Donna Leon — Moarte in La Fenice

Au to EET 


Donna Leon'estëunul dintre cei mai mart autori 
de thriller ai momentului 


o“... 


w 


LE E) 


MOARTE ÎN 
LA FENICE 


POLIROM 


DONNA 
LEON 


MOARTE ÎN 
LA FENICE 


Traducere din limba engleză 
de Ruxandra Drăgan 


POLIROM 
2009 
Colecţia THRILLER este coordonată de 
Bogdan-Alexandru Stănescu. 


Donna Leon, Death at La Fenice 


Copyright © 1992 by Donna Leon and 1997 by Diogenes 
Verlag AG Zurich. All rights reserved 


© 2009 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere 


www.polirom.ro 


Editura POLIROM 

laşi, B-dul Carol | nr. 4, P.O. BOX 266, 700506 
Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, 

P.O. BOX 1-728, 030174 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: 


LEON, DONNA 
Moarte în La Fenice / Donna Leon; trad. de Ruxandra 
Drăgan. - laşi: Polirom, 2009 


ISBN 978-973-46-0652-8 

I. Drăgan, Ruxandra (trad.) 

82-f.111(73)-31=135.1 

Printed in ROMÂNIA 

Donna Leon (n. 1942) este o scriitoare de origine 
americană, autoarea unei celebre serii de romane polițiste a 
căror acţiune se desfăşoară la Veneţia şi care îl au ca personaj 
principal pe comisarul Guido Brunetti. După ce a locuit în 
Elveţia, Arabia Saudită, Anglia, Iran şi China, Donna Leon s-a 
stabilit în Italia, unde trăieşte de douăzeci de ani. A lucrat ca 
lector la Catedra de limba engleză a University College-Europe 
din Italia (care aparţine de Universitatea din Maryland), apoi s-a 
dedicat scrisului. Cărţile sale se bucură de o largă apreciere 
internaţională. l-a fost acordat premiul Macallan Silver Dagger 
din partea Asociaţiei Scriitorilor de Literatură Poliţistă. Cele mai 
recente titluri ale Donnei Leon au avut mare succes la Londra şi 
la New York: Friends in High Places (2000), A Sea ofrroubles 
(2001), Wilful Behaviour (2002), Doctored Evidence (2004), 
Blood from a Stone (2006). 

După Moarte într-o țară străină (Polirom, 2007), Moarte în La 
Fenice continuă seria romanelor polițiste care îl au ca 
protagonist pe comisarul Brunetti. Atunci când legendarul dirijor 
Helmut Wellauer este descoperit mort în cabina sa în timpul 


unui spectacol de operă, ingeniosul comisar este solicitat să 
elucideze cazul. Printre cei care ar fi putut să furnizeze otrava 
care l-a ucis pe maestru se numără soţia sa rece şi indiferentă şi 
toţi confrații indignati de homofobia victimei. Prin investigaţiile 
sale metodice în trecutul lui Wellauer, Brunetti aduce la lumină 
simpatiile naziste ale acestuia şi legăturile sale misterioase cu 
un trio feminin, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu un 
şef tiran pe cap şi doi subordonați pe care nu se poate baza, 
comisarul apelează la ajutorul soţiei sale, care provine dintr-o 
familie de aristocrați cu relaţii la nivel înalt. Schimburile acide 
de replici dintre Brunetti şi colegii săi, precum şi soluţionarea 
ingenioasă a misterului se numără printre numeroasele atuuri 
ale acestui roman. 


Pentru mama mea 


Ah, signor, son rea di morte 
E la morte io sol vi chiedo; 
Il mio fallo tardi vedo; 

Con quel ferro un sen ferrite 
Che non merita pietà. 


„Ah, domnule, sunt vinovată de moarte 
Şi moartea e tot ce vă cer. 

Păcatul mi-l văd prea târziu. 

Cu sabia voastră inima-mi străpungeţi, 
Căci nu merită nici o milă.” 


- Cosi Fan Tutte 


1 


În foaierele şi barurile Operei La Fenice răsuna discret ecoul 
celui de-al treilea gong, anunțând continuarea spectacolului. La 
auzul acestuia, spectatorii şi-au stins ţigările, şi-au terminat 
băuturile şi conversațiile şi au început să se reverse către sala 


de spectacol. Luminată puternic în pauze, sala vuia de vocile 
celor care se întorceau la locurile lor. Ici şi colo bijuteriile 
scânteiau, femeile îşi aranjau capele de nurcă pe umerii goi, iar 
bărbaţii îşi înlăturau o urmă imaginară de praf de pe reverele 
din satin. Întâi s-au umplut locurile de la balcon, apoi locurile din 
faţă şi, în cele din urmă, cele trei rânduri de loji. 

Luminile au slăbit în intensitate, sala se cufundase în 
întuneric şi tensiunea creată de spectacolul în derulare creştea, 
pe măsură ce spectatorii aşteptau revenirea dirijorului pe 
podium. Încet-încet zumzetul vocilor s-a potolit, membrii 
orchestrei încetaseră să se mai foiască pe scaune şi liniştea 
atotcuprinzătoare anunţa că toată lumea era gata pentru cel de- 
al treilea şi cel din urmă act al spectacolului. 

Tăcerea se prelungea, devenind apăsătoare. La primul etaj 
cineva izbucni într-un acces de tuse; altcineva scăpă pe jos o 
carte sau poate o geantă; însă uşa din spatele orchestrei 
rămânea închisă. 

Primii au început să discute membrii orchestrei. Vioara a 
doua se aplecă spre femeia de lângă el şi o întrebă dacă şi-a 
făcut planuri de vacanţă. Pe rândul al doilea un fagotist îi 
spunea unui oboist că a doua zi începeau reducerile la Benetton. 
Cei din primele rânduri ale lojilor, care îi vedeau cel mai bine pe 
muzicieni, se apucaseră şi ei să vorbească încet. Spectatorii de 
la balcoane li se alăturaseră şi apoi cei din rândurile din faţă, ca 
şi cum lumea bună ar fi fost ultima care să se preteze la un 
astfel de comportament. 

Murmurul se transformase într-un zumzet. Minutele treceau. 
Deodată, faldurile de catifea verde închis ale cortinei au fost 
date la o parte şi Amadeo Fasini, directorul artistic al teatrului, 
ieşi stângaci prin deschizătura îngustă. Neştiind ce se petrece, 
tehnicianul din camera de lumini de deasupra celui de-al doilea 
rând de balcoane se hotări să fixeze un reflector puternic asupra 
bărbatului din mijlocul scenei. Orbit, Fasini îşi ridică braţul ca să- 
şi protejeze privirea de lumina puternică. Continuând să-şi ţină 
braţul ridicat, ca şi cum ar fi încercat să se apere de o lovitură, 
începu să vorbească: 

— Doamnelor şi domnilor, şi apoi se opri, făcând gesturi 
disperate către tehnician, care, dându-şi seama de greşeală, 
stinse reflectorul. 

Scăpat de lumina orbitoare, bărbatul de pe scenă reluă: 


— Doamnelor şi domnilor, regret să vă aduc la cunoştinţă că 
Maestro Wellauer se află în imposibilitatea de a continua 
spectacolul. 

Din rândurile spectatorilor se înălţară şoapte, întrebări şi 
foşnete de mătase, în timp ce capetele se întorceau nedumerite, 
dar el continuă să vorbească acoperind zgomotul: 

— Locul său va fi luat de Maestro Longhi. 

Înainte ca vocea să îi fie înghițită de zumzetul din sală, 
întrebă pe un ton voit calm: 

— Există printre dumneavoastră un doctor? 

Întrebarea a fost urmată de o pauză lungă, după care lumea 
începu să se uite în jur: cine era dispus să îşi ofere serviciile? 
Trecuse aproape un minut. În cele din urmă o femeie de pe unul 
din rândurile din faţă ridică mâna, sculându-se de pe scaun. 
Fasini făcu semn unuia dintre plasatorii în uniformă din fundul 
sălii şi tânărul se îndreptă în grabă spre capătul rândului, unde 
femeia aştepta acum în picioare. 

— Dacă sunteţi amabilă, Dottoressa, spuse Fasini cu o voce 
care sugera că el ar fi cel suferind şi ar avea nevoie de un 
doctor. Vă rog, urmaţi-l pe plasator în culise. 

Privi în sus spre sala în formă de potcoavă încă învăluită în 
întuneric, încercă să zâmbească, nu reuşi şi renunţă să mai 
încerce. 

— Ne cerem scuze, doamnelor şi domnilor, pentru deranj. 
Spectacolul se va relua acum. 

Întorcându-se, directorul artistic bâjbâi trăgând de cortină, 
incapabil, pentru o clipă, să găsească locul prin care ieşise pe 
scenă. Două mâini s-au materializat din spatele cortinei, dând-o 
la o parte, şi directorul se strecură prin deschizătură, trezindu-se 
în podul gol unde în curând avea să moară Violetta. Din primele 
rânduri se auzeau răzbătând aplauzele cu jumătate de inimă 
care îl întâmpinau pe dirijorul secund ce îşi luase acum locul pe 
podium. 

Cântăreţi, corişti, ajutoare de scenă s-au strâns de peste tot 
în jurul directorului, la fel de curioşi ca şi spectatorii, dar mult 
mai gălăgioşi. Deşi poziţia sa superioară îl ferea de obicei să 
aibă de-a face personal cu angajaţii companiei cu un statut 
inferior, acum nu mai era în stare să îi evite, să le evite 
întrebările, şoaptele. 

— Nu-i nici o problemă, nu-i nimic, spuse fără să se adreseze 


cuiva anume, apoi făcu un gest adresat tuturor, încercând să-i 
împrăştie de pe scena unde se îngrămădiseră. 

Muzica preludiului se apropia de sfârşit; curând, cortina avea 
să se dea la o parte, dezvăluind-o pe Violetta din acea seară, 
care acum stătea îngrijorată pe marginea patului din mijlocul 
scenei. Fasini îşi agită mâinile şi mai tare, iar cântăreții şi 
ajutoarele de scenă se îndreptară către culise, continuând să 
şoptească între ei. Directorul mârâi furios către ei „Si/enzio” şi 
aşteptă ca spusele sale să-şi facă efectul. Când văzu că se 
deschide cortina, mări pasul, grăbindu-se să se alăture 
directorului de scenă, care stătea la celălalt capăt, lângă 
doctoriţă. O femeie scundă, cu tenul măsliniu, aceasta aştepta 
sub un semn pe care scria „Nu fumaţi”, cu o ţigară neaprinsă în 
mână. 

— Bună seara, doamnă doctor, spuse Fasini, făcând un efort 
să zâmbească. Femeia strecură ţigara într-un buzunar al 
taiorului şi dădu mâna cu el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă în cele din urmă, în timp ce 
Violetta tocmai citea scrisoarea de la Germont tatăl. 

Fasini îşi frecă energic mâinile, ca şi cum gestul îl putea 
ajuta să se hotărască ce să spună. 

— Maestro Wellauer a fost... începu el, dar nu găsi nici o 
modalitate satisfăcătoare de a termina propoziţia. 

— li este rău? întrebă doctoriţa cu nerăbdare. 

— Nu, nu, nu-i este rău, spuse Fasini, din nou fără să ştie 
cum să continue. Începu iar să-şi frământe mâinile. 

— Poate ar fi mai bine să merg să-l văd, spuse ea, pe un ton 
întrebător. E aici în clădire? 

Când Fasini se arătă incapabil să deschidă gura, întrebă: 

— A fost dus altundeva? 

De data aceasta întrebarea provocă o reacţie din partea 
directorului. 

— Nu, nu. E în cabina sa. 

— Atunci n-ar fi mai bine să mergem acolo? 

— Da, desigur, doamnă doctor, se arătă de acord Fasini, 
bucuros de sugestie. 

O conduse spre dreapta, pe lângă un pian de concert şi o 
harpă acoperită cu o învelitoare de un verde şters, de-a lungul 
unui coridor îngust. Se opri la capătul lui, în faţa unei uşi închise. 
Un bărbat înalt stătea în faţa uşii. 


— Matteo, începu Fasini, întorcându-se spre doctoriţă. 
Aceasta este doamna doctor... 

— Zorzi, completă ea scurt. Nu era momentul pentru o 
prezentare oficială. 

La sosirea superiorului său şi a cuiva despre care i se 
spusese că e doctor, Matteo, directorul de scenă adjunct, se 
arătă mai mult decât fericit să se dea la o parte din dreptul uşii. 
Fasini trecu pe lângă el, deschise uşa pe jumătate, se uită peste 
umăr şi apoi îi făcu loc doctoriţei să intre în cameră înaintea lui. 

Moartea tulburase trăsăturile bărbatului prăbuşit pe scaunul 
din mijlocul camerei. Ochii lui priveau în gol; gura îi era crispată 
într-un rânjet înspăimântător. Corpul îi atârna greu într-o parte, 
cu capul rezemat de speteaza scaunului. O dâră de lichid închis 
la culoare îi pătase partea din faţă a cămăşii lucioase, apretate. 
Pentru o clipă, doctoriţei i se păru că e sânge. Făcu un pas către 
el şi, înainte să observe, îşi dădu seama mai degrabă după 
miros că era cafea; iar mirosul amestecat cu cel de cafea era la 
fel de distinct, mirosul tăios, de migdală amară, despre care 
citise doar în cărţi. 

Era suficient de familiarizată cu moartea ca să nu fie 
necesar să îi ia pulsul, şi totuşi întinse degetele de la mâna 
dreaptă şi le puse sub bărbia ridicată a bărbatului. Nici o bătaie, 
însă observă că pielea era caldă încă. Se dădu un pas înapoi şi 
aruncă o privire în jur. Pe podea, chiar în faţa lui, zăceau 
farfurioara şi ceaşca în care fusese cafeaua care acum îi păta 
cămaşa. Se aplecă şi îşi lipi degetele de ceaşcă, însă o simţi 
rece la atingere. 

Ridicându-se, se adresă celor doi bărbaţi care aşteptau în 
picioare lângă uşă, mulţumiţi să o lase pe ea să se ocupe de 
treburile care ţineau de moarte. 

— Aţi chemat poliţia? întrebă. 

— Da, da, mormăi Fasini, fără să fi auzit cu adevărat 
întrebarea. 

— Signore, spuse ea, vorbind clar şi pe un ton ridicat, ca să 
fie sigură că o aude. Nu am cum să vă ajut în cazul acesta. Este 
o chestiune care ţine de poliţie. l-aţi chemat? 

— Da, repetă el, dar tot nu dădea semne că ar fi auzit sau 
înţeles ce spunea. Stătea în picioare, holbându-se la cadavrul 
bărbatului, încercând să priceapă grozăvia a ceea ce vedea şi 
proporţiile scandalului ce avea să urmeze. 


Brusc, doctoriţa îşi croi drum pe lângă el şi ieşi pe coridor. 
Directorul adjunct o urmă. 

— Chemaţi poliţia, îi ordonă ea. Când acesta încuviinţă din 
cap şi se depărta ca să facă ce i se spusese, femeia băgă mâna 
în buzunar, căutând ţigara pe care o strecurase acolo, o 
îndreptă şi o aprinse. Trase un fum adânc în piept şi aruncă o 
privire la ceasul de mână cu Mickey Mouse. Limba cea mare era 
undeva între zece şi unsprezece, iar minutarul arăta fix şapte. 
Se rezemă de perete, aşteptând să sosească poliţia. 


2 


Pentru că aceasta era Veneţia, poliţia a sosit cu barca, 
lumina sirenei scăpărând fulgere albastre de pe acoperişul 
cabinei din faţă. Barca a oprit la bordura micului canal din 
spatele operei şi din ea au coborât patru bărbaţi, trei în 
uniformă albastră şi unul îmbrăcat civil. Urcară rapid /a calle, 
străduţa îngustă care mergea de-a lungul operei, şi pătrunseră 
în clădire pe la intrarea actorilor, unde ;/ portiere, care fusese 
anunţat de sosirea lor, apăsă pe butonul ce debloca bara în 
cruce, permițându-le să ajungă în culise. Fără să spună un 
cuvânt, le arătă cu mâna spre o scară. 

La capătul primului şir de trepte îi întâmpină Fasini, aflat 
încă în stare de şoc. Încercă să întindă mâna spre bărbatul în 
civil, care părea să aibă comanda, dar îşi uită gestul şi se răsuci 
pe loc, aruncându-le peste umăr un „Pe aici”. Inaintând pe un 
coridor scurt, ajunse la uşa care dădea în cabina dirijorului. 
Acolo se opri şi, incapabil să schiţeze mai mult de un gest, arătă 
spre interior. 

Guido Brunetti, un commissario al poliţiei municipale, intrase 
primul. Văzu corpul prăbuşit pe scaun şi ridică mâna, făcând 
semn ofiţerilor în uniformă să nu înainteze în cameră. Bărbatul 
era, în mod evident, mort, cu corpul răsucit spre spate, cu chipul 
schimonosit grotesc. Nu mai era nevoie să verifice dacă mai 
este în viaţă, nu mai dădea nici un semn că ar putea fi. 

Decedatul îi era la fel de cunoscut lui Brunetti precum 
majorităţii celor din lumea occidentală, dacă nu pentru că îl 
văzuseră personal pe podium, atunci măcar pentru că, timp de 
mai bine de patruzeci de ani, pe copertele revistelor şi pe 


primele pagini ale ziarelor apărea constant chipul său cu 
trăsături fine, tipic germane, încadrat de părul prea lung, care îi 
rămăsese negru ca pana corbului mult timp după ce trecuse de 
şaizeci de ani. Brunetti îl văzuse dirijând de două ori, cu ani în 
urmă, când se trezise în timpul spectacolului că îl urmăreşte pe 
dirijor, în loc să fie atent la orchestră. Ca posedat de un demon 
sau de o zeitate, trupul lui Wellauer se legăna înainte şi-napoi 
pe podium, cu mâna stângă pe jumătate încleştată, ca şi cum ar 
fi vrut să smulgă sunetul din viori. În mâna dreaptă, bagheta, ca 
o armă, scapără ici şi colo, un fulger ce trezea la viaţă valuri de 
sunete. Dar acum, prins în ghearele morţii, îşi pierduse aura 
supranaturală şi tot ce mai rămăsese era masca demonului cu 
căutătura piezişă. 

Brunetti îşi mută privirea de la el şi se uită prin cameră. 
Văzu ceaşca pe podea, cu farfurioara ce zăcea la un pas mai 
încolo. Asta explica petele închise la culoare de pe cămaşă şi, 
comisarul era convins, trăsăturile schimonosite oribil. 

Aflat încă la intrarea în cameră, Brunetti rămase nemişcat şi- 
şi lăsă privirea să se plimbe, înregistrând tot ce vedea, nesigur 
de ce ar putea să însemne toate acele lucruri, curios. Era un 
bărbat surprinzător de îngrijit: avea cravata înnodată cu atenţie, 
părul tuns mai scurt decât o cerea moda; până şi urechile îi erau 
lipite de cap, ca şi cum nu voiau să atragă atenţia asupra lor. 
După îmbrăcăminte, vedeai clar că este italian. După cadenţa 
vocii, se simţea că este venețian. Ochii erau tipici pentru un 
poliţist. 

Întinse mâna spre încheietura mortului, însă cadavrul era 
rece, iar pielea se simţea uscată la atingere. Mai aruncă o ultimă 
privire în jur şi se întoarse spre unul dintre bărbaţii din spatele 
lui. Îi ordonă să îi cheme pe medicul legist şi pe fotograf. Unui al 
doilea ofiţer îi ceru apoi să coboare şi să vorbească cu // 
portiere. Cine s-a aflat în culise în această seară? Să i se ceară 
portarului să facă o listă. Celui de-al treilea îi spuse că voia 
numele fiecărei persoane care vorbise cu maestrul în acea 
seară, fie înainte de spectacol, fie în timpul pauzelor. 

Făcu un pas la stânga şi deschise uşa care dădea într-o mică 
baie. Singura fereastră era închisă, cum era şi cea din cabină. In 
dulap atârnau un palton închis la culoare şi trei cămăşi albe, 
apretate. 

Reveni în cabină şi se îndreptă spre cadavru. Cu partea 


exterioară a degetelor dădu la o parte reverele sacoului, să 
arunce o privire la buzunarul din interior. Descoperi o batistă şi 
o trase încet afară, ţinând-o de un colţ. Nu mai găsi nimic 
altceva în buzunar. In acelaşi mod examină şi buzunarele 
laterale, găsind în ele lucrurile obişnuite: câteva mii de lire în 
bancnote mici; o cheie de care atârna o plăcuţă de plastic, 
probabil cheia de la această cameră; un pieptene, încă o batistă. 
Nu voia să mişte cadavrul până când nu era fotografiat, aşa că 
lăsă buzunarele de la pantaloni pentru mai târziu. 

Satisfăcuţi că exista o victimă care să poată fi constatată, 
cei trei poliţişti plecaseră să îndeplinească ordinele lui Brunetti. 
Directorul teatrului se făcuse nevăzut. Brunetti ieşi pe coridor, 
sperând să-l găsească şi să-şi facă o idee cam când fusese 
descoperit cadavrul. În loc de asta, dădu peste o femeie scundă, 
cu tenul închis la culoare, care stătea rezemată de perete şi 
fuma. Din spatele lor muzica se revărsa în valuri grave. 

— Ce se cântă? întrebă Brunetti. 

— La Traviata, răspunse femeia simplu. 

— Ştiu, spuse el. Inseamnă că au continuat spectacolul? 

— Şi dacă s-ar nărui lumea întreagă, spuse ea pe tonul grav 
şi apăsat cu care se spun de obicei citatele. 

— Asta e din Traviata? întrebă el. 

— Nu, din Turandot, răspunse ea cu o voce calmă. 

— Bun, dar totuşi, protestă el. Din respect pentru acest om... 

Femeia ridică din umeri, aruncă ţigara pe ciment şi o stinse 
cu piciorul. 

— Şi cine sunteţi dumneavoastră? întrebă el în cele din 
urmă. 

— Barbara Zorzi, răspunse ea, apoi se corectă, deşi el nu 
insistase. Doctor Barbara Zorzi. Mă aflam în sală când au spus 
că au nevoie de un doctor, aşa că am venit până aici şi l-am 
găsit... la ora zece treizeci şi cinci fix. Era cald încă, prin urmare 
aş spune că a murit cu mai puţin de jumătate de oră înainte. 
Ceaşca de cafea de pe podea era rece. 

— Aţi atins-o? 

— Doar cu partea exterioară a degetelor. M-am gândit că ar 
putea să fie important dacă mai era caldă. Nu era. 

Doctoriţa scoase încă o ţigară din geantă, îi oferi şi lui una, 
fără să fie surprinsă când acesta o refuză, şi şi-o aprinse. 

— Altceva, doamnă doctor? 


— Se simte miros de cianură, răspunse ea. Am citit despre 
ea şi am lucrat o dată cu ea, la farmacologie. Profesorul nu ne-a 
lăsat să o mirosim; a spus că până şi vaporii emanaţi sunt 
periculoşi. 

— Chiar atât de toxică este? întrebă el. 

— Da. Nu mai ţin minte cât de puţină era suficientă ca să 
omoare un om; cred că mult mai puţin de un gram. lar efectul e 
instantaneu. Pur şi simplu se opresc toate - inima, plămânii. 
Probabil că a murit sau cel puţin şi-a pierdut cunoştinţa înainte 
ca ceaşca să atingă podeaua. 

— Îl cunoşteaţi? întrebă Brunetti. 

Femeia clătină din cap. 

— Nu mai mult decât oricine altcineva căruia îi place opera. 
Sau care citeşte Gente, adăugă ea, menţionând numele unei 
reviste de scandal pe care lui îi veni greu să creadă că o femeie 
ca ea arciti-o. 

Se uită în sus la el şi-l întrebă: 

— Pot să vă mai ajut cu ceva? 

— Da, doamnă doctor, cred că da. Aţi fi dispusă, eventual, 
să lăsaţi numele dumneavoastră unuia din oamenii mei, ca să 
mai putem lua legătura, dacă e nevoie? 

— Zorzi, Barbara, spuse ea, câtuşi de puţin impresionată de 
tonul şi maniera lui oficială. Sunt singura din cartea de telefon. 

Aruncă ţigara şi calcă pe ea, apoi îi întinse mâna. 

— Atunci, la revedere. Sper ca situaţia să nu se complice 
prea tare. 

Brunetti nu reuşi să-şi dea seama dacă se referea la 
maestru, la operă, la oraş sau la el personal, aşa că se limită la 
a înclina din cap în semn de mulţumire şi la a-i strânge mâna. 
După ce plecă, comisarul se trezi gândindu-se cât de ciudat de 
asemănătoare erau meseria lui şi cea de doctor. Se întâlneau 
lângă un cadavru, amândoi întrebându-se „De ce?”. Şi după ce 
aflau răspunsul la întrebare, drumurile lor se despărţeau, 
doctorul privind înapoi în timp, în încercarea de a descoperi 
cauzele fizice, iar el privind înainte, în căutarea vinovatului. 

Un sfert de oră mai târziu sosi medicul legist, împreună cu 
fotograful şi doi brancardieri în halate albe, a căror treabă era să 
transporte cadavrul la Spitalul Civil. Brunetti îl întâmpină 
călduros pe doctorul Rizzardi, oferindu-i toate detaliile pe care le 
aflase despre ora probabilă a decesului. Se întoarseră împreună 


în cabină. Rizzardi, un bărbat îmbrăcat pretenţios, îşi puse 
mănuşile de chirurg, verifică automat ora şi se lăsă în genunchi 
lângă cadavru. Brunetti îl urmărea examinând victima, 
impresionat, fără să ştie de ce, să-l vadă tratând cadavrul cu 
acelaşi respect cu care ar fi tratat un pacient în viaţă, 
atingându-l delicat şi, când era necesar, întorcându-l cu 
blândeţe, ajutându-l cu îndemânare în mişcările stângace ale 
trupului pe cale să înţepenească. 

— Poţi să-i scoţi lucrurile din buzunare, doctore? îi ceru 
Brunetti, dat fiind că el nu avea mănuşi şi nu voia să-şi adauge 
amprentele la ce s-ar fi putut descoperi. 

Doctorul îi dădu ascultare, dar nu găsi decât un portofel 
subţire, care părea din piele de aligator, pe care îl scoase, 
apucându-l de un colţ, şi-l aşeză lângă el pe masă. 

Se ridică în picioare şi îşi scoase mănuşile. 

— Otravă. Clar. Cred că cianură; de fapt, sunt sigur că aşa e, 
deşi nu pot să declar asta oficial decât după autopsie. Dar după 
felul în care i s-a îndoit corpul, nu poate să fie altceva. Brunetti 
observă că doctorul închisese ochii mortului şi încerca să-i 
coboare colţurile gurii schimonosite. E Wellauer, nu-i aşa? 
întrebă doctorul, deşi nu mai avea nici un rost. 

Când Brunetti încuviinţă din cap, doctorul exclamă: 

— Maria Vergine, asta n-o să-i pice deloc bine primarului. 

— Atunci să descopere primarul cine e vinovat, îi răspunse 
scurt Brunetti. 

— Da, am spus o prostie. Îmi pare rău, Guido. Ar trebui să ne 
gândim, înainte de toate, la familia sa. 

Ca şi cum i-ar fi venit rândul pe scenă, unul dintre cei trei 
poliţişti în uniformă apăru la uşă şi îi făcu semn lui Brunetti. 
Când acesta ieşi din cameră, îl văzu pe Fasini în picioare lângă o 
femeie, despre care presupuse că era fiica maestrului. Era 
înaltă, mai înaltă decât directorul, mai înaltă chiar decât 
Brunetti şi la statura ei mai adăugase şi o cunună de păr blond. 
Ca şi maestrul, avea pomeţii uşor oblici, slavoni şi ochii de un 
albastru atât de limpede, încât aproape păreau de gheaţă. 

Când îl văzu pe Brunetti ieşind din cabină, se desprinse iute 
de director: 

— Ce s-a întâmplat? întrebă într-o italiană cu accent 
pronunţat. Ce s-a întâmplat? 

— Îmi pare rău, signorina, începu Brunetti. 


Fără să-l audă, îi tăie brusc vorba şi-l întrebă pe un ton 
poruncitor: 

— Ce s-a întâmplat cu soţul meu? 

Deşi surprins, Brunetti avu prezenţa de spirit să facă un pas 
la dreapta, împiedicând-o prompt să intre în cameră. 

— Signora, îmi pare rău, însă ar fi mai bine să nu intraţi. 

De ce ştiau întotdeauna ce urma să le spui? Era din cauza 
tonului sau exista un instinct primar care ne face să percepem 
moartea în vocea celui ce aduce vestea? 

Femeia se clătină într-o parte, ca şi cum ar fi fost lovită. Se 
izbi cu şoldul de claviatura pianului şi coridorul răsună de sunete 
distonante. Se sprijini să nu cadă întinzând mâna şi lovind cu 
palma clapele, producând o disonanţă şi mai mare. Apoi spuse 
ceva într-o limbă pe care Brunetti nu o înţelegea şi îşi duse 
mâna la gură într-un gest atât de melodramatic, încât nu putea 
fi decât natural. 

Lui Brunetti i se părea în acest moment că îşi petrecuse 
toată viaţa făcând numai asta, spunându-le oamenilor că cineva 
drag lor murise sau, şi mai rău, că fusese omorât. Fratele lui, 
Sergio, era tehnician radiolog şi trebuia să poarte o plăcuţă 
metalică prinsă de rever care se colora ciudat dacă era expusă 
la cantităţi mari de radiaţii. Să fi avut şi el o plăcuţă 
asemănătoare, care să reacționeze la suferinţă, durere sau 
moarte, şi-ar fi schimbat culoarea definitiv de multă vreme. 

Femeia deschise ochii şi se uită la el: 

— Vreau să-l văd. 

— Cred că ar fi mai bine dacă nu l-aţi vedea, răspunse el, 
ştiind că acesta era adevărul. 

— Ce s-a întâmplat? 

Femeia se strădui să-şi recapete calmul şi reuşi. 

— Cred că a fost otrăvit, spuse el, deşi, de fapt, ştia cu 
siguranţă că aşa e. 

— A fost omorât? întrebă ea cu o uimire care părea să fie 
autentică. Sau exersată. 

— Îmi pare rău, signora. Nu pot să vă dau nici un răspuns 
acum. E cineva aici care să vă conducă acasă? 

Din spatele lor se auziră brusc aplauze, revărsându-se în 
valuri. Ea nu dădea nici un semn că ar fi auzit zgomotul sau 
întrebarea lui, pur şi simplu se uita lung la el şi îşi mişca buzele 
fără să scoată vreun sunet. 


— E cineva în sală care poate să vă conducă acasă, signora? 

Încuviinţă din cap, înțelegând în cele din urmă ce i se 
spunea. 

— Da, da, zise, adăugând mai încet: Trebuie să stau jos. 

Comisarul se aştepta la asta, trezirea bruscă la realitate care 
urmează după şocul iniţial. Era momentul în care tragedia te 
dobora. 

O luă de braţ şi o conduse în culise. Deşi înaltă, era atât de 
zveltă, încât îi era uşor să o sprijine. Singurul loc pe care îi 
observase era o cămăruţă pe partea stângă, încărcată de 
panouri de lumină şi echipamente pe care nu le cunoştea. O 
aşeză pe scaunul din faţa panoului şi făcu semn unui ofiţer în 
uniformă apărut dintr-o parte a scenei ce acum roia de oameni 
în costume, care făceau plecăciuni şi se adunau în grupuri 
imediat cum se lăsa cortina. 

— Du-te până la bar şi adu un pahar cu coniac şi unul cu 
apă, îi ordonă poliţistului. 

Signora Wellauer stătea pe scaunul de lemn cu spătar drept, 
cu mâinile încleştate pe marginile lui, privind în gol spre podea. 
Clătina din cap în semn de refuz sau ca răspuns la o discuţie pe 
care o purta cu sine. 

— Signora, signora, prietenii dumneavoastră sunt în sală? 

Îl ignoră, continuându-şi dialogul mut. 

— Signora, repetă el, de data aceasta punându-i o mână pe 
umăr. Prietenii dumneavoastră sunt aici? 

— Welti, zise ea, fără să privească în sus. Le-am spus să ne 
întâlnim aici. 

Ofiţerul reveni cu două pahare. Brunetti îl luă pe cel main 
mic şi i-l întinse. 

— Beţi asta, signora. 

Îl luă şi îl bău, absentă, până la fund, apoi făcu acelaşi lucru 
cu apa, când Brunetti îi întinse şi celălalt pahar, ca şi cum nu ar 
fi fost nici o diferenţă între ele. 

El îi luă paharele din mână şi le puse deoparte. 

— Când l-aţi văzut, signora? 

— Poftim? 

— Când l-aţi văzut? 

— Pe Helmut? 

— Da, signora. Când l-aţi văzut? 

— Am venit aici împreună. În seara asta. Apoi m-am întors 


după... Vocea i se stinse. 

— După ce, signora? întrebă el. 

Îi studie pentru o clipă faţa, înainte de a-i răspunde. 

— După al doilea act. Dar nu am vorbit. Am ajuns prea 
târziu. Mi-a spus doar... nu, nu mi-a spus nimic. 

El nu reuşea să-şi dea seama dacă zăpăceala ei era cauzată 
de şoc sau de dificultatea de a se exprima într-o limbă străină, 
dar era sigur că trecuse de punctul la care mai putea fi întrebată 
ceva. 

Din spatele lor răsunau noi valuri de aplauze, crescând şi 
scăzând în intensitate, pe măsură ce cântăreții continuau să fie 
rechemaţi la rampă. Femeia îşi desprinse privirea de pe faţa 
comisarului şi lăsă capul în jos, deşi părea să fi terminat discuţia 
cu sine. 

Brunetti îi spuse ofițerului să rămână cu ea, adăugând că 
urmau să o caute nişte prieteni. Când aveau să vină, era liberă 
să plece cu aceştia. 

Lăsând-o acolo, se întoarse în cabină, unde medicul legist şi 
fotograful, care sosise în timp ce Brunetti vorbea cu signora 
Wellauer, se pregăteau să plece. 

— Pot să te mai ajut cu ceva? îl întrebă doctorul Rizzardi pe 
Brunetti, când acesta intră. 

— Nu. Autopsia? 

— Mâine. 

— Tot tu o s-o faci? 

Rizzardi se gândi o clipă înainte să răspundă. 

— Nu am program, dar din moment ce eu am examinat 
cadavrul, probabil că i/ questore îmi va cere mie să fac şi 
autopsia. 

— La ce oră? 

— În jur de unsprezece. Ar trebui să termin pe la începutul 
după-amiezii. 

— Trec eu pe acolo, spuse Brunetti. 

— Nu e nevoie, Guido. Nu trebuie să vii până la San Michele. 
Poţi să suni sau o să sun eu la tine la birou. 

— Mulţumesc, Ettore, dar chiar aş vrea să trec pe acolo. E 
multă vreme de când n-am mai fost. Aş vrea să văd şi 
mormântul tatei. 

— Cum doreşti. Şi-au strâns mâinile şi Rizzardi se îndreptă 
spre uşă. Ezită un moment, apoi adăugă: A fost ultimul dintre 


cei mari, Guido. N-ar fi trebuit să moară aşa. Îmi pare rău că s-a 
întâmplat asta. 

— Şi mie, Ettore, şi mie. 

Doctorul ieşi, urmat de fotograf. Imediat după plecarea lor, 
unul dintre cei doi brancardieri care stăteau în picioare lângă 
fereastră, fumând şi uitându-se la lumea care trecea prin micul 
campo de afară, se întoarse şi se îndreptă spre cadavru, care 
acum zăcea pe o targa aşezată direct pe jos. 

— Putem să îl luăm acum? întrebă el pe un ton indiferent. 

— Nu, spuse Brunetti, aşteptaţi până pleacă toţi din sală. 

Brancardierul care rămăsese lângă fereastră îşi azvârli 
ţigara pe geam, apoi veni la celălalt capăt al tărgii. 

— Asta o să mai dureze ceva vreme, nu-i aşa? întrebă el, 
fără să facă vreun efort pentru a-şi ascunde iritarea. Scund şi 
îndesat, vorbea cu un accent napolitan uşor de recunoscut. 

— Nu ştiu cât o să dureze, dar aşteptaţi până se goleşte 
sala. 

Napolitanul îşi dădu la o parte mâneca halatului alb şi se uită 
ostentativ la ceas. 

— Păi, tura noastră se termină la miezul nopţii şi dacă mai 
stăm mult, n-o să ajungem la spital decât dup-aia. 

Primul brancardier se băgă şi el în discuţie: 

— Regulamentul sindicatului nostru spune că nu e voie să 
fim ţinuţi peste tură, decât dacă suntem anunţaţi cu douăzeci şi 
patru de ore înainte. Nu ştiu ce-ar trebui să facem în cazul ăsta. 
Arătă spre targa cu vârful pantofului, de parcă ar fi găsit-o pe 
stradă. 

Pentru un moment, Brunetti a fost tentat să încerce să le 
explice. Dar îşi reveni repede. 

— Voi doi rămâneţi aici şi nu deschideţi uşa de la camera 
asta decât dacă vă zic eu. Cei doi nu răspunseră, aşa că îi 
întrebă din nou: Aţi înţeles? Amândoi? Tot nu primi nici un 
răspuns. Aţi înţeles? repetă el. 

— Dar regulamentul sindicatului... 

— La dracu' cu sindicatul şi la dracu' şi cu regulamentul 
ăsta, explodă Brunetti. Luaţi-l de-aici înainte să vă spun eu şi o 
să ajungeţi după gratii cu prima ocazie în care scuipaţi pe 
trotuar sau înjuraţi în public. Nu vreau circ când îl scoateţi din 
clădire. Aşa că aşteptaţi până vă spun eu că puteţi pleca. Fără 
să se mai obosească să-i întrebe dacă au înţeles, Brunetti se 


întoarse şi ieşi din cameră, trântind uşa. 

În spaţiul deschis de la capătul coridorului îl întâmpină 
haosul. Oameni încă costumaţi sau care abia apucaseră să se 
schimbe se vânzoleau pe acolo; din privirile curioase pe care le 
aruncau spre uşa cabinei îşi dădu seama că vestea despre 
moartea dirijorului se răspândise deja. Urmări cum se transmite 
şi mai departe, urmări cum două capete se apropie şi apoi unul 
dintre ele se întoarce brusc să se holbeze la uşa de la capătul 
coridorului, în spatele căreia se petrecuse ceva despre care ei 
nu puteau decât să-şi dea cu presupusul. Voiau să se uite la 
cadavru? Sau voiau doar ceva despre care să vorbească a doua 
zi prin baruri? 

Comisarul se întoarse la signora Wellauer şi o găsi în 
compania unui bărbat şi a unei femei, amândoi cu mult mai în 
vârstă; femeia, stând pe vine lângă ea, o luase în braţe pe 
văduvă, care acum plângea fără reţinere. Ofiţerul în uniformă se 
apropie de Brunetti. 

— Ţi-am zis că pot să plece, îi spuse Brunetti. 

— Vreţi să îi însoțesc, domnule? 

— Da. Ţi-a spus unde stă? 

— Lângă San Moise, domnule. 

— Bun. E destul de aproape, spuse Brunetti, adăugând apoi: 
Nu-i lăsa să vorbească cu nimeni - se gândea la reporteri, care 
cu siguranţă aflaseră deja. Nu o scoate pe la intrarea actorilor. 
Vezi dacă e posibil să traversezi sala. 

— Da, domnule, răspunse ofiţerul, salutând atât de prompt, 
încât Brunetti şi-ar fi dorit să fie de faţă şi cei doi brancardieri, 
ca să-l poată vedea. 

— Domnule? auzi o voce din spate, se răsuci şi-l văzu pe 
caporalul Miotti, cel mai tânăr dintre cei trei ofiţeri pe care îi 
adusese cu el. 

— Ce este, Miotti? 

— Am o listă cu lumea care a fost aici în seara asta: corul, 
orchestra, echipa tehnică şi cântăreții. 

— Câţi sunt? 

— Mai bine de o sută, domnule, spuse el oftând, ca şi cum 
şi-ar fi cerut scuze pentru sutele de ore de muncă impuse de 
acea listă. 

— Eh, făcu Brunetti, după care ridică din umeri, ca pentru a 
şi-o îndepărta din minte. Du-te la // portiere şi află cum poţi să 


treci peste barele alea de-acolo. Ce fel de documente îţi 
trebuie? Caporalul mâzgălea de zor într-o agendă, în timp ce 
Brunetti continua să vorbească. Cum altfel se mai poate intra 
aici? E posibil să ajungi aici direct din sală? Cu cine a venit în 
seara asta? La ce oră? A intrat careva în cabina lui în timpul 
spectacolului? Şi cafeaua - a fost luată de la bar sau adusă din 
afara clădirii? Se opri o clipă, gândindu-se. Şi vezi ce poţi să afli 
despre orice mesaje, scrisori, telefoane. 

— Altceva, domnule? întrebă Miotti. 

— Sună la Questura şi pune pe cineva să sune la poliţia 
germană. Înainte ca Miotti să protesteze, adăugă: Spune-le s-o 
cheme pe traducătoarea aia de germană... cum o cheamă? 

— Boldacci, domnule. 

— Da. Spune-le s-o cheme şi pune-o să sune la poliţia 
germană. Nu-mi pasă cât e de târziu. Spune-i să ceară dosarul 
complet al lui Wellauer. Pentru mâine-dimineaţă, dacă se poate. 

— Da, domnule. 

Brunetti încuviinţă din cap. Ofiţerul îl salută şi se întoarse cu 
agenda în mână către şirul de trepte care dădeau spre intrarea 
actorilor. 

— Şi caporal, strigă Brunetti după el. 

— Da, domnule? întrebă acesta, oprindu-se la capătul 
scărilor. 

— Fii politicos. 

Miotti dădu din cap că a înţeles, se răsuci în loc şi dispăru. 
Faptul că putea să-i spună asta unui ofiţer, fără ca acesta să se 
simtă jignit, îl făcu pe Brunetti să se gândească din nou cu 
recunoştinţă la transferul lui înapoi la Veneţia, după cinci ani 
petrecuţi la Napoli. 

Deşi ultimele chemări la rampă se produseseră cu mai bine 
de douăzeci de minute în urmă, lumea din culise nu dădea 
semne că ar vrea să plece. O seamă de persoane care păreau a 
avea cât de cât un scop se plimbau printre ceilalţi, strângând tot 
felul de lucruri: piese de recuzită, curele, bastoane, peruci. Un 
bărbat trecu drept prin faţa lui Brunetti, purtând în braţe ceea 
ce părea a fi un animal mort. Brunetti se uită mai bine şi văzu că 
braţele bărbatului gemeau de peruci. Din partea cealaltă a 
scenei, din spatele cortinei, îl văzu apărând pe Follin, ofiţerul pe 
care îl trimisese să-l sune pe medicul legist. 

Veni lângă Brunetti şi spuse: 


— M-am gândit că s-ar putea să vreţi să vorbiţi cu soliştii, 
domnule, aşa că i-am rugat să aştepte la etaj. Şi i-am spus 
acelaşi lucru şi regizorului. Nu părea să le convină, dar le-am 
explicat ce s-a întâmplat şi au fost de acord să stea. Dar, 
oricum, nu le-a picat bine. 

Solişti de operă, se trezi gândindu-se Brunetti, repetând apoi 
în gând, solişti de operă. 

— Ai făcut o treabă bună. Unde sunt? 

— In capătul scărilor, domnule, spuse el, arătând spre şirul 
scurt de trepte care duceau la etajele superioare ale operei. Îi 
dădu lui Brunetti un exemplar din programul serii respective. 

Brunetti aruncă o privire pe lista de nume, recunoscând unul 
sau două, apoi o luă în sus pe scări. 

— Care dintre ei părea să fie cel mai agitat, Follin? întrebă 
Brunetti când ajunseră la etaj. 

— Soprana, signora Petrelli, răspunse ofiţerul, arătând către 
o uşă de la capătul coridorului din dreapta. 

— Bun, spuse Brunetti, cotind-o spre stânga. Atunci o lăsăm 
pe signora Petrelli la urmă. Zâmbetul lui Follin îl făcu pe Brunetti 
să se întrebe cum o fi decurs întâlnirea dintre polițistul 
conştiincios şi primadona revoltată. 

„Francesco Dardi - Giorgio Germont”, scria pe dreptunghiul 
de carton prins de uşa primei cabine de pe partea stângă. Bătu 
la uşă de două ori şi auzi imediat: Avanti! 

Aşezat la măsuţa de toaletă şi ocupat să-şi şteargă 
machiajul de pe faţă, se afla un bariton al cărui nume Brunetti îl 
recunoscuse. Francesco Dardi era un bărbat scund, cu un 
abdomen proeminent pe care şi-l apăsa cu putere de măsuţă 
când se apleca în faţă ca să vadă ce face. 

— Scuzaţi-mă, domnilor, dacă nu mă ridic să vă întâmpin, 
spuse el, ştergându-şi atent cu un prosop machiajul negru din 
jurul ochiului stâng. 

Brunetti răspunse cu o înclinare din cap, dar nu rosti nici un 
cuvânt. 

După o clipă, Dardi întoarse capul de la oglindă şi privi către 
cei doi bărbaţi. 

— Ei bine? întrebă, după care reveni la machiaj. 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat astă-seară? zise Brunetti. 

— Vă referiţi la Wellauer? 

— Da. 


Când văzu că nu primeşte decât un răspuns monosilabic la 
întrebare, Dardi puse jos prosopul şi se întoarse să se uite la cei 
doi poliţişti. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnilor? întrebă el, adresându-se 
lui Brunetti. 

Pentru că asta era o reacţie mai pe placul lui, Brunetti zâmbi 
şi răspunse amabil: 

— Da, s-ar putea. Se uită în jos la bucata de hârtie pe care o 
ţinea în mână, ca şi cum avea nevoie să-şi amintească numele 
bărbatului. Signor Dardi, după cum aţi auzit deja, maestrul 
Wellauer a murit în seara asta. 

Solistul confirmă vestea cu o uşoară înclinare din cap, dar 
nimic mai mult. Brunetti continuă: 

— AŞ vrea să ştiu tot ce puteţi să-mi spuneţi despre această 
seară, despre ce s-a petrecut în timpul primelor două acte ale 
spectacolului. Făcu o scurtă pauză, însă Dardi încuviinţă din cap 
încă o dată, fără să spună nimic. 

— Aţi vorbit cu maestrul astă-seară? 

— L-am văzut în trecere, spuse Dardi, răsucindu-se pe scaun 
şi revenind la ocupaţia iniţială de înlăturare a machiajului. Când 
am ajuns aici, discuta cu unul dintre tehnicienii de la lumini, 
ceva despre primul act. l-am spus „Buona sera”, după care am 
urcat aici ca să mă machiez. După cum vedeţi, spuse el, arătând 
către imaginea sa din oglindă, îmi ia o grămadă de timp. 

— La ce oră l-aţi văzut? întrebă Brunetti. 

— Era în jur de şapte, cred. Poate puţin mai târziu, poate 
şapte şi un sfert, dar cu siguranţă nu mai târziu de atât. 

— Şi l-aţi mai văzut după aceea? 

— Vreţi să spuneţi aici sus sau în culise? 

— În oricare din locuri. 

— Singura dată când l-am văzut după aceea a fost de pe 
scenă, când era pe podium. 

— Când l-aţi văzut, pe parcursul serii, maestrul era însoţit de 
cineva? 

— V-am spus că era cu cineva din echipa de lumini. 

— Da, îmi aduc aminte. Însă a mai fost şi cu altcineva? 

— Cu Franco Santore. La bar. Au schimbat câteva vorbe, dar 
tocmai când eu plecam. 

Deşi recunoscuse numele, Brunetti întrebă: 

— Şi cine este acest signor Santore? 


Dardi nu se arătă deloc surprins de ignoranţa lui Brunetti. La 
urma urmei, de ce ar trebui ca un poliţist să recunoască numele 
unuia dintre cei mai renumiţi regizori de teatru din Italia? 

— Este regizorul, explică Dardi. Îşi termină treaba cu 
prosopul şi-l aruncă pe masă, în faţa lui. El pune în scenă acest 
spectacol. Solistul luă o cravată de mătase de pe partea dreaptă 
a mesei, de la margine, o strecură pe sub gulerul cămăşii şi o 
legă cu atenţie. Pot să vă mai ajut cu ceva? întrebă, pe un ton 
neutru. 

— Nu, cred că asta este tot. Mulţumim pentru ajutor. Dacă 
dorim să mai vorbim cu dumneavoastră, signor Dardi, unde vă 
putem găsi? 

— La Gritti. Solistul îi aruncă o privire scurtă şi confuză lui 
Brunetti, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă mai există şi alte 
hoteluri în Veneţia, dar ceva îl reţinu să rostească întrebarea. 

Brunetti îi mulţumi şi ieşi pe coridor cu Follin. 

— Hai să vedem cum merge cu tenorul, da? sugeră el, 
aruncând un ochi pe programul din mână. 

Încuviinţând din cap, Follin îl conduse de-a lungul coridorului 
până la o uşă de pe partea cealaltă. 

Brunetti bătu, se opri o clipă, nu auzi nimic. Bătu din nou şi 
auzi un zgomot dinăuntru, pe care binevoi să îl interpreteze 
drept un îndemn să poftească. Când intră, dădu peste un bărbat 
scund şi slab, aşezat, complet îmbrăcat, cu haina peste braţul 
scaunului, într-o postură deprinsă la orele de actorie, menită să 
exprime „nerăbdare enervată”. 

— Ah, signor Echeveste, izbucni Brunetti, grăbindu-se către 
el şi întinzându-i mâna în aşa fel încât celălalt să nu trebuiască 
să se ridice în picioare. Este o mare onoare să vă cunosc. Dacă 
Brunetti ar fi fost înscris la aceleaşi ore, ar fi avut ca temă de 
lucru ipostaza „venerație faţă de un talent cutremurător”. 

Ca un pârâu îngheţat la început de martie, enervarea lui 
Echeveste se topi sub căldura linguşelii lui Brunetti. Cu oarecare 
dificultate, tânărul tenor se ridică de pe scaun şi făcu o 
plecăciune scurtă, formală, înaintea lui Brunetti. 

— Şi pe cine am onoarea să cunosc? întrebă într-o italiană 
cu un uşor accent. 

— Commissario Brunetti, domnule. Sunt reprezentantul 
poliţiei în acest caz extrem de neplăcut. 

— Ah, da, răspunse celălalt, ca şi cum auzise cândva de 


poliţie, cu mult timp în urmă, dar aproape că uitase cu ce se 
ocupă. Deci sunteţi aici din cauza acestei situaţii... spuse şi se 
opri, gesticulând fără vlagă, aşteptând parcă să-i sugereze 
cineva cuvântul potrivit. Invocat, cuvântul îi veni: ... a acestei 
istorii nefericite cu maestrul. 

— Da. Extrem de nefericită, extrem de regretabilă, îngăimă 
Brunetti, privind ţintă, în tot acest timp, la tenor. V-ar deranja 
foarte tare dacă mi-aţi răspunde la nişte întrebări? 

— Nu, desigur că nu, răspunse Echeveste şi se lăsă cu graţie 
înapoi pe scaun, dar nu înainte de a-şi ridica pantalonii în 
dreptul genunchilor, pentru a nu strica cuta dreaptă ca lama de 
cuţit. Mi-ar plăcea să vă fiu de folos. Dispariţia sa este o mare 
pierdere pentru lumea muzicii. 

În faţa unei platitudini atât de flagrante, Brunetti nu putu 
face altceva decât să-şi plece capul pentru o clipă, apoi să-l 
ridice pentru a întreba: 

— La ce oră aţi ajuns la teatru? 

Echeveste se gândi un moment înainte de a răspunde. 

— Cred că în jur de şapte şi jumătate. Am întârziat. Am fost 
reţinut. Înţelegeţi...? Şi cumva, prin întrebare, reuşi să sugereze 
ideea că se strecurase fără tragere de inimă de sub nişte 
aşternuturi mototolite, renunțând la farmecele unei femei. 

— Şi de ce aţi întârziat? întrebă Brunetti, ştiind că nu trebuia 
şi aşteptând să vadă în ce fel întrebarea avea să îi modifice 
fantezia. 

— Eram la frizer şi mă tundeam, răspunse tenorul. 

— Şi cum se numeşte frizerul dumneavoastră? întrebă 
politicos Brunetti. 

Tenorul menţionă numele unui frizer care se afla la numai 
câteva străzi depărtare de teatru. Brunetti îi aruncă o privire lui 
Follin, care îşi notă. Avea să verifice a doua zi. 

— Şi când aţi ajuns la teatru, l-aţi văzut pe maestru? 

— Nu, nu, nu am văzut pe nimeni. 

— Şi deci era cam şapte şi jumătate când aţi ajuns? 

— Da, cam aşa îmi amintesc că era. 

— Aţi văzut pe cineva sau aţi vorbit cu cineva când aţi 
ajuns? 

— Nu. Cu nimeni. 

Înainte ca Brunetti să apuce să comenteze ciudăţenia 
acestui fapt, Echeveste explică: 


— Vedeţi, n-am intrat pe la intrarea actorilor. Am intrat pe la 
orchestră. 

— Nu ştiam că se poate, spuse Brunetti, interesat de faptul 
că se putea ajunge în culise şi pe acolo. 

— Păi, spuse Echeveste, privindu-şi mâinile, de obicei nu se 
poate, dar am un prieten care este plasator şi el mi-a dat 
drumul pe acolo, ca să nu trebuiască să folosesc intrarea 
actorilor. 

— Aţi putea să-mi spuneţi de ce aţi procedat aşa, signor 
Echeveste? 

Tenorul făcu un gest cum că nu avea importanţă şi-şi lăsă 
mâna să coboare moale pentru o clipă, sperând ca prin gest să 
şteargă întrebarea sau să răspundă la ea. Nu a avut nici un 
efect. Işi aşeză mâna peste cealaltă şi spuse simplu: 

— Mi-a fost teamă. 

— Teamă? 

— De maestru. Întârziasem deja la două repetiţii şi se 
supărase foarte tare, ţipase chiar. Putea fi foarte dezagreabil 
când era supărat. Şi nu voiam să mai trec prin aşa ceva încă o 
dată. Brunetti bănui că numai din respect pentru mort nu rostise 
un cuvânt mai dur decât „dezagreabil”. 

— Aşa că aţi intrat pe acolo ca să-l evitaţi? 

— Da. 

— L-aţi văzut sau aţi vorbit cu el cu altă ocazie? Adică în 
vreun moment când nu eraţi pe scenă? 

— Nu. 

Brunetti se ridică în picioare şi-şi reluă zâmbetul teatral. 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat, signor 
Echeveste. 

— Cu plăcere, răspunse celălalt, ridicându-se de pe scaun. 
Se uită la Follin, apoi la Brunetti şi întrebă: Acum pot să plec? 

— Desigur. Însă dacă aţi fi amabil să-mi spuneţi unde 
staţi...? 

— La Gritti, răspunse cu aceeaşi privire confuză ca şi Dardi. 

Era suficient să te facă să te întrebi dacă într-adevăr mai 
existau şi alte hoteluri în oraş. 


Când Brunetti părăsi cabina, îl găsi afară pe Miotti, care îl 
aştepta. Tânărul ofiţer îl informă că Franco Santore, regizorul, 
refuzase să aştepte, spunând că cine voia să vorbească cu el îl 
putea găsi în apropiere, la hotelul Fenice, pe aceeaşi parte a 
străzii cu opera. Brunetti dădu din cap, aproape fericit că mai 
existau şi alte hoteluri în oraş. 

— Înseamnă că ne rămâne soprana, spuse Brunetti luând-o 
în jos pe coridor. 

Obişnuita plăcuţă de carton era prinsă şi de această uşă. 
„Flavia Petrelli - Violetta Valery.” Dedesubt era un rând scris cu 
ceea ce păreau a fi caractere chinezeşti, schiţate cu un stilou 
negru cu peniţa fină. Bătu la uşă şi le făcu semn din cap 
celorlalţi doi că puteau să rămână afară. 

— Avanti! auzi şi deschise uşa. 

În cameră îl aşteptau două femei şi râmase surprins să 
descopere că nu-şi putea da seama care dintre ele era soprana. 
Ca toată lumea din ltalia, auzise de „La Petrelli”. Brunetti o 
văzuse cântând doar o dată, cu câţiva ani în urmă, şi îşi amintea 
vag că îi văzuse poza în ziare. 

Femeia cu tenul mai închis stătea în picioare cu spatele la 
măsuţa de toaletă, iar cealaltă stătea jos pe un scaun din lemn 
cu spătarul drept, rezemat de peretele din fund. Nici una dintre 
ele nu rosti nici un cuvânt când intră Brunetti şi acesta profită 
de tăcere ca să le studieze. 

Îşi zise că femeia care stătea în picioare se apropia de 
treizeci de ani sau abia trecuse de treizeci. Era îmbrăcată cu un 
pulover violet şi o fustă neagră, lungă, care îi ajungea până la 
cizmele negre, de piele. Cizmele aveau tocuri joase şi erau dintr- 
o piele fină ca mănuşa şi Brunetti îşi aminti vag că trecuse 
împreună cu soţia pe lângă vitrina de la Fratelli Rossetti şi o 
auzise exclamând că era curată nebunie să cheltuieşti o 
jumătate de milion de lire pentru o pereche de cizme. Părul 
negru îi ajungea până la umeri şi era ondulat natural, ceea ce Îi 
permitea să arate perfect, chiar dacă l-ar fi tăiat neîngrijit. Ochii 
ei contrastau cu tenul măsliniu, aveau o nuanţă de verde 
limpede ce îl duse cu gândul la sticlă, dar apoi, aducându-şi 
aminte de cizme, îi asemui cu două smaralde. 

Femeia care stătea jos părea a fi cu câţiva ani mai în vârstă 
şi-şi purta părul uşor înspicat tăiat scurt, în stilul împăraţilor 
romani de pe vremea căderii imperiului. Tunsoarea severă îi 


accentua fineţea osaturii şi a nasului. Comisarul înaintă câţiva 
paşi spre femeia de pe scaun şi făcu un gest care putea trece 
drept o plecăciune. 

— Signora Petrelli? întrebă. Aceasta încuviinţă din cap, dar 
nu rosti nici un cuvânt. Este o onoare să vă cunosc şi singurul 
meu regret este că se întâmplă tocmai în aceste împrejurări 
nefericite. 

Dat fiind că era una din cele mai de seamă soliste ale acelui 
moment, nu putea rezista tentaţiei de a i se adresa în limbajul 
exagerat al celor de la operă, ca şi cum ar fi jucat un rol. 

Femeia înclină din nou din cap, fără să facă nimic ca să-i 
uşureze sarcina de a o interoga. 

— Aş vrea să discutăm despre moartea maestrului Wellauer. 
Se uită şi spre cealaltă femeie şi adăugă: Şi cu dumneavoastră, 
profitând de ocazie pentru a afla şi numele ei. 

— Brett Lynch, răspunse solista. Prietena şi secretara mea. 

— Este un nume american? o întrebă pe femeia care îl purta. 

— Da, răspunse signora Petrelli în locul ei. 

— Atunci v-ar conveni mai mult să vorbim în engleză? 
întrebă el, mândru de uşurinţa cu care putea trece de la o limbă 
la alta. 

— Ar fi mai uşor dacă am vorbi în italiană, spuse 
americanca, adresându-se pentru prima dată într-o italiană fără 
cea mai mică urmă de accent. Reacţia lui complet involuntară a 
fost remarcată de ambele femei. Asta dacă nu doriţi să vorbim 
în venețiană, adăugă ea, trecând cu degajare la dialectul local, 
pe care îl vorbea perfect. Insă în cazul ăsta s-ar putea ca Flaviei 
să îi fie greu să ne urmărească. Aruncă ultima remarcă cu o faţă 
complet lipsită de expresie, însă Brunetti îşi dădu seama că 
avea să treacă multă vreme până să mai facă paradă de 
engleza lui. 

— În italiană, atunci, spuse el, întorcându-se spre signora 
Petrelli. Sunteţi amabilă să-mi răspundeţi la câteva întrebări? 

— Desigur, răspunse ea. Nu vreţi să luaţi loc, signor... 

— Brunetti, completă el. Commissario de poliţie. 

Femeia nu păru câtuşi de puţin impresionată de titlu. 

— Nu vreţi să luaţi loc, Dottor Brunetti? 

— Nu, mulţumesc. Îşi scoase agenda din buzunar şi luă 
stiloul dintre pagini, ca să le dea senzaţia că ia notițe, deşi rar 
făcea asta, preferând să-şi lase privirea şi mintea să cutreiere 


libere în timpul primului interogatoriu. 

Signora Petrelli aşteptă să scoată capacul stiloului, apoi 
întrebă: 

— Ce anume aţi dori să aflaţi? 

— L-aţi văzut pe maestru sau aţi vorbit cu el în seara 
aceasta? Apoi, înainte ca ea să apuce să răspundă, continuă: 
Lăsând la o parte momentele când aţi fost pe scenă, desigur. 

— Doar cât i-am spus „Buona sera”, când am venit şi ne-am 
urat „/n boca al lupo”. Nu mai mult de atât. 

— Şi aceasta a fost singura ocazie când aţi vorbit cu 
maestrul? 

Înainte să răspundă, aruncă o privire către cealaltă femeie. 
El nu îşi mută privirea de la soprană, aşa că nu avea idee ce se 
citea pe faţa celeilalte. Tăcerea se prelungi, dar înainte să apuce 
să repete întrebarea, soprana îi răspunse în sfârşit: 

— Nu, nu l-am mai văzut după aceea, l-am văzut de pe 
scenă, desigur, după cum singur aţi menţionat, dar nu am mai 
vorbit. 

— Nici o clipă? 

— Nu, nici o clipă, îi răspunse prompt. 

— Şi în pauze? Unde aţi fost? 

— Aici. Cu signorina Lynch. 

— Şi dumneavoastră, signorina Lynch? întrebă el, 
pronunţându-i numele fără pic de accent, deşi trebuia să facă un 
efort ca să îi reuşească. Unde aţi fost în timpul spectacolului? 

— Aici, în cabină, în cea mai mare parte a primului act. Am 
coborât pentru Sempre libera, dar apoi m-am întors aici. Şi aici 
am rămas până la sfârşitul spectacolului, îi răspunse ea calmă. 

Se uită prin cameră, căutând să găsească ceva care să o fi 
ţinut ocupată în tot acel timp. Ea îi surprinse privirea şi scoase 
din buzunarul de la fustă un mic volum. Pe copertă scria ceva cu 
litere chinezeşti, precum cele pe care le văzuse pe cartonaşul 
de la intrare. : 

— Am citit, explică ea, întinzându-i cartea. li zâmbi 
prietenoasă, ca şi cum era gata acum să discute cu el despre 
carte, dacă asta dorea. 

— Şi aţi vorbit cu maestrul Wellauer în această seară? 

— După cum v-a spus signora Petrelli, am vorbit cu el la 
venire, dar după aceea nu l-am mai văzut. Stăpânindu-şi 
pornirea de a-i spune că nu, signora Petrelli nu menţionase că 


ele au venit împreună, Brunetti o lăsă să continue. Nu l-am 
văzut de unde am stat eu în culise... şi în rest am fost aici în 
cabină în timpul ambelor pauze. 

— Împreună cu signora Petrelli? 

De data aceasta americanca aruncă o privire spre cealaltă 
femeie înainte de a răspunde: 

— Da, împreună cu signora Petrelli, după cum v-a spus. 

Brunetti îşi închise agenda, în care nu făcuse decât să 
mâzgălească numele americancei, ca şi cum ar fi încercat să 
surprindă oroarea unui nume compus din cinci consoane. 

— În caz că mai sunt şi alte întrebări, aţi putea să îmi 
spuneţi unde vă pot găsi, signora Petrelli? 

— Cannaregio, 6134, spuse ea, luându-l prin surprindere 
când menţionă numele unui cartier rezidenţial din oraş. 

— Acolo este apartamentul dumneavoastră, signora? 

— Nu, este al meu, interveni cealaltă femeie. Mă găsiţi şi pe 
mine acolo. 

Brunetti deschise din nou agenda şi notă adresa. Fără să 
facă nici o pauză, întrebă: 

— Şi numărul de telefon? 

l-I dădu şi pe acesta, menţionând că nu se găsea în cartea 
de telefoane, apoi adăugă că adresa era lângă Bazilica Santi 
Giovanni e Paolo. 

Afişând un aer formal, Brunetti făcu o uşoară plecăciune şi 
spuse: 

— Vă mulţumesc amândurora, doamnelor, şi regretele mele 
pentru situaţia dificilă în care vă aflaţi. 

Dacă vreuneia din ele i se păruse ciudată această remarcă, 
n-au lăsat să se vadă că ar fi aşa. După încă o serie de 
schimburi de replici politicoase, comisarul ieşi din cabină şi, 
însoţit de cei doi ofiţeri care îl aşteptau afară, cobori treptele 
înguste ce duceau în culise. 

La capătul scării îi aştepta cel de-al treilea ofiţer. 

— Ei bine? îl întrebă Brunetti. 

Acesta îi zâmbi, mulţumit că are ceva de raportat. 

— Atât Santore, regizorul, cât şi La Petrelli au vorbit cu el în 
cabina lui. Santore a fost acolo înainte de începerea 
spectacolului, iar ea s-a dus acolo după primul act. 

— De unde ştii? 

— De la unul din ajutoarele de scenă. Mi-a spus că Santore 


părea supărat când a plecat, dar poate că i s-a părut doar. Nua 
auzit voci ridicate sau altceva de genul ăsta. 

— Şi signora Petrelli? 

— Ei, omul nu era sigur că a fost La Petrelli, dar a văzut că 
femeia purta un costum albastru. 

Miotti îi întrerupse: 

— Are un costum albastru în primul act. 

Brunetti îi aruncă o privire amuzată. 

Oare Miotti chiar îşi plecase capul înainte să vorbească sau a 
fost doar o impresie? 

— Am fost la o repetiţie săptămâna trecută, domnule. Şi 
chiar poartă o rochie albastră în primul act. 

— Mulţumesc, Miotti, spuse Brunetti pe un ton neutru. 

— Datorită prietenei mele, domnule. Verişorul ei e în cor şi 
ne face rost de bilete. 

Brunetti încuviinţă din cap zâmbind, dar îşi dădu seama că 
ar fi preferat ca Miotti să nu-i fi spus acest lucru. 

Ofiţerul care îi dădea raportul îşi dădu mâneca la o parte şi 
se uită la ceas. 

— Continuă, îi spuse Brunetti. 

— Mi-a spus că a văzut-o ieşind de la el spre sfârşitul pauzei 
şi a zis că era supărată, foarte supărată. 

— La sfârşitul primei pauze? 

— Da, domnule. De asta era absolut sigur. 

Înţelegând aluzia poliţistului, Brunetti spuse: 

— E târziu şi nu cred că mai putem face ceva aici, nu în 
seara asta. Ceilalţi s-au uitat înjur la sala care se golise. Vedeţi 
mâine dacă mai găsiţi pe cineva care poate s-o fi zărit. Sau care 
a văzut pe altcineva intrând. Se luminaseră cu toţii la faţă când 
l-au auzit vorbind de a doua zi. Am încheiat treaba în seara asta. 
Puteţi pleca. Când s-au întors să plece, comisarul strigă: Miotti, 
au luat cadavrul să-l ducă la spital? 

— Nu ştiu, domnule, spuse acesta aproape cu un aer de 
vinovăţie, ca şi cum s-ar fi temut că acest lucru ar anula 
cuvintele de laudă pe care tocmai le primise. 

— Aşteaptă-mă aici că mă duc să văd, îi spuse Brunetti. 

Se întoarse la cabină şi deschise uşa, fără să se deranjeze să 
bată mai întâi. Cei doi brancardieri stăteau pe scaunele cu 
spătar drept, cu picioarele pe masa dintre ei. Lângă ei, pe 
podea, acoperit cu un cearşaf, complet nebăgat în seamă, zăcea 


unul dintre cei mai mari muzicieni ai secolului. 

Au ridicat ochii către Brunetti când l-au văzut intrând, dar 
fără să-i adreseze vreun cuvânt. 

— Puteţi să-l duceţi la spital acum, spuse acesta, după care 
se întoarse şi ieşi din cameră, atent să închidă uşa după el. 

Miotti era acolo unde îl lăsase şi se uita într-o agendă foarte 
asemănătoare celei pe care o avea Brunetti. 

— Hai să mergem să bem ceva, spuse comisarul. Probabil că 
hotelul e singurul loc deschis la ora asta. Oftă, cuprins de 
oboseală. Şi mi-ar prinde bine ceva de băut. 

Porni spre stânga, dar se trezi mergând înapoi spre scenă. 
Scara părea să fi dispărut. Umblase prin clădire atâta vreme, în 
sus şi în jos pe scări, de-a lungul coridoarelor înainte şi-napoi, 
încât acum era complet dezorientat şi habar nu avea cum să 
iasă de acolo. 

Miotti îi atinse uşor braţul şi îi spuse: 

— Pe aici, domnule. Îl conduse spre stânga şi în jos pe 
scările pe care urcaseră la venire, cu mai bine de două ore în 
urmă. 

La capătul scărilor, í| portiere, văzându-l pe Miotti în 
uniformă, întinse mâna sub tejgheaua unde stătea şi apăsă pe 
butonul care debloca bara în cruce de la ieşirea din clădire. Le 
făcu semn cu mâna că doar trebuiau să o împingă. Ştiind că 
Miotti deja îl interogase despre cine intrase şi ieşise din clădire 
în acea seară, Brunetti nu se mai deranjă să îl ia la întrebări, ci 
trecu direct pe lângă el, ieşind din clădire în curtea goală. 

Înainte să pornească în sus pe străduţa îngustă care ducea 
către hotel, Miotti întrebă: 

— Vreţi să vă însoțesc, domnule? 

— Nu trebuie să-ţi faci probleme că bei când eşti încă în 
uniformă, îl linişti Brunetti. 

— Nu, nu asta e problema, domnule. 

Poate că tânărul era pur şi simplu obosit. 

— Atunci ce e? 

— Vedeţi, domnule, ;/ portiere este prieten cu tata, aşa că 
m-am gândit că, dacă mă întorc acum acolo şi îl invit la un 
pahar, poate îmi spune mai multe ca înainte. Când Brunetti nu 
răspunse, adăugă repede: Era doar o idee, domnule. Nu vreau 
să... 

— Nu, e o idee bună. Foarte bună. Du-te înapoi şi vorbeşte 


cu el. Ne vedem mâine-dimineaţă. Nu cred că e nevoie să vii 
mai devreme de nouă. 

— Mulţumesc, domnule, spuse Miotti cu un zâmbet larg. ÎI 
salută scurt, la care Brunetti îi răspunse fluturând superficial din 
mână şi tânărul se întoarse spre teatru şi la meseria lui de 
poliţist. 


4 


Brunetti se îndreptă pe jos spre hotelul scăldat încă în 
lumină chiar şi la această oră când restul oraşului era cufundat 
în întuneric şi dormea. Odinioară capitala desfrâului de pe 
întregul continent, Veneţia ajunsese un orăşel de provincie 
adormit, care practic înceta să mai existe după ora nouă sau 
zece seara. In lunile de vară îşi aducea aminte de trecutul ei de 
curtezană şi strălucea, atâta timp cât turiştii plăteau şi vremea 
bună ţinea cu ei, dar iarna se transforma într-o hârcă obosită, ce 
aştepta cu nerăbdare să se târască devreme în pat, lăsându-şi 
străzile pustii pe seama pisicilor şi a amintirilor. 

Insă acestea erau orele când pentru Brunetti oraşul devenea 
încântător, când el, venețian get-beget, putea percepe ceva din 
gloria ei trecută. Bezna nopţii ascundea muşchiul care înghiţea 
treptele acelor palazzi înşirate de-a lungul Marelui Canal, 
umbrea crăpăturile din pereţii bisericilor şi acoperea bucăţile de 
tencuială căzute de pe fațadele clădirilor publice. Ca multe 
femei care ajungeau la o anumită vârstă, oraşul avea nevoie de 
lumina înşelătoare ca să-şi recapete frumuseţea pierdută. O 
barcă ce în timpul zilei transporta pudră de săpun sau varză 
noaptea devenea o apariţie supranaturală, plutind spre o 
destinaţie misterioasă. Negura obişnuită în aceste zile de iarnă 
preschimba oamenii şi obiectele, până şi pe tinerii cu părul lung 
ce zăboveau pe la colţuri de stradă împărțind o ţigară, în 
fantome ale trecutului învăluite în mister. 

Privi în sus la stelele ce se distingeau clar deasupra 
întunericului de pe străzile neluminate şi le remarcă frumuseţea. 
Păstrându-le imaginea în minte, îşi continuă drumul spre hotel. 

Holul de la intrare era gol şi avea aerul părăsit al locurilor 
publice în miez de noapte. In spatele biroului de la recepţie 
stătea portarul de noapte, pe un scaun rezemat de perete, şi în 


faţa lui avea ziarul din acea zi deschis la paginile rozalii ale 
secţiunii de sport. Un om în vârstă cu un şorţ în dungi verzi şi 
negre împrăştia rumeguş pe podeaua de marmură a holului şi 
apoi îl mătura. Brunetti văzu că păşise peste aşchiile fine de 
lemn şi că nu putea traversa holul fără să lase în urma lui o dâră 
de rumeguş pe partea deja măturată a podelei; se uită la bătrân 
şi spuse: Scusi. 

— Nu face nimic, îi răspunse acesta şi porni pe urma lui cu 
mătura. Bărbatul care se ascundea după ziar nici nu se obosi să- 
şi ridice privirea la el. 

Brunetti continuă să înainteze în holul hotelului. În jurul unor 
măsuţe joase erau trase şase sau şapte grupuri de scaune mari, 
tapisate. Brunetti îşi croi drum printre ele şi se alătură singurei 
persoane prezente în cameră. Dacă era să dai crezare presei, 
bărbatul care stătea acolo era cel mai bun regizor ce lucra la ora 
respectivă în Italia. Cu doi ani în urmă, Brunetti îi văzuse 
punerea în scenă a unei piese de Pirandello la Teatrul Goldoni şi 
rămăsese impresionat, mai mult de regie decât de interpretare, 
care fusese mediocră. Era un lucru cunoscut faptul că Santore 
era homosexual, însă în lumea teatrului, unde căsătoria dintre 
un bărbat şi o femeie era considerată o ciudăţenie, viaţa sa 
personală nu reprezentase niciodată o piedică în calea 
succesului. lar acum se spunea că fusese văzut părăsind 
supărat cabina unui om care murise violent la scurt timp după 
aceea. 

Santore se ridică în picioare când îl văzu pe Brunetti 
apropiindu-se. Şi-au strâns mâinile şi s-au prezentat. Santore 
era un bărbat de statură şi greutate medie, însă avea faţa unui 
boxer la sfârşitul unei cariere lipsite de noroc. Nasul îi era turtit, 
pielea cu porii mari. Şi o gură mare, cu buzele groase şi umede. 
II întrebă pe Brunetti dacă nu ar vrea ceva de băut şi cuvintele 
ce ieşiseră din gura aceea au fost rostite cu cel mai pur accent 
florentin, pronunţate cu claritatea şi eleganța unui actor. 
Brunetti se gândi că aşa trebuie să fi vorbit Dante. 

Comisarul se arătă de acord cu sugestia acestuia de a servi 
un coniac şi Santore plecă să-l aducă. Rămas singur, Brunetti 
aruncă o privire la cartea pe care celălalt bărbat o lăsase 
deschisă pe masa din faţa lui şi apoi o trase spre el. 

Santore se întoarse cu două pahare de coniac umplute cu 
generozitate. 


— Mulţumesc, spuse Brunetti, acceptând paharul şi luând o 
înghiţitură lungă. Arătă spre carte şi se hotărî să înceapă mai 
degrabă cu asta, decât cu obişnuitele întrebări despre unde 
fusese, ce făcuse. Eschil? 

Santore zâmbi la întrebare, ascunzând orice semn de 
surprindere că un poliţist ştia să citească titlul în greacă. 

— O citiţi de plăcere sau pentru muncă? 

— Presupun că aţi putea-o numi muncă, răspunse Santore şi 
sorbi din coniac. Trebuie să încep lucrul la punerea în scenă a lui 
Agamemnon, la Roma, peste trei săptămâni. 

— În greacă? întrebă Brunetti, dar era clar că întrebarea nu 
era serioasă. 

— Nu, în traducere. Santore tăcu pentru o clipă, dar apoi îşi 
dădu frâu liber curiozităţii. Cum se face că un poliţist ştie să 
citească în greacă? 

Brunetti învârti lichidul din pahar. 

— Patru ani de greacă. Însă cu mult timp în urmă. Am uitat 
aproape tot ce ştiam. 

— Dar tot puteţi să-l recunoaşteţi pe Eschil? 

— Recunosc literele. Mă tem că mai mult de atâta nu mai 
sunt în stare. Mai luă o înghiţitură din pahar şi adăugă: 
întotdeauna mi-a plăcut asta la greci, că păstrau violenţa 
departe de scenă. 

— Spre deosebire de noi? întrebă Santore, apoi adăugă: 
Spre deosebire de ce s-a întâmplat în seara asta? 

— Da, spre deosebire de seara asta, recunoscu Brunetti, fără 
ca măcar să se întrebe de unde o fi aflat Santore că moartea 
fusese violentă. Teatrul era mic, aşa că probabil aflase acest 
lucru chiar înaintea poliţiştilor, chiar înainte să fie chemată 
poliţia. 

— Aţi vorbit cu el în această seară? Nu era nevoie să 
menţioneze numele. 

— Da. Am avut o dispută înainte de primul act. Ne-am 
întâlnit la bar şi ne-am întors la el în cabină. Acolo am început să 
ne certăm. Santore vorbi fără să ezite. Nu îmi amintesc dacă am 
tipat unul la altul, dar am ridicat amândoi vocea. 

— Şi de ce v-aţi certat? întrebă Brunetti, la fel de calm ca şi 
când ar fi vorbit cu un vechi prieten şi sigur în egală măsură că 
avea să i se spună adevărul. 

— Aveam o înţelegere verbală în legătură cu acest 


spectacol. Eu îmi ţinusem promisiunea. Helmut a refuzat să şi-o 
ţină pe a lui. 

În loc să îi ceară lui Santore să explice acea observaţie, 
Brunetti îşi termină coniacul şi puse paharul pe masă între ei, 
aşteptându-l să continue. 

Făcându-şi mâinile cupă în jurul paharului, Santore îl roti 
încet în ambele direcţii. 

— Am fost de acord să regizez acest spectacol pentru că mi- 
a promis că o să-l ajute pe un prieten de-al meu să capete o 
slujbă în vara asta la Festivalul Halle. Nu e un festival de seamă, 
iar rolul pe care urma să-l obţină nu era unul important, dar 
Helmut a fost de acord să vorbească cu regizorii şi să le ceară 
să-i dea prietenului meu acest rol. Helmut urma să dirijeze acolo 
singurul spectacol de operă. Santore îşi duse paharul la buze şi 
sorbi. De-asta ne-am certat. 

— Ce i-aţi spus în timpul disputei? 

— Nu sunt sigur că-mi amintesc tot ce-am zis sau ce-a zis el, 
dar îmi aduc aminte că am spus că, din moment ce eu mi-am 
ţinut promisiunea, ceea ce a făcut el este necinstit şi imoral. 
Oftă. De câte ori vorbeai cu Helmut ajungeai inevitabil să 
vorbeşti ca el. 

— Şi ce răspuns v-a dat la asta? 

— A râs. 

— De ce? 

Înainte să răspundă, Santore întrebă: 

— Mai doriţi un pahar? Eu mă duc să-mi mai iau unul. 

Brunetti încuviinţă din cap recunoscător. De data aceasta, 
cât Santore lipsi, îşi lăsă capul pe speteaza scaunului şi închise 
ochii. 

Îi deschise când îl auzi pe Santore apropiindu-se. Luă 
paharul pe care acesta i-l întinse şi întrebă, ca şi cum nu şi-ar fi 
întrerupt conversaţia: 

— De ce a ris? 

Santore se lăsă jos pe scaun, de data aceasta ţinând o 
singură mână cupă în jurul paharului. 

— Parţial, presupun, pentru că Helmut se credea mai presus 
de moralitatea obişnuită. Sau poate că-şi imagina că îşi crease 
propria moralitate, diferită de a noastră, superioară. Brunetti nu 
comentă, aşa că acesta continuă: Aproape ca şi cum doar el 
avea dreptul să definească moralitatea, ca şi cum credea că 


nimeni altcineva în afara lui nu avea dreptul să folosească 
termenul. Fără îndoială, credea că eu, cel puţin, nu am dreptul 
să-l folosesc. Ridică din umeri, apoi sorbi din pahar. 

— De ce ar fi crezut aşa? 

— Din cauza homosexualității mele, răspunse celălalt firesc, 
lăsând să se înţeleagă că nu consideră acest subiect mai 
important decât alegerea unui ziar. 

— Acesta e motivul pentru care a refuzat să vă ajute 
prietenul? 

— În ultimă instanţă, da, spuse Santore. La început a spus că 
era din cauză că Saverio nu e suficient de bun, că nu are 
suficientă experienţă de scenă. Dar adevăratul motiv a ieşit la 
suprafaţă mai târziu, când m-a acuzat că îi cer o favoare pentru 
iubitul meu. Se aplecă în faţă şi îşi puse paharul pe masă. 
Helmut întotdeauna s-a văzut pe sine drept un apărător al 
moralei publice, spuse el, apoi preciza: Când trăia. 

— Şi chiar este? întrebă Brunetti. 

— Este ce, cine? spuse Santore, încurcând gramatica în 
confuzia lui. 

— Cântărețul acesta chiar este iubitul dumneavoastră? 

— Oh, nu. Nu este. Din păcate. 

— E homosexual? 

— Nu, nici asta. 

— Atunci de ce v-a refuzat Wellauer? 

Santore se uită ţintă la el şi-l întrebă: 

— Cât de multe ştiţi despre el? 

— Foarte puţine, şi mai mult despre viaţa lui ca muzician, şi- 
apoi doar ce s-a scris în ziare şi în reviste în toţi aceşti ani. Dar 
despre el ca persoană nu ştiu nimic. 

Şi asta, îşi dădu seama Brunetti, începea să-l intereseze 
foarte tare, căci misterul morţii sale trebuia să se lege de un 
asemenea lucru, aşa cum se întâmpla mereu. 

Santore nu zise nimic, aşa că Brunetti îl încuraja: 

— Să nu-i vorbeşti niciodată de rău pe morţi, vero? Asta e 
problema? 

— Şi să nu vorbeşti niciodată de rău pe cineva cu care s-ar 
putea să lucrezi din nou, adăugă Santore. 

Brunetti se trezi spunând: 

— Oricum nu prea este cazul aici. Ce s-ar putea spune de 
rău despre el? 


Santore se uita la poliţist, examinându-i chipul; îl cântărea 
din priviri, aşa cum ar fi făcut cu un actor sau cu un cântăreţ, 
când se hotăra cum să-l folosească în spectacol. 

— Sunt mai mult zvonuri, spuse el în cele din urmă. 

— Ce fel de zvonuri? 

— Că a fost nazist. Nimeni nu ştie sigur sau, dacă cineva a 
ştiut vreodată, acum nu vorbeşte despre asta sau poate ce s-a 
ştiut în trecut a fost dat uitării, îngropat în acel loc unde 
memoria nu răzbate. A dirijat pentru ei cât au fost la putere. Se 
spune că a dirijat chiar şi pentru Fuhrer. Dar susţinea că a 
trebuit să facă asta ca să salveze nişte oameni din orchestră, 
care erau evrei. Şi chiar au supravieţuit războiului cei care erau 
evrei - şi au reuşit să cânte în orchestră pe tot parcursul anilor 
de război. Şi la fel şi el, a dirijat şi a supravieţuit. Şi, cumva, 
reputaţia lui nu a avut niciodată de suferit din cauza acelor ani 
sau din cauza concertelor speciale pentru Fuhrer. După război, 
continuă Santore pe un ton ciudat de calm, povestea că totuşi 
„s-a opus din punct de vedere moral” şi că a dirijat împotriva 
voinţei sale. Luă o înghiţitură mică din pahar. Habar n-am ce 
este adevărat din toate astea, dacă a fost sau nu membru al 
partidului, în ce a constat implicarea lui. Şi nici nu îmi pasă. 

— Atunci de ce mai vorbiţi despre asta? întrebă Brunetti. 

Santore izbucni într-un hohot de râs puternic şi camera 
răsună de vocea lui. 

— Probabil pentru că îmi imaginez că este adevărat. 

Brunetti zâmbi: 

— Poate că aşa este. 

— Şi probabil pentru că de fapt îmi pasă? 

— Şi asta, a fost de acord Brunetti. 

Pentru un moment au lăsat să se aştearnă tăcerea între ei, 
apoi Brunetti întrebă: 

— Cât de multe ştiţi cu adevărat? 

— Ştiu că a dat toate acele concerte în timpul războiului. Şi 
mai ştiu că, într-un caz, fiica unuia dintre muzicienii lui s-a dus la 
el în particular şi l-a implorat să-i ajute tatăl. Şi ştiu că 
muzicianul a supravieţuit războiului. 

— Şi fiica? 

— Şi fiica a supravieţuit războiului. 

— Ei, şi atunci? întrebă Brunetti. 

— Şi-atunci nimic, presupun. Santore ridică din umeri. În 


plus, întotdeauna a fost uşor să laşi în urmă trecutul omului şi să 
te gândeşti doar la geniul lui. Nu mai era nimeni ca el şi mă tem 
că nici n-o să mai existe vreun dirijor de talia lui. 

— Aeesta este motivul pentru care aţi fost de acord să-i 
regizaţi spectacolul, pentru că vă era uşor să-i uitaţi trecutul? 

Era o întrebare, nu o jignire, şi Santore o interpretă evident 
ca atare. 

— Da, răspunse încet. Am ales să regizez spectacolul ca 
prietenul meu să aibă şansa să cânte sub bagheta lui. Aşa că 
mi-a convenit să uit tot ceea ce ştiam sau suspectam sau măcar 
să ignor. Nu sunt sigur că mai contează aşa de tare, nu acum. 

Brunetti urmări cum pe chipul lui Santore se înfiripă o idee. 

— Dar acum nu o să mai aibă niciodată şansa să cânte cu 
Helmut, şi adăugă, ca să-i arate lui Brunetti că nu-i scăpase nici 
o clipă din vedere scopul conversaţiei : Ceea ce poate dovedi că 
nu am avut nici un motiv să îl ucid. 

— Da, asta pare a fi concluzia logică, a fost de acord 
Brunetti, în aparenţă fără interes, după care spuse: Aţi mai 
lucrat cu el până acum? 

— Da, acum şase ani. La Berlin. 

— Şi homosexualitatea dumneavoastră nu a ridicat nici o 
problemă atunci? 

— Nu. Niciodată nu a reprezentat cu adevărat o problemă, 
odată ce am ajuns suficient de renumit ca să-şi dorească să 
lucreze cu mine. Poziţia lui Helmut, de înger păzitor al moralității 
Occidentului sau al preceptelor biblice, era destul de bine 
cunoscută, dar nu poţi să supravieţuieşti foarte mult în lumea 
asta dacă refuzi să lucrezi cu homosexuali. Helmut pur şi simplu 
a ajuns la un compromis moral cu noi. 

— Şi dumneavoastră aţi făcut la fel cu el? 

— Desigur. Ca muzician, s-a apropiat de perfecţiune atât cât 
este posibil. A meritat să suport persoana, ca să pot lucra cu 
muzicianul. 

— A mai fost şi altceva ce nu aţi putut accepta la el ca 
persoană? 

Santore se gândi îndelung înainte să răspundă la această 
întrebare. 

— Nu, nimic altceva din ce ştiam despre el nu m-a făcut să-l 
displac. Nu sunt de părere că nemţii sunt genul care să-ți 
trezească simpatia, iar el era neamţ până în vârful degetelor. 


Dar aici nu e vorba despre plăcut sau neplăcut. E vorba de acest 
aer de superioritate morală care părea să-l înconjoare în 
permanenţă, ca o lumină - de fapt, el era - o lumină în întuneric. 
Santore făcu o grimasă când rosti ultima frază. Nu, nu m-am 
exprimat bine. Probabil că din cauza orei târzii sau a coniacului. 
In plus, era un om în vârstă, iar acum este mort. 

Revenind la o chestiune anterioară, Brunetti întrebă : 

— Ce i-aţi spus când v-aţi certat? 

— Ce spui de obicei când te certi, răspunse Santore obosit. 
L-am făcut mincinos şi el m-a făcut poponar. Apoi am spus nişte 
chestii neplăcute despre spectacol, despre muzică şi despre 
cum dirija, iar el a spus chestii similare despre cum regizasem 
eu. Ce se spune de obicei. Tăcu din gură şi se lăsă pe scaun. 

— L-aţi ameninţat? 

Santore făcu ochii mari la Brunetti, fără să-şi poată ascunde 
şocul produs de întrebare. 

— Era un om în vârstă. 

— Vă pare rău că a murit? 

Aceasta era o altă întrebare pe care regizorul nu era pregătit 
să o audă. Se gândi o vreme înainte să răspundă. 

— Nu, nu-mi pare rău că a murit. Îmi pare rău pentru soţia 
lui. O să fie... Începu să zică, dar nu termină propoziţia. Îmi pare 
rău de moartea muzicianului, da, regret nespus asta. Era în 
vârstă şi ajunsese la sfârşitul carierei. Cred că ştia şi el. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Felul în care dirija... nu mai avea strălucirea de altădată, 
îşi pierduse focul. Nu sunt muzician, aşa că nu pot să explic clar 
cum vine asta. Dar ceva îi lipsea. Se opri şi clătină din cap. Nu, 
poate e doar supărarea mea. 

— Aţi mai vorbit cu cineva despre asta? 

— Nu - nimeni nu se plânge de Dumnezeu. Făcu o pauză, 
după care spuse: Da, de fapt m-am plâns. l-am povestit despre 
asta Flaviei. 

— Signorei Petrelli? 

— Da. 

— Şi ce-a spus? 

— Mai lucrase înainte cu el; de mai multe ori, cred. Era 
deranjată de schimbarea lui, mi-a vorbit despre asta odată. 

— Şi ce a spus? 

— Nimic deosebit; doar că era ca şi cum ar fi lucrat cu un 


dirijor tânăr, cu puţină experienţă. 

— A mai spus şi altcineva asta? 

— Nu, nimeni. Cel puţin nu mie. 

— Prietenul dumneavoastră, Saverio, a fost în seara asta în 
clădire? 

— Saverio este la Napoli, răspunse Santore cu răceală. 

— Înţeleg. Pusese o întrebare greşită. Atmosfera de 
intimitate confortabilă dispăruse. Cât mai staţi la Veneţia, signor 
Santore? 

— De obicei plec după ce primul spectacol se încheie cu 
succes. Dar moartea lui Helmut schimbă lucrurile. Probabil că o 
să mai stau aici câteva zile, până ce noul dirijor se obişnuieşte 
cu spectacolul. Când Brunetti nu răspunse, întrebă: Mi se va 
permite să mă întorc la Florenţa? 

— Când? 

— Peste trei zile. Patru. Trebuie să rămân cel puţin la încă un 
spectacol cu noul dirijor. Dar după aceea aş vrea să mă duc 
acasă. 

— Nu există nici un motiv pentru care să nu puteţi pleca, 
spuse Brunetti şi apoi se ridică în picioare. Trebuie doar să ne 
lăsaţi o adresă unde să vă putem contacta, însă puteţi să o daţi 
unuia dintre oamenii mei care or să fie mâine la teatru. 

Îi întinse mâna. Santore se ridică în picioare şi i-o strânse. 

— Mulţumesc pentru coniac. Şi succes cu Agamemnon. 

Santore îi zâmbi în semn de mulţumire, fără să mai adauge 
altceva, şi Brunetti plecă. 


5 


Brunetti se hotărî să meargă pe jos până acasă, ca să se 
bucure de puzderia de stele de pe cer şi de străzile pustii. Se 
opri în faţa hotelului, calculând distanţa. Harta oraşului prezentă 
în mintea oricărui venețian îi arăta că cel mai scurt drum era 
peste podul Rialto. Tăie Campo San Fantin şi se afundă în 
labirintul de străzi înguste care duceau întortocheat la pod. Nu 
mai trecea nimeni pe lângă el şi avea sentimentul bizar că e 
singur în tot oraşul adormit. La San Luca trecu pe lângă 
farmacie, unul din puţinele locuri care ţineau deschis toată 
noaptea, cu excepţia gării, unde dormeau săracii şi nebunii. 


Şi-apoi se trezi la marginea apei, cu podul la dreapta lui. Cât 
de venețian arăta de la depărtare, impunător şi eteric, dar 
dezvăluind unui ochi cercetător că e bine ancorat în mâlul 
oraşului. 

Traversă podul şi trecu prin piaţa acum pustie. De obicei era 
un chin să străbaţi strada aglomerată, împingându-te şi croindu- 
ţi drum prin marea de turişti înghesuiți între standurile de 
legume de o parte şi magazinele pline de cele mai stupide 
chestii pentru vizitatori de cealaltă, dar în noaptea asta era 
singur şi putea să înainteze nestingherit. În faţa lui stăteau, în 
mijlocul străzii, o pereche de îndrăgostiţi, lipiţi unul de celălalt, 
orbi la frumuseţea din jurul lor sau poate, în fond, inspirați de 
ea. 

Când ajunse la ceas, o luă înspre stânga, bucuros că mai 
avea puţin până acasă. In cinci minute ajunse la magazinul lui 
preferat, florăria Biancat, ale cărei vitrine ofereau zi de zi 
oraşului o explozie de splendoare. În noaptea aceasta, prin 
sticla aburită vedeai glastrele cu trandafiri galbeni dichisiţi, iar 
în spatele lor ridicându-se un nor de iasomie palidă. Trecu 
repede pe lângă a doua vitrină, încărcată de orhidee sângerii, 
care întotdeauna îi păruseră asemănătoare cu plantele 
carnivore. 

Intră în acel palazzo în care locuia, îmbărbătându-se, ca 
întotdeauna când era obosit, să urce cele nouăzeci şi patru de 
trepte care duceau la apartamentul lor de la etajul patru. Fostul 
proprietar construise apartamentul ilegal cu mai bine de treizeci 
de ani în urmă; pur şi simplu mai adăugase un etaj la clădire 
fără să se deranjeze să obţină vreo aprobare oficială. Acest 
lucru fusese cumva pierdut din vedere când Brunetti cumpărase 
casa, în urmă cu zece ani, şi de atunci trăia cu teama 
permanentă că va trebui să legalizeze situaţia. Tremura la 
gândul muncii herculeene de a obţine aprobările care ar fi 
confirmat atât existenţa apartamentului, cât şi dreptul lui de a 
locui acolo. Simplul fapt că cei patru pereţi existau şi că el locuia 
între ei nu ar fi fost socotit relevant. Mita necesară avea să îl 
aducă la sapă de lemn. 

Deschise uşa, bucuros de căldura şi de mirosul pe care îl 
asocia cu apartamentul: lavandă, ceară, aroma a ceva ce se 
gătea în bucătăria din fund; era un amestec care pentru el 
marca, într-un mod pe care nu-l putea explica, existenţa unei 


fărâme de sănătate mintală în nebunia reprezentată de munca 
lui. 

— Guido, tu eşti? strigă Paola din sufragerie. 

Comisarul se întrebă pe cine altcineva aştepta ea oare la 
două dimineaţa, dar nu dădu glas întrebării. 

— Da, îi răspunse, aruncându-şi pantofii din picioare şi 
dându-şi jos haina. Abia acum îşi dădea seama cât este de 
obosit. 

— Vrei nişte ceai? Paola veni în hol şi îl sărută în fugă pe 
obraz. 

El îi făcu semn din cap că da, fără să încerce să-şi ascundă 
starea de epuizare. Urmând-o din hol până în bucătărie, se 
aşeză pe un scaun, în timp ce ea umplu un ibric cu apă şi-l puse 
la fiert pe aragaz. Scoase dintr-un dulăpior punga cu frunze 
uscate, o deschise, o mirosi şi întrebă: 

— Verbină? 

— E bună, e bună, răspunse el, prea obosit ca să-l mai 
intereseze. 

Aruncă o mână de frunze uscate în ceainicul de teracotă 
moştenit de la bunica lui şi veni să se aşeze lângă el. Îl sărută 
pe creştet, acolo unde începea să chelească. 

— Ce s-a întâmplat? 

— La Fenice. Cineva l-a otrăvit pe dirijor. 

— Pe Wellauer? 

— Da. 

Paola îi puse mâinile pe umeri, strângându-l uşor, un gest ce 
lui i se părea încurajator. Nu era necesar nici un comentariu; 
amândurora le era clar că presa avea să transforme această 
moarte într-un eveniment de senzaţie şi avea să ceară imperios 
ca vinovatul să fie descoperit cât mai repede cu putinţă. Şi el, şi 
Paola ar fi putut scrie editorialele ce aveau să apară în 
dimineaţa următoare, editoriale care probabil că erau scrise 
chiar în acel moment. 

Aburul ţâşni din ibric şuierând şi Paola se duse să toarne apa 
în vasul ciobit. Ca întotdeauna, simpla ei prezenţă îl liniştea, 
găsea alinare în eficienţa calmă cu care se mişca şi făcea 
diverse lucruri. Ca multe alte venețiene, Paola avea pielea albă 
şi părul auriu-roşcat, trăsături atât de des întâlnite la femeile din 
portretele secolului XVII. Fără a fi frumoasă după standardele 
obişnuite, avea nasul puţin prea lung şi o bărbie care sugera 


puţin cam multă hotărâre. Lui îi plăceau ambele trăsături. 

— Ai vreo idee? îl întrebă, întorcându-se la masă cu ceainicul 
şi cu două căni. Se aşeză în faţa lui, turnă ceaiul aromat, apoi se 
duse din nou la dulăpior şi reveni cu un borcan imens de miere. 

— E prea devreme, spuse el, punându-şi miere în cană cu o 
lingură. Amestecă, lovind lingura de cană, apoi vorbi în ritm cu 
mişcarea lingurii: N-am decât o soţie tânără, o soprană care a 
minţit că nu l-a văzut înainte să moară şi un regizor homosexual 
care s-a certat cu el înainte să fie ucis. 

— Poate că ar trebui să încerci să vinzi povestea. Sună a 
ceva ce s-ar da la televizor. 

— Şi un geniu mort, adăugă el. 

— Da, ăsta ar putea fi un avantaj. Paola sorbi din ceai, apoi 
suflă în el ca să-l răcească. Cu cât e mai tânără soţia? 

— Suficient de tânără cât să-i fie fiică. Aş zice cu vreo 
treizeci de ani. 

— OK, spuse Paola, folosind unul din americanismele care 
abundau în vocabularul ei. Eu zic că soţia e vinovată. 

Deşi o rugase de nenumărate ori să nu mai facă asta, ea 
insista să aleagă un suspect la începutul fiecărui caz la care 
lucra şi în general greşea, pentru că întotdeauna îl alegea pe cel 
mai evident. Odată, adus la exasperare, o întrebase de ce 
insista să facă asta şi ea îi explicase că, din moment ce îşi 
făcuse disertaţia pe Henry James, se considera îndreptăţită să-şi 
găsească alinare în descoperirea lucrurilor evidente în viaţa 
reală, având în vedere că o găsise în romanele lui. Nimic din 
ceea ce făcea Brunetti nu o oprea să-şi exprime opţiunea şi 
nimic nu avea să o determine vreodată să pună mai multă 
subtilitate în alegere. 

— Ceea ce înseamnă, spuse el continuând să-şi amestece 
ceaiul, că până la urmă se va dovedi că a fost cineva din cor. 

— Sau majordomul. 

— İhÎ, aprobă el, luând o gură de ceai. 

Au terminat ceaiul într-o tăcere confortabilă. Apoi Brunetti a 
luat ambele căni, le-a pus în chiuvetă şi a aşezat ceainicul la o 
parte pe tăblia de lângă chiuvetă, departe de orice pericol. 


6 


În dimineaţa zilei de după descoperirea corpului dirijorului, 
Brunetti a ajuns la birou cu puţin înainte de ora nouă, unde a 
aflat ceva aproape la fel de uimitor ca evenimentul petrecut cu 
o seară înainte : şeful său direct, // Vice-Questore Giuseppe 
Patta, era deja la birou şi tot suna după Brunetti de aproape o 
jumătate de oră. Acest lucru i-a fost adus la cunoştinţă întâi de 
portarul care stătea înăuntru, chiar la intrarea în clădire, pe 
urmă de un ofiţer pe care l-a întâlnit pe scări şi apoi de 
secretara care lucra pentru el şi pentru ceilalţi doi commissari ai 
oraşului. Fără să facă vreun efort să se grăbească, Brunetti şi-a 
verificat corespondenţa, şi-a sunat secretara ca să afle dacă 
primise vreun telefon şi în cele din urmă a coborât scările, 
îndreptându-se spre biroul şefului. 

Cavaliere Giuseppe Patta fusese trimis la Veneţia în urmă cu 
trei ani, într-o încercare de a aduce forţe proaspete în sistemul 
penal. În acest caz, sursa era siciliană şi se dovedise a fi 
incompatibilă cu lumea venețiană. Patta avea un portţigaret din 
onix şi uneori folosea un baston cu măciulie de argint. Deşi cel 
dintâi detaliu îl făcuse pe Brunetti să se holbeze şi cel de-al 
doilea îi stârnise râsul, încercase să nu îl judece până nu lucrase 
suficient de mult cu el, cât să-şi facă o părere despre cât de 
îndreptăţit era să aibă asemenea fasoane. Brunetti avusese 
nevoie de mai puţin de o lună ca să se decidă că, deşi aceste 
ifose i se potriveau, nu prea avea dreptul să le afişeze. 
Programul de lucru al acestuia includea o cafea servită fără 
grabă în fiecare dimineaţă, în timpul verii pe terasa hotelului 
Gritti, iar în timpul iernii la Florian. Prânzul îl lua de regulă la 
piscina Cipriani sau la Harry's Bar şi de obicei pe la ora patru se 
hotăra să-şi considere ziua de lucru „încheiată”. Puţini ar fi fost 
de acord. Brunetti învățase, de asemenea, repede că lui Patta 
trebuia să i te adresezi întotdeauna cu Vice-Questore sau cu 
titlul şi mai pompos de Cavaliere, a cărui provenienţă îi 
rămăsese neclară. Nu numai că insista să i se folosească titlul, 
dar cerea să i se vorbească formal cu /ei, lăsând pleava să 
folosească familiarul tu între ei. 

Patta prefera să nu fie deranjat de nici unul din amănuntele 
mai supărătoare ale infracţiunilor sau de orice alte detalii 
murdare. Unul din puţinele lucruri care îl puteau face să-şi 
treacă degetele prin buclele graţioase de la tâmple era o 
sugestie în presă că poliţia a dat dovadă de delăsare în ceea ce 


privea îndatoririle ei. Nu conta asupra cărui aspect alegea presa 
să se concentreze: că un copil a reuşit să se strecoare printr-un 
cordon al poliţiei ca să ofere o floare unui demnitar aflat în vizită 
sau că s-a remarcat prezenţa vânzătorilor de stradă africani 
care comercializează droguri la vedere. Orice aluzie cât de fină 
că poliţia deţine altceva decât un control deplin asupra 
populaţiei oraşului îi provoca lui Patta crize de furie, în timpul 
cărora ploua cu acuzaţii în special asupra celor trei commissari. 
Mânia lui lua de obicei forma unor lungi note informative 
adresate acestora, în care gravitatea scăpărilor poliţiei era 
făcută să pară mult mai teribilă decât gravitatea infracţiunilor 
comise de populaţie. 

Era un lucru bine cunoscut că Patta, în urma unor aluzii 
făcute de presă, declarase mai multe stări de alertă 
infracţională, în timpul cărora alegea o anumită infracţiune, cam 
în acelaşi mod în care ar fi ales un desert deosebit de savuros 
de pe masa frumos împodobită cu dulciuri dintr-un restaurant, şi 
anunţa în presă că în săptămâna aceea infracţiunea respectivă 
urma să fie eradicată sau cel puţin redusă. Când citea despre 
cea mai recentă „stare de alertă infracţională” - căci în general 
afla despre asta doar din presă - Brunetti nu se putea abţine să 
nu se gândească la scena din Casablanca în care se dădea 
ordinul să se „adune suspecţii obişnuiţi”. Ordinul era adus la 
îndeplinire, câţiva adolescenţi erau trimişi la închisoare în jur de 
o lună şi lucrurile reveneau la normal, până când remarcile din 
presă declanşau o nouă „stare de alertă”. 

Brunetti se gândea adeseori că în Veneţia rata infracţiunilor 
era scăzută - una din cele mai scăzute din Europa şi cu 
siguranţă cea mai scăzută din Italia - pentru că infractorii, care 
erau aproape întotdeauna hoţi, pur şi simplu nu ştiau cum să se 
fofileze. Doar un localnic era în stare să se descurce în 
păienjenişul de străduţe înguste şi ştia de la bun început care se 
înfunda şi care dădea într-un canal. lar venețienii, populaţia 
locală, tindeau să respecte legea, fie şi pentru că tradiţia şi 
istoria le insuflaseră un adânc respect pentru proprietatea 
privată şi o nevoie profundă de a o proteja. Prin urmare se 
comiteau foarte puţine infracţiuni, iar când se petrecea un act 
de violenţă sau, şi mai rar, o crimă, criminalul era prins imediat 
şi fără mare bătaie de cap: soţul, vecinul, partenerul de afaceri. 
De regulă nu aveau decât să adune suspecţii obişnuiţi. 


Însă Brunetti era conştient că moartea lui Wellauer era 
altfel. Era o personalitate, fără îndoială cel mai renumit dirijor al 
epocii şi fusese omorât în mica bijuterie a Veneţiei: clădirea 
operei. Deoarece cazul îi revenea lui Brunetti, // Vice-Questore 
avea să-l considere pe el direct răspunzător de orice publicitate 
negativă care s-ar fi făcut poliţiei. 

Bătu la uşă şi aşteptă să i se spună să intre. Când îl auzi 
strigând, Brunetti deschise uşa şi îl văzu pe Patta acolo unde 
ştia că o să-l vadă, în postura în care ştia că o să-l găsească, 
aşezat la biroul uriaş, aplecat peste un document care căpăta 
importanţă datorită atenţiei cu care îl cerceta. Chiar şi în 
această ţară de bărbaţi arătoşi, Patta era şocant de atrăgător, 
cu profilul său roman ca sculptat, ochii distanţaţi şi pătrunzători 
şi trupul de atlet, în ciuda faptului că trecuse bine de cincizeci 
de ani. Când era fotografiat pentru presă, prefera să fie pozat 
din profil, pe partea stângă. 

— Deci până la urmă ai ajuns, spuse Patta, sugerând că 
Brunetti sosise cu câteva ore bune întârziere, şi nu la timp. Am 
crezut că o să fie nevoie să te aştept toată dimineaţa, adăugă 
el, şi Brunetti se gândi că merge prea departe cu rolul pe care îl 
juca. 

Când văzu că Brunetti nu răspunde la nici una dintre 
remarci, Patta îl întrebă imperios: 

— Ce ai aflat? 

Brunetti îşi scoase din buzunar ediţia din acea dimineaţă a 
lui // Gazzettino şi răspunse: 

— Uitaţi ziarul, domnule. Scrie aici pe prima pagină. Apoi, 
înainte ca Patta să-l poată opri, citi cu voce tare : „Un dirijor de 
renume a fost găsit mort. Se bănuieşte că a fost o crimă”. li 
întinse şefului ziarul. 

Patta îşi păstră controlul asupra vocii, dar ignoră ziarul cu un 
gest. 

— Am citit deja asta. Voiam să ştiu ce ai aflat tu. 

Brunetti băgă mâna în buzunar şi îşi scoase agenda. Nu 
avea nimic notat în ea cu excepţia numelui, a adresei şi a 
numărului de telefon aparţinând americancei, însă atâta timp 
cât era ţinut în picioare în faţa şefului care stătea jos, acesta din 
urmă nu avea cum să vadă că paginile erau practic goale. In 
mod demonstrativ îşi umezi un deget şi începu să răsfoiască 
încet paginile. 


— Camera nu era încuiată şi nu am văzut nici o cheie în uşă. 
Ceea ce înseamnă că oricine putea să intre sau să iasă oricând 
în timpul spectacolului. 

— Unde a fost pusă otrava? 

— În cafea, cred. Dar nu o să ştiu sigur până nu primesc 
autopsia şi raportul de la laborator. 

— Când are loc autopsia? 

— În dimineaţa asta, cred. La unsprezece. 

— Bun. Altceva? 

Brunetti mai întoarse o pagină, descoperind o nouă filă 
goală. 

— Am vorbit cu soliştii de la operă. Baritonul l-a văzut, dar n- 
au făcut decât să se salute. Tenorul spune că nu l-a văzut, iar 
soprana spune că l-a văzut doar când a ajuns la operă. Se uită în 
jos la Patta, care aştepta să continue. Tenorul spune adevărul. 
Soprana minte. 

— De ce spui asta? îl întrebă scurt Patta. 

— Deoarece cred că e adevărat, domnule. 

Cu o răbdare exagerată, ca şi cum s-ar fi adresat unui copil 
încet la minte, Patta îl întrebă: 

— Şi de ce crezi că e adevărat, commissario? 

— Pentru că a fost văzută intrând în cabina acestuia după 
primul act. Brunetti nu catadicsi să-l lămurească că aceasta 
fusese doar o sugestie a unui martor, neconfirmată la acel 
moment. Din propriul interogatoriu dedusese că femeia nu 
spunea adevărul, poate în legătură cu acest lucru sau poate în 
legătură cu altceva. Am vorbit şi cu regizorul, continuă Brunetti. 
S-a certat cu dirijorul înainte de începerea spectacolului. Dar nu 
l-a mai văzut în timpul spectacolului. Cred că spune adevărul. 
Patta nu se deranjă să-l întrebe de ce crede asta. 

— Altceva? 

— Am trimis aseară un mesaj poliţiei din Berlin. Se opri ca 
să-şi răsfoiască agenda. Mesajul a fost trimis la... 

— Lasă asta, îi tăie vorba Patta. Ce au avut de spus? 

— Ne vor trimite azi prin fax un raport complet, cu toate 
informaţiile pe care le au despre Wellauer şi soţia lui. 

— Şi ce e cu soţia? Ai vorbit cu ea? 

— Am schimbat doar câteva cuvinte. Era foarte tulburată. 
Nu se putea discuta cu ea. 

— Unde era? 


— Când am vorbit? 

— Nu, în timpul spectacolului. 

— Era în sală, pe unul din locurile din faţă. A spus că s-a dus 
să-l vadă după al doilea act, dar a ajuns la cabină prea târziu, 
aşa că nu au mai apucat să vorbească. 

— Adică era în culise când el a murit? întrebă Patta cu atâta 
entuziasm, încât Brunetti aproape crezu că nu mai era mult şi 
urma să ordone arestarea ei pentru crimă. 

— Da, dar nu ştiu dacă l-a văzut, dacă a intrat în cabină. 

— Atunci fă-ţi un scop din a afla asta. Până şi Patta îşi dădu 
seama că folosise un ton prea aspru. Adăugă: la loc, Brunetti. 

— Mulţumesc, domnule, spuse el, închizându-şi agenda şi 
strecurând-o în buzunar înainte să ia loc în faţa şefului. Ştia că 
scaunul lui Patta era cu câţiva centimetri mai înalt, un amănunt 
pe care il Vice-Questore fără îndoială îl considera drept un fin 
avantaj psihologic. 

— Cât timp a stat în culise? 

— Nu ştiu, domnule. Era foarte tulburată când am vorbit cu 
ea, aşa că versiunea ei nu a fost foarte clară. 

— E posibil să se fi dus în cabină? întrebă Patta. 

— Se poate. Nu ştiu. 

— Sună ca şi cum i-ai căuta scuze, spuse Patta, după care 
adăugă: E drăguță? Brunetti îşi dădu seama că Patta probabil că 
aflase de diferenţa de vârstă dintre decedat şi văduvă. 

— Dacă vă plac blondele înalte, spuse Brunetti. 

— ie nu îţi plac? 

— Nu mă lasă soţia, domnule. 

Patta ezită, căutând să găsească o modalitate prin care să 
readucă discuţia pe făgaşul normal. 

— A mai intrat careva în cabină în timpul spectacolului? De 
unde a luat cafeaua? 

— Există un bar la parterul operei. Probabil de acolo. 

— Află. 

— Da, domnule. 

— Acum fii atent, Brunetti. Acesta încuviinţă din cap. Vreau 
numele tuturor celor care au intrat în cabină sau au fost prin 
preajma ei aseară. Şi vreau să ştiu mai multe despre soţie. Cât 
timp au fost căsătoriţi, de unde vine, chestii de genul ăsta. 

Brunetti încuviinţă din cap. 

— Brunetti? îl atenţiona brusc Patta. 


— Da, domnule? 

— De ce nu iei notițe? 

Brunetti îşi permise un mic zâmbet. 

— Oh, nu uit niciodată nimic din ceea ce spuneţi, domnule. 

Din motive numai de el ştiute, Patta alese să ia răspunsul 
acestuia literal. 

— Nu cred ce ţi-a spus ea, că nu l-a văzut. Oamenii nu încep 
să facă ceva şi apoi pur şi simplu se răzgândesc. Sunt convins 
că e ceva la mijloc. Probabil e legat de diferenţa de vârstă. 

Exista un zvon că Patta petrecuse doi ani studiind psihologia 
la Universitatea din Palermo înainte să treacă la Drept. Dar era 
un fapt de netăgăduit că după un parcurs lipsit de distincţie ca 
student, îşi luase diploma şi la scurt timp după aceea, ca urmare 
a carierei pline de distincţie a tatălui său în Partidul Creştin- 
Democrat, fusese numit vice-comisar de poliţie. lar acum, după 
mai bine de douăzeci de ani, era Vice-Questore al poliţiei din 
Veneţia. 

Cum Patta părea să fi terminat de dat ordine, Brunetti se 
pregăti pentru ce avea să urmeze, discursul despre onoarea 
oraşului. Aşa cum din noapte se face zi, din gândul lui prinseră 
viaţă cuvintele lui Patta: 

— Poate nu înţelegi, commissario, dar vorbim despre unul 
dintre cei mai renumiţi artişti ai epocii noastre. Şi a fost ucis aici 
în oraşul nostru, Veneţia - care nume nu înceta să sune ridicol 
pe buzele lui Patta, cu accentul lui sicilian. Trebuie să facem tot 
ce ne stă în putinţă ca să rezolvăm acest caz; nu putem lăsa 
această crimă să păteze reputaţia, însăşi onoarea oraşului 
nostru. 

Existau momente când Brunetti era tentat să ia notițe 
despre ce spunea şeful său. Pe măsură ce Patta continua pe 
această linie, Brunetti se hotărî că dacă urma să spună ceva 
despre gloriosul trecut muzical al oraşului, îi va lua Paolei flori în 
acea după-amiază. 

— Acesta este oraşul lui Vivaldi. Mozart a fost aici. Avem de 
plătit o datorie faţă de lumea muzicii. 

Stânjenei, se gândi el. Ăştia îi plăceau cel mai mult. Îi va 
pune în glastra albastră, înaltă, din sticlă de Murano. 

— Vreau să te opreşti din orice altceva şi să te dedici trup şi 
suflet acestui caz. Mi-am aruncat o privire peste registrul de 
cazuri, continuă Patta, surprinzându-l pe Brunetti prin faptul că 


ştia de existenţa unui asemenea registru, şi ţi-am dat doi 
oameni ca să te ajute. (Dă, Doamne, să nu fie Alvise şi Riverre şi 
promit să-i iau două duzini, îşi zise Brunetti). Alvise şi Riverre. 
Sunt buni şi de nădejde. 

În traducere liberă însemna că erau oamenii lui Patta. 

— Şi vreau să văd că faci progrese. Inţelegi? 

— Da, domnule, răspunse Brunetti politicos. 

— În regulă, atunci. Asta e tot. Am de lucru şi sunt convins 
că şi tu ai o grămadă de treburi de care să te ocupi. 

— Da, domnule, repetă Brunetti, ridicându-se şi 
îndreptându-se spre uşă. 

Se întrebă care avea să fie replica de la plecare. Nu fusese 
Patta în vacanţă la Londra ultima oară? 

— Şi noroc la vânătoare, Brunetti. 

Da, la Londra. 

— Mulţumesc, domnule, spuse el încet şi ieşi din birou. 


7 


Următoarea oră Brunetti şi-o petrecu trecând în revistă 
reportajele despre crimă din cele patru ziare importante. După 
cum era de aşteptat, // Gazzettino umpluse prima pagină cu 
această ştire şi sugera că incidentul compromitea cumva oraşul 
şi îl punea în pericol. Se comenta în articolul de fond că poliţia 
trebuie să găsească rapid vinovatul, nu atât pentru a-l deferi 
justiţiei, cât pentru a înlătura pata de pe onoarea Veneţiei. 
Citindu-l, Brunetti se gândi că Patta parcursese acest articol în 
loc să-şi aştepte obişnuitul număr din L'Osservatore Romano, 
care nu ajungea pe tejghea înainte de ora zece. 

La Repubblica trata subiectul din perspectiva recentelor 
evenimente politice şi sugera o legătură atât de subtilă, încât 
numai ziaristul în cauză sau un psihiatru ar fi putut să o 
perceapă. Corriere della Sera reacţiona de parcă omul murise în 
patul lui şi dedica o pagină întreagă unei analize obiective a 
contribuţiei acestuia la lumea muzicii, atrăgând atenţia asupra 
faptului că îi susţinuse pe o seamă de compozitori moderni. 

Păstră L'Unită pentru la sfârşit. În mod previzibil, vuia de 
primul lucru care le trecuse prin cap - în acest caz, răzbunarea, 
care, la fel de previzibil, era confundată cu dreptatea. Un articol 


de fond făcea vagi aluzii la aceleaşi vechi secrete din sferele 
înalte şi îl aducea în discuţie, în mod deloc surprinzător, pe 
sărmanul bătrân Sindona, mort în celula sa de închisoare, 
întrebându-se, evident retoric, dacă nu cumva exista o legătură 
ascunsă între aceste două cazuri „înspăimântător de 
asemănătoare”. Exceptând faptul că erau doi bătrâni care 
muriseră otrăviţi cu cianură, Brunetti nu vedea prea mare 
asemănare, înspăimântătoare sau nu. 

Nu pentru întâia dată în cariera sa, Brunetti medită asupra 
posibilelor avantaje care ar fi decurs din cenzurarea presei. In 
trecut, poporul german se împăcase foarte bine cu un guvern 
care impusese acest lucru, iar guvernul american părea să se 
descurce binişor cu o populaţie care dorea cenzura. 

Reveni la articolul lung din Corriere şi aruncă celelalte trei 
ziare la coş. Parcurse articolul încă o dată, luând din când în 
când notițe. Chiar dacă nu era cel mai renumit dirijor din lume, 
Wellauer era fără îndoială considerat printre cei mai buni. 
Dirijase pentru prima dată înainte de ultimul război, fiind copilul 
minune al Conservatorului din Berlin. Nu se menţionau prea 
multe despre perioada războiului, cu excepţia faptului că dirijase 
în continuare în Germania natală. Abia în anii '50 cariera lui 
luase avânt şi acesta se alăturase elitei sclipitoare din întreaga 
lume, zburând de pe un continent pe altul ca să dirijeze un 
anumit concert şi zburând apoi spre un al treilea ca să dirijeze o 
operă. 

Înconjurat de strălucire şi faimă, rămăsese un muzician 
desăvârşit, pretinzând atât precizie, cât şi delicateţe din partea 
orchestrei pe care o dirija, insistând asupra fidelității absolute 
faţă de partitură. Până şi reputaţia pe care şi-o căpătase, de 
persoană arogantă sau dificilă, pălea în faţa admiraţiei generale 
care îi cinstea devotamentul absolut faţă de arta sa. 

Articolul nu dădea mare atenţie vieţii personale, menţionând 
doar că actuala soţie era cea de-a treia şi că a doua îşi luase 
viaţa cu douăzeci de ani în urmă. Se menţiona că avea case la 
Berlin, Gstaad, New York şi Veneţia. 

Fotografia care apărea pe prima pagină nu era de dată 
recentă. Îl arăta pe Wellauer din profil, discutând cu Maria 
Callas, care purta costumul de scenă şi era, evident, personajul 
principal din imagine. | se păru ciudat că ziarul publica o 
fotografie veche de cel puţin treizeci de ani. 


Se aplecă şi luă înapoi din coş // Gazzettino. Ca de obicei, 
acesta publica o fotografie a locului unde se petrecuse crima, 
faţada ştearsă, uniformă a Operei La Fenice. Lângă ea era o 
fotografie mai mică a intrării actorilor în care erau surprinşi doi 
bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă cărând ceva. Dedesubt era o 
fotografie recentă de publicitate a maestrului pozat din faţă: 
cravată albă, coama de păr argintiu, pieptănat pe spate, care îi 
încadra chipul colţuros. Ochii uşor oblici ca la slavi păreau curios 
de deschişi la culoare sub sprâncenele întunecate ce îi umbreau. 
Nasul era de-a dreptul prea lung pentru faţă, dar impactul 
ochilor era atât de puternic încât acel mic defect aproape că nici 
nu mai conta. Avea gura mare, cu buze pline, cărnoase, de o 
senzualitate care contrasta ciudat cu gravitatea privirii. Brunetti 
încercă să-şi amintească faţa acestuia aşa cum o văzuse cu o 
seară înainte, împietrită şi schimonosită de moarte, dar efectul 
fotografiei era suficient de puternic cât să înlăture acea imagine. 
Se uită lung la ochii deschişi la culoare şi încercă să-şi 
imagineze o ură atât de puternică încât să provoace distrugerea 
acestui om. 

Reflecţiile lui au fost întrerupte de una din secretare, care 
intrase cu un raport venit de la poliţia din Berlin, tradus deja în 
italiană. 

Înainte să se apuce să îl citească, Brunetti îşi atrase singur 
atenţia asupra faptului că Wellauer era oarecum o legendă vie, 
iar nemţii erau mereu în căutare de eroi şi prin urmare ceea ce 
avea să citească probabil că va reflecta ambele aspecte. Ceea 
ce însemna că unele adevăruri vor fi doar sugerate, iar de altele 
îşi va da seama doar pentru că au fost omise. Nu fuseseră mulţi 
muzicieni şi artişti membri în partidul nazist? Dar cine îşi mai 
amintea de asta acum, după atâta amar de vreme? 

Deschise raportul şi începu să citească textul în italiană, 
varianta în germană nefiindu-i de nici un folos. Wellauer nu avea 
cazier, nici măcar o amendă de circulaţie. Apartamentul său din 
Gstaad fusese jefuit de două ori: în nici una din cele două daţi 
nu reuşise să recupereze nimic, nimeni nu fusese prins şi 
asigurările acoperiseră pierderile, deşi sumele la care se 
ridicaseră erau uriaşe. 

Brunetti se afundă în alte două paragrafe de precizie 
nemţească înainte să ajungă la sinuciderea celei de-a doua soţii. 
Aceasta se spânzurase în subsolul apartamentului lor din 


Munchen la 30 aprilie 1968, după ceea ce raportul numea „o 
lungă perioadă de depresie”. Nu se găsise nici un mesaj care să 
îi explice gestul. Lăsase în urmă trei copii, doi băieţi gemeni şi o 
fată, la momentul respectiv în vârstă de şapte, respectiv 
doisprezece ani. Wellauer însuşi descoperise cadavrul şi, după 
înmormântare, intrase într-o perioadă de izolare totală care 
durase şase luni. 

Poliţia nu îi dăduse atenţie până la căsătoria acestuia, în 
urmă cu doi ani, cu Elizabeth Balintffy, unguroaică de origine, 
care căpătase cetăţenie germană în urma primei căsătorii 
încheiate cu un divorţ, cu trei ani înainte de a se mărita cu 
Wellauer. Nu avea cazier nici în Germania, nici în Ungaria. Avea 
un copil din prima căsătorie, o fată, Alexandra, în vârstă de 
treisprezece ani. 

Brunetti se tot uită fără folos după vreo informaţie despre ce 
făcuse Wellauer în anii războiului. Se menţiona prima lui 
căsătorie în 1936 cu fata unui industriaş german şi divorţul lor 
după război. Intre aceste date, bărbatul părea să nu fi existat, 
ceea ce lui Brunetti îi spunea multe despre ceea ce făcuse sau 
măcar susţinuse. Aceasta, însă, era doar o bănuială la care nu 
prea avea şanse să găsească confirmare, mai ales într-un raport 
oficial venit de la poliţia germană. 

Pe scurt, Wellauer era pe cât de curat îşi putea dori un om 
să fie. Şi totuşi, cineva îi pusese cianură în cafea. Din experienţa 
sa, Brunetti ştia că oamenii omoară în principiu din două motive: 
bani şi sex. Ordinea nu conta, iar cel din urmă motiv era 
adeseori numit dragoste, dar în cei cincisprezece ani petrecuţi 
printre criminali întâlnise puţine excepţii de la regulă. 

Termină raportul sosit de la poliţia germană cu mult înainte 
de ora unsprezece. Sună la laborator şi află că nu făcuseră 
nimic, nu luaseră nici o amprentă de pe ceaşca de cafea sau de 
pe alte suprafeţe din cabina care rămăsese sigilată, fapt care, a 
fost el informat, îi făcuse pe cei de la operă să sune de trei ori 
până atunci. Făcu un pic de scandal, dar ştia că nu avea nici un 
rost. Vorbi scurt cu Miotti, care îi spuse că nu aflase nimic în 
plus de la // portiere cu o seară înainte, cu excepţia faptului că 
dirijorul era „o persoană rece”, soţia foarte drăguță şi 
prietenoasă, iar La Petrelli deloc pe gustul lui. // portiere nu-i 
oferi nici un motiv pentru această ultimă afirmaţie, explicându-i 
doar că era antipatica. Ceea ce pentru Brunetti era suficient. 


Nu avea nici un rost să îl trimită pe Alvise sau pe Riverre să 
ia amprente, până nu descopereau cei de la laborator dacă pe 
ceaşcă mai existau şi alte amprente decât cele ale dirijorului. Nu 
era nici o grabă în privinţa asta. 

lritat că avea să-şi rateze prânzul, Brunetti plecă de la birou 
la puţin timp după ora douăsprezece şi merse pe jos până la 
barul din colţ, unde îşi luă un sendviş şi un pahar cu vin, dar fără 
să fie mulţumit nici de unul, nici de altul. În ciuda faptului că 
toată lumea de la bar ştia cine este, nimeni nu îl întrebă despre 
crimă, deşi un bătrân îşi foşni sugestiv ziarul. Brunetti cobori 
până la staţia San Zaccaria şi luă şalupa numărul 5 care avea 
să-l ducă pe insula San Michele, unde se afla cimitirul, tăind-o 
pe la L'Arsenale şi continuându-şi traseul prin spatele insulei. 
Cum nu reuşise să-şi însuşească cultul morţilor atât de comun la 
italieni, trecea arareori pe la cimitir. 

Mai fusese aici în trecut; de fapt, una din primele sale 
amintiri era legată de acest loc, unde era adus ca să ajute la 
îngrijirea mormântului bunicii sale, omorâtă la Treviso în timpul 
unui bombardament al aliaţilor în timpul războiului. Işi amintea 
cât de colorate erau mormintele îmbrăcate în flori şi cât de 
îngrijite erau dreptunghiurile perfecte, separate fiecare de fâşii 
de peluză tunsă scurt. Şi, în mijlocul acestora, cât de încruntaţi 
erau oamenii, majoritatea femei, care veneau cu braţele 
încărcate de flori. Cât de murdari şi de ponosiţi erau, ca şi cum 
toată dragostea lor pentru culoare şi curăţenie era înghițită de 
nevoia de a avea grijă de acele spirite îngropate, nemailăsând 
nimic şi pentru sine. 

lar acum, treizeci şi cinci de ani mai târziu, mormintele erau 
la fel de îngrijite, florile continuau să explodeze în culori, însă 
oamenii care treceau printre morminte arătau ca şi cum 
aparţineau tărâmului celor vii, nu mai erau acele stafii din anii 
de după război. Mormântul tatălui său era uşor de găsit, 
neaflându-se prea departe de cel al lui Stravinski. Rusul era în 
siguranţă; avea să rămână acolo, neatins, atâta vreme cât 
exista cimitirul sau oamenii aveau să-şi amintească de muzica 
lui. Situaţia tatălui său era mult mai precară, pentru că se 
apropia momentul când avea să i se deschidă mormântul şi 
oasele urmau să îi fie luate şi îngropate într-o urnă, într-unul din 
zidurile lungi ale cimitirului. 

Totuşi mormântul era atent îngrijit; fratele lui era mai 


conştiincios. Garoafele din vaza de sticlă înfiptă în pământ erau 
proaspete; gerul din urmă cu trei nopţi ar fi omorât orice floare 
pusă acolo mai devreme. Se aplecă şi înlătură câteva frunze pe 
care vântul le lipise de glastră. Se ridică în picioare, după care 
se aplecă din nou ca să ia un chiştoc de lângă piatra de 
mormânt. Se ridică iar şi se uită la fotografia de pe piatră. 
Recunoscu ochii, maxilarul şi văzu urechile prea mari pe care el 
şi fratele său nu le moşteniseră, dar care trecuseră direct la 
copiii lor. 

„Ciao, Papă”, spuse el, dar apoi nu mai găsi nimic de 
adăugat. Merse până la capătul şirului de morminte şi aruncă 
mucul de ţigară într-un coş mare de metal înfipt în pământ. 

La biroul cimitirului, şi-a dat numele şi gradul şi a fost 
condus într-o mică sală de aşteptare de către un bărbat care i-a 
spus să aştepte, că doctorul va veni imediat. Nu era nimic de 
citit în cameră, aşa că s-a mulţumit să se uite afară pe singura 
fereastră care dădea spre curtea închisă, împrejmuită de 
clădirile cimitirului. 

La începutul carierei, Brunetti ceruse să fie prezent la 
autopsia victimei, la prima crimă pe care o investigase, o 
prostituată omorâtă de proxenetul ei. Urmărise cu atenţie cum 
cadavrul e adus în sala de operaţie pe o targa, se holbase 
fascinat când cearşaful alb fusese dat la o parte dezvelind un 
trup aproape perfect. lar când doctorul ridicase bisturiul 
deasupra corpului, pregătindu-se să facă incizia pe lung, 
Brunetti leşinase şi se prăbuşise în mijlocul studenţilor de la 
medicină de care era înconjurat. Aceştia îl căraseră calmi afară 
pe hol şi-l lăsaseră pe un scaun, ameţit, după care se grăbiseră 
să se întoarcă să asiste. De atunci, văzuse victimele multor 
crime, văzuse corpul uman distrus de cuțite, arme, chiar şi de 
bombe, dar nu învățase niciodată cum să se uite la el cu calm şi 
nici nu mai putea să îşi impună să asiste la această violare 
calculată care era autopsia. 

Uşa de la mica sală de aşteptare se deschise şi intră 
Rizzardi, îmbrăcat la fel de impecabil ca şi cu o seară în urmă. 
Mirosea a săpun scump şi nu a fenol, pe care Brunetti nu putea 
să nu-l asocieze cu munca lui. E 

— Bună ziua, Guido, spuse acesta şi-i întinse mâna. Imi pare 
rău că te-ai deranjat să vii până aici. Puteam foarte uşor să te 
sun şi să-ţi povestesc puţinul pe care l-am aflat. 


— Nu face nimic, Ettore; voiam oricum să vin până aici. Şi n- 
o să am nimic important până nu primesc un raport de la proştii 
ăia de la laborator. Şi, fără îndoială, e prea devreme ca să 
vorbesc cu văduva. 

— Atunci să-ţi spun ce-am aflat eu, zise doctorul, închizând 
ochii şi începând să-i recite din memorie. Brunetti îşi scoase 
agenda din buzunar şi notă ce auzi: Era într-o excelentă stare de 
sănătate. Dacă nu i-aş fi ştiut vârsta, şaptezeci şi patru, aş fi zis 
că e cu cel puţin zece ani mai tânăr, şaizeci şi ceva sau poate 
chiar mai puţin de şaizeci de ani. Tonus muscular excelent, 
probabil datorită exerciţiilor care s-au adăugat la un corp în 
ansamblu sănătos. Organe interne neafectate de boală. Nu se 
poate să fi fost băutor; ficatul era perfect. Ciudat să vezi asta la 
un bărbat de vârsta lui. Nu fuma, deşi cred că a fumat cu ani în 
urmă şi s-a lăsat. Cred că ar mai fi trăit încă zece sau douăzeci 
de ani. Terminând, deschise ochii şi se uită la Brunetti. 

— Şi cauza decesului? întrebă Brunetti. 

— Cianură de potasiu. In cafea. Aş zice că a înghiţit în jur de 
treizeci de miligrame, mai mult decât suficient ca să-l omoare. 
Se opri un moment, apoi adăugă: De fapt, n-am mai văzut asta 
până acum. Un efect extraordinar. Vocea i se pierdu şi căzu într- 
o visare care îl nelinişti pe Brunetti. 

După un moment, Brunetti întrebă: 

— E chiar aşa de rapidă cum am citit? 

— Da, cred că este, răspunse doctorul. După cum am mai 
spus, n-am mai întâlnit un caz de genul ăsta până acum, nu unul 
adevărat. Doar am citit despre aşa ceva. 

— Instantanee? 

Rizzardi se gândi o clipă înainte de a răspunde: 

— Da, presupun că este instantanee sau suficient de rapidă 
ca să fie acelaşi lucru. E posibil să fi avut o clipă cât să-şi dea 
seama de ce se întâmplă, dar probabil s-a gândit că face un 
atac cerebral sau un infarct. In orice caz, probabil că a murit cu 
mult înainte să-şi dea seama ce se petrece de fapt. 

— Şi care e cauza propriu-zisă a decesului? 

— Se opresc toate. Pur şi simplu încetează toate să mai 
funcţioneze: inima, plămânii, creierul. 

— În câteva secunde? 

— Da. Cinci. Cel mult zece. 

— Nu-i de mirare că o folosesc, spuse Brunetti. 


— Cine? 

— Spionii, în romanele de spionaj. Au capsule ascunse în 
măselele cariate. 

— Hmm, mormăi Rizzardi. Dacă i se păru ciudată comparaţia 
lui Brunetti, nu lăsă să se vadă acest lucru. Da, nu există 
îndoială că lucrează rapid, dar există alte lucruri mult mai 
periculoase. Când îl văzu pe Brunetti că ridică întrebător din 
sprâncene, explică: Bacilul botulinic. Aceeaşi cantitate care l-a 
omorât ar putea probabil să omoare jumătate din întreaga Italie. 

Nevăzând ce putea câştiga din această discuţie, în ciuda 
entuziasmului evident al doctorului, Brunetti întrebă: 

— Mai e şi altceva? 

— Se pare că urma un tratament de câteva săptămâni. Ştii 
cumva dacă era răcit sau avea gripă sau ceva de genul ăsta? 

— Nu, spuse Brunetti, clătinând din cap. Nu ştim nimic 
deocamdată. De ce? 

— Am găsit urme de injecție. N-am găsit urme de droguri, 
aşa că îmi imaginez că trebuie să fi fost antibiotice, poate vreo 
vitamină, o procedură normală. De fapt, urmele erau atât de 
slabe, încât e posibil să nici nu fi fost injecții; poate au fost nişte 
simple vânătăi. 

— Dar nu droguri? 

— Nu, e puţin probabil, spuse doctorul. Şi-ar fi putut face 
uşor o injecție în şoldul drept - era dreptaci -, dar un dreptaci 
nu-şi poate face o injecție în braţul drept sau în fesa stângă, cel 
puţin nu unde am găsit eu urmele. Şi după cum am mai spus, 
starea lui de sănătate era excelentă. Aş fi găsit urme de droguri, 
dacă ar fi existat. A făcut o pauză şi apoi a adăugat: În plus, nici 
nu sunt sigur că asta sunt. În raport o să le trec drept simple 
hemoragii subcutanate. Brunetti îşi dădu seama din tonul vocii 
că le considera ceva trivial şi deja regreta că le-a menţionat. 

— Altceva? 

— Nu, nimic. Cine a făcut asta l-a văduvit de cel puţin încă 
zece ani de viaţă. 

După cum îi era felul, Rizzardi nu dădu semne şi probabil că 
nici nu simţea vreo curiozitate apropo de cine putea să fi 
înfăptuit crima. De câţi ani îl cunoştea, Brunetti nu îl auzise 
niciodată pe doctor punând întrebări despre făptaş. Ocazional, 
îşi manifestase interesul, chiar fascinația, faţă de un mod aparte 
de ucidere, dar părea să nu-i pese niciodată cine făcuse acel 


lucru sau dacă persoana în cauză fusese găsită. 

— Mulţumesc, Ettore, spuse Brunetti şi îi strânse mâna. Ce 
n-aş da ca şi cei de la laborator să lucreze aşa de repede! 

— Mă îndoiesc că sunt la fel de mânaţi de curiozitate ca 
mine, spuse Rizzardi, confirmându-i din nou lui Brunetti gândul 
că nu avea să-l înţeleagă vreodată pe acest om. 


8 


În barcă, întorcându-se spre oraş, se hotărî să facă o vizită 
neanunţată, ca să vadă dacă Flavia Petrelli îşi amintea, poate, 
acum că vorbise cu maestrul cu o seară înainte. Îmbărbătat de 
gândul că avea ceva de făcut, cobori din barcă la Fondamente 
Nuove şi se îndreptă pe jos spre spital, care împărțea un perete 
cu bazilica Santi Giovanni e Paolo. Ca toate adresele din 
Veneţia, cea pe care i-o dăduse americanca era practic fără 
valoare, într-un oraş cu doar şase nume distincte pentru străzi şi 
un sistem de numerotare stabilit fără vreun plan sau vreo 
logică. Singura modalitate de a o găsi era să te duci la biserică 
şi să întrebi pe cineva care locuia în zonă. Trebuia să fie uşor de 
găsit. Străinii obişnuiau să locuiască în părţile mai elegante ale 
Veneţiei, nu în această zonă locuită în marea ei parte de clasa 
de mijloc, şi foarte puţini străini reuşeau să vorbească de parcă 
ar fi crescut aici, aşa cum vorbea Brett Lynch. 

In faţa bisericii se interesă mai întâi de adresă, apoi de 
americancă, dar femeia pe care o întrebase nu avea idee de nici 
una. li spuse să se ducă să o întrebe pe Maria, rostindu-i numele 
ca şi cum se aştepta ca el să ştie exact la cine se referea. Maria, 
se dovedi mai târziu, era cea care ţinea chioşcul cu ziare din 
faţa şcolii elementare, şi dacă Maria nu ştia unde locuieşte, 
atunci americanca nu locuia în zonă. 

O găsi pe Maria la capătul podului, în faţa bazilicii, o femeie 
cu părul alb de o vârstă incertă care stătea înăuntru în chioşc, 
împărțind ziare de parcă erau răvaşe de noroc, iar ea Sibila. Îi 
spuse numărul pe care îl căuta şi ea îi răspunse: „Ah, Signorina 
Lynch”, zâmbindu-i şi rostind numele în două silabe, cum făceau 
toţi italienii. Drept înainte pe Calle della Testa, prima la dreapta, 
a patra sonerie, şi l-ar deranja dacă i-ar duce şi ziarele? 

Brunetti găsi uşa fără mare bătaie de cap. Numele era 


gravat pe o plăcuţă de alamă, zgâriată şi lustruită de vreme, 
care era lipită lângă sonerie. Sună o dată şi o clipă mai târziu 
auzi o voce la interfon întrebând cine este. Rezistă tentaţiei de a 
spune că venise cu ziarele şi îşi spuse în schimb numele şi 
funcţia. Persoana căreia i se adresă nu răspunse, însă uşa se 
deschise brusc în faţa lui, permițându-i să intre în clădire. La 
dreapta văzu un singur şir de trepte şi începu să le urce, 
remarcând cu plăcere uşoara adâncitură de pe fiecare treaptă 
săpată de sutele de ani în care fuseseră călcate. Rămase 
încântat de felul cum îl obliga adâncitura aceea să păşească 
drept pe mijlocul scării. Urcă un şir lung de trepte, apoi altul. La 
următorul, scara s-a lărgit brusc şi treptele originale, de 
marmură tocită, au fost înlocuite de lespezi fin tăiate de 
marmură de Istria. Această parte din clădire fusese serios 
restaurată, şi încă recent. 

Treptele se opreau în faţa unei uşi negre, de metal. 
Apropiindu-se de uşă, simţi că este urmărit prin vizorul minuscul 
montat deasupra broaştei de sus. Inainte să apuce să ridice 
mâna ca să bată, Brett Lynch i-a deschis uşa, apoi a făcut un 
pas în lateral şi l-a poftit să intre. 

Brunetti rosti mormăind obişnuitul „Permesso” fără de care 
nici un italian nu intră vreodată în casa cuiva. Ea îi zâmbi, dar nu 
îi întinse mâna şi se întoarse cu spatele, conducându-l de-a 
lungul holului până în camera principală a apartamentului. 

Rămase surprins când se trezi într-o încăpere imensă, pe 
puţin zece pe cincisprezece metri. Podeaua de lemn era făcută 
din bârne groase de stejar, folosite ca suport pentru cele mai 
vechi acoperişuri din oraş. 

Vopseaua şi tencuiala fuseseră date jos de pe pereţi, lăsând 
să se vadă cărămida originală de dedesubt. Cel mai remarcabil 
lucru la această cameră era lumina extraordinară care se 
revărsa prin luminatoarele deschise, şase la număr, dispuse în 
trei perechi de fiecare parte a tavanului, în unghi. Cine căpătase 
aprobarea să schimbe structura exterioară a unei clădiri atât de 
vechi, se gândi Brunetti, fie avea prieteni suspuşi, fie îi mituise 
atât pe primar, cât şi pe arhitectul edilitar. Şi totul fusese făcut 
nu cu mult timp în urmă; îşi dădea seama de asta datorită 
mirosului de lemn proaspăt. 

Îşi mută atenţia de la casă la proprietară. Cu o seară în urmă 
omisese să remarce cât este de înaltă - înaltă şi slabă, cum 


părea să le placă americanilor. Însă trupul ei, remarcă el, nu 
avea nimic din fragilitatea care adeseori se asocia cu înălţimea. 
Arăta sănătoasă, în formă, trăsături scoase în evidenţă de 
netezimea pielii şi de luminozitatea ochilor. Se trezi holbându-se 
la ea, izbit de inteligenţa pe care i-o citea în ochi, izbit totodată 
de faptul că încerca să descopere în ei viclenie. Propriul refuz de 
a o accepta ca ceea ce părea să fie, o femeie atrăgătoare şi 
inteligentă, îi stârni curiozitatea. 

Flavia Petrelli era aşezată sau mai degrabă poza, se gândi 
el, în dreptul uneia din ferestrele înalte care umpleau partea 
stângă a camerei şi prin care se vedea în depărtare clopotniţa 
bazilicii San Marco. Îi arătă că este conştientă de prezenţa lui 
doar printr-o uşoară înclinare din cap, la care el răspunse la fel, 
înainte de a se adresa celeilalte femei: 

— V-am adus ziarele. 

| le întinse, atent să îi arate prima pagină, întoarsă în aşa fel 
încât ea să vadă fotografiile şi să citească titlurile răsunătoare. 
Aceasta aruncă o privire peste ele, le împături repede şi spuse 
„Mulţumesc” înainte de a se întoarce ca să le arunce pe o 
măsuţă joasă. 

— Vă felicit pentru casă, domnişoară Lynch. 

— Mulţumesc, răspunse ea scurt. 

— E ceva neobişnuit să vezi atâta lumină, atâtea 
luminatoare la o clădire aşa de veche, spuse el iscoditor. 

— Da, nu-i aşa? răspunse ea politicos. 

— Haideţi, commissario, îi întrerupse Flavia Petrelli, doar nu 
aţi venit aici ca să discutaţi despre designul interior. 

Ca şi cum ar fi încercat să acopere bruscheţea observaţiei 
aruncate de prietena sa, Brett Lynch spuse: 

— Luaţi loc, vă rog, Dottor Brunetti, şi îl invită să se aşeze pe 
o sofa joasă aflată în faţa unei mese lungi de sticlă în mijlocul 
camerei. Doriţi nişte cafea? îl întrebă ca o gazdă amabilă, de 
parcă aceasta ar fi fost o simplă vizită de curtoazie. 

Deşi nu avea chef de cafea, răspunse că da, doar ca să vadă 
cum reacţionează solista la sugestia lui că urmează să petreacă 
ceva vreme acolo şi că nu se grăbeşte. Aceasta îşi îndreptă din 
nou atenţia asupra partiturii pe care o avea în poală şi-l ignoră, 
în timp ce prietena ei dispăru să pună de cafea. 

Şi în timp ce una era ocupată cu cafeaua, iar cealaltă era 
ocupată să-l ignore, Brunetti se uită cu atenţie la apartament. 


Peretele spre care stătea cu faţa era plin de cărţi de la podea 
până în tavan. Le identifică uşor pe cele italieneşti ale căror 
titluri se citeau de jos în sus şi pe cele englezeşti cu titlurile de 
sus în jos. Mai bine de jumătate din cărţi erau tipărite cu 
caractere care, presupuse el, erau chinezeşti. Toate arătau ca şi 
cum ar fi fost citite mai mult de o dată. Printre ele erau 
răspândite obiecte de ceramică - vase şi mici figurine - care nui 
se păreau decât vag orientale. Un raft întreg era ocupat de CD- 
uri aşezate în cutii, ceea ce sugera că erau opere complete. La 
stânga lor era un aparat audio care arăta foarte sofisticat, iar în 
cele două colţuri, două boxe mari aşezate pe suporturi de lemn. 
Singurele tablouri de pe pereţi erau nişte măzgălituri moderne 
în culori vii, care nu îi plăceau. 

Nu după multă vreme, Lynch se întoarse de la bucătărie cu o 
tavă mică de argint pe care erau două ceşcuţe de espresso, 
linguriţe şi un vas de argint cu zahăr. Azi, remarcă el, purta o 
pereche de jeanşi care nu văzuseră niciodată lumina Americii şi 
o altă pereche de cizme, de data aceasta maro-roşcat închis. 
Câte o culoare pentru fiecare zi a săptămânii? Ce anume îl 
enerva în aşa hal la această femeie? Faptul că era o străină care 
îi vorbea limba la fel de bine ca şi el şi care locuia într-o casă la 
care el n-ar fi putut spera vreodată? 

Îi aşeză ceaşca în faţă şi el îi mulţumi, aşteptând-o să ia loc 
de cealaltă parte a mesei. Se oferi să pună zahăr şi în a doua 
ceaşcă, însă femeia clătină din cap, refuzând. Işi puse două 
cubuleţe în ceaşca lui şi se lăsă pe spătarul sofalei. 

— Tocmai m-am întors de la San Michele, spuse el în semn 
de introducere. Cauza decesului este cianura. 

Ea duse ceaşca la buze şi sorbi. 

— A fost pusă în cafea. 

Puse ceaşca înapoi pe farfurioară şi le aşeză pe amândouă 
pe masă. 

Flavia Petrelli ridică privirea de la partitură, însă nu ea, ci 
cealaltă vorbi: 

— Atunci cel puţin s-a petrecut repede. Ce amabil din partea 
cui o fi făcut asta! Se întoarse către prietena ei. Tu voiai cafea, 
Flavia? 

Brunetti se gândi că e puţin cam prea teatrală, dar o ignoră 
şi puse întrebarea pe care aceasta clar dorise să o anticipeze cu 
remarca ei: 


— Să înţeleg că nu vă plăcea maestrul, domnişoară Lynch? 

— Nu, răspunse uitându-se ţintă la el. Nu îl plăceam şi nici el 
nu mă plăcea pe mine. 

— Există vreun motiv anume? 

Flutură din mână în semn că nu conta. 

— Nu eram de acord în privinţa multor lucruri. Asta, 
presupuse el, trebuie să fi fost un motiv suficient. 

Se întoarse către Petrelli. 

— Şi relaţia dumneavoastră cu maestrul era diferită de cea a 
prietenei dumneavoastră? 

Închise partitura şi o aşeză cu grijă la picioare înainte de a 
răspunde: 

— Da, era. Helmut şi cu mine întotdeauna am lucrat bine 
împreună. Aveam un respect profund unul pentru celălalt, pe 
plan profesional. 

— Şi pe plan personal? 

— Şi pe plan personal, desigur, răspunse ea repede. Dar 
relaţia noastră era în primul rând profesională. 

— Dacă îmi permiteţi, ce sentimente aveaţi faţă de el? 

Chiar dacă era pregătită pentru această întrebare, nu părea 
totuşi că o agreează. Se foia pe scaun şi Brunetti a fost izbit de 
cât de clar lăsa să se vadă că o deranjează întrebarea. Citea 
despre ea de ani de zile şi ştia că e o actriţă bună. Dacă ar avea 
ceva de ascuns despre relaţia ei cu Wellauer, ar şti cum să o 
facă. N-ar sta acolo ca o şcolăriţă agitată, când este întrebată 
despre primul ei prieten. 

Brunetti lăsă să persiste tăcerea, omiţând intenţionat să 
repete întrebarea. În cele din urmă, aceasta răspunse cu 
oarecare reticenţă: 

— Nu îmi plăcea de el. 

Când văzu că nu mai adaugă nimic, Brunetti spuse: 

— Dacă îmi permiteţi să repet întrebarea pe care i-am 
adresat-o şi domnişoarei Lynch, aveaţi vreun motiv anume? 

Ce politicoşi suntem unii cu alţii, îşi zise el. Bătrânul zace de 
cealaltă parte a lagunei, rece şi golit de măruntaie, şi noi stăm 
aici prinşi în gramatica politeţii - când cu condiţionale, când cu 
conjunctive. Aţi fi amabilă să-mi spuneţi? Aţi putea, vă rog, să- 
mi spuneţi? Pentru o clipă, îşi dori să fie înapoi la Napoli, unde 
petrecuse acei ani îngrozitori având de-a face cu oameni care 
ignorau subtilităţile cuvintelor şi răspundeau numai la şuturi şi 


lovituri. 

Signora Petrelli îl întrerupse din visare, spunând : 

— Nu aveam un motiv anume. Pur şi simplu era antipatico. 

Ah, se gândi Brunetti, auzind din nou acest cuvânt, asta 
sună mult mai bine decât orice subtilitate gramaticală. Scoate 
pur şi simplu din pălărie această explicaţie pentru orice 
divergență, că cineva este antipatico, că nu s-a găsit nici o 
modalitate amabilă de comunicare între oameni şi totul trebuie 
să devină clar în mod miraculos. Era un răspuns vag, insuficient, 
dar se părea că unul mai bun nu avea să capete. 

-—Şi sentimentul era reciproc? întrebă impasibil. Maestrul 
găsise şi el la dumneavoastră ceva care să nu-i placă? 

Femeia aruncă o privire spre Brett Lynch, care din nou 
sorbea din cafea. Dacă îşi comunicaseră ceva din priviri, 
Brunetti nu remarcase. 

In cele din urmă, ca şi cum ar fi fost nemulțumită de rolul pe 
care îl juca, Petrelli îşi ridică o mână cu palma întinsă într-un 
gest pe care el îl recunoscu dintr-o fotografie publicitară a 
acesteia pentru rolul Normei, apărută în ziarele din dimineaţa 
aceea. Cu un gest teatral, mătură aerul cu mâna şi spuse: 

— Basta. Ajunge cu toate astea. 

Brunetti rămase fascinat de schimbare, căci gestul îi 
ştersese ani întregi de pe chip. Femeia se ridică în picioare; 
trăsăturile ei îşi pierduseră rigiditatea. 

Se întoarse către Brunetti. 

— Sigur veţi auzi despre asta mai devreme sau mai târziu, 
aşa că mai bine vă spun eu. Auzi un zgomot uşor de porțelan 
ciocnindu-se când cealaltă femeie lăsă farfurioara jos pe masă, 
dar rămase cu privirea aţintită asupra solistei. M-a acuzat că 
sunt lesbiană şi a zis că Brett este iubita mea. Se opri, 
aşteptând să vadă ce răspunde. Când acesta nu zise nimic, 
continuă: Totul a început în a treia zi de repetiţii. Nimic direct 
sau clar; a fost doar felul în care mi se adresa, felul în care se 
referea la Brett. Din nou se opri, aşteptându-l să spună ceva şi 
din nou nu primi nici un răspuns. Înainte să se încheie prima 
săptămână, eu i-am spus ceva care a degenerat într-o ceartă şi 
la sfârşit mi-a zis că avea de gând să-i scrie soţului meu. Se opri 
ca să se corecteze. Fostului meu soţ. Aşteptă să vadă ce efect 
aveau cuvintele ei asupra lui Brunetti. 

Curios, acesta întrebă: 


— De ce-ar fi făcut asta? 

— Soţul meu este spaniol. Dar divorţul s-a petrecut în Italia. 
Tot aici s-a dat şi hotărârea prin care mi s-a acordat custodia 
copiilor. Dacă soţul meu ar veni cu o acuzaţie de genul ăsta în 
această ţară... Işi cobori vocea, lăsând să se vadă clar care i-ar fi 
fost şansele să păstreze copiii. 

— Şi copiii? întrebă el. 

Clătină din cap încurcată, neînţelegând întrebarea. 

— Copiii. Unde sunt? 

— La şcoală, unde şi trebuie să fie. Locuim la Milano şi ei 
merg la şcoală acolo. Nu cred că este corect să îi târăsc după 
mine peste tot pe unde cânt. 

Se apropie de el, apoi se aşeză la capătul sofalei. Când 
Brunetti aruncă o privire spre prietena ei, văzu că stătea cu faţa 
întoarsă, uitându-se în depărtare la clopotniţă, de parcă ce se 
discuta nu o privea câtuşi de puţin. 

Nimeni nu rosti nici o vorbă multă vreme. Brunetti se 
gândea la ceea ce i se spusese şi se întreba dacă nu cumva 
acesta era motivul pentru care luase distanţă instinctiv faţă de 
americancă. El şi Paola aveau destui prieteni de diverse 
orientări sexuale încât să creadă că nu ăsta era motivul, chiar 
dacă acuzaţia era adevărată. 

— Ei bine, spuse în cele din urmă solista. 

— Ei bine ce? întrebă el. 

— Nu mă întrebaţi dacă e adevărat? 

El ignoră întrebarea, clătinând din cap. 

— E irelevant dacă e adevărat sau nu. Tot ce contează e 
dacă ar fi dus până la capăt ameninţarea că-i va spune soţului 
dumneavoastră. 

Brett Lynch se întorsese cu faţa la el şi-l măsura din priviri. 
Când vorbi, vocea îi suna calmă: 

— Ar fi făcut-o. Toţi cei care îl ştiau bine ar fi spus asta. lar 
soţul Flaviei e dispus să mute munţii din loc ca să capete 
custodia copiilor. Când îi rosti numele prietenei sale, îi aruncă o 
privire şi pentru o clipă se uitară ţintă una la cealaltă. Se aşeză 
la locul ei, îşi vâri mâinile în buzunare şi-şi întinse picioarele în 
faţă. 

Brunetti o studia. Oare cizmele lucioase, luxul neglijent al 
apartamentului erau cele care îl făceau să aibă ceva împotriva 
ei? Incercă să-şi limpezească mintea, să o vadă ca prima dată, o 


femeie în jur de treizeci de ani care îi oferise ospitalitatea şi care 
acum părea să îi ofere şi încrederea ei. Spre deosebire de şefa 
ei - dacă asta era Petrelli pentru ea - nu se deranja să facă 
gesturi teatrale sau să încerce în vreun fel să-şi scoată în 
evidenţă frumuseţea dură, anglo-saxonă a chipului. 

Observă că şuviţele părului ei frumos tăiat erau umede la 
ceafă, ca şi cum nu ieşise de mult timp de la duş sau din baie. 
Intorcându-se spre Flavia Petrelli, se gândi că şi ea avea aerul că 
tocmai ieşise din baie. Se trezi deodată prins într-o fantezie 
erotică în care cele două femei erau goale, înlănţuite sub duş, 
cu sânii împingându-se unii într-alţii şi rămase uimit de violenţa 
cu care îl excita această fantezie. Oh, Doamne, cât de bine 
fusese la Napoli, unde doar îmbrânceai şi dădeai cu piciorul. 

Americanca îl trezi din visare întrebându-l: 

— Asta înseamnă că sunteţi de părere că Flavia a făcut asta? 
Sau eu? 

— E mult prea devreme pentru o asemenea discuţie, spuse 
el, deşi nu era deloc adevărat. E mult prea devreme ca să 
vorbim despre suspecți. 

— Dar nu e prea devreme să vorbim despre motiv, spuse 
solista. 

— Nu, nu e, se arătă el de acord. Nu mai era nevoie să-i 
sublinieze că ea avea unul. 

— Presupun că asta înseamnă că şi eu am avut unul, adăugă 
prietena ei - o declaraţie de dragoste de o ciudăţenie 
nemaiîntâlnită de Brunetti până atunci. Sau de prietenie? Sau de 
loialitate faţă de patron? Şi lumea zicea că italienii sunt 
complicaţi. 

Se hotări să tragă de timp. 

— După cum am mai spus, e prea devreme ca să vorbim de 
suspecți. Se decise să schimbe subiectul. Cât timp veţi mai fi în 
oraş, signora? 

— Până se încheie spectacolele, spuse ea. Asta înseamnă 
încă două săptămâni. Până la sfârşitul lunii. Totuşi aş vrea să mă 
duc la Milano în weekenduri. 

Deşi era formulată ca o afirmaţie, era clar că îi cerea 
permisiunea. El încuviinţă din cap, sugerându-i atât că a înţeles, 
cât şi că avea permisiunea poliţiei să facă acest lucru. 

Ea continuă: 

— După aceea, nu ştiu. Nu am alte obligaţii până... Se opri, 


uitându-se la prietena ei, care răspunse imediat: 

— Covent Garden, pe cinci ianuarie. 

— Şi veţi fi în Italia până atunci? întrebă el. 

— Desigur. Ori aici, ori la Milano. 

— Şi dumneavoastră, domnişoară Lynch? întrebă el, 
întorcându-se spre ea. 

Il privi calmă, la fel de calmă cum îi şi răspunse. 

— Am să fiu şi eu la Milano. Deşi nu mai era necesar, 
adăugă: Cu Flavia. 

Îşi scoase atunci agenda din buzunar şi întrebă dacă puteau 
să îi dea şi adresa de la Milano. Flavia Petrelli i-o dădu şi, fără să 
i se ceară, îi dădu şi numărul de telefon. Le notă pe amândouă, 
puse agenda la loc în buzunar şi se ridică în picioare. 

— Vă mulţumesc amândurora pentru timpul acordat, spuse 
el politicos. 

— Veţi mai dori să vorbiţi cu mine? întrebă solista. 

— Asta depinde de ce îmi vor spune alţii, răspunse Brunetti, 
regretând ameninţarea, dar nu şi sinceritatea vorbelor. 
Percepând numai ameninţarea, ea îşi luă partitura şi o deschise, 
aşezându-şi-o în poală. Brunetti încetase să mai prezinte interes 
pentru ea. 

El făcu un pas spre uşă şi prin această mişcare păşi într-una 
din razele de lumină care scăldau podeaua. Uitându-se în sus 
către sursă, se întoarse spre americancă şi o întrebă în cele din 
urmă: 

— Cum aţi reuşit să obţineţi luminatoarele? 

Ea i-o luă înainte şi se duse în hol, se opri în faţa uşii şi îl 
întrebă: 

— Vă referiţi la cum am obţinut luminatoarele propriu-zise 
sau aprobarea să le instalez? 

— Aprobarea. 

Zâmbind, răspunse: 

— L-am mituit pe arhitect. 

— Cât i-aţi dat? întrebă el automat, calculând suprafaţa 
totală a ferestrelor. Şase în total, fiecare cam de un metru 
pătrat. 

Evident că locuia la Veneţia de suficient de multă vreme cât 
să nu se simtă jignită de lipsa de delicateţe a întrebării. Îi zâmbi 
şi mai larg şi răspunse: 

— Douăsprezece milioane de lire, de parcă îi spunea care e 


temperatura afară. 

Brunetti calculă că asta însemna cam jumătate din salariul 
lui pe o lună pentru o singură fereastră. 

— Dar asta se întâmpla acum doi ani, adăugă ea ca o 
explicaţie. Mi s-a spus că preţurile au crescut de atunci. 

El încuviinţă din cap. La Veneţia, până şi mita era afectată 
de inflaţie. 

Au dat mâna la uşă şi Brunetti a fost surprins de căldura 
zâmbetului ei, ca şi când discuţia despre mită îi apropiase 
cumva. Ea i-a mulţumit pentru vizită, deşi nu era nevoie. El i-a 
răspuns la fel de politicos şi s-a trezit că i se adresează cu o 
amabilitate sinceră. Atât de puţin îi trebuise ca să-l câştige? 
Etalarea coruptibilităţii sale o făcuse mai umană? Spunându-i la 
revedere, reflecta asupra acestei ultime întrebări în timp ce 
cobora scările, bucuros să le simtă din nou sub picioare lipsa de 
netezime. 


9 


Întorcându-se la Questura, află că ofiţerii Alvise şi Riverre se 
duseseră la apartamentul maestrului şi-i căutaseră prin lucruri, 
revenind cu documente şi hârtii care erau în acel moment 
traduse în italiană. Sună la laborator, dar încă nu aveau nici un 
rezultat în privinţa amprentelor, deşi confirmaseră ceea ce era 
evident, anume că otrava fusese pusă în cafea. De Miotti nu 
reuşi să dea pe nicăieri; din câte se părea, era încă la operă. 
Nemaiştiind ce să facă, conştient că va trebui să vorbească cât 
de curând cu ea, Brunetti o sună pe văduva maestrului şi o 
întrebă dacă era posibil să-l primească în acea după-amiază. 
După ce iniţial se arătă reticentă, ceea ce era de înţeles, îl invită 
să treacă pe acolo pe la patru. Cotrobăi prin sertarul de sus al 
biroului şi găsi un pachet de bussola;, nişte covrigei săraţi 
venețieni după care se dădea în vânt. li mancă în timp ce 
arunca o privire peste notițele luate după raportul poliţiei 
germane. 

Plecă de la birou cu o jumătate de oră înainte de întâlnirea 
cu signora Wellauer şi merse agale pe jos până la Piazza San 
Marco. Pe drum se opri să se uite la vitrine, şocat ca 
întotdeauna când se afla în centrul oraşului de cât de repede se 


schimba conţinutul acestora. | se părea că toate magazinele 
care deserveau populaţia locală - farmacii, ateliere de pantofi, 
băcănii - dispăreau încet şi inexorabil, iar locul lor era luat de 
buticuri elegante şi magazine de suvenire destinate turiştilor, 
pline de gondole de plastic fluorescent din Taiwan şi de măşti 
din papier mâche fabricate în Hong Kong. Dorinţelor celor în 
trecere şi nu nevoilor locuitorilor le răspundeau acum negustorii. 
Se întrebă cât avea să mai dureze până când întreg oraşul se va 
transforma într-un muzeu animat, un loc pe care doar să-l 
vizitezi, dar nu şi în care să locuieşti. 

Ca o confirmare a reflecţiilor sale, un grup de turişti veniţi în 
afara sezonului trecură pe lângă el, conduşi de o umbrelă 
înălţată în aer. Cu apa tot la stânga lui, străbătu piaţa, uluit de 
lumea care părea să găsească porumbeii mai interesanţi decât 
bazilica. 

Traversă podul după Campo San Moise, o coti la dreapta, 
apoi încă o dată la dreapta şi intră pe o caile îngustă care se 
oprea în faţa unei uşi mari de lemn. 

Sună şi auzi o voce mecanică, acorporală, care întrebă cine 
este. Işi spuse numele şi câteva secunde mai târziu auzi declicul 
broaştei. Intră într-un hol recent renovat, cu bârnele de pe tavan 
curățate până la lemnul original şi lustruite ca să strălucească 
puternic. Podeaua, remarcă el cu ochi de venețian, era făcută 
din plăcuţe de marmură încrustate dispuse într-un model 
geometric de valuri şi vârtejuri. Din uşoara denivelare a acestuia 
deduse că era podeaua originală a clădirii, poate de la începutul 
secolului al cincisprezecelea. 

Incepu să urce treptele late care iroseau inutil din spaţiu. La 
fiecare etaj era câte o singură uşă de metal ; unicitatea denota 
bogăţie, iar metalul, dorinţa de a proteja această bogăţie. 
Plăcuţele gravate îi indicară că trebuie să continue să urce. 
Treptele se opriră cu cinci etaje mai sus, în faţa unei alte uşi de 
metal. Sună la sonerie şi câteva clipe mai târziu era întâmpinat 
de femeia cu care vorbise la operă cu o seară în urmă, văduva 
maestrului. 

Îi strânse mâna întinsă, murmură „Permesso” şi intră în 
apartament. 

Dacă dormise cu o noapte înainte, acest lucru nu era vizibil 
pe chipul ei. Nu era machiată, ceea ce îi accentua paloarea 
feţei, la fel ca şi cearcănele întunecate de sub ochi. Dar chiar şi 


cu toată oboseala, frumuseţea ei impresionantă nu trecea 
neremarcată. La ce osatură a feţei avea, urma să îmbătrânească 
frumos, iar linia nasului avea să păstreze mereu un profil după 
care să întoarcă lumea capul. 

— Sunt commissario Brunetti. Am vorbit aseară. A 

— Da, îmi amintesc, răspunse ea. Poftiţi înăuntru, vă rog. Il 
conduse de-a lungul unui coridor într-un birou spaţios. Intr-un 
colţ era un şemineu în care ardea focul. În faţa acestuia erau 
două scaune despărțite de o masă. li făcu semn să se aşeze pe 
unul dintre ele şi ea luă loc pe celălalt. Pe masă se afla o 
scrumieră plină în care ardea o ţigară. În spatele femeii era o 
fereastră mare prin care se vedeau acoperişurile în nuanţe de 
ocru ale oraşului. Pe pereţi atârnau ceea ce copiii lui insistau să 
numească picturi „adevărate”. 

— Doriţi ceva de băut, Dottor Brunetti? Sau poate nişte ceai? 
Repetă frazele în italiană de parcă le învățase mecanic dintr-o 
carte de gramatică, dar ce i se păru lui interesant era faptul că îi 
ştia titlul. 

— Vă rog, nu vă deranjaţi, signora, spuse el, răspunzându-i 
în aceeaşi manieră. 

— Doi dintre ofiţerii dumneavoastră au fost aici azi de 
dimineaţă. Au plecat cu nişte lucruri. Era clar că italiana pe care 
o ştia nu îi permitea să numească lucrurile pe care le luaseră. 

— V-ar ajuta dacă am vorbi în engleză? întrebă el în această 
limbă. 

— Oh, da, spuse ea zâmbind pentru întâia oară şi lăsându-l 
să vadă cât de frumoasă este cu adevărat. Mi-ar fi mult mai 
uşor. Liniile feţei i se îndulciră şi de pe chip îi dispăru o parte din 
urmele de oboseală. Până şi trupul păru să i se relaxeze odată 
înlăturată bariera de comunicare. Am fost aici la Veneţia doar de 
câteva ori şi mi-e ruşine de cât de prost vorbesc italiana. 

În alte împrejurări, situaţia l-ar fi obligat să nege acest lucru 
şi să o laude pentru cât de bine se descurcă în italiană. In loc de 
asta, spuse: 

— Îmi dau seama, signora, cât de greu vă este în acest 
moment şi vreau să-mi exprim condoleanţele, dumneavoastră şi 
familiei dumneavoastră - de ce oare cuvintele cu care înfruntăm 
moartea sună atât de nepotrivite, atât de evident de goale? A 
fost un mare muzician şi moartea sa este o mare pierdere 
pentru lumea muzicii. Dar sunt sigur că pierderea 


dumneavoastră e şi mai mare. Împiedicat şi artificial, mai bine 
de atât nu ştia cum să se exprime. 

Observă că lângă scrumieră erau mai multe telegrame, 
unele deschise, altele nu. Probabil că auzise lucruri 
asemănătoare toată ziua, dar nu dădu vreun semn că ar fi fost 
aşa şi în schimb spuse simplu: 

— Mulţumesc. 

Băgă mâna în buzunarul de la jachetă şi scoase un pachet 
de ţigări. Luă una din pachet şi o duse spre buze, însă apoi 
observă ţigara care ardea în scrumieră. Aruncă ţigara nouă şi 
pachetul pe masă şi o luă din scrumieră pe cea aprinsă deja. 
Trase adânc din ea, ţinu fumul în piept ceva vreme, după care îl 
eliberă cu evidentă reticenţă. 

— Da, lumea muzicii îi va simţi lipsa, spuse ea. Înainte ca el 
să apuce să se gândească la ciudăţenia acestui răspuns, 
adăugă: Şi noi la fel. Deşi scrumul nu avea mai mult de un 
milimetru grosime, îşi scutură ţigara în scrumieră, după care se 
aplecă în faţă şi o răsuci de pereţii scrumierei ca şi cum ar fi fost 
un creion pe care voia să-l ascută. 

El băgă mâna în buzunar, îşi scoase agenda şi o deschise la 
o pagină pe care îşi notase o listă de cărţi noi pe care voia să le 
citească. Observase cu o seară în urmă că este aproape 
frumoasă, că fără îndoială ar părea aşa din anumite unghiuri şi 
într-o anumită lumină. Sub epuizarea care îi stăpânea chipul azi 
această frumuseţe continua să fie evidentă. Avea ochii albaştri, 
distanţaţi, şi părul blond natural, pe care acum îl purta strâns la 
ceafă într-un coc simplu. 

— Ştiţi ce anume l-a omorât? întrebă ea. 

— Am vorbit cu patologul azi de dimineaţă. Cauza a fost 
cianura de potasiu. A fost pusă în cafeaua pe care a băut-o. 

— Deci s-a întâmplat repede. Măcar atât. 

— Da, aprobă el. Efectul trebuie să fi fost aproape 
instantaneu. Mâzgăli ceva în agendă, apoi întrebă: Cunoaşteţi 
această otravă? 

li aruncă o privire rapidă înainte de a răspunde: 

— In aceeaşi măsură în care o cunosc şi ceilalţi doctori. 

Dădu o pagină. 

— Patologul a sugerat că cianura nu este uşor de găsit, minţi 
el. 

Ea nu spuse nimic, aşa că întrebă: 


— Ce impresie v-a făcut soţul dumneavoastră aseară, 
signora? Aţi văzut ceva ciudat sau ieşit cumva din comun în 
comportamentul lui? 

Continuând să-şi şteargă ţigara de marginea scrumierei, îi 
răspunse: 

— Nu; m-am gândit că e la fel ca întotdeauna. 

— Şi cum anume, dacă îmi permiteţi să întreb? 

— Puțin încordat, închis în sine. Nu-i plăcea să vorbească cu 
nimeni înainte de spectacol sau în pauze. Nu îi plăcea să fie 
distras de nimic. 

Asta i se păru destul de normal. 

— V-a părut aseară mai agitat decât de obicei? 

Ea se gândi puţin la acest lucru. 

— Nu, nu pot să spun asta. Am mers pe jos până la operă pe 
la şapte. E foarte aproape. El încuviinţă din cap. Eu m-am dus la 
locul meu, deşi era devreme. Plasatorii erau obişnuiţi cu mine 
de la repetiţii, aşa că m-au lăsat să intru. Helmut s-a dus în 
culise să se schimbe şi să se mai uite peste partitură. 

— Scuzaţi-mă, signora, dar cred că am citit într-unul din 
ziare că soţul dumneavoastră era renumit pentru că dirija fără 
partitură. 

Ea îi zâmbi când îl auzi. 

— Oh, da, da. Dar întotdeauna avea una în cabină şi se uita 
peste ea înainte de spectacol şi în pauze. 

— De aceea nu voia să fie întrerupt în pauze? 

— Da. 

— Aţi spus că v-aţi dus aseară în culise ca să vorbiţi cu el. Ea 
nu comentă, aşa că întrebă: A fost ceva normal? 

— Nu; după cum v-am spus, nu-i plăcea să vorbească cu 
nimeni în timpul unui spectacol. Spunea că îi afectează 
concentrarea. Dar aseară m-a rugat să mă duc la el după al 
doilea act. 

— Eraţi cu cineva când v-a rugat? 

Vocea îi căpătă o notă dură. 

— Vreţi să ştiţi dacă am un martor că m-a rugat? Brunetti 
încuviinţă din cap. Nu, Dottor Brunetti, nu am nici un martor. 
Dar am rămas surprinsă. 

— De ce? 

— Pentru că Helmut arareori făcea lucruri care erau... nu ştiu 
exact ce cuvânt să folosesc... neobişnuite. Rareori făcea lucruri 


care nu făceau parte din rutina lui. Aşa că am fost surprinsă 
când m-a rugat să mă duc să-l văd în timpul spectacolului. 

— Dar v-aţi dus? 

— Da, m-am dus. 

— De ce voia să vă vadă? 

— Nu ştiu. M-am întâlnit cu nişte prieteni în foaier şi m-am 
oprit să vorbesc cu ei câteva minute. Uitasem că în timpul 
spectacolului nu poţi să ajungi în culise de la orchestră, că 
trebuie să urci la loji. Aşa că atunci când am ajuns în culise şi la 
cabina lui, deja se anunţa sfârşitul pauzei. 

— Aţi vorbit cu el? 

Făcu o pauză lungă înainte de a-i răspunde. 

— Da, dar doar l-am salutat şi l-am întrebat ce voia să-mi 
spună. Dar apoi am auzit... Se opri la acest punct şi îşi stinse 
ţigara. Făcu acest lucru fără grabă, plimbând cotorul stins prin 
scrumieră. În cele din urmă îi dădu drumul şi continuă, deşi ceva 
se schimbase în vocea ei: Am auzit al doilea gong. Nu mai 
aveam timp să vorbim. l-am spus că ne vedem după spectacol 
şi m-am întors la locul meu. Am ajuns chiar când începeau să se 
stingă luminile. Am aşteptat să se ridice cortina, să continue 
spectacolul, dar ştiţi... ştiţi ce s-a întâmplat. 

— Atunci v-aţi gândit prima oară că ceva e în neregulă? 

Ea întinse mâna după pachet şi scoase o nouă ţigară. 
Brunetti luă bricheta de pe masă şi i-o aprinse. 

— Mulţumesc, spuse ea, suflând fumul departe de el. 

— Şi atunci aţi realizat prima oară că ceva e în neregulă? 
repetă el. 

— Da. 

— În ultimele săptămâni comportamentul soțului 
dumneavoastră a fost diferit în vreun fel? Când ea nu răspunse, 
îi oferi sugestii: Agitat, iritabil în vreun fel? 

— Am înţeles întrebarea, spuse ea răstit, apoi se uită la el 
încurcată şi-i spuse: Mă iertaţi. 

El se hotărî că mai bine nu zicea nimic decât să îi accepte 
scuzele. 

Ea se opri pentru o clipă şi apoi răspunse: 

— Nu, a părut la fel, mai mult sau mai puţin, întotdeauna a 
iubit Traviata şi a iubit acest oraş. 

— Şi repetițiile au decurs bine? Fără incidente? 

— Nu sunt sigură că înţeleg întrebarea. 


— Soţul dumneavoastră a avut vreo problemă cu alte 
persoane care participă la acest spectacol? 

— Nu, cel puţin nu ştiu eu, răspunse ea după o scurtă pauză. 

Brunetti se hotări că venise momentul să treacă la întrebări 
mai personale. Dădu câteva pagini din agendă, aruncă o privire 
la ele şi întrebă: 

— Cine locuieşte aici, signora? 

Dacă era surprinsă de schimbarea bruscă de subiect, nu lăsă 
să se vadă acest lucru. 

— Soţul meu cu mine şi cu menajera care doarme aici. 

— De cât timp lucrează pentru dumneavoastră? 

— Lucrează pentru Helmut cam de douăzeci de ani, cred. Eu 
am cunoscut-o abia când am venit la Veneţia prima dată. 

— Şi asta s-a întâmplat când? 

— Acum doi ani. 

— Da? insistă el. 

— Locuieşte aici în apartament tot anul, cât timp suntem 
plecaţi. Se corectă imediat: Cât timp eram plecaţi. 

— Şi cum se numeşte? 

— Hilda Breddes. 

— Nu este italiancă? 

— Nu, este belgiancă. El îşi notă acest lucru. 

— Cât timp aţi fost căsătorită cu maestrul? 

— Doi ani. Ne-am întâlnit la Berlin, unde lucram. 

— În ce împrejurări? 

— EIl dirija Tristan. M-am dus în culise cu nişte prieteni de-ai 
mei care erau prieteni şi cu el. Am fost toţi să luăm masa după 
spectacol. 

— Cât timp aţi fost împreună înainte să vă căsătoriţi? 

— Cam şase luni. Îşi făcu de lucru ascuţindu-şi ţigara. 

— Aţi spus că lucraţi la Berlin, şi totuşi sunteţi unguroaică. 
Când ea nu a făcut nici un comentariu, întrebă: Nu este aşa? 

— Da, sunt unguroaică la origine. Dar acum am cetăţenie 
germană. Primul meu soţ, sunt sigură că aţi fost informat de 
asta, era neamt şi am obţinut cetăţenia când ne-am mutat în 
Germania, după căsătorie. 

Îşi stinse ţigara şi se uită la Brunetti, ca şi cum i-ar fi 
declarat că era dispusă acum să acorde toată atenţia 
întrebărilor lui. Se miră că tocmai asupra acestor fapte se 
hotărâse să se concentreze, căci toate erau chestiuni cunoscute 


publicului larg. Toate răspunsurile ei referitoare la cele două 
căsătorii fuseseră adevărate; ştia asta pentru că Paola, care era 
ahtiată după presa de scandal, îl informase asupra detaliilor în 
acea dimineaţă. 

— Şi nu este ceva neobişnuit? întrebă el. 

— Ce să fie neobişnuit? 

— Că vi s-a permis să vă mutaţi în Germania şi să obţineţi 
cetăţenia? 

Ea zâmbi auzind asta, dar nu amuzată, reflectă el. 

— Nu pe-atât de neobişnuit cum pare a crede lumea din 
Occident. (Citea oare dispreţ în vocea ei?) Eram femeie 
măritată, măritată cu un neamt. El îşi terminase lucrul în 
Ungaria şi s-a întors în ţara lui. Eu am cerut aprobare să-mi 
însoțesc soţul şi am obținut-o. Chiar şi sub vechiul regim, nu 
eram nişte sălbatici. Familia este foarte importantă la unguri. 

Din felul în care o spusese, Brunetti trase concluzia că 
probabil în viziunea ei familia are o importanţă minoră la italieni. 

— El este tatăl copilului dumneavoastră? 

Rămase evident surprinsă de întrebare. 

— Cine? 

— Primul dumneavoastră soţ. 

— Da. Intinse mâna după o altă ţigară. 

— Locuieşte încă în Germania? întrebă Brunetti aprinzându-i 
ţigara, deşi ştia că bărbatul preda la Universitatea din 
Heidelberg. 

— Da. 

— Este adevărat că înainte de a vă căsători cu maestrul 
lucraţi ca medic? 

— Commissario, începu ea, cu vocea încărcată de o 
enervare pe care nu se chinui să şi-o stăpânească sau să o 
ascundă, şi acum sunt medic şi întotdeauna voi fi medic. În 
prezent nu îmi practic profesia, dar credeţi-mă, tot medic se 
cheamă că sunt. 

— Imi cer scuze, doamnă doctor, spuse el cu sinceritate şi 
regretându-şi prostia. Schimbă repede subiectul. Fiica 
dumneavoastră locuieşte aici? 

Văzu cum întinde mâna instinctiv spre pachetul de ţigări, 
după care urmări cum îi alunecă spre ţigara aprinsă şi o ridică 
pe aceea în loc. 

— Nu, locuieşte cu bunicii la Munchen. Ar fi prea complicat 


pentru ea să meargă la o şcoală străină cât timp suntem aici, 
prin urmare ne-am hotărât că ar fi mai bine să rămână la şcoală 
la Munchen. 

— Stă cu părinţii fostului soţ? 

— Da. 

— Câţi ani are fiica dumneavoastră? 

— Treisprezece. 

Şi fiica lui, Chiara, era de aceeaşi vârstă şi îşi dădu seama 
cât de lipsit de consideraţie ar fi din partea lui să o forţeze să 
meargă la şcoală într-o ţară străină. 

— Şi acum vă veţi relua cariera? 

Ea se gândi o vreme înainte să-i răspundă. 

— Nu ştiu. Poate. Aş vrea să vindec lumea. Dar e prea 
devreme să mă gândesc la asta. 

Brunetti înclină din cap, indicând în tăcere că e de acord. 

— Dacă îmi permiteţi, signora, şi poate mă iertaţi de la bun 
început pentru întrebare, însă aţi putea să-mi spuneţi dacă aveţi 
idee ce dispoziţii financiare a lăsat soţul dumneavoastră? 

— Vreţi să ştiţi ce urmează să se întâmple cu banii, răspunse 
ea, remarcabil de directă. 

— Da. 

Şi imediat adăugă: 

— Ştiu doar ce mi-a spus Helmut. Nu am avut vreo 
înţelegere oficială, nu există nimic scris, cum face lumea în ziua 
de azi când se căsătoreşte. Din ton reieşea că nu este de acord 
cu asemenea practici. Din câte am înţeles, cinci persoane îi 
moştenesc averea. 

— Şi cine sunt aceste persoane? 

— Copiii din căsătoriile anterioare. Are unul din prima 
căsătorie şi trei din a doua. Şi eu. 

— Şi fiica dumneavoastră? 

— Nu, răspunse ea imediat. Doar copiii naturali. 

| se păru destul de normal ca un om să dorească să-şi lase 
banii propriilor copii. 

— Aveţi idee despre ce sumă vorbim? 

De obicei văduvele aveau idee şi tot de obicei spuneau că 
nu ştiu. 

— Cred că e vorba de mulţi bani. Dar impresarul sau 
avocatul lui pot să vă spună mai multe decât mine. 

În mod ciudat, i se păru că ea chiar nu ştie cât. Şi mai 


ciudat, i se păru că nu îi pasă. 

Semnele de oboseală pe care le remarcase la venire 
deveniseră şi mai evidente în timpul discuţiei. Nu îşi mai ţinea 
umerii la fel de drept; de la nas porneau două linii care îi 
brăzdau faţa până la gură. 

— Mai am numai câteva întrebări, spuse el. 

— Doriţi ceva de băut? Era clar că nu încerca decât să fie 
politicoasă. 

— Mulţumesc, nu. Am să vă pun aceste întrebări şi apoi vă 
las. 

Ea încuviinţă din cap obosită, aproape ca şi cum ar fi ştiut că 
acestea erau întrebările pe care venise să le pună. 

— Signora, aş vrea să ştiu ceva despre relaţia dintre 
dumneavoastră şi soţul dumneavoastră. O văzu cum devine 
vizibil mai distantă şi mai precaută. Încuviinţă din cap. Diferenţa 
de vârstă dintre dumneavoastră era considerabilă. 

— Da, era. 

Comisarul păstră tăcerea, aşteptând. În cele din urmă îi 
răspunse pe un ton declarativ şi nu ca şi cum ar fi recunoscut, şi 
o admiră pentru asta: 

— Helmut era cu treizeci şi şapte de ani mai în vârstă decât 
mine. 

Asta însemna că femeia avea doar cu câţiva ani mai mult 
decât crezuse el şi deci era de vârsta Paolei. Wellauer avea doar 
cu opt ani mai puţin decât bunicul lui Brunetti. Oricât de ciudati 
se păru acest gând, încercă să nu şi-l trădeze. Cum era viaţa 
acestei femei, cu un bărbat cu aproape două generaţii mai în 
vârstă? Văzu că se foieşte stânjenită de intensitatea privirii lui şi 
se uită pentru o clipă într-o parte, ca şi când s-ar fi gândit cum 
să formuleze următoarea întrebare. 

— Diferenţa de vârstă v-a creat neplăceri în căsătorie? 

Cât de transparent era norul eufemistic care învăluia 
negreşit o asemenea relaţie. Deşi politicoasă, întrebarea ar fi 
stat mai bine pe buzele unui voyeur şi se simţi ruşinat. 

Rămase tăcută atât de multă vreme, încât nu ştia dacă 
tăcerea îi exprimă dezgustul faţă de curiozitatea lui sau 
enervarea în faţa artificialităţii cu care şi-o exprimase. Părând 
deodată epuizată, răspunse: 

— Din cauza diferenţelor de vârstă şi de generaţie, vedeam 
lumea diferit, dar ne-am căsătorit pentru că eram îndrăgostită 


de el. 

Brunetti simţi instinctiv că aude adevărul, dar acelaşi 
instinct îl atenţiona că aude doar singularul. Bunul simţ îl 
împiedică să întrebe despre omisiune. 

În semn că terminase, îşi închise agenda şi o strecură înapoi 
în buzunar. 

— Vă mulţumesc, signora. Aţi fost foarte amabilă că m-aţi 
primit tocmai acum. Se întrerupse, nedorind să alunece din nou 
în  platitudini şi eufemisme. Aţi făcut pregătirile pentru 
înmormântare? 

— Mâine. La zece. La San Moise. Helmut iubea acest oraş şi 
întotdeauna a sperat că va avea privilegiul să fie înmormântat 
aici. 

Din puţinul pe care îl auzise şi îl citise despre dirijor, Brunetti 
se îndoia că răposatul ar fi considerat un privilegiu orice altceva 
decât ceea ce putea acorda el, dar poate că Veneţia era 
suficient de grandioasă ca să reprezinte o excepţie. 

— Sper că nu vă deranjează dacă vin şi eu. 

— Nu, desigur că nu. 

— Mai am o singură întrebare, una dureroasă. Ştiţi cumva 
cine ar fi vrut să-i facă rău soţului dumneavoastră? S-a certat 
recent cu cineva, a existat cineva de care avea motive să-i fie 
teamă? 

Îi zâmbi şters, dar îi zâmbi totuşi. 

— Adică, întrebă ea, dacă ştiu pe cineva care ar fi vrut să-l 
omoare? 

Brunetti încuviinţă din cap. 

— A avut o carieră foarte lungă şi sunt sigură că de-a lungul 
ei a jignit multă lume. Unii nu îl plăceau, evident. Dar nu îmi 
vine în minte nimeni care să fi vrut să facă asta. Pierdută, îşi 
plimbă un deget pe braţul scaunului. Şi nimeni care iubeşte 
muzica nu putea face aşa ceva. 

El se ridică în picioare şi îi întinse mâna. 

— Vă mulţumesc, signora, pentru timpul acordat şi pentru 
răbdare. Se ridică şi ea şi îi strânse mâna. Vă rog, nu vă 
deranjati, spuse el, sugerându-i că nu e nevoie să fie condus. 

Ea îi ignoră sugestia clătinând din cap şi îl conduse în hol. La 
uşă îşi strânseră din nou mâinile fără ca vreunul dintre ei să 
spună ceva. Părăsi apartamentul deranjat de discuţie, fără să 
ştie exact dacă motivul era politeţea sa exagerată sau 


platitudinile pe care le spusese, ori altceva ce îi scăpase din 
prostie. 


10 


Pe când era în apartament, afară se lăsase întunericul, brusc 
şi devreme cum se întâmplă iarna, întuneric ce sporea aerul de 
paragină ce se abătea asupra oraşului până la venirea 
primăverii. Se hotărî să nu se întoarcă la birou, nefiind dispus să 
rişte să se enerveze dacă tot nu sosise raportul de la laborator şi 
nefiind interesat să citească din nou raportul trimis de poliţia 
germană. Pe drum, se gândi cât de puţine lucruri aflase despre 
victimă. Nu, avea o grămadă de informaţii, dar toate erau ciudat 
de disparate, prea oficiale şi impersonale. Geniu, homofob, 
adorat de lumea muzicii, un bărbat pe care o femeie care avea 
jumătate din vârsta lui era dispusă să-l iubească, şi totuşi un 
bărbat a cărui substanţă îi scăpa. Brunetti cunoştea o serie de 
fapte, dar habar nu avea de realitate. 

Continuă să meargă şi să se gândească la mijloacele prin 
care îşi căpătase informaţiile. Avea la dispoziţia sa resursele 
Interpolului, se bucura de deplina cooperare a poliţiei germane 
şi avea un grad suficient de mare cât să poată apela la întregul 
sistem polițienesc din Italia. Prin urmare, era evident că cel mai 
sigur mod de a obţine informaţii corecte despre el era să 
apeleze la sursa fără greş a tuturor informaţiilor - bârfa. 

Ar fi fost o exagerare să spui că lui Brunetti nu îi plăceau 
părinţii Paolei, contele şi contesa Falier, dar ar fi fost la fel de 
exagerat să spui că erau pe placul său. Il nedumereau în 
aceeaşi măsură în care cineva obişnuit să arunce alune 
porumbeilor din parc ar fi fost nedumerit de o pereche de cocori 
ţipători. Aparţineau unei specii rare şi elegante şi Brunetti, care 
îi cunoştea de aproape două decenii, se vedea obligat să admită 
că avea sentimente contradictorii faţă de inevitabila lor 
dispariţie. 

Contele Falier, care din partea mamei avea în familie doi 
dogi, îşi putea trasa linia ascendentă, şi chiar făcea acest lucru, 
până în secolul al zecelea. În arborele genealogic al familiei sale 
stăteau atârnaţi cruciați, unul sau doi cardinali, un compozitor 
de mâna a doua şi un fost ambasador la curtea regelui Zog al 
Albaniei. Mama Paolei se născuse la Florenţa, deşi familia ei se 


mutase în oraşul din nord la scurt timp după aceea. Susţineau 
că se trăgeau din familia de Medici şi, într-un joc de şah 
genealogic care exercita o ciudată fascinaţie asupra celor din 
cercul lor, mama Paolei egala dogii soţului cu un papă şi un 
milionar din industria textilelor, pe cardinal cu un văr de-al lui 
Petrarca, pe compozitor cu un castrato renumit (despre care, 
din păcate, nu existau informaţii) şi pe ambasador cu bancherul 
lui Garibaldi. 

Locuiau într-un palazzo care aparţinea familiei Falier de cel 
puţin trei secole, o cavernă imensă şi întortocheată pe Canal 
Grande care era practic imposibil de încălzit pe timp de iarnă şi 
armatelor mereu prezente de zidari, constructori, instalatori şi 
electricieni, toţi alăturându-se de bunăvoie contelui Falier în 
eterna luptă a venețienilor împotriva forţelor neîndurătoare ale 
timpului, fluxului şi poluării industriale. 

Brunetti nu numărase niciodată camerele acelui pa/azzo şi 
întotdeauna se simţise prost să întrebe câte erau. Cele patru 
etaje erau înconjurate din trei părţi de canale, iar spatele clădirii 
se rezema de o biserică secularizată. Intra acolo doar de 
sărbători: în ajunul Crăciunului, când se duceau să mănânce 
peşte şi să facă schimb de cadouri, de ziua numelui contelui 
Orazio, când, dintr-un motiv oarecare, mâncau fazan şi din nou 
ofereau cadouri; şi de Sărbătoarea Mântuitorului, când se 
duceau să mănânce pasta fagioli şi să se uite la artificiile care 
se înălţau deasupra Pieței San Marco. Copiii lui adorau să-şi 
viziteze bunicii cu aceste prilejuri şi ştia că se duceau să-i 
viziteze şi în timpul anului, fie singuri, fie cu Paola. Îi plăcea să 
creadă că era din cauza acelui pa/azzo şi a posibilităţilor de a-l 
explora, dar avea o bănuială că îşi iubeau bunicii şi le plăcea 
compania lor, două fenomene care îl lăsau pe Brunetti cu gura 
căscată. 

Contele era „în domeniul finanţelor”. În cei şaptesprezece 
ani de când era Brunetti căsătorit cu Paola, aceasta fusese 
singura descriere pe care o auzise despre profesia tatălui ei. Nu 
era descris ca fiind „afacerist”, fără îndoială pentru că asta ar fi 
putut sugera o muncă manuală, cum ar fi număratul banilor sau 
mersul la birou. Nu, contele era „în domeniul finanţelor”, la fel 
cum clanul de Beers avea afaceri „în domeniul minelor” sau Von 
Thyssen-ii se ocupau cu „domeniul oţelului”. 


Contesa, pe de altă parte, se ocupa de „viaţa mondenă”, 
ceea ce însemna că se ducea la premierele celor patru mari 
opere din Italia, organiza concerte de binefacere pentru Crucea 
Roşie ltaliană şi dădea un bal mascat pentru patru sute de 
invitaţi în fiecare an în timpul Carnavalului. 

In ceea ce-l privea pe Brunetti, acesta câştiga puţin peste 
trei milioane de lire pe lună în calitate de commissario de 
poliţie, o sumă care, calculase el, era doar puţin mai mare decât 
cea pe care socrul său o plătea pentru dreptul de a-şi ţine 
şalupa în faţa casei. Cu zece ani în urmă, contele încercase să-l 
convingă să plece din poliţie şi să i se alăture într-o carieră în 
domeniul bancar. Nu înceta să menţioneze că Brunetti nu ar 
trebui să-şi irosească viaţa în compania evazioniştilor fiscali, a 
celor care îşi băteau soțiile, a proxeneţilor, a hoţilor şi a 
perverşilor. Ofertele se opriseră brusc cu ocazia unui Crăciun 
când, exasperat peste măsură, Brunetti îi sugerase că, deşi el şi 
contele păreau să lucreze cu acelaşi fel de oameni, el cel puţin 
avea consolarea că putea să îi aresteze, pe când contele nu 
putea decât să-i invite la cină. 

Prin urmare, doar cu o mare strângere de inimă o întrebă 
Brunetti pe Paola în seara aceea dacă ar fi posibil să participe la 
petrecerea organizată de părinţii ei în seara următoare pentru a 
sărbători vernisajul unei noi expoziţii de pictură franceză 
impresionistă la Palatul Dogilor. 

— Dar de unde ştii de petrecere? îl întrebă Paola uimită. 

— Am citit în ziare. 

— Vorbim de părinţii mei, şi tu ai citit despre ea în ziare? 
Asta păru să ofenseze concepţia atavică a Paolei despre familie. 

— Da, dar vrei să îi rogi? 

— Guido, de obicei trebuie să te ameninţ doar ca să te fac să 
mergi să iei masa de Crăciun cu ei şi acum brusc vrei să mergi 
la una din petrecerile lor. De ce? 

— Pentru că vreau să vorbesc cu genul de oameni care merg 
la genul ăsta de eveniment. 

Paola, care citea şi corecta lucrările studenţilor când intrase 
el, îşi puse cu atenţie stiloul jos şi îi aruncă o privire pe care de 
obicei o rezerva pentru alegerile nefericite de cuvinte. Deşi 
acestea nu erau rare în lucrările care îi ajungeau pe mână, nu 
era obişnuită să audă aşa ceva din partea soţului. Se uită lung la 
el, formulând unul din acele răspunsuri care lui întotdeauna îi 


plăceau, dar de care îi era şi groază: 

— Mă îndoiesc că ne-ar refuza, dată fiind eleganța rugăminţii 
tale, spuse ea, după care luă din nou stiloul în mână şi se aplecă 
la loc asupra lucrărilor. 

Era târziu şi ştia că era obosită, aşa că Brunetti îşi făcu de 
lucru la masă, pregătind o cafea. 

— Ştii bine că nu mai dormi dacă bei cafea la ora asta, spuse 
ea, dându-şi seama de ceea ce făcea după sunetele auzite în 
jur. 

Trecu pe lângă ea, îndreptându-se spre aragaz, îi ciufuli 
părul şi spuse: 

— O să găsesc eu ceva cu care să îmi ocup timpul. Ea 
bombăni, tăie o propoziţie cu o linie şi îl întrebă : 

— De ce vrei să cunoşti tocmai genul ăsta de oameni? 

— Ca să aflu cât pot de multe despre Wellauer. Am citit ce 
geniu era, am aflat despre cariera lui, despre neveste, dar nu 
am nici cea mai vagă idee despre el ca persoană. 

— Şi crezi că genul ăsta de oameni, comentă ea accentuând 
ultimele cuvinte, care merg la petrecerile părinţilor mei, ştiu 
asta despre el? 

— Vreau să aflu despre viaţa lui personală, iar ei sunt exact 
oamenii care ar putea şti genul de lucruri care mă interesează. 

— Despre astfel de lucruri poţi să citeşti în STOP. 

Era întotdeauna surprins că o persoană care preda literatura 
engleză la universitate putea avea o asemenea aplecare spre 
presa de scandal. 

— Paola, spuse el, vreau să aflu despre el lucruri care sunt 
adevărate. STOP e genul de revistă în care citeşti despre 
avorturile Maicii Tereza. 

Ea bombăni din nou şi dădu o pagină, lăsând în urmă o dâră 
furioasă de cerneală albastră. 

El deschise frigiderul şi scoase laptele, turnă puţin într-un 
ibric şi-l puse la încălzit pe aragaz. Din experienţă ştia că Paola 
o să refuze să bea o cană de cafea, indiferent cât de mult lapte 
punea în ea, susţinând că după aceea nu mai poate dormi. Dar 
odată ce îşi făcea cafea pentru el, ea începea să ia câte o gură 
şi până la urmă bea cea mai mare parte, după care dormea 
buştean. Scoase din dulap o pungă de biscuiţi pe care îi 
cumpărau pentru copii şi aruncă un ochi înăuntru, ca să vadă 
câţi mai sunt. 


Când se făcu cafeaua, o turnă într-o cană, adăugă laptele 
aburind, puse mai puţin zahăr decât îi plăcea lui şi se duse să se 
aşeze în faţa Paolei, de partea cealaltă a mesei. Fără să-şi dea 
seama ce face, încă absorbită de lucrarea din faţa ei, aceasta 
întinse mâna şi luă o gură din cafea, înainte ca el să apuce să 
facă acelaşi lucru. După ce o aşeză înapoi pe masă, el apucă 
cana, însă fără să o ridice. Paola întoarse încă o pagină, întinse 
mâna după cană şi ridică ochii spre el, când acesta refuză să-i 
dea drumul. 

— Eh? întrebă ea. 

— Nu, până nu promiţi să o suni pe maică-ta. 

Incercă să-i dea mâna la o parte. Când refuză să o mişte, îi 
scrise un cuvânt urât pe mână cu stiloul. 

— O să trebuiască să mergi la costum. 

— Intotdeauna merg la costum când ne vedem cu părinţii 
tăi. 

— Da, dar nu arăţi niciodată fericit că eşti îmbrăcat la 
costum. 

— Foarte bine, spuse el, zâmbind. Promit să îmi pun 
costumul şi să arăt şi fericit că îl am pe mine. Deci, o suni pe 
maică-ta? 

— Foarte bine, cedă ea. Cât despre costum, am vorbit 
serios. 

— Da, comoara mea, o alintă el, apoi dădu drumul cănii, 
împingând-o către ea. După ce mai luă o sorbitură, Brunetti 
scoase un biscuit din pungă şi îl scufundă în cafea. 

— Eşti dezgustător, spuse ea, după care zâmbi. 

— Sunt un om simplu de la ţară, se arătă el de acord, 
îndesându-şi biscuitul în gură. 

Paola nu prea vorbea despre cum era să creşti într-un 
palazzo, cu o dădacă englezoaică şi un stol de servitori, dar, 
dacă soţul ei ştia ceva despre toţi acei ani, atunci era faptul că 
nu i se dăduse niciodată voie să îşi înmoaie biscuiţii. El 
considera asta un neajuns în educaţia ei şi insistase să-şi lase 
copiii să facă acest lucru. Ea fusese de acord, dar fără prea 
mare tragere de inimă. lar el nu rata nici o ocazie să adauge că 
nici unul dintre copii nu dăduse semne de decădere morală sau 
fizică drept urmare a acestui fapt. 

După felul în care măzgălea un comentariu în partea de jos 
a paginii, îşi dădu seama că era pe punctul de a ajunge la 


capătul răbdării în seara aceea. 

— Aşa m-am săturat de minţile lor înguste, Guido, spuse ea, 
punând capacul la stilou şi aruncându-l pe masă. Aproape că aş 
prefera să am de-a face cu criminali. Ei, cel puţin, pot fi 
pedepsiţi. 

Nu mai era cafea, aşa că nu mai avu ce să împingă spre ea. 
În loc de asta, se ridică şi luă o sticlă de grappa din dulap. Era 
singurul mod de relaxare la care se putea gândi în acel moment. 

— Excelent, spuse ea. Intâi cafea şi acum grappa. Nici că 
mai dormim. 

— Să încercăm se ne ţinem treji unul pe celălalt? întrebă el. 

Ea se lumină la faţă. 


11 


A doua zi de dimineaţă ajunse la serviciu la opt cu ziarele 
din acea zi, pe care le răsfoi rapid. Nu prea erau informaţii noi; 
majoritatea apăruseră cu o zi înainte. Articolele despre cariera 
lui Wellauer erau mai lungi, îndemnurile ca asasinul să fie 
deferit justiţiei mai sforăitoare, dar nu apăruse nimic despre 
care Brunetti să nu ştie deja. 

Raportul de la laborator îl aştepta pe masă. Singurele 
amprente de pe cană, pe care se găsiseră urme de cianură de 
potasiu, îi aparţineau lui Wellauer. |n cabină fuseseră 
descoperite zeci de alte amprente, prea multe ca să le poată 
verifica. Se hotări să nu ceară să fie analizate. Din moment ce 
singurele de pe cană erau ale lui Wellauer, nu prea avea sens să 
le identifice pe toate cele descoperite în cameră. 

Pe lângă raportul despre amprente mai era şi o listă cu 
obiectele găsite în cabină. Îşi aminti că le văzuse pe majoritatea: 
partitura Traviatei, cu fiecare pagină umplută de note înghesuite 
făcute de dirijor cu scrisul lui ascuţit, gotic; un pieptene, un 
portofel, mărunţiş; hainele pe care le purta şi cele din dulap; o 
batistă şi o cutiuţă cu dropsuri de mentă. Mai descoperiseră şi 
un Rolex Oyster, un stilou şi un carneţel de adrese. 

Ofițerii care fuseseră să arunce o privire acasă la dirijor - nu 
prea se putea numi percheziţie - făcuseră un raport, dar din 
moment ce nu avuseseră idee ce anume trebuiau să caute, 
Brunetti nu avea prea mari speranţe să găsească ceva 
interesant sau important în raport. Îl luă totuşi şi-l citi cu atenţie. 


Maestrul avusese o garderobă remarcabil de cuprinzătoare, 
pentru un om care petrecea doar câteva săptămâni pe an în 
oraş. Se minună de precizia cu care fuseseră notate detaliile 
despre haine: „Jachetă de caşmir neagră cu tăietură dublă 
(Duca D'Aosta); pulover albastru cobalt şi terra-de-Sienna închis, 
măsura 52 (Missoni)”. Pentru o clipă se întrebă dacă nu cumva 
fusese transportat în spaţiu şi se afla acum într-un butic 
Valentino, în loc de secţia de poliţie. Dădu la ultima pagină şi 
găsi, după cum se şi temuse, semnăturile lui Alvise şi Riverre, 
cei doi ofiţeri care scriseseră, cu doi ani în urmă, despre un 
cadavru care fusese pescuit din mare pe plaja Lido: „Pare să fi 
murit prin sufocare”. 

Reveni la raport. La signora, arăta acesta, nu părea să fie la 
fel de interesată de haine cum fusese răposatul soţ. Pe de altă 
parte, din ce citi, nu rezulta că Alvise şi Riverre apreciau 
gusturile acesteia. „Cizme Varese, doar o singură pereche. 
Haină de lână neagră, fără etichetă de firmă.” Cu toate acestea, 
păreau să fi fost impresionați de bibliotecă, pe care o descriau 
ca fiind „vastă, cu cărţi în trei limbi, dintre care una pare a fi 
maghiară”. 

Mai dădu o pagină. Apartamentul avea două camere pentru 
oaspeţi, fiecare cu baie proprie. Prosoape curate, dulapuri goale, 
săpun de la Christian Dior. 

Nu exista nici o urmă a fiicei s/gnorei Wellauer; nimic din 
raport nu sugera prezenţa unui al treilea membru al familiei în 
apartament. Nici una din cele două camere în plus nu conţinea 
haine, cărţi sau alte obiecte care ar fi aparţinut unei 
adolescente. Ştiind bine cum tot timpul se lovea de dovezi ale 
existenţei fiicei sale, Brunetti găsi acest lucru ciudat. Mama ei îi 
explicase că mergea la şcoală în Munchen. Dar trebuie să fi fost 
un copil excepţional, dacă reuşea să-şi ia toate lucrurile cu ea. 

Mai găsi o descriere a camerei menajerei din Belgia, pe care 
cei doi ofiţeri păreau să o considere mobilată mult prea simplu, 
şi una a menajerei însăşi, pe care o catalogaseră drept tăcută, 
dar dornică să le fie de folos. Ultima cameră pe care o descriau 
era biroul maestrului, unde găsiseră nişte „documente”. Unele 
dintre ele, după cum reieşea, fuseseră aduse la poliţie şi 
cercetate de traducătorul de germană, care explica într-o 
pagină ataşată la raport că marea majoritate erau contracte şi 
documente de afaceri. Inspectaseră, de asemenea, şi o agendă 


de întâlniri, pe care o considerau lipsită de importanţă. 

Brunetti se hotări să se ducă în căutarea autorilor raportului, 
fiind astfel scutit de enervarea de a trebui să aştepte ca ei să-i 
onoreze cererea de a-i face o vizită în birou. De vreme ce era 
aproape nouă, ştia că avea să îi găsească în apropiere, la barul 
de pe partea cealaltă a podului Ponte dei Greci. Nu ora anume, 
ci faptul că era înainte de prânz îl făcea să tragă această 
concluzie inevitabilă. 

Deşi pe Brunetti îl apuca groaza de câte ori se trezea cu cei 
doi ca ajutoare, la orice caz la care lucra, nu avea cum să nu îi 
considere simpatici. Alvise era un bărbat scund care bătea spre 
cincizeci de ani, aproape o caricatură a sicilianului smead, doar 
că era din Tarvisio, de la graniţa cu Austria. Era recunoscut 
drept expertul local în materie de muzică populară, asta pentru 
că în urmă cu cincisprezece ani obținuse autograful Minei, 
regina legendară a muzicii populare italiene, pe un program de 
spectacol. Odată cu trecerea anilor, acest eveniment căpătase 
proporţii şi înflorise - la fel ca şi Mina - fiind povestit şi 
repovestit, până când, mai nou, Alvise lăsa să se înţeleagă, cu 
ochii strălucind de satisfacția dorinţei împlinite, că mult mai 
multe se petrecuseră între cei doi. Repovestirea nu părea să 
sufere deloc de pe urma faptului că persoana în cauză era cu un 
cap mai înaltă decât Alvise şi cântărea acum aproape de două 
ori mai mult ca el. 

Riverre, partenerul lui, era un roşcat din Palermo care dădea 
impresia că nu-l interesează altceva în viaţă decât fotbalul şi 
femeile, în această ordine. Cea mai de seamă realizare din viaţa 
lui de până atunci era faptul că supravieţuise revoltei de pe 
stadionul de fotbal din Bruxelles. Îşi înflorea relatarea despre 
ceea ce făcuse acolo înainte să sosească poliţia belgiană cu 
poveşti despre femeile, de obicei străine, care, susţinea el, îi 
căzuseră în braţe ca snopii de grâu, secerate de farmecul său. 

Brunetti îi găsi, aşa cum se şi aşteptase, stând în picioare la 
bar. Riverre citea un ziar sportiv şi Alvise vorbea cu Arianna, 
proprietara barului. Nici unul nu remarcă sosirea lui Brunetti 
până ce acesta nu ajunse la bar şi comandă o cafea. Alvise îl 
întâmpină zâmbind, iar Riverre se rupse de ziar suficient cât să- 
şi salute superiorul. 

— Încă două cafele, Arianna, spuse Alvise, şi trece-le pe 
toate în contul meu. 


Brunetti recunoscu mişcarea, menită să-l facă să se simtă 
dator. Până să sosească cele trei cafele, Riverre li se alăturase, 
iar ziarul fusese cumva înlocuit de un dosar cu coperţi albastre, 
care stătea acum deschis pe tejghea. 

Brunetti îşi puse două linguriţe de zahăr şi învârti linguriţa în 
ceaşcă. 

— Voi doi aţi fost la casa maestrului? 

— Da, domnule, răspunse Alvise entuziast. 

— Şi ce casă! se băgă şi Riverre. 

— Tocmai v-am citit raportul. 

— Arianna, adu-ne nişte brioşe. 

— L-am citit cu mare interes. 

— Mulţumim, domnule. 

— Mai ales comentariile despre garderobă. Înţeleg că nu v- 
au plăcut toate costumele alea englezeşti. 

— Nu, domnule, răspunse Riverre, ca de obicei fără să 
priceapă aluzia. Cred că au cracul croit prea larg. 

Întinzând mâna peste tejghea, ca şi cum ar fi vrut să umble 
la dosar, Alvise îi trase din greşeală un cot partenerului, poate 
puţin mai tare decât era absolut necesar. 

— Altceva, domnule? întrebă el. 

— Da. Cât aţi stat în casă, aţi observat vreo urmă că ar locui 
şi fiica signorei acolo? 

— Are şi o fiică? 

Întrebarea, după cum era de aşteptat, venea din partea lui 
Riverre. 

— De asta vă întreb. Aţi văzut vreun indiciu că ar sta un 
copil acolo? Cărţi? Haine? 

Amândoi părură să cadă pe gânduri. Riverre se uită în zare, 
care pentru el părea să fie mult mai aproape decât pentru restul 
lumii, iar Alvise se uită în jos la podea, cu mâinile băgate în 
buzunarele de la uniformă. Trecu minutul corespunzător, înainte 
ca ei să răspundă: „Nu, domnule” în acelaşi timp, de parcă ar fi 
exersat acest lucru. 

— Nici un indiciu? 

Din nou avu parte de reacţiile lor distincte şi apoi de 
răspunsul simultan: „Nu, domnule”. 

— Aţi vorbit cu menajera, belgianca? 

Riverre a dat ochii peste cap când îşi aminti de menajeră, 
sugerând că orice clipă petrecută cu femeia aceea slăbănoagă 


era o clipă irosită, chiar dacă era străină. Alvise s-a mulţumit să 
răspundă : „Da, domnule”. 

— Şi v-a spus ceva ce ar putea fi important? 

Riverre trase aer în piept, pregătindu-se să dea un răspuns, 
dar înainte să apuce să facă asta, partenerul lui spuse: 

— N-a spus nimic important în cuvinte, domnule. Dar am 
rămas cu impresia că nu îi place de signora. 

Riverre nu putu să rateze ocazia şi întrebă, zâmbind 
înfiorător: 

— Ce poate să nu îţi placă la ea? subliniind ultimul cuvânt. 

Brunetti îi aruncă o privire severă şi-l întrebă pe partenerul 
acestuia: 

— De ce? 

— Nu e nimic ce aş putea indica cu precizie, începu el. 

Riverre pufni a dispreţ, anulând efectul privirii severe a lui 
Brunetti. 

— După cum spuneam, domnule, n-a fost nimic precis, dar 
părea mult mai politicoasă când era şi signora de faţă. Era greu 
să fie mai politicoasă decât a fost cu noi, dar pur şi simplu aşa 
mi s-a părut. A părut să devină, nu ştiu, mai distantă cât a fost 
signora acolo, mai ales când a trebuit să vorbească cu ea. 

— Şi când s-a întâmplat asta? 

— La început, când am intrat. Am întrebat dacă o deranjează 
să aruncăm o privire prin apartament, la lucrurile lui. După cum 
ne-a răspuns, mă refer la signora, domnule, mi s-a părut că nu 
prea agrea ideea. Dar ne-a zis că putem să începem, după care 
a chemat-o pe menajeră şi i-a spus să ne arate unde erau 
lucrurile. Atunci, când au vorbit între ele, mi s-a părut că 
menajera este, cum să zic, rece. Mai târziu, când a vorbit cu noi, 
a părut mai degajată. Nu că s-a însufleţit dintr-odată sau ceva 
de genul ăsta - la urma urmei, e belgiancă -, dar s-a purtat mai 
bine cu noi, a fost mai caldă decât a fost faţă de cealaltă. 

— Aţi mai vorbit după aceea cu signora? 

— Doar înainte să plecăm, domnule. Aveam documentele la 
noi. Nu i-a plăcut ideea că urma să le luăm. Nu a fost decât o 
privire, dar este vorba de cum ne-a făcut să ne simţim. Am 
întrebat-o dacă putem să luăm documentele. Era necesar, ăsta 
e regulamentul. 

— Da, ştiu, răspunse Brunetti. Altceva? 

— Da, interveni Riverre. 


— Ce? 

— Nu a deranjat-o când ne-am uitat prin hainele şi 
dulapurile lui. A trimis-o pe menajeră cu noi, nici măcar nu s-a 
deranjat să vină ea. Dar când am intrat în cealaltă cameră, unde 
erau documentele, atunci ne-a însoţit şi i-a spus menajerei să 
aştepte afară. Nu i-a convenit că ne-am uitat prin lucrurile alea, 
domnule, prin hârtii şi diverse chestii. 

— Şi ce hârtii erau? 

— Arătau a documente oficiale, domnule. Erau toate în 
germană şi le-am adus aici ca să fie traduse. 

— Da, am văzut raportul. Ce s-a întâmplat cu documentele 
după ce au fost traduse? 

— Nu ştiu, domnule, răspunse Alvise. Ori sunt încă la 
traducător, ori i-au fost trimise înapoi. 

— Riverre, poţi să te duci să afli ce s-a întâmplat cu ele? 

— Acum, domnule? 

— Da, acum. 

— Da, domnule. Schiţă ceva ce semăna a salut şi plecă de la 
bar, mişcându-se intenţionat încet. 

— Şi, Riverre, strigă Brunetti după el. Riverre se întoarse, 
sperând să fie chemat înapoi şi astfel să fie scutit de un drum 
până la secţie şi în sus pe scări două etaje. Dacă mai au 
documentele, spune-le să le aducă la mine în birou. 

Brunetti luă o brioşă de pe farfurie şi muşcă din ea. Îi făcu 
semn Ariannei să îi mai aducă o cafea. 

— Cât timp ai fost acolo, i se adresă lui Alvise, ai mai 
observat şi altceva? 

— Ce anume, domnule? Ca şi cum nu trebuiau să vadă decât 
lucrurile pe care fuseseră trimişi să le caute. 

— Orice. Vorbeai de tensiunea dintre cele două femei. Părea 
vreuna dintre ele să se poarte ciudat? 

Alvise se gândi pentru un moment, muşcă dintr-o brioşă şi 
răspunse: 

— Nu, domnule. Văzând că Brunetti e dezamăgit de răspuns, 
adăugă: Doar când am luat documentele. 

— Ai idee de ce? 

— Nu, domnule. Doar că s-a purtat diferit faţă de cum a 
reacţionat când ne-am uitat prin lucrurile lui personale, ca şi 
cum asta nu ar fi contat deloc. Mă gândeam că nimănui nu îi 
face plăcere aşa ceva, să scotoceşti prin lucrurile cuiva. Dar o 


hârtie e până la urmă doar o hârtie. Văzând că această ultimă 
remarcă i-a stârnit clar interesul lui Brunetti, se entuziasmă: Dar 
poate e din cauză că era un geniu. Evident, eu unul nu ştiu 
nimic despre genul ăsta de muzică. Brunetti se pregăti pentru 
inevitabil. Singura cântăreaţă pe care o cunosc personal este 
Mina, iar ea nu a cântat niciodată cu el. După cum spuneam, 
dacă era renumit, atunci poate că hârtiile sunt importante. 
Poate conţin chestii despre, ştiţi dumneavoastră, muzică. 

În acel moment reapăru Riverre. 

— Îmi pare rău, domnule, dar hârtiile au fost trimise înapoi. 

— Cum? Prin poştă? 

— Nu, domnule, traducătorul le-a înapoiat personal. A zis că, 
probabil, văduva o să aibă nevoie de o parte din ele. 

Brunetti plecă de la bar ca să îşi ia portofelul. Puse zece mii 
de lire pe tejghea, înainte ca vreunul dintre cei doi bărbaţi în 
uniformă să apuce să protesteze. 

— Mulţumim, domnule, spuseră amândoi. 

— E o nimica toată. 

Când se întoarse ca să plece, nici unul nu se mişcă să-l 
însoţească, deşi amândoi îl salutară. 

— Gesu, bambino, exclamă Brunetti în barbă, o expresie pe 
care o învățase de la mama lui, care, la fel ca şi el, o folosea 
numai când avea răbdarea pusă la grea încercare. 

Când ajunse la uşa comandantului, bătu şi avu grijă să 
aştepte să i se strige „Avanti!” înainte de a intra. După cum se 
aştepta, îl găsi pe Patta aşezat la birou, cu un maldăr de dosare 
împrăştiate în faţa lui. Îl ignoră pe Brunetti pentru o clipă, 
continuând să citească documentul pe care îl ţinea în mână. 
Brunetti se mulţumi să contemple urmele vagi ale unei fresce 
pictate cândva pe tavan. 

Patta îşi ridică brusc privirea, se prefăcu a fi surprins că îl 
vede pe Brunetti şi-l întrebă: 

— Unde ai ajuns? 

Brunetti se prefăcu la fel de nedumerit ca şi Patta, ca şi când 
i se părea bizară întrebarea, dar nu voia să atragă atenţia 
asupra acestui lucru. 

— În biroul dumneavoastră, domnule. 

— Nu, nu, unde ai ajuns cu cazul? 

Făcându-i semn cu mâna lui Brunetti să se aşeze pe unul din 
scaunele joase, aurite din faţa biroului, luă stiloul în mână şi 


începu să bată ritmic cu el în masă. 

— Am interogat-o pe văduvă şi alte două persoane care au 
fost în cabină. Am vorbit cu doctorul şi ştiu acum care a fost 
cauza decesului. 

— Ştiu toate astea, spuse Patta, bătând şi mai repede 
darabana cu stiloul, fără să facă nici o încercare de a-şi ascunde 
enervarea. Cu alte cuvinte, nu ai aflat nimic important? 

— Nu, domnule, cred că se poate spune şi aşa. 

— Ştii, Brunetti, m-am gândit îndelung la cazul ăsta şi cred 
că ar fi o idee bună să ti-l iau. 

Vocea lui Patta era plină de ameninţare, ca şi cum şi-ar fi 
petrecut noaptea dinainte răsfoind un exemplar din Machiavelli. 

— Da, domnule. 

— Aş putea, cred, să-l dau altcuiva să se ocupe de el. Poate 
atunci s-ar vedea ceva progrese. 

— Nu cred că Mariani lucrează la ceva în acest moment. 

Numai printr-un mare efort, care îi puse la grea încercare 
stăpânirea de sine, reuşi Patta să nu se strâmbe la auzul 
numelui celui mai tânăr dintre ceilalţi doi commissari de poliţie, 
un tip cu un caracter ireproşabil şi de o nemărginită prostie, 
despre care se ştia că obținuse postul ca parte din zestrea 
adusă de soţie, aceasta fiind nepoata fostului primar. Celălalt 
coleg al lui, Brunetti ştia bine, lucra în acel moment la un caz de 
trafic de droguri în portul Marghera. 

— Sau poate vă ocupați chiar dumneavoastră de el, sugeră, 
şi apoi adăugă cu vădită întârziere: domnule. 

— Da, e şi asta o posibilitate, spuse Patta, fie nebăgând de 
seamă impoliteţea, fie hotărându-se să o ignore. 

Luă din sertar un pachet de ţigări ruseşti cu hârtia maronie 
şi-şi potrivi una în portţigaret. Ce drăguţ, se gândi Brunetti, se 
asortează cu celelalte culori. 

— Te-am chemat pentru că am primit nişte telefoane din 
partea presei şi de la nişte Persoane Sus-Puse, zise el, având 
grijă să accentueze cuvintele importante. Şi sunt foarte 
îngrijoraţi că nu ai făcut nimic. De data aceasta accentul căzu 
pe verbul la singular. Trase delicat din ţigară şi se uită lung la 
Brunetti. M-ai auzit? Nu sunt deloc încântați. 

— Îmi dau seama că aşa trebuie să fie, domnule. M-am trezit 
cu un geniu mort şi nu am pe cine să dau vina. 

Se înşela sau chiar îl văzuse pe Patta mişcându-şi buzele, ca 


şi cum ar fi rostit în gând această ultimă remarcă, poate 
pregătindu-se să o arunce şi el mai tărziu în timpul prânzului? 

— Da, exact, spuse Patta. Işi mişcă din nou buzele. „Şi nu 
am pe cine să dau vina.” Vocea îi deveni mai puternică. Vreau 
să se schimbe situaţia asta. Vreau să existe cineva pe care să 
dau vina. 

Brunetti nu îl mai auzise niciodată exprimând atât de clar 
ideea lui despre dreptate. Poate că Brunetti însuşi o să arunce 
asta la masă mai târziu. 

— De-acum încolo, Brunetti, vreau un raport scris pe birou în 
fiecare dimineaţă până în - se opri, încercând să-şi aducă 
aminte la ce oră începea lucrul - până la opt, spuse el, nimerind- 
O. 

— Da, domnule. Mai doriţi şi altceva? 

Puțin îi păsa lui Brunetti dacă raportul trebuia dat verbal sau 
în scris; tot nu avea să aibă ceva de raportat până nu căpăta o 
idee mai clară despre cel care fusese omorât. Geniu sau nu, 
răspunsul pornea întotdeauna de la asta. 

— Da, mai e ceva. Ce ai în plan pentru astăzi? 

— Am de gând să mă duc la înmormântare. Care urmează să 
aibă loc cam în douăzeci de minute. Şi vreau să arunc personal 
o privire peste hârtiile lui. 

— Asta-i tot? 

— Da, domnule. 

Patta pufni a dispreţ. 

— Nu e de mirare că nu ajungem nicăieri. 

Această remarcă păru să semnaleze sfârşitul discuţiei, aşa 
că Brunetti se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă, 
întrebându-se cât o să apuce să se apropie de ea înainte ca 
Patta să îi reamintească de raportul scris. Socoti că mai avea 
trei paşi până la uşă, când îl auzi: 

— Ţine minte, ora opt. 

Întâlnirea cu Patta îl făcu pe Brunetti să ajungă la biserica 
San Moisè doar cu câteva minute înainte de ora zece. Şalupa 
neagră care adusese sicriul acoperit de flori era deja ancorată la 
chei şi trei bărbaţi îmbrăcaţi în costume bleumarin tocmai 
puneau sicriul de lemn pe suportul din metal cu roţi pe care 
urmau să-l folosească pentru a-l duce până la uşa bisericii. In 
mulţimea de oameni care se îngrămădiseră în faţa bisericii, 
Brunetti recunoscu câteva personalităţi, pe obişnuiţii reporteri şi 


fotografi de la ziare, dar nu o văzu pe văduvă ; probabil că 
intrase deja în biserică. 

Când cei trei bărbaţi ajunseră la uşă, li se alătură un al 
patrulea şi împreună ridicară sicriul, îl aşezară pe umeri cu 
uşurinţa specifică meseriei şi urcară cele două trepte joase de la 
intrarea în biserică. Brunetti se numără printre cei care îi urmară 
înăuntru. Îi urmări cum cară sicriul de-a lungul naosului şi îl 
aşază pe un catafalc jos, înaintea altarului principal. 

Brunetti luă loc la capătul unui rând din spatele bisericii 
aglomerate. Abia vedea, printre capetele celor din faţa lui, 
primul rând, unde văduva, îmbrăcată în negru, stătea jos între 
un bărbat şi o femeie, amândoi cu părul cărunt, probabil cei pe 
care îi văzuse cu ea la operă. In spatele ei, singură pe o bancă, 
stătea o altă femeie în negru, despre care Brunetti presupuse că 
era menajera. Deşi nu se aşteptase la o slujbă deosebită, 
Brunetti rămase surprins de simplitatea ceremoniei. Cel mai 
izbitor lucru i se păru absenţa totală a muzicii, nu se cântă nici 
măcar la orgă. Deasupra capetelor mulţimii se revărsară 
obişnuitele cuvinte, se spuseră rugăciunile dintotdeauna şi se 
dădu cu tămâie. Fiind atât de simplă, slujba se termină repede. 

Brunetti aştepta la capătul rândului când sicriul trecu pe 
lângă el, apoi zăbovi încă o vreme până când familia îndoliată 
părăsi biserica. Afară, văduva a fost asaltată de reporteri şi de 
bliţurile aparatelor de fotografiat şi s-a refugiat lângă bărbatul în 
vârstă care o însoțea. 

Fără să se gândească, Brunetti îşi croi drum prin mulţime 
până la ea şi o luă de celălalt braţ. li recunoscu pe câţiva dintre 
fotografi, văzu că şi aceştia ştiau cine este el şi le ordonă să se 
dea la o parte. Cei care o înconjuraseră pe văduvă s-au dat un 
pas înapoi, lăsând calea liberă spre şalupele de la celălalt capăt 
al pieţei. Sprijinind-o, o conduse până la şalupă, o ajută să 
coboare pe punte şi apoi o urmă până în cabina pasagerilor. 

Cei doi care o însoţiseră la operă veniră şi ei în cabină; 
femeia cu părul cărunt îşi trecu braţul pe după umerii femeii mai 
tinere, iar bărbatul se mulţumi să stea jos lângă ea şi să o ţină 
de mână. Brunetti se postă la uşa cabinei şi urmări cum şalupa 
ridică ancora şi începe să se mişte încet de-a lungul canalului. 
Când se depărtară de biserică şi de mulţime şi ajunseră în 
siguranţă, intră înapoi în cabină, având grijă să-şi plece capul în 
dreptul pragului. 


— Mulţumesc, spuse signora Wellauer, fără a încerca să-şi 
ascundă lacrimile. 

Nu avea ce să răspundă. 

Şalupa pătrunse pe Canal Grande şi coti la stânga, spre San 
Marco, pe lângă care trebuiau să treacă în drum spre cimitir. 
Brunetti se întoarse la uşa cabinei, scutindu-i pe cei îndureraţi 
de privirea lui scormonitoare. Înaintară pe lângă campanile, apoi 
pe lângă faţada dreptunghiulară cu striaţii a Palatului Ducal şi în 
cele din urmă pe lângă domurile luminoase, lipsite de griji. Când 
se apropiară de canalul L'Arsenale, Brunetti urcă pe punte şi îi 
ceru căpitanului să oprească la debarcaderul de la Palasport. 
Reveni în cabină şi îi auzi pe cei trei vorbind pe un ton scăzut. 

— Dottor Brunetti, spuse văduva. 

Se răsuci de la uşă spre ea şi o privi. 

— Mulţumesc. Ar fi fost mai mult decât puteam suporta. 

Inclină din cap a încuviinţare. Şalupa cotea larg spre stânga, 
îndreptându-se spre canalul L'Arsenale. 

— Aş dori să mai vorbim o dată, spuse el, oricând aveţi timp. 

— E neapărat necesar? 

— Da, cred că da. 

Motorul începu să hârâie mai puternic când şalupa se 
apropie de debarcaderul de pe partea dreaptă a canalului. 

— Când? 

— Mâine? 

Dacă rămase surprinsă sau dacă ceilalţi se simţiră jigniţi, nici 
unul nu lăsă să se vadă acest lucru. 

— Foarte bine, spuse ea. După-amiază. 

— Mulţumesc, spuse Brunetti pe când şalupa făcea manevre 
lângă puntea de debarcare din lemn. Nimeni nu îi răspunse, aşa 
că ieşi din cabină, sări de pe şalupă pe punte şi rămase acolo în 
picioare, în timp ce şalupa se depărta, urmărind cu privirea 
sicriul care se avânta în apele mai adânci din lagună. 


12 


Ca mai toate palatele de pe Canal Grande, Palazzo Falier 
fusese construit în aşa fel, încât să ajungi la el cu barca, iar 
oaspeţii trebuiau să intre urcând cele patru trepte înguste care 
duceau la debarcader. Dar această intrare fusese de mult 
închisă cu un grilaj masiv din metal care era dat la o parte 


numai când se aduceau obiecte mari cu şalupa. În aceste 
vremuri decadente, oaspeţii veneau pe jos de la Ca'Rezzonico, 
cea mai apropiată staţie de vaporetto, sau din alte părţi ale 
oraşului. 

Brunetti şi Paola ajunseră la pa/azzo pe jos, trecând prin faţa 
universităţii, apoi tăind Campo San Barnaba şi cotind la stânga 
de-a lungul unui canal care îi scoase la o intrare laterală în 
palazzo. 

Au sunat la poartă şi au fost poftiţi în curte de un tânăr pe 
care Paola nu îl mai văzuse până atunci. Probabil angajat numai 
pentru seara aceea. 

— Cel puţin nu poartă pantaloni până la genunchi şi perucă, 
remarcă Brunetti în timp ce urcau scara exterioară. 

Tânărul nu se deranjase să îi întrebe cine erau sau dacă 
fuseseră invitaţi. Fie memorase lista de invitaţi şi îi putea 
recunoaşte pe toţi cei care soseau, fie, mult mai probabil, pur şi 
simplu nu îi păsa cui dă drumul în pa/azzo. 

In capul scărilor auziră muzica revărsându-se dinspre 
stânga, unde se aflau trei saloane de recepţie uriaşe. Urmând 
sunetul muzicii, străbătură un coridor cu pereţii îmbrăcaţi în 
oglinzi, însoţiţi de propriile lor imagini reflectate stins. Uşile 
imense de stejar de la prima încăpere erau deschise. De dincolo 
de ele se revărsau lumini, muzică şi aromă de parfumuri scumpe 
şi de flori. 

Lumina care scălda sala provenea de la două candelabre din 
sticlă de Murano, împodobite cu îngeraşi şi cupidoni, ce atârnau 
de tavanul acoperit de fresce, şi de la suporturile încărcate de 
lumânări aliniate de-a lungul pereţilor. Muzica venea de la un 
trio postat discret într-un colţ, care cânta o piesă scrisă de 
Vivaldi într-una din perioadele sale mai repetitive. lar aroma era 
emanată de puzderia de femei care împodobeau încăperea, 
îmbrăcate în culori aprinse şi discutând şi mai aprins. 

La câteva minute după ce îi văzu intrând, contele veni la ei, 
se aplecă să o sărute pe Paola pe obraz şi-i întinse mâna 
ginerelui. Era un bărbat înalt care bătea spre şaptezeci de ani şi 
care, fără să încerce să ascundă faptul că era pe cale să 
chelească, îşi purta părul scurt şi cu tonsură, din care motiv 
arăta ca un călugăr deosebit de studios. Paola moştenise de la 
el ochii căprui şi gura largă, dar, din fericire, nu şi nasul imens, 
de aristocrat, care era trăsătura centrală a feţei sale. 


Smochingul pe care îl purta era atât de bine croit, încât şi dacă 
ar fi fost roz, singurul lucru pe care l-ar fi remarcat lumea ar fi 
fost croiala. 

— Mama ta este extrem de încântată că aţi putut veni 
amândoi. Sublinierea subtilă făcea aluzie la faptul că aceasta 
era întâia dată când Brunetti venea la una din petrecerile lor. 
Sper să vă distraţi. 

— Cu siguranţă, răspunse Brunetti pentru amândoi. 

De şaptesprezece ani evita să i se adreseze socrului său în 
vreun fel anume. Nu putea să îi folosească titlul şi nici nu se 
putea convinge să-l numească papă. „Orazio”, numele de botez, 
era prea personal, ca un urlet prelung la luna egalităţii sociale. 
Aşa că Brunetti înfrunta pas cu pas fiecare situaţie, fără să i se 
adreseze în vreun fel, nici măcar cu signore. Totuşi făceau un 
compromis, adresându-se unul altuia cu familiarul tu, deşi nici 
acesta nu le părăsea uşor buzele. 

Contele îşi zări soţia venind spre ei dinspre partea cealaltă a 
sălii şi-i zâmbi, făcându-i semn să li se alăture. Aceasta străbătu 
cu îndemânare mulţimea cu o combinaţie de graţie şi fler social 
pe care Brunetti le invidia, oprindu-se din când în când să sărute 
un obraz sau să strângă uşor un braţ. Brunetti chiar o îndrăgea 
pe contesă, înţepată şi extrem de ceremonioasă în şiragurile ei 
de perle şi valurile de șifon negru. Ca de obicei, avea în picioare 
pantofi cu vârful ascuţit ca un stilet şi tocuri la fel de înalte ca 
pietrele de caldarâm, care însă tot nu reuşeau să o ridice la 
aceeaşi înălţime cu umărul soţului său. 

— Paola, Paola, exclamă ea, fără să-şi ascundă bucuria de a- 
şi vedea unicul copil. Sunt aşa de bucuroasă că ai reuşit în cele 
din urmă să-l aduci şi pe Guido cu tine. Se opri o clipă, ca să îi 
sărute pe amândoi. Sunt aşa de fericită să vă văd aici, nu doar 
de Crăciun sau când sunt artificiile acelea odioase. Evident, 
contesa nu era genul care să se abţină de la a spune lucrurilor 
pe nume. 

— Vino, spuse contele. Hai să te servesc cu ceva de băut, 
Guido. 

— Mulţumesc, răspunse el, după care se întoarse spre Paola 
şi mama ei: Vreţi ceva de băut? 

— Nu, nu. Mamma şi cu mine o să ne luăm ceva puţin mai 
târziu. 

Contele Falier îl conduse pe Brunetti în cealaltă parte a sălii, 


oprindu-se din când în când să salute câte o cunoştinţă sau să 
schimbe câteva cuvinte. La bar comandă şampanie pentru el şi 
un scotch pentru ginere. 

Întinzându-i băutura, îl întrebă: 

— Presupun că eşti aici cu probleme de serviciu. Corect? 

— Da, răspunse Brunetti, bucuros că celălalt era atât de 
direct. 

— Bun. Atunci nu mi-am irosit timpul degeaba. 

— Poftim? spuse Brunetti. 

Înclinând din cap către o femeie corpolentă care se postase 
în faţa pianului, contele spuse: 

— Ştiu de la Paola că ţi s-a dat cazul Wellauer. Nu face bine 
acestui oraş o asemenea crimă. Vorbind, nu reuşi să-şi ascundă 
o expresie de dezaprobare faţă de dirijor pentru că se lăsase 
ucis, mai ales în timpul sezonului monden. În orice caz, când a 
sunat Paola şi mi-a spus că vreţi să veniţi amândoi în seara 
aceasta, am dat nişte telefoane. Am presupus că ai fi interesat 
să afli câte ceva despre situaţia lui financiară. 

— Da, corect. 

Oare exista vreo informaţie de care să nu poată face rost 
doar punând mâna pe telefon şi sunând unde trebuia? 

— Îmi poţi spune ce ai aflat? 

— Nu era atât de bogat pe cât se credea în general că este. 
Brunetti aşteptă să îi traducă informaţia în cifre pe care să le 
poată înţelege. El şi contele cu siguranţă aveau păreri diferite 
despre ceea ce însemna „bogat”. Averea sa totală, în acţiuni, 
obligaţiuni şi imobile, probabil că nu se ridică la mai mult de 
zece milioane de mărci. Are patru milioane de franci elveţieni în 
Elveţia, la Union Bank în Lugano, dar mă îndoiesc că fiscul 
german va auzi de ei. Pe când Brunetti calcula că lui i-ar lua 
aproape trei sute cincizeci de ani ca să câştige o asemenea 
sumă, contele adăugă: Veniturile din spectacole şi înregistrări 
probabil că îi aduc cel puţin trei sau patru milioane de mărci pe 
an. 

— Înţeleg, spuse Brunetti. Şi testamentul? 

— N-am reuşit să obţin o copie, spuse contele pe un ton de 
scuze. Având în vedere că persoana în cauză nu murise decât 
de două zile, Brunetti se gândi că poate trece cu vederea o 
asemenea scăpare. Dar averea se împarte în mod egal între 
copii şi soţie. Se zvoneşte însă că a încercat să ia legătura cu 


avocaţii cu câteva săptămâni înainte de a muri; nu ştie nimeni 
de ce şi nu e obligatoriu să fi avut legătură cu testamentul. 

— Cum adică „a încercat să ia legătura”? 

— A sunat la biroul avocaţilor lui la Berlin, dar se pare că nu 
funcţiona reţeaua şi nu a mai sunat după aceea. 

— A comentat vreunul dintre cei cu care ai vorbit ceva 
despre viaţa lui personală? 

Paharul contelui se opri înainte să-i ajungă la buze, atât de 
brusc, încât o parte din lichidul deschis la culoare se vărsă pe 
reverul hainei. Şocat, aruncă către Brunetti o privire mânioasă 
care parcă spunea că toate rezervele pe care le avea faţă de el 
de aproape douăzeci de ani se adeveriseră acum. 

— Ce crezi că sunt, spion? 

— Îmi pare rău, spuse Brunetti, oferindu-i contelui batista lui 
ca să-şi curețe reverul. Deformaţie profesională. Mereu uit. 

— Da, văd şi eu, aprobă contele, deşi din ton nu părea să fie 
de acord. Mă duc să văd dacă le găsesc pe Paola şi pe mama ei. 
Plecă, păstrând batista, iar Brunetti se temu că aceasta avea să 
fie spălată, apretată, călcată şi trimisă înapoi printr-un curier 
special. 

Brunetti plecă de la bar şi îşi croi drum prin marea de 
oameni, ca să o caute el singur pe Paola. li cunoştea pe mulţi 
dintre cei care erau în sală, dar, cum s-ar spune, doar din auzite. 
Deşi nu făcuse cunoştinţă cu mulţi dintre aceştia, era la curent 
cu scandalurile, istoriile, relaţiile lor, atât financiare, cât şi 
amoroase. Parte din informaţii le ştia pentru că era poliţist, dar 
majoritatea se datorau faptului că locuia în ceea ce era în 
realitate un orăşel de provincie, în care bârfa era religia de bază 
şi unde, dacă nu ar fi fost măcar cu numele un oraş creştin, 
zeitatea principală ar fi fost cu siguranţă Zvonul. 

In cele peste cinci minute cât îi luă să o găsească pe Paola, 
făcu schimb de amabilităţi cu o serie de persoane şi refuză 
repetate oferte de a mai servi o băutură. Contesa dispăruse fără 
urmă; fără îndoială că soţul o avertizase de riscul de infecţie 
morală care îi bântuia salonul. 

Când Paola veni la el, îl apucă de braţ şi îi şopti la ureche: 

— Am găsit exact ce căutai. 

„O cale să plecăm de aici?” îşi spuse doar în sinea lui. Faţă 
de ea se arătă mai cumpătat: 

— Ce anume? 


— Vocea bârfei, cea adevărată. Am fost împreună la 
universitate. 

— Cine? Unde? întrebă el, devenind interesat de cei din jur 
pentru prima dată în acea seară. 

— E acolo, lângă uşa de la balcon. 

li făcu semn cu cotul şi arătă, ridicând din bărbie, spre un 
bărbat care stătea în picioare în partea cealaltă a încăperii, la 
ferestrele din mijloc ce dădeau spre canal. Bărbatul arăta cam 
de aceeaşi vârstă cu Paola, deşi era evident că trecuse prin mult 
mai multe. De la distanţa la care se afla, Brunetti nu putea 
distinge decât o barbă scurtă, înspicată cu fire cenuşii şi un 
sacou negru care părea să fie din catifea. 

— Haide să te prezint, îl îndemnă Paola, trăgându-l de braţ şi 
conducându-l spre bărbat, care zâmbi când îşi dădu seama că 
cea care venea spre el era Paola. 

Avea nasul turtit, ca şi cum ar fi fost sfărâmat cândva şi 
ochii trişti, ca şi cum şi inima i-ar fi fost sfărâmată. Arăta ca un 
hamal care scria poezie. 

— Ah, încântătoarea Paola, spuse când aceasta ajunse lângă 
el. Işi trecu paharul în mâna stângă, îi luă mâna Paolei cu 
dreapta şi se aplecă sărutând aerul deasupra ei. lar acesta, 
spuse el, întorcându-se spre Brunetti, trebuie să fie faimosul 
Guido, de care eram toţi sătui să auzim în urmă cu câţiva ani, 
mult mai sătui decât ar fi discret din partea mea să mentionez. ÎI 
apucă pe Brunetti de mână şi o strânse cu putere, fără să 
încerce să ascundă interesul cu care îl măsura din priviri. 

— Potoleşte-te, Dami, şi încetează să te mai holbezi la Guido 
de parcă ar fi un tablou. 

— Forţa obiceiului, comoara mea, măsor şi iscodesc totul, 
observ. După asta fără îndoială că o să-i smulg haina ca să văd 
unde este semnat. 

Brunetti nu pricepea nimic din schimbul de replici şi 
nedumerirea lui probabil că deveni evidentă amândurora, căci 
bărbatul se grăbi să-i explice: 

— Din câte văd, Paola nu o să facă vreodată prezentările şi 
se pare că a ales să-ţi ascundă fosta noastră legătură. 

Inainte ca Brunetti să apuce să răspundă la aluzie, continuă: 

— Sunt Demetriano Padovani, fost coleg de clasă al 
frumoasei tale soţii şi în prezent critic al tuturor lucrurilor 
artistice. 


Făcu o uşoară plecăciune. 

Lui Brunetti îi era cunoscut numele, ca majorităţii italienilor. 
Acesta era un nou şi strălucit critic de artă, teroarea pictorilor şi 
a directorilor de muzeu deopotrivă. El şi Paola îi citiseră 
articolele, bucurându-se împreună de ele, dar habar nu avea că 
fusese împreună cu Paola la universitate. 

Interlocutorul înhaţă un nou pahar de băutură de la un 
chelner care trecu pe lângă ei. 

— Trebuie să îmi cer scuze, Guido - dacă îmi permiţi să îţi 
spun Guido de la prima întâlnire şi să îţi vorbesc cu tu, o dovadă 
a promiscuităţii lingvistice şi sociale crescânde - şi să-ţi 
mărturisesc că mi-am petrecut ani întregi din viaţă urându-te. 

Nedumerirea lui Brunetti la auzul acestei remarci îi provocă 
o reală plăcere. 

— În acele vremuri de restrişte când eram studenţi şi eram 
cu toţii îndrăgostiţi de Paola ta la disperare, eram roşi de gelozie 
şi, trebuie să recunosc, de o ură profundă faţă de acest Guido 
care părea să fi coborât din ceruri ca să îi fure inima şi să o ducă 
departe de noi. Mai întâi voia să ştie totul despre el, apoi 
începuse cu „Oare o să mă invite la o cafea?”, care a devenit 
rapid „Crezi că mă place?”, până când toţi, deşi o iubeam pe 
fata asta sărită, am fost pe punctul de a o strânge de gât într-o 
noapte întunecată şi de a o arunca în canal, doar ca să scăpăm 
de zburătorul malefic numit Guido şi să fim lăsaţi în pace să 
învăţăm pentru examene. 

Încântat de aerul evident de stânjeneală al Paolei, continuă: 

— Şi apoi s-a măritat cu el. Cu tine, adică. Spre fericirea 
noastră, căci nu există remediu mai eficient împotriva exceselor 
demente ale iubirii - şi aici se opri ca să soarbă din pahar înainte 
să adauge - decât căsătoria. 

Satisfăcut că a făcut-o pe Paola să se înroşească şi pe 
Brunetti să se uite în jur după un alt pahar, spuse: 

— Chiar a fost un lucru bun că te-ai căsătorit cu ea, Guido, 
altfel nici unul dintre noi nu am fi reuşit să ne trecem 
examenele, la cât de înnebuniţi eram după ea. 

— Asta a fost unicul meu scop când m-am însurat cu ea, 
răspunse Brunetti. 

Padovani pricepu. 

— Şi pentru acest act de bunăvoință dă-mi voie să te 
servesc cu o băutură. Ce-ai dori? 


— Scotch pentru amândoi, răspunse Paola, după care 
adăugă: Dar întoarce-te repede. Vreau să vorbesc ceva cu tine. 

Padovani înclină din cap în semn de falsă supunere şi se 
depărtă în căutarea unui chelner, croindu-şi drum prin mulţime 
ca un adevărat epitom al politeţii. Reveni într-o clipă cu trei 
pahare în mână. 

— Mai scrii încă pentru L'Unità? îl întrebă Paola când acesta 
îi întinse paharul. 

La auzul numelui, Padovani îşi lăsă capul în jos ca şi cum ar 
fi fost îngrozit şi aruncă priviri conspirative în jur. Şuieră 
dramatic printre dinţi şi le făcu semn să vină mai aproape, 
şoptindu-le: 

— Să nu care cumva să mai rostiţi numele ăsta aici, altfel o 
să mă trezesc aruncat în stradă de servitorii tatălui tău. 

Deşi era clar din ton că Padovani glumeşte, Brunetti bănuia 
că este mai aproape de adevăr decât şi-ar fi închipuit. 

Criticul îşi îndreptă spinarea, luă o înghiţitură din pahar şi-şi 
schimbă vocea, rostind pe un ton aproape bombastic: 

— Dragă Paola, oare chiar ţi-ai abandonat idealurile din 
tinereţe şi ai încetat să mai citeşti vocea proletară a Partidului 
Comunist? Pardon, se corectă el, a Partidului Democrat de 
Stânga? 

La auzul numelui lumea începu să întoarcă capetele, însă 
acesta continuă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi spune că te-ai 
împăcat cu vârsta şi ai început să citeşti Corriere sau, şi mai rău, 
La Repubblica, vocea necuratei clase de mijloc deghizată în 
vocea necuratei clase de jos? 

— Nu, noi citim L'Osservatore Romano, spuse Brunetti, 
numind ziarul oficial al Vaticanului, care continua să tune şi să 
fulgere împotriva divorţului, a avortului şi a mitului periculos al 
egalităţii dintre femei şi bărbaţi. 

— Cât de înţelept din partea voastră, îi lăudă mieros 
Padovani. Dar din moment ce citiţi acele pagini înflăcărate, n- 
aveţi cum să ştiţi că eu sunt vocea judecății artistice a maselor 
muncitoare, cât de umilă... 

Continuă pe un ton grav, imitând perfect inflexiunile 
bombastice ale prezentatorilor de ştiri de la RAI când anunțau 
ultima cădere de guvern: 

— Eu sunt reprezentantul muncitorului clarvăzător. În mine îl 


vedeţi pe criticul aspru şi din topor care scormoneşte prin 
haosul modernităţii, după valorile adevăratei arte proletare. 

Înclină din cap salutând tăcut pe cineva care trecu pe lângă 
ei şi continuă: 

— Mare păcat că nu sunteţi la curent cu ceea ce fac. Poate 
pot să vă trimit nişte copii după ultimele articole pe care le-am 
scris. Păcat că nu le am cu mine, dar presupun că şi un geniu 
trebuie să dea dovadă de modestie, chiar şi prefăcută. 

Începuseră toţi să se simtă bine, aşa că spuse mai departe: 

— Ultimul articol preferat este o bucată minunată pe care 
am scris-o luna trecută despre o expoziţie de artă cubaneză - 
ştiţi, tractoare şi ananaşi care rânjesc. 

Îşi ţuguie buzele a îngrijorare, până îşi aminti exact cuvintele 
din recenzie. 

— l-am lăudat - oare cum am spus? - „simetria minunată a 
formei rafinate şi onestitatea plină de tâlc”. 

Se aplecă înainte şi-i şopti Paolei la ureche, dar atât de tare, 
încât Brunetti nu a trebuit să facă eforturi pentru a auzi ce 
spune: 

— Am luat asta dintr-o recenzie pe care am scris-o acum doi 
ani despre nişte sculpturi în lemn ale unor polonezi, unde am 
lăudat, dacă îmi aduc bine aminte, „simetria rafinată a formei 
pline de tâlc”. 

— Şi aşa te duci îmbrăcat la birou? întrebă Paola, uitându-se 
la sacoul lui de catifea. 

— Cât de fermecător de ticăloasă ai rămas, Paola. Râse, 
aplecându-se să o sărute uşor pe obraz. Dar ca să îţi răspund la 
întrebare, îngerul meu, nu, nu cred că se face să afişez atâta 
opulenţă pe coridoarele clasei muncitoare. Mă înveşmântez în 
haine mult mai corespunzătoare, adică nişte pantaloni oribili pe 
care bărbatul menajerei mele a refuzat să îi mai poarte şi un 
sacou pe care nepotul meu urma să-l doneze săracilor. Şi nici - 
ridică o mână ca să împiedice să fie întrerupt sau întrebat ceva - 
nu mai merg la serviciu în Maserati. M-am gândit că asta nu o să 
dea bine; în plus, a devenit aşa o problemă să găseşti loc de 
parcare în Roma. Am rezolvat problema pentru o vreme, 
împrumutând Fiatul menajerei ca să mă duc cu el la serviciu. 
Dar ajunsese să fie îngropat sub amenzile de parcare şi apoi am 
pierdut ore în şir scoţându-l pe comisarul de poliţie la masă, ca 
să mă asigur că mă scapă de ele. Aşa că acum pur şi simplu iau 


un taxi de acasă şi îl rog pe şofer să mă lase la colţ, înainte de 
clădirea unde am biroul şi unde las articolul pe care îl scriu 
săptămânal, discut furios despre nedreptatea socială şi apoi o 
iau pe stradă în jos şi mă duc la o cofetărie unde mă tratez cu 
ceva bun şi teribil de savuros. Apoi mă duc acasă şi petrec mult 
timp în baie, zăcând în apă fierbinte şi citindu-l pe Proust. „Şi- 
aşa, de fiecare parte, e slutul adevăr ucis”, spuse el, citând un 
vers dintr-un sonet shakespearian, unul din textele cărora le 
închinase şapte ani din viaţă petrecuţi studiind literatura 
engleză la Oxford. Dar trebuie să vreţi ceva, vreo informaţie, 
scumpa mea Paola, spuse el cu o francheţe neobişnuită sau, cel 
puţin, nepotrivită pentru personajul pe care îl interpreta. Mai 
întâi mă sună tatăl tău personal ca să mă invite la petrecere şi 
apoi vii tu şi te lipeşti de mine ca timbrul de scrisoare şi mă 
îndoiesc că ai face asta, dacă nu ai vrea să obţii ceva de la 
mine. Şi cum încântătorul Guido este aici cu tine, tot ce poţi să 
doreşti, la modul legal, de la mine este o informaţie. Şi din 
moment ce ştiu cum îşi câştigă pâinea Guido, nu pot decât să 
deduc că are de-a face cu scandalul care a zguduit frumosul 
nostru oraş, a lăsat fără replică lumea muzicii şi a şters totodată 
de pe faţa pământului un individ dubios!. 

Alegerea acestei expresii britanice avu efectul scontat, 
lăsându-i pe amândoi cu gura căscată. El îşi duse mâna la gură 
şi chicoti din pură plăcere. 

— Oh, Dami, ai ştiut de la bun început. Atunci de ce n-ai 
spus? 

Deşi Padovani îşi controlă vocea când răspunse, Brunetti îi 
remarcă ochii care străluceau, poate din cauza alcoolului, poate 
din alt motiv. Pentru el conta prea puţin care era motivul, atâta 
vreme cât tipul îi explica această ultimă remarcă. 

— Haide, îl încurajă Paola. Ai fost singurul la care m-am 
putut gândi - care nu avea cum să nu ştie despre el. 

Padovani o fixă cu privirea. 

— Şi te aştepţi din partea mea să întinez amintirea unui om 
al cărui trup nici nu s-a răcit încă în mormânt? 

După cum sunau lucrurile, Brunetti se gândi că asta l-ar 
putea face pe Padovani şi mai amuzant. 

— Mă mir că ţi-a luat atâta timp, spuse Paola. 

Padovani trată remarca Paolei cu atenţia cuvenită. 


1 A nasty piece of work (engl.) (n.t.). 


— Ai dreptate, Paola. O să vă spun tot ce ştiu - adică, dacă 
încântătorul Guido se duce şi ne aduce trei pahare cu ceva de 
băut. Dacă nu face asta în curând, s-ar putea să încep să 
vociferez împotriva plictiselii previzibile la care m-au supus încă 
o dată părinţii tăi şi, remarc cu mirare, jumătate din cei care 
trec drept cei mai celebri oameni din acest oraş. 

Apoi, întorcându-se spre Brunetti: 

— Sau şi mai bine, Guido, dacă ai reuşi poate să faci rost de 
o sticlă întreagă, am putea toţi trei să ne furişăm de aici într-una 
din nenumăratele camere oribil decorate care din păcate 
abundă în casa părinţilor tăi. Inainte să încheie se întoarse spre 
Paola. Şi acolo, folosindu-ţi frumuseţea ca să mă linguşeşti, în 
timp ce soţul tău îşi foloseşte îngrozitoarele metode polițienești, 
aţi putea să scoateţi împreună de la mine adevărul meschin, 
murdar şi dezgustător. După care, dacă asta vă e intenţia, tu 
sau poate - se întrerupse şi aruncă o privire lungă spre Brunetti 
- amândoi aţi putea să vă faceţi de cap cu mine. 

Deci aşa stăteau lucrurile, îşi dădu brusc seama Brunetti, 
surprins că reuşise să rateze toate indiciile. 

Paola îi aruncă lui Brunetti o privire, încercând să-l 
avertizeze complet inutil. Îi plăceau exagerările tipului. Nu avea 
nici o îndoială că sugestia, oricât de nebuneşte fusese făcută, 
era complet sinceră, dar nu era un motiv suficient ca să te facă 
să te simţi jignit. Plecă, după cum fusese rugat, ca să vadă dacă 
poate găsi o sticlă de scotch. 

Faptul că i se dădu o sticlă de Glenfiddich doar pentru că o 
ceruse spunea multe fie despre ospitalitatea contelui, fie despre 
indolenţa personalului. Când se întoarse la ei, îi găsi ţinându-se 
de braţ şi şuşotind ca doi conspiratori. Padovani îi ceru Paolei să 
tacă şi-i explică lui Brunetti: 

— Tocmai o întrebam dacă m-ai sălta ca să mă duci la secţie 
şi să mă baţi bine, până aş mărturisi, dacă ar fi să comit o 
fărădelege cu adevărat oribilă, de exemplu să îi spun contesei 
ce cred despre draperii. 

— Cam cum îţi imaginezi că am obţinut asta? îl întrebă 
Brunetti arătându-i sticla. 

Padovani şi Paola izbucniră amândoi în râs. 

— Du-ne, Paola, îi ordonă scriitorul, într-un loc unde ne 
putem face de cap cu asta, dacă nu unul cu celălalt, spuse 
aruncând o privire tandră spre Brunetti. 


Mereu practică, Paola îi răspunse scurt: 

— Putem să mergem în camera de cusut, după care îi 
conduse afară din salonul principal, deschizând o serie de uşi 
duble din lemn masiv. 

Apoi, precum Ariadna, îi duse fără greş de-a lungul unui 
coridor, coti la stânga, mergând de-a lungul altuia, prin 
bibliotecă, până la o încăpere mai mică, unde în jurul unui 
televizor uriaş erau aşezate în semicerc un număr de scaune 
delicate acoperite cu brocart. 

— Camera de cusut? întrebă Padovani. 

— Dinainte de „Dinastia”, explică Paola. 

Padovani se trânti pe cel mai trainic scaun din încăpere, îşi 
săltă picioarele încălţate în pantofi de lac pe masa gravată şi 
spuse: 

— Aşa, dragilor, daţi-i drumul, fără îndoială trecând pe 
engleză datorită simplei prezenţe a televizorului. Când nici unul 
dintre ei nu puse nici o întrebare, îi îndemnă: Ce vreţi să aflaţi 
despre răposatul maestru, pe care nici măcar un singur om nu-l 
regretă, din câte ştiu eu? 

— Cine ar putea să-i dorească moartea? întrebă Brunetti. 

— Eşti foarte direct, nu? Nu e de mirare că Paola a cedat aşa 
de repede. Dar ca să-ţi răspund la întrebare, ţi-ar trebui o carte 
de telefoane ca să capeţi o listă de nume. Încetă să mai 
vorbească şi întinse paharul după nişte whisky. Brunetti îi turnă 
o porţie generoasă, îşi puse şi lui puţin şi apoi turnă o cantitate 
mai mică în paharul Paolei. 

— Vrei să-ţi fac lista în ordine cronologică sau poate în 
funcţie de naţionalitate sau vrei o clasificare pe categorii de 
voce sau orientare sexuală? 

Işi aşeză paharul pe braţul scaunului şi continuă : 

— Are un trecut lung acest Wellauer, iar motivele pentru 
care îl ura lumea merg şi ele adânc în trecut. Probabil că ai auzit 
zvonurile că ar fi fost nazist în timpul războiului. Îi era cu 
neputinţă să-i oprească, aşa că pur şi simplu i-a ignorat, ca un 
bun german ce era. Şi nu pare să fi interesat pe nimeni. Nici cât 
negru sub unghie. Nimănui nu-i mai pasă, nu-i aşa? Uită-te la 
Waldheim. 

— Am auzit zvonurile, spuse Brunetti. 

Padovani luă o înghiţitură din pahar, gândindu-se cum să-şi 
aleagă mai bine cuvintele. 


— Bine atunci, ce-aţi zice să ne luăm după naţionalitate? Aş 
putea înşira cel puţin trei americani, doi germani şi o jumătate 
de duzină de italieni care s-ar fi bucurat să-l vadă dând colţul. 

— Dar asta nu înseamnă că l-au şi omorât, spuse Paola. 

Padovani aprobă din cap, recunoscând acest lucru, îşi 
aruncă pantofii pe jos şi îşi îndoi picioarele sub el pe scaun. 
Chiar dacă era dispus să înfiereze gusturile contesei, nu i-ar fi 
murdărit niciodată noua tapiţerie de brocart. 

— A fost nazist. Puteţi fi siguri de asta. Cea de-a doua soţie 
s-a sinucis, ceea ce ar merita cercetat. Prima l-a părăsit după 
şapte ani şi, deşi tatăl ei era unul din cei mai bogaţi oameni din 
Germania, Wellauer i-a oferit o rentă deosebit de generoasă. La 
vremea respectivă au existat zvonuri despre nişte chestii urâte, 
treburi legate de sex, dar asta s-a întâmplat, adăugă el, sorbind 
din nou din pahar, într-o vreme când încă existau chestii legate 
de sex care puteau fi urâte. Dar înainte să apucaţi să mă 
întrebaţi, nu, nu ştiu la ce se refereau. 

— Ne-ai spune dacă ai şti? îl întrebă Brunetti. 

Padovani ridică din umeri. 

— Acum în ceea ce priveşte partea profesională. Era un 
şantajist renumit care alerga după favoruri sexuale. Orice listă 
cu sopranele şi mezzosopranele care au cântat sub bagheta lui 
ar trebui să vă dea o idee despre asta; tot felul de tinere 
necunoscute şi şarmante care s-au trezit interpretând o Tosca 
sau o Dorabella, după care la fel de brusc au dispărut din peisaj. 
Era atât de bun, încât i se permiteau asemenea scăpări. In plus, 
majoritatea oamenilor oricum nu fac diferenţa între o 
interpretare extraordinară şi una competentă, aşa că puţini au 
remarcat şi nimeni nu a avut prea mult de suferit. Şi trebuie să 
recunosc că cele pe care le alegea erau întotdeauna cel puţin 
competente. Câteva chiar au mers mai departe şi au devenit 
mari soliste, dar probabil că ar fi reuşit şi fără el. 

Pentru Brunetti, ăsta nu părea un motiv suficient ca să se 
ajungă la crimă. 

— Astea au fost carierele pe care le-a sprijinit, dar sunt tot 
atât de multe cele pe care le-a distrus, în special cele ale 
bărbaţilor care îmi împărtăşeau preferinţele şi, adăugă, sorbind 
din pahar, ale unor femei cu înclinații de acelaşi gen. Răposatul 
maestru era incapabil să accepte că existau femei care nu erau 
atrase de el. Dacă aş fi în locul vostru, m-aş uita la tot ceea ce e 


legat de sex. Poate că nu găsiţi răspunsul acolo, dar ar fi un 
punct de pornire bun. Insă asta, spuse el, arătând cu paharul 
spre uriaşul televizor care trona în faţa lor, s-ar putea să fie 
numai o reacţie la faptul că suntem suprasaturaţi... 

Păru să-şi dea seama cât de insuficiente erau informaţiile pe 
care le dăduse, aşa că adăugă: 

— In Italia sunt cel puţin trei persoane care aveau motive 
întemeiate să-l urască. Dar nici una dintre ele nu este într-o 
poziţie care să îi permită să-i facă vreun rău. Unul cântă în cor la 
Opera din Bari. Ar fi putut deveni un bariton important, 
specializat pe Verdi, dacă nu ar fi făcut greşeala de a nu se 
deranja să-şi ascundă orientarea sexuală faţă de maestru în acei 
oribili ani '60. Am auzit că ar fi comis eroarea fatală de a-l fi 
abordat chiar pe maestru, dar nu îmi vine să cred că cineva 
putea fi atât de prost. Probabil e doar un mit. Indiferent de 
cauză, se spune că Wellauer a menţionat numele acestuia faţă 
de un ziarist cu care era prieten, după care au început imediat 
să apară articolele. De-asta cântă la Bari. In cor. Cea de-a doua 
persoană predă teorie muzicală la Conservatorul din Palermo. 
Nu sunt sigur de ce s-a întâmplat între ei, dar acesta era un 
dirijor care se bucura de o publicitate excelentă. Asta se 
întâmpla acum vreo zece ani, după care cariera lui a luat brusc 
sfârşit, în urma unor articole dezastruoase care s-au scris despre 
el, câteva luni la rând. In cazul ăsta recunosc că nu am 
informaţii directe de la vreo sursă, dar numele lui Wellauer a 
fost menţionat în legătură cu aceste articole. Cea de-a treia e 
doar o bârfă vagă pe care mi-o amintesc, însă se referă la 
cineva care se spune că locuieşte aici. 

Când le remarcă surpriza, se corectă: 

— Nu, nu în palazzo. In Veneţia. Dar nu se pune problema să 
fi putut să facă ceva, pentru că are aproape optzeci de ani şi se 
spune că trăieşte retrasă. Şi nici nu sunt sigur că detaliile sunt 
corecte sau că îmi aduc bine aminte. 

Când văzu expresia de pe faţa Paolei, îşi ridică paharul în 
semn de scuză şi explică: _ 

— E din cauza chestiei ăsteia. lţi distruge neuronii. Sau îi 
roade. 

Învârti lichidul în pahar, urmărind micile valuri create de 
mişcare, aşteptând ca ele să-i deschidă zăgazurile memoriei. 

— O să vă spun ce îmi aduc aminte sau ceea ce cred că îmi 


aduc aminte. Se numeşte Clemenza Santina. Când nici unul 
dintre ei nu dădu semne că ar recunoaşte numele, le explică: A 
fost una din cele mai renumite soprane chiar înainte de război. | 
s-a întâmplat acelaşi lucru care i s-a întâmplat şi Rosei Ponselle 
în America - a descoperit că are talent, cântând împreună cu 
cele două surori ale ei într-un vodevil, şi la câteva luni după 
aceea cânta deja la Scala. O voce din acelea perfecte, naturale, 
care apar doar de câteva ori într-un secol. Dar nu a făcut 
niciodată vreo înregistrare, aşa că singura amintire despre ea e 
ceea ce a auzit lumea, ce îşi aduce aminte. 

li văzu că îşi pierd răbdarea, aşa că reveni la subiect : 

— S-a petrecut ceva între ea şi Wellauer sau între el şi una 
dintre surori. Nu-mi amintesc ce anume sau cine mi-a spus, dar 
e posibil să fi încercat să-l omoare sau să-l amenințe că o să-l 
omoare. 

Işi flutură paharul în aer şi Brunetti îşi dădu seama cât este 
de beat. 

— Oricum, cred că cineva a fost omorât sau a murit, sau 
poate a fost doar o ameninţare. Poate o să-mi aduc aminte 
mâine-dimineaţă. Sau poate că nu contează. 

— Ce te-a făcut să te gândeşti la ea? întrebă Brunetti. 

___— Faptul că a interpretat-o pe Violetta sub bagheta lui. 
Inainte de război. Cineva cu care vorbeam, nu-mi aduc aminte 
cine, mi-a spus că a încercat să o intervieveze cu puţin timp în 
urmă. Lasă-mă o clipă să mă gândesc. 

Din nou îşi consultă băutura şi din nou amintirile îl năpădiră. 

— Narciso, el a fost. Scria un articol despre mari soliste din 
trecut şi s-a dus să o viziteze, dar a refuzat să discute cu el, a 
fost foarte nepoliticoasă. Nici măcar nu i-a deschis uşa, cred că 
aşa mi-a spus. Şi atunci mi-a zis povestea pe care a auzit-o 
despre ea şi Wellauer, de dinainte de război. S-a întâmplat la 
Roma, cred. 

— Ţi-a spus unde locuieşte? 

— Nu, nu mi-a spus. Dar pot să-l sun mâine-dimineaţă să-l 
întreb. 

Lui Padovani îi pierea entuziasmul fie din cauza băuturii, fie 
din cauza conversaţiei care îşi pierdea din intensitate. Brunetti 
urmărea cum îi dispare aerul de îngâmfare şi se transformă într- 
un bărbat între două vârste cu o barbă deasă şi un început 
serios de burtică, aşa cum stătea cu picioarele adunate sub el, 


lăsând la vedere o fâşie din pulpă deasupra ciorapilor negri de 
mătase. Paola, observă el, arăta obosită sau pur şi simplu se 
săturase să menţină nivelul de bârfă de facultate cu fostul ei 
coleg de clasă? lar Brunetti simţi că ajunsese în acel punct în 
care, dacă bea în continuare, avea să intre rapid într-o stare de 
relaxare şi mulţumire, iar dacă se oprea, urma să se trezească 
la fel de repede şi să devină ursuz. Alegând cea de-a doua cale, 
îşi puse paharul pe podea sub scaun, convins că unul din 
servitorii care bântuiau pe acolo o să-l găsească înainte să se 
lumineze de ziuă. 

Paola îşi puse şi ea paharul jos şi se aşeză pe marginea 
scaunului. Aruncă o privire către Padovani, aşteptând să se 
mişte el primul, însă acesta le făcu semn cu mâna să plece şi 
luă de pe masă sticla. Îşi turnă o porţie generoasă şi spuse: 

— O să termin asta înainte să mă întorc la petrecere. 

Brunetti se întrebă dacă era la fel de plictisit de ficţiunea 
conversaţiei spumoase cum părea a fi Paola. Cei trei schimbară 
cu entuziasm câteva nimicuri, iar Padovani promise să-l sune a 
doua zi dimineaţă, dacă reuşea să facă rost de adresa sopranei. 

Paola îl conduse pe Brunetti înapoi, prin labirintul palatului, 
spre lumini şi muzică. Revenind în salonul principal, observară 
că sosise şi mai multă lume, iar muzica crescuse în volum, 
încercând să ţină pasul cu zgomotul conversaţiei. 

Brunetti se uită în jur, deja plictisit să-i vadă şi să-i audă pe 
aceşti oameni care se îmbrăcau bine, mâncau bine şi în general 
se descurcau bine. Simţi că Paola şi-a dat seama de starea lui şi 
că e pe punctul de a-i sugera să plece amândoi, când văzu pe 
cineva cunoscut. În picioare la bar, cu un pahar într-o mână şi o 
ţigară în cealaltă, stătea doctoriţa care îl examinase prima pe 
Wellauer şi constatase decesul. La vremea respectivă, Brunetti 
se întrebase cum cineva care purta blugi reuşise să obţină locuri 
în primele rânduri. În seara aceasta era îmbrăcată cam la fel, 
nişte pantaloni gri şi un sacou negru, etalând o nepăsare 
evidentă faţă de cum arăta, pe care Brunetti ar fi crezut-o 
imposibilă la o italiancă. 

Îi spuse Paolei că a văzut pe cineva cu care voia să discute 
şi ea îi răspunse că se duce să încerce să-şi găsească părinţii, ca 
să le mulţumească pentru invitaţia la petrecere. Se despărţiră şi 
el traversă încăperea, îndreptându-se spre doctoriţa al cărei 
nume îl uitase. Aceasta nu făcu nici o încercare să mascheze 


faptul că îl recunoscuse şi că îşi aducea aminte de el. 

— Bună seara, commissario, spuse când ajunse lângă ea. 

— Bună seara, doamnă doctor, răspunse el şi apoi adăugă, 
ca şi cum respectaseră suficient regulile de politeţe: Numele 
meu este Guido. 

— lar al meu, Barbara. 

— Ce mic e oraşul, remarcă el, banalitatea observaţiei 
permițându-i lui, o persoană politicoasă, să evite alegerea între 
a i se adresa cu /eisau cu tu. 

— Mai devreme sau mai târziu, toată lumea ajunge să 
cunoască pe toată lumea, aprobă ea, evitând cu aceeaşi 
pricepere să i se adreseze direct. 

Hotărându-se să îi vorbească cu /ei, Brunetti spuse: 

— Îmi pare rău că nu v-am mulţumit pentru ajutor ultima 
dată. 

Ea ridică din umeri în semn că nu contează şi-l întrebă: 

— Am dat un diagnostic corect? 

— Da, spuse el, întrebându-se dacă este posibil să nu fi citit 
despre asta în fiecare ziar din ţară. A fost pusă în cafea, aşa 
cum aţi spus. 

— M-am gândit eu. Dar trebuie să vă mărturisesc că am 
recunoscut mirosul numai pentru că am citit Agatha Christie. 

— Şi eu la fel. A fost singura dată când am mirosit-o în viaţa 
reală. Amândoi ignorară stânjeneala produsă de ultimele 
cuvinte. 

Ea îşi stinse ţigara într-un ghiveci cu un palmier de mărimea 
unui portocal. 

— Cum se poate face rost de aşa ceva? întrebă ea. 

— Asta voiam să vă întreb eu, doamnă doctor. 

Ea se opri să se gândească câteva clipe, înainte de a sugera: 

— De la o farmacie sau un laborator, dar sunt sigură că este 
o substanţă interzisă. 

— Este şi nu este. 

Fiind italiancă, înţelese imediat. 

— Deci ar putea să dispară şi acest fapt să nu fie niciodată 
declarat la poliţie sau chiar să nu se remarce că a dispărut? 

— Da, aşa cred. Unul din oamenii mei verifică farmaciile din 
oraş, dar nu ne putem face speranţe că o să reuşească vreodată 
să verifice toate fabricile din Marghera sau din Mestre. 

— Se foloseşte la developat, nu-i aşa? 


— Da, şi pentru anumite produse petrochimice. 

— Omul dumneavoastră are de verificat o grămadă de locuri 
de acest fel în Marghera. 

— Mă tem că o să-i ia zile în şir, recunoscu el. 

Observând că avea paharul gol, o întrebă: 

— Mai doriţi ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc. Cred că am consumat suficient din 
şampania contelui pe seara asta. 

— Aţi mai fost aici şi în alte seri? întrebă el cu o curiozitate 
sinceră. 

— Da, am fost de câteva ori. Mereu mă invită şi dacă sunt 
liberă, încerc să vin. 

— De ce? 

Întrebarea îi scăpă de pe buze înainte să apuce să se 
gândească la ce spune. 

— E pacientul meu. 

— Sunteţi medicul lui? Brunetti era mult prea surprins ca să 
o ascundă. 

Ea izbucni în râs. Mai mult, amuzamentul ei era complet 
firesc şi fără pică. 

— Dacă este pacientul meu, atunci presupun că trebuie să 
fiu medicul lui. Se hotărî să-i explice: Am cabinetul de partea 
cealaltă a acestui campo. La început am fost medicul 
servitorilor, dar apoi, în urmă cu aproximativ un an, l-am 
cunoscut pe conte când am venit în vizită la unul din ei şi am 
început să vorbim. 

— Despre ce? 

Brunetti era uimit de posibilitatea ca acesta să fie capabil de 
ceva atât de firesc cum era o discuţie, în special cu cineva atât 
de lipsit de pretenţii cum era această femeie. 

— Prima dată am vorbit despre unul dintre servitori, care era 
bolnav de gripă, dar când am revenit, am început cumva să 
vorbim despre poezia greacă. Şi asta a condus la o discuţie, 
dacă îmi aduc bine aminte, despre istoricii greci şi romani. 
Contelui îi place în mod deosebit Tucidide. Din moment ce am 
urmat un /iceo de filologie clasică, am fost în stare să discut 
despre ei fără să mă fac de râs, aşa că probabil s-a gândit că 
sunt un medic competent. Acum vine în vizită la cabinet destul 
de des şi vorbim despre Tucidide şi Strabon. Doctoriţa se 
rezemă de perete şi-şi puse un picior în faţa celuilalt. Seamănă 


foarte mult cu ceilalţi pacienţi ai mei. Majoritatea vin să discute 
despre boli de care nu suferă sau despre dureri pe care nu le 
simt. Contele e un interlocutor mult mai interesant, dar cred că 
diferenţa dintre ei nu e chiar atât de mare. E singur şi bătrân, ca 
Şi ei, şi are nevoie de cineva cu care să vorbească. 

Brunetti rămase mut de uimire când o auzi cum îl 
caracterizează. Singur? Un om care putea să pună mâna pe 
telefon şi să doboare secretomania băncilor elveţiene? Un om 
care putea afla ce conţine testamentul cuiva, înainte chiar ca 
acesta să fie îngropat? Atât de singur, încât să fie dispus să se 
ducă să discute despre istoricii greci cu medicul lui? 

— Uneori vorbeşte şi despre dumneavoastră, spuse ea. 
Despre voi toţi. 

— Serios? 

— Da. Are poze cu voi pe care le ţine în portofel. Mi le-a 
arătat de câteva ori. Cu dumneavoastră, cu soţia 
dumneavoastră, cu copiii. 

— De ce îmi spuneţi asta, doamnă doctor? 

— După cum v-am spus, este un bătrân singur. Şi îmi este 
pacient, aşa că încerc să fac tot ce pot ca să îl ajut. Când văzu 
că Brunetti era pe cale să obiecteze, adăugă: Tot ce pot, în 
măsura în care cred că-i poate fi de ajutor. 

— Doamnă doctor, e normal să aveţi şi pacienţi privaţi? 

Dacă îşi dăduse seama unde ducea această întrebare, nu 
lăsă să se vadă. 

— Majoritatea pacienţilor mei provin din sistemul de 
sănătate publică. 

— Câţi pacienţi privaţi aveţi? 

— Nu cred că vă priveşte, commissario. 

— Nu, presupun că nu, recunoscu el. Sunteţi dispusă să-mi 
spuneţi ce apartenenţă politică aveţi? Era o întrebare care în 
ltalia încă mai avea sens, având în vedere că partidele 
continuau să nu fie trase la indigo. 

— Sunt comunistă, evident, chiar şi în ciuda noului nume. 

— Şi totuşi acceptaţi drept pacient pe unul dintre cei mai 
bogaţi oameni din Veneţia? Probabil unul dintre cei mai bogaţi 
oameni din ţară? 

— Desigur. De ce nu? 

— Tocmai v-am spus. Pentru că este un om foarte bogat. 

— Şi ce are asta de-a face cu faptul că-l accept ca pacient 


sau nu? 

— M-am gândit că... 

— Că ar trebui să-l refuz ca pacient pentru că este bogat şi- 
şi poate permite doctori mai buni? Asta aţi vrut să spuneţi, 
commissario? întrebă ea, nefăcând nimic pentru a-şi ascunde 
enervarea. Nu numai că un asemenea lucru mă jigneşte 
personal, dar pe de altă parte arată că aveţi o viziune foarte 
simplistă asupra lumii. Nu sunt surprinsă de nici unul din 
aspecte, de fapt. Această ultimă remarcă îl făcu să se întrebe ce 
i-o fi povestit contele despre el. 

Simţi că scăpase de sub control firul discuţiei. Nu 
intenţionase să o jignească, nu dorise să-i sugereze că existau 
doctori mai buni la care contele s-ar fi putut duce. Uimirea lui se 
lega strict de faptul că acest medic îl acceptase drept pacient. 

— Doamnă doctor, vă rog, spuse el, ridicând mâna 
împăciuitor. Îmi pare rău, dar lumea în care lucrez eu este una 
simplistă. Există oameni buni - îl asculta, aşa că îndrăzni să 
adauge, zâmbindu-i - ca noi. Ea avu bunătatea să-i întoarcă 
zâmbetul. Şi apoi există oameni care încalcă legea. 

— Ah, acum înţeleg, spuse ea, fără să-i fi dispărut, de fapt, 
supărarea. Şi asta ne dă dreptul tuturor să împărţim lumea în 
două categorii, cea în care suntem noi şi restul? lar eu nu 
trebuie să-i tratez decât pe cei care au aceeaşi părere ca şi 
mine şi să-i las pe toţi ceilalţi să moară? Sună a filme cu cowboy 
- băieţii buni şi răufăcătorii, şi nu e niciodată greu să spui care 
sunt unii şi care sunt ceilalţi. 

Într-un efort de a se apăra, el spuse: 

— N-am menţionat care lege; am spus doar că încalcă legea. 

— Nu există doar o singură lege în lumea dumneavoastră 
simplistă - legea statului? întrebă ea, manifestându-şi disprețul 
pe faţă, iar el speră că ceea ce dispreţuia nu era persoana lui, ci 
legea statului. 

— Nu, nu cred, răspunse el. 

Femeia îşi ridică mâinile: 

— Dacă ăsta e punctul în care sărmanul Dumnezeu e smuls 
din ceruri şi târât în discuţie, mă duc să-mi mai iau nişte 
şampanie. 

— Nu, daţi-mi mie voie, spuse el şi-i luă paharul din mână. 
Reveni rapid cu un alt pahar de şampanie şi nişte apă minerală 
pentru el. Ea îi acceptă paharul şi-i mulţumi cu un zâmbet 


normal şi absolut prietenos. 

Sorbi din pahar, după care îl întrebă: 

— Şi cum e cu legea aceasta a dumneavoastră? O spusese 
cu un interes atât de autentic şi cu o asemenea lipsă de 
resentiment, încât ultimul schimb de replici a fost dat uitării cu 
totul. De amândoi, îşi dădea el seama. 

— Evident că cea pe care o avem nu e îndeajuns, începu el, 
surprins să se audă afirmând un asemenea lucru, pentru că 
aceasta era legea pe care îşi petrecuse o carieră întreagă 
apărând-o. Avem nevoie de o lege mai umană sau poate mai 
omenoasă. Se opri, conştient că ceea ce spunea îl făcea să se 
simtă caraghios. Şi, mai rău, era convins de ceea ce spunea. 

— Asta ar fi cu siguranţă ceva minunat, comentă ea pe un 
ton politicos care l-a făcut imediat să devină bănuitor. Dar nu ar 
intra în conflict cu meseria dumneavoastră? La urma urmei, 
treaba dumneavoastră e să vă asiguraţi că se aplică cealaltă 
lege, legea statului. 

— De fapt sunt unul şi acelaşi lucru. Dându-şi seama cât de 
stupid şi de lipsit de temei suna ceea ce spusese, adăugă: De 
obicei. 

— Dar nu întotdeauna? 

— Nu, nu întotdeauna. 

— Şi când nu sunt acelaşi lucru? 

— Încerc să descopăr unde se intersectează, unde devin 
unul şi acelaşi lucru. 

Ea izbucni în râs atât de spontan, încât el i se alătură, 
conştient că sunase ca John Wayne înainte de confruntarea 
finală. 

— Îmi cer scuze că te-am provocat, Guido; chiar îmi pare 
rău. Dacă te consolează cu ceva, e acelaşi gen de decizie pe 
care noi, doctorii, trebuie să o luăm, deşi nu prea des, când ceea 
ce considerăm noi că este corect nu e acelaşi lucru cu ceea ce 
spune legea că ar fi corect. 

A fost salvat, de fapt amândoi au fost salvaţi, de Paola, care 
veni la el şi-l întrebă dacă e gata de plecare. 

— Paola, spuse el, întorcându-se să o prezinte celeilalte 
femei. Aceasta este doctoriţa tatălui tău, zise, sperând să o ia 
prin surprindere. 

— Ah, Barbara, exclamă Paola. Sunt aşa de încântată să te 
cunosc. Tata vorbeşte mereu despre tine. Imi pare rău că ne-a 


luat atâta să ajungem să facem cunoştinţă. 

Brunetti le urmări şi le ascultă în timp ce vorbeau, uimit de 
uşurinţa cu care femeile lăsau să se înţeleagă că se plac, uimit 
de încrederea nemărginită pe care şi-o acordau reciproc, chiar 
de la prima întâlnire. Unite de grija comună faţă de un om pe 
care el dintotdeauna îl considerase rece şi distant, cele două 
discutau de parcă se cunoşteau de ani de zile. Nu exista nici o 
urmă din examinarea morală dură la care se supuseseră 
reciproc el şi doctoriţa. Ea şi Paola se măsuraseră instantaneu şi 
fuseseră imediat satisfăcute de ceea ce observaseră. Adeseori 
remarcase acest fenomen, dar se temea că nu îl va înţelege 
vreodată. Avea aceeaşi capacitate de a se împrieteni imediat cu 
un bărbat, dar cumva apropierea nu depăşea superficialul. 
Această apropiere imediată pe care o observa acum mergea 
departe, în adâncime, înainte să se oprească. Şi evident că nu 
se oprise încă; fusese doar întreruptă până la următoarea 
întâlnire. 

Începuseră să discute despre Raffaele, unicul nepot al 
contelui, înainte ca Paola şi Barbara să-şi aducă aminte că mai 
era şi Brunetti prin preajmă. Paola şi-a dat seama din modul în 
care se legăna de pe un picior pe celălalt că este obosit şi ar 
dori să plece, aşa că spuse: 

— Îmi pare rău, Barbara, că îţi spun toate astea despre 
Raffaele. Acum o să ai două generaţii pentru care să îţi faci griji, 
în loc de una. 

— Nu, e bine să obţii şi o altă perspectivă asupra copiilor. El 
îşi face griji mereu pentru ei. Dar e aşa de mândru de voi 


amândoi. li luă ceva lui Brunetti, înainte să-şi dea seama că se 
referă la el şi la Paola. Asta chiar se dovedea a fi o seară a 
surprizelor. 


Fără să-şi dea seama cum se ajunsese aici, cele două femei 
hotărâră că era timpul să plece cu toţii. Doctoriţa îşi puse 
paharul pe masă lângă ea, iar Paola se întoarse în aceeaşi clipă 
să-l ia de braţ. Şi-au luat la revedere unii de la alţii şi din nou a 
fost izbit de faptul că doctoriţa se arătă mult mai amabilă faţă 
de Paola decât faţă de el. 


13 


După cum se întâmpla de obicei, chiar a doua zi de 


dimineaţă trebuia să prezinte primul raport pe biroul lui Patta 
„până la opt”. Deschise ochii şi se uită la ceas, iar cum acesta 
arăta opt şi un sfert, era clar că avea să-i fie imposibil să facă 
asemenea lucru. 

O jumătate de oră mai târziu, simțind că redevine om, intră 
în bucătărie şi o găsi pe Paola citind L'Unită, ceea ce îi aminti că 
este marţi. Din motive pe care nu le înţelesese niciodată, ea 
citea în fiecare zi alt ziar; toate adunate acopereau spectrul 
politic de la dreapta la stânga şi limbile de la franceză la 
engleză. Cu ani în urmă, când abia se cunoşteau şi o înţelegea şi 
mai puţin, o întrebase în legătură cu asta. Răspunsul ei, îşi 
dăduse seama abia câţiva ani mai târziu, era perfect logic: 
„Vreau să văd în câte feluri se pot spune aceleaşi minciuni”. 
Nimic din ceea ce citise în anii următori nu reuşise să-i 
demonstreze că viziunea ei era greşită. Azi avea parte de 
minciuna comuniştilor; mâine venea rândul creştin-democraţilor. 

Se aplecă şi o sărută pe ceafă. Ea mormăi ceva, dar nu se 
deranjă să-şi ridice privirea. În tăcere, îi arătă cu mâna spre 
stânga, unde pe masă era o farfurie cu brioşe proaspete. In timp 
ce dădea o pagină, el îşi turnă o ceaşcă de cafea, adăugă cu 
linguriţa trei cubuleţe de zahăr şi se aşeză pe scaun în faţa ei. 

— Ceva ştiri? o întrebă, muşcând din brioşă. 

— Oarecum. Începând de ieri după-amiază nu mai avem 
guvern. Preşedintele încearcă să formeze unul, dar se pare că 
nu are nici o şansă. lar la pâine azi de dimineaţă toată lumea nu 
vorbea decât despre cât de rece s-a făcut afară. Nu-i de mirare 
că avem guvernul pe care-l avem; îl merităm. Sau, spuse ea, 
oprindu-se la fotografia ultimului preşedinte în funcţiune, poate 
că nu e aşa. Nimeni nu merită asta. _ 

— Altceva? întrebă el, urmând ritualul vechi de zece ani. li 
permitea să afle ce se întâmplă, fără să trebuiască să citească 
ziarele şi totodată îi dădea de obicei o bună idee despre 
dispoziţia în care se afla ea. 

— Săptămâna viitoare intră în grevă cei de la căile ferate, în 
semn de protest faţă de concedierea unui mecanic care s-a 
îmbătat şi a intrat cu trenul într-un altul. Cei care lucrau cu el se 
plângeau de el de câteva luni bune, dar nimeni nu le-a acordat 
nici o atenţie. Aşa că au murit trei oameni. lar acum, pentru că a 
fost concediat, aceiaşi care s-au plâns de el ameninţă să intre în 
grevă pentru că a fost concediat. Mai dădu o pagină. El mai luă 


o brioşă. Încă o ameninţare de atac terorist. Poate că asta o să-i 
ţină departe pe turişti. O recenzie la premiera de la Opera din 
Roma. Un dezastru. Un dirijor execrabil. Dami mi-a spus aseară 
că orchestra se plângea de el de săptămâni, din timpul 
repetiţiilor, dar nimeni nu i-a ascultat. Este perfect logic. Nimeni 
nu îi ascultă pe cei care conduc trenurile, aşa că de ce i-ar 
asculta cineva pe muzicienii care au parte să-l audă pe tot 
parcursul repetiţiilor? 

Işi puse cana pe masă atât de brusc încât o parte din cafea 
se vărsă. Singura reacţie a Paolei a fost să tragă ziarul înspre 
ea. 

— Ce-ai spus? 

— Eh? întrebă ea, fără să fie cu adevărat atentă. 

— Ce-ai spus despre dirijor? 

Ridică privirea spre el din cauza tonului, nu a ceea ce 
întrebase. 

— Poftim? 

— Despre dirijor, ce-ai spus chiar acum? 

Aşa cum se întâmpla cu mai toate comentariile pe care le 
făcea în fiecare dimineaţă, şi acesta părea să fi fost dat uitării 
imediat ce îl exprimase. Reveni la pagina unde apăruse articolul 
şi se uită din nou la el. 

— Ah, da, orchestra. Dacă li s-ar fi dat atenţie celor din 
orchestră, ar fi ştiut că e un dirijor execrabil. La urma urmei, ei 
sunt cei mai în măsură să judece cât de bun este un muzician, 
nu? 

— Paola, spuse el, trăgându-i ziarul în jos, dacă nu am fi 
căsătoriţi, mi-aş părăsi nevasta pentru tine. 

Se bucură să vadă că a surprins-o; era ceva ce reuşea 
arareori. O lăsă aşa, scrutându-l cu privirea peste ochelarii de 
citit, deloc sigură de ceea ce făcuse. 

Coboriî în goană toate cele nouăzeci şi patru de trepte, 
nerăbdător să ajungă la serviciu şi să înceapă să dea telefoane. 

Când ajunse acolo un sfert de oră mai târziu, Patta încă nu 
dăduse vreun semn de viaţă, aşa că dictă un paragraf scurt şi-l 
trimise ca să fie pus pe biroul superiorului său. Odată făcut 
acest lucru, sună la redacţia principală a ziarului // Gazzettino şi 
ceru să vorbească cu Salvatore Rezzonico, principalul lor critic 
muzical. | se spuse că nu era la birou, dar că putea fi găsit fie 
acasă, fie la conservator. Când în cele din urmă dădu de el 


acasă şi îi explică ce voia, Rezzonico acceptă să se întâlnească 
cu el mai târziu la conservator, unde avea ore la unsprezece. 
Apoi Brunetti sună la dentist; acesta îi vorbise la un moment dat 
de un văr care era vioara întâi în orchestra operei La Fenice. Se 
numea Traverso şi Brunetti îl sună şi aranja să se întâlnească cu 
el înainte de spectacolul din seara aceea. 

Işi petrecu următoarea jumătate de oră vorbind cu Miotti, 
care nu aflase cine ştie ce în plus la operă, în afară de faptul că 
mai găsise un martor din cor care era sigur că o văzuse pe 
Flavia Petrelli intrând în cabina dirijorului după primul act. Miotti 
mai aflase şi motivul pentru care // portiere o antipatiza atât de 
evident pe soprană: era convins că avea o relaţie cu 
„l'americana”. Mai mult de atât Miotti nu aflase. Brunetti îl 
trimise la arhivele ziarului // Gazzettino, ca să caute orice avea 
legătură cu un scandal în care erau implicaţi maestrul şi o 
cântăreaţă italiană, cândva „înainte de război”. Evită privirea lui 
Miotti când auzi cât de vagă este indicaţia şi sugeră că s-ar 
putea să existe un sistem de arhivare care să-i uşureze sarcina. 

Brunetti plecă acum de la birou şi traversă pe jos oraşul 
până la conservator, care era înghesuit într-un mic campo lângă 
podul Accademia. După ce întrebă în mai multe părţi, găsi clasa 
profesorului la etajul al treilea şi pe profesor stând acolo, fie în 
aşteptarea lui, fie în aşteptarea studenţilor. 

Cum se întâmpla adeseori la Veneţia, Brunetti îl recunoscu 
pentru că trecuse de multe ori pe lângă el când fusese în acea 
parte a oraşului. Deşi nu mai schimbaseră vreo vorbă până 
atunci, felul călduros în care acesta îl salută arătă clar că şi el îl 
cunoştea pe Brunetti din acelaşi motiv. Rezzonico era un bărbat 
scund cu tenul palid şi cu unghiile tăiate frumos. Proaspăt 
bărbierit, cu părul tăiat foarte scurt, purta un costum gri închis 
şi o cravată închisă la culoare, ca şi cum se îmbrăca intenţionat 
pentru rolul de profesor. 

— Cu ce pot să vă ajut, commissario? întrebă el după ce 
Brunetti se prezentă şi se aşeză într-una dintre băncile care 
umpleau sala. 

— E în legătură cu maestrul Wellauer. 

— Ah, da, răspunse Rezzonico, vocea devenindu-i previzibil 
gravă. O mare pierdere pentru lumea muzicii. Profesorul era, la 
urma urmei, cel care îi scrisese necrologul. 

Brunetti aşteptă să treacă cele câteva clipe de tăcere 


obligatorii, după care continuă: 

— Urma să scrieţi o recenzie pentru ziar la Traviata, 
domnule profesor? 

— Da. 

— Dar recenzia nu a mai apărut? 

— Nu, ne-am hotărât, adică redactorul a hotărât, ca din 
respect pentru maestru şi pentru că spectacolul nu a fost dus la 
bun sfârşit, să aşteptăm primul spectacol al noului dirijor şi apoi 
să publicăm o recenzie. 

— Şi aţi scris-o? 

— Da, a apărut în dimineaţa asta. 

— Imi pare rău, domnule profesor, dar nu am avut timp să o 
citesc. Imi puteţi spune dacă a fost una favorabilă? 

— În ansamblu, da. Soliştii sunt buni, iar Petrelli este 
superbă. E probabil singura soprană care cântă Verdi în prezent, 
singura adevărată, adică. Tenorul e mai puţin bun, dar e încă 
foarte tânăr şi cred că vocea i se va maturiza. 

— lar dirijorul? 

— După cum am scris şi în recenzie, orice nou-venit în 
asemenea situaţie are o sarcină deosebit de dificilă. Nu e lucru 
uşor să conduci o orchestră care a repetat cu altcineva. 

— Da, este de înţeles. 

— Dar având în vedere toate greutăţile pe care le-a 
întâmpinat, continuă profesorul, s-a descurcat remarcabil. Este 
un tânăr foarte talentat şi pare să-l simtă foarte bine pe Verdi. 

— lar maestrul Wellauer? 

— Poftim? 

— Dacă aţi fi scris o recenzie despre premieră, despre 
spectacolul început de Wellauer, ce aţi fi spus? 

— Despre spectacol în ansamblu sau despre maestru? 

— Despre oricare. Şi despre unul, şi despre celălalt. 

Era evident că întrebarea îl nedumerea pe profesor. 

— Nu prea ştiu cum să răspund la asta. Moartea maestrului 
a făcut ca totul să devină inutil. 

— Dar dacă aţi fi scris-o, ce aţi fi spus despre felul în care a 
dirijat? 

Profesorul se lăsă pe spate cu scaunul şi-şi împleti degetele 
la ceafă, la fel cum îşi amintea Brunetti că făceau şi profesorii 
lui. Rămase aşa ceva vreme, meditând asupra întrebării, după 
care reveni cu scaunul, trântindu-l de podea. 


— Mă tem că recenzia ar fi sunat diferit. 

— În ce sens, domnule profesor? 

— În ceea ce priveşte soliştii, ar fi fost cam la fel. Signora 
Petrelli este mereu magnifică. Tenorul a cântat bine, după cum 
am spus, şi cu siguranţă că va fi şi mai bun, odată ce va căpăta 
experienţă pe scenă. La premieră au cântat cam la fel, dar 
rezultatul a fost diferit. 

Văzând că Brunetti nu înţelege, încercă să-i explice: 

— Vedeţi, sunt atâţia ani de dirijat pe care ar trebui să-i dau 
la o parte. Mi-a fost greu să ascult muzica în acea seară fără să 
las toţi acei ani de interpretări geniale să interfereze cu ceea ce 
auzeam de fapt. Haideţi să vă explic aşa. In timpul unui 
spectacol, dirijorul este cel care ţine lucrurile sub control, se 
asigură că soliştii menţin tempoul corect, că orchestra îi susţine, 
că intrările în scenă se fac la momentul oportun, că nimeni nu o 
ia înainte. Şi mai trebuie să se asigure că orchestra nu cântă 
prea tare, că liniile crescendo capătă amploare şi dramatism, 
dar, pe de altă parte, nu îi îneacă pe solişti. Când un dirijor aude 
ceva de genul ăsta, îi poate stăpâni cu o singură mişcare din 
încheietură sau cu un deget dus la gură. 

Ca să ilustreze, muzicianul îi arătă gesturile pe care Brunetti 
le văzuse pe scenă în timpul multor concerte şi spectacole de 
operă. 

— Şi trebuie, în fiecare clipă, să aibă sub control totul: corul, 
soliştii, orchestra, păstrând perfect armonia dintre ei. Dacă nu 
face asta, atunci tot ansamblul se destramă şi nu se mai aud 
decât părţile separat, nu opera ca un tot unitar. 

— Şi în acea seară, în seara în care a murit maestrul? 

— Nu a existat acest control. Au fost momente în care 
orchestra a cântat atât de tare încât nu îi mai auzeam pe solişti 
şi sunt convins că au avut probleme să se audă unii pe alţii. Au 
fost alte ocazii când orchestra a cântat prea repede şi soliştii au 
trebuit să facă eforturi să ţină pasul cu ea. Sau invers. 

— A mai fost şi altcineva în sală care şi-a dat seama de asta, 
domnule profesor? 

Rezzonico ridică din sprâncene şi pufni dezgustat. 

— Commissario, nu ştiu cât de bine cunoaşteţi publicul 
venețian, dar singurul compliment pe care i l-aş putea face ar fi 
că sunt ca o haită de câini. Venețienii nu vin la operă ca să 
asculte muzica sau ca să audă pe cineva cântând frumos; vin ca 


să-şi etaleze noile haine şi să fie văzuţi purtându-le de către 
prietenii lor, iar prietenii lor sunt acolo din aceleaşi motive. Ai 
putea să aduci fanfara oraşului din cea mai mică aşezare din 
Sicilia şi s-o pui să cânte în locul orchestrei şi nimeni din public 
nu o să remarce vreo diferenţă. Dacă tablourile de scenă sunt 
complicate şi costumele sunt luxoase, atunci ai parte de succes. 
Dacă opera este modernă şi soliştii nu sunt italieni, atunci sigur 
ai parte de un eşec. 

Profesorul îşi dădu seama că aluneca într-un discurs, aşa că 
îşi cobori vocea şi adăugă: 

— Dar ca să vă răspund la întrebare: nu, mă îndoiesc că au 
fost prea mulţi în sală care şi-au dat seama de ce se întâmplă. 

— Ceilalţi critici? Profesorul pufni din nou. 

— În afară de Narciso de la La Repubblica, nici unul nu e 
muzician cu adevărat. Unii pur şi simplu se duc la repetiţii şi 
apoi îşi scriu recenziile. Unii nici măcar nu sunt în stare să 
urmărească o partitură. Nu, nu sunt în stare să judece. 

— Care credeţi că ar fi putut să fie cauza eşecului maestrului 
Wellauer, dacă se poate numi aşa? 

— Orice. O noapte proastă. La urma urmei, era un om în 
vârstă. Se poate să fi fost supărat, poate din cauza a ceva ce s-a 
întâmplat înainte de spectacol. Sau, oricât de ridicol ar suna, s- 
ar putea să fi fost doar o simplă indigestie. Dar oricare ar fi 
cauza, nu a controlat muzica în acea seară. l-a scăpat din mână; 
orchestra a făcut ce a vrut, iar soliştii au încercat să-i urmeze 
indicaţiile. Dar nu prea au avut ce să urmeze. 

— Altceva, domnule profesor? 

— Adică legat de muzică? 

— De asta sau de orice altceva. 

Rezzonico se gândi pentru o clipă, de data aceasta 
împletindu-şi degetele în poală, şi în cele din urmă spuse: 

— Poate că asta o să vi se pară ciudat. Şi mi se pare şi mie 
ciudat, pentru că nu ştiu de ce spun asta sau de ce o cred. Dar 
am impresia că era conştient. 

— Poftim? 

— Wellauer. Cred că era conştient. 

— De muzică? De ceea ce se întâmpla? 

— Da. 

— De ce spuneţi asta, domnule profesor? 

— S-a întâmplat după scena din al doilea act, când Germont 


o imploră pe Violetta. 

Se uită la Brunetti să vadă dacă acesta ştia intriga. Brunetti 
înclină din cap aprobator şi profesorul continuă: 

— Este o scenă întotdeauna urmată de aplauze îndelungi, 
mai ales dacă soliştii sunt aşa buni precum Dardi şi Petrelli; aşa 
că au avut parte de aplauze prelungite. În timpul aplauzelor l- 
am urmărit pe maestru. Şi-a pus bagheta pe podium şi am avut 
impresia ciudată că se pregătea să plece, pur şi simplu să 
coboare de pe podium şi să plece. Ori am văzut asta, ori mi s-a 
părut, dar tocmai părea pe punctul de a face acel pas când 
aplauzele au încetat şi primele viori şi-au ridicat arcuşurile. l-a 
văzut, a înclinat din cap către ei şi a luat în mână bagheta. ŞI 
spectacolul a continuat, dar tot am senzaţia ciudată că dacă nu 
le-ar fi văzut mişcarea, pur şi simplu ar fi plecat de-acolo. 

— A mai observat cineva asta? 

— Nu ştiu. Nimeni din cei cu care am vorbit nu a vrut să 
comenteze spectacolul, iar puţinul pe care l-au spus a fost 
foarte vag. Stăteam pe unul din primele rânduri de la loji, 
undeva pe partea stângă, aşa că îl vedeam bine. Presupun că 
toţi ceilalţi se uitau la solişti. Mai târziu, când am auzit anunţul 
că nu poate continua, am crezut că poate a făcut un atac sau 
ceva de genul ăsta. Dar nu mi-am închipuit că a fost omorât. 

— Şi ce-au spus aceşti oameni cu care aţi vorbit? 

— După cum v-am zis, au fost, ei bine, aproape precauţi, 
nedorind să spună ceva împotriva lui, acum că a murit. Dar 
câţiva dintre cei de aici au spus cam acelaşi lucru, că 
spectacolul a fost dezamăgitor. Nimic mai mult. 

— V-am citit articolul despre cariera lui, domnule profesor. 
Aţi vorbit în termeni foarte elogioşi despre el. 

— A fost unul dintre marii muzicieni ai acestui secol. Un 
geniu. 

— Nu menţionaţi ultimul lui spectacol în articol, domnule 
profesor. 

— Nu condamni un om pentru o seară proastă, commissario, 
mai ales când cariera lui în ansamblu este atât de strălucită. 

— Da, ştiu; nu pentru o singură seară proastă şi nici pentru 
un singur lucru greşit. 

— Exact, se arătă de acord profesorul, şi-şi îndreptă atenţia 
spre două tinere care intrară în clasă, fiecare cu o partitură 
groasă în braţe. Vă rog să mă scuzaţi, commissario, dar îmi vin 


studenţii şi trebuie să-mi încep ora. 

— Desigur, domnule profesor, spuse Brunetti, ridicându-se în 
picioare şi întinzându-i mâna. Vă mulţumesc foarte mult atât 
pentru timpul acordat, cât şi pentru ajutor. 

Celălalt a mormăit ceva drept răspuns, dar Brunetti văzu 
bine că atenţia lui se concentra acum asupra studenţilor. leşi din 
clasă şi cobori treptele late care dădeau în Campo San Stefano. 

Era un campo pe care îl străbătea adeseori şi ajunsese să-i 
cunoască nu numai pe cei care lucrau acolo în baruri şi 
magazine, dar până şi câinii care se plimbau sau se jucau acolo. 
Lăfăindu-se în lumina palidă a soarelui era un buldog alb-rozaliu 
care îi provoca lui Brunetti un sentiment de nelinişte, ori de câte 
ori îl vedea fără botniţă. Apoi mai era şi acea arătare, de origini 
asiatice, care parcă crescuse dintr-un ghem de mate învelite în 
blană şi se transformase într-o creatură de o urâţenie 
neîntrecută. lar în faţa magazinului de ceramică văzu potaia 
neagră cu limba atârnândă, care stătea atât de nemişcată toată 
ziua, încât mulţi oameni ajunseseră să creadă că făcea parte din 
marfa aflată la vânzare. 

Se hotărî să-şi ia o cafea la Caffe Paolin. Mai erau încă mese 
afară, dar singurii care stăteau aşezaţi la ele în ziua aceea erau 
străini, încercând cu disperare să se convingă că era suficient de 
cald afară, cât să servească un cappuccino la o masă în aer 
liber. Oamenii cu cap se duceau înăuntru. 

Se salută cu barmanul, care dădu dovadă de tact şi nu-l 
întrebă dacă avea vreo noutate în privinţa cazului. Într-un oraş 
în care nu existau secrete de nici un fel, lumea îşi dezvoltase 
capacitatea de a evita să pună întrebări directe sau de a face 
vreo remarcă despre orice altceva decât despre nimicuri. Ştia că 
indiferent de cât se întindea cazul, nici unul dintre cei cu care 
interacţiona la acest nivel - barman, vânzător de ziare, 
funcţionar la bancă - nu avea să aducă vreodată asta în 
discuţie. 

După ce dădu peste cap cafeaua, se simţi agitat şi fără pofta 
de mâncare care părea să-i îndemne pe cei din jur să se 
îndrepte spre locul unde luau prânzul. Dădu un telefon la birou, 
unde i se aduse la cunoştinţă că sunase signor Padovani, care îi 
lăsase un nume şi o adresă. Nici un mesaj, doar numele: 
Clemenza Santina; şi adresa: Corte Mosca, Giudecca. 


14 


Insula Giudecca era o parte din Veneţia unde Brunetti se 
ducea numai arareori. Vizibilă din Piazza San Marco, vizibilă, de 
fapt, de pe toată partea din spate a insulei, pe alocuri la nu mai 
mult de o sută de metri distanţă, îşi ducea totuşi existenţa într-o 
ciudată izolare faţă de restul oraşului. Poveştile macabre care 
apăreau în ziare jenant de frecvent despre copii muşcaţi de 
şobolani sau despre oameni găsiţi morţi din cauza unei 
supradoze păreau mereu să se petreacă în Giudecca. Nici măcar 
prezenţa pe insulă a unui monarh detronat şi a unei vedete de 
cinema din anii '50 nu avea efectul de a o ridica în ochii 
conştiinţei publice, care o vedea ca pe un loc sinistru şi înapoiat 
unde se întâmplau tot felul de ticăloşii. 

Brunetti, la fel ca o mare parte din locuitorii oraşului, 
mergea acolo în iulie, în timpul Sărbătorii Mântuitorului, care 
celebra sfârşitul epidemiei de ciumă din 1576. Timp de două 
zile, un pod de vase unea Giudecca de insula principală, 
permițându-le credincioşilor să traverseze apa ca să meargă la 
Biserica Mântuitorului şi să-i mulţumească pentru încă un 
exemplu de intervenţie divină care părea să fi salvat sau să fi 
cruțat oraşul atât de frecvent. 

Pe când şalupa numărul 8 înainta cu plescăit de ape, tăind 
valurile agitate, el rămase pe punte uitându-se în depărtare la 
infernul industrial de pe Marghera, unde coşurile de uzină 
aruncau în aer nori pufoşi de fum ce în timp aveau să se furişeze 
peste lagună, ca să se înfrupte din marmura albă de Istria a 
Veneţiei. Se întrebă ce intervenţie divină putea salva oraşul de 
pelicula uleioasă, această ciumă modernă care acoperea apele 
lagunei şi distrusese deja milioane din crabii care îi năpădeau 
coşmarurile copilăriei. Ce Mântuitor putea veni şi salva oraşul de 
giulgiul de fum verzui care încetul cu încetul transforma 
marmura în bezea? Cum era un om fără prea multă credinţă, nu 
îşi putea imagina nici o salvare, divină sau umană. 

Cobori la staţia Zitelle, coti la stânga şi merse de-a lungul 
apei, căutând intrarea în Corte Mosca. De partea cealaltă a apei 
se întindea oraşul, scânteind în lumina palidă a soarelui de 
iarnă. Trecu pe lângă biserică, închisă acum pentru siesta de 
după-amiază a Domnului, şi văzu chiar dincolo de ea intrarea în 
curte. Îngust şi jos, coridorul înghiţit de umbre mirosea a urină 


de pisică. 

La capătul tunelului de piatră, se trezi la marginea unei 
grădini în paragină care creştea sălbatică în mijlocul curţii 
interioare. Intr-o parte, o creatură care ar fi putut să fie o pisică 
rodea ceva cu pene. La sunetul paşilor lui, pisica se retrase sub 
o tufă de trandafiri, târând după ea şi ceea ce mânca. De partea 
cealaltă a curţii văzu o uşă din lemn deformată. Traversă curtea, 
eliberându-se din când în când de câte un ciulin care se agăța 
de el, şi ciocăni, după care bătu cu putere în uşă. 

După minute bune, uşa se deschise numai cât un lat de 
palmă şi doi ochi se aţintiră asupra lui. Se apucă să explice că o 
căuta pe signora Santina. Ochii îl cercetară, mijind a 
nedumerire, după care se retraseră puţin în bezna din casă. Din 
respect pentru neajunsurile vârstei, repetă întrebarea, de data 
asta aproape strigând. La aceasta, dedesubtul ochilor se 
deschise un orificiu şi o voce de bărbat îi spuse că signora locuia 
acolo, de partea cealaltă a curţii. 

Brunetti se întoarse şi se uită în partea cealaltă a grădinii. 
Lângă intrarea în tunel, dar aproape ascunsă de o grămadă de 
vreascuri şi paie putrezite, văzu o altă uşă joasă. Se întoarse să-i 
mulţumească bărbatului, dar se trezi cu o uşă trântită în faţă. 
Traversă grădina cu grijă şi bătu la cealaltă uşă. 

De data asta a avut de aşteptat şi mai mult. Când se 
deschise uşa, văzu doi ochi la aceeaşi înălţime ca şi ceilalţi şi se 
întrebă dacă această creatură nu reuşise cumva să alerge dintr- 
o parte în cealaltă a clădirii. Dar o privire mai atentă îl convinse 
că aceşti ochi erau mai deschişi la culoare şi faţa din jurul lor 
aparţinea clar unei femei, deşi era la fel de crestată de riduri şi 
de înfrigurată ca şi prima. 

— Da? întrebă femeia, uitându-se în sus la el. 

Era o persoană micuță, înfofolită strâns în straturi de 
pulovere şi şaluri. De sub partea de jos a fustei ieşea ceea ce 
părea a fi marginea unei cămăşi de noapte din flanel. Purta o 
pereche de papuci groşi din lână, la fel ca aceia pe care îi purta 
şi bunica lui. Deasupra tuturor celorlalte haine avea un pardesiu 
de bărbat, care-i atârna deschis în faţă. 

— Signora Santina? 

— Ce doreşti? 

Vocea îi era înaltă şi ascuţită de vârstă, făcând greu de 
crezut că aparţinea uneia dintre cele mai mari cântărețe de 


dinaintea războiului. Şi în acea voce se putea citi şi toată 
rezerva faţă de autorităţi, care era aproape instinctivă la italieni, 
mai ales la cei bătrâni. Acea rezervă îl învățase să amâne, cât 
putea de mult, momentul când le spunea cine este. 

— Signora, spuse el aplecându-se în faţă şi vorbind clar şi 
răspicat. Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră despre maestrul 
Helmut Wellauer. 

Nu-i citi pe faţă nimic care să indice că auzise de moartea 
lui. 

— Nu e nevoie să ţipi. Nu sunt surdă. Ce eşti, ziarist? La fel 
ca şi celălalt? 

— Nu, signora. Nu sunt. Dar aş dori să vorbesc cu 
dumneavoastră despre maestru. | se adresă atent acum, 
concentrându-se pe efect. Ştiu că aţi cântat sub bagheta lui. În 
zilele dumneavoastră de glorie. 

La auzul acestor cuvinte, privirea ei se ridică brusc şi în ochi 
i se strecură o urmă de blândeţe. 

II măsură cu privirea, căutând muzicianul din spatele sobrei 
cravate albastre. 

— Da, am cântat cu el. Dar asta s-a întâmplat cu mult timp 
în urmă. 

— Da, signora, ştiu asta. Dar ar fi o mare onoare pentru 
mine dacă aţi accepta să vorbiţi despre cariera dumneavoastră. 

— Atâta vreme cât este vorba despre cariera mea cu el, vrei 
să spui? 

Brunetti îşi dădu seama de momentul precis când femeia 
realiză cine sau ce era. 

— Eşti de la poliţie, nu-i aşa? întrebă ea, ca şi cum 
informaţia îi venise sub forma unei senzaţii, nu ca o idee. Îşi 
strânse pardesiul în faţă, încrucişându-şi braţele peste piept. 

— Da, signora, sunt, dar întotdeauna am fost un admirator 
de-al dumneavoastră. 

— Atunci de ce nu te-am mai văzut până acum? Mincinosule. 
O spuse ca şi când l-ar fi descris, nu cu supărare. Dar am să 
vorbesc cu tine. Dacă nu fac asta, atunci ai să te întorci cu 
hârtii. 

Se întoarse brusc şi păşi înapoi în întuneric. 

— Intră, intră. Nu-mi permit să încălzesc toată curtea. 

Intră în spatele ei, simțindu-se imediat asaltat de frig şi de 
umezeală. Nu ştia dacă era o reacţie la faptul că fusese izolat de 


soare, dar apartamentul părea mult mai rece decât fusese 
curtea în aer liber. Ea se strecură pe lângă el şi închise uşa 
împingând-o, tăind complet lumina şi amintirea căldurii. Cu 
piciorul împinse la loc un sul gros de flanel peste crăpătura 
îngustă din partea de jos a uşii. Apoi încuie uşa, trăgând 
zăvoarele. Cu un poliţist în casă, ea încuia uşa de două ori. 

— Pe aici, bombăni şi porni în jos pe coridorul lung. Brunetti 
trebui să aştepte până ce ochii i se obişnuiră cu întunericul, 
înainte de a o urma de-a lungul holului plin de igrasie până într- 
o bucătărie mică şi întunecată, în mijlocul căreia trona o plită 
antică cu kerosen. La baza ei, pâlpâia o flacără minusculă; un jilt 
greu, la fel de încărcat de pături pe cât era ea încărcată de 
pulovere, stătea aşezat lângă plită. 

— Cred că n-o să refuzi o cafea, spuse ea închizând uşa de 
la bucătărie, din nou împingând cu piciorul nişte cârpe făcute sul 
în dreptul crăpăturii de sub uşă. 

— Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră, signora, 
spuse el. 

Îi arătă cu mâna spre un scaun cu spătarul drept care se afla 
în faţa jilţului şi Brunetti se duse să se aşeze pe el, deşi nu 
înainte de a observa că scaunul din răchită împletită era mâncat 
sau ros în mai multe locuri. Se aşeză cu grijă şi aruncă o privire 
în jur. Observă semnele unei sărăcii lucii: chiuveta din ciment cu 
un singur robinet, lipsa unui frigider sau a unui aragaz, petele de 
igrasie de pe pereţi. Mai mult mirosi decât văzu sărăcia, o mirosi 
în aerul închis, în duhoarea de canal care domnea la toate 
parterele Veneţiei, în mirosul de salam şi brânză lăsate 
desfăcute pe masă, fără a fi ţinute vreodată la frigider; o simţi în 
mirosul puternic de nespălat care i se strecura sub nas, emanat 
de păturile şi şalurile puse grămadă pe scaunul bătrânei. 

Cu mişcări încetinite de vârstă şi de lipsa de spaţiu, ea turnă 
cafea dintr-un ibric de expresso într-o oală mică, se duse cu paşi 
mărunți până la plita cu kerosen şi o aşeză pe el. Incet se 
întoarse la raftul de ciment de lângă chiuvetă şi reveni cu două 
ceşcuţe ciobite pe care le puse pe masă lângă scaunul ei. Apoi 
se duse din nou, ca să revină cu un vas mic de cristal pentru 
zahăr în mijlocul căruia era o grămăjoară de zahăr solidificat şi 
murdar. Băgându-şi un deget în ibric şi considerând că se 
încălzise cafeaua, o turnă în cele două ceşcuţe, după care pe 
una o împinse brusc spre el. Işi linse degetul. 


Se aplecă să dea la o parte cuverturile de pe jilţ şi apoi, ca o 
persoană pe punctul de a se strecura în pat, se lăsă în jos pe 
scaun. Automat, ca şi cum ar fi fost învăţate, cuverturile 
alunecară de pe spătarul şi de pe braţele jilţului ca s-o acopere. 

Întinse mâna în lateral ca să-şi ia ceşcuţa de pe masă şi el 
observă că mâinile îi erau noduroase şi deformate de artrită în 
aşa hal, încât stânga părea să fi devenit un fel de cârlig din care 
ieşea degetul mare. Îşi dădu seama că aceeaşi boală era 
răspunzătoare pentru încetineala cu care se mişca. Şi apoi, în 
timp ce frigul şi umezeala îi asaltau corpul, se gândi cam cum 
trebuie să fie viaţa pentru ea, nevoită să trăiască în acest 
apartament. 

Nici unul nu rosti o vorbă cât se făcu cafeaua. Acum stăteau 
într-o tăcere aproape confortabilă, până când ea se aplecă 
înainte şi spuse: 

— Pune-ţi nişte zahăr. 

Nu schiţă vreun gest să se dezvelească, aşa că Brunetti luă 
singura lingură de pe masă şi crestă o bucăţică de zahăr. 

— Daţi-mi voie, signora, spuse el, şi puse zahărul în ceşcuţa 
ei, folosindu-se de lingură ca să amestece în cană. 

Mai crestă o bucată şi o puse în cana lui, unde rămase solidă 
şi de nedizolvat. Lichidul pe care îl sorbi era gros, călduţ şi letal. 
O bucată de zahăr îi pocni între dinţi, fără a face nimic să 
îndepărteze gustul amar al cafelei. Mai luă o înghiţitură, după 
care puse ceşcuţa jos pe masă. Signora Santina nu se atinsese 
de a ei. 

Brunetti se lăsă pe spate în scaun şi, fără să încerce să-şi 
mascheze curiozitatea, aruncă o privire prin cameră. Dacă se 
aşteptase să găsească vreo dovadă a unei cariere la fel de 
meteorice pe cât fusese de scurtă, se înşelase. Nici un afiş de la 
vreo premieră nu atârna pe pereţi, nici o fotografie a solistei în 
costum. Singurul obiect care ar fi putut marca trecutul ei era o 
fotografie-portret mare într-o ramă argintie, care stătea pe un 
birou din lemn scrijelit. Aranjate în obişnuitul V artificial erau trei 
tinere femei, fete de fapt, care stăteau jos şi zâmbeau spre 
aparat. 

Ignorând în continuare cana din dreptul ei, femeia îl întrebă 
brusc: 

— Ce vrei să ştii? 

— E adevărat că aţi cântat sub bagheta lui, signora? 


— Da. În stagiunea din 1937. Dar nu aici. 

— Unde? 

— La Munchen. 

— Şi ce operă, signora? 

— Don Giovanni. Nemţii erau întotdeauna înnebuniţi după 
compozitorii lor. Şi austriecii la fel. Aşa că le-am servit Mozart. 
Adăugă pufnind uşor a dispreţ: Şi Wagner. Evident că le-a servit 
Wagner. Îl iubea pe Wagner. 

— Cine? Wellauer? 

— Nu. L'imbianchino, spuse ea, folosind termenul de 
„Zugrav” şi prin el exprimând sentimentele care îi costaseră pe 
nenumărați oameni viaţa. 

— Şi maestrului îi plăcea Wagner? 

— Îi plăcea orice îi plăcea şi celuilalt, spuse ea cu un dispreţ 
pe care nu făcu nici un efort să-l ascundă. Dar Wagner îi plăcea 
şi lui personal. Toţi îl plac pe Wagner. E din cauza melancoliei şi 
a suferinţei. Le face să vibreze o coardă sensibilă. Cred că le 
place suferinţa. A lor sau a altora. 

Ignorând comentariul, o întrebă: 

— L-aţi cunoscut bine pe maestru, signora? 

Îşi mută privirea de la Brunetti şi se uită într-o parte spre 
fotografie, apoi la propriile ei mâini, pe care avea grijă să le ţină 
departe una de cealaltă, ca şi cum cea mai mică atingere între 
ele îi putea provoca durere. 

— Da, l-am cunoscut bine, spuse ea într-un final. 

După o pauză care păru să nu se mai termine, o întrebă: 

— Ce îmi puteţi spune despre el, signora? 

— Era orgolios, spuse ea în cele din urmă. Dar avea motive. 
A fost cel mai mare dirijor cu care am lucrat vreodată. Nu am 
cântat sub bagheta tuturor; cariera mea a fost mult prea scurtă. 
Dar dintre toţi cei cu care am cântat, el a fost cel mai bun. Nu 
ştiu cum reuşea, însă putea lua orice bucată muzicală, indiferent 
cât de cunoscută, şi o putea face să pară nouă, ca şi cum nu 
mai fusese cântată sau auzită până atunci. Muzicienii nu-l 
plăceau, de obicei, dar îl respectau. Era în stare să-i facă să 
cânte ca îngerii. 

— Aţi spus că aţi avut o carieră mult prea scurtă. Ce anume 
i-a pus capăt? 

Se uită atunci la el, dar nu-l întrebă cum se făcea că cineva 
care pretindea că este un admirator de-al ei nu îi cunoştea 


povestea. La urma urmei, era poliţist şi ei mereu minţeau. 
Despre tot. 

— Am refuzat să cânt pentru // Duce. S-a întâmplat la Roma, 
la deschiderea stagiunii din 1938. Norma. Directorul a venit în 
culise chiar înainte să înceapă spectacolul şi mi-a spus că 
aveam onoarea de-a cânta pentru Mussolini în acea seară. Şi... 
Tăcu din gură, căutând să găsească un mod de a explica. ...Eu 
eram tânără şi curajoasă şi am spus că refuz să cânt. Eram 
tânără şi celebră şi m-am gândit că pot să fac aşa ceva, că 
celebritatea mă va proteja. Am crezut că italienii iubesc 
suficient de mult arta şi muzica, cât să-mi permită să fac asta şi 
să fiu în siguranţă. Clătină din cap la acest gând. 

— Ce s-a întâmplat, signora? 

— Nu am cântat. Nu am cântat în seara aceea şi nu am mai 
cântat niciodată în public după aceea. Nu mă puteau omori 
pentru asta, pentru că nu am cântat, dar mă puteau aresta. Am 
rămas în casa mea din Roma până la sfârşitul războiului şi când 
acesta s-a încheiat, când s-a încheiat, nu am mai cântat. Se 
răsuci în jilţ. Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Despre maestru, atunci. Vă mai amintiţi şi altceva despre 
el? Deşi nici unul dintre ei nu îi menţionase moartea, amândoi 
vorbeau despre el ca despre un mort. 

— Nu, nimic. 

— Este adevărat, signora, că aţi avut probleme personale cu 
el? 

— L-am cunoscut acum cincizeci de ani. Oftă. Cum poate fi 
asta important? 

— Signora, nu vreau decât să-mi fac o idee despre ce fel de 
om era. Tot ce ştiu despre el se leagă de muzică, care este 
frumoasă, şi de cadavrul lui, pe care l-am văzut şi care nu era 
aşa. Cu cât aflu mai multe despre el, cu atât o să am mai multe 
şanse de a înţelege cum a murit. 

— De la otravă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Bun. 

Nu era nici o urmă de răutate sau de venin în vocea ei. 
Putea la fel de bine să fi vorbit despre un pasaj muzical sau 
despre mâncare, la cât entuziasm se simţea în tonul ei. Brunetti 
observă că-şi ţinea mâinile împreunate acum, cu degetele 
agitate atingându-i-se repetat. 


— Dar îmi pare rău că a fost omorât. Pentru că mi-ar fi 
plăcut să se fi sinucis, în aşa fel încât nu doar să moară, dar să- 
şi condamne şi sufletul. 

Până la urmă cum s-o fi întâmplat, se întrebă el singur. 
Vocea ei rămăsese la acelaşi nivel, imparţială. 

Brunetti simţi cum îl trece un fior, începuseră să-i clănţăne 
dinţii în gură. Aproape involuntar se ridică de pe scaun şi începu 
să se plimbe prin bucătărie, încercând să-şi dezmorţească 
membrele. Când ajunse la birou, se opri în faţa fotografiei şi o 
studie. Cele trei fete erau îmbrăcate după moda exagerată a 
anilor '30: rochii lungi din dantelă care se revărsau pe podea, 
pantofi desfăcuţi în faţă cu nişte tocuri imense. Toate trei aveau 
aceleaşi buze închise la culoare, în formă de inimioară, şi 
sprâncene subţiri ca lama. Dincolo de machiaj şi de părul 
ondulat, văzu că erau foarte tinere. Erau aşezate în ordine 
descrescătoare ca vârstă, cea mai mare la stânga. Aceasta 
arăta ca şi cum abia trecuse de douăzeci de ani, cea de la mijloc 
părea să aibă cu câţiva ani mai puţin. Cea mai mică arăta 
aproape ca o copiliță, poate la începutul adolescenţei. 

— Care sunteţi dumneavoastră, signora? 

— Cea din mijloc. Am fost a doua ca vârstă. 

— Şi celelalte două? 

— Clara. Ea era mai mare. Şi Camilla. Ea era cea mai mică. 
Eram o familie italiană adevărată. Mama mea a avut şase copii 
în doisprezece ani, trei fete şi trei băieţi. 

— Şi surorile dumneavoastră cântau? 

Oftă, apoi pufni de parcă nu-i venea să creadă. 

— A existat o vreme când toată lumea din Italia ştia cine 
sunt cele trei surori Santina, Camilla, Clara şi Clemenza. Dar 
asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, aşa că tu nu ai dece să 
ştii asta. 

Remarcă felul în care se uita la fotografie şi se întrebă dacă 
în mintea ei încă mai erau aşa cum arătau în poză, tinere şi 
frumoase. 

— Am început să cântăm în săli de spectacol după filme. 
Familia mea nu prea avea bani, aşa că noi, fetele, cântam şi 
făceam ceva bani. Şi apoi am devenit cunoscute, aşa că ne-au 
venit şi mai mulţi bani. Cumva am descoperit că aveam cu 
adevărat voce, aşa că am început să cânt la operă, dar Camilla 
şi Clara au continuat să cânte în sălile de spectacol. Se opri şi-şi 


luă cafeaua de pe masă, o bău pe toată din trei înghiţituri, după 
care îşi ascunse mâinile sub căldura păturilor. 

— Problemele pe care le-aţi avut cu el au de-a face cu 
surorile dumneavoastră, signora? 

Vocea îi sună brusc obosită şi bătrână. 

— Asta s-a întâmplat cu mult prea mult timp în urmă. 
Contează? 

— Au de-a face cu surorile dumneavoastră, signora? 

Timbrul vocii i se ridică brusc la registrul de soprană. 

— De ce vrei să ştii? Ce contează? E mort. Ele sunt moarte. 
Toţi sunt morţi. 

Trase păturile căzute mai strâns în jurul ei, protejându-se de 
frig şi de vocea lui rece. El o aşteptă să continue, dar nu mai 
auzi decât pufăitul şi sâsâitul grav al plitei cu kerosen care îşi 
făcea auzit efortul inutil de a ţine frigul ucigător afară din 
încăpere. 

Trecură minute în şir. Brunetti continua să simtă în gură 
gustul amar al cafelei şi nu putea face nimic ca să mai oprească 
frigul care i se strecura în oase. 

În cele din urmă, femeia vorbi pe un ton categoric: 

— Dacă ţi-ai terminat cafeaua, poţi să pleci. 

El reveni la masă, luă cele două ceşcuţe şi le duse la 
chiuvetă. Când se întoarse, ea se ridicase de sub pături şi era 
deja la uşa de la bucătărie. Porni înaintea lui, târşâindu-şi 
picioarele, şi străbătu coridorul care, dacă era posibil aşa ceva, 
devenise şi mai rece cât timp stătuseră ei în cameră. Încet, 
bâjbâind la încuietori cu mâinile ei deformate, trase zăvoarele şi 
îi deschise uşa cât să se strecoare pe ea. Când se întoarse să-i 
mulţumească, auzi cum zăvoarele erau trase la loc. Deşi iarna 
era doar la început şi afară era frig, oftă uşurat şi încântat când 
simţi atingerea slabă a soarelui de după-amiază pe spate. 


15 


În timp ce şalupa îl ducea înapoi către insula principală, 
încercă să se gândească cine i-ar putea povesti despre ce se 
petrecuse între cântăreaţă şi Wellauer. Şi între el şi surorile ei. 
Singura persoană la care se putea gândi era Michele Narasconi, 
un prieten de-al lui care locuia la Roma şi care reuşea cumva să- 
şi câştige traiul ca autor de cântece şi de cărţi de călătorie. Tatăl 


lui Michele, acum pensionar, făcuse acelaşi lucru, deşi cu mult 
mai mult succes. Timp de douăzeci de ani fusese un reporter de 
marcă a tot ceea ce era superfluu în Italia, o ţară care cerea un 
flux constant de informaţii de acel gen. Bătrânul scrisese ani la 
rând rubrici săptămânale atât în Gente, cât şi în Oggi şi milioane 
de cititori deveniseră dependenţi de reportajele lui - în care 
acurateţea informaţiei nu era obligatorie - despre nenumăratele 
scandaluri ale familiei Savoia, despre vedetele scenei şi ale 
ecranului şi despre hoarda fără număr de prinţişori care insistau 
să se refugieze în Italia, atât înainte cât şi după abdicare. Deşi 
lui Brunetti nu îi era clar ce vrea să afle, ştia că tatăl lui Michele 
era persoana ideală la care să se intereseze. 

Aşteptă până ajunse înapoi la birou ca să sune. Nu mai 
vorbise de atâta vreme cu Michele, încât se văzu nevoit să îi 
ceară numărul operatoarei. In timp ce telefonul suna, încercă să 
se gândească la o modalitate de a obţine ce voia, fără să-şi 
jignească prietenul. 

— Pronto. Narasconi, răspunse o voce de femeie. 

— Ciao, Roberta, spuse el. Guido la telefon. 

— Ah, Guido, ce mă bucur să te aud. Ce mai faci? Şi Paola? 
Copiii? 

— Suntem toţi bine, Roberta. la spune-mi, Michele e pe- 
acolo? 

— Da; stai să mă duc să-l chem. 

O auzi pe Roberta cum pune jos receptorul şi îşi strigă soţul. 
Apoi auzi nişte trosnete şi pocnete şi în cele din urmă, vocea lui 
Michele: 

— Ciao, Guido. Ce mai faci şi ce vrei? Râsetul care urmă 
după întrebare îi arătă că nu fusese pusă cu răutate. 

Brunetti se hotărî să nu-şi mai cheltuiască timpul sau 
energia, încercând să pară că se ruşinează. 

— Michele, de data asta sunt nevoit să fac apel la memoria 
tatălui tău. E vorba de ceva ce s-a petrecut cu prea mult timp în 
urmă ca să-ţi aduci tu aminte. Ce mai face? 

— Incă munceşte. Cei de la RAI i-au cerut să facă un 
program despre începuturile televiziunii. Dacă îl face, o să te 
anunţ să-l vezi. Şi ce vrei să ştii? 

Reporter în adevăratul sens al cuvântului, Michele nu 
pierdea vremea. 

— Vreau să ştiu dacă îşi aduce aminte de o solistă de operă, 


Clemenza Santina. A cântat chiar înainte de război. 

Michele scoase un sunet nedefinit. 

— Numele îmi sună vag cunoscut, deşi nu-mi amintesc de 
ce. Dacă s-a întâmplat în vremea războiului, atunci papă o să-şi 
aducă aminte. 

— Au mai fost încă două surori. Cântau toate, explică 
Brunetti. 

— Da, îmi aduc aminte acum. „Cele trei privighetori” sau 
„Cele trei graţii”, ceva de genul ăsta. Ce vrei să ştii despre ele? 

— Orice, orice îşi aduce aminte. 

— Are legătură cu Wellauer? întrebă Michele dintr-un instinct 
care arareori dădea greș. 

— Da. 

Michele fluieră lung în semn că pricepe situaţia. 

— E cazul tău? 

— Da. 

Din nou fluieră. 

— Nu te invidiez, Guido. Presa o să te mănânce de viu dacă 
nu afli cine a făcut asta. Scandal în republică. Crimă împotriva 
artei. Toate chestiile astea. 

Brunetti, care avusese deja parte de trei zile de asemenea 
comentarii, îi spuse simplu: 

— Ştiu. 

Răspunsul lui Michele veni imediat. 

— Îmi pare rău, Guido, îmi pare sincer rău. Ce vrei să-l întreb 
pe papà? 

— Dacă au existat vreodată discuţii despre Wellauer şi 
surori. 

— Discuţiile obişnuite? 

— Da - sau orice alt fel de discuţii. Pe vremea aia era 
căsătorit. Nu ştiu dacă asta contează. 

— Cu cea care s-a sinucis? 

Deci şi Michele citise ziarele. 

— Nu, aia a fost a doua. Era încă însurat cu prima. Şi nu m- 
ar deranja dacă tatăl tău şi-ar aminti ceva şi despre asta. Insă 
asta s-a întâmplat chiar înainte de război, prin '38 sau '39. 

— Nu cumva a fost implicată într-un scandal politic? L-a 
insultat pe Hitler sau ceva de genul ăsta? 

— Pe Mussolini. A petrecut toată perioada războiului în arest 
la domiciliu. Dacă l-ar fi insultat pe Hitler, ar fi fost executată. 


Vreau să ştiu ce legătură a avut cu Wellauer. Şi dacă se poate, 
ce legătură au avut surorile ei cu el. 

— Şi cât de repede îţi trebuie informaţia, Guido? 

— Foarte repede. 

— În regulă. M-am întâlnit cu papă azi de dimineaţă, dar pot 
să trec pe la el diseară. O să fie încântat. O să-l facă să se simtă 
important, dacă ne bazăm pe amintirile lui. Ştii cât îi place să 
povestească despre trecut. 

— Da, ştiu. A fost singurul la care m-am putut gândi, 
Michele. 

Prietenul lui izbucni în râs când îl auzi. Linguşirea tot 
linguşire era, chiar dacă ce spunea se întâmpla să fie adevărat. 

— Am să-i spun ce-ai zis, Guido. Apoi, potolindu-se din râs, îl 
întrebă: Şi Wellauer? Mai direct de atât Michele nu şi-ar fi permis 
să-l întrebe. 

— Nimic deocamdată. Erau mai bine de o mie de oameni la 
operă în seara când s-a întâmplat. 

— Are vreo legătură cu Santina? 

— Nu ştiu, Michele. Nu o să ştiu până nu aud ce are de spus 
tatăl tău. 

— În regulă. Te sun eu diseară după ce vorbesc cu el. 
Probabil că o să fie târziu. Să te sun totuşi? 

— Da, o să fiu acasă. Sau o să fie Paola. Şi mulţumesc, 
Michele. E 

— Nici o problemă, Guido. In plus, papà o să fie mândru că 
te-ai gândit la el. 

— E singurul. 

— O să ţin minte să-i spun asta. 

Nici unul dintre ei nu se deranja să sugereze că ar trebui să 
se întâlnească cât de curând; nici unul nu avea timp să străbată 
jumătate de ţară ca să se vadă cu un vechi prieten. In loc de 
asta, îşi spuseră la revedere şi îşi urară toate cele bune. 

Când termină de vorbit cu Michele, îşi dădu seama că era 
timpul să se ducă la Wellauer acasă ca să vorbească din nou cu 
văduva. Îi lăsă un mesaj lui Miotti, în care îl anunţa că nu se 
întoarce la birou în după-amiaza aceea şi mâzgăli un bilet scurt, 
rugând-o pe una din secretare să-l pună pe biroul lui Patta a 
doua zi dimineaţă la opt. 

Ajunse la apartamentul maestrului cu o întârziere de câteva 
minute. De data aceasta îi deschise menajera, femeia care 


stătuse pe al doilea rând la slujba de înmormântare. Se 
prezentă, îi dădu haina şi o întrebă dacă poate să o deranjeze cu 
câteva întrebări, după ce vorbea cu signora. Ea încuviinţă din 
cap şi nu îi spuse altceva decât „Si”, după care îl conduse în 
camera unde vorbise cu văduva cu două zile în urmă. 

Aceasta se ridică şi veni din partea cealaltă a camerei ca să 
dea mâna cu el. Timpul nu se arătase îndurător faţă de ea de 
când se văzuseră ultima oară, se gândi Brunetti, remarcându-i 
cearcănele negre de la ochi şi pielea care i se uscase, devenind 
mai aspră. Se întoarse la locul de unde se ridicase şi Brunetti 
observă că nu era nimic în jurul ei, nici o carte, nici o revistă, 
nimic de cusut. Din câte se părea, stătuse acolo şi aşteptase să 
vină el sau să treacă timpul. Se aşeză şi îşi aprinse o ţigară. li 
întinse pachetul, oferindu-i una. 

— Îmi pare rău, am uitat că nu fumaţi, spuse ea în engleză. 

El se aşeză pe acelaşi scaun ca şi la întâlnirea anterioară, 
însă de data aceasta nu se deranjă să-şi scoată agenda. 

— Signora, trebuie să vă pun nişte întrebări, spuse el. Ea nu 
reacţionă în nici un fel, aşa că urmă: Sunt întrebări delicate şi aş 
prefera să nu trebuiască să le pun, mai ales acum. 

— Dar vreţi să aflaţi răspunsul la ele? 

— Da. 

— Atunci mă tem că va trebui să le puneţi, Dottor Brunetti. 

Îşi dădu seama că nu îi făcea nici un reproş, pur şi simplu 
urma firul logic al discuţiei, aşa că nu zise nimic. 

— De ce trebuie să îmi puneţi aceste întrebări? 

— Pentru că s-ar putea să mă ajute să descopăr cine se face 
vinovat de moartea soţului dumneavoastră. 

— Contează? întrebă ea. 

— Ce anume să conteze, signora? 

— Cine l-a omorât. 

— Pentru dumneavoastră nu contează, signora? 

— Nu, nu contează. Nu a contat nici o clipă. E mort şi nu-l 
mai putem aduce înapoi. Ce-mi pasă mie cine a făcut asta sau 
de ce? 

— Nu doriţi răzbunare? întrebă el înainte de a-şi aminti că nu 
este italiancă. 

Ea îşi lăsă capul pe spate şi îl măsură cu privirea prin fumul 
de ţigară. 

— Oh, da, commissario, îmi doresc foarte tare să mă răzbun. 


Dintotdeauna mi-am dorit asta. Cred că lumea trebuie pedepsită 
pentru răul pe care îl face. 

— Şi asta nu este acelaşi lucru cu răzbunarea? întrebă el. 

— Sunteţi mai în măsură decât mine să hotărâți dacă este 
aşa, Dottor Brunetti. Îşi mută privirea de la el. 

Înainte să-şi dea seama ce face, vorbi cu nerăbdarea-i 
caracteristică: 

— Signora, aş dori să vă pun nişte întrebări şi mi-ar plăcea 
să-mi răspundeţi cinstit la ele. 

— Atunci puneţi întrebările, indiferent cum ar fi, şi am să vă 
răspund. 

— Am spus că aş dori să-mi răspundeţi cinstit. 

— Foarte bine. Atunci am să vă răspund cinstit. 

— AŞ vrea să ştiu care era părerea soţului dumneavoastră 
despre anumite orientări sexuale. 

Întrebarea o surprinse în mod evident. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Mi s-a spus că soţul dumneavoastră avea ceva în mod 
special împotriva homosexualității. 

Îşi dădu seama că nu se aşteptase la această întrebare. 

— Da. 

— Aveţi idee din ce motiv? 

Îşi stinse ţigara şi se rezemă de spătarul scaunului, 
încrucişându-şi braţele. 

— Ce faceţi aici, psihologie? Mai urmează să-mi spuneţi că 
Helmut a fost de fapt homosexual şi că în toţi aceşti ani şi-a 
ascuns vina la modul clasic, urându-i pe homosexuali? 

Brunetti întâlnise des asemenea situaţii în cariera sa, dar nu 
credea că aşa stăteau lucrurile în acest caz şi prin urmare nu 
comentă. Ea râse fals, în semn de dispreţ faţă de idee. 

— Credeţi-mă, commissario, nu a fost cum credeţi că a fost. 

Brunetti ştia bine că puţini erau aşa cum păreau. Rămase 
tăcut, curios să audă ce avea să-i spună mai departe. 

— Nu neg că nu îi plăceau homosexualii. Toţi cei care lucrau 
cu el aflau asta imediat. Dar nu pentru că se suspecta pe sine 
de asta. Am fost căsătoriţi timp de doi ani şi nu am văzut nimic 
homosexual la el, vă asigur. Cred că avea ceva împotrivă pentru 
că intra în conflict cu ideea lui despre cum e ordonat universul, 
cu un ideal platonic despre comportamentul uman. Brunetti, 
evident, avusese parte de motive mult mai bizare decât acesta. 


— Şi avea aceleaşi sentimente şi faţă de lesbiene? 

— Da, dar tindea să fie mai categoric în cazul bărbaţilor, 
poate din cauză că adesea comportamentul lor e mai scandalos. 
Presupun că faţă de lesbiene avea cel mult o curiozitate 
bolnăvicioasă. Majoritatea bărbaţilor sunt aşa. Dar nu e un 
subiect pe care l-am discutat vreodată. 

De-a lungul carierei, Brunetti vorbise cu multe văduve, 
interogase multe, dar puţine reuşiseră să-şi caracterizeze soţul 
la fel de obiectiv ca această femeie. Se întrebă dacă motivul 
ținea de ea personal sau de bărbatul după care nu părea să 
plângă. 

— A existat vreun bărbat, vreun homosexual despre care să 
vorbească în mod special cu dispreţ? 

— Nu, răspunse ea imediat. Părea să depindă de cel cu care 
lucra la momentul respectiv. 

— Lăsa ca prejudecățile lui împotriva lor să îi afecteze 
relaţiile profesionale? 

— Asta ar fi imposibil în acest mediu. Sunt mult prea mulţi. 
Helmut îi dispreţuia, dar reuşea să lucreze cu ei când o cerea 
situaţia. 

— Şi când lucra cu ei, îi trata diferit de cum îi trata pe alţii? 

— Commissario, sper că nu încercaţi să construiți un 
scenariu din care să reiasă că Helmut a fost omorât de un 
homosexual, pentru că i-a adresat un cuvânt urât sau i-a anulat 
un contract. 

— Unii au fost omorâţi şi pentru mai puţin. 

— Nu merită să discutăm aşa ceva, spuse ea tăios. Mai aveţi 
şi alte întrebări? 

Brunetti ezită, el însuşi ruşinat de următoarea întrebare pe 
care trebuia să i-o adreseze văduvei. Işi spunea în sinea lui că 
este ca un preot, ca un doctor şi că tot ce îi spunea lumea nu 
mergea mai departe, dar ştia că nu era adevărat, că nu avea să 
respecte nici un secret, dacă asta îl ajuta să-l găsească pe cel 
pe care îl căuta. 

— Următoarea întrebare nu are un caracter general şi nu 
priveşte părerile lui. Nu spuse mai multe, sperând că ea va 
înţelege şi-i va oferi voluntar informaţia. Nu primi nici un ajutor. 
Mă refer în mod specific la relaţia dumneavoastră cu soţul. A 
existat ceva ciudat la ea? 

O urmări cum se luptă să-şi înfrângă pornirea de a se ridica 


de pe scaun. În loc de asta îşi frecă de câteva ori degetul 
mijlociu de la mâna dreaptă de buze, ţinându-şi cotul sprijinit de 
braţul scaunului. 

— Să înţeleg că vă referiţi la relaţia noastră sexuală. El 
încuviinţă din cap. Şi presupun că m-aş putea enerva şi aş putea 
să vă întreb ce înţelegeţi prin „ciudat” în zilele noastre. In loc de 
asta am să vă spun simplu că nu, nu a fost nimic „ciudat” în 
relaţia noastră sexuală şi asta e tot ce sunt dispusă să vă spun. 

Îi răspunsese la întrebări. Dacă acum cunoştea adevărul, era 
o altă problemă şi alese să nu se gândească la ea acum. 

— A părut să întâmpine vreo dificultate din partea vreunui 
solist din acest spectacol? Sau din partea oricui altcuiva implicat 
în el? 

— Nu mai mult ca de obicei. Despre regizor se ştie că este 
homosexual, iar acum există zvonuri asemănătoare despre 
soprană. 

— Îi cunoaşteţi? 

— N-am vorbit niciodată cu Santore, în afară de momentele 
când l-am salutat la repetiţii. Pe Flavia o cunosc, deşi nu bine, 
pentru că ne-am întâlnit la petreceri şi am schimbat câteva 
vorbe. 

— Ce credeţi despre ea? 

— Cred că este o solistă extraordinară şi la fel credea şi 
Helmut, răspunse, interpretându-i în mod deliberat greşit 
întrebarea. 

— Şi ca persoană? 

— Ca persoană, cred că este încântătoare. Poate că uneori îi 
lipseşte simţul umorului, dar este o persoană plăcută cu care 
poţi petrece câteva ore. Şi este surprinzător de inteligentă. 
Majoritatea soliştilor nu sunt aşa. Era evident că alegea în 
continuare să-i interpreteze greşit întrebările şi nu dorea să-i 
dea ceea ce voia până nu întreba direct. 

— Şi zvonurile? 

— Nu le-am crezut vreodată suficient de importante cât să 
le iau în considerare. 

— Şi soţul dumneavoastră? 

— Cred că el le dădea crezare. Nu, mint. Ştiu sigur că le 
dădea crezare. A spus ceva în sensul ăsta într-o seară. Nu-mi 
aduc acum aminte exact ce-a spus, dar a arătat clar că le dă 
crezare. 


— Însă nu a fost îndeajuns ca să vă convingă şi pe 
dumneavoastră? 

— Commissario, spuse ea cu o răbdare exagerată, nu sunt 
sigură că aţi înţeles ce spun. Problema nu este dacă Helmut a 
reuşit sau nu să mă convingă de adevărul acestor zvonuri. 
Problema este că nu a reuşit să mă convingă că într-adevăr 
contează. Aşa că am uitat de asta până nu mi-aţi zis 
dumneavoastră acum. 

Brunetti nu făcu vreun gest că a înţeles şi, în schimb, o 
întrebă: 

— Şi  Santore? Soţul dumneavoastră a făcut vreun 
comentariu anume despre el? ` 

— Nici unul de care să-mi amintesc. Işi aprinse o altă țigară. 
A fost un subiect asupra căruia nu am căzut de acord. Eu nu 
aveam răbdare pentru prejudecățile lui şi ştia asta, aşa că de 
comun acord evitam orice discuţie pe această temă. Helmut era 
suficient de consacrat muzicii, cât să-şi poată lăsa deoparte 
sentimentele personale. A fost unul din lucrurile pe care le-am 
iubit la el. 

— l-aţi fost credincioasă, signora? 

Era o întrebare la care în mod evident se aşteptase. 

— Da, cred că da, spuse ea după un moment lung de tăcere. 

— Mă tem că este o remarcă pe care nu pot să o interpretez. 

— Depinde, cred, de ceea ce înţelegeţi prin „credincioasă”. 

Da, presupuse că aşa era, dar se gândi şi că înţelesul acestui 
cuvânt era relativ clar, chiar şi în Italia. Brusc simţi că s-a 
săturat. 

— Aţi întreţinut relaţii sexuale şi cu altcineva cât timp aţi 
fost căsătorită cu el? 

li răspunse imediat. 

— Nu. 

Ştia că aştepta următoarea întrebare, aşa că spuse: 

— Atunci de ce aţi spus că doar credeţi că i-aţi fost 
credincioasă? 

— Aşa. Pur şi simplu mă săturasem de întrebări previzibile. 

— Şi eu de răspunsuri imprevizibile, îi trânti el. 

— Da, îmi imaginez că aşa trebuie să fie. îi zâmbi în semn de 
împăcare. 

Din moment ce nu se mai deranjase să joace toată şarada 
cu agenda, nu putea să îi dea acum de înţeles că îşi încheiase 


interogatoriul, punându-şi agenda în buzunar. Aşa că se ridică în 
picioare şi spuse: 

— Incă un lucru. 

— Da? 

— Documentele lui v-au fost înapoiate ieri-dimineaţă. Aş 
vrea să-mi permiteţi să mă mai uit o dată peste ele. 

— Nu asta trebuia să faceţi cât timp au fost la 
dumneavoastră? întrebă ea, fără să încerce să-şi ascundă 
enervarea. 

— S-a produs o neînțelegere la Questura. Traducătorii le-au 
văzut, apoi v-au fost returnate înainte să le văd şi eu. Îmi cer 
scuze de deranj, dar aş vrea să arunc o privire peste ele acum, 
dacă se poate. Aş dori totodată să vorbesc şi cu menajera. Am 
vorbit cu ea scurt la venire, dar sunt o serie de întrebări pe care 
aş vrea să i le pun. 

— Documentele sunt la Helmut în birou. A doua uşă pe 
stânga. Alese să-i ignore întrebarea referitoare la menajeră şi 
rămase jos, fără să se deranjeze să-i întindă mâna. Îl urmări 
cum iese din cameră, după care se întoarse la ocupaţia de 
dinainte, să aştepte să treacă timpul. 

Brunetti străbătu holul ajungând la a doua uşă. Primul lucru 
pe care îl remarcase de la intrarea în încăpere era plicul galben 
pal de la Questura care stătea nedeschis şi umflat de 
documente pe birou. Se aşeză la birou şi trase plicul spre el. 
Doar atunci aruncă o privire pe fereastră şi observă 
acoperişurile care se revărsau peste tot oraşul. În depărtare, 
văzu clopotniţa ascuţită a bazilicii San Marco şi la stânga lui 
faţada mohorâtă a clădirii operei. Îşi mută atenţia de la 
fereastră şi rupse plicul, desfăcându-l. 

Puse într-o parte documentele pe care le citise deja în 
traducere. Se refereau, după cum ştia, la contracte, întâlniri, 
înregistrări şi le clasase deja ca fiind lipsite de importanţă. 

Scoase trei fotografii din plic. În mod previzibil, raportul pe 
care îl citise nu menţiona nici o fotografie, probabil pentru că nu 
era nimic scris pe ele. Prima era a lui Wellauer cu soţia, făcută 
lângă un lac. Arătau bronzaţi şi plesnind de sănătate şi Brunetti 
îşi aminti că bărbatul trebuie să fi avut peste şaptezeci de ani 
când făcuse această fotografie, pentru că nu arăta mai în vârstă 
decât el, se gândi el. In cea de-a doua fotografie era o tânără în 
picioare lângă un cal, un animal mic şi blând şi la fel de rotunjor 


pe cât era de înalt. Fata avea o mână întinsă spre căpăstru şi un 
picior în aer îndreptat spre scara de la şa. Ţinea capul întors 
într-un unghi ciudat, probabil că fusese luată prin surprindere de 
fotograf, care o strigase tocmai când era pe cale să se urce pe 
cal. Era înaltă şi zveltă şi cu părul deschis la culoare ca al mamei 
sale, care îi atârna în două cozi împletite de sub cască. Luată 
prin surprindere, nu avusese timp să zâmbească şi arăta ciudat 
de serioasă. 

Cea de-a treia fotografie îi înfăţişa pe toţi trei. Fata, aproape 
la fel de înaltă ca şi mama ei, dar stângace chiar şi când stătea 
nemişcată, era în picioare la mijloc, iar adulţii stăteau 
îmbrăţişaţi, puţin în spatele ei. Copila părea puţin mai mică 
decât în cealaltă fotografie. Toţi trei zâmbeau studiat către 
aparat. 

Singurul lucru rămas în plic era o agendă îmbrăcată în piele, 
cu anul gravat în auriu pe copertă. O deschise şi o răsfoi. 
Numele zilelor erau în germană şi în dreptul mai multora erau 
trecute menţiuni în scrisul gotic aplecat pe care şi-l amintea de 
pe partitura Traviatei. Multe dintre însemnări erau nume de 
locuri şi opere sau concerte, abrevieri pe care le desluşi cu 
uşurinţă: „Salz - D.G.”; „Viena - Ballo”; „Bonn - Moz 40”; „Ldn - 
Cosi”. Altele păreau a avea un caracter personal sau cel puţin 
nu aveau legătură cu muzica: „Von 5 - 5PM”; „Erich & H - 8”; 
„D&G ceai - Demel - 4”. 

Porni de la data decesului dirijorului şi dădu paginile înapoi 
una câte una acoperind trei luni. Descoperi un program care ar 
fi dus la epuizare un om cu jumătate din vârsta lui Wellauer, o 
listă de obligaţii care creştea în mărime pe măsură ce mergea 
înapoi în timp. Interesat de această creştere gradată, deschise 
agenda la luna august şi citi de acolo înainte; astfel văzu cum 
decurge sistemul invers, o scădere gradată a numărului de cine, 
ceaiuri, prânzuri. Luă o foaie de hârtie dintr-unul din sertarele de 
la birou şi se lămuri rapid care era sistemul: întâlnirile personale 
la dreapta, cele legate de muzică la stânga. In august şi 
septembrie, cu excepţia a două săptămâni în care nu era trecut 
aproape nimic, avusese întâlniri aproape zilnic. În octombrie 
numărul lor începea să scadă, iar la sfârşitul lunii nu exista 
aproape nici o ieşire mondenă. Chiar şi obligaţiile profesionale 
se reduseseră, de la cel puţin două pe săptămână, la doar una 
sau două la câteva săptămâni. 


Brunetti sări la anul următor, de care Wellauer nu avea să se 
mai bucure şi găsi notat pentru sfârşitul lui ianuarie: „Ldn - 
Cosi”. Un mic semn, imediat după numele operei îi atrase 
atenţia. Era un semn de întrebare sau doar un accent pus 
neglijent? 

Luă o altă foaie de hârtie şi făcu o a doua listă cu 
însemnările personale pe care le găsi începând cu luna 
octombrie. La data de 6 octombrie scria: „Erich & H - 9 p.m.”. 
Deja familiarizat cu numele, putea înţelege ce reprezintă 
însemnarea. Pe 7: „Erich -8 a.m.”. Pe 15: „Petra & Nikolai - 8 
p.m.”, şi apoi nimic până pe 27, unde se menţiona: „Erich - 8 
a.m.”. | se păru o oră ciudată pentru o întâlnire cu un prieten. 
Ultima însemnare de acest fel fusese făcută cu două zile înainte 
să plece la Veneţia: „Erich - 9 a.m.”. 

Acestea erau toate, cu excepţia unei însemnări pe care 
Brunetti o găsi pe pagina zilei de 13 noiembrie: „Veneţia - 
Trav”. 

Închise agenda şi o strecură înapoi în plic, laolaltă cu 
fotografiile şi documentele. Împături foile pe care îşi luase notițe 
şi se întoarse în camera unde o lăsase pe signora Wellauer. O 
găsi aşa cum o lăsase, aşezată în faţa focului, fumând. 

— Aţi terminat? spuse ea când intră. 

— Da. Ţinând în continuare foile în mână, spuse : Am 
remarcat, uitându-mă prin agenda soţului dumneavoastră, că în 
ultimele luni a fost cu mult mai puţin ocupat decât înainte. A 
existat vreun motiv anume? 

Ea ezită o clipă înainte de a-i răspunde. 

— Helmut a spus că se simte obosit, că nu mai are energia 
de altădată. Ne-am văzut cu câţiva prieteni, dar nu cu la fel de 
mulţi ca înainte, după cum aţi remarcat. Insă nu trecea în 
agendă tot ce făceam. 

— N-am ştiut asta. Dar mă interesează această schimbare la 
el. Nu aţi spus nimic despre asta, când v-am întrebat despre el. 

— După cum vă aduceţi aminte, commissario, m-aţi întrebat 
despre relaţiile mele sexuale cu soţul meu. Din păcate nu sunt 
trecute în agendă. 

— Am observat că numele Erich apare frecvent. 

— Şi de ce ar fi asta important? 

— N-am spus că este important, signora ; am spus pur şi 
simplu că numele apare cu regularitate în ultimele luni. Apare 


des, împreună cu inițiala H, dar apare şi singur. 

— V-am spus că nu toate întâlnirile noastre erau trecute în 
agendă. 

— Dar acestea au fost suficient de importante ca soţul 
dumneavoastră să simtă nevoia să le noteze. Pot să vă întreb 
cine este acest Erich? 

— Erich. Erich şi Hedwig Steinbrunner. Sunt cei mai vechi 
prieteni ai lui Helmut. 

— Nu şi ai dumneavoastră? 

— Au devenit şi prietenii mei, dar Helmut îi ştia de mai bine 
de patruzeci de ani, iar eu doar de doi, aşa că e logic să mă 
gândesc la ei ca fiind mai degrabă prietenii lui Helmut, nu ai 
mei. 

— Înţeleg. Aţi putea să îmi daţi adresa lor? 

— Commissario, nu înţeleg de ce este important. 

— V-am explicat de ce consider asta un lucru important. 
Dacă nu sunteţi dispusă să îmi daţi adresa, sunt sigur că mai 
există alţi prieteni de-ai soţului dumneavoastră care ar putea să 
mi-o dea. 

li înşiră rapid o adresă şi-i menţionă că era din Berlin, apoi 
se opri în timp ce el îşi scoase stiloul şi se pregăti să scrie pe 
hârtia pe care o ţinea încă în mână. Când văzu că e gata, ea îi 
repetă adresa vorbind rar, dictându-i totul pe litere, chiar şi 
Strasse, ceea ce, se gândi el, era o insinuare exagerată, 
referitoare la prostia lui. 

— Mai doriţi şi altceva? întrebă ea când văzu că a terminat 
de scris. 

— Da, signora. Mulţumesc. Acum aş putea să vorbesc cu 
menajera dumneavoastră? 

— Nu sunt sigură că înţeleg de ce e necesar. 

El o ignoră şi întrebă: 

— E aici în apartament? 

Fără să scoată vreun cuvânt, signora Wellauer se ridică în 
picioare şi se duse într-o parte a camerei unde de-a lungul 
peretelui atârna un cordon. Trase de el fără să spună nimic şi se 
duse la fereastra care dădea spre acoperişurile oraşului. 

La scurt timp se deschise uşa şi intră în cameră menajera. 
Brunetti aşteptă ca signora Wellauer să spună ceva, însă 
aceasta rămase într-o postură rigidă în faţa ferestrei, ignorându- 
i pe amândoi. Neavând încotro, Brunetti vorbi în aşa fel, încât ea 


să audă ce îi spune menajerei. 

— Signora Breddes, aş dori să vorbesc puţin cu 
dumneavoastră dacă se poate. 

Menajera încuviinţă din cap, dar nu zise nimic. 

— Poate să mergem în biroul maestrului, spuse el, dar 
văduva refuză încăpăţânată să se întoarcă de la fereastră. El se 
duse până la uşă unde se opri, făcându-i semn menajerei să iasă 
înaintea lui. O urmă de-a lungul holului până în biroul de-acum 
familiar. Odată intraţi, închise uşa şi îi făcu semn să ia loc. Ea se 
aşeză, iar el luă loc pe scaunul pe care îl ocupase când se uitase 
peste documente. 

Femeia era trecută bine de cincizeci de ani şi purta o rochie 
neagră, care putea să-i indice fie ocupaţia, fie faptul că este în 
doliu. Lungimea rochiei, până la jumătatea gambei, nu mai era 
de mult la modă, iar croiala îi scotea în evidenţă corpul osos, 
umerii înguşti şi pieptul mic. Faţa era pe măsura trupului, ochii îi 
erau puţin prea apropiaţi şi nasul puţin prea lung. Aşa cum 
stătea dreaptă pe marginea scaunului, îi amintea de una din 
acele păsări de mare cu picioare lungi şi gâtul alungit care se 
aşezau pe piloţii canalelor. 

— Aş dori să vă pun câteva întrebări, signora Breddes. 

— Signorina, îl corectă ea. 

— Sper că nu este vreo problemă dacă vorbim în italiană, 
spuse el. 

— Bineînţeles că nu. Locuiesc aici de zece ani. O spuse într-o 
manieră care sugera că se simţea jignită de remarca lui. 

— Cât timp aţi lucrat pentru maestru, signorina? 

— Douăzeci de ani. Zece ani în Germania şi acum zece ani 
aici. Când maestrul a cumpărat acest apartament, m-a rugat să 
vin să am grijă de el. Am acceptat. M-aş fi dus oriunde pentru 
maestru. Din felul în care spuse acest lucru, Brunetti deduse că 
pentru ea să locuiască la Veneţia în acest apartament cu zece 
camere era o tortură pe care era dispusă să o îndure, doar 
pentru că îi era dedicată trup şi suflet celui pentru care lucra. 

— Dumneavoastră vă ocupați de această casă? 

— Da. Am venit aici la scurt timp după ce a cumpărat-o. A 
fost şi el aici şi mi-a dat instrucţiuni despre mobilă şi zugrăvit. 
Eu m-am ocupat de organizare şi apoi am avut grijă de casă cât 
era plecat. 

— Şi când era aici? 


— Da, şi atunci. 

— Cât de des venea la Veneţia? 

— De două sau de trei ori pe an. Rareori de mai multe ori. 

— Venea ca să lucreze? Ca să dirijeze... 

— Uneori. Dar venea şi ca să-şi viziteze prietenii, ca să 
meargă la Bienală. Reuşi să facă totul să sune ca o simplă 
vanitate fără rost. 

— Şi când era aici, care vă erau responsabilităţile? 

— Mă ocupam de gătit, deşi când dădea petreceri angaja un 
bucătar italian. Eu alegeam florile. Supravegheam femeile de la 
curăţenie. Sunt italience. 

Asta, presupuse el, explica de ce era nevoie de 
supraveghere. 

— Cine făcea cumpărăturile în casă? Cine lua mâncarea? 
Vinul? 

— Cât era maestrul aici, eu planificam mesele şi trimiteam 
femeile la Rialto în fiecare dimineaţă ca să cumpere legume 
proaspete. 

Brunetti se gândi că acum era pregătită să răspundă la 
întrebările serioase. 

— Deci maestrul s-a căsătorit când dumneavoastră lucraţi 
pentru el? 

— Da. 

— Şi asta a produs vreo schimbare? Când venea la Veneţia, 
evident. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise ea, deşi era clar că 
pricepe. 

— In ceea ce priveşte conducerea casei. Vi s-au schimbat 
îndatoririle după căsătoria maestrului? 

— Nu. Uneori gătea signora, dar nu des. 

— Altceva? 

— Nimic. 

— Prezenţa fiicei signorei v-a creat neplăceri? 

— Nu. Mânca foarte multe fructe. Dar nu făcea probleme. 

— Aha, înţeleg, spuse Brunetti, scoțând din buzunar o 
bucăţică de hârtie şi măzgălind fără rost câteva cuvinte pe ea. 
Spuneţi-mi, signorina, în ultimele săptămâni cât a fost maestrul 
aici, aţi observat ceva, cum să zic, ceva diferit în 
comportamentul lui, ceva ce vi s-a părut ciudat? Ă 

Ea rămase tăcută, cu mâinile împreunate în poală. In cele 


din urmă spuse: 

— Nu înţeleg. 

— Vi s-a părut cumva ciudat? Tăcere. Sau, mă rog, dacă nu 
ciudat - şi îi zâmbi, cerându-i să înţeleagă cât de greu îi venea 
să facă asta - atunci neobişnuit, ieşit din comun? Când ea 
continuă să rămână tăcută, adăugă: Sunt sigur că aţi fi remarcat 
orice era ieşit din comun, din moment ce îl cunoşteaţi pe 
maestru de atâţia ani şi eraţi cu siguranţă mai obişnuită cu el 
decât oricine altcineva din casă. 

Era o încercare neruşinată de a o linguşi, dar asta nu 
însemna că nu putea să dea roade. 

— Vă referiţi la munca lui? 

— Ei bine, începu el şi îi zâmbi complice, legat de muncă sau 
de orice altceva, poate de ceva personal, ceva ce nu avea nici o 
legătură cu cariera sau cu muzica lui. După cum am spus, sunt 
sigur că faptul că îl cunoşteaţi atât de bine pe maestru v-ar fi 
făcut cu atât mai sensibilă la orice schimbare. 

Urmărind cum i se plimbă momeala pe la nas, trase de 
undiţă ca s-o aducă şi mai aproape. 

— Din moment ce îl cunoşteaţi de atâta vreme, aţi fi putut 
remarca lucruri ce altora le-ar fi scăpat. 

— Da, este adevărat, recunoscu ea. 

Îşi umezi buzele, agitată, apropiindu-se şi mai mult de 
momeală. El rămase tăcut, nemişcat, nedorind să facă valuri. O 
văzu cum se joacă absentă cu unul din nasturii de la rochie, 
răsucindu-l înainte şi înapoi în semicerc. În cele din urmă spuse: 
A fost ceva, dar nu ştiu dacă este important. 

— Păi, poate că este. Reţineţi, signorina, orice îmi puteţi 
spune îi va fi de ajutor maestrului. Ghici cumva că nu se va 
prinde de stupizenia inimaginabilă a acestei afirmaţii. 

Îşi puse stiloul jos şi-şi încrucişă braţele, ca un preot, 
aşteptând-o să vorbească. 

— Au fost două lucruri. De când a venit aici de data asta, a 
părut să fie din ce în ce mai distras, ca şi cum se gândea mereu 
la altceva. Nu, de fapt nu e aşa, nu tocmai. A fost ca şi cum nu îi 
mai păsa de ce se petrece în jurul lui. Tăcu din gură, 
nemulțumită. 

— Poate reuşiţi să-mi daţi un exemplu, o încuraja el. 

Ea clătină din cap, deloc încântată de cum se exprima. 

— Nu, nu explic cum trebuie. Nu ştiu cum să spun. Pe 


vremuri, întotdeauna mă întreba ce s-a mai întâmplat cât a fost 
plecat, mă întreba de casă, de femeile de la curăţenie şi despre 
ce-am mai făcut. (Oare chiar se înroşise?) Maestrul ştia că îmi 
place foarte mult muzica, că mă duceam la concerte şi la operă 
cât era dânsul plecat şi întotdeauna avea grijă să mă întrebe 
despre ele. Dar de data asta când a venit, nu a mai fost deloc 
aşa. M-a salutat când a venit şi m-a întrebat ce mai fac, dar nu 
părea să-l intereseze ce îi răspund. De câteva ori... nu, o singură 
dată. A trebuit să mă duc la dânsul în birou să-l întreb la ce oră 
voia să servesc masa. Avea o repetiţie în după-amiaza aceea şi 
nu ştiam la ce oră trebuia să se termine, aşa că m-am dus la 
dânsul în birou să-l întreb. Am bătut la uşă şi am intrat, aşa cum 
făceam întotdeauna. Dar nu m-a băgat în seamă, ca şi cum nu 
eram acolo, m-a ţinut să aştept câteva minute până a terminat 
de scris ceva. Nu ştiu de ce a făcut asta, dar m-a ţinut acolo să 
aştept ca pe o servitoare. În cele din urmă m-am simţit atât de 
prost, încât m-am întors ca să plec. După douăzeci de ani, cum 
putea să-mi facă aşa ceva, să mă ţină să aştept ca un criminal 
în faţa judecătorului. 

Pe măsură ce vorbea, Brunetti observă cum durerea îi 
scapără din nou în priviri. 

— În cele din urmă, când m-am întors ca să plec, a ridicat 
privirea şi s-a prefăcut că tocmai atunci mă observă. Se purta de 
parcă i-am răsărit din senin înaintea ochilor ca să-l întreb ceva. 
L-am întrebat când plănuia să se întoarcă. Mă tem că i-am vorbit 
cu supărare. Am ridicat vocea în faţa dânsului, pentru prima 
dată în douăzeci de ani. Dar s-a prefăcut că nu remarcă şi doar 
mi-a spus la ce oră urma să se întoarcă. Şi apoi presupun că i-a 
părut rău de cum s-a purtat cu mine, pentru că mi-a spus cât de 
frumoase erau florile. Întotdeauna îi plăcea să aibă flori în casă 
când era aici. Îşi pierdu şirul, adăugând fără vreun rost: Ne sunt 
livrate de la Biancat. Tocmai de dincolo de Canal Grande. 

Brunetti nu ştia dacă ce aude reflecta revolta sau suferinţa 
sau, poate, ambele sentimente. După douăzeci de ani în 
serviciul cuiva, cu siguranţă că îţi câştigai dreptul de a nu fi 
tratat ca un servitor. 

— Au mai fost şi alte lucruri, dar nu le-am dat importanţă în 
acel moment. 

— Ce lucruri? 

— Părea... spuse ea, gândindu-se pe măsură ce vorbea cum 


să spună şi totuşi să nu spună un anume lucru. Părea 
îmbătrânit. Ştiu că nu îl mai văzusem de un an, dar schimbarea 
mi se părea mai evidentă. Dintotdeauna a fost atât de tânăr, 
atât de plin de viaţă. Dar de data asta arăta ca un bătrân. Ca să 
dovedească adevărul celor spuse adăugă: începuse să poarte 
ochelari. Dar nu pentru citit. 

— Asta vi s-a părut ciudat, signorina? 

— Da; oamenii de vârsta mea, spuse ea sincer, încep să aibă 
nevoie de ei pentru citit, mai ales de aproape, dar el nu îi purta 
pentru citit. 

— De unde ştiţi asta? 

— Pentru că uneori îi duceam după-amiaza ceaiul şi-l 
găseam citind, dar nu îi purta atunci. Când mă vedea, îi lua de 
pe masă şi şi-i punea sau doar îmi făcea semn să las tava jos, ca 
şi cum nu voia să fie întrerupt sau deranjat. Se opri. 

— Aţi spus că au fost două lucruri, signorina. Imi puteţi 
spune care a fost cel de-al doilea? 

— Cred că aş prefera să nu vorbesc despre asta, răspunse 
ea agitată. 

— Dacă nu este important, atunci nu o să conteze. Dar dacă 
este, s-ar putea să ne ajute să descoperim cine a făcut asta. 

— Nu sunt sigură; nu e ceva de care să fiu sigură, spuse ea 
începând să cedeze. E doar ceva ce am simţit că se petrece. 
Între ei. 

Felul în care rosti ultimul cuvânt îi arătă clar care era a doua 
persoană la care se referea. Brunetti nu spuse nimic, hotărât să 
o aştepte să termine. E 

— De data asta s-au purtat altfel. Inainte erau mereu... Nu 
ştiu cum să descriu. Erau apropiaţi, mereu apropiaţi, discutau, 
îşi împărtăşeau lucruri, se atingeau. Din ton îşi dădu seama cât 
îi displăcea acest fel de comportament la un cuplu căsătorit. Dar 
de data asta, când au venit, s-au purtat altfel unul cu celălalt. 
Nu era ceva care să se vadă din afară. Continuau să fie politicoşi 
unul cu celălalt, dar nu se mai atingeau, cum făceau pe vremuri, 
când nu îi vedea nimeni. 

Ci numai când îi putea vedea ea... Femeia ridică ochii la el. 

— Nu sunt sigură că are vreun sens ce spun. 

— Ba cred că da, signorina. Aveţi idee ce ar fi putut cauza 
această răceală? 

li citi în ochi răspunsul sau cel puţin o urmă de răspuns, dar 


apoi văzu cum dispare la fel de rapid. Deşi îl văzuse, nu era 
sigur dacă ea îşi dădea seama de ceea ce tocmai se întâmplase. 

— O idee cât de vagă? insistă el. În momentul în care vorbi, 
îşi dădu seama că a mers prea departe. 

— Nu. Nici cea mai vagă idee. Clătină din cap, revenindu-şi. 

— Ştiţi dacă vreunul din ceilalţi servitori a remarcat asta? 

Îşi îndreptă spatele şi mai mult. 

— Asta nu e un subiect pe care să-l discut cu servitorii. 

— Desigur, desigur, murmură el. Vă asigur că nu asta am 
vrut să sugerez. 

Îşi dădu seama că regreta deja şi puţinul pe care i-l spusese. 
Ar fi fost o idee bună să-i sugereze că nu conta prea mult ce îi 
dezvăluise, în aşa fel încât să nu se arate reticentă să repete 
povestea, dacă devenea necesar sau să mai adauge amănunte, 
dacă se putea. 

— Vă sunt recunoscător pentru cele ce mi-aţi spus, 
signorina. Confirmă ceea ce-am auzit din alte surse. Nu mai este 
nevoie să vă subliniez că tot ceea ce mi-aţi spus este strict 
confidenţial. Dacă vă mai amintiţi ceva, vă rog să mă sunaţi la 
Questura. _ 

— Nu vreau să mă credeţi... Incepu ea, dar nu reuşi să 
numească pe faţă ceea ce-ar fi putut crede el despre ea. 

— Vă asigur că nu vă consider decât o persoană care 
continuă să-şi dovedească loialitatea faţă de maestru. 

Din moment ce era adevărat, măcar atât putea face pentru 
ea. Fruntea i se descreţi puţin. El se ridică în picioare şi-i întinse 
mâna. Mâna ei era mică, delicată, surprinzător de fragilă. Il 
conduse de-a lungul holului până la uşa de la intrare, dispăru 
pentru o clipă şi reveni cu haina lui. 

— Spuneti-mi, signorina, ce plănuiţi să faceţi acum? 
Rămâneţi la Veneţia? 

Îi aruncă o privire de parcă ar fi fost un nebun care a oprit-o 
pe stradă. 

— Nu; am de gând să mă întorc la Gent cât mai curând 
posibil. 

— Aveţi idee când se va întâmpla asta? 

— Signora va trebui să se hotărască ce vrea să facă cu 
apartamentul. Stau până atunci, după care mă întorc acasă, 
unde îmi este locul. Spunând asta, îi deschise uşa şi apoi o 
închise fără zgomot după el. 


Brunetti cobori scările, se opri la primul etaj şi se uită afară 
pe fereastră. În depărtare, îngerul de pe clopotniţă îşi întindea 
aripile în semn de binecuvântare asupra oraşului şi a tuturor 
celor care locuiau în el. Chiar dacă îţi petreci exilul în cel mai 
frumos oraş din lume, realiză Brunetti, tot exil se cheamă că e. 


16 


Din moment ce era deja aproape de operă, se duse direct 
acolo, oprindu-se doar cât să mănânce un sendviş şi să bea un 
pahar cu bere, fără să îi fie cu adevărat foame, însă simțind 
vaga senzaţie de disconfort care îl copleşea ori de câte ori lăsa 
să treacă prea mult timp fără să mănânce. 

La intrarea actorilor îşi prezentă legitimaţia şi întrebă dacă 
sosise signore Traverso. II portiere îi spuse că signore Traverso 
ajunsese cu un sfert de oră în urmă şi că îl aştepta pe 
commissario la barul din culise. Când ajunse acolo, dădu peste 
un bărbat înalt, cadaveric, care semăna cu vărul său, dentistul 
lui Brunetti. Zgomotul şi vânzoleala produse de trecerea a 
nenumărați oameni, îmbrăcaţi sau nu în costume de scenă, îi 
împiedicau să discute, aşa că Brunetti îl întrebă dacă ar putea 
merge undeva unde era linişte. 

— Îmi pare rău, spuse muzicianul. Ar fi trebuit să mă 
gândesc la asta. Singurul loc în care putem merge este una din 
cabinele care nu sunt folosite acum. Presupun că putem să 
mergem acolo. 

Bărbatul puse nişte bani pe tejgheaua barului şi-şi luă cutia 
în care îşi ţinea vioara. Îl conduse înapoi în direcţia de unde 
venise, traversând clădirea, şi apoi în sus pe scările pe care 
urcase Brunetti în prima noapte când fusese acolo. La capătul 
scărilor le tăie calea o femeie corpolentă, într-un halat albastru, 
care îi întrebă ce doresc. 

Traverso schimbă câteva cuvinte cu ea, explicându-i cine 
era Brunetti şi ce căutau. Scoţând un mănunchi uriaş de chei din 
buzunar, le deschise o uşă şi se dădu un pas înapoi ca să le facă 
loc să treacă. Intrară într-o cameră mică, din care lipsea 
strălucirea plină de pompă a operei, cu două scaune de o parte 
şi de alta a unei mese joase şi o bancă în faţa unei oglinzi. Se 
aşezară pe scaune, unul în faţa celuilalt. 

— În timpul repetiţiilor aţi remarcat ceva ciudat? întrebă 


Brunetti. 

Pentru că nu dorea să-i indice ce anume căuta, îşi menţinu 
întrebările la un nivel cât mai general, atât de general, îşi dădu 
seama, încât erau practic fără sens. 

— Vă referiţi la spectacol? Sau la maestru? 

— La oricare. Şi la unul, şi la celălalt. 

— Spectacolul? La fel ca întotdeauna. Decorurile şi punerea 
în scenă au fost noi, dar am mai folosit costumele de două ori 
până acum. Insă soliştii sunt buni, cu excepţia tenorului. Ar 
trebui împuşcat. Deşi nu a fost vina lui. A fost dirijat prost de 
maestru. Nici unul dintre noi nu prea aveam idee de ceea ce 
trebuia să facem. Mă rog, nu de la început, dar nici măcar până 
să se încheie a doua săptămână. Cred că am cântat din 
memorie. Nu ştiu dacă înţelegeţi. 

— Puteţi să fiţi mai precis? 

— Din cauza lui Wellauer; a fost ca şi cum l-ar fi doborât 
brusc vârsta. Am mai cântat sub bagheta lui. De două ori. A fost 
cel mai bun dirijor cu care am lucrat vreodată. Nu mai există 
alţii ca el în ziua de azi, deşi sunt o mulţime care îl imită. Ultima 
oară am cântat cu el Cosi. Ne-am sincronizat mai bine ca 
niciodată. Dar nu şi de data asta. Brusc a îmbătrânit. Părea că 
nu mai este atent la ce face. Câteodată, când interpretam un 
crescendo se înviora brusc şi arăta cu bagheta spre cel care 
rămânea chiar şi o optime de bătaie în urmă. Atunci totul ieşea 
superb. Dar în restul timpului, pur şi simplu nu mergea. Însă 
nimeni nu a spus nimic. Pur şi simplu a fost ca şi cum ne-am fi 
pus de acord între noi să interpretăm muzica aşa cum a fost 
scrisă şi să ne ghidăm după concertmaistru. Cred că tactica a 
funcţionat. Maestrul părea să fie mulţumit. Dar nu a mai fost ca 
pe vremuri. 

— Credeţi că Maestrul îşi dădea seama? 

— Vreti să spuneţi dacă îşi dădea seama cât de prost suna 
totul? 

— Da. 

— Cu siguranţă că şi-a dat seama. Nu ajungi cel mai bun 
dirijor din lume, dacă nu auzi ce-ţi face orchestra, nu? Dar mai 
degrabă dădea impresia că, aproape tot timpul, se gândeşte la 
altceva. Ca şi cum nu era prezent, de parcă nu era deloc atent. 

— Şi în seara premierei? Aţi remarcat ceva ciudat? 

— Nu. Eram toţi prea ocupați, încercând să ţinem pasul unii 


cu alţii, ca să nu sune prost... cum se putea întâmpla foarte 
Uşor. 

— Chiar nimic? Nu a vorbit cu nimeni într-un stil ciudat? 

— Nu a vorbit cu nimeni în seara aia. Nu l-am văzut decât 
când a trecut printre instrumentişti şi a urcat pe podium. Se 
opri, răscolindu-şi amintirile. A fost ceva, dar nu merită 
menţionat. 

— Ce anume? 

— La sfârşitul celui de-al doilea act, imediat după scena 
aceea importantă când Alfredo îi aruncă banii Violettei. Nu ştiu 
cum au reuşit soliştii să treacă de ansamblu. Noi îi acopeream 
pe toţi. In sfârşit, s-a terminat totul şi publicul - care e total afon 
- a început să aplaude, iar maestrul, ei bine, a zâmbit vag într- 
un mod ciudat, ca şi cum tocmai i s-ar fi spus o glumă bună. 
După care a pus jos bagheta. Nu a aruncat-o pe podium, cum 
făcea de obicei. A aşezat-o cu foarte mare grijă şi apoi a zâmbit 
încă o dată. După care a coborât de pe podium şi s-a dus în 
culise. Şi asta a fost ultima oară când l-am văzut. Am crezut că 
zâmbeşte pentru că se încheiase cel de-al doilea act şi poate că 
restul avea să meargă uşor. Şi apoi au schimbat dirijorul pentru 
cel de-al treilea act. Aruncă o privire la ceasul de la mână. 
Probabil că nu este genul de informaţie care să vă intereseze. 

Se întinse după vioară şi Brunetti spuse: 

— Un ultim lucru. Ceilalţi din orchestră au remarcat asta? Nu 
zâmbetul, ci schimbarea lui? 

— Câţiva dintre noi am remarcat asta, cei care am mai 
cântat cu el. Restul, nu ştiu. Lucrăm cu atâţia dirijori execrabili 
aici, că nu-mi dau seama dacă sunt în stare să facă diferenţa. 
Dar poate că e din cauza tatălui meu. Văzu că Brunetti se uită 
nedumerit şi-i explică: Tatăl meu. Are optzeci şi şapte de ani. 
Face exact acelaşi lucru, se uită pe deasupra ochelarilor la noi, 
de parcă i-am ascunde ceva şi vrea să ştie ce anume. Se uită 
din nou la ceas. Trebuie să plec. Mai sunt doar zece minute 
până începe spectacolul. 

— Mulţumesc de ajutor, spuse Brunetti, deşi nu era sigur de 
felul în care ar fi putut să folosească ceea ce îi spusese 
muzicianul. 

— Mie mi s-a părut doar o bârfă inutilă. Nimic mai mult. Dar 
sper să vă fie de folos. 

— Ar fi o problemă dacă aş rămâne în clădire pe timpul 


spectacolului? întrebă Brunetti. 

— Nu, nu cred. Doar să îi spuneţi Luciei când plecaţi, ca să 
încuie uşa. Apoi adăugă în grabă: Trebuie să plec. 

— Mulţumesc încă o dată. 

— Pentru nimic. Îşi strânseră mâinile şi muzicianul ieşi. 

Brunetti rămase în cameră, plănuind deja să se folosească 
de ocazie ca să vadă câtă lume umbla prin culise în timpul unui 
spectacol şi în timpul pauzelor şi cât de uşor ar fi să intre şi să 
iasă din cabina dirijorului fără să fie văzut. 

Aşteptă în cameră un sfert de oră, recunoscător pentru 
şansa de a fi singur într-un loc liniştit. Încetul cu încetul tot 
zgomotul care se strecura prin uşă încetă şi îşi dădu seama că 
soliştii trebuie să fi coborât ca să-şi ocupe locurile pe scenă. 
Totuşi mai zăbovi o vreme în cameră, încântat de liniştea din 
jur. 

Auzi uvertura revărsându-se în sus pe scări şi prin pereţi şi 
se hotărî că venise momentul să caute cabina dirijorului. leşi pe 
hol şi se uită în jur după femeia care le dăduse drumul în 
cameră, dar nu se zărea nicăieri. Pentru că fusese însărcinat să 
se asigure că se încuie camera, se duse până în capătul holului 
şi se uită în jos pe scări. 

— Signora Lucia? strigă el, dar nu îi răspunse nimeni. 

Se duse la uşa primei cabine şi bătu, dar nu primi nici un 
răspuns. La fel se întâmplă şi la a doua uşă. La cea de-a treia, 
cineva îi spuse: Avanti! şi el deschise uşa, gata să explice că 
pleacă şi că se poate încuia cabina. 

— Signora Lucia, spuse când intră în cameră, dar se opri 
când o văzu pe Brett Lynch aşezată confortabil într-un fotoliu, cu 
o carte deschisă în poală şi cu un pahar de vin roşu în mână. 

Ea rămase la fel de surprinsă, dar îşi reveni mai repede. 

— Bună seara, commissario. Pot să vă ajut cu ceva? Puse 
paharul jos, pe masa de lângă fotoliu, închise cartea şi-i zâmbi. 

— Voiam să-i spun signorei Lucia că poate să încuie uşa de 
la cealaltă cabină, explică el. 

— Probabil că e jos şi urmăreşte spectacolul din culise. E o 
mare admiratoare a Flaviei. Când se întoarce sus o să-i spun să 
încuie. Nu vă faceţi griji, nu rămâne neîncuiată. 

— Sunteţi foarte amabilă. Nu urmăriţi şi dumneavoastră 
spectacolul? 

— Nu, răspunse ea. Văzându-i reacţia, îl întrebă: Sunteţi 


surprins? 

— Nu ştiu dacă sunt sau nu. Dar dacă v-am întrebat, 
înseamnă că sunt. 

Zâmbetul larg pe care i-l aruncă îl încântă atât pentru că nu 
era un lucru la care să se aştepte din partea ei, cât şi datorită 
felului în care îi îndulcea trăsăturile ascuţite ale feţei. 

— Dacă îmi promiteţi să nu mă spuneţi Flaviei, vă 
mărturisesc că nu mă dau în vânt după Verdi şi nici după 
Traviata. 

— De ce nu? întrebă el, interesat de faptul că secretara şi 
prietena - nu insistă asupra acestui lucru - celei mai renumite 
interprete a muzicii lui Verdi din acel moment era dispusă să 
recunoască faptul că nu îi place muzica. 

— Vă rog, luaţi loc, commissario, spuse indicându-i un scaun 
în faţa ei. Nu se întâmplă mai nimic în următoarele - se uită la 
ceas - douăzeci şi patru de minute. 

El se aşeză pe scaunul pe care i-l arătase, îl întoarse ca să o 
vadă mai bine şi o întrebă: 

— De ce nu vă place Verdi? 

— Nu e chiar aşa. Îmi place o parte din muzica lui. Otello, de 
exemplu. Dar nu mi se potriveşte secolul ăsta. 

— Ce secol preferaţi? întrebă el, deşi era sigur de ce răspuns 
avea să primească. Bogată, americancă, atrasă de ce era 
modern, probabil că prefera muzica secolului în care trăia, 
secolul care o făcuse aşa cum era. 

— Al optsprezecelea, spuse ea luându-l prin surprindere. 
Mozart şi Hândel, deşi Flavia nu simte nici un fel de dorinţă să-i 
interpreteze de dragul meu. 

— Aţi încercat să o convertiți? 

Ea îşi luă paharul şi sorbi din el, după care îl puse la loc pe 
masă. 

— Am reuşit să o convertesc la anumite lucruri, dar se pare 
că n-o pot face să renunţe la Verdi. 

— Cred că ăsta este marele nostru noroc, răspunse el, 
adoptând cu uşurinţă tonul ei, care implica mai multe decât 
spunea. Norocul dumneavoastră ţine de celelalte lucruri. 

Ea îl surprinse din nou când începu să chicotească, iar el se 
surprinse pe sine când începu să râdă împreună cu ea. 

— Ei, asta e. Am mărturisit. Acum poate că vom fi în stare să 
vorbim ca doi oameni normali, şi nu ca două personaje dintr-un 


roman ieftin. 

— Mi-ar plăcea foarte mult dacă am face asta, signorina. 

— Mă cheamă Brett şi ştiu că pe tine te cheamă Guido, 
spuse ea, adresându-i-se cu tu şi făcând astfel primul pas către 
un ton mai familiar. Se ridică din fotoliu şi se duse până lao 
chiuvetă mică aflată în colţ. Lângă ea era o sticlă de vin. Turnă 
puţin într-un alt pahar şi se întoarse cu el şi cu sticla, întinzându- 
i paharul. 

— Te-ai întors ca să vorbeşti cu Flavia? întrebă ea. 

— Nu, nu asta voiam. Dar o să trebuiască să vorbesc cu ea, 
mai devreme sau mai târziu. 

— De ce? 

— Ca s-o întreb ce căuta în cabina lui Wellauer după primul 
act. Dacă rămase surprinsă de remarcă, nu lăsă să se vadă 
acest lucru. Tu ai vreo idee? 

— De ce spui că a fost acolo? 

— Pentru că cel puţin două persoane au văzut-o intrând. 
După primul act. 

— Dar nu după al doilea? 

— Nu, nu după al doilea. 

— A fost aici la etaj cu mine după al doilea act. 

— Ultima dată când am vorbit ai spus că a fost aici cu tine şi 
după primul act. Şi nu a fost. Am vreun motiv să cred că îmi spui 
adevărul acum, când m-ai minţit data trecută? 

Luă o gură de vin. Barolo, foarte bun. 

— lţi spun adevărul. 

— Şi de ce-aş crede asta? 

— Mi se pare că nu ai nici un motiv întemeiat. Mai sorbi o 
dată din pahar, de parcă ar fi avut toată seara la dispoziţie ca să 
stea de vorbă. Dar chiar a fost aici. Îşi goli paharul, după care îşi 
mai turnă puţin şi spuse: E adevărat că s-a dus să-l vadă după 
primul act. Mi-a povestit. Se juca cu ea de ceva zile bune, 
ameninţând-o că o să-i scrie bărbatului ei. Aşa că în cele din 
urmă s-a dus să vorbească cu el. 

— Mi se pare ciudat momentul pe care l-a ales, în timpul 
unui spectacol. 

— Aşa e Flavia. Nu se gândeşte prea mult la ce face. Pur şi 
simplu acţionează, face ce vrea. E unul din motivele pentru care 
este o mare solistă. 

— Imi imaginez că e greu să trăieşti la modul ăsta. 


Ea îi zâmbi. 

— Da, este. Dar sunt alte lucruri care compensează. 

— Ce ţi-a povestit? Când o văzu că nu înţelege, adăugă: 
Despre întâlnirea dintre ei. 

— Că s-au certat. El nu voia să îi spună clar dacă îi scrisese 
lui bărbată-su sau nu. Nu mi-a spus mai mult de atât, dar încă 
tremura de furie când s-a întors aici. Nu ştiu cum a reuşit să 
cânte. 

— Şi i-a scris? _ 

— Nu ştiu. Nu a mai spus nimic despre asta. Din seara aia. li 
remarcă surprinderea. Ţi-am mai spus, aşa e ea. Când trebuie 
să cânte, nu îi place să vorbească despre nimic care ar putea-o 
deranja. Adăugă cu tristeţe: Nu prea îi place să facă asta nici 
când nu cântă, dar spune că îi distruge concentrarea dacă 
trebuie să se gândească la orice altceva în afară de muzică. Şi 
presupun că toată lumea a lăsat-o să scape cu scuza asta. 
Dumnezeu ştie că eu aşa am făcut. 

— Şi el ar fi fost în stare să facă asta, să-i scrie soţului? 

— Era capabil de orice. Crede-mă. Se considera un fel de 
apărător al moralei. Parcă nu suporta că cineva poate trăi şi fără 
să se supună definiţiei lui despre ce e bine şi ce e rău. Il scotea 
din minţi dacă îndrăznea careva. | se părea că are dreptul divin 
de a-i supune la judecată, judecata lui. 

— Dar ea ce era în stare să facă? 

— Flavia? 

— Da. 

Întrebarea nu o luă prin surprindere. 

— Nu ştiu. Nu cred că ar fi putut s-o facă aşa, cu sânge rece. 
Ar face orice să-şi păstreze copiii, dar nu cred... nu, nu aşa. In 
plus, nu o văd umblând cu otravă la ea, nu? Păru uşurată că s-a 
gândit la asta. Dar nu s-a terminat. Dacă se ajunge la judecată 
sau la o audiere, atunci o să iasă la suprafaţă, nu, ce-au 
discutat? Brunetti încuviinţă din cap. Şi asta-i tot ce-i trebuie lui 
bărbată-su. 

— Nu sunt aşa sigur de asta, spuse Brunetti. 

— Ei, hai, se enervă ea. Trăim în Italia, tărâmul familiei 
fericite, al sfintei familii. | s-ar permite să aibă câţi amanti vrea, 
atâta vreme cât sunt bărbaţi. Asta ar însemna că ar exista un 
tată sau un fel de tată în casă. Dar în clipa în care aşa ceva s-ar 
face public, nu ar mai avea nici o şansă în faţa lui. 


— Nu crezi că exagerezi? 

— Ce să exagerez? se răsti ea. Eu nu am făcut niciodată un 
secret din viaţa mea. Am avut dintotdeauna suficienţi bani ca să 
nu conteze ce crede sau ce spune lumea despre mine. Dar asta 
nu i-a împiedicat să comenteze. Deci şi dacă nu se poate dovedi 
nimic despre noi două, gândeşte-te numai ce ar putea să facă 
un avocat deştept cu informaţia asta: „Soprana cu o secretară 
milionară”. Nu, ar arăta exact a ceea ce este. 

— Ar putea minţi, spuse Brunetti, sugerându-i sperjurul. 

— Dacă judecătorul este italian, nu cred că asta ar face vreo 
diferenţă. În plus, am senzaţia că nu ar minţi. Nu cred că ar fi 
dispusă. Nu, nu despre aşa ceva. Flavia chiar crede că este mai 
presus de lege. În aceeaşi clipă păru să regrete că a spus asta. 
Dar nu e decât gura de ea, ca şi pe scenă. Ţipă şi se înfurie pe 
oameni, dar nu e decât o faţadă. Nu am văzut-o niciodată să fie 
violentă, faţă de nimeni. Doar gura e de ea. 

Brunetti, însă, gândea ca un italian; din punctul lui de 
vedere, vorbele se puteau schimba uşor în altceva, mai ales 
când era vorba de copiii unei femei, dar îşi păstră părerea 
pentru el. 

— Te deranjează dacă îţi pun nişte întrebări personale? 

Ea oftă obosită, anticipând ceea ce urma şi clătină din cap. 

— A încercat vreodată cineva să vă şantajeze, pe tine ori pe 
ea? 

Era clar că nu de o astfel de întrebare se temuse. 

— Nu, niciodată. Nici pe mine şi nici pe Flavia - sau cel puţin 
nu mi-a zis niciodată. 

— Şi copiii? Cum te înţelegi cu ei? 

— Destul de bine. Paolo are treisprezece ani, iar Vittoria opt, 
aşa că el cel puţin e posibil să aibă o vagă idee despre ce se 
petrece. Dar din nou, Flavia nu a spus niciodată nimic, nu a 
existat niciodată o discuţie de genul ăsta. Dădu din umeri, cu 
palmele deschise şi prin gestul acesta încetă să mai fie italiancă 
şi deveni în întregime americancă. 

— Şi pe viitor? 

— Vrei să spui la bătrâneţe? Dacă o să sorbim ceai împreună 
la Florian's? 

Era un scenariu mai cuminte decât ce şi-ar fi imaginat el, dar 
mergea. Încuviinţă din cap. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Cât sunt cu ea, nu pot să 


muncesc, aşa că trebuie să mă hotărăsc în privinţa asta, asupra 
a ceea ce vreau. 

— Şi cu ce te ocupi? 

— Sunt arheolog. Specialist în civilizaţie chineză. Aşa am 
întâlnit-o pe Flavia. Am ajutat la organizarea expoziţiei 
chinezeşti la Palatul Dogilor acum trei ani. Ştabii au adus-o 
pentru că pe-atunci cânta Lucia la Scala. Şi apoi au chemat-o şi 
la petrecerea de după vernisaj. După asta a trebuit să mă întorc 
la Xian; acolo este situl unde săpăm, unde muncesc. Nu suntem 
decât trei oameni acolo, trei occidentali. Şi deja am lipsit trei 
luni, aşa că trebuie să mă întorc sau mă vor înlocui. 

— Soldaţii? întrebă el, având încă vii în memorie statuile de 
teracotă pe care le văzuse la expoziţie, fiecare perfect 
individualizată şi înfăţişând un om. 

— Asta e numai începutul, spuse ea. Sunt mii de astfel de 
statui, mai multe decât ştim. Nici măcar nu am început să 
săpăm după comoara din mormântul principal. E atâta birocraţie 
la guvern. Insă toamna trecută ni s-a permis să pornim lucrul la 
tumulul unde e comoara. Din puţinul pe care l-am văzut, o să fie 
cea mai importantă descoperire arheologică de la Tutankhamon 
încoace. De fapt, aceea o să pălească prin comparaţie, odată ce 
începem să scoatem la suprafaţă ce e îngropat acolo. 

Intotdeauna crezuse că pasiunea oamenilor de ştiinţă era 
doar o invenţie a celor care scriau cărţi, o încercare de a-i face 
să pară mai umani. Văzând-o, îşi dădu seama cât se înşelase. 

— Până şi uneltele sunt frumoase, chiar şi castronaşele din 
care mâncau muncitorii. 

— Şi dacă nu te întorci? 

— Dacă nu mă întorc, pierd totul. Nu faima. Chinezii sunt cei 
care merită asta. Insă pierd şansa de a vedea toate acele 
obiecte, de a le atinge, de a înţelege cum erau cu adevărat 
oamenii care le-au făcut. Dacă nu mă întorc, pierd toate astea. 

— Şi asta contează mai mult decât ce e aici? întrebă el, 
arătând cu mâna către cabină. 

— Nu e o întrebare cinstită. Făcu şi ea un gest larg care 
cuprinse fardurile de pe masă, costumele care atârnau după 
uşă, perucile puse pe suporturi. Genul ăsta de viaţă nu este 
viitorul meu. Al meu implică oale şi cioburi şi fărâme dintr-o 
civilizaţie veche de o mie de ani. lar viitorul Flaviei e aici, în 
mijlocul acestor lucruri. În cinci ani va deveni cea mai renumită 


interpretă a muzicii lui Verdi din întreaga lume. Nu cred că am 
loc în scenariul ăsta. Nu e ceva de care să-şi fi dat seama încă, 
dar ţi-am spus cum e. Nu se va gândi la asta decât când o să se 
întâmple. 

— Dar tu te-ai gândit deja? 

— Normal. 

— Şi ce-o să faci? 

— Văd ce se întâmplă aici, cu toate astea. Gesticulă din nou, 
de data aceasta incluzând în gest şi crima care se produsese în 
urmă cu patru seri în clădire. După care o să mă întorc în China. 
Sau cel puţin aşa cred că o să fac. 

— Pur şi simplu? 

— Nu, nu „pur şi simplu”, dar tot o să mă duc. 

— Oare merită? întrebă el. 

— Ce, să merite? 

— China. 

Dădu din nou din umeri. 

— E munca mea. E ceea ce fac. Şi la urma urmei cred că 
este şi ceea ce iubesc. Nu pot să-mi petrec viaţa zăcând prin 
cabine şi citind poezie chineză, aşteptând să se termine 
spectacolul, ca să pot să-mi trăiesc viaţa. 

— l-ai spus? 

— Ce să-mi spună? întrebă imperios Flavia Petrelli, făcându- 
şi o intrare cu adevărat teatrală şi trântind uşa în urma ei. 
Traversă camera trăgând după ea trena rochiei de-un albastru 
pal. Arăta complet transfigurată, strălucitoare, pe cât de 
frumoasă văzuse vreodată Brunetti că poate fi o femeie. Şi nu 
costumul sau machiajul erau cauza acestei transformări; era 
vorba de rolul ei, de ceea ce reprezenta. Asta o făcea să capete 
altă înfăţişare. Mătură cu privirea încăperea, remarcând cele 
două pahare, aerul lor degajat. Ce să-mi spună? întrebă ea încă 
o dată. 

— Că nu îi place Traviata, spuse Brunetti. Am remarcat că e 
ciudat să o găsesc aici citind, în timp ce dumneavoastră cântaţi 
şi mi-a explicat că nu e una din operele ei favorite. 

— E la fel de ciudat şi pentru mine să vă găsesc aici, 
commissario. Şi ştiu că nu e una din operele ei favorite. 

Dacă nu îl credea, nu îl lăsă să vadă asta. El se ridicase în 
picioare când aceasta intrase. Femeia se duse în faţa lui, luă 
unul din paharele de pe masă, îl umplu cu apă minerală şi-l goli 


din patru înghiţituri lungi. ÎI umplu din nou şi bău jumătate. 

— E ca şi cum aş fi la saună, cu toate reflectoarele alea. 
Termină apa şi puse paharul jos. Despre ce discutaţi? 

— Ţi-a spus, Flavia. Despre Traviata. 

— Asta e o minciună, spuse solista răspicat. Dar nu am timp 
să vorbesc despre aşa ceva acum. Intorcându-se spre Brunetti, 
spuse cu o voce încărcată de mânie şi ridicată, cum erau vocile 
tuturor cântăreților după ce cântau. Dacă aţi fi amabil să 
părăsiţi cabina, aş dori să-mi schimb costumul pentru următorul 
act. 

— Desigur, signora, spuse el politicos, pe un ton de scuză. 
Înclinând din cap spre Brett - care îi răspunse cu un mic zâmbet, 
dar rămase în fotoliu - ieşi repede din cabină. Afară se opri şi 
ascultă lipindu-şi urechea de uşă, deloc ruşinat de ceea ce face. 
Însă orice îşi spuseseră una alteia, a fost rostit pe un ton 
imposibil de desluşit. 

Femeia în halat albastru apăru în capul scărilor. Brunetti se 
desprinse de uşă şi se îndreptă spre ea. Explicându-i că nu mai 
are nevoie de cabină, îi zâmbi, îi mulţumi şi cobori scările în 
culise, unde dădu peste un haos care-l lăsă mut de uimire. 
Femei îmbrăcate în rochii de bal stăteau rezemate de pereţi, 
fumând şi râzând. Bărbaţi în fracuri discutau fotbal. lar 
ajutoarele de scenă se învârteau încoace şi-ncolo, cărând ferigi 
din hârtie şi tăvi cu pahare de şampanie lipite trainic de ele. 

La capătul coridorului din dreapta era uşa de la cabina 
dirijorului, acum închisă, dincolo de care se afla noul dirijor. 
Brunetti rămase în picioare la capătul holului cel puţin zece 
minute, însă nimeni nu se deranjă să-l întrebe cine era sau ce 
căuta acolo. În cele din urmă se auzi gongul şi un bărbat cu 
barbă îmbrăcat în smoching se perindă prin culise de la grup la 
grup, arătând în diverse direcţii şi trimiţându-i pe fiecare la 
treaba lor. 

Dirijorul ieşi din cabină, închise uşa în urma lui şi trecu pe 
lângă Brunetti, fără să-i acorde nici o atenţie. Imediat ce dispăru 
din zonă, Brunetti traversă degajat holul şi intră în cabină. 
Nimeni nu îl văzu intrând sau dacă îl văzuse careva, nu se 
deranja să-l întrebe ce căuta acolo. 

Camera arăta la fel ca şi cu câteva seri în urmă, doar că pe 
toaletă era o ceşcuţa pe o farfurioară, în loc să zacă pe podea. 
Zăbovi doar o clipă, după care plecă. leşirea lui trecu la fel de 


neobservată ca şi intrarea şi asta la numai patru zile după ce un 
om murise în acea cabină. 


17 


Până să ajungă acasă se făcuse deja prea târziu ca să mai 
iasă cu Paola şi cu copiii la cină în oraş aşa cum promisese; în 
plus, în timp ce urca scările, simţi mirosul amestecat de usturoi 
şi salvie. 

Intrând în apartament rămase o clipă dezorientat când auzi 
vocea Flaviei Petrelli, vocea pe care o auzise interpretând-o pe 
Violetta cu douăzeci de minute în urmă, cântând la el în 
sufragerie finalul celui de-al doilea act. Făcu doi paşi, brusc şi 
complet involuntar, înainte să-şi aducă aminte că spectacolul 
era transmis în direct în seara aceea. Paola nu era o mare 
iubitoare de operă şi probabil că se uita ca să îşi dea seama 
care dintre solişti era criminalul. Şi era sigur că de aceeaşi 
curiozitate sufereau multe alte milioane de telespectatori din 
întreaga Italie. 

Din sufragerie auzi vocea fiicei lui, Chiara, strigând : „A venit 
papă”, acoperită de Violetta care îl implora pe Alfredo să o 
părăsească pentru totdeauna. 

Intră în sufragerie tocmai când tenorul îi arunca Flaviei 
Petrelli în faţă un teanc de bani de hârtie. Ea se prăbuşi în 
genunchi cu graţie, scăldată în lacrimi. Tatăl lui Alfredo traversă 
scena în grabă ca să-l mustre, iar Chiara întrebă: 

— De ce a făcut asta, papà? Credeam că o iubeşte. 

Şi-a ridicat nasul din ceea ce părea a fi tema de la 
matematică, s-a uitat la el şi când nu a primit nici un răspuns, a 
repetat întrebarea: 

— De ce a făcut asta? 

— Credea că se vede cu un alt bărbat, a fost cel mai bun 
răspuns la care s-a putut gândi Brunetti. 

— Şi de ce ar conta? Nu-i ca şi cum ar fi căsătoriţi. 

— Ciao, Guido, îi strigă Paola din bucătărie. 

— Deci, insistă Chiara. De ce este supărat? 

Brunetti se băgă în faţa ei şi dădu volumul televizorului mai 
încet, întrebându-se ce anume îi făcea pe toţi adolescenţii să fie 
surzi. Îşi dădu seama, din felul în care îşi ţinea stiloul în faţă şi-l 
agita în aer, că nu avea nici o intenţie să renunţe la întrebare. 


Se hotărî să facă un compromis. 

— Trăiau împreună, nu? 

— Da; şi ce dacă? 

— Păi, când doi oameni trăiesc împreună, de obicei nu mai 
ies şi cu alţii. 

— Dar ea nu ieşea cu nimeni. A făcut ce-a făcut doar ca să-l 
facă să creadă asta. 

— Probabil că a crezut-o şi a devenit gelos. 

— N-are nici un motiv să fie gelos. Ea chiar îl iubeşte. Oricine 
îşi poate da seama. E un idiot. În plus, sunt banii ei, nu-i aşa? 

— Hmm, trase el de timp, încercând să-şi amintească intriga 
Traviatei. 

— De ce nu s-a dus să-şi ia o slujbă? Atâta timp cât trăieşte 
pe spinarea ei, atunci ea are dreptul să facă ce vrea. 

Publicul din sală se dezlănţui într-un ropot de aplauze. 

— Lucrurile nu stau întotdeauna aşa, scumpa mea. 

— Da, dar uneori stau aşa, nu, papà? De ce nu? Cum e cu 
majoritatea prietenilor mei, dacă mamele lor nu muncesc, cum 
face mamma, atunci taţii lor hotărăsc întotdeauna totul - unde 
se duc în vacanţă, totul. Şi unii dintre ei au chiar şi amante. 
Această ultimă remarcă o rosti mai puţin sigură, mai degrabă ca 
o întrebare decât ca o afirmaţie. Şi pot să facă asta pentru că ei 
aduc banii, aşa că au dreptul să spună tuturor ce trebuie să 
facă. 

Nici măcar Paola, se gândi el, nu ar fi reuşit să descrie mai 
concis sistemul capitalist. De fapt în ceea ce spunea Chiara se 
vedea clar influenţa Paolei. 

— Lucrurile nu sunt atât de simple, draga mea, spuse el, 
lărgindu-şi nodul la cravată. Chiara, nu vrei să fii tu un înger bun 
şi milos şi să te duci la bucătărie să-i aduci sărmanului tău tată 
un pahar cu vin? 

— Sigur. Îşi aruncă stiloul pe masă, mai mult decât dispusă 
să renunţe la subiect. Alb sau roşu? 

— Vezi dacă e vreo sticlă de Prosecco. Dacă nu, atunci adu- 
mi ce crezi tu că mi-ar plăcea. În jargonul familiei, asta se 
traducea prin ce vin voia ea să guste. 

Se aşeză încet pe canapea, îşi aruncă pantofii pe jos şi îşi 
ridică picioarele pe măsuţa joasă. Ascultă cum un prezentator 
informa publicul, mai degrabă fără rost, despre evenimentele 
din ultimele zile. Tonul setos, macabru al bărbatului făcea ca tot 


ceea ce spunea să sune a ceva dintr-o operă din cele realiste, 
sângeroase. 

Chiara reveni în cameră. Era înaltă, cu o înfăţişare complet 
lipsită de graţie. De la două camere distanţă putea să-şi dea 
seama când era rândul ei să spele vasele după trosnetele şi 
pocnetele care răsunau în toată casa. Dar era drăguță, cu 
siguranţă avea să devină o frumuseţe, cu ochii distanţaţi şi un 
puf moale în spatele urechilor care îi topea inima de înduioşare 
de fiecare dată când vedea lumina căzând pe el. 

— Fragolino, spuse ea din spatele lui şi-i întinse un pahar, 
reuşind să nu verse decât o picătură şi asta pe podea. Pot să iau 
şi eu o gură? Mamma nu a vrut să-l deschidă. Pentru că nu mai 
e decât o sticlă în afară de asta, dar i-am spus că eşti foarte 
obosit, aşa că a zis că e în regulă. Inainte să apuce să-i dea voie, 
îi luă înapoi paharul şi sorbi din el. Cum se face că vinul miroase 
a căpşuni, papà? Cum se făcea că atunci când copiii te iubeau, 
ştiai tot, iar când erau supăraţi pe tine, nu ştiai nimic? 

— E datorită strugurilor. Miros a căpşuni, aşa că şi vinul 
miroase la fel. Mirosi, după care gustă adevărul a ceea ce 
spusese. |ţi faci temele? 

— Da, la matematică, spuse ea, rostind cuvântul cu un 
entuziasm care îl lăsă complet perplex. Acesta, îi veni lui în 
minte, era copilul care îi explica extrasele de cont la fiecare trei 
luni şi care avea de gând să încerce să-i completeze declaraţia 
de impozit în luna mai. 

— Ce fel de matematică? întrebă el prefăcându-se interesat. 

— Oh, nu ai pricepe tu, papă. Apoi, cu viteza luminii: Când ai 
de gând să-mi cumperi un computer? 

— Când o să câştig la loto. 

Avea motive să creadă că socrul lui urma să-i dea Chiarei un 
laptop de Crăciun şi îi displăcea acest fapt. 

— Oh, papă, mereu spui aşa. Se aşeză în faţa lui, îşi trânti 
picioarele pe masă între ei şi-şi lipi tălpile de tălpile lui. Împinse 
uşor cu un picior. Maria Rinaldi are unul şi la fel şi Fabrizio, iar 
eu n-o să fiu niciodată bună la şcoală, cu adevărat bună, până 
nu am şi eu unul. 

— Mi se pare că te descurci perfect cu creionul. 

— Normal că pot, dar îmi ia o veşnicie. 

— Nu e mai bine pentru creier dacă-l pui la treabă, în loc să 
laşi o maşină să facă asta? 


— Asta-i o prostie, papă. Creierul nu e un muşchi. Am 
învăţat asta la biologie. În plus, tu nu te duci pe jos până în 
partea cealaltă a oraşului ca să capeţi o informaţie, dacă poţi să 
pui mâna pe telefon s-o afli. O împinse şi el cu piciorul, dar nu 
răspunse. Ei bine, nu-i aşa, papà? 

— Şi ce ai face cu tot timpul pe care l-ai câştiga dacă ai avea 
un computer? 

— AŞ rezolva probleme mai complicate. Şi nu îmi face mie 
treaba, papă, serios. Doar că o face mai repede. Nu e decât o 
maşină care adună şi scade de un milion de ori mai repede 
decât noi. 

— Ai idee cât costă aşa ceva? 

— Sigur; un Toshiba din ăla mic aşa cum vreau eu e două 
milioane. 

Din fericire, Paola intră în cameră tocmai atunci, altfel ar fi 
trebuit să-i spună Chiarei câte şanse avea să primească un 
computer de la el. Pentru că asta ar fi putut-o face să aducă 
vorba despre bunicul ei, a fost de două ori mai fericit să o vadă 
pe Paola. Intră aducând sticla de Fragolino şi un al doilea pahar. 
În acelaşi timp încetară şi vocile care sporovăiau la televizor şi 
începu preludiul celui de-al treilea act. 

Paola puse sticla jos şi se aşeză pe braţul canapelei, lângă 
el. Pe ecran se ridică cortina, dezvăluind o cameră goală. Era 
greu să o recunoşti pe Flavia Petrelli, pe care o văzuse în toată 
frumuseţea ei în urmă cu ceva mai mult de o oră, în persoana 
acelei femei fragile strânsă sub şal care zăcea pe divan, cu o 
mână atârnându-i fără vlagă la podea. Arăta mai degrabă ca 
signora Santina decât ca o curtezană de renume. Cearcănele 
negre de la ochi, amăreala gurii făcute pungă exprimau 
convingător boala şi disperarea. Până şi vocea, când o rugă pe 
Annina să dea puţinii bani pe care îi avea săracilor, era pierită, 
încărcată de durere şi de deznădejde. 

— E foarte bună, spuse Paola. Brunetti îi făcu semn să tacă. 
Urmăriră cu atenţie. 

— lar el este un prost, adăugă Chiara când îl văzu pe Alfredo 
intrând furtunos în cameră şi luând-o în braţe. 

— Ssst, îi şoptiră amândoi. 

Chiara îşi mută atenția la calculele ei, bombănind: „Un 
idiot”, suficient de tare cât să o audă părinții. 

Brunetti urmări cum chipul lui Petrelli se umple de extaz 


când îşi revede iubitul, îl urmări cum se aprinde de bucurie 
autentică. Împreună puseră la cale un viitor de care nu aveau să 
se bucure niciodată, iar vocea ei se schimbă; Brunetti auzi cum 
îşi recapătă puterea şi claritatea. 

Fericirea îi dădea forţa să se ridice în picioare, să-şi ridice 
braţele către ceruri. 

— Simt cum am renăscut, strigă ea, după care imediat se 
prăbuşi fără suflare, cum se întâmplă la operă. 

— Eu, una, tot cred că e un idiot, insistă Chiara când îl auzi 
pe Alfredo cântându-şi suferinţa, acompaniat de aplauzele 
frenetice ale publicului. Chiar dacă ea ar rămâne în viaţă, din ce- 
ar trăi amândoi? Ea ar trebui să se întoarcă la ce făcea înainte 
să-l întâlnească? 

Brunetti nu voia să ştie cât de mult înţelegea fiica lui din 
genul ăsta de lucruri. Terminându-şi de spus părerea, Chiara 
mâzgăli un şir lung de numere în partea de jos a paginii, îşi 
strecură foaia în cartea de matematică şi o închise brusc. 

— Habar n-aveam că e atât de bună, spuse Paola cu o voce 
plină de respect, ignorând cu desăvârşire comentariile fiicei ei. 
Ce fel de persoană este? 

Era o întrebare tipică pentru ea. Implicarea femeii într-o 
crimă nu fusese îndeajuns cât să-i stârnească interesul Paolei, 
nu până nu a avut dovada talentului ei ca interpretă. 

— E doar o solistă, spuse el pe un ton ce sugera că nu 
contează. 

— Da, şi Reagan a fost doar un actor, spuse Paola. Ce fel de 
persoană este? 

— Este arogantă, îi e frică că o să-şi piardă copiii şi se 
îmbracă mult în maro. 

— Hai să mâncăm, spuse Chiara. Mor de foame. 

— Atunci du-te şi pune masa şi venim şi noi într-un minut. 

Chiara se ridică încet de pe scaun în semn de protest şi 
porni spre bucătărie, însă nu înainte de a comenta: 

— Şi acum presupun că o să-l faci pe papă să-ţi spună cum e 
cu adevărat, iar eu o să pierd toate chestiile interesante, cum se 
întâmplă mereu. 

Unul din marile ofuri ale Chiarei era că niciodată nu reuşea 
să obţină de la tatăl ei informaţii pe care să le folosească la 
şcoală ca să îşi crească popularitatea. 

— Mă întreb, spuse Paola turnând vin în ambele pahare, cum 


a învăţat să joace aşa. Am avut o mătuşă care a murit acum 
mulţi ani de TBC, când eram copil, şi încă îmi aduc aminte cum 
arăta, cum dădea din mâini agitată, aşa cum a făcut şi ea pe 
scenă, cum şi le frângea şi le mişca neîncetat în poală. Apoi, cu 
francheţea-i caracteristică: Crezi că ea a făcut-o? 

Brunetti ridică din umeri. 

— Se prea poate. Toată lumea se agită să-mi dea impresia 
că e întruchiparea spiritului latin, toată numai foc şi pasiune, 
gata să-ţi înfigă un cuţit între coaste în clipa în care ai jignit-o cu 
vreun cuvânt. Dar ai văzut-o cât de bine poate să joace, aşa că 
nu ai de unde să ştii că nu e rece şi calculată şi perfect capabilă 
să fi comis fapta aşa cum a fost comisă. Şi este inteligentă, 
cred. 

— Şi prietena ei? 

— Americanca? 

— Da. 

— Nu ştiu cum e ea. Mi-a spus că Petrelli s-a dus să-l vadă 
după primul act, dar nu au făcut decât să se certe. 

— In legătură cu ce? 

— El o tot ameninţa că o să-i scrie fostului soţ despre relaţia 
cu Brett. 

Dacă Paola rămase surprinsă de faptul că îi spusese pe 
nume, nu arătă acest lucru. 

— Au copii? 

— Da. Doi. 

— Atunci e o ameninţare serioasă. Şi cum rămâne cu ea, cu 
Brett, cum i-ai zis tu. E posibil s-o fi făcut ea? 

— Nu, nu prea cred. Relaţia asta nu-i intră pe primul plan în 
viaţă. Sau nu e dispusă să o lase să fie aşa. Nu, e puţin probabil. 

— Tot nu mi-ai spus despre Petrelli. 

— Haide, Paola, ştii că mereu o dau în bară când încerc să 
mă ghidez după intuiţie, când merg prea departe cu bănuielile 
sau mă grăbesc să suspectez. Nu ştiu prea multe despre ea. 
Singurul lucru pe care-l ştiu este că sigur are legătură cu 
trecutul lui. 

— Bine atunci, spuse ea, arătându-se dispusă să nu mai 
insiste. Hai să mâncăm. Am făcut pui cu anghinare şi am şi o 
sticlă de Soave. 

— Slavă cerului, spuse el ridicându-se în picioare şi trăgând- 
o după el de pe braţul canapelei. Se duseră împreună la 


bucătărie. 

Ca de obicei, cu o clipă înainte să se pună mâncarea pe 
masă şi să se apuce de mâncat, Raffaele, fiul cel mare şi 
moştenitorul lui Brunetti, apăru din camera lui. Avea 
cincisprezece ani, era înalt pentru vârsta lui şi semăna cu 
Brunetti atât la înfăţişare, cât şi la gesturi. In toate celelalte 
privinţe nu semăna cu nimeni din familie şi cu siguranţă că ar fi 
negat posibilitatea de a semăna cu oricine, viu sau mort, la 
comportament. Descoperise singur că lumea este coruptă, că 
sistemul este injust şi că cei de la putere nu erau interesaţi 
decât de putere. Pentru că era primul care descoperise vreodată 
acest lucru cu atâta convingere şi inocenţă, insista să-şi 
manifeste disprețul absolut faţă de toţi cei care nu avuseseră 
norocul să aibă parte de limpezimea viziunii sale. Evident că aici 
intra şi familia lui, posibil cu excepţia Chiarei, pe care o ierta de 
vreo vină socială pentru că era mică şi pentru că se putea baza 
pe ea că îi dă jumătate din banii pe care îi primeau lunar de la 
părinţi. Bunicul lui, din câte se părea, reuşise şi el să scape ca 
prin urechile acului, nimeni nu înţelegea cum. 

Mergea la un /iceo de filologie, care se presupunea că îl 
pregăteşte pentru universitate, dar avusese rezultate proaste în 
ultimul an, aşa că în ultima vreme începuse să vorbească 
despre renunţat la şcoală, din moment ce „învăţământul este 
doar o altă parte a sistemului menită să-i oprime pe muncitori”. 
Nici nu avea vreo intenţie să-şi caute de lucru în eventualitatea 
în care renunţa la şcoală, pentru că asta nu l-ar fi făcut decât o 
victimă a „sistemului care îi oprimă pe muncitori”. Prin urmare, 
ca să evite oprimarea, avea să refuze să-şi găsească o slujbă. 
Brunetti se gândea că simplitatea raţionamentului lui Raffaele 
era absolut iezuită. 

Raffaele se trânti pe scaun, proptindu-se cu coatele de 
masă. Brunetti îl întrebă ce mai face, acesta fiind încă un 
subiect care nu isca discuţii. 

— OK. 

— Dă-mi pâinea, Raffi, zise Chiara. 

— Nu mânca usturoi, Chiara. O să duhneşti zile în şir spuse 
Paola. 

— Puiul e excelent, zise Brunetti. Să deschid a doua sticlă de 
vin? A 

— Da, vorbi Chiara, întinzându-şi paharul. Incă nu l-am 


gustat. 

Brunetti luă din frigider a doua sticlă şi o deschise. Dădu 
roată mesei turnând fiecăruia în pahar. Când ajunse în spatele 
fiului său şi se aplecă să toarne vinul îşi puse o mână pe umărul 
acestuia. Raffaele îşi mişcă umărul ca să-i evite mâna, după 
care îşi schimbă gestul, făcându-l să pară o încercare de a 
ajunge la anghinare, din care nu mânca niciodată. 

— Ce-avem la desert? întrebă Chiara. 

— Fructe. 

— Nici o prăjitură? 

— Purceluş, spuse Raffaele, dar era o caracterizare, nu o 
critică. _ 

— Vreţi să jucăm Monopoly după cină? întrebă Paola. Inainte 
să apuce copiii să spună ceva, le stabili condiţiile: Numai dacă v- 
aţi terminat temele. 

— Eu mi-am terminat-o, spuse Chiara. 

— Şi eu, minţi Raffaele. 

— Eu sunt banca, insistă Chiara. 

— Purceluş burghez, se corectă Raffaele. 

— Voi doi spălaţi vasele, ordonă Paola, şi după aceea ne 
jucăm. Când deschiseră gura să protesteze, le spuse pe un ton 
categoric: Nimeni nu joacă Monopoly la masa asta până nu 
dispar vasele de pe ea, spălate şi puse la locul lor în dulap. Când 
Raffaele deschise gura să comenteze, se întoarse spre el: Şi 
dacă asta ţi se pare o chestie burgheză, ghinionul tău. Şi să 
mănânci pui e o chestie burgheză şi nu te-am auzit plângându- 
te de pui. Aşa că spălaţi vasele şi ne jucăm. 

Pe Brunetti nu înceta să-l uimească cum putea să folosească 
acest ton cu Raffaele şi reuşea să scape basma curată. De 
fiecare dată când încerca el să-şi certe fiul, scena se sfârşea cu 
trântit de uşi şi mutre îmbufnate care ţineau zile în şir. Ştiind 
bine că i se închisese gura, Raffaele îşi manifestă supărarea 
înşfăcând farfuriile de pe masă şi trântindu-le pe suportul de 
lângă chiuvetă. Brunetti şi-o manifestă pe a lui luându-şi sticla 
de vin şi paharul în sufragerie, unde aşteptă inevitabilele 
pocnete şi trosnete prin care copiii îşi arătau supunerea. 

— Cel puţin nu construieşte bombe în camera lui, spuse 
Paola ca o consolare, când i se alătură în sufragerie. 

Din bucătărie auziră zgomotele surde care sugerau că 
Raffaele era cel care spăla vasele şi clinchetele stridente care o 


indicau pe Chiara ca fiind cea responsabilă cu ştersul şi 
aşezarea farfuriilor la loc. Din când în când se auzeau şi râsete 
puternice. 

— Crezi că o să fie bine? întrebă el. 

— Atâta timp cât încă reuşeşte să-l facă să râdă, presupun 
că nu trebuie să ne facem griji. Nu i-ar face niciodată vreun rău 
Chiarei şi mă îndoiesc că ar arunca pe careva în aer. Brunetti nu 
era sigur de cum trebuia asta să-i aline grija faţă de fiu, dar era 
dispus să accepte observaţia ca atare. 

Chiara băgă un cap în cameră şi strigă: 

— Raffi a scos jocul. Haideţi să-i dăm drumul. 

Când intră cu Paola în bucătărie, tabla de Monopoly era la 
mijloc pe masă şi Chiara, aşa cum insistase, era banca, 
împărțind deja teancurile mici de bani. După cum se stabilise de 
comun acord, Paola nu avea voie să fie banca pentru că fusese 
prinsă furând de prea multe ori de-a lungul anilor. Raffaele, fără 
îndoială îngrijorat că dacă accepta acest rol putea fi acuzat de 
zgârcenie, refuza. lar Brunetti avea destule bătăi de cap 
încercând să se concentreze asupra jocului, ca să-şi mai asume 
şi responsabilitatea de a fi bancher, aşa că o lăsau întotdeauna 
pe Chiara, care era încântată să numere, să adune, să plătească 
şi să facă tranzacţii. 

Aruncară cu zarurile ca să stabilească cine este primul. 
Raffaele pierdu şi ajunse să arunce ultimul, iar toţi ceilalţi 
începură jocul cu o strângere de inimă. Obsesia băiatului de a 
câştiga la acest joc îl îngrozea pe Brunetti şi adeseori juca prost 
numai ca să-i dea fiului său toate şansele. 

După o jumătate de oră Chiara avea verdele în totalitate: Via 
Roma, Corso Impero şi Largo Augusto. Raffaele avea două 
căsuțe roşii şi îi mai trebuia doar Via Marco Polo, care era la 
Brunetti, ca să-şi completeze şi el setul. Patru tururi mai târziu, 
Brunetti se lăsă convins să-şi vândă proprietatea roşie lui 
Raffaele pentru Acquedotto şi cincizeci de mii de lire. După cum 
hotărâseră în familie, nimeni nu avea voie să comenteze, dar 
asta nu o opri pe Chiara să-i ardă un picior fratelui ei pe sub 
masă. 

Raffaele, după cum era de aşteptat, protestă în faţa unei 
asemenea nedreptăţi. 

— Termină, Chiara. Dacă vrea să facă o afacere proastă, 
lasă-l s-o facă. Asta venea din partea băiatului care voia să 


răstoarne întregul sistem capitalist. 

Brunetti îi dădu cartonaşele şi urmări cum Raffaele îşi 
construieşte imediat hoteluri pe toate cele trei proprietăţi. În 
timp ce Raffaele era ocupat cu asta, asigurându-se că primeşte 
restul corect de la Chiara, Brunetti remarcă cum Paola trage 
către ea, calmă, un teanc mic de bancnote de zece mii de lire 
din bancă. Privi spre el, îşi dădu seama că o văzuse cum fură de 
la propriii ei copii şi îi adresă un zâmbet strălucitor. Poliţist, 
însurat cu o hoaţă, având o maniacă a computerelor şi un 
anarhist drept copii. 

La turul următor, nimeri la unul din hotelurile lui Raffaele şi 
trebui să-i dea tot ce avea. Paola descoperi brusc că are 
suficienţi bani ca să-şi construiască şase hoteluri, dar cel puţin 
avu bunul-simţ să-i evite privirea când întinse banii bancherului. 

Se lăsă pe spate în scaun şi urmări cum jocul se îndreaptă 
către sfârşitul acum inevitabil, odată ce pierduse în faţa lui 
Raffaele tot ce avea. Cotul Paolei începu să se apropie încet de 
teancul de bancnote de zece mii de lire, dar o privire de gheaţă 
din partea Chiarei o opri. Chiara, la rândul ei, nu reuşi să-l 
convingă pe Raffaele să-i vândă Parco della Vittoria, ateriză pe 
hotelurile roşii de două ori la rând şi dădu faliment. Paola mai 
rezistă încă două ture înainte să nimerească la hotelul de pe 
Viale Constantino şi să nu mai aibă cu ce să plătească. 

jocul se încheie. Raffaele se transformă imediat din 
conducătorul de succes al unui imperiu în duşmanul nemulţumit 
al clasei conducătoare; Chiara se duse să dea o raită prin 
frigider; iar Paola căscă şi spuse că era timpul să se ducă la 
culcare. Brunetti o urmă în hol, meditând la felul în care / 
commissario de poliţie al Celei Mai Liniştite Republici petrecuse 
încă o seară urmărind cu înverşunare persoana care se făcea 
vinovată de moartea celui mai renumit muzician al secolului. 


18 


Michele telefonă la unu, trezindu-l pe Brunetti dintr-un somn 
agitat şi confuz. Răspunse când telefonul suna a patra oară şi-şi 
spuse numele. 

— Guido, sunt Michele. 

— Michele, repetă el stupid, încercând să-şi aducă aminte 
dacă ştie vreun Michele. Făcu un efort să deschidă ochii şi-şi 


aminti. Michele. Michele, ce bine. Mă bucur că ai sunat. Aprinse 
veioza de pe noptieră şi se ridică în capul oaselor, rezemându-se 
de tăblia de la pat. Paola dormea dusă lângă el. 

— Am vorbit cu tata şi şi-a amintit totul. 

— Şi? 

— A fost exact cum ai spus tu: dacă era ceva de ştiut, atunci 
el trebuie să ştie. 

— Nu te mai bucura atâta şi povesteşte-mi. 

— Au existat zvonuri despre Wellauer şi sora care cânta 
operă, Clemenza. Papă nu-şi amintea exact unde, dar bănuia că 
trebuie să fi început în Germania, unde cânta cu el. Cică a avut 
loc o scenă între soţie şi La Santina, la o petrecere după un 
spectacol. S-au insultat una pe cealaltă şi Wellauer a plecat. 
Michele făcu o pauză de efect. Cu La Santina. După spectacole, 
tata crede că se întâmpla prin '37 sau '38, Santina a venit aici, 
la Roma, iar Wellauer s-a dus să se ocupe de muzica de-acasă. 
Indiferent cât era de proastă. Michele începu să râdă la propria 
glumă. Brunetti se abţinu. 

— Dar se pare că apoi a reuşit să-şi rezolve problemele cu 
soţia. Papă sugera că au fost o grămadă de probleme de 
rezolvat, şi atunci, şi mai târziu. 

— Aşa stăteau lucrurile? întrebă Brunetti. 

— Da; papă spune că era dintre cei mai răi. Sau cei mai 
buni, depinde cum pui problema. Au divorţat după război. 

— Din cauza lucrurilor de genul ăsta? 

— Papă nu era sigur. Însă pare a fi explicaţia corectă. Sau 
poate din cauză că a luat partea cui nu trebuia. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat când Santina s-a întors în Italia? 

— A venit şi el ca să dirijeze Norma, spectacolul la care ea a 
refuzat să cânte. Ştii de asta? 

— Da. Aflase din dosarul pe care i-l dăduse Miotti, cel cu 
copiile xerox ale unor articole tăiate dintr-o serie de ziare de la 
Roma şi Veneţia vechi de câteva zeci de ani. 

— Au găsit o altă soprană şi Wellauer a triumfat. 

— Şi mai departe, ce s-a întâmplat? A continuat să se vadă 
cu el? 

— La punctul ăsta lucrurile devin neclare, a zis papă. Unii 
spun că au rămas împreună pentru o vreme după aceea. Alţii 
spun că a terminat-o cu ea imediat ce nu a mai cântat. 

— Şi cu surorile cum stă treaba? 


— Se pare că atunci când Clemenza a încetat să mai cânte, 
Wellauer a pus laba pe altă soră. Michele nu era renumit pentru 
delicateţea cu care se exprima, mai ales când vorbea despre 
femei. 

— Şi după aceea? 

— Relaţia a durat o vreme. După aceea s-a petrecut ceea ce 
pe atunci se numea „o operaţie ilegală”. Uşor de făcut, chiar şi 
atunci, a zis tata, dacă ştiai pe cine trebuie. lar Wellauer avea 
relaţii. Nimeni n-a aflat prea multe atunci, însă femeia a murit. 
Se poate să nu fi fost copilul lui, dar se pare că lumea aşa a 
crezut la vremea respectivă. 

— Şi apoi? 

— Păi, a murit, după cum spuneam. Nu s-a publicat 
niciodată nimic despre asta, evident. Nu puteai să scrii despre 
aşa ceva pe vremea aia. Cât despre cauza morţii, s-a scris în 
ziare că a fost „o îmbolnăvire subită”. Ei, presupun că asta a 
fost, într-un sens. 

— Şi cealaltă soră? 

— Papă crede că s-a mutat în Argentina, chiar la sfârşitul 
războiului ori imediat după. Crede că se poate să fi murit acolo, 
dar ani buni mai târziu. Vrei să se intereseze papâ? 

— Nu, Michele. Ea nu contează. Şi Clemenza? 

— A încercat să revină pe scenă după război, dar nu mai 
avea aceeaşi voce. Aşa că a încetat să mai cânte. Papă crede că 
locuieşte acolo la voi. E adevărat? 

— Da. Am vorbit cu ea. Şi altceva nu şi-a mai amintit tatăl 
tău? 

— Doar că l-a cunoscut pe Wellauer la un moment dat, acum 
vreo cincisprezece ani. Nu i-a plăcut de el, dar nu a putut să-mi 
spună exact de ce. Pur şi simplu nu i-a plăcut. 

Brunetti auzi cum tonul lui Michele se schimbă din cel al 
unui prieten în cel de jurnalist. 

— Te ajută în vreun fel ce ţi-am povestit, Guido? 

— Nu ştiu, Michele. Voiam doar să-mi fac o idee despre ce 
fel de persoană era şi voiam să aflu despre Santina. 

— Ei, acum ştii, îi răspunse Michele pe un ton abrupt. 
Simţise polițistul din Brunetti la ultimul răspuns. 

— Michele, ascultă, s-ar putea să însemne ceva, dar nu ştiu 
încă. 

— Bine, bine. Dacă e, e. Nu îi stătea în fire să ceară o 


favoare. 

— Dacă se dovedeşte de folos, te sun, Michele. 

— Sigur, sigur; aşa să faci, Guido. E târziu şi sunt sigur că 
vrei să te culci la loc. Sună-mă dacă ai nevoie de altceva, bine? 

— Promit. Şi mulţumesc, Michele. Te rog, mulţumeşte-i 
tatălui tău din partea mea. 

— El e cel care-ţi mulţumeşte. Asta l-a făcut să se simtă din 
nou important. Noapte bună, Guido. 

Înainte ca Brunetti să mai apuce să spună ceva, legătura 
fusese întreruptă. Stinse lumina şi se strecură sub pătură, 
conştient acum de cât de frig era în cameră. În întuneric 
singurul lucru pe care îl vedea era fotografia din camera 
Clemenzei Santina, acel V aranjat cu grijă în care pozaseră cele 
trei surori. Una din ele murise din cauza lui Wellauer şi o alta îşi 
ratase poate cariera ca urmare a faptului că îl cunoscuse. Doar 
cea mai mică scăpase de el - şi trebuise să se ducă tocmai în 
Argentina ca să reuşească. 


19 


A doua zi dis-de-dimineaţă Brunetti intră pe tăcute în 
bucătărie, cu mult înainte ca Paola să se trezească şi, fără să fie 
pe deplin conştient de mişcările sale, puse cafeaua la fiert. Se 
duse apoi la baie, îşi dădu cu apă pe faţă şi se şterse cu 
prosopul, evitând privirea omului din oglindă. Până nu îşi bea 
cafeaua, nu avea încredere în nimeni. 

Se întoarse la bucătărie tocmai când cafeaua începea să dea 
pe dinafară. Nici măcar nu se deranjă să înjure, înhaţă doar 
ibricul de pe foc şi stinse dintr-o mişcare aragazul. Îşi turnă 
cafea în cană, adăugă trei cuburi de zahăr şi ieşi cu cană cu tot 
afară pe balcon, care dădea spre apus, sperând ca răcoarea 
dimineţii să-l trezească de-a binelea, dacă nu reuşea cafeaua. 

Cu un început de barbă, ciufulit, rămase în picioare pe 
balcon, privind în zare unde se vedeau Dolomiţii. Probabil că 
plouase cu găleata în timpul nopţii, pentru că munţii îşi făcuseră 
brusc apariţia, furişându-se mai aproape în întuneric şi acum 
erau în mod miraculos vizibili în aerul rece. Aveau să-şi facă 
bagajele şi să se facă nevăzuţi înainte de lăsarea serii, forţaţi să 
dispară de valurile de fum ce se revărsau fără încetare dinspre 
fabricile de pe continent sau de valurile de umiditate care se 


strecurau dinspre lagună. 

Din stânga începură să bată clopotele de la San Paolo, 
anunțând slujba de la şase şi jumătate. Dedesubt, la casa de pe 
partea cealaltă a străzii se dădură brusc la o parte perdelele şi 
un bărbat gol apăru la fereastră, fără să aibă habar de prezenţa 
lui Brunetti, care îl urmărea de deasupra. Dintr-odată bărbatului 
îi mai crescură două mâini cu unghii roşii, care îl cuprinseră de 
la spate. Bărbatul zâmbi, se dădu înapoi de la fereastră şi trase 
perdelele la loc. 

Brunetti simţi că începe să i se facă frig de la răcoarea 
dimineţii şi se întoarse înapoi în bucătărie, bucuros de căldura 
de acolo şi de prezenţa Paolei, care era acum aşezată la masă 
arătând mult mai drăguță decât avea oricine dreptul să arate 
înainte de nouă dimineaţa. _ 

Îi spuse veselă bună dimineaţa; el îi răspunse mormăind. Îşi 
puse cana goală în chiuvetă şi luă o a doua, aceasta umplută cu 
lapte fierbinte, pe care Paola o pusese pe tăblia din bucătărie 
pentru el. Prima cană începuse să-l apropie de umanitate; cea 
de-a doua avea poate să ducă treaba la bun sfârşit. 

— Michele te-a sunat azi-noapte? 

— Îhî. Îşi frecă faţa; mai bău din cafea. Paola trase spre ea o 
revistă de la capătul mesei şi începu să o răsfoiască, sorbind din 
cana ei. Nu era nici şapte şi ea se uita la sacouri Giorgio Armani. 
Dădu o pagină. El se scarpină pe umăr. Timpul trecu. 

— Michele te-a sunat azi-noapte? 

— Da. Încântată că a scos de la el un cuvânt, nu îl mai 
întrebă nimic. 

— Mi-a povestit despre Wellauer şi Santina. 

— Cu cât timp în urmă s-a întâmplat asta? 

— Acum vreo patruzeci de ani, după război. Nu, chiar 
înainte, deci mai degrabă acum vreo cincizeci de ani. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A lăsat-o însărcinată pe o soră de-a ei, care a murit în 
urma avortului. 

— Bătrâna ţi-a povestit aşa ceva? 

— N-a scos nici o vorbă. 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— O să trebuiască să vorbesc din nou cu ea. 

— În dimineaţa asta? 

— Nu; trebuie să mă duc la Questura. Poate după-amiază 


sau mâine. Îşi dădu seama cât de reticent era la ideea de a se 
reîntoarce la frigul şi mizeria de-acolo. 

— Dacă te duci, pune-ţi pantofii maro. 

L-ar fi ajutat să se apere de frig; dar nimic nu putea să-l 
apere, nici pe el şi nici pe altcineva, de mizerie. 

— Da, mulţumesc, spuse el. Vrei să faci tu prima duş? o 
întrebă, amintindu-şi că avea ore devreme în dimineaţa aceea. 

— Nu, du-te tu. Eu termin aici şi mai fac nişte cafea. 

Trecând pe lângă ea, se aplecă să o sărute pe creştet, 
întrebându-se cum reuşea să rămână amabilă, chiar 
prietenoasă, cu toate mormăielile pe care i le arunca el 
dimineaţa. li mirosi şamponul cu aromă de flori şi observă că 
avea părul vag înspicat chiar deasupra tâmplei. Nu mai 
observase asta până atunci şi se aplecă să o sărute din nou 
acolo, înfiorându-se la gândul fragilităţii acestei femei. 

Când ajunse la birou, adună toate ziarele şi rapoartele 
privind moartea dirijorului care se strânseseră pe masă şi începu 
să le parcurgă din nou, pe unele pentru a treia sau a patra oară. 
Traducerile rapoartelor de la nemți erau înfiorătoare. Atenţia 
obsesivă la detalii - cum se vedea din lista cu lucrurile furate de 
la Wellauer din casă cu ocazia celor două spargeri - făcea din 
ele un model perfect de eficienţă tipic germană. Lipsa aproape 
cu desăvârşire a oricăror informaţii privind activităţile dirijorului, 
personale sau profesionale, din timpul războiului, dovedea 
capacitatea din nou tipic germană de a da adevărul la o parte, 
prin simpla lui ignorare. Având în vedere cine se afla la 
conducerea Austriei în prezent, Brunetti trebuia să recunoască 
faţă de sine că era o tactică ce se bucura de un remarcabil 
succes. 

Wellauer fusese cel care descoperise cadavrul celei de-a 
doua soţii. Aceasta îşi sunase o prietenă cu puţin înainte să 
coboare la subsol ca să se spânzure şi o invitase pe femeie la o 
cafea, un amestec de macabru şi monden care îl deranja pe 
Brunetti de fiecare dată când citea raportul. Întârziind, femeia 
ajunsese doar după ce Wellauer descoperise cadavrul soţiei şi 
sunase la poliţie. Asta însemna că putea foarte bine să fi găsit şi 
ceva lăsat de ea - un bilet sau o scrisoare - şi s-o fi distrus. 

Paola îi dăduse în acea dimineaţă numărul lui Padovani şi îi 
spusese că ziaristul avea de gând să se întoarcă la Roma în ziua 
următoare. Ştiind că poate trece masa în cont la „cheltuieli de 


interogare a unui martor”, Brunetti îl sună pe Padovani şi-l invită 
la prânz la Galleggiante, un restaurant care îi plăcea lui Brunetti, 
dar la care rareori îşi permitea să meargă. Padovani se arătă de 
acord să se întâlnească cu el acolo la ora unu. 

Sună la departamentul de traduceri şi ceru să i se trimită sus 
persoana care era specializată în germană. Când aceasta sosi, o 
tânără pe care o salutase de mai multe ori pe scări sau pe 
coridoarele din clădire, îi spuse că voia să sune la Berlin şi că 
era posibil să aibă nevoie de ajutorul ei, dacă cel cu care vorbea 
nu ştia nici engleză, nici italiană. 

Formă numărul pe care i-l dăduse signora Wellauer. 
Telefonul sună de patru ori înainte să răspundă o voce de 
femeie care îi spuse scurt - i se părea că vocile nemților 
întotdeauna sunau aşa - „Steinbrunner”. Comisarul îi întinse 
telefonul traducătoarei şi reuşi să înţeleagă suficient din ceea ce 
spuse aceasta ca să tragă concluzia că doctorul era la birou, nu 
acasă, unde sunase folosind numărul dat. li făcu semn 
traducătoarei să sune la celălalt număr, ascultă în timp ce 
aceasta explică cine este şi de ce sună. Ridică mâna, indicându-i 
să aştepte şi înclină din cap către el. Apoi îi întinse receptorul şi 
el se gândi că se întâmplase o minune şi doctorul Steinbrunner 
răspunsese la telefon în italiană. In loc de vocea cuiva, auzi o 
melodie potolită, inofensivă venind de peste Alpi pe cheltuiala 
Veneţiei. Îi dădu înapoi receptorul şi o urmări cum bate ritmul în 
aer, în timp ce aşteptau. 

Brusc apropie receptorul mai mult de ureche şi spuse ceva 
în germană. Mai rosti câteva propoziţii, după care îi spuse lui 
Brunetti: 

— Secretara lui ne face legătura. Spune că vorbeşte 
engleză. Vreţi să vorbiţi dumneavoastră atunci? 

Aprobă din cap, îi luă telefonul din mână, dar îi făcu semn să 
stea: 

— Aşteptaţi să vedem dacă engleza lui e la fel de bună ca 
germana dumneavoastră. 

Înainte să apuce să termine propoziţia, auzi o voce gravă la 
capătul celălalt al firului spunând: 

— Doctorul Erich Steinbrunner la telefon. Cu cine vorbesc, 
vă rog? 

Brunetti se prezentă şi-i făcu semn traducătoarei că poate 
să plece. Înainte să iasă, aceasta se aplecă peste birou şi 


împinse către el un caiet şi un creion. 

— Da, commissario, cu ce vă pot ajuta? 

— Investighez moartea maestrului Wellauer şi am aflat de la 
văduva acestuia că eraţi foarte buni prieteni. 

— Da, eram. Soţia mea şi cu mine eram prieteni cu el de 
foarte mulţi ani. Moartea lui ne-a îndurerat pe amândoi. 

— Nu mă îndoiesc de acest lucru, domnule doctor. 

— Am vrut să vin la înmormântare, dar soţia mea este foarte 
bolnavă, nu poate călători şi nu am vrut să o las singură. 

— Sunt sigur că signora Wellauer a înţeles, spuse el, surprins 
de universalitatea platitudinilor. 

— Am vorbit cu Elizabeth, spuse doctorul. Pare să facă faţă 
bine situaţiei. 

Încurajat de ceva din tonul lui, Brunetti spuse: 

— Părea cumva... Nu prea ştiu cum să explic asta. A fost 
oarecum reticentă când am zis că vreau să vă sun, domnule 
doctor. Când nu primi nici un răspuns, adăugă: Poate că e prea 
devreme să vrea să-şi amintească de vremurile fericite. 

— Da, se prea poate, răspunse doctorul sec, lăsând să se 
vadă clar că nu credea asta. 

— Domnule doctor, pot să vă pun nişte întrebări? 

— Desigur. 

— Am examinat agenda maestrului şi am văzut că în 
ultimele luni de viaţă s-a întâlnit frecvent cu dumneavoastră şi 
cu soţia dumneavoastră. 

— Da, am luat cina de trei sau patru ori. 

— Dar au fost şi alte ocazii când numai numele 
dumneavoastră era trecut, domnule doctor, dimineaţa la prima 
oră. După oră, m-am gândit că trebuie să fi fost o vizită în 
interes profesional - vreau să spun că probabil v-a făcut o vizită 
pentru că avea nevoie de un doctor, nu ca prieten. Întrebă cam 
tardiv: Domnule doctor, puteţi să-mi spuneţi dacă sunteţi... Se 
opri, nedorind să-l jignească întrebându-l dacă era generalist şi 
spuse: îmi pare rău, am uitat cuvântul în engleză. Îmi puteţi 
spune ce specializare aveţi? 

— Nas, urechi şi gât. Dar mai ales gât. Aşa l-am întâlnit pe 
Helmut cu mulţi ani în urmă. Cu mulţi ani în urmă. Vocea îi 
deveni mai caldă când spuse asta. Aici în Germania sunt 
cunoscut drept „doctorul cântăreților”. 

Chiar părea surprins că trebuie să explice asta cuiva? 


— Acesta este motivul pentru care a venit la 
dumneavoastră, pentru că unul din soliştii lui avea probleme? 
Sau avea el personal probleme cu vocea? 

— Nu avea nici o problemă cu gâtul sau cu vocea. Prima 
dată, m-a rugat să ne întâlnim să luăm micul dejun împreună, 
asta ca să discute cu mine despre unul din soliştii lui. 

— Dar după aceea, domnule doctor, mai erau şi alte întâlniri 
notate în agendă. 

— Da, l-am mai văzut de două ori. A venit la birou şi m-a 
rugat să-i fac un control. Şi apoi, o săptămână mai târziu, i-am 
dat rezultatul. 

— Aţi fi dispus să-mi spuneţi care a fost rezultatul? 

— Inainte să fac asta, îmi puteţi spune de ce credeţi că este 
important? 

— Se pare că maestrul era profund preocupat, îngrijorat de 
ceva. Am aflat asta de la lumea cu care am vorbit aici. Aşa că 
încerc să aflu care era problema - orice se poate să-i fi afectat 
starea sufletească. 

— Mă tem că nu văd legătura, spuse doctorul. 

— Domnule doctor, încerc să aflu cât pot de multe despre 
starea lui de sănătate. Reţineţi, orice aflu m-ar putea ajuta să-l 
găsesc pe cel care se face vinovat de moartea lui şi să mă 
asigur că este pedepsit. 

Paola îi spusese de mai multe ori că singurul mod în care 
puteai să convingi un neamţ să vorbească era să invoci legea. 
Viteza cu care îi răspunse doctorul îi dovedi că avea dreptate. 

— In acest caz, sunt dispus să vă ajut. 

— Ce fel de control i-aţi făcut? 

— După cum am spus, nu avea probleme cu gâtul sau cu 
vocea. Vederea era perfectă. Suferea însă de o uşoară pierdere 
a auzului şi ăsta a fost motivul pentru care mi-a cerut să-l 
examinez. 

— Şi care a fost rezultatul, domnule doctor? 

— După cum am spus, o uşoară pierdere a auzului. Minimă. 
Ceva la care te poţi aştepta la un om de vârsta lui. Se corectă 
imediat: De vârsta noastră. 

— Când l-aţi examinat, domnule doctor? Datele trecute aici 
sunt din octombrie. 

— Da, atunci cândva. Ar trebui să mă uit prin fişe ca să vă 
dau datele exacte, dar în perioada aceea s-a întâmplat. 


— Şi vă aduceţi aminte rezultatul exact? 

— Nu, nu mi-l amintesc. Dar pierderea era sigur mai mică de 
zece la sută, altfel mi-aş fi amintit. 

— Şi asta trece drept o deteriorare semnificativă, domnule 
doctor? 

— Nu. 

— E evidentă? 

— Evidentă? 

— l-ar fi creat probleme la dirijat? 

— Exact asta voia să ştie şi Helmut. l-am spus că nu are nici 
pe departe de-a face cu asta, că abia puteai să măsori 
deteriorarea. M-a crezut. Dar în aceeaşi dimineaţă, am avut alte 
veşti pentru el şi acele veşti l-au îngrijorat. 

— Ce anume? 

—  Trimisese la mine o solistă tânără pentru că avea 
probleme cu vocea. Am descoperit că avea noduli pe corzile 
vocale care trebuiau operaţi. l-am spus lui Helmut că abia după 
şase luni putea să cânte din nou. Plănuise să o pună să cânte cu 
el în primăvara asta la Munchen, dar nu mai era posibil... 

— Vă mai amintiţi şi altceva? 

— Nu, nimic special. Mi-a spus că o să ne vedem când se 
întorc de la Veneţia, dar m-am gândit că se referă la ieşirile 
noastre în patru. 

Brunetti îi detecta o vagă ezitare în voce şi-l întrebă : 

— Altceva, domnule doctor? 

— M-a întrebat dacă puteam să-i recomand pe cineva la 
Veneţia. Ca doctor. l-am spus să nu reacționeze prosteşte, că e 
sănătos ca un cal. Dacă se îmbolnăvea, cei de la operă aveau 
să-i găsească cel mai bun doctor cu putinţă. Dar a insistat, a 
vrut să ştie dacă exista cineva pe care puteam să i-l recomand. 

— Un specialist? 

— Da. În cele din urmă i-am dat numele unui doctor cu care 
m-am consultat de câteva ori. Predă la Universitatea din 
Padova. 

— Şi cum se numeşte, domnule doctor? 

— Valerio Treponti. Are şi un cabinet particular în oraş, dar 
nu am numărul lui. Helmut nu mi l-a cerut, a părut să se 
mulţumească doar cu numele. 

— Vă aduceţi aminte dacă şi-a notat numele? 

— Nu, nu şi l-a notat. De fapt, la momentul respectiv, m-am 


gândit doar că este încăpățânat. În plus, ne întâlniserăm ca să 
discutăm despre solistă. 

— O ultimă întrebare, domnule doctor. 

— Da? 

— În ultima perioadă când v-aţi întâlnit, aţi observat vreo 
schimbare la el, vreun semn că l-ar fi preocupat sau îngrijorat 
ceva? 

Răspunsul doctorului veni după o lungă pauză. 

— E posibil să fi fost ceva, dar nu ştiu ce anume. 

— L-aţi întrebat despre asta? 

— Lui Helmut nu îi punea nimeni astfel de întrebări. 

Brunetti se abţinu să comenteze că doi oameni care erau 
prieteni de mai bine de patruzeci de ani uneori se întrebau şi 
aşa ceva. În loc de asta, zise: 

— Aveţi vreo idee ce putea fi? 

Urmă o pauză la fel de lungă ca şi prima dată. 

— M-am gândit că trebuie să aibă legătură cu Elizabeth. De 
asta nu am deschis discuţia faţă de Helmut. Era foarte sensibil 
la orice discuţie despre ea, despre diferenţa de vârstă dintre ei. 
Dar cred că puteţi s-o întrebaţi pe ea, commissario. 

— Da, domnule doctor. Aşa intenţionez să fac. 

— Bun. Mai e şi altceva? Dacă nu, chiar trebuie să mă întorc 
la pacienţii mei. 

— Nu, nimic altceva. A fost foarte amabil din partea 
dumneavoastră că aţi acceptat să vorbiţi cu mine. M-aţi ajutat 
foarte mult. 

— Sper. Sper că îl veţi descoperi pe vinovat şi va fi pedepsit. 

— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă, domnule doctor, spuse 
Brunetti politicos, omiţând să menţioneze că nu era interesat 
decât de prima parte şi că nu îi păsa deloc de a doua. Dar poate 
că nemţii aveau o perspectivă diferită asupra lucrurilor de felul 
asta. 

Imediat ce închise, sună la informaţii şi ceru numărul 
doctorului Valerio Treponti din Padova. Când sună la biroul 
doctorului, i se spuse că Treponti era ocupat cu un pacient şi că 
nu putea veni la telefon. Brunetti explică cine era, menţionă că 
era urgent şi-i spuse recepţionerei că rămâne la aparat. In timp 
ce aştepta, Brunetti răsfoi ziarele din acea dimineaţă. 

Moartea lui Wellauer dispăruse din principalele ziare 
naţionale; era prezentă încă în // Gazzettino, pe a doua pagină a 


secţiunii a doua, deoarece conservatorul urma să introducă o 
bursă pe domeniul muzical ce avea să-i poarte numele. 

Se auzi un clic pe fir şi apoi o voce sonoră, gravă: 

— Treponti. 

— Domnule doctor, sunt commissario Brunetti de la poliţia 
din Veneţia. 

— Am fost informat. Ce doriţi? 

— Aş vrea să ştiu dacă în ultima lună aţi avut ca pacient un 
om în vârstă, înalt, care vorbea italiană, o italiană foarte bună, 
dar cu accent german. 

— Cât de bătrân? 

— In jur de şaptezeci de ani. 

— Vă referiţi la austriac. Cum se numea? Doerr? Da, aşa e, 
Hilmar Doerr. Dar nu era neamţ; era austriac. Până la urmă e 
acelaşi lucru. Ce doriţi să ştiţi despre el? 

— Puteţi să mi-l descrieţi, domnule doctor? 

— Sunteţi sigur că e important? Am şase pacienţi în sala de 
aşteptare şi trebuie să ajung la spital într-o oră. 

— Puteţi să mi-l descrieţi, domnule doctor? 

— N-am făcut deja asta? Înalt, ochi albaştri, în jur de şaizeci 
de ani. 

— Când l-aţi văzut? 

În fundal la celălalt capăt al liniei, Brunetti auzi o altă voce 
spunând ceva. Apoi dispăru orice sunet când doctorul acoperi 
receptorul. Trecu un minut, după care reveni la telefon, părând 
şi mai grăbit, şi mai lipsit de răbdare. 

— Commissario, nu pot să vorbesc cu dumneavoastră acum. 
Am lucruri importante de făcut. 

Brunetti trecu cu vederea remarca şi întrebă: 

— Aţi putea să mă primiţi azi, domnule doctor, dacă vin la 
cabinet la dumneavoastră? 

— La cinci după-amiază azi. Vă stau la dispoziţie douăzeci de 
minute. Poftim. 

Închise înainte ca Brunetti să apuce să-l întrebe care e 
adresa. Plin de răbdare, făcând un efort să rămână calm, formă 
din nou numărul şi o întrebă pe femeia care răspunse dacă îi 
poate da adresa de la cabinetul doctorului. Când aceasta i-o 
dictă, Brunetti îi mulţumi cu politeţe exagerată şi închise. 

Se aşeză şi se gândi la cel mai simplu mod de a ajunge la 
Padova. Patta, ştia bine, nu ar fi avut nici o problemă să-i pună 


la dispoziţie o maşină, un şofer şi poate şi doi poliţişti pe 
motocicletă drept escortă, în eventualitatea în care erau prea 
mulţi terorişti pe autostradă în acea zi. Gradul lui Brunetti îi 
dădea dreptul la o maşină, dar din dorinţa de a economisi timp, 
sună la gară şi întrebă când plecau trenurile de după-amiază 
spre Padova. Dacă lua expresul de Milano avea să ajungă acolo 
suficient de devreme cât să aibă timp să fie la cabinetul 
doctorului înainte de cinci. Va trebui să se ducă direct la gară 
după ce lua prânzul cu Padovani. 


20 


Când Brunetti ajunse la restaurant, Padovani îl aştepta 
înăuntru. Ziaristul stătea în picioare între bar şi vitrina cu 
antreuri: melci, sepie, creveţi. Şi-au strâns scurt mâinile şi au 
fost conduşi la masă de signora Antonia, chelneriţa voluptuoasă 
care domnea peste acest mic regat. Odată aşezaţi, amânară să 
discute despre crimă şi bârfe, sfătuindu-se cu signora Antonia în 
legătură cu prânzul. Deşi exista un meniu scris, puţini dintre 
clienţii obişnuiţi se deranjau să-l consulte; mulţi nici măcar nu 
văzuseră cum arată. Selecţiile şi specialităţile din acea zi erau 
listate în memoria Antoniei. Le prezentă rapid întregul meniu, 
deşi Brunetti ştia că asta era doar o formalitate. Apoi ea hotărî 
repede că ceea ce doreau ei să mănânce era antipasto di mare, 
risotto cu creveţi şi branzino la grătar, care, îi asigură ea, sosise 
proaspăt de la piaţa de peşte în acea dimineaţă. Padovani o 
întrebă dacă ar putea, desigur, dacă şi signora era de aceeaşi 
părere, să servească şi o salată verde. Ea trată întrebarea cu 
atenţia cuvenită, se arătă de acord şi apoi îi anunţă că vor dori 
să servească un vin alb, vinul casei, pe care plecă să-l aducă. 

După ce sosi vinul şi li se turnă primul pahar, Brunetti îl 
întrebă pe Padovani câte treburi mai avea de rezolvat înainte să 
părăsească Veneţia. Criticul îi spuse că avea de scris nişte 
recenzii la două vernisaje, unul în Treviso şi celălalt la Milano, 
dar că probabil avea să le facă la telefon. 

— Le dictezi la telefon? întrebă Brunetti. 

— Ah, nu, răspunse Padovani, rupând o grisină în două şi 
mâncând jumătate. Compun recenziile la telefon. 

— Recenzii de artă? întrebă Brunetti. La nişte picturi? 

— Desigur, răspunse Padovani. Doar nu te aştepţi să-mi 


pierd timpul ducându-mă să văd porcăriile alea, nu? Observând 
că Brunetti îl priveşte nedumerit, explică : Cunosc lucrările 
ambilor pictori şi sunt complet lipsite de valoare. Amândoi au 
închiriat galeriile şi amândoi o să-şi trimită prietenii să le 
cumpere tablourile. E vorba de o pictoriţă, soţia unui avocat din 
Milano, iar celălalt este fiul unui neurochirurg din Treviso care 
are cea mai scumpă clinică particulară din zonă. Amândoi au 
prea mult timp liber şi nu au nimic de făcut, aşa că s-au hotărât 
să se facă artişti. Rosti ultimul cuvânt cu un dispreţ fățiș. 

Padovani se întrerupse un moment şi se lăsă pe spate în 
scaun zâmbindu-i larg signorei Antonia, când aceasta le aşeză 
dinainte farfuriile lunguieţe cu antreuri. 

— Şi ce fel de recenzii le scrii? 

— Ah, depinde, spuse Padovani, înfigându-şi furculita într-o 
bucată zdravănă de caracatiţă. Despre fiul doctorului o să spun 
că dă dovadă de „o ignoranță desăvârşită în ceea ce priveşte 
culoarea şi linia”. Dar avocatul este prieten cu unul din directorii 
de la ziar, aşa că nevastă-sa „face dovada unui control 
desăvârşit asupra compoziţiei şi a desenului”, când de faptnu e 
în stare să deseneze un pătrat, fără să-l facă să arate ca un 
triunghi. 

—-Şi nu te deranjează asta? întrebă Brunetti. 

— Ce să mă deranjeze - că scriu ce nu cred? întrebă 
Padovani, rupând o altă grisină în două. 

— Da. 

— La început cred că m-a deranjat. Dar apoi mi-am dat 
seama că era singurul mod prin care puteam să capăt libertatea 
de-a scrie recenziile care mă interesează cu adevărat. li văzu 
privirea lui Brunetti şi zâmbi. Ei, hai, Guido, nu-mi spune că nu ai 
trecut niciodată cu vederea o dovadă sau că nu ai scris un 
raport în aşa fel încât să sugerezi altceva decât ce reieşea din 
dovezi. 

Inainte să apuce să răspundă, Antonia reveni la masă. 
Padovani luă şi ultimul crevete de pe farfurie şi îi zâmbi. 

— Delicios, signora. Aceasta îi luă farfuria, apoi şi pe-a lui 
Brunetti. 

Se întoarse imediat cu risotto-ul apetisant aburind în 
farfurie. Când îl văzu pe Padovani că întinde mâna după sare, îi 
spuse: 

— Are deja suficientă sare. 


Acesta îşi retrase mâna ca ars şi-şi luă furculiţa. 

— Dar, hai, Guido, nu m-ai invitat aici - pe cheltuiala 
primăriei, sper - ca să discutăm despre evoluţia carierei mele şi 
nici ca să îmi examinezi conştiinţa. Ai spus că vrei mai multe 
informaţii. 

— Aş vrea să ştiu ce-ai mai aflat despre signora Santina. 

Padovani scoase delicat din gură o coajă mică de la crevete, 
o puse pe marginea farfuriei şi spuse: 

— Mă tem atunci că o să trebuiască să-mi plătesc singur 
masa. 

— De ce? 

— Pentru că nu mai am să-ţi dau nici o informaţie despre ea. 
Narciso tocmai ieşea când l-am sunat şi nu a avut timp decât să- 
mi dea adresa. Aşa că tot ce ştiu ţi-am spus în seara aia. Imi 
pare rău. 

Brunetti găsi lipsită de tact remarca acestuia cum că trebuie 
să-şi plătească singur masa. 

— Ei, atunci poate mai bine să-mi povesteşti despre câţiva 
dintre ceilalţi. 

— Mărturisesc, Guido, că mi-am făcut temele. Am sunat la 
un număr de prieteni, de aici şi de la Milano şi Roma şi nu 
trebuie decât să spui un nume, iar eu o să mă transform într-un 
adevărat izvor de informaţii. 

— Flavia Petrelli? 

— Ah, divina Flavia. Îşi băgă furculiţa plină de risotto în gură 
şi îl declară excelent. Fără îndoială că o să vrei să afli şi despre 
la fel de divina domnişoară Lynch, presupun? 

— Aş vrea să aflu tot ce ştii despre oricare dintre ele. 

Padovani mai mâncă un pic din risotto, apoi îl dădu la o 
parte. 

— Vrei să mă întrebi tu ceva anume sau vrei pur şi simplu să 
sporovăiesc eu? 

— Cred că sporovăială ar merge cel mai bine. 

— Da. Fără îndoială. Mi s-a spus asta de multe ori. Sorbi din 
vin şi începu: Nu-mi amintesc unde a studiat Flavia. Poate la 
Roma. În orice caz, neprevăzutul s-a întâmplat şi în ultimul 
moment a fost rugată să o înlocuiască pe Caballe, eterna 
bolnavă. A făcut asta, criticii au intrat într-o frenezie şi ea a 
devenit faimoasă peste noapte. Se întinse şi-i atinse lui Brunetti 
mâna cu un deget. M-am gândit, ca să te impresionez, să împart 


povestea în două: partea profesională şi cea privată. Brunetti 
încuviinţă din cap. 

— Asta a fost, practic, partea profesională. A fost faimoasă şi 
a rămas faimoasă. Rămâne faimoasă. Sorbi din nou din vin, 
după care îşi mai turnă în pahar. 

— Acum pe partea personală. Intră în scenă soţul. Ea cânta 
la Liceo în Barcelona, la doi sau trei ani după succesul de la 
Roma. El era un nume important în Spania. Plastic, fabrici, cred; 
oricum, ceva extrem de plictisitor, dar foarte profitabil. In orice 
caz, o grămadă de bani, o grămadă de prieteni cu case imense 
şi nume importante. O iubire ca-n poveşti, ghirlande de flori, 
camioane de flori oriunde se ducea să cânte, bijuterii, toate 
tentaţiile obişnuite şi La Petrelli - care este, între noi fie spus, 
doar o ţărăncuţă simplă dintr-un târg de lângă Trento - s-a 
îndrăgostit de el şi s-a căsătorit cu el. Şi cu fabricile lui, şi cu 
plasticele, şi cu prietenii lui importanţi. 

Sosi Antonia şi le luă farfuriile din faţă, clar nemulțumită de 
faptul că a lui Padovani era încă pe jumătate plină. 

— A continuat să cânte; a continuat să-şi răspândească 
faima. lar lui părea să-i placă să călătorească cu ea, îi plăcea să 
fie soţul latin al faimoasei dive, să cunoască oameni mai 
renumiţi, să-şi vadă poza în ziare - toate chestiile de care au 
nevoie cei din clasa lui. Apoi au venit copiii, dar ea a continuat 
să cânte şi să fie din ce în ce mai faimoasă. Insă curând a 
devenit evident că lucrurile nu mai erau la fel de idilice ca 
odinioară. Şi-a anulat un spectacol, apoi încă unul. La scurt timp 
a încetat să mai cânte timp de un an, s-a întors în Spania cu el. 
Şi nu a mai cântat. 

Antonia aduse la masă o tavă lungă din metal pe care era 
peştele. Îl aşeză pe o măsuţă de servit lângă ei şi le tăie cu 
pricepere două porţii din peştele alb şi fraged. Le puse porțiile în 
faţă: 

— Sper să vă placă. 

Cei doi îşi aruncară o privire unul celuilalt, acceptând 
ameninţarea în tăcere. 

— Mulţumim, signora, spuse Padovani. Aş putea să vă rog 
să-mi aduceţi salata verde? 

— După ce terminaţi peştele, spuse ea şi se întoarse la 
bucătărie. Acesta, se forţă Brunetti să-şi reamintească, era unul 
din cele mai bune restaurante din oraş. 


Padovani gustă de câteva ori din peşte. 

— Şi apoi a revenit, la fel de brusc cum a dispărut, iar vocea 
în timpul cât nu a cântat în public i-a crescut, a devenit mai 
degrabă ca vocea pe care o are acum, limpede şi puternică. Dar 
soţul nu se mai arăta la vedere şi după o vreme s-au separat în 
linişte, apoi au divorţat în şi mai mare linişte, divorţ pe care ea l- 
a obţinut aici şi după aceea, când a devenit posibil, în Spania. 

— Care a fost motivul divorţului? 

Padovani ridică mâna a mustrare. 

— Toate la timpul lor. Vreau ca povestea să sune şi să curgă 
ca romanele secolului al nouăsprezecelea. Aşadar a început să 
cânte din nou, Flavia noastră, şi după cum am mai spus, a fost 
mai minunată ca nicicând. Dar nu o vedeam niciodată. Nici la 
cine, nici la petreceri, nici la spectacolele celorlalţi solişti. 
Devenise un fel de sihastru, locuia retrasă cu copiii ei la Milano, 
unde cânta în mod regulat. Se aplecă peste masă. Ei, creşte 
suspansul? 

— Chinuitor de încet, spuse Brunetti şi mai luă o gură din 
peşte. Şi cu divorţul cum rămâne? 

Padovani izbucni în râs. 

— M-a avertizat Paola în legătură cu asta, că eşti ca un 
dihor. Bine, bine, îţi spun adevărul. Dar din păcate, aşa cum se 
întâmplă de obicei, adevărul e chiar anost. Se pare că o bătea, 
destul de des şi destul de rău. Mă gândesc că asta era ideea lui 
despre cum îşi tratează un soţ soţia. Ridică din umeri. Eu n-am 
de unde să ştiu. 

— Dar ea a fost cea care a plecat? întrebă Brunetti. 

— Nu până nu a băgat-o în spital. Chiar şi în Spania lumea 
trage linie la asta. S-a dus la ambasada italiană cu copiii. Fără 
bani şi fără paşapoarte. Ambasadorul nostru din acea vreme, ca 
toţi ceilalţi, era un lingău şi a încercat să o trimită înapoi la soţ. 
Însă nevastă-sa, o siciliancă - şi să nu aud vreun cuvânt 
împotriva lor - a intrat ca o furtună la consulat şi a stat acolo 
lângă ei, până le-au făcut trei paşapoarte, după care i-a dus pe 
Flavia şi pe copii cu maşina la aeroport, unde a cumpărat trei 
bilete la clasa întâi pentru Milano pe cheltuiala ambasadei şi a 
aşteptat cu ei până a plecat avionul. Se pare că o văzuse pe 
Flavia cântând Odabe!//a cu trei ani în urmă şi s-a gândit că îi 
datorează măcar atât. 

Brunetti se trezi întrebându-se cât din ce auzea putea fi 


relevant pentru moartea lui Wellauer şi, suspicios din cauza 
ironiei din glasul lui Padovani, se întrebă în ce măsură era 
adevărat ce auzea. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Padovani se aplecă în faţă şi 
spuse: 

— E adevărat. Crede-mă. 

— Cum ai aflat toate astea? 

— Guido, eşti poliţist de destul de multă vreme ca să ştii că 
atunci când ajungi o persoană cu un anumit grad de faimă nu 
mai există secrete în ceea ce te priveşte. 

Brunetti îi zâmbi arătându-se de acord şi Padovani continuă: 

— Acum ajungem la partea interesantă, reîntoarcerea la 
viaţă a eroinei noastre. lar motivul, ca mai totdeauna în astfel 
de poveşti, este dragostea. Sau, în orice caz, adăugă el după ce 
reflectă o clipă, pasiunea. 

Conştient de încântarea evidentă cu care îşi spunea 
povestea, Brunetti se gândi să se răzbune spunându-i Antoniei 
că Padovani nu-şi mâncase tot peştele, ci îl ascunsese în şervet. 

— Perioada ei de izolare a durat aproape trei ani. După asta 
au urmat o serie de, să zicem, legături. Prima a fost cu un tenor 
cu care s-a întâmplat să cânte. Un tenor foarte prost, dar, spre 
norocul ei, un bărbat foarte drăguţ. Din nefericire pentru ea, 
avea o soţie la fel de drăguță, la care s-a întors foarte repede. 
După aceea s-au perindat rapid - începu să îi înşire pe degete - 
un bariton, un alt tenor, un balerin sau poate că era regizorul, 
un doctor care se pare că s-a strecurat pe nevăzute şi, în cele 
din urmă, minunea minunilor, un contratenor. Şi apoi, pe cât de 
repede a început totul, pe atât de repede a încetat. 

La fel făcu şi Padovani când Antonia îi aşeză dinainte salata. 
Acesta o asezonă, punând foarte mult oţet, după gustul lui 
Brunetti. 

— Nu a mai fost văzută cu nimeni cam un an. Şi brusc 
l'americana a apărut în peisaj părând s-o fi cucerit pe divina 
Flavia. Simţind curiozitatea lui Brunetti, îl întrebă: O cunoşti? 

— Da. 

— Şi ce părere ai despre ea? 

— Îmi place. 

— Şi mie, se arătă de acord Padovani. Chestia asta dintre ea 
şi Flavia nu are nici un sens. 

Brunetti se simţea prost să-şi arate curiozitatea, aşa că nu îi 


ceru lui Padovani să dezvolte subiectul, însă nu era cazul să-l 
roage să facă acest lucru. 

— S-au întâlnit cam acum trei ani, cu ocazia expoziţiei 
chinezeşti. Au fost văzute împreună de câteva ori după aceea 
luând masa, ducându-se la teatru, dar apoi /'americana a trebuit 
să se întoarcă în China. 

Din vocea lui Padovani pieri orice urmă de şiretenie sfioasă: 

— l-am citit cărţile despre arta chineză, cele două care au 
fost traduse în italiană şi cea scurtă în engleză. Dacă nu este cel 
mai de seamă arheolog din domeniu la această oră, o să fie cât 
de curând. Nu înţeleg ce vede la Flavia căci Flavia, cât de 
genială ar fi, e în realitate o scârbă. 

— Dar cu dragostea cum rămâne? întrebă Brunetti după 
care îşi corectă întrebarea cum făcuse şi Padovani: Sau cu 
pasiunea? 

— Asta merge la cele ca Flavia; nu o ţine departe de muncă. 
Dar cealaltă are pe mână una din cele mai importante 
descoperiri arheologice din epoca noastră şi cred că are mintea 
şi priceperea să... Padovani se opri brusc, îşi luă paharul de pe 
masă şi-l goli. Scuză-mă. Rareori mă ambalez aşa. Probabil că 
am fost influenţat de impunătoarea Antonia. 

Deşi ştia că nu are nici o legătură cu ancheta, Brunetti nu se 
putu abţine să nu întrebe: 

— Este prima, ăăă, iubită pe care a avut-o Petrelli? 

— Nu prea cred, dar celelalte nu au fost decât nişte relaţii 
trecătoare. 

— Şi asta? E diferită? 

— Pentru care dintre ele? 

— Pentru amândouă. 

— Din moment ce durează de trei ani, aş zice că da, e 
serioasă. Pentru amândouă. Padovani luă şi ultima frunză de 
salată de pe fundul castronului şi spuse: Poate că nu sunt corect 
faţă de Flavia. O costă foarte mult relaţia asta. 

— In ce sens? 

— Există un număr foarte mare de lesbiene printre soliste, 
explică el. În mod ciudat, majoritatea par a fi mezzosoprane. 
Dar asta nu contează. Problema e că sunt mult mai puţin 
tolerate decât colegii lor care se întâmplă să fie homosexuali. 
Aşa că nici una dintre ele nu îndrăzneşte să spună adevărul 
despre viaţa personală şi majoritatea sunt foarte discrete, 


alegând să-şi deghizeze iubita în secretară sau impresar. Dar 
Flavia nu prea poate să o deghizeze pe Brett în ceva. Aşa că se 
bârfeşte şi sunt sigur că există şi o grămadă de priviri şi şuşoteli 
când intră undeva împreună. 

Brunetti nu trebuia decât să-şi amintească de tonul lui // 
portiere ca să ştie cât adevăr era în ce auzea. 

— Ai fost la apartamentul lor de aici? 

— Ce luminatoare, spuse Padovani şi amândoi izbucniră în 
râs. 

— Cum a reuşit? întrebă Brunetti, căruia nu i se dăduse 
aprobarea să-şi instaleze termopane. 

— Familia ei e una din acele familii americane vechi care şi-a 
făcut banii furând acum mai bine de un secol şi prin urmare 
acum este respectabilă. Apartamentul i-a fost lăsat de un unchi, 
care cred că l-a câştigat la cărţi acum vreo cincizeci de ani. Cât 
despre ferestre, povestea e că a încercat să angajeze pe cineva 
să le instaleze, dar nimeni nu a vrut să ridice un deget fără 
aprobare. Aşa că, în cele din urmă, pur şi simplu s-a urcat ea pe 
acoperiş, a scos şindrilele, a tăiat nişte găuri în acoperiş şi a 
instalat cadrele. 

— N-a văzut-o nimeni? 

In Veneţia ajungea să loveşti cu un ciocan în peretele 
exterior al unei clădiri ca toţi din casele din zonă să pună mâna 
pe telefon să reclame. N-a sunat nimeni la poliţie? 

— Ai văzut cât este de înaltă. Nimeni dintre cei care au 
văzut-o cocoţată acolo sus nu şi-a dat seama exact ce face şi au 
presupus că pur şi simplu verifică acoperişul sau repară vreo 
şindrilă. 

— Şi-apoi ce s-a întâmplat? 

— Odată ce a instalat ferestrele, a sunat la biroul arhitecţilor 
oraşului şi le-a spus ce a făcut. Le-a cerut să trimită pe cineva 
până la ea ca să-i spună cât trebuie să plătească amendă. 

— Şi? se minună Brunetti, uimit că un străin putea să vină cu 
o soluţie atât de tipic italienească. 

— La câteva luni mai târziu asta au şi făcut. Dar când au 
ajuns acolo şi au văzut cât de bine fusese făcută treaba, nu au 
crezut-o când le-a spus că a făcut totul singură şi au insistat să 
le dea numele „complicilor”. Le-a repetat că a făcut totul 
singură şi ei tot nu au crezut-o. In cele din urmă a pus mâna pe 
telefon şi a sunat la biroul primarului, cerând să vorbească cu 


„Lucio”. Asta de faţă cu doi arhitecţi de la primărie care stăteau 
în picioare lângă ea, cu riglele în mână. A schimbat câteva 
cuvinte cu „Lucio” şi i-a pasat telefonul unuia dintre ei, 
spunându-i că primarul vrea să discute ceva cu el. Padovani 
maimuţări toată scena, sfârşind prin a trece un telefon invizibil 
peste masă. Aşa că primarul le-a spus două vorbe şi aceştia au 
ieşit pe acoperiş şi au măsurat luminatoarele, au calculat 
amenda, iar ea i-a trimis înapoi la birou cu un cec în mână. 

Brunetti îşi lăsă capul pe spate râzând atât de tare, încât 
lumea care stătea la celelalte mese începu să se uite la ei. 

— Stai aşa că istoria devine şi mai tare, spuse Padovani. 
Cecul a fost întocmit ca să poată fi încasat în numerar şi nu a 
primit niciodată vreo confirmare că amenda a fost plătită. Şi mi 
s-a spus că planurile casei care se află la primărie au fost 
schimbate şi conţin acum şi luminatoarele. Râseră împreună la 
această victorie a ingeniozităţii împotriva autorităţilor. 

— De unde are toţi banii ăştia? întrebă Brunetti. 

— Oh, Doamne, cine ştie? De unde vin banii americanilor? 
Din oţel. Căi ferate. Ştii cum merge treaba acolo. Nu contează 
dacă omori sau jefuieşti pe cineva ca să-i obţii. Şmecheria e să-i 
ţii o sută de ani şi după aia devii aristocrat. 

— Şi este vreo diferenţă faţă de ce se întâmplă aici? întrebă 
Brunetti. 

— Bineînţeles, explică Padovani zâmbind. Aici trebuie să-i 
ţinem cinci sute de ani înainte să devenim aristocrați. Şi mai e o 
diferenţă. În Italia trebuie să te îmbraci bine. În America e greu 
să spui care sunt milionarii şi care sunt servitorii. Amintindu-şi 
de cizmele lui Brett, Brunetti încercă să obiecteze. Dar nu aveai 
cum să-l mai opreşti pe Padovani, care se dezlănţuise din nou. 
Au ei o revistă. Nu-mi aduc aminte care, dar în fiecare an 
publică o listă cu cei mai bogaţi oameni din America. Doar 
numele şi de unde le vin banii. Cred că probabil se tem să le 
publice toate fotografiile. Cele care sunt publicate sunt 
îndeajuns să te facă să crezi că banii sunt sursa tuturor relelor 
sau cel puţin a prostului gust. Femeile arată toate ca şi cum au 
fost atârnate deasupra focului ca să se usuce. lar bărbaţii, 
Doamne iartă-mă, bărbaţii. Dumnezeule, cine îi îmbracă? Crezi 
că mănâncă plastic? 

-Brunetti nu apucă să răspundă căci Antonia reveni la masă. 
li întrebă dacă doreau să servească fructe sau desert. 


Răspunseră amândoi agitaţi că sar peste desert şi vor în loc de 
asta cafea. Nu îi plăcu răspunsul lor, însă luă şi ultimele farfurii 
de pe masă. 

— Dar ca să-ţi răspund la întrebare, spuse Padovani după ce 
plecă femeia. Nu ştiu de unde provin banii, dar se pare că nu au 
capăt. Unchiul ei s-a arătat foarte generos faţă de mai multe 
spitale şi organizaţii de caritate din oraş, iar ea pare să facă 
acelaşi lucru, deşi majoritatea banilor pe care îi dă sunt în mod 
expres pentru restaurări. 

— Atunci aşa se explică ajutorul din partea lui „Lucio”. 

— Evident. 

— Şi ce ştii despre viaţa ei privată? 

Padovani îi aruncă o privire ciudată, căci îşi dăduse de mult 
seama cât de puţin relevante erau aceste informaţii pentru 
ancheta privind moartea lui Wellauer. Dar ăsta nu era un motiv 
suficient ca să-l oprească să povestească ce ştia. La urma 
urmei, cel mai mare farmec al bârfei era desăvârşita ei 
inutilitate. 

— Foarte puţine. Adică nimeni nu ştie prea multe cu 
certitudine. Se pare că dintotdeauna a avut această orientare, 
dar nu se ştie aproape nimic despre viaţa ei personală înainte să 
vină aici. 

— Care s-a întâmplat când? 

— Acum vreo şapte ani. Adică atunci s-a stabilit aici 
permanent. A petrecut ani de zile aici cu unchiul ei, când era 
mică. 

— Asta explică de ce vorbeşte ca venețienii. 

Padovani izbucni în râs. 

— E ciudat s-o auzi vorbită de cineva care nu e de-al nostru, 
nu? 

— Da. 

În acel moment Antonia se întoarse cu cafelele, aducând şi 
două păhărele de grappa care, le spuse ea, erau din partea 
casei. Deşi nici unul dintre ei nu avea chef să bea lichidul 
înţepător, îl sorbiră prefăcându-se entuziaşti şi lăudându-i 
calitatea. Aceasta plecă bănuitoare şi Brunetti o văzu cum se 
întoarce să se uite la ei din uşa de la bucătărie, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să îl toarne în pantofi. 

— Şi ce mai ştii despre viaţa ei privată? întrebă Brunetti, cu 
o curiozitate sinceră. 


— O ţine foarte privată, cred. Am un prieten la New York 
care a mers la şcoală cu ea. La Harvard, bineînţeles. Apoi la 
Yale. După care s-a dus în Taiwan şi apoi pe continent. A fost 
unul dintre primii arheologi din Occident care au ajuns acolo. 
Prin '83 sau '84, cred. Deja îşi scrisese prima carte, cât timp a 
stat în Taiwan. 

— Nu e prea tânără ca să fi făcut toate astea? 

— Da, presupun că este. Dar este foarte, foarte bună. 

Antonia trecu pe lângă ei, ducând cafele la masa vecină şi 
Brunetti îi făcu semn să le facă nota. Ea încuviinţă din cap. 

— Sper ca o parte din ce ţi-am povestit să se dovedească de 
folos, spuse Padovani, vorbind serios. 

— Şi eu sper, răspunse Brunetti, nedorind să admită că, de 
fapt, nu prea era cazul şi nedorind nici să accepte că era pur şi 
simplu curios în legătură cu cele două femei. 

— Dacă mai pot să te ajut cu ceva, te rog, sună-mă, spuse 
Padovani, după care adăugă: Am putea să venim din nou aici. 
Dar dacă facem asta, te rog insistent să aduci cu tine doi dintre 
cei mai mari poliţişti ca să mă apere de... Ah, signora Antonia, 
spuse el degajat când aceasta veni la masa lor şi puse nota pe 
masă în faţa lui Brunetti. Mâncarea a fost absolut divină şi 
sperăm să revenim cât mai curând posibil. 

Efectul acestei linguşeli îl lăsă pe Brunetti fără glas. Pentru 
prima dată în acea după-amiază Antonia le zâmbi, luminându-se 
la faţă de plăcere şi scoțând la iveală două gropiţe adânci de 
fiecare parte a gurii şi un şir de dinţi perfecţi, strălucitori. 
Brunetti îl invidie pe Padovani pentru tactica lui; s-ar dovedi 
nepreţuită în interogarea suspecţilor. 


21 


Trenul intercity îşi croi încet drum peste autostrada care 
lega Veneţia de continent şi curând după aceea trecea deja prin 
dreapta ororii industriale care era Marghera. Ca un om care nu 
se poate abţine să nu-şi zgândăre cu limba un dinte care îl 
doare, Brunetti nu reuşi să evite pădurea de macarale şi coşuri 
de fum şi duhoarea aerului poluat care se revărsa peste apele 
lagunei, spre oraşul pe care tocmai îl părăsise. 

Imediat ce trecu de Mestre, dezastrul industrial era înlocuit 
de câmpurile pustiite de iarnă, însă peisajul în ansamblu nu se 


îmbunătăţea prea mult. După seceta devastatoare de peste 
vară, majoritatea câmpurilor rămăseseră acoperite de porumb 
nerecoltat, care se dovedise a fi prea costisitor de irigat şi prea 
uscat ca să fie cules. 

Trenul avea o întârziere de numai zece minute, aşa că 
ajunse la timp la întâlnirea cu doctorul, al cărui cabinet se afla 
într-o clădire modernă, aproape de universitate. Pentru că era 
venețian, Brunetti nu se gândi să ia liftul, ci urcă scările până la 
etajul al treilea. Când deschise uşa cabinetului, nu găsi pe 
nimeni în sala de aşteptare, cu excepţia unei femei în uniformă 
albă, aşezată la un birou. 

— Domnul doctor vă poate primi acum, spuse ea când îl 
văzu intrând, fără să se deranjeze să întrebe cine este. Era chiar 
aşa de evident? se întrebă din nou Brunetti. 

Doctorul Treponti era un bărbat micuţ şi îngrijit, cu o barbă 
scurtă, neagră şi ochi căprui uşor măriţi de ochelarii cu lentile 
groase de pe nas. Avea obrajii plini şi întinşi ca ai unei veveriţe 
şi o burtică precum un marsupiu. Nu îi zâmbi lui Brunetti când 
intră, dar îi întinse mâna. Arătând spre un scaun din faţa 
biroului, aşteptă până ce Brunetti luă loc, înainte să se aşeze şi 
el pe scaunul lui, după care îl întrebă: 

— Ce anume aţi dori să aflaţi? 

Brunetti scoase o fotografie de-a dirijorului pe care o ţinea 
într-un buzunar interior şi i-o întinse doctorului. 

— Acesta este bărbatul care a venit la dumneavoastră? Cel 
despre care aţi spus că este austriac? 

Doctorul luă fotografia, o studie rapid şi i-o dădu înapoi lui 
Brunetti. 

— Da, acesta este. 

— De ce a venit să vă vadă, domnule doctor? 

— Nu aveţi de gând să-mi spuneţi cine este? Dacă asta 
priveşte poliţia şi dacă numele lui nu este Hilmar Doerr? 

Brunetti era uimit că cineva putea să trăiască în Italia şi 
totuşi să nu fi aflat despre moartea dirijorului, dar nu spuse 
decât: 

— Am să vă răspund la toate astea după ce îmi povestiţi tot 
ce ştiţi despre el, domnule doctor. Inainte ca celălalt să apuce 
să obiecteze, adăugă: Nu vreau ca lucrurile pe care mi le 
spuneţi să fie influențate de aceste informaţii. 

— Nu e o treabă politică, nu? întrebă doctorul cu 


neîncrederea profundă pe care numai italienii o puteau exprima 
printr-o asemenea întrebare. 

— Nu, nu are de-a face cu politica. Aveţi cuvântul meu. 

Oricât de suspectă i se păru doctorului acea asigurare, se 
arătă de acord: 

— Foarte bine. Deschise dosarul maroniu de pe birou şi 
spuse: O s-o rog pe asistentă să vă facă o copie mai târziu. 

— Mulţumesc, domnule doctor. 

— După cum am mai spus, mi-a zis că se numeşte Hilmar 
Doerr şi că este din Austria, dar că locuieşte la Veneţia. Pentru 
că nu era înscris în sistemul de sănătate italian, a venit la mine 
în calitate de pacient privat. Nu am avut nici un motiv să nu-l 
cred. 

In timp ce vorbea, doctorul studia însemnările de pe hârtia 
liniată din faţa lui. Brunetti putea să vadă cât de îngrijit fuseseră 
făcute chiar dacă le citea invers. 

— Mi-a spus că în ultimele luni suferise o deteriorare a 
auzului şi m-a rugat să-i fac un control. Asta se întâmpla, spuse 
doctorul întorcându-se la prima pagină şi verificând data, pe trei 
noiembrie. l-am făcut testele obişnuite şi am descoperit că se 
produsese, aşa cum spusese, o deteriorare semnificativă a 
auzului. Anticipă întrebarea lui Brunetti şi-i răspunse: Am 
estimat că mai avea şaizeci sau şaptezeci la sută din 
capacitatea auditivă. Ce m-a nedumerit a fost că mi-a spus că 
nu mai avusese probleme cu auzul înainte; problemele 
apăruseră brusc în ultima lună sau ceva de genul ăsta. 

— Şi asta e ceva obişnuit la un om de vârsta lui? 

— Mi-a spus că are şaizeci şi doi de ani. Presupun că şi asta 
este o minciună? Dacă mi-aţi spune ce vârstă avea în realitate, 
poate aş reuşi să vă răspund mai bine la întrebare. 

— Avea şaptezeci şi patru de ani. 

Când îl auzi, doctorul Treponti reveni la copertă, tăie ceva şi 
corectă deasupra. 

— Nu cred că asta schimbă cu ceva situaţia, spuse el, cel 
puţin nu în mod substanţial. Vătămarea s-a produs brusc şi, 
pentru că au fost afectate țesuturile nervoase, era ireversibilă. 

— Sunteţi sigur de asta, domnule doctor? 

Nici nu se deranjă să răspundă. 

— Din cauza deteriorării, i-am sugerat să revină după două 
săptămâni, când am repetat testele şi am descoperit că 


deteriorarea se agravase şi mai mult. Şi era la fel de ireversibilă. 

— Cât de mult? 

— AŞ zice, spuse el aruncând din nou un ochi peste cifrele 
notate în fişă, cu încă zece la sută. Poate puţin mai mult. 

— Şi aţi putut să-l ajutaţi? 

— l-am sugerat să poarte unul din noile modele de aparate 
auditive. Am sperat - nu am crezut asta cu adevărat - că o să-l 
ajute. 

— Şi l-a ajutat? 

— Nu ştiu. 

— Poftim? 

— Nu s-a mai întors la cabinet. 

Brunetti îşi făcu în minte nişte calcule. A doua vizită avusese 
loc la mult timp după ce începuseră repetițiile pentru spectacol. 

— Imi puteţi da mai multe detalii despre acest aparat 
auditiv? 

— E foarte mic, fixat pe o pereche de ochelari cu lentile 
normale sau prescrise de doctor. Funcţionează pe principiul... Se 
opri. Nu înţeleg de ce contează asta. 

În loc să-i explice de ce, Brunetti îl întrebă: 

— E ceva ce l-ar fi putut ajuta? 

— Greu de spus. O mare parte din ceea ce auzim nu auzim 
cu urechile. Văzând că Brunetti îl priveşte nedumerit, îi explică: 
Citim pe buze foarte mult, umplem spaţiile goale folosindu-ne 
de cuvintele pe care le auzim. Când oamenii poartă asemenea 
aparate auditive, înseamnă că au recunoscut în sfârşit că au o 
problemă cu auzul. Aşa că toate celelalte simţuri încep să 
lucreze mai intens, încercând să recupereze semnalele şi 
mesajele omise şi pentru că singurul lucru care a fost adăugat 
este aparatul auditiv, cred că aparatul este cel care îi ajută, 
când de fapt tot ce se întâmplă în realitate e că propriile lor 
simţuri lucrează la maximum ca să compenseze pentru urechi, 
care nu mai funcţionează la fel de bine. 

— Şi aşa s-a întâmplat în cazul acesta? 

— După cum v-am mai spus, nu sunt sigur. Când i-am fixat 
aparatul, la a doua vizită, a insistat că aude mai bine. Mi-a 
răspuns mai corect la întrebări, dar toată lumea face aşa, 
indiferent dacă există sau nu vreo ameliorare fizică. Stau în faţa 
lor, le adresez întrebările uitându-mă direct la ei, mă văd. La 
teste, când aud vocile la cască şi nu există nici un fel de 


semnale vizuale, rareori se observă vreo ameliorare, nu numai 
în cazuri cum era al lui. 

Brunetti medita la toate acestea, după care întrebă: 

— Domnule doctor, aţi spus că atunci când s-a prezentat 
pentru a doua consultaţie, se produsese deja o pierdere şi mai 
gravă a auzului. Aveţi idee ce ar fi putut cauza o asemenea 
deteriorare atât de bruscă? 

Era clar din zâmbetul pe care i-l adresă că se aşteptase la 
această întrebare. Işi împleti degetele în faţa lui, cum făceau 
doctorii în telenovelele de la televizor. 

— S-ar putea să fi fost vârsta, dar asta nu ar explica cu 
adevărat o deteriorare atât de bruscă cum a suferit el. S-ar 
putea să fi fost o infecţie bruscă la ureche, dar atunci ar fi 
existat mai mult ca sigur dureri, iar el nu s-a plâns de nimic, sau 
pierderi de echilibru şi mi-a spus că nu i s-a întâmplat aşa ceva. 
O altă cauză posibilă ar fi fost folosirea neîntreruptă de 
diuretice, dar mi-a zis că nu ia aşa ceva. 

— Aţi discutat toate astea cu el, domnule doctor? 

— Bineînţeles că da. S-a arătat mai îngrijorat decât orice alt 
pacient pe care l-am avut vreodată şi, fiindu-mi pacient, era 
dreptul lui să ştie. 

— Desigur. 

Impăcat, doctorul continuă: 

— O altă posibilă cauză pe care am menţionat-o au fost 
antibioticele. A părut interesat de această posibilitate, aşa că i- 
am explicat că doza trebuia să fie foarte mare. 

— Antibioticele? întrebă Brunetti. 

— Da. Unul din efectele secundare, nu obişnuite, dar 
posibile, este vătămarea nervului auditiv. Dar după cum am 
spus deja, doza ar trebui să fie masivă. L-am întrebat dacă ia 
aşa ceva şi mi-a spus că nu. Aşa că după ce am eliminat toate 
aceste posibilităţi, singura explicaţie rezonabilă a fost vârsta lui 
înaintată. 

Ca doctor, nu am fost mulţumit de această explicaţie şi nici 
acum nu sunt mulţumit de ea. Se uită la calendar. Dacă aş 
putea să îl văd acum... a trecut suficient timp, cât să pot să 
verific deteriorarea. Dacă a continuat în acelaşi ritm pe care l- 
am observat la ultima consultaţie, acum ar fi aproape complet 
surd. Evident, doar dacă nu am greşit şi a fost doar o infecţie pe 
care nu am observat-o sau care nu a apărut la testele pe carei 


le-am făcut. Închise dosarul şi întrebă: Există vreo şansă să 
revină pentru o nouă consultaţie? 

— A murit, spuse Brunetti scurt. 

Privirea doctorului nu trăda nici o reacţie. 

— Imi puteţi spune care a fost cauza morţii? întrebă el, după 
care se grăbi să explice: Aş vrea să ştiu în caz că a fost vreo 
infecţie pe care nu am depistat-o. 

— A fost otrăvit. 

— Otrăvit, repetă doctorul şi adăugă: înţeleg, înţeleg. Se 
gândi la asta şi apoi întrebă cu o sfială ciudată, recunoscând că 
Brunetti era acum cel în avantaj: Şi cu ce otravă, dacă îmi 
permiteţi să vă întreb? 

— Cianură. 

— Oh. Păru dezamăgit. 

— Contează, domnule doctor? 

— Dacă ar fi fost arsenic, s-ar fi produs o deteriorare a 
auzului de genul celei de care părea să sufere. Asta dacă i s-ar fi 
administrat de-a lungul unei perioade lungi de timp. Dar 
cianură... Nu, nu cred. Se gândi o clipă la asta, deschise dosarul, 
făcu o însemnare scurtă, după care trasă apăsat o linie 
orizontală sub ceea ce scrisese. S-a făcut vreo autopsie? Cred că 
este obligatoriu în asemenea cazuri. 

— Da. 

— Şi s-a observat ceva, apropo de auz? 

— Nu cred că s-a verificat asta în mod special. 

— Păcat, spuse doctorul, după care se corectă : Dar probabil 
că nu s-ar fi descoperit nimic. Închise ochii şi Brunetti şi-l 
imagină răsfoind manuale, oprindu-se din când în când să 
citească un pasaj cu mai multă atenţie. În cele din urmă, îi 
deschise şi se uită la Brunetti: Nu, nu ar fi fost ceva evident. 

Brunetti se ridică în picioare. 

— Dacă aţi putea ruga asistenta să-mi facă o copie a 
dosarului, domnule doctor, nu vă mai răpesc din timp. 

— Da, desigur, spuse doctorul ridicându-se în picioare şi 
urmându-l pe Brunetti la uşă. În sala de aşteptare îi dădu 
asistentei dosarul şi o rugă să facă o copie pentru commissario, 
după care se întoarse spre unul din pacienţii care apăruseră cât 
vorbise cu Brunetti şi spuse: 

— Signora Mosca, puteţi intra acum. Îl salută pe Brunetti cu 
o înclinare din cap şi intră în birou după femeie, închizând uşa în 


urma lui. 

Asistenta se întoarse şi-i dădu o copie a dosarului, caldă 
încă, aşa cum ieşise din copiator. El îi mulţumi şi plecă. In lift, pe 
care îşi aminti să-l folosească, deschise dosarul şi citi ultima 
însemnare: „Pacient decedat în urma otrăvirii cu cianură. 
Rezultatele tratamentului propus rămân necunoscute”. 


22 


Ajunse acasă înainte de ora opt, însă descoperi că Paola 
ieşise cu copiii la film. Îi lăsase un mesaj în care îl informa că îl 
căutase la telefon o femeie, de două ori în acea după-amiază, 
dar că nu-şi dăduse numele. Dădu o raită prin frigider, găsind 
doar salam şi brânză şi o pungă de plastic în care erau nişte 
măsline negre. Le scoase pe toate din frigider şi le puse pe 
masă, după care se duse la dulap de unde îşi luă o sticlă de vin 
roşu şi un pahar. Băgă o măslină în gură, îşi turnă un pahar cu 
vin, apoi scuipă sâmburele în pumn şi bău. Se uită în jur, 
căutând un loc unde să-l pună în timp ce mancă o alta. Şi încă 
una. În cele din urmă aruncă sâmburii în coşul de gunoi de sub 
chiuvetă. 

Îşi tăie două felii de pâine, puse nişte salam între ele şi-şi 
mai turnă un pahar cu vin. Pe masă era ediţia săptămânală din 
Epoca, pe care Paola o citise probabil la masă. Se aşeză, 
deschise revista şi muşcă din sendviş. Şi atunci sună telefonul. 

Mestecând se duse alene în sufragerie, sperând că o să 
înceteze să sune până ajunge la el. Când sună a şaptea oară, 
ridică receptorul şi-şi spuse numele. A 

— Bună. Brett la telefon, spuse ea repede. Imi pare rău că te 
sun acasă, dar aş vrea să vorbesc cu tine. Dacă se poate. 

— E ceva important? întrebă el, ştiind că aşa trebuie să fie 
dacă suna, dar sperând totuşi că nu este. 

— Da. E în legătură cu Flavia. Se aştepta şi la asta. A primit 
o scrisoare de la avocat. Nu era nevoie s-o întrebe de la care 
avocat. Şi am discutat despre cearta pe care a avut-o cu el. 

El trebuie să fi fost Wellauer. Brunetti ştia că ar trebui să se 
ofere să se întâlnească cu ea, dar nu găsi energia necesară să 
facă acest lucru. 

— Guido, mai eşti acolo? Îi citi încordarea din voce, după 
cum îi citi şi efortul de a rămâne calmă. 


— Da. Unde eşti? 

— Acasă. Dar nu ne putem vedea aici. La acest punct îşi 
pierdu vocea şi el se trezi brusc că vrea foarte tare s-o vadă. 

— Brett, ascultă-mă. Ştii barul Giro's, cel de lângă Santa 
Marina? 

— Da. 

— Ne vedem acolo într-un sfert de oră. 

— Mulţumesc, Guido. 

— Un sfert de oră, repetă el şi închise. Mâzgăli un mesaj 
pentru Paola, spunând că trebuie să iasă şi-şi mancă restul de 
sendviş, în timp ce cobora scările. 

Giro's era un bar întunecat şi plin de fum, unul din puţinele 
locuri din oraş care rămâneau deschise după zece seara. 
Conducerea barului tocmai se schimbase cu câteva luni în urmă 
şi noii proprietari făcuseră tot ce le stătuse în putinţă să-l mai 
înfrumuseţeze, adăugându-i perdele albe şi muzică şic. Insă tot 
nu reuşise să devină un bar la modă şi în acelaşi timp încetase 
să mai fie o cârciumă locală unde prietenii se întâlneau pentru o 
cafea sau ceva de băut. Nu avea nici clasă, nici farmec, doar 
vinuri mai scumpe decât făceau şi prea mult fum. 

Când intră, o văzu aşezată la o masă în spate, privind spre 
uşă şi fiind la rândul ei privită de cei trei sau patru tineri care 
stăteau în picioare la bar şi beau vin roşu din pahare mici, 
discutând pe un ton menit să-i ajungă la urechi şi s-o 
impresioneze. Îi simţi cum îl urmăresc cu privirea în timp ce se 
îndrepta spre masa ei. Căldura cu care îi zâmbi îl făcu să se 
bucure că a venit. 

— Mulţumesc, spuse ea simplu. 

— Povesteşte-mi despre scrisoare. 

Cobori privirea uitându-se la masă, pe care îşi ţinea mâinile 
cu palmele în jos, şi nu le mişcă cât timp vorbi: 

— E de la un avocat din Milano, acelaşi care a pledat 
împotriva ei la divorţ. Spune că a primit informaţii cum că Flavia 
duce „o viaţă imorală şi denaturată” - acestea au fost cuvintele 
exacte. Mi-a arătat scrisoarea. „O viaţă imorală şi denaturată.” 
Se uită în sus la el şi zâmbi. Presupun că asta se referă la mine, 
nu? Ridică o mână, măturând aerul. Nu-mi vine să cred, spuse 
ea clătinând din cap. A spus că urmează să intenteze proces 
împotriva ei şi să ceară... or să ceară custodia copiilor în 
favoarea tatălui lor. Asta a fost o înştiinţare oficială despre 


intenţiile lor. Făcu o pauză şi-şi acoperi ochii cu mâna. Ne 
anunţă oficial. Îşi coborî mâna la gură, acoperind-o ca şi cum ar 
fi blocat cuvintele înăuntru. Nu, nu pe noi, doar pe Flavia. Doar 
pe ea - că au de gând să reintenteze proces. 

Brunetti simţi chelnerul venind din spate şi-i făcu semn cu 
mâna, enervat, să plece. Când acesta se îndepărtă suficient cât 
să nu mai audă, o întrebă: 

— Şi altceva? 

Făcu o încercare; o vedea cum încearcă să scoată cuvintele 
pe gură, dar nu putea. Se uită în sus la el şi-i zâmbi agitată, 
exact cum zâmbea Chiara după ce făcea o boacănă şi trebuia să 
recunoască asta în faţa lui. 

Bombăni ceva, lăsând capul în jos. 

— Ce-ai spus, Brett? Nu te-am auzit. 

Se uită la masă. 

— A trebuit să spun cuiva. Nu aveam cui altcuiva. 

— N-ai găsit pe nimeni altcineva? 

Îşi petrecuse o mare parte din viaţă în acest oraş şi nu avea 
pe nimeni căruia să-i povestească toate astea, doar pe polițistul 
care trebuia să descopere dacă iubea o criminală? 

— Pe nimeni? 

— N-am povestit nimănui despre Flavia, spuse ea, de data 
asta uitându-se ţintă spre el. A zis că nu vrea să dea ocazia să 
se bârfească, că i-ar putea afecta cariera. Nu am povestit 
nimănui niciodată despre ea. Despre noi. 

Brunetti îşi aminti în acel moment cum îi povestise Padovani 
despre clipa în care Paola se îndrăgostise de el, despre cum le 
tot povestea prietenilor ei şi nu vorbea decât despre asta. 
Lumea îi îngăduise nu numai să se bucure, ci să-şi 
împărtăşească bucuria şi altora. lar femeia aceasta era 
îndrăgostită, fără nici o urmă de îndoială, de trei ani, şi nu 
spusese nimănui. Cu excepţia lui. Unui poliţist. 

— Numele tău apare în scrisoare? 

Clătină din cap. 

— Şi Flavia? Ce-a spus? 

Muşcându-şi buzele, îşi ridică o mână şi şi-o îndreptă spre 
inimă. 

— Te consideră pe tine vinovată? 

Ca şi Chiara, încuviinţă din cap şi îşi şterse nasul cu mâna. 
Când şi-o retrase, văzu că lucea umedă. Brunetti îşi scoase 


batista şi i-o oferi. O acceptă, dar păru că nu are habar ce 
trebuie să facă cu ea, aşa că rămase cu ea în mână în timp ce 
lacrimile îi şiroiau pe faţă şi îi curgea nasul. Simţindu-se destul 
de stânjenit, dar amintindu-şi că la urma urmei era tată, luă 
batista şi îi şterse faţa cu ea. Ea tresări trăgându-se spre spate 
pe scaun şi îi luă batista din mână. Işi şterse faţa, îşi suflă nasul 
şi o puse în buzunar, a doua batistă pe care Brunetti o pierdea 
în săptămâna aceea. 

— A spus că e vina mea, că nu s-ar fi întâmplat nimic dacă 
nu aş fi fost eu. Vocea îi era încordată şi răguşită. Se strâmbă. ŞI 
cel mai groaznic e că-i adevărat. Ştiu că nu acesta e adevărul 
adevărat, dar nu pot să demonstrez că nu e adevărat la modul 
cum o spune ea. 

— S-a menţionat în scrisoare de unde aveau informaţia? 

— Nu. Dar trebuie să fi venit de la Wellauer. 

— Foarte bine. 

Se uită la el surprinsă. 

— Cum poate să fie asta bine? Avocatul a zis că o să depună 
plângere. Asta ar face ca totul să devină public. 

— Brett, spuse el pe un ton calm şi uniform. Gândeşte-te 
puţin. Dacă martorul lor e Wellauer, ar trebui să depună 
mărturie. Şi chiar dacă ar fi fost încă în viaţă, nu s-ar fi lăsat 
niciodată târât în aşa ceva. E doar o ameninţare. 

— Dar totuşi, dacă depun plângere... 

— Tot ce încearcă să facă e să vă sperie. Şi uite cât de bine 
a reuşit. Nici un tribunal, nici măcar în Italia, nu o să accepte un 
zvon drept dovadă şi asta e tot ce reprezintă scrisoarea aia, 
dacă nu există şi persoana care a scris-o, ca să depună 
mărturie. O urmări cum cântăreşte ce aude. Nu există nici o 
dovadă, nu? 

— Ce înţelegi prin dovadă? 

— Scrisori. Nu ştiu. Discuţii. 

— Nu, nu există nimic de genul ăsta. Nu am scris niciodată 
nimic, nici măcar din China. lar Flavia e mereu prea ocupată ca 
să scrie. 

— Şi prietenii ei? Ştiu? 

— Nu ştiu. Nu e ceva de care să îţi facă plăcere să vorbeşti. 

— Atunci nu cred că ai de ce să îţi faci griji. 

Încercă să zâmbească, încercă să se convingă că el reuşise 
cumva să o aducă din pragul disperării la liman. 


— Serios? i 

— Serios, spuse el şi zâmbi. Imi petrec o groază de timp 
printre avocaţi şi tot ce încearcă ăsta să facă e să vă sperie şi să 
vă amenințe. 

— Ei bine, începu ea cu un râset care dădu în sughiţ, cu 
siguranţă că i-a reuşit. Apoi adăugă, în surdină: Ticălosul. 

Când o auzi, Brunetti se gândi că putea acum să comande 
două păhărele de coniac, pe care chelnerul se grăbi să le aducă. 
Când sosiră băuturile ea spuse : 

— S-a purtat îngrozitor. 

El luă o înghiţitură şi o aşteptă să continue: 

— A spus nişte lucruri oribile. 

— Toţi facem asta uneori. 

— Eu nu, răspunse ea imediat şi Brunetti bănui că într- 
adevăr aşa era, că ea folosea limba numai ca pe o unealtă nu şi 
ca pe o armă. 

— O să uite, Brett. Lumea care spune asemenea lucruri uită 
întotdeauna. 

Ea ridică din umeri, sugerând că nu are nici o importanţă. Ea 
clar nu avea să uite. 

— Ce-ai de gând să faci? o întrebă, sincer interesat să audă 
ce răspunde. 

— Mă duc acasă. Să văd dacă e acolo. Să văd ce se 
întâmplă. 

Işi dădu seama că nici măcar nu se deranjase vreodată să 
afle dacă Petrelli avea propria ei casă în oraş, nu pornise 
niciodată o anchetă privind comportamentul ei, nici înainte, nici 
după moartea lui Wellauer. Chiar aşa de uşor era să fie indus în 
eroare? Era oare chiar atât de diferit de restul bărbaţilor care, 
dacă le arătai un chip drăguţ, plângeai puţin în faţa lor, păreai 
să fii inteligentă şi sinceră, pur şi simplu eliminau posibilitatea 
că ai fi putut să omori un om sau că ai putea să iubeşti pe 
cineva care a făcut asta? 

Rămase îngrozit de uşurinţa cu care îl dezarmase această 
femeie. Scoase nişte bancnote din buzunar şi le aruncă pe 
masă. 

— Da, e o idee bună, spuse el în cele din urmă, împingându- 
şi scaunul spre spate şi ridicându-se în picioare. 

li surprinse nesiguranța bruscă, când îl văzu cum se schimbă 
atât de rapid dintr-un prieten într-un străin. Nici măcar asta nu 


putea să facă bine. 

— Hai să mergem, te conduc până la Santi Giovanni e Paolo. 

Afară, pentru că era noapte şi pentru că ăsta îi era obiceiul, 
o luă de braţ în timp ce mergeau. Nici unul nu spuse nimic. Era 
conştient că are alături o femeie, era conştient de arcul mai larg 
al şoldului ei, de cât de plăcut era să o simtă cum se lipeşte de 
el când treceau pe lângă lume pe străzile înguste. Işi dădu 
seama de toate acestea în timp ce o conducea acasă la iubita ei. 

Îşi spuseră la revedere sub statuia lui Colleoni, nimic mai 
mult, doar un simplu la revedere. 


23 


Brunetti străbătu drumul înapoi spre casă prin oraşul tăcut, 
deranjat de ceea ce auzise. Credea că ştie ceva despre 
dragoste, după ce învățase asta împreună cu Paola. Atunci chiar 
era atât de conservator, încât dragostea acestei femei - căci nu 
exista îndoială că era dragoste - trebuia să-i rămână străină 
numai pentru că nu se conforma ideilor lui? Ignoră toate 
acestea, considerându-le o dovadă de sentimentalism exagerat, 
şi se concentră în schimb asupra întrebării pe care şi-o pusese la 
bar: dacă afecțiunea lui pentru această femeie, atracţia pe care 
o simţea faţă de ceva din ea îl îndepărtase de ceea ce trebuia să 
facă. Flavia Petrelli pur şi simplu nu părea a fi genul care să 
omoare cu sânge rece. Nu avea nici o îndoială că într-un 
moment de enervare sau de pasiune era capabilă să omoare; 
majoritatea oamenilor sunt aşa. In ceea ce o privea, ar fi fost un 
cuţit între coaste sau un brânci în jos pe scări, nu o otravă 
administrată cu răceală, aproape fără nici un sentiment. 

Atunci cine era vinovatul? Sora din Argentina? Se întorsese 
şi se răzbunase pentru moartea surorii mai mari? După ce 
aşteptase aproape jumătate de secol? Ideea era ridicolă. 

Atunci cine? Nu regizorul, Santore. Nu doar din cauză că îi 
anulase un contract unui prieten. Santore avea probabil 
suficiente relaţii, după o viaţă petrecută în lumea operei, ca să-i 
găsească prietenului său un loc unde să cânte, chiar dacă 
talentul lui era dintre cele mai modeste. Şi chiar dacă nu avea 
nici o urmă de talent. 

Atunci mai rămânea văduva, dar instinctul îi spunea lui 
Brunetti că suferinţa ei era reală şi că lipsa ei de interes faţă de 


aflarea vinovatului nu avea nimic de-a face cu dorinţa de a se 
proteja pe sine. Cel mult, dorea să-l protejeze pe cel mort şi asta 
îl conducea pe Brunetti la punctul de la care plecase, la nevoia 
şi dorinţa de a afla mai multe despre trecutul acestuia, despre 
caracterul său, despre crăpătura din armura lui de rectitudine 
morală care ar fi putut determina pe cineva să-i pună otravă în 
cafea. 

Pe Brunetti îl deranja faptul că nu îl plăcea pe Wellauer, că 
nu simţea nici o urmă din compasiunea şi furia pe care le avea 
de obicei faţă de cei cărora li se răpise viaţa. Nu putea să scape 
de convingerea că - nu putea exprima asta mai clar - Wellauer 
fusese cumva implicat în propria sa moarte. Pufni; fiecare este 
implicat în propria lui moarte. Dar oricât încerca, gândul nu-l 
părăsea şi nici nu se limpezea, aşa că tot căuta acel amănunt 
care ar fi putut duce la moartea acestuia şi tot nu reuşea să-l 
descopere. 

A doua zi, dimineaţa se arătă la fel de mohorâtă ca şi 
dispoziţia lui. Peste noapte apăruse o ceaţă groasă, însă nu 
rătăcind dinspre mare, ci furişându-se dinspre apele pe care era 
construit oraşul. Când păşi afară pe uşa din faţă, fuioare reci de 
negură îi învăluiră chipul şi i se încolăciră în jurul gâtului. Nu 
vedea clar decât la câţiva metri în faţă, după care imaginile se 
tulburau; clădirile se iveau ici şi colo de parcă ele şi nu ceața 
erau cele care se mişcau şi se mutau din loc. Fantome învăluite 
într-un nimb cenuşiu apos treceau pe lângă el pe stradă, plutind 
imateriale. Dacă se întorcea să le urmărească cu privirea le 
vedea dispărând, înghiţite de pâcla deasă care năpădise străzile 
înguste şi se aşternuse peste ape ca un blestem. Instinctul şi o 
lungă experienţă îi spuseră că nu avea să circule nici o barcă pe 
Canal Grande; ceața era mult prea deasă. Inainta ca un orb, 
lăsându-şi picioarele să-l conducă, bazându-se pe familiaritatea 
sa cu podurile, străzile şi coturile ca să ajungă la Zattere, unde 
atât şalupa 8, cât şi 5 opreau în drum spre Giudecca. 

Programul fusese redus, iar ambarcaţiunile, rupte de orice 
orar, răsăreau la întâmplare din norii de ceaţă, cu luminile de pe 
acoperiş învârtindu-se. Aşteptă un sfert de oră până când şalupa 
5 se ivi din depărtare, după care se lovi greoaie de debarcader, 
legănându-l şi făcând câţiva oameni să-şi piardă echilibrul şi să 
intre unii într-alţii. Doar radarul mai rămânea să fie martor la 
traversare ; oamenii, zgribuliţi în cabină, erau orbi precum 


cârtiţele în nisip. 

Când cobori de pe şalupă, Brunetti nu avu de ales decât să 
meargă drept înainte până ce aproape că atinse fațadele 
clădirilor înşirate de-a lungul cheiului. Ţinându-se la distanţă de 
un braţ de ele, înainta în direcţia unde ştia că trebuie să fie 
bolta. Când ajunse la o deschizătură în faţadă, intră pe acolo 
fără să fie sigur că aceasta era Corte Mosca. Nu putea să 
citească numele, deşi era vopsit pe perete la doar un picior 
deasupra capului. 

Umezeala făcuse şi mai pregnant mirosul de urină de pisică, 
iar frigul îl făcea mai ascuţit. Plantele moarte din curte zăceau 
acum sub o pătură de negură. Bătu la uşă, bătu din nou mai 
tare şi o auzi strigând de pe partea cealaltă: 

— Cine este? 

— Commissario Brunetti. 

Din nou auzi scrâşnetul prelung, strident al metalului când 
aceasta trase zăvoarele grele de la uşă. Trase uşa spre ea. 
Umezeala crescută o obligă să o smucească puternic în sus când 
era deschisă pe jumătate ca să nu se împiedice de podeaua 
înclinată. Încă avea pardesiul pe ea, deşi de data aceasta era 
închis până la gât; nu se obosi să-l întrebe ce dorea. Se dădu un 
pas înapoi cât să-l lase să intre, după care trânti uşa după el. 
Din nou o închise cu toate zăvoarele înainte să se întoarcă să-l 
conducă în jos pe holul îngust. Ajunşi în bucătărie, el se duse să 
se aşeze lângă plită, iar ea se opri să împingă cu piciorul 
zdrenţele de la baza uşii. 

Apoi merse cu paşi târşâiţi până la jilţ şi se prăbuşi în el, 
îmbrăţişată imediat de şalurile şi păturile care o aşteptau. 

— Te-ai întors. 

— Da. 

— Ce doreşti? 

— Ce-am vrut şi ultima oară. 

— Ce anume? Sunt femeie bătrână şi nu-mi aduc aminte. 
Licărul de inteligenţă din privire sugera altceva. 

— Aş dori nişte informaţii despre sora dumneavoastră. 

Fără să se obosească să-l întrebe la care dintre ele se 
referea, spuse: 

— Ce vrei să ştii? 

— Nu vreau să vă amintiţi de suferinţa dumneavoastră, dar 
trebuie să aflu mai multe despre Wellauer ca să înţeleg de cea 


murit. 

— Şi dacă a meritat să moară? 

— Signora, toţi merităm să murim, dar nimeni nu ar trebui 
să ajungă să decidă în contul nostru când se întâmplă asta. 

— Vai, vai. Chicoti sec. Eşti un adevărat iezuit, nu? Şi cine a 
hotărât când să moară soră-mea? Şi cine a hotărât cum? La fel 
de brusc cum apăruse, furia îi pieri şi îl întrebă: Ce vrei să ştii? 

— Ştiu de aventura dumneavoastră cu el. Ştiu că s-a spus că 
a fost tatăl copilului surorii dumneavoastră. Şi ştiu că ea a murit 
la Roma în 1939. 

— Nu a murit pur şi simplu. A sângerat până a murit, spuse 
ea pe un ton la fel de sumbru ca sângele şi moartea. A sângerat 
până a murit într-o cameră de hotel, camera în care a dus-o el 
după avort şi unde nu s-a mai întors s-o viziteze. Suferinţa 
vârstei se luptă cu suferinţa provocată de amintiri. Când au 
găsit-o murise deja de o zi. Poate de două. Şi a mai durat o zi 
până am aflat despre asta. Eram sub arest la domiciliu, dar au 
venit prietenii şi mi-au povestit. Am plecat de-acasă. A trebuit să 
lovesc un poliţist ca să reuşesc să plec, l-am doborât la pământ 
şi l-am lovit cu picioarele în faţă ca să scap. Dar am plecat. Şi 
nici unul dintre ei, nici unul dintre cei care m-au văzut lovindu-l 
nu s-a oprit să-l ajute. M-am dus cu prietenii mei. In locul în care 
era ea. Toate aranjamentele necesare fuseseră făcute deja şi 
am îngropat-o în aceeaşi zi. Nu a venit nici un preot la 
înmormântare, din cauza felului în care a murit, aşa că am 
îngropat-o pur şi simplu. Mormântul era foarte mic. Vocea îi 
pieri, înghițită de puterea amintirilor. 

Mai fusese martor la aşa ceva şi în trecut şi de aceea a avut 
inspiraţia să rămână tăcut. Cuvintele începuseră să se reverse 
acum şi nu mai avea cum să le oprească până nu le rostea pe 
toate şi se elibera de ele. Aşteptă răbdător, trăind acum trecutul 
împreună cu ea. 

— Am îmbrăcat-o toată în alb. Şi apoi am îngropat-o în acel 
mormânt micuţ. În acea groapă mică. M-am întors acasă după 
înmormântare şi m-au arestat. Dar din moment ce eram deja 
arestată, nu a mai contat. l-am întrebat despre poliţist şi mi-au 
spus că era bine. l-am cerut scuze când l-am văzut mai târziu. 
După război, când aliaţii erau în oraş, s-a ascuns în pivniţa mea 
timp de o lună, până a venit mama şi l-a luat de-acolo. Nu 
aveam nici un motiv să-mi displacă sau să vreau să-i fac vreun 


v 


rău. 

— Cum s-a întâmplat? 

Privi spre el confuză, sincer nedumerită. 

— Cu sora dumneavoastră şi cu Wellauer? 

Işi umezi buzele şi se uită lung la mâinile ei noduroase care 
abia se vedeau de sub şaluri. 

— Eu le-am făcut cunoştinţă. Auzise de cum începusem să 
cânt, aşa că atunci când ele au venit în Germania ca să mă vadă 
cântând, m-a rugat să îl prezint Clarei şi Camillei. 

— Aveaţi o relaţie cu el pe-atunci? 

— Vrei să spui dacă îmi era amant? 

— Da. 

— Da, era. Totul a început imediat ce m-am dus acolo ca să 
cânt. 

— Şi aventura cu sora dumneavoastră? 

Işi săltă capul pe spate, atât de brusc, de parcă o lovise. Se 
aplecă în faţă şi Brunetti se gândi că urma să-l lovească. În loc 
de asta, îl scuipă. O pată de salivă apoasă îi ateriza pe coapsă şi 
i se afundă încet în materialul pantalonilor. Era mult prea 
surprins ca să o şteargă. 

— Fir-ai al dracului. Sunteţi toţi la fel. Tot la fel, ţipă ea cu o 
voce spartă, isterică. Vă uitaţi la ceva şi nu vedeţi decât mizeria 
pe care vreţi s-o vedeţi. Vocea îi crescu în intensitate şi ea 
repetă batjocoritoare ce spusese el mai înainte: „Aventura lui cu 
sora mea. Aventura lui”. Se aplecă şi mai aproape de el, cu ochii 
mijiţi de ură şi şopti: Sora mea avea doisprezece ani. 
Doisprezece ani. Am îngropat-o în rochia de la prima sfântă 
împărtăşanie. Era încă aşa de mică. Era o fetiţă. A violat-o, 
domnule poliţist. Nu a avut o aventură cu sora mea. A violat-o. 
Şi prima oară, şi în toate celelalte daţi când a ameninţat-o, a 
ameninţat-o că îmi spune cât de rea a fost. Şi apoi, când a 
rămas însărcinată, ne-a trimis pe amândouă înapoi la Roma. lar 
eu nu am ştiut nimic despre asta. Pentru că încă era amantul 
meu. Făcea dragoste cu mine şi apoi o viola pe sora mea mai 
mică. Inţelegi acum, domnule poliţist, de ce mă bucur că a murit 
şi de ce spun că a meritat să moară? 

Faţa i se schimbase de furia pe care o purtase în ea timp de 
jumătate de secol. 

— Vrei să afli tot, domnule poliţist? 

Brunetti încuviinţă din cap, înțelegând, în sfârşit. 


— S-a întors la Roma ca să dirijeze Norma, în care cântam 
eu. Şi ea i-a spus că e însărcinată. Era prea speriată ca să ne 
spună nouă, se temea prea tare că o să-i spunem ce fetiţă rea a 
fost. Aşa că el a aranjat avortul, a dus-o acolo, a dus-o la acel 
hotel. Şi a lăsat-o acolo şi ea a sângerat până a murit. Şi când a 
murit, nu avea decât doisprezece ani. 

Îi văzu mâna ieşind de sub şaluri şi pături, o văzu ridicându- 
se spre el. Nu făcu decât să-şi mişte capul şi ea rată lovitura. 
Asta o înfurie şi-şi trânti mâna noduroasă de braţul de lemn al 
jilţului, ţipând de durere. 

Apoi se repezi de pe scaun, făcând ca şalurile şi păturile să 
alunece la podea. 

— Afară din casa mea, porcule. Porcule. 

Brunetti sări ca să o evite, se împiedică de piciorul scaunului 
şi ieşi împleticindu-se pe hol înaintea ei. Ea rămase cu mâna 
înălţată în aer şi el fugi de urletele ei furioase. Ea se opri 
gâfâind, în timp ce el bâjbâia la uşă luptându-se să tragă 
zăvoarele. În curte continuă să o audă ţipând la el, la Wellauer, 
la lume. Trânti uşa şi o închise cu zăvoarele, dar nu încetă să 
tipe. El rămase tremurând în ceaţă, zguduit de furia pe care i-o 
trezise. Făcu un efort să respire adânc ca să uite de acea primă 
clipă când simţise o adevărată frică faţă de femeie, frică de 
puterea cutremurătoare a amintirilor care o făcuseră să se ridice 
de pe scaun şi să se repeadă la el. 


24 


A avut de aşteptat aproape o jumătate de oră la debarcader 
şi până să sosească şalupa îngheţase de-a binelea. Nu se 
înregistrase nici o schimbare în atmosferă, aşa că pe parcursul 
călătoriei peste /aguna până la San Zaccaria rămase zgribulit în 
cabina abia încălzită, uitându-se la albeaţa umedă care se agăța 
de geamurile aburite. Odată ajuns la Questura, se duse în birou, 
ignorându-i pe cei câţiva care îl salutară. Intră şi închise uşa 
după el, dar nu îşi scoase haina, aşteptând să-i iasă frigul din 
oase. O mulţime de imagini îi năpădiră mintea. O văzu pe 
bătrână, cu toată furia ei, ţipând în timp ce-l urmărea pe holul 
plin de igrasie, le văzu pe cele trei surori aşezate în acel V 
artistic şi o văzu şi pe fetiţă, moartă, întinsă în rochia ei de la 
prima sfântă împărtăşanie. Şi văzu totul, văzu schema, văzu 


planul. Îşi scoase în cele din urmă haina şi o aruncă pe spătarul 
unui scaun. Se duse la birou şi începu să caute prin hârtiile 
împrăştiate pe toată masa. Puse deoparte dosarele şi mapele, 
căutând până găsi raportul cu coperte verzi în care era 
rezultatul autopsiei. 

Pe a doua pagină găsi ceea ce îşi amintea că trebuie să fie 
acolo: Rizzardi făcuse o însemnare despre micile vânătăi de pe 
braţ şi fesă, trecându-le doar ca „urme de hemoragie 
subcutanată, cauza necunoscută”. 

Nici unul dintre doctorii cu care vorbise nu menţionase să-i fi 
făcut lui Wellauer vreo injecție. Dar un bărbat care era însurat 
cu un medic nu avea nevoie să facă o programare ca să i se 
facă o injecție. Şi, se gândi Brunetti, nici el nu avea nevoie să 
stabilească o întâlnire ca să vorbească cu ea. 

Reveni la grămada de hârtii, găsi raportul poliţiei germane 
şi-l citi până găsi amănuntul care nu îi dăduse pace. Primul soţ 
al lui Elizabeth Wellauer, tatăl Alexandrei, nu numai că preda la 
Universitatea din Heidelberg, dar era şi preşedinte al 
Departamentului de Farmacologie. Femeia se oprise să-l vadă în 
drum spre Veneţia. 

— Da, spuse Elizabeth Wellauer deschizându-i uşa. 

— Din nou îmi cer scuze că vă deranjez, signora, dar am 
informaţii noi şi aş vrea să vă mai pun nişte întrebări. 

— Despre ce? întrebă ea, fără să deschidă uşa mai larg. 

— Despre rezultatele autopsiei soţului dumneavoastră, 
explică el, sigur că era îndeajuns ca să-i permită să intre. 

Ea deschise uşa cu o mişcare bruscă, lipsită de graţie şi se 
dădu la o parte. Îl conduse în tăcere până în camera unde mai 
discutaseră de două ori înainte şi-l pofti să se aşeze pe scaunul 
pe care îl considera deja al lui. O aşteptă să-şi aprindă o ţigară, 
un gest atât de obişnuit la ea, încât acum aproape că nu îi dădu 
atenţie. 

— Când a făcut autopsia, începu el fără nici o introducere, 
medicul legist a spus că a găsit urme de vânătăi pe corpul 
soţului dumneavoastră care puteau fi rezultatul unor injecții. 
Acelaşi lucru este menţionat şi în raport. Se opri, dându-i ocazia 
să-i ofere o explicaţie. Când nu primi nici una, continuă: 
Doctorul Rizzardi a spus că puteau fi orice fel de injecții: droguri, 
antibiotice, vitamine. A spus că dispunerea vânătăilor excludea 
posibilitatea ca soţul dumneavoastră să şi le fi făcut singur - era 


dreptaci, nu? 

— Da. 

— Vânătăile de pe braţ erau pe partea dreaptă, aşa că nu se 
poate să-şi fi făcut singur injecţiile. Işi îngădui o mică pauză. 
Asta dacă au fost injecții. Se opri din nou. Signora, i-aţi făcut 
soţului aceste injecții? 

Nu îi răspunse, aşa că întrebă din nou: 

— Signora, i-aţi făcut soţului aceste injecții? Nici un răspuns. 
Signora, înţelegeţi întrebarea? l-aţi făcut soţului aceste injecții? 

— Erau vitamine, răspunse ea într-un târziu. 

— Ce fel de vitamine? 

— B12. 

— De unde le-aţi luat? De la fostul soţ? 

Întrebarea o surprinse în mod evident. Clătină din cap 
negând vehement. 

— Nu, el n-a avut nimic de-a face cu asta. Am scris o reţetă 
pentru ele când eram încă la Berlin. Helmut se plângea că se 
simte obosit, aşa că i-am sugerat să facă o serie de injecții cu 
B12. Mai făcuse asta în trecut şi îl ajutaseră atunci. 

— Cu cât timp în urmă i-aţi făcut aceste injecții, signora? 

— Nu-mi amintesc precis. Acum vreo şase săptămâni. 

— Şi a fost mai bine? 

— Poftim? 

— Soţul dumneavoastră. A fost mai bine în urma acestor 
injecții? Au avut efectul scontat? 

Se uită la el iritată când rosti a doua întrebare, dar răspunse 
calmă: 

— Nu, nu au părut să-l ajute. Aşa că după ce i-am făcut vreo 
şase sau şapte am hotărât să nu le mai fac. 

— Dumneavoastră aţi hotărât asta sau soţul dumneavoastră, 
signora? 

— Ce importanţă are cine? N-au funcţionat, aşa că nu le-a 
mai făcut. 

— Cred că are o foarte mare importanţă, signora, cine a 
hotărât să le pună capăt. Şi cred că ştiţi bine asta. 

— Atunci presupun că el a hotărât asta. 

— Unde vi s-a eliberat reţeta? Aici în Italia? 

— Nu, nu am licenţă să practic medicina aici. S-a întâmplat 
la Berlin, înainte să venim aici. 

— Înţeleg. Atunci cu siguranţă că a fost înregistrată la 


farmacie. 

— Da, presupun că da. Dar nu îmi amintesc de unde le-am 
luat. 

— Vreţi să spuneţi că doar aţi scris o reţetă şi aţi ales o 
farmacie la întâmplare? 

— Da. 

— De cât timp locuiţi la Berlin, signora? 

— De zece ani. Nu văd de ce ar conta asta. 

— Pentru că mi se pare ciudat ca un doctor să locuiască într- 
un oraş de zece ani şi să nu aibă o farmacie anume de la care să 
se aprovizioneze. Sau că maestrul nu avea o farmacie la care 
mergea de obicei. 

Răspunsul veni cu doar o secundă mai târziu decât trebuia: 

— Avea o farmacie. Amândoi aveam. Dar în ziua aceea nu 
eram acasă când am scris reţeta, aşa că m-am dus la prima 
farmacie care mi-a ieşit în cale şi i-am rugat să mi-o elibereze. 

— Dar nu se poate să nu vă amintiţi unde era. Nu a trecut 
aşa de mult timp de-atunci. 

Se uită afară pe fereastră, concentrându-se, încercând să-şi 
amintească. Se întoarse spre el şi-i spuse: 

— Îmi pare rău, dar nu-mi aduc aminte unde era. 

— Nu contează, signora, spuse el  desconsiderând 
întrebarea. Sunt sigur că poliţia din Berlin va fi în stare să o 
găsească. Se uită ţintă la el când îl auzi, surprinsă sau ceva mai 
mult de-atât. Şi sunt sigur că or să fie în stare să afle şi ce fel de 
reţetă era, pentru ce fel de - se opri doar o clipă înainte să 
rostească ultimul cuvânt - vitamine. 

Deşi ţigara ei încă ardea în scrumieră, întinse mâna după 
pachet, după care schimbă mişcarea şi începu să-l răsucească 
cu degetul, descriind cu precizie de fiecare dată un sfert de arc 
de cerc. 

— Ce-aţi zice să ne oprim? întrebă ea pe un ton neutru. Nu 
mi-au plăcut niciodată jocurile şi nici dumneavoastră nu vă 
pricepeţi foarte bine la ele. 

De-a lungul anilor, văzuse întâmplându-se aşa ceva de mai 
multe ori de cât putea număra, văzuse oamenii ajungând la acel 
punct peste care nu puteau trece, punctul la care, indiferent cât 
de reticenţi erau, spuneau adevărul. Ca un oraş asediat: întâi 
cădea apărarea exterioară, apoi urma prima retragere, prima 
concesie în faţa inamicului care se apropia. In funcţie de 


apărător, lupta se desfăşura rapid sau încet, împiedicându-se la 
un parapet sau altul; putea exista şi o contraofensivă sau putea 
să nu existe nici una. Dar prima mişcare era mereu aceeaşi, 
eliberarea aproape cu uşurare de minciună care conducea în 
cele din urmă la deschiderea porţilor către adevăr. 

— Nu au fost nici un fel de vitamine. Ştiţi asta, nu? întrebă 
ea. 

El încuviinţă din cap. 

— Şi ştiţi ce a fost? 

— Nu, nu ştiu ce a fost, nu precis. Dar cred că a fost un 
antibiotic. Nu ştiu care, dar nu cred că asta contează. 

— Nu, nu contează. Se uită drept la el cu un zâmbet şters, a 
cărui tristeţe i se opri în privire. Netilmicină. Cred că ăsta e 
numele sub care se vinde aici în Italia. Reţeta a fost eliberată de 
farmacia Ritter, cam la trei străzi de intrarea de la grădina 
zoologică. Nu ar trebui să aveţi probleme să o găsiţi. 

— Ce i-aţi spus soţului dumneavoastră că erau? 

— Aşa cum v-am spus, B12. 

— Câte injecții i-aţi făcut? 

— Şase, la interval de şase zile. 

— Şi cât timp a trecut până să înceapă să le observe 
efectul? 

— Câteva săptămâni. Nu prea vorbeam la vremea 
respectivă, dar continua să mă considere medicul lui, aşa că la 
început m-a întrebat despre oboseala pe care o simţea. Şi apoi 
m-a întrebat despre auz. 

— Şi ce i-aţi spus? 

— l-am amintit ce vârstă avea şi apoi i-am spus că ar putea 
fi un efect secundar temporar de la vitamine. Asta a fost o 
prostie din partea mea. Am cărţi de medicină în casă şi s-ar fi 
putut duce foarte uşor să verifice ce îi spun. 

— Şi a făcut asta? 

— Nu, nu a făcut-o. Avea încredere în mine. Eram medicul 
lui, înţelegeţi. 

— Atunci cum a aflat? Sau cum a început să bănuiască? 

— S-a dus şi a vorbit cu Erich. Ştiţi asta, altfel nu aţi fi aici 
punând aceste întrebări. Şi după ce am ajuns aici, a început să 
poarte acei ochelari pe care era fixat aparatul auditiv, aşa că am 
ştiut că trebuie să se fi dus la un alt doctor. Când i-am sugerat 
să mai facă o injecție, a refuzat. Ştia deja atunci, dar nu ştiu 


cum a aflat. De la celălalt doctor? întrebă ea. 

Din nou, el încuviinţă din cap. Ea îi zâmbi tristă. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat, signora? 

— Am venit aici când încă urma tratamentul. De fapt, i-am 
făcut ultima injecție în camera asta. Chiar şi atunci e posibil să fi 
ştiut, dar refuza să creadă, închise ochii şi se frecă cu mâinile pe 
faţă. E foarte complicat să-mi dau seama când anume a aflat 
totul. 

— Dar când v-aţi dat seama, în cele din urmă, că ştie? 

— Trebuie să fi fost acum vreo două săptămâni, într-un fel 
sunt surprinsă că i-a luat atâta timp, dar cumva este explicabil - 
pentru că ne-am iubit aşa de mult. Se uită la el când spuse asta. 
Ştia cât de mult l-am iubit. Aşa că nu i-a venit să creadă că-i pot 
face aşa ceva. Zâmbi cu amărăciune. Au existat momente, după 
ce am început, când nu îmi venea nici mie să cred, când îmi 
aminteam ce mult l-am iubit. 

— Când v-aţi dat seama că ştie ce injecții îi făceaţi? 

— Eram aici într-o seară şi citeam. Nu mă dusesem la 
repetiţii în ziua aceea, aşa cum făceam de obicei. Mă durea prea 
tare să ascult muzica, acordurile greşite, intrările care veneau 
fie prea devreme, fie prea târziu şi să ştiu că eu făcusem asta, 
ca şi cum i-aş fi luat bagheta din mână şi aş fi agitat-o 
nebuneşte prin aer. 

Se opri ca şi cum ar fi auzit acordurile muzicii discordante de 
la repetiţii. 

— Eram aici şi citeam sau încercam să citesc şi l-am auzit... 
Se uită spre Brunetti când se referi la el şi spuse ca un actor 
care făcea un comentariu într-o sală plină: „Dumnezeule, e greu 
să eviţi acest cuvânt, nu?”, şi apoi se întoarse la rolul ei. Sosise 
devreme, se întorsese devreme de la operă. L-am auzit venind 
pe hol şi apoi deschizând uşa. Avea încă haina pe el şi ţinea în 
mână partitura de la Traviata. Era una din operele lui favorite. li 
plăcea nespus să o dirijeze. A intrat şi pur şi simplu a rămas în 
picioare acolo, spuse ea arătând spre un loc unde nu stătea 
nimeni acum. S-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Tu ai făcut asta, 
nu-i aşa?”. Continuă să se uite spre uşă, aşteptându-se să audă 
din nou acele cuvinte. 

— l-aţi răspuns? 

— Măcar atâta îi datoram, nu? întrebă ea pe un ton calm şi 
raţional. Da, i-am spus că eu făcusem asta. 


— Şi ce-a făcut? 

— A plecat. Nu de acasă, doar din cameră. Şi apoi am reuşit 
să nu ne mai vedem până la premieră. 

— V-a ameninţat în vreun fel? A spus că se duce la poliţie? 
Că o să vă pedepsească? 

Păru sincer nedumerită de întrebare. 

— La ce i-ar fi folosit? Dacă aţi vorbit cu doctorul, ştiţi că 
deteriorarea era permanentă. Poliţia nu putea face nimic, 
nimeni nu mai putea face nimic ca să-i redea auzul. Şi nu avea 
cum să mă pedepsească. Se opri din vorbit cât să-şi aprindă o 
ţigară. Decât făcând ceea ce a făcut, spuse ea. 

— Şi ce anume a făcut? întrebă Brunetti. 

Îl mustră direct. 

— Dacă ştiţi atât de multe câte păreţi să ştiţi, atunci trebuie 
să ştiţi şi asta. 

El îi susţinu privirea, păstrându-şi faţa lipsită de expresie. 

— Mai am totuşi două întrebări, signora. Prima este o 
întrebare sinceră pe care o pun din ignoranță. Cea de-a doua e 
mai simplă şi cred că ştiu deja răspunsul. 

— Atunci începeţi cu a doua, spuse ea. 

— Are legătură cu soţul dumneavoastră. De ce ar încerca să 
vă pedepsească în acest fel? 

— Prin „acest fel” vă referiţi la faptul că a făcut să arate ca 
si cum l-aş fi omorât? 

— Da. 

O urmări cum încearcă să vorbească, văzu cum îşi pune 
cuvintele cap la cap şi apoi le văzu dispărând, uitate. In cele din 
urmă spuse cu o voce scăzută: 

— Se considera deasupra legii, deasupra legii pe care noi 
toţi ceilalţi trebuie s-o urmăm. Cred că era convins că geniul lui 
îi dădea această putere, acest drept. Şi Dumnezeu ştie că toţi |- 
am încurajat să creadă asta. L-am transformat într-un zeu al 
muzicii, i-am căzut la picioare şi l-am venerat. Se opri şi se uită 
spre el. Mă scuzaţi; nu v-am răspuns la întrebare. Voiaţi să ştiţi 
dacă era capabil să încerce să mă facă să par vinovată. Dar 
vedeţi, spuse ridicându-şi mâinile spre el ca şi cum ar fi încercat 
să extragă la modul fizic înţelegerea din el, eram vinovată. Aşa 
că avea dreptul să-mi facă asta. Ar fi fost mai puţin groaznic 
dacă aş fi încercat să-l omor; asta nu ar fi întinat cu nimic zeul. 

Se opri, dar Brunetti nu comentă. 


— Încerc să vă explic cum ar fi văzut el situaţia. Îl ştiam atât 
de bine, ştiam ce simte, cum gândeşte. Din nou se opri, după 
care continuă în încercarea de a-l face să înţeleagă. Mi s-a 
întâmplat ceva ciudat după ce a murit şi am început să-mi dau 
seama cât de atent a fost, cum m-a invitat să merg cu el, cum 
m-a lăsat să intru în cabină. Mi s-a părut şi atunci, şi mi se pare 
şi acum, că a avut dreptul să facă ce-a făcut, să mă 
pedepsească. Într-un fel, el era muzica lui. Şi am omorât asta, în 
loc să-l omor pe el. Era mort. Înainte să moară, era deja mort. l- 
am omorât spiritul. Am văzut asta la repetiţii, când se uita peste 
ochelari şi încerca să audă, cu aparatul acela inutil, ce se 
întâmplă cu muzica. Şi nu putea să audă. Nu putea să audă. 
Clătina din cap la ceva ce nu înţelegea. Nu a fost nevoie să mă 
pedepsească, domnule Brunetti. Asta se petrecuse deja. Trăiam 
deja în iad. 

Îşi împleti degetele în poală şi continuă: 

— Apoi, în seara premierei, mi-a spus ce avea de gând să 
facă. Când citi surpriza pe chipul lui Brunetti, îi explică: Nu, nu 
mi-a spus, nu aşa, nu clar. Nu mi-am dat seama la momentul 
respectiv. 

— Asta s-a întâmplat când v-aţi dus în culise? întrebă 
Brunetti. 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat? 

— La început nu a spus nimic, când m-a văzut în prag. Doar 
s-a uitat la mine. Dar apoi probabil că a văzut pe cineva pe hol 
în spatele meu. Poate s-a gândit că se îndrepta spre cabină. Işi 
plecă capul epuizată. Nu ştiu. Tot ce mi-a spus a fost ceva cea 
sunat ca şi cum repetase replica: ce spune Tosca atunci când 
vede trupul lui Cavaradossi - Finire così, finire così. Nu am 
înţeles atunci - „să se încheie aşa, să se încheie aşa” - dar ar fi 
trebuit să înţeleg. El a spus asta chiar înainte să se sinucidă, dar 
nu am înţeles. Nu atunci. Brunetti rămase surprins să o vadă 
zâmbind aproape amuzată. Îi stătea în fire asta, să fie dramatic 
şi în ultimul moment. De fapt, melodramatic. Mai târziu, am fost 
surprinsă că ultimele lui cuvinte au fost dintr-o operă de-a lui 
Puccini. Se uită la el serioasă. Sper că nu o să vi se pară ciudat. 
Dar m-am gândit că şi-ar dori ca lumea să-şi amintească de el 
citându-l pe Mozart. Sau pe Wagner. 

Comisarul o urmărea cum se luptă să nu se lase copleşită de 


isterie. Se ridică în picioare şi se duse până la un dulap aşezat 
între două ferestre şi-i turnă un pahar mic cu coniac. Rămase în 
picioare o clipă, cu paharul în mână, şi privi în zare la clopotniţa 
bazilicii San Marco. Apoi reveni la ea şi-i întinse paharul. 

Fără să-şi dea seama exact ce este, îl luă şi sorbi din el. El se 
întoarse la fereastră şi continuă să contemple clopotniţa. Când 
se asigură că era neschimbată, îşi reluă locul în faţa ei. 

— Vreţi să-mi spuneţi de ce aţi făcut-o, signora? 

Rămase sincer surprinsă. 

— M-aş fi gândit că dacă aţi fost suficient de deştept ca să 
vă daţi seama cum am făcut-o, atunci aţi înţeles şi de ce. 

El clătină din cap. 

— Nu vă spun ce cred, pentru că, dacă nu am dreptate, am 
să-i întinez amintirea. Chiar în momentul în care rostea aceste 
cuvinte îşi dădu seama cât de mult suna şi replica lui ca un 
libret din Puccini. 

— Înseamnă că înţelegeţi cu adevărat, nu-i aşa? întrebă ea 
şi se aplecă înainte ca să pună pe masă paharul încă plin lângă 
pachetul de ţigări. 

— Are legătură cu fiica dumneavoastră, signora? 

Ea îşi muşcă buza de sus şi înclină din cap atât de 
imperceptibil, că aproape nu o observă. Când dădu drumul la 
buză, Brunetti văzu că era albă acolo unde o muşcase. Intinse 
mâna spre ţigări, şi-o retrase, îşi împreună mâinile şi spuse pe 
un ton atât de scăzut încât trebui să se aplece spre ea ca s-o 
audă: 

— Habar n-am avut, şi clătină din cap la gândul unei 
asemenea orori. Alex nu e un copil cu înclinații muzicale. Nici 
măcar nu ştia cine e când am început să mă văd cu el. Când i- 
am spus că vreau să mă căsătoresc cu el, a părut interesată. 
Apoi, când i-am spus că are o fermă şi cai, a devenit foarte 
interesată. De altceva nu îi păsa decât de cai, ca eroinele din 
cărţile englezeşti pentru copii. De cai şi de cărţi despre cai. 

Avea unsprezece ani când ne-am căsătorit. S-au înţeles 
bine. După ce a aflat cine e - cred că trebuie să-i fi spus colegii 
la şcoală - a părut puţin speriată de el, dar i-a trecut. Helmut se 
înţelegea foarte bine cu copiii. Se opri şi făcu o grimasă, când 
sesiză ironia grotescă a ceea ce tocmai spusese. 

Şi apoi... Şi apoi... Şi apoi, repetă, incapabilă să scape din 
plasa amintirilor. Vara asta a trebuit să mă întorc la Budapesta. 


Ca s-o văd pe mama, care nu se simţea bine. Helmut a spus că 
totul o să fie în ordine cât sunt plecată. Am luat un taxi şi m-am 
dus la aeroport. Dar aeroportul era închis. Nu-mi aduc aminte de 
ce. O grevă. Sau probleme cu ofiţerii de la vamă. Se uită la el 
atunci. Nu contează de fapt de ce era închis, nu? 

— Nu, signora. 

— A fost o întârziere lungă, de mai bine de o oră, şi apoi am 
fost informaţi că nu mai zbura nici un avion până a doua zi 
dimineaţa. Aşa că am luat un alt taxi şi m-am dus acasă. Nu era 
foarte târziu, nici măcar miezul nopţii, şi nu m-am obosit să-l 
sun şi să-i spun că mă întorc. Am ajuns acasă şi am descuiat 
singură uşa. Nu era nici o lumină aprinsă, aşa că am urcat la 
etaj. Alex a avut dintotdeauna probleme cu somnul şi m-am dus 
să văd ce face. Da, să văd ce face. Se uită la el cu o faţă lipsită 
de expresie. 

Când am ajuns în capul scărilor, am auzit-o. Am crezut că 
are un coşmar. Nu ţipa, doar scotea nişte sunete. Ca un animal. 
Doar nişte sunete. Nimic mai mult. Şi m-am dus la ea în cameră. 
El era acolo. Cu ea. 

Acum vine partea ciudată, spuse ea destul de calmă, de 
parcă îi împărtăşea un mister şi-i cerea părerea despre el. Nu-mi 
aduc aminte ce s-a întâmplat. Nu, ştiu că a plecat, dar nu-mi 
aduc aminte ce i-am spus sau ce mi-a spus el mie. Am stat cu 
Alex în noaptea aia. 

Mai încolo, la câteva zile mai încolo, mi-a povestit că Alex 
avusese un coşmar, continuă ea, râzând dezgustată, în semn că 
nu credea o iotă. Asta e tot ce-a spus. Nu am vorbit niciodată 
despre asta. Am trimis-o pe Alex la bunici. Ca să meargă la 
şcoală acolo. Şi nu am vorbit niciodată despre asta. Oh, cât de 
moderni eram, cât de civilizaţi. Evident, am încetat să mai 
dormim împreună şi am încetat să mai petrecem timp 
împreună. lar Alex a plecat. 

— Bunicii ştiu ce s-a întâmplat? 

Clătină repede din cap. 

— Nu; le-am spus ce-am spus tuturor, că nu voiam să-şi 
întrerupă şcoala când veneam la Veneţia. 

— Când v-aţi hotărât... să faceţi ce-aţi făcut? întrebă 
Brunetti. 

Ea ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Într-o bună zi m-am trezit că am această idee în 


cap. Singurul lucru care era cu adevărat important pentru el, 
singurul lucru pe care îl iubea era muzica lui, aşa că m-am 
hotărât că acela era lucrul pe care urma să i-l iau. La momentul 
respectiv, mi s-a părut corect. 

— Şi acum? 

Se gândi îndelung înainte să răspundă: 

— Da, mi se pare în continuare corect. Tot ce s-a întâmplat 
mi se pare corect. Dar nu asta e ideea, nu? 

In ceea ce-l privea, nu exista nici o idee. Nici o idee, nici un 
mesaj şi nici o lecţie. Nu exista decât răutatea omului şi 
nenorocirea îngrozitoare pe care o provoca. 

Vocea îi sună brusc obosită. 

— Ce urmează să se întâmple acum? 

— Nu ştiu, răspunse el sincer. Aveţi idee de unde a făcut 
rost de cianură? 

Ea ridică din umeri, ca şi cum nu găsea că această întrebare 
ar avea vreo relevanţă. 

— Putea s-o ia de oriunde, spuse ea. Are un prieten care 
este chimist sau poate de la unul din prietenii de pe vremuri. 
Când văzu că Brunetti o priveşte nedumerit, îi explică: din 
timpul războiului. Şi-a făcut o mulţime de prieteni printre cei de 
la putere atunci şi mulţi dintre ei sunt acum oameni importanţi. 

— Atunci zvonurile despre el sunt adevărate? 

— Nu ştiu. Inainte să ne căsătorim, mi-a spus că sunt numai 
minciuni şi l-am crezut. Acum nu mai cred asta. Spuse acest 
lucru cu amărăciune, după care se forţă să se întoarcă la 
explicaţia iniţială. Nu ştiu de unde a făcut rost de ea, dar ştiu că 
nu ar fi fost o problemă s-o obţină. Zâmbetul trist îi reveni. Şi eu 
aveam acces la ea, desigur. Ştia asta. 

— Acces? Cum? 

— Nu am venit aici împreună. Nu voiam să călătorim 
împreună. M-am oprit la Heidelberg pentru două zile, pe drum 
încoace, ca să mă întâlnesc cu fostul meu soţ. Care, îşi aminti 
Brunetti, preda farmacologie. 

— Maestrul ştia că aţi fost acolo? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Am rămas prietenă cu primul meu soţ şi avem nişte 
proprietăţi comune. 

— Lui i-aţi povestit ce s-a întâmplat? 

— Bineînţeles că nu, spuse ea ridicând pentru prima oară 


vocea. 

— Unde v-aţi întâlnit cu el? 

— La universitate. M-am întâlnit cu el la laborator. Lucrează 
la un nou medicament care reduce efectele bolii Parkinson. Mi-a 
arătat laboratorul şi după aceea am luat prânzul împreună. 

— Maestrul ştia asta? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Mă gândesc că e posibil să-i fi spus. Probabil că i- 
am spus. Găseam cu greu ceva de discutat. Acesta era un 
subiect neutru, aşa că ne-am bucurat că putem discuta despre 
el. 

— Aţi discutat vreodată cu maestrul despre ce s-a 
întâmplat? 

Nu găsi curajul să-l întrebe la ce se referea; ştia deja: 

— Nu. 

— Aţi vorbit vreodată despre viitor? Despre ce urma să 
faceţi? 

— Nu, nu direct. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Într-o zi, când eu tocmai mă întorsesem acasă şi el urma 
să plece la repetiţii, mi-a spus: „Aşteaptă să termin cu Traviata”. 
M-am gândit că se referă la faptul că o să putem să ne hotărâm 
atunci ce facem. Dar eram deja decisă să-l părăsesc. Scrisesem 
la două spitale, unul din Budapesta şi altul în Augsburg şi 
vorbisem şi cu fostul meu soţ să mă ajute să-mi găsesc ceva la 
un spital. 

Oricum se punea problema, îşi dădu seama Brunetti, era 
prinsă în cursă. Existau dovezi că îşi făcuse planuri de viitor 
separate, chiar înainte ca el să moară. lar acum era văduvă şi 
fabulos de bogată. Şi dacă povestea fiicei ei devenea publică, 
existau dovezi că se oprise pe drum să vorbească cu tatăl fetei, 
un om care sigur avea acces la otrava care îl omorâse pe 
maestru. 

Nici un judecător italian nu avea să condamne o femeie 
pentru ce făcuse, nu dacă îi explica ce se întâmplase cu fiica ei. 
Ţinând cont de dovezile pe care le avea Brunetti - mărturia 
signorei Santina despre sora ei, discuţiile cu doctorii, chiar şi 
sinuciderea soţiei la momentul când fiica lor avea doisprezece 
ani - nu exista tribunal în Italia care să o condamne pentru 
crimă. Dar toate acestea depindeau de mărturia unei fete, 


depindeau de Alex, fata cea înaltă, care iubea caii şi care era 
încă un copil. 

Brunetti ştia bine că femeia din faţa lui nu avea s-o lase 
vreodată să depună o asemenea mărturie, indiferent de 
consecinţele pe care le-ar fi suportat, dacă nu făcea acest lucru. 
Mai mult, ştia că nici el nu ar fi îngăduit să se întâmple asta. 

Şi fără mărturia fiicei? Exista răceala evidentă dintre ei, 
posibilitatea de a obţine otrava fără probleme, prezenţa ei în 
cabină în acea seară, în deplin contrast cu ceea ce făceau de 
obicei. Toate acestea păreau să susţină un adevăr. Dacă era 
acuzată numai că i-a făcut injecții care ştia că îi vor distruge 
auzul, avea să scape de acuzaţia de crimă, însă acest scenariu 
nu mergea decât dacă se menţiona numele fiicei sale. El ştia 
prea bine că aşa ceva nici nu intra în discuţie. 

— Înainte să moară, înainte să se întâmple toate astea, 
începu el, lăsând-o pe ea să interpreteze ce însemnau „toate 
astea”, soţul dumneavoastră a vorbit despre vârsta lui; se 
temea de un declin fizic? 

Păstră o vreme tăcerea înainte să-i răspundă, încurcată de 
lipsa de relevanţă a întrebării: 

— Da, am vorbit despre asta. Nu des, doar o dată sau de 
două ori. O dată, după ce am băut mai mult decât trebuia, am 
discutat despre asta cu Erich şi Hedwig. 

— Şi ce-au spus? 

— Dacă îmi amintesc corect, Erich a fost cel care a 
comentat. A spus că dacă pe viitor se întâmpla ceva care să nu-i 
mai permită să muncească - nu doar să-l împiedice să opereze, 
dar, ei bine, să-l împiedice să mai fie cum era, să funcţioneze, a 
spus că din moment ce e doctor, va şti cum să aibă grijă singur 
de el însuşi. 

Era foarte târziu şi eram cu toţii obosiţi, aşa că poate de- 
asta discuţia a fost mai serioasă decât trebuia. Erich a spus asta 
şi apoi Helmut a spus că îl înţelege perfect şi că şi el ar face la 
fel. 

— Credeţi că doctorul Steinbrunner şi-ar aminti de această 
discuţie? i 

— Cred că da. S-a petrecut, doar, în vara asta. In seara 
aniversării noastre. 

— Soţul dumneavoastră v-a zis vreodată ceva mai clar de 
atât? înainte ca ea să apuce să răspundă, el completă 


întrebarea: Când era altă lume de faţă? 

— Vreţi să spuneţi cu martori? 

El încuviinţă din cap. 

— Nu, nu-mi amintesc de aşa ceva. Dar în seara aceea 
discuţia a fost atât de serioasă, că ne-a fost tuturor clar ce voiau 
să spună. 

— Prietenii dumneavoastră îşi vor aminti de discuţie, în 
sensul în care v-o amintiţi dumneavoastră? 

— Da, cred că da. Nu cred că mă plac, nu în calitate de soţie 
a lui Helmut. După ce spuse asta, se uită la el brusc cu ochii 
măriţi de spaimă: Credeţi că ştiau? 

Brunetti clătină din cap, sperând s-o convingă că nu, nu 
ştiau, nu aveau cum să ştie aşa ceva despre el şi să păstreze 
tăcerea. Însă nu avea motive să creadă asta. Ocoli întrebarea şi 
spuse: 

— Vă mai amintiţi vreo altă ocazie când soţul 
dumneavoastră a discutat acest subiect? 

— Există nişte scrisori pe care mi le-a trimis înainte să ne 
căsătorim. 

— Şi ce spunea în ele? 

— Glumea, încercând să desconsidere diferenţa de vârstă 
dintre noi. Spunea că nicicând nu aveam să fiu împovărată de 
un soţ bătrân şi neajutorat, că o să aibă el grijă să nu se 
întâmple asta vreodată. 

— Mai aveţi acele scrisori? 

Ea îşi plecă capul şi şopti: 

— Da. Mai am încă tot ce mi-a dat vreodată, toate scrisorile 
pe care mi le-a trimis. 

— Tot nu înţeleg cum aţi putut face aşa ceva, spuse el, nu 
şocat sau furios; pur şi simplu nedumerit. 

— Nici eu nu mai ştiu. M-am gândit la asta atât de mult, 
încât probabil că am inventat noi motive, noi justificări. Ca să-l 
pedepsesc? Sau poate că am vrut să-l slăbesc atât de mult, 
încât să depindă în totalitate de mine. Sau poate am ştiut că 
asta o să-l oblige să facă ce-a făcut. Pur şi simplu nu mai ştiu şi 
nu cred c-o să înţeleg vreodată de ce. Crezu că terminase, însă 
ea adăugă cu o voce de gheaţă: Dar mă bucur că am făcut-o şi 
aş face-o din nou. 

Brunetti îşi mută privirea de la ea atunci. Pentru că nu era 
avocat, nu avea idee cum se clasa fapta. Atac? Furt? Dacă furi 


auzul unui om, ce îi furi? lar fărădelegea era mai gravă dacă 
pentru acel om auzul conta mai mult decât pentru alţii? 

— Signora, credeţi că v-a invitat în culise ca să dea impresia 
că l-aţi omorât? 

— Nu ştiu, dar e posibil. El credea în dreptate. Dar dacă voia 
asta, ar fi putut să aranjeze lucrurile, în aşa fel încât să fie mult 
mai rău pentru mine. M-am tot gândit la asta din noaptea aceea. 
Poate că a lăsat lucrurile să decurgă aşa, ca să nu fiu vreodată 
sigură de intenţiile lui. Şi astfel nu s-ar face vinovat de ce mi se 
întâmplă din cauza asta. Îi zâmbi şters. Era un om foarte 
complicat. 

Brunetti se aplecă spre ea şi-i puse o mână pe braţ: 

— Signora, ascultați cu foarte mare atenţie cum a decurs 
această discuţie, spuse el, hotărându-se, gândindu-se la Chiara, 
apoi hotărându-se din nou. Am discutat despre cum soţul 
dumneavoastră v-a mărturisit că se teme că surzeşte. 

Luată prin surprindere, începu să protesteze. 

— Dar... 

Îi tăie vorba înainte să mai apuce să adauge şi altceva: 

— Despre cum v-a povestit despre surzenie, despre cum se 
temea de aşa ceva. Că s-a dus la prietenul lui, Erich, în 
Germania şi apoi la un alt doctor la Padova şi că amândoi i-au 
spus că surzeşte. Că asta îi explică purtarea de aici, depresia 
evidentă. Şi că mi-aţi spus că vă temeţi că s-a sinucis când şi-a 
dat seama că s-a terminat cu cariera lui, că nu mai are nici un 
viitor în muzică. Vocea îi suna la fel de obosită cum se şi simţea. 

Când începu să obiecteze, îi spuse doar: 

— Signora, singura persoană care ar avea de suferit din 
cauza adevărului ar fi şi singura persoană care este complet 
inocentă în toată povestea asta. 

Adevărul cuvintelor sale o amuţi. 

— Şi cum fac toate astea? 

Nu avea idee cum s-o sfătuiască, ţinând cont că nu mai 
ajutase până atunci nici un infractor să-şi inventeze un alibi sau 
să nege dovezile care-l făceau vinovat. 

— Ce contează este că mi-aţi povestit despre surzenie. Totul 
decurge de aici. Se uită la el, în continuare nedumerită, iar el îi 
vorbi ca unui copil prost care refuză să priceapă lecţia. 

— Mi-aţi spus asta a doua oară când am vorbit, în dimineaţa 
când ne-am întâlnit aici. Mi-aţi spus că avusese probleme 


serioase cu auzul şi că vorbise cu prietenul lui, Erich. Ea începu 
să obiecteze şi el simţi că îi vine să o scuture - cât de înceată la 
minte era! V-a spus şi că s-a dus la un alt doctor. Toate astea se 
vor regăsi în raportul despre întâlnirea noastră. 

— De ce faceţi asta? întrebă ea în cele din urmă. 

Îi desconsideră întrebarea printr-un gest. 

— De ce faceţi asta? repetă ea. 

— Pentru că nu l-aţi omorât. 

— Şi cu restul cum rămâne? Cu ce i-am făcut? 

— Nu aveţi cum să fiţi pedepsită pentru asta fără să o 
pedepsiţi şi pe fiica dumneavoastră şi mai mult. 

Ea se crispa în faţa acestui adevăr. 

— Ce altceva mai trebuie să fac? întrebă dându-i acum 
ascultare. 

— Nu sunt încă sigur. Amintiţi-vă doar că am vorbit despre 
asta în prima dimineaţă, când am venit aici să vă văd. 

Deschise gura să spună ceva şi apoi se opri. 

— Ce este? întrebă el. 

— Nimic, nimic. 

Se ridică brusc în picioare. Îl deranja faptul că stătea aici şi 
uneltea. 

— Atunci asta e tot. Îmi închipui că va trebui să depuneti 
mărturie la anchetă, când o să aibă loc. 

— O să fiţi acolo? 

— Da. Până atunci îmi voi fi prezentat deja raportul şi 
concluzia. 

— Şi cum va suna aceasta? 

— Va fi adevărul, signora. 

Îi răspunse cu o voce uniformă. 

— Nu mai ştiu care este adevărul. 

— Am să-i spun lui ;/ procuratore că ancheta a scos la iveală 
faptul că soţul dumneavoastră s-a sinucis, când şi-a dat seama 
că surzeşte. Aşa cum s-a şi întâmplat. 

— Da, îl imită ea. Aşa cum s-a şi întâmplat. 

O lăsă singură în camera unde îi făcuse soţului ei ultima 
injecție. 


25 


A doua zi de dimineaţă la ora opt, aşa cum i se ordonase, 


Brunetti aşeză raportul pe biroul lui Patta, unde rămase până 
când şeful lui ajunse la muncă, la puţin timp după ora 
unsprezece. Când, după ce dădu trei telefoane în interes 
personal şi citi ziarul financiar, // vice-questore se hotărî să 
citească raportul, găsi că era atât interesant, cât şi instructiv: 


Rezultatele anchetei m-au condus la concluzia că maestrul 
Helmut Wellauer s-a sinucis din cauza deteriorării accelerate a 
auzului. 


1. În ultimele luni, auzul i s-a deteriorat până la punctul la care mai avea 
mai puţin de patruzeci la sută din capacitatea normală. (Vedeţi ataşate 
interviurile cu dr. Steinbrunner şi dr. Treponti; vedeţi ataşată şi fişa 
medicală.) 

2. Această deteriorare a auzului a avut drept urmare incapacitatea 
crescândă de a-şi desfăşura profesia de dirijor. (Vedeţi ataşate interviurile cu 
prof. Rezzonico şi signore Traverso.) 

3. Maestrul se afla într-o stare de depresie. (Vedeți ataşate interviurile 
cu signora Wellauer şi signorina Breddes.) 

4. Avea acces la otrava folosită. (Vedeți ataşate interviurile cu signora 
Wellauer şi dr. Steinbrunner.) 

5. Era un fapt cunoscut că agrea ideea sinuciderii în cazul în care 
ajungea la punctul în care nu mai putea să-şi desfăşoare profesia de 
muzician. (Vedeți ataşat interviul prin telefon cu dr. Steinbrunner. 

Corespondenţa personală urmează să sosească din Germania.) 

Date fiind dovezile copleşitoare, la care se adaugă excluderea logică a 
suspecţilor care ar fi putut avea motiv sau ocazie să comită crima, nu pot 
decât să trag concluzia că maestrul a acceptat sinuciderea ca o alternativă la 
surzenie. 

Cu respect, 

Guido Brunetti 

Commissario de poliţie 


— Am bănuit asta de la bun început, bineînţeles, îi spuse 
Patta lui Brunetti, care se conformase cererii superiorului de a 
se prezenta în biroul acestuia pentru a discuta cazul. Dar nu am 
vrut să menţionez nimic despre asta de la început şi astfel să-ţi 
afectez ancheta. 

— Aţi dat dovadă de foarte multă generozitate, domnule, 
spuse Brunetti. Şi de o foarte mare inteligenţă. Contemplă 
faţada bisericii San Lorenzo, din care vedea o parte pe lângă 
umărul superiorului. 

— Era de neconceput ca cineva care iubea muzica să facă 
un asemenea lucru. Era evident că Patta se includea şi pe sine 


în această categorie. Soţia lui spune aici... Începu el, uitându-se 
în raport - Brunetti studie de data aceasta micul ac de cravată 
cu diamant, în formă de trandafir, pe care Patta îl purta la 
cravata roşie - că era „vizibil tulburat”. Această menţiune îl 
convinse pe Brunetti că Patta citise cu adevărat raportul, un 
eveniment de o raritate nemaiîntâlnită. Oricât de revoltător ar fi 
comportamentul acelor două femei, continuă Patta strâmbându- 
se dezgustat de ceva ce nu apărea în raport, este puţin probabil 
ca vreuna din ele să aibă profilul psihologic al unui criminal. lar 
văduva - imposibil, chiar dacă este străină. Apoi, deşi Brunetti 
nu îl rugase să clarifice această remarcă, Patta îi explică: Nici o 
femeie care este mamă nu ar fi putut da dovadă de atâta sânge 
rece. Au un instinct care le împiedică să facă asemenea lucruri. 

Zâmbi încântat de isteţimea percepţiilor sale şi Brunetti 
zâmbi şi el, încântat să-l audă. 

— lau astăzi prânzul cu primarul, spuse Patta cu o nepăsare 
studiată care făcea ca acest eveniment să pară la ordinea zilei, 
şi am să-i explic rezultatele anchetei noastre. 

Auzind pluralul, Brunetti nu avu nici o îndoială că până se 
făcea ora prânzului, ancheta avea să revină la singular, însă nu 
la persoana a treia. 

— Mai aveţi nevoie de mine, domnule? întrebă politicos. 

Patta ridică privirea de la raport, pe care se părea că ÎI 
învaţă pe de rost. 

— Nu, nu, poţi să pleci. 

— Şi pe procuratore? Îl veţi informa tot dumneavoastră? 
întrebă Brunetti, sperând ca Patta să insiste şi asupra acestui 
lucru, adăugând astfel puterea poziţiei sale la recomandarea de 
neîncepere a urmăririi penale care urma să-i fie făcută 
preşedintelui completului de judecată. 

— Da, mă ocup eu de asta. Brunetti îl urmări pe Patta cum 
cântăreşte şansele de a-l invita şi pe judecător la masă cu 
primarul şi-l văzu respingând ideea. O să mă ocup de asta când 
mă întorc de la prânz cu Domnia Sa. Asta, medita Brunetti, avea 
să-i dea ocazia să joace două scene. 

Brunetti se ridică în picioare. 

— Atunci mă întorc la mine în birou, domnule. 

— Da, da, murmură Patta absent, citind în continuare pagina 
din faţa lui. Şi commissario, îl strigă Patta după ce se întoarse. 

— Da, domnule, spuse Brunetti întorcându-se din nou şi 


zâmbind în timp ce stabilea condiţiile pentru pariul din acea zi. 
— Mulţumesc pentru ajutor. 
— Cu plăcere, domnule, spuse el, gândindu-se că o duzină 
de trandafiri roşii avea să fie îndeajuns. 


Şapte luni mai târziu, sosi la Questura o scrisoare pe numele 
lui Brunetti. Îi atraseră atenţia timbrele, două dreptunghiuri 
liliachii cu o urmă fină de caligrafie pe margini. Dedesubtul 
fiecăruia scria: Republica Populară Chineză. Nu cunoştea pe 
nimeni acolo. 

Nu găsi adresa expeditorului pe plic. Îl deschise rupându-l şi 
din el alunecă un polaroid al unei coroane incrustate cu bijuterii. 
Îi lipsea o scară de comparaţie, dar dacă ar fi fost creată pentru 
a fi purtată de un om, atunci pietrele care înconjurau nestemata 
din centru trebuie să fi fost de mărimea oului de porumbel. 
Rubine? Nici o altă piatră care îi trecu prin minte nu aducea la 
culoare cu sângele. Piatra centrală, uriaşă şi tăiată pătrat, nu 
putea fi decât un diamant. 

Se uită pe spatele fotografiei şi citi: „Aceasta este o fărâmă 
din frumuseţea la care m-am întors”. Semnat, „B. Lynch”. Nu 
mai era nici un alt mesaj. Nu mai era nimic în plic. 


„Un mister provocator, o dramă sofisticată şi o viziune 
unică asupra unei societăţi înţepenite într-o epocă medie- 
vală, deşi plină de farmec şi culoare.“ 

St. Louis Post-Dispatch 


„Moarte în La Fenice combină o intrigă ingenioasă, în- 
cordată până la ultima pagină, cu un stil deosebit de 
elegant.“ 

Kirkus Reviews 


„O serie splendidă de romane polițiste, cu Veneția pe fun- 
dal, atât de intensă şi plină de viaţă, încât poți să-i simți 
gustul şi mirosul.“ 

Sunday Telegraph 


„Portrete sociale sensibile, incredibil de colorate, prim- 
planuri ale unei societăţi într-o stare de degradare morală. 
Dar, până la urmă, comisarul Guido Brunetti este cel care 
face romanele să aibă atât de mult succes. Cititorii îl urmă- 
resc curioşi şi încântați pe străzile strâmte şi pline de 
surprize ale Veneţiei.“ 

Der Spiegel 


„Investigaţiile comisarului Brunetti o plasează pe Donna 
Leon foarte sus în ierarhia romanelor polițiste.“ 


Le Figaro 


mi almetae POLIRON 
N 978-973- | -0652-8 


ÎN 


789734 60652 
WWW ae ro 


Foto copertă: © by sukhjeet/Flickr.com