Donna Leon — Sa mori din dragoste

Să moni din dragoste 


DONNA LEON 


SĂ MORI DIN DRAGOSTE 


Original: Falling in Love (2015) 


Traducere din engleză de: 
MIHAELA BURUIANA 


y 


virtual-project.eu 


VP - 


Le voci di virtu 
Non cura amante cor, o pur non sente. 


Inima care iubește nu ascultă de vocea virtuţii sau pur și 
simplu n-o aude. 


Rodelinda 
Handel 


VP-3 


1. 


Femeia îngenunche lângă iubitul ei și se aplecă deasupra 
acestuia, cu faţa și corpul înţepenite de groază și privirea 
ațintită la mâinile mânjite de sânge. El stătea întins pe spate, cu 
un braţ aruncat în afară, orientat cu palma în sus, de parcă o 
implora să-i pună ceva în ea; viaţa lui, poate. Ea îl atinsese pe 
piept, îndemnându-l să se ridice, ca amândoi să poată pleca de 
acolo, dar el nu se mișcase, așa că ea îl scuturase, același chip 
somnoros care nu voia niciodată să se ridice din pat. 

Ridică mâna ce-i devenise roșie și, fără să se gândească, 
femeia își apăsă gura cu ea ca să-și înăbușe ţipătul, știind că nu 
trebuia să facă niciun zgomot, să nu se dea de goi. Apoi, 
prudenţa ei fu înlocuită de spaimă și îl strigă de mai multe ori, 
spunându-și că el era mort și că totul se terminase; așa, 
sângeros. 

Privi locul în care mâna ei se odihnise și văzu petele roșii: cum 
de îi cursese atât de mult sânge din degetele acelea atât de 
mici? Își șterse gura cu mâna curată și se murdări cu sângele de 
pe față. La vederea acestuia, intră în panică și-l strigă. Din nou 
și din nou. Îi rosti numele iar, tot mai tare, dar el nu mai putea s- 
o audă sau să-i răspundă. Nici ei, nici altcuiva. Fără să 
gândească, se aplecă să-l sărute, îl apucă de umeri într-o 
încercare zadarnică de a-l trezi la viață, dar pentru niciunul 
dintre ei nu avea să mai existe viaţă. 

Din stânga ei, se auzi țipătul liderului găștii care îl omorâse, 
iar ea își apăsă mâna pe piept. Frica o împinse să vorbească, 
dar nu putu decât să mormăie un „Ah, ah”, ca un animal rănit. 
Își întoarse capul și-i văzu, le auzi urletele, dar nu înţelese nimic 
din ce spuneau: nu știa decât că-i era groază și, acum că el era 
mort, brusc i se făcu frică pentru viaţa ei și pentru ce voiau ei 
să-i facă. 

Se ridică greoi în picioare și se îndepărtă de el, fără să 
privească înapoi. El era mort și totul se terminase: toate 
speranţele, toate promisiunile erau distruse. 

Bărbaţii, patru din stânga și apoi încă cinci din dreapta, își 
făcură apariţia pe acoperișul plin de gunoaie, unde avusese loc 


VP - 4 


crima. Liderul găștii strigă ceva, dar ea nu mai putea să audă 
nici ce spunea el, nici altcineva. Știa numai că trebuia să scape, 
dar ei o blocaseră din ambele părţi. Femeia se întoarse și văzu 
în spatele său marginea acoperișului, fără vreo altă clădire în 
apropiere: nu avea unde să se ducă, să se ascundă. 

Putea alege, fără să aibă cu adevărat de ales: moartea era 
mai bună decât așa ceva, decât ceea ce tocmai se întâmplase 
sau decât ce era sigură că se va întâmpla odată ce puneau 
mâna pe ea. Se împiedică o dată, de două ori în timp ce alerga 
spre margine, se urcă pe ea cu o graţie neașteptată și se 
întoarse ca să privească spre bărbaţii care fugeau spre ea. „O, 
Scarpia, avanti a Dio“, strigă ea, se întoarse și sări. 

Muzica se stinse, dar continuă să reverbereze un pic, așa cum 
se întâmpla mereu la sfârșitul acestui moment șocant, cam 
prăfuit, după care urmă un moment prelungit de tăcere 
înmărmurită, timp în care publicul înţelegea ce tocmai văzuse și 
auzise. De la Callas încoace, adică de o jumătate de secol, nu se 
mai văzuse sau auzise ceva ca Tosca aceasta. Într-adevăr, 
Tosca îl omorâse pe Scarpia, șeful poliţiei, nu-i așa? Și iubitul ei 
chiar fusese împușcat de oamenii aceia îngrozitori în uniformă? 
lar ea chiar sărise în Tibru? Dumnezeule, femeia asta știa într- 
adevăr să joace și, chiar și mai bine, să cânte. Este absolut real: 
crima, execuţia falsă care s-a dovedit a fi adevărată, saltul ei 
final când nu mai rămăsese nimic și nu mai avea nimic de 
pierdut. E o aiureală romantică, toată chestia asta mai mult 
decât o parodie, dar atunci de ce stăteau acolo spectatorii, 
aplaudând frenetic și strigând ca apucaţii? 

e 

Cortina se deschise încet la mijloc, iar Flavia Petrelli se 
strecură prin spațiul îngust. Era îmbrăcată în roșu-aprins și pe 
cap purta o diademă care se pare că supraviețuise saltului ei în 
râu. Privi spre public și faţa i se lumină încet de încântare și 
uimire. Pentru mine? Tot zgomotul ăsta pentru mine? Zâmbetul i 
se lăți și, ducându-și una din mâini - de pe care sângele sau 
înlocuitorul folosit dispăruse cumva ca prin minune - la zona 
descoperită de deasupra sânilor, își apăsă inima, de parcă 
încerca s-o forțeze să rămână la locul ei în toiul tuturor acestor 
emoţii. 

Își dădu mâna la o parte și deschise braţul într-o îmbrăţișare 
amplă, care să-i cuprindă pe toţi, apoi și celălalt braț, 


VP-5 


expunându-și tot corpul asaltului aplauzelor. Apoi își aduse 
ambele mâini înapoi, deasupra sânilor, și se înclină cu un gest 
grațios, jumătate plecăciune, jumătate genuflexiune. Aplauzele 
se intensificară, iar voci feminine și masculine strigară „Brava” 
sau, pentru cei care erau orbi sau altceva decât italieni, 
„Bravo”. Ei nu părea să-i pese, atâta timp cât strigau. Încă o 
plecăciune și apoi își ridică fața de parcă voia să și-o scalde în 
cascada de aplauze. 

Primul trandafir, cu tijă lungă și galben ca soarele, ateriză 
chiar în fața ei. Ea își retrase piciorul involuntar, ca și cum i-ar fi 
fost teamă să nu-l rănească sau ca acesta să n-o rănească pe 
ea, apoi se aplecă, atât de încet încât mișcarea părea studiată, 
aproape exersată, ca să-l ridice. Și-l apăsă pe sâni, apoi își 
încrucișă mâinile deasupra lui. Zâmbetul i se stinse la vederea 
acestuia - „E pentru mine? Pentru mine?” -, dar faţa pe care o 
ridică spre balcoanele superioare era inundată de bucurie. 

Ca invitaţi de reacţia ei, trandafirii continuară să cadă: mai 
întâi doi, apoi încă trei, aruncaţi unul câte unul din partea 
dreaptă, și după aceea tot mai mulţi, până când la picioarele ei 
se adunară zeci de trandafiri, care îi ajungeau până la glezne 
apoi, tot mai sus cu desișul lor, și o transformau într-o loana 
d'Arc. 

Flavia zâmbi în ropotul de aplauze, se înclină din nou, făcu 
câţiva pași înapoi de lângă noianul de trandafiri și se strecură în 
spatele cortinei. După câteva momente, se întoarse ţinându-l de 
mână pe iubitul-ei-care-nu-mai-era-mort. Ca strigătele acoliţilor 
lui Scarpia, aplauzele crescură în intensitate la vederea 
acestuia, apropiindu-se de delirul care apărea adesea în faţa 
unui tenor tânăr și arătos, căruia îi reușeau toate notele înalte și 
pe care le folosea cu generozitate. Amândoi priveau cu emoție 
în jurul lor, încercând să nu pășească pe covorul de trandafiri, 
apoi renunţară să-i mai ferească și-i zdrobiră sub picioare. 

Răspunzând instinctiv la o notă din aplauze care îi spusese că 
erau pentru el, Flavia făcu un pas înapoi și aplaudă alături de 
public, cu palmele sus. Chiar când aplauzele începură să se 
atenueze, păși lângă el, îl luă de braţ, se aplecă spre el și-l 
sărută scurt pe obraz, un pupic prietenesc, ca pentru un frate 
sau un coleg bun. La rândul său, el o apucă de mână și ridică 
mâinile unite deasupra capetelor lor, de parcă ar fi anunţat 
câștigătorul unui concurs. 


VP-6 


Tenorul se dădu un pas înapoi ca să-i facă ei loc, zdrobind și 
mai mulţi trandafiri, iar ea alunecă prin faţa lui și prin 
despicătura din cortină. El o urmă. După o clipă, Scarpia, readus 
la viaţă, cu partea din faţă a jachetei de brocart încă înroșită, 
păși prin cortină și merse spre dreapta, evitând toţi trandafirii. 
Făcu o plecăciune, apoi încă una, și-și încrucișă mâinile pe 
pieptul însângerat ca să-și arate mulţumirile, apoi, întorcându-se 
la deschizătura cortinei, o aduse și pe Flavia, care îl ţinea cu 
mâna cealaltă pe tânărul tenor. Scarpia conduse șirul indian de 
trei oameni-care-nu-mai-erau-morţi către dreapta, zdrobind 
bobocii pe care Flavia îi mătura cu trena rochiei. Își ridicară 
mâinile încleștate și se înclinară împreună, cu chipurile la fel de 
radioase și transfigurate de plăcerea și recunoștinţa faţă de 
aprecierea publicului. 

Flavia se desprinse de cei doi bărbaţi și se strecură din nou în 
spatele cortinei, de data aceasta pentru a ieși de mână cu 
dirijorul. Acesta era cel mai tânăr de pe scenă, dar stăpânirea de 
sine pe care o afișa era egală cu cea a colegilor săi. Înaintă fără 
măcar să observe trandafirii și cuprinse publicul cu privirea. 
Zâmbi, se înclină, apoi făcu semn orchestrei să se ridice pentru 
a-și primi partea sa de aplauze. Dirijorul se înclină din nou, după 
aceea făcu un pas înapoi și se așeză între Flavia și tenor. Toţi 
patru  înaintară și se înclinară din nou, mulțumiți și 
recunoscători. Ropotul aplauzelor scăzu ușor în intensitate. 
Observând acest lucru, Flavia făcu fericită semn cu mâna 
publicului, de parcă se pregătea să urce în tren sau pe o navă, și 
își conduse colegii în spatele cortinei. Aplauzele se răriră, iar 
când soliștii nu mai apărură, se opriră de tot, până când o voce 
de bărbat strigă din primul balcon „Eviva Flavia”, un strigăt care 
stârni niște aplauze frenetice, apoi liniște și numai sunetul 
murmurelor și al conversaţiilor tăcute, în timp ce publicul se 
îndrepta încet spre ieșiri. 


VP - 7 


2. 


În spatele cortinei, jocul încetă. Flavia se îndepărtă de cei trei 
bărbaţi fără să rostească un cuvânt și se îndreptă spre cabina ei. 
Tenorul privi în urma ei cu aceeași expresie pe care o avea 
chipul lui Cavaradossi când se gândea la „dolci baci, o languide 
carezze”, a căror pierdere ar fi mai rea decât moartea. Scarpia 
își scoase i/ telefonino ca să-și sune soţia și să-i spună că va 
ajunge la restaurant în douăzeci de minute. Dirijorul, al cărui 
unic interes faţă de Flavia era ca aceasta să-i respecte tempi și 
să cânte bine, își părăsi colegii cu o înclinare tăcută a capului și 
se îndreptă spre propria cabină. 

La jumătatea holului, Flavia își prinse tocul în tivul rochiei 
stacojii, iar pașii i se împleticiră, evitând să cadă în faţă doar 
pentru că se năpusti spre una dintre asistentele costumiere. 
Tânăra se dovedi surprinzător de puternică și cu reflexe bune: o 
cuprinse pe cântăreață cu braţele și reuși să-i susțină greutatea 
și avântul, fără să fie doborâtă la pământ. 

De îndată ce Flavia își recăpătă echilibrul, se eliberă din 
brațele tinerei și o întrebă: 

— Ai păţit ceva? 

— Nu-i nimic, Signora, răspunse asistenta, frecându-și un 
umăr. 

Flavia își puse o mână pe braţul femeii. 

— Mulţumesc că m-ai prins, spuse ea. 

— Nici nu m-am gândit la asta, doar v-am prins. Apoi, după o 
clipă: O cădere ajunge pentru seara asta, nu credeţi? 

Flavia încuviinţă, îi mulţumi din nou și-și continuă drumul pe 
hol către cabină. Incepu să deschidă ușa, dar se opri tremurând, 
pe de o parte ca reacţie întârziată la ceea ce ar fi putut fi o 
căzătură și, pe de altă parte, din cauza valului de adrenalină ce 
urma întotdeauna după un spectacol. Simţindu-se ușor ameţită, 
se sprijini cu cealaltă mână de tocul ușii și închise ochii. După 
câteva clipe, sunetul vocilor de la capătul celălalt al holului o 
dezmetici, așa că deschise ușa și intră. 

Trandafiri aici, acolo, peste tot. Respirația i se opri la vederea 
zecilor de flori din vaze, care acopereau orice suprafaţă. Intră în 


VP-s 


cameră și închise ușa. Nemișcată, studie marea galbenă, 
devenind și mai tulburată când observă că vazele nu erau 
vechiturile obișnuite pe care majoritatea teatrelor le păstrau 
pentru astfel de ocazii: ciobite, chiar mânjite de vopsea, unele 
dintre ele evident luate din recuzită pentru a li se da o 
întrebuințare mai puţin vizibilă. 

— Oddio, murmură ea, ieșind din cameră. 

In stânga, stătea costumiera ei obișnuită, o femeie brunetă, 
suficient de în vârstă ca să fie mama asistentei costumiere care 
o salvase mai devreme de la căzătură. Ca după fiecare 
spectacol, venise să ia costumul și peruca Flaviei ca să le ducă 
înapoi în depozit. 

— Marina, o întrebă Flavia, ai văzut cine a adus florile astea? 

Arătă vag spre ele și se dădu înapoi ca să o lase să intre în 
cameră. 

— Oh, che belle! exclamă Marina când le văzu. Ce scumpe 
trebuie să fi fost. Sunt zeci, zeci. 

Brusc, observă și ea vazele și întrebă: 

— Astea de unde au apărut? 

— Nu sunt de aici, de la teatru? 

— Nu, dădu Marina din cap. Noi nu avem așa ceva. Astea sunt 
adevărate. 

Văzând că Flavia era derutată, arătă spre o vază înaltă, cu 
dungi albe și transparente. 

— Din sticlă, adică. Asta e o Venini, zise ea. Lucio a lucrat 
acolo. Le recunosc. 

— Nu înțeleg, spuse Flavia, întrebându-se cum de ajunsese 
conversaţia aici. 

Se întoarse cu spatele la femeie și spuse: 

— Poţi să-mi desfaci fermoarul? 

Işi ridică brațele, iar Marina o ajută să-și dea jos pantofii, apoi 
costumul. Flavia își trase halatul de pe spătarul unui scaun și se 
așeză în fața oglinzii, unde, aproape fără să se gândească, 
începu să-și șteargă machiajul strident. Marina agăţă rochia 
după ușă și veni în spatele Flaviei ca să o ajute să-și dea jos 
peruca. Își strecură degetele sub partea din spate și o desprinse 
de capul Flaviei, apoi trase calota strâmtă din cauciuc care-i 
acoperea părul. De îndată ce capul îi fu eliberat, Flavia își băgă 
degetele în păr și-și scărpină pielea capului un minut întreg, 
scoțând sunete de ușurare și plăcere. 


VP-9 


— Toată lumea zice că asta e partea cea mai rea, spuse 
Marina. Peruca. Nu știu cum de o suportați cu toții. 

Flavia își trecu degetele răsfirate prin păr de mai multe ori, 
știind că se va usca repede în camera supraîncălzită. Avea părut 
tuns scurt, băiețește, motiv pentru care arareori era 
recunoscută pe stradă de fanii care aveau în minte frumusețea 
cu păr lung văzută pe scenă, nu femeia aceasta cu păr scurt și 
creț, în care erau deja mici urme de gri. Frecă mai tare, 
bucurându-se de plăcerea continuă, în timp ce i se usca părul. 

Sună telefonul; după o oarecare ezitare, răspunse rostindu-și 
numele. 

— Signora, puteţi să-mi spuneţi cât timp mai durează? întrebă 
o voce bărbătească. 

— Cinci minute, zise ea și așa răspundea mereu, indiferent 
dacă dura chiar atât sau o jumătate de oră. Aveau s-o aștepte. 
Dario, întrebă ea înainte ca el să închidă, cine a adus florile 
astea? 

— Au venit cu o barcă. 

Din moment ce erau la Veneţia, era puţin probabil să fi venit 
altfel, dar ea spuse numai: 

— Ştii cine le-a trimis? A cui barcă era? 

— Nu știu, Signora. Erau doi bărbaţi și au adus totul la ușă, 
aici. 

După o clipă, adăugă: 

— N-am văzut barca. 

— Au spus vreun nume? 

— Nu, Signora, am crezut că... ăăă, când am văzut atâtea 
flori, am crezut că o să știți de la cine sunt. 

Ignorând răspunsul lui, Flavia repetă „cinci minute” și puse 
receptorul la loc. Marina plecase, luând rochia și peruca cu ea, 
lăsând-o pe Flavia în liniștea și singurătatea cabinei. 

Se privi îndelung în oglindă, înșfăcă o mână de șervețele și-și 
șterse faţa până când nu mai rămase nici urmă de machiaj. 
Amintindu-și că la ieșire o vor aștepta oameni, se dădu cu rimel 
și puse niște fard ca să ascundă semnele oboselii de sub ochi. 
Alese un ruj de pe masă și îl aplică atent. Se simţi învăluită de 
un val de oboseală și-și închise ochii ca să lase adrenalina să-l 
gonească și să o anime din nou. Deschise ochii și studie 
obiectele de pe masă, apoi luă poșeta de bumbac din sertar și 
aruncă totul - machiaj, pieptene, perie, batistă - acolo. Nu mai 


VP - 10 


lua cu ea nimic de valoare când intra în clădirea operei, oricare 
ar fi fost ea. Odată, la Covent Garden, i se furase haina; la Palais 
Garnier, agenda, singurul lucru din poșeta ei pe care îl lăsase 
într-un sertar. Cine Dumnezeu i-ar vrea agenda și, dat fiind că o 
avea de secole, cine ar putea să descifreze harababura de nume 
și adrese anulate, adrese de e-mail și numere de telefon 
actualizate prin care ţinea legătura cu alți membri ai acestei 
profesii ciudate, de o geografie incertă? Din fericire, majoritatea 
adreselor și numerelor erau salvate și în computerul ei, dar 
durase săptămâni să recupereze câteva dintre celelalte. Apoi, 
când n-a găsit o agendă care să-i placă, s-a hotărât să aibă 
încredere în computerul ei și s-a rugat să nu apară niciun virus 
sau defecțiune care să i le șteargă pe toate. 

Era abia al treilea spectacol din stagiune, prin urmare, cu 
siguranţă aveau s-o aștepte oameni. Își trase pe ea o pereche 
de colanţi negri, apoi fusta și puloverul cu care venise îmbrăcată 
la teatru. Işi puse pantofii, își luă haina din dulap, iar în jurul 
gâtului își înfășură o eșarfă de lână - la fel de roșie ca rochia pe 
care o purtase. Flavia vorbea adesea despre eșarfele ei ca 
despre un hijab - nu putea să iasă din casă fără să poarte una. 

La ușă se opri și aruncă o ultimă privire prin cameră: asta era 
realitatea care înlocuise visul succesului? se întrebă ea. O 
cameră mică, impersonală, folosită o vreme de o singură 
persoană, luna următoare de alta; un singur dulap, o oglindă 
înconjurată de becuri, exact ca în filme, fără covor pe jos, o baie 
mică, în care existau un duș și o chiuvetă. Nimic mai mult: dacă 
aveai astea, erai un star, bănui ea. Ea le avea, deci probabil era 
un star. Dar nu se simţea ca un star, ci doar ca o femeie de vreo 
patruzeci de ani - îi venea greu să spună cifra - care tocmai 
muncise ca un sclav mai mult de două ore, iar acum trebuia să 
meargă să le zâmbească unor oameni fără nume, care voiau o 
parte din ea, voiau să fie prietenii ei, confidenţii ei, din ce știa 
ea, chiar iubiții ei. 

Tot ce voia ea era să meargă la un restaurant și să mănânce, 
să bea ceva, apoi să plece acasă, să-și sune amândoi copiii ca 
să vadă ce fac și să le spună noapte bună, iar când agitația 
spectacolului avea să se disipeze și viaţa normală să-și reia 
încet cursul, să se bage în pat și să încerce să adoarmă. În cazul 
producţiilor în care îi cunoștea sau îi plăcea pe colegii ei, abia 
aștepta cina veselă de după spectacol, glumele și poveștile 


VP - 11 


despre agenţi, manageri și regizori, și compania celor cu care 
tocmai împărtășise miracolul muzicii. Dar aici, în Veneţia, un 
oraș în care petrecuse mult timp și unde ar fi trebuit să 
cunoască mulţi oameni, nu avea nicio dorinţă să se amestece cu 
colegii ei: un bariton care nu vorbea decât despre succesul lui, 
un dirijor care nu o plăcea și își ascundea cu greu sentimentul și 
un tenor care părea că se îndrăgostise de ea - se privi în ochi 
când afirmă acest lucru - fără vreo încurajare din partea ei, asta 
era sigur. Nu numai că era mai mare decât fiul ei cu puţin peste 
zece ani, dar era mult prea inocent ca să o intereseze ca 
persoană. 

Cum stătea acolo, își dădu seama că pur și simplu blocase 
amintirea florilor. Și a vazelor. În cazul în care bărbatul care le 
trimisese o aștepta la ieșire, ar fi trebuit măcar să fie văzută 
plecând de la teatru cu unul dintre buchete. „Să-l ia naiba!”, 
spuse femeii din oglindă, care aprobă înţelept cu un gest scurt 
din cap. 

Prima dată se întâmplase în Londra, cu două luni înainte, 
după ultimul spectacol Nozze, când deasupra ei plouase cu fire 
de trandafiri galbeni la prima chemare la cortină și, după aceea, 
la toate celelalte. Apoi, la un recital solo din Sankt Petersburg, 
căzuseră în mijlocul câtorva buchete mai tradiţionale. Fusese 
încântată de faptul că unii dintre spectatorii ruși, majoritatea 
femei, merseseră în faţa sălii după spectacol și îi înmânaseră ei 
buchetele pe scenă. Flaviei îi plăcea să vadă ochii celor care îi 
dădeau flori sau îi spuneau ceva drăguţ; era mai uman, cumva. 

Și se mai întâmplase tot aici, în seara premierei, când o 
mulţime de trandafiri căzuseră ca o ploaie galbenă, dar în 
cabina ei nu găsise niciunul după spectacolul acela. Și totuși, în 
seara aceasta apăruseră din nou. Fără vreun nume, fără vreo 
informaţie sau vreun bilet care să explice un gest atât de 
excesiv. 

Trăgea de timp, nu voia să fie nevoită să ia o hotărâre în 
legătură cu florile și nici să meargă acolo ca să semneze 
programe și să schimbe amabilităţi cu străinii ori, mai rău, cu 
acei fani care veneau la multe spectacole și credeau că 
frecvenţa le dădea dreptul la familiaritate. 

Işi puse poșeta pe umăr și își trecu din nou mâna prin păr; era 
uscat. Afară, în capătul holului, o văzu pe costumieră. 

— Marina! strigă ea. 


VP - 12 


— Si, Signora, răspunse femeia, apropiindu-se de ea. 

— Dacă vrei, ia trandafirii acasă. Dă din ei și celorlalte 
costumiere, oricui îi vrea. 

Femeia nu răspunse imediat, ceea ce o surprinse pe Flavia. 
Cât de des li se întâmpla femeilor să primească zeci de 
trandafiri? Dar apoi, chipul Marinei se aprinse de încântare. 

— E foarte frumos din partea dumneavoastră, Signora, dar nu 
vreți să luați câteva fire totuși? 

Arătă cu braţul spre cameră, unde florile străluceau în lumina 
artificială. 

Flavia respinse ideea. 

— Nu, puteţi să le luaţi pe toate. 

— Dar vazele? întrebă Marina. Nu păţesc nimic dacă le lăsăm 
aici? 

— Nu sunt ale mele. Le puteţi lua și pe astea, dacă vreți, 
spuse Flavia, bătând-o ușor pe braţ. 

Înmuindu-și un pic glasul, spuse: 

— Să o iei pe cea de la Venini, da? 

Se întoarse spre liftul ce avea să o ducă la fanii care o 
așteptau. 


VP - 13 


3. 


Flavia știa că îi luase mult timp să se schimbe și spera că 
întârzierea mare îi descurajase pe unii dintre cei care o 
așteptau. Era obosită și flămândă: după cinci ore petrecute într- 
un teatru aglomerat, înconjurată de oameni pe scenă, în spatele 
și în faţa scenei, nu voia decât să găsească un loc liniștit, ca să 
mănânce. 

leși din lift și porni pe holul lung care ducea la cabina 
portarului și la spaţiul din fața acesteia unde puteau aștepta 
oaspeții. Aplauzele începură când ea se afla încă la zece metri 
depărtare, iar Flavia își afișă zâmbetul cel mai încântat, cel pe 
care îl păstra pentru fanii ei. Văzându-i, se bucură că încercase 
să ascundă cât de obosită era. Grăbi pasul, ca o solistă dornică 
să-și vadă și să-și audă fanii, să le semneze programele, să le 
mulțumească pentru că au așteptat-o atâta timp. 

La începutul carierei, aceste întâlniri fuseseră o sursă de 
bucurie victorioasă: lor le păsa destul de mult încât să aștepte 
să o vadă, voiau recunoașterea ei, atenţia ei, un semn că 
laudele lor erau importante pentru ea. Erau atunci și continuau 
să fie și acum: era destul de sinceră să recunoască faptul că 
încă avea nevoie de laudele lor. Numai de-ar putea să fie mai 
rapizi, să spună că le-a plăcut opera sau prestaţia ei, apoi să-i 
strângă mâna și să plece. 

Îi văzu pe primii doi, un cuplu căsătorit, acum în vârstă, ambii 
mai scunzi decât cu ani în urmă, când îi văzuse prima dată. 
Locuiau în Milano și veneau la multe dintre spectacolele ei, apoi 
o vizitau în culise doar ca să-i mulțumească și să-i strângă 
mâna. Îi văzuse în toţi acești ani, dar tot nu le știa numele. În 
spatele lor, se găsea un alt cuplu, mai tânăr și mai puţin dispus 
să-i mulţumească și să plece. Bernardo, cel cu barbă - își 
amintea numele pentru că ambele cuvinte începeau cu B - 
făcea de fiecare dată o remarcă pentru o singură frază muzicală 
sau, ocazional, o singură notă, ca să demonstreze că știa la fel 
de multe ca ea despre muzică. Celălalt, Gilberto, stătea într-o 
parte și le făcea o fotografie în timp ce ea semna programul, 


VP - 14 


apoi îi strângea mâna și îi mulțumea pentru toate; Bernardo se 
ocupa de toate detaliile. 

Când plecară, locul lor fu luat de un bărbat înalt cu un 
pardesiu pe umeri. Flavia observă că gulerul era din catifea și 
încercă să-și amintească ultima dată când mai văzuse asta: 
probabil după o premieră sau un concert de gală. Părul lui alb 
contrasta cu faţa bronzată puternic. El se aplecă să sărute mâna 
pe care ea i-o întinse, spuse că mai văzuse rolul interpretat de 
Callas la Covent Garden în urmă cu jumătate de secol, și-i 
mulțumi fără să provoace jena pe care orice comparaţie ar 
presupune-o, detaliu pe care ea îl aprecia. 

După el, veni o femeie tânără cu fața fină, păr castaniu și un 
ruj neinspirat. De fapt, Flavia bănui că femeia se dăduse cu el 
special pentru ocazia aceea, atât de nepotrivit era în contrast cu 
tenul ei palid. Flavia strânse mâna întinsă și începu să privească 
dincolo de femeie, ca să vadă câţi oameni mai erau prezenți. 
Tânăra - nu avea mai mult de douăzeci de ani - spuse cât de 
mult îi plăcuse opera - niște cuvinte atât de simple, dar cu cea 
mai frumoasă voce pe care Flavia o auzise vreodată. Era un 
contralto profund, dulce, de o adâncime și bogăţie ce contrastau 
violent cu tinerețea evidentă a fetei. Fiorul pe care îl simţi Flavia 
fu aproape senzual, de parcă faţa i-ar fi fost mângâiată de un 
fular de cașmir. Sau de o mână. 

— Ești cântăreață? o întrebă Flavia automat. 

— Studentă, Signora, răspunse ea, iar răspunsul simplu o lovi 
pe Flavia ca pe cea mai mică notă a unui violoncel. 

— Unde? 

— La Conservatorul din Paris, Signora. Sunt în ultimul an. 

Vedea că fata transpira de emoție, dar vocea îi era fermă ca o 
navă de război pe o mare liniștită. Pe măsură ce ele își 
continuau conversaţia, Flavia simţea nerăbdarea crescândă a 
oamenilor ce se aflau în spatele fetei. 

— Succes, atunci! spuse ea și îi strânse mâna din nou. 

Dacă și când cânta avea aceeași voce, un lucru care nu se 
întâmpla prea des, peste vreo doi ani avea să se afle de partea 
cealaltă a acestei mulțimi, împărțind amabilităţile și mulțumirile 
așteptate de fanii recunoscători, ieșind la cină cu alţi soliști, nu 
stând stânjenită în fața lor. 

Curajoasă, Flavia strânse mâini, zâmbi, vorbi cu oamenii și le 
mulțumi pentru complimente și bunăvoință, le spuse cât de 


VP - 15 


fericită era că o așteptaseră ca să o salute. Semnă programe și 
CD-uri, atentă de fiecare dată să întrebe numele celor pentru 
care scria dedicaţia. Nu dădu nici măcar un semn de nerăbdare 
sau de reticenţă faţă de poveștile fanilor. Putea la fel de bine să 
aibă scris pe frunte „Vorbește cu mine”, așa de convinși erau 
fanii că ea voia să audă ce aveau ei de spus. Tot ce o făcea 
demnă de încrederea și afecțiunea lor, își tot spunea ea, era 
capacitatea ei de a cânta. Strânse din pleoape și ridică o mână 
să se șteargă, ca și cum i-ar fi intrat ceva în ochi. Apoi clipi de 
câteva ori și zâmbi mulțimii. 

Printre oamenii rămași în spatele grupului observă un bărbat 
de vârstă mijlocie, cu părul castaniu, ce-și ţinea capul înclinat 
pentru a asculta ce-i spunea femeia aflată lângă el. Aceasta era 
mult mai interesantă: păr blond natural, nas proeminent, ochi 
deschiși la culoare, probabil mai în vârstă decât părea. Ea zâmbi 
la ce-i spusese bărbatul și-și sprijini de câteva ori capul pe 
umărul acestuia, apoi își îndreptă spatele și-l privi. Bărbatul o 
cuprinse cu braţul și o trase spre el, iar după aceea se întoarse 
să privească la ce se întâmpla în faţa șirului de oameni. 

Atunci îl recunoscu, deși trecuseră ani de când îl văzuse 
ultima oară. Avea părul mai cărunt, faţa mai subţire, iar de la 
colțul stâng al gurii până la bărbie avea o cută pe care ea nu și- 
o amintea. 

— Signora Petrelli, spuse un tânăr care cumva o apucase de 
mână, tot ce pot să vă zic e că a fost minunat. Acum am fost 
prima oară la operă. 

Oare se înroșise când spusese asta? Cu siguranţă, părea că îi 
era greu să recunoască. Ea îi strânse mâna ca răspuns. 

— Foarte bine, zise ea. Tosca este un mod minunat de a 
începe. 

El încuviință, iar ochii i se umplură de încântare. 

— Sper că v-a stârnit să mai vedeţi și alta, adăugă Flavia. 

— O, da! Habar n-aveam că poate fi atât de... 

Ridică din umeri când nu reuși să-și exprime gândul până la 
capăt, o apucă din nou de mână și, o clipă, ea se temu că voia 
să i-o ducă la gură și să i-o sărute. Dar îi dădu drumul și spuse 
„Mulţumesc”, apoi plecă. 

Mai urmară patru persoane, apoi veni rândul bărbatului și al 
femeii blonde. El întinse mâna și spuse: 


VP - 16 


— Signora, v-am spus că mie și soţiei mele ne-ar plăcea să vă 
auzim cântând. 

Cu un zâmbet care-i adânci ridurile de pe față, adăugă: 

— A meritat așteptarea. 

— lar eu ţi-am spus, răspunse ea ignorând complimentul și 
întinzând mâna femeii, că voiam să vă invit pe amândoi la 
spectacolul meu. 

După ce femeile își strânseră mâinile, Flavia continuă: 

— Ar fi trebuit să mă contactezi. Ți-aș fi lăsat biletele, ţi-am 
promis. 

— E foarte frumos din partea dumneavoastră, spuse femeia 
blondă, dar tatăl meu are un abbonamento și ne-a dat el 
biletele. 

Ca pentru a înlătura suspiciunea că ar fi venit numai pentru 
că părinţii ei nu doriseră să vadă spectacolul, adăugă: 

— Am fi venit oricum, dar părinţii mei sunt ocupați în seara 
aceasta. 

Flavia încuviinţă, apoi privi peste umerii lor să vadă dacă mai 
aștepta cineva, dar nu mai era nimeni. Deodată, simţi că nu știa 
cum ar fi trebuit să se încheie întâlnirea. Avea motive să-i fie 
recunoscătoare acestui bărbat, care o salvase de ceva 
îngrozitor, nici nu știa exact ce, pentru că ajutorul lui fusese atât 
de rapid și de complet. O salvase de două ori, nu o dată, iara 
doua oară o salvase și pe persoana care îi era cea mai dragă 
atunci. Ulterior, îl mai întâlnise o singură dată, la o cafea, după 
care el dispăruse; sau poate ea dispăruse, dată fiind cariera ei în 
ascensiune, cântase în alte orașe, alte opere, lăsând în urmă 
acest târg și această clădire extrem de provincială a operei. 
Viaţa, orizonturile, talentul, toate luaseră amploare, iar ea nu se 
mai gândise la el de ani de zile. 

— A fost încântător, spuse femeia. De obicei, nu-mi place 
opera aceasta, dar azi a fost reală și emoţionantă, înţeleg de ce 
atât de mulţi oameni o iubesc. Întorcându-se spre soţul ei, 
adăugă: 

— Deși nu prezintă o imagine foarte flatantă la adresa 
polițiștilor, nu-i așa? 

— Doar o zi obișnuită de muncă, draga mea, cu toate lucrurile 
alea pe care le facem atât de bine, spuse el prietenos. Șantaj 
sexual, tentativă de viol, crimă, abuz în serviciu. 

Apoi, către Flavia: 


VP - 17 


— M-am simţit ca acasă. 

Ea râse sincer și se gândi că bărbatul nu se prea lua în serios. 
Ar trebui oare să-i invite la cină? Ar fi o companie simplă, 
amuzantă, dar nu știa dacă-și dorea companie, nu după 
spectacol și nu după ce văzuse florile acelea. 

El băgă de seamă ezitarea și hotărî în locul ei: 

— Noi trebuie să plecăm acum, spuse. Acasă. 

Nu se scuză și nu dădu nicio explicaţie, iar ea aprecie asta. 

Urmă un moment de stânjeneală, iar Flavia nu se gândi să 
spună decât: 

— Mai stau aici cam o săptămână. Poate doriţi - folosise 
pluralul - să bem ceva împreună. 

Femeia o surprinse când întrebă: 

— Sunteţi liberă pentru cină duminică? 

De-a lungul anilor, Flavia dezvoltase și folosise adesea tactica 
tragerii de timp, menţionând o altă invitaţie, când nu era sigură 
dacă voia să accepte o ofertă sau mai avea nevoie de timp să se 
gândească la ea. Dar apoi se gândi la trandafiri și la faptul că ar 
fi putut să vorbească cu el despre asta, așa că răspunse: 

— Da, sunt liberă. 

Nevoind ca ei să creadă că era singură și abandonată în oraș, 
adăugă: 

— Sunt ocupată mâine-seară, deci duminică ar fi perfect. 

— V-ar deranja să veniţi la părinţii mei? 

Femeia explică imediat: 

— Pleacă la Londra săptămâna viitoare, așa că asta este 
șansa noastră să-i vedem înainte. 

— Dar vă permit să faceţi invitaţii pur și simplu... începu 
Flavia, având grijă să i se adreseze femeii cu formalul „vă”, deși 
folosise familiarul „tu” cu soțul ei. 

— Sigur că da, răspunse femeia chiar înainte ca Flavia să 
poată termina întrebarea. De fapt, amândoi ar fi încântați dacă 
aţi veni. Tatăl meu este fan de ani de zile, iar mama încă 
vorbește despre cum aţi interpretat-o pe Violetta. 

— În acest caz, zise Flavia, cu mare plăcere. 

— Dacă doriţi să veniţi cu cineva, spuse bărbatul, dar lasă 
fraza neterminată... 

— Mulţumesc, spuse ea afabil, dar voi veni singură. 

— Ah, răspunse el, iar ea luă notă de răspunsul lui. 


VP - 18 


— E în Dorsoduro, chiar lângă Campos San Barnaba, spuse 
soția lui, apoi trecu la familiarul „tu“. Mergi pe /a calle din 
stânga bisericii, pe partea cealaltă a canalului. E ultima ușă pe 
stânga. Falier. 

— La ce oră? întrebă Flavia, care deja vizualizase locul. 

— Opt treizeci, răspunse ea, iar soţul își scoase // telefonino şi 
începu schimbul de numere de telefon. 

— Bine, spuse Flavia după ce salvă numerele lor, mulţumesc 
pentru invitație. 

În continuare curioasă în privinţa florilor, zise: 

— Trebuie să vorbesc ceva cu portarul. 

După ce se salutară din nou, Flavia Petrelli se îndreptă spre 
ferestruica portarului, iar Paola Falier și Guido Brunetti ieșiră din 
clădirea operei. 


VP - 19 


4. 


Când Flavia ajunse la ferestruica portarului, acesta nu mai era 
în cabină, poate se dusese să patruleze prin clădire sau, mai 
degrabă, plecase acasă. Ea voia să afle în detaliu cum 
ajunseseră trandafirii și cine erau cei care îi aduseseră. De la ce 
florărie îi luaseră? Preferata ei, Biancat, se închisese: aflase asta 
chiar a doua zi după sosire, când se dusese să cumpere niște 
flori pentru apartament și descoperise că abundența colorată a 
florăriei fusese înlocuită de două magazine care vindeau poșete 
și portofele de calitate proastă, fabricate în China. Culorile 
poșetelor din vitrină îi amintiră Flaviei de dulciurile ieftine pe 
care copiii ei adorau să le mănânce când erau foarte mici: roșu- 
depravat, verde-violent, orice altceva părea vulgar. Poșetele 
fabricate dintr-un material care, oricât ar fi încercat să atragă 
atenţia prin culorile ţipătoare, tot a plastic arăta. 

Hotări că putea vorbi și în altă zi cu portarul și plecă. O porni 
spre apartamentul său, situat la secondo piano nobile în 
Dorsoduro, nu departe de podul Accademia. De când se 
instalase acolo, în urmă cu o lună, colegii ei venețieni nu 
vorbiseră decât despre declinul orașului și treptata sa 
transformare într-un Disneyland pe Marea Adriatică. Pentru a 
ajunge în orice punct din centru în mijlocul zilei, trebuia să-ţi faci 
drum cu greu printre mulţimi de oameni; să mergi cu un 
vaporetto era uneori imposibil, de multe ori neplăcut. Biancat 
dispăruse. Dar ei de ce i-ar fi păsat? Deși era din Nord, nu era 
venețiană, prin urmare de ce sau cui alegeau venețienii să-și 
vândă patrimoniul, nu era treaba ei. Nu scria în Biblie ceva 
despre un bărbat care și-a vândut dreptul de întâi-născut pentru 
„O fiertură de linte” - o expresie care o fascinase când o auzise 
prima dată, la ora de catehism, în urmă cu zeci de ani? 
Cuvintele acestea îi aduseră aminte cât de flămândă era. 

Se opri la Campo Santo Stefano, își comandă paste la 
Beccafico, deși nu prea acordă atenţie mâncării, și bău numai 
jumătate din paharul de Teroldego. Dacă bea puţin, nu mai 
dormea; dacă bea mai mult, tot nu mai dormea. Apoi trecu 


VP - 20 


podul, o luă la stânga, podul din San Vio, și prima la stânga, 
băgă cheia în ușă și intră în holul cavernos din pa/azzo. 

Flavia se opri la capătul scărilor, nu atât din pricina oboselii, ci 
din obișnuinţă. După fiecare spectacol, cu excepţia cazului în 
care diferenţa de fus orar o împiedica, încerca să-și sune copiii, 
dar pentru asta trebuia mai întâi să se împace cu prestația ei din 
acea seară. Rememoră primul act, nu găsi mare lucru de 
criticat. La fel cu al doilea, în al treilea, tânărului tenor îi 
tremurase un pic vocea, dar nu prea fusese ajutat de dirijor, 
care nu încerca să-și disimuleze proasta părere despre orice, 
mai puţin despre notele lui înalte. Prestaţia ei fusese bună. 
Nimic ieșit din comun, dar bună. Adevărul fie spus, opera nu era 
cine știe ce, erau doar câteva momente în care vocea ei putea 
să strălucească, dar lucrase cu regizorul de suficiente ori pentru 
ca acesta să-i dea mână liberă, așa că scenele dramatice 
fuseseră în avantajul ei. 

Era de acord cu părerea regizorului despre baritonul care îl 
interpreta pe Scarpia, dar se prefăcea mult mai bine decât el. 
Regizorul hotărâse ca Tosca să-l înjunghie în stomac, nu în 
piept, și de mai multe ori. Când baritonul începu să obiecteze la 
o asemenea ofensă, regizorul explicase că brutalitatea 
comportamentului Toscăi trebuie provocată de o brutalitate 
egală din partea lui în primele două acte: astfel, el va avea 
ocazia de a crea un monstru dramatic și vocal și să-și exploreze 
abilităţile artistice mai mult decât în trecut. 

Flavia văzuse expresia încrezută de pe fața baritonului când 
acesta își dădu seama că regizorul îi acorda o șansă să o pună în 
umbră pe Tosca, dar mai văzuse și cum regizorul îi făcuse ei cu 
ochiul pe la spatele lui Scarpia, în timp ce acesta își intra pe 
deplin în rol. Nu omorâse ea prea mulţi oameni pe scenă, dar să- 
| ucidă pe acesta, și să aștepte apoi, cu nerăbdare, ocazia de a-l 
omori de încă trei ori, era un deliciu. 

Binedispusă de aceste gânduri, începu să urce treptele, fără 
să se ţină de balustradă și apreciind lărgimea scării, creată 
astfel poate pentru a permite femeilor cu fuste largi să treacă 
una pe lângă alta, când urcau sau coborau ori când se plimbau 
braț la braţ. Ajunse pe palier și coti la dreapta, spre apartament. 

Rămase cu gura căscată. In fața ușii, se găsea cel mai mare 
buchet de flori pe care-l văzuse vreodată: trandafiri galbeni, 
desigur - deși, de ce gândea așa? — vreo cincizeci sau șaizeci, 


VP - 21 


aranjaţi într-un mănunchi strălucitor, enorm, care, în loc să-i 
provoace bucuria pe care o astfel de frumusete ar trebui să o 
provoace, aproape că o îngrozi. 

Se uită la ceas, era trecut de miezul nopții. Stătea singură în 
apartament, oricine ar fi lăsat florile ar fi intrat pe ușa de la 
parter. Putea să fie oriunde. Rămase în picioare, respirând 
adânc până când simţi că inima îi bate din nou cu ritmul său 
normal. 

Își scoase i/ telefonino și găsi numărul prietenului care îi 
închinase apartamentul. Acesta locuia la etajul de deasupra, dar 
Flavia avu destulă prezenţă de spirit să-și dea seama că, la ora 
aceea, un apel telefonic ar fi mai puţin ameninţător decât 
sunetul soneriei. 

— Pronto, răspunse o voce bărbătească la al patrulea ţârăit. 

— Freddy? întrebă ea. 

— Da. Tu ești, Flavia? 

— Da. 

— Ai rămas pe-afară? o întrebă. 

Vocea lui era caldă, aproape paternală; nu avea nicio urmă de 
reproș. 

— Nu te-ai culcat încă, întrebă ea, în loc să-i răspundă. 

— Nu. 

— Poţi să cobori? 

După o ezitare extrem de scurtă, spuse: 

— Sigur că da. Doar o secundă, să-i spun Silvanei, și închise 
telefonul. 

Flavia se dădu înapoi până la peretele cel mai îndepărtat de 
ușă și de florile acelea. Işi făcu de lucru încercând să se 
gândească cu ce ar putea fi comparată mărimea buchetului. li 
veni în minte un cerc hula hoop, dar acesta era prea mare. O 
minge de plajă era prea mică. Un cauciuc de mașină - ăsta ar fi 
avut circumferința potrivită. Florile erau grupate într-un buchet 
sub formă de ciupercă, dar o ciupercă ce o luase razna și 
crescuse necontrolat din cauza radiaţiilor atomice, ca într-un 
film de groază, genul de film pe care îl vedea pe vremuri la 
cinema și pe care și acum și-l amintea cu bucurie. 

De sus nu se auzea niciun zgomot. Ce era mai ameninţator? 
Buchetul acela neclintit, frumuseţea transformată în perversiune 
din cauza decorului sau ciupercile atomice? Preocupată de 
aceste prostii, nu era nevoită să se gândească la semnificaţia 


VP - 22 


trandafirilor sau să se întrebe cum de reușise cineva să intre în 
palazzo. Sau să se îngrijoreze pentru că nu știa ce naiba se 
întâmpla. 

Auzi un zgomot la etaj, apoi voci, cea a unui bărbat și a unei 
femei. Pași care coborau pe scări. Aruncă o privire peste 
balustradă și văzu picioarele încălţate cu papuci, marginile unor 
pantaloni de pijama, tivul și apoi cordonul unui halat roșu de 
mătase, o mână de care atârna un set de chei și apoi fața 
bărboasă și liniștitoare a marchizului Federico d'Istria. Prietenul 
ei Freddy îi fusese iubit și cavaler de onoare nu prea convins la 
nunta ei, dar nu din cauza geloziei, după cum avea să 
descopere ea mai târziu, ci pentru că îl cunoștea prea bine pe 
mire și, obligat de codul onoarei, nu-i putea mărturisi ei nimic, 
blestemându-și astfel tăcerea. 

Se opri pe ultima treaptă și își mută privirea de la ea la 
buchetul enorm așezat la baza scării. 

— Le-ai adus acasă? 

— Nu, erau aici. Ai dat voie cuiva să intre? 

— Nu. Nici Silvana. Nu a venit nimeni. 

— Cei de sus? întrebă ea, ridicând un deget și arătând, de 
parcă el n-ar fi știut unde era „sus”? 

— Locuiesc în Londra. 

— Deci n-a venit nimeni? 

— Din câte știu eu, nu. Doar eu și Silvana suntem aici zilele 
astea. 

Freddy cobori de pe ultima treaptă și se apropie de flori. De 
parcă ar fi fost un beţiv adormit pe pragul lui sau un pachet 
suspect lăsat acolo, îi atinse cu piciorul. Nu se întâmplă nimic. O 
privi pe Flavia și ridică din umeri, apoi se aplecă și ridică florile. 
Aproape că nu se mai vedea de ele. 

— Trandafiri galbeni, spuse el inutil. 

— Preferaţii mei. 

În timp ce rosti aceste cuvinte, Flavia își dădu seama că nu 
mai era adevărat. 

— Vrei să-i duc înăuntru? întrebă el. 

— Nu, răspunse ea violent. Nu-i vreau în casă. Dă-i Silvanei. 
Sau pune-i pe calle. 

Auzi panica din vocea ei și se sprijini de perete. 

— Așteaptă aici, spuse Freddy, apoi trecu prin faţa sa și cobori 
scările. 


VP - 23 


Ea ascultă zgomotul din ce în ce mai îndepărtat al pașilor lui și 
apoi un sunet diferit când acesta traversă holul de la intrare, ușa 
se deschise și se închise, iar pașii lui se apropiau. 

— Intri cu mine? întrebă ea. 

Văzându-l surprins, adăugă: 

„să te uiţi un pic pe acolo. Vreau să fiu sigură... 

— Că n-a deschis decât ușa de la intrare? 

Ea încuviință. 

— S-a mai întâmplat așa ceva, Flavia? întrebă el. 

— De câteva ori, dar la teatru. Flori aruncate pe scenă, iar în 
seara asta zeci de buchete în cabina mea. 

El privi spre braţele ei goale. 

— Le-ai lăsat acolo? 

— Nu le voiam. Nu le vreau, zise ea și auzi spaima din propria 
voce. 

II privi, nemișcată, gândindu-se, apoi explodă: 

— Pentru Dumnezeu, ajută-mă, Freddy! 

El traversă holul spre ea și îi cuprinse umerii cu un braț, apoi 
cu amândouă, iar ea se sprijini pe pieptul lui și izbucni în plâns. 

— Freddy, cum a ajuns aici? De unde știa unde locuiesc? Cine 
e bărbatul ăsta? 

Nu știa ce să-i răspundă, dar senzaţia familiară a corpului ei 
lipit de-al lui trezi în el tumultul de sentimente pe care le 
avusese odată pentru ea: dragoste, gelozie, furie, pasiune, 
precum și pe cele care nu fuseseră distruse de faptul că îl 
părăsise: respect, prietenie, nevoia de a o proteja, încredere. O 
iubea pe soţia lui și era îndrăgostit de ea, dar nu-și pierduse 
niciodată puterea de a se gândi și la altceva. Acum Flavia avea 
doi copii aproape adulţi, iar el avea trei copii și o soţie: 
bunăstarea lor era lucrul cel mai important din viaţa lui. 

Se retrase un pic, atent s-o cuprindă cu braţul: 

— Așteaptă un minut, Flavia, ca să intru să verific, spuse el. 

Apoi adăugă: 

— Dacă florile erau în faţa ușii, nu prea e probabil să fie 
cineva înăuntru, nu? 

Îi zâmbi și ridică din umeri. 

Bodyguardul în halat de mătase, își spuse ea. Poate că-și va 
scoate un papuc să-l lovească pe intrus cu el. Se dădu la o 
parte, iar el găsi cheia potrivită și o răsuci de patru ori, 
ascultând bolțurile retrăgându-se din cadrul de oțel. Dacă era 


VP - 24 


cineva înăuntru, atunci se încuiase acolo, se gândi ea. Freddy 
împinse ușa și întinse mâna ca să aprindă lumina. Făcu doi pași 
pe hol și se opri. Flavia se duse lângă el. 

— Am crezut că vrei să mă uit mai întâi, zise el, de parcă se 
temea că prezenţa ei îi va compromite curajul. 

— E problema mea, spuse ea. 

— E casa mea, răspunse Freddy, bazându-se pe îndelunga sa 
familiaritate cu apartamentul, care îi spunea că nu era nimeni 
acolo. 

Flavia îl surprinse cu râsul ei: 

— Suntem împreună din nou timp de cinci minte și ne și 
certăm, zise ea. 

Freddy se întoarse cu fața spre ea, întrebându-se dacă acesta 
era încă un exemplu al talentului ei dramatic. Dar ea încă avea 
lacrimi pe faţă și privirea fixă a unei persoane care tocmai a 
trecut printr-un Șoc. 

— Stai aici, îi spuse el, și nu închide ușa. 

Trecu dintr-o cameră în alta, chiar aplecându-se să se uite sub 
toate paturile din cele trei dormitoare. Deschise dulapurile, se 
uită în dușul din camera de oaspeţi și deschise ușa către terasă. 
Nu era nimeni, nici măcar senzaţia că ar mai fi prezentă o altă 
persoană. 

Când se întoarse în hol, o găsi sprijinindu-se de peretele de 
lângă ușă, cu capul pe spate și ochii închiși. 

— Flavia, zise el, nu e nimeni aici. 

Ea încercă să zâmbească, dar nu reuși. 

— Mulţumesc, Freddy, și îmi pare rău că am ţipat. 

— Ai tot dreptul să ţipi, Flavia. Acum vino sus cu mine să stai 
de vorbă cu noi o vreme și să bei ceva. 

— Și pe urmă? 

— Apoi vii înapoi aici și te culci. 

— De ce? Nu vrei să dorm la tine? 

Privirea lui rămase caldă, plină de afecţiune, iar el își clătină 
capul prefăcându-se exasperat. 

— Am așteptări mai mari în ceea ce te privește, Flavia. 
Trebuie să vii înapoi aici ca să te culci, altfel nu vei mai putea 
dormi în locul ăsta niciodată. Merse la ușă și arătă spre 
încuietoare. Dacă o încui pe dinăuntru, nici pompierii n-ar putea 
să intre, iar ei pot deschide aproape orice încuietoare din oraș. 

Înainte ca ea să poată spună ceva, el se grăbi să continue: 


VP - 25 


— Și nimeni nu are cum să ajungă pe terasă. Pentru asta, ar 
trebui să coboare în rapel de pe terasa noastră, ceea ce nu e 
prea probabil. 

Flavia știa că tot ce spunea el era adevărat, știa că reacţiona 
exagerat, pentru că era epuizată de stresul spectacolului și de 
frica sălbatică pe care o simţise la vederea florilor în faţa 
apartamentului său. Mai cunoscuse ea frica și în trecut, dar 
sentimentele ei avuseseră o logică atunci: știa ce se întâmpla. 
Acum, florile nu aveau nicio logică: ar fi trebuit să reprezinte un 
compliment pentru talentul ei, trimise ca apreciere pentru un 
spectacol bun. În schimb, ea le vedea ca pe o ameninţare și 
ceva mai puternic de-atât, ceva ce se apropia de nebunie, deși 
habar nu avea de ce gândea așa. 

Inspiră adânc și se uită la Freddy. 

— Uitasem ce om bun ești și ce răbdător, spuse ea, punându- 
și o mână pe braţul lui. Mulţumesc pentru invitaţie, dar aș vrea 
să mă culc acum. A fost prea mult: mai întâi spectacolul, apoi 
florile, toţi oamenii ăia și acum asta. 

Își trecu mâinile peste faţă, iar când le dădu deoparte, păru și 
mai obosită. 

— Bine, spuse el. Ai numărul meu. Ține telefonul lângă pat și 
sună-mă, dacă vrei. Oricând. Dacă auzi ceva sau ţi se pare că ai 
auzit ceva, sună-mă. Bine? 

Flavia îl sărută pe obraz, așa cum se sărută prietenii vechi. 

— Mulţumesc, Freddy. 

El se întoarse spre ușă. Cu o voce total lipsită de dramă, 
spuse: 

— Incuie după mine. 

O bătu ușor pe brat: 

— Du-te la culcare. 

Și așa făcu, oprindu-se doar ca să se dezbrace și să-și tragă 
pe ea un tricou vechi, pe care-l furase de la fiul ei. Ea și Mickey 
Mouse aproape adormiseră când își aminti că, pentru prima dată 
după un spectacol, nu-și sunase copiii. Vina aceasta o însoțea în 
timp ce se adâncea în somn. 


VP - 26 


5. 


Flavia se trezi cu o senzaţie de mahmureală, de parcă ar fi 
băut prea mult, deși asta nu se mai întâmplase de câțiva ani. O 
durea capul, iar ochii păreau cleioși când încercă să-i deschidă. 
Spatele și umerii erau ţepeni și dureroși când se întinse sub 
pătură. Habar nu avea că stresul poate face așa ceva, dar apoi 
își aminti săritura și căzătura de pe acoperișul Castelului 
Sant'Angelo din noaptea trecută: se aruncase pe o grămadă de 
saltele cu spumă și aterizase înclinată într-o parte mai degrabă 
decât pe burtă. Simţise asimetria în momentul aterizării, dar 
aplauzele izbucnite de cealaltă parte a cortinei i-o alungaseră 
din minte. 

Sperând că durerea din corp va trece cu căldură, făcu un duș 
îndelungat, pe cât de fierbinte putea să suporte, lăsând apa să-i 
curgă pe cap și apoi pe spate. Infășurată într-un prosop imens, 
cu un altul prins ca un turban pe cap, intră în bucătărie și își 
făcu o cafea, pe care o bău fără lapte și zahăr. Desculţă, sorbind 
din al doilea espresso, intră în camera de zi și merse către 
ferestrele care dădeau spre balcon. In camerele din faţă, se 
auzeau vaporașele care treceau pe acolo, însă în spatele 
apartamentului, unde se aflau dormitoarele, zgomotul lor abia 
dacă era perceptibil. Privi încruntată spre încă o zi mohorâtă și 
fără vlagă și bănui că, dacă deschidea ferestrele, ieșea pe 
terasă și-și scotea mâna, deasupra apei, putea să apuce o mână 
de umezeală și să o aducă în casă. 

Stătu multă vreme la fereastră, privind bărcile pufăind în 
ambele direcţii. De unde stătea, putea să vadă /'imbarcadero 
Santa Maria del Giglio în dreapta, pe cealaltă parte a canalului; 
stătu acolo suficient de mult cât să vadă două bărci andocând. 
Dacă și mintea ei ar avea numai două direcții... se trezi gândind, 
apoi se întoarse în dormitor ca să vadă cât era ceasul. 

Ceasul de masă de lângă patul ei arăta aproape unsprezece; 
telefonul de lângă ceas arăta că Freddy îi trimisese trei mesaje, 
dintre care ultimul spunea că, dacă nu primește vești de la ea 
până la prânz, Silvana va cobori și va suna la ușă, pentru că el, 
fiind la birou, nu putea să vină. 


VP - 27 


Îi scrise un sms, cerându-i să-și cheme câinii înapoi, apoi se 
răzgândi și șterse mesajul, înlocuindu-l cu unul în care spunea 
că dormise până atunci și că se simțea mult mai bine. Deși un 
telefonino nu prea era mediul potrivit, îi mulţumi pentru ajutorul 
și răbdarea de noaptea trecută și îi spuse că era un prieten 
neprețuit. 

În câteva secunde, primi răspunsul lui: „Și tu la fel, draga 
mea”. Asta era tot, dar o binedispuse enorm. Se îmbrăcă repede 
cu o rochie maro pe care o avea de mulţi ani și de care refuza 
să se despartă și își luă niște pantofi maro cu tocul jos, suficient 
de confortabili pentru a-i purta ore în șir în picioare, la repetiţie. 

Se opri la barul de pe stânga străduţei care ducea spre pod și 
comandă o brioșă și o cafea, dar nici nu comandă bine că se 
întrebă dacă nu cumva a înnebunit, să saboteze repetiţia 
ducându-se acolo cu o concentraţie mare de cafeină și de zahăr. 
ÎI chemă pe barman și-și schimbă comanda cu un tramezzino cu 
prosciutto și mozzarella și un pahar de suc de portocale. Cineva 
lăsase un exemplar din // Gazzetino pe tejghea, așa că îl răsfoi 
leneș în timp ce mânca, fără să se bucure nici de sendviș, nici 
de ziar, dar mândrindu-se că rezistase dorinţei de zahăr și de 
mai multă cafea. 

Când Flavia ajunse la teatru, îl găsi pe portar în cabina lui de 
sticlă și-l rugă să-i spună mai multe despre oamenii care 
aduseseră florile, dar el nu-și aminti decât că erau doi la număr. 
În răspuns la întrebarea ei, da, erau venețieni, deși nu ţinea 
minte ca vreunul dintre ei să mai fi livrat vreodată flori la teatru. 

În timp ce Flavia se îndepărta, portarul strigă după ea și o 
întrebă dacă era adevărat ce-i spusese Marina, că nu voia nici 
vazele, nici florile. În cazul ăsta, putea să ia și el câteva pentru 
fata lui? Nu, soția îl părăsise, trăia cu altul, dar fata lui, care 
avea numai cincisprezece ani, insistase să rămână cu el. Nu, nu 
voia să locuiască cu mama ei și cu bărbatul acela nou, iar 
judecătorul spusese că putea să stea cu tatăl ei. Ei îi plăceau 
lucrurile frumoase și portarul o întrebase pe Marina dacă putea 
să ia una dintre vaze și câteva flori, dar Marina spusese că 
putea numai dacă îi dădea voie Signora, pentru că Signora 
spusese că erau pentru costumiere, însă numai două dintre ele 
lucrau cu Signora, aşa că poate le păstra ea până când Signora 
îi spunea că era în regulă să i le dea lui. 


VP - 28 


Din nou, Flavia se întrebă ce calităţi găseau ceilalţi la ea de 
voiau să vorbească cu ea sau poate că orice semn de interes 
sau de curiozitate era suficient ca să stârnească tot acest torent 
de informaţii, indiferent cine ar fi fost ascultătorul. 

Zâmbi și se uită la ceasul de deasupra biroului lui, iar când 
văzu cât de târziu se făcuse, se arătă foarte surprinsă. 

— Spune-i Marinei că ai vorbit cu mine și că am spus că poţi 
să le iei pe care vrei. 

— Pianistul dumneavoastră încă nu a venit, Signora, îi 
întoarse el bunăvoința. Locuiește în Dolo, așa că întârzie de 
multe ori. 

— Dar Dolo e chiar acolo, spuse ea, făcând un gest vag cu 
mâna în ceea ce credea ea că era direcţia continentului. 

— Sunt numai vreo douăzeci de kilometri, Signora, dar nu are 
mașină. 

Cum se făcea mereu că era absorbită în astfel de discuţii? 

— Dar trebuie să existe un tren sau un autobuz. 

— Sigur că există. Dar trenurile nu prea mai merg așa de 
mult, cel puțin, nu dimineața. lar autobuzul face mai mult de o 
oră. 

Mai mult de o oră? Fusese transportată în Burkina Faso în 
timp ce dormea? 

— Păi, sper să ajungă aici, zise ea. 

Eliberându-se din nisipurile mișcătoare ale conversaţiei, se 
întoarse spre lift. 

Sus, găsi o femeie de serviciu, care îi spuse că majoritatea 
florilor și a vazelor fuseseră date, deși două vaze încă mai erau 
jos, în dulapul Marinei. Inainte ca femeia de serviciu să înceapă 
să-i povestească mai multe, Flavia se uită la fel de mirată la 
ceasul său ca la cel al portarului și spuse că întârziase la 
întâlnirea cu pianistul. 

Ca să nu dea impresia că fuge, Flavia se îndepărtă încet, 
rememorând cele două arii pe care ea și pianistul conveniseră 
să le repete în ziua aceea. De la verismo la bel canto, într-o 
singură lună. Termina spectacolele de aici, apoi petrecerea o 
săptămână în vacanţă cu copiii în Sicilia, după aceea se ducea la 
Barcelona să lucreze cu o mezzosoprană pe care o admira și cu 
care nu cântase niciodată. Avea să fie prima ei apariţie în 
Spania după divorț, fostul soț fiind spaniol și bogat, dar violent și 
cu conexiuni importante. Abia după ce el se recăsători și plecă 


VP - 29 


în Argentina, își deschiseseră porţile atât Liceu, cât și Teatro 
Real, dându-i șansa să cânte în roluri la care visase ani de zile: 
Maria Stuarda și Anna Bolena ale lui Donizetti, care-și pierd 
capetele, deși din motive diferite și pe o muzică diferită. 

La Fenice îi dăduse o cameră de repetiţii unde să-și 
pregătească aceste roluri, o concesie generoasă din partea 
teatrului, dat fiind că urma să cânte ambele roluri într-o altă 
operă. Camera ei era ultima ușă pe dreapta holului. 

Când trecu de prima ușă, auzi acorduri de pian, introducerea 
veselă a unei arii pe care o recunoscu, dar fără să o identifice. 
Ta, ta, ta: părea cea mai veselă arie, și totuși memoria ei 
muzicală îi spunea că era cu totul altceva, că voioșia aceasta 
era complet falsă. Abia își termină gândul că muzica deveni 
amenințătoare. Intră vocea joasă feminină: „Se /'inganno 
sortisce felice, io detesto per sempre virtù”. În timp ce solista 
dezvolta subiectul, Flavia își aminti aria. Ce Dumnezeu făceau 
aici Handel și, chiar și mai incredibil, dușmanul lui Ariodante, 
Polinesso? Vocea se înălță în niște fluctuatii de coloratură care o 
făcură pe Flavia să se mire că asculta un contralto, deoarece 
agilitatea acestor salturi ar fi trebuit, în mod normal, să aparţină 
unei soprane, dar una cu un registru jos, tenebros, bogat și 
puternic. 

Se sprijini de perete și închise ochii. Flavia înţelese fiecare 
cuvânt: consoanele rostite clar, vocalele deschise exact cât 
trebuia, nu mai mult. „Dacă păcăleala reușește, voi uri virtutea 
pentru totdeauna”. Melodia încetini minimal, iar vocea lui 
Polinesso se auzi mai amenințătoare: „Chi non vuol se non 
quello, che lice, vive sempre infelice quaggiù.” Flavia se 
abandonă plăcerii contrastului: melodia continua plină de 
bucurie, în timp ce Polinesso declama adevărul că cel care face 
ce trebuie va fi mereu lipsit de noroc pe lumea asta. 

Apoi solista se întoarse la secțiunea A și reîncepu să alerge 
notele de coloratură încolo și-ncoace, atingându-le ușor, după 
care pornea din nou, ca într-un joc de-a v-aţi-ascunselea. Flavia 
văzuse Ariodante la Paris, cu doi ani în urmă, când un prieten 
interpretase rolul cam ingrat al lui Lurcanio. Își amintea trei 
cântăreţi, dar nu și pe cel care-l interpretase pe Polinesso, care 
nu putea decât să viseze la o astfel de voce. Înfloriturile vocale 
deveniră și mai nebunești, crescând doar ca să coboare la cel 
mai jos nivel al vocii contralto. Ultima mișcare ascendentă și 


VP - 30 


apoi descendentă a gamei o lăsă pe Flavia copleșită de plăcere 
fizică și destul de ușurată, că nu va trebui niciodată să 
concureze cu această solistă, oricine ar fi fost ea. 

Chiar când ajungea la această concluzie, din dreapta ei se 
auzi vocea unui bărbat: 

— Flavia, am ajuns. 

Se întoarse, dar vraja muzicii era atât de puternică, încât dură 
un pic până îl recunoscu pe Riccardo, acel ripetitore cu care 
lucrase la Tosca și care se oferise să o ajute să pregătească 
opera lui Donizetti. Scund, îndesat, bărbos, cu nasul strâmb, 
Riccardo ar fi putut fi confundat ușor cu un răufăcător, și totuși 
modul lui de a cânta era sensibil și luminos, în special în 
introducerile lente ale ariilor, cărora - insista el - prea mulţi 
soliști le acordau prea puţină atenţie. În săptămânile în care 
lucraseră împreună la opera lui Puccini, el îi arătase mai multe 
nuanţe ale muzicii pe care ea nu le observase când citise 
partitura, nici nu le auzise când o cântase singură. El cântase 
astfel încât să le facă auzibile, oprindu-se după pasaje care, 
credea el, cereau o emfază dramatică. Abia după primul 
spectacol de succes, când munca lui era practic finalizată, 
recunoscu faţă de Flavia cât de mult îi displăcea Tosca. Pentru 
el, opera se terminase cu Mozart. 

Se pupară, el îi spuse cât de minunat cântase seara trecută, 
dar ea îl întrerupse ca să-l întrebe? 

— Ştii cine e acolo? arătând spre ușa din faţa ei. 

— Nu, răspunse Riccardo. Hai să aflăm, adăugă el și ciocăni la 
ușă. 

Flavia nu reuși să-l oprească la timp. 

Se auzi o voce de bărbat care strigă „Momento”, o voce de 
femeie spuse ceva, apoi ușa fu deschisă larg de un bărbat înalt 
care ţinea în mână câteva partituri. „Cosa c'&?”, spuse el în timp 
ce pășea pe hol, dar, când își recunoscu colegul și apoi pe 
Flavia, se opri și ridică partitura în faţa pieptului, de parcă ar fi 
vrut să se ascundă în spatele ei. 

— Signora Petrelli, zise el, neputând să-și ascundă surpriza 
sau să spună mai multe. 

In spatele lui, Flavia o văzu pe fata care o așteptase după 
spectacolul de seara trecută, cea care vorbise cu o voce atât de 
frumoasă și emoţionantă. Astăzi arăta mult mai bine, cu părul 
pieptănat pe spate și fără machiaj. Fără rujul prost ales, avea o 


VP - 31 


faţă chiar drăguță. Și ea ţinea partituri în mână, iar Flavia văzu 
în ea strălucirea cuiva care tocmai a cântat bine și știe asta. 

— Te învaţă foarte bine la Paris, draga mea, spuse Flavia 
intrând în cameră fără să ceară voie și mergând către fată. 

Se aplecă și o sărută pe amândoi obrajii, o bătu ușor pe braţ, 
zâmbi, apoi o bătu din nou ușor pe braţ. 

— Sunt uimită că încerci un astfel de rol, zise ea. 

Înainte ca fata să poată spune ceva în apărarea ei sau să 
explice, continuă: 

— Dar ești perfectă pentru el, chiar și la vârsta ta. Ce altceva 
mai pregătești? 

Fata deschise gura să răspundă, dar păru incapabilă să 
vorbească. 

— Eu... eu... începu ea, apoi întoarse foile și îi întinse una. 

— „Lamentaţia Ottaviei”, citi Flavia. E sfâșietoare, nu-i așa? o 
întrebă pe fată, care încuviinţă, dar se dovedi tot incapabilă să 
vorbească. Mereu am vrut s-o cânt, dar e mult prea jos pentru 
mine. 

Flavia se scutură brusc și, adresându-se și fetei, și pianistului, 
spuse: 

— Îmi cer scuze că v-am întrerupt. 

— Tocmai terminam, spuse bărbatul. Ședinţa durează o oră și 
deja am depășit. 

Flavia îi aruncă o privire furișă fetei, care părea să se fi calmat 
un pic. 

— Chiar v-a plăcut, Signora? reuși ea să întrebe. 

De data aceasta, Flavia chiar râse. 

— Ai cântat minunat. De asta am intrat, ca să-ţi spun. 

Fata se înroși din nou și-și mușcă buzele de parcă se străduia 
să nu izbucnească în plâns. 

— Cum te cheamă? o întrebă Flavia. 

— Francesca Santello, spuse ea. 

— E fiica mea, Signora, zise pianistul. 

Făcu un pas înainte și întinse mâna. 

— Ludovico Santello. 

Flavia îi strânse mâna și apoi o întinse pe a ei formal fetei. 

— E timpul să mă apuc și eu de treabă, spuse ea zâmbindu-le 
amândurora și apoi întorcându-se spre Riccardo, care stătea în 


prag. 


VP - 32 


Făcându-i un gest prietenos din cap fetei, Flavia ieși din 
cameră și merse pe hol. Ușa se închise în urma lor și auziră 
zgomot de voci dinăuntru. Câţiva oameni ce discutau se 
apropiară de ei și, în timp ce treceau unii pe lângă alţii, Flavia îi 
spuse lui Riccardo: 

— Fata aia are o voce minunată. Cred că o să fie o cântăreață 
foarte bună. 

Riccardo scoase cheia camerei din buzunar și zise: 

— Dacă-mi dai voie să spun asta, deja este. 

Deschise ușa și o ţinu pentru Flavia. Încă vorbind, aceasta 
intră în cameră: 

— Nu se întâmplă prea des ca niște oameni atât de tineri să... 

Fraza fu întreruptă brutal la vederea florilor: un singur buchet, 
într-o vază simplă de sticlă. Erau pe pian, iar de vază stătea 
sprijinit un plic mic, alb. 

Flavia se duse la pian și luă plicul. Fără să se gândească, i-l 
dădu lui Riccardo, spunând: 

— Vrei să-l deschizi și să-mi citești ce scrie pe el, te rog? 

Dacă lui Riccardo rugămintea ei i se păru ciudată, nu lăsă să 
se vadă. Strecură degetul mare sub deschizătura plicului, îl 
sfâșie și scoase un cartonaș alb, simplu, întorcându-se cu faţa la 
ea, citi: „Ce dezamăgire că ai dat florile altora! Sper să nu mai 
faci asta”. 

— E semnat? întrebă ea. 

Riccardo întoarse cartonașul, luă plicul și se uită pe verso, 
apoi le așeză pe amândouă pe pian. 

— Nu, nu e nicio semnătură. 

Se uită la ea și întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

Își puse dosarul cu partituri pe pupitru, luă vaza cu flori și o 
scoase pe hol. 

— Cred că lucrăm la sfârșitul celui de-al doilea act, spuse ea. 


VP - 33 


6. 


Pe drumul spre casă, Brunetti și Paola vorbiră despre 
spectacol, de care fiecare se bucurase în felul lui. Brunetti o 
văzuse pe Flavia interpretând-o pe Violetta numai o dată, și 
atunci fusese la televizor, în anii în care producătorii RAI 
considerau încă opera suficient de importantă ca să merite 
difuzată. Între timp, dispăruse de la televiziune, precum și din 
articolele serioase de presă. Sigur, mai apărea din când în când 
câte un articol legat de operă, dar se acorda mai mult spaţiu 
relaţiei maritale a solistului sau lipsei sau substitutului ori 
modificării relației maritale decât activității artistice a acestuia. 

Nu-i venea să creadă că trecuse așa de mult timp de cândo 
văzuse ultima dată pe Flavia, cântând La Traviata și de când 
simţise nevoia să intervină și să o salveze când aceasta murea 
pe scenă. Știuse atunci, la fel cum știa că Paolo și Francesca 
aveau să-și petreacă eternitatea fugărindu-se prin furtunile 
iadului, că Violetta va ţipa de bucurie la revenirea vieții și a 
puterii, iar apoi se va prăbuși, moartă, cum numai morții pot fi. 
Era doar o poveste. Așa că, deși Tosca îl ucisese pe Scarpia și 
era pregătită să sară, el știuse că ea avea să revină pe scenă 
peste câteva minute, zâmbind și făcând cu mâna publicului. Dar 
asta nu putea schimba realitatea crimei sau a sinuciderii. 
Faptele erau lipsite de sens: numai arta era reală. 

Paola devenise interesată de operă în ultimii ani și admirase 
prestaţia Flaviei fără rezerve, deși subiectul i se părerea ridicol. 

— Mi-ar plăcea să o văd într-o operă interesantă, spuse ea 
chiar când ajunseră în vârful Podului Rialto. 

— Dar ai zis că ţi-a plăcut. 

El începu să coboare treptele, brusc obosit și dorindu-și numai 
să bea ceva și să se bage în pat. 

— În unele momente era pasionantă, fu de acord Paola. Dar 
eu plâng când e omorâtă mama lui Bambi, știi asta. 

Ridică din umeri. 

— Și? întrebă el. 

— Și atunci n-o să fiu niciodată pasionată de operă așa cum 
ești tu. Întotdeauna o să am rezerve în privinţa seriozităţii ei. 


VP - 34 


ÎI bătu ușor pe braţ în timp ce vorbea, iar când ajunseră la 
capătul treptelor și începură să meargă de-a lungul râului, îl luă 
de braţ. Mai preocupată, adăugă: 

— Poate că e din cauză că citeşti așa multă istorie. 

— Poftim? zise el neînțelegând nimic. 

— Cea mai mare parte a istoriei - cel puţin cea pe care o 
citești tu - este plină de minciuni: Cezar obligat să accepte 
puterea împotriva voinței lui, Nero cântând la liră în timp ce 
Roma arde, Xerxes punând să fie biciuite apele din Hellespont. 
Așa că multe dintre cele considerate adevăruri în cărţile astea 
nu sunt decât zvonuri și bârfe. 

Brunetti se opri și se întoarse cu faţa spre ea. 

— Habar n-am ce încerci să spui, Paola. Credeam că vorbim 
despre operă. 

Vorbind rar, ea-i răspunse: 

— Doar sugerez că ai dobândit darul de a asculta. 

După cum își încetini și vorbele, și pasul în timp ce rosti 
ultimele cuvinte, Brunetti știu că ea încă nu-și terminase gândul, 
așa că nu spuse nimic. 

— În munca ta auzi în mare parte minciuni, așa că ai învăţat 
să fii atent la tot ce ţi se spune. 

— Asta e bine sau rău? 

— Să fii atent la cuvinte este întotdeauna bine, răspunse ea 
imediat. 

Își reluă pasul, dar trebui să-l tragă de braţ ca să se urnească 
și el. 

Brunetti se gândi la ziarele și magazinele pe care le citea, la 
rapoartele de crimă scrise de colegii săi, la rapoartele 
guvernamentale. Paola avea dreptate: majoritatea erau un 
amestec egal de ficţiune și fapte, iar el le citea știind acest 
lucru. 

— Cred că ai dreptate, spuse el. Adesea e imposibil să le 
deosebești. 

— Asta înseamnă arta, zise ea. Tosca e formată dintr-o 
grămadă de minciuni, dar ce i se întâmplă Toscăi nu sunt 
minciuni. 

e 

Cât de profetice aveau să fie acele cuvinte, Brunetti urma să 
afle două seri mai târziu, când se întâlniră cu Flavia la cină în 
casa părinţilor Paolei. El și Paola ajunseră la opt treizeci și îi 


VP - 35 


găsiră pe i/ Conte e la Contessa în salonul principal, cel care 
dădea spre /i palazzi de pe cealaltă parte a Canal Grande. Nici 
urmă de Flavia Petrelli. 

Fu surprins de cât de neprotocolar erau îmbrăcaţi socrii lui 
până când își dădu seama că asta însemna că cravata contelui 
era din lână, nu din mătase, și că în loc de rochie contesa purta 
niște pantaloni largi, negri, din mătase. Brunetti văzu cum din 
mâneca sacoului ei ieșea brăţara pe care contele i-o adusese 
dintr-o călătorie de afaceri în Africa de Sud, în urmă cu câţiva 
ani. Ei, el i-a adus ciocolată din Zurich, nu-i așa? Prin urmare, 
diamantele din Africa de Sud erau numai potrivite. 

Toţi patru se așezară față în faţă pe niște sofale și discutară 
despre copii, despre școlile și speranţele lor, dar și despre 
propriile speranţe pentru ei: genul de lucruri despre care discută 
familiile întotdeauna. Prietena lui Raffi, Sara Paganuzzi, era la 
studii în Paris pentru un an, dar Raffi încă nu fusese s-o viziteze, 
motiv pentru cei patru adulţi să speculeze la nesfârșit cu privire 
la relaţia lor. Sau la lipsa unei relaţii. Chiara încă părea să 
reziste farmecului băieților adolescenţi, lucru pe care cei patru 
adulţi îl înțelegeau și-l apreciau. 

— Nu va mai dura mult, zise Paola, cu veșnicul pesimism al 
mamelor de fete. Într-o zi, curând, va apărea la micul dejun cu 
un pulover mulat și de două ori mai mult machiaj decât Sophia 
Loren. 

Brunetti își luă capul în mâini și gemu. 

— Am pistol. Pot să-l împușc. 

Simţi cum cele trei capete se întoarseră brusc în direcţia lui, 
așa că își îndepărtă ușor mâinile de pe față și dădu la iveală un 
zâmbet. 

— Nu asta trebuie să spună taţii de fete adolescente? 

Contele sorbi din prosecco și observă sec: 

— Încep să bănuiesc că ar fi trebuit să încerc asta când te-a 
adus Paola prima dată acasă, Guido. 

— Of, termină, Orazio, spuse contesa. Știi că după câţiva ani 
nu l-ai mai crezut pe Guido interlop. 

Această informaţie nu prea i-ar fi adus alinare lui Brunetti 
dacă soacra lui nu s-ar fi aplecat să-l bată ușor pe genunchi. 

— A fost mult mai curând decât atât, Guido. 

Ce bine ar fi să cred asta, se gândi Brunetti. 


VP - 36 


Contesa fu întreruptă de sosirea Flaviei Petrelli, care fu 
condusă în salon de menajeră. Părea mai puţin obosită decât în 
seara de dinainte și le zâmbi călduros tuturor când intră. 
Contele se ridică imediat și se duse spre ea. 

— Ah, Signora Petrelli, nici nu știți cât mă bucur că ați putut 
veni! 

li luă mâna și se aplecă să sărute aerul la câţiva milimetri 
deasupra, apoi o luă de braţ și o conduse spre ceilalţi, la fel de 
mândru ca un vânător care aducea un fazan dolofan acasă 
pentru cină. 

Brunetti se ridică în picioare când aceștia se apropiară, dar se 
mulțumi să-i strângă mâna și să spună că îi face plăcere s-o 
vadă din nou. Paola se ridică și ea și își luă libertatea de a se 
pupa pe obraji cu Flavia. Contesa rămase așezată, dar bătu ușor 
perna de lângă ea, rugând-o pe Signora Petrelli să ia loc acolo. 
Când Flavia se așeză, contesa îi spuse că o admirase pentru 
felul cum cânta încă de când o auzise debutând la Fenice, în 
rolul Zerlina. Faptul că nu menţionă și anul debutului îi aminti lui 
Brunetti că familia contesei contribuise cu mulți diplomați la 
Vatican și la statul italian. 

— Acela a fost un spectacol minunat, nu-i așa? întrebă Flavia, 
o întrebare care duse la o discuţie despre dramaturgie, decoruri 
și regie și despre calitatea celorlalţi soliști din distribuție. 

Brunetti observă că Flavia nu făcea niciodată referire la 
propria prestație și părea să nu aibă nici dorinţa, nici nevoia de 
a căuta laude pentru aceasta. Și-o aminti pe femeia pe care o 
cunoscuse în urmă cu câţiva ani, care atrăgea toată atenţia pe 
scenă, și se întrebă ce se întâmplase cu ea sau dacă această 
conversație liniștită era doar un alt exemplu de talent actoricesc 
remarcabil la care el mai fusese martor în trecut. 

Contele îi dădu Flaviei un pahar de prosecco și luă loc în fața 
ei, lăsând-o pe soţia lui să rememoreze împreună cu solista un 
spectacol pe care el nu-l văzuse. Când conversaţia ajunse la 
vremuri mai apropiate de Tosca, spuse că deja comandase 
bilete pentru ultimul spectacol, deoarece își schimbaseră 
planurile și aveau să stea foarte puţin timp în Londra. 

— Dacă are loc, spuse Flavia, spre confuzia tuturor. 

— Poftim? zise contele. 


VP - 37 


— Se vorbește despre o grevă la ultimele două spectacole. 
Povestea obișnuită: un contract nu a fost reînnoit, așa că ei spun 
că nu vor munci. 

Înainte ca cei de faţă să-și exprime surprinderea, Flavia ridică 
mâinile să calmeze spiritele și spuse: 

— Numai personalul tehnic și nu prea există riscul să li se 
alăture și alții. Așa că, și dacă ei intră în grevă, noi tot putem sta 
pe scenă să cântăm. 

Menajera apăru să le spună că cina era gata. Contele se ridică 
și-și oferi brațul Flaviei; Brunetti luă braţul soacrei sale, apoi, 
încălcând brusc eticheta, o trase pe Paola de-o mână și, fără să-i 
dea drumul, le conduse pe ambele femei în sufragerie, unde cu 
toţii lăsară în urmă discuţia despre o posibilă grevă. 

Brunetti se așeză în fața solistei care continua discuţia cu 
contesa, subiectul fiind de data aceasta impresiile ei despre 
oraș, având în vedere că fusese plecată atâta vreme. 

În timp ce menajera servea involtini cu primul sparanghel 
verde din sezonul acela, Flavia privi fețele adunate în jurul 
mesei. 

— Sunteţi cu toţii venețieni, așa că poate ar fi mai bine să-mi 
păstrez părerile pentru mine. 

Se așternu tăcerea. Brunetti folosi pauza și faptul că oamenii 
de la masă se dedicau mâncării pentru a studia chipul Flaviei. 
Se înșelase prima dată: departe de a fi relaxată, aceasta era 
încordată ca un arc. Observă că mâncase puţin și nici nu se 
atinsese de vin. Își aminti cât de impresionat fusese când o auzi 
vorbind cu ani în urmă, nu numai de tonalităţile vocii ei, ci și 
despre cât de ușor trecea de la o frază muzicală la alta, 
pronunţând fiecare cuvânt clar, distinct de celelalte. In seara 
aceasta, se poticnise asupra câtorva cuvinte, o dată nu-și 
terminase propoziţia și păru să fi uitat ce voia să zică. In schimb, 
tonul ei avea aceeași delicateţe, ca de piersici coapte. 

Nefiind familiarizat cu stresul presupus de munca solistelor, 
Brunetti se întrebă dacă acestea se relaxau vreodată complet 
înainte ca reprezentațiile unei opere să ia sfârșit, iar ele să se 
elibereze de grijile legate de sănătatea și vocea lor, de vreme și 
de colegi. Urmându-și șirul gândurilor, încercă să-și imagineze 
cum ar fi să-ţi petreci toată ziua gândindu-te că trebuie să te 
duci la muncă, la fel ca atleţii condamnaţi să concureze numai 
noaptea. 


VP - 38 


Când își întoarse atenţia către conversaţie, Brunetti o auzi pe 
Flavia întrebându-l pe conte ce alte opere mai văzuseră în acea 
stagiune. 

— Ah, răspunse el, schimbă o privire cu soţia sa și, în cele din 
urmă, zâmbi. Trebuie să mărturisesc că încă nu am văzut nimic, 
răspunse el, iar Brunetti simţi în vocea lui aceeași agitaţie pe 
care o auzise în a Flaviei. Opera dumneavoastră va fi prima. 

Privirea Flaviei era iertarea întruchipată. 

— În acest caz, sunt onorată. 

Vru să continue, dar fu întreruptă de întoarcerea menajerei, 
care luă farfuriile de pe masă și se întoarse imediat cu merluzzo 
con spinaci. 

După ce aceasta ieși, contele gustă peștele, încuviinţă și 
spuse: 

— Ba din contră, Signora. Teatrul este onorat că 
dumneavoastră cântaţi aici. 

Flavia ridică o sprânceană a scepticism clar și privi peste 
masă spre Brunetti, dar i se adresă contelui. 

— Nu prea este cazul, Signor Conte, dar vă mulțumesc pentru 
compliment. 

Cu o voce mai gravă, adăugă: 

— Asta era valabil acum patruzeci-cincizeci de ani. Atunci 
erau soliști adevărați. Și orice teatru era onorat să-i primească. 

În timp ce Brunetti se acomoda cu noua atitudine de 
„modestie a soliștilor”, contesa întrebă: 

— Aceasta este o observaţie care vizează teatrul? 

— Am constatat, îi răspunse Flavia contesei, dar - suspectă 
Brunetti - adresându-se, de fapt, tuturor, că este înțelept să nu 
comentez niciodată la adresa celor care îmi dau de lucru. 

Apoi transferă asupra contelui nevoia de a exprima o opinie, 
întrebându-l: 

— Dumneavoastră aţi crescut cu La Fenice. Aţi observat 
schimbarea în calitatea soliștilor de acolo. 

Când acesta nu răspunse, adăugă: 

— Aveţi un abbonamento, așa că ați auzit această schimbare 
de-a lungul anilor. 

Brunetti observă cum aceasta evită să întrebe de ce contele 
nu se obosise să meargă la operă stagiunea aceea. 

Contele se rezemă de spătarul scaunului și luă o gură mică de 
vin. 


VP - 39 


— Bănuiesc că e ca și cum ai avea un văr care a apucat-o pe 
căi greșite: a furat de la familie, s-a înhăitat cu femei ușoare, a 
minţit în legătură cu ce a făcut, a reușit să nu fie închis doar 
pentru că familia lui e bogată. 

Zâmbi, sorbi din vin și, manifestând o vădită plăcere faţă de 
comparaţia aceasta, adăugă: 

— Dar indiferent ce face și cât de mult fură, îţi amintești cât 
de fermecător era în tinereţe și cât te-ai distrat cu el și cu 
prietenii lui când erați cu toții niște puștani. Și atunci, când te 
sună pe jumătate beat la două dimineaţa și-ţi spune că are o 
idee minunată pentru o afacere nouă sau că a găsit o femeie cu 
care vrea să se însoare, dar pentru asta are nevoie să-i dai niște 
bani, îi dai banii aceia, deși știi că nu ar trebui. Știi că îi va 
cheltui pe o vacanţă scumpă, poate cu o altă femeie sau cu una 
dintre fostele iubite; știi că nu vei primi niciodată banii înapoi; 
dar, mai ales, știi că va face același lucru din nou, peste șase 
luni sau un an. 

Contele își puse paharul pe masă și clătină din cap cu 
disperare simulată, apoi se uită pe rând la toţi comesenii: 

— Dar face parte din familie. 

— Dumnezeule! izbucni Flavia, râzând. Nici nu vreau să mă 
gândesc la asta când mă întâlnesc cu regizorul. 

Râse așa de mult încât fu nevoită să-și acopere gura cu 
șerveţelul și să privească în jos, spre farfurie. Când se opri, privi 
în faţa ei, la conte, și spuse: 

— Dacă n-aș ști, aș crede că aţi lucrat acolo. 


VP - 40 


7. 


De parcă toată lumea ar fi căzut muţește de acord că replica 
Flaviei nu putea fi întrecută, conversaţia se mută apoi dinspre 
operă spre copii. Paola o întrebă pe Flavia despre ai ei: fiul 
Flaviei avea aceeași vârstă cu Chiara, iar fiica ei era mai mică 
decât Raffi. Flavia păru mulţumită când spuse că aceștia se 
descurcau bine la școala internaţională din Milano, unde ea 
locuia în cea mai mare parte a anului, și adăugă - străduindu-se 
parcă să nu se laude - că aceștia aveau avantajul de a vorbi 
fluent italiana, spaniola și engleza. Brunetti observă că singurul 
ei comentariu despre fostul soț se referea la faptul că acesta era 
spaniol. 

Discuţia deveni generală și Brunetti contribui cu câteva 
remarci, dar atenţia lui era atrasă de agitația solistei. Păruse 
destul de bucuroasă să-l vadă în seara de dinainte, deci 
neliniștea nu venea din faptul că se întâlnise cu cineva care știa 
multe despre viaţa ei personală. Contele și contesa, când erau 
relaxaţi și se simțeau în largul lor, ar fi putut să liniștească și un 
ogar, poate pentru că, spre deosebire de un om, era mai puțin 
probabil ca un câine să observe portretul de Tiţian din salon și 
blazoanele gravate de pe tacâmuri. lar Paola, constată el, era 
extrem de mămoasă. 

Contesa o întrebă pe Flavia unde urma să cânte după aceea, 
iar ea răspunse că mai avea de petrecut o săptămână în 
Veneţia, cu Tosca, după care lua o pauză, apoi pleca la 
Barcelona. Lui Brunetti i se păru interesant că nu spusese unde 
va pleca după Veneţia și că nu se obosise să precizeze ce avea 
să cânte în Spania. El presupusese întotdeauna că majoritatea 
oamenilor erau dornici să vorbească despre ei înșiși. Nu te 
așteptai de la o divă să se pună singură în umbră. 

Paola îi surprinse pe toți zicând: 

— Trebuie să fie o viaţă dificila. 

Flavia își întoarse brusc capul spre Paola, dar apoi își cobori 
privirea și ridică paharul de vin. Sorbi încet, conștientă că era 
privită, puse paharul înapoi pe masă și spuse: 


VP - 41 


— Da, poate fi. Călătorești tot timpul, stai într-un oraș - singur 
- și câteva săptămâni odată. Mi-e dor de copii, dar ei sunt la 
vârsta la care nu vor să petreacă prea mult din timpul liber cu 
mama lor. 

Pe urmă, poate dându-și seama că asta ar putea să sune a 
milă de sine, adăugă repede: 

— După atâţia ani, am lucrat cu atât de mulţi oameni încât 
întotdeauna cunosc pe câte cineva din echipă. Și atunci e mai 
uşor. 

— Care e partea cea mai rea, dacă pot să întreb? se interesă 
contesa, apoi încercă să mai atenueze din gravitatea întrebării 
adăugând: Sunt atât de rar singură, încât trebuie să spun că 
sună tentant. 

— Nu există partea cea mai rea, răspunse Flavia și Brunetti 
crezu că, în sfârșit, auzea gândurile ei adevărate. Cred că nu 
există nici măcar o parte rea. Pur și simplu mă lamentez. 

Privi în jurul mesei. Captase atenţia tuturor. 

— Cântatul îmi aduce mereu bucurie, mai ales dacă știu că 
am cântat bine și dacă am colegi buni cu care să lucrez. 

Luă o gură de apă, apoi adăugă: 

— Bănuiesc că e la fel ca orice muncă pentru care este nevoie 
de multă pregătire și concentrare, cum ar fi restaurarea 
picturilor sau confecţionarea unei perechi de pantofi. Petreci 
mult timp învățând cum să faci asta, dar la sfârșit ai un produs 
finit care arată minunat. 

Lui Brunetti i se păru că această comparaţie era valabilă 
numai parțial. Ceilalţi rămâneau cu tabloul sau cu pantofii; 
cântăreţei nu-i mai rămânea decât amintirea. Cel puţin, înainte 
să apară YouTube. 

Flavia nu terminase: 

— Zilele pot fi foarte lungi dacă ești singur într-un oraș pe 
care nu-l cunoști. Sau care nu-ți place. Poate că asta este partea 
rea. 

— Ce orașe sunt astea? o întrerupse Brunetti. 

— Bruxelles, zise ea fără ezitare. Și Milano. 

Nici lui nu-i plăceau, dar nu spuse nimic despre faptul că ea 
alesese să locuiască într-unul dintre ele. 

— Vă  plictisiți să-i auziţi pe oameni spunând cât de 
interesantă trebuie să fie viaţa dumneavoastră? întrebă 
contesa, curioasă și gata să fie înţelegătoare. 


VP - 42 


Flavia râse. 

— Nici nu știu de câte ori mi s-a zis asta. Bănuiesc că oamenii 
o spun oricui călătorește mult. 

— Dar nimeni nu i-ar spune asta unui contabil sau unui agent 
de asigurări, nu-i așa? întrebă Paola. 

— Mă îndoiesc, răspunse Flavia, apoi făcu o scurtă pauză 
înainte de a continua: Ciudat e că cei care zic asta probabil nu 
înțeleg nimic din felul în care ne trăim, de fapt, vieţile. 

— Fanii chiar sunt curioși în această privinţă? întrebă Paola. 

Flavia se mișcă brusc spre spate, involuntar, de parcă încerca 
să se ferească de aceste cuvinte. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă contesa la fel de evident 
alarmată ca Flavia. 

— Nimic, spuse Flavia, nimic. 

Brunetti simţi tensiunea din aer: Flavia stătea acolo, 
incapabilă să mai vorbească, iar ceilalţi evitau cu grijă să se uite 
unii la alţii de teamă să nu atragă atenţia asupra 
comportamentului ei. În cele din urmă, Flavia o întrebă pe Paola 
cu o voce gâtuită: 

— Ţi-a spus careva? 

— Ce să-mi spună? întrebă Paola, vizibil confuză. 

— Despre flori. 

Paola se aplecă spre cealaltă femeie, parcă sperând că 
apropierea ar ajuta. 

— Flavia, nu știu despre ce vorbești, spuse ea. 

Privi chipul Flaviei și așteptă până fu sigură că aceasta 
înţelesese. Apoi, vorbind rar și clar, continuă: 

— Nu știu nimic despre flori. 

Flavia își cobori privirea asupra spaţiului gol din faţa ei, apoi 
întinse mâna în lateral și așeză cuțitul în poziţie orizontală. 
Împingându-i capetele cu degetele arătătoare, îl roti în mod 
repetat în semicerc, de parcă ar fi fost vitezometrul din mașina 
unui șofer foarte instabil. Fără să o privească pe Paola, spuse: 

— Cineva îmi tot trimite flori. 

Anxietatea din tonul ei dădu o altă nuanţă banalității 
cuvintelor. 

— Și asta te sperie? întrebă Paola. 

Flavia readuse cuțitul în poziţie verticală înainte să o 
privească din nou. 


VP - 43 


— Da, răspunse ea. Au fost multe: zece-douăsprezece 
buchete. Pe scenă. In cabină. 

Privi spre Brunetti. 

— În faţa ușii de la apartament. 

Brunetti întrebă: 

— În fața clădirii sau înăuntru, lângă ușa apartamentului? 

— Înăuntru, răspunse Flavia. L-am întrebat pe prietenul meu 
care locuiește la etaj dacă știe ceva despre ele, dar nu știa: nu-l 
rugase nimeni să deschidă ușa. 

— Mai locuiesc și alți oameni în clădire? întrebă Brunetti, de 
data aceasta ca un poliţist. 

— Da, dar sunt plecați. 

Probabil asta o preocupa, își dădu seama Brunetti, fără să 
înțeleagă cu adevărat frica ei evidentă. Florile nu erau trimise ca 
ameninţare, ci pentru a oferi plăcere și a aduce laude. Poate că 
cel care le livrase găsise ușa principală deschisă sau îi 
deschisese o menajeră. 

Contele îl scuti pe Brunetti de neplăcerea de a sugera aceste 
două posibilități întrebând: 

— S-a mai întâmplat așa ceva până acum, draga mea? 

Grija afectuoasă din vocea lui și apelativul tandru de la final 
se dovediră prea mult pentru Flavia, care îl privi, dar nu reuși să 
vorbească. Ochii i se umplură de lacrimi, care însă nu-i căzură 
pe obraji. Ridică mâna cu palma deschisă spre el, ca pentru a 
cere un răgaz, iar contele își luă paharul și așteptă ca Flaviei să-i 
revină curajul. Nimeni nu rosti o vorbă. 

În cele din urmă, Flavia spuse: 

— Am mai avut fani, dar întotdeauna a fost o atmosferă de 
prietenie. Nu așa. Acum mă sperie. 

— De când se întâmplă asta, draga mea? întrebă contele, 
punând jos paharul neatins. 

— De vreo două luni. În Londra și în Sankt Petersburg, adăugă 
ea. lar acum aici. 

Contele încuviinţă din cap, sugerând că reacţia ei i se părea 
pe deplin normală și justificată. 

— E prea mult, continuă Flavia. Sunt prea multe flori și prea 
caută atenţie. 

— Să atragă atenţia asupra ta? întrebă contele. 

— Nu, asupra celui care le trimite. Asta deranjează. Mi-a 
trimis un bilet în care spunea că știe că le-am dat altora florile. 


VP - 44 


Vocea ei suna mai subţire ca de obicei. 

— Ce ai făcut cu biletul? întrebă Brunetti pe un ton normal. 

Ea îi aruncă o privire sufocată de furie. 

— L-am rupt în bucățele și l-am aruncat în coșul de gunoi la 
teatru. 

Brunetti începu să-i înţeleagă răspunsul. Oamenii lăsau flori la 
intrarea artiștilor sau veneau în faţa teatrului și le aruncau ca 
omagiu la picioarele solistei. Publicul privea florile și solista, nu 
persoana care le adusese. 

— Cele de pe scenă, zise el, știi cine le-a aruncat? 

— Nu. 

— N-ai nicio idee? întrebă Brunetti. 

— Nu. 

Apoi adăugă pe un ton mai calm: 

— Le-ai văzut seara trecută, un morman. Nu le-am vrut. Ai 
văzut cum a trebuit să călcăm pe ele când am ieșit pentru 
aplauze. 

Amintirea îi pricinui o grimasă. 

— Erau pentru tine? întrebă Brunetti. 

— Păi pentru cine altcineva? se răsti ea, sunând ca femeia pe 
care Brunetti o cunoscuse cu ani în urmă. Cu toate acestea, 
Flavia doar clarificase ceva care ar fi trebuit să fie evident. 

— Ai vorbit cu oamenii de acolo? 

— Portarul de la intrare a spus că florile din cabina mea 
fuseseră aduse de doi bărbaţi pe care nu-i mai văzuse înainte. 
Atât știa. 

Dădu dintr-o mână de parcă arăta spre balcoane. 

— Nu am întrebat despre cele care au fost aruncate în jos, pe 
scenă. 

Deși, în timp ce ei vorbeau, menajera adusese piersicile cu 
frişcă și amaretti, nimeni nu părea interesat de ele și astfel, 
printr-un acord general, se întoarseră în salonul principal, pe 
canapele. Menajera intră cu ceștile de cafea. Contele întrebă 
dacă mai voia cineva să bea grappa cu el, dar numai Brunetti 
acceptă invitaţia. 

În cameră se instală liniștea: stătură așezați o vreme, 
ascultând bărcile care treceau în susul și în josul canalului și 
privind pe ferestrele de pe partea opusă. Luminile se aprindeau 
și se stingeau, dar dincolo de ferestre nu se vedea nicio 
mișcare. 


VP - 45 


Brunetti fu uimit de cât de confortabilă era tăcerea lor, chiar 
în faţa unor evenimente care erau cel puțin neliniștitoare și în 
cel mai rău caz... nu era sigur. Ciudate și tulburătoare, nelalocul 
lor într-o lume care era menită să aducă frumuseţe și plăcere. 

Se gândi la un prieten de-al tatălui său, un bărbat care 
luptase în război alături de el. Angelo era probabil analfabet, 
ceea ce nu era așa surprinzător pentru un om născut în 
disperaţii ani treizeci, când tinerii începeau să muncească de la 
vârsta de zece ani. Soția lui citea pentru familie, plătea facturile, 
avea grijă de rostul casei. 

Tatăl lui Brunetti îi spusese odată lui Angelo una dintre 
părerile lui ciudate despre lume; Brunetti nu-și mai aducea 
aminte care era, deși își amintea că la vremea aceea i se păruse 
o părere ciudată. 

Când o auzise, Angelo nu se împotrivise și nu-l contrazisese 
pe prietenul său, iar când bătrânul Brunetti insistase să-i spună 
ce credea, Angelo se sprijinise de spătarul scaunului, își frecase 
barba de câteva ori, apoi îi zisese zâmbind prietenului său: 
„Ideea mea este diferită de a ta, dar asta din cauză că am un 
singur cap, care nu mă lasă să am decât o idee despre lucruri”. 
Angelo o spusese în așa fel de parcă se scuza pentru un 
handicap mintal și n-ar fi putut niciodată să se ridice la înălţimea 
prietenului său și să aibă o idee mai complicată în capul acela al 
lui sau poate chiar mai multe idei. Poate că persoana care 
trimitea florile nu avea loc în cap decât pentru o singură idee 
despre modul în care își putea arăta aprecierea. Sau poate că 
avea idei și mai ciudate. 

Privind spre Flavia, Brunetti întrebă: 

— Vrei să încerc să mă ocup de chestia asta? 

Ea îi răspunse, dar adresându-se tuturor din cameră. 

— Nu, nu cred că e nevoie. Ajută doar să pot vorbi despre 
asta și să aud cât de ciudate. 

— Doar ciudat, nu ceva mai complicat? întrebă contele. 

— Dacă aș sta singură în apartament și nu ar mai fi nimeni în 
clădire, probabil că aș spune da, începu Flavia. 

Privind în jur la feţele lor îngrijorate, zâmbi scurt și adăugă: 

— Dar aici, cu voi, pare doar ciudat. 

— Cine locuiește la etaj? întrebă Brunetti. 

— Freddy d'Istria, spuse ea, iar când ei încuviinţară, preciză: 
Adică Federico. 


VP - 46 


— Nu-i nimic, interveni Paola zâmbind. Și noi tot Freddy îi 
spunem. 

— De unde îl cunoașteţi? întrebă Flavia. 

— Am fost colegi de școală în generală, zise Paola. Am fost 
colegi de clasă patru ani, din care trei am stat în aceeași bancă. 

— lar eu l-am întâlnit la /iceo, zise Brunetti și se limită la atât. 

— Un liceu de stat? o întrebă Flavia pe Paola fără să 
gândească. 

— Sigur că da, spuse Paola, de parcă nici nu existau altfel de 
școli la care să fie trimiși copiii. E școala cea mai apropiată de 
casă. 

Contesa le întrerupse. 

— Am vrut ca Paola să înveţe veneţiana de la alți copii, nu 
numai de la personalul de aici. La urma urmei, este limba ei. 

— Dumneavoastră o vorbiţi, Signora? întrebă Flavia, oprindu- 
se în ultimul moment din a-i rosti rangul și trecând peste 
surprinderea ei că aristocrații merg la școlile de stat. 

— Nu, mi se pare pretenţios să încerci să o vorbeşti dacă nu 
ești venețian, zise contesa. Dar casa Paolei este aici și am vrut 
ca ea să învețe s-o vorbească de mică. 

Paola se lăsă pe spate pe canapea și-și dădu ochii peste cap, 
de parcă ar fi auzit asta toată viața. 

Brunetti o privi pe Flavia în timp ce aceasta își muta privirea 
de la o femeie la cealaltă, căutând ceva de spus. 

— AȘ putea să stau de vorbă cu Freddy, interveni el. 

La urma urmei, Freddy era la fel de prieten cu el ca Paola, 
poate chiar mai mult. Uneori, Brunetti credea că asta era din 
cauză că ei se întâlniseră când erau băieţi, nu copii, și fuseseră 
prieteni buni în timp ce încetaseră să mai fie băieți și începuseră 
să fie bărbați. 

— Flori la teatru e una, dar să intri într-o casă particulară ca 
să le lași acolo e cu totul altceva, adăugă el. 

O privi în timp ce ea se gândea la ce-i spusese. Brunetti nu 
era sigur de diferenţa juridică dintre cele două, nici că era o 
infracţiune să intri într-o clădire în care nu locuiai și în care nu 
fuseseși invitat. Cu siguranță, turiștii făceau asta în fiecare zi: de 
câte ori nu-i povestiseră prietenii că găsiseră străini în curtea lor 
sau pe casa scărilor? Și ce fel de infracţiune era să lași flori în 
faţa ușii cuiva? 


VP - 47 


— Ar putea fi o idee bună, draga mea, îi zise contele Flaviei. 
Cred că Guido ar trebui să vorbească cu el, fie și numai ca să-i 
arate că cineva ia treaba asta în serios. 

— Dar o iei în serios? îl întrebă Flavia pe Brunetti întorcându- 
se spre el. 

Brunetti își descrucișă picioarele și își luă un răgaz de gândire, 
apoi spuse: 

— Nu văd nimic care ar convinge un magistrat că merită 
începută o urmărire. Nu există nicio infracţiune și nicio dovadă 
de amenințare. 

Contele spuse protector și indignat: 

— Vrei să spui că trebuie să se mai întâmple ceva ca să poţi 
lua măsuri? 

— Papă, interveni Paola pe un ton exasperat. Sună așa de 
melodramatic: „Trebuie să se întâmple ceva”. Nu s-a întâmplat 
decât că Flavia a primit flori și un bilet. Nici măcar nu i-a zís 
nimeni nimic. 

— Este un comportament bizar, răspunse contele înţepat. O 
persoană normală ar semna pur și simplu un bilet și l-ar trimite 
cu florile. Sau ar cere unui florar să le livreze la casa ei în modul 
obișnuit. Nu este niciun motiv să păstreze secretul. Nu e în 
regulă. 

Se întoarse spre Flavia și spuse: 

— Părerea mea este că ai toate motivele să fii îngrijorată: nu 
știi cu cine ai de-a face și nici cum va proceda în continuare. 

— Nu e nevoie să transformi chestia asta în ceva atât de 
ameninţător, îi zise Paola tatălui ei. Cine face asta nu vrea decât 
să poată spune prietenilor cât de pasionat este de muzică. Nu 
vrea decât să se laude și să dovedească ce gusturi bune are și 
ce argumente estetice deține. 

Vorbi de parcă i se părea ridicol. Contele se întinse spre 
grappa adus de menajeră și turnă în două pahare. Îi dădu unul 
lui Brunetti și luă o înghiţitură din al lui. 

— Ei, bănuiesc că o să aflăm. 

— Ce înseamnă asta, dragă? întrebă soţia lui. 

— Că povestea nu s-a terminat. 

Işi bău grappa dintr-o înghiţitură și apoi așeză la loc paharul 
gol. 


VP - 48 


8. 


Când, o jumătate de oră mai târziu ieșiră din pa/azzo, Paola îi 
sugeră lui Brunetti să meargă pe podul Accademia și, de data 
aceasta, să o ia pe jos spre casă, pe partea cealaltă a canalului. 
Amândoi știau că astfel drumul lor ar fi durat cu cincisprezece 
minute mai mult, dar și că ar fi însemnat să meargă cu Flavia 
măcar până la pod, de unde ea ar mai fi avut numai câteva 
minute până acasă. Cum ea nu știa unde locuiau ei, nu ar fi 
bănuit că sugestia Paolei însemna în fond un gest de protecţie. 

Brunetti, în continuare curios cu privire la schimbările care 
păreau să se fi petrecut cu Flavia de-a lungul anilor, se întrebă 
dacă aveau să discute despre muzică, ceea ce ar fi plasat-o pe 
ea în centrul conversaţiei. Ea însă alese să vorbească ceea ce în 
general vorbesc părinţii. Le spuse că se îngrijora teribil din 
cauza drogurilor, deși niciunul dintre copiii ei nu arătase prea 
mult interes față de acestea. Și se temea că unul dintre ei - 
admise că era mai îngrijorată pentru fiica decât pentru fiul ei - 
avea să intre într-un anturaj nepotrivit și să fie influențată să 
facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar face. 

Când Paola o întrebă de ce-i era cel mai teamă, Flavia clătină 
din cap a exasperare, fie din cauza lumii, fie a propriilor temeri 
nedefinite, și zise: 

__— Nu știu. Nu pot să-mi imaginez lumea în care trăiesc ei. 
Intotdeauna am zgomotul ăsta surd în minte, îmi fac griji pentru 
ei. 

Paola se apropie și o luă pe Flavia de braţ în timp ce înaintau. 

— Oamenii cred că au bebeluși, zise Paola. Dar nu e așa: 
avem oameni, și sunt ai noștri toată viaţa lor, și grijile noastre 
nu se termină niciodată. Niciodată. 

Apoi, pe un ton gânditor pe care Brunetti îl recunoscu, spuse: 

— Cred că cineva ar trebui să inventeze un telefon special 
pentru părinţii cu copii adolescenți. 

— Care ce să facă? întrebă Flavia. 

— Care să nu poată să sune între unu și șase dimineaţa. 

Flavia râse cu poftă și spuse: 

— Dacă găsești vreodată așa ceva, ia-mi și mie unul. 


VP - 49 


Simţindu-se în largul lor, ca între prieteni vechi, ajunseră la 
muzeu și la pod și se opriră la capătul scărilor. Flavia o sărută pe 
Paola pe ambii obraji, după aceea făcu un pas înapoi și se 
întoarse spre Brunetti. 

— Nici n-am cuvinte să vă mulţumesc tuturor. Nu bănuiam 
câtă nevoie aveam de o astfel de seară: conversaţie, mâncare 
bună și niciun motiv de grijă. 

Un vaporetto numărul unu, cu destinaţia Lido, băgă motorul în 
marșarier și intră cu o izbitură în /'imbarcadero. Era un sunet 
atât de familiar, încât nici Brunetti, nici Paola nu-l auziră cu 
adevărat, însă Flavia tresări și se întoarse spre sursa 
zgomotului. Când cei câţiva oameni de pe punte se risipiră, 
continuă: 

— Aș vrea să vă mulțumesc pentru răbdare. 

Zâmbi, însă era o palidă umbră a zâmbetului pe care Brunetti 
și-l amintea din urmă cu câţiva ani. Ca să o liniștească, acesta îi 
spuse: 

— O să vorbesc cu Freddy. A trecut prea mult timp de când l- 
am văzut ultima oară și ăsta e un motiv bun să-l sun sau să ne 
întâlnim la un pahar. 

— Numai dacă tu crezi că ar fi util. 

Brunetti se aplecă și o sărută pe amândoi obrajii. 

— Intotdeauna este util să te întâlnești cu prieteni vechi, nu 
crezi? 

— Da, spuse ea, privindu-l în ochi. Prieteni vechi. 

a 

Noaptea era blândă, iar luna mai avea doar o zi până să 
devină plină. Se opriră în vârful podului și priviră spre Lido, și 
dincolo de acesta, spre Adriatică. 

— O consideri o prietenă veche? întrebă Paola. 

Nu bătea vântul, așa că luna se reflecta ca într-o farfurie din 
sticlă neagră. Câteva minute, nu trecu nicio barcă, iar Brunetti 
rămase tăcut, de parcă s-ar fi temut că sunetul vocii lui ar fi 
tulburat suprafaţa apei și astfel ar fi distrus luna. Pașii de pe pod 
se opriră și vreme îndelungată fu liniște. Un vaporaș numărul 
unu apăru jos la Vallaresso și traversă către La Salute, 
destrămând vraja și alungând reflexia. Când Brunetti se întoarse 
spre San Vidal, văzu oameni nemișcaţi pe treptele de mai jos, 
transfiguraţi cu toţii de luna care tremura acum, de liniște și de 
fațadele de pe oricare dintre laturile canalului. Privi spre dreapta 


VP - 50 


și văzu că de-a lungul balustradei erau aliniaţi alți oameni 
nemișcaţi, cu feţele ridicate spre a fi binecuvântate de lună. 

O luă pe Paola de mână și coborâră treptele, luând-o spre 
casă pe drumul cel lung. 

— Pare o prietenie veche, deși nu știu de ce am impresia asta, 
răspunse el într-un final, când intrară pe Campo Santo Stefano. 
Nu am mai văzut-o de ani de zile și nu cred că am fost cu 
adevărat prieteni în cele două ocazii în care ne-am întâlnit. 

Se gândi o vreme la asta și apoi spuse: 

— Poate că prietenia vine odată cu amintirea unor vremuri 
grele pe care le-am traversat împreună. 

— Vorbești de parcă ai fost în tranșee cu ea, la fel cum vorbea 
tatăl tău despre prietenii lui. 

— Da, așa făcea, nu-i așa? răspunse Brunetti. Eu și ea n-am 
suferit nici pe departe ca ei. Dar a fost violenţă și oamenii au 
avut de suferit. 

— Mă întreb ce a făcut toţi anii ăștia, spuse Paola ca să-i 
abată atenţia de la aceste amintiri. Adică în afară de faptul că a 
devenit și mai celebră. 

Se apropiară de podul care ducea spre Campo Manin și 
Brunetti se opri ca să privească în vitrina librăriei. Când se 
îndepărtă și începu să urce podul, spuse, în sfârșit: 

— Habar n-am. Am văzut tot atât cât ai văzut și tu, poate 
chiar mai puţin, pentru că eu nu citesc cronicile muzicale. 

— Norocosule, zise ea. Prea umflate, mai adăugă și se opri. 

— Cronicile, bănuiesc, zise Brunetti în timp ce treceau prin 
faţa leului. 

Asta o făcu pe Paola să râdă. 

— Numele Flaviei apare din când în când. Cronicile sunt 
mereu bune. Mai mult decât bune. 

Apoi, în timp ce traversau San Luca: 

— Ai auzit-o în seara trecută, nu? Ai văzut-o? 

— As vrea s-o aud în ceva în care muzica să nu fie... 

Brunetti habar nu avea cum să-și încheie propoziţia. 

— Respectabilă? sugeră Paola. 

De data aceasta, râse el. 

Vorbind despre una și despre alta, trecând de la muzică la 
aparenta răcire a lui Raffi față de Sara Paganuzzi și revenind la 
muzică, cei doi traversară Rialto pe partea stângă și o porniră 


VP - 51 


pe lângă riva. Restaurantele erau închise sau în curs de 
închidere, iar chelnerii vizibil obosiţi la sfârșitul unei zile lungi. 

De-a lungul apei, nu prea vorbiră. Chiar înainte să facă 
dreapta spre pasaj, se întoarseră amândoi și văzură reflexia lunii 
parcă pe cale să alunece sub pod. 

— Trăim în paradis, nu-i așa? întrebă Paola. 

e 

Apelul n-ar fi fost oprit de telefonul parental al Paolei, pentru 
că fu dat la șase și un sfert dimineața, peste două zile. Brunetti 
răspunse la al treilea țârâit, spunându-și numele. 

— Eu sunt, zise o voce de bărbat și mintea lui Brunetti se 
puse în funcțiune. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, identificând vocea lui Ettore 
Rizzardi, unul dintre patologii din oraș, care n-ar fi trebuit să-l 
sune la ora aceea. 

— Sunt Ettore, spuse doctorul, deși nu prea era nevoie, îmi 
pare rău că te sun așa devreme, Guido, dar s-a întâmplat ceva 
și cred că ar trebui să afli. 

— Unde ești? întrebă Brunetti. 

— La spital, răspunse el. 

Pentru Brunetti, asta însemna morga: unde altundeva putea 
să fie Rizzardi? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Brunetti, evitând, de fapt, ceea 
ce voia să întrebe: „Cine a murit?” 

— Am venit dimineaţă pentru autopsia băiatului care s-a 
împușcat, zise Rizzardi. Am vrut să termin cu ea înainte să 
înceapă ziua. 

— De ce? întrebă Brunetti, deși nu era treaba lui. 

— Am o doctoriţă nouă aici, abia a terminat facultatea, și nu 
vreau să fie nevoită să vadă asta. Nu încă. 

— De asta mă suni? întrebă Brunetti, sperând, aproape 
rugându-se, atât cât putea el, ca Rizzardi să nu aibă îndoieli cu 
privire la sinucidere. 

— Nu. Una dintre asistente mi-a zis ceva. O cunoști, Clara 
Bondi, soţia lui Araldo. 

— Da, zise Brunetti, întrebându-se ce se întâmpla și de ce 
nimic nu părea să aibă logică. Ce-a spus? 

— E o fată la Urgenţe. Are un braț rupt și i-au pus șase copci 
în scalp. 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 52 


Brunetti se răsuci să se uite la ceas. Aproape șase treizeci. Nu 
mai avea nicio șansă să adoarmă la loc. 

— A căzut pe treptele de la Ponte de le Scuole. 

Masa lunguiaţă acoperită de așternuturi de lângă el se mișcă 
și scoase un geamăt. Puse o mână pe coapsa Paolei, s-o 
liniștească, și spuse, cu o voce intenţionat plăcută și 
prietenoasă: 

— De ce-mi spui mie asta, Ettore? 

— Au adus-o cu ambulanţa. Nişte oameni care se duceau 
acasă au găsit-o pe la miezul nopţii la piciorul podului și i-au 
sunat pe Carabinieri, care s-au dus acolo și au chemat salvarea. 
Fata era inconștientă când au adus-o. 

Acesta e probabil un lucru bun, dacă trebuia să i se îndrepte 
brațul și să i se pună șase copci, se gândi Brunetti. 

— Și? 

— Și Clara era asistenta din rezerva unde au dus-o. 

— Și? 

— Și când s-a trezit, i-a zis Clarei că o împinsese cineva pe 
trepte. 

Brunetti luă în calcul posibilităţile. 

— Băuse? 

— Se pare că nu. Au verificat asta când au adus-o. 

— l-au făcut analizele de sânge? întrebă Brunetti. 

— Nu, doar testul de alcoolemie, dar nu se simţea nimic. 

Rizzardi făcu o pauză, apoi spuse: 

— Clara a spus că fata părea foarte sigură pe ea. 

— De ce m-ai sunat pe mine, Ettore? 

— Când Clara i-a spus doctorului, el a zis că fata probabil 
inventase, că oamenii de aici nu fac așa ceva. 

Înainte ca Brunetti să protesteze, Rizzardi continuă: 

— Așa că a refuzat să anunțe poliţia. Nu vrea să aibă necazuri 
cu ea. 

— Ce se așteaptă să facă fata? întrebă Brunetti. 

— El zice că n-are decât să sune poliţia când ajunge acasă. 

— Și când o să fie asta? 

— Habar n-am, Guido, zise Rizzardo, brusc exasperat. Nu de 
asta te-am sunat. 

— Bine, Ettore, spuse Brunetti, dând la o parte așternuturile. 
Ajung cât pot de repede. 

Aproape că îl auzi pe Rizzardi calmându-se, așa că întrebă: 


VP - 53 


— Ai vorbit cu ea? 

— Nu, dar o cunosc pe Clara de când am început să lucrez aici 
și are mai multă minte decât majoritatea colegilor mei. Dacă ea 
a spus că o crede pe fată, atunci pentru mine este suficient. 

Brunetti se ridică din pat cu zgomot. 

— Parcă ai avea pe umeri toată greutatea lumii, Guido, zise 
Rizzardi cu vocea lui obișnuită. 

— Lasă-mă să fac un duș și să beau o cafea. Ajung peste o 
oră. 

— O găsești aici. 


VP - 54 


9. 


Brunetti plecă la spital imediat după aceea, hotărându-se să 
nu facă acasă cafeaua, ci să se oprească pe drum. Ajunse la 
Ballarin înainte de șapte jumătate, dar constată cu ușurare că 
era deja cineva înăuntru. Bătu la ușă; când Antonella veni să 
vadă cine e, întrebă dacă poate lua o brioșă și o cafea. Ea-și 
scoase capul și privi în ambele direcţii, apoi deschise ușa larg și- 
| lăsă să intre. După el, închise ușa și o încuie la loc. 

Când îi surprinse privirea, spuse: 

— Nu putem să servim înainte de ora de deschidere. E interzis 
de lege. 

Brunetti fu tentat să-și ia vocea aceea a lui serioasă și să 
spună că el era legea acolo, dar era prea devreme pentru glume 
și încă nu-și băuse cafeaua. În schimb, îi mulţumi Antonellei și-i 
spuse că va trece altă dată să plătească, așa că nicio lege nu 
avea să fie încălcată. 

— Probabil există vreo altă lege despre care nu știm noi, zise 
ea în timp ce se duse în spatele tejghelei, dar apoi vocea îi fu 
acoperită de râșniţa de cafea. 

li dădu o brioșă, încă fierbinte, și se întoarse să-i ia cafeaua. 
Fu nevoie de ceva timp și de două pachetele de zahăr pentru ca 
această combinaţie să-l transforme ca prin minune, așa că plecă 
din pasticceria un om renăscut. 

La spital, își dădu seama că habar nu avea unde s-o găsească 
pe femeia rănită, nici măcar pe cine să întrebe despre ea: 
fusese prea adormit că să întrebe de numele ei. Alungă ideea 
de-a merge să-l vadă pe Rizzardi unde lucra acesta și se duse la 
Urgenţe, unde fata fusese probabil dusă prima dată. Acolo i se 
spuse că, din cauză că celelalte rezerve erau deja 
supraaglomerate, aceasta fusese trimisă la cardiologie. 
Documentaţia ei fusese trimisă odată cu ea și, cum în spatele lui 
stăteau patru persoane la coadă, Brunetti hotărî că avea 
suficiente informaţii ca să o poată găsi: la urma urmei, câte fete 
cu un braţ rupt și copci la cap puteau să fie la cardiologie? 

Intr-adevăr, era singura, întinsă pe o targă pe un coridor gol, 
părând parcată acolo - cuvânt ales anume de Brunetti - până 


VP - 55 


când reușeau să găsească un salon în care să aibă și ea loc. Se 
apropie de ea. O tânără palidă stătea pe spate, aparent 
adormită, cu braţul stâng în ghips, așezat pe burtă și palma 
deschisă pe coapsă. Avea capul bandajat și Brunetti observă că 
o șuviţă de păr îi fusese rasă pentru ca banda adezivă să ţină. 

Se duse la biroul asistentelor și găsi pe cineva. 

— Am venit la tânăra de-acolo. Pot să-i văd fișa? întrebă el. 

— Sunteţi doctor? întrebă asistenta măsurându-l din cap până 
în picioare. 

— Nu, sunt poliţist. 

— A făcut ceva? întrebă asistenta aruncând o privire rapidă în 
direcţia fetei. 

— Nu, dimpotrivă, s-ar părea. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— E posibil să fi fost împinsă pe scări la pod, zise Brunetti, 
curios să vadă reacţia asistentei la această confidență. 

— Cine ar face așa ceva? întrebă femeia cu o voce devenită 
caldă și îngrijorată și privi din nou spre tânără. 

Evident, colega ei, Clara, nu-i spusese nimic. 

— De asta am venit, să aflu, spuse Brunetti zâmbind. 

— A, atunci luaţi-o, zise ea și-i dădu o fişă de pe biroul care îi 
despărțea. 

— Francesca Santello, citi Brunetti. E venețiană? 

— După accent, așa pare, răspunse femeia. Mă rog, din cele 
câteva cuvinte pe care le-a spus. l-au dat ceva când i-au 
îndreptat braţul și i-au pus copcile, așa că de-atunci a tot fost 
ameţită sau a dormit. 

— Ce-a spus? 

— M-a rugat să-l sun pe tatăl ei, răspunse asistenta, dar a 
adormit înainte să-mi spună cum îl cheamă. 

— Înţeleg, zise Brunetti și se uită pe fișă. 

Numele şi data nașterii, domiciliul în Santa Croce. 
Radiografiile craniului aveau prins de ele un bilet pe care scria 
că nu se vedea niciun semn de fractură sau de sângerare 
internă. Doctorul care o consultase scrisese că fractura braţului 
era simplă și că ghipsul putea fi dat jos peste cinci săptămâni. 

— Am căutat, zise cu convingere asistenta, ca pentru a nega 
vreo acuzaţie făcută de Brunetti. 

— Poftim? zise el, ridicându-și privirea din fișă. 

— Santello. In cartea de telefon. Dar sunt vreo zece. 


VP - 56 


Brunetti se gândi s-o întrebe dacă verificase adresele, dar se 
multumi să zâmbească. 

— De cât timp e aici? 

Asistenta se uită la ceasul de mână. 

— Au adus-o după ce i-au pus copcile. 

— Aș vrea să rămân aici un pic, să văd dacă se trezește, zise 
Brunetti. 

Poate din cauză că explicaţiile lui o transformaseră pe tânără 
din suspectă în victimă, asistenta nu ridică nicio obiecţie și 
Brunetti se duse înapoi lângă targă. Când privi spre fată, văzu 
că aceasta îl privea fix. 

— Cine sunteţi? întrebă ea. 

— Commissario Guido Brunetti, răspunse el. Am venit pentru 
că una dintre asistente a spus că dumneavoastră credeți că ați 
fost împinsă pe scări. 

— Nu cred, zise ea. Știu. 

Vocea tinerei suna gâfâit, de parcă ar fi fost obligată să facă 
eforturi pentru a rosti cuvintele. Aceasta închise ochii, iar 
Brunetti văzu cum strângea din buze de frustrare și durere. 

Așteptă. 

Tânăra îl privi cu niște ochi limpezi, de un albastru aproape 
transparent. 

— Știu asta. 

Vocea ei era șoptită, abia se auzea, însă pronunția era foarte 
clară. 

— Vreţi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat? întrebă Brunetti. 

Abia dacă mișcă din cap, dar până și acest gest îi provocă un 
spasm brusc de durere. Stătu nemișcată, apoi spuse foarte 
încet, ca și când n-ar fi vrut ca durerea să se observe: 

— Mă duceam acasă. După ce mâncasem cu niște prieteni. 
Când urcam pe podul din spatele școlii, am auzit pași în urma 
mea. 

li studie fața să vadă dacă o urmărea. 

Brunetti încuviință, dar nu spuse nimic. 

Ea rămase nemișcată o vreme, adunându-și eforturile pentru 
a putea continua. 

— Când am început să cobor, am simţit că era cineva în 
spatele meu. Prea aproape. Apoi m-a atins pe spate și mi-a spus 
„E mia”, apoi m-a îmbrâncit, iar eu m-am împiedicat. Cred că 
am încercat să mă prind de balustradă. 


VP - 57 


Brunetti se aplecă în față, ca să o audă mai bine. 

— De ce ar spune „Eşti a mea”? întrebă ea. 

Ridică mâna dreaptă să-și atingă bandajul de pe cap. 

— Poate m-am lovit. Îmi aduc aminte că am căzut, dar atât. 
Apoi a venit poliția și m-a dus în barcă. Asta-i tot ce-mi 
amintesc. 

Își întoarse ochii spre coridor și fereastră. 

— Sunt în spital, nu-i așa? 

— Da. 

— Puteţi să-mi spuneţi de ce sufăr? întrebă ea. 

— Dumnezeule, zise Brunetti simulând seriozitatea, nu sunt 
sigur că asta e treaba mea. 

Dură o clipă până înţelese, dar apoi tânăra zâmbi și, ţinându-i 
isonul, adăugă: 

— Din punct de vedere fizic... 

— Aveţi braţul stâng rupt, dar în fișă scrie că nu e grav, zise 
el. Și v-au pus copci la cap. Nu sunt dovezi evidente de 
traumatisme la creier sau craniu: nici hemoragie, nici fractură. 

Îi spusese numai informaţiile seci, așa că se simţi obligat să 
adauge: 

— Aveţi o contuzie, așa că bânuiesc că o să vă mai tină aici o 
zi sau două, să se asigure că nu le-a scăpat nimic. 

Tânăra închise ochii din nou. De data aceasta, îi ținu închiși 
cel puţin cinci minute, dar Brunetti rămase în picioare lângă ea. 

Când îi deschise din nou, Brunetti o întrebă: 

— Sunteţi sigură că asta aţi auzit? „E mia”? 

— Da, spuse ea fără ezitare sau nesiguranță. 

— Puteţi să-mi spuneţi ceva, orice, despre voce? întrebă 
Brunetti. Tonul sau pronunția? 

Nu era cine știe ce, dar cum atacatorul venise din spate, 
acesta era singurul indiciu. 

Fata ridică mâna dreaptă și făcu un gest hotărât negativ din 
deget. 

— Nu. Nimic. 

După ce se mai gândi puţin: 

— Nici măcar sexul. 

— Nici dacă vocea era subţire sau groasă? întrebă el. 

— Nu. Își forţa vocea ca atunci când cânţi în falset. 

Brunetti se gândi la jocurile vechi de puzzle, cele cu piese din 
lemn cu care se jucase tatăl lui în ultimii ani din viaţă, și își 


VP - 58 


aminti acele momente magice când o singură piesă, care poate 
conţinea o jumătate de ochi și o bucăţică de piele, aducea un 
strop de culoare și dădea un înţeles acelor piese bej aliniate la 
marginea mesei, care până atunci fuseseră lipsite de sens. 

— Sunteţi cântăreaţă? 

Ochii i se deschiseră larg și răspunse: 

— Vreau să fiu. Dar încă nu sunt. Mai am de muncit câţiva ani. 

Infuzia aceasta de pasiune făcu să-i revină vocea naturală, 
lăsând în spate șoaptele și stresul și eliberându-i frumuseţea. 

— Unde studiati? întrebă Brunetti, mergând ca pe vârfuri spre 
un loc pe care doar îl bănuia pe-aproape. 

— La Paris. La Conservator. 

— Nu aici? întrebă el. 

— Nu, școala mea este închisă pe perioada vacanței de 
primăvară, așa că am venit aici să studiez cu tatăl meu câteva 
săptămâni. 

— El predă aici? 

— La Conservator, dar numai cu jumătate de normă. Este și 
unul dintre /i repetitori independenţi de la teatru. Am lucrat cu el 
acolo. 

— La Fenice? întrebă Brunetti, de parcă orașul ar fi fost plin 
de teatre. 

— Da. 

— A, înțeleg, zise Brunetti. Și e de acord cu ce vă învață 
francezii? 

Fata zâmbi și, așa cum se întâmplă când tinerii zâmbesc, 
deveni mai drăguță. 

— Tatăl meu e mereu entuziast, zise ea cu o modestie care-i 
venea bine. 

— Numai tatăl dumneavoastră? 

Începu să răspundă, dar se opri. 

— Cine altcineva? întrebă Brunetti. 

— Signora Petrelli, șopti ea, de parcă ar fi fost întrebată cine 
credea ea că-i poate vindeca brațul rupt și ar fi răspuns „La 
Madonna della Salute”. 

— Cum de v-a auzit cântând? 

— Se ducea în sala de repetiţii și a trecut pe lângă ușa 
noastră când repetam cu tatăl meu și a... 


VP - 59 


Fata închise ochii. Apoi începu să fornăie ușor pe nas și 
Brunetti știu că, în dimineaţa aceea, nu mai avea să primească 
nicio informaţie de la ea. 


VP - 60 


10. 


Brunetti se întoarse la camera de gardă a asistentelor, dar 
femeia cu care vorbise nu se afla acolo. Işi scoase mobilul și, 
simțindu-se ridicol că tot nu voia să meargă să vorbească cu 
Rizzardi, îl sună pe patolog. 

Rizzardi răspunse la telefon cu o întrebare: 

— Ai vorbit cu ea, Guido? 

— Da. 

— Ce poţi să faci? 

Exact la asta se gândise și Brunetti încă de când vorbise cu 
fata. 

— Încearcă să afli dacă există o cameră de luat vederi acolo. 

— O cameră de luat vederi? întrebă Rizzardi. 

— Sunt câteva plasate în diferite locuri din oraș, explică 
Brunetti. Deși acolo nu prea cred să fie. 

După o pauză care ar fi putut fi interpretată ori ca politicoasă, 
ori ca nepoliticoasă, Rizzardi întrebă: 

— Prea puţini turiști? 

— Cam așa ceva. 

Toată ironia din vocea lui Rizzardi se risipi și acesta întrebă: 

— De ce-ar face cineva așa ceva? 

— Habar n-am. 

Fiul unui prieten de-ai lui Brunetti fusese atacat pe stradă de 
un dependent de droguri în urmă cu cinci ani, dar genul acesta 
de agresiune întâmplătoare - un fel de vandalism la adresa 
persoanelor - rămăsese practic necunoscut în oraș. Nu era 
nevoie ca Rizzardi să știe că atacatorul fetei vorbise cu ea, așa 
că Brunetti doar îi mulțumi prietenului său că-l sunase. 

— Sper să afli cine a făcut asta, zise Rizzardi, apoi adăugă: 
Trebuie să plec, și închise. 

Lăsat doar cu gândurile lui, Brunetti își făcu în minte o listă cu 
agenţiile care instalaseră te/lecameras în oraș. Ştia că ACTV le 
instalase pe imbarcaderi și ca să se asigure că vânzătorii de 
bilete nu-și înșelau clienţii, dar și ca să identifice vandalii. Știa 
că multe clădiri erau protejate sau cel puţin aflate sub 


VP - 61 


supravegherea lor, dar cine s-ar fi deranjat să pună o cameră pe 
un pod folosit în principiu numai de venețieni? 

Își aminti că văzuse un raport despre camerele de 
supraveghere instalate chiar de cei de la secţia de poliţie, dar 
nu mai știa unde se aflau acestea. Cu siguranţă aveau și 
Carabinieri câteva și el văzuse una pe aleea care ducea la 
birourile Guardia di Finanza de lângă Rialto. 

Se întoarse să se mai uite o dată la tânără, dar înainte să 
ajungă lângă patul ei îi auzi sforăitul discret. leşi din spital și se 
îndreptă spre Campo SS Giovanni e Paolo. 

Schelele încă acopereau ambele laturi ale bisericii. Deși 
fuseseră ridicate cu câţiva ani în urmă, Brunetti nu-și amintea 
când văzuse ultima dată muncitori pe ele. Mânat de un impuls, 
intră în Basilica, dar fu oprit de un bărbat care stătea într-o 
cabină de lemn în dreapta ușii. Nici cabina, nici bărbatul nu se 
aflaseră acolo ultima dată când fusese Brunetti la biserică. 

— Sunteţi rezident? întrebă bărbatul. 

Brunetti fu cuprins de un val de revoltă, mai ales că bărbatul 
vorbea italiana cu accent străin. Ce altceva să fie, un bărbat în 
costum care intra în biserică la ora nouă dimineața? își înclină 
capul și-l fixă cu privirea prin sticlă pe cel care-l chestionase. 

— Scusi, Signore, zise bărbatul respectuos, dar trebuie să 
întreb. 

Aceste cuvinte îl calmară pe Brunetti. Omul își făcea treaba și 
era politicos. 

— Da, sunt, zise Brunetti și continuă, deși nu era nevoie. 

— Am venit să aprind o lumânare pentru mama mea. 

Bărbatul zâmbi larg și imediat își acoperi gura cu mâna ca să- 
ascundă lipsa dinţilor. 

— A, foarte frumos, zise el. 

— Vreţi să aprind una și pentru mama dumneavoastră? 
Omului îi căzu mâna de la gură, care i se rotunji de uimire. 

— O, da, vă rog, zise el. 

Brunetti o porni spre altarul principal, înălțat sufletește de 
strălucirea din faţa lui. Razele soarelui pătrundeau de la răsărit, 
trasând modele colorate pe podeaua ondulată. Semne ale 
maiestuozității orașului - dogi cu soțiile lor alături, dormindu-și 
somnul de veci - erau aliniate de o parte și de alta a naosului. 
Refuză să privească spre tripticul lui Bellini din dreapta, încă 


Ș 


VP - 62 


scandalizat de violenţa ultimei restaurări la care fusese supus 
bietul de el. 

La jumătatea culoarului din dreapta, se opri să studieze un 
segment din vitralii: odată cu trecerea anilor, Brunetti își 
pierduse capacitatea de a absorbi prea multă frumusete 
deodată și de aceea încerca să limiteze doza când putea, 
observând numai câte un obiect sau două. Își ridică privirea 
către cvartetul de sfinţi musculoși, purtători de sulițe. 

Mama lui nutrise întotdeauna un devotament special faţă de 
matadorul de dragon din stânga, deși ba-i zicea San Giorgio, ba 
San Teodoro. Brunetti nu se gândise niciodată s-o întrebe de ce-i 
plăcea așa de mult, dar acum, că ea nu mai era, ajunsese să 
creadă că o făcuse pentru că-i urâse atât de mult pe 
scandalagii, iar dragonul ce era în fond, dacă nu un mare 
scandalagiu? Scoase o monedă de un euro din buzunar și o lăsă 
să cadă cu un clinchet în cutia de metal. Luă cele două lumânări 
care i se cuveneau și le aprinse pe rând de la o lumânare care 
ardea deja. Le puse pe rândul din mijloc și făcu un pas înapoi, 
privindu-le până când fu sigur că flăcările nu aveau să se stingă. 

— Una e pentru mama tipului de la ușă, șopti el, doar ca să se 
asigure că nu se crea vreo confuzie și că nu erau considerate 
amândouă lumânările în contul mamei lui. 

Mai aruncă o ultimă privire sfântului, prieten vechi după atâţia 
ani, își înclină capul și se îndepărtă. Merse de-a lungul culoarului 
privind în jos, ca să nu se încarce prea mult cu ceea ce vedea, 
dar cu greu putea evita splendoarea dușumelei. 

La ușă se aplecă, surprinse privirea bărbatului și-l anunţă: 

— Gata! 

e 

Pe drumul spre Questura, se gândi la lucrurile pe care trebuia 
să le afle: mai întâi, locul unde erau amplasate telecamere, apoi 
numele instituțiilor statului responsabile de acestea. Mai întâi 
trebuia să țină cont și de cât de dispuși aveau să fie cei de la 
celelalte specializări din cadrul Poliţiei ca să dorească să-și 
dezvăluie activitatea, chiar și unii altora, și dacă aveau să fie 
cooperanţi sau vor insista ca solicitarea să vină de la un 
magistrat. 

Se duse direct în sala mare și îl găsi pe Vianello la biroul lui. 
Acesta avea deschis în față un dosar imens cu numele „Nardo” 
pe copertă. Când Brunetti se apropie, sergentul își ridică privirea 


VP - 63 


spre el și, luându-și o expresie chinuită și întinzând o mână 
intenţionat tremurândă, îi șopti: Salvează-mă! Salvează-mă! 

Fiind și el constrâns adesea să analizeze același dosar, 
Brunetti își ridică mâinile de parcă ar fi vrut să se apere deo 
apariție malefică și întrebă: 

— lar /a Marchesa? 

— Chiar ea, zise Vianello. De data asta, își acuză vecinul că 
ține pisici sălbatice în curte. 

— Lei? întrebă Brunetti. 

Vianello lovi cu dosul degetelor foaia pe care o citise și spuse: 

— Nu, pisicile din cartier. Acum pretinde că vecinul le 
primește în casă în fiecare seară și le hrănește. 

— Chiar dacă locuiește la Londra? 

— Spune că l-a văzut pe majordomul lui hrănindu-le, explică 
Vianello. 

— Dar și el locuiește la Londra, răspunse Brunetti. 

— E nebună, zise Vianello. Asta e a șaptezecea reclamaţie de 
la ea. 

— Și trebuie să investigăm? îl întrebă Brunetti. 

Vianello închise dosarul și se uită visător la coșul de gunoi din 
partea cealaltă a camerei. Rezistând impulsului, împinse hârtiile 
spre marginea biroului său și zise: 

— Dacă n-ar fi nașa unui ministru, crezi că ne-am pierde 
timpul cu asta? 

În loc să răspundă la întrebare, Brunetti răspunse: 

— Am ceva mai interesant. 

e 

O găsiră pe Signorina Elettra așezată la birou, întoarsă cu 
spatele la computer și citind o revistă pe care nu încerca să o 
ascundă. Nu ar fi fost mai șocați să vadă un tablou cu Eva fără 
Adam sau o statuie cu Sfântul Cosma fără Sfântul Damian 
alături. 

Când observă că ecranul computerului era negru, șocul lui 
Brunetti se dublă și nu se putu gândi decât să glumească pe 
seama asta: 

— Faceţi grevă, Signorina? 

Aceasta își ridică privirea, surprinsă, și se uită la Vianello. 

— l-ai zis? 

— Nimic, răspunse Vianello. 


VP - 64 


— Ce să-mi spună? întrebă Brunetti adresând întrebarea 
amândurora. 

— Deci nu știți? întrebă ea, închizând revista și făcând ochii 
mari, prefăcându-se nevinovată. 

— Nu mi-a zis nimeni nimic, insistă Brunetti, deși nu prea era 
adevărat. Tânăra îi spusese că fusese împinsă pe scări. Lângă 
el, Vianello își încrucișă braţele, semn clar că nu voia să se 
bage. 

— Ei, nu-i nimic, zise ea și se uită iar pe revistă. 

Brunetti se apropie de biroul ei. Vogue. Bănuise. 

Ea îi surprinse privirea și zise: 

— E ediţia în franceză. 

— Nu o citiţi pe cea în italiană? 

Signorina Elettra își închise ochii pe jumătate preţ de o clipă și 
făcu un gest cu genele prin care respingea valoarea și 
acurateţea ediției italiene a Vogue și, în același timp, se îndoia 
de gusturile oricărei persoane care ar pune așa o întrebare 
ridicolă. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnilor, în această 
dimineaţă? întrebă ea, întorcându-se spre Vianello de parcă abia 
atunci îi observase pe amândoi intrând. 

— Puteţi începe prin a-mi spune ce se întâmplă, începu 
Brunetti, aruncându-i o privire și lui Vianello, care încă tăcea, 
pentru a-l include în acuzaţie. 

Între Signorina Elettra și Vianello avu loc un schimb de priviri 
pe care Brunetti nu-l înţelese, după care aceasta spuse: 

— Vreau capul locotenentului Scarpa. 

În ultimii ani, dușmănia adâncă dintre Signorina Elettra, 
secretara  vicechestorului Giuseppe Patta, și locotenentul 
Scarpa, cel mai apropiat confident și asistent al acestuia, 
devenise și mai intensă. Ea și locotenentul se întreceau în a 
bloca iniţiativele celuilalt, Scarpa fără să-i pese de costul plătit 
celorlalți oameni care lucrau la Questura, iar Signorina Elettra cu 
un handicap tocmai din grija pentru aceștia. Dacă ea sugera să 
se alcătuiască o listă nu numai cu numele și condamnaările 
infractorilor  recidiviști, ci și cu frecvenţa și gravitatea 
infracțiunilor acestora, în mod sigur Scarpa o critica, spunând că 
încearcă să-i stigmatizeze și să-i discrimineze pe infractorii 
reformaţi. Dacă Scarpa recomanda pe cineva să fie promovat, la 


VP - 65 


scrisoarea lui era obligatoriu anexată lista ei cu fie ce mustrare 
primită de ofiţerul în cauză. 

— Ca să vă decoraţi biroul? întrebă Brunetti privind în jur de 
parcă ar fi căutat cel mai bun loc pentru capul lui Scarpa, poate 
acolo pe pervaz, lângă Vianello care continua să tacă. 

— Asta e o idee minunată, Commissario, zise ea. Mă mir că nu 
mi-a trecut și mie prin cap. Dar nu, era o metaforă, nu vreau 
decât să dispară de aici. 

O cunoștea destul de bine ca să audă zăngănitul metalic al 
armelor de dincolo de glume. Prin urmare, își ajustă vocea și 
întrebă: 

— Ce-a făcut? 

— Știţi că îl urăște pe Alvise? întrebă ea, luându-l prin 
surprindere când spuse adevărul așa direct. 

În urmă cu câţiva ani, când sosise la Questura, locotenentul 
Scarpa păruse că-i face curte lui Alvise, dar descoperi repede că 
amabilitatea ofițerului era distribuită în mod egal pentru toată 
lumea, nu numai pentru nou-venit. Astfel, lucrurile luaseră 
repede o întorsătură urâtă și de atunci locotenentul nu scăpa 
nicio ocazie să sublinieze multele insuficiențe ale lui Alvise. Cu 
toate acestea, deși era mai greu de cap, ofițerul Alvise era în 
general văzut ca decent, fidel și curajos, calităţi pe care unii 
dintre colegii lui mai inteligenţi nu le aveau. Insă ura, la fel ca 
dragostea, venea nechemată și făcea ce voia. 

— Da, răspunse Brunetti, într-un sfârșit. 

— A trimis o reclamaţie oficială la adresa lui. 

— l-a trimis-o lui? întrebă Brunetti, încălcând și mai tare 
protocolul, arătând din cap spre biroul vicechestorului Giuseppe 
Patta. 

— Mai rău: prefectului și chestorului, zise ea, numindu-i pe cei 
mai importanţi doi oficiali responsabili de aplicarea legii în oraș. 

— Ce reclamă? 

— Îl acuză pe Alvise de abuz de putere. 

Nevenindu-i să creadă, Brunetti se întoarse spre Vianello, care 
repetă: „Alvise. Abuz de putere”, de parcă voia să-l ajute pe 
Brunetti să vadă absurditatea alăturării acestor cuvinte. 
Sergentul se uită spre Signorina Elettra ca să îndrepte atenţia lui 
Brunetti înapoi spre ea. 

— Locotenentul îl acuză că l-a asaltat pe unul dintre 
protestatarii de săptămâna trecută, îi spuse ea. 


VP - 66 


— Când a spus asta? întrebă Brunetti. 

Fusese la protestul din Piazzale Roma, o chestie organizată în 
grabă, la care se adunaseră vreo sută de șomeri care reușiseră 
să blocheze tot traficul înspre sau dinspre oraș. Din cauză că 
protestatarii nu dăduseră vreun avertisment și nu ceruseră 
autorizaţie, poliția a ajuns greu și, când a ajuns, în sfârșit, șoferii 
și protestatarii ţipau unii la alţii și se înjurau și nu puteau să-i 
deosebească decât dacă șoferii erau încă în mașini. Sosirea 
polițiștilor, care purtau măști și caschete, din cauza cărora 
arătau ca o specie sinistră de insecte, combinată cu o ploaie 
venită din senin, a mai calmat spiritele protestatarilor, care au 
început să se împrăștie. 

Unul dintre ei însă căzuse sau fusese lovit și se prăbușise pe 
jos, se lovise cu capul de bordură și fusese nevoie să fie dus la 
spital cu ambulanţa. La momentul respectiv, un martor spusese 
că bărbatul se împiedicase de unul dintre steagurile abandonate 
de protestatari. 

După două zile, la Questura sosiseră patru protestatari care 
voiau să depună o plângere formală, conform căreia colegul lor 
fusese lovit cu bastonul ofițerului Alvise (îi știau numele) până 
căzuse pe jos, iar ei văzuseră când se întâmplase. S-a dovedit 
că erau cu toţii membri ai aceluiași sindicat ca victima așa- 
zisului atac. // Vice-Questore, contactat telefonic, îl desemnase 
pe locotenentul Scarpa să conducă ancheta, iar acesta începu 
prin a cere suspendarea fără plată a ofițerului Alvise până la 
terminarea anchetei. 

Brunetti află despre asta cu mirare din ce în ce mai mare: 
când se mai procedase așa? Și cum Dumnezeu avea să-și 
plătească Alvise chiria? 

— La o oră după ce Alvise a fost informat, continuă Signorina 
Elettra, am primit trei apeluri de la presă, două ediţii naţionale, 
și altele de la // Gazzetino. 

ÎI privi pe Vianello, apoi pe Brunetti, și continuă: 

— Niciunul dintre reporteri n-a vrut să-mi spună de unde 
auzise de asta, iar unul dintre ei a întrebat dacă era adevărat că 
Alvise avea un trecut violent. 

Brunetti se întoarse la auzul unor hohote din partea lui 
Vianello, care spuse: 

— Alvise n-ar putea să fie violent nici dacă viața lui ar depinde 
de asta. 


VP - 67 


Brunetti, care era de aceeași părere, nu spuse nimic. 

— Când mi-am dat seama cum trebuie să fi aflat presa despre 
așa-zisul trecut violent al lui Alvise, am hotărât să fac grevă. 

Așteptă o clipă, apoi adăugă: 

— Tot mă prezint la serviciu, dar limitez cantitatea de muncă 
pe care o accept. 

— Ințeleg, zise Brunetti. Și atunci, ce fel de grevă e asta? 

— După cum i-am explicat și vicechestorului dimineață, nu voi 
face nimic care să-l ajute pe locotenent: nu voi trimite memouri, 
nu voi transfera apeluri la el, nu mai vorbesc cu el - oricâtă 
placere i-ar face asta -, dar, mai ales, nu voi căuta și nu voi 
transmite nicio informaţie pentru el. 

La sfârșitul listei, zâmbea deja și expresia feţei îi deveni 
absolut fericită când adăugă: 

— Deja am spus la trei persoane care au sunat că habar n-am 
cine e locotenentul Scarpa și le-am sugerat să sune la Corpo 
Forestale!. 

Brunetti își aminti că, în urmă cu câţiva ani, aceasta 
dobândise - pentru a folosi termenul cel mai puţin incorect - 
parola locotenentului de acces la sistemul informatic, dar i se 
păru inadecvat să întrebe dacă acest lucru ar servi în vreun fel 
în situaţia prezentă. 

— Pot să întreb care a fost răspunsul vicechestorului? întrebă 
el în schimb. 

— Ciudat, dar a părut că tolerează, așa că a trebuit să-i spun 
că, pentru fiecare zi în care Alvise rămâne suspendat, voi lucra 
cu două ore mai puţin pentru el, așa că până la sfârșitul 
săptămânii nu voi mai face nimic pentru el, așa cum nu fac 
nimic acum pentru locotenent. 

Femeia era calmă, dar asta nu însemna că părea mai puţin 
înspăimântătoare. 

— Și el ce-a răspuns? 

— Modestia nu-mi dă voie să spun că a fost îngrozit, răspunse 
ea cu ceva mândrie. Astfel, am fost nevoită să-i explic că ce fac 
eu e mult mai blând decât ce i se face lui Alvise: să fie aruncat 
cât acolo așa, într-o clipită. 

Femeia afișă zâmbetul acela de rechin pe care Brunetti 
ajunsese să-l aprecieze, apoi adăugă: 


l Poliţia civilă italiană, care se ocupă de protecţia patrimoniului natural și de 
prevenirea și pedepsirea infracțiunilor de mediu și agroalimentare. (N.tr.). 


VP - 68 


— Ce fac acum e și ca să-l dezobișnuiesc pe Vice-Questore de 
ceea ce, de-a lungul anilor, a devenit o dependenţă jenantă de 
abilităţile mele. 

— l-aţi spus și asta? întrebă Brunetti, neputând să-și ascundă 
uimirea. 

— Sigur că nu, Dottore. Cred că e mai bine pentru noi toți 
dacă nu-și dă seama de asta. 


VP - 69 


11. 


Brunetti era pe  de-a-ntregul de acord cu judecata 
domnișoarei Elettra. 

— Faceţi grevă numai împotriva lor? întrebă el, voind să 
clarifice acest aspect înainte de a-i cere ajutorul. 

— Sigur că da. Dacă vreţi să fac ceva pentru dumneavoastră, 
aș fi fericită să renunţ la asta, zise ea închizând revista. Nu știu 
de ce mă obosesc s-o citesc. 

— Exact asta zice și soția mea despre Muscoli e Fitness, spuse 
Brunetti serios. 

Dar Signorina Elettra nu putea fi prinsă în capcană. 

— Sunt sigură că o interesează pentru că lucrurile astea erau 
vitale pentru Henry James, zise ea. 

— L-aţi citit? întrebă Brunetti, oscilând între uimire și 
îngrijorare. 

— Doar în traducere. Mi-e teamă că, după ce am citit atâtea 
rapoarte de poliţie, mintea mea e prea plictisită ca să se mai 
poată concentra pe o proză atât de complexă și pe înţelegerea 
psihologică. 

— Așa e, zise Brunetti încet. 

Apoi, simțind că Vianelli devenea nerăbdător cu glumiţele lor, 
zise: 

— Aş vrea să aflaţi dacă are careva telecamere pe lângă 
Ponte de le Scuole. 

— E podul din spatele San Rocco? întrebă ea. 

— Da. 

Într-o clipă, aceasta vizualiză locul și spuse: 

— Nu prea cred. E prea departe de orice. 

Se întoarse spre Vianello și întrebă: 

— Tu ce crezi, Lorenzo? 

— Ar trebui să încercăm la Carabinieri, zise el, arătând foarte 
multumit de sine. Mi-aduc aminte că, acum câţiva ani, unul 
dintre ei mi-a zis că instalau multe camere de luat vederi și că... 
făcu o pauză ca să le atragă atenţia... voiau să le pună în locuri 
nu foarte circulate. 

— Asta e o glumă? 


VP - 70 


— Așa pare, nu-i așa? confirmă Vianello. Dar nu, chiar așa a 
zis. 

Niciunul nu era dispus să comenteze. După câteva secunde, 
Vianello adăugă: 

— Și așa au și făcut. 

Vianello era pe punctul de a mai spune ceva, când, brusc, la 
fel ca florile soarelui care se întorc după soare, capetele lor se 
întoarseră la unison când auziră deschizându-se ușa de la biroul 
vicechestorului și, cu același fototropism involuntar, se înroșiră 
cu toții când îl văzură. 

— Tu, îi zise Patta lui Brunetti, ignorându-l pe Vianello, care în 
ziua aceea purta uniforma și, prin urmare, nu era demn de 
atenţia lui. Vreau să vorbesc cu tine. 

La început, Patta păru să n-o observe pe Signorina Elettra, dar 
apoi îi făcu un semn brusc din cap și se întoarse în biroul lui. 

Brunetti, cu chipul la fel de serios pe cât fusese și al lui Patta, 
își privi colegii și-și urmă superiorul în biroul acestuia. 

Patta stătea în picioare în mijlocul camerei, un semn sigur 
pentru Brunetti că, oricare ar fi fost subiectul, discuţia nu avea 
să dureze mult. 

— Ce știi despre treaba asta cu greva? întrebă Patta, arătând 
furios cu mâna spre ușă. 

— Signorina Elettra tocmai îmi povestea despre asta, 
domnule. 

— Nu știai nimic? 

— Nu, Dottore. 

— Unde ai fost? întrebă Patta cu delicateţea-i obișnuită, apoi, 
fără să se mai deranjeze să aștepte răspunsul lui Brunetti, se 
duse la fereastră și studie clădirile de pe partea cealaltă a 
canalului. 

Când le memoră, întrebă fără să se întoarcă cu fata spre el: 

— La ce lucrezi? 

Lui Brunetti i se păru genul de întrebare pe care o pui când te 
gândești la altceva - în cazul acesta, probabil la grevă. 

— O femeie a fost împinsă pe scările unui pod azi-noapte. E în 
spital. 

Patta se întoarse. 

— Credeam că aici nu se întâmplă lucruri de-astea. 

Apoi, în caz că Brunetti nu fusese sensibil la tonul lui sau la 
accentul pus pe „aici”, adăugă: 


VP - 71 


— În frumoasa Venetie. 

Deși Brunetti trebui să-și înghită reacţia imediată, răspunsul 
lui nu putu fi mai sec: 

— Cu siguranţă asta era valabil înainte, Dottore, dar în ultimii 
ani au venit atât de mulți oameni aici, încât nu mai e cazul. 

După ce-și modificase răspunsul, eliminând „din Sud” de după 
oameni și înlocuind cuvintele cu o pauză lungă, Brunetti 
consideră că răspunsul său fusese și adevărat, și moderat. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Patta îi spuse cu o voce șoptită 
și aproape amenințătoare: 

— Te deranjează că am venit atât de mulţi aici, Commissario? 

Brunetti tresări ușor, dar vizibil surprins și spuse: 

— Mă refeream la turiști, V/ice-Questore, nu la cei care vin aici 
să muncească... 

Ezită s-o spună, parcă voia, parcă nu voia, apoi se decise să 
nu-i pese și-și termină fraza: 

— ... pentru binele orașului, așa ca dumneavoastră. 

Zâmbi și se felicită pentru reținerea de a-l include și pe 
locotenentul Scarpa printre cei care munceau pentru binele 
orașului. 

Se întrebă cum avea să reacționeze Patta și dacă nu cumva 
mersese prea departe în a-și provoca superiorul. Patta nu putea 
să-l concedieze direct, dar amândoi lucraseră suficient de mult 
timp în sistem ca să înţeleagă că // Vice-Questore avea prieteni 
care erau suficient de puternici ca să-i facă viaţa un chin lui 
Brunetti, la fel cum propriile lui cunoștințe îi puteau face 
probleme semnificative lui Patta. Brunetti putea fi transferat 
într-un loc îngrozitor și erau destule locuri îngrozitoare încât să-l 
ia ameteala. Sau Patta putea să adopte calea mai ușoară și să 
se asigure că prietenii și susţinătorii lui Brunetti din Questura 
erau transferați: cu siguranță, erau destul de multe locuri 
îngrozitoare încât să ajungă pentru toţi. 

În timp ce reflecta la toate aceste lucruri, Brunetti stătea în 
picioare, cu mâinile la spate și cu ochii lipiti de fotografia mare a 
președintelui republicii, care atârna în spatele biroului lui Patta. 
Începu să facă o listă alfabetică cu locurile îngrozitoare în care 
putea fi trimis și ajunsese la Catania, când Patta spuse: 

— Spune-mi despre podul ăla. Ce s-a întâmplat acolo? 

— Aseară târziu, o tânără a fost împinsă pe trepte de cineva 
care a vorbit cu ea înainte. 


VP - 72 


— Cum adică a vorbit cu ea? întrebă Patta. 

Se duse la birou și se așeză, făcându-i semn lui Brunetti să ia 
loc în fața lui. Brunetti făcu întocmai. 

— Tânăra mi-a zis că i-ar fi spus „Eşti a mea” chiar înainte de 
a o împinge. 

— Și o crezi? întrebă Patta, incapabil să-și ascundă 
suspiciunea instinctivă din voce. 

Ignorându-i scepticismul și concentrându-se numai asupra 
întrebării, Brunetti spuse: 

— Da, o cred. 

— Ce ţi-a mai spus? întrebă Patta și, fără să-l surprindă vreun 
pic pe Brunetti, adăugă: E o persoană importantă? 

În mod normal, Brunetti ar fi luat o astfel de observaţie și i-ar 
fi întors-o superiorului său ca pe o întrebare filosofică despre 
cum se poate stabili importanţa cuiva, dar astăzi nu voia 
necazuri, așa că spuse: 

— E invitată a teatrului La Fenice și se pare că Signora Petrelli 
are o părere foarte bună despre ea, zise el. 

Știa că ambele afirmaţii erau adevărate și că, rostite 
împreună, erau foarte înșelătoare. 

— Petrelli? întrebă Patta, apoi adăugă: A, da, s-a întors. Ce 
treabă are ea cu fata asta? 

Lui Brunetti nu-i plăcură nici întrebarea, nici insinuarea. 

— Din ce mi s-a spus, a auzit-o pe tânăra asta cântând la 
teatru și s-a oprit să o complimenteze, răspunse el de parcă nu 
ar fi auzit sau înțeles subiînţelesul întrebării lui Patta. 

— Deci femeia astălaltă cântă acolo? 

— Sigur că da, zise Brunetti, ca și cum tot orașul ar fi stat 
aliniat să-i ceară autografe. Am fost la un spectacol acolo acum 
câteva seri și entuziasmul doamnei Petrelli pare justificat. 

Brunetti o lăsă așa: cel puţin una din cele două afirmaţii era 
adevărată, fără nicio urmă de îndoială. 

— În cazul ăsta... începu Patta, iar Brunetti aşteptă în timp ce 
superiorul lui își scoase un soi de calculator mintal pe care 
numai el știa cum să-l folosească și calculă relaţia dintre 
importanţa victimei și timpul pe care trebuia să-l aloce poliţiei 
pentru a se ocupa de acest caz. Apoi Patta puse calculatorul 
înapoi, într-un buzunar al minţii și spuse: Poţi să te ocupi de 
asta? 

Brunetti își scoase agenda din buzunar și o răsfoi: 


VP - 73 


— Am o întâlnire la două - ceea ce era o minciună -, dar după 
aceea sunt liber. 

— Bine atunci, vezi ce poţi să afli, zise Patta. Nu putem 
permite să se întâmple așa ceva. 

Nici șeful Biroului de Turism nu s-ar fi putut exprima mai clar. 

Brunetti se ridică iute, îl salută din cap pe Vice-Questore și 
ieși din biroul acestuia. O găsi pe Signorina Elettra singură la 
computer, făcând în locul lui ceea ce el refuzase să învețe cum 
să facă. 

— Lorenzo? întrebă el. 

— Trebuia să se întâlnească cu cineva. 

— Aţi găsit ceva? întrebă el. 

— Înainte să plece, mi-a zis că i-a sunat pe Carabinieri și chiar 
au o cameră de luat vederi pe partea cealaltă a podului unde a 
fost găsită fata. Arată partea dreaptă, care merge spre San 
Rocco. 

Își împinse scaunul în spate și arătă spre ecran: 

— Tocmai mi-au trimis asta. 

Fără să încerce să-și ascundă uimirea, Brunetti spuse: 

— Chiar au trimis Carabinieri așa ceva? 

— Le-a făcut el niște servicii în trecut. 

Brunetti habar n-avea ce servicii ar fi putut Vianello să le facă 
și nici nu voia să știe. 

— Nu mai fac glume despre Carabinieri de-acum, minţi el. 

Aruncându-i o privire sceptică, Signorina Elettra se mută cu 
scaunul în lateral ca să-i facă loc. Brunetti trecu în spatele ei și 
se aplecă să vadă ecranul mai bine. La început, imaginea îi 
aminti de o radiografie: gri, granuloasă și extrem de nedefinită. 
Numai pentru că știa că se uită la un pod, reuși să distingă 
parapetul în partea de sus a ecranului și zidul din spate al școlii 
din San Rocco, deși ar fi putut fi zidul oricărei clădiri. Se observă 
o mișcare: o formă mică, rotundă, întunecată și sinuoasă în 
colțul din dreapta jos al imaginii. Foarte repede, i se zăreau 
umerii, spatele, picioarele, se îndepărtă și apoi dispăru în sens 
invers în timp ce persoana mergea pe cealaltă parte a podului. 

— Asta-i tot? întrebă el, vizibil dezamăgit. 

Signorina Elettra ridică din umeri și-și trase scaunul la loc. 
Apăsă pe câteva taste; pe pod se grăbeau alte forme gri, de 
parcă ar fi patinat pe trepte. Văzu două sau trei traversând 
podul în ambele direcţii, apoi le pierdu numărul. Pe ecran apăru 


VP - 74 


o pauză lungă: numai parapetul și zidul din spate, Signorina 
Elettra atinse o tastă, dar nu se mai schimbă nimic. 

Deodată, o formă întunecă ecranul, speriindu-i pe amândoi. 
Brunetti văzu cum din forma aceea se desprinse ceva subţire, 
care lovi scările, apoi căzu, după care toată forma se prăbuși 
deasupra, antrenând cu sine încă o formă din acelea mici, 
rotunde, deși aceasta ricoșă de pe o treaptă, și apoi totul se 
opri. 

Timpul trecea. Signorina Elettra spuse: 

— Dau iar pe repede înainte. 

Nu se mai schimbă nimic pe ecran: o vreme, nu apăru nicio 
mișcare. 

Brusc, în dreapta jos se iviră două forme rotunde, dar acum 
Brunetti le recunoscu drept capete și privi cum acestea fură 
imediat urmate și de trupuri și cum oamenii se grăbiră să 
coboare treptele la femeia inconștientă. Unul îngenunche lângă 
ea, iar celălalt își mișcă braţul și-și duse ceva la ureche. Cel care 
îngenunchease își scoase haina și o întinse peste forma de jos, 
apoi amândoi se ridicară în picioare și stătură nemișcați. 

Signorina Elettra dădu filmul pe repede înainte; cei doi bărbaţi 
se mutară pe marginea podului într-o animaţie sacadată. De 
două ori, unul dintre ei se grăbi să îngenuncheze lângă forma 
care nu se mișca. Apoi ambele capete se întoarseră brusc la 
stânga în același timp, după care încă doi bărbaţi, îmbrăcaţi în 
negru, intrară grăbiţi în scenă. 

Secretara se aplecă în faţă și atinse o tastă, iar filmul reveni 
la viteza normală. Bărbaţii în negru îngenuncheară lângă siluetă, 
care păru să se miște. Unul dintre Carabinieri puse o mână pe 
umărul femeii și se aplecă deasupra ei, spunându-i ceva la 
ureche. Silueta încetă să se mai miște. 

Din nou, Signorina Elettra derulă filmul: unul dintre ofiţerii în 
uniformă sări în picioare, sfidând legea gravitaţiei; apoi și 
celălalt făcu la fel. Imediat, ecranul se umplu de siluete pe 
măsură ce doi bărbați în uniforme albe sosiră cu o targă. Aceștia 
păreau că se conversează cu // carabiniere care nu vorbea cu 
ceilalți doi bărbaţi, apoi alergară în vârful podului și puseră targa 
jos. Signorina Elettra încetini ritmul și bărbaţii în uniformă albă 
duseră femeia pe pod, cu un carabiniere urmându-i 
îndeaproape. Bărbaţii o așezară pe targă, apoi o ridicară și 
dispărură cu ea în colţul din stânga al ecranului. 


VP - 75 


Secretara mai apăsă pe o tastă și siluetele de pe ecran 
îngheţară ca într-un joc pentru copii. 

— Pot să mai văd o dată scena în care cade? întrebă Brunetti. 

Signorina Elettra se conformă și amândoi urmăriră din nou 
scena în care tânăra nu reușea să-și împiedice căderea. 
Observară cum braţul îi cedează, iar capul se lovește de 
marginea treptei. 

— Incă o dată, o rugă Brunetti și o luară de la capăt. 

De data aceasta, ignoră sau încercă să ignore căzătura și privi 
în spatele tinerei ca să detecteze orice urmă de mișcare. 
Observă ceva. 

— Puteţi să dați cu încetinitorul? întrebă el. 

Secretara porni filmul din nou, iar de data aceasta tânăra 
arăta ca și cum ar fi căzut sub apă, plutind până intră elegant în 
contact cu suprafaţa care avea să-i rupă brațul și să-i spargă 
capul. 

Brunetti ignoră toate acestea și studie vârful podului din 
spatele ei. Privi din nou: o bară întunecată, verticală, care apăru 
din spate, apoi se răsuci, urmată imediat de ceva subțire, cu 
dungi, orizontal. leși din partea de sus a locului unde fusese 
bara verticală, apoi fu absorbit înapoi în stânga. 

Signorina Elettra reluă scena de la început și priviră aceleași 
apariţii: mai întâi, pe cea întunecată și verticală, apoi pe cea 
dungată, orizontală, amândouă plecând din același loc și 
întorcându-se acolo. 

Signorina apăsă tastele și urmăriră scena o dată, și încă o 
dată. 

Când filmul redat cu încetinitorul fu oprit a patra oară, lăsând 
vizibili doar câţiva centimetri din imaginea orizontală pe cale de 
dispariţie, aceasta se întoarse spre Brunetti și întrebă: 

— Ce credeți că e? 

— O haină și un fular, zise el fără ezitare. Tipul a mers spre 
vârful podului, a aruncat o privire spre ce a făcut, apoi s-a întors 
și s-a dus în cealaltă parte. 

Se aplecă și atinse ecranul cu degetul: 

— Asta e fularul lui, care-i zboară într-o parte. 

— Nenorocitul, șopti Signorina Elettra, și fu prima dată în 
atâţia ani când Brunetti o auzi folosind un limbaj dur. Putea s-o 
omoare pe biata fată. 

— Poate asta a și crezut, zise Brunetti mohorât. 


VP - 76 


12. 


Signorina Elettra nu spuse nimic, doar se uita la ultimul val de 
linii orizontale. Își sprijini bărbia în palmă și continuă să-l 
studieze: 

— Nu prea are ce altceva să fie, nu-i așa? fu ea de acord într- 
un târziu. 

Se apropie mai tare, apăsă pe o tastă, iar imaginea de pe 
ecran se mări brusc. 

— Uite, zise ea, se pot vedea și franjurii. 

Brunetti se aplecă mai mult și văzu că aceasta avea dreptate. 
Făcu un pas înapoi, își băgă mâinile în buzunare și fixă imaginea 
de pe ecran, imaginându-și ce se întâmplase. 

— Fata a căzut din capul scărilor, zise el. Deci el ori o 
urmărea, ori o aștepta lângă pod, ceea ce înseamnă că știa 
unde se duce ea. Apoi, după ce a împins-o, n-a putut să reziste 
tentaţiei de a vedea ce s-a întâmplat. 

Derulă totul în mintea lui din nou și spuse: 

— Ea nu s-a mișcat până când au găsit-o oamenii ăia. 

— Deci el chiar a crezut că a omorât-o, conchise Signorina 
Elettra în locul lui. 

Apoi, cu vocea plină de furie și dezgust, zise: 

— Doamne, e îngrozitor! 

Brunetti văzu că aceasta își închisese ochii și se hotărî să-i 
vorbească din nou abia când se calmă. Se duse la fereastră și 
analiză vița-de-vie din grădina palatului unde, în ultimul 
deceniu, nu văzuse alt semn de viaţă decât reînnoirea anuală a 
acestei plante veșnic în expansiune. Peste o lună, glicina avea 
să fie în floare, dar deocamdată vita-de-vie se furișa 
ameninţător pe zid, aparent nedispusă să-și divulge secretul 
până în ziua când - pam-pam! — apăreau paniculi acolo unde cu 
o zi înainte nu fusese nimic, iar parfumul umplea fiecare cameră 
din Questura. 

Din spatele lui, Signorina Elettra comentă cu vocea ei 
obișnuită: 

— De obicei, e soțul sau prietenul sau un fost sau cineva pe 
care încearcă să-l transforme într-un fost. 


VP - 77 


Brunetti ajunsese la aceeași concluzie și hotărâse că nu avea 
de ales, trebuia să se ducă înapoi la spital și să stea iar de vorbă 
cu fata. 

— O cheamă Francesca Santello, zise el. 

— Câţi ani are? întrebă Signorina Elettra. 

— E tânără, zise Brunetti, fiindcă nu-și amintea ce scria pe 
fișa medicală. Pare să aibă optsprezece ani, nu mai mult. 
Studiază la Paris, adăugă el. 

— Vreţi să văd dacă pot să aflu ceva despre ea? 

Brunetti încuviinţă. 

— Părea o fată drăguță, zise el. 

— Fetele drăguțe nu au mereu prieteni drăguţi, spuse 
Signorina Elettra. 

Brunetti răspunse printr-o combinaţie de încuviinţare din cap 
și ridicat din umeri, prin care își exprimă acordul și resemnarea 
faţă de mersul lucrurilor. 

— E ciudat cum stătea el pe pod și se uita la ea, zise 
Signorina Elettra, cu o voce serioasă. Un ciudat n-ar face asta; 
pur și simplu ar împinge-o așa, să se distreze, și apoi ar fugi de- 
acolo. Dar tipul ăsta a vrut să vadă ce a făcut. O să caut, zise ea 
gânditoare. 

Brunetti se uită la ceas și se hotărî să se ducă acasă la prânz, 
apoi să meargă la spital când, cel puţin teoretic, nu erau ore de 
vizită. 

— Unde e fata? întrebă Signorina Elettra. 

— La Cardiologia. 

— Cum? nu reuși ea să-și ascundă surpriza. 

— Nu aveau loc pentru ea în altă parte. 

Într-un final, Signorina Elettra întrebă: 

— Credeţi că e în siguranţă acolo? 

— Pe cât de în siguranţă poate să fie oricine acolo. 

e 

Se gândise să-l roage pe Vianello să meargă cu el după prânz, 
dar fata fusese atât de amețită încât era posibil să nu-și aducă 
aminte că vorbise cu el: mai bine să vadă o femeie lângă patul 
ei când se trezea. O sună pe Claudia Griffoni și o întrebă dacă se 
putea întâlni cu el la intrarea în spital la ora trei, ca să servească 
drept „prezenţă feminină liniștitoare” în timp ce chestiona el o 
tânără care fusese agresată. 


VP - 78 


După aceea o porni spre casă, mergând alene pe străzile 
aproape goale, cât încă mai putea. In Campo Santa Marina, 
observă că măsuţele de pe terasa patiseriei Didovich erau pline, 
majoritatea clienţilor stând cu ochii închiși și feţele spre soare. 
Văzându-i, Brunetti își aminti de un turist american, pe care-l 
auzise zicând: „Crema de soare e pentru fraieri”. Își mai aminti 
și că, atunci când îi repetase scena lui Rizzardi, aceasta îi 
provocase patologului unul dintre rarele sale zâmbete. 

Așa cum bănuia, și familia lui stătea aliniată pe terasă, 
asemenea clienţilor de la Didovich. Paola, echipată cu mănuși și 
un fular de lână în jurul gâtului, citea. Chiara purta un tricou, la 
vederea căruia lui Brunetti i se făcu pielea de găină, și stătea cu 
scaunul dat pe spate, cu picioarele pe balustradă și ochii închiși, 
arătând de parcă ar fi intrat într-o comă adâncă. Raffi avea căști 
la urechi și stătea cu ochii închiși, bălăngănindu-și capul dintr-o 
parte în alta de parcă îl lovise Parkinsonul sau dansul Sfântului 
Vitus?. 

Niciunul nu-l simţi sosind. Stătu acolo și îi studie. Soţia lui era 
transportată de veneraţia ei pentru cuvinte, fiica lui, de soare, 
iar fiul lui, de ceva ce Brunetti refuza să numească muzică. In 
zborul lor către alte sfere, uitaseră cu totul de el. Și, se pare, și 
de masa de prânz. 

Se retrase în bucătărie și văzu lumina roșie care însemna că 
era aprins cuptorul, deci urmau să mănânce ceva odată ce 
zombii de afară aveau să se trezească și să i se alăture. 
Neavând altceva mai bun de făcut, Brunetti așeză masa, 
străduindu-se să facă cât mai mult zgomot. Lăsă farfuriile să se 
lovească de suprafața din lemn, ciocni vreo două furculițe de 
farfurii, puse cuţitele pe partea cealaltă cu un scârţăit 
satisfăcător. Șerveţele - obiecte dezamăgitor de tăcute - și 
pahare care se ciocneau. Pe dulap, era o pâine într-o pungă de 
hârtie și o desfăcu cu zgomot, ba chiar se gândi o clipă să umfle 
punga și să o spargă cu un pocnet, dar hotărî că nu ar fi corect. 
Scoase coșul de pâine și tăie jumătate în felii cum îi plăceau lui 
și numai lui de groase, hotărât să se bucure de una dintre micile 
victorii ale vieţii. 

20 epidemie ciudată, în Evul Mediu în Europa, care s-a manifestat prin dansuri 
colective, în cadrul cărora participanţii cântau, ţipau și râdeau frenetic. Orele continue 
de dans le induceau participanţilor o stare de transă și extaz, urmată de leșin, sau 


chiar de moartea acestora. Printre simptomele medicale se numără: convulsii, dureri 
de piept, hiperventilaţie, halucinații și atacuri de epilepsie. (N.tr.). 


VP - 79 


Mai scoase și o sticlă de apă minerală, apoi deschise frigiderul 
și găsi o sticlă începută de Pinot Grigio. Odată ce le puse pe 
masă, Brunetti nu văzu niciun motiv să mai aștepte; în plus, era 
trecut de ora prânzului, iar lui îi era foame. 

Se duse înapoi pe terasă și-i văzu împietriţi ca mulajele din 
ghips ale victimelor de la Pompeii. 

— Mâncăm și noi de prânz? întrebă el cu tonul său obișnuit. 

Nu răspunse niciunul, lucru pe care i-l putea ierta numai lui 
Raffi, care acum bătea pe coapse un ritm spasmodic. 

— Mâncăm și noi de prânz? repetă Brunetti, de data aceasta 
mai tare. 

Paola își ridică privirea din carte spre el, dar el era sigur că 
nu-l vedea. Ochii ei rămăseseră concentrați pe vreun loc sau o 
lume din mintea ei, unde oamenii vorbeau în fraze întregi, bine 
gândite și nu făceau scandal în legătură cu ora prânzului. 

Chiara deschise ochii, ridică o mână să-i ferească de soare și 
îl văzu: 

— A, ai venit, zise ea zâmbind. Ce drăguţ! 

lritarea își făcu bagajele, deschise ușa și, trăgând nerăbdarea 
de mânecă, începu lungul drum pe scări în jos. 

Paola își puse cartea cu fața în jos și se ridică în picioare. 

— Cât e ceasul? întrebă ea. Nu te-am auzit. 

— Abia am ajuns, explică Brunetti. 

Paola se duse spre el, părând încă un pic ameţită, fie de 
soare, fie de carte. Când ajunse lângă el, își puse mâna pe 
braţul lui și îi trimise un sărut spre urechea stângă. 

— Avem frittata cu zucchini și piept umplut de curcan, zise ea. 

— Te întrerup din ceva important? întrebă el arătând din 
priviri spre cartea pe care ea o abandonase. 

— Adevăr, frumusete, proză elegantă, analiză psihologică 
ascuţită, dialog încântător, enumeră ea. 

— Pur și simplu nu poţi să stai departe de Agatha Christie, nu- 
i așa? zise Brunetti și se întoarse în bucătărie. 

Paola își luă cartea înapoi, o puse în faţa lui Raffi și îi scoase 
căștile, apoi își mișcă buzele de parcă ar fi vorbit. 

Raffi nu-și dădu seama din prima că ea glumea, dar apoi râse 
cu bunăvoință. 

— Mor de foame, îi zise mamei lui, care deja îi întorsese 
spatele, de parcă n-ar fi spus asta cel puţin o dată pe zi de când 
învățase să vorbească. 


VP - 80 


El și Chiara o urmară pe Paola în bucătărie și se așezară la 
locurile lor. Paola se aplecă deasupra cuptorului și spuse peste 
umăr: 

— Mersi că ai pus masa, Chiara. 

Chiara o privi surprinsă, apoi se uită la Raffi, care clătină din 
cap și, ţinându-și mâna dreaptă aproape de piept și acoperind-o 
cu stânga, arătă cu degetul spre Brunetti, care-și duse 
arătătorul la buze, un gest care îi permise Chiarei să spună: 

— Păi, tu gătești mereu, Mamma. Măcar atât să fac și eu. 

De data aceasta, Raffi își băgă de mai multe ori degetul în 
gura deschisă, dar nu spuse nimic care să dea de gol perfidia 
surorii lui. 

Prânzul se scurse liniștit, cu mici tachinări firești pentru niște 
oameni care se simt în largul lor împreună. Paola îl întrebă pe 
Raffi dacă Sara urma să vină acasă de la Paris de Paște, iar când 
el răspunse că da, Paola îl întrebă dacă îi era dor de ea. 

Raffi își ridică privirea din desert - prăjitură cu dovleac și 
stafide -, își puse furculița pe farfurie și-și duse mâna la inimă. 

— Nu mă gândesc la nimic altceva. Râvnesc după ea ca un 
marinar naufragiat care tânjește să vadă o barcă la orizont, ca 
un om rătăcit prin deșert care jinduiește să vadă un izvor 
susurând, ca... 

— Un om flămând care tânjește după o coajă de pâine, ca... 
începu Chiara, dar fu întreruptă de Paola. 

— Nu e interesant, spuse ea cu tonul pe care-l folosea pentru 
a specula, că atunci când tânjim după ceva ne exprimăm mereu 
prin termeni fizici: foame, sete, siguranţă fizică? 

— După ce ar trebui să tânjim atunci? întrebă Brunetti. Pace 
în lume? 

— Nu asta vreau să spun, insistă Paola. Mi se pare interesant 
că, de obicei, când tânjim după ceva, folosim termeni fizici, nu 
spirituali sau intelectuali. 

— E ceva imediat, zise Chiara. Suferi de nevoi fizice: apă, 
mâncare, somn. Le simti. 

— Suferi mai mult de lipsa libertăţii sau a liniștii interioare, aș 
zice eu, adăugă Brunetti. 

Raffi își continuă prăjitura, de parcă i se părea mult mai 
importantă decât genul acela de speculații. 

— Dar durerea fizică doare, insistă Chiara. Nimeni nu moare 
că l-a lovit amocu'. 


VP - 81 


Paola își duse mâna la inima îndurerată. Pe cealaltă o întinse 
peste masă către Brunetti și îl luă de mână. 

— Guido, am crescut o sălbatică. 

A venit momentul să mă duc să mă întâlnesc cu Griffoni, 
hotărî Brunetti. 


VP - 82 


13. 


Claudia era acolo la ora trei. Înfăţișarea ei - înaltă, blondă, cu 
ochi albaștri - dezmințea orice idee preconcepută despre 
napoletane, în schimb inteligenţa și simţul ei de observaţie 
confirmau o alta. Profitând de ziua frumoasă, cei doi rămaseră 
pe treptele spitalului cât Brunetti îi explică despre atacul și 
filmarea de pe pod. 

— Tot ce vezi din el sunt haina și fularul? întrebă Griffoni. 

— Da. 

Brunetti se îndepărtă un pic de ea și se opri, apoi se întoarse 
cu fața spre ea și mimă cu braţul un fular care se răsucea într-o 
parte. O femeie care venea pe campo le aruncă o privire 
ciudată, după care intră în spital. 

— Pur și simplu a stat acolo și s-a uitat? 

Brunetti încuviinţă. 

— Apoi s-a întors și a coborât pe partea cealaltă a podului. 

Griffoni privi în lateral, la podul care ducea în campo, de parcă 
încerca să-și imagineze evenimentele ce se petrecuseră acolo. 

— Mergem să vorbim cu ea? întrebă Griffoni în cele din urmă. 

Brunetti o luă înainte printr-o curte înmiresmată de pământul 
reavăn și dornic de venirea primăverii. Lăsându-și picioarele să 
urmeze meandrele memoriei în timp ce străbăteau spitalul, îi 
povesti lui Griffoni atât cât știa și el despre fată: studia canto la 
Paris, dar era aici în vacanţă și exersa la teatru cu tatăl ei, unul 
dintre repetitori. 

— Cântă bine? întrebă Claudia. 

— Probabil tatăl ei așa crede. 

Brunetti luă în considerare legătura posibilă, dar nu foarte 
probabilă dintre Francesca Santello și Flavia Petrelli. Amândouă 
erau cântărețe și amândouă fuseseră provocate, deși își dădu 
seama că acest cuvânt nu era destul de sugestiv pentru ce se 
întâmplase cu Francesca. În cele din urmă, se hotărî să o spună, 
atât ca să verifice cum suna, cât și dintr-un alt motiv. 

— Flavia Petrelli a complimentat-o pentru cum cântă. Poate 
cineva a auzit-o atunci. 

Claudia se opri brusc. 


VP - 83 


— Vrei să repeti? 

— Signora Petrelli are un fan care se pare că a urmărit-o până 
aici, zise Brunetti vorbind rar, ca să-și dea timp să formuleze 
povestea. Îi trimite flori, cantităţi enorme. A început în Londra; s- 
a întâmplat la Sankt Petersburg, apoi i-a trimis și altele în cabină 
după premiera de aici. Când a ajuns acasă, a mai găsit un 
buchet în clădirea în care locuiește, în fața ușii apartamentului. 
Nimeni nu fusese lăsat să intre în clădire. 

Claudia își frecă obrazul, apoi își trecu degetele prin păr și 
trase de câteva șuvițe. 

— Și fata? Nu înțeleg ce legătură încerci să faci. 

Nici el nu înțelegea, cel puţin, nu într-un mod linear care să li 
se pară plauzibil și celorlalţi. Începu din nou să meargă, cu 
Claudia alături. Trecură de bufet și abia dacă-i observară pe 
oamenii în papuci și halate de baie care stăteau înăuntru și-și 
beau cafeaua. 

— Eu aș zice că a trimite cuiva flori... continuă ea, dar când se 
întoarse și văzu expresia de pe faţa lui, adăugă: bine, multe flori 
este cu totul altceva decât a încerca să omori pe cineva. 

Intenţionase să fie ironică, dar nu reușise decât să fie 
sceptică. 

— Ambele sunt acţiuni exagerate, insistă el. 

— Asta înseamnă că una duce la cealaltă? întrebă ea cu tonul 
pe care îl auzise atâţia ani folosit de procurori. 

Brunetti se opri. 

— Claudia, nu te mai juca de-a polițistul rău, bine? Dacă te 
gândești că ăsta este comportamentul unei persoane instabile 
psihic, atunci poate înţelegi ce vreau să spun. 

ÎI privi și ea, evident neconvinsă. 

— Dacă încerci să legi două lucruri fără legătură între ele, 
nimic nu e mai potrivit decât să spui că cine le-a făcut a fost 
nebun, nu-i așa? Nu ai nevoie de un motiv pentru că există un 
nebun pe care să dai vina. 

— Exact asta spun și eu, insistă Brunetti. E o nebunie să 
trimiţi sute de flori cuiva în doar câteva luni, în trei ţări, și să nu- 
i spui cine ești. 

— Sute? întrebă ea, clar surprinsă. 

— Da. 

— A! 

Urmă o lungă pauză. 


VP - 84 


— Le-ai văzut? 

— Pe cele de pe scenă, da. Și mi-a zis că erau cel puţin zece 
buchete în cabina ei în seara premierei și altele în fața ușii de la 
apartament, când s-a întors acasă. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Părinţii Paolei au invitat-o la cină la câteva seri după 
spectacol și acolo ne-a povestit. 

— Spunea adevărul? 

Nedorind să o întrebe pe Claudia de ce s-ar îndoi de cuvântul 
Flaviei, Brunetti răspunse blând: 

— Așa cred. Pare o martoră de încredere. 

Când îl sunase pe Freddy, acesta confirmase povestea cu 
trandafirii din clădire, dar adăugase că, după părerea lui, Flavia 
reacţiona exagerat la ei. 

— La urma urmei, Guido, spusese el, ne aflăm la Veneţia, nu 
în Bronx. 

Probabil vocea lui Brunetti îi trădase frustrarea la reticenţa 
Claudiei de a-l crede, pentru că, în momentul când începură să 
urce spre Cardiologie, aceasta îi zise: 

— Nu am nevoie de confirmare, Guido, te cred. Și pe ea. Doar 
că nu mă împac cu ideea că cineva ar putea să fie atât de... 

— Nebun? sugeră Brunetti. 

Claudia se opri la ușa salonului și se întoarse spre el: 

— Da, nebun. 

Brunetti îi deschise ușa și o lăsă să intre prima, apoi o urmă în 
salon. La camera de gardă a asistentelor, văzu aceeași persoană 
care fusese de serviciu în dimineața aceea. Când își ridică 
privirea, aceasta îl recunoscu și spuse: 

— l-am găsit o cameră. 

Asistenta părea sincer bucuroasă că putea să-i spună asta. 
Brunetti își aminti că fata fusese reetichetată ca victimă, așa că 
acum era feblețea tuturor. 

— Ce bine! răspunse el și zâmbi. 

Se gândi că era nimerit să explice cine era blonda atrăgătoare 
de lângă el, așa că arătă spre Griffoni și spuse: 

— Am venit cu o colegă. Cred că ar fi mai bine să fie și o 
femeie de faţă când vorbim. 

Asistenta încuviinţă din cap. 

— Cum se simte? întrebă Brunetti. 


VP - 85 


— Mai bine. Doctorul i-a schimbat analgezicul, așa că e mult 
mai puţin amețită decât dimineață. 

— Putem s-o vedem? întrebă Griffoni cu politeţea pe care 
femeile frumoase - dacă sunt inteligente - o folosesc când 
vorbesc cu femei mai puţin atrăgătoare decât ele. 

— Sigur că da, răspunse asistenta. Veniţi cu mine! 

Îi conduse pe hol și se opri la a doua ușă, o deschise și intră 
fără să ciocănească. Griffoni puse o mână fermă pe braţul lui 
Brunetti și nu-l lăsă să intre în cameră după asistentă. 

— Las-o pe ea să ne invite înăuntru, zise. 

După o clipă, asistenta se întoarse și le spuse amândurora: 

— Ar vrea să intrați la ea. 

Brunetti îi dădu voie lui Griffoni să intre prima. Era o cameră 
dublă, cu vedere spre vârfurile copacilor abia înfrunziţi. Celălalt 
pat era gol, deși fusese desfăcut, iar pernele ridicate păstrau 
încă urma lăsată de capul persoanei care se odihnise sprijinită 
de ele. 

Griffoni se opri la doi metri de pat și stătu nemișcată pentru a- 
| lăsa pe Brunetti să se apropie de fată. Arăta mai bine: avea 
părul pieptănat și obrajii prinseseră puţină culoare. Din expresia 
ei, era clar că și-l amintea pe Brunetti și se bucura să-l revadă. 

Zâmbi larg, iar el observă din nou cât de frumoasă era. 

— Mă bucur că arătaţi mai bine, zise el și-i întinse mâna. 

Ea o strânse cu mâna sănătoasă și spuse: 

— Slavă Domnului că nu sunt pianistă! 

Ridică gipsul câţiva centimetri ca să-și arate cealaltă mână, 
umflată și vânătă. Din nou, vocea aceea dulce și dicția precisă. 

Brunetti se întoarse spre Griffoni, care veni alături de el lângă 
pat. 

— Ea este colega mea, Claudia Griffoni. 

Gândindu-se că adevărul i-ar face bine fetei, adăugă: 

— M-am gândit că ar trebui să vin cu o femeie. 

— Ca să-mi fie mai puţin frică? 

— Ceva de genul ăsta. 

Fata se uită la Griffoni și îi surprinse privirea. Aceasta strânse 
din buze și-și ridică sprâncenele a surpriză la sinceritatea replicii 
lui Brunetti. 

— Mulţumesc. 

Apoi, privind spre Griffoni, adăugă: 

— Nu pare prea amenințătoare. 


VP - 86 


Griffoni râse, iar Brunetti se simţi ciudat de exclus din acea 
complicitate feminină. Pentru a-și restabili poziţia, zise: 

— Aș vrea să-mi povestiți din nou despre seara trecută, măcar 
atât cât vă amintiţi. 

Griffoni se apropie, își lăsă geanta pe podea, lângă perete, și 
scoase din ea un carneţel și un stilou. 

Fata zâmbi, de parcă încă nu era gata să riște o mișcare, de 
teama loviturii puternice suferite la cap. 

— M-am tot gândit la asta de când am vorbit azi-dimineaţă, 
am tot încercat să-mi amintesc, dar e greu, din cauza a ceea ce 
s-a întâmplat. Știu că m-a împins. Nu vreau să inventez lucruri 
care poate s-au întâmplat înainte sau să le las să-mi schimbe 
amintirea. 

Ridică o mână și o lăsă să cadă neputincioasă înapoi pe pat. 

— Sunt sigură de asta: chiar am auzit ceva când mă plimbam, 
poate de când am plecat de la pizzerie, sau am simţit ceva, dar 
nu sunt sigură ce era. 

Tăcu și Brunetti văzu din nou cât de deschisă era culoarea 
ochilor ei, într-un contrast ciudat cu nuanţa închisă a părului. 
Dacă ea ar fi fost o femeie mai în vârstă sau mai vanitoasă, ar fi 
suspectat-o că și l-a vopsit. Așa însă, se gândi doar că avusese 
noroc de o zestre genetică ce combina părul acela castaniu cu 
ochii de un albastru senin și pielea extrem de palidă. 

— V-aţi uitat în urmă să vedeţi ce era? întrebă Griffoni. 

Chipul fetei se relaxă când simţi ușurința cu care Griffoni îi 
adresase întrebarea, de parcă aceasta deja credea că fata 
fusese într-adevăr conștientă de o prezenţă și avea nevoie doar 
de o idee mai clară cu privire la ce ar fi putut să fie. 

— Nu. Suntem în Veneţia. Așa ceva nu se întâmplă aici. 

Brunetti încuviință din cap și aşteptă. 

— Când am ajuns la pod, am auzit pași în spatele meu, dar 
înainte să mă întorc, l-am auzit spunând „E mia” cu o voce tare 
înspăimântătoare și apoi am simţit un brânci. În clipele acelea, 
nu puteam să mă gândesc decât cum să nu cad, să ajung la 
capătul treptelor pe picioarele mele. Dar n-am reușit. Apoi un 
bărbat stătea aplecat deasupra mea și mă întreba dacă am păţit 
ceva. 

— Și așa am ajuns aici, zise Griffoni, ridicându-și stiloul de pe 
pagină și arătând cu el spre cameră. 

Apoi, pe un ton mai serios, întrebă: 


VP - 87 


— Ce înțelegeți prin „voce înspăimântătoare”? 

Francesca închise ochii și Brunetti știu că se transportase 
înapoi pe pod. 

— Avea respiraţia întretăiată, zise ea și deschise ochii. De 
parcă îi fusese greu să mă urmărească sau să urce treptele. Nu 
știu. Era un sunet ca un gâfâit. Ca atunci când încerci să sperii 
un copil. 

— Credeţi că încerca să-și mascheze vocea? întrebă Brunetti. 

Ochii albaștri priviră pe fereastră și studiară copacii îndelung. 
Auzise el odată că solistele au o memorie extraordinară. Sunt 
nevoite. Și-o imagină amintindu-și vocea de pe pod, iar apoi ea 
zise: 

— Da, ăsta ar putea fi motivul. Nu era o voce adevărată. 
Adică nu era vocea reală a cuiva. 

— Sunteţi sigură că aţi auzit bine? întrebă Brunetti. V-a spus 
că sunteţi a lui. 

— Da. 

Răspunsul ei veni imediat, fără ezitare. 

Brunetti îi aruncă o privire lui Griffoni, gândindu-se ce părere 
ar avea ea despre următoarea lui întrebare, dar hotărî să o 
rostească oricum: 

— Sunteţi sigură că s-a referit la dumneavoastră? | 

— Sigur că da, răspunse ea înverșunată. V-am spus, a zis „E 
mia”. Vorbea cu mine. 

Auzi reacția surprinsă a lui Griffoni, dar fata fu cea care 
întrebă: 

— Ce? 

Brunetti o privi pe Claudia descâlcind gramatica și, în același 
timp, studiind chipul Francescăi care, la fel ca trupul mic ascuns 
sub pătură, zvâcnea de tinereţe. 

— Nu a spus „Sei mia”? întrebă Griffoni, fără să încerce să-și 
ascundă neîncrederea. Unei persoane pe care o împinge pe 
scări? 

Fata îi spusese de două ori lui Brunetti că atacatorul ei i se 
adresase formal și de ambele dăţi și el, și Claudia fuseseră 
surprinși. Tinereţea sa era neîndoielnică, iar atacatorul ei era 
foarte posibil să fi fost mai în vârstă. Era absurd să i se adreseze 
formal. În acest caz, se referea la o altă femeie: „Fa este a 


LU 


mea . 


VP - 88 


14. 


— Cred că-mi spunea că sunt a lui, zise Francesca, încă 
neînțelegând că era posibil să nu fie ea principala ţintă a 
atacatorului. Tocmai asta e atât de îngrozitor, că el pur și simplu 
hotărăște cine îi aparţine. 

Auzindu-i furia, Brunetti începu să creadă că fata va scăpa cu 
bine din toată povestea asta; era un răspuns mult mai sănătos 
decât frica și precauţia. 

— Aţi spus că nu aţi văzut pe nimeni care să vă urmărească, îi 
aminti Brunetti. 

Dură puţin până când tânăra răspunse. 

— Pe pod, am simțit asta. 

In timp ce vorbea, începu să se moleșească, asemenea unui 
copil care s-a jucat intens toată ziua, iar acum are nevoie să 
doarmă. Brunetti observă și se întoarse spre Griffoni: 

— Cred că avem destule informaţii, nu-i așa, Claudia? 

Aceasta își închise carnetul și-și ridică poșeta. Și-o trecu peste 
umăr și se apropie de pat. 

— vă mulțumesc că aţi stat de vorbă cu noi, Signorina 
Santello. 

Claudia își puse o mână pe braţul fetei, îl strânse ușor și se 
retrase, făcându-i loc lui Brunetti. 

— Tatăl dumneavoastră știe ce s-a întâmplat? își aminti el să 
întrebe. 

— E plecat la Florenţa pentru câteva zile, spuse ea cu o voce 
care aluneca în somn. Lucrează acolo la festival, cântă la audiții. 

— l-aţi spus ce s-a întâmplat? întrebă Brunetti. 

— Doar că am căzut și mi-am rupt mâna, zise ea, apoi își 
pierdu concentrarea, dar reveni ca să adauge: Nu am vrut să-l 
sperii. 

Işi răsfrânse buzele gândindu-se la tatăl ei sau la faptul că-l 
scutise de griji, apoi adormi. 

Cei doi o priviră o vreme, după care plecară. Brunetti o 
întrebă pe asistentă dacă venise careva să o viziteze, iar 
aceasta îi răspunse că venise o mătușă în dimineaţa aceea și 
avea să o ia acasă a doua zi. 


VP - 89 


— Mătușa mi-a spus că părinţii sunt divorţaţi și că mama 
trăiește în Franţa, zise asistenta, apoi ridică din umeri. Timpuri 
moderne, Commissario. 

Brunetti îi mulțumi pentru ajutor. El și Griffoni părăsiră spitalul 
și se întoarseră la Questura. 

În timp ce traversau i/ campo, Claudia spuse: 

— „E mia.” Sigur că vorbea despre o altă femeie. Nu i-ar fi 
spus „Lei”. E încă o puștoaică, iar el încerca să o omoare, pentru 
Dumnezeu. Nu i s-ar fi adresat formal. 

— lar cealaltă femeie? întrebă Brunetti. 

— Nu fi rezervat cu mine, Guido, spuse ea cu iritare vizibilă. 
Cred că ce mi-ai spus este posibil. 

— Doar posibil? întrebă el, străduindu-se să nu sune rezervat. 

Griffoni zâmbi și îi dădu un pumn ușor în braț. 

— Bine, mai mult decât posibil. 

Cotiră spre stânga în capătul podului Ponte dell'Ospedaleto și 
merseră de-a lungul canalului, Brunetti fără să-și dea seama că 
alegea direcţia, iar Griffoni ţinându-se după el ca un pește-pilot 
lângă un rechin, mulțumită să-l lase pe el să conducă. 

Ajunseră la următorul pod și se opriră. Ea-l întrebă: 

— Ce vrei să faci? 

— Să-l trimit pe Vianello să vorbească cu oamenii din cartier, 
să vadă dacă n-au observat vreo persoană care a petrecut mult 
timp lângă locuinţa ei, răspunse Brunetti, apoi adăugă: Aș vrea 
să pun pe cineva să o supravegheze pe fată, dar cum Alvise e 
plecat, nu prea avem personal, nu știu dacă avem cum să facem 
asta. 

— De ce nu-l rogi pe el? întrebă ea. 

— Pe cine? Pe Alvise? 

Griffoni încuviinţă și spuse: 

— Nu-l știu de foarte mult timp, dar e loial și poate să urmeze 
ordine simple. Și sigur abia așteaptă să se întoarcă la muncă. 
Așa că, dacă i se spune că este o misiune specială, și să se 
asigure că nu i se întâmplă nimic fetei la spital, o să profite de 
șansa asta. 

— A fost suspendat, ceea ce, după înțelegerea mea, 
înseamnă că nu poate să lucreze și nu este plătit, zise Brunetti. 
Nu pot să-i cer să-și asume riscul de a lucra și cu siguranță nu 
pot să-i cer să facă asta degeaba. 

Griffoni căzu pe gânduri, după aceea spuse: 


VP - 90 


— Nu cred că asta va fi o problemă, Guido. 

— Sigur că este. Cum îl plătim? Facem chetă de la restul 
personalului? 

Chiar în timp ce spunea aceste cuvinte, își dădu seama cât de 
ciudată era conversaţia lor. Să-l roage pe Scarpa să contribuie la 
salariul lui Alvise și astfel să se asigure că Patta avea să afle ce 
făceau ei? 

Griffoni îl privi și începu să vorbească, dar se opri și studie 
apa din canal. Negăsind niciun răspuns acolo, își îndreptă din 
nou atenţia spre Brunetti și zise: 

— Este posibil ca Signorina Elettra să nu fi înregistrat cererea 
de oprire a salariului înainte să se oprească și ea din lucru. 

— Nu s-a oprit din lucru, zise Brunetti emfatic, încercând să 
aducă un pic de logică în conversaţia lor. Face grevă. 

Oare așa se simţea și Alice, se întrebă el, pierdută într-o 
pădure de cuvinte de care nu știa cum să scape? 

Griffoni nu-l contrazise, așa că se gândi să-și consolideze 
argumentul. 

— Și oricum, el e plătit de la Roma, nu de aici, explică 
Brunetti. Toţi suntem plătiţi așa. 

Măcar asta trebuia să știe și ea. 

— Ordinul de oprire a salariului ar pleca de aici, nu-i așa? 
întrebă Griffoni. De la locotenentul Scarpa, contrasemnat de 
Vice-Questore. 

Interpretându-i tăcerea drept confirmare, aceasta adăugă: 

— Există totuși moduri de a dejuca acest plan. 

Brunetti își duse mâna dreaptă la faţă și-și frecă firele scurte 
de păr care îi crescuseră sub buza de jos de când se bărbierise, 
în dimineaţa aceea. Le scărpină ușor, spunându-și că putea 
aproape să le audă crescând de îndată ce trecea cu unghiile 
peste ele. 

— Dejuca, repetă el. 

Chipul lui Griffoni rămase ciudat de imobil când spuse: 

— Dacă ordinul acela nu ar fi transmis la Roma, iar el ar fi 
încadrat într-o nouă categorie de serviciu, atunci nu ar avea loc 
nicio întrerupere a salariului. 

— Dacă ar fi? Brunetti repetă condiţionalul, un mod verbal 
care se tot strecura în numeroasele conversații cu Comisarul 
Griffoni și cu Signorina Elettra. O nouă categorie de serviciu? 


VP - 91 


Griffoni ridică o sprânceană și ambele mâini, ca și cum ar fi 
vrut să sugereze sensul nelimitat al acelei fraze. 

Brunetti studie chipul lui Griffoni. Se schimbase de când 
aceasta se împrietenise cu Signorina Elettra? Nu era ceva 
ascuns în ochii ei, o trăsătură care nu fusese acolo înainte? 

Nu se putu abţine să nu întrebe: 

— Ea a făcut toate astea? 

— Da. 

— Lui ce i s-a zis? întrebă Brunetti. 

— Numai că o să i se schimbe misiunea cât timp se rezolvă 
situaţia asta. 

Griffoni privi în altă parte, după aceea reveni la el. 

— A ajutat la arhivă până acum. 

— Cum a ajutat? 

— Atât cât poate el să ajute, fu tot ce răspunse aceasta. 
Brunetti se uită spre clădirile de pe partea cealaltă a canalului. 
Obloanele celor mai mari erau decolorate de soare, iar câteva 
atârnau strâmb. Un burlan se desprinsese și apa lăsase urme pe 
faţadă. 

— Spune-i să se ducă la spital și să verifice de câteva ori pe 
zi, da? îi spuse el. În haine civile. O să-i placă asta. 

Cât de ușor puteau femeile astea două să-și atragă complici! 

— lar când fata se duce acasă? întrebă Griffoni. Ce facem 
atunci? 

— Dacă rămâne în oraș, tot poate să se ducă și să verifice, 
zise el. 

Nu era mult. Alvise nu era mult. Dar tot era ceva. 

Își continuă drumul pe mal spre Questura. 

Ea îl urmă. 

— Mi-ar plăcea să o aud cântând, spuse ea, spre surprinderea 
lui. 

— De ce? 

— Are o voce frumoasă. Pare ciudat totuși la așa o mână de 
fată. 

Când intrară în Questura, Claudia întrebă: 

— Vrei să mai fac ceva după ce vorbesc cu Alvise? 

Din cauză că nu era venețiană, la început Brunetti fusese 
reticent să o roage să meargă la teatru, pentru că era posibil ca 
cei de acolo să nu vrea să stea de vorbă cu o străină. Mă rog, se 
temperă el, cu o neveneţiană. Dar începuse să presimtă că 


VP - 92 


farmecul și frumusetea ei ar putea fi suficiente ca să 
depășească acest handicap. 

— Vezi dacă cineva de la teatru a observat ceva sau pe 
careva care n-ar fi trebuit să fie acolo. 

Fără să comenteze că era o cerință atât de vagă, Griffoni 
încuviinţă și se despărți de el în capul scărilor, ca să meargă în 
propriul ei birou. Brunetti intră la Signorina Elettra și o găsi 
stând drept la birou, de data aceasta, în loc de revistă, având în 
faţă o carte. 

— Folosiţi greva ca să recuperaţi din lecturi? întrebă el. 

Ea nu se obosi să-l privească, fie pentru că acum greva ei îl 
includea și pe el, fie pentru că era absorbită de carte. 

Brunetti se apropie și, citind scrisul răsturnat, desluși numele 
de pe copertă. 

— Sciascia? întrebă el. Nu învăţaţi destule despre crime și 
poliție lucrând aici? 

Întrebarea lui fu suficientă să-i distragă atenţia. 

— Încerc să limitez contactul direct. 

— Cu crimele? 

Ea privi în direcția ușii de la biroul vicechestorului. 

— Cu poliţia, zise ea, apoi, răspunzând la falsa agitaţie a 
mâinilor lui Brunetti, clarifică: dar numai cu cei de un anumit 
rang. 

— Sper că nu fac și eu parte dintre ei. 

Signorina Elettra luă panglica roșie care atârna de copertă și o 
strecură între pagini înainte de a închide cartea. 

— Deloc. Cum pot să vă ajut, Commissario? 

Nu văzu niciun motiv să-i spună că știa despre salariul lui 
Alvise sau despre noua categorie de încadrare în serviciu: atâta 
timp cât nu știa, nu trebuia să facă nimic. 

— Fata pe care am văzut-o, începu el arătând cu mâna spre 
computer, mi-a spus că a fost lăudată pentru cum cântă de 
nimeni alta decât Flavia Petrelli. 

Îi dădu ocazia să pună întrebări, dar ea doar îşi puse cartea 
lângă computer și continuă să-l privească cu atenţie. 

— Signora Petrelli are un fan al cărui comportament este... 
excesiv, continuă el. 

Ea tot nu zise nimic. 

— Până acum, tot ce a făcut a fost să-i trimită flori, sute de 
flori, și în cabină, și acasă. 


VP - 93 


După o pauză lungă, Signorina Elettra întrebă: 

— Până acum? 

Brunetti ridică din umeri pentru a-și exprima îngrijorarea. 

— Nu am un motiv concret să cred că există vreo legătură cu 
ce s-a întâmplat pe pod. E doar o presupunere. 

Ea se gândi, cu chipul impasibil. 

— Aveţi vreo idee cine este fanul ăsta? 

— Absolut niciuna, zise el, dar își dădu seama că nu se 
gândise prea mult la identitatea acestuia. Trebuie să fie cineva 
cu suficienţi bani ca să călătorească unde cântă ea și să 
cumpere atâtea flori. Și care este suficient de deștept și de 
bogat ca să facă astfel încât florile să fie livrate unde vrea el. 

Încercă să-și imagineze ce altceva ar trebui să știe și să poată 
face omul acela. 

— Ar trebui să știe orașul destul de bine pentru a putea 
urmări fata fără să fie văzut și fără să-i piardă urma. 

— Și fără să-l vadă ea. Credeţi că asta înseamnă că e 
venețian? 

— E posibil. 

— Să încerc să aflu ceva despre flori? întrebă ea cu 
entuziasmul unui vânător lăsat liber pe câmp. 

— Trandafiri galbeni. Erau atât de mulţi încât trebuie să fi 
făcut o comandă specială. Probabil florăria a trebuit să le 
comande de pe continent. 

Signorina Elettra se aplecă în faţă să pornească computerul. 

— V-a fost dor de el? riscă Brunetti să întrebe, arătând din cap 
spre ecran. 

— Nu mai mult decât le e dor prietenilor mei de copii când 
pleacă la universitate, zise ea, așteptând să se aprindă ecranul. 

Brunetti era șocat de cât de puţine lucruri știa despre ea după 
toți acei ani. Avea prieteni ai căror copii erau la vârsta la care 
plecau la universitate, și totuși ea nu putea să fie suficient de în 
vârstă ca să aibă un copil de facultate. Nici măcar nu știa câţi 
ani are. Dacă ar fi vrut, i-ar fi fost ușor să se uite în dosarul ei, 
să-i afle data nașterii și studiile. Dar nu făcuse niciodată așa 
ceva, la fel cum nu ar fi citit niciodată scrisorile unui prieten sau 
cel puţin nu ar fi făcut asta în perioada când oamenii încă mai 
scriau scrisori. Paola, a cărei mamă era o cititoare pătimașă, 
moștenise simţul etic și onoarea eroilor gentilomi din romanele 
de secol nouăsprezece. El, în schimb, destul de ciudat, primise 


VP - 94 


aceeași educaţie morală de la o femeie care nu făcuse mai mult 
de opt clase și de la un visător veșnic șomer, cu sănătatea 
distrusă și mintea afectată de anii petrecuţi ca prizonier de 
război. 

— Scuze, zise el, neatent la ultimele ei remarce. 

— Am spus că îmi dau voie să simt selectiv, zise ea arătând 
spre ecranul computerului. Mi-e dor la fel ca întotdeauna, numai 
că acum există două persoane pentru care nu am acest 
sentiment. 

Brunetti fu impresionat de cât de rezonabil făcea ea să pară 
totul. 

— Cum sunt printre cei pentru care încă lucraţi, zise Brunetti 
cu falsă seriozitate, pentru a arăta că își dorea mult să se afle 
printre aceștia, aș vrea să aflaţi tot ce puteți despre fata de pe 
pod. Francesca Santello: părinţii divorțaţi; mama trăiește în 
Franța; ea locuiește cu tatăl ei când vine aici; undeva în Santa 
Croce. Studiază canto la Conservatorul din Paris. 

Vorbi rar când văzu că ea își lua notițe. 

— Am rugat-o pe Claudia să afle dacă s-a întâmplat ceva 
ciudat la teatru. Chiar dacă nu e venețiană. 

Signorina Elettra încuviinţă la fel cum ar fi făcut dacă el ar fi 
menţionat limitările impuse de un handicap fizic. 

— Cunoașteţi pe careva care lucrează acolo? întrebă el. 
Singura persoană pe care o știu eu s-a retras cam acum cinci 
ani și s-a mutat în Mantova. 

Ea răspunse imediat: 

— Un fost coleg de școală lucrează la barul din colţ, chiar 
vizavi de teatru. Pot să-l întreb dacă i-a auzit vorbind despre 
ceva ciudat. Majoritatea soliștilor și a personalului își beau 
cafeaua acolo, așa că e posibil să-i fi auzit zicând ceva. 

Işi notă asta, apoi se uită la Brunetti. 

— Altceva? 

— Aş vrea să vedeţi ce puteţi afla despre fani, zise el. 
Signorina Elettra își ridică stiloul ca să-i atragă atenţia. 

— Ar fi poate mai corect să le spunem urmăritori. 

— Ai cui? 

— Ai doamnei Petrelli. 

— Și fata? întrebă el, deși credea că știe. 

— Ea doar i-a stat în cale. 

— In cale, repetă Brunetti, mulțumit că i se confirma părerea. 


VP - 95 


— Să caut informații despre fostul soț al doamnei Petrelli? 
întrebă ea. 

— Da. Şi vedeţi dacă puteţi afla... revistele de bârfe au ediţii 
online? 

— Habar n-am, răspunse ea sec. Eu le citesc mereu la coafor. 

— Dacă au, puteți căuta în ultimii ani să vedeți cu cine a avut 
relaţii Signora Petrelli? 

— Vă gândiţi la același lucru ca mine? 

— Probabil, zise Brunetti. Verificaţi revistele, adăugă el, 
gândindu-se că, dacă ar întreba-o direct pe Flavia, ar ajuta-o pe 
Signorina Elettra să economisească mult timp. Dacă nu, măcar 
ar avea mai mult la dispoziţie să spargă greva. 


VP - 96 


15. 


În biroul său, porni propriul computer și, spunându-și că e 
bărbat, nu mămăligă, și că poate cu siguranță să facă o 
cercetare elementară, se uită la statisticile privind infracțiunile 
urmăritorilor. Termenii pentru „urmăritor” - sta/ker— și pentru 
„ucigaș în serie” - serial Killer - pătrunseseră în limbă din 
engleză, iar Brunetti își spuse că, atâta timp cât engleza a dat și 
privacy pentru „intimitate”, putea s-o ia așa, cu bune și cu rele. 

Începu să citească documentele interne și statisticile poliţiei, 
apoi intră în spaţiul amplu al evidenţelor păstrate de Ministerul 
de Interne. Citi cu tot mai mult interes, dar și mai multă neliniște 
și, după o oră, rosti cu voce tare: 

— S-a dus naibii mitul latin loverului! 

Conform poliţiei, aproximativ două femei erau ucise în fiecare 
săptămână, de obicei de un fost. Existau nenumărate alte cazuri 
de decese accidentale și varii atacuri malițioase, dar apărea 
întrebarea: când devenise la modă să arunci cu acid pe chipurile 
femeilor? 

Își aminti că în urmă cu câţiva ani participase la un seminar în 
Rimini, unde un patolog la costum și cravată, care ar fi putut fi 
ușor confundat cu un farmacist dintr-un orășel, vorbise despre 
numeroasele crime care trecuseră neobservate în fiecare an: 
căzăturile erau foarte comune, la fel ca supradozele de pastile 
luate de femei care în plus mai și băuseră. Doctorul le spusese 
atunci că, uneori, femeile se loveau la cap și se înecau în cadă. 
Acesta făcuse odată o autopsie unei femei al cărei soţ o găsise 
plutind acolo când se întorsese acasă de la serviciu, după ce - 
așa cum declarase poliţiei - dimineaţa o lăsase în pat, dormind. 
Un om foarte bogat, acesta era și foarte neglijent, căci uitase de 
camerele de supraveghere din casă, care o înregistraseră pe 
soția sa intrând în baie, urmată de el după numai opt minute, 
gol și ţinând în mână o folie mare cu bule de aer, din care 
patologul găsise urme sub unghiile victimei. „Oamenii tineri și 
sănătoși nu cad în cadă. Reţineţi acest lucru, doamnelor și 
domnilor!”, le spusese el înainte de a trece la cazul următor. 


VP - 97 


lar tinerele nu se împiedică și nu cad de pe poduri, adăugă 
Brunetti, deși nu mai asculta nimeni în afară de el. 

Afișă statisticile pe ultimii câţiva ani și văzu că agresiunile 
împotriva femeilor erau invers proporționale cu scăderea 
economiei. Un număr destul de mare de bărbaţi care se 
treziseră ruinaţi financiar aleseseră sinuciderea, dar și mai mulţi 
își îndreptaseră furia și disperarea - sau orice altă emoție îi 
stăpânea - împotriva femeilor de lângă ei, omorându-le sau 
mutilându-le cu o frecvenţă care îl înspăimântă pe Brunetti. 

Acestea, se gândi el, erau femei pe care ei le cunoșteau și 
spuneau că le iubeau sau le iubiseră odată, în multe cazuri, 
femei cu care-și crescuseră copii. Nu erau vreo divă distantă, de 
neatins, de pe scenă, care cânta pentru mii de oameni, nu 
numai pentru unul singur. 

Închise documentele și se holbă la coama unui deal verde de 
pe protectorul de ecran, care era deja montat pe computer când 
acesta intrase în biroul și în viața lui. Dealuri verzi, unul 
coborând spre stânga și, în spatele lui, încă unul spre dreapta, 
aproape ca și cum fotograful le-ar fi spus cum să pozeze. Se 
aplecă în faţă și deschise Google, scrise numele ei în fereastră și 
apăsă o tastă, iar peste câteva secunde Flavia Petrelli îi zâmbea 
de parcă voia să-i mulțumească pentru ajutor. lat-o: costumată, 
frumoasă, strălucitoare. Privi hainele și încercă să-și dea seama 
pentru ce roluri ar fi fost necesare. Nimeri Contessa din Nozze 
și, pentru că tocmai văzuse producţia respectivă, Tosca. După 
pălăria de cowboy și pistol, o recunoscu pe Minnie, deși Brunetti 
nu văzuse niciodată La Fanciulla. |n următoarea fotografie purta 
o rochie cu crinolină, cu un decolteu generos, iar părul - sau 
peruca - ridicat în vârful capului. Nu se obosi să citească 
descrierea. 

Trecu la Wikipedia, unde i se aminti că solista se născuse în 
Alto Adige în urmă cu peste patruzeci de ani, unde își și 
începuse studiile muzicale. Sări peste rezumatul carierei ei și 
începu să parcurgă paragraful scurt intitulat „Viaţa personală”. 
Scria despre soţ, identificat corect ca fiind spaniol, și despre cei 
doi copii, fără să li se dea numele. Citi că mariajul ei se 
terminase cu un divorţ. Mai erau acolo obișnuitele referiri la 
„talent timpuriu”, „debut extraordinar” și „măiestrie tehnică”, 
precum și o listă cu rolurile pe care le interpretase, dar nimic 
altceva. 


VP - 98 


Se întoarse la Google și deschise un alt articol, care consta în 
mare parte din poze, dar se plictisi repede de peruci și rochii de 
bal. Avea numărul ei de telefonino și o sună. 

— Si, răspunse ea după al patrulea țârâit. 

— Flavia, începu el, sunt Guido. Aș vrea să vorbesc cu tine; în 
seara asta, dacă se poate. 

Urmă o pauză foarte lungă, după care, în fine, spuse: 

— Cât va dura și despre ce vrei să vorbim? 

— Este vorba despre o fată cu care ai vorbit și n-am idee cât o 
să dureze, răspunse el. 

— O fată? întrebă ea. Ce fată? 

— Francesca Santello, zise el, dar numele nu stârni nicio 
reacţie. Ai vorbit cu ea la teatru acum câteva zile. 

— Fata cu contralto? întrebă Flavia. 

— Așa cred. Da. 

— Ce-i cu ea? 

— Pot să vin la tine? 

— Guido, sunt la teatru. Trebuie să cânt în seara asta. Dacă 
ce vrei să-mi spui o să mă supere, nu vreau să aud, nu cu așa 
de puţin timp înainte de spectacol. În plus, nu am ce să-ţi spun 
despre ea. Ne-am întâlnit la teatru, am complimentat-o și asta a 
fost tot. 

Brunetti auzi un zgomot ce venea de lângă ea; părea o ușă 
care se închide. Apoi auzi vocea unei femei - alta decât Flavia. 
Apoi liniște. 

— Pot să vin să te văd după spectacol? întrebă el. 

— S-a întâmplat ceva cu fata? întrebă ea. 

— Da, dar e bine acum. 

— Atunci de ce mă suni? 

— Pentru că vreau să-mi povestești tot ce-ţi amintești despre 
întâlnirea cu ea. 

— Pot să fac asta acum, zise ea, cu o voce mai prietenoasă 
decât înainte. 

— Nu, prefer să vin personal. 

— Ca să-mi trădez vina pe faţă? întrebă ea, poate în glumă, 
poate nu. 

— Nu, sigur că nu. Pur și simplu nu vreau să ne grăbim, ci să 
ai timp să-ţi amintești ce s-a întâmplat și ce-ai spus. 


VP - 99 


Urmă o altă pauză lungă, timp în care auzi din nou vocea 
celeilalte femei și niște zgomote care ar fi putut proveni de la 
mutarea unor obiecte sau de la amplasarea decorurilor. 

— Bine, zise ea brusc, cu genul de voce pe care îl folosesc 
oamenii cu vânzătorii inoportuni. Știi la ce oră terminăm. Te 
aștept. 

— Mulţumesc, răspunse Brunetti, dar ea închise înainte ca el 
să-și termine vorba. 

Ar fi trebuit să verifice dacă avea spectacol înainte să sune, 
dar povestea îl tulbura: violenţa inexplicabilă îl tulbura de 
fiecare dată. Dacă interpretase corect evenimentele, atunci era 
foarte posibil ca violența îndreptată spre Francesca să se 
extindă asupra Flaviei. 

La cină, anunţă că trebuie să se ducă în seara aceea să 
vorbească cu Flavia Petrelli după spectacol. Niciunul din copii nu 
păru interesat, deși Paola îi asculta cu atenţie speculaţiile. Când 
el termină de povestit, aceasta îi spuse: 

— Oamenii devin obsedaţi de alţi oameni. 

Își înclină capul și privi în depărtare, așa cum făcea când avea 
o idee nouă. 

— Cred că de asta nu m-am simţit niciodată în largul meu 
citind Petrarca. 

— Cum? întrebă Brunetti evident uimit. 

— Chestia lui cu Laura, zise ea, iar Brunetti medită la aceste 
cuvinte, venite din gura celei mai serioase cititoare pe care o 
cunoscuse vreodată și rostite despre omul care inventase 
poezia în ţara lui. Chestia lui cu Laura? 

— M-am întrebat întotdeauna dacă pur și simplu și-a 
alimentat singur pasiunea pentru ea, deși bănuiesc că s-a 
necăjit atâta pentru că astfel avea mereu inspiraţie pentru 
poezii. 

— Frumoase poezii, zise Brunetti, căutând precizia. 

— Sigur, poeziile sunt frumoase, dar te plictisești de atâta 
dragoste neîmpărtășită. 

Cum copiii se furișaseră de mult în camerele lor să 
lenevească, lăsând-o pe mama lor să facă toată treaba, aceasta 
strânse farfuriile înainte de a le pune în chiuvetă. 

— Dar Laura? Poate îl credea o pacoste, un ciudat sau, dacă 
vrei, un urmăritor. De asta m-am și gândit la el în contextul 
ăsta. 


VP - 100 


Deschise robinetul de apă caldă și puse farfuriile în chiuvetă, 
apoi îl privi pe Brunetti și spuse: 

— Crezi că, dacă ar trăi în zilele noastre, ar lega-o pe Laura cu 
lanţuri într-un beci și ea ar fi mama celor doi copii nelegitimi ai 
săi? 

Neputând să găsească un răspuns potrivit la întrebarea ei, 
Brunetti reuşi doar să adauge: 

— Nu mi-ai zis niciodată că asta crezi despre Petrarca. 

— Pur și simplu m-am săturat de toată tevatura asta. Oamenii 
dau citate din el, dar oare câți dintre ei îl mai citesc cu 
adevărat? întrebă ea. Şi de câte ori poate să i se ierte unui poet 
ceva ca: 


„Aura che quelle chiome bionde et crespe 


cercondi et movi, et se’ mossa da loro, 
soavamente, et spargi quel dolce oro, 
et poi '] raccogli, e 'n bei nodi il rincrespe..."? 


Paola strânse din buze și spuse ca pentru a se scuza: 

— O știam pe toată, acum doar atât îmi mai amintesc. Scoase 
tacâmurile din apa cu clăbuci, le clăti cu apă fierbinte și le așeză 
pe suportul de uscat, deasupra chiuvetei, zicând: 

— Mâine-poimâine o să primești un telefon că m-am rătăcit pe 
stradă și nu mai știu să ajung acasă. 

Brunetti se uită la ceas, o sărută fără să spună nimic și plecă 
la teatru. 

XXX 

Refuzul de a discuta despre poezia italiană îl făcu să ajungă la 
teatru cu cincisprezece minute înainte de sfârșitul spectacolului. 
Își arătă legitimaţia la intrarea artiștilor și spuse că ajunge 
singur în culise. Paznicul nu păru interesat și-i arătă liftul în 
stânga. 

Când ajunse la etajul scenei, văzu un bărbat cam de vârsta 
lui, îmbrăcat ca el, cu costum și cravată, și-l întrebă cum să 
ajungă la scenă. Bărbatul, cu un teanc de hârtii în mână, arătă 


3 „Zefir ce-nvălui pletele-aurite/i le resfiri și răsfirat de ele/adii și i le-mprăștii-n dulci 
inele/și iar le strângi în noduri împletite..." Versurile fac parte din poemul Canţonierul, 
apărut în ediţie bilingvă italiană-română la Editura Humanitas, în 2011, traducere de 
Eta Boeriu. (N. tr.). 


VP - 101 


drept înainte și îi spuse că va auzi muzica, apoi se îndepărtă și-l 
lăsă acolo, fără să-l întrebe măcar cine e. 

Brunetti îi urmă instrucţiunile și merse pe un hol slab luminat 
până la o ușă izolată fonic, care nu reușea să înăbușe pulsația 
orchestrei. Deschise ușa chiar în timp ce bietul Mario era 
împușcat în piept de câţiva dintre cei mai bravi polițiști din 
Roma: fu copleșit de zgomot și voci. Muzică, babilonie, răsunet. 
După ce făcu o pauză, ca să-și obișnuiască ochii cu lumina mai 
puternică, Brunetti înaintă câţiva pași și se opri în spatele unor 
mașiniști, dintre care trei stăteau cu brațele încrucișate, 
urmărind scena, și alţi doi care erau ocupați cu telefonini. Pe 
scenă, Flavia, încoronată cu o diademă împodobită cu bijuterii, 
îmbrăcată într-o rochie roșie cu trenă, stătea din nou în picioare 
pe meterezele castelului Sant'Angelo, anunțându-și moartea. 
Apoi se aruncă, muzica se opri din nou, cortina cobori încet, iar 
unul dintre mașiniști își întoarse atenţia spre ecranul telefonului 
colegului său. 

La fel ca în seara în care fusese și el acolo, publicul izbucni în 
aplauze, cu frenezia pe care sinuciderea Toscăi și acordurile 
finale erau menite să o provoace și pe care, o solistă care știa și 
să cânte, și să interpreteze un rol, de obicei, o năștea. Brunetti 
se deplasă câţiva metri ca să vadă toată zona din spatele 
cortinei, unde cântăreții adunați într-un grup vorbeau între ei și 
râdeau. Trecură câteva minute. 

Un bărbat care ţinea în mână un clipboard îl agită ca să-i 
cheme pe principalii trei soliști și să-i direcţioneze spre centrul 
scenei, apoi se întoarse și le făcu semn celorlalţi spre margini. 
Cortina se ridică, iar cei trei soliști, reveniţi la viaţă ca prin 
minune, își făcură apariţia ca să-și primească aplauzele 
tumultuoase. După o vreme, Flavia se strecură în lateral și îl 
aduse în scenă pe dirijor - pe care la cina de la familia Falier îl 
numise „un mediocru care lovește cu bagheta” -, apoi se 
retrase și aplaudă alături de ceilalți. Cu toţii se luară de mâini 
din nou și cortina cobori în faţa lor. 

Brunetti stătu deoparte și privi minute în șir cum diverși artiști 
ieșeau din spatele cortinei să-și primească ovaţiile. Văzu cum 
Flavia afișa un zâmbet și radia de plăcere de fiecare dată când 
apărea în public și cum acesta se dizolva de îndată ce se 
întorcea în spatele cortinei. 


VP - 102 


Pe măsură ce aplauzele se întețeau, responsabilul bătea scurt 
din palme și trăgea de marginea uneia dintre cortine pentru a 
face loc soliștilor să iasă. Bătu din palme încă o dată, mai tare, 
și cei patru se uitară spre el. Tosca bea un pahar cu apă şi i-l 
dădu costumierei; dirijorul nu se vedea nicăieri; Scarpia își 
lustrui pantofii  frecându-i de spatele pantalonilor, iar 
Cavaradossi își îndesă telefonul mobil în buzunarul dublurii sale 
însângerate. Lui Brunetti i se povestise odată că efectul acesta 
se obținea împroșcând cu cerneală roșie din interiorul hainelor, 
astfel încât sângele să ţâșnească exact în momentul în care 
erau împușcați sau înjunghiați. Se întrebă într-o doară, în timp 
ce publicul își continua zgomotul teribil, dacă cerneala ieșea la 
spălat și, în cazul acesta, dacă teatrul avea mașini de spălat. 
Soliștii transpirau mult când cântau: luminile, tensiunea și chiar 
efortul fizic de a cânta. Probabil aveau și mașini de uscat rufe. 
Industria spectacolului. 

Bărbatul cu clipboardul încuviinţă cu o mișcare a capului și 
Scarpia înaintă în centrul scenei. Aplauze puternice. Se întoarse 
în toiul acestora și ieși Mario. Aplauze și mai puternice, și mai 
îndelungate. Acesta se întoarse după cortină, își scoase 
telefonul și își continuă conversaţia. Tosca ieși încet din spatele 
cortinei și stătu complet nemișcată. Pandemoniu. 

Din locul său, Brunetti o văzu ridicând brațul drept ca pentru a 
saluta tot acel entuziasm, toată acea manifestare de dragoste. 
Apoi își cobori brațul și făcu o plecăciune lentă, care stârni iar 
aplauze. O privi făcându-le semn cu mâna în timp ce se retrăgea 
fără greș spre deschizătura din cortină și se strecură prin ea, 
lăsându-i locul dirijorului, care revenise pe scenă și era acum 
asaltat de aplauze. Întors rapid, acesta trecu pe lângă soliști 
fără să se deranjeze să le vorbească. 

După o vreme, când entuziasmul publicului tot nu dădea 
semne de atenuare, toţi patru se luară de mâini, ieșiră în șir 
indian pe scenă și se înclinară împreună. Repetară gestul și 
apoi, când aplauzele se domoliră, se întoarseră în spatele 
cortinei. Bărbatul care dirija reverenţele făcu un gest scurt cu 
mâinile, pe orizontală, la fel cum văzuse Brunetti la personalul 
de la sol când un avion era cuplat în siguranță la un terminal. 
Treptat, aplauzele se subţiară și se opriră. 

În spatele lui Brunetti, echipa tehnică dezasambla castelul 
Sant'Angelo. Membrii acesteia coborâră pe cărucioare blocurile 


VP - 103 


masive din meterezele de piatră care încercuiau turnul și le 
împinseră afară de pe scenă. Ferestrele, care se desfăceau la fel 
de ușor ca piesele unui puzzle, fură puse pe alte cărucioare și 
trimise alături de piesele care reprezentau meterezele. 

Când se plictisi să le mai urmărească, Brunetti privi în jur și-și 
dădu seama că, în afară de echipa tehnică și de muncitori, el 
era singurul rămas pe scenă. Se apropie de bărbatul care dădea 
instrucţiunile și-l rugă să-i spună unde se afla cabina doamnei 
Petrelli. 

Bărbatul îi aruncă o privire dură și îl întrebă: 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Sunt un prieten, răspunse Brunetti. 

— Cum aţi intrat aici? întrebă el. 

Brunetti își scoase portofelul și îi arătă legitimaţia. Celălalt 
bărbat o luă și o studie cu atenţie, îl privi ca să verifice 
fotografia, apoi i-o dădu înapoi. 

— Puteţi să mă duceţi la ea? întrebă Brunetti. 

— Veniţi după mine, zise acesta și se întoarse pe unde 
Brunetti avea impresia că venise, apoi pătrunseră pe un hol 
lung: /a dreapta, la stânga, sus cu liftul, două etaje, gândi el. 
Făcură la stânga pe un hol și, pe a treia ușă la stânga, Brunetti 
văzu numele Flaviei. Bărbatul îl lăsă acolo. Brunetti ciocăni și 
vocea înăbușită a unei femei ţipă ceva ce nu părea foarte 
amabil. După câteva minute, ușa se deschise și din cabină ieși o 
femeie cu o rochie roșie pe un umeraș. Se opri când îl văzu și 
întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi Guido? 

Brunetti încuviinţă, iar ea îi ţinu ușa deschisă și o închise după 
el. 

Flavia, desculță și îmbrăcată cu un halat alb din bumbac, 
stătea în fața oglinzii, trecându-și ambele mâini prin păr. Peruca 
era așezată pe un suport în stânga ei. Işi scoase mâinile din păr 
și scutură puternic din cap: săriră picături în toate părţile. Cu un 
prosop, își masă capul o vreme ce lui Brunetti i se păru o 
veșnicie. Când obosi, aruncă prosopul pe masă și se întoarse 
spre Brunetti. 

— lar a ajuns aici, spuse ea cu o voce nesigură. 

— Povestește-mi, zise Brunetti, așezându-se în stânga ei ca să 
nu o privească de sus în timp ce stăteau de vorbă. 


VP - 104 


— Când m-am întors după spectacol, am găsit asta aici, zise 
ea stânjenită, arătând spre un ghemotoc de hârtie albastră de 
împachetat. 

— Ce este? întrebă Brunetti. 

— Uite, zise ea și se întinse spre hârtie. 

— N-o atinge! zise el mai tare decât ar fi trebuit. 

Flavia rămase cu mâna în aer și-i aruncă o privire furioasă, în 
care el văzu răspunsul automat al unei persoane încăpăţânate 
care nu este lăsată să facă ce vrea. 

— Amprente, zise el calm, apoi, sperând că ea urmărea 
seriale polițiste la televizor, adăugă: ADN. 

Furia de pe chipul ei se transformă în supărare: 

— Scuză-mă, ar fi trebuit să mă gândesc. 

— Ce este? întrebă el din nou. 

— Trebuie să vezi. 

Luă un pieptene cu mâner lung de pe măsuţa ei de toaletă și, 
folosind vârful ascuţit ca să împingă hârtia, o răsuci într-o parte. 
Ceva sclipi în lumina măsuţei; Flavia prinse un obiect cu vârful 
ascuţit al pieptenelui și-l eliberă din hârtie. 

— Oddio, zise Brunetti. E adevărat? 

Lângă hârtia mototolită se găsea un colier. Din când în când, 
zalele de aur se subţiau și se arcuiau în jurul pietrelor de 
mărimea unei tablete de gât Fisherman's Friend, deși acestea 
erau de un verde profund, nu de un maro-închis și prăfuit. 

— Sunt adevărate? 

— Habar n-am, zise ea. Tot ce știu e că cineva a lăsat aici 
pachetul ăsta, iar eu l-am deschis când m-am întors, după 
ovaţii. 

— De ce l-ai deschis? întrebă Brunetti, rezistând tentaţiei de a 
adăuga „având în vedere tot ce se întâmplă”. 

— Marina, costumiera mea, mi-a spus acum câteva zile că a 
găsit la târgul din San Maurizio ceva ce crede că mi-ar plăcea și 
că o să mi-l aducă în seara asta. 

Privind colierul, Brunetti spuse: 

— Asta nu prea e genul de lucru pe care să-l vezi vândut cu 
preţ redus la târgul din Campo San Maurizio, nu-i așa? Ai 
întrebat-o despre el? 

— Nu, nu a fost nevoie. Când a venit să-mi ia costumul, a 
spus că ieri a trebuit să aibă grijă de nepoţii ei și a uitat cu totul 
să mi-l aducă. 


VP - 105 


— A văzut colierul? întrebă el, cu ochii pe verdele 
hipnotizator. 

— Nu. Am pus un prosop peste el. M-am gândit că ţie ar trebui 
să ţi-l arăt. 

— Mulţumesc, zise Brunetti. 

Ochii lui se întoarseră spre verdele colierului și numără 
tabletele: erau cel puţin douăsprezece. 

— Cum te simţi? întrebă el, arătând cu bărbia spre colier. 

Ea-și închise ochii și-și încleștă dinţii, apoi îi deschise doar cât 
să șoptească: 

— Îngrozită! 


VP - 106 


16. 


— Nu poţi să încui ușa? întrebă el blând ca să arate că îi 
înțelege reacția. 

Ea ridică din umeri. 

— Bânuiesc că aș putea, dar tot timpul are cineva nevoie să 
intre aici: dacă-mi uit un evantai sau un șal, Marina trebuie să-l 
ia, iar machieuza își lasă lucrurile aici. 

Lui Brunetti, argumentele i se părură superficiale, dar nu 
comentă nimic. Uitându-se în oglindă, ea îi surprinse privirea și 
spuse: 

— Adevăratul motiv este că n-aș ști unde să pun cheia când 
sunt pe scenă. Costumele mele pentru producţia asta nu au 
buzunare și doar n-o să mă apuc să-mi îndes cheia în sutien. 

— Mereu m-am întrebat cum se face, zise Brunetti, dar 
regretă imediat. 

— Ce anume? întrebă ea trecându-și degetele prin păr, de 
data aceasta evident mulțumită că s-a uscat. 

— Am citit sau mi s-a povestit despre sopranele de odinioară, 
zise Brunetti, care nu voiau să cânte până nu erau plătite cu 
bani gheaţă și apoi își vârau punga cu ducați sau dolari, sau 
Dumnezeu știe ce în sutien. 

— Mă tem că s-au dus de mult zilele în care eram plătite cu 
bani gheață, zise ea regretând cu sinceritate. Astăzi totul se 
face prin agenţi, transferuri bancare și evidențe financiare. 

Își studie fața în oglindă. 

— Ce frumos ar fi să fiu plătită în numerar, zise ea cu 
melancolie, gândindu-se la vremurile bune și apuse. 

Se întoarse de la oglindă și-l privi drept în ochi. 

— Povestește-mi despre fată. | 

— Cineva a împins-o de pe un pod aseară, spunându-i „E 
mia”. 

— O, săraca! Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Și-a rupt o mână și s-a lovit la cap suficient de rău ca să 
aibă nevoie de copci. 

Chipul i se înăspri. 

— De ce-mi spui mie asta? 


VP - 107 


— Din cauza vârstei ei și a exprimării. 

Flavia dădu din cap. 

— Nu înțeleg. 

— Atacatorul ei nu a spus „Sei mia”, așa cum ai vorbi în mod 
normal cu cineva tânăr și, cred eu, cu o persoană pe care o 
împingi de pe un pod. 

Ea nu zâmbi, așa cum sperase el, așa că Brunetti continuă: 

— A spus „E mia”. 

Din nou așteptă, dar Flavia nu spuse nimic. 

— Ori vorbea formal, ori vorbea despre altcineva: „Ea este a 
mea”. 

Surprinse clipa în care ea înţelese. 

— Și eu sunt cealaltă femeie? întrebă ea, de parcă nu putea 
sau nu voia să creadă. 

Brunetti alese să nu răspundă și, în schimb, întrebă: 

— Îţi aduci aminte ce i-ai spus fetei și cine mai era de faţă 
când ai vorbit cu ea? 

Flavia își privi mâinile împreunate în poală în timp ce încerca 
să reconstituie scena. 

— Eram cu Riccardo Tuffo, // ripetitore. Lucrez mereu cu el 
aici. Am auzit pe cineva cântând într-una dintre celelalte săli de 
repetiție și am vrut să știu cine era: așa de bine cânta. Așa că 
Riccardo a ciocănit la ușă și, când a deschis-o, a ieșit un alt 
pianist și apoi am recunoscut-o pe fată. Așteptase în culise după 
spectacol în seara de dinainte. Aceeași seară în care ai venit și 
tu. Voia să-mi mulțumească pentru spectacol. 

Flavia își ridică privirea de la mâini și zise: 

— Are o voce remarcabilă: e o contralto adevărată, profundă 
și sinceră. 

— Ce i-ai spus? 

— Lucrurile obișnuite: că e foarte bună și că o să aibă o 
carieră importantă. 

— Mai era acolo cineva care ar fi putut să audă ce i-ai zis? 

Se gândi o clipă. 

— Nu, doar noi patru: eu, fata, Riccardo și celălalt ripetitore, 
care e tatăl ei. Atât. 

— Nu putea să te audă nimeni altcineva? insistă Brunetti. 

Cei mai mulţi oameni, când erau rugați să-și verifice memoria 
cu privire la o conversaţie sau un incident, răspundeau imediat 
ca pentru a demonstra că a le pune la îndoială memoria era o 


VP - 108 


insultă și la adresa acesteia, și la adresa lor. Dar Flavia își privi 
mâinile din nou, apoi se roti în scaun pentru a se uita la colier. 

— După ce am plecat cu Riccardo spre sala noastră de 
repetiţie, pe lângă noi au trecut niște oameni care veneau din 
partea cealaltă a holului. Eu încă o lăudam pe fată și e posibil să 
mă fi auzit. 

— Ai recunoscut pe vreunul dintre ei? 

— Nu. N-am mai cântat aici de câţiva ani și sunt multe feţe 
noi acum. 

Luă pieptenele și împinse colierul înapoi în hârtie, unde nu-l 
mai puteau vedea. 

— Nu prea eram atentă, conchise ea. 

Apoi, arătând nepăsător spre colier, de parcă erau câteva 
pagini dintr-o partitură lăsată de cineva în cameră, îl întrebă: 

— Ce vrei să faci cu ăsta? ` 

— Ca de obicei, răspunse Brunetti. II duc la Questura pentru 
amprente. 

— Chiar faci asta? întrebă ea. 

— Da. Cui să spun că aparţine? întrebă el. 

— De ce să te mai obosești? 

— Pentru că atunci când termină testele, colierul se întoarce 
la proprietar. 

— Serios? întrebă ea incapabilă să-și ascundă uimirea. 
Valorează o avere. 

— Văd, zise Brunetti. Sau așa cred. 

Se uită spre colier, dar nu văzu decât hârtia albastră de 
ambalaj. 

— De ce mi-ar da așa ceva? întrebă ea nedumerită. 

— Ca să te impresioneze, explică Brunetti. Să-ţi dea o dovadă 
fără tagadă a atenţiei și atracției lui. 

— Dar e o nebunie, zise ea, de data aceasta sunând mai 
degrabă furioasă decât confuză. Atracţie? 

Parcă de-abia acum auzise cuvântul. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Exact ce spun, Flavia, că persoana asta este atrasă de tine 
într-un fel. lar cadoul este o încercare de a-ţi stârni interesul 
pentru cel care te tratează cu asemenea... larghețe. 

După aceea, înainte ca ea să poată reacţiona, spuse: 

— Știu că e o nebunie, dar nu prea avem de-a face cu o 
persoană normală în cazul de față. 


VP - 109 


Încercând să adopte un ton lejer, Flavia întrebă: 

— Poliţiştii au voie să spună așa ceva? 

Brunetti râse și, cu o precizie ca de robot, răspunse: 

— Niciodată. Rămânem deschişi la minte și respectuoși față 
de toate persoanele în orice minut al zilei de lucru. 

Își relaxă vocea și încheie: 

— Numai cu familia și prietenii putem spune ce gândim. 

Ea îl privi zâmbind și își puse o mână pe braţul lui. 

— Îţi mulțumesc pentru asta, Guido. 

Brunetti se gândi să profite de moment: 

— Un singur lucru nu am luat în calcul în toată povestea asta, 
zise el. 

— Cred că e destul că ai luat în calcul faptul că e nebun și că 
știe unde locuiesc, zise ea furioasă. Nu cred că mai pot suporta 
și alte surprize. 

— Nu ar trebui să fie chiar o surpriză, zise Brunetti, știind că 
nu era adevărat. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă ea, luându-și mâna de pe 
braţul lui. 

— Am presupus că persoana asta este un bărbat. Toată lumea 
folosește „el” și „lui” când vorbește despre ce s-a întâmplat, dar 
nu avem cum să fim siguri de asta. 

— Sigur că e un bărbat, zise ea cu vocea tensionată. Femeile 
nu se apucă să împingă alte femei de pe pod. 

— Flavia, începu el, gândindu-se că ar putea să o piardă și 
încercând să găsească un mod de a spune acest lucru fără să o 
jignească. 

Dar de ce să piardă timpul cu sugestii și alte întrebări? De ce 
să nu o spună și gata? 

— Ultima dată când ai fost aici... de fapt, ultimele două dăți, 
locuiai cu o femeie. 

Ea se clătină spre spate, de parcă Brunetti ar fi încercat să o 
lovească, dar nu spuse nimic. 

— Una foarte drăguță, aș putea să adaug, zise el și zâmbi, dar 
ea nu-i răspunse la zâmbet. Cei din domeniul tău de activitate 
nu dau prea multă atenţie unor astfel de lucruri, dar alţii da. Cei 
obsedati cu atât mai mult. 

— Și atunci asta este răzbunarea lesbienelor pentru că am 
renunţat la asta? întrebă ea, fără să încerce măcar să-și 
ascundă furia. Sau e o femeie care vrea să-mi atragă dragostea? 


VP - 110 


— Habar n-am, zise Brunetti calm, dar trecutul tău nu e un 
secret, așa că - indiferent dacă-ţi place sau nu - trebuie să luăm 
în calcul posibilitatea că persoana care te urmărește (în sfârșit, 
zisese cuvântul) să fie o femeie. 

Ea nu spuse nimic, așa că el continuă. 

— Faptul că femeile sunt mai puţin violente decât bărbaţii ar 
putea însemna că acesta este un lucru bun, dar persoana asta 
deja a acţionat violent și, dacă a fost din cauză că ai vorbit cu 
fata aceea, atunci motivul a fost unul mărunt. 

Răspunsul ei îl surprinse: 

— Stă cineva cu fata la spital? 

— E cineva, un ofiţer de poliţie, care o verifică din când în 
când. 

— Ce înseamnă asta? 

— Asta e tot ce pot să fac, zise el, fără să explice. O să se 
ducă acasă în curând și atunci va fi protejată de familia ei, 
continuă el, nesigur de ce spune. 

Flavia tăcu, foindu-se întruna în scaun, până ce întrebă: 

— Deci, dacă e o femeie, vrei să spui că va ataca orice femeie 
cu care vorbesc? 

— Eu nu spun nimic, Flavia. Doar te rog să iei în calcul o 
posibilitate. 

Din nou aceasta tăcu, dar Brunetti avu răbdare. 

— O prietenă, începu ea, o mezzosoprană, mi-a povestit că a 
avut odată o fană care a ameninţat-o cu un cuțit. 

Brunetti așteptă. 

— Femeia îi trimisese câteva bilețele, de fiecare dată foarte 
laudative și inteligente, după spectacole. Dar nu des, o dată pe 
an, poate de două ori. Asta a durat cam opt sau nouă ani. Apoi 
femeia i-a trimis un alt bilet în care o invita să bea ceva 
împreună după un spectacol din Londra. Prietena mea zicea că 
biletul suna atât de elocvent și de iscusit scris, încât a acceptat. 

Vocea Flaviei se pierdu și Brunetti se întrebă dacă mai avea 
să audă finalul poveștii. Dar Flavia își reveni singură și continuă: 

— Așa că, după un spectacol, s-au întâlnit la un bar și, de 
îndată ce s-au așezat, prietena mea și-a dat seama că femeia 
era nebună. 

Surprinzând privirea nedumerită a lui Brunetti, explică: 

— Așa cum pur și simplu știi când cineva e dus cu pluta. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Brunetti. 


VP - 111 


— Femeia tot spunea că prietena mea era singura femeie din 
lume pentru ea, că erau menite să fie împreună, iar când 
prietena mea s-a ridicat să plece, femeia a scos un cuţit și a zis 
că o omoară dacă nu se duce cu ea. 

— Și ea ce a făcut? 

— Mi-a povestit că a zâmbit și a avut prezenţa de spirit să 
spună că ar trebui să ia un taxi împreună ca să se întoarcă la 
hotelul ei. 

— Și apoi? 

— Au ieșit, prietena mea a chemat un taxi și, când mașina a 
oprit în faţa lor, a împins-o pe cealaltă femeie, a intrat în taxi 
trântind ușa și i-a spus șoferului să plece. Oriunde. 

— S-a dus la poliţie? 

— Nu. 

— Și ce s-a mai întâmplat? 

— Nimic. N-a mai auzit nimic de ea. Dar a avut nevoie de 
câteva luni ca să treacă peste asta. 

După o vreme, continuă: 

— Nu sunt sigură că reușești să treci vreodată peste așa ceva. 
Nu cu adevărat. 

— Da, fu de acord Brunetti, apoi întrebă: Fanii tăi s-au 
comportat vreodată astfel? 

Flavia scutură din cap aproape violent. 

— Ai mei? Nu. Niciodată. 

Își întoarse privirea de la el și fixă oglinda, dar Brunetti, care 
putea să-i vadă reflexia, își dădu seama că se uita la ceva 
invizibil pentru amândoi. 

Surprinse momentul când ea deveni conștientă de privirea lui. 
Ea se întoarse repede spre el și spuse: 

— Majoritatea sunt femei. 

— Cine? 

— Fanii care mă neliniștesc, care ne neliniștesc pe toți. 

— Păi ce fac? 

Ea scutură din cap, de parcă era prea greu pentru a găsi 
cuvintele potrivite. Întinse mâna spre lucrurile de pe masă și 
mută câteva dintre ele, ridică peria de păr și atinse perii cu 
vârfurile degetelor. Era așa de liniște în cabină, încât lui Brunetti 
i se păru că îi aude revenind la locul lor. 


VP - 112 


— Femeile astea au nevoie de ceva, zise Flavia în cele din 
urmă, părând nesigură de această exprimare. Încearcă s-o 
ascundă, dar nu pot. 

— De ce au nevoie? 

— Nu știu. De ceva. De la noi. 

Flavia tăcu. 

— Poate vor dragoste. 

Încă o pauză, chiar mai lungă. 

— Dar nu vreau să cred asta. 

Puse peria înapoi pe masă, apoi încuviință din cap de câteva 
ori, ca pentru a se convinge de ceea ce spusese. 

Chiar când Brunetti se pregătea să vorbească, Flavia spuse 
înverșunată: 

— Fanii sunt fani. Nu sunt prieteni. 

— Niciodată? 

— Niciodată, răspunse ea cu o siguranţă plină de furie. lar 
acum, asta. 

— Da. 

— Ce pot să fac? întrebă ea. 

— Nu mai stai mult aici, nu? întrebă el. 

— Mai puţin de o săptămână, după aceea am ceva timp liber 
să stau cu copiii. 

Părea că discuţia o mai calmase un pic, așa că Brunetti, 
sperând că mai multe informaţii ar putea ajuta, întrebă: 

— Ai spus că a început în Londra. 

— Da. lar în Sankt Petersburg erau o grămadă de flori, dar 
asta e normal acolo: mulţi oameni aduc flori. 

— Erau trandafiri galbeni? întrebă el, amintindu-și ce văzuse 
după spectacolul ei și ce povestise ea la cină. 

— În Sankt Petersburg, numai câţiva. În Londra, da. 

— Altceva? 

— Mi-au dispărut câteva lucruri din cabină. Nu bani, doar 
lucruri. 

— Ce lucruri? 

— O haină, o pereche de mănuși, iar în Paris agenda. 

Brunetti se gândi și întrebă: 

— S-a plâns vreunul dintre prietenii tăi că a primit apeluri 
ciudate? 

— Cum adică ciudate? 


VP - 113 


— Cineva care să-i întrebe unde ești? Poate cineva care să 
spună că e prieten cu tine și că nu ai răspuns la telefon de mult 
timp? 

Începu să vorbească, iar el văzu un licăr în ochii ei când își 
aminti. 

— Da. O prietenă din Paris mi-a spus că a sunat-o cineva care 
spunea că nu poate să dea de mine și a întrebat-o dacă știe 
unde sunt. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ceva în vocea persoanei nu i-a plăcut, așa că i-a răspuns că 
nici ea nu mai știe de mine de o lună. 

— Persoana care a sunat era bărbat sau femeie? întrebă 
Brunetti. 

Flavia strânse din buze și, ca și cum ce urma să-i spună avea 
să dovedească faptul că el avea dreptate, răspunse: 

— Femeie. 

Brunetti rezistă tentaţiei de a spune: Ți-am zis eu! 


VP - 114 


17. 


Flavia se aplecă în faţă, își puse coatele pe măsuţa de toaletă 
și își sprijini capul în mâini. Brunetti o auzi murmurând ceva, dar 
nu desluși cuvintele. Așteptă. De lângă ea, o văzu scuturând din 
cap de câteva ori, după care aceasta își îndreptă spatele și îl 
privi: 

— Nu-mi vine să cred că se întâmplă așa ceva. 

Inchise ochii și-și mușcă buza de jos, apoi se uită la el și spuse 
cu o voce nu chiar la fel de fermă ca înainte: 

— Asta e doar o melodramă ieftină, nu-i așa? Sigur că-mi vine 
să cred ce se întâmplă! Tocmai de asta e așa de oribil. 

Oricât de mult ar fi vrut s-o aline, Brunetti refuză s-o mintă. 
Era posibil ca scurta conversaţie dintre Flavia și Francesca, ce se 
rezumase la un compliment la adresa talentului fetei, să fie 
legătura cu atacul de pe pod. „E mia.” Oare un compliment 
politicos dusese la această afirmare a unei posedări absolute? 
Oare orice persoană faţă de care Flavia manifesta interes era 
pusă în pericol? 

Brunetti fusese norocos în cariera lui, în sensul că, indiferent 
câţi oameni răi și foarte răi fusese nevoit să întâlnească de-a 
lungul anilor în care lucrase ca poliţist, doar rar avusese de-a 
face cu nebuni. Comportamentul răufăcătorilor era logic: aceștia 
voiau bani sau putere sau răzbunare sau nevasta altuia și le 
voiau din motive pe care o altă persoană le putea înţelege. Mai 
mult, de obicei exista o legătură între ei și victimele lor: rivali, 
parteneri, dușmani, rude, soț și soție. Găseşte o persoană care 
avea de câștigat, și nu numai financiar, din moartea sau rănirea 
victimei, pune presiune pe legătura respectivă sau începe să 
mergi pe linia aceea și, de multe ori, la capătul acesteia găsești 
persoana responsabilă. Intotdeauna era o linie: secretul era s-o 
găsești. 

In cazul de faţă însă, părea posibil ca motivul să fie o simplă 
conversaţie, o mică laudă, o oarecare încurajare, genul de lucru 
pe care orice persoană generoasă l-ar spune unei tinere aflate la 
începutul carierei. Asta părea să fi provocat o furie atât de 
puternică față de tânără, încât să ducă la violenţă. 


VP - 115 


— Ce să fac? întrebă Flavia într-un final, aducându-l înapoi pe 
Brunetti din speculaţiile lui. Nu pot să trăiesc așa, spuse ea, 
închisă între cămăruţța asta și apartamentul meu. Nu vreau să- 
mi fie frică de oricine se apropie de mine pe stradă. 

— Și dacă ţi-aș spune că nu cred că ești în pericol? întrebă 
Brunetti. 

— Dar sunt în pericol prietenii mei și orice persoană cu care 
stau de vorbă. Nu e același lucru? 

Numai pentru cele mai pure suflete creștine, gândi Brunetti, 
dar nu spuse nimic. De-a lungul anilor, văzuse diferite reacţii la 
pericolul fizic. Atâta timp cât este doar speculat, răspundem ca 
eroii, ca leii; în faţa unui pericol real, devenim șoareci. 

— Flavia, începu el, nu cred că persoana asta vrea să-ţi facă 
rău, ci vrea să te iubească și să fie respectată sau iubită de tine. 

— E dezgustător! se răsti ea. Mai bine m-ar răni. Ar fi mai 
curat. 

— Termină, Flavia, gata! zise el atât de dur că se uimi și pe 
sine. 

Ea făcu gura și ochii mari și rămase așa câteva secunde. 

— Ce? începu ea, iar el se temu că avea să-i spună să plece. 

— Nu ar fi mai bine să te rănească. Gândește-te la fata aia, cu 
mâna ruptă și copci în cap și Dumnezeu știe câtă frică vârâtă în 
suflet. Aproape nimic nu e mai rău. Așa că, gata, termină cu 
asta. Te rog! 

Mersese prea departe. Știa, dar nu-i păsa. Flavia ori punea 
capăt melodramei, o lăsa pe scenă și se comporta ca un adult, 
ori... în privinţa asta nu era sigur: ce s-ar întâmpla dacă ea ar 
rămâne blocată pe declaraţiile solemne și gesturile mărețe? Și-o 
amintea mai raţională de-atât, mai cu picioarele pe pământ 
când venea vorba de lucruri practice. 

Flavia luă pieptenele și folosi vârful ascuţit pentru a înlătura 
hârtia albastră de ambalaj, expunând din nou colierul. Il privi 
îndelung, apoi se mută pe marginea scaunului, ca să-l lase pe 
Brunetti să vadă bine bijuteriile. 

— Numai o persoană nebună ar da așa ceva cuiva 
necunoscut, pe care nu l-a întâlnit niciodată, zise ea. Crezi că el 
- începu, dar făcu o pauză și adăugă - sau ea chiar crede că așa 
ceva mi-ar stârni interesul sau ar anula ce i-a făcut bietei fete? 


VP - 116 


— Persoana asta nu trăiește în aceeași lume ca noi, Flavia, 
zise Brunetti. Regulile pe care le folosești pentru a vorbi cu mine 
sau cu costumiera ta sau cu colegii tăi nu se aplică aici. 

— Dar care se aplică? 

Brunetti își ridică mâinile arătându-se neștiutor. 

— Habar n-am. Sunt reguli create de ea. 

Flavia se aplecă să se uite la ceasul de pe măsutţa de toaletă 
și spuse: 

— E aproape miezul nopţii. Doamne, sper că nu suntem 
Încuiați aici. 

— Nu au paznic? întrebă Brunetti. 

— Ba da, după incendiu au, și chiar trebuie să facă ture în 
jurul clădirii sau cel puţin asta mi-au zis mie. 

— Mergem, atunci? întrebă Brunetti. Te conduc acasă. 

Ea îl privi confuză. 

— Credeam că e mai avantajos pentru tine să mergi pe jos 
până la Rialto. 

Nonșalant, de parcă și el credea, Brunetti adăugă: 

— E o diferență de doar câteva minute dacă o iau pe 
Accademia. 

Apoi, înainte ca ea să-l ia la întrebări, spuse: 

— Hai să mergem! Ai stat destul în locul ăsta azi. 

Ea se uită din nou la ceas. 

— E deja mâine. 

El zâmbi și repetă: 

— Haide! îmbracă-te și să mergem. 

Flavia se duse în baie și el auzi sunetele feminine familiare: 
apa curgând în chiuvetă, un pantof căzut, câteva pocnituri și 
ţăcănituri, apoi ușa se deschise și apăru și ea. O fustă și un 
pulover maro, pantofi cu tocul jos și un machiaj discret. Brunetti 
multumi în sinea lui că trăia într-o ţară în care o femeie care 
tocmai spusese că se teme pentru viața ei se dădea cu tuş de 
ochi și ruj înainte de a face o plimbare de zece minute într-un 
oraș părăsit, după miezul nopţii. 

Dură un pic până se gândiră ce să facă cu colierul, dar până la 
urmă Flavia reuși să înfășoare pachetul într-un prosop alb și să-l 
bage într-o pungă de plastic. La rândul ei, aceasta fu pusă într-o 
geantă de umăr, din pânză verde-închis, pe care el o recunoscu 
ca fiind de la librăria Daunt's din Londra. Flavia i-o dădu lui, iar 
el și-o trecu peste umăr. 


VP - 117 


Flavia o luă înainte pe holul ce ducea la lift. În timp ce 
așteptau liftul, telefonul ei băzâi în buzunarul jachetei: niciunul 
nu reuși să-și ascundă șocul. Ea înșfăcă telefonul și se uită la el. 
Numele afișat îi îmblânzi expresia, îi aruncă o privire lui Brunetti 
și spuse „Freddy”, apoi răspunse „Ciao, Freddy” cu o voce 
complet naturală: fericită, calmă, curioasă. 

Ușile liftului se deschiseră, iar ei pășiră înăuntru. 

— Știu, știu. Imi pare rău că n-am sunat, dar a fost plin de fani 
și a trebuit să semnez programe și discuri o veșnicie. 

Tăcere prelungă. 

— Știu că asta am zis, dar au fost atât de mulţi și așa m-am 
bucurat să-i văd acolo, încât am uitat complet. Îmi pare rău, 
Freddy. Serios. 

Freddy mai vorbi câteva minute, iar ea zise: 

— Acum plec. 

Liftul se opri. Ușile se deschiseră. Flavia ieși pe hol și se opri, 
așteptându-l pe Brunetti să iasă; își puse mâna pe braţul lui ca 
să-l oprească din drumul spre ieșire. 

— Nu-i nevoie să-ţi faci griji, Freddy. Sunt în cea mai sigură 
companie posibilă. Guido Brunetti, care mărturisește că a fost 
coleg de școală cu tine, a venit aici și am stat de vorbă cu el. 

Tăcere din nou. 

— Da, i-am povestit totul în seara aceea, așa că a venit după 
spectacol. Merge cu mine. 

Se uită spre Brunetti, care încuviinţă. 

— Nu, Freddy, nu te deranja. A zis că mă conduce el. 

Işi cobori faţa și se întoarse un pic în lateral. 

— Nu, serios, Freddy, nu e nevoie. 

Brusc, începu să râdă, fără să fie ceva forțat sau fals. 

— Of, nătăfleață ce ești! Așa ai fost mereu. Bine, în vârful 
podului. Dar dacă o să fii în pijamale, o să știu că ai minţit! 

Inchise telefonul și-l puse la loc în buzunar. Oare unde-/ 
păstrează în timpul spectacolului? se întrebă Brunetti. 

— Era îngrijorat, explică ea. Dar ai auzit tot. A zis că e încă 
treaz și că o să ne aștepte pe pod ca să nu trebuiască să mă 
duci tu până acasă. Așa e Freddy, mereu se îngrijorează, adăugă 
ea și se îndreptă spre ieșire. 

II găsiră pe portar în cabina sa, bând din capacul metalic al 
termosului, cu un sendviș mâncat pe jumătate. 


VP - 118 


— Bună seara, Signora, zise el. V-au așteptat mulți oameni în 
seara asta. 

Cu capacul în mână, arătă spre spaţiul gol de lângă cabină. 

— Dar au plecat toţi acasă. 

Întorcându-se spre Brunetti, Flavia spuse evident surprinsă: 

— N-am mai făcut așa ceva niciodată. Pur și simplu am uitat 
de ei. 

Paznicul se uită mai îndeaproape la Brunetti și, când acesta îi 
întoarse privirea, luă o înghiţitură din capac. Flavia ridică din 
umeri. 

— Asta e acum, murmură ea, după care îi spuse noapte bună 
paznicului și deschise ușa către calle. 

Afară, o luă în dreapta și merse spre Campo San Fantin. 
Brunetti tocmai voia să-i spună că ar fi trebuit să meargă spre 
stânga, dar apoi își aminti că strada pe care ar fi ieșit era 
îngustă și întunecată. Ea coti spre hotel, iar el fu mulțumit să o 
lase pe ea înainte. Pe strada din fața teatrului nu fusese nimeni, 
deși asta probabil nu însemna mare lucru. Aveau de traversat 
Ponte dell'Accademia ca să ajungă acasă la ea. Freddy avea să 
îi aștepte acolo, dar acela era locul în care ar fi așteptat-o și 
alții. 

De când iluminatul public fusese schimbat în urmă cu un 
deceniu, Brunetti tot bombănea despre cât de luminoasă 
devenise noaptea. Unii dintre prietenii lui se plângeau că puteau 
chiar să citească în pat cu lumina care intra pe fereastră. Dar 
aici, lângă pasajul subteran care îi scotea în strada îngustă ce 
dădea în Campo Sant'Angelo, Brunetti era bucuros de atâta 
lumină. 

leșiră în campo și ea îl întrebă: 

— Faci des asta? 

— Ce? Să conduc femei acasă? 

— Nu. Să stai târziu, până după miezul nopţii, fără să 
trebuiască să suni acasă. 

— A, zise el. Paola e fericită să stea singură și să citească. 

— Mai fericită decât când ești cu ea? întreba evident 
surprinsă. 

— Nu, ar prefera să fiu cu ea și probabil o să stea trează până 
când ajung acasă. Dar dacă citește, nu prea contează cine e pe 
lângă ea. Ignoră pe toată lumea. 

— De ce? 


VP - 119 


Aceasta era o întrebare pe care o tot auzise. Pentru niște 
cititori serioși, așa ca el și Paola, cititul era o activitate, nu un 
mod de petrecere a timpului, așa că prezența unei alte 
persoane nu avea nicio valoare adăugată. Copiii îl distrăgeau pe 
Brunetti. Invidia capacitatea Paolei de a dispărea în text și de a-i 
lăsa pe toţi în urmă. Dar știa că majoritatea oamenilor vedeau în 
asta ceva ciudat, aproape inuman, așa că spuse: 

— Așa a fost crescută, s-a obișnuit să citească singură. 

— A crescut aici? întrebă Flavia. În pa/azzo? 

— Da, a locuit acolo până în ultimul an de facultate, când am 
cunoscut-o eu, și după aceea a plecat să-și termine studiile. 

— Nu a stat aici? întrebă ea. 

— Nu. 

Se întrebă ce vor hotărî propriii lui copii să facă, și chiar 
curând. 

— Unde s-a dus? 

— La Oxford. 

— În Anglia? întrebă Flavia, oprindu-se ca să-l privească în 
fată. 

— Nu, în Mississippi, răspunse Brunetti, așa cum făcea de 
obicei. 

— Poftim? zise ea, evident nedumerită. 

— Este o universitate și în Oxford, Mississippi, explică el. 

— A, înţeleg, zise Flavia și-și reluă drumul. V-aţi cunoscut și 
ea a plecat. Cât timp a fost plecată? 

— Numai un an și jumătate. 

— Numai? 

— Studiile trebuiau să dureze trei ani, dar ea le-a terminat în 
jumătate din timp. 

— Cum? 

Brunetti zâmbi în timp ce răspunse: 

— Bănuiesc că a citit foarte repede. 

Flavia se opri lângă edicola, închisă acum, chiar la intrarea în 
Campo Santo Stefano. Erau puţini oameni și toți în mișcare, 
observă el; nimeni nu părea să stea nemișcat, așteptând să 
vadă cine venea din direcția teatrului. Cu un gest complet firesc, 
ea-și ridică bărbia spre statuia din centru și spre tot ce o 
înconjura. 

— Toate astea sunt normale pentru voi? întrebă ea. 


VP - 120 


— Cred că da. Le vedeam când eram copii, în drum spre 
școală, când mergeam să ne întâlnim cu prietenii sau când ne 
întorceam acasă de la cinema. Nimic nu e mai real. 

— Crezi că ăsta e motivul pentru care sunteţi așa? 

— Cine? Venețienii? 

— Da. 

— Și cum suntem? întrebă el, așteptându-se ca ea să 
vorbească despre legendara lor răceală, despre aroganţța și 
lăcomia lor. 

— Triști, spuse ea. 

— Triști? 

Brunetti nu-și putu stăpâni surpriza și rezerva din voce. 

— Da. Aţi avut toate astea, iar acum nu v-a mai rămas decât 
amintirea lor. 

— Ce vrei să spui? 

Ea începu din nou să meargă. 

— Sunt aici de aproape o lună și tot ce aud în baruri, unde 
oamenii stau de vorbă și spun ceea ce gândesc cu adevărat, 
pentru că vorbesc cu alţi venețieni, este cât de îngrozitor e 
totul: aglomeraţia, corupţia, vasele de croazieră, scăderea 
generală a preţurilor. 

Tocmai treceau pe lângă Palazzo Franchetti și ea arătă spre 
ferestre: piatră împletită cu funigei, prin care lumina se strecura 
din cealaltă parte a canalului. Porţile izolau grădina și clădirea. 

— Îmi închipui că aici a trăit odată o familie foarte numeroasă, 
zise ea, continuându-și drumul în jurul palatului până când 
ajunseră la micul campo de la piciorul podului. 

Se uită peste canal la palatele aliniate pe partea cealaltă și 
adăugă: 

— Și acolo au trăit familii. 

Când fu clar că ea nu mai avea nimic de zis, Brunetti o luă 
înspre pod și începu să urce treptele, sperând să poată ignora 
iritarea pe care i-o stârniseră cuvintele ei. 

Îi auzi pașii în spate și apoi ea veni în dreptul lui, mergând în 
dreapta, pe lângă balustradă. El își mută geanta din pânză pe 
celălalt umăr, auzind hârtia foșnind înăuntru. 

— Nu ai nimic de zis? întrebă ea. 

— Orice aș spune, tot nu s-ar schimba nimic. Hamburg nu mai 
este Hamburg, parizienii se plâng de schimbările din orașul lor, 


VP - 121 


dar toată lumea se crede îndreptăţită să jelească schimbările de 
aici. Eu mă ţin departe de toată treaba asta. 

— Flavia, strigă o voce de bărbat de deasupra lor, iar Brunetti, 
distras, păși în faţa ei și-i blocă urcarea, făcând-o să se lovească 
de spatele lui. Amândoi se străduiră să-și păstreze echilibrul pe 
trepte, în timp ce Brunetti privi în sus să vadă a cui era vocea. 

Il văzu pe Freddy, Marchese d'Istria, îmbrăcat în blugi de un 
albastru-deschis, o cămașă albă și o jachetă bleumarin, arătând 
cu câţiva ani mai tânăr decât era în realitate, pregătindu-se să 
coboare spre ei. Ca de obicei, Freddy transmitea sănătate și 
calm. Brunetti observă că nasturii jachetei închise erau cam 
întinși, dar nimeni nu-l putea acuza pe Freddy că era gras: era 
doar robusto, un alt semn sigur al sănătății lui continue. 

Brunetti făcu un pas spre stânga, iar Flavia își desprinse mâna 
de pe balustradă și se duse pe platforma dintre pante. Freddy se 
aplecă și o sărută pe ambii obraji, apoi se întoarse spre Brunetti 
și, prefăcându-se că nu văzuse mișcarea lui protectoare, îl 
îmbrățișă călduros. 

— Ce mă bucur că te văd, Guido! Rar se întâmplă să văd doi 
dintre oamenii mei preferaţi în același timp. 

Arătă cu un braţ spre Basilica della Salute, iar pe celălalt îl 
puse protector pe umerii Flaviei. 

— Și într-un loc atât de minunat! 

Apoi, ca și cum s-ar fi gândit la asta mai târziu, adăugă cu o 
voce serioasă: 

— Deși mi-ar plăcea ca circumstanţele să fie diferite. 

Cu o graţie ca de ţipar, Flavia se eliberă și se întoarse spre 
Brunetti. 

— Mulţumesc că m-ai condus până aici, Guido. Acum, Freddy 
se ocupă de cealaltă jumătate a drumului. In curând, bănuiesc 
că o să fiu plimbată prin oraș pe roţi și cineva o să mă preia la 
fiecare pod. 

Remarca fusese intenționată ca glumă, dar Brunetti alese să 
audă un alt ton, mult mai serios. 

Freddy întrebă cum fusese spectacolul, iar Flavia făcu câteva 
observaţii critice la adresa dirijorului, amândoi străduindu-se să 
dea o notă de normalitate conversaţiei lor. Brunetti era atent să 
întoarcă din când în când capul către ei, așa cum coborau 
treptele toţi trei, unul lângă altul, dar atenţia lui era îndreptată 
spre ceilalți oameni care traversau podul, fie că urcau spre ei 


VP - 122 


sau coborau odată cu ei. La ora aceea, erau mai puţini, 
majoritatea cupluri sau grupuri. Spre ei venea un bărbat cu un 
Jack Russel fără zgardă, care se năpusti spre vârful podului, dar 
se întoarse brusc și fugi înapoi spre stăpânul său, care se 
apropia. O femeie înaltă, cu o eșarfă înfășurată la gât până sus, 
vorbea la telefonino în timp ce trecea pe lângă ei, coborând 
repede, dar nu le acordă nicio atenţie. Brunetti observă că-și 
ținea vârfurile picioarelor orientate în afară și că pășea cu grijă, 
o precauţie înțeleaptă pe treptele acelea umede. 

Când ajunseră la ultima platformă a podului, Brunetti se opri. 
Hotări că era mai bine să-i lase să plece, ei spre stânga, iar el 
spre dreapta, fără să-l întrebe pe Freddy dacă puteau sta de 
vorbă a doua zi. Flavia era destul de supărată; nu voia să-i dea 
ocazia să creadă că ei doi se vor întâlni ca să vorbească despre 
ea. O sărută pe Flavia pe amândoi obrajii, strânse mâna lui 
Freddy și le spuse noapte bună, apoi cobori ultimele trepte și o 
luă spre casă. Când ajunse la micul campo din faţa muzeului, se 
întoarse și văzu că cei doi dispăruseră. Se întoarse la colţ; în 
fața lui, ei tocmai făceau stânga pe strada care îi ducea peste 
pod, jos în San Vio. Simţindu-se complet ridicol, Brunetti merse 
repede spre locul unde dăduseră ei colțul, apoi se opri și îi privi 
până când ajunseră la pod. Porni după ei, stânjenit că erau 
singurii oameni de pe stradă și fără să aibă idee ce face. 

La podul spre San Vio, un fel de instinct animalic îl determină 
să privească spre dreapta și văzu o figură, de fapt, o jumătate 
de figură, care stătea în picioare unde o calle dădea spre riva. 
Văzu o haină, poate una de ploaie, poate un fular. Brunetti ezită 
și călcă în gol cu piciorul stâng. Geanta începu să-i alunece de 
pe umăr și se întoarse să pună o mână pe ea. Când se uită din 
nou, silueta nu se mai afla acolo, singura urmă rămasă era 
sunetul unor pași care se îndepărtau. Fugi către intrarea în calle, 
dar, când ajunse acolo, întreaga stradă era goală și, deși încă 
mai putea auzi sunetul pașilor, nu-și putea da seama din ce 
direcţie venea. Alergă către prima intersecție: nimeni la dreapta 
și nimeni la stânga. Departe, la distanţă, sunetul din ce în ce 
mai estompat al pașilor. Se opri și-și ţinu respiraţia, dar tot nu-și 
dădu seama unde se duceau, dacă spre Salute sau spre 
Accademia. Sunetul se stinse. Brunetti se întoarse și o porni 
spre casă. 


VP - 123 


18. 


Paola renunţase să-l mai aștepte pe Brunetti, așa că acesta, 
văzând că nu e nimeni treaz, se duse în bucătărie să caute ceva 
de mâncat și de băut, dar se hotărî repede că nu voia nimic 
altceva decât să se bage în pat, lângă soţia lui. Mai întâi, însă, 
trebuia să găsească un loc pentru geanta de pânză verde. Se 
gândi o vreme la asta, până când interveni bunul-simţ și-i aminti 
că geanta nu avea să stea acolo decât opt ore, așa că o puse pe 
șifonierul lor și intră în baie. 

Când se strecură lângă soția sa, fu întâmpinat de un mormăit, 
pe care el alese să-l interpreteze ca fiind unul drăgăstos, și în 
curând se pierdu în imagini cu fulare și pași care dispăreau și cu 
trandafiri galbeni în mormane din ce în ce mai mari și mai 
sufocante. 

In dimineața următoare, îi povesti pe scurt Paolei despre 
întâlnirea cu Flavia din seara precedentă, dar pe ea o interesa 
mai mult colierul din smarald și ceru să-l vadă. Critică sever 
comparaţia lui banală cu tabletele Fisherman's Friend și insistă 
că trebuie să fie mari cât „ouăle de fluierar”, explicând că citise 
expresia de multe ori, dar habar n-avea cât de mari erau 
acestea. 

— Nu putem să-l atingem până nu se prelevează amprente, 
bine? zise el, nepregătit după numai o cafea să intre într-o 
discuţie despre cât de mare ar putea fi un ou de fluierar. Intr- 
adevăr, nu era prea sigur cum arăta un fluierar și, prin urmare, 
nu putea să calculeze corect care ar fi mărimea ouălor sale. 

leși din apartament cu geanta în mână și avu grijă să o ţină 
pe umăr cât timp se opri să-și cumpere o cafea și o brioșă. La 
Questura, se duse imediat la laborator să vorbească cu 
Bocchese. Atitudinea continuă de autosuficienţă a tehnicianului- 
șef îl provoca adesea pe Brunetti să acţioneze cu o bravadă 
inutilă: de data aceasta, se duse la biroul lui Bocchese cu 
geanta în mână și, fără să spună vreun cuvânt, o înclină și lăsă 
pachetul să alunece pe birou. Din fericire, hârtia de ambalaj se 
prinse într-unul din mânerele genţii și colierul se materializă pe 
biroul acoperit de hârtia albastru-regal. 


VP - 124 


— Pentru mine? întrebă Bocchese privind în sus spre Brunetti 
și afișând un zâmbet prostesc de bucuros. De unde ai știut că 
azi e ziua mea, Guido? Ei, nu mai contează; mersi că ţi-ai adus 
aminte și cred că o să-l port cu rochia verde. 

Işi răsfiră degetele de la mâna dreaptă și le agită deasupra 
colierului de parcă tocmai se pregătea să-l ridice, dar Brunetti 
refuză să intre în joc și făcu un pas înapoi, lăsându-l să atingă ce 
vrea. 

Bocchese acceptă o victorie parțială și-și retrase mâna. 
Deschise primul sertar al biroului și scotoci prin el până când 
găsi o lupă de bijutier. O puse la ochi și se aplecă deasupra 
colierului, atent să nu intre în contact cu acesta sau cu hârtia pe 
care se afla. Studie pietrele o vreme, apoi trecu în partea 
cealaltă a biroului, obligându-l pe Brunetti să se dea la o parte, 
ca să le privească dintr-un alt unghi. Studie fiecare piatră în 
parte, fredonând un cântecel pe care Brunetti îl auzise de la el 
numai în clipele de mare satisfacţie. 

Bocchese puse lupa pe birou și se întoarse pe scaun. 

— Maria Vergine! Clar ai gusturi bune la pietre preţioase, 
Guido. Intr-un montaj ca ăsta, probabil sunt autentice și, dacă 
da, atunci valorează... o grămadă. 

— Probabil? întrebă Brunetti. 

Bocchese îţi țuguie buzele de parcă se pregătea să pupe un 
bebeluș în timp ce se gândea la întrebarea lui Brunetti. 

— Având în vedere ce vine din America de Sud în ultima 
vreme, e aproape imposibil să-mi dau seama. 

Scutură din cap dezaprobator faţă de falsurile pe care nu le 
putea detecta. 

— Dar dacă montajul e pe cât de vechi cred eu, continuă 
tehnicianul, de cel puţin treizeci de ani, și nu a umblat nimeni la 
el, atunci sunt neprețuite. 

— Mereu m-am întrebat ce înseamnă cuvântul ăsta, mai ales 
când se folosește în legătură cu lucruri pe care oamenii le 
cumpără și le vând, zise Brunetti, pentru un preț. 

— E adevărat, nu-i așa? exclamă Bocchese cu plăcere. Mă 
întreb de ce continuăm să spunem asta. 

— Cât e preţul ăsta pe care-l depășesc? întrebă Brunetti. 

Bocchese se lăsă pe spate în scaun și-și încrucișă brațele, 
studiind pietrele. 


VP - 125 


— De obicei, eu le arăt unui prieten care e bijutier - chiar se 
pricepe la pietrele preţioase - și-l întreb pe el cât crede că 
valorează. 

— Cine e prietenul ăsta? 

— Vallotto. 

Fără să încerce să-și mascheze șocul, Brunetti spuse: 

— Dare un hoţ! 

— Nu, Guido, începu Bocchese, e mult mai rău decât un hoț. E 
un pungaș și un şarlatan, dar e foarte convingător, așa că după 
ce faci tranzacţii cu el, nu poţi să spui că te-a jefuit, pentru că ai 
semnat un formular cum că ești de acord cu preţurile lui, ceea 
ce înseamnă că nu ai cum să-l oprești. 

— El și cumpără, și vinde, nu-i așa? întrebă Brunetti, 
gândindu-se la magazinul șmecher al acestuia, aflat nu departe 
de Rialto. 

— Da, și eu bănuiesc că nu e mulțumit până când nu vinde ce 
a cumpărat la un preț de cel puţin cinci ori mai mare decât cel 
plătit de el. 

— Dar ai încredere în el? 

Bocchese privi o placă mică din bronz de pe vremea 
Renașterii, pe care o ţinea pe birou ca prespapier sau ca 
amuletă. O împunse cu degetul, mutând-o câţiva centimetri la 
stânga. 

— l-am făcut un serviciu odată, așa că, deși nu suntem 
prieteni, tot o să mă ajute. Mă rog, tot o să-mi dea o estimare 
corectă. 

— Chiar dacă știe că lucrezi pentru poliţie? 

— Care ar putea să-l plătească pentru asta, adică? întrebă 
Bocchese. 

— Nu, nu la asta mă refer. Care ar putea să-l aresteze într-o 
zi. 

Bocchese împinse placa înapoi. 

— El consideră că a fost un serviciu important. 

— Ce ai făcut? întrebă Brunetti, simțind că tehnicianul, un om 
discret de obicei, voia să fie întrebat. 

Bocchese privi placa din nou, de parcă și cele două figuri 
omenești de pe ea și-ar fi exprimat interesul pentru poveste. 

— Eram amândoi la școală. Asta se întâmpla acum patruzeci 
de ani, chiar mai mult. Familia lui era nenorocită: tatăl bea și 
fusese arestat de câteva ori, iar mama se descurca și ea cu ce 


VP - 126 


reușea să câștige. Dar copiii veneau la școală curaţi și învățau 
din greu. 

Brunetti auzise povestea asta de nenumărate ori: era 
tinerețea prietenilor și a tovarășilor lui. 

— In sfârșit, zise Bocchese, răspunzând parcă unui semnal al 
oamenilor de pe placă să se grăbească, într-o zi eram la 
alimentară, cumpăram câte ceva pentru mama, când am văzut- 
o pe mama lui pe unul dintre holuri, privind în jur de parcă o 
fugăreau focurile iadului. M-a văzut, dar n-a răspuns când am 
salutat-o. Deodată, a apărut proprietarul, care ţipa la ea: „Te-am 
văzut, te-am văzut când ai luat orezul ăla” și atunci am observat 
că avea mâna ascunsă sub haină. Arăta de parcă urma să 
leșine, săraca, iar el mergea spre ea ţipând: „Hoata! Hoata! 
Hoaţa! Chemaţi poliţia!” M-am gândit la Leonardo și la ceilalţi 
copii și cum ar fi fost pentru ei dacă mama lor ar fi fost arestată. 

— Și ce-ai făcut? întrebă Brunetti. 

— In timp ce bărbatul se apropia, am trecut pe lângă ea, m- 
am întins și am pus mâna pe o cutie de paste, asigurându-mă că 
le dărâm pe celelalte, ca el să se uite acolo, să vadă ce s-a 
întâmplat. Când m-a văzut, s-a întins să mă prindă, dar am fugit 
pe lângă el, afară din magazin, iar el a uitat de ea și m-a urmărit 
pe mine. M-am mișcat suficient de încet ca el să încerce să mă 
prindă, dar când am ajuns la două străzi de magazin, am luat-o 
la sănătoasa și mi-a pierdut urma. 

Bocchese rememoră povestea fără să zâmbească. 

— Când s-a întors el la magazin, femeia nu mai era acolo. Nu 
știu dacă a recunoscut-o. Pe mine nu m-a știut, asta e sigur. 

— Vallotto cum a aflat? întrebă Brunetti. 

— Cred că i-a zis mama lui, spuse Bocchese fără prea mult 
interes. Nu a vorbit niciodată despre asta până când, după mulţi 
ani, ne-am întâlnit pe stradă și mi-a zis că auzise că mă însor și 
că să mă duc la el pentru verighete. Probabil a văzut ce faţă am 
făcut, pentru că a spus: „Mi-aduc aminte ce-ai făcut pentru 
mama mea. N-o să te înșel niciodată și o să te ajut, dacă pot”. 

Privi spre Brunetti și spuse: 

— Și așa a făcut. 

— Cum? 

— ii minte, acum vreo șase ani, întrebă Bocchese, când am 
găsit o brățară și niște inele cu diamant în casa unui suspect și 
el a zis că erau ale mamei lui? 


VP - 127 


Brunetti încuviinţă, deși își amintea numai vag cazul acela. 

Bocchese continuă: 

— Le-am dus la Leonardo și i-am spus că era un caz al poliţiei, 
dar l-am rugat să mă ajute. 

— Și? 

— Și el mi-a spus numele familiei de la care fuseseră furate. 

Bocchese tăcu, dar Brunetti nu știu ce să spună. 

— Ce vrei să faci cu ăsta? întrebă Bocchese în cele din urmă, 
arătând spre colier. 

— Verifică dacă sunt amprente pe el și pe hărtie și, dacă-mi 
trimiţi niște fotografii, o rog pe Signorina Elettra să vadă ce 
poate afla. 

— Și apoi ce fac cu el? întrebă Bocchese. 

— Ai un seif, nu-i așa? întrebă Brunetti. 

— Am, zise Bocchese și strecură hârtia și colierul înapoi în 
geanta de pânză. 

(J 

Următoarea sa oprire era la Signorina Elettra, pe care voia s-o 
întrebe dacă mai făcea grevă și, dacă da, cum se descurcau cu 
asta i/ Vice-Questore Patta și locotenentul Scarpa. Mai voia să 
știe și dacă reușise să afle cine trimisese trandafirii galbeni la 
teatru și la apartamentul Flaviei și să o întrebe despre colier. 
Când o văzu la birou, Brunetti hotărî să nu se mai deranjeze să o 
întrebe despre flori, expresia de pe faţa ei arăta clar că nu 
avusese deloc succes. 

— Nimic, spuse ea singură. Prietenul meu de la barul de lângă 
teatru e în concediu. Am încercat la cei câţiva florari care au 
rămas în oraș, dar niciunul nu a avut o vânzare așa de mare. Am 
încercat la Mestre și Padova, dar pe urmă am renunţat. 

O mai auzise oare vreodată folosind cuvântul acesta? 

Înainte ca el să răspundă ceva, ea mai zise: 

— Am găsit câteva articole în italiană și în engleză despre fani 
și urmăritori, dar mi-e teamă că nu zic nimic în plus față de ce 
ne-ar spune și nouă bunul-simţ. În operă, găsim mai ales femei. 

ÎI privi şi spuse zâmbind: 

— Tot femei sunt și în muzica rock, dar în jazz sunt bărbați. 

Brunetti își aminti de un prieten care avusese demult un 
magazin de CD-uri, pe vremea când oamenii încă mai cumpărau 
CD-uri din magazine, și care îi spusese că cei mai ciudați clienţi 
erau cei cărora le plăcea muzica de orgă. „Cei mai mulți 


VP - 128 


cumpără noaptea”, îi spusese prietenul acela. „Cred că numai 
atunci majoritatea dintre ei ies din casă.” 

— În ceea ce o privește pe Signora Petrelli, continuă ea, mi- 
am petrecut toată dimineaţa citind despre ea în presa de 
scandal: la început, au adorat aventura ei cu americanca aia, 
dar s-au plictisit și au scos-o de pe primele pagini, până când a 
ajuns pe ultimele. Ultima dată când au menţionat-o - și 
niciodată nu se interesează de ce cântă ea - a fost când soţul ei 
a dat-o în judecată ca să i se reducă pensia alimentară. 

— Și? întrebă Brunetti. 

— Cred că acordul ei de divorț a fost întocmit de cel mai bun 
avocat din Spania. În momentul acela, se bucura de simpatia 
publicului și judecătorul care a analizat cazul i-a spus soțului, 
practic, să nu mai irosească timpul instanţei și să-i plătească 
soţiei, altfel ajunge la închisoare. 

— Asta a avut efectul obișnuit de trezire? întrebă Brunetti. 

— Exact. 

— Credeţi că e implicat în povestea asta? 

Domnișoara Elettra acordă întrebării timpul de gândire 
cuvenit și răspunse: 

— Mă îndoiesc. 

Și clarifică imediat. 

— Nu pentru că n-ar face așa ceva, ci pentru că e destul de 
inteligent să știe că ar fi primul suspect dacă ei i s-ar întâmpla 
ceva. În plus, el e în Argentina. 

— După divorţ, presa i-a mai acordat atâta atenţie doamnei 
Petrelli? întrebă Brunetti. 

— Numai presa interesată de muzică. Signora Petrelli a 
câștigat premii și a apărut pe copertele revistelor. Dar viaţa ei 
privată pare să nu mai intereseze. 

— Din cauza vârstei? 

— Probabil, fu de acord Signorina Elettra. lar viețile vedetelor 
pop sunt mult mai interesante. 

El încuviință, gândindu-se la conversațiile propriilor săi copii și 
la revistele pe care le lăsau prin casă. 

— Nici generaţia noastră nu era diferită, zise el. 

— Nici a mea, zise ea și ridică din umeri. 

Brunetti fu tentat să adauge „Nici a lui Nero”, dar se gândi să 
o scutească. 

— Americanca? întrebă el în cele din urmă. 


VP - 129 


— Nimic despre ea timp de mai mulţi ani, în afară de 
articolele și cărţile pe care le-a scris despre arta chinezească. 

— Nu se menţionează unde este? 

— În toate articolele pe care le-am găsit, scria că locuiește în 
China, deși unele ziceau că tocmai a sosit pentru o conferinţă. 
Nu au spus de unde a sosit. 

Brunetti se încruntă. Ajunsese într-o fundătură. Din felul în 
care vorbise Flavia, păruse că asta era. 

— Păcat, zise el cu voce tare. 

Signorina Elettra îl privi surprinsă. 


VP - 130 


19. 


— Ce s-a mai întâmplat cu Alvise? întrebă el. 

Surpriza se risipi. 

— A fost suspendat. 

Brunetti o întrerupse ca să întrebe: 

— De când se poate întâmpla asta? 

— Poftim? 

— N-am auzit până acum ca un ofiţer să poată fi suspendat 
așa ușor, fără o investigare sau audiere, și totuși noi am intrat 
cu toţii în joc, de parcă Scarpa ar avea autoritatea să facă asta. 
Are? 

Ea stătea acolo cu gura deschisă, privindu-l de parcă începuse 
brusc să-i vorbească ungurește. 

— Este o procedură folosită pentru a opri plata ofiţerilor fără 
a-i pune efectiv sub acuzare, zise ea de parcă un commissario, 
mai mult decât alți oameni, ar trebui să cunoască regulile 
Ministerului de Interne. 

— Cine v-a zis asta? întrebă Brunetti. 

Ea l-a privit din nou îndelung, ca un cardinal confruntat cu 
păcatul lui. 

— Cred că e o procedură obișnuită... începu ea să zică, dar 
apoi avu o revelaţie. Locotenentul Scarpa mi-a spus, zise ea, 
nemaiarătând ca un cardinal acum, ci ca un inchizitor care 
tocmai a descoperit posibilitatea unei erezii. 

— Înţeleg, zise Brunetti cu răceală. 

Apoi, având grijă să-și păstreze vocea constantă, întrebă: 

— V-aţi gândit să aruncaţi o privire pe regulamentul 
Ministerului? 

Ea se întoarse spre computer, mormăind în barbă: 

— Nu pot să cred așa ceva. 

Brunetti rezistă tentaţiei de a sta în spatele ei în timp ce se 
documenta, sigur că nu avea cum să-i dea nici cel mai mic 
ajutor, dar la fel de sigur că nici nu ar înţelege ce făcea ea. Se 
duse la fereastră și, încrucișându-și braţele, se sprijini de toc. Se 
auzea zgomotul făcut de unghiile ei pe taste. Brunetti își studie 
șireturile de la pantofi, ocazie cu care observă că erau cam 


VP - 131 


uzate și trebuiau schimbate. Și locotenentul Scarpa trebuia 
schimbat, dar nu din cauză că era uzat. Timpul se scurgea. 

— Nu se poate! exclamă ea, cu ochii tot pe ecran. Nu există 
niciun regulament. Chiar dacă ești acuzat de o infracţiune, tot 
ești plătit și considerat membru al forţei de poliţie. 

Își ridică privirea de pe ecran, cu fălcile încleștate. 

— Nu poate să facă asta! Nu-i poate opri plata! 

Brunetti își aminti că nu avea voie să știe că ea îl păstrase pe 
Alvise pe statul de plată. Îşi îndreptă din nou atenţia către 
șireturi și analiză consecințele. De-a lungul anilor, Signorina 
Elettra încălcase pe faţă numeroase legi, în special pe cele 
referitoare la confidenţialitate. Atacase bănci, spărsese dosare 
ale ministerelor, ba chiar pescuise prin dosarele Vaticanului. In 
câteva cazuri, mersese prea departe și provocase neliniștea 
celor care erau la curent cu ce făcea ea, adesea aceiași oameni 
pentru care o făcea. Dar de fiecare dată reușise să scape 
neprinsă, fără să lase vreo urmă. 

În momentul de faţă, discreţia părea un lux. Vasul se 
scufunda: Brunetti aruncă discreţia peste bord. 

— În numele cui aţi scris ca să se reia plata lui Alvise? 

Niciun mușchi nu se mișcă pe faţa ei. Își puse primele trei 
degete de la mâna stângă pe buze și le frecă. 

— Nu e bine, zise ea. 

— Ce-aţi făcut? 

— Am depus o cerere prin care să se autorizeze plata orelor 
suplimentare pentru Alvise. Nu am vrut să creez suspiciuni 
contramandând un ordin de oprire a plăţii, așa că doar i-am 
mutat numele în altă categorie și am aranjat să fie plătit pentru 
schimburi suplimentare. Cinci într-o săptămână. 

După o pauză, adăugă: 

— Chiar am crezut că Scarpa are puterea să-l suspende. Nu 
știu ce a fost în capul meu de l-am crezut. 

— Cine a autorizat plăţile pentru orele suplimentare? întrebă 
Brunetti dezinteresat, așa cum se comporta adesea cu copiii, ca 
explicaţie sau scuză. 

— De asta nu e bine, zise ea. Dumneavoastră le-aţi autorizat. 

— Ah, zise Brunetti, scoțând sunetul cu cleștele, ca să-i dea 
minţii timp să proceseze consecinţele. 

Se uită la Signorina Elettra, dar aceasta își mută privirea în 
altă parte. 


VP - 132 


— Cei din Roma au evidențe despre un om care a lucrat 
optzeci de ore săptămâna asta? întrebă el. 

— Da, zise ea, evitând să-l privească în ochi. 

— Și dacă li s-ar atrage atenţia asupra acestor cifre, ce-ar 
crede ei că se întâmplă aici? 

Ea răspunse fără ezitare: 

— Ar crede că cel care a autorizat orele ar împărți banii în 
plus cu el. 

Dacă ar fi lucrat la Roma, și Brunetti ar fi ajuns la aceeași 
concluzie. De fapt, și dacă ar fi lucrat oriunde în altă parte. 

— Deci Scarpa prinde doi iepuri dintr-o lovitură. Pe Alvise, din 
cauza cererii false, și pe mine, pentru că am aprobat-o, și 
nimănui nu-i pasă dacă am primit sau nu banii de la el. Altfel, de 
ce-aș face asta? 

Signorina Elettra s-ar fi prins și probabil că acum ar fi inventat 
titluri de ziar: „Corupţie nu numai în Sud”, „Plătit dublu după ce 
a rănit un muncitor”. 

Aceasta începu să numere ceva pe degete. 

— Ce? întrebă Brunetti. 

— Număr câte zile mai sunt până primim salariul, zise ea. 

— Șapte, răspunse Brunetti, scutind-o de efort. De ce? 

Ea îl privi, dar nu păru să-l vadă. 

— Incerc să găsesc o soluție, zise ea în cele din urmă. 

— AȘ putea să fac o cădere nervoasă și atunci n-aş mai fi 
învinuit de nimic, sugeră Brunetti. 

Parcă nici nu vorbise. Ea continua să privească fix undeva, în 
față, apoi se întoarse la computer și tastă un sir scurt de 
cuvinte, văzu rezultatele și scrise altele. Ochii i se contractară în 
timp ce citea al doilea ecran și pe al treilea, iar la următorul 
aproape se închiseră de concentrare. 

Spunându-și că zilele la Questura îi erau numărate, Brunetti 
hotărî să și le petreacă pe ultimele cât mai plăcut posibil și 
puţine lucruri îi făceau la fel de multă plăcere ca Signorina 
Elettra când intra în starea aceea de transă, prima fază din 
trecerea ei în ilegalitate. Vită-te la ea, își spuse el, azi e 
deghizată în mare om de afaceri, cu o vestă de lână neagră 
încheiată strâns peste o cămașă albă de bumbac, cu pantaloni 
gri cu dungi fine și cravată sobră, dacă zeii l-ar fi transformat pe 
Patta în femeie, așa s-ar fi îmbrăcat. 


VP - 133 


Timpul trecea și Brunetti continua să o privească pe Signorina 
Elettra cum muncește. Sau cum urzește planuri secrete, sau 
corupe, sfidează și mai ales cum schimbă cursul justiţiei sau al 
legii, în orice caz. Brunetti habar n-avea ce făcea ea, dar se 
instală mai bine ca să privească succesul sau eșecul acesteia, la 
fel cum făceau oamenii în holurilor băncilor mari, vrăjiţi de 
ecranele pe care erau afișate prețurile principalelor acţiuni de la 
Bursa din Milano. Era de ajuns să le privești chipurile pierdute în 
contemplarea zeului din terminal ca să le citești soarta: preţurile 
creșteau sau scădeau, iar speranţele lor erau târâte odată cu 
ele. 

Brunetti pierdu noţiunea timpului. Singurul lui contact cu 
lumea era expresia domnișoarei Elettra. O văzu învinsă, apoi 
sfidătoare, extrem de uimită, temătoare, plină de speranță, 
îngrijorată, apoi îngrozită și brusc absolut sigură că găsise calea, 
adevărul și lumina. 

Își luă ochii de la ecran și-i făcu mari, a surpriză, când îl văzu 
acolo. 

— Sunteţi de mult aici? întrebă ea. 

Brunetti se uită la ceas. 

— De jumătate de oră, zise el, apoi arătă din cap spre 
computer. Aţi găsit ceva? 

— A, da. Există o cale secretă de acces la cererile de ore 
suplimentare. 

— O cale secretă? 

— O modalitate de a intra și a modifica cererile. 

— Ce se poate modifica? 

— Orice, răspunse ea. Scopul, durata, obligaţia de a purta 
uniformă sau nu. 

— Se poate schimba numele ofițerului superior care a 
autorizat cererea? 

— Tocmai am făcut asta, zise ea și-și trecu palma de-a lungul 
cravatei, cu un aer de mulțumire de sine, așa cum îl văzuse pe 
Patta că face. 

— Să mai întreb? 

— Locotenentul Scarpa a solicitat ca ofiţerul Alvise să fie omul 
de legătură - mereu am vrut să folosesc expresia asta - cu 
personalul de la spital, ca să poată supraveghea victima unui 
atac. Cum voia neapărat ca ofițerul Alvise să preia această 
misiune, a autorizat ore suplimentare nelimitate. 


VP - 134 


— N-aveţi niciun pic de rușine, nu-i așa? întrebă Brunetti cu 
un zâmbet larg. 

— Și încă și mai puţină milă, răspunse ea, zâmbind la rândul 
ei. 

Gândindu-se că ar fi bine să sărbătorească discret, Brunetti își 
scoase telefonul din buzunar și, încercând să pară nonșalant, îl 
ridică. 

— Bocchese mi-a trimis niște fotografii cu un colier. Aș vrea să 
vedeţi ce puteţi afla despre el. 

— E furat? 

— Nu știu, zise Brunetti, bătând cu degetul pe ecranul 
telefonului până când ajunse la poze. Vi le trimit. 

Atinse o pictogramă, încercă să-și amintească ce-l învățase 
Chiara să facă și parcurse procesele exact așa cum i le arătase 
ea. Cu un fâsâit ușor, prima fotografie alunecă din telefonul lui - 
sau așa și-o imagină el - și traversă distanţa de doi metri până 
la computerul domnișoarei Elettra. Urmară și celelalte. Işi ridică 
privirea, mulțumit de sine și încercând să o ascundă, dar 
Signorina Elettra se uita la prima fotografie, deja afișată pe 
ecran. 

— Maria Santissima! şopti ea. N-am mai văzut așa ceva. 

Brunetti citi mesajul de la Bocchese, în care spunea că 
pietrele sunt vechi de cel puţin patruzeci de ani și, prin urmare, 
e probabil să fie adevărate. 

— De unde îl are? întrebă ea. 


— Mi l-a dat Signora Petrelli. | l-a lăsat cineva în cabină. 
Signorina Elettra se apropie mai mult de ecran. 
— L-a lăsat? 


— Așa mi-a zis. 

— Vreţi să știți de unde provine? 

— Da. Dacă se poate. 

— Dacă a fost furat, am putea afla. Interpolul are un fișier cu 
principalele piese furate. 

Ridică o mână spre pietre, dar se opri înainte de a atinge 
ecranul, poate din aceeași teamă pe care o avea și el de a lăsa 
amprente pe ceva atât de frumos. 

— Aveţi cum să verificaţi și pe la bijutieri? întrebă Brunetti. 

Ea încuviințţă, încă privind colierul. 

— Sunt sigură că oricine a vândut așa ceva își aduce aminte. 

Lăsând fotografia deoparte, spuse: 


VP - 135 


— Am aici o listă cu bijutieri care ar putea să vândă ceva așa 
de valoros. O să le trimit fotografia și o să-i întreb dacă l-au 
cumpărat sau vândut în ultima...? 

Se uită întrebător spre Brunetti. 

— Nu cred că e nevoie să specificaţi, răspunse el. 

Brunetti, care nu simţea nicio atracţie specială faţă de 
pietrele prețioase, în mod sigur nu avea să-l uite; un bijutier, 
care știa mai multe despre valoarea colierului și era mai sensibil 
la frumusețea acestuia, nici atât. 

— În ţara noastră sau la nivel internaţional? 

— Peste tot, cred, răspunse Brunetti. 

Ea încuviinţă, apoi întrebă: 

— Mai e ceva? 

— Aţi putea să-mi spuneți ce se va întâmpla cu locotenentul, 
zise el domol și zâmbi. 

— Ah, răspunse ea. Sigur are protecţie la Roma, așa că nu 
cred că i se va întâmpla nimic. 

— Protecţie din partea cui? întrebă Brunetti cu același ton 
domol, amintindu-și că ea spusese că voia capul locotenentului. 

— Refuz să fac speculaţii, Commissario, zise ea. 

Apoi, întorcându-se la auzul unui zgomot care venea din 
spatele lui, adăugă: 

— Poate îl întrebaţi pe Vice-Questore, Dottore. 

Cu bunăvoința pe care o afișa de fiecare dată cu graţie, dar și 
cu un aer de superioritate, față de subordonații săi, // Vice- 
Questore Patta își îndreptă atenţia către ei. Se întoarse spre 
Signorina Elettra și, cu o expresie blândă pe faţă, o întrebă: 

— Dacă vorbești cu el, înseamnă că vorbești și cu mine? 

— Sigur că vorbesc cu dumneavoastră, Dottore, zise ea afabil. 
Cum altfel? 

Cu așa o voce puteai să vinzi ceva: miere, detergent. 

— Despre ce vorbeaţi? întrebă Patta pe tonul folosit cu ea, nu 
și cu Brunetti. 

Miere, detergent. 

Signorina Elettra făcu un semn din mână în direcția lui 
Brunetti. Acesta se conformă și spuse cu cea mai serioasă voce: 

— Îi spuneam domnișoarei ce bine îmi pare că ofiţerul Alvise o 
supraveghează pe fata de la spital. 

Ca un far ce se rotește spre o navă nouă, Patta își întoarse 
capul neted spre Brunetti și întrebă: 


VP - 136 


— Fată? Alvise? 

— A fost o decizie foarte înțeleaptă a locotenentului. 

— De obicei, nu ești prea laudativ la adresa locotenentului, 
nu-i așa, Brunetti? 

Deși i/ Vice-Questore încercă să-și ascundă mulţumirea de 
sine, tot se mai simțeau urme din aceasta în vocea lui. 

Brunetti, căruia mulțumirea de sine i se părea mai bună decât 
suspiciunea, riscă să facă o grimasă mică, chinuită, la care 
adăugă un mic tremurat al capului, și răspunse: 

— Trebuie să recunosc că e adevărat, Dottore. Dar uneori 
trebuie să recunoaștem meritul, indiferent cine ia decizia. 

Se întrebă cât de înţelept ar fi să strângă din buze și să facă 
un scurt gest afirmativ din cap, dar i se păru exagerat, așa că 
rezistă impulsului. 

Patta se uită din nou la Signorina Elettra, dar aceasta era 
ocupată să-și refacă nodul la cravată. Brunetti era uimit că o 
activitate atât de masculină putea fi atât de plină de graţie și 
delicateţe. Purta o cravată gri-închis cu niște dungi roșii aproape 
invizibile, pentru Dumnezeu, iar persoana care o înnoda purta o 
vestă din lână neagră și pantaloni cu dungi fine: de ce oare 
mișcarea pânzei strecurate prin nod îi amintea de felul în care 
Paola își scotea ciorapii, înainte ca aceștia să dispară? 

— Ai venit să mă vezi pe mine? 

Întrebarea lui Patta îl smulse pe Brunetti din gândurile lui și-l 
readuse în realitatea biroului. 

— No, Dottore. Am venit să o rog pe Signorina Elettra să 
găsească o bijuterie. 

— Furată? întrebă Patta. 

— Din câte știu eu, nu, domnule. 

— De valoare? 

— Pentru proprietar, bănuiesc, răspunse Brunetti. 

Apoi, înainte ca norii ce se formau în ochii lui Patta la 
răspunsul său să devină neîndurători, adăugă: 

— Bănuiesc că, pentru majoritatea oamenilor, ce deţin ei sau 
ce le place lor e mai valoros decât consideră alți oameni, zise el, 
gândindu-se la valoarea pe care // Vice-Questore i-o atribuia 
locotenentului. 

Signorina Elettra interveni ca să spună: 

— Mă îndoiesc că e de mare valoare, Commissario, dar o să 
văd ce pot să aflu. 


VP - 137 


Reuși să sune și plictisită, și ușor supărată că este deranjată 
cu astfel de nimicuri. 

Faptul că ea îi vorbi așa lui Brunetti păru să-i fie pe plac 
vicechestorului, îi permise acestuia să arunce o privire surprinsă 
în direcţia ei, apoi spuse: 

— Dacă nu mai e altceva, Dottore, mă întorc în biroul meu. 

Patta încuviinţă și se întoarse spre ușa lui. Pe la spatele său, 
Signorina Elettra își îndreptă cravata, se uită la Brunetti și-i făcu 
cu ochiul. 


VP - 138 


20. 


Odată instalat la biroul său, Brunetti habar n-avu ce să facă. 
Nu prea avea chef să se felicite pentru victoria inutilă împotriva 
lui Patta, dat fiind că în ultimii ani încetase să se mai bucure de 
hăituirea superiorului său, deși nu se putea opri. Colegi de-ai lui 
din alte orașe și provincii îi povesteau mereu despre genul de 
bărbați și femei pentru care lucrau, făcând aluzii - dar fără a 
îndrăzni să spună direct - că unii dintre ei erau loiali unei alte 
instituţii decât Statul, ceea ce nu se putea spune despre Vice- 
Questore. 

Patta, Brunetti descoperise de-a lungul anilor, era loial familiei 
sale. Fără rezervă, fără ezitare sau cumpătare, și asta i-l făcea 
simpatic lui Brunetti. Patta era vanitos și leneș, egoist și, uneori, 
naiv, dar acestea nu erau niște defecte majore. Omul făcea 
multă gălăgie, dar nu era rău la suflet, ca locotenentul Scarpa. 

Și motivele lui Patta erau ușor de identificat și de înțeles: 
căuta să avanseze în carieră și să primească aprobarea 
superiorilor. Așa erau majoritatea oamenilor,  recunoscu 
Brunetti. Dacă n-ar fi avut avantajul bogăției și puterii de care 
dispunea familia soţiei lui, nici el n-ar fi fost la fel de nepăsător 
cu privire la serviciul și șeful lui. 

Dar Patta de ce îi era așa de loial lui Scarpa, având în vedere 
că acest lucru nu prea avea cum să-i impresioneze pe superiorii 
lui sau să-l ajute în carieră? Brunetti nu-i văzuse niciodată 
împreună decât la Questura și nici altcineva nu povestise că i-ar 
fi văzut împreună. Erau amândoi din Palermo. Legături de 
familie? Datorii vechi de plată a protecţiei ce trebuiau achitate? 

Brunetti se lăsă pe spate în scaun, își încrucișă braţele și-și 
aţinti privirea pe campo. De acolo, singura fereastră rotundă din 
partea de sus a fațadei bisericii San Lorenzo îl privea înapoi ca 
un ciclop cu fața turtită. Din câte își amintea el, Scarpa pur și 
simplu apăruse într-o zi, în urmă cu câţiva ani: Brunetti nu-și 
amintea ca il Vice-Questore să fi vorbit înainte despre sosirea lui 
și nici nu avea impresia că cei doi bărbaţi se cunoșteau dinainte. 
Însă era greu să pună cap la cap acele prime luni, când 
locotenentul Scarpa era doar o prezenţă înaltă, subțire, ce ieșea 


VP - 139 


în evidenţă mai degrabă prin perfecțiunea uniformei decât prin 
ce spunea sau făcea. 

Își aminti că observase primul simptom când, pe holul din faţa 
biroului domnișoarei Elettra, dăduse din întâmplare peste cei doi 
bărbaţi care stăteau de vorbă pe un ton profund nazal într-o 
limbă care semăna cu araba, greaca și, vag, cu italiana. Auzi - 
sau i se păru că aude - cum „tr” se transforma în „ch”, iar 
verbele erau mutate la sfârșitul frazelor. Nu înțelesese nimic. 

Asta se întâmpla la începutul celei de-a doua anchete a 
Cazinoului, deci trebuia să fie cu opt ani în urmă. Și atunci 
începuse Patta să fie paladinul lui Scarpa. De ce oare? 

Indiferent cât de încruntat se uita Brunetti la ciclop, acesta 
refuza să-i răspundă. Odiseu se ascunsese împreună cu oamenii 
lui sub berbeci ca să-l păcălească pe ciclop, dar lui Brunetti nu-i 
venea în minte nicio stratagemă care să aibă același efect 
pentru el. 

Se auziră trei ciocănituri rapide în ușă și Griffoni intră fără să 
mai aștepte răspuns din partea lui. Poate anticipând o vară 
foarte călduroasă, se tunsese foarte scurt, alăturându-se 
celorlalte femei băieţoase de la Questura. Avea o coroană de 
bucle aurii și o rochie neagră până sub genunchi. Măcar nu 
purta cravată. 

Brunetti îi făcu semn spre scaunul mai confortabil din cele 
două aflate în faţa lui. 

— Îți stă bine, se limită el să spună, apoi întrebă: Ai aflat ceva 
la teatru? 

— Cât am vorbit eu cu i/ portiere, au venit trei bărbaţi, care au 
pontat și au plecat. 

— Și? mai întrebă el. 

— Mi-a adus aminte de casă, zise ea cu o voce plină de 
nostalgie. 

— De Napoli? Cum așa? 

— Un unchi de-al meu era șofer de taxi și avea un prieten 
care lucra la Teatro San Carlo, zise ea, de parcă asta explica tot. 

— Și? 

— Și pe statul de plată era trecut ca mașinist, dar nu trebuia 
decât să treacă pe-acolo de două ori pe zi ca să ponteze de 
venire și de plecare. 

Văzând surpriza lui Brunetti, spuse: 


VP - 140 


— Știu, știu. Dar avusese loc un control și introduseseră 
cartelele de pontaj ca să se asigure că toată lumea de pe statul 
de plată măcar ponta de venire și de plecare. 

Brunetti, nedumerit, zise: 

— Nu lucra acolo? 

— Doamne Dumnezeule, nu. Avea cinci copii, așa că-și 
conducea taxiul douăsprezece ore pe zi, șapte zile pe 
săptămână. 

Ea zâmbi și Brunetti își dădu seama că povestea asta îi făcea 
plăcere. 

— Și ponta de venire și de plecare și era pe statul de plată? 

Când ea încuviinţă, o întrebă: 

— Și nimeni nu și-a dat seama niciodată? 

— Păi, zise ea șovăind, doar nu era singurul care făcea asta. 
Pentru taxi n-a avut vreodată autorizaţie, așa că singura slujbă 
oficială pe care o avea era la teatru. 

— Câţi ani a... lucrat la teatru? 

Ea ezită, își privi degetele și numără anii. 

— Douăzeci și șapte. 

Apoi, după un moment: 

— Și a condus taxiul treizeci și șase. 

— Ah, oftă Brunetti și spuse singurul lucru care îi trecu prin 
minte. Probabil ajunsese să cunoască orașul foarte bine. 

— Din toate punctele de vedere, zise Griffoni. 

Își îndreptă spatele, de parcă astfel alunga orice tentaţie de 
flecăreală. 

— Portarul mi-a spus că în seara unui spectacol vin tot felul de 
oameni, nu numai soliștii și muzicienii: rude, prieteni, dubluri ale 
soliștilor. Zice că uneori holul este așa de aglomerat, încât 
oricine ar putea să intre și el nici n-ar observa. 

Brunetti își aminti mulțimea din seara în care el și Paola o 
așteptaseră pe Flavia. 

Claudia continuă. 

— Mi-a zis că cel mai rău e cam cu o oră înainte de spectacol, 
când vine toată lumea, mai ales la o operă cum e Tosca, unde e 
un cor și un al doilea cor, de copii, așa că atunci când încep toţi 
să ajungă e o adevărată nebunie. 

Înainte ca el să poată spună ceva, ea adăugă: 

— La fel e și după aceea, când oamenii intră în camera aia de 
lângă cabina lui și îi așteaptă pe soliști. 


VP - 141 


— Dar despre flori ce-ai aflat? întrebă Brunetti. 

— Portarul nu-și amintea multe: le-au adus doi bărbaţi. 
Costumiera și femeia care se ocupă de peruci nu au observat 
nimic decât după spectacol, când au văzut florile în cabina 
doamnei Petrelli. Am vorbit cu câţiva dintre tehnicieni: nimeni 
nu a văzut nimic neobișnuit. 

— Dar cineva a reușit să intre în cabina ei cu florile. 

— Și cu vazele, adăugă ea; cel puţin, dacă ce mi-a spus 
costumiera e adevărat. 

— Și cineva a reușit să ducă mai multe într-una dintre lojele 
laterale și să le arunce spre ea, zise el, amintindu-și ce văzuse. 
Cum a fost posibil așa ceva? 

— Poate că un ușier le-a dus înăuntru. Cine știe? 

Apoi adăugă: 

— Dacă nebunii au prieteni, poate că un prieten a ajutat cu 
florile. 

Considerând că direcția aceasta nu era prea bună, Brunetti 
hotărî să schimbe subiectul. 

— Dar Alvise? 

— S-a prezentat fetei de la spital și i-a zis că e acolo ca s-o 
păzească și să se asigure că nu o deranjează nimeni. 

Nu prea era nevoie să-i spună Griffoni că Alvise nu știa să 
păstreze un secret. 

— Cât timp petrece acolo? întrebă Brunetti. 

— Mi-a zis că se duce când sunt orele de vizită: de la zece la 
unu și apoi de la patru la șapte. 

— Și în restul timpului? 

Griffoni ridică din umeri. La urma urmei, Alvise era Alvise. 

— Nu i-a dat prin cap că se poate întâmpla ceva în afara 
orelor de vizită. 

— Nu, fu de acord Brunetti, cum să-i dea? 

— Crezi că fata e în siguranță? nu se putu abţine Griffoni să 
întrebe. 

— Așa bănuiește toată lumea, dar sunt sigur că ea așa se 
simte, ceea ce o ajută, probabil. Și nici nu avem pe cine să 
trimitem acolo deocamdată, în afară de Alvise. 

Alunecară în tăcerea confortabilă care există între colegii care 
descoperă că, de-a lungul anilor, au devenit prieteni. In cameră, 
se strecură sunetul unei bărci care se apropia din partea 
dreaptă. 


VP - 142 


— Ar putea fi o femeie, zise Brunetti în cele din urmă și îi 
povesti despre furtul agendei Flaviei și despre telefonul primit 
de la o necunoscută de prietena Flaviei din Paris. 

Griffoni îi aruncă o privire surprinsă, apoi se întoarse să 
consulte ciclopul. iși încrucișă picioarele și-și lăsă un pantof, 
care avea tocul neobișnuit de mare, să-i atârne de degete. Il roti 
în sus și în jos, aparent neatentă la ce făcea. Mai întâi, cravata 
domnișoarei Elettra, acum, pantoful acesta. Brunetti se trezi 
întrebându-se ce ar fi făcut Petrarca dacă Laura ar fi purtat 
acești pantofi sau cravata aceea închisă. Le-ar fi scris un sonet? 
S-ar fi îndepărtat îngrozit de o ţinută atât de necuviincioasă? 

Tocmai încerca să compună al treilea vers al unui sonet 
dedicat pantofului, când Griffoni spuse: 

— Bănuiesc că ar putea să fie. 

Brunetti își abandonă bucuros căutarea unei rime pentru 
„scarpa”, temându-se că „arpa” nu ar ajuta la exprimarea unor 
sentimente profunde, indiferent cât de confortabil ar sta o harpă 
într-un sonet. 

— Flavia Petrelli a spus că femeile fani sunt cele care îi dau 
emoţii, pentru că vor ceva de la ea. 

— Crezi că e din cauza trecutului ei sexual? întrebă Griffoni, 
de parcă vorbea despre culoarea părului. 

— Nu știu, răspunse Brunetti. Habar n-am cum gândesc 
femeile. 

Ea ridică din sprâncene. 

— Probabil depinde de femeie, zise ea. Dacă fanul ăsta e 
femeie, nu prea e o reprezentantă a genului. 

— Probabil că nu, tărăgănă Brunetti. 

— Am vrut să zic doar că noi nu suntem înclinate spre 
violenţă, iar asta pare să fie. 

Se uită afară pe fereastră, de parcă și-ar fi continuat gândul. 

— Dar nu e foarte bună la asta, nu-i așa? 

— Ce vrei să spui? 

— Presupunând că a împins-o pe fată, începu ea, nu a făcut o 
treabă meticuloasă. A aruncat o privire și a plecat. 

— Adică? întrebă Brunetti. 

Ea îl privi în timp ce îi răspunse: 

— Cred că asta înseamnă că nu a vrut să o omoare, ci doar s- 
o rănească sau s-o amenințe. Sau poate s-a răzgândit. 
Dumnezeu știe ce a fost în mintea ei. 


VP - 143 


Pe Brunetti îl interesa faptul că amândouă începuseră atât de 
ușor să folosească pronumele feminin pentru a-l descrie pe 
atacator. Nu exista nicio dovadă, numai vocea unei persoane 
care dăduse telefon la prietena Flaviei din Paris, iar aceea chiar 
putea să fi fost o prietenă reală care suna să întrebe de Flavia. 

Se întrebă dacă el și Claudia cedau gândirii care caracterizase 
secolele trecute: comportamentul bizar venea din pântece, 
isterie, neputința de a găsi un bărbat. 

— Cred că mă duc la prânz, zise el și se ridică în picioare. 

Claudia se uită la ceas și se ridică, la rândul ei. Coborâră 
scările împreună și Brunetti se miră că ea reușea să meargă 
atât de ușor pe tocurile acelea atât de înainte, care pe el l-ar fi 
catapultat pe trepte dacă n-ar fi ales să meargă lateral și câte o 
treaptă odată. Ce fiinţe talentate erau femeile! 


VP - 144 


21. 


Brunetti rămase distrat pe durata prânzului, încă 
împotrivindu-se ideii de femeie violentă. Cunoscuse câteva în 
trecut, chiar le arestase pe unele dintre ele, dar niciodată nu 
întâlnise una în viaţa reală, cum s-ar spune. 

Familia sporovăia vesel în jurul lui, distrasă de la tăcerea 
acestuia mai întâi de lintea cu salam picant și coacăze confiate, 
apoi de ruloul de vițel umplut cu cârnaţi dulci. Deși lui Brunetti îi 
plăcea lintea în mod deosebit, îi spuse Paolei doar că mâncarea 
era minunată și apoi reveni la gândurile lui despre ceea ce 
pentru el rămânea un oximoron: o femeie violentă. 

Își mâncă în liniște crema caramel și, ca niciodată, nu mai 
ceru încă o porție. Paola spuse că va duce cafeaua în camera de 
zi sau, dacă lui i se părea suficient de cald, ar putea să o bea pe 
terasă. 

Nu era suficient de cald, așa că Brunetti se așeză pe canapea 
și se gândi la literatură. Câteva minute mai târziu, când veni și 
Paola cu două cești pe o tavă de lemn, o întrebă: 

— Ştii femei violente în literatură? 

— Violente? întrebă ea. Criminale sau doar violente? 

— Preferabil prima categorie, răspunse el și-și luă cafeaua. 

Paola își puse zahăr în a ei și se duse lângă fereastră, de unde 
privi afară, spre turnul cu clopot. Amestecă apoi cu lingurița de 
câteva ori și continuă până când zgomotul începu să-i zgărie 
nervii lui Brunetti. Acesta tocmai voia să-i spună să înceteze, 
când ea se întoarse spre el și-i zise: 

— Prima care-mi vine în minte este Tess of the D'Urbervilles, 
dar Dumnezeu știe că avea motiv. 

Își ridică ceașca și o duse la buze, apoi o puse la loc pe 
farfurioară, fără să o guste. 

— Mai e doamna Rochester, dar ea este nebună, și cred că 
Balzac e plin de femei criminale, dar a trecut atât de mult timp 
de când l-am citit, încât nu-mi mai aduc aminte. Sunt sigură că 
rușii și, probabil, nemţii le au pe ale lor, dar nu-mi vine niciuna 
în minte acum. 

Până la urmă, luă o înghiţitură și întrebă: 


VP - 145 


— Dar Dante? Tu îl știi mai bine ca mine. 

Brunetti își privi ceașca și speră că ea nu-i observase surpriza 
de pe chip, rapid înlocuită de plăcere, la auzul complimentului 
ei. El, un cititor mai bun? Se lăsă pe spate și-și puse picior peste 
picior. 

— Nu, zise el nonșalant, nu-mi vine nici măcar una în minte. 
Francesca a fost pusă la zid pentru adulter, iar Thais pentru 
lingușire. Medusa și Harpiile probabil nu contează. 

Ce interesant! Fie uitase asta, fie nici nu se gândise vreodată 
cât de ușor erau femeile seduse de Dante. Ei, și el era unul 
dintre acei bărbaţi îndrăgostiți de o femeie pe care abia dacă o 
cunoșteau, deși nu riscă să-i spună asta și Paolei, ca să nu se 
lege de încă un stâlp al culturii italiene. 

— Ba el chiar le apără, altfel de ce i-ar pedepsi pe codoși și pe 
seducători? 

Paola se întoarse ca să-și pună ceașca pe tavă. 

— Nu-ţi mai amintești și altele? întrebă el. 

— Sunt multe dezagreabile, care fac lucruri foarte rele 
oamenilor; Dickens e plin de ele. 

Ridică o mână în aer, aducându-i aminte lui Brunetti de o 
pictură cu Buna Vestire, pe care o văzuseră amândoi la Uffizi. 

— A, zise ea, la fel cum probabil șoptise și Fecioara Maria. E 
camerista franceză din Casa umbrelor. 

Se ridică, așteptând Iluminarea, timp în care el o privi, 
căutând prin operele complete ale lui Charles Dickens, oprindu- 
se la Casa umbrelor şi răsfoind până la scena cu pricina. Chipul 
îi străluci când găsi numele și, întorcându-se spre el, zise: 

— Hortense. 

e 

Pe drumul înapoi la Questura, Brunetti încercă să înțeleagă 
cum făcuse. Nu era vreun truc de arătat la petreceri și nici Paola 
nu era genul care să se dea mare cu capacitatea ei de a-şi 
aminti ceea ce citise. Bine, el cunoscuse bărbați care puteau să 
redea cu lux de amănunte fiecare meci de fotbal pe care îl 
văzuseră vreodată, aşa că poate această abilitate era mai 
comună decât credea el. De exemplu, Brunetti își amintea 
replicile deștepte și chipurile oamenilor. 

Când mai avea două minute până la Questura și se vedea 
deja canalul, îi sună telefonul. Recunoscu numărul lui Vianello. 

— Ce s-a întâmplat, Lorenzo? 


VP - 146 


— Unde ești? întrebă inspectorul. 

— Aproape de intrare. De ce? 

— Ne întâlnim acolo. Urcă în barcă. 

Înainte ca Brunetti să mai poată întreba ceva, Vianello 
închise. Brunetti dădu colțul și auzi barca înainte să o vadă, în 
faţa secţiei de poliţie, cu Foa la volan. 

Vianello, îmbrăcat în uniformă, se catapultă de la ușă în barcă 
fără să arunce vreo privire în direcţia lui Brunetti. Impulsionat 
astfel, Brunetti alergă ultimii douăzeci de metri și sări la bord 
fără să se gândească. 

— Pornește, zise Vianello, bătându-l pe Foa pe spate. 

Barca, deja dezlegată, alunecă de lângă doc. Foa porni sirena. 
Prinseră viteză și se îndreptară spre // bacino. Vianello îl prinse 
pe Brunetti de braţ și-l trase în jos pe scări, în cabină; închise 
ușile batante în spatele lor, într-o încercare zadarnică de a bloca 
sunetul sirenei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un bărbat a fost înjunghiat în parcarea de la Piazzale 
Roma, zise Vianello, stând în fața lui, aplecat în faţă, cu mâinile 
încleștate pe marginea scaunelor capitonate cu catifea. 

Când ieșiră în larg, Brunetti întrebă: 

— De ce nu mergem la spital? 

— Când au sunat, nu era nicio ambulanţă care să meargă să-l 
ia, așa că l-au dus la spital în Mestre. 

— Cum așa? întrebă Brunetti. 

— Sanitrans avea deja o ambulanță acolo, care aducea un 
pacient înapoi din Padova, așa că s-a dus în parcare să-l ia. 

— Cine e? 

— Cred că e prieten cu tine. 

Cu inima cât un purice, Brunetti întrebă: 

— Ce prieten? 

— Federico d'Istria. 

— Freddy? întrebă el, amintindu-și ultima oară când îl văzuse. 

Pe pod. Cu Flavia. Brunetti rămase nemișcat. Freddy fusese 
înjunghiat, Freddy, care o cunoștea pe Flavia de când aveau 
șase ani și se hotărâse să-i spună Poppie, un nume pe care ea ÎI 
urâse atunci și care și acum o scotea din sărite. 

— Cât de grav e? întrebă el, străduindu-se să-și controleze 
vocea. 

— Nu știu. 


VP - 147 


— Când s-a întâmplat? 

— Am primit apelul acum vreo cincisprezece minute, dar era 
deja în drum spre spital. 

— Cine a sunat? 

— Oamenii de la parcare, răspunse Vianello. Au spus că un 
bărbat fusese înjunghiat și lăsat lângă mașina lui. Reușise să se 
târască până pe interval, unde l-a văzut cineva și i-a chemat pe 
ei, iar ei au sunat la spital și apoi la noi. 

Brunetti trebui să facă eforturi să dea un sens celor auzite. 

— Deci încă e pe drum către spital? întrebă el. 

Vianello se uită la ceas. 

— Nu, asta a fost acum mai mult timp, jumătate de oră. Ar 
trebui să fie deja acolo. 

Brunetti dădu să-și scoată telefonul, dar apoi își întinse palma 
pe coapsă. 

— O să avem mașină? întrebă el, gândindu-se la Piazzale 
Roma și la drumul către spital. 

— Ne așteaptă deja, îl asigură Vianello. 

— Nu ţi-au zis nimic? nu se putu abţine Brunetti să întrebe. 

Vianello clătină din cap. 

— Nimic. Am sunat la spital și le-am zis să-i sune pe cei din 
ambulanţă, dar au refuzat. Au zis că o să aflăm când ajungem 
acolo. 

— Au sunat-o pe soţia lui? 

— Nu știu. 

Brunetti își scoase telefonul și derulă numerele din agendă 
până ajunse la al Silvanei, dar la al șaptelea ţârâit o voce 
impersonală de femeie îi dădu posibilitatea de a lăsa un mesaj. 
Nu-i veni să lase un mesaj sau să trimită un SMS. 

— De unde ai știut că e prieten cu mine? îl întrebă pe Vianello. 

— Ai vorbit despre el anul trecut, când ai povestit despre 
întâlnirea cu prietenii din liceu. Ai zis că a fost și el acolo. 

— De ce ţi-ai aminti așa ceva? întrebă Brunetti, sincer uimit. 

— Mama Nadiei a fost bucătăreasa părinţilor lui - asta se 
întâmpla cu o grămadă de timp în urmă - și mi-aduc aminte că a 
zis despre el că era un băiat de treabă. 

Brunetti își împreună degetele și se aplecă înainte, cu mâinile 
între picioare și capul aplecat. Spuse: 

— Nu l-am cunoscut când era mic, dar e un om foarte de 
treabă. 


VP - 148 


În următoarele câteva minute, singurul sunet care se auzi fu 
sirena, apoi motorul încetini și ajunseră la Piazzale Roma. Uitând 
să-i mulțumească lui Foa, Brunetti sări din barcă și alergă în sus 
pe trepte către șosea. Mașina albastră cu girofar se afla acolo. El 
și Vianello urcară, iar Brunetti îi dădu instrucțiuni șoferului să 
folosească sirena. 

Dură douăsprezece minute. Brunetti știa asta pentru că 
avusese grijă să cronometreze, îndemnându-l pe șofer să 
depășească un autobuz prea încet și o bicicletă care nu avea ce 
căuta pe drum. Şoferul rămase tăcut, concentrat la trafic. Cotiră 
din nou și, în câteva secunde, Brunetti se simţi complet pierdut. 
Se uită pe geam, dar tot ce vedea era așa de urât încât își aţinti 
privirea pe ceafa șoferului. La un moment dat, mașina se opri și 
acesta se întoarse spre el. 

— Am ajuns, Commissario. 

Brunetti îi mulțumi și intră în spital, care era deschis numai de 
câţiva ani, dar arăta deja cam vechi. Vianello îl conduse mai 
departe prin spital. A doua oară când cineva în uniformă îi 
întrebă cine erau, Vianello își scoase legitimaţia și le-o arătă, 
mișcând-o înainte și înapoi de parcă ar fi fost un talisman care-i 
păzea de rău. Brunetti așa spera. 

Inspectorul deschise brusc ușile salonului de urgențe și, 
ținând încă legitimaţia în mână, opri prima persoană pe care o 
văzu, o femeie înaltă cu un stetoscop la gât: 

— Unde e bărbatul care tocmai a fost adus? 

— Care? întrebă ea. 

Foarte înaltă, mai înaltă decât ei doi, era supărată și 
nerăbdătoare. 

— Cel care a fost înjunghiat, răspunse Vianello. 

— E în operație. 

— Cât de grav e? întrebă Brunetti. 

Femeia se întoarse să se uite la el, întrebându-se care dintre 
ei doi era șeful, iar Brunetti își scoase legitimaţia. 

— Commissario Brunetti, Veneţia. 

Ea îl privi drept în ochi, iar el se întrebă dacă oamenii care au 
multă experienţă cu suferinţa umană dezvoltă un calm defensiv, 
pe care îl pot proiecta prin privire. Femeia arătă spre un șir de 
scaune portocalii din plastic, majoritatea deja ocupate, și le 
spuse: 

— Puteți aștepta acolo. 


VP - 149 


Văzându-i reticenţi, adăugă: 

— Sau puteţi merge în altă parte, dacă preferaţi. 

— Aici e bine, zise Brunetti și încercă să zâmbească. 

Apoi, ca o concesie, completă: 

— V-am fi recunoscători pentru orice informaţii ne-aţi putea 
da. 

Ea se răsuci și ieși din cameră. Brunetti și Vianello se așezară 
pe singurele două scaune alăturate care erau libere. In dreapta 
lor, un tânăr cu sânge pe faţă ţinea o mână umflată în poziţie 
verticală, sprijinită pe cealaltă; în stânga lor, stătea o tânără cu 
ochii închiși și gura răsucită de durere. 

După o vreme, Brunetti își dădu seama că dinspre tânărul de 
lângă el venea mirosul acru pătrunzător al fricii amestecate cu 
alcool, un miros pe care Brunetti îl simţise mai des decât ar fi 
vrut. Din partea cealaltă, se auzeau din când în când gemetele 
femeii. 

Stătură acolo cincisprezece minute, fără să se miște sau să 
vorbească, timp în care Brunetti se acomodă treptat și cu 
mirosul, și cu sunetul. Ușa se deschise și femeia cu stetoscop le 
făcu semn. 

Se ridicară și o urmară. 

Aceasta îi conduse pe un coridor și deschise ușa către ceea ce 
se dovedi a fi un birou mic și dezordonat. Se duse la birou, își 
scoase stetoscopul și-l aruncă pe acesta, unde ateriză pe un 
teanc de hârtii, lângă o carte lăsată acolo cu fața în jos. Nu se 
așeză și nici nu le sugeră lor să i-a loc în timp ce vorbea cu ei. 

— Bărbatul care a fost adus e încă în operaţie și probabil o să 
mai stea acolo o vreme, începu ea. A fost înjunghiat de patru 
ori, în spate. 

Vianello își scoase carneţelul și începu să-și noteze. Brunetti 
se gândi la obiceiurile gurmande cu care se delectase Freddy 
ani de zile, care duseseră la îngroșarea trunchiului și a taliei 
acestuia, atât de bine deghizate de sacourile pe care și le făcea 
la comandă. Oh, numai de l-ar fi ajutat acum toată grăsimea 
aceea, se gândi Brunetti și promise să nu mai facă niciodată 
glume pe seama asta. 

— Astea sunt singurele informații pe care le am. Dacă doriţi 
un motiv să vă păstraţi optimismul, vă pot spune că chirurgul- 
șef i-a spus unuia dintre asistenţi că poate pleca, pentru că el și 
celălalt chirurg se pot descurca singuri. 


VP - 150 


Impulsul lui Brunetti fu să întrebe de ce le-ar lua așa de mult 
timp chirurgilor să facă operaţia, dar, în schimb, spuse: 

— Vă mulțumesc că ați vorbit cu noi, Dottoressa. 

Doctorita zâmbi, dar expresia de pe fața ei abia dacă se 
schimbă. 

Brusc, Brunetti își dădu seama că adusese mirosul tânărului 
cu el în cameră. Îi întinse mâna doctoriţei, nesigur că aceasta i-o 
va strânge. Dar ea dădu mâna cu el și cu Vianello, apoi plecă 
repede. 

De îndată ce ușa se închise în urma ei, Brunetti își scoase 
telefonul și formă din nou numărul Silvanei, însă nici de data 
aceasta nu răspunse nimeni. O sună pe Signorina Elettra la 
birou. Când aceasta răspunse, zise: 

— Sunt la spital în Mestre. Prietenul meu Freddy d'Istria a fost 
înjunghiat în parcarea de la Piazzale Roma și a fost adus aici. 
Sunaţi la parcare și spuneţi-le să închidă etajul respectiv, apoi 
vedeţi dacă au camere de luat vederi cu circuit închis și dacă 
mașina lui - a fost înjunghiat lângă mașină - este în aria lor de 
acoperire. Luaţi înregistrările. 

După ce se mai gândi puţin, adăugă: 

— Convingeţi un magistrat să le ceară pe toate de azi. Apoi 
sunaţi-l pe Bocchese și spuneţi-i să trimită o echipă acolo. 

Făcu o pauză ca să se gândească ce altceva ar mai trebui; îi 
aruncă o privire lui Vianello, care clătină din cap. 

— E proprietarul apartamentului în care stă Flavia Petrelli, 
spuse el în telefon. 

— Oddio, o auzi șoptind. Ar trebui să fie un paznic la el? 

Brunetti reflectă la asta, ţinând cont de distanța până la 
Veneţia. 

— Nu cred că e nevoie aici, nu în Mestre. 

Freddy fusese urmărit, ceea ce era un semn clar că existase 
un plan, dar să înjunghii un om de patru ori, fără să reușești să-l 
omori, nu era ceva planificat. La fel ca în cazul atacului de pe 
pod, persoana fusese copleșită de impuls și de o furie de 
moment. În ambele cazuri, victima fusese lăsată să zacă 
neputincioasă, dar atacatorului îi lipsea determinarea ucigașului 
de a-i ucide când avea ocazia. 

Imediat ce Brunetti își încheie reveria, linia telefonică nu mai 
funcţiona. Îl văzu pe Vianello privindu-l, cu carnețelul deschis în 
mână. 

VP - 151 


— Și acum ce facem, Guido? 

— Tu stai aici, îi zise Brunetti. Vorbește cu el de îndată ce-ţi 
dau voie doctorii. Întreabă-l ce-și aduce aminte. 

Vianello încuviinţă. 

— lar tu? întrebă el. 

— Eu mă duc să vorbesc cu Signora Petrelli și să aflu cine a 
făcut asta, zise el și se întoarse spre ieșire și înapoi în oraș. 


VP - 152 


22. 


În drum spre ușă, Brunetti se gândi că motivul ar putea fi 
senzualitatea brută. Flavia luase iniţiativa să vorbească cu fata 
și manifestase interes față de ea. Mai mult, locuia în palatul lui 
Freddy, iar despre aventura lor se scrisese mult. Brunetti însuși 
îl văzuse pe Freddy punându-și un braţ după umerii ei în seara 
precedentă. 

Admiratorul acela, indiferent dacă era bărbat sau femeie, ar 
ști despre Freddy și oricine reușise să intre în teatru ar fi putut 
auzi complimentele ei la adresa tinerei contralto. 

Puținele lui cunoștințe despre urmăritori îi spuseră lui Brunetti 
că, de obicei, oamenii își ţineau sub observaţie foștii, oricare ar 
fi fost relaţia dintre ei: parteneriat de afaceri, căsnicie, aventură 
amoroasă, angajator-angajat, deși cea mai des întâlnită 
motivaţie păreau să fie poveștile de amor. Viaţa mergea înainte, 
lucrurile se schimbau, iar unii oameni erau daţi la o parte sau 
înlocuiți de alții. Pentru cei mai mulți, acesta era un lucru normal 
și ei își vedeau mai departe de ale lor. Alţii, însă, refuzau ideea 
unui viitor diferit de viața pe care o avuseseră până atunci sau 
departe de persoana iubită. 

Unii dintre ei hotărau că cineva trebuia să plătească pentru ce 
se întâmplase. Uneori, cel care trebuia să plătească era fostul, 
alteori era noul partener sau obiect al afecțiunii sale. Brunetti 
înțelese că asta era lumea nebunilor, așa că nu putea decât să 
speculeze. Cum să te înţelegi raţional cu cineva care crede că-și 
poate recăpăta fostul iubit omorând persoana pe care acesta o 
iubește în prezent? Este posibil să ameninţi pe cineva să te 
iubească? Dacă Paola s-ar îndrăgosti de angajatul companiei de 
gaz care vine să citească gazometrele, cu ce l-ar ajuta pe 
Brunetti să-l omoare pe omul acela? 

Brunetti își reproșă devierea către ironie, un obicei pe care el 
și soţia lui îl aveau în comun. De fapt, și cu copiii lor. Speră că 
nu era o moștenire prea rea. 

e 

leși din spital pe ușa din faţă și se uită în jur după mașina de 

poliție. Aceasta se afla la douăzeci de metri de el, parcată pe o 


VP - 153 


linie galbenă, iar șoferul era afară și fuma sprijinit de ușă. 
Brunetti se îndreptă spre el, dar fu copleșit brusc de un val de 
oboseală și se întrebă dacă va putea ajunge la mașină fără să se 
așeze ca să se odihnească. Stătu nemișcat o clipă și senzaţia se 
risipi încet, lăsându-l totuși să se întrebe dacă mâncase prea 
mult sau prea puţin ori dacă băuse prea multă cafea sau prea 
puţină. 

Când se simţi stăpân pe picioare, scoase telefonul și formă 
numărul pe care i-l dăduse Flavia. Aceasta răspunse la al treilea 
țârâit cu vocea tremurândă: 

— Mi-a spus Silvana. E pe drum spre spital. A zis că tu ești 
deja acolo. 

— Încă nu am primit vești: e tot în operaţie. Unde era Silvana? 
întrebă el în timp ce se urcă în mașină. 

— Aici, cu mine. Își lăsase telefonul acasă. Când s-a întors, a 
găsit un mesaj să sune la spitalul din Mestre și atunci i-au spus. 
M-a sunat din taxi când se ducea acolo. De atunci, n-a mai zis 
nimic. 

Brunetti crezu că terminase de vorbit, dar apoi aceasta 
adăugă cu o voce răgușită: 

— Of, Doamne! Săracul Freddy! 

Și insistă: 

— Dar de ce nu-ți spun ţie nimic? Doar ești poliţist, ce 
Dumnezeu? 

— Trebuie să vorbesc cu tine, zise Brunetti, ignorând 
întrebarea ei. Pot să ajung acolo peste jumătate de oră. 

Știa că era o variantă optimistă, dar dacă putea aranja să-l 
aștepte o barcă la Piazzale Roma, era totuși fezabilă. 

— Dar nu știu... începu ea să zică, însă Brunetti o întrerupse. 

— Am plecat. Să nu ieși din casă! 

Ea spuse ceva, dar Brunetti nu înțelese. 

— Flavia, zise el, o să vin acolo. 

— Bine, încuviinţă ea și închise. 

Brunetti sună imediat la Questura și ceru să-l aștepte o barcă 
în Piazzale Roma peste zece minute. În faţa lui, șoferul ridică 
pumnul în aer și acceleră. 

Așa cum sperase, barca era acolo. Brunetti îi spuse 
barcagiului unde voia să meargă, apoi cobori în cabină și o sună 
din nou pe Signorina Elettra. Aceasta răspunse direct: 


VP - 154 


— Am găsit un magistrat care a emis un ordin pentru 
înregistrările video, iar Bocchese a trimis doi oameni să verifice 
parcarea. 

Brunetti fu tentat să meargă la parcare și să-i caute pe 
tehnicienii lui Bocchese, dar știa că avea să fie informat în 
curând despre orice ar fi găsit aceștia. În schimb, era imperativ 
să vorbească urgent cu Flavia cât timp aceasta era încă 
speriată. Dacă lăsa să treacă timpul și Freddy nu era rănit grav, 
exista riscul ca ea să nu fie dispusă să se descarce în fața lui 
Brunetti. 

Barcagiul folosi sirena cu măsură, activând-o scurt numai 
când avea nevoie să depășească o altă barcă. Trecură pe sub 
podul Scalzi și apoi pe sub Rialto, Brunetti abia observând 
clădirile care se perindau pe lângă ei. Când se apropiară de 
Accademia, urcă pe punte și îi spuse barcagiului să-l lase la San 
Vio. 

Când barca andocă lângă campo, Brunetti aruncă o privire la 
ceas și văzu că trecuseră exact treizeci și două de minute de 
când vorbise cu Flavia: ce minunat era să fii poliţist și să încâlci 
legea fără să te temi de consecințe! Se gândi că s-ar putea 
obişnui cu asta. Păși sus pe riva, îi mulțumi barcagiului și se 
îndreptă spre La Salute. 

Făcu stânga pe strada îngustă ce ducea la locuinţa lui Freddy 
și se opri la ușă. Văzu două sonerii, una fără nume și una pe 
care scria „F.Il.”. Sună la prima. 

— Si? se auzi glasul interogativ al unei femei. 

— Sunt Guido, răspunse el. 

Ușa fu descuiată și Brunetti se îndreptă spre scări. Când 
ajunse la al doilea etaj, o văzu în pragul apartamentului, 
ascunsă pe jumătate în spatele cadrului ușii, o poziţie care i-ar fi 
permis să-i închidă celui care ar fi venit pe scări sau ar fi ieșit 
din lift. Era îmbrăcată într-o fustă neagră și un pulover bej. În 
mod distonant, purta și o pereche de papuci tipici venețieni, din 
fetru albastru-închis, genul acela pe care turiștii îi cumpără, îi 
iau acasă și uită de ei. 

Când îl văzu, corpul i se relaxă și își luă mâna de pe ușă, dar 
mai dură o clipă până i se îndulci și expresia feței, iar buzele 
formară un zâmbet. Brunetti se opri în capul scărilor pentru a-i 
da suficient timp să se obișnuiască pe de-a-ntregul cu prezenţa 


VP - 155 


lui și pentru ca trupul acesteia să se asigure că nu există niciun 
pericol. 

Flavia se retrase din ușă și îi spuse: 

— Intră. 

Așa și făcu, cerându-i permisiunea în timp ce traversa pragul, 
adoptând o atitudine atât de formală și de ceremonioasă, cât să 
o calmeze și mai mult. Odată intrat, se opri și închise ușa încet. 
Apoi, întorcându-se spre ea, o întrebă: 

— Asta nu se poate deschide din afară fără cheie, nu-i așa? 

— Nu, zise ea, ușurată. 

Brunetti așteptă să facă ea prima mutare. 

— Putem vorbi aici, spuse ea, întorcându-se spre dreapta și 
intrând într-o cameră. 

El și Paola fuseseră de câteva ori la Freddy acasă și Brunetti 
își imaginase că acest apartament va fi o copie a celui de sus. Işi 
dădu seama că se înșelase, când văzu o cameră mică, îngustă, 
cu o singură fereastră ce dădea spre peretele lateral, 
asemănătoare cu cea a casei de pe partea cealaltă a străzii. 
Fără măreție, fără Marele Canal, numai camera aceasta 
mohorâtă și strâmtă, creată probabil prin adăugarea peretelui 
din stânga lui, care separase o cameră normală în două odăi 
mai mici și, astfel, aproape că o lăsase pe aceasta din urmă fără 
lumină naturală. De asemenea, părea să nu aibă un scop 
anume: se găseau acolo două fotolii, o masă rotundă și un scrin 
mic lângă un perete. Fără tablouri, fără decoraţiuni: îi aminti de 
sălile de interogatoriu de la Questura. 

— La ce te uiţi? îl întrebă Flavia. 

— Camera asta, răspunse Brunetti. E atât de... diferită de 
apartamentul lui Freddy. 

Flavia zâmbi și redeveni frumoasă. 

— Freddy e atât de neveneţian! Mereu a fost așa. Cei mai 
mulţi dintre voi aţi folosi locul ăsta ca pe o pensiune. 

Brunetti îi dădu dreptate fără prea mare tragere de inimă, 
dând din cap. 

Ea trecu în stânga lui și se așeză pe braţul unuia dintre 
fotoliile uzate din catifea. Brunetti se așeză pe celălalt. 

— Putem să-i lăsăm în pace pe venețieni câteva secunde și să 
vorbim despre ce se întâmplă? întrebă el. 

Chipul i se schimbă, de parcă ar fi fost ofensată de bruschețea 
lui, dar îi răspunse: 


VP - 156 


— A sunat Silvana și a zis că doctorii încă nu i-au spus nimic în 
afară de faptul că îl poate vedea mâine-dimineaţă, răspunse ea 
cu un ton pe care încercă, fără succes, să-l facă să sune 
optimist. Strânse din buze și se uită la covor. 

Brunetti lăsă să se scurgă ceva timp. 

— Așa cum am spus, a venit timpul să vorbim despre ce se 
întâmplă. Adică despre faptul că cineva a încercat să-l omoare 
pe Freddy: despre asta este vorba. 

Raspunsul ei fu imediat și strident: 

— Nu știu pe nimeni care să vrea să-i facă rău lui Freddy, cu 
atât mai puţin să-l omoare. 

Din nou, studie modelul de pe covor și adăugă: 

— Am păstrat legătura cu el încă de când... de când ne-am 
despărțit. 

Se uită spre Brunetti interogativ, ca să vadă dacă știe despre 
ce vorbește. Acesta încuviinţă din cap. 

— Și niciodată nu mi-a povestit despre probleme serioase cu 
alţi oameni. 

Işi întinse braţele a exasperare. 

— Doar îl cunoști, ce Dumnezeu! Ti-l poţi imagina pe Freddy - 
pe Freddy - având un dușman? 

— Exact, spuse Brunetti. 

Flavia făcu ochii mari ca pentru a arăta că nu pricepe nimic, 
dar nu-i merse. Cel puţin, nu-i merse cu Brunetti. 

Fără un cuvânt, se ridică brusc de pe braţul fotoliului și-l ocoli 
pentru a se așeza acolo, cu fața la Brunetti și cu braţele 
încrucișate pe piept. In cele din urmă, spuse: 

— Bine, ce trebuie să-ţi spun? 

— De cât timp locuiești aici? 

— De patru săptămâni. Mi s-a dat voie să vin mai târziu la 
repetiţii, așa că am ajuns aici la o săptămână după ceilalţi. 

— Cum de stai aici? întrebă Brunetti, arătând spre camera 
aceea mică. 

— Nu i-am spus lui Freddy că vin, zise ea ca pentru a dezminţi 
acuzaţia că stă gratis acolo, pe socoteala lui. Mi-a văzut numele 
în program când s-a anunţat stagiunea, în toamnă. 

— Și? 

Flavia pufni a exasperare, așa cum fac copiii când vor să arate 
că un adult este dificil, fără ca acest lucru să fie necesar. 


VP - 157 


— M-a sunat și mi-a spus că trebuie să stau aici, în 
apartamentul acesta. 

Văzând reacţia lui Brunetti, adăugă: 

— Nu e chiar așa rău. Asta e cea mai urâtă cameră din el, nici 
nu știu de ce te-am chemat aici. 

Brunetti presupuse că o alesese pentru că era cea mai 
apropiată de ușă și, astfel, avea să fie mai ușor să scape repede 
de el. În schimb, spuse: 

— Nu ţi-a găsit teatrul un loc unde să stai? 

— Teatrul? întrebă ea sincer surprinsă. Cei de acolo doar 
trimit o listă cu agenți, atât. 

— Ai sunat pe vreunul dintre ei? 

Ea începu să vorbească, dar se uită la el și se opri. 

— Nu. Nu am avut timp. În plus, era mai ușor să stau aici. 

— Înţeleg, zise el blând. Ai petrecut mult timp cu ei. 

— Cu cine? 

— Cu Freddy și Silvana. Sau cu Freddy. 

— Am ieșit la cină cu amândoi de câteva ori, spuse ea. 

Brunetti așteptă. 

— Uneori, numai cu Freddy, adăugă ea. 

Înainte ca Brunetti să întrebe despre asta, Flavia spuse: 

— Pe Silvana nu o interesează deloc opera. In plus, e 
stânjenitor să... 

Flavia nu găsi cuvântul potrivit, așa că propoziţia rămase 
neterminată. Brunetti ridică din umeri, dar nu se obosi să 
răspundă. 

— Deci este posibil ca cineva să te fi văzut cu el? 

— Cred că da, răspunse ea, de data aceasta ca un copil 
îmbufnat. 

Brunetti se ridică încet în picioare și se duse la fereastră. Deși 
apropierea îi oferea un unghi mai larg, tot ce putea vedea era o 
bucată mai mare din zidul casei de pe partea cealaltă a străzii. 
Cum de păstrase Freddy camera asta mică și înghesuită, în loc 
să dărâme zidul ca să îi dea mai multă lumină, mai multă viață, 
mai multă libertate? Ajuns aici cu gândul, Brunetti se opri ca să 
se întrebe ce descoperiseră doctorii și câtă lumină, viaţă și 
libertate urma să aibă Freddy. 

Se întoarse din nou spre ea și, fără vreo introducere, spuse: 


VP - 158 


— Trebuie să știu despre iubiții tăi din ultimii ani, Flavia. Nu- 
mi pasă cine au fost sau sunt, dar trebuie să știu numele lor și 
cum s-au terminat relaţiile, dacă au fost resentimente. 

Nici dacă Brunetti s-ar fi aplecat peste masă și ar fi scuipat în 
supa ei, Flavia n-ar fi putut arăta mai șocată. Și mai dezgustată. 

— Și vrei să știi și ce-am făcut cu ei? 

— N-ai decât să fii dramatică pe scenă, Flavia, zise el, brusc 
plictisit de ea. Cine i-a făcut asta lui Freddy e aceeași persoană 
care ţi-a lăsat ţie flori și care a împins-o pe fata aia pe pod. Tu 
ești singura legătură cu toate astea. 

Brunetti îi dădu ocazia să ridice obiecţii sau să-și exprime 
furia, dar ea stătea acolo tăcută, privindu-l, cu fața încremenită 
de surpriză și roșie de mânie. 

— Presupun că persoana asta este geloasă fie pe ceva cea 
avut cu tine la un moment dat și a pierdut, fie pe ceea ce există 
între tine și altcineva acum. Sau pe amândouă. Nimic altceva nu 
are logică. 

— Nu sunt de acord, zise ea tare și din ce în ce mai furioasă. 

— Ai o explicaţie mai bună? întrebă Brunetti. 

— Nu, sigur că nu am, zise ea. Dar nu există nicio dovadă că 
ar exista vreo legătură între cele două atacuri. 

Brunetti se îndreptă spre ea și se opri în picioare la mai puţin 
de un metru de fotoliul ei. 

— Nu fi proastă, Flavia! spuse el aplecându-se spre ea. 
Oricum ai fi în rest, proastă nu ești. Ce dovadă mai vrei? Să fie 
omorât cineva? 

De parcă ar fi încercat să se opună cuvintelor lui, Flavia se 
ridică și se îndepărtă de el. 

— Câţi oameni trebuie să mai fie atacați ca să recunoști asta? 
întrebă el, fără să facă vreun efort pentru a-și înăbuși furia. Ești 
aici de o lună și persoana asta te-a urmărit. Sunt sigur că ai 
vorbit cu mulţi oameni: câţi dintre ei trebuie să fie răniţi ca să 
recunoști ce se întâmplă? 

Făcu un pas spre ea. Nici nu ajunse bine în faţa ei, că ea se 
duse spre fereastră, dar se întoarse cu fața la el. Stătură așa, 
fiecare așteptând un gest din partea celuilalt. Așteptară mult 
timp, dar Brunetti refuză să spargă tăcerea. 

— Câţi ani? întrebă ea, răsucindu-se ca să privească pe 
fereastră. 

— Doi, trei, zise Brunetti. 


VP - 159 


— Nu sunt mulţi, zise ea de parcă ar fi mărturisit o slăbiciune. 

Brunetti își scoase carnețelul, îl deschise la întâmplare și luă 
un stilou din buzunarul sacoului. Cum ea era cu spatele la el, nu 
vedea ce face. 

— Franco Mingardo. E doctor în Milano. Am dus-o pe fiica mea 
la el când a avut o infecţie în gât. 

Flavia se opri, dar Brunetti nu spuse nimic. 

— Acum trei ani. A durat un an. A cunoscut pe altcineva. 

Brunetti își notă numele și datele principale ale unei povești 
de amor. Așteptă. 

— Anthony Watkins, zise ea. E un regizor englez. Căsătorit, 
are doi copii. A durat cât am cântat Cosi; la Covent Garden. 

Apoi, cu falsă resemnare: 

— Am crezut că o să dureze mai mult, dar se pare că pentru 
el asta face parte din meseria lui și se termină odată cu 
producţia. 

În caz că Brunetti nu înţelesese sau poate pentru a-și aminti 
sieși ce naivă fusese: 

— El crede că e dreptul lui să aibă o aventură cu primadona. 

Brunetti auzi schimbarea din vocea ei și se uită spre ea. Se 
întorsese și stătea acum cu faţa la el. 

— Bănuiesc că dacă o interpretam pe Despina, nici nu se mai 
deranja cu mine. 

El nu răspunse nimic, așa că Flavia continuă: 

— Mai e unul, zise ea, și gata. Gerard Piau. E avocat. L-am 
cunoscut la o cină în Paris, unde locuiește. 

Brunetti încuviinţă. 

— Atât? întrebă el. 

— Atât, zise ea. 

Pentru a mai economisi din timpul domnișoarei Elettra, 
întrebă: 

— Ştii unde sunt toţi bărbaţii ăștia acum? 

— Franco s-a căsătorit și are un băiețel. Anthony e în New 
York, regizează Puritani la Met, zise ea, apoi adăugă: și are o 
aventură cu Elvira, care este prietenă cu mine. 

Lăsă să treacă o clipă. 

— Gerard va veni la Barcelona. 

Brunetti ezită să mai întrebe o dată, dar consideră că era 
necesar. 


VP - 160 


— N-a mai fost nimeni altcineva? Adică, cineva cu care n-a 
fost ceva serios? 

— Eu nu fac așa ceva, zise ea simplu, iar el o crezu. 

— Crezi că dintre bărbaţii ăștia e vreunul capabil de ce s-a 
întâmplat? 

Ea răspunse fără ezitare, clătinând din cap: 

— Nu. 

Ca dușmanii care simt o lâncezeală a bătăliei, amândoi se 
întoarseră în fotoliile lor. O scurtă vreme, respectară armistițiul, 
dar apoi Brunetti hotărî să reia: 

— În afară de ce mi-ai spus că a dispărut din cabinele tale, 
apelul la prietena ta și flori, s-a mai întâmplat ceva care ar 
putea avea legătură cu asta? 

Ea negă din cap. 

— A venit cineva să-ți mulţumească după vreun spectacol și a 
fost deosebit de insistent? 

Ea îi aruncă o privire rapidă, apoi clătină din nou din cap. 

— Sau s-a comportat într-un mod care ţi s-a părut ciudat? 
adăugă el. 

Ea își rezemă coatele pe coapse, își sprijini bărbia în mâini și 
începu să tragă înapoi pielea din ambele colţuri ale gurii. Repetă 
gestul de câteva ori, apoi își împreună palmele ca pentru 
rugăciune și-și lipi buzele de degetele arătătoare. Incuviinţă din 
cap o dată, dar nu spuse nimic. Apoi mai încuviinţă din cap de 
câteva ori și spuse: 

— Da. O dată. 

— Povestește-mi. 

Ea-și ridică privirea și zise: 

— S-a întâmplat în Londra, în seara când au fost aruncate 
florile prima dată. 

ÎI privi, după aceea își cobori privirea și-și lipi degetele de 
gură. Dar era prea târziu, deja începuse să-i spună. 

— Era o femeie. Cred că era franțuzoaică, dar nu sunt sigură. 

— În ce limbă ai vorbit cu ea? întrebă Brunetti. 

Dură puţin până-și aminti. 

— În italiană, dar am detectat un accent. E posibil să fi fost 
spaniol, dar la fel de bine putea să fie francez. Se purta ca o 
franțuzoaică. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el. 


VP - 161 


— Spaniolii sunt mai calmi, mai prietenoși. Te tutuiesc de la 
început și îți ating brațul fără să stea pe gânduri. Dar ea nu a 
făcut așa. A stat la distanță de mine, mi-a vorbit cu „Lei” și 
părea că nu se simte deloc în largul ei. Spaniolii par mai relaxaţi, 
fericiţi. 

— Ce ţi-a spus? întrebă Brunetti. 

— Lucrurile obișnuite. Că i-a plăcut cum am cântat, că m-a 
mai văzut pe scenă și înainte, a zis că îi face plăcere să mă 
asculte. 

— Dar? întrebă el, sperând să o facă să-și amintească sau să 
dezvăluie ce gândise în momentul acela. 

Ea aprobă din cap și se lovi cu nasul de vârful degetelor, deși 
nu păru să fi observat. 

— Era nebună. 

— Ce? întrebă Brunetti. Și-abia acum ţi-ai amintit asta? 

— Am văzut-o o singură dată, acum două luni. După aceea 
am uitat de ea. 

Apoi, aproape fără voia ei, adăugă: 

— Sau mi-am impus să uit. 

— Ce-a făcut de-ai crezut că e nebună? 

— Nimic. Absolut nimic. Era foarte educată și politicoasă, dar 
dedesubt se ascundea o neliniște profundă. 

Văzu că el nu înţelegea și continuă: 

— Ajungi să-i recunoști. Ei vor ceva: prietenie sau dragoste 
sau recunoaștere sau... ceva. Nu știu. 

Ridică o mână spre el. 

— E îngrozitor. Toată dorinţa asta și tu nu vrei să le dai nimic, 
nici măcar nu știi ce vor. Probabil nici ei nu știu. Urăsc asta! 

Vocea ei devenise dură. Işi așeză mâinile pe coapse cu 
palmele în jos, apăsându-le ca pentru a-și alunga gândurile. 

— Cum arăta? întrebă Brunetti. 

Flavia continua să-și frământe mâinile. 

— Nu știu, zise ea în cele din urmă. 

— Cum e posibil să-ţi fi provocat o impresie așa de puternică 
și totuși să nu-ți amintești cum arăta? ceru lămuriri Brunetti. 

Flavia scutură din cap de mai multe ori. 

— Tu nu știi cum e, Guido, când toţi oamenii ăia se 
îngrămădesc în jurul tău, toţi vrând ceva, vrând să-ţi transmită 
ceva despre ei. Ei cred că vor să-ţi spună ce mult le-a plăcut 


VP - 162 


prestaţia ta, dar, de fapt, vor să te facă să ţi-i amintești. Sau să-i 
placi. 

Se uită la el cu chipul tensionat. 

— E posibil să fi purtat pălărie. Era slabă și nemachiată. 

Flavia își închise ochii, iar el își imagină că se transportase 
înapoi, după terminarea spectacolului, obosită, mulțumită sau 
nemulțumită de prestația ei și gândindu-se la asta, dar fiind 
nevoită să pară relaxată și fericită în faţa fanilor ei. Sigur că 
amintirea ei era vagă. 

— Iţi aduci aminte ceva din ce-a spus? insistă el. 

— Nu, doar că mi-a inspirat o suferință teribilă. Era așa de 
nepotrivită acolo. 

— De ce? Cum? 

— Nu știu. Poate din cauză că părea atât de singură printre 
toți acei oameni. Sau poate din cauză că am simţit cât de 
ciudată era și n-o voiam în preajma mea și nu știam cum să 
ascund asta. 

Se lăsă să cadă înapoi în fotoliu și își așeză palmele pe braţe. 

— E cumplit să trebuiască să faci asta după un spectacol, în 
momentele alea nu vrei decât un pahar cu vin și ceva de 
mâncare, poate să stai de vorbă cu prietenii sau colegii, dar 
trebuie să te oprești și să zâmbești oamenilor și să semnezi 
discuri și fotografii, când tot ce îţi dorești este să vezi oameni pe 
care îi cunoști și să vorbești despre lucruri obișnuite, până când 
agitația începe să se domolească și știi că o să poţi adormi. 

In timp ce vorbea, își plimba degetele de la mâna stângă 
înainte și înapoi peste catifeaua care acoperea fotoliul. Se uită la 
el cu privirea aceea deschisă și directă, pe care el și-o amintea 
din urmă cu mai mulţi ani. 

— Știi, dacă nu ar fi cântatul, niciunul dintre noi nu am face 
asta, zise ea aprig. Călătoriile, statul în hoteluri, mâncatul la 
restaurante, mereu atenţi să nu fim văzuţi făcând ceva care ne- 
ar putea dăuna carierei, mereu gândindu-ne la consecințele 
declaraţiilor noastre din cauza publicităţii negative, încercând să 
dormim suficient, să nu mâncăm sau să nu bem prea mult, 
mereu purtându-ne politicos, în special cu fanii. 

Brunetti se gândi că cele mai multe dintre aceste limitări se 
aplicau oricărei persoane publice, dar nu i se păru prea înţelept 
să-și exprime părerea, nu atâta timp cât Flavia era în dispoziţia 
aceasta. 


VP - 163 


— Și apoi, e și efortul fizic. Ore de repetiţii în fiecare zi, în 
fiecare zi, în fiecare zi și apoi stresul spectacolului și iar studiu și 
în fiecare an cel puţin două sau trei roluri noi de pregătit. 

— Dar fastul? întrebă Brunetti. 

Ea râse și el crezu că Flavia avea să-și piardă controlul, dar 
apoi își dădu seama că era doar un râs natural, degajat, ca la 
sfârșitul unui banc bun. 

— Fastul? Sigur că da, fastul. 

Se aplecă și-l bătu pe genunchi. 

— Îţi mulțumesc că mi-ai amintit de el. 

— Bine, bine, să lăsăm fastul deoparte, zise el și reveni la 
lucruri mai importante. Ai văzut-o pe femeia aceea aici? 

Flavia clătină din cap. 

— Mă tem că nici n-aș recunoaște-o dacă aș vedea-o. 

Înainte ca Brunetti să poată să întrebe, explică: 

— Reacţia mea a fost atât de puternică încât nici nu voiam să 
mă uit la ea. Idea oricărui fel de contact fizic cu ea - chiar și o 
strângere a mâinii - mă dezgusta. 

Brunetti știa la ce se referea Flavia. | se întâmplase și lui de 
câteva ori. Senzaţia nu avea legătură cu sexul, o simţise și cu 
femei, și cu bărbați. Așa reacționau uneori animalele unele faţă 
de altele, bănuia el. Așa că noi de ce n-am face la fel? 

— A spus ceva de te-a făcut să te simţi așa? A pus întrebări 
despre viaţa ta? A spus ceva care te-a speriat? 

Ce voia el să întrebe era dacă femeia făcuse ceva real, dar 
știa că senzația pe care Flavia încerca să o descrie nu era reală 
într-un fel care să poată fi transmis prin cuvinte, deși asta nu 
însemna că era mai puţin reală. 

— Nu, absolut nimic. Doar lucrurile pe care le aud mereu de la 
admiratori. Nu are nicio legătură cu ce a spus, ci cu felul ei în 
care era. Este. 

De dincolo de ușă se auzi un zgomot înfundat și amândoi 
încremeniră. Brunetti se ridică în picioare și se strecură pe lângă 
fotoliul ei, punându-se între Flavia și ușă. Își îndoi genunchii și se 
uită în jur după un obiect pe care să-l poată folosi ca armă. Dar 
apoi recunoscu bâzâitul ca de viespe care venea din hol. 

Flavia ieși în grabă pe lângă el, în hol, și Brunetti o auzi 
răspunzând cu numele ei. Se întoarse în fotoliul lui și se adânci 
în el, gândindu-se cât de fraier fusese. 


VP - 164 


Avu la dispoziţie destul timp să analizeze acest subiect până 
când Flavia se întoarse, fără telefonino. 

— Era Silvana. Doctorii au spus că lama nu a putut să 
pătrundă prin grăsime și mușchi. Una i-a lovit cureaua și a 
alunecat spre fese. Două i-au intrat între coaste, iar una spre 
plămânul drept, dar lama a fost prea scurtă. 

Brunetti își întoarse privirea de la chipul ei uimit, la fel cum ar 
fi evitat să se uite la un prieten dacă ar fi intrat peste el gol. Se 
gândi la jurământul pe care îl făcuse să nu-l cicălească niciodată 
pe Freddy din cauza greutăţii sale. Acum jură să îi ducă sau să îi 
trimită cea mai mare cutie de bomboane de ciocolată pe care o 
putea găsi în oraș. 

Auzi un sunet gâtuit și, când se întoarse, o văzu pe Flavia cu o 
mână sprijinită de spătarul fotoliului și cu faţa îngropată în 
cealaltă. Umerii i se scuturau la fiecare hohot. Plângea ca un 
copil: deznădăjduită, de parcă era sfârșitul lumii. După o vreme, 
își șterse fața cu mâneca puloverului. 

— Nu pot să susţin ultimele spectacole, zise ea cu vocea 
nesigură. Nu pot să fac asta. E destul de rău și în condiţii 
normale, dar acum e prea mult. 

Deși își ștersese fața, lacrimile continuau să curgă. Când 
acestea îi ajunseră la buze, își șterse din nou chipul. 

— N-am văzut niciodată un spectacol de operă din culise, zise 
Brunetti înainte să se gândească. 

Confuză, Flavia îl privi. 

— Nu sunt prea mulţi cei care îl văd, zise ea, apoi hohoti 
iarăși. 

— Aș putea să vin la spectacole. 

Din nou vorbi fără să se gândească la consecinţele propunerii 
sale și, de îndată ce rosti cuvintele, se întrebă dacă ar vrea să 
vină cu el și Vianello. 

— Și ce să faci acolo? întrebă ea, complet dezorientată. L-ai 
văzut deja. 

Brunetti se gândi că ar putea fi nevoie să-i dea una peste cap 
ca să o facă să înțeleagă. 

— Să mă asigur că nu se întâmplă nimic, zise el, dându-și 
seama abia atunci cât de îngâmfat suna. O să rog pe cineva să 
vină cu mine. 

— Și o să stai în culise? 

— Da. 


VP - 165 


Își șterse faţa iar și Brunetti văzu că nu mai plângea. 

— Cu încă un poliţist? 

— Da. 

— În Tosca, toţi polițiștii sunt răi. 

— Noi o să dovedim că nu toți sunt răi, zise Brunetti, ceea ce 
o făcu pe Flavia să zâmbească, dar și pe el să se gândească la 


locotenentul Scarpa. 


VP - 166 


23. 


Brunetti plecă în curând, asigurând-o pe Flavia că el și 
Vianello vor fi acolo la ultimele două spectacole. Aruncând o 
privire la ceas, fu uimit să vadă că era aproape nouă. O sună pe 
Paola și-i spuse că va ajunge acasă în cincisprezece minute. Ea 
mormăi ceva ce el nu înţelese și închise. 

Îl sună pe Vianello, care probabil era acasă sau măcar într-un 
loc unde aveau televizor, pentru că Brunetti auzea în fundal 
vocile evident artificiale ale actorilor italieni care făceau dublajul 
filmelor străine. Vianello îl rugă să aștepte și sunetul se reduse 
pe măsură ce acesta se îndepărtă de el. Brunetti explică pentru 
ce se oferise voluntar, alături de el, iar Vianello îi zise că ideea 
de a merge la operă îl atrăgea mult mai mult decât gândul de a 
petrece încă două seri privind reluările lui Downton Abbey, pe 
care el nu putea să-l sufere, dar de care Nadia era încântată. 

— Crezi că poţi să-mi aranjezi o misiune permanentă până 
când se termină serialul ăsta? 

Brunetti râse și-i spuse că se vor vedea dimineaţă. Când 
ajunse la podul Accademia, auzi o barcă apropiindu-se și-și iuți 
pasul ca să o prindă. Din fericire, era numărul unu, care îl lăsa 
mai aproape de casă decât numărul doi. Intră în cabină să caute 
un loc și căldura bruscă din spaţiul închis declanșă în el același 
val de oboseală pe care îl simţise în fața spitalului. Evită să se 
uite la călători și se orientă cu faţa spre direcţia de mers, dar 
asta nu reduse nici intensitatea căldurii, nici atacul oboselii. 
Sperând că aerul proaspăt îi va face bine, se întoarse pe punte 
și se sprijini cu spatele de fereastra cabinei, însă nu scăpă de 
letargia îngrozitoare. Deci, așa e la bătrânețe, își spuse el. 
Adormi de îndată ce intri într-o cameră caldă. Ai nevoie să te 
sprijini de un perete ca să nu adormi. Tânjești să fii acasă, în 
patul tău. 

Cobori la San Silvestro și traversă pasajul, ieși prin stânga în 
strada principală, apoi făcu iar la stânga și ajunse la ușa din 
față. În timp ce băga cheia în broască și se gândea la cele cinci 
etaje pe care trebuia să le urce pe scări, își dădu seama că 
mutarea în Palazzo Falier, când avea să se întâmple, nu-i va 


VP - 167 


ajuta prea mult, pentru că avea la fel de multe trepte, chiar 
dacă familia folosea rar ultimele două etaje. 

În urmă cu trei ani, contele rugase un inginer să analizeze 
posibilitatea de a instala un lift și, după o lună în care pereţii 
fuseseră ciocăniţi și măsurați și găuriţi cu burghie subţiri cât un 
creion, inginerul îi spusese că nu, nu era posibil să se instaleze 
un lift în clădire. Contele întrebase dacă faptul că fusese coleg 
de școală cu tatăl actualului Soprintendente di Belle Arti ar 
afecta această decizie în vreun fel, la care inginerul răspunse 
prompt că, deși această relaţie ar fi avut o oarecare valabilitate 
și forţă în urmă cu zece ani, nu mai era cazul acum și, astfel, nu 
exista nicio șansă să instaleze liftul. 

Contele, neputându-și ascunde surpriza, întrebase de ce 
atunci atât de multe palazzi ale prietenilor lui din copilărie erau 
acum transformate în hoteluri, toate cu lift. 

— Ah, Signor Conte, răspunsese inginerul, acelea sunt 
proiecte comerciale, sigur că se acordă autorizaţiile. 

— lar eu nu sunt decât un cetățean în vârstă al Veneţiei, 
bănuiesc? întrebase contele. Deci confortul meu nu contează? 

— Nu faţă de cel al turiștilor bogaţi, Signore, spusese inginerul 
înainte să plece. 

Pentru că și el era fiul unui prieten de-al contelui din școală nu 
îi trimisese o factură, iar contele, din același motiv, îi trimisese o 
duzină de lăzi de vin. 

Cât timp Brunetti își aminti această poveste, ajunse la ușa 
apartamentului său. Descuie și intră, își agăță sacoul în cuier și 
se duse în camera de zi, de unde se auzeau voci. Intră și-și găsi 
familia pe canapea, uitându-se la televizor, unde oameni 
îmbrăcaţi după moda secolului trecut stăteau la o masă lungă 
aranjată ca pentru o cină formală. Platoul cu fructe din centrul 
mesei părea de marimea unui cal, iar spălatul și călcatul feţei de 
masă - în cazul în care ar fi reușit vreodată să se usuce suficient 
- ar fi luat personalului o zi întreagă. 

— Downton Abbey, bănuiesc, zise el în engleză, observaţie 
întâmpinată cu șâșâituri din partea celor trei. 

Pe ecran, o femeie dolofană și, din câte se părea, cam grea de 
cap declara că nu era obișnuită cu asemenea remarci, la care 
femeia din faţa ei îi spunea să nu se enerveze, pentru că nu 
intenţionase să o jignească. 


VP - 168 


— Nici eu nu vreau să jignesc pe nimeni, zise Brunetti, apoi se 
întoarse și se duse în bucătărie să-și ia cina. 

A doua zi dimineaţă, când ajunse la birou, primul lucru pe 
care îl făcu fu să-și verifice e-mailurile și printre câteva memouri 
și rapoarte oficiale pe care și-ar fi dorit să le trateze ca spam, 
găsi un mesaj de la Signorina Elettra, care-i spunea că fișierul 
anexat reprezenta o înregistrare a unei camere de luat vederi 
din parcarea din Piazzale Roma în orele de dinaintea atacului lui 
Federico d'Istria. Mașina acestuia era a șaptea din șir, adăuga 
ea. 

Brunetti deschise fișierul și se trezi uitându-se la o fâșie 
îngustă de spaţiu dintre un zid cenușiu de ciment și capetele din 
față și din spate ale șirului de mașini parcate lângă acesta. Privi 
câteva minute și, la 12:35, văzu o mașină parcându-se spre 
spatele rândului. Din mașină ieși un bărbat, care trânti portiera 
și se îndepărtă. După aceea, înregistrarea sărea la următorul 
semn de mișcare; ceasul mic din colţul din dreapta sus al 
ecranului îi spunea că trecuseră o oră și douăzeci și două de 
minute. Un alt bărbat se apropie de o altă mașină, deschise ușa 
și urcă. Dădu cu spatele și se îndepărtă. După alte patruzeci și 
două de minute, ceva enorm intră în cadru din partea dreaptă și 
apoi scena se întunecă. 

Brunetti opri filmul și mută cursorul înapoi cu un minut, apoi îl 
porni din nou. De îndată ce observă mișcare, opri filmul și studie 
imaginea de pe ecran. Nişte bețe albe, uriașe, zburătoare? Ceva 
negru în formă de seceră? Mută cursorul și urmări scena din 
nou, tot fără să înţeleagă ce vede. 

Luă telefonul și o sună pe Signorina Elettra. Când aceasta 
răspunse, întrebă: 

— Ce este aia? 

— Un capac de la un aparat de fotografiat pus peste lentila 
camerei de luat vederi. 

— Și chestiile care arată ca niște bețe albe? 

— Degete, zise ea, deși își dăduse seama și el de îndată ce 
pusese întrebarea. 

— Albe din cauza mănușilor? 

— Da. 

— Mersi, zise Brunetti. Altceva? 


VP - 169 


— Se vede că mașina lui d'Istria este parcată în locul ei. Când 
a deschis portbagajul, cam cincisprezece minute mai târziu, a 
fost atacat. Era încă deschis când a ajuns ambulanţța. 

— Vreo veste de la spital? întrebă el. 

— l-am sunat la opt, dar mi-au zis doar că se odihnește. 

— Aştept până la zece și o sun pe soţia lui, zise Brunetti, apoi 
întrebă: Când a fost atacat? 

— Apelul a fost dat la trei fără două minute, cam la douăzeci 
de minute după ce a fost acoperită camera de luat vederi. 

— Ce ducea în mână? întrebă Brunetti. 

— Poftim? 

— S-a găsit ceva pe lângă el? O servietă sau o valiză? 

— Mă uit acum, zise Signorina Elettra. 

Brunetti ascultă liniștea, apoi ea se întoarse. 

— O geantă sport cu două rachete de tenis în ea. 

— Mulţumesc, zise Brunetti și adăugă repede: vedeţi dacă 
puteţi afla dacă un taxi a luat o femeie de la Accademia la 
Piazzale Roma cam pe la ora aia. 

— O femeie? întrebă ea. 

— Da. 

— Înţeleg, zise ea. O să văd ce aflu. 

Închise. 

Dacă atacatorul lui Freddy fusese atent la obiceiurile lui și-l 
văzuse plecând cu o geantă în care avea rachete de tenis, 
atunci știa sigur unde merge. Oamenii jucau tenis pe continent, 
deci se ducea la parcarea de la Piazzale Roma. Poate se 
întâlnise cu un prieten și se oprise să bea ceva cu el, poate Îi 
întârziase barca, poate se hotărâse să meargă pe jos: orice l-ar 
fi putut întârzia suficient ca altcineva să aibă timp să ajungă în 
parcare înaintea lui, cu condiţia ca persoana respectivă să-i fi 
știut obiceiurile și cum să se miște repede prin oraș. 

Brunetti o sună din nou pe Signorina Elettra. 

— Avem nevoie de înregistrările video din parcare, de la 
aceeași cameră și de la camerele care arată pe unde intră și ies 
mașinile. Și de la lifturi și ușile de la scări care dau pe etajul 
respectiv. Probabil căutăm o femeie care face cumpărături 
acolo, dar nu se duce la una dintre mașini, ci pur și simplu se 
uită în jur și pleacă. Și care este acolo în aceeași zi sau, dacă 
avem noroc, cam pe la ora la care era și el. 

După ce se gândi un pic, adăugă: 


VP - 170 


— Ce spunea ordinul magistratului? 

— Înregistrări video, răspunse ea imediat. Cele care arată 
zona în care este parcată mașina victimei. 

Făcu o pauză, apoi spuse: 

— Ce-mi mai place limbajul avocăţesc! 

Brunetti ignoră remarca ei și spuse: 

— Bine. Amintește-le celor de la parcare și cere înregistrările 
din ultimele trei săptămâni. 

— Avem nevoie de cineva care să se uite la ele, zise ea. 

Auzind-o folosind pluralul, Brunetti își aminti brusc și întrebă: 

— Nu mai sunteţi în grevă? 

Ea râse. 

— Nu, s-a terminat azi-dimineaţă. 

— De ce? 

— Unii dintre cei care lucrează cu Alvise au verificat - pe 
timpul lor - declaraţiile martorilor care au fost luate la protest și 
i-au interogat pe cei care le-au dat. Se pare că unul dintre ei a 
făcut un videoclip cu victima împiedicându-se de unul dintre 
stâlpii de care era prinsă pancarta lor. 

Brunetti, cunoscându-i bine felul de a puncta, așteptă marele 
final. 

— În fundal, se vede Alvise, la cel puţin trei metri de el. Au 
mai găsit și doi oameni care fuseseră cu bărbatul acela în timp 
ce filma și ei au confirmat că victima s-a împiedicat, a căzut și s- 
a lovit la cap. 

— S-a zis cu violenţa poliţiei, spuse Brunetti și apoi întrebă: 
Asta înseamnă că Alvise a fost repus în funcție? 

— Începând de azi. Nici că se putea potrivire mai mare. 

— De ce? 

— Francesca Santello a fost luată acasă de mătușa ei ieri. La 
Udine. Și nu știam ce altă activitate să inventez pentru Alvise. 

— Dar tatăl? întrebă Brunetti. 

— M-a sunat după ce le-a dus la tren. A zis că a auzit zvonuri 
de la oamenii care lucrează la teatru - nu a spus ce zvonuri, dar 
cred că știm și noi - și vrea să o ţină departe de oraș până când 
se rezolvă situaţia asta. 

Brunetti fu ușurat că fata era, dacă nu în siguranţă, măcar 
departe de Veneţia. 

— Atunci Alvise poate să verifice înregistrările din parcare. 


VP - 171 


Signorina Elettra tăcu, iar el așteptă ca ea să evalueze cât de 
dificilă ar fi acea sarcină pentru Alvise. După câteva secunde, 
zise: 

— Bine. Ar trebui să se descurce. 

— Le primiţi pe computer sau le aduce cineva? întrebă el. 

Oare a auzit-o oftând? 

— Le vor trimite pe computer, Commissario. 

— Puteţi să-i găsiţi un loc unde să le vadă? 

— Asistentul lui Bocchese e în concediu. Probabil că Bocchese 
o să-l lase pe Alvise să folosească biroul și computerul acestuia. 
Îi e simpatic. 

— Cui îi e simpatic Alvise: lui Bocchese sau asistentului său? 
întrebă Brunetti automat, mereu interesat de alianțele de la 
Questura. 

— Lui Bocchese. 

— Bun. Întrebaţi-l mai întâi pe Bocchese, ca să poată începe 
de îndată ce sosesc înregistrările. 

— Da, Dottore. Îl sun acum, zise ea și închise. 

Brunetti își aminti că, pe la începutul carierei lui, când voia să 
găsească pe cineva care stătea în oraș, era de-ajuns numai să 
contacteze hotelurile și pensiunile și să le dea o descriere a 
persoanei și, dacă știa, naționalitatea acesteia. Nu existau mai 
mult de o sută de locuri unde să sune. Acum era imposibil să 
găsească pe cineva în hăţișul de hoteluri, apartamente de 
închiriat, vase de croazieră, pensiuni, moteluri, atât legale, cât și 
ilegale. Nimeni nu știa câte erau sau unde erau, cine le 
conducea sau câţi clienţi aveau. Femeia aceea putea fi oriunde, 
se gândi el. 

Relaxat în scaunul lui, cu mâinile încrucișate sub cap, alunecă 
într-o reverie îndelungată, gândindu-se la dorinţă și violenţă. 
Flavia încercase să-i explice dorinţele ciudate ale fanilor, dar lui i 
se păruseră complet pasive: voiau să facă o impresie bună 
oamenilor pe care îi admirau. Cine nu voia? Poate că viața 
fusese prea generoasă cu el, pentru că singura femeie pe care o 
dorise vreodată atât de mult încât îl durea gândul că nu o avea 
era Paola, femeia cu care se căsătorise și care era acum parte 
din el. Ei și copiilor pe care îi avea cu ea le dorea binele: nu-și 
amintea ce filosof definise iubirea astfel, dar i se păru o definiţie 
perfectă. 


VP - 172 


Ce se întâmpla cu pasiunea când nu era împărtășită sau 
apreciată sau nici măcar recunoscută? In ce ciudăţenie se putea 
transforma? Ce se întâmpla când obiectul dorinței te alunga? Ce 
se întâmpla când toată ardoarea aceea nu avea cum să se 
consume? 

O bătaie în ușă îl smulse din aceste gânduri și Brunetti lăsă 
picioarele din faţă ale scaunului să se lovească de podea. 

— Avanti! strigă el. 

Își ridică privirea și o văzu pe Signorina Elettra, îmbrăcată tot 
în costumul ei de femeie de afaceri, cu cămașă și vestă, deși în 
ziua aceea cămașa era neagră, iar vesta croită din brocart auriu 
cu albine brodate de mână. Rămas fără cuvinte la frumuseţea 
brocartului, Brunetti nu putu decât să dea aprobator din cap. 

Observă că aceasta avea niște hârtii în mână. 

Ea le ridică: 

— Astea tocmai au venit. 

— Și ce sunt? întrebă el. 

— Informaţii despre colier. 

Lui Brunetti îi luă câteva secunde să-și aducă aminte de 
colierul lăsat pe masa de toaletă a Flaviei. 

— Povestiţi-mi, zise el. 

— Am trimis fotografii pe la lume. 

— Și? întrebă Brunetti. 

t 

— După câteva ore, am primit un răspuns de la un bijutier din 
Paris, care mi-a zis că făcuse un astfel de colier în urmă cu 
treizeci și opt de ani, pentru un anume doctor Lemieux. 

Înainte ca Brunetti să poată comenta despre agerimea 
memoriei, ea adăugă: 

— Încă își amintește pietrele. 

— Ce v-a mai spus? 

— Doctorul voia să fie cadou. Bijutierul crede că era pentru 
soția lui, deși după atâta vreme nu este sigur. Și-a amintit însă 
că doctorul i-a spus că adusese pietrele din Columbia cu mult 
timp în urmă. Nu erau de cea mai mare calitate, dar totuși de 
una foarte bună. Asta a spus bijutierul. 

— V-a zis cât a plătit doctorul pentru colier? 

— A mărturisit că meșterul lui cel mai bun avusese nevoie de 
o lună ca să-l facă. Aurul și manopera ar fi costat cam douăzeci 
de mii de euro astăzi. 


VP - 173 


— Ce? 

— Douăzeci de mii de euro. 

— Și pietrele? 

Signorina Elettra traversă camera și puse o fotografie pe 
biroul din faţa lui. Niște pietre verzi presărate pe un fundal bej, 
catifelat. Calitatea reproducerii culorii era de așa natură că, 
pentru el, puteau fi și bomboane de un verde-închis. Unele erau 
pătrate, altele dreptunghiulare, unele mai mari, altele mai mici, 
dar toate aveau muchiile teșite ale pietrelor din fotografia lui 
Bocchese. 

Ea bătu cu arătătorul în fotografie și spuse: 

— Bijutierul a făcut o poză cu pietrele pe care le-a primit. 

— Unde este colierul? 

— Tot în seiful lui Bocchese. 

Înainte ca el să întrebe, ea zise: 

— L-am sunat și l-am rugat să-mi spună formele și 
dimensiunile. 

— Sunt aceleași pietre? 

Brunetti o știa de destulă vreme cât să-și dea seama că-i 
ascunde ceva, probabil partea cea mai bună. Se gândi la 
satisfacția pe care era sigură că o s-o aibă, așa că întrebă: 

— Și valoarea lor? 

— Bijutierul a spus că, pe piaţa de azi, ar valora cam patruzeci 
de mii de euro. 

Făcu o pauză, zâmbi și adăugă: 

— Fiecare. 


VP - 174 


24. 


— Asta înseamnă că valorează jumătate de milion de euro, 
zise Brunetti uimit, gândindu-se cum purtase colierul prin oraș 
într-o pungă de cumpărături și îl lăsase pe masa din bucătărie 
peste noapte. Jumătate de milion de euro. 

Fire mai practică, Signorina Elettra întrebă: 

— Ce urmează acum? 

Smuls din gândurile lui, Brunetti zise: 

— Ar trebui să aflăm pentru cine comandase doctorul 
Lemieux colierul. 

Folosi pluralul cu ea, așa cum făcea întotdeauna, de parcă 
promitea să plutească în eterul de deasupra umărului ei, în timp 
ce ea căuta pe computer ce îi cerea el să afle. 

— Apoi trebuie să aflăm cui îi aparține acum. 

Ea îl privi fără să vorbească, iar el întrebă: 

— Unde locuiește? 

— În Paris. Cel puţin, acolo locuia când a făcut colierul. 

Deși era obișnuit să se joace cu focul în propria ţară, Brunetti 
era scrupulos când avea de-a face cu poliţia din alte țări. 

— Atunci, nu avem de ales. Va trebui să contactăm poliţia de 
acolo și să le spunem... 

După acest început, se opri din vorbit în timp ce se gândea la 
ce ar presupune asta. 

— Le putem spune că o bijuterie găsită în cursul altei 
investigaţii ne-a condus la colier și că am vrea... 

Nici de data asta nu-și termină fraza, așa că renunță și zise: 

— Nu ne vor da informaţiile, nu-i așa? 

Ea ridică din umeri și întrebă: 

— Noi le-am da lor informaţii? 

— Poate, dar abia după câteva săptămâni, răspunse Brunetti, 
apoi adăugă: Dacă le-am da și atunci. 

Fixă cu privirea un perete din biroul său, dar nu văzu nimic 
altceva decât zidul. 

După mult timp, Signorina Elettra spuse: 

— Cineva de acolo îmi datorează un serviciu. 


VP - 175 


Poate pentru a preîntâmpina jena de a fi nevoită să răspundă 
la întrebări mai detaliate din partea lui, adăugă: 

— l-am dat niște informaţii acum câţiva ani. 

Brunetti se rugă să nu-i mai mărturisească nimic. Peste 
amândoi se lăsă tăcerea, protectoare și liniștită. Limitându-se la 
strictul necesar, Brunetti spuse: 

— Am avea nevoie să știm cui îi aparţine colierul acum și, 
dacă se poate, unde se află persoana respectivă. 

Gândindu-se că sunase cam sec, adăugă: 

— Nu-i nevoie să menţionaţi la ce lucrăm; chestii de rutină. 

Puţini oameni se pricepeau la fel de bine ca ea să facă ceva 
să pară o simplă rutină. 

— Aţi putea încerca să aflaţi dacă a fost vreodată raportat ca 
furat. 

Ca răspuns la privirea ei bruscă, spuse numai: 

— Nu se știe niciodată. 

Signorina Elettra se întoarse la notițele ei, pe care le scria pe 
spatele fotografiei cu pietrele. Când termină, se uită la el și, 
făcând un gest vag spre o altă parte a clădirii, întrebă: 

— Ce facem cu el acum? Îl lăsăm în seiful lui Bocchese? 

Fiind sigur acum de valoarea colierului, lui Brunetti nu prea îi 
venea să îl lase la Bocchese. În trecut, din biroul acestuia 
dispăruseră droguri și arme confiscate, dar, din câte știa 
Brunetti, seiful nu fusese niciodată spart. Dar jumătate de milion 
de euro? 

Nu-i venea în minte niciun loc sigur unde ar fi putut să-l tină. 
Acasă nu aveau seif: oamenii obișnuiți nu aveau seifuri pentru 
că nu aveau ce să pună în ele. 

Socrul lui avea unul, știa, unde ţinea documentele familiei și 
bijuteriile soției sale. 

— Lăsaţi-l acolo, spuse el. 

Când Signorina Elettra ieși din biroul lui, Brunetti nu prea știu 
cu ce să-și ocupe timpul până când ea cerea serviciu contra 
serviciu și obținea informaţiile. Ca să mai treacă vremea, hotărî 
să-l găsească pe Vianello și să-i explice Tosca. Părea mai puţin 
anevoios decât să încerce să înțeleagă ce mecanisme ale minţii 
făceau necesară prezenţa lor la spectacolul din seara aceea. 

Îi explică lui Vianello, subiectul operei la barul de la pod, cu un 
pahar de vin în faţă. Bambola, barmanul senegalez, îl asculta 
împreună cu Vianello pe Brunetti povestind. Şantaj sexual, 


VP - 176 


tortură, crimă, înșelare, trădare, toate ducând la punctul 
culminant: sinuciderea. Vianello ascultă cu atenţie până la 
sfârșit, apoi întrebă: 

— Cum de poliţia are puterea de a executa un prizonier? 

Bambola șterse tejgheaua cu o mișcare lungă, clăti cârpa, 
apoi ridică o mână pentru a-i atrage atenţia lui Vianello. 

— Și la mine în ţară e la fel, /spettore. Dacă faci ceva care nu 
le place lor, te iau și s-a terminat cu tine. 

După aceea, poate cu o notă de dezaprobare: 

— Dar niciodată așa, în public, cum face poliţia aici. Vianello și 
Brunetti schimbară câteva priviri, dar nu spuseră nimic. Se 
întoarseră la Questura, însă Brunetti, uitându-se la ceas, hotărî 
să se ducă acasă la prânz și să-i dea lui Alvise suficient timp să 
vadă înregistrările din parcare. 

XXX 

— Dar ai văzut-o deja o dată, Papă, insistă Chiara, lăsându-și 
furculita jos și dezinteresându-se de porţia ei de gnocchi cu 
ragu. De ce vrei să o vezi din nou? 

— Pentru că probabil va fi diferită, întrerupse Raffi, spre 
surprinderea generală a celor de la masă. 

— De când ești tu expert? întrebă Chiara. 

Brunetti, mirat de aceste cuvinte, le rememoră ca să asculte 
din nou tonul și constată că erau încărcate mai degrabă de 
curiozitate decât de sarcasm. 

Raffi puse jos furculița, la rândul lui, și luă o gură de apă. 

— E de la sine înţeles, nu? Dacă o formaţie dă două concerte, 
nu vor fi la fel, nu? Chiar dacă interpretează aceleași cântece. 
Așa că, de ce n-ar fi la fel și cu opera? 

— Dar povestea este mereu aceeași, zise Chiara. Trebuie să 
se întâmple mereu aceleași lucruri. 

Raffi ridică din umeri. 

— Nu sunt mașini, nu? Au zile bune, zile proaste. La fel ca alţi 
cântăreţi. 

Ei, se gândi Brunetti, măcar Raffi nu spusese cântăreţi 
„adevăraţi”. Poate că încă mai exista speranţă. 

Aparent mulțumită cu această explicaţie, Chiara se întoarse 
spre mama ei și întrebă: 

— Tu de ce nu te duci? 

Paola își afișă zâmbetul cel mai afabil, care adesea era și cel 
mai periculos. 


VP - 177 


— Tu te duci la Lucia să învăţaţi împreună, iar Raffi îl ajută pe 
Franco să-și lase din nou barca la apă în după-amiaza asta, după 
care rămâne la cină. 

Se ridică în picioare, luă farfuriile pe care ei i le dădeau, le 
puse în chiuvetă și se întoarse cu un platou imens cu legume la 
grătar. 

— Nu sunt sigură că ăsta e un răspuns, Mamma, zise Chiara. 

— Vei înțelege într-o zi când vei fi căsătorită și vei avea copii, 
stella, îi spuse Brunetti. 

Ea își întoarse atenţia către el. 

— E o ocazie să rămână singură acasă, Chiara, zise Brunetti. 

— Și ce e așa grozav în a fi singur acasă? întrebă Chiara. 

Paola, care stătea în faţa ei la masă, îi aruncă o privire 
netulburată, adultă. Gustă o felie subțire de zucchini, își aprobă 
talentul de bucătăreasă și mai luă o îmbucătură, își puse cotul 
pe masă și își sprijini bărbia în palmă. 

— Asta înseamnă că nu trebuie să pregătesc cina sau să o 
servesc sau să spăl vasele după aceea, Chiara. Inseamnă că pot 
să mănânc pâine cu brânză și o salată, sau fără salată, sau nici 
măcar pâine cu brânză și să-mi fac orice vreau eu să mănânc. 
Dar, mai important, înseamnă că pot să mănânc când vreau eu 
și pot să citesc în timp ce mănânc și pe urmă pot să mă duc 
înapoi în birou și să mă întind pe canapea și să citesc toată 
seara. 

Când văzu că Chiara se pregătește să vorbească, Paola își 
ridică mâna și continuă: 

— Și mai înseamnă că pot să vin aici și să-mi pun un pahar de 
vin sau unul de grappa sau să-mi fac o cafea sau o ceașcă de 
ceai sau doar să beau un pahar cu apă și nu trebuie să vorbesc 
cu nimeni sau să fac ceva pentru careva. Și apoi pot să mă 
întorc la cartea mea și, când obosesc, mă duc în pat și citesc 
acolo. 

— Și asta vrei să faci? întrebă Chiara atât de încet încât ar fi 
putut fi o furnică sub o frunză. 

Cu un ton mult mai cald, Paola zise: 

— Da, Chiara. Din când în când, asta vreau să fac. 

Cu dosul furculiței, Chiara zdrobi o bucată de morcov până 
când aceasta deveni o pată fără formă pe farfurie. In cele din 
urmă, cu o voce un pic mai puternică, întrebă: 

— Dar nu mereu? 


VP - 178 


— Nu, nu mereu. 

a 

Pe drumul de întoarcere, Brunetti se minună cum Paola 
reuşise atât de bine să-i învețe pe copii mersul lumii, cu o grație 
și o generozitate care adesea îl lăsau fără cuvinte. Când era 
copil, nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că mama lui avea o 
viaţă proprie. Prin definiţie, era mama lui. La urma urmei, 
aceasta era munca și funcția ei în cosmos: o planetă care se 
rotea în jurul centrului gravitațional al fiilor ei. 

Chiara tocmai primise o lecţie despre cosmologie și înțelesese 
că planetele își urmau propriile orbite și nu se roteau în jurul ei. 
Chiar în acea săptămână, Brunetti citise un articol conform 
căruia douăzeci și cinci la sută dintre americani nu știau că 
Pământul se rotește în jurul Soarelui. Se întrebă câţi oameni 
conștientizaseră vreodată că lumea nu se învârtea în jurul lor. 
Mai bine că a învățat asta acum, mormăi el ca pentru sine, apoi 
se uită agitat în jur, sperând să nu-l fi auzit nimeni. 

Ajunse la Questura la trei jumătate, chiar când Foa andoca. // 
Vice-Questore Patta, care urca treptele din cabină, îl văzu pe 
Brunetti și ridică o mână să-l oprească. Sprinten și mlădios ca o 
antilopă, sări pe riva și se îndepărtă de barcă fără să se 
deranjeze să mulţumească barcagiului, care aruncă o parâmă în 
jurul babalei, iar, când barca fu trasă aproape de riva, luă din 
spatele cârmei Gazzetta dello Sport din ziua respectivă. 

Brunetti aşteptă și ţinu ușa pentru superiorul său. Poate 
pentru că era commissario, Brunetti primi un semn de 
recunoaștere din cap. 

— Vino la mine în birou peste cinci minute, zise Patta și se 
îndepărtă. 

Clar, se gândi Brunetti, el nu era Soarele în jurul căruia orbita 
planeta Patta. 

Hotărî să transforme cele cinci minute în zece și se duse să 
vadă ce descoperise Alvise pe înregistrările video. Il găsi pe 
ofițer într-o cameră de dimensiunea unui dulap, în care fuseseră 
îngrămădite un scaun, un birou și un laptop. O veioză cu picior 
curbat lumina zona din jurul computerului; o oarecare lumină 
naturală venea prin singura fereastră, de formă ovală, aflată în 
spatele lui Alvise. 


VP - 179 


Când îl văzu pe Brunetti la ușă, acesta se ridică, dar nu salută, 
poate neavând încredere că poate face acest lucru într-un spaţiu 
atât de mic. 

— Bună ziua, Commissario, zise el pe un ton serios. Cred că 
am găsit ceva. 

— Ce? întrebă Brunetti, strecurându-se pe lângă birou pentru 
a ajunge în spatele lui Alvise, de unde putea să vadă mai bine 
ecranul. 

— O femeie care a intrat în parcare, zise Alvise. 

Se uită la niște notițe de pe birou și continuă: 

— Pe optsprezece - adică acum zece zile - la trei după- 
amiaza. 

Mută scaunul puţin mai aproape de birou și întrebă: 

— Vă deranjează dacă mă așez, Commissario? Mi-ar fi mai 
ușor să folosesc computerul. 

— Nu, sigur că nu, Alvise, zise Brunetti și se dădu un pic 
deoparte ca să-i lase loc ofițerului să alunece în scaun. 

Alvise își puse arătătorul pe suportul tactil și mută cursorul pe 
ecran. Brunetti se aplecă să vadă mai bine și, după o clipă, 
Freddy apăru pe ușa de la scări, merse direct spre camera de 
luat vederi și dispăru rapid. Mai trecu o clipă și o altă cameră îl 
arătă îndepărtându-se de ei, de-a lungul unui șir lung de mașini. 
Se opri la una, se duse în spatele ei, deschise portbagajul și 
băgă geanta ce-o ţinea pe umăr. Se duse la ușa șoferului, o 
deschise și intră, trase mașina pe culoar și plecă. 

Alvise mută din nou cursorul și, de data aceasta, o femeie ieși 
pe aceeași ușă și se trase rapid la o parte, fiind pe jumătate 
ascunsă de un stâlp de ciment. Din când în când, i se vedea o 
parte din cap ieșind de după stâlp, dar dispărea la fel de repede. 

— După câte minute se întâmplă asta? întrebă Brunetti, 
fiindcă nu reţinuse ora din filmul precedent. 

— Treizeci și patru de secunde, Commissario. 

Femeia rămase în spatele stâlpului două minute și șapte 
secunde, apoi se întoarse, merse ciudat înapoi la ușă și dispăru. 

— Ai mai văzut-o pe urmă? întrebă Brunetti. 

— Nu, domnule. Camera care dă spre ușă s-a stricat după 
două zile. 

— S-a stricat sau a fost stricată? 

— Am sunat la parcare și au zis că se întâmplă mereu. 


VP - 180 


— Mulţumesc că faci asta, Alvise. Trebuie să fie epuizant, 
când nu ai ca punct de orientare decât o mașină parcată. 

Brunetti folosise vocea cu care demult lăuda desenele copiilor 
săi. 

— Am verificat toate înregistrările de două ori. Ea e singura 
persoană care a intrat, dar nu s-a dus la mașină să plece. 

Brunetti își îndreptă spatele și îl bătu pe Alvise pe braț. 

— Ai făcut treabă bună, zise el, dar apoi își dădu seama că 
Alvise ar putea să-i mulțumească pentru laudă. Ca să evite asta, 
zise pe un ton aspru: Acum poţi să mergi în sala mare. Te întorci 
la serviciul normal. 

Alvise se ridică repede, reușind să răstoarne scaunul. Brunetti 
profită de această ocazie ca să iasă din cameră. 

Se duse la Signorina Elettra și, nevăzând-o la birou, bătu la 
ușa lui Patta. 

— Avanti, strigă superiorul său, amintindu-i lui Brunetti că și 
Tosca folosește același cuvânt după ce-l înjunghie pe Scarpia. 
Treci în urma mea, Satan, mormăi el pentru sine și deschise 
ușa. 

— Ce-i povestea asta cu Alvise, pe care-l folosești ca să 
găsești un suspect? întrebă Patta de îndată ce Brunetti intră în 
biroul lui. 

Brunetti se apropie de el și, fără să fie invitat, se așeză în faţa 
vicechestorului. 

— Nu e prost, zise el. Și a găsit-o. 

— Ce? 

— A găsit-o, repetă Brunetti. 

— E o ea? întrebă Patta. 

Brunetti văzu că superiorul său deschise gura să mai zică 
ceva, dar apoi se răzgândi. Brunetti continuă calm: 

— A studiat înregistrările camerelor de supraveghere din 
parcare și a reușit să identifice persoana care probabil a 
încercat să-l omoare pe Marchese d'Istria, zise el, gândindu-se 
că probabil era prima dată în viaţa lui când folosea titlul lui 
Freddy. 

— Ce înregistrări? De unde au venit? Cum de le-a văzut 
Alvise? 

Brunetti își puse picior peste picior și explică imperturbabil 
cum ceruseră și primiseră ordinul magistratului de a examina 
înregistrările, fiind atent, așa cum îi era obiceiul ori de câte ori 


VP - 181 


folosea procedurile oficiale pentru a obţine informaţii, să 
raporteze cu conștiinciozitate superiorului său detaliile cele mai 
puţin importante. 

— Ai zis „probabil”. Asta înseamnă că nu ești sigur? întrebă 
Patta, de parcă se aștepta ca suspectul să fi semnat deja o 
mărturisire. 

— Odată, când a fost el în parcare, ea a ieșit pe aceeași ușă 
ca el, s-a ascuns în spatele unei coloane și l-a urmărit până când 
a intrat în mașină și-a plecat, apoi a dispărut pe aceeași ușă, 
zise Brunetti. 

— N-ar putea fi o altă explicaţie pentru ce-a făcut? 

— Bănuiesc că da, zise Brunetti cu o voce cumpătată, 
prietenoasă. Putea să caute un loc în care să pună o bombă sau 
poate voia să vadă cât de ample erau locurile de parcare sau 
poate era turistă și a confundat parcarea cu Basilica di San 
Marco. 

Apoi, alungând orice urmă de glumă din tonul său, spuse: 

— S-a ţinut după el, s-a ascuns, l-a urmărit cu privirea și a 
plecat. Dacă găsiți o explicație mai bună pentru 
comportamentul ei, Dottore, cu siguranţă o să o iau în calcul. 

— Bine, bine, zise Patta, dând exasperat din mână la toate 
aceste fapte. Cine e femeia? 

— Incă n-am ajuns acolo, Signore, răspunse Brunetti. E posibil 
să fie franțuzoaică. Verificăm. 

— Nu întârziaţi prea mult, să nu înjunghie pe altcineva, zise 
Patta. 

— O să mă străduiesc, V/ice-Questore, zise Brunetti afabil și se 
ridică. Acum mă întorc la treabă. 

Imitând respectul lui Alvise pentru rangul superior, își ridică 
mâna la frunte, se întoarse și ieși din cameră. 

Signorina Elettra era la biroul ei și vorbea la telefon. Acoperi 
receptorul cu mâna și ridică bărbia într-un gest interogativ. 
Brunetti arătă în sus și ea făcu semn din cap că a înțeles. Privi 
spre biroul lui Patta, apoi își întoarse atenţia către telefon. 

Abia după mai mult de o jumătate de oră apăru la ușa lui 
Brunetti. O închise, se așeză în faţa lui, la birou, și își puse niște 
hârtii în poală. Se uită la hârtia de deasupra, la el, apoi iar la 
hârtie și spuse: 

— Dottor Maurice Lemieux, care e chimist, deţine o companie 
care furnizează produse farmaceutice sistemului francez de 


VP - 182 


sănătate. Este văduv și tată a două fiice: Chantal, care are 
treizeci și șase de ani, e căsătorită cu un inginer, care lucrează 
la Airbus, au trei copii și locuiesc în Toulouse; și Anne-Sophie, 
care are treizeci și patru de ani, nu este căsătorită și a locuit cu 
tatăl ei până acum trei ani, nu a lucrat niciodată, dar a studiat la 
Conservator și a plecat fără să-și termine cursurile. 

— Ce-a studiat? întrebă Brunetti, deși, de fapt, știa. 

— Canto. 

Brunetti își petrecu braţul stâng peste stomac și, sprijinindu-și 
cotul drept pe el, își frecă fața cu palma. Descoperi un loc mic 
chiar în colţul gurii, pe care-l ratase când se bărbierise în 
dimineaţa aceea, și continuă să-l frece ușor cu primele două 
degete. 

— Mai departe, zise el. 

Ea dădu la o parte prima pagină și o așeză atent cu faţa în jos 
pe biroul lui. Coborându-și capul, continuă: 

— Acum trei ani, doctorul Maurice Lemieux a obţinut un ordin 
de restricție împotriva fiicei sale Anne-Sophie, care acum nu are 
voie să se apropie la mai puţin de două sute de metri de el, de 
sora ei, Chantal, de soțul acesteia și de copii. 

— De ce? 

— Pentru că Anne-Sophie și-a acuzat tatăl că a încercat să-i 
fure afecțiunea surorii ei. 

Signorina Elettra se uită la el, apoi din nou la hârtii. 

— Mai mult, și-a acuzat tatăl că a dat din obiectele lăsate de 
mama lor în mod egal, obiecte ce se aflau în proprietatea 
doctorului Lemieux până la sfârșitul vieţii acestuia, așadar că le- 
ar fi dat surorii ei care se presupune că le-a mutat la casa din 
Toulouse. 

Înainte ca Brunetti să întrebe, ea i-a și dat răspunsul: 

— Tablouri de mare valoare, porțelan rar, mobilier, bijuteriile 
mamei și alte obiecte care au fost enumerate în acuzarea 
formală și care sunt menţionate în testamentul răposatei lui 
soţii. 

— Deci cine e partea vătămată? întrebă Brunetti pe un ton 
neutru. 

— Nu așa a văzut poliţia situaţia asta. Nici sistemul judiciar. 

— Ce s-a întâmplat? 

Signorina Elettra puse deoparte și a doua pagină și o consultă 
pe a treia. 


VP - 183 


— L-a sunat pe tatăl ei de mai multe ori și l-a acuzat de 
trădare și necinste. Când doctorul Lemieux nu i-a mai răspuns la 
telefon, Anne-Sophie a început să-i trimită e-mailuri, care au 
trecut de la acuzaţii la ameninţări. În cele din urmă, după mai 
mult de un an, el s-a dus la poliţie și a depus o plângere și copii 
după e-mailurile primite de la ea. 

Signorina Elettra vorbea de parcă citea cu voce tare o 
poveste. 

— După ce poliţia a autentificat și a studiat e-mailurile, iar 
doctorul a depus o declaraţie dată sub jurământ în faţa unui 
avocat desemnat de instanță, prin care confirma că toate 
articolele enumerate în acuzaţia reclamantului erau încă în 
posesia doctorului Lemieux și în casa acestuia, cazul a fost 
repartizat unui magistrat și s-a deschis un proces. 

Signorina Elettra își ridică privirea de pe foaie, apoi o așeză 
peste ultima de pe birou. 

— A durat un an până s-a pronunţat o hotărâre, zise ea, apoi 
adăugă cu o voce mai energică: Sună a ceva care s-ar putea 
întâmpla aici, nu? 

— Prea repede, se limită Brunetti să zică. 

Ea continuă: 

— Aceasta este hotărârea în vigoare acum: ea trebuie să 
păstreze distanţa faţă de ei toți. 

— Și a respectat-o? 

— Așa se pare, răspunse Signorina Elettra. E posibil să fi 
plecat din ţară. În orice caz, nu a mai luat contact cu ei de peste 
un an. 

— Ei știu unde e? 

Signorina Elettra clătină din cap. 

— N-am avut contact direct cu ei, am văzut doar dosarele 
poliţiei. 

Brunetti se gândi la flori și la smaralde și la faptul că Anne- 
Sophie nu lucrase niciodată și întrebă: 

— Familia asta e bogată? 

În loc să răspundă direct la întrebare, Signorina Elettra spuse: 

— Unul dintre tablourile despre care ea a zis că tatăl i l-a dat 
surorii ei este un Cezanne, iar celălalt un Manet. 

— Ah, răspunse Brunetti. Mama a lăsat și bani fiicelor? 

Ea se uită peste hârtii, dar lui Brunetti i se păru că nu era 
necesar. 


VP - 184 


— Fiecare a primit peste două milioane de euro, iar persoana 
din Paris cu care am vorbit eu a menţionat și Elveţia. 

Când venea vorba despre oameni care deţineau tablouri de 
Cezanne, Brunetti știa, întotdeauna că se menționa și Elveţia. 

— Avem vreo fotografie cu ea? întrebă el. 

Spre mirarea lui, pentru că asta îl făcu să se întrebe dacă nu 
cumva Signorina Elettra îi introdusese un cip în creier și putea 
acum să-i citească gândurile, următoarea foaie pe care aceasta 
o ţinu în mână fu o fotografie, pe care i-o înmână, zicându-i: 

— Ea treia din stânga pe al doilea rând. 

Era o fotografie de grup cu niște fete adolescente, pozate în 
fața unui dâmb mare de zăpadă, îmbrăcate toate în costume de 
schi și ținându-și schiurile drept, în stânga lor. A treia din stânga 
pe al doilea rând era o adolescentă înaltă cu un zâmbet fericit. 
Putea să fie sora oricăreia dintre fetele din fotografie; de fapt, 
cele mai multe dintre ele puteau face parte din aceeași familie. 

— Când și unde? întrebă el. 

— St. Moriz, cam acum douăzeci de ani. Vacanţa de schi cu 
clasa. 

— Ce școală? întrebă el, amintindu-și de tablele crăpate și de 
băncile făcute praf din liceul lui. 

— Elvețiană. Particulară. Scumpă. 

— Alte fotografii? 

— Existau și niște poze de familie, dar le-a luat ea pe toate 
când a plecat din casa tatălui ei. 

— Și în tot timpul acestui proces, pe care presa probabil l-a 
adorat, nu a reușit nimeni să-i facă o poză? întrebă el. 

— Sunt câteva, dar din profil sau de departe, zise Signorina 
Elettra scuzându-se, de parcă ea ar fi fost responsabilă pentru 
această lipsă. 

Apoi explică: 

— Francezii sunt mai reţinuţi decât noi în aceste privințe. Nu 
fiecare proces se transformă în circ. 

— Norocoșii, zise Brunetti, după care, văzând că ea mai avea 
ceva important de spus, întrebă: Mai e ceva? 

— Acum cinci ani, a fost implicată într-un accident de mașină 
și-a petrecut mai mult de două luni în spital. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Era cu mașina într-o intersecţie, ea conducea, și o altă 
mașină a trecut pe roșu și s-a lovit de mașina ei. 


VP - 185 


Își ridică privirea la Brunetti, făcu o pauză, apoi, fără să mai 
consulte foaia, spuse: 

— Mama ei era cu ea și a murit atunci. La fel și celălalt șofer 
și persoana care era cu el. 

Brunetti sări ca un iepure: 

— Și atunci cine a văzut semaforul roșu? 

Imaginaţia i-o luă razna: vină, negare, responsabilitate pentru 
moartea mamei ei, morţile celorlalte două persoane, luni 
petrecute în spital, timp în care să se gândească la toate 
acestea, să-și evalueze și să-și accepte vina, apoi să o nege. 
Cine ar fi putut să iasă neafectat dintr-o astfel de experiență? 

— Oamenii din mașina din spatele ei au spus că semaforul era 
verde, zise Signorina Elettra, oprindu-i scenariul nebun. Piciorul 
ei drept a fost rupt în trei locuri și a rămas cu un șchiopătat. 

Mintea îi zbură mai întâi la felul ciudat în care mergea femeia 
din înregistrarea video din parcare, când se îndrepta spre ușă, 
după ce îl urmărise pe Freddy urcând în mașină, apoi la ceva 
care nu se lăsa definit, încercă să nu se mai gândească la asta, 
ca atunci când vrei să vezi un obiect în întuneric, dar nu-l 
privești direct. Degeaba. 

Își îndreptă atenţia spre Signorina Elettra și văzu că nu mai 
avea hârtii. 

— Nimic altceva? 

— Nu. Încerc să-i găsesc fișa medicală, ca să pot să arunc o 
privire peste ea, dar nu e ușor să lucrezi în Franţa. 

Părea așa de necâjită, că Brunetti deveni curios. 

— De ce? 

— Ei își păzesc mai bine evidențele, zise ea. 

Apoi, cu o notă de autocritică, adăugă: 

— Sau poate nu mă pricep eu prea bine la sistemele lor. 

— Poate prietenul dumneavoastră Giorgio, de la Telecom, vă 
poate ajuta s-o căutaţi, sugeră Brunetti, amintindu-și numele 
prietenului care o ajutase atât de mult în câteva căutări. 

— Nu mai lucrează la Telecom, spuse ea. 

Panica lui Brunetti dură numai o secundă, până când își dădu 
seama că niciun prieten dintre ai ei nu ar da vreun nume în 
vileag. 

— Și-a schimbat serviciul? întrebă el, rugându-se ca ea să 
răspundă afirmativ. 

Ea încuviință. 


VP - 186 


— Și-a deschis propria firmă de securitate cibernetică, în 
Liechtenstein. Sunt mai prietenoși cu firmele acolo, așa mi-a zis. 

— E de mult timp acolo? se interesă Brunetti. 

Signorina Elettra îi aruncă o privire atât de intensă, încât 
Brunetti se gândi din nou la cipul de computer și se întrebă dacă 
nu cumva ea verifica să fie tot acolo. 

— Nu, zise ea după o pauză destul de lungă. Nu s-a mutat 
acolo. Firma e acolo, dar el încă locuiește unde a locuit 
întotdeauna, în Santa Croce, lângă părinţii lui. 

— Ah, spuse Brunetti. Am crezut că s-a mutat acolo. 

— Nu, doar compania. Și-a făcut un server proxy, ca să poată 
lucra de-aici și să pară că locuiește acolo. 

Brunetti încuviință, de parcă ar fi înţeles și de ce, și cum făcea 
asta. 

— Poate vă dă o mână de ajutor, sugeră el. 

— Deja lucrează la asta, spuse ea și se ridică în picioare. 


VP - 187 


25. 


Brunetti hotărî să încerce să contribuie și el, așa că își 
deschise computerul, intră pe Google și scrise numele doctorului 
Lemieux. Majoritatea articolelor găsite erau scrise în franceză și, 
după ce parcurse încet câteva, găsi unul din // So/e 24 Ore, din 
urmă cu cinci ani, în care se explica fuziunea planificată dintre 
Lemieux Research și o companie farmaceutică din Monza. Dădu 
peste o continuare a articolului, care spunea că planurile de 
fuzionare fuseseră anulate, dar nu mai găsi nimic altceva în 
italiană. 

Frunzări titlurile celorlalte articole în franceză până când găsi 
unul despre accidentul de automobil în care Anne-Sophie 
Lemieux fusese rănită, iar mama ei omorâtă, dar nu află nimic în 
plus față de ce îi spusese Signorina Elettra. 

Nu știa numele soțului celeilalte fiice, așa că încercă să caute 
după Chantal Lemieux, însă nu găsi nimic. Despre Anne-Sophie, 
în afară de articolul despre accident, mai era doar o scurtă 
menţiune că apăruse în producţia Orfeo, la Conservatorul din 
Paris. 

Anevoios, amintindu-și povața domnișoarei Elettra că nu se 
știe niciodată ce ascunde internetul, verifică data articolului și 
apoi, încet și greu, citi programele operelor din Paris din 
săptămânile de dinainte și de după apariţia lui Anne-Sophie în 
producţia studențească. 

La patru zile după aceasta, Flavia Petrelli cântase în La 
Traviata la Palais Garnier. Simţi cum i se scoală părul pe brațul 
drept, așa că îl frecă până când senzaţia dispăru. Îi mai rămânea 
să măcelărească pui pe terasă și să ghicească în măruntaiele 
lor. 

Deschise încă o filă și căută sta/kers; nu fu deloc surprins să 
vadă că cea mai mare parte a articolelor afișate erau scrise în 
engleză. Peste un sfert erau despre celebrităţi; în cazurile în 
care urmăritorul căuta dragostea victimei, urmărirea dura mai 
mult de trei ani, în medie, și majoritatea acestor urmăritori erau 
femei. În ceea ce privește victimele, acestea sufereau de 
insomnie, adesea își schimbau locuinţa încercând să scape de 


VP - 188 


atenţii nedorite, uneori încercau să-și schimbe locul de muncă și 
trăiau cu groaza permanentă că aveau de-a face cu o persoană 
care nu recunoștea normele vieţii umane. 

Când o văzuse ultima dată pe Flavia, aceasta nu-și putuse 
ascunde tensiunea care o copleșea. Se întrebă cum se putea 
concentra pe cântat cu așa ceva pe cap. Impulsul lui fu să sune, 
chiar și numai ca s-o întrebe... Dar ce să întrebe? Mai fusese 
atacată vreo persoană cu care vorbise ea? Incercase cineva s-o 
omoare? Cel mai bine era să facă ceea ce se oferise să facă: să 
meargă cu Vianello la spectacolul din seara aceea și la ultimul. 
Și să vadă ce se întâmplă. 

Îl sună pe Vianello și, când acesta răspunse, îl întrebă: 

— L-ai văzut pe Alvise? 

— Zici că-i cavaler de onoare, spuse Vianello așa vesel de 
parcă ar fi fost un invitat la nuntă. Numai floarea îi mai lipsea de 
la reverul uniformei. 

— Unde l-ai trimis? întrebă Brunetti, sigur că ofițerul ar fi vrut 
să-și reia responsabilităţile integral. 

— Arăta așa de bine, încât l-am trimis să patruleze între San 
Marco și Rialto. 

— Sunt probleme acolo? întrebă Brunetti. 

Vianello râse. 

— Nu, dar arată așa bine, că am vrut să-l vadă turiștii. Anul 
viitor, la Carnavale, probabil vom avea sute de turiști îmbrăcaţi 
în polițiști. 

Când Vianello se opri din râs, Brunetti îi spuse: 

— Chiar a făcut treabă bună cu înregistrările alea. 

Spera ca Vianello să menţioneze asta și celorlalţi ofiţeri. 

— Mi-a zis că ai spus asta, răspunse Vianello, dar nu dezvoltă 
subiectul. La ce oră ne vedem diseară? 

— Începe la opt. Ne vedem la intrarea în scenă la șapte 
jumătate. 

— Pot să-i cer un autograf? întrebă Vianello. 

— Fără glume, Lorenzo, zise Brunetti cu falsă severitate. 

— Vorbesc serios. Nepoata Nadiei e înnebunită după operă și, 
când a auzit că mă duc în seara asta, m-a rugat să-i cer un 
autograf. 

Îngrijorat că Vianello ar fi putut spune mai multe decât era 
cazul, Brunetti întrebă: 

— Nadiei nu i s-a părut ciudat că mergi la operă? 


VP - 189 


— Nu, i-am spus că am fost desemnat într-o echipă care-l 
însoțește pe prefect și pe un diplomat rus. Și am zis clar că nu 
vreau să merg. 

— Dar nu e adevărat, nu-i așa? întrebă Brunetti. 

— Nu, mărturisi Vianello. Ei, la început nu prea mi-a surâs 
ideea, dar m-am uitat la câteva fragmente din operă pe Youtube 
și mi-ar plăcea să văd cum e în realitate. 

Brunetti nu știa cât vor putea sau vor avea voie să vadă din 
culise, dar tot aveau să observe spectacolul așa cum puțini 
oameni îl vedeau: mai puţin lux, mai mult adevăr. 

Îi spuse lui Vianello că se vor întâlni mai târziu și închise. 
Gândurile i se întoarseră la Flavia și la paradoxul a ceea ce știa 
și nu știa despre ea. Știa numele ultimilor ei trei iubiţi, dar nu-și 
amintea numele copiilor ei; știa că era speriată de atenţia 
anormală a unui admirator violent, dar nu știa care erau 
preferinţele ei în materie de cărți sau mâncare sau filme sau 
orice altceva. O salvase de acuzaţia de crimă și salvase viața 
iubitului ei cu ani în urmă, dar nu știa de ce era așa de 
important pentru el să o ajute. 

Se uită pe birou și văzu hârtiile care se adunaseră acolo în 
ultimele câteva zile: abandonate, necitite, neinteresante. Trase 
primul teanc spre el, își găsi ochelarii în sertarul biroului și se 
obligă să se ocupe de ele. Plictisit de primele trei, se întoarse să 
le arunce în coșul de gunoi în care puteau fi aruncate hârtiile 
neconfidenţiale, când împinse teancul mai departe și se ridică. 
Se mulțumise să audă mesaje despre Freddy în loc să meargă 
să-l vadă. Acum, se uită la ceas și văzu că încă mai era timp să 
ajungă la spital înainte să se ducă acasă și să se schimbe pentru 
operă. 

Brunetti sună la spital din mașina de poliţie, spunând mai 
întâi centralistei și apoi asistentei de la Chirurgie că era 
Commissario Guido Brunetti și că se afla în drum spre spital ca 
să vorbească cu Marchese d'Istria despre tentativa de omor. 
Deși nici rangul și nici titlul lui Freddy nu părură să aibă vreun 
efect asupra celor de la telefon, cuvântul „omor” se dovedi 
extraordinar de stimulant și, de îndată ce ajunse la secţia de 
chirurgie, fu condus într-un salon, fără întrebări sau ezitări. 

Marchizul Federico d'Istria părea să se simtă bine. Arăta 
obosit și era evident că avea dureri, dar Brunetti vazuse mulți 
oameni care fuseseră atacați și Freddy era bine în comparaţie 


VP - 190 


cu ei. Stătea sprijinit pe un teanc de perne, cu braţele în lateral, 
de fiecare fiind atașată o perfuzie. Un singur tub din plastic se 
întindea de sub cuvertură până într-o pungă de plastic 
transparentă, umplută pe jumătate cu un lichid roz. 

Brunetti se apropie de pat și-și puse mâna pe braţul lui 
Freddy, cât mai departe posibil de ac, și spuse: 

— Îmi pare rău pentru asta, Freddy. 

— Nu-i nimic, șopti Freddy și păcăni din buze ca pentru a 
alunga ideea. Necazuri, ce necazuri? 

— Îţi amintești ceva? întrebă Brunetti. 

— Faci pe polițistul? întrebă Freddy, nereușind să termine 
ultima silabă a ultimului cuvânt. 

— Eu sunt mereu poliţist, Freddy, zise el, apoi adăugă: La fel 
cum tu ești mereu un gentleman. 

Brunetti se bucură când Freddy zâmbi. Dar acesta se crispă și 
închise ochii, apoi inspiră adânc prin dinţii încleștaţi. Işi apropie 
buzele ca pentru un sărut, să scoată aerul afară, o mișcare pe 
care Brunetti o văzuse la nenumărați oameni care se luptau cu 
durerea. 

Freddy îl privi pe Brunetti și spuse: 

— Peste treizeci de copci. 

Brunetti se întrebă dacă Freddy, în mod normal cel mai 
modest dintre oameni, se lăuda. 

— Puncţii, spuse el pentru a explica numărul. 

— Neplăcut lucru, fu de acord Brunetti. Explică toate astea. 

Arătă cu degetul la perfuzii și la tubul pe care Freddy nu 
putea să-l vadă. Începu să se simtă ca un personaj din filmele 
britanice de război, la care se uita când era copil. Ar trebui să-i 
spună lui Freddy să fie tare? Orice ar fi însemnat asta, Freddy 
părea să o facă în mod natural. 

— Îți amintești ceva? întrebă el din nou. 

— Dacă nu-ţi spun, îmi scoţi perfuziile? 

— Ceva de genul ăsta, zise Brunetti, dând din cap. 

Apoi, pe un ton serios, insistă: 

— Spune-mi. 

Când văzu că Freddy închide ochii, zise: 

— Femeia asta o va răni pe Flavia. 

Freddy deschise ochii imediat. 

— Nu glumesc. Ea e ţinta. E persoana care i-a tot trimis flori. 

— Maria Santissima, șopti Freddy. 


VP - 191 


Închise ochii din nou și-și mută umerii pe perne, tresărind de 
durere. 

— Am pus geanta în portbagaj. În spatele meu, o femeie. 
Slabă. Apoi durere în spate. l-am văzut mâna și cuțitul. Am 
prins-o de umăr, dar am căzut. 

Se uită la Brunetti și faţa i se lungi. 

— Flavia... începu el, dar brusc nu mai era acolo. 

Brunetti se aplecă deasupra lui și îi urmări pieptul ridicându- 
se și coborând. Voia să facă ceva să-l ajute pe Freddy, dar tot 
ce-i veni în minte fu să-i tragă pătura mai sus, numai că asta 
putea să deranjeze acele. In loc de asta, își așeză palma pe 
mâna de lângă el și o ţinu acolo vreme îndelungată. Apoi o 
strânse ușor și ieși din cameră. 


VP - 192 


26. 


Când se întâlniră la teatru, Brunetti îi spuse lui Vianello numai 
că Freddy îi mărturisise că fusese atacat de o femeie. Prietenul 
lui avea dureri, dar nu părea să fie în pericol; restul întâlnirii 
părea prea personal ca să fie povestit, chiar și lui Vianello. Ce 
voise Freddy să spună despre Flavia sau ce mesaj voia să-i 
transmită? Freddy și Flavia locuiseră în Milano în timpul 
aventurii lor, însă Brunetti o cunoscuse abia după câţiva ani. De 
fapt, acea scurtă întâlnire de pe podul Accademia fusese singura 
ocazie în care îi văzuse pe cei doi împreună, în afară de 
fotografii. Vianello îi ţinu ușa, iar Brunetti își părăsi gândurile și 
intră în teatru. 

Zona din jurul cabinei portarului părea mai încurcată decât 
ultima dată când fusese Brunetti acolo, iar volumul 
conversațiilor mai intens. Lui Brunetti, vocile i se păreau mai 
degrabă furioase decât entuziasmate, dar le ignoră și, fără să-i 
mai arate portarului legitimaţia, urcă să-l caute pe directorul de 
scenă, care îi dăduse permisiunea să stea în culise la ultimele 
spectacole, ca răspuns la cererea doamnei Petrelli. 

Îi găsiră biroul, nu fără dificultate, și fură întâmpinați la ușă de 
un tânăr ce arăta chinuit, cu două te/efonini în mână, unul lipit 
de urechea stângă, celălalt de piept: 

— ... câte ori trebuie să-ţi spun? Nu pot să le fac eu pe toate! 
zise el dur și schimbă telefoanele. 

Și vocea. 

— Sigur că da, sigur că da, facem tot ce se poate, Signore, și 
suntem încrezători că domnul director general va avea un 
răspuns până la sfârșitul celui de-al doilea act. 

Tinu telefonul la distanță câteva secunde, timp în care își făcu 
o cruce. Când termină, ascultă din nou, după care spuse „Ne 
vedem acolo” și își îndesă ambele telefoane în buzunarele 
sacoului. Privindu-i pe cei doi bărbaţi din faţa lui, zise: 

— Trăiesc într-un circ. Lucrez într-un circ. Sunt înconjurat de 
bestii fioroase. Cu ce vă pot ajuta? 

— ÎI căutăm pe directorul de scenă, zise Brunetti, fără să se 
prezinte. 


VP - 193 


— Parcă numai voi, tesoro? zise tânărul și plecă. 

— Odată i-am zis mamei că trebuie să fie minunat să fii actor 
de cinema, spuse Vianello serios. 

— Și? 

— Și ea mi-a răspuns că își dă foc de vie dacă mai zic 
vreodată așa ceva. 

— Ce femeie înţeleaptă, observă Brunetti. 

Se uită la ceas. Opt fără un sfert. 

— Cred că cel mai bine ar fi să stăm de-o parte și de alta a 
scenei, îi zise el inspectorului. Flavia mi-a zis că doi oameni de la 
Pază o duc și o aduc din cabină. 

O femeie îmbrăcată în blugi și purtând căști se îndreptă spre 
ei și Brunetti o întrebă: 

— Încotro e scena? 

— Veniţi după mine, răspunse ea, fără să-i întrebe cine sunt și 
ce caută acolo. 

Se pare că, odată ce o persoană traversa râul Styx, nimeni nu 
se mai îndoia de dreptul acesteia de a fi în iad. Femeia trecu pe 
lângă ei, iar ei o urmară pe hol, deschiseră o ușă, urcară niște 
trepte, apoi merseră din nou pe un hol de-a lungul căruia se 
aliniau niște uși și apoi coborâră o scară. 

— Avanti, zise ea, arătând drept în faţă, după care deschise o 
ușă și dispăru. 

Era mai puţină lumină, dar auziră gălăgie în faţa lor. Merseră 
unul în spatele celuilalt, Brunetti fiind primul. Se gândi să 
folosească lanterna de la telefon, în schimb se opri câteva 
momente ca să le permită ochilor să se acomodeze cu 
întunericul. Porni din nou, găsi o ușă groasă de incendiu, o 
deschise și păși în sunete înăbușite și fascicule de lumină. 

Dură puţin până se dezmetici: cumva, ajunseseră în culise, în 
cel mai îndepărtat punct faţă de orchestră, în marginea dreaptă. 
Brunetti privi spre scenă și recunoscu interiorul bisericii 
Sant'Andrea della Valle, cu schele care urcau până la o 
platformă construită în faţa portretului neterminat al unei femei. 
Sub platformă se afla un rând dublu de strane, un altar și un 
crucifix enorm care atârna pe peretele din spate. Cortina groasă 
care separa această scenă de public era coborâtă. 

Brunetti încercă să-și amintească dacă Tosca sosea pe scenă 
din stânga sau din dreapta, dar nu reuși. Oricum, mai era până 


VP - 194 


urma ea să apară, așa că aveau timp să-și găsească locurile 
cele mai avantajoase, numai să știe unde se aflau. 

— Tu rămâi aici, eu mă duc în partea cealaltă. 

Vianello se uita în jur de parcă i se spusese să memoreze 
scena și să scrie un raport despre ea. 

— O să te pot vedea acolo? întrebă inspectorul. 

Brunetti analiză distanţa și se gândi la operă. Actul întâi avea 
loc în acest decor, așa că tot ce trebuiau să facă era să aleagă 
două puncte din care se puteau vedea unul pe altul și din care 
să aibă și vizibilitate asupra scenei. Următorul act se desfășura 
în biroul lui Scarpa, iar al treilea pe acoperișul Castelului 
Sant'Angelo: trepte, zidul în faţa căruia avea să fie împușcat 
Cavaradossi și parapetul scund peste care Tosca urma să sară, 
găsindu-și astfel moartea. Brunetti habar n-avea unde ar fi fost 
mai bine să stea: probabil alături de directorul de scenă, dacă îl 
găseau vreodată, dat fiind că acesta trebuia să vadă totul pe 
întreaga durată a spectacolului. 

— Ne putem trimite mesaje, zise el simțindu-se jenat, mai 
ales pentru că nu știa dacă acest lucru era posibil în zona 
culiselor. Stai aici și eu încerc să mă bag sub schelă. 

— Deci căutăm o femeie? întrebă Vianello. 

— Freddy a văzut o mână de femeie și tot ce-am aflat indică 
spre o femeie, răspunse Brunetti. 

Înainte ca Vianello să întrebe, adăugă: 

— Suspecta este franţuzoaică, are treizeci și patru de ani, e 
înaltă și șchiopătează. Cam atât. 

— Știm ce vrea? 

— Numai ea și Dumnezeu știu asta, zise Brunetti. 

ÎI bătu ușor pe Vianello pe mână de două ori și începu să 
traverseze scena. În clipa în care făcu primul pas, doi oameni îl 
sâsâiră, iar o femeie tânără cu căști alergă spre el și-l trase 
înapoi, lângă Vianello. 

— Poliţia, spuse Brunetti, fără alte explicaţii. Trebuie să ajung 
pe partea cealaltă. 

Își smulse braţul din strânsoarea ei. 

Fără ceremonie sau întrebări, aceasta îl luă de mânecă și-l 
conduse către stânga, pășind repede cu tenișii ei. Se strecură în 
spatele bucății de placaj care forma altarul și zidul din spate al 
bisericii și traversă până în partea cealaltă a scenei. Îl depuse la 
un metru de spatele schelei, îi spuse să nu se miște și plecă. 


VP - 195 


Brunetti se strecură sub schelă, ascuns în spatele treptelor și 
de public, și de scenă. Printr-o gaură dintre șipci, se uită spre 
locul în care stătea Vianello. Prietenul lui se uită spre el și ridică 
o mână. 

Vocile celor din sală răzbăteau prin cortină, înăbușite și 
încete, ca valurile care se spărgeau și se retrăgeau pe plajă. Un 
bărbat cu microfon și căști traversă grăbit scena și așeză un coș 
de picnic din răchită la capătul de jos al scărilor ce duceau la 
portret, se întoarse, alergă ușor pe scenă și dispăru printre 
gratiile metalice ale capelei familiei Attavanti. 

Zgomotul din public se risipi încet, apoi se opri de tot, iar cele 
câteva aplauze fără prea mare tragere de inimă fură urmate de 
o pauză lungă. După aceea se auziră cele cinci note pline de 
gravitate cu care începea opera, zgomotul deschiderii cortinei, 
urmat imediat de muzica dinamică ce anunţa sosirea 
prizonierilor evadați din beciul lui Scarpia și de venirea acestora. 

Brunetti se sprijini mai bine pe picioare, pregătindu-se să stea 
acolo tot actul întâi. Se sprijini cu spatele, într-o doară, de 
scândura orizontală care ajuta la susţinerea schelei. Se uită în 
direcția lui Vianello, apoi la cântăreții de pe scenă. Timpul trecu, 
iar Brunetti se lăsă calmat de muzica familiară, chiar dacă 
sunetul ajungea stins până la el. 

Flavia avea dreptate în privinţa dirijorului: abia se mișca, până 
și la prima arie a tenorului. Din când în când, Brunetti făcea un 
arc complet, cercetând scena și ce putea să vadă din culise, 
căutând ceva sau pe cineva care ar fi părut că nu avea ce căuta 
acolo. Femeia cu căștile apăru brusc lângă Vianello, dar niciunul 
dintre ei nu reacționă la prezenţa celuilalt. 

Brunetti era așa de preocupat să privească în jur încât rată 
crescendoul care anunţa intrarea Flaviei și atenţia îi fu atrasă 
din nou de muzică abia când o auzi strigând „Mario, Mario, 
Mario”. 

Publicul o întâmpină cu un entuziasm puternic, chiar înainte 
ca ea să cânte ceva mai consistent, deși Brunetti își aminti că ea 
nu prea avea ce face în primul act. Stătea la nu mai mult de 
șase sau șapte metri de el; de la distanţa aceea, putea desluși 
machiajul teatral și unul sau două locuri de pe rochia ei de 
catifea care se tociseră, însă apropierea mări și câmpul de forţă 
care o înconjura în timp ce pe jumătate vorbea, pe jumătate 
cânta acuzaţiile pline de gelozie la adresa iubitului ei. Tenorul, 


VP - 196 


care la prima arie fusese rigid și artificial, se trezi la viață în 
prezența ei și își cântă scurtele pasaje cu o intensitate care îl 
copleși pe Brunetti și, cu siguranţă, se răspândi și asupra 
publicului. Interogase oameni care uciseseră din dragoste și, în 
mărturisirile lor, auzise aceeași nesiguranţă frenetică. 

Actul continuă. Flavia plecă și, în absenţa ei, totul lâncezi. 
Brunetti vru să meargă la ea în cabină, dar se hotărî să nu se 
ducă, și pentru că nu voia să-i distragă atenţia în timpul 
spectacolului, și pentru că-i era teamă c-ar putea fi văzut sau 
auzit dacă încerca să se miște din locul acela. 

Urmări acţiunea, văzu cum tenorul își exagera mișcările 
faciale pentru a le proiecta dincolo de lumina reflectoarelor. 
Scarpia părea mult prea rău și, de aceea, neconvingător, dar, de 
îndată ce Flavia se întoarse și el își putu îndrepta dorinţa către 
ea, atmosfera deveni mai tensionată; până și muzica suna a 
neliniște. 

Ea rătăci pe scenă în căutarea iubitului ei și tot corpul îi vibra 
de gelozie. Scarpia se transformă din șarpe în păianjen și-și croi 
plasa până când Flavia căzu în ea și, înnebunită de suspiciunea 
care devenise siguranță, fugi de pe scenă. Numai 
maiestuozitatea oferită de numărul mare al oamenilor din 
procesiune și imnul 7e Deum făcură ca totul să nu o ia la vale, 
odată ce Tosca își luase energia de pe scenă. Puccini era un 
showman și crease o scenă puternică, ce se încheia cu acea 
confesiune agonică a lui Scarpia care se căia că-și pierduse 
sufletul. 

Actul se termină, iar aplauzele năpădiră prin, pe sub și pe 
după cortină. Brunetti văzu cum cei trei soliști merseră în 
centrul scenei și, ţinându-se de mână, se strecurară prin cortină 
pentru a-și primi aplauzele. 

Aplauzele se domoliră în timp ce Brunetti cântărea dacă să 
încerce sau nu să caute cabina Flaviei. Paznicii, care urmăriseră 
primul act din lateral, o flancară de îndată ce părăsi scena. 
Alese să nu-i sporească stresul și, în schimb, se hotărî să dea 
roată zonei de culise și, împreună cu Vianello, să caute pe 
cineva care, la fel ca ei, nu arăta de-al locului. 

Douăzeci de minute mai târziu, el și Vianello stăteau chiar 
lângă ușa de incendiu și-i priveau pe tehnicienii aprinzând și 
așezând sfeșnicele pe masa lui Scarpia, umflând pernele de pe 
sofaua unde avea să se petreacă violul Toscăi și așezând cu 


VP - 197 


atenție cuțitul la dreapta unui bol cu fructe. Pe scenă urcă un 
bărbat care-și tot făcu de lucru cu fructele, împinse cuțitul un 
centimetru mai la dreapta, făcu un pas înapoi să admire noul 
aranjament și plecă de pe scenă. 

Scarpia, care zâmbea și vorbea la telefonino, traversă scena 
și se așeză la birou. Işi îndesă telefonul în buzunarul jachetei de 
brocart și apucă pana de scris. Aplauzele de dincolo de cortină 
anunţțară sosirea dirijorului. Apoi, primele note. 

Brunetti fu surprins de cât de liniștitoare era muzica: n-ai fi 
bănuit niciodată că urma o tragedie. Lejeritatea dispăru și, 
curând, Scarpia își începu fanteziile de violator, iar cuvintele îl 
tulburară profund pe Brunetti, pentru că adesea auzise bărbați 
arestaţi spunând cam același lucru. „Prefer mirosul cuceririi 
brutale unui acord plăcut” sau „Dumnezeu a creat plăceri 
variate, iar eu vreau să le gust pe toate”. 

Cuvintele se transformară rapid în fapte și Brunetti se trezi 
față în față cu sunetul și imaginea violenţei. Cavaradossi 
ameninţa, Tosca accepta, dar numai în joacă, iubitul ei era 
torturat în afara scenei și ţipa de durere. O oroare peste alta, 
până când Cavaradossi, însângerat și învins, fu târât înăuntru și 
apoi, repede, în culise. 

Muzica se îmblânzi, deveni chiar jucăușă, un preludiu ciudat 
pentru adevărata oroare a șantajului sexual. Brunetti își 
îndreptă din nou atenţia spre Tosca, la timp ca să o vadă 
descoperind cuțitul pe masă, cuţitașul delicat de fructe, cu o 
lamă mică, dar suficient de lungă pentru ce înţelese pe loc că 
poate face cu el. Acoperi cuțitul cu palma și Brunetti aproape 
că-i văzu bicepșii umflându-se de la forța cu care îl apucă. Arma 
o făcuse cumva să pară mai înaltă? Cu siguranţă, stătea mai 
dreaptă și nu mai avea aerul acela de fragilitate hipnotică. 

Scarpia lăsă jos pana, se ridică de pe scaun, ca un om care și- 
a făcut treaba și acum vine să-și ia răsplata, și merse spre ea, 
amăgind-o cu scrisoarea de liberă trecere din mână de parcă 
aceasta ar fi fost o prăjitură, iar ea o fetiță pe care el o ruga să 
urce în mașină cu el. În timp ce o ademenea, ea îl înjunghie în 
burtă, despicând cu cuțitul în sus până la stern și apoi trăgându- 
| afară. Brunetti icnise când o văzuse făcând asta cu o 
săptămână în urmă, iar acum, fiind mai aproape de ea și chiar 
mai convins de realitatea acestui gest, icni din nou. 


VP - 198 


Scarpia se întoarse cu spatele la public, iar Brunetti îl văzu 
împroșcându-și hainele cu sânge dintr-un tub pe care îl ţinea în 
mână, apoi răsucindu-se spre Tosca și înșfăcând-o. Ea, cu faţa 
transfigurată de furie, ţipă la el că avusese parte de sărutul 
Toscăi și că fusese ucis de o femeie. „Uită-te la mine, eu sunt 
Tosca!”, strigă ea în fața muribundului, iar Brunetti simţi 
oroarea gestului ei, dar, în același timp, se minună că nicio 
femeie din public nu se ridică să o aplaude. 

Tosca îi smulse scrisoarea de liberă trecere din mâna moartă, 
îi puse o lumânare în cealaltă, lăsă să-i cadă crucifixul pe piept 
și, în timp ce muzica transmitea pieirea lui Scarpa, ea se 
strecură afară din cameră ca să-și salveze iubitul. 

Căzu cortina; aplauzele pătrunseră de dincolo de ea. Scarpia 
se ridică în genunchi și apoi în picioare, se scutură și îi întinse 
mâinile Flaviei, care stătuse în lateral. Cavaradossi, cu fața o 
idee mai puțin însângerată, veni și se luă de mâini cu ei, iar cei 
trei trecură prin deschizătura cortinei și se treziră acoperiţi cu 
aplauze. 

— Dumnezeule, habar n-aveam, îl auzi pe Vianello de lângă 
el. E magic, nu-i așa? 

Un convertit, se gândi Brunetti, dar spuse: 

— Da, este sau poate fi. Când sunt buni, nu prea au 
asemănare. 

— Și când nu sunt? întrebă Vianello, deși părea că nu-și poate 
imagina așa ceva. 

— Nici atunci nu prea au asemănare, zise Brunetti. 

Aplauzele scăzură în intensitate. De partea cealaltă a scenei, 
o văzură pe Flavia flancată de cei doi bărbaţi de la Pază. 
Brunetti îi făcu cu mâna, dar ea nu-l văzu și plecă de pe scenă 
cu cei doi paznici. Obosiţi de-atâta stat în picioare, întrebară un 
tehnician care trecea pe lângă ei unde era barul și urmară 
instrucţiunile acestuia. Cotiră greșit de două ori, dar în cele din 
urmă îl găsiră, băură o cafea și ascultară comentariile din jurul 
lor. Brunetti nu auzi nimic care să i se pară demn a fi reţinut, dar 
Vianello ascultă cu atenţie, de parcă ar fi putut învăţa ceva din 
ce spuneau oamenii. 

Se întoarseră la locurile lor cu câteva minute înainte de 
ridicarea cortinei. Schela sub care se ascunsese Brunetti fusese 
transformată în scările care duceau la acoperișul Castelului 
Sant'Angelo, așa că nu mai avea unde să se ascundă. Se mișcă 


VP - 199 


încet prin întunericul din lateral până când găsi un loc din care 
putea observa acoperișul unde aveau să se desfășoare 
evenimentele din al treilea act. 

La scurt timp după aceea, cei doi paznici o însoţiră pe Flavia 
la treptele care duceau spre metereze și așteptară în timp ce ea 
le urcă, apoi se retraseră la locurile lor de lângă scenă. 

Deși urma numai moarte, scena începu cu un sunet blând de 
flaute și corni, clopote de biserică și cu seninătatea desăvârșită 
a trecerii delicate de la noapte la zi. Brunetti lăsă deoparte 
schimbul de lumini de pe scenă și studie oamenii de pe partea 
cealaltă, care stăteau nemișcatţi, cu capetele date pe spate 
pentru a putea urmări acţiunea de pe metereze, deasupra lor. 

Brunetti, aflat în marginea lateralei, vedea cea mai mare 
parte a zonei în care avea să se desfășoare actul; deasupra 
acesteia se ridica figura impunătoare a arhanghelului cu sabie, 
după care era numit castelul. Din locul în care se afla, putea să 
vadă și prin cadrul din lemn care susţinea meterezele, în spatele 
căruia era platforma ridicată cu un lift hidraulic la aproximativ 
un metru sub metereze și acoperită cu panele de polistiren, 
amortizate, pe care urma să aterizeze Tosca în cădere. Nici 
mecanismul, nici platforma nu puteau fi văzute din amfiteatru; 
nici chiar de pe metereze. O scară lega platforma de scenă, 
permițându-i Toscăi revenite la viaţă să urce ca să-și primească 
aplauzele. 

Brunetti urmări desfășurarea evenimentelor, îl auzi pe tenor 
cântându-și aria, o văzu pe Tosca năvălind pe scenă, dar apoi își 
cobori privirea și și-o trecu peste zona culiselor, căutând orice 
persoană sau lucru nelalocul lor. De deasupra lui, se auziră 
focuri de armă: Mario căzuse, dar Tosca încă nu știa. Calm, 
calm, ea așteptă până când plecară oamenii răi, apoi îi spuse lui 
Mario să se ridice, dar Mario era mort. Muzica deveni sălbatică, 
Tosca se panică și ţipă. Muzica ţipă și mai tare. Când Tosca fugi 
spre stânga, Brunetti o văzu sus, deasupra, stând în picioare 
lângă marginea acoperișului, privind în spate, cu o mână 
ridicată în față și cu cealaltă atârnând în spate. „O Scarpia, 
avanti a Dio“, cântă ea. Apoi sări să-și întâlnească moartea. 

Aplauzele de dincolo de cortină pătrunseră până la Brunetti, 
iar cortina îl ascunse de public în timp ce el se mută în spatele 
decorurilor pictate către partea de jos a scării ce cobora de pe 
platformă. Auzi niște bufnituri de sus, apoi văzu un picior 


VP - 200 


apărând la marginea platformei. Piciorul înlătură partea de jos a 
rochiei și Flavia începu să coboare. 

Brunetti se dădu într-o parte și o strigă suficient de tare ca să 
fie auzit peste aplauzele care încă răsunau din sală. 

— Flavia, eu sunt, Guido. 

Ea se întoarse și privi în jos, se opri brusc, apucă mai bine 
scara și-și apăsă fruntea de stinghia din faţa ei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Ce e? 

Ea-și trase capul înapoi și, foarte încet, începu să coboare din 
nou. Când ajunse jos, păși pe scenă și se întoarse spre el, cu 
ochii închiși și cu o mână încă agăţată de scară. Deschise ochii 
și zise: 

— Mi-e frică de înălțime. 

Își desprinse mâna de pe scară. 

— Să sar pe chestia aia e mai rău decât să cânt toată opera. 
Mă îngrozește. 

Înainte ca el să poată răspunde ceva, un tânăr cu o geantă de 
scule în mână apăru între Flavia și mecanismul care ridica 
platforma la metereze. Deși era cel puţin cu o generaţie mai 
tânăr, îi zâmbi apreciativ și spuse: 

— Știu că o urâţi, Signora. Așa că haideţi s-o dăm jos și să 
scăpăm de ea, ce ziceți? 

Ridică un breloc metalic pe care erau câteva chei și își 
îndreptă atenţia spre mașinărie. 

Flavia își recăpăta zâmbetul și, îndepărtându-se de tânăr și 
mergând spre cortină, spuse: 

— A, ce drăguţ din partea ta. 

Brunetti clătină din cap la farmecul brut al situaţiei și spuse: 

— Ei, acum ai aterizat și ești întreagă. 

Ea uită de zâmbet, iar acesta dispăru, lăsându-i chipul 
tensionat și obosit. 

— A fost minunat, adăugă el și arătă spre cortină, de unde 
încă se auzea sunetul aplauzelor și al strigătelor. Pe tine te vor, 
zise el. 

— Atunci ar fi mai bine să mă duc, răspunse ea și se întoarse 
spre sursa zgomotului. 

Își puse o mână pe umărul lui și zise: 

— Mulţumesc, Guido. 


VP - 201 


27. 


Rămase cu Vianello în stânga scenei, în timp ce soliștii făceau 
plecăciuni. Bariton, tenor, soprană și, cu cât tonalitatea lor era 
mai înaltă, cu atât creștea și volumul aplauzelor pe care le 
primeau când făceau plecăciunile singuri. Flavia primi cele mai 
multe ovaţii, ceea ce lui Brunetti i se păru corect și de înţeles. O 
privi prin deschizătura cortinei făcând prima plecăciune singură. 
Nu căzură trandafiri și asta îl făcu să respire ușurat. 

Aplauzele continuară, reverberând spre scenă, unde se 
amestecau cu sunetul ciocanelor și al pașilor apăsaţi. Ciocănitul 
se opri cu mult înainte de aplauze, iar când acestea începură să 
scadă în intensitate, directorul de scenă, care se dovedi a fi 
tânărul cu cele două te/efonini, pe care îl întâlniseră mai 
devreme, apăru și le făcu semn soliștilor și dirijorului să nu mai 
facă reverenţe. Îi felicită pentru un spectacol reușit și încheie 
zicând: 

— Aţi fost minunati, băieți și fete. Vă mulțumesc tuturor și ne 
vedem la ultimul spectacol, sper. 

Bătu din palme și zise: 

— Acum fuguţa toţi la cină! 

Când tânărul îi observă pe Brunetti și Vianello, se opri și 
spuse: 

— Vă rog să mă scuzaţi că am fost nepoliticos mai devreme, 
signori, dar încercam să opresc un dezastru și nu aveam timp să 
stau la taclale. 

— L-aţi oprit? întrebă Brunetti. 

Dincolo de ei, aplauzele se răriră și apoi se stinseră de tot. 

El făcu o grimasă. 

— Așa am crezut, până acum cinci minute, când am primit un 
mesaj pe telefon care m-a făcut să-mi pierd orice speranţă. 

— Îmi pare rău, spuse Brunetti, care nu se putea abţine să nu- 
| placă pe acest personaj ciudat. 

— Vă mulțumesc, zise el, dar, așa cum v-am spus mai 
devreme, lucrez într-un circ și sunt înconjurat de bestii fioroase. 

Îi salută scurt din cap și trecu mai departe, să vorbească cu 
tenorul, care încă nu plecase de pe scenă. 


VP - 202 


Privind în jur, Brunetti văzu că directorul de scenă, tenorul, el 
și Vianello rămăseseră singuri acolo și nici nu se mai auzea 
agitația zgomotoasă a dezmembrării decorurilor. Probabil că 
personalul își începuse greva. 

Flavia reapăruse și acum stătea de vorbă cu directorul de 
scenă. Tânărul arătă din mână spre spatele scenei, își deschise 
braţele larg, apoi ridică din umeri cu emfază exagerată. Ea îl 
bătu ușor pe obraz și îi zâmbi, iar el se îndepărtă. 

Flavia se întoarse și, când îl văzu pe Brunetti, veni spre el, 
ocazie de care acesta profită ca să i-l prezinte pe Vianello. 
Inspectorul se simțea ciudat de stânjenit și nu reuși decât să 
spună „Mulţumesc!” de câteva ori, apoi să amuţească. 

— Te conducem acasă, zise Brunetti. 

— Nu prea cred că e... începu ea să zică, dar Brunetti o 
întrerupse. 

— Te conducem acasă, Flavia, și urcăm cu tine până la 
apartament. 

— Îmi daţi și ciocolată caldă și fursecuri? întrebă ea, dar cu o 
voce caldă și un râset firav. 

— Nu, dar ne-am putea opri pe drum dacă trecem pe lângă un 
restaurant încă deschis. 

— Nu aţi mâncat deja? întrebă ea. 

— Bărbaţii adevăraţi sunt mereu înfometați, zise Vianello cu 
vocea groasă a unui bărbat adevărat și, de data aceasta, Flavia 
râse mai tare. 

— Bine. Dar trebuie să-mi sun copiii. Incerc să-i sun după 
fiecare spectacol. Dacă nu-i sun, se supără. 

Se întinse foarte natural și-l prinse pe Brunetti de încheietură, 
dar căutase numai să-i întoarcă mâna ca să vadă ceasul. Aflând 
ce oră era, se simţi brusc obosită. 

— Mai bine aș cânta Lauretta, zise ea. 

Când văzu că Brunetti nu înţelegea, adăugă: 

— Din Gianni Schicchi. 

— Pentru că nu trebuie să sară? întrebă Brunetti. 

Flavia zâmbi, bucuroasă că el își amintea de fobia ei. 

— Și din cauza asta, sigur, dar și pentru că nu are decât o 
arie. 

— Ah, artiștii! spuse Brunetti. 

Ea râse din nou, ușurată că spectacolul din seara aceea se 
încheiase. 


VP - 203 


— S-ar putea să dureze cam mult. Durează o veșnicie să ies 
din asta, zise ea, arătând cu mâinile în jos spre poala rochiei. 

Privind în jur și nevăzându-i pe paznici, Brunetti o întrebă: 

— Unde sunt gorilele tale? 

— A, zise ea, le-am spus că la chemarea la rampă vor fi 
polițiști aici și că mă vor duce ei înapoi în cabină. 

La fel ca Ariadna, Flavia știa drumul: o luă la stânga și la 
dreapta fără ezitare și, în câteva minute, îi conduse la ușa 
cabinei ei. O femeie care stătea jos în fața ușii se ridică în 
picioare când se apropie Flavia. 

— Eu nu fac grevă, Signora, zise ea cu o furie reţinută. Numai 
leneșii ăia de la tehnic. 

Brunetti nu făcu nicio remarcă despre solidaritatea clasei 
muncitoare. În schimb, întrebă: 

— Când a început? 

— Păi, cam acum douăzeci de minute. Au tot ameninţat cu 
greva în ultimele săptămâni, dar în seara asta, sindicatul a votat 
în favoarea ei. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi de acord? 

— În miezul crizei financiare, proștii ăștia intră în grevă, zise 
ea, fără să încerce să-și ascundă iritarea. Sigur că nu suntem de 
partea lor. Sunt nebuni. 

— Și ce se întâmplă mai departe? întrebă Brunetti. 

— Toate rămân așa cum sunt, iar oamenii care vin la concert 
mâine după-amiază se pot uita la acoperișul Castelului 
Sant'Angelo în timp ce ascultă Brahms. 

Deci despre asta fusese vorba în apelul acela, își dădu seama 
Brunetti. Și acesta era dezastrul care îl făcuse pe directorul de 
scenă nesigur în privinţa ultimului spectacol. 

Poate că femeia auzise ranchiuna din propria voce, pentru că 
adăugă: 

— Înţeleg că nu au mai avut un contract nou de șase ani, dar 
nici noi n-am avut. Trebuie să muncim. Avem familii. 

Cu ani în urmă, Brunetti jurase să nu intre niciodată în discuții 
cu străinii despre politică sau comportamentul social, conștient 
fiind că aceasta era calea cea mai sigură de a evita un conflict 
armat. 

— Și atunci spectacolul nu va... începu el, dar Flavia îl 
întrerupse. 


VP - 204 


— Mă duc să mă schimb și să dau telefonul ăla. Veniţi peste 
douăzeci de minute. 

Brunetti și Vianello o porniră pe hol, intenţionând să facă o 
mică plimbare pe etajul respectiv. 

Când aceștia dispărură, Flavia trase de fusta de la costum și 
zise: 

— O agăţ eu și o las. Poţi să te duci acasă, Marina. Ai cheie să 
intri mâine, nu-i așa? 

— Da, Signora. 

Și apoi: 

— Eu o să fiu la muncă, zise ea punând accentul pe pronume. 

Flavia deschise ușa cabinei, aprinse lumina deasupra măsuţei 
de toaletă, după aceea se întoarse și încuie ușa pe dinăuntru. 

— Bună seara, Signora, spuse încet o voce feminină din 
spatele ei. 

Flavia tresări, regretându-și graba de a-și suna copiii și 
dorința de a refuza precauţia lui Brunetti. 

— Aţi cântat magnific în seara asta. 

Flavia își impuse să rămână calmă, se obligă să afișeze un 
zâmbet și se întoarse spre lateralul măsuţței, unde văzu o femeie 
stând în picioare. Într-o mână ţinea un buchet de trandafiri 
galbeni. În cealaltă mână, ţinea un cuţit. Era oare cuțitul pe care 
îl folosise pentru a-l înjunghia pe Freddy? Acesta fu primul gând 
al Flaviei, dar după aceea văzu că lama era mai lungă decât cea 
folosită atunci, din câte i se povestise. 

Flavia o privi pe femeie, dar aceasta îi apărea când clar, când 
în ceaţă sau, cel puţin, Flavia o vedea vălurit și nu reușea s-o 
deslușească pe de-a-ntregul. Oricât se străduia să-i vadă fața, la 
început, tot ce văzu fură ochii, apoi nasul și apoi gura, dar 
indiferent cât se concentra, nu putea să le sincronizeze pentru 
a-și da seama cum arăta femeia. Același lucru se întâmplă când 
se uită la corpul ei. Era înaltă? Cu ce era îmbrăcată? 

Flavia își îmblânzi expresia și continuă să privească în direcția 
formei schimbătoare de lângă măsuţa ei. Câinii miros frica, i se 
spusese odată; atacă atunci când simt slăbiciune. 

Își aminti o vorbă mai veche pe care o spunea bunica ei: „Da 
brigante uno; a brigante, uno e mezzo”. Dacă un tâlhar îţi dă 
una, tu dă-i una și jumătate. Dar mai întâi trebuie să-l calmezi 
pe brigante; trebuie să adormi monstrul. 


VP - 205 


Cuţitul nu trecu nicio clipă în umbră, dar Flavia îl ignoră atât 
cât putu, arătă spre flori și spuse: 

— Deci dumneavoastră mi-aţi trimis trandafirii aceia. Mă 
bucur că, în sfârșit, pot să vă mulţumesc pentru ei. Nu știu unde 
ați reușit să-i găsiţi în perioada aceasta. Și atât de mulţi. 

Era o prostuță care sporovăia, complet transparentă, dar 
incapabilă să scornească niște replici mai bune. Femeia avea să- 
i simtă teama; în curând, și ea va simţi mirosul propriei frici. 

Cu toate acestea, femeia se comportă de parcă remarcile 
Flaviei i se păreau perfect normale, așa cum, într-un fel, erau, și 
răspunse: 

— Nu știam ce culoare v-ar plăcea, dar apoi mi-am amintit că 
ați purtat o rochie galbenă la cină în Paris, acum câţiva ani, și 
m-am gândit că s-ar potrivi. 

— O, vechitura aia! zise Flavia cu vocea cea mai nepăsătoare 
și mai „ca între fete” de care fu în stare. Am găsit-o la reduceri 
și am cumparat-o din impuls - știți cum e - și niciodată n-am 
fost convinsă că îmi stătea bine cu ea. 

— Mie mi s-a părut splendidă, zise femeia, cu un glas parcă 
rănit, de parcă ea i-ar fi dat Flaviei rochia și aceasta o refuzase. 

— Mulţumesc, spuse Flavia și apoi merse foarte încet și 
natural la măsuță, își trase scaunul în fața oglinzii și se așeză. 

Arătă spre canapea și zise: 

— De ce nu luaţi un loc? 

— Nu, o să stau în picioare. 

— Vă deranjează dacă mă demachiez? întrebă Flavia, 
întinzându-se spre cutia cu șerveţele. 

— Îmi place să vă văd fardată, răspunse femeia cu o voce atât 
de rece, încât mâna Flaviei îngheţă deasupra cutiei și refuză să 
se miște, fie ca să ia un șerveţel, fie ca să se întoarcă în poală, 
lângă mâna cealaltă. 

Flavia o fixă cu privirea, îi porunci să se miște, să se întoarcă 
la ea. După o clipă, mâna i se retrase rapid în poală, unde își 
învălui tovarășa și se făcu ghem. 

— Minţiţi, zise femeia calm. 

— În legătură cu ce? întrebă Flavia, reușind să pară curioasă 
și deloc defensivă. 

— Cu florile. 

— Dar sunt frumoase. 


VP - 206 


— Dar bărbatul acela cu care aţi avut o relaţie le-a scos afară 
și le-a aruncat în stradă chiar în seara în care vi le-am adus, 
spuse ea pătimaș. 

După aceea, cu o voce devenită de gheaţă, adăugă: 

— L-am văzut. 

— Freddy? întrebă Flavia râzând ușor. Este îngrozit de soţia lui 
și îi era așa de teamă că ea o să creadă că el fusese cel care mi 
le trimisese, încât, în clipa în care le-a văzut, s-a panicat și a zis 
că trebuie să le scoată din casă. 

— Dar asta nu l-a împiedicat să vă cheme sub același acoperiș 
cu el, nu? întrebă ea pe un ton insinuant. 

— Soţia lui a venit cu ideea, spuse Flavia nonșalant. A spus că 
așa va putea să ne supravegheze mai ușor. 

Era să facă o remarcă disprețuitoare la adresa femeilor 
geloase, dar observând expresia de pe fața femeii se abţinu: 

— De altfel, în sinea ei știe că nu mai e nimic între noi acum. 

După aceea, de parcă abia atunci îi trecu prin minte gândul 
acela, adăugă: 

— De fapt, nici n-a mai fost de douăzeci de ani. 

Femeia, a cărei reflexie Flavia o vedea acum în oglinda din 
faţa ei, nu răspunse, iar ea fu tentată să renunțe la încordare și 
să oprească sceneta aceea nebunească, dar oglinda îi limpezise 
vederea și imaginea reflectată a cuţitului fu suficientă ca să-i 
ascută simţurile și să o determine să întrebe: 

— De ce-aţi venit aici? 

Odată o interpretase pe Manon cu un tenor care o scuipase în 
timpul unei repetiţii, iar în această întrebare puse aceeași 
căldură și se folosi de aceeași abilitate ca în duetele cu el. 

— V-am mai văzut înainte, să știți, zise femeia. 

Flavia era să spună că, dacă femeia știa că purtase o rochie 
galbenă în Paris, nu era nicio surpriză, dar în loc de asta spuse: 

— Și bănuiesc că m-aţi auzit cântând. 

— Și v-am scris, zise ea extrem de energic. 

— Sper că am răspuns, spuse Flavia și zâmbi la reflexiile lor 
din oglindă. 

— Da. Dar aţi refuzat. 

— Ce anume? întrebă Flavia cu o curiozitate pe care nu era 
nevoie să o simuleze. 

— Lecţiile de muzică. V-am scris acum trei ani și v-am propus 
să-mi predaţi lecţii de muzică, dar n-aţi vrut. 


VP - 207 


Flavia o privi pe femeie cum se aplecă pentru a lăsa florile pe 
jos. Doar florile însă. 

— Îmi pare rău, dar nu-mi aduc aminte să fi făcut așa ceva. 

— Aţi refuzat, insistă ea. 

— Îmi pare rău dacă v-am jignit, spuse Flavia, dar nu dau 
lecţii de canto. 

Apoi, pentru a sugera că era vorba despre un principiu, 
adăugă: 

— Nu mă pricep la așa ceva. 

— Dar aţi vorbit cu studenta aceea, zise femeia cu furie 
crescândă în voce. 

— Fata aia? întrebă Flavia cu un dispreț convingător. Tatăl ei 
este cel mai bun ripetitore de aici, cel mai bun la repetiţii. Ce 
altceva aș putea să-i spun? întrebă ea de parcă cerea 
înţelegerea unei prietene pentru un moment de slăbiciune 
umană. 

— Eli-aţi fi dat lecţii dacă v-ar fi rugat? întrebă femeia. 

Gândindu-se la primul act din Traviata, Flavia repetă râsetul 
disprețuitor pe note descendente, pe care îl folosise când 
Alfredo îi declarase dragostea lui. 

— Vă rog, nu mă faceți să râd. Dacă ar fi să dau lecţii de 
canto, nu le-aș da unei tinerele ca ea; nu știe să deosebească un 
solfegiu de un pantof. 

Pentru prima dată de la începutul acestui coșmar, mâna care 
ținea cuțitul coborî puţin, până la jumătatea coapsei. Femeia se 
aplecă și Flavia începu să-i deslușească faţa. Părea să aibă 
treizeci și ceva de ani, dar pielea uscată și ridată din jurul 
ochilor o făcea să pară mai în vârstă. Avea nasul mic și drept, 
ochii disproporționat de mari faţă de celelalte trăsături, de parcă 
ar fi slăbit brusc în timpul unei boli grave. 

Își ţinea buzele strânse ca și cum ar fi fost obișnuite să 
dezaprobe sau să lupte cu durerea, deși, se gândi Flavia, până 
la urmă, ambele aveau același efect asupra unei persoane. 
Purta o haină simplă de lână neagră, iar dedesubt o rochie gri- 
închis, lungă până la genunchi. 

— Aţi preda vreodată o lecție? întrebă ea. 

Flavia văzu o luminiţă la capătul tunelului în care o prinsese 
această femeie. Dacă ar da o lecţie? 

Se auzi o bătaie în ușă. 

— Flavia, ești acolo? îl auzi pe Brunetti întrebând. 


VP - 208 


— Ciao, Guido, spuse ea, forțându-se să Sune nonșalant. Da, 
sunt aici, dar nu am terminat. Fiica mea vorbește pe Skype cu 
prietenul ei și mi-a zis să o sun peste cinci minute. Și încă nu l- 
am sunat pe fiul meu. 

Cel puţin asta era adevărat. 

— M-am hotărât să renunţ la cină, așa că de ce nu te duci 
acasă cu soţia ta și ne vedem mâine? 

Când termină de vorbit, privi în jos și văzu că unghiile de la 
mâna dreaptă rupseseră două fâșii din căptușeala rochiei. 

Se auzi din nou vocea lui Brunetti, degajată și veselă. 

— Probabil ești epuizată. Înţeleg. Noi ne ducem la Antico 
Martini. Dacă vrei să te oprești în drum spre casă, vom fi acolo. 
Dacă nu, ne vedem mâine-dimineaţă, pe la vreo unsprezece, 
cam așa. Ciao și mersi pentru spectacol. 

De parcă vocile nu le-ar fi deranjat deloc, femeia își repetă 
întrebarea: 

— Aţi da vreodată o lecţie? 

Flavia se forță să zâmbească și spuse: 

— Nu îmbrăcată așa, asta-i clar. Oamenii habar nu au ce greu 
e să cânțţi purtând toate astea. 

Arătă cu mâinile obosite spre corsajul și faldurile groase ale 
rochiei. 

— Dacă v-aţi putea schimba, aţi da o lecţie? întrebă femeia cu 
o insistență maniacală. 

Flavia își intensifică zâmbetul și zise: 

— Dacă aș putea să mă schimb, aș preda și o lecţie de step. 

Evită să râdă și o lăsă pe femeie să înțeleagă gluma. Dar 
aceasta nu părea să fie amuzată. Recapitulând toată 
conversaţia lor de până atunci, Flavia își dădu seama că femeia 
luase tot ce spusese ea la propriu și era surdă la orice altceva 
decât sensul literal al cuvintelor. Atunci, era mai bine să nu se 
joace cu ea. 

— Păi, dacă m-aș simţi confortabil, bănuiesc că m-aș putea 
gândi la asta, spuse ea. 

— Atunci, schimbaţi-vă, spuse femeia, arătând spre Flavia cu 
mâna în care ţinea cuțitul. 

Când îl văzu, cu vârful aţintit spre faţa sau pieptul sau 
abdomenul ei - mai conta încotro era orientat, pentru 
Dumnezeu? — Flavia îngheţă. Nu putea să se miște, nu putea să 
vorbească, abia dacă putea să respire. Se holbă în oglindă, 


VP - 209 


incapabilă să separe propria persoană de femeia care stătea 
lângă ușă și, nu pentru prima dată, se gândi la lucrurile pe care 
le lăsase neterminate în viața ei, la oamenii pe care îi rănise, la 
prostiile de care îi păsase. 

— Am spus că puteţi să vă schimbaţi, zise femeia pe un ton 
neplăcut, tonul cuiva căruia nu-i place să fie ignorat. 

Flavia se forţă să se ridice și se întoarse încet spre ușa de la 
baie. 

— Hainele mele sunt acolo, zise ea. 

Femeia făcu un pas nesigur spre ea și spuse: 

— Puteţi să le aduceţi aici. 

Vocea ei nu lăsa loc de întrebări sau negociere. 

Flavia intră în camera micuță și își înșfăcă pantalonii, 
puloverul și pantofii. Ținând capul în jos, aruncă o privire în 
oglindă, să vadă dacă ar avea vreo șansă să se răsucească și să 
trântească ușa, dar femeia era deja în prag și o privea, așa că 
Flavia abandonă ideea. Așa fti înving voința, se gândi ea. Nu te 
lasă să faci mărunțișurile și apoi nu mai ai nicio șansă să faci 
lucrurile importante. 

Sprijinindu-se pe piciorul drept, femeia se îndepărtă de 
deschizătura ușii, dar o blocă apoi cu corpul său. Flavia merse 
prin fața ei și-și lăsă hainele pe spătarul scaunului, își ridică 
mâinile la spate și-și căută cu degetele tremurânde cheița 
fermoarului. O prinse, o scăpă, o apucă din nou și trase 
fermoarul pe jumătate, apoi schimbă poziţia brațelor la spate și-l 
trase până jos. Lăsă rochia să-i alunece și aruncă din picioare 
papucii de catifea, prea strâmţi, pe care îi purtase. 

Stând acolo în lenjeria intimă, evită să se privească în oglindă 
și apucă pantalonii vechi albaștri, de lână, pe care îi purta 
adesea la teatru, împotrivindu-se ideii că acest lucru avea vreo 
legătură cu superstiţiile. Își ţinu capul în jos cât își trase 
fermoarul în lateral, dar printre șuviţele perucii care îi cădeau 
peste faţă, reuși să arunce o privire la femeie. Expresia ei îi 
aminti Flaviei de ceea ce văzuse pe chipurile unora dintre 
călugărițe când era în liceu: un plictis teatral încununat de o 
privire de o intensitate flămândă, care era în egală măsură 
tulburătoare și derutantă pentru tinerele școlărițe. 

Își scoase peruca, fără să se mai deranjeze să dea jos 
diadema de pe ea, și o aruncă pe masă, apoi se privi în oglindă 
ca să-și scoată și casca de cauciuc. lşi trase puloverul peste 


VP - 210 


părul transpirat și se simţi brusc în siguranță când puloverul îi 
acoperi sânii. Işi strecură picioarele în pantofi și legă șireturile, 
bucuroasă că erau strâmți și cu tălpi din cauciuc. 

Incă aplecată peste pantofi, își exersă zâmbetul și, preţ de o 
clipă, se gândi că faţa și inima ei vor exploda într-o mie de 
bucăți din cauza efortului. Când simţi că e pregătită, se îndreptă 
și întrebă: 

— Dumneavoastră doriţi lecţia? 

— Da, vă rog, zise femeia politicoasă. 

Părea un copil care se bucură, iar Flavia se temu că nu se va 
putea abține să nu ţipe. 

Incercă să-și amintească ce o învățase profesoara ei când 
luase prima oră particulară. Memoria o ajută. 

— Repetati ceva anume în prezent? 

Femeia își cobori privirea spre pantofi, își adună mâinile, dar 
nu le putu încleșta din cauza cuţitului, și spuse ceva nedeslușit. 

— Poftim? 

— Tosca, zise femeia, iar Flavia respiră adânc o dată și încă o 
dată. 

O s-o întreb. O s-o întreb. O să vorbesc normal și o s-o întreb. 

— Ce act? 

— Trei. Scena finală. 

— Da, este dificil, nu-i așa, pentru că este o scenă plină de 
emoție. Ce credeți că simte? întrebă Flavia cu o voce pe care o 
spera lipsită de pasiune, pedantă. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, zise femeia și pe chip i 
se citea confuzia. M-am gândit numai la muzică și cum să cânt 
notele. 

— Dar asta depinde de emoţiile ei, care determină totul. 

Ultimul act din Tosca și nu s-a gândit niciodată la emoții? Ar 
înfige cuțitul acela în mine fără ezitare. Flavia afișă o expresie 
serioasă. 

— Tosca urcă pe acoperiș și îl găsește pe Mario. Ține în mână 
permisul de liberă trecere, pentru care l-a ucis pe Scarpia. Deci 
e bucuroasă, dar tocmai a omorât un om. Apoi trebuie să-i 
spună lui Mario să se prefacă mort după ce se trage în el, iar 
când se întâmplă asta, este convinsă că au câștigat totul și îl 
laudă că s-a prefăcut atât de bine. lar când sunt singuri și el e 
mort, Tosca își dă seama că a pierdut totul. Atunci, poliția vine 


VP - 211 


după ea și ea știe că singura ei scăpare este moartea. E un 
întreg carusel de emoţii, nu credeţi? 

Chipul femeii era impasibil. 

— Știu că e greu de cântat, mai ales duetul de dinainte. 

Mai bine să fiu de acord cu ea, mai bine s-o las să creadă că 
știe tot ce trebuie despre opera asta. 

— Da, este adevărat, zise Flavia cu înţelepciune. Cu siguranţă 
aveţi dreptate în privinţa asta. 

— lar pe urmă moare, zise femeia și Flaviei i se opri respiraţia 
câteva clipe lungi. 

Incercă să se gândească la ce să spună, dar creierul, 
imaginaţia, inteligenţa, toate lucrurile care o caracterizau 
încetaseră să funcţioneze. Privi în jos, își văzu șiretul și se gândi 
cât era de frumos, de perfect, ce mod minunat de a lega un 
pantof și cât de eficienţi erau pantofii pentru a păstra picioarele 
în siguranţă. În siguranţă. 

Se îndreptă și întrebă: 

— Aţi vrea să încercaţi ultima parte? 

— Da. 

Aceasta era ocazia de a scăpa din cabină. _ 

— Dar cu siguranţă nu putem face asta aici, zise Flavia. Intr- 
un spaţiu atât de mic, nu-mi pot face nicio părere despre vocea 
dumneavoastră. 

Trebuia s-o facă să creadă că era ideea ei. 

— Chiar este momentul cel mai dramatic din operă, nu 
credeţi? întrebă pe un ton firesc, în timp ce mintea ei de 
muziciană se gândea la cât de ieftin și vulgar era totul. Poate 
reușim să găsim una dintre sălile de repetiție? 

Se strădui să pară neconvinsă și lăsă fără răspuns chestiunea 
locului în care ar fi putut să repete. 

— Sunt prea mici toate, zise femeia, iar Flavia se întrebă de 
unde știa ea. 


— Atunci nu ne rămâne decât să stăm aici, spuse Flavia, 
îndreptându-se cu reticenţă evidentă spre pianul de lângă 
celălalt perete. 

— De ce să nu mergem pe scenă? întrebă femeia, iar Flavia, 
pregătită pentru ocazia aceasta, sperând la ea, dorind-o cu 
fiecare părticică de viaţă rămasă în ea, întrebă: Poftim? 

— Pe scenă. De ce nu putem să mergem pe scenă? 


VP - 212 


— Pentru că... zise Flavia. Dar nu este... 

Pe urmă, arătând surprinsă, spuse ca și cum ar fi fost o mare 
revelaţie: 

— Sigur că da. Sigur că da. Nu este nimeni acolo. Nu văd 
niciun motiv pentru care să n-o putem folosi. 

Se întoarse spre femeie cu un zâmbet pe care încercă să-l 
ascundă imediat, de parcă nu era dispusă să o trateze 
prietenește. La urma urmei, cum putea o amatoare să vină cu o 
idee atât de isteaţă când ea, așa de familiarizată cu fiecare 
centimetru din teatru, nu se gândise la așa ceva? 

— Știu drumul, zise femeia, făcând doi pași spre ușă. 

Se dădu deoparte și își petrecu braţul drept pe după braţul 
stâng al Flaviei. Aceasta îi simţi mușchii tari și-și dădu seama că 
femeia era cu aproape un cap mai înaltă decât ea. La apropierea 
acesteia, chiar și prin lâna puloverului, Flavia simţi că i se 
încrețește pielea, o expresie care întotdeauna i se păruse 
complet ridicolă. Cum putea pielea să se încreţească? Răspunsul 
era simplu: dând senzaţia că se îndepărta intenţionat la 
contactul cu o substanţă dezgustătoare. 

Atingerea femeii nu era ușoară și, deși nu durea deloc, era 
revoltătoare. Flavia ţinea pasul cu ea, conștientă de mersul cam 
asimetric al acesteia, și se întreba unde erau Brunetti și colegul 
lui, pe care nu-și amintea cum îl cheamă. Oare se aflau înaintea 
sau în urma lor? Cum puteau să stea ascunși dacă niciunul 
dintre ei nu cunoștea teatrul? Vorbește, prostuto, vorbește, 
vorbește, vorbește! 

— Aţi studiat „Vissi d'arte”? întrebă ea simulând un interes 
real. 

De fiecare dată când o cântase, încă de prima oară, pe când 
era studentă, și până mai devreme în seara aceea - Doamne, 
Dumnezeule, cât de demult fusese? — Flavia urâse aria aceea. 
Nu-i plăcea lentoarea plângăcioasă a muzicii, lista nesfârșită de 
văicăreli ale Toscăi, învoiala pe care încerca să o facă cu 
Dumnezeu: ţi-am dat asta, așa că-mi datorezi ailaltă. 

— Este una dintre cele mai frumoase arii ale lui. 

— Nu prea mi-a reușit tempoul andante, răspunse ea. 

— Da, zise Flavia gânditoare, este una dintre problemele des 
întâlnite, mai ales dacă lucrezi cu un dirijor care încearcă să 
tragă de el și să-l lungească. 


VP - 213 


La fel cum și ea încerca să tragă de fiecare cuvânt și să-l facă 
să dureze mai mult, ca să-l avertizeze pe Brunetti că se 
îndreaptă spre el sau că se îndepărtează de el. 

— Pe scenă, spuse ea mai tare, cred că este mai ușor și, de 
obicei, funcţionează. 

Femeia se opri și o răsuci pe Flavia până ajunse cu faţa spre 
ea. 

— V-am spus că vreau să lucrez la ultima scenă, nu la „Vissi 
d'arte”. 

O privi pe Flavia de aproape și aceasta îi văzu ochii pentru 
prima dată. 

— E prea multă emoție. 

Amuţită de uimire la remarca femeii, Flavia încuviință din cap 
și, fără să se poată controla, făcu jumătate de pas înapoi. 

Bratul îi fu prins ca într-o menghină, care îi apăsa un nerv pe 
os, fie intenționat, fie accidental, dar nu mai conta, nu-i așa? 
Vrea să mă vadă că sufăr, se întrebă ea, sau sunt mai în 
siguranță dacă n-o bag în seamă? 

— Al treilea act, întrebă Flavia gânditoare. De unde? 

— De când urcă scările, răspunse ea. 

— Hmmm, zise Flavia. Se strigă mult și muzica e foarte 
intensă, așa că trebuie să fiţi atentă, să acoperiţi cu vocea toate 
astea. 

Se gândi să riște și să înceapă chiar când soldaţii urcau în 
grabă scările către acoperiș. 

— Ea nu spune decât „Morto, morto, o Mario, morto tu, cosi”. 

Era un truc pe care îl folosea adesea la cine sau petreceri, să 
sară într-un rol și să treacă de la vorbitul cu voce normală la 
cântatul cu voce plină. 

Menghina o cuprinse din nou și femeia o trase mai aproape. 
Ca un șoarece care urmărește pisica apropiindu-se, Flavia nu 
putea decât să se holbeze la ea, apoi la propria mână 
încătușată. Mai văzu cum o altă mână, cu un cuţit în ea, se 
apropie de mâna ei și cum femeia trecu foarte încet cu lama 
peste dosul palmei prizonierei, ușor, ca o mângâiere de oţel ce 
lăsă o urmă roșie când lama fu ridicată de pe piele. 

— Nu mai faceţi atâta zgomot, zise ea. Nu până când ajungem 
pe scenă. 

Flavia dădu din cap în semn că a înțeles și privi picăturile mici 
apărute pe piele, care se uniră ca picăturile de ploaie pe 


VP - 214 


fereastra unui tren. Care va cădea prima? se surprinse 
întrebându-se. 
Femeia trase de o ușă roșie ignifugă și ajunseră pe scenă. 


VP - 215 


28. 


Brunetti și Vianello, care stăteau chiar în afara cortinei de pe 
scena principală, ascunși de aceasta, nu puteau fi văzuţi de pe 
scenă, deși prin mica deschizătură dintre capetele cortinei 
reușeau să zărească zona luminată de becurile de siguranţă. 
Acum aveau vizibilitate mai bună asupra meterezelor Castelului 
Sant'Angelo, cu zidul scurtat și parţial deschis pentru a permite 
publicului să vadă suprafaţa mai bine decât mai devreme, când 
stătuseră pe laterale. O văzură pe Flavia dând buzna pe ușa 
ignifugă către scenă și oprindu-se brusc când femeia din spatele 
ei o trase de braț. Din cauza luminii slabe, nu le putură citi 
expresiile, dar groaza Flaviei era evidentă din stângăcia ei și din 
felul cum tresărea la fiecare mișcare a femeii. 

Niciunul dintre bărbaţi nu se mișcă, nu respiră, când femeia 
mai înaltă o conduse pe Flavia pe scenă, la baza treptelor care 
duceau către acoperiș și metereze. Deasupra lor, zbura 
Arhanghelul Mihail cu sabia în mână; Brunetti îi șopti speranţa 
sa că îi va ajuta să învingă dușmanul. 

O văzu pe femeia cu cuțitul împingând-o pe Flavia, care 
opunea rezistenţă, spre prima treaptă, unde aceasta se 
împotrivi și scutură din cap sfidător. Femeia o trase pe Flavia cu 
fața spre ea, îi puse cuțitul în centrul burțţii, apoi se aplecă în 
faţă și-i șopti ceva ce Brunetti nu putu să audă. Chipul Flaviei 
îngheţă de groază și lui i se păru că o aude șoptind: „Nu! Te 
rog!” Ea-și lăsă capul în jos și se înmuie câteva clipe, de parcă 
ar fi fost înjunghiată, apoi încuviinţă lent de două sau trei ori și 
se întoarse la scară, își puse un picior pe treapta de jos și, 
împingându-se cu mâna stângă, urcă încet până în capăt, 
însoţită în partea dreaptă de femeia cu cuțitul. 

Flavia se opri brusc pe ultima treaptă, pentru că scara era la 
numai câţiva metri de locul din care sărise spre moarte cu 
numai o oră în urmă. Nimeni nu încercase să dezasambleze 
decorul de pe scenă, văzu el, iar cineva uitase să ridice pelerina 
albastră care fusese aruncată asupra trupului neînsufleţit al lui 
Mario. O pușcă era proptită neglijent de peretele de lângă 
capătul de sus al scării. Greva întrerupsese munca tehnicienilor, 


VP - 216 


iar meterezele urmau să rămână acolo până când avea să li se 
rezolve problema. 

O văzu pe Flavia apropiindu-se de pelerină; femeia, care încă 
se ținea de braţul ei, o opri și-i spuse ceva. 

Brunetti îl bătu pe Vianello pe umăr și-i făcu semn cu capul 
spre scară, apoi spre propriul piept, iar după aceea mimă mersul 
cu două degete. O porni spre dreapta: dacă pătrundea pe scenă 
din partea aceea, niciuna dintre femei n-ar fi putut să-l vadă, la 
fel cum nici el n-ar mai fi putut să le vadă pe ele. Când se 
strecură pe lângă marginea cortinei, în lateral, le auzi vocile, dar 
abia când ajunse la baza scării putu să distingă și cuvintele. 

— Aici e locul din care cântaţi, așa că trebuie să vă asiguraţi 
că staţi cu faţa la public, altfel vocea dumneavoastră nu va 
ajunge în sală, o auzi pe Flavia explicând cu glasul încordat. 
Dacă mă întorc, începu ea și vocea îi slăbi, cei din sală nu mă 
vor auzi la fel de bine ca atunci când stau cu fața spre ei, 
încheie ea cu voce puternică din nou. Reţineţi cât de mare e 
orchestra: peste șaptezeci de muzicieni. Dacă nu cântaţi 
suficient de tare, vă vor acoperi și nu vă veţi mai auzi. 

— Să mă mut de partea cealaltă a trupului său? întrebă 
femeia. 

— Da. Bine. Așa staţi în mod natural cu fața spre public și nici 
nu pierdeţi din ochi scara, pentru că este singura cale de acces 
spre acoperiș și pe acolo vor veni oamenii lui Scarpa ca să vă 
prindă. 

Brunetti înțelese că acesta era un mesaj trimis ca un bileţel 
într-o sticlă. 

De deasupra lui, auzi pași și se folosi de sunetul acela ca să 
acopere zgomotul pe care îl făcea când urca treptele. Când 
sunetul pașilor se opri, îngheță, la jumătatea scării. 

— Daţi-mi voie să stau între dumneavoastră și trepte, ca să- 
mi dau seama dacă vocea vi se va auzi peste public. 

După o secundă, adăugă: 

— Nu mă îndepărtez. Vreau doar să am perspectivă când vă 
privesc și trebuie să-mi fac o idee despre cum se proiectează 
vocea dumneavoastră. 

Epuizată, deloc ironică, Flavia spuse: 

— În plus, nici nu am unde să mă duc aici sus, nu-i aşa? 

Dacă femeia răspunse, Brunetti nu o auzi. 


VP - 217 


— Bine, începeţi de la „Andiamo. Su“, o auzi pe Flavia 
spunând cu tonul autoritar al unei profesoare. 

Bravo ei că-și afirmă autoritatea astfel, se gândi Brunetti, deși 
avea dubii în privinţa șanselor sale de reușită. 

— Nu, mai jos, chiar în faţa lui. Trebuie să vă aplecaţi de 
parcă ar fi în viaţă, iar când cântaţi „Presto. Su“, trebuie să 
păreţi fericită și „su” chiar trebuie cântat. Tocmai le-aţi jucat o 
farsă teribilă tuturor, iar acum voi doi urmează să fugiţi, să vă 
duceți în Civitavecchia și să plecaţi departe, unde veți trăi 
fericiţi pentru totdeauna. 

Flavia se opri și Brunetti o simţi gândindu-se la asta. Oamenii 
pot să trăiască fericiţi, mulți fac asta, și desigur ea trăise fericită 
ani buni din viaţa ei, dar nimeni nu trăia fericit pentru 
totdeauna. Nimeni nu trăia pentru totdeauna. 

Brunetti mai urcă două trepte, până când capul îi ajunse la 
două trepte de vârf, apoi cobori o treaptă și se chirci ca să-și 
ascundă capul. 

Vocea unei femei care nu era Flavia ţipă „Presto! Su, Mario. 
Andiamo” - brut, fără vreo urmă de emoție sau frumusețe, dar 
nici nu termină bine de cântat cuvintele că Flavia îi strigă: 

— Nu, nu așa. Trebuie să fiţi fericită. Îi aduceţi vești bune. EI 
trăiește și sunteți amândoi în siguranţă. Veţi trăi. 

Dacă vocea Flaviei nu ar fi cedat la ultimul cuvânt, Brunetti ar 
fi considerat spectacolul perfect. 

Ca să acopere, Flavia spuse mai tare: 

— Acum încercaţi „Morto, morto”, dar trebuie să puneţi suflet. 
Ea știe acum că ela murit și este destul de inteligentă să știe că 
ea urmează, și chiar curând. 

— Arătaţi-mi cum ar trebui să sune, spuse femeia. Nu înţeleg 
cum ar trebui să sune. 

— „Morto, morto”, veni răspunsul gâtuit al Flaviei, iar apoi: 
„Finire cosi? Povera Flavia”. 

Era înfiorător. Era vocea cuiva care știa că urma să moară, și 
chiar curând. Vremurile bune erau apuse. Mario era mort, iar ea 
urma. 

Brunetti își luase arma, dar știa că exista riscul să nimerească 
pe oricare dintre ele. Întotdeauna văzuse antrenamentul ca pe o 
corvoadă inutilă și acesta era rezultatul: să fii atât de aproape 
de cineva gata să comită o crimă și să nu-l poţi opri. Dacă se 


VP - 218 


ridica brusc, femeia putea să o înjunghie pe Flavia la fel de bine 
cum putea să îl atace pe el. 

— O cheamă Floria, nu Flavia, o corectă femeia. 

— Da, sigur, o auzi pe Flavia răspunzând și apoi scoțând un 
zgomot, pe jumătate suspin, pe jumătate sughiţ. 

— Și atunci îi vede, nu-i așa? întrebă femeia. 

— Da. Urcă pe scară. 

Era oare un semnal, o rugăminte sau doar acţiunea din 
operă? Nu era niciun semn în vocea Flaviei. 

— Și atunci se urcă ea pe zid? 

— Da. Acolo. Este un zid mic. Mereu îl fac așa ca să te poți 
urca ușor. În plus, celor din public li se pare mai înalt. 

— Dar cum rămâne cu săritura? 

— Pe platforma din spate, este o saltea imensă. Cel mai rău 
lucru care ţi se poate întâmpla este să fii aruncat înapoi și 
oamenii din balcoane să te vadă parţial. 

Vocea Flaviei era din nou calmă, degajată, aproape dispusă să 
stea la povești. 

— Mi s-a întâmplat odată la Paris, cu ani în urmă. Câţiva 
oameni au râs, dar atât. Asta e făcută din vreo zece straturi de 
saltele din cauciuc și plastic. E o plăcere să aterizezi pe ea. 

Dar apoi, Flavia atrase atenţia femeii și pe a lui Brunetti 
spunând: 

— Trebuie să fiţi atentă când strigaţi numele lui Scarpia și 
spuneţi că îl veți vedea în fața lui Dumnezeu. Ea se sinucide și 
va fi judecată pentru asta, dar este sigură că va fi iertată. Şi-i 
amintește lui Scarpia că sufletul lui va fi judecat în același timp 
cu ea și că pentru el nu va exista iertare. 

— Dar el o iubea, zise femeia, evident confuză. 

— Dar ea nu îl iubea pe el, spuse Flavia și Brunetti auzi 
resemnarea din vocea ei, de parcă știa că vorbele acelea puteau 
să o ucidă, însă ei nu-i mai păsa. 

Brunetti nu mai auzi nimic vreme îndelungată și se hotărî să 
riște și să arunce o privire. Își săltă capul deasupra nivelului 
dușumelei și se întoarse spre direcţia din care veniseră vocile. O 
zări pe Flavia privind spre spectatorii absenţi, iar pe femeie 
stând în picioare alături de ea, dar cu spatele spre Brunetti. 
Flavia, îmbrăcată obișnuit, cu pulover și pantaloni, încă avea 
machiajul complet al Toscăi, deși fără diademă și perucă. 
Trăsăturile îi erau exagerate și, de la distanța aceea atât de 


VP - 219 


mică, machiajul întins prin unele locuri și șters de transpiraţie în 
altele le făcea să pară grotești. 

Flavia păși pe meterez și, privind dincolo de femeie, care se 
afla încă mai jos decât ea, îl observă pe Brunetti. Expresia nu i 
se schimbă absolut deloc. Întinse mâna să o ajute pe femeie să 
urce pe zidul scund, dar aceasta o ignoră, la fel cum ignoră 
sângele de pe mâna Flaviei, și urcă, nu fără dificultate, lângă ea. 
Își întinse mâinile în lateral, ca să-și păstreze echilibrul, iar 
cuțitul se apropie atât de mult de fața Flaviei încât aceasta fu 
nevoită să-și tragă rapid capul în spate ca să-l evite. 

Brunetti se aplecă, să-și ascundă capul, și privi înapoi spre 
cortină. Prin despărțţitura îngustă, se vedea chipul fantomatic al 
lui Vianello. Brunetti îi făcu semn, iar Vianello ridică un deget, pe 
care îl mișcă rapid în semn de negare. Brunetti își ţinu capul jos 
și ascultă. 

— Da, el a iubit-o, zise Flavia cu înverșunare. Dar Tosca nu l-a 
iubit pe el și vrea ca el să fie damnat. Asta trebuie să transmiteţi 
dacă vreţi ca scena să iasă bine. 

Abia înregistră Brunetti furia din vocea ei, că Flavia o domoli 
și spuse cu o voce caldă, încurajatoare: 

— Încercaţi. Puteţi să cântaţi cu o voce răgușită, dacă vreţi, 
atâta timp cât transmiteţi furia ei. Ba chiar s-ar putea să ajute. 

— Vocea mea nu e niciodată răgușită, obiectă cealaltă 
femeie. 

— Sigur că nu, spuse repede Flavia, de parcă nu voia să 
irosească timp comentând ceva ce era evident. Am vrut să spun 
că o puteţi forța să sune răgușit, pentru efect. Așa. 

Îi arătă ce să facă și se opri după „O, Scarpia”. 

— Ce credeţi? o întrebă Flavia. Sunetul brut face ca furia ei să 
pară reală. La urma urmei, are motive să fie furioasă. 

Auzind felul în care spusese asta, Brunetti își săltă capul să 
vadă care putea fi sursa acestei furii. Oare femeia o ameninţase 
cu cuțitul? 

Nu, încă stătea acolo, cu faţa la Flavia, agăţându-se de fiecare 
cuvânt al ei. lar Flavia spuse: 

— Întindeţi braţele, ridicaţi-le spre cer, unde credeţi că 
Dumnezeu vă așteaptă, și strigaţi numele lui Scarpia. 

Femeia rămase nemișcată, cu faţa la Flavia, tăcută. 

— Haideţi, încercaţi. Scenele de genul acesta sunt cele care îi 
eliberează pe soliști, zise Flavia. 


VP - 220 


Din spatele ei, Brunetti urmări mai întâi braţul stâng al femeii 
ridicându-se, apoi, încă strângând cuțitul, pe cel drept. Stătu 
așa, strigă „O, Scarpia, avanti a Dio“ şi se întoarse cu spatele la 
ce-ar fi trebuit să fie publicul ei, cu braţele în faţă. Brunetti 
compătimi urâţenia brută a vocii ei. Trei ani la Conservator și 
acesta era rezultatul? Dumnezeule, patosul acela și risipa aceea 
îngrozitoare, îngrozitoare! 

Brunetti închise ochii la gândul acela și, când îi deschise din 
nou, o văzu pe Flavia sărind într-o parte a femeii aflate în 
mișcare, parcă încercând să evite cuțitul. Panicată, căutându-și 
echilibrul pe meterezul îngust, Flavia păru a fi pe punctul de a 
cădea și braţul ei trecu periculos de aproape de faţa celeilalte 
femei. Uimită, aceasta scăpă cuțitul și, când îl văzu căzând, se 
aplecă în faţă ca să-l prindă. Forța mișcării ei, combinată cu 
greutatea, o trimise pe marginea zidului fals. Se împiedică și 
căzu. Brunetti se ridică și ascultă cu atenţie ca să audă 
zgomotul căzăturii ei pe saltelele pe care Flavia se tot aruncase 
în ultimele două săptămâni. 

În schimb, după ceea ce păru o liniște îndelungată, dar nu 
putu fi decât o chestiune de câteva secunde, auzi o bufnitură 
puternică de sub locul în care o vedea pe Flavia. 

Flavia stătea în picioare pe zid, privind drept înainte; se lăsă 
în jos la marginea parapetului și-și cobori capul între genunchi. 
Brunetti auzi zgomot de pași alergând pe scenă, dar îi ignoră și 
urcă restul de trepte. 

Alergă pe platformă până la ea și se lăsă într-un genunchi. 

— Flavia, Flavia, zise el, atent să nu o atingă. Flavia, ești 
teafără? 

Umerii i se ridicară când trase adânc aer în plămâni și-l dădu 
apoi afară cu putere, cu mâinile încrucișate și apăsate pe piept. 
Brunetti văzu sângele care i se prelingea pe mâna dreaptă. 
Tăietura pare suficient de adâncă să lase o cicatrice, reflectă el, 
apoi se miră că se putea gândi la așa ceva în momentul acela. 

— Flavia, ești teafără? 

Speră că nu mai avea și alte tăieturi. 

— Flavia, o să pun mâna pe umărul tău, bine? 

| se păru că dăduse afirmativ din cap. O atinse cu o mână ca 
pentru a o pune în contact cu restul lumii. Ea dădu din nou din 
cap și, treptat, respiraţia i se calmă, dar tot nu-și ridică privirea. 

Auzindu-l pe Vianello venind spre ei, Brunetti zise: 


VP - 221 


— Sună-i, apoi du-te jos și vezi ce-i cu ea. 

— M-am dus deja, zise inspectorul. E moartă. 

Când auzi asta, Flavia se îndreptă și se uită la Brunetti. Abia 
atunci își aminti el de tânărul cu cheia, care îi zâmbise Flaviei și 
îi spusese că va cobori platforma cu panelele de polistiren 
pentru că ea o ura atât de mult. 

In spatele lui, îl auzi pe Vianello pregătindu-se să dea un 
telefon. 

Își luă mâna de pe umărul ei și văzu că ea înregistră gestul. 

— Mi-a spus că știe unde locuiesc copiii mei, zise Flavia. 

El se ridică în picioare și privi în jos la ea. Apoi o luă de 
subsuori și o ajută să se ridice. 

— Vino, te conducem acasă, zise Brunetti. 


VP - 222 


virtual-project.eu 


VP - 223