignească pe vreuna dintre ele lăsând-o pe dinafară. La început, 
Manfred se minună de bunăvoința cu care noile lui colege 
tolerau acest comportament, dar nu dură mult până își dădu 
seama că și ele îl făceau pe șeful lor pe la spate în fel și chip, 
inventându-i porecle deloc măgulitoare. Era greu de crezut că 
bunicul lui Manfred l-ar fi putut considera pe insul acesta 
„asociatul” lui. 

Jeantet îl ghidă pe Manfred până în biroul lui ţinându-l de cot; 
odată ajunși, îl conduse spre cele două fotolii din piele. Intre 
timp turuia întruna cât de încântat era să aibă printre angajaţii 
lui un tânăr atât de strălucit. 

— la loc, băiete, ia loc, îl îndemnă el pe Manfred. Da’ ce 
costum frumos ai! Un pic cam lărguț, aș zice eu, dar mai nou 
așa purtaţi voi, tineretul. Eu unu-s mai de modă veche, cel puţin 
așa spune nevastă-mea. Da' eu zic că ce-i de calitate nu se 
demodează niciodată, nu? Tu ce crezi? Ha, ha! 

— Categoric, spuse Manfred. 

— Ei, da' cu ocazia asta trebuie să bem și noi ceva, nu crezi? 

Și, în ciuda faptului că nu se făcuse încă nici ora nouă, 
directorul băncii întinse mâna după carafa care trona pe masă, 
între ei, și turnă din ea două pahare zdravene, apoi toastă 


VP -19 


pentru o relaţie îndelungată și fructuoasă. Manfred își sorbi 
băutura cu sentimentul că tocmai este iniţiat într-o societate 
arhaică a băutorilor de sherry. 

— Este important să-ţi consolidezi relaţiile cu ceilalţi, continuă 
Jeantet. Este un lucru pe care ai să-l înveţi și tu. Am să te învăţ 
eu o mulţime de lucruri. Conducerea unei bănci nu are nimic de- 
a face cu banii. Nicidecum! Are de-a face cu oamenii. 

Aici făcu o scurtă pauză, aruncând spre Manfred o privire 
plină de înţelesuri, ca pentru a sublinia ceea ce voia să spună. 

Apoi dintr-odată, ca și când chipul i-ar fi fost străbătut de un 
nor, Jeantet își puse jos paharul, se lăsă pe spate, rezemându-se 
de spătarul fotoliului, și-și încleșta mâinile peste pântece. 
Manfred puse și el paharul pe masă. 

— Ascultă, spuse Jeantet pe un ton complet diferit, mult mai 
sumbru. Bunicul tău, un bărbat de toată isprava, mi-a spus că 
nu ţi-ai luat bacca/aurâat-ul. Asta nu-i un lucru de laudă și în 
mod normal nici prin gând nu mi-ar trece să accept printre 
oamenii mei o persoană despre care nu sunt convins că este 
bine dotată la capitolul inteligenţă (aici își lovi ușor fruntea cu 
degetul). insă bunicul tău m-a asigurat că ești un tânăr 
inteligent și sunt gata să-i acord tot creditul. Sunt convins că mă 
vei răsplăti pentru încrederea pe care ţi-o arăt. 

Directorul dădu din cap cu gravitate, după care, ca pentru a 
arăta că terminase ce avea de spus, își luă din nou paharul în 
mână. 

— Diplomele sunt ele foarte bune, dar ceea ce contează în 
viaţă este sârguința omului și să fie atent la ce fac cei din jur. Eu 
însumi sunt un foarte avid observator al animalului numit om. N- 
am să te mint: mare noroc ai avut cu mine. Priveşte cu atenţie, 
învaţă, și ai să ajungi departe. 

Se aplecă peste masă și-i făcu semn lui Manfred să se apropie 
și el. Apoi continuă, șoptind foarte sonor: 

— Intre noi fie vorba, gândul meu este ca în câţiva ani să mă 
pensionez. Toate acriturile alea bătrâne de le-ai văzut pe-aici (și 
făcu un semn cu degetul mare către ușă) nu au toate la un loc 
nici doi neuroni întregi. Nu știu să facă decât câte un singur 
lucru. Tot ce le interesează este bârfa și fluturașul cu salariul de 
la sfârșitul lunii. Dar un tânăr inteligent, îmbrăcat într-un costum 
elegant, cum ești tu, dacă vei ști să-ţi fructifici calităţile, în 


VP - 20 


numai câţiva ani ai putea ajunge în locul meu. Ei, ce părere ai 
despre asta, băiete? 

Manfred își înfrână dorinţa de a-i răspunde că mai degrabă s- 
ar arunca în Rin decât să petreacă fie și un minut mai mult 
decât este absolut necesar lucrând în sucursala Société 
Generale din Saint-Louis. 

— Vă sunt foarte recunoscător pentru această oportunitate, 
răspunse. 

In aceeași zi, Manfred se interesă de apartamentul de 
deasupra Restaurantului de la Cloche, dar acesta era ocupat de 
noul patron al localului și de soția acestuia. Apoi, ca o soluţie 
temporară, închine apartamentul din Rue de Mulhouse. 


VP -21 


Trei 


Joia era zi de piaţă. La douăsprezece și jumătate, Restaurant 
de la Cloche era ticsit de lume. Manfred îi cunoștea pe aproape 
toți clienţii și se salută cu cei care îl observară, înclinând ușor 
din cap sau murmurând foarte încet un „bună ziua”. La atâta se 
limita interacţiunea lui cu ceilalţi clienţi fideli ai localului. Între 
cei care luau în fiecare zi masa de prânz la Restaurant de la 
Cloche, la fel ca între navetiștii dintr-un tren, exista un fel de 
acord tacit în privinţa limitelor comunicării dintre ei. Manfred se 
așeză la masa din colț pe care Marie o rezerva pentru el. Meniul 
se repeta în fiecare săptămână și cuprindea două apetitive la 
alegere, două feluri principale și un preparat special, urmate de 
desert sau cafea. Meniurile zilnice nu fuseseră schimbate de 
aproape douăzeci de ani. Joia felul special era pot-au-feu. Cam o 
dată pe lună Manfred glumea cu Pasteur pe tema schimbării 
meniului. 

— Vedeţi cumva pe-aici o condică de sugestii? răspundea 
invariabil patronul localului. 

Adele apăru la masa lui Manfred ca să-i ia comanda. La 
vederea ei, el se simţi, în mod inexplicabil, foarte emoţionat. 

— Bună, Adele, îi spuse. 

Avusese de gând să schimbe o privire cu ea; ar fi vrut ca fata 
să-i facă un semn cum că-și amintește ceea ce se întâmplase 
între ei cu o seară în urmă. 

— Monsieur, replică Adele pe un ton neutru. 

Fără măcar să-și ridice ochii din carnețelul ei, până să apuce 
el să spună ceva, fata repetă felurile pe care le comanda 
Manfred de obicei joia (supă de ceapa, pot-au-feu, creme 
brulâe). Manfred fu tentat să-și schimbe brusc comanda, doar 
pentru a-i atrage atenţia, dar când Adele se îndepărtă de masa 
lui cu o figură care trăda un plictis nemaipomenit, se bucură că 
nu făcuse asta. Probabil că dacă ar fi făcut mișcarea asta, 
Pasteur ar fi venit la masa lui și l-ar fi întrebat din ce motiv și-a 
schimbat comanda. Manfred se și închipui atunci răstindu-se la 
el „Așa am avut eu chef, să schimb ceva!”, răsturnând masa și 


VP - 22 


năpustindu-se afară din restaurant ca o furtună, trântind în 
trecere paharele de vin de pe celelalte mese. 

Deschise ziarul L'A/sace la pagina financiară și cercetă fără 
chef coloanele cu preţurile acțiunilor. Adele reveni la masa lui, 
aducându-i supa. Continua să nu trădeze niciun semn că ar 
exista vreo intimitate între ei doi. Poate că atunci când avea să-i 
aducă felul principal, Manfred ar trebui s-o întrebe ca într-o 
doară dacă s-a distrat bine în ajun. Putea chiar s-o întrebe cine 
era tânărul acela. Ce rău să fie în asta? In definitiv, îi văzuse 
împreună. Nu era perfect natural să vorbească despre asta? 
Manfred își terminase deja paharul de vin inclus în meniul 
standard. Supa era apoasă și insuficient condimentată. 

Clienţii tot veneau și plecau. Atunci când era aglomerat, 
Restaurant de la Cloche funcţiona ca o mașinărie bine unsă. 
Marie se oprea de multe ori la mesele clienților obișnuiți și 
schimba câteva vorbe cu ei, dar între timp scana fără încetare 
încăperea, în căutarea vreunei farfurii goale sau a vreunui client 
doritor să achite nota. De la postul lui din spatele barului, 
Pasteur făcea notele de plată prompt și fără prea mare tevatură. 
Mesele erau debarasate și rearanjate cu o eficiență militară. 
Dinspre bucătărie răsunau continuu zăngănituri și comenzile se 
strigau pe măsură ce erau aduse la ușă. Clienţii vorbeau cu voce 
tare și cu gurile pline; știau și ei, ca toată lumea, că trebuiau să 
mănânce cât mai repede. Majoritatea nu beau cafea la prânz. 
Dacă totuși luau cafea, aceasta le era adusă împreună cu 
desertul. Adele îi servea pe toţi clienţii cu același aer posac ca și 
pe Manfred, mișcându-se încet și greoi, ca o vacă în drum spre 
mulgere, dar cumva era mult mai eficientă decât agitata de 
Marie. 

Adele trecu pe lângă masa lui, ţinând în echilibru pe un braţ 
farfuriile culese de pe o altă masă, și-i luă farfuria de supă. Chiar 
nu era momentul ca Manfred să încerce să facă conversaţie. Dar 
când ea dădu să plece, Manfred spuse: 

— Ştii, Adele, dacă nu-i prea mare deranjul, aș vrea să-mi 
schimb comanda. Am să iau choucroute garnie. 

Cu asta categoric avea să-i atragă atenţia fetei. Adele se 
întoarse spre el și spuse: 

— Desigur, Monsieuri 


VP - 23 


Chipul ei însă rămase la fel de inexpresiv. Urmărind-o cu 
privirea până în bucătărie, Manfred nu avu cum să nu-i admire 
nonșalanța. 

— Și, Adele, adăugă el, ridicând puţin glasul ca să se facă 
auzit peste rumoarea din local, aș mai vrea încă un pahar de 
vin. 

Trebuia să recunoască: fata nu trădă nicio urmă de emoție, 
dar în timp ce o privea cum trece printre ușile batante către 
bucătărie, Manfred își închipui agitația care probabil avea să se 
stârnească în momentul în care fata avea să anunţe că Manfred 
Baumann și-a schimbat comanda. Și, în plus, că mai dorea încă 
un pahar de vin! Se lăsă pe spătarul scaunului și se uită la 
ceilalţi obișnuiți ai localului. Niciunul dintre ei nu băgase de 
seamă ce eveniment nemaipomenit se desfășură în local. 

Manfred așteptă ca patronul să vină la masa lui și să-l întrebe 
dacă nu cumva nu-i mai este pe plac pot-au-feu. Dar Pasteur 
nici gând să vină. Stătea la locul lui din spatele barului și turna 
vin în carafe, comportându-se de parcă nu se întâmplase nimic 
neobișnuit. Nu aruncă nici măcar o privire înspre Manfred. 

Adele sosi cu choucroute. 

— Bon appetit, îi spuse ea. 

Carnea de porc era prea grasă și prea fiartă. Varza murată era 
prea acră. Manfred tânji după tocăniţa cu care Marie se 
mândrea teribil. De altfel, din tot meniul săptămânal, pot-au-feu 
era mâncarea preferată a lui Manfred. Dar nu despre asta era 
vorba. Mâncă tot din farfurie. Ar fi făcut o figură foarte ciudată 
dacă, după ce comandase altceva, ar fi dat impresia că nu-i 
place felul pe care l-a ales. Goli și al doilea pahar de vin și se 
lăsă pe spate cu un sentiment de mare satisfacţie. 

Întorcându-se la bancă, Manfred simţi efectul celui de-al 
doilea pahar de vin. Se pomeni picotind cu capul pe birou și o 
sună pe secretară să-i aducă o cafea. Il primi pe un fermier, pe 
nume Distaln, împreună cu care discută despre prelungirea 
perioadei de graţie pentru un credit acordat. Timp de 
cincisprezece minute Manfred îl ascultă pe bătrânul fermier 
numai cu o ureche. Bătrânul tot trăncănea despre presiunea din 
partea supermarketurilor, despre inechităţile reglementărilor 
pieței comune și despre amenințările la adresa stilului de viaţă 
tradiţional al francezilor. Aruncând o privire în diagonală pe 
dosarul lui, Manfred observă că de zece ani ferma lui Distaln era 


VP - 24 


veșnic în pierdere. Îi acordă o perioadă de graţie de trei ani, 
maximum posibil. Distaln nu-și mai încăpea în piele de fericire. 
Preţ de o clipă Manfred se gândi cu groază că bătrânul o să 
înceapă chiar să lăcrimeze de recunoștință, iar în faţa ușii fu 
nevoit să-și smulgă literalmente mâna dintr-a fermierului. 

Lui Manfred îi era o groază teribilă de serile de joi. Ajunse la 
Restaurant de la Cloche la aceeași oră ca de obicei și își ocupă 
locul obișnuit de la bar. Își comandă primul pahar de vin și-l 
dădu iute pe gât. Lemerre și Cloutier erau deja la masa lor; Petit 
întârzia. În oglinda din spatele barului Manfred îl văzu pe 
Lemerre scoțând cărţile de joc și începând să le amestece cu un 
aer absent. Apoi sosi și Petit, care își scoase jacheta și și-o 
atârnă pe spătarul scaunului. Lemerre și Cloutier băuseră deja 
două treimi din prima carafa de vin. Cei trei bărbaţi discutară 
între ei aproape în șoaptă câteva minute, apoi Lemerre 
(întotdeauna Lemerre era cel care făcea asta) strigă spre 
celălalt capăt al sălii: 

— Ei, Elveţianule, vii să fii al patrulea în seara asta? 

Manfred aștepta de fiecare dată să fie chemat în felul acesta. 
N-avea niciun motiv să nu meargă direct la masa lor de cum 
sosea la restaurant, dar cert este că nu făcea asta niciodată. In 
schimb, pătruns până în măduva oaselor de absurditatea 
șaradei pe care o jucau, atunci când îl striga Lemerre, făcea o 
figura mirată, ca și cum i-ar fi ieșit complet din minte că asta era 
seara în care jucau cărți împreună. 

Cu un aer obedient, Manfred își luă paharul, se îndreptă spre 
masă și luă loc. Cei trei prieteni ședeau întotdeauna pe aceleași 
locuri, obligându-l astfel pe Manfred să ocupe locul mortului, 
cum îl numea el în gând. Nu se punea problema cine va face 
pereche cu cine, întrucât orice reorganizare ar fi presupus 
schimbarea locurilor jucătorilor. Astfel că Manfred juca de 
fiecare dată cu Cloutier, iar Lemerre cu Petit. Cloutier era un 
jucător îngrozitor; nu reușea niciodată să „citească” semnalele 
lui Manfred și nu avea strop de îndrăzneală în joc. Lemerre și 
Petit adoptaseră un sistem de trișat foarte transparent, 
scărpinându-și nasul, tușind sau bătând darabana în masă. 
Codul acesta al lor era atât de primitiv și de lipsit de subtilitate, 
încât mereu se întorcea în favoarea lui Manfred. Puteau la fel de 
bine să-i arate toate cărțile, punându-le pe masă. Așa că, în 
ciuda faptului că Cloutier juca mai prost ca o cizmă, de fiecare 


VP -25 


dată el și Manfred câștigau. La final, Lemerre și Petit începeau 
să clatine din cap, mirându-se cât noroc au adversarii lor. 

Adele le aduse încă o carafă cu vin și încă un pahar pentru 
Manfred. Când fata se aplecă peste masă, Manfred trase cu 
ochiul pe furiș spre decolteul ei și îi veni în minte tânărul pe care 
îl văzuse cu o seară înainte. 

Joia se beau patru carafe de vin la masa lor. Manfred se 
străduia să ţină pasul cu ceilalţi la băut, astfel încât să nu poată 
fi acuzat nici că bea mai mult decât îi era portia, nici că rămâne 
în urmă. La sfârșitul serii Lemerre băga în buzunar contribuția 
lui Manfred la nota de plată. Cei trei bărbaţi împărțeau între ei 
consumațţia săptămânală. Manfred ar fi putut face și el un 
aranjament asemănător cu Pasteur, punând astfel capăt 
jenantului ritual al bacșișului, dar el nu solicitase niciodată să i 
se întocmească nota de plată săptămânal, iar acum, după atâţia 
ani, ar fi părut ciudat dacă ar fi cerut așa ceva. Cu siguranţă 
Pasteur l-ar fi întrebat: 

— De ce nu ai spus că vrei așa până acum? 

lar Manfred n-ar fi știut ce să răspundă la o asemenea 
întrebare. N-ar fi putut nici măcar să pretindă că nu i-a trecut 
prin minte, fiindcă nu trecea zi în care să nu se gândească la 
asta. 

Lemerre trasă tabelul de scoruri pe dosul unui plic. De la 
moartea lui Le Fevre încoace, Lemerre devenise de facto șeful 
grupului. Mirosea mereu a produse pentru îngrijirea părului și a 
transpiraţie. Expresia de pe fața lui fălcoasă și buhăită era 
permanent una de dispreţ; și într-adevăr, adeseori putea fi auzit 
luându-i peste picior pe imigranţi, pe evrei (pe care îi considera 
vinovaţi pentru mai toate problemele din lume) și pe 
homosexuali (ţinta favorită a atacurilor lui). 

— Elveţianule, îi spunea el adesea lui Manfred, aveți dreptate 
voi. Să nu primiţi nici turci, nici evrei! 

Își rostea tiradele într-o manieră vag efeminată și le însoțea 
de gesturi ale mâinii foarte elaborate, de parcă le-ar fi picurat în 
minţile acoliţilor lui niscaiva germeni de înţelepciune. Efectul era 
în egală măsură comic și ameninţător. Uneori Manfred se lăsa 
antrenat în câte o discuţie în contradictoriu cu Lemerre, la 
capătul căreia Lemerre i-o tăia, făcându-l pederast comunist. 
Atunci când răutăţile lui Lemerre depășeau orice limită, Manfred 
îl lăsa pe Pasteur să intervină. 


VP - 26 


Cărţile fură tăiate și împărţite. Lemerre și Petit se lansară într- 
un schimb elaborat de tusete și bătăi în masă, din care Manfred 
deduse că niciunul dintre ei nu prea avea cărţi de pică. El era 
bine căptușit cu pică, așa că trase concluzia că și Cloutier 
trebuie să aibă cel puţin două cărți mari de culoarea respectivă. 
Ignoră atacul partenerului său cu doiul de cupă, după care sări 
direct cu șasele de pică. 

— Cum de ţi-a trecut prin minte să faci asta? zise Lemerre. 

Manfred ridică din umeri. Le luă toate cele treisprezece levate 
cu ușurință. 

— N-ai avut destul tupeu să ne iei chiar totul, ai? îl întărâtă 
Lemerre. Fără oleacă de tupeu n-ajungi nicăieri. 

Jocul continuă în aceeași notă. Manfred chiar le mai dăruia 
celorlalți câte o levată din când în când, oferindu-i lui Lemerre 
prilejul de a se lăuda ce jucător bun e el. 

In rarele ocazii în care lua Cloutier iniţiativa, Manfred se uita 
după Adele care trebăluia prin local. Parcă nu mai era chiar așa 
de ursuză ca de obicei; chiar glumi cu mesenii de câteva ori. Își 
ținea și spatele mai drept acum, de parcă i-ar fi luat cineva un 
sac de cărbune din spinare. Era limpede, gândi Manfred, era 
îndrăgostită de tânărul cu scuterul. El nu prea era încântat de 
povestea asta; simţea în schimb că nu-l poate suferi pe tânărul 
acela, ca de altfel pe toţi tinerii care vrăjeau fetele cu câte un 
scuter și niște complimente mai fără perdea. Adele veni la masa 
lor cu ultima carafa pentru seara aceea. 

Fără să vrea, Manfred se pomeni spunând: 

— Ce bine arăţi astăzi, Adele! 

Cei trei tovarăși ai lui înţepeniră. Mâna lui Petit, care tocmai 
se pregătea să pună o carte pe masă, rămase suspendată în 
aer. Tustrei se uitară unul la altul, așteptând ca Lemerre să 
spună ceva. Acesta însă doar izbucni într-un râs hărâit, imitat 
îndată de amicii lui. Manfred se făcu roșu ca racul și lăsă ochii în 
jos. 

— Păzește-te, fetițo, îngăimă Lemerre printre hohote de râs. 
Elvețianul nostru-i cam muieratic. 

Adèle nu se arătă nicicum impresionată. Îi adresă lui Manfred 
un zâmbet subţire și se întoarse la bar cu carafa goală. 

Odată seara încheiată, Manfred le ură celorlalți jucători 
noapte bună și ieși din restaurant. Răsuflă ușurat fiindcă Adele 
nici nu terminase de măturat când încheiaseră ei jocul, și ultima 


VP - 27 


carafa de vin fusese golită. Era absolut convins că fata se va 
întâlni din nou cu tânărul acela în faţa părculeţului de la templul 
protestant. Și într-adevăr, tânărul era deja acolo, rezemat de 
scuter, fumând. 

De data aceasta Manfred se uită mai bine la el. Nu putea avea 
mai mult de optsprezece sau nouăsprezece ani. Avea părul 
blond, subțire! și un ten proaspăt de parcă nici nu începuse să 
se bărbierească. Apropiindu-se de el, Manfred se întrebă dacă 
tânărul îl va recunoaște după seara trecută. Dacă într-adevăr îl 
recunoscu, nu trădă asta în niciun fel. Tânărul nici nu-i căută 
privirea, dar nici nu și-o feri. Avea ochi albaștri și buze subțiri. 
Manfred fu cuprins de un ciudat sentiment de ușurare când 
băgă de seamă că nu semăna deloc cu tinerii aceia care agaţă 
fetele și apoi se descotorosesc de ele cât pot de iute. 

Când trecu Manfred pe lângă el, tânărul trase din nou din 
țigară. Tinea ţigara stângaci, între degetul mare și arătător. Era 
clar că fuma ca să se dea mare. Manfred își închipui că probabil 
era la fel de stângaci în pat, asta dacă ajungea vreodată atât de 
departe cu o fată. Manfred era încântat că Adele nu se încurcase 
cu cine știe ce Romeo mai versat. Manfred își văzu mai departe 
de drum către casă, trecând de părculeţ. La un moment dat însă 
se opri și se întoarse înapoi. Mai târziu, când se gândi mai bine, 
nu reuși să-și explice ce anume îl făcuse să se întoarcă. Nu își 
pusese dinainte în minte să facă asta și, de altfel, nu-și amintea 
să fi luat niciun fel de decizie. Fu un impuls de moment pe care 
îl urmă. 

La capătul părculețului era un bloc ușor retras. Manfred se 
tupilă ușurel spre intrarea în bloc și se ascunse îndărătul unor 
tufe. Tânărul stătea cu faţa spre direcţia din care trebuia să 
apară Adele. Nu avea cum să-l zărească pe Manfred și, chiar 
dacă s-ar fi întors înspre el, Manfred era bine camuflat. Băiatul 
își termină ţigara și se uită la ceas. Mai trecură câteva minute. 
Manfred începu să se întrebe ce căuta el acolo, dar, după ce 
așteptase atâta, ar fi fost o prostie să plece tocmai acum. Și în 
plus, dacă ar fi hotărât să o ia din loc, ar fi putut face din 
greșeală vreun zgomot și s-ar fi dat de gol. 

Adele apăru pășind agale de-a lungul trotuarului. Tânărul 
ridică mâna în semn de salut, iar fata îi făcu și ea semn cu 
mâna, dar nu grăbi pasul. Manfred se mira de ce nu o așteaptă 
junele în faţa restaurantului. De bună seamă exista un motiv 


VP - 28 


pentru care nu doreau să fie văzuţi împreună. Poate că părinţii 
lor nu erau de acord cu această relaţie, deși Manfred nu și-o 
putea închipui pe Adele locuind cu părinţii. Dacă l-ar fi întrebat 
cineva, ar fi zis mai degrabă că fata e orfană sau poate fugită 
de-acasă. Era în atitudinea ei ceva de ființă independentă, ceva 
care sugera că Adele era singură pe lume. 

Cei doi se salutară, sărutându-se mai pasional decât în seara 
din ajun și o vreme rămaseră lipiţi unul de altul. Băiatul își puse 
mâna dreaptă pe fundul lui Adele. Ea îl ţinea pe după ceafa și își 
arcuise trupul, lipindu-și pântecul de coapsa lui. Manfred simţi 
că începe să se excite. După ce trupurile celor doi se dezlipiră 
unul de altul, băiatul îi oferi lui Adele o ţigară, pe care ea o luă. 
Pe urmă se urcară amândoi pe scuter și, făcând o buclă largă pe 
șosea, se îndepărtară, Adele cu braţele încleștate în jurul taliei 
băiatului. Și asta fu tot. Asta fu tot ce văzu Manfred din 
ascunzătoarea lui. li trecu prin minte cu groază că s-ar putea să- 
| zărească cineva pândindu-i pe cei doi tineri și ieși repede de 
după tufe. Dar era târziu, și străzile din Saint-Louis erau pustii. 


VP - 29 


Patru 


Vineri Manfred nu se mai abătu de la comanda lui obișnuită, și 
anume andouillette cu sos de muștar și piure de cartofi. Adele 
nu apăruse la slujbă. Manfred avu o strângere de inimă; era 
dezamăgit, își dădu seama că abia așteptase să o vadă din nou. 
Pasteur era în toane proaste; din pricină că Adele lipsea, era 
nevoit să servească el la mese. l|și nota comenzile repezit, 
bătând darabana cu creionul în carneţel până când se hotărau 
clienţii ce voiau să comande. Manfred nu-l întrebă ce este cu 
Adele, nici nu ceru să i se umple carafa cu apă, care era goală. 
Proasta dispoziţie a lui Pasteur strica toată atmosfera din 
restaurant. Clienţii localului oricum încercau de regulă să nu 
piardă prea multă vreme cu masa de prânz, dar astăzi mâncau 
și mai repede decât de obicei. Și dacă de regulă trebuia să ridici 
puţin tonul ca să te faci auzit peste zarva din restaurant, în care 
se amestecau zăngănitul farfuriilor și pălăvrăgeala animată a 
mușteriilor, acum mai că se auzea musca. Manfred își înfulecă și 
tarta cu pere și plăti nota grăbit. Mai avea cincisprezece minute 
până când trebuia să ajungă înapoi la bancă. Dar, cum nu avea 
nicio idee cu ce și-ar putea umple timpul, se întoarse la serviciu. 
Nimeni nu comentă în niciun fel când apăru mai repede. 

Nici seara Adele nu-și făcuse apariţia. In restaurant era liniște, 
iar Pasteur își reluase locul obișnuit în spatele tejghelei de la 
bar. Se pare că îi trecuse și proasta dispoziţie. Când ajunse la 
cel de-al doilea pahar, Manfred întrebă unde este Adele. Incercă 
să vorbească pe un ton cât mai indiferent. 

Pasteur ridică din umeri. 

— N-a apărut înainte de prânz și n-a apărut nici acum seara. 

— Să fie bolnavă? 

— N-am idee, spuse Pasteur. 

Manfred nu luă în seamă ţâfna lui Pasteur. 

— Dar n-a sunat? 

Pasteur își ridică iritat ochii din ziar. Nu mai avea nimic de 
comentat pe tema asta. Când ieși Marie din bucătărie, lui 
Manfred îi trecu prin minte să o întrebe pe ea, dar mai apoi 
hotări că poate nu este cea mai bună idee. Ceilalţi ar fi putut 


VP - 30 


începe să se întrebe ce treabă are el așa, deodată, cu 
chelnerița. Dacă nu-și făcea Pasteur griji, de ce să-și facă el? Și 
chiar așa, de ce se agita atâta? În cele câteva luni de când 
începuse Adele să lucreze în restaurant rareori se gândise la ea 
altfel decât cu dorinţă carnală. Nu-l interesase niciodată unde 
locuiește, ce face în timpul liber sau ce are în cap, dacă avea 
într-adevăr ceva în cap. 

Un pic mai târziu, după ce luă ultima carafa de vin de pe 
masa lui Lemerre, Marie se opri în spatele barului ca să șteargă 
pe-acolo. Asta era de regulă treaba lui Pasteur, dar acum 
Pasteur considera că a muncit destul pentru o zi. 

— O zi grea, Marie? spuse Manfred. 

— Da, o zi grea, Monsieur Baumann, răspunse femeia, după 
care se făcu nevăzută în bucătărie. 

Manfred zăbovi ceva mai mult decât de obicei până-și termină 
ultimul pahar de vin. După câteva minute Marie ieși din nou din 
bucătărie, dar nu-și mai făcu de lucru pe lângă bar, ci aranjă 
mesele pentru ziua următoare, după care se retrase în 
apartamentul de la etaj. Manfred plăti și ieși. 

În ziua următoare, pe la trei după-amiaza, în timp ce ședea la 
masa din bucătăria lui citind un roman poliţist, Manfred auzi o 
bătaie în ușă. Tresări. Pe el nu-l vizita niciodată nimeni, iar dacă 
ar fi venit cineva la el, ar fi trebuit să sune întâi la interfon ca să 
poată intra în bloc. Rămase câteva secunde nemișcat. O fi fost 
vreun tip din ăia cu sondaje de opinie sau vreun evanghelist 
căruia îi dăduse drumul înăuntru un alt locatar. Manfred își ţinu 
răsuflarea și ciuli urechile, așteptând să audă zgomot de pași 
îndepărtându-se. Auzi în schimb o nouă bătaie în ușă. Era o 
bătaie insistentă, repetată, sugerând că persoana din faţa ușii 
știa că Manfred era acasă. Manfred își împinse scaunul înapoi 
fără zgomot și străbătu coridorul, pășind pe vârfuri. Ascultă o 
clipă, apoi își lipi ochiul de vizor. 

În fața ușii lui stătea un bărbat cu părul tuns periuţă și cu 
niște ochi cenușii, înguști, care se uita drept la ușă. Manfred îl 
recunoscu; era un polițist. Când deschise ușa, polițistul îi arătă o 
legitimaţie, pe care probabil că până atunci o ţinuse în mână, să 
o aibă la îndemână. 

— Inspector Gorski, poliţia din Saint-Louis. 

— Da, spuse Manfred. 


VP - 31 


Gorski era un bărbat îndesat, de înălțime medie, în jur de 
patruzeci și cinci spre cincizeci de ani. Purta un costum cenușiu, 
culoarea ardeziei, o cămașă albastru-închis și o cravată de o 
culoare asemănătoare. Pe braţul stâng avea îndoit un trenci 
subțire. Nu dădu niciun semn că l-ar recunoaște pe Manfred. 
Manfred îi întinse mâna, dar imediat și-o lăsă să cadă moale pe 
lângă corp. Oare cu polițiștii se dă mâna? 

— Monsieur Baumann, putem sta puţin de vorbă? 

Nu exista niciun motiv pentru care Manfred să se alarmeze că 
detectivul îi știa numele; doar era scris pe plăcuţa argintie de pe 
ușă. 

— Desigur. 

Urmă un moment de tăcere. Manfred așteptă ca polițistul să 
continue, apoi își dădu seama că acesta aștepta să fie invitat 
înăuntru. Se dădu într-o parte din ușă. Gorski îi mulțumi și 
pătrunse pe coridorul îngust care ducea spre bucătărie, 
strecurându-se cu greu pe lângă Manfred. Fu rândul lui Manfred 
să se strecoare pe lângă el ca să-l conducă până în bucătărie. 
Timp de câţiva ani Manfred avusese o menajeră, dar niciodată 
nu-l încântase ideea că se fâţăie cineva prin apartament. Gândul 
îi provoca disconfort și, de altfel, femeia nici nu avea mare lucru 
de făcut pe-acolo, întrucât Manfred era destul de chiţibușar în 
privinţa curăţeniei. Își spăla vasele de cum termina de mâncat și 
îi plăcea să-și pună întotdeauna lucrurile la locul lor. Bătrâna lui 
menajeră dădea cu aspiratorul prin camere, care oricum arătau 
impecabil, și îi spăla și-i călca hainele, treabă pe care Manfred n- 
o putea suferi. Pe de altă parte însă, se și jena la gândul că 
femeia îi schimba așternutul și îi spăla și-i împacheta lenjeria de 
corp. Răsuflă ușurat atunci când bătrâna muri (n-ar fi fost în 
niciun caz în stare s-o concedieze), în cei patru ani care 
trecuseră de la moartea ei nu multă lume mai călcase în 
apartamentul lui. Manfred își luase obiceiul de a-și spăla singur 
rufele în fiecare duminică după-amiază, în spălătoria de la 
subsolul blocului. Nu era chiar o încântare, dar îi ocupa o parte 
din weekend, pe care altminteri Manfred ar fi trebuit să 
născocească alte lucruri cu care să-l umple. 

Cei doi rămaseră în picioare în bucătărie, faţă în față. Manfred 
simţea că detectivul îl cântărește din ochi. Dacă existase vreun 
licăr de recunoaștere în ochii lui cenușii, acesta putea fi pus în 
mare parte pe seama faptului că într-un orășel ca Saint-Louis 


VP - 32 


toată lumea se intersectează cu toată lumea. Și într-adevăr, deși 
în general mergea pe trotuarul opus, Manfred trecea pe lângă 
secția de poliţie în fiecare zi în drum către și dinspre Restaurant 
de la Cloche. De fapt, ar fi fost chiar ciudat dacă detectivul nu l- 
ar fi văzut niciodată. 

Manfred se simțea ca într-o scenă de film. Poliţaiul urma să 
spună: Nu m-ati întrebat pentru ce am venit, moment din care 
el, Manfred, ar fi devenit imediat suspect. Dar Manfred pierduse 
momentul, iar acum orice ar fi spus ar fi sunat formal și lipsit de 
naturalețe. Firește, bănuia motivul pentru care se afla Gorski 
acolo. Într-un fel chiar îl așteptase pe Gorski. Bine ar fi fost să se 
mărginească la a-i pune o întrebare politicoasă, cum ar fi: Cu ce 
vă pot ajuta? Sau poate ar fi trebuit să spună direct că bănuia că 
vizita poliţistului avea legătură cu chelnerița. Gorski se pare că 
nu observa stânjeneala lui Manfred. Probabil că, poliţist fiind, se 
obișnuise ca oamenii să nu se simtă în largul lor în prezenţa lui. 
Și într-adevăr, o prea mare relaxare din partea interlocutorului 
ar fi putut sugera că persoana respectivă era obișnuită să aibă 
de-a face cu oamenii legii, așadar ar fi fost imediat un personaj 
suspect. 

Gorski atinse cu mâna spătarul scaunului pe care șezuse 
Manfred până adineauri. 

— Îmi permiteţi? întrebă, așezându-se fără a mai aștepta 
răspunsul. 

Manfred îl întrebă dacă ar dori o cafea. Gorski refuză, iar 
Manfred se așeză de cealaltă parte a mesei. l-ar fi convenit mai 
mult dacă și-ar fi putut face de lucru cu cafeaua. Niciunul dintre 
gesturile lui Gorski de până atunci nu avusese darul de a-l liniști, 
ba dimpotrivă. Gorski luă în mână cartea pe care o citea 
Manfred și o cercetă. Manfred zâmbi a scuză. Se gândi să-i 
spună poliţistului că de regulă citea literatură mai serioasă, dar 
până la urmă nu spuse nimic. Probabil că și polițistul citea tot 
romane polițiste sau poate că nu citea deloc, caz în care l-ar fi 
crezut un snob. Și oricum, ce putea fi rău în a-ţi petrece o 
sâmbătă după-amiază citind un roman de succes? 

Gorski așeză cu grijă cartea înapoi pe masă. 

— N-am să vă răpesc prea mult timp, spuse el, deși nu părea 
că se grăbește prea tare. 


VP - 33 


Manfred își încleșta mâinile și le așeză pe masă, în faţa lui, 
străduindu-se să nu și le mai miște. Işi dădea seama că nu 
producea o impresie tocmai favorabilă. 

Deodată Gorski împinse în spate scaunul pe care ședea și se 
ridică în picioare. Asta îi dădu instantaneu lui Manfred senzaţia 
că urmează să fie interogat, dar nu reuși să se ridice în picioare 
ca să fie la același nivel cu polițistul. 

— Anchetez dispariţia lui Adele Bedeau, spuse Gorski. 

— Dispariţia? făcu Manfred. 

Fu mulțumit cum îi ieșise întrebarea; sunase de parcă ar fi 
fost cu adevărat șocat. Se felicită în sinea lui că nu pomenise 
numele lui Adèle mai înainte. Simplul fapt că o fată nu apare la 
lucru și nu-și informează patronii de ce lipsește, nu înseamnă 
neapărat că i s-a întâmplat ceva rău. 

Gorski ridică din umeri și spuse: 

— Poate că „dispariţie” este un cuvânt cam dur. Acum două 
zile era prin oraș, iar acum nu mai este. Și nimeni nu are habar 
pe unde ar putea fi. Așa că, da, în esenţă se poate zice că a 
dispărut. 

Manfred dădu din cap că pricepe. 

— Presupun că o cunoașteți pe Mademoiselle Bedeau, da? 

— Da. E chelneriță la restaurantul unde iau masa de prânz, 
răspunse Manfred. 

Ar fi fost o prostie din partea lui să nege că o cunoaște. 

— Și relaţia dumneavoastră cu ea se reduce la atâta? 

— Nu cred că aș putea afirma că avem o relaţie. Până în acest 
moment nici nu-i cunoșteam numele de familie. 

Manfred se simțea mai relaxat. Gorski nu-i dădea deloc 
impresia c-ar avea de gând să-l încolțească. 

— Deci ea este chelneriţa, iar dumneavoastră clientul. Nimic 
mai mult? 

— Exact. 

— Aţi întâlnit-o vreodată și altundeva în afară de restaurant? 

— Vreţi să spuneţi în sens de socializare? 

— In orice sens. 

Manfred clătină din cap încet, dând impresia că se gândește 
foarte intens. 

Gorski nu trădă prin nimic că s-ar îndoi de el. 


VP - 34 


— Mademoiselle Bedeau n-a mai fost văzută de joi seara, 
când a plecat de la lucru. N-aţi mai văzut-o cumva 
dumneavoastră de atunci încoace? 

Joi fusese ziua când Manfred îi pândise pe Adele și pe tânărul 
acela în părculeț. Manfred nu avea niciun chef să fie amestecat 
într-o anchetă a poliției, dar poate că ceea ce văzuse în seara 
aceea era important. Și dacă tânărul cu scuterul era suspect în 
dispariţia lui Adele? Şi dacă el, Manfred, era singura persoană 
care îi văzuse împreună? Dar numai cu o clipă înainte îi spusese 
lui Gorski că n-o văzuse niciodată pe Adèle altundeva decât în 
restaurant. Nu era bine. 

— Nu, spuse în cele din urmă. N-am mai văzut-o. 

Gorski aprobă din cap scurt, de parcă exact ăsta se și 
așteptase să fie răspunsul lui Manfred. Oare știa deja că 
Manfred o văzuse pe Adele în seara respectivă? 

Se opri brusc. 

— N-am să vă mai rețin, Monsieur. Vă mulţumesc pentru 
timpul acordat. 

Îi întinse lui Manfred o carte de vizită și-l rugă să-l sune dacă 
își mai aducea aminte ceva. 

După ce, la fel de stângaci, îl conduse pe Gorski de-a lungul 
culoarului până la ușă, Manfred se întoarse și se așeză înapoi pe 
scaunul lui de la masa din bucătărie. Ce prostie făcuse că 
minţise! Dar se zăpăcise dând cu ochii de poliţist. Ar fi fost mult 
mai simplu să-i spună ce văzuse joi seara, să i-l descrie pe tânăr 
și să-i spună în ce direcţie o luaseră cei doi. Nu era neapărat 
nevoie să pomenească și că mai zăbovise o vreme în preajma 
părculețului. Acum însă îi ascunsese anchetatorului niște fapte. 
Și, ce era și mai rău, când această omisiune avea să iasă la 
iveală - căci așa avea să se întâmple, era inevitabil cu siguranţă 
că suspiciunea avea să cadă asupra lui. 

Ceva mai târziu, Manfred ședea cu fruntea lipită de fereastra 
trenului de Strasbourg. De-acum nu mai putea face nimic ca să 
îndrepte lucrurile, decât eventual să sune la numărul de pe 
cartea de vizită a lui Gorski și să pretindă că își amintise subit că 
totuși văzuse ceva. Și în orice caz, într-o situaţie similară, oare 
nu s-ar fi purtat din nou exact la fel? Ce ar fi avut de câștigat 
divulgând ce văzuse? N-ar fi stârnit decât alte și alte întrebări. 
Ar fi fost implicat în anchetă, el, care nu voia să fie implicat în 
nimic. Și, în definitiv, unde se termina adevărul? Ar fi trebuit 


VP - 35 


oare să-și mărturisească și atracţia faţă de Adele, o atracţie care 
pornise de la simplul fapt că fata îi ascunsese prietenului ei acea 
mică familiaritate dintre ei doi? Ar fi trebuit oare să-i spună lui 
Gorski că obișnuia s-o urmărească pe Adele cu privirea când nu-l 
vedea nimeni în timp ce fata își vedea de treburile ei prin 
restaurant, sperând, ca un școlar, să-i zărească sutienul? 

Înainte de a se îndrepta spre Chez Simone, Manfred intră într- 
o braserie din apropierea gării. Chelnerul îl recunoscu și-l salută 
din cap. Manfred comandă o omletă cu ciuperci, frittes și o 
jumătate de sticlă de vin, așa cum făcea de fiecare dată. Lao 
masă din apropiere, lângă fereastră, remarcă un grup de 
studenţi, trei băieți și două fete, cu fularele înnodate la gât după 
ultima modă. Manfred își deschise cartea pe masă, dar nu 
începu să citească, ci se uită în continuare la studenţi cu 
detașarea unui antropolog. Cei cinci nici nu băgaseră de seamă 
că e și el pe-acolo. Nu era destul de aproape de masa lor ca să 
audă despre ce discutau, dar era limpede că băieţii se întreceau 
în remarci care de care mai spirituale sau mai savante ca să le 
impresioneze pe fete. La un moment dat, grupului i s-a alăturat 
o a treia fată, moment în care a început o serie de pupături și de 
strângeri de mână foarte elaborate. Fata care tocmai sosise era 
excepţional de frumoasă, iar băieţii își îndreptară instantaneu 
fără jenă toată atenţia asupra ei. Celelalte două fete începură să 
discute între ele, separat. Manfred avea impresia că asistă la 
desfășurarea unui nemilos ritual de iniţiere. 

Achită nota de plată. Ca să ajungă la ușă trebuia să treacă pe 
lângă masa studenţilor, ceea ce și făcu, încetinind pasul și 
inhalând mirosul nou-venitei. Niciunul dintre studenţi nu-i 
aruncă nici măcar o privire. 

Înainte de a trece la treaba pentru care venise la Chez 
Simone, Manfred bea întotdeauna câteva pahare. Când era 
liberă masa din colţ, se așeza acolo și se uita la ceilalţi clienți. 
Locul era luminat doar de becurile de pe peretele din spatele 
barului, cel plin de sticle, și de lumânările de pe mese. Madame 
Simone ședea pe un taburet înalt de la capătul barului, cu un 
pahar de vin în mână și veșnica ţigară aprinsă. Fumul ei se 
înălța în rotocoale leneșe proiectat pe luminile din spatele 
barului, după care se disipa în aerul îmbâcsit de miros de tutun. 
Avea aproape cincizeci de ani și era îmbrăcată într-o rochie 
petrecută, încheiată sub sâni. Avea un nas proeminent, o gură 


VP - 36 


lătăreață, roșie și niște ochi pătrunzători, scânteietori, rimelaţi 
din belșug. De fiecare dată când îl vedea îl saluta pe Manfred cu 
multă căldură, spunându-i „dragule”, și îl săruta pe amândoi 
obrajii. La fel îi întâmpina pe toți clienţii obișnuiți ai localului ei, 
dar pe Manfred această primire îl impresiona întotdeauna. 
Simone nu îi servea niciodată personal cu băutură pe clienţi. 
Aceasta era datoria fetelor care se aflau în momentul acela la 
bar. De când venea aici, Manfred n-o văzuse niciodată pe 
Simone sorbind din pahar. Paharul acela era doar de decor, fiind 
menit să-ți dea impresia că nu te afli într-un stabiliment public, 
ci ești un oaspete care bea un pahar împreună cu gazda. Din 
timp în timp Simone, cu un aer distins, li se alătura bărbaţilor 
adunaţi în jurul câte unei mese și stătea câteva minute cu ei. 

Stabilimentul Chez Simone era într-un subsol, pe o alee 
laterală care pornea din Rue des Lentilles. Nu avea firmă 
atârnată afară. Nu era un bordel, sau cel puţin Manfred nu se 
gândea la locul acela ca la un bordel. Era perfect acceptabil să 
intri acolo ca să bei un pahar de vin (Simone nu servea bere), 
după care puteai să-ţi vezi de drum mai departe. Fetele nu 
veneau să te abordeze direct, rugându-te să le oferi ceva de 
băut; treaba asta se aranja foarte ușor printr-un cuvânt sau o 
privire în direcţia lui Simone. La momentul potrivit, Manfred privi 
spre Simone, iar aceasta îi făcu semn ușor din cap că totul era 
pregătit. 

Ușa din dreapta barului dădea spre trei camere. Toate erau 
mobilate ca niște dormitoare adevărate, cu biblioteci și mese de 
toaletă pe care erau etalate obiecte feminine. Când Manfred 
ajunse în spate, Simone îi spuse în care cameră să intre. Fata 
era nouă, sau cel puţin Manfred n-o mai văzuse până atunci. Era 
o fată minionă, blondă; părea să aibă vreo optsprezece - 
nouăsprezece ani. Manfred se ridică în picioare, așa cum făcea 
de fiecare dată când intra fata, cu spatele la peretele din fund. li 
zâmbi fetei cu buzele lipite, în semn de salut. 

— Bună seara, Monsieur! spuse ea. 

Avea un accent est-european. Manfred hotărî în sinea lui că 
era unguroaică. Citise el undeva că în Budapesta erau cele mai 
frumoase fete din Europa. Dar n-o întrebă nici cum o cheamă, 
nici de unde era. Cu toate că venea la Simone de atâţia amar de 
ani, întreaga tranzacţie i se părea la fel de stânjenitoare. lar de 
sentimentul acesta de jenă nu scăpa nici măcar în prezenţa 


VP - 37 


fetelor pe care le întâlnea în mod regulat. Ba chiar se întreba 
dacă nu cumva râdeau de el pe la spate sau dacă nu încercau 
chiar să găsească pretexte în faţa lui Madame Simone ca să-l 
evite. Fata cea nouă rămăsese lângă ușă, neștiind ce să facă. 

— Madame Simone te-a...? 

Manfred intenţionase să spună „te-a informat”, dar lasă 
întrebarea în suspensie, sperând că nu va fi nevoie să rostească 
și sfârșitul. 

— Da, Monsieur, cred că da, răspunse fata. 

Era frumușică și nu părea să se simtă deloc jenată de situaţie. 
Se apropie de patul așezat în mijlocul camerei și se întinse pe 
spate, fără să se dezbrace, desfăcând picioarele. 

— Ține-ţi picioarele strânse, spuse Manfred. Cuvintele sunară 
cam tăios, spre părerea lui de rău, dar nu-i plăcea să vorbească 
mai mult decât era nevoie. Era de-a dreptul îngrozit la gândul că 
ar fi trebuit să-i spună fetei ce să facă. 

— Da, Monsieur, spuse fata. 

— Și braţele pe lângă corp. 

Fata făcu așa cum îi ceruse. Manfred încercă să nu se 
gândească la faptul că asta era doar una dintr-o serie de 
umilinţe pe care ea urma să le suporte în noaptea aceea. Se 
întinse deasupra ei complet îmbrăcat și începu să se frece de 
ea, cu mâinile încleștate pe umerii ei și privind-o drept în ochi. 
Chipul ei nu trăda nicio emoție specială, poate doar plictis. Spre 
ușurarea lui Manfred, fata nu simulă plăcerea, așa cum făceau 
altele. Gemetele teatrale și îndemnurile lor îi stricau toată 
plăcerea, dar niciodată nu avusese tupeul să le spună să tacă. In 
câteva minute totul se sfârși, iar Manfred se dădu jos de pe 
trupul ei și se așeză pe marginea patului, cu faţa la perete. 
Scormoni prin portofel după o bancnotă și i-o întinse fără să se 
întoarcă cu fața spre fată. Asta era un fel de bacșiș, fiindcă 
altminteri deja îi achitase lui Simone tariful pentru serviciile 
fetei. Manfred habar n-avea dacă bacșișul ăsta era destul de 
mare și nu știa nici dacă și ceilalţi clienţi le lăsau bacșiș fetelor. 
N-ar fi vrut să pară zgârcit, dar nici excesiv de darnic, ca și când 
ar fi încercat să le recompenseze pentru că le oferise o 
experiență atât de neplăcută. In realitate credea că, oricât de 
ciudat s-ar fi purtat el, aceștia erau pentru fete niște bani 
câștigați ușor. Așa că le dădea bacșiș tot atâta cât îi plătea și lui 
Simone pentru o jumătate de oră, suma respectivă urmând, din 


VP - 38 


câte înțelegea el, să fie împărţită între Simone și fata respectivă. 
Nu dădea niciodată alt bacșiș, indiferent dacă fata îl iritase în 
vreun fel sau dacă întâlnirea fusese aproape plăcută, așa ca 
astăzi. Nu dorea ca vreuna dintre fete să creadă că fusese mai 
puţin satisfăcut de serviciile ei decât de ale celorlalte. Și mai 
ales nu dorea ca fetele să-și facă o părere proastă despre el. 

— Mulţumesc, spuse fata luând bancnota. 

— Multumesc și eu, spuse Manfred aruncându-i o privire peste 
umăr. 

Fata luă cuvintele lui drept semn că tranzacţia se încheiase și 
ieși din încăpere. Tot episodul durase un pic peste zece minute. 
Manfred se ridică în picioare, își desfăcu pantalonii și își șterse 
secreția cu o batistă pe care o adusese special pentru asta. Apoi 
mai rămase așezat pe marginea patului câteva minute, 
respirând încet și egal. 

Când se întoarse la bar, Simone îl întrebă dacă totul fusese 
satisfăcător. 

— Da, mulțumesc, răspunse Manfred, la fel cum răspundea în 
fiecare săptămână. 

Se întoarse la locul lui din colţul barului și își mai comandă un 
pahar de vin. Acestea erau momentele lui preferate din întreaga 
săptămână. Acum, că treaba se sfârșise, se simţea relaxat. Fata 
blondă ieși și ea din spatele barului. Îl zări pe Manfred în colţul 
încăperii și îi zâmbi, de parcă ceea ce se întâmplase între ei doi 
ar fi fost perfect normal. Lui Manfred îi plăcea de ea. Fusese 
amabilă. O jumătate de oră mai târziu părăsea localul ca să 
prindă ultimul tren înapoi spre Saint-Louis. 


VP - 39 


Cinci 


De zece minute bune, Manfred îl urmărea pe bunicul lui cum 
se luptă să-și umple pipa. În ultimul timp bătrânului îi tremurau 
mâinile îngrozitor, dar Manfred știa că dacă ar fi încercat să-l 
ajute, ar fi fost refuzat cu ţâfnă. Ședeau împreună în curtea cu 
vedere la grădină, așteptând să fie chemaţi pentru prânzul de 
duminică. După câteva minute de chin, Bertrand Paliard reuși 
să-și aprindă pipa. Pentru o clipă, o mică expresie de satisfacţie 
îi lumină chipul, însă aceasta fu rapid anulată de un nemilos 
acces de tuse în clipa în care trase primul fum. Infirmiera lui, 
care până atunci doar stătuse și așteptase lângă ușa de sticlă, 
făcu câţiva pași spre el. Avea masca de oxigen la îndemână, dar 
femeia nu făcuse decât să se uite la bătrânul care se chinuia să 
respire. Ea dezaproba fumatul. Tutunul bătrânului avea o aromă 
caldă, de alună, un miros care lui Manfred îi aducea aminte de 
fiecare dată de triștii ani ai adolescenței. 

După moartea mamei lui, Manfred se simți ca un chiriaş în 
casa familiei Paliard. La începutul adolescentei se înălțase brusc. 
Nu reușea să se obișnuiască cu înălţimea lui cea nouă și cu 
atenţia nedorită pe care o atrăgea. Ca urmare, începu să umble 
cu spinarea încovoiată. Bunicul lui îl porecli Nosferatu din pricină 
că umbla prin casă tiptil, ţinându-se mereu pe lângă pereţi. Și la 
școală încerca să treacă neobservat. Nu se lua nimeni de el. O 
dată sau de două ori dovedise că la o adică e în stare să se 
apere, așa că, în ciuda stângăciei lui nu doar fizice, dar și 
sociale, ironiile le erau rezervate celor mai slabi decât el. Era 
însă conștient că moartea părinţilor lui ridicase un fel de barieră 
în jurul lui, transformându-l într-un tip inabordabil nu doar 
pentru puștii care ar fi avut chef să-l ia peste picior, ci și pentru 
cei, dac-or fi existat din aceștia, care ar fi dorit să și-l facă 
prieten. 

Manfred începu să tânjească să aibă și el un prieten, un 
tovarăș cu care să poată vorbi despre fetele de la școală sau cu 
care să stea în camera lui până noaptea târziu, ascultând discuri 
și discutând despre scriitorii lor preferaţi. Acest prieten l-ar fi 
invitat acasă la el, iar Manfred s-ar fi simţit bine-venit într-o 


VP - 40 


familie-surogat, în care duminica mama ar fi pregătit mese 
somptuoase, iar tatăl i-ar fi dus pe băieţi la pescuit sau în 
drumeții. Existau la școală la el câţiva potenţiali candidaţi 
pentru o astfel de prietenie. Manfred îi detecta imediat pe 
ceilalți băieți la fel de stângaci ca el și de la o sută de metri, 
după felul în care se învârteau mereu pe margine, pe lângă câte 
un grup, după cum își scoteau pe furiș cărţile din ghiozdan în 
timpul pauzelor, după capacitatea lor de a se topi în peisaj. Dar 
nu reușea să spargă zidul înţelegerii tacite pe care o avea - sau 
credea că o are - cu ceilalţi ciudaţi ca el. 

Cât despre lucruri mai mari, cum ar fi fost posibilitatea de a-și 
face o prietenă, la acestea Manfred nu îndrăznea nici măcar să 
se gândească, și nu din pricină că i-ar fi lipsit dorinţele carnale. 
Adevărul era că nu putea nici deschide gura în prezenţa unei 
reprezentante a sexului frumos fără să se facă pe loc roșu ca 
racul, așa că evita fetele cu totul. Cu toate acestea, o mare 
parte din zi mintea îi era ocupată de gânduri despre fete. La 
școală le observa pe furiș și, neobservat, le însoțea spre casă 
pășind la câţiva metri în urma lor; le asculta cum râdeau, studia 
până la ultimul detaliu cum se îmbrăcau, admira curba molcomă 
a picioarelor lor aurite de soare. Nutrea fantezii sexuale foarte 
elaborate, dar și visa cu ochii deschiși că o fată l-ar fi prezentat 
părinţilor ei. El s-ar fi purtat cuviincios, respectuos și ar fi fost 
considerat un tânăr cumsecade, cu frumoase perspective de 
viitor. Dar mai presus de orice, Manfred tânjea să se plimbe prin 
pădure ţinându-se de mână cu o fată care să-i spună Mani, așa 
cum îi spunea mama lui. 

In vacanța de vară de dinaintea anului cu bacca/aureat-ul, 
Manfred se simţea mai izolat ca oricând. În timpul școlii cel puţin 
își putea face iluzii că era împreună cu ceilalți și urma o rutină 
care îl obliga să se ridice din pat și-i dădea prilejul să iasă din 
casa bunicilor. Manfred își petrecu zile în șir în camera lui, cu 
obloanele trase, zăcând în pat și uitându-se la tavan. Bunicilor 
lui, din câte se părea, puţin le păsa cum își petrecea el timpul. 
Citi cu fervoare, devorându-i pe Camus și pe Sartre și 
cufundându-se în ororile lui Sade. Cu cât era mai sumbră cartea 
pe care o citea, cu atât îi plăcea mai tare. Uneori chiar mâzgălea 
într-un caiet niște pasaje, dar apoi invariabil rupea paginile, 
distrugând tot ce scrisese, frustrat de platitudinea încercărilor 
lui literare. Atunci când bunica îl ruga să o însoțească până la 


VP - 41 


Strasbourg pentru o zi sau să lucreze câte ceva prin grădină, îi 
făcea pe plac, desigur, dar cu atâta lipsă de chef, încât în scurt 
timp bătrâna renunţă să-l mai roage ceva și-l lăsă într-ale lui. În 
casa lor de regulă nu se vorbea la masă. 

Manfred începu să ia în serios porecla pe care i-o dăduse 

bunicul. Işi induse ideea că cel mai bine se simţea în întuneric. 
Umbla prin casă cât putea de încet, ascunzându-se printre 
umbrele răcoroase ale vechii case, și se distra când servitoarele 
se speriau de el. Se amuza brodând în minte fantezii în care se 
furișa în camera unei fete și își înfigea dinţii în gâtul ei în timp ce 
ea dormea. Fata, prizoniera unei vieţi în umbră, la fel ca el, se 
deștepta din somn în mijlocul unei reverii erotice. 
__ Bunicul lui Manfred rămase cu privirea pierdută în depărtare. 
In urma accesului de tuse de mai-nainte, ochii lui albaștri alburii 
rămăseseră scăldaţi în lacrimi. Arăta teribil de trist. Pipa i se 
stinsese. Grădina era năpădită de buruieni. Cu cincisprezece ani 
în urmă, când se pensionase, îl concediase pe grădinar, 
susținând sus și tare că o să se ocupe el de grădină, dar cu 
sănătatea lui șubredă îi fusese imposibil. ledera își întinsese 
tentaculele peste zidul din cărămidă galbenă din fundul grădinii. 
Ușa de lemn care dădea spre pădure nu mai putea fi folosită 
acum deloc. Tocul ușii putrezise, iar vopseaua albastru-deschis 
era aproape toată scorojită, lăsând lemnul golaș pradă 
intemperiilor. 

Manfred se oferi să-i aprindă bunicului din nou pipa și, spre 
surpriza lui, bătrânul i-o întinse. Manfred nu luă în seamă 
privirea plină de venin pe care i-o aruncă infirmiera. Aprinse 
pipa, apoi i-o dădu înapoi bunicului. Monsieur Paliard dădu din 
cap scurt în semn de mulţumire, dar nu-și băgă pipa în gură. 
Manfred nu-l putea suferi pe bătrân, după cum nici bătrânul nu-l 
putea suferi pe el. Acum s-ar fi zis că bătrânul se agăța de viaţă 
numai ca să-i facă lui în ciudă. Nici măcar fumatul nu-i mai făcea 
nicio plăcere. Cu toate acestea, nici nu se putea pune problema 
ca ritualul mesei de prânz de duminică să se schimbe în vreun 
fel, fiindcă asta ar fi supărat-o pe bunica lui Manfred. 

Servitoarea apăru în ușă și, spre ușurarea lui Manfred, anunţă 
că prânzul este gata. Manfred o lăsă pe infirmieră să-l ducă pe 
bunic, cu tot cu aparatul lui de respirat, în sufragerie. Manfred 
nu se obișnuise nici până acum să ia masa acolo și să fie 
așteptat de servitoare. Bunica lui se plângea mereu cât de greu 


VP - 42 


e să găsești personal de calitate. Femeia pe care o aveau acum 
era spanioloaică. Cât dură prânzul, Madame Paliard nu făcu 
decât să o corecteze, rostind fiecare cuvânt în franceză foarte 
apăsat când i se adresa, de parcă ar fi vorbit cu un copil, după 
care îi vorbi lui Manfred despre servitoare de parcă femeia nu s- 
ar fi aflat acolo. Manfred stătu tot timpul cu ochii numai în 
farfurie, sorbind din când în când dintr-un pahar de apă 
minerală. li crăpa buza după un pahar de vin, dar în casa soţilor 
Paliard nu se servea alcool la masă. Bertrand nu era de acord să 
se consume alcool în timpul zilei, așa cum nu era de acord cu 
multe alte lucruri. Madame Paliard sporovăi cu mare însufleţire 
cât ţinu masa. Manfred o suspecta că dăduse pe gât o dușcă- 
două prin bucătărie. Făcu și el tot posibilul să întreţină 
conversaţia, fie și numai ca masa să nu se desfășoare în liniște 
deplină. Apoi, îndată ce dispărură de pe masă farfuriile de 
desert, o luă din loc. 

Ceva mai târziu în aceeași după-amiază, Manfred cobori cu 
sacul lui de haine murdare la spălătoria de la subsolul blocului. 
Cineva uitase o bluză într-unul dintre uscătoare. Manfred o 
scoase și o ridică în fața ochilor. Era o bluză bleu-pal 
transparentă. Materialul era plăcut la atingere, puţin granulat. 
Părea a fi o bluză scumpă. Simţi și mirosul balsamului, probabil 
lavandă, mirosul pe care l-ar fi preferat o femeie mai în vârstă. Îi 
venea să-și îngroape fața în ea și să-i inhaleze aroma, dar 
rezistă gândindu-se că posesoarea bluzei ar fi putut intra în 
spălătorie și l-ar fi putut prinde adulmecându-i articolul de 
îmbrăcăminte. Așa că o împachetă frumos și o puse pe uscător. 

Manfred își scoase hainele din mașina de spălat, le băgă în 
uscător și porni uscătorul la temperatura maximă. Se așeză pe 
un scaun de lemn de lângă ușă și își deschise cartea, dar nu era 
în stare să se concentreze deloc. Poate că ar fi fost mai bine să 
urce în apartamentul lui și să aducă un umeraș pentru bluză. 
Posesoarea bluzei ar fi apreciat gestul. Dar nu voia să-și lase 
hainele acolo, la subsol. Nu de frică că i le-ar fura cineva, ci mai 
degrabă că, odată terminat programul de uscare, s-ar fi putut ca 
un alt locatar, având nevoie de uscător, să-l golească, și nu-i 
plăcea ideea că un străin i-ar putea răscoli printre lucruri. De 
aceea își spăla hainele duminica după-amiaza, când de regulă 
nu era nimeni în spălătorie. Probabil că ceilalţi locatari aveau 
lucruri mai bune de făcut în weekend și își spălau rufele în zile și 


VP - 43 


la ore ceva mai obișnuite pentru astfel de corvezi. Dar chiar și 
așa, Manfred avea grijă ca lenjeria lui de corp să fie întotdeauna 
prezentabilă, în caz că ar fi trebuit să-și scoată rufele din mașină 
în prezenţa altcuiva. 

Până la urmă hotărî să nu mai aducă niciun umeraș. Doar nu 
azvârlise bluza pe undeva mototolită, ci o împachetase frumos, 
iar dacă posesoarea ei venea să o recupereze câtă vreme era el 
sus, nici măcar n-ar fi știut că el avusese amabilitatea de a i-o 
împacheta. Ar fi putut însă admira priceperea cu care o 
împăturise. Manfred întinse gâtul spre scara care cobora la 
spălătorie. Nu venea nimeni. Se ridică și aranja bluza și mai 
frumos, netezind-o ușurel cu palmele. Apoi își reluă locul pe 
scaun și luă cartea în mână; era același roman poliţist din care 
citea și când venise Gorski. 

Programul de centrifugare se termină. Manfred își scoase 
rufele din mașină, le împături și le puse înapoi în sac. Nu avea 
loc să-și usuce rufele sus, în apartamentul lui, iar pe calorifere 
nu-i plăcea să le usuce, i se părea că dau impresia de dezordine. 
Se întrebă dacă nu cumva ar fi mai bine să aștepte până venea 
femeia să-și recupereze bluza, dar se putea ca ea să nici nu fi 
băgat de seamă că îi lipsește. Așadar decise să ia bluza sus cu 
el și să lase pe uscător un bilet prin care să anunţe că el a luat- 
o. Fu încântat de planul acesta. Işi înghesui restul de rufe în sac 
fără să le mai împăturească, puse deasupra lor bluza și, cum n- 
ar fi vrut să dea nas în nas cu femeia, dacă aceasta ieșea cumva 
din lift, o luă înapoi până sus, în apartamentul lui, pe scări. Găsi 
o bucată de hârtie și un creion și se așeză la masa din bucătărie 
să scrie biletul. Trebuia să sune cât mai natural. Nu era nevoie 
de cine știe ce explicaţii elaborate. Mai degrabă trebuia să sune 
ca și când ar fi luat hotărârea de a lua bluza cu el fără să se 
gândească, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. 
După ce începu anapoda de trei sau patru ori, se hotărî pentru 
tonul cel mai neutru care îi veni în minte: Găsit bluză în uscător. 
Rog adresați-vă la apartamentul 4F. Apoi semnă: Manfred 
Baumann. 

Cobori apoi iar la subsol, tot pe scări. Pe treptele care duceau 
la subsol lumina era aprinsă. Auzi pe cineva în spălătorie. Era o 
femeie, care tocmai se aplecase asupra uscătorului. Purta jeanși 
și un tricou albastru decolorat, iar în picioare bascheţi. Părul 


VP - 44 


blond-gălbui îi era legat într-o coadă. Femeia nu-l auzi 
apropiindu-se. 

— Nu vă supăraţi... spuse el molcom. 

Femeia tresări și se întoarse spre el. 

— Îmi pare rău, spuse Manfred. N-am vrut să vă sperii. 

— Prea târziu, spuse ea. 

Era suplă și bătea spre patruzeci de ani sau puţin peste. Avea 
pomeţii foarte pronunţaţi și chipul palid. Ochii cenușii îi erau 
conturaţi discret cu creionul. Manfred n-o mai văzuse până 
atunci. Femeia se întoarse înapoi spre mașinile de spălat, le 
deschise ușile și le roti cilindrii. 

— Vă căutaţi bluza? întrebă Manfred. 

— Da, bluza, răspunse ea. 

— Am luat-o eu. Am găsit-o în uscător, spuse Manfred și-i 
întinse biletul, ca pentru a confirma ceea ce spusese. N-am vrut 
s-o las aici, ca nu cumva s-o ia cineva. Pare o bluză scumpă. 

Femeia îl privi bănuitoare, apoi citi biletul. 

— Mersi, spuse ea cu un ton care numai a recunoștință nu 
suna. 

Manfred rămase pe loc o secundă, neștiind ce s-ar cuveni să 
spună mai departe. 

— Să v-o aduc? 

Ar fi dorit ca femeia să răspundă că putea să vină sus cu el. 
Avea ceva atrăgător în înfățișare. g 

— Ar fi foarte bine, multumesc, spuse ea, și zâmbi. Imi pare 
rău... Drăguţ din partea dumneavoastră că... 

Apoi aruncă o privire spre bilet și adăugă: 

— Manfred. 

Manfred își simţi inima bubuindu-i în piept. 

— Sau aţi putea veni dumneavoastră cu mine? zise el făcând 
semn cu degetul mare spre scară. 

Femeia ridică din umeri și îl urmă. Manfred își spuse că ar fi 
cazul să zică ceva, oricât de banal. Dacă nu spunea iute ceva, 
aveau să urce amândoi până la apartamentul lui într-o tăcere 
penibilă. 

— Locuiţi de multă vreme aici? întrebă. 

— Poftim? zise femeia. 

Era la câţiva pași în urma lui; pașii lor făceau ecou pe scară. 

— Locuiţi de multă vreme aici, în bloc? repetă Manfred. Nu v- 
am mai văzut. 


VP - 45 


Ajunseră la ușa metalică din capul scărilor către subsol. 
Manfred ţinu ușa deschisă ca să poată trece femeia. Ajungând la 
lift, ea apăsă butonul și ușa liftului se deschise îndată. Intrară 
amândoi în lift, iar Manfred apăsă butonul pentru etajul patru. 
Cabina era strâmtă, așa că femeia stătea foarte aproape de el. 
Mai că se atingeau. Liftul porni clămpănind. Trupul femeii avea 
același miros pe care Manfred îl simţise impregnat și în bluză. 
Nu era miros de lavandă, ci un miros mai puţin floral, mai 
teluric. 

— Ziceam că nu v-am mai văzut până acum, spuse Manfred, 
cu ochii aţintiţi asupra numerelor de deasupra ușii liftului. 

— Locuiesc de câteva luni aici, spuse femeia. Din februarie. 

— Aha, spuse Manfred. 

Ce lucru stupid se găsise și el să zică! Aha. Ce însemna asta? 
Sunase de parcă ar fi interogat-o, de parcă ar fi avut de gând să 
se folosească de ceea ce îi spunea ca să o contrazică mai târziu. 
Când liftul ajunse la etajul patru, Manfred cobori primul, astfel 
încât femeia să nu fie nevoită să se înghesuie pe lângă el. 
Înaintară pe coridor în liniște. 

— Aici e, spuse el când ajunseră în fața ușii lui. 

— 4F, spuse femeia și-i întinse biletul, care rămăsese în mâna 
ei. 

— Vă rog să intraţi. 

Femeia intră și rămase așteptând pe hol până ce el merse în 
bucătărie să-i aducă bluza. Manfred se întoarse și i-o dădu. 

— Aţi și împăturit-o. Mulţumesc, spuse femeia. 

Părea surprinsă, dar nu într-un mod neplăcut. 

— AȘ fi și călcat-o dacă aveam timp, spuse Manfred. 

Femeia zâmbi cu blândeţe, așa cum i-ar fi zâmbit unui copil 
care a făcut o faptă bună. Era chiar frumoasă. 

— Mulţumesc încă o dată, spuse ea, și se întoarse, dând să 
iasă. 

Manfred trase aer în piept foarte sonor. 

— Pot să vă ofer o cafea? Sau poate o ceașcă de ceai? 

Nu știa de ce mai adăugase și ceașca de ceai, fiindcă el nu 
bea ceai și nici nu avea în casă. Femeia își încreţi buzele și-l 
studie o clipă, de parcă l-ar fi evaluat. 

— lmi pare rău, nu pot, spuse ea. Poate cu altă ocazie. 

— Sigur, spuse Manfred. 

Femeia ieși pe palier. 


VP - 46 


Manfred închise ușa ușor în urma ei și expiră încet. Simţea că 
se achitase de această sarcină cu succes. Intră în bucătărie și 
începu să-și sorteze hainele spălate. Femeia îi dăduse impresia 
că într-adevăr se gândește săi accepte invitaţia. /mi pare rău, nu 
pot. Felul în care se exprimase sugera că i-ar fi plăcut să 
accepte, dar nu avea cum. Poate că era măritată și se gândea 
că nu s-ar cuveni să-i accepte invitaţia, că ar face astfel un lucru 
interzis. Sau poate că voise pur și simplu să spună că nu are 
timp. În orice caz, nu fusese un refuz categoric, ci îi dăduse de 
înţeles, chiar îi dăduse de înţeles, că nu depindea de ea și că în 
alte circumstanţe ar fi acceptat. lar după aceea, de parcă 
lucrurile n-ar fi fost destul de limpezi, mai adăugase și: Poate cu 
altă ocazie. Manfred nu detectase nicio notă de sarcasm în 
vocea ei. Firește, era greu de prevăzut când ar putea apărea 
acea „altă ocazie”, dar chiar și-așa, Manfred jubila amintindu-și 
acest dialog. Ar fi trebuit s-o întrebe cum o cheamă. Și trebuia 
neapărat să cumpere niște ceai. 

Scoase masa de călcat din bufetul din bucătărie, băgă fierul 
de călcat în priză și se așeză la masă, așteptând să se 
încălzească. 


VP - 47 


Sase 


Luni dimineață, când Manfred ajunse la bancă, toată lumea 
discuta cu mare însuflețire despre dispariția lui Adèle Bedeau. 
Mademoiselle Givskov, casiera-șefă, tocmai zicea că, la cum 
umblă fetele din ziua de azi de colo-colo, și-o cam caută cu 
lumânarea. Dacă fata dăduse de vreo belea, probabil că era 
numai din vina ei. Mademoiselle Givskov fusese angajată de 
Monsieur Jeantet la vreun an după ce venise Manfred în bancă. 
Prezenta femeii ăsteia îi dădea o stare de neliniște, așa că de 
regulă se ţinea departe de ea. Manfred îi salută pe toți angajații 
și se grăbi să ajungă în biroul lui. Câteva minute mai târziu intră 
Carolyn și-i aduse cafeaua. Carolyn era o fată simpatică; avea 
nouăsprezece ani și era destul de ștearsă și de înceată, dar era 
mereu cu zâmbetul pe buze. Lui Manfred îi plăcea de ea. Spre 
deosebire de alţi angajaţi mai noi, Carolyn dădea impresia că nu 
se străduiește deloc să-l impresioneze. 

— E îngrozitor, nu credeți? spuse ea. Povestea cu fata aceea... 

— Sunt convins că până la urmă se va dovedi că nu s-a 
întâmplat nimic, spuse Manfred un pic repezit. 

Nu avea niciun chef să se lase antrenat într-o discuţie pe 
tema asta. 

Carolyn îi puse cafeaua pe birou. Manfred își ridică ochii de pe 
hârtiile pe care le studia. Fata avea o mutră cam amărâtă. 
Manfred nu avusese deloc intenţia de a o repezi. Ştia că e 
sensibilă la astfel de lucruri. Odată, când Manfred îi arătase o 
mică greșeală pe care o făcuse în legătură cu o tranzacţie, fata 
izbucnise în plâns. 

— Abia a dispărut de câteva zile, spuse Manfred. O fi plecat și 
ea pe undeva cu vreun băiat. 

Carolyn, se pare, luă teoria lui Manfred foarte în serios. 

— Dar în ziar nu s-a pomenit de niciun prieten. 

— Nu toţi oamenii bat toaca despre astfel de lucruri. 

Îndată îi păru rău că spusese asta. Sunase ca și când el însuși 
obișnuia să-i păcălească pe cei din jur sau cel puţin se aștepta 
mereu ca oamenii să-l înșele. Era conștient că, din cauză că nu 
socializa cu angajaţii și nu prea vorbea despre el, se făceau tot 


VP - 48 


felul de presupuneri despre viața lui personală. Le auzise pe fete 
spunând că ar fi homosexual. Câteodată când ieșea din biroul 
lui, în sală se făcea brusc liniște. La prânzul anual de Crăciun, 
toți făceau ce puteau ca să nu fie nevoiţi să stea lângă el la 
masă. La fel și la adunările cu directorii sucursalelor locale care 
se ţineau de două ori pe an. lar când venea momentul acela în 
care toţi începeau să discute între ei, Manfred se pomenea pe 
dinafară, incapabil să se lipească de vreunul dintre grupurile din 
încăpere. 

— O cunoșteați? îl întrebă Carolyn. 

— Din vedere, răspunse Manfred. lau masa de prânz la 
restaurantul unde lucra. 

Niciodată până atunci nu-i dezvăluise lui Carolyn atât de 
multe amănunte despre el. Işi dădu seama îndată că n-ar fi 
trebuit să vorbească despre Adele folosind timpul trecut. Prin 
asta dădea de înţeles că știe că Adele nu se va întoarce la lucru. 

— Ce fel de fată e? întrebă Carolyn, dornică să afle mai multe, 
pentru ca mai apoi să le poată spune și colegilor ei ce-a aflat. 
Din poza din ziar pare a fi foarte drăguță. 

— Lucrăm și noi azi ceva sau oprim toate motoarele industriei 
bancare pentru că o fată oarecare a dispărut timp de cinci 
minute? 

Carolyn făcu o mutră ofensată. 

— lertaţi-mă, Monsieur Baumann, spuse și ieși din birou. 

Manfred îi zisese că poate să-i spună pe numele mic câtă 
vreme erau numai ei doi în birou, dar Carolyn nu i se adresase 
așa niciodată. 

La prânz, Manfred comandă felul special, așa cum făcea 
mereu lunea. De acum înainte voia să se ţină neabătut de 
tabieturile lui. Nu trebuia să se mai angajeze în acţiuni care nu 
făceau parte din programul lui obișnuit, așa cum făcuse 
săptămâna trecută - un pahar de vin în plus, schimbatul 
comenzii, comentariul caraghios pe care îl făcuse în legătură cu 
înfățișarea lui Adele. De acum înainte trebuia să evite cu orice 
preț să mai atragă atenţia asupra lui. Nu trebuia să mai dea 
nimănui prilejul de a afirma că se poartă ciudat. 

De mesele de la fereastră se ocupa o chelneriţă nouă. Era o 
fată micuță și slăbuţă, cu părul scurt prins cu o agrafă. Alerga 
între mese și bucătărie și părea că e tot timpul gata-gata să 
scape farfuriile pe care le căra sau să răstoarne niște pahare. 


VP - 49 


Manfred făcu tot ce putu ca să se uite oriunde altundeva numai 
la ea nu. 

Marie veni la masa lui și îi luă comanda. Arăta puţin obosită. 

— Urâtă poveste, spuse ea. 

— Sunt convins că până la urmă se va dovedi că nu s-a 
întâmplat nimic, spuse Manfred. 

Marie se încruntă. 

— Polițistul ăla pare să creadă altceva, spuse. Cică în seara 
dispariţiei cineva ar fi văzut-o pe Adele împreună cu un bărbat 
pe o motocicletă. 

Manfred își ţuguie buzele și aprobă, dând încet din cap. Nu 
știa ce să mai spună. 

— Și se știe cine e acel bărbat? întrebă în cele din urmă. 

— A trecut polițistul pe aici de ne-a pus câteva întrebări, 
răspunse Marie. Din câte se pare, consideră că este o informaţie 
importantă. 

— Așa aș zice și eu, spuse Manfred. 

Își mâncă supa în liniște, dând absent paginile ziarului. N-ar fi 
trebuit să-i spună lui Carolyn nimic despre prietenul lui Adele. S- 
ar fi putut interpreta că știa despre asta dinainte, ceea ce, 
firește, era adevărat. Trebuia să înveţe să-și ţină gura. 
Atmosfera din restaurant lâncezea. Pasteur se tot fâțâia 
îndărătul tejghelei. Manfred se întrebă dacă nu cumva patronul 
îl urmărește pe ascuns, dacă nu stă cu ochii pe el să vadă dacă 
nu face ceva ciudat. După toate probabilitățile, Gorski vorbise 
cu toată lumea din restaurant. Gândul acesta îi dădea lui 
Manfred o stare de neliniște. 

Marie îi aduse porția de Pôtée Marocaine. Manfred își 
terminase vinul, dar rezistă tentaţiei de a mai comanda încă un 
pahar. Își turnă în schimb un pahar de apă din carafa de pe 
masă. Pôtée Marocaine consta dintr-un morman de cușcuș, un 
cârnat merguez, un copan de pui și o bucată de carne pe care 
Manfred nu reuși s-o identifice, servite împreună cu un castronel 
de sos iute. Manfred îl văzu pe Pasteur salutând din cap pe 
cineva care tocmai intra. Aruncă o privire peste umăr și 
constată că cel care tocmai intrase era Gorski. Acesta se 
apropie de bar și dădu mâna cu Pasteur peste tejghea. Între ei 
părea să existe un fel de înțelegere. In timp ce Marie se agita în 
continuare intrând și ieșind din bucătărie, cei doi bărbaţi 
schimbară câteva vorbe. Apoi Gorski se întoarse, dând să iasă, 


VP - 50 


se gândi Manfred, dar de fapt polițistul se îndreptă, făcând 
slalom printre mese, spre locul unde stătea el. Era limpede că 
știa sigur că-l va găsi pe Manfred acolo. 

Gorski se opri și, punând mâinile pe spătarul scaunului din 
faţa lui Manfred, zâmbi și-l salută grav. 

— Vă deranjează dacă mă așez și eu? întrebă. 

Manfred întinse mâna spre scaunul gol, indicându-i că nu are 
nimic împotrivă. Nu se făcea să-l refuze. Gorski își dădu jos 
trenciul, îl împături și, luând loc la masă, își așeză trenciul în 
poală. Asta însemna, spre ușurarea lui Manfred, că nu avea de 
gând să stea prea mult sau cel puţin că nu intenţiona să-și 
comande și el ceva de mâncare. Manfred aruncă o privire către 
bar peste umărul lui Gorski. Marie se făcuse nevăzută în 
bucătărie, iar Pasteur ștergea ostentativ paharele, deși în 
ultimele cincisprezece minute și mai bine stătuse fără să facă 
mai nimic. 

— Nu vă întrerupeţi pentru mine, spuse Gorski. 

Manfred își așezase tacâmurile în farfurie. Nu îi plăcea să aibă 
companie la masă. Gorski nici măcar nu se prefăcea mirat că-l 
găsește pe Manfred acolo. Nu încerca să pretindă că a dat peste 
el întâmplător. 

— Mă nedumerește un lucru, spuse el, și speram că veţi putea 
să mă lămuriţi dumneavoastră. 

Manfred aprobă din cap. 

— Ceva în legătură cu dispariţia lui Adele Bedeau. 

— Vă rog, spuse Manfred. 

— Se pare că în seara în care a dispărut, Mademoiselle 
Bedeau a fost văzută prin oraș pe un scuter condus de un tânăr. 

Manfred privi în jos, spre mâncarea din farfurie. 

— Ăsta este un aspect important, fiindcă asta se întâmpla 
exact atunci când a fost văzută ultima oară. Se pare că după ce 
a plecat de la restaurant, l-a întâlnit pe tânărul acesta și a plecat 
împreună cu el. Evident, este important să reușim să stabilim cu 
exactitate ce a făcut în seara respectivă. 

— Inţeleg, spuse Manfred. 

Începea să i se răcească mâncarea. 

— Desigur, este un lucru absolut firesc ca o fată să se 
întâlnească cu un tânăr, dar un detaliu anume nu-mi dă pace. 
Adele a fost văzută în timp ce trecea pe lângă restaurant pe 
scuter, venind dinspre Rue de Mulhouse. M-a nedumerit foarte 


VP -51 


tare de ce acest tânăr n-o așteptase în fața restaurantului, dacă 
urmau să se întâlnească? De ce a mers Adèle pe jos o bucată de 
drum în direcția opusă, pentru ca, după ce s-a întâlnit cu tipul, 
să pornească înapoi în direcţia de unde venise? 

Manfred nu spuse nimic, fiindcă Gorski nu dădea impresia că 
l-ar invita să-și dea cu părerea despre această chestiune. 

— Coroborat cu faptul că tânărul acesta, ultima persoană în 
compania căreia a fost văzută Mademoiselle Bedeau, încă nu a 
apărut să dea declaraţii, impresia mea este că trebuie să existe 
un motiv pentru care își ţineau relaţia secretă. 

— Vă asigur, domnule inspector, spuse Manfred, că eu nu 
deţin niciun scuter și nici nu știu să conduc un scuter. 

Gorski fornăi scurt pe nări, de parcă tocmai s-ar fi prins de 
poanta unui banc de doi bani. 

— Nu asta voiam să spun, zise cu un zâmbet subţire. Eu pur și 
simplu îi rog pe cei care se aflau în preajma ei să încerce să-și 
amintească orice amănunt în legătură cu seara respectivă și să 
se gândească bine dacă nu cumva au văzut vreun lucru 
semnificativ. 

— Eu n-am văzut nimic, rosti Manfred un pic prea repede. 

Gorski ridică un deget, făcându-i semn să tacă. 

— În seara aceea dumneavoastră v-aţi aflat aici, în restaurant, 
unde ați jucat cărți cu Messieurs Lemerre, Petit și Cloutier. După 
ce v-aţi terminat partida, pe la zece și jumătate, cred, aţi plecat. 

Manfred ridică din umeri și răspunse: 

— N-aș putea spune cu precizie ce oră era. 

Gorski nu luă în seamă răspunsul lui. 

— Și v-aţi dus direct acasă? 

— Da, spuse Manfred. 

Își dădea seama foarte bine încotro bătea Gorski cu toate 
întrebările acelea. 

— Și în drumul dumneavoastră spre casă ați luat-o pe Rue de 
Mulhouse, pe lângă părculeţul din faţa templului protestant? 

— Da. 

— Ei, sunt convins că vă daţi seama ce anume vreau să vă 
întreb: Adele a ieșit din restaurant doar la câteva minute după 
dumneavoastră și probabil că a pornit în aceeași direcție ca să-l 
întâlnească pe tânărul acela. Gândiţi-vă foarte bine o clipă. Oare 
chiar n-aţi văzut pe nimeni, un tânăr care aștepta pe cineva? 


VP - 52 


Manfred se gândi câteva clipe. Ştia încă de când îl văzuse pe 
Gorski care va fi răspunsul lui la o astfel de întrebare. Clătină din 
cap încet. 

— Nu, îmi pare rău, spuse. N-am văzut pe nimeni. 

Gorski își țţuguie buzele și dădu din cap gânditor. 

— Îmi pare rău că nu vă pot fi de ajutor, spuse Manfred. Poate 
că s-au întâlnit în vreo cafenea sau în apartamentul băiatului. 

Cu asta speră că supliciul lui se încheiase și că Gorski va pune 
capăt interogatoriului, scuzându-se că l-a întrerupt de la masă. 

— Știţi, spuse însă Gorski, trecând brusc la un ton de 
conversație obișnuită, eu lucrez ca poliţist de douăzeci și trei de 
ani. Din experienţa mea, atunci când cineva îmi spune că ar 
vrea să-mi poată fi de ajutor, de multe ori chiar poate să-mi fie 
de ajutor. 

Zicând acestea, îi aruncă lui Manfred din nou zâmbetul acela 
grav. Manfred se surprinse înghițind în sec. Işi impuse să nu-și 
ferească privirea de ochii lui Gorski. După câteva secunde însă 
își lăsă din nou privirea în farfurie. Dacă într-adevăr n-ar fi avut 
nimic de ascuns, ar fi interpretat remarca de mai înainte a lui 
Gorski drept nimic altceva decât o generalitate aruncată de un 
tip plictisit de lumea asta. 

Gorski nu se clinti de pe scaun. 

— Și cu o seară înainte aţi fost aici, continuă el, ignorând ce îi 
spusese Manfred mai devreme. Aţi băut o sticlă de vin lângă 
bar, apoi, pe la ora zece aţi plecat. 

— N-aș putea spune cu precizie ce oră era, dar așa este, 
corect. 

— Sunteţi un client fidel al restaurantului, nu? întrebă Gorski. 

Manfred ridică din umeri. Asta nu era un delict, nu? 

— Da, cred că se poate spune și așa. 

— Și vă respectaţi tabieturile cu sfințenie, nu-i așa? 

Manfred se uită lung la Gorski, neștiind ce expresie să adopte. 
Oare polițistul avea de gând să aducă vorba despre faptul că în 
ziua în care Adele fusese văzută ultima oară, Manfred 
comandase choucroute în loc de pot-au-feu și băuse un pahar 
de vin în plus, schimbându-și pe neașteptate tabieturile? Poate 
că cineva îl informase și despre micul compliment pe care i-l 
făcuse lui Adele în timp ce jucau cărți. Una peste alta, aceste 
acţiuni ar fi putut da impresia unui personaj care, în preajma 
momentului dispariţiei chelneriţei, avusese un comportament 


VP-53 


straniu. Altminteri de ce să fi pomenit detectivul despre cum îl 
descriseseră ceilalți? Manfred simţi că încep să i se aprindă 
obrajii. 

— Nu știu dacă aș spune chiar așa, zise el. 

— Păi, toţi cei cu care am vorbit, spuse Gorski făcând un gest 
vag cu mâna, v-au descris în același fel, ca pe un om care își 
respectă cu sfințenie tabieturile. 

Manfred nu se putu abţine să nu arunce o privire prin sală. Îi 
era deosebit de nesuferită ideea că Gorski vorbise cu lumea 
despre el, că întrebase pe toată lumea despre el. Se întrebă în 
sinea lui ce altceva mai spuseseră ceilalţi. 

— E ceva rău în asta? întrebă. 

Gorski își încreţi buzele și clătină din cap încet. 

— Nici vorbă. 

Apoi se aplecă înainte, de parcă tocmai i-ar fi venit o idee. 

— Daţi-mi voie să vă pun o singură întrebare: aţi observat 
cumva ceva neobișnuit în restaurant miercuri seara? 

Manfred se gândi o vreme, sau măcar încercă să dea impresia 
că se gândește. Hotărî că era momentul potrivit ca să ia o 
îmbucătură din mâncare și așa făcu. După ce înghiţi, clătină din 
cap. 

— Nu-mi vine nimic în minte, răspunse. 

Gorski se arătă ușor dezamăgit. 

— Chiar așa? zise el. Mie mi se pare că într-un loc ca acesta 
(și aici făcu un gest cu mâna, arătând că la restaurant se referă) 
nu prea se întâmplă mare lucru. Fiecare seară seamănă în linii 
mari cu toate celelalte. Ca atare, atunci când într-adevăr se 
întâmplă ceva mai neobișnuit, oricât de banal i-ar părea lucrul 
acela cuiva din afară, lucrul respectiv nu trece neobservat de 
către cei care frecventează localul. 

Lui Manfred felul de a se exprima al lui Gorski i se păru de-a 
dreptul enervant. Işi bău și ultima înghiţitură de vin. Ar fi vrut să 
mai comande încă un pahar, dar, după ce mai făcuse așa într-un 
rând, s-ar fi considerat că ăsta era un nou obicei de-al lui și 
atunci ar fi fost obligat să bea câte două pahare la prânz în 
fiecare zi. 

— Le-am pus tuturor aceeași întrebare și am primit același 
răspuns. In seara respectivă Adèle l-a întrebat pe Monsieur 
Pasteur dacă n-ar putea să plece puţintel mai devreme. Înainte 
de a pleca, și-a schimbat hainele și s-a fardat. 


VP - 54 


— Doar nu vă așteptați să bag de seamă lucruri atât de 
neînsemnate, spuse Manfred. 

— Dar și Lemerre, și Petit, și Cloutier, cu care am discutat 
separat, au băgat de seamă amănuntul ăsta și mi l-au 
comunicat fără să-i întreb eu. 

— Poate că numai unul dintre ei a băgat de seamă și apoi le-a 
atras atenţia și celorlalţi. 

Lui Manfred i se păru o remarcă destul de pertinentă. Gorski 
își plecă ușor capul ca și când ar fi convenit că exista 
posibilitatea că așa să se fi petrecut lucrurile. Manfred avu 
impresia că repurtase o mică victorie. 

— Ei trei stau chiar lângă ușă. Nu se poate să nu observe că o 
femeie este îmbrăcată mai provocator, adăugă. 

— Eu n-am spus că Adele era îmbrăcată provocator. Am spus 
doar că-și schimbase hainele. 

Manfred se blocă. Ar fi făcut mai bine dacă și-ar fi ţinut gura. 

Gorski lăsă replica aceasta să mai stăruie în aer câteva 
momente. 

— Firește, aveţi dreptate, continuă el apoi. Din postul lor de 
observaţie nu se putea să nu observe că Adele își schimbase 
hainele. Dar dumneavoastră, și cred că nu greșesc spunând 
asta, ședeaţi la bar, lângă ușa bucătăriei, pe unde a ieșit Adele. 
Urmând propria dumneavoastră logică, pare și mai puţin 
probabil ca dumneavoastră să nu fi observat această 
transformare. 

— Ei bine, n-am observat-o, spuse Manfred. 

Gorski își împreună mâinile în dreptul feţei, bătând cu buricul 
arătătoarelor un fel de cod Morse. Lui Manfred i se păru că, în 
sfârșit, chinul lui luase sfârșit. 

— Aţi ieșit din restaurant la foarte scurt timp după Adele. Ora 
exactă nu contează, continuă Gorski pe un ton nedumerit, de 
parcă doar gândea cu voce tare. Aţi văzut cumva în ce direcţie a 
luat-o? 

— V-am mai spus, n-am văzut-o. 

— Și în timp ce mergeaţi spre casă, nu aţi văzut vreun tânăr 
care aștepta pe cineva pentru o... (aici Gorski își alese cuvintele 
cu mare grijă) pentru un randevu? 

— Nu. 

Deja iritarea lui Manfred începu să fie vădită. 


VP-55 


— Și dacă ar fi să vă rog să mă însoţiţi la secție și să daţi o 
declaraţie sub semnătură în legătură cu acest aspect, și atunci 
aţi spune la fel? 

— Da, răspunse Manfred. 

Prima oară când vorbise cu Gorski spusese un lucru; acum nu 
avea cum să-și mai schimbe declaraţia. 

— Prea bine, spuse Gorski împingând scaunul în spate cu 
zgomot și ridicându-se în picioare. Scuzele mele că v-am 
întrerupt în timpul mesei. 

Manfred își golise paharul de vin, dar nu îndrăzni să mai 
comande încă unul. Nu voia să arate că întâlnirea cu Gorski îl 
dăduse peste cap. Îndărătul barului Pasteur continua să șteargă 
pahare. Nu se uita spre Manfred. Marie, cu o mână pe umărul 
noii chelnerițe, îi spunea acesteia să debaraseze o masă care 
tocmai se eliberase. 


VP - 56 


Sapte 


Gorski regretă că-și luase trenciul. Era o zi caldă, cu soare și 
nu părea c-avea să plouă. Se opri în ușa Restaurantului de la 
Cloche și își aprinse o ţigară, cu trenciul atârnând pe braţul 
stâng. Porni pe Rue de Hunigue până la intersecție. Sediul 
secției de poliţie era la câteva minute distanță pe Rue de 
Mulhouse, dar Gorski nu avea niciun chef să se întoarcă la 
serviciu. Traversă în schimb strada și o luă pe Avenue Charles 
de Gaulle. Majoritatea magazinelor erau închise, fiind ora pauzei 
de prânz, iar străzile erau cufundate în tăcere. Lui Gorski îi 
plăcea partea aceasta a zilei. Era ca și când orașul s-ar fi oprit 
pentru o clipă ca să-și tragă sufletul. Nu că viața liniștită din 
Saint-Luis ar fi necesitat un astfel de moment de acalmie. Dar 
chiar și-așa, Gorski păși hotărât, ca și când ar fi vrut să dea 
impresia că se îndreaptă spre o întâlnire importantă. 

Coti pe o străduță laterală unde, ceva mai departe, se afla un 
bar fără pretenţii numit Le Pot. Numele barului era pictat 
deasupra ușii cu litere gotice maronii. Pe perete, pe un suport 
metalic, era fixată o inscripţie cu litere roșu-închis pe care scria 
Bar/Tabac. Noaptea semnul era luminat, dar în timpul zilei ai fi 
putut foarte bine să treci pe Rue des Vosges fără să bagi de 
seamă că acolo se afla un bar. Localul nu avea ferestre, ci doar 
două ochiuri de sticlă înguste și ovale sus, deasupra nivelului 
ochilor, al căror rol era numai de ventilare. Ușa era într-adevăr 
din sticlă, dar pe ea erau lipite atâtea afișe cu reclame la bilete 
de loterie și felurite soiuri de ţigări, încât era imposibil să vezi 
ceva înăuntru. Patronul era conștient de bună seamă că barul lui 
nu era tocmai ademenitor, dar una dintre atracțiile importante 
ale locului era tocmai faptul că, odată ajuns înăuntru, nu puteai 
fi văzut din stradă. 

În interior barul consta dintr-o singură încăpere mică, pătrată. 
Pereţii erau văruiți într-un muștar-închis și decoraţi cu afișe 
decolorate înfățișând scene din vechea Alsacie. O banchetă de 
culoarea castanei cu vinilinul uzat și plin de crăpături se întindea 
de-a lungul a doi pereți. Intr-unul sau două locuri i se vedea 
umplutura din burete. In faţa banchetei erau cinci mese din fier 


VP - 57 


fixate în podea. Pe lângă acestea mai existau încă patru mese 
din lemn așezate în mijlocul încăperii. 

Gorski luă un loc pe banchetă și îi făcu un semn patronului că 
ar dori o halbă de bere. Barul ocupa peretele din faţa ușii. In 
dreapta era zona tabac, unde se vindeau ţigări, tot felul de 
articole pentru fumători și bilete de loterie. Cele două zone ale 
barului erau despărțite între ele printr-o ușă batantă din lemn 
prin care patronul trecu la bar. Acolo erau trei robinete de bere, 
care ofereau bière d'Alsace, o weiBbier nemţească și bere 
brună. În stânga barului era un recipient din inox unde se 
încălzeau crenvurștii pentru hotdogi, singurul fel de mâncare 
care se servea la Le Pot. Încălzitorul era pornit tot timpul și 
dinspre el venea mirosul caracteristic al barului. Patronul nu 
aprindea prea multe becuri, așa că de obicei era greu să-ţi dai 
seama dacă afară era zi sau noapte. După-amiaza târziu însă, 
dacă era soare puternic, două fire de lumină pătrundeau prin 
ferestrele înalte și măturau barul ca două reflectoare. 

În bar mai erau încă trei clienţi. Un bărbat într-un costum 
ponosit ședea pe banchetă dedesubtul ferestrelor înalte și citea 
un ziar, cu un pahar de vin alb în faţă. Chipul lui îi părea vag 
familiar lui Gorski, dar asta i se întâmpla foarte des. În virtutea 
meseriei lui, venea în contact cu o mulţime de oameni, iar într- 
un orășel ca Saint-Louis era inevitabil să dea din nou peste ei 
cândva. Predecesorul lui, Ribery, fusese binecuvântat cu o 
memorie absolută a numelor și chipurilor celor pe care îi 
întâlnea, dar Gorski nu avea acest talent. Acum însă chiar se 
înfurie că nu-și aducea aminte cine era bărbatul acela. 

La bar mai erau încă doi bărbaţi îmbrăcaţi în salopete. Unul 
dintre ei se uită la Gorski în timp ce acesta se așeza la masă. Il 
recunoscuse, probabil. Cu o zi înainte, Gorski ţinuse o conferință 
de presă în cadrul căreia îl descrisese pe tânărul care fusese 
zărit pe scuter împreună cu Adele. Se străduise să sublinieze că 
tânărul era căutat doar ca martor, dar ziarele hotărâseră 
bineînţeles să înfăţișeze toată povestea într-o lumină cu totul 
sumbră. Poza lui Gorski apăruse alături de articol atât în 
L'Alsace, cât și în alte câteva ziare. Înclină din cap în semn de 
salut înspre bărbatul de la bar, care îndată își întoarse privirile în 
altă parte. 

Patronul îi aduse berea. Era un bărbat scund, brunet, cu o 
constituţie de fost boxer. Avea niște ochi mici, ca două mărgele, 


VP - 58 


și o gură flască, cu totul neatrăgătoare. Gorski îi auzise pe 
câţiva dintre clienţii obișnuiți ai barului spunându-i Yves, dar el 
nu-i spusese niciodată pe nume. La fel și patronul - deși era 
convins că ştia cine este Gorski, nu dădea niciun semn că l-ar fi 
cunoscut. Asta era stilul lui. În unele baruri se încuraja o 
atmosferă de convivialitate, dar la Le Pot lucrurile nu stăteau 
așa. Dacă îi spuneai patronului ceva, acesta îţi răspundea 
politicos, dar de regulă clienţii erau lăsaţi în pace. 

Când Yves îi puse berea în faţă, Gorski îi ceru și un hotdog. 
Înainte de a ajunge înapoi în spatele barului, Yves făcu un tur al 
meselor, ștergând fiecare masă pe îndelete. Gorski sorbi din 
bere. Era bună, rece și acidulată. Hotdogul sosi pe o farfurie de 
carton. Crenvurștul era roz și moale, dar în clipa în care îl băgă 
în gură, se dezintegră cu totul. Gorski își aminti cum se înfrupta 
Manfred Baumann din pot-au-feu sau ce-o mai fi avut el în 
farfurie. 

Conversaţia cu Baumann se desfășurase în linii mari așa cum 
anticipase. În caz că minţea, probabil că Baumann nu avea să 
recunoască treaba asta decât dacă era confruntat cu dovezi 
irefutabile că lucrurile se desfășuraseră altfel. Gorski era 
obișnuit să i se toarne tot felul de minciuni. Era în firea lucrurilor 
ca oamenii să mintă și, chiar și-atunci când ceea ce declarau nu 
era plauzibil, o ţineau tot pe-a lor. Gorski înţelegea foarte bine 
mecanismul. Dacă, de pildă, soţia lui avea să-l întrebe mai târziu 
cum și-a petrecut după-amiaza, firește că avea să omită să-i 
spună că trecuse și pe la bar. Dar ceea ce îl interesa pe el nu 
era atâta faptul că cineva mințea, ci felul în care se purta în 
timp ce minţea. De multe ori persoana respectivă întindea mâna 
după o ţigară sau părea brusc distrasă de cine știe ce acţiune 
lipsită de importanţă. Nu putea să-l privească în ochi prea mult 
timp. Femeile se jucau cu părul; bărbaţii își mângâiau barba sau 
mustața. Lui Gorski îi plăcea să-i interogheze în mediul lor 
obișnuit. Odată aduși la secţie, erau deja dezorientaţi și era și 
mai greu să-ţi dai seama dacă se purtau ciudat din pricină că se 
aflau într-un loc care nu le era familiar, sau pentru că încercau 
să-ți ascundă ceva. Gorski își amintea că atunci când îl vizitase 
acasă, în apartamentul lui, în ciuda faptului că inițial Baumann 
ezitase să-l invite înăuntru, după aceea îi oferise o cafea. Era un 
gest tipic: o supracompensare imediată pentru ostilitatea de 
mai-nainte și o încercare de a amâna începutul discuţiei. Chiar 


VP - 59 


de atunci, din acel moment, când încă nu avea de unde să știe 
pentru ce venise Gorski, Baumann se purtase într-un fel care 
dădea de înțeles că nu se simţea tocmai în largul lui. 

Adeseori când li se dădeau în vileag minciunile, oamenii se 
prefăceau indignaţi. De câte ori nu auzise Gorski exclamaţii de 
genul „Asta-i chiar culmea!” sau „Cum îndrăzniţi?” și de câte ori 
nu fusese ameninţat că va fi târât prin tribunale. El interpreta 
aceste izbucniri dacă nu ca pe niște semne ale vinovăţiei 
persoanei respective, cel puțin ca pe niște indicii că omul avea 
ceva de ascuns. Se putea ca lucrul pe care îl ascundea să nu 
aibă absolut nicio legătură cu obiectul anchetei pe care o 
desfășură el, dar de ascuns cu siguranţă ascundea ceva. 
Manfred Baumann nu se comportase așa. Era, așa cum bănuia 
Gorski, un individ prea blajin ca să facă așa ceva. Nici 
comportamentul lui nu trăda prea mult din ceea ce gândea. Pe 
Gorski chiar îl luase prin surprindere, fiindcă era tipul care, 
indiferent din ce motiv, era obișnuit să acopere totul cu un fel de 
capac. Era un tip reprimat. 

Pe de altă parte, nu putea exclude cu totul nici posibilitatea 
ca Baumann chiar să nu fi văzut nimic. Oamenii nu erau atenți 
la toate amănuntele, mai ales atunci când își vedeau de 
treburile lor. Mergeau pe jos sau cu mașina către sau dinspre 
locurile lor de muncă, stăteau în aceleași birouri și cafenele în 
fiecare zi, fără să fie atenţi la ce se întâmpla în jurul lor. 
Adeseori atunci când erau chestionaţi nu erau în stare să 
descrie nici măcar mobilierul sau decorul din locurile unde își 
petreceau câteva ceasuri în fiecare zi. Cu toate acestea, 
Manfred Baumann îl intriga. Că minţea sau nu, avea ceva care-i 
stârnise curiozitatea. Baumann se arătase în același timp evaziv 
și servil, de parcă ar fi dorit să se facă plăcut sau cel puţin 
aprobat. 

Cu toate acestea, faptul că Gorski își petrecea atât de mult 
timp gândindu-se la Baumann care, după toate probabilitățile, 
nu avea absolut nimic de-a face cu dispariţia fetei, nu făcea 
decât să dovedească cât de anevoios înainta ancheta. Era genul 
cel mai neplăcut de caz, fiindcă nu era clar nici măcar dacă 
avusese loc o încălcare a legii sau nu. Și totuși, dispariţia unei 
fete tinere întotdeauna atrăgea atenţia presei, iar poliţia se 
vedea obligată să ancheteze sau măcar să dea impresia că 
anchetează cazul. Dacă ar fi fost vorba despre dispariţia unui 


VP - 60 


bărbat între două vârste cum era Manfred Baumann, de pildă, 
întâmplarea n-ar fi fost pomenită nici măcar în rubrica „Pe 
scurt” a ziarului L'A/sace. 

Până în acest moment Gorski nu reușise să-și j formeze decât 
o idee foarte vagă despre tânăra a cărei dispariţie o ancheta. 
Mama lui Adele Bedeau decedase în urmă cu câţiva ani, iar în 
certificatul de naștere al fetei nu era trecut numele tatălui. 
Madame Pasteur ţinea la ea, nutrind sentimente de-a dreptul 
materne faţă de fată, însă Adele îi dezvăluise foarte puţine 
lucruri personale patroanei ei. Era o angajată bună, punctuală și 
politicoasă, dar cam atât. Din câte se părea, îi era totuna dacă 
freca podelele în bucătărie, dacă toca ceapa sau dacă servea 
clienţii la mese. Orice muncă i se dădea de făcut o îndeplinea cu 
același aer de om plictisit de viaţă. După descrierea lui Marie 
Pasteur, era o fată sârguincioasă. Lui Gorski îi păruse mai 
degrabă resemnată. Pur și simplu nu-i păsa de ceea ce făcea. 
Relaţiile ei cu angajatorii ei, patronii de la Restaurant de la 
Cloche, erau destui de cordiale, dar Adele nici nu punea 
întrebări, nici nu vorbea despre ea însăși și nici nu glumea cu 
ceilalți angajaţi. Era cu desăvârșire distantă. Și nici despre ceea 
ce făcea ea în afara programului de la serviciu Gorski nu reușise 
să descopere mai mult. Garsoniera minusculă, mobilată, pe care 
o închiriase Adele într-o clădire de pe Rue de Jura, nu-i 
dezvăluise nimic despre ea. Fata își plătea chiria la timp, iar 
vecinii nu-i putuseră spune prea multe despre ea. 

Gorski cercetase încăperile din locuinţa ei, ca întotdeauna în 
astfel de situaţii, cu sentimentul că n-ar trebui să se afle acolo. 
Garsoniera era formată dintr-o cameră care era folosită și pe 
post de dormitor și de cameră de zi, plus o chicinetă și o baie cu 
duș. Gorski fusese la garsonieră duminică, imediat după ora 
prânzului. Clădirea nu avea portar, iar proprietăreasa, al cărei 
nume îl și uitase, stătuse tot timpul sprijinindu-se de tocul ușii, 
cu braţele încrucișate sub pieptul ei mare, cu o expresie de 
plictis întipărită pe chip. Era o femeie îndesată, cu părul vopsit și 
purta niște ochelari cu rame groase din plastic. Jaluzeaua era 
lăsată, iar Gorski avu impresia că în general nu era ridicată prea 
des, căci aerul din încăpere era închis. Privirea insistentă a 
proprietăresei îl făcea pe Gorski să se simtă și mai încurcat. Nu-i 
plăcea să se uite cineva la el în timp ce lucra, mai ales atunci 


VP-61 


când trebuia să scotocească printre obiectele personale ale 
vreunei tinere. 

Intră în bucătărioară și deschise pe rând ușile bufetelor. 
înăuntru erau câteva farfurii desperecheate din ceramică, 
pahare și niște conserve. Frigiderul era gol, cu excepţia câtorva 
iaurturi de fructe, a unui pachețel de unt și a unui borcan cu 
gem de căpșuni. Pe blatul de lucru din bucătărie era o cutie cu 
ceai și un fund de lemn, pe care era așezată o jumătate de 
franzelă vârâtă într-o pungă de hârtie maro de la o brutărie din 
apropiere. Gorski luă în mână ceaiul și-l mirosi. In chiuvetă era 
un singur pahar și o farfurie cu câteva firimituri de pâine, 
amândouă nespălate. Din faptul că nu avea alimente în casă 
Gorski nu reuși să tragă cine știe ce concluzii. După toate 
probabilitățile, Adele lua toate mesele la Restaurant de la 
Cloche. Gorski își deschise carneţelul, unde își notase numele 
proprietăresei, apoi se întoarse în cameră. 

Camera era mobilată cu o canapea extensibilă bine 
întreţinută, o pocitanie de măsuţă de cafea cu tăblie de sticlă, 
un mic scrin și un dulap demodat, exagerat de mare pentru 
încăperea aceea, adus aici, probabil, își închipui Gorki, din 
locuinţa proprietăresei. 

— Nu este nevoie să staţi aici, Madame Huber, spuse el. 

Proprietăreasa păru că nu pricepe că o îndemna să plece. 

— Când am să-i pot scoate lucrurile de-aici? întrebă femeia. 
Nu-mi permit să las garsoniera neînchiriată. 

Abia trecuseră treizeci și șase de ore de la dispariţia fetei. 

— Nu avem niciun motiv să credem că nu se va întoarce 
chiriașa dumneavoastră, răspunse el. Oricum, pentru moment, 
garsoniera se află sub jurisdicția poliţiei. 

În mod intenţionat evitase să folosească termenul „scena 
infracțiunii”. De regulă lumea începea să se agite când auzea 
expresia asta. Și de fapt, practic, garsoniera nu fusese scena 
niciunei infracţiuni. 

Madame Huber îl privi neîncrezătoare. 

— Și cu chiria cum rămâne? 

— Presupun că v-a fost achitată până la sfârșitul lunii. 

Femeia încuviință din cap, dar cu reticență. 

— Asta înseamnă încă trei săptămâni, continuă Gorski. Pentru 
moment să sperăm că până atunci problema se va rezolva. 


VP - 62 


Femeia ridică din umeri. Gorski îi ceru cheia garsonierei. 
Proprietăreasa i-o dădu fără o vorbă, după care Gorski îi făcu 
semn să iasă din locuinţă. După plecarea proprietăresei, se 
așeză pe canapea și-și aprinse o ţigară. Privi de jur-împrejurul 
încăperii, căutând un indiciu despre Adele Bedeau. Pe pereţi nu 
era niciun tablou, pe noptieră nu erau nici fotografii, nici cărţi, 
nici reviste. Adele locuia aici de aproape o jumătate de an și, 
după toate aparențele, nu se străduise în niciun fel să facă acest 
spaţiu mai primitor. Dacă mobilierul n-ar fi fost desperecheat, ar 
fi putut fi o cameră de hotel ca oricare alta. Gorski se ridică în 
picioare și se duse spre fereastră. Ridicând jaluzelele, dădu 
peste priveliștea unui teren viran și a curţii unei firme de 
dezmembrări auto din Rue de la Paix. 

Gorski cercetă apoi în treacăt dulapul și scrinul. Nu-i venea 
deloc să scotocească prin lenjeria intimă a fetei și printre 
celelalte obiecte de îmbrăcăminte și, chiar dacă era singur, se 
simţi foarte jenat făcând asta. Nu găsi nimic care să sugereze că 
fata ar fi plecat în grabă și nimic care să-i dea de bănuit că ar 
lipsi ceva de pe-acolo. Asta era unul dintre lucrurile pe care le 
învățase de la mentorul său, Ribéry: să nu acorde atenţie doar 
lucrurilor vizibile, ci să încerce să afle ce lucruri ar fi trebuit să 
se afle acolo și nu erau. Periuţa de dinţi a lui Adele era în baie, 
laolaltă cu o mulţime de sticluțe și poţiuni, la fel ca cele pe care 
Gorski le vedea și la soția și fiica lui. Pe dulap era un geamantan 
jerpelit. Gorski îl dădu jos și îl puse pe măsuţa de cafea. Era plin 
de praf. Acela era locul în care și-ar fi păstrat o fată micile 
obiecte personale. Deschise  încuietorile din alamă. 
Geamantanul era gol. Din câte se părea, Adele era o fată fără 
secrete. Gorski puse geamantanul înapoi la locul lui. În sertarul 
noptierei găsi o folie de pastile contraceptive, din care jumătate 
fuseseră consumate. În sfârșit apărea ceva! Ultima pastilă care 
fusese luată era cea de joi, ceea ce indica faptul că de atunci 
fata nu mai trecuse pe acasă. Desigur, se putea și ca Adele să 
fie genul de persoană uitucă, dar asta dovedea că, presupunând 
că dispăruse de bunăvoie, cu siguranţă nu-și premeditase 
dispariția. 

După aceea Gorski bătu la ușile apartamentelor vecinilor ei. 
Toată lumea doar se salutase cu Adele în trecere. Nu o văzuseră 
niciodată să aducă pe cineva în garsonieră și nu auziseră 
niciodată voci dinspre garsoniera ei. 


VP - 63 


— A intrat în vreo încurcătură? întrebă o femeie cu păr cărunt 
care locuia la două uși mai încolo, pe același palier. 

Mulţi îl întrebau asta, încercând, sub masca îngrijorării, să 
mascheze un fel de încântare. Gorski nu se îndoia că bătrâna ar 
fi deosebit de încântată să afle că tânăra ei vecină ei a fost 
violată cu sălbăticie și că cineva i-a făcut felul. 

Șirul gândurilor lui Gorski fu întrerupt de Yves, care îi aduse 
încă un pahar de vin bărbatului în costum de pe banchetă. 
Muncitorii de la bar dispăruseră, dar Gorski nu băgase de seamă 
când plecaseră. Poate că totuși nu era chiar așa de imposibil ca 
Manfred Baumann să nu fi văzut nimic în seara dispariţiei lui 
Adele. 

În clipa în care Yves așeză paharul pe masa bărbatului, acesta 
își ridică nasul din ziar și privirea i se încrucișă cu a lui Gorski. 
Dar imediat lăsă ochii în jos, prefăcându-se că nu s-a întâmplat 
nimic. Atunci Gorski își aduse aminte cine era. Era un profesor 
care renunţase la slujba lui după ce un elev îi adusese niște 
acuzaţii neplăcute. Gorski făcuse atunci o anchetă rapidă, dar 
afirmaţiile elevului se dovediră a fi rău-intenţionate. Cu toate 
acestea, așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, o umbră de 
îndoială continuă să planeze asupra celui acuzat, iar bărbatul își 
dăduse demisia. Gorski ar fi dorit să-i transmită printr-o privire 
binevoitoare că el nu-l considera vinovat, dar fostul profesor nu-i 
dădu prilejul. Cel mai probabil bărbatul nu dorea nici măcar să-și 
amintească de acel episod neplăcut din trecutul lui. 

Gorski comandă încă o bere. Yves i-o aduse și, fără o vorbă, îi 
luă farfuria de carton și șerveţelul. Fostul profesor își termină 
vinul și ieși fără să arunce nici măcar o privire spre Gorski. 
Acum, că barul se golise, Gorski începu să se simtă ușor ridicol. 
Patronul își făcea de lucru ștergând paharele și masa dindărătul 
tejghelei. Pe un perete, lângă ușa care ducea spre toalete, era 
un telefon. Gorski se gândi să sune la secţie ca să verifice dacă 
se mai descoperise ceva în cadrul anchetei, dar n-ar fi putut 
întreba nimic fără să fie auzit. Nu era nimic altceva de făcut 
decât să se întoarcă la secţie. Işi bău berea, plăti la bar și ieși 
din local. 

Restul după-amiezii și-l petrecu în biroul lui, bătând la mașină 
un raport despre anchetă pentru magistratul de caz. Oare de ce, 
chiar și în acest document oficial, simțea nevoia să prezinte 
toată povestea într-o lumină pozitivă? Oamenii pe care îi 


VP - 64 


trimisese ca să-i întrebe pe locatarii din zonă dacă nu o mai 
văzuseră între timp pe Adele sau pe tânărul cu scuterul nu 
descoperiseră nimic. Era foarte enervant. Cu excepţia ipotezei 
că fata, chelneriţa, dispăruse de bunăvoie, Gorski nu se mai 
putea gândi decât la trei variante: că Adele fusese victima unui 
accident, că se sinucisese sau că fusese ucisă. Primele două 
dintre aceste variante puteau fi de asemenea respinse, pentru 
că în niciun spital din apropierea orașului Saint-Louis nu fusese 
internată nicio persoană cu semnalmentele lui Adele, iar dacă ar 
fi fost implicată într-un accident mortal, i s-ar fi găsit cadavrul 
până acum. Ipoteza suicidului nu putea fi ignorată cu totul. Dacă 
se aruncase în Rin (asta era metoda de sinucidere preferată în 
zonă), puteau trece zile sau chiar săptămâni până când avea să 
i se descopere cadavrul. Rămânea însă faptul că nimic din 
comportamentul ei de dinaintea momentului dispariţiei nu 
sugera că ar fi intenţionat să-și pună capăt zilelor. Ceea ce 
însemna că mai rămânea în picioare varianta crimei, dar, în 
absența unui cadavru, nu se putea demara o anchetă de 
omucidere. Totul era doar la nivel de speculație, iar lui Gorski 
nu-i plăceau deloc speculaţiile. Lui îi plăcea să înainteze logic, 
cu pași fermi, pe baza unor dovezi concrete. În cei aproximativ 
douăzeci de ani de când era detectiv, se învățase să acorde 
aceeași atenţie și celor mai mărunte informaţii în legătură cu un 
caz, indiferent cât de neînsemnate păreau la prima vedere. 
Credea cu tărie că trebuie eliminată intuiţia sau ceea ce 
colegilor lui le plăcea să numească „fler”. Pentru moment însă, 
nu exista decât un singur fir de urmat: băiatul cu scuterul. Până 
la identificarea acelui tânăr sau la descoperirea cadavrului lui 
Adele, șansele ca ancheta să înainteze erau foarte mici. Deja 
Gorski începea să aibă senzaţia aceea familiară de gol în stomac 
la gândul că ancheta bătea pasul pe loc. 

La șase și jumătate merse acasă, rezistând cu greu tentaţiei 
de a se opri pe drum la un bar. La ora șapte soţia lui, Celine, 
puse pe masă un platou cu pește la cuptor și cartofi. Gorski 
destupă sticla de vin pe care o deschiseseră cu o seară înainte 
și umplu câte un pahar pentru el și pentru Céline. Fiica lui, 
Clemence, stătea la masă cu o carte deschisă pe farfurie. Avea 
șaisprezece ani. Moștenise trăsăturile delicate și părul castaniu 
al mamei ei. Încă mai arăta puţin băieţos, lucru pe care Gorski îl 


VP - 65 


găsea inexplicabil de liniștitor. Clémence închise cartea și îi 
întinse paharul. Gorski îi turnă ei restul de vin din sticlă. 

Celine puse mâncarea în farfurii. Abia le ajunse la tustrei. Nu 
era o bucătăreasă prea grozavă. Câteodată Gorski se întreba 
dacă nu cumva din cauza porţiilor mici ale soției lui era 
Clémence atât de puţin dezvoltată fizic. Și Celine era subțire ca 
trestia, cu sâni mici și șolduri înguste și era cu jumătate de cap 
mai înaltă decât Gorski. Era un miracol că reușise să facă un 
copil, iar după nașterea lui Clémence jurase că nu avea de gând 
să mai repete experienţa. 

Gorski nu prea vorbea cu Celine despre serviciu, mai ales în 
timpul cinei, dar dispariţia lui Adele Bedeau era un caz 
important. Clémence era fascinată de poveste, dar Gorski nu 
avea nicio noutate pentru ea. 

— Fără cadavru, înotăm în ape tulburi, spuse el. 

Luă o îmbucătură din pește. N-avea niciun gust. Celine refuza 
să ţină sare în bucătărie, susținând că sarea nu făcea decât să 
deschidă calea spre hipertensiune. 

Clemence se arătă dezamăgită. 

— Dar tu tot mai crezi că a fost omorâtă? 

Gorski ridică din umeri și spuse: 

— Și de dispărut dispar oameni tot timpul. 

Işi scoase un os de pește dintre dinţi și-l puse pe marginea 
farfuriei. 

— Eu zic c-a fost omorâtă, spuse Clémence, ignorând privirea 
mamei ei. 

— Şi care-ar fi motivul crimei? întrebă Gorski. 

— A fost o crimă pasională, clar. Majoritatea crimelor sunt 
comise de persoane din anturajul victimei. 

— Asta așa-i, spuse Gorski, căruia îi făcea plăcere să marșeze 
pe teoriile lui Clemence. Dar dacă așa stau lucrurile, unde-i 
cadavrul? E greu de crezut că o crimă comisă dintr-un impuls de 
moment ar putea fi ascunsă. 

— Eu zic că autorul e măcelarul ăla gras de pe Avenue de 
Bâle. A omorât-o, a căsăpit-o și apoi a pus-o în cârnaţi. 

Celine interveni în sfârșit: 

— N-am putea discuta despre ceva mai potrivit pentru o cină? 

Gorski și Clémence schimbară între ei priviri conspirative. 
Restul cinei decurse în liniște. 


VP - 66 


Celine avea un butic de îmbrăcăminte în oraș. Magazinul nu 
avusese niciodată profit; abia dacă își scotea cheltuielile. Marfa 
pe care o vindea era prea pretențioasă pentru un orășel ca 
Saint-Louis, dar Céline stăruia în convingerea ei că trebuie să le 
înveţe pe femeile din oraș ce este moda. Așa că primăvara și 
toamna organiza o recepţie în cadrul căreia își prezenta cea mai 
recentă colecţie, cum îi plăcea ei să o numească. Angaja 
manechine, servea șampanie și canapés și invita toată crema 
societății din Saint-Louis. Celine insista ca Gorski să fie și el de 
față la aceste întruniri; de asemenea, le încuraja pe doamne să- 
și aducă soţii cu ele, întrucât, susținea ea, ei vor fi cei care își 
vor deschide portofelele la sfârșitul serii. Gorski își petrecea 
aceste seri împreună cu ceilalţi soți complet neinteresaţi de ce 
se întâmpla acolo, învârtindu-se prin preajma mesei unde se 
serveau băuturile. Scopul acestor evenimente nu era atât de a 
face din magazinul lui Celine o afacere de succes, cât de a-i 
asigura familiei Gorski un loc în înalta Societate a orașului. 
Celine nici măcar nu se străduia să-și ţină pentru ea părerea că 
meseria soţului ei constituia un impediment în calea atingerii 
acestui statut. Pe vremea când se căsătoriseră, îl îndemnase să 
renunţe la poliţie și să studieze dreptul. După ce Gorski fusese 
promovat inspector, aspiraţiile ei se schimbaseră: acum își 
dorea să se mute într-un oraș mai ca lumea, poate chiar în Paris, 
oricum într-un loc în care afacerea ei să devină înfloritoare și în 
care să se poată integra în „societate”. Gorski însă îi explicase 
că pentru un poliţist din provincie nu era deloc ușor să ajungă 
într-o metropolă. La un moment dat își ceruse transferul la 
Strasbourg, dar după ce îi fusese refuzată cererea, nu mai 
întreprinse nimic în direcţia asta. Gorski înțelegea foarte bine 
dorinţa soţiei sale de a se muta într-un loc mai puţin jalnic decât 
Saint-Louis, dar cu trecerea anilor se convinsese că această 
dorinţă nu era viabilă. Și asta nu fiindcă ar fi început să-i placă 
orășelul în care trăiau. Nu, doar că în adâncul sufletului lui se 
lămurise că acolo era locul lui. 


VP - 67 


Opt 


În vara care urmase morţii mamei lui, activitatea de bază a lui 
Manfred fusese plimbarea prin pădurea din spatele casei în care 
locuia familia Paliard. Manfred nu fusese niciodată un mare 
iubitor de căldură, iar în pădure, unde domnea răcoarea chiar în 
zilele de caniculă, se mai putea trăi. 

Într-o zi, Manfred stătea lungit pe spate într-o poieniţă, cu 
capul pe o ridicătură moale de mușchi, la rădăcina unui copac. 
Cămașa lui zăcea mototolită alături. Stătea cu ochii închiși, dar 
nu dormea. 

Asculta foșnetul ca de hărtie al frunzelor în bătaia ușoară a 
vântului. Suna ca un pârâu undeva, în depărtare. Manfred 
respira egal, fără grabă. Pământul iască de uscat era acoperit cu 
vreascuri care miroseau a ars. Manfred își imagină un foc 
mistuind pădurea, revărsându-se pe pământ ca un tsunami. Işi 
vizualiză trupul înghiţit de flăcări și preschimbându-se într-o 
cenușă neagră ce urma să plutească în văzduh pe aripile 
curenților de aer, peste vârfurile copacilor. 

Deschise brusc ochii. La câţiva pași de locul în care era întins, 
descoperi cu surprindere o fată. N-o auzise apropiindu-se. 

— De când ești aici? întrebă el. 

— De ceva vreme, spuse fata. 

Purta o rochie galbenă din bumbac imprimată cu flori 
portocalii. În picioare avea o pereche de sandale din piele. Părul 
blond îi era prins cu un batic galben. Ochii ei mari, albaștri erau 
ațintiţi asupra lui Manfred. Nu părea câtuși de puţin stânjenită. 
Avea o figură băiețoasă și niște brațe subţirele ca niște bete. 
Probabil avea vreo cincisprezece ani, cu toate că după 
îmbrăcămintea ei de fetiţă ai fi putut crede că e mult mai mică. 

— Tu cine ești? o întrebă Manfred, de parcă ar fi fost 
proprietarul pădurii și tocmai ar fi descoperit un intrus. 

Fata ridică din umeri și surâse. 

— Nimeni, spuse ea. O fată oarecare. Dar tu cine ești? 

Pe Manfred răspunsul fetei îl impresionă. Nici el n-ar fi putut 
găsi un răspuns mai bun. 

— Un băiat oarecare, răspunse. 


VP - 68 


Dintr-odată simţi o dorinţă de nestăvilit de a-i povesti fetei 
totul despre el, despre tatăl lui care fusese patron la Restaurant 
de la Cloche, despre mama lui care murise, despre faptul că 
acum locuia împreună cu bunicii lui, despre cum stătea uneori 
câte o zi întreagă în camera lui cu ochii ţintă în tavan, fără să 
bage de seamă cum trece timpul. _ 

Fata se așeză lângă Manfred, aranjându-și rochia sub ea. Işi 
înconjură genunchii cu braţele și nu spuse nimic. Era cea mai 
frumoasă fată pe care o văzuse Manfred în viaţa lui. În clipa 
aceea își dori să se însoare cu ea acolo, în pădure, și să rămână 
alături de ea până când avea să închidă ochii. Apoi, deodată, se 
simţi penibil, cum stătea acolo cu bustul lui gol, costeliv. Işi 
ridică de jos cămașa și se îmbrăcă. 

Fata nu se clinti din locul în care se așezase. Lui Manfred nu-i 
mai veni în minte nimic de spus care să nu sune prețios sau fals. 
Poala rochiei fetei flutura ușor în adierea vântului. La ceafă părul 
ei blond era ca puful. În cele din urmă, fata întoarse capul și se 
uită la el. 

— Nu prea ești vorbăreţ, nu? 

Manfred simţi că se îmbujorează. Dacă nu spunea repede 
ceva, fata avea s-o ia din loc, iar el nu avea s-o mai vadă 
vreodată. 

— Eu... 

Spera că dacă va rosti un cuvânt, restul frazelor îi vor curge 
din gură de la sine, tot așa cum îi veneau în minte cuvintele 
atunci când recita în șoaptă o poezie. Dar din gură nu-i mai 
ieșiră alte cuvinte. O luă de la capăt. 

— Locuiești prin apropiere? 

Era o banalitate atât de crasă, încât în clipa următoare își dori 
să n-o fi rostit. 

— Nu te-am mai văzut pe-aici, adăugă în chip de explicaţie. 

— Părinţii mei au închiriat o casă în celălalt capăt al pădurii, 
spuse fata. 

— Aţi venit în vacantă? 

— Așa ceva, răspunse fata. 

Manfred știa că mai departe s-ar fi cuvenit să o întrebe de 
unde este. Dar nu voia să știe asta. Tot ce conta era faptul că 
erau amândoi împreună în locul acela, în momentul acela. Nu 
voia să și-o închipuie în cine știe ce oraș sau târgușor 
îndepărtat, altul decât cel în care locuia el, mergând la o altă 


VP - 69 


școală decât cea la care mergea el și vorbind cu alți băieţi decât 
el. 

— Și tu? întrebă fata. 

— Eu? 

— Tu locuiești prin apropiere? 

— Locuiesc împreună cu bunicii mei la periferia orașului Saint- 
Louis, spuse el. 

— Împreună cu bunicii? 

— Părinţii mei au murit. 

Spusese asta ca să-i câștige fetei simpatia, pentru ca măcar 
să-i fie milă de el, chiar dacă nu-l plăcea. Spera că fata o să-lia 
de mână. 

— Trebuie să fie înfiorător, spuse ea. Să fii singur și să 
trebuiască să-ţi croiești drumul în lume fără niciun ajutor. 

— Dar nu sunt singur, spuse Manfred. Sunt cu tine. 

Fata se ridică în picioare și îi spuse că trebuie să plece. 
Probabil că o așteptau părinţii ei. Nu avea ceas la mână. 
Manfred simţi că i se strânge stomacul. 

— Am să te mai văd? o întrebă. 

Fata ridică puţin din sprâncene și pocni ușor din buze. 

— Mai vii și mâine aici? o întrebă el. 

— Poate, răspunse ea. Depinde de părinţii mei. 

— Eu am să fiu aici, spuse Manfred. 

Pe urmă fata dispăru în pădure. 

Trei zile la rând Manfred reveni în poieniţa unde o întâlnise pe 
fată, în fiecare zi tot mai devreme, în cea de-a doua și de-a treia 
zi aduse și niște apă și fructe, cât să-i ajungă pentru toată ziua. 
Luă și niște cărți și un pled din debaraua de sub scară. Cărţile și 
le alesese cu mare grijă. Era limpede că fata nu era vreo 
prostănacă, așa că nici nu se punea problema să ia niște 
romane ușurele sau policiers. In mod clar Camus, Sartre sau 
Hemingway erau autori mai potriviţi pentru bărbaţi, iar unei fete 
delicate îmbrăcate într-o rochiţă galbenă nu i-ar fi produs o 
impresie prea grozavă. Dacă apela la bine-cunoscutele romane 
clasice, Manfred ar fi făcut figură de școlar; se presupunea că 
citise deja cărţi din astea fundamentale. În cele din urmă, 
Manfred alese din biblioteca bunicului lui două romane de Zola. 
Mai înainte, fără să fi citit nimic de Zola, îl respinsese, 
considerându-l peste măsură de greoi și de reacţionar (toate 
ideile acelea despre soartă îi contraziceau pe scumpii lui 


VP - 70 


existenţialiști), dar chiar de la primele pagini ale prefeţei lui Zola 
la Thérèse Raquin, Manfred fu fermecat. Intr-o zi, avea și el să 
scrie o carte care va scandaliza societatea și va fi răstălmăcită 
cu îndărătnicie, pentru ca mai apoi istoria să demonstreze că el 
avusese dreptate. Avea să denunțe fără teamă ipocrizia, 
obtuzitatea și sentimentalismul. Și în toţi anii cât avea să fie 
denigrat, fata în rochie galbenă avea să fie alături de el. 

Modul în care își creiona Zola personajele, înrobite de propriul 
lor temperament și lipsite de liberul-arbitru, îi dădea lui Manfred 
un sentiment de ușurare. Parcă i se lua o povară de pe umeri. 
Căci așa era și el, un prizonier al forțelor care îl creaseră, cu 
firea lui ciudată, nesociabilă, care îi făcea pe toţi cei din jurul lui 
să se simtă stingheri în compania lui, cu situaţia jalnică în care 
se afla, un impostor în casa bunicilor lui, cu incertitudinile lui în 
legătură cu drumul pe care trebuia să-l urmeze după terminarea 
studiilor. Nu mai deținea controlul asupra propriului lui destin. 
Ce îl adusese pe el, în definitiv, în situaţia de a o întâlni pe fata 
în rochie galbenă? Nu propria lui voinţă, ci soarta. 

Fata își făcu iar apariţia în cea de-a patra zi. Manfred fusese 
convins că va veni. 

— Salut, spuse ea ajungând în poieniță. 

— Salut, spuse Manfred. 

Pe pled pusese o pungă cafenie de hârtie cu niște cireșe și o 
sticlă cu suc de mere, pe care le adusese cu el în ghiozdan. 
Manfred stătea într-o rână, sprijinindu-și capul cu mâna, cu 
cartea deschisă în fața lui. Fata se așeză pe pled, așa cum 
făcuse și înainte, strângându-și genunchii cu brațele, cu spatele 
spre Manfred. Purta aceeași rochie ca data trecută. 

— De câtă vreme ești aici? întrebă ea. 

— De dimineaţă, răspunse Manfred. 

— Mă așteptai? 

— Da, spuse el. 

Îi plăcea că fata nu se uita la el în timp ce vorbea. 

— Și dacă n-aș fi venit? 

— Aș fi venit din nou mâine, răspunse el. 

— Ce drăguţ! 

— Voiam să te văd din nou. 

— Și eu voiam să te văd din nou, spuse fata. 

— Ce ciudat, nu ţi se pare, că ne-am cunoscut așa cum ne-am 
cunoscut, spuse Manfred. Vreau să zic că dacă n-aș fi fost în 


VP -71 


poiana asta exact în momentul în care ai trecut tu pe aici, sau 
dacă ai fi luat-o pe altundeva, dacă n-ai fi venit în vacantă 
tocmai aici sau dacă eu m-aș fi născut în altă parte... 

Fata nu se întoarse spre el, dar ridică din umeri. 

— La fel se poate spune despre felul în care se întâlnesc două 
persoane pentru prima oară în general. Intâlnirea noastră nu 
este cu nimic mai ciudată decât întâlnirea dintre oricare alte 
persoane care nu se cunoșteau înainte. 

— Dar noi nu am planificat să ne întâlnim, nu? spuse Manfred. 

— Păi, cum să plănuiască doi străini să se întâlnească? spuse 
fata. Dacă s-ar gândi dinainte că vor să se întâlnească, atunci n- 
ar mai fi străini. 

Preţ de o clipă, Manfred nu spuse nimic. 

— Ceea ce voiam eu să spun, continuă el având senzaţia că 
tocmai sărea de pe o stâncă fără să știe cât de adâncă era apa 
de dedesubt, este că niciunul dintre noi nu a acţionat din propria 
sa voinţă. Și cu toate astea, dintr-o pură întâmplare, s-a 
schimbat ceva, poate chiar totul. 

Fata se uită pentru prima oară la Manfred peste umăr. 

— Da, spuse. Și eu am impresia asta. 

In seara aceea la masă, Manfred sporovăi foarte vesel 
împreună cu bunicii lui. Băgă de seamă că bătrânii schimbară 
între ei priviri amuzate atunci când îi întrebă foarte îndatoritor 
dacă fusese o zi plăcută pentru ei. Îmbâcseala care îl 
împrejmuia de obicei părea să se fi evaporat. Brusc totul în jur 
era luminos. După cină ajută la debarasarea mesei, apoi își 
însoţi bunicul în atelier și îl ajută să finiseze muchiile scrinului la 
care tocmai lucra. 

In seara aceea, stând în pat pe întuneric, lumea deprimantă 
din cărţile lui Zola parcă își pierduse din farmec. Atracția 
animalică, disperată a lui Therese Raquin și a amantului ei nu-l 
mai fascina deloc. Trăia în schimb o reverie în care protagonistă 
era fata din pădure, iar el era umilul ei adorator. Spre deosebire 
de fanteziile întunecate pe care le construia de regulă în jurul 
altor fete, nu nutrea niciun fel de pofte carnale pentru fata în 
rochie galbenă. lubirea lui pentru ea (nu avea nicio reţinere să 
folosească acest cuvânt) se situa într-un plan mult mai elevat. 
Când se despărțiseră, ea îl sărutase ușor pe obraz și, timp de 
câteva secunde, degetele li se întrepătrunseră. 


VP- 72 


Zilele care urmară fură cele mai fericite din viaţa lui Manfred. 
Chiar în timp ce le trăia, simțea că mai multă fericire era cu 
neputinţă - nici pentru el, nici pentru altcineva. Și știa că și fata 
simţea la fel. Ei doi inventaseră iubirea. Până în momentul în 
care fata intrase în poieniță, iubirea existase pe lume doar sub 
forma unui cuvânt, a unui concept abstract pe care nu-l trăise 
nimeni niciodată. 

Se întâlneau în fiecare zi. Manfred aducea pledul pe care 
ședeau și își umplea ghiozdanul cu pâine, pâte și fructe din 
cămara bunicilor. Luau prânzul împreună cu senzaţia că deja nu 
mai erau doi adolescenţi, ci mai degrabă un cuplu în vârstă 
fericit. Juliette era de loc din Troyes. Tatăl ei era avocat și se 
aștepta ca și ea să îmbrăţișeze aceeași profesie. Era un bărbat 
taciturn cu o voinţă de fier. Mama ei era o femeie docilă, pe care 
Juliette n-o văzuse nici măcar o dată ţinându-i piept tatălui ei. 
Femeia era doar o prelungire a soțului ei; își petrecea zilele 
luând masa cu alte soţii asemenea ei, făcând cumpărături sau 
mergând la coafor. Dar în fiecare zi ajungea acasă cu destul 
timp înainte ca să se poată pregăti pentru masa de seară. 
Juliette o disprețuia. Pe fată n-o interesa dreptul câtuși de puţin, 
însă era incapabilă să se opună voinței tatălui ei. Nu fusese 
binecuvântată cu o fire rebelă. Cea mai mare transgresiune din 
viața ei consta în aceste întâlniri secrete cu Manfred, pe care îl 
invidia pentru libertatea de care se bucura. Își dorea ca și 
părinţii ei să fie morți. 

Și totuși, deși ea însăși se considera o persoană blândă și 
supusă, Manfred o găsea absolut deosebită. Juliette avea o 
încredere în sine pe care el o invidia. Nu era deloc asemenea 
acelor fete superficiale pe care le vedea el la școală, care 
chicoteau întruna și pe care le interesau numai hainele și cei 
mai tâmpiţi băieți. Juliette avea o conștiință de sine solidă și nu 
avea nevoie de confirmări din partea celorlalţi. Era frumoasă, 
dar nu dădea nicio clipă impresia că se preocupă prea mult de 
înfățișarea ei. 

Manfred o încurajă să-l înfrunte pe tatăl ei și să-și urmeze 
propria chemare, oricare ar fi fost aceasta. Juliette îi reaminti lui 
Manfred ce spusese el despre prefața lui Zola la Thérèse Raquin. 
Dacă într-adevăr era convins de ce spusese, atunci nu însemna 
oare că suntem toți ca șobolanii ăia care aleargă pe o roată într- 
o direcţie predeterminată, fără a avea putinţa de a alege încotro 


VP-73 


aleargă? Manfred însă avea o mulţime de planuri pentru ei doi. 
Aveau să fugă împreună la Paris sau și mai departe, în 
Amsterdam, Londra sau New York. Manfred avea să scrie un 
roman excepţional, o serie epică, așa cum era ciclul Rougon- 
Macquart al lui Zola, și amândoi aveau să fie ridicaţi în slăvi de 
artiștii și scriitorii din întreaga Europă. După ani de zile, tatăl lui 
Juliette avea să le apară la ușă pe nepusă masă. Avea să 
izbucnească în lacrimi, recunoscând că își îndepărtase singur 
fiica cu firea lui de dictator și că abia acum, la bătrânețe, își 
dăduse seama de asta. Avea să fie mândru că fiica lui a izbutit 
să-și croiască un drum în viaţă. Pe urmă Manfred și socrul lui 
aveau să stea până noaptea târziu, bând whisky și discutând 
despre întorsătura pe care o luase viaţa lor. 

Ascultând fantezia lui Manfred, Juliette zâmbi cu îngăduinţă. 

— Se vede că nu-l cunoști pe tata, spuse ea. Și de fapt, în 
felul ăsta nu s-ar numi că de fapt urmez visul tău în locul visului 
lui taică-meu? 

În ultima zi de vacanţă pentru Juliette, cei doi iubiţi se 
întâlniră, ca de obicei, în poieniţă. Manfred era tare amărât. 
Gândul de a nu o mai vedea pe iubita lui zile și săptămâni în șir 
era de neconceput. Acum, știind că lucrurile s-ar fi putut 
desfășura cu totul altfel, îi era cu neputinţă să se mai întoarcă la 
viața lui lâncedă de mai-nainte. 

Juliette adusese cu ea două sticle de cidru pe care le găsise în 
beciul casei. 

— Dacă află tata, îmi pune pielea-n băț, spuse ea râzând. 

Pe Manfred îl deranjă faptul că fata se arăta atât de 
nepăsătoare în această zi neagră, dar luă hotărârea să nu strice 
ultimele ore pe care le mai aveau de petrecut împreună cu 
ursuzenia lui. Destupară prima sticlă și începură să bea, 
trecându-și sticla de la unul la celălalt. Vorbeau cu mare 
însuflețire despre cum își vor scrie în fiecare zi și cum își vor 
trimite scrisorile la post restant sub niște pseudonime 
scandaloase. In weekenduri, Manfred avea să meargă până în 
Troyes și avea să doarmă pe apucate în gară doar ca să poată s- 
o zărească pe iubita lui pentru câteva minute. Aveau să-și 
strecoare pe furiș unul altuia bileţele cu rugăminţi stăruitoare: 
Nu mă uita! Sunt al tău pentru totdeauna! lubirea mea, mă usuc 
de dorul tău! 


VP - 74 


Și totuși, Manfred era în continuare abătut. Până atunci relația 
lor se consumase doar prin câteva săruturi de rămas-bun și ţinut 
de mână. Cum ședeau ei acum unul lângă altul pe pătură, 
Juliette strângea cu blândeţe degetele lui Manfred între palmele 
ei. Dar gândindu-se la zilele și săptămânile în care nu aveau să 
se mai vadă, Manfred simţi că trebuie să marcheze într-un fel 
timpul pe care îl petrecuseră împreună. Trebuiau să se 
dăruiască unul altuia trupește, aceasta fiind o declaraţie a 
faptului că își aparţineau unul celuilalt și că de acum înainte 
viețile lor aveau să se întrepătrundă. Gândindu-se la asta cu o 
seară înainte, Manfred nu-și închipuise de fapt această 
împreunare ca pe un act sexual (ale cărui aspecte practice îl 
îngrozeau), ci mai degrabă, deși se considera ateu, ca pe ceva 
de natură spirituală. Nu știa cum altcumva ar fi putut-o defini. 

Cum ședeau ei așa, sporovăind cu multă însuflețire despre 
viitorul lor împreună, Manfred simţi că începe să i se strângă 
stomacul. Habar n-avea cum să iniţieze un astfel de lucru. Hotări 
așadar să se lase în voia sorții; dacă avea să se întâmple, avea 
să fie pentru că așa trebuia. Dacă nu, asta era. Își puse 
nădejdea și în faptul că, de când o cunoscuse pe Juliette, 
gândurile și simţămintele lor coinciseseră întotdeauna perfect. 
Nu era oare un lucru aproape sigur că în noaptea dinainte, stând 
singură în pat, și ea se gândise exact la același lucru? Și, mai 
mult de-atât, nu era oare inevitabil ca ea să împărtășească 
aceleași gânduri? Poate că acela era și motivul pentru care 
adusese cidrul, pentru a ușura momentul trecerii lor înspre viața 
de adult. 

Dădură gata prima sticlă. Manfred simţi că băutura începe să i 
se urce la cap. Rupse o bucată de pâine și o mestecă, încercând 
să mai domolească ameţeala care îl cuprinsese. Fără să-și dea 
seama de efectele cidrului asupra lor, se pare, Juliette destupă 
și cea de-a doua sticlă și i-o întinse lui Manfred. Câteva raze de 
soare, strecurându-se printre ramurile copacilor, mângâiau 
pământul. In clipa în care îi întinse sticla, firele subţiri de păr 
blond de pe braţul lui Juliette sclipiră. Fata sughiţă ușor și-și 
acoperi gura cu mâna liberă, chicotind. Văzând că e cam 
ameţită, Manfred se simţi mai liniștit. 

Apoi sosi momentul când Juliette trebuia s-o ia din loc. Teama 
puse deodată stăpânire pe Manfred. Acum ori niciodată! O 
apucă blând pe Juliette de încheietura mâinii și îi rosti numele. 


VP -75 


Ea își apropie chipul de al lui, de parcă abia ar fi așteptat 
această invitaţie. Buzele lor se uniră, la început cu stângăcie. 
Juliette se răsuci, astfel încât acum faţa ei ajunse perpendicular 
pe a lui și își vâri vârful limbii printre buzele lui Manfred, iar 
degetele i se încleștară de ceafa lui. Mintea lui Manfred se 
avântă printre copaci. N-ar fi crezut că o astfel de intensitate a 
trăirii era cu putinţă. În scurtă vreme amândoi erau întinși pe 
pled, unul lângă celălalt. Mâna lui Manfred se oprise pe șoldul lui 
Juliette. Să îndrăznească oare să-și alunece palma ușor în sus și 
să-i pipăie fundul pe sub rochie? Așa făcu, trecându-și febril 
vârfurile degetelor peste bumbacul granulat. 

Prinzând curaj, Manfred își apropie buzele de gâtul ei. Juliette 
îi tinu capul strâns lipit de gâtul ei, respirând tot mai precipitat. 
Manfred își trecu limba peste locul în care gâtul și umărul fetei 
se îmbinau. Cu mâna liberă, Juliette își descheie nasturii de sus 
ai rochiei, apucă mâna lui Manfred și și-o apăsă pe sân. Manfred 
acoperi carnea moale cu palma. Simţea sfârcul tare între 
degete. 

Manfred nu se așteptase ca totul să se desfășoare atât de 
rapid. Nu avea decât o foarte vagă idee în legătură cu ceea ce 
avea el de făcut. Îl îngrozea gândul că ar putea-o dezamăgi pe 
Juliette, dar se aflau în pragul unui eveniment crucial. Nu avea 
încotro, trebuia să meargă mai departe. Juliette gemu ușor în 
timp ce el îi mângâia sânul. Faţa ţinea ochii închiși. Manfred se 
așeză deasupra ei, continuând s-o sărute pe gât. Și atunci, tot 
așa de repede cum începuse totul, Juliette îl apucă strâns de 
încheietura mâinii și spuse: 

— Mai bine ne oprim. Nu acum! 

Manfred simţi în același timp și un val de ușurare, dar și 
senzația că e prea târziu ca să se mai poată opri, ca și când ar fi 
fost mecanicul unei locomotive care tocmai zărește o mașină 
traversând șinele la doar câţiva metri în faţă. 

— Da, sigur, se auzi rostind, dar în timp ce rostea cuvintele 
acestea, își freca pântecele de trupul ei. 

Își aminti în clipa aceea cum îi povestise mama lui cât de 
copleșită se simţise de tatăl lui în timp ce el o săruta, ţintuind-o 
de un copac, chiar în pădurea aceasta, cu mult timp în urmă. 
Mâinile lui erau pe gâtul lui Juliette. Acum îi era cu neputinţă să- 
și mai stăvilească orgasmul. Ejaculând, se înălță puţin, ca să 
vadă chipul lui Juliette. Ochii fetei erau ieșiți din orbite. Trupul ei 


VP - 76 


se zvârcolea sub el, stârnindu-i și mai mult pasiunea. Apoi 
amândoi rămaseră fără vlagă. Îndată Manfred se simţi cuprins 
de rușine. Se rostogoli într-o parte și rămase alături de trupul lui 
Juliette, încercând să-și domolească răsuflarea, uitându-se fără 
țintă la ramurile copacilor care sclipeau deasupra lor. 

O prinse pe fată de mână. 

— lartă-mă, spuse. Nu m-am mai putut abține. 

Fata însă nu răspunse. Manfred se ridică într-un cot. Capul lui 
Juliette atârna fără vlagă într-o parte. Gura îi era căscată, iar 
ochii deschiși. Nu mai respira. 

Preţ de câteva interminabile secunde, Manfred se holbă la ea 
fără nicio expresie. Apoi îi împinse brațul. Fata nu reacţionă. 
Manfred își puse mâna pe pieptul ei. Inima nu-i mai bătea. 
Manfred sări în picioare, acoperindu-și gura cu mâna. Nu mai 
putea nici să respire. Întorcându-și capul într-o parte, începu să 
vomite. Vărsă și tot vărsă până ce nu mai avea nimic în stomac, 
apoi rămase în genunchi o grămadă de vreme, sau așa i se păru 
lui. Poate că nici nu trecuse mai mult de un minut. Ceea ce-și 
amintea cel mai acut era expresia oribilă de neîncredere și 
trădare încremenită pe chipul fetei. 

Manfred se ridică în picioare. Cercetă cu privirea copacii 
dimprejur. Nu-i văzuse nimeni; nu făcuseră niciun zgomot. Dacă 
Juliette ar fi ţipat măcar, atunci poate că s-ar fi oprit. Nu-și mai 
dăduse seama ce face. Era conștient că era pe punctul de-a face 
ceva îngrozitor; cu toate acestea, își adună toate puterile și se 
apucă de treabă. Luă cele două sticle de pe pled și le vâri în 
ghiozdan. Apoi culese cotoarele de mere pe care le aruncaseră 
pe jos, ce mai rămăsese dintr-o baghetă de pâine, hârtia cerată 
în care fuseseră împachetate pateul și cuțitul pe care îl 
folosiseră ca să întindă pateul pe pâine. Pe urmă apucă pledul 
de un colț și smuci de el. Corpul lui Juliette se rostogoli ușor de 
pe pled și rămase grămadă pe pământ, ca un morman inform. 
Faţa îi era lipită de pământ, iar rochia mototolită în jurul taliei. 
Manfred i-o trase în jos, acoperindu-i fundul. Cu lacrimile 
șiroindu-i pe obraji, Manfred cercetă cu privirea peste tot, 
căutând să nu fi lăsat și alte resturi. Acoperi mica baltă de vomă 
cu pământ și se îndepărtă, mergând cu spatele, încet, incapabil 
să-și ia ochii de la epava trupului lui Juliette. Apoi se răsuci brusc 
pe călcâie și o luă la fugă printre copaci. 


VP - 77 


Nouă 


Femeia stătea în picioare lângă cutiile poștale metalice din 
holul de la intrare și își răsfoia corespondenţa. Manfred tocmai 
pornea spre serviciu, ca în fiecare zi la ora 8.15. Femeia purta 
un costum business cenușiu și bluza pe care o găsise el în 
spălătorie. Manfred fu încântat văzând-o îmbrăcată cu bluza, de 
parcă el i-ar fi dăruit-o, iar ea și-ar fi pus-o doar pentru a-i face 
lui o bucurie. În mod normal el îşi ridica corespondenţa seara, 
când se întorcea de la serviciu, dar acum se opri și își descuie 
cutia poștală. Corespondenţța lui nu cuprindea niciodată nimic 
interesant și, cum în hol nu exista niciun cos de hârtii pentru 
reclame, era nevoit fie să-și pună toate hârtiile în servietă, fie să 
le arunce la gunoi când ajungea la serviciu, fie să le ducă în 
mână până la pubela din stradă. Femeia nu păru neplăcut 
surprinsă când îl văzu, ba chiar zâmbi. In jurul ochilor avea 
câteva riduri de expresie. 

— O, bună dimineaţa! spuse Manfred, încercând să mimeze 
că abia o zărise. 

— Ce mai faceţi? spuse ea. 

— Bine, spuse Manfred. Dumneavoastră? 

Femeia înălță din umeri și-și ridică puţin sprâncenele, de 
parcă răspunsul la întrebarea lui ar fi fost ușor de ghicit. 
Manfred vâri mâna în cutia poștală și scoase de acolo un pumn 
de reclame. Printre ele era și un catalog cu produse pentru 
animale de companie, împreună cu niște broșuri cu oferte 
publicitare pentru supermarketurile locale. 

— Ca de obicei, spuse el. 

Într-un gest de solidaritate, femeia îi arătă și teancul de hârtii 
din cutia ei poștală. 

— Îmi vine greu să cred că cineva chiar aruncă vreun ochi pe 
chestiile astea, spuse ea. 

— De fapt, spuse Manfred, conform studiilor, corespondenţa 
directă este de departe cea mai eficientă formă de reclamă. Prin 
comparaţie, publicitatea la televiziune și la radio sunt total 
ineficiente. Materialele publicitare distribuite direct ajung mai 


VP -78 


ușor la clienţii ţintă. Sunt și ieftine și pot fi rapid adaptate la 
cerințele comunităţilor locale. 

Femeia făcu ochii mari și-i ridică în tavan. 

— Sunteţi un bun vorbitor, nu, domnule Manfred Baumann? 

Manfred simţi că începe să roșească. Cu tot tonul ei sarcastic, 
era încântat că femeia își amintea cum îl cheamă. 

— N-aș prea zice asta, răspunse el. 

— Știţi, de fapt eu vă datorez niște scuze, spuse ea. Data 
trecută când ne-am întâlnit am fost foarte nepoliticoasă și nu m- 
am prezentat. 

Îi întinse mâna și spuse: 

— Alice Tarrou. 

Manfred își îndesă hârtiile înapoi în cutia poștală și îi dădu 
mâna. 

— Manfred Baumann, spuse el. 

— Da, știu, spuse femeia. 

O luară împreună către ieșirea din bloc. Manfred îi deschise 
ușa. Alice făcu semn că ea mergea în direcţia opusă faţă de 
centru. Fără să se gândească, Manfred porni împreună cu ea. 
Vremea era însorită, iar în aer plutea prospeţimea specifică 
acelei perioade a anului. Bordura de verdeață care despărțea 
blocul lor de strada principală licărea de rouă. Manfred spuse că 
e o dimineaţă plăcută, iar Alice aprobă. Mai făcură câţiva pași în 
liniște. Tocurile pantofilor lui Alice răsunau pe asfalt. Manfred 
aruncă o privire în sus, spre ferestrele blocului. Dacă i-ar fi văzut 
cineva împreună în clipa aceea, ar fi gândit probabil că sunt soț 
și soţie sau cel puţin că și-au petrecut noaptea împreună. Era 
grozav de palpitant. Își imagină imediat cum ar arăta amândoi 
șezând împreună la masa din bucătărie, Alice cu părul ciufulit, 
înfășurată în halatul lui, mâncând un croissant, în timp ce pe 
aragaz ar bolborosi un ibric de cafea. Manfred o privi pe furiș cu 
coada ochiului. 

— Purtaţi bluza aceea, remarcă el. 

— Așa este, spuse Alice și-i aruncă și ea o privire. Manfred se 
întrebă dacă n-ar fi cazul să-i facă un compliment. Nu prea avea 
obiceiul să le facă complimente femeilor. 

— E drăguță, spuse. 

Alice zâmbi și răspunse: 

— Mulţumesc. 


VP - 79 


Ajunseră la capătul blocului. Alice se întoarse spre stânga și o 
coti brusc înapoi, înconjurând blocul. Manfred o urmă. 

— V-aţi lăsat mașina aici? întrebă Alice. 

— Nu, spuse Manfred. Eu nu șofez. 

Nu găsise niciodată vreun motiv ca să învețe să șofeze. 

— l-auzi! făcu ea. 

Alice îl întrebă unde lucrează, iar Manfred îi spuse. Alice se 
arătă nedumerită, fiindcă Manfred pornise în direcţia opusă faţă 
de bancă. 

— Am o ședință la Strasbourg în dimineaţa asta, spuse. Merg 
cu trenul. 

Alice încuviinţă din cap. 

— Aha, spuse ea. 

Manfred era mulțumit. Se părea că ideea ședinței lui din 
Strasbourg o impresionase. Apoi însă îl cuprinse teama ca nu 
cumva femeia să spună că și ea merge spre Strasbourg și să-i 
propună să-l ducă ea cu mașina. Ce motiv plauzibil ar putea găsi 
ca s-o refuze? Ar trebui să spună că are rău de mașină și că 
preferă să călătorească cu trenul, ceea l-ar face să pară slab. 
Unui tip care călătorește către Strasbourg pentru o întâlnire de 
afaceri nu se poate să-i fie rău în mașină. Și apoi, ce s-ar fi 
întâmplat dacă Alice s-ar fi oferit să-l ducă undeva cu alt prilej, 
poate la vreun han de ţară într-o după-amiază de duminică? Ar fi 
nevoit să pretindă că trebuie să ia niște medicamente înainte 
pentru a putea suporta o astfel de deplasare. De fapt, era 
adevărat că lui Manfred nu-i plăcea să călătorească cu mașina. 
Avea bănuiala că asta îi declanșa migrenele de care suferea din 
când în când. 

Alice se opri lângă o mică mașină sport decapotabilă, argintie. 
Femeia scotoci prin poșetă după chei. 

— Nu prea arătaţi a director de bancă, spuse ea. 

Manfred nu prea pricepu ce voia Alice să spună cu asta, dar 
se gândi că nu dorise să spună nimic rău. De obicei lumea crede 
că directorii de bănci sunt niște scorțoși, niște inși mai în vârstă, 
cu mutre bătrânicioase. 

— Mulţumesc, spuse Manfred. 

Alice râse și răspunse: 

— Cu plăcere. 

Descuie portiera din dreptul scaunului șoferului și își aruncă 
poșeta pe scaunul de alături. Apoi urcă în mașină și băgă cheia 


VP - 80 


în contact. Nu se oferi să-l ducă cu mașina. Manfred rămase pe 
trotuar, incapabil să născocească un mod de a încheia întâlnirea 
aceasta. Alice închise portiera și lăsă geamul în jos. 

— Ar trebui să bem o cafea împreună cândva, spuse ea. 

— Indubitabil, spuse Manfred și imediat regretă că alesese un 
cuvânt atât de caraghios. 

— Cum ar fi mâine? 

— Mâine? repetă Manfred. 

— De ce nu? spuse Alice. Sunteţi ocupat? 

Manfred clătină din cap. Se întrebă dacă la Restaurant de la 
Cloche i s-ar remarca absenta. 

— Am putea chiar să luăm cina împreună, spuse Alice și-i 
sugeră un restaurant, apoi adăugă: La șapte? 

Manfred aprobă muţește din cap. Alice porni motorul și 
mașina o luă din loc. Manfred îi făcu semn cu mâna. Apoi o luă 
de-a curmezișul prin parcare, trecu de locul de joacă pentru 
copii și ieși prin partea opusă, în direcţia gării. Se uită la ceas. 
Era 8.25. Petrecuse mai puţin de zece minute în compania lui 
Alice. Se îndreptă hotărât spre gară. Nu putea să riște ca Alice 
să-l vadă pe Rue de Mulhouse. li plăcea să ajungă la bancă 
devreme, dar nu era grav. Ce dacă întârzia câteva minute? 
Mademoiselle Givskov avea cheile și putea deschide sediul. El 
avea să ajungă înainte de deschiderea băncii pentru public la 
ora nouă. Trecu prin pasajul subteran către peronul de unde 
porneau trenurile către Strasbourg. Se gândi chiar să-și 
cumpere un bilet, dar până la urmă hotărî că nu este cazul. 
Dacă-l vedea cineva, putea presupune că avea un abonament 
săptămânal sau că și-a cumpărat un bilet dus-întors. Și oricum, 
se puteau cumpăra bilete și în tren, de la controlor. 

Pe peron erau vreo douăzeci de persoane. Majoritatea stăteau 
aplecate asupra ziarului L'A/sace, cu câte o servietă la picioare. 
Manfred nu recunoscu pe nimeni și nimeni nu-i aruncă mai mult 
de o privire. Își puse și el servieta la picioare și se rezemă cu 
spinarea de peretele din cărămidă roșie al sălii de așteptare. În 
gară intră un tren, din care nu cobori nimeni. Navetiștii se 
îmbarcară fără grabă. Manfred rămase pe loc, rezemând în 
continuare peretele. De la capătul peronului se auzi un fluierat și 
trenul se urni. Manfred își luă servieta și cobori scările înapoi, 
luând-o prin pasaj. Cine l-ar fi văzut plecând de pe peron s-ar fi 
gândit că a coborât din trenul care tocmai plecase. Era destul de 


VP - 81 


încântat de sine însuși. Porni înapoi pe Avenue de la Marne către 
bancă și ajunse la serviciu tocmai când Mademoiselle Givskov 
descuia ușa. 

Dimineaţa trecu pe nesimţite. Angajaţii nu mai discutară 
despre fata dispărută, cel puţin el nu-i auzi. Manfred o salută 
vesel pe Carolyn atunci când fata îi aduse cafeaua de la mijlocul 
dimineţii și stătu puţin la palavre cu ea. Fata părea încântată că 
are în sfârșit prilejul să poarte o conversaţie plăcută cu șeful ei. 
Manfred analiză câteva dosare restante de credite. Decizii pe 
care le tot amânase în ultimele zile acum păreau ușor de luat. 
Dacă cineva nu rambursa creditul luat, era treaba persoanei 
respective, nu a lui. Banca nu putea arunca cu bani în stânga și- 
n dreapta. 

Până la ora douăsprezece Manfred reușise să termine de făcut 
atâtea lucruri, încât se hotărî să ia prânzul mai devreme. Dacă o 
întâlnea pe Alice din întâmplare, putea liniștit să-i spună că 
ședința din Strasbourg se încheiase, așa că se întorsese deja. 
Aerul era curat, iar orășelul parcă nu mai era atât de mohorăt. 
Manfred trecu pe lângă părculeţul din faţa templului protestant. 
Pe o bancă ședeau două bătrâne, cu sacoșele de cumpărături la 
picioare. Nu ridicară privirile când trecu el. Cum avea timp 
destul, Manfred hotărî să facă o plimbare până pe malul Rinului 
înainte de prânz. Mergând cu pas vioi, fruntea i se îmbrobonă 
ușor. În ultimele câteva luni băgase de seamă că începuse să 
cam facă burtă. Dacă nu era atent, putea să ajungă ca Lemerre. 
Cum mergea el așa, de două ori i se păru că o zărește pe Alice, 
dar de fiecare dată fusese câte o femeie îmbrăcată cam ca ea. 
Foarte probabil că Alice nici măcar nu lucra în Saint-Louis. Și 
totuși, Manfred se pomeni nutrind speranța de a o întâlni 
întâmplător pe stradă sau chiar de a o vedea trecând în 
mașinuța ei sport pe lângă el. 

Aproape că se așteptase să dea peste Gorski la Restaurant de 
la Cloche pândindu-l, așezat la o masă, cu trenciul împăturit în 
poală, sorbind dintr-un pahar de vin. Perspectiva acestei întâlniri 
nu-i provocă nicio strângere de inimă. Da, se purtase prostește, 
însă Gorski n-avea de unde să știe că-l minţise. Dacă ar fi avut 
vreo dovadă în sprijinul insinuărilor pe care le făcuse, l-ar fi 
interogat în mod oficial. In câteva zile povestea avea să fie dată 
uitării. 


VP - 82 


Zece 


Părinţii lui Juliette dădură alarma pe seară, când fata nu apăru 
la cină. Noaptea adusese cu sine o furtună violentă. La început 
polițiștii nu se agitară deloc. Poate că fata se rătăcise și se 
adăpostise de ploaie pe undeva. Dar după ce aceasta nu apăru 
nici a doua zi dimineață, nu dură mult până ce o patrulă îi 
descoperi cadavrul. Povestea provocă senzaţie. Poza înfăţișând- 
o pe Juliette trona pe prima pagină a tuturor ziarelor din ţară. Un 
monstru bântuia în libertate. Reporterii găsiră similitudini cu alte 
crime neelucidate, dar ancheta nu putu stabili nicio legătură cu 
alte cazuri anterioare. 

Gorski lucra ca detectiv de numai doi ani. Superiorul lui, 
inspectorul Ribéry, era în vacanţă în Alpii Elveţieni în momentul 
în care povestea deveni publică, de aceea cazul ateriză în 
brațele tânărului ofiţer. Ploaia torențială de peste noapte 
distrusese toate eventualele probe care s-ar fi putut găsi la locul 
faptei. Gorski deveni ţinta unor critici foarte dure în presă pe 
motiv că nu dăduse alarma mai devreme. În realitate, el nici 
măcar nu fusese informat despre dispariţia fetei decât în 
dimineaţa în care începuseră să o caute, întrucât de chestiunea 
aceasta se ocupase ofițerul de serviciu de la secţie. Dar Gorski 
consideră că nu ar da bine să facă public acest lucru. 

Ribéry reveni în oraș două zile mai târziu. Era aproape de 
vârsta pensionării și nu avea nicio intenţie să-i ia locul în lumina 
reflectoarelor tânărului său coleg, mai ales după ce, cu ochiul lui 
mult mai versat, i-a spus că, dat fiind că nu aveau probe și 
niciun mobil evident (autopsia nu constatase existenţa vreunei 
agresiuni sexuale), cazul nu prea avea sorți de finalizare rapidă 
sau satisfăcătoare. În schimb, îi spuse limpede lui Gorski că, 
într-un fel sau altul, dreptate trebuie să se facă. Gorski pricepu 
bine ce voia să însemne asta. Chiar și-n aceste condiţii, era 
hotărât să nu permită ca primul lui caz important să ajungă în 
instanţă prematur numai din pricina presiunilor exercitate de 
superiorul său blazat sau de presă, care urla întruna că ancheta 
nu înaintează. 


VP - 83 


Ore în sir Gorski studie frenetic fotografiile făcute la locul 
crimei. Oare de ce stătea cadavrul în poziţia aceea ciudată? Ai fi 
zis că fata fusese strangulată în timp ce stătea în picioare și 
apoi fusese azvânlită la pământ. Oare făcuse o plimbare 
împreună cu agresorul său înainte de a fi omorâtă sau acesta o 
urmărise prin pădure? Ori crima fusese comisă de cineva care 
se afla din pură întâmplare în poiana aceea? Nu se putea spune 
cu certitudine nici măcar dacă fata fusese omorâtă acolo sau nu. 
Poate că i se făcuse felul în altă parte și fusese aruncată în 
pădure ulterior. Întrucât ucigașul nu făcuse niciun efort pentru a 
ascunde cadavrul, varianta aceasta i se păru lui Gorski mai puţin 
probabilă, însă nu putea fi ignorată cu totul. Într-o anumită 
privință, presa avea totuși dreptate: monstrul se afla în 
libertate. 

Gorski petrecu ceasuri în șir în poiana în care fusese găsit 
cadavrul. Zona fusese cercetată foarte minuţios, dar nu se 
descoperise nici cea mai mică urmă. Și totuși el continua să 
zăbovească în poiană, unde fuma, asculta și privea, de parcă s- 
ar fi așteptat ca arborii să-i dezvăluie cumva secretul numai de 
ei știut. Învăţă o lecţie: munca unui detectiv n-avea nimic de-a 
face cu intuiţia sau cu inspiraţia. În cea mai mare parte era 
vorba doar de respectarea sfântă a procedurilor. Restul era o 
chestiune de șansă. 

lar șansa apăru la două săptămâni de la comiterea crimei, 
când polițiștii dintr-un district învecinat prinseră un vagabond 
care-și ducea zilele într-o pădure. Omul, pe nume Emile Malou, 
fusese condamnat anterior pentru agresiune sexuală asupra 
unei minore. Gorski porni cu mașina spre Mulhouse ca să-l 
interogheze. Malou fu cooperant. O ţinea una și bună că nu 
călcase în pădurea din Saint-Louis și că nu o văzuse niciodată pe 
Juliette Hurel. N-avea niciun alibi pentru ziua aceea și nici nu 
făcu vreun efort ca să-și inventeze unul. Spuse că pur și simplu 
nu-și amintește unde fusese în ziua cu pricina. Gorski avu 
impresia limpede că Malou vorbise ca un om nevinovat. Și dacă 
vagabondul fusese condamnat anterior pentru tentativă de viol 
asupra unei fete de paisprezece ani, în acest caz, îi atrase 
atenția lui Gorski magistratul de caz, nu existau dovezi de 
agresiune sexuală. Nu se putea stabili nicio legătură între Malou 
și crima din Saint-Louis. 


VP - 84 


Nu trecu mult timp și apăru o văduvă din oraș care declară că 
văzuse un personaj cu o înfățișare suspectă în apropierea 
pădurii în perioada în care avusese loc crima. Nu-și amintea cu 
precizie în ce zi fusese, dar îl identifică pe Malou, a cărui 
fotografie deja apăruse prin ziare. Pentru magistratul de caz 
asta fu de-ajuns. Malou fu pus sub acuzare și ulterior fu găsit 
vinovat, dar Gorski tot nu era convins că el era făptașul. ÎI vizită 
pe Malou în pușcărie și îi spuse că din punctul lui de vedere 
fusese condamnat pe nedrept. Vagabondul ridică pur și simplu 
din umeri și refuză să facă apel. Părea mulţumit că-și va petrece 
restul vieţii în relativul confort oferit de pușcărie. 

— Sunt prea bătrân ca să mai trăiesc în sălbăticie, îi spuse el 
lui Gorski. Aici cel puţin am un pat și primesc trei mese pe zi. 

Cu toate acestea, Gorski își făgădui că va continua ancheta. 
Lăsând la o parte faptul că lui Malou i se făcuse o nedreptate, 
cert era că un ucigaș rămăsese în libertate. Luni de zile Gorski 
își petrecu fiecare weekend bântuind prin pădure, în speranţa că 
va da peste vreun indiciu care fusese trecut cu vederea, deși își 
dădea seama că treaba asta nu avea niciun rost. În cele din 
urmă renunţă. Câţiva ani mai târziu, când Malou muri în 
închisoare, singura persoană care asistă la ceremonia grăbită de 
înmormântare fu Gorski. 

e 

Trecuseră ani buni de când Gorski nu se mai întorsese în 
poiană. Opri maşina ca de obicei într-un refugiu de pe marginea 
drumului D468, care urma în linii mari cursul Rinului către nord. 
Vopseaua albă de pe portiţa de lemn care dădea spre pădure se 
scorojise, iar încheieturile îi putreziseră. Urmând poteca ce 
ducea către poiană, Gorski încercă să nu se gândească la 
motivul pentru care tot revenea aici. Nu spusese nimănui unde 
merge și dacă s-ar fi întâlnit din întâmplare cu cineva, n-ar fi 
știut cum să-și justifice prezenţa în acel loc. Se gândea în 
schimb ce plăcut era sunetul pe care îl făceau crenguțele care îi 
pocneau sub tălpi și fâsâitul ca de hărtie al frunzelor în adierea 
vântului. 

După crimă, Gorski tot revenise în poiană, dar își rărise 
vizitele în ultimul timp. Acceptase după proces aplauzele presei 
pentru felul în care soluționase cazul, neîmpărtășind nimănui ce 
părere avea despre condamnarea lui Malou. Dacă și colegii lui 
vor fi nutrit asemenea îndoieli, și le ţineau doar pentru ei. Într- 


VP - 85 


un rând îi mărturisi lui Celine temerile lui, dar ea nu se arătă 
interesată de subiect. Cazul fusese închis, de ce voia el să mai 
deschidă acele răni vechi? Lui Celine i se păru de la bun început 
că „obsesia” lui pentru fata aceea moartă era o chestie 
neplăcută și se plânse că-și petrecea mai multă vreme 
gândindu-se la un cadavru decât la ea. 

Cu cât își rărea vizitele în poiană, cu atât Gorski se simțea mai 
vinovat, ca un văduv care lasă în paragină mormântul nevestei. 
La început veni convins că trebuie să fi rămas ceva neobservat, 
că trebuie să existe vreo dovadă chiar sub nasul lui, dar își dădu 
seama după câteva luni că nu existau astfel de indicii, iar, dacă 
existaseră, fuseseră distruse de mult. Și totuși continua să vină. 
Se așeza pe jos, fuma, sperând cumva că va avea o revelaţie cu 
privire la crimă. Se jena să recunoască până și față de sine 
însuși, dar într-un fel spera să „vadă” crima. Incerca să se 
transpună în mintea criminalului. Dar degeaba. Auzise odată un 
personaj dintr-un film spunând că acţiunile noastre lasă un fel 
de amprentă asupra locurilor în care se petrec, la fel cum un 
incendiu lasă în urmă un damf de ars în aer, dar el nu credea în 
asemenea prostii. Gândurile îi zburau în alte direcţii și se 
deștepta din reverie abia când se termina pachetul de ţigări. Un 
lucru era absolut limpede: cu greu și-ar fi putut alege ucigașul 
un loc mai liniștit în care să-și comită fapta. Niciodată - și venise 
aici de atâtea ori - Gorski nu dăduse peste vreo altă fiinţă 
umană. 

Poiana se schimbase foarte puţin de la ultima vizită a lui 
Gorski. În urmă cu câţiva ani furtunile puseseră la pământ câţiva 
copaci, acum deja acoperiţi de mușchi. Păreau niște trupuri 
adormite în pace. Gorski se așeză pe unul dintre aceste 
trunchiuri prăbușite și-și scoase ţigările din buzunarul jachetei. 
Dedesubtul coroanelor copacilor era destul de răcoare. Nimic, 
niciun semn nu trăda ce se petrecuse în locul acela cu douăzeci 
de ani în urmă. Gorski rămase o bucată de vreme în poiană, 
fumând. Nu-și dădea seama nici el de ce venise aici, dar era 
evident că dispariţia chelneriţei îi readusese în minte felul în 
care fusese ucisă Juliette Hurel. Era oare posibil ca între cele 
două întâmplări să existe vreo legătură? In ambele cazuri erau 
implicate adolescente și ambele evenimente se petrecuseră în 
aceeași localitate, chiar dacă la douăzeci de ani distanță. Nu era 
deloc exclus ca un criminal să nu mai comită ani în șir nicio 


VP - 86 


crimă. La fel cum nu se putea respinge nici ipoteza că același 
om comisese și alte crime, prin alte locuri, care rămăseseră 
neelucidate. Însă după toate probabilitățile, unica legătură 
dintre cele două fapte o reprezenta Gorski însuși. În orice caz, 
până nu apărea trupul lui Adele Bedeau, Gorski nu putea fi sigur 
nici măcar că avea de-a face cu un caz de omucidere. In acest 
moment, crima era cel mai plauzibil scenariu dintre toate cele 
întoarse de Gorski pe toate fețele. Dar în lipsa unui cadavru, nu 
avea cum să continue ancheta. Nu se știa nici momentul, nici 
cauza morții, nu existau probe criminalistice și niciun motiv al 
crimei. Așa că, neavând nicio pistă tangibilă, Gorski se tot 
învârtea prin pădurea asta, cu speranţa vagă că va avea un 
moment de revelaţie. Scutură din cap și pufni pe nas a râs. Tot 
ce putea face în acest moment era să aștepte. La fel ca în urmă 
cu douăzeci de ani, nu avea puterea de a hotărî soarta acestui 
caz. 

Își termină ţigara și se ridică în picioare. Se simţea frânt de 
oboseală și pantalonii îi erau umezi pe fund de la mușchi. Cu 
pași obosiţi, se întoarse pe potecă până la marginea drumului 
unde își lăsase mașina. Parcurgând drumul înapoi spre oraș, 
trecu pe lângă casa pe care o închiriaseră soţii Hurel. Apoi, 
ajungând în Saint-Louis, opri în faţa unei băcănii. Intră să 
cumpere niște fructe și alte lucruri. Femeia de la casă îl întrebă 
dacă au găsit-o pe chelneriţă. 

Gorski clătină din cap. 

— Nu pot vorbi despre caz, zise. 

Femeia îi aruncă o privire de parcă Gorski tocmai o luase 
drept confident. 

— Promit să nu suflu o vorbă, spuse ea dând cu înțeles din 
cap. 

— Vă apreciez discreția, spuse Gorski. 

Ceru și două pachete de Gitanes pe care le îndesă în 
buzunarul sacoului. Hotări să meargă pe jos până în Rue de 
Trois Rois, drum de zece minute. În casa de amanet a tatălui lui 
funcţiona acum o florărie. După moartea lui, Gorski nu avusese 
putere să elibereze dugheana și o lăsase nefolosită ani în șir. 
Dintr-un motiv sau altul, era bucuros că între timp devenise 
florărie. Proprietăreasa, Madame Beck, era o persoană foarte 
veselă și își făcuse un obicei din a trece pe la mama lui, care 
locuia în continuare în micul apartament de deasupra 


VP - 87 


magazinului. Florăreasa îi ducea adesea doamnei Gorski flori 
rămase de la buchete, înveselindu-i astfel camera de zi. Până la 
apartament se ajungea și acum tot prin fundul magazinului. 
Clopoţelul din alamă care sună atunci când Gorski deschise ușa 
era unul dintre puţinele obiecte care mai aminteau de 
magazinul tatălui său. Madame Beck era prinsă cu un client 
când intră el. Gorski făcu un semn spre scara dindărătul 
tejghelei și porni spre apartamentul mamei sale. Florăreasa îl 
salută mișcând din buze și flutură din mână, în semn că poate 
urca. 

Când era el mic, magazinul rămânea deschis până la șapte 
seara. După ce venea de la școală, Gorski se așeza pe un 
taburet și-și scria temele pe genunchi, în timp ce tatăl lui, 
îmbrăcat cu halatul lui cafeniu de lucru, cu un creion după 
ureche, rezema tejgheaua. În depozit, la un birou șubred, ședea 
mama lui Gorski și trecea într-un registru uriaș legat în piele 
ultimele tranzacții. Avea un scris elegant, caligrafic. La ora șase, 
Madame Gorski urca în apartament ca să pregătească cina. Din 
acest moment sarcina de a completa registrul cădea în grija 
tânărului Gorski, care trata această îndatorire cu maximă 
solemnitate. Aplecat asupra impresionantului catastif, scotea 
vârful limbii prin colţul gurii în timp ce scria, conștient că 
veniturile părinţilor lui depindeau și de exactitatea datelor pe 
care le trecea el. 

Magazinul era o peșteră a comorilor plină de bijuterii, 
instrumente muzicale fără coarde, antichităţi, mobilă, accesorii 
militare, argintărie, cărți și animale împăiate. Politica lui 
Monsieur Gorski era de a accepta orice articol în magazin, oricât 
de lipsit de valoare era. 

— Nu se știe niciodată ce o să-ţi aducă data viitoare clientul, îi 
plăcea să spună. 

În magazin plutea un miros îmbâcsit. În dreptul ferestrelor 
erau îngrămădite atâtea obiecte, încât înăuntru nu ajungea 
decât foarte puţină lumină naturală, iar Monsieur Gorski nu 
aprindea prea multe becuri. 

— Oamenilor respectabili le e jenă să intre într-o casă de 
amanet, zicea el. lar când vin, nu doresc să fie puși în lumină. 

La ora șapte fix, Monsieur Gorski ieșea dindărătul tejghelei și, 
fără o vorbă, întorcea semnul atârnat pe ușă de o sfoară. Apoi 
își scotea halatul de magazin, îl atârna într-un cârlig în spatele 


VP - 88 


tejghelei, își punea sacoul și, aranjându-și cu mare grijă 
manșetele cămășii, urca scara până sus, la cină. Familia Gorski 
nu își lua vacantă niciodată. 

Gorski bătu ușurel la ușa apartamentului. Venea în vizită o 
dată sau de două ori pe săptămână, dar mama lui se purta de 
fiecare dată de parcă ar fi fost nemaipomenit de surprinsă să-l 
vadă. Și, de fiecare dată când el deschidea ușa, după ce o 
săruta cu căldură pe amândoi obrajii, ea exclama încântată 
„Georges!” 

— Ti-am adus câte ceva, spuse Gorski așezând punga cafenie 
de hârtie plină cu alimente pe blatul din chicinetă. 

— Georges! Ți-am spus că nu trebuie, spuse femeia. 

Madame Gorski era trecută de optzeci de ani, dar în afară de 
artrită, din pricina căreia nu putea ieși din casă, era într-o stare 
de sănătate excelentă. Facultăţile ei intelectuale nu dădeau 
niciun semn de declin. Refuza cu încăpățânare chiar și cea mai 
mică sugestie că i-ar fi mai bine într-un cămin de bătrâni. Și nici 
să se mute împreună cu fiul ei nu dorea. 

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni, spunea. Și apoi, 
asta e casa mea. 

Gorski nu insista niciodată. Îl întrista gândul că mama lui 
stătea închisă în apartamentul acela mititel, dar ideea că mama 
lui și Celine ar putea locui sub același acoperiș era de-a dreptul 
absurdă. Nu abordase niciodată subiectul cu soţia lui. 

Madame Gorski sporovăi veselă în timp ce el se apucă să 
pregătească o salată și desfăcu conserva de sardine pe care o 
adusese. Așeză totul pe masa din camera de zi și se așezară să 
mănânce împreună. Gorski turnă și câte un păhărel din vinul alb 
dulce care îi plăcea mamei lui. 

În timpul zilei, cât munceau, Monsieur și Madame Gorski 
vorbeau foarte puţin între ei. In rarele ocazii când apărea în 
magazin vreun obiect deosebit de interesant, se discuta despre 
el, dar numai la cină. Nu era deloc profesionist să manifeste 
entuziasm sau chiar interes în prezenţa clienţilor. Monsieur 
Gorski își fabricase o voce perfect monotonă și vorbea mereu la 
fel atunci când făcea o ofertă de preţ, fie că era vorba despre un 
tablou valoros, fie despre niște strasuri de doi bani. După cină, 
timp de o jumătate de ceas citea cu mare atenţie ziarul, după 
care ieșea din casă și se îndrepta spre Restaurantul de la 
Cloche, unde obișnuia să bea două sau trei pahare de vin roșu și 


VP - 89 


poate să joace o partidă de cărți împreună cu ceilalţi patroni de 
magazine din oraș. 

O dată pe lună Madame Gorski mergea la Mulhouse, la piaţa 
duminicală. Începând cu vârsta de doisprezece ani tânărul 
Gorski primi sarcina de a completa registrul. Sâmbăta era o zi 
importantă pentru magazinul lor. Le intrau mai puţine articole 
(clienţii preferau să comită acest act rușinos atunci când în 
magazin nu era agitaţie), dar era „Zi de vânzări”. Incepând de la 
ora șase dimineaţa Gorski și tatăl alegeau dintre obiectele care 
ajunseseră la termenul de răscumpărare și le așezau în locurile 
cele mai vizibile din magazin. Sâmbăta Monsieur Gorski își 
abandona tonul plictisit și începea să prezinte cu mare 
însufleţire obiectele pe care le scotea la vânzare, scoțând în 
evidenţă lucrătura, raritatea și frumuseţea acestora. Nu era 
insistent, presând clienţii să cumpere, ci pur și simplu îi 
ademenea prin entuziasmul și competenţa lui să facă o 
achiziţie. Nu explica niciodată această strategie pe care o 
adopta, dar știa că fiul lui îl urmărește cu mare atenţie. Gorski 
pricepea că în modul acesta subtil tatăl lui îl pregătea pentru 
preluarea afacerii, așteptându-se ca la momentul oportun să se 
ocupe el de magazin, însă, odată intrat în adolescenţă, Gorski 
începu să fie atras de altceva. Deveni conștient de o altă latură 
a afacerii tatălui său. Când și când, în magazin apăreau polițiștii. 
Nu erau gendarmes în uniformă, ci detectivi hârșâiţi de viaţă, 
îmbrăcaţi în trenciuri șifonate, care îl întrebau pe Monsieur 
Gorski dacă nu cumva intrase recent în posesia cutărui și 
cutărui obiect. Luând foarte în serios de fiecare dată astfel de 
întrebări, Monsieur Gorski se gândea bine, apoi clătina încet din 
cap ori îi striga peste umăr soţiei lui: 

— Madame Gorski (așa i se adresa întotdeauna când erau în 
magazin), ai putea, te rog, să-mi aduci colierul de argint care a 
intrat miercuri? 

Dacă obiectul respectiv se dovedea a fi cel pe care îl căuta 
detectivul, Monsieur Gorski îi comunica numele pe care i-l 
dăduse clientul respectiv și îi furniza o descriere a acestuia, 
întotdeauna vagă. Polițistul îi mulțumea și plecă, luând cu sine și 
obiectul cu pricina. Monsieur Gorski nu trăda niciun fel de 
emoție după astfel de întâlniri. Până la urmă, pierdea niște bani, 
dar tânărul Gorski își dădea seama că tatăl lui considera aceste 


VP - 90 


lucruri drept riscuri ale meseriei sau le încadra mai degrabă la 
cheltuieli inevitabile. 

Gorski începu să recunoască anumiţi clienţi, fiecare cu 
particularitatea lui. Băgă de seamă și că tatăl lui le oferea 
acestor personaje un preţ mai mic pentru obiectele pe care le 
aduceau decât altor clienţi, însă ei nu se târguiau niciodată și 
nici nu ieșeau val-vârtej din magazin furioși, luându-și marfa cu 
ei. Acceptau pur și simplu tot ce Monsieur Gorski era dispus să 
le ofere. Gorski realiză că tatăl lui era un fel de intermediar între 
polițiști și spărgători, hoţi și oportuniști neobișnuit de umili care 
apelau la serviciile lui. 

In scurt timp, Gorski începu să aștepte cu nerăbdare vizitele 
detectivilor. Admira demnitatea cu care abordau relaţia cu tatăl 
lui. Fiecare parte știa exact ce se petrece, dar niciuna nu trăda 
nimic în comportamentul faţă de cealaltă. Gorski era fascinat în 
mod deosebit de un anume poliţist. Era un bărbat trecut de 
cincizeci de ani și ceva mai vorbăreț decât ceilalţi. Înainte de a 
ajunge la treaba pentru care venise la magazin, tipul cerceta 
obiectele expuse timp de vreo zece minute, făcând comentarii 
despre unul sau altul. Din câte se părea, se cam pricepea la artă 
și uneori se lansa într-un lung discurs critic despre vreun peisaj 
sau portret care îi atrăsese atenţia. Se părea că-l simpatizează 
pe Monsieur Gorski; de altfel, în compania inspectorului Ribery, 
și Monsieur Gorski renunța la morga obișnuită din timpul 
săptămânii. li făcea plăcere să discute cu detectivul despre 
tablouri și chiar i se alătura în faţa vreunuia, făcând și el câte o 
remarcă despre tușele de penel sau despre felul în care prinsese 
pictorul lumina. Uneori aceste discuţii deveneau destul de 
animate, asta până ce inspectorul le punea capăt și trecea brusc 
la subiectul real al vizitei sale, moment în care amândoi își 
reluau atitudinea profesională, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic deosebit între ei. 

Era de la sine înţeles că la șaisprezece ani Gorski va termina 
cu școala și va prelua încet-încet afacerea familiei. Nici tatăl, nici 
mama lui nu-l întrebaseră ce planuri are, dar, pe măsură ce se 
apropia sfârșitul anului școlar, deveni limpede că nici măcar nu 
le trecuse prin cap că ar dori să-și continue studiile. Soții Gorski 
nu erau genul de persoane pentru care școala să aibă o 
însemnătate prea mare. Adeseori spuneau ce bine ar fi dacă 
Gorski și-ar petrece mai mult timp în magazin. 


VP - 91 


Gândul că-și va dezamăgi tatăl apăsa greu sufletul tânărului. 
Săptămâni în şir se tot gândi cum să abordeze subiectul. În mod 
cert prilejul potrivit nu avea să se ivească firesc, în cursul 
vreunei conversații, fiindcă în familia lor nu se trăncănea prea 
mult. Cât stăteau în magazin, vorbeau numai despre chestiuni 
de serviciu, iar cina o luau în mare parte în liniște. Tânărul 
Gorski începu să se simtă ofensat fiindcă tatăl lui nici măcar nu-l 
întreba ce vrea, nici nu-i trecea prin cap c-ar putea avea alte 
aspirații (mai înalte, i se păreau lui). Treptat deveni urâcios și 
necooperant, într-o încercare imatură de a-și provoca tatăl să-l 
întrebe ce are. Dar tatăl său nu-l întreba nimic. 

În cele din urmă, Gorski nu avu încotro. Într-o seară, în timp 
ce se adunau farfuriile de pe masă, făcu următorul anunț: 

— Am de gând să mă fac poliţist. 

Monsieur Gorski își ridică nasul din ziar și se uită la fiul său 
peste marginea ochelarilor. Işi strânse gura pungă și dădu din 
cap încet, de parcă s-ar fi așteptat la asta dintotdeauna. 

— E o meserie foarte bună, spuse el. Cunosc mulţi polițiști de 
toată isprava. 

Apoi se cufundă din nou în ziarul lui, iar după o jumătate de 
ceas își puse haina și se duse, așa cum făcea de obicei, la 
Restaurant de la Cloche. 

O săptămână mai târziu, întorcându-se de la școală, Gorski fu 
convocat sus. Inspectorul Ribéry stătea la masa din sufragerie, 
cu un păhărel de cognac în faţă. Monsieur Gorski, emoţionat, 
stătea în picioare lângă fereastră, ca și când ar fi fost o lipsă de 
politeţe să șadă în prezenţa unei persoane superioare din punct 
de vedere social. Gorski se opri lângă masă, în faţa 
inspectorului. Inspectorul avea o față mare, ca de cal, și niște 
ochi mici ca două mărgele. 

— Mi-a spus tatăl tău că vrei să te faci poliţist. 

— Da, Monsieur, răspunse Gorski. 

Inspectorul încuviinţă, de parcă atunci auzea informaţia asta 
pentru prima oară. 

— Detectiv, adăugă Gorski, învingându-și timiditatea. Detectiv 
vreau să mă fac. 

Inspectorul dădu din nou din cap. 

— Atunci trebuie să-ţi continui școala. Vino la mine după ce-ai 
făcut optsprezece ani și vedem ce putem face. 


VP - 92 


Asta fu totul. Gorski își continuă școala. Tatăl lui nu-l mai puse 
să lucreze în magazin. Poate că i se părea că nu mai are niciun 
rost sau poate că nu voia ca viitorul detectiv să-și exerseze 
ochiul observând afacerile lui mai îndoielnice. Acest aspect nu fu 
discutat niciodată. In schimb, Gorski își petrecu fiecare sfârșit de 
săptămână muncind la ferma unei familii pe care o cunoșteau ai 
lui. li plăcea să stea în aer liber, departe de atmosfera îmbăcsită 
a magazinului. Işi cheltui banii câștigați pe romane polițiste și pe 
cărți de criminalistică și psihologie. ÎI devoră pe Simenon, 
învățând, gândea el, arta subtilă a observaţiei de la misteriosul 
Maigret. 

La vremea potrivită Gorski se prezentă în biroul lui Ribery. 
Desigur, îi explică inspectorul, urma să-și facă mai întâi mâna ca 
membru al unei patrule, la fel ca toţi ceilalți polițiști. Afirmația îl 
nedumeri pe Gorski, căci sugera cumva, i se părea lui, că el n-ar 
fi chiar la fel ca toți ceilalți polițiști. Și într-adevăr, Gorski își 
petrecu trei ani patrulând pe străzi, dar Ribery îl scotea de 
multe ori de la program și-l lua să vadă cum se cercetează o 
scenă a crimei sau să asiste la interogarea unui suspect. Așa își 
dădu Gorski seama că era protejatul inspectorului. La început i 
se păru teribil de palpitant să fie chemat la scena unei tâlhării 
sau a unui atac, dar realiză destul de repede că avea cunoștințe 
de criminalistică mult peste cele ale inspectorului, care se 
dovedi a fi un tip încet la minte, mai preocupat de ceea ce avea 
să mănânce la prânz - luat invariabil la Restaurant de la Cloche 
- decât de urmărirea infractorilor. Mai realiză și că într-un oraș 
ca Saint-Louis nu prea erau multe infracţiuni de rezolvat, iar 
faptul de a fi inspector în provincie nu constituia un impediment 
în calea obiceiului de a bea o carafă de vin la prânz și de a-ți 
petrece după-amiezile bântuind barurile și trăgând câte o dușcă 
împreună cu patronii localurilor. Gorski începu să-și imagineze 
cum ar fi să trăiască în altă parte decât în Saint-Louis. Odată 
ajuns detectiv (ceea ce se întâmplă în jurul vârstei de douăzeci 
și cinci de ani), avea să se mute într-un oraș mai interesant, fie 
Strasbourg, fie Marsilia sau chiar Paris, un loc mustind de 
infracţiuni, violenţă și crime. 

Când intră în rândurile poliţiei, Gorski se mută într-un mic 
apartament, în apropierea locuinței părinţilor lui. Duminica lua 
cu religiozitate prânzul la ai lui, unde conversaţia lâncezea ca de 
obicei. Monsieur Gorski nu-l întreba niciodată despre slujba lui. 


VP - 93 


Firește, Gorski se interesa în continuare de mersul casei de 
amanet, dar devenea tot mai clar că tatăl lui nu mai avea 
tragere de inimă pentru magazin. Nu mai era chiar atât de 
sănătos și, fără un fiu căruia să-i lase moștenire afacerea, ce 
rost mai avea să trudească atâta? Magazinul, prin care Gorski 
trecea atunci când venea în vizită, fusese dintotdeauna un 
talmeș-balmeș, dar în toată îngrămădeala aceea de obiecte 
exista totuși o ordine. În câteva secunde Monsieur Gorski era în 
stare să găsească fără greș locul în care se afla cine știe ce 
obiect pe care-l primise cu ani de zile în urmă. Acum însă toate 
erau aruncate claie peste grămadă sau zăceau amestecate în 
cutii. Gorski trecea prin magazin cât de repede putea. Bătrânul 
fusese învins. 

Ideea că Monsieur Gorski s-ar putea vreodată pensiona era de 
neconceput, dar în cele din urmă bătrânul pur și simplu nu mai 
putu să lucreze. Muri de pneumoconioză, o afecţiune provocată, 
spuse doctorul, de anii petrecuţi în magazinul prost ventilat și 
plin de praf. Ultimii doi ani, cei mai amărâţi, bătrânul și-i petrecu 
așezat într-un fotoliu, în faţa ferestrei, deasupra magazinului. În 
vremea aceasta Gorski investiga moartea lui Juliette Hurel. 
Crima respectivă nu doar că era cel mai senzaţional lucru care 
se petrecuse în Saint-Louis de când lumea, ci și singurul caz 
pentru care Monsieur Gorski manifestă un dram de interes. În 
decursul acestor ani petrecuţi de tatăl său în casă, Gorski venea 
în vizită mai des, aducând câte ceva de-ale gurii și câteodată 
niște flori ca să mai înveselească puţin atmosfera jalnică. 

— Ei, l-ai prins pe nemernic? hârâia Monsieur Gorski de cum 
fiul îi călca pragul. 

— Nu încă, tată, răspundea Gorski. 

Dădea același răspuns și după condamnarea lui Malou. 

Madame Gorski nu-l întreba niciodată pe fiul ei nimic în 
legătură cu serviciul. Nu ascundea faptul că era foarte mândră 
de el, dar considera că nu se cuvine să-l chestioneze în legătură 
cu treburile lui de zi cu zi de la slujbă. Firește, știa că acum fiul 
ei ancheta dispariţia lui Adele Bedeau, pentru că se uita și ea la 
televizor și citea ziarele, la fel ca toată lumea, dar nu făcu nicio 
aluzie la caz. In schimb, se lansă într-un monolog despre tot 
soiul de persoane care trecuseră pe la ea de la ultima lui vizită 
încoace. Gorski, pe de altă parte, nu simţea nici el o dorință 
aparte să discute cu mama lui despre anchetele la care lucra. | 


VP - 94 


se părea relaxant să stea și să asculte șuvoiul ei de bârfe despre 
persoane pe care nu le cunoștea. 

Gorski spălă farfuriile și își puse haina. 

— Mai trec cât de curând, spuse el. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, spuse ea. 

Gorski trecu prin magazin și o luă spre mașină. 

Incepea să se lase întunericul, iar străzile erau tăcute. Gorski 
parcă în faţa secţiei de poliţie. În timp ce își încuia mașina, văzu 
că cineva pe cealaltă parte a străzii ridică un braţ, făcându-i 
semn. Era un tânăr în jur de douăzeci de ani. Tânărul își aruncă 
tigara pe trotuar și trecu strada în fugă. 

— Monsieur Gorski? întrebă el. 

Părea neliniștit. Privea mereu în jos, undeva în jurul 
stomacului lui Gorski, de parcă s-ar fi așteptat din clipă în clipă 
să încaseze un pumn în ceafă. Gorski pricepu pe dată că era 
băiatul de pe scuter. 

— Da. 

— Aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră, spuse tânărul. 
Dumneavoastră anchetați dispariţia lui Adele, nu? 

— Așa este, spuse Gorski. Știţi ceva în legătură cu povestea 
asta? 

Băiatul dădu din cap că da. Gorski îl conduse pe scări în sus 
până în interiorul secţiei de poliție. Schmitt ședea la ghișeu, în 
spatele peretelui de sticlă. Ridică privirea complet indiferent și, 
apăsând pe un buton, deschise ușa. Băiatul îl urmă pe Gorski 
înăuntru, pe coridor. Gorski îl conduse într-o cameră de anchetă, 
după care ieși să aducă niște cafea. 


VP - 95 


Unsprezece 


În zilele care urmară morţii lui Juliette, Manfred se simţi 
amorțit. Sufletul lui se zbătea între regret, vinovăţie și teamă. 
Din fericire, bunicii lui erau obișnuiți ca el să petreacă ore în șir 
singur, în camera lui. În acea primă seară nu luă cina împreună 
cu ei. Cum ar fi putut să stea acolo la masă, când iubita lui 
zăcea mototolită și moartă în pădure, iar el, omul care 
schimbase cu ea cele mai înfocate declaraţii, o ucisese? Și 
totuși, chiar și atunci, un anume instinct de autoconservare îl 
făcu să rămână în camera lui. Cu siguranţă oricine s-ar fi uitat la 
el și-ar fi dat seama pe loc că el era vinovatul. 

Furtuna izbucni de cu seară, iar Manfred stătu toată noaptea 
încremenit în patul lui, închipuindu-și trupul lui Juliette zăcând 
pe patul ei de moarte mustind de apă. Văzu vântul biciuindu-i în 
toate părțile rochia ei de bumbac, văzu ploaia lipindu-i părul de 
frunte. Doar așa reuși să nu se repeadă înapoi în pădure și să-i 
ia în braţe trupul ud leoarcă. Și, într-adevăr, nu se întoarse în 
poiană. Ba chiar trebuie să fi adormit la un moment dat, fiindcă 
a doua zi dimineaţă avu un moment mintea goală înainte ca 
întâmplările din ajun să-l năpădească iar. 

După furtună în aer stăruia un miros greu, de pământ reavăn. 
Manfred cobori din camera lui la ora zece. Bunica era în grădină. 
În bucătărie menajera nu-i aruncă nicio privire în timp ce 
Manfred își unse o felie de pâine cu unt. Mușcă o dată din pâine, 
dar nu reuși să înghită, așa că o aruncă la coș. Apoi urcă înapoi 
în camera lui. Mai târziu auzi la parter glasuri agitate și vestea 
crimei se răspândi în toată casa. In mod normal servitorii 
vorbeau numai în șoaptă, ca și când ar fi fost într-o bibliotecă. 
Manfred rămase întins în pat, așteptând poliția, dar nu veni 
nimeni după el. Își dădu seama că fusese o greșeală din partea 
lui să nu coboare la cină cu o seară în urmă. De acum înainte 
trebuia să se poarte ca și cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. 
Trebuia să se poarte cât mai firesc cu putinţă. 

Când apăru la cină, bunicul îi aruncă o privire piezișă. Manfred 
făcu exact ceea ce făcea întotdeauna atunci când cineva se uita 
la el întrebător, și anume își cobori privirea și nu zise nimic. li 


VP - 96 


auzi pe servitori, în bucătărie, discutând despre crimă, însă la 
masă nu se abordă subiectul, ci se rostiră doar câteva remarci 
banale despre furtună și despre cum îi mersese lui Monsieur 
Paliard la serviciu. Lui Manfred i se părea o glumă foarte proastă 
faptul că bunicii lui se purtau de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic 
demn de atenție, de parcă toată lumea lui nu se sfârșise. Ba mai 
mult, părea de necrezut că nimeni nu-și dădea seama că el era 
ucigașul. Se sili să înghită câteva îmbucături de mâncare, după 
care, cu primul prilej, ceru voie să se ridice de la masă. Ajuns în 
camera lui, vomită. 

In două-trei zile, Manfred începu să se comporte normal. 
Cobora la masă, stătea botos în camera lui, ba chiar se forța să 
iasă din casă în timpul zilei, doar că, firește, nici gând să se mai 
apropie de pădure. Nu trădă nici urmă de curiozitate în legătură 
cu crima, dar nici nu pretinse că nu l-ar interesa deloc. Începu 
să-și închipuie că este doar un actor care se pregătește să joace 
rolul fostului său sine. Faptul că zilele treceau fără a fi arestat 
nu-i producea nicio satisfacţie. Nu-i păsa care avea să-i fie 
soarta. Ajunsese însă să înţeleagă de ce nimeni nu-și dădea 
seama că el era făptașul. Atât în ziare, cât și în discuţiile dintre 
servitori, se vorbea despre un monstru, despre o fiară care 
bântuie prin pădure sau prin preajmă și care ar fi putut să atace 
din nou - și fără îndoială avea s-o facă. Fetelor le era teamă să 
mai iasă din casă, iar femeile erau sfătuite să nu umble pe străzi 
neînsoțite. Manfred însă nu era decât un băiat. Și nimeni nu 
căuta un băiat. 

Pe la lăsarea serii, în cea de-a patra sau a cincea zi, Manfred 
auzi cum un detectiv era poftit în salonul aflat în partea dinspre 
stradă a casei. Trecură minute bune până ce Monsieur Paliard se 
îndreptă spre încăperea unde aștepta polițistul. Bunicul lui 
Manfred avea o părere proastă despre polițiști și n-ar fi pierdut 
prilejul de a-l face să aștepte. Din camera lui, Manfred auzi doar 
murmurul vocilor. Și-l închipui pe detectiv, un ins de cincizeci și 
ceva de ani, cu un trenci boțit îmbrăcat peste un costum botit, 
cu părul cărunt pieptănat corect cu cărare și cu niște ochi 
înguști, pătrunzători. Apoi vocile încetară, iar Manfred auzi 
zgomot de pași și pe bunica lui strigându-l din josul scărilor. 

Se așeză pe marginea patului, imaginându-și cum avea să fie 
dus încătușat pe alee până la mașina poliţiei care aștepta în 
stradă, huiduit de o mulţime de gură-cască. Pe măsură ce avea 


VP - 97 


să se apropie de ei, strigătele aveau să înceteze și avea să-i 
audă șoptind tare între ei: Dar nu-i decât un puști! E un băiat! 

Manfred se ridică de pe pat și cobori scările încet. Simţi o 
ușurare la gândul că avea să scape de această povară. Se 
întrebă dacă detectivul va sări imediat cu acuzaţiile sau îl va lua 
mai pe ocolite, interogându-l, până ce, puţin câte puţin, va 
scoate de la el tot adevărul. Nu era nevoie de astfel de 
stratageme, fiindcă Manfred nu avea de gând să nege nimic. 

Detectivul nu arăta deloc așa cum și-l închipuise el. Era un 
bărbat tânăr, cam pe la vreo treizeci de ani, și arbora un aer 
modest, deloc amenințător. Stătea în picioare, puţin jenat parcă, 
cu spatele la șemineul mare din piatră. Pe masă era o tavă cu 
cafele neatinsă. Rareori intra cineva în salon. Era o încăpere 
mare, neprimitoare, răcoroasă chiar și în toiul verii. 

— Nepotul nostru, spuse Monsieur Paliard în chip de 
prezentare, cu un ton de parcă și-ar fi cerut scuze. 

Manfred se opri cu spatele la peretele de lângă ușă. 

— Anchetez moartea lui Juliette Hurel, începu detectivul, fără 
a-l pofti să ia loc. 

Manfred fu surprins să constate că nu se făcuse roșu ca racul 
la auzul numelui lui Juliette. 

— Bunicii tăi mi-au spus că te plimbi deseori prin pădurea în 
care a fost descoperit cadavrul fetei. 

— Da, răspunse Manfred. Mai merg acolo câteodată ca să 
citesc. 

Dezvăluirea acestui amănunt suplimentar, gândi Manfred, 
sugera faptul că era dornic să coopereze pe deplin cu 
anchetatorul. 

— Bănuiesc că nu te-ai întâlnit cu fata în timp ce te aflai în 
pădure, nu? 

Felul în care formulase detectivul întrebarea îl luă prin 
surprindere pe Manfred. Părea că-l poftește să nege, de parcă ar 
fi hotărât deja în sinea lui că răspunsul avea să fie unul negativ. 
Lui Manfred i se păru mai ușor să fie de acord cu el. 

— Nu, răspunse el. 

— Înţeleg că și în ziua în care a fost omorâtă Juliette ai fost în 
pădure, continuă detectivul. 

— Nu, răspunse Manfred, în ziua aceea am mers să mă plimb 
pe malul râului. 


VP - 98 


Fu surprins de propria minciună. Până cu o clipă în urmă se și 
văzuse mărturisind totul cu prima ocazie. Dar minciuna aceasta 
îi venise în minte din senin și imediat își dădu seama că era 
absolut plauzibilă. Nimeni nu știa unde fusese el în acea zi, așa 
c-ar fi putut fi în orice loc mai izolat. 

— Aha, spuse detectivul, dezamăgit oarecum că și pista 
aceea se înfunda atât de repede. Şi n-ai văzut cumva vreo 
persoană suspectă în preajma pădurii? 

Din nou întrebarea fusese exprimată în termeni negativi. Lui 
Manfred îi trecu prin minte că poate detectivul repetase de 
atâtea ori aceste întrebări, încât nici nu se mai aștepta la un 
răspuns pozitiv. Faptul că i le adresa și lui Manfred nu însemna 
nimic; doar bifa încă un posibil martor de pe o listă. 

— Nu, răspunse Manfred. 

Ceea ce chiar era adevărat. 

Detectivul încuviință, de parcă Manfred i-ar fi confirmat ceea 
ce se așteptase el să-i spună. Işi împreună palmele, semn că 
interogatoriul se încheiase, și se îndreptă spre ieșire, scuzându- 
se cumva slugarnic că îi deranjase pe bunicii lui. Manfred urcă 
înapoi în camera lui și se trânti în pat, cu ochii în tavan. Nu 
simţea nicio ușurare; avea doar sentimentul că inevitabilul 
fusese amânat. Intr-un fel era dezamăgit. Ar fi fost mai bine ca 
povestea să se încheie o dată pentru totdeauna. 

După terminarea vacanței, întorcându-se la școală, Manfred 
se izolă complet de colegii lui. Intotdeauna fusese mai retras. 
Statutul lui de orfan îi făcea pe colegii săi de clasă să se 
ferească de el, dar îi oferea și un scut în spatele căruia se putea 
ascunde. Orice ar fi făcut, cei din jurul lui puneau ciudățenia lui 
pe seama a „ceea ce a îndurat”. Dintotdeauna auzise oamenii 
șoptindu-și lucruri de genul acesta. Acum însă se retrase cu 
totul. În timp ce colegii lui de clasă flirtau și își aranjau întâlniri 
cu fete, el doar stătea pe margine și privea. Nimeni însă nu 
băga de seamă. De când se știa se străduise să fie ca ceilalți și 
să se integreze într-un grup. Acum renunţase să se mai 
străduiască, dar nu era nicio pagubă pentru nimeni. Și, în timp 
ce o parte din el încă jinduia să participe și el, să facă parte din 
gașcă, o parte și mai însemnată trăia un sentiment de ușurare. 
Astfel ajunse să dezvolte un sentiment de superioritate. Colegii 
lui nu erau decât niște puști. Fetele, cu chicoteala lor și cu 
obsesia lor pentru toale, îi păreau niște creaturi stupide, dintr-o 


VP - 99 


specie cu totul și cu totul diferită de Juliette. lar băieţii, dându-se 
mari cu gecile lor din piele, cu ţigările lor, pe care le ţineau în 
căușul palmei, erau vrednici de tot disprețul. Habar n-aveau ei 
că el, Manfred Baumann, trăise experienţa unei iubiri de cea mai 
intensă și mai profundă natură și că, mai mult, comisese un act 
care îl plasa în afara graniţelor normale ale societăţii. 

Manfred urmări procesul vagabondului Malou cu indiferenţă. 
Nici măcar nu-i trecu prin minte să iasă în faţă și să-l scape pe 
Malou de acuzaţie, dar nici nu se bucură de condamnarea lui. 
Încă din ziua în care fusese detectivul la ei acasă, lui Manfred îi 
fusese limpede că avea să „scape”. 

Cam în aceeași perioadă avu și prima migrenă, care debută în 
timp ce era la școală, fără niciun avertisment, sau cel puţin el nu 
recunoscu semnele prevestitoare. Tot ce-și amintea era că se 
pomeni chircindu-se din pricina durerii care îi strângea tâmplele 
ca o menghină. Fu dus la cabinetul medical al școlii, unde 
asistenta insistă să fie chemată o ambulanţă. Ar fi putut fi vorba 
despre un anevrism. Medicii îl examinară în grabă și, spre 
ușurarea lui, nu-l internară în spital. 

Manfred nu le spuse nimic bunicilor despre acest incident. 
Când nu apăru la cină în seara aceea, nu-l întrebă nimeni nimic. 
Durerile de cap începură să se repete la interval de câteva 
săptămâni. De fiecare dată durau câte o zi sau două, după care 
rămânea fără strop de vlagă zile în șir. În zilele cu migrenă, 
Manfred rămânea în camera lui, cu perdelele trase, cu pledul 
peste cap. La cel mai mic zgomot avea impresia că i se 
împrăștie niște cioburi prin ţeastă. În timpul acestor episoade 
nu-și mai dădea seama cum trece timpul. Minutele abia se 
târau, ca și când s-ar fi împotmolit în noroi, iar zilele dispăreau 
de parcă le-ar fi șters cineva din calendar. După aceste crize 
Manfred abia își mai amintea ce se întâmplase. 

Până și unui ateu convins ca el îi era imposibil să nu considere 
aceste atacuri drept o pedeapsă. Dar, cum Dumnezeu cel 
răzbunător nu exista, oare ce forţă guverna aceste lucruri? Chiar 
și în timp ce zăcea în pat chinuit de durere, gândul acesta îl 
irita. Universul era un haos lipsit de noimă. Și totuși, îi era greu 
să ignore legătura dintre uciderea lui Juliette și apariţia acestor 
dureri de cap. 

Curând nu mai avu cum să ascundă această problemă de 
bunici. În ciuda protestelor lui, bunica insistă să-l programeze la 


VP - 100 


medicul familiei. Doctorul Faubel era un bărbat între două 
vârste, un ins cu păr rar, unsuros și cu un ten lucios. Când 
Manfred luă loc, îi zâmbi amabil. Cabinetul medical mirosea 
puternic a tutun negru. 

— Dureri de cap, care vasăzică, zise el. 

— Da, spuse Manfred. 

Se simţi în același timp ușurat că nu trebuia să explice el de 
ce se afla acolo, dar și jenat la gândul că bunica îl informase pe 
doctor despre problema lui de parcă ar fi fost tot copil. Niște 
simple „dureri de cap” nu i se păreau un motiv suficient pentru 
a răpi din timpul unui medic, mai cu seamă niște dureri de cap 
pe care Manfred le considera, fără să vrea, un fel de pedeapsă 
meritată. 

Faubel îi puse o serie de întrebări în legătură cu tipul, 
frecvenţa și durata „episoadelor dureroase”, cum le numi el. Și 
se pare că luă răspunsurile lui Manfred foarte în serios. 

— Pe o scară de la unu la zece, cum ai aprecia intensitatea 
durerii? întrebă el. 

Manfred fu cât pe ce să răspundă „Zece”, dar ar fi fost 
caraghios. Citise el despre niște tehnici de tortură care fără 
îndoială ar fi fost mai dureroase. In plus, nu voia să pară 
plângăcios sau melodramatic. 

— Şapte, spuse. 

— Șapte? repetă doctorul și fluieră ușor. 

— Poate opt, adăugă Manfred. 

Faubel îi ceru să descrie ce făcea în timpul acestor episoade 
dureroase. 

— Stau întins în pat cu ochii închiși. Am impresia că devin 
totuna cu durerea. Nu mă mai pot gândi la nimic. 

— Și înainte de declanșarea acestor atacuri ai vreo senzaţie 
neobișnuită? 

Manfred se uită la doctor fără nicio expresie. 

— Efecte luminoase neobișnuite poate, un fel de sclipiri? Ceva 
ca o aură? 

Manfred încuviinţă. Era exact ceea ce simţea el. N-ar fi 
descris-o chiar ca pe o aură, fiindcă îi displăceau conotațiile 
mistice ale cuvântului, dar avea într-adevăr impresia că privește 
lumea prin sticla unui geam pe care curge ploaia. Culorile parcă 
se scurgeau unele într-altele. Faubel zâmbi ca pentru sine, 
încântat nevoie mare de precizia diagnosticului. Îi explică lui 


VP - 101 


Manfred că suferea de migrene. Fu prima oară când Manfred 
auzi acest cuvânt. Cauzele migrenelor, continuă Faubel, nu se 
cunosc și nu există tratament. Singura opţiune era să încerce să 
gestioneze situaţia. 

Dezamăgit, Manfred avu o strângere de inimă. După felul în 
care îi descrisese Faubel simptomele, își făcuse speranțe. 

— La vârsta ta, apariţia migrenelor este un lucru destul de 
obișnuit. Adeseori frecventa crizelor scade și, cu timpul, pot 
chiar să dispară cu desăvârșire. 

Faubel îl instrui pe Manfred să ţină un jurnal în care să 
consemneze tot ce bea și mânca, ce sport făcea, cum dormea și 
dacă se simţea anxios sau deprimat. Urma să-și facă o nouă 
programare doar după ce va fi suferit alte două episoade 
dureroase. Atunci va examina jurnalul său și va încerca să 
descopere ce anume declanșează atacurile. Cel mai important 
lucru în combaterea migrenei, zise doctorul, era să intri într-o 
rutină și s-o respecţi cu sfințenie. 

Manfred se despărţi de doctor amărât peste măsură. Așa cum 
i se ceruse, în următoarele două săptămâni ţinu un jurnal, dar 
cum în această perioadă nu mai avu alte crize, abandonă 
jurnalul și nu mai reveni niciodată la doctorul Faubel pentru 
control. 

Pe măsură ce anul școlar se scurgea, izolarea lui Manfred și 
indiferența lui faţă de colegi începură să exercite un fel de 
fascinaţie asupra fetelor din clasa lui. Crescând, Manfred se 
transformase într-un tânăr chipeș, iar faptul că nu făcea caz de 
cum arăta se pare că le dădea fetelor impresia că ar poseda un 
anume șarm. Una dintre ele, Sonia Givskov, începu să mișune 
pe lângă el în pauza de prânz. Se așeza în preajma lui și mai 
arunca în treacăt câte o remarcă despre cărțile pe care le citea 
Manfred. Sonia avea un nas mare, sâni de matroană și buze 
groase, se îmbrăca demodat cu niște haine pe care Manfred 
bănuia că i le făcea mama ei. Înaintea întâmplărilor din vara 
aceea Manfred ar fi simţit-o pe Sonia ca pe un spirit înrudit, dar 
acum tot ce simțea pentru ea era dispreţ. Pur și simplu nu era 
Juliette. Și totuși, cu cât se arăta Manfred mai indiferent faţă de 
ea, cu atât părea Sonia mai fascinată de el. Neavând inimă să o 
hâșâie de pe lângă el și dintr-un fel de vag principiu de-al lui, 
Manfred refuza să o evite cu totul, așa că cei doi începură să-și 
petreacă timpul împreună, mai întotdeauna în tăcere. Ocazional, 


VP - 102 


lui Manfred îi mai ajungea la urechi câte o observaţie 
răutăcioasă, cum că Sonia Givskov ar fi fost iubita lui, dar astfel 
de vorbe nu-l atingeau în niciun fel. Imbecilii din jurul lui habar 
n-aveau cu cine aveau de-a face. Și nu voia nici să o trădeze pe 
Sonia Givskov contrazicând aceste bârfe. 

Dintr-un alt punct de vedere îi convenea acest aranjament cu 
Sonia. În ciuda faptului că nu simţea nicio dorinţă de a fi cu 
altcineva decât cu Juliette, mediul școlar conspira împotriva lui. 
Nu avea cum să nu bage de seamă la fetele din jurul lui puful de 
păr care le acoperea ceafa, pulpele bronzate și bretelele 
sutienelor, pe care și le lăsau la vedere cu atâta îndrăzneală. Işi 
puse la punct un riguros program de masturbare, o dată 
dimineața la prima oră și încă o dată după ce se întorcea acasă 
de la școală, indiferent dacă simțea nevoia sau nu. Ceea ce 
dusese la uciderea lui Juliette fusese faptul că nu reușise să-și 
controleze pornirile sexuale, așa că făcu un pact cu sine însuși, 
și anume să facă totul pentru a ţine în frâu această forță 
negativă. Cum ceilalți credeau că el și Sonia Givskov sunt 
împreună, restul fetelor se ţineau deoparte. Așadar Sonia 
funcţiona ca un fel de element-tampon. 

Manfred începu să neglijeze școala. În starea de amorţeală în 
care se afla, nu-i mai păsa deloc ce se întâmplă cu el, nici în 
prezent, legat de școală, nici pe viitor. Nu că ar fi rasolit-o 
înadins la teste; nu, pur și simplu nu mai știa sau nu-l mai 
interesa sa-și amintească răspunsurile. Nu fusese niciodată unul 
dintre elevii iubiţi de profesori. În ciuda faptului că lua note 
bune, era lipsit de farmec. Stătea în fundul clasei, nu ridica 
mâna niciodată, iar când era ascultat, răspundea monosilabic. 
Era ursuz. Singura persoană care păru să observe că Manfred se 
îndreaptă spre un eșec școlar fu profesorul lui de franceză. 
Monsieur Becault nu avea nici treizeci de ani. Avea o bărbuţă 
roșiatică, cu care nu impresiona pe nimeni, și purta haine mai 
potrivite pentru un bărbat de vârstă mijlocie: pantaloni din 
catifea reiată, cămăși din ţesături rare și sacouri din tweed, de 
parcă aceste haine i-ar fi putut conferi un soi de autoritate. 
Barba lui, observă Manfred, ascundea o bărbie mică și o gură 
flască, dar în rest era un bărbat agreabil. Pe coridoare obișnuia 
să zâmbească subţire și dădea din cap aproape cu deferenţă 
atunci când trecea pe lângă vreun elev de-al lui. Becault 
comitea păcatul capital al profesorului începător: tânjea să fie 


VP - 103 


plăcut. Ca atare, se confrunta mereu cu probleme de disciplină. 
De regulă, atunci când într-un text se făcea aluzie la actul 
sexual, se înroșea ca racul. Becault fusese dintotdeauna 
profesorul preferat al lui Manfred. 

Se întâmplase o dată sau de două ori în anii anteriori ca cei 
doi să rămână după ore și să schimbe stânjeniţi două vorbe. La 
scurt timp după moartea mamei sale, Manfred scrisese un eseu 
despre Străinul. „Lucrul cu adevărat șocant în Străinul, scrisese 
el, „nu este indiferenta lui Mersault fată de moartea mamei sale, 
ci mai curând ostilitatea celorlalți fată de această indiferenţă”. 
Becault îi citise aceste rânduri lui Manfred și îl întrebă ce dorise 
să spună cu asta. Manfred ridică din umeri. Era măgulit de 
atenţia pe care i-o acorda Becault, dar se simțea și încurcat. În 
realitate, nici măcar nu era sigur ce vrusese să spună și bănuia 
că Becault se folosea de ceea ce scrisese ca să-l facă să se 
„deschidă” în faţa lui, vorbind despre pierderea suferită. Cum 
Manfred nu reușea să exprime deslușit nimic, conversaţia se 
încheie de la sine. 

— In fine, este un eseu excelent, spusese în cele din urmă 
Becault și îi înmână eseul. 

În ciuda acestei conversații avortate, Manfred simţea un soi 
de afinitate cu Becault. ȘIi-l imagina pe profesorul lui în 
adolescenţă, un tânăr ciudat, deziluzionat, stând mereu pe 
margine, dar încercând tot timpul să ajungă în mijloc. O bucată 
de vreme nutri fantezii în care se întâlnea cu Becault într-o 
cafenea ca să discute despre cărți sau despre viață, fumând și 
bând cafea împreună. Din când în când Becault se oprea să stea 
de vorbă cu Manfred câteva clipe în sala de mese despre ce mai 
citea tânărul. Din pricina timidităţii lui și a înfățișării aceleia 
excentrice, se stârniseră vorbe despre el cum că ar fi 
homosexual. Când se oprea să discute cu el, Manfred nu se 
putea gândi decât cum toți ceilalţi elevi stăteau cu ochii ațintiţi 
asupra lor. Nimic nu i-ar fi făcut o mai mare plăcere decât să 
stea la discuţii cu profesorul, dar ar fi fost un lucru necugetat din 
partea lui. La un moment dat situaţia devenea invariabil 
jenantă, iar Becault pornea mai departe, după ce arunca o 
replică de genul „Acum trebuie să plec” sau „Nu vreau să te 
rețin de la masă”. 

Trecuseră câteva luni de când începuse anul școlar, când într- 
o zi Becault îi spuse lui Manfred să mai rămână puţin după oră. 


VP - 104 


Manfred se făcu mic în banca lui din fundul clasei. Becault se 
așeză într-o bancă alăturată. Peste vară își răsese barba. În jurul 
gurii pielea îi era rozalie și moale. 

— Parcă nu ești în apele tale, îi spuse el. 

— Aș vrea să nu mai fiu nicăieri, răspunse Manfred. 

Becault zâmbi, parcă doar pentru sine, și pufni pe nas a râs. 

— Îmi fac griji, spuse el, întinzându-i lui Manfred eseul lui 
despre Gide. Asta este... 

Nu-și continuă propoziţia, ci doar clătină din cap. Manfred 
ridică din umeri. 

— Erai cel mai bun elev al meu. 

— Nu-mi place Gide. 

Profesorul se simţi încurajat să continue. 

— Nu e vorba dacă-ţi place Gide sau nu, zise. Asta este pur și 
simplu frondă, atât. Înainte scriai atât de bine. Aveai putere de 
înțelegere. 

Manfred privi fix spre celălalt capăt al sălii. 

— Nu vreau decât să te ajut, spuse profesorul. Manfred nu 
spuse nimic. 

Becault își încreţi buzele. 

— Cum e la bunici? Locuiești cu bunicii, nu? Manfred se 
întoarse și se uită la el. Și-l închipui visând cu ochii deschiși cum 
își ajută elevii, cum îi ocrotește cu o grijă pastorală. Probabil că 
acasă, seara, scria la un roman despre un profesor de provincie 
homosexual îndrăgostit de unul dintre elevii lui. Dar nici prin cap 
nu-i trecea că se afla față în faţă cu Bestia din Saint-Louis. 
Manfred își împinse scaunul înapoi, scrâșnindu-l pe linoleumul 
de pe podea, și se ridică în picioare. 

— N-am nevoie de ajutor din partea unui amărât de poponar, 
spuse. 

Și, înhăţându-și geanta și sacoul, ieși din clasă. Becault 
rămase încă o vreme în banca din fundul clasei. In semestrul 
următor renunţă la cariera didactică. 


VP - 105 


Doisprezece 


Până miercuri dimineaţă încântarea lui Manfred la gândul de a 
ieși împreună cu Alice Tarrou se transformase într-un soi de 
groază. Era de neconceput să-și petreacă o seară întreagă în 
compania unei femei ca Alice fără să se facă de râs în vreun fel. 
Toată ziua cloci o scuză pentru a anula întâlnirea, dar nu-i veni 
în minte niciun motiv plauzibil. Pe de altă parte, Alice nu-i 
dăduse numărul ei de telefon, așa că, în afară de a patrula prin 
holul de la intrare, nu avea cum să ia legătura cu ea. Singura lui 
opţiune ar fi fost pur și simplu să nu apară la ora convenită. Dar 
chiar presupunând că ar fi reușit să nu ia în seamă lipsa de 
politeţe a unui asemenea gest, avea cu siguranţă s-o mai 
întâlnească pe Alice întâmplător la un moment dat și se gândea 
că femeia nu era genul de persoană care să suporte prea ușor o 
astfel de insultă. N-avea de ales; trebuia să meargă până la 
capăt. 

În timpul prânzului se tot gândi dacă n-ar trebui să-i spună lui 
Pasteur că nu va veni la cină în seara aceea. Avea să i se 
observe absenta și mai mult ca sigur că aveau să se facă 
speculaţii pe tema asta. ȘI-I închipui pe Lemerre trăncănind că 
probabil Manfred urmărea chelneriţele de la vreun alt restaurant 
sau că, din pricină că era implicat în dispariţia lui Adele, îi era 
jenă să se mai arate la faţă. Și apoi, în seara următoare, avea să 
fie nevoit să-i asculte înțepăturile fiindcă Lemerre avea să spună 
că a început să se creadă prea grozav pentru Restaurant de la 
Cloche. „Ai lucruri mai bune de făcut în viaţă, nu, Elveţianule?” 
Mai înţelept era să-și pregătească terenul. In timp ce achita nota 
de plată la casă, Pasteur bombăni: 

— Ne vedem mai târziu. 

Manfred profită de ocazie și spuse: 

— De fapt, nu cred c-am să vin în seara asta. 

Mai rămase o clipă lângă bar, în așteptarea unei reacţii din 
partea patronului localului. Pasteur numără monedele din tava 
de argint și le puse în sertarul casei de marcat, apoi ridică 
privirea, de parcă l-ar fi întrebat ce mai așteaptă. Manfred nu 
era sigur dacă auzise ce i-a spus. 


VP - 106 


— Atunci ne vedem mâine, spuse Pasteur într-un final. 

Manfred încuviință din cap și plecă. După-amiaza trecu foarte 
încet. La ora cinci ieși de la bancă și se îndreptă către casă cu 
pas grăbit. Făcu un duș și, cu un prosop alb înfășurat în jurul 
taliei, se bărbieri pentru a doua oară în ziua aceea. Apoi își 
studie bărbia în oglinda din baie ca nu cumva să-i fi scăpat 
vreun fir rătăcit și își tunse firele de păr din nas cu o forfecuţă 
pe care o ţinea în dulăpiorul din baie special pentru asta. Se 
stropi pe față cu apă rece, se șterse tamponându-și pielea ușor, 
după care se dădu cu apă de colonie. Manfred se mândrea că 
era atât de atent cu igiena personală. In mai multe rânduri o 
fată de la stabilimentul lui Simone remarcase că mirosea bine. 
Și nu era tocmai urât. Oare chiar era cu neputinţă ca Alice 
Tarrou să-l găsească atrăgător? 

Se întoarse în dormitor și începu să se îmbrace. O dată pe an 
își cumpăra câte un costum nou de la același croitor din 
Mulhouse pe care îl vizitase împreună cu bunica lui pe vremea 
când era adolescent. Monsieur Boulot îl saluta întotdeauna 
foarte afabil și îl întreba ce mai fac bunicii lui. În primii ani îl mai 
ținea la curent cu ultimele tendințe în materie de modă, dar 
Manfred nu era interesat deloc de acest aspect și alegea de 
fiecare dată exact același croi și aceeași culoare. Ca urmare, 
toate costumele care atârnau în dulapul lui Manfred erau 
aproape identice, cu câteva subtile diferențe de material. De- 
acum nici n-ar fi avut nevoie să-și mai cumpere costume, fiindcă 
avea mai mult decât suficiente cât să-i ajungă până la sfârșitul 
vieţii, dar din loialitate continua să facă an de an pelerinajul 
obișnuit până la croitoria lui Monsieur Boulot. Tot așa, pe bara 
de pe ușa dulapului erau înșirate aproape numai cravate negre, 
înguste. Printre ele mai erau și câteva de culori mai vii, mai 
îndrăznețe. Acestea erau cele primite în dar de la bunica lui, pe 
care Manfred le purta doar ocazional, când mergea duminica la 
prânz, ca să-i facă ei o plăcere, dar, îndată ce pleca de-acolo, și 
le dădea jos. Accesoriile acestea atât de ţipătoare îl făceau să se 
simtă ca un filfizon ridicol. Nu voia să atragă comentarii în 
legătură cu felul în care se îmbrăca. Și nici nu avea chef să se 
tot gândească ce să poarte în cutare și cutare zi. 

Se așeză la masa din bucătărie. Acum că se primenise, se 
simțea ceva mai încrezător în legătură cu iminenta întâlnire. 
Până la urmă, ce ar fi putut merge anapoda? Nu era nici ora 


VP - 107 


șase. Avea de gând să ajungă ceva mai devreme, ca să aibă 
timp să se obișnuiască cu locul până sosea Alice, dar tot mai 
avea aproape un ceas de pierdut. Găsi un carnetțel și începu să 
mâzgălească o listă cu posibile subiecte de conversaţie. Manfred 
nu avea obiceiul să le pună altora întrebări personale, dar își 
dădea seama că în astfel de ocazii așa se obișnuia. Și într- 
adevăr, dacă nu-i punea lui Alice câteva întrebări despre ea, 
femeia ar fi putut crede că era un egoist obsedat de sine, ceea 
ce ar fi fost cât se poate de neadevărat. Bătu cu creionul foaia 
de hârtie, apoi scrise cuvântul „serviciu”. Un subiect banal, dar 
perfect acceptabil. Alice îl întrebase deja cu ce se ocupă, așa că 
tot ce avea el de făcut era să-i întoarcă întrebarea. Într-adevăr, 
dacă n-o întreba, ea l-ar fi putut considera un misogin care 
crede că femeile nu pot fi decât gospodine. Sau curve. Incercă 
să se gândească și cum ar putea formula o întrebare: „Și, Alice, 
cu ce te ocupi?” „În ce domeniu lucrezi?” Cu cât repeta aceste 
întrebări în minte, cu atât sunau mai absurd. Era ca și când ar fi 
ținut un interviu pentru angajare. Mototoli bucata de hârtie și o 
azvârli pe jos. Ce putea să facă cu ea? S-o scoată din buzunar și 
să mai arunce o privire în timp ce mâncau? S-ar fi făcut de râs. 
N-ar fi trebuit să accepte de la bun început întâlnirea asta 
tâmpită. Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai puţin sigur 
că îi plăcea Alice Tarrou. Era dezinvoltă și îngâmfată. Și era 
limpede că era o persoană obișnuită să facă totul ca ea. Ca un 
prost ce era, se simţise măgulit de atenţia pe care i-o acordase 
femeia, dar nu avea niciun chef să se lase atras în cine știe ce 
complicaţii sentimentale. Era destul de mulțumit de viața lui așa 
cum era. Trăia cum trăia fiindcă așa voia să trăiască. Nu avea 
nicio intenţie de a schimba ceva. Întâlnirea asta fusese o 
greșeală. Nu se punea problema să o anuleze, dar putea destul 
de ușor, în modul cel mai politicos, să-i arate că nu este 
interesat să se implice mai mult. 

Sosi la restaurantul de pe Avenue de Băle la șapte fără zece. 
Venise pe niște străduţe lăturalnice de-a lungul liniei de cale 
ferată, pentru a evita să fie zărit de vreunul dintre clienţii 
obișnuiți de la Restaurant de la Cloche. Restaurantul se afla într- 
o clădire tradiţională cu bârne din stejar, înăuntru, sala de mese 
cu tavanul jos era surprinzător de mare. Pereţii erau acoperiți cu 
lambriuri dintr-un lemn întunecat la culoare, pe care erau 
montate niște aplice din alamă care difuzau o lumină gălbuie. In 


VP - 108 


niște ghivece, câteva plante supradimensionate păzeau ușile ca 
niște santinele. Mesele erau acoperite cu feţe de masă albe, 
scrobite, pe care era înșirat un număr intimidant de tacâmuri și 
pahare. Doar două mese erau ocupate. Manfred fu condus la o 
masă din mijlocul încăperii. Îi spuse chelnerului că așteaptă pe 
cineva și ceru un pahar de vin. 

Manfred îl recunoscu pe unul dintre bărbaţii de la celelalte 
mese. Lucra în construcții și de-a lungul anilor venise de câteva 
ori la bancă cu treburi. Bărbatul îl salută înclinând ușor din cap. 
Era cu o femeie și discutau aprins. Bărbatul vorbea cu gura plină 
și își tot flutura cuțitul spre comeseana lui (dintr-un motiv 
anume, Manfred nu credea că era soţia lui), care însă nu părea 
deranjată de lipsa lui de maniere. Cealaltă masă era ocupată de 
un bărbat singur, îmbrăcat în costum, probabil, se gândi 
Manfred, un comis-voiajor aflat în trecere prin oraș. Pe masă, în 
faţa lui, avea deschisă o carte broșată și nu-și ridica ochii din ea. 
Manfred se gândi c-ar fi fost mai bine dacă cerea să fie așezat în 
altă parte. Se simțea ca un exponat într-un muzeu. Apoi îi sosi 
vinul. Manfred presupuse că Alice va întârzia, așa că-și sorbi 
băutura din câteva înghiţituri, după care își mai comandă un 
pahar. 

Alice sosi la șapte fix. Purta o rochie din lână gri până la 
genunchi, strânsă în talie cu o curea lată din piele maro. 
Chelnerul îi luă pardesiul și o conduse până la masă. Manfred se 
ridică în picioare și îi întinse mâna. 

— Bună seara, spuse el. 

Alice îl lăsă cu mâna întinsă și-l sărută pe amândoi obrajii, 
sprijinindu-se cu mâinile de braţele lui. Manfred îi inhală 
parfumul. Avea un miros sec, aspru, așa cum mirosea pământul 
într-o pădure înainte de un incendiu. Alice luă loc și comandă un 
Martini, abia aruncându-i o privire chelnerului. 

— În fine, spuse ea, iată-ne aici. 

— Da, spuse Manfred, forțându-și un zâmbet chinuit. 

Alice avea pe buze un ruj de un roșu deschis. Strânse din 
buze, făcu ochii mari și privi de jur-împrejur prin sală. Apoi se 
aplecă spre el și șopti: 

— Parcă suntem într-o morgă. Poate că n-ar fi o idee rea să 
mergem altundeva. 

— Nu, e în regulă, spuse Manfred. Dacă tot suntem aici... 


VP - 109 


Ideea de a se ridică și de a pleca de acolo îl îngrozea și, mai 
rău, lui Alice i-ar fi putut trece prin minte să meargă la 
Restaurant de la Cloche. Chelnerul sosi cu băutura lui Alice și cu 
două meniuri legate în imitație de piele de culoarea castanei. 
Corvoada de a face conversaţie se suspendă cât timp studiară 
meniurile să vadă ce să comande. În așteptarea apetitivelor, 
Alice își aprinse o ţigară cu o brichetă butucănoasă din alamă, 
care lăsă în aer un iz de gaz. Femeia întoarse capul într-o parte 
și suflă încet un șuvoi de fum cenușiu-lăptos. 

— Ei, Manfred Baumann, spuse ea, ce ai de spus despre 
dumneata? 

Fără să vrea, Manfred își duse mâna la faţă și începu să-și 
frece ușor pielea din jurul gurii. Ce avea e/ de spus? Nu avea de 
spus nimic. Mocheta de pe jos era de un maro-închis și avea un 
model cu vârtejuri galben murdar. Manfred se simţi ușor ameţit. 
Fu tentat să-și ceară scuze și să se repeadă pe ușă afară, dar se 
abținu. Alice se aplecă puţin înainte. Degetele ei se jucau cu 
piciorul paharului. Secundarul ceasului de la încheietura mâinii 
ei înainta încet de jur-împrejurul cadranului. Rochia îi îmbrăca 
frumos sânii, care nu păreau strânși într-un sutien. Manfred 
ridică privirea spre fața ei. Femeia părea cât se poate de 
relaxată. 

— Deci locuiești în bloc doar de câteva luni, începu Manfred. 

Era singurul lucru care îi venise în minte. Expiră brusc, ca și 
când tocmai ar fi pus jos un obiect foarte greu. 

— Așa este, spuse Alice. 

— Aha, zise Manfred. Chiar mă miram că nu te-am întâlnit 
până acum. 

Nu pricepu de ce îi ieșise pe gură remarca asta. O să-i lase 
impresia că e vreun băgăreț și că-i face plăcere să-și 
urmărească vecinii, care când vine și când pleacă, când în 
realitate nimic n-ar fi fost mai departe de adevăr. Nu-i știa după 
nume decât pe vecinii din jurul apartamentului lui, și asta pentru 
că numele erau scrise pe plăcuțele de pe uși; în rest, se străduia 
să evite orice contact cu ei. 

— Și nici eu nu te-am întâlnit până acum, spuse Alice făcând 
ochii mari, de parcă era o coincidenţă uimitoare. 

Manfred râse scurt. În ciuda așteptărilor lui, conversaţia se 
desfășura destul de satisfăcător. 

— Și îţi place blocul? o întrebă. 


VP - 110 


— Din punct de vedere arhitectural? spuse ea. 

— Nu, voiam să zic dacă îţi place să locuiești aici. Îţi place? 
întrebă el din nou. 

Alice pufni ironic. Manfred recunoscu gestul de mai înainte. 
Asta îi dădu impresia de intimitate, de parcă ar fi fost doi iubiți 
care își cunosc unul altuia foarte bine toate reacţiile. Și într- 
adevăr, fusese o întrebare stupidă. Ce se putea spune despre 
faptul că locuiești într-un amărât de bloc aidoma altor mii de 
blocuri amărâte de aiurea? Firește, existase incidentul cu 
rahatul de câine de pe casa scării cu doar o săptămână înainte 
și mai era și disputa în curs pe tema nevoii de a renova 
spălătoria, dar, dacă Alice era la curent cu aceste chestii, poate 
că nu le considera demne de a fi comentate. 

Alice ridică din umeri. 

— Trebuia să fie doar o soluţie provizorie. Nici nu mi-am 
despachetat mare parte din lucruri. 

Sosiră și apetitivele. Alice ceruse o salată de verdețuri, chiar 
dacă nu era în meniu. Manfred comandase o sticlă de vin alb 
scump. Chelnerul îi turnă puţin ca să-l deguste, după care le 
umplu paharele. 

Află că Alice se mutase în bloc după destrămarea mariajului 
ei. Femeia vorbi aproape fără întrerupere tot restul cinei, făcând 
pauză numai cât să-și mai toarne vin în pahar sau să mai ia o 
îmbucătură de mâncare. Soţul ei, Marc, era patronul unei mari 
fabrici de ciment. Se cunoscuseră când firma de papetărie la 
care lucra Alice câștigase un contract pentru furnizarea de hârtii 
cu antet și alte articole către firma lui. Marc era mai mare cu 
douăzeci de ani decât ea, iar Alice se simţise măgulită că el îi 
acordă atenţie. La scurt timp după nuntă, firma lui Marc începu 
să se implice în diferite proiecte guvernamentale importante, 
ceea ce presupunea o mulţime de deplasări. Amândoi avuseseră 
relații extraconjugale și (aici Alice ridică din umeri) după o 
vreme deveni limpede că, deși locuiau în continuare împreună, 
mariajul lor se încheiase de fapt. Fusese o despărţire perfect 
amiabilă. Nu avuseseră copii care să complice lucrurile. 

— Nu sunt genul matern, spuse Alice. 

Se mai întâlneau să ia cina împreună o dată sau de două ori 
pe lună, ba chiar se mai culcau împreună din când în când. Alice 
menţionă acest detaliu fără niciun semn că s-ar simţi jenată, dar 
pe Manfred gândul la Alice angajată într-un act de natură 


VP - 111 


sexuală îl făcu să roșească. Își ridică paharul în dreptul feţei 
pentru a-și ascunde roșeața. 

Manfred se pomeni nutrind un dispreţ crescând faţă de acest 
bărbat de succes, care știa cum să se poarte cu femeile. 
Probabil că era genul de tip care poartă bijuterii ostentative și 
care vorbește tare în restaurante. Nu-i plăcea ideea că Alice 
continua să se vadă cu el, iar faptul că încă se mai culcau 
împreună categoric nu putea fi un lucru sănătos. 

La un moment dat Alice se opri din vorbit și se uită la Manfred 
de parcă până în clipa aceea ar fi uitat cu desăvârșire că era și 
el acolo. În cursul monologului ei, Manfred se mărginise să dea 
din cap și să spună când și când câte un „Așa...” Comandaseră 
încă o sticlă de vin. Ea își consumase jumătatea, dar cel care se 
simțea destul de ameţit era Manfred. Alice își ceru scuze și se 
ridică de la masă. Cât lipsi ea, Manfred profită de ocazie și plăti 
consumația. 

O luară spre casă pe jos, pe Rue de Mulhouse. Alice merse 
agăţându-se de braţul oferit de Manfred. El nu reuși să-și dea 
seama dacă era un semn de afecțiune sau femeia doar se 
sprijinea de el. 

Trecură pe lângă părculețul unde Adele se întâlnise cu 
prietenul ei. Câteva persoane erau adunate pe trotuar în faţa 
unui magazin de pe o străduţă laterală. Nu era prea târziu. 
Lemerre și tovarășii lui probabil că încă erau la masa lor din 
Restaurant de la Cloche, cea de lângă ușă. Manfred se întrebă 
ce-ar fi spus Lemerre dacă l-ar fi văzut mergând spre casă la 
braţ cu o femeie. S-ar fi gândit la vreo libidinoșenie, fără 
îndoială. Străzile erau pustii, ca totdeauna seara, la ora aceea. 
Ajunseră la blocul lor. Manfred descuie ușa de la intrare și 
amândoi se opriră în holul mare. 

— Ei bine, spuse el, mulțumesc pentru seara aceasta atât de 
agreabilă. 

Hotărâse în sinea lui să urce pe scări și s-o lase pe Alice să ia 
liftul. Dacă își luau rămas-bun în hol, scena despărțirii avea să 
fie mai puţin jenantă. 

— Ce-ai zice de încă un păhărel înainte de culcare? spuse 
Alice. 

— Încă un păhărel? 

— De ce nu? întrebă ea strângându-l jucăuș de braţ. 

Manfred nu găsi pe loc niciun motiv ca s-o refuze. 


VP - 112 


— Unde? întrebă el. 

Ea ridică din umeri. 

— La tine? Apartamentul meu e cu susu-n jos. Jumătate din 
lucruri sunt încă în cutii. 

— Nu cred că-i o idee prea bună, spuse Manfred, dar ea 
pornise deja spre lift trăgându-l și pe el. 

Intrând în lift, Manfred se lipi cu spatele de metalul canelat al 
micii cutii. Umărul lui Alice era lipit de al lui. Mirosul parfumului 
ei se amesteca acum cu cel de alcool și de ţigări. 

Alice porni pe coridor înainte, către ușa apartamentului lui 
Manfred. 

— 4F, spuse ea. 

— Poate c-ar fi mai bine să mergem la un bar, spuse Manfred. 
N-am în casă decât whisky. 

— E foarte bine, spuse Alice. Îmi place whisky-ul. 

Manfred descuie ușa și o conduse pe Alice prin hol, către 
bucătărie. Se opriră în fața mesei. 

— Mă duc să mai aduc un scaun, spuse Manfred. 

Deschise ușa de la balcon, unde ţinea încă trei scaune pliante. 

— Am putea să stăm în camera de zi, spuse ea. 

Manfred dădu să obiecteze, dar Alice deja pornise într-acolo. 
Manfred intră în dormitor ca să aducă sticla de whisky de pe 
noptieră. 

— Și apartamentul meu e împărţit la fel, strigă Alice. 

Manfred se întoarse în bucătărie să ia paharele. Alice 
aprinsese deja lampa de lângă canapea și se oprise în faţa 
peretelui de cărţi, aranjate mai mult sau mai puţin alfabetic. 
Manfred rămase în ușă, cu sticla și paharele în mână. 

— Ai destul de multe cărți pentru un director de bancă, spuse 
Alice, aparent impresionată. Ești o adevărată enigmă, nu-i așa, 
Monsieur Baumann? 

Manfred nu-și putu stăpâni emoția când o auzi rostindu-i 
numele în felul acela. Brusc în mintea lui răsări ideea unui viitor 
împreună cu Alice. Aveau să devină amanți. Fiecare avea să-și 
păstreze în continuare apartamentul lui, dar în weekenduri 
aveau să-și petreacă timpul împreună, făcând plimbări în afara 
orașului ori alte lucruri pe care le fac amanţii. Fără ca cineva să 
aducă înadins vorba despre asta vreodată, avea să se afle și la 
bancă despre faptul că el are o amantă. Aveau să înceteze 
zvonurile despre orientarea lui sexuală. Nu avea să-și mai 


VP-113 


petreacă toate serile bând la barul din Restaurant de la Cloche 
și făcând schimburi de observaţii dubioase cu Pasteur. Lemerre 
și amicii lui aveau să-l privească în sfârșit cu respect. Doar că, 
bineînţeles, știa foarte bine că nimic din toate acestea nu avea 
să se întâmple. 

Alice se așeză pe canapea. Işi scoase pantofii și își îndoi 
picioarele sub ea. Manfred turnă whisky în două pahare și îi 
întinse unul lui Alice. El se așeză în fotoliu. 

— De câtă vreme locuiești aici? întrebă ea. 

— De optsprezece ani, spuse el. Și pentru mine trebuia să fie 
o soluţie provizorie. 

Ea râse. Scotoci prin poșetă după ţigări și își aprinse una. 
Manfred se ridică și aduse o scrumieră din bucătărie, răsuflând 
ușurat că putea să iasă din cameră pentru o clipă. Când așeză 
scrumiera pe masă, în faţa ei, Alice îi zâmbi și-i mulțumi. 

— Ce drăguţ, spuse ea. : 

Părea că o amuză stânjeneala lui Manfred. In bloc nu se auzea 
niciun zgomot. Alice își puse cotul pe brațul canapelei și își 
rezemă bărbia în palmă. 

— Ei, dar tu, Manfred? 

Rochia i se mulase și mai strâns peste sâni. 

— Ce-i cu mine? 

— Povestește-mi despre tine. 

— N-am ce povesti. 

— Ei, haide! spuse ea, cu un ton de parcă ar fi încercat să 
scoată două vorbe de la un copilaș care nu vrea să vorbească. 

Manfred sorbi din paharul de whisky. Începea să-l ia cu 
greață. Afară trecu o mașină. Își întoarse privirea de la sânii lui 
Alice. Era îngrozit la gândul că femeia ar fi putut încerca să-l 
seducă. Nu era atât de naiv încât să nu-și dea seama la ce se 
ajungea de regulă de la „încă un păhărel înainte de culcare”. 

— Ai fost căsătorit vreodată? întrebă ea. 

Manfred scutură din cap. Nu-și dorea decât ca 

Alice să nu-l mai întrebe nimic. 

— Dar trebuie să fi avut tu pe cineva, spuse ea pe un ton 
jucăuș, apoi luă o înghiţitură de whisky. 

Manfred îi turnă din nou whisky în pahar. Ea zâmbi, parcă 
cerându-și scuze, ca și când și-ar fi dat seama că Manfred nu are 
chef să vorbească despre el sau poate ca și când și-ar fi dat 
brusc seama că întreaga seară fusese o greșeală. Deodată 


VP - 114 


Manfred avu impresia că Alice e pe punctul de a se ridica să 
plece. 

— Am fost îndrăgostit o dată, spuse. 

— Aha, spuse Alice înviorându-se brusc. 

— Cu mult timp în urmă, continuă Manfred. Era foarte 
frumoasă. 

— Și ce s-a întâmplat cu ea? 

Manfred se uită la ea și spuse: 

— A fost ucisă. 

Alice își mușcă buza de jos. 

— Imi pare rău, spuse. 

Manfred clătină din cap. Dintr-odată simțea nevoia să-i 
povestească totul, fără a omite niciun amănunt din tot ce se 
întâmplase în vara aceea. Dar nu spuse nimic. Invârti whisky-ul 
în pahar. Cineva, într-unul dintre apartamentele învecinate, 
dădu drumul la un televizor. 

Își băură restul de whisky în tăcere. Unghiile de la picioare ale 
lui Alice erau date cu roșu. Manfred se închipui îngenunchind la 
picioarele ei și sărutându-i degetele. După o vreme Alice spuse 
că ar trebui să plece și își puse pantofii. 

— Ar trebui să mai ieșim, spuse ea. Ce-ai zice să facem ceva 
împreună duminică? 

Manfred se simţi atât de ușurat la gândul că ea era pe punctul 
de a pleca, încât încuviinţă. La ușă, Alice își puse mâna pe ceafa 
lui, îl trase spre ea și îl sărută. Manfred rămase o vreme cu 
brațele pe lângă corp, apoi îi cuprinse șoldurile. Simţea cu 
vârfurile degetelor textura ţesăturii fine din lână. Când se 
despărţiră din îmbrăţișare, ea își atinse buzele cu dosul 
degetelor și făcu ochii mari. Manfred nu știa ce să spună. Alice 
zise că ar fi mai bine să plece, iar el o urmări cu privirea până 
dispăru pe coridor. 


VP - 115 


Treisprezece 


La buticul lui Celine era seara prezentării colecției de toamnă. 
Gorski primise ordin să ajungă la magazin înainte de ora șapte, 
când începeau să sosească invitaţii. Pe drum opri pe la Le Pot. 
Bău un pahar de bere, apoi își mai comandă unul. Prin bar se 
perindară mai mulţi clienţi obișnuiți care își savurară băutura de 
sfârșit de program. Printre ei și frizerul corpolent de la 
Restaurant de la Cloche care vorbise cu atâta venin despre 
Manfred Baumann. Din fericire nu-l observă pe Gorski, care 
stătea la o masă în colţul barului. Lui Gorski îi era o groază 
nespusă de ritualul bianual al prezentărilor lui Celine, dar nici nu 
se punea problema să nu fie prezent. Trebuia să socializeze cu 
invitaţii și să-și etaleze manierele alese deprinse de la Celine. 

Celine insista ca Gorski să-și actualizeze garderoba 
permanent. În câteva ocazii, la secție, îi trecuseră pe la urechi 
niște remarci rostite în șoaptă în legătură cu ţinuta lui „de 
filfizon”. Cămășile albe erau interzise. Așa ceva purtau numai 
funcţionarii și chelnerii, două grupuri profesionale situate chiar 
mai jos decât polițiștii în foarte complicata ierarhie socială din 
mintea lui Celine. 

— Doar pentru că ești un simplu polițist nu înseamnă că nu 
trebuie să te îmbraci cum trebuie, îi spunea ea. N-am să accept 
ca soțul patroanei de la Céline's să umble îmbrăcat ca un 
vagabond. 

De multe ori spunea „un simplu poliţist”, lucru care îl irita pe 
Gorski de fiecare dată, mai ales că, bănuia el, Celine făcea asta 
înadins. La sindrofiile ei, când îl chema ca să-l prezinte 
invitaţilor, Celine avea obiceiul să afișeze o mutră ca și cum și-ar 
cere scuze atunci când informa lumea despre meseria soţului ei. 
Gorski se prefăcea că nu bagă de seamă, dar pe dinăuntru 
clocotea. Așa că avea nevoie de câteva pahare ca să fie pregătit 
sufletește pentru seara aceea. Gorski își închipui ce figură ar 
face Céline dacă l-ar vedea în clipa aceea, în bomba aia 
mizerabilă și totuși atât de plăcută, laolaltă cu toate lepădăturile 
din oraș. Gândul îi oferi pentru o clipă prilejul unei satisfacţii 
răutăcioase. 


VP - 116 


Ajunse la buric la șapte și jumătate. Céline era în capătul 
magazinului și stătea de vorbă cu o femeie pe care Gorski nu o 
cunoștea. Îi aruncă o privire încărcată de venin. Gorski îi zâmbi 
și îi făcu un semn cu mâna de parcă totul ar fi fost în regulă. 
Clémence era pe aproape, cu o tavă cu șampanie în mână. 
Gorski o întrebă din priviri: Am dat de dracu’? Fata făcu ochii 
mari și încuviinţă mutește: Si încă cum! În magazin erau vreo 
treizeci de oameni, adunaţi în mici grupuri. Gorski își croi drum 
printre ei până la Clemence, care purta o fustă neagră și o bluză 
galben pai, la fel ca și cele două fete pe care Céline le chemase 
ca să facă pe chelneritele (sau „amfitrioanele”, cum se 
încăpăţâna ea să le numească). Clémence arăta foarte bine. 
Spre supărarea lui Céline, fata refuza de regulă să poarte orice 
altceva în afară de jeanși și tricouri. 

Gorski își luă un pahar de șampanie de pe tavă. 

— Ei, cât de rău este? întrebă. 

— Ai intrat în rahat, răspunse Clémence. Și te-ai afundat 
până-n gât. 

Gorski țâțâi, apoi dădu pe gât paharul de șampanie și își mai 
luă încă unul. 

— E foarte bună, spuse. Ai gustat? 

— Doar un pahar. 

— Trebuie să bei mai multe, altfel n-ai să reziști toată seara, 
spuse el. 

Clémence izbucni în râs, apoi își îndreptă brusc privirea spre 
mama ei. Céline tocmai se apropia, făcând slalom printre 
invitaţi. Trase cel mai fermecător zâmbet al ei, îi luă lui Gorski 
paharul din mână și îl puse înapoi pe tava lui Clemence. Apoi îl 
luă de cot și-l conduse până în celălalt capăt al încăperii. 

— Încearcă să nu mă faci de râs și mai rău, spuse ea în 
șoaptă. 

Se apropiară împreună de un grup format din două cupluri. 
Ambii bărbaţi arătau la fel de stânjeniţi ca Gorski. Celine îl 
prezentă: 

— Soţul meu, marele detectiv. 

Gorski dădu mâna cu toată lumea, fără să reţină numele 
oaspeților. 

— Incântat să vă cunosc, îi spuse fiecăruia. 

Celine îl abandonă ca să întâmpine un grup de nou-veniţi. 
Unul dintre bărbaţi se arătă de-a dreptul încântat de compania 


VP - 117 


lui Gorski, fiindcă avea și el cu cine schimba o vorbă. Lucra în 
domeniul asigurărilor. II întrebă pe Gorski care mai este rata 
furturilor din locuințe din oraș, după care îi explică ce impact 
avea asupra primelor solicitate clienţilor săi. Gorski se uită la 
Celine care își vedea de obligaţiile ei. Purta un costum verde cu 
pantaloni largi, făcut dintr-o mătase fluidă. Cămașa îi era 
descheiată generos, dar, cum avea pieptul aproape plat, nu 
arăta deloc indecent. Avea o înfățișare elegantă. Saluta foarte 
ceremonios fiecare persoană care sosea. Avea obiceiul să-și 
pună mâna pe braţul celor cu care vorbea și, de fiecare dată 
când era pe punctul de a scoate vreo remarcă spirituală sau 
îndrăzneață, își arcuia talia spre cel cu care vorbea. Cei din jur o 
considerau fermecătoare și puțin frivolă. 

Gorski o cunoscuse chiar în acest magazin. Pe vremea aceea 
avea douăzeci și cinci de ani și era detectiv de numai câteva 
săptămâni. Incă nu era obișnuit să poarte costum la serviciu. 
Vechea lui uniformă de gendarme îi conferea autoritate. În haine 
civile însă trebuia să se identifice cumva. Oamenii îl priveau cu 
neîncredere; era prea crud ca să fie detectiv. Exersase 
prezentarea legitimaţiei în faţa oglinzii din micuța lui baie. 
Deschidea legitimaţia într-o parte, apoi o ridica încet până la 
nivelul umărului și spunea: „Georges Gorski, poliţia din Saint- 
Louis”. Repetase mișcarea asta de nenumărate ori, dar tot i se 
părea că imită polițiști din filme. 

Ribéry îi ceruse să-l însoțească la scena unui jaf dintr-un 
magazin de îmbrăcăminte pentru femei pe o stradă laterală din 
apropierea părculețului de la templul protestant. Magazinul era 
doar la câteva sute de metri de secția de poliție, dar Ribéry ţinu 
morţiș să meargă până acolo cu mașina. El nu mergea nicăieri 
pe jos. Cetăţenii, susținea el, se așteptau ca detectivul să-și facă 
apariţia dintr-o mașină. În vitrina magazinului era expusă o 
gamă întreagă de corsete și sutiene în tonuri de bej și crem. 
Gorski avu impresia că vitrina nu mai fusese schimbată de ani 
de zile. Coborând pe trotuarul din faţa magazinului, Ribéry îi 
făcu semn din mână lui Gorski să intre primul. 

— la-o tu înainte, îi spuse el. 

Deasupra ușii răsună un clopoțel. Lemnul de pe tocul ușii era 
jumulit, semn că ușa fusese forțată. Lângă tejgheaua din sticlă 
stătea o femeie în jur de cincizeci și cinci de ani. Purta o fustă 
de tweed, o bluză crem și niște pantofi maro cu toc jos. Avea 


VP - 118 


părul strâns într-un coc. Rimelul i se întinsese în jurul ochilor. 
Gorski începu să se scotocească prin buzunarul interior al 
jachetei și își scoase legitimaţia. 

— Detectivul Gorski, spuse el. lar dânsul e domnul inspector 
Ribéry. 

Privi peste umăr. Ribéry studia cu atenție articolele de lenjerie 
expuse. Gorski puse câteva întrebări de rutină. Casa de marcat 
fusese pur și simplu luată pe sus de pe tejghea și, cum era o zi 
de vineri, conținea toate încasările de peste săptămână. Altceva 
nu se furase. Madame Bettine le spuse că cea care descoperise 
furtul fusese asistenta ei. Céline apăru din depozitul 
magazinului. Avea în jur de douăzeci de ani și purta o fustă 
conică albastru închis și o bluză albă. Era înaltă și subțire și avea 
sâni mici. Își purta părul castaniu într-un fel de coamă zbârlită. 
Gorski îi zări conturul sutienului prin materialul transparent al 
bluzei. Ea întoarse spre Gorski niște ochi limpezi, verzi. Părea 
perfect stăpână pe sine. 

— Înţeleg că dumneavoastră aţi descoperit spargerea, spuse 
Gorski. 

— Da, am ajuns la magazin pe la nouă fără un sfert și am 
văzut că ușa fusese forțată. 

Tonul ei era firesc. Gorski dădu din cap: 

— A observat vreuna dintre dumneavoastră vreo mișcare 
suspectă în ultimele zile? întrebă el. 

Cele două femei îl priviră nedumerite. 

— Vreun personaj suspect care să se învârtă prin fata 
magazinului sau poate vreun client care să se fi purtat mai 
ciudat? Faptul că jaful a avut loc tocmai atunci când casa de 
marcat era plină sugerează că făptașul era familiarizat cu ceea 
ce se întâmplă de obicei în magazin. 

— Credeţi că s-ar putea să ne fi pândit înainte? întrebă 
Madame Bettine începând să se smiorcăie în batista de hârtie 
pe care o ţinea în mână. 

Fata nu încercă s-o consoleze în vreun fel. 

Niciuna dintre ele nu observase nimic. 

Gorski încuviință ușor. Le spuse că după-amiază va trimite o 
echipă care să preleveze amprente. Până atunci trebuiau să 
evite să atingă suprafeţele netede. 

— Și asta e tot? întrebă Celine. 


VP - 119 


— Vom investiga și împrejurimile. Poate că a auzit cineva 
când s-a forțat ușa. 

Gorski se întoarse spre Ribéry, care pipăia o cămașă de 
noapte din satin. Parcă era un client în căutarea unui cadou 
pentru nevastă-sa. 

— Tiganii, spuse el fără să ridice privirea. Țiganii trebuie să fi 
fost. 

Gorski nu-l luă în seamă. 

— Am să vă dau de știre despre mersul anchetei, spuse el. 
Între timp v-aş sugera ca de acum înainte să vă depuneti zilnic 
încasările la bancă. De asemenea, un grilaj metalic ar putea 
descuraja eventualii hoţi. 

— Te-ai descurcat excelent, îi spuse Ribery când ajunseră din 
nou pe trotuar, în fața magazinului. Ai fost foarte convingător. În 
ce privește prinderea hotilor însă, nicio nădejde. 

Gorski își petrecu restul dimineţii interogându-i pe cei care 
locuiau în apropierea magazinului. Ar fi putut foarte bine să 
convoace câţiva gendarmes care să facă treaba asta în locul lui, 
dar încă nu se obișnuise să se folosească de noul lui statut de 
superior în fața colegilor, mai ales că majoritatea erau mai în 
vârstă și mai experimentați decât el și se cam uitau strâmb 
atunci când le cerea să facă ceva. Așa cum anticipase Ribery, 
strădaniile lui nu fură încununate de succes. Toţi cei întrebaţi 
dacă au văzut ceva îl priveau nepăsători, clătinau din cap și apoi 
imediat îi închideau ușa în nas. Nici suma furată nu merita 
timpul și osteneala, dar nu se putea întoarce la magazin fără o 
scurtă investigație. leșind dintr-o clădire de vizavi de magazin, o 
zări pe Céline fumând pe trotuar. Îl văzu și ea și îi făcu semn cu 
mâna, apatică. Gorski îi răspunse tot printr-un semn, mulţumit 
că se lua act de eforturile sale. La ora unu renunţă și merse 
până la Restaurant de la Cloche, unde știa că-l va găsi pe Ribery 
care tocmai lua masa de prânz. Se așeză și el la masa 
inspectorului. 

— Ei, ai avut noroc? îl întrebă Ribery molfăind. 

Gorski clătină din cap că nu. 

— Îţi admir entuziasmul, spuse Ribéry, dar să știi că ușa aia 
cred c-a cedat la prima lovitură de picior mai zdravănă. N-avea 
cum să audă nimeni nimic. 

Îi turnă lui Gorski un pahar de vin din pichetul lui, după care 
nu mai vorbiră despre spargere. Lui Gorski nu-i venea în minte 


VP - 120 


ce altceva ar mai fi putut face. Ar fi putut eventual să întrebe pe 
la barurile din zonă dacă nu cumva a cheltuit vreun client mai 
mult decât de obicei, dar suma furată nu era destul de mare cât 
să stârnească suspiciuni. În orice caz, învățase deja că patronilor 
de baruri nu prea le convenea să li se pună întrebări despre 
clienţii lor, drept care nici nu prea spun multe. Nu dădea bine 
pentru afacerile lor să fie văzuţi în relaţii prea apropiate cu 
polițiștii. Ribery comandă încă un pichet și stărui să-i toarne lui 
Gorski încă un pahar. 

— Ai lucrat destul pe ziua de azi, spuse el umplându-și 
paharul până la buză. 

Gorski se întoarse la secție și întocmi un raport cu privire la 
acţiunile întreprinse de el în dimineaţa aceea. Echipa care 
prelevase amprentele nu găsise nimic de care să se poată folosi. 
Pe tejgheaua de sticlă din magazin erau o mulţime de 
amprente, dar toate îi aparţineau patroanei și vânzătoarei, 
înainte de a se întoarce la magazin, Gorski merse până acasă și 
își schimbă hainele. Era o zi caniculară, iar cămașa bleu pe care 
o purta avea niște umbre rotunde de transpiraţie la subraţ. Se 
dezbrăcă până la brâu și se spălă la subsuoară, aplecat 
deasupra chiuvetei. Apoi își puse o cămașă albă curată și 
aceeași cravată albastru închis pe care o purtase și mai înainte. 

Era deja ora cinci când ajunse la magazin. Pe prag, stând în 
genunchi, un tâmplar tocmai își strângea uneltele. Gorski trebui 
să pășească peste el ca să poată intra. Celine rezema 
tejgheaua. 

— Bună din nou, spuse ea. 

— Unde este Madame Bettine? întrebă Gorski. 

— Am trimis-o acasă, spuse Celine. Nu mai puteam suporta 
atâta smiorcăială. 

Gorski aprobă din cap. Replica fetei însă îl șocă; fusese o 
răutate gratuită. 

— Teamă mi-e că n-au existat nici martori, din câte se pare. 

— Nu-i nimic. Baborniţa are asigurare. 

Gorski se întrebă dacă fata adopta atitudinea aceasta ca să-l 
impresioneze, ca să pară mai matură și mai învățată cu lumea 
decât era în realitate. Tâmplarul se ridică în picioare și îi arătă 
că terminase. Celine îi mulțumi și închise ușa în urma lui. Apoi 
întoarse tăbliţa de pe ușă cu partea pe care scria „Închis” în 
afară. 


VP - 121 


— Ţi-ai schimbat cămașa, spuse ea. Cealaltă era mai potrivită. 
La cămașă albă nu se poartă cravată albastru închis. Cămașa 
albă merge numai cu costum negru. 

Gorski se jenă la gândul că fata băgase de seamă că se 
schimbase. 

— Aha, spuse el. N-am știut asta. 

— Nici costumul ăsta nu-i prea grozav. Poate c-ar trebui să te 
duc eu într-o zi la cumpărături. 

Gorski simţi că i se aprind obrajii. 

— Mă gândeam că poate ţi-ai mai amintit ceva. Fata îi zâmbi. 
Avea o gură mare, ispititoare. Se rezemă de tejgheaua de sticlă 
în locul în care mai înainte fusese casa de marcat. Locul era plin 
de praful de amprentare. 

— Intotdeauna te străduiești așa tare? îl întrebă ea. 

Gorski clătină încet din cap. 

— Nu chiar, spuse. 

Erau la câțiva pași unul de celălalt. Gorski nu știa ce să mai 
spună. Celine își lipi un deget de buze. Degetul ei era încă pătat 
de tuș după ce o amprentaseră. Gorski făcu un pas spre ea. Ea îl 
prinse de ceafa și îl trase spre ea. 

Singurele experienţe sexuale de până atunci ale lui Gorski se 
petrecuseră în vara în care muncise din greu la fermă, înaintea 
ultimului an de școală. Intr-o după-amiază tocmai băițuia ușile 
unor dependințe. Era foarte cald afară, iar mirosul de chimicale 
îi dădea ameteli. Deodată lângă el apăru fiica unuia dintre 
muncitorii de la fermă. Era o fată cu pielea măslinie de vreo 
paisprezece - cincisprezece ani, cu păr negru și ochi căprui. O 
chema Marthe. Poate că se uita la el de o bucată de vreme, dar 
Gorski n-o observase până atunci. Fără să scoată niciun cuvânt, 
fata deschise ușa pe care o vopsea Gorski și intră în șură. Gorski 
o urmă. lnăuntru era răcoare și întuneric. Prin găurile din pereții 
de lemn pătrundeau înăuntru fâșii de lumină galbenă. Marthe își 
ridică bluza și îi puse lui Gorski mâinile pe sânii ei mari. Gorski îi 
strânse, apoi se aplecă, apropiindu-și gura de unul dintre 
sfârcurile cafenii. Marthe îi descheie pantalonii, îl împinse pe 
podea și se așeză călare peste el. Apoi începu să se frece de el 
mașinal, gâfâind teatral. Pentru Gorski experiența se dovedi 
destul de dureroasă (abia mai târziu învăţă să-și scuipe în palmă 
ca să-și lubrifieze membrul). Juisă aproape imediat; mirosul de 
bait îi umplu nările. Marthe termină și ea și se dădu jos de pe el. 


VP - 122 


Își aranjă hainele, apoi îl întrebă pe Gorski dacă nu are o ţigară. 
Nu avea. Fata dădu din umeri și ieși din șură. 

i Întâlniri similare avură loc apoi în mod regulat tot restul verii. 
In urma lor Gorski rămase cu impresia că sexul este un lucru 
ușor de obținut, nu cine știe ce mare mister, așa cum îl înfățișa 
lumea. După încheierea actului, Marthe se purta foarte firesc. 
Nu era nevoie să se mai îmbrace, fiindcă de fapt nici nu-și 
dădeau jos hainele. Gorski începu să cumpere ţigări pentru că 
uneori mai rămâneau amândoi câteva minute întinși unul lângă 
celălalt și fumau. 

Revenind la școală, începu să facă puţintel pe grozavul. Își 
asculta colegii de clasă cu un aer de superioritate când își 
povesteau tentativele penibile de a seduce fetele. În preajma 
colegelor adopta o atitudine nonșalantă, distantă, care însă nu 
dădu deloc rezultatele la care spera el. Către sfârșitul anului 
școlar, la o petrecere acasă la cineva, după ce bău o sticlă 
întreagă de vin reuși să convingă o fată să urce la etaj împreună 
cu el. Fata era înaltă, avea trăsături germanice, o chema Jeanet 
Hassemer și Gorski o admira de luni de zile. Găsiră o cameră. 
Fără nicio introducere, Gorski îi luă fetei mâna și o îndesă în 
pantaloni, în faţă. Fata îl îmbrânci cât colo și o zbughi afară din 
cameră. Câteva minute mai târziu, când cobori și el scările, un 
băiat îi trase un pumn în mutră. 

În anii care trecuseră de la primele lui experienţe împreună cu 
Marthe, Gorski nici măcar nu mai sărutase o fată. Constată apoi 
că femeile deveneau foarte precaute atunci când le spunea că e 
poliţist, drept care deveni stângaci în prezenţa lor. 

Celine își descheie bluza și își desfăcu sutienul. Avea niște 
sfârcuri întunecate, proeminente. Își ridică fusta până la brâu și 
îi împinse lui Gorski mâna între picioarele ei. Gorski își vâri ușor 
degetul arătător și cel mijlociu în ea. Céline își apăsă sexul în 
palma lui. El o mușcă de gât și îi mângâie sânii anemici. Celine 
începu să-și frece tot mai tare sexul de mâna lui. Respirația ei 
deveni precipitată, apoi se domoli la fel de repede. Gorski își 
scoase degetele din ea. Celine se îmbujorase la față. Gorski fu 
bucuros că nu era nevoie să-i mai facă nimic, fiindcă el 
ejaculase aproape îndată ce-i atinsese sânii. Spera doar să nu i 
se vadă umezeala prin stofa pantalonilor. Celine își trase fusta în 
jos și-și încheie nasturii de la bluză. El scoase din buzunar un 
pachet de ţigări și-i oferi una. 


VP - 123 


— N-avem voie să fumăm aici, spuse Celine. Madame Bettine 
zice că prind hainele miros urât. 

Deodată părea mult mai tânără. Părul îi era răvășit. leșiră 
împreună să fumeze în fața magazinului. 

Gorski își dădu seama încă de la început că era depășit de 
situaţie. Tatăl lui Celine, Jean-Marie Keller, era un om de afaceri 
bogat și un membru de vază al consiliului municipal. Când ieșiră 
pentru prima oară împreună, Gorski o duse pe Celine la cel mai 
bun restaurant din Saint-Louis din câte știa el. Nu se simţi deloc 
în largul lui în localul acela cu fețe de masă albe, scrobite și cu o 
mulţime de tacâmuri. Celine întârzie douăzeci de minute. In 
timp ce o aștepta, Gorski încercă să-și compună o atitudine 
nonșalantă și bău un pahar de bere. In restaurant mai erau doar 
două mese ocupate și avu impresia că ospătarii își bat joc de el. 
Își cumpărase pentru ocazie un costum gri-închis și, amintindu-și 
de regula lui Celine despre cămășile albe, alesese de data 
aceasta o cămașă muștar. 

— Ce loc caraghios, spuse Céline când sosi, fără a se obosi să- 
și ceară scuze că întârziase. 

Îi spuse că ai ei nu ies să mănânce în oraș altundeva decât în 
Strasbourg. Un chelner îi luă haina, iar Celine comandă un gin 
tonic. Când sosi băutura ei, Gorski comandă și el una. Chelnerul 
înclină ușor din cap. Celine abia se atinse de mâncare. Gorski 
luă asta ca semn de rafinament, dar el nu se lăsă până nu 
termină tot din farfurie. 

Celine îi vorbi puţin despre tatăl ei. Poate l-ar fi putut ajuta pe 
Gorski în cariera lui, spuse ea. Îl întrebă cât timp avea de gând 
să rămână în rândurile poliţiei. 

— Abia am fost numit detectiv, răspunse Gorski. Nu se putu 
abţine și adăugă că era cel mai tânăr detectiv numit vreodată în 
Saint-Louis. 

Celine îl întrebă cu ce se ocupă familia lui, iar Gorski îi spuse 
că tatăl lui era pensionar. Ea îi povesti amuzată despre 
magazinul lui Madame Bettine, imitându-le pe cliente și 
ridiculizând marfa demodată. Lucra acolo doar ca să mai câștige 
experiență, îi spuse, fiindcă într-o bună zi avea de gând să-și 
deschidă un magazin al ei. După masă se opriră jenaţi pe 
trotuar, în fața magazinului. 

— La ora zece vine mami să mă ia, spuse ea. Gorski rămase 
tablou. Faptul că urma să vină mama ei după ea nu se potrivea 


VP - 124 


deloc cu imaginea fetei precoce pe care o cunoscuse în 
magazinul lui Madame Bettine. Începu să-și pună întrebări 
despre vârsta reală a fetei. Mai aveau cincisprezece minute de 
pierdut. O luară încet spre parcul din faţa magazinului de unde 
urma să o ia mama ei și se așezară pe zidul jos. 

— N-ai vrea să mă săruţi? întrebă Celine. 

— Și dacă ne vede mama ta? 

Celine izbucni în râs. 

— N-o să se supere. 

Se sărutară, dar mecanic, iar Gorski se retrase. Celine îi 
zâmbi. 

— Data viitoare ar trebui să mergem în Strasbourg, spuse ea. 

Gorski simţi că prinde aripi la gândul că avea să fie și o „dată 
viitoare”. Mama lui Celine apăru într-un Mercedes verde-închis. 
Opri mașina și le făcu celor doi un semn vesel cu mâna. Gorski 
se ridică în picioare și o salută și el, cu sentimentul că arată cam 
ridicol. Celine îl sărută pe obraz și îi spuse să o sune. 

Gorski îi telefonă după câteva zile, la magazin, și o întrebă 
dacă ar vrea să iasă din nou undeva împreună. Puteau merge și 
la Strasbourg dacă voia. Celine râse și îi spuse că glumise când 
zisese asta. Apoi îl anunţă că e liberă duminică după-amiază. 
Gorski conveni să o ia de acasă la ora două. Intre timp își făcu 
drum pe lângă magazinul lui Madame Bettine ori de câte ori avu 
prilejul, sperând să o zărească măcar în treacăt pe Celine 
fumând în fața magazinului, pe trotuar. 

În duminica aceea Gorski îşi parcă Fiatul jerpelit în faţa casei 
familiei Keller. Pe lunga alee acoperită cu pietriș din faţa intrării 
erau două mașini Mercedes. Intr-o parte a casei se vedeau o 
serie de acareturi. Gorski cobori din mașină și sună la ușă. Cea 
care deschise fu mama lui Celine. Femeia purta o pereche de 
jeanși și un hanorac. Avea mâinile murdare de pământ cum 
grădinărise. 

— Tu trebuie să fii Georges, spuse. Am auzit o mulțime de 
lucruri despre tine. Celine zice că în curând ai să fii șeful poliţiei 
din Saint-Louis. 

Gorski izbucni în râs. 

— Sunt abia la început de carieră, spuse. 

— Și mai ești și modest, spuse Madame Keller. 

Gorski se miră că Celine se lăudase cu el în fața părinţilor ei. 
Madame Keller o strigă pe Céline de la baza scării, apoi amândoi 


VP-125 


rămaseră așteptând-o fără să mai spună nimic. Celine cobori 
scările, îmbrăcată într-o rochie de vară cu nasturi mari în față și 
strânsă în talie cu o curelușă maro din piele. Lui Gorski îi trecu 
îndată prin minte că rochia va fi foarte ușor de dat jos. Madame 
Keller îi întrebă ce aveau de gând să facă. 

— Mă gândeam că am putea merge până la Camargue, într-o 
plimbare, spuse Gorski. 

Petite Camargue era o mică rezervaţie naturală la câţiva 
kilometri nord de oraș. 

— Foarte drăguţ, spuse Madame Keller voioasă, apoi, 
prefăcându-se înspăimântată, adăugă: Și aveţi grijă la șerpi! 

Urcară în mașină și porniră. Gorski adusese un pled și 
îndesase într-o sacoșă de pânză o sticlă de vin și două pahare 
învelite în hârtie de ziar. Merseră preț de o jumătate de oră până 
găsiră un loc cu vedere înspre lac. Gorski întinse pledul pe jos. 
Razele de soare se strecurau prin frunzișul de deasupra 
capetelor lor, desenându-le modele pe piele. Celine era tăcută. 
Gorski turnă vin în cele două pahare. Dădu rapid pe gât primul 
pahar, apoi își mai turnă unul. Celine își puse paharul pe jos, 
lângă pătură, dar paharul se răsturnă, și pământul absorbi iute 
vinul. Fata se întinse pe spate și închise ochii. Gorski stătea 
culcat pe-o rână lângă ea, rezemat într-un cot. li atinse piciorul 
gol cu palma, apoi mâna lui începu să alunece în sus, pe sub 
rochie. Céline nu protestă. Apoi el îi descheie nasturii de la 
piept. Celine nu purta sutien în ziua aceea. Cum stătea pe spate, 
sânii îi dispăruseră cu totul. Claviculele însă i se vedeau prin 
piele, subțirele ca două iadeșuri. Gorski o sărută și-i mângâie 
sânii. Celine își desfăcu ușor picioarele. Gorski își descheie 
pantalonii și se urcă deasupra ei. Intră în ea și reuși să reziste 
două sau trei minute, după care ejaculă. Celine își încleștase 
mâinile de ceafa lui. După aceea Gorski își dădu jos cămașa și 
se lungi pe spate lângă ea. Simţea soarele încălzindu-i pielea și 
asculta frunzele foșnind în bătaia ușoară a vântului și plescăitul 
valurilor lacului. Céline rămase cu rochia descheiată și 
mototolită în jurul taliei. Gorski nu se putu abţine să nu 
zâmbească gândindu-se la împreunările stângace, animalice din 
trecut cu Marthe, la colăceii ei de grăsime, la sânii ei săltăreţi și 
la mirosul rustic. Celine era, în schimb, imperturbabilă și 
elegantă. Până și trupul ei, ca de băiat slăbănog, părea 
întruchiparea bunului-gust și a stăpânirii de sine. 


VP - 126 


Duminică deveni ziua lor. Mergeau cu mașina până în 
Camargue sau în vreun alt loc izolat. Performanțele sexuale ale 
lui Gorski se îmbunătăţiră. 

Celine nu vorbea niciodată în timpul actului, dar dădea 
dovadă de un fel de voinţă îndârjită de a ajunge la orgasm. 
După aceea mergeau la vreun han sau mâncau ceva simplu și 
beau o sticlă de vin. În general vorbeau puţin în timpul mesei. 
Gorski nici nu știa despre ce ar putea vorbi el cu Celine, iar ea 
nu se străduia deloc să facă conversaţie. Uneori Celine îl învăţa 
cum să ţină corect tacâmurile sau îl corecta când ștergea 
farfuria de sos cu pâine. Atunci se întâmpla ca Gorski să se 
simtă jenat. Alte cupluri pălăvrăgeau firesc și făceau haz unul de 
celălalt. El nu se putea închipui nici măcar tachinând-o pe 
Celine. 

După câteva luni, Madame Keller insistă ca Gorski să ia masa 
de prânz cu ei într-o duminică. Celine nu se arătă cine știe ce 
încântată de idee, iar Gorski fu dezamăgit că în săptămâna 
aceea nu vor putea face dragoste, dar își dădea seama că 
această invitaţie reprezenta un pas important care demonstra 
seriozitatea relaţiei dintre ei. Urmând indicaţiile lui Celine, își 
cumpără un sacou și o pereche nouă de pantaloni. Se aștepta ca 
Celine să se arate oarecum distantă față de el, dar, spre mirarea 
lui, fata fu neobișnuit de caldă. Se așeză alături de el pe 
canapea în salonul mare și îi luă mâna în poala ei. Cu toate că 
Gorski nu vorbise de prea multe ori cu Monsieur Keller, acesta 
se purtă deosebit de drăguţ cu el. In timpul mesei tatăl lui 
Celine, care la vremea respectivă plănuia să candideze pentru 
postul de primar al orașului, făcu aluzie la faptul că îl cunoștea 
pe Ribéry și nu-i ascunse că îl întrebase pe inspector despre 
Gorski. 

— Să știi că Ribéry te ridică îl slăvi, băiete. „Un tânăr foarte 
promiţător”, mi se pare că astea au fost cuvintele lui. 

Gorski nu știu ce să spună. Pe sub masă, Céline îl strânse de 
genunchi. 

— Desigur, continuă Monsieur Keller, adoptând un ton mai 
confidenţial, cu toţii știm că inspectorul nu este (aici făcu o 
figură de parcă și-ar fi cântărit bine vorbele)... nu e tocmai 
conştiincios când vine vorba de îndeplinirea sarcinilor de 
serviciu. 


VP - 127 


Monsieur Keller făcu un semn care imita gestul de a bea și îi 
făcu lui Gorski cu ochiul. Gorski nu spuse nimic; nu voia să se 
arate lipsit de loialitate față de superiorul său. 

— Ceea ce mă face să presupun, continuă Monsieur Keller, că 
în viitorul nu prea îndepărtat vom asista la numirea unui nou șef 
al poliţiei. 

În următoarea duminică Gorski o întrebă pe Céline dacă vrea 
să se mărite cu el. Ea ridică din umeri și spuse că da. Se dovedi 
că fix în ziua aceea împlinea nouăsprezece ani. 

Celine lovi ușurel cu o linguriţă într-un pahar de șampanie, 
cerându-le astfel celor adunaţi în magazin să-i acorde puţină 
atenţie. Le mulțumi cu graţie tuturor pentru prezență și îi 
anunţă că sosise momentul prezentării colecţiei de toamnă. 
Urmă un mic ropot de aplauze. La sfârșitul micului ei discurs 
aminti publicului că adevăratul scop al întrunirii lor nu era să se 
distreze, ci să cheltuiască bani. 

— Altfel ce motiv aș avea să vă tratez cu șampanie? încheie 
ea discursul. 

Toată lumea izbucni în râs. O parte din lumini se stinseră și 
muzica fu dată mai tare. Dinspre depozit se iviră câteva fete 
care făcură înconjurul încăperii. Erau adolescente recrutate de 
Celine de pe la școlile din oraș; făceau repetiţii de săptămâni în 
șir. Două sau trei dintre fete erau de-a dreptul frumoase. Gorski 
se strădui să nu-și lase privirile să stăruie prea mult asupra 
trupurilor lor. Terminându-și turul, fetele se repeziră înapoi în 
spate și apărură din nou în alte costumaţii. Publicul aplaudă. 
Mulţi dintre cei prezenți, realiză Gorski, erau părinţii 
manechinelor. Trebuia să recunoască: totul era organizat cu 
maximă eficiență. Privirea lui se intersectă cu a lui Clemence. 
Fata își îndreptă două degete spre gură, făcându-i semn că nu 
mai suportă și-i vine să vomite. Gorski n-o luă în seamă. Işi 
întoarse privirea spre Celine, care nu se uita la fete, ci studia cu 
atenţie mutrele încântate ale invitaţilor și zâmbea larg. Brusc 
Gorski simţi un val de afecțiune pentru ea și luă în sinea lui 
hotărârea să nu mai facă nimic care i-ar fi putut strica seara. 
Prezentarea dură cel mult cincisprezece minute. La sfârșit, 
manechinele ieșiră din nou din spate ca să primească aplauzele 
publicului, după care se adunară în jurul lui Céline și o 
îmbrăţișară. Celine mimă o expresie de modestie și își șterse o 


VP - 128 


lacrimă din colţul ochiului. Gorski înălță paharul spre ea, 
felicitând-o, apoi se strecură afară. 

In fața magazinului se adunaseră câteva persoane care își 
aprinseră ţigările. La fel ca Madame Bettine înaintea ei, Céline 
nu îngăduia nimănui să fumeze în magazinul ei. Gorski își 
aprinse și el o ţigară și porni agale în jurul părculețului. Cerul era 
limpede, iar aerul răcoros. Ținându-și ţigara în gură, își îmbrăcă 
trenciul. Când ajunse în capătul opus al parcului încă mai 
distingea sunetele care veneau dinspre magazin. Când fu sigur 
că nu se uită nimeni spre el, strivi ţigara sub talpă și intră între 
tufișurile din fata blocului de vizavi. Preţ de câteva minute 
rămase acolo, cu ochii ațintiți asuprea locului în care cu o 
săptămână înainte Alex Ackermann o aștepta pe Adele. Incă mai 
zărea luminile magazinului printre frunze, dar de auzit nu mai 
auzea nimic, de parcă ar fi privit o scenă din spatele unui perete 
de sticlă. Resimţi o plăcere stranie să stea acolo ascuns și 
nevăzut printre tufișuri. Rămase acolo câteva minute, gândindu- 
se la Adele. Și-o închipui urcându-se în spatele scuterului lui 
Ackermann, apoi dispărând împreună cu el în întunericul nopţii. 
După care, pe trotuarul de vizavi, îl zări pe Manfred Baumann. 
Se îndrepta agale spre blocul lui, la braţ cu o femeie. Gorski se 
înfundă și mai adânc în boscheţi și îi urmări pe cei doi trecând 
pe lângă el. Femeia mergea niţel împleticit. Gorski n-o 
recunoscu. După toate aparențele, cuplul nu-și vorbea. Nici nu 
dispărură bine din raza lui vizuală, că ușa blocului din spatele lui 
se deschise. Gorski tresări și se întoarse brusc pe călcâie. Un 
bărbat între două vârste cu un terrier se holba la el întrebător. 
Gorski se scotoci iute prin buzunare după legitimaţie, apoi spuse 
în șoaptă: 

— Poliţia! 


VP - 129 


Paisprezece 


A doua zi la prânz noua chelneriță se nimeri să-i ia lui Manfred 
comanda. Nu-i trebuise mai mult de câteva zile să-și intre în rol. 
Era o nepoată de-a lui Marie și Manfred îl auzise pe Pasteur 
strigând-o Dominique. Deja părea mai puţin intimidată să facă 
drumurile printre mese, chiar și la orele de vârf. Și totuși, nu era 
Adele, iar Manfred simţi deodată că i se face dor să o vadă pe 
fosta chelneriță fâţâindu-se pe acolo cu bluza ei încheiată 
neglijent. Dominique își notă conștiincioasă comanda lui 
Manfred, apoi închise iute carnetul și spuse: 

— Prea bine, Monsieur Baumann. 

Manfred fu sigur că, auzindu-i numele, bărbatul de la masa 
alăturată, adâncit până atunci în lectura ziarului, îi aruncă 
deodată o privire. Când Manfred se uită și el înspre străin, 
acesta își întoarse iute privirea în altă parte. Manfred nu-l 
cunoștea. Oare numele lui dobândise o asemenea notorietate 
încât cine îl auzea ridica fără să vrea ochii din ziar? Poate că 
bărbatul acela avea să-i spună mai târziu nevestei că-l văzuse 
pe tipul acela, Baumann, al cărui nume fusese pomenit în 
legătură cu dispariţia chelneriţei, luându-și liniștit masa de 
prânz la Restaurant de la Cloche, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Dar de unde știa Dominique cum îl cheamă, până la 
urmă? îi spusese Marie anume, arătându-i-l în sală? O fi fost 
oare și ea una dintre persoanele care îi spuseseră lui Gorski că e 
un tip care își respectă cu sfinţenie tabieturile? 

Dominique reveni, aducându-i salata cu carne, o mâncare pe 
care Manfred o detesta, dar pe care o comanda totuși o dată pe 
săptămână, de groază să nu-l ofenseze cumva pe Pasteur, care 
o considera un fel de specialité de la maison. Fata nu trădă vreo 
emoție specială în momentul în care așeză castronul pe masă. 
Manfred se mustră, spunându-și că o luase razna de-a binelea. 
Cel mai probabil fata o auzise pe mătușa ei spunându-i Monsieur 
Baumann. Marie li se adresa protocolar tuturor clienţilor fideli ai 
restaurantului. Asta făcea parte din atmosfera de odinioară pe 
care Marie își dorea să o cultive acolo. Și totuși, modul ăsta de 
adresare îl cam râcâia pe Manfred. li plăcea foarte mult de Marie 


VP - 130 


și se bucura ori de câte ori femeia se oprea pentru câteva clipe 
ca să schimbe două vorbe cu el. Nu avea niciodată impresia, așa 
cum simţea atunci când vorbea cu alţii, că Marie l-ar fi putut lua 
în râs sau l-ar fi putut acuza de cine știe ce fărădelege, așa că, 
atunci când i se adresa în felul acesta, i se părea că deodată 
femeia afirma oarecum ostentativ că relaţia dintre ei doi era de 
natură strict profesională. 

În timp ce își mânca salata, Manfred o urmări cu privirea pe 
Marie, care își vedea de treburile ei. Era oare posibil ca de la 
povestea cu Adele Marie să-l ţină la distanţă? N-avea nimic pe 
care să-și întemeieze bănuiala, însă el nu-și amintea ca în 
ultimele zile femeia să se mai fi oprit la masa lui ca să-l întrebe 
cum o duce sau să spună cine știe ce despre vreme sau despre 
vreun alt subiect absolut neutru. Astăzi, de pildă, abia dacă-l 
salutase. Își servea clienţii de la mesele din capătul celălalt al 
sălii, așa cum făcea întotdeauna în timpul prânzului, dar chiar și 
așa, Manfred s-ar fi așteptat ca măcar să mimeze un salut spre 
el. Cu cât se uita mai mult la ea, cu atât era mai convins că 
femeia îi evita privirea. Poate că îi purta pică fiindcă nu apăruse 
cu o seară înainte la cină. Manfred simţi că-l apucă enervarea. 
Ce, nu avea dreptul și el să lipsească nici măcar o singură dată? 
Doar îl informase pe soţul ei dinainte că nu vine. Nu că s-ar fi 
așteptat ca Pasteur să-i spună și ei. Işi mâncă restul de salată cu 
un resentiment crescând. Poate că pe viitor ar fi trebuit să 
înceapă să mănânce în altă parte. N-aveau decât să se descurce 
fără banii lui și să-l bârfească după pofta inimii! 

Oprindu-se în fața barului, Manfred își feri intenţionat privirea 
atunci când Marie trecu pe lângă el cu o grămadă de farfurii 
goale clădite pe un braţ. Femeia ieși din nou din bucătărie în 
momentul în care Manfred tocmai își lua restul de pe tăviţă, se 
opri și se aplecă spre el. 

— Ei, Monsieur Baumann, e adevărat ce am auzit, că a apărut 
o tânără în viaţa dumneavoastră? 

Manfred rămase cu gura căscată. 

— Ce tânără? întrebă. 

— Ei, haideţi, spuse Marie punându-și mâna pe braţul lui 
Manfred. Vreau să aud totul despre ea. 

Pasteur aruncă o privire spre ei peste ochelari. 

— E doar o prietenă, reuși să îngaime Manfred. 

Nu-și dădea seama cine i-ar fi putut vedea împreună. 


VP - 131 


— Foarte bine, aduceți-o și pe aici într-o zi. Altfel am să cred 
că vreţi s-o ţineţi ascunsă de noi. 

— Da, spuse Manfred, așa am să fac. 

Se întoarse la bancă, grăbind pasul. Nu mai puteai nici să ieși 
pe ușă fără ca lumea să înceapă să te vorbească? Oare nu 
aveau alte subiecte mai bune de conversaţie decât cum își 
petrecea el serile? Ultima replică a lui Marie îl înfuriase și mai 
tare. Era limpede ce voia ea de fapt să-i transmită: că știa că 
luase masa într-un alt restaurant. 

Odată ajuns la birou, căzu pe gânduri. Cât de caraghios se 
dovedise a fi! Ideea că ar fi putut vreodată avea orice fel de 
relaţie cu Alice Tarrou era de-a dreptul absurdă. Nici măcar nu-i 
făcuse plăcere seara petrecută în compania ei. Nu făcuse decât 
s-o asculte vorbind despre ea însăși și despre scârbosul ăla de 
fost soț al ei. După care el, într-o jalnică încercare de a-i stârni 
mila, pomenise despre Juliette. Îi era greață de sine însuși. 
Făcuse un lucru vrednic de tot disprețul. Și în plus, fusese 
pentru prima oară în viaţa lui când îi mărturisise cuiva că 
avusese o legătură cu fata ucisă. Nu-i pomenise numele, dar 
cine putea fi sigur că Gorski, care tot îi dădea târcoale, 
scotocind fiecare colţișor al vieţii lui, nu avea s-o interogheze și 
pe Alice? Simţi că-l ia cu ameţeală. 

Pe la jumătatea după-amiezii, Carolyn bătu timid la ușă. 
Manfred își împrăștie iute niște hârtii pe birou, apoi îi strigă să 
intre. Fata intră pe jumătate și spuse că a venit un poliţist și că 
vrea să-l vadă. Manfred nu fu prea surprins auzind asta până în 
momentul în care, în locul lui Gorski, în spatele lui Carolyn se ivi 
un tânăr gendarme. 

— Monsieur Baumann, spuse el fără altă introducere, domnul 
inspector Gorski ar dori să vă vadă la secţia de poliţie. 

Manfred fu prea șocat ca să răspundă, nu pentru că era 
chemat la secţie, ci pentru că Gorski nu avusese nici măcar 
politeţea de a veni în persoană să-l ia. În ciuda întâlnirilor 
anterioare  stânjenitoare, amândoi păstraseră un aer de 
civilitate, ca doi profesioniști care-și vorbeau dacă nu sincer, cel 
puţin cu respect. lar acum Gorski îi trimisese un puști cu caș la 
gură, abia ieșit de pe băncile școlii, să-l ridice ca pe un infractor 
de rând. Și, pentru ca povestea să fie și mai neplăcută, totul se 
întâmpla la locul lui de muncă, sub ochii subordonaţilor. 


VP - 132 


— Nici nu se pune problema, spuse Manfred. Nu pot pleca 
așa, pe nepusă masă. 

Spusese asta în special pentru urechile lui Carolyn, care 
rămăsese lângă ușă, pe dinăuntru, neputându-se retrage din 
pricina poliţistului. În realitate, Baumann nu avea nicio intenţie 
de a refuza să meargă la secţie. 

— Mă văd nevoit să insist, spuse polițistul înaintând spre 
biroul la care ședea Manfred, de parcă ar fi crezut că acesta 
avea de gând s-o ia la fugă. 

Carolyn profită de ocazie și se strecură afară. Manfred nu se 
urni de la biroul lui. 

— Sunt arestat? întrebă. 

Regretă îndată că pusese întrebarea, fiindcă trăda o 
conștiință încărcată. 

— Din câte am înţeles eu, Monsieur, nu; doar îi daţi domnului 
inspector Gorski o mână de ajutor în cadrul anchetei cu privire 
la dispariţia lui Adele Bedeau. 

Lui Manfred îi păru rău că secretara nu mai rămăsese în ușă 
puțin, ca să audă și ea asta. El doar ajuta poliţia în desfășurarea 
anchetei. 

— Puteţi să-mi acordaţi cinci minute? spuse el. 

Polițistul încuviinţă, dar rămase în picioare lângă ușa 
deschisă. Manfred se prefăcu că termină de citit un document, 
apoi își aranjă hârtiile de pe birou, clădind din ele un teanc, și se 
ridică în picioare. Își luă sacoul de pe umeraș și se îmbrăcă. 
Polițistul întinse mâna, făcându-i semn să o ia înainte, iar el ieși 
din birou în urma lui Manfred. Angajaţii băncii nici măcar nu se 
prefăcură că-și văd mai departe de treabă. Stăteau cu toţii 
adunaţi în jurul biroului lui Mademoiselle Givskov. Manfred îi 
spuse lui Carolyn să amâne toate întâlnirile pe care le avea 
planificate pentru după-amiaza aceea. Fata îl privi buimacă, 
fiindcă nu avea nicio întâlnire planificată în ziua aceea. El se 
făcu că nu bagă de seamă expresia ei și îi spuse lui 
Mademoiselle Givskov să încuie ea dacă nu se întorcea înainte 
de terminarea programului. 

— Desigur, Monsieur Baumann, spuse ea, de parcă era o 
situaţie perfect normală. 

În faţa băncii era parcată o mașină de poliţie, deși secţia era 
doar la trei sute de metri distanță. Tânărul poliţist deschise 
portiera din spate, iar Manfred urcă în mașină. Cât dură drumul, 


VP - 133 


niciunul dintre ei nu rosti vreun cuvânt. Manfred nu avea prea 
des ocazia să meargă cu mașina. Strada, aceeași pe care trecea 
zilnic de patru ori, arăta diferit, de parcă o vedea într-un film. 
Prin geamurile fumurii ale mașinii cerul căpăta culori mai 
intense, iar frunzele copacilor păreau îngălbenite. Apoi polițistul 
opri mașina în faţa secţiei și îl conduse pe Manfred sus pe scări, 
ținându-l de cot. Manfred fu tentat să privească în jur ca să vadă 
dacă exista vreun martor la acest spectacol umilitor, dar se 
abținu. Nu pusese piciorul într-o secție de poliție niciodată în 
viaţa lui. În ciuda fațadei părăginite, după standardele din Saint- 
Louis, sediul poliţiei era o clădire impunătoare. Deasupra intrării 
atârna bleg un drapel tricolor decolorat. În dreapta era un 
avizier pe care erau lipite câteva afișe palide prin care se 
anunțau recrutări în poliţie și în legiunea străină. 

Polițistul îi indică lui Manfred să ia loc în sala de așteptare, 
după care îi spuse ceva ofițerului de la ghișeul de sticlă. Acesta, 
un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o faţă cenușie și o 
mustață pleoștită, îi aruncă o privire și dădu din cap apatic. 
Trecură apoi cincisprezece minute. Ofiţerul cu mustață nu 
aruncă nici măcar o privire în direcţia lui Manfred când se iți în 
cadrul ferestruicii, adresându-se celor câtorva persoane din sală. 
O femeie în vârstă, evident bine cunoscută polițiștilor, venise să 
anunţe că i-a dispărut câinele. Un curier ceru instrucţiuni ca să 
ajungă undeva. Manfred ocupase locul chiar de lângă ușă și, de 
fiecare dată când intra cineva, trebuia să-și tragă picioarele ca 
să lase persoana respectivă să treacă. Privi lung afișele cu 
colţurile îndoite de pe peretele din faţă, prin care cetăţenii erau 
sfătuiți să-și încuie bine locuinţele și autovehiculele și să 
manifeste vigilență pentru a preîntâmpina comiterea unor 
infracţiuni. După încă zece minute sosi și Gorski. Nu-l salută pe 
Manfred, ba chiar păru că nici măcar nu-l observă. Lovi ușor cu 
cheile în ferestruică; cineva apăsă pe un buton, iar ușa se 
deschise în partea dreaptă. 

Mai trecură alte câteva minute. Manfred se întrebă dacă nu 
cumva ar trebui să sune și el, pentru a-i aminti sergentului de la 
ghișeu că mai era și el acolo. O persoană nevinovată așa ar fi 
procedat. Un ins care nu ar fi avut nimic de ascuns, care venise 
doar ca să dea o mână de ajutor poliţiei în desfășurarea unei 
anchete n-ar fi șezut așa, umil, așteptând să fie chemat. 
Manfred hotări să mai aștepte încă cinci minute. Deasupra 


VP - 134 


ferestruicii, pe perete, în locul unde fusese cândva un ceas, 
rămăsese un cerc unde zugrăveala era curată. Sună telefonul de 
pe masa din spatele ghișeului. Ofiţerul cu faţa pământie 
răspunse și, în timp ce vorbea la telefon, ochii lui se opriră 
indiferenți asupra lui Manfred. Notă o adresă și promise că va 
trimite pe cineva, apoi se făcu nevăzut. Manfred auzi o persoană 
izbucnind în râs. Și-i imagină pe polițiștii din spatele peretelui 
despărțitor discutând despre cât timp aveau să reușească să-l 
ţină acolo așteptând. Își simţi sângele urcându-i în obraji și 
hotărî să nu mai aștepte și să sune. In clipa în care tocmai se 
ridica în picioare, apăru în cadrul ferestruicii Gorski. Probabil că-l 
pândise pe ascuns. 

— Monsieur Baumann, spuse el, vă rog să intraţi. 

Gorski apăsă un buton, iar ușa se deschise. Detectivul îl 
conduse pe Manfred de-a lungul unui coridor în care stăruia un 
miros îmbăcsit spre camera de anchetă. li făcu semn lui Manfred 
să ia loc pe un scaun cu spatele la ușă, iar el se așeză de 
cealaltă parte a mesei. Pe o altă masă, lipită de perete, era 
așezat un magnetofon, dar Gorski nu-i dădu drumul. Işi puse 
doar coatele pe masă și expiră teatral, de parcă n-ar fi știut cum 
să înceapă, apoi își rezemă bărbia de degetele împletite. 

— Monsieur Baumann, începu, v-am rugat să veniţi la secţie 
fiindcă voiam să vă dau ocazia de a corecta relatarea pe care 
mi-aţi oferit-o cu privire la desfășurarea evenimentelor. 

Manfred nu spuse nimic. 

— Am impresia că... (aici Gorski se prefăcu a-și cântări 
vorbele cu mare grijă)... că cel mai probabil unele dintre 
lucrurile pe care mi le-aţi spus au fost eronate. 

Manfred nu știa ce să spună. Îi veni în minte brusc unul dintre 
aforismele preferate ale bunicului lui: Fii sigur că păcatele tale 
vor ieși la iveală. Poate că venise vremea să admită că o văzuse 
pe Adèle în seara aceea. În definitiv, ce se putea întâmpla dacă 
recunoștea asta? Cu siguranţă i se putea imputa întârzierea 
anchetei poliţiei, poate chiar obstrucţionarea acesteia, dar 
rareori se întâmpla ca cineva să fie pus sub acuzare din pricina 
unor astfel de chestiuni birocratice. Și, realmente, ce ușurare ar 
fi fost pentru el să poată recunoaște în sfârșit un lucru pe care 
Gorski îl știa deja, chiar dacă ar fi avut de suportat anumite 
consecințe pentru tăinuirea adevărului. Dacă însă continua să-și 
susțină declaraţiile, consecințele aveau să fie fără îndoială și 


VP-135 


mai grave. Era limpede că se mai descoperise ceva; altminteri 
de ce să-l fi convocat Gorski acolo? 

Dar înainte de a apuca el să deschidă gura, Gorski făcu un 
semn scurt din cap. Ocazia lui Manfred de a mărturisi fusese 
irosită. Gorski se ridică în picioare și începu să măsoare mica 
încăpere în lung și-n lat. 

— Vă aduceţi desigur aminte, continuă el, că înaintea 
dispariţiei lui Adele Bedeau, aceasta a fost văzută în compania 
unui tânăr. 

Manfred încuviinţă din cap. 

— Acest tânăr (un anume Alex Ackermann) a apărut și a venit 
să vorbească cu mine. Era pe bună dreptate îngrijorat deoarece 
era unul dintre suspecți în cazul dispariţiei fetei. Părea sincer în 
dorinţa sa de a ne furniza informaţii, iar cercetările preliminare 
par a confirma varianta lui. Nu doresc să vă încarc cu prea 
multe detalii. Există totuși câteva puncte în care avem nevoie 
de anumite clarificări. 

Aici Gorski se opri. Lui Manfred i se uscase gâtlejul. Felul 
pedant de a vorbi al lui Gorski îl scotea din sărite. De ce nu 
spunea pe față ce ași avea în mânecă? Acum pentru el era prea 
târziu; nu mai avea cum recunoaște că îl văzuse pe tânărul 
acela. Ar fi dat impresia că mărturisește asta doar fiindcă se 
simţea încolţit. Și în orice caz, cine îi putea garanta că Gorski l- 
ar fi crezut pe el? Doar se dovedise deja a fi un mincinos. Orice 
ar fi declarat acum, ar fi fost privit cu scepticism. 

Gorski se așeză înapoi pe scaun. 

— Potrivit declaraţiei lui Ackermann, miercuri seara, când s-a 
întâlnit el cu Adele, ea era în compania unui alt bărbat. L-a 
descris pe bărbatul respectiv ca având spre patruzeci de ani, 
cam la un metru optzeci, păr negru, tuns scurt, îmbrăcat într-un 
costum închis la culoare, cu cravată și un trenci de culoare 
deschisă. 

Gorski ridică din sprâncene și ridică palmele în sus. 

— Așa că vă daţi seama de ce sunt nedumerit, încheie el, apoi 
înclină capul, ca și când ar fi cedat în faţa evidenţelor. Ce haine 
purtaţi în seara aceea, domnule Baumann? 

Manfred nu spuse nimic. Fu surprins câte idei îl străfulgerară 
într-un timp atât de scurt. S-ar fi putut preface surprins: A, aa, 
sigur, acum Îmi aduc aminte! Am făcut câțiva pași împreună cu 
Adele în seara aceea. Nu știu cum de mi-a ieșit din minte! Doar 


VP - 136 


că pe Gorski nu-l putea duce de nas cu astfel de șiretlicuri. 
Poate că, dimpotrivă, era momentul să se prefacă indignat. În 
definitiv, el era un membru respectabil al comunităţii și un 
profesionist căruia nu i se imputase niciodată nimic. Se săturase 
de insinuările lui Gorski. Dar Manfred nu avea fermitatea 
necesară pentru a putea adopta vreuna dintre aceste atitudini. 
Așa că nu făcu nimic, așteptând ca inevitabilul să se întâmple. 

— Nu doresc decât să recunoașteri că aţi văzut-o pe fată în 
seara respectivă, ca să putem trece mai departe, spuse Gorski. 

— Probabil că băiatul minţea, zise atunci Manfred. 

Gorski clătină încet din cap. 

— Sper că sunteţi de acord cu mine că ar fi o coincidenţă 
teribilă ca el să fi născocit pur și simplu un tip ale cărui 
semnalmente să se potrivească exact cu ale dumneavoastră. Și 
în orice caz, având în vedere că a venit la noi din proprie 
iniţiativă, de ce să mintă? 

— Poate că voia să arunce bănuiala asupra altcuiva. 

— Nu prea cred, spuse Gorski, de parcă el și Manfred brusc ar 
fi trebuit să rezolve o enigmă împreună. Dar este o întrebare 
interesantă: de ce să mintă? Trebuie să concedeţi, mă gândesc 
eu, că atunci când o persoană minte, trebuie să aibă un motiv 
pentru a face asta. 

Preţ de câteva clipe această ultimă replică pluti în aer între ei. 

Manfred ramase cu ochii aţintiţi asupra mesei. Tăblia 
melaminată era ciobită și avea de jur-împrejur o ramă metalică. 
Unii din cei care trecuseră pe acolo înaintea lui își scrijeliseră 
numele pe tăblie. Ce lucru curios, gândi Manfred, să-ţi semnalezi 
în felul acesta trecerea pe-aici. Gorski oftă și se aplecă înainte, 
rezemându-se de masă. 

— După ce acest personaj misterios s-a îndepărtat (în direcția 
blocului dumneavoastră, aș adăuga), Ackermann a întrebat-o pe 
Adele cine era. Ea i-a răspuns că era un client al restaurantului 
și a adăugat: „un tip dubios”. 

Manfred avu senzaţia că cineva îi dăduse un șut direct în 
stomac. Un tip dubios. Aceste cuvinte îl îngrețoșară. Cum să 
spună Adele așa ceva? Doar relaţia dintre ei doi fusese mereu 
una bazată pe politeţe, ba chiar cordială. El unul o tratase 
întotdeauna cu toată amabilitatea. Și oare nu fusese el cel care 
făcuse eforturi pentru a se face plăcut, astfel încât fata să 
priceapă că nu o privea doar ca pe o simplă chelneriţă? Și pe 


VP - 137 


lângă asta, în seara aceea petrecuseră câteva momente plăcute 
împreună, iar ea îi și spusese pe numele mic. Și după toate 
acestea să-i zică puștiului aceluia că e un tip dubios! Povestea 
nu avea nicio noimă. Poate că Adele zisese așa tocmai pentru că 
de fapt simţea o oarecare atracţie fată de Manfred și nu voia să- 
| facă gelos pe iubitul ei. Poate că tânărul se aprindea mai ușor 
și i-ar fi făcut o scenă. Asta se potrivea cu faptul că atunci când 
își spuseseră noapte bună, ea i se adresase cu „Monsieur” 
încercând în mod limpede să dea impresia că relaţia dintre ei 
era mai degrabă formală. 

Gorski se opri și se uită la Manfred, dar cuvintele lui parcă 
trecuseră pe lângă el. Era clar că detectivul tocmai îi pusese o 
întrebare. 

— Poftim? făcu Manfred. 

Nu putea explica de ce se simţea atât de jignit de cuvintele lui 
Adele, câtă vreme până atunci susținuse că nu avea niciun fel 
de sentimente faţă de ea. Dacă acesta era adevărul, de ce să se 
necăjească atât din pricina asta? Sau poate că Gorski trăsese 
aceeași concluzie ca și el în legătură cu acele cuvinte dureroase 
ale lui Adele, și anume că relaţia dintre ea și Manfred era mai 
profundă decât ar fi vrut să recunoască, lucru care ar fi fost 
perfect de înțeles având în vedere diferența de vârstă și de 
statut social dintre ei. 

Gorski clătină din cap. 

— Domnule Manfred, v-am oferit o mulţime de ocazii ca să vă 
corectaţi declaraţia în legătură cu aceste evenimente. Tot ce 
doresc eu să aflu este ce a făcut Mademoiselle Bedeau înainte 
de această dispariţie. Potrivit declaraţiei dumneavoastră, în 
seara respectivă aţi plecat de la Restaurant de la Cloche la scurt 
timp după plecarea fetei. Aţi mers în aceeași direcţie, și totuși 
pretindeţi că nu i-aţi văzut nici pe Adele, nici pe tânăr. lar acum 
vine Ackermann, care nu vă văzuse în viaţa lui, și ne oferă 
descrierea unui individ care are exact semnalmentele 
dumneavoastră. Trebuie să recunoașteți că singura concluzie pe 
care o pot trage este că îmi ascundeţi ceva. 

Oare ar fi fost, chiar și în acel moment, prea târziu ca să-și 
schimbe declaraţia? 

— Inteleg, spuse Manfred. 

— Așadar susţineți în continuare că nu i-aţi văzut nici pe 
Adele Bedeau, nici pe Alex Ackermann în seara respectivă? 


VP - 138 


Manfred încuviinţă trist, dând din cap. 

Gorski se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă. Manfred 
crezu că tot chinul lui se sfârșise, dar Gorski strigă pe coridor să 
li se aducă două cești de cafea. Apoi se așeză înapoi pe scaun și 
amândoi așteptară fără o vorbă până sosiră cafelele. Manfred se 
tot zgâia la numele scrijelite pe tăblia mesei. Poate că și ceilalţi 
care trecuseră prin această încăpere înaintea lui simţiseră, la fel 
ca el, că sunt înghiţiţi de iadul sistemului judiciar. Și atunci 
impulsul de a-și scrijeli propriul epitaf pe tăblia mesei i se păru 
deodată mai puţin straniu. 

Polițistul cu mustaţa pleoștită aduse cafeaua în două pahare 
de plastic și, fără să spună nimic, așeză pe masă și câteva 
pliculeţe de zahăr. Gorski desfăcu trei pliculeţe și le goli în 
pahar. Lui Manfred i se păru caraghios faptul că detectivul își 
pune atât de mult zahăr în cafea. Gorski sorbi din pahar, apoi 
începu să vorbească din nou, aplecat peste masă, ochi în ochi 
cu Manfred. 

— In seara următoare, cea în care a dispărut Adele, continuă 
Gorski, de data asta turuind, Ackermann l-a văzut din nou pe 
bărbatul respectiv trecând de parcul din fața templului 
protestant și ascunzându-se apoi până la apariţia lui Adele în 
tufișurile care mărginesc parcul. Când au plecat pe scuter, 
bărbatul s-a repezit într-o intrare de bloc, clar încercând să se 
ascundă. 

Manfred simţi că ceva îl strânge de gât. Ar fi trebuit să spună 
ceva. Dar ce putea să spună o persoană acuzată pe nedrept? 

— N-o fi văzut bine, spuse. 

— N-o fi văzut bine? întrebă Gorski clătinând ușor din cap. 

Manfred se strădui din toate puterile să înfrunte privirea lui 
Gorski, dar până la urmă își lăsă ochii în jos. Pe buza paharului 
de cafea era o viespe care se mișca leneș, așa cum făceau 
viespile mereu în anotimpul acesta. Gorski se aplecă peste 
masă, sprijinindu-se în vârfurile degetelor răsfirate. Avea mâini 
mici și delicate. Viespea căzuse pe masă și acum se chinuia să 
se redreseze. Gorski își împinse scaunul în spate, se ridică în 
picioare și se rezemă de peretele din dreapta lui Manfred. 
Adoptă apoi un ton de conversație obișnuită, de parcă ar fi fost 
doi prieteni care își petrec timpul împreună cu un pahar în faţă, 
într-un bar. În seara aceea, îl informă el pe Manfred, Adele și 
Ackermann vizitaseră un fel de cârciumă clandestină, așa s-ar fi 


VP - 139 


putut numi, unde trăseseră zdravăn la măsea și fumaseră niște 
iarbă. 

— După aceea au mers la o petrecere organizată în subsolul 
unei case de pe Rue de la Gare, continuă el. Ca să n-o lungesc 
prea mult, cei doi s-au certat, iar Ackermann a plecat. Aceea, 
spune el, a fost ultima oară când a văzut-o pe Mademoiselle 
Bedeau. Din câte am înţeles, mai târziu a plecat și ea de la 
petrecere și era cam ameţită. 

Manfred lăsă ochii în jos. Sorbi din paharul de plastic din fața 
lui. Cafeaua avea un gust scârbos. Viespea se tot învârtea în 
jurul marginii metalice a mesei. Manfred simţi o ușurare băgând 
de seamă că acum întrebările nu se mai concentrau asupra a 
ceea ce făcuse el în seara aceea. Gorski dădea impresia că 
așteaptă răspunsul lui, dar Manfred nu spuse nimic. Ce se 
aștepta Gorski să spună el despre ceea ce făcuse Adele în seara 
aceea? 

— Desigur că vă daţi seama de ce anume vă spun toate 
astea, spuse Gorski. 

— Îmi pare rău, dar nu, răspunse Manfred. 

— Rue de la Gare este la mai puţin de trei sute de metri de 
blocul dumneavoastră. 

— Și? 

— Spuneaţți că în seara aceea aţi mers direct acasă. 

— Da. 

— Și ce aţi făcut? 

Manfred se gândi câteva clipe. 

— O vreme am citit, apoi am băut un pahar sau două de 
whisky și m-am dus la culcare. 

— Dar la televizor v-aţi uitat? 

— Nu am televizor. 

— Aţi sunat pe cineva? 

— Nu. 

— V-a sunat cineva? 

— Nu. 

— Aţi vorbit cu cineva din bloc? 

— Nu. 

— Asta înseamnă că aţi fi putut fi oriunde. 

— Am fost acasă. 

— Dar nu puteţi dovedi asta. 

Manfred ridică din umeri. 


VP - 140 


Gorski își bău și restul de cafea și puse cu grijă paharul înapoi 
pe masă. 

— Aţi nutrit vreodată anumite dorințe în legătură cu Adele 
Bedeau? întrebă el. 

— Ce fel de dorințe? 

Gorski îl fixă cu privirea, apoi spuse: 

— Știţi dumneavoastră ce fel de dorinţe. Dorinţe carnale. 

Manfred nu putea să-i spună lui Gorski că își petrecea fiecare 
seară urmărind-o pe furiș cu privirea și că de multe ori, 
ajungând acasă, se masturba gândindu-se la sânii ei grei și la 
fundul ei mare. 

— Categoric nu, răspunse el. Nu am decât respect pentru 
Mademoiselle Bedeau. 

— Inseamnă că dumneavoastră consideraţi că a avea dorinţe 
de natură sexuală în legătură cu o femeie ar fi o dovadă de lipsă 
de respect? 

Manfred se simţi asediat. 

— Nu mă gândesc la Adele Bedeau în felul acesta. 

— Sunteţi homosexual? 

— Nu, spuse Manfred. 

— Unii așa cred. 

Asta nu era deloc o surpriză pentru Manfred. Auzise astfel de 
bârfe pe seama lui la bancă. Și lui Lemerre îi făcea plăcere să-l 
tachineze cu astfel de insinuări. Și-l putea imagina foarte bine 
pe frizer spunându-i foarte încântat lui Gorski că precis Manfred 
are astfel de înclinații. 

— Nu sunt poponar, spuse el. 

— Păcat, spuse Gorski, fiindcă ar fi mai puţin probabil ca un 
homosexual să fie implicat într-o astfel de infracțiune. 

— Ce fel de infracțiune? întrebă Manfred ridicând puţin tonul. 

Gorski nu luă în seamă întrebarea lui. 

— Dar cu femeile cum staţi? continuă. Aveţi o amantă? 

Lui Manfred îi veni în minte Alice. Brusc avu senzaţia că n-o s- 
o mai vadă niciodată. 

— Nu, răspunse. 

— Dar un bărbat la vârsta dumneavoastră are anumite nevoi. 

— De acelea mă ocup singur, răspunse Manfred, scrâșnind din 
dinţi. 

— În ce fel? întrebă Gorski pe un ton cordial, curios, de parcă 
l-ar fi întrebat despre un hobby inofensiv. 


VP - 141 


Manfred își încleștă fălcile. Ar fi vrut să-i strige lui Gorski să 
înceteze. Era prea mult; nu suporta să se bage cineva cu 
picioarele în viaţa lui. Își încleșta mâinile atât de tare de 
marginea mesei, încât unghiile i se albiră. 

—A fost vreodată Adèle Bedeau în apartamentul 
dumneavoastră? 

Întrebarea căzu atât de brusc, încât Manfred rămase fără aer. 
Încercă să-și ascundă această reacție printr-un hohot de râs. 

— Mă bucur că găsiți amuzantă ideea asta, domnule Manfred, 
continuă Gorski. Ultima oară când a fost văzută în viaţă, fata se 
afla în apropierea blocului dumneavoastră. M-aţi minţit tot 
timpul că nu aţi văzut-o pe Mademoiselle Bedeau în cele două 
seri, ceea ce m-a făcut să trag concluzia că există un aspect al 
relaţiei dumneavoastră cu ea pe care aţi dori să-l ascundeți. 

— Nu am niciun fel de relaţie cu Mademoiselle Bedeau. 

— Și atunci de ce minţiţi în legătură cu ea? 

Manfred nu răspunse. 

— A fost Adele Bedeau în apartamentul dumneavoastră vineri 
dimineaţă devreme? 

— Nu, spuse Manfred. Nu a fost niciodată în apartamentul 
meu. Nici măcar nu știe unde locuiesc. 

— Prea bine, spuse Gorski clătinând din cap ușor, de parcă 
Manfred l-ar fi dezamăgit. 

Se dezlipi de peretele de care stătuse rezemat și ieși din 
încăpere. Manfred răsuflă ușurat. Inima îi bubuia să-i sară din 
piept. Încet-încet, începu din nou să respire normal. Își șterse 
transpiraţia de pe frunte cu batista. Povestea asta începea s-o ia 
razna. | se făcu greață. 

Apoi apăru ofițerul de la recepţie și-i spuse să-l urmeze. 
Manfred porni înapoi în urma lui de-a lungul coridorului care 
ducea spre sala de așteptare. Polițistul apasă un buton și ţinu 
ușa deschisă până ce ieși Manfred. 

— Trebuie să mai aștept? întrebă Manfred. 

Polițistul clătină din cap și zise: 

— Sunteţi liber, puteţi pleca. 

Manfred rămase încă vreo câteva clipe în sala de așteptare, 
năuc. Era limpede: Gorski se juca cu el. Șovăi puţin înainte de a 
ieși. Nimeni nu încercă să-l oprească. Pe trotuar, la baza scărilor, 
se opri. Mâinile îi tremurau. Aerul de după-amiază târzie era 
încins. Stând acolo, în faţa secției de poliţie, Manfred se simţi 


VP - 142 


expus, dar niciunul dintre trecătorii răzleţi nu-i acordă vreo 
atenţie. De ce-ar fi făcut-o? Nu ieșea în evidenţă prin nimic. Era 
doar un tip oarecare ce se oprise să-și șteargă fruntea de 
transpiraţie într-o zi călduroasă. Se trase într-o parte, făcându-i 
loc să treacă unei femei îmbrăcate într-o rochie nord-africană, 
împreună cu cei trei copii ai ei. 


VP - 143 


Cincisprezece 


Manfred se uită la ceas. Era patru și un sfert. De bună seamă 
că banca era încă deschisă. Cel mai bine era să se întoarcă la 
birou, ca să pună capăt bârfelor. Ar fi putut spune că fusese 
chemat pentru a identifica un suspect sau ceva de genul acesta. 
Putea chiar să facă haz de toată întâmplarea. Un om nevinovat 
asta ar fi făcut: ar fi mers înapoi la serviciu ca și când nu s-ar fi 
întâmplat nimic deosebit. Sau poate că un om nevinovat ar fi 
fost atât de tulburat după ce fusese luat pe sus și dus la secţia 
de poliție, că s-ar fi aruncat în primul bar și ar fi dat pe gât o 
tonă de alcool ca să se liniștească. Manfred porni pe stradă, dar 
nu spre bancă, ci în direcția opusă. 

Îi trecu prin minte că Gorski în mod sigur pusese să fie 
urmărit. Dacă fusese cât pe-aci să-l acuze oficial că ar avea ceva 
de-a face cu dispariţia lui Adele, nu i-ar fi dat drumul să plece de 
la secţie fără să-l pună sub supraveghere. Manfred se opri pe 
neașteptate și privi împrejur. Nu zări niciun ins care să se 
ascundă repede într-o intrare de clădire sau să-și întoarcă iute 
privirea în altă parte. Nu zări niciun bărbat cu ochelari cu lentile 
fumurii rezemat de vreun felinar, citind ziarul. Dar desigur, erau 
niște stereotipuri. Până la urmă, oricine putea fi un urmăritor: 
femeia de cealaltă parte a străzii care tocmai își muștruluia 
băiatul, adolescentul care se învârtea fără rost pe lângă chioșc, 
bărbatul care se uita pe stradă din ușa unei agenţii de turism, 
așteptând clienţi. Dar, și mai probabil, se putea să nici nu fie o 
singură persoană, ci o echipă întreagă. Poate că Gorski deja le 
ceruse persoanelor care îl cunoșteau să stea cu ochii pe el și să-i 
comunice dacă Manfred se comporta ciudat. Trebuia să se 
poarte cât mai natural. Greșise încă de la început nepurtându-se 
firesc. Nu încetini pasul. Trebuia să se comporte exact ca și când 
n-ar fi fost urmărit. Cât putea fi de greu? În definitiv, nu trăia el 
de o viaţă întreagă ca și când ar fi fost urmărit, așteptându-se 
din clipă în clipă să fie somat să-și explice acţiunile sau să 
răspundă la vreo acuzaţie necunoscută? Nu se așteptase el 
mereu ca toți cei din jurul lui să fie chemaţi în orice moment ca 
să depună mărturie împotriva lui? 


VP - 144 


Trecu de o stradă laterală, apoi, ca și când așa i-ar fi venit lui 
în clipa aceea, se întoarse și o luă pe strada aceea. Era o stradă 
ca oricare alta, cu case care dădeau direct în trotuar. Din 
direcția opusă se apropia o bătrână cu batic pe cap și un câine 
mic și obez în lesă, dar altfel strada părea a fi pustie. Manfred 
aruncă o privire în spate peste umăr. Nu-l urmărea nimeni. Pe 
strada aceea era un bar prăpădit pe lângă care mai trecea 
uneori. Nu intrase niciodată, dar localul exercitase dintotdeauna 
o anumită atracţie asupra lui. Dădu colţul și intră, așa cum 
știuse în adâncul sufletului lui că va face încă de când ieșise din 
sediul secţiei de poliţie. Înăuntru era întuneric și răcoare. În aer 
plutea un miros greu de carne și de tutun negru. Pereţii, 
tavanul, ba chiar și luminile dinăuntru, toate erau de culoarea 
muștarului. Îndărătul barului era atârnată lista de prețuri pentru 
băuturi, dar și un calendar cu femei pe jumătate despuiate. 
Nimeni nu catadicsi să-i arunce măcar o privire. Manfred mătură 
încăperea cu privirea, apoi se așeză la o masă de la perete. 
Atunci apăru și patronul, ștergându-și mâinile de șorț. 

— Monsieur? spuse el, nici excesiv de prietenos, nici 
neprietenos. 

Manfred comandă un pahar de vin roșu; apoi însă, când 
patronul tocmai dădea s-o ia din loc, își schimbă comanda, 
cerând o carafă întreagă. 

— O carafă să fie, spuse omul. 

Carafa și paharul fără picior îi fură aduse fără mare tam-tam. 
Manfred își umplu paharul până la buză și-l dădu pe gât. Era un 
vin ieftin, cu un iz metalic, dar pentru el veni ca o compresă 
rece pusă pe frunte. Işi umplu din nou paharul și de data asta îl 
goli cu înghiţituri prelungi. Închise ochii pentru câteva clipe, 
așteptând ca alcoolul să-și facă efectul și să-l liniștească. Apoi își 
dezmorţi puţin gâtul. Mâinile încă îi tremurau, dar numai puţin. 

La bar stăteau trei bărbaţi îmbrăcaţi în salopete de lucru și 
sporovăiau pe tema imigrației. Patronul mai intervenea și el în 
discuţie în timp ce trebăluia. La o altă masă ședea singur un 
bărbat într-un costum destul de ponosit și citea ziarul, bând vin 
alb. Ridică brusc ochii și-l surprinse pe Manfred uitându-se spre 
el. Dădu scurt din cap în semn de salut, după care își îndreptă 
atenția din nou spre ziar. Probabil că nu-l cunoștea pe Manfred, 
ci îl salutase doar așa cum salută un client dintr-un bar un alt 
client. Brusc, pe Manfred îl năpădi un sentiment de eliberare. 


VP - 145 


Aici era un oarecare. Dacă s-ar fi ridicat de la masă și ar fi ieșit 
din bar, nimeni n-ar fi băgat de seamă, cu atât mai puţin n-ar fi 
comentat. Pentru cei de acolo, persoana lui nu însemna nimic. 
Manfred își închipui cum ar fi să nu mai meargă la Restaurant 
de la Cloche. Ar fi putut veni în schimb aici, la Le Pot. 
Bineînţeles, în scurt timp patronul o să afle cum îl cheamă și o 
să-l întâmpine cu întrebarea „Ca de obicei?” sau poate chiar o 
să se repeadă spre el cu carafa de vin de cum avea să intre pe 
ușă. Bărbaţii de la bar o să-l considere în curând prea bun 
pentru ei, din pricină că stă la masă - aceeași în fiecare zi - în 
loc să bea la bar. Nu va trece mult și or să-i găsească o poreclă 
pe care or s-o folosească atunci când aveau să-l vorbească pe la 
spate. Nu, în mod cert anonimatul lui n-ar fi avut viață lungă. 
Singurul mod de a-și păstra statutul de anonim ar fi fost să 
schimbe întruna barurile, doar că Saint-Louis nu era un oraș 
destul de mare și n-ar fi putut face asta de prea multe ori. In 
curând avea să ajungă din nou la un fel de rutină, vizitând un 
anumit bar într-o anumită seară a săptămânii. Ceea ce ar fi 
trebuit el să facă ar fi fost să plece din Saint-Louis pentru 
totdeauna, să se mute într-un oraș mare, cum era Strasbourg 
sau Paris, unde puteai să bei în fiecare seară în alt bar până la 
sfârșitul zilelor. Ideea era fascinantă. Și totuși, nici nu se punea 
problema să-și ia casa la spinare și să se mute din Saint-Louis, 
cel puţin nu câtă vreme povestea cu Adele îi atârna deasupra 
capului. Ar fi fost ca și când ar fi încercat să se ascundă. 
Manfred își mai turnă vin în pahar. Bărbatul cu ziarul se ridică 
și o luă spre ieșire, salutându-l în treacăt pe patronul barului. 
Manfred se miră că nu se simţea stingher în localul acela. In 
mod normal, într-o situaţie ca aceasta, ar fi avut nevoie de ceva 
de citit ca să-și îngroape capul și să evite orice contact vizual. 
Un ziar te poate face invizibil. Se gândi la porecla pe care i-o 
dăduse bunicul când era adolescent și se tot strecura prin 
colțurile mai întunecoase ale casei. Câteodată își scotea și 
pantofii, ca nu cumva să-i deranjeze pe bunici. Intotdeauna se 
simţise ca un impostor în casa lor, așa că făcea orice ca să nu 
atragă atenţia asupra lui. Dar nu la fel făcuse și acum, în barul 
ăsta? Nu ocupase din nou o masă mai retrasă, lângă perete? 
Când ajungea la serviciu, se chinuia îngrozitor să pășească 
țanţoș, așa cum îi şade bine unui „șef”, și să-și salute toți 
subordonații cu voce fermă. Și, în fiecare dimineaţă, se 


VP - 146 


prăbușea în fotoliul lui de piele, lăsând să-i scape un suspin de 
ușurare. 

Și totuși, reflectă el, în barul acesta mirosind a rânced, unde 
nu-l cunoștea nimeni, aici se simţea în largul lui. Se simţea ca 
un bărbat, era îndreptăţit să intre unde voia și să bea o carafă 
de vin singur, la ora patru după-amiaza, într-o zi de lucru. 
Patronul localului luă paharul și cana de apă de pe masa 
alăturată, apoi o șterse fără grabă. Nici măcar o privire nu 
aruncă spre Manfred. 

Manfred își termină vinul, dar nu avea chef să plece încă de 
acolo. Avea impresia că este într-o altă ţară. Ridică mâna, 
cerând încă o carafă. La naiba cu Restaurant de la Cloche! In 
seara asta Pasteur va trebui să se lipsească de banii lui. lar 
ceilalți n-aveau decât să-l bârfească cât pofteau. Treaba lor, 
dacă n-aveau altceva mai bun de făcut. 

Sosi și cea de-a doua carafa și Manfred tăbări pe ea. Lucrurile 
trebuiau să se schimbe. Era sclavul rutinei, dar acum trebuia să 
se smulgă din ea. Ani de zile își spusese că n-avea ce face ca să 
schimbe lucrurile și că se purta așa cum îi dictau circumstanțele 
și firea lui. Dar de fapt se îmbăta cu apă rece. Nimic nu-l putea 
împiedica să facă ce dorea. Putea foarte bine să solicite băncii 
să fie transferat într-un alt oraș, într-un loc unde ar fi putut trăi 
fără povara trecutului și unde să nu-i spună nimeni „Elveţianul” 
Și de ce să se oprească aici? Își aminti că în adolescentă murise 
de dorinţa de a scrie și că stătea treaz toată noaptea mâzgălind 
prin caietele lui. De ce să nu se apuce de scris de acum înainte? 
Poate că avea talent. Trebuia doar să-și redescopere pasiunea 
din tinereţe. Și asta nu era imposibil. De ani de zile câștiga bine 
și nu cheltuia decât strictul necesar. Avea economii 
substanţiale, mai mult decât suficiente pentru a se întreţine ca 
scriitor ani în șir. Începu să uite unde se afla. În reveria lui, se și 
vedea așezat în faţa unei mașini de scris, într-un atelier din 
Paris, cu fereastra deschisă sau plimbându-se pe o stradă 
pavată cu piatră cubică din Montmartre, îmbrăcat cu niște haine 
boeme, cu caietul în mână, salutând în chipul cel mai firesc 
târfele și negustorii din district. Și ce anume l-ar fi putut 
împiedica să facă asta? In clipa aceea fu adus înapoi cu 
picioarele pe pământ de un glas familiar. Era Lemerre, care se 
oprise lângă masa lui. 


VP - 147 


— Ce-i, Elveţianule, ai început să bei prin spelunci? spuse el 
cu ostilitatea lui caracteristică. 

Manfred se simţi dezorientat, ca atunci când te trezește 
cineva brusc dintr-un somn foarte adânc. Nu apucă să-și spună 
că nu are de ce să se scuze față de Lemerre pentru că se afla în 
barul acela, fiindcă îndată, din obișnuinţă, începu să-i dea 
explicații: 

— Păi... mai trec pe aici câteodată să dau pe gât un pahar 
după slujbă. 

Regretă minciuna imediat ce o rosti. 

Lemerre îi cântări vorbele cu o expresie de surpriză prefăcută, 
apoi își îndreptă privirea spre cele două carafe de pe masa lui. 
Manfred își aminti că frizeria lui Lemerre era la doar cinci minute 
distanță. 

— Ciudat că nu te-am mai văzut pe-aci, spuse Lemerre și se 
întoarse spre patron. Dumneata l-ai mai văzut pe Elveţian pe- 
aicea, Yves? 

Patronul clătină din cap abia perceptibil, ca și când n-ar fi 
avut nicio tragere de inimă să-i ofere lui Lemerre confirmarea pe 
care o aștepta. 

Lemerre își frecă bărbia dublă și clătină din cap încet, cu totul 
nedumerit, apoi se îndreptă spre bar, unde patronul îi pregătise 
deja băutura. Manfred se crispa. Lemerre se angaja într-un 
schimb de glume fără perdea cu bărbaţii de la bar. Pe urmă, 
coborând glasul, spuse ceva și toți bărbaţii se întoarseră la 
unison și se zgâiră la Manfred, după care Lemerre le mai spuse 
ceva în șoaptă și toţi izbucniră în râs. Manfred simţi cum i se 
urcă sângele la cap. Ar fi vrut să sară în picioare și să o 
zbughească afară, dar nu-și plătise consumaţia, iar ca să poată 
pleca ar fi trebuit fie să meargă el la bar, fie să-l cheme pe 
patron. Scoase din discuţie ambele variante. 

Lemerre își dădu iute paharul pe gât și dispăru fără să-i mai 
spună nimic lui Manfred. 

Manfred începu să simtă subit efectele negative ale vinului. 
Capul i se învârtea. În bar se făcuse liniște. Deodată clienţii 
obișnuiți rămăseseră fără subiecte de conversaţie sau poate că 
îi stânjenea prezenţa în mijlocul lor a intrusului pe care nici 
măcar nu-l observaseră până atunci. Acum și locul acesta era 
pângărit și el nu mai era un anonim, ci un ins a cărui prezenţă 
fusese remarcată și al cărui comportament era urmărit cu 


VP - 148 


atenție. Carafa era plină mai bine de jumătate. Ar fi fost ridicol 
să se ridice și să plece acum, după ce abia o comandase. Işi 
umplu din nou paharul și se sili să-l bea. Încercă să-și reia 
reveria despre cum va evada din Saint-Louis, dar acum gândul 
că fie și pentru o clipă îi trecuse prin cap să fugă aiurea și să se 
facă scriitor i se părea fără noimă. Cu atât mai mult cu cât 
Gorski îi tot dădea târcoale. Işi goli paharul de parcă în sinea lui 
ar fi închinat în amintirea acestui vis ce murise. 

Avea lucruri mai presante cu care să-și ocupe mintea. Gorski 
luase deja declaraţiile lui Lemerre și ale tovarășilor lui și era 
posibil să-i ia la întrebări din nou. Deja Manfred își încălcase 
regula de aur, neizbutind să-și urmeze programul obișnuit. lar 
acum, că Lemerre îl prinsese în flagrant, faptul avea să ajungă și 
la urechile lui Gorski. Detectivul avea cu siguranţă să-l întrebe 
de ce venise în bomba asta dosnică unde nu putea fi văzut din 
stradă. De cine se ascundea? De ce se purta atât de diferit de la 
dispariţia lui Adele încoace? Manfred n-ar fi fost în stare să ofere 
nicio explicaţie plauzibilă. Chiar dacă nu l-ar fi surprins Lemerre 
aici, fusese o mare greșeală că intrase în barul ăsta. Nu trebuia 
să mai facă și alte greșeli de acum înainte. Trebuia să revină la 
tabieturile lui obișnuite și să meargă la Restaurant de la Cloche 
ca de obicei. Se chinui să bea și restul de vin din carafă. 
Muncitorii de la bar plecară și, preţ de câteva minute, Manfred și 
patronul barului rămaseră singuri în local. Spre deosebire de 
Pasteur, care își găsea ceva de lucru tot timpul, individul 
(Manfred îl auzise pe Lemerre spunându-i Yves) stătea cu 
braţele încrucișate și cu privirile pierdute undeva în spaţiul de 
deasupra meselor. Era un bărbat scund, îndesat, neplăcut 
privirii, cu niște ochi mici și rotunzi. Tricoul cafeniu pe care îl 
purta era pătat cu grăsime sau muștar. Nu părea că se uită spre 
Manfred, și totuși acesta avea impresia că îi urmărește fiecare 
mișcare. Vinul nu-i mai dădea o stare de bine. Simţea că dacă ar 
fi trebuit să vorbească acum, limba i s-ar împletici în gură și ar 
bălmăji cuvintele. Nici el, nici patronul barului nu scoaseră o 
vorbă. Manfred aruncă o privire spre ceas, vrând parcă să 
sugereze că avea o întâlnire. Betelia pantalonilor îi apăsa pe 
vezică. Toaleta era în partea opusă a barului. Știindu-se privit de 
barman, Manfred simţi că n-ar fi în stare să se ridice de pe 
banchetă și să traverseze încăperea. Se întrebă ce ar crede 
Alice despre el dacă l-ar vedea cherchelit în bomba aia, 


VP - 149 


incapabil să ajungă până la baie ca să se ușureze. Yves își 
desfăcu braţele și oftă sonor. Manfred se întrebă dacă avea să 
spună ceva. 

Din fericire, în clipa aceea ușa se deschise și în bar intrară doi 
tineri de douăzeci și ceva de ani, vorbind despre șeful lor cu 
voce tare, dispreţuitor. Patronul îi salută cu un singur cuvânt, 
„Messieurs”, ridicând ușor bărbia. Tinerii comandară două halbe 
de bere și se așezară la bar. Manfred profită de ocazie și, 
ridicându-se de la locul lui, porni spre toaletă. Când se întoarse, 
cei doi tineri tocmai discutau bădărânește despre calitățile 
colegelor lor de serviciu. Nu-i acordau nicio atenţie lui Yves și 
nici nu aruncară vreo privire prin încăpere. Manfred îi disprețui 
și în același timp îi invidie pentru dezinvoltura lor. Cei doi 
formau un fel de barieră între el și patron. Nu mai era el centrul 
atenţiei. Când în bar mai intră încă un client, un bărbat mai în 
vârstă, care se așeză la una dintre mesele de lângă ferestrele 
înalte, acesta abia dacă îl băgă în seamă pe Manfred și, 
scoțându-și îndată ziarul, îl desfăcu cu grijă pe masă, în faţa lui. 

Manfred își termină vinul din carafă și plăti. Afară soarele deja 
cobora pe deasupra clădirilor, iar aerul se răcorise binișor. Îi 
ghiorţăia stomacul, dar nu mai avea timp să treacă pe-acasă ca 
să îmbuce ceva. Desigur, ar fi putut mânca la Restaurant de la 
Cloche, dar nu voia. Nu lua cina acolo niciodată și, dacă ar fi 
făcut-o acum, evenimentul ar fi fost cu siguranţă comentat. În 
orice caz, n-ar fi avut timp să mănânce înainte de începerea 
nesuferitului joc de cărți. 

Manfred intră în restaurant cam la aceeași oră ca de obicei. 
Lemerre și Cloutier erau deja acolo. Niciunul nu-l salută pe 
Manfred când trecu pe lângă ei. Lemerre amesteca absent 
cărţile și vorbea cu Cloutier cu voce neobișnuit de joasă. În 
circumstanţe normale, Restaurant de la Cloche ar fi fost unicul 
loc în care Manfred s-ar fi simţit în largul lui. Rutina lui era atât 
de bine înrădăcinată, încât nu mai trebuia să facă eforturi, așa 
cum i se întâmpla în alte locuri, ca să se poarte normal. De 
regulă ceilalţi nu aveau nicio treabă cu el. Se apropie de bar. 
Pasteur probabil credea că nu se cuvine să-i pună în față 
băutura înainte de a o comanda. Așa cum făcea în fiecare seară, 
îl salută pe Manfred înclinând din cap: 

— Ca de obicei? spuse. 

Manfred răspunse: 


VP - 150 


— Da, ca de obicei. 

In seara aceasta însă, aceste gesturi și replici familiare erau 
mai dificile, la fel și mersul până la bar, de parcă s-ar fi aflat într- 
un bar dintr-o ţară străină, unde nu vorbea limba și nu înţelegea 
obiceiurile locului. Se simţea de parcă ar fi citit o propoziţie 
dintr-un dicţionar de expresii pentru turiști. Pasteur îi turnă 
băutura și puse paharul pe tejghea, după care se întoarse din 
nou la ștersul paharelor. Manfred puse răceala lui Pasteur pe 
seama faptului că era băut. Lemerre îl informase de bună seamă 
pe Pasteur că se întâlniseră la „Le Pot”. Firește, nu era deloc 
treaba lui Pasteur dacă din când în când Manfred mai bea câte 
un pahar și în alte localuri, dar atmosfera aceasta glacială 
sugera că patronul se îmbufnase. 

leșind din bucătărie, Dominique se strecură pe lângă Manfred 
și duse două steak frittes unui cuplu care ședea la masa din colţ. 
Manfred o urmări în oglinda de deasupra barului în timp ce fata 
punea tacâmuri la două mese. Dominique era cum nu se poate 
mai diferită de Adele. Era foarte slabă și nu avea sâni. Manfred 
reuși totuși să-i distingă prin fustă linia feselor mici. După ce 
puse farfuriile în fața clienţilor, fata rămase în preajma mesei, 
făcându-și de lucru până când cei doi îi mulțumiră și-i spuseră 
că nu mai au nevoie de nimic. Trecând din nou spre bucătărie, 
fata aproape că se lipi de tejghea, străduindu-se să lase cât mai 
mult spațiu între ea și Manfred. 

— Cum se descurcă fata asta nouă? îl întrebă Manfred pe 
Pasteur. 

Pasteur ridică privirea de parcă ar fi uitat că e și Manfred pe- 
acolo. 

— Bine, răspunse el. 

— Inteleg că e nepoata dumneavoastră? spuse Manfred. 

Nu știa nici el de ce mai continua conversaţia asta. Să fi fost 
doar o reacţie perversă la răspunsul prea eliptic pe care i-l 
dăduse Pasteur adineauri sau era efectul alcoolului pe care îl 
băuse înainte? Simţise el că i se cam împleticise limba când 
rostise cuvântul „nepoată”. 

— Așa e, răspunse Pasteur, fără a se mai uita spre Manfred. 

Atunci își făcu apariţia și Petit, care, ocupându-și locul 
obișnuit, își turnă un pahar de vin din carafa de pe masă. 
Manfred așteptă să fie invitat la masa lor, lucru care ar fi marcat 
începutul acelui oribil ritual. Cei trei bărbaţi însă își apropiară 


VP - 151 


capetele unul de altul, întinzându-se peste masă și începură să 
discute între ei. Pasteur își împături cu grijă prosopul pentru 
pahare, apoi, fără o vorbă, traversă sala și ocupă locul rămas 
liber la masa celor trei. Manfred rămase țintuit locului, uluit. 
Urmări desfășurarea scenetei în oglinda de deasupra barului. 
Pasteur își ocupă locul la masă de parcă ar fi fost cel mai firesc 
lucru din lume. Lemerre așeză pachetul de cărţi în mijlocul 
mesei, după care cei patru tăiară cărţile; ai fi zis că e un ritual 
pe care îl repetau de ani de zile. Niciunul dintre ei nu-i aruncă 
vreo privire. Obrajii lui Manfred ardeau. Toată povestea trebuie 
să fi fost pusă la cale dinainte împreună cu Pasteur. Ba chiar și 
nepoata trebuie să fi fost implicată, fiindcă fata ocupă îndată 
locul obișnuit al patronului din spatele barului, locul în care 
Pasteur nu lăsa niciodată pe nimeni. Ca să nu mai vorbim de 
Marie, care, jenată probabil, trebuie să se fi pitit pe undeva, prin 
bucătărie. Nu l-ar fi putut umili mai rău pe Manfred nici dacă-l 
acuzau pe faţă că el a omorât-o pe Adele. Firește, ar fi trebuit să 
meargă drept la masa lor și să le ceară socoteală. Ori poate se 
așteptau ca el să stea toată seara acolo, bându-și vinul de parcă 
nu s-ar fi întâmplat nimic? 

Inima îi bubuia în piept. Desigur, nimic nu le-ar fi făcut o 
plăcere mai mare decât ca el să facă o scenă, luându-i la 
întrebări, ca să-i poată apoi pune la îndoială nevinovăția. 
Manfred își și închipuia ce ar pricepe ceilalți clienţi ai 
restaurantului dintr-o asemenea scenă. Ce s-ar mai distra! lar 
cei patru ar continua să sadă liniștiți, cu cărţile în mână, făcând 
pe nevinovații. Atunci victoria lui Lemerre ar fi fost completă. 
Manfred era hotărât să nu le dea satisfacţie. Nu era obligat să-și 
dovedească nevinovăția nici în faţa lui Lemerre, nici în fața lui 
Pasteur, nici a nimănui altcuiva. Și ce dacă îl excluseseră din 
jocul lor nesuferit? N-aveau decât! Și n-aveau decât s-o dea 
înainte cu acele conspirații mărunte ale lor! Manfred își termină 
de băut paharul de vin și îi ceru fetei încă unul. Ea îi turnă vinul 
și îi așeză paharul în față. Manfred îi mulțumi, apoi luă o 
înghiţitură. 

Fu o seară lungă, foarte lungă. Din timp în timp, Dominique 
mai ducea la masa de lângă ușă câte o carafă nouă de vin. 
Incet-încet, restaurantul se goli de clienţii care luau masa, până 
ce singurii rămași fură Manfred și cei patru jucători de cărți. 
Zăngănitul de farfurii și tacâmuri dinspre bucătărie începu să se 


VP - 152 


stingă. Singurul sunet care se mai auzea erau vocile celor patru 
licitând. Doar atât că lipseau glumele obișnuite pe care le 
făceau între două levate. Până și Lemerre se abținu să-i mai 
provoace pe ceilalți cum făcea de obicei. Ajungând aproape la 
fundul sticlei de vin, Manfred începu să-și dea seama că se cam 
clatină pe picioare. Îl durea spatele, cum se chinuia să stea 
țeapăn, rezemat de bar. Termină într-un final sticla de vin și 
ceru nota de plată. Chelneriţa i-o puse pe tejghea, iar el plăti, 
lăsând de data aceasta în farfurioara de cositor și un bacșiș 
generos. Nu-i reproșa fetei că luase parte la umilirea lui. Se 
putea ca ea nici să nu știe foarte bine semnificaţia complotului 
la care fusese complice. Dominique acceptă bacșișul cu un 
„mMulțumesc” abia auzit și îi zâmbi; un zâmbet prin care își cerea 
scuze, așa îl interpretă Manfred. 

Manfred își luă trendul din cuier și se îmbrăcă cu gesturi 
nesigure. Apoi se întoarse și porni bălăbănindu-se spre ieșire. 
Când trecu pe lângă ei, cei patru rămaseră ostentativ cu ochii 
lipiţi la cărţile de joc. 


VP - 153 


Șaisprezece 


Manfred se deșteptă cu o durere de cap. Gura îi era uscată ca 
iasca. Intinse mâna spre paharul de apă pe care îl ţinea de 
regulă pe noptieră. Nu trecu prea mult până ce în minte îi 
reveniră întâmplările din seara anterioară. Se simțea amorțit. 
Lâncezi în pat ceva mai mult decât de obicei, ascultând sunetele 
care veneau din spatele blocului: pocnetele portierelor 
închizându-se, huruitul motoarelor pornind, ciripitul îndepărtat al 
păsărilor. Toate erau sunete normale, dar Manfred le auzea 
înăbușite, de parcă și-ar fi ţinut capul sub apă. 

Se ridică în capul oaselor și bău restul de apă din pahar. 
Hainele îi zăceau aruncate pe podea de-a valma, în loc să fie 
așezate pe scaun, acolo unde le punea de obicei, frumos 
împăturite. O fâșie orizontală de lumină se strecura în încăpere 
prin partea de jos a ferestrei, fiindcă acolo jaluzeaua nu ajungea 
chiar până la pervaz. Pe podea zăcea azvârlită o carte, cu 
paginile deschise ca un evantai. Probabil că o răsturnase el de 
pe noptieră. Manfred avu deodată senzaţia că nu se afla în 
camera lui, ci undeva în afară și că privea înăuntru, ca un 
detectiv care ar fi frunzărit niște poze făcute la locul unei crime. 
Apoi, deodată, se văzu pe el însuși în cameră, la bustul gol, 
rezemat de două perne, și senzaţia că este privit se acutiză. 
Scutură din cap și își șterse gândul acesta din minte. Probabil că 
senzaţia i se trăgea de la beţia din seara trecută, pentru că 
băuse de trei ori mai mult decât de obicei. Și totuși, când se 
dădu jos din pat și o luă pe hol către baie, contrar obiceiului, își 
puse halatul, deși avea de făcut doar câţiva pași. Se simţea ca 
un actor jucându-și propriul rol. Nu-l îngrijora durerea de cap. 
Era difuză și pulsatilă, cu totul diferită de o migrenă, care îi 
dădea de regulă impresia că i s-au înfipt niște cioburi de sticlă în 
ţeastă. Găsi în dulăpiorul din baie niște aspirine. Înghiţi trei 
pastile, apoi se stropi cu apă rece pe față. 

Porni dușul și păși în cabină înainte ca apa să se încălzească 
suficient. Işi închipui membrii unei echipe de supraveghere 
făcând comentarii răutăcioase în legătură cu mărimea penisului 
lui. Clipocitul apei pe podeaua cabinei de duș era liniștitor. Se 


VP - 154 


bucură atunci când peretele de sticlă începu să se aburească. Își 
întoarse faţa spre jetul de apă și rămase așa, aproape de capul 
dușului. Trebuia să-și scoată din minte ideile astea prostești. 
Bineînțeles, existau mijloacele tehnice care permiteau 
supravegherea oamenilor în casele lor și fără îndoială că poliţia 
deținea astfel de echipament, dar ideea că Gorski s-ar fi 
complicat atâta intrându-i în apartament fără știrea lui numai ca 
să monteze niște camere de luat vederi ascunse era de-a 
dreptul caraghioasă. Oricât de vagi erau cunoștințele lui de 
drept, Manfred își dădea seama că pentru o astfel de operaţiune 
ar fi fost nevoie de un mandat semnat de un magistrat, fără a 
mai pune la socoteală deplasarea unor oameni care să instaleze 
dispozitivele și să monitorizeze înregistrările. Cu siguranţă, chiar 
dacă legea i-ar fi permis, Gorski nu ar fi recurs la astfel de 
măsuri. Pe de altă parte, exista și posibilitatea ca el să fi fost 
dus la secția de poliţie în ajun tocmai în scopul desfășurării 
acestei operaţiuni. Se putea ca Gorski să fi vrut să se asigure că 
nu se va întoarce acasă pe nepusă masă tocmai în timp ce se 
monta echipamentul. : 

Manfred se strădui să se concentreze asupra dușului. Işi 
șamponă părul și se frecă pe spinare cu o lufă aspră, apoi luă 
capul dușului din suport și se limpezi de clăbucul ce i se 
adunase prin pliurile pielii. leşi din dus și se șterse. Rezistă 
tentaţiei de a-și pune din nou halatul și își înfășură în schimb un 
prosop în jurul mijlocului. Șterse de aburi oglinda de deasupra 
chiuvetei. Pielea îi era pământie, iar ochii injectaţi. La fel ca 
tatălui lui, barba îi creștea foarte repede. Îi plăcea ritualul de 
dimineaţă prin care își transforma chipul. În dimineaţa aceasta 
însă pielea îi era flască, iar mâinile îi cam tremurau, așa că fu 
nevoit să fie foarte atent să nu se taie în timp ce se bărbierea. 
Terminând, își tamponă ușor faţa cu prosopul și parcurse înapoi 
drumul până în bucătărie tot înfășurat în prosop. Puse pe plită 
un ibric pentru cafea și aruncă o privire afară în parcul de joacă 
pentru copii. Poate că oamenii lui Gorski ocupaseră un 
apartament în blocul din față și-l fotografiau prin niște lentile 
supradimensionate pentru distanţă. Gândul îl făcu să 
zâmbească crispat. Singurele încăperi din apartament ale căror 
geamuri dădeau spre parcul de joacă erau bucătăria și 
dormitorul, dar în dormitor Manfred nu se deranja să ridice 
jaluzelele aproape niciodată. 


VP - 155 


Se îmbrăcă, se pieptănă și își puse ceasul la încheietura 
mâinii. Întorcându-se în bucătărie, așeză pe masă doi croasanţi 
într-un coșuleţ, niște unt, gem, o farfurie și un cuțit. Își turnă 
cafeaua într-un bol mare și se așeză la masă. In timp ce mânca, 
privi roată prin încăpere. Nu se zărea nicăieri vreun semn că 
cineva ar fi mișcat ceva prin apartament, dar existau o mulțime 
de locuri în care s-ar fi putut ascunde o cameră. Manfred fu 
tentat să se ridice de la masă și să înceapă să cerceteze lustrele 
și orificiile de aerisire. l-ar fi fost însă imposibil să întreprindă o 
cercetare atât de minuțioasă încât să se convingă că nu există 
niciun fel de dispozitive prin apartament. Și apoi simplul fapt că 
le-ar fi căutat n-ar fi fost interpretat cumva ca un semn de 
vinovăţie? 

Era 8.07. Manfred se strădui să-și mănânce micul dejun în 
ritmul lui obișnuit, apoi, așa cum făcea în fiecare zi, ieși din 
apartament la ora 8.15. În holul de la intrare, se opri în dreptul 
cutiilor poștale. Din fanta cutiei lui Alice se ițeau câteva pliante. 
În mod ciudat, nu o întâlnise pe Alice dimineaţa decât o singură 
dată. Manfred era convins că figura ei i-ar fi atras atenţia. lar 
acum, din câte se părea, Alice nu-și golise cutia poștală. 
Probabil că exista o explicaţie simplă: poate că era plecată sau 
pur și simplu se săturase să tot arunce la gunoi prostiile care se 
adunau în cutia poștală. 

Ajungând în faţa blocului, Manfred se uită în lungul străzii, 
căutând din priviri mașina sport a lui Alice. Nu băgase de seamă 
ce marcă era, dar era convins că ar fi recunoscut-o. Apoi, în loc 
să o ia spre dreapta, către bancă, Manfred porni în direcţia în 
care mersese cu Alice în singura dimineaţă în care se 
întâlniseră. Foarte probabil că mașina ei era în parcarea din 
spatele blocului. Poate că fiecare locatar din bloc avea câte un 
loc al lui. Dar decapotabila lui Alice nu era acolo. Manfred se 
mustră în sinea lui că venise să dea târcoale. Și totuși, în drum 
spre bancă, nu reuși să scape de gândul că era cam ciudat că 
nu o văzuse pe Alice prin bloc niciodată până să-i găsească 
bluza în uscător. Cu cât se gândea mai mult la felul în care se 
cunoscuseră, cu atât i se părea mai suspect. Era o coincidenţă 
prea mare faptul că o întâlnise întâmplător din nou în hol la doar 
câteva zile după întâmplarea din spălătorie. Apoi mai era și 
șarada aceea absurdă, cum că ar fi amuzat-o conversaţia lui 
stângace. Manfred se mustră fiindcă se lăsase dus de nas. 


VP - 156 


Atunci chiar se felicitase în sinea lui, spunându-și că poate avea 
și el un anumit farmec. Ce neghiob fusese, un prostănac naiv! 
Și, ceea ce era încă și mai grav, chiar începuse să nutrească 
niște sentimente pentru ea. De când făcuseră cunoștință, parcă 
i se lumina sufletul când se gândea la ea. Și faptul că toate 
acestea se întâmplaseră de când cu povestea cu Gorski nu-i 
stârnise nici măcar o umbră de bănuială. Acum, analizând totul, 
îi era tot mai clar că și Alice fusese poate „plantată” în bloc de 
către poliţie, în scopul de a i se vâri în suflet și de a-i câștiga 
încrederea. Se vede treaba că Gorski avea o părere foarte 
proastă despre el, de vreme ce crezuse că-i va cădea atât de 
ușor în plasă. 

Și totuși, îndreptându-se spre bancă, Manfred nu rezistă 
tentaţiei de a se uita peste tot, pe toate străzile, sperând să 
zărească mașina lui Alice. O parte din el încă își dorea s-o mai 
vadă. Un vânticel zglobiu înviora frunzele foșnitoare ale 
copacilor care străjuiau strada pe ambele părți. Manfred își 
încheie trenciul. Înspre răsărit cerul începea să se întunece. 
Aspirinele pe care le luase nu-i atenuaseră deloc durerea de 
cap. Cu ochii numai în jos, spre trotuar, grăbi pasul. La bancă fu 
întâmpinat de un zid de tăcere. Angajaţii nici măcar nu se 
străduiră să dea impresia că discută în continuare între ei. Poate 
crezuseră că nici nu va mai veni în dimineaţa aceea și că nu vor 
mai auzi de el decât când va apărea pe pagina întâi a ziarului 
L'Alsace. Manfred nu catadicsi să le dea bineţe. O chemă pe 
Carolyn în biroul lui și îi ceru o cafea, aceasta fiind o altă 
abatere de la rutina lui obișnuită. În mod normal aștepta ca fata 
să-i aducă o ceașcă de cafea pe la mijlocul dimineţii, dar în 
circumstanţele de fată, abaterea aceasta era o nimica toată. 

Carolyn îl privi îngrijorată și-l întrebă dacă se simte bine. 
Manfred se rățoi la ea, spunându-i că nu are nimic și regretă 
îndată că îi vorbise atât de aspru. Când fata reveni cu cafeaua, 
își ceru scuze și-i spuse că-l doare capul. Carolyn dădu din cap 
că a înțeles și se strecură afară din încăpere, dând impresia că-i 
este teamă să se întoarcă cu spatele la el. 

Manfred își petrecu dimineața uitându-se la documentele de 
pe birou fără să le vadă. Probabil că era absolut evident și 
pentru alţii că nu lucra nimic, își aminti de hotărârea pe care o 
luase, aceea de a se purta cât mai firesc, dar gândurile în 
legătură cu Alice îl tulburaseră din nou. Cu cât se gândea mai 


VP - 157 


mult la toată povestea, cu atât se înfuria mai tare. Trecu în 
revistă de câteva ori toate întâlnirile lor și, cu cât se gândea mai 
mult, cu atât ajungea la concluzia că era vorba categoric de o 
conspirație. Prea se brodiseră perfect și momentul, și celelalte 
detalii (de pildă, faptul că în singura dimineaţă când o întâlnise, 
ea purta acea bluză bleu) și, mai presus de toate, ideea că o 
femeie ca Alice Tarrou ar fi putut fi interesată de el. Toate 
detaliile îi subminau dorinţa de a crede că femeia nu avea nicio 
legătură cu ancheta. Manfred mai întâlnise astfel de scenarii în 
nenumărate romane. | se părea puţin probabil ca poliţia dintr-un 
orășel de provincie să apeleze la o astfel de tactică, dar faptele 
vorbeau de la sine. Durerea de cap începu să-l chinuie și mai 
tare. Tot ce îi povestise el lui Alice probabil că ajunsese la 
urechile lui Gorski, inclusiv ceea ce, în mod cu totul necugetat, îi 
spusese despre Juliette. In pofida hotărârii lui anterioare de a-și 
urma neabătut programul zilnic, se gândi că ar fi fost mai bine 
să nu fi venit la serviciu. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu venea? 
Dacă ar fi dispărut și el la fel ca Adele? Banca tot s-ar fi deschis. 
După câteva zile cei de la sediul central ar fi trimis pe cineva 
care să-l înlocuiască. S-ar fi bârfit puţin pe tema asta, apoi totul 
ar fi fost dat uitării. E/ar fi fost dat uitării. 

La prânz Pasteur nici nu-și ridică privirea din spatele barului 
atunci când Manfred intră în Restaurant de la Cloche. Dominique 
veni la masa lui, iar Manfred își comandă anaoui/lette, ca de 
obicei. Majoritatea meselor erau ocupate, dar nu era agitația 
obișnuită de la ora prânzului. Oare din pricina prezenţei lui să se 
fi stins așa atmosfera? Era convins că toată lumea din sală 
stătea cu ochii pe el, dar când ridica privirea din farfurie, nimeni 
nu se uita spre el. Cu toate acestea, Manfred simțea că toți 
clienţii restaurantului aveau să răsufle ușuraţi la unison după ce 
avea să plece el. Pasteur nu-i aruncă nici măcar o privire cât 
mâncă, nici când își plăti consumaţia și nu pomeni nimic despre 
întâmplările din seara trecută. Participarea patronului la acest 
joc al izolării lui era lucrul care îl necăjea cel mai tare pe 
Manfred. El îl considerase mereu pe Pasteur aliatul lui. E- 
adevărat, nu-l saluta cu mai mare căldură și nu-l trata 
preferenţial în comparaţie cu ceilalţi clienţi. Dar din când în 
când, atunci când Lemerre era mai nesuferit, Pasteur îi arunca 
lui Manfred o privire conspirativă. Era un fundament foarte fragil 


VP - 158 


pentru clădirea unei prietenii; totuși, Manfred îl considerase pe 
Pasteur prietenul lui. 

Cu toate acestea, mai târziu, în timp ce se îndrepta spre 
bancă, starea lui de spirit se mai lumină puţin. Era o zi senină și 
nu se uita nimeni la el. Asta, își spuse Manfred, nu din pricină că 
oamenii îi evitau privirea, ci pentru că pur și simplu nu avea el 
nimic excepţional. Îl lăsase și durerea de cap, iar gândurile de 
mai înainte în legătură cu Alice îi păreau acum niște prostii. Era 
absurd să creadă că Gorski s-ar fi dat așa peste cap doar ca să-i 
întindă lui o cursă. O întâlnise pe Alice la doar o zi după vizita lui 
Gorski la el acasă. Manfred zâmbi gândindu-se cât de 
caraghioasă era ideea că Alice ar fi putut lucra pentru poliție. 
Desigur, întâlnirile lor fuseseră într-o anumită măsură o chestie 
de șansă, dar lucrul acesta, dacă se gândea mai bine, făcea ca 
întreaga poveste să pară de-a dreptul improbabilă. Dar oare nu 
la fel se întâmplă atunci când doi străini se întâlnesc prima 
oară? 

Ajuns din nou la birou, Manfred scoase cartea de telefoane din 
sertarul de jos al biroului. Nu putea fi nimic rău în faptul că 
încerca să-și risipească bănuielile o dată pentru totdeauna. Nu 
trebuia decât să sune la toate firmele de articole de papetărie 
din oraș și să întrebe de Alice Tarrou. Dacă povestea ei era o 
minciună, atunci firma la care lucra ea nu avea să fie trecută în 
cartea de telefoane. Era foarte simplu. Manfred răsfoi paginile. 
Nu exista nicio firmă în Saint-Louis care să producă articole de 
papetărie. Găsi însă două tipografii; era aproape același lucru. 
Manfred ridică receptorul, ezită o clipă, apoi formă primul 
număr. Nu știa dacă Tarrou era numele lui Alice de după 
căsătorie sau cel de fată. Poate că la serviciu încă folosea 
numele fostului ei soț. Avea să întrebe pur și simplu de Alice. 
Dacă răspundea ea la telefon, avea să-i recunoască vocea. După 
aceea avea să închidă telefonul. 

Formă primul număr. Telefonul sună ceva vreme, apoi în 
sfârșit răspunse o voce morocănoasă de bărbat. 

— Aș putea vorbi cu Alice? întrebă Manfred. 

— Care Alice? întrebă bărbatul. 

Manfred șovăi. 

— Nu știu sigur cum o mai cheamă, spuse. Mi-am scris pe o 
bucată de hârtie, dar cred că am pierdut-o. 


VP - 159 


— Ai sunat la alt număr, amice, spuse bărbatul. Nu este nicio 
Alice aici. 

Apoi închise. 

Manfred puse telefonul înapoi în furcă. Inima începu să-i bată 
mai repede. Încercă apoi celălalt număr. De data asta răspunse 
o tânără, care îi spuse că acolo nu lucra nicio Alice. Manfred își 
ceru scuze pentru deranj. Își trecu mâna peste bărbie. Barba i se 
simțea ca șmirghelul. Oare chiar să fi născocit Alice povestea cu 
firma de papetărie? Apoi își dădu seama că Alice nu-i spusese că 
firma își avea sediul în Saint-Louis. Manfred răsfoi din nou cartea 
de telefoane. Erau trei tipografii în Mulhouse. Manfred formă 
primul număr. Răspunse o fată. 

— Aș putea, vă rog, să vorbesc cu Alice? întrebă Manfred. 

— Alice nu e aici momentan, răspunse fata. Aș putea să vă 
ajut eu cu ceva? 

Manfred nu spuse nimic. Nu se putea s-o întrebe pe fată cum 
o mai cheamă pe Alice. 

— Nu, este o chestiune personală. Se va întoarce mai târziu? 

— Nu știu sigur, spuse fata. Dacă îmi daţi numărul 
dumneavoastră de telefon, îi spun să vă sune. 

— Nu, nu este nevoie, spuse Manfred. Am să revin eu mai 
încolo. 

Apoi puse telefonul în furcă. 

Își petrecu restul după-amiezii refăcând conversaţia aceasta 
în minte de mai multe ori. Vocea lui nu avea nimic deosebit, dar 
fata avea cu siguranţă să-i spună acelei Alice că persoana care 
sunase fusese un bărbat. Oare avea să ghicească Alice că ela 
fost? Poate că ei avea să i se pară un lucru firesc; totuși, 
Manfred n-ar fi vrut ca ea să descopere că-și băgase nasul 
urmărind-o și că sunase la ea la birou ca să o verifice. Oamenii 
normali nu se purtau așa. Și pe lângă asta, toată mișcarea 
aceasta fusese complet inutilă. Dacă nu suna din nou mai târziu, 
ceea ce categoric nu avea de gând să facă, nu putea să afle 
dacă era vorba despre aceeași Alice sau nu. Era un nume destul 
de comun. 

Manfred o rugă pe Mademoiselle Givskov să încuie ea la 
sfârșitul programului și plecă de la serviciu mai devreme. Fu 
tentat să treacă din nou pe la Le Pot și să dea iute pe gâtun 
pahar, dar îl opri gândul că putea da acolo peste Lemerre. Nu-i 
veni în minte niciun alt local potrivit, așa că intră într-un 


VP - 160 


magazin alimentar și își cumpără două sticle de vin roșu. Cu 
excepţia paharului pe care îl bea de regulă înainte de culcare ca 
să doarmă mai bine, nu avea obiceiul de a bea acasă. | se părea 
o chestie deprimantă. Cele două sticle zăngăneau de zor în 
punga cafenie de hârtie în care i le pusese vânzătorul. Manfred 
scoase una dintre sticle și o strecură în buzunarul exterior al 
trenciului. 

Apropiindu-se de blocul lui, fu surprins să-l vadă pe Gorski 
ieșind pe ușa principală. Detectivul privi în jur, ca și când ar fi 
vrut să se asigure că nu-l văzuse cineva, apoi porni spre el. 
Manfred nu știa ce să facă. Era prea târziu ca să mai traverseze 
strada, iar de ascuns nu avea unde să se ascundă. Și în orice 
caz, nu voia să-i dea lui Gorski impresia că-l evită. Așa că 
singura soluție era s-o ţină drept înainte. Detectivul nu dădu 
niciun semn că l-ar fi zărit. Apoi, când ajunseră la mai puţin de 
cinci metri unul de altul, Gorski dădu scurt din cap și trecu mai 
departe pe lângă el. Manfred nu se opri până nu ajunse în 
apartamentul lui. Dacă nu pentru el venise, ca să vorbească cu 
el, atunci ce căuta Gorski în blocul lui? Manfred puse cele două 
sticle pe masa din bucătărie. Destupă o sticlă și-și turnă un 
pahar. Apoi ieși pe balconul cu vedere spre parcul de joacă. 
Mașina sport a lui Alice era parcată în locul ei obișnuit. 


VP - 161 


Șaptesprezece 


Gorski şedea în sala comună a secţiei de poliţie, în spatele 
ghișeului de la recepție, frunzărindu-și notițele luate în timpul 
interogatoriului. Nu-i plăcea să stea închis în biroul lui. li dădea 
impresia că se ţine deoparte de ceilalți polițiști și îl indispunea 
gândul că aceștia ar putea să-l vorbească pe la spate. Unii 
dintre colegii lui nu-l puteau suferi nici acum din pricina 
statutului de fost protejat al lui Ribéry. Asta fusese în urmă cu 
douăzeci de ani, dar reputaţia lui de tip care se bagă pe sub 
pielea mai-marilor din poliţie încă stăruia, cel puţin printre 
angajaţii mai vârstnici. 

La ghișeu ședea Schmitt. Avea un ziar deschis în faţa lui, pe 
masă. Gorski îi ceruse în repetate rânduri să nu mai citească 
ziarul sub ochii publicului, dar Schmitt nu-l luase în seamă, așa 
că în cele din urmă Gorski îl lăsase în plata Domnului. Când 
Gorski își luase în primire postul în secţie, Schmitt fusese deja 
trecut la munca de birou din cauza unei probleme medicale greu 
de tratat și nu făcea niciun efort ca să ascundă faptul că îl 
disprețuia pe tânărul detectiv. In ce-l privește pe Gorski, el ar fi 
fost încântat să poată scăpa de Schmitt. De multă vreme visa 
să-l oblige să se pensioneze. Avea puterea să facă asta, dar îi 
lipsea apetitul pentru conflicte. In orice caz, o asemenea 
întreprindere ar fi provocat încă și mai multe resentimente în 
rândul ofițerilor mai în vârstă. 

Fără a-și ridica ochii din ziar, Schmitt spuse: 

— Au sunat din Strasbourg. Au găsit un cadavru care plutea 
pe râu. 

Spuse asta de parcă ar fi fost un lucru fără însemnătate care 
pur și simplu îi ieșise din minte. 

— Cum ai spus? făcu Gorski. 

Se întorsese de douăzeci de minute la sediu, iar Schmitt abia 
acum catadicsise să-i dea vestea. 

— Cică au pescuit un cadavru din Rin. 

— Ce fel de cadavru? întrebă Gorski. 

Nici măcar nu încercă să-și ascundă iritarea. Nu era un lucru 
neobișnuit ca în Rin să fie găsit câte un cadavru, dar nici măcar 


VP - 162 


Schmitt nu ar fi putut să ignore potenţială importanţă a acestei 
informații. 

— O femeie. Mai mult nu ne-au spus. 

— Nici vârstă, semnalmente, cauza decesului? 

Schmitt ridică din umeri. 

— Mie mi-a făcut impresia că taman ce-o pescuiseră. 

— Și nu ai întrebat nimic? 

Schmitt pufni prin mustață, de parcă nici măcar nu-i trecuse 
prin cap să facă una ca asta. 

— Au lăsat un număr de telefon. 

Schmitt începu să scotocească ostentativ printre lucrurile de 
pe masă. Găsi numărul scris pe un colț de hârtie și i-l întinse. 
Gorski îl înhăţă și merse în biroul lui ca să sune. Se așeză pe 
scaun și se gândi ce avea să spună. Detesta să sune la secţiile 
de poliție din Strasbourg. Până și ofiţerii de la recepţie reușeau 
de fiecare dată să-l facă să se simtă ca un ţopârlan din 
provincie. Nu că ar fi spus ceva anume; era vorba de tonul lor. 
Dar nu avea cum să evite telefonul ăsta. Răspunse o femeie. 

— Sunt inspectorul Gorski din Saint-Louis și aș dori să vorbesc 
cu domnul inspector Lambert. 

Și iată! Spre oroarea lui, femeia întrebă: 

— Scuze, de unde anume sunaţi? 

— Din Saint-Louis, Rinul de Sus, repetă Gorski. Recepţionista îi 
făcu legătura. Gorski îl întâlnise pe Lambert cu mai multe 
prilejuri, dar cumva nu reușea să și-l amintească niciodată. 

Lambert ridică receptorul. 

— Georges! Cum o mai duci? 

Gorski fu foarte încântat că Lambert își aducea aminte 
numele lui mic și îl salută și el prietenos. 

— Am auzit că aveţi ceva care m-ar putea interesa, spuse el. 

— Poate, răspunse Lambert. 

— Mai aveţi vreo informaţie despre cadavru? 

Lui Gorski îi păru rău că folosise o expresie atât de formală. 
Cu asta anulase tonul cordial al conversaţiei dintre ei de până 
atunci. 

— Femeie, tânără, asta-i tot. Abia au scos-o din apă de câteva 
ceasuri. E pe masă, la morgă. Vino să arunci un ochi, dacă vrei. 

Zece minute mai târziu, Gorski era deja pe șoseaua A35, 
îndreptându-se spre nord. Era foarte încântat. Nu era el cine știe 
ce expert în domeniu, dar știa că abia după câteva zile se 


VP - 163 


formează în stomacul cadavrului gazele care îl ridică la 
suprafață. Faptul că fusese descoperit la o sută de kilometri în 
aval nu însemna chiar nimic. Un cadavru parcurgea adesea 
distanţe destul de mari până când rămânea agăţat de vreo 
ramură sau era purtat de un curent care îl scotea la suprafaţă 
într-o porţiune a râului unde apa era mai puţin adâncă. Gorski 
era la fel de încântat și de felul în care îi vorbise Lambert, și de 
faptul că îl invitase imediat la morgă să vadă cadavrul 
împreună. Dacă totul decurgea bine, până seara putea afla 
momentul, cauza morții și poate și alte dovezi criminalistice. 

Peisajul între Saint-Louis și Strasbourg era plat și monoton. 
Șoseaua era liniștită, așa că Gorski folosi timpul petrecut pe 
drum ca să-și pună ordine în gânduri în legătură cu Adele. Dacă 
n-ar fi apărut Alex Ackermann, fata ar fi rămas o enigmă 
absolută pentru el. 

În prima seară cei doi tineri trecuseră frontiera și merseră în 
Basel, la un bar bine cunoscut colegilor lui Gorski din Elveţia ca 
loc frecventat de fanii scenei alternative. Ackerman recunoscuse 
că o dusese pe Adele acolo anume ca s-o impresioneze. Apoi 
băuseră câteva pahare, iar el cumpărase puţin hașiș de la un 
bărbat al cărui nume zicea că nu și-l amintește. Gorski nu 
încercă să-l strângă cu ușa pe tema asta. Nu-l interesa deloc 
cine știe ce mărunt furnizor de droguri și în plus voia să-i dea 
băiatului senzaţia că poate vorbi cu el fără teamă. După ce Îi 
mărturisi această mică infracţiune, Alex se relaxă vizibil și-i 
spuse că ăsta era motivul pentru care nu venise mai devreme. 
Adele din descrierea lui Ackermann era o persoană total diferită 
de chelnerița posacă de la Restaurant de la Cloche. Nu-i spusese 
lui Alex prea multe despre ea, dar altminteri era o fată volubilă, 
de viaţă. Ackermann mărturisi că se simţise puţin copleșit de ea. 
Cele două imagini ale lui Adele nu prea se potriveau una cu 
cealaltă, dar Gorski își aminti cât de puţin știa din ce făcea 
propria lui fiică când ieșea cu prietenii ei. Poate că și ea umbla 
prin baruri rău famate și fuma iarbă. Ackermann i se păruse un 
tânăr destul de cumsecade, a cărui grijă principală era ca nu 
cumva părinţii lui să afle de isprăvile sale. Dacă l-ar fi cunoscut 
în compania lui Clémence, nu și-ar fi făcut prea multe griji în 
privinţa lui. 

Gorski se descurcă destul de greu cu sensurile unice din jurul 
secției de poliție din Rue de Nuée Bleue, lăsându-și până la 


VP - 164 


urmă mașina la câteva străzi distanţă. Lambert cobori imediat în 
holul de la intrarea în secţie și îi strânse mâna călduros. Era un 
bărbat înalt, arătos, cu păr nisipiu și ochi de un albastru-deschis. 
Purta un costum scump, bine croit. Gorski fu mândru că și el era 
îmbrăcat elegant. 

— Ei, cum stai cu ancheta? întrebă Lambert. 

— Avem câteva piste, spuse Gorski. 

Nu voia să recunoască faptul că nu se întrezărea nimic la 
orizont. 

— Așa de rău merge? spuse atunci Lambert pe un ton mai 
degrabă compătimitor decât ironic. 

— Da, un cadavru mi-ar pica la fix, spuse Gorski. Lambert 
sugeră să meargă până la morgă cu mașina lui. li mai puse lui 
Gorski câteva întrebări despre caz, dar când îi deveni limpede 
că acesta nu prea avea ce să-i spună, abandonă subiectul. 
Gorski se simţea rușinat. Se întrebă dacă nu cumva motivul 
pentru care cazul nu înainta deloc era propria lui incompetenţță. 
Ar fi vrut să-i ceară niște sfaturi lui Lambert, care de bună 
seamă că avusese de-a face cu mult mai multe cazuri de acest 
fel decât el. Dar nu-l întrebă nimic, așa că petrecură ultimele 
minute până să ajungă la morgă în tăcere. Lambert își parcă 
BMW-ul într-o zonă interzisă din faţa morgii și trecu prin holul cu 
biroul de recepţie. Din câte se părea, cunoștea foarte bine 
coridoarele clădirii. Mergea atât de repede, încât Gorski mai că 
fu nevoit să alerge ca să ţină pasul cu el. Fură întâmpinați de un 
tehnician într-un halat alb. Lambert îi explică de ce veniseră. 
Văzând că tehnicianul aruncă o privire întrebătoare spre Gorski, 
Lambert i-l prezentă cu aerul că și uitase pe moment că era și el 
acolo. Tehnicianul îi conduse până la un perete cu uși din oțel 
inoxidabil și îi informă că autopsia va fi făcută mai târziu, pe 
seară, dar puteau să asiste și ei dacă voiau. Gorski speră că nu 
va fi nevoie de asta. În primele zile după ce devenise detectiv, 
făcuse un act de bravadă și se oferise să asiste la autopsia unui 
sinucigaș. Spre amuzamentul medicului care efectua autopsia și 
al asistentului acestuia, la câteva minute după începerea 
autopsiei, Gorski începu să vomite. În chip misterios, se află 
despre acest incident și la secție, și săptămâni în sir Gorski fu 
nevoit să-și suporte colegii prefăcându-se că vomită în coșul de 
hârtii ori de câte ori intra el într-o încăpere. Tehnicianul deschise 
un compartiment și trase cadavrul afară. Gorski inspiră adânc. 


VP - 165 


Își dădu seama pe loc că nu era cadavrul lui Adele Bedeau. Fata 
aceasta era blondă și foarte slabă; i se vedeau coastele. Pielea 
ei căpătase o nuanţă verzui-cenușie. Lambert întoarse privirea 
spre Gorski, care făcu semn din cap că nu e ea. 

| se făcuse greață. 

— E moartă de două săptămâni bune, zic eu, spuse 
tehnicianul. 

— Îmi pare rău, amice, spuse Lambert. Parcurseră drumul 
înapoi până la secţia de poliţie în tăcere. Gorski avu impresia că 
Lambert se simţea jenat pentru el, fiindcă se dovedise atât de 
naiv încât să sară în mașină imediat. Ar fi putut foarte bine să 
stea și să aștepte în Saint-Louis până îi trimiteau măcar 
descrierea cadavrului. În schimb, el se repezise cu capul înainte, 
ca un copil care nu are răbdare și vrea să-și desfacă mai iute 
cadoul de Crăciun. Până ajunsese în Strasbourg, în mintea lui 
deja rezolvase cazul și se și vedea transferat la o secţie de 
poliţie din marele oraș. Însă, dacă nu s-ar fi repezit la Strasbourg 
doar ca să se bage în seamă cu polițiștii de aici, cum ar mai fi 
putut să-i spună apoi cu un aer nonșalant lui Celine că fusese 
până la Strasbourg? 

Se despărți de Lambert în stradă. Acesta îi ură succes cu 
ancheta și îi spuse să-l caute dacă avea nevoie de ceva. Gorski îi 
mulțumi. Apoi își strânseră mâinile, iar Lambert dispăru înapoi în 
clădirea poliţiei. 

Gorski porni înapoi spre Saint-Louis pe o rută ocolitoare, de-a 
lungul cursului Rinului. Conducea încet. N-avea niciun chef să se 
întoarcă la secţie și să fie nevoit să recunoască că mersese până 
în Strasbourg după cai verzi pe pereţi. Parcă și vedea expresia 
batjocoritoare de pe chipul lui Schmitt. Apa maronie a fluviului 
curgea în stânga lui în ritm de înmormântare. În dreapta, 
câmpurile cultivate erau tunse periuţă. Aerul mirosea dulceag, a 
bălegar. Gorski se dezumflase cu totul. Ancheta bătea pasul pe 
loc și el nu reușea să întrevadă nicio perspectivă de ao 
impulsiona în vreun fel. lar dacă totuși ar fi ajuns la un rezultat, 
asta s-ar fi datorat numai norocului, nu vreunei inspirații subite. 
Toate căile de investigaţie fuseseră epuizate. Mai era doar 
Manfred Baumann; dar în afară de faptul că nu spunea adevărul, 
nu exista nicio dovadă reală care să facă legătura cu dispariţia 
lui Adele Bedeau. 


VP - 166 


Opri într-un refugiu de pe marginea drumului, puţin mai la 
nord de Saint-Louis și preţ de câteva minute rămase în mașină, 
fumând. Apoi cobori din mașină și porni prin pădure, spre 
poiană. În timp ce înainta cu greu pe potecă, își spuse în sinea 
lui că poiana aceea era locul ideal pentru adunat gândurile. Dar 
mai era ceva. Se așeză ca de obicei pe trunchiul copacului 
prăbușit. Oare un poliţist ca Lambert ar fi ajuns mai departe cu 
investigarea cazului? Colegul lui din Strasbourg ar fi adoptat cu 
siguranţă o atitudine mai dură în relaţia cu Manfred Baumann, 
poate chiar l-ar fi arestat și i-ar fi smuls o mărturisire, ceva. Sau 
poate că ar fi organizat o reconstituire a întâmplărilor petrecute 
înaintea dispariţiei fetei. Convingerea lui Gorski era că munca 
poliţistului era una bazată pe rutină, care presupunea 
respectarea unor proceduri. Pe de altă parte, se temea că 
neîncrederea lui în legătură cu orice formă de speculație era de 
fapt doar un mod de a se pune la adăpost împotriva eventualei 
bănuieli că în realitate nu era în stare să fie mai intuitiv în 
munca sa. În urmă cu douăzeci de ani dăduse greș, iar acum 
dădea greș din nou. Și cu toate acestea, refuza să-și schimbe 
metoda de lucru. În definitiv, ce anume îl adusese din nou aici, 
în poiană? Oare nu sentimentul persistent că între dispariţia lui 
Adele Bedeau și uciderea lui Juliette Hurel exista o legătură? 
Gândul îi revenea în minte cu insistenţă, dar el îl îndepărta de 
fiecare dată. Și cu toate acestea, gândul nu-i dădea pace. Işi 
stinse cu grijă ţigara de trunchiul copacului și își aprinse alta. 

Gorski dispreţuia profund cultul intuiţiei, scuza perfectă 
pentru o gândire indisciplinată. intuiţia făcea parte din 
vocabularul folosit de polițiști pentru a-și învălui activitatea într- 
o aură de mister. Speculaţiile nu duceau nicăieri. De la un „și 
dacă” se ajungea invariabil la altul și nu dura mult până când, 
pe baza unei supoziții fără noimă, începeau să se clădească noi 
și noi supoziţii. Era ca deschiderea la o partidă de șah. După 
fiecare mutare pe care o făceai, numărul de mișcări posibile 
creștea exponențial. Pe Gorski nu-l tenta deloc să se piardă în 
lanţul lipsit de sens al presupunerilor, căci foarte probabil ar fi 
constatat ulterior că pornise de la nişte premise false. În orice 
caz, modul ăsta de a gândi îi dădea dureri de cap. Un lucru era 
cert: atașamentul lui încăpățânat faţă de empirism nu-l dusese 
nicăieri. Dar nu pornise el încă de la început de la premisa că 
Adele Bedeau era moartă, ba mai mult, că fusese omorâtă? 


VP - 167 


Firește, era o ipoteză elementară, dar Gorski n-avea vreo 
dovadă în sensul ăsta nici acum. Dimpotrivă, lipsa oricăror 
dovezi ducea înspre concluzia diametral opusă, și anume că 
Adele Bedeau era în viață și dispăruse pur și simplu. Nu de-aia 
se înflăcărase așa când Schmitt îi spusese de cadavrul din râu? 
Presupunerea lui s-ar fi dovedit întemeiată. Și atunci s-ar fi putut 
ridica singur în slăvi pentru instinctele lui bune. În drum spre 
Strasbourg, deja începuse să se felicite. 

Aerul răcoros din pădure era încremenit. Un porumbel gulerat 
uguia fără încetare. Gorski privi în sus prin frunziș, dar nu zări 
nicio pasăre. Trase din ţigară. Pământul era uscat iască. Preţ de 
o clipă Gorski își închipui pădurea cuprinsă de flăcări și păsările 
nevăzute din jurul lui ţâșnind brusc spre înaltul cerului ca să 
scape de pârjol. În clipa aceea auzi un foșnet în spatele lui, în 
tufiș. Tresări. Îl îngrozi gândul că ar putea apărea cineva, iar el 
ar fi nevoit să-și justifice prezenţa acolo. Aruncă o privire peste 
umăr. Nu era nimeni. Poate că fusese doar o pasăre sau un 
animal mișunând prin tufe. Se uită la ceas: era abia patru și un 
sfert. Nu se putea întoarce acasă. Clemence avea să vină de la 
școală și ar fi fost bizar să-și găsească tatăl acasă la ora aia. In 
ultimul timp, nu stătea mai deloc în căminul conjugal. Se ridică 
de pe trunchiul de copac și, fără niciun gând anume, porni în 
direcţia din care auzise sunetul. In tufe se vedeau niște mure 
coapte și se opri să culeagă câteva, agăţându-și mânecile 
sacoului în spini. Murele erau dulci și zemoase și aroma lor îi 
aminti de săptămânile pe care le petrecuse la fermă, pe vremea 
adolescenţei sale. Înaintă cu greu prin tufișuri. După o vreme 
dădu peste o cărăruie năpădită de ierburi. 

Douăzeci de minute mai târziu, ajunse în dreptul unui zid de 
cărămidă înalt de vreo trei metri, acoperit de plante agăţătoare. 
Cărămizile galben-deschis se fărâmiţau și o mare parte din 
mortar se desprinsese, încât părea că numai iedera mai ţinea în 
picioare zidul. Tufărișul prin care venise era atât de des, încât 
Gorski nu reuși să se dea în spate destul de mult cât să vadă 
ceva dincolo de zid, dar zări o ușă de lemn. Cândva fusese 
vopsită în albastru, dar mare parte din vopsea se scorojise de 
mult, lăsând lemnul golaș și aproape putred. Tufele crescuseră 
până la jumătatea ușii, iar balamalele erau acoperite cu pânze 
de păianjen vechi de când lumea. Era limpede că nimeni nu mai 
folosise ușa de ani de zile. Totuși, Gorski își făcu drum printre 


VP - 168 


hăţișuri și încercă mânerul ruginit. Mânerul zăngăni sub palma 
lui, dar ușa nu se deschise. Lui Gorski îi trecu prin cap că ar 
putea escalada zidul. Erau destule crăpături în care și-ar fi putut 
sprijini piciorul, dar ideea de a ateriza atât de puţin elegant în 
curtea cuiva nu-l atrăgea deloc. In plus, nu era deloc sigur că 
zidul nu se va prăbuși sub greutatea lui. 

O luă spre nord, în direcţia opusă faţă de Saint-Louis. Era 
convins că zidul mărginea terenurile din jurul moșiilor bogate de 
la periferia orașului. După trei sau patru sute de metri zidul se 
sfârși, iar în locul lui apărură niște grădini de legume, care 
păreau să aparţină caselor din apropiere sau poate erau 
închiriate de orăşeni. Gorski o tăie de-a curmezișul, 
intersectându-se cu o cărare ce ducea spre șosea și reveni la 
locul în care ieșise din pădure. Casele din marginea nordică a 
orașului erau mari, impunătoare, ridicate departe de șosea. 
Niște ziduri de piatră și câţiva copaci impunători le asigurau 
intimitatea. De la uciderea lui Juliette Hurel încoace, cu excepţia 
câtorva tâlhării, Gorski nu prea avusese prilejul de a vizita 
aceste proprietăţi. 

Recunoscu îndată numele scris pe cutia poștală din dreptul 
aleii care ducea spre una dintre case. Își puse pe el sacoul ca să- 
și ascundă petele mari de transpiraţie de la subraț. In timp ce se 
apropia de casă, pietrișul îi scrâșni zgomotos sub tălpi. Cu 
siguranță mai fusese în locul acesta, dar nu reuși să-și 
amintească amănuntele acelei vizite. Nu se simţea tocmai în 
largul lui apropiindu-se de casă, se aștepta cumva ca 
proprietarul să iasă și să-l ia la rost că-i încălcase proprietatea. 
Chiar și acum, când era inspector de poliție, se simţea intimidat 
în prezența  burghezilor care trăiau în casele acestea 
impunătoare. De când se căsătoriseră, Celine îl critica întruna 
pentru apucăturile lui de sărăntoc, îl corecta tot timpul când 
vorbea și îl certa când se ștergea la gură cu dosul palmei sau 
când nu ţinea tacâmurile așa cum trebuie. Drept urmare, Gorski 
era, cum îi plăcea lui Celine să spună, aproape pasabil din 
punctul de vedere al înaltei societăți, dar atunci când nu era ea 
de faţă revenea îndată la vechile lui năravuri, trădându-și 
originea printr-un anume servilism în prezenţa celor care îi erau 
superiori din punct de vedere social. 

Gorski sună la ușă. Trecu un minut bun până când o 
servitoare îmbrăcată în uniformă îi deschise. Femeia îl privi 


VP - 169 


interogator. Gorski rezistă tentaţiei de a-și cere scuze pentru 
deranj și îi înmână cartea de vizită, cerând să vorbească cu 
Monsieur sau Madame Paliard. De cum păși în răcoarea holului 
de la intrare și inhală aerul greu al vechii case, își aminti de 
precedenta lui vizită în locul acela. Intrevederea avusese loc 
într-un salon în care ajungeai prin ușa din stânga lui. Era o 
încăpere mare, cu un tavan foarte înalt și cornișe complicate, cu 
candelabre demodate din alamă și mobilier cam ţipător. 
Fereastra era un bovindou încadrat de niște draperii din catifea 
verde pal, iar deasupra șemineului mare trona o oglindă enormă 
cu ramă poleită. Gorski își amintea imaginea lui însuși, mai 
tânăr, reflectată în oglinda aceea, așa cum o văzuse atunci. Işi 
amintea și aerul răcoros și îmbâăcsit din încăpere; era limpede că 
salonul nu era folosit decât rareori. Gorski le pusese lui Monsieur 
Paliard și soţiei sale câteva întrebări simple în legătură cu 
moartea lui Juliette Hurel. Paliard, își amintea, era avocat. Gorski 
remarcase că nu-l întâlnise prin tribunale, iar Paliard îi 
răspunsese că practică dreptul familial. 

Servitoarea îl lăsă pe Gorski să aștepte în hol, apoi, când 
reveni după câteva clipe, îl conduse în salon. Locul arăta exact 
așa cum și-l amintea el. Aerul din încăpere era mort, de parcă 
nu-l mai tulburase nimeni de la ultima lui vizită încoace. 
Servitoarea îl informă că va veni și Monsieur Paliard în câteva 
minute și-i oferi ceva de băut cât timp aștepta. Gorski ceru un 
pahar cu apă. 

— E foarte cald afară, spuse el, apoi îndată se mustră pentru 
că simţise nevoia să justifice o rugăminte atât de modestă. 

Servitoarea dispăru și după o vreme se întoarse cu o tavă din 
argint pe care era o carafă cu apă cu gheaţă și două pahare. 
După plecarea ei, Gorski își turnă un pahar de apă și-l bău dintr- 
o înghiţitură, încă era transpirat după plimbarea prin pădure, își 
scoase batista și se șterse pe frunte. Celine susținea că 
transpiratul era un nărav specific clasei de jos. Și probabil chiar 
era, fiindcă pe ea, în douăzeci și doi de ani de căsnicie, n-o 
văzuse niciodată transpirând. 

Apoi apăru și bătrânul. În fiecare mână ţinea strâns câte un 
baston, lăsându-se pe ele cu toată greutatea. Din nas îi ieșea un 
tub de plastic, lipit cu leucoplast. Pielea îi era galben-cenușie, iar 
obrajii îi atârnau. Cu toate acestea, Gorski îl recunoscu imediat. 
În ciuda fragilităţii, bătrânul încă își păstra aerul autoritar. 


VP - 170 


Ajunse cu greu până la o sofa și se prăbuși în ea, apoi îi făcu 
semn lui Gorski cu degetul îndoit să ia loc și el. Gorski se așeză. 
Starea de sănătate precară a lui Paliard îi întări impresia că 
vizita lui era intruzivă. 

Paliard nu dădu semne că ar avea de gând să înceapă el 
discuţia. Nu spuse nici „Ce pot să fac pentru dumneavoastră?”, 
nici „Cu ce v-aș putea ajuta, domnule inspector?” Numai cei pe 
care prezența unui ofițer de poliţie îi intimida începeau așa. 
Gorski aflase de multă vreme că bogătașii îi priveau pe polițiști 
de sus. Îi tratau așa cum în trecut i-ar fi tratat pe paznicii 
terenurilor de vânătoare sau pe rândașii lor. 

— Ai mai înaintat în grad de la ultima noastră întâlnire, 
domnule inspector. 

— Da, spuse Gorski. 

— Asta probabil spune mai multe despre mediocritatea 
forțelor noastre de poliție decât despre aptitudinile dumitale 
speciale. 

Pe buzele lui Paliard flutură un zâmbet subţire, însă efortul 
depus pentru a rosti aceste cuvinte îi declanșă o tuse 
șuierătoare din adâncul gâtlejului. li făcu semn lui Gorski să-i 
toarne un pahar de apă din carafa de pe masă. Gorski făcu 
întocmai și îi dădu paharul lui Paliard, care așteptă până ce 
respiraţia șuierată i se mai domoli puţin și abia apoi luă o 
înghiţitură de apă. Gorski își aminti brusc de ceasurile pe care le 
petrecuse șezând în liniște alături de tatăl lui în ultimele clipe de 
viață ale bătrânului. Așteptă până ce Paliard își recăpătă suflul. 

— Conduc o anchetă cu privire la dispariţia lui Adele Bedeau, 
spuse Gorski pentru a-și justifica vizita, deși ancheta pe care 
tocmai o desfășura el nu avea nicio legătură cu vizita lui, cel 
puţin nu o legătură pe care s-o poată explica prea ușor. In orice 
caz, Paliard îl ignoră. 

— Îmi amintesc ultima oară când ai venit aici. N-am fost 
impresionat nici de dumneata, nici de soluţia cazului pe care îl 
investigai. Cum o chema pe fată? 

— Hurel. Juliette Hurel. 

— A, da, spuse Paliard. 

— Și pentru crima aceea a fost acuzat un vagabond, nu? 
Malou, dacă îmi amintesc bine. 

— Așa este, spuse Gorski. 


VP - 171 


Era jenat că bătrânul își amintea atâtea detalii despre cazul 
acela. 

— Fără nici cea mai mică dovadă, dacă îmi amintesc eu 
corect. O făcătură în toată regula. 

— A existat un martor ocular care a declarat că omul se afla 
în zonă, spuse Gorski, dar fără convingere. 

Paliard țâțâi încet și clătină din cap. 

— Sunt absolut convins că nici măcar o persoană cu o 
inteligenţă limitată ca dumneata nu ar acorda prea mult credit 
mărturiei unei babe care nu dorea decât să se bage în seamă. 

— Dar Malou a fost judecat și a fost găsit vinovat, spuse 
Gorski. 

— Și astfel dumneata simţi că ai fost absolvit de orice 
răspundere. Minunat! spuse bătrânul. 

Gorski nu zise nimic. Începea să regrete că venise la Paliard, 
mai ales că nici motivul vizitei lui nu era prea limpede. Până la 
urmă, nu din vina lui se ajunsese la condamnarea lui Malou. El 
fusese obligat să urmărească orice pistă, la fel cum fusese 
obligat să informeze mai departe ce declarase văduva. Nu el 
hotărâse ca Malou să fie pus sub acuzare, nici ca Malou să fie 
găsit vinovat. Dar nu avea nimic de câștigat dacă îi spunea 
toate astea lui Paliard. 

— După cum v-am spus, începu din nou, acum anchetez 
dispariția lui Adele Bedeau. 

Paliard clătină din nou din cap. 

— Îmi vine greu să cred că până și o persoană ca dumneata 
ar putea crede că aș fi în stare să furnizez vreo informaţie în 
legătură cu acest subiect. Cred că de fapt te afli aici pentru că ai 
impresia că există o legătură între aceste două cazuri. Așa stând 
lucrurile, este clar că și dumneata ești convins că Malou a fost 
condamnat pe nedrept. 

Gorski își dădu seama că nu va putea scoate nimic de la 
Paliard până când nu va concede că bătrânul are dreptate în 
această privinţă. 

— Așa este, spuse Gorski. 

Probabil că era prima dată când recunoștea asta în fața 
altcuiva decât a lui Celine. Și, într-un fel, simţi o ușurare. 

Paliard nu afișă nicio urmă de satisfacţie după ce repurtă 
această mică victorie. 


VP - 172 


— Am citit în presă că actuala anchetă nu duce nicăieri, prin 
urmare crezi că acel caz pe care n-ai izbutit să-l rezolvi în urmă 
cu douăzeci de ani ar putea arunca o lumină asupra cazului 
actual. 

Faptul că Paliard rostea cu voce tare exact ceea ce îi trecuse 
și lui prin minte făcea ca ideea să sune cât se poate de ridicol, 
așa cum se și temuse Gorski. 

— Înseamnă că te agăţi de-un fir de pai. 

— Da, asta fac, spuse Gorski. 

— Cel care nu se agaţă de-un fir de pai se îneacă până la 
urmă, rosti Paliard uitându-se la Gorski. 

Avea niște ochi mici, albaștri-deschis. Gorski avu impresia că 
vorbele lui Paliard sunau puţin a încurajare. 

— Domnule inspector Gorski, în câteva minute va apărea în 
ușă infirmiera mea și-ţi va spune că întrevederea noastră s-a 
sfârșit. Îţi sugerez ca, dacă ai vreo întrebare, să mi-o pui acum. 

Gorski își dădu seama că nu mai are nimic de pierdut. Paliard 
n-avea cum să-și facă o părere și mai proastă despre el decât 
cea pe care tocmai o exprimase. 

— De la proces încoace mă tot întorc în poiana unde a avut 
loc crima. Este un lucru fără noimă, firește, dar mă gândeam că 
poate ne-a scăpat ceva din vedere. De fapt, cred că speram să- 
mi vină o inspiraţie subită. 

Gorski se opri preț de o clipă, așteptându-se ca Paliard să-l 
înțepe cu vreo remarcă sarcastică. Bătrânul însă nu zise nimic. 

— După un timp, mă duceam acolo din obișnuinţă. De multe 
ori nu mă gândeam deloc la caz sau mă gândeam la cine știe ce 
alt caz la care lucram în momentul respectiv. Este un loc foarte 
liniștit. Cu greu ar putea găsi cineva un loc mai potrivit pentru o 
crimă. 

Gorski simţi că începe să divagheze. Spre mirarea lui însă, 
Paliard îl asculta cu toată atenţia. 

— Acum, de când cu dispariţia fetei ăsteia, am început să mă 
gândesc din nou la cazul Hurel. Un lucru e clar: dacă făptașul nu 
a fost Malou, atunci adevăratul ucigaș este încă în libertate. In 
urmă cu douăzeci de ani eram convins că autorul crimei trebuie 
să fi fost cineva din zonă. De aceea n-am crezut niciodată că 
Malou era vinovatul. Ca atare, s-ar putea ca ucigașul să 
locuiască încă pe-aici, pe undeva, asta, bineînțeles, dacă mai 
este în viaţă. Așa că, atunci când a dispărut Adele Bedeau, n-am 


VP - 173 


avut cum să nu mă întreb dacă nu cumva era același ucigaș și 
dacă nu trecuse din nou la acţiune. 

Aici Gorski ridică din umeri, apoi continuă: 

— Așa cum spuneaţi și dumneavoastră, mă agăţ de orice fir 
de pai. 

Paliard nu spuse nimic. 

— Adineauri m-am dus iar în pădure. Fără niciun motiv 
anume, am luat-o în altă direcţie decât de obicei și m-am 
pomenit în faţa ușii din zidul care mărginește proprietatea 
dumneavoastră. 

In clipa aceea ușa se deschise și intră o femeie tânără 
îmbrăcată într-un halat albastru. 

— Mă tem că trebuie să plecaţi acum. Monsieur Paliard nu 
poate primi vizite atât de lungi. Îl epuizează. 

Îndreptându-și degetul mare spre infirmieră, Paliard spuse: 

— li place să vorbească despre mine de parcă n-aş fi de faţă. 

Gorski zâmbi discret. 

— Mă tem că v-am făcut să pierdeţi timpul. Am venit dintr-un 
impuls de moment. Imi pare rău că v-am deranjat. 

Paliard făcu un semn din mână. 

— Nu face nimic. Conversaţia m-a mai înviorat. Puteţi să mai 
treceţi pe aici. Doar... 

Fu întrerupt de un nou acces de tuse. 

Infirmiera se repezi din celălalt capăt al încăperii și se opri 
posesivă lângă pacientul ei. 

— Domnule inspector! rosti ea pe un ton ferm. 

Gorski încuviință și se ridică în picioare. Paliard tușea, 
scuipând în toate direcţiile. Gorski îi ură o zi bună și ieși fără să 
mai aștepte să-l conducă cineva. Oricât îl luase bătrânul peste 
picior, era bucuros că venise aici. Deși vizita nu dusese la nimic 
concret, măcar era preocupat de anchetă. Avu senzaţia că 
lipsea ceva din încăperea aceea ca un mormânt. li veni în minte 
îndemnul lui Ribéry: caută întotdeauna ceea ce lipsește. Pietrișul 
îi scrâșnea sub tălpi, la fel ca în urmă cu douăzeci de ani. In aer 
stăruia un iz greu de salcâm galben. Și în clipa aceea își aminti 
că în casa aceea trăia și un băiat, un adolescent. Făcu stânga- 
mprejur și aproape că alergă înapoi de-a lungul aleii. Ușa de la 
intrare nu era încuiată. Servitoarea apăru pe coridor din capătul 
holului. 

— Domnule inspector, nu puteţi... 


VP - 174 


Dar Gorski n-o luă în seamă. Ușa salonului era deschisă. 
Paliard era tot pe sofa, cu o mască de oxigen pe faţă. Se chinuia 
să respire cât de cât, cu o mână ciolănoasă încleștată pe brațul 
sofalei; cealaltă mână și-o pusese pe piept. Infirmiera se agita în 
jurul lui. Când îl zări în pragul ușii, femeia îi spuse foarte ferm să 
iasă. 


VP - 175 


Optsprezece 


Manfred urâse zilele de sâmbătă toată viaţa lui. În timpul 
săptămânii, chiar dacă nu-ţi plăcea ceea ce făceai, mergeai la 
serviciu fiindcă așa trebuia, fiindcă n-aveai încotro. Oamenii se 
adunau laolaltă la locurile lor de muncă cu un sentiment comun 
de resemnare. In aceste condiţii era relativ ușor să dai impresia 
că ești un membru normal al societății. Dar în weekenduri 
lucrurile stăteau altfel. Se presupunea că trebuie să te distrezi, 
să iei parte la activităţi sănătoase în aer liber, la evenimente 
familiale sau sociale. Manfred nu gustase niciodată astfel de 
activităţi. Dacă citea o carte sau mergea la cinematograf nu era 
fiindcă îi făceau plăcere aceste lucruri, ci pentru că așa își mai 
umplea timpul. li era groază de diminețile de luni, când angajații 
băncii se delectau povestind câte făcuseră la sfârșit de 
săptămână. Fiecare părea hotărât ca el să fie cel care storsese 
maximum de plăcere din ceasurile lui de libertate. lar Carolyn, 
când îi aducea cafeaua, îl întreba de fiecare dată pe șeful ei 
dacă se distrase în weekend. Manfred o asigura de fiecare dată 
că da. Dacă ea insista, îi spunea uneori că a fost la Strasbourg, 
la cinematograf, și astfel curiozitatea fetei părea satisfăcută. 
Atunci se apuca să-i povestească și ea cu lux de amănunte ce 
făcuse în weekend până când Manfred nu mai rezista. Asculta 
doar cu o ureche ce-i spunea fata și deseori încerca să-și 
închipuie ce-ar zice Carolyn dacă i-ar spune pe cel mai firesc ton 
că de fapt fusese la un club rău famat unde se angajase într-un 
act sexual cu o fată cam de aceeași vârstă cu ea, pe care nici 
măcar nu catadicsise s-o întrebe cum o cheamă. 

Sâmbăta asta însă nici nu se puse problema ca Manfred să 
meargă la Simone. Îl îngrozea gândul că acest aspect al rutinei 
lui săptămânale ar putea ajunge la urechile lui Gorski. În plus, 
din seara aceea petrecută în compania lui Alice, atracţia sordidă 
pe care o exercita stabilimentul din Strasbourg asupra lui 
dispăruse cu totul, iar Manfred începu să se simtă într-un fel 
rușinat că pusese piciorul pe-acolo vreodată. Trebuia să-și 
schimbe programul de weekend cu totul. 


VP - 176 


Începu prin a-i telefona bunicii ca s-o anunţe că nu va veni la 
prânz duminică. Femeia nu încercă să-și ascundă dezamăgirea. 
Manfred îi explică că are o întâlnire cu o prietenă. 

— O prietenă? repetă Madame Paliard. Ce fel de prietenă? 

Manfred se așteptase ca bătrâna să fie încântată la auzul 
veștii. În schimb, în tonul ei se ghicea neîncrederea. 

— O femeie care locuiește în bloc cu mine, îi explică el. 

— Înţeleg, spuse ea, de parcă expresia ar fi fost un soi de 
eufemism. Și n-ai putea să te întâlnești cu prietena asta a ta 
altcândva? Bunicul o să se supere foarte tare. Nu se simte prea 
bine în ultima vreme. Ştii că se mai înviorează când vii pe la noi. 

— Sunt sigur că o să-i treacă, spuse Manfred. 

Regretă însă imediat că-i vorbise atât de tăios. 

Știa, de bună seamă, că cea care avea să fie dezamăgită că 
nu-l vede va fi ea. 

— Poate reușesc să trec în timpul săptămânii, spuse Manfred. 
Joi seara, de exemplu? 

Dacă trecea pe la ei atunci, putea evita să fie exclus din nou 
de la partida de cărți. 

— Lasă, asta e, răspunse bătrâna. Ne vedem duminica 
viitoare. 

Manfred puse telefonul în furcă. Era furios pe bunica lui, dar 
era și bucuros că nu acceptase propunerea lui de a trece pe la ei 
în timpul săptămânii. Rutina lui era suficient de dată peste cap 
și așa. Hotări să spele haine în după-amiaza aceasta. Nici măcar 
Gorski n-ar fi putut interpreta drept o ciudățenie modificarea 
zilei în care își îndeplinea Manfred această sarcină 
gospodărească. Rămăsese ca Alice să treacă pe la el duminică 
pe la două ca „să facă ceva împreună”. Manfred habar n-avea 
ce-ar putea însemna „să facă ceva împreună”, dar exista 
categoric posibilitatea ca povestea respectivă să se 
prelungească până duminică seara, când obișnuia să-și spele 
hainele. Spera să nu fie cazul; cu toate acestea, era prudent din 
partea lui să se pregătească pentru o astfel de eventualitate. 
Coborând pe scara din spate spre spălătorie, cu sacul de haine 
murdare în mână, îl cuprinse o neliniște crescândă. De regulă își 
spăla rufele duminică seara tocmai pentru că atunci nu era 
nimeni în spălătorie. Dar poate că sâmbăta dimineaţa aveau să 
fie acolo o grămadă de locatari, cu care ar fi trebuit să se 
angajeze în schimburi de amabilităţi. Din fericire însă, încăperea 


VP - 177 


era pustie. Cel mai probabil vecinii lui erau ocupați să stoarcă 
maximum de plăcere din ziua de sâmbătă. 

Manfred își îndesă iute cămășile și chiloţii într-o mașină de 
spălat și șosetele împreună cu celelalte haine în altă mașină. Se 
așeză, ca de fiecare dată, pe scaunul de plastic de lângă ușă și 
își deschise cartea să citească, dar nu reuși să se concentreze. 
Işi făcea griji ca nu cumva să apară Alice. Nu avea niciun chef să 
asiste la sortarea lenjeriei ei de corp, dar dacă femeia venea în 
spălătorie, el nu avea cum să se retragă și ar fi fost nevoiţi să 
stea de vorbă vreme de vreun ceas, până își terminau ciclul 
mașinile de spălat, epuizând toate subiectele despre care ar fi 
putut discuta a doua zi. Fără îndoială că Alice ar trata întreaga 
situaţie în chipul cel mai firesc cu putinţă, dar pe Manfred 
scenariul îl îngrozea. Hotări să meargă sus, în apartament, și să 
revină pe când își vor fi terminat mașinile ciclul de spălare. Nu 
era un lucru neobișnuit ca cineva din bloc să nu stea să-și 
păzească rufele. De multe ori când cobora el în spălătorie 
mașinile mergeau, iar uneori avea impresia că rufele erau lăsate 
în mașini cu ceasurile. Lui Manfred astfel de obiceiuri îi 
displăceau profund. In câteva rânduri chiar lăsase câte un bileţel 
anonim prin care condamna această practică. Avea așadar să se 
întoarcă să-și ia hainele după ce terminau mașinile de spălat. Işi 
petrecu următoarea oră plimbându-se încolo și-ncoace prin 
apartament, fără stare. Până la urmă hotărî să-și petreacă seara 
de sâmbătă la Strasbourg. Dacă tot îi spunea lui Carolyn adesea 
că merge la cinematograf, asta trebuia să facă. Era sigur că 
Gorski îi urmărea fiecare mișcare și că interpreta orice abatere 
de la tabieturile lui într-un sens negativ. În orice caz, n-avea 
niciun chef să-și petreacă seara închis în casă. 

Intră în spălătorie exact când mașina își încheia programul de 
spălare. Un domn tocmai își îndesa rufele într-una dintre 
mașinile libere. Era un bărbat trecut de șaizeci de ani pe care 
Manfred îl văzuse de multe ori plimbându-și micul terrier în jurul 
parcului de joacă din spatele blocului. Suspecta că animalul lui 
era cel care își lăsase nu de mult excrementele în casa scării, 
dar, cum nu avea nicio dovadă, nu spuse nimic. Spălătoria era 
prea strâmtă ca să se poată învârti amândoi prin ea, așa că 
Manfred rămase în ușă până ce bărbatul termină de încărcat 
mașina. Niciunul dintre ei nu scoase un cuvânt. Celălalt porni 
mașina de spălat, după care, spre ușurarea lui Manfred, plecă. 


VP - 178 


Contrar obiceiului lui, Manfred își îndesă hainele ude făcute 
ghem în sac și le duse sus, la el. Avea pe balcon un suport vechi 
de rufe, pe care îl desfăcu și-l folosi ca să-și atârne cămășile pe 
el. Cam într-o oră soarele avea să ajungă în balcon, așa că 
aveau să se usuce foarte repede. Manfred se aplecă pentru o 
clipă peste balustrada metalică și văzu decapotabila lui Alice 
parcată jos. Fu tentat să aștepte acolo, pe balcon, poate avea 
șansa de a o vedea pe Alice ieșind din bloc și urcându-se în 
mașină. Ar fi fost un lucru cât se poate de normal să-i facă semn 
cu mâna și să o salute cu voce tare. Dar, firește, el nu ar fi făcut 
niciodată așa ceva. Dimpotrivă, s-ar fi lipit iute cu spatele de 
peretele balconului, de teamă ca ea să nu-l prindă spionând-o. 
În parc copiii se jucau, făcând tărăboi. Câteva arăboaice ședeau 
pe o bancă și sporovăiau. Una dintre ele se întoarse și se uită în 
sus, spre balconul lui. Manfred intră repede în bucătărie. 

Când plecă el spre gară ca să ia trenul de 17.35, mașina lui 
Alice dispăruse din parcare. Manfred se întrebă pe unde tot 
umbla femeia asta. Poate că se dusese să se vadă din nou cu 
nesuferitul ăla de fost bărbat al ei. Manfred își cumpără biletul și 
ajunse pe peron ceva mai devreme decât de obicei, ca să 
încerce să-și dea seama dacă este sau nu urmărit. Era o seară 
plăcută. Spre est, deasupra Baselului, cerul căpătase deja o 
nuanță trandafirie. Un bărbat pe la vreo treizeci și cinci de ani 
îmbrăcat elegant aștepta pe peron, ţinând în mâna dreaptă un 
ziar împăturit. Manfred nu-și amintea sigur dacă bărbatul fusese 
acolo când sosise el pe peron. Trecu prin faţa lui și merse până 
la capătul peronului. Mai erau câteva persoane în jur, dar 
bărbatul părea că evită cu tot dinadinsul să privească spre 
Manfred. Când se apropie de el pentru o clipă, bărbatul se 
întoarse și se uită în sus, spre panoul de plecări. Trenul spre 
Strasbourg urma să sosească peste două minute. 

Manfred se opri în spatele bărbatului în ușa micii săli de 
așteptare. Nu avea nicio îndoială că tipul își dădea seama că îl 
supraveghea. Îl amuza ideea că reușise să inverseze rolurile. Era 
absolut sigur că fiecare mișcare pe care o făcea era observată și 
raportată ulterior lui Gorski, cum ar fi că nu fusese deloc 
intimidat de faptul că era urmărit. Intr-adevăr, se purtase ca un 
om cu conștiința curată. Când trenul opri, bărbatul nu mai avu 
încotro și fu nevoit să urce primul; era o dovadă limpede a 
faptului că deja știa unde mergea Manfred. Pentru o clipă 


VP - 179 


Manfred fu tentat să rămână pe peron și să privească trenul 
plecând din gară cu detectiv cu tot. ȘI-l imagina pe poliţist 
începând să ţopăie și să lovească cu pumnii în ușă ca să 
coboare, apoi dând ochii rușinat cu Gorski și spunându-i că și-a 
pierdut prada. Insă oricât îl amuza pe Manfred ideea, asta i-ar fi 
stricat iluzia întreţinută cu atâta grijă că se purta ca de obicei. În 
plus, ar fi fost al naibii de ciudat ca, după ce cu doar câteva 
minute mai devreme își cumpărase bilet, să nu mai urce în tren. 

Bărbatul se așezase la un capăt al vagonului. Dădea impresia 
că este cu totul absorbit de cititul ziarului. Manfred se așeză în 
celălalt capăt al vagonului și își scoase cartea din buzunarul 
trenciului. 

Bărbatul nu-și ridică ochii din ziar nici macar o singură dată. 
Și, de altfel, de ce să se uite spre Manfred, când știa prea bine 
că acesta urcase în tren? 

In timp ce trenul gonea printre sate, Manfred își dădu seama 
că planul lui pentru seara aceea avea o imperfecţiune. O să fie 
urmărit în timp ce se va îndrepta spre cinematograf. Asta în sine 
nu era o problemă. La nevoie, avea să-și aducă aminte cu 
ușurință actorii și acțiunea din filmul pe care avea să-l vadă. 
Dar, cum călătoria aceasta avea scopul de a da impresia că 
mergea frecvent la Strasbourg ca să vadă câte un film, ar fi 
putut fi întrebat ce filme mai văzuse cu alte ocazii, când, la ce 
cinematograf și așa mai de parte. lar informaţiile erau foarte 
ușor de verificat. În plus, exista un cinematograf și în Saint- 
Louis, la mai puţin de cinci sute de metri de blocul lui. De ce să 
facă optzeci de minute cu trenul doar ca să vadă un film, când 
putea face același lucru în apropierea casei? Manfred hotări să 
cumpere din gară un ziar, ca să se asigure că nu se duce la un 
film care rula și în Saint-Louis. 

Işi și imagina cum va decurge interogatoriul: 

Ai cumpărat un ziar când ai ajuns în gară? 

Da. Voiam să văd ce filme rulează. 

Așadar nu știai ce film vei vedea înainte de a urca în tren ca 
să mergi în Strasbourg? 

Nu. 

Si atunci de ce n-ai mers la cinematograful din Saint-Louis? 

Nu m-a interesat niciunul dintre filmele care rulau aici. 

Ce filme rulau? 


VP - 180 


Și-așa aveau să-l prindă cu minciuna. Se decise, în schimb, să 
meargă direct la unul dintre cinematografe (cel mic de pe Rue 
du 22 Novembre unde rulau tot felul de filme străine obscure) și 
să-și cumpere un bilet pentru următoarea proiecție. Dacă îi mai 
rămânea ceva timp de pierdut, avea să bea un pahar de vin sau 
să ia masa la vreun mic restaurant din apropierea 
cinematografului. Ce putea fi mai normal de-atât? 

Când trenul intră în Strasbourg, Manfred deja era foarte 
încântat de el însuși. Bărbatul cu ziarul cobori primul din vagon. 
Manfred o luă pe urmele lui. Omul traversă iute peronul 
împreună cu puhoiul de lume, fără să se uite o dată în urmă. 
După cum părea, era grăbit. Aruncă din mers ziarul împăturit 
într-un coș de gunoi. Asta chiar că era o ciudățenie. De ce nu 
lăsase ziarul pe bancheta trenului, dacă tot îl terminase de citit? 
Se putea ca, știind că fusese recunoscut, ăsta să fie un semnal 
stabilit dinainte pentru vreun alt detectiv care aștepta în gară. 
Manfred hotărî pe loc să se ia după el. Fu nevoit aproape să 
alerge ca să nu-l piardă pe bărbatul care traversă cu pas hotărât 
platforma din beton din Place de la Gare. Pentru o clipă Manfred 
jubilă la gândul că de-acum el făcea regulile jocului. Omul 
ajunse pe Rue de Marie Kuss fără să încetinească pasul. Nu se 
uită peste umăr nici măcar o clipă. 

Manfred se ţinea la vreo douăzeci de metri în urma lui. 
Bărbatul nu era greu de urmărit, pentru că era înalt și purta un 
costum deschis la culoare, din pânză de in. De fapt, chiar sărea 
în ochi. După câteva minute intră într-o braserie. O femeie 
atrăgătoare care stătea la o masă de lângă fereastră se ridică în 
picioare. Pe masă, în faţa ei, se vedea un pahar de vin. Cei doi 
se salutară și se sărutară pe buze, după care bărbatul luă și el 
loc și chemă chelnerul. Manfred rămase mut, privind scena de 
pe trotuar, din faţa braseriei. Chelnerul se apropie de ei. 
Bărbatul comandă ceva de băut, apoi, aruncând o privire pe 
fereastră, îl văzu pe Manfred pe trotuar. Pe chip i se așternu o 
expresie de mirare, de parcă ar fi încercat să-și aducă aminte 
unde-l mai văzuse, dar privirile lui nu stârniră mai mult de o 
secundă asupra lui Manfred, căci imediat își îndreptă atenţia 
spre însoţitoarea sa. Dintr-odată Manfred își dădu seama cât e 
de caraghios. Nu putea să mai rămână acolo și să tragă cu 
ochiul la cei doi. Și ce rost ar fi avut să facă asta? Întorcându-se 


VP - 181 


brusc pe călcâie, se ciocni de o femeie care se îndrepta în 
direcție opusă. Femeia îl boscorodi în barbă. 

Brusc îl păli o poftă grozavă de alcool. Nu doar de un pahar de 
vin, cum bea de obicei, ci de ceva care să-l matolească repede. 
Intră pe o alee unde era sigur că avea să găsească un bar. 
Aproape că dădu buzna în primul local, o văgăună slab luminată, 
unde clienţii veneau să bea pur și simplu ca să se îmbete. Se 
simţi atât de ușurat când ajunse în faţa tejghelei, încât pentru o 
clipă nu-i veni în minte ce să comande. Barmanul îl privi 
impasibil. 

— Monsieur? spuse el. 

— Un whisky, te rog, spuse Manfred. 

Barmanul întinse braţul, arătând spre nenumăratele sticle din 
spatele barului. 

— Nu contează, spuse Manfred, încercând să nu-și trădeze 
nerăbdarea. Oricare. 

Barmanul încuviinţă, alese o sticlă de whisky și turnă agale în 
pahar. De cealaltă parte a tejghelei, Manfred nu mai avea 
răbdare. Îi tremurau mâinile, îi venea să strige la barman să se 
grăbească. Barmanul îi puse paharul în față. Fără să-i mai pese 
de aparente, Manfred dădu hulpav băutura pe gât, apoi expiră 
încet, cu ochii închiși. Whisky-ul îi încălzi gâtlejul, apoi îi alunecă 
până în stomac. Când deschise ochii, îl văzu pe barman, care îl 
privea în continuare impasibil. 

— Încă unul? întrebă el. 

Manfred încuviință recunoscător. Dădu pe gât la fel de repede 
și al doilea pahar, apoi și pe-al treilea. Își găsi un taburet pe care 
se așeză. Al patrulea pahar îl bău mai încet. Ce tâmpit putea fi! 
Făcuse din călătoria asta la Strasbourg o șaradă, un spectacol 
pus în scenă pentru un singur spectator. Și cu toate acestea, 
reprezentaţia lui nu fusese privită nici măcar de o singură 
persoană, nu exista niciun martor care să-i raporteze lui Gorski 
mișcările lui. Nu avea nicio importanță dacă mergea la 
cinematograf ori la localul lui Simone sau dacă rămânea aici, în 
bomba asta, și bea până se făcea criţă. Nu se uita nimeni la el. 
Nimănui nu-i păsa unde era el și ce făcea. Nici măcar 
barmanului, care n-avea nicio treabă că el era hotărât să se 
matolească de tot. Niciuna dintre acţiunile lui nu avea să fie 
menţionată și analizată în faţa unei instanţe. Nimic din ceea ce 
hotăra el să facă nu avea relevanţă pentru nimeni altcineva 


VP - 182 


decât pentru el însuși. Și totuși, chiar dacă își dădea seama de 
toate astea, nu alesese el un bar fără ferestre de pe o străduță 
dosnică, unde nu putea fi văzut de nimeni? 

Se răsuci și cercetă locul pentru prima oară. Localul era 
murdar și cenușiu. Până în momentul acela avusese impresia că 
era singurul mușteriu, dar de fapt localul era ticsit de bărbați cu 
chipuri întunecate, în diferite stadii de ebrietate. Cât timp 
examină el încăperea, niciunul dintre ceilalți clienţi ai barului nu- 
i aruncă vreo privire. Devenise invizibil. Își bău paharul de 
whisky și mai comandă încă unul. Se simțea ameţit. 

La un moment dat avu o tentativă de a începe o conversaţie 
cu barmanul, un tânăr cu o figură sinceră, plăcută, care nu 
părea că ar respinge ideea de a face conversaţie cu el, doar că 
Manfred nu prea reușea să-i urmărească răspunsurile, așa că în 
scurt timp discuţia se stinse de la sine. Mai târziu, la bar, lângă 
Manfred se așeză un bărbat care comandă un pastis. Tipul purta 
un costum cu vestă, iar din buzunarul de la piept i se ițea o 
batistă lila. Cu mișcări ezitante, își așeză servieta pe podea, la 
picioarele lui, și se chinui să-și toarne în pahar niște apă dintr-o 
carafă mică. Nu prea mai știa ce se întâmplă cu el, iar Manfred 
comentă ceva pe tema asta. Omul își întoarse capul spre cel 
care emisese acele sunete, apoi se opri o clipă, încercând să se 
concentreze, după care se întoarse înapoi la paharul lui fără un 
cuvânt. Manfred repetă ce spusese mai înainte, de data asta 
dându-i tipului și un ghiont zdravăn în braţ, aproape de umăr. 

Omul întoarse capul spre el, ţinându-se de tejghea. 

— Te cunosc de undeva? întrebă. 

Manfred rânji spre el. 

— Baumann e numele meu, Manfred Baumann. 

Bărbatul privi prin el. Manfred se gândi să-l invite să meargă 
împreună la localul lui Simone. Părea genul de individ cu care i- 
ar fi plăcut să-și petreacă seara în oraș. 


VP - 183 


Nouăsprezece 


Gorski își puse trei lingurite de zahăr în ceașca de cafea. 
Celine îi aruncă o privire dezaprobatoare. Ea nu bea cafea și îi 
spunea neîncetat lui Gorski că o să facă diabet de la atâta 
zahăr. Era ora opt. Era îmbrăcat numai în cămașă; sacoul și-l 
pusese pe spătarul scaunului. Cafeaua îi stârni pofta de tutun. 
Ar fi fost prima ţigară pe dimineaţa aceea, dar nu îndrăzni să și- 
o aprindă la masă. Nu că vreunul dintre ei ar fi mâncat ceva. 
Gorski își simțea întotdeauna stomacul întors pe dos dimineaţa. 
De regulă își cumpăra un croasant sau pain au chocolat de la 
brutăria de pe Rue de Mulhouse, pe care îl mânca după ce 
ajungea la serviciu, pe la ora zece. Céline își turnă ceaiul și se 
așeză și ea la masă. Abia dacă se mai văzuseră din seara 
evenimentului de la magazinul ei. 

— A ieșit frumos prezentarea, spuse Gorski. 

— Mulţumesc că ai venit, spuse Celine. 

Avea un fel ciudat de inexpresiv de a vorbi, așa că lui Gorski 
de multe ori îi venea greu să-și dea seama dacă Celine era 
sarcastică sau nu. Hotări să ia de bună ceea ce îi spusese soţia 
lui. 

— Mi s-a părut că a ieșit foarte bine, adăugă el. 

Celine ridică sceptică din sprâncene. Categoric încă nu-i 
trecuse supărarea pe el. 

— Ai avut vânzări bune? o ţinu el înainte. 

— Nu despre vânzări este vorba, spuse ea. E vorba despre 
promovarea brandului. 

Celine vorbea deseori despre „promovarea brandului”, dar 
Gorski nu prea pricepea ce înseamnă asta. 

— Bineînţeles, spuse el, sorbind din cafea. 

Celine se ridică în picioare. 

— Sper că n-ai de gând să ieși din casă cu cravata aia, spuse 
ea. 

Gorski rezistă tentaţiei de a o repezi. 

— Ba chiar așa aveam de gând să fac, răspunse cu voce 
egală. 


VP - 184 


Celine clătină din cap a exasperare și ieși din bucătărie fără o 
vorbă. Câteva minute mai târziu, Gorski auzi ușa din faţă 
închizându-se și motorul mașinii ei pornind. Sorbi din cafea, apoi 
își aprinse o ţigară. Era sâmbătă, așa că erau slabe șanse ca 
fiica lor să se arate la faţă înainte de prânz. Gorski scoase un 
flacon de pansamente gastrice din buzunarul sacoului și trânti 
două într-un pahar cu apă. Se uită la ele cum bolborosesc în 
pahar până ce se dizolvară, apoi ridică privirea. Clémence 
stătea în ușă. Purta o pijama veche de-a lui, cu mânecile 
suflecate până la coate. Gorski nu-și putu ascunde bucuria de a 
o vedea. Era limpede că fata coborâse doar când o auzise pe 
maică-sa plecând. 

— Te arde stomacul? întrebă ea. 

— Un picuț, răspunse Gorski. 

— Ar trebui să mănânci mai sănătos. Arăţi îngrozitor. 

— Zău? 

Clémence se așeză la masă. Gorski îi turnă și ei cafea. Nu știa 
ce să-i spună. Petreceau destul de puţin timp numai ei doi, iar 
atunci de regulă nu făceau decât să se distreze ca doi copii, 
făcând haz de Celine pe la spatele ei. Poate că fata coborâse 
fiindcă avea să-i spună ceva. Clemence se ridică în picioare și 
găsi în cutia pentru pâine o bucată de baghetă. Ciuguli puţin 
dintr-un colţ, lăsând firimiturile să cadă pe podea. 

— Ce planuri ai pentru astăzi? o întrebă Gorski. 

încercă să rostească întrebarea pe tonul cel mai neutru cu 
putinţă, ca și când n-ar fi vrut să-și bage nasul în treburile ei. 

Clemence se uită la el. 

— Mă întâlnesc cu niște prieteni la Mulhouse. 

Gorski încuviință din cap, dar de fapt habar n-avea ce fel de 
prieteni avea Clemence și nici ce făceau ei împreună când se 
întâlneau. Își aminti ce-i povestise Alex Ackermann despre serile 
petrecute împreună cu Adele Bedeau. Sigur, Adele era mai mare 
decât Clemence, dar la vârsta fiicei lui el deja trecuse prin 
experiența împreunărilor stângace cu Marthe, la fermă. Gândul 
că fiica lui s-ar putea deda unor astfel de lucruri îl îngrozea de-a 
dreptul. 

— Vrei să te duc eu cu mașina? întrebă. 

Clémence zâmbi cu indulgență. 

— Nu. O să luăm toţi trenul. Mersi oricum. 

Fata mai luă o gură de cafea și se întoarse în camera ei. 


VP-185 


La ora zece Gorski se afla din nou pe aleea care ducea la 
reședința familiei Paliard. De data aceasta își luase măsuri de 
precauţie, dând un telefon înainte. Totuși, fără să poată spune 
din ce motiv, își lăsase mașina pe șosea, nu intrase cu ea pe 
alee. Infirmiera îi deschise ușa. Femeia nu se străduia deloc să 
pară binevoitoare. 

— Aveţi doar zece minute, îi spuse ea. 

Paliard îl aștepta în salon. Era și mai pământiu la faţă decât în 
ajun. Infirmiera veni pe urmele lui Gorski, dar se opri lângă ușă. 

— Mă bucur să te revăd, inspectore. Scuză-mă că nu mă ridic 
în picioare. 

— Nicio problemă, spuse Gorski. 

Nu reușea să-și dea seama dacă bunăvoința din tonul lui 
Paliard era prefăcută sau nu. Bătrânul îi făcu semn să ia loc. Pe 
masă fusese așezată o tavă din argint, pe care erau o sticlă de 
sherry și două pahare. 

— Bei un păhărel cu mine, inspectore? spuse Paliard. 

Deși era încă devreme, Gorski încuviinţă, dând din cap. N-ar fi 
vrut să-l indispună pe bătrân în vreun fel. Cum ședea pe sofa, 
Paliard se trase cu greu mai pe margine și turnă două pahare 
mari de sherry. Gorski își luă paharul și îl ridică în sănătatea lui 
Paliard. Hotărâse să treacă direct la chestiune. 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit din nou, Monsieur Paliard, 
începu. Am o singură întrebare să vă pun. 

Paliard îl întrerupse. 

— Înainte de a începe, inspectore, dacă îmi permiţi, am și eu 
o întrebare pentru dumneata. Vagabondul acela, Malou... Ce s-a 
întâmplat cu el? 

Gorski aruncă o scurtă privire spre infirmieră. 

— Nu știu sigur dacă avem timp și pentru asta. 

— Nu-ţi face griji în privinţa ei, spuse Paliard. E angajata mea. 
Poate că nu se comportă ca atare, dar așa este. Deci, era vorba 
despre prietenul nostru Malou. 

— A murit în închisoare, spuse Gorski. 

Paliard dădu din cap. 

— Și dumneata n-ai făcut nimic pentru a-l reabilita? 

Gorski ridică din umeri. 

— Cazul era deja închis. N-ar mai fi avut nimeni nimic de 
câștigat dacă aș fi zgândărit niște răni vechi. 


VP - 186 


— Cum să nu? spuse Paliard. Dar ai spus chiar dumneata că 
dacă nu Malou a fost făptașul, înseamnă că adevăratul criminal 
este încă în libertate. Oare nu cumva te-ai ferit să deranjezi pe 
cineva? Poate că te-ai temut să nu rămâi cu vreo pată la dosar 
care să-ți pericliteze ascensiunea rapidă în cadrul poliţiei? 

Gorski rămase cu gura căscată. Paliard ridică din sprâncene. 

— Ei? îl îmboldi el. 

— Am făcut și eu ce-am putut. Cert este că n-a mai apărut 
niciun alt suspect. Nu mai aveam nicio altă pistă. 

— Și totuși ai continuat să revii mereu și mereu în pădure? 

— Da. 

— Și n-ai găsit nimic? 

— Nu. 

— Atunci de ce ai venit acum aici? 

Gorski sorbi din paharul de sherry. Era cumplit de dulce. 
Pentru o clipă uitase care fusese scopul vizitei lui aici. 

— După cum vă spuneam, am să vă pun o întrebare. leri, 
după ce-am plecat, mi-am adus aminte că aveaţi un fiu. Când 
am venit atunci aici, i-am pus câteva întrebări. 

Paliard nu spuse nimic. 

— Mă întrebam unde este acum, continuă Gorski. 

— Ce ai de discutat cu el? 

Gorski nu-și pregătise niciun răspuns pentru această 
întrebare. 

— Când am venit ieri din pădure, am ajuns la ușa aceea din 
zidul care mărginește proprietatea dumneavoastră. Aș avea 
dreptate dacă aș spune că ușa aceea n-a fost dintotdeauna în 
starea deplorabilă în care se află acum? 

Paliard încuviinţă. 

— Ceea ce m-a frapat, continuă Gorski, este că poarta aceea 
dă direct spre pădure. 

Gorski își dădea seama că asta nu era cine știe ce 
descoperire. 

Paliard zâmbi vag. 

— Ai dreptate într-o anumită privinţă, inspectore, și anume că 
băiatul își petrecea tot timpul în pădurea aceea. Dispărea și 
stătea acolo toată ziua, cel puţin până la crimă. Insă nu era fiul 
meu. 

Gorski așteptă ca bătrânul să continue. Ridică din sprâncene 
întrebător. 


VP - 187 


— Era nepotul meu. 

— Nepotul dumneavoastră? 

— Da. Manfred. 

— Manfred? repetă Gorski. Manfred Paliard? 

— Nu, Manfred nu este un Paliard. Numele lui de familie este 
Baumann. E fiul neisprăvitului ăluia de elvețian care a nenorocit- 
o pe fiică-mea. 

Gorski își trecu palma peste frunte și oftă prelung. 

— Ciudat băiat! Și ciudat a și rămas, dacă mă întrebi pe mine. 

Gorski dădu din cap. 

— Dacă vrei să vorbești cu el, o să-ţi dea soţia mea adresa lui. 

Gorski spuse că nu e nevoie. Își termină băutura din pahar și 
se ridică în picioare. 

— Vă mulţumesc pentru timpul acordat, spuse. Mi-aţi fost de 
mare ajutor. 

Bătrânul păru dezamăgit că Gorski voia să plece. _ 

infirmiera deschise ușa salonului și îi făcu semn să iasă. In 
timp ce închidea ușa de la intrare, Gorski îl auzi pe bătrân 
chinuindu-se să respire. Rămase preţ de câteva secunde pe 
treptele impozantei case. Un porumbel gulerat ciugulea printre 
pietricelele de pe alee. Nu se opri din ciugulit nici când auzi pașii 
lui Gorski. 


VP - 188 


Douăzeci 


Manfred fu deșteptat din somn de niște bubuituri în ușă și de 
o voce care striga ceva; era prea buimac ca să înțeleagă ce. 
Deschise ochii pe jumătate. Lumina soarelui se strecura printre 
niște perdele murdare din voal. Nu era acasă la el. ÎI durea capul 
și avea gura iască. Inchise ochii la loc. Pantalonii îi erau 
descheiaţi la brâu, dar avea pe el cămașa și era încălțat. Miji 
ochii. Lumina care venea dinspre fereastră parcă îi zgâria retina. 
Scoase o mână de sub pătură și o ridică, făcându-și-o streașină 
la ochi. Bubuiturile în ușă răsunară din nou cu și mai mare 
insistentă, urmate de o voce de bărbat care nu arăta nicio 
îngăduință față de starea jalnică în care se afla Manfred. 

— Monsieur! Ora unsprezece, trebuie să eliberaţi camera. 

Manfred se întoarse spre locul de unde venea zgomotul. 
Mișcarea îi declanșă o durere ascuțită sub ţeastă, undeva în 
ceafă. Se afla într-o cameră de hotel. Lângă ușă era o comodă 
cu sertare. La picioarele patului se vedea o chiuvetă crăpată. Pe 
jos, sub chiuvetă, era o găleată mică din plastic în care picura 
apa din sifonul chiuvetei. Sacoul lui zăcea grămadă, mototolit pe 
podea. In partea de jos tăblia ușii era crăpată; cineva dăduse în 
ea cu piciorul. Camera nu avea baie. Manfred se ridică cu chiu, 
cu vai pe marginea patului și simţi imediat o presiune în vezică. 
Se ridică în picioare și se ușură în chiuvetă. Lăsă apa să curgă 
puţin, apoi, menținându-și echilibrul cu oarecare greutate, se 
stropi pe faţă cu apă rece. Simţi o înțepătură în obrazul stâng. 
Căută din priviri un prosop. Își culese sacoul de pe jos și scoase 
din buzunar o batistă, cu care își tamponă faţa, apoi se privi în 
oglinda de deasupra chiuvetei. Unul dintre pometți, cel stâng, 
era vânăt, iar în partea dreaptă faţa și tâmpla îi erau zdrelite. 
Zgărieturile erau superficiale, dar în jurul lor pielea se înroșise. 
In jurul nărilor avea sânge închegat. 

Ușa se deschise și în cameră intră o femeie de serviciu. Nu 
păru mirată când dădu cu ochii de Manfred, dar se retrase la fel 
de încet cum intrase, murmurând vag o scuză. Manfred își spălă 
iute sângele din jurul nasului și se șterse din nou cu batista, pe 
care deja apăruseră câteva pete de sânge. Își roti ochii prin 


VP - 189 


cameră ca să vadă dacă nu lăsase ceva pe acolo. Portofelul îi 
era la locul lui, în buzunarul interior al sacoului. leși din cameră 
și se pomeni pe un culoar unde mirosea scârbos a vomă. Femeia 
de serviciu se uită la el impasibilă. Manfred se strecură pe lângă 
căruciorul ei. Duhoarea îl îngreţoșa. Dibui scara și parcurse cele 
patru șiruri de trepte aproape în fugă. Se trezi apoi într-un hol 
slab luminat, unde era biroul de recepţie. Un bărbat între două 
vârste îmbrăcat cu un cardigan și având pe nas niște ochelari 
sub formă de semilună ridică ochii dintr-un ziar desfăcut pe 
tejghea. Bărbatul îl salută pe Manfred destul de cordial. Manfred 
se întrebă dacă el era insul care îl zorise să elibereze camera cu 
câteva minute înainte. 

Manfred îi dădu bună dimineaţa și duse mâna la buzunarul 
sacoului, dând să-și scoată portofelul. 

Bărbatul făcu un semn din mână și îi vorbi de parcă nu se 
aștepta să înţeleagă franţuzește: 

— Aţi plătit aseară, spuse el. 

— Aha, zise Manfred. Mulţumesc. 

Ajuns afară, descoperi că hotelul se afla pe o alee îngustă. Era 
tot în Strasbourg, undeva în apropierea gării. Zări la capătul aleii 
un chioșc, de unde își cumpără o sticlă cu apă. Sorbi puţină apă, 
își clăti gura, apoi scuipă într-un canal. Pe urmă trase o 
înghiţitură zdravănă de apă. Ignoră oamenii care treceau pe 
lângă el pe trotuar. Era ametit și își simţea pielea lipicioasă de 
transpiraţie. Intră într-o cafenea și comandă o cafea neagră. 
Ultimul lucru pe care și-l amintea era că se afla într-un bar și 
bea whisky. Nu mai ţinea minte când plecase de la bar și cum 
ajunsese la hotel. Nu avea idee nici cum se alesese cu 
zgârieturile alea pe faţă. Probabil căzuse. Era convins că nu se 
bătuse; asta sigur și-ar fi amintit. Duhoarea din hotel îl urmărea 
în continuare. Băgă de seamă că pe pantofi și pe manșetele 
pantalonilor avea vomă uscată. Dădu cafeaua pe gât, puse 
câteva monede pe masă și ieși. Cafeaua reuși să-l readucă puţin 
în prezent. Își aminti de întâlnirea pe care o stabilise cu Alice 
pentru după-amiază și se uită la ceas. Era unsprezece și 
douăzeci de minute. 

În trenul de întoarcere spre Saint-Louis, Manfred observă că 
lumina începe să pâlpâie, ca și când lumina incandescentă de la 
soare i-ar fi pătruns sub pleoape. Își apăsă palmele pe orbite. 
Recunoscu îndată vechea, atât de familiara senzaţie că cineva îi 


VP - 190 


perforează tâmpla dreaptă. Era singur în vagon. Își ridică 
genunchii la piept și rămase așa, încremenit, așteptând ca 
această călătorie să se sfârșească odată. $mecheria era să-și 
golească mintea și să încerce să ignore durerea care îl asedia cu 
o violenţă crescândă. Încercă să se gândească la lucruri vesele. 
Se închipui plimbându-se de mână cu Alice printr-o pădure 
frumoasă, înverzită. Păsărelele ciripeau, iar soarele era călduț. 
EI își purta sacoul aruncat peste un umăr. Sporovăia fără griji, 
amuzat. Dar în zadar, durerea devenea tot mai puternică. 

În clipa aceea cineva îi puse mâna pe umăr. Manfred tresări 
violent. 

— Biletul dumneavoastră, Monsieur. 

Manfred își dezlipi palmele de pe pleoape și-și lăsă picioarele 
în jos. Chipul controlorului plutea într-o lumină roz. In spatele 
capului lui, lumina pâlpâia ca o aură. Manfred își ridică mâna, 
făcându-și-o streașină deasupra ochilor. Controlorul repetă 
rugămintea. 

Manfred întinse mâna spre buzunarul de la pieptul sacoului, 
acolo unde își ţinea întotdeauna biletul. l-I întinse controlorului, 
care îi aruncă o privire într-o doară și-l întrebă dacă se simte 
bine. Manfred făcu semn din cap că da. Controlorul rămase 
lângă el. Manfred nu-și dădea seama ce exprima chipul lui. 
Putea fi îngrijorare, dar putea fi și dezgust. 

— Sunt în regulă, mulțumesc, doar că mă doare capul, spuse. 

Deodată începu să-și facă griji că trecuse de Saint-Louis, dar 
se gândi că, văzând ce scria pe biletul lui, controlorul i-ar fi spus. 
Bărbatul se îndepărtă pe culoarul dintre banchete fără să mai 
spună nimic. Manfred miji din ochi, aruncând o privire afară și 
observă că abia ieșiseră din Strasbourg. Când trenul începu să 
prindă viteză, Manfred simţi că-i vine să vomite din pricina 
mișcării. Nu credea că va reuși să ajungă până la WC-ul de la 
capătul vagonului, așa că-și opri voma în gură și se forţă să o 
înghită înapoi. Apoi se șterse la gură cu batista. Tot ce-și dorea 
era să ajungă la el acasă, în dormitorul lui întunecos și să-și 
tragă pătura peste cap. 

Mai târziu nu-și mai aduse aminte cum s-a dat jos din tren, 
cum a parcurs mica distanţă până la blocul lui, cum s-a 
dezbrăcat și când s-a băgat în pat, dar toate aceste lucruri 
trebuie să se fi întâmplat cu adevărat, fiindcă la un moment dat 
fu deranjat de un ciocănit la ușa apartamentului. Convenise cu 


VP-191 


Alice să se întâlnească în holul de la intrarea în bloc. Aruncă o 
privire spre ceasul deșteptător de lângă pat. Era două și zece 
minute. Bătaia în ușă se repetă, de data asta ceva mai tare, 
urmată de vocea lui Alice: 

— Baumann, ești înăuntru? 

Manfred se ridică cu dificultate din pat. Era gol-pușcă. Își găsi 
halatul, îl îmbrăcă și porni pe culoar spre ușă. 

Alice făcu o mutră șocată când îl văzu. 

— Ce-ai păţit? întrebă. 

Manfred se concentră asupra chipului ei. Alice își prinsese 
părul într-o coadă. 

— Îmi pare rău, am... 

Nu voia să recunoască că nu se simţea bine. Bărbaţii în 
general nu se plâng de migrene. 

— Probabil că am dormit prea mult, adăugă. 

Alice îl apucă de bărbie și-i întoarse capul într-o parte, apoi în 
cealaltă, studiindu-i rănile. 

— Și ai căzut din pat, nu? spuse. 

Apoi Alice îl dădu la o parte și se strecură înăuntru pe lângă 
el, strâmbându-se când îi simţi respiraţia. Purta o jachetă 
impermeabilă și niște blugi strâmţi, băgaţi în niște șosete 
groase. Manfred o urmă până în bucătărie. Alice îi sugeră să 
facă un duș și să se pregătească. Lui nu-i trecu prin minte nimic 
altceva decât că trebuia să o asculte. Ajungând în baie, înghiţi 
patru analgezice și se forţă să bea trei pahare de apă. Dușul îi 
făcu bine. Se spălă pe dinţi, dar nu mai catadicsi să se și 
bărbierească. Se îmbrăcă și reveni în bucătărie. Alice făcuse 
niște cafea și stătea la masă, izbucni în râs când îl văzu pe 
Manfred îmbrăcat în costum. 

— Mă gândeam să facem o plimbare până la Camargue, 
spuse ea. N-ai niște haine mai potrivite? 

Manfred făcu semn din cap că nu. Alice îi turnă și lui niște 
cafea, iar el se așeză la masă și o bău. Era absolut limpede că în 
momentul acela ar fi făcut orice hotăra Alice. Se simţea eliberat. 
Nu mai trebuia să ia nicio decizie ori să se hazardeze să exprime 
vreo opinie. Tot ce avea de făcut era să se supună voinţei ei. 

Deși în aer stăruia o răcoare cu iz de toamnă, Alice insistă să 
țină capota coborâtă tot drumul. Femeia nu scoase un cuvânt 
tot drumul, ci se concentra să conducă cu o viteză alarmant de 
mare pe drumuri de ţară atât de înguste, că două mașini abia 


VP - 192 


încăpeau una pe lângă alta. Durerea de cap a lui Manfred deveni 
un fel de fundal al senzaţiei că zboară printre șiruri de gard viu. 
La fiecare curbă avea impresia că mașina o să iasă de pe șosea. 
Manfred se simțea însă perfect calm. Nu avea nicio importanţă 
dacă mașina rămânea pe șosea sau nu. Fu chiar dezamăgit 
atunci când Alice opri în siguranţă în parcarea plină de gropi din 
fața rezervației naturale. 

Coborâră din mașină. Alice deschise portbagajul și scoase de- 
acolo o pereche de ghete de drumeţie pline de noroi. Se așeză 
pe bara de protecţie a mașinii și își puse ghetele. Manfred o 
privea. Chiar și îmbrăcată cu hainele acelea bărbătești de 
drumeţie, Alice rămânea incredibil de atrăgătoare. Nu semăna 
deloc cu celelalte femei pe care le cunoștea el. Pe sub jeanși, 
coapsele i se ghiceau ferme și bine definite, iar pielea ei aveao 
elasticitate plăcută la privit. Femeile care lucrau la el la bancă 
aveau pielea flască, lăsată și își îndesau cărnurile în schelăria 
sutienelor și corsetelor. lar când le spunea ceva, Manfred avea 
impresia că tocmai le-a deșteptat dintr-o transă. Prin contrast, 
Alice era mereu atentă la tot ce se întâmpla în jurul ei. Mișcările 
ei, până și felul în care își trecu șireturile prin găurile ghetelor, 
erau precise și ferme. 

Când termină cu încălţatul, femeia ridică privirea. Manfred era 
prea ameţit ca să se poată preface că nu se zgâia la ea. 

— Ai să te uzi la picioare, îi spuse ea. 

El oftă greu. 

— Nu contează, răspunse. 

Alice o luă înainte, ieșind din parcare spre o alee îngustă, 
pavată cu pietriș. Manfred fu surprins să constate câtă lume era 
acolo. Toţi erau îmbrăcaţi ca Alice și majoritatea aveau cu ei fie 
copii mici, fie câte un câine care trăgea în lesă. Când se 
întâlneau cu un alt grup de excursioniști, trebuiau să meargă 
unul în spatele celuilalt, ca să poată trece toată lumea. Ceilalţi, 
aproape toți, murmurau un Salut sau spuneau veseli ceva 
despre vreme și-și vedeau de drumul lor. Manfred o lăsa pe 
Alice să răspundă la aceste saluturi și în locul lui. Cum inevitabil 
rămânea în urma ei, era inutil să încerce să spună ceva. Vreo 
doi câini se repeziră cu botul spre șliţul lui Manfred, dar stăpânii 
lor îi traseră înapoi, râzând. Asta, se părea, era un 
comportament perfect acceptabil printre obișnuiţii locului. 


VP - 193 


Manfred presupunea că și colegii lui de la bancă făceau 
plimbări din astea în weekenduri. Oamenii pe care îi întâlneau 
păreau că se distrează foarte bine, și se crease un fel de 
camaraderie între ei. Manfred era conștient că îmbrăcămintea 
lui total nepotrivită atrăgea priviri nedumerite din partea unora, 
dar nu-l deranja. Poate că arăta ca un detectiv care pornise să 
cerceteze scena unei crime undeva în adâncul pădurii. 

Alice mergea înainte cu pași mari, aruncând când și când câte 
o observaţie despre peisaj sau despre vreo plantă. Manfred își 
dădea seama că el nu trebuia să contribuie prea mult la 
conversaţie. Pe măsură ce înaintau, întâlneau tot mai puţini 
oameni. După vreo douăzeci de minute de mers ajunseră la o 
lagună mare, întinsă, înconjurată de copaci în toate tonurile de 
galben și maro. Un vânticel ușor mai desprindea câte o frunză 
care cădea spre pământ în spirale rotitoare. 

Alice se opri. 

— Este o cărare care înconjoară lacul, dacă vrei să mergem, 
spuse. 

— Bineînţeles, spuse Manfred. 

După plimbarea asta cel puţin îl mai lăsase durerea aceea 
îngrozitoare de sub ţeastă; în locul ei mai stăruia doar un fel de 
apăsare surdă. 

Cărarea, care acum era doar pământ bătătorit, se îngustă. 
Alice își trecu mâna pe sub îndoitura cotului lui Manfred, așa 
cum făcuse și în seara aceea, când se întorseseră de la 
restaurant împreună. După toate aparențele, nutrea un soi de 
afecţiune pentru el. Manfred simţi mirosul părului ei. Deodată 
Alice se desprinse de el și se lăsă pe vine la marginea cărării. 

— la te uită, hribi! spuse ea atingând niște ciuperci galben- 
cafenii care creșteau la rădăcina unui copac. Era bine dacă 
aduceam un coșuleț. 

— Nu sunt otrăvitoare? întrebă Manfred. 

Alice pufni în râs. A 

— Manfred, eu vin aici de când eram mică, spuse. Inainte 
veneam cu bicicleta. Îmi găseam un loc liniștit și stăteam întinsă 
pe spate, urmărind norii cum alunecă pe cer. Câteodată, vara, 
veneam împreună cu prietenele mele și înotam în pielea goală. 

Manfred se pomeni că se înroșește numai imaginându-și-o pe 
Alice adolescentă sărind în apă goală-pușcă. 


VP - 194 


— Dar asta este perioada mea preferată din an, continuă ea. 
Ador culorile copacilor și mirosul pământului. 

— Da, spuse Manfred, e plăcut. 

Alice se ridică în picioare și se agăţă din nou de braţul lui 
Manfred. Frunzele uscate le foșneau sub tălpi. Nu mai era 
nimeni împrejur. Undeva ugui un porumbel gulerat. Manfred nu 
simțea nevoia să vorbească. Se gândea la zilele pe care le 
petrecuse împreună cu Juliette în pădurea din spatele casei 
bunicilor lui. Ajungând pe malul lacului, Alice se opri iar. Un cârd 
de gâște se apropie de apă și ateriza împleticit, gâgâind 
cacofonic unele peste altele. 

— Vin să-și petreacă iarna aici, spuse Alice. 

Manfred încuviinţă. 

Când ajunseră în cel mai îndepărtat punct al lacului, Alice se 
cocoță pe niște pietre de pe mal și se așeză pe ele. Manfred se 
așeză și el lângă ea. Era o liniște deplină. 

Alice scoase din buzunarul jachetei un pachet de ţigări și-și 
aprinse una cu bricheta ei butucănoasă. Manfred inhală mirosul 
metalic al tutunului. Îi trecu prin minte că poate Alice avea de 
gând să se apropie și să-l sărute. Dacă se întâmpla asta, el n- 
avea să se împotrivească. Alice trase prelung din ţigară, apoi, 
lăsându-și capul pe spate, dădu fumul afară încet printre buze. 
Manfred urmări fuiorul de fum lăptos destrămându-se în aer. 

— A venit un poliţist la mine, spuse Alice întorcându-se ca să-l 
privească, cu obrajii îmbujoraţi de aerul curat. 

Manfred tresări când o auzi. 

— Un tip îndesat, pe la vreo cincizeci de ani, cu păr scurt. Am 
uitat cum îl chema. 

— Gorski, spuse Manfred. 

— Da, Gorski, spuse ea. Mi-a pus câteva întrebări despre tine. 

— Ce întrebări? 

— Voia să știe ce fel de relaţie avem noi doi, de câtă vreme te 
cunosc, lucruri din astea. 

— Și cei-ai spus? 

— l-am spus că nu e treaba lui. 

Manfred încuviinţă. 

— Și el ce-a spus? 

— Nu prea multe. Mi-a dat o carte de vizită și a plecat. 

— A venit acasă la tine? 

— Da. 


VP-195 


— De unde știa unde locuiești? 

Alice ridică din umeri. 

— Nu știu. Nu l-am întrebat. Mi s-a părut dubios. 

Manfred se ridică în picioare. Oare Alice inventase povestea 
asta ca să explice cum de Gorski ieșise din blocul lor cu două 
zile înainte, atunci când îl văzuse el? Lumina soarelui licărea 
reflectată de micile valuri de la suprafaţa lacului. II durea capul. 
Nu mai pricepea nimic din ce se întâmplă. Poate că Gorski o 
pusese să-l aducă aici. Poate că Alice înregistra ceea ce 
vorbeau, iar pădurea era înțesată de polițiști gata să se repeadă 
spre ei dacă vedeau ceva care l-ar fi putut incrimina. Manfred 
scrută copacii din jurul lor. Alice îl privi nedumerită. 

— Manfred? spuse ea. 

Și atunci avu o revelaţie: mi s-a părut dubios. Era aceeași 
expresie pe care Gorski zicea că o folosise și Adele vorbind 
despre el. Capul îi vâjâia. Strânse pleoapele, apoi deschise ochii 
din nou și o privi pe Alice. Avea probleme să focalizeze. 

— Nu te cred, spuse el. 

Alice făcu ochii mari. 

— Poftim? zise ea ridicându-se în picioare și îndepărtându-se 
de el. 

— Minti! spuse el. 

Lumina soarelui reflectată pe suprafaţa lacului îl orbea. 
Închise ochii pentru o clipă; simţea că-l ia cu ameţeală. Se 
întoarse cu faţa spre copaci. Își închipui polițiștii în pădure, 
așteptând semnalul lui Gorski ca să-l înconjoare. Scrută și 
tufișurile, dar nu se zărea nicio mișcare. Respirația i se mai 
domoli. 

Alice făcu un pas spre el. 

— Ai vreo problemă? îl întrebă. 

În ochii ei licărea o undă de teamă. 

Manfred scutură din cap, ca pentru a se deștepta din somn. |și 
dădea seama că în momentul acela dădea impresia că nu este 
în toate minţile. Trebuia să încerce să pară rezonabil. 

— Vreau să-mi spui adevărul despre tine și Gorski, spuse el 
încercând să-și domolească vocea. 

Alice își îngropă bărbia în piept și se uită la el cu gura căscată. 

— Nu am nimic de-a face cu Gorski, răspunse ea. 

— El te-a pus să faci toate astea! izbucni Manfred apropiindu- 
se de ea. 


VP - 196 


Alice nu se trase înapoi. Chipul îi încremeni. 

— Voiam doar să știu de ce m-a întrebat cineva de la poliţie 
despre tine. Dacă ai vreo problemă, poţi să-mi spui. 

— Firește că pot, spuse Manfred pufnind într-un soi de râs și 
clătinând din cap. Și eu care credeam că mă placi. 

— Și eu așa credeam, că te plac, spuse ea, și se uită la el de 
parcă îl vedea pentru prima oară. 

Apoi Alice se întoarse pe călcâie și o luă înapoi pe cărare. 
Manfred se uită după ea. Din câte se părea, erau complet 
singuri. În depărtare se auzea gâgâitul gâștelor. Apa plescăia 
ușor pe pietre. Era un loc liniștit. 

Manfred o strigă, dar ea nu se întoarse înapoi. Manfred și-ar fi 
dorit din toată inima să alerge după ea și să-i povestească totul: 
cum îl minţise pe Gorski, ce se petrecuse între el și Adele, chiar 
și cum o omorâse pe Juliette. Deodată avea impresia că toate 
acestea ar părea perfect rezonabile, că el însuși ar da impresia 
că este perfect rezonabil. O strigă din nou. Alice nu se opri; îi 
făcu doar un semn peste umăr să o lase în pace, apoi dispăru în 
pădure. Manfred rămase pe loc incapabil să mai articuleze un 
sunet, privind în gol înspre locul în care dispăruse femeia, apoi 
porni după ea. 


VP - 197 


Douăzeci și unu 


Manfred se obișnuise cu senzaţia că lumea se uită la el. 
Senzaţia i se acutiză cât timp șezu în capelă, în faţă de tot. 
Bunica lui stătea în dreapta, răsucind între degete o batistă 
brodată. Manfred nu simţise nicio emoție aflând că bunicul lui 
murise. Nu ţinuse la bătrân și nici nu putea privi moartea lui 
altfel decât ca pe o eliberare pentru bunica sa. La slujbă venise 
neașteptat de multă lume. Manfred nu știa că bătrânul să fi avut 
vreun prieten. Ori de câte ori el și bunica lui trebuiau să ia parte 
la vreun eveniment social, bătrânul bombănea. Două sau trei 
rânduri de bănci din capelă erau ocupate de vreo douăzeci sau 
treizeci de oameni foarte importanţi, toţi cocârjaţi, unii cu niște 
medalii militare pe piept. Firma de avocatură era de asemenea 
bine reprezentată. Manfred își închipuia că toți oamenii aceia 
stăteau cu privirile aţintite asupra cefei lui, sperând să-i 
surprindă vreo urmă de emoție. Işi plecă ușor capul ca și când ar 
fi meditat. 

Preotul vorbi pe un ton neutru despre faptul că Bertrand 
Paliard fusese primit în împărăţia Domnului. Manfred își închipui 
ce-ar mai bodogăni bunicul lui, ateu convins, dacă ar auzi una 
ca asta și se strădui să nu zâmbească. Manfred nu mai călcase 
într-o biserică de ani de zile. În mod curios, atmosfera i se păru 
agreabilă. Aerul răcoros era parfumat de mirosul de tămăie, iar 
bâzâitul monoton al preotului avea asupra lui un efect liniștitor, 
narcotizant. Lespezile de piatră erau tocite ca niște pietre de râu 
de atâtea secole de când lumea tot călca pe ele. Și băncile din 
lemn de stejar erau tocite și lustruite. Fereastra rotundă cu 
vitraliu de sus, de pe peretele din spatele preotului împrăștia o 
lumină plăcută, domoală. Manfred nu era atent la slujbă. La un 
moment dat observă că bunica lui îl prinsese de mână și îl 
strângea surprinzător de tare. Sosi apoi momentul în care sicriul 
urma să fie dus la groapă. Sub îndrumarea antreprenorului de 
pompe funebre, Manfred și încă cinci bărbaţi, dintre care el îl 
recunoscu doar pe unul singur, își ocupară locurile în jurul 
coșciugului. Manfred era cu o jumătate de cap mai înalt decât 
ceilalți, așa că, în momentul în care ridicară coșciugul pe umeri, 


VP - 198 


fu nevoit să-și îndoaie puţin genunchii ca să fie la același nivel 
cu ceilalţi, care îi dădeau impresia că aveau mult mai multă 
experienţă la cărat coșciuge. 

Când porniră în dansul acela plicticos de-a lungul culoarului 
dintre bănci, Manfred îl zări pe Gorski, care stătea în picioare 
undeva, în spate. Prin urmare, chiar era urmărit. Îl cuprinse un 
val de furie la gândul că Gorski venise la înmormântare nepoftit. 
Dar Gorski nu trebuia să bage de seamă că nu simţea niciun fel 
de tristeţe la moartea bunicului lui. De ochii poliţistului, afișă o 
figură îndurerată. Își lăsă colţurile gurii în jos și-și plecă privirile 
spre pardoseala de piatră a bisericii. Ridică ochii doar când 
ajunseră la ușă și tocmai treceau pe lângă Gorski. Polițistul îl 
salută printr-o mișcare scurtă a capului, fără să pară deloc jenat. 
Lumea ieși din biserică în urma sicriului. Abia trecuse de amiază 
și, după lumina slabă din capelă, afară soarele îi orbea. Până la 
parcela unde se aflau mormintele familiei Paliard terenul era 
puţin în pantă, așa că Manfred trebui să se încovoaie și mai tare 
ca să poată ţine de colțul lui sicriul. Unul dintre bărbaţii în vârstă 
fu nevoit să se oprească puţin, gâfâind, ca să-și șteargă fruntea. 
Antreprenorul de pompe funebre, obișnuit fără îndoială cu astfel 
de lucruri, îl înlocui, după care reușiră să înainteze către groapă 
ceva mai repede. Mormântul mamei lui Manfred era în dreapta. 
Era surprinzător de bine îngrijit. La baza pietrei funerare, erau 
niște flori proaspete într-un ghiveci. Cum el nu venea niciodată 
la mormântul ei, Manfred se întrebă dacă bunicii or fi fost cei 
care îngrijiseră mormântul ei sau dacă aceste lucruri cădeau în 
sarcina municipalităţii. 

Sicriul fu așezat pe niște scânduri puse de-a curmezișul gropii 
și apoi, cu ajutorul unor chingi dintr-o pânză tare, fu coborât în 
groapă. Manfred admiră eficienta cu care fu dusă la bun sfârșit 
această sarcină, altminteri nu tocmai ușoară. El trecu la locul lui, 
pe marginea mormântului, alături de bunica sa. Fără să verse o 
lacrimă, bătrâna îi strângea mâna. Bătrânul dispreţuise 
dintotdeauna orice sentimentalisme, așa că de atâţia ani bunica 
lui Manfred învățase lecţia. În timp ce preotul citea 
binecuvântarea, Manfred nu mai rezistă tentaţiei și aruncă o 
privire peste umăr. Gorski stătea rezemat de zid, lângă poarta 
din fier forjat a cimitirului, trăgând dintr-o ţigară. Manfred simţi 
o mână pe cot și își dădu seama că ăsta era semnul că trebuie 
să arunce și el un pumn de pământ în groapă. Sunetul gol, de 


VP - 199 


țărână căzând pe lemnul sicriului fu destul de agreabil. Toţi cei 
prezenţi la înmormântare trecură unul după altul pe lângă 
Manfred și pe lângă bunica lui, exprimându-și regretul, apoi 
porniră către automobilele înșirate de-a lungul străzii. Acasă 
urma să aibă loc masa. Manfred tocmai o conducea pe bunica 
lui către poartă, când Gorski se apropie de ei. 

— Condoleanţțele mele, Madame Paliard, spuse el. 

— Dumneavoastră ce căutaţi aici? întrebă Manfred, renunțând 
la tonul lui obișnuit, supus. 

Gorski își exprimă condoleanţele și față de Manfred. 

— Mă gândeam că am putea să facem o mică plimbare cu 
mașina noi doi, adăugă el apoi. 

— Nici nu se pune problema! răspunse Manfred. 

Ajunseră la limuzina cu care urmau să se întoarcă acasă și o 
ajutară pe Madame Paliard să urce în ea. Apoi Gorski îi 
împiedică subtil pe Manfred să se suie în mașină și, dintr-o 
singură mișcare, se aplecă înăuntrul autoturismului, scoțându-și 
legitimaţia. 

— Madame, îmi cer scuze, dar am o treabă urgentă cu 
nepotul dumneavoastră. Aţi putea să-l scuzaţi o oră? 

Bătrâna se arătă contrariată, dar făcu un semn scurt din cap 
că e în regulă, iar Gorski îl conduse pe Manfred înspre mașina 
lui. Până să ajungă acolo, Gorski trebui să aștepte răbdător 
atunci când Manfred fu acostat de unul dintre bătrânii cu 
decorații. 

— Eu am fost cu bunicul tău în Algeria, îi spuse acesta lui 
Manfred strângându-i mâna zdravăn. Aș putea să-ţi spun niște 
povești de-acolo. 

Manfred habar n-avea că bunicul lui fusese vreodată în 
Algeria. 

— Am de rezolvat o problemă înainte de asta, spuse el. Revin 
într-o oră. Vă rog să aveţi grijă de bunica mea până atunci. 

Bătrânul îl salută soldățește, un gest comic nu atât prin 
intenţie, cât prin cum îi ieșise, iar Manfred îl urmă pe Gorski la 
mașină. 

În Peugeotul lui Gorski mirosea zdravăn a fum. Manfred nu 
spuse nimic, înciudat că din fermitatea lui din urmă cu câteva 
momente se alesese praful atât de repede. Știa că trebuie să se 
poarte ca și când apariţia lui Gorski l-ar fi intrigat, dar i se părea 
că după ce capitulase așa de ușor, nu mai avea niciun rost. In 


VP - 200 


realitate se simţea ușurat că nu mai trebuia să participe la masa 
de acasă. 

Gorski făcu o întoarcere de o sută optzeci de grade și 
Peugeotul porni spre nord. Gorski își aprinse o ţigară și deschise 
geamul din dreptul lui. 

— Nu erai prea apropiat de bunicul dumitale, nu? spuse el. 

— Nu foarte, răspunse Manfred. 

— Nu foarte? repetă Gorski. Impresia mea a fost că Monsieur 
Paliard nu avea o părere prea bună despre nepotul său. 

Manfred simţi ca niște ghimpi înfigându-i-se în frunte. 

— Impresia? repetă el tâmp. 

In aceeași clipă își dădu seama că exact asta era reacţia pe 
care dorise Gorski să i-o stârnească. 

— Da, răspunse Gorski. Am vorbit cu Monsieur Paliard în două 
rânduri cu puţin timp înainte de a muri. Am vorbit și despre 
dumneata. g 

Manfred nu spuse nimic. Incerca să ghicească ce implicații ar 
putea avea ceea ce tocmai îi spusese Gorski. Nu-și putea 
imagina că bunicul lui ar fi putut spune ceva pozitiv despre el. 
Gorski coti pe un drumeag care pornea spre nord, paralel cu 
cursul Rinului. Mai merseră câteva minute în liniște. 

— Unde mergem? întrebă Manfred în cele din urmă, deși îi era 
tot mai limpede. 

— Ai să vezi, spuse Gorski. Într-un loc liniștit. 

— Dacă mai aveţi și alte întrebări să-mi puneţi, aș dori să-mi 
luaţi declaraţia în prezenţa unui avocat. 

Gorski dădu din cap încet. 

— Hai să nu ne facem astfel de griji pentru moment. 

După alte câteva minute Gorski opri într-un refugiu pe 
marginea drumului, în fața unei porţi vopsite în alb, îndărătul 
căreia se deschidea o cărare prin pădure. Gorski opri motorul și 
coborî din mașină. Işi dădu jos sacoul și și-l atârnă de un cârlig 
aflat deasupra ferestrei din dreptul banchetei din spate. Manfred 
cobori și el. Gorski îl întrebă dacă n-ar vrea să-și lase și el sacoul 
în mașină. Deși începuse să transpire, Manfred spuse că nu; își 
desfăcu însă puţin cravata și-și descheie cămașa la gât. 

Gorski o luă înainte și intră pe poartă. Aerul era mai răcoros în 
pădure. Cărarea era prea îngustă; nu puteau merge unul pe 
lângă altul. Gorski îi făcu semn lui Manfred s-o ia înainte. 


VP - 201 


— Eu tot vin aici de ani de zile, rosti Gorski ca și când ar fi 
început o conversaţie absolut banală. De aproape douăzeci de 
ani, de fapt. Știi, în zona noastră nu au loc prea multe crime, dar 
cu două decenii în urmă, în pădurea asta a fost strangulată o 
fată tânără. Pe vremea aceea eram novice. Acel caz a căzut pe 
capul meu din întâmplare. Habar n-aveam ce am de făcut. 

Manfred era bucuros că detectivul nu-i putea vedea fața. ȘI-I 
aminti pe tânărul Gorski cum stătea cu spatele la șemineu, în 
salonul rece în care acum tocmai se adunau cei care 
participaseră la înmormântare. Gorski nu se schimbase chiar 
atât de tare. Incărunţise și poate că se mai împlinise la trup, dar 
chipul lui păstra ceva din tinereţea de atunci. Ajunseră într-un 
punct în care cărarea se bifurca. 

— De aici o luăm la stânga, spuse Gorski dindărătul umărului 
lui. In cele din urmă am reușit să obţinem o condamnare - 
bunicul dumitale își amintea bine toată povestea. Un vagabond 
pe nume Malou, dar eu n-am fost niciodată convins că el o 
omorâse pe fată. Un lucru ca ăsta nu-ți mai iese din minte 
niciodată. De aceea am tot revenit aici. Bunicul dumitale mi-a 
spus că pe vremea aceea îţi plăcea foarte mult să vii în pădurea 
asta. De fapt, aici îţi petreceai tot timpul. 

Gorski se opri și îl bătu ușor pe Manfred pe braț, arătându-i cu 
degetul că trebuie să iasă de pe cărare. Coborâră cu greu o 
porţiune în pantă; pantalonii li se tot agăţau în tufăriș. Pământul 
era uscat iască. Un porumbel gulerat uguia fără încetare. Și 
deodată ajunseră în poiană. 

Manfred înghiţi foarte sonor. O durere ascuţită îi săgetă 
orbitele. Închizând ochii, revăzu în minte trupul lui Juliette 
zăcând inert în mijlocul pledului bunicilor. Simţi că-l lasă 
genunchii și, pentru o clipă, crezu că va leșina. Gorski arătă cu 
mâna spre un copac prăbușit din celălalt capăt al poienii și îi 
sugeră să se așeze pe el. Trunchiul acela de copac nu fusese 
acolo înainte, dar în rest locul arăta exact așa cum și-l amintea 
Manfred. Cei doi își croiră drum până în celălalt capăt și se 
așezară. Manfred își scoase sacoul și îl puse cu grijă lângă el, pe 
trunchi. Gorski își aprinse o ţigară. Manfred simţea în nări 
mirosul uscat de pământ și de frunze. Nu mai plouase de 
săptămâni bune. 

— Ei, spuse Gorski, ăsta e locul. 


VP - 202 


Manfred nu spuse nimic. Înţelegea că tăcerea lui echivala cu o 
recunoaștere a faptului că era vinovat. Dar Gorski nu trebuia să 
se aștepte ca el să-i mărturisească direct, să-i arunce deodată în 
faţă că el a omorât-o pe Juliette, că a strâns-o de gât până și-a 
dat sufletul, după care și-a adunat tacticos lucrurile și a luat-o la 
fugă prin pădure. Și totuși, în urmă cu douăzeci de ani, nu 
avusese de gând să nege că el făcuse toate astea. Dacă Gorski 
și-ar fi făcut treaba cum trebuie atunci, prima oară când se 
întâlniseră, până la ora aceasta Manfred și-ar fi terminat de 
ispășit pedeapsa și toată povestea ar fi fost încheiată. 

Gorski se ridică de pe trunchiul de copac și înaintă până în 
mijlocul poienii. Încă nu-și terminase ţigara. Manfred se gândi 
cum ar fi ca frunzișul uscat să se aprindă de la ţigara lui Gorski, 
iar flăcările să înghită toată pădurea. 

— Chiar ăsta este locul în care a fost găsită fata. Cadavrul era 
într-o poziţie foarte ciudată, ca și când ar fi fost adus și aruncat 
aici. Desigur, am luat în considerare și posibilitatea să fi fost 
ucisă în altă parte și apoi adusă aici, dar nu avea nicio noimă. 
De ce să aducă cineva un cadavru atât de adânc în pădure, 
după care să nu facă niciun efort de a-l ascunde? De ce nu 
legase pur și simplu o greutate de el și nu-l azvârlise în Rin? 
Firește, mi-a trecut prin cap și ideea că de fapt ucigașul voia să 
fie prins și să se afle că el este făptașul, dar eu nu prea credeam 
astfel de teorii. Și nici acum nu cred. 

Vorbind, părea că parcurge încă o dată șirul teoriilor pe care 
și le construise în minte. Apoi se opri și se uită la Manfred. 

— Greșeala mea însă a fost că nu am căutat persoana 
potrivită. Nu mai anchetasem niciodată o crimă până atunci și 
tot ce știam învățasem doar din cărți. 

Se opri din nou și se uită la Manfred. 

— lar cărţile nu-ţi spun că uneori crimele se petrec absolut din 
întâmplare. lar întâmplarea nu ai cum s-o investighezi. Se 
întâlnesc două persoane și apoi se întâmplă un lucru îngrozitor. 
Poate chiar din greșeală. 

Strivi cu grijă mucul de ţigară cu vârful pantofului, apoi reveni 
lângă Manfred. Amândoi rămaseră câteva clipe fără să 
vorbească, cu ochii aţintiţi spre locul în care murise Juliette. 
Manfred nu-i purta pică lui Gorski. Până atunci nu îi trecuse 
niciodată prin minte că dacă și-ar fi mărturisit fapta atunci, cu 
atâţia ani în urmă, acum ar fi fost deja liber. Poate că, luând în 


VP - 203 


considerare vârsta lui sau circumstanţele în care se petrecuse 
fapta, i s-ar fi acordat clemenţă și ar fi stat la pușcărie numai 
câţiva ani. Pe la douăzeci și cinci de ani ar fi ieșit. Așa însă, de 
atunci încoace fiecare clipă a vieţii lui stătuse sub semnul 
întâmplării din acea zi, din poiană. 

— Ei, îl îmboldi Gorski, vrei să-mi povestești și mie cum s-au 
petrecut lucrurile? 

Și atunci Manfred îi spuse toată povestea de-a fir a păr. Gorski 
ascultă placid, privind la copacii din celălalt capăt al poienii. Din 
când în când își mai aprindea câte o ţigară. Manfred îi descrise 
foarte calm ce se întâmplase. Chiar îi făcea plăcere să-și 
reamintească unele amănunte din timpul întâlnirilor lui cu 
Juliette, mai ales sentimentele care îl încercau în timp ce se 
întorcea din pădure seară de seară. Incepu să ezite abia când 
ajunse la episodul omorului. Tinu capul întors în cealaltă parte în 
timp ce îi descrise lui Gorski cum trăsese pledul de sub trupul lui 
Juliette și cum își adunase cu mare grijă toate lucrurile. Cu 
coada ochiului îl observă pe Gorski dând din cap ușor, 
aprobator, de parcă tot ce spunea el ar fi avut noimă. Când 
termină de vorbit, Gorski nu spuse nimic. Porumbelul uguia în 
continuare printre copaci. 

În cele din urmă Gorski se ridică în picioare. 

— Hai să mergem, spuse el întinzând o mână și făcându-i 
semn lui Manfred în direcția în care lăsaseră mașina. 

Manfred îl urmă, traversând înapoi poiana către cărare. Era 
foarte liniștit. Refăcură drumul cu mașina până în Saint-Louis 
fără să vorbească. Din loc în loc Rinul li se arăta, cu apa lui 
maronie curgând agale, groasă ca nămolul. Manfred se aștepta 
ca Gorski să-l conducă direct la secția de poliţie, dar detectivul 
trecu de secţie și o luă pe Rue de Mulhouse până în faţa blocului 
lui Manfred. Nu se zărea nimeni prin preajmă. Manfred se uită la 
Gorski. 

— Nu cobori? întrebă detectivul. 

Manfred nu pricepea nimic. 

— Nu mă arestaţi? 

Gorski clătină din cap agale. 

— Mai vorbim mâine. Aș vrea să-mi spui adevărul și despre 
Adele Bedeau. 

Se aplecă peste Manfred și deschise portiera din dreapta. 
Părul la ceafa îi era tuns frumos. Manfred cobori din mașină. 


VP - 204 


— Să nu cumva să dispari, spuse Gorski. Manfred rămase pe 
trotuar, uitându-se lung după automobilul care întoarse încet și 
porni înapoi în direcţia secției de poliţie. O bucată de vreme 
rămase țintuit locului pe trotuar. Bărbatul pe care îl văzuse zilele 
trecute în spălătorie trecu pe lângă el împreună cu terrierul lui, 
oprindu-se pe marginea trotuarului pentru câteva secunde, cât 
să adulmece câinele niște frunze. Bărbatul nu părea să-l 
recunoască pe Manfred. 


VP - 205 


Douăzeci și doi 


Gorski parcă în Rue des Trois Rois. Florăreasa îl salută veselă, 
ca de fiecare dată. Mirosul greu de flori îi aminti lui Gorski de 
biserică. Poate că din pricina înmormântării și trecuse pe-acolo. 
La înmormântarea tatălui său venise doar o mână de oameni. 
Fusese de faţă și Ribery, care în capelă șezuse discret undeva în 
spate. Câţiva dintre prietenii apropiaţi ai tatălui său de la 
Restaurant de la Cloche stăteau risipiţi pe bănci în spatele lui 
Gorski și al mamei lui. Nu venise însă niciunul dintre clienţii lui 
Monsieur Gorski. 

Gorski cumpără un mic buchet de crini. Madame Beck încercă 
să refuze banii, dar el insistă. 

— l-am dus puţină supă mai devreme, spuse florăreasa. 

— Vă sunt foarte recunoscător, spuse Gorski. 

O luă pe scări în sus spre apartament. Bătu ușurel în ușă, apoi 
o deschise. Ușa nu era încuiată niciodată. Mama lui dormea în 
fotoliu. Arăta foarte liniștită; Gorski se gândi că ar fi mai bine să 
plece fără s-o mai deranjeze. Găsi în vechiul bufet o vază de flori 
și merse în bucătărie să aranjeze florile. Când se întoarse, 
mama lui se trezise. 

— Bună, Georges! Nu te așteptam, spuse bătrâna zâmbind 
vag. 

— N-am vrut să te trezesc, spuse el. 

— Doar ce-mi odihneam ochii. 

— Ți-am adus niște flori. 

— Văd, dar soţiei tale ar trebui să-i cumperi flori, nu mie, 
spuse ea. Oricum, mulțumesc. Sunt frumoase. 

Se chinui puţin până reuși să se ridice din fotoliu și porni 
șontăcăind spre bucătărie. Nu-i plăcea să o ajute cineva. Gorski 
se așeză la masă. Intotdeauna se așeza pe același scaun. După 
câteva minute Madame Gorski reveni cu o tavă. Gorski turnă 
ceaiul. Preţ de câteva minute șezură fără să spună nimic și 
micul apartament se cufundă în tăcere. 

Madame Gorski îl întrebă apoi ce mai face Clemence. 

— E bine, spuse Gorski. Și la școală se descurcă bine. 

— Și nevastă-ta? 


VP - 206 


Madame Gorski nu rostea niciodată numele lui Celine când 
vorbea despre ea. 

— Bine, răspunse Gorski. Ocupată cu magazinul. 

Celine nu venea decât rareori în vizită la bătrână, iar când 
venea, nu făcea niciun efort să-și ascundă disprețul la adresa 
micului apartament, a mobilierului și a decoraţiunilor demodate. 
Lui Gorski îi era rușine de felul în care se purta Celine. Fotoliul 
lui Monsieur Gorski era încă la locul lui, între ei doi. Gorski 
parcă-l și vedea pe bătrân șezând acolo cu pipele lui aranjate 
frumos pe mica servantă, cu ziarul îndoit pe brațul fotoliului. 

— Îţi mai aduci aminte de crima din pădure, fata aceea 
tânără? întrebă Gorski. 

Nu-și dădea seama ce anume îl făcuse să spună asta. De 
regulă nu vorbea cu mama lui despre slujba lui. 

— Sigur, răspunse ea. Cum o chema? 

— Juliette Hurel. 

— A, da, spuse ea. Îmi amintesc foarte bine. 

Bătrâna nu-și lua ochii de la fereastră. 

— Am reușit în sfârșit să-l găsim pe cel care a omorât-o, 
spuse Gorski. 

Madame Gorski aprobă din cap aproape imperceptibil. 

— Tatăl tău ar fi fost încântat, spuse ea. 

Gorski înghiţi cu noduri și dădu și el din cap. 

Undeva în adâncul gâtlejului parcă îi stăruia un gust amar. 
Dădu încet afară aerul din plămâni. Apoi se ridică în picioare și 
duse ibricul și celelalte lucruri înapoi în bucătărie. 

— Ei, cred că am să plec acum, spuse. 

355 

Își sărută mama pe obraz. Ea îl prinse de mână pentru o clipă. 

— Adu-o și pe Clémence pe-aici într-o zi. M-aș bucura să o văd 
și pe ea. 

— Bine, am s-o aduc, spuse Gorski. Cât de curând. 

Nu avea niciun chef să se întoarcă la secţie. Își închipuia cum 
ar sărbători un poliţist ca Lambert rezolvarea unui caz vechi de 
douăzeci de ani, înconjurat de colegi care l-ar privi cu admiraţie. 
Probabil că ar ocupa cu toţii un bar întreg și ar chefui până 
noaptea târziu, cu câţiva ziariști privilegiați sorbind fiecare 
vorbă a detectivului. Lambert n-ar avea mustrări de conștiință 
din pricina unui vagabond, care de altfel fusese foarte mulțumit 


VP - 207 


să-și poată petrece ultimii ani din viaţă având un acoperiș 
deasupra capului. 

Gorski însă se refugie la Le Pot. Barul era înțesat de mușterii 
care veniseră să bea un pahar-două după lucru, toţi respectând 
fără măcar să-și dea seama legea nescrisă conform căreia 
muncitorii trebuiau să stea în picioare, în fața barului, iar 
funcționarii și meseriașii la mese. Gorski își ocupă locul obișnuit 
din ultimul timp și-i făcu semn patronului că vrea o bere. Fostul 
profesor era și el la locul lui, dedesubtul ferestrei înalte, cu un 
pahar de vin alb în față. La masa din colț stăteau trei tineri, în 
jur de douăzeci de ani, băieţi cu chipuri proaspete, de familie 
bună, care pesemne că-și manifestau spiritul de revoltă venind 
să bea într-o bombă ca Le Pot. Yves îi aduse berea. Gorski nu 
știa dacă patronul știa sau nu că e poliţist. In orice caz, dacă 
știa, nu trăda asta prin nimic. De regulă patronii de baruri nu 
erau prea încântați când le călca pragul câte un poliţist ca să 
bea în localul lor. Prezenţa unui poliţist îi făcea pe ceilalți clienţi 
să nu se mai simtă în largul lor, chiar dacă nu încălcaseră legea 
cu nimic. Gorski își termină berea din câteva înghiţituri și-i făcu 
semn patronului să-i mai aducă una. 

Dacă ceea ce simțea Gorski la gândul că rezolvase în sfârșit 
cazul Juliette Hurel se putea numi satisfacţie, era în orice caz o 
satisfacţie tristă. Dac-ar fi fost mai priceput, cazul ar fi fost 
rezolvat de la început. Se aflase faţă în față cu vinovatul și nu 
bănuise absolut nimic. lar acum, și să mai fi putut să-l dea pe 
Manfred Baumann pe mâna justiţiei, n-ar fi contribuit cu nimic la 
consolidarea reputației lui ca poliţist. Și în orice caz, autorităţile 
n-ar fi fost de acord cu reabilitarea postumă a lui Malou, iar 
mărturia lui Baumann n-ar fi fost niciodată luată în considerare. 
Orice avocat mai de Doamne-ajută și-ar fi dat seama de asta. Și 
până la urmă, cine ce ar mai fi avut de câștigat de pe urma 
condamnării lui Baumann? Manfred nu era un ucigaș în 
adevăratul sens al cuvântului. În ochii legii el se făcea într- 
adevăr vinovat de moartea lui Juliette Hurel, dar nu își 
premeditase crima. Ba chiar în anumite privinţe fusese pedepsit 
pentru faptele lui la fel de aspru ca orice criminal. 

Așa că rămânea doar cu satisfacția lui personală de a fi 
rezolvat acest caz. Nu putea nici măcar să meargă acasă și să-i 
spună lui Celine că în sfârșit rezolvase crima care le întunecase 
primii ani ai mariajului. De la condamnarea lui Malou încoace 


VP - 208 


încetase să-i mai mărturisească lui Céline gândurile lui în 
legătură cu această poveste. Celine considera că obsesia lui faţă 
de acest caz e de prost gust, iar lui îi era rușine că în felul lui 
contribuise la condamnarea unui om nevinovat. Cel mai bine era 
să pretindă în continuare că acel caz era închis. 

Singura întrebare la care nu avea încă un răspuns era dacă 
mărturisirea lui Baumann avea vreo importanță în cazul 
dispariţiei lui Adele Bedeau. Directorul băncii era, fără îndoială, 
un personaj ciudat. Minţise în legătură cu implicarea lui în 
dispariţia chelneriţei și - de-acum Gorski știa cu certitudine - 
comisese cel puţin o crimă. Niciuna dintre persoanele cu care 
stătuse Gorski de vorbă nu avusese de spus nimic pozitiv la 
adresa lui Baumann. Teoretic vorbind, Baumann era suspectul 
perfect. Ziarele ar fi reușit categoric să-i convingă pe cititori de 
vinovăția lui în doi timpi și trei mișcări. Și cu toate acestea, 
Gorski nu era deloc convins că e vinovat. Din punctul lui de 
vedere, faptul că Baumann minţise nu avea o importanţă chiar 
atât de mare. Învăţase cu multă vreme în urmă că până și cei 
mai nevinovaţi oameni mint atunci când sunt confruntaţi cu 
poliţia. E un fel de reflex. Ca poliţist, atitudinea de bază pe care 
trebuie s-o adopți este să nu crezi nimic din ce ţi se spune. Ceea 
ce contează nu este faptul în sine că cineva minte, ci motivaţia 
care stă în spatele minciunii. În cazul lui Manfred Baumann nu 
era încă limpede dacă minţise pentru că încercase să ascundă o 
faptă foarte gravă sau pentru că pur și simplu nu voise să fie 
amestecat în niciun fel într-o anchetă a poliţiei. Știind ceea ce 
știa acum despre trecutul lui, Gorski credea că mai probabilă, ba 
chiar mai rezonabilă, ar fi fost ultima variantă. Pe de altă parte, 
poate că și el prea se grăbise să-l creadă pe Baumann; în 
definitiv și la urma urmei, omul avusese douăzeci de ani la 
dispoziţie ca să fabrice această variantă a desfășurării 
evenimentelor. Poate că lucrurile nu se petrecuseră deloc așa 
cum îi spuse Baumann. Poate că de fapt o urmărise pe Juliette 
Hurel prin pădure și o omorâse ca să-și satisfacă cine știe ce 
porniri. Poate că întreaga poveste despre zilele pe care le 
petrecuseră împreună nu era decât plăsmuirea unui psihotic. 
Chiar conform mărturisirii lui Baumann însuși, deși era doar un 
adolescent pe-atunci, după crimă dovedise un calm desăvârșit 
acoperindu-și urmele, iar apoi, în zilele și săptămânile care 
urmaseră, nu se trădase cu nimic. Și totuși, dacă Baumann ar fi 


VP - 209 


dorit să se disculpe, ar fi putut pur și simplu să lase pe dinafară 
detaliile deloc măgulitoare cu privire la felul în care acționase 
după comiterea crimei. Cert era că povestea lui Baumann avea 
pur și simplu un iz de adevăr. Și oricum, Gorski nu prea mai 
avea cum să verifice dacă era sau nu adevărată. 

Mai comandă încă o bere, a treia. Apoi intră în bar frizerul 
durduliu. Se duse până la bar cu mersul lui crăcănat și comandă 
un vin alb. Categoric mai băuse vreo două pahare. Apoi se 
întoarse și, scrutând încăperea, îl zări pe Gorski, care îi evită 
privirea. 

— Inspectore, ce plăcere să vă vedem în umilul nostru local! 

Gorski ridică ochii și-l salută pe Lemerre cu un zâmbet scurt. 
Fostul profesor își ridică și el privirea din ziar. Frizerul îi provoca 
lui Gorski silă. Lemerre se apropie de masa lui clătinându-se și i 
se adresă pe un ton conspirativ: 

— Ei, inspectore, ia spuneţi-mi, cum merge ancheta? 

— Regret, spuse Gorski, dar nu pot discuta despre asta. 

Lemerre se apropie și mai mult de el. Duhnea a transpiraţie. 

— Haide, inspectore! Am auzit că l-aţi chinuit pe Baumann ca 
pe hoţii de cai. 

Gorski îl ţintui cu o privire glacială. 

Lemerre îi făcu teatral cu ochiul și își atinse nasul cu degetul. 

— Deci i se înfundă lui Baumann, ai? 

Nu conta mai deloc ce spunea sau nu Gorski. Lemerre era la 
fel ca majoritatea oamenilor. Nimic nu le face oamenilor o 
plăcere mai mare decât ideea că o crimă a avut loc chiar sub 
nasul lor, preferabil una comisă din cruzime și cu vărsare de 
sânge. Ideea că s-a petrecut ceva dramatic chiar în mijlocul lor 
le mai înviora și lor puţin existenţa. Aveau ce discuta săptămâni 
în șir când se întâlneau prin baruri. 

— Nu pot spune nimic. Dacă nu vă e cu supărare... 

Lemerre dădu din cap cu înţeles, ca și când, prin faptul că nu 
negase această presupunere, Gorski i-ar fi oferit de fapt o mică 
informaţie confidențială. Lemerre se întoarse la bar. Gorski își și 
închipuia cum se va lăuda frizerul mai târziu în fața tuturor 
cunoscuților că a aflat el dintr-o sursă sigura că Manfred 
Baumann o să fie în curând umflat pentru uciderea lui Adele 
Bedeau. 

Acum, că Lemerre bătuse toaca cine era, ar fi fost mai 
prudent pentru Gorski să plece. Nu mai era un client oarecare. 


VP - 210 


Era un poliţist, adică un tip în preajma căruia ceilalţi clienţi 
trebuiau să aibă grijă ce spun. Conversaţia de la bar aproape că 
se stinsese. Și nici pentru Gorski nu era bine să fie văzut bând 
de unul singur. Dar nici să meargă acasă și să ia cina împreună 
cu Céline n-avea chef. Ar fi fost bine să-i dea un telefon și să-i 
spună că nu ajunge la cină. Celine ţinea s-o anunțe când 
întârzia. Dar berea îl făcuse căpos. Mai comandă încă o halbă, 
de data asta una mare, așa cum beau cei de la bar. Oare într- 
adevăr își schimbase Yves atitudinea fată de el, așa cum i se 
părea lui Gorski? Chiar îi evitase privirea atunci când îi pusese 
berea în față sau doar își închipuia? 

li plăcu greutatea halbei mari de bere în mână. Trase o dușcă 
zdravănă. Céline putea să se și spânzure din partea lui. N-avea 
decât să fiarbă în suc propriu holbându-se la nenorocita de cină 
care se răcea. Oricum ei doi nu aveau nimic în comun. Și nici nu 
avuseseră vreodată. Ea nu-l putea suferi și nici el n-o putea 
suferi pe ea. 

Lemerre nu zăbovi prea mult în local. După plecarea lui, 
conversaţia de la bar se mai însufleți puţin. Poate că de fapt toți 
încetaseră să mai vorbească între ei din pricină că era de față 
frizerul, nu din cauza lui Gorski. Și totuși, când își terminară 
băuturile, bărbaţii de la bar plecară și ei. Cei trei tineri de la 
masa din colț erau în continuare cu totul absorbiți de 
conversaţia lor. Nu băgaseră de seamă schimbul de replici 
dintre Lemerre și Gorski și nu păreau cu nimic mai interesaţi de 
ceea ce se întâmpla în jurul lor decât înainte. Era limpede că 
proveneau din familii înstărite; erau genul de băieţi cărora li se 
băgase în cap că pot realiza în viaţă tot ce-și doresc. Faptul că 
umblau prin cele mai insalubre baruri din oraș era probabil felul 
lor de a se revolta împotriva taţilor lor, care își doreau ca tinerii 
să continue afacerile de familie sau să îmbrăţișeze aceleași 
profesii ca și ei. Băieţii aveau părul lung și purtau pantaloni din 
catifea reiată. Își ţineau ţigările între degetul mare și arătător și 
își mijeau ochii în timp ce trăgeau fumul în piept. Unul dintre ei 
scotea rotocoale de fum, care se înălţau încet spre fereastra 
acum întunecată de deasupra. Discutau despre un scriitor de 
care Gorski nu auzise niciodată și fiecare asculta părerile 
celorlalți cu mare atenţie. Fără îndoială, visul lor era să-și 
sfideze taţii și să fugă la Paris, unde să trăiască din poezie sau 
din jazz. Gorski empatiza cu ei. Parcă el nu se făcuse poliţist pur 


VP - 211 


și simplu pentru a-și sfida tatăl și așteptările acestuia, pentru a 
dovedi că el era cel care ţinea în mâini frâiele propriei lui vieţi? 
Însă, reflectă el, până la urmă oare nu i s-ar fi potrivit mult mai 
bine existenţa de patron de casă de amanet, să se învârtă și el 
de colo-colo, îmbrăcat cu un halat cafeniu și cu un creion după 
ureche? 

Tinerii erau tot mai beţi. Imperturbabil, Yves continua să le 
aducă pahar după pahar. Ce treabă avea el dacă ei voiau să 
spargă banii taţilor lor îmbătându-se? Gorski începea să simtă și 
el efectele alcoolului. Cum berea îl balona, o dădu pe vin. Mai 
târziu intrară în bar doi bărbaţi îmbrăcaţi la costum, cu cravatele 
desfăcute lejer la gât și se așezară la o masă de lângă Gorski. 
Veniseră în oraș cu treabă și era limpede că voiau să se distreze 
în seara aceea. Ei îl atraseră pe Gorski într-o conversaţie. 

— Unde putem să ne distrăm și noi puţin pe aici? îl întrebă 
unul dintre ei. 

Gorski ridică din umeri. Nu prea reușea să mai gândească 
limpede. Yves urmărea mica scenă din spatele barului. 

Celălalt bărbat îl întrebă pe Gorski cu ce se ocupă și el le 
spuse. 

— Poliţist? făcu omul. Scuze, știți... 

Gorski se uită la ei. Tinerii își văzură mai departe de discuţia 
lor. Unul dintre ei se ridică și porni clătinându-se spre toaletă. Se 
sprijini de spătarul unui scaun, care se răsturnă sub greutatea 
lui. Băiatul se prăbuși pe podea, în uralele prietenilor lui. Yves 
ieși din spatele barului și-l ridică ușurel pe băiat în picioare. 
Puștiul rânji spre el tâmp. Yves îl puse pe scaun. 

— E timpul să plecaţi și voi, băieţi, spuse el fără ocolișuri. 

Tinerii plătiră și ieșiră din bar împleticindu-se. Cei rămași 
înăuntru îi auziră cântând pe stradă. 

Mai târziu, când Gorski ajunse acasă, urcă până în dormitor 
bălăngănindu-se fără să vadă biletul pe care Celine i-l lăsase pe 
masa din bucătărie și adormi fără să bage de seamă că soţia lui 
nu era în pat. 


VP - 212 


Douăzeci și trei 


A doua zi Manfred se trezi la ora obișnuită. Făcu duș, puse 
ibricul pe plită și se îmbrăcă, apoi se așeză la masă să mănânce. 
Era cât se poate de liniștit. Nu nutrea niciun fel de resentimente 
faţă de Gorski. Ba dimpotrivă, fusese o ușurare să scape de 
povara aceea. Gorski nu scosese aproape niciun cuvânt până își 
terminase el povestea și nu-i scăpase niciun gest prin care să-i 
dea de înţeles că îl judecă. Cu toate acestea, Gorski era un om 
al legii, iar rolul lui era acela de a pune în mișcare mecanismele 
create de stat pentru reglementarea situaţiilor de acest fel. Și, 
firește, Gorski avea să se folosească de mărturisirea lui pentru 
a-i pune în spinare și povestea cu Adele. Manfred nu-l prea 
putea învinovăţi. Oare el însuși n-ar fi tras aceeași concluzie 
dacă ar fi fost în locul lui Gorski? Dar acum nimic nu mai conta. 

leși din bloc, ca în fiecare zi, la ora 8.15. In ciuda întâmplării 
de la Petite Camargue, Manfred speră pentru o clipă să dea nas 
în nas cu Alice. Firește, nu avea să-i poarte pică dacă ea urma 
să treacă pe lângă el fără a-i adresa o vorbă. Dacă se gândea 
bine, era chiar mai înţelept că n-o întâlni. Nu avea s-o mai vadă 
niciodată. Gândul acesta îl întristă. leșind din bloc, în loc să 
cotească spre dreapta și s-o ia pe Rue de Mulhouse spre bancă, 
o luă la stânga și ajunse în spatele blocului. In faţa biroului de 
Asigurări Sociale deja se învârteau câţiva arabi. Manfred trecu 
de parcul pentru copii și o luă către gară. Era o dimineață 
frumoasă, însorită. Era lume pe stradă, dar nimeni nu-i aruncă o 
privire. Și de ce ar face-o? Nu se remarca prin nimic și 
întotdeauna își văzuse de treaba lui. 

Astăzi nici la bancă nu aveau să bage de seamă că lipsește. 
Era de presupus că ar trebui să se ocupe de afacerile bunicului 
său. Era normal să-și ia liber o vreme după o pierdere atât de 
grea. Mademoiselle Givskov avea să se bucure că rămăsese ea 
șefa. Cu Restaurant de la Cloche însă era altă poveste. Cum era 
zi de piaţă, Marie avea să-i rezerve masa din colț pentru ora 
12.30. O să se bage cu siguranţă de seamă că lipsește. Marie o 
să-i spună asta și lui Pasteur, care o să răspundă ridicând din 
umeri, cum făcea de obicei. Joia următoare n-or să-i mai rezerve 


VP - 213 


masa și altcineva o să-i ia locul, foarte probabil o persoană care 
habar n-avea că șade la masa lui Manfred Baumann. După încă 
o săptămână nici n-o să se mai vorbească despre faptul că el 
lipsește. 

Gara era înţesată de navetiști. Unii citeau ziarul, alţii stăteau 
cu ochii pe peron ori mai aruncau câte o privire spre panoul cu 
plecări. Nu vorbea nimeni. Când sosi Manfred, pe peronul trei 
tocmai oprea un tren. Era trenul de Mulhouse. Câteva persoane 
urcară în tren fără grabă. Nu era multă lume în vagoane. 
Manfred se uită cum trenul se pune încet în mișcare, apoi merse 
până la capătul cel mai îndepărtat al peronului, unde era mai 
puţină lume. Nu știa ce trenuri circulau la ora aceea, dar cu 
siguranţă avea să sosească un alt tren în scurt timp. Lui nu-i 
păsa deloc încotro avea să meargă. Alesese peronul trei din 
obișnuinţă, fiindcă de aici plecau trenurile spre Strasbourg. 
Trebuia numai să pășească de pe peron. In definitiv, era un 
lucru pe care îl făcuse de sute de ori. Astăzi nu avea să fie cu 
nimic deosebit. 

Soarele ardea deja. Poate că ar fi trebuit să aștepte la umbră, 
sub marchiză, sau ar fi trebuit să verifice când urma să sosească 
trenul următor, dar asta nu făcea parte din plan. Dacă s-ar fi 
întors de-a lungul peronului, ar fi atras atenţia asupra lui și nu 
dorea asta în niciun caz. Işi scoase batista și își șterse de pe 
frunte câteva broboane de sudoare. Dintotdeauna îi displăcuse 
să stea sau să șadă direct în soare. Cu ani în urmă îi intrase în 
cap, pe bună dreptate sau nu, că soarele contribuia la 
declanșarea migrenelor lui. 

Un tren se apropie de peronul de vizavi. Manfred simţi un fior 
în stomac. Nu cobori nimeni. Când trenul porni din loc, peronul 
era deja pustiu; parcă un magician ar fi ridicat o bucată de 
pânză de pe o colivie. Manfred privi roţile greoaie din oțel 
accelerând agale în timp ce trenul ieșea din staţie. Fusese o 
prostie din partea lui că nu verificase mersul trenurilor. Poate că 
următorul tren avea să vină abia peste o jumătate de ceas sau 
chiar mai mult. Până atunci o să înceapă să atragă atenţia. Dar 
din faptul că mai rămăsese totuși o mână de oameni pe peron 
trase concluzia că trebuia să mai apară un tren în curând. 
Privirea lui alunecă de-a lungul șinelor până dincolo de gară, 
către periferia orașului. În depărtare, un coș de fabrică scuipa 
spre cer un fuior de fum cenușiu. Manfred aștepta deja de vreo 


VP - 214 


zece minute. Probabil că în momentul acela Mademoiselle 
Givskov tocmai sosea la bancă. 

În sfârșit, în zare apăru un tren. Părea că înaintează teribil de 
încet. Manfred făcu câţiva pași de-a lungul peronului. Parcă îl 
luase cu ameteală, poate din pricina soarelui. Nu știa dacă 
Gorski pusese sau nu oameni să-l urmărească și nici dacă 
oamenii aceia vor încerca să-l oprească. Nu avea prea mare 
importanţă. Se apropie de marginea peronului. Inchise ochii 
pentru câteva secunde, apoi, când trenul intră în gară și opri, 
simţi un vârtej de aer care trecu prin faţa lui. Deschise ochii. Se 
simţea ca și când ar fi aţipit pentru o secundă. Apoi, fără să se 
uite în jur, deschise ușa și urcă în tren. Nu auzi pe nimeni 
strigându-l și nu simţi nicio mână înhățându-l de umăr. 

Trenul rămase în gară, ca de obicei, doar un minut-două. 
Inima lui Manfred începu să o ia la goană. Broboanele de 
sudoare de pe frunte îl gâdilau. Ceilalţi pasageri își înfundară 
fețele în cărți și-n ziare. Un bărbat de vreo cincizeci și ceva de 
ani se uita pe fereastră impasibil, fără să vadă nimic din tot ce îi 
trecea prin fața ochilor. Probabil făcea zilnic drumul acesta de 
ani de zile. Manfred se aștepta din clipă în clipă să-l vadă pe 
Gorski urcând în vagon și escortându-l afară pe peron. | se păru 
că trenul staţionează mai mult ca de obicei. Poate că mecanicul 
primise deja un mesaj prin radio în care era informat că are un 
fugar în tren. Dar nu apăru niciun poliţist și, în sfârșit, 
conductorul fluieră și, cu o smucitură, trenul porni din gară. Pe 
măsură ce peronul și apoi orașul se făceau nevăzute, Manfred 
simţea că prinde aripi. Stătea perfect nemișcat, de parcă orice 
mișcare a sa i-ar fi alertat pe ceilalţi pasageri de prezenţa lui. 
Dar ei habar n-aveau la ce evenimente memorabile urmau să fie 
martori. 

Trenul prinse viteză și Manfred se uită la fermele și câmpurile 
presărate cu tufișuri trecând pe lângă el ca în zbor. Și iată cum, 
dintr-odată, devenise un fugar din calea justiţiei. Din câte se 
părea, reușise să scape din ghearele poliţiei. Era chiar palpitant. 
Tot ce trebuia să facă, ajungând la Strasbourg, era să schimbe 
trenul. Din Strasbourg porneau trenuri în toate direcţiile, în toată 
Franța și de fapt în toată Europa. Chiar presupunând că Gorski 
avea să descopere lipsa lui în următoarea oră, se părea că 
nimeni nu-l recunoscuse în momentul în care urcase în tren. N- 
avea să mai aibă nicio problemă. 


VP - 215 


Desigur, o problemă erau banii. Manfred avea în portofel 
actele de identitate, așa că putea retrage o sumă mare de bani 
din contul lui de economii. Dar pentru polițiști n-ar fi fost greu să 
afle ora și locul retragerii. Puteau chiar să-i blocheze conturile. 
Ceea ce trebuia el să facă era să-și lichideze contul înainte de a 
urca într-un alt tren din Strasbourg. În Rue Moll, la mai puţin de 
zece minute pe jos de gară, exista o sucursală a băncii Societe 
Generale. Putea merge acolo să rezolve problema, iar în 
jumătate de ceas să fie înapoi în gară. Ar fi fost un risc în plus, 
dar era preferabil, altminteri ar fi fost nevoit să-și deconspire 
locaţiile ulterioare. După ce își scotea banii, avea să urce în 
primul tren care pornea din Strasbourg. Nu conta destinaţia, de 
fapt, cu cât era mai arbitrară, cu atât mai bine pentru el. Nu 
trebuia deloc să-și aleagă unde avea să meargă. Trebuia să lase 
totul la mâna destinului. În orice caz, oricare ar fi fost destinaţia, 
de acolo avea să pornească și mai departe. La un moment dat 
putea să-și cumpere alte haine și să se tundă. Poate că avea să- 
și lase barbă. Totul era foarte simplu. Dacă o prostovană ca 
Adele Bedeau izbutise să dispară fără urmă, în mod cert avea 
să-i iasă și lui. Doar dispăreau oameni cu miile în fiecare an. 
Citise el odată un articol într-o revistă pe tema asta. În câteva 
săptămâni avea să fie dat uitării sau toată lumea avea să 
presupună că a murit. Din punctul de vedere al statului, el avea 
să înceteze pur și simplu să existe. 

Contrar obiceiului său, Manfred nu-și cumpărase bilet înainte 
de a urca în tren. Bilet îţi puteai cumpăra și de la controlor, dar 
Manfred își închipuise mereu că asta putea duce la tot felul de 
probleme. Se putea ca aparatul de bilete al controlorului să fie 
defect sau ai fi putut fi suspectat că vrei să călătorești fără bilet. 
În orice caz, de multe ori controlorii erau nemulţumiţi că trebuie 
să elibereze ei bilete în tren și nu se străduiau deloc s-o 
ascundă. Astăzi însă Manfred nu avusese încotro. 

Așteptă neliniștit apariţia controlorului. Poate că acesta 
primise un mesaj să-l ţină sub observaţie pe bărbatul care 
corespundea semnalmentelor lui Manfred. În definitiv, un 
controlor feroviar era tot un fel de agent al statului, unul mai 
mărunt. Trenul opri în gara Mulhouse. Manfred rezistă tentaţiei 
de a cobori. Trebuia să rămână calm. Lucrul cel mai important 
era să ajungă cât mai departe posibil de Gorski. 


VP - 216 


Controlorul apăru la scurt timp după ce trenul porni din 
Mulhouse. Era tânăr, până în treizeci de ani. Işi purta uniforma 
neglijent și nu părea a fi genul de persoană care să-și 
îndeplinească îndatoririle cu prea mare râvnă. Toţi ceilalţi 
pasageri din vagon își cumpăraseră biletele înainte de a urca în 
tren, iar controlorul abia le aruncă câte o privire, trecând rapid 
prin vagon. Manfred îi ceru un bilet dus-întors până la 
Strasbourg. Nu era cazul să ofere un indiciu că nu avea de gând 
să se mai întoarcă în Saint-Louis. Controlorul încuviinţă și scoase 
aparatul de bilete pe care îl purta atârnat de o curea lată de 
piele prinsă peste umăr. Manfred adăugă că se grăbise și nu 
avusese timp să-și cumpere bilet din gară. Controlorul nu se 
arătă deloc interesat de explicaţia lui. Îi dădu lui Manfred biletul 
și îi numără restul. 

Uitându-se cu atenţie la bilet, Manfred văzu că era numai de 
la Mulhouse, nu de la Saint-Louis. În mod normal i-ar fi atras 
atenţia controlorului că greșise, dar în situaţia dată asta i se 
păru un mizilic. Mai încolo, dacă-l întreba cineva despre asta, nu 
avea decât să spună că-și băgase biletul în portofel fără să se 
uite la el. În orice caz, greșeala nu fusese a lui, ci a controlorului. 

Câmpuri și sate goneau prin faţa ferestrei vagonului. Manfred 
ședea, ca de fiecare dată, cu spatele la locomotivă. Prefera să 
privească peisajul micșorându-se în urma trenului decât ivindu- 
se din față. Asta îi dădea sentimentul că lăsa locurile în urmă. li 
veni în minte Restaurant de la Cloche, unde în momentul acela 
Marie și Dominique probabil că tocmai aranjau mesele pentru 
prânz. Unul sau doi mușterii din zonă probabil că-și beau 
cafeaua de dimineaţă fără grabă, cu câte un exemplar din 
L'Alsace deschis pe masă în fața lor. Sediul băncii era deja 
deschis, ca de obicei. Carolyn îi verifica agenda, anulându-i 
întâlnirile. Poate că-i trecuse prin minte să sune la el acasă ca 
să-l întrebe când avea de gând să se întoarcă la serviciu. Dar 
Manfred era sigur că fata nu-i telefonase. Era prea timidă pentru 
un gest atât de intruziv. Apoi își aminti de apartamentul lui. 
După expirarea perioadei de închiriere, lucrurile lui aveau să fie 
evacuate, iar apartamentul închiriat altcuiva. Cu oarecare 
tristețe își închipui cum cărțile și hainele lui vor fi împachetate în 
cutii și foarte probabil donate, dar în contextul planului său, 
acest sacrificiu nu era prea mare. Era doar o parte din procesul 


VP - 217 


în urma căruia avea să devină o non-persoană și să înceteze 
practic să existe. 

Trenul mai avea acum de făcut douăzeci de minute până în 
Strasbourg. Pe Manfred începu să-l încolțească neliniștea. Cu 
siguranţă Gorski descoperise deja că lipsește. li spusese foarte 
limpede că vor mai vorbi dimineaţă. Manfred și-l imagină pe 
Gorski oprindu-și Peugeotul albastru-închis în faţa blocului lui și 
aruncându-și ţigara pe trotuar în timp ce se îndrepta spre 
intrare. Probabil că o fi adus încă un om cu el, vreun gendarme 
tânăr care eventual să-l escorteze pe Manfred până la secție, în 
caz că-i făcea probleme lui Gorski. Cât timp o fi așteptat la ușă 
până să bănuiască ceva? O fi deschis-o cu piciorul sau s-a dus 
mai întâi la bancă în speranţa că o să-l găsească acolo? In orice 
caz, Gorski trebuie să-și fi dat seama că Manfred fugise și își 
smulgea părul din cap. Lui Manfred, pe de altă parte, îi era 
cumva rușine de ceea ce făcea. Gorski se purtase cu el mai 
civilizat decât ar fi meritat, iar el îl răsplătise fugind așa, ca un 
laș, un lucru complet lipsit de onoare. 

Trenul încetinise și străbătea acum zona industrială de la 
periferia de sud a Strasbourgului. Manfred se concentră asupra 
lichidării contului. Problema era deosebit de dificilă. El cunoștea 
procedura mai bine decât oricine. Dacă un client al sucursalei 
lor ar fi solicitat retragerea unei sume atât de mari, casierul de 
bună seamă că l-ar fi chemat să supervizeze tranzacţia. lar în 
această situaţie, Manfred l-ar întreba cu siguranţă pe respectivul 
client dacă nu mai este mulțumit de serviciile oferite de banca 
lor. Desigur, niciun client nu era obligat să explice motivele 
pentru care hotăra să efectueze anumite operaţiuni financiare, 
dar la închiderea unui cont atât de mare s-ar găsi câteva 
persoane care ar ridica din sprâncene, asta în cel mai bun caz. 
Apoi Manfred își aminti că-l întâlnise o dată sau de două ori pe 
directorul sucursalei din Rue Moll. Sigur că acesta avea să-și 
amintească de el și avea să i se pară ciudat, dacă nu cu totul 
bizar, că Manfred dorea să-și închidă contul și că venise pentru 
asta la o altă sucursală. Nu, nici nu se putea pune problema să 
facă așa ceva! Manfred își scoase portofelul din buzunarul 
interior al sacoului pentru a verifica ceea ce știa deja: că avea 
bani de cheltuială pentru cel mult o zi sau două. Euforia lui din 
ultima oră se risipi cu totul. Ideea că ar putea scăpa de 
urmărirea lui Gorski și ar putea dispărea fără urmă devenea tot 


VP - 218 


mai implauzibilă, iar fără bani de-a dreptul imposibilă. Ce să 
facă atunci? Să se transforme într-un infractor, să-și caute o 
slujbă măruntă în economia subterană? Nu era croit mai deloc 
pentru asemenea lucruri. Fără să fi intenţionat asta, se lansase 
într-o aventură, iar acum nu mai avea încotro, trebuia să 
meargă până la capăt. 

Trenul opri în gară. Manfred avu grijă, coborând, să se 
amestece în mulțimea de călători. Când ieși de pe peron nu-i 
verifică nimeni biletul greșit. Sala mare a gării era înțesată de 
lume. Ciorchini de călători studiau tabela cu plecări, cu 
servietele și sacoșele la picioare. Navetiști treceau încoace și 
încolo prin faţa lui. Din difuzoare răsunau cu ecou anunţuri 
imposibil de înţeles. Pe peron nu părea că se desfășoară nicio 
activitate neobișnuită. Cu toate acestea, Manfred se aștepta din 
clipă în clipă să fie trântit la pământ de câţiva bărbaţi în urma 
vreunui anunţ al lui Gorski cu privire la prezența lui acolo. Nu 
avea să opună rezistenţă. Nu avea nicio dorinţă de a se opune. 
Într-un fel, avea să fie o ușurare pentru el. 

Încercând să nu atragă atenţia asupra lui, Manfred porni 
hotărât să traverseze sala mare. Până la urmă hotărî că o să 
meargă totuși la bancă, dar o să retragă doar o sumă modestă, 
cât să-i ajungă o săptămână-două. Pentru ce avea să se 
întâmple pe termen lung putea să-și facă griji mai încolo. 
Singurul lucru la care trebuia să se gândească în clipa aia era 
cum să dispară mai iute. Încetini pasul. La intrarea în gară erau 
doi gendarmes. Din câte se părea, nu-l observaseră. Manfred își 
schimbă traiectoria și se îndreptă spre un chioșc pitit dedesubtul 
panoului cu plecări. Manfred îi urmări câteva minute pe cei doi 
gendarmes din spatele tarabei cu ziare. Cei doi nu dădeau 
impresia că ar fi deosebit de vigilenţi. Păreau, într-adevăr, mai 
interesaţi să admire femeile care treceau pe lângă ei decât să 
scruteze mulțimea în căutare de fugari. Cu toate acestea, 
Manfred nu voia să-și asume vreun risc trecând chiar pe lângă 
ei. Cumpără un ziar și se îndreptă spre mijlocul sălii mari, 
aruncându-le celor doi polițai câte o privire cu coada ochiului. 
Între el și ei erau mai bine de douăzeci de metri. Brusc aparatul 
de emisie-recepţie al celui mai tânăr dintre ei prinse viață și 
polițistul vorbi în aparat, dar scurt. Nu se clintiră însă din 
posturile lor. Gorski trebuia să fi ajuns deja la gara din Saint- 


VP - 219 


Louis. Ar fi primul loc în care să-l caute și sigur ar suna mai întâi 
la Strasbourg să dea semnalmentele urmăritului. 

Trebuia să urce într-un tren cât mai repede. Se uită în sus la 
tabloul cu plecări. Era ora 10.43. Următorul tren era spre 
Munchen. Manfred respinse ideea de a încerca să treacă 
frontiera; era prea riscant. Următoarele trei trenuri erau niște 
personale. Și astea ieșeau din discuţie. Al cincilea era un tren 
rapid spre Paris. Lui Manfred îi tresări inima în piept. Intr-o 
metropolă i-ar fi fost foarte ușor să dispară. Putea să ţină capul 
la cutie câteva zile, după care, când se mai linișteau lucrurile, 
putea s-o ia iar din loc. Tot ce avea erau hainele de pe el și 
câteva bancnote în portofel, dar, își spuse, așa trebuia să fie: ca 
să se facă nevăzut, trebuia să lase totul în urmă. Ar fi fost însă o 
greșeală să meargă la Paris. Capitala era primul loc în care se 
aștepta și Gorski să meargă. După trenul spre Paris urma un 
tren la 10.53 spre Basel, prin Saint-Louis. 

Manfred privi neliniștit către intrarea în gară. Cei doi 
gendarmes porniseră agale să facă un tur. Gara era mai liniștită 
acum, și Manfred se simţi expus stând în mijlocul sălii ce 
începea să se golească de lume. Işi deschise ziarul, L'A/sace, 
ascunzându-se după el. Poate că a doua zi ziarul avea să publice 
o poză de-a lui, iar dedesubt: fugar căutat în legătură cu 
dispariția chelneriței din Saint-Louis. 

Manfred aruncă o privire pe furiș din spatele ziarului. Cei doi 
poliţai stăteau acum chiar sub tabela cu plecări, lângă chioșc. 
Cel mai scund dintre ei, cel care vorbise la aparatul de emisie- 
recepţie, se uita fix spre el. Era tânăr și avea o față luminoasă; 
tocmai își lăsase mustaţa să crească, încercând, gândi Manfred, 
să dea impresia că este mai matur. Se priviră reciproc preț de o 
clipă. Inima îi bătea în piept cu putere. Nu era limpede dacă se 
uita la Manfred înadins sau privea întâmplător în direcţia lui. 
Apoi celălalt, cel mai în vârstă, care citise până atunci cu atenţie 
titlurile ziarelor, îl înghionti și porniră amândoi către mijlocul 
sălii. Manfred își împături ziarul și porni și el către peron, unde 
din clipă în clipă trebuia să sosească trenul în direcţia Munchen. 
Asta era tot ce putea să facă, altminteri ar fi simţit nevoia să o 
ia la goană de-a dreptul. 

La câteva secunde după 10.49 o mulţime de gură-cască se 
adună în mijlocul peronului 9 și pe peronul de vizavi, apărând 
parcă din văzduh, ca porumbeii care se adună în jurul unor 


VP - 220 


resturi de mâncare. Câte unul făcea un pas înainte și privea în 
jos, spre șine, apoi se întorcea într-o parte, cu mâna la gură. Cei 
din spate își întindeau gâtul, încercând să arunce și ei o privire. 
Cei doi polițiști își croiră drum prin mulţime, încercând să ajungă 
în faţă, apoi rămaseră câteva secunde pironiţi locului, la fel ca 
ceilalţi, înainte de a-și aminti care era rolul lor oficial în astfel de 
împrejurări. Se întoarseră la unison, cu braţele întinse în lături și 
începură să împingă ușor mulţimea înapoi, spre sala mare a 
gării. Cel mai în vârstă spuse ceva în aparat. În spatele mulţimii 
se adunau în continuare și mai mulţi curioși, iar cei care erau 
acolo de mai multă vreme le povesteau celorlalţi ce se 
întâmplase. 

— Se grăbea să urce în tren, dar s-a împiedicat și a căzut pe 
șine. 

— Ba nu, s-a aruncat intenţionat, categoric s-a aruncat 
intenţionat, spuse altul. 

— Eu am văzut totul, spuse un al treilea bărbat. Mergea foarte 
liniștit de-a lungul peronului și apoi deodată a pășit în gol ca un 
somnambul. 

Mecanicul locomotivei fu ajutat să coboare din cabină. Era 
palid ca moartea și clătina întruna din cap. Mai târziu, în timpul 
anchetei oficiale, avea să declare că nu l-a văzut pe bărbat 
decât atunci când acesta pășise deja în faţa trenului și că n-a 
avut nicio șansă de a frâna la timp. Anunţat despre incident, 
șeful gării sosi la locul faptei și, cu ajutorul unei echipe de 
angajaţi de la căile ferate, făcură un cordon în jurul celor două 
peroane. Incidentul avea să perturbe grav mersul trenurilor. 
Mulțimea de gură-cască începu să se risipească, dar cam fără 
tragere de inimă. După ce fu asigurat că nu există niciun pericol, 
cel mai tânăr dintre cei doi gendarmes cobori pe șine și începu 
să scotocească victima prin buzunare, în căutarea unui act de 
identitate. 


VP - 221 


Douăzeci și patru 


Restaurant de la Cloche era neobișnuit de aglomerat pentru o 
seară de joi. Două cupluri puţin peste treizeci de ani luau cina 
împreună la masa din colţ. Cele două femei erau atrăgătoare și 
îmbrăcate șic. Mâncarea o comandaseră doar cu câteva minute 
înainte de ora opt și jumătate. Nu păreau a fi din Saint-Louis, 
sau cel puţin Pasteur și Marie nu-i mai văzuseră până atunci, și 
era limpede că nu se grăbeau nicicum cu masa. Ceruseră a 
doua sticlă de vin chiar înainte de a le sosi felul principal și se 
asiguraseră că mai urma și o a treia. Vorbeau tare, fără să le 
pese, și râdeau ca descreieraţii la glumele lor. Pasteur le aruncă 
o privire ucigașă de la postul lui din spatele tejghelei, dar cei 
patru nici nu băgară de seamă mutra lui îmbufnată. Pasteur îi 
murmură lui Marie, care tocmai trecea pe lângă el, că probabil 
cei patru se credeau în vreun bistro din Paris, aceasta fiind 
replica lui obișnuită la adresa clienţilor pe care îi socotea prea 
gălăgioși, țipători sau pur și simplu care nu-i erau pe plac. Marie 
zâmbi îngăduitoare. Ea era în toane bune și n-avea de gând să-l 
lase pe bărbat-su să-i strice buna dispoziţie cu ursuzenia lui. În 
orice caz, îi cam plăcea să facă pe gazda în faţa unei clientele 
mai tinere și mai moderne. Clienţii mai de Doamne-ajută luau 
masa mai târziu și zăboveau mai mult la masă. Ar fi fost un 
lucru îngrozitor de provincial să refuzi să-i servești doar din 
pricina cine știe cărei reguli arbitrare. N-o fi fost Restaurant de 
la Cloche un bistro parizian, dar nici cantină nu era. Marie se 
apropie de două ori de masa celor patru ca să întrebe dacă totul 
era în regulă, abţinându-se cu greu să nu-și ceară scuze că 
bucatele de la restaurantul lor sunt mai rustice, dar de fiecare 
dată musafirii o asigurară cu mare entuziasm că totul era 
perfect. Bărbatul cu ochelari chiar îi trimisese complimente 
bucătarului-șef pentru o terrine cu jambon afumat. Marie se 
îmbujorase nevoie mare, căci ea făcuse terina. 

Clienţii din celelalte două părţi ale restaurantului ședeau 
liniștiți și avură amabilitatea de a accepta să li se aducă și 
desertul în același timp cu cafeaua. Mesele de la fereastră erau 
ocupate în special de localnici. Lemerre, Petit și Cloutier stăteau, 


VP - 222 


desigur, la locul lor obișnuit, la masa de lângă ușă, cu pachetul 
de cărţi pregătit pentru partida ce urma să înceapă în curând. 

Manfred nu era la locul lui de lângă bar. îi luase locul un 
bărbat despre care Pasteur credea că este comis-voiajor și care 
mai lua prânzul în restaurant când și când. Pe Pasteur nu-l mira 
absenta lui Manfred, date fiind zvonurile care circulau. Era logic 
ca vreo câteva zile să-și ţină capul la cutie, dar Pasteur era 
încredințat că va apărea din nou cât de curând. Vacarmul 
dinspre mesele de la fereastră și dinspre mulțimea de clienți 
adunaţi la bar acoperea până și volubilitatea lui Lemerre, care 
își ţinea discursul obișnuit pe marginea ultimelor evenimente. 
Pasteur nu avea nicio îndoială că brusca popularitate a localului 
se datora în întregime rolului central pe care îl jucase 
Restaurant de la Cloche în cadrul întâmplărilor recente. N-ar fi 
recunoscut asta în ruptul capului, dar subita notorietate a 
restaurantului și locul important pe care și-l câștigase în 
comunitate îi produceau o anume plăcere. Desigur, lucrurile 
aveau să revină foarte repede la normal, dar publicitatea nu 
putea fi decât bună pentru afacerea lui. 

Doar persoana care constituise punctul central al întregii 
drame părea că nu bagă de seamă agitația din jurul ei. Adele 
duse farfuriile cu felul principal unui grup din colţul sălii în ritmul 
ei placid, cu mutra ei impasibilă dintotdeauna. Nu dădea de 
înţeles prin nimic că și-ar da seama că toţi ochii din încăpere îi 
urmăreau fiecare mișcare și că revenirea ei făcuse obiectul celor 
mai sinistre speculaţii. Când își făcuse apariţia, îndată după ce 
se terminase de servit masa de prânz, Marie o chemase sus, la 
etaj, ca să stea de vorbă cu ea. Pasteur nu era la curent cu ce 
discutaseră ele două și nici nu întrebase. Dacă Marie voia să-i 
spună ce vorbiseră, atunci avea s-o facă când hotăra ea. Mai 
târziu apăru și Gorski, polițistul, și Adele fu convocată din nou în 
apartamentul de la etaj. Tot ce știa Pasteur era că se convenise 
ca Adele să-și reia programul obișnuit. În plus, Marie hotărâse să 
o păstreze și pe nepoata ei ca să ajute la servirea mesei de 
prânz. Pasteur cam strâmbă din nas la această sugestie, dar 
Marie nu-i luă în seamă obiecțiile. N-ar fi fost tocmai corect să o 
concedieze pe Dominique, când ea fusese așa de amabilă și o 
înlocuise pe Adele cât lipsise. Și oricum, de multe ori în timpul 
prânzului, abia făceau față amândouă, iar Dominique începuse 


VP - 223 


și ea să se descurce. Pasteur ridicase din umeri. Uneori lucrurile 
se schimbă și gata. N-aveai ce face. 

La ora stabilită, în ciuda numărului mare de clienţi care 
trebuiau serviţi, Pasteur li se alătură lui Lemerre, Petit și Cloutier 
la masă. Participarea lui la partida săptămânală dobândise deja 
greutatea unei tradiții. 


FIN 


VP - 224 


Postfaţa traducătorului 


Cine este Raymond Brunet? 


Publicarea pentru prima dată în limba engleză a romanului 
este un eveniment remarcabil. În Franţa, de la prima sa apariţie 
în 1982, romanul a cunoscut nenumărate ediţii, iar ecranizarea 
lui în 1989, semnată de Claude Chabrol, i-a conferit un statut de 
roman cult clasic. Desigur, este un roman în cheie minoră. 
Protagonistul său, Manfred Baumann, este un spectator stingher 
al vieţii, un observator mai degrabă decât un participant. 
Decorul poveștii îl constituie Saint-Louis, un orășel de la granița 
franco-elveţiană, un loc complet neremarcabil, în care, așa cum 
aflăm din primele pagini ale cărţii, puţini vizitatori se simt 
tentaţi să zăbovească. Și totuși, de treizeci de ani încoace 
cititorii se opresc în Saint-Louis și vor să-și petreacă câteva 
ceasuri în compania neadaptatului Baumann. 

Raymond Brunet s-a născut în Saint-Louis, Rinul de Sus, la 
data de 16 octombrie 1953, fiind fiul unui avocat de succes 
specializat în drept familial. Mama lui, Marie, abia terminase 
școala când s-a măritat cu Bertrand Brunet în 1948. El avea 
patruzeci și doi de ani. Marie era o fată extraordinar de 
frumușică, fiica unor patroni de magazin. În fotografiile din 
copilărie descoperim o fetiță zâmbăreață, plină de viaţă, deseori 
în compania terrierului ei. Bertrand Brunet (fără îndoială 
prototipul bunicului lui Manfred Baumann din roman) era un 
protestant inflexibil care dezaproba frivolitatea și căruia nu-i 
plăcea să socializeze. Tânăra sa soţie trebuie să fi avut o viață 
sumbră și întunecată și se prea poate ca, trăind mereu închisă 
în casă, Marie să fi căzut în ceea ce astăzi numim depresie. 
Ceea ce se știe sigur este că femeia se retrăgea frecvent în 
dormitorul ei și nu se ridica din pat zile în șir. Asemenea unei 
flori pe care nu o udă nimeni, Marie s-a ofilit. Nu este așadar de 
mirare că Raymond a rămas singurul copil. 

In ciuda acestui mediu nepromiţător, Raymond a fost, din câte 
se pare, un băieţel foarte vesel. Impunătoarea casă a familiei, 
aflată la periferia orașului, era un loc de joacă minunat. Lui 
Raymond îi plăcea să se ascundă prin toate colțurile și 

VP - 225 


cotloanele casei, iar vara să-și construiască vizuine printre 
copacii din spatele imenselor grădini. Tânjind după companie, se 
învârtea tot timpul prin bucătărie, împiedicând-o pe menajeră 
să-și vadă de treburi. Se mai ţinea după fustele nenumăratelor 
servitoare, dar acestea nu rămâneau niciodată suficient cât să 
se atașeze de ele. La fel ca mulți alţi copii singuri la părinţi, 
Raymond putea fi auzit deseori vorbind singur sau cu jucăriile 
lui. La școală era cuminte și întotdeauna a fost printre cei mai 
buni copii din clasă. 

In adolescenţă însă a devenit tot mai puţin sociabil și mai 
retras. Cât sunt mici, copiilor li se pare normală orice situaţie în 
care se află. Pe măsură ce cresc însă, încep să observe că nu 
toate familiile sunt ca a lor. Poate că Brunet începea să deteste 
atmosfera austeră de acasă. In plus, era înalt și slab, stângaci 
cu oamenii și suferea teribil din pricina acneei care i-a lăsat pe 
față urme vizibile chiar și la maturitate. Se aștepta de la el să 
îmbrățișeze aceeași profesie ca tatăl său, doar că el nu avea 
nicio tragere de inimă pentru avocatură, iar sentimentul că 
altcineva ţinea în mâini frâiele destinului lui apăsa greu asupra 
tânărului Raymond. A început să citească cu voracitate. Vara se 
plimba cu bicicleta, luându-și cu el merinde pentru prânz și un 
ghiozdan plin cu cărţi, de multe ori îndreptându-se spre pădurea 
Petite Camargue din nordul orașului. 

Când Brunet a împlinit șaisprezece ani, tatăl lui a murit într-un 
accident de mașină. Intr-o seară, târziu, venind dinspre 
Strasbourg, automobilul lui Bertrand Brunet a ieșit de pe 
șoseaua A35 și s-a izbit de un copac. După toate aparențele, 
avocatul adormise la volan. Nu au existat circumstanţe 
suspecte, doar că nimeni nu știa ce căutase el la Strasbourg în 
seara aceea. Acest mic mister a fost semnalat în treacăt în 
câteva rânduri în ziarul L'Alsace. Pentru Brunet însă dispariția 
tatălui său nu a însemnat decât o scutire de la obligaţia de a 
deveni avocat. Eliberat de presiunea paternă, Raymond a 
abandonat școala cu prima ocazie și s-a angajat la o societate 
de asigurări din localitate. Era o slujbă oarecare de funcționar, 
dar după spusele șefului său, Raymond nu dădea niciun semn 
că ar fi nemulţumit de ea. Ajungea la serviciu la timp și își 
îndeplinea sarcinile cu sârguință. Nu prea lua însă parte la 
glumele care se făceau prin birou. În consecinţă, colegii lui, 
majoritatea femei, îl considerau un tip rezervat și cu nasul pe 


VP - 226 


sus. Cam în perioada aceasta a început Brunet să frecventeze 
Restaurant de la Cloche, care avea să devină decorul principal 
din Dispariția lui Adele Bedeau. 

e 

Prima încercare literară a lui Brunet a fost o piesă în tradiția 
teatrului absurdului, a cărei acțiune avea loc în întregime în 
restaurant. Multe dintre personajele romanului de mai târziu 
apar și în această piesă. Au Restaurant de la Cloche este o 
lucrare excesiv stilizată, cam pretențioasă, în care diferite 
personaje repetă scurte dialoguri, niște acţiuni obișnuite se 
repetă ritmic, iar patronul, prezent tot timpul, face comentarii 
pe marginea acțiunii, adresându-se direct publicului. Este un 
amestec de Beckett, Brecht și Robbe-Grillet care poate prezenta 
un oarecare interes numai prin prisma faptului că oferă o idee 
cu privire la influenţele suferite de Brunet în perioada 
respectivă. În toamna anului 1978, Brunet i-a trimis piesa lui 
Max Givet, un producător de teatru din Paris, care însă a 
respins-o, considerând-o perimată și tributară altor scrieri. 
Textul piesei a fost descoperit printre hârtiile producătorului 
după moartea acestuia, în 1997. Cu excepţia romanului de faţă, 
este singura operă cunoscută a lui Brunet. 

Brunet a continuat să locuiască în casa părinţilor, așa cum 
avea să facă tot restul vieţii. Moartea tatălui său n-a schimbat 
prea mult obiceiurile familiei. Uneori Brunet lua masa de seară 
singur în sufragerie, mama lui rămânând în pat. După aceea 
urca în camera ei și cei doi stăteau puţin de vorbă câteva 
minute, apoi Brunet se retrăgea în fosta cameră de lucru a 
tatălui, unde citea sau scria. Din când în când mai ieșea la câte 
o plimbare prin Saint-Louis, oprindu-se la vreun bar din oraș ca 
să bea un pahar de vin sau un pastis. 

Firea lui ciudată l-a împiedicat să aibă relaţii normale cu cei 
din jur și este posibil ca Brunet să fi rămas virgin toată viaţa. Din 
câte se cunoaște, nu a avut niciodată o prietenă stabilă. E 
posibil să fi vizitat stabilimente ca cel descris în capitolul patru 
din romanul de fată, dar în afară de veridicitatea descrierii, nu 
avem nicio dovadă în sensul acesta. Mai târziu, când a petrecut 
un timp la Paris, s-a speculat ori s-a bănuit că ar fi homosexual, 
dar, dacă excludem aparenta lui lipsă de interes faţă de femei, 
și ideea aceasta este lipsită de fundament. Probabil că 


VP - 227 


indiferența lui față de sexul opus ar trebui pusă mai degrabă pe 
seama timidității lui cronice. 

Brunet a propus prima oară editurilor La Disparition d'Adele 
Bedeau în martie 1981. Romanul a fost respins de mai mulți 
editori, fiind în cele din urmă acceptat de către Editions 
Gaspard-Moreau, unde a și apărut fără mare tam-tam în toamna 
anului 1982. Câteva cronici favorabile, dar nu peste măsură de 
entuziaste, au fost suficiente pentru ca romanul să cunoască o a 
doua și apoi o a treia ediţie. Cartea s-a vândut constant vreo 
câţiva ani, dar, în lipsa perspectivei unei continuări, tirajele s-au 
epuizat și volumul n-a mai fost reeditat. 

Cam în această perioadă, Claude Chabrol, decanul de vârstă 
al Noului Val în cinematografie de la începutul anilor '60, a dat 
din întâmplare peste un exemplar al cărții într-un anticariat din 
Paris. Regizorul a fost fascinat de modul în care era descrisă în 
roman viaţa de provincie și a luat legătura cu editorul cărții. 
După o scurtă consultare cu Brunet, drepturile de ecranizare i- 
au fost vândute celebrului regizor pentru o sumă modică. Nici 
Gaspard-Moreau, nici Brunet n-aveau nimic de pierdut: romanul 
nu se mai reedita, dar o ecranizare după el ar fi dat un nou 
avânt vânzărilor. S-a scris repede un scenariu, dar pe atunci 
cinematografia franţuzească trăia sub fascinația unor talente 
mai flamboaiante, cum ar fi Luc Besson și Jean-Jacques Beineix, 
iar realismul deprimant din La Disparition d'Adele Bedeau părea 
complet din alte vremuri. Proiectul nu a reușit să demareze 
decât în momentul în care Chabrol i-a trimis scenariul lui 
Isabelle Adjani, vedeta din filmele Metroul și Vara ucigasa. 
Regina cinematografiei franțuzești a fost de acord să joace rolul 
lui Alice Tarrou, un personaj căruia i s-a dat o pondere mult mai 
importantă în film. Cooptarea în proiect a lui Adjani a fost de- 
ajuns pentru a se găsi și finanţarea necesară, astfel încât filmul 
a intrat în faza de producţie în vara anului 1988. 

Gaspard-Moreau a pregătit o nouă ediţie a romanului cu o 
postfață de Chabrol, aceasta urmând să fie lansată odată cu 
filmul. Pelicula, în care Chabrol recreează impecabil atmosfera 
din Saint-Louis, a avut un succes de critică și de public mult mai 
mare decât avusese iniţial romanul și, cu excepţia unor 
modificări minore, e o adaptare destul de fidelă a romanului. 
Previzibil, Brunet a detestat filmul. După o vizionare organizată 
special la sediul Gaumont din Paris, Brunet s-a încuiat într-o 


VP - 228 


cabină de toaletă și a fost auzit plângând timp de cincisprezece 
minute. Pe lângă modificările narative, avea impresia că 
Manfred Baumann fusese portretizat ca o figură oarecum 
comică și vrednică de toată mila. Era reacţia unui tânăr naiv din 
provincie care se identificase prea mult cu protagonistul cărții. 
Cel pe care îl vedea el pe ecran nu era un personaj fictiv, ci o 
proiecţie a propriei persoane. In cele din urmă cel care l-a 
convins pe Brunet să iasă din cabină a fost însuși Chabrol. Cei 
doi au mers împreună la o cafenea din apropiere și regizorul a 
reușit să-l convingă că intenţia lui nu fusese nicidecum să-l 
ridiculizeze pe protagonist, ci doar să-l umanizeze întrucâtva. 
Spectatorii de cinema, i-a spus el lui Brunet, nu sunt la fel de 
rafinaţi ca cititorii de literatură și au nevoie să le pui puţin zahăr 
în cafea. 

Brunet s-a împăcat oarecum cu situaţia și a participat la 
premieră. Incercând să profite la maximum de prezenţa lui la 
eveniment, editorul i-a plătit lui Brunet cazarea la un hotel de pe 
Boulevard St. Germain timp de aproximativ o lună. Scriitorul a 
trebuit să dea o mulţime de interviuri și, instruit clar de editorul 
său, s-a abținut să-și exprime rezervele faţă de film. Aceasta 
avea să fie singura perioadă semnificativă din viaţa lui pe care 
Brunet avea s-o petreacă altundeva decât în Saint-Louis. Părea 
că se bucură din plin de atenţia acordată. Pentru prima oară 
oamenii îi căutau compania și ascultau ce avea de spus. lar 
dacă era puţin excentric în purtări... ei bine, doar era scriitor, 
era de așteptat să fie excentric. Ceea ce i se părea totuși greu 
de suportat erau nesfârșitele întrebări despre următoarea carte. 
La Paris, a descoperit el, toată lumea avea câte un proiect în 
derulare sau, mai curând, un puhoi de proiecte aflate în diverse 
stadii. Când i se puneau astfel de întrebări, Brunet făcea pe 
misteriosul și se eschiva, sub pretextul că prefera să nu discute 
despre ce lucra înainte de a termina. Această strategie a dus la 
încă și mai multe speculaţii. 

După premiera filmului, seara târziu, câţiva actori din 
distribuţia filmului și membri ai echipei de filmare au mers 
împreună să ia masa la un restaurant din Cartierul Latin. Unii 
dintre actori, care cunoșteau prea bine reacția lui Brunet la film, 
și-au petrecut o bună parte din seară punându-i o mulţime de 
întrebări despre carte, iar unul sau doi dintre ei i-au promis că 
într-o zi vor lua prânzul împreună cu el la Restaurant de la 


VP - 229 


Cloche. Desigur, Brunet s-a arătat foarte măgulit de atenţia care 
i se acorda. 

Una peste alta, Brunet a petrecut în Paris vreo șase 
săptămâni. Părea că îi face plăcere flirtul cu celebrităţile și 
compania altor scriitori și actori pe care i-a întâlnit prin 
intermediul lui Chabrol. Îi telefona însă în fiecare zi mamei lui, 
iar după aceste conversații cu ea deseori devenea posac. 
Femeia se plângea că îi este dor de el și îi spunea că absenţa lui 
a stors-o de orice vlagă. Atât Chabrol, cât și redactorul lui de la 
Gaspard-Moreau, pe nume Georges Pires, au încercat să-l 
convingă pe Brunet să se mute la Paris, aducând ca argument 
faptul că mutarea va fi benefică pentru scrisul lui. Brunet a fost 
atras de idee, dar în cele din urmă mama lui a avut câștig de 
cauză, iar el s-a întors acasă. 

După perioada petrecută în capitală, Saint-Louis trebuie să i 
se fi părut mai plictisitor ca oricând. Banii câștigați de pe urma 
vânzării romanului i-au permis să renunţe la slujba lui de la 
biroul de asigurări și să se apuce de scrierea celui de-al doilea 
roman, pentru care editorul îi și plătise un avans. Georges Pires 
îi telefona regulat ca să afle cum merge cu scrisul. La început 
Brunet îi povestea plin de entuziasm despre noul proiect, dar 
termenele de predare treceau unul după altul, până când într-o 
zi Pires și-a pierdut răbdarea și i-a spus franc că vor lua legătura 
din nou doar atunci când Brunet va avea să-i arate ceva. Cum 
renunţase la serviciu, zilele și săptămânile nu-i mai erau 
organizate în niciun fel. Îi lipsea autodisciplina necesară pentru 
a urma un program de lucru regulat. Stătea în pat până după- 
amiaza, după care bătea barurile până la ora la care trebuia să 
se întoarcă acasă pentru cină. În mod ironic, la Restaurant de la 
Cloche nu prea mai avea ce căuta. Mulţi dintre clienţii fideli îi 
citiseră romanul și nu le convenise deloc felul în care fuseseră 
zugrăviți. Nici locuitorii din Saint-Louis nu erau de acord cu 
descrierea pe care o făcuse Brunet orașului ca fiind un fel de 
văgăună fără niciun Dumnezeu. În loc să facă din Brunet o 
celebritate locală, romanul îl transformase într-un paria. Ultimii 
doi ani ai vieţii lui au fost anosti. Din când în când reușea să se 
apuce de treabă, dar nu îl ţinea prea mult. Lui Georges Pires nu 
i-a trimis până la urmă nici măcar o singură pagină. Apoi, pe 24 
august 1992, Brunet s-a dus până în gara din Saint-Louis și s-a 
aruncat în faţa trenului de 17.35 cu destinaţia Strasbourg. 


VP - 230 


Ziarul L'Alsace n-a considerat de cuviinţă să acorde morții 
sale mai mult de două fraze: 


În cursul zilei de ieri, romancierul din Saint-Louis, În 
vârstă de 38 de ani, s-a aruncat sub roțile unui tren. in 
urma lui rămâne mama lui, Marie. 


Brunet nu a lăsat niciun bilet de adio. Biroul lui din fosta 
cameră de lucru a tatălui era gol-goluţ. Era limpede că Brunet își 
pregătise sinuciderea  distrugându-și toate caietele cu 
însemnări. Așa cum se întâmplă adesea în cazul unor astfel de 
incidente, niciunul dintre cei care îl cunoșteau nu avea nici cea 
mai vagă idee despre starea lui de spirit. nu avea obiceiul de a 
se confesa și, chiar dacă ar fi făcut-o, este greu de imaginat cu 
cine ar fi putut vorbi. Toată viaţa îi fusese cu neputinţă să lege 
relaţii, trecătoare sau profunde, care pentru majoritatea 
oamenilor se nasc natural. Ar fi fost inutil să se speculeze dacă 
suferea sau nu de vreo tulburare psihică diagnosticabilă - nu 
vom afla niciodată. Adevărata tragedie este că, așa cum a 
dovedit scurta perioadă de timp petrecută la Paris, Brunet era 
capabil de fericire. Dacă ar fi găsit curajul de a părăsi Saint- 
Louis, alta ar fi fost viaţa lui. lar noi ne-am fi putut bucura de 
mai multe romane scrise de Raymond Brunet. 

Așa însă, nu avem decât Dispariţia lui Adele Bedeau. Rolul 
unui traducător nu este de a se transforma într-un critic literar. 
Cei care se întâlnesc pentru prima oară cu acest roman au 
dreptul de a-l descoperi fără a fi influenţaţi de opiniile altora. În 
orice caz, un lucru trebuie evidențiat, și anume faptul că, în 
ciuda numeroaselor paralele care există între roman și viața lui 
Raymond Brunet, Dispariţia lui Adele Bedeau este o operă de 
ficţiune. Restaurant de la Cloche, la fel ca orașul Saint-Louis, 
arată exact așa cum e descris în roman (și, fapt remarcabil, este 
aproape neschimbat). Câteva dintre personajele romanului în 
mod cert au avut drept modele persoane reale. Însă întâmplările 
descrise în roman sunt în întregime inventate. Brunet se înfuria 
atunci când cei care îi luau vreun interviu sugerau că romanul 
lui ar fi autobiografic, văzând aici o desconsiderare a abilităţilor 
lui de scriitor. În prefața la romanul său autobiografic intitulat 
Pedigree, Georges Simenon scria așa: „Totul este adevărat, dar 


VP - 231 


nimic nu este exact”. Afirmația se potrivește de minune și 
romanului Dispariția lui Adele Bedeau. 


GMB, februarie 2014 


VP - 232 


GRAEME MACRAE 
BURNET 


DISDA RITIA LUJ A 
Li 


DE 


(| E 
e», 1 


A 
2 E S 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 233