Donna Leon — Printre randuri

PRINTRE. 


DONNA LEON 


PRINTRE RÂNDURI 


Original: By /ts Cover (2014) 


Traducere din limba engleză de: 
IONELA CHIRILA 


virtual-project.eu 


Oricât de rău a fost, acum e fratele 
meu. 


Saul, Handel 


VP-3 


1. 


Fusese o zi de luni greu de digerat, o bună parte din ea 
trecând cu declaraţiile scrise ale martorilor despre bătaia dintre 
cei doi barcagii de pe taxiurile acvatice, bătaie care îl băgase pe 
unul dintre ei în spital cu comoţie cerebrală și mâna dreaptă 
ruptă. Declaraţiile fuseseră date de cuplul american care-i 
ceruse administratorului de la hotel să cheme un taxi acvatic să- 
i ducă la aeroport; de administratorul care spusese că a chemat 
unul dintre taxiurile pe care le folosește hotelul în mod normal; 
de portarul care spusese că și-a făcut treaba și nimic mai mult, 
adică să pună bagajele americanilor în taxiul care trăsese în faţa 
hotelului; și de cei doi taximetriști, dintre care unuia i se luase 
declaraţia în spital. Din ce a reușit Brunetti să înțeleagă punând 
cap la cap diversele variante, taximetristul de la compania pe 
care o folosea hotelul în mod curent era în apropiere când a 
primit mesajul de la administrator, dar când a ajuns la hotel, un 
alt taxi era legat de ponton. A tras și el în zonă, i-a strigat pe 
americani pe nume, căci le știa de la administrator, și a zis că 
trebuia să-i ducă la aeroport. Celălalt taximetrist a zis că 
portarul i-a făcut semn în timp ce trecea, așa că era cursa lui. 
Portarul a negat asta și a insistat că n-a făcut decât să-i ajute pe 
americani cu bagajul. Taximetristul căruia portarul îi pusese 
bagajele ajunsese, cumva, pe puntea celuilalt taxi. Americanii 
erau furioși că pierduseră avionul. 

Brunetti știa ce se întâmplase, dar n-avea cum să 
demonstreze: portarul îi făcuse semn unui taxi aflat în trecere, 
ca să ia el, și nu administratorul, comisionul pentru cursă. 
Consecințele erau evidente: nimeni n-avea de gând să zică 
adevărul, iar americanii n-aveau cum să afle ce se întâmplase 
de fapt. 

Tot rumegând în minte ideea, Brunetti a fost pe moment 
deturnat de la dorinţa lui de a bea o cafea și a stat să se 
gândească o clipă dacă nu cumva a dat peste vreo explicaţie 
cosmică pentru istoria actuală a omenirii. A zâmbit, punându-și 
în cap să-i repete ideea Paolei în seara aceea sau, și mai bine, 
să-i zică în seara următoare, când erau invitaţi la cină, acasă la 


VP-4 


părinţii ei. Contele, care aprecia paradoxurile, va fi amuzat, 
spera el. Știa că soacră-sa avea să se amuze sigur. 

A renunţat la reveria lui și a continuat să coboare scările de la 
Questura, tânjind după cafeaua care avea să-l ajute să treacă 
peste restul după-amiezii. Nici nu s-a apropiat bine de ușa de la 
intrare, că ofițerul de la ghișeul din faţă i-a bătut în geamul 
cabinei și i-a făcut semn să vină spre el. Odată ce Brunetti s-a 
aflat înăuntru, paznicul a zis în receptorul pe care îl ţinea la 
ureche: 

— Cred că ar trebui să vorbiţi cu Commissario, Dottoressa. El 
e șeful. 

Apoi i-a pasat receptorul lui Brunetti. 

— Brunetti. 

— Dumneavoastră sunteți, Commissario? 

— Da. 

— Sunt Dottoressa Fabbiani. Sunt bibliotecară-şef la 
Biblioteca Merula. S-a comis un furt. Ba chiar mai multe, cred. 

Vocea femeii era nesigură, o voce pe care o auzise la 
victimele jafurilor și ultrajelor. 

— Din colecţie? a întrebat Brunetti. 

Cunoștea biblioteca, fusese și el acolo o dată sau de două ori 
când era student, dar nu se mai gândise la ea de zeci de ani. 

— Da. 

— Ce s-a furat? a întrebat, pregătindu-și în minte și alte 
întrebări pe care să i le pună în continuare. 

— Incă nu știm exact anvergura furtului. Până acum, tot ce 
pot spune cu siguranță e că au fost tăiate pagini din unele 
volume. 

A auzit-o inspirând adânc. 

— Câte? a întrebat-o Brunetti, trăgând un carnet și un creion 
spre el. 

— Nu știu. Abia acum am descoperit, a răspuns ea, cu vocea 
sugrumată de emoție. 

In telefon a auzit un glas de bărbat. Probabil că femeia s-a 
întors să-i vorbească, pentru că, preț de o clipă, cuvintele femeii 
au devenit de neînțeles. Apoi, tăcere la capătul liniei. 

S-a gândit la procedurile prin care trecuse la bibliotecile din 
oraș de câte ori avusese nevoie să consulte o carte, și a 
întrebat: 


VP-5 


— Aveţi registre în care sunt înscriși oamenii care împrumută 
cărţi, nu? 

Era surprinsă că un poliţist pune o asemenea întrebare? Că 
știa despre cum funcţionează bibliotecile? Cu siguranță, i-a luat 
ceva timp ca să-i răspundă. 

— Evident, a zis ea, punându-l la punct. Verificăm registrele. 

— Și aţi aflat cine a făcut-o? a întrebat Brunetti. 

A urmat o pauză lungă. 

— Credem că unul dintre cercetători, a zis ea, apoi a adăugat, 
ca și cum Brunetti ar fi acuzat-o de neglijență: Avea legitimaţia 
necesară. 

Brunetti auzise răspunsul acesta de la orice birocrat care 
începea să se apere la cea mai mică acuzaţie de neglijenţă. 

— Dottoressa, a început el din nou, folosindu-se de ceea ce 
spera că era tonul lui cel mai persuasiv și mai profesional, vom 
avea nevoie de ajutorul dumneavoastră să-l identificăm. Cu cât 
îl găsim mai repede, cu atât mai puţin timp îi lăsăm să vândă ce 
a luat. 

Nu vedea niciun motiv pentru care s-o scutească de infuzia 
aceasta de realitate. 

— Dar cărțile sunt distruse, a zis ea, tulburată peste măsură, 
ca și cum i-ar fi murit cineva drag. 

Brunetti își închipuia că, pentru un bibliotecar, distrugerea 
unei cărţi era la fel de rea ca furtul ei. l-a spus pe un ton 
autoritar: 

— O să vin la dumneavoastră cât pot de repede, Dottoressa. 
Vă rog să nu atingeţi nimic, a mai spus el, apoi a adăugat, 
înainte ca ea să apuce să protesteze: Și aș vrea să văd 
legitimaţia pe care v-a prezentat-o. 

Cum de la celălalt capăt n-a mai venit niciun răspuns, a 
întrerupt convorbirea. 

Brunetti și-a adus aminte că biblioteca era pe strada Zattere, 
dar nu-i venea în minte adresa exactă. Întorcându-se spre 
ofiţerul de la ghișeu, i-a zis: 

— Dacă mă caută cineva, sunt la Biblioteca Merula. Sună-l pe 
Vianello și zi-i să se ducă acolo cu doi oameni, să ridice 
amprentele. 

Afară, dădu peste Foa, cu braţele încrucișate, cu un picior 
peste celălalt, rezemat de balustrada de pe malul canalului. Işi 
ținea capul dat pe spate și ochii închiși, bucurându-se de soarele 


VP-6 


de primăvară timpurie, iar când Brunetti s-a apropiat, barcagiul 
a întrebat, cu ochii încă închiși: 

— Unde vă duc, Commissario? 

— La Biblioteca Merula, a răspuns comisarul. 

— Dorsoduro, numărul 3429, a adăugat Foa, ca și cum i-ar fi 
continuat propoziţia lui Brunetti. 

— De unde știi tu așa ceva? 

— Cumnatul meu și ai lui locuiesc în clădirea de alături, așa că 
asta trebuie să fie adresa, a răspuns Foa. 

— M-am temut pentru o clipă că locotenentul a instituit vreo 
regulă nouă care te obligă să înveţi pe de rost toate adresele din 
oraș. 

— Oricine crește pe barcă știe unde sunt toate clădirile din 
orașul ăsta, domnule. Știm mai bine ca GPS-ul, a zis Foa, 
bătându-și fruntea cu degetul. 

S-a îndepărtat de balustradă și s-a dus spre barcă, dar s-a 
oprit și s-a întors spre Brunetti. 

— Aţi aflat vreodată ce s-a întâmplat cu ele, domnule? 

— Cu ce? a întrebat Brunetti, confuz. 

— GPS-urile. 

— Care GPS-uri? 

— Cele care au fost comandate pentru bărci, a răspuns Foa. 

Brunetti a rămas nemișcat, așteptând o explicaţie. 

— Vorbeam cu Martini acum câteva zile, a continuat Foa, 
referindu-se la ofiţerul responsabil cu achiziţiile, omul la care 
trebuia să te duci dacă aveai nevoie să repari un transmiţător 
stricat sau să capeţi o lanternă nouă. Mi-a arătat factura, a zis el 
apoi, și m-a întrebat dacă sunt bune de ceva sau nu. Modelele 
comandate. 

— Și ce i-ai răspuns? a zis Brunetti, întrebându-se care era 
motivul acestei conversații. 

— Oh, cu toţii știm de ele, domnule. Sunt de căcat. Niciun 
taximetrist nu le vrea și singurul om pe care îl știu eu că a 
cumpărat așa ceva s-a enervat atât de tare, că a smuls aparatul 
de pe parbriz și l-a aruncat peste bord. 

Foa a pornit spre barcă, apoi s-a oprit iar. 

— Asta i-am zis lui Martini. 

— Și el ce-a făcut? 

— Păi ce putea să facă? Sunt comandate de nu știu care birou 
central din Roma și cineva de-acolo primește ceva pentru că a 


VP -7 


dat o asemenea comandă și altcineva primește ceva pentru că a 
aprobat comanda, a zis el, ridicând din umeri și urcând în barcă. 

Brunetti l-a urmărit, confuz din pricina faptului că Foa se 
gândise să-i zică lui chestia asta, pentru că nu se poate să nu fi 
știut că el n-avea cum să facă ceva. Așa mergeau lucrurile. 

Foa a pornit motorul și i-a spus, subliniind numărul: 

— Martini mi-a zis că a fost făcută o comandă pentru o duzină 
de aparate. 

— Păi sunt numai șase bărci, nu-i așa? a întrebat Brunetti, o 
întrebare la care Foa nu s-a sinchisit să răspundă. Când a fost 
asta, Foa? 

— Acum câteva luni. Prin iarnă, aș zice. 

— Și știi dacă au ajuns vreodată aici? a întrebat Brunetti. 

Foa a înclinat capul și a plescăit scurt: putea foarte bine să fie 
un arab de pe stradă, atât de mult îi amintea lui Brunetti acest 
gest de felul în care arabii respingeau orice chestie ridicolă. 

Brunetti era în faţa unei provocări familiare: fie înainta, ca să 
facă după aceea câţiva pași înapoi, apoi în lateral, ca să poată 
să meargă mai departe, fie închidea ochii, se așeza comod și nu 
făcea nicio mișcare. Dacă vorbea cu Martini și afla că sistemele 
GPS fuseseră comandate și plătite, dar nu erau pe nicăieri, și-ar 
fi dat singur bătăi de cap. Ar fi putut să se-apuce să ancheteze 
situaţia pe cont propriu și poate că, în viitor, reușea să prevină 
un furt din buzunarul statului. Sau ar fi putut pur și simplu să 
ignore problema și să se ocupe de treburi mai importante sau 
de treburi care chiar puteau fi rezolvate. 

— Crezi că vine primăvara? îl întrebă pe barcagiu. 

Foa a privit într-o parte și a zâmbit: se înțelegeau de minune. 

— Cred că da, domnule. Sper că vine. M-am săturat până-n 
gât de frig și ceață. 

Finalizând manevra de întoarcere și intrând cu succes în 
bacino, cei doi au privit iar în faţa lor și li s-a tăiat răsuflarea. Nu 
era nimic teatral în expresia lor, nu era o încercare de a face o 
scenă sau de a puncta ceva anume. N-au făcut nimic mai mult 
decât să-și exprime reacţia umană faţă de ceea ce părea drept 
imposibil și din altă lume. În faţa lor era pupa uneia dintre cele 
mai noi și mai mari nave de croazieră. Partea din spate, enormă, 
se holba la ei fără jenă, ca și cum îi soma să îndrăznească să 
facă vreun comentariu. 


VP-8 


Șapte, opt, nouă, zece etaje. Era posibil așa ceva? Din punctul 
lor de vedere, nava bloca orașul, bloca lumina, bloca orice 
rațiune și bun-simţ sau sens al lucrurilor făcute cu cap. Pluteau 
de-a lungul pupei, privind siajul, o avalanșă de apă spre cele 
două rivas, mici valuri urmate de alte mici valuri și alte mici 
valuri, și... ce Doamne iartă-mă făcea iureșul acela imens de 
apă care lovea stâncile legate între ele de secole? Dintr-odată, 
aerul a devenit irespirabil, căci o rafală capricioasă le-a suflat 
eșapamentul navei direct în față timp de câteva secunde. Apoi, 
aerul s-a umplut, la fel de rapid, de dulceața primăverii, de 
miros de muguri și frunze proaspete, de iarbă nouă și de bucuria 
spumoasă a naturii care-și revenea după încă o zăpadă. 

Vedeau, la mulţi metri deasupra lor, oameni care stăteau pe 
punte, în șir, întorși ca floarea-soarelui spre frumusețea acelei 
Piazza, a domurilor ei și a turnului cu clopot. Un vaporetto a 
apărut de cealaltă parte, venind spre ei, și oamenii de pe punte, 
venețieni fără doar și poate, și-au ridicat pumnii și i-au agitat 
către pasageri, dar turiștii se uitau în direcţia cealaltă și nu i-au 
văzut pe localnicii prietenoși. Brunetti s-a gândit la căpitanul 
Cook, târât din ape, ucis, gătit, mâncat de alţi localnici 
prietenoși. „Bun așa”, își zise în sinea lui. 

Ceva mai încolo pe malul râului Zattere, Foa a tras barca pe 
dreapta, apoi a băgat în marșarier, după care a scos-o din viteză 
și a lăsat-o să plutească ușor până la intrarea în bazin. A apucat 
o parâmă și a sărit pe țărm, s-a aplecat și a legat-o rapid cu un 
nod. S-a aplecat spre barcă și l-a prins de mână pe Brunetti, ca 
să-l ţină bine, în timp ce comisarul a sărit pe uscat. 

— Probabil că o să dureze o vreme, i-a zis Brunetti 
barcagiului. Ai face bine să te întorci. 

Dar Foa nu-i acorda niciun fel de atenţie: ochii lui era pironiţi 
la etrava navei care se îndepărta încet, îndreptându-se spre 
portul din San Basilio. 

— Am citit, a început Brunetti, vorbind veneziano, că nu se 
poate lua nicio hotărâre până când nu se pun de acord toate 
agenţiile. 

— Știu, i-a răspuns Foa, cu ochii încă urmărind vaporul. 
Magistrato alle Acque, Regione, junta orașului, Autoritatea 
Portuară, cine știe ce minister de prin Roma... 


VP -9 


S-a oprit, încă transfigurat, în timp ce vaporul se îndepărta din 
ce în ce mai mult, dar abia dacă se micșora. Apoi lui Foa i-a 
revenit glasul și a numit câţiva oameni din comisiile respective. 

Brunetti îi știa pe mulţi dintre ei, dar nu pe toți. Când Foa a 
ajuns la numele a trei foști oficiali de cel mai înalt rang, a 
insistat mult pe pronunția fiecărui nume de familie, ca un 
tâmplar care bate ultimele cuie din capacul unui sicriu. 

— N-am priceput niciodată de ce-au împărţit lucrurile așa, a 
zis Brunetti. 

La urma urmei, Foa venea dintr-o familie care trăise aici, de 
pe urma acestei /aguna: pescari, negustori de pește, marinari, 
barcagii și mecanici de bărci pentru ACTV. Familia Foa avusese 
de toate, mai puţin branhii. Dacă era cineva care să înțeleagă 
birocraţia apelor în care și de pe urma cărora trăia orașul, atunci 
aceștia erau oamenii ca el. 

Foa i-a zâmbit ca un învăţător celui mai tâmp dintre elevi: cu 
afecțiune, superior, arogant. 

— Credeţi că opt comitete diferite o să ajungă vreodată la 
vreo decizie? 

Brunetti l-a privit pe barcagiu și a avut o revelaţie: 

— Și numai o decizie comună va putea opri vapoarele, a zis 
el, concluzie care l-a făcut pe Foa să zâmbească și mai larg. 

— Așa că pot să gândească și să se răzgândească la nesfârșit, 
a continuat barcagiul, admirând vădit ingeniozitatea de a fi 
despărţit forurile decizionale în atât de multe organizații 
guvernamentale distincte. Își vor primi salariile, vor face tururi 
ca să inspecteze alte ţări și să vadă cum se fac astfel de lucruri 
la ei, vor ţine ședințe ca să discute proiecte și planuri. 

Apoi, gândindu-se la un articol recent din // Gazzettino: 

— Sau își vor angaja nevestele și odraslele pe post de 
consultanţi. 

— Și vor ridica de jos micile daruri care ar putea cădea de la 
masa marilor companii care deţin vapoarele, a zis Brunetti, deși, 
chiar în timp ce vorbea, știa foarte bine că ăsta nu era genul de 
argument pe care să-l susțină în faţa departamentelor 
guvernamentale. 

Zâmbetul lui Foa s-a îmblânzit, dar, arătând spre canalul 
îngust, bărbatul s-a limitat să zică doar: 

— Acolo, chiar înainte de pod. E poarta verde. 


VP - 10 


Brunetti i-a făcut din mână, mulțumindu-i pentru cursă și 
pentru îndrumare. O secundă mai târziu, a auzit motorul 
revenind la viaţă și, când s-a întors, a văzut barca poliţiei ieșind 
în canal, descriind un arc larg de cerc ca s-o apuce în direcţia 
din care veniseră. 

Brunetti a văzut că asfaltul era ud, cu băltoace mari de apă 
lângă pereţii clădirilor pe lângă care trecea. Curios, s-a întors pe 
marginea canalului și s-a uitat în jos, spre apă, dar era la mai 
mult de jumătate de metru sub el. Mareea era joasă, nu era 
acqua alta și nici nu plouase de două zile, așa că singura 
modalitate prin care apa avea cum să ajungă acolo era dacă 
fusese aruncată de un vapor în trecere. lar ei, el și concitadinii 
lui pe care administraţia îi considera niște imbecili, chipurile 
trebuiau să creadă că aceste vapoare n-aveau să dăuneze în 
niciun fel structurii orașului. 

Nu erau venețieni majoritatea bărbaţilor care luau aceste 
decizii? Nu se născuseră în orașul acesta? Nu aveau copiii în 
școli sau în universități? Probabil că în timpul ședințelor vorbeau 
veneziano. 

Credea că, mergând prin bibliotecă, memoria o să-i revină, 
dar totul îi era în continuare complet străin. Nu-și amintea nici 
dacă palazzo fusese casa lui Merula cât timp trăise la Veneţia: 
asta era o treabă pentru Archivio Storico, nu pentru poliţie, care 
nu deținea date de acum mii de ani. 

Trecând pe poarta verde, deschisă, și-a zis că locul îi era 
familiar, deși arăta la fel ca orice curte renascentistă din oraș, 
cu nelipsitele scări exterioare care duceau spre primul etaj sau o 
fântână cu capac de metal. li plăcea aici, datorită sculpturilor 
bine păstrate, în siguranță încă în interiorul acestor ziduri. 
Perechi de îngeri grași sprijineau un blazon de familie pe care 
nu-l recunoștea. Aripile unora dintre îngeri aveau nevoie de 
reparaţii, dar restul sculpturilor erau intacte. Secolul 
paisprezece, ar fi zis el, cu o ghirlandă de flori sculptate de jur- 
împrejurul fântânii, chiar sub capacul de metal: era surprins că- 
și aducea foarte bine aminte tocmai de asta, din puţinele lucruri 
pe care le văzuse acolo. 

A pornit spre scara de care își amintea oarecum, cu 
balustrada ei mare de marmură presărată cu capete de lei, 
fiecare de mărimea unui ananas. A urcat scările, mângâind ușor 


VP - 11 


creștetele a doi lei sculptați. În capul primei scări, a văzut o ușă 
și lângă ea o placă de alamă: Bib/ioteca Merula. 

A pășit înăuntru, în aerul rece. La ora asta a după-amiezii, se 
făcuse deja destul de cald, iar el începuse să regrete haina de 
lână de pe el, însă acum simțea transpiraţia uscându-i-se pe 
spate. 

În mica zonă de recepţie, un tânăr cu o barbă de două zile, 
foarte la modă, stătea la un birou, cu o carte deschisă în fața lui. 
A ridicat privirea spre Brunetti și i-a zâmbit, iar când acesta s-a 
apropiat de birou, l-a întrebat: 

— Pot să vă fiu de vreun ajutor? 

Brunetti a scos legitimația din portofel și i-a arătat-o. 

— Ah, desigur, a zis tânărul. Vreţi să vorbiţi cu Dottoressa 
Fabbiani, Signore? O găsiţi sus. 

— Nu pe-acolo e biblioteca? a întrebat Brunetti, arătând spre 
ușa din spatele tânărului. 

— Acolo e colecția modernă. Cărţile rare sunt sus. Va trebui 
să urcați la etaj, a zis el, apoi a adăugat, văzând confuzia de pe 
faţa lui Brunetti: Totul s-a schimbat pe-aici de-acum zece ani. 
Apoi, zâmbind: Cu mult timp înainte de a veni eu aici. 

— Și la mult timp după ce am fost eu aici, a adăugat Brunetti 
și s-a întors spre scări. 

În lipsa leilor, Brunetti și-a trecut mâna peste balustrada 
teșita, din marmură, lustruită de secole de folosinţă. La capătul 
scării, a dat de o ușă, cu o sonerie în dreapta ei. A sunat și, după 
ceva vreme, i-a deschis un bărbat cu câţiva ani mai tânăr decât 
el, îmbrăcat într-o jachetă albastru-închis, cu nasturi de cupru și 
croială militară. Era de statură medie, grosolan la trup, cu ochii 
albaștri, senini, și un nas subțire ușor înclinat într-o parte. 

— Dumneavoastră sunteţi Commissario? l-a întrebat. 

— Da, i-a răspuns Brunetti, întinzându-i mâna. Guido Brunetti. 

Bărbatul i-a strâns mâna scurt. 

— Piero Sartor, s-a prezentat el. 

A făcut un pas înapoi ca să-i permită lui Brunetti să intre în 
ceea ce arăta ca un chioșc de bilete dintr-o gară mică, de 
provincie. La stânga lui, un ghișeu de lemn, înalt până la brâu, 
pe el un calculator și două tăviţe de lemn, pentru documente. 
Nişte rafturi montate pe roţi, pe care erau cărţi de când lumea, 
puse teancuri unele peste altele, se aflau în spatele ghișeului, 
lipite de perete. 


VP - 12 


Poate că era în sală un calculator, adică ceva ce nu găseai în 
biblioteci pe vremea studenţiei lui, dar mirosul era același. 
Cărţile vechi stârniseră dintotdeauna în Brunetti o nostalgie a 
secolelor pe care nu le trăise. Erau tipărite pe hârtie făcută din 
pânză veche, sfâșiată, bătută, înmuiată și bătută iar și 
transformată manual în fâșii care apoi erau legate și cusute de 
mână: atâta efort pentru a păstra în memorie cine suntem și ce 
gândim, medita Brunetti. Își aducea aminte cât de mult îi plăcea 
greutatea lor și felul în care le simţea la atingere, dar în primul 
rând își amintea mirosul acela uscat și plăcut, încercarea 
trecutului de a i se face cunoscut. 

Bărbatul a închis ușa, întrerupându-i lui Brunetti reveria, și s-a 
întors spre el. 

— Eu sunt paznicul. Eu am găsit cartea. 

A încercat fără succes să nu se înfoaie de mândrie. 

— Cartea ruptă? 

— Da, domnule. Adică, am adus cartea jos, în sala de lectură 
și, când Dottoressa Fabbiani a deschis-o, a văzut că au fost 
tăiate câteva pagini din ea. 

Mândria îi fusese înlocuită de indignare și ceva care semăna 
cu furia. 

— Înţeleg, a zis Brunetti. Asta faceţi în mod normal, aduceţi 
cărţi jos, la birou? a întrebat, curios să priceapă care erau 
responsabilitățile unui paznic în această instituţie. 

Presupunea că, tocmai pentru că era paznic, Sartor își 
permitea să vorbească atât de neobișnuit de relaxat cu poliția. 

Privirea pe care i-a aruncat-o individul a fost atât de bruscă și 
de tăioasă, că ar fi putut la fel de bine să denote alarmă sau 
confuzie. 

— Nu, domnule, dar era o carte pe care o citeam - bine, părți 
din ea - așa că am recunoscut-o imediat și mi-am zis că nu 
trebuie lăsată pe masă, a zis el, scuipând cuvintele. Cortes. 
Spaniolul ăla care s-a dus în America de Sud. 

Sartor părea să nu știe cum să explice și a continuat ceva mai 
încet. 

— Era atât de atras de cărțile pe care le citea, că m-a făcut și 
pe mine să fiu interesat, așa că m-am gândit că aș putea să 
arunc și eu o privire. 

Curiozitatea lui Brunetti probabil că era vizibilă, pentru că 
Sartor a continuat: 


VP-13 


— E american, dar vorbește italiană foarte bine - nici n-ai zice 
că nu e italian - și am început să tot stăm de vorbă dacă eram la 
birou și el aștepta să-i vină cărţile de sus, a zis, apoi s-a oprit, 
dar văzând expresia de pe chipul lui Brunetti, a continuat: Avem 
o pauză după-amiaza, dar eu nu fumez și nu beau cafea. Din 
cauza stomacului. Nu pot să le mai tolerez. Beau ceai verde, dar 
niciunul din barurile dimprejur nu vinde așa ceva, nu genul pe 
care îl beau eu. 

Inainte ca Brunetti să-l întrebe de ce-i spunea toate astea, 
Sartor a zis: 

— Așa că am o jumătate de oră liberă și nu prea ies, așa că 
am început să citesc. Unii oameni care vin aici să consulte cărți 
de specialitate menţionează anumite cărți și câteodată încerc să 
le citesc. 

Zâmbea nervos, ca și cum era conștient că încălca o barieră 
socială. 

— În felul ăsta am ceva interesant să-i zic nevesti-mii când 
ajung acasă. 

Lui Brunetti i-a plăcut întotdeauna în mod deosebit să afle 
lucruri surprinzătoare despre oameni: făceau și ziceau cele mai 
neobișnuite chestii, și bune, și rele. 

Un coleg îi povestise la un moment dat că, după 
șaptesprezece ore de travaliu al soţiei care năștea primul copil, 
se săturase să mai asculte gemetele femeii, iar Brunetti se 
chinuise să reziste impulsului de a-l pocni peste ochi. S-a gândit 
la nevasta vecinului lui care dădea drumul mâţei pe fereastra de 
la bucătărie în fiecare noapte și o lăsa să umble liberă pe 
acoperișurile din cartier, iar mâţa venea în fiecare dimineaţă nu 
cu un șoarece în gură, ci cu un cârlig de rufe, un cadou nu cu 
mult diferit de povestea interesantă pe care Sartor o ducea în 
dar soţiei. 

Brunetti, interesat de ce avea de zis, l-a întrebat: 

— Hernán Cortes? 

— Da, a răspuns Sartor. A cucerit orașul ăla din Mexic căruia îi 
ziceau Veneţia Vestului. S-a oprit și a adăugat, temându-se 
probabil să nu-l ia Brunetti de prost: Așa îi spun europenii, nu 
mexicanii. 

Brunetti i-a făcut semn din cap că a înțeles. 

— A fost interesant, deși îi mulțumea întotdeauna lui 
Dumnezeu când omora mulţi oameni: nu prea mi-a plăcut 


VP - 14 


partea asta, dar îi scria regelui, deci poate că trebuia să spună 
chestii din astea. Dar ce zicea despre țară și oameni era 
fascinant. Și nevesti-mii i-a plăcut. 

Se uita la Brunetti, al cărui zâmbet aprobator acordat unui 
asemenea cititor era suficient să-l încurajeze să continue. 

— Mi-a plăcut cât de diferite erau lucrurile față de cum sunt 
acum. Am citit o parte din carte și voiam s-o termin. Oricum, am 
recunoscut titlul - Relación - când am văzut-o în fața locului în 
care stă el de obicei și am adus-o sus pentru că m-am gândit că 
o astfel de carte n-ar trebui să stea aiurea pe-acolo. 

Brunetti a presupus că acel „el” se referea la bărbatul care 
tăiase paginile din carte, așa că a întrebat: 

— De ce aţi adus-o jos, dacă el o citea? 

— Riccardo, de la primul etaj, mi-a zis că l-a văzut coborând 
scările cât eram eu la masă. N-a făcut asta până atunci. 
Intotdeauna vine de îndată ce deschidem și stă până după- 
masă, a zis el, gândindu-se o clipă la ce spusese, apoi a 
adăugat, părând de-a dreptul îngrijorat: Nu știu ce face el la 
prânz, sper că nu mânca acolo. Apoi, ca și cum ar fi fost jenat de 
o asemenea mărturisire, a adăugat: Așa că m-am dus sus ca să 
văd dacă se întoarce. 

— Și cum aţi fi putut să vă daţi seama de asta? l-a întrebat 
Brunetti cu sinceră curiozitate. 

Sartor a zâmbit vag. 

— Când lucrezi aici de-atâta timp, Signore, înveţi să recunoști 
semnele. Nu tu creioane, nu tu markere, nu tu caiet de notițe. E 
greu de explicat, dar știu când au terminat pentru ziua 
respectivă. Și când nu. 

— Și el terminase? 

Paznicul a dat din cap, subliniindu-și spusele: 

— Cărţile erau puse teanc în faţa locului pe care-l ocupase. 
Lampa de pe biroul lui era stinsă. Așa că știam că n-avea de 
gând să se mai întoarcă. De-asta am dus cartea jos, la recepţie. 

— Era ceva neobișnuit? 

— Pentru el, da. Intotdeauna strângea totul și ducea singur 
cartea la recepţie. 

— La ce oră a plecat? 

— Nu știu exact ora, domnule. Eu m-am întors la două 
jumătate, iar el plecase. 

— Și apoi? 


VP - 15 


— Cum am mai zis, când Riccardo mi-a spus că a plecat, m- 
am dus sus să mă asigur și să văd de cărţi. 

— E ceva ce faceți în mod normal? a întrebat Brunetti curios. 

Paznicul păruse alarmat când îi pusese prima dată această 
întrebare. 

De data asta, a răspuns cu ușurință. 

— Nu chiar, domnule. Dar eu am fost atlet la viaţa mea - sunt 
omul care aduce cărţile la cititor și le duce înapoi pe rafturi - așa 
că pentru mine e un fel de automatism, a spus el, zâmbind 
natural și adăugând: Nu suport să văd cărţile stând aiurea pe 
mese, dacă nu e nimeni acolo care să le folosească. 

— Înţeleg, a zis Brunetti. Continuaţi, vă rog. 

— Am dus cărțile înapoi la biroul de împrumuturi. Dottoressa 
Fabbiani tocmai ieșise dintr-o ședință și, când a văzut volumul 
de Cortés, mi-a cerut să se uite la el; iar când l-a deschis, a 
văzut ce se întâmplase. 

Apoi, vorbind mai încet, aproape ca și cum ar fi purtat o 
conversație cu sine, a zis: 

— Nu pricep cum a făcut tipul chestia asta. De obicei sunt cel 
puţin două persoane în sală. 

Brunetti i-a ignorat spusele și l-a întrebat: 

— De ce a deschis Dottoressa Fabbiani exact cartea asta? 

— A zis că era o carte pe care o citise la facultate și că-i 
plăcuseră mult desenele reprezentând orașul. A luat volumul și 
l-a deschis, a spus el, cugetând o clipă, apoi a continuat: A spus 
că era așa de mulţumită să-l revadă, după atâţia ani! 

Observând expresia de pe faţa lui Brunetti, a zis: 

— Să știți că oamenii care lucrează aici au asemenea 
sentimente faţă de cărți. 

— Aţi spus că, în mod normal, sunt cel puţin două persoane în 
sală, da? a întrebat Brunetti cu delicateţe. 

Sartor a dat din cap că da: 

— De obicei e o persoană, sau chiar două, care lucrează la 
ceva și mai e și un domn care citește din Părinţii Bisericii, de 
vreo trei ani, domnule. Îi zicem Tertulian: asta e prima carte pe 
care a cerut-o de la raft și așa i-a rămas porecla. Vine aici în 
fiecare zi, așa că am cam început să ne bazăm pe el ca pe un 
paznic. 

Brunetti s-a abținut să-l întrebe despre gusturile lui Tertulian 
în materie de lecturi. În schimb, a zâmbit și a zis: 


VP - 16 


— Da, pot să înţeleg. 

— Ce, domnule? 

— Că aveţi încredere în cineva care vine aici de ani de zile ca 
să citească din Părinţii Bisericii. 

Bărbatul i-a zâmbit nervos, dându-și seama că tonul lui 
Brunetti sugera ceva anume. 

— Poate că am fost neglijenţi, a zis el. 

Cum Brunetti nu i-a răspuns, a adăugat: 

— În privinţa pazei, adică. Nu vin mulţi oameni la bibliotecă și, 
după o vreme, cred că începem să-i tratăm ca pe niște 
cunoscuți. Așa că nu mai suntem atât de suspicioși. 

— Periculos, și-a permis Brunetti să spună. 

— Puțin spus, a zis o voce de femeie venind din spatele lui, iar 
când s-a întors a dat cu ochii de Dottoressa Fabbiani. 


VP - 17 


2. 


Era înaltă și slabă și, la prima vedere, avea înfățișarea 
păsărilor cu picioroange care erau cândva atât de des întâlnite 
în laguna. Asemenea lor, avea părul argintiu, tăiat foarte scurt 
și, tot asemenea lor, când era în picioare, stătea aplecată în 
față, cu spinarea curbată, cu brațele la spate, cu o mână în jurul 
încheieturii celeilalte. La fel ca acele păsări, avea picioare lungi 
și tălpile late și negre. 

Venea spre ei cu pași mari, dând drumul mâinii drepte și 
întinzându-i-o lui Brunetti să-l salute. 

— Sunt Patrizia Fabbiani, a zis ea. Directorul acestei instituţii. 

— Regret faptul că trebuie să ne întâlnim în astfel de 
circumstanţe, Dottoressa, a zis Brunetti, revenind la modul de 
adresare protocolar, așa cum i se părea întotdeauna potrivit, 
până când își dădea seama cu ce fel de persoană avea de-a 
face. 

— Piero, i-ai explicat tu domnului comisar ce s-a întâmplat? l-a 
întrebat pe paznic, adresându-i-se cu familiarul tu, dar nu ca și 
cum i s-ar fi adresat unui angajat, ci unui prieten. 

— l-am zis că am dus cartea la ghișeu, dar că nu am observat 
că lipseau pagini, a răspuns el, fără să-i vorbească ei direct și, în 
felul acesta, nelăsându-i lui Brunetti posibilitatea de a descoperi 
dacă într-adevăr acesta era un loc în care toată lumea avea voie 
să i se adreseze directorului informal. 

Poate că era ceva permis într-un magazin de pantofi, dar nu 
într-o bibliotecă. 

— Și celelalte cărţi pe care le citea? a întrebat-o Brunetti pe 
Dottoressa. 

Ea a închis ochii și el și-o închipuia deschizând cărțile și 
văzând cotoarele de unde fuseseră tăiate pagini. 

— Am cerut să fie aduse jos după ce am văzut că lipsesc 
pagini din prima. Mai erau trei. Dintr-una lipseau nouă foi. 

Brunetti presupunea că făcuse asta fără să-și pună mănuși. 
Poate că orice bibliotecar, văzând cărți despre care bănuia că 
fuseseră vandalizate, nu se putea abţine să le atingă, asemenea 
unui medic în faţa unui picior sângerând. 


VP -18 


— Cât de mare este pierderea? a întrebat, sperând să 
înţeleagă din răspunsul ei cam care era miza unei infracţiuni de 
felul acesta. 

Oamenii fură lucruri pentru valoarea lor, dar valoarea e un 
termen complet relativ și Brunetti știa asta foarte bine, cu 
excepţia cazului în care hoțul punea mâna pe bani. Valoarea 
unui obiect putea fi sentimentală sau influenţată de preţul de pe 
piaţă. În cazul acesta, valoarea era dictată de raritatea cărţii, 
starea ei și cât de căutată era de colecționari. Cum să pui preţ 
pe frumusețe? Cât costă semnificaţia istorică? A aruncat o 
privire furișă spre cărţile de pe rafturile de lângă perete, dar 
numai pentru o clipă. 

Ea l-a privit direct și el a văzut nu privirea unei păsări cu 
picioroange, ci ochii unei persoane inteligente care înţelegea 
complexitatea oricărui răspuns pe care l-ar fi putut da. 

Directoarea a luat câteva foi de hârtie de pe masa de lângă 
ea. 

— Am început să facem o listă de cărți pe care le-a consultat 
de când a venit aici, inclusiv cele pe care le-am văzut azi, a zis 
ea drept răspuns, ignorând cărţile de pe rafturile din spatele ei. 
După ce știm toate titlurile și le examinăm, ne vom face o idee 
dacă a mai luat și altceva. 

— De cât timp vine aici? 

— De trei săptămâni. 

— Pot să văd cărțile pe care le-aţi găsit? a întrebat Brunetti. 

— Desigur, desigur, a răspuns ea. 

S-a întors spre paznic și a zis: 

— Piero, pune un semn pe ușă că am închis. Probleme 
tehnice. 

S-a întors spre Brunetti cu un zâmbet amar. 

— Presupun că e cât se poate de adevărat. 

Lui Brunetti i s-a părut mai simplu să nu răspundă. 

În timp ce Piero scria anuntul, Dottoressa Fabbiani l-a întrebat 
pe paznic. 

— Mai e cineva în sala de lectură? 

— Nu, singura persoană care a venit azi a fost Tertulian și a 
plecat. 

A luat bucata de hârtie din spatele ghișeului și s-a dus spre 
ușa de la intrare. 


VP -19 


— Oddio!, și-a zis în barbă Dottoressa Fabbiani. Am uitat 
complet de el. Aproape că face parte din peisaj. 

A clătinat din cap exasperată de propria-i neglijenţă. 

— Despre cine vorbiţi? a întrebat Brunetti, curios să vadă 
dacă explicaţia ei se potrivea cu cea a paznicului. 

— Vine aici să citească. O face de ani de zile, a răspuns ea. 
Citește tratate bisericești și e foarte politicos cu toată lumea. 

— Înţeleg, a zis Brunetti, hotărându-se să ignore informaţia 
cel puţin pentru moment. Îmi puteţi spune cum ajunge cineva să 
citească din colecția dumneavoastră? 

— E foarte simplu, a răspuns ea, dând din cap afirmativ. 
Rezidenţii trebuie să prezinte carta d'identità și o dovadă a 
domiciliului actual. Dacă nu au domiciliul în oraș și vor să 
consulte anumite cărți, atunci trebuie să ne dea o explicaţie 
scrisă privind proiectul de cercetare, să ne dea o scrisoare de 
recomandare de la o instituție academică sau de la altă 
bibliotecă și o formă de identificare. 

— De unde știu că pot să facă cercetare aici? 

Văzând confuzia de pe chipul ei, Brunetti și-a dat seama că 
formulase greșit întrebarea. 

— Vreau să spun... de unde știu ce aveţi în colecția 
dumneavoastră? 

Era mult prea surprinsă ca să reușească să se prefacă. 

— Totul e online. Nu trebuie decât să caute ce au nevoie. 

— Evident, evident, a răspuns Brunetti, jenat că pusese o 
întrebare așa prostească. 

— Sistemul e mult diferit faţă de cum era pe vremea când 
eram eu elev, a zis el, uitându-se împrejur. Totul e altfel. 

— Aţi mai fost aici? l-a întrebat ea, curioasă. 

— De câteva ori, când eram la /iceo. 

— Ca să citiți ce? 

— Istorie, în mare. Romanii; câteodată și grecii. 

Apoi, simțind că era momentul să recunoască: 

— Dar întotdeauna în traducere. 

— Pentru cursuri? a întrebat ea. 

— Câteodată, a zis Brunetti. Dar, de cele mai multe ori, pentru 
că-mi plăceau. 


1 Oh, Dumnezeule! (în original, în italiană) (N.t.). 
VP - 20 


S-a uitat la Brunetti, a deschis gura ca și cum ar fi vrut să zică 
ceva, apoi s-a dus spre ceea ce Brunetti a socotit a fi spatele 
clădirii. 

Brunetti și-a amintit de propria-i carieră universitară și de 
eternităţile pe care le petrecuse în biblioteci: să găsească un 
titlu într-un catalog de fișe, să completeze cererea de împrumut 
în duplicat (maximum trei cărți), să dea formularele 
bibliotecarei, să aștepte cărţile, să se ducă la ghișeu, să citească 
și să aducă înapoi cărţile la sfârșitul zilei. Își aducea aminte de 
bibliografii și cum citea cu voracitate titlurile din ele în speranța 
că o să dea peste ceva care se potrivea cu subiectul pe care-l 
studia. Câteodată, un profesor menţiona câteva surse pe care să 
le folosească, dar asta se întâmpla foarte rar; cei mai multi 
dintre ei ţineau doar pentru ei informaţiile pe care le aveau, ca 
și cum credeau că, dacă le împărtășeau cu studenţii, pierdeau 
controlul pentru totdeauna. 

— Există vreun element comun în cărţile cerute de american? 
a zis Brunetti. 

— Călătoriile. Exploratori venețieni din Lumea Nouă, a zis ea, 
răsfoind hârtiile. Cel puţin, acesta a fost subiectul solicitărilor lui 
inițiale. După două săptămâni, a început să ceară cărți ai căror 
autori nu erau venețieni și după aceea... a zis, oprindu-se ca să 
se uite pe hârtiile din mână. După aceea a început să ceară cărți 
de istorie naturală. Redevenind atentă la Brunetti, a adăugat: 
Sunt toate aici. 

— Dar ce aveau în comun? a insistat Brunetti. 

— Ilustrații, a răspuns ea, confirmând ceea ce el deja bănuise. 
Hărţi, desene reprezentând păsări din zona noastră, făcute de 
exploratori sau de artiștii care au mers cu ei. Multe dintre ele 
sunt acuarele; făcute când au tipărit cărțile. 

Ca și cum ar fi fost surprinsă de ce a spus, Dottoressa și-a 
ridicat mâna în care ţinea hârtiile ca să-și acopere gura, și a 
închis ochii brusc. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Brunetti. 

— Merian, a zis ea, făcându-l să fie total confuz. 

A rămas perfect nemișcată un timp atât de lung, încât 
Brunetti se temea să nu aibă vreo criză. Apoi a văzut-o cum se 
relaxează: și-a lăsat mâna în jos și a deschis ochii. 

— Vă simţiţi bine? a întrebat-o el. 

Ea i-a făcut semn că da. 


VP - 21 


— Ce s-a întâmplat? a întrebat din nou, atent să nu facă nicio 
mișcare spre ea. 

— O carte. 

— Care carte? 

— O carte cu ilustraţii făcute de o nemţoaică, a zis ea, pe un 
ton din ce în ce mai calm. Avem un exemplar. M-am temut că 
individul a pus mâna pe ea, dar - mi-am amintit - e 
împrumutată la o altă bibliotecă. A închis ochii și a șoptit: Slavă 
Domnului! 

Brunetti a lăsat să treacă mult timp până a îndrăznit să 
întrebe: 

— Aveţi formularul lui de înscriere? 

— Da, a răspuns ea, zâmbind, ca și cum era bucuroasă că 
fusese schimbat subiectul. E la mine în birou. O scrisoare de la 
universitatea lui în care e explicată tema cercetării, și o 
recomandare, plus o copie după pașaport. 

S-a întors și a luat-o spre ieșire. 

Ajunsă la ușă, a folosit o cartelă cu senzor pe care o purta pe 
un șnur prins la gât. Brunetti s-a dus după ea și a închis ușa în 
urma lor. Femeia l-a condus pe un coridor luminat artificial. 

La capătul coridorului, altă ușă pentru care a folosit aceeași 
cartelă ca să intre într-o vastă încăpere ticsită de rafturi de cărți, 
aflate pe rânduri atât de apropiate unele de altele, că numai o 
singură persoană putea să treacă printre ele. Aici, înăuntru, 
mirosul era și mai puternic: Brunetti se întreba dacă oamenii 
care muncesc aici mai simt mirosul după o vreme. Imediat ce a 
intrat, Dottoressa a scos din buzunar o pereche de mănuși de 
bumbac. În timp ce și le punea în mâini, i-a zis: 

— N-am avut timp să verific celelalte cărţi pe care le-a 
consultat, ci doar pe cele pe care le-a lăsat azi pe masă. Unele 
dintre ele sunt aici. Putem să le verificăm acum. 

S-a uitat peste hârtia de deasupra, apoi a luat-o la stânga și s- 
a dus la al treilea rând de rafturi. Părând că nici măcar nu se 
deranjează să se uite la cotoarele cărţilor, s-a oprit la jumătatea 
coridorului și a scos de pe raftul de jos o carte. 

— Știţi unde sunt toate cărţile? a întrebat el de la capătul 
șirului. 

Ea s-a întors și a pus cartea pe o masă de lângă el. S-a 
aplecat spre un sertar, din care a scos încă o pereche de mănuși 
de bumbac și i le-a înmânat. 


VP - 22 


— Aproape. Sunt aici de șapte ani. 

S-a uitat pe hârtie și, din nou, i-a făcut semn spre capătul 
rândului. 

— Sunt sigură că am parcurs sute de kilometri printre rafturile 
astea. 

Lui Brunetti îi aducea aminte de un ofiţer de armată din 
Neapole pe care îl știa de când fusese trimis în misiune acolo și 
care, la un moment dat, i-a zis că, în cei douăzeci și șapte de ani 
de când era în serviciu, a mers cel puţin cincizeci de mii de 
kilometri, mult peste circumferința pământului. Văzând îndoiala 
evidentă de pe chipul lui Brunetti, i-a explicat că a socotit cei 
zece kilometri pe care îi făcea în fiecare zi ca să ajungă la 
muncă, timp de douăzeci și șapte de ani. Acum, Brunetti privea 
de-a lungul șirului de rafturi, încercând să-i estimeze lungimea. 
Cincizeci de metri? Mai mult? 

A urmărit-o cam douăzeci de minute, mergând din încăpere în 
încăpere, umplându-i treptat brațele de cărţi. Pe măsură ce 
trecea timpul, Brunetti își dădea seama că nu prea le mai 
simțea mirosul. La un moment dat, ea l-a condus lângă o masă 
și a descărcat cărțile din bratele lui, apoi a pornit din nou. A 
devenit propria lui Ariadnă, conducându-l prin labirintul de cărţi, 
oprindu-se din când în când să îi mai depună câte una în brațe. 
Brunetti s-a rătăcit rapid: nu se putea orienta, decât dacă vreo 
fereastră avea vedere spre Guidecca; clădirile din apropiere pe 
care le vedea de la înălţimea ferestrelor nu-i dădeau niciun 
indiciu. 

În cele din urmă, după ce i-a dat încă două cărți, a întors lista 
la prima pagină, semn pentru Brunetti că a terminat. 

— Am putea să ne uităm la ele aici, a zis ea, conducându-l la 
masa pe care se aflau cărțile. 

Brunetti a așteptat ca Dottoressa să-i ia și ultimele cărţi din 
braţe și să le pună teancuri pe masă. 

Stând în picioare lângă primul teanc, Dottoressa a luat cartea 
de deasupra și a deschis-o. Brunetti s-a mutat mai aproape și s- 
a uitat împreună cu ea la ultima foaie și la pagina de gardă. Ea a 
dat pagina și el a văzut, pe dreapta, pagina de titlu. llustraţia de 
la începutul cărţii lipsea, în locul ei rămânând doar o fâșie pe 
cotorul vertical și tare, indicând pagina lipsă. Deși fâșia nu arăta 
nici pe departe ca o rană, Brunetti nu se putea abţine să nu 
simtă că această carte suferise. 


VP - 23 


A auzit-o oftând. A închis cartea și s-a întors să se uite în 
partea de jos a paginilor, căutând, fără doar și poate, părţi lipsă 
din hârtia groasă. Cu mâini neîndemânatice din cauza 
mănușilor, a pus cartea pe masă, și-a scos mănușile și a început 
să se uite cu atenţie prin ea, pagină cu pagină. Peste puţin timp, 
a dat peste altă pagină ruptă, apoi peste alta, apoi a ajuns la 
sfârșitul cărții. 

A pus cartea deoparte, apoi a luat alta. Din nou, îi lipseau 
ilustraţia, plus alte șapte pagini. A închis cartea și a așezat-o 
peste cealaltă. Când s-a aplecat ca să ia alt volum, Brunetti a 
văzut ceva picurând pe cotorul roșu din piele, culoarea 
transformându-se imediat din trandafirie în roșu-vișiniu. Cu 
cantul mâinii, a tamponat ușor pata. 

— Suntem niște proști, a zis ea. 

La cine s-o fi referit? s-a mirat el. Oamenii care au făcut 
chestia asta sau cei a căror neglijenţă au permis-o? 

Au rămas unul lângă celălalt, până când ea a trecut prin toate 
celelalte cărţi care, după numărătoarea lui, erau încă douăzeci 
și șase. Dintre toate, numai două nu aveau pagini tăiate. 

A pus ultima carte deoparte și s-a aplecat, sprijinindu-se cu 
mâinile de marginile mesei. 

— Sunt și câteva cărți lipsă. 

Apoi, amintindu-i de felul în care oamenii refuzau adesea să 
accepte chiar și cele mai sigure diagnostice, a adăugat: 

— Dar e posibil să fi fost puse pe alte rafturi decât trebuie. 

— E posibil? a întrebat Brunetti. 

Uitându-se la cărțile răspândite în faţa ei, a zis: 

— Dacă m-aţi fi întrebat asta ieri, v-aș fi zis că nimic din toate 
astea nu e posibil. 

— Ce lipsește? a întrebat el, perplex la sugestia că ar fi fost 
duse pe un raft greșit. Cărţi pe care el le-a cerut? 

— Nu, tocmai asta e ciudațenia. Dar sunt același tip de cărți 
de călătorie. 

— Ce titluri? a insistat Brunetti, nu că ar fi crezut că exista 
vreo șansă să recunoască vreunul dintre ele. 

— O traducere germană a cărţii lui Ramusio, Delle Navigationi 
et Viaggi, și o ediţie latină a volumului lui Montalboddo, Paesi 
noua, din 1508. 


VP - 24 


Îi vorbise ca unui bibliotecar sau arhivar, de parcă el ar fi 
cunoscut acele cărți și ar fi avut idee de valoarea lor. Văzând 
confuzia de pe faţa lui, i-a zis: 

— Montalboddo este o colecție de istorisiri ale mai multor 
călători. Ramusio a făcut la fel, a pus cap la cap o colecţie de 
povestiri. 

Brunetti și-a scos carnetul și a scris numele autorilor și ce 
înțelesese el din titlurile respective. Volume vechi de cinci sute 
de ani... cineva pur și simplu intrase aici și le luase cu el. 

— Dottoressa, a zis el, întorcându-se la problema care trebuia 
rezolvată mai urgent. Aș vrea să-mi puneţi la dispoziţie 
informaţiile pe care le aveţi despre acest individ. 

— Desigur, nicio problemă. Sper... sper... a început ea, dara 
uitat ce voia să zică și s-a oprit. 

— Vă rog să vă asiguraţi că nimeni altcineva nu atinge cărțile 
astea, i-a cerut Brunetti. O să vină oamenii mei aici în după- 
amiaza asta să le verifice de amprente. Dacă se ajunge la 
proces, o să avem nevoie de dovezi. 

— Dacă? a întrebat ea. Dacă? 

— Trebuie să-l găsim și să demonstrăm că el le-a luat. 

— Dar știm deja că el le-a luat, a zis ea, uitându-se la Brunetti 
de parcă acesta ar fi luat-o brusc razna. E evident! 

Brunetti nu a mai zis nimic. Ce părea evident era câteodată 
imposibil de demonstrat și ceea ce oamenii știau a fi adevărat 
de multe ori nu era de niciun ajutor unui judecător: nu fără 
dovezi. Nu voia să-i zică asta directoarei, în schimb, și-a luat o 
mină blândă și a făcut semn spre ușă. 

A urmat-o pe coridor și s-au întors în biroul ei. Pe birou se afla 
un dosar albastru pe care ea i l-a înmânat fără niciun cuvânt, 
apoi s-a dus la una dintre cele trei ferestre care dădeau spre 
Redentore. El se gândea dacă o să poată cineva vreodată să 
restituie cărțile. Apoi Brunetti a deschis dosarul pe birou și a 
început să se uite peste documente. 

Joseph Nickerson, născut în Michigan acum treizeci și șase de 
ani, domiciliat în prezent în Kansas. Cam atât reușea să afle din 
pașaportul lui; fotografia înfățișa un individ cu părul și ochii 
deschiși la culoare, cu nasul drept puţin cam prea mare pentru 
fața lui și cu o gropiţă în barbă. Expresia de pe chip îi era neutră 
și relaxată, faţa unui ins fără secrete, cineva lângă care puteai 
sta oricând în avion, în timpul unei curse scurte și cu care puteai 


VP - 25 


sporovăi despre sport sau despre cât de urâtă e situaţia în 
Africa. Dar, gândea el, nu despre cărți vechi, de colecţie. 

Nickerson putea să fie un bărbat oarecare de origine anglo- 
saxonă sau nordică, putea foarte bine să-și schimbe înfățișarea 
punându-și o pereche de ochelari și să-și lase părul să crească 
și, eventual să-și lase barba să crească. Trăsăturile lui erau atât 
de puţin notabile, că ar fi fost dificil să-ţi aduci aminte de ceva 
anume în legătură cu el, poate cu excepţia unei vagi imagini a 
expresiei lui directe, cinstite. 

Asta îi sugera lui Brunetti că insul era un profesionist și că 
avea acea calitate pe care numai oamenii foarte siguri pe ei o 
au: aparenţa unei onestităţi firești, înnăscute. Nu era omul care 
să se laude, care să spună despre ceva că ar fi greșit sau nu, 
dar felul lui de a se purta, încrederea pe care ţi-o acorda, 
interesul lui autentic fată de ceea ce aveai de zis și curiozitatea 
care îl împingea să afle mai multe despre tine îl făceau 
irezistibil, cu siguranţă. Brunetti cunoscuse doi astfel de oameni 
și, chiar în timpul interogatoriului, nu era convins de adevărul pe 
care îl știa despre amândoi. De-a lungul timpului, a ajuns să 
considere această calitate un dar, așa cum sunt frumusețea 
extraordinară și inteligenţa. Pur și simplu, tipul avea acest dar, 
iar cei care-l aveau puteau să-l folosească în ce fel doreau. 

Atingând ușor foaia într-un colț, a dat-o la stânga și a trecut la 
următoarea. Scrisoarea de recomandare venea de la rectorul 
Universităţii Kansas din Lawrence, Kansas, și în ea se zicea că 
Joseph Nickerson era asistent universitar la Catedra de Istorie 
Europeană, cu specializare în Istoria Comerţului Maritim și 
Mediteraneean, subiect despre care ţinea un curs, și că domnia 
sa spera ca biblioteca să-i pună la dispoziţie colecţia sa. Numele 
rectorului era scris sub o iscălitură ilizibilă. 

A luat scrisoarea de cele două colțuri de sus și a ţinut-o în 
lumina care venea dinspre fereastră. Antetul era printat pe 
hârtie, poate la aceeași imprimantă la care fusese scoasă și 
scrisoarea. Ei bine, oricine putea să facă asta. Kansas, credea el, 
era undeva în mijlocul Americii; avea o vagă amintire că era la 
stânga statului lowa sau cel puţin aproape de el, dar cu 
siguranţă în mijloc. Istoria Comerţului Maritim și Mediteraneean? 

— Va trebui să iau astea cu mine, a zis el, apoi a întrebat-o: 
Aveţi cumva adresa lui sau un număr de telefon din Italia? 


VP - 26 


Dottoressa Fabbiani s-a întors, încetând să mai contemple 
biserica. 

— Numai dacă e scrisă acolo. Nu solicităm o adresă decât de 
la rezidenții care folosesc colecţia, a zis ea. Ce facem în 
continuare? a întrebat. 

Brunetti a pus la loc hărtiile și a închis dosarul. 

— Cum am zis și mai înainte, va veni o echipă să ia 
amprentele de pe cărţi și de pe biroul la care a stat și apoi o să 
le comparăm cu cele din baza noastră de date. 

— O ziceți ca și cum e o chestiune atât de banală! 

— Este, a răspuns Brunetti. 

— Pentru mine, e ca și cum ar fi ceva desprins din Vestul 
Sălbatic. De ce nu suntem informaţi despre astfel de persoane? 
De ce nu primim fotografiile lor ca să ne putem proteja? a 
întrebat ea, nu cu furie, ci cu surprindere. 

— Nu am nici cea mai vagă idee, i-a răspuns Brunetti. Poate 
pentru că bibliotecile jefuite nu vor să se știe. 

— Cum așa? 

— Nu aveți donatori? Investitori? 

Femeia s-a oprit în loc, iar el s-a uitat la ea cum începea să 
pună lucrurile cap la cap. În cele din urmă, Dottoressa a zis: 

— Avem trei, dar numai cel privat contează. Restul de bani 
vin de la fundații. 

— Și cum ar reacţiona donatorul privat? 

— Dacă ar afla că am lăsat să se întâmple așa ceva? a zis ea, 
apoi a ridicat o mână și, pentru o clipă, a închis ochii. 

A tras adânc aer în piept, încercând să se întărească în faţa 
adevărului, și a zis: 

— Două din cărți îi aparţin acestui donator. 

— Aparţineau. 

Femeia a rămas o vreme cu ochii pironiţi la modelul din 
pardoseală, apoi și-a ridicat privirea spre el, zicând: 

— Făceau parte dintr-o donaţie de mari proporții. Cred că sunt 
zece ani de-atunci. 

— Ce cărți au fost donate? 

Nu trebuia decât să le numească, iar el își dădea seama că 
femeia se străduia din răsputeri. A deschis gura, dar n-a reușit 
să scoată un sunet. În schimb, s-a uitat iar la pardoseală, apoi 
înapoi la el. 


VP - 27 


— Una dintre cărţi e printre cele care lipsesc. Din cealaltă 
lipsesc nouă pagini, a reușit ea să adauge. 

Apoi, înainte ca el să apuce să întrebe de unde le știa 
proveniența, ea a zis din nou: 

— Numele familiei este în nomenclatorul central al 
catalogului. 

— Care e? a întrebat Brunetti. 

— Morosini-Albani. Apoi a adăugat: Ei ne-au dat volumul din 
Ramusio. 

Brunetti a încercat cât a putut să-și ascundă uimirea. Faptul 
că un membru al acestei familii era un binefăcător, indiferent al 
cui, era o surpriză de proporții - ba chiar un șoc - pentru orice 
venețian. Deși ramura principală a familiei dăduse orașului cel 
puţin patru dogi, dintr-o altă ramură genealogică nu făcuseră 
parte decât negustori și bancheri. În timp ce o ramură a familiei 
era la conducere, cealaltă acumula averi, o divizare care a durat 
- dacă Brunetti își aducea bine aminte - până la domnia 
ultimului doge Morosini, cândva, în secolul al șaptesprezecelea. 

Ramura Albani se ascunsese, într-o anumită măsură, 
retrăgându-se în pa/azzo-ul lor - pe care aleseseră să-l 
construiască nu pe Canal Grande, ci într-o parte a orașului unde 
terenul era mai ieftin - și au continuat să-și dezvolte pasiunea 
familiei de a acumula averi. Actuala contesă, o văduvă cu trei 
copii vitregi cu care era în război, era prietenă cu soacra lui. 
Contessa Falier învățase la o școală catolică privată unde fusese 
colegă cu Contessa Morosini-Albani, la vremea aceea doar fiica 
cea mai mică a unui prinţ sicilian care-și îngropase averea în 
jocuri de noroc, astfel că taxele școlare ale fetei erau plătite de 
o mătușă necăsătorită. Mult mai târziu, s-a căsătorit cu 
moștenitorul averii Morosini-Albani, primind astfel și titlul lui, 
mai mic decât al ei, și pe cei trei copii din căsnicia lui anterioară. 
Brunetti o întâlnise de câteva ori la cină acasă la părinţii Paolei, 
făcuseră cunoștință și stătuse de vorbă cu ea, rămânând cu 
impresia că era o femeie foarte educată, inteligentă și foarte 
citită. 

— Cine v-a dat cărţile? 

— Contessa, i-a răspuns ea. 

Ca mulți străini - și oricine nu era născut în Veneţia era la fel 
de străin -, Contessa Morosini-Albani se hotărâse să devină mai 
venețiană decât venețienii. Răposatul ei soț fusese membru al 


VP - 28 


celebrului Club dei Nobili unde se ducea să-și fumeze 
trabucurile și să citească // Giornale în timp ce mormăia chestii 
vagi despre lipsa de respect faţă de oamenii cu statut. Ea, la 
rândul ei, se alăturase diverselor comitete și comisii de salvare 
a unora și altora, de protejare a nu știu cui sau a nu știu ce, era 
nelipsită de la premierele de la Teatrul La Fenice și scria frenetic 
și constant scrisori către // Gazzettino. Ideea că familia asta 
donase ceva, ca să nu mai vorbim de cărți scumpe și rare, era 
dincolo de imaginaţia lui Brunetti. Cei din familia Morosini-Albani 
erau, sau fuseseră dintotdeauna, inși care păstrau, nu dădeau 
averi; viața nu-i demonstrase lui Brunetti decât arareori că 
oamenii aveau capacitatea de a se schimba într-o manieră 
profundă. 

Dar, gândea Brunetti, în cele din urmă, era siciliană, și 
sicilienii sunt legendari pentru cât sunt de cheltuitori, în cel mai 
bun și mai prost sens cu putinţă. Se zicea despre copiii ei vitregi 
că erau nerecunoscători și inutili, așa că poate Contessa se 
hotărâse să le facă în ciudă și să doneze cărțile înainte să pună 
ei mâna pe ele. Contessa Falier ar fi putut să știe mai multe. 

— Aveţi idee cam cum ar putea reacţiona Contessa la vestea 
asta? 

Dottoressa Fabbiani și-a încrucișat braţele și s-a rezemat iar 
de pervaz, cu picioarele drepte și tălpile aliniate frumos una 
lângă cealaltă, exact așa cum și le ţineau păsările acelea. 

— Presupun că depinde de cât de neglijenţi vom părea în fața 
ei. 

— Părerea mea e că individul e un profesionist și face chestia 
asta la comanda cuiva. 

li spusese lucrul ăsta ca să-i sugereze că poate neglijenţa nu 
fusese un factor major. 

— Probabil că lucrează pentru niște colecționari care caută 
anumite artefacte, iar el le face rost de ele. 

Ea a pufnit: 

— Mda, măcar n-aţi zis că le „procură”. 

— Ar fi fost prea mult, zic eu, a răspuns Brunetti, având în 
vedere slujba mea. 

A riscat, zâmbindu-i. 

— Donează și bani bibliotecii? a întrebat el, fără să se mai 
deranjeze să pomenească numele contesei. 

— O sută de mii de euro pe an. 


VP - 29 


Morosini-Albani? Când și-a revenit din șoc suficient încât să 
poată vorbi, Brunetti a întrebat: 

— Cât de importantă este această donaţie pentru 
dumneavoastră? 

— Primim fonduri anuale de la primărie și de la prefectură și 
de la guvernul central, dar de-abia ne ajung să ne acoperim 
cheltuielile de funcţionare. Ce primim de la donatori ne permite 
să facem achiziţii și restaurări. 

— Aţi spus că v-a donat și cărți. Mai sunt și altele? 

Și-a întors capul, nevrând să-i răspundă la întrebare; dar 
negăsind nimic la care să se uite, și-a întors privirea spre 
Brunetti. 

— Da. A fost o donaţie substanțială. Sunt sigură că a fost 
ideea ei: soțul ei era... ei bine, un Morosini-Albani. 

După ceva timp, a zis: 

— Ne-a promis că ne dă și restul bibliotecii ei, apoi a adăugat, 
aproape în șoaptă: Familia ei a fost printre primii donatori ai lui 
Minuzio. 

Ceva a oprit-o să mai continue; poate superstiţia. Ca și cum 
dacă vorbea despre acest fapt, el nu s-ar mai fi întâmplat și 
atunci biblioteca risca să piardă numeroasele cărți ale familiei, 
venite din cele mai mari tiparniţe, din cele mai mari orașe 
culturale. 

Pe vremea când Brunetti încă mai era un elev leneș, mama lui 
îl tot îndemna să se dea jos din pat spunându-i că fiecare nouă 
zi îi va oferi câte o minunată surpriză. Poate că mama nu 
avusese în minte generozitatea familiei Morosini-Albani, dar cu 
siguranţă avusese dreptate. 

— Nu vă faceţi griji, Dottoressa. Ceea ce-mi spuneţi va 
rămâne între noi doi. 

— Colecţia lor este... vastă, a zis ușurată directoarea, apoi, ca 
și cum ar fi vrut să clarifice ceea ce spusese, a adăugat: 
Contessa este singura din familie care înţelege valoarea reală a 
cărţilor și care le apreciază. Nu știu de unde a învățat - n-am 
avut niciodată curajul s-o întreb -, dar știe multe despre cărțile 
publicate în primii ani și despre poligrafie și despre conservare. 

A ridicat o mână, făcând un gest larg, cuprinzător, ca și cum 
ar fi vrut, poate, să surprindă întreg arsenalul de calităţi ale 
contesei, apoi s-a oprit pentru o vreme, ca și cum nu era sigură 
că putea să-i încredințeze atât de multe informaţii lui Brunetti. 


VP - 30 


— l-am cerut de mai multe ori părerea despre conservare. 
Apoi, cu o generozitate pe care Brunetti o vedea adesea la 
cercetători, ea a zis: Are acel dar, acea intuiţie. 

— „Intuiţie”? a întrebat el. 

Ea a zâmbit. 

— Poate că „dragoste” e un cuvânt mai bun. Așa cum v-am 
mai spus, ni le-a promis nouă. 

— Promis? 

Femeia a aruncat o privire prin birou. 

— După toate astea, a început ea, ca și cum pe-acolo 
călcaseră vandalii, lăsând în urmă numai distrugere, n-o să mai 
aibă niciodată încredere în noi. 

— Nu i s-ar fi putut întâmpla și ei, la ea acasă? 

— Vreţi să spuneţi că cineva ar fi putut s-o păcălească? 

— Da, a răspuns Brunetti. 

— Nu-mi imaginez că cineva ar putea s-o păcălească să 
renunţe la ceva de bunăvoie, a zis ea. 


VP - 31 


3. 


Brunetti a zâmbit, ca să arate că e amuzat de remarca făcută 
și care era cu siguranţă adevărată, pentru că oglindea, mai mult 
sau mai puţin, propria lui părere despre Contessa. Gândindu-se 
mai bine însă, și-a dat seama că Dottoressa Fabbiani își exprima 
aprecierea sinceră față de ferocitatea contesei, un cuvânt care îi 
venise în minte când căuta un termen care să-i definească 
personalitatea. Deși, de-a lungul anilor, o întâlnise doar de cinci 
sau șase ori, ea era atât de des subiect de conversaţie între 
soție și mama ei, încât îi făcuse impresia unei femei cu păreri 
exagerat de puternice și care - ceva ce admirase dintotdeauna - 
excela și în mizantropie. Și mai admirabil, părea să fie o 
mizantropă democrată, împărțindu-și disprețul în mod egal între 
Biserică și Stat, Dreapta și Stânga. Paola o adora și mama ei o 
considera o prietenă apropiată, o dovadă în plus pentru 
democraţia inerentă a femeilor. 

— Dottoressa, trebuie să vă mărturisesc următoarele două 
lucruri, a zis el, sperând ca astfel să reușească să se 
concentreze amândoi la situaţia cu care se confruntau. 

Ea l-a privit oarecum alarmată, dar n-a zis nimic. 

— Întâi trebuie să-mi mărturisesc ignoranţa cu privire la 
valoarea monetară a cărților lipsă și la piaţa de desfacere pentru 
paginile care au fost luate. 

S-a oprit, dar ea n-avea nimic de zis. 

— Ca urmare, cred că ar fi mai bine ca acest caz să fie trimis 
la divizia Furturi de Artă, dar ei sunt în Roma și... 

— Și au probleme mult mai mari cu care să-și bată capul? a 
completat ea. 

Niciunul dintre ei nu a crezut de cuviinţă să comenteze cu 
privire la explozia de jafuri din case, biserici, biblioteci și muzee 
- până și din biblioteca Ministerului Agriculturii - care se 
produsese în ultimii ani. Brunetti citea cu regularitate circularele 
de la poliţia Furturilor de Artă și de la Interpol, în care erau 
anunţate furturi majore și nu doar de tablouri și statui, ci și de 
manuscrise și cărţi, fie volume întregi, fie pagini din ele. Pentru 


VP - 32 


noii vandali ai cărţilor, orice era permis, dacă îi lăsai liberi 
printre cele mai vechi colecţii din Europa. 

— Câte volume aveți aici, Dottoressa? a întrebat el. 

Ea a înclinat capul într-o parte, gândindu-se la întrebarea lui. 

— Colecţia mare are în totalitate în jur de treizeci de mii de 
volume, din care cele mai multe sunt jos, în colecția obișnuită. 
Aici sus, a zis ea, făcând un semn cu mâna spre camerele din 
spatele lui Brunetti, avem cam opt mii de volume; colecţia de 
manuscrise conţine încă două sute. 

— Altceva? 

— Mai avem o colecţie de miniaturi persane: un negustor le-a 
adus cu el din Iran la finalul secolului trecut. Dacă vrea cineva 
să le vadă, trebuie ca un membru al personalului nostru să stea 
cu persoana respectivă. 

Asta i-a adus aminte că cineva a stat cu Dottor Nickerson cel 
puţin o parte din timpul pe care și-l petrecuse în bibliotecă, 
poate chiar o bună parte din el. 

— Bărbatul acesta căruia îi ziceţi Tertulian. Aveţi înregistrarea 
lui la dosar? 

— Ce treabă aveţi cu el? a întrebat ea, pe un ton protector. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu el. Aţi zis că vine aici de atâta 
vreme, că aproape că face parte din personal. Dacă e adevărat, 
atunci e posibil să fi văzut ceva care să i se pară neobișnuit. 

— Nu văd ce rost ar avea, a insistat ea. 

Brunetti începuse să se sature să mai joace rolul poliţistului 
bun. 

— Dottoressa, nu sunt convins că magistratul care va ancheta 
cazul va considera la fel. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? a întrebat ea, pe un ton mai 
aspru. 

— Că un judecător va emite un ordin prin care va cere să ne 
furnizaţi numele lui și orice informaţie care ne-ar ajuta să-l 
localizăm. 

Apoi, înainte să apuce ea să protesteze, el a adăugat: 

— Suntem într-o bibliotecă, Dottoressa, nu într-o clinică 
medicală sau vreo biserică. Numele și adresa lui nu sunt 
informaţii protejate; există posibilitatea clară ca el să fi fost 
martor la o infracţiune. Singura modalitate prin care putem afla 
este să stăm de vorbă cu el. 


VP - 33 


— Cred că s-ar putea să... a început ea, apoi s-a oprit, 
căutându-și cuvintele. S-ar putea să-i fie greu să vorbească. 

— De ce? a întrebat Brunetti, acum cu mai multă blândeţe. 

— Are probleme. 

— Cum ar fi? 

De data asta, Brunetti a făcut apel la nesfârșita răbdare care 
este necesară ca să-i lași pe oameni să zică ceea ce nu prea 
erau dispuși să zică. 

O privea în timp ce ea cântărea în minte cât de multe să-i 
dezvăluie. 

— E posibil să fi fost preot cândva sau cel puţin să fi fost la 
seminar. 

Asta explica interesul bărbatului să-l studieze pe Tertulian, s-a 
gândit Brunetti. 

— E posibil să fi fost? a întrebat el. 

Ea i-a aruncat o privire confuză, la care el a adăugat: 

— S-a hotărât să nu se mai facă preot sau și-a întrerupt 
studiile în urma cărora s-ar fi făcut preot? Ori a fost forțat s-o 
facă? 

— Nu știu, i-a răspuns directoarea. Nu mi-am permis să-l 
întreb așa ceva. 

— Dar aveţi vreo idee? a întrebat el, cu senzorii activaţi de 
tulburarea cu care-i vorbise directoarea. 

— De ce vorbim despre el? a vrut ea să știe. N-a făcut altceva 
decât să vină aici și să citească. Asta nu e o infracţiune. 

— Dar să vezi cum se comite o infracțiune în timp ce stai și 
citeşti și să nu raportezi este o infracțiune, i-a răspuns Brunetti, 
manipulând adevărul în favoarea sa. 

— E un om cumsecade, a insistat ea. 

El știa din propria-i experienţă că oamenii cumsecade nu sunt 
în mod necesar și cei mai curajoși, și nici că vor neapărat să se 
implice în vieţile altora. 

Brunetti citise acum mulţi ani ceva de teologul respectiv - știa 
că fusese om al legii și bănuia că era african de origine - și și-a 
adus aminte că nu-i plăcuse deloc. Nu întâlnise pe nimeni care 
să se opună cu atâta aplomb ideii de plăcere ca Tertulian și nici 
nu avea o părere foarte bună despre viaţă, în general. 
Imaginaţi-vă persoana care ar vrea să-l citească pe Tertulian. 

— Îmi arătaţi dosarul lui? a întrebat el, refuzând să i se 
distragă atenţia. 


VP - 34 


— Chiar trebuie să vorbiţi cu el? a întrebat ea, la rândul ei. 

— Da, i-a răspuns Brunetti. 

— Numele lui este Aldo Franchini și locuiește în Castello, spre 
capătul străzii Garibaldi. 

Brunetti și-a scos carnetul și a notat numele și locul, apoi i-a 
aruncat o privire piezișă, părându-i-se interesant că știe unde 
locuiește. 

— Cât de bine îl cunoașteţi? 

— Nu foarte bine, a zis ea, ducându-se în spatele biroului, ca 
să se așeze. 

l-a făcut semn lui Brunetti către un scaun, s-a așezat și ea, 
sperând că asta va calma lucrurile între ei. 

— Dar îl cunosc pe fratele lui mai mic, care a fost la școală cu 
mine. M-a sunat acum vreo trei ani. Mi-a zis că fratele lui s-a 
mutat înapoi în oraș. Că-și pierduse slujba din cauza unor 
neplăceri cu directorul, ceea ce însemna că nu putea primi o 
scrisoare de recomandare. Voia să vină aici să citească, și 
fratele lui m-a rugat să fiu de acord, chiar dacă-și pierduse 
slujba. 

— Și ce lucrase? 

— Preda teologia la o școală privată de băieţi din Vicenza. 

— Teologie? a întrebat Brunetti. 

Directoarea i-a aruncat o privire rece și i-a zis: 

— Era preot pe vremea aceea. 

De data asta, părea mai sigură pe ce spunea decât prima 
dată. 

— Pe vremea aceea? 

— Nu am considerat că e treaba mea, a spus ea, deși fără 
acea atitudine condescendentă pe care ar fi avut-o alţi oameni. 

— Ce-aţi făcut? 

— l-am zis că dacă fratele lui are domiciliul aici, atunci nu mai 
are nevoie de scrisoare: tot ce trebuia să facă era să vină cu 
actele doveditoare și să depună un formular pentru o legitimaţie 
de cititor. 

— N-aţi vrut să știți ce-a făcut? a insistat Brunetti. 

Ea i-a ignorat întrebarea. 

— Dacă vrea să citească, e dreptul lui. Nimic altceva în 
legătură cu el nu mă privește. 

— Fratele lui a zis ceva despre el? 


VP - 35 


— Asta face parte din treaba dumneavoastră polițienească? a 
întrebat ea. Sau pur și simplu vreţi să știți? 

— Orice om care l-a citit pe Tertulian mă interesează, a spus 
Brunetti, zicându-i doar o parte din adevăr și zâmbind în tot 
acest timp. 

— Mi-a zis că fratele lui este un cititor avid și că are nevoie să 
găsească undeva cărțile astea. 

Directoarea părea să se înmoaie, adăugând cu voce ceva mai 
domoală: 

— Și mi-a mai zis că lectura avea să-l ajute. 

— Nu l-aţi întrebat de ce avea nevoie fratele lui de ajutor? a 
întrebat-o Brunetti, deși se îndoia că ea ar fi făcut așa ceva. 

Femeia i-a zâmbit pentru prima dată și orice asemănare cu 
pasărea a dispărut: a devenit o femeie înaltă cu un chip 
inteligent și blând. 

— Cred că ar fi vrut să-l întreb, dar n-am făcut-o. Cuvântul lui 
era suficient pentru mine. 

— În tot acest timp, cât a fost prezent aici, aţi aflat ceva 
despre el? 

— Nu, nu tocmai. Citise Augustin, leronim, Maxim 
Mărturisitorul, dar a început prin a-l citi pe Tertulian, așa că i-am 
pus numele ăsta. 

— De ce-aţi fi facut așa ceva? 

— Bibliotecarii sunt... a început ea, apoi s-a oprit o clipă să se 
gândească, după care a continuat: Bibliotecarii sunt oameni 
neobișnuiţi. 

Brunetti era cu siguranţă dispus s-o creadă pe cuvânt. 

— E primul om de care ne amintim cu toţii care să fi cerut 
vreodată Tertulian și care chiar să stea să-l și citească. Şi nici 
măcar pentru vreun curs universitar, ci pentru că era cu 
adevărat interesat de carte. 

În fiecare cuvânt se simțea aprecierea ei față de acel individ. 

— Cât de mult aţi avut dumneavoastră personal de-a face cu 
el? 

— După o vreme, începuserăm să ne salutăm și, din când în 
când, îl întrebam ce citește. 

— Și cum vi se părea când stăteaţi de vorbă cu el? 

Ea a zâmbit, dar de data asta Brunetti și-a dat seama că 
zâmbetul însemna că răspunsul ei n-avea să fie unul serios. 


VP - 36 


— Mă întrebaţi dacă am avut impresia că e ceva în neregulă 
cu el? 

— Păi, având în vedere ce citea... 

Directoarea a râs. 

— Da, în ziua de azi, oamenii ăștia ne par niște nebuni, dar 
poate că el spera să găsească... 

— Răspunsuri? 

Ea a ridicat ambele mâini, ca și cum i-ar fi respins încercarea 
de a-i pune cuvinte în gură, apoi a zis: 

— Nu știu ce-ar mai putea să ne ofere astăzi Părinţii Bisericii. 
Alinare, poate. 

— Vreţi să spuneţi ce pot oferi unei religii muribunde? Sau din 
partea ei? 

Ea a privit îndelung suprafaţa biroului și apoi și-a ridicat din 
nou privirea spre el, spunând: 

— Cam la asta se rezumă, nu-i așa? 

— Statistic, da, i-a răspuns Brunetti. 

Nu era niciodată convins de propriile lui sentimente în privinţa 
asta, dar bănuia că regretă starea lucrurilor. 

— E posibil ca în curând să nu mai aibă nimic de lucru, a 
adăugat el. Apoi a clarificat: Preoţii, călugărițele, episcopii. 

— Nu cred că se va întâmpla atât de repede, a zis ea. 

— Nu, probabil că nu, a fost de acord Brunetti. 

Apoi, ca să schimbe atmosfera care se crease, a zis: 

— Puteţi să lăsaţi cărțile pe masă, vă rog? 

— Ce trebuie să facă oamenii dumneavoastră? Să pună pudră 
neagră pe ele? 

Frica ei era evidentă. 

— Asta se întâmplă doar la televizor. Acum se folosesc lasere, 
doar aruncă o lumină pe pagini și apoi fac o poză. Nu strică 
hârtia în niciun fel. 

O vedea cât de greu îi era să-l creadă, așa cum ar fi fost 
pentru oricine a crescut cu serialele și filmele de televiziune 
care îi prezentau pe tehnicieni cu pensulele și pudrele lor negre. 

— Credeți-mă când vă zic că nu ajunge nimic pe hârtie. Puteţi 
să fiți în încăpere când o să-și facă treaba, dacă vreţi, și vă 
promit că vor purta mănuși. 

— Când vor veni? 

— Ar trebui să ajungă astăzi. 


VP - 37 


Ea a deschis un sertar din birou și și-a scos de acolo cardul. El 
l-a băgat în buzunar fără se uite la el, i-a mulțumit și i-a întins 
mâna. 

— Asta e tot? a întrebat ea, în timp mâinile. 

— Pentru moment, a zis el și a părăsit biblioteca. 


VP - 38 


4. 


Pe drum înapoi, s-a oprit la Questura și, în sfârșit, și-a luat 
cafeaua, dar a băut-o fără niciun chef, știind că nu era decât o 
tactică de amânare, și nu o plăcere. Când a intrat, s-a hotărât să 
se ducă direct să-i raporteze lui Vice-Questore ce se întâmplase 
la bibliotecă. Urcând scările către biroul superiorului lui, s-a 
gândit la o poveste, cu siguranță apocrifă, pe care o auzise 
cândva despre o vedetă americană de cinema - să fi fost Jean 
Harlow? Se zicea că, atunci când i s-a oferit în dar de ziua ei o 
carte, ea a desfăcut-o și s-a uitat la ea și a zis: „O carte? Amo 
carte”. 

La fel era și Vice-Questore Giuseppe Patta, era convins de 
asta. 

Când a pășit în micul birou unde stătea de obicei Signorina 
Elettra, a văzut scaunul ei gol și computerul închis. În ultimele 
săptămâni, lipsise adesea de la birou. Vice-Questore Patta, care 
era superiorul ei direct, fie nu observase, fie - ceea ce era mai 
probabil - îi era frică să întrebe. De vreme ce nu era secretara 
lui, Brunetti s-a gândit că nu era treaba lui să întrebe, așa că n-a 
zis nimic. De data asta, absenţa ei însemna că era expus 
toanelor lui Patta fără să aibă cine să-i spună la ce să se 
aștepte. Era curajos sau laș? Brunetti s-a dus la ușă și a bătut. 

— Avanti, a auzit el și a intrat. 

Dottor Giuseppe Patta, cea mai de preţ floare a bărbăţiei 
palermitane, stătea la biroul lui, ocupat să-și împăturească 
batista și s-o bage în buzunarul de la haină. Brunetti era bucuros 
să vadă că batista era albă - din in, probabil - și albită în clor 
până căpătase culoarea oaselor de dinozaur din Gobi, uniforma 
judecătorilor lui Dumnezeu, primul dinte al unui copil. Patta nu 
ar fi niciodată de acord să se îmbrace după moda timpului, s-ar 
lăsa mai degrabă târât pe străzi, decât să-și pună în buzunarul 
de la piept o batistă colorată. Când venea vorba de unele 
lucruri, mai ales cele legate de modă, Patta era un ins 
neînduplecat; era o onoare să fii în aceeași încăpere cu el. 

— Buon giorno, Vice-Questore, a zis Brunetti, rezistând 
impulsului de a-l trage de zuluful din frunte. 


VP - 39 


Patta și-a mai aranjat batista o ultimă dată și și-a îndreptat 
atenţia spre Brunetti. 

— E important? l-a întrebat. 

— S-ar putea să fie, Dottore, i-a zis Brunetti cu lejeritate. M- 
am gândit că ar trebui să aflaţi înainte să apară în presă, că sunt 
sigur că așa se va întâmpla. 

Nici dacă îi luă foc batista, Patta n-ar fi fost mai incitat. 

— Ce s-a întâmplat? 

Expresia lui de ușoară nemulţumire s-a schimbat brusc într- 
una de apărător al naţiei. 

— Am primit un telefon de la Biblioteca Merula prin care ni se 
semnala o combinaţie de furt și vandalism. 

— Deci despre ce e vorba, furt sau vandalism? 

— Cineva a tăiat pagini din mai bine de douăzeci de cărţi, 
Dottore. Și sunt și cărţi care lipsesc, probabil furate. 

— De ce-ar face cineva așa ceva? a întrebat Patta. 

Brunetti a zis în șoaptă o rugăciune către Sfânta Monica, acel 
simbol al răbdării. Ea era și sfânta ocrotitoare a celor abuzați, 
așa că Brunetti putea s-o invoce pentru oricare din rolurile ei, 
depinzând de ferocitatea comportamentului lui Patta. 

— Cărţile, ca și paginile din cărţi rare, sunt foarte populare 
printre colecționari, domnule, și au o anumită valoare. 

— Cine e făptașul? 

— Cărţile au fost toate folosite de un oarecare doctor Joseph 
Nickerson, care a venit aici cu o scrisoare de recomandare de la 
Universitatea din Kansas și care a prezentat la bibliotecă un 
pașaport american ca formă de legitimare. 

— Paşaportul e valabil? 

— Încă nu i-am contactat pe americani, Vice-Questore. 

Brunetti s-a uitat la ceas și și-a dat seama că era inutil să 
încerce să mai facă ceva în ziua aceea. 

Patta i-a aruncat o privire și i-a zis: 

— Mie mi se pare că nu prea ai făcut mare lucru, Brunetti. 

Brunetti a apelat din nou la Sfânta Monica. 

— Abia m-am întors și voiam să aflaţi care este situația, 
pentru cazul în care aveţi de-a face cu presa. 

— De ce să am de-a face cu presa? a întrebat Patta, ca și cum 
putea să-l citească pe Brunetti că îi ascunde cu bună știință 
ceva ce-ar trebui să știe. 


VP - 40 


— Unul dintre binefăcătorii bibliotecii este Contessa Morosini- 
Albani. De fapt, ea a fost cea care a donat cel puţin una dintre 
cărţile care lipsesc. Cei de la bibliotecă sunt îngrijoraţi de reacția 
domniei sale. 

— Probabil că va lua înapoi tot ce le-a donat până acum. Asta 
ar face orice persoană cu scaun la cap. 

Cu siguranţă, suna a ceva ce-ar fi făcut Pafta, deși Brunetti 
avea nevoie de mai mult decât ajutorul sfinţilor ca să creadă că 
vicechestorul ar dona vreodată vreo carte unei biblioteci. 

Apoi, din senin, Patta l-a întrebat: 

— Asta voiai să spui când ai zis de presă? Că o să fie 
interesaţi de ea? 

— Cred că e posibil, domnule. Familia ei e foarte cunoscută în 
oraș și apetitul presei este cu siguranţă trezit de fiul ei vitreg. 

Patta era extrem de încruntat în timp ce relua în minte 
remarca lui Brunetti, căutând să găsească în ea un dram de 
critică la adresa ordinelor superiorilor. Brunetti își ștersese orice 
urmă de emoție de pe chip și rămase atent, neutru, așteptând 
răspunsul superiorului lui. 

— Te referi la Gianni? a întrebat Patta. 

— Da, domnule. 

Brunetti îl privea în timp ce Patta, care, când venea vorba de 
scandaluri de orice fel, având o memorie elefantină, trecea în 
revistă titluri de ziare și fotografii care umpluseră tabloidele ani 
de zile. Preferatul lui Brunetti fusese acel „Gianni paga i dann” 
pentru că numele lui rima cu cuvântul daune - fiind vorba de 
daunele pe care trebuise să le plătească pentru distrugerea unui 
echipament de sonorizare al unei trupe dintr-un club din 
Lignano, care nu-i fusese pe plac. Apoi apăruse titlul „Nobile 
ignobile” în urma arestării lui pentru furt din magazinul unui 
dealer de antichităţi din Milano, și „No account Count”, 
deliciosul titlu din presa britanică, după ce fusese prins 
încercând să fure dintr-un magazin de pe New Bond Street. 
Dacă își aducea bine aminte Brunetti, tipul fusese atașat pe 
lângă ambasada Italiei la vremea respectivă, așa că n-a putut fi 
arestat, ci doar declarat persona non-grata și expulzat din 
Anglia. 

Deși Gianni nu era, în niciun fel, cel puţin nu din ce știa 
Brunetti, implicat în jaful de la bibliotecă, simpla menționare a 
numelui familiei ar fi fost de-ajuns ca să acţioneze asupra presei 


VP - 41 


ca Miracolul de la San Gennaro: scutură bine, și sângele curge 
din nou proaspăt. Tânărul bărbat - care nu mai era nici așa 
tânăr și nici cine știe ce bărbat - fusese atât de prezent în presa 
italiană, că orice combinaţie, indiferent cât de accidentală, a 
numelui lui cu o fărădelege de orice fel avea să devină rapid 
titlu de ziar; Contessa nu voia nici în ruptul capului să-și vadă 
numele familiei expus în astfel de circumstanțe. 

— Crezi că...? a început Patta. 

Brunetti a așteptat, dar superiorul lui a lăsat întrebarea în aer. 

Patta și-a îndreptat atenţia în altă parte și Brunetti a văzut 
exact momentul în care vicechestorul și-a amintit că Brunetti, 
prin virtutea mariajului lui, se insinuase printre nobili. 

— O cunoști? l-a întrebat Patta. 

— Pe Contessa? 

— Păi, despre cine altcineva vorbim noi aici? 

Brunetti, în loc să-l corecteze, s-a mulțumit să-i zică: 

— Ne-am întâlnit de câteva ori, dar nu pot să spun că o 
cunosc. 


— Dar cine? 
— Cine o cunoaşte? 
— Da. 


— Soția mea și soacra mea, i-a răspuns Brunetti, fără nicio 
tragere de inimă. 

— Crezi că vreuna dintre ele ar fi dispusă să vorbească cu ea? 

— Despre ce? 

Patta a închis ochii și a oftat adânc, ca cineva care are de-a 
face cu oamenii cu un intelect ceva mai puțin evoluat. 

— Despre cum ar putea răspunde presei, în cazul în care se 
află despre incident. 

— Şi cum ar trebui să răspundă presei, domnule? 

— Că nu are nicio îndoială că întreaga chestiune se va rezolva 
rapid. 

— Prin osteneala și inteligenţa poliţiei locale? a sugerat 
Brunetti. 

Patta l-a pironit pe Brunetti cu privirea, imputându-i 
sarcasmul, dar nu i-a răspuns decât: 

— Ceva de genul ăsta. Nu vreau ca instituţiile publice din 
acest oraș să devină victimele criticilor. 

Brunetti n-a putut decât să aprobe dând din cap. Cetăţenii 
aveau încredere absolută în poliţie. Bibliotecile care îngăduiau 


VP - 42 


jafuri nu trebuiau criticate. Se întreba dacă Patta credea că o 
astfel de amnistie chiar trebuia acordată tuturor instituțiilor 
publice ale orașului. Și în provincie? La ţară? 

— Mâine-seară mă întâlnesc cu soacra mea la cină, domnule, 
și o să-i zic despre ce e vorba, i-a răspuns Brunetti, amintindu-i 
lui Patta care dintre ei va sta la masă cu contele și contesa 
Orazio Falier și cine era cel care într-o bună zi va locui în Palazzo 
Falier și va privi la fațadele altor palazzi de pe malul celălalt al 
Marelui Canal. 

Patta, înfumurat, dar nu prost, a făcut un pas înapoi, zicându- 


— În cazul acesta, o las pe mâna ta, Brunetti. Vezi ce pot să-ți 
zică americanii. 
— Da, domnule, i-a răspuns Brunetti, ridicându-se din scaun. 


Signorina Elettra se întorsese la biroul pe care acum se afla o 
vază imensă. Secretara aranjase în ea zeci de lalele roșii ca 
sângele. Pe pervazul ferestrei, aceeași aglomeraţie, dar de 
narcise galbene - două culori în competiţie pentru atenţia 
privitorului. Brunetti și-a întors, în schimb, atenţia spre 
creatoarea acestei exuberanțe florale. Având în vedere că azi 
purta o rochie portocalie din tricot și pantofi ascuțiți, cu tocuri 
cui, cu care i-ar fi fost ușor să provoace o rană mortală, sigur că 
nu era dificil să-i atragă atenţia lui Brunetti. 

— Și ce-a avut Vice-Questore să vă zică azi, Commissario? a 
întrebat ea cu bunăvoință. 

Brunetti a așteptat până când ea a luat loc, după care s-a 
rezemat de pervazul pe care nu era nicio vază. 

— M-a întrebat de unde sunt florile, a răspuns el, cu o mină 
serioasă. 

Rar i se întâmpla lui Brunetti să aibă ocazia s-o surprindă, dar 
de data asta se pare că reușise, prin urmare, a decis să continue 
ideea. 

— E luni, așa că la Rialto nu e zi de piață, ceea ce înseamnă 
că le-aţi cumpărat de la florărie, a zis el, cu o expresie 
încruntată, apoi a continuat: Sper să puteți acoperi costurile din 
bugetul alocat pentru cheltuielile administrative. 

Ea i-a zâmbit, cu o strălucire care o rivaliza pe cea a florilor. 

— Ah, Dottore, n-aș abuza niciodată de acel cont. 

A făcut o mică pauză, apoi a continuat: 


VP - 43 


— Mi-au fost trimise. 

l-a oferit un zâmbet al cărui nivel de glucoză depășea deja 
valorile normale. 

— Prin urmare, ce a avut de zis Vice-Questore? l-a întrebat ea 
din nou. 

Brunetti a așteptat câteva secunde înainte să-și recunoască 
înfrângerea, apoi a zâmbit ca să-i arate că și-o asumă ca atare. 

— l-am zis despre un jaf - de fapt, mai multe - de la Biblioteca 
Merula. 

— Cărţi? a vrut ea să știe. 

— Da, și multe hărți și pagini de titlu tăiate din alte cărți. 

— Ar fi putut la fel de bine să le fure, a conchis ea. 

— Din cauză că sunt distruse? a întrebat el, surprins s-o audă 
repetând ceea ce în mintea lui deja stabilise ca fiind părerea lui 
Fabbiani. 

— Dacă spargi nasul unui bust sculptat, încă mai ai mare 
parte din faţă, nu-i așa? a întrebat ea. 

— Dacă tai o hartă dintr-o carte, a zis el, la rându-i, încă mai 
ai textul întreg. 

— Dar ca obiect, e distrusă, a insistat ea. 

— Vorbiţi la fel ca doamna de la bibliotecă, i-a zis Brunetti. 

— Așa sper, a fost răspunsul ei. Oamenii ăștia își petrec vieţile 
lucrând cu cărți. 

— La fel și cititorii, i-a întors-o Brunetti. 

De data asta, a fost rândul ei să râdă. 

— Chiar credeţi asta? 

— Că paginile lipsă nu schimbă cartea? 

— Da. 

Brunetti s-a sprijinit în mâini și a sărit cu totul pe pervaz, cu 
picioarele atârnând în aer. Își studia picioarele, ridicându-l când 
pe unul, când pe celălalt. 

— Depinde ce înţelegeţi prin „carte”, nu-i așa? 

— În parte, da. 

— Dacă scopul e să prezinţi un text, atunci nu contează dacă 
scoţi hărțile. 

— Dar? a întrebat ea. 

A vrut să-i arate că poate să vadă și cealaltă faţă a monedei, 
așa că i-a zis: 


VP - 44 


— Dar, dacă e un obiect care reţine informaţii despre o 
anumită perioadă - felul în care sunt trasate hărţile, spre 
exemplu - și este reprezentativ pentru... 

Ușa biroului lui Patta s-a deschis și acesta și-a făcut apariţia. l- 
a aruncat o privire lui Brunetti care stătea relaxat, ca un școlar 
pe un mal cu flori, apoi secretarei lui, pe care o vedea 
înhăitându-se cu dușmanul. Cei trei au înlemnit imediat. 

— Signorina, am putea discuta câteva minute? a zis în sfârșit, 
Patta. 

— Desigur, Vice-Questore, a răspuns ea, ridicându-se în 
picioare cu eleganță și împingând scaunul la locul lui, sub birou. 

Neirosind vreun cuvânt pe Brunetti, Patta s-a întors în biroul 
lui și s-a făcut nevăzut. Signorina Elettra l-a urmat în încăpere, 
fără să arunce la rândul ei vreo privire în direcţia lui Brunetti. 
Ușa s-a închis. 

Brunetti a sărit jos de pe pervaz și, uitându-se la ceas, a văzut 
că era timpul să se ducă acasă. 


VP - 45 


5. 


Copiii erau interesaţi de povestea jafului și au încercat să 
găsească explicaţii despre cum s-ar fi putut întâmpla. Brunetti 
le-a oferit o vagă estimare a dimensiunilor paginilor și a scos în 
evidență faptul că pentru hoț era vital să nu fie îmboţite sau 
stricate în vreun fel sau altul. Raffi, care primise de la bunici un 
Mac Air cadou de Crăciun, s-a dus în camera lui și l-a adus jos. L- 
a deschis, l-a pus lângă el și a scos câteva pagini din ultima 
ediție a săptămânalului /'Espresso. Le-a împăturit frumos, le-a 
pus pe tastatură și a închis capacul laptopului, apoi s-a uitat în 
jurul mesei căutând aprobare. 

Chiara i-a făcut semn spre marginile paginilor care se vedeau 
dintr-o parte. 

— Dacă aș fi avut un laptop cu ecran mare, n-aţi fi văzut 
marginile, a insistat Raffi. 

Fără să ceară voie, Chiara s-a dus spre capătul coridorului, în 
biroul Paolei, și s-a întors de-acolo cu o servietă veche din piele 
pe care mama ei nu o mai folosise de zece ani, dar nu se 
îndurase s-o arunce. A luat revista de la Raffi și a scos și ea 
câteva pagini, pe care le-a ascuns în căușul palmei ei stângi, 
apoi a tras delicat laptopul lui Raffi peste ele. Când și-a închis 
palma, paginile erau lipite de marginea computerului, fără să 
ajungă până sus. Apoi le-a băgat încet în husa laptopului pe care 
a închis-o cu fermoarul, după care a pus husa în servietă. 

— Așa aș face eu, a zis ea. 

Apoi, ca să înăbușe orice dubii, a făcut înconjurul mesei și i-a 
lăsat pe toţi să se uite în servieta în care nu aveau ce să vadă 
decât un nevinovat laptop în siguranţă în husa lui. 

— Și ceilalţi din bibliotecă ce fac, doar stau și se uită la tine 
cum procedezi, apoi aplaudă? a întrebat Raffi, iritat că sugestia 
ei era la fel de bună ca alui. 

— Dacă nu mai era nimeni în sală în clipa aceea, n-avea cine 
să se uite, a zis ea. 

— Și dacă mai era cineva? a întrebat Brunetti. 

Nu le zisese de cărțile furate, dar nu voia să pornească încă o 
rundă de demonstraţii. 


VP - 46 


— Depinde cât de prinși erau de lectura lor, a intervenit Paola. 

Brunetti știa, din zeci de ani de experienţă, că Paola ar rata 
însăși apocalipsa, dacă ar avea loc în timp ce citea - și pentru a 
șapte sute douăsprezecea oară - pasajul din Portretul unei 
doamne în care Isabel Archer își dă seama de trădarea lui 
madame Merle. Dacă ajungea la pasajul respectiv, puteau să 
intre infractori în casă și să-i ia pe toți trei, urlând și bătând din 
picioare, iar ea tot ar fi continuat să citească. Și ar fi tot citit. 

După ce Chiara și-a arătat priceperea într-o activitate pe care 
Brunetti spera să n-o întreprindă niciodată, s-au întors la pastele 
lor, fusilli cu ton proaspăt și capere și ceapă. Discuţia s-a 
îndreptat spre alte subiecte și, abia după ce Brunetti și Paola s- 
au așezat în living, la cafea, el s-a gândit să aducă vorba de 
cititorul de sorginte bisericească. 

— Tertulian? a întrebat Paola. Ciudatul ăla? 

— Cel adevărat sau cel care citea în bibliotecă? 

— N-am idee cine e cititorul din bibliotecă, a zis ea. Mă refer 
la cel real, din ce secol era, al treilea? 

— Nu-mi aduc aminte, a recunoscut Brunetti. Dar pe acolo. 

Ea și-a pus ceașca goală pe farfurioară și le-a așezat pe 
amândouă pe măsuţa joasă din faţa canapelei, apoi s-a lăsat pe 
spate și a închis ochii. El știa ce avea ea de gând să facă și chiar 
și după zeci de ani cu ea, încă mai era uimit când o făcea: totul 
era acolo, în spatele pleoapelor, și nu trebuia decât să se 
concentreze suficient de mult ca să aducă informaţia la 
suprafaţă cine știe de unde. Dacă era ceva ce citise, își amintea 
sensul și ideea generală; dacă citea cu atenţie, își amintea 
textul. In același timp, nu reușea să reţină deloc fetele 
oamenilor astfel că, dacă se întâlnea cu cineva, nu-și amintea 
chipul, dar își amintea conversaţia pe care o avusese cu 
respectivul. 

— „Tu ești poarta diavolului; tu te-ai atins de pomul lui Satan 
și cea dintâi ai nesocotit legea dumnezeiască; tu ești cea care l- 
a dus în ispită acolo unde diavolul n-a reușit să ispitească...” 

Ea a deschis ochii, l-a privit și i-a aruncat un zâmbet de 
rechin. 

— Sau, dacă vrei să știi mai multe despre femei, îl avem pe 
prietenul meu special, Augustin. 

A intrat din nou în transă și, după un moment, a zis: 


VP - 47 


— „Mult mai plăcută e convieţuirea a doi prieteni bărbaţi, 
decât a unui bărbat cu o femeie”. 

Revenind în prezent, ea l-a întrebat: 

— Nu crezi că a venit vremea ca toţi tipii ăștia să iasă la 
iveală ca homosexuali? 

— E o poziţie extremă, a răspuns el, deși tot el îi mai atrăsese 
atenţia de nenumărate ori și o preţuia pentru că apăra atât de 
multe astfel de poziții. 

— Cred că, în pasajul acela, vorbea despre conversaţie, că 
bărbaţii vorbesc mult mai bine între ei, decât vorbesc cu o 
femeie. 

— Știu asta. Dar întotdeauna mi s-a părut ciudat că bărbaţii 
pot să zică astfel de lucruri despre femei - crezi că îndrăznește 
careva să numească asta a menţine „o poziţie extremă”? - și tot 
pot să ajungă sfinţi. 

— Probabil pentru că au spus și multe alte chestii. 

Ea s-a întors spre el și i-a zis: 

— Și mi s-a mai părut întotdeauna ciudat că oamenii pot fi 
numiţi sfinţi pentru ceea ce spun, când ceea ce facem e mult 
mai important. 

Apoi, schimbând brusc subiectul în felul acela încă 
surprinzător, l-a întrebat: 

— Ce-ai de gând să faci? 

— O să-i sun pe americani să văd dacă pașaportul e autentic. 
Și o s-o rog pe Signorina Elettra să contacteze celelalte biblioteci 
din oraș, să vadă dacă Nickerson ăsta le-a făcut și lor o vizită. 
Apoi o să sun la Universitatea din Kansas să văd dacă tipul chiar 
a lucrat acolo. Și o să văd dacă pot să dau de Tertulian. 

— Baftă! Sunt curioasă să văd cum arată o persoană care Îl 
citește. 

— Și eu, a zis Brunetti, întrebându-se dacă nu cumva era vreo 
carte de Tertulian în casă și dacă n-ar trebui s-o ia să citească în 
pat. 

Și pentru că asta însemna să lase la o parte cartea pe care o 
citea acum, Războiul Alb, o istorie englezească a războiului din 
Alto Adige, un război în care luptase bunicul lui, n-a avut 
probleme în a rezista tentaţiei nu destul de puternice. S-a gândit 
să se întoarcă la prostia nestrămutată a generalului Cadorna, 
maestrul celor unsprezece bătălii inutile de la Isonzo, cel care se 
întorsese la ideea romanilor de a executa fiecare al zecelea om 


VP - 48 


din fiecare batalion care se retrăgea, generalul care dusese la 
moarte jumătate de milion de oameni, fără să câștige mare 
lucru și fără să aibă vreun motiv real. Oare, gândea Brunetti, pe 
Paola o încălzea gândul că mai toate victimele sălbăticiei lui 
Cadorna fuseseră bărbaţi și nu femei? Probabil că nu. 


A doua zi, mergând spre Questura, Brunetti și-a adus aminte 
de presă și a început să se întrebe dacă nu cumva se grăbise 
când îi spusese lui Patta. Dottoressa Fabbiani cu siguranţă nu 
avea de gând să-i anunţe pe ziariști și bănuia că Sartor era 
destul de loial încât să-și ţină gura. Numai Dottoressa Fabbiani 
și Sartor erau convinși de ceea ce se întâmplase în bibliotecă și 
numai ei văzuseră hârtiile cu titlurile tuturor cărților pe care le 
consultase Nickerson, însă ea și Brunetti erau singurii oameni 
care văzuseră toate cărțile vandalizate. Era în interesul ei să nu 
se audă despre incident până nu găsea o modalitate s-o 
informeze pe Contessa. Brunetti era un oficial public și își 
imagina cam cum avea să trateze presa implicarea lui, așa că 
nu vedea niciun motiv să fie el cel care să-i informeze pe ziariști 
de furt. Autorităţile fuseseră alertate; presa putea să se ducă 
dracului. 

Primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns la birou a fost s-o 
sune pe Dottoressa Fabbiani care i-a zis, chestie care nu l-a 
surprins deloc, că Dottor Nickerson nu s-a întors la bibliotecă în 
acea dimineaţă. l-a mulțumit și a sunat la Ambasada americană 
din Roma, le-a zis cine e, apoi le-a explicat de ce avea nevoie să 
verifice autenticitatea pașaportului lui Nickerson, zicându-le 
doar că individul era suspect într-o infracțiune și că pașaportul 
era singurul act de identificare pe care îl aveau. A fost transferat 
la alt birou, unde le-a explicat din nou solicitarea. l-au zis să 
aștepte, după care s-a trezit vorbind cu un ins care n-a zis nici 
cine e, nici ce hram poartă, deși lui Brunetti îi ceruse să-și spună 
numele. Când Brunetti s-a oferit să-i dea și numărul de telefon, i 
s-a spus că nu e necesar și că or să-l sune ei înapoi. Douăzeci de 
minute mai târziu, a primit un apel pe te/efonino de la secretarul 
subsecretarului Biroului de Afaceri Externe al Italiei, care îl 
întreba dacă el era persoana care sunase la americani. Când le- 
a zis că el era, bărbatul i-a mulțumit și a închis. La scurt timp 
după, a primit un telefon de la o femeie care vorbea o italiană 
impecabilă, cu un foarte vag accent și care i-a zis că Guvernul 


VP - 49 


Statelor Unite nu a emis un astfel de pașaport și dacă mai avea 
și alte întrebări. El a zis că nu, nu mai avea, apoi au schimbat 
niște politețuri monosilabice și au încheiat discuţia. 

Încă îi mai aveau fotografia. Se prea poate ca Nickerson - cum 
nu aveau alt nume, era bun și ăsta - să arate complet diferit 
acum și să nu mai fie în oraș, ba chiar să nu mai fie nici în ţară. 
Dar care a fost motivul plecării lui bruște? 

Piero Sartor zisese că individul vorbea o italiană excelentă: 
poate că n-avea de gând să-și irosească talentul plecând în altă 
ţară. În plus, Italia era ticsită de muzee și biblioteci publice, 
private și ecleziastice, toate oferind un câmp de lucru nesfârșit. 
Brunetti își dădea seama cât de grotesc era acest cuvânt pentru 
a descrie ceea ce făcea individul. 

A luat copia xerox după pașaportul lui Nickerson și s-a dus jos, 
în biroul Signorinei Elettra. Era puţin după ora zece, deci mult 
prea devreme pentru Patta ca să fi sosit. Azi a găsit-o în spatele 
biroului, purtând un pulover roz de angora, la vederea căruia 
Brunetti și-a reevaluat brusc părerea proastă pe care o avea 
despre culoare și lâna asta. 

— Commissario, vicechestorul și-a manifestat îngrijorarea față 
de furturile de la bibliotecă. 

Brunetti se întreba dacă vicechestorul și-a exprimat și 
îngrijorarea privind tragedia greacă pe care presa avea s-o 
dezlănțuie în ograda lor. 

— Am verificat la americani și pașaportul e fals, i-a zis el, 
punându-i copia fotografiei pe birou. 

Ea a studiat fotografia. 

— Era de așteptat, bănuiesc, a zis ea, apoi a întrebat: S-o 
trimit la Interpol și la indivizii cu furturile de artă din Roma să 
vedem dacă îl recunosc? 

— Da, a zis el, căci coborâse anume ca să-i ceară chestia 
asta. 

— Știţi cumva dacă vicechestorul a vorbit cu altcineva despre 
incident? a întrebat Brunetti. 

— Singura persoană căreia i-a zis e locotenentul Scarpa, i-a 
răspuns ea, punând accentul pe „persoană” ca și cum nu era 
așa de sigură că se aplică în cazul lui. Cred că niciunul dintre ei 
nu consideră furtul de cărţi drept o infracţiune serioasă. 

— Eram îngrijorat din cauza presei, a zis el, redevenind atent 
la lalelele de pe biroul ei și spunându-și în sinea lui că ar fi fost 


VP - 50 


frumos să ducă acasă câteva. S-a întins să așeze una, mutând-o 
ușor spre stânga și a zis: Nu cred că publicitatea va fi în regulă 
pentru Contessa. 

— Care Contessa? 

— Morosini-Albani, a răspuns Brunetti, cu ochii în continuare 
la flori. 

Ea a facut un zgomot. Nu era tocmai un oftat și nu era niciun 
cuvânt, ci un simplu zgomot. Când în sfârșit și-a întors privirea 
spre ea, femeia se uita în ecranul calculatorului, cu bărbia 
rezemată și acoperită de mâna stângă. Chipul îi era impasibil, 
ochii în ecran, dar culoarea din obraji cu câteva nuanțe mai 
aproape de cea a puloverului fată de cum era cu câteva 
momente în urmă. 

— Am întâlnit-o de câteva ori acasă la socrii mei, a zis 
Brunetti cu lejeritate, aranjând încă o lalea în faţa unei frunze 
mari după care stătuse ascunsă. E o femeie foarte interesantă, 
aș zice. 

Apoi, oh, atât de nonșalant: 

— Aţi întâlnit-o vreodată? 


Ea a apăsat câteva taste cu mâna dreaptă, cu bărbia în 
continuare proptită pe palma stângă. În cele din urmă, a zis: 

— O singură dată. Acum mulţi ani. 

S-a întors de la calculator și l-a privit atentă pe Brunetti, cu un 
chip lipsit de emoție. 

— L-am cunoscut cândva pe fiul ei vitreg. 

Brunetti, curios, tăcea, dar, în cele din urmă, s-a gândit să-i 
zică: 

— E cea mai mare donatoare a bibliotecii. Nu știu câte dintre 
cărţile care au fost vandalizate i-au aparţinut cândva sau dacă 
făceau parte din colecţia originală, dar ea a donat una dintre 
cărţile care au fost furate și una dintre cele vandalizate. Nu e 
tocmai genul de știre care i-ar face plăcere unui donator 
important. 

— Ah, a zis ea pe un ton menit să arate cât de puţin interes 
acorda istoriei. 

El a scos carnetul și l-a deschis la pagina pe care scrisese 
numele aflate de la Dottoressa Fabbiani. 

— E o ediţie din Ramusio și una din Montalboddo, a zis el, 
destul de mândru de ușurința cu care le-a pronunţat numele. 


VP -51 


Ea a mormăit ceva apreciativ, ca și cum numele i-ar fi fost 
familiare. 

— Cunoașteţi cărțile? a întrebat Brunetti. 

— Am mai auzit de ele, i-a răspuns femeia. Tata a fost 
întotdeauna interesat de cărţile rare. Are câteva. 

— Le cumpără? a întrebat Brunetti. 

Ea s-a întors spre el și a început să râdă cu poftă, eliminând 
orice tensiune din încăpere. 

— O ziceți ca și cum aţi crede că le fură. Vă asigur că n-a 
călcat pragul Bibliotecii Merula de luni de zile. 

Brunetti a zâmbit, ușurat să vadă că i s-au întors umorul și 
buna dispoziţie după ciudata ei reacţie la auzul numelui 
contesei. 

— Știţi multe despre cărțile rare? 

— Nu, nu chiar. Mi-a arătat câteva dintre ele și mi-a explicat 
de ce sunt speciale, dar eu sunt o dezamăgire pentru el. 

— De ce? 

— Oh, pentru că știu că sunt frumoase, e adevărat - hârtia, 
broșarea - dar nu mă impresionează. 

A zis-o părând cu adevărat nemulțumită de sine. 

— Despre ideea de a colecționa: n-o pricep sau nu mă atrage 
în niciun fel, a zis ea, iar apoi, înainte să apuce el să comenteze, 
a adăugat: Nu că nu mă atrag lucrurile frumoase, dar nu dețin 
disciplina necesară colecționării lor într-un mod sistematic și 
cred că asta fac adevărații colecționari: vor să aibă câte un 
exemplar din fiecare element din clasificarea care îi interesează, 
fie că vorbim de timbre germane cu flori sau de capace de sticle 
de Coca Cola sau... ce decide fiecare că vrea să colecţioneze. 

— Și dacă nu simţi entuziasmul... a întrebat el. 

— Atunci nu ai cum să simţi vreodată exaltarea pe care o simt 
ei, a continuat ea. Sau măcar s-o înţelegi vreodată cu adevărat. 

Atitudinea ei se îmblânzise oarecum, așa că a întrebat-o: 

— Și Contessa? 

Privirea Signorinei Elettra a devenit deodată aspră. 

— Ce e cu ea? 

Bărbatul a început să caute frenetic în minte un motiv prin 
care să justifice că a adus-o iar pe Contessa în discuţie. 

— AȘ vrea să vedeţi ce puteţi găsi despre donația făcută de 
ea bibliotecii: s-a întâmplat cam acum zece ani. Orice puteţi găsi 
despre termenii și condiţiile în care s-a făcut donația ne-ar putea 


VP - 52 


fi de folos, a adăugat el, gândindu-se la sugestia lui Patta cu 
privire la Contessa, cum că aceasta putea solicita înapoierea 
cărților. 

Cu fruntea plecată peste caiet, a consemnat cererea lui. 

— De asemenea, aș vrea să căutaţi tot ce se poate despre 
Aldo Franchini care locuiește spre capătul străzii Garibaldi și 
care, până acum trei ani, preda la o școală privată din Vicenza. 
Are un frate mai mic care a fost coleg de școală cu directoarea 
bibliotecii și care ar avea acum peste cincizeci și cinci de ani. 
Deci, cu siguranţă, nu e un om tânăr. 

— Altceva? 

— Aţi putea vedea și dacă are vreo legătura cu Biserica. 

Ea și-a ridicat privirea spre el o clipă și a zâmbit. 

— Trăim în Italia, Commissario. 

— Ceea ce înseamnă că...? 

— Că, ne place sau nu, toţi avem legături cu Biserica. 

— Mda, așa e, a fost primul lucru care i-a venit în minte și pe 
care să-l spună. Dar chiar și mai mult în cazul de față: insul a 
fost preot cândva. 

— Ah. 

— Mda, așa e, a zis el și a dat să plece. 

În timp ce se îndrepta spre ușă, ea l-a întrebat: 

— Ce fel de lucruri vreţi să aflaţi despre acest Aldo Franchini? 

— Nu știu, i-a mărturisit Brunetti. Se pare că stătea în aceeași 
sală de lectură cel puţin o parte din timpul în care se produceau 
furturile. 

Declaraţie la care ea a ridicat din sprâncene. 

— De trei ani încoace, citește din Părinţii Bisericii. 

— Cât de mult timp își petrecea acolo? Citind? 

— N-am întrebat. Dar probabil că foarte mult timp. 
Bibliotecarii ziceau că practic devenise o piesă de mobilier, unul 
dintre ei. 

— Și nu le-a zis nimic celorlalți despre ce se întâmpla? a 
întrebat ea. 

— E posibil să nu fi observat nimic. 

— Atât de prins era de discursul delirant al Părinților Bisericii? 

— Sau poate că stătea îndreptat în altă direcție. 

Ea a lăsat o pauză de câteva secunde, apoi a întrebat: 

— Oare l-a interesat sau a fost amestecat în asta? 

Brunetti a ridicat din umeri. 


VP - 53 


— Implicat poate să însemne că stătea pe scaun și citea din 
Părinţii Bisericii timp de trei ani de zile sau că se prefăcea că Îi 
citește; nu știu ce e mai rău. Vă puteți imagina ce nivel de 
lăcomie poate să împingă un om să facă așa ceva? 

Înainte ca ea să-i poată răspunde, el a adăugat: 

— Pe de altă parte, cineva care citește la modul serios din 
Părinţii Bisericii nu prea e posibil să fie băgat în așa ceva. 

Ea și-a ferit privirea și și-a pironit-o în ecranul calculatorului, 
acum gol, și a rămas așa atât de mult timp, încât el a crezut că 
n-o să-i mai zică nimic, dar, în cele din urmă, ea l-a întrebat: 

— Chiar credeţi asta? 

— Da. 

— Remarcabil, a zis ea, apoi a adăugat, neîncercând în vreun 
fel să-și ascundă surpriza: Și eu. 


VP - 54 


6. 


Brunetti s-a oprit pe scări să se gândească la ciudățenia 
faptului că amândoi presupuseseră la fel: dacă un om își petrece 
timpul citind din Părinţii Bisericii, sunt toate șansele să fie 
cinstit. Erau multe motive pentru care Franchini ar fi putut să 
citească așa ceva: era interesat fie de retorică, fie de istorie, fie 
de amănuntele disputelor teologice. Cu toate acestea, și 
Brunetti și Signorina Elettra presupuseseră automat că n-avea 
cum să fie implicat în furturi, că nici măcar nu era conștient că 
aveau loc, ca și cum vălul de presupusă sfințenie a Părinților îl 
acoperea și pe Franchini. 

Brunetti nu-și amintea ce spusese străvechiul Tertulian 
despre furt; dar n-avea cum să fie considerat a fi unul dintre 
Părinţii Bisericii, dacă nu ar fi condamnat furtul, altfel ce sens ar 
mai fi avut Poruncile? A câta Poruncă era asta, a patra? Brunetti 
știa că râvna era spre finalul listei Poruncilor, un păcat pe care îl 
văzuse întotdeauna ca pe un soi de antipasto pentru Gândurile 
Criminale ale lui Orwell. De fapt, el credea că e cât se poate de 
normal să râvnești la nevasta altuia sau la bunurile lui. Altfel 
cum ajung vedetele de cinema faimoase și din care alt motiv să 
construiești Reggia di Caserta sau să cumperi un Maserati sau 
un Rolls-Royce, dacă râvna și invidia nu și-ar fi făcut cuib în 
oasele tale? 

Ajuns înapoi în birou și uitând de diferenţa de fus orar, s-a 
hotărât să sune la Facultatea de Istorie a Universităţii din 
Kansas. A format numărul și, după cinci apeluri, a fost 
întâmpinat de un robot care i-a zis că birourile nu sunt deschise 
decât între orele 9 a.m. și 4 p.m., de luni până vineri, și care l-a 
rugat să apese tasta 1 ca să lase un mesaj. Brunetti a vorbit în 
engleză și a explicat că era un Commissario al poliţiei italiene și 
că dorea să-l sune cineva înapoi sau să-i trimită un e-mail. Și-a 
lăsat numele, numărul de telefon și adresa de e-mail, multumind 
robotului și închizând. S-a uitat iar la ceas și a făcut un calcul, 
pe degetele de la ambele mâini, că era miezul nopţii în Kansas. 
Cum nu avea niciodată încredere deplină în combinaţia de 
tehnologie și funcţionărime, a deschis calculatorul și a găsit 


VP - 55 


adresa de e-mail de la Facultatea de Istorie. Le-a scris ceva mai 
detaliat ce dorea de la ei, le-a dat numele lui Nickerson și 
domeniul de studiu, precum și numele persoanei care semnase 
scrisoarea, apoi i-a rugat să-i răspundă cineva cât mai rapid, 
pentru că informaţiile astea aveau legătură cu un dosar penal. 

A citit rapid e-mailurile primite, fără să găsească ceva de 
interes pentru el, în ciuda insistențelor cu care unele cereau un 
răspuns. A deschis dosarul pe care-l deţinea Questura cu 
numele celor care fuseseră arestaţi în ultimii zece ani, a scris 
numele lui Piero Sartor, apoi a adăugat Pietro, ca să fie sigur. 
Căutarea lui i-a revelat două rezultate, unul pentru Piero și unul 
pentru Pietro. Dar vârsta celor doi găsiţi - prima de peste șaizeci 
de ani și cealaltă doar de cincisprezece - i-a exclus a priori. Tot 
ca să mai excludă din personaje, a băgat în sistem și numele 
Patrizia Fabbiani, dar nu era în dosarele lor. 

Dacă tot se apucase, s-a gândit că ar putea să se alăture 
eforturilor Signorinei Elettra și să caute și numele lui Franchini. 

— la te uită aici, a mormăit el când sistemul i-a listat datele 
unui bărbat de șaizeci și unu de ani, domiciliat în strada 
Castello, la numărul 333. Brunetti nu știa exact unde era adresa, 
dar știa că era undeva spre capătul străzii Garibaldi. 

Franchini fusese anchetat, deși fără să fie arestat, în legătură 
cu un incident în Viale Garibaldi în urma căruia ajunsese la 
spital, cu nasul spart. Un bărbat care stătea pe o bancă de pe 
Viale spusese poliției că îl văzuse pe Franchini pe o altă bancă, 
ținând o carte în mână, vorbind cu o femeie care stătea în fața 
lui. Ceva mai târziu, a auzit o voce plină de furie și, când și-a 
ridicat privirea, a văzut că în locul femeii apăruse un bărbat. 
Fără niciun avertisment, bărbatul l-a tras în sus pe Franchini de 
pe bancă, l-a lovit, apoi și-a luat tălpășița. 

Atacatorul, care fusese rapid identificat și arestat, avea cazier 
pentru furturi minore și pentru deținerea de proprietăţi furate, și 
avea ordin de restricţie să nu se apropie la mai mult de o sută 
de metri de fosta lui parteneră pe care o ameninţase cu 
moartea. Femeia se dovedise a fi tocmai persoana care vorbise 
cu victima. 

Cu toate acestea, Franchini a refuzat să depună plângere 
împotriva atacatorului, spunând că se ridicase în momentul în 
care individul a ţipat la el și că cel mai probabil s-a împiedicat și 
a căzut și și-a spart nasul. 


VP - 56 


Brunetti a băgat în calculator numele atacatorului, Roberto 
Dură, și a descoperit un șir de arestări pentru delicte minore 
pentru care nu ajunsese niciodată la închisoare, de obicei din 
cauza lipsei martorilor sau a dovezilor insuficiente, ori pentru că 
procurorul se hotărâse că nu merita să continue ancheta. A 
descoperit că Durâ era în momentul de faţă la închisoare în 
Treviso, condamnat cu trei luni în urmă la patru ani pentru jaf 
armat și ultraj. 

Brunetti a privit pe fereastră și a văzut albastrul cerului, norii 
războindu-se spre est, o zi perfectă pentru o plimbare spre 
Castello, în recunoaștere. In drum spre ieșire, s-a oprit în biroul 
comun al secţiei unde l-a găsit pe /nspettore Vianello la biroul 
lui, aplecat în față și vorbind la telefonino, cu o mână acoperind 
receptorul ca să nu se audă ce spune. Brunetti s-a oprit la câţiva 
metri de el și i-a privit chipul: Vianello ţinea ochii închiși, era 
serios și concentrat, ca și cum îndemna un cal de curse să 
câștige, să câștige cu orice preţ. 

Brunetti n-avea niciun interes să-l distragă pe Vianello de la 
conversaţia lui, așa că s-a dus la biroul pe care Alvise îl împărțea 
cu Riverre și l-a găsit pe cel dintâi scriind ceva într-un carneţel. 
Insă când s-a apropiat, a văzut că de fapt dezlega un rebus: 
sudoku probabil că era prea complicat pentru Alvise. Era atât de 
preocupat de cuvintele pe care nu le înțelegea, că n-a simţit 
apropierea superiorului lui. Când Brunetti l-a strigat pe nume, 
Alvise a sărit ca ars de pe scaun. 

— Si, Signore, a zis el, ducând la frunte mâna în care ţinea 
creionul, punându-și astfel ochiul în pericol. 

— Când termină Vianello de vorbit, îi zici, te rog, să coboare în 
bar? 

— Desigur, Commissario, i-a răspuns Alvise și a notat cu 
creionul pe marginea revistei cu rebusuri ce-i spusese șeful. 

— Mersi, a zis Brunetti, de data asta nereușind să găsească o 
modalitate să-l antreneze pe Alvise într-o conversație ușoară. 

A ieșit din Questura și s-a dus de-a lungul malului spre bar. 
Bambola, senegalezul care ajunsese să administreze barul 
pentru patronul lui, i-a zâmbit lui Brunetti când a intrat și i-a 
turnat un pahar de vin alb. Brunetti l-a luat, împreună cu // 
Gazzettino, ediţia din acea zi, și s-a dus în separeul de la capătul 
barului, la fereastră, ca să vadă când vine Vianello. A deschis 
ziarul la paginile din mijloc. S-a uitat vag la ceas: și-a dat seama, 


VP - 57 


văzând cât era ora, de cât de foame îi era. Și-a scos telefonino, 
gândindu-se că ar putea să-i trimită Paolei un SMS ca să se 
scuze că a uitat de prânz, dar a lăsat lașitatea deoparte și a 
sunat-o. 

Ea a bombănit la telefon, dar, de vreme ce n-a pomenit 
felurile de mâncare pe care el le ratase, a știut că nu era chiar 
așa de supărată pe cât lăsa să se creadă. l-a promis că o să fie 
acasă pentru cină, i-a zis că o iubește foarte mult și a închis. A 
strigat către Bambola și l-a rugat să-i pregătească trei 
tramezzini' pentru el și trei pentru Vianello, apoi s-a întors la 
paginile deschise. 

A dat de obișnuitul haos politic, dar Brunetti și-a jurat că n-o 
să mai citească nimic despre politică până la sfârșitul anului sau 
până la venirea filosofului-rege. Cincisprezece acri de pământ 
plin de deșeuri toxice în Campania, împreună cu fotografii cu oi 
otrăvite care păscuseră acolo, pentru ultima oară. Atacul celor 
de la Guardia di Finanza asupra birourilor partidului politic care 
conducea Lombardia în ultimul deceniu. Ei bine, asta era 
politica, nu-i așa? Acordarea celei mai mari distincţii civile 
omului care voia să construiască un turn de o urâțenie 
neîntrecută pe peninsulă care să fie vizibil de oriunde din 
Veneţia. Brunetti a oftat și s-a întors la prima pagină, unde a 
văzut fotografia fostului director al proiectului MOSE - șapte 
miliarde de euro deja cheltuiţi ca să blocheze apele din /aguna - 
acum arestat și acuzat de corupție. Brunetti a zâmbit, și-a 
ridicat paharul într-un toast sardonic și a luat o gură bună de 
vin. 

— Alvise mi-a transmis că vreţi să vin aici, a zis Vianello, 
punând dinaintea lui farfuria cu tramezzini și un pahar de vin 
alb. 

Înainte ca Brunetti să apuce să zică ceva, inspectorul s-a dus 
înapoi la bar și s-a întors cu două pahare de apă minerală. Le-a 
pus pe masă și s-a lăsat pe bancheta din fata lui Brunetti. 

Brunetti i-a mulţumit dând din cap și a luat un sandviș. 

— Aţi luat amprentele de pe cărți? a întrebat el, căci nu 
avusese timp să stea de vorbă cu Vianello până în clipa aceea. 

Vianello a luat o gură de vin și a zis: 

— Nu i-am văzut niciodată pe băieţii ăia, pe amândoi, așa de 
supăraţi încât să le vină să plângă. 


2 Sendvișuri italiene, triunghiulare și fără coajă. (N.t.). 
VP - 58 


— De ce? a întrebat Brunetti și a luat o gură mare din 
sendvișul lui cu ou și ton. 

— V-aţi gândit vreodată câţi oameni pun mâna pe o carte într- 
o bibliotecă? a răspuns Vianello și a lăsat jos paharul ca să ia 
sendvișul. 

— Oddio, a exclamat Brunetti. Evident, ar trebui să fie o 
grămadă. 

A sorbit din vin, apoi a întrebat iar: 

— Au luat și amprentele celor care lucrează acolo? 

— Da, i-a răspuns Vianello. Ei ne tot ziceau că o să fie sute de 
amprente pe cărţi, dar au fost cooperanţi când le-am zis că n- 
avem încotro. 

— Chiar și Direttrice a cooperat? 

— Ea e cea care le-a zis să se supună. Ba chiar s-a oferit să-i 
fie luate și ei amprentele. 

Asta l-a surprins pe Brunetti care rar dădea peste oameni în 
poziţii de autoritate să coopereze cu poliția și să răspundă 
voluntar solicitărilor acesteia. 

— Bravo ei, a zis el și a luat încă un sanqviș. O să cobor la 
Castello să stau de vorbă cu cineva și m-am gândit că ai putea 
merge cu mine. 

Era cu șuncă și anghinare și bănuia că Bambola a adunat 
niște maioneză de pe-un fund de borcan de undeva înainte s-o 
pună pe farfurie. 

— Sigur că da, a zis Vianello și a luat al doilea sanaviș. Vreţi 
să fiu polițistul bun sau rău? 

În loc să-i răspundă, Brunetti i-a zâmbit: 

— Azi nu e nevoie. Putem fi amândoi polițiștii buni. Nu vreau 
decât să vorbesc cu el. 

— Cu cine? 

Brunetti i-a explicat de furtul și vandalismul de la bibliotecă, 
menţionând legătura dintre Morosini-Albani, apoi i-a povestit 
despre reacţia puternică a Signorinei Elettra la auzul numelui 
familiei. 

— ÎI știa pe fiul vitreg? a întrebat Vianello. Care era numele 
lui? Giovanni? Gianni? 

A mai luat un sandviș, apoi a luato gură devin. 

Curiozitatea lui Brunetti era reaprinsă. Dacă cineva ar fi 
căutat un motiv care să justifice clar nevoia de eradicare a 
nobilimii, Gianni Morosini-Albani ar fi fost capul de afiș: necinstit, 


VP - 59 


un cunoscut consumator de substanţe ilegale. El și Signorina 
Elettra? Ideea în sine... 

Și-a reprimat dorinţa de a-i lua apărarea și s-a rezumat doar 
la: 

— Nu părea foarte mulțumită să-i audă numele. 

— Tipul are o reputaţie de seducător, a zis Vianello, fără să 
creadă nicio iotă din ce spunea. 

— Mda, multă lume pare să-l placă, a răspuns Brunetti. 

Vianello nu i-a luat în seamă remarca. 

— Acum mai mulți ani a trebuit să fiu și eu de faţă când a fost 
arestat. Mă rog, adus la secţie pentru interogatoriu. Să tot fie 
cincisprezece ani de atunci. Era o persoană foarte plăcută, l-a 
invitat pe Commissario înăuntru, ne-a oferit tuturor o cafea. 
Eram trei inși, inclusiv Commissario. 

Vianello nu zâmbea aducându-și aminte episodul respectiv. 

— Cine mai era? 

— Battistella. 

Brunetti își aducea aminte de el: un prost care a mers pe 
burtă în poliţie până a ieșit la pensie înainte de vârsta de 
pensionare și care încă mai putea fi văzut din când în când prin 
baruri, vorbind despre ilustra lui carieră ca apărător al justiţiei. 
Brunetti observase că, de-a lungul anilor, lumea nu-i mai oferea 
de băut, în schimb părea el dispus să cumpere băutură oricui îl 
asculta, ceea ce îi asigura un public constant. 

— Battistella, evident, era bucuros nevoie mare. lată, fiul 
uneia dintre cele mai bogate familii din oraș, moștenitorul, 
preferatul doamnelor, ne invita pe noi la cafea, a continuat 
Vianello, vocea devenindu-i din ce în ce mai aspră. Cred că 
Battistella se îndrăgostise de el. Dacă ar fi vrut să evadeze, 
Battistella l-ar fi ajutat, probabil că i-ar fi dat și arma lui, i-ar fi 
ținut și ușa la ieșire. 

— De ce trebuia adus la secţie? 

— Din cauza unei tinere, poate de cincisprezece-șaisprezece 
ani. Ajunsese în spital pentru o supradoză, în noaptea 
anterioară. Fusese la o petrecere la pa/azzo, dar a fost găsită la 
intrarea de la spital - și nu s-a aflat niciodată cum ajunsese 
acolo. 

Vianello s-a oprit, apoi, cu vocea și mai dură, s-a corectat: 

— Ea a zis că a fost la palazzo, dar niciunul dintre cei despre 
care ea a spus că fuseseră acolo n-a recunoscut că o văzuse. 


VP - 60 


— Ce s-a întâmplat cu ea? 

Vianello a ridicat elocvent din umeri. 

— Era minoră, așa că dosarul a fost secretizat. A stat o noapte 
în spital și în dimineaţa următoare i s-a permis să plece acasă. 
Și când, în sfârșit, le-a zis părinţilor ce se întâmplase, ei ne-au 
sunat pe noi. 

— Și de asta v-aţi dus la el? 

Brunetti s-a întins după încă un sandviș, dar a văzut că 
Vianello îl mâncase pe ultimul. Și-a terminat vinul. 

— Judecătorul l-a sunat și i-a zis că vrea să stea de vorbă cu el 
despre ce s-a întâmplat la petrecere, dar Gianni a zis că era 
prea ocupat și că, oricum, despre ce petrecere e vorba? 

Vianello a ridicat paharul, dar nu mai era nimic în el, așa că l- 
a pus înapoi pe masă. 

— După ce l-a sunat, magistratul ne-a trimis să-l aducem 
pentru o discuţie. 

— Ca să vadă dacă își aduce aminte de petrecere? Sau de 
fată? 

— Exact. 

— Rotili a fost cumva? a întrebat, menţionând numele unui 
magistrat deosebit de agresiv, ale cărui succese îi aduseseră un 
transfer într-un oraș mic la graniţa între Piemonte și Franţa, 
unde se ocupa de furturi de schiuri și animale domestice. 

— Da, și probabil că asta a dus la transferul lui. Tatăl lui 
Gianni încă mai trăia pe vremea aceea și refuza să creadă că 
fiu-său putea să facă vreodată ceva greșit. 

Brunetti nu l-a cunoscut niciodată pe conte, dar îi știa 
reputaţia și măsura puterii lui. 

— Deci Rotili s-a dus în Piemonte? 

— Da, a răspuns Vianello, fără să mai comenteze. 

— Și cum s-a terminat povestea cu fata? a întrebat Brunetti. 

— A divulgat numele a patru inși care, după spusele ei, au 
fost acolo cu ea. Toţi erau cu cel puţin cincisprezece ani mai în 
vârstă decât ea, a zis Vianello. Inclusiv Gianni. 

— Și niciunul dintre ei n-a fost la vreo petrecere și nici n-au 
văzut-o pe fată în viaţa lor? 

— Da. Și două dintre cele patru persoane erau femei, a 
adăugat Vianello, fără să-și poată ascunde dezgustul. 

— Cum s-a comportat Battistella? 


VP - 61 


— Pe vremea aceea nu eram decât ofițer de patrulă și știam 
să-mi ţin gura închisă, dar a fost destul de urât. 

— Adică? 

— Adică era un ins la vreo cincizeci de ani care se gudura pe 
lângă cineva care nu putea să aibă mai mult de treizeci, care 
fusese arestat în cel puţin două ţări până în momentul respectiv 
și care era un cunoscut consumator de droguri, probabil și 
traficant, care-și vindea marfa prietenilor lui bogaţi. 

Vianello s-a lăsat în față, sprijinindu-și greutatea pe braţe. 

— l-a zis lui Battistella că probabil fata era nebună, dacă 
inventase o asemenea poveste. Când Battistella i-a dat 
dreptate, Morosini a zis că probabil erau de vină drogurile și că 
din punctul lui de vedere era groaznic cum oamenii nu știau să- 
și disciplineze copiii. 

Vianello, din senin, a început să se foiască pe scaun, ca și 
cum ar fi încercat să fugă de propriile lui cuvinte sau de 
amintirea scenei respective. 

— Aveam deja ceva experienţă, așa că n-am zis nimic, ci doar 
am făcut tot posibilul să stau acolo având un aer stupid. 

— Lui Battistella i-a plăcut asta întotdeauna, și-a permis 
Brunetti să observe. Ce s-a întâmplat până la urmă? 

— Îmi aduc aminte că era o zi frumoasă, așa că cei doi au 
luat-o pe jos spre Questura, sporovăind de parcă ar fi fost cei 
mai buni prieteni, a zis el, apoi a adăugat: Mă mir că nu se 
țineau și de mână. 

— Și tu? 

— Oh, am mers în spatele lor și am făcut în așa fel încât să fie 
clar ca bună ziua că nu mă interesa nici cât negru sub unghie 
ce-și ziceau ei. Am mers lângă alt ins - nu-mi mai aduc aminte 
cine era - și din când în când mai schimbam câte o vorbă. Dar 
am ascultat o bună parte din conversaţia lor. 

După un moment, a adăugat: 

— Era greu să nu auzi. 

— Despre? 

— Despre fete. 

— Ah, a exclamat Brunetti. Nu e un drum așa de lung de la 
palazzo până la Questura, așa că măcar n-a trebuit să asculţi 
prea mult timp. 

— Cum ne zicea adesea bunica: mila Domnului e pretutindeni. 

Vianello s-a ridicat în picioare și au pornit spre Castello. 


VP - 62 


7. 


Au mers pe jos, pentru că altfel ar fi irosit o frumusețe de 
după-amiază. Se încălzise destul încât mugurii de salcâm 
japonez să-și flexeze mușchii, ca atleţii care scurmă pământul 
înainte de un sprint sau un salt: Brunetti a observat că și-au 
început deja urcușul anual pe peretele de cărămidă al grădinii 
de pe partea opusă canalului pe care treceau. In mai puţin de o 
săptămână, ciorchinii vor atârna deasupra apei și, după încă 
una, în timpul nopţii, vor exploda în nuanţe de lavandă, 
aruncându-și aromele asupra fiecărui trecător, destul cât să-l 
facă, în momentul în care a prins în nări mirosul, să se întrebe 
ce Dumnezeu caută la muncă într-o zi ca asta, holbându-se într- 
un ecran de calculator, când afară viaţa își reia cursul. 

Pentru Brunetti, primăvara era o succesiune de amintiri 
olfactive: liliacul din curtea de lângă Madonna dell'Orto; 
buchetele de lăcrămioare aduse de bătrânul din Mazzorbo, care 
în fiecare an le vindea pe treptele bisericii iezuiţilor și care 
venea de atâţia ani, încât nimeni nu îndrăznea să-i pună la 
îndoială dreptul de a-și întinde acolo taraba; și mirosul de 
transpiraţie proaspătă de pe trupuri curate, îngrămădite la un 
loc în deja aglomeratul vaporetti, o schimbare binevenită de la 
mirosul închis al jachetelor și hainelor de iarnă purtate de prea 
multe ori, al puloverelor nespălate de cine știe când. 

Dacă viaţa avea un miros, atunci îl găsea în tot ce însemna 
primăvară. Erau momente în care Brunetti ar fi vrut să muște 
aerul, să-l poată gusta, indiferent cât de bine știa că e imposibil. 
Era prea devreme să comande un șpriţ, dar dorinţa lui de a bea 
punci cu rom dispăruse odată cu ultima zi friguroasă de iarnă. 

Așa cum i se întâmpla încă din copilărie, Brunetti simţea un 
puseu de bunăvoință atotcuprinzătoare faţă de tot și toate din 
jurul lui, ca la finalul unei perioade de hibernare emoțională. 
Privirea lui era în acord cu tot ce percepea, iar posibilitatea unei 
plimbări o resimțea ca pe o beţie. Ca un câine ciobănesc, îl 
conducea pe Vianello pe drumurile pe care voia el să le 
străbată, ducându-l dincolo de Sant Antonin și înspre riva. 
Dinaintea lor, se ridica San Giorgio, imaginea ei filtrată de 


VP - 63 


vapoarele cu catarge înalte ancorate de-a lungul zidului lateral 
în faţa căruia se aflau. 

— Când e câte o zi ca asta, îmi vine să renunţ, a zis Vianello, 
spre surprinderea lui Brunetti. 

— La ce să renunţi? 

— La slujbă. Să nu mai fiu poliţist. 

Brunetti a făcut apel la voinţă și a rămas calm. 

— Și să faci ce? l-a întrebat el. 

Știau amândoi că ar fi fost mult mai rapid s-o fi luat invers și 
să treacă podul din faţă la Arsenale și apoi de-a lungul Tanei, 
dar se lăsaseră ademeniţi de șansa de a avea dinainte 
întinderea aceea de ape și se dovediseră incapabili să reziste 
tentației. 

Vianello a rămas o vreme în loc, privind în zare spre biserică 
și spre valurile care băteau în bacino, apoi s-a întors spre stânga 
și a început să meargă cu Brunetti spre Via Garibaldi. 

— Nu știu. Nimic nu mă pasionează mai mult decât munca pe 
care o fac. Îmi place meseria asta a noastră. Dar sunt zilele 
astea frumoase de primăvară: mă fac să-mi iau lumea în cap și 
să mă duc să mă alătur unei șatre de ţigani sau să mă urc pe un 
vapor și să pornesc spre - oh, nu știu - spre Tahiti. 

— Pot să vin și eu? l-a întrebat Brunetti. 

Vianello a râs și a pufnit, ca să-și exprime îndoiala că, 
vreodată, vreunul dintre ei ar găsi curajul să facă așa ceva. 

— N-ar fi rău însă, nu-i așa? a zis el, luând de bună lașitatea 
lui Brunetti. 

— Eu am fugit o dată de-acasă, a zis Brunetti. 

Vianello s-a oprit și s-a întors spre el. 

— Aţi fugit de acasă? Unde? 

— S-a întâmplat când aveam vreo doisprezece ani, a început 
Brunetti, ducându-se pe firul memoriei. Tata tocmai își pierduse 
slujba și nu aveam prea mulți bani, așa că m-am hotărât să 
găsesc un loc să mă angajez, ca să pot aduce ceva acasă. 

A clătinat din cap la amintirea tinereţii lui sau la dorinţa lui de 
atunci sau la nebunia lui. 

— Ce-aţi făcut? 

— Am luat vaporetto spre Sant'Erasmo și am început să întreb 
fermierii de pe câmpuri - pe atunci erau mult mai mulţi ca acum 
- dacă nu cumva au ceva de lucru pentru mine. 


VP - 64 


A așteptat, dar Vianello începuse iar să meargă, așa că 
Brunetti a grăbit pasul să-l prindă din urmă. 

— Nu o slujbă adevărată; ci voiam ceva pentru ziua 
respectivă. Trebuie să fi fost weekend, pentru că nu-mi aduc 
aminte să fi chiulit în ziua aceea. 

S-a mutat în partea cealaltă a lui Vianello, lângă mal. 

— În cele din urmă, unul dintre fermieri a zis că ok, în regulă 
și mi-a înmânat o furcă de săpat pe care o folosea el și mi-a zis 
să termin de întors pământul în câmpul acela. 

Pașii lui Brunetti încetiniseră și Vianello și-a domolit și el 
mersul ca să fie în ritmul amintirii. 

— Am început să sap mult prea repede și mult prea adânc, 
așa că m-a oprit și mi-a arătat cum să fac: sapă în unghi, 
împinge în sapă cu un picior, întoarce pământul și sparge bucata 
de ţărână în bulgări cu dinţii, apoi sapă din nou. 

Vianello a aprobat cu o înclinare a capului. 

Când Brunetti n-a mai zis nimic, Vianello a întrebat: 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Oh, m-a lăsat să lucrez tot restul după-amiezii. Când am 
terminat, aveam bășici sparte și însângerate în ambele palme, 
dar am continuat, pentru că voiam să duc ceva acasă, la mama. 

— Și aţi dus? 

— Da. După ce am săpat jumătate de câmp, ţăranul mi-a zis 
că e destul și mi-a dat niște bani. 

— Vă aduceți aminte câţi? 

— Să fi fost vreo sută de lire. Nu-mi amintesc deloc. Dar pe 
vremea aceea mi se părea mult. 

— Îmi închipui. 

— M-a dus acasă la el ca să mă spăl pe faţă și pe mâini și să- 
mi curăț încălțările. Nevastă-sa mi-a dat un sendviș și un pahar 
de lapte - cred că era muls atunci. Era senzaţional; niciodată n- 
am mai băut ceva așa bun - și m-am dus până la imbarcadero și 
am luat vaporetto înapoi. 

— Și mama dumneavoastră? 

Brunetti s-a oprit din nou. 

— Am intrat în bloc și am urcat la etaj. Am găsit-o în bucătărie 
și, când m-a văzut, m-a întrebat dacă m-am distrat la joacă 
alături de prietenii mei. Deci trebuie să fi fost într-adevăr 
weekend. 

— Și apoi? 


VP - 65 


— Am pus banii pe masă și i-am zis că sunt pentru ea. Că i-am 
câștigat muncind. Abia atunci mi-a văzut mâinile și mi le-a întors 
cu palmele în sus. Mi-a dat cu iod și mi le-a bandajat. 

— Păi, și ce-a zis? 

— Mi-a mulțumit și mi-a zis că e mândră de mine, dar că 
speră că am văzut cât de greu trebuie să muncească cineva 
care depinde de munca fizică. 

Brunetti a zâmbit, dar nu era nici urmă de umor în zâmbetul 
lui. 

— La început n-am înţeles ce voia să zică. Dar apoi am 
priceput. Am muncit toată ziua; mă rog, așa mi s-a părut mie, 
deși nu cred să fi fost mai mult de câteva ore. Și tot ce am 
câștigat din asta a fost doar cât să cumpere ea niște paste și 
orez și poate o bucată de brânză. Așa că am înțeles ce voia să 
zică: dacă faci o muncă fizică, nu câștigi decât cât să mănânci. 
Și de-atunci am știut că nu vreau să-mi petrec viaţa astfel. 

— Păi, nici n-a fost cazul, nu-i așa? a întrebat Vianello cu un 
zâmbet larg. L-a bătut pe braț și și-a reluat plimbarea spre Via 
Garibaldi. 

Luând colțul spre bulevardul larg, Brunetti a văzut că lucrurile 
stăteau așa cum crezuse el, și anume că asta era încă una 
dintre puţinele zone rămase în oraș în care trăiau în primul rând 
venețieni; copiii aceia pe skateboarduri nu erau acolo în 
vacantă; și cei mai mulţi străini nu obișnuiau să stea așa de 
aproape unii de alţii când purtau o discuţie. Și magazinele 
vindeau lucrurile care urmau să se folosească în orașul în care 
au fost cumpărate, nu să fie împachetate și să fie duse acasă ca 
să se laude careva cu ele ca și cum ar fi fost cine știe ce trofee 
de mare preț, ca o căprioară împușcată și legată pe acoperișul 
unei mașini. Aici oamenii cumpărau lucruri de care aveau nevoie 
în bucătărie; cumpărau hârtie igienică și tricouri simple, din 
bumbac alb, care urmau să fie purtate pe post de lenjerie. 

La capăt, unde strada se întâlnea cu Rio di S. Ana, au rămas 
pe partea stângă, cu Brunetti în frunte. A găsit casa în Calli, 
Campielli e Canali. Era în Campo Ruga și a lăsat amintirile să-l 
ducă într-acolo: stânga, dreapta, spre canal și peste pod, prima 
la stânga în josul străzii, apoi în campo. 

Casa era în partea cealaltă a acestui campo, o clădire strâmtă 
care avea mare nevoie de o mână de var și, din ce se putea 
vedea, avea nevoie și de jgheaburi noi. Șiroaiele de apă 


VP - 66 


săpaseră în ipsos în trei locuri, iar acum se înfruptau din 
cărămizi. Soarele transformase vopseaua de pe obloanele de la 
ferestrele apartamentelor de la primul și al doilea etaj într-un 
verde-prăfuit și obosit. Orice venețian putea să descifreze codul 
pustulelor cenușii din vopsea în același fel în care un arheolog 
poate citi straturile de sol ca să afle cât timp a trecut de la 
ultima așezare umană. Apartamentele acelea erau goale de zeci 
de ani. 

Obloanele de la etajul al treilea erau deschise, și nu păreau să 
se afle într-o stare mai bună decât cele de la apartamentele de 
mai jos. Lângă ușă erau trei sonerii, dar numai la cea de sus era 
un nume alături: „Franchini”. Brunetti a sunat, a așteptat, a 
sunat din nou, de data asta atent la fiecare sunet, cât de slab, 
care ar fi putut veni de sus. Nimic. 

S-a uitat înspre campo, care părea ciudat de neospitalier. 
Acolo, erau doi copaci fără frunze, aparent neinteresaţi de 
venirea primăverii, și două bănci la fel de decolorate și pătate ca 
și obloanele casei. Deși acest spaţiu verde era mare, nu se juca 
acolo niciun copil, poate din cauza canalului de pe una dintre 
margini, care nu avea un perete protector. 

Nu se chinuise să scrie numărul de telefon, dar Vianello, care 
avea un smartphone, a căutat în registrele online, a dat de 
număr și au sunat. De data asta, sunetul slab, subţire al 
telefonului a ajuns de sus până la ei. A sunat de zece ori, apoi s- 
a oprit. S-au dat amândoi înapoi câţiva pași și s-au uitat spre 
clădire, la ferestre, ca și cum se așteptau să apară un bărbat 
care să le deschidă ușa larg, până la perete, cântând prima lui 
arie din ziua aceea. Nimic. 

— Mergem la bar? a întrebat Vianello, arătând cu bărbia spre 
capătul celălalt al parcului. 

Înăuntru, locul părea la fel de dărăpănat ca obloanele, totul, 
inclusiv barmanul, era îmbătrânit și obosit și având mare nevoie 
să fie șters cu o cârpă udă. Când au intrat, barmanul le-a 
aruncat o privire și le-a oferit ceea ce probabil considera el un 
zâmbet ospitalier. 

— Si, signori? 

Brunetti a cerut două cafele care au venit repede și care erau 
surprinzător de bune. Din spatele barului s-a auzit un zăngănit 
puternic și, întorcându-se, au văzut un bărbat stând pe un scaun 
înalt în faţa tonomatului de jocuri: zgomotul venea de la 


VP - 67 


monedele care curgeau într-o tăviţă din faţa lui. A luat câteva 
monede din tăviţă și a început să le bage înapoi în mașinărie, 
apoi a pocnit butoanele viu colorate. Vâjâială și zăngănit și 
lumini. Și nimic. 

— ÎI cunoașteţi pe Aldo Franchini? l-a întrebat Vianello pe 
barman, vorbind veneziano și făcându-i semn din cap în direcţia 
clădirii. 

Inainte să-i răspundă, barmanul s-a uitat spre bărbatul care 
juca la tonomat. 

— Fostul popă? a întrebat el în cele din urmă. 

— Nu știu, a raspuns Vianello. Tot ce știu e că a studiat 
teologie. 

Barmanul s-a gândit cât a considerat el de cuviinţă și a zis 
apoi: 

— Da, a studiat. Ciudat, nu-i așa? a adăugat. 

— Că a studiat teologie? Sau că nu mai e popă? a întrebat 
Vianello. 

— Că nu mai are nicio importanţă, nu? a zis barmanul. 

Tonul lui nu era câtuși de puţin dezaprobator. Ba, dimpotrivă, 
mustea de aceeași compasiune pe care ar fi exprimat-o dacă i s- 
ar fi zis că cineva și-a dăruit o parte din viaţă ca să învețe cum 
să repare mașini de scris sau faxuri. 

Vianello a cerut un pahar cu apă minerală. 

— Mai știți și altceva despre el? a întrebat Brunetti. 

— Sunteţi de la poliţie? 

— Da. 

— Aţi venit pentru individul care și-a spart nasul? A ieșit din 
închisoare? 

— Nu, l-a asigurat Brunetti. Încă mai are de executat din 
pedeapsă. 

— Bun. Ar trebui să-l ţină acolo mult și bine. 

— ÎI știți? 

— Am fost la școală împreună. Era un puști violent și rău și 
acum e un bărbat violent și rău. 

— Are vreun motiv să fie așa? a întrebat Brunetti. 

Barmanul a ridicat din umeri, zicând: 

— Așa l-a făcut mă-sa. 

Apoi, înclinând din cap, a făcut semn spre bărbatul care încă 
mai băga monede în tonomat. 

— Ca ăla. Nu se poate abţine: e ca o boală. 


VP - 68 


Apoi, ca și cum ar fi fost dezamăgit de simplitatea propriului 
răspuns, l-a întrebat: 

— De ce-l căutați pe Franchini? 

Cum niciunul dintre ei nu i-a răspuns, a zis, făcând iar semn în 
direcția bărbatului de la tonomat. 

— Credeţi câ...? 

Dar ultima parte a întrebării a fost înecată în zgomotul unui 
șuvoi de monede și Brunetti nu era sigur că a auzit bine. Se pare 
că nici Vianello nu auzise. 

— Am vrea să stăm de vorbă cu el. Vrem să vedem dacă a 
observat ceva. Nu vrem decât să-i punem câteva întrebări. 

— Am mai auzit din astea de la poliţie, a spus barmanul pe un 
ton obosit. 

— Nu vrem decât să vorbim cu el, atât, a repetat Brunetti. N-a 
făcut nimic rău, ci doar a fost în același loc în care altcineva a 
comis o ilegalitate. 

Barmanul a dat să zică ceva, apoi s-a oprit. 

Brunetti a zâmbit și l-a îndemnat. 

— Haideţi, ziceţi ce aveţi de zis. 

— De obicei, asta nu înseamnă mare lucru pentru voi. 

Vianello s-a uitat la Brunetti, lăsându-l pe el să răspundă. 

— De data asta, nu vrem decât informații. 

Brunetti își dădea seama că omul se chinuia să-și ascundă 
curiozitatea. 

— L-am văzut ieri-dimineaţă. A venit aici pe la vreo nouă să 
bea o cafea. Nu l-am mai văzut de-atunci. 

— Vine des aici? 

— Destul de des. 

Brunetti s-a întors când a auzit un zgomot puternic din 
spatele barului. Bărbatul de la tonomat bătea cu palma în 
mașinărie. 

— Luca, potolește-te, a strigat barmanul la el și zgomotul a 
încetat. 

S-a întors către Brunetti și Vianello și a zis: 

— Vedeţi? Ce v-am zis: e ca o boală. 

Brunetti a așteptat să vadă dacă o spusese că pe o glumă, 
dar se pare că nu era cazul. 

— N-ar trebui să fie permise. E prea ușor pentru oamenii ăștia 
să arunce totul pe jocurile de noroc. 

Indignarea lui părea sinceră. 


VP - 69 


Brunetti a așteptat ca Vianello să pună întrebarea evidentă, 
dar inspectorul n-a zis nimic. Brunetti și-a scos portofelul și a 
luat din el una dintre cărțile lui de vizită. Și-a scris numărul de 
telefonino pe spate și i-a înmânat-o barmanului. 

— Dacă mai vine pe aici, să-i daţi asta și să-i ziceţi să mă 
sune, vă rog frumos. 

Brunetti a scos doi euro din buzunar și i-a lăsat pe tejghea. S- 
au întors să iasă din bar, iar în urma lor un noian de înjurături a 
pornit de la individul de la tonomat, dar au închis ușa după ei și 
sunetul a amuţit deodată. 


VP - 70 


8. 


S-au pus de acord să meargă spre Questura, dar drumul 
înapoi n-a fost nici pe departe la fel de plăcut, căci căldura zilei 
dispăruse cât timp stătuseră în bar. Ar fi putut la fel de bine să 
trimită un ofiţer în uniformă să-l caute pe Franchini, dar Brunetti 
cedase tentaţiei de a fi afară și de a se mișca, drept urmare a 
pierdut două ceasuri. Pierdut? Avusese o conversaţie plăcută cu 
Vianello, își amintise puţin din copilăria lui și și-a confirmat, 
printr-o sursă neutră, convingerea că unii oameni pur și simplu 
se nasc răi. Una peste alta, își petrecuse timpul într-o manieră 
mult mai productivă decât dacă și-ar fi petrecut după-amiaza la 
birou, citind dosare. 

Această credință a lui fusese întărită de timpul petrecut în 
orele târzii ale după-amiezii, făcând exact asta: citind transcrieri 
ale interogatoriilor, legislaţie privind tratamentul corect al 
suspecților de gen feminin de către ofiţerii de gen masculin, un 
nou formular de trei pagini care trebuia folosit în cazul unui 
accident de muncă. Singura alinare venise de la computer, căci 
primise un e-mail de la Facultatea de Istorie de la Universitatea 
din Kansas, în care i se spunea că nu exista nicio persoană pe 
nume Joseph Nickerson printre membrii corpului profesoral și că 
universitatea nu ţinea cursuri de Istorie a Comerţului Maritim și 
Mediteraneean. lar rectorul, al cărui nume apărea pe scrisoarea 
adresată domnului Brunetti, nu semnase vreodată un asemenea 
document. 

Brunetti se pregătise pentru un astfel de răspuns și ar fi fost 
surprins dacă Nickerson s-ar fi dovedit a fi o persoană reală. A 
sunat-o pe Signorina Elettra ca să vadă ce a aflat, dar nu i-a 
răspuns nimeni. Deși era șase și jumătate, a făcut din absenţa ei 
o uvertură pentru propria lui absenţă și s-a dus acasă. 

Închizând ușa, a auzit-o pe Paola strigându-i numele cu 
disperare din capătul apartamentului. Când a intrat în dormitor, 
ultimele raze ale soarelui dispăreau la apus și, în acea lumină, a 
văzut conturul trupului soţiei lui aplecat într-o parte, ca și cum 
ar fi avut o criză de durere sau un atac de panică. Avea un braţ 
încolăcit în jurul gâtului, cu cotul îndreptat în direcţia lui. Din 


VP - 71 


celălalt braţ, numai jumătate era vizibil. S-a gândit imediat la 
vreo boală care a lovit-o brusc, o hernie de disc, un atac 
cerebral. Cum se mișca spre ea, cu inima cât un purice, ea s-a 
întors cu spatele și el a văzut că degetele ambelor ei mâini erau 
prinse de fermoarul de la rochie. 

— Ajută-mă, Guido. S-a blocat. 

l-a luat câteva secunde bune să reușească să adopte 
atitudinea potrivită, de soț. l-a luat mâinile de pe fermoar, și-a 
aplecat ușor capul și a văzut o fâșie de pânză cenușie prinsă 
într-o parte. A tras de pânză deasupra fermoarului și a încercat 
să-l miște din loc, întâi în sus, apoi în jos. După ce-a tras de 
câteva ori, a eliberat pânza și a tras fermoarul până sus, spre 
gât. 

— E OK acum, a zis el și a sărutat-o pe păr, fără să-i zică nimic 
de pumnul în stomac pe care tocmai îl primise. 

— Mulţumesc. Tu cu ce te îmbraci în seara asta? 

Acum mulţi ani, sugerase că ar putea purta același costum cu 
care fusese îmbrăcat la muncă toată ziua, numai ca să-i vadă 
expresia Paolei care se holba la el ca și cum ar fi sugerat să 
înceapă conversaţia de la masă cu o propunere indecentă către 
mama ei. De atunci, ca să nu-l mai socotească un mânz prost- 
crescut, neiniţiat în falsele subtilități ale lumii, zicea mereu de 
costumul pe care ea l-ar fi considerat cel mai potrivit. 

— Cel gri-închis. 

— Cel pe care ţi l-a făcut Giulio? a întrebat ea, tonul ei 
indicând părerea ei precaută față de vechiul lui prieten, Giulio. 

Merseseră la școală împreună, căci Giulio fusese trimis să 
locuiască la mătușa lui în Veneţia timp de șase ani, cât timp 
tatăl lui era rezident al statului italian. Faptul că era napoletan 
nu-l afectase niciodată pe Brunetti, care prinsese imediat drag 
de băiat pentru că era ingenios, conștiincios, dornic de 
învăţătură și de distracții și, ca Brunetti, era fiul unui individ cu 
un comportament nesuferit multora. 

Și iarăși, asemenea lui Brunetti, Giulio plecase să studieze 
dreptul penal, deși alesese să-și folosească știința de carte ca să 
apere infractorii, nu să-i aresteze. În mod surprinzător, asta nu 
le afectase prietenia. Cunoștinţele și prietenii lui Giulio - ca să 
nu zicem nimic de imensa și influenta lui familiei - îi oferiseră lui 
Brunetti o aură protectoare de-a lungul anilor cât lucrase la 


VP - 72 


Neapole, fapt pe care Brunetti l-a apreciat la fel de mult pe cât a 
încercat să-l ignore. 

Cu câteva luni înainte, Brunetti se întorsese în Neapole să 
interogheze un martor și a luat cina cu Giulio chiar în prima lui 
seară în oraș. În cei cinci ani scurși de când se văzuseră ultima 
oară, părul lui Giulio devenise complet alb, ca și mustaţa de sub 
nasul lui lung de pirat. De vreme ce tenul lui măsliniu rezista 
încercărilor timpului de a-l îmbătrâni, contrastul cu părul alb nu 
făcea decât să-l arate și mai tânăr. 

Fără să se gândească bine, Brunetti a început să-i facă 
prietenului lui complimente pentru costumul de pe el, de un gri- 
tăciune, cu dungi negre aproape invizibile. Din buzunarul 
interior al sacoului, Giulio a scos un carneţel și un stilou de aur, 
a scris un nume și un număr de telefon, a rupt foaia și i-a 
înmânat-o lui Brunetti. 

— Du-te la Gino. ŢI-l face într-o zi. 

Brunetti s-a încruntat atunci. Giulio a mai luat o gură din 
porţia lui mare de pește-dulgher: patronul îl asigurase că fusese 
prins în dimineaţa aceea. Dintr-odată, Giulio a pus furculita pe 
masă, a pus mâna pe unul dintre telefoanele pe care le așezase 
lângă farfurie; a scris un mesaj scurt, apoi a ridicat privirea spre 
Brunetti cu un zâmbet enorm și mulțumit și s-a întors la cina 
care era mult mai importantă. 

Au stat de vorbă, așa cum făceau mereu, despre familiile lor 
și, dintr-un obicei de când lumea, nu s-au apropiat de 
evenimentele zilei sau de politică. Copiii lor se maturizaseră și 
părinţii lor îmbătrâniseră, se îmbolnăviseră și muriseră; lumea 
de dincolo de familiile lor nu exista ca subiect de conversaţie. 
Fiul cel mai mare al lui Giulio tocmai părăsise Școala de Afaceri 
Bocconi și se alăturase unei trupe rock, și fiică-sa, care avea pe 
atunci optsprezece ani, avea un prieten nepotrivit. 

— Am încercat să fiu un tată bun, i-a zis Giulio. Vreau să fie 
fericiţi și să trăiască vieți fericite. Dar văd în ce direcţie se 
îndreaptă și nu pot să fac nimic în privinţa asta. Tot ce pot face 
e să am grijă să fie în siguranţă. 

Brunetti recunoscuse în cuvintele prietenului său propriile sale 
dorințe. 

— Ce e în neregulă cu prietenul ei...? se apucase Brunetti să 
întrebe, dar fusese întrerupt de sosirea unui bărbat chel care 
venise la masa lor și-i dăduse bună seara lui Giulio. 


VP - 73 


Giulio s-a ridicat și i-a strâns mâna, mulțumindu-i că a venit în 
așa scurt timp sau, cel puţin asta înțelesese Brunetti, căci 
bărbaţii își vorbeau în napoletană, care pentru el ar fi putut la 
fel de bine să fi fost și swahili. 

După câteva momente, bărbatul s-a întors și l-a privit pe 
Brunetti care s-a ridicat și i-a strâns mâna. Bărbatul l-a cântărit 
din cap până în picioare, apoi s-a dus în spatele lui. Brunetti, 
prins pe picior greșit, a rămas nemișcat, așa cum ar fi făcut la 
primul semn de pericol. 

Vorbind într-o italiană înţesată de constantul „ș” care apărea 
peste tot, cu „g”-uri folosite în loc de „c”-uri, cu ultimele silabe 
tăiate precum capetele trădătorilor, celălalt bărbat i-a zis să nu 
stea cu grijă, că nu face decât să se uite la spatele lui. Și-a puso 
mână pe masă și s-a lăsat în genunchi, moment în care Brunetti 
și-a dat seama în sfârșit că omul trebuia să fie Gino, constatare 
care i-a fost confirmată în clipa în care individul a prins de tivul 
drept de la pantaloni și a tras sănătos. 

Dând din cap și mormăind ca pentru el, Gino s-a ridicat, a 
întins mâna ca să i-o strângă pe a lui Brunetti, apoi pe a lui 
Giulio și le-a zis că până a doua zi la prânz avea să fie gata. 

— Dar nu pot, i-a zis Brunetti atunci. 

— Poţi să-l plătești, i-a zis Giulio, zâmbind. Ca să fii tu cu 
conștiința împăcată. Gino o să ţi-l dea fără procentul lui de profit 
și îți promit că nu-i dau eu nimic pe deasupra. 

S-a uitat la Gino și a zâmbit, i-a făcut un semn din cap șia 
întins amândouă mâinile ca și cum ar fi vrut să blocheze până și 
gândul unui refuz. Înainte ca Brunetti să mai poată zice ceva, 
Giulio i-a zis: 

— Dacă nu acceptaţi, o voi lua ca pe o insultă. 

Gino și-a luat o mină tragică și Giulio a întrebat: 

— În regulă? 

Giulio, deși avocat de meserie, nu minţea niciodată; cel puţin 
nu-și minţea prietenii. Brunetti i-a făcut semn că da. S-a dus să-l 
vadă pe Gino în după-amiaza următoare: și iată, costumul „pe 
care ţi l-a făcut Giulio”. 

Paola s-a întors cu spatele la el și a deschis un sertar ca să 
caute o eșarfă cu care să-și acopere umerii. Pe stradă avea să 
poarte o haină, dar, odată ajunși înăuntru, nu se puteau baza pe 
toanele sistemului de încălzire dintr-o clădire veche de opt sute 
de ani. 


VP - 74 


Brunetti și-a scos costumul și l-a pus în dulap, și-a pus o 
cămașă curată, apoi și-a luat pantalonii de la celălalt costum - 
costumul lui Gino - de pe umeraș și i-a tras pe el. A aleso 
cravată roșie: de ce nu? Băgându-și mâinile în mânecile 
sacoului, a fost copleșit de o senzaţie pură de plăcere fizică. L-a 
ridicat de revere și și-a flexat umerii până când s-a potrivit 
perfect. Abia atunci s-a uitat în oglinda înaltă. Il costase mai 
mult de 800 de euro: Dumnezeu știe cât plăteau clienţii lui Gino, 
de fapt. Gino nu-i dăduse nicio factură, iar Brunetti nu-i ceruse 
una. „Am conștiința curată”, și-a zis el și a zâmbit. 

Nu era decât o plimbare scurtă până la palazzo. Niciunul 
dintre trecătorii întâlniți în cale nu părea să se grăbească: 
primăvara își intra în drepturi, forțându-i pe oameni să-și 
amintească de senzaţia de ușurare și plăcere pe care le genera 
sfârșitul unei zile de lucru. La capătul scărilor din curtea 
palatului, un tânăr le-a deschis ușa și a luat haina Paolei, 
spunându-le că sunt așteptați de conte și contesă în salonul mic. 

Paola l-a condus prin ceea ce Brunetti știa că, într-o bună zi, 
va fi al ei. Și-a permis să se întrebe cam de câţi oameni era 
nevoie ca să administreze întreaga clădire: cum ţii curat un loc 
atât de mare? Nu reușise niciodată să numere camerele sau să- 
și permită s-o întrebe pe Paola. Douăzeci? Mai multe, sigur erau 
mai multe. Și ca să încălzești așa ceva? Dar cum fac cu noile 
impozite pe clădiri? Probabil că salariul lui n-ar fi suficient ca să 
întreţină o asemenea casă și s-ar trezi că ar trebui să 
muncească să întreţină casă, nu familia. 

Starea lui de meditaţie s-a întrerupt în clipa în care au intrat 
în salon. Contele Orazio Falier era lângă fereastră, în picioare, 
privind vizavi, către Palazzo Malipiero Cappello. Contesa 
Donatella stătea pe canapea, cu un pahar de prosecco în mână. 
Brunetti știa că e prosecco, pentru că, la un moment dat, 
contele se lansase într-un atac la adresa vinurilor franțuzești, 
zicând că nu vrea să le vadă în casa lui. Ba mai mult, viile lui din 
Friuli produceau unul dintre cele mai bune prosecco-uri din 
regiune, ceea ce Brunetti trebuia să recunoască: era mult mai 
bun decât șampania pe care o băuse el. 

Cu câţiva ani înainte, contele suferise un atac de cord minor 
și, de atunci încoace, își întâmpina ginerele cu sărutări pe ambii 
obraji, în loc de o strângere de mână formală. Felul lui de a fi se 
îmblânzise și în alte privințe: era mai afectuos și mai indulgent 


VP - 75 


cu nepoții lui, mai puţin dispus să-și bată joc de ceea ce numea 
„Ccruciadele” lui Brunetti, iar supușenia caldă cu care o tratase 
întotdeauna pe Contessa devenise și mai evidentă. 

— Ah, bambini miei, l-a surprins pe Brunetti zicând în 
momentul în care a dat cu ochii de ei. 

Asta însemna că, după mai bine de două decenii, era pregătit 
să-l accepte pe Brunetti ca pe propriul lui fiu? Sau nu era nimic 
mai mult decât o formulă afectivă? 

— Sper că nu vă supăraţi dacă luăm cina numai noi, a 
adăugat contele, venind spre ei cu mâinile întinse, punându-le 
mai întâi pe umerii Paolei, trăgând-o suficient de aproape pentru 
un sărut, apoi pe ai lui Brunetti. 

l-a condus în faţa soţiei pe care au sărutat-o amândoi, 
aplecându-se spre ea. 

Paola s-a așezat rapid pe canapea, lângă mama ei, și-a 
aruncat pantofii și și-a tras picioarele sub ea. 

— Dacă ne-ai fi spus că suntem doar între noi, n-aș fi purtat 
rochia asta, a zis ea, apoi arătând spre Brunetti: Dar tot l-aș fi 
pus pe Guido să poarte costumul ăsta. E frumos, nu-i așa? 

Socrul lui i-a aruncat o privire apreciativă și l-a întrebat: 

— L-ai făcut aici? 

Ce l-o fi îndemnat pe conte să creadă că acel costum fusese 
făcut la comandă pentru el, și că nu fusese cumpărat din 
magazin? Era una dintre puterile acelea masonice secrete pe 
care le deţineau oamenii ca el; asta și faptul că avea în 
arsenalul său acea acuitate socială perfectă care îi permitea să 
vorbească și cu poștașul, și cu avocatul cu aceeași 
corectitudine, fără a ofensa vreodată pe careva cu prea multă 
formalitate sau prea multă familiaritate. Poate că cele opt 
secole de bune maniere îl învăţaseră asta. 

— Arăţi minunat, a zis Contessa în italiana ei fără accent. 

Trăise în Veneţia aproape toată viața, însă nicio urmă de 
accent nu se prinsese de ea. Pronunţa fiecare „|”, nu se referea 
la fiica ei cu „la” Paola: nu exista nicio cadență care să-i 
onduleze enunțurile. 

— Costumul e perfect, Guido. Sper ca superiorul tău să te 
vadă purtându-l cândva. 

Contele era lângă ei, cu două pahare de prosecco. 

— E din producţia de anul trecut, a zis el, înmânându-le 
paharele. Ce credeţi? 


VP - 76 


Brunetti a luat o gură și era delicios, dar a lăsat-o pe Paola, 
care cunoștea jargonul, să emită judecăţi de valoare. 

In timp ce ea sorbea și ţinea băutura în gură, Brunetti își 
studia socrii. Chipul contelui era mai ridat, părul mai alb, dar 
bărbatul încă se ţinea drept, deși Brunetti și-a dat seama că nu 
mai era la fel de înalt ca altă dată. Contesa părea la fel ca 
întotdeauna, cu părul ei blond acum bătând ușor în alb. Avusese 
înțelepciunea, acum mulţi ani, să declare că soarele era 
inamicul ei și, drept urmare, chipul îi era fără pată și fără riduri. 

Paola i-a întrerupt gândurile, zicând: 

— E încă tânăr și puţin aspru în cerul gurii, dar la anul va fi 
perfect. 

Apoi, uitându-se spre Brunetti, a adăugat: 

— Așa că la anul va trebui să venim mai des în vizită. 

A zis-o și apoi s-a lăsat într-o parte și a bătut-o pe mama ei pe 
șold cu blândeţe, apoi a început să povestească despre ultimul 
triumf școlar al Chiarei. 

Contele s-a îndepărtat senin, spre fereastra din faţă, iar 
Brunetti, care nu se mai sătura de priveliște, i s-a alăturat. 

— Când eram copil, obișnuiam să înot în apele astea, i-a zis 
contele privind apa la două niveluri sub ei, apoi a mai luat o 
gură de vin. 

— Și eu la fel. Dar nu aici. Jos, la Castello, a spus Brunetti, 
apoi a adăugat, imaginându-și apa: E îngrozitor să te gândești, 
nu-i așa? Vreau să zic, s-o faci acum? 

— Multe lucruri au devenit îngrozitoare aici, a zis contele, 
închinând paharul în direcţia unuia dintre palazzi de pe partea 
cealaltă a Marelui Canal. Etajul al treilea al Palatului Benelli e o 
pensiune. E administrat de partenerul brazilian al moștenitoarei 
și îi aduce suficient câștig cât să-i menţină sursa de cocaină. 

S-a aplecat și a arătat în sus spre canal, pe partea lor. 

— La două uși de aici, proprietarul le-a cerut unor prieteni să-l 
numească inspector la Comisia de Arte Frumoase și acum e 
disponibil să primească în audienţă persoane care vor autorizaţii 
de restaurare. 

— „Să primească în audienţă?” 

— Așa se zice. O cunoștință din Anglia a vrut să-și desfacă 
piano noble dintr-un palazzo din apropiere de Rialto, dar, pentru 
asta, trebuia să dea jos un perete pe care erau fresce din 
secolul al șaisprezecelea. A cerut o audienţă și a obţinut avizul. 


VP - 77 


— Păi cum e posibil așa ceva? a întrebat Brunetti realmente 
curios, dar fără vreo intenţie de a urmări mai departe situația 
din interes profesional. 

— Frescele erau ascunse de un perete fals, probabil de secole 
întregi, și n-au fost descoperite până când muncitorii n-au 
început să dea jos peretele, așa că n-au fost niciodată 
înregistrate ca atare. Muncitorii erau toți din Moldova și nu le 
păsa prea mult de ce făceau. Așa că s-a dus în audienţă și 
peretele a fost dat jos. 

— E venețian, nu? a întrebat Brunetti, deși nu era nevoie. 

Ştia foarte bine despre cine vorbea contele și auzise povești 
despre autorizaţiile de construire sau demolare și cum să faci să 
le primești, dar ceva pervers din el avea nevoie de confirmare. 

— Toţi sunt venețieni, a răspuns contele, pronunţțând cuvântul 
ca și cum ar fi zis „pedofil” sau „necrofil”. 

— Și oamenii care au hotărât că vasele de croazieră pot 
continua nestingherite să zguduie orașul, făcându-l bucăţi, și să- 
| polueze ca și cum ar fi Beijing, și cei care insistă că MOSE o să 
funcționeze și hai să vedem cât de mult profit ne iese nouă din 
chestia asta, și cei care ţin singurul casino de pe planetă care 
merge în pagubă. 

Brunetti auzise și el aceleași lucruri - și le-a zis la rândul lui - 
de ani de zile și acum a pus aceeași întrebare pe care și-o tot 
pusese sieși de atâtea ori: 

— Ce aveţi de gând să faceţi? 

Contele l-a privit cu o afecţiune nedisimulată. 

— Mă bucur atât de mult că, în sfârșit, ne vorbim, Guido, a zis 
el, sorbind încă o gură din vin, apoi, punând paharul pe masă: 
Singurul lucru pe care îl pot face e ce-am făcut de cinci ani 
încoace. 

— Și anume? 

— Să-mi câștig banii din altă parte. Să investesc în ţările care 
au un viitor, în țările în care există o legislaţie care se aplică. 

S-a oprit, invitându-l parcă pe Brunetti să-l întrebe. 

— Și care sunt ţările acelea? 

— Cele nordice. Chiar și Statele Unite. Australia. 

— China, nu? 

Contele a făcut o grimasă. 

— E vorba de lege, Guido. Nu vreau să sar din lac în puț. Nu 
vreau să mă duc dintr-o ţară în care legea e neputincioasă și 


VP - 78 


sistemul politic corupt într-una în care nu e niciun fel de lege și 
în care sistemul politic e și mai corupt. 

Brunetti a călătorit în mintea lui în jurul globului, căutând alt 
loc în care legea să fie suverană și unde - grija socrului lui - 
banii să fie în siguranță. Căutând siguranţa pe globul acela 
verde, albastru și bej, Brunetti și-a dat seama că oamenii 
tindeau să se simtă în siguranţă în ţări în care banii erau în 
siguranţă. Sau poate că, dimpotrivă, capitalismul contelui îl 
molipsise în toţi acești ani și înţelesese pe de-a-ndoaselea, iar 
de fapt banii erau în siguranţă acolo unde oamenii se simțeau în 
siguranţă. 

Trebuia să aibă grijă, căci era pe nisipuri mișcătoare. Putea 
oare să-l întrebe pe conte de câţi bani era vorba? Putea să-l 
întrebe dacă investea în companiile de acolo sau le muta pe ale 
lui în țările respective? La Guardia di Finanza verifica astfel de 
chestii, să vadă dacă nu cumva erau nereguli; în ițele încurcate 
ale legislaţiei italiene, exista întotdeauna o modalitate de a găsi 
nereguli de un fel sau altul. „Fă legi pentru prieteni și vâră-le pe 
gât dușmanilor”. De câte ori în viaţa asta nu i se explicase 
această regulă de supravieţuire? 

— Sper să aveţi succes, a fost tot ce a putut spune. 

— Îţi mulţumesc, a zis contele, cu un zâmbet și un semn din 
cap că aprecia dreptul lui Brunetti de a nu se implica în 
problema lui. Și tu, a întrebat el? Tu ce faci? 

Nu era necesar ca Brunetti să-i ceară contelui să nu spună 
nimănui ce avea să-i povestească. Socrul lui nu ar fi ajuns în 
poziția în care era în ţară dacă ar fi fost un gură-spartă. 

— Am fost chemaţi pentru un jaf la Biblioteca Merula. Cineva 
care venea des la bibliotecă pentru studiu a tăiat pagini din 
cărţi. Alte cărți lipsesc în întregime. 

— Cum a intrat? a întrebat contele. Nu l-au verificat sau nu s- 
au uitat pe documentele lui? 

Apoi, făcând o pauză ca să-și refacă rezervele de răbdare, a 
întrebat: 

— Asta dacă îi mai pune cineva pe oameni să completeze 
documente de înregistrare. 

— Le-a completat, dar avea documente false: un pașaport și 
scrisoare de recomandare de la o universitate americană. 

— Și n-a observat nimeni că sunt false? 

Brunetti a ridicat din umeri. 


VP - 79 


— Credeau că e membru al unei comunităţi de cărturari. 

Exprimarea a fost întâmpinată cu un hohot de râs din partea 
Paolei care, după toate aparențele, reușise să-și mute atenţia de 
la mama ei suficient de mult cât să tragă cu urechea la 
conversaţia lor. 

— „Comunitate de cărturari”, a repetat ea. E de râsul curcilor. 

— Draga mea, a zis mama ei domol, te-am trimis la toate 
școlile acelea faimoase și acum vorbești urât de colegii tăi. Ai 
putea fi ceva mai blândă cu ei, nu crezi? 

Paola s-a lăsat într-o parte și a cuprins-o pe mama ei de după 
umeri. A sărutat-o pe obraz o dată, apoi încă o dată. 

— Mamma, tu ești singura persoană de pe planeta asta care 
poate să creadă că adunătura aia de indivizi care-mi sunt colegi 
la universitate sunt cărturari. 

— Ai fost studentă la aceleași universităţi și ești asemenea 
lor, să nu uiţi asta, i-a zis mama ei, cu aceeași blândețe. 

— Mamma, te rog, a implorat-o Paola. 

Dar înainte să mai poată spune ceva, tânărul care-i 
întâmpinase și la sosire a apărut în ușă și a zis că cina e servită. 

Brunetti i-a întins mâna contesei care a pus-o pe a ei 
deasupra, ușoară ca o pană, și s-a ridicat în picioare fără nici 
urmă de efort. Paola s-a ridicat și ea, cu mult mai puţină graţie, 
și-a pus pantofii și l-a luat de braţ pe tatăl ei. 

Brunetti a însoţit-o pe contesă în micul salon. 

— Mă tulbură întotdeauna felul în care Paola îi vorbește atât 
de rău pe colegii săi, a zis mama ei, în timp ce intrau în salon. 

— l-am cunoscut pe câţiva dintre ei, s-a mulțumit Brunetti să 
spună. 

Ea i-a aruncat o privire rapidă și a zâmbit. 

— E o femeie cu un temperament vulcanic. 

— Fiica dumneavoastră? a întrebat Brunetti, prefăcându-se 
de-a dreptul șocat. 

— Ah, Guido, câteodată am senzaţia că o încurajezi. 

— Nu cred că are nevoie de vreo încurajare de la mine, a zis 
Brunetti și s-a limitat la atât. 

S-au așezat la o masă rotundă, Brunetti faţă în faţă cu Paola, 
cu Contessa în partea lui stângă și cu contele în dreapta. Apoi o 
femeie a pus în mijlocul mesei un platou imens din ceramică, 
plin cu apetitive din fructe-de-mare, suficiente cât să astâmpere 


VP - 80 


apetitul mesenilor, pe al celor din bucătărie și, probabil, pe al 
oamenilor din palatele din jur. 

Conversaţia era cea firească în familie: copii, rude, prieteni 
comuni, suferinţe fizice - cu fiecare an erau tot mai multe - 
discutând apoi despre starea lumii, pe care o considerau, de 
comun acord, jalnică. 

Mai târziu, după ce servitoarea a luat de pe masă farfuriile pe 
care fusese capesante al cognac, Paola a întrebat: 

— l-ai zis lui Papă despre bibliotecă? 

— Da, mi-a zis, a răspuns contele. Chestii de-astea încep să se 
întâmple și pe-aici. 

A ridicat din umeri și a băut puţină apă minerală. Niciunul 
dintre ei n-a găsit de cuviință să aducă în discuţie Biblioteca 
Girolamini din Neapole, una dintre cele mai bine cunoscute din 
tară, și care fusese victima unor jafuri puse la cale de propriul ei 
director, acum în închisoare. De vreme ce catalogul de bunuri, 
așa cum era el, se credea a fi fost modificat, nu se putea ști ce 
lipsea de fapt: estimările erau undeva între 2.000 și 4.000 de 
volume, unele dintre ele apărând în Munchen, Tokyo, în 
anticariatele unor dealeri de cărţi și în bibliotecile unor 
politicieni care, evident, își exprimaseră uimirea absolută cu 
privire la existența acestor volume. În biblioteca MEA? Se 
semnalase ieșirea în miez de noapte, din curtea bibliotecii, a 
unor mașini încărcate, care gemeau sub greutatea hârtiei pe 
care o transportau. Câte volume lipseau? Cine știe? Manuscrise, 
incunabule dispărute, dispărute pentru totdeauna. 

— Am niște prieteni din ale căror biblioteci au dispărut 
exemplare, și-a întrerupt contele propriile reverii. 

— Aș putea să vă întreb... a început Brunetti și a regretat 
imediat. 

Contele i-a aruncat o privire și a zâmbit: 

— Cred că ar fi mult mai fericiţi dacă nu le-ai cunoaște 
numele, Guido. 

Evident, evident: nimeni nu voia ca autorităţile să știe ce se 
întâmpla în propria casă. Ce se întâmpla dacă și când guvernul 
se trezea să trântească o taxă pe bunuri private? Dacă puteau 
să supraimpoziteze locuinţa sau locuinţele, ce i-ar fi oprit să 
pună taxă și pe ce era în ele? 

— Nu s-au dus la poliţie? 


VP - 81 


Zâmbetul contelui era indulgent, dar bărbatul nu s-a deranjat 
să răspundă. 

— Măcar eu l-am oprit pe individul care făcea chestia asta la 
universitate, s-a lăudat Paola foarte mulţumită de sine. 

Nimeni n-a comentat. Niciunul dintre ei nu voia desert, așa că, 
în timp ce așteptau să vadă ce vine ca răspuns la solicitarea 
contelui pentru una grappina?, au stat la o cafea. 

Ca să rupă tăcerea care se instaurase după remarca Paolei, 
Brunetti s-a întors către soacra lui. 

— Contessa Morosini-Albani e una dintre binefăcătoarele 
Bibliotecii Merula, așa că va trebui s-o anunţăm de furturi. Cum 
credeţi că va reacţiona? 

— Binefăcătoare? Elisabeta? a repetat contesa. Total ieșit din 
comun. 

— De ce? 

— Elisabeta e câteodată atât de precaută când vine vorba de 
bani, că ai zice că e născută aici, a zis ea și Brunetti se minuna 
că tatăl Paolei o lăsa să circule nestingherită printre prietenii lui 
venețieni. Apoi, pe un ton ceva mai contemplativ și mai trist, 
soacra lui a continuat: Contessa e disperată să fie acceptată în 
societate, așa că poate ăsta este prețul pe care e dispusă să-l 
plătească: să fie binefăcătoare în acest caz. 

— Dacă a fost aici, cu domniile voastre, a zis Brunetti, făcând 
un semn către un portret făcut de Maroni unuia dintre strămoșii 
contelui, atunci poate fi considerată acceptată în societate, nu-i 
așa? 

— Oh, e aici pentru că e una dintre cele mai vechi prietene 
de-ale mele, a răspuns contesa, cu un zâmbet cald. Dar 
majoritatea oamenilor n-o primesc. 

— Dar dumneavoastră, da. 

— Bineînţeles. Cât am fost în școală, s-a purtat foarte frumos 
cu mine. E cu doi ani mai în vârstă decât mine și m-a apărat. 
Așa că încerc să fac și eu același lucru acum, unde și când pot, a 
spus ea, apoi s-a gândit o clipă, punând cana de cafea la o 
parte, înainte de a continua: Nu m-am gândit la asta până acum, 
dar e cam aceeași situaţie. Eram o paria și fetele mai mari, cele 
mai bogate, mă chiuiau groaznic. Din momentul în care 
Elisabetta - doar era fiica unui prinţ, în cele din urmă, chiar dacă 


3 Un păhărel de cognac italian (N.t.). 
VP - 82 


familia ei era lefteră și pa/azzo-ul în ruină - a devenit prietena 
mea, am fost acceptată. 

— Nu mi se pare același lucru ca în situaţia de față, a 
întrerupt-o Paola. 

— Doar o știi pe Elisabetta, a zis Contessa. E slobodă la gură 
și te judecă ușor și nu e o persoană ușor de digerat. Și mai are și 
nefericiţii aceia de copii vitregi. 

Paola a dat din cap a înţelegere. Brunetti, gândindu-se la 
reacția Signorinei Elettra, a întrebat: 

— Nefericiţi din punctul ei de vedere, al lor sau al celorlalți? 

— Din punctul tuturor de vedere, aș zice eu, a intervenit 
contele. 

Contessa nu-și putea ascunde uimirea. 

— Îi cunoşti pe copiii ei vitregi? 

— Am făcut niște afaceri cu Gianni, i-a răspuns el. Și le-am 
cunoscut pe cele două surori ale lui. El a încercat să recupereze 
niște bani. 

— De la tine? 

— Dintr-o investiție pe care a făcut-o pentru ele într-una 
dintre companiile mele. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrerupt Paola. Ce companie? 

— Ah, una mică, o fermă eoliană din Olanda, și nici măcar nu 
erau foarte mulți bani. 

— Păi de câţi bani vorbim? a întrebat Brunetti, curios să știe 
ce sumă nu reprezintă pentru conte „foarte mulţi bani”. 

— Ah, vreo jumătate de milion de euro, poate puţin mai mult. 
Nu-mi amintesc acum. A fost acum șase ani. 

— Ce s-a întâmplat? a repetat Paola. 

— Era o companie bine administrată, dar Gianni se hotărâse 
să se retragă mult prea devreme și, când a venit la mine, 
portofoliul de acţiuni scăzuse cu aproximativ cincizeci la sută. 
Zicea că are nevoie de bani. Mai întâi, a încercat să împrumute 
de la mine, dar am refuzat. Apoi s-a oferit să-mi vândă mie 
partea lui de acţiuni. 

Contele a privit spre soţia lui, dar a venit grappa, ceea ce l-a 
scutit de a mai continua povestea. 

Și-a luat paharul de grappa și a deschis gura ca să-l guste și 
să-și spună părerea, dar contesa a intervenit: 

— Cât ţi-a oferit? 


VP - 83 


Brunetti, căruia îi lipsise curajul de a pune el însuși întrebarea, 
era curios să afle răspunsul. Contele a ciocnit cu soția lui un 
pahar mic de grappa și a gustat o gură. A pus paharul jos în faţa 
lui și a înclinat capul într-o parte, ca și cum ar fi acceptat că nu 
avea încotro decât să răspundă la întrebarea soției lui. 

— Mi-a zis că e dispus să accepte un preț mai mic pentru 
portofoliul lui, dacă îi dau o chitanţă pe care să scriu un preț și 
mai mic ca s-o poată arăta surorilor lui, iar el avea să-mi dea 
mie jumătate din diferență în bani cash. Acţiunile erau un bun 
comun al celor trei fraţi, dar el era administratorul, iar surorile 
nu prea știau nimic despre cum se fac afacerile, a spus el, apoi a 
adăugat cu emfază: Ele aveau încredere în el. Atunci. 

— Și ce-ai făcut? a întrebat Paola. 

— L-am refuzat. l-am zis că e liber să-și vândă acţiunile 
oriunde dorește, dar că nu sunt interesat. 

Contele a mai luat o gură; în voce deja i se simţea iritarea. 

— Era foarte insistent și am încercat să fiu cât se poate de 
clar. A plecat, a adăugat el, apoi, după ce s-a oprit o vreme, a 
continuat: O lună mai târziu, surorile lui au venit la mine și mi- 
au cerut să le plătesc daune pentru pierderea lor. 

Contele a oftat. 

— Gianni le-a zis că eu l-am escrocat - că i-am escrocat pe 
toţi. 

— Orazio, nu mi-ai zis niciodată așa ceva, a intervenit 
Contessa. 

— Elisabetta e prietena ta, draga mea. N-am vrut să te tulbur. 

— Și lor ce le-ai zis? a întrebat ea, vizibil atinsă de ceea ce 
aflase. 

— Le-am zis că va trebui să mă contacteze avocatul lor. 

— Le-ai zis ce a încercat Gianni să le facă? 

— Draga mea, nu mi s-a părut un gest corect. E fratele lor. 

— Și au făcut-o? Avocatul lor te-a contactat? 

— Da. Arturo le-a explicat vânzarea. 

— Și avocatul lor nu le-a zis ce a vrut să facă Gianni? 


— Nu i-am zis niciodată lui Arturo, a zis contele și și-a 
terminat cognacul. 

— Ce se va întâmpla cu Gianni? a întrebat Contessa. 

Contele a ridicat din umeri și s-a ridicat de pe scaun. 


VP - 84 


— Nu am nici cea mai mică idee. Știu doar că nu e atât de 
deștept pe cât vrea el să creadă și că nu e în stare să-și 
tempereze impulsurile - de niciun fel! Așa că va eșua 
întotdeauna, indiferent ce face. 


VP - 85 


9. 


S-au întors la apartament mergând mână în mână, o dorinţă 
stârnită de primăvara incipientă sau poate de admiraţia 
constantă a Paolei pentru costumul lui Brunetti. 

— Am considerat-o întotdeauna un dragon prietenos, a zis 
Brunetti, crezând că Paola o să-l înțeleagă. 

— Pe Elisabetta? 

Era o solicitare de confirmare, nu o întrebare propriu-zisă. 

— Că doar nu pe mama ta. 

— Mda, pot să înțeleg asocierea: e și nu e, în același timp. 

— Când am întâlnit-o acasă la părinţii tăi, nu scotea fum și foc 
pe nări, dar nu mi-a făcut niciodată impresia că îi pasă foarte 
tare dacă oamenii o plac sau nu și cu siguranţă nu se ferea să-și 
exprime părerea. 

— Când e cu noi, știe că e cu oameni care o plac. 

— Sunt și eu inclus în lista asta? a întrebat Brunetti. 

Surprinsă, Paola s-a întors să se uite la el. 

— Evident că ești inclus. Caraghiosule! Pentru că ești unul de- 
ai noștri, ea nu se preface că e altfel decât este. 

— Și cum anume este? 

— Inteligentă, independentă, nerăbdătoare și însingurată. 

Brunetti, care văzuse primele trei calităţi în Contessa, n-o 
luase în considerare pe a patra. 

— Ce zici de faptul că a donat bani bibliotecii? 

— Sunt de acord cu mama: e preţul pe care credea ea că 
trebuie să-l plătească ca să fie acceptată în societate. 

— Nu-mi sună ca și cum ai crede că o să reușească. 

— Guido, eu îi știu pe oamenii ăștia. Pentru Dumnezeu, sunt și 
eu unul dintre ei. Nu uita! Ea are pedigree și din partea mamei, 
și din cea a tatălui, o viță nobilă care datează cu mult înainte de 
titlurile nobiliare de aici. Dar e siciliană și nu e o principessa - 
chiar dacă tatăl ei a fost prinţ -, așa că n-o să fie niciodată 
acceptată. Nu pe deplin. 

— Chiar dacă s-a măritat cu un venețian? a întrebat el. 

— Poate tocmai pentru că s-a măritat cu un venețian, l-a 
surprins Paola zicând. 


VP - 86 


— Tu vezi ce nebunie e toată chestia asta? a întrebat Brunetti 
pe un ton egal. 

— Am văzut ce nebunie e de când aveam șase ani, dar asta n- 
o să schimbe nimic, nici cât negru sub unghie. 

Ea s-a oprit în mijlocul podului care ducea spre San Polo și s-a 
rezemat de parapet. 

— Mi-aș dori să uite de toate astea, dar nu cred că e capabilă 
s-o facă. E prea adânc înrădăcinată dorința asta în mintea ei, 
sau de prea multă vreme, și nu știe altă lume în afară de asta, 
așa că asta e lumea în care trebuie să fie acceptată. 

— Crezi că o să vorbească cu mine? a întrebat-o Brunetti. 

— Elisabetta? 

— Da. 

— Bănuiesc că da. Ți-am zis, te consideră unul de-ai noștri. Și 
te place, a zis ea, apoi a adăugat, chiar în momentul în care el 
băga cheia în ușă: Așa cred. 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, Brunetti a așteptat până la zece 
și jumătate s-o sune pe Contessa la numărul pe care i l-a dat 
Paola. Prin urmare, avusese destul timp la dispoziţie să citească 
II Gazzettino și La Nuova ca să caute dacă nu cumva era vreo 
relatare despre furtul de la bibliotecă, dar niciunul dintre ziare 
nu menţiona nimic despre asta. 

A format numărul de telefon al contesei și, nici n-a sunat bine, 
că o voce de femeie a și răspuns. 

— Morosini-Albani. 

— Contessa, a început Brunetti. Guido Brunetti la telefon, 
soțul Paolei Falier. 

— Vă recunosc după propriul dumneavoastră nume, 
Commissario, a zis ea, în glumă, nu ca să sune a provocare. 

— Mă simt flatat, Contessa, i-a răspuns el. Vorbim atât de rar 
în timpul cinelor! 

— Întotdeauna mi s-a părut că e mare păcat. 

Vocea ei dădea în vileag doar un accent minimal al originii ei 
siciliene. 

— Atunci poate că o să stăm de vorbă azi, dacă aveți timp, i-a 
zis el, hotărându-se că cea mai bună abordare cu contesa era 
cea directă. 

— Despre? a întrebat ea și i-a amintit despre ezitarea lui 
Fabbiani de a-i zice despre donația ei. 


VP - 87 


— Biblioteca Merula, a zis el. 

A urmat o pauză lungă. 

— Dottoressa Fabbiani v-a zis despre relaţia mea cu 
biblioteca? 

— Contessa, mi-e teamă că n-a avut de ales. 

— Oamenii întotdeauna au de ales, a zis ea imediat. 

— Poate că au mai puţine de ales când vine vorba despre 
implicarea poliţiei, a zis el cu blândețe. 

— Din păcate, da, a răspuns ea, aparent nemulțumită de 
această idee. Să înțeleg că e o solicitare oficială de informaţii? a 
zis ea, adăugând imediat: Nu că aș deţine vreo informaţie 
pentru dumneavoastră. 

— Vreau să vorbim despre cărți, Contessa. Știu foarte puţine 
despre subiectul ăsta. 

— Dar am mai vorbit despre cărţi, Commissario. 

Sunase atât de prefăcut, că l-a umflat râsul. 

— Vreau să zic despre cărți rare. 

— Genul pe care cineva le-ar putea fura? 

— Pe care cineva le-a furat, în cazul de față, a riscat Brunetti. 

— Asta înseamnă că dumneavoastră aţi preluat ancheta? 

— Da. 

— Atunci e mai bine să veniţi aici și putem sta de vorbă. 


Ştia unde este palazzo: când era mic, trecea pe lângă el în 
drum spre școală, iar acum el și Paola treceau pe lângă el dacă 
se hotărau s-o ia pe calea cea lungă spre casă, după cina la 
Carampane. Cele patru niveluri tronau deasupra unui mic 
campo din San Polo, poarta dinspre apă oferind acces la unul 
dintre canalele care curgeau perpendicular pe Rio San Polo. 
Ferestrele de la parter și primul nivel erau protejate de bare de 
fier. În deceniile în care tot văzuse locul, lui Brunetti îi dădea 
prin cap ideea de incendiu și de cum, în cazul în care ar izbucni 
unul, cei care locuiau aici ar trebui să sară de la etajul al doilea. 
Pe grilajele acelea nu erau niciun fel de arabescuri, nicio idee de 
filigran, niciun interes pentru frumos: barele, la fel de drepte ca 
liniile într-un rebus, fuseseră sudate cu secole în urmă în 
punctele în care liniile orizontale și verticale se întâlneau. Prin 
barele acelea n-a trecut nimeni de atunci, în afara unor mâini 
întinse. 


VP - 88 


De-a lungul secolelor, barele acelea au ruginit și au lăsat dâre 
lungi și negre pe faţadă. Îi aminteau lui Brunetti de semnele 
anilor lăsate pe clădirea lui Franchini. 

Și-a trecut servieta în mâna stângă și a sunat la ușă; după 
puţin timp, o femeie cu tenul închis la culoare, cu un șorț alb, a 
venit să-i deschidă. Era posibil să fi fost thailandeză sau 
filipineză. 

— Signor Brunetti? a întrebat ea. 

După ce a confirmat cine era, ea a făcut ceea ce, în vremurile 
de demult, ar fi putut fi luată drept o reverență. Brunetti a făcut 
un efort să nu zâmbească. Femeia s-a dat la o parte, zicându-i 
că era așteptat de Contessa și l-a lăsat să intre în vastul 
androne“ care se întindea de acolo până la canal, unde a văzut 
alte ferestre cu grilaje de metal. 

A închis ușa, ceea ce părea să fi făcut cu ceva efort, apoi s-a 
întors și au traversat împreună gangul, spre niște scări care 
duceau la primul nivel. Ușa din capul scărilor era formată din 
pătrate mari din lemn de nuc, în centrul cărora era sculptat câte 
un trandafir înflorit. Mânerul era din alamă, în forma unei gheare 
de leu. 

Ajunși înăuntru, femeia l-a condus pe un coridor central, fără 
ferestre, care ducea spre un salon larg, cu vedere spre campo. 
Invitându-l să se instaleze comod, l-a anunţat că se duce s-o 
aducă pe Contessa și a dispărut în spatele unor uși duble de 
partea cealaltă a încăperii. 

N-avea idee cât trebuia să aștepte, dar nu voia ca, în 
momentul în care ea intra în încăpere, să-l găsească șezând. S-a 
dus să privească primul tablou din stânga lui, o scenă mare de 
vânătoare a unui porc mistreţ care era tras la pământ de o haită 
de câini de vânătoare, dintre care doi păreau să fi abandonat 
misiunea, ca să se rostogolească împreună pe jos. Un câine 
enorm, din rasa Great Dane, sfâșia urechea mistrețului și un 
altul îl prinsese cu fermitate de un picior din spate. Brunetti 
recunoștea stilul dintr-o natură moartă pe care contele o avea în 
biroul lui și se gândea că pictura aceasta nu putea să nu fie de 
Snyders, dar nici măcar numele pictorului nu-l putea face să-i 
placă tabloul. 

Pe peretele care primea puţina lumină ce venea dinspre 
campo, erau șase portrete de bărbaţi și femei. Dibuise o 


+ Gang (în original, în italiană) (N.t.). 
VP - 89 


asemănare între unul dintre bărbaţi și mistrețul din tablou; 
expresia de pe chipul altuia nu era cu mult diferită de cea a 
câinelui care trăgea de piciorul animalului. Se întreba dacă nu 
cumva erau portrete de familie. 

Observațiile lui au fost întrerupte de sosirea contesei. Purta 
un pulover gri simplu și o fustă de lână ceva mai închisă la 
culoare care cădea foarte puţin sub genunchi. Brunetti își 
amintea că are picioare frumoase și o scurtă privire i-a 
confirmat amintirea. Purta la gât șiraguri de mici cerculeţțe de 
aur, fiecare mai mic decât capul unui ac de siguranţă, delicatul 
șirag Manin care fusese visul mamei lui și al prietenelor ei. 
Fiecare își dorise să aibă un astfel de colier; Contessa purta, 
probabil, cam treizeci la gât. 

Știa că era cu doi ani mai în vârstă decât soacra lui, dar arăta 
cu zece ani mai tânără. Pielea ei era fără pată și părea să fie 
compusă din spumă și trandafiri, iar Brunetti și-a dat în gând 
două palme deoarece gândea în astfel de termeni. 

Contessa a traversat rapid încăperea să-l salute, i-a întins 
mâna fără să pară câtuși de puţin surprinsă când el s-a aplecat 
să i-o sărute. L-a condus spre scaun. 

— Pot să vă ofer o cafea, Commissario? l-a întrebat. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, Contessa, dar am 
băut una în drum spre domnia voastră. Aţi fost deja destul de 
generoasă când aţi acceptat să staţi de vorbă cu mine. 

A așteptat până când ea s-a așezat în scaunul din fața lui, 
înainte să ia și el loc. Cu spatele foarte drept, femeia avea o 
poziție perfectă, făcându-l să se îndoiască de faptul că spatele ei 
a atins vreodată vreun spătar de scaun. Și-a dat seama de 
prima dată când o văzuse că profilul ei era perfect, cu un nas 
drept și o frunte înaltă care dezvăluia, în feluri de neînțeles 
pentru el, optimism și energie. Intensitatea ochilor ei aproape 
negri era amplificată de paloarea pielii. 

Brunetti și-a pus servieta pe podea. 

— Aș vrea să vă mulţumesc pentru că aţi găsit timp să staţi 
de vorbă cu mine, Contessa, a zis el. 

— Câteva cărţi care îmi aparţin au fost distruse și furate și 
dumneavoastră veţi încerca să-i prindeţi pe cei vinovaţi. Nu văd 
în ce fel a sta de vorbă cu dumneavoastră este o dovadă de 
generozitate din partea mea, a spus ea, zâmbindu-i, ca să mai 
îndulcească remarca. 


VP - 90 


— Sper că nu sună prea venal, dar am venit aici în primul 
rând ca să discutăm despre pierderea financiară pe care a 
suferit-o biblioteca și, dacă aveţi timp pentru așa ceva, să aflu 
mai multe cu privire la cărţile despre care Dottoressa Fabbiani a 
zis că știți atât de multe, a adăugat el, neștiind exact dacă 
fusese certat sau i se mulțumise. 

A văzut pe chipul ei o expresie de uimire, după care a zis: 

— A avut numai cuvinte frumoase de zis la adresa domniei 
voastre. 

— Sunt flatată, a răspuns contesa, spunând-o ca și cum 
credea cu adevărat. 

— A zis că aveți fler pentru cărți, a continuat Brunetti. 

Ea i-a zâmbit de parcă ar fi vrut să dea deoparte 
complimentul, dar Brunetti a continuat: 

— Chiar știu foarte puţine legate de universul cărţilor, sau, 
mai bine zis, al cărților de o asemenea valoare. Ce vreau să zic 
e că înțeleg furtul în sine, dar nu de ce au ales să fure ce au 
furat și ce se întâmplă după aceea: unde se pot vinde paginile și 
care este valoarea lor? 

— Ce păcat că nu am discutat despre asta la cinele organizate 
de Donatella, a zis ea. 

— Încerc să particip la ele ca soț al Paolei, nu în calitate de 
comisar de poliţie. 

— Dar astăzi sunteţi aici în calitate de comisar de poliţie? 

— Da, a răspuns el, apoi a deschis servieta și a scos un carnet 
și un stilou. Una dintre cărțile furate, a început el, a fost un dar 
al domniei voastre către bibliotecă. Dottoressa Fabbiani a zis că 
este vorba despre un Ramusio, dar nu am nicio idee despre 
valoarea ei. 

— Ce importanţă are asta? a întrebat contesa. 

— Mă ajută să-mi fac o idee despre cât de gravă este 
infracţiunea, a raspuns Brunetti. 

— Nici nu se poate pune la îndoială gravitatea ei, a spus ea 
aspru. E o carte rară și frumoasă. 

Brunetti a clătinat din cap, ca să alunge orice confuzie. 

— Mi-e teamă, Contessa, că misiunea mea e una 
polițienească. Valoarea monetară a cărții influențează maniera 
în care vom trata cazul. 

A privit-o cum procesează informaţia, convins că ideea o 
ofensează. 


VP - 91 


— Ar trebui ca prețurile care au fost plătite pentru ele să fie în 
registrele contabile ale familiei, i-a zis ea. 

— Dar prețurile acelea n-ar mai fi actuale, nu-i așa? a zis el, 
deși știa bine că nu sunt. Apoi, gândindu-se că asta l-ar putea 
ajuta să calculeze prețurile mai aproape de valoarea lor actuală, 
a întrebat-o: Ramusio era asigurat? 

— Socrul meu, a început ea zâmbind ușor, a zis la un moment 
dat că s-a gândit că ar putea cumpăra asigurări pentru bunurile 
din palazzo. 

A lăsat câteva clipe bune pentru ca remarca ei să-și facă 
efectul dorit, apoi a adăugat: 

— Dar mi-a zis că și-a dat seama că era mai ieftin să se 
asigure că e întotdeauna cel puţin un servitor în casă. 

Privirea ei era rece și netulburată, în egală măsură. 

— Da, cu siguranţă, e mai ieftin, a fost de acord Brunetti. 

— Pe atunci, da, era, a zis ea. 

Stabilind astfel poziţia socială și averea soțului ei, a adăugat 
apoi, ceva mai practic: 

— Una dintre modalităţile de a afla care sunt preţurile actuale 
ar fi să verificaţi listele online de vânzări și licitaţii. 

Brunetti bănuise și el că existau astfel de liste. 

— O să punem pe cineva să caute, a zis el. 

Și el avea servitori care să facă lucruri din astea pentru el. 

— Ce altceva mai lipsește? a întrebat ea. 

— Nu cred că cei de la bibliotecă știu cu exactitate în 
momentul de faţă, a răspuns Brunetti. Individul care a tăiat 
paginile n-a cerut sau n-a primit niciodată cele două cărți care 
lipsesc. 

— Dar Dottoressa e sigură că lipsesc? a vrut ea să știe. 

— Da. 

— Asta înseamnă că sunt mai mulţi hoţi? a adăugat Contessa 
după o clipă. 

— Așa s-ar părea. 

A scos un sunet care, la o persoană lipsită de titlu nobiliar, ar 
putea fi numit pufnit: 

— Am crezut că vor fi în siguranţă în bibliotecă. 

Brunetti era destul de înțelept să-și țină gura. 

— Omul acesta a fost acolo timp de trei săptămâni și nimeni 
n-a văzut nimic? 

El a simţit asprimea din voce ei, dar tot n-a comentat nimic. 


VP - 92 


— Mi-a zis că e vorba de un american, a continuat Contessa, 
apoi: Nu că asta ar conta în vreun fel sau altul. 

Brunetti s-a aplecat și a luat dosarul din servietă. 

— Numele lui e Joseph Nickerson, a citit el, privind spre ea ca 
să vadă dacă numele îi spune ceva. 

Era evident că îi era necunoscut, așa că i-a dat și celelalte 
informaţii: Universitatea din Kansas, Facultatea de Istorie a 
Comerţului Maritim și  Mediteraneean, scrisoarea de 
recomandare, pașaportul. 

— Aveţi fotografia lui? a întrebat ea. 

— Da, i-a răspuns Brunetti și i-a înmânat copia după paginile 
din pașaport. 

— Arată ca un american, a zis ea cu vag dispreț. 

— Asta le-a zis celor de la bibliotecă, a spus Brunetti, 
întinzându-se după hârtie și studiind iar cu atenţie fotografia. 

Oamenii care vorbiseră cu Nickerson o făcuseră în italiană și îi 
auziseră accentul: în acest caz, ar fi putut la fel de bine să fi fost 
englez sau de orice altă origine. Italiana lui era fluentă. Lui 
Brunetti i-a dat prin cap că poate tipul învățase accentul, nu 
limba, și că individul era totuși italian. Dacă pașaportul era fals, 
nu puteai să crezi nimic din ce scria în el. 

S-a uitat din nou la poză, și-a închipuit părul mai închis la 
culoare, un pic mai lung. Dar a presupus că era posibil. Era 
păcat că nu exista nicio mostră cu scrisul lui Nickerson, măcar 
câteva cuvinte: asta ar fi fost o dovadă mult mai sigură decât 
accentul din vorbire sau felul în care arăta. 

Cât timp Brunetti explora ideea scrisului de mână, Contessa a 
păstrat tăcerea. Nu Nabokov scrisese undeva că încetase în 
mod conștient să mai pună liniuţa la 7 când s-a mutat în 
America, ca un soi de declaraţie publică cum că lăsase în urmă 
Lumea Veche? Cum a reușit Nickerson să ceară cărţi de la 
bibliotecă fără să completeze o cerere? Sau și asta era 
computerizată acum? 

Contessa l-a întrerupt din gânduri. 

— Apropo, cu ce titulatură ar trebui să mă adresez? 
Commissario? Dottore? Signore? 

— Numele soțului Paolei este Guido, i-a zis el. Ar fi prea mare 
deranjul dacă v-aș cere să-mi spuneţi pe nume? 

Ea și-a înclinat bărbia și l-a privit îndelung, supunându-l pe 
Brunetti unei cercetări amănunțite care a reușit să-l facă să se 


VP - 93 


simtă prost. Chiar dacă era, într-un fel, sub aripa protectoare a 
familiei Falier, nu era sigur că ea îi vedea pe ei când se uita la 
el. 

— Da, așa este, nu? Bun, deci ce voiaţi să știți despre cărţi? a 
întrebat ea, fără să i se adreseze în vreun fel și folosindu-se de 
formalul /e; pe care îl folosise și el când i se adresase. 

Lui i-a luat un moment să digere refuzul ei de a folosi această 
formulă gramaticală de intimitate și gândurile i-au revenit la 
cazul lui. Cui bono? Cine ar avea de profitat de pe urma furtului 
și cum ar putea fi măsurat acest profit? Dacă hoțul și viitorul 
proprietar nu erau una și aceeași persoană, atunci cum a avut 
fiecare de câștigat? Ambii voiau cărțile sau paginile, dar din 
motive diferite, unul venal, celălalt... nu reușea să găsească un 
cuvânt potrivit, poate pentru că nu înţelegea dorința. 

Gândurile lui au fost din nou întrerupte de Contessa, care și-a 
dres vocea în semn de nerăbdare. 

— Sunteţi cunoscută în calitate de colecționar, a zis el. Un 
colecţionar inteligent, a continuat, dar s-a oprit ca să vadă dacă 
ea răspunde la compliment, însă ea a așteptat, fără nicio 
expresie pe chip. 

— Prin urmare? 

— Prin urmare, aș vrea să mă ajutaţi să înțeleg de ce ar face 
cineva așa ceva. Și ce fel de persoană ar face-o? 

Ea a zâmbit, spre uimirea lui. 

— Donatella mi-a zis câte ceva despre dumneavoastră, a zis 
ea, încă adresându-i-se formal. 

— Ar trebui să fiu îngrijorat? a întrebat el cu nonșalanţă. 

Zâmbetul ei nu s-a schimbat. 

— Nu, sub nicio formă. A zis că vreţi să înţelegeţi lucrurile. 

Înainte ca Brunetti să-i mulțumească pentru compliment - 
pentru că luase vorbele ei ca pe un compliment - ea a 
continuat: 

— Dar asta n-o să vă ajute în cazul de faţă. Nu e nimic de 
înțeles. Oamenii fură bunuri pentru bani. 

— Dar... a încercat Brunetti să spună, însă ea a vorbit peste 
el. 

— Acesta este singurul motiv care îi mână pe hoţi. Uitaţi de 
articolele despre oamenii care suferă de o pasiune nebună 
pentru hărți și cărţi și manuscrise: astea sunt numai baliverne 
romantice. Freud în bibliotecă, a spus ea, aplecându-se și 


VP - 94 


ridicând o mână, deși nu era necesar să facă efortul de a-i capta 
atenția: Oamenii fură cărţi și hărţi și manuscrise și taie din ele 
pagini sau capitole întregi ca să le poate vinde. 

Nu-i trebuia lui Brunetti un efort de imaginaţie ca să creadă în 
lăcomie ca motiv pentru fărădelegile umane, așa că a întrebat 
calm: 

— Și cine le cumpără? 

— Am auzit zvonuri, a zis ea. Dealerii, proprietarii de galerii, 
casele de licitaţie sunt dispuse să le cumpere fără să pună 
întrebări. 

— Jafurile sunt făcute la comandă? 

— Atâta vreme cât nu poartă ştampila bibliotecii și sunt destul 
de rare, le vând. 

Apoi, cu puternică emfază: 

— Unor clienţi dintr-o clasă socială mai bună. 

Brunetti n-a mai zis nimic; în cele din urmă, a întrebat-o: 

— Cine sunt acești clienți? 

Ea l-a privit din nou îndelung, ca și cum se gândea cât de 
multe putea să-i spună. 

— Acei oameni care vor lucruri frumoase, dar le vor la un preţ 
Mic. 

— Vorbiţi despre oameni pe care îi cunoașteţi? 

— Probabil că vorbesc despre oameni pe care dumneavoastră 
îi cunoaștetți, a răspuns ea. 


VP - 95 


10. 


— Ce-mi puteţi spune despre piaţa de asemenea obiecte? a 
întrebat-o Brunetti. 

— Piaţa de pagini și cărţi? a întrebat ea, aproape ca și cum ar 
fi fost convinsă că rostirea cuvintelor în sine i-ar fi întreţinut 
flacăra furiei. Apoi, pe un ton ceva mai temperat, a continuat: 
Nu cred că pot să vă spun mai multe de atât, a zis ea neutru. 
Cei care le fură sunt profesioniști și da, câteodată acționează la 
comandă. 

— Cine le cumpără? 

— Chestiile importante sunt cumpărate de colecționari, a zis 
ea, apoi s-a oprit. Vă rog să înțelegeţi că nu vă spun decât ce- 
am dedus eu însămi din ce mi-a fost dat să aud sau din ce mi s- 
a spus de-a lungul anilor. 

— Și restul? 

— Lucrurile mici - pagini individuale dintr-o carte cu păsări 
sau mamifere - pot fi vândute unor anticariate mai mici, a zis 
ea, uitându-se la ferestrele care dădeau spre calle. E posibil, ba 
chiar foarte probabil, ca persoana care le cumpără pentru 
anticariatul său să nu știe că obiectele sunt furate. 

Nu părea prea sigură că așa este, cum nu era nici Brunetti, 
care știa cât de ușor se lasă oamenii convinși de ceea ce vor să 
audă. Dar a trecut peste asta fără să mai întrebe nimic. 

— Și presupun că oamenii care cumpără din aceste 
anticariate, a continuat ea, n-ar avea de ce să aibă vreo 
bănuială că sunt furate. 

Brunetti i-a aruncat o privire și a dat din cap aprobator, apoi 
s-a uitat în carnet. 

— Sunt magazine care înrămează, pieţe stradale și târguri: în 
aceste locuri se cumpără și se vinde în egală măsură, așa căe 
simplu pentru un hoţ să-și desfacă acolo marfa. 

— Haideţi să ne întoarcem la cărțile netăiate, a zis el. Ele sunt 
de cea mai mare valoare. 

— Ah, a început ea, prelungind sunetul o vreme, acestea sunt 
mult mai greu de ascuns sau de deghizat. Dacă vin dintr-o 
bibliotecă, atunci vor avea ştampila pe anumite pagini. Fiecare 


VP - 96 


bibliotecă folosește un alt sistem, dar toate ștampilează pe 
pagini multiple. 

El a dat din cap aprobator, dornic să nu fie luat drept ignorant 
în materie de cărți. 

— Atâta vreme cât sunt ștampilate, ar putea la fel de bine să 
le fie marcat pe copertă cuvântul „Furată”. 

— Atunci de ce să se mai chinuie careva să le cumpere? 

Contesa s-a foit pe scaun, venind mai aproape de el, ca și 
cum ar fi vrut să-l privească mai bine. 

— N-aţi reprezenta cu succes familia soţiei dumneavoastră, 
știți, nu? 

— N-am mai auzit asta de foarte multă vreme, a comentat 
Brunetti și a zâmbit. 

Ea a râs. Era un soi de tuse tabagică, și l-a surprins în 
asemenea măsură, că a dat să se ridice din scaun ca s-o ajute, 
dar ea a ridicat o mână, bătând ușor aerul, un gest care l-a 
trimis înapoi la locul lui. Când zgomotul s-a oprit, a zis: 

— Vreau să spun că se pare că vă lipsește spiritul negustoresc 
specific venețienilor. 

El a ridicat din umeri, bănuind că i se făcuse un compliment, 
deși nu era perfect convins. 

— Mulţi vor cărțile ca să poată să se laude cu ele în fața 
anumitor prieteni, arătându-le impresionantele lor noi achiziţii, 
știind că nu vor pune niciun fel de întrebări, a zis ea. Că au un 
codex al lui Galileo sau o ediţie princeps a vreunei cărţi sau a 
alteia. Ceva rar. Ceva care a supravieţuit secolului al 
șaisprezecelea. O bucată de cultură. 

Tonul vocii i se întunecase, ca și cum ar fi fost un magistrat 
citind lista de acuzaţii. 

— Bănuiesc că e un fel de a sugera că sunt mult mai 
sofisticaţi decât cineva care-și cumpără un Ferrari. 

Dispreţul ei începea să se diminueze. 

El a înclinat din cap, înțelegând - dar fără să simtă - dorinţa. 

— Îmi place că pentru dumneavoastră nu are niciun sens, i-a 
zis ea, aruncându-i încă un zâmbet, deși de data asta unul care 
s-a transformat într-o grimasă. 

l-a făcut semn către ceva din spatele lui. Brunetti s-a întors și 
a văzut un portret al unui bărbat cu nas coroiat, purtând o haină 
din catifea maro-închis. Probabil, secolul al șaisprezecelea, de 
undeva din Italia Centrală. Poate Bologna? 


VP - 97 


— Cât valorează pictura aceea? l-a întrebat ea. 

El a pus carnetul în buzunar și s-a ridicat în picioare, s-a dus 
până la tablou și s-a uitat mai îndeaproape. 

Pictorul cu siguranţă avea talent: o singură privire către 
mâinile personajului și-ți dădeai imediat seama de asta. Brunetti 
ar fi putut să întindă mâna și să atingă, să mângâie catifeaua și, 
pentru că era la aceeași înălțime cu subiectul, a văzut 
inteligenţa vădită din ochii lui, puterea mandibulei și lăţimea 
umerilor. Era omul care îţi putea deveni un bun prieten sau un 
dușman de temut. 

— Nu am nici cea mai vagă idee, a zis Brunetti, fără să-și ia 
ochii de la bărbatul pictat. Pot să zic doar că e un tablou frumos, 
minunat realizat. 

Când s-a întors spre ea, a văzut-o zâmbind din nou. 

— Dacă vă zic că e unul dintre strămoșii mei, atunci veți fi de 
acord cu mine că valoarea lui e mai mare pentru mine, decât 
pentru dumneavoastră sau oricine altcineva? 

— Sau pentru cineva din familia domniei voastre, a zis el. 

— Desigur. 

Brunetti s-a întors la scaunul lui și s-a așezat cu fata spre ea. 

— Ce-ar trebui să știu despre colecționari? Și despre valoare? 

Era evident că ea așteptase întrebarea sau una 
asemănătoare. 

— Sunt oameni foarte ciudaţi, cei mai mulţi dintre ei. Aproape 
toţi sunt bărbaţi și celor mai mulţi le place să se laude. 

El i-a făcut semn că da, știe toate astea, așa că ea a 
continuat. 

— Când vine vorba despre ceasuri sau mașini sau case, e ușor 
pentru prieteni să afle preţul: așa că vor gânguri pe lângă 
Lamborghini-ul tău nou sau pe lângă proaspătul Patek Phillippe. 
Dar nu mulţi oameni pricep cât costă cărţile. 

— Atunci de ce se chinuiesc să le colecţioneze? a întrebat el. 
Și de ce să se chinuiască să le fure? Sau să pună pe cineva să le 
fure pentru ei? Toate astea nu fac decât să te promoveze în 
ierarhia hotilor, atâta tot. 

Ea a zâmbit la exprimarea lui. 

— Dacă și prietenii lor sunt hoţi, atunci e un motiv în plus de 
laudă. 


VP - 98 


Brunetti nu se gândise la asta. Așa de jos am ajuns? S-a 
gândit o clipă la unii dintre politicienii în bibliotecile cărora 
fuseseră găsite cărți furate. Da, chiar am coborât atât de jos. 

— Unii oameni fură cărţi pentru că le îndrăgesc și le consideră 
parte a istoriei și culturii noastre, a zis ea. Nu trebuie să vă zic 
eu asta. 

— Așa s-a întâmplat cu familia soțului domniei voastre? a 
întrebat el. 

Ea a râs din nou și, din nou, el a asemănat râsul ei cu tusea 
unui fumător înrăit. 

— Dumnezeule mare, nu. Le-au cumpărat în ideea de a face 
niște investiţii. Și au avut dreptate. Acum valorează o avere. 

— Voiaţi să le donați pe toate bibliotecii, nu-i așa? 

— Și probabil că o voi face, a zis ea. Prefer să le știu în 
siguranţă într-o bibliotecă, unde oamenii care sunt interesaţi de 
cărţi să poată avea acces la ele, decât să cadă în mâinile celor 
care nu le consideră decât niște depozite monetare. 

Ca și cum i-ar fi anticipat reacţia, ea l-a întrebat brutal: 

— Aveţi și alte întrebări? 

— Cât de mare e paguba pentru o carte din care se taie o 
pagină? 

— E ireparabilă. Chiar și dacă paginile sunt găsite. Cartea nu 
mai e același obiect. 

Lui Brunetti i-a venit în minte analogia cu virginitatea unei 
femei, idee care fusese firul roșu al tinereţii lui, dar s-a gândit că 
nu era prudent să dea glas unei asemenea comparații. 

— Și efectul asupra... a ezitat el, neștiind care era cuvântul 
potrivit. 

În sfârșit, a ales termenul „preţ”. 

— Dacă și o singură pagină lipsește, preţul scade foarte mult, 
chiar până la jumătate. Cartea e distrusă. 

— Și dacă textul rămâne neatins? 

— Ce vreți să spuneţi? a întrebat ea. 

— Dacă e intact? Dacă textul cărții încă e acolo și poate fi 
citit? 

Ea nu și-a putut controla o grimasă de dezaprobare. 

— Nu vorbim despre același lucru, a zis ea. Eu vorbesc despre 
o carte, dumneavoastră despre un text. 

Brunetti a zâmbit și a pus înapoi capacul stiloului. 


VP - 99 


— Contessa, eu cred că amândoi vorbim despre același lucru. 
Doar că îl definim altfel. 

S-a ridicat în picioare. 

— Asta a fost tot? a întrebat ea surprinsă. 

— Da, a zis Brunetti. Aţi fost generoasă cu timpul și 
cunoștințele dumneavoastră, Contessa. 

Și-a închis carnetul și l-a pus în buzunarul interior al sacoului. 
Ea i-a înmânat documentele, uitându-se o ultimă dată la poza de 
pașaport a lui Nickerson. Brunetti le-a pus înapoi în servietă. 

Femeia l-a privit cum își închidea servieta. El s-a ridicat în 
picioare, iar ea s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat spre ușă. 

— Vă mulţumesc din nou pentru timpul acordat, Contessa, a 
zis el, oprindu-se lângă ușă. 

Ea a pus mâna pe mâner, dar n-a făcut niciun alt gest cum că 
ar intenţiona să-l apese. În schimb, l-a privit, apoi i-a spus: 

— Dacă vrei să știi cât costă cărţile acelea, Guido, a zis ea, 
adresându-i-se pe numele lui mic și folosind familiarul tu pe care 
i le refuzase în timpul conversaţiei lor, fă o plimbare spre Rio 
Teră Secondo. 

El a ridicat din sprâncene, dar n-a zis nimic. 

— O să găsești clădirea în care a fost tiparnița lui Manutius. 
Nu e nevoie să-ți zic eu că e cea mai importantă tiparniță din 
istoria Occidentului. Pe peretele clădirii sunt două plăci. Pe una 
scrie că acolo se află Tipografia Aldine, „care a redat 
splendoarea literaturii grecești lumii civilizate”. A fost pusă de 
Școala de Literatură Greacă. Din Padova. La primul etaj, în 
partea dreaptă, e un magazin abandonat, iar în stânga e un 
magazin care vinde rahaturi pentru turiști. În ziua în care am dat 
de ea, am întrebat în patru shopuri din vecinătate, dar nimeni 
nu știa cine a fost Aldus Manutius. 

— Și cum aţi găsit-o? 

— Am sunat o prietenă și am întrebat-o. Ea a găsit-o pe 
Wikipedia și m-a sunat înapoi. San Polo 2310, în cazul în care 
vrei să te duci s-o vezi. 

Ea i-a întins mâna și, din nou, el s-a aplecat să-i ofere un sărut 
invizibil. Ah, dacă mama lui și-ar putea vedea băiatul acum, 
sărutând mâna unei contese! Palatul ei nu era pe Marele Canal, 
dar Brunetti era sigur că mamei lui nu i-ar fi păsat câtuși de 
puţin: tot un palazzo era, și femeia care îi întinsese mâna tot 
contesă era. 


VP - 100 


11. 


În ziua aceea, a luat prânzul numai cu Paola, lasagna cu 
cârnaţi și melanzane. Chiara plecase în Padova, într-o excursie 
cu școala, și Raffi era într-o călătorie cu barca unui prieten. 

— O să i se tragă de la asta, a zis Paola. Singuri, acolo, în 
laguna, într-o barcă descoperită, ore în șir. Ce se întâmplă dacă 
începe să plouă? 

Brunetti a aruncat un ochi pe fereastră și a văzut un cer atât 
de albastru, că ar fi putut fi tăiat din mantia Madonnei. leșise pe 
terasă înainte de prânz și fusese asurzit de ciripitul păsărilor din 
pinii din curtea casei de pe partea cealaltă a străzii. Primăvara 
se instalase deasupra Colosului și nimic n-avea să-i încetinească 
avântul. În două luni, aveau să se plângă de căldură. 

— Înţeleg ce zici despre contesă, a zis el, ignorându-i 
remarcile. 

Simţind posibilitatea a ceva care semăna cu bârfa, Paola a 
lăsat deoparte grijile față de primul ei născut și a întrebat: 

— Despre ce anume vorbești? 

— Că are un fel superficial de a aborda situaţiile sociale sau 
de a-și ascunde părerile personale. 

— Ah, la asta te referi, a exclamat ea. Da, poate să fie destul 
de sinceră în felul de-a vorbi, dar a fost un copil destul de 
privilegiat și a fost tratată ca o prinţesă, așa a fost crescută - 
deși n-a fost niciodată mai mult decât o vicontesă - așa că 
presupun că e de înțeles. 

— Și e ceva ce poate fi iertat? a întrebat Brunetti. 

— Dumnezeule, nu, a zis ea instantaneu. E mult mai 
important să-i înţelegi pe oameni, decât să-i ierți. 

Brunetti se întreba dacă nevastă-sa tocmai a descoperit de ce 
Freud l-a înlocuit pe Hristos, dar nu intenţiona să piardă vremea 
discutând această posibilitate cu ea, nu când voia să afle mai 
multe despre Contessa. 

— Nu are o părere foarte bună despre persoanele care 
colecționează lucruri, a zis Brunetti. 

— Bravo ei, a răspuns Paola, dintr-odată atentă. 


VP - 101 


Erau pe canapea, în biroul ei, o încăpere care se bucura de 
soare. In loc de vinul de la prânz, amândoi au optat pentru 
cafeaua care stătea acum în fața lor. Paola o bea pe a ei cu 
înghiţituri mici, apoi a învârtit ceașca, cu ultimele rămășițe de 
zahăr, și a golit-o. 

Aducându-și aminte de conversaţia lui cu Contessa Morosini- 
Albani, Brunetti a zis: 

— Face deosebire între oamenii ca ea, care înțeleg și 
îndrăgesc lucrurile frumoase, și oamenii care pur și simplu vor 
aceste lucruri frumoase ca să poată să le afișeze pe pereţi. 

Chiar dacă încerca să se tempereze, tulburarea ei era 
perceptibilă, chiar și pentru el. 

Paola a pus ceașca jos fără să scoată un sunet și s-a întors 
spre el. 

— Dacă eu aș face diferenţa între lectura ta atentă despre 
istoria Imperiului Roman și felul în care un jurnalist care face 
referire la curtea împăratului Heliogabalus ca o paralelă la 
situaţia actuală a Romei, fără să aibă nici cea mai mică idee 
cine a fost Heliogabalus, ai zice că e o distincţie falsă sau 
superficială? 

Vocea îi era domoală, dar Brunetti a perceput foșnetul cozii 
din spatele remarcii, ca a unui animal care se pregătea să 
lovească. 

— Sau, dacă mă refer la propria-mi profesie, ignorată de 
altfel, și aș sugera că felul meu de a înțelege Portretul unei 
doamne s-ar putea să fie ceva mai nuanţat decât interpretarea 
din filmul de la Hollywood, crezi că asta ar fi o distincţie 
superficială? 

El și-a lăsat capul în jos și și-a pironit privirea în propria lui 
cafea, apoi a pus ceașca înapoi în farfurioara de lângă ceașca ei. 

— Bănuiesc că ţine de cât de evident îţi vei fi exprimat 
disprețul față de Hollywood. 

— Dispreţul pentru orice ţine de Hollywood ar trebui exprimat 
cât mai vizibil. 

După ce-a spus-o, a zâmbit larg și a adăugat: 

— Doar tu știi bine că este o snoabă. Toţi suntem. Dar s-ar 
putea să aibă dreptate în cazul de faţă. 

— Poate că da, a răspuns Brunetti. 

Evident că, de fapt, era doar o concesie din partea lui și nu un 
acord. S-a uitat la ceas, a văzut că mai avea încă o jumătate de 


VP - 102 


oră până să se întoarcă la muncă, așa că s-a hotărât s-o întrebe 
pe Paola care citise totul și care se gândea la tot ce citea: 

— Ai citit vreodată science-fiction? 

— Henry James a scris atât de puţin! a zis ea, râzând. 

— Vorbesc serios, a intervenit el. 

— Da. Ceva-ceva. Nu prea mult. 

— Ai citit-o pe cea cu cărțile arse? a întrebat el. 

Dacă o citise, știa că o să fie acolo, în mintea ei, pusă bine. 

— Nu, nu-mi amintesc s-o fi citit. Îmi poţi spune mai multe? 

— Nu-mi amintesc titlul, dar vorbea despre o lume în care 
cărţile erau interzise prin lege, și pompierii - o chestie foarte 
inteligentă - pompierii mergeau din loc în loc, dând foc la cărţile 
pe care le găseau. Dacă aveai o carte, erai ucis. 

— Sunt sigură că studenţii mei ar vrea să se mute acolo, a zis 
ea, serioasă. 

— Nu le-ar plăcea, pentru că unii oameni memorau cărți 
întregi: deveneau cărţile respective. Era singura modalitate de a 
le păstra. 

Ea s-a întors să-l privească. 

— Ce te-a făcut să te gândești la cartea asta? 

El a ridicat din umeri și și-a aruncat privirea pe masa din faţa 
lor, plină de cărţi în diferite stadii de lectură, cu pagini îndoite, 
unele încă învelite în celofan; deschise și cu faţa în jos; 
întrepătrunse, una marcând locul din cealaltă; deschise la 
anumite pagini, cu faţa în sus, holbându-se în tavan. 

— Ar fi trebuit să-i zic contesei despre ea. 

Nu miza pe familiaritatea contesei cu genul literar și bănuia 
că nici ea n-ar fi găsit referinţa lui teribil de incitantă. 

— Dacă scapi de toate cărțile, renunţi la propria-ţi memorie. 

— Și la cultură, la etică și la diversitate și la orice argument 
care ar veni să nege lucrurile în care te-ai hotărât să crezi, a zis 
Paola, ca și cum ar fi citit de pe o listă. Apoi, pentru că el nu-i 
răspunsese, a repetat întrebarea. 

— La ce anume te gândești? 

— La ceva ce-a zis ea. E ca și cum ar fi de părere că 
frumuseţea unei cărți e mai importantă decât textul ei. 

— Pentru unii oameni, chiar e. Sau nu le-ar mai fura, 
presupun, a zis ea, apoi a adăugat, după un moment de 
gândire: Obiectul fizic în sine zice multe despre cultura din care 
vine, și are importanţă istorică. Gândește-te la toate cărțile de 


VP - 103 


științe naturale, în care informaţia e greșită și desenele 
perfecte. 

— Nu ne-am pus de acord, a zis Brunetti. 

— Sper că ai votat pentru text, a continuat Paola, întorcându- 
se spre el. 

— Evident. 

— Bun, a zis ea. Divorțul ar fi așa un deranj! 

Brunetti a pufnit și a scuturat din cap. 

— Caraghioaso! 

— Mi-ai zis o chestie care încă nu are sens în mintea mea, a 
zis ea, după o pauză lungă. 

— Ce anume? 

— Că el a șters-o. 

— Poftim? 

— Că Nickerson a șters-o din bibliotecă în grabă, lăsând 
cărțile pe masă. 

Cum stăteau ei în birou, vedeau soarele târându-se pe podea, 
iar acum le atingea tălpile - își întinseseră picioarele pe masa 
din fața canapelei. Ea s-a lăsat și mai mult în canapea și le-a 
întins mai în față, mișcându-le în lumină. 

— Ah, ce bine e, a oftat ea. 

— E mai cald? 

— Nu fizic, i-a răspuns. Apoi, întorcându-se la discuţia lor: De 
ce-ar face asta? 

— Și-a dat seama că cineva îl vede, a zis Brunetti, amintindu- 
și de Tertulian. 

— Sau cineva i-a dat de știre, a sugerat Paola. 

— Cum? a întrebat Brunetti. 

— Lumea poate intra cu te/efonini în bibliotecă, nu? 

— Presupun că da. Oamenii le iau cu ei peste tot. 

— Atunci e posibil să-l fi sunat cineva sau să fi primit un SMS. 

— Asta ar presupune un complice, a adăugat Brunetti. 

— Faptul că avea un pașaport fals sugerează că aveţi de-a 
face cu o organizaţie ceva mai sofisticată decât Clubul 
Cercetașilor din cartier, care a trecut brusc de partea cealaltă a 
legii, a răspuns ea, dar a mai îndulcit aserțiunea cu un zâmbet, 
după care a adăugat: Se pare că suntem de acord că ceva l-a 
speriat. 

Brunetti s-a cufundat în îmbrățișarea canapelei. A închis ochii 
și a încercat să-și aducă aminte ce-i spusese Sartor despre 


VP - 104 


american. Ceva despre cum entuziasmul lui Nickerson pentru 
cărţile pe care le citea l-a făcut și pe el să citească același 
volum din Cortes. 

Brunetti și-a scos telefonino și a sunat-o pe Signorina Elettra, 
la birou, sperând s-o găsească acolo. 

Ea a răspuns după ce telefonul a sunat a doua oară. 

— Și, Dottore? 

— Am nevoie să vă cer o favoare. Puteţi să verificaţi în 
catalogul Bibliotecii Merula să vedeţi câte exemplare au dintr-o 
carte de Hernán Cortes? Se numește Relación și încă ceva sau, 
mă rog, pe-acolo. 

— Dottore, vreţi să fac asta acum? a întrebat ea. 

— Dacă nu e un deranj foarte mare. 

— Un moment, atunci, a răspuns ea. 

Și-a proptit telefonul între umăr și ureche și și-a lăsat capul pe 
spate. A auzit lângă el o pagină de carte întorcându-se: Paola se 
pare că avea niște cărţi la ea sau ascunse sub pernă, în locul în 
care stătea, lăsate acolo în eventualitatea în care viața avea să-i 
impună să petreacă trei minute fără ceva de citit. Brunetti nu s- 
a deranjat să se uite în direcția ei, ci doar s-a mulţumit să 
numere de câte ori a dat pagina. 

După a patra, Signorina Elettra s-a întors la receptor. 

— Catalogul lor înregistrează un exemplar din Segunda Carta 
de Relación, tipărită în Sevilia în 1522, un exemplar din Carta 
tercera, același oraș, un an mai târziu, și încă unul din Quarta 
relación, de Gaspar Avila de Toledo, care a fost scoasă din 
circulaţie pentru restaurare. Există și o versiune printată aici în 
1524, de Vercellese, tradusă în italiană de Nicol6 Liburnio. 

A lăsat să treacă un moment lung de pauză, apoi a întrebat: 

— Mai doriţi și altceva, Dottore? 

— Nu, mulțumesc, Signorina. Vă aplaud și vă mulţumesc. 

— Dovere, a zis ea și a pus receptorul la loc. 

Brunetti a râs cu putere, apoi a închis telefonul. 

— Ce-a zis? a întrebat Paola, ridicând ochii din carte. 

— Că doar și-a făcut datoria, a zis el și a râs din nou. E 
secretara lui Patta, nu a mea și totuși e dispusă să lase baltă ce 
făcea, ca să mă ajute pe mine. Și zice că o face din datorie. 

— Ai o slăbiciune pentru ironie, i-a zis ea. 

Și-a pus mâna pe piciorul ei și l-a scuturat o clipă. 

— Și tu nu? 


VP - 105 


x k x 


Brunetti s-a hotărât ca, în drum spre Questura, să se oprească 
la Biblioteca Merula, aşa că l-a sunat pe Vianello să-i zică să se 
întâlnească la Ponte dell'Accademia, ca să aibă timp să stea 
puțin de vorbă înainte să intre în bibliotecă. S-a hotărât să 
meargă până la pod bucurându-se de rara libertate de a trece 
pe străzile relativ pustii. În două luni, va fi imposibil să mergi 
prin San Polo spre pod la ora asta. S-a corectat: ar fi posibil, dar 
insuportabil. Când s-a întâmplat asta? s-a întrebat el în sinea lui. 
Când a devenit oraşul acesta neplăcut o perioadă atât de mare 
din an? Dar, când a coborât podul și a ajuns în Campo San 
Barnaba și a văzut trei femei stând la o masă în fața unei 
cafenele, cu cărucioarele de copii lângă ele, cu feţele în sus, să 
se bucure de soare, în timp ce stăteau și vorbeau, nemulţumirea 
lui s-a șters brusc, fiind lovit de un val de euforie. 

La Academie, l-a văzut pe Vianello stând în spatele standului 
de ziare, privind cum proprietarul juca șah cu un prieten. 
Apropiindu-se de el, Brunetti i-a zis: 

— Nu știam că joci. 

— Nu prea joc, i-a răspuns Vianello. Știu cum se mișcă piesele 
și toate regulile, dar nu sunt bun la strategii și tactici. 

Brunetti s-a gândit să nu comenteze nimic. Că un prădător 
atât de capabil nu e în stare să-și recunoască propriul talent îl 
uimea, dar poate că vânătoarea de infractori era altceva decât 
capturarea turelor și a nebunilor. 

Mergând unul lângă altul, s-au întors cu spatele la apă. 

— Vreau să stau de vorbă cu paznicul de la bibliotecă. Vino cu 
mine, să-mi zici ce impresie îţi face. 

— Despre ce vreţi să vorbiţi cu el? l-a întrebat Vianello. 

— Când am vorbit cu el, mi-a zis ceva și acum aș vrea să-mi 
spună mai multe. 

— Despre ce? 

— Aș prefera să auzi de la el. 

Vianello s-a întors cu faţa spre el în timp ce-și continuau 
drumul. 

— ÎI suspectaţi de ceva? 

— Nu, nu cred. Pare un om cinstit. 

— Dar nu știi niciodată, a adăugat Vianello. 

— Exact! 


VP - 106 


Când au ajuns la bibliotecă, Brunetti s-a dus la biroul de la 
primul etaj și i-a zis aceluiași tânăr că vrea să schimbe două 
vorbe cu Signor Sartor. S-a uitat cum emoţiile se perindau pe 
fața tânărului: curiozitate, îngrijorare, frică. 

— Mă duc să-l găsesc, a zis el, ridicându-se de pe scaun. 
Câteva minute mai târziu, cei doi bărbaţi au apărut pe ușa care 
ducea spre sala colecţiilor de carte modernă. Recunoscându-l pe 
Brunetti, Sartor a venit spre el cu mâna întinsă, dar când a dat 
cu ochii de bărbatul de lângă el, a lăsat mâna să-i cadă. 

— Bună ziua, Commissario, a reușit el să spună, cu ochii 
plimbându-se de la un bărbat la altul. 

— Signor Sartor, a început Brunetti, acesta este colegul meu, 
Inspettore Vianello. 

Sartor le-a strâns mâna ambilor bărbaţi, dar n-a zis nimic. 

— Aș vrea să stăm de vorbă câteva minute, l-a anunțat 
Brunetti. 

Apoi, uitându-se în jurul lor, li s-a adresat atât lui Sartor, cât și 
tânărului. 

— E vreun loc în care am putea vorbi? 

Sartor s-a uitat către colegul lui, dar iarăși n-a zis nimic. 

— Piero, aţi putea folosi camera comună, i-a sugerat tânărul. 

— Ah, da, a confirmat Sartor, după o clipă. Desigur. 

S-a întors spre ușa dinspre scări, lăsând la latitudinea lui 
Brunetti și Vianello dacă veneau după el sau nu. De data asta, 
au coborât. Când au ajuns în curte, Sartor i-a condus de-a lungul 
unui trotuar și apoi a făcut stânga, ducându-se spre o ușă aflată 
în capăt. Brunetti n-a priceput de ce n-o luase de-a dreptul prin 
curte, dar poate că era vreo interdicţie de a merge pe iarba 
proaspătă. Și nu înţelegea nici de ce Sartor făcea niște gesturi 
bruște, nefirești, când mergea, ca și cum ar fi avut un cârcel la 
picior, dar apoi și-a dat seama că de fapt încerca să nu calce pe 
crăpăturile din pavaj. Au trecut pe lângă o tufă mare de liliac, 
care, a observat Brunetti, era îmbobocită, și s-au oprit în faţa 
unor trepte care duceau la o ușă de lemn cu geamuri duble. 

Sartor a băgat mâna în buzunarul hainei: când a scos de acolo 
legătura de chei, odată cu ea a ieșit din buzunar și o mână de 
dreptunghiuri de carton, viu colorate, care au zburat și au 
aterizat pe trotuar. Vianello s-a aplecat rapid și a cules trei sau 
patru și, văzând ce erau, a spus zâmbind: 


VP - 107 


— Ah, Gratta e Vinci. Nevastă-mea le cumpără: o dată pe 
săptămână. Cel mai mult a câștigat cincizeci de euro și nu vreau 
să mă gândesc cât a costat ca să-i câștige. 

Sartor s-a grăbit să ridice restul cartonașelor de pe jos și le-a 
luat pe cele aflate în mâna lui Vianello, apoi s-a holbat la ele ca 
și cum ar fi fost o mână la poker și trebuia să se hotărască exact 
cât să parieze. 

— Și eu le cumpăr pentru nevastă-mea, a zis el, în cele din 
urmă. Dar n-a câștigat niciodată nimic. 

A ridicat din umeri, apoi a mormăit: 

— Pariurile sunt pentru proști: roba da donne, a zis el, ca să-și 
exprime dezaprobarea pentru slăbiciunile femeilor și le-a 
îndesat înapoi în buzunarul de la haină. 

A urcat scările și a deschis ușa. 

— Venim aici în pauze, dacă vrem să ne schimbăm de haine. 

S-a dat la o parte ca să-i lase să intre înaintea lui. 

Brunetti era plăcut impresionat să vadă că era un spaţiu cald 
și primitor și foarte încăpător. Avea o chiuvetă, un frigider și 
chiar și un aragaz mic, totul curat lună. Două ferestre în spate, 
cu vedere spre un mic canal, lăsau să intre ceva lumină în 
încăperea cu pereţii albi, așa cum o făceau și geamurile de la 
ușa pe care Sartor a închis-o în urma lor. 

— Le-au înălţat pe toate când au făcut restaurarea, ca să nu 
intre acgna alta, a zis paznicul, trăgând două scaune de sub 
masa de lemn, apoi pe al treilea. Nu și dacă are peste 140, a zis 
el. 

Pereţii nepătaţi erau dovada că spunea adevărul. 

Un rând de vestiare de metal, cu lacăte, era instalat într-o 
parte a camerei; o haină și câteva jachete erau atârnate de 
cuierele instalate pe peretele opus. La capătul celălalt, trei 
fotolii cam ponosite, dar destul de confortabile, erau aranjate 
într-un cerc aproximativ, între ferestre. 

— Dacă doriţi, pot să fac cafea, a spus Sartor, făcând-o pe 
gazda, băgând și scoțând constant mâna din buzunar, ca să se 
asigure că încă mai erau acolo cartonașele. 

Brunetti a minţit și a zis că tocmai au băut una și s-a dus să 
se așeze pe unul din scaunele de la masă; Vianello a făcut la fel. 
Cei trei bărbaţi s-au așezat. 

— Signor Sartor, când am vorbit acum două zile, a început 
Brunetti fără preambul, mi-aţi zis că Dottor Nickerson a vorbit 


VP - 108 


atât de mult și de frumos despre o carte pe care o studia în 
cercetările lui, că aţi citit-o și dumneavoastră. 

Sartor își plimba privirea de la unul la celălalt, ca și cum ar fi 
căutat un semn că i se impută lectura uneia dintre cărţile din 
bibliotecă. 

— Da, așa am zis, a spus el în cele din urmă. 

— Îmi mai puteţi spune o dată despre ce carte e vorba? 

Confuzia crescândă a lui Sartor era perfect zugrăvită pe fața 
lui. 

— Dar v-am mai spus asta, domnule: Cortes. 

— În italiană? a întrebat Brunetti. 

— Evident. E singura limbă pe care o cunosc. 

— Era un volum separat sau era colecţionat ca parte a unui 
alt volum? 

— Era un volum separat, Signore, cel pe care l-am găsit pe 
masa lui Dottor Nickerson alaltăieri, a spus el, dând din cap 
semnificativ. Aceeași carte. 

— Sunteţi sigur? l-a întrebat Brunetti. 

Ca și cum ar fi căutat capcana întinsă, Sartor a privit într-o 
parte, la tăcutul Vianello, care asculta conversaţia cu un interes 
pe care nu se deranja să-l ascundă. 

— Da, sunt sigur. Era aceeași carte. Știu asta, pentru că pe 
coperta din față, în colțul din dreapta sus, era o pată. E posibil 
să fi fost cerneală, dar e foarte veche. 

— Înţeleg, a răspuns Brunetti. Mulţumesc. 

Sartor s-a relaxat în mod vizibil. 

— Îmi puteţi spune despre ce e vorba, domnule? 

— Daţi-mi voie să vă mai pun o întrebare, a zis Brunetti, 
ignorând-o pe cea care tocmai îi fusese pusă. 

Sartor a dat din cap afirmativ, mângâind cartonașele din 
buzunar, prin haină. 

— În dimineaţa aceea, l-aţi văzut pe Dottor Nickerson intrând? 

— Da, l-am văzut. 

— E tura dumneavoastră obișnuită, cea de dimineaţă? 

— Este acum, domnule, pentru primele două ore ale fiecărei 
zile. Și așa a fost de două luni încoace. 

— De ce? a întrebat Brunetti. 

— Manuela - ea e bibliotecara care stă de obicei la ghișeu și 
primește cereri - trebuie să nască și nu mai vine acum până la 
unsprezece. Așa că Dottoressa Fabbiani m-a întrebat dacă nu 


VP - 109 


vreau să-i preiau eu munca de ghișeu pentru cele două ore de 
dimineaţă, a spus el, apoi a zâmbit și a continuat: Manuela nu 
vrea să ne spună dacă e băiat sau fată, dar eu pun pariu că e 
băiat. 

Ignorând ultima remarcă, Brunetti l-a întrebat: 

— Eraţi la ghișeu când a venit Dottor Nickerson în bibliotecă 
în dimineaţa aceea? 

— Da, domnule. 

— Înţeleg. Și aţi vorbit cu el în fiecare dimineaţă? 

— Oh, nu, numai dacă nu mai era nimeni altcineva sau dacă 
dura mult să vină cărţile. 

Brunetti își amintea din nou de zilele studenţiei sale și bănuia 
că cei doi au avut destul timp la dispoziţie să stea de vorbă. 

— Despre ce anume stăteațţi de vorbă? l-a întrebat Brunetti, 
într-o doară, ca și cum nu voia nimic mai mult decât să treacă 
timpul până când aveau să se întoarcă iar la întrebările serioase. 

— Păi, în primul rând despre pescuit, l-a surprins Sartor 
zicând. 

— Pescuit? 

— Nu-mi aduc aminte exact cum a început, dar, într-o bună zi, 
ne-am apucat de vorbit despre vreme și eu am zis că abia 
aștept să înceapă iar sezonul de pescuit. 

Sartor s-a uitat spre Vianello, ca și cum l-ar fi întrebat dacă îi 
înțelege dorinţa. Inspectorul a zâmbit și a încuviințat. 

— Pescuia și el? a întrebat Brunetti. 

— Da. Nu în mare însă. A zis că, acolo de unde venea el, erau 
numai lacuri, dar că unele dintre ele erau foarte mari. 

— Altceva? 

— Sincer, nu prea, doar genul de lucruri pe care le discuți 
când ai timp de pierdut. 

— Aţi zis că entuziasmul lui v-a făcut să-l citiți pe Cortés, i-a 
spus Brunetti, zâmbindu-i complice, ca un cititor altui cititor. 

Sartor l-a privit îndelung, apoi s-a uitat către Vianello. În cele 
din urmă, a răspuns: 

— Când l-am întrebat, din politeţe, ce studiază, mi-a zis că 
citește despre călătorii europeni din secolele cincisprezece și 
șaisprezece. l-am zis că singura carte pe care am citit-o - era 
obligatorie la școală - era despre Marco Polo și el mi-a zis că e o 
carte foarte bună, apoi mi-a mai dat niște titluri, zicând că erau 
la fel de interesante. 


VP - 110 


Sartor și-a împins scaunul, îndepărtându-l de masă, și și-a 
încrucișat picioarele. După toate aparențele, prezenţa lui 
Vianello îl calmase destul de mult încât să întrebe: 

— Sunteţi singur că vreţi să auziţi toate astea? 

— Da, i-a răspuns Brunetti. 

Sartor a oftat și și-a încrucișat braţele la piept. 

— Când mi-a zis de numele exploratorilor de care era el 
interesat, singurul pe care l-am recunoscut a fost Cortés. 

Și-a dres vocea câteva clipe, apoi a continuat: 

— Voiam să arunc și eu o privire și... să-i fac o surpriză, 
zicându-i că îl citesc și eu. 

A făcut o pauză ca să se uite iar de la unul la altul, stresat 
poate de faptul că-și mărturisise dorinţa de a-l impresiona pe 
profesorul străin. 

— Așa că? l-a îndemnat Brunetti. 

— Apoi am citit ceva din primul volum, cum v-am zis. Și apoi, 
alaltăieri, când a venit Dottor Nickerson, i-am zis cât de mult mi- 
a plăcut să citesc din Cortés. 

— A fost mulțumit? a întrebat Brunetti pe un ton lejer. 

Cum Sartor n-a răspuns, a insistat: 

— A zis ceva când i-aţi zis? 

Sartor și-a ferit privirea, ca și cum dintr-odată amintirea 
conversației avute era confuză. 

— E ciudat, a zis el, cu voce scăzută. 

Brunetti era tăcut ca o șopârlă pe o stâncă. A făcut doar un 
mic gest de încurajare. 

— La început a părut surprins. Dar apoi mi-a zis că se bucură 
că mi-a plăcut cartea, după care s-a întors în sala de lectură. 

— l-aţi mai zis și altceva? 

— Doar că abia aștept să citesc și următorul volum. 


VP - 111 


12. 


Brunetti a zâmbit și s-a ridicat în picioare. Sartor s-a uitat 
când la unul, când la celălalt de mai multe ori, căutând un 
indiciu a ceea ce urma să se întâmple, apoi s-a ridicat în 
picioare. Brunetti s-a întins peste masă și i-a strâns mâna. 

— Signor Sartor, ne-aţi fost de mare ajutor, a zis el, încercând 
ca vocea să-i sune cât mai încrezătoare. 

Paznicul i-a întors un zâmbet vag. Și-a împins scaunul înapoi 
la loc și s-a întors spre ușă. 

— Aţi zis că Dottor Nickerson vorbea italiană foarte bine, a zis 
Brunetti, în timp ce Sartor deschidea ușa, ca și cum ideea îi 
venise tocmai atunci. Nu v-aţi gândit nicio clipă că poate chiar 
era italian? 

Sartor i-a lăsat să treacă înaintea lui și să coboare scările 
înapoi în curte, apoi s-a întors să încuie ușa. A ţinut o vreme 
cheia în mână, apoi a pus-o în buzunar. A coborât și el treptele 
și s-a oprit în faţa lui Brunetti. 

— Nu m-am gândit la asta până acum, dar e posibil. A zis că e 
american și că a făcut școala în Roma când era mic. M-am 
gândit că asta ar explica de ce nu prea avea accent. 

A rămas tăcut o vreme, apoi a pornit să traverseze curtea. 

— Poate că i-am auzit accentul pentru că mă aşteptam să-l 
aibă. E posibil? 

Vianello a vorbit pentru prima dată: 

— Martorii își amintesc adesea lucruri care nu sau întâmplat și 
oameni care n-au fost acolo. 

— Ce nebunie, nu? a întrebat Sartor, fără să se adreseze cuiva 
anume. 

S-a pornit spre ușa care dădea în stradă, dar Brunetti l-a oprit, 
spunându-i: 

— AȘ dori să schimb două vorbe cu Dottoressa Fabbiani. 

— Desigur, desigur, a zis Sartor și s-a întors ca s-o ia spre 
scările principale. 

Ajunși sus, Brunetti a observat că semnul care anunţa 
„probleme tehnice” era încă lipit pe ușă. Sartor a deschis ușa, 
apoi a închis-o în urma lor și a încuiat-o. 


VP - 112 


— Dacă vreţi să așteptați aici, domnilor, o să mă duc s-o 
anunţ că vreţi s-o vedeţi, a spus el și a purces spre ceea ce 
Brunetti bănuia a fi spatele clădirii. 

— E posibil, nu-i așa, că și-a imaginat accentul? a întrebat 
Vianello. 

— Oamenii fac multe chestii bizare, i-a răspuns Brunetti. S-a 
dus la ghișeu și s-a uitat peste hârtiile din tăvile pentru 
corespondenţă. A citit foile de deasupra: o cerere pentru 
împrumuturi interbibliotecare, o listă de cărți scoase la vânzare 
la o licitaţie care va avea loc la Roma și o scrisoare în care 
cineva întreba despre posibilitatea de a lucra ca intern neplătit 
la bibliotecă. 

Auzind pași, s-a îndepărtat de ghișeu și s-a așezat pe unul 
dintre scaune. Vianello a făcut la fel, s-a lăsat pe spate și și-a 
încrucișat picioarele. 

Ușa s-a deschis și Dottoressa Fabbiani a intrat, iar Sartor, care 
abia se vedea în spatele ei, îi ţinea ușa. 

— Mulţumesc, i-a zis ea, apoi a adăugat zâmbind: Poţi să pleci 
și să te pregătești pentru Formula Uno. 

Sartor a plecat, închizând ușa după el. 

Deși nu era treaba lui, Brunetti a întrebat, ridicându-se în 
picioare. 

— Formula Uno? 

Ea i-a zâmbit. 

— Piero e nebun după Formula Uno și după toate sporturile. 
Nu știu cum rezistă soţia lui: el nu se gândește la nimic altceva 
decât să calculeze șansele de câștig și cine o să iasă învingător. 

Apoi, văzându-l pe Vianello, s-a oprit. 

— Acesta este colegul meu, /nspettore Vianello, l-a prezentat 
Brunetti. 

Cum relaxarea și caracterul informal au dispărut, ea i-a invitat 
în biroul ei. l-a condus pe coridoarele cu cărţi așa de repede, că 
Brunetti a pierdut orice simţ al orientării. După o vreme, a 
deschis o ușă la capătul unui coridor lung, pe pereţii căruia erau 
înșirate rânduri după rânduri de rafturi, și i-a invitat în biroul ei. 
Pe birou avea un calculator, un telefon și un dosar: nu existau la 
vedere niciun fel de hârtii, niciun stilou, niciun clip de hârtie. 
Suprafaţa biroului era din sticlă neagră, fără nicio urmă. 

Patru pereţi, patru printuri pe care le recunoștea a fi din 
Carceri, opera lui Piranesi, niște lucrări lipsite de viaţă și de 


VP - 113 


bucurie, indiferent de calitatea lor. Parchet în formă de romburi, 
două ferestre care dădeau spre Giudecca. Ea s-a așezat pe un 
scaun cu spătar și le-a făcut semn să se așeze în apropierea ei. 

— Cu ce vă pot ajuta, Commissario? l-a întrebat. 

— Eram curios să aflu care este pierderea financiară suferită 
de bibliotecă și mă întrebam dacă aţi avut timp să faceți 
calculul, i-a răspuns. 

Ea s-a uitat o vreme, cu interes, la ruinele lui Piranesi, înainte 
să-i răspundă. 

— Un Montalboddo s-a vândut la licitaţie la începutul anului 
pentru suma de 215.000 de euro. Ramusio era doar un volum 
din trei, dar era o ediţie princeps. 

— Și ce influenţă are asta asupra prețului? a întrebat Brunetti. 

— Deși era vorba de volumul doi, în mod bizar prima dată a 
fost tipărit ultimul, a zis ea. 

— Imi cer scuze, Dottoressa, dar asta nu mă ajută să pricep 
cum stă treaba. 

— Ah, desigur, a zis ea, trecându-și mâna dreaptă prin păr. În 
primul rând, înseamnă că hoţul a fost trimis să-l fure pentru 
cineva care avea nevoie de el ca să-și completeze setul. 

Cum nici Brunetti, nici Vianello n-au zis nimic, a continuat. 

— Dacă e așa, atunci are toate cele trei volume acum, iar 
valoarea acestora împreună e mai mare decât valoarea unui 
volum luat separat. 

Cei doi au dat din cap. 

— Mă iertaţi, Dottoressa, a întrerupt-o Vianello, vorbind de 
parcă nu era în stare să-și înăbușe curiozitatea, dar cum 
influențează asta valoarea setului dumneavoastră? 

Ea l-a privit uimită, poate pentru că nu luase vreodată în 
considerare ideea că inspectorii de poliţie sunt capabili să 
gândească. 

— Păi, o anulează, i-a răspuns ea violent, dar apoi a continuat 
cu un zâmbet chinuit: Nu, e o exagerare. Îi scade foarte mult 
valoarea. Dar nu despre asta e vorba. 

— Evident că nu, a fost de acord Vianello, oferindu-i un 
zâmbet plin de compasiune. În cele din urmă, sunteţi o 
bibliotecă, nu un anticariat. 

— Aveţi dreptate, i-a zis ea, cu privirea din ce în ce mai 
atentă, nu suntem. Pierderea financiară nu e cea mai 
importantă pentru instituţie. 


VP - 114 


A redevenit atentă la Piranesi. 

— Cum ar putea cineva să scoată cărţi din bibliotecă? a 
întrebat Vianello, pe un ton plin de îngrijorare. 

Ea și-a trecut din nou mâna prin păr. 

— Nu știu. Întotdeauna e cineva la ghișeu, atât la 
departamentul de colecții moderne, cât și la cel de carte rară. 
Verifică genţile la ieșire. 

Brunetti se întreba cât de amănunţită era verificarea, mai ales 
făcută cuiva cu care ai stat de vorbă despre pasiunea ta pentru 
pescuit. 

— Doar atât? a întrebat Brunetti. 

— Am început să implementăm un soi de sistem de 
etichetare, a spus ea, apoi, văzându-le confuzia pe chip, a 
adăugat: Cipuri electronice. Sunt montate în cotoarele tuturor 
volumelor, cel puţin la cele de aici, de sus. Un senzor - ca acela 
pe sub care treceţi la aeroport - va detecta dacă încerci să scoţi 
ceva din bibliotecă fără să te înregistrezi. 

Brunetti, care nu văzuse pe nicăieri montat așa ceva, la 
niciunul dintre etaje, a întrebat: 

— Sistemul e instalat deja? 

Ea a închis ochii și a tras adânc aer în piept. 

— L-am comandat acum șase luni și tot atunci am început să 
instalăm cipurile în cărţi, a zis ea, apoi a deschis ochii și s-a uitat 
la Brunetti. 

— Dar? a insistat el. 

— Sistemul pe care ni l-au trimis fusese proiectat să răspundă 
la cipuri care folosesc alt program. Sau, cel puțin, asta ne-au zis. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cei de la companie l-au luat înapoi, dar încă nu ni l-au adus 
pe cel nou. 

— Au zis când au de gând să-l livreze? a întrebat Vianello. 

— Nu, a răspuns ea, cu vocea dură, aspră. _ 

— Dottoressa, mi-aţi zis că aveţi opt mii de exemplare aici. In 
câte veți pune cipuri? 

— În toate, a răspuns ea cu un gest larg al mâinii menit să 
cuprindă întregul nivel al bibliotecii, apoi a adăugat: Și în 
manuscrise. 

— Și cam cât credeţi că ar dura asta? 

Ea i-a aruncat o privire piezișă. 

— Ce legătură are asta cu furtul, Commissario? a întrebat ea. 


VP-115 


— Dottoressa, sper să nu vă jignesc, dar mă gândesc la 
furturile care ar putea avea loc în viitor. 

Chipul i-a împietrit. Brunetti se întreba dacă o să le ceară să 
plece. Femeia și-a încrucișat mâinile pe genunchi și a început 
să-și rupă o bucată de pieliță de la unghia degetului mare, de la 
mâna stângă. Apoi și-a ridicat privirea spre Brunetti. 

— S-a întâmplat deja. 

A tras iar adânc aer în piept, ca să-și tempereze vocea. A 
început să vorbească, nu i-a ieșit, a încercat din nou și, în sfârșit, 
a reușit să articuleze: 

— S-au întâmplat mai multe. 

Încăperea s-a scufundat în tăcere. Brunetti și Vianello nu s-au 
mișcat din loc. A trecut mai bine de un minut și, în sfârșit, 
Brunetti a întrebat-o: 

— Mai multe ce, Dottoressa? 

— Mai multe furturi. 

— Lipsesc cărţi? 

Și-a plecat ochii și a început să-și smulgă din nou pielițele de 
la deget. Curând a renunţat la gest și s-a uitat la Brunetti. 

— Da. Am vrut să fiu sigură că n-a mai dispărut nimic, așa că 
am printat fiecare a zecea pagină din prima sută de pagini a 
catalogului și m-am uitat să vad dacă volumele listate acolo 
sunt fie date spre împrumut, fie încă pe rafturi. 

— Despre câte cărţi vorbim? a întrebat Brunetti? 

A privit-o cum îi analiza întrebarea și a observat momentul în 
care a înţeles ce o întreba. 

— Mai mult de o sută patruzeci de volume. 

Brunetti n-a văzut niciun motiv pentru care mai avea sens să 
piardă vremea, așa că a întrebat-o direct: 

— Câte lipsesc? 

— Nouă, a zis ea, privind întâi spre Vianello, apoi spre 
Brunetti. Situaţia se înrăutățește, a adăugat ea pe un ton care, 
deodată, devenea ascuţit din pricina furiei crescânde. Aud 
același lucru de la colegi de peste tot, nu doar din ţara asta. 
Nimic nu mai e sigur. 

Brunetti i-a privit mâinile, acum încrucișate, una strivind-o pe 
cealaltă. Apoi, ea a spus pe un ton mai calm: 

— Nu știu ce să fac. Nu putem să nu-i mai lăsăm pe oameni 
să intre. Oamenii studiază și au nevoie de ce avem noi aici. 

Și-a privit și ea mâinile și le-a descleștat. 


VP - 116 


— Aţi finalizat lista de cărţi cerute de Nickerson? a vrut 
Brunetti să știe. 

— Da. 

— Câte cărţi au fost...? a încercat Brunetti să spună, dar n-a 
găsit cuvântul potrivit. 

— A vandalizat treizeci și una de cărţi, a răspuns ea, folosind 
cuvântul adecvat, apoi a adăugat: Mă rog, din ce-am descoperit 
până acum. 

— Și pierderea? a întrebat el, sperând ca ea să priceapă că tot 
ce încerca să stabilească era valoarea lor financiară, fiind 
convins că ea avea să aprecieze imposibilitatea lui de a întreba 
cum de nimeni nu observase ce se întâmplă. 

Ea a clătinat din cap, nemulțumită de incapacitatea cuiva de a 
înţelege un lucru simplu. 

— Cărţile sunt distruse, cel puţin după standardele noastre. 
Poate că și-au păstrat o parte din valoare - dintr-una nu lipsește 
decât o hartă, așa că nu mai valorează decât jumătate din cât 
valora înainte - dar nu mai sunt aceleași obiecte, iar cele din 
care au fost luate mai multe pagini aproape că nu mai au nicio 
valoare. 

Convinsă că cei doi au înțeles în sfârșit, s-a dus la biroul ei și 
s-a întors cu dosarul. L-a deschis și i-a înmânat lui Brunetti un 
set de documente, păstrând unul dintre ele. Apoi s-a așezat. 

— Acestea sunt cărţile despre care știm că au fost vandalizate 
și prețurile cu care au fost achiziţionate. 

S-a aplecat spre ei și le-a arătat prima coloană de numere. 

— Restul au fost donate bibliotecii, așa că tot ce vă putem 
pune la dispoziţie sunt ultimele preţuri de achiziţie de la licitaţie. 
N-am avut timp și, din păcate, eu nu am capacitatea să estimez 
valoarea la care ar putea fi vândute azi. 

Apoi, după un moment de cugetare: 

— Nici măcar nu-mi dau seama dacă merită să știm. 

— De ce? a întrebat Brunetti. 

— Nu vom avea niciodată destui bani să le înlocuim. 

— Dar asigurarea? 

A râs amar, desconsiderând întrebarea. 

— Nu avem asigurare. Pentru că suntem o instituţie publică, 
guvernul e cel care ar trebui să ne asigure. Dar chestia asta e 
lipsită de orice fel de valoare, a zis ea, apoi a adăugat, înainte 
să aibă ei timp să întrebe: Acum vreo opt ani am avut o ţeavă 


VP - 117 


spartă și apa infiltrată a făcut pagube, și nici până în ziua de azi 
nu ne-au trimis un inspector să se uite la cărți. 

Și ca și cum asta n-ar fi fost de-ajuns, a continuat: 

— Guvernul nu plătește pentru nimic din ce-a fost achiziţionat 
prin donație. 

Văzând uimirea de pe chipurile lor, a explicat: 

— Ei susţin că, dacă nu plătim pentru cărţi, atunci n-am 
suferit nicio pierdere. 

A lăsat să treacă ceva timp pentru ca cei doi să proceseze 
informaţia pe care tocmai le-o furnizase, apoi ea s-a aplecat 
spre Brunetti și a lovit cu degetul cifrele dintr-o coloană din 
dreapta. 

— Acestea au fost ultimele preţuri de la licitaţie pentru două 
dintre paginile lipsă. Sunt singurele pe care le-am putut găsi. 

— Mă scuzațţi că întreb, Dottoressa, a intervenit Vianello, dar 
se întâmplă des ca lumea să colecţioneze pagini individuale? 

— Da, a răspuns ea. 

— Adică oamenii pur și simplu fac așa ceva? 

Văzând confuzia ei, a adăugat: 

— Ce vreau să zic este că dacă există prețuri de achiziţie 
pentru astfel de pagini, atunci o parte din cărți sunt... distruse. 

— E o practică destul de comună, a adăugat ea aspru. Odată 
ce o singură pagină a fost scoasă din carte, mulţi se hotărăsc că 
ar putea, la fel de bine, s-o distrugă complet și să vândă paginile 
separat. Până când nu mai rămâne nimic din ea. Dacă e o carte 
aflată în proprietate privată, n-are cum să-i oprească nimeni. 

Brunetti a rupt tăcerea care se instalase. 

— L-aţi întâlnit vreodată? 

— Pe Nickerson? 

— Da. 

— De câteva ori, dar doar am schimbat câteva politețuri. 

A deschis iar dosarul și a scos de acolo un teanc de fișe de 
bibliotecă. _ 

— Acestea sunt cererile lui, a zis ea. Incă le mai avem. 

Văzând că Brunetti ezită, a zis: 

— Oamenii dumneavoastră au luat amprentele de pe ele, așa 
că le puteţi atinge. 

Brunetti s-a uitat spre Vianello care i-a făcut semn că așa e. 

Brunetti i-a dat lui Vianello jumătate dintre fișe și a început să 
examineze scrisul de mână de pe ele, una câte una; Vianello a 


VP - 118 


făcut la fel. După mai puţin de un minut, au ridicat privirile din 
fișe, apoi s-au uitat unul la celălalt. 

— E italian, nu-i așa? a întrebat Vianello. 

— Așa cred și eu, a fost de acord Brunetti. 

S-a auzit telefonul lui Brunetti. L-a scos din buzunar și s-a 
uitat la număr. 

— Mă iertaţi, a zis el și s-a ridicat în picioare. 

A ieșit pe ușă fără nicio explicaţie și s-a trezit în coridorul cu 
cărţi, trăgând ușa după el. 

— Brunetti. 

— Commissario, Dalla Lana la telefon, l-a auzit pe unul dintre 
ofițerii lui. 

— Da? 

— Cineva a murit, Signore, a zis el, apoi a adăugat: într-un 
mod violent. 

— Vrei să spui că a fost crimă, Dalla Lana, de ce n-o spui pe 
șleau? 

— Da, domnule, îmi cer scuze, dar e prima pentru mine și n- 
am știut dacă trebuie sau nu să folosesc cuvântul. 

— Zi-mi ce știi, i-a cerut Brunetti. 

— A sunat un bărbat - cam acum zece minute - ca să ne 
spună că e în apartamentul fratelui lui și că fratele lui a fost 
ucis. A zis că e mult sânge. 

— Ţi-a zis cum îl cheamă? a întrebat Brunetti, observând că 
lui Dalla Lana îi luase zece minute ca să-l sune. Zece minute. 

— Da, domnule. Enrico Franchini. Locuiește în Padova. 
Brunetti a ridicat privirea spre rândurile nesfârșite de cărți, 
supraviețuitoare ale altor vremuri, martore ale vieții. 

— Ţi-a zis cum îl cheamă pe fratele lui? a întrebat pe un ton 
foarte rece. 

— Nu, domnule. Tot ce ne-a zis e că este mort și apoi a 
început să plângă. 

— În Castello? a întrebat Brunetti, dar nu era tocmai o 
întrebare. 

— Da, domnule. Îl cunoașteţi? 

— Nu, a răspuns el, apoi l-a întrebat, mult mai practic: Ai 
trimis pe cineva acolo? 

— Am tot încercat să vă găsesc, domnule. Am sunat la birou, 
la dumneavoastră, dar nu eraţi acolo. Nimeni nu mi-a dat 
numărul dumneavoastră de te/efonino. Dar apoi... 


VP - 119 


— ÎI ai acum, i-a spus Brunetti. Sună-l pe Bocchese și zi-i să se 
ducă acolo cu o echipă. Bărbatul care a sunat ţi-a lăsat un 
număr de telefon? 

— Nu, domnule, a spus Dalla Lana, iar apoi, cu voce scăzută: 
Am uitat să-l întreb. 

Brunetti și-a dat seama că degetele i se albiseră pe telefon. 
Și-a relaxat mâna, apoi i-a zis ofițerului: 

— Telefonul de acolo, din biroul tău, afișează numerele de 
telefon pe care le-ai format. Găsește-l pe ultimul, sună-l înapoi și 
zi-i, dacă mai e încă în apartament, să plece de acolo, să iasă 
afară și să aștepte poliţia. Nu trebuie să iasă afară din clădire, 
dar vreau să iasă afară din apartament. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Sună-l pe Foa, fie la telefon, fie prin stație, și zi-i să lase 
orice face în momentul ăsta și să se ducă spre La Punta della 
Dogana, tocmai în capăt. Ne vedem acolo în zece minute. 

— Și dacă nu poate veni, domnule? 

— O să vină. 

Brunetti a încheiat convorbirea. 

A deschis ușa și a intrat înapoi în birou. 

— Mă tem că trebuie să ne întoarcem la Questura, 
Dottoressa, i-a spus el, încercând să-și păstreze calmul. 

Ei nu i s-a părut ceva ieșit din comun, dar Vianello s-a ridicat 
în picioare și a pornit spre ușă. 

— Vă mulțumesc pentru timpul acordat, i-a spus Brunetti. 

Fără să mai aștepte un răspuns, s-a întors și a părăsit 
încăperea, a luat-o pe scări, împăturind hârtiile pe care i le 
dăduse ea și punându-le în buzunar. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Vianello, cu un pas în spatele 
lui. 

Brunetti s-a grăbit să iasă în curte, apoi în stradă, luând-o la 
stânga pe riva și repede spre Punta della Dogana. 

— Franchini e mort, i-a zis. 

Vianello s-a împiedicat, dar și-a revenit repede. 

— A sunat fratele lui din apartament și a zis că e mort. Căe 
mult sânge. 

— Ce altceva a mai zis? 

— N-am vorbit eu cu el. A sunat la Questura: cei de-acolo m- 
au sunat pe mine. 


VP - 120 


Nemaivăzând nimic în jurul lor, cei doi bărbaţi aproape că au 
rupt-o la fugă. 

— Vine și Bocchese cu o echipă. l-am zis lui Dalla Lana să-l 
sune pe fratele lui Franchini și să-i zică să iasă din apartament. 

— Și noi unde mergem? a întrebat Vianello, dându-și seama în 
același timp încotro se îndreptau. 

Ajunseseră la capătul falezei, de unde nu mai era altceva 
decât apă; nu era niciun debarcader, nimic altceva de făcut 
decât s-o ia roată înapoi spre vaporetto-ul de la La Salute sau să 
facă semn unui taxi acvatic să oprească. 

— l-am zis lui Foa să ne întâlnim aici, i-a comunicat Brunetti. 

Au trecut pe lângă o femeie care plimba doi câini. Unul dintre 
ei a alergat după cei doi, lătrând puternic, deși voios și nu 
ameninţător, iar Brunetti se întreba de unde era el sigur de 
chestia asta. 

— Bassi, smetilla”, a strigat femeia după câine, care a 
renunțat să mai alerge după ei, și s-a întors în fugă la ea. 

Ajungând în spaţiul triunghiular deschis, de la capătul insulei, 
Brunetti a văzut o barcă de poliţie ancorând fix în același loc. 

— Foa! a strigat el. 

Barcagiul a venit la marginea bărcii și le-a întins mâna. Întâi 
Brunetti, apoi Vianello au sărit la bord; Foa a dezlegat funia de 
pe montantul de pe parapet și a pornit motorul. A tras de lângă 
riva și a luat-o spre stânga, pornind în trombă spre Castello. 

Au rămas amândoi pe punte cu barcagiul, ca și cum ar fi 
crezut că, dacă pot să vadă clădirile trecând în fugă pe lângă ei, 
își scurtează cumva călătoria. Niciunul n-a scos un cuvânt, iar 
Foa, simțind cam care era atmosfera, a rămas tăcut la rândul 
lui. N-a folosit nici sirena: semnalul era pentru novici. În schimb, 
a aprins luminile albastre și a făcut slalom prin traficul de pe 
canale, până a ajuns în Sant'Elena. A încetinit, rămânând la o 
viteză moderată, strecurându-se printre bărcile ancorate, 
trecând ușor spre canalele mai înguste din Castello. Inaintea lor, 
o barcă de transport cu punte joasă și încăpătoare își băgase 
capul în canal, dar Foa, cu un scurt semn din sirenă, a făcut-o să 
iasă rapid pe unde a intrat. 

Foa a încetinit iar când a intrat în Rio di S. Ana și le-a zis să-și 
ferească capetele sub podul pe sub care tocmai treceau; a făcut 
stânga și a urcat ușor, apoi a oprit în spatele unei alte șalupe de 


5 Bassi, opreşte-te! (în original, în italiană) (N.t.). 
VP - 121 


poliţie legate în partea dreaptă a canalului. Nici n-a reușit bine 
să apuce funia, că Brunetti și Vianello au și sărit pe riva și au 
traversat parcul în fugă. 

Au văzut pe una dintre bănci un bărbat care nu părea 
conștient de nimic din jurul lui. Stătea jos, cocoșat, cu picioarele 
depărtate, privind pământul din faţa lui. În mâna stângă avea o 
batistă albă și, pe măsură ce se apropiau de el, vedeau că își 
ștergea lacrimile și nasul cu ea și apoi privea iar în pământ, 
ținându-și antebraţele sprijinite pe coapse. Brunetti a văzut cum 
umerii i se înălțau și coborau ritmic, apoi i-a auzit plânsetul 
înfundat. Bărbatul și-a șters din nou ochii, dar n-a ridicat privirea 
din pământ la auzul pașilor lor. 

Brunetti a auzit un geamăt surd, apoi bărbatul s-a pornit iar 
pe plâns. Avea pumnii strânși și, între degete, ţinea încleștată 
batista. Brunetti s-a apropiat de bancă și s-a oprit la un metru 
de el. 

— Signor Franchini, a zis el pe un ton firesc. 

Geamătul a continuat, iar bărbatul și-a șters iar ochii. 

De data asta, Brunetti s-a lăsat pe genunchi, ca privirea lui să 
fie la același nivel cu cea a celuilalt bărbat. 

— Signor Franchini, a zis el din nou, acum pe un ton ceva mai 
ridicat. 

Bărbatul a tresărit, s-a uitat la Brunetti, s-a îndreptat de 
spate, rezemându-și spinarea de spătarul băncii. Brunetti i-a 
întins mâna, cu palma în sus. 

— Signore, suntem de la poliţie. Nu vă speriați! 

Bărbatul l-a privit îndelung, fără să zică nimic. Părea să aibă 
peste cincizeci de ani, era îmbrăcat într-un costum de lână, cu 
cravata frumos pusă la gât, ca și cum tocmai venea de la birou. 
Părul lui sur cădea peste o frunte îngustă. Ochii îi erau căprui, 
umflați de plâns, nasul lung și subțire. 

— Signor Franchini? a încercat iar Brunetti. 

ÎI dureau genunchii și s-a lăsat ușor în față, sprijinindu-se cu o 
mână de pământ. S-a ridicat în picioare, atent să nu o facă prea 
brusc, deși genunchii îi cereau altceva. 

— Putem să vă ajutăm în vreun fel? l-a întrebat, întorcându-se 
spre Vianello care se oprise la câţiva metri mai încolo, făcându-i 
semn să vină mai aproape. 


VP - 122 


Vianello a avut grijă să se miște încet și s-a apropiat de 
superiorul lui, lăsând un spaţiu destul de mare între ei cât să 
poată trece un om. 

— Cine sunteţi? a întrebat bărbatul, suflându-și nasul, apoi 
lăsându-și mâinile în poală. 

— Eu sunt Commissario Guido Brunetti, iar dumnealui este 
Inspettore Vianello. Tocmai am fost informați despre fratele 
dumneavoastră, așa că am venit la faţa locului. 

S-a întors pe jumătate și i-a făcut semn spre cele două șalupe 
de poliţie ancorate una în spatele celeilalte, ca și cum ar fi 
încercat să-i dovedească faptul că spunea adevărul. 

— L-aţi văzut? a întrebat omul. 

Brunetti a scuturat din cap. 

— Nu. Acum am ajuns. 

— E foarte rău, să știți, a spus el. 

— Sunteţi fratele lui? a vrut să știe Brunetti. 

Bărbatul a dat din cap. 

— Da, fratele lui mai mic. 

— Și eu am un frate mai mare, a zis Brunetti. 

— Nu e ușor, a zis Franchini. 

— Nu, nu e, a fost de acord Brunetti. 

— Niciodată nu sunt destul de atenţi, a zis Franchini, dar s-a 
oprit, surprins de ceea ce spusese, apoi a ridicat batista cu 
ambele mâini și și-a apăsat-o pe ochi. 

A oftat scurt, un plânset de o clipă, apoi și-a lăsat iar mâinile 
în jos. 

— Vă deranjează dacă mă așez? a întrebat Brunetti. Nu mă 
mai ţin genunchii. 

— Vă rog, vă rog, i-a zis Franchini și i-a făcut loc în stânga lui. 

Brunetti s-a așezat și și-a întins picioarele în față. A făcut un 
semn din cap și Vianello a pornit spre clădire. Celălalt bărbat nu 
i-a acordat nicio atenţie. 

— Veniţi din Padova? a întrebat Brunetti neprotocolar. 

— Da. Eu și Aldo vorbim întotdeauna marţi seara și, când n-a 
răspuns la telefon azi-noapte, am zis că e mai bine să vin să văd 
ce s-a întâmplat. 

— De ce-aţi crezut că s-a întâmplat ceva? a întrebat Brunetti 
pe un ton perfect conversaţional. 

— Pentru că timp de șaisprezece ani am vorbit întotdeauna, în 
fiecare marți seara, la ora nouă. 


VP - 123 


— Am înţeles, a dat Brunetti din cap, aprobând decizia bună 
pe care o luase Franchini. 

S-a întors cu fața spre el, ca și cum ar fi fost o discuţie ca 
oricare alta, și a văzut că, deși bărbatul era slab, cumva o bărbie 
dublă atârna acolo fără niciun fel de armonie cu restul trupului. 
Avea urechi mari. 

— Și aţi ajuns în după-amiaza asta? 

— Am avut de lucru azi. Nu ieșim până la trei. 

— Oh, ce lucraţi? _ 

— Sunt profesor. Predau latină și greacă. In Padova. 

— Înţeleg, a spus Brunetti. Astea erau orele mele preferate. 

— Serios? s-a întors Franchini spre el, incapabil să-și ascundă 
plăcerea. 

— Da, a mărturisit Brunetti. Mi-a placut acurateţea lor, mai 
ales a limbii grecești. Totul avea locul lui bine definit. 

— O mai folosiţi? a întrebat Franchini. 

Brunetti a scuturat din cap, cu real regret. 

— M-am lenevit, din păcate. Încă mai citesc grecii, dar în 
italiană. 

— Nu e același lucru, a zis Franchini, apoi a adăugat rapid, ca 
și cum s-ar fi temut să nu-l jignească în vreun fel: Dar e bine că 
încă mai aveţi timp să-i citiți. 

Brunetti a lăsat să treacă o vreme, apoi a întrebat: 

— Eraţi apropiaţi, dumneavoastră și fratele dumneavoastră? 

După un timp și mai lung, Franchini a zis: 

— Da, apoi după încă o pauză: Și nu, în același timp. 

— Cum sunt și eu cu fratele meu, s-a apucat Brunetti să 
spună, apoi a așteptat câteva momente, și a întrebat mai 
departe: în ce fel eraţi apropiaţi? 

— Am studiat aceleași lucruri, a spus Franchini, privind într-o 
parte, ca să-l vadă pe Brunetti. Totuși, el prefera latina. 

— Și dumneavoastră greaca? 

Franchini a ridicat din umeri. 

— Cum altfel? 

Se uita la Franchini care începuse să împăturească batista, ca 
și cum aparentul firesc al conversaţiei eliminase nevoia de a 
vărsa lacrimi. 

— Am fost crescuți să fim credincioși. Părinţii noștri erau 
foarte devotați religiei. 


VP - 124 


Cum tatăl lui fusese un ateu convins la viaţa lui, Brunetti s-a 
multumit să dea din cap, ca și cum ar fi împărtășit o experienţă 
comună. 

— Aldo era mult mai interesat decât mine, a spus Franchini, 
uitându-se în lături. A răspuns vocației lui și s-a făcut preot. 

Încă mai ţinea în mâna batista pe care o redusese la 
dimensiunile unui pachet de ţigări. 

— Dar apoi s-a rătăcit. Mi-a zis că s-a trezit într-o bună 
dimineaţă și vocaţia lui dispăruse, ca și cum ar fi pus-o pe 
undeva înainte să se ducă la culcare și, când s-a trezit, n-a mai 
putut-o găsi. 

— Ce-a făcut? 

— A plecat. A încetat să mai fie preot, așa că l-au dat afară 
din învăţământ. N-aveau cum să facă treaba asta, cel puţin nu 
legal, așa că au făcut să pară că s-a pensionat devreme și i-au 
stabilit o pensie. 

— Cum a reușit să locuiască aici? a întrebat Brunetti, știind că 
Franchini o să înţeleagă că întreba de unde avea bani. 

— Apartamentul a fost al părinţilor noștri și ni l-au lăsat nouă. 
Așa că el s-a mutat aici și eu am rămas în Padova. 

— Familia dumneavoastră e acolo? a întrebat Brunetti. 

— Da, a răspuns, fără să stea pe gânduri. 

— Și îl sunaţi în fiecare marți? 

Franchini a confirmat, printr-un gest din cap. 

— Aldo s-a schimbat de când și-a pierdut slujba: a fost ca și 
cum ar fi pierdut tot ce era mai important pentru el. Cu excepţia 
latinei. Își petrecea timpul citind. 

— În latină? 

— L-am ajutat să găsească un loc în care să citească. A zis că 
vrea să citească din învățăturile Părinților Bisericii, a adăugat 
Franchini. 

— Ca să-și găsească iar calea? a presupus Brunetti. 

A simţit cum interlocutorul său a ridicat din umeri, căci haina 
a foșnit frecându-se de spătarul băncii. 

— Nu mi-a zis, a răspuns el, nu l-am întrebat niciodată. 

— Deci își petrecea timpul citind din Părinţii Bisericii, a zis 
Brunetti, jumătate întrebare, jumătate afirmaţie. 

— Da, a răspuns Franchini. Și apoi asta, a spus el pe urmă, 
ridicând mâna în care nu ţinea batista ca să arate vag în direcţia 
clădirii din spatele lor. 


VP - 125 


13. 


Din aceeași clădire, ca un răspuns la gestul lui Franchini, a 
venit zgomotul unei ferestre care se deschidea, apoi o voce care 
îl striga: 

— Commissario! 

Brunetti s-a ridicat și s-a întors în direcţia din care venea 
vocea, furios că dialogul pașnic pe care îl avea cu Franchini 
fusese întrerupt atât de brutal. Un ofiţer în uniformă stătea la 
fereastră, aplecat în afară și făcând cu mâna, ca și cum credea 
că Brunetti nu știa că sunt în apartament. Brunetti i-a făcut un 
semn circular din mână, sperând că omul a priceput că nu mai 
avea mult și venea și el, dacă nu acum, curând. 

Când și-a îndreptat din nou privirea spre Franchini, a văzut că 
omul era iar aplecat și că se holba îndelung la pământul din faţa 
lui, cu mâinile împreunate, cu antebraţele sprijinite pe coapse. 
Nu părea să-l mai bage în seamă pe Brunetti, care și-a scos 
telefonul și l-a sunat pe Vianello. 

— Poţi să-mi trimiţi pe cineva jos care să stea cu Signor 
Franchini? apoi a închis înainte ca Vianello să apuce să-i 
răspundă. 

Au trecut câteva minute și Brunetti a fost ușurat să-l vadă pe 
Pucetti ieșind pe ușa din faţă a clădirii. 

Când Pucetti a ajuns lângă bancă, Brunetti s-a aplecat spre 
Franchini. 

— Signore, ofițerul Pucetti va sta cu dumneavoastră până mă 
întorc, a zis el. 

Franchini s-a uitat la el, apoi la Pucetti. Ofițerul s-a înclinat 
ușor. Franchini s-a întors spre Brunetti, apoi și-a plecat iar 
privirea în pământ. Brunetti l-a bătut pe tânăr pe braț, dar n-a 
zis nimic. 

Ajuns înăuntru, a găsit la etajul al treilea un ofiţer pe care l-a 
recunoscut și s-a gândit că-l cheamă Staffelli, stând pe coridor 
lângă o ușă deschisă. L-a salutat pe Brunetti, apoi și-a strâns 
buzele într-un fel care ar fi putut exprima orice de la uimire față 
de comportamentul uman, la acceptare a felului în care 
funcţionează lumea. Brunetti a ridicat o mână în semn de salut, 


VP - 126 


dar și în semn că a înţeles mesajul pe care încerca să-l 
transmită, oricare era acela. Pe Vianello nu-l vedea nicăieri. 

În apartament a dat de Bocchese, șeful echipei de 
criminalistică, purtând costum și papuci de hârtie albă, stând 
într-o ușă deschisă, privind într-o cameră în care se vedea din 
când în când un fascicul de lumină. 

— Bocchese, a zis el. 

Tehnicianul s-a întors și s-a uitat la el, făcând un gest de 
salut, apoi s-a întors iar, exact în clipa în care o serie de flash-uri 
au izbucnit lângă el. Brunetti a făcut câţiva pași, dar a fost oprit 
de un sâsâit din partea lui Bocchese. Tehnicianul a scos din 
buzunar două plicuri transparente, din plastic. 

— Puneţi-le pe astea, a zis el, înmânându-i-le lui Brunetti. 

Obișnuit cu regulile lui Bocchese, Brunetti a ieșit înapoi în hol. 
Ținându-se cu o mână de balustradă, și-a pus peste pantofi 
cipicii din hârtie albă, apoi și-a pus mănușile din plastic 
transparent. l-a dat înapoi plicurile lui Staffelli și s-a întors în 
apartament. 

Bocchese nu mai era în ușă, așa că Brunetti s-a postat în locul 
lui. Auzea de undeva din apartament voci de bărbați: una părea 
a fi a lui Vianello. Doi tehnicieni în costume albe își mutau 
echipamentul de filmare în cealaltă parte a încăperii, departe de 
trupul bărbatului care zăcea lângă perete. 

Deci acesta era Tertulian, gândea el, privind spre silueta 
întinsă pe jos, surprinzător de mică. Dacă n-ar fi fost așa de mult 
sânge, ar fi putut la fel de bine să treacă drept un beţiv care a 
leșinat în drum spre casă, în timp ce încerca să ajungă la pat, 
sau care și-a pierdut echilibrul și a alunecat ușor, ca să zacă cu 
capul și un umăr rezemate de perete. Și, într-adevăr, asta ar fi 
putut foarte bine să fie situaţia dacă scenariul alternativ n-ar fi 
fost imprimat pe peretele din spatele lui. Trei urme însângerate 
ale mâinii drepte urcau pe perete, ca și cum omul s-ar fi sprijinit, 
încercând să se pună pe picioare, dar o urmă descendentă, 
însângerată și ea, le anula, grăbindu-se spre podea, ca tușa 
roșie centrală din miezul unui Shiraga. 

Mortul zăcea cu un umăr blocat în zid, cu braţele răsfirate 
lângă el, cu capul într-un unghi imposibil, cu un genunchi îndoit 
sub celălalt picior. Dacă ar fi existat vreun semn de viată, 
oricine l-ar fi văzut ar fi reacționat din pur instinct animalic și l-ar 
fi tras de lângă zid ca să-i elibereze gâtul și i-ar fi îndreptat 


VP - 127 


genunchiul. Însă un moment de cugetare ar fi fost de ajuns și 
pentru cel mai optimist dintre oameni că nu exista viaţă în acest 
trup inert, împuţinat. 

Brunetti observase fenomenul de mai multe ori decât ar fi 
vrut să recunoască: spiritul părea să ia cu el masă și substanţă 
în clipa în care părăsea corpul, lăsând în urma lui o ființă mai 
mică decât cea în care sălășluise. Cândva omul acesta a fost 
tânăr, a fost preot, un credincios, un cititor, iar acum era o 
siluetă diformă, cu un chip însângerat și o haină îngrămădită 
sub umeri. Talpa i se desprinsese de pantoful stâng, sluțindu-se 
într-un rânjet: deasupra, o șosetă gri-închis și apoi o fâșie de 
piele albă, a unui bătrân. 

Două bălți de sânge închegat pătau parchetul la un metru de 
cadavru. Una dintre ele purta urma unui pantof, iar dincolo de 
ea, trei urme de sânge, toate lăsate de piciorul drept, ducând 
direct spre el. Nu exista o a patra urmă. 

Un flash a izbucnit și Brunetti s-a ferit de lumina bruscă, 
ridicând instinctiv o mână, ca și cum ar fi fost luat prin 
surprindere. S-a întors spre cei doi tehnicieni. 

— Cine vine? 

— Probabil Rizzardi, a răspuns cel mai înalt dintre ei, dar n-a 
oferit niciun fel de explicaţie pentru nesiguranța lui. 

— Când aţi ajuns? a întrebat Brunetti. 

— Aproximativ acum douăzeci de minute, a zis tehnicianul, 
trăgându-și mâneca de la costumul alb cu marginea mâinii 
înmănușate. 

— Ce-aţi mai găsit? 

— Era în camera cealaltă, i-a întrerupt celălalt, mișcând puţin 
spre stânga tripodul pe care era montată camera. 

— Ce te face să zici asta? 

Omul a făcut câteva poze. Brunetti, care deja se obișnuise cu 
flash-ul, nu și-a mai ferit ochii. Mișcând aparatul mai la stânga, 
tehnicianul l-a invitat să se uite. 

— Aruncaţi o privire aici, Commissario, a zis el, arătând spre 
ușa din stânga. O să vedeţi ce vreau să zic. 

Brunetti a mers spre ușă și s-a uitat în încăpere, curios să 
vadă care era situaţia. Într-un colţ, un fotoliu acoperit cu o husă 
de catifea reiată verde-închis, în spatele lui o lampă de citit, cu 
abajur din sticlă albă. Lângă fotoliu era o masă rotundă cu o 
lampă mică. Ambele lămpi erau aprinse, iar lângă cea de pe 


VP - 128 


masă era o carte deschisă, cu fața în jos, ca și cum o citea 
cineva și a fost întrerupt o clipă, așa că a pus-o acolo ca să se 
ducă să răspundă la telefon sau la ușă. În spatele fotoliului, o 
bibliotecă mare, fiecare raft fiind ticsit de cărți. 

Ecoul aducea cu el vocile bărbaților din apartament, pe care 
acum le recunoștea ca fiind ale lui Vianello și Bocchese. 

— lei amprentele din fiecare încăpere? l-a auzit pe Vianello. 

— Evident, i-a răspuns Bocchese, dar apoi probabil că s-au 
mutat din loc, că vocile au devenit din nou înfundate și 
indistincte. 

Brunetti s-a întors în prima cameră, unde, drept în ușă, a dat 
de Dottor Rizzardi, medicul legist. S-au salutat fără să 
vorbească. Înalt, slab, cu părul mai grizonant ca ultima dată 
când se văzuseră, Rizzardi și-a îndreptat privirea spre Brunetti, 
dar apoi nu s-a putut abţine să nu devină atent la trupul lipsit de 
viaţă al lui Franchini. 

Rizzardi avea deja în picioare cipicii de plastic și tocmai își 
trăgea a doua mănușă, pe mâna stângă. S-a dus lângă cadavru 
și a rămas o vreme deasupra lui, iar Brunetti se întreba dacă 
spunea o rugăciune pentru spiritul bărbatului sau îi ura călătorie 
ușoară spre lumea cealaltă, până când și-a adus aminte că 
Rizzardi îi mărturisise cândva că nu credea în lumea cealaltă, nu 
după câte văzuse pe lumea asta. 

Legistul s-a lăsat într-un genunchi și s-a aplecat spre cadavru. 
l-a luat mâna într-a lui. Minuţios până la Dumnezeu, Rizzardi îi 
verifica pulsul. Brunetti și-a ferit privirea pentru o clipă, apoi, 
când și-a redirecționat atenţia spre mort, legistul se mutase deja 
mai aproape și cobora pe podea umărul lui Franchini care stătea 
într-o rână. A încercat să-i îndrepte și genunchiul îndoit, dar n-a 
reușit. 

Rizzardi stătea pe amândouă picioarele, însă a rămas pe vine 
și s-a mutat spre capul cadavrului. A îngenuncheat iar și i-a 
examinat ceafa, înclinând capul cât să vadă mai bine. S-a ridicat 
apoi în picioare și a venit spre Brunetti. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. 

— Cineva l-a lovit. Cineva încălțat cu pantofi grei sau cu 
bocanci. 

— În cap? 


VP - 129 


— Da, asta a fost cauza morții. Dar a fost lovit și în plină 
figură. Obrazul drept e tăiat aproape până la os, și are cel puţin 
patru dinţi sparţi. Dar lovitura din ceafă e cea care l-a omorât. 

S-a întors să facă un semn spre scena crimei. 

— A încercat să se ridice - Dumnezeu știe cum - dar n-a 
reușit. Sau celălalt l-a tras la pământ. 

— Dar era bătrân, a protestat Brunetti. 

— Bătrânii sunt victime mai ușoare, a zis Rizzardi, scoțându-și 
mănușile. 

A pus mănușile frumos una peste alta, apoi le-a băgat în 
învelișul transparent în care fuseseră, apoi le-a pus în buzunar. 

— Sunt slabi și lipsiţi de apărare. 

— Ai crede că lumea îi respectă, a zis Brunetti. Că oamenii 
sunt... altfel. 

Rizzardi l-a privit o clipă. 

— Ştii ceva, Guido, câteodată mi-e greu să cred că tu faci 
munca pe care o faci. 

Brunetti observase de-a lungul anilor respectul, aproape 
reverenţa cu care Rizzardi se purta cu morţii pe care era chemat 
să-i examineze, așa că n-a zis nimic. 

— E greu de zis de câte ori a fost lovit, a zis Rizzardi. O să știu 
sigur... mai încolo. 

— „Plăcerea celor care te rănesc stă în durerea ta”, s-a auzit 
Brunetti repetând. 

— Poftim? 

— Ceva ce-a scris Tertulian, a explicat el. 

— Tertulian? 

— Teologul. 

Rizzardi a oftat, încercând să pară cât se poate de răbdător. 

— Știu cine e Tertulian, Guido. Ce nu pricep este de ce îmi dai 
citate din el acum. 

— Pentru că așa i se zice, a zis Brunetti, făcând un semn spre 
mort. 

— ÎI știai? 

— Ştiam de el, a răspuns Brunetti. 

— Ah, s-a limitat Rizzardi să spună. 

— Și-a petrecut timpul citind din Părinţii Bisericii la Biblioteca 
Merula. 

— De ce? 


VP - 130 


— Pentru că acolo le au în latină. Și era un loc în care putea 
să meargă. 

— La fel sunt restaurantele și cinematografele, a observat 
Rizzardi. 

— A fost preot cândva, i-a explicat Brunetti. Așa că poate se 
simțea mai în largul lui citind decât ducându-se să vadă Bambi. 

— Lumea încă se mai duce la cinematograf să vadă Bamb? a 
întrebat Rizzardi. 

— Nu literal, Ettore. E primul film care mi-a venit în minte. 

— Oh! 

Brunetti a crezut că era finalul conversaţiei lor. Tăcerea s-a 
prelungit, însă tocmai când s-a hotărât că a venit vremea să se 
întoarcă la fratele lui Franchini, Rizzardi a zis: 

— lar acum e mort. 

Și cu acestea, legistul s-a bătut iar peste buzunare, i-a făcut 
un semn din cap lui Brunetti și a ieșit din încăpere. 


VP - 131 


14. 


După ce i-a zis lui Vianello să rămână acolo până vine barca 
să ia cadavrul, Brunetti a coborât și a pornit prin campo. 
Apropiindu-se de cei doi bărbaţi de pe bancă, a văzut ceafa lui 
Pucetti lângă a lui Franchini. Când a văzut că aveau capetele 
întoarse unul spre celălalt, s-a oprit să-i observe. Umerii lui 
Pucetti se mișcau vag, în sincron cu mâinile lui care gesticulau 
în ton cu ce-i spunea celuilalt. Franchini dădea din cap, apoi 
umerii i se ridicau, căci își încrucișase braţele la piept. Pucetti a 
ridicat o mână și a făcut un semn către una dintre clădirile din 
partea cealaltă a parcului, iar Franchini a dat iar din cap. 

Brunetti s-a apropiat și a auzit vocea lui Pucetti: 

— De la șapte ani până la unsprezece. 

N-a reușit să audă răspunsul lui Franchini. 

— Spre Santa Croce. În jos de San Basilio. Apartamentul era 
mai mare, și eram deja trei la părinţi, a zis Pucetti, apoi s-a oprit 
o vreme. Atunci, pentru prima dată, am avut camera mea, a 
adăugat el. 

Franchini a spus încă ceva ce n-a ajuns până la urechile lui 
Brunetti. 

— Am două surori, așa că ele stăteau împreună. Ar fi fost 
frumos să fi avut un frate, a zis Pucetti, apoi, aducându-și 
aminte, a adăugat: îmi cer iertare, Signore... 

Brunetti a văzut cum Franchini s-a întors, bătându-l vag pe 
genunchi pe Pucetti, dar, din nou, n-a reușit să audă ce i-a zis. A 
văzut că gâtul lui Pucetti se făcuse roșu ca racul și era ușurat să 
vadă că tânărul era în continuare capabil să se simtă jenat. A 
făcut câţiva pași înspre stânga, apoi s-a apropiat de ei din 
lateral. 

Pucetti s-a ridicat în picioare și a salutat; Franchini l-a privit 
fără să-l recunoască. 

Brunetti i-a zis lui Pucetti că poate să se întoarcă în 
apartament și și-a reluat locul lângă Franchini. 

A lăsat să treacă un minut, până când Franchini l-a întrebat în 
cele din urmă: 

— L-aţi văzut? 


VP - 132 


— Da, Signore, l-am văzut. Îmi pare rău că i s-a întâmplat așa 
ceva. Și că dumneavoastră vi s-a întâmpla așa ceva. 

Franchini a înclinat din cap, ca și cum cuvintele îi cereau prea 
mult efort. 

— Mi-aţi zis că ați fost apropiați. 

Franchini s-a lăsat pe spate și și-a încrucișat brațele, apoi 
părea să nu găsească postura foarte confortabilă, așa că s-a 
aplecat iar, reluându-și contemplaţia pământului dintre tălpi. 

— Da, așa am zis. 

— Mi-aţi zis că aţi studiat aceleași discipline și că eraţi 
religioși în tinerețe, i-a amintit Brunetti. Eraţi destul de apropiaţi, 
încât să vă destăinuiţi unul altuia viețile? 

După ceva timp, Franchini i-a răspuns: 

— Nu sunt multe de spus. Sunt căsătorit, dar nu avem copii. 
Soţia e doctor. Pediatru. Predau în continuare, dar nu pentru 
mult timp. 

— Din cauza vârstei? 

— Nu. Pentru că studenţii nu mai sunt interesaţi să învețe 
greaca sau latina. Vor să înveţe despre calculatoare. 

Apoi, înainte ca Brunetti să poată zice ceva: 

— Asta îi interesează în lumea asta. La ce sunt bune latina și 
greaca? 

— Disciplinează mintea, a spus Brunetti, ca și cum ar fi fost un 
automatism. 

— Aiurea, a răspuns Franchini. Au o structură bine definită, 
dar asta nu e același lucru cu a avea capacitatea de a-ți 
disciplina mintea. 

Brunetti trebuia să recunoască faţă de sine însuși că era 
adevărat; în plus, nu pricepea de ce o minte ar trebui 
disciplinată. 

— Fratele dumneavoastră a fost căsătorit? 

Franchini a clătinat din cap. 

— Nu, când a plecat a fost prea târziu ca să se mai însoare. 

Brunetti s-a gândit că nu era cazul să ceară amănunte, așa că 
a întrebat: 

— Pensia era suficientă ca să trăiască decent? 

— Da, i-a replicat Franchini. Nu avea cine știe ce cheltuieli. V- 
am zis: casa era a noastră, așa că putea locui acolo. Tot ce 
trebuia să facă era să plătească lumina și gazul. 


VP - 133 


A dat din cap de câteva ori spre pământ, ca și cum încerca să- 
| convingă că viața fratelui lui fusese confortabilă. 

— Înţeleg, a zis Brunetti. Știţi cumva dacă fratele 
dumneavoastră avea prieteni aici, Signor Franchini? Imi pare rău 
că trebuie să vă pun asemenea întrebări, a zis Brunetti când a 
văzut că omul începe să-și frângă mâinile, dar trebuie să aflăm 
despre el cât de multe se poate. 

— Și asta o să-l aducă înapoi? a întrebat Franchini, așa cum 
făceau mulţi oameni în asemenea circumstanţe. 

— Nu. Nimic nu-l va mai aduce înapoi, din păcate. Știm asta 
amândoi. Dar trebuie să avem grijă ca astfel de lucruri să nu se 
întâmple... 

— Deja s-au întâmplat, l-a întrerupt Franchini. 

Expresia în latină i-a venit lui Brunetti din senin. 

— Nihil non ratione tractari intellegigne voluit. 

Cuvintele s-au revărsat peste Franchini care s-a întors ca să-l 
privească mai bine pe Brunetti. 

— „Nu există nimic din ce Dumnezeu nu dorește înțeles și 
cercetat prin prisma raţiunii”, a zis Franchini, incapabil să-și 
ascundă uimirea. De unde aţi știut? 

— Am învăţat la școală acum mulţi ani și se pare că n-am 
uitat. 

— Credeţi că e adevărat? 

Brunetti a clătinat din cap. 

— Deja e prea multă lume care ne spune ce crede și ce vrea 
Dumnezeu. Eu, unul, n-am nicio idee. 

— Dar l-aţi citat. Credeţi că încă mai trebuie să-l ascultăm pe 
Tertulian? E 

— Nu știu de ce-am zis-o, Signor Franchini. Imi pare rău dacă 
v-am ofensat. 

Chipul bărbatului s-a luminat de un zâmbet. 

— Nu, m-a surprins doar. Era genul de chestie pe care o făcea 
Aldo de obicei. Nu doar din Tertulian, dar și din Ciprian sau 
Ambrozie. Avea un citat pentru orice, a spus el la urmă, apoi și-a 
șters iar ochii. 

— Signore, a început Brunetti, cred că e drept să-l găsim pe 
cel care l-a ucis pe fratele dumneavoastră. Nu pentru 
Dumnezeu. Ci pentru că astfel de lucruri sunt rele și trebuie 
pedepsite. 

— De ce? a întrebat el cu simplitate. 


VP - 134 


— Așa trebuie. 

— Ăsta nu e un răspuns, i-a zis Franchini. 

— Pentru mine e. 

Franchini s-a uitat la chipul lui Brunetti, apoi s-a lăsat pe 
spate și a întins mâinile, cuprinzând marginea băncii, privind la 
fel de relaxat și indiferent ca oricare om care n-are nimic altceva 
mai bun de făcut decât să stea la soare. 

— Signore, vă rog, spuneţi-mi ce știți despre fratele 
dumneavoastră, l-a rugat Brunetti. 

Franchini și-a lăsat capul într-o parte, cu fața spre soare. 
După o vreme îndelungată, i-a zis: 

— Fratele meu a fost un hoț și un șantajist. A fost în egală 
măsură și un mincinos și un escroc. 

Brunetti se uita fix la șalupa de poliţie, unde Foa stătea pe 
punte, aplecat asupra paginilor rozalii ale ziarului La Gazzetta 
dello Sport. Se gândea la ceva ce Paola îi repeta adesea, 
susținând că era observaţia lui Hamlet la adresa mamei lui, că 
cineva „poate zâmbi și iar zâmbi, și să fie un mișel!” 

— Vă rog, spuneţi-mi mai multe, i-a cerut el. 

— Sincer, nu sunt multe de zis. Aldo a susținut întotdeauna că 
s-a schimbat când și-a pierdut credinţa, dar și asta era o 
minciună. N-a crezut niciodată în nimic în afară de propria lui 
inteligenţă, n-a avut niciodată nicio vocaţie: a văzut în ideea de 
a se face preot un mijloc de a reuși în viaţă. Dar nu i-a mers șia 
sfârșit prin a preda latina adolescenților dintr-un internat, și nu 
ca episcop cu sute de enoriași care să i se supună. 

— Asta voia? 

Franchini și-a lăsat capul în jos, apoi s-a întors să-l privească 
pe Brunetti. 

— Nu l-am întrebat niciodată. Și nici nu cred că știa, cel puţin 
nu cu adevărat. A crezut că, dacă era preot, avea să se ajungă: 
de fapt, asta voia. 

Brunetti n-avea idee ce presupunea să te ajungi și n-avea 
cum să întrebe așa ceva. Poate gândul la răspunsurile pe care 
le-ar fi primit îl speria, mai ales după dezvăluirile pe care 
Franchini i le făcuse cu privire la fratele lui. Și-a dat seama că 
întrebarea lui nu avea alt scop decât acela de a-l face pe 
Franchini să vorbească în continuare, în timp ce el își corecta 
impresia pe care și-o făcuse despre mort. Aldo Franchini nu mai 
era insul pios, căutător al adevărului religios, ci un mincinos, un 


VP - 135 


hoț și un escroc, și șantajist pe deasupra. Nici nu era de mirare 
că nu-l raportase pe Nickerson personalului bibliotecii. 

Brunetti s-a gândit la silueta împuţinată, lipită de peretele din 
camera de la etaj, și era ușurat că, dincolo de ceea ce-i spusese 
fratele victimei, încă mai simțea un amestec de indignare și 
durere la gândul că Tertulian suferise și fusese omorât de 
mâinile cuiva. 

Fusese un preot care predase la o școală de băieți și un 
șantajist în același timp. 

— Lucrurile pe care mi le-aţi zis despre caracterul lui au vreo 
legătură cu motivul pentru care a plecat de la școala la care 
preda? 

Franchini nu reușea să-și ascundă surprinderea. Brunetti l-a 
privit cum mergea pe firul gândului care l-ar fi putut conduce pe 
Brunetti la o asemenea întrebare. 

— Da, a zis el, apoi, după un moment, a adăugat: E o 
explicaţie evidentă, nu-i așa? 

— V-a zis? 

— Nu, sigur că nu. Nu mi-a zis niciodată adevărul, despre 
nimic. 

— Atunci cum ați aflat? 

— Oh, lumea în care trăim noi, cu oameni care predau ce 
predăm noi, e o lume mică. ÎI cunoșteam pe cel care l-a înlocuit 
- nu era preot - și mi-a zis ce s-a întâmplat. 

— Și ce anume s-a întâmplat? 

— Aldo şantaja doi preoți. 

— Ah, a oftat Brunetti. Ce s-a întâmplat? 

— Unul dintre băieţi le-a zis în sfârșit despre ce făceau preoţii, 
și părinţii au chemat poliţia, a spus Franchini, apoi s-a oprit, ca 
și cum ar fi retrăit acele evenimente. 

Brunetti încerca să-și amintească de un astfel de eveniment 
din Vicenza, din ultimii câţiva ani, dar nu-i venea nimic în minte, 
însă nu era atât de neobișnuit ca arestarea unui preot să nu fie 
făcută publică. 

— Preoţii au fost amândoi arestaţi, moment în care i-au 
povestit superiorului de șantaj. 

— Superiorul s-a dus la poliţie? a întrebat Brunetti. 

— Nu cred. Aldo n-a pățit nimic. 

Franchini și-a coborât iar privirea în pământ, a lovit mucul de 
țigară cu piciorul și apoi a zis: 


VP - 136 


— Știţi, e foarte ciudat. O vreme m-am consolat cu ideea că el 
doar îi șantaja pe preoţi, ceea ce însemna că nu le făcea nimic 
băieţilor. 

Și-a ridicat privirea spre Brunetti și a zâmbit amar, apoi și-a 
coborât iar privirea în pământ. 

— Dar asta însemna că eu eram de acord cu ideea de șantaj. 

S-a oprit o clipă, ca ambii să se gândească la acest aspect, 
apoi a continuat: 

— Când eram copil, eram atât de mândru de el! 

— Și-a pierdut slujba, a zis Brunetti, când a văzut că Franchini 
n-a mai răspuns o vreme. 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat cu cei doi preoţi? 

— Prietenul meu mi-a zis că au fost trimiși în sihăstrie pentru 
o vreme. 

— Și apoi? 

— Îmi închipui că au fost trimiși la alte școli. 

— Fratele dumneavoastră a mai făcut asta și altcuiva? 

Franchini a dat din cap: 

— Nu știu. Dar întotdeauna trăia bine și se ducea în vacanțe 
frumoase. 

— Când era preot? 

— Avea multă autonomie. Mai ales când era la școală. A fost 
acolo cincisprezece ani. Îmi zicea că dădea meditații, a spus el, 
aruncându-i o privire lui Brunetti și, văzându-i confuzia de pe 
chip, a adăugat: Ca să-mi explice de unde avea bani. 

— Ah! 

Ca și cum și-ar fi pierdut răbdarea din pricina incapacității lui 
Brunetti de a pune întrebarea care trebuie, Franchini a zis: 

— Unul dintre preoţi era directorul școlii. 

De data asta, Brunetti a fost cel care a dat din cap. 

— Mai știți și alte astfel de situaţii? 

— De șantaj? Nu. Dar fura. 

— Ce fura? 

— Unele lucruri din apartamentul părinţilor noștri. 

— Ce fel de lucruri? 

— Părinţii noștri aveau patru tablouri preţioase care au fost în 
familia noastră de generaţii întregi. Erau acolo când au murit 
părinţii noștri și tot acolo erau și când s-a mutat Aldo. Dar acum 
nu mai sunt. 


VP - 137 


Înainte ca Brunetti să apuce să vorbească, Franchini a 
răspuns el însuși: 

— Nu, nu am observat abia azi că au dispărut. Mi-am dat 
seama acum mult timp. 

— Cât de mult? 

— Acum doi ani. Era mutat acolo de un an. Nu mai era nici 
urmă de tablou. 

— L-aţi întrebat ce s-a întâmplat cu ele? 

— Și ce sens ar fi avut? a întrebat el, ridicând din umeri. N-ar 
fi făcut decât să mintă. In plus, nu am cui să le las. Măcar nu le 
mai duc grija. 

Apoi, a adăugat pe un ton ceva mai relaxat: 

— Dacă banii îl făceau fericit, atunci mă bucur că le-a vândut. 

Brunetti îl credea pe cuvânt. 

— Și cum a rămas cu minciuna? l-a întrebat Brunetti. 

— Toată viaţa lui a fost o minciună, a zis Franchini, obosit. Se 
prefăcea în legătură cu orice: că vrea să fie un preot mai bun, că 
vrea să fie un fiu mai bun, un frate mai bun. 

A urmat o pauză lungă pe care Brunetti nu voia s-o umple cu 
nimic. 

— Singurul lucru real la el era latina. lubea cu adevărat latina 
și iubea ce era scris în latină. 

— Era un profesor bun? 

— Da. Era singurul lucru pe care-l făcea din pasiune. Reușea 
să-i inspire pe băieţii care veneau la orele lui, să-i facă să vadă 
claritatea rigidă a limbii, felul profund, plin de sens în care se 
contopeau cuvintele și ideile. 

— V-a zis el asta? 

Franchini s-a gândit o clipă înainte să răspundă. 

— Nu, el m-a învăţat pe mine. Când am început liceul, el era 
deja la facultate și m-a ajutat în primii ani, m-a făcut să văd cât 
de frumoase erau cele două limbi, absolut perfecte, a spus el, 
apoi s-a oprit, gândindu-se o vreme, după care a continuat: Mi-a 
arătat ce înseamnă pasiunea pentru ele. 

Apoi, pe un ton mai puternic, a adăugat: 

— Am cunoscut câţiva dintre foștii lui elevi și toți mi-au zis că 
orele lui Aldo erau fascinante și că au învăţat mai multe de la el 
decât de la oricare alt profesor. El ne-a învăţat să iubim latina și 
greaca și noi l-am iubit pentru asta. 

Faptul că Franchini a folosit acest cuvânt îl stresa pe Brunetti. 


VP - 138 


— Exista vreo șansă ca fratelui dumneavoastră să-i fi... cu 
băieţii, adică? 

— Oh, nu. Aldo iubea femeile. Avea amante peste tot, în 
Veneto. Mi-a zis cândva - băuse cam mult - că reușise să ia o 
grămadă de bani de la ele. Le cerea să doneze bani pentru 
Biserică. 

— Știau că e preot? 

— Unele da, altele nu. 

— Am înţeles, a zis Brunetti, apoi a întrebat: Știaţi de toate 
astea? 

— Am avut la dispoziţie mult timp ca să aflu. Toată viaţa mea, 
a zis Franchini, și, pentru prima dată, Brunetti a auzit în vocea 
lui trădare. 

— Da, a fost de acord Brunetti. Dar cum aţi aflat despre el? 

— De la prieteni comuni, a răspuns Franchini. Sau, să zicem 
că de la prietenii mei care l-au întâlnit și pe el. 

S-a lăsat iar pe spate și și-a întins picioarele. 

— Sau se lăuda, a adăugat el, pe un ton nesigur. Eram 
singura persoană căreia i se putea lăuda: despre femeile lui și 
despre bani și despre faptul că era mai deștept decât toată 
lumea pe care o cunoștea. 

— Când făcea asta? 

— Se întâmpla când ne întâlneam, dar apoi am început să nu-l 
mai suport - mai ales după ce au dispărut tablourile - așa că am 
încetat să mai vin aici, în vizită. 

Franchini s-a uitat spre clădirile de pe partea cealaltă a 
canalului. 

— Am crescut aici. Aici a fost casa mea. 

A desfăcut batista și și-a șters fata cu ea, ca și cum ar fi fost 
un prosop, apoi a pus-o înapoi în buzunarul de la pantaloni. 

— In ultimii ani nu ne mai rămăseseră decât telefoanele. Nu 
știu de ce, dar nu puteam să nu-l sun. Poate pentru că mă 
gândeam că, în cele din urmă, avea să se audă și să înțeleagă 
ce vorbește. Dar nu se auzea niciodată pe el însuși. Cred că 
ajunsese să creadă cu adevărat că era atât de deștept, încât 
reușea să prostească pe toată lumea. 

A studiat casele de pe malul celălalt al canalului și a făcut un 
semn în direcţia lor. 

— Ofițerul acela tânăr a zis că a crescut aici. 

Apoi, pe un ton mult mai sobru: 


VP - 139 


— Încă este o zonă bună a orașului. 

S-a ridicat și și-a bătut palmele de șolduri, într-un gest menit 
să arate că era gata de acţiune. 

— Ce am de făcut? 

— Mi-e teamă că va trebui să-l identificaţi, i-a zis Brunetti. 

Franchini s-a întors spre el, groaza citindu-i-se clar pe chip. 

— Nu cred că pot să-l mai văd o dată. 

Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar nu părea să-și dea seama. 

— Trebuie s-o faceţi în mod oficial, Signor Franchini. Îmi pare 
rău, dar așa zice legea. Trebuie să faceţi o identificare formală. 

Franchini și-a îndreptat iar spatele și a scuturat din cap. 

— Nu cred că pot. Vorbesc serios. 

Lacrimile de pe obraji l-au făcut pe Brunetti să-i spună: 

— Va fi suficient dacă vă duceţi să-l vedeţi pe doctorul 
Rizzardi la spital și să semnaţi acolo documentele. Vorbesc eu 
cu doctorul: nu va trebui să-l vedeți din nou. 

Apoi, gândindu-se mai bine: 

— Nu va trebui s-o faceţi mai devreme de mâine sau chiar 
poimâine. Dacă ne ziceți când ajunge trenul din Padova, Pucetti 
- tânărul cu care aţi stat de vorbă - va veni cu o barcă după 
dumneavoastră, la gară. 

N-a avut inimă să-i spună că Dottor Rizzardi va fi la morgă, 
așa că a adăugat: 

— Vă va duce la cabinetul doctorului. 

Chipul lui Franchini s-a relaxat. 

— Pot să plec? a întrebat el, ca și cum ar fi fost surprins că n-a 
întrebat asta mai devreme. S-a ridicat în picioare. 

— Da, a zis Brunetti, ridicându-se și luând brațul celuilalt, 
zicând: Barca vă va duce la gară, Signore. 

Ezitând, Franchini n-a făcut nicio încercare de a merge spre 
barcă. 

— E o zi frumoasă. Pot să merg pe jos. 

— Da, este. Dar până la gară e drum lung și cred că o să vă 
simţiți mai bine în barcă. 

Brunetti i-a dat drumul la braţ, încercând să-i atragă atenţia 
lui Foa, făcându-i cu mâna. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră, a zis Franchini. 

Brunetti nu știa ce să-i răspundă. 

— Vreau să vă cer o favoare, a zis el în cele din urmă. 

— Ce anume? 


VP - 140 


— Aș vrea să vă gândiţi la conversațiile pe care le-aţi avut în 
ultimele luni cu fratele dumneavoastră. 

— Păi asta am făcut de două ceasuri încoace, Signore, a zis 
Franchini. Imi pare rău, am uitat care e rangul dumneavoastră. 

— Commissario. 

— Commissario, a repetat Franchini, pe un ton formal. 

— Era diferit în vreun fel? 

Franchini a făcut un pas mic în direcţia bărcii, iar Brunetti, 
temându-se să-l forțeze și mai mult, a mers lângă el. Franchini 
s-a oprit, apoi a făcut încă un pas, apoi s-a oprit iar și s-a uitat la 
Brunetti. 

— Era entuziasmat de ceva anume. Nu știu de ce. Nu l-am 
întrebat și Aldo nu mi-a zis. Dar era entuziasmat. Știu că voia să- 
mi povestească, dar eu nu l-am putut asculta. 

— S-a mai întâmplat asta și altă dată? l-a întrebat Brunetti. 

Franchini a dat din cap afirmativ. 

— Câteodată era ca un vânător. Găsea câte ceva - sau pe 
cineva - nou și era entuziasmat la maximum. Înainte îl ascultam 
și vedeam cum se desfășurau lucrurile, dar acum nu mai 
suportam. Aşa că, de câte ori voia să-mi arate ce face, îi 
respingeam. Îl întrebam doar cum se simte și ce citește. Numai 
despre asta voiam să vorbesc cu el. 

— Ințeleg, a zis Brunetti, întrebându-se cum ar putea face ca 
să-l determine să-i dezvăluie mai multe: sentimente, impresii, 
lucrurile pe care fratele lui ar fi vrut să le spună, dar n-a putut. 

— Odată - acum vreo șase luni - a zis că a stat și a așteptat 
ani la rând și că în sfârșit a găsit pe cineva cu care să se ducă la 
vânătoare. 

S-a oprit, apoi a adăugat, surprins de propriile-i amintiri. 

— „În cotețul cu găini”. Exact așa mi-a zis. 

— Ce-a vrut să zică? a întrebat Brunetti, deși credea că și-a 
dat seama deja. 

— Nu știu. N-am întrebat. Nu voiam să știu. 

La ultima frază, vocea lui Franchini a urcat în tonalitate. 

Și-a reluat mersul spre barcă. 

— Poate că o să accept oferta dumneavoastră, Commissario, 
a zis el. 


VP - 141 


15. 


Când s-a întors la apartamentul lui Franchini, Brunetti a găsit 
două echipe de criminaliști stând în ușă, preocupaţi să-și închidă 
genţile cu echipamente. Încă mai erau îmbrăcaţi în salopetele 
lor de protecție, pe care aveau să le poarte până se întorceau la 
Questura. 

Pucetti și Vianello, amândoi cu cipici și mănuși, au ieșit pe ușa 
care ducea în capătul apartamentului; Bocchese venea în 
spatele lor, încă îmbrăcat în echipament de protecţie din cap 
până în picioare. 

— Aţi văzut cealaltă cameră? l-a întrebat Vianello pe Brunetti. 

— Da. 

— Ce ziceți? 

— Citea. Cineva a sunat la ușă sau a bătut și el a pus cartea 
cu faţa în jos și s-a dus să răspundă. Oricine era la ușă, l-a 
omorât, a zis el, apoi către Bocchese: Oamenii tăi au cercetat 
apartamentul? 

— Guido, știi bine că noi nu facem așa ceva, i-a zis 
tehnicianul, cu exagerată răbdare. Noi fotografiem urmele 
lăsate și înregistrăm scena crimei și adunăm probe, însă voi, 
domnilor, sunteţi cei care deschideţi chestii și vă băgaţi nasul 
peste tot. 

Brunetti aproape că era să zâmbească, dar a reușit să se 
abţină, nevrând să-i dea satisfacție lui Bocchese. 

— Atunci dă-mi voie să reformulez: a văzut vreunul dintre voi, 
din întâmplare, ceva ce ne-ar putea interesa? Din greșeală, dacă 
nu altfel? 

— Întotdeauna ai fost omul care face distincţii clare, nu-i așa? 
a întrebat Bocchese. Lorenzo a fost cel care s-a uitat prin 
apartament, nu unul dintre băieţii mei. 

Brunetti și-a întors privirea spre Vianello. 

— M-am uitat la cărțile pe care le are acolo, a zis inspectorul, 
iar unele dintre ele par altfel decât celelalte. 

Brunetti știa foarte bine că „altfel” putea să însemne multe 
lucruri. 

— Altfel cum? 


VP - 142 


— Vechi, a zis Vianello și a zâmbit. 

Pucetti, care stătea în spatele lui, a confirmat cu un gest din 
cap. 

Unul dintre tehnicieni l-a strigat pe Bocchese, zicându-i că 
erau gata să se întoarcă la Questura. 

— Vin cu voi, le-a zis el, apoi către Brunetti: Și vă las vouă 
cărţile. 


— Lasă și geanta pentru probe, i-a zis Brunetti tehnicianului- 
șef. In caz că am nevoie de ea. 

Brunetti a dat din cap cu înţelegere, apoi a plecat, târându-și 
picioarele cu zgomot pe podea. Vianello i-a condus în camera 
cealaltă. Brunetti și Pucetti l-au urmat spre biblioteca de nuc din 
spatele scaunului în care stătuse Franchini. Își puneau mănușile 
în timp ce Brunetti analiza rafturile cu cărţi. Cele de sus erau 
ocupate cu clasicii literaturii italiene și cu cărți de gândire 
politică: Machiavelli, Guicciardini, Gramsci. Chiar și Bobbio era 
acolo. Dedesubt începeau scriitorii latini: ediţii moderne din 
Cicero, Plinius, Seneca și Propertius. A trecut cu privirea peste 
previzibila lor prezenţă, dar pe al treilea raft de jos a fost 
surprins să-i găsească pe Valerius Flaccus, Arrian și Quintilian. Și 
Codexul lui Iustinian, pe care nu-l citise niciodată - așa cum, de 
altfel, nu citise nici Valerius Flaccus. Apoi mai erau acolo 
Salustiu cu Conspirația lui Catilina, pe care o citise, dar o uitase 
complet, și Despre Limba Latină a lui Varro, pe care Brunetti 
presupunea că n-o citise nimeni. 

Pe raftul de dedesubt erau dramaturgii, dar între Fedra lui 
Seneca și Comediile lui Plaut era o altă carte, mult mai veche 
decât celelalte care erau în ediții moderne. A scos-o de pe raft și 
s-a minunat cât de bine încăpea cartea în mâna lui. Piele neagră 
de marochin pe coperte care păreau făcute din plăcuţe de lemn, 
trei fâșii orizontale pe cotor. S-a uitat pe copertă și a descoperit 
cercuri duble într-un dreptunghi de aur bine definit: CATVI 
TIBULLUS PROPER. Chinuindu-se cu degetele lui îmbrăcate în 
plastic, a deschis cartea la prima pagină și a văzut că a fost 
tipărită în Lyon de Gryphius în... a descifrat numeralele 
romane... 1534. 

S-a dat într-o parte și a pus-o pe perna de pe scaunul pe care 
stătuse Franchini, apoi s-a întors iar spre raft. A luat altă carte, 
aflată ceva mai încolo pe rând, și a deschis-o. Pagina de titlu 


VP - 143 


anunța Tragediile lui Seneca. A întors pagina, din nou, cu 
dificultate și a simţit fiorul plăcut pe care i-l dădea întotdeauna 
frumusețea. Gravorul de anluminuri folosise N-ul cu care 
începea pagina ca punct de pornire pentru un lanţ de flori 
micuţe - roșii și aurii și albastre care arătau ca și cum ar fi fost 
pictate ieri - cu care încapsulase textul. În marginea de jos, 
florile se revărsau înspre, apoi dedesubtul unui blazon cu doi lei 
răgând, apoi urcau ca într-un dans în interiorul paginii, ajungând 
înapoi la N-ul de la care porniseră. S-a aplecat să citească 
textul. W/S/ GRAȚIAS AGEREM tibi, vir optime. Prin urmare, 
autorul mulțumea unui om de bună-credinţă, a descifrat Brunetti 
textul. Poate că Enrico Franchini a avut dreptate și că abilitatea 
de a traduce din latină nu disciplinează mintea. 

A pus cartea peste cealaltă și a văzut că mai erau încă trei 
astfel de volume pe raft și chiar mai multe pe rafturile de 
dedesubt. Pe ultimul raft de jos a văzut un volum gros așezat 
orizontal și s-a aplecat să-l ridice de acolo. Tacitus, primele trei 
cărţi. L-a așezat pe spătarul scaunului și l-a deschis, icnind când 
a văzut adnotările de pe margini. A răsfoit cartea, pe care o 
citise cândva, în italiană. Putea să traducă expresii, ba chiar 
propoziţii întregi, dar n-ar fi putut s-o citească niciodată în 
întregime în latină, nu după atâţia ani și după atâta indisciplină 
a minţii. A încercat să citească notițele de mână, dar caligrafia îl 
depășea și a renunţat. 

A închis volumul din Tacitus și l-a pus peste teancul care 
creștea văzând cu ochii, apoi s-a dat un pas înapoi ca să 
studieze cotoarele celorlalte cărți: volume vechi care erau ușor 
de recunoscut, aproape toate prezentând semne că etichetele 
de catalog fuseseră îndepărtate. 

A ales una la întâmplare și a deschis-o fără să se mai 
deranjeze să se uite la titlu: felul în care era legată îi spunea 
deja din ce perioadă era cartea și cam cât valora. A cuprins-o în 
mâini și a lăsat-o să se deschidă în voia ei. A văzut T-ul gravat, 
lângă el, în stânga, un bărbat îngenuncheat, iar în partea 
cealaltă a literei, două oi. Imaginea versurilor imprimate în 
italice i-a făcut inima să se strângă și apoi mâna i s-a încleștat 
pe carte. Văzuse același text acum mai bine de douăzeci de ani, 
la prima lui vizită, una destul de chinuită, la părinţii Paolei - era 
un student timid, dintr-o familie umilă, invitat la cină în Pa/azzo 
Falier - unde contele i-a arătat niște cărți din biblioteca lui. S-a 


VP - 144 


întors la pagina de titlu, iar memoria i-a confirmat: Virgil, ediţia 
Manutius. A calculat data: 1501. A deschis la pagina 36 și a 
căutat în josul paginii ștampila contelui, dar nu era acolo. 

Brunetti a pus cartea în teanc. Era o avere pe scaunul acela și 
nicio secundă nu i-a trecut prin cap că Franchini pusese mâna 
pe cărți în mod cinstit. „Un hoţ și un șantajist, un mincinos și un 
escroc”, 

A scos iar din teanc cartea de Seneca, a deschis-o, găsind 
rapid micuța ștampilă ovală în partea stângă de jos a paginii de 
titlu. Scria: „Biblioteca Querini Stampaglia”. S-a dus repede la 
pagina 57 și apoi la 157, unde a găsit aceleași semne de 
identificare. Și apoi, ca să fie sigur - deși nu mai era nevoie de 
alte confirmări - s-a dus la ultima pagină, unde a găsit iar 
ştampila. Era sistemul de numărătoare al bibliotecii pe care îi 
știa din vremea studenţiei. 

— M-am gândit eu că o să înțelegeţi despre ce e vorba, i-a zis 
Vianello care l-a observat în tăcere în tot acest timp, apoi, luând 
o carte din teanc: Catul, Tibullus și Propertius. Nu știu nimic 
despre ei. Abia dacă reușesc să descifrez titlul și data. N-am 
făcut latină în școală. 

Pucetti a intervenit și el în discuție. 

— Pentru mine îs vechi și atâta tot. 

— S-ar putea să-ţi placă, i-a zis Brunetti tânărului. 

— Poate, i-a răspuns Pucetti. Apoi, sunând atât de tare a Raffi, 
că Brunetti simţea cum i se încălzesc urechile, l-a întrebat: Sunt 
interesante? 

— Depinde ce găsești tu interesant, Roberto, a zis el, trăgând 
de timp. Eu le-am citit și mi-au plăcut. 

— De ce? 

Brunetti i-a luat cartea din mâini lui Vianello. 

— Pentru că-mi place trecutul, bănuiesc, a zis el. Când le 
citeşti, îţi dai seama că nu prea ne-am schimbat cine știe ce în 
toate secolele astea. 

— Dar de ce ne-am schimba? a întrebat Pucetti. 

— Ar fi bine să mai scăpăm de unele metehne, l-a întrerupt 
Vianello. 

— Ceea ce ne-ar scoate pe noi toți pe tușă, a zis Brunetti și i-a 
lăsat să se ducă să-i întrebe pe tehnicieni dacă au o cutie 
suficient de mare cât să încapă cărțile. 


VP - 145 


Ajunși la Questura, cei trei bărbaţi s-au dus în biroul lui 
Brunetti, el primul, cărând cutia de cărți. Odată intraţi în birou, 
și-au pus iar mănușile și, urmând instrucţiunile comisarului, au 
deschis cărțile, trecându-și degetele pe sub copertele din față și 
întorcând fiecare pagină de titlu în căutarea vreunui însemn al 
proprietarului de drept. Bărbaţii aveau grijă să atingă cât mai 
puțin cărțile și să întoarcă paginile ţinându-le doar de colțuri. 

Douăsprezece dintre ele aparţineau Bibliotecii Merula. Intr- 
una dintre cele care nu erau furate din Merula, Brunetti a găsit 
familiara emblemă a lui Manutius cu delfin și ancoră și a 
descifrat literele grecești ale numelui lui Sofocle și data, 1502. 
Sub emblemă era o etichetă modernă cu inițialele „P D” 
separate de un delfin în poziţie verticală. Alte două cărţi veneau 
dintr-o bibliotecă publică din Vicenza. Următoarea pe care a 
deschis-o era o ediție din 1485 a Istoriei lui Titus Livius, printată 
în Treviso, purtând și ea însemnele „P D”. Alta - o ediţie din 
1470 a Retoricii lui Cicero - nu avea niciun fel de însemne de 
identificare. Se putea foarte bine ca Franchini s-o fi cumpărat el 
însuși, deși se îndoia că așa stăteau lucrurile. 

Abia după ce a terminat lista de cărţi, l-a sunat pe Bocchese și 
i-a cerut să-l trimită pe unul dintre oamenii lui ca să le ia. Mai 
devreme sau mai târziu, aveau să dea peste o amprentă 
comună pe cărți, alta decât a lui Franchini. 

După ce cărțile s-au făcut nevăzute și Vianello și Pucetti au zis 
că se întorc în cartierul lui Franchini să stea de vorbă cu vecinii, 
Brunetti a sunat-o pe Dottoressa Fabbiani și i-a zis de moartea 
lui Franchini și apoi de cărțile pe care le găsiseră în apartament. 

— Dumnezeule, bietul Tertulian, a zis ea, fără să se 
gândească o clipă la cărți. 

A urmat apoi o pauză lungă pe care Brunetti n-a avut curajul 
s-o întrerupă. După care, cu o voce schimbată, i-a mulțumit 
pentru informaţie și i-a zis că secțiunea de cărți rare va rămâne 
închisă până vor face un inventar complet al colecției. A dat s-o 
întrebe ceva, dar ea l-a întrerupt și i-a zis că nu mai poate să 
vorbească, moment în care a și închis. 

După ce a terminat convorbirea, Brunetti s-a dus la fereastră, 
zicându-și că nu face altceva decât să observe evoluţia 
primăverii. A privit lianele căţărătoare care se strecurau peste 
gardul care înconjura grădina de pe partea cealaltă a canalului, 
dar, la câte vedea el de acolo, mugurii puteau la fel de bine să 


VP - 146 


se alinieze și să danseze ca la vodevil. Ceva nu-i dădea pace și 
încerca să-și dea seama ce anume, ciugulind din amintiri cam 
cum făcuse Dottoressa Fabbiani cu unghia ei. Depănând și 
înnodând, înainte și înapoi... care era povestea aceea pe care o 
auzise și pe care acum nu-i venea s-o creadă? 

Și, dintr-odată, iat-o, ţâșnind din memorie. Viale Garibaldi, 
femeia care stătea pe bancă și vorbea cu Franchini, sosirea 
bruscă a altui bărbat, atacul, refuzul lui Franchini de a depune 
plângere penală. Dacă privești situaţia dintr-un anumit unghi, 
poate fi un atac oarecare. Dacă bagi în ecuaţie și dragostea lui 
Franchini faţă de femei și șantaj, aceleași evenimente spun 
dintr-odată o cu totul altă poveste. 

S-a întors la calculator și a bătut numele de familie al 
atacatorului și a căutat un dosar deschis pe numele lui. Pe a 
doua pagină, a găsit numele și adresa partenerei lui, cea care 
obținuse un ordin de restricție împotriva lui: Adele Marzi, 
Castello 999, cartierul în care locuise Franchini. A verificat 
adresa din Campo Ruga: 333. Era puţin probabil ca cele două 
clădiri să fie una lângă cealaltă, dar și-a scos ediţia lui din Ca//;, 
Campielli e Canali din ultimul sertar de jos, a găsit coordonatele 
și a deschis harta 45. A analizat o vreme numerele incoerente și 
apoi a văzut că numărul 999 e chiar la capătul străzii Ponte S. 
Gioachin și, drept urmare - din pricina haosului din oraș - la mai 
puţin de două minute de apartamentul lui Franchini. 

A introdus numele femeii în sistem, dar a găsit doar o cerere 
pentru un ordin judecătoresc care îi interzicea lui Dură să se 
apropie de ea. Pe cererea ei a găsit numărul de te/efonino și l-a 
format. 

— Si? s-a auzit o voce de femeie după ce-a sunat a cincea 
oară. 

— Signora Marzi? a întrebat Brunetti. 

— Si. 

— Comisarul Guido Brunetti la telefon, a zis el, apoi a așteptat 
la telefon până când ea și-a dat seama că era vorba de un 
comisar de poliţie. Aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră. 

— Despre ce? l-a întrebat ea după o pauză. 

— Despre incidentul din Viale Garibaldi. 

O vreme ea n-a mai zis nimic, apoi l-a întrebat: 

— Și anume ce? 

— Ne-am hotărât să mai analizăm o dată cazul. 


VP - 147 


— E în închisoare, a zis ea. 

— Știu asta, Signora. Dar trebuie să stăm de vorbă despre 
incidentul cu pricina. 

— Nu știu nimic despre el, a zis ea, cu vocea nesigură din 
cauza fricii pe care o simt toţi cetățenii care vin în contact cu 
legea. 

Brunetti se întreba dacă se referise la fostul ei partener sau la 
Franchini, dar nu i-a cerut lămuriri. 

— E necesar să stăm de vorbă, Signora. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să aflăm mai multe despre cele 
întâmplate. 

Era un răspuns cretin, dar cunoștea felul în care frica scădea 
gradul de percepţie al oamenilor și cum îi lipsea de gândirea 
critică. 

— Când? 

Suna ca și cum ar fi vrut să negocieze cu el, dar Brunetti și-a 
dat seama că femeia cedase. 

— Când vă convine dumneavoastră mai mult, Signora, a zis 
el, pe un ton cald. 

S-a uitat la ceas și a văzut că era aproape opt. 

— Mâine vă convine? 

— La ce oră? 

— La ce oră vreţi dumneavoastră, Signora. 

— Unde? a întrebat ea. 

— Aţi putea veni aici, la Questura sau... 

— Nu, a zis ea, întrerupându-l înainte să-și fi terminat fraza. 

Frica i-a revenit în voce. Era pe punctul de a-i sugera un loc 
aproape de casa ei, dar asta nu făcea decât să-i confirme că 
poliţia știa unde locuiește. Pe de altă parte, se putea ca femeii 
să nu-i placă ideea să se întâlnească cu un bărbat necunoscut în 
zona în care locuia. 

— Am putea să ne vedem la Florian, a sugerat el. 

— Bine, a zis ea, fără prea multă tragere de inimă. La ce oră? 

Poate că era mai bine să-i lase ceva timp la dispoziţie să 
înceapă să-și facă griji, s-a gândit Brunetti deodată. 

— La trei, a zis el. 

— În regulă, a fost ea de acord, după o tăcere în timpul căreia 
aproape că o auzea cum își reordona activităţile pe ziua aceea. 

— Bun. Ne vedem acolo. 


VP - 148 


Înainte ca ea să poată spune ceva, el a adăugat: 

— Când ajungeţi, să întrebaţi de mine: Brunetti. O să le spun 
chelnerilor să ne aștepte. 

— In regulă, a zis ea din nou, apoi a închis. 

A deschis e-mailul și i-a trimis un mesaj Signorinei Elettra 
care, cu siguranță, era deja acasă. „Puteţi, vă rog, să vedeţi ce 
găsiţi despre Adele Marzi, strada Castello, numărul 999? Știu că 
a fost emis un ordin de restricție împotriva fostului ei iubit, 
Roberto Dură, dar nimic altceva”. Apoi, ca un îndemn deloc 
subtil: „Mă văd cu ea mâine după-masă”. 

A închis calculatorul fără să se mai deranjeze să vadă ce alte 
e-mailuri îl mai așteaptă și s-a dus acasă. 


VP - 149 


16. 


Se făcuse aproape nouă când a ajuns acasă, dar nu sunase în 
prealabil ca să-i zică Paolei că întârzie. Paola era obișnuită cu 
întârzierile și absentele lui și de obicei îi lăsa ceva de mâncare în 
cuptor sau pe plită, iar ea se retrăgea în birou să citească sau să 
corecteze lucrările studenţilor. Acum mulţi ani, decenii în urmă, 
se simţea vinovat când întârzia, dar vina lui se diminuase odată 
cu aparenta ei lipsă de grijă privind absenţțele lui. 

A întrebat-o la un moment dat, dar și ea l-a întrebat la rândul 
ei dacă el chiar credea că ar deranja-o o oră în plus cu Trollope 
sau Fielding în loc de doi adolescenţi și un soț preocupat de cine 
știe ce crimă oribilă. Câteodată lui Brunetti îi venea greu să 
împace în mintea lui lucrurile pe care Paola le zicea cu faptul că 
era o mamă și o soție devotată. 

A găsit în bucătărie un platou mare de anghinare, nu dintre 
cele uriașe, romane, ci delicatele castraura cultivate local. 
Trebuie să fi fost mai bine de zece. A luat furculita de lângă 
platou și și-a pus pe o farfurie vreo cinci, apoi a luat o lingură 
din sertar și le-a acoperit cu ulei de măsline din tava în care 
fuseseră făcute. Apoi și-a pus-o și pe a șasea. A deschis 
frigiderul și și-a turnat un pahar de vin alb, fără să se mai 
chinuiască să se uite pe etichetă. A pus două felii de pâine pe 
marginea farfuriei, observând că se uscase puţin între timp. 
Brunetti nu se putea gândi la o soartă mai crudă decât aceea de 
a mânca singur, așa că s-a dus în spatele casei, unde era biroul 
Paolei. 

Ușa era întredeschisă și a intrat fără să se mai deranjeze să 
bată. Ea, cocoţată pe canapea, de-a latul ei, marcându-și astfel 
teritoriul, și-a ridicat privirea spre el. Brunetti s-a așezat pe locul 
liber de la capăt și și-a pus farfuria și paharul pe măsuţa joasă. 

— Guido, a zis ea, în timp ce el își lua de pe măsuţă paharul 
de vin, din care a luat o înghiţitură, cineva mi-a zis azi o poveste 
ciudată. 

— Despre ce? a întrebat-o el, înfigând furculita în prima 
anghinare. 


VP - 150 


Fuseseră prăjite în ulei de măsline și un pic de apă, cu un 
căţel întreg de usturoi și pătrunjel adăugat la final. A tăiat 
bucata în două și a tăvălit bucăţile prin ulei, le-a întors pe 
cealaltă parte, asigurându-se că n-a rămas nicio bucăţică 
neacoperită. A mâncat o bucată, a luat o gură de vin și a 
înmuiat o bucată de pâine în uleiul de măsline. Luându-și 
paharul de pe masă, s-a lăsat pe spate în canapea. 

— Spune-mi! 

— Am vorbit cu Bruno azi. 

— Tipul cu locul de campare? 

— Da. 

— Și ţi-a zis că fuge la Rio cu o turistă nemţțoaică și deschide 
un studio de samba? 

Bruno, pe care Brunetti îl știa de ani de zile, era unchiul unui 
coleg de clasă de-ai Paolei și avea un mic hotel pe Lido. Pentru 
că Lido nu mai făcea parte din centrul orașului, Guarda di 
Finanza nu mai era o prezenţă atât de oprimantă acolo, așa că 
Brunetti a presupus întotdeauna că Bruno nu era așa de strict cu 
registrele lui contabile pe cât ar fi trebuit să fie. 

— E ceva în legătură cu clienţii lui? a întrebat Brunetti, 
convins că lucrurile pe care le ziceau turiștii erau, de multe ori, o 
fereastră înspre lumea reală. 

— Nu. A fost ceva care a venit din senin. 

— Ce anume? 

— Acum ceva vreme a primit un telefon acasă. Era un bărbat 
care știa cum îl cheamă și care a zis că se face un soi de 
recensământ al tuturor celor care au lucrat în industria turistică. 

— Se face? Cine face? a întrebat Brunetti, luând o gură de vin. 

— Asta a întrebat și el: cine face recensământul? Tipul de la 
telefon i-a zis că „La Finanza”, a zis ea, apoi văzând expresia 
interogatoare de pe chipul lui, i-a răspuns: Da, exact cum ai 
auzit: „La Finanza”. 

— Ce să vrea Guardia di Finanza de la el? 

— Individul l-a întrebat dacă nu cumva e interesat să se 
aboneze la un știu ce reviste. 

— Ce fel de reviste? 

— l-a descris vreo cinci și i-a zis că e convins că Bruno o să 
vrea să se înscrie la măcar una dintre ele. 

— Și el ce-a făcut? 

— Păi, ce crezi c-a făcut? A fost de acord. 


VP - 151 


— De ce? 

— Pentru că e în pericol, Guido. E în pericol, așa cum suntem 
toți. Câţi dintre noi respectă legea tot timpul? Când ne ducem la 
restaurant, ceri vreodată ricevuta fiscale? 

— Nu și dacă îi cunosc pe patroni, i-a răspuns Brunetti cu 
indignare, ca și cum ar fi fost întrebat dacă nu cumva e vreun 
hoț de buzunare. 

— Păi, și asta e împotriva legii, Guido. Și tu ești expus 
riscurilor. În cazul tău, probabil că o să te lase în pace în 
momentul în care le zici că ești polițist. Dar pe oamenii care nu 
sunt membrii clubului vostru, nu-i lasă nimeni în pace. 

— Oameni ca Bruno? 

— Ca Bruno și ca toți ceilalți oameni care sunt cinstiţi, dar 
care nu pot trăi cinstit. In ultimii trei ani, chiria i s-a triplat și din 
ce în ce mai puţină lume vrea să stea pe Lido. Așa că încalcă 
legea ca să poată supravieţui, câștigând bani și neplătind taxe 
pentru ei. Și cine l-a sunat știa asta foarte bine. Și s-a folosit de 
informaţie. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cam acum patru luni. 

Brunetti a mai luat o gură de vin, dar nu s-a mai atins de 
anghinare. 

— Zi-mi mai departe! 

— Revistele au venit prin curier și a trebuit să plătească el 
curierul de fiecare dată. Așa că n-are nici cea mai vagă idee de 
unde vin. 

— Ce reviste erau? 

— Istoria Gărzii de Coastă, contribuţia Marinei la societatea 
noastră. Chestii de genul ăsta. 

Le știa foarte bine. În fiecare unitate de poliţie din ţară găseai 
astfel de reviste zăcând peste tot, necitite, istorii imposibil de 
parcurs despre diferite structuri ale serviciilor de stat. 

— Persoana respectivă i-a dat și alte informaţii? a întrebat el. 
Altceva decât că o să-i cheme pe cei de la „La Finanza”? 

— Nu, nimic. Și numărul de pe care a sunat avea numărul 
blocat. 

Brunetti s-a lăsat pe spate. 

— Deci nu e decât curierul care primește banii. Și curierul 
poate să fie de oriunde. 

— Da. 


VP - 152 


— De ce-mi zici mie toate astea? a întrebat-o el. 

— Pentru că i-a plătit. Pentru că cele două posibilităţi sunt fie 
o fraudă - ceea ce cred că e - fie că cei de la Finanza chiar fac 
chestia asta. Bruno credea că sunt cei de la Finanza. Și a plătit 
pentru ceea ce a crezut că e șantaj, ca să fie lăsat în pace. 

Brunetti nu avea ce să spună și nici ce să întrebe mai departe. 

— Așa trăim noi acum, Guido. Dacă vreunul din organele 
statului ne caută să ne amenințe sau noi am ajuns să credem că 
e un organ al statului, plătim. La asta se reduc lucrurile, să 
plătim bani șantajiștilor de la stat ca să fim în siguranţă. 

Brunetti refuza să răspundă la provocare. Voia să-și mănânce 
anghinarea în liniște și pace, să-și termine vinul și să se ducă în 
bucătărie să vadă ce-l mai așteaptă în cuptor. Nu voia să se 
implice în povestea asta, nici măcar nu voia să comenteze pe 
marginea ei. 

A rămas cu ochii pironiţi la anghinare, întrebându-se ce-ar 
trebui să facă. Să le mănânce ar fi însemnat că nu-l interesează 
ce-i zisese Paola; să nu mănânce însemna să fie nevoit să stea 
de vorbă. Și-a luat farfuria și paharul și s-a dus înapoi în 
bucătărie. In cuptor a găsit un vas oval, acoperit cu o folie de 
aluminiu. A împuns folia cu un deget, ca să vadă cât e de 
fierbinte și a văzut că poate fi scos în siguranţă din cuptor. A 
scos vasul și folia de pe el. 

In vas erau mazăre proaspătă și două prepeliţe mici, lângă 
care erau și o mulţime de cartofi noi copţi, totul mirosind 
ademenitor a cognac, pus în sosul în care fuseseră coapte 
păsările. Poate că femeii îi plăcea să stârnească lucrurile, dar 
știa să gătească. Impingând anghinarea spre margine, a tras tot 
ce era în vas pe farfurie, apoi a pus-o pe masă. A luat vinul din 
frigider. A luat tot vin alb. S-a dus în living de unde a recuperat // 
Gazzettino pe care îl lăsase de dimineaţă. Intors în bucătărie, a 
pus ziarul lângă farfurie și a continuat să citească de unde 
rămăsese. La fel ca mâncarea, știrile de dimineaţă n-ar trebui să 
rămână pe a doua zi: cel mai bine se consumă cât încă sunt 
calde. 

După ce a terminat, a pus farfuria în chiuvetă și a trecut-o 
prin apa fierbinte, apoi a găsit o sticlă de cognac și a luat două 
pahare. S-a întors în biroul Paolei cu ceea ce credea elcă eo 
ofrandă de pace, deși nu era nevoie de o restabilire a păcii. 


VP - 153 


Ea a ridicat privirea când l-a văzut intrând și a zâmbit, fie 
pentru că se întorsese el, fie pentru că adusese cu el sticla cu 
cognac. De data asta, și-a tras picioarele ca să-i facă mai mult 
loc și și-a pus cartea deoparte. 

— Sper că ţi-au plăcut, a zis ea. 

— Minunate, a exclamat el și i-a arătat sticla. M-am gândit că 
ar trebui să continuăm pe aceeași temă a cognacului. 

Ea s-a întins după paharul pe care i l-a oferit el. 

— Foarte frumos din partea ta, Guido. 

A luat o gură și a dat din cap în semn de apreciere. 

— Am venit să-ţi zic ce s-a întâmplat, a spus el, așezându-se 
la picioarele ei. 

Când a terminat de povestit despre uciderea lui Franchini și 
despre cărțile găsite în apartament, cel de-al doilea pahar de 
cognac stătea neatins dinaintea lui. 

— De ce să fie omorât? a întrebat ea, iar drept răspuns, ela 
repetat remarca făcută de fratele lui Franchini. 

Asta a făcut-o să se oprească. Apoi a dat să spună ceva, dar, 
părând să nu-și găsească cuvintele, și-a ferit privirea și a ridicat 
o mână în aer, lăsând-o apoi să cadă. 

— L-am crezut, i-a zis Brunetti. Nu pot să-ţi explic de ce, dar l- 
am crezut. Chiar și după ce mi-a zis, a continuat să plângă. 

Brunetti i-a zis tot ce îi spusese fratele lui Franchini: despre 
șantaj, despre dorința puternică a lui Aldo de a avea succes, 
noul plan despre care îi vorbise și bucuria lui că dăduse peste 
cineva cu care să se ducă la vânătoare de comori. 

— Și acum e mort, a zis Paola. 

— Da. 

În toţi acești ani, ea nu-i ceruse niciodată amănunte despre 
crimele pe care le ancheta. Faptul că cineva murise ucis de 
mâna cuiva era o oroare suficientă pentru Paola. 

Paola a pus pe masă paharul în felul acela al ei când nu mai 
voia să bea. Brunetti a observat că paharul era aproape plin. 
Ceea ce se întâmplase, spre surprinderea lui, și cu propriul 
pahar de cognac când s-a uitat spre el, dându-și seama că nu 
mai voia să bea. 

— Acum ce-ai de gând să faci? 

— Mâine după-masă am stabilit să mă întâlnesc cu o femeie 
care îl cunoștea. 

— În ce sens îl cunoștea? l-a întrebat Paola. 


VP - 154 


— Asta e una din întrebările pe care am să i le pun, a zis 
Brunetti cu simplitate. 

— Și ce altceva vrei s-o mai întrebi? 

— De ce l-a atacat fostul ei iubit? 

Curiozitatea ei era evidentă în privirea pe care i-a aruncat-o 
lui Brunetti. 

— S-a întâmplat acum șase luni. Au avut un soi de altercaţie 
și Franchini a sfârșit în spital, cu nasul spart. N-a depus plângere 
penală. Insul care l-a pocnit e acum în închisoare pentru alte 
acuzaţii. Deci nu el l-a omorât. 

— Tot e ceva, a zis Paola. De ce vrei să vorbești cu ea? 

— Să-mi zică mai multe despre Franchini. Pentru mine, în 
momentul de faţă, nu e decât un fost preot care a stat ani de 
zile în bibliotecă, citind din Părinţii Bisericii și care, după spusele 
fratelui lui, n-a fost un om cinstit. Și a cărui casă e plină de cărți 
furate. 

S-a oprit o clipă, apoi a continuat. 

— Vreau să văd dacă versiunea ei e aceeași cu a fratelui lui 
sau care dintre ele e adevărată. 

— Nu pot fi amândouă? a întrebat Paola. 

Brunetti s-a gândit o vreme. 

— De ce nu? a zis el în cele din urmă. 


VP - 155 


17. 


Brunetti avea ideea asta în minte în timp ce traversa Piazza în 
drum spre Florian, în după-amiaza următoare. Luase prânzul cu 
Paola și copiii; de comun acord, au ignorat discuţia din seara 
anterioară, ca să ajungă la o decizie pe care s-o accepte toată 
lumea cu privire la destinaţia lor de vacantă din vara aceea. 

— Asta presupunând că șeful tău n-o să te ţină în oraș ca să 
stai cu ochii pe hoţii de buzunare, spusese Chiara, o avertizare 
pentru Brunetti că poate fusese cam prea liber în comentariile 
pe care le făcea în legătura cu slujba lui. 

— Mai degrabă o să-l trimită să verifice licenţele de navigare 
pe Canal Grande și să dea amenzi pentru viteză, sugerase Paola 
în momentul în care Guido s-a ridicat să plece. 

Soțul ei s-a aplecat ca s-o sărute pe creștet. 

— O să te sun dacă întărzii, i-a zis el. 

Deși discutaseră despre asta cu toţii, n-au reușit - chestie 
care se întâmpla de fiecare dată - să ajungă la un consens 
asupra locului în care să-și petreacă vacanţa. Paolei nu-i păsa 
unde se duceau, atâta vreme cât putea să zacă toată ziua și să 
citească, apoi seara să iasă la cină. Copiii erau fericiţi dacă 
aveau plajă la dispoziţie și se puteau duce să înoate cât era ziua 
de lungă. Brunetti voia să aibă posibilitatea să parcurgă distanţe 
mari pe jos, undeva la munte, apoi să se întoarcă după-amiaza 
și să adoarmă citind o carte. Din păcate, se pare că aveau de 
furcă. Groaznic lucru, să le dai copiilor dreptul să voteze. 

A intrat în Piazza dinspre Merceria și a traversat-o pe 
diagonală ca să se ducă la Florian. S-a oprit în centrul pieţei și s- 
a întors să se uite la faţada bazilicii. Ce absurdă era, cât de 
excesivă, o clădire făcută din bucăţi adunate din prăzile aduse 
din Bizanţ. Ce oameni în toate minţile ar fi proiectat chestia la 
care se uita acum: ușile, domurile, lumina care se reflecta de pe 
lespezile de aur? Sperând să rupă vraja clădirii, a luat telefonul 
și a sunat-o pe Signorina Elettra, încă sub imperiul ciudăţeniei 
de a suna pe cineva în timp ce se uita la statuile cailor jefuite 
din Constantinopol acum aproape o mie de ani. Signorina 
Elettra, care nu-și făcuse apariţia în birou în dimineaţa aceea, nu 


VP - 156 


i-a răspuns la telefon, lăsându-l să se întâlnească cu Signora 
Marzi fără a beneficia de informații despre viața și activităţile ei. 

Ajuns în cafenea, a fost lovit, cum i se întâmpla mereu, de 
eleganta uzură a localului. Feţele de masă erau fără cusur; 
chelnerii erau îmbrăcaţi în jachete albe, strălucitoare, oferind un 
serviciu rapid și prietenos. Dar vopseaua de pe pereţi se 
scorojea și își pierdea culoarea, împodobită pe ici, pe colo, de 
urmele lăsate de spătarele scaunelor care se frecaseră de 
suprafața lor decenii la rând. Catifeaua scaunelor, lustruită de 
generaţii de turiști, îi amintea de ursuleţii de pluș uzați, 
abandonaţi de mult. 

l-a zis chelnerului că așteaptă o doamnă și că va întreba de el. 
S-a dus în prima sală, la stânga și a spus că va comanda când 
va sosi și invitata lui, apoi s-a întors la ușa de la intrare și a ales 
dintre ziarele puse la dispoziţie pentru clienţi, ediţia din ziua 
aceea a ziarului // Gazzettino. 

Articolul despre uciderea lui Franchini era pe prima pagină, în 
dreapta, jos, în a doua secțiune, și nu zicea decât că tipul 
murise în „împrejurări misterioase” și că poliţia deschisese o 
anchetă. Numele și vârsta victimei erau date corect și se zicea 
că fusese preot și că lucrase cândva la o școală din Vicenza. 
Brunetti se întreba de unde aflaseră toate astea așa de repede, 
care membru al secţiei de poliţie vorbise cu jurnaliștii și cu ce 
autoritate? 

— Signor Brunetti? a întrebat o voce de femeie. 

El a pus ziarul pe masa de alături și s-a ridicat în picioare. 

— Signora Marzi? a întrebat-o la rândul lui, întinzându-i mâna. 

Era înaltă, aproape la fel de înaltă ca el, cu părul puţin cam 
prea blond și machiajul mult mai puternic și mai gros decât ar fi 
fost nevoie la ora aceea din zi. Ochii îi erau atât de închiși la 
culoare, că erau aproape negri și genele erau încărcate de rimel 
și cele de sus, și cele de jos. Sprâncenele fuseseră pensate 
foarte subţiri, dar apoi aduse înapoi la grosimea lor de un creion 
negru care crea un „V” întors pe care îl vedeai de atâtea ori la 
personajele din desene animate. 

Nasul îi era scurt și cu vârful ridicat: două riduri ușoare 
porneau de sub el și duceau vertical spre buza de deasupra. 
Avea undeva între patruzeci și cincizeci de ani, deși depindea de 
lumină și de machiaj dacă vârsta creștea sau descreștea și 
probabil că ţinea și de starea ei de spirit. Oricum, era genul de 


VP - 157 


femeie pe care majoritatea bărbaţilor ar  considera-o 
atrăgătoare. 

— Vă rog, a zis el, făcându-i semn spre o banchetă capitonată 
din stânga lui. 

Ea s-a așezat, s-a ridicat apoi din nou o clipă, ca să-și așeze 
fusta, și s-a așezat la loc. 

Pe un bărbat, sacoul gri-închis, la două rânduri, ar fi fost 
tradițional, ba chiar plicticos. Pe o femeie, mai ales una cu părul 
atât de scurt ca al ei, era ușor provocator. Calitatea materialului 
și croiala bună nu puteau fi negate. Pe sub sacou avea un 
pulover negru, pe lângă gât și un șirag simplu de perle. Asta nu 
era o femeie care-și cumpăra hainele de la Coin. Și-a pus geanta 
în spaţiul gol din dreapta ei și s-a uitat pe fereastră, spre Piazza. 
Coborându-și ochii, a studiat obiectele de pe masă ca și cum n- 
ar mai fi văzut niciodată un meniu sau un pliculeţ cu zahăr. 

Brunetti i-a atras atenţia chelnerului. Când a ajuns la masă, 
Brunetti a zis: 

— Un macchiatone. 

Chelnerul s-a întors spre femeie, care a făcut un semn din 
cap. 

— Due, a zis Brunetti. 

După ce chelnerul s-a făcut nevăzut, ea și-a ridicat privirea 
spre Brunetti și a întrebat: 

— Ce vreţi să știți? 

— Aş vrea să-mi spuneţi ce s-a întâmplat în după-amiaza 
aceea în Viale Garibaldi. 

— După jumătate de an? a întrebat ea. 

L-a privit direct, apoi și-a trecut limba peste buze, după care 
și-a ferit privirea. 

Brunetti a ridicat din umeri. 

— Așa se întâmplă, în genere, cu anchetele noastre. Decidem 
ceva, apoi se întâmplă altceva și trebuie să reluăm și să 
reexaminam incidentul iniţial. 

— Ce s-a întâmplat, ca acest lucru să devină necesar? 

Femeia nu acorda niciun fel de atenţie specială ziarului, așa 
că cel mai probabil că nu citise articolul despre moartea lui 
Franchini. El nu simțea nicio obligaţie să-i pună la dispoziţie 
această informaţie: las-o să vorbească despre om ca și cum ar 
mai fi fost în viaţă. 


VP - 158 


— Nimic care să vă afecteze în vreun fel, Signora, a zis el, fără 
să fie convins că așa era. Aș vrea să-mi spuneţi ce s-a întâmplat. 

Avea grijă să nu întrebe de anumite evenimente sau 
persoane. Voia ca ea să creadă că e interesat doar de fapte, ca 
și cum nu făcea altceva decât să verifice din nou faptele din 
dosarul existent. 

Și-a ridicat ochii, întâlnind din nou privirea lui Brunetti. _ 

— Câteodată merg pe jos pe Viale ca să iau vaporetto. lmi 
place pentru că e un bulevard larg și deschis și sunt copaci. 

Brunetti a aprobat-o, așa cum ar face-o orice venețian. 

— În dimineaţa aceea, am văzut un cunoscut și m-am oprit să 
vorbesc cu el. După ce-am plecat, fostul meu iubit a apărut din 
senin și s-a pornit un soi de altercație între ei. Eu nu eram acolo 
și n-am văzut ce s-a întâmplat, a spus ea, cu o notă de 
exasperare în voce. Deja am zis poliţiei toate astea. 

Înainte ca Brunetti să poată să spună ceva, chelnerul s-a 
întors și a așezat pe masă, în faţa lor, cafelele și două pahare 
mici de apă. A mutat bolul mic de ceramică în care erau 
pliculețele de zahăr cu un centimetru mai aproape de femeie, i- 
a făcut un semn din cap lui Brunetti și a părăsit încăperea. 

Brunetti a turnat zahăr în cafeaua lui și a amestecat. A luat o 
gură, a pus ceașca înapoi pe masă. 

— Spuneaţi că o cunoșteaţi pe acea persoană? 

În loc să-i răspundă, ea a tras bolul mai aproape. A luat un 
pliculeţ și l-a rupt încet, a turnat zahărul în cafea și a amestecat. 
Apoi s-a uitat la Brunetti ca și cum i-ar fi răspuns deja la 
întrebare și acum o aștepta pe următoarea. 

— Spuneaţi că o cunoșteaţi pe acea persoană? 

Trei femei, purtând hanorace cu glugă și adidași, au intrat în 
cafenea și s-au instalat la masa de la fereastră. Vorbeau tare, 
într-o limbă pe care Brunetti n-o recunoștea, până când una 
dintre ele i-a surprins privirea și le-a făcut semn celorlalte să 
vorbească mai încet. 

Brunetti s-a întors către Signora Marzi. 

— Locuia în vecinătate, i-a zis ea. Mi-a zis lumea despre el. 

Și-a împreunat mâinile în poală, părând că uită de cafea. 
Brunetti aștepta să mai spună ceva. Una din mâini, eliberată din 
prinsoarea celeilalte, a început să se joace cu faţa de masă, ca 
și cum ar fi încercat să se decidă asupra calităţii înainte de a 
cumpăra. 


VP - 159 


Brunetti și-a terminat cafeaua, s-a lăsat pe spate și și-a 
încrucișat braţele. 

ti 

Ridicându-și privirea din faţa de masă, ea i-a zis: 

— Cum v-am mai spus deja: nu am văzut ce s-a întâmplat. 

— Cum aţi aflat? a întrebat-o Brunetti. 

Ea părea surprinsă în mod real de întrebarea lui. 

— Dumneavoastră m-aţi sunat, a spus ea, apoi văzând 
confuzia de moment de pe chipul lui, a lămurit: de la poliţie. 

Fără să facă vreun efort să-și ascundă exasperarea, a 
continuat: 

— Am făcut deja o grămadă de plângeri împotriva lui, așa că 
poliţia m-a sunat să-mi spună că a fost arestat. 

Apoi, cu brutalitate: 

— Oameni buni, voi nu ţineţi nicio evidentă? 

— Bărbatul respectiv a fost rănit, i-a zis el, ignorându-i 
provocarea. 

— Fostul meu partener e un bărbat foarte puternic, a zis ea. 

— Aţi zis că-l știaţi pe bărbatul de pe bancă. 

— De ce îmi puneţi toate aceste întrebări? 

— Nu înţeleg de ce fostul dumneavoastră iubit ar fi atacat un 
om doar pentru că a vorbit cu dumneavoastră? 

Signora Marzi și-a deschis geanta și a scos din ea o batistă de 
bumbac imprimată cu trandafiri mici și roz. Și-a șters cu ea 
colţurile gurii, deși abia dacă se atinsese de cafea. Glossul 
foarte roz pe care îl avea pe buze când intrase dispăruse 
aproape cu totul. Și-a împăturit batista și a pus-o la loc, 
deschizând geanta suficient de mult încât Brunetti să 
recunoască logoul discret Hermes cusut pe căptușeală. 

— Era suficient ca eu să stau de vorbă cu el, a zis ea în cele 
din urmă, umezindu-și buzele. 

— Aţi mai vorbit cu el și înainte? 

— Cineva mi-a zis că a fost preot, așa că m-am gândit că pot 
avea încredere în el, a zis ea, drept răspuns la întrebare. 

Nu părea genul de femeie care să aibă încredere într-un preot 
- sau în oricine altcineva - dar Brunetti a dat din cap cu 
înțelegere. 

— Era vorba de ceva ce nu puteaţi discuta cu prietenii 
dumneavoastră? a întrebat el. 

Ea și-a împreunat iar mâinile în poală. 


VP - 160 


— Voiam să vorbesc cu cineva despre el. 

— Înţeleg, a zis el, dându-și seama despre cine vorbește. Și 
preotul v-a ajutat în sensul acesta? a întrebat el, fără să 
menţioneze faptul că i se părea un subiect ciudat de personal pe 
care să-l discute cu un străin pe care de-abia îl cunoștea; în fața 
unei bănci dintr-un parc. 

Privirea ei era tăioasă și plină de suspiciune, ca și cum se 
temea că el știe mult mai multe decât spune. A clătinat din cap. 

— Nu, nu m-a ajutat. A zis că nu mai e preot și că nu are ce 
sfat să-mi dea. 

Dintr-odată și-a adus aminte de cafea și a dus ceașca la gură, 
descoperind cu surpriză că era rece. A pus înapoi ceașca pe 
farfurioară. 

— Atunci aţi mai vorbit cu el și înainte? a întrebat Brunetti. 

Ea i-a răspuns la întrebare cu o privire de confuzie studiată, 
dar n-a zis nimic. 

— Cu bărbatul de pe bancă, a lămurit-o Brunetti. Cel pe care l- 
a lovit fostul dumneavoastră iubit. 

A așteptat câteva clipe, apoi a continuat. 

— A ajuns la spital. Știaţi asta? 

— Da, a zis ea, dând din cap, apoi a tăcut. 

— Aţi mai vorbit cu el și înainte? 

Grimasa de pe chipul ei sugera iritare: buzele strânse într-o 
linie subţire, ochii îngustați. Brunetti o privea calm, ca un om 
care așteaptă să treacă un nor ca să poată să se bucure iar de 
soare. 

— Poate, a recunoscut ea. 

Brunetti și-a îndreptat privirea spre fereastră și spre trecătorii 
din piaţă ca să-și ascundă orice semn involuntar de triumf. In 
momentul acela, a intrat chelnerul și a luat comanda celor trei 
femei care acum își vorbeau pe tonul acela pe care oamenii îl 
folosesc în genere în biserici. Chelnerul i-a aruncat o privire lui 
Brunetti care a clătinat din cap. Chelnerul a plecat. 

— În calitate de preot? a întrebat-o Brunetti domol, gândindu- 
se cât de similare erau majoritatea dialogurilor de genul ăsta - 
de altfel, el le privea întotdeauna ca pe niște interogatorii. 

Din momentul în care începeau să vorbească și să-și dea 
seama că polițistul îi crede, oamenii care aveau ceva de ascuns 
se simțeau destul de în siguranţă să înceapă să presare micile 
minciuni care în cele din urmă îi înfundau. Singura modalitate 


VP - 161 


prin care puteai evita așa ceva era să refuzi să discuţi cu poliţia 
fără un avocat, dar prea puţini oameni aveau atâta inteligenţă s- 
o facă, crezându-se destul de deștepţi încât să-i poată păcăli pe 
anchetatori și să scape basma curată din aproape orice situaţie. 

Vocea i-a deveni și mai serioasă. 

— Când l-am cunoscut, nu știam că e preot. 

— Când l-aţi întâlnit prima dată? Acum mulţi ani? 

Ar fi trebuit să fie pregătită pentru întrebare; poate că era. 

— Acolo. În parc. La un moment dat, anul trecut. Mă duceam 
în parc din când în când ca să stau dimineaţa la soare. E în drum 
spre vapor, așa că dacă plec destul de devreme de acasă, pot 
să mă așez acolo o jumătate de oră în drum spre birou. 

Brunetti n-a zis nimic, n-a întrebat nimic. 

— El stătea acolo și citea și, într-una din zile, singurul loc liber 
era pe bancă lângă el, așa că l-am întrebat dacă pot să stau și 
eu acolo, lângă el, și am intrat în vorbă. 

— Despre cartea pe care o citea? 

— Nu, a zis ea prompt. Eu nu citesc. 

Brunetti a dat din cap înţelegător, ca și cum era cel mai 
normal lucru din lume. 

— Am vorbit despre diverse lucruri. Lucruri reale. 

La fel sunt și cărţile, s-a gândit Brunetti. Era curios cum o 
femeie de vârsta ei, în aparenţă singură, avea suficient de mult 
timp liber să-și petreacă zilele stând pe o bancă pe Viale 
Garibaldi sau, de fapt, cum de putea fi liberă brusc, la comandă, 
să vină să stea de vorbă cu el. 

Ea a profitat de momentul de tăcere ca să-și bea paharul de 
apă. În tot acest timp, Brunetti se uita la ea să vadă vreo urmă 
de emoție la amintirea omului de pe bancă - al cărui nume nu l- 
a rostit - dar n-a văzut nimic de genul acesta. Păruse 
nemulțumită când Brunetti a adus vorba de el, ba chiar și mai 
nemulțumită în momentul în care el insistase, dar, dacă era să 
judece după emoţiile pe care ea le exprimase când Brunetti îi 
vorbise despre preot, polițistul și-a dat seama că ar fi putut la fel 
de bine să-i vorbească despre vreme. Ba chiar singura emoție 
pe care o putea vedea pe chipul ei și care umplea aerul din jurul 
ei ca un murmur aproape perceptibil era nervozitatea la ideea 
că întâlnirea ei cu omul de pe bancă stârnise interesul poliției. 

— Aţi zis că v-aţi întâlnit acolo în drum spre birou. Aţi putea 
să-mi spuneți unde anume lucraţi? 


VP - 162 


— De ce vreţi să știți? a întrebat ea, alertată. 

— Din curiozitate, i-a răspuns el, zâmbind. 

— Sunt secretară, a zis ea, apoi, văzându-i reacţia, a adăugat: 
Deși sunt mai mult ceea ce englezii numesc administrative 
assistant. 

A spus cuvintele ca cineva care vorbea limba cu dificultate. 

— Oh, a făcut el, părând impresionat de această distincţie 
profesională: Pentru o persoană anume? 

— Da, pentru Marchese Piero Dolfin. 

Numele i-a adus în amintire copertele interioare ale cărţilor 
din apartamentul lui Franchini: PD. și delfinul săltând de pe cele 
două embleme. 

— E prieten cu socrul meu, a zis el încercând să-și păstreze un 
ton cât se poate de calm. 

Ca și cum s-ar fi lăudat cu ceva, iar ea se simţise nevoită să 
pluseze, Marzi a zis: 

— Da, e o familie foarte veche, una dintre cele mai vechi din 
oraș. 

Într-adevăr, Brunetti știa bine că așa stăteau lucrurile, deși 
ramura familiei despre care vorbea ea venise din Genova pe 
vremea unificării, cu un nume complet diferit și își cumpăraseră 
titlul de la noul rege al Italiei, alegând anume să se folosească 
de unul dintre cele mai vechi nume din oraș. 

Ca și cum nu se putea abţine să-și manifeste interesul față de 
o slujbă atât de fascinantă, Brunetti a întrebat: 

— În ce constă munca dumneavoastră? 

În timp ce ea îi răspundea, Brunetti se gândea la posibilele 
cauze care ar putea explica prezenţa cărţilor din biblioteca 
Dolfin pe rafturile lui Franchini, deși nu putea fi decât o singură 
explicaţie. A devenit din nou atent la ce-i spunea Signora Marzi. 

— ... membri fondatori ai Clubului Rotary, a concluzionat ea. 

— Cu siguranţă, e impresionant ce-mi spuneţi, a zis Brunetti, 
știind că indiferent ce-i zisese femeia, fusese zis cu intenţia de a 
impresiona. 

l-a zâmbit, în tot acest timp întrebându-se dacă știa sau 
fusese folosită? 

Brunetti a devenit dintr-odată conștient că încă două mese 
fuseseră ocupate; la una se așezase un cuplu japonez de vârsta 
a treia, ambii amintindu-i de contesa Morosini-Albani pentru că 
lăsau cel puţin zece centimetri între spatele lor și spătarul 


VP - 163 


scaunului, și la cealaltă masă două tinere, adolescente, care se 
uitau în jur cu ochii mari de încântare. 

El a luat de pe masă ziarul împăturit și i l-a înmânat Signorei 
Marzi fără să mai spună vreun cuvânt. A surprins-o, dar femeia a 
luat ziarul automat, aruncându-i o privire confuză. 

Brunetti a rămas tăcut. 

Ea și-a coborât privirea pe ziar și a aruncat un ochi peste 
titlurile articolelor. Brunetti aștepta. La un moment dat, a văzut 
cum mâna stângă i se contractă, boţind ziarul și scoțând un 
zgomot care putea fi auzit și la mesele din jurul lor. Ea a rămas 
cu privirea pironită în ziar, refuzând să se uite în ochii lui. 

— Ce-aţi făcut pentru el? a întrebat Brunetti pe un ton 
oarecare. 

— Nu știu despre ce vorbiţi, a zis ea, o afirmaţie care, din 
cauza uzurii, ajunsese să însemne exact opusul. 

— Franchini, a zis Brunetti, făcând semn spre ziar. Omul din 
parc, individul pe care fostul dumneavoastră partener l-a băgat 
în spital, dar care n-a depus plângere penală împotriva lui. Ce- 
aţi făcut pentru el? 

Brunetti încerca marea cu degetul. Făcuse legături între 
diverse șiruri de evenimente; deși nu știa exact cum se 
împleteau, totuși știa că lucrurile se legau cumva. 

— Cum doriţi, a zis el și a ridicat din umeri. 

Apoi, cu cel mai ștrengăresc zâmbet posibil, i-a zis: 

— II Marchese Dolfin va fi încântat să-și primească înapoi 
exemplarul din Sofocle, sunt convins de asta. 

— Exemplarul din ce? a întrebat ea, agitată. 

— Exemplarul din Sofocle. E un Manutius. 1502. Sunt sigur că 
va fi ușurat. 

l-a lăsat o clipă de răgaz ca să proceseze informaţia. 

— Știţi cumva dacă a observat că lipsește? Sau poate că 
lipsește celălalt? 

Vocea ei era ternă când i-a răspuns: 

— Nu știu despre ce vorbiţi. 

De data asta, o credea. 

— Cărţi din biblioteca lui. Cărţi rare. De asta zic că o să fie 
mulțumit să le primească înapoi, a zis el, apoi a continuat, 
zâmbind, ca și cum gândul tocmai i-ar fi venit în minte: Și 
datorită dumneavoastră le primește înapoi, nu-i așa? 


VP - 164 


N-a vrut să se aplece spre ea și să o bată pe braţ cu un gest 
de felicitare, dar a dat ușor din cap aprobator. 

— Gândiţi-vă doar, dacă nu mi-aţi fi zis că lucraţi pentru 
Marchese Dolfin, nu mi-aş fi dat seama că acele cărți sunt ale 
domniei sale. 

Bănuia că deja mizează prea mult pe șansele lui, dar femeia îl 
iritase cu îndărătnicia cu care refuza să-i răspundă la întrebări, 
așa că voia măcar să se bucure de nervozitatea ei, chiar dacă 
știa cât de josnică era dorinţa lui. l-a întâlnit privirea și, de data 
asta, orice urmă de zâmbet i-a dispărut de pe chip. 

— Sunt valoroase? 

— Foarte, i-a răspuns el. 

— Cât valorează? 

— N-am idee. Zece mii de euro, poate. Cincisprezece? 

Femeia a rămas cu gura căscată, la care Brunetti a adăugat: 

— Poate mai mult. 

L-a surprins când și-a pus coatele pe masă și și-a îngropat 
fața în mâini. A auzit-o suspinând. L-a lovit gândul că în trecut 
doar citise despre așa ceva și nu auzise pe nimeni care chiar să 
scoată un asemenea sunet. Era urât, un zgomot la auzul căruia 
oamenii nu puteau decât să-i vină în ajutor, fără să știe ce era în 
neregulă. Până și el, care n-o îndrăgea deloc, simțea dorința 
atavică de a-i veni în ajutor sau de a-i alina suferinţa într-un fel 
sau altul. 

În schimb, i-a zis: 

— Desigur, marchizul va vrea să știe cum de au ajuns cărţile 
în posesia lui Franchini, dar poate că explicaţia este faptul că îl 
cunoșteați sau că l-aţi cunoscut într-o anumită perioadă. Sper că 
marchizul nu e atât de încuiat la minte încât să v-o ia în nume 
de rău că fosta dumneavoastră cunoștință îl știa pe bărbatul în 
casa căruia au fost găsite cărţile dispărute. Dar dumneavoastră, 
nu-i așa, credeați că e preot, nu hot? 

In acel moment, a tăcut, displăcându-i propriul ton, precum și 
zgomotele pe care le scotea ea și care, deși acum în surdină, 
încă se mai auzeau. Nu-i plăcea nici faptul că oamenii de la cele 
două mese din imediata lor apropiere se întorseseră să se 
holbeze la ei, ca și cum îl făceau pe el responsabil de gemetele 
femeii. Ceea ce, trebuia să recunoască, era. 


VP - 165 


— Vreau afară, a zis ea, luându-și mâinile de pe faţă, apoi s-a 
ridicat în picioare și și-a făcut loc, trecând pe lângă el, 
îndreptându-se spre ușa de la ieșirea din cafenea. 


VP - 166 


18. 


Brunetti a lăsat douăzeci de euro pe masă, ca să fie sigur. În 
cele din urmă, Florian era Florian și ultimul lucru pe care și-l 
dorea era să fie chemat înapoi că nu și-a plătit consumaţia. 
Ajuns afară, a rămas pe scările cafenelei și a privit în jur, prin 
piaţă, sperând că ea n-a fost înghițită de mulţime. 

Și iat-o, în picioare, lângă una dintre mesele de la marginea 
spaţiului rezervat cafenelei, ţinându-și în braţe geanta deschisă. 
Doi bărbaţi cam de vârsta lui au trecut pe lângă ea, uitându-se 
apreciativ. Unul dintre ei s-a oprit să stea de vorbă cu ea, dar ea 
a scuturat din cap și s-a îndepărtat. Bărbaţii și-au continuat 
drumul, dar cel care intrase în vorbă cu ea s-a întors să se uite 
la ea cum se îndepărta. 

Brunetti a urmărit-o o vreme, apoi a grăbit pasul ca s-o 
ajungă din urmă, să meargă alături de ea. 

— Signora Marzi, a zis el, sunteţi bine? 

Ea s-a întors spre el, privindu-l în ochi, fără ezitare. Și-a luat 
geanta și i-a tras fermoarul. 

— Dacă află, mă dă afară. Știţi asta, nu-i așa? a spus ea cu 
vehementă. 

— Depinde ce să afle, i-a răspuns Brunetti. 

— Dacă aţi găsit cărţile, înseamnă că Franchini a fost în 
apartamentul lui. 

Cum Brunetti n-a ţinut morţiș să-i confirme, ea a insistat. 

— Cum altfel ar fi putut să le ia? 

— Cu ajutorul dumneavoastră? a zis el. 

— Poftim? a exclamat ea, aproape împiedicându-se; s-a lăsat 
cu putere pe piciorul drept și s-a lovit de Brunetti. 

Ea s-a retras rapid de lângă el, ca și cum ar fi atins-o. 

— Eu să-l ajut? Pe el? Quello sporco ladro?* a întrebat ea cu 
duritate, cu faţa congestionată, împroșcând salivă când a 
pronunţat „sporco”. 

De-abia ce citise despre moartea omului, și totuși l-a numit un 
hoț mizerabil. 

— Când le-a furat? a întrebat-o el. 


6 Hoţul acela mizerabil? (în original, în italiană) (N.t.). 
VP - 167 


Ea s-a întors și s-a îndepărtat de el, ducându-se spre capătul 
celălalt al pieţei. El a mers o vreme în urma ei, apoi a depășit un 
bărbat și o femeie care mergeau braț la braț, ca să ajungă iar 
lângă ea. Sincronizându-și pasul cu al ei, Brunetti i s-a adresat: 

— Signora, pe mine mă interesează moartea lui, nu furtul 
cărților. 

Nu era tocmai adevărul, dar crima luase locul jafului pe lista 
de priorităţi; îl interesa crima și era gata să renunţe la orice 
interes privind jaful dacă asta îl aducea mai aproape de 
înţelegerea sau rezolvarea crimei. 

— Signora, nu-mi pasă de cărți. Dacă vă ajută, vă dau înapoi 
cărţile pe care Franchini le-a luat de la marchiz. 

Asta a făcut-o să se oprească. S-a întors spre el. 

— În schimbul a ce? a cerut ea să știe. 

— Spuneţi-mi tot ce știți despre Franchini și cum a pus mâna 
pe cărţi, și le puteţi lua înapoi. 

— Dar trebuie să i le înapoiez? a întrebat ea pe un ton ascuţit 
și încordat, încercând să-i impună această condiţie. 

— Pentru mine, Signora, cărţile nu au nicio valoare. Sunteţi 
liberă să faceţi ce vreţi cu ele. 

Atât expresia feței cât și vocea i s-au îmblânzit. 

— A fost de treabă cu mine. Mi-a dat slujba asta și are 
încredere în mine. Evident că o să i le dau înapoi. 

Dintr-odată Brunetti a devenit conștient de cât de aglomerată 
era piaţa. Erau oameni peste tot, sute de oameni - mai mult de 
atât: oameni mergând, stând pe loc, făcând poze, clipuri, 
pozând cu porumbeii pe umeri, aruncând porumb la păsări, 
privind în vitrine, oprindu-se să vorbească cu cei de lângă ei. S-a 
uitat în jurul lui, în piață, și a văzut o mare multicoloră de 
oameni, zgomotul lor ca răpăitul incoerent al valurilor agitate. A 
încercat să se gândească unde ar putea evada să scape de ei, 
dar n-a găsit absolut nimic. Nicăieri în raza a doua poduri, la 
cinci minute de mers, nu puteai găsi un loc liniștit. Vor trebui să 
intre într-un bar sau un magazin sau o biserică, să șteargă din 
minte imaginea și vuietul lor. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat ea. 

Nu avea ce să-i spună. Și ea era venețiană: și-a dat seama de 
asta ascultând-o. 

— Unde vă duceţi? 

— La muncă, i-a răspuns femeia. 


VP - 168 


Nu avea habar unde era asta, a întrebat-o totuși: 

— Pot să vin cu dumneavoastră? Putem merge pe jos. 

Ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn lung, femeia a privit în 
jurul ei și a văzut oamenii, a auzit murmurul lor. 

— Da, a zis ea. Pe-aici. 

S-a întors spre XXII Marzo și a început să-și croiască rapid 
drum spre ieșirea din piaţă. În apropierea podului, strada s-a 
lărgit și mulţimea avea loc să se desfășoare. 

— Am avut o aventură cu Aldo înainte de momentul acela din 
parc, a zis ea, chiar înainte să ajungă la pod. Fusese prieten cu 
Roberto multă vreme. 

Apoi, ca să fie sigură că Brunetti a înţeles, a adăugat: 

— Fostul meu iubit. 

Brunetti a dat din cap afirmativ, iar ea a început să urce pe 
pod. S-a oprit în capul podului și s-a întors să se uite spre Grand 
Canal. Și-a încrucișat brațele, cu o mână ţinând geanta. 

— Cred că Roberto îi vindea lucruri. 

— Ce fel de lucruri? 

— Lucruri pe care le cumpăra de la alţii. 

— Lucruri furate? a întrebat Brunetti, ca să mai scutească din 
timp. 

— Așa cred. 

Știa foarte bine că așa era, că altfel n-ar fi zis nimic, dar 
Brunetti a tăcut. Ea a continuat. 

— Unele dintre ele erau cărți. l-am văzut de câteva ori, când 
încă mai locuiam împreună, și Aldo venea să ia de la Roberto 
lucrurile pe care i le vindea. 

Și n-a sunat la poliţie, și-a zis Brunetti în sinea lui, dar apoi și- 
a zis, tot în gând, să tacă din gură, pentru că așa ar face 
majoritatea oamenilor: nu ar suna. 

— Cărţi vechi? a întrebat el, dar numai ca să se asigure. 

— Da. Venea de regulă la noi, la apartament. Era întotdeauna 
politicos cu mine, chiar și când Roberto nu era acolo. Așa că... 
așa a început. La un moment dat, Roberto a trebuit să se ducă 
la Cremona pentru câteva zile și... ei bine, Aldo a fost 
întotdeauna drăguţ cu mine. 

Și-a ferit privirea și s-a uitat iar spre canal și a adăugat: 

— La început. 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 169 


— După ce s-a întors Roberto, a zis ea, ca și cum s-ar fi 
adresat apei, și după ce s-a... întâmplat, bănuiesc că mă purtam 
altfel față de Aldo sau când era prin preajma mea, iar Roberto 
și-a dat seama. Atunci au început necazurile. 

— Necazurile? 

— Ameninţările, a zis ea și l-a privit din nou pe Brunetti. Dar 
numai la adresa mea. Era ca și cum Aldo nu era implicat. La un 
moment dat, Roberto mi-a arătat un pistol și a zis că, dacă mai 
vorbesc cu alt bărbat vreodată, o să-l folosească. Atunci m-am 
dus la poliţie. Sora mea era cu mine când m-a ameninţat el, așa 
că, slavă Domnului, aveam un martor. M-am mutat de-acolo. Am 
lăsat totul în urmă și am plecat. Marchizul - abia începusem să 
lucrez pentru el - a zis că avocatul lui mă va ajuta și așa am 
obținut ordinul de restricție împotriva lui Roberto. 

— Și cărţile? a întrebat Brunetti. Cum a reușit Franchini să le 
fure? 

Ea a privit în jos spre gondolierii care stăteau pe băncile de pe 
malul canalului, sărind la răstimpuri în picioare ca să-i întâmpine 
pe turiștii care veneau să vorbească cu ei și să negocieze 
prețurile. Ca și cum cineva putea negocia vreodată vreun preţ 
cu un gondolier, gândea Brunetti. 

Femeia și-a dres vocea de câteva ori și Brunetti a simţit că se 
forța să-l privească în timp ce-i vorbea. 

— Marchizul mi-a dat voie să stau într-un mic apartament de 
oaspeți din palazzo cât timp îmi căutam o locuinţă mai mare. 

Vedea cum se chinuiește să reziste tentației de a nu mai 
spune nimic. 

— Aldo venea câteodată la mine, în apartament, a zis ea, cu 
vocea abia perceptibilă, înecată de zgomotul pașilor de pe pod 
și de vocile gălăgioase ale gondolierilor. Și, odată, când eram 
acolo, s-a dus în partea cealaltă a palatului cât timp eu... am 
dormit. 

S-a îndepărtat de balustradă și și-a îndreptat spatele. 

— Atunci mi-am dat seama ce vrea de fapt. 

— A mai făcut asta și înainte? a întrebat Brunetti. 

A privit-o din nou cum se chinuiește. 

— Așa cred, a zis ea în cele din urmă. 

— Dumneavoastră ce-aţi făcut? 

— Data următoare când m-a sunat, i-am zis că s-a terminat. 

— Și? 


VP - 170 


Ea și-a ferit din nou privirea ca să poată răspunde. 

— A râs și mi-a zis că se simte ușurat. 

Brunetti a admirat întotdeauna curajul cuiva: auzind-o 
spunând asta cu o voce calmă, a simţit că impresia lui despre ea 
se schimbă în bine. 

— De ce-aţi vorbit cu el atunci, în parc? 

— Era prima dată când vorbeam cu el după acel telefon. Eram 
surprinsă să-l găsesc acolo, așa că m-am oprit să-l întreb ce 
vrea și mi-a zis că nu vrea nimic, că stă acolo pur și simplu, să 
citească. Asta a văzut Roberto, pe noi doi vorbind și, când am 
plecat, s-a dus și l-a ameninţat. Și atunci s-a întâmplat. 

— Înţeleg, a zis Brunetti. V-aţi dus vreodată la el acasă? 

— Nu. N-am știut că a locuit în Castello până n-am citit 
articolul. Până mai înainte, a zis ea, făcând un semn înspre 
Piazza și cafeneaua Florian și ziarul de pe masă. 

Ea a pornit să coboare podul, cu Brunetti lângă ea, alunecând 
ca o anghilă în apă. A făcut dreapta prin faţa magazinului de 
covoare, îndreptându-se spre La Fenice, trecând prin fata 
teatrului și continuându-și drumul dincolo de Ateneo Veneto. În 
depărtare, în partea cealaltă a următorului pod, s-a oprit și și-a 
deschis geanta. A scos din ea un set de chei. 

— E aici, jos, a zis ea, sugerându-i cât se poate de clar că el 
nu are voie să înainteze. 

Ca și cum ar fi vorbit în tot acest timp și întrebarea următoare 
era doar încă una din șirul conversaţiei lor, a întrebat-o: 

— Aţi avut vreodată senzaţia că el cumpăra obiecte și de la 
alți oameni, nu doar de la Roberto? 

Franchini stătuse în aceeași încăpere cu Nickerson săptămâni 
la rând și, cu siguranţă, avusese șansa să-i observe 
comportamentul. 

„Fratele meu a fost un hoţ și un șantajist, un mincinos și un 
escroc”. Cuvintele îi sunau în minte ca un refren preferat. 

Ea și-a trecut cheile printre degete, ca și cum ar fi fost 
mătănii bisericești din metal. În cele din urmă, a zis: 

— Singurul lui interes pentru alţi oameni era acela de a le afla 
punctul slab și de a se folosi de el ca să obţină de la ei ce-și 
dorea. 

Tinea în continuare grămada de chei în mână. 

— Dar da, a continuat ea, cred că mai cumpăra și de la alții. 


VP - 171 


Brunetti s-a uitat cu atenţie la casele de pe partea cealaltă a 
canalului. Vocea ei fusese înlocuită de clinchetul neobosit al 
cheilor frecate unele de altele, iar apoi de pașii care veneau 
dinspre căile și traversau podul. 

— Îmi aduc aminte, a zis ea, că la un moment dat, când 
Roberto i-a arătat o carte, Aldo i-a explicat că avea deja un 
exemplar, dar că, oricum, o s-o cumpere. 

— Vă aduceţi aminte despre ce carte era vorba? 

— Nu. Pentru mine, toate arătau la fel: vechi și cu coperte de 
piele. Nu știu de ce și le-ar fi dorit cineva. 

Înainte ca Brunetti să se hotărască să nu-i explice, pentru că 
nu era cazul, ea a adăugat: 

— Dar dacă le putea vinde pe o grămadă de bani, atunci 
valorau ceva, nu-i așa? 

Comisarul a dat din cap, i-a întins cartea lui de vizită și i-a zis 
să-l sune dacă-și mai aduce aminte și altceva. 

Era surprins că ea i-a întins mâna, ba chiar și mai surprins 
când și-a dat seama că nu i-a displăcut să i-o strângă. 


VP - 172 


19. 


A luat-o înapoi și a prins Numărul Unu de la Santa Maria del 
Giglio ca să mai scurteze drumul și ca să mai scape, în același 
timp, de mulţime, deși vaporetto-ul la ora asta probabil că nu 
era o alegere cu nimic mai bună. Îmbarcarea și debarcarea la 
cele câteva staţii prin care avea de trecut păreau să dureze o 
veșnicie, cu mulțimile care blocau căile de acces, atât în vapor 
cât și pe ponton. După o întârziere de șase minute - a numărat 
pe ceas - era gata să preia comanda ambarcaţiunii sau să-l sune 
pe Foa să-i zică să vină să-l salveze. S-a calmat restul călătoriei, 
derulând în minte scena sosirii lui Foa care și-ar fi tras banca 
lângă vaporetto - cam în același mod în care îl luase de pe 
Punta della Dogana - iar el ar fi sărit de pe o ambarcaţiune pe 
alta, în timp ce ceilalți pasageri se uitau la ei cu un amestec de 
uimire și invidie. 

Și-a alungat scenariul din minte și s-a concentrat la ce-i 
spusese Signora Marzi: un om aparent fără conștiință, care nu 
doar că ar fi cumpărat cărţi furate, dar, dacă i se ivea șansa, le 
fura el singur. Cu toate acestea, în apartament nu găsiseră 
decât șaptesprezece volume, ceea ce greu ar putea fi descris 
drept captura unui mare hoţ sau prădător. Nu găsiseră niciun 
jurnal, nicio agendă - nici măcar un calculator - ci numai un 
telefonino simplu, descărcat, care nu avea nici măcar un singur 
număr înregistrat și de pe care nu se dăduse niciun apel și pe 
care nici nu se primise vreunul de mai bine de trei luni. 

Când a ajuns la Questura, s-a oprit în sala comună a ofiţerilor, 
dar nici Vianello și nici Pucetti nu erau acolo. S-a dus în biroul 
Signorinei Elettra pe care a găsit-o discutând cu Commissario 
Claudia Griffoni, Signorina Elettra la biroul ei și Griffoni lipită de 
pervaz, locul pe care Brunetti ajunsese să-l considere, după ani 
buni de zile, ca fiind al lui. Când a intrat în birou, cele două s-au 
oprit, iar el a deschis gura înainte să se gândească. 

— N-am vrut să vă întrerup, a zis el, dându-și seama, în 
secunda în care cuvintele i-au ieșit pe gură, cât de tare-i 
semănau vorbele cu cele ale unui soţ gelos. 

Claudia a început să râdă. 


VP - 173 


— Nu ai întrerupt decât o discuţie despre modalităţile de 
accesare a documentelor care aparțin Ministerului Afacerilor 
Externe. 

Amintirea răspunsului ei dat cu atâta ușurință și a 
amuzamentului pe care remarca ei i-l iscase Signorinei Elettra 
avea, fără doar și poate, să-l trezească din somn cândva în 
viitor, când toţi vor fi anchetați de Serviciile Secrete pentru 
devalizarea - s-a gândit că măcar ar trebui să folosească 
termenul corect - de care erau acum capabile cele două femei, 
prietene de atâta vreme. Se temea că Pucetti și Vianello 
fuseseră și ei corupți de cele două, atrași în cursa cibernetică ce 
ar fi putut duce - sau cel puţin de asta se temea el în cele mai 
negre momente ale lui - la ineluctabila lor decădere. 

— Pentru care motiv? a întrebat el calm. 

— Umblă un zvon, a zis Signorina Elettra, fără să-i dea 
amănunte despre sursa sau scopul acelui zvon, că cineva din 
departament a reușit să facă o copie a conversaţiilor Mafia- 
Stato’. Mi s-a părut interesant să le auzim. 

Ştia că romanii o cinsteau pe zeiţa Famat, cea cu casa din 
bronz răsunător, cu o mie de ferestre, cea care auzea și repeta 
totul, întâi în șoaptă, apoi cu voce tunătoare. Evident că ea ar fi 
fost interesată să transmită mai departe conversațiile telefonice 
dintre politicieni, înregistrate cu câteva decenii în urmă, în care 
se discuta, la modul cel mai serios, posibilitatea încheierii unui 
pact de non-agresiune cu Mafia. Că era adevărat sau nu? Că era 
ficţiune sau fapt? Înalta Curte a decis ca aceste înregistrări ale 
presupuselor conversații să fie distruse, dar Bârfa a hotărât că 
ele trebuie copiate înainte că așa ceva să se întâmple. 

Brunetti își aducea aminte că a fost o vreme când îi păsa de 
astfel de chestii, când simțea indignare și furie că se puteau 
întâmpla astfel de lucruri, ba chiar și că oamenii credeau că 
astfel de lucruri erau posibile. Acum însă asculta și dădea din 
cap, fără să-l intereseze, vrând doar să-și vadă de treabă și apoi 
să se ducă acasă și să fie cu familia lui, să citească istoriile 
literare ale celor pentru care Bârfa era într-adevăr o zeiţă. 

— Pot să vă ajut cu ceva, Commissario? a întrebat Signorina 
Elettra. 


7 Referire la procesul dintre statul Italian și Mafia siciliana dintre 1986 și 1992 (N.t.). 
8 În mitologia romană, zeiţă a zvonului, renumelui și bârfei și, prin extensie, a faimei și 
a bunei reputații, dar și a infamiei și scandalului (N.t.). 


VP - 174 


Griffoni s-a îndepărtat de fereastră, dar Brunetti i-a făcut un 
semn să nu plece. S-a întors spre Signorina Elettra. 

— E vorba de Signora Marzi, a zis el. 

A văzut din privirea ei că nu găsise nimic, așa că era pregătit 
pentru răspuns. 

— Am certificatul de naștere, fișele matricole, fișele medicale, 
certificatele de rezidenţă, cartea de muncă, extrase bancare, 
declaraţiile de venituri, dar nimic ieșit din comun. N-a fost 
arestată niciodată, a fost o singură dată interogată în calitate de 
martor - când Franchini a fost atacat - dar nu avea ce spune, 
pentru că nu fusese de faţă când s-a întâmplat. Are de 
asemenea un ordin de restricție emis împotriva fostului ei iubit, 
cel care o ameninţase în prezenţa unui martor. 

Brunetti nu era surprins. Locuise cu un găinar, dar asta n-o 
făcea și pe ea să fie la fel și cu siguranţă dovedise loialitate și 
recunoștință faţă de angajatorul ei. Deși recunoștea aceste 
lucruri, Brunetti nu putea totuși să-i șteargă cu buretele 
indiferența crasă faţă de propria-i ignoranță. 

Schimbând subiectul, a întrebat-o: 

— Aţi auzit ceva de la Rizzardi? 

Signorina Elettra a clătinat din cap. 

— E încă devreme, a zis ea, amintindu-i că nu trecuse mai 
mult de o zi de când Franchini fusese găsit. 

— Și donația făcută de Contessa Morosini-Albani bibliotecii? 

Signorina Elettra a încuviinţat cu un gest din cap. 

— Donaţia a fost făcută în onoarea răposatului ei soț și, la 
vremea respectivă, valora câteva sute de mii de euro, a zis ea, 
apoi a adăugat cu o notă de dezamăgire în voce: Nu am avut 
timp să verific valoarea fiecărui volum, așa că nu pot să vă dau 
o altă sumă. 

După o pauză, a adăugat: 

— Am vorbit cu câteva persoane de la alte biblioteci și toate 
insistă că au instalat sisteme antifurt. 

Brunetti a aruncat o privire spre Griffoni care a ridicat din 
sprâncene, dar n-a zis nimic. 

— Le-am trimis copii după pașaportul lui Nickerson și după 
scrisoarea de recomandare și le-am rugat să verifice dacă a fost 
în bibliotecile lor să studieze. 

— Și a fost? a întrebat Brunetti. 


VP - 175 


— Nimeni nu pare să știe nimic. Dar toţi au zis că o să verifice 
să vadă dacă a fost la ei sau nu. 

— Și dacă a folosit alt nume? a intervenit Griffoni. Ce ar putea 
să verifice, ca să-și dea seama? 

— Unul dintre sistemele instalate de ei e cumva un registru 
central de persoane care au furat din biblioteci? a întrebat 
Brunetti. 

Signorina Elettra s-a mulţumit să pufnească furioasă pe nas, 
pe post de răspuns. 

El s-a întors spre Griffoni. 

— Vrei să mergi la Castello și să arunci o privire prin 
apartament? 

Ea i-a zâmbit. 

— Stai să mă duc să-mi iau haina. 

Pe drum, ea i-a zis că știe cazul; știa până și de Signora Marzi 
și de Roberto Dura. Brunetti i-a povestit de întâlnirea lui cu 
Marzi și că era sigur că Franchini fura cărți și că mai și cumpăra 
exemplare furate. 

Graffini părea să fie conștientă de fascinația pe care cărțile 
rare o exercitau asupra atâtor oameni. Când Brunetti a întrebat- 
o cum de știe de asta, a zis că a avut cândva un fidanzato care 
făcea studii despre manuscrisele muzicale din Girolamini. 

— Era convins că manuscrisul pierdut al Ariannei lui 
Monteverdi era acolo, a zis ea. 

Văzându-i confuzia, a continuat: 

— A fost pusă în scenă cât timp el încă trăia și s-au făcut 
câteva copii după libret, dar muzica s-a pierdut, cu excepţia 
secţiunii Lamento. 

Văzând că i-a trezit interesul, a zis mai departe: 

— Din ce-am înțeles din discuţiile noastre, este monstrul din 
Loch Ness al muzicologiei: manuscrisul a fost văzut acum mulţi 
ani și oamenii cred că încă mai există pe undeva. 

— Ai fost vreodată în Girolamini? 

Ea s-a oprit, ca și cum ceva o împiedica să meargă și să 
vorbească în același timp. 

— Da, și e un rai. Sunt acolo mai bine de o sută de mii de 
volume, sute de incunabule. Prietenul meu s-a dus pentru 
manuscrisele muzicale, dar eu am petrecut două zile uitându- 
mă la cărțile despre istoria orașului Neapole, niște lucruri 
incredibile. 


VP - 176 


— E închis acum, nu-i așa? a întrebat Brunetti. 

— Carabinierii au pus sigiliu pe tot când au intrat, a zis ea, 
mergând din nou. Te doare inima. Au prădat tot. 

— Ai senzaţia că ce s-a întâmplat la Merula e curată găinărie 
față de ce s-a întâmplat acolo, a zis Brunetti. 

— Le-aș tăia mâinile, a zis ea cu furie. 

— Poftim? 

— Astora care fură cărți sau distrug picturi sau vandalizează 
diverse opere de artă. Le-aș tăia mâinile. 

— Vorbești metaforic, sper, a zis el, întrebându-se ce învățau 
copiii în școlile din Neapole în prezent. 

— Evident că vorbesc metaforic. Le-aș lua tot ce au până când 
plătesc pentru ce-au distrus sau furat sau i-aș ţine în închisoare 
până când au plătit destul. 

— Și dacă nu pot plăti? a întrebat el. 

Ea s-a oprit deodată, față în față cu el. 

— Ah, Guido, nu mai fi atât de literal: doar știi că nu cred așa 
ceva. Dar lucrurile de felul ăsta mă scot din minţi. Am dat lumii 
atâta frumuseţe, ca apoi să fie furată sau distrusă... și pierdută. 

Vocea i s-a stins ușor, apoi și-au reluat mersul; traversând 
podul la intrarea din campo, clădirea în care locuise Franchini le- 
a apărut în raza lor vizuală. 

Brunetti a deschis ușa blocului cu cheile pe care le păstrase. 

— Ştii ce căutăm? a întrebat Griffoni în timp ce urcau scările. 

Brunetti s-a oprit în faţa ușii apartamentului și a băgat cheia 
în broască. 

— Dacă-ţi spun că sunt în căutarea a orice arată suspect, 
promiţi să nu râzi? 

— Nici nu mai pot număra locurile în care am căutat „orice 
arată suspect”. 

— Și ai găsit ceva vreodată? 

— Am găsit o dată douăzeci de kile de cocaină. 

— Unde? 

— Într-o grădiniţă privată, undeva la ieșirea din Neapole. 
Femeia care o conducea era verișoara șefului mafiei locale. 
Avusese loc un incendiu în bucătărie și pompierii au găsit 
cocaina acolo, ascunsă într-un dulap. Ne-au chemat pe noi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ce se întâmplă de obicei. Nimic. 

— Poftim? 


VP - 177 


— Am confiscat drogurile, dar au dispărut în aceeași noapte 
din beciurile din Questura. Așa că nu am avut niciun fel de 
dovadă împotriva cuiva și toată lumea din bucătărie a jurat că 
era făină. 

A deschis ușa și a ţinut-o ca să treacă ea. 

— Tu-ţi baţi joc de mine? 

— AȘ vrea eu. 

A intrat după ea și a aprins luminile. 

— OK, a zis el. Orice pare suspect. 


A trecut o oră și n-au găsit nimic care ar fi putut arăta 
suspect. Brunetti o avertizase cu privire la sângele de pe pereți 
înainte să intre în apartament și Griffoni i-a zis că văzuse prima 
victimă a Mafiei când avea șase ani, cadavrul zăcând pe strada 
din faţa școlii ei. 

Franchini avusese o garderobă scumpă: cămăși cusute 
manual, cinci jachete de cașmir și nenumărate perechi de 
pantofi scumpi. Sub pat sau sub saltea n-au găsit nimic ascuns, 
iar pe rafturile de sus ale garderobei nu erau decât seturi de 
lenjerii de pat și prosoape. Bazinul de apă de la veceu nu avea 
decât apă în el, iar în dulapul din baie doar aspirină și pastă de 
dinţi. Într-un birou din camera lui de studiu, Brunetti a dat peste 
extrasele lui bancare care arătau că Franchini primea o pensie 
de 659 de euro pe lună. 

Nemulțumit că n-a fost recompensat rapid pentru intuiţia lui, 
răsfoia, fără să acorde mare atenţie, celelalte hârtii de pe biroul 
lui Franchini, facturi la apă, curent, gaz și gunoi. Mintea lui 
Brunetti rătăcea, așa cum o făcea adesea, la cărţile pe care le 
citise și și-a adus aminte de o istorioară despre un detectiv care 
fusese trimis să cerceteze casa unui suspect în căutarea unei 
scrisori importante. Deși căutase peste tot, detectivul nu găsise 
nici urmă de scrisoare, cel puţin nu până a dat cu ochii de 
grămada de scrisori. Și iat-o, acolo, o scrisoare ascunsă printre 
celelalte scrisori. 

A pus pe birou dosarul de pensionare al lui Franchini și s-a dus 
la bibliotecă. S-a lăsat într-un genunchi - un hoţ i-a zis cândva 
că oamenii întotdeauna încearcă să ascundă de hoți lucrurile în 
locuri aproape de podea - și a scos de acolo o ediţie modernă, 
copertată, a Manaragolei lui Machiavelli. A răsfoit-o, apoi a 
deschis-o la mijloc și a citit câteva rânduri, a închis-o și a pus-o 


VP - 178 


pe podea. Lângă ea erau Discursuri asupra primei decade a lui 
Titus Livius, o carte pe care Brunetti o preferase dintotdeauna în 
locul Principelui. Cum a deschis-o ca să citească câteva 
paragrafe, a simţit cum îi scapă ceva printre degete. A prins-o 
cu mâna dreaptă când era ieșită pe jumătate și a scos-o cu grijă 
de tot, cum scoţi un cuţit dintr-o teacă. A văzut marginile 
înnegrite de timp ale legăturii din marochin maro și a înţeles. 

— Claudia, a strigat-o el, ridicându-se în picioare. 

N-a durat mult și ea a ieșit din bucătărie unde căutase prin 
dulapuri. În mâna dreaptă ţinea un cuţit de curăţat cartofi; când 
l-a văzut cum se uită la el, a zis: 

— Poate fi folosit pe post de șurubelniţă. Încerc să scot 
parchetul. 

— Cred că mai poate aștepta, a zis el, ţinând coperta și cartea 
pe care o descoperise înăuntrul ei. Uite ce-am găsit. 

Griffoni purta mănuși de plastic, dar Brunetti uitase să și le 
pună pe ale lui. A pus cartea pe podea și a scos mănușile din 
buzunare. A luat-o din nou și a studiat cotorul. 

— E în ebraică, a zis el, ţinând cartea ca s-o vadă și ea. Eaa 
deschis-o și împreună au studiat paginile cu înscrisuri pe două 
coloane, cu cele cinci litere ornamentate de deasupra paginii, 
din partea dreaptă. A închis-o, dar nu au aflat mai multe despre 
text ca înainte s-o deschidă. 

— Unde era? a întrebat ea. 

— Ascunsă într-o carte, a zis el, luând coperta goală și punând 
textul în ebraică în ea. 

— Oh, drac împieliţat și șmecher, a zis ea, incapabilă să-și 
ascundă admiraţia. 

Ea s-a uitat la cotoarele cărților care erau încă pe rafturi. 

— Toate sunt la fel? a întrebat ea, încercând să evalueze 
efortul pe care îl aveau de făcut. 

— În sfârșit, ceva ce-ar putea fi considerat suspect, a zis 
Brunetti, întinzându-se după încă o carte, așa că măcar atâta 
lucru putem face. 


O oră mai târziu, aveau examinate toate cărțile din bibliotecă, 
printre care au găsit încă treizeci și șapte de volume vechi 
ascunse în coperte noi, atât de multe, încât Brunetti a trebuit 
să-l cheme pe Foa și să-l roage să le ia. Lângă peretele din 
stânga lor a lăsat teancuri, maldăre de cărți, unele intacte, 


VP - 179 


altele carcase de cărţi pe care Franchini le folosise pe post de 
camuflaj. 

Odată cu cărțile, Brunetti găsise - ascunse într-o ediție 
princeps a lucrării Das Kapital a lui Marx - documente bancare 
de la o bancă din Lugano și de la una din Luxembourg care 
împreună ajungeau la o valoare de 1,3 milioane de euro în 
depozite. Multe depozite fuseseră făcute în numerar, dar erau și 
o serie de transferuri bancare; toate retragerile fuseseră în 
numerar. De vreme ce asta era deja o anchetă pentru crimă, nu 
doar pentru jaf, băncile vor fi obligate să divulge sursa acestor 
transferuri. Brunetti și-a dat seama și că cei de la Furturi de Artă 
s-ar putea să fie interesaţi de sumele din conturile din care 
fuseseră trimiși banii. 

Brunetti se gândise să-i zică lui Foa să aducă și două cutii de 
carton cu el și, când acesta a sunat la interfon, i-a dat drumul în 
apartament. Deja Brunetti și Griffoni căraseră toate cărţile în hol 
și le înghesuiseră pe o masă lângă ușă. Când a ajuns Foa, 
Brunetti l-a rugat pe barcagiu, care nu avea mănuși pe mâini, să 
țină pe rând cutiile, în timp ce el și Griffoni le umpleau cu cărți. 

Ajuns în hol, Brunetti a încuiat ușa, apoi a luat una din cutii de 
la Foa și a pornit pe scări. 

— Cum rămâne cu cărţile pe care le-am lăsat acolo? a 
întrebat Griffoni. 

Brunetti a ridicat din umeri. Cineva o să le pună înapoi pe 
rafturi, probabil fratele lui Franchini, dacă se hotăra să păstreze 
casa. Atenţia lui era concentrată asupra extraselor bancare, 
încercând în același timp să se gândească la cineva pe care l-ar 
putea întreba de valoarea cărţilor pe care tocmai le găsiseră. 
Depozitele bancare erau ușor de exprimat în cifre și n-aveau 
cum să creeze confuzii de interpretare. 

Când au ieșit din blocul lui Franchini, Brunetti a văzut cu 
surprindere că peste campo căzuse întunericul. S-a uitat la ceas 
și a constatat că era trecut de nouă: stătuseră înăuntru mai bine 
de trei ore, iar el era în egală măsură epuizat și, acum că se 
gândea la asta, mort de foame. Dar în sfârșit lucrurile se 
mișcau, așa că nu a băgat în seamă nici oboseala, și nici 
foamea. 

Când s-au întors într-un final ca să intre în canalul care ducea 
la Questura, Brunetti s-a gândit la oamenii care ar fi putut să-l 
ajute. Bărbatul care-i venea acum în minte locuia la Roma, iar 


VP - 180 


Brunetti nu mai vorbise cu el de ani de zile, dar Sella se logodise 
acum un deceniu cu o verișoară de-ale lui Brunetti și cei doi 
bărbaţi păstraseră legătura, vorbind din când în când de-atunci 
încoace. 

— De ce nu? a zis el cu voce tare. 

— Poftim? a strigat Griffoni, ca să acopere zgomotul 
motorului. 

— Ziceam de cineva pe care-l cunosc, a răspuns Brunetti, 
venind mai aproape de ea. Ne poate spune cât valorează cărțile. 

Cărţile acelea deja îl costaseră viaţa pe Franchini, dar nu 
vedea niciun motiv pentru care să spună așa ceva. A format 
numărul lui Sella dinainte ca barca să tragă lângă Questura, în 
faţă. 

Lăsând la o parte formalităţile obișnuite, Brunetti l-a întrebat 
pe Sella dacă nu cumva era dispus să-i spună care era valoarea 
pe piaţă a unor cărți. 

— Guido, i-a răspuns Sella în tăcerea care se lăsase după ce 
Foa oprise motorul, nu am nici cea mai vagă idee de ce mă suni 
la ora asta, și nici nu-mi dau seama în ce secol crezi tu că trăim. 

— Poftim? a întrebat Brunetti, temându-se că zgomotul 
motorului acoperise o parte din ce-i spusese Sella. 

— N-ai auzit de internet? 

— Ce vrei să zici? 

— Poţi să găsești aproape orice acolo, a zis, dar tăcerea lui 
Brunetti probabil că îi adusese aminte cu cine stătea de fapt de 
vorbă, pentru că, după o vreme, a adăugat: Guido, dacă-mi 
trimiţi detaliile de publicare, o să aflu ce-ţi trebuie. 

Înainte ca Brunetti să-i mulţumească, Sella a întrebat, 
referindu-se la nevastă-sa: 

— ÎI ştii pe psihologul Reginei? 

Brunetti uitase, dar a zis: 

— Da, îl știu. De ce mă întrebi? 

— În limbajul pe care-l folosește ea, asta la tine se cheamă 
neputinţă dobândită, a zis Sella. Ai văzut cărţile astea de care 
vorbești? 

— Pe unele dintre ele, i-a răspuns Brunetti, ignorând prima 
remarcă. 

Bufnitura bărcii de ponton îl făcea să danseze în dreapta și în 
stânga, dar a rămas cu mâna pe telefon, atent la conversaţia 
lor. 


VP - 181 


— În ce stare para fi? a întrebat Sella. 

— Cele la care m-am uitat eu par a fi în regulă, dar nu sunt 
expert. 

— Ei bine, a zis Sella, râzând, eu sunt. Așa că trimite-mi lista 
cu tot ce scrie pe pagina de titlu și zi-mi dacă vreuna ţi se pare 
că este în stare proastă. S-a oprit un moment destul de lung, 
înainte să continue: Și am dreptate să presupun că sunt furate? 

— Da. 

— Atunci înseamnă că sunt în stare bună. 

— De ce ești așa de sigur? 

— Nimeni nu s-ar deranja să fure o carte dacă nu e în stare 
bună. 


l-a luat mai mult de o oră să adune informaţiile despre treizeci 
și opt de cărţi și să pună totul pe lista pe care erau deja celelalte 
cărți. Griffoni stătea la calculator și Brunetti deschidea cărțile și 
dicta informaţiile de pe paginile de titlu despre autor, data și 
locul publicării. Așa cum presupusese Sella și după cum reușea 
Brunetti să-și dea seama, toate cărțile erau în stare foarte bună. 
Când cartea avea ștampila unei biblioteci sau a unei colecţii, 
treaba mergea și mai greu: Griffoni copia totul pe altă listă, una 
care nu avea să meargă la Sella. 

Douăzeci și una de cărți fuseseră luate din librării, iar trei 
aveau toate însemnele unei colecţii private; două dintre acestea 
purtau emblema cu delfini și literele PD. Brunetti bănuia că 
celelalte paisprezece care mai rămăseseră fuseseră luate din 
alte colecții, fie de Franchini, fie de indivizii care îi vânduseră 
cărţile. Același lucru se aplică și pentru cărțile cu sigiliu de 
bibliotecă. Cât despre o listă a clienţilor, probabil că Franchini o 
ținuse în minte, deși registrele bancare puteau să le furnizeze 
niște nume. 

Dacă Sella era măcar pe jumătate atât de bun pe cât i se tot 
lăudase lui Brunetti, ar trebui să afle curând valoarea cărților. 

După ce listele au fost completate și prima trimisă lui Sella, 
Griffoni s-a rotit cu scaunul și a rămas în faţa lui, cu spatele la 
ecran. 

— Și acum ce urmează? a întrebat ea. 

— Vedem ce rezultate primim și apoi ne ducem amândoi 
acasă, a zis Brunetti, făcând un semn din cap în direcţia 
calculatorului. 


VP - 182 


Au schimbat locurile. Primul e-mail a venit de la Rizzardi care 
a confirmat că trei lovituri fuseseră aplicate cu un obiect gros și 
greu, cel mai probabil un bocanc sau o gheată care îi fracturase 
craniul victimei și-i crăpase maxilarul. Lovitura în maxilar, care 
n-ar fi fost fatală, ar fi fost sursa unei sângerări abundente. 
Loviturile aplicate în ceafă îi fracturaseră craniul și îi afectaseră 
creierul în asemenea măsură, încât moartea fusese inevitabilă. 
Existau și alte semne de violenţă: vânătăi pe partea de sus a 
membrelor superioare și încă una pe umărul drept, unde se 
lovise de perete sau de podea. In palma dreaptă i se împlântase 
o așchie de la parchet. 

Poate că mai trăise câteva minute, deși foarte puţine, scria 
Rizzardi, după loviturile la cap, funcţiile motorii ar fi putut să-l 
mai poarte câţiva pași în încercarea instinctuală de a scăpa. Dar 
loviturile porniseră un proces al cărui final nu putea fi decât 
moartea, căci creierul își încetase activitatea, oprind diversele 
sistemele necesare menținerii vieții. Apoi, în ultimele propoziţii, 
ca și cum i-ar fi răspuns lui Brunetti la vreo întrebare, legistul 
scria: „E puţin probabil că a suferit dincolo de durerea produsă 
inițial de loviturile în sine. Creierul lui fusese destul de afectat, 
încât bărbatul să nu mai știe ce i se întâmpla”. 

Deci n-a știut cât era de rănit sau că moare. Dar cum putea 
Rizzardi să fie așa de sigur de asta? Și de ce considerase 
important să-i spună lui Brunetti? 

Primise și un e-mail de la Bocchese care zicea că 
descoperiseră în încăpere trei urme ale piciorului drept, făcute 
de o gheată numărul patruzeci și trei, cu talpă groasă, din fibre 
sintetice. N-a vrut să speculeze pe seama motivului pentru care 
nu existau și alte urme, dar a mai zis că a plouat tare în noaptea 
dinaintea crimei, ceea ce elimina șansele de a găsi urme de 
sânge în campo-ul din faţa casei. 

Tehnicianul îi informa, de asemenea, despre amprente, 
zicându-le că laboratorul nu avusese timp să verifice decât 
paginile din faţa celor care fuseseră tăiate, din cărţile de la 
Biblioteca Merula. Pe niciuna dintre cărți nu găsiseră amprentele 
mortului, dar pe toate erau amprente ale aceleiași persoane 
neidentificate. Amprentele directoarei Fabbiani, precum și cele 
ale paznicului, pe care Bocchese îl numea Pietro Sartorio, 
apăreau pe cotorul volumului din Cortes, dar și pe unele dintre 
paginile din faţa celor tăiate. 


VP - 183 


În al treilea paragraf, scria că sângele pe care îl găsiseră în 
apartament îi aparţinea victimei. Găsiseră urme de ADN pe 
haine, dar, fără un suspect arestat și cu ale cărui probe să fie 
comparate, informaţia era inutilă. 

Brunetti s-a dat la o parte și-a lăsat-o pe Griffoni să citească 
ambele e-mailuri. 

— Ce părere ai? a întrebat-o el. 

— Atâta violenţă, a zis ea, apoi pe un ton apăsat: Lovituri cu 
piciorul. Cine a făcut-o și-a pierdut controlul. Nimeni nu 
plănuiește așa ceva, a adăugat ea pe urmă. 

Brunetti îi dădea dreptate. Asta era furie sau nebunie. 

S-a uitat la ceas și a văzut că trecuse deja de miezul nopţii. 

— Cred că ar fi bine să mergem acasă, a zis el, simțind că 
trebuie să se îndepărteze de noţiunile de violenţă și nebunie. 
Stau în drum spre tine, a zis el, deși avea doar o vagă idee că ea 
locuiește în Canareggio, lângă Misericordia. 

Ea a dat din cap afirmativ și au ieșit împreună din Questura. 


VP - 184 


20. 


Brunetti a venit devreme la muncă a doua zi de dimineaţă și, 
când a apărut Bocchese, la opt, l-a găsit într-un scaun în faţa 
laboratorului, citind // Gazzettino. Cele două cutii cu cărţi erau 
pe podea, lângă scaun. 

— Poţi să verifici, te rog, copertele, dar numai copertele? a 
întrebat Brunetti, pe post de salut. 

— De amprente? a întrebat la rândul lui Bocchese, deschizând 
ușa cu cheia. 

Brunetti s-a aplecat și a luat una dintre cutii, și a intrat după 
tehnician în laborator. 

— Da, a zis el, ieșind ca să ia și cealaltă cutie. 

— Ai dormit vreun pic azi-noapte? l-a luat tehnicianul la rost, 
aprinzând luminile. 

— Foarte puţin, i-a răspuns Brunetti, punând jos a doua cutie. 
Poţi s-o faci? În dimineaţa asta? 

— O să am parte de liniște dacă n-o fac? a întrebat Bocchese, 
scoțându-și haina și punându-și pe el halatul alb. 

S-a dus la birou și a pornit calculatorul. 

— Nu, a recunoscut Brunetti. 

— Să nu vii să mă baţi la cap înainte de amiază, a zis 
Bocchese, luând de jos prima cutie și ducând-o la masa din 
capătul sălii. Acum du-te și ia-ţi încă o cafea și pe mine lasă-mă 
în pace. 

Stresat din cauza lipsei de somn și de prea multă cafea, 
Brunetti abia aștepta să se ducă în biroul lui Patta, dar a făcut-o 
tocmai pe la unsprezece, gândindu-se că poate, la ora aceea, 
superiorul lui va fi sosit, și a avut dreptate. Brunetti a dat de el 
pe coridorul care ducea spre birou, vorbind cu asistentul lui, 
locotenentul Scarpa. 

— Ah, Commissario, a zis Patta. Chiar despre dumneata 
vorbeam. 

Brunetti a făcut un gest de salut spre ei în timp ce se apropia, 
ignorând remarca vicechestorului. 

— Am venit să vă spun ce am aflat despre moartea lui Aldo 
Franchini, Dottore, a zis el, foarte protocolar. 


VP - 185 


Așteptând răspunsul lui Patta, Brunetti a analizat situaţia din 
perspectiva rangului: Patta putea să le zică amândurora orice 
avea chef; Brunetti putea fi pasiv-agresiv la adresa lui Patta, și 
agresiv pe bune faţă de Scarpa, în timp ce Scarpa nu putea să-i 
acorde lui Patta decât consideraţie și respect, iar față de 
Brunetti nu avea cum să îndrăznească să depășească limita 
dispreţului ironic, însă toți trei o tratau pe Signorina Elettra cu 
cel mai mare respect: Patta de frică, deși probabil nu-și dădea 
seama de asta, Brunetti din admiraţie nedisimulată și Scarpa 
dintr-un amestec de aversiune și frică neasumată. 

— Și ce anume ai aflat? l-a întrebat Patta, cu vocea aceea 
grăbită a comandantului suprem. 

Scarpa, mai înalt decât Patta și de aceeași înălţime cu 
Brunetti, s-a uitat înspre el ca și cum o parte din explicaţie i se 
datora lui. Din când în când era în stare să dea dovadă de 
curiozitate asemenea șarpelui care mai scoate uneori capul la 
lumină ca să vadă temperatura de afară. 

— Se pare că îl cunoștea pe criminal. A lăsat o carte cu faţa în 
jos în living, când s-a dus să răspundă la ușă, și s-a întors în 
cameră cu persoana care l-a omorât. 

— Cum a fost omorât? a întrebat Patta, adăugând: N-am avut 
timp să citesc raportul legistului. 

Așa cum, gândea Brunetti, n-a avut timp nici să învețe cum îl 
cheamă pe legist în toţi anii aceștia. 

— Dottor Rizzardi crede că a fost izbit cu pumnul sau împins 
la pământ și lovit în cap, dar încă mai avea destulă putere să se 
ridice singur pe picioare. A murit din cauza loviturilor aplicate la 
cap, probabil la scurt timp de la atac. 

— Și criminalul? l-a întrerupt Scarpa, apoi s-a întors către 
Patta, zicând: Dacă nu vă deranjează întrebarea, domnule 
vicechestor. 

Dacă ar fi purtat o pălărie cu pană, s-ar fi înclinat și ar fi șters 
cu ea podeaua într-un arc grațios. 

Brunetti i s-a adresat direct lui Patta. 

— Nu avem nicio informaţie care să ne sugereze cine ar putea 
fi, Dottore. Însă am găsit dovezi care indică faptul că Franchini 
era implicat în furtul de cărţi din biblioteci și proprietăţi private, 
iar asta ne-ar putea ajuta să identificăm criminalul. 

— Criminalul? a întrebat Scarpa. 

Dacă vocile ar fi avut sprâncene, ar fi fost ridicate. 


VP - 186 


— Criminalul. Sau criminala, dacă o femeie poartă patruzeci și 
trei la pantofi. 

— Poftim? a zis Patta de data asta. 

— Au fost gasit urme de bocanci marimea patruzeci și trei. 

— Patruzeci și trei? a întrebat Scarpa, ca și cum Brunetti se 
pornise să facă o glumă pe care locotenentul nu reușea s-o 
înțeleagă sau s-o aprecieze. 

Brunetti s-a întors să se uite la el până când bărbatul și-a ferit 
privirea. 

— Altceva? a intervenit Patta. 

— Nu, Dottore. 

— Și ce-ai de gând să faci cu toate informaţiile astea? l-a 
întrebat pe un ton ceva mai relaxat. 

— Aștept răspuns de la băncile din Lugano și Luxembourg, ca 
să aflu cine a transferat bani în contul lui Franchini, probabil ca 
plată pentru cărţile furate. Încă mai aștept să văd dacă 
Interpolul l-a identificat pe individul care își zicea Nickerson. 

— Cine? a întrebat Patta. 

— E numele pe care l-a folosit bărbatul care a furat paginile 
din cărţile de la Merula, i-a zis Brunetti cu o voce calmă, egală, 
ca și cum ar fi crezut că superiorul lui avea acum prima oară un 
motiv să-i afle numele. l-am contactat pe cei de la Poliţia 
Furturilor de Artă și de la Interpol, dar nu am primit niciun 
răspuns. 

Patta și-a luat o mină de om care trebuie să suporte multe și a 
oftat ca și cum și el era obișnuit cu lungile întârzieri cauzate de 
Interpol. 

— Înţeleg, înţeleg, a spus el și s-a întors. Să-mi zici când știi 
ceva. 

— Cu siguranță, domnule vicechestor, a răspuns Brunetti și, 
ignorându-l pe locotenent, a plecat. 

În drum spre biroul lui, s-a oprit în camera comună a ofiţerilor 
unde a aflat de la Vianello că orele petrecute interogând vecinii 
din cartier nu aduseseră niciun rezultat. Dacă vecinii își aduceau 
aminte de Franchini, atunci amintirile lor erau de pe vremea 
când era el copil sau tânăr preot: niciunul dintre ei nu avusese 
de-a face cu el de când se întorsese să locuiască în 
apartamentul familiei după moartea părinţilor lui. Niciunul dintre 
cei cu care Vianello sau Pucetti vorbiseră nu găsise izolarea lui 
ciudată în vreun fel sau altul: păreau să creadă că decizia lui de 


VP - 187 


a părăsi preoţia îl adusese cumva dincolo de limitele contactului 
uman. 

Nimeni nu putea sau nu voia să spună nimic despre el sau să- 
și aducă aminte să-l fi văzut vreodată în compania altei 
persoane; toți cei cu care stătuseră de vorbă își exprimaseră 
uimirea la vestea uciderii lui. 

Ajuns înapoi în biroul lui, Brunetti s-a așezat pe scaun, 
gândindu-se la Tertulian - nu la cel despre care Sfântul leronim 
zicea că a trăit până la adânci bătrâneţi, ci cel care fusese 
omorât în bătaie în Castello. 

Nu părea să fi avut legături strânse cu vreo altă persoană. Un 
telefon săptămânal de la fratele lui, chiar și după ce îi furase o 
parte din moștenire, și o femeie pe care o sedusese ca să poată 
fura cărțile nu prea contau. Voia să reușească să fie cineva și, 
ca să ajungă acolo, furase, sedusese și șantajase. 

Gândurile lui Brunetti s-au îndreptat spre celălalt Tertulian și, 
mânat de curiozitate, a pornit calculatorul și i-a introdus numele 
în motorul de căutare. Apoi, după ce a dat de el, a început să 
caute ce a zis sau, cel puţin, ce se presupunea că a zis. „Fructul 
întreg se află deja în sămânță”. „Din tigaie în foc”. Deci de acolo 
vine. Și apoi asta: „Cel care trăiește numai pentru binele lui va 
face un bine lumii prin moartea lui”. Ah, creștinii ăștia din 
primele generaţii erau cât se poate de cruzi. Și încă ceva: „Dacă 
spui că ești creștin când ești jucător de zaruri, spui ce nu ești, 
căci ești în cârdășie cu lumea”. 

Brunetti a mormăit în barbă, așa cum i se întâmpla 
întotdeauna când o carte afirma ceva contrar ideilor lui, 
întrebând singurul lucru care i-a venit în minte în momentul 
acela: 

— Dar ce are dacă joci zaruri? 

Apoi a avut o revelație: Sartor respinsese ideea de jocuri de 
noroc, referindu-se la ele ca la roba da donne. Chestii femeiești. 
De ce ar calcula Sartor șansele ca un copil să se nască de un 
sex sau altul, dacă nu avea niciun interes în jocurile de noroc? Și 
de ce să aibă buzunarele pline de bilete de loterie? Ar minți 
pentru un lucru atât de mărunt și, dacă da, de ce? Ca să lase 
impresie bună poliţiei? De ce poliției? 

S-a uitat la ceas și a văzut că trecuseră câteva minute după 
ora douăsprezece. A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe 
Bocchese. 


VP - 188 


— Guido, te transformi într-o babă cicălitoare, i-a zis 
tehnicianul în loc de bună ziua. 

— Cărţile acelea... ai reușit să te uiţi pe ele? 

— O babă cicălitoare și nerăbdătoare, s-a corectat Bocchese. 

— Pe câte? 

— Stai puţin. 

Sunetul a devenit înfundat, căci Bocchese acoperise 
receptorul și striga către cineva care era în laborator cu el. S-a 
întors la telefon: 

— Treisprezece. 

— Sunt amprente ale lui Sartor - nu Sartorio - paznicul? larăși 
un zgomot înfundat și tot ce reușea să distingă era huruitul vocii 
lui Bocchese. S-a întors: 

— Pe șase dintre ele. 

— Unde? 

— Pe coperte. 

— Oamenii care se pricep la cărţi le spun scoarțe, a zis 
Brunetti, sperând să semene cu o babă cicălitoare, 
nerăbdătoare și plină de ifose. Apoi, ca să elimine orice dubiu, |- 
a întrebat: Sunt cărți de la Merula? 

— Oh, pentru Dumnezeu, a exclamat Bocchese și a trântit 
receptorul de masă cu zgomot. 

Brunetti îi auzea pașii îndepărtându-se de birou. După un 
moment, tropăitul s-a auzit din nou și Bocchese i-a zis: 

— Da. Amprentele lui erau pe scoartele - cuvânt pe care l-a 
pronunţat apăsat - tuturor celor șase cărți de la Merula. 

— Mersi, i-a zis Brunetti, apoi a întrebat: Când termini cu 
toate? 

Bocchese a oftat teatral. 

— Dacă te interesează numai amprentele lui, îţi pot zice 
mâine-dimineaţă, a răspuns el, adăugând apoi, poate în 
speranţa de a nu-l mai face pe Brunetti și mai cicălitor decât 
era: Dacă promiţi să nu mă mai suni și să mă întrebi, poate îţi 
dau răspunsul mai pe seară. 

— Și dacă vreau să știu de toate amprentele? 

— Minim două zile. 

— Aștept să mă suni, a zis Brunetti și a închis. 

Contradicţia între felul în care Sartor respinsese ideea de 
jocuri de noroc ca fiind roba da donne și aparentul lui interes 
pentru pariuri era atât de nesemnificativă, încât putea la fel de 


VP - 189 


bine să nu însemne nimic. Poate că biletele de loterie chiar erau 
ale nevesti-sii și poate că interesul lui pentru copilul colegului 
era doar o preocupare nevinovată. Dar amprentele lui erau pe 
cărţi. Brunetti a pus mâna pe cartea de telefon și a deschis la C, 
uitându-se după numărul de la casinò, un loc care fusese de 
multe ori subiect de anchetă, deși nu de mai bine de un an. A 
format numărul principal, și-a dat numele și a cerut să fie 
transferat la director. 

Transferul s-a făcut imediat și fără nicio discuţie: Brunetti se 
întreba dacă la asta se referea Franchini când zicea că vrea să 
reușească în viaţă. 

— Ah, Dottor Brunetti, l-a auzit el pe director adresându-i-se 
pe cel mai cordial ton, cu ce vă pot ajuta? 

— Dottor Alvino, i-a răspuns Brunetti, numai lapte și miere, 
sper că totul e în ordine la dumneavoastră. 

— Ah, l-a auzit el oftând prelung, cât se poate de bine. 

— Încă mai pierdeţi bani? l-a întrebat Brunetti, cu cele mai 
alese maniere. 

— Din păcate, da. Nimeni nu poate explica de ce. 

Brunetti putea, dar acesta era un telefon de curtoazie. 

— Sunt sigur că lucrurile se pot schimba, a ales el să spună. 

— Nu putem decât să ne încredem că norocul va fi de partea 
noastră, a zis Dottor Alvino, ca un ecou al credinței clienţilor lui, 
apoi a adăugat: Cu ce vă pot fi de folos, Dottore? 

— Aș vrea să vă cer o favoare. 

— O favoare? 

— Da, aș vrea să-mi daţi niște informații. 

— Despre ce, dacă pot întreba? 

— Despre ăăâă... 

Ce-ar fi putut spune despre sărmanii fraieri care se păcăleau 
acolo? 

— Despre un client de-ai dumneavoastră sau un posibil client. 

— Ce fel de informaţie? 

— Aș vrea să știu de câte ori vă vizitează și dacă pierde sau 
câștigă și cât anume. 

— Ştiţi că sunt obligat să-mi înregistrez toți oaspeţii, a zis 
Dottor Alvino, prefăcându-se că Brunetti nu devenise, de-a 
lungul anilor, expert în legile guvernamentale care reglementau 
practicile unui casino, precum și practicile organizaționale mai 
puţin formale. Așa că evident că avem numele oamenilor care 


VP - 190 


vin și data când au venit. Mi-ar face mare plăcere să vi le ofer, a 
zis el, apoi, după o pauză semnificativă, a adăugat: Cumva 
cererea dumneavoastră vine în urma unei solicitări 
judecătorești? 

— Dottore, O întrebare foarte vigilenta. Vedeţi 
dumneavoastră, e mare grabă, așa că m-am gândit să mă 
adresez direct dumneavoastră. Personal. 

— Pentru o favoare. 

— Da. Pentru o favoare. 

Era tipic pentru casinò: Brunetti își punea jetonul pe masă, 
oferindu-i-l directorului ca să-l ia și să-l folosească poate cu altă 
ocazie. 

— Cât despre a doua parte a întrebării dumneavoastră: știți 
că nu avem niciun fel de registru oficial. 

Directorul era o persoană foarte familiară cu jocul de poker și 
cu tehnica de mărire a mizei, chestie care se ghicea foarte clar 
din tonul vocii lui. 

— Da, Dottore, știu foarte bine că nu există niciun registru 
oficial cu astfel de informaţie, dar m-am gândit că aveţi o listă 
informală a oaspeţilor speciali, poate a celor care vin cel mai 
des sau care joacă pe mize mai mari decât majoritatea. Ceva de 
genul acesta. 

Câţi dintre crupierii pe care i-a interogat de-a lungul anilor nu- 
i ziseseră acest fapt? 

— Deci aceasta e favoarea de care aţi vorbit, Dottore? 

— Da, aceasta e. V-aș fi mai mult decât recunoscător. 

— Așa sper și eu, a zis Alvino pe un ton firesc, apoi: Cum îl 
cheamă? 

— Sartor, Piero. 

— Un moment, a zis el și s-a auzit telefonul lovit ușor de o 
suprafață dură. 

Au trecut câteva minute. Brunetti privea pe fereastră. Patru 
rândunele zburau de la dreapta la stânga. Romanii ar fi văzut un 
semn în asta. 

— Dottore? a auzit el și a ascultat glasul oracolului. 

— Da. 

— În ultimul an, a venit aici de douăzeci și trei de ori, a zis el, 
iar Brunetti aștepta: nu asta era partea din întrebare pentru 
care ceruse favoarea. Și a pierdut undeva între treizeci și 
cincizeci de mii de euro în tot acest timp. 


VP- 191 


— Am înţeles, a zis Brunetti. Apoi, ca și cum nu știa cum s-a 
întâmplat, a întrebat: cum de știți suma aceasta, Dottore? 

— Crupierii noștri îi ţin sub supraveghere pe anumiţi oaspeţi și 
ne spun ce-au pierdut sau câștigat. Vă daţi seama că sumele 
sunt aproximative. 

— Desigur, desigur, a fost de acord Brunetti, abţinându-se să 
comenteze cât de bine era pentru un director să audă că un 
oaspete a pierdut o sumă atât de mare. 

Deși, în cele din urmă, toţi pierdeau, nu-i așa, pentru că altfel 
care e sensul unui cazino? Deschizând iar borcanul cu miere, l-a 
întrebat: 

— Nu pot să vă spun cât de recunoscător vă sunt pentru 
această informaţie, Dottore. 

—Mă bucur întotdeauna nespus să le fiu de ajutor 
funcționarilor statului, Dottore. Sper că v-am oferit dovezi în 
acest sens. 

— Da, într-adevăr, așa e. Cu vârf și îndesat, a zis Brunetti, 
întrebându-se dacă Alvino avea de gând să-i spună că spera ca 
Brunetti să aibă asta în vedere, în cazul în care drumurile lor 
aveau să se mai intersecteze. 

Dar n-a făcut-o și Brunetti a apreciat. 

— Dacă vă mai pot fi de folos cu ceva și altă dată, vă rog să 
nu ezitaţi să mă contactaţi, Dottor Brunetti, a fost tot ce a zis 
directorul. 

Au urmat politeţurile obișnuite, apoi Brunetti a pus înapoi 
receptorul în furcă. 


VP - 192 


21. 


Brunetti s-a gândit la Griffoni: ce-ar fi crezut ea că era mai rău 
- că Sartor s-ar putea să fie un criminal sau că a furat și vândut 
cărți rare de la Merula de aproximativ cincizeci de mii de euro și 
poate și din alte biblioteci și că apoi a jucat la cazino această 
mică parte din patrimoniul Italiei? El considera că ea ar fi ales 
prima variantă în cele din urmă, dar nu înainte de a rezista 
tentaţiei s-o aleagă pe cea de-a doua. 

Reacţia lui, în schimb, era ceva mai temperată. Și-a dat 
seama că nu avea dovezi că Sartor furase cărțile, și nici că-l 
omorâse pe Franchini. Nu puteai spânzura un om pentru 
minciună, nici pentru amprente pe o carte. Se gândea cu câtă 
seninătate îl ascultase pe Sartor vorbind despre interesul lui 
pentru cărţile pe care le citeau Nickerson și ceilalți cercetători. 
Brunetti se gândea la prima lor conversaţie și la sinceritatea 
plină de șarm a omului needucat care își afirma admiraţia 
pentru cărți. Afișase doza corectă de modestie a omului de 
condiție inferioară care putea să aspire la lucruri dincolo de el. 
Nu era un paznic: era un cititor. 

Brunetti a căzut, ca o pară răscoaptă, în plasa imaginii pe 
care Sartor și-o construise. 

A sunat telefonul. 

— Commissario, a auzit-o la celălalt capăt pe Signorina 
Elettra. M-au căutat cei de la Interpol. Doctor Nickerson, 
cărturarul american, nu e nici doctor, nu e nici Nickerson, și nici 
cărturar nu e. 

— Italian? a întrebat Brunetti. 

— Unul dintre fiii orașului Neapole: Filippo D'Alessio, a zis ea. 
Vreți să vă trimit dosarul? 

— Vă rog. 

— E pe drum, a zis ea șia închis. 

l-a plăcut că ea îl sunase mai întâi pe el ca să-i spună ce i-a 
spus, ca un copil pe o plajă care vrea să fie lăudat pentru că a 
găsit o scoică frumoasă, înainte să ţi-o înmâneze cu mândrie. 

Nu apucase să se întoarcă bine la calculatorul lui, că și 
primise e-mailul. Filippo D'Alessio avea un cazier lung de 


VP - 193 


schimbare de identitate în scopuri ilicite și furt, primul delict în 
slujba celui din urmă. Vorbea fluent germană, italiană, engleză, 
franceză și greacă și era acum căutat de poliţia din ţările ale 
căror limbi le vorbea. 

Fusese arestat de două ori în ltalia pentru escrocherii cu 
carduri de credit și de trei ori pentru fraudă poștală. Era de 
asemenea căutat în trei ţări pentru furturi de cărți și pagini din 
cărţi. Modul de operare era același: își asuma identitatea unui 
cercetător de artă și își începea cercetarea, câteodată într-un 
muzeu, dar de cele mai multe ori în bibliotecă. Josef Nicolai 
fusese identitatea care îi servise în Austria și Germania, iar Jose 
Nicandro funcţionase în Spania. Joseph Nickerson era căutat de 
poliţia din New York și Urbana, iar celelalte nume în Berlin și 
Madrid. Nimeni nu știa pe cine căuta poliţia din Grecia. 

Interpolul a trimis fotografia lui la mai multe biblioteci; 
bibliotecarii au trimis-o colegilor lor, mulţi dintre ei având deja 
cunoștință de devastarea pe care tânărul cărturar o lăsa în 
urmă. Brunetti bănuia că multe biblioteci aveau să descopere de 
acum rezultatele cercetărilor făcute de să zicem, Joseph Nicollet 
la Bibliotheque Nationale sau Jozef Cutărescu la biblioteca 
Universităţii din Cracovia. 

Pentru Poliţia Furturilor de Artă, era un profesionist care putea 
fi angajat să fure la comandă anumite volume sau pagini. 
Familia lui susținea că pierduse legătura cu el, dar recent, tatăl 
lui, un pantofar pensionat, cumpărase în centrul orașului 
Neapole un apartament cu șase camere: banii îi fuseseră trimiși 
în bancă de „o mătușă din Insulele Cayman”. 

Brunetti a terminat de citit documentul și s-a trezit, după zile 
întregi de activitate intensă, că nu are nimic altceva mai bun de 
făcut decât să aștepte telefonul lui Bocchese. Și-a luat o foaie de 
hârtie și a început să scrie un posibil scenariu, punând „cărţi” 
într-un cerc în mijlocul paginii, apoi trasând o linie dreaptă spre 
un alt cerc în care a scris „Nickerson/D'Alessio”, apoi din cercul 
central trăgând o altă linie spre un nou cerc în care a scris 
„Franchini” și un altul în care a scris „Sartor”. Apoi, a legat 
„Nickerson/D'Alessio” de „Franchini”, punând un semn de 
întrebare deasupra liniei. 

Ce fusese în mintea fostului preot de-a lungul anilor în care 
citise din Sfântul Ambrozie, Ciprian sau leronim? Făcea deja 
trafic cu cărţi cu ajutorul lui Dură, și aduna colecţia de cărţi pe 


VP - 194 


care probabil și le procura din bibliotecile din Vicenza cât timp 
lucrase acolo ca preot. După atâţia ani, avea o listă de clienţi, 
Brunetti era convins de asta. 

Cei trei ani de citit în Merula îi oferiseră lui Franchini destul 
timp să-l racoleze pe Sartor și astfel să devină veriga lipsă. Dar 
apoi a apărut Dottor Nickerson, gata să înceapă vânătoarea pe 
terenul pe care Franchini ajunsese să-l considere al lui. Și apoi? 
Și apoi? 

Brunetti s-a ridicat și s-a dus la fereastră, să contemple poarta 
de curând deschisă a bisericii San Lorenzo din capătul opus al 
parcului de pe cealaltă parte a canalului. Săpăturile arheologice 
reîncepuseră de curând: într-o zi, poarta bisericii a fost închisă, 
așa cum fusese decenii întregi; a doua zi era deschisă. Privea 
cum oamenii intrau și ieșeau din biserică, unii dintre ei purtând 
salopete albe și căști galbene de șantier, alţii îmbrăcaţi la 
costum și cravată. 

S-a întors la biroul lui, cu gândul la victimă. Cu Franchini mort 
sau inconștient pe podeaua apartamentului lui, criminalul avea 
acces liber la cărţi și totuși cărțile - vechimea lor fiind evidentă 
chiar și pentru cea mai ignorantă privire - nu fuseseră atinse. 
Criminalul zăbovise doar să-și dea jos bocancul. 

Cum scapi de un bocanc? Era oare atât de prost încât să-l 
păstreze? || lăsase la gunoi, îl aruncase în apă? 

L-a sunat pe Bocchese. 

Tehnicianul a răspuns după ce-a lăsat să sune de opt ori. 

— Ce mai e acum, Guido? 

— Sângele care era pe podea, în care criminalul a călcat... ar 
fi putut fi șters de pe bocanc? 

Se întreba dacă l-a sunat cineva vreodată pe Bocchese să-l 
întrebe care era momentul potrivit să planteze gherghine sau 
dacă era de părere că Juventus o să câștige liga campionilor. 

A durat aproape un minut până a primit răspunsul. 

— Erau urme de sânge aparținându-i lui Franchini pe chiuveta 
din bucătărie, a zis tehnicianul. 

— Amprente? 

— Ți-aș fi zis dacă erau amprente, Guido, nu crezi? 

— Da, desigur. Imi cer scuze. Ar fi putut să îndepărteze 
sângele? 

— Nu. Ar fi putut să-l spele de pe bocanc. Dar nu s-ar fi spălat 
tot. Erau bocanci cu talpă sintetică: cele mai proaste chestii cu 


VP - 195 


care s-ar fi putut încălța un criminal, a zis Bocchese, apoi s-a 
oprit o clipă. Dacă se uită la televizor, a continuat el, ar fi trebuit 
să știe atâta lucru, așa că o să încerce să scape de ei. 

— Mersi mult pentru ajutor, a zis Brunetti. 

Bocchese a scos un zgomot, apoi a zis: 

— Mă reții și nu pot lucra la cărţile alea, Guido, apoi a râs și a 
închis. 


Brunetti s-a hotărât că nu voia asemenea gânduri și 
conversații într-o zi frumoasă de primăvară ca asta. A sunat 
acasă și a întrebat-o pe Paola dacă nu vrea să se întâlnească pe 
Zattere, să meargă împreună la o plimbare și să ia prânzul 
afară, pe riva. 

— Și copiii? a întrebat ea pe tonul acela matern pe care i-l știa 
așa de bine. 

— Lasă-le mâncare de prânz și un bileţel și vino să ne vedem 
la Nico pentru un păhărel; apoi putem să mergem pe jos până la 
capătul falezei și să mâncăm. 

— Ce idee minunată, a zis ea. Deși ratezi gnocchi cu ragu. 

Un bărbat mai puţin antrenat în ale căsniciei ar fi spus că 
puteau comanda același fel de mâncare la restaurant, dar o 
astfel de remarcă l-ar fi băgat în bucluc. 

— Oh, îmi pare rău că ratez așa ceva. 

— Pot să gătesc jumătate din ele pentru copii și apoi noi doi 
mâncăm restul la cină, a zis ea. 

— Dacă ne săturâm cu moecche, n-o să ne mai fie așa foame 
în seara asta, a sugerat el, dornic să mănânce prima porție de 
crabi cu crustă moale din sezon. 

— Tu? a întrebat ea cu o voce mimând inocenta. Să te saturi? 

— Foarte amuzant, a zis el, adăugând că era pe picior de 
plecare, după care a închis. 


Pentru că s-a abținut să pomenească de speculațiile lui cu 
privire la bărbaţii pe care îi întâlnise la Biblioteca Merula, 
prânzul a fost o masă plăcută în timpul căreia s-au hotărât să 
meargă la mare - deși nu știau exact la care mare - în vara 
aceea. Au mers împreună pe jos până la Accademia 
imbarcadero, unde au luat bărci care mergeau în direcţii 
diferite, Brunetti fiind conștient cât de puţin dispus era, așa cum 
i se întâmpla întotdeauna, încă de la începuturi, s-o vadă pe 


VP - 196 


Paola îndepărtându-se de el. Oricât s-ar fi mustrat pentru 
comportamentul lui lipsit de bărbăţie, nu reușea niciodată să 
treacă peste frica permanentă că - în acest oraș atât de pașnic - 
Paola era cumva în pericol în momentul în care o scăpa din ochi. 
Senzaţia i-a trecut la fel de repede precum venise, dar impulsul 
nu dispărea niciodată, așa cum niciodată nu se putea convinge 
să-i mărturisească Paolei fricile lui. 

Rămăseseră la cafele și la discuţii o vreme, și se făcuse deja 
patru când el s-a întors la birou. Când a intrat, a văzut pe birou 
un plic albastru, din plastic. In plic se afla, așa cum îl învățaseră 
anii de colaborare cu tehnicianul, un exemplar al raportului lui 
Bocchese, lăsat acolo fără vreo explicaţie. Raportul conţinea 
două liste: prima, cu toate cărțile examinate; a doua, cu numele 
persoanelor ale căror amprente fuseseră găsite pe coperte. 

Amprentele lui Franchini erau pe toate. Cele ale lui Sartor 
erau pe toate cărțile luate din Merula; cele ale Dottorrese; 
Fabbiani erau pe trei dintre ele. 

Poate că nu era destul pentru un judecător, dar era mai mult 
decât suficient cât să-l trimită pe Brunetti înapoi la biroul lui și la 
diagrama iniţială. A marcat cercurile desenate în jurul lui 
„Franchini” și „Sartor”. Era destul pentru el. A sunat-o pe 
Griffoni și i-a zis să urce până la el. Voia să vadă dacă era clar și 
pentru ea. 


VP - 197 


22. 


Era clar. 

— Calul troian, a zis Griffoni și a zâmbit. E înăuntru, au 
încredere în el. Pentru Dumnezeu, slujba lui este să se asigure 
că toate cărțile sunt în siguranţă. Cine ar fi putut să-l bănuiască 
de ceva necurat când îl vedea venind cu o carte luată de pe 
rafturile de cărți? Cine s-ar fi uitat în geanta lui la plecare? 

— Și Franchini? a întrebat Brunetti. 

Griffoni a tăcut o vreme, iar el a crezut că femeia nu avea 
nimic de adăugat, dar apoi ea a zis: 

— Nu mai putem vorbi cu el, dar putem vorbi cu Sartor. 

— Acum? 

— E destul de devreme ca să poţi să te duci să stai de vorbă 
cu el. 

Brunetti se gândea că ar fi mai bine să sune să vadă dacă 
paznicul era la bibliotecă și s-a bucurat că a făcut-o când a aflat 
că nevasta lui Sartor sunase cu vreo două zile în urmă să le 
spună că soțul ei era foarte bolnav și n-avea să se mai întoarcă 
până nu se făcea bine. 

Ca să nu le atragă prea mult atenţia asupra interesului lor 
pentru Sartor, Brunetti i-a zis persoanei pe care o identificase 
drept tânărul de la ghișeul din faţă că voiau să-l întrebe pe Piero 
- Brunetti era atent să folosească numele de botez al lui Sartor 
și s-o facă într-o manieră foarte amabilă - dacă nu-și aducea 
cumva aminte de alte conversații pe care le-ar fi putut avea cu 
Nickerson, dar că ar fi fost mai simplu să aștepte până 
săptămâna viitoare. 

Când tânărul l-a întrebat dacă ancheta a progresat sau dacă 
era vreo șansă să mai primească înapoi cărţile, Brunetti i-a 
răspuns, încercând să pară trist, că era prea puţin probabil. Dar 
dacă tânărul avea să stea de vorbă cu Sartor, indiferent din ce 
motiv, era mai bine să-i spună că poliţia nu era foarte optimistă 
că se vor găsi cărţile. 

După ce a închis, Brunetti i-a povestit ce-i spusese tânărul la 
telefon, căci Griffoni nu avusese cum să audă, însă ea înțelesese 
și singură. 


VP - 198 


— Nevasta lui a sunat a doua zi după ce-ai vorbit cu el, a zis 
Griffoni, pe un ton complet lipsit de compasiune. A doua zi după 
ce Franchini a fost omorât. 

Brunetti a sunat-o pe Signorina Elettra și a întrebat-o dacă 
avea cumva la dosar adresa lui Sartor. După un moment, femeia 
i-a zis că paznicul locuia la două calli de Accademia, i-a dat 
numero civico şi i-a zis unde să facă stânga și apoi dreapta. 

Calle Larga Nani. Nu mai fusese acolo de ani de zile, poate 
chiar de decenii. Își aducea aminte de o tutungerie pe colţ, dar 
dincolo de asta, nu-și mai aducea aminte nimic despre locul 
acela. Au luat vaporul numărul doi, au coborât la Accademia și 
au găsit casa fără nicio problemă, la patru case de tabaccaio 
care încă era acolo. 

Înainte să sune la ușă, Brunetti s-a uitat la Griffoni, 
întrebându-se dacă nu cumva ar fi trebuit să pună la punct o 
strategie de interogare a lui Sartor. 

— O facem pur și simplu, a zis ea, iar el și-a dat seama că 
avea dreptate: n-aveau cum să se pregătească pentru așa ceva. 

Brunetti a sunat la ușă. 

Au trecut câteva minute bune și nu le-a răspuns nimeni. A 
sunat din nou și s-a întrebat în sinea lui de ce nu-i venise în 
minte să ceară un mandat de la tribunal pentru căutarea 
cărților. Se temea că n-o făcuse pentru că refuza să-și 
abandoneze credința în cititori. 

Ușa s-a deschis. O femeie care ar fi putut avea în jur de 
cincizeci de ani stătea dinaintea lor: înaltă, prea slabă, trasă la 
față, confuză să vadă oameni la ușa ei. 

— Sunteţi doctori? a întrebat ea, mutându-și privirea de la 
unul la celălalt. Aţi zis că nu veniţi și acum sunteți doi? 

Era încurcată, dar nu furioasă. După pungile negre de sub 
ochi, îți dădeai seama că era îngrijorată și că nu dormise, așa 
cum îţi puteai da seama și după felul în care își plimba privirea 
de la unul la celălalt, ca și cum și-ar fi dorit să-l oblige pe 
vreunul să vorbească. 

— Am venit să-l vedem pe Signor Sartor, a zis Brunetti. 

— Deci chiar sunteți doctori? a întrebat ea, exasperată. 

— Nu, nu suntem doctori, a zis Brunetti, iar când a văzut că 
femeia a înţeles, i-a spus: Ne pare rău să aflăm că e bolnav. Ce 
are? 


VP - 199 


Ea a scuturat din cap, arătând și mai tulburată, și mai 
confuză. 

— Nu știu. Când a venit acasă acum două seri, îi era rău. De 
atunci n-a mai zis mare lucru. 

— Unde e? 

— In pat, a răspuns femeia, apoi, ca și cum ar fi crezut că ei o 
pot ajuta, le-a zis: La Ospedale ne-au zis să-i sunăm pe cei de la 
Sanitrans ca să-l ducă la ei, dar le-am zis că nu ne permitem și, 
în plus, nu vrea el să meargă. Asta a fost... s-a uitat la ceas șia 
continuat: acum două ore. A trebuit să ies ca să dau un telefon. 
Nu-l găsesc pe al lui Pietri și nu mai avem telefon în casă. Așa că 
m-am gândit că poate s-au răzgândit și au trimis în sfârșit un 
doctor. 

Le-a zâmbit scurt, mai mult o grimasă. 

— Chiar nu vrea să meargă. 

— Dacă vreţi să încercăm, Signora, a zis Griffoni pe un ton 
blând. Am putea suna la Guardia Medica. 

Un cuplu tânăr a apărut în capătul bulevardului și femeia a 
zis: 

— Veniti înăuntru, vă rog. 

Și-a pus mâna pe brațul lui Griffoni și aproape că a tras-o în 
casă. Brunetti le-a urmat, iar femeia a închis ușa în urma lor și a 
rămas cu spatele lipit de ea, părând ușurată. 

Brunetti era surprins să-și dea seama că nu se aflau într-un 
hol, ci chiar în livingul apartamentului. Era la parter, ferestrele 
dădeau în calle de o parte și de cealaltă a ușii, ambele acoperite 
de draperii grele și, vizibile prin deschizătura îngustă prin care 
trecea puţină lumină, de gratii. O lustră atârna de tavan 
luminând slab încăperea. Un televizor enorm, de modă veche, 
cu o antenă ca urechile de iepure se holba la o canapea verde, 
șchioapă de-un picior. Nu mai era nimic altceva în încăpere: nu 
erau scaune, nimic pe pereţi, nimic pe jos. Nimic. Era ca și cum 
niște lăcuste umane ar fi trecut pe acolo, dar strâmbaseră din 
nas la televizor și la canapea și se hotărâseră să lase singurul 
bec intact în încercarea inutilă de a alunga întunericul. 
Pardoseala din gresie lucea de umezeală, ca și cum ar fi vrut să- 
și dovedească rezistenta veșnică în faţa soarelui și a căldurii sau 
a venirii primăverii. 

Femeia a rămas în picioare, cu o mână peste piept, sprijinită 
pe umărul opus, cu buzele strânse, încă neștiind cine erau 


VP - 200 


oamenii aceștia și de ce veniseră. A clipit de câteva ori ca să-i 
vadă mai bine. A făcut un pas într-o parte și s-a sprijinit de 
spatele canapelei. 

— Signora, a început Griffoni. Aţi mâncat ceva astăzi? 

Femeia a întors brusc capul, ca să se uite la ea. 

— Poftim? 

— Aţi mâncat ceva azi? 

— Nu, nu, evident că nu. Sunt mult prea ocupată, a zis ea, 
gesticulând agitat. 

— Credeţi că e mare deranjul dacă vă cer un pahar de apă? a 
întrebat-o Griffoni. 

Cererea ei părea să-i resusciteze sentimentul obligaţiei 
sociale care impunea vecinilor să nu știe nimic despre ce se 
întâmplă. 

— Da, da, a zis ea. Veniţi după mine. Pot să vă ofer o cafea. 
Încă mai avem. 

S-a îndepărtat de canapea și, acum că privirea li se obișnuise 
cu lumina slabă, Brunetti și Griffoni au văzut o ușă ascunsă deo 
draperie, care ducea în stânga. Femeia pornise într-acolo, iar 
Griffoni era la un pas în urma ei. Întinzându-se să tragă draperia, 
a arătat spre o ușă din spatele canapelei. 

— Soțul meu este acolo. Poate că o să... a început ea, dara 
lăsat propoziţia în aer, ca și cum nu mai era în stare să 
gândească ce-ar fi putut face soţul ei. 

Brunetti a așteptat până a auzit apa curgând, apoi zgomotul 
metalului lovit de metal. Văzuse privirea aceea de disperare 
nemărginită pe chipurile victimelor abuzurilor sau ale oamenilor 
care fuseseră implicaţi în accidente. Trebuia să le dai zahăr și 
apă; sau ceva să mănânce, dacă puteai. Să-i încălzești. Abia 
atunci și-a dat seama cât de frig era în cameră, iar umezeala nu 
făcea decât să înrăutățească situația. 

S-a dus la ușă și a deschis-o fără să se mai deranjeze să 
ciocănească. Mirosul l-a lovit din plin, o duhoare râncedă, 
umedă, de cușcă de animal sau de casă a unui bătrân care a 
renunţat la viaţă și a încetat să se mai spele sau să mai 
mănânce cu regularitate. Faptul că în cameră era cald făcea 
mirosul și mai insuportabil. A căutat sursa de căldură și a dat de 
un reșou electric într-un colţ, cinci dăre roșii strălucind, sfidând 
frigul. Lumina venea filtrată printr-o singură fereastră acoperită 
de o perdea, însă nu era suficientă pentru a da formă obiectelor 


VP - 201 


din cameră: un pat dublu, o masă mică și un pahar gol. Se părea 
că și pe aici trecuseră lăcustele. Il ignoraseră pe omul din pat, 
zăcând pe spate, cu ochii închiși. Un cearșaf alb murdar era 
împăturit deasupra unei pături albastru-închis. 

Fața lui Sartor era aspră din cauza bărbii; lumina de la 
fereastră cădea pe obrajii lui, făcându-i să pară scobiţi, 
întunecați. Gulerul deschis de la tricou îi expunea gâtul acoperit 
de păr. Respirația îi era chinuită. 

Camera era atât de mică, încât Brunetti n-a trebuit să facă 
mai mult de doi pași ca să ajungă aproape de marginea patului. 
Lângă pat, un scaun; s-a așezat pe el. A văzut la gâtul lui Sartor 
un lanţ de argint cu un pandantiv mic din coral în forma unui 
corn de bou, o bijuterie purtată de mulţi bărbaţi - deși mai ales 
în sud - ca talisman. 

A lăsat ușa deschisă ca reacţie automată la mirosul din 
cameră: a decis să n-o închidă - era mai bine în frig decât așa. 
S-a auzit un clinchet care ar fi putut fi o cană sau, spera el, o 
farfurie. Când și-a îndreptat iar atenţia spre Sartor, și-a dat 
seama că respiraţia omului se accelerase. Dintr-odată s-au auzit 
pași și Brunetti s-a ridicat repede în picioare, nedorind să o lase 
pe vreuna dintre femei să intre în încăpere. 

După ce pașii s-au îndepărtat, ducându-se înspre calle și 
departe de casă, Brunetti a fost izbit de ciudăţenia traiului într- 
un loc în care n-aveai habar dacă oamenii pe care îi auzeai erau 
în casă cu tine sau afară, pe stradă. S-a așezat iar și a zis, atent 
să vorbească pe un ton firesc: 

— Signor Sartor, sunt Brunetti. Ne-am cunoscut la bibliotecă. 

Sartor a deschis ochii și s-a uitat la el. Brunetti și-a dat seama 
că-l recunoștea; bărbatul a încuviințat. 

— Da, îmi aduc aminte. 

— Am venit din cauza cărților. 

De data asta, Sartor s-a mulţumit doar să dea din cap. 

Schimbând subiectul, Brunetti l-a întrebat: 

— Sunteţi în pat de două zile, nu-i așa? 

— Nu știu. 

— Sunteţi bolnav? 

— Nu, a răspuns el. Nu chiar. 

— Atunci de ce sunteți în pat? a vrut Brunetti să știe, 
întrebând ca și cum ar fi fost ceva absolut firesc. 

— Pentru că nu am unde să mă duc în altă parte. 


VP - 202 


— Aţi putea să vă duceți la muncă. Aţi putea face o plimbare. 
Aţi putea să mergeţi într-un bar la o cafea. 

Sartor și-a mutat capul dintr-o parte într-alta a pernei. 

— Nu. Asta s-a terminat. 

— Ce s-a terminat? 

— Viaţa mea. 

Brunetti nu și-a ascuns surpriza. 

— Dar vorbiţi cu mine, și soția dumneavoastră e în bucătărie, 
așa că viața nu s-a terminat. 

— Ba s-a terminat, a zis el, cu insistența unui copil. 

— De ce gândiţi așa? 

Sartor a închis ochii pentru o clipă, apoi i-a deschis și s-a uitat 
la Brunetti. 

— Pentru că o să-mi pierd slujba. 

— De ce? a întrebat Brunetti cu nevinovăție. 

Sartor s-a uitat la el, apoi a închis ochii. Brunetti a rămas în 
așteptare. După mai bine de un minut, bărbatul a deschis ochii 
și a zis: 

— Am furat cărți. 

— Din bibliotecă? 

Sartor i-a făcut semn că da. 

— De ce le-aţi furat? 

— Ca să-l plătesc. 

— Pe cine? a întrebat Brunetti, chinuindu-se din răsputeri să 
pară confuz. 

— Tertulian. Franchini. 

— Să-l plătiți pentru ce? De ce? a întrebat Brunetti. 

Se gândea că nu există decât un singur motiv pentru care un 
cartofor trebuie să plătească pe cineva. 

— Mi-a dat bani. Cu împrumut. 

— Nu înțeleg, a zis Brunetti. De ce să Împrumutați bani de la 
el? 

— Ca să-mi plătesc celelalte datorii, a zis Sartor. 

A închis ochii și a strâns cu putere din buze, cu gândul la 
acele datorii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aveam nevoie de bani. Acum doi ani. Așa că m-am dus la 
cineva care împrumuta. 

— Nu la bancă? 

Sartor a respins ideea, pufnind scurt pe nas. 


VP - 203 


— De la cineva din oraș. 

— Ah, înțeleg, a zis Brunetti. 

Erau mulți cămătari în Veneţia: îți puneai casa amanet și 
puteai avea ce voiai. Aurul mamei? Asigurarea de viață a 
tatălui? Mobila? Nimic mai ușor. Semnează aici și poţi avea câţi 
bani ai nevoie. Dobânda, numai 10%. Pe lună. Tot ce făceau era 
indecent; și nimeni nu putea face nimic ca să-i oprească. 

— A trebuit să-i plătim dobândă în fiecare lună. l-am plătit-o. 
Dar pe urmă a vrut toţi banii înapoi. 

Lui Brunetti i se părea interesant că Sartor era cel care luase 
bani cu împrumut, dar „noi” trebuia să-i dăm înapoi. 

— Când a început totul? 

— V-am zis, acum doi ani. Am reușit să ne descurcăm un an, 
plătind dobânda, dar apoi a fost prea mult. 

Una dintre mâinile lui Sartor s-a contractat sub cuvertură, 
strângând și trăgând cearșaful și cuvertura. 

— Când mi-a zis că vrea banii înapoi, i-am zis că nu-i pot da, a 
zis el și, pentru o clipă, mâna i-a apărut de sub cuvertură ca să 
atingă pandantivul, apoi și-a strecurat-o înapoi. A revenit însoțit 
de un prieten și a vorbit cu nevastă-mea. 

L-a lăsat pe Brunetti să-și imagineze conversaţia. 

— Așa că l-aţi rugat pe Franchini să vă împrumute banii 
aceia? a întrebat Brunetti. 

Întrebarea l-a șocat pe Sartor. 

— Nu. Evident că nu. Era unul dintre cititorii noștri. 

Brunetti era mai puţin șocat de răspuns decât de vehemenţa 
cu care Sartor i-a răspuns. Brunetti știa că ritmul acestor 
conversații se schimba tot timpul: era momentul pentru mai 
multă blândeţe. 

— Înţeleg, a zis el. Și atunci cum s-a întâmplat? 

L-a privit pe Sartor cum încerca să formuleze un răspuns, a 
văzut cum închidea gura ca și cum, astfel, ar fi putut să tragă de 
timp; poate până când Brunetti uita ce întrebase. 

Brunetti aștepta. Își imagina că era o plantă, poate chiar o 
tufă de liliac, și tocmai își împlântase rădăcinile în scaunul acela. 
Dacă mai stătea mult acolo, putea deveni o parte din scaun, din 
cameră, din viaţa lui Sartor: omul n-ar mai fi scăpat niciodată de 
imaginea lui Brunetti, înfiptă în viaţa lui. 

— Într-o zi, a zis Sartor în cele din urmă, când pleca de la 
bibliotecă - schimbam întotdeauna câteva vorbe când venea și 


VP - 204 


pleca - a zis că arătam îngrijorat și m-a întrebat dacă nu poate 
să mă ajute cu ceva. 

— Știaţi că a fost preot? 

— Da. 

— ȘI? 

— Și ne-am dus la o cafea și i-am povestit - cum aţi zis și 
dumneavoastră, a fost preot cândva - că eram îngrijorat din 
cauza banilor. 

Brunetti nu vedea legătura, căci pentru el preoţii aveau altă 
menire, dar n-a comentat. 

— S-a oferit să-mi împrumute el banii. l-am zis că nu pot să-i 
iau și el a zis că, dacă vreau, putem să oficializăm tranzacţia. 

— S-o oficializaţi? 

— Semnând o hârtie. 

De sub cuvertură a apărut o mână care a început să facă în 
aer gestul de a semna un document. 

— Și presupunea și o dobândă? 

— Nu, a zis Sartor, părând aproape jignit. Doar că îmi 
împrumuta banii. 

— Câţi bani? 

L-a văzut pe Sartor pregătindu-se să-l mintă, ceea ce a și 
făcut: 

— O mie de euro. 

Brunetti a dat din cap, părând a-l crede pe cuvânt. 

A urmat o pauză lungă, ca și cum Sartor, prin puterea 
dorinței, ar fi putut să termine cu toată tărășenia asta. 

Brunetti începea să se sature de minciuni și de felul în care 
bărbatul trăgea de timp, așa că l-a întrebat, ca să mai 
grăbească lucrurile: 

— Și apoi ce s-a întâmplat? 

Privirea pe care i-a aruncat-o Sartor îi sugera lui Brunetti că ÎI 
grăbise puţin cam prea tare sau că îl insultase. Și-a întors capul 
și și-a mutat privirea pe perete. Brunetti aștepta. 

— După câteva luni, Franchini mi-a zis că avea nevoie să-i dau 
banii înapoi, a mormăit Sartor, vorbind spre perete. Dar nu-i 
aveam. Și când i-am zis că nu-i am, mi-a spus că, în schimb, îl 
pot ajuta. 

— Cum? 

Sartor s-a întors brusc, aruncându-i lui Brunetti o privire dură. 

— Dându-i cărţi, evident, a zis el, pe un ton aspru. 


VP - 205 


Brunetti și-a dat seama că răbdarea lui Sartor sau resursele 
lui de a inventa erau spre sfârșite. 

— V-a zis el ce cărți anume? a întrebat Brunetti. 

— Da. Le-a găsit într-un catalog și mi-a zis titlurile. 

— Și dumneavoastră i le-aţi dat? a continuat Brunetti, 
conștient de verbul pe care îl alesese și de faptul că sugera că 
stătea în puterea lui Sartor să le dea. 

— Nu am avut încotro, a zis Sartor, părând revoltat. 

— Și Nickerson? a vorbit mai departe Brunetti, sperând să-l 
surprindă cu această întrebare. 

Reacţia lui Sartor a fost bruscă, iar vocea încordată. 

— Ce e cu el? 

— Îl cunoștea pe Franchini? 

Sartor s-a uitat brusc la el, incapabil să-și ascundă surpriza, 
iar Brunetti s-a întrebat dacă nu cumva greșise că-i pusese 
această întrebare sau că i-o pusese prea devreme. Privirea lui 
Sartor a devenit și mai tăioasă, dar apoi omul a închis ochii și a 
tăcut un timp atât de îndelungat, încât Brunetti se temea că au 
ajuns în punctul acela pe care îl știa apropiindu-se, în care 
Sartor avea să refuze să mai spună ceva. A așteptat, retragerea 
lui din conversație devenind evidentă, iar Sartor a rămas 
nemișcat, cu ochii închiși. A auzit un zgomot din cealaltă 
încăpere și spera ca femeile să nu aleagă tocmai acest moment 
ca să intre în cameră. 

Sartor a deschis ochii. Chipul îi era diferit, mai însufleţit; chiar 
și barba, care până atunci arăta neîngrijită și răvășită, părea 
acum rezultatul unui exerciţiu de neglijenţă studiată. 

— Da, a zis el, răspunzându-i într-un final la întrebare lui 
Brunetti. Era foarte șmecher. Franchini. 

Nu destul de șmecher, ar fi vrut Brunetti să spună, dar s-a 
abținut, zicând în schimb: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Mi-a zis că l-a recunoscut pe Nickerson. De pe vremuri, a 
început Sartor. 

Incet, a continuat, atent la fiecare cuvânt pe care îl rostea. 

— Nu mi-a zis de unde. Doar că-l știa. 

— Lucraseră împreună? a întrebat Brunetti. 

l-a luat mult lui Sartor să răspundă, făcându-l iar pe Brunetti 
să se teamă că s-a hotărât să nu mai vorbească, dar apoi a zis: 

— Da. 


VP - 206 


— Şi l-aţi ajutat? 

— Foarte puţin. Franchini mi-a zis să-l las în pace pe 
Nickerson. 

— La ieșire? a întrebat Brunetti. 

Sartor și-a plecat capul, ca să arate că se simțea jenat. 

— Da, a șoptit el, ca și cum nu voia ca Brunetti să-i audă 
confesiunea. Ochii lui implorau în momentul în care l-a întrebat 
pe Brunetti: Ce altceva puteam să fac? 

Cum Brunetti nu i-a răspuns, a continuat: 

— Pur și simplu, nu m-am uitat în servieta lui. 

Sartor și-a dus mâna spre marginea patului și a apucat tivul 
cearșafului. A început să ruleze marginea ţesăturii între degetul 
mare și cel mijlociu, transformându-l într-un cilindru îngust. 
Înainte și înapoi, înainte și înapoi, ca și cum ar fi mângâiat 
cineva o pisică. 

— Ce s-a întâmplat pe urmă? a întrebat Brunetti, sperând că 
era întrebarea pe care Sartor voia s-o audă. 

— Nickerson voia Doppelmavrul. 

— Ce voia? a întrebat Brunetti, deși știa atlasul. 

— E un atlas al cerurilor, a zis Sartor, cu condescendenţța unui 
expert. Avem un exemplar în bibliotecă și Nickerson îl voia. 

— De ce tocmai atlasul? 

— Pentru un client. Așa mi-a zis mie Franchini. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Franchini era un tip ciudat și a zis că e prea importantă 
cartea ca să fie luată. Și prea mare. l-a zis lui Nickerson că nu 
vrea să fie implicat deloc, indiferent cum vrea să-l convingă 
Nickerson și indiferent ce vrea să-i ofere. 

Brunetti s-a străduit să-și șteargă de pe faţă orice expresie și 
a întrebat din nou: 

— Și ce s-a întâmplat? 

Brunetti l-a privit pe Sartor cum se gândea să-i răspundă. 

— În ziua dinaintea plecării lui Nickerson, mi-a zis să mă duc 
în sala de lectură și a doua zi să spun că va trebui să iau una 
dintre cărţile pe care le citea el, pentru că trebuie trimisă la altă 
bibliotecă. Mi-a zis că asta o să-l sperie pe Nickerson și că o să-l 
facă să plece. Și așa a fost. 

— De ce v-a cerut să faceți asta? a întrebat Brunetti. 

— Franchini mi-a zis că se  certaseră din cauza 
Doppelmayrului; şi că apoi se certaseră din cauza banilor. Sartor 


VP - 207 


a văzut pe chipul lui Brunetti o curiozitate vie și a continuat: 
Franchini mi-a zis că voia să scape de el pentru că-i era frică. 

Ah, iată că am ajuns și aici, s-a gândit Brunetti, iată lucrul pe 
care trebuia să-l creadă. Era convins că moartea lui Franchini 
avea la bază o dispută din cauza banilor, dar poate că disputa 
nu avusese loc între acești doi bărbați. 

Brunetti fusese dintotdeauna de părere că unul dintre 
dezavantajele capitale ale prostiei era incapacitatea de a-ţi 
închipui cum arată inteligenţa. Deși proștii cunoșteau cuvântul 
„inteligent” și vedeau că unii oameni înţeleg lucrurile mai rapid, 
propria lor inteligenţă monocromă nu putea cu adevărat să 
priceapă diferența. Așa că Sartor n-avea cum să-și dea seama 
cât de transparentă era relatarea lui. Brunetti nu știa dacă să-l 
pocnească sau să-l compătimească. 

Un zgomot de pași l-a oprit din încercarea de a lua o hotărâre 
- de data asta, zgomotul a venit nu dinspre calle, ci din camera 
alăturată. 

— Commissario, a auzit-o pe Griffoni strigându-l. 

S-a ridicat în picioare și s-a dus la ușă. Claudia era în mijlocul 
încăperii, iar nevasta lui Sartor stătea în cadrul ușii care dădea 
spre bucătărie. 

— Eu și Signora am stat de vorbă, a zis Claudia, întorcându-se 
spre femeie și zâmbindu-i. 

Vocea ei blândă îl umplea de spaimă. 

Brunetti a închis ușa de la dormitor și s-a apropiat de Claudia. 

— Am stat de vorbă, a zis ea, despre cât de greu e să trăiești 
de azi pe mâine cu un singur salariu. 

În fundal, femeia dădea din cap în acord cu aceste adevăruri 
pe care se pare că numai femeile le înțelegeau. Părea mai 
calmă; poate că Claudia reușise să-i dea un pic de zahăr, sau 
poate chiar s-o facă să mănânce ceva. 

Întorcându-se spre ea, a întrebat-o. 

— E așa cum am zis, nu, Gina? 

— Da. Și de când cu criza asta, salariile rămân la fel și totul se 
scumpește. 

Era acum mult mai stăpână pe sine decât atunci când îi 
invitase în apartament. 

— Așa că toți trebuie să avem grijă, a zis Claudia, accentuând 
puternic cuvintele. Să nu risipim nimic, să ne descurcăm cu ce 
avem. 


VP - 208 


S-a întors spre Brunetti și a vorbit cu o falsitate șocantă, dar 
pe care cealaltă femeie n-o putea percepe. 

— Signora mi-a zis că soţul ei era speriat că și-ar putea pierde 
slujba. 

Chipul femeii s-a înnegurat, iar mâinile i s-au împreunat, ca și 
cum ar fi vrut să se aline una pe alta. 

Brunetti se întreba dacă nu cumva și Claudia avea nevoie de 
niște zahăr, dar vocea ei îl avertiza că toate aceste lucruri 
duceau undeva. Apoi, ca și cum și-ar fi adus brusc aminte de 
ceva, s-a întors către femeie și i-a zis: 

— De-asta e-atât de înțelept din partea dumneavoastră că nu 
l-ați lăsat pe soţ să arunce bocancii aceia. 

Femeia a zâmbit, mândră de abilităţile ei gospodărești. 

— Îi mai poate purta ani buni de-acum înainte, a zis ea. A dat 
acum patru ani o sută patruzeci de euro pe ei, a adăugat, apoi a 
continuat, după o pauză: Nu ne mai putem permite să dăm 
atâţia bani pe bocanci; în prezent, situaţia noastră e atât de 
proastă! 

— Niciodată nu putem fi prea precauţi, Signora, a zis Brunetti 
cu un zâmbet aprobator, gândindu-se că gestul ei avea s-o 
distrugă. Apoi, cu vocea gâtuită de emoție, i-a zis: Signora, 
credeţi că aţi putea să-mi oferiţi și mie un pahar cu apă? 

— Oh, Dottore, permiteţi-mi să vă fac o cafea, a spus ea și s-a 
întors în bucătărie. 

A pornit în urma ei, dar nu înainte de a se întoarce spre 
Griffoni: 

— Sună-i și spune-le că avem nevoie de un mandat de 
percheziţie pentru apartamentul ăsta, ca să căutăm bocancii. 

În loc să-i asculte ordinul fără să crâcnească, așa cum se 
aștepta de la ea, Griffoni i-a răspuns: 

— Am mai fost o dată luda în viaţa asta; nu vreau să repet 
experienţa. 

Brunetti a scos telefonul, a format numărul de la Questura și a 
cerut un mandat, apoi s-a dus în bucătărie, la Signora Sartor, ca 
să se bucure de ospitalitatea ei. 


VP - 209 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 210