Iain Pears — Misterul Tiziano

De acelaşi autor, au apărut la Editura Nemira: 


Cercul crucii 
Afacerea Rafael 


Iain Pears s-a născut în 1955 la Coventry, Anglia. A studiat la 
Wadham College, Oxford, apoi tot aici a obţinut doctoratul în 
filozofie şi istoria artelor. A fost consultant pentru BBC, Channel 
4 şi ZDF pentru mai multe emisiuni consacrate artei, iar între 
1982 şi 1990 a fost corespondent pentru Reuters în Italia, 
Franţa, Anglia şi Statele Unite. S-a impus pe scena literară cu 
volume precum Cercul crucii (1998 Editura Nemira, 2007), The 
Dream of Scipio (2002) şi The Portrait (2005), dar 
recunoaşterea internaţională şi-a câştigat-o prin seria Misterele 
Italiene, al cărui protagonist este istoricul de artă Jonathan 
Argyll. Afacerea Rafael (1991 Editura Nemira, 2008), primul 
volum al seriei, este urmat de Misterul Tiziano (1991), The 
Bernini Bust (1992), The Last Judgement (1993), Giotto's Hand 
(1994), Death and Restoration (1996) şi The Immaculate 
Deception (2000). 


Iain Pears 


MISTERUL TIZIANO 


Traducere din limba engleză Adriana Bădescu 


Pentru Dick 


NOTA AUTORULUI 


Unele dintre clădirile şi picturile menţionate în acest roman 
există, altele nu, dar toate personajele sunt imaginare. Există un 
departament care se ocupă de furturile de artă, situat într-o 
clădire din centrul Romei, dar i-am schimbat în mod intenţionat 
afilierea de la carabinieri la poliţie, pentru a sublinia caracterul 
fictiv al romanului. 


1 


Descoperirea a fost făcută de grădinarul de la Giardinetti 
Reali, un bătrân adus de spate, a cărui activitate trece în 
general neobservată de milioanele de turişti care vin în fiecare 
an la Veneţia, chiar şi de cei care îşi mănâncă sandviciurile în 
mijlocul creaţiilor sale în timp ce-şi trag sufletul după o 
supradoză de splendoare arhitecturală. 

În ciuda lipsei unanime de apreciere, bătrânul era obsedat de 
munca sa, iar din acest punct de vedere putea fi considerat o 
raritate. Veneţia nu este celebră pentru entuziasmul cu care se 
apleacă asupra naturii; dimpotrivă, întreaga sa istorie a fost 
dominată de nevoia de a împiedica forţele acesteia să se 
amestece în treburile ei. Un ghiveci în faţa ferestrei este, pentru 
localnici, cel mai apropiat echivalent al sălbăticiei naturii. Cei 
mai mulţi dintre ei nici măcar nu pot privi un colţ de oraş fără să 
şi-l imagineze plin de beton şi de asfalt. Dacă vrei să creşti 
plante, du-te pe continent. Venețienii veritabili nu sapă 
pământul. 

De aceea, bătrânul grădinar simţea că face parte dintr-o 
restrânsă şi oarecum persecutată minoritate. Câţiva acri de 
grădină înghesuiți între Piazza San Marco şi Canal Grande. 
Straturi de flori de plivit, iarbă de tăiat, copaci de îngrijit, apa 
mării de ţinut în frâu. Şi toate acestea, cu prea puţin ajutor, şi 
bani nici atât. Dar astăzi, sâmbătă, era o zi mare. Primăria îi 
solicitase în mod special să furnizeze florile pentru un banchet 
ce urma să fie organizat în seara aceea pe Isola San Giorgio. 
Avea să le ofere cei mai frumoşi treizeci şi cinci de crini pe care 
îi creştea de luni întregi într-una dintre serele lui prea puţin 
încăpătoare. Crinii vor fi admiraţi, iar el va fi lăudat. Intr- 
adevăr, o zi mare! 

Dar mai erau multe de făcut. Să taie florile, să le 
pregătească, să le aranjeze, să împacheteze fiecare fir separat, 
cu grijă, şi apoi să le trimită pentru a-şi ocupa locul în 
splendidele aranjamente care - bătrânul nu se îndoia de acest 
lucru - aveau să fie senzaţia serii. Aşa că s-a trezit devreme, 
imediat ce a bătut de ora şase, a dat repede pe gât o cană de 
cafea şi un pahar cu acqua vita, ca să-şi pună sângele în 
mişcare, şi a ieşit la treabă în aerul rece şi umed al sfârşitului 


de toamnă. Deşi îi era frig şi încă nu se trezise bine, simţea în 
suflet un mic tremur de plăcere anticipativă în vreme ce se 
apropia de sera ale cărei contururi se întrezăreau în ceața ce 
acoperea laguna în fiecare dimineaţă, în această perioadă a 
anului. 

Tremurul îi dispăru însă imediat ce deschise uşa şi privirea îi 
căzu pe rămăşiţele culcate la pământ şi strivite ale splendidelor 
flori pe care le îngrijise cu atâta dăruire. Minunatele creaturi de 
care se despărţise cu o seară în urmă nu mai existau. Nu-şi 
putea crede ochilor. Şi apoi zări silueta încovrigată a beţivului 
prăvălit în mijlocul stratului de flori. 

Încercă să se stăpânească, dar nu izbuti şi-şi revărsă veninul 
din suflet încercând să-l trezească pe ticălos cu un şut bine 
ţintit. Era o femeie! In tinereţea lui, femeile ştiau să se poarte 
cuviincios, îşi spuse cu amărăciune. Acum însă... 

— Mişcă-te, lua-te-ar să te ia! Trezeşte-te! Uite ce ai făcut 
aici! strigă furios. | 

Nici o reacţie. Işi îndesă vârful ghetei sub trupul întins la 
pământ şi îl întoarse cu faţa în sus, ca s-o poată boscorodi pe 
ticăloasă mai cu spor. 

— Măiculiţă, Doamne! icni el şi în aceeaşi clipă o luă la fugă 
după ajutor. 


— Crimă, spuse generalul Taddeo Bottando cu un zâmbet 
sinistru întins pe faţă, în vreme ce şedea în biroul său scăldat de 
soare din centrul Romei. Crimă, repetă apoi, evident încântat de 
sonoritatea cuvântului şi de reacţia întipărită pe figura 
asistentei lui. Sângeroasă şi violentă, adăugă încrucişându-şi 
braţele pe abdomenul rotunjor, ca să nu lase loc de dubii. 

Era duminică, la o zi după ce grădinarul din Veneţia 
descoperise catastrofa din straturile lui de flori. Imediat, omul 
alergase îngrozit la un telefon şi anunţase poliţia, iar de atunci 
toate oficialităţile italiene intraseră, dacă nu într-o agitaţie 
febrilă, măcar într-o stare de respectabilă activitate. Drept 
urmare, generalul Bottando venise fără nici o tragere de inimă 
la birou, în zi de odihnă, şi o sculase din pat şi pe asistenta lui, 
ca să-l ajute. 

La urma urmei, e un comportament foarte nesăbuit să vii şi 
să mori într-o ţară străină. Păi, dacă turiştii şi-ar da seama câte 
necazuri provoacă, majoritatea şi-ar amâna probabil plecarea de 
pe lumea asta până ce ar ajunge la ei acasă. În primul rând, 
trebuie informată poliţia locală. Pe urmă, vin medici, ambulante, 


patologi şi aşa mai departe, ca să se ocupe de cadavru. Apoi 
trebuie transmis un mesaj către consulat, consulatul anunţă 
ambasada, ambasada vorbeşte cu autorităţile de acasă, 
autorităţile contactează poliţia, iar aceasta ia legătura cu rudele 
defunctului. Şi acesta e doar începutul. Dacă mai adaugi 
scrierea unor rapoarte în diverse limbi şi contactarea 
autorităţilor vamale şi de imigrare, pentru a organiza 
transportul corpului neînsufleţit, nu e de mirare că multe 
oficialități şi-ar dori ca străinii, dacă e să moară, s-o facă în altă 
parte. 

Şi devine chiar mai obositor atunci când străinul în cauză - 
sau străina, în acest caz - este victima unui asasinat. lar când 
respectiva face parte dintr-un comitet de istorici ai artei înfiinţat 
de Ministerul Artelor din Italia, şi când activitatea acestui 
comitet se concentrează asupra lui Tiziano Vecellio (1486-1576), 
un venețian, într-o perioadă în care ministrul de Interne este şi 
el venețian, telefoanele sună, faxurile circulă, ordinele zboară şi 
banii curg. Toată lumea vrea măsuri imediate, luate de alţii. 

Şi aşa se explică, pentru a reveni de unde am plecat, 
zâmbetul superior al generalului Taddeo Bottando în clipa în 
care îi povestea Flaviei di Stefano, cea mai pricepută asistentă a 
sa din cadrul Departamentului Naţional al Furturilor de Artă, 
despre circumstanţele decesului inoportun al doctorului Louise 
M. Masterson. 

— Ei, bine, replică asistenta cu un oftat de uşurare, pentru o 
clipă m-am speriat. Şi atunci, de ce mă aflu eu aici şi nu în pat, 
citind ziarul de dimineaţă? 

Să nu ne închipuim că vreunul dintre ei era lipsit de 
sentimente sau nepăsător. Dacă s-ar fi gândit cu adevărat la 
acest lucru, ambii ar fi fost în mod firesc afectaţi de faptul că o 
femeie de treizeci şi opt de ani, în floarea vârstei şi cu un viitor 
strălucit în domeniul iconografiei renascentiste, a fost trimisă în 
mormânt înainte de vreme de un asasin necunoscut. Dar lipsa 
momentelor libere, în care să ai răgazul să te gândeşti la 
chestiuni care nu te privesc, este o constantă a muncii de 
poliţie. 

Iar acest deces, deşi tragic, intra fără îndoială în categoria 
sus-menţionată. Micul lor departament, restrâns şi slab finanţat, 
fusese înfiinţat cu câţiva ani în urmă pentru a lupta vitejeşte, 
deşi fără mari sorţi de izbândă, împotriva potopului de hoţii care 
văduveau Italia de numeroase opere de artă. Membrii 
departamentului se ocupau de fraude şi furturi de picturi, 


gravuri, desene, statui, ceramică şi chiar - aşa cum s-a 
întâmplat o dată - de dispariţia unei întregi clădiri, care a fost 
furată en bloc, pentru a fi transportată în Coreea de Sud. 
Angajaţii erau mândri de faptul că recuperaseră o scară, o 
încăpere şi o parte dintr-o bibliotecă. Din păcate, zidurile şi 
fundaţia nu au mai fost găsite. A fost, după cum îi explicase 
Bottando nefericitului proprietar ce privea grămada de moloz şi 
lemnărie din remorca unui camion, un succes parţial. 

Problema era că, în vreme ce infracțiunile la adresa operelor 
de artă intrau în domeniul lor de activitate, crimele împotriva 
istoricilor artei se încadrau într-o altă categorie. De astfel de 
fapte urma să se ocupe altcineva, chiar dacă întregul conţinut al 
Muzeului Naţional ar fi fost furat odată cu săvârşirea crimei. 
Într-adevăr, multe depindeau de disputele birocratice dintre 
diversele departamente ale forţelor de poliţie, dar un ins hârşit 
precum Bottando ar fi putut evita cu uşurinţă să preia un caz ce 
implica o crimă dacă n-ar fi vrut să se ocupe de el. 

Şi în mod cert nu voia, îşi spuse Flavia, încă încercând să-şi 
dea seama de ce fusese sculată din pat. Nu-ţi faci nici un bine, 
categoric, dacă eşti în poliţia italiană şi începi să te oferi 
voluntar pentru diverse chestii. Lumea nu te mai ia în serios. 
Ceea ce trebuie să faci este să aştepţi să fii solicitat de cineva 
de sus, de un ministru de pildă, apoi să-ţi dai ochii peste cap, să 
te plângi de câte lucruri ai de făcut (tu sau departamentul tău) 
şi pe urmă să te arăţi de acord, fără mare tragere de inimă, că, 
deoarece nu există nimeni altcineva capabil să rezolve o 
asemenea problemă serioasă, ai putea să-ţi găseşti puţin timp în 
orarul încărcat. Numai fiindcă ai o părere atât de bună despre 
ministrul în cauză şi, dacă tot a venit vorba, poate că ministrul 
va găsi o cale să te ajute în privinţa... 

Ceva de genul ăsta se petrecuse acum, hotărî Flavia în sinea 
ei. Deci nu-i mai rămânea decât să găsească răspuns la o 
singură întrebare: care era legătura ei cu toate astea? O anume 
idee în acest sens avea. Statul italian cheltuieşte în mod obişnuit 
mai mult decât îşi poate permite, administrând vaste deficite 
bugetare din cauza cărora toţi cei din afara guvernului se dau 
de ceasul morţii şi-şi frâng mâinile, disperaţi. Periodic, câte o 
nouă administraţie decide să se ocupe de problemă. Aceste 
eforturi însă nu sunt niciodată de durată, dar vreme de 
aproximativ şase luni se implementează programe, se fac 
reduceri de personal şi se înregistrează economii. Apoi însă, 
toată lumea se plictiseşte, lucrurile revin la normal şi deficitul 


îşi reia obişnuita creştere. 

Din păcate, acum se aflau exact într-unul dintre accesele 
periodice de austeritate şi departamentele rivale din cadrul 
poliţiei fluturau de zor o idee de reducere a cheltuielilor prin 
desfiinţarea celui condus de Bottando şi desemnarea unor 
carabinieri din forţele locale care să se ocupe de furturile de 
artă. Soluţia nu putea fi eficientă şi nici n-ar duce la reducerea 
costurilor, dar Bottando ştia bine că esenţa problemei era de 
fapt alta. Carabinierii nu acceptaseră niciodată ideea că 
departamentul lui fusese plasat sub controlul poliţiei. În mod 
normal, nu s-ar fi sinchisit de ei, dar acum avea griji serioase. 
Inamicii lui câştigau teren. Propunerile pentru bugetul anual 
urmau să fie înaintate peste opt zile, iar confruntarea era 
periculos de aproape. 

— E posibil ca toată chestia asta să aibă legătură cu bugetul? 
întrebă Flavia, oftând când îl văzu că înclină din cap, afirmativ. 
Oh, nu, te rog! Nu eu! Am şi aşa prea multe de făcut! exclamă 
apoi cu disperare, privindu-l cu toată implorarea pe care ochii ei 
albaştri, nord-italieni, izbutiră s-o adune atât de repede. 

Dar Bottando era un tip inflexibil. 

— Îmi pare rău, draga mea. Sunt sigur că putem redistribui 
unele dintre problemele de care te ocupi acum. 

— Vineri, când ţi-am cerut o zi liberă, nu s-a putut. 

Dar generalul nu era omul care să se încurce în detalii. 

— Asta a fost vineri, sublinie el, tranşând problema cu un 
gest al palmei lui grăsuţe. Ai auzit vreodată despre Comitetul 
Tiziano? 

Flavia lucra cu el de suficient timp pentru a-şi recunoaşte 
înfrângerea când o privea în faţă. 

— Sigur că am auzit. Este un organism vast, constituit cu 
fonduri guvernamentale, care trebuie să alcătuiască un catalog 
cu tot ce poartă semnătura lui Tiziano, autentificându-i chiar şi 
notele de plată de la spălătorie. Un proiect monumental, nu? 

— Cam aşa ceva, replică şeful ei. Olandezii au înfiinţat o 
instituţie similară, iar ministrul Artelor a decis că, dacă e să se 
bucure cineva de prestigiul unui megaproiect internaţional cu 
fonduri uriaşe, respectivul trebuie să fie un pictor italian, nu 
vreun pigmeu olandez precum Rembrandt. Aşa că au alocat 
sume şi mai mari pentru Tiziano. Şase experţi care înghit anual 
mai mulţi bani decât ne-ar trebui nouă să ne lăfăim în lux zece 
ani. Un efort de echipă! Habar n-am de ce, dar în epoca asta 
hârţogărească toţi au impresia că şase opinii personale sunt mai 


bune decât una singură. Că totul pare mai corect aşa. Eu nu-s 
deloc convins. Şi experţii aceia muncesc pe rupte, scoțând 
cataloage de picturi, de schiţe şi aşa mai departe. Ştii tu cum 
vine chestia. 

— Da, am auzit. Şi? 

Bottando îi aruncă o privire şovăitoare. 

— Şi, continuă el lungind cuvântul ca să-i arate că îi 
remarcase lipsa de entuziasm, acum au rămas doar cinci. Ca să 
mă exprim altfel, al şaselea membru al acestui comitet 
internaţional de mare preţ a fost asasinat. Şi faptul a stârnit o 
oarecare agitaţie în anumite cercuri. Cu alte cuvinte, din diverse 
motive, Ministerul Artelor, Ministerul de Externe, cel al 
Turismului şi cel de Interne sunt în mare fierbere. Ca să nu mai 
punem la socoteală autorităţile locale din Veneto şi pe cele din 
Veneţia. Agitaţie mare! 

— Înţeleg. Dar e o afacere din jurisdicţia carabinierilor, nu-i 
aşa? La urma urmelor, cred că deja s-au obişnuit cu asta. Mereu 
moare câte un străin în Veneţia. S-au scris chiar şi cărţi pe tema 
asta. 

— Aşa este. Dar nu mulţi sunt asasinați. Şi, oricum, s-a decis 
că autorităţile italiene vor face tot ce le stă în puteri ca să 
rezolve cazul. Vin experţi, efort la nivel naţional şi aşa mai 
departe. Iar tu, draga mea, eşti instrumentul ales pentru a 
demonstra cât de serios se implică guvernul în această 
provocare la adresa capacităţii Veneţiei de a obţine venituri din 
activitatea turistică. 

— Eu? exclamă Flavia cu un amestec de uimire şi iritare. De 
ce să mă trimită pe mine? Nici măcar nu fac parte din poliţie! 

Asta era un lucru adevărat, deşi ea şi-l amintea doar atunci 
când îi convenea. Tehnic vorbind, Flavia era doar un 
investigator şi rezistase cu eroism tentaţiei de a se implica într-o 
activitate regulată. Uniformele nu-i plăceau. Şi nici bizarele 
accese de disciplină militară la care se deda uneori poliţia, 
pentru a le reaminti membrilor ei că făceau totuşi parte din 
rândurile armatei. 

— Exact, replică Bottando vesel, mulţumit că asistenta lui se 
prindea atât de repede, în ciuda orei matinale. E doar o 
problemă de aparenţe, vezi tu? Într-un cuvânt, de politică. Cei 
de la putere vor să arate că se străduiesc. Însă n-au de gând să 
le ia prada de sub nas celor din Veneţia. Aşa că trimit în primul 
rând pe cineva de la departamentul furturi de artă ca să-i ajute 
cu experienţa noastră în domeniu şi, în al doilea rând, pe cineva 


suficient de mic în rang încât carabinierii venețieni să n-aibă 
impresia că sunt criticaţi. lar acest cineva eşti tu. 

— Mulţumesc pentru încredere, ripostă Flavia, cu o anume 
aciditate în glas. 

Iar ăsta era un comportament irațional din partea ei. Venise 
în biroul lui Bottando sperând că nu i se va încredința o 
investigaţie, iar acum uite că se simţea jignită tocmai fiindcă nu 
i se încredința. Era însă enervant să se gândească la faptul că 
principalul ei atu pentru noua misiune era acela că ar fi 
inofensivă. 

— Tot mai cred că o să fie o totală pierdere de vreme, adăugă 
apoi. 

Bottando ridică din umeri. 

— Păi, depinde: mai vrei şi luna viitoare ceva de lucru? 

Iată un argument convingător. 

— Of, bine! Dacă trebuie, trebuie. 

— N-o lua şi tu chiar aşa, o îndemnă Bottando pe un ton 
liniştitor. i se oferă o oportunitate minunată. Nu trebuie să faci 
nimic, şi îţi vei atrage recunoştinţa celor mai puternice trei 
ministere din guvern tocmai pentru că nu faci nimic. La fel ca 
întregul departament, desigur, ceea ce este chiar mai important 
în momentul de faţă. Ba ar putea fi chiar crucial, dacă ştim să 
aranjăm lucrurile cum trebuie. Consideră toată afacerea asta un 
fel de vacanţă plătită. Poţi să pleci mâine, petreci o zi acolo şi te 
întorci acasă marţi seară. În plus, din câte-mi amintesc, la 
Veneţia e foarte frumos în perioada asta a anului. 

— Alta e problema! protestă ea. 

Într-adevăr, hotărârea generalului de a ignora anumite 
lucruri numai ca să-i fie lui bine era însă extraordinară. Ştia 
foarte bine că Flavia avusese de gând să plece în Sicilia. Oricât 
de splendid ar fi fost la Veneţia, ea avea alte planuri. Dar ce-i 
păsa lui? 

— Vei fi nevoită să dai ochii cu poliţia de acolo, dar trebuie să 
subliniezi ferm că nu ai nici o intenţie de a te amesteca în 
ancheta lor, continuă Bottando, luându-şi un aer profesional 
acum, când ştia că a câştigat bătălia. 

De obicei câştiga, dar uneori Flavia o lua razna când venea 
vorba de respectarea ordinelor. 

— Nu trebuie decât să stai şi tu pe acolo, să-ţi pui la treabă 
contul de cheltuieli şi pe urmă să încropeşti un raport inofensiv, 
în care să laşi o impresie strălucită şi să-i dezvinovăţeşti pe toţi 
fiindcă nu au prins criminalul, lăsând însă să se înţeleagă clar că 


problema nu ţine de departamentul nostru. Ştii tu, raportul 
standard. Cu el ar trebui să fie totul în regulă. 

Flavia oftă adânc, pentru ca generalul să-şi dea seama ce 
sacrificiu făcea ea pentru binele public. Era un ins drăguţ, un 
suflet plăcut, dar cam buldozer, din multe puncte de vedere. Şi 
îl cunoştea suficient de bine pentru a şti că nu avea nici un rost 
să se opună. Va pleca la Veneţia şi cu asta, basta. 

— Crezi că nu-l vor găsi pe făptaş? 

— În nici un caz. Nu cunosc foarte bine detaliile, dar din 
primele rapoarte bănuiesc că a fost un jaf care s-a terminat 
prost. Nu mă îndoiesc că asta o să constaţi şi tu când vei ajunge 
acolo. 


2 


Când cursa internă Alitalia îşi începu coborârea spiralată 
spre aeroportul Marco Polo din Veneţia, în acea dimineaţă 
senină de luni, Flavia izbutise să revină la sentimente relativ 
mai bune, cu toate că se trezise din nou la o oră imposibilă, 
pentru a prinde avionul. 

În alte circumstanţe, ar fi fost încântată de perspectiva de a 
mai ieşi din biroul ei supraaglomerat şi insuficient aerisit din 
centrul Romei. La urma urmei, Veneţia nu era un loc chiar atât 
de neplăcut în care să-ţi petreci o zi sau două. Cum avea să fie o 
deplasare de scurtă durată, îşi luase cât mai puţine bagaje 
posibil, fiind totuşi pregătită pentru orice situaţie. Pantaloni, 
rochii, fuste, bluze, pulovere şi vreo zece cărţi. Hărţi ale 
Veneţiei şi ale zonei înconjurătoare, orarul trenurilor şi al 
curselor aeriene, pardesiu pentru vreme rece şi pelerină pentru 
ploaie. Ghete pentru mers pe jos, pantofi buni pentru orice 
eventualitate, topuri de hârtie şi carneţele, câteva dosare de 
serviciu, prosoape, un halat de casă, mănuşi, o lanternă pentru 
urgenţe. Probabil că nu va îmbrăca nimic din toate astea, decât 
blugi şi pulovere, ca de obicei, dar nu strica să fie pregătită. 

În vreme ce avionul se pregătea de aterizare, îşi netezi părul 
şi îşi aranjă hainele. Voia să arate bine când va cobori. De obicei 
nu se preocupa de asemenea fleacuri; era suficient de norocoasă 
că se putea dispensa de ele fără ca înfăţişarea ei să aibă de 
suferit. Şi în plus, oricât l-ar fi pieptănat, părul ei tot avea să 
arate ca o claie după ce i-l va aranja vântul ce sufla în jurul 
aeroportului Marco Polo. Dar Veneţia este unul dintre acele 


locuri în care totdeauna trebuie să fii prezentabil. E un oraş 
vechi şi plin de demnitate, care insistă să fie respectat de 
vizitatorii săi; chiar şi turiştii se străduiesc câteodată să arate 
mai îngrijit decât de obicei, după ce cad sub vraja lui. 

Începu exact aşa cum îşi propusese. Bottando insistase că e 
important să cheltuiască cât mai mulţi bani şi era hotărâtă să-i 
respecte instrucţiunile. Valoarea prezenţei ei la faţa locului avea 
să fie stabilită direct proporţional cu dimensiunile contului de 
cheltuieli, îi spusese generalul, nu în funcţie de ceea ce izbutea 
să facă. Mai cinicii ei colegi din departament botezaseră această 
atitudine „proporţia Bottando”. Pentru ca guvernul să fie 
convins că departamentul avusese un rol crucial în soluţionarea 
acestei nefericite afaceri, nota de plată trebuia să fie una 
impresionantă. 

Aşa că Flavia renunţă la vaporaşul-navetă şi, pentru a ajunge 
în oraş, se aşeză comod pe bancheta din spate a unuia dintre 
taxiurile acvatice care fac legătura între poarta aeriană a 
Veneţiei şi insula principală. Nici un aeroport din lume nu oferă 
o perspectivă mai plăcută asupra oraşului pe care îl deserveşte. 
În locul unui autobuz care se târăşte pe o autostradă aglomerată 
sau al unui tren ce străbate o dezolantă zonă industrială, de 
Veneţia te apropii traversând în viteză laguna, printre insule 
uitate de vreme, până ce oraşul în sine se iveşte la orizont. 
Lăsând la o parte faptul că drumul pe apă îi provocase o uşoară 
greață, experienţa pe care i-o oferea era una magnifică, mai cu 
seamă că vremea părea perfectă, în ciuda câtorva nori nu 
tocmai încurajatori. 

Pilotul taxiului, un veritabil marinar cu tricou negru, şapcă şi 
eşarfă roşie la gât, manevra ambarcaţiunea rapid şi cu 
îndemânare, pe traseul marcat de străvechii piloni din lemn ce 
străpungeau oglinda apei. Omul aproape că nu-i acordă nici o 
atenţie cu excepţia obligatoriului clipit şmecheresc şi a 
zâmbetului orbitor pe care i le oferi când o ajută să urce şi-i 
aranjă bagajele în barcă. Celălalt pasager al taxiului era mult 
mai înclinat spre socializare. Dacă Fellini ar fi hotărât la un 
moment dat să pună în scenă Balada bătrânului marinar!, n-ar fi 
putut găsi un actor mai potrivit pentru rolul principal. Chipul lui 
era parcă un ciot de lemn plutind pe mare, iar vârsta, deşi 
incertă, trecuse fără îndoială de şaptezeci de ani. Era scund, 


1 Poem de Samuel Taylor Coleridge, poet şi critic literar englez (1772- 
1834) (n. tr.). 


încărunţit peste măsură, avea o proteză dentară oribil lucrată, 
care clănţănea alarmant când omul zâmbea, şi părea că e-n 
stare să frângă în două un bloc de beton cu mâinile goale. 

Individul se aşeză alături pe banchetă, zâmbi şi clănţăni la ea 
câteva minute bune, după care se lansă în divertismentul său 
matinal. Venise doamna în vacanţă? Şi stătea mult? Se întâlnea 
cu cineva? (Aici îi aruncă o privire vicleană.) Mai fusese şi 
înainte la Veneţia? Flavia îi răspunse răbdătoare. Bătrânilor le 
place să vorbească, agreează compania celor tineri şi, în plus, 
cel de aici avea o curiozitate atât de nestăpânită, încât nu-i 
puteai reproşa nimic. Omul era aşa cum îi spuse chiar el cu 
mândrie tatăl pilotului şi fusese toată viaţa gondolier. Acum 
devenise prea bătrân pentru a mai lucra, dar îi plăcea să-l 
însoţească din când în când pe fiul său. 

— Sunt sigură că nu aveaţi asemenea ambarcaţiuni când 
eraţi de vârsta lui, spuse Flavia, mai mult pentru a-şi puncta şi 
ea conversaţia cu altceva decât cu un şir de da-uri şi nu-uri. 

— Asta?! făcu omul încreţindu-şi faţa atât de mult, încât 
nasul aproape că-i dispăru printre cute. Numeşti asta 
ambarcaţiune? Puah! 

— Mie mi se pare drăguță, remarcă ea vag, conştientă că 
termenul ales nu era unul din repertoriul nautic. 

— Prea lucioasă şi prea zgomotoasă. Şi cam la fel de bine 
lucrată ca o ladă de portocale. Nu se mai pricepe nimeni să facă 
bărci acum. Nimic nu se mai face cum trebuie în lagună. 

Flavia privi peste luciul apei spre insula Burano, în stânga, 
văzu pescăruşii rotindu-se în aer şi observă un petrolier croindu- 
şi liniştit drum spre mare, undeva departe. Barca lăsa în urmă o 
dâră spumoasă în apa de un verde întunecat a lagunei. 

— Mie totul îmi pare cum trebuie, spuse apoi. 

— Pare, aşa este. Însă nu aparențele contează. Toată lumea a 
uitat de flux. 

— Poftim? 

— Scurgerea, domniţă, scurgerea. Laguna asta e plină de 
canale. Reţea complexă, şi fiecare are rolul lui, atribuit de 
natură. Înainte nimeni nu le deranja. Acum taie drumuri uriaşe 
prin lagună, ca să aibă loc chestii ca aia, explică omul, 
gesticulând dispreţuitor spre petrolier. Când vântul şi fluxul au 
direcţia cea bună, totul o ia razna. Uite-aşa! În numai câteva 
minute. Apa curge în direcţie greşită, aduce totul la suprafaţă, 
se revarsă şi gata. Mirosul e dezgustător. Asta se întâmplă când 
vor să fie prea deştepţi! Oraşul se sufocă în propriile-i mizerii 


din cauza prostiei lor. 

Bătrânul se ambalase şi perora mai departe despre 
nedreptăţile epocii moderne, când fiul lui, aruncând o privire 
peste umăr şi temându-se pentru bacşişul său, făcu câţiva paşi 
în spate. Flavia şi-ar fi dorit ca el să rămână însă la locul lui. Nu 
exista, fără îndoială, nici un risc în a lăsa o barcă în viteză fără 
pilot, dar ea s-ar fi simţit mai bine dacă la timonă s-ar fi aflat 
cineva, pentru mai multă siguranţă. Şofer turbat pe şosele, era 
însă mult mai precaută când venea vorba de apă. Aşa se 
întâmplă, desigur, când creşti la poalele Alpilor. 

Câteva cuvinte repezite îl trimiseră pe bătrân spre prova să 
strângă nişte frânghii sau să facă vreun alt lucru obişnuit pe 
bărci, iar ea rămase singură, să admire peisajul. Şi Flavia zări 
cu încântare primele imagini ale Veneţiei apărând la orizont. 
Campanila, turnul de la San Giorgio, zidurile scorojite de la 
Frari. Bărci, vaporaşe, gondole şi barje încărcate, care duceau 
mărfuri de colo-colo, tăiau luciul apei. Apoi se iviră zidurile şi 
stucatura roasă de ani a clădirilor de pe insula principală, în 
vreme ce taxiul îi înconjura extremitatea nordică, îndreptându- 
se spre Piazza San Marco. 

Taxiul înainta cu o viteză nebună, şerpuind prin trafic şi 
îndreptându-se glonţ spre marginea canalului. În ultima clipă, 
pilotul îl puse în marşarier, îl răsuci şi, cu o mică înfloritură, îl 
opri cu precizie studiată, exact în locul cuvenit. Rezultatul anilor 
de practică. Flavia plăti, adăugă un bacşiş generos şi urcă 
treptele spre Riva Schiavoni, în vreme ce pilotul venea în urma 
ei cu bagajele. 

Cazarea la hotelul Danielii nu-i luă decât câteva clipe. Şi de 
data asta respecta cu stricteţe instrucţiunile lui Bottando. Nu i 
se întâmpla prea des să i se ceară să stea la cel mai cunoscut şi 
mai scump hotel din nord-estul Italiei şi era hotărâtă să nu 
rateze o asemenea ocazie. De obicei, Danielii era plin-ochi de 
tagma cea mai bogată a turiştilor americani şi germani; uneori, 
chiar şi monumentalul hol gotic amintea de o staţie de autobuz, 
cu puhoaie de turişti agitaţi, mişunând care încotro, temându-se 
să nu rămână în urmă, şi cu grămezi de bagaje înghesuite în 
colţuri. Dar sezonul era pe sfârşite şi, cu toate că turiştii erau 
încă pretutindeni, puhoaiele fuseseră reduse la dimensiuni 
rezonabile. Drept urmare, personalul hotelului era mai puţin 
stresat decât de obicei şi, pentru standardele venețiene, 
aproape politicos. 

Camera era încântătoare, soarele domnea încă afară, iar 


patul părea extrem de confortabil. Singurul lucru pe care l-ar 
mai fi putut cere cineva era o masă bună, şi Flavia decise să se 
ocupe imediat şi de acest aspect. Drumul durase o oră şi 
depăşise cu mult pauza ei de prânz, aşa că se schimbă în nişte 
haine cu aspect mai profesional şi cobori la parter. Dacă 
învățase ceva de la Bottando, acel ceva era că, în poliţie, nu poţi 
să faci o muncă de calitate dacă ai stomacul gol. La recepţie, 
întrebă cum să ajungă la chestura centrală, cumpără un ziar ca 
să vadă cum era reflectată crima în presa locală şi se îndreptă 
apoi spre un prânz copios, deşi solitar. 


Era mulţumită şi doar uşor afectată de o mică indigestie în 
vreme ce urca fără grabă treptele spre chestură, pe la ora trei 
după-amiaza. Clădirea era una cât se poate de venețiană. În 
mod evident, fusese odinioară palatul vreunui nobil putred de 
bogat, dar cu timpul ajunsese atât de departe de gloria ei 
trecută, încât fusese preluată şi cotropită de stat. Incăperile, 
iniţial uriaşe şi bine proportionate, fuseseră compartimentate şi 
iar compartimentate, până ce se transformaseră în nişe mici şi 
cenuşii, legate între ele de culoare mai întunecate, mai 
neîngrijite şi mai deprimante. Oricare ar fi fost bugetul poliţiei, 
o prea mică parte din el era alocată menţinerii în bune condiţii a 
cartierului ei general. O atitudine corectă şi economicoasă, fără 
îndoială, dar tot era păcat. Departamentul ei de la Roma ocupa 
un sediu mult mai mic, dar abilitatea lui Bottando de a amâna 
înapoierea operelor de artă furate şi recuperate (întotdeauna 
făcea apel la hârţogărie pentru a mai păstra vreme de câteva 
luni piesele care îi plăceau în mod deosebit) îi conferea un 
aspect mult mai plăcut. Iar ăsta era un lucru foarte bun pentru 
moralul personalului, chiar dacă, din motive de siguranţă, cele 
mai frumoase opere de artă erau păstrate în biroul lui. 

Dispoziţia de vacanţă a Flaviei era în curs de rapidă 
evaporare după ce, vreme de zece minute, rătăcise de colo-colo, 
în căutarea destinaţiei dorite. Şi aproape că dispăru cu 
desăvârşire când, invitată în biroul comisarului Alessandro 
Bovolo, văzu că omuleţul prost-dispus, aşezat la masa lui de 
lucru, nu-şi ridică ochii din hârtiile pe care le citea, prefăcându- 
se că n-o observă. Dar hotărâse de la bun început că se va 
comporta ca o întruchipare a perfecțiunii colegiale, aşa că 
intenţiona să-i mai dea individului o şansă. Şi aşteptă 
răbdătoare, luându-şi o expresie de veselă nonşalanţă. În birou 
se aşternu liniştea, întreruptă de câte un pufnet al lui Bovolo, de 


foşnetul hârtiilor şi de zumzetul vag, dar cu atât mai iritant, al 
Flaviei, care fredona ca pentru sine. În cele din urmă, comisarul 
nu mai suportă îndoielnicele ei talente muzicale. Dădu drumul 
din mână hârtiilor atât de captivante, îşi netezi părul moale şi 
tern şi îşi ridică privirea cu aerul unui om important, deranjat de 
la treburile sale. 

Nici cea mai binevoitoare şi mai zburdalnică imaginaţie, nici 
chiar în cele mai favorabile circumstanţe, nu l-ar fi putut 
considera arătos. Bătând spre cincizeci de ani, avea o faţă 
subţire, nasul ascuţit, tenul pătat şi ochii mici, incolori. Pe lângă 
asta, nu mai erau multe de spus despre el. Dacă vreunul dintre 
pescarii lagunei ar fi prins însă la un moment dat un hering 
uriaş, pe care l-ar fi îmbrăcat într-un costum cenuşiu boţit şi l-ar 
fi aşezat într-un fotoliu, cu o pereche de ochelari cu ramă de 
sârmă pe nas, asemănarea cu insul din faţa ei ar fi fost 
spectaculoasă. 

— Signorina di Stefano, spuse el într-un târziu, accentuând 
primul cuvânt prea mult pentru gustul ei. O tânără şi elegantă 
expertă de la Roma vine să ne înveţe pe noi cum să prindem 
criminali. 

Zâmbetul uşor apos care însoţi această remarcă îi dădu de 
înţeles că Bovolo nu era foarte entuziasmat de sosirea ei. Aşa că 
nu întârzie cu replica. 

— De la Roma, da. Expertă, nu, pară ea, cu cel mai dulce şi 
mai dezarmant zâmbet de care dispunea. Oricare ar fi realizările 
departamentului meu, prinderea criminalilor nu se numără 
printre ele. 

— Şi atunci, de ce te afli aici? 

— Doar pentru a ajuta, dacă veţi decide că aveţi nevoie de 
ajutor. La urma urmei, noi ştim foarte multe despre lumea artei. 
Generalul Bottando a fost de părere că vizita mea aici nu-şi are 
rostul, dar cum ministrul a insistat, iată-mă. Ştiţi şi 
dumneavoastră cum sunt miniştrii. 

— Şi presupun că vei pleca peste câteva zile şi vei scrie un 
raport despre noi, răspunse comisarul, cu o vagă tentă de 
sarcasm suspicios în glas. Fără îndoială, încercând să-ţi salvezi 
propria piele. 

Aha! Plasa ţesută de carabinieri îşi făcea simţite efectele cu 
obişnuita ei eficacitate. Era limpede că Bovolo auzise de 
problemele lui Bottando şi, după cât se părea, nu avea de gând 
să fie de prea mare ajutor. Flavia se temuse de o asemenea 
eventualitate, dar se pregătise aşa cum putuse. 


— Speram să vă pot cere o mică favoare în acest sens, îi 
spuse ea pe un ton conspirativ. Cum dumneavoastră veţi fi cel 
care va conduce operaţiunile, ştiind cu exactitate tot ce se 
întâmplă, m-am gândit deşi ştiu, desigur, cât de ocupat sunteţi 
m-am gândit că aţi putea scrie dumneavoastră raportul în locul 
meu. Astfel vom putea evita orice erori inutile... 

Zâmbi încă o dată cu drăgălăşenie şi îşi dădu seama că omul 
din faţa ei prinsese mişcarea. La urma urmei, îi oferea şansa de 
a hotărî singur ce anume va conţine - şi nu va conţine - 
raportul. O ofertă tentantă, după părerea ei. Dacă nici asta nu-i 
va reduce din ostilitate, nu mai era nimic de făcut. Şi fireşte că 
ea îl va putea completa cu o notă de subsol ori o adăugire, ceva, 
când va ajunge la Roma. 

— Mă rog, începu Bovolo. Nu consider că departamentul meu 
ar trebui să vă facă vouă munca, dar poate că asta ar fi cea mai 
bună modalitate să ne asigurăm că birocraţii ăia care-şi vâră 
nasul peste tot primesc un raport corect. 

Înclină din cap şi surâse, gândindu-se la cuvintele de laudă 
pe care le va plasa ici şi colo în raport, prin locurile strategice. 

— Da, spuse apoi, mult mai bine dispus. E o soluţie 
înţeleaptă. Dar să ştii că n-am chef să-ţi pierzi vremea pe aici şi 
să ne stai în drum. Suntem ocupati, aglomeraţi şi avem chestii 
mult mai serioase de care să ne ocupăm decât asasinarea unei 
străine care n-a avut bunul-simţ să aibă grijă de ea însăşi. 

Da, era clar, Bovolo nu era omul care să ştie să primească un 
dar cu graţie. 

— Nu mă îndoiesc, replică Flavia uşor tulburată, dar 
mulţumită de uşorul progres pe care se părea că-l înregistrase. 
Şi m-aş bucura să vă fiu de ajutor aşa cum veţi dori. 

— Păi, răspunse el meditativ, încercând în mod limpede să 
găsească ceva, o activitate cât mai lipsită de importanţă. Înţeleg 
că eşti genul cu şcoală. Limbi străine. 

Rostise ultimele cuvinte de parcă ar fi fost vorba de o 
preocupare jenantă, iar Flavia constată că-i vine tot mai greu să- 
şi menţină zâmbetul stupid; spera din tot sufletul ca atitudinea 
lui să se schimbe înainte ca resursele ei de toleranţă să se 
epuizeze. 

— Ce-ar fi să discuţi cu unii dintre colegii ei? propuse 
comisarul, fără a acorda atenţie încordării tot mai evidente de 
pe chipul Flaviei. Sigur, n-are nici un rost, fiindcă deja suntem 
pe urmele criminalului, dar trebuie să demonstrăm că am 
acoperit toate pistele. Vorbeşti repede cu ei, citeşti 


documentaţia şi te întorci mâine la Roma. Te întorci mâine la 
Roma, nu-i aşa? întrebă apoi, suspectând cine ştie ce 
complicaţie neplăcută. 

— Da. Sau poimâine. Şi voi fi încântată să discut cu ei. Dar 
nu i-aţi interogat deja dumneavoastră? se arătă ea oarecum 
surprinsă. 

— Ba da, ba da, fireşte, replică Bovolo cu grabă. Sigur că i- 
am interogat. Categoric. Discuţii detaliate. Dar nu strică să 
repeţi operaţiunea. Sunt sigur. Asta o să-ţi dea de lucru şi n-o să 
ne stai în cale. 

— Păi, în acest caz, replică ea iute, renunțând la zâmbetul 
care şi aşa nu-i folosea la nimic, poate-mi veţi spune şi mie 
despre ce e vorba. Detaliile pe care le-am aflat la Roma sunt 
foarte vagi. Nimeni de acolo nu ştia ce şi cum s-a întâmplat. Mi- 
ar fi de ajutor să ştiu. Vreau să zic, dacă dispuneţi de timpul 
necesar. 

Comisarul îşi întoarse spre ea ochii mici, ca de peşte, 
neştiind sigur dacă era doar politicoasă sau mai degrabă 
sarcastică. 

— Hm, mârâi el, delicat ca întotdeauna. Mă rog, de ce nu? 
Poate că opiniile cuiva din exterior se vor dovedi chiar utile. 

Era limpede că gândea cu totul altceva, dar încerca măcar să 
se arate politicos. Flavia se strădui să pară flatată. 

— Numele victimei, începu el după ce răsfoi îndelung 
teancurile de dosare îngrămădite pe biroul său, este Louise 
Mary Masterson. Cetăţean american, treizeci şi opt de ani, 
necăsătorită.  Locuia la New York şi era  custodele 
departamentului de artă occidentală de la un muzeu de acolo. 
Un metru cincizeci şi unu înălţime, stare de sănătate bună. A 
devenit membru al Comitetului Tiziano acum un an şi jumătate. 
Urma să participe la a doua ei sesiune. Membrii se reunesc în 
fiecare an la Veneţia, pe cheltuiala contribuabililor. A venit în 
oraş lunea trecută, iar joi după-amiază a început întrunirea. A 
lipsit de la prima sesiune, dar s-a prezentat la lucrări vineri. 
Moartea ei a survenit, după părerea medicilor, în jurul orei 
21.30, în aceeaşi seară. 

Vorbea în cadenţa unei mitraliere, dându-i limpede de înţeles 
că nu se sinchisea câtuşi de puţin s-o informeze cum se cuvine. 
De fapt, depunea eforturi serioase să-i comunice cât mai multe 
date în cât mai puţin timp, ca să scape mai repede de vizitatorul 
inoportun. Flavia îl lăsă să turuie în continuare; deocamdată, 
rafalele lui nu aduseseră la lumină nici un detaliu care să merite 


urmărit. 

Cadavrul fusese descoperit în Giardinetti Reali, adică între 
Piazza San Marco şi Canal Grande. Victima lucrase până târziu 
la biblioteca Marciana, din apropiere, şi apoi plecase să se 
plimbe. Transportul public era paralizat de o grevă neanunţată 
şi poate că aşteptase un taxi. Fusese găsită într-o seră, 
înjunghiată de şapte ori cu un cuţit cu lama lungă de circa zece 
centimetri. Un briceag, probabil Swiss Army, sau pe aproape. O 
dată în gât, de patru ori în piept, o dată în umăr şi o dată în 
braţ. Nici o lovitură nu i-ar fi fost fatală dacă ar fi primit ajutor 
medical la vreme, dar ucigaşul a târât-o în seră pentru a fi sigur 
că va muri acolo. 

— A sângerat până la moarte? 

— Exact. Neplăcut mod de a sfârşi, recunosc. Era într-o zonă 
liniştită. In altă parte, cineva ar fi găsit-o la timp. Dar, din 
păcate, asta a fost situaţia. Nici unul dintre colegii ei nu ştie ce 
căuta ea acolo şi n-am găsit pe nimeni care s-o fi văzut în 
grădină. Nu era prea multă lume în jur, din cauza grevei ăleia 
afurisite. Crimă, evident. Dar cine a comis-o şi de ce nu ştim. 

— Suspiciuni? 

— Ei, asta-i! Suspiciuni sigur că avem. Şi chiar mai mult. A 
fost în mod cert un jaf care s-a terminat prost. Nu există indicii 
de viol, iar servieta a dispărut. Evident, făptaşul n-a fost un 
venețian. Vreun sicilian sau un alt soi de străin, fără îndoială. 

Flavia hotărî să nu comenteze această afirmaţie execrabilă. 
Ea, cel puţin, nu-i considera pe compatrioţii din Sud nişte străini 
şi nici nu pleca de la premisa că venețienii sunt incapabili de 
crimă. Dar n-avea rost să agite şi mai mult apele. 

— Nu au existat alte indicii sau semne care să sugereze ce 
anume s-a întâmplat? 

Bovolo ridică din umeri ca omul care a spus ce-a avut de spus 
şi nu vede pentru ce ar mai continua discuţia. Totuşi, 
încheiaseră o înţelegere: ea nu-l va critica, iar el îi va face pe 
plac. IÎmpinse câteva hârtii pe birou, spre ea, în vreme ce 
continuă: 

— Ai aici tot ce ştim despre activităţile ei până în momentul 
morţii. Nu e absolut nimic ieşit din comun. Nu cunoştea pe 
nimeni în Veneţia, cu excepţia colegilor ei. Când nu era la 
bibliotecă, îşi petrecea aproape tot timpul pe Isola San Giorgio, 
în camera ei ori la masă sau la întâlniri cu alţi membri ai 
comitetului. Iar astea, adăugă comisarul în clipa în care Flavia 
voia să spună că detaliile par a fi foarte firave, sunt fotografiile 


victimei. 

Le privi cu atenţie, mai degrabă din dorinţa de a afişa un aer 
profesional, decât fiindcă voia să le studieze. Chiar şi o singură 
privire aruncată asupra lor i se părea o încălcare a intimităţii 
decedatei. 

Chiar şi moartă, era limpede că Masterson fusese o femeie 
tulburătoare. Un chip armonios, cu fardurile întinse. Hainele, 
răvăşite şi pătate de sânge, erau evident de bună calitate şi, 
după părerea ei, puţin cam prea severe şi conservatoare. Un 
prim-plan al mâinii îi arăta degetele strânse în jurul unor flori, 
pe care le apucase probabil în clipa morţii. Şi mai era ceva ce nu 
izbutea să desluşească. 

— Ce-i asta? 

— Un crin, răspunse Bovolo. 

— Nu floarea. Asta, preciză ea, arătând cu degetul. 

— Un crucifix. De aur. Pe un lanţ din argint. 

— Trebuie să fie foarte valoros. Aş fi zis că un hoţ l-ar fi 
înhăţat imediat. 

Comisarul ridică din umeri indiferent. 

— Poate că da, poate că nu. Probabil că femeia s-a luptat, 
ceea ce l-a determinat s-o ucidă, după care a intrat în panică şi a 
fugit. Sau poate că voia doar bani lichizi. La urma urmei, banii 
sunt mai siguri. 

— Şi în servietă ce era? 

— Documente de serviciu, un portmoneu, paşaportul, chestii 
de astea, din câte ne-am putut da seama. 

li întinse o listă şi câteva copii xeroxate. Flavia se gândi 
câteva secunde. Întotdeauna dădea atenţie primelor impresii 
deducţii instantanee care de fiecare dată îl determinau pe 
Bottando să adopte o expresie de grea suferinţă. Lui îi plăcea 
rutina şi încercase ani de-a rândul s-o convingă şi pe Flavia de 
utilitatea ei. La drept vorbind, omul era poliţist, iar rutina făcea 
parte din slujba lui. Ea însă nu era şi prefera imaginaţia, care se 
dovedea de multe ori la fel de corectă ca meticulozitatea şefului 
ei. Totuşi, putea acum să-şi demonstreze adeziunea la metodele 
uzuale. 

— N-au fost găsite amprente, nimic de genul ăsta? 

— E o grădină publică, replică Bovolo sarcastic. Turiştii se 
plimbă pe acolo tot timpul şi tratează parcul de parcă ar fi o 
groapă de gunoi. Zona de la malul apei e absolut dezgustătoare. 
Ai idee câte doze goale de răcoritoare şi sandviciuri mâncate pe 
jumătate au fost nevoiţi oamenii mei să adune? 


Ultimul lucru pe care voia Flavia să-l audă acum era o 
prelegere interminabilă despre obiceiurile deranjante ale 
turiştilor. Lăsând la o parte faptul că lui Bovolo i-ar fi plăcut să 
interzică accesul tuturor străinilor în oraş, ea locuia în Roma, 
aşa că problema îi era deja cunoscută. 

— Mi-am închipuit că, dacă a fost târâtă în seră, ar fi trebuit 
să existe nişte amprente în jur. 

— Ei, bine, nu există. Nu unele recente, în orice caz. Vara a 
fost secetoasă, iar pământul e uscat. N-a mai plouat de câteva 
săptămâni. Cu puţin noroc, s-ar putea să vedem curând măcar 
nişte stropi; avem nevoie, fără îndoială. Sigur, poţi să pierzi 
timpul căutând şi tu, dacă ţi se pare că poţi să faci o treabă mai 
bună decât experţii noştri, care au petrecut deja ani întregi 
examinând asemenea scene... 

Flavia înclină capul într-un mod care sugera că ar putea face 
exact acest lucru. Nu-l va face, în nici un caz, dar sugestia era 
enervantă pentru Bovolo, aşa că merita efortul. 

Nu prea avea pe ce să-şi încerce imaginaţia, trebuia să 
recunoască asta. Dar fotografiile femeii aveau ceva ciudat, 
interesant. Ce poţi spune despre nişte poze? Nu prea multe, 
într-adevăr, dar Masterson avea aerul unei persoane oarecum 
complicate. Era îmbrăcată în stilul sec, raţional, pe care îl 
preferă adesea americanii. Nu avea nimic din feminitatea pe 
care ar fi afişat-o o italiancă în situaţia ei. Şi expresia întipărită 
pe faţă era una de hotărâre. Dar exista în ea şi un soi de 
ambiguitate. Dincolo de suprafaţă era ceva mai blând, mai cu 
seamă în jurul ochilor, ceva ce contrazicea linia fermă a buzelor. 
Masterson lăsa impresia că încercase să fie mai dură decât era 
în mod natural. Poate că fusese chiar plăcută, pentru cei ce 
reuşeau să ajungă la sufletul ei. 

Flavia surâse, gândindu-se cum s-ar fi strâmbat Bottando la 
raţionamentul ei, care de fapt nu avea nimic concret la bază. O 
scurtă privire spre Bovolo o convinse că şi el urmase aceeaşi 
şcoală de poliţie ca şeful ei. 

— Bănuiesc că aţi aflat cum şi-au petrecut colegii ei timpul, 
spuse ea. 

Comisarul reacţionă iar ca şi cum n-ar fi ştiut dacă e doar 
respectuoasă sau îl ia în răspăr, înclinând spre a doua variantă. 

— Desigur, replică el imediat, scoțând la iveală un alt set de 
hârtii. 

Îşi puse ochelarii pe vârful nasului şi cercetă atent 
documentele, în eventualitatea că se schimbase ceva în ele în 


ultimele cinci minute. 

— Toţi au oferit informaţii perfect rezonabile cu privire la 
activitatea lor. Şi înainte să întrebi, da, am verificat deja hainele 
din camerele lor şi n-am găsit nici o pată de sânge, nici un 
pumnal însângerat şi nici vreun jurnal cu mărturisiri complete. 
Profesorul Roberts şi doctorul Kollmar şi-au asigurat unul altuia 
alibiul, amândoi fiind la un spectacol de operă. Dr. Van Heteren 
a luat cina împreună cu nişte prieteni în apropiere de gară. Dr. 
Lorenzo era acasă, iar servitorii şi prietenii lui pot depune 
mărturie în acest sens. Toţi patru stau pe insula principală, nu la 
fundaţie. Şi mai rămâne dr. Miller. | 

— Povestiţi-mi atunci despre el. Înţeleg că nu are martori. 

Bovolo încuviinţă. 

— Aşa e. Pentru o clipă şi noi ne-am pus speranţele în el. 
Omul era însă pe insulă, fără posibilitatea de-a o părăsi din 
cauza grevei. S-a dus la bucătărie puţin după ora zece, pentru a 
cere nişte apă minerală cu care să ia un somnifer, a înghiţit 
pastila în timp ce vorbea cu personalul şi s-a dus pe urmă să se 
culce. 

— Şi totuşi, rămâne singurul care nu are martori pentru ora 
crimei? 

— Da. Insă portarul e gata să jure că nimeni nu a plecat şi nu 
a sosit la hotel după ora şase. Dacă omul era pe insulă la ora 
zece, înseamnă că se afla acolo şi la nouă - caz în care nuela 
ucis-o pe Masterson. Şi în plus, toţi membrii comitetului sunt 
persoane distinse, care aparent nu au nici un motiv pentru a 
ucide. Era o reuniune ştiinţifică cât se poate de armonioasă, nu 
o bandă mafiotă. 

Flavia înclină din cap, gânditoare. 

— Şi astfel, eliminându-i pe colegii ei, aţi ajuns la varianta 
hoţului care a acţionat singur. 

Bovolo încuviinţă. 

— Şi rămânem la ea. Dacă nu cumva ai tu o altă propunere, 
replică el cu o privire de tip „să nu care cumva să-ndrăzneşti“. 

— Dar asta ce-i? întrebă ea arătând spre o altă mapă. 

— Asta? Corespondenţa ei. I-a fost adusă în cameră azi- 
dimineaţă şi am luat-o noi. Am crezut c-o fi importantă, dar nu e. 
Ia-o tu, dacă vrei, şi verifică. Sunt numai chestii legate de artă. 

Flavia citi rapid. Circulare, note de la muzeul la care lucra 
femeia, o scrisoare de la o agenţie foto şi câteva facturi. Nici o 
inspiraţie! Le puse pe toate pe birou. 

— Şi totuşi, spuse apoi, încă nemulțumită. Mi se pare ciudat 


ca hoţul să-şi dea atâta osteneală să-i smulgă crucifixul de aur 
de la gât şi pe urmă să-l lase pur şi simplu acolo. Apropo, 
Masterson era catolică? 

Bovolo clătină din cap. 

— Nu cred. Ştii cum sunt americanii ăştia. Toţi par nişte 
fanatici religioşi. 

O altă naţiune tăiată de pe lista lui! Nu era tipul care să 
aprecieze larga diversitate a culturii umane. 

— Fă copii după astea dacă vrei, spuse comisarul, 
gesticulând spre dosarele cazului, într-un acces de generozitate 
colegială. Nu după fotografii, normal, dar în rest, după orice. 
Atâta vreme cât le aduci înapoi şi nu le arăţi nimănui. Sunt 
confidentiale, pricepi? 

Oare de ce luase toate nimicurile astea? se întrebă ea în 
vreme ce se îndrepta spre hotel, după ce plecase strângând 
mâna mică şi umedă a comisarului. În mod evident, acesta din 
urmă le considera inutile, altfel nu i-ar fi permis să le ia. In 
ciuda ordinelor lui Bottando, care îi ceruse să nu se implice în 
anchetă, simţea un vag interes pentru cazul respectiv. Poate că 
figura femeii era motivul. Nu se zărea pe ea nici urmă de 
spaimă. Nu era chipul cuiva care moare în timpul unui jaf. 
Singura expresie întipărită pe faţa ei era hotărârea. Şi 
indignarea. Şi nici una nu se potrivea deloc cu varianta jafului 
pe care o susţinea Bovolo. 


3 


Jonathan Argyll şedea la o masă într-un restaurant din Piazza 
Manin, încercând fără prea mare succes să-şi mascheze atât 
iritarea stârnită de mesaj, cât şi dezgustul provocat de mesager. 
Şi nu era uşor. Se simţea scos din ale lui, ca de obicei, şi 
începea să aibă o vagă senzaţie că natura nu-l menise deloc să 
se ocupe de comerţul cu artă, oricât de asiduu încerca el să-şi 
câştige pâinea din asta. Ştia foarte bine care era rostul lui. Să 
pună urechea la pământ, să mai prindă câte o bârfă din 
domeniu, să caute prin biblioteci, să beneficieze de câte o 
oportunitate şi să-i abordeze delicat pe proprietari cu o ofertă 
pe care, teoretic, ei se repezeau s-o accepte. Simplu! Şi se putea 
achita de toate fără probleme, cu excepţia ultimei părţi. Cumva, 
proprietarii picturilor nu erau niciodată atât de dispuşi să se 
despartă de posesiunile lor, aşa cum sugera teoria că ar fi 


trebuit să fie. Poate că avea el nevoie de mai multă practică 
ceea ce-i tot sugera şeful lui. În zilele bune, aşa îi plăcea să 
creadă. In zilele proaste - şi asta era una dintre ele - era mai 
înclinat să considere că fusese făcut pentru cu totul altceva. 

— Dar, Signora Pianta, de ce? întrebă el într-o italiană 
marcată doar de accentul inconfundabil al disperării exasperate. 
Dacă termenii nu erau convenabili, de ce Dumnezeu n-a spus 
asta de luna trecută? 

Baborniţa cu mutră de uliu, ticăloasă şi hidoasă, îi aruncă un 
zâmbet subţire şi deloc înţelegător. Avea un nas de dimensiuni 
alarmante, încovoiat aproape ca o seceră, iar privirile lui erau 
atrase irezistibil de monstruoasa protuberanţă, în vreme ce 
mâncarea dispărea din farfurii, iar calitatea conversaţiei se 
deteriora constant. li remarcase aspectul deloc atrăgător şi 
înainte ca ea să-i ceară mai mulţi bani, dar şocul solicitării îi 
ascuţise şi mai mult simţurile. Pe de altă parte, niciodată nu-i 
plăcuse să facă afaceri cu ea, aşa că îi era din ce în ce mai greu 
să continue să se arate politicos. 

Teribil de enervant! Mai cu seamă că discuţia cu bătrâna 
Marchesa decursese destul de bine. Era o femeie abilă, plină de 
energie, cu ochi strălucitori pe chipul brăzdat de riduri, cu un 
bizar simţ al umorului şi o extrem de mulţumitoare dorinţă de a 
scăpa de câteva picturi. Totul mersese bine, mai mult sau mai 
puţin. Apoi bătrâna se îmbolnăvise, iar boala o făcuse să devină 
ţâfnoasă. De când controlul fusese preluat de asistenta ei - 
însoţitoare, cum îi plăcea să-şi spună - negocierile se 
poticniseră, iar acum păreau că ajunseseră într-un punct mort. 

— Şi ţi-am spus deja că e inutil. Noi avem o experienţă vastă 
cu astfel de lucruri. 

Obositoare femeie! Îşi petrecuse întreaga seară făcând bizare 
aluzii eliptice, până când, în cele din urmă, el o întrebase de-a 
dreptul ce naiba vrea, pe lângă un procent din preţul de vânzare 
în locul unei sume fixe. Asta putea accepta, deşi ar fi fost amabil 
din partea ei să-şi fi formulat pretenţiile până acum. 

Celălalt mic detaliu era însă enervant. Să scoată picturile din 
ţară clandestin, îi sugerase ea. Ce să se mai încurce cu permisul 
de export, cu reglementările oficiale şi alte aiureli 
asemănătoare?! Vâră picturile în spatele maşinii, condu până în 
Elveţia şi vinde-le. Şi termină odată! 

Nu era, desigur, ceva neobişnuit. Mii de picturi părăseau 
astfel Italia în fiecare an, iar unii dintre colegii lui mai puţin 
respectabili de la Roma câştigau binişor dintr-un astfel de 


comerţ. Dar, precizase el cu fermitate, Galeriile Byrnes nu 
procedează aşa, ci respectă legea şi ştiu să grăbească 
autorităţile. În plus, picturile erau relativ lipsite de importanţă - 
imagini de familie, peisaje de mâna a doua, portrete ale unor 
anonimi şi aşa mai departe - şi deci riscul unor complicaţii era 
inexistent. Preţul pe care el îl oferise nu era grozav, într-adevăr, 
dar atât valorau tablourile. Iar după ce vor fi fost încasaţi banii, 
iar ele transportate în Anglia, curățate, pregătite şi vândute, el 
şi patronul lui vor obţine un profit frumuşel. Calculând tariful pe 
oră pentru timpul alocat, probabil că ar fi câştigat mai mult 
vânzând hamburgeri într-un local fast-food. N 

Femeia era iritată de refuzul lui încăpățânat. In acest caz, 
spuse ea, lui îi revine sarcina de a achita toate taxele de export 
şi de Înregistrare. Chiar dacă nu ştia dacă vorbea serios sau era 
doar o stratagemă menită să-l determine să-i accepte 
propunerea de eludare a legii, Argyll hotărî că venise vremea să 
pună piciorul în prag. _ 

— Am verificat încă o dată toate cifrele. În nici un caz nu 
putem să vindem picturile, să plătim toate cheltuielile şi să 
obţinem un profit la procentul ăsta. Ori asta, ori să renunţăm la 
afacere, pentru noi e totuna. 

Signora Pianta zâmbi şi sorbi din cafeaua pe care, după cum 
decurgeau lucrurile, tot Argyll o plătea. O masă menită să 
încununeze o afacere amiabilă se transforma într-o costisitoare 
pierdere de timp. Iniţial simţise o anume simpatie pentru femeia 
din faţa lui, care deţinea deloc invidiatul post de însoţitoare a 
răutăcioasei Marchesa. Acum însă, orice urmă de înţelegere se 
spulbera în vânt. 

— Imi pare foarte rău, spuse ea, deşi era evident că nu 
regreta câtuşi de puţin. Acestea sunt însă instrucţiunile pe care 
le-am primit. Şi cum în ultima vreme s-au mai interesat şi alţii 
de tablourile noastre... 

Ultima remarcă îl lăsă cu gura căscată. Cine naiba ar mai 
putea fi interesat? Doar nu se va pomeni nevoit să liciteze 
pentru chestiile acelea! Fiindcă în mod cert nu meritau. Dacă n- 
ar fi fost nevoit ca din când în când să-i ofere lui Edward Byrnes, 
din Londra, câteva picturi în schimbul salariului pe care îl 
primea, acum ar fi fost deja pe drum înapoi, spre Roma. 

— Of, bine, atunci, replică el fără tragere de inimă. O să mă 
mai gândesc şi vă sun mâine. 

O atitudine rece şi profesionistă, îşi spuse în sinea lui. Nu le 
permite să te calce în picioare. Lasă-i să se frământe. Probabil 


fără rost, oricum. 

Din acel moment şi până la sfârşitul mesei, se strădui să 
rămână cât mai calm şi mai politicos. Procedă cu totul cum se 
cuvenea: achită nota de plată scrâşnind neauzit din dinţi, o ajută 
să-şi îmbrace haina, o conduse afară din restaurant şi tocmai îi 
săruta mâna - gestul ăsta dădea întotdeauna rezultate bune, 
chiar şi în cazurile în care era nemeritat - când auzi o tuse 
discretă undeva în spatele lui, în Campo. 

Se întoarse şi iritarea i se evaporă când o recunoscu pe 
femeia care stătea lăsându-şi toată greutatea pe piciorul stâng, 
cu braţele încrucişate la piept şi o expresie de condescendenţă 
amuzată în priviri. 

— Ce faci aici, în Veneţia? 

— Mă distrez mai puţin decât tine, mi se pare, spuse Flavia. 

Derutat aşa cum i se întâmpla adesea când intervenea ceva 
neaşteptat, Argyll chinui nişte prezentări agitate şi nu tocmai 
competente: 

— Flavia di Stefano, de la departamentul de artă al poliţiei 
din Roma. 

Pianta nu fu deloc impresionată. Moţăi un salut îngheţat, 
sugerând că pentru ea poliţiştii nu sunt membri respectabili ai 
societăţii, îi cercetă dezaprobator hainele cam şifonate - 
zăbovind cu privirea asupra ghetelor prăfuite - şi apoi o ignoră 
cu desăvârşire. Îi mulţumi lui Argyll pentru masă într-un stil 
rece ca gheaţa, care nu avea nici o legătură cu valoarea notei de 
plată, şi plecă. 

— Ei, uite o persoană foarte drăguță, remarcă Flavia pe un 
ton calm. 

Argyll îşi frecă nasul într-un gest de iritare şi frustrare. 

— Nu pare să te fi plăcut, nu-i aşa? Dar n-o lua ca pe ceva 
personal. Poate că motivu-i doar acela că tocmai mi-a cerut să 
încalc legea. În plus, nici pe mine nu mă place, iar eu tocmai i- 
am plătit cina. 

Urmă o lungă tăcere, în cursul căreia Argyll o privi cu o 
expresie de afecţiune, pe care ea o interpreta întotdeauna ca 
fiind una de disconfort. El nu ştiuse niciodată cum să trateze o 
persoană  supraîncărcată emoţional şi totodată calmă şi 
detaşată. Cumva piesele nu se potriveau între ele sau, pentru a 
spune altfel, se potriveau, dar el nu-şi dădea deloc seama unde 
anume se îmbinau. 

— Dar ce faci aici? întrebă în cele din urmă. Nici nu-ţi pot 
spune cât de încântat sunt să te revăd. Un chip prietenos, ştii tu. 


— Mulţumesc, replică ea pe un ton oficial, înțelegând că 
perioada în care locuise în Roma nu-l schimbase câtuşi de puţin. 
Iar dacă el n-o înţelegea, sentimentul era cel puţin reciproc. 
Afecţiunea lui distantă, deşi evidentă, o nedumerise mereu. 
După părerea ei, ar fi trebuit ori s-o dea uitării, ori s-o ia în 
braţe. Ambele variante ar da rezultate, dar a nu alege nici una 
părea o lipsă de hotărâre. 

— Stau aici vreo două zile, pentru un caz. Oarecum. Nu prea 
interesant. 

— Oh! 

— Dar tu? 

— Îmi pierd vremea, după cum se pare. 

O nouă tăcere se aşternu. 

— Vrei să-mi povesteşti? întrebă ea în cele din urmă. Pari a 
avea nevoie să-ţi descarci puţin sufletul. 

Argyll îi aruncă o privire piezişă, recunoscătoare. 

— Da, răspunse. Mi-ar plăcea. Bănuiesc că ţi-e foame. 

Flavia dădu din cap cu înflăcărare. 

— Da. De unde ştii? _ 

— Am nimerit-o. Vino! O să iau şi eu o cafea. Imi place grozav 
să văd un profesionist la lucru. 

Intrară în restaurant şi se aşezară la aceeaşi masă la care 
mâncase el mai devreme. 

— Acelaşi loc, o companie mai plăcută, remarcă Argyll cu o 
tentativă de zâmbet fermecător puţin mai reuşită decât 
anterioara. 

În vreme ce Flavia studie meniul cu meticulozitatea ei 
obişnuită, el îi expuse pe scurt problemele şi necazurile lui. Nu 
erau multe de spus referitor la ele. Afacerea, după părerea ei, 
era ratată şi singurul lucru raţional care-i rămânea lui de făcut 
era să se întoarcă la Roma. Dar se strădui să pară optimistă. Ar 
trebui, îi sugeră ea, să mai zăbovească în oraş câteva zile. La 
urma urmei, nu se ştie niciodată; ar putea să-ncerce şi un pic de 
contrabandă. 

Argyll se arătă şocat. 

— Şi lucrezi pentru poliţie! Mi-e ruşine pentru tine! 

— Ei, a fost doar o idee. 

— Nu, mulţumesc. Voi mai persevera câteva zile, urmând 
căile legale, şi apoi voi renunţa. Uite însă ce-o să fac, adăugă el 
cu un nou entuziasm în glas: o să încerc să iau legătura direct 
cu Marchesa, mâine. Să mă duc direct la vârf. Ar putea da 
rezultate. 


Căscă apoi, se rezemă de spătarul scaunului şi se întinse. 

— Dar gata cu asta. M-am săturat de asemenea prostii. 
Distrează-mă! Cum mai e viaţa la Roma zilele astea? 

Era o aluzie la faptul că, deşi locuiau în acelaşi oraş, nu se 
văzuseră deloc în ultima vreme. Pe el asta îl mâhnea, iar Flaviei 
îi lipsea la rândul ei compania lui. Dar, aşa cum îi explică, el 
lipsise din oraş, iar ea fusese ocupată. Erau vremuri grele şi 
presiunile se făceau simţite în vreme ce Bottando se străduia să- 
şi salveze departamentul. 

— De fapt, încheie ea, singurul motiv pentru care am venit 
aici este acela că la Roma toată lumea se agită, iar Bottando 
complotează. 

— Ca de obicei, nu-i aşa? 

Opiniile lor în privinţa asta erau divergente. Pentru englez, 
faptul că Bottando avea mereu de tras nişte sfori îl califica drept 
un manipulator înveterat. Deşi nutrea un respect considerabil 
pentru bonomul italian, era de părere că acesta şi-ar petrece 
mai cu folos timpul prinzând criminali. Flavia, pe de altă parte, 
era de aceeaşi părere cu Bottando, că eficienţa nu mai avea nici 
un rost dacă întregul lor departament ar fi fost ras de pe faţa 
pământului. Numai că şi-ar fi dorit să n-o mai implice şi pe ea 
atât de des. 

— De data asta e serios, spuse încruntându-se. Trebuie să 
ducem o veritabilă bătălie. Sper să ne poată scoate el din 
bucluc. 

— Sunt sigur că va putea. La urma urmei, are o experienţă 
extraordinară. Bănuiesc că ai venit pentru afacerea Masterson, 
despre care am citit în ziare. 

Flavia încuviinţă, cu gândurile în altă parte. 

— Şi cine i-a făcut felul? 

— De unde să ştiu eu? Poliţia locală crede că a fost jefuită. 
Oricum, nu e treaba mea. Eu mă aflu aici doar pentru a conferi o 
anume respectabilitate, pentru a urma un eventual fir artistic şi 
a aduna nişte puncte în plus pentru departament într-o perioadă 
dificilă. Apropo, tu ştii ceva despre... Se întrerupse pentru a 
căuta scrisoarea şi a verifica numele, apoi continuă:... Agenzia 
Fotografica Rossi? 

— Cât se poate de respectabilă. O mică firmă din Bologna, cu 
o arhivă de fotografii. E solicitată adesea de istoricii de artă 
care au nevoie de ilustraţii pentru cărţile lor. De ce? 

— Aşa, fără nici un motiv. Doar că azi-dimineaţă a sosit o 
scrisoare de la ei pentru Masterson. Mi-am spus că ar trebui să 


fiu conştiincioasă şi să verific. Ca să am ceva de scris în raport, 
adăugă ea în vreme ce Argyll îi luă scrisoarea din mână şi 
începu s-o citească. 

Nu se întâmplă prea des să poţi spune că ai văzut pe cineva 
dat pe spate de surprindere, mai ales când respectivul stă pe 
scaun. Şi nici nu ai de multe ori prilejul de a privi pe cineva 
schimbându-şi culoarea feţei. Argyll însă îi oferi Flaviei, în 
numai câteva secunde, două noi experienţe de viaţă. Pentru o 
clipă, avu impresia că va cădea de pe scaun sub privirile ei. 
Tenul lui roz deveni alb, după care căpătă o nuanţă verzuie în 
vreme ce el citea scrisoarea - sau mai bine zis se holba la ea. 

— Ce...? începu el pe un ton ce lăsa de înţeles că-l vor apuca 
istericalele. Ce naiba faci tu cu asta? 

În mod evident, văzuse acolo ceva ce ea nu observase, aşa că 
se aplecă într-o parte pentru a privi din nou scrisoarea. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Nimic, răspunse el. E o scrisoare cât se poate de drăguță. 
Un model de perfecţiune, fără îndoială. E plăcut să ştii că stilul 
epistolar se mai păstrează încă, în epoca asta a telefoanelor 
mobile şi a electronicii. 

— Jonathan! izbucni ea cu o notă de avertizare în glas. 

Când era enervat sau supărat, Argyll avea tendinţa de a intra 
în fundături conversaţionale. 

— Masterson întreabă de fotografia unei picturi. 

— Iar ei îi spun că n-o au. Ştiu asta. 

— Un portret, continuă el metodic, aparţinând Marchesei di 
Mulino. Neinteresant pentru nimeni, vreme de aproape o 
jumătate de secol. Cu excepţia mea, iar eu am petrecut ultimele 
luni încercând în van să-l cumpăr. Şi tocmai când credeam că 
totul merge bine, oroarea aia de Pianta îmi zice că mai e cineva 
interesat să cumpere. lar acum constat că persoana interesată 
este femeia care a fost înjunghiată. 

Flavia se gândi o clipă. Îşi dădea seama că Argyll e tulburat, 
dar nu credea că are de ce. 

— Păi, asta reduce competiţia, replică ea cu umor. 

El îi aruncă o privire severă. 

— Da, o reduce în adevăratul sens al cuvântului. 

— De cine e pictura respectivă? 

— De nimeni. 

— Ei, cineva trebuie s-o fi pictat! 

— Fără îndoială. Dar nici eu nu ştiu şi nimeni altcineva nu 
are habar cine. Doar că aparţine şcolii venețiene şi datează de 


pe la 1500 sau pe aproape. Mediocră de-a binelea. 

— Atunci, pe cine reprezintă portretul? 

— Nici asta nu ştiu, răspunse el. Dar este probabil un 
autoportret. 

— Nu de Tiziano, presupun. 

— În nici un caz. Tiziano ştia să picteze. 

— Şi cum e? 

— Simplu. Bărbat cu nasul mare, îmbrăcat în robă, oglindă, 
şevalet în fundal. Nimic deosebit, crede-mă. 

Flavia se încruntă. 

— Pare o coincidenţă, trebuie să recunosc, spuse ea cu 
evidenta reţinere a celui care îşi vede viaţa complicată în mod 
inutil. 

— Asta m-a frapat şi pe mine, replică Argyll morocănos, 
recitind scrisoarea pentru a fi sigur că a înţeles-o cum trebuie. 
O înţelesese. Şi e foarte ciudat! Imi dă fiori. 

Apoi se lăsă pe spate în scaun, îşi încrucişă braţele la piept, 
într-o postură defensivă, şi se încruntă la ea. 

— Poate că ar trebui să-i întrebi pe colegii ei, sugeră după 
câteva clipe. Să afli ce avea de gând. Poate că vor lămuri ei 
situaţia. A discutat cineva cu ei? 

— Desigur. Carabinierii nu-s chiar nişte idioţi iremediabili. 
Nu în totalitate, cel puţin. Dar în principal le-au verificat 
alibiurile. Şase membri în comitet, unul mort, cinci alibiuri 
rezonabile. 

— Hm! Departe de mine gândul de a te învăţa cum să-ţi faci 
treaba, dar cred că se impune o discuţie cu oamenii ăştia. De 
dragul meu, cel puţin. 

— O să vorbesc cu ei. Nu de dragul tău, însă. Dar nu am prea 
mult timp şi va trebui s-o fac cu discreţie. La urma urmei, am 
fost trimisă aici numai pentru a fi de decor, nu să fac ceva 
concret. 

— Tu eşti întotdeauna decorativă, replică Argyll cu stângăcie. 
Şi nu mi te pot imagina nefăcând nimic. Nu s-ar putea, nu-i aşa, 
să vin şi eu cu tine? 

Se strădui să arate încântător, genul de persoană capabilă să 
stea într-o cameră de interogatoriu fără a fi remarcată. 

— Imposibil. In nici un caz. Relaţiile mele cu Bovolo sunt şi 
aşa tensionate, iar asta l-ar face să explodeze. In plus, nu e 
treaba ta. 

Se făcuse târziu, Flavia era obosită şi devenea iritabilă. 
Bănuia că va avea nevoie de mai mult timp decât i se va acorda 


în acest caz şi, fără un motiv raţional, începea să-i poarte pică 
lui Argyll fiindcă apăruse şi complica situaţia cu pictura lui 
afurisită. Sigur, nu era vina lui şi părea nedrept să se repeadă 
asupra lui. Dar avea nevoie urgentă de somn, aşa că ceru nota 
de plată şi ieşiră amândoi în aerul rece al serii cât putură de 
repede. 

Flavia rămase în faţa restaurantului, cu mâinile în buzunare, 
admirând priveliştea şi întrebându-se care dintre numeroasele 
străduţe înguste ducea la hotelul ei. Avea un bun simţ al 
orientării şi totdeauna era dezamăgită atunci când acesta o lăsa 
baltă. Iar în Veneţia i se întâmpla mereu. Argyll stătea în faţa ei, 
legănându-se de pe un picior pe altul, aşa cum făcea de obicei 
când se gândea la ceva. 

— Bine, atunci, spuse el în cele din urmă. Mai bine mă duc la 
hotelul meu. Sau poate vrei să te conduc spre al tău... 

Flavia oftă şi îi zâmbi. 

— N-aş mai ajunge niciodată, răspunse ea ratând aluzia. E în 
regulă, o să mă descurc. Vino mâine şi-ţi spun ce am aflat. 

Şi cu asta plecă, lăsându-l pe Argyll să rătăcească morocănos 
învârtindu-se în cerc, până ce întâmplarea îl aduse în faţa 
hotelului său. 


4 


A doua zi dimineaţă, Argyll şedea în fotoliul din dormitorul 
Flaviei, citind ziarul. Ştiind bine că ţâfna ei de cu o seară înainte 
se va fi spulberat după opt ore de somn, venise la micul dejun 
pentru a-i aminti să întrebe de pictura lui. Petrecuse ceva timp 
gândindu-se la ea şi încă era îngrijorat. 

Nu se grăbea deloc să se ducă să-şi vadă de treburile lui. De 
fapt, în momentul de faţă nici nu avea vreo treabă. Urma să 
joace un joc al aşteptării, îi explică el cu ceea ce spera că este 
aerul abil al profesionistului hârşit. Dacă ei îl luau de prost, cel 
puţin putea şi el să le răspundă cu aceeaşi monedă. 

— Vreau tablourile acelea, însă lucrurile se complică. Dragul 
şi iubitul meu patron nu m-ar ierta niciodată dacă l-aş implica 
într-un alt scandal, spuse gânditor în vreme ce-şi turna în ceaşcă 
ultimii stropi de cafea. 

Iar aici avea dreptate. Sir Edward Byrnes era un om plăcut 
din multe puncte de vedere, dar punea un accent deosebit pe 
reputaţia lui impecabilă de senior onest al afacerilor 


internaţionale din domeniul artei. Rolul mic, dar important, pe 
care-l jucase Argyll determinându-l să vândă falsul Rafael 
Muzeului Naţional de Artă al Italiei aproape că îi distrusese 
cariera.? Nu că ar fi fost vina lui - la urma urmei, îndreptase 
ulterior lucrurile, oarecum -, dar fusese cât pe-aci, şi un nou 
episod de acelaşi tip nu avea să dea deloc bine. 

— Dar cum ai aflat despre picturile acelea? E tot un rezultat 
al eforturilor tale detectivistice în materie de istorie a artei? 

Întrebarea avusese în ea o tentă de sarcasm. Isprăvile lui 
Argyll în respectivul domeniu fuseseră dureros de inconsecvente 
în trecut, aşa că el trată remarca Flaviei cu disprețul cuvenit. 

— Nu chiar. Bătrâna doamnă i-a scris lui Byrnes cu vreo şase 
luni în urmă. Îşi închipuia, cred, că picturile sunt mai valoroase 
decât sunt în realitate. Iar eu am fost trimis să-i scot ideea asta 
din minte şi să închei afacerea. Aşa că, vezi, n-a fost vina mea. 

Oftă, copleşit de toate problemele existenţei, şi îşi goli ceaşca 
de cafea. 

— Vrei să-ţi petreci timpul vizitând câteva biserici azi? Sau ai 
de gând să fii conştiincioasă? 

Ea încuviinţă şi se ridică de pe scaun. 

— Mă gândeam eu! Membrul numărul unu al comitetului. 
Atunci, ar fi cazul să mergem. O să fie o zi foarte lungă. 

Flavia arăta extrem de atrăgătoare în dimineaţa asta, îşi 
spuse englezul cu căldură în suflet. Părul lăsat liber pe spate, 
strălucind în lumina dimineţii ce pătrundea pe fereastră, figura 
destinsă, ochii de un albastru viu. Hmm! Îşi înghiţi admiraţia, 
bănuind că nu ar fi deloc apreciată la această oră matinală. Din 
păcate, părea a nu fi apreciată indiferent de momentul din zi. 

— Şi cine-i norocosul? 

— Tony Roberts. Mă întâlnesc cu el pe insulă. O să-i bifez mai 
întâi pe anglo-saxoni. Tu ştii ceva despre el? 

— Suficient cât să-mi dau seama că nu e genul căruia să-i 
spui „Tony“. Anthony, te rog! E un individ mult prea demn 
pentru asemenea diminutive. Ca şi cum te-ai referi la Leonardo 
da Vinci numindu-l Lenny! 

— Şi cum e? 

— Depinde cu cine vorbeşti. Pe de o parte sunt cei din fan- 
clubul lui. O personalitate, contribuţii majore la cunoaşterea 
umană. Gentleman şi fin cunoscător. Cunoşti genul. Maniere 


2 Referire la un alt roman scris de Iain Pears, Afacerea Rafael, Editura 
Nemira, Bucureşti, 2008 (n. tr.). 


perfecte şi integritate profesională neştirbită. Un veritabil sfânt. 
Pe de altă parte, sunt cei care consideră că, oricât de încântător 
ar fi, omul nu-i de fapt decât un ţap pompos. Asta, recunosc, e în 
general părerea celor care nu au beneficiat de pe urma vastei 
lui reţele de patron al artelor. 

— Dar e ceva de capul lui? 

Argyll ridică iar din umeri. 

— Şi în această privinţă opiniile sunt împărţite. Cartea sa 
despre competiția în arta venețiană este considerată 
revoluţionară în domeniul metodologiei. Cei mai puţin entuziaşti 
adaugă că de atunci omul n-a mai făcut nimic. lar douăzeci de 
ani e un răstimp cam lung ca să-l trăieşti numai de pe urma 
gloriei trecute. Eu, unul, habar n-am. Nu l-am întâlnit niciodată. 
E un avid colecţionar de pictură şi, din câte ştiu, îşi plăteşte 
întotdeauna facturile. Ce altceva ai mai putea cere de la el? 


Fondazione Gini este un alt nume al străvechii mănăstiri San 
Giorgio Maggiore, o capodoperă de secol XVI a lui Palladio 
preluată de stat şi transformată în centru de conferinţe elitist. 
Este genul de loc în care se organizează reuniuni internaţionale 
la vârf sau conferinţe pentru cei care trebuie impresionați. 
Nimic, se pare, nu era prea bun pentru istoricii celui mai de 
succes pictor venetian, astfel că în fiecare an o bine pregătită 
sală de conferinţe, o serie de dormitoare elegante, telefoane, 
faxuri, copiatoare precum şi o armată de cameriste şi de 
bucătari erau gata şi disponibili pentru uzul exclusiv al 
Comitetului Tiziano. 

Dacă exista ceva capabil să le îndrepte întreaga atenţie 
asupra misiunii lui, acel ceva era reşedinţa pe insulă. Situată în 
faţa bazilicii San Marco, având Santa Maria della Salute în 
stânga, insula cu clădirile ei din piatră, cărămidă şi teracotă, 
învăluite în lumina palidă a toamnei, constituia prin ea însăşi o 
dovadă a faptului că Veneţia este una dintre marile minuni ale 
lumii. 

Pe vaporetto, Flavia privea absorbită insula ce părea că se 
apropie. Tenul ei era uşor bronzat de soarele verii, iar părul îi 
flutura pe umeri în adierea vântului. Dacă ar fi văzut-o astfel, 
stând cu picioarele uşor depărtate pentru echilibru, cu mâinile 
în buzunarele blugilor şi o uşoară încruntătură a frunţii din 
cauza soarelui, Argyll ar fi fost şi mai pierdut în admiraţie decât 
fusese la micul dejun. Dar n-ar fi ştiut cu nici un chip cum să-şi 
mărturisească sentimentele, iar Flavia nu putea ghici ce se 


întâmplă în mintea lui. 

— Prea târziu, spuse brusc paznicul când ea se apropie, şi 
făcu semn spre orarul care anunţa că după prânz accesul 
turiştilor în clădire era interzis. 

Deocamdată era doar ora zece. Flavia scoase legitimaţia de 
serviciu şi se prezentă ca ofiţer de poliţie. Omul studie 
legitimaţia cu atenţie, şi pe o parte, şi pe cealaltă, privind spre 
ea cu neîncredere în timp ce citea. 

— De la Roma, eh? făcu el, dând limpede de înţeles că ar 
trebui să-i fie ruşine pentru aşa ceva. 

— Comitetul Tiziano, replică ea sever. Unde sunt sălile de 
reuniune? 

— Oh, răspunse paznicul cu un aer atotştiutor. E vorba de 
doamna asasinată, nu? 

Rostise cuvintele într-un fel care sugera că vina îi aparţinea 
în întregime moartei. Toată lumea de fapt părea a gândi la fel. 

— Aşa e. O cunoşteai? 

— Puțin. Nu prea mult. Unii mai catadicsesc să se oprească şi 
să schimbe o vorbă cu mine, ba îmi ştiu chiar şi numele. Ea, nu. 
Dar a vorbit cu nevastă-mea. Ea zice că era o femeie plăcută, 
deşi nu aveau prea multe de discutat. Soţia mea, adăugă 
paznicul părând că schimbă subiectul, face curat în camerele de 
aici, ştii dumneata. 

— Serios? replică Flavia, sesizând aluzia. Şi de cât timp 
lucrează aici? 

— Ei, de ani buni. A început în anul cu inundația. j 

Flavia se strădui să-şi amintească. Să fi fost 1966? In 
octombrie? Cam aşa ceva. Oricum, nu conta. 

— Opt ore pe zi, continuă paznicul să turuie. lar seara ajută 
şi la spălătorie. Şi ştii cu cât e plătită? 

Probabil cu foarte puţin, dar n-avea acum timp să asculte 
nemulțumirile omului, oricât de justificate ar fi fost ele. 

— Dar locul nu pare foarte aglomerat. Acum sunt aici doar 
istoricii de artă, nu-i aşa? 

Paznicul recunoscu în silă că era destul de lejer. 

— Asta nu-nseamnă însă că-i uşor de păstrat curăţenia aici, 
ripostă el. 

— Nu? 

— Nu. Jalnic, asta e. Arată frumos, e adevărat. Dar e jalnic. 
Nimic nu se mai face cum trebuie în vremurile astea. 

Flavia era pe punctul de a-l întreba dacă era cumva rudă cu 
un bătrân gondolier, dar omul nu-i lăsă răgaz: 


— Profesionalism, ha! Centru internaţional de conferinţe, 
cică! Şi plouă prin acoperiş! Asta-i din cauza contractelor, ştii 
dumneata. 

Paznicul îi aruncă o privire şireată şi îşi duse un deget la nas, 
dând de înţeles că se făceau afaceri murdare la nivel înalt. 
Probabil că avea dreptate. 

— Ştii că săptămâna trecută a intrat apa în clădire? Poţi să 
crezi una ca asta? Erau bălți pe coridoare. Pe care nevastă-mea 
a trebuit să le şteargă, deşi ieşise deja din tură. Acoperişul 
găurit! Plouă înăuntru. Noroc că n-a pătruns şi în dormitoare; 
altfel domnii s-ar fi plâns. Totdeauna se plâng, ştii dumneata. 
Aşa-s unii, niciodată nu-s mulţumiţi. 

— Probabil că vin aici oameni interesanti, interveni Flavia, 
încercând cu disperare să schimbe subiectul, ca să poată afla 
unde era sala de reuniune. 

— Interesanţi?! N-aş putea să zic. Ciudaţi, da. Am avut unii 
bizari de-a binelea. Nu cred c-aş fi de acord cu ei. Şi-şi spun 
respectabili, ştii dumneata. 

— Dar nu sunt? 

— Unii sunt. Pe alţii, nici nu i-aş lăsa să-mi intre-n casă. 
Sigur, nu vreau să-i judec. Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să 
trăiască, asta e părerea mea, iar oamenii întotdeauna devin mai 
zglobii la Veneţia, dacă înţelegi ce vreau să zic. 

Avea ea o idee. 

— Uite, s-o luăm pe doamna care s-a lăsat omorâtă, continuă 
paznicul. 

Sclipirea din ochii lui îi spunea Flaviei că omul ştia bine că o 
tachinează. 

— Nu s-a lăsat omorâtă. A ucis-o cineva. 

— Asta am zis şi eu, replică omul, convins că Flavia era prea 
chiţibuşară. 

— Şi cum s-o luăm? oftă ea. 

— Păi ce, eu trebuie să spun asta? Tot ce ştiu e că dama era 
cam pasăre de noapte. 

— Adică lucra până târziu? 

Paznicul făcu o strâmbătură şi îşi frecă nasul roşu, de 
beţivan, cu dosul palmei. 

— Poţi să zici şi că lucra, răspunse el cu un rânjet 
respingător. 

— Poate că avea prieteni aici. 

Replica ei i se păru o glumă nemaipomenită şi îi aruncă o 
privire de parcă tocmai şi-ar fi găsit, după îndelungi căutări, 


sufletul pereche. 

— O, da! Prieteni, sigur! chicoti el. 

Flavia oftă din nou. Totdeauna era greu cu bârfitorii. Pe de o 
parte, ardeau de nerăbdare să-ţi povestească tot ce ştiau, iar pe 
de alta, erau înfrânaţi de refuzul obişnuit de a spune ceva 
poliţiei. Rezultatul era adesea o sumă de aluzii eliptice, menite 
să satisfacă ambele imperative. 

— Povesteşte-mi despre ceilalţi, începu ea, dar renunţă rapid 
când văzu aşternându-se pe figura lui aceeaşi expresie de 
neîncredere de mai devreme. Presupun că soţia dumitale era în 
bucătărie cu dr. Miller, vineri seară. 

La asta omul putea să răspundă. Nu era nici un păcat dacă-i 
dezvinovăţea pe alţii. 

— Da. Pe la zece şi jumătate, el a venit de la spălătorie în 
bucătărie să ceară nişte apă. Şi am stat puţin de vorbă. Un om 
încântător, foarte politicos. 

— Şi n-a părăsit deloc insula? 

— Oh, nu! Aici a stat tot timpul. Transportul public nu 
funcţiona şi, dacă ar fi luat un taxi, aş fi văzut. Şi înainte să 
întrebi, continuă el pe un ton ce nu admitea replică, nu erau aici 
ambarcaţiuni particulare pe care să le fi putut lua. 

— Trebuie să descui uşa ca să le dai oamenilor voie să intre 
după încheierea programului? 

— Nu. Oamenii au propriile chei. Dar aşa cum ziceam, am 
fost la post de la şase până la miezul nopţii şi aş fi văzut dacă ar 
fi venit sau ar fi plecat cineva. N-am văzut pe nimeni. 

Spusele lui păreau convingătoare. După o scurtă pauză în 
care îşi notă detaliile discuţiei, Flavia intră în aripa a doua a 
clădirii, căutând încăperile comitetului. Nici de această dată 
simţul orientării nu se ridică la înălţimea situaţiei, astfel că 
ajunse însă în cele din urmă la ceea ce părea a fi o intrare de 
serviciu, undeva într-un capăt al clădirii. Injurând, se întoarse şi 
o luă de la capăt, sfârşindu-şi acum căutările în bucătărie. 

Cum a treia oară e întotdeauna cu noroc, izbuti în sfârşit să 
găsească etajul corect şi ajunse pe un coridor mărginit de uşi în 
spatele cărora se aflau în mod limpede camerele acelor membri 
ai comitetului care optaseră pentru cazare gratuită. Şi se părea 
că era vorba numai despre Miller şi Masterson: restul îşi 
făcuseră propriile aranjamente. 

Indiferent de calitatea acoperişului, sălile de reuniune 
păreau mai mult decât potrivite pentru destinaţia lor. Lambriuri 
de stejar, o splendidă frescă pe tavan, cu subiect religios 


corespunzător, chiar dacă mulţimea trupurilor goale nu păreau 
câtuşi de puţin propice pentru gândurile cucemice ale 
călugărilor. La acestea se adăugau obişnuitele dotări ale 
oricărui centru de conferinţe modern: fotolii confortabile, mese 
de lucru settecento, sticlărie venețiană, tapiserii flamande şi aşa 
mai departe. 

Iar în mijloc, şezând cu spatele drept la capătul unei lungi 
mese din lemn folosite în mod evident în cadrul reuniunilor, era 
profesorul Roberts. Flavia nu se îndoia de identitatea lui, deşi în 
încăpere se mai aflau încă doi oameni; în vreme ce unul dintre 
ei, cel mai vârstnic, era întruchiparea Marelui Savant, cu părul 
alb, jacheta de tweed, nasul acvilin şi ţinuta aristocratică 
aferentă, ceilalţi doi nu arătau în nici un caz ca vreun mare 
ceva. 

Profesorul Roberts ar fi apreciat însă scurta prezentare pe 
care i-o făcuse Argyll, considerând-o în general corectă. Era un 
om care învățase de la o vârstă tânără că niciodată nu poţi 
aranja lucrurile în aşa fel încât toată lumea să fie, în acelaşi 
timp, pe deplin mulţumită şi că, aşa stând situaţia, tot ce poţi 
face este să te asiguri că cei nemulţumiţi nu-ţi pot face nici un 
rău. 

El respectase această regulă de aur încă de când o 
formulase, cu un sfert de secol în urmă, ceea ce nu însemna însă 
că era o persoană neplăcută. Dimpotrivă. Roberts era 
recunoscut pentru amabilitatea, ospitalitatea şi delicateţea de 
care dădea dovadă. O întreagă generaţie de tineri oameni de 
ştiinţă vorbea despre el în termeni elogioşi, datorită vastelor lui 
cunoştinţe şi a generozităţii cu care îşi trata studenţii. Aşa cum 
spusese Argyll, omul ţinea la reputaţia sa de integritate şi se 
străduia din greu să şi-o păstreze. 

Flavia îl identificase corect. Roberts se prezentă aidoma 
cuiva care acordă o favoare deosebită şi apoi îi prezentă scurt 
pe ceilalţi doi - care păreau mult mai puţin în largul lor - ca 
fiind colegii lui în cadrul comitetului, dr. Miller şi dr. Kollmar. 
Iar din acea clipă lăsă clar de înţeles că el va fi cel care va purta 
discuţia - deşi ceilalţi doi nu făcuseră nici cel mai vag semn că 
ar avea intenţia să intervină. 

Flavia începu procedura standard, fiind atentă mai mult la 
modul în care interlocutorul ei răspundea decât la ceea ce 
spunea. Datele le cunoştea deja: profesorul fusese membru al 
comitetului încă de la formarea acestuia, avea o catedră în 
Anglia, publicase cutare şi cutare lucrări. Toate, detalii 


obişnuite şi neinteresante. Aruncă de asemenea o privire în 
notițele ei, pentru a-şi împrospăta amintirile despre ceilalţi doi. 
Kollmar era german şi făcuse parte din comitet tot de la 
înfiinţarea lui. Miller era american, mai tânăr, avea un post la 
un colegiu din Massachusetts, unde trebuia să se prezinte anul 
următor. 

— Cafea? întrebă Roberts, cu un gest spre cafetiera din 
argint de secol XVIII, din colţ. 

În vreme ce el turna în ceşti, Flavia examină teancul de hârtii 
de pe birou. Oricum, altceva nu avea de făcut; ceilalţi doi nu 
păreau a dori să participe la conversaţie. Pe masă era o singură 
carte, pe care ea o ridică. 

— Este scrisă de Masterson, nu-i aşa? întrebă citind pe 
copertă. 

Roberts îi aruncă o privire pătrunzătoare pe după cafetieră şi 
apoi se relaxă. 

— Într-adevăr. Am împrumutat-o miercuri de la ea. Voiam s-o 
consult pentru anumite aspecte ale articolului pe care îl scriu. 
Sunt în ea unele pasaje excelente. 

Un soi de compliment nesincer, îşi spuse Flavia; ei i se 
păreau nişte chestii teribil de plictisitoare. Totuşi, femeia fusese 
expert în artă şi asta făcea parte din munca ei. I-o va da lui 
Argyll s-o răsfoiască; îi va prinde bine să citească şi el ceva 
serios. Întrebă dacă poate lua cartea şi celelalte bunuri ale 
victimei, pentru a le fi înapoiate rudelor. 

Roberts nu era de acord. . 

— Aş prefera să n-o luaţi. Incă am nevoie de ea. 

Flavia sugeră că elucidarea crimei ar putea constitui o 
problemă puţintel mai importantă, iar profesorul pricepu aluzia 
şi o acceptă fără prea multă tragere de inimă, dar cu eleganţă. 

— Desigur, desigur. Ce egoist din partea mea! Mărturisesc 
că încă nu-mi vine a crede că a murit. Luaţi-o, fireşte. Sunt sigur 
că mă voi descurca fără ea. 

Kollmar se agită uşor, dând astfel primul semn de viaţă. Era 
cu vreo zece ani mai tânăr decât Roberts, dar părea cu jumătate 
de deceniu mai bătrân. Arăta de parcă viaţa nu fusese tocmai 
binevoitoare cu el. Era scund şi îndesat, cu faţa boţită, purtând 
urmele anilor de griji şi frământări. Hainele îi erau neîngrijite, 
dar acceptabile, şi Flavia îl clasifică imediat ca una dintre 
victimele existenţei. Dar fireşte, îşi aminti ea cu un acces de 
profesionalism, asta nu înseamnă că este, automat, nevinovat. 
Sau că e un tip plăcut. 


— Mă întrebam... începu el. 

— Oh, într-adevăr, într-adevăr, îl întrerupse Roberts în vreme 
ce se apropia cu ceaşca de cafea a Flaviei. Ce nesăbuit din 
partea mea! Te rog, du-te. Sunt sigur că nu va fi nici o 
problemă. Crezi că-mi poţi aduce rezultatele în seara asta? Am 
nevoie rapid de informaţiile acelea. Dr. Kollmar - explică el 
întorcându-se spre Flavia - este foarte grăbit să ajungă la 
bibliotecă pentru a lucra ceva. Asta nu va constitui o problemă 
pentru dumneavoastră, sunt sigur. 

Şi dacă ar fi constituit, tot aia era, îşi spuse Flavia în timp ce 
neamţul îşi luă servieta şi ieşi din încăpere. De fapt, situaţia era 
puţin enervantă, pentru că acum va trebui să se întâlnească 
separat cu Kollmar, dar şi fiindcă Roberts preluase atât de uşor 
frâiele şi organizase lucrurile în favoarea lui. Era sigură că, 
înainte de a fi întrerupt, neamţul nu voise decât să ceară şi el o 
ceaşcă de cafea. Da, interesant. Nu exista nici un dubiu în 
privinţa celui care conducea această mică echipă de confraţi. 

Odată încheiată această misiune, Roberts îi întinse ceaşca de 
cafea şi se aşeză la masă din nou, luând aceeaşi poziţie de 
eleganţă autoritară pe care o remarcase ea când intrase în 
încăpere. 

— Mi-a trecut prin minte să mă întreb, murmură el, pe care 
dintre noi îl suspectaţi. Eu, spre exemplu, mă aflu pe lista 
dumneavoastră? 

Rostise cuvintele în aşa fel încât să fie limpede că lui ideea i 
se părea absurdă, dar Flavia avu senzaţia că sesizează o vagă 
îngrijorare undeva în adânc. Mult mai vizibilă era anxietatea 
afişată de Miller la această întrebare care avusese probabil doar 
rostul de a o prinde pe ea cu garda jos. Americanul era serios 
tulburat. De fapt, dădea impresia că e pe punctul de a i se face 
rău. 

— Ce vă face să credeţi că îl suspectăm pe vreunul dintre 
membrii comitetului? Desigur că v-a zis comisarul Bovolo... 

— Despre sicilianul acela. Da, fireşte că acest lucru este 
liniştitor, cu toate că e o aiureală. 

— De ce spuneţi asta? 

— Louise era americancă. Trăia de ani buni la New York şi 
ştia bine cum să aibă grijă de ea însăşi. Era o femeie hotărâtă şi 
încrezătoare în forţele proprii, nicidecum genul care să fie astfel 
prins pe picior greşit. 

— Asta înseamnă că aţi dori să-l implicaţi pe unul dintre 
colegii dumneavoastră? 


— Dumnezeule mare, nu! replică profesorul, evident şocat la 
gândul unui comportament atât de vulgar. Nu am nici cea mai 
vagă idee despre cel care a ucis-o. Dar nu pot să nu mă întreb 
dacă v-aţi gândit la faptul că asasinul ar fi putut avea un motiv 
mai bun decât jaful. 

— Ceea ce dumneavoastră nu aveati. 

Roberts înclină capul. 

— Ceea ce eu nu am. Şi nici altcineva dintre cei pe care îi 
cunosc. De fapt, în cazul meu situaţia este exact contrară. O 
consideram mai degrabă protejata mea, adăugă el zâmbind. 
Deşi, fireşte, Louise era prea mândră şi prea independentă 
pentru a accepta un asemenea rol subordonat. De aceea existau 
între noi divergențe de opinie care, din păcate, nu au fost 
soluționate înainte de moartea ei. 

— Ce-mi puteţi spune despre ea? 

— La ce vă referiţi? 

— Cum era ca istoric, ca persoană şi coleg? Era plăcută? 
Admirată? 

— Asta, desigur, depinde de cel pe care îl întrebaţi, replică 
Roberts, repetând fără să ştie cuvintele lui Argyll cu privire la el 
însuşi. Din punct de vedere profesional, era cu adevărat 
promițătoare. 

Flavia sesiză din nou acea tuşă de condescendenţă faţă de o 
femeie la aproape patruzeci de ani. 

— Personal, continuă el, n-am avut niciodată vreun motiv să 
regret că am recomandat-o pentru a face parte din comitet. A 
fost pentru scurt timp eleva bunului meu prieten Georges 
Bralle, iar acest lucru a fost pentru mine mai mult decât 
suficient. 

Miller pufni uşor, iar Flavia îl privi întrebător. Roberts, 
observă ea, se întoarse de asemenea spre el, dar cu un aer mai 
dezaprobator. 

— Ei, bine, începu americanul ezitant, evident nesigur dacă 
nu cumva urma să încalce o limită şi încă nerefăcut după şocul 
primit odată cu primele remarce ale lui Roberts, nu cred că e 
chiar aşa. A fost la Columbia cu mine şi şi-a luat liber un an ca 
să se mute la Paris. Familia ei avea suficienţi bani pentru a-şi 
permite asta. A urmat cursurile lui Bralle şi s-a întors după un 
an cu referinţe din partea lui. Pe baza lor şi-a primit postul şi 
niciodată nu s-a mai uitat înapoi. 

Flavia reţinu comentariul, care nu dădea pe dinafară de 
afecţiune sau păreri de rău, dar decise să-l ignore deocamdată 


şi reveni la Roberts. 

— A intrat în comitet acum un an şi jumătate, nu-i aşa? 

— Aşa e. Fiindcă dr. Bralle s-a retras. Apropo, cunoaşteţi 
povestea comitetului? 

Flavia clătină din cap. 

—A fost constituit de mine, Bralle şi Kollmar acum 
doisprezece ani, ca o întreprindere particulară. Amândoi am fost 
elevii lui. Van Heteren ni s-a alăturat câţiva ani mai târziu, iar 
Miller, aici de faţă, cu circa cinci ani în urmă. Am funcţionat 
astfel neştiuţi cât de bine am putut, după care am fost, ca să zic 
aşa, naţionalizaţi. 

— Poftim? 

— Am fost preluaţi de stat. Funcţionam pe cont propriu, cu 
resurse foarte firave, şi la un moment dat nu ne-am mai putut 
întreţine. Apoi Ministerul Artelor din Italia a decis să finanţeze 
un proiect prestigios şi ne-a oferit fonduri substanţiale şi un 
statut oficial. Eu am negociat aranjamentul, care a fost pus în 
aplicare acum câţiva ani. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră. 

El nu părea însă mulţumit. 

— Banii ne-au fost foarte utili. Dar odată cu banii vine, 
fireşte, şi multă birocraţie. Bralle n-a acceptat situaţia şi a 
hotărât să se retragă. Fireşte, în locul lui a trebuit numit un 
italian - dr. Lorenzo, care ni s-a alăturat acum doi ani. Cum 
aveam mai mulţi bani, iar Ministerul Artelor dorea să vadă ceva 
concret, am fost nevoiţi să accelerăm lucrurile şi am apelat la 
ajutorul dr. Masterson. 

Ceva din tonul lui sugera că schimbarea n-a decurs atât de 
lin şi de amiabil cum fusese descrisă. 

— lar Masterson nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor 
dumneavoastră? 

Roberts îşi cântări cuvintele înainte de a răspunde. Flavia 
bănui că încerca să-şi regleze cât mai bine mesajul - răutate sub 
aparenţa obiectivităţii. Deodată omul începu să nu-i mai placă 
atât de mult. 

— Eu n-am avut a mă plânge de nimic, spuse el în cele din 
urmă, cu un accent atent plasat. 

— Dar...? 

— Să spunem doar că era tânără şi lipsită de experienţă. 
Sigur că s-ar fi adaptat şi ar fi devenit indispensabilă odată ce s- 
ar fi obişnuit cu modul nostru de lucru. Unii dintre colegii mei, 
cred, au avut mai puţină încredere în ea. 


Era extraordinar modul în care vorbea, de parcă Miller nici 
nu s-ar fi aflat în încăpere. 

— Cu alte cuvinte, nu consideraţi că aţi greşit recomandând- 
o. 

Roberts nu era genul de om care să recunoască vreodată că a 
făcut o greşeală. Sau credea poate în loialitate. 

— Doamne, nu. A conferit comitetului conştiinciozitate şi 
entuziasm, dar avea nevoie de mai mult exerciţiu în privinţa 
tehnicilor noastre de lucru. Şi, desigur, nu se exprima 
întotdeauna cu tactul necesar. 

Ce de aluzii! De ce nu pot oare oamenii să vorbească pe 
şleau? Discreţia e bună, dar uneori riscă să fie dusă prea 
departe. 

— Ce vreţi să spuneţi mai exact, domnule profesor? 

— Păi, iată un exemplu. Pot foarte bine să vă povestesc, 
pentru că oricum probabil aţi afla ce s-a întâmplat. Ştiţi cum 
procedăm noi în activitatea de aici? 

Flavia clătină din cap. Fusese nevoită să asimileze o 
sumedenie de informaţii în ultimele douăzeci şi patru de ore; 
detaliile colaborării între istoricii de artă nu erau în fruntea 
listei ei de priorităţi. Aceasta s-a dovedit a fi însă, din păcate, o 
scuză pentru o amplă digresiune. 

Aşa cum îi explică profesorul, metoda folosită era foarte 
simplă. Fiecărui membru al comitetului îi era repartizată o 
pictură spre a o examina, singur sau în colaborare, şi a scrie 
apoi un raport. Acesta era discutat ulterior la întrunirile anuale, 
iar comitetul vota pentru a clasifica pictura. „A“ însemna un 
Tiziano autentic, „B“ desemna o incertitudine în acest sens, iar 
„C“ codifica lipsa clară de autenticitate. Tablourile notate „A“ 
erau supuse apoi altor teste ştiinţifice, pentru a elimina 
eventualele erori. Rapoartele şi evaluările individuale erau 
astfel strânse şi publicate într-o serie de volume scumpe, bogat 
ilustrate. 

Flavia devenea din ce în ce mai surprinsă pe măsură ce 
Roberts explica. 

— Vreţi să spuneţi că majoritatea membrilor comitetului 
votează pentru sau împotriva autenticităţii unei picturi fără a o 
vedea măcar? 

— Da. De cele mai multe ori nu e nevoie s-o vedem. 
Tablourile de Tiziano sunt risipite în lumea întreagă şi nu putem 
să alergăm de colo-colo cu toţii, pentru a le studia pe toate. În 
plus, de când am acceptat fondurile din partea statului, suntem 


continuu sub presiune, fiind obligaţi să oferim ceea ce 
ministerul numeşte valoare în schimbul banilor primiţi. Trăim 
într-o eră nouă şi competitivă, aşa cum ne tot spune dr. Lorenzo. 
O situaţie teribilă! 

— Şi cât timp alocaţi fiecărei picturi? 

— Examinând-o? Oh, depinde. De multe ori două ore sunt 
suficiente. 

— Asta e ridicol! Mie mi se pare foarte puţin. La urma urmei, 
trebuie să fie un studiu hotărâtor, nu-i aşa? 

Roberts ridică din umeri. 

— Vă asigur că este mai meticulos realizat decât majoritatea 
proiectelor de acelaşi fel. Avem de examinat câteva sute de 
picturi şi nici unul dintre noi nu întinereşte. Ceea ce voiam să 
spun este că la prima întrunire cu participarea lui Louise, dr. 
Kollmar a recomandat ca o pictură dintr-o colecţie milaneză să 
fie clasificată ca un „C“. Era un tablou pe care-l examinasem eu, 
dr. Kollmar ocupându-se de cercetarea de arhivă. Nu-mi 
formasem o opinie certă, dar dr. Kollmar a decis că dovezile de 
ordin documentar sunt insuficiente. Toţi membrii comitetului au 
convenit să-i accepte decizia, cu excepţia lui Louise. Iniţial se 
arătase şi ea de acord, dar a doua zi şi-a schimbat opinia, 
provocând agitaţie. 

— De ce? 7 

— În principal, cred, din entuziasm. Insă a fost un entuziasm 
dus prea departe şi lumea începuse să fie foarte iritată. Mie 
întotdeauna mi se pare regretabilă o asemenea situaţie. Ce rost 
mai are acest proiect dacă se transformă într-un război personal 
pentru putere? Am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a o 
convinge să se retragă, pentru binele tuturor. 

— Şi aţi reuşit? 

— În parte. Am convins-o cel puţin să păstreze tăcerea. Totul 
devenise foarte agasant. Louise nu voia să accepte şi s-a arătat 
oarecum dură cu mine, aşa cum am menţionat deja. Am o părere 
bună despre activitatea lui Kollmar şi sunt pregătit să accept 
recomandările sale. Pictura în cauză este doar o schiţă în ulei 
pentru un tablou cu subiect religios. Subiectul - incert. Stilul 
sugerează începutul secolului al XVI-lea. Louise a dat de înţeles 
că evaluarea nu a fost făcută corect. 

— Mie nu mi se pare ceva nerezonabil. La urma urmei, nu 
cred că aţi vrea să greşiţi, replică Flavia, atrăgându-şi o 
încruntătură din partea lui Roberts. 

— Desigur că nu. Pe mine nu m-a deranjat, dar dr. Kollmar s- 


a supărat. Şi-a spus că nu se cuvine din partea ei să pună la 
îndoială munca altora încă de la prima ei participare. Dar 
despre acest lucru însă va trebui să discutaţi cu el. Nu ar fi 
corect să vă vorbesc eu despre modul în care a reacţionat. 

— Şi care au fost concluziile lui Masterson? 

— Nu ştiu. Urma să-şi prezinte ieri raportul. Bănuiesc că 
acesta se afla în servieta care i-a fost furată. 

— Se poate ajunge la o concluzie incontestabilă într-o astfel 
de privinţă? 

Era o invitaţie la discurs ce nu putea fi ignorată. Roberts se 
lăsă pe spate în scaun, îşi încrucişă picioarele şi îşi împreună 
vârfurile degetelor, într-o poză ce sugera că se află în sala de 
clasă, luminându-şi unul dintre cei mai puţin dotați studenţi. 

— Ei, bine, începu el. Trebuie să vă amintiţi că Tiziano a fost 
unul dintre marile genii ale Renaşterii. Astfel, teoretic, ar trebui 
să putem identifica acea scânteie de excepţie prezentă în toate 
lucrările lui. Insă nici chiar geniile de o asemenea anvergură nu 
vin pe lume, ca să zicem aşa, gata formate... 

Flavia îşi regreta deja întrebarea. Omul vorbea ca şi când ar 
fi rostit fiece cuvânt cu majuscule şi o anumită strălucire în ochii 
lui sugera că tocmai s-a lansat într-o disertaţie de cursă lungă. 
Nu vedea nicicum ce relevanţă putea avea un expozeu pe tema 
măiestriei artistice a lui Tiziano, dar ea îl provocase, aşa că se 
relaxă cât mai binevoitor şi se strădui să pară deopotrivă 
răbdătoare şi interesată. 

Roberts turuia de zor despre tânărul Tiziano - cum îşi 
începuse el activitatea în atelierul lui Bellini, fiind apoi 
influenţat de Giorgione. 

— Au pictat împreună Fondaco dei Tedeschi din Veneţia, aşa 
cum nu mă îndoiesc că ştiţi. 

Flavia încuviinţă, cu o uşoară iritare. Ştia foarte bine şi o 
scotea din sărite faptul că era tratată ca o ignorantă 
iremediabilă. 

— Au fost buni prieteni o vreme, dar totul s-a sfârşit când 
Tiziano i-a suflat maestrului său iubita şi, în 1510, a plecat la 
Padova, să lucreze acolo. Giorgione s-a stins în acelaşi an, de 
inimă rea, iar iubita a murit de ciumă. Final de poveste. Ideea 
este că Tiziano a suferit numeroase influenţe - a pictat în stilul 
lui Bellini, apoi în al lui Giorgione - şi doar cu timpul şi-a 
dezvoltat maniera sa caracteristică. 

— Ştiu. Şi ce-i cu asta? întrebă ea abrupt, sperând că puţină 
bruscheţe îl va readuce pe interlocutorul ei în prezent. 


— Esenţa micii mele expuneri este aceea că stilul picturilor 
lui din tinereţe s-a modificat pe măsură ce Tiziano a 
experimentat, a învăţat şi s-a maturizat. Acest lucru plasează un 
semn de întrebare asupra acelor picturi cu privire la care nu 
există dovezi documentare care să permită autentificarea certă. 
Şi Kollmar a decis - iar el este un expert în domeniu - că în 
acest caz nu există. Louise a considerat, bănuiesc, că poate 
dovedi autenticitatea picturii pe alte căi. 

— Şi aveţi alte informaţii cu privire la ceea ce s-ar fi putut 
întâmpla în seara zilei de vineri? întrebă Flavia, fericită că omul 
se oprise în sfârşit şi sperând să-l poată îndrepta spre domenii 
mai obişnuite şi mai productive ale anchetelor polițienești. 

— Nici una. N-am auzit nimic despre cele întâmplate decât 
sâmbătă dimineaţă, când am ajuns pe insulă şi l-am găsit pe 
Lorenzo pradă panicii, iar poliţia mişuna pretutindeni. Nu-mi 
vine în minte nimic demn de interes privind ziua în chestiune. 
Ne-am întâlnit dimineaţa, am luat prânzul cu dr. Miller pentru a 
discuta despre tacticile de urmat în cazul disputei de la colegiul 
său din America - eu sunt unul dintre referenţii săi -, iar după- 
amiaza am mai avut o sesiune de lucru, până pe la ora trei. M- 
am dus pe urmă să iau bilete la operă, m-am odihnit şi mi-am 
schimbat hainele pentru spectacol. Totul, cât se poate de 
normal. 

— Aţi vorbit cu ea mai mult? 

Roberts clătină din cap. 

— Am discutat doar probleme obişnuite de serviciu, dar nu 
pe larg. Louise n-a venit la prima întrunire a zilei, lucru care a 
provocat anumite resentimente; se dusese să viziteze Padova, 
aşa mi-a spus Miller. Părea a fi într-una dintre stările ei 
caracterizate de fermitate, dar n-a făcut nici o remarcă 
deosebită. De fapt, a fost neobişnuit de tăcută. 

Era aici un mic detaliu care se cerea urmărit îndeaproape. 
Miller părea a fi o persoană interesantă, dar Flavia ştia că nu va 
putea discuta deschis cu el atâta vreme cât prin preajmă se afla 
şi Roberts. Nu, nu era nimic suspect în asta; profesorului îi 
plăcea atât de mult să-şi asume rolul dominant, încât ar fi fost 
dificil pentru oricine altcineva să strecoare câte un cuvânt în 
discuţie. Oare cum decurgeau întrunirile comitetului când era şi 
el de faţă? 

Se ridică să plece şi observă cu mulţumire că mişcarea ei 
întrerupsese un mic tete-a-tete. Miller anunţă că se duce la 
piscină pentru o baie. 


— Splendid! comentă Roberts puţin acid. Totdeauna mi-am 
spus că Statele Unite constituie ultimul avanpost al 
renascentiştilor. Mens sana, Miller, nu-i aşa? 

Celălalt surâse ca la comandă, fără prea multă tragere de 
inimă, la gluma pe care o mai auzise probabil de câteva ori deja 
şi murmură că, în perioade de stres, înotul i se părea de mare 
ajutor. 

— Într-adevăr. Dar sper că nu te va distrage de la alte 
îndatoriri. Treci pe la dr. Kollmar şi aminteşte-i că am nevoie în 
această seară de materialul de la arhivă. E foarte important, ca 
să-mi pot finaliza prelegerea la timp. 

Ordinele nu se discută şi era limpede că atât Miller, cât şi 
Kollmar erau obişnuiţi să le execute. Flavia zăbovi pe coridor în 
dreptul camerei lui Miller până când acesta ieşi ţinând în braţe 
înotătoare, prosoape şi celelalte lucruri trebuincioase la piscină. 
Era în mod evident un înotător pasionat: micile abţibilduri de pe 
sacul pe care-l ducea pe umăr aminteau de o serie întreagă de 
concursuri la care, probabil, participase în decursul anilor. 
Forma fizică este minunată, fără îndoială, dar Flavia, care îşi 
petrecea primele ore ale zilei fumând cu patimă şi bând cea mai 
tare cafea posibilă, şi pentru care înotul nu însemna altceva 
decât o loţiune de plajă şi un şezlong, nu era întru totul de acord 
cu ea. 

— Bănuiesc că vreţi să vă dau raportul fără ca profesorul 
Roberts să răspundă la toate întrebările în locul meu, spuse el 
plat în vreme ce coborau împreună scările, îndreptându-se spre 
chei. 

— Nu este chiar modul în care m-aş fi exprimat eu, dar e pe 
aproape, răspunse Flavia. 

Trecuseră deja pe engleză; cu Roberts vorbise numai în 
italiană, iar scurtele intervenţii ale lui Miller fuseseră cam 
chinuite. 

— Cum a ajuns Masterson să facă parte din comitet? întrebă 
ea, bănuind că relatarea lui Miller avea să difere puţin de cea a 
colegului său. 

Americanul ridică din umeri coborând treptele de piatră, 
Flavia privi în jos. Deşi se îmbrăcase în blugi şi tricou, din cine 
ştie ce imbold vestimentar ciudat şi cât se poate de neitalian, 
Miller încălţase pantofi negri, de costum. Bizari oameni, 
americanii ăştia! 

— Nu cred că sunt nedrept cu ea. Era o persoană bine 
pregătită şi motivată. Dar nu era alegerea cea mai potrivită. 


— Motivul nu era cumva acela că lucra bine? întrebă Flavia, 
resimţind din nou dorinţa de a o apăra pe biata femeie decedată 
de criticile şi suspiciunile colegilor ei de sex masculin. Incepea 
să se identifice deja prea mult cu victima. 

Pentru prima dată de când îl întâlnise, Miller se arătă cu 
adevărat amuzat. j 

— Doamne fereşte! In nici un caz. La urma urmei, nu era 
specialistă în opera lui Tiziano; domeniul ei de cercetare era 
iconografia renascentistă în general. 

— Deci Masterson scria, lucra la muzeu şi activa în acelaşi 
timp în comitet? 

— Nimeni n-a acuzat-o vreodată că ar fi leneşă. Era mereu 
conştiincioasă. Poate că publicase cam multe? Nu ştiu. Unele 
dintre lucrările ei erau cam subţirele. Şi nu atât de originale pe 
cât îi plăcea ei să creadă, ştiu. Nu, sunt sigur că a fost cooptată 
în comitet pur şi simplu pentru că era femeie. 

— Adică? replică Flavia, zbârlindu-se la auzul cuvintelor lui. 
Dacă exista un lucru pe care nu-l putea suferi... 

— E evident, nu-i aşa? In ziua de azi, orice proiect trebuie să 
implice şi o femeie, ca să-şi arate deschiderea şi faptul că sunt 
progresiste. Lorenzo e foarte atent la lucruri de genul ăsta - 
motiv pentru care a şi acceptat numirea. Nu i-a venit în minte 
nimeni altcineva. Masterson a fost foarte norocoasă ţinând 
seama de realitate. 

— Care realitate? 

— Că Lorenzo şi Roberts nu au în nici o privinţă opinii 
similare. Bietul Roberts! A crezut că face tuturor un bine 
obţinând susţinerea financiară din partea statului. Aveam, 
desigur, nevoie de bani. Apoi Bralle s-a retras, iar Roberts s-a 
pomenit pe cap cu Lorenzo, care a încercat imediat să preia 
conducerea. Dacă Louise n-ar fi fost femeie, n-ar fi avut nici o 
şansă să fie numită. 

— Ce-mi puteţi spune despre felul ei de a fi? întrebă Flavia, 
lansându-se din nou în domeniul ei favorit de cercetare şi 
temându-se că încă o remarcă de acelaşi gen avea s-o aducă 
dincolo de punctul de fierbere. Ajunseseră la chei şi văzu 
apropiindu-se un vaporetto. Miller fugi la chioşc şi cumpără un 
bilet. 

— Mie îmi plăcea de ea, spuse el într-o încercare exagerată 
de a se arăta nepărtinitor, când Flavia se întoarse şi ea cu 
tichetul necesar. Era o colegă destul de bună. Nu se lăsa uşor 
descifrată, avea limba cam ascuţită şi îi înghiţea cu greu pe 


neghiobi. 

— Nu eraţi cumva împreună? _ 

Abordarea directă era întotdeauna preferata ei. Întrebarea fu 
urmată de o lungă tăcere. 

— Doamne, nu! exclamă el în cele din urmă, cu un vag 
zâmbet ironic. Louise era un aisberg. Cred că era ceva între ea 
şi Van Heteren. Omul era de-a dreptul înamorat. Sincer, ţi se- 
nnoadă mintea! Dar relaţia interfera cu munca ei, aşa că 
Masterson i-a dat papucii. lar Van Heteren n-a fost deloc fericit. 
Vina i-a aparţinut. Eu l-am prevenit, dar nu m-a ascultat. 

— Care e rostul comitetului? La nivel personal, vreau să 
spun. Ce aveţi de câştigat de pe urma lui? 

Miller se gândi câteva clipe. 

— Fiecare are motivele lui. Imi place să cred că principala 
motivaţie a tuturor e dragostea pentru ştiinţă, dar uneori, când 
văd mâncătoria din jurul meu, credinţa mi se zdruncină. Robert 
şi Lorenzo ţin amândoi să controleze situaţia, fiecare în felul 
său. Kollmar este un cărturar prin excelenţă, deşi cam naiv. N- 
ar recunoaşte o stratagemă nici dacă l-ar călca pe picior. Lui 
Van Heteren îi place să se distreze pe seama celorlalţi. Iar 
Louise, cred, era motivată în principal de ambiţie. 

Nu zugrăvea o imagine plăcută a nici unuia dintre ei, se 
gândi Flavia în vreme ce vaporaşul străbătea deschiderea de 
cinci sute de metri a Canal Grande, îndreptându-se spre Piazza 
San Marco. Se vedeau bine, îşi spuse ea absentă, grădinile în 
care Masterson fusese înjunghiată. 

— Dar dumneavoastră? întrebă ea, revenind la chestiunea 
discutată. 

Miller zâmbi. 

— Mă consideri, probabil, răutăcios. Ei, bine, sunt. Dar nu 
mă scutesc nici pe mine. In ceea ce mă priveşte, sunt motivat de 
dorinţa de securitate. Faptul că sunt membru al comitetului îmi 
va fi de ajutor când va veni vorba despre postul meu, şi de asta 
am fost atât de ţâfnos adineauri. 

— Poftim? 

— Iritat. După câţiva ani, universităţile americane trebuie să 
decidă dacă te dau afară sau te păstrează definitiv. Piaţa muncii 
fiind aşa cum e, problema nu-i deloc floare la ureche. Dacă nu 
reuşesc să-mi menţin postul ăsta, altul nu voi mai primi 
niciodată. Posibilitatea de a mă alătura comitetului a fost 
aproape providenţială. Mi-a adus susţinerea lui Roberts ca 
referent şi mi-a conferit un prestigiu deosebit. Pe urmă însă, 


Louise a fost ucisă, iar asocierea cu comitetul a devenit mai 
puţin lăudabilă. Mai cu seamă dacă suspiciunile încep să se 
îndrepte spre noi. Cine ar fi dispus să ofere un post pe viaţă 
unui prezumtiv asasin? 

Acum înţelese Flavia de ce era omul atât de tensionat. 

— Are dreptate Roberts? Chiar îl suspectaţi pe unul dintre 
noi? 

Deodată simţi un val de simpatie pentru el. 

— Nu, răspunse ea pe un ton liniştitor. Nu avem nici un 
motiv. Alibiurile dumneavoastră sunt inatacabile. Eu nu fac 
decât să lămuresc câteva lucruri. 

— Şi care sunt şansele de a-l găsi pe vinovat? 

— Nu prea mari, dacă a fost un atac la întâmplare. Dar 
trebuie să clarificăm situaţia suficient de mult încât toată lumea 
să fie convinsă că nici unul dintre membrii comitetului nu e 
implicat. Cel puţin, eu aşa sper. N-aş vrea ca ancheta să 
prejudicieze pe cineva. 

Vaporaşul se opri în faţă la San Marco şi, unul lângă altul, se 
aşezară la rând ca să coboare şi izbutiră să pună piciorul pe 
uscat chiar înainte ca mulţimea ce aştepta să urce să se 
înghesuie şi să le blocheze drumul. Flavia îşi îndreptă hainele 
după acest efort. 

— Mi-a făcut plăcere să vă întâlnesc, spuse Miller când ea se 
pregătea să se îndepărteze. Şi mulţumesc pentru cuvintele 
liniştitoare. Înseamnă foarte mult pentru mine. 

— Inot plăcut! 

Americanul nu-şi dădea seama dacă râdea de el sau nu. N 

— Mie mi se pare relaxant, spuse pe un ton defensiv. In 
aceleaşi circumstanţe, Louise ar fi intrat într-o bibliotecă şi ar fi 
citit ultimele publicaţii. Poate că de asta a avut întotdeauna mai 
mult succes decât mine. 

Flavia ridică din umeri şi replică: 

— Poate că de asta e moartă acum. 

Fusese doar o remarcă de despărţire, fără nici o conotaţie 
intenţionată, însă pe Miller îl lăsă pradă confuziei. 

În vreme ce se îndepărta, Flavia se uită la ceas. Venise 
vremea să mănânce de prânz, să ia la bord nişte calorii înainte 
de a trece la următorul candidat. 


5 


Pentru Flavia, imaginea lui Louise Masterson se contura tot 
mai mult ca fiind ilustrarea perfectă a femeii americane de 
carieră. Dură, profesionistă, eficientă. Tenace şi meticuloasă. 
Conştiincioasă şi muncitoare - dovadă că în seara crimei stătuse 
în bibliotecă până la ora închiderii. leşise apoi în piazzetta, 
străbătuse cheiul şi intrase în Giardinetti Reali, unde îl întâlnise, 
în mod evident, pe asasin. Până acum însă, nu se reliefa nimic 
din personalitatea femeii. Trebuie să fi fost în ea şi altceva decât 
robotul muncitor şi ambițios pe care îl descriseseră Roberts şi 
Miller, iar Flavia spera că următorul interviu va conferi 
portretului tonurile necesare. Presupunând, fireşte, că nu se 
înşela când bănuia că vizitatorul la care făcuse aluzie portarul 
de la fundaţie fusese, într-adevăr, Hendrick Van Heteren. 

Aşa cum sugera numele lui, omul era olandez. Flavia se 
pregătise deja să întâlnească un ins micuţ, capabil să se fâţâie şi 
să se frământe în şase limbi simultan. Impresia, aşa pe jumătate 
formată, era cât se poate de departe de realitate. 

Van Heteren era enorm. Nu gras, ci enorm. Cam cât insula 
Elba, cu o oarecare aproximaţie. Păr bogat, zburlit în toate 
părţile, de parcă fusese de curând electrocutat, şi o barbă pe 
care şi-o tundea probabil la fiecare trei zile cu o foarfecă de 
grădină. O strângere de mână ce risca să te lase ciung, o faţă 
ciupită de vărsat, remarcabil de urâtă, dar în acelaşi timp 
straniu de prietenoasă. O cămaşă deschisă la gât, tehnicoloră, 
ce contrasta izbitor cu lipsa de strălucire a ochilor. Un salut mut 
pe care i-l adresă şi o atitudine distrasă când vorbea. Pentru a-l 
da pe brazdă, îi aplică tratamentul studierii în tăcere, dar 
constată că el nu face altceva decât să se holbeze la ea mohorât, 
aşa că renunţă rapid şi trecu la metodele convenţionale de 
interogatoriu. 

Micul apartament în care locuia - aparţinea unui prieten şi 
principalul avantaj pe care i-l oferea era acela că nu se vedea 
nevoit să-şi petreacă timpul în Veneţia înconjurat de istorici de 
artă, mărturisi el morocănos era atât de mic, încât faptul că 
încăpuse în el părea de domeniul miraculosului. A spune că era 
în neorânduială ar fi fost o palidă descriere, departe de adevăr. 
Patul nefăcut, şosete azvârlite pe podea, câteva zeci de cărţi 
risipite care încotro, toate farfuriile, ceştile şi cănile din 
apartament stivuite în chiuvetă, murdare. Flaviei îi plăcu; se plia 
pe stilul ei domestic. Dar nu putea să nu se mire cum se putea 
înţelege un om ca el cu pretenţiosul Roberts, scorţosul Miller şi 
evident pedantul Kollmar. Aşa că îl întrebă, aceasta fiind cea 


mai directă modalitate de a-şi satisface curiozitatea. 

Van Heteren zâmbi pe jumătate, recunoscând astfel că 
apreciază întrebarea. Tristeţea lui vizibilă era frapantă 
interesantă tocmai pentru că era atât de rară. Până acum, el era 
singura persoană ce părea cu adevărat afectată de moartea lui 
Louise Masterson. Şi îşi simţi inima caldă pentru el, dovedind 
încă o dată acea părtinire care îi conferea un sentiment 
nepotrivit în privinţa cazului în sine. 

— Nu vi se pare că ne asemănăm prea mult, nu-i aşa? întrebă 
el în engleză. 

Van Heteren vorbea o italiană acceptabilă, dar nu perfectă, 
iar olandeza Flaviei era remarcabilă prin inexistenţa ei; aşa se 
face că aleseră engleza, în care ea se descurca bine, iar el, deşi 
stângaci, se făcea uşor înţeles. 

— Bănuiesc că aveţi dreptate, continuă Van Heteren. Bralle... 
îmi închipui că aţi auzit deja despre el... este un om încântător, 
plin de virtuţi, însă machiavelic. S-ar putea spune că el l-a 
învăţat pe Roberts tot ce ştie. 

Ultima frază o rostise pe un ton acid. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? _ 

— Păi, ce vreau să spun? E dificil să-l descrii fidel. Intr- 
adevăr, e un mare istoric, dar îi place să-i ţină pe oameni ca pe 
ace. Câte o înţepătură pe ici, pe colo, cât să te simţi nesigur. 
Face favoritisme, astfel că fiecare are impresia că un altul este 
mai bun decât el. Strecoară comentarii răutăcioase pe la spatele 
oamenilor - cunoaşteţi genul. Obişnuieşte să dea tuturor 
porecle, adesea caraghioase şi crude. Mie întotdeauna mi-a spus 
Scrieporc - de ce, nu ştiu. Pe Kollmar îl numeşte Omul Invizibil. 
Şi aşa mai departe. Vă daţi seama unde vrea să ajungă, sau cel 
puţin vă veţi da seama când îl veţi cunoaşte însă pe Kollmar, dar 
lucrurile nu sunt întotdeauna plăcute. Cred că ne-a ales în mod 
intenţionat astfel încât să nu ne înţelegem bine între noi. Pentru 
ca numai el să poată ţine totul în mână. 

— Dar el s-a retras totuşi, iar comitetul încă supravieţuieşte. 

— Deocamdată, da. Dar asta-i o altă poveste. Roberts a tras 
nişte sfori şi a obţinut finanţare de la statul italian. Nu există 
nimic mai grozav ca banii atunci când vrei să asmuţi oamenii 
unii împotriva celorlalţi, cu toate că lui Bralle ideea nu i-a plăcut 
deloc. Nu se ştie însă cât mai poate dura chestia asta. Mai 
devreme sau mai târziu, cineva tot va fi înjunghiat pe la spate. 

Faţa i se întunecă şi mai mult când îşi dădu seama că 
metafora aleasă nu era cea mai fericită, date fiind 


circumstanţele. Flavia trecu peste ea aşa cum trecuse peste 
multe în ziua aceea. În mod cert, comitetul nu părea câtuşi de 
puţin o întruchipare a armoniei. Roberts şi Lorenzo nu se 
înțelegeau, Miller avea o părere îndoielnică despre Van 
Heteren, Masterson se repezise la Kollmar. Măi, măi! Ce mai 
reclamă pentru stilul de viaţă contemplativ! Chiar şi Bottando ar 
fi avut probleme dacă s-ar fi văzut nevoit să lucreze cu grupul 
ăsta. 

Flavia îşi notă totul în carneţel şi reveni la rutină, cerându-i 
lui Van Heteren să detalieze anumite aspecte ale declaraţiei 
sale. Totul era în regulă. Fusese împreună cu nişte prieteni până 
după miezul nopţii, se întorsese direct acasă şi se culcase. Avea 
acoperire pentru momentul în care murise Masterson aşa cum 
aveau toţi, de altfel. Păcat! Ea tot nu se împăca deloc cu 
varianta tâlharului sicilian. 

— Ştiţi cumva dacă era credincioasă? 

El o privi nedumerit. 

— Nu tocmai. Purta o cruciuliţă din aur, pe care n-o scotea 
niciodată. Dar era un dar de la bunica ei, nu avea semnificaţie 
religioasă. De ce mă întrebaţi? 

— Pentru că a fost găsită strângând-o în mână, într-un răzor 
de crini. A fost târâtă într-o seră plină de crini, după ce a fost 
atacată. 

Olandezul o privea de parcă şi-ar fi zis că e puţin sărită, în 
mod evident îngrozit la auzul unor asemenea detalii, aşa că 
Flavia renunţă la acest fir şi trecu la chestiuni mai concrete. 

— Povestiţi-mi despre ea. Am înţeles că aveaţi o relaţie. 

Omul începuse discuţia pe un ton calm, deşi morocănos, dar 
totul degenerase odată cu remarcile ei dure. Abia vorbeau de 
vreo patru minute, că el manifesta deja toate simptomele 
imaginabile ale suferinţei. Privind în jos, îşi frământă mâinile 
uriaşe o vreme, înainte de a murmura că da, aveau. Sau mai 
bine zis, avuseseră. Nu ştia bine. 

— Cum să nu ştiţi aşa ceva?! 

— Păi, presupun că aveam. Eram foarte îndrăgostiţi, dar 
treceam printr-o perioadă dificilă, dacă înţelegeţi ce vreau să 
spun. Era o femeie minunată. 

Această afirmaţie, aflată la polul opus faţă de părerile tuturor 
celorlalţi, o luă prin surprindere. 

— Povestiţi-mi! 

— Oh, ştiu ce părere aveau ceilalţi, că era dură, lipsită de 
scrupule, ambițioasă. Nicidecum. Asta era doar faţada. De fapt, 


era foarte sensibilă, să ştiţi. Şi bună la suflet; nu era genul de 
persoană care să facă vreodată rău cuiva. 

Ei, da, îşi spuse ea, uite un om îndrăgostit. 

— Numai că în ultimele zile era cam agitată şi nervoasă. 
Lucra intens, foarte mult, şi acest lucru îşi punea amprenta 
asupra tuturor celorlalte aspecte. Intotdeauna a fost un pic cam 
obsedată de muncă. Asta era singura ei trăsătură îndoielnică. 

— Nu avea suficient timp pentru dumneavoastră? 

— Cam aşa ceva. Spunea că e ceva temporar, că lucrează la 
ceva de o importanţă colosală şi că trebuie să termine. Am 
încercat să înţeleg, dar ne vedeam doar o dată pe an şi m-a 
supărat că părea să prefere să stea la bibliotecă şi nu cu mine. 
Şi, recunosc, eram îngrijorat. l-a mai părăsit şi pe alţii înainte. 
Mă întrebam dacă... Mă rog, eram puţin gelos şi iritat şi 
începusem să mă întreb dacă nu cumva Miller avea dreptate în 
privinţa ei. 

Surâse a scuză, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de cele spuse, iar 
acest lucru îi modifică chipul bizar într-un mod uluitor. De la o 
urâţenie îngrozitoare, faţa lui deveni dintr-odată extrem de 
plăcută, iar schimbarea bruscă o luă pe Flavia, pentru o clipă, 
prin surprindere. Dar transformarea nu dură mult: noua 
expresie pieri într-o secundă şi în locul ei reveniră tristeţea şi 
preocuparea. Dar atractivitatea fusese acolo, pentru un 
moment. 

— Era o femeie ciudată, din multe puncte de vedere. 
Distantă, dar cu totul deosebită. Mă supăra modul în care o 
tratau colegii mei, de parcă ea nici n-ar fi fost de faţă. Şi pe ea o 
deranja. l-am spus să-i ignore, aşa cum făceam şi eu, dar mi-a 
răspuns că nu era chiar atât de simplu. Oricum, muncea din 
greu, avea rezultate şi devenea o tot mai bună profesionistă, din 
toate punctele de vedere. Era generoasă şi conştiincioasă. lată 
un exemplu: i s-a cerut să scrie o notă de referinţe pentru postul 
lui Miller şi avea de gând să-i dea o recomandare excelentă. 
Omul nu-i plăcea, nu-i datora nimic, nu-i agrea munca, dar 
considera că ar fi o mare nedreptate dacă ar fi dat afară. Mulţi 
alţii ar fi scris că tipu-i un ratat. Fiindcă e într-adevăr plictisitor. 
Şi mai presus de toate, Louise îşi iubea munca. O iubea cu 
adevărat. Nu suferea animozităţile şi de cele mai multe ori nici 
nu le observa. 

— Din ce spuneţi, daţi de înţeles că semăna oarecum cu dr. 
Kollmar. 

— Da, răspunse el încuviinţând energic. Poate că asta era 


problema. Dintr-un motiv sau altul, nu se înghiţeau reciproc. 
Pictura aceea a fost doar un pretext pentru ceartă. Kollmar o 
trata ca pe un amator a cărui opinie nu merită luată în seamă, 
ceea ce era foarte nepoliticos din partea lui. Omul e puţin 
antiamerican. Louise s-a enervat şi, din câte am înţeles, a făcut 
şi ea nişte remarce deloc amabile la adresa lui. 

— De pildă? 

— Nu ştiu. Eu nu le-am auzit, dar Roberts a fost foarte 
supărat. Spera, cred, să poată institui o atmosferă mai senină 
după retragerea lui Bralle. Mai multă armonie... cu el 
controlând totul, desigur. Perorează întruna despre demnitatea 
profesională. E cam pompos, îşi dă cam multă importanţă, dar 
poate că aşa simte el. 

Şi Van Heteren îşi flutură mâna, ca şi când ar fi vrut să-şi 
alunge din memorie un lucru pe care-l considera dezgustător. 

— Toate astea erau lucruri prosteşti, continuă el pe un ton 
conciliant, dar în ciuda eforturilor lui Roberts, apăreau mereu 
frecuşuri ca acelea care se iscă între adolescenţi. Sunt sigur că 
până la urmă s-ar fi spart buba. În acele momente însă, Kollmar 
era convins că Louise conspira împotriva lui şi se simţea jignit. 
Vorbea cu adevărat urât despre ea, ceea ce mi s-a părut şocant. 
Nu e genul pe care să ţi-l închipui având sentimente puternice 
pentru cineva sau ceva, cu excepţia arhivelor. Cu privire la ele 
devine chiar pătimaş. 

— Ce a făcut Louise în zilele pe care le-a petrecut la Veneţia? 

— Am sosit amândoi luni. În cea mai mare parte a timpului, 
ea era la bibliotecă. Seara de joi am petrecut-o împreună şi a 
fost prima în care am rămas singuri, cu excepţia zilei în care am 
ajuns, când m-am dus eu în camera ei. La început, totul a decurs 
bine. Apoi s-a cufundat tot mai mult în muncă şi n-am mai văzut- 
o prea des. A spus că va trece pe aici vineri seară pe la 
unsprezece, ca să mă consoleze pentru zilele în care nu ne 
întâlnisem, dar eu aranjasem deja să ies cu nişte prieteni, aşa că 
am hotărât să amânăm pe altă seară. lar apoi am auzit că a 
murit. 

Flavia simţea o profundă compasiune pentru el, dar ştia că 
este ultimul lucru pe care ar trebui să-l arate în faţa lui. Venise 
aici pentru a obţine informaţii, nu pentru a-l alina. Aşa că, 
ignorându-şi pornirea instinctivă, schimbă subiectul, sperând să- 
l] antreneze într-o discuţie mai puţin tulburătoare, în cursul 
căreia să-i poată oferi indicii utile. 

— La ce anume lucra? 


— N-am idee. Am presupus că era ceva în legătură cu 
nenorocita aceea de pictură asupra căreia nu se înţelesese cu 
Kollmar, dar ea a păstrat tăcerea cu privire la argumentele şi 
concluziile la care ajunsese. Aparent, lucrarea ei trebuia 
rescrisă în ultimul moment. Nu mi-a spus decât că era ceva 
extrem de interesant şi că prefera să-şi petreacă timpul făcând 
cercetări - a pomenit de o carte despre cineva precum 
Giorgione - decât să-şi piardă vremea cu interminabilele şedinţe 
ale comitetului, unde nimeni nu-i dorea prezenţa. Ideea de a se 
retrage şi de a se închide bosumflată în cămăruţa ei lasă 
impresia de autocompătimire, dar ea era ciudat de veselă. 

— Acest lucru v-a mirat? 

— Fireşte. Giorgione era chiar pictorul ei preferat, dar există 
deja zeci de cărţi despre el. Pe de altă parte, continuă Van 
Heteren privind nostalgic pe fereastră, Louise a fost întotdeauna 
o romantică - iată un alt punct de vedere romanesc, îşi spuse 
Flavia -, iar Giorgione era genul de pictor care o atrăgea. Ştiţi, 
desigur, că cel mai mare pictor al lumii a murit de inimă rea 
avându-l pe Tiziano la căpătâiul său. 

— Credeam că se despărţiseră, răspunse ea, amintindu-şi de 
discuţia cu Roberts şi vrând să lase să se înţeleagă că stăpânea 
bine subiectul. 

— Oh, nu! După părerea lui Louise, nu. Tiziano şi iubita lui 
Giorgione erau doar prieteni buni, considera ea. Cel care din 
cauza căruia l-a părăsit pe Giorgione a fost un alt pictor, pe 
nume Pietri Luzzi. 

— Dar cum rămâne cu ideea ei de a părăsi comitetul? îl 
întrerupse ea precipitat. 

— Oh, asta! N-am luat-o în serios. Oricine se agită din când 
în când şi ameninţă cu demisia, mai ales după ce a pierdut una 
dintre numeroasele mici bătălii duse. N-o mai auzisem vorbind 
astfel înainte, dar m-am simţit încurajat. La fel ca Roberts, de 
fapt. Se arătase preocupat de absenţa ei. A râs apoi şi a spus că 
se bucură să audă că Louise Masterson a început să se 
integreze. Ştii, adică a început să se plângă şi să critice ca toţi 
ceilalţi. 


6 


Când Flavia ajunse înapoi la hotel, Argyll, care îşi petrecuse 
cea mai mare parte a zilei izbutind să nu facă nimic constructiv 


în afară de colindatul prin biserici pentru a se uita la picturi, o 
aştepta în camera ei. Părea suficient de dornic să mai rămână 
acolo, câtă vreme avea acces neîngrădit la telefonul ei în timp 
ce ea era în baie. Venise clipa adevărului. În sfârşit îşi adunase 
suficient curaj pentru a-i telefona Marchesei. 

Aşa că ea se îmbăie, iar el ridică receptorul, iar când Flavia 
ieşi, rozalie, radiind şi simțindu-se mult mai împăcată cu lumea 
întreagă, amândoi erau deja într-o dispoziţie mai bună. Argyll îşi 
revizuise opiniile cu privire la abilităţile lui de negustor de artă. 
La urma urmei, poate că se pricepea destul de bine. Era ferm, 
direct şi cinstit. Un bun negociator. Dur, ca un jucător de poker. 

— Bingo! anunţă el mulţumit de sine, când Flavia ieşi din 
baie într-un nor de abur. Am prins-o! Renunţă la intermediari, 
asta spun eu de fiecare dată. Am refuzat încă o dată să scot 
tabloul din ţară clandestin, iar ea a spus că Pianta e o proastă 
aiurită - cuvintele îi aparţin - fiindcă mi-a sugerat aşa ceva. 
Sigur că afacerea merge mai departe, detaliile financiare au fost 
deja stabilite. Victoria-mi revine Mie! încheie el cu un accent 
emfatic, pentru a arăta cât este de încântat de sine însuşi. 
Preţul pe care i l-am oferit este pe deplin acceptabil şi vrea să 
semnăm contractul mâine. Prin urmare, pot să încep 
demersurile pentru obţinerea permisului de export. 

— Splendid! exclamă Flavia, bucuroasă nu numai pentru că 
în sfârşit avea şi el succes, ci şi pentru că nu va mai fi nevoită 
să-i asculte lamentările toată seara. Putem sărbători, punând la 
lucru totodată şi contul meu de cheltuieli. Astăzi a fost alarmant 
de modest. Pe urmă voi putea să te amuz cu detaliile 
interviurilor mele de azi. Ai spus că vrei să le afli. 

Trebuia să mărturisească - faţă de ea însăşi, dacă nu şi în 
faţa lui Argyll, a cărui încredere în memoria ei nu voia s-o 
zdruncine - că uitase complet să pună şi câteva întrebări de 
sondare cu privire la pictura lui. Oricum, Masterson nu părea a 
fi fost deloc comunicativă cu colegii ei. 

Argyll admiră încântat priveliştea lagunei în vreme ce ea 
dispăru în baie pentru a se îmbrăca, apoi o urmă spre un 
restaurant neobişnuit de scump, unde Flavia comandă un 
aperitiv săţios şi aşteptă până ce el îl înghiţi aproape pe tot 
înainte de a-l pune la curent cu întâmplările zilei. 

— Aşa deci, încheie ea apoi. Ce părere ai? 

— Foarte interesant. Oare ce poate fi mai incitant decât 
dinamica unui grup restrâns? Observ că nu pari a-l avea prea 
mult la inimă pe Roberts. 


Flavia pufni. 

— Pedant pompos! „Noi, cunoscătorii” în sus, „noi, 
cunoscătorii” în jos! N 

— Oh! făcu Argyll cu un aer atotştiutor. Înţeleg. Lăsaţi artele 
frumoase în seama noastră, iar voi, femeile, rămâneţi la cratiţă. 
De-aia nu-ţi place de el. 

— În parte. La naiba, un om a fost omorât şi, cu excepţia lui 
Van Heteren, nici unul dintre cei cu care am vorbit până acum 
nu pare prea afectat. Miller zice că era ambițioasă şi îşi face 
griji în special pentru efectele asasinatului asupra carierei sale. 
Roberts debordează de şarm în vreme ce-mi spune că ar fi putut 
deveni, la un moment dat, utilă. Iar Kollmar, după cât se pare, o 
considera lipsită de scrupule. 

— Pare a fi fost foarte pricepută în a-şi face duşmani, sugeră 
Argyll cu precauţie, vag conştient că poate n-ar fi trebuit să 
spună aşa ceva. 

— Vezi, explodă Flavia de indignare, şi tu eşti exact ca ei! 
Toţi o caracterizează ca agresivă, insistentă şi ambițioasă. 
Lăsându-l la o parte pe Van Heteren, cel mai drăguţ lucru pe 
care-l găsesc ei de spus despre ea este că era conştiincioasă. 
Conştiincioasă! Ha! Dacă ar fi fost vorba despre Roberts, toţi s- 
ar fi minunat cât de dinamic, de productiv şi de inovativ este el. 
Femeia scrie cărţi şi articole, munceşte pe rupte, iar Miller zice 
că rolul ei în comitet era doar de formă. II critică pe Kollmar 
pentru neglijenţă, iar el concluzionează că e rea. Biata femeie 
este asasinată, iar tu spui că ştia să-şi facă duşmani. Nu mai 
lipseşte decât să adaugi că a căutat-o cu lumânarea. Că nu e 
decât vina ei. Omucidere justificabilă. 

Argyll o privi cu un aer suferind. Urmă o tăcere îndelungată, 
în vreme ce ea continuă să se încrunte feroce la el. 

— Eşti sigur că nu te identifici puţin cu ea? o întrebă apoi. 

— Fireşte că mă identific. Şi de ce nu? Îţi închipui cum e să 
lucrezi cu nişte bărbaţi trecuţi de o vârstă, care te tratează ca 
pe o dactilografă foarte pricepută? Roberts mă şcoleşte ca pe un 
boboc din anul întâi, Bottando mă trimite aici pentru că sunt 
inofensivă, Bovolo face comentarii murdare despre felul în care 
mă îmbrac şi-mi permite să vorbesc cu oamenii ăştia doar 
fiindcă e sigur că n-o să fac nici o brânză. Tu cum te-ai simţi în 
locul meu? 

Urmă o altă pauză lungă, în care Flavia fumegă în tăcere, iar 
Argyll se simţea din ce în ce mai inconfortabil. Asta era un 
aspect al ei pe care nu-l observase până atunci. Crezuse că ea îi 


dă mereu înainte, fără să ia în seamă lumea exterioară. În mod 
evident, nu fusese destul de atent. 

— Ai dreptate, desigur. Îmi pare rău, spuse el în cele din 
urmă. 

O altă îndelungă tăcere se aşternu, în vreme ce Flavia se 
răcori, iar el speră că remarca lui nu stricase iremediabil o 
prietenie excelentă. Dar încă o dată avea să fie uluit văzând 
rapiditatea cu care Flavia putea trece de la o stare de fierbere 
termonucleară la un calm deplin. 

— Nu ştiam că Bottando te supără atât de tare, adăugă el 
când consideră că nivelul de radiaţie a scăzut suficient. 

Flavia îl privi nedumerită. 

— Bottando? El nu mă supără. Se străduieşte cât poate. Şi în 
plus, cu el m-am obişnuit deja. Toţi ceilalţi mă calcă pe nervi. 
Nu voiam să spun decât că n-ar trebui să judeci pripit toate 
relatările astea despre Masterson. Mai cu seamă că una dintre 
ele ar putea fi doar o grămadă de minciuni inventate de un 
asasin. 

— Numai că, din câte văd eu, ai găsit o sumedenie de motive 
pentru care Masterson ar fi putut să pună cuțitul la gâtul unuia 
dintre oamenii ăştia, însă n-ai nici o idee de ce ar fi vrut vreunul 
dintre ei s-o ucidă, sublinie Argyll. 

— Adevărat. 

— Şi atunci, ne întoarcem la jefuitorul sicilian? Simplu şi 
curat, rezolvă toate problemele. 

Flavia îl privi cu dezgust. Gândul oribil că, la urma urmei, era 
posibil ca Bovolo să aibă dreptate îi trecuse şi ei prin minte când 
plecase de la Van Heteren, dar alungase imediat ideea ca fiind 
doar rezultatul oboselii. Şi nu voia ca micul sâmbure de îndoială 
să fie hrănit de oameni precum Argyll. 

Dar nu avea o altă teorie, aşa că renunţară la subiect, îşi 
încheiară cina şi se întoarseră la hotel, unde Argyll începu un 
interminabil discurs prin care îi ura întoarcere plăcută la Roma. 
Ea însă nu era hotărâtă. Pe de o parte, ar fi vrut să se spele pe 
mâini de toată afacerea. I se părea un rateu ce nu ducea decât 
într-o fundătură şi, pe drum, risca să-i provoace o sumedenie de 
probleme. Pe de altă parte, nu-i plăcea să lase lucrurile 
neterminate şi ştia că Bovolo va strica totul. Şi pe urmă, nu era 
deloc entuziasmată nici la gândul că revenea la Roma pentru a 
vedea cum departamentul este desfiinţat. Dacă l-ar putea găsi 
pe adevăratul criminal... 

— Signorina, aveţi un mesaj, îi spuse recepţionerul când îi 


dădu cheia camerei. 

Era de la Bovolo. Lipsit de importanţă, fără îndoială, aşa că 
putea aştepta până a doua zi. Dar dacă adăuga şi o posibilă 
discuţie de durată cu el la necesitatea de a vorbi cu Lorenzo şi 
Kollmar înainte de a se urca în avion, la prânz, însemna că urma 
să aibă o dimineaţă cumplit de aglomerată şi, în plus, nu-i 
plăcea să piardă avioanele. De asemenea, trecuse deja de ora 
zece şi simţea nevoia să-l impresioneze pe poliţai cu entuziasmul 
ei profesional. Cu puţin noroc, îl va trezi chiar din somn. 

Formă numărul şi, spre surprinderea ei, i se făcu legătura 
imediat. Urmă din partea ei o serie de „hm“, „ah“ şi „aha“, după 
care se instală tăcerea, în vreme ce Flavia asculta. Răsucindu- 
se, îi făcu semn lui Argyll, care se îndrepta spre uşă, cerându-i 
să nu plece. 

Într-un târziu rosti un ultim „aha“, după care închise 
telefonul şi se întoarse spre Argyll cu o privire care sugera „să 
vezi ce am să-ţi spun“. 

— Ei, bine, zise el. Ce s-a întâmplat? 

— Era asistentul lui Bovolo, cu ultimele ştiri. Cred că 
plecarea mea din Veneţia va trebui amânată. 

Şi cobori la recepţie, pentru a-şi prelungi rezervarea. 

— Se pare, îi explică ea după ce formalităţile se încheiară, că 
profesorul Roberts tocmai a fost pescuit din lagună, cât se poate 
de mort. Vino şi ţine-mă de mână. Nu-mi plac ţepenii. 


Priveliştea era cea obişnuită, devenită însă neobişnuită din 
cauza împrejurimilor: o străduţă îngustă cu două alei de o parte 
şi de alta a unui canal întunecat. O imagine în perspectivă a 
podurilor arcuite era vag descifrabilă, constituind un fundal 
care, într-o lumină mai bună şi în circumstanţe normale, ar fi 
putut deveni o pitorească ilustrată din Veneţia. 

La câteva sute de metri în jos pe canalul care se îndreaptă 
spre sud, de la Ca' Rezzonico până la Canal Grande, se află o 
minusculă piaţetă al cărei singur motiv de celebritate este 
biserica mică, dar de o frumuseţe austeră, San Barnaba. Era 
întuneric deplin, cu excepţia insuliţei de lumină creată de 
lanternele poliţiei. Fasciculele lor erau îndreptate spre o 
grămadă informă ce zăcea pe marginea canalului, acoperită cu o 
pânză albă. 

Când izbuti în sfârşit să găsească piaţeta, Flavia, urmată 
discret de Argyll, se alătură grupului de circa douăsprezece 
persoane ce stăteau în cercul de lumină. Avusese nevoie de ceva 


timp pentru a ajunge aici, topografia Veneţiei fiind şi mai 
derutantă noaptea. Bine cel puţin că nu ploua. In cursul zilei 
bătuse vântul şi fusese foarte frig pentru perioada respectivă, 
aşa că în curând era aşteptată şi ploaia. Dar nu încă. 

Flavia se înfăşură mai bine în haina ei de blană. Nu-i plăcea 
în mod deosebit, dar o primise de la mama ei, care trăia cu 
impresia că blana sporeşte şansele de măritiş ale unei femei. [i 
oferea în mod constant asemenea ajutoare matrimoniale, 
străduindu-se să nu pară prea afectată de nefericita soartă de a 
avea o fiică de treizeci şi unu de ani necăsătorită. Indiferent însă 
de potenţialul efect magic asupra burlacilor eligibili, haina nu 
părea a constitui un stimulent afectiv pentru comisarul Bovolo, 
care privi spre ea cu fermă dezaprobare. 

— Te aşteptam, îi spuse el sec, dând de înţeles că activitatea 
ei profesională ar avea de câştigat dacă ea ar pierde mai puţin 
timp cu îmbrăcatul. 

— Ce s-a întâmplat? 

Bovolo ridică din umeri. 

— S-a înecat. Nu mă întreba cum. N-am cum să spun. 
Probabil a alunecat. 

— Nu există semne de violenţă? 

— Nu de violenţă deliberată, dacă la asta te referi. 

Ştia foarte bine că la asta se referise. 

— De când e mort? 

Din nou o ridicare din umeri. 

— Nu ştiu. Nu de mult. A fost găsit acum o oră şi jumătate de 
lucrătorii de la salubritate. Le-a scăpat un sac în apă, au început 
să-l caute şi l-au găsit pe el. L-au ţinut douăzeci de minute în 
barca lor, în vreme ce ne aşteptau pe noi. Mă tem că duhneşte 
niţel. 

Un detaliu inutil, dar mai mult decât corect. Se apropiară de 
marginea canalului, unde se adunaseră diverşi reprezentanţi ai 
autorităţilor. Sub privirile lor se afla unul dintre cei mai mari 
specialişti în pictura renascentistă, deşi trecătorul obişnuit 
habar n-ar fi avut de acest lucru. 

Infăţişarea profesorului Roberts nu era nicidecum avantajată 
de cojile de cartofi care îi împodobeau haina de tweed ţesut 
manual, iar autoritatea lui profesională şchiopăta sever din 
cauza mirosului greu suportabil pe care îl emana. Coama sa de 
păr argintiu, odată elegant pieptănată, era acum udă, mânjită şi 
în ea se vedeau încâlcite... 

Flavia se strâmbă cu dezgust şi încercă repede să se 


gândească la altceva decât la starea inadecvată a sistemului de 
canalizare din Veneţia. Omul nu-i plăcuse în mod deosebit, dar 
înclina totuşi să creadă că ar fi meritat un sfârşit mai demn. 

— Asta-i tot ce puteţi spune? Că a fost găsit pe la nouă şi 
jumătate? întrebă ea şi, la încuviințarea lui Bovolo, continuă: 
Dar când a căzut? 

— Din câte ne putem da seama deocamdată, probabil în jur 
de ora şapte. Vom şti mai multe după ce medicii îşi vor face 
puţin de lucru cu el. 

Comisarul îl strigă pe unul dintre subordonații lui, care 
arunca în apă bucățele de lemn şi le privea absorbit. Flavia îşi 
spuse că probabil omul era angajat pe un post aflat mult sub 
capacităţile lui, dar alungă repede ideea. 

— Ei, bine, întrebă Bovolo când acesta se apropie. 

Tânărul cu faţa plină de coşuri luă poziţie de drepţi şi 
răspunse cu acel accent bizar al celor născuţi şi crescuţi în 
Veneţia. 

— Cam două sute de metri pe oră, din câte îmi pot da seama, 
domnule. Curentul aduce apa din Canal Grande. 

Comisarul se întoarse spre Flavia cu o privire plină de sine. 

— Tradiţii venețiene. De asta nu suntem tocmai încântați 
când vin străinii şi-şi bagă nasul, explică el, oarecum fără motiv, 
deoarece accentul îi indica limpede originile milaneze. Ceea ce 
înseamnă că ăsta - şi arătă spre rămăşiţele pământeşti ale lui 
Roberts - trebuie să fi căzut cam la patru sau şase sute de metri 
în aval, în funcţie de momentul în care a ajuns în apă. 

Tânărul poliţist începu să mai spună ceva, dar Bovolo îl 
întrerupse cu nerăbdare, încântat de sine, şi făcu un gest spre 
Canal Grande. 

— Probabil că a căzut la staţia de vaporetto de la Ca’ 
Rezzonico. Probabil că a mers pe jos de acasă până acolo, pe 
marginea canalului de aici. Trebuie să mergem şi să căutăm 
semnele unei alunecări, să discutăm cu toţi cei care locuiesc în 
apropiere, chestii din astea. Urât accident. Foarte urât. 

— Credeţi că a fost un accident? întrebă Argyll incredul. 

Era prima dată când deschidea gura. Comisarul se încruntă 
la el, iar Flavia îl călcă zdravăn pe picior, aşa că tăcu în vreme 
ce ea negocia pentru a obţine copii după rezultatele anchetei şi 
ale autopsiei. Aruncând priviri pline de suspiciune către Argyll, 
Bovolo acceptă în cele din urmă. 

— Să nu-ți faci cine ştie ce idei, o avertiză el în loc de la 
revedere. Nu uita care ţi-e rolul aici. Şi te rog să nu crezi că 


acest mic incident trebuie să-ţi amâne plecarea. Sunt sigur că 
eşti mai utilă la Roma decât aici. 

Vocea i se stinse în vreme ce Flavia se depărta de piaţetă, cu 
Argyll gâfâind pe urmele ei. 

— Nu-i nevoie să alergi, îi strigă el când cotiră după un colţ, 
ieşind din raza vizuală a lui Bovolo. Nu eşti la curse. 

Ea încetini când fu sigură că nu mai puteau fi auziţi, alese cu 
grijă o alee retrasă şi pustie, înaintă de-a lungul ei şi vreme de 
câteva secunde ţipă din adâncul plămânilor, eliberându-şi 
frustrările acumulate în ultimele douăzeci şi patru de ore, şi izbi 
zidurile din jur cu vârful ghetelor. Cu mâinile în buzunare, 
Argyll aşteptă ca ea să se liniştească. Ştia că din când în când e 
predispusă la refulări cu mulţi decibeli şi că în asemenea 
momente avea un vocabular diabolic. 

— Acum te simţi mai bine? întrebă el când ea se mai potoli 
puţin. 

— Dracu' să-l ia pe idiotul, dobitocul şi molâul ăla de... om, 
urlă ea plină de venin încercând să asimileze atât remarcile, cât 
şi concluziile lui Bovolo. 

— Crezi că greşeşte? 

— Dacă greşeşte?! 

Argyll se făcu mic în clipa în care într-o casă din apropiere se 
aprinse o lumină şi un cap apăru la fereastră, vrând să afle 
motivul strigătelor. 

— Ha! continuă Flavia. Cum poate cineva să fie atât de 
tâmpit? Accident urât! Puah! 

— Păi, mie mi s-a părut că s-a cam pripit, spuse Argyll, 
încercând să-i mai domolească puţin intensitatea sonoră. Atunci, 
de ce m-ai călcat pe picior? Intotdeauna faci asta. Şi doare, să 
ştii. 

O convinse în cele din urmă să iasă de pe alee şi traversară 
un pod îngust. Flavia se mai calmase, dar încă fierbea la foc mic. 
De două ori în aceeaşi seară. Cam multă energie consumată, 
chiar şi pentru ea. Culese o piatră de pe parapetul de beton şi o 
azvârli în apă, pentru a se mai descărca. De jos fu răsplătită cu 
un strigăt indignat al proprietarului barjei care trecea pe sub 
pod. 

— Of, mai taci şi tu! se răsti ea. Nu te-a lovit pe tine. Şitu ai 
putea să-ţi ţii gura! fumegă ea apoi întorcându-se spre Argyll, 
care se prăpădea de râs. 

El îşi înghiţi hohotele şi se strădui să-şi controleze glasul, 
pentru a vorbi coerent. 


— Îmi pare rău, începu el, dar izbucni din nou în ras. 

Fără a se gândi prea mult la ce face, chicotind în continuare, 
se întinse spre ea şi o cuprinse într-o îmbrăţişare 
camaraderească. 

— Nu fi absurd! replică ea acid, atât de plină de iritare, încât 
aceasta se revărsă şi asupra lui. 

Argyll se opri din râs şi îşi retrase braţele. 

— Scuză-mă, spuse sobru. E ceva serios, ştiu. 

— Aşa e, răspunse ea înţepată, începând să-şi dea seama însă 
că reacţiona exagerat. Doamne, dar ce obosită sunt dintr-odată! 

— Vrei să ne plimbăm puţin? Să-ţi limpezeşti mintea? Cred că 
ti-ar face bine câţiva paşi alerţi. 

Flavia clătină din cap. 

— Nu. Seara asta a devenit din ce în ce mai urâtă. Cu câto 
prelungesc mai mult, cu atât mai neplăcută va fi. Vreau să mă 
întorc la hotel şi să mă culc imediat. Sunt extenuată. 


7 


Şedea apatică la masă, cu micul dejun în față, când Argyll 
apăru în uşă. li făcu semn să se apropie, iar el se trânti în scaun, 
vizavi de ea. Dinamicul negustor de artă din seara trecută era 
cam vlăguit în dimineaţa asta. 

— Ce mai faci? întrebă el pe un ton plat. Eşti cam palidă. 

— Bine, cred. Nici tu nu pari plin de energie. Ce s-a 
întâmplat? 

Argyll aruncă o privire îndoielnică spre micul ei dejun. 

— Păi, poate că nu s-a întâmplat nimic, răspunse el 
şovăielnic. Dar trebuia să mă duc azi la Marchesa, să fac 
aranjamentele pentru a lua tablourile. Îţi aminteşti? Aşa că am 
telefonat să spun când voi ajunge şi am avut parte de un 
răspuns glacial. Am vorbit iar cu Pianta, care dă semne că 
încearcă să se interpună între noi, ca să zic aşa. Şi mi-a spus să 
nu vin. Nu înţeleg de ce. 

— Poate că se duc la cumpărături, undeva. Dar asta nu 
contează, nu-i aşa? Odată ce Marchesa a acceptat să vândă. 

— Sper. Dar încă n-am contractul. Ceea ce mă nelinişteşte 
oarecum. Chestie de instinct. Văd că nu mănânci prea mult. 
Asta-i întotdeauna un semn rău. 

Flavia împinse amărâtă croasantul din farfurie. 

— Fiindcă nu mi-e bine deloc aici, sus. Am fost trimisă să 


elucidez o crimă, iar acum, naiba să mă ia, a mai apărut una. Şi 
nu pot să nu mă gândesc că e vina mea. 

— De ce? 

— Păi, e limpede, nu? Ceva din felul în care am discutat cu ei 
a aprins o scânteie. Şi pe urmă, paf! 

— Hm, ştiu şi eu? Nu mi s-a părut că vreunul dintre ei a fost 
foarte deranjat. Nu i-ai tratat ca şi cum le-ai fi rezervat deja un 
loc într-o celulă. Dar recunosc că, pentru observatorii 
neimplicaţi, o a doua crimă nu aduce deloc cu un progres 
considerabil. j 

Flavia oftă din nou. Îşi dădea şi ea seama de asta, fără a avea 
nevoie să i-o mai spună cineva. 

— Consideri deci că a fost o crimă, în ciuda părerii lui 
Bovolo? Ai mâncat de dimineață? 

— Da şi nu. Şi da. Adică, cred că a fost crimă, n-am mâncat 
de dimineaţă şi, ca răspuns la întrebarea ta încă nerostită, aş 
vrea să înghit ceva. Pofta de mâncare îmi creşte atunci când 
sunt preocupat. 

Flavia comandă şi pentru el, iar apoi, după ce stătu o clipă pe 
gânduri, decise să se abțină. Argyll o privi îngrijorat. 

— Cred, spuse el după o scurtă pauză, că e posibil să se fi 
împiedicat. Dar trebuie să recunoşti că pare neverosimil. 

Oricât era el de prostănac uneori, Argyll avea o calitate: nu-şi 
însuşea punctul ei de vedere. Flavia tocmai se pregătea să 
răspundă când chelnerul - veritabil înger al îndurării, purtător 
al veştilor fericite - se întoarse în sclipiri de tăvi cromate şi 
pantofi bine lustruiţi. Ea studie grămada de chifle, cornuri şi 
gem din faţa lui Argyll şi începu să simtă o vagă senzaţie de 
foame. 

— Poate. Bovolo nu va fi însă de aceeaşi părere, spuse ea 
întinzând mâna după un corn pe care-l unse din belşug cu gem. 

Forţează-te să mănânci ceva, se îndemnă singură. Şi nu mai 
fi atât de morocănoasă! 

— Un accident ar fi, desigur, o soluţie simplă. 

— Aiurea, replică ea tăios lingându-se pe buze şi ochind un 
croasant. 

— Deci îţi continui vânătoarea. 

— N-am cum. Rapoartele ajung la biroul magistratului local. 
Dacă el decide să închidă cazul, asta el 

— Excepţie făcând situaţia în care se înşală. 

— Lăsând la o parte acest mic detaliu, da. Dar tu de ce crezi 
că a fost crimă? întrebă Flavia, luând în furculiţă câteva 


cubuleţe de pepene. 

— Mi se pare prea mare coincidenţa, asta-i tot. Cred că e mai 
rezonabil să presupunem că l-a împins cineva. Mi-ai mâncat tot, 
ştii asta? încheie el cu o notă de dezamăgire în glas. 

Flavia nu mai avu timp să răspundă la această acuzaţie. Se 
pregătea să mai comande o porţie, când observă o siluetă 
masivă apropiindu-se de ei. 

— Dumnezeule mare! exclamă ea. 

— Ah! M-am gândit eu că o să te găsesc în sala de mese, 
spuse Bottando cu un aer de mulţumire întipărit pe chip. Am 
avut aşa, o bănuială. 

— Dar ce faci aici? 

El îi adresă o privire curioasă. 

— Muncesc, normal. Ce altceva m-ar putea aduce în locul 
ăsta nesuferit? Am încercat să te sun, dar întotdeauna ai avut un 
somn greu. Au mai dispărut nişte tablouri. Mi-am zis să dau o 
fugă aici şi să văd cum te descurci. Sper că îmi apreciezi 
prezenţa aşa cum se cuvine. Abia ce-am scăpat de o oră 
mizerabilă într-unul dintre bidoanele alea zburătoare cu care am 
ajuns aici şi mă simt foarte fragil. Am înţeles, adăugă el studiind 
farfuriile de pe masă, că a mai murit cineva. 

Se aşeză, comandă un mic dejun pentru el şi mai ceru un 
supliment pentru Flavia, ca să fie sigur că-i mai rămâne şi lui 
ceva. 

— Domnule Argyll, ce surpriză, rosti apoi pe un ton ce-i 
contrazicea flagrant cuvintele. 

Argyll avu brusc impresia că generalul deducea cam prea 
multe din micul lor dejun împreună. 

— Discutam despre caz, explică el încercând să lămurească 
situaţia cât mai rapid posibil. Şi se pare că m-am implicat 
oarecum. 

Bottando închise ochii şi oftă ca pentru sine. 

— Oh, Doamne! lar eu speram ca vizita mea să dureze doar o 
zi! 

— Jonathan mi-a fost de un foarte mare ajutor, interveni 
Flavia. 

Ştia că şeful ei îl considerase întotdeauna pe Argyll un tip 
predispus la accidente, genul de persoană care poate complica 
la extrem lucrurile simple. Adevărul era că avea şi unele motive 
să gândească aşa, dar simțul dreptăţii îi cerea să clarifice 
lucrurile. 

— Sunt sigur de asta, replică Bottando ţâfnos. Necazul e că 


în principal din cauza lui mă aflu aici, acum. 

Argyll ridică din sprâncene cu o fracțiune de secundă 
înaintea Flaviei. El se dovedi mai rapid, dar ea le putea ridica pe 
rând, câte una - o reuşită pentru care el o invidiase întotdeauna. 

— Nu-mi place cum sună asta, spuse el. 

— Nu mă mir. Seara trecută, pe la unsprezece, circa 
douăsprezece tablouri au fost furate dintr-un palazzo din 
Veneţia. Nu-i nimic surprinzător: se întâmplă mereu. Dar cum 
proprietarul a declarat că bănuielile i se îndreaptă spre 
Jonathan Argyll, mi-am spus că... 

— Ce?! strigă Argyll oripilat. Eu? De ce ar spune cineva că 
eu... 

— Picturile i-au aparţinut - sau îi aparţin, ca să păstrăm 
corectitudinea tehnică - Marchesei di Mulino. Şi se pare că tu 
negociai cumpărarea lor. Nu ţi-a convenit preţul cerut, aşa că ai 
intrat în posesia lor mult mai ieftin. Aşa zice ea. Sau mai 
degrabă persoana care a depus plângerea, o anume Signora 
Pianta. 

Argyll devenea un veritabil expert la bâţâitul în scaun înainte 
şi-napoi. O făcea şi acum, deschizând de câteva ori gura, fără a 
emite însă nici un sunet, şi apoi îşi trecu palma peste frunte în 
ceea ce părea a fi un gest de preocupare. Bottando, care fusese 
anterior martor la alte ocazionale momente de incoerenţă ale 
tânărului, nu interpretă mişcarea ca pe un semn indubitabil de 
vinovăţie. 

— Fireşte, spuse el umplând golul în conversaţie, până ce 
Argyll avea să-şi recapete darul vorbirii, mi se pare puţintel 
improbabil. Dar una peste alta, mi-am spus că ar fi bine să 
preiau eu investigația. Sper, zâmbi el încurajator, că apreciezi 
acest lucru. Am lăsat subcomisiile pentru buget într-un stadiu 
foarte delicat. 

— Au dispărut? întrebă Argyll, fără a da atenţie problemelor 
administrative ale generalului. Cum? Mi se pare ridicol! Deja 
convenisem să le cumpăr! Urma să mă duc în dimineaţa asta să 
semnăm contractul. E ceva teribil! 

Bottando îşi întinse pe masă mâna grăsună. 

— Eu nu fac decât să repet povestea aşa cum mi-a fost spusă 
şi mie la prima oră a dimineţii de azi. La prima oră, repet. Nu că 
aş aştepta cumva mulţumiri! Bănuiesc că nu ai un alibi pentru 
ora în chestiune, nu-i aşa? 

— Ba sigur că am. Eram cu Flavia. 

Romantic de felul său, Bottando îi adresă un zâmbet care 


sugera că interpreta situaţia cu totul greşit. 

— Excelent, atunci. Şi asta înseamnă, presupun, că nu le-ai 
furat tu. 

— Bineînţeles că nu! răbufni Argyll indignat. 

— Ce păcat! Ia gândeşte-te, cât de uşor ar fi fost pentru 
mine! N-ai vrea cumva să semnezi o mică, micuță mărturisire, 
doar aşa, ca să mai aduci o uşurare unui bătrân în ultimii lui ani 
de muncă? 

— Nu. N-am luat eu amărâtele alea de tablouri. Nici n-aş şti 
cum s-o fac. Şi în plus, unde credeţi că le-aş fi pus? În camera 
mea de hotel? Şi, oricum, ce anume s-a furat? 

Bottando scoase o listă şi i-o întinse. 

— Ştiam eu că n-o să-mi fii de mare ajutor, comentă el pe un 
ton melancolic. 

Argyll începu să citească, iar Flavia se aplecă să vadă şi ea. 

— Toate tablourile mele, exclamă el pe un ton plângăreţ. 

— Inclusiv portretul lui Masterson, adăugă Flavia. 

Bottando îi ceru să-i explice. 

— Louise Masterson era interesată de una dintre aceste 
picturi lipsite de valoare pe care Jonathan intenţiona să le 
cumpere. Deocamdată nu ştim de ce. 

— Mi-am închipuit eu! replică generalul oftând. Cred că până 
la urmă o să aranjez deportarea amicului tău. Dă-i drumul, 
atunci! Povesteşte-mi tot. 

Când ea sfârşi, Bottando aproape terminase de mâncat. 
Păstrase tot timpul o tăcere deplină, cu excepţia câte unei 
mormăieli ocazionale. Ştia să asculte, fiind mereu respectuos. 
Asta era una dintre principalele lui calităţi. Dispoziţia păru de 
asemenea să i se îmbunătăţească substanţial pe măsură ce-şi 
revenea de pe urma zborului matinal de la Roma. Flavia nu 
putea înţelege nici în ruptul capului cum cineva ca el intra în 
trepidaţii ori de câte ori venea vorba de o călătorie cu avionul. 

— Vezi, am avut dreptate, spuse el binevoitor când ea îşi 
încheie explicaţiile. În clipa în care domnul Argyll se implică în 
ceva, lucrurile devin complexe şi dificile. Când te-am trimis aici, 
nu aveau decât un simplu jaf. Acum, uită-te şi tu! Un haos total. 

În ochi îi juca însă o anume scânteie în vreme ce vorbea. 
Faptul că o afacere atât de banală luase totuşi o turnură care 
justifica deplasarea lui la Veneţia părea să-l fi înviorat. 

— Ce părere aveţi? îi întrebă apoi pe amândoi, dându-i de 
înţeles lui Argyll că prezenţa îi fusese iertată şi că era liber să 
vorbească. 


Englezul însă, resimţindu-se încă după traumele dimineţii, 
consideră că e preferabil să păstreze o poziţie retrasă. 

— N-am intervievat încă pe nimeni, spuse Flavia. Dar dacă 
presupunem că Masterson a fost ucisă de o persoană cunoscută, 
şi nu de miticul sicilian, înseamnă că avem cinci prezumtivi 
candidaţi: ceilalţi membri ai comitetului. Dacă îl tăiem de pe 
listă pe Roberts - deja a făcut-o altcineva, ca să spunem aşa -, 
rămânem cu patru. 

— Deci, interveni Bottando, poate că ar fi mai bine să 
aşteptăm încă patruzeci şi opt de ore ca să mai micşorăm puţin 
eşantionul? 

— Ha-ha! Aşa cum spuneam, toţi au alibiuri convingătoare, 
aşa că deocamdată nu avem cum să-i eliminăm în acest fel. În 
primul rând, îl avem pe Miller, care s-a arătat condescendent 
faţă de Masterson. A dat de înţeles că era toată doar 
superficialitate şi ambiţie, fără nici o calitate profesională reală. 
Am sesizat aici o anume doză de invidie; avea mai mult succes 
decât el. Pe de altă parte însă, nu avea motive s-o ucidă şi îi era 
utilă pentru referinţe. De asemenea, omul pare a fi fost 
căţeluşul lui Roberts. 

Bottando înclină din cap. 

— Nu e foarte convingător, spuse el vesel. Să mai încercăm o 
dată. . 

— În al doilea rând, să-l luăm pe Kollmar. Mă întâlnesc cu el 
în dimineaţa asta, dar ştie toată lumea că între el şi Masterson a 
existat un conflict pe tema unei picturi pe care o examinase el. 
Cei doi nu se înțelegeau deloc, deşi el şi Roberts erau colegi 
vechi. Şi el pare a fi fost ţinut din scurt de acesta din urmă. 
Ideea e că Roberts aştepta de la Kollmar nişte hârtii ieri-seară, 
iar cadavrul lui a fost găsit în canal nu departe de zona în care 
locuia. Alibiul pentru moartea lui Masterson e bun. 

— Tot nu e convingător, dar merită cercetat mai departe. 

— În al treilea rând, Roberts. Nu avea nici un motiv să-i facă 
felul lui Masterson, din câte îmi dau eu seama. Şi, desigur, e şi 
el mort acum. O fi fost el un broscoi pompos, dar era şeful ei. 

Bottando încuviinţă. 

— Şi în ultimul rând - lăsându-l la o parte pe Lorenzo, cu 
care n-am discutat încă - îl avem deja pe Van Heteren, a cărui 
relaţie cu Masterson e posibil să fi aprins o scânteie. Un dram 
de gelozie, poate. E un tip impetuos, cred, un posibil candidat 
pentru o crimă pasională, dar genul care, după părerea mea, ar 
fi copleşit de remuşcări şi ar mărturisi imediat. In plus, are un 


alibi credibil şi nici un motiv aparent pentru a-l scoate din joc pe 
Roberts. 

— Ce căuta Masterson în grădina aceea? 

— Nu ştiu. Bovolo crede că aştepta un taxi cu care să ajungă 
pe insulă, din cauza grevei în transporturi, dar este încă un 
mister. Furtul acelor picturi este un altul, presupunând că există 
o legătură între ele. 

— De ce ar exista? 

— Habar n-am. Dar când o femeie este interesată de un 
tablou obscur, femeia e ucisă, iar tabloul e furat câteva zile mai 
târziu, încep să am anumite bănuieli. 

Bottando îşi mai turnă o ceaşcă de cafea, adăugă un strop de 
lapte şi o cantitate generoasă de zahăr, amestecând meditativ. 

— Firul e foarte subţire, spuse el apoi, alegându-şi cuvintele 
pentru a nu-i răni susceptibilitatea. Ştiu că urmăreşti cazul doar 
de o zi, dar nu ai absolut nimic solid. 

Ea încuviinţă cu mâhnire. 

— Ştiu. Dar Bovolo e atât de dificil, încât e de mirare că am 
ajuns chiar şi până aici. O să discut astăzi cu ei din nou. M-am 
gândit de asemenea că Jonathan ar putea trece în revistă 
hârtiile şi minutele comitetului şi tot ce mi-a dat Bovolo. 
Carabinierii n-au găsit nimic interesant, dar nu se ştie niciodată. 
Adică, mi-am zis că asta ar fi o idee bună înainte de a veni tu 
şi... 

— Şi a sugera că eu aş putea fi implicat în vreun fel, încheie 
Argyll în locul ei. Înduioşător! Poate că ar trebui s-o şterg acum 
şi să mă întorc la Roma. Altfel, risc să fiu acuzat şi de crimă. Şi 
în plus, nu vreau să fac rău departamentului. N-ar da deloc bine 
dacă ai folosi ca ajutor un infractor suspect. 

— Cerule mare, tinere! Sunt sigur că nu e nevoie de aşa 
ceva. Nu mă îndoiesc că ai un alibi fermecător pentru ambele 
crime. Şi, dacă nu ai avut nimic de-a face cu ele, nu există 
motive să credem că ai avea vreo legătură cu furtul, răspunse 
Bottando, fără a reuşi să-l liniştească însă prea mult. Şi oricum, 
furtul cade sub autoritatea mea, nu a carabinierilor, astfel că 
pot să-ţi permit să urmezi sugestia Flaviei. Atât timp cât mă voi 
ocupa eu de caz ceea ce ar putea să nu fie prea mult aşa vor 
decurge lucrurile. 

— Tot bugetul e de vină? 

— Mă tem că da. Situaţia devine problematică. Nu a ajuns 
încă la stadiul în care colegii să mă întrebe ce am de gând să fac 
la pensie, dar nici departe nu-i. Ei, mă rog, exclamă el apoi, 


împăturindu-şi şervetul cu grijă. Deocamdată nu-i nimic de făcut 
în privinţa asta. Domnule Argyll, îţi vei petrece dimineaţa citind. 
Flavia, tu va trebui să rămâi aici şi să-ţi continui interviurile, iar 
eu o să mă duc să văd ce putem face cu amicul tău, comisarul 
Bovolo. Apropo, cum ţi s-a părut omul? 

— Nu e genul tău, replică ea. Rece, ţepos şi grosier. N-o să 
vă înţelegeţi, mai ales dacă o să complici un caz pe care el vrea 
să-l finalizeze şi să-l trimită cât mai curând magistratului de 
resort. În plus, pentru el apropiatul sfârşit al departamentului 
nostru e o sursă de ciudat divertisment, deşi habar n-am de ce i- 
ar păsa. Ne vedem mai târziu! 

Şi cu aceasta, Flavia se ridică, îşi luă geanta şi plecă. 


În vreme ce Bottando şi Flavia se ocupau de cei în viaţă şi de 
cel recent răposat, Argyll îşi petrecu dimineaţa cufundat în 
studierea celor de mult decedați. Pentru aceasta, se duse la 
biblioteca Marciana, splendida sală de lectură ce ocupă o bună 
parte din latura de sud a pieţei San Marco. Avea un plan simplu 
şi chiar se mândrea cu el. 

Pentru început, urma să petreacă câteva ore fără a se gândi 
la activitatea de achiziţionare a picturilor, la slujbă şi la alte 
lucruri neplăcute. Íi trecu prin minte să dea o fugă până la 
Marchesa şi să se asigure că putea să cumpere măcar cele 
câteva picturi rămase, dar îşi spuse apoi că e mai bine să-l lase 
pe Bottando să asigure mai întâi pe toată lumea de nevinovăția 
lui şi hotărî să aştepte să se liniştească apele. 

Trebuia să examineze documentele comitetului şi trecu 
repede prin ele fără a găsi nimic demn de reţinut. Majoritatea 
erau liste ale tablourilor examinate, ale rapoartelor scrise şi ale 
voturilor obţinute. Notă şi el câteva observaţii, ca să arate că a 
fost conştiincios, şi îşi îndreptă apoi atenţia către alte chestiuni, 
mai interesante. 

Se gândise să-şi folosească farmecul şi talentele persuasive 
ca s-o convingă pe bibliotecară să-i dea fişele completate de 
Masterson pentru cărţile pe care le solicitase. Misiunea se 
dovedi mult mai facilă decât se aşteptase el. Doar ce-şi începuse 
explicaţiile în faţa femeii cu înfăţişare severă de la birou, că ea 
se aplecă să caute într-o cutie de pe podea şi scoase un plic 
mare. 

Dacă doamna din America era moartă, întrebă ea arţăgoasă, 
cine o să plătească pentru astea? După cum se dovedi, „astea” 
erau o sumedenie de fotocopii pe care Masterson le ceruse în 


seara în care fusese asasinată. Bibliotecara izbuti să dea de 
înţeles că era culmea impoliteţii să te laşi ucis înainte de a-ţi 
plăti toate datoriile. 

Faptul că Argyll se oferi să ia teancul de fotocopii o înveseli 
imediat. După ce se duse la casierie şi plăti o sumă care lui i se 
păru astronomică, se întoarse, luă materialele şi se aşeză să le 
citească. Oricât de dificilă i-ar fi fost firea, Masterson nu fusese 
deloc delăsătoare, asta era limpede. Într-o singură seară, părea 
să fi studiat peste zece lucrări. Argyll, căruia rareori i se 
întâmpla să citească la bibliotecă un capitol întreg fără a 
adormi, era de-a dreptul impresionat. O asemenea hărnicie îi 
genera un sentiment de inferioritate. Reprimându-şi un oftat, se 
îmbărbătă pentru dificila misiune de a-i urma paşii literari, 
oriunde-l vor duce. 

Însă după o oră îşi dădu seama că nu-l vor duce prea departe. 
Masterson părea să fi hotărât deja să lase deoparte treburile 
comitetului şi să se concentreze asupra lui Giorgione. Răsfoise 
Vieţile pictorilor de Vasari şi de Ridolfi, ambele lucrări în ediţii 
frumos legate, din secolul al XVIl-lea. Coperte din piele, 
ornamente aurii pe cotor şi aşa mai departe. În privinţa lui 
Giorgione, singurul aspect cu privire la care cele două lucrări 
păreau să fie de acord era faptul că pe iubita lui o chema 
Violante di Modena. Cu o solidă moralitate renascentistă, ele 
menţionau că femeia murise la scurtă vreme după ce îl părăsise, 
deşi se contraziceau în privinţa celui care avusese privilegiul s-o 
ţină în braţe în momentul respectiv. Totuşi, ambele cărţi 
subliniau că aşa i-a trebuit fiindcă a înşelat un geniu şi regretau 
faptul că Giorgione considerase potrivit să decedeze în 
consecinţă de inimă rea. 

Urma o scurtă biografie a lui Pietro Luzzi, elevul lui 
Giorgione considerat a fi cel mai probabil candidat pentru 
„postul” de amant înflăcărat, care o sedusese pe Violante şi 
fugise apoi cu ea. Dovezile erau cam subţirele în această 
privinţă. Cu excepţia faptului că fusese ucis în bătălie în 1511, 
autorul cărţii nu părea a şti nimic despre el. Dar nici nu lăsa 
impresia că i-ar fi păsat, sugerând limpede că ar fi preferabil ca 
pictorii cu talentul firav şi moralitatea îndoielnică a unui Luzzi 
să fie ignoraţi şi uitaţi. 

Referirile la Tiziano erau marginale şi, din păcate, lipsite de 
orice dovadă că el ar fi pictat portretul Marchesei sau că ar fi 
avut vreo legătură cu el. Erau extrase din relatări vechi 
referitoare la faptul că artistul plecase la Padova pentru a picta 


scene din viaţa sfântului patron al oraşului. Mai era în teanc un 
registru al municipalităţii venețiene ce conţinea o petiție 
semnată de Alfonso di Modena - iarăşi numele ăsta, îşi spuse 
Argyll - prin care solicita ca pictorului să-i fie permis să se 
întoarcă în Veneţia, ca urmare a marilor servicii aduse cetăţii. 
De asta era ataşată o notă ce menţiona că autorităţile nu-i 
agreau pe artiştii care părăseau oraşul fără permisiune - aşa 
cum făcuse Tiziano când fugise la Padova. Descrierile celor trei 
tablouri din Padova încheiau materialele lecturate. 

Totul era cât se poate de edificator, fără îndoială, dar în nici 
un caz plin de indicii importante, care să ducă direct la uşa 
asasinului. 

Toate aiurelile acestea începuseră deja să-l enerveze. Fiind o 
fire practică, Argyll îndesă fotocopiile înapoi în plic, returnă 
cărţile şi plecă spre cea mai apropiată cafenea cu preţuri 
acceptabile nu era atât de fraier încât să pună piciorul într-unul 
dintre localurile hidos de scumpe din Piazza San Marco - şi 
comandă ceva de băut. 


Cu o seară în urmă, Flavia stabilise cu Franz Kollmar să se 
întâlnească la casa pe care el o închinase pe Giudecca, insula 
lungă şi prea puţin turistică aflată în partea de sud a Veneţiei 
propriu-zise. Pe ambarcaţiunea care o ducea acolo, citi 
însemnările poliţiei pentru a avea o idee cu privire la omul cu 
care urma să discute. Nu erau deloc prea multe date. Serviciu în 
Baden-Baden, specialist în pictura italiană de secol XVI, 
căsătorit, şase copii cu vârste între unu şi paisprezece ani. Şase 
copii? Puțin cam exagerat. În vârstă de patruzeci şi trei de ani, 
membru fondator al comitetului, bun renume profesional. 

Barca se apropia de țărm la San Eufemia. Din fericire pentru 
simţul ei de orientare, deja umilit, casa în care locuia germanul 
se afla aproape de chei; după un drum scurt pe lângă rio di San 
Eufemia, ajunse la o clădire mică, dărăpănată, la care nu 
ajungeau razele soarelui. 

Încă îşi mai trăgea sufletul când sună la sonerie şi fu poftită 
înăuntru de o femeie atrăgătoare, dar muncită - în mod evident 
Frau Kollmar - şi invitată într-un mic salon. Neîndoielnic, 
Kollmar nu era un om bogat. Casa nu era nici pe departe 
suficient de mare pentru o familie atât de numeroasă, îşi spuse 
Flavia în vreme ce dădea la o parte un ursuleţ de pe canapea, 
pentru a se aşeza. Probabil chiria era mică, mobila era ieftină, 
iar zugrăveala se cojea. În general avea un aer deprimant, pe 


care nici măcar prezenţa unei armate de mici Kollmari nu-l 
putea alunga. 

Dintr-o altă încăpere se auzeau ţipetele ascuţite ale unui 
copil care plângea în gura mare. Pe lângă ele se distingea şi 
glasul unui bărbat care încerca pe cât posibil să-l liniştească - în 
germană, însă limbajul folosit pentru a calma copiii plângăcioşi 
este universal: nu te speria, totul e în regulă şi fii fetiţă cuminte. 

Flavia aşteptă, cu o păpuşă pe genunchi şi o expresie 
răbdătoare pe figură. Treptat, tipetele scăzură în intensitate şi 
încetară brusc, încununate de un gâlgâit gutural şi murmure de 
felicitare din partea părintelui uşurat. Câteva secunde mai 
târziu, părintele uşurat însuşi apăru în uşă. Kollmar era în mod 
limpede un tată cu idei bune, care încerca să se descurce cu 
copiii, dar considera întreaga experienţă ca fiind una 
istovitoare. Nu părea câtuşi de puţin fericit: gesturi nervoase, 
voce retezată, dar dacă acestea aveau ca motiv anxietatea 
provocată de prezenţa ei sau stresul cauzat de luptele cu 
biberonul, Flavia n-ar fi putut spune. 

În mod categoric, se gândi ea, membrii comitetului formau 
un grup foarte eterogen. Roberts, finul profesor cultivat, 
Masterson, femeia dură de afaceri, plus apariţia asta de aici, 
numai scutece şi agitaţie. Judecând doar după aspect şi 
personalitate, nu era de mirare că existau neînţelegeri între ei. 

Vorbiră în italiană; Kollmar părea că tocmai a coborât dintr- 
un vechi film de război, însă exprimarea lui era de o 
corectitudine înspăimântătoare. Principalul lui defect era acela 
că vorbea mult prea bine pentru a trece drept italian. Dacă poţi 
învăţa germana, înseamnă că eşti capabil să deprinzi orice, dar 
isprava părea a atrage după sine tendinţa de a te da în 
spectacol. Flavia chiar se chirci mental pentru a evita barajul de 
subjonctive la imperfect care exploda în aer ori de câte ori 
deschidea el gura. 

— Sunt sigur că mă veţi ierta dacă vom scurta acest interviu, 
spuse Kollmar, oarecum spre surprinderea ei. Am foarte mult de 
lucru şi cred că deja am petrecut mai mult decât suficient timp 
în ultimele zile discutând cu poliţia. 

— Aş fi crezut că moartea neaşteptată a doi dintre colegii 
dumneavoastră merită puţin din timpul de care dispuneţi, 
replică Flavia tăios. 

Să se-nveţe minte, îşi spuse ea. Expresia de consternare care 
se întipări pe figura lui părea autentică. Se opri, o privi de parcă 
ar fi fost puţin smintită, se încruntă şi se aşeză mai bine în 


scaun, ca o persoană care ştie că se întâmplă ceva necurat. 

— Doi? întrebă el în cele din urmă, sesizând partea 
importantă a cuvintelor ei. Despre ce vorbiţi? 

— Nu vi s-a spus încă? 

Uimirea neamţului era impresionantă, iar modul în care i se 
încreţi faţa din cauza ororii când îi povesti despre moartea lui 
Roberts era şi mai frapant. Şi Flavia avu grijă să adauge detalii 
cât mai sângeroase nu fiindcă ar fi fost rea, deşi tipul nu-i plăcea 
în mod deosebit, ci fiindcă ştia că oamenii îşi aleg cuvintele cu 
mai puţină grijă atunci când sunt şocaţi. Ţinând seama de 
reacţia lui, era dispusă să reducă probabilitatea ca el să fi fost 
responsabil pentru ieşirea din joc a profesorului. Observă însă 
că nu părea la fel de afectat de moartea lui Louise Masterson. 

— Mort? întrebă el oarecum stupid. Nu cred asta. Mie de ce 
nu mi s-a spus? Cerule mare, acum sunt cel mai vârstnic 
membru al comitetului! În mod cert am dreptul să fiu informat 
cu privire la astfel de chestiuni! 

Flavia abia izbuti să-şi reprime expresia de surprindere la 
auzul acestei bizare afirmaţii. A te preocupa de propria 
demnitate în asemenea momente i se părea o meschinărie, dacă 
nu chiar nesimţire. Îşi închipui că nu fusese înştiinţat fiindcă 
poliţia era ineficientă ca întotdeauna şi, pur şi simplu, nu 
apucase s-o facă. Pe de altă parte, îşi spuse ea amintindu-şi cum 
îl poreclise Bralle, Kollmar era exact genul de persoană pe care 
uiţi de obicei s-o informezi. Mai bine să păstreze însă 
comentariul pentru ea. 

— Mi se pare că i-aţi dus profesorului Roberts nişte hârtii 
acasă, seara trecută, preciză ea. Ce oră era? 

— În jur de opt. Mă întorceam aici, pentru masa de seară. El 
nu era acasă, aşa că le-am strecurat pe sub uşă, ataşând un 
bileţel. De ce? 

— Pe la ora aceasta a fost ucis. 

— Oh, Doamne! exclamă el, cântărind implicaţiile 
răspunsului ei şi nefiind deloc încântat. Şi credeţi că eu...? 

— Nu neapărat. Dar nu ştiu să mai fi fost nimeni prin zonă la 
ora respectivă. Eraţi singur? 

Kollmar încuviinţă, cu o privire din ce în ce mai îngrijorată 
înfăţişarea celui care tocmai s-a trezit dintr-un vis urât şi 
constată că totul e de fapt real. 

— Dar e ridicol! reluă el după ce clătină din cap a 
neîncredere. Nu mi se pare posibil ca tragedia aceasta să fi fost 
o crimă. Nu pot accepta ideea că ar exista cineva care să fi vrut 


să-l ucidă pe Roberts. Nu avea nici un duşman. Un om atât de 
dinamic, de productiv şi de inovator! 

Flavia pufni. 

— Dar Masterson? întrebă ea apoi. 

— Cu totul alt... începu el, dar se opri. 

— Altceva? Vreţi să spuneţi că ea avea duşmani? Ca 
dumneavoastră, de pildă? 

— Şi asta e ridicol! replică el repede, începând cumva să 
contraatace. Am avut neînţelegeri de ordin profesional, nimic 
mai mult. Nu pot spune că-mi plăcea. De fapt, mi se părea o 
persoană foarte dificilă. Dar dacă fiecare ne-am asasina colegii 
dificili, n-ar mai scăpa nici unul. 

Aici avea dreptate. Numai Flavia ar fi putut furniza câteva 
sute de candidaţi în acest sens. 

— Bine, atunci. Ce-ar fi să-mi spuneţi de ce era dificilă? 

Kollmar se gândi înainte de a răspunde. 

— Cum să vă explic? Aşa cum sunt sigur că ştiţi, studiul artei 
reprezintă un domeniu aparte. In cazul unei instituţii precum 
comitetul nostru, este nevoie de înţelegere şi de sentimente 
comune între toţi membrii pentru ca lucrurile să decurgă cum 
trebuie. E necesar să existe simpatie, o apropiere reciprocă, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Şi zâmbi într-un fel care sugera că de fapt nu se aştepta ca 
ea să priceapă asemenea subtilităţi. Flavia se rezemă de spătar, 
îşi încrucişă braţele la piept şi încercă să-şi reprime 
resentimentele. 

— Multă vreme a existat o astfel de încredere în activitatea 
noastră comună. In ultimul timp, din păcate, mă tem că 
şedinţele au fost caracterizate mai degrabă de discordie decât 
de armonia care ar fi fost mai potrivită şi mai productivă. 

Neamţul se opri aici, nedorind să intre în detalii prea puţin 
importante. Flavia îşi zise că a venit vremea să-i dea o mână de 
ajutor. 

— Vreţi să spuneţi că dr. Masterson a tulburat prin sosirea ei 
mica şi comoda voastră frăţie şi că venise să facă valuri? 

Insinuarea ei nu se bucură de o primire călduroasă. Kollmar 
afişa din ce în ce mai vizibil aerul unui sfânt martirizat. Dacă 
Louise Masterson se dovedise doar pe jumătate atât de directă 
ca ea în conversaţie, şansele ca ei doi să poată coopera fuseseră 
probabil zero. 

— Acesta a fost unul dintre elemente. Celălalt a fost 
presiunea constantă pe care o exercita dr. Lorenzo pentru a ne 


impulsiona activitatea. Este un om cu numeroase calităţi, dr. 
Lorenzo, dar mă tem că, pentru a-şi impresiona şefii de la Roma, 
e dispus să adopte metode care sunt, probabil, pripite. 

— Spuneţi-mi mai multe despre Louise Masterson. 

— Departe de mine gândul de a o critica, mai cu seamă în 
aceste circumstanţe, dar a fost fără îndoială o femeie dinamică 
într-un domeniu în care mai presus de toate este nevoie de... 
cum să spun... gândire, răbdare şi dorinţa de a învăţa. 

— Adică nu era de acord cu dumneavoastră? 

— Adică nu era de acord cu nimeni. Am înţeles, spre 
exemplu, că scria pentru dr. Miller cele mai nefavorabile 
referinţe, deşi ştia că acest lucru avea să-l coste postul la 
colegiu. Un asemenea comportament mi se pare de neiertat. 

— Ce vă face să credeţi că asta avea de gând să facă? 

Dintr-odată, neamţul abordă o înfăţişare defensivă. 

— Hm, nu-mi pot aminti. Cred că Roberts mi-a spus. Nu-şi 
făcea griji din acest motiv, pentru că referinţele pe care urma să 
le dea el aveau să contrabalanseze opiniile ei. Dar era necâjit, 
nu mă îndoiesc de asta. Şi avea tot dreptul să fie. În ceea ce mă 
priveşte, dr. Masterson a contrazis unele dintre concluziile la 
care ajunsesem referitor la o pictură aflată în proprietatea unui 
colecţionar din Milano. Iniţial am fost tentat să închid ochii, 
până ce am descoperit că ducea o campanie împotriva mea, pe 
la spatele meu. 

— Puteţi fi mai explicit? 

— Am fost avertizat de către profesorul Roberts că spunea 
cele mai urâte lucruri despre mine. Bietul om, era în mod 
evident mâhnit. Iar eu detest lucrurile de acest gen. La întruniri, 
în faţa mea, dr. Masterson n-a spus decât că vrea să examineze 
şi ea pictura respectivă. Pe urmă am aflat că îmi contesta 
pregătirea profesională şi judecata şi susţinea că toată analiza 
trebuie refăcută. Mă tem că a găsit o ureche disponibilă la dr. 
Lorenzo. 

— Dar nu doreaţi o dispută. 

— În mod cert, nu. Eram convins că fusesem suficient de 
meticulos. Este o misiune importantă, aceea de a autentifica 
tablouri. E mai bine să te asiguri, decât să regreţi. Nu ştiam 
sigur ce anume să fac, până când Roberts însuşi a hotărât că 
ideea ei era probabil o aiureală. 

Flavia îşi aminti că Roberts nu se exprimase chiar aşa, dar 
trecu peste acest detaliu. 

— Şi la ce concluzii ajunsese dr. Masterson? 


Kollmar îşi ţuguie buzele şi clătină din cap. 

— De unde să ştiu? Nu pot spune că am discutat problema. 
Singura dată când subiectul a fost menţionat, atitudinea ei mi s- 
a părut a fi una agresivă. 

— De ce? 

— Aceasta se întâmpla vineri după-amiază, când încheiasem 
întrunirea şi ne pregăteam să plecăm de pe insulă. A fost ultima 
dată când am vorbit cu ea. Am încercat să ajung la un 
compromis, aşa că am sugerat să bem ceva. M-a refuzat. 
Trebuie să spun că mi s-a părut puţin nepoliticoasă, ţinând 
seama că eu făcusem primul pas. La urma urmelor, nici nu 
aveam nevoie. Roberts şi Miller au auzit-o. Cred că şi ei au fost 
la fel de surprinşi. Dar mă tem că aşa era ea. Vedeţi 
dumneavoastră, continuă el cu o nouă vigoare în glas, totdeauna 
voia să câştige. N-o interesa de fapt schimbul de idei; dorea 
doar să-i învingă pe toţi cei care aveau alte păreri decât ea. Iar 
acest lucru mie mi s-a părut întotdeauna insuportabil. Mai ales 
la o femeie. 

Flavia ignoră şi această remarcă, felicitându-se pentru 
remarcabila toleranţă de care dădea dovadă astăzi. Aşa că ai 
plecat pe furiş de la operă, ai ademenit-o în grădină şi ai 
înjunghiat-o de şapte ori, îşi spuse în sinea ei. Totuşi, oricât de 
dezirabilă ar fi fost, ideea nu părea deloc veridică. 

— Şi aveţi vreo teorie cu privire la aceste două decese? 

— În privinţa bietului Roberts, nu pot decât să presupun că a 
fost un tragic accident. Cât despre Masterson, am înţeles că a 
fost jefuită şi apoi asasinată. Era o femeie puternică şi hotărâtă, 
oricând ar fi ripostat. Nici un hoţ n-ar fi reuşit să-i fure servieta 
fără să se lupte pentru ea. Întotdeauna a fost foarte combativă. 
Îmi pare rău că s-a dovedit a fi în cele din urmă o calitate care a 
costat-o viaţa. 

— Iar la ora la care dr. Masterson era ucisă, dumneavoastră 
vă aflaţi la operă, împreună cu soţia dumneavoastră şi cu 
profesorul Roberts? 

— Exact. Era prima noastră seară împreună, după mai multe 
luni. Am aranjat cu o vecină să stea cu copiii, am plecat pe la 
ora opt şi ne-am întors mult după miezul nopţii. 

— Şi aţi mers cu taxiul? 

— Oh, da. Am fost nevoiţi. Nu aveam de ales. Şi am avut 
noroc. Din cauza grevei, abia am mai ajuns. Şi întoarcerea ne-a 
luat câteva ore. Mi-e teamă că astfel s-a mai evaporat din 
plăcerea unui gest extrem de generos al lui Roberts. A primit 


biletele în ultima clipă şi ne-a invitat telefonic. Foarte amabil, 
mai ales că nu-i place prea mult Donizetti. A cumpărat chiar şi 
şampanie, pe care s-o bem în pauză. Aşa cum spuneam, era un 
om foarte generos. 

Cuvintele lui au fost urmate de o lungă tăcere. Flavia nu mai 
ştia ce să-l întrebe şi, oricum, avea deja suficiente lucruri la care 
să se gândească. Nu vedea de ce i-ar mai cere alte detalii cu 
privire la Roberts: nu avea duşmani, nimeni n-ar putea să ucidă 
un om atât de bun şi de distins etc. Răspunsurile lui erau foarte 
uşor de intuit. În consecinţă, recită formulele obişnuite de 
despărţire; regretă că l-a deranjat, foarte neplăcut, aşa cere 
rutina, spuse ea cu cel mai seducător zâmbet al ei. Kollmar nu 
păru însă deloc convins. 


Se întâlniră toţi trei, aşa cum stabiliseră, la un restaurant de 
lângă Santa Maria Formosa, pentru prânz. Se dovedi a fi unul 
dintre acele prânzuri încântătoare, de care ai parte atât de rar, 
când mâncarea e perfectă, iar convivii se află într-o dispoziţie 
armonioasă. Numai vremea era mai puţin cooperantă, însă cel 
puţin avea bunul-simţ să nu plouă. 

Ţinând seama că aveau de-a face cu două crime, un furt, o 
ameninţare la adresa departamentului şi probabila nemulţumire 
a lui Edward Byrnes, căreia va trebui să-i facă el faţă, Argyll îşi 
spuse că jovialitatea lor nu prea avea suport, asta dacă nu era 
de-a dreptul iresponsabilă. Dar Bottando era un profesionist 
prea versat pentru a permite ca astfel de chestiuni să tulbure 
plăcerea unei mese delicioase, iar el era cel care, în virtutea 
vârstei sale şi a faptului că plătea prânzul, era cel care dădea 
tonul. Buna sa dispoziţie era cu atât mai remarcabilă cu cât îşi 
petrecuse cea mai mare parte a dimineţii în compania lui 
Roberts şi Bovolo - unul mort, celălalt incolor şi insipid. 

_ — Şi ce îngâmfat era, spuse el, referindu-se la cel din urmă. 
Îmi închipui că va primi o sumedenie de felicitări pentru că a 
rezolvat cazul atât de repede - ca să nu mai spun că n-a avut 
nimic de obiectat când l-am anunţat că vei rămâne să mă ajuţi în 
privinţa furtului. Atâta vreme cât nu-ţi bagi nasul în chestiuni 
care nu te privesc, a adăugat el cu ceea ce presupun că este 
şarmul lui obişnuit. Oricum, raportul va fi finalizat în seara asta, 
iar mâine va ajunge la magistratul care se ocupă de caz. 
Sicilianul şi neatenţia lui Roberts. Aparent, s-au lansat într-o 
cursă pentru reducerea eficientă a costurilor. Mi-a tot vorbit 
despre norme de lucru şi procentaje de soluţionare a cazurilor, 


lansând şi câte un avertisment subtil despre modul în care 
amestecul celor de la Roma înseamnă ineficienţă. Sunt sigur că 
nu la noi s-a referit! Şi toată discuţia asta s-a desfăşurat la 
morgă, în prezenţa unui magistrat sinistru şi ostil. Apropo, am 
aflat de ce nu ne are Bovolo la inimă. 

— De ce? întrebă Flavia, curioasă. 

— Fiindcă el va conduce departamentul de artă al 
carabinierilor dacă se va ajunge la descentralizare. Foarte 
îngrijorător pentru noi, dar o reconfortantă perspectivă pentru 
hoţii de artă. Nu bănuiam că sforăriile carabinierilor au ajuns 
atât de departe; probabil că sunt mult mai încrezători decât îmi 
închipuiam eu. Oricum, promovarea bătrânului Bovolo depinde 
de cât de mult vom călca noi în străchini, aşa că va avea grijă să 
ne ajute cât va putea în sensul ăsta. De aia e atât de nerăbdător 
să încheie cazul de faţă în timp-record. 

— Şi atunci, de ce ai vrut să te întâlneşti cu el? 

— Nici eu nu ştiu bine. Mi-am spus că trebuie s-o fac; e bine 
să-ţi cunoşti duşmanul. Şi mă bucur că am făcut-o. Am stat puţin 
de vorbă cu patologul. Raportul lui menţionează un semn pe 
gâtul lui Roberts. 

— Apărut de unde? 

— Într-adevăr, de unde? Patologul a zis ceva despre un guler 
strâmt, dar e la fel de posibil să-l fi apucat cineva de gât. Nu 
sunt expert în domeniu, fireşte, dar parcă fără voia lui, omul a 
recunoscut că s-ar putea să am dreptate. Mi-a mărturisit că a 
intenţionat să treacă în raport toate variantele, dar magistratul 
i-a cerut să se hotărască asupra uneia şi să rămână la ea. Se 
apropie reevaluarea contractului său de muncă, aşa că i-am 
recomandat să păstreze linia minimei siguranţe. 

— De ce ai făcut una ca asta? întrebă Flavia, surprinsă. Avem 
toate motivele să credem că Roberts a fost asasinat, probabil de 
aceeaşi persoană care a ucis-o pe Masterson. Un criminal o să 
scape cu faţa curată... 

Bottando ridică o mână pentru a-i opri revărsarea de 
indignare. 

— Conştiinţa de care dai dovadă îţi face cinste, draga mea, 
dar mintea pare că ţi-a rămas putintel în urmă. Gândeşte-te! 
Dacă ancheta privind crima rămâne deschisă, Bovolo se ocupă 
de ea şi va face tot ce-i va sta în puteri să ne ţină pe noi 
deoparte. Şi nu-i uita trecutul. A luat în cătare un sicilian 
probabil inexistent, iar acum pare fermecat de presupunerea că 
Roberts s-a înecat accidental. Încearcă să i-o scoţi din cap, şi 


foarte posibil îl va aresta pe Argyll, aici de faţă. La urma 
urmelor, nu e vina mea că omu-i un idiot. Aşa, el e fericit, iar noi 
avem mână liberă să facem ce vrem. Şi cum bănuiesc că nu va 
găsi tablourile furate dacă nu vom dibui noi asasinul, putem să 
ne vedem de treabă liniştiţi. Tot ce trebuie să facem este să ne 
asigurăm că obţinem ceva rezultate înainte de lunea viitoare. 

— De ce lunea...? Ah, da, sigur. Atunci se discută bugetul, 
nu? 

Bottando înclină din cap cu un aer conspirativ. 

— De asta ai venit aici? Ca să vezi dacă îţi poţi asuma nişte 
merite şi să-i impresionezi pe cei de la minister? 

El o privi spăşit. 

— Ei, bine, adăugă apoi, cu o anume ezitare, m-a preocupat 
şi ideea ca domnul Argyll să nu fie bănuit pe nedrept de vreo 
infracţiune. O asemenea suspiciune s-ar putea să nu fie de bun 
augur dacă ajunge în mâinile cui nu trebuie. Şi totuşi, continuă 
generalul senin, dacă am rezolva şi cazul, nu m-aş da înapoi să 
aduc acest lucru la cunoştinţa autorităţilor competente. 

— Ce ruşinos din partea ta! 

— De ce? Tu ce-ai face dacă ai fi în locul meu? Dispunem de 
puţin timp. Aşa că te rog să-mi spui cum l-ai petrecut pe al tău, 
draga mea. 

Bottando era singura persoană din lume care i se putea 
adresa Flaviei cu „draga mea“, scăpând teafăr. Expresia era atât 
de limpede golită de orice lipsă de respect şi corespundea atât 
de mult stilului său, încât ar fi îngrijorat-o dacă şeful ei n-ar mai 
fi folosit-o. Îşi şterse gura cu şervetul şi începu să recite. 

Lorenzo, spuse ea după ce sfârşi de relatat cele aflate de la 
Kollmar, nu era deloc aşa cum se aşteptase. Făcea parte în mod 
neîndoielnic dintr-o veche familie venețiană, îmbinând aerele şi 
graţia de rigoare cu o minte surprinzător de ascuţită. O primise 
în apartamentul lui, care dădea spre o zonă mai părăginită de pe 
rio Nuovo. Clădirea era dărăpănată, cu acea neglijenţă pe care 
numai cei foarte siguri pe sine o pot afişa. Şi totuşi, nu era deloc 
decadent. Avea cam patruzeci şi cinci de ani şi era fermecător. 

— Un bărbat foarte arătos, trebuie să spun, adăugă ea în chip 
de paranteză. Păr deschis la culoare, ochi de culoarea alunei, 
trăsături fin dăltuite... 

— Bine, bine, interveni Argyll nerăbdător, atrăgându-şi un 
zâmbet amabil din partea lui Bottando. Treci mai departe! 

Flavia se încruntă către el. 

— E important, replică ea. Voiam să vă faceţi o idee despre 


felul în care arată. Dar nu contează. A fost foarte curtenitor. 
Puțin cam întreprinzător. Genul care ştie cum să-şi folosească 
puterea, înţelegeţi voi. Face parte dintr-o serie de comitete, 
comisii editoriale şi consilii. Tot timpul în mişcare, mai aranjând 
câte ceva. A ajuns în Comitetul Tiziano fiindcă e văr de gradul al 
doilea cu soţia ministrului Artelor. Este, de asemenea, nepotul 
Marchesei tale. Ştie bine despre ce vorbeşte, dar se consideră 
mai degrabă un fel de administrator, lăsând altora partea 
academică. Cu toate astea, trebuie să mărturisesc că omul mi-a 
plăcut. Este extrem de entuziast, are un dezvoltat simţ al 
umorului - care pare să le lipsească aproape tuturor celorlalţi - 
şi s-a arătat adecvat de mâhnit din cauza celor două decese. 
Deşi în cazul lui Roberts cred că era mult mai preocupat de 
efectele asupra comitetului şi asupra carierei sale. Nu se 
îndrăgeau prea mult, aş zice eu. 

— Ştii şi de ce nu se înțelegeau? o întrerupse Argyll. 

— Motivul era în principal cel la care au făcut şi ceilalţi 
aluzie: etema luptă pentru putere. Individul ăsta, Bralle, a 
fondat comitetul şi s-a retras când Roberts a obţinut finanţarea 
de la stat. Lui Bralle ideea nu i-a plăcut în mod deosebit, dar 
ceilalţi au susţinut-o, deoarece duceau lipsă de fonduri. Roberts 
se aştepta să fie el suveranul neîncoronat, dar la scurt timp 
după primirea banilor, apare şi Lorenzo. Şi de atunci s-au 
dondănit mereu. 

— Există şi vreun motiv concret? Lăsând la o parte lupta 
pentru putere. 

— În conformitate cu spusele lui Lorenzo - şi nu avem în 
acest sens decât cuvântul lui - el vrea două lucruri. În primul 
rând, rezultate mai rapide, fiindcă altfel ar putea pierde 
fondurile. Mai important însă, vrea să procedeze metodic, 
începând cu picturile din muzeele italiene şi trecând abia după 
aceea la celelalte. li place să pozeze în patriot. Ştiţi voi, 
apărător al moştenirii naţionale. 

— Mi se pare perfect logic, nu-i aşa? întrebă Bottando, căruia 
îi plăcea să se afişeze şi el într-o postură similară. g 

— Ba da. Dar nu aşa se obişnuiseră să procedeze. Inainte 
mergeau mai degrabă aleatoriu, căutând lucrările accesibile de 
pretutindeni, şi în special pe cele aflate în proprietate 
particulară. N-ar fi nimic rău aici, dar - după spusele lui cel 
puţin - ăsta ar fi motivul disputelor. Dacă studiezi picturile din 
Italia, trebuie ca oamenii să lucreze în Italia. Ceea ce nu pot 
face ceilalţi membri ai comitetului. Aşa că aduci oameni noi, 


cunoştinţe ale lui Lorenzo... 

— Aha, înţeleg! Cât de solid e alibiul lui? întrebă Bottando. 

— Foarte solid. 

— Oh! Păcat! 

— A fost tot timpul împreună cu iubita, prietena lui sau cum 
vrei să-i spui. Am discutat cu ea separat şi mi-a oferit suficiente 
detalii lipsite de echivoc cu privire la fiecare mişcare a lui, 
pentru a nu mă îndoi că în privinţa asta a fost sincer. 

Argyll, care se luminase la chip considerabil când auzise 
despre problemele de ordin emoţional ale lui Lorenzo, începu să 
ia parte mai constructiv la discuţie. 

— Dacă Masterson a fost protejata lui Roberts, de ce se 
pregătea să-şi înfigă colții în Kollmar, un alt fan al profesorului? 

— Poate că era interesată de cunoaştere şi voia doar să afle 
adevărul, comentă Bottando sec, într-un fel care sugera că, 
pentru el, aceasta era cel mai puţin plauzibilă explicaţie. 

— Poate, replică Flavia, încă neconvinsă, deşi ar fi vrut să-i 
acorde răposatei prezumția de nevinovăție. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, înseamnă că era pregătită să devină foarte 
nepopulară. Roberts nu era mulţumit, şi nici Kollmar. Miller o 
dezaproba, iar Van Heteren considera că e fraieră. In plus, chiar 
şi bătrânul Bralle i-a spus s-o lase mai moale, dacă e să ne luăm 
după una dintre scrisorile pe care Bovolo le-a găsit printre 
documentele ei. 

Flavia scoase hârtia din dosar şi o întinse pe masă. 

— E în franceză, preciză ea. li mulţumeşte pentru scrisoarea 
ei, adăugând la început tot soiul de aiureli academice. Dar în 
esenţă Bralle consideră că ea greşeşte când susţine că germanul 
s-a înşelat cu privire la pictura examinată şi îi va explica de ce 
data viitoare când se vor întâlni, în Europa. De fapt, singura 
persoană mulţumită era Lorenzo, care pare a fi pus ochii pe 
Kollmar pentru a-l da afară, deşi a recunoscut că mai degrabă ar 
fi vrut să scape de Roberts. 

Bottando îşi privi nostalgic farfuria goală. 

— Păi, acum chiar a scăpat. Sau l-a scăpat altcineva. 
Fermecător sau nu, acest dr. Lorenzo al tău pare a se îndrepta 
spre fruntea listei posibililor asasini. Acum are două locuri 
libere, gata să fie ocupate de susţinătorii lui. 

— Dar aş fi crezut, interveni Argyll, că va aştepta până după 
ce Masterson i-ar fi dat lovitura de graţie lui Kollmar. Atunci ar 
fi avut trei locuri libere. În plus, mi se pare o modalitate 
extremă de a câştiga voturi, nu-i aşa? 


Generalul oftă adânc, cu gândul la căile ciudate pe care le 
aleg uneori oamenii. _ 

— Of, Doamne! Intotdeauna mă uimeşte câtă energie 
consumă unii luptându-se pentru nişte nimicuri. Seamănă bine 
cu polizia. Şi acum, domnule Argyll, zise el apoi întorcându-se 
spre englez cu un zâmbet amabil, sper că ai găsit o modalitate 
profitabilă de a-ţi petrece această dimineaţă. 

Argyll făcu o prezentare detaliată a activităţilor sale la 
bibliotecă, pe care Bottando o ascultă cu o expresie visătoare. 

— Dar ce ai aflat, mai exact? întrebă el când englezul începu 
să se bâlbâie. 

— Păi, în primul rând, dulcea Violante l-a părăsit pe 
Giorgione, probabil pentru Pietro Luzzi, deşi dragostea lor nu a 
durat; femeia a murit în acelaşi an. lar Tiziano şi fratele «ei, 
Alfonso, erau foarte buni prieteni. Ceea ce nu înţeleg este de ce 
era Masterson atât de preocupată de chestia asta. 

— Da... Da... Foarte interesant, remarcă Bottando când 
Argyll se opri. Nici un progres pe linia asta, înţeleg. Atunci, 
povesteşte-mi despre comitet. Le acordă cineva o atenţie 
deosebită oamenilor ăstora? Merită toată agitația şi tevatura? 

— Sigur că merită! Este un proiect foarte ambițios. Aşa cum 
ştiţi bine, majoritatea picturilor sunt recunoscute ca fiind 
lucrate de Rafael, de Tiziano sau de Rembrandt fiindcă experţii 
spun că ei le-au lucrat. Foarte puţine asemenea aserţiuni au la 
bază dovezi documentare solide. Prin urmare, dacă nişte 
specialişti reputați îşi exprimă opinia în privinţa unui tablou, 
opinia lor e luată în serios. Mai cu seamă dacă are şi marca 
oficială a unui guvern şi sume considerabile de bani care să-i 
ateste acurateţea. Ştiţi cât de uşor de impresionat sunt unii 
oameni. Astfel, în cele din urmă, muzeele îşi reetichetează 
respectivele picturi - cu bucurie dacă lucrarea este promovată, 
cu scrâşnete din dinţi şi spume la gură în caz contrar. Eu cred 
că în America, în ziua de azi, cuvântul de ordine este 
retrogradare. 

Bottando tresări; era cam chiţibuşar cu privire la vocabular, 
chiar şi la al celorlalţi. 

— Şi, desigur, reluă Argyll, verdictele date de oamenii ăştia 
au un efect extraordinar asupra preţului respectivelor picturi, 
dacă acestea sunt scoase la vânzare. 

— Deci un mândru proprietar care aude că tabloul său a fost 
retrogradat - dacă trebuie să folosim acest cuvânt - ar putea 
reacţiona furios? Chiar violent? întrebă generalul, sesizând 


posibilitatea unui motiv simplu şi elementar. 

— Aşa cred, răspunse Flavia moale, regretând că nu i-a venit 
ei în minte acest lucru. Ar trebui să mă duc să vorbesc cu 
proprietarul picturii examinate de Kollmar. Deşi, dacă asta este 
într-adevăr situaţia, Kollmar ar fi trebuit să fie cel găsit cu un 
cuţit în spate. El este cel care susţine că pictura e un fals. 

— Vom vedea, încheie Bottando. E vremea să mergem. Eu 
trebuie să-i fac o vizită Marchesei. La urma urmei, pentru asta 
am venit aici. 


8 


Deşi făcea parte evident dintr-una din acele familii care se 
agăţau cu ghearele de respectabilitatea socială încă de când 
Napoleon a invadat şi a distrus Republica Venețiană la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea, Marchesa di Mulino trăia încă într-un lux 
considerabil. 

Deşi vechi şi ros de vreme, la fel ca proprietara lui, 
impozantul palazzo în care locuia avea încă o valoare 
impresionantă. Cele mai multe tablouri de familie fuseseră de 
mult înstrăinate, dar ochiul priceput al lui Bottando constată că 
ceea ce rămăsese era de bună calitate: un mic Tintoretto pe hol, 
înconjurat de portrete de familie, şi două desene ce păreau a fi 
de Watteau, la baza scării. Interesant, remarcă el. La acestea se 
adăugau obişnuitele tapiserii, statuete şi masivul mobilier 
venețian de secol XVI. Toate aveau nevoie de restaurare, dar 
erau autentice. 

Marchesa îl primi stând în pat un stil de mult apus, scuzat 
însă de vârsta ei înaintată şi de faptul că rareori mai părăsea 
etajul la care se afla camera ei. Patul era uriaş - ar fi încăput în 
el o familie întreagă şi tot ar mai fi rămas loc -, dar cea care îl 
ocupa era mititică, sprijinită de vreo şase perne brodate şi 
părând o păpuşă neglijată. Bătrâna avea un chip care pe 
vremuri fusese probabil splendid - nu frumos sau pur şi simplu 
atrăgător, ci fermecător de-a dreptul. Nici chiar ridurile şi 
fragilitatea vârstei înaintate nu puteau ascunde ceea ce fusese 
odinioară. 

Marchesa avea atitudinea şi manierele unei persoane 
obişnuite să fie respectată şi ascultată. Îşi flutură mâna spre 
Bottando, pentru a-l invita să se aşeze într-un scaun la fel de mic 
pentru rotunjimile lui pe cât de mare era patul pentru ea, şi îl 
privi scrutător. Nici tu bun venit, nici mulţumesc pentru 


osteneală. Nimic. Pentru el era o onoare să fie primit de ea, iar 
Marchesei nu-i trecea prin minte să uite acest lucru. 

Când vorbi, în sfârşit, impresia de fragilitate se dovedi exact 
asta: o impresie. Deşi bătrână, nimic nu sugera că mintea ei n-ar 
fi fost cât se poate de sprintenă. Iar anii nu-i îndulciseră câtuşi 
de puţin opiniile asupra lumii. 

— Ai venit să-mi găseşti tablouaşele, eh? Tocmai de la Roma? 
Şi chiar un general? Cerule, ce servicii ne oferă poliţia în ziua 
de astăzi! spuse ea cu un mic zâmbet după ce Bottando sfârşi cu 
remarcile introductive. 

— Încercăm să ne facem datoria, replică el precaut. 

— Prostii! Pentru ce altceva ai mai venit aici? 

Bottando clătină din cap cu indignare şi un dram de 
surprindere constatând cât de bine îl descifrase bătrâna. 

— Pentru nimic altceva. Doar pentru a vă găsi picturile 
furate. Aceasta este specialitatea noastră. 

Marchesa îi aruncă o privire piezişă, care sugera că nu 
credea un cuvânt din ce-i spusese el, dar trecea peste acest 
lucru. 

— Îţi pierzi timpul, declară ea ferm. Dacă numai pentru asta 
ai venit, du-te înapoi la Roma. 

— Avem o experienţă considerabilă în acest domeniu, o 
informă generalul pompos. Adesea identificăm picturile atunci 
când sunt scoase la vânzare. 

— Prostii! Du-te acasă! 

Bottando îşi schimbă poziţia în scaun stânjenit, conştient că 
anatomia lui generoasă se revărsa peste marginile acestuia şi 
întrebându-se cât va mai rezista înainte de a se frânge sub el. 
Decise însă că e mai bine să nu aştepte să afle răspunsul şi se 
ridică îndreptându-se spre fereastră, cu mâinile încleştate la 
spate. 

— Oh, nu te mai fâţâi de colo-colo, omule! exclamă ea acid. 
Dacă eşti prea gras pentru scaun, vino şi aşază-te pe pat. Aici, îi 
indică apoi, bătând cuvertura cu palma. 

În cei aproape patruzeci de ani de relaţii strânse cu armata, 
Bottando învățase bine să se supună ordinelor. Făcu aşa cum i 
se ceruse, conştient că interviul nu decurgea conform procedurii 
uzuale. 

— Bravo! îl lăudă ea, bătându-l uşor pe mână şi zâmbind 
încurajator, de parcă ar fi fost un băieţel care izbutise pentru 
prima dată să-şi sufle nasul cum trebuie. Bănuiesc că trebuie să- 
mi pui o sumedenie de întrebări prosteşti. Dă-i drumul! Ai cinci 


minute. Pe urmă trebuie să dorm. Am nevoie de linişte deplină. 

— Bine, atunci, începu Bottando, uşor alarmat de neputinţa 
de a strecura şi el un cuvânt. De ce credeţi că nu le veţi mai 
recupera? 

— Pentru că sunteţi nişte idioţi. Toţi poliţiştii sunt, adăugă ea 
convingător, pentru eventualitatea că el n-ar cunoaşte această 
realitate. Nu e vina ta, dar aşa stau lucrurile. Numai proştii vor 
să se facă poliţişti. 

Era un punct de vedere pe care Bottando însuşi îl exprima 
adesea, însă acum i se părea neliniştitor să fie şi el inclus în 
respectiva categorie - mai ales când îl rostea o persoană pe care 
el ar fi trebuit s-o ajute. 

— Dar ce vă face să credeţi, întrebă el cu vitejie, că cel care 
le-a furat este englezul, Argyll? 

Marchesa izbucni în râs. 

— El? N-ar fi în stare să fure nici măcar o pungă cu 
bomboane dintr-o prăvălie. Doamne, i-a fost greu chiar şi-n 
încercarea de a le cumpăra! 

— Dar avem o plângere... 

— De la Signora Pianta, fără îndoială. Ea ar spune una ca 
asta. Şi ea-i o proastă. Puțin ciudată la cap, înţelegi? continuă 
bătrâna  clipind conspirativ şi coborând glasul. Vede 
pretutindeni hoţi, asasini şi violatori. Asta fiindcă are televizor 
în dormitor. Eu, una, nu m-am uitat niciodată la aşa ceva. 
Dumneata ai televizor? 

Bottando deschise gura să răspundă că da, are un televizor, 
deşi din cauza solicitărilor profesionale rareori dispune de timp 
pentru a se uita la el, când îşi dădu seama şi se încruntă. 

— Fiindcă furtul ne-a fost reclamat, trebuie să facem 
verificări, să ştiţi. 

— N-ar fi trebuit să-l reclame. 

— De ce? 

— Din cauză de scandal. Nu sufăr aşa ceva. Şi n-o să accept. 
Refuz să-mi văd numele în ziare. : 

— A fi jefuit nu e deloc scandalos. În ziua de azi li se întâmplă 
şi celor mai buni dintre oameni. 

Marchesa făcu o strâmbătură. În mod evident era de părere 
că a fi furat constituia o preocupare teribil de burgheză. 

— Cine este această Pianta? întrebă generalul. 

Ştia descrierea pe care i-o făcuse Argyll, dar îşi spunea că 
este, probabil, părtinitoare; nimeni nu putea fi chiar atât de rău! 

— E secretara sau însoţitoarea mea, numeşte-o cum vrei. O 


rudă îndepărtată, din soiul mai sărac. O femeie îngrozitoare, dar 
utilă pentru activităţile zilnice. M-am obişnuit cu ea şi sunt prea 
bătrână ca să-mi mai schimb acum obiceiurile. În plus, îl 
enervează pe băgăciosul meu nepot mai mult decât pe mine. 

Bottando oftă din greu. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, voi verifica modul în care 
au fost sustrase picturile. Pentru orice eventualitate. Am înţeles 
de la domnul Argyll că mai era cineva interesat să le cumpere. 

Bătrâna afişă iar o expresie dispreţuitoare. 

— Vorbe goale, spuse ea pe un ton ce nu admitea replică. 
Tâmpenii! Îmi pare doar o altă şmecherie de-a Piantei, ca să mai 
scoată ceva bani. Nimeni n-a fost interesat să cumpere vreuna 
dintre ele vreme de zeci de ani. Mi-a scris o femeie zicând că 
vrea să examineze un tablou, dar nu am motive să cred că ar fi 
intenţionat să-l cumpere. 

— O femeie? 

— Of, Doamne, dar nu renunţi deloc, exclamă ea plictisită. 
Bine, atunci. Adu-mi caseta de acolo! 

li făcu semn spre ceea ce părea a fi o cutie de croitorie aflată 
pe biroul din colţ. Bottando se ridică de pe pat, recunoscător, şi 
i-o aduse. Marchesa scoase din interior un plic şi i-l întinse. 
Generalul observă cu satisfacţie că bănuiala lui fusese corectă. 
Era o scrisoare de la Louise Masterson, expediată de la New 
York, în care cerea permisiunea de a fotografia un portret 
anonim aflat în proprietatea Marchesei, pe care îl remarcase cu 
ocazia unei petreceri organizate cu un an în urmă de dr. 
Lorenzo. Tabloul i se păruse extrem de interesant şi ar fi vrut 
să-l examineze în circumstanţe mai liniştite. Avea legătură cu 
cartea pe care intenţiona s-o scrie. 

— Şi i-aţi răspuns? întrebă Bottando. 

— l-am cerut Piantei să scrie ceva, dar nu ştiu dacă a făcut-o 
sau nu. Femeie proastă! Nu e prea eficientă, să ştii, cu toate că 
ea se plânge de toţi ceilalţi. 

Bottando îi ceru voie să ia scrisoarea şi apoi o informă că nui 
se părea plauzibil ca femeia în cauză să mai scrie ceva. 
Marchesa nu se arătă câtuşi de puţin impresionată. 

Discuţia cu Maddelena Pianta se dovedi mai puţin derutantă, 
dar şi mult mai puţin agreabilă. Deşi puţin cam dezorganizată, 
Marchesa era ageră, inteligentă, avea simţul umorului - pe 
cheltuiala lui Bottando, într-adevăr - şi era în mod limpede o 
persoană care se bucurase de viaţă şi intenţiona să profite cât 
mai mult de timpul scurt care îi mai rămăsese. Signora Pianta 


era însă exact contrariul ei. Rece, suspicioasă, nesărată, părea 
să nu mai fi râs cu adevărat de prin anii cincizeci şi nici nu 
dădea semne că ar putea repeta experienţa curând. 

Răspunse la întrebările şi comentariile generalului cu replici 
rapide şi seci, fără nici o adăugire: da, nu, orice alte cuvinte 
necesitând eforturi de extracţie din partea lui. Il acuzase pe 
Argyll, spuse ea, fiindcă era în mod evident vinovat. Era străin, 
voia picturile şi nu acceptase preţul care-i fusese cerut. 

Fără îndoială, englezul era favoritul ei! Bottando o întrebă 
apoi dacă răspunsese la scrisoarea lui Louise Masterson. 
Signora Pianta păru stânjenită şi cu o evidentă, deşi de 
neînțeles, ezitare spuse că răspunsese, înştiinţând-o pe 
Masterson că era bine-venită să vadă pictura dacă aceasta nu 
avea să fie vândută până când va veni ea în Veneţia. Telefonase 
la fundaţie vineri dimineaţă, pentru a stabili o întâlnire, şi lăsase 
un mesaj unui funcţionar - nu ştia cui, dar omul părea a fi italian 
- în care preciza că Masterson este aşteptată la ora nouă în 
seara aceea. Aranjase s-o întâlnească la Zecco, vizavi de 
Giardinetti Reali şi la câteva minute de mers pe jos de la 
palazzo. Pianta urma să se ducă la cinema şi nu voia ca femeia 
să ajungă înainte de a se întoarce ea. Dar Masterson n-a mai 
ajuns la întâlnire. 

— Vă daţi seama, cred, că în vreme ce dumneavoastră 
aşteptaţi bându-vă cafeaua, ea era ucisă la circa o sută de metri 
distanţă. Nu v-a trecut prin minte că ar trebui să raportați acest 
lucru? 

— Ba da, spuse ea iritată, încercând să-şi ascundă 
disconfortul. 

Dar nu vedea ce relevanţă ar fi avut. In plus, Marchesa s-ar fi 
înfuriat aflând că s-a implicat într-un scandal. Şi nu, nu văzuse 
pe nimeni comportându-se suspect. 

Bottando clătină din cap. Într-adevăr, era cam toantă. Cel 
puţin acum ştiau de ce se afla Masterson în zonă. Oricum, 
trebuia să recunoască, deşi n-ar fi vrut, că acest lucru nu 
contribuia câtuşi de puţin la identificarea asasinului. Aşa că 
renunţă şi-i spuse Signorei Pianta că trebuia să semneze o 
declaraţie oficială. Văzând că intră în panică, adăugă că nu 
exista nici un motiv ca numele ei să apară în ziare. Mai liniştită, 
femeia deveni ceva mai cooperantă, astfel că generalul izbuti s-o 
convingă să-i arate unde fuseseră expuse picturile înainte de a fi 
furate şi pe unde - după părerea ei - fuseseră scoase din casă. 

Pe uşa din faţă. Sau mai degrabă pe ceea ce constituise 


odinioară intrarea ceremonială de pe Canal Grande, unde 
gondolele opreau pentru a-şi debarca pasagerii cu tot fastul de 
rigoare. Acum, abia dacă mai era folosită. Gondolele particulare 
nu mai erau ce-au fost odată. 

Bottando cercetă uşa cu ochiul profesionistului. Foarte 
veche, poate din secolul al XVIII-lea. Lemnul expus continuu la 
umiditate şi căldură. Incă solidă, dar încuiată cu un lacăt mare 
şi impozant, în faţa căruia un hoţ obişnuit ar fi ezitat cam 
treizeci de secunde. Vechea poveste. Ce rost are să pui bare 
groase de fier la toate ferestrele, dacă laşi uşa deschisă? 

În vreme ce el se gândea la aceste lucruri, Signora Pianta îi 
spuse cu certitudine în glas că Argyll şi acoliţii lui - fără îndoială 
îl considera un fel de pirat modern, ceea ce generalului i se 
părea a fi una dintre cele mai exagerate comparații pe care le 
auzise vreodată - veniseră în toiul nopţii, luaseră picturile şi 
plecaseră să le ascundă. Nimeni nu auzise nimic, fiindcă toate 
dormitoarele erau situate la etajul al treilea, iar Marchesa lua 
un somnifer în fiecare seară, la culcare. Bottando îşi drese 
glasul de câteva ori în vreme ce ea turuia, deschise uşa şi ieşi pe 
ponton. 

În ciuda cerului înnorat, priveliştea pe canal era splendidă. 
Albă precum un tort de nuntă, biserica Santa Maria de la Salute 
se înălța drept în faţă, iar mai departe pe fondul lagunei se 
zărea San Giorgio. Ambarcaţiuni de toate felurile străbăteau 
Canal Grande în sus şi-n jos, stârnind valuri ce mângâiau 
pontonul cu un clipocit uşor. Câteva umbrele multicolore se 
zăreau încă în faţa cafenelelor, pretinzând cu bravură că vara 
nu se sfârşise încă. Vântul sufla viu şi rece dinspre mare, cu acel 
miros aspru ce nu dă nimic de bănuit cu privire la nivelul oribil 
al poluării din zonă. 

O parte mai aglomerată a oraşului, îşi spuse Bottando, 
străduindu-se să revină cu gândul la îndatoririle sale. Ar fi fost 
oare posibil ca, într-adevăr, cineva să fi luat picturile şi să fi 
fugit fără ca nimeni să observe? În ciuda interogatoriilor luate 
de oamenii lui Bovolo, nu fusese găsit nici un martor. Era 
uimitor ce puţini martori existau în cazul ăsta, în privinţa 
tuturor aspectelor lui! 

— Când a fost folosită ultima dată intrarea aceasta? întrebă 
el bătând uşor cu piciorul în fragilele scânduri din lemn. Oficial, 
vreau să spun. 

— Cu aproape un an în urmă. De către dr. Lorenzo, nepotul 
Marchesei, care a organizat o petrecere pentru prima întrunire 


a noului comitet şi a aranjat ca toţi oaspeţii să vină pe apă. El şi 
Marchesa erau într-unul dintre rarele momente în care îşi 
vorbeau. Se întâmplă cam o dată pe an, după care se ceartă din 
nou pe tema moştenirii. 

Generalul încuviinţă absent şi studie cu atenţie pilonii vechi 
de lemn înfipţi adânc în mâlul de pe fundul canalului pentru a 
stabiliza structura. Nimic demn de remarcat. Ţuguindu-şi buzele 
meditativ, examină cu aceeaşi meticulozitate şi pontonul. 
Încruntându-se pentru a-şi lua un aer preocupat, se întoarse 
înăuntru cu paşi repezi. Va reveni mai târziu, spuse în vreme ce 
strângea mâna femeii, pregătindu-se să plece. 


— Aşadar, conchise el în aceeaşi seară, ştim acum de ce se 
afla Louise Masterson în zona respectivă înainte de a fi ucisă. Şi 
avem în sfârşit câteva elemente de legătură solide între comitet, 
asasinate şi picturile astea afurisite. Lorenzo urma să le 
moştenească la moartea Marchesei, Masterson trebuia să 
examineze una dintre ele, iar altcineva de pe insulă ştia aceste 
lucruri. M-aş fi aşteptat, adăugă el în treacăt, ca această mică 
legătură să fie descoperită de bunul tău prieten şi coleg, 
comisarul Bovolo, dar se pare că n-a fost. Sau poate că a 
considerat-o lipsită de importanţă. Poate că are dreptate. 

Luă o înghiţitură din pahar şi rămase câteva momente pe 
gânduri, înainte de a continua. 

— Unde rămăsesem? A, da! Toţi neagă că ar fi primit mesajul 
de la Pianta sau că au vorbit cu altcineva la telefon. O să-i sun 
să verific. Probabil că unul dintre ei, cel puţin, minte. Unde 
anume ne duc toate astea e o altă poveste, desigur, dar măcar 
am făcut un oarecare progres. Sau cel puţin aşa cred. 

Bottando încerca să pară modest, dar în realitate era 
încântat de sine însuşi. 

— lar pe mine mă exoneraţi oficial? Renunţaţi la ideea că m- 
aş fi furişat în noapte şi aş fi şters-o cu o barcă plină de 
tablouri? întrebă Argyll, uşurat să constate că părea să fi fost 
şters de pe lista suspecţilor. 

— Oh, cred că putem face asta. Fireşte, ar fi posibil să te 
arestăm aşa, ca o tactică diversionistă, dacă nu vom avea ceva 
mai bun până în ziua discutării bugetului. Sunt sigur că te vei 
arăta înţelegător, replică generalul pe un ton grav. Lăsând la o 
parte faptul că nimeni nu s-a furişat în noapte şi a şters-o cu 
picturile. 

— Credeam că uşa era deschisă, spuse Flavia studiind meniul 


cu atenţie înainte de a comanda o zuppa inglese, pentru a umple 
un colţişor rămas gol în mod neplăcut. 

— Era. Dar pontonul n-a mai fost folosit de un an. Nu poţi 
încărca o barcă fără să laşi în urmă câteva zgârieturi sau alte 
semne. lar acolo nu se vede absolut nimic. 

— Şi atunci, cum au fost furate? 

— Ah, ei, bine, asta-i o cu totul altă întrebare. Tot ce ştiu eu 
însă e ce nu s-a întâmplat. Doamnelor şi domnilor, aştept 
părerile voastre. 

— Ce-i cu cearta dintre Marchesa şi Lorenzo? întrebă Argyll. 

Bottando dădu din deget spre el. 

— Bătrâna nu-l poate dezmoşteni, dacă la asta te gândeşti. 
Unchiul i-a lăsat lui proprietăţile, cu condiţia ca soţia lui - a 
unchiului - să le poată folosi până la sfârşitul vieţii ei. Sfârşit 
care se lasă aşteptat mai mult decât ar fi bănuit oricare dintre 
ei. 

— Oare faptul că Masterson voia să vadă pictura aceea să fi 
dus la moartea ei? 

— Nu ştim. 

— Telefonul dat de Pianta la fundaţie mi se pare ciudat, 
spuse Flavia, analizând opţiunile. Dacă mesajul a fost preluat de 
unul dintre colegii lui Masterson, respectivul ar fi ştiut unde o 
poate găsi în seara aceea - şi devine astfel unul dintre favoriţii 
pentru rolul de ucigaş. Câţi dintre ei ar fi putut fi luaţi drept 
italieni? Van Heteren şi Miller nu, deoarece ambii au un 
puternic accent străin. Kollmar da, dacă s-ar fi străduit. Roberts 
în mod cert. Şi, desigur, Lorenzo, deşi Pianta i-ar fi recunoscut 
vocea. 

— Într-adevăr, dar se pare că Lorenzo nu era la fundaţie. 
Astfel, rămâne în ecuaţie numai Roberts, dar Van Heteren spune 
că au fost tot timpul împreună şi insistă că profesorul nu a 
vorbit cu nimeni. Şi nu văd de ce ar minţi în privinţa asta. 

— Doar dacă el i-ar fi ucis pe amândoi. 

— Adevărat. Foarte adevărat. Poate că ar trebui să-i 
verificăm alibiul cu ceva mai multă atenţie. 

— L-am verificat eu, replică Flavia. Găsiţi voi o modalitate 
prin care ar fi putut să se strecoare neobservat de la un dineu 
vreme de o oră şi jumătate, cât ar fi avut nevoie pentru a 
traversa Veneţia, a o ucide pe Masterson şi a se întoarce, iar eu 
voi afirma bucuroasă că el e omul nostru. 

Urmă o scurtă tăcere în cursul căreia fiecare îşi văzu de 
paharul său şi cugetă la cât de nedreaptă este viaţa. 


— Şi dacă tot a venit vorba despre asta, continuă Flavia, este 
foarte posibil să părăseşti teatrul La Fenice, să ajungi în 
grădină, s-o ucizi pe Masterson şi să te întorci la timp. Dar Frau 
Kollmar insistă că nici Roberts, nici soţul ei nu s-au depărtat de 
ea mai mult de câteva minute. 

În comparaţie cu posibilele scenarii entuziast prezentate de 
Flavia şi cu discuţia reuşită a generalului cu Pianta, eforturile 
lui Argyll păreau complet lipsite de utilitate. In consecinţă, se 
arătă oarecum ruşinat când fu întrebat cum îşi petrecuse după- 
amiaza. 

Aşa cum îi spusese Flaviei, punctul său slab ca negustor de 
artă era acela că tindea să devină interesat de picturile pe care 
încerca să le cumpere. La fel se întâmplase, aparent, şi cu 
victimele asasinatelor. li telefonase patronului său, Sir Edward 
Byrnes, şi îl întrebase despre Benedetti, proprietarul tabloului 
care generase disputa dintre Kollmar şi Masterson. De 
asemenea, îi prezentase şi recentele sale motive de supărare. 
Byrnes declarase că asemenea lucruri se mai întâmplă, deşi el 
nu auzise niciodată de vreo pictură furată în ultimul moment 
înaintea încheierii unei tranzacţii. Pe urmă îl îndemnase să se 
întoarcă la Roma şi să înceapă din nou să câştige ceva bani, 
lucru pe care englezul promisese că-l va face. 

— Cât despre pictură, Byrnes nu ştie nimic suspect despre 
proprietarul ei şi i s-a părut mai mult decât îndoielnică ideea 
unor contracte încheiate între el şi istoricii de artă. Dar a spus 
că va face nişte cercetări. În altă ordine de idei, m-am gândit că 
ar fi indicat să dau o fugă până la Padova. 

— Ei, exclamă Bottando surprins. De ce spui asta? 

— Hagiografia, răspunse englezul cu un aer misterios. Vieţile 
sfinţilor, adăugă apoi, în eventualitatea că termenul era prea 
dificil pentru ei. Flavia zice că Masterson s-a dus la Padova joia 
trecută, când ar fi trebuit să participe la întrunirea comitetului, 
şi că la bibliotecă a consultat lucrări despre frescele lui Tiziano 
de la Scuola di San Antonio, de acolo. Mi-am spus că ar fi o idee 
bună să mă duc şi să caut puţină inspiraţie la altarul sfântului. 

— Şi ce te aştepţi să găseşti acolo? 

Argyll clătină din cap. 

— Nu ştiu. Ceea ce a găsit Masterson, sper. Ea s-a dus acolo, 
după care a anunţat că îşi va rescrie lucrarea şi a fost prompt 
ucisă. 

Dacă i se părea că vizita merita făcută, replică Bottando 
oftând, atunci în mod cert ar trebui să-şi urmeze instinctele. 


Departe de el gândul de a-i da ordine. Era limpede însă că nu 
prea vedea rostul acelei călătorii şi că avea anumite îndoieli cu 
privire la capacitatea lui Argyll de a-l descoperi, dacă un 
asemenea rost exista cu adevărat. Generalul se duse apoi să se 
culce, iar Flavia propuse o plimbare pentru uşurarea digestiei. 

Se rătăciră din nou şi începură să fie tot mai iritaţi de refuzul 
Veneţiei de a se conforma dispunerii normale a oricărui oraş. 
Majoritatea, la urma urmei, sunt cât se poate de simple: 
catedrala la un capăt, gara la altul şi toate celelalte între ele, 
inclusiv taxiuri care să te ducă de colo-colo. Din păcate, Veneţia 
nu era aşa şi, oricât de mult i-ar fi plăcut ei oraşul, Flavia 
începea să se simtă tot mai frustrată. Se dusese să-l cunoască pe 
Bovolo şi se rătăcise, se dusese să-l întâlnească pe Lorenzo şi se 
rătăcise, iar acum se plimba încet, fără o ţintă anume, şi iar se 
rătăcise. lar asta îi reamintea cam prea mult de progresele 
înregistrate în cazul Masterson. 

Argyll, mergând alături de ea fără nici o grijă, nu părea la fel 
de afectat. Turist incorigibil, îşi petrecea timpul întorcând 
privirea când într-o parte, când în alta, privind clădirile, 
încercând din când în când s-o convingă să se oprească o clipă şi 
să admire faţada unei biserici. Ea însă continua cu încăpățânare 
să mărşăluiască, alungându-şi senzaţia că de fapt nu făcea nimic 
altceva decât să se învârtească la nesfârşit, în cercuri tot mai 
mici. 

— Poftim! exclamă în cele din urmă, aruncând harta 
mototolită spre tovarăşul ei de drum. Eu renunţ. Vezi unde ne 
aflăm şi du-mă acasă! 

El studie harta şi apoi se uită în jur, încercând să găsească 
undeva numele străduţei pe care se aflau. Apoi răsuci harta şi se 
uită din nou, făcu câţiva paşi, se întoarse spre dreapta şi spuse: 

— Ce zici de asta? 

Flavia nu părea impresionată. 

— Nu-i ăsta locul, remarcă ea tăios. 

— Ştiu, replică Argyll şi urcă pe podul boltit care unea cele 
două maluri ale micului canal. Dar aici a fost pescuit Roberts. 
Nu-i rău, pentru început. Şi nu suntem prea departe. Te poţi 
descurca şi singură de aici. Roberts locuia pe undeva pe acolo, 
preciză el arătând spre stânga. lar Canal Grande e încolo, 
adăugă făcând semn spre dreapta. Ceea ce înseamnă că noi... ar 
trebui s-o luăm pe aici, conchise el în mod greşit, dar cu un aer 
de triumf. 

Îi dădu harta înapoi, ca să se convingă şi ea cât de bine ştia 


el să se orienteze. În vreme ce Flavia îi admira încrederea în 
sine, îndoindu-se totuşi de concluziile lui, Argyll îşi scoase 
tigările. 

— Ştiam eu că am uitat ceva, bombăni el vârându-şi un deget 
în pachet, cu speranţa vană că, prin cine ştie ce miracol, mai 
rămăsese vreo țigară acolo. La naiba! 

Mototoli pachetul şi-l azvârli peste parapetul podului. 

— Uite un gest deloc civic din partea ta, remarcă Flavia. 

Englezul privi în jos, în apa murdară. Ghemotocul alb plutea 
la suprafaţă, înconjurat de câteva sticle goale din plastic, de 
ceea ce fusese odată un şobolan mort, câteva pagini dintr-un 
ziar şi o gamă variată de gunoaie menajere. Priviră amândoi 
asortimentul alunecând lent înspre Canal Grande, unde fără 
îndoială urma să se alăture multor altor resturi înainte de a 
sfârşi în imensa groapă de gunoi numită Marea Adriatică. 

— Ai dreptate, recunoscu el. Îmi pare rău. 

Vreme de câteva clipe, urmăriră cu privirea gunoaiele 
lunecând încet. Dar era ceva ce... 

— Se mişcă în direcţie greşită! exclamă Flavia un moment 
mai târziu. 

Şi examinară mai atent grămada care se deplasa lin în aval. 

— Aşa e, spuse Argyll după o vreme. Apa curgea ieri-seară 
dinspre Canal Grande, iar acum se îndreaptă spre el. Nu ţi se 
pare ciudat? 

— Fluxul, zise ea, cu un aer de certitudine. 

— Poftim? 

— Nimic. Ce zici de o plimbare cu barca? 

Nu era o invitaţie la care el să se fi aşteptat; în general Flavia 
nu agrea distracţia şi frivolităţile cel puţin atunci când muncea. 
Dar cine era el, ca s-o descurajeze să-şi ia o oră liberă? Totuşi, 
momentul ales era cam bizar. 

— Acum? La ora unsprezece într-o seară rece de octombrie? 
Şi cam ce vrei? O gondolă şi o sticlă cu vin? 

— Fii serios! Voiam să spun mâine. Organizez eu totul. Putem 
s-o facem când te întorci de la Padova, continuă ea, după care 
se întrerupse şi-l privi adânc, înainte de a adăuga: Jonathan, să 
ai grijă! 

Era o atenţionare pe care o adresa frecvent atunci când se 
afla în compania lui. Argyll nu prea avea obiceiul să se uite pe 
unde merge şi se tot ciocnea de diverse obstacole, precum stâlpi 
de iluminat şi indicatoare rutiere, pe care autorităţile locale le 
amplasau pe străzi tocmai pentru a le face greutăţi celor mai 


puţin precauţi. Aşa se întâmpla şi acum. Englezul zărise ceea ce 
părea a fi o neobişnuit de interesantă statuie a unui sfânt, 
învăluită în luminile de la biserica San Barnaba, şi făcuse câţiva 
paşi spre ea pentru a o vedea mai bine. Statuile sfinţilor îl 
pasionau. Mişcarea îi adusese glezna într-un dureros contact cu 
o bintă de beton, amplasată acolo pentru a-i informa pe cei cu 
capul pe umeri că se apropiau de marginea canalului. 

Cum se afla cu faţa în direcţia nepotrivită, se împiedică, făcu 
alţi doi paşi în spate pentru a-şi regăsi echilibrul şi dispăru 
dincolo de margine, cu un ascuţit strigăt de spaimă, care se 
sfârşi brusc în clipa în care capul i se cufundă cu un pleoscăit 
sonor în apa neagră, rece şi rău-mirositoare. 

Flavia alergă spre canal, temându-se că laguna venețiană va 
înghiţi încă un istoric de artă, chiar dacă cel de acum se 
retrăsese deja din activitate. Dar îşi făcuse griji degeaba. După 
câteva secunde în care dădu din mâini şi înjură violent, Argyll se 
ridică, stând în apa până la genunchi cu o expresie jenată pe 
atât cât i se mai vedea din faţă. Pe lângă faptul că se cufundase 
în mâlul gros şi scârbos de pe fund, fiind ud şi umilit, nu părea a 
fi suferit vreo vătămare. 

Flavia izbucni în râs văzându-l, dar pe urmă îl cercetă atentă 
din priviri. 

— Eşti bine? 

— Mai bine ca niciodată! Drăguţ din partea ta să întrebi. Tu 
ce mai faci? întrebă el, după care alunecă încă o dată. 

— Apa nu e foarte adâncă, observă ea. 

— Nu mai spune! 

— Are cam un metru. Nu prea ai cum să te îneci acolo, nu-i 
aşa? 

Argyll încercă să-şi şteargă ceva din mâlul de pe el, 
tremurând violent. 

— Dacă nu depui eforturi considerabile, nu. Dar s-ar putea să 
mor îngheţat. Vrei să laşi vorba şi să mă ajuţi să ies de aici? 

— Oh, îmi pare rău! 

Flavia îşi ridică mâneca şi, cu un uşor dezgust, îi întinse 
mâna. 

— Altceva voiam să spun, adăugă ea în vreme ce Argyll se 
căţăra pe mal. Dacă tu n-ai fost în pericol să te îneci, înseamnă 
că nici Roberts n-a fost. Dacă a alunecat, a alunecat şi atât. N-ar 
fi avut decât să meargă până la mal şi să sară afară, nu crezi? 

Ideea i se părea fascinantă şi tocmai voia să se lanseze în alte 
detalii, dar privirea urâtă pe care i-o aruncă el o convinse că, pe 


moment, nu era deloc interesat de problema în cauză. Aşa că, 
păstrând o distanţă discretă, îl însoţi până la hotelul lui şi îi 
comandă un whisky în vreme ce el îşi făcu de lucru în baie. 


9 


La ora opt în dimineaţa următoare, generalul Bottando urca 
grăbit treptele sediului carabinierilor, îndreptându-se spre 
biroul comisarului Bovolo. Nu aştepta deloc cu nerăbdare 
întâlnirea. 

Bovolo era însă într-o dispoziţie relativ bună. A nu se înţelege 
de aici că zâmbea, că în ochi îi scânteia veselia sau ceva 
asemănător, ci că aerul său întunecat se mai rarefiase, ca pâcla 
de pe mare abia atinsă de razele palide ale soarelui de iarnă. 
Neîndoielnic, îşi spuse Bottando, omul era beat de propriul 
succes, închipuindu-se deja în noul său post, şi generalul decise 
să nu-i strice bucuria comunicându-i noile informaţii. 

— Vă rog să luaţi loc, rosti vocea morocănoasă, cenuşie, când 

Bottando intră în birou. Presupun că doriţi ajutorul meu. 
_ Necazul cu poliţia italiană este acela că e atât de fracturată. 
Într-un sistem mai organizat, generalul i-ar fi fost superior cu 
câteva trepte acestui mic nimic provincial şi ar fi putut solicita 
cooperarea lui deplină. Şi s-ar fi lăsat cu represalii serioase dacă 
cererea nu i-ar fi fost satisfăcută. Dar fiindcă forţele poliţieneşti 
erau divizate, gradul lui superior nu conta deloc. Bovolo ar fi 
putut să-l dea afară, să refuze să discute cu el şi aşa mai 
departe, fără ca generalul de la Roma să aibă vreun cuvânt de 
spus. Un subordonat din polizia care i-ar vorbi pe un asemenea 
ton vag insolent ar fi aspru mustrat. În privinţa 
superintendentului de la carabinieri, Bottando nu avea de ales 
decât să se comporte în mod conciliant şi să încline din cap umil 
mai cu seamă ţinând cont de poziţia sa instabilă la Roma. 

— Ceva de acest gen, răspunse el. Mă refer la furtul acelor 
picturi. 

Bovolo încuviinţă. 

— M-am gândit eu. Mi-am închipuit că veţi avea nevoie de 
ajutor. Curios, nu-i aşa, cum noi, provincialii, reuşim să 
soluţionăm un caz de crimă în numai câteva zile, iar voi, 
experţii, bâjbâiţi la un simplu furt. Aşa cum se spune, aşa se 
întâmplă când nu cunoşti zona. Dar toate astea se vor schimba 
în curând, nu-i aşa? 


Bottando strânse din dinţi şi se consolă gândindu-se la câte 
explicaţii va avea de dat omuleţul ăsta macabru, dacă teoriile 
sale pe jumătate conturate se vor dovedi corecte. Zâmbind sec, 
răspunse: 

— E curios, într-adevăr, dar nu şi simplu. Ştiaţi că Louise 
Masterson era interesată de una dintre picturile furate? 

— Nu, replică Bovolo neimpresionat. Aveţi de gând să-mi 
spuneţi că toate astea au de-a face cu fantomele? 

Bottando bănui că remarca se dorise a fi o glumă, aşa că 
surâse. 

— Nicidecum. Dar este o coincidenţă. Nu contează, însă. 
Ideea este că, aproape cu certitudine, furtul a fost un rateu. Nu 
neapărat, fireşte, dar e posibil. 

— De ce? 

— Fiindcă hoţii au furat doar picturi lipsite de importanţă şi 
au lăsat neatinse un Tintoretto, două Watteau şi aşa mai 
departe. 

— Nişte mârlani inculţi, fără îndoială. Probabil din Sud, de 
undeva. 

— Ideea este, repetă Bottando apăsat, pentru a reveni la 
problema în sine, că există o probabilitate foarte mare ca hoţii 
să revină când îşi vor da seama că au luat tablourile greşite. Se 
întâmplă adesea, aşa cum sunt sigur că ştiţi. Şi dacă aşa vor sta 
lucrurile, dacă Marchesa va fi atacată sau dacă se va petrece 
ceva asemănător, va fi foarte neplăcut. 

Cuvintele lui îşi atinseră ţinta. Bovolo trecea deja în revistă o 
serie de consecinţe nefericite: Marchesa atacată, Bottando 
şoptind la urechi sus-puse: „Păi, i-am spus eu poliţaiului din 
Veneţia...” Uite aşa se duceau şansele lui la promovare. 

— Şi ce doriţi? 

— Ei, bine, m-am gândit că aţi putea plasa un om acolo timp 
de câteva zile. Ar fi bine aşa. Sunt sigur că Marchesa ar fi 
recunoscătoare. 

Ba n-ar fi deloc, îşi spuse Bottando în sinea sa; ar fi chiar 
furioasă. Dar şi asta ar fi bine. Bovolo o şi vedea însă 
mulţumindu-i, invitându-l la cină, spunând mai-marilor Veneţiei 
ce om de calitate este el. Iar asta demonstra cât de puţin o 
cunoştea. 

Comisarul nu ştia însă nici să scrie „delicat”, darămite să fie! 

— Păi, mârâi el, probabil că ne vom putea lipsi de un om. 

— Splendid! Apropo, asistenta mea ar fi vrut să vă întrebe... 

Bovolo se încruntă la el, furios. 


— Uite ce el De-ajuns! Trebuie să-ţi spun, generale, că m-am 
săturat deja de amestecul subordonatei dumitale. Femeia asta 
aleargă de colo-colo ca şi cum ar fi cazul ei... 

— Dumneavoastră i-aţi cerut să discute cu membrii 
comitetului... 

— Aşa este. Dar i-am cerut şi să se oprească aici, să nu mai 
facă nimic altceva. Cazul e închis, iar ea îi tot bate la cap. Dacă 
mai continuă aşa, va trebui să protestez într-un mod mai oficial. 
Oblig-o să se limiteze la furtul picturilor. Să lase crimele pe 
seama celor care ştiu să se ocupe de ele cu profesionalism. 

Bottando ridică mâinile în aer. 

— Nu-ţi face griji, dragul meu domn, zise împăciuitor. Am 
înţeles aluzia. Signorina di Stefano se află aici pentru a mă ajuta 
să găsesc nişte picturi. Pot să te asigur că se va concentra 
numai asupra acestei misiuni. 

Bovolo păru mai liniştit, iar generalul obținuse tot ce dorise, 
aşa că îi mulţumi entuziast şi plecă. Era chiar încântat de sine 
însuşi; nu-şi pierduse, deci, nimic din vechile abilităţi. 


În vreme ce Bottando îşi savura talentul de manipulator, 
Jonathan Argyll şedea înghesuit în colţul unui compartiment de 
clasa a doua din trenul Veneţia-Padova. Cursa nu era nicidecum 
una expres; trenul pufăia străbătând fără grabă peisajul plat şi 
lipsit de orice atractivitate de la vest de Veneţia, oprind des în 
gări pentru a mai debarca din pasageri, zăbovind în altele 
pentru a îmbarca alţii şi odihnindu-se din când în când în 
mijlocul câmpiei, aparent doar pentru a-şi mai trage răsuflarea. 

Era un drum plictisitor şi deprimant, care se potrivea perfect 
cu dispoziţia lui. Reuşise destul de bine, sau aşa credea, să-şi 
ţină în frâu profunda dezamăgire provocată de evoluţia 
recentelor evenimente. Acum însă, cum nu avea altceva mai bun 
de făcut, mintea lui răsucea întreaga afacere pe toate părţile. Şi 
era o afacere într-adevăr mizerabilă. Pierduse picturile dorite; 
Bottando şi Flavia îşi făceau griji pentru slujbele lor; doi oameni 
fuseseră ucişi şi nimeni n-avea habar ce se întâmpla sau de ce. 

Spre exemplu, de ce fusese Masterson interesat de pictura 
aceea a lui? De ce dăduse fuga la Padova cu numai câteva zile 
înainte de predarea lucrării? Ar fi vrut să creadă că între cele 
două elemente exista o legătură, dar n-avea nici cea mai vagă 
idee care ar putea fi aceasta. Oricât de plăcut era să fantazeze 
despre portrete de Tiziano pierdute, ştia bine că tabloul 
Marchesei nu se încadra nicicum în această categorie. La urma 


urmei, Lorenzo îi era rudă apropiată şi, în ciuda frivolităţii lui, 
era expert în opera lui Tiziano; imposibil să treacă aşa ceva cu 
vederea. 

Cum aflase Masterson despre ea - asta însă cel puţin era 
limpede: participase la recepţia organizată de Lorenzo la 
reşedinţa mătuşii lui cu un an înainte de prima ei participare la 
întrunirile comitetului. Probabil că acolo o văzuse şi îi rămăsese 
apoi în memorie. Dar ce asociaţii stârnise în mintea ei? 

În a lui nu stârnea absolut nimic, aşa că Argyll era într-o 
dispoziţie cum nu se poate mai sumbră când trenul intră în gara 
din Padova. Cobori în aerul îngheţat şi auzi ploaia răpăind pe 
acoperişul de sticlă al peronului. Zile întregi ameninţase cu 
venirea ei, iar acum îşi alesese cel mai nepotrivit moment ca să 
se reverse. Vremea se răcise mult peste noapte. Şi, aşa cum 
remarcase pe propria piele când căzuse în canal, nici înainte nu 
fusese prea caldă. 

Acum însă, combinaţia de ploaie şi aer rece făcea ca orice 

clipă petrecută afară să fie mizerabilă, iar el nici măcar nu se 
îmbrăcase adecvat. Zăbovi în gară privind către cer, sperând să 
risipească norii prin puterea propriei voințe, să oprească ploaia 
şi să cheme soarele pe boltă. Nici norii, nici ploaia şi nici soarele 
nu se sinchisiră însă. Argyll îşi ridică gulerul jachetei cât mai 
mult, îşi îndesă mâinile în buzunare, îşi luă un aer de suferinţă 
frustrată şi ieşi din gară. Spera doar să nu se căptuşească cu 
vreo răceală. 
_ Şi - naiba să-i ia pe urbanişti - avea un drum lung de făcut. 
În general se pronunţa pentru păstrarea intactă a centrului 
vechi al oraşelor, cu împingerea construcţiilor moderne spre 
periferie, dar era dispus să facă unele excepţii pentru gări în 
zilele ploioase, mai ales când toate autobuzele păreau să fi 
dispărut de pe faţa pământului, obligându-l să meargă pe jos 
mai bine de doi kilometri pentru a ajunge la destinaţie. In 
asemenea circumstanţe, demolarea unei biserici medievale 
părea un preţ prea mic de plătit. 

După circa treizeci de minute de sacrificiu pe altarul justiţiei 
şi al adevărului, aproape că ajunsese la capătul drumului, 
dorindu-şi ca justiţia şi adevărul să se mai descurce din când în 
când şi fără ajutorul lui. Scuola di San Antonio se afla aproape 
de catedrală - o construcţie mohorâtă, urâţită şi mai mult de 
numeroasele excremente de porumbei care îi conferiseră o 
deloc atrăgătoare nuanţă alburie şi transformaseră statuile de 
pe faţadă într-un soi de oameni de zăpadă religioşi. 


Dar cel puţin era deschisă. Prea deschisă, de fapt. Uşile largi 
erau direct în bătaia vântului şi aerul din interior părea chiar 
mai rece şi mai umed decât cel de afară. Argyll intră în clădirea 
întunecoasă, se opri în mijloc nesigur şi privi în jur, fără a avea 
habar ce ar trebui să facă mai departe. O săgeată ajutătoare 
indica spre o scară largă din piatră, aşa că porni pe trepte în 
sus. 

Picturile despre care sperase în zadar că-i vor oferi o idee, 
ceva, se aflau la capătul sălii de sus, înconjurate de lemnărie 
masivă, închisă la culoare, şi în mare nevoie de restaurare. 
Timpul, umezeala şi neglijenţa îşi lăsaseră amprenta puternică. 
Vopseaua se cojise în mai multe locuri, iar suprafaţa frescelor 
era înnegrită. 

După părerea lui, erau pe ducă şi în realitate abia dacă 
puteau fi considerate capodopere ale artei renascentiste. 
Greoaie şi cam artificiale în compoziţie. Lipsite de viaţă, mai 
bine zis. Lucrate de Tiziano, fără nici o îndoială. Insă nu făceau 
decât să demonstreze că până şi cei mai buni pictori au zile 
proaste. Poate că artistul fusese chinuit de o durere de cap. Sau 
de o gripă. Ori poate fusese la fel de plictisit cum era el acum. 
Şi-l imagină pe tânărul pictor la primul său prilej de a arăta ce 
poate face cu adevărat. Singur, fără maeştri care să-i sufle în 
ceafă. Nici el n-ar fi fost mulţumit de rezultat. În mod cert, 
pictorul îşi dăduse seama că poate mai mult de atât. 

Chiar şi subiectul era ciudat şi vag pentru cineva ca Tiziano, 
care prefera în general abordările directe. La urma urmei, 
frescele aveau rolul de a celebra viaţa Sfântului Anton din 
Padova, de a imortaliza marile miracole pe care acesta le 
făcuse. Dar într-una dintre fresce, sfântul abia dacă apărea. Iar 
în celelalte era departe de a fi în centrul atenţiei. A 

Argyll consultă micul ghid pe care îl luase cu el. În dreapta, 
Miracolul pruncului care vorbeşte, în care un sugar îl asigură pe 
un soţ neîncrezător, înveşmântat în alb şi roşu, că soţia îi este 
cu adevărat credincioasă. În centru, Soțul gelos: un aristocrat - 
acelaşi, judecând după haine - îşi înjunghie mortal soţia într-o 
grădină, crezând că l-a înşelat; dar nu-l înşelase şi, plin de 
remuşcări, soţul îşi mărturiseşte păcatele în faţa sfântului, care 
o întoarce pe femeie din morţi. Ce înseamnă conştientizarea! 
Dar, îşi spuse Argyll, e ceva aici. Înjunghiată de moarte într-o 
grădină. Bărbat gelos, care o consideră necredincioasă. Hmm! 

— V-am întrebat dacă vă pot fi de ajutor, spuse o persoană 
care, probabil, încerca de ceva vreme să-i atragă atenţia. 


Argyll tresări. 

— Oh! M-aţi luat prin surprindere, răspunse el, afirmând 
ceea ce era mai mult decât limpede. 

Omuleţul, care era probabil călugăr, dar arăta mai degrabă 
ca o cârtiţă înfofolită, îl privi curios. 

— Păreaţi foarte interesat de sediul nostru, explică el, cu un 
vag aer de scuză. Mă întrebam dacă aveţi nevoie de ajutor. M-aş 
bucura mult să vă pot povesti despre comorile noastre. Cele de 
aici, după cum nu mă îndoiesc că ştiţi, îi aparţin marelui Tiziano. 

Argyll se gândi câteva clipe. Ultimul lucru pe care îl dorea 
era un tur extins al împrejurimilor, pe frigul ăsta. Dar parcă ar fi 
avut chef să discute cu cineva. Şi totuşi, nu-l putea invita pe 
franciscan la cel mai apropiat bar. 

— Vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. Aş fi vrut să ştiu de 
ce Sfântul Anton este atât de puţin prezent în aceste fresce, deşi 
ar fi trebuit să fie personajul lor principal. 

— Oh, da! Un om dificil, acest Tiziano, răspunse călugărul, 
vorbind despre artist ca şi cum ar fi fost un personaj local bine 
cunoscut, cu care te puteai întâlni în fiecare săptămână la 
restaurantele din zonă. Dar ştiţi şi dumneavoastră cum sunt 
artiştii. Ar fi putut alege scene mult mai explicite. Sunt sigur că 
preferința lui a provocat neplăceri, lăsând la o parte detaliile 
oarecum impudice despre iubita lui. 

— La ce vă referiţi? 

— E doar o poveste, dar se spune că Tiziano a pictat-o pe 
frumoasa Violante di Modena sub chipul soţiei înjunghiate. Se 
pare că ea i-a fost necredincioasă, iar artistul voia răzbunare. 
Călugării au considerat acest lucru ca fiind necuvenit, iar eu nu 
pot decât să le dau dreptate. 

— Sunteţi sigur că autorii poveştii nu-l confundă cu 
Giorgione? întrebă Argyll cu scepticism. Subiectul dragostei 
înşelate îmi pare suspect de familiar. Şi în plus, credeam că 
Violante a fugit cu Pietro Luzzi, nu cu Tiziano. 

Omuleţul chicoti. 

— Ah, da. Poate că aşa a fost. Vieţile pictorilor, la fel ca ale 
sfinţilor, se mai încurcă între ele. Poate că aveţi dreptate, mai 
ales că doamna, din câte cred eu, era deja moartă când el a 
venit la Padova. Din păcate, acurateţea istorică răpeşte uneori 
farmecul unei poveşti interesante. 

— Despre cea de-a treia frescă îmi puteţi spune ceva? Pare a 
fi lucrată într-un stil uşor diferit faţă de celelalte două. 

Călugărul înclină din cap. 


— Aveţi spirit de observaţie. Cred că artistul a intenţionat să 
reprezinte un subiect cu totul diferit, pe care canonicii l-au 
considerat inacceptabil. 

— Ce anume? 

— Nu ştiu. Era încă în stadiul de proiect când călugării au 
pus piciorul în prag şi au insistat asupra celui de aici. 

— Fascinant, replică Argyll, părându-i-se că omul avea nevoie 
de încurajare. Am ţinut mult să văd aceste picturi. Bănuiesc că 
primiţi numeroşi turişti. 

— Multişori vara, da. Sigur, noi nu suntem la fel de vizitaţi 
precum capela Scrovegni, din apropiere. Giotto pare a atrage 
mai mulţi admiratori. Dar avem şi noi destui. Acum nu e cel mai 
bun moment al anului, fireşte. E prea frig şi prea întuneric 
pentru a le vedea bine. Săptămâna trecută a venit o femeie care 
aproape că s-a urcat pe altar ca să le privească mai 
îndeaproape. Ba chiar a folosit bliţul ca să le fotografieze. 
Desigur, primim cu plăcere vizitatorii, dar nu suntem de acord 
cu asemenea comportamente lipsite de respect. Şi, fireşte, 
vătămătoare pentru picturi. Şi aşa sunt într-o stare destul de 
rea. 

— Unii oameni sunt foarte prost-crescuţi, observă Argyll pios. 

— Mai ales americanii. Nu că ar fi oameni răi, adăugă 
călugărul repede, dându-și seama că nu cunoştea naționalitatea 
interlocutorului său, dar în general sunt prea entuziaşti. 

— lar femeia de săptămâna trecută era americancă? 

— Da. O doamnă încântătoare... când a coborât de pe altar. 
Vorbea bine italiana şi avea cunoştinţe bogate. 

— l-aţi povestit şi ei despre fresce? 

— Oh, n-a fost nevoie. Cred că ştia mai multe decât mine. Dar 
am avut o discuţie foarte plăcută, până ce s-a văzut nevoită să 
plece în grabă, pentru nişte treburi importante. Şi s-a scuzat 
cum se cuvine fiindcă s-a urcat pe altar. A lăsat şi o frumoasă 
donaţie în cutia respectivă. 

Argyll îi mulţumi energic călugărului şi urmă emfatic 
exemplul lui Louise Masterson era limpede că ea fusese lăsând o 
sumă considerabilă în cutia pentru donaţii, apoi se îndreptă spre 
cel mai apropiat restaurant. Intrebarea era, desigur, care 
fuseseră acele treburi importante către care plecase grăbită. 


La începutul după-amiezii era deja înapoi în Veneţia şi, în 
ciuda pornirilor sale, hotări să fie cuminte şi să nu intre direct în 
barul hotelului. Totuşi, ar fi fost o alegere perfect justificată. 


Vântul sufla tot mai rece, ploaia cădea tot mai udă, iar 
temperatura continua să scadă. Dar fluxul îşi făcea simțită 
prezenţa şi, în vreme ce vaporaşul înainta lent şi legănat spre 
Isola San Giorgio, zări prin ferestrele aburite spuma alburie a 
valurilor pe suprafaţa de obicei lină a apei. 

Nici când ajunse la destinaţie nu avu parte prea mult timp de 
căldură şi confort. Vizita în fosta cameră a lui Louise Masterson 
nu-i luă decât câteva clipe, după ce izbuti să se furişeze pe lângă 
portar care, din fericire, savurase un prânz prea îmbelşugat 
pentru a mai fi vigilent cu intruşii. Crezuse că, pentru a ajunge 
în camera decedatei, va trebui să desprindă sigiliile de ceară 
puse de poliţie, dar cum acestea căzuseră deja, n-a fost nevoie 
decât să deschidă uşa şi să intre, să ia ceea ce dorea şi să iasă. 
Linişte pe coridor. 

Câteva momente mai târziu, era din nou afară. Şi încă o dată 
devotamentul altruist faţă de adevăr şi faţă de propriul venit se 
interpuse între el şi o baie fierbinte. Luă iar vaporetto spre 
insula principală şi porni grăbit spre locul în care îşi găsise 
Masterson sfârşitul, considerând că ar fi bine să vadă şi el scena 
crimei. Sigur, nu avea prea multe şanse să găsească, cu ochii săi 
de vultur şi un zâmbet triumfător, vreun indiciu ratat de poliţie. 

Nu, fără îndoială că paşii îl purtau acolo dintr-un amestec de 
voyeurism şi lipsă de hotărâre, în proporţii mai mult sau mai 
puţin egale. Necazul era că nu-şi putea da seama nici măcar 
unde fusese înfăptuită crima. Maşinăria investigativă - bandă de 
protecţie, jaloane înfipte în pământ, agenţi înarmaţi şi aşa mai 
departe - dispăruse de mult, lăsând la faţa locului doar iarbă, 
copaci şi câteva sere. Iar orice indiciu va fi fost deja şters de 
ploaie, îşi spuse el, mult prea conştient de burniţa care îi şiroia 
pe ceafă. 

Grădinile erau foarte interesante, trebuia să recunoască asta, 
cu toate că dădeau semne inconfundabile de ofilire de sfârşit de 
sezon, după ce fuseseră bătute luni întregi de picioarele 
turiştilor. Locul era plin de copaci şi arbuşti din nordul Europei 
şi din zona mediteraneană - o metaforă horticulturală a oraşului 
în sine, care vreme de secole fusese veriga comercială între 
Occident şi Orient. Argyll se uită în jur şi îl felicită pe grădinarul 
bătrân care trecu pe lângă el. Doar aşa, ca să mai treacă timpul. 

Omul se însenină vizibil. Îi mulţumi şi-i zise că nu sunt mulţi 
cei care îi apreciază eforturile. Argyll îi spuse că aranjamentul 
vegetal era splendid. Grădinarul încuviinţă cu un aer înţelept şi, 
odată creată simpatia reciprocă, îl invită la căldură, în seră, 


pentru a-i admira munca mai îndeaproape. Intrară tremurând în 
aerul cald şi umed al clădirii din sticlă, iar bătrânul scoase o 
butelcă de grappa dintr-un sac de bălegar. Ţine băutura caldă, îi 
explică el în vreme ce deşuruba dopul. Recunoscător, Argyll luă 
o înghiţitură de licoare. Admiră într-o tăcere plină de respect 
aranjamentul multicolor, care începuse deja să pălească vizibil. 

— Nu pe aici, pe undeva, a fost ucisă femeia aceea? întrebă 
el. Sper că nu v-a vătămat plantele prea rău. 

Dacă se gândea mai bine, era o remarcă lipsită de 
sensibilitate, dar grădinarului i se păru firească. Era regretabil 
să fii ucis, părea el să gândească, dar ăsta nu-i un motiv să 
dovedeşti lipsă de consideraţie. Simplul fapt că mori nu-ţi dă 
dreptul să strici răzoarele de flori. Nu spuse exact aceste 
lucruri, dar din dezgustul cu care indică un răzor din partea 
stângă a serei, sentimentele pe care le nutrea deveniră mai mult 
decât limpezi. Oare avea Argyll idee cât de dificil este să cultivi 
crini? Sau cât de scumpă e fiecare plantă? Englezul mărturisi că 
nu avea, dar îşi închipuia că e o activitate în care numai un 
expert poate reuşi. 

— Aşa e, domnule. Ai dreptate. Eşti şi dumneata grădinar, 
sunt sigur de asta. Da, toţi englezii sunt grădinari, după cum 
ştii. Vino aici! 

Puse mâna pe cotul lui Argyll şi-l trase pe un culoar îngust. 

— Uite! 

O harababură. Un răzor dreptunghiular, cam de trei ori mai 
lung decât lat, plin de crini. Un aranjament drăguţ, dacă o 
brazdă groasă n-ar fi fost trasă chiar prin mijloc, culcând la 
pământ cea mai mare parte a plantelor şi lăsând în picioare doar 
câteva fire îndoite. 

— Doamne, Doamne! comentă Argyll cu compasiune. Ce 
teribil! 

Grădinarul înclină din cap cu putere. 

— Aşa e. Douăzeci şi opt de fire. De crini! Cele mai nobile 
flori. Simbol al regilor Franţei, ştiai dumneata? 

Argyll mărturisi că auzise de aşa ceva. Rămase locului cu 
mâinile în buzunare, privind răzoarele distruse din faţa lui. 
Priveliştea îi dădea o senzaţie neplăcută, deşi nu înţelegea de 
ce. 

Îşi luă la revedere de la grădinar, urându-i succes în sezonul 
următor, şi drept răspuns, bătrânul îi comunică acru că florile 
lui vor fi probabil culese de turişti sau răpuse de boli. Şi apoi se 
îndreptă în sfârşit spre primitoarea lui cameră de hotel, unde 


apa caldă curgea din belşug, ceainicul plin era reconfortant, iar 
Flavia lăsase un bileţel prin care îi solicita prezenţa imediată. 
Înjurând, ieşi din nou în aerul rece. 


10 


Aştepta, înfăşurată într-o pelerină de ploaie pe care o 
adusese cu ea de la Roma, într-o barcă veche lângă podul 
Accademia. Ploaia cădea încă şi se făcuse târziu; mai era doar o 
oră până ce întunericul serii de toamnă avea să facă totul dificil 
de distins. Lângă ea, vorbind volubil, se afla un bătrân scofâlcit, 
care îşi flutura mâinile prin aer în vreme ce continua să turuie. 
Chiar şi de la distanţă, Argyll îşi dădea seama că Flavia îl trata 
cu o politeţe delicată, aşa cum făcea totdeauna cu vârstnicii, 
oricât de enervanţi i s-ar fi părut. Apropiindu-se, i se păru că 
aude cuvintele: „Fluxul. Asta e, fluxul...” 

O salută de pe chei şi păşi cu mare atenţie în barcă. Ultimul 
lucru pe care şi-l dorea era să cadă iar în apă. Flavia îl prezentă 
pe bătrân ca fiind Signor Dandolo, gondolier pensionat, pe care 
îl întâlnise cu câteva zile în urmă. 

Argyll strânse mâna omului. 

— Signor Dandolo, aveţi un nume cu adevărat distins. 

Era un compliment elegant, care fu primit ca atare. Bătrânul 
îi zâmbi larg. 

— Aşa este. Au existat mai mulţi dogi în familia mea. Suntem 
venețieni încă de la facerea lumii. 

Era o mică exagerare aici, desigur, dar ce mai conta? 
Dandolo era mulţumit, iar Flavia părea în acea stare de bună 
dispoziţie care o cuprindea ori de câte ori simţea că face un 
lucru util. Numai Argyll era arţăgos. 

— Nu aşa îmi închipuiam eu o plimbare romantică în barcă, 
mormăi el strângându-şi mai bine haina în jurul trupului, ca să 
se apere de aerul rece al serii. Sunt ud până la piele şi e un frig 
al naibii! Doar nu te aştepţi să-ncep să cânt, nu-i aşa? 

Flavia ignoră remarca, încruntându-se în vreme ce privea 
concentrată înainte, ca să vadă încotro merg. Se prinse strâns 
cu o mână de marginea bărcii când un vaporetto trecu pe lângă 
ei şi stârni valuri, legănându-le mica ambarcatiune. 

— Doar nu ai rău de mare? întrebă el, nevenindu-i să creadă. 

Ea clătină din cap cu hotărâre, fără a deschide însă gura. 
Cuta dintre sprâncene i se adânci. 


— Indigestie, spuse Flavia cu glas pierit după o vreme. 
Probabil că am mâncat prea mult. 

Imposibil! Avea rău de mare! Uluitor! Abia făcuseră douăzeci 
de metri de la mal, iar ea era deja verde la faţă. Argyll clătină 
din cap şi se întoarse să admire priveliştea. Altceva tot nu avea 
de făcut; Flavia nu era în cea mai bună dispoziţie de 
conversaţie, aşa că începu să vorbească cu bătrânul care vâslea 
viguros şi arunca priviri pline de simpatie spre pasagera lui. 
Flavia tocmai îşi câştigase un admirator. 

La fel ca mulţi alţi venețieni, Dandolo era hotărât să-şi apere 
oraşul împotriva oricăror sugestii că ar avea un cât de mic 
defect. Apele agitate şi vremea urâtă, explică el, erau complet 
nefireşti pentru momentul respectiv al anului. Asta era prima 
ploaie care cădea de săptămâni bune. Până la ea, totul fusese 
uscat, iască. Şi chiar dădu de înţeles că burniţa era vina 
urbaniştilor, a romanilor şi a milanezilor, până la ultimul om. Pe 
vremea strămoşilor săi, a dogilor, părea să sugereze el, nu ploua 
aşa. 

După vreo zece minute de vâslit viguros, Dandolo întoarse 
brusc barca spre stânga şi o îndreptă în mare viteză la vale pe 
rio di San Barnaba, trecând de locul în care fusese descoperit 
trupul lui Roberts. Apele scăzuseră vizibil şi, până când ajunseră 
ei în punctul în care Argyll făcuse baia de seara trecută, tenul 
Flaviei îşi mai pierduse din nuanţa verzuie care îl caracterizase 
pe Canal Grande, cu toate că nu revenise încă la culoarea lui 
naturală. Odată cu această schimbare, îşi recăpătase şi 
abilităţile conversaţionale. 

— Fluxul, spuse ea când se simţi în sfârşit pregătită să 
răspundă la întrebarea lui Argyll cu privire la rostul excursiei 
lor. Curentul şi-a schimbat direcţia. Signor Dandolo crede că 
asta s-a întâmplat din cauza noilor canale săpate în lagună. 
Tânărul poliţist căruia Bovolo i-a închis gura şi-a dat şi el seama 
de asta. Prin urmare, Roberts nu a căzut în apă în apropiere de 
Canal Grande, ci la vreo două sute de metri distanţă în direcţia 
cealaltă. Şi, aşa cum ai demonstrat tu seara trecută, nu s-ar fi 
putut îneca accidental. 

— Ba da, dacă ar fi fost inconştient. 

— Sau dacă ar fi fost ţinut cu forţa sub apă. Dar cum poţi 
face asta într-una dintre cele mai aglomerate zone ale Veneţiei, 
fără ca nimeni să nu observe? Răspunsul: casa lui Roberts se 
află la câteva sute de metri în sus pe canal. Acolo, adăugă ea 
arătând cu o mână şi ţinându-se de marginea bărcii cu cealaltă. 


Casa era amplasată pe colţul format cu o alee îngustă, 
imediat după un pod. Strada ce mărginea rio di San Barnaba 
fusese acoperită de. Apă, aşa că spatele casei dădea direct pe 
canal. Dandolo ridică vâslele din apă, iar barca lunecă lin mai 
departe. 

— Şi acum? întrebă Argyll. Totul era foarte interesant, dar nu 
pricepea de ce n-ar fi putut descoperi chestia asta stând comod 
la hotel. Dar aia ce e? 

„Aia“ era o gaură întunecată la nivelul apei, care se 
prelungea sub casă. 

— Canal acoperit, explică Dandolo. Există cu sutele. Pentru 
scurgere. Poţi să mergi cu barca prin ele. Aşa bagi şi scoţi 
mobila din casă. Şi gunoiul, fireşte, uneori. 

— Putem intra acolo? întrebă Flavia cu o anume îndoială în 
glas. 

Bătrânul întoarse barca, o îndreptă direct spre gaură şi în 
ultima clipă ridică vâslele. Pereţii tunelului lunecau la numai 
câţiva centimetri de ei. 

— Ştiam eu că lanterna asta o să ne fie de folos, spuse Flavia, 
scotocind în geanta ei. 

— N-ai cumva şi nişte măşti de gaze? întrebă Argyll. 

Mirosul era într-adevăr sesizabil, deşi ţinând cont că se aflau 
pe un canal de scurgere neînchis ce deservea peste zece case, 
nu se putea spune că depăşea aşteptările. 

— Ar trebui să se lărgească în curând, îi înştiinţă Dandolo, ce 
nu părea câtuşi de puţin afectat. Iată! V-am spus eu! 

Era limpede, în întunericul aproape complet, că bătrânul 
avea dreptate. Flavia aprinse lanterna şi o roti în jurul lor. Se 
aflau într-un tunel scund şi boltit din cărămidă, iar în dreapta lor 
se vedea un mic ponton. În zidul îndepărtat era o uşă. 

— Poţi să tragi barca acolo? întrebă ea, iar Dandolo se 
conformă. 

Când atinseră zidul, Flavia se ridică în picioare şi, 
sprijinindu-se de Argyll pentru a-şi menţine echilibrul, cobori pe 
ponton. 

— Doamne, dar ce scârbos el exclamă ea pe un ton dezgustat 
ce stârni un ecou sec în lungul tunelului întunecat. E acoperit cu 
o mâzgă verde şi miroase mai rău decât duhneai tu seara 
trecută. 

— Nu-ţi face griji, ploaia o să-l spele. Dar de ce nu stai în 
barcă? Poţi vedea şi de aici la fel de bine, îi spuse Argyll, care 
analizase în minte ideea de a o urma şi o respinsese rapid. 


— Fiindcă mă uit, răspunse ea absentă, mergând în mâini şi 
genunchi şi răsucind de colo-colo fasciculul lanternei. 

Scoase apoi o batistă din buzunar, se ridică aşa cum reuşi în 
circumstanţele date şi îşi şterse o parte din mâzga de pe 
genunchi, după care studie rezultatul cu dezgust. 

— Ai idee cât costă pantalonii ăştia? întrebă ea retoric. Uită- 
te la ei! Distruşi! Cu asta te ocupi tu. Dacă nu m-aş pricepe atât 
de bine la chestiile pe care le fac, m-aş gândi serios să trec la 
ceva mai demn. 

— Asta înseamnă că ai găsit ceva? 

— Sigur că am găsit! replică ea, întorcând lanterna spre 
marginea canalului. Ceva - sau cineva - a fost târât pe aici nu cu 
mult timp în urmă. Ghiceşte cine! 

— Roberts? presupuse el, ceea ce nu era tocmai o dovadă de 
genialitate. 

— Exact! replică Flavia cu satisfacţie în glas şi, căutând iar în 
geantă, scoase de această dată un mic aparat foto. Ar fi fost mai 
bine dacă am fi avut fotografii profesionale, adăugă ea 
acţionând bliţul, dar sunt bune şi astea, deocamdată. Bovolo o 
să se plângă iar că ne-am amestecat. Ultimul lucru pe care-l 
vreau e să-l înfurii; deja a refuzat să-i dea lui Bottando 
informaţiile de care aveam nevoie. 

— Cum rămâne cu amprentele? 

Ea clătină din cap. 

— Nu e domeniul meu de specializare, dar mă îndoiesc. 
Suprafaţa este prea rugoasă pentru a păstra amprente. Ei, asta 
el Nu putem avea tot ce ne dorim. Cum ţi s-ar părea o vizită 
scurtă acasă la profesorul Roberts? 

Sugestia ei se dovedi însă imposibil de materializat. Uşa care 
- îi spusese ea încrezătoare - ducea spre subsol era încuiată, iar 
Argyll refuză să încerce s-o spargă, în ciuda încurajărilor ei. 

— Ai înnebunit? E stejar solid, gros cât antebraţul meu. Şi în 
plus, sunt răcit. 

Avea dreptate, deşi Flavia, care se distra de minune acum că 
răul de mare îi trecuse, îşi spuse că se pricepea de minune să 
strice cheful oamenilor. Fără tragere de inimă, se întoarse în 
barcă şi Dandolo începu să rotească barca spre a ieşi din canal. 

— Un lucru e limpede, spuse ea. Putem arunca la gunoi 
teoria accidentului. 

— Aşa zici tu. 

— Aşa zic. Roberts este vizitat de asasinul lui Masterson, îl 
acuză, iar acesta din urmă, cine o fi el, hotărăşte că e cazul să-i 


închidă gura. Îl apucă de gât şi astfel îi face semnele acelea 
roşii. Il coboară în subsol, îl duce pe ponton şi îl ţine sub apă 
până ce-l îneacă, după care se duce acasă şi mănâncă de seară. 
Roberts, între timp, pluteşte în asfinţit, până când e găsit de 
Bovolo şi ai lui. Simplu! 

— Bine. Să trecem atunci la chestiunile dificile. Cine şi de ce? 

Flavia ridică din umeri, fără a răspunde. Argyll continua să 
tremure. 

— Telefonul acela dat la fundaţie... Roberts a răspuns, Van 
Heteren a auzit şi s-a temut că profesorul ne-ar putea spune 
nouă? 

— Poate. Acelaşi scenariu vechi, al crimei pasionale. Rămâne 
însă problema alibiului, desigur. 

— Atunci, Kollmar? Se afla aici la momentul potrivit? 

Ea ridică din nou din umeri. Reveniseră pe canalul exterior şi 
vântul se înteţea. Argyll se uită spre cer. 

— La naiba, tot mai plouă! 

Dandolo pufni în vreme ce trăgea la vâsle. 

— Aşa e. Şi o să se înrăutăţească. Dacă plouă mult, poate să 
se inunde. Depinde de vânt când e fluxul, duminică. Vreţi să vă 
duc înapoi la hotel? 

Gândul de a străbate tot Canal Grande în această bărcuţă îi 
îngrozi pe amândoi, aşa că îl asigurară simultan că nu e nevoie, 
că deja a pierdut mult timp cu ei şi nici să nu se gândească la 
aşa ceva. Bătrânul gondolier îi lăsă deci la Ca' Rezzonico, unde 
oprea vaporetto, Flavia îi dădu un teanc generos de bancnote şi 
Dandolo dispăru în ploaie şi întuneric, prin traficul aglomerat de 
pe canal. 

— Cum a fost la Padova? întrebă ea în vreme ce bărcuţa se 
îndepărta. 

Argyll ridică din umeri. 

— Nu prea ştiu. Cert e că Masterson a fost şi ea acolo. Pentru 
ce anume - asta-i altă poveste. A spus că avea lucruri 
importante de făcut, dar habar n-am care au fost ele. Dar încep 
să-mi formez o impresie... 

Flavia îl privi alarmată. Teoriile lui erau întotdeauna 
periculoase, în primul rând fiindcă primele cinci se dovediseră 
greşite. 

— Ce impresie? 

Vaporaşul sosi, urcară amândoi, iar Argyll schimbă subiectul. 
Nu că n-ar fi vrut să spună, explică el, dar avea prea puţine 
lucruri de la care să pornească, iar ea întotdeauna se arăta 


severă când el greşea. Deci, dacă nu se supăra... | 

Flavia se supără, deşi nu putea da vina pe el. În orice caz, 
după-amiaza fusese una reuşită şi abia aştepta să-i prezinte lui 
Bottando concluziile la care ajunsese. Aşa că lăsă problema în 
suspensie şi se întoarse la hotel, în vreme ce Argyll porni în 
direcţie opusă, pentru nişte cumpărături. 

Ziua de vineri aduse cu ea o altă călătorie cu trenul. Iniţial, 
generalul propusese să meargă şi el cu Flavia, lăsându-l pe 
Argyll să-şi vadă de preocupările pe care le aveau în general 
comercianții de artă în momentele lor libere. Mica excursie la 
Veneţia îi luase însă mai mult timp decât anticipase şi în plus - 
aşa cum tot repeta până la saturație - era vremea bugetului. 
Trebuia să pregătească statistici, să ungă funcţionari, să 
enumere succesele trecute şi să disimuleze cu măiestrie 
nereuşitele. Prin urmare, cu o mare strângere de inimă şi cu 
doze de aspirină şi mai mari, plecă mohorât spre biroul său din 
Roma. 

De ce nu-l lua pe Argyll cu ea? o întrebase însă înainte, cu o 
privire ce sugera că ştie multe. Totdeauna avusese această mică 
iluzie - că între ei dormita o mare dragoste, aşteptând 
circumstanţele potrivite pentru a se trezi la viaţă. Flaviei 
eventualitatea i se păruse mereu prea puţin probabilă, în 
principal din cauza nehotărârii cronice manifestate de Argyll. 
Dar lui Bottando îi plăcea să-şi vâre nasul în astfel de chestiuni, 
iar ea nu voia să-i spulbere ideile romantice. 

Argyll se arătă dispus să meargă, atâta vreme cât luau 
trenul, nu maşina. Altfel, spuse el, nu s-ar fi mişcat din loc. Deşi 
Flavia conducea extraordinar şi nu-l implicase încă în nici un 
accident, el nutrea convingerea nestrămutată că acest lucru era 
doar o chestiune de timp. Viteza era îmbătătoare, iar obiceiul 
Flaviei de a-şi privi interlocutorul drept în ochi în vreme ce-i 
vorbea era încântător, dar ambele în acelaşi timp nu i se părea 
deloc a fi o idee bună. 

Pentru ea, mersul cu trenul era mult mai puţin distractiv, dar 
se gândi să-i facă lui pe plac. Aşa se face că luară expresul de 
ora zece, îşi ocupară locurile la clasa întâi pe care le rezervase 
ea şi, la sugestia ei deloc neprevăzută, renunţară însă imediat la 
ele în favoarea vagonului-restaurant. 

Mâncară într-o tăcere plăcută şi, după ce ultima firimitură 
dispăru din farfurii, Argyll îşi scoase la vedere mica surpriză, 
cea la care se tot gândise din ajun: fotografiile făcute de 
Masterson în Padova, developate de pe filmul pe care-l luase ieri 


din camera ei. 

— Hmm, murmură ea după ce le studie o clipă. 

Întotdeauna făcea aşa când ştia că trebuie să spună ceva 
inteligent, dar nu-i trecea prin minte ce anume. 

— Sunt sigur că poţi mai mult de atât, replică Argyll cu o 
nuanţă de dezamăgire în glas. Vrei un indiciu? 

Era limpede că voia, aşa că spuse mai departe: 

— Figura din cele două fresce ale lui Tiziano de la Padova 
este aceeaşi cu autoportretul din colecţia Marchesei. Credeam 
că o să observi imediat. 

— Poate că aş fi observat, dacă aş fi văzut şi eu portretul ăsta 
misterios, răspunse ea înţepată. Şi oricum, ce-i cu asta? 

Argyll rămase cu gura căscată; lui i se păruse a fi o chestiune 
de o importanţă colosală. In mod cert, nu aveai cum să te 
îndoieşti. Nasul ascuţit, obrajii şi părul moale constituiau dovezi 
suficiente. Nu putea pricepe însă de ce ea nu era entuziasmată. 

— Dar nu înţelegi? Aşa se explică furtul tabloului. 

— Nu mi se pare. Nu demonstrează decât faptul că acum 
patru sute de ani a existat o legătură între cele două tablouri şi 
putem presupune că Masterson o cunoştea. Nu văd ce altceva 
mai explică. Decât dacă nu vrei cumva să sugerezi că pictura 
Marchesei este un autoportret al lui Tiziano. 

— Nu. În mod cert, nu e. Ştim foarte bine cum arăta el. 

— Şi atunci, la ce ne duce asta? 

— Am crezut că e interesant... începu el. 

— Fără îndoială. În mod normal, aş fi de acord cu tine. Dar 
deocamdată nu avem timp pentru aşa ceva. Va trebui să renunţi 
la tot ce nu are legătură cu crima asta. 

— Dar eu zic că are legătură cu crima! protestă Argyll. 

— Poate. Însă nu ştii care anume sunt conexiunile. 

— Păi, încă nu, recunoscu el. Uneori însă eşti prea 
pretențioasă, să ştii! Am crezut că vă sunt de ajutor. 

— Eşti, replică ea pe un ton teribil de enervant. Dar îmi 
imaginez ce faţă ar face Bottando dacă ar auzi toate astea. N-ar 
întreba decât: „Cine i-a ucis pe Masterson şi Roberts, cine a 
furat picturile, unde sunt ele şi unde-i dovada?” Şi asta nu ştim. 

— Cred că eşti teribil de nerecunoscătoare, se strâmbă 
Argyll, ofensat. Când toate cercetările mele vor duce în mod 
inevitabil la identificarea corectă a criminalului, poate că o să 
păstrez informaţia pentru mine. 

Flavia îi zâmbi larg şi-l bătu uşor pe spate. 

— Aiurea! O să vii fuga să-mi spui totul. Te ştiu eu! Şi nu 


vreau să te descurajez, dar misiunea ta este să găseşti picturile 
acelea. Sper din suflet să le găseşti, însă deocamdată eşti 
departe de asta. 

Adevărat, iar amintirea patronului său aşteptând la Londra şi 
devenind probabil tot mai nerăbdător să vadă ceva rezultate îl 
cufundă pe Argyll în reverie vreme de jumătate de oră. Apoi, 
pentru a-i trece timpul mai uşor în vreme ce trenul străbătea 
câmpia insipidă din Veneto şi apoi pe cea la fel de insipidă din 
Lombardia, scoase o carte să citească. Luase cu el un roman 
poliţist de o frivolitate extremă, dar Flavia i-l confiscă imediat. 

— Citeşte asta mai bine, spuse ea şi-i întinse lucrarea lui 
Louise Masterson despre iconografia renascentistă. Face bine la 
suflet. 

— Chiar e nevoie? 

— Da. Mie mi-ar trebui săptămâni întregi ca să mă descurc 
cu atâta engleză. Răsfoieşte-o şi spune-mi ce părere ai. N-o să-ţi 
ia mult timp. 

El privi cartea, suspicios. Era foarte groasă. Şi observă că 
Flavia îşi adusese o revistă mult mai interesantă cu care să-şi 
treacă vremea. Se uită la poze - partea care îi plăcea 
întotdeauna cel mai mult - şi pe urmă se întinse să ridice cotorul 
unui tichet, care căzuse dintre file. 

— Ştiu că s-a plimbat în ultimele ei zile, remarcă el. 

— Mmm? făcu Flavia neatentă, cufundată însă în horoscopul 
care prezicea probleme financiare grave, combinate cu aventuri 
romantice savuroase pentru a douăsprezecea parte din 
populaţia lumii în cursul lunii următoare. 

— A venit la Veneţia cu trenul, de la St Gall. Unde este St 
Gall? 

— In Elveţia, cred. Tu ce zodie eşti? 

— Leu. Dar de ce s-o fi dus la St Gall? 

— Leu? Eşti sigur? Ar trebui să fii hotărât şi agresiv. E pe 
malul lacului Konstanz. Frumoase împrejurimi. Poate că a avut 
nevoie de câteva zile ca să se pregătească. La fel ca Miller şi 
înotul lui. 

— Cum adică „ar trebui” să fiu? întrebă el înţepat, dar ea nu 
răspunse. 

Şi nici nu-i spuse ce-i rezervau astrele în luna respectivă. 

La gara din Milano, Flavia opri un taxi cu un fluierat ce dădu 
impresia că reveniseră zilele locomotivei cu abur, şi se 
îndreptară spre apartamentul lui Benedetti. Argyll se simţea 
ciudat de inconfortabil, până ce-şi dădu seama că, după numai 


câteva zile petrecute la Veneţia, se obişnuise deja să nu mai 
vadă pretutindeni, să nu mai audă, să nu mai miroasă sau să se 
ferească tot timpul din calea maşinilor. Spre cinstea canalelor, 
la urma urmei! 

Signor Benedetti era cam trecut şi, după moda vârstnicilor, 
îşi făcea somnul de frumuseţe când intrară ei. Menajera îl 
zgâlţâi bine ca să-l trezească. Bătrânul clipi, căscă şi se frecă la 
ochi în vreme ce ea îi amintea că stabilise o întâlnire şi că 
persoanele aşteptate veniseră, explicându-i totodată cine erau 
ele. Apoi îl ajută să se ridice din străvechiul fotoliu de piele, iar 
Signor Benedetti se apropie cu paşi mici să-i întâmpine, 
murmurând scuze pentru nepoliteţea de a nu se fi pregătit mai 
bine în vederea vizitei. 

— Nici o problemă, îl asigură Flavia. Este foarte amabil din 
partea dumneavoastră că ne-aţi primit, deşi v-am anunţat atât 
de târziu. 

— Cerule mare, dar sunt încântat, draga mea doamnă. Un 
bătrân ca mine are rareori ocazia de a primi persoane tinere în 
casa lui. Mai cu seamă doamne atât de frumoase ca dumneata. 

Despre tinerii domni frumoşi, nici o menţiune, îşi spuse 
Argyll. Mă rog! Cel puţin omul ştia cum să facă un compliment; 
nu pupa mâini sau alte aiureli de acelaşi gen. 

Se aşezară toţi trei, Flavia şi Argyll pe o sofa settecento 
firavă şi cu picioare subţiratice, iar Benedetti în fotoliul de piele 
mult mai voluminos. Vizitatorii îşi studiară gazda cu atenţie în 
timp ce menajera, care părea să fie totodată şi infirmieră, aşeză 
în jurul lui o pătură groasă de lână. Avea probabil optzeci şi 
ceva de ani. Nu se păstrase foarte bine, dar era limpede că se 
îngrijea. Faţa zbârcită, cu un aer serafic, părea mult prea mare 
pentru trupul împuţinat de vreme. Când se văzu bine înfofolit, 
îşi îndreptă privirea spre vizitatorii săi, aşteptând ca ei să 
înceapă. 

Flavia îi povesti cum Masterson fusese ucisă în vreme ce 
studia una dintre picturile lui. El ascultă cu răbdare, înclinând 
din cap. Era foarte nefericit să audă acest lucru, spuse apoi cu o 
voce joasă. Fusese o femeie încântătoare. 

— Deci aţi cunoscut-o? 

O cunoscuse. li făcuse o scurtă vizită cu o săptămână în 
urmă. Prietenul lui, Georges Bralle, îi scrisese pentru a i-o 
prezenta, iar el a primit-o cu mare plăcere. Mai cu seamă că era 
interesată de tablourile lui. 

— Sunt foarte mândru de mica mea colecţie, deşi comitetul 


nu s-a arătat foarte interesat. Mare păcat! 

— Il cunoaşteţi bine pe Bralle? 

— Nu tocmai. Când am vrut să vând însă schiţa acum vreo 
doi ani, Georges mi-a sugerat să solicit oficial părerea acestui 
comitet. Desigur, asta se întâmpla înainte de cearta lor, când el 
s-a retras pentru a protesta. 

— Au avut o ceartă? 

— Cam aşa ceva. Sau poate că nu. Georges a fost întotdeauna 
cam irascibil în privinţa comitetului. Il considera o proprietate 
personală. Sunt sigur că a fost numai vina lui. Un bărbat 
încântător, dar puţin dificil. 

— Şi aţi consultat comitetul? 

— Da. Şi în cele din urmă profesorul Roberts a venit să vadă 
tabloul. 

— Şi v-a spus că nu era de Tiziano? 

— Nicidecum. Mi-a spus foarte clar că era doar o vizită 
preliminară şi că se impunea o examinare detaliată din partea 
unui coleg. Dar mi-am dat seama, din reacţia sa, că el considera 
pictura autentică, mai ales când i-am arătat documentaţia pe 
care mi-o trimisese Bralle. 

Ei, asta e ceva ciudat! Nimeni nu pomenise până acum de 
vreo documentaţie. 

— La ce vă referiţi? 

— Georges mi-a trimis în decursul anilor numeroase extrase 
din cercetările sale - atunci când îşi amintea. De văzut, nu l-am 
mai văzut de mai bine de un deceniu. Ştiţi dumneavoastră, un 
fragment de colo, unul de dincolo... N-a examinat niciodată 
pictura mea, dar dădea din când în când peste câte ceva şi mi-l 
trimitea. Luate împreună, păreau chiar impresionante. Sunt pe 
birou, adăugă Benedetti, arătând cu mâna într-acolo. 

Flavia se ridică şi luă dosarul pe care bătrânul îl pregătise. 
Fără îndoială, era suficient de inteligent pentru a-şi da seama de 
ce îl vizitau. Răsfoi conţinutul: scrisoarea de prezentare din 
partea lui Bralle, contracte de vânzare din anii patruzeci, facturi 
de la restaurare şi înrămare şi aşa mai departe. Nimic altceva. 
Când îi spuse acest lucru, bătrânul replică: 

— Oh,  deşteptul de mine! Desigur, i-am dat toate 
documentele profesorului Roberts, ca să i le transmită colegului 
său. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. Roberts a spus că vor fi studiate de colegul lui, iar 
acesta va întocmi un raport final, în care va include şi propriile 


sale concluzii. Evident, acest domn a considerat că 
documentaţia nu este suficient de convingătoare. Am fost foarte 
dezamăgit, vă spun sincer, la fel ca Georges, când i-am 
comunicat rezultatul. 

— Dar dr. Masterson ce părere avea? 

— Nici asta nu ştiu. A promis că-mi va spune mai târziu, când 
îşi va încheia cercetările. N-am discutat foarte pe larg. Mă tem 
însă că eu am vorbit prea mult. Primesc puţini vizitatori în 
ultima vreme şi, când am ocazia, mă las dus de val. Probabil că 
am plictisit-o teribil cu poveştile mele, dar ea n-a vrut să 
recunoască. A stat şi m-a ascultat multă vreme, ba chiar a 
pierdut şi trenul. Foarte amabilă mi s-a părut. 

— Deci ea n-a văzut nici un document? 

— M-am oferit să-i pregătesc nişte copii, dar a spus că nu are 
nevoie de ele. Am fost oarecum surprins, trebuie să recunosc. 

— Când a venit profesorul Roberts, despre ce aţi vorbit? 

Signor Benedetti se gândi şi rămase tăcut alarmant de mult 
timp. În cele din urmă, amintindu-şi, dădu din cap ca pentru 
sine. 

— În cea mai mare parte a timpului, despre nimic. l-am 
arătat pictura şi l-am lăsat singur cu ea. Asta a durat cam o oră. 
Pe urmă l-am servit cu ceva de băut, a refuzat invitaţia la masa 
de prânz şi a plecat. Am petrecut însă ceva timp discutând 
despre dorinţa mea de a vinde pictura. 

— Cum anume? 

— Evident, am spus că sper să declare pictura autentică, 
fiindcă voiam s-o vând, iar el a făgăduit să facă tot ce va putea. 
Mi-a fost de mare ajutor. După ce comitetul a votat împotrivă, 
mi-a scris cerându-şi scuze pentru ceea ce el a numit un 
exemplu de prostie birocratică şi mi-a oferit o autentificare 
bazată pe propria lui autoritate, până ce avea să se lămurească 
totul. Desigur, cu un comision de cinci la sută din preţul de 
vânzare. Bănuiesc că aceasta este procedura uzuală. L-am 
consultat pe Georges, care mi-a sugerat să aştept ca să văd dacă 
nu cumva comitetul se va răzgândi. Aşa că am refuzat oferta lui 
Roberts. Era tentantă, dar nu mă grăbeam chiar atât de tare să 
vând. 

Argyll îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată de uimire. 
Privi spre Flavia, dar ea părea cât se poate de liniştită, aşa că se 
abţinu. 

— Poate că doriţi să vedeţi şi dumneavoastră această celebră 
lucrare? continuă bătrânul. Ar fi păcat să fi făcut atâta drum 


fără să vă uitaţi măcar la ea. 

Amândoi încuviinţară cu entuziasm, iar Benedetti se ridică 
încet din fotoliu, ajutat de Flavia dintr-o parte şi de Argyll din 
cealaltă. Când îşi regăsi echilibrul, îi conduse fără grabă în ceea 
ce el numea cabinetul lui, un mic studio în care îşi ţinea 
picturile de mici dimensiuni. 

Argyll simţea cum inima îi ia foc în piept. Ce n-ar fi dat el 
pentru o încăpere ca asta! Decoraţiuni delicate pe tavan, 
şemineu din marmură cu buşteni arzând molcom înăuntru, 
rafturi de stejar negru, bine lustruit, găzduind mii de volume 
legate în piele. Lumină, căldură, senzaţie generală de confort. 
Iar picturile, câteva zeci, de bună calitate, aranjate în stil vechi, 
una deasupra celeilalte, fără nimic din dispunerea rarefiată şi 
pretențioasă a prezentului. 

— Minunat, exclamă el. Absolut splendid! 

Benedetti îi zâmbi apreciativ. 

— Vă mulţumesc. Fără nici o modestie, trebuie să spun că 
aveţi dreptate. Acesta este locul meu preferat, din toată lumea 
asta. Niciodată nu sunt mai fericit decât atunci când stau aici. 
Îmi va părea rău să părăsesc totul. Din păcate, cred că raiul nu 
va fi nici pe jumătate atât de plăcut - dacă voi avea norocul să 
ajung acolo. Iat-o! 

Şi arătă cu o mână tremurândă o pictură aşezată între 
ferestre, între un mic interior flamand din secolul al XVII-lea şi 
ceea ce părea a fi un peisaj francez din veacul următor. 

Era o scenă banală. Un bărbat în veşminte albe dungate cu 
roşu, cu nasul ascuţit, şezând la o masă pe care erau o grămadă 
de mâncare, vin şi nişte flori mari. În jurul lui se aflau alte trei 
persoane, una îmbrăcată ca un călugăr, iar pe zidul îndepărtat 
se vedea o sculptură înfăţişându-l pe Cristos răstignit. Mâinile 
personajului principal erau împreunate pe pântece. Ingeraşi 
zburau prin încăpere, suflând în trâmbiţe. O scenă cât se poate 
de normală, desprinsă din viaţa de zi cu zi a secolului al XVI-lea. 
Era realizată în tuşe groase, ca şi când ar fi fost pictată în 
grabă. Era în mod evident o schiţă pentru un tablou. 

— Ei, bine, Jonathan, ăsta-i domeniul tău. Ce părere ai? 

Argyll se holba la pictură, şi mai uluit. De-a ce naiba se jucau 
oare oamenii ăştia? 

— Nu înţeleg nimic din asta, spuse el, clătinând din cap 
nedumerit şi, văzând că amândoi îl privesc ciudat, continuă: Nu 
văd cum ar putea exista vreo îndoială. Este în mod evident o 
schiţă preliminară pentru unul dintre panelurile din seria Sf. 


Anton de la Padova. Nu înţeleg cum de au putut exista dubii. 

— Eşti sigur? întrebă Flavia, impresionată de siguranţa lui. 
La urma urmei, nu eşti expert în lucrările lui Tiziano. 

— Sunt sigur. În primul rând, se pare că Tiziano a realizat 
schiţa unei scene din seria care a fost respinsă de călugări. Aşa 
că a făcut apoi alta. Aceasta avea proporţiile corecte. Coloritul 
era cum trebuie, stilul era cel cuvenit. Sf. Anton era şi el 
călugăr, la fel ca personajul acesta de aici. În toate cele trei 
picturi, personajul central poartă veşminte albe dungate cu 
roşu. Sunt sigur că acesta este Miracolul mesei. Dacă nu sunteţi 
familiarizați cu vieţile sfinţilor, trebuie să ştiţi că Sf. Anton a 
luat parte la o cină la care gazda a încercat să-l otrăvească pe 
unul dintre oaspeţi. Prezenţa sfântului a făcut ca otrava să 
devină inofensivă, iar toată lumea s-a simţit teribil de vinovată şi 
toţi s-au căit pentru păcatele lor. Ştiţi, procedura obişnuită. 

Benedetti încuviinţă. 

— Eşti foarte învăţat, tinere, spuse el, fără să ştie că Argyll 
citise povestea în ghidul turistic ieftin pe care îl cumpărase cu o 
zi în urmă. Există însă un clenci. Aşa cum a remarcat dr. 
Masterson, esenţa legendei este că oaspetele a înghiţit vesel 
otrava, „lăudându-l pe Domnul în inima sa“. Omul acesta pare 
serios bolnav. In plus, mai e şi acea mică inscripţie de la bază. 
Din Cartea lui lov, cred. Homo igit consutu... „Omul moare şi 
dispare.” Ceea ce nu pare a fi deloc potrivit pentru o salvare 
miraculoasă. 

Se apropiară toţi trei de pictură şi o priviră îndeaproape. 
Fără îndoială că bătrânul avea dreptate; din câte puteau 
distinge, personajele din jurul celui central păreau mai degrabă 
bine dispuse decât uluite. Iar oaspetele însuşi nu arăta deloc ca 
un om căruia tocmai i-a fost oferită o dovadă inconfundabilă a 
protecţiei divine; de fapt, avea chiar o înfăţişare jalnică, figura 
lui palidă şi trasă fiind accentuată de părul negru şi de o privire 
suferindă care îi scotea în evidenţă nasul ascuţit. 

— Staţi puţin! Flavia, năsosul acela nu ţi se pare oarecum 
familiar? 

Argyll îşi scoase încă o dată colecţia de fotografii şi o întinse 
pe biroul din lemn de trandafir. Convingător, într-adevăr. 

— lată! exclamă el. Dovadă limpede, sau pe aproape. 
Oaspetele este aceeaşi persoană cu hoţul ucigaş din cealaltă 
scenă. Şi, din întâmplare sau nu, este şi cel din portretul 
Marchesei. De aceea Masterson nu şi-a mai bătut capul cu 
documentaţia; n-a avut nevoie de ea. Şi de aceea s-a dus la 


Padova. N-am ştiut ce părere veţi avea despre asta, continuă el 
cu o neaşteptată izbucnire de dinamism, dar eu lucrez ca agent 
în Italia al Galeriilor Byrnes din Londra. Dacă vreţi să vindeti 
această pictură, o cumpăr. Comision fix sau procentual şi vă pot 
garanta că vom obţine un preţ foarte bun. Şi nu percepem nici o 
taxă pentru autentificare. Ţinând seama de ceea ce am spus, 
nici nu va fi nevoie de autentificare. 

Benedetti se gândi o vreme şi apoi încuviinţă. Bancherul tot 
bancher rămâne. Probabil aerul din Lombardia era de vină. 

— Propunerea mi se pare interesantă. Va trebui să vă ocupați 
de toată documentaţia, de pregătirile necesare şi de tot restul. 
Vă voi trimite o scrisoare în care îmi voi exprima pretenţiile. Imi 
puteţi expedia apoi un precontract pentru avocatul meu. Dacă 
nu va fi vândută ca un Tiziano, comisionul va fi zero. E bine aşa? 

Argyll încuviinţă, întrebându-se dacă nu cumva mersese prea 
departe, mirat că bătrânul se arăta atât de hotărât. Se aşteptase 
la cel puţin câteva săptămâni de negocieri prelungite. Dar 
rareori se simţise atât de convins de ceva anume cu atât mai 
puţin de o pictură. 

— De acord, spuse apoi. Şi îmi voi primi comisionul. Sunt 
sigur de asta. 

Flavia tuşi delicat, pentru a le aminti că mai era şi ea acolo. 

— Detest să vă întrerup, dar ne aflăm aici pentru anchetarea 
unei crime, nu pentru a face achiziţii de artă. Şi nu sunt foarte 
sigură de corectitudinea unei tranzacţii comerciale cu ceea ce 
ar putea constitui o probă în cadrul investigaţiei. 

Argyll zâmbi vesel. 

— Îmi pare rău pentru asta. Dar durează atât de mult să 
organizezi o vânzare în ziua de azi, încât sunt sigur că ancheta 
va fi încheiată şi cazul rezolvat înainte ca tranzacţia să fie 
perfectată. 

— Sper să nu dureze chiar atât de mult, tinere. Nu uita că 
sunt un om bătrân şi am urmaşi pentru care să-mi fac griji. 

— Povestiţi-mi despre Georges Bralle. Unde locuieşte? 
întrebă Flavia pentru a readuce discuţia pe făgaşul corect. 

— În sudul Franţei. S-a mutat la căsuţa lui de acolo când s-a 
retras din comitet. Aproape că n-o mai părăseşte. De ce mă 
întrebaţi? 

Flavia clătină din cap. 

— Fiindcă a părăsit-o cu puţin timp în urmă. Scrisoarea de 
prezentare a lui Louise Masterson a fost scrisă şi expediată de 
la un hotel din St Gall, în Elveţia, într-o zi în care Masterson era 


şi ea acolo. Pentru cineva care s-a retras din comitet, menţine 
contacte destul de strânse. Mi-am zis că ar fi interesant să 
auzim ce are de spus. Un punct de vedere informat, dar din 
exterior, ca să zicem aşa. Aveţi un număr de telefon al lui? 

Benedetti îi privi scuzându-se parcă. 

— Mă tem că este un om cu care va fi dificil să vorbiţi. Nu are 
telefon; niciodată nu i-a plăcut, iar acum, că s-a retras, îşi 
respectă toate micile capricii. Nu a agreat niciodată secolul XX. 
Se pricepe foarte bine să scrie scrisori, dar acest mod de 
comunicare s-ar putea să fie prea lent pentru dumneavoastră. 

Îi dădu adresa, iar Flavia îl întrebă dacă este pregătit să scrie 
o declaraţie oficială cu ceea ce le spusese. El răspunse că ar fi 
încântat s-o facă şi îşi luă la revedere de la ei. Ajunşi afară, 
Flavia făcu semn unui taxi şi-i ceru şoferului să-i ducă la cel mai 
apropiat centru de închirieri auto cât mai repede posibil. 

— Nu-mi place cum sună asta. Unde mergem? 

— În Franţa, răspunse ea. Mai precis, la Balazuc. E un sat în 
Ardeche, cred. Un drum de circa nouă ore. Putem ajunge acolo 
mâine şi apoi să luăm avionul de la Lyon spre Veneţia. Foarte 
dramatic şi o mare durere de cap, dar n-avem de ales. 


11 


Văzându-se ajuns în unica postură pe care sperase s-o evite - 
pe o autostradă italiană, în scaunul pasagerului într-o Alfa 
Romeo cu Flavia la volan, în aglomeraţia unei după-amiezi de 
vineri -, Argyll se străduia totuşi să-şi păstreze calmul şi 
siguranţa de sine. Rosti în gând o rugăciune pentru cei răposaţi, 
când acul vitezometrului se opri şi rămase nemişcat la o sută 
şaizeci de kilometri pe oră, dar în afară de obiceiul de a-şi folosi 
ambele mâini pentru a-şi aprinde nenumăratele ţigări, Flavia nu- 
i dădea nici un motiv să-şi înnoiască rugăciunile. Era un şofer 
foarte bun. Doar că toţi ceilalţi de pe autostradă îi dădeau 
motive de îngrijorare. 

În orice caz, era impresionat de modul în care profitase ea de 
ocazia oferită la Milano, iar Flavia la rândul ei era nu mai puţin 
laudativă la adresa lui. 

— Dar eşti sigur că e autentică? 

— Absolut sigur. O simt în oase. 

— Nu mi se pare totuşi convingător. 

— Nu e. De asta mă bucur să merg cu tine, să-l întâlnim pe 


Bralle. Vreau să văd dovezile pe care le-a descoperit el. 

— Dar de ce o fi el atât de necăjit, când ar trebui să fie în al 
nouălea cer? 

Problemele erudiţilor. 

— Nu ştiu. Prea multe întrebări! Tot ce pot spune e că 
Masterson era sigură, iar eu sunt dispus să mă bazez pe 
judecata ei. Şi pe cea a lui Bralle şi Roberts, dacă stau să mă 
gândesc. Păcat că nu mai este ea prin preajmă, să ne mai dea un 
mic indiciu. Pe mine o altă întrebare mă preocupă: de ce numai 
Kollmar, dintre toţi cei care au studiat pictura, are o altă 
părere? Şi în plus, a pretins pe urmă că profesorul i-a zis că n- 
are nici o valoare, când de fapt Roberts v-a spus ţie şi lui 
Benedetti cu totul altceva. Şi de ce a afirmat Bralle că germanul, 
Kollmar, n-a greşit? 

— Tu să-mi spui! 

— Nu ştiu. Şi în ultimul rând, cum rămâne cu purtarea 
condamnabilă a lui Roberts faţă de Benedetti? 

— Ce? întrebă ea absentă, depăşind un camion şi accelerând 
apoi pentru a trece în faţa unui BMW, al cărui şofer se simţi 
lezat şi mări şi el viteza. La ce te referi? 

— Reducerea. Roberts i-a oferit lui Benedetti o autentificare 
în schimbul unei reduceri a preţului de vânzare, când avea să fie 
cazul. Monstruos! Nu se poate să procedeze aşa! 

— Nu vorbeşti serios, nu-i aşa? 

— Ba sigur că da! Prostituţie în toată regula, asta el Să-ţi 
vinzi opiniile pe bani, pretinzând că eşti motivat doar de dorinţa 
de a afla adevărul! In plus, ce reputaţie ar mai avea comitetul, 
dacă s-ar crede că opiniile lui depind de sumele pe care 
proprietarii picturilor sunt dispuşi să le ofere? Ruşinos! 

Părea de-a dreptul şocat, atitudine pe care Flavia o considera 
oarecum exagerată, ţinând seama de modul în care îşi câştiga el 
existenţa. 

— Nu este deloc acelaşi lucru, replică el imediat. Toată 
lumea ştie că cei care se ocupă de comerţul cu artă o fac pentru 
bani. De asta nimeni nu are încredere în noi. Academicienii, 
plătiţi de stat pentru a fi obiectivi, sunt într-o cu totul altă 
situaţie. Ei n-ar trebui să ia şperţuri. 

— Banii! exclamă ea cu satisfacţie când mica lui izbucnire de 
moralitate se potoli. Intotdeauna e util să ai ca mobil banii, într- 
un caz de crimă, aşa am auzit. 

— Nu e o sumă mare, totuşi. Pictura aia ar putea aduce, într- 
o zi bună, cam o sută cincizeci de mii de dolari. E doar o schiţă! 


Cinci la sută din asta înseamnă şapte mii cinci sute. Nu-i 
suficient pentru a ucide pe cineva, după părerea mea. Şi poate 
au fost trei implicaţi: membrii fondatori Bralle, Roberts şi 
Kollmar. 

— Şi Masterson? 

— Kollmar a descoperit că ea s-a dus la Milano, unde a aflat 
că el ascunsese dovezile. 

— Cum? 

— Cum ce? 

— Cum a descoperit că Masterson s-a dus la Milano? 

Argyll dădu din mână pentru a arăta că asemenea nimicuri 
nu contează. 

— De unde să ştiu? Eu doar emit o ipoteză. Realitatea e 
domeniul tău. Oricum, Kollmar pleacă pe furiş de la operă, o 
înjunghie şi se întoarce neobservat. El sau Roberts. 

— Şi cine a furat picturile? Signora Pianta? întrebă Flavia, 
privindu-l sceptic. După cum prezinţi tu lucrurile, ar părea mai 
degrabă un joc de-a scaunele muzicale decât anchetarea unei 
crime. 

Argyll rămase cu gura căscată, ceea ce era dezamăgitor, 
fiindcă tocmai începuse să se simtă şi el bine. 

— Ei, bine, sunt sigur că-mi va veni în minte o explicaţie la 
momentul oportun. 

Drumul era lung, mult prea lung pentru o conversaţie 
neîntreruptă şi, în plus, erau deja obosiţi încă de când 
plecaseră. Se făcuse aproape miezul nopţii când, după o oprire 
pentru masa de seară, ajunseră la graniţa franceză. După ce o 
trecură, Argyll, care preluase volanul şi redusese simţitor viteza, 
trase maşina pe dreapta. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea văzând că opreşte motorul. 

— Somn. Sunt istovit. Mai avem încă mult de mers şi, dacă 
am continua fără pauză, am ajunge pe la cinci dimineaţa, adică 
prea devreme. Aşa că eu mă culc. 

Era o decizie raţională şi, la rândul ei, Flavia îşi lăsă scaunul 
pe spate, se înfăşură în haina de blană a mamei ei şi urmă 
exemplul lui Argyll. Se aflau la o altitudine destul de mare în 
munţi şi afară era frig, aşa cum constată el când în maşină se 
răcori bine. De ce naiba nu se duseseră la un hotel? Dar în nici 
un caz, hotări el, n-avea să petreacă toată noaptea ascultându-şi 
dinţii cum clănţăne. Cu mişcări cât mai uşoare, se strecură şi el 
sub haina de blană. 

— Ce faci? murmură ea, pe jumătate adormită. 


— Tehnici fundamentale de supraviețuire, răspunse el 
tresărind când frâna de mână îi intră în coaste. Căldură 
corporală. Noapte bună! 


Trecură astfel vreo patru ore, timp în care dormiră 
remarcabil de bine, ţinând seama că altul este scopul pentru 
care au fost create automobilele Alfa Romeo. Apoi corul 
păsărilor matinale şi pofta de cafea a Flaviei îi trezi şi porniră 
mai departe, să găsească o cafenea pentru micul dejun. 

În continuare, călătoria decurse în linişte. Traficul era lejer, 
aşa cum era firesc într-o sâmbătă dimineaţă, iar conversaţia 
şchiopăta. Trecând pe rând la volan, petrecură alte cinci ore pe 
drum şi amândoi erau înţepeniţi şi obosiţi când, la scurt timp 
după prânz, Flavia observă un mic indicator pe jumătate 
îngropat în buruienile de pe marginea drumului, care îi informa 
pe trecători că la 3,8 kilometri pe un drumeag spre stânga se 
afla Balazuc, Village historique. 

— Slavă Domnului! exclamă ea, iar Argyll, care preluase iar 
volanul, coti la stânga. 

— Şi ce facem când ajungem acolo? întrebă el. Georges 
Bralle, în Balazuc, nu mi se pare o adresă prea exactă. 

— Păi, căutăm barul local, cred, răspunse Flavia împăturind 
harta şi privind la dealurile stâncoase de o parte şi de alta a 
drumului. 

Părea oarecum surprinsă de peisajul accidentat, dar cum nu- 
şi ridicase nasul din hartă vreme de aproape două ore, nu 
avusese prea multe ocazii să se obişnuiască cu relieful în 
schimbare. 

— Frumos, nu-i aşa? remarcă el în vreme ce ghida maşina pe 
drumul îngust şi şerpuit, spre un defileu. Cerule mare! 

Satul se ivi pe neaşteptate, când trecură de o curbă, de parcă 
crescuse direct din roca falezei abrupte, ce se prăvălea în râu. 
Era o privelişte extraordinară. Nici una dintre case nu părea a 
data dintr-o altă epocă decât cea medievală. 

— Impresionant! replică ea cu generozitate. Aproape la fel de 
frumos ca în Toscana. 

Principalul dezavantaj al satului, în ciuda aspectului 
atrăgător, era faptul că unicul său bar era închis. Iar localitatea 
nu zumzăia de activitate. Exista o singură stradă, o sumedenie 
de alei prea înguste pentru a intra cu maşina, şi nici o persoană 
în jur. 

— Nu cred că a mai locuit cineva aici de prin Evul Mediu, 


comentă Argyll. Acum ce ar trebui să facem, să strigăm ca să 
vedem dacă se întâmplă ceva? 

Priviră în jos peste un parapet, spre râu, în vreme ce Flavia 
analiza mental problema. Apoi se duse la cea mai apropiată casă 
şi apăsă butonul soneriei. Nu răspunse nimeni. Nici în 
următoarea locuinţă nu era nimeni, şi nici în cealaltă. 

— Am impresia că toate au fost transformate în case de 
vacanţă. Asta ar cam fi o problemă, nu? Dar trebuie să fie cineva 
pe aici, pe undeva! 

Deodată un huruit slab se auzi dinspre cealaltă parte a văii şi 
de după curbă, la peste un kilometru depărtare, se ivi o 
furgonetă galbenă. Argyll îşi miji ochii ca să vadă mai bine. 

— Poştaşul, spuse el cu uşurare în glas. Şi vine încoace. 
Necazurile noastre ar putea lua sfârşit! 

Cu ochii mari, urmăriră furgonetă şerpuind pe drum, peste 
pod, oprindu-se pentru a lua o parte din corespondenţă, 
străbătând alţi circa o sută de metri şi oprindu-se din nou. Apoi 
dispăru şi în cele din urmă apăru iar. Încetini când ajunse în 
dreptul maşinii lor cu număr de înmatriculare de Milano, iar 
şoferul cercetă strania apariţie. Evident, era ceva cu totul nou în 
zonă. Argyll îi făcu semn să oprească şi o lungă conversaţie se 
înfiripă, încheindu-se când englezul făcu semn într-o direcţie, 
poştaşul clătină din cap şi indică în cealaltă, după care se aplecă 
şi-i întinse un pachet de plicuri. 

— Ce-a fost asta? 

— Păi, se pare că-i puţin cam complicat. Va trebui să mergem 
pe jos şi poştaşul m-a întrebat dacă m-ar deranja să duc eu 
scrisorile la casele de acolo, fiindcă tot merg în direcţia 
respectivă. 

— Dar Bralle este acolo? 

— Nu ştie. Nu l-a mai văzut de zece zile sau poate mai mult. 
Dar mi-a dat de înţeles că asta nu e ceva neobişnuit. Să 
mergem! 

Aleea pe care porniră ducea afară din sat. Priveliştea era 
extraordinară, iar Flavia rămase cu respiraţia tăiată deşi mai 
mult din pricina urcuşului şi a lipsei de antrenament, decât ca 
urmare a splendorii peisajului. 

— Ar face bine să fie acasă după ce am bătut atâta drum, 
comentă ea cu arţag. Eşti sigur că asta-i direcţia bună? 

Argyll înclină din cap în semn că da, pentru a nu lăsa să se 
vadă că şi el rămăsese fără suflare. 

— Trebuie să fie una dintre cele de acolo, spuse el apoi, când 


ajunseră pe culme şi în depărtare se iviră două case, ambele pe 
marginea falezei. 

Prima nu era, fiindcă altul era numele înscris pe poartă. 
Argyll introduse câteva plicuri în cutia poştală şi plecară mai 
departe. Pe poarta celei de-a doua case o inscripţie cu litere 
mici, de alamă, anunţa că acolo locuia Georges Bralle. 

Uneori, probabil. Acum însă nimic nu lăsa să se vadă că 
proprietarul ar fi fost acasă. Construcţia din piatră groasă avea 
obloanele trase, iar în jurul ei nu se zărea nici o urmă de viaţă. 

— Of, Doamne! Cred că am făcut atâta drum degeaba. 

Flavia suspină, dezamăgită. 

— Mai bine să încercăm, ca să fim siguri. Naiba să-l ia pe 
omul ăsta! De ce n-o fi având şi el un telefon? 

Ciocăniră tare la uşă, îmboldiţi de speranţă, fără să se 
aştepte însă prea mult să primească vreun răspuns. Ocoliră casa 
şi bătură apoi în obloane. Tot nimic. Argyll era o mască a 
dezamăgirii. Flavia părea pe punctul de a izbucni în plâns. 

— Nu-ţi face griji, spuse el încurajator. Poate că a plecat doar 
într-o mică vizită matinală. 

— După prânz? Cu toate obloanele trase? Slabe şanse! Nu-i 
aici! 

Şi se aşeză pe o piatră de pe alee, să găsească puţină alinare, 
aşa că Argyll plecă singur să mai dea o ultimă tură, în căutarea 
unor eventuale semne de viaţă. Şi constată că nu toate 
ferestrele aveau obloanele trase. Un geam mic, poate de la baie, 
era neoblonit. Se uită la el şi o idee îngrijorătoare îi încolţi în 
minte. Să nu îndrăzneşti! îşi spuse singur. Pe de altă parte, 
Flavia se simţea prea descurajată şi, ceea ce era chiar mai rău, 
putea hotări să încremenească pe piatra aceea cât era ziua de 
lungă, în eventualitatea că Bralle îşi va face apariţia. 

Fără a mai sta pe gânduri, studie zidul pentru a vedea de ce 
s-ar putea agăța şi începu să urce. Tot mai sus. Când aproape că 
ajunsese la fereastră, privi în jur şi îşi dădu seama ce face. Dacă 
i-ar fi alunecat piciorul, nu numai că ar fi căzut cam cinci metri 
până jos, pe pietrele colţuroase din jurul casei, dar probabil că 
şocul l-ar fi aruncat dincolo de marginea îngustă, în defileul de 
dedesubt. Se opri să cugete. Acum era probabil mai periculos să 
se întoarcă decât să urce mai departe, aşa că îşi continuă 
drumul, întrebându-se ce va face când va ajunge acolo unde-şi 
propusese. 

Ferestruica era închisă, dar fusese fixată atât de lejer în 
cadrul ei, încât nu era nevoie de un hoţ experimentat - aşa cum 


el în mod cert nu era - pentru a o deschide fără a sparge 
geamul. Se strecură apoi prin deschizătură, pătrunse pe 
jumătate înăuntru, îşi dădu seama apoi că nu mai are cum să se 
întoarcă, intră în panică, se dezechilibră şi se prăbuşi cu capul 
înainte, într-un bideu. În urma acestei isprăvi se instală o 
îndelungă tăcere, în timpul căreia izbuti să se extragă din bideu 
şi să se asigure că toate oasele i se aflau încă la locul cuvenit şi 
aveau tot lungimea lor firească. 

— Monsieur Bralle! strigă, în eventualitatea în care bătrânul 
dormea şi fusese trezit de sosirea lui. Alo! 

Neprimind nici un răspuns, deschise cu precauţie uşa băii şi 
se aventură pe coridor. Nici un sunet. Se afla în casa unui 
bătrân, nu era nici un dubiu în această privinţă, având în vedere 
mirosul vag de mucegai, caracteristic locuinţelor celor vârstnici. 
Acţionă un întrerupător şi lumina se aprinse. Un semn bun. 
Dacă proprietarul ar fi plecat de acasă pentru o perioadă 
îndelungată, ar fi întrerupt utilităţile. Văzu scara şi cobori. 

Ajunse într-un hol cu uşi pe ambele laturi. O deschise pe cea 
din stânga, care dădea într-o cameră de zi dincolo de care se 
distingea cu greu o bucătărie. Nicăieri, nici un semn de viaţă. 
Intră apoi în încăperea următoare, un salon de asemenea gol, în 
care domnea însă un miros mult mai pătrunzător. Mai departe 
se vedea încă o uşă, care se deschidea spre un birou. Acolo se 
afla sursa mirosului devenit acum greţos. 

— Puah! făcu el, oripilat. 

Georges Bralle - cel puţin despre el bănuia că e vorba şi nu 
ardea nicidecum de nerăbdare să verifice îndeaproape - stătea 
într-un fotoliu. Era prăbuşit peste birou şi neîndoielnic nu se mai 
mişcase de mult timp. Altfel spus, era mort. 

De vină n-a fost şocul de a da pe neaşteptate peste un 
cadavru, cu toate că Argyll avea o experienţă redusă în acest 
domeniu; n-a fost nici gândul că moartea survenise probabil 
violent, în cine ştie ce mod încă necunoscut. De fapt, nuanţa 
evident verzuie a cadavrului, duhoarea copleşitoare şi muştele 
grase ce bâzâiau molcom în jurul lui au fost cele care l-au făcut 
să se dea doi paşi înapoi şi să depoziteze în colţul încăperii ceea 
ce mai rămăsese din micul dejun, pradă unui violent şi 
nestăpânit acces de greață. 

Istovit de efort, se aşeză pe sofa, neîndrăznind să se uite spre 
Bralle. Senzaţia care îl domina acum era una de acută 
stânjeneală, deşi raţional gândind, vomitatul constituia o reacţie 
perfect firească în circumstanţele date. Oricine ar fi făcut la fel, 


îşi spuse în sinea sa, împleticindu-se spre locul în care îşi 
amintea că se află baia. 

Odată încheiat acest episod şi considerând că alterase 
suficient dovezile care ar fi putut exista la faţa locului, se duse 
la uşa din faţă a casei s-o găsească pe Flavia. Era încuiată, nu 
zăvorâtă, dar nu exista nici o cheie. Se gândi câteva clipe, apoi 
deschise fereastra camerei de zi, desfăcu obloanele şi se căţără 
afară. 

Încă aşezată pe piatra ei şi cugetând la nedreptăţile vieţii, 
Flavia fu uluită văzându-l că iese din casă, iar uimirea i se 
transformă în îngrijorare când îi remarcă paloarea. 

— Bralle e înăuntru, spuse el când se apropie. E mort. 

— Încă unul? exclamă ea oarecum surprinsă, dar primind 
vestea cu mai mult calm decât el. Ucis, sau din cauze naturale? 
La urma urmelor, avea aproape optzeci de ani. 

— Unde te duci? 

— Să văd şi eu, răspunse ea şi se îndreptă spre fereastră. 

— Nu cred că e o idee bună! Şi o luă la fugă după ea, pe 
jumătate îngrijorat de reacţia ei la vederea lui Bralle şi în 
aceeaşi măsură dornic să ascundă dovada propriei reacţii. Ai zis 
că nu-ţi plac cadavrele. 

Degeaba însă. 

— Doamne, ce miros! Unde e? 

Argyll o conduse în birou. Flavia îşi încreţi nasul a dezgust, 
studie scena şi păli. Dar sistemul ei digestiv se dovedi şi de 
această dată mai rezistent decât al lui. 

— Ştiu cum te simţi, spuse el pe un ton încurajator când 
ieşiră din casă. Şi acum, ce facem? 

Aveau două sau mai degrabă trei lucruri de făcut, decise ea. 
Argyll se va întoarce în sat şi va chema poliţia, apoi îi va 
telefona lui Pierre Janet, un alter ego parizian al lui Bottando, şi- 
i va povesti totul. Ea va rămâne la faţa locului şi va face unele 
investigaţii. Dar mai întâi se aşeză pe o piatră în faţa casei, 
pentru a-şi reveni. 

— Te simţi bine? întrebă el înainte de a pleca. 

Ea clătină din cap în tăcere, apoi se ridică şi izbucni în 
lacrimi, zguduindu-se pradă hohotelor. De atâtea zile se lupta cu 
cazul ăsta şi de fiecare dată când i se părea că înregistrează un 
progres, totul se încurca din nou. Iar faptul că din două în două 
zile mai găsea câte un cadavru nu făcea decât să-i sporească 
deruta şi să-şi dea mai bine seama ce sarcină ingrată avea. 
Efortul de a-şi păstra firea şi atitudinea profesională se dovedea 


a fi prea mare. 

— Oh, draga mea Flavia! exclamă Argyll, luat prin 
surprindere. 

O luă în braţe şi o strânse uşor, iar ea se agăţă de el cu 
putere. 

— Uneori, bâigui ea printre hohote, cred că nu sunt potrivită 
pentru meseria asta. Nu sunt sigură că-s făcută pentru aşa ceva. 

Argyll o legăna într-o pane şi-n alta, mângâindu-i părul fără a 
spune nimic, dar fiind profund mişcat. Era obişnuit cu furiile ei, 
dar nimic nu-l pregătise pentru această latură a ei. 

— Poate. Dar eşti mai potrivită oricum decât sunt eu. Cel 
puţin, tu n-ai vomitat. 

Ea râse, după care îşi trase nasul şi mai plânse puţin. 

— Putem să mergem acasă după ce terminăm aici şi să dăm 
totul uitării, dacă vrei, adăugă el. 

Flavia îi dădu drumul şi scoase din buzunar o batistă 
minusculă, îşi suflă nasul în ea şi se smiorcăi sonor. Apoi îşi 
scutură capul cu putere. 

— Nu. Du-te! Imi pare rău. O să strâng din dinţi şi o să merg 
mai departe. 

Îl privi dispărând la vale şi apoi, cu o strângere de inimă şi 
încă tremurând, se forţă să se întoarcă în casă. Era ultimul lucru 
pe care şi-l dorea şi, în plus, ştia că este atât nepoliticos, cât şi 
lipsit de profesionalism. Italiancă fiind, nu avea nici un drept să 
privească sau să atingă ceva legat de uciderea unui francez pe 
teritoriul Franţei. Presupunând că Bralle fusese ucis, desigur. 

Iar asta, fireşte, era problema. Francezii probabil vor avea în 
faţa ochilor toate dovezile şi nu vor descoperi nimic 
semnificativ, chiar dacă ar exista aşa ceva. În mod normal, asta 
n-ar fi deranjat-o; informaţiile i-ar fi parvenit în cele din urmă 
prin Janet. Dar nu putea uita de atotprezentul buget şi ştia că 
ceasul continuă să ticăie. Bottando voia o soluţie, iar slujba ei 
depindea de ea. Singura opţiune rezonabilă era să-şi vâre şi ea 
puţin nasul la faţa locului înainte ca autorităţile franceze să 
devină prea teritoriale. 

Din păcate, tocmai aici era problema, la vârâtul nasului. 
Probabil că avea la dispoziţie cam patruzeci de minute până la 
sosirea poliţiei, însă numai vreo zece înainte să i se facă rău din 
cauza duhorii. Imbărbătându-se şi mişcându-se cu atenţie ca să 
nu şteargă amprentele şi să nu lase ea altele, începu 
dezgustătoarea activitate de a căuta pe biroul lui Bralle. Era plin 
de hârtii, însă printre ele nu se afla nici una de interes pentru ea 


- poate cu excepţia unei scrisori în care Bralle mulțumea 
Colegiului Jones din Massachusetts pentru invitaţia de a da 
referinţe pentru James Miller, invitaţie pe care o declina însă pe 
motivul retragerii din comitet. In locul lui o recomanda pe 
Masterson. Desigur, ştiau deja asta, dar gândindu-se mai bine, 
împături scrisoarea şi o băgă în geantă. Pentru orice 
eventualitate. 

Pe podea, sub birou, se afla un jurnal care se putea dovedi 
mai util. O mână tremurândă, bătrână, scrisese în dreptul datei 
de 3 octombrie „St Gall“. Şi asta o ştiau, dar era plăcut să aibă 
astfel o confirmare. Mai rămânea de aflat ce căutau el şi 
Masterson acolo. _ 

Filele jurnalului erau în cea mai mare parte goale. În mod 
limpede, Bralle dusese o viaţă liniştită. Dar la patru zile după 
prima notiţă apărea scris „Sf. Anton“. Ce de sfinţi! Răsar 
pretutindeni în cazul ăsta, îşi spuse ea. 

Lăsă jurnalul la locul lui şi cercetă restul încăperii. De-a 
lungul unui perete se afla un şir de dulăpioare metalice verzi. 
Când le deschise, constată că găzduiau probabil însemnările şi 
lucrările de o viaţă ale bătrânului. Şi erau multe, într-adevăr. 
Dar, îşi spuse ea, dacă îţi petreci şaizeci de ani nefăcând mare 
lucru în afară de a scrie, ajungi să produci o cantitate serioasă. 
Căută în primul sertar. Zeci şi zeci de dosare verzi, toate 
aranjate ordonat şi bine organizate, cu etichete albe sus, pe 
care scria, probabil, ce conţin. Işi plimbă degetul peste ele; 
aproape toate erau despre pictori şi lucrări din renascentismul 
italian. 

Cercetă metodic toate hârtiile. Nu avea vreme să le studieze 
şi conţinutul, fireşte, dar cel puţin le putea citi titlurile. Era o 
pierdere de vreme. Chiar şi dosarele de corespondenţă păreau a 
fi teribil de plictisitoare. Insă găsise măcar originalele 
documentelor pe care Bralle i le trimisese lui Benedetti. Un gest 
cam obraznic, dar poate că Argyll va avea nevoie de ele. 

Deja îi ajungea însă. Mirosul îi făcea cu adevărat greață şi, cu 
toate că s-ar fi împăcat cu el dacă ar fi găsit ceva prin dosare, 
aşa era insuportabil. leşi din casă escaladând fereastra, inspiră 
adânc aerul proaspăt de ţară pentru a-şi curăța plămânii şi 
aşteptă întoarcerea lui Argyll. 

Când în cele din urmă, pufăind şi gâfâind, îşi făcu şi el 
apariţia de la poalele dealului, îi spuse că întâi îi telefonase lui 
Janet, iar acesta - suflet bun şi blând - promisese că-l va anunţa 
pe Bottando. De asemenea, sugerase ca Flavia să le spună 


poliţiştilor locali că el îi dăduse permisiunea să discute cu 
Bralle; altfel probabil că prezenţa ei i-ar fi scos din sărite. Mai 
târziu trebuia să-l sune şi el va veni dacă era necesar. Intre 
timp, trimişii poliţiei locale plecaseră deja spre ei. 

Aceştia sosiră imediat şi, în consecinţă, orele următoare se 
dovediră mizerabile. Deşi erau teribil de excitaţi de perspectiva 
unei crime reale petrecute în sfârşit în jurisdicţia lor, 
entuziasmul le mai scăzu când văzură cu propriii ochi dovezile 
fizice. Unul dintre ofiţeri reacţionă la fel ca Argyll, dar pe lângă 
asta nu mai izbutiră să-şi atragă simpatia oaspeţilor prin nimic, 
mai cu seamă când le spuseră că dovezile nu sugerau decât că 
bătrânul murise din cauze naturale. Abia atunci când Flavia 
începu să strige şi să amenințe că îi va telefona încă o dată lui 
Janet, francezii acceptară, de voie, de nevoie, să ceară 
efectuarea unei autopsii. Şi ca să se răzbune, se arătară evident 
nemulţumiţi de prezenţa italiană în Franţa. 

Medicii veniră şi plecară, cadavrul fu ridicat şi introdus într-o 
ambulanţă, fotografii şi toate celelalte oficialități care aveau ca 
obiect de activitate moartea îşi văzură de treabă, ţinându-şi 
pentru sine propriile opinii. Cu excepţia faptului că li se luară 
amprentele, Flavia şi Argyll se văzură complet ignoraţi şi până 
la urmă deveni limpede că prezenţa lor nu era bine-venită. 

Flavia, care nu se aşteptase la un tratament mai bun, acceptă 
situaţia cu răbdare şi se răzbună spunându-le cât mai puţine 
despre cazul la care lucra ea. Dacă francezii nu voiau s-o ajute, 
nici ea n-o să facă nimic pentru ei. 

— Ce frumos e, remarcă Argyll în vreme ce coborau dealul, 
să vezi cooperarea internaţională în acţiune! 

Flavia pufni. 

— Du-mă înapoi la Veneţia! 


12 


Când ei ajunseră duminică dimineaţă, la o oră oribil de 
matinală, Bottando se întorsese şi el de la Roma. Şi nu era deloc 
fericit - stare emoţională pe care şi-o manifestă printr-o serie de 
referiri eliptice la nevoia de disciplină în activitatea de poliţie şi 
prin comentarii dezaprobatoare la adresa persoanelor care 
plecau în vacanţă împreună cu prietenii, în mijlocul unui caz ce 
trebuia rezolvat. Flavia îşi ceru scuze cu umilinţă pentru că nu-l 
informase despre mica lor excursie în sudul Franţei şi sublinie 


că aşa, cel puţin, mai descoperiseră un mort. Şi în plus, Argyll 
nu era prietenul ei. 

— Dar treaba voastră nu era să mai găsiţi încă unul, replică 
el arţăgos. Treaba voastră era să vă descurcaţi cu cei pe care îi 
avem deja, în număr mai mult decât suficient. Totuşi, continuă 
el fără tragere de inimă, aţi făcut, cred, o treabă bună. Necazul 
e că, din cauza asta, domnii în costume la patru ace din Roma 
au intrat în noi trepidaţii. Vor rezultate şi consideră că 
responsabil pentru asta este departamentul. Noi o să primim 
scatoalca dacă nu găsim o soluţie, nu Bovolo! 

— Asta înseamnă că afacerea Masterson a fost oficial 
redeschisă? 

— Oh, nu! Nu-i chiar atât de simplu, spuse el cu amărăciune. 
Nu vor decât o operaţiune de explicitare, de îmbinare a tuturor 
pieselor. Am încercat să le spun că ceea ce ştim noi nu poate fi 
îmbinat cu concluziile lui Bovolo, dar n-am reuşit să impresionez 
pe nimeni. Şi cred că asta-i esenţa. Dacă nu rezolvăm cazul, ne 
demonstrăm incompetenţa şi consolidăm poziţia celor care ne 
vor capul. 

Acum Flavia îi înţelegea mai bine iritarea. Dar nu putea 
spune sau face nimic ca să-l înveselească, aşa că-l întrebă dacă 
vorbise cu Janet. 

— Da. Şi de asta mă aflu aici. Pe el, cel puţin, mă pot baza. 
Mai mult decât pe poliţia din Ardeche, trebuie să recunosc. 

— Şi n-a spus nimic care să ne fie de ajutor? 

— Doar că în mod cert a fost crimă. 

— Asta o ştiam deja. 

— Cum de ai fost atât de sigură? 

— Fiindcă Jonathan a observat că toate uşile erau încuiate şi 
în interior nu exista nici o cheie. 

Argyll se strădui să arate modest. 

— Înţeleg, spuse Bottando. Mă rog, cred că e bine să avem şi 
confirmarea oficială. Şi în cazul că n-aţi observat asta, a fost 
vorba de sufocare. Cu o pernă pe faţă. I s-au găsit scame în nas, 
sau aşa ceva. Mă îndoiesc că, în circumstanţe normale, i-ar mai 
fi făcut măcar o autopsie; la urma urmei era destul de bătrân. Şi 
avea inima slăbită, se pare. Dar insistența ta şi o intervenţie la 
timp a amicului Janet i-a obligat să fie mai conştiincioşi, din 
fericire. În afară de asta însă, n-au mai găsit mare lucru. Nici 
amprente, nici martori, nimic - aşa cum pare deja obişnuit în 
cazul ăsta. Nu lipseşte nimic, nu e nimic nelalocul lui. A fost ucis 
pe 7 octombrie, cu aproximaţie de o zi în plus sau în minus. Nu-i 


aşa că precizia e un lucru minunat? sfârşi el într-o notă 
sarcastică. 

— Sfântul Anton loveşte din nou, exclamă Flavia, prea criptic 
pentru starea delicată a generalului. 

Bottando o întrebă la ce se referea. 

— İn jurnalul lui Bralle, pe data de 7 octombrie este notat 
„Sf. Anton”. Bănuiesc că urma să facă ceva în privinţa 
respectivei picturi. 

— Sau sfântul însuşi s-a coborât din ceruri, l-a sufocat şi a 
urcat apoi din nou în văzduh. Intervenţie divină. Un miracol. Ce 
părere aveţi despre asta? sugeră Argyll. 

— Tentant, dar nu ar da bine în raportul oficial al poliţiei, 
replică Bottando fără prea multă răbdare. 

— Ei, bine, cel puţin am înregistrat un oarecare progres, 
constată Flavia cu speranţă în glas. 

— Mă bucur că gândeşti aşa. Eu nu sunt prea sigur. Dar n-ar 
trebui să te furişezi în casele din alte ţări, să-ţi însuşeşti dovezi 
sau să dispari fără a spune unde te duci. lar eu mă aflu aici 
pentru a-ţi reaminti ce înseamnă munca de poliţie. 

— Atunci, spune-ne ce trebuie să facem. 

— Urmaţi-mi exemplul. Eu am revăzut metodic toate 
dovezile, în conformitate cu procedura poliţienească oficială, 
replică generalul pompos. 

— Şi ca de obicei, n-ai ajuns la nici un rezultat, îmi închipui. 

Bottando o privi jignit. 

— Păi, dacă tot ai adus vorba despre asta, nu. Voi ce aţi 
făcut? 

— Iată ce am descoperit noi aşa, în modul nostru amatoricesc 
de a proceda, răspunse Flavia pe un ton superior. In primul 
rând, pictura din Milano este autentică, atât de autentică, dacă 
pot zice aşa, încât Argyll aici de faţă intenţionează să o 
cumpere. 

— Oh, Doamne! Asta-nseamnă că o să fie furată într-o 
săptămână. 

_ — Ţine-ţi firea! ricană ea. Lucrurile nu stau chiar atât de rău. 
În al doilea rând, Masterson, Roberts, Kollmar şi Bralle au ştiut 
asta, dar toţi cu excepţia celei dintâi s-au străduit s-o ascundă. 
Masterson s-a întâlnit cu Bralle la St Gall, chiar înainte de 
sosirea ei în Veneţia. Pe urmă, din jurnalul lui reiese că a avut o 
legătură cu studiul ei despre frescele cu Sfântul Anton din 
Padova. 

Bottando era impresionat, dar hotărât să nu lase să se vadă. 


— Asta-i tot? 

— Mai este şi chestiunea autentificării, răspunse Flavia, 
povestindu-i pe scurt despre oferta făcută de Roberts lui 
Benedetti. 

— Ah, tare aş vrea să vă hotărâți odată! oftă generalul, 
lăsându-se pe spate în scaun şi întinzându-se. Dacă înainte nu 
aveam nici un motiv, acum pare-se că înotăm în ele. Ce sâcâitor! 
Şi presupun că acum va trebui să mai muncim încă puţin. Cazul 
ăsta pare a fi al unei crime care duce la alta şi aşa mai departe. 
Aflaţi cine l-a ucis pe Bralle şi probabil veţi şti şi cine le-a făcut 
felul celorlalţi. Şi aşa, totul se va limpezi. Va trebui să mai 
vorbim încă o dată cu oamenii ăştia. Doamne, am început să mă 
satur de cazul ăsta! 

— Înainte de a pleca, interveni Argyll, aş întreba dacă s-au 
înregistrat ceva progrese în privinţa picturilor mele, acum că 
autoportretul acela pare a merita investiţia. 

— Nu. Absolut nici unul. Ştiu unde sunt, fireşte, dar asta-i cu 
totul altceva. 

Englezul părea uluit şi totodată plin de speranţă. 

— Ştiţi? Unde sunt? 

Bottando făcu o strâmbătură de superioritate. 

— În văzul tuturor. Haideţi, îi îndemnă apoi, ridicându-se 
încet. La treabă! 


Stresul implicării în anchetarea unei crime începuse să-şi 
spună cuvântul asupra diverşilor membri ai comitetului care 
supravieţuiseră. Iniţial, toţi se arătaseră oarecum iritaţi de 
interogatorii şi, cu excepţia lui Van Heteren, păruseră prea 
puţin impresionați de moartea lui Louise Masterson. Acum însă, 
că Doamna cu Coasa părea a fi intrat într-o fază de 
hiperactivitate, cu un accent deosebit pus pe istoricii de artă, 
nervozitatea lor crescuse considerabil. 

Masivul Van Heteren deschise şirul, înghesuit în fotoliul 
neîncăpător din camera lui îmbâcsită şi deloc mai mulţumit de 
viaţă decât păruse cu câteva zile în urmă. Ba arăta chiar mai 
rău. lar faptul era întristător; omul era singurul cu care Flavia 
izbutise să simtă o conexiune, iar Bottando, care abia acum 
făcea cunoştinţă cu toate personajele, îşi dădu seama de ce. 

Hotărâse să conducă el însuşi interviurile, pentru a vedea 
dacă o perspectivă nouă putea adăuga ceva la ceea ce ştiau 
deja. Nu că n-ar fi avut încredere în Flavia, nici gând! Va trebui 
să fie de faţă când va discuta cu Miller, pentru a-l ajuta în 


privinţa limbii, dar cu Van Heteren şi Kollmar se putea descurca 
singur, în vreme ce ea urma alte piste. 

— Am crezut că ancheta s-a încheiat, spuse Van Heteren de 
la început. 

Amândoi erau solizi şi, în apartamentul micuţ, aproape că se 
vedeau nevoiţi să se înghesuie unul în altul pentru a încăpea. 

— Şi atunci de ce mai suntem ţinuţi aici? continuă el. Eu 
trebuie să eliberez casa aceasta până luni cel târziu. 

— Orarul dumneavoastră este chiar într-atât de important? 

Van Heteren îi aruncă o privire ascuţită, apoi râse cu 
jumătate de gură. 

— Egoist din partea mea, nu-i aşa? Scuzele mele. E ruşinos 
să te gândeşti la muncă în asemenea circumstanţe. Dar am 
început să urăsc locul ăsta şi să mă îndoiesc că-l veţi găsi 
vreodată pe cel care a ucis-o pe Louise. 

— Sunt anumite elemente de care trebuie să ne ocupăm, 
sublinie generalul. Bralle, spre exemplu. 

Şi-i spuse despre moartea acestuia: Van Heteren se arătă de- 
a dreptul şocat de veste. 

— Doar nu credeţi că unul dintre noi l-a ucis pe bietul 
Georges?! 

— Cineva l-a ucis pe bietul Georges. Şi de ce n-ar fi unul 
dintre dumneavoastră? Şi apropo, unde vă aflaţi când a fost el 
asasinat? 

Cu mare greutate, Van Heteren declară că fusese într-o 
drumeţie în Alpi. O mică vacanţă. Da, singur. Nu, nu putea 
dovedi că n-a fost la Balazuc. Şi nu, nu fusese acolo. 

— Înţeleg. Păcat! Dar în seara în care a murit Roberts? Şi 
când au fost furate picturile? 

Fusese în camera lui. Singur. Se simţise prea deprimat după 
moartea lui Louise, ca să mai facă ceva sau să se întâlnească cu 
cineva. Cu alte cuvinte, nu avea nici un alibi. 

— A-ha, exclamă Bottando pe un ton cât mai neutru cu 
putinţă. Imi păreţi a fi un om foarte preocupat. 

— Şi asta vă miră? replică el acid. Cea mai bună prietenă şi 
totodată iubita mea este ucisă, doi colegi mor, iar 
dumneavoastră bănuiţi, în mod evident, că responsabil este unul 
dintre noi. Ceea ce, îmi închipui, este adevărat. Nu ştiu pe ce loc 
mă aflu în lista dumneavoastră de suspecți, dar vă pot asigura 
că niciodată, orice s-ar fi întâmplat, n-aş fi putut să-i fac lui 
Louise vreun rău. Mă credeţi? 

Bottando ridică din umeri. 


— Fiţi rezonabil! Ce altceva aţi putea spune? Dar dacă asta 
vă ajută să vă simţiţi mai bine, eu personal nu cred că 
dumneavoastră aţi ucis-o. Mulţumit? 

Van Heteren încuviinţă, deloc mai liniştit, iar Bottando 
continuă: 

— Ştiaţi că Masterson era interesată de o pictură aflată în 
proprietatea Marchesei di Mulino? 

Vag, răspunse el. Vorbise cu ea la petrecerea organizată anul 
trecut de Lorenzo. Atunci relaţia lor fusese mai strânsă ca 
oricând - aşa crezuse el. Louise îi arătase în joacă un tablou, un 
portret, şi îl întrebase ce părere are. El răspunsese că nu i se 
părea a avea vreo valoare, iar ea râsese. 

— Şi? 

— Şi nimic. Asta a fost tot. Eram deja puţin ameţiţi de 
băutură. Fusese o petrecere reuşită; Lorenzo se pricepea să le 
organizeze. Mâncare, muzică, multă băutură, împrejurimi 
frumoase. S-a uitat însă multă vreme la portret şi pe urmă, în 
treacăt, mi-a spus că era un chip interesant, nu eram de aceeaşi 
părere? Un bărbat nu drăguţ, dar interesant. Am replicat că 
asta era o afirmaţie foarte ştiinţifică, iar ea a afirmat că necesita 
ceva muncă. 

— La ce s-a referit? 

— A vrut să spună, băânuiesc, că tabloul trebuia să fie curăţat 
şi restaurat. Era foarte murdar şi neîngrijit. Oricum, pe urmă a 
râs şi mi-a propus să ne întoarcem în camera ei pentru a celebra 
capacitatea de discernământ. Şi aşa am făcut. Era într-o 
dispoziţie foarte bună, probabil în cea mai fericită în care am 
văzut-o eu vreodată, adăugă Van Heteren, amintindu-şi 
întâmplările cu o vizibilă suferinţă. 

— l-aţi spus asistentei mele că Masterson urma să scrie o 
scrisoare de referinţă pentru Miller. 

El încuviinţă. 

— Ştiţi cumva dacă a mai spus acest lucru şi altcuiva? 

— Sunt sigur că nu. Eu am aflat fiindcă am văzut o ciornă pe 
biroul ei. De fapt, ea m-a rugat insistent să nu pomenesc despre 
asta; zicea că va trebui probabil să scrie ceva pozitiv, dar nu 
vedea de ce să ştie şi alţii despre gestul ei. Nu voia să pice ea de 
vinovată pentru că un ins atât de plictisitor obținea postul la 
colegiu. Cred că ar fi trebuit să scrie ceea ce credea despre el, 
dar era prea delicată ca să facă aşa ceva. 

Bottando înclină din cap cu înţelegere. Pomenise Masterson 
despre o întâlnire a ei cu Bralle în Elveţia? Vorbise cumva 


despre călătoria ei la Milano? Dar la Padova? La toate 
întrebările primi răspuns negativ. Van Heteren nu avusese 
habar că ea călătorise atât de mult în ultimele ei zile de viaţă. Şi 
totuşi, nu era ceva surprinzător. Totdeauna fusese o femeie 
ocupată. Asta fusese necazul. 


Şi interviul cu James Miller se sfârşi repede, şi nici el nu 
aduse nimic util, la prima vedere. Americanul avea părul ud, pe 
care îl şterse cu un prosop în vreme ce-i explica generalului că 
tocmai se întorsese de la bazin. Înota în fiecare zi, preciză el. 

Bottando studie încăperea cu atenţie, străduindu-se să facă, 
împleticit, conversaţie în italiană şi engleză până când apăru 
Flavia, părând încântată de sine. Italiana lui Miller era 
remarcabil de săracă pentru cineva care petrecuse atâţia ani 
studiind arta din peninsulă. În mod cert, nu el vorbise cu Pianta 
la telefon în ziua în care fusese ucisă Masterson. 

Generalul îl întrebă cât avea de gând să rămână în Veneţia, 
iar americanul spuse că voia cu disperare să ajungă acasă cât 
mai repede posibil. Deja întârziase şi evenimentele săptămânii 
trecute nu aveau să-l ajute deloc în lupta pentru post, care îl 
aştepta. Părea pe jumătate înnebunit de anxietate şi eşuă 
lamentabil în încercările de a părea neafectat. Flavia aduse în 
discuţie problema referinţelor; părea interesată de ea. Miller 
răspunse răstit că îşi putea imagina ce ar fi scris Masterson. 

— Cum? întrebă ea. 

— Păi, marţi am avut o mică neînțelegere. Cred că ar trebui 
să aflaţi despre ea. l-am spus că speram să nu-l ia tare pe bietul 
Kollmar. Incercam să-i împărtăşesc din experienţa mea. 
Enervarea celor din jur nu este cea mai bună modalitate de a 
obţine ceea ce vrei. 

— Iar ea n-a primit bine observaţiile? 

Aproape că-şi putea imagina scena: Miller devenind tot mai 
condescendent în vreme ce o instruia, iar Masterson zburlindu- 
se. Nu părea genul de persoană care să accepte uşor asemenea 
recomandări. 

— Evident că nu, ţinând seama de bruscheţea cu care i-a 
refuzat a doua zi invitaţia la un pahar. De fapt, şi-a ieşit din 
sărite şi mi-a spus că s-a săturat să vadă cum toţi fac din ţânţar 
armăsar şi că şi-ar dori ca oamenii să nu mai fie naibii chiar atât 
de sensibili. Iar în ceea ce mă priveşte, aş face mai bine să 
petrec mai mult timp văzându-mi de treburile mele şi mai puţin 
pupând funduri academice. 


— Adică? 

— Tot despre postul meu era vorba. Ea era de părere că nu 
scrisesem suficiente lucrări. 

— Şi aţi scris? 

El clătină din cap. 

— Cred că nici Encyclopaedia Britannica n-ar fi suficientă 
pentru a o mulţumi pe Louise. Dar aşa cum i-am spus, sunt pe 
cale de a publica un articol important. l-am dat şi ei o copie. 
Ciudat, nu-i aşa? comentă el apoi cu o amărăciune al cărei 
egotism era aproape jenant. M-am alăturat comitetului fiindcă 
mi s-a spus că îmi va fi de folos în carieră. lar acum, în 
momentul crucial, totul se destramă. Comitetul e implicat într- 
un scandal, iar eu îmi pierd ambii autori de referinţe. Moartea 
Louisei a fost în sine destul de rea, deşi îmi este greu să cred că 
s-ar fi arătat generoasă în privinţa mea. Dar să moară şi 
Roberts... asta e prea mult. Nu cred că mai stă cineva la rând 
să-şi ofere astfel serviciile, nu? Mortalitatea e şi aşa prea 
ridicată. 

Bottando interveni pentru a aduce discuţia pe făgaşul dorit. 
Timpul era scurt. Miller scoase paşaportul şi biletele de avion 
pentru a dovedi că fusese în Grecia în ziua morţii lui Bralle şi 
spuse că nu-l mai văzuse pe bătrân de aproape trei ani. 
Alibiurile lui pentru serile în care muriseră Masterson şi Roberts 
erau la fel de solide. 

— Ei, bine? întrebă generalul în vreme ce se îndreptau spre 
ieşire. Ai avut noroc? 

— Aşa cred. Apa de la scurgere s-a oprit cam pe acolo, 
răspunse Flavia, arătând spre partea din spate a coridorului. Am 
vorbit cu paznicul clădirii. Acoperişul nu avea nimic. Mai 
important, a subliniat că ar fi trebuit să-mi amintesc şi eu asta, 
fiindcă a plouat pentru prima dată în trei săptămâni în ziua în 
care m-am plimbat cu barca împreună cu Jonathan, cu două zile 
în urmă. 

Bottando surâse. 

— Ştii, spuse el în vreme ce se îndreptau spre staţia de 
vaporetto, încep să cred că, la urma urmelor, s-ar putea să ne 
păstrăm slujbele. 


Nici dr. Kollmar nu se arătă mai bucuros să-l întâlnească, dar 
Bottando se obişnuise deja cu acest tip de primire. Dacă atunci 
când discutase cu Flavia se simţise inconfortabil, acum 
germanul fremăta vizibil când intră şi se aşeză. 


— Bănuiţi, îmi închipui, că eu am ucis-o din cauza acelui 
tablou, spuse el pe un ton sumbru şi uşor agresiv, care nu avea 
deloc darul de a-i atrage simpatia generalului. 

— Gândul mi-a trecut prin minte. Aţi ucis-o? 

— Sigur că nu! replică el mai aprins decât de obicei. Ce idee 
absurdă! 

— V-am citit raportul. Roberts era de părere că pictura este 
autentică, existau dovezi în acest sens, dar dumneavoastră le-aţi 
ignorat pe toate. De ce? 

Kollmar păru cu adevărat uluit. 

— Ce? Greşiţi cum nu se poate mai rău în ambele privinţe. 
Profesorul Roberts nu a spus niciodată aşa ceva, iar dovezile pe 
care le-am găsit în cadrul cercetărilor mele în arhive nu au 
oferit nimic concludent. 

— Cum rămâne însă cu cercetările altora? De pildă, cu cele 
ale dr. Bralle? 

— Nu ştiu la ce vă referiţi, replică el înţepat. Bralle se 
retrăsese şi, dacă avea anumite opinii cu privire la pictură, mie 
nu mi le-a comunicat. Vă sugerez să vă limitați la munca de 
poliţie şi să nu-mi mai spuneţi mie cum să-mi fac... 

— Cât era partea dumneavoastră, dr. Kollmar? îl întrerupse 
Bottando. 

Germanul îl privi din nou nedumerit. 

— Poftim? 

— Partea care vă revenea. Ştiţi dumneavoastră. 

Urmă o pauză lungă, după care Kollmar răspunse acru: 

— Dacă sugeraţi ceea ce cred eu, trebuie să vă spun că este 
ruşinos şi inacceptabil. Cum îndrăzniţi măcar să vă gândiţi că 
aş... j 

— Da, da, bine. Imi pare rău că am pomenit despre asta. Dar 
credeaţi cu adevărat că pictura este un fals? 

Frământându-şi mâinile pradă unei nelinişti moderate, 
Kollmar oftă. 

— Existau dubii considerabile... 

— Şi atunci, de ce n-aţi spus asta? 

— Fiindcă am crezut că e mai sigur să urmez sfatul 
profesorului Roberts. În absenţa dovezilor scrise, totul depinde 
de evaluarea privitoare la stil. lar acesta era domeniul lui, nu al 
meu. 

Germanul şedea drept în scaunul lui, cu genunchii lipiţi unul 
de celălalt, mistuit de ceea ce putea trece drept mânie aprinsă. 
Orice semn al nervozităţii sale anterioare se evaporase în timpul 


discuţiei. Bottando suspină şi se strădui să-l readucă într-o stare 
de spirit mai cooperantă. Dar nu prea reuşi. 

— Teatrul Fenice, începu el apoi. 

Kollmar oftă, plictisit. 

— De câte ori trebuie să vă mai spun despre asta? Am fost la 
operă. Am stat tot timpul împreună cu soţia mea şi cu Roberts. 

— O parte a alibiului dumneavoastră este moartă, cealaltă vă 
e rudă. Nu e bine, doctore. 

Kollmar păstră o tăcere demnă. 

— Bine, atunci, reluă Bottando. Seara în care a murit 
Roberts. Unde eraţi? 

— V-am mai spus deja de câteva ori. I-am dus un plic acasă şi 
pe urmă m-am întors la mine. Le-am dat de mâncare copiilor şi 
am încercat să lucrez ceva. 

— Singur? 

— Da, singur. 

— Înţeleg. O ultimă întrebare. Când aţi invitat-o pe 
Masterson la un pahar, eraţi pe insulă sau pe vaporetto? 

— Pe vaporetto. Puteţi să-l întrebaţi pe Miller; el a auzit 
totul. 

— Vă mulţumesc, dr. Kollmar. Deocamdată este suficient. 

Îndurase destule pentru o singură dimineaţă. Îl durea capul, 
iar teoriile şi datele se amestecau în mintea lui, aproape 
îmbinându-se, dar nu complet. Generalul părăsi casa mohorâtă, 
ieşind pe strada şi mai mohorâtă. Ploua tare acum, aşa cum îi 
spusese Flaviei bătrânul barcagiu că se va întâmpla. Privi cerul 
cenuşiu, se înfofoli mai bine împotriva vântului aspru care sufla 
cu putere dinspre lagună şi porni cu paşi repezi spre chei. Era 
târziu şi discuţia cu germanul se prelungise dincolo de ora 
prânzului. Va trebui să renunţe la masă dacă voia să ajungă la 
vreme la întâlnirea cu Bovolo. Pe naiba! Dacă exista un singur 
lucru în lume care îl irita, acela era să sară peste masa de 
prânz. 


Argyll era şi el la fel de ocupat în dimineaţa aceea, înviorat 
de perspectiva de a-şi recupera picturile. Îi telefonase lui Byrnes 
la Londra, pentru a-l ruga să-şi întindă antenele cu privire la 
lucrările de Tiziano scoase pe piaţă în ultimii ani. Câte fuseseră 
vândute cu certificate de autentificare nou-nouţe? întrebă el şi-i 
comunică patronului veştile despre noua oportunitate care i se 
deschisese. Mai îmblânzit de perspectiva ca Argyll să-şi merite 
în sfârşit salariul, Byrnes acceptă să facă unele cercetări 


discrete şi promise să revină cu un telefon. 

De atunci, lăsase munca de poliţie în seama poliţiei şi se 
devotase încercării de a-l identifica pe autorul picturii 
Marchesei. La urma urmei, poate că avea o legătură cu 
asasinarea lui Louise Masterson şi, în plus, Bottando părea a 
crede că va reuşi să pună mâna pe ea. Şi cum va avea în curând 
posibilitatea de a o cumpăra, era interesat să ştie pe ce va da 
banii. 

Dar a şti ceea ce cauţi nu înseamnă automat a şi găsi, iar în 
această privinţă progresele lui nu se dovediră impresionante. 
Şterpelise notițele lui Masterson, luase fotocopiile făcute de ea 
de la bibliotecă şi-i sustrăsese temporar cărţile de pe rafturi. 
Înarmat cu toate acestea, spera să poată contura ceva suficient 
de convingător, dar se văzu nevoit să admită că, deocamdată cel 
puţin, la orizont nu se întrezărea absolut nimic. Giorgione, 
Tiziano şi dezagreabilul Pietro Luzzi. În mod cert, între cei trei 
exista o anume conexiune şi la fel de sigur era faptul că 
Masterson o descoperise. În consecinţă, era limpede că ea 
fusese mult mai deşteaptă decât el. 

— Şi deci ce ştii? îl întrebă Flavia când i se alătura la prânzul 
la care Bottando se văzuse obligat să renunţe. 

El pufni, enervat. 

— Păi, nu prea multe. Ştiu că este portretul unui pictor de 
treizeci şi ceva de ani şi că Tiziano l-a reprezentat în seria lui de 
la Padova şi în schiţa din Milano. Asta-i tot. 

— Bine, atunci, replică Flavia încercând să fie de ajutor. Află 
cine au fost toţi apropiații lui Tiziano şi gata. La urma urmei, era 
ceva obişnuit să-ţi incluzi amicii în picturile cu subiect religios. 
Ai spus că Tiziano a pictat-o şi pe iubita lui răposată, aşa că de 
ce n-ar fi făcut la fel şi cu alţii? 

Argyll ridică ochii spre ea. 

— Mai spune o dată! 

— Am zis că tu mi-ai spus... 

— Vorbeam retoric, replică el, ridicându-se şi scuturându-şi 
firimiturile de pe haine. Deşi e plăcut s-o mai aud o dată. Of, ce 
tâmpit, ce tâmpit! 

— Sper că te referi la tine însuţi. 

— Sigur că da. Este evident. lubită, ha! Cred că sunt cea mai 
neghioabă persoană pe care am întâlnit-o vreodată. 

Flavia se simţea adesea înclinată să fie de acord cu asemenea 
aserţiuni, dar de data aceasta pretinse că nu i-a auzit remarca. 

— Ce tot spui acolo? 


Argyll începu să sară în loc, fremătând de entuziasm. 

— Pictura în care Violante di Modena e ucisă de iubitul ei 
fiindcă îi fusese necredincioasă. Cine altul i-a mai fost iubit, în 
afară de Tiziano, probabil? Şi cine, deci, a pictat portretul din 
colecţia Marchesei? Şi de ce era Masterson atât de chitită pe el? 

— Oh, Dumnezeule! exclamă ea, începând să-şi dea seama. 
Vino aici! Vreau să discutăm despre asta. 

— Nu-i timp, bolborosi el în al nouălea cer. Am treabă. 

Se aplecă, o sărută pe frunte şi pe urmă, în eventualitatea că 
se purtase prea familiar în public, o bătu uşor cu palma pe cap, 
în compensatie. 

— La treabă! Eşti o fiinţă minunată şi te iroseşti complet în 
poliţie. Mulţumirile mele. Ne vedem mai târziu. 


Odată ce-i oferise lui Argyll inspiraţia necesară, Flavia îşi 
termină prânzul, se convinse să iasă încă o dată în ploaia tot mai 
rece şi plecă spre Lorenzo. Problema, în opinia ei, era una 
destul de simplă. Ce anume se întâmplase ştiau deja. Partea 
dificilă era acum aceea de a lega toate iţele împreună pentru a 
ajunge la o imagine coerentă. O crimă după alta, urmând 
probabil un tipar logic - odată ce-l înţelegeai. La urma urmei, 
căsăpirea oamenilor era o treabă serioasă; nimeni nu trebuia să 
se apuce de ea fără un motiv foarte bun. 

— Oh, da, ştiam că mătuşa mea are de gând să vândă câteva 
picturi, replică Lorenzo după ce ea ajunse la apartamentul lui, 
fu invitată înăuntru, se scutură de ploaie şi se aşeză. Dar nu 
eram sigur care anume. Singura mea grijă era să nu vândă două 
tablouri de Watteau la care am ţinut întotdeauna. Mi-a spus că 
nu pe ele le avea în vedere, aşa că restul nu m-a mai interesat şi 
i-am dat acceptul meu. 

— Şi nu sunt valoroase, sunteţi sigur de acest lucru? 

— Oh, nu! Chestii neînsemnate. Nu este nici un pericol ca 
vreun Michelangelo să iasă din ţară neobservat, fiţi convinsă. 

Lorenzo părea perfect stăpân pe sine însuşi, iar ea hotărî să-i 
cânte în strună. 

— Cum vă înţelegeţi cu mătuşa dumneavoastră? 

— Nu prea bine. Ne tolerăm reciproc, aşa cum fac mătuşile şi 
nepoţii. Mie unul îmi cam place bătrâna, trebuie să recunosc. 
Ea, din păcate, nu mă agreează foarte mult. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Nu-i place să mă consulte în privinţa chestiunilor 
financiare, desigur. li ştirbeşte imaginea de cap al familiei şi a 


fost furioasă când a aflat că unchiul a făcut testament în 
favoarea mea. Mie mi se pare că sunt fermecător, întotdeauna 
mă străduiesc să-i fac pe plac, dar ea mă consideră, cred, prea 
frivol. Un fel de playboy. Ţine la jargonul ăsta demodat. 
Dumnezeu ştie ce-şi închipuie ea că pun la cale! Sunt sigur că 
viaţa mea nu-i nici pe jumătate atât de scandaloasă cum a fost a 
ei. 

Dacă exista între ei o animozitate accentuată, Lorenzo ştia s- 
o ascundă şi să pară că nutreşte faţă de bătrâna doamnă o 
afecţiune tolerantă, nicidecum sentimente de ură. 

— Dar despre Signora Pianta ce-mi puteţi spune? 

Lorenzo îşi ridică ochii spre cer. 

— Ah! Femeia-dragon! O cunosc de când s-a mutat în casa 
mătuşii mele, acum circa un sfert de secol. A venit cu intenţia de 
a rămâne o săptămână şi nu s-a mai dat dusă. Dar e o fiinţă 
jalnică, la propriu şi la figurat, şi încerc mereu să fiu cât mai 
politicos cu ea. 

— Unde eraţi în seara în care a murit Roberts, iar picturile 
mătuşii dumneavoastră au fost furate? 

Merita să încerce; cine ştie, poate că omul se contrazicea la 
un moment dat. El însă zâmbi vesel. 

— N-aveţi cum să mă prindeţi cu asta. Eram la o întrunire la 
Accademia. La ora respectivă susţineam o scurtă, dar - dacă-mi 
permiteţi să spun - suficient de amuzantă alocuţiune în faţa unui 
public de o sută cincizeci de persoane. Vă voi da însă numărul 
de telefon al muzeului. Mâine dimineaţă, când vor deschide, vă 
vor putea oferi ei numele câtorva zeci de persoane care pot să 
confirme că m-am aflat acolo până la miezul nopţii. 

O spusese atât de încrezător, încât Flavia înţelese că alibiul 
lui se va dovedi de nezdruncinat. În mod evident, nu el îl 
trimisese pe Roberts în lumea drepţilor. Ar fi avut însă timp să 
subtilizeze tablourile Marchesei, dacă s-ar fi mişcat repede sau 
dacă ar fi angajat pe altcineva s-o facă în locul lui. Mai departe? 
O ultimă chestiune. 

— Petrecerea aceea de anul trecut, din casa mătuşii 
dumneavoastră, pentru ce aţi organizat-o? 

El ridică din umeri, oarecum luat prin surprindere de această 
întrebare al cărei rost, în mod limpede, nu-l înţelegea. 

— A fost în parte o petrecere de bun venit pentru Louise, ca 
nou membru al comitetului, şi în parte o celebrare a faptului că 
statul îşi dezlegase baierele pungii. Fericitul contribuabil 
contribuia. Şi, desigur, voiam să mă afirm în faţa colegilor mei 


ca lider al comitetului. 

— Lucru care, dacă am înţeles bine, nu a fost pe placul 
profesorului Roberts. 

Lorenzo zâmbi afabil şi de această dată. 

— E tare urât să-i vorbim de rău pe cei morţi, dar aveţi 
dreptate, desigur. Nu mă jenez să spun că bietul Roberts îşi cam 
pierduse fineţea. Cât despre petrecere, a fost un succes. Şi 
drept urmare, hotărâsem să mai organizez una sâmbăta trecută, 
la care să avem flori din serele de la Giardinetti. Louise le 
alesese. A vrut în special crini, nu ştiu de ce. Spunea că au 
legătură cu ceea ce studia ea. 

— De ce credeţi că era atât de convinsă că dr. Kollmar se 
înşelase cu privire la pictura aceea din Milano? continuă Flavia, 
vag conştientă de o serie de conexiuni pe jumătate conturate, 
cărora le mai lipsea doar o verigă. 

— Încă vă preocupă asta, aşa-i? Nu ştiu. Şi ce credea ea că 
era de fapt? 

— O schiţă pentru al treilea panel, la care s-a renunţat, din 
seria Sfântului Anton de la Padova. 

— Ah! Foarte interesant. Mărturisesc că n-am privit 
problema cu atâta seriozitate. Am lipsit de la întrunirea aceea; 
trebuia să fiu la Roma în ziua respectivă şi, în plus, ratarea unui 
raport susţinut de Kollmar nu e niciodată o pierdere 
considerabilă. E un ins meticulos şi conştiincios, dar nu chiar 
unul dintre cei mai scânteietori cărturari. Cât despre 
Masterson, presupun că a găsit în pictura aceea indicii cu 
privire la prezenţa Sfântului Anton, ceva în firul narativ, care s-o 
lege de un episod din viaţa sfântului... 

— Este posibil, îl întrerupse ea, povestindu-i apoi despre 
miracolul respectiv. 

— Nu e suficient, replică Lorenzo. Salvarea oamenilor de la 
otrăvire sau de la moarte în general apare frecvent în vieţile 
sfinţilor. Ce altceva mai era în pictura aceea? 

Flavia se gândi intens, dorindu-şi să fi avut la ea o fotografie 
pentru a-şi împrospăta memoria. Argyll avusese întotdeauna o 
memorie vizuală mai bună decât a ei. Dar se strădui. 

— Bărbat care mânca la masă, înconjurat de alţi oameni. 
Îngeri zburând în jur. O cruce pe perete. Flori pe masă. 

— Crini? 

Flavia ridică ochii şi îl privi fix. Un beculeţ era pe cale să i se 
aprindă. În mod cert, subconştientul ei lucra mai bine decât 
conştientul. 


— De ce spuneţi asta? 

— Sunt simbolul Sfântului Anton, răspunse el simplu. Crinii şi 
crucifixul. Puritatea trupească şi dragostea pentru Dumnezeu. 
În general, sunt însoţiţi de inscripţia Homo igit consutu atque 
nudat queso ubi est. Din Cartea lui lov. „Omul moare şi dispare, 
omul ajunge la sfârşitul vieţii, şi unde este el?“ Păreţi surprinsă, 
adăugă Lorenzo după câteva clipe. Dar sunt sigur că am 
dreptate. Pot verifica, dacă vreţi. 

— Nu, replică ea dusă pe gânduri. Nu, este în regulă. Aveţi 
dreptate. Mulţumesc. Mi-aţi fost de mare ajutor. 


13 


Veşti rele, sau cel puţin descumpănitoare, o aşteptau când se 
întoarse la hotelul Danielii, la ora patru. Se prezentau sub forma 
unui Bottando nemulţumit, care se înfrupta dintr-un platou cu 
paste şi avea un aer de profundă melancolie. li făcu semn să se 
aşeze şi rămase tăcut până ce termină de mâncat. 

— Necazuri, o înştiinţă apoi morocănos, înainte ca ea să 
apuce să deschidă gura. Bovolo ăsta începe să mă calce pe 
nervi. 

Îi povesti că întâlnirea lui cu veneţianul nu fusese deloc 
distractivă. Comisarul se lansase în acuze la adresa amestecului 
celor de la Roma şi îl anunţase că a luat măsuri puternice - ăsta 
era termenul pe care îl folosise nătângul, sublinie el - pentru a 
împiedica subminarea poziţiei sale. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Înseamnă, draga mea, că omul nu te place. Şi nici pe mine, 
dacă tot a venit vorba. Crede că ne-am vârât prea mult nasul în 
ancheta crimei, în loc să ne limităm la găsirea tablourilor furate 
ale Marchesei. Că suntem mână-n mână cu principalul suspect - 
adică Argyll - şi că imparţialitatea noastră - adică a ta - este 
grav compromisă. Că am dovedit o incompetenţă fără pereche 
zăpăcind un simplu caz de furt, când el a rezolvat o crimă 
complicată în numai câteva zile. Şi a trimis peste tot scrisori în 
care ne acuză serios. lar rezultatul - am fost criticat de polizia 
din Roma pentru lipsa mea de tact, iar miniştrii Apărării şi al 
Internelor şi-au adus şi ei obolul. Nu suntem deloc populari, iar 
tu ştii bine ce înseamnă asta. 

— Oh, Doamne! Dar care a fost motivul? 

— Bovolo e un om foarte preocupat, asta e. A scurtcircuitat 


mult prea multe şicane şi l-a convins pe magistratul local să 
promită că va declara că Roberts a murit accidental. Iar noi ne 
străduim să dovedim că a fost ucis. Dacă reuşim, el va părea un 
dobitoc. Marchesa îl presează să-l îndepărteze pe omul lăsat de 
pază în casa ei. Aşa că vrea ca toată afacerea asta să fie închisă 
cât mai repede, pentru ca el să-şi poată trage atâta spuză pe 
turta lui câtă va putea înainte ca lucrurile să se întoarcă 
împotriva lui şi şansele de promovare să se evapore. În plus, 
mulţi dintre demnitarii locali tind să-i adopte punctul de vedere. 

— Şi atunci, noi ce facem? 

Bottando îşi frecă bărbia, gânditor. 

— Dificil, nu-i aşa? Dacă găsim asasinul, dăm de necaz. Dacă 
nu-l găsim, tot rău e. Problema nu e Bovolo; cu el mă descurc 
eu. Mai greu este cu magistratul local, care are relaţii sus-puse 
şi influenţă pe măsură. Aici e buba. Dacă-i dezbinăm, suntem în 
regulă. Dar a sugera că biroul magistratului a complotat pentru 
a acoperi asasinarea lui Roberts ar însemna să ducem o luptă 
murdară. Am putea câştiga, dar nu la timp pentru a salva 
departamentul. Orice s-ar întâmpla, trebuie să încheiem rapid 
investigația asta stupidă. Altfel riscăm să rămânem fără slujbe. 
Spune-mi că totul s-a rezolvat. 

— Cu părere de rău, nu pot. Suntem pe aproape, dar mai 
lipseşte o verigă sau două. 

Şi-i povesti ce-i spusese Lorenzo despre crini. 

Bottando mârâi. 

— Dar...? 

— Ştiu. Dificil, nu? 

Un alt mârâit. 

— Mă rog, asta înseamnă că am mai potrivit o verigă în lanţ. 
Misterul tumbei lui Roberts în canal s-a lămurit în sfârşit. 

— Aşa e. Dar asta nu limpezeşte nimic altceva. 

Bottando oftă, iar Flavia decise că ar fi o idee bună să 
schimbe subiectul. 

— L-ai văzut pe Jonathan? 

Generalul îşi verifică ceasul. 

— Ar trebui să fi ajuns deja. Mi-a telefonat şi mi-a spus că 
vine. Dar până acum n-a fost niciodată punctual, aşa că nu văd 
de ce ar începe să fie acum. Iată un alt punct comun între tine şi 
el. Cum vă mai înţelegeţi voi doi, hmm? 

Flavia se văzu scutită să-i răspundă în doi peri, despre 
amestecul în treburile altora, de sosirea subiectului lor de 
discuţie, într-o stare de spirit neobişnuit de veselă. 


— Salut, salut! spuse el senin în vreme ce se aşeza la masa 
lor. Ce s-a întâmplat? Aveţi o zi proastă? 

Îi povestiră şi lui, însă veştile despre problemele lor interne 
nu-i afectară dispoziţia efervescentă. 

— O să se fâsâie, răspunse, fără a mai acorda atenţie 
subiectului. Vreţi să ştiţi ce am aflat eu? 

— Atâta vreme cât n-o să ne informezi că Roberts a ucis-o pe 
Masterson, da. 

Replica îi mai tăie din elan. 

— Oh! De ce spuneţi asta? 

— Fiindcă nu el a ucis-o. 

— Sunteţi siguri? 

— Da. De ce? 

— Păi, pe lângă faptul că mi-am văzut eficient de munca mea, 
am petrecut o lungă după-amiază la telefon, în beneficiul vostru. 
Îmi veţi putea mulţumi mai târziu. De fapt, lui Byrnes mai întâi. 
În ultimul deceniu, au fost scoase pe piaţă cinci tablouri de 
Tiziano, două fiind autentificate de comitet după ce au fost 
vândute. Ambele în ultimii patru ani. 

— Şi? 

— Nu ghiciţi unde locuiau proprietarii lor? 

— Nu. De ce nu ne spui tu? Am termina mai repede. 

— Unul locuieşte în St Gall, iar celălalt în Padova. Ce părere 
aveţi despre asta? 

Acum le stârnise interesul, fără îndoială. 

— Nota mea de plată la telefon va fi uriaşă, continuă el. Sper 
s-o achitaţi voi. Am vorbit cu ambii. Nici unul dintre ei n-a 
întâlnit-o pe Masterson, dar elveţianul confirmă că a discutat cu 
Bralle despre târgul pentru autentificare, pe care acesta l-a 
dezaprobat categoric. La Padova, Masterson a dus o scrisoare 
din partea lui Bralle, în care întreba din nou despre vânzare. Ne- 
o trimite. Acum, cine credeţi că a scris rapoartele despre cele 
două picturi? Şi cine a eliberat o autentificare personală pentru 
ele, în schimbul unei părţi din preţul de vânzare net în total 
circa două sute optzeci de mii de dolari? 

Argyll întinse pe masă carneţelul în care notase într-un tabel 
îngrijit metodele de lucru ale comitetului şi distribuţia sarcinilor 
cu privire la picturile examinate şi autentificate. 

Creierul Flaviei zumzăia febril în vreme ce o verigă după alta 
se aşezau la locul lor, ducând la noi concluzii. Unele erau 
deranjante, fiindcă păreau acum atât de evidente. Altele erau 
deconcertante. În cele din urmă, se întoarse spre Bottando. 


— Domnule general, cred că va trebui să discutăm despre 
asta. 

— Eu am impresia că domnul Argyll mai are încă ceva să ne 
spună, replică el pe un ton scăzut. 

— Mai am. Ceva foarte important. Despre pictura Marchesei. 

— Acum nu avem timp pentru asta. Putem sărbători mai 
târziu. Doar dacă nu cumva aflăm astfel ceva în plus despre 
asasin. Aflăm? 

— Păi, nu. Nu în acest caz. 

— Atunci, din păcate va trebui să mai aştepte. Jonathan, du- 
te şi telefonează-le oamenilor de pe lista asta, îi ceru ea, 
mâzgălind câteva nume pe dosul meniului, şi spune-le că e 
important să ne întâlnim pe Isola San Giorgio. La ora nouă fix, 
să zicem. 

— E oare o idee bună? Apele sunt teribil de umflate. Deja în 
unele locuri s-au revărsat. 

— N-avem de ales. Nu mai avem timp, replică ea grăbită. 

Bottando o privea gânditor în vreme ce ea preluase controlul, 
începând să dea ordine. Asta era rolul lui, aşa îşi spunea de 
obicei, dar nu putea nega că Flavia se descurca destul de bine. 
Numai că avea impresia oribilă că ştia ce-i trece ei prin minte. 
Iar ea, care zisese că el ştie să facă politică... 

Argyll dispăru în direcţia telefonului, ţinând lista în mână, iar 
Flavia se întoarse către şeful ei, având în ochi o sclipire care îl 
convinse că nu se înşelase. 

— Domnule general, începu ea pe un ton cât mai 
convingător. Ce părere aveţi dacă am încălca o regulă sau două? 
Nu multe, vă daţi seama. Şi numai aşa, puţin, pentru a salva 
departamentul? 


14 


Ploaia şi vântul îşi dăduseră deja mâna într-o furtună care, 
împreună cu mareea înaltă, ridicase nivelul apei în lagună. Cu 
plafonul gros de nori negri coborât parcă până deasupra 
capului, Veneţia nu mai părea deloc un paradis al turiştilor; 
chiar şi pescăruşii dispăruseră, aşteptând probabil în altă parte 
o vreme mai bună. Sâmbătă, nivelul mării fusese mai ridicat 
decât cel obişnuit. A doua zi dimineaţă ajunsese aproape până la 
marginea cheiului în Piazza San Marco, izbucnirile de vânt 
aruncând fuioare de stropi pe pietrele din pavaj. Până la ora 


amiezii cel mai întunecat scenariu prinsese viaţă şi, în ciuda 
încercării autorităţilor locale de a folosi stocul limitat de saci cu 
nisip, inamicul pătrunsese deja în cetate. Optimiştii erau siguri 
că Veneţia nu avea să treacă prin aceleaşi traume ca în 1966, 
când oraşul fusese acoperit de mai bine de un metru de apă, dar 
răul începuse să fie făcut, în privinţa aceasta nu mai era nici o 
îndoială. 

În plus, comunicațiile în oraşul inundat erau din ce în ce mai 
dificile. Pontoanele din staţiile de vaporetto, ancorate de 
marginile canalului cu frânghii groase, se ridicau şi ele odată cu 
apa. Ambarcaţiunile funcționau încă, deşi nimeni nu ştia cât 
timp o vor mai face. Apropierea de staţii era problematică; punți 
improvizate fuseseră aşezate pe pietre şi cărămizi deasupra 
oglinzii apei, dar nu erau nici pe departe suficiente. În Veneţia 
sunt numeroase străzi şi acum multe dintre ele erau sub ape. 

Pentru a te deplasa şi a rămâne uscat - de confort nu mai 
putea fi vorba - era nevoie de încălţăminte groasă. Flavia avea 
ceva la ea, desigur; scotocise în valiza ei aparent fără fund şi 
găsise o pereche de cizme impermeabile care, pe lângă faptul că 
i se potriveau şi ţineau apa afară, arătau şi bine. Argyll se 
văzuse nevoit să se descurce cu bocancii cusuţi manual pe care 
părea să-i poarte în fiecare zi, în miez de vară şi în toiul iernii, 
de când îl cunoştea ea. Incălţările se achitară de misiunea lor 
neaşteptat de bine, dar asta le era probabil ultima zvâcnire 
înainte de a fi aruncate la coşul de gunoi. 

În cea mai grea situaţie se afla Bottando, care suferea rău 
din cauza bătăturilor şi de aceea purta pantofi italieni lejeri, din 
piele subţire, ale căror tălpi erau parcă din carton. Nu 
populariza informaţia despre bătături, considerând că nu 
constituiau o problemă demnă de un om în poziţia lui şi, în 
consecinţă, era nevoit să asculte uneori remarce referitoare la 
vanitatea care-l caracteriza. Pe măsură ce pantofii lui se 
transformau într-un soi de terci pe drumul spre Isola San 
Giorgio şi Fondazione Cini, începu să se plângă de starea 
industriei italiene de încălţăminte. Nu doar pantofii îi dădeau o 
stare neplăcută, însă; toată afacerea îl nemulţumea. 

Întrunirea fusese convocată în grabă, dar se părea că toţi cei 
chemaţi acceptaseră să vină. In mod normal, generalul nu agrea 
astfel de scene, dar Flavia avea dreptate: viteza era esenţială 
pentru a se putea întoarce la Roma cu ceva rezultate înainte ca 
pumnalele birocratice să-i fie înfipte în spate, luni dimineaţă. 

— Trebuia să vii mai bine pregătit, comentă ea în vreme ce 


pleoscăiau prin apă, felicitându-se implicit pentru prevederea ei. 

— Şi în primul rând ar trebui să vă cumpăraţi pantofi mai 
buni, adăugă Argyll, la fel de încântat de propria lui chibzuinţă. 

Bottando rezistă ispitei moderate de a riposta şi păstră o 
tăcere frustrată în vreme ce urcară în ambarcaţiunea-taxi, care 
porni încet, dar răscolind apele, pe Canal Grande. 

— Sper să vină toată lumea, spuse el la un moment dat pe un 
ton pesimist, privind spre cer ca şi cum încruntătura lui l-ar fi 
putut convinge să-şi revizuiască purtarea. 

— Vor veni, răspunse Flavia. La urma urmei, au şi ei un 
anume interes în povestea asta. 

Urmă din nou o tăcere, timp în care Bottando îşi mişcă 
degetele de la picioare în ceea ce mai rămăsese din pantofii lui - 
cataramele aurite erau tot ce mai putea fi recunoscut din ei - şi 
simţi apa sărată bâltâcâind în jurul lor. Îşi jură în sinea lui să nu 
se mai întoarcă niciodată în locul ăsta oribil şi repetă 
legământul când coborâră pe insulă. Acolo nu fuseseră instalate 
nici măcar punţile de lemn - după cum remarcă el în vreme ce 
călcau apa în picioare îndreptându-se spre intrarea în 
mănăstire. 

Ajunşi înăuntru, se despărţiră pentru scurt timp în căutarea 
unor prosoape şi în încercarea de a se usca pe cât posibil, după 
care se reuniră în sala în care aveau loc întrunirile comitetului. 
În capătul ei îndepărtat şedeau Marchesa şi Signora Pianta; 
Bottando observă că nimeni nu făcea conversaţie. Marchesa îi 
privi cu un interes amuzat, părând senină şi complet lipsită de 
griji. Stătea ca şi cum locul i-ar fi aparţinut de drept. 

Argyll îl studia atent pe fiecare nou-venit; încă nu-i întâlnise 
personal şi îşi conturase despre ei câte o imagine din descrierile 
Flaviei. lar ea făcuse o treabă bună în acest sens, trebuia să 
recunoască. lată-l pe uriaşul Van Heteren cu aerul lui deprimat 
şi anxios; durduliul şi ferchezuitul Miller, cu un aer de animal 
hăituit, care dovedea că omul se gândea la slujba lui; pe 
cenuşiul şi anostul Kollmar; elegantul Lorenzo, care tinu 
neapărat să-şi salute mătuşa cu o curtenie exagerată, fiind 
răsplătit cu o moţăială dispreţuitoare din partea Marchesei şi o 
tresărire nervoasă a Signorei Pianta. 

Dar nu apăruse Bovolo. Oare unde o fi? se întrebă Bottando 
privind în jur. N-ar fi vrut să înceapă fără el. Se îndreptă spre 
unul dintre scaunele rămase libere, simțind cum începe să iasă 
abur din el în încăperea aceea aglomerată şi mult prea încălzită. 
Flavia se aşeză alături, iar Argyll, străduindu-se cuviincios să se 


piardă în fundal, îşi găsi loc într-un colţ. 

— Vă mulţumesc tuturor pentru că aţi venit aici într-o seară 
atât de păcătoasă, începu generalul când văzu că toţi se 
aşezaseră. 

Va trebui să se descurce o vreme fără Bovolo, în speranţa că 
omul va apărea totuşi mai târziu. Iniţial voise s-o lase pe Flavia 
să vorbească, fiindcă ideea îi aparținuse, dar ea insistase că, 
venind din partea lui, explicaţiile vor avea mai multă greutate. 
Fusese o mică glumă, care demonstra că se simţea deja mai 
bine. Aşa explicase ea situaţia; nu foarte detaliat, dar suficient 
pentru a termina repede şi a izbuti să prindă ultimul avion spre 
Roma. 

— Îmi cer scuze pentru că am convocat această întâlnire 
menită să ia în discuţie evenimentele petrecute în ultima 
săptămână, dar cred că va fi spre binele tuturor. Fiecare dintre 
dumneavoastră a fost suspectat în cursul acestei anchete, sau a 
crezut că este. Fără îndoială, în multe cazuri, convingerea a fost 
greşită. Sunt conştient de specificul vieţii academice şi îmi dau 
seama că reputaţia dumneavoastră ar avea grav de suferit de pe 
urma bârfelor şi a zvonurilor dacă poliţia nu ar explica limpede 
situaţia, astfel încât asupra celor nevinovaţi să nu mai planeze 
nici o suspiciune de... hmm... comportament inadecvat. 

Murmure de mulţumire întâmpinară aceste afirmaţii cu titlu 
oficial, temperate însă de neliniştea privind ceea ce va urma. 

— Fiecare dintre dumneavoastră, din varii motive, merită să 
afle ce s-a întâmplat şi, pentru a nu mai pierde timpul, vă voi 
explica totul imediat. Am întins deja prea mult acest caz şi am 
sfârşit anchetând crime care nu cad şi nu au căzut în 
responsabilitatea departamentului nostru, adăugă Bottando cu o 
înclinare din cap spre magistrat, care părea mai îmblânzit, dar 
încă suspicios. Desigur, programul nostru de lucru nu vă 
interesează. Aşa cum ştiţi, totul a început cu ancheta asasinării 
lui Louise Masterson, înjunghiată mortal în grădina publică de 
lângă Piazza San Marco, vinerea trecută, şi descoperită a doua 
zi dimineaţă, în seră. Patru zile mai târziu, unul dintre colegii ei, 
profesorul Roberts, a murit în circumstanţe misterioase şi în 
aceeaşi seară au dispărut câteva picturi din colecţia Marchesei 
di Mulino. Aşa cum am descoperit mai târziu, fondatorul 
comitetului, Georges Bralle, fusese ucis în locuinţa sa din Franţa 
cu câteva zile înainte. Fireşte, orice netot putea să-şi dea seama 
că tot acest şir de infracţiuni era legat într-un fel sau altul de 
activitatea comitetului. Intrebarea era însă cu care dintre 


diversele aspecte ale activităţii lui. 

Poate că era mai bine, la urma urmei, că Bovolo nu venise 
încă, deşi magistratul se arătă din nou nemulţumit. Bottando 
începuse deja să se simtă bine în rolul său. Se întrerupse şi privi 
în jur, scrutând expresiile celor din încăpere - de la suferinţa 
acută întipărită pe feţele lui Van Heteren şi Miller la interesul 
amuzat afişat de Marchesa. 

— Departe de a fi un exemplu de cooperare armonioasă a 
unor cărturari cu țeluri comune, Comitetul Tiziano s-a dovedit a 
fi un focar de nemulțumiri şi neîncredere. Georges Bralle 
instituise modelul de lucru de tip divide şi cucereşte, dar i-a 
căzut el însuşi victimă atunci când profesorul Roberts l-a scos 
din funcţie, aranjând obţinerea unei finanţări despre care ştia că 
Bralle o va considera inacceptabilă. După plecarea lui, lucrurile 
au continuat în aceeaşi manieră. Masterson, de pildă, trebuia să 
scrie o lucrare de mare importanţă pentru dr. Kollmar, iar dr. 
Lorenzo înclina să se folosească de acest lucru ca o scuză 
pentru a-l înlocui. Când Louise Masterson a devenit membră a 
comitetului, anul trecut, părea dornică să facă o impresie bună. 
Insă acest lucru n-a fost de durată. Chiar de a doua zi, a ridicat 
obiecţii faţă de raportul dr. Kollmar asupra unei picturi din 
Milano, spunând că vrea s-o examineze şi ea. Şi chiar începuse 
s-o facă. I-a scris lui George Bralle, cerându-i lămuriri, iar el a 
declarat că, după părerea lui, dr. Kollmar n-a greşit. De cea 
spus acest lucru, când ştia din documentaţia pe care el însuşi o 
oferise, că dr. Kollmar se înşelase? Masterson pleacă apoi la 
Zurich cu avionul şi de acolo ia un tren până la St Gall, unde 
Bralle se întâlneşte cu cineva care a vândut cu patru ani în urmă 
o Madonna pictată de Tiziano. Apoi se duce la Milano pentru a 
vedea pictura pe care o studiază şi lipseşte de la o întrunire a 
comitetului pentru a da o fugă la Padova. Acolo îi duce o 
scrisoare unui bărbat care vânduse şi el un Tiziano cu doi ani în 
urmă. În sfârşit, entuziasmată şi surescitată, începe să-şi rescrie 
lucrarea în care îşi prezintă descoperirile, dar este asasinată 
înainte de a o putea susţine. Descoperise de fapt un element 
neoficial al activităţii comitetului, care prinsese contur în ultimii 
ani. În toate cele trei cazuri, Roberts, expertul în stil, făcuse 
evaluarea vizuală, iar Kollmar, specialistul în arhive, se ocupase 
de probele documentare şi scrisese rapoartele. Două dintre 
picturi au fost vândute, iar Roberts a încercat să obţină bani din 
fiecare operaţiune. Primele două au fost simple. Viteza de lucru 
a Comitetului Tiziano nu fusese mare în timpul regimului 


anterior. Scotocirea în arhive şi verificarea datelor îi luau lui 
Kollmar chiar şi optsprezece luni foarte frustrant pentru un 
proprietar care vrea să vândă şi are nevoie de o autentificare 
din partea unui organism reputat, pentru a obţine preţul maxim. 
În primul caz, se pare că nici măcar n-a fost ideea lui Roberts. 
Proprietarul din St Gall a sugerat ca profesorul să primească 
cinci la sută din preţul de vânzare, în schimbul autentificării în 
nume personal. Afacerea merge frumuşel, iar Roberts încasează 
un cec în valoare de o sută douăzeci de mii de dolari, din care 
nici măcar unul nu ajunge la dr. Kollmar. A doua oară preia el 
iniţiativa, propunând acelaşi aranjament. Şi de ce nu? Picturile 
sunt probabil autentice, iar Roberts ştie că-l va putea determina 
pe Kollmar să declare ceea ce trebuie dacă apar probleme. Pe 
de altă parte, nu este o procedură tocmai etică şi dacă faptul că 
marele Anthony Roberts se îmbogăţeşte vânzându-şi astfel 
serviciile ar fi ajuns la urechile publicului, integritatea 
Comitetului Tiziano ar fi fost compromisă iremediabil. La fel ar 
fi avut de suferit reputaţia lui Roberts, şi exact această 
necesitate de a-şi apăra onoarea a fost cea care a declanşat 
nefericitul lanţ de evenimente ce a urmat. Dacă s-ar fi aflat că 
disponibilitatea sa de a recunoaşte sau nu un Tiziano depinde de 
suma primită în schimb, ar fi fost devastator pentru el. Chiar şi 
cineva precum dr. Kollmar s-ar fi putut întoarce împotriva lui, 
iar Lorenzo l-ar fi mâncat de viu. Totul decurge cum nu se poate 
mai bine însă, până când se solicită examinarea picturii de la 
Milano. Benedetti vrea să vândă, iar Roberts este tentat să 
repete stratagema, cu toate că nu are stringentă nevoie de bani, 
iar profitul obţinut ar fi mic. Dar sub conducerea dr. Lorenzo, 
ritmul de lucru s-a accelerat, iar Kollmar trebuie să-şi finalizeze 
rapoartele mai repede. Intervalul de timp între examinarea 
picturii şi adoptarea unei decizii este acum prea scurt, mai cu 
seamă că în acest caz Georges Bralle scosese deja la lumină o 
serie de dovezi deloc utile. Aşa se face că Roberts ascunde pur 
şi simplu aceste dovezi şi-i sugerează lui Kollmar că tabloul nu 
valorează mare lucru. In consecinţă, Kollmar recomandă 
respingerea lui. Roberts se oferă apoi să autentifice el pictura, 
în termenii deja obişnuiţi, intenţionând să scoată la iveală 
dovezile după demararea vânzării, astfel încât comitetul să-şi 
schimbe decizia. Foarte simplu, dar aici a făcut o greşeală. 
Roberts depăşeşte orice limite ale comportamentului etic şi este 
descoperit. A urmat apoi elementul crucial: Benedetti îl consultă 
pe Bralle, care îşi dă seama ce se întâmplă şi fumegă de furie. 


De aceea a spus că dr. Kollmar nu a greşit. El crede însă că şi 
germanul este implicat şi începe să facă cercetări pentru a 
vedea dacă tactica mai fusese folosită şi înainte. 

Kollmar începu să protesteze zgomotos, negru la faţă din 
cauza celor auzite. 

— Ce susţineţi dumneavoastră este nemaiauzit! Ideea că o 
persoană în situaţia lui Roberts ar putea proceda atât de 
neruşinat... 

Bottando se pregătea să-l întrerupă, dar i-o luă altcineva 
înainte: 

— Taci tu, prostănac bătrân şi îngâmfat! exclamă soţia lui 
Kollmar vorbind în germană, însă suficient de elocvent pentru 
ca nimeni să nu se îndoiască de înţelesul cuvintelor ei. Nu e 
nevoie să demonstrezi cât de neghiob eşti, nu-i aşa? 

Bottando îi zâmbi. 

— Vă mulţumesc, doamnă. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce 
trebuie să reţineţi este că Roberts i-a spus Signorinei di Stefano 
că nu avea nici o opinie formată cu privire la valoarea picturii, 
dar lui Kollmar i-a declarat că, după părerea lui, nu avea nici o 
valoare. De ce s-a contrazis astfel? Nu avea nici un motiv s-o 
facă, decât dacă voia să se distanţeze de ceea ce-i sugerase lui 
Kollmar şi să lase în seama acestuia întreaga responsabilitate a 
unei decizii. 

După ce-i explică astfel germanului că graba lui de a sări în 
apărarea fostului său coleg fusese probabil neînţeleaptă, 
Bottando hotărî că era timpul să revină la argumentaţia sa 
iniţială, înainte de a uita care era aceea. 

— Roberts este deci îngrijorat când Masterson decide să 
examineze la rândul ei pictura şi se întreabă ce-o fi având ea de 
gând. Eforturile de a o convinge să renunţe nu dau roade, iar 
neliniştea lui creşte. Cum niciodată nu i-a luat în serios 
priceperea, bănuieşte că a văzut dovezile lui Bralle şi că le-ar 
putea folosi împotriva lui. Trebuie să afle ce se întâmplă, aşa că 
îi face bătrânului o vizită pentru a se lămuri. Ştim acest lucru 
fiindcă este menţionat în jurnalul lui Bralle. Aşa cum ne-a spus 
şi Van Heteren, Bralle obişnuia să născocească porecle oarecum 
răutăcioase. Dr. Van Heteren, cum îi spunea el lui Roberts? 

Olandezul ieşi din reveria mohorâtă care sugera că ascultă 
doar cu jumătate de ureche cele discutate în jur şi privi spre 
Bottando. 

— Păi, răspunse el ezitant, ca urmare a înfăţişării elegante şi 
a purtării cucernice, obişnuia să-l numească Sfântul Anton. 


Generalul îi surâse. 

— Iar în jurnalul lui Bralle este notat că urma să primească 
vizita Sfântului Anton în ziua în care a murit. În plus, Roberts a 
spus că Masterson trebuia să scrie o scrisoare de referinţe 
pentru Miller. Dintre cei din Veneţia, numai Louise Masterson şi 
Van Heteren ştiau acest lucru, pentru că ea nu voia ca vestea să 
se răspândească. Şi atunci, cum de-a aflat Roberts? Simplu: o 
copie a scrisorii prin care Bralle o recomanda pe ea se afla pe 
biroul lui din Balazuc. Acolo a văzut-o Roberts. Ce s-a întâmplat 
la întâlnirea celor doi din Franţa nu putem şti, evident. Dar 
probabil că Bralle l-a acuzat pe Roberts de comportament 
neprofesional şi l-a ameninţat că-l demască pentru a salva 
comitetul. A fost ucis astfel încât să pară că vârsta înaintată a 
fost cea care l-a doborât. Era singura modalitate de a-i închide 
gura. Fără îndoială, Roberts s-a gândit că bătrânul oricum nu 
mai avea mult de trăit. 

Un suspin de uşurare se ridică din toate piepturile prezente. 
Deci Roberts fusese! Cum responsabilitatea fusese atent plasată 
asupra unui om mort, atmosfera din încăpere se însenină 
sesizabil. Doar Van Heteren încă părea conştient de tragicele 
dimensiuni ale ultimelor evenimente. 

— Când s-a întors la Veneţia, continuă Bottando, Roberts era 
probabil convins că rezolvase totul. Bralle ieşise din scenă şi nu 
existau dovezi că Masterson luase legătura cu el. Mai târziu 
însă, a împrumutat cartea ei şi între file a găsit un bilet de tren 
spre St Gall. Şi-a dat seama că studia tabloul din Milano, iar 
după aceea a auzit că se dusese şi la Padova. Mai mult decât 
atât, Van Heteren îi spune că Louise Masterson îşi rescrie 
lucrarea, încrezătoare că va face senzaţie. El ştie însă ce fel de 
senzaţie, şi că nu va avea nici o legătură cu analiza tuşelor în 
lucrările de tinereţe ale lui Tiziano. Desigur, Roberts are un alibi 
inatacabil pentru asasinarea lui Masterson. A avut grijă să şi-l 
asigure, cumpărând bilete la operă în ultimul moment. Şi n-ar fi 
putut fura el tablourile Marchesei. 

Se auzi un foşnet în spatele sălii, când Bovolo şi un alt poliţist 
îşi făcură apariţia, primul având întipărită pe figură o expresie 
de triumf temperat. Bottando o remarcă şi începu să se 
neliniştească. Un individ ca el nu zâmbeşte fericit fără un motiv 
serios. 

— Se spune adesea că o crimă duce la alta, continuă el 
sperând că situaţia nu va lua o turnură prea urâtă. În cazul 
nostru, acest lucru nu a fost valabil, deoarece Roberts era mult 


prea precaut pentru a risca încă o dată. 

Afirmația stârni rumoare. După ce îngustase domeniul celor 
responsabili într-un mod mulţumitor pentru cei prezenţi, iată că 
generalul îl lărgea acum din nou. 

— Am avut de-a face cu multe picturi în acest caz cele două 
de Tiziano din Milano şi Padova, cele furate din colecţia 
Marchesei. Paralele ciudate apăreau mereu. Una dintre lucrările 
de Tiziano înfăţişează o femeie înjunghiată într-o grădină; 
Masterson a fost înjunghiată într-o grădină. Asasinul din pictură 
era un soţ gelos, iar iubitul lui Louise Masterson, Van Heteren, 
era gelos, aşa cum singur a recunoscut. Părea aproape că istoria 
se repetă, indicând vinovatul. Dar în cele din urmă ne-am dat 
seama că toate acestea erau de fapt diversiuni. Gelozia lui Van 
Heteren a fost cauzată de comentariile răutăcioase ale dr. 
Miller, singura persoană care avea nevoie urgentă să scape de 
Masterson. Nu am dreptate, domnule doctor? 

Omul nu părea a dori să comenteze. Luă exemplu de la Van 
Heteren şi rămase cu privirea fixată în podea, alb la faţă şi 
tăcut. Nu izbuti decât să clatine din cap. 

— Atunci, permiteţi-mi să vă spun eu ce s-a întâmplat. Vineri 
la prânz, Miller şi Roberts au mâncat împreună. Este limpede 
acum modul în care Roberts şi-a ţesut pânza. A aruncat bomba 
că Masterson scria o referinţă pentru Miller şi l-a adăugat aşa, 
pentru savoare, că probabil va face tot ce-i va sta în puteri ca el 
să piardă postul. Ţinând seama de remarcele pe care ea le 
făcuse cu o zi în urmă, Miller l-a crezut. În plus, Roberts i-a spus 
şi că lucrarea pe care Masterson urma s-o prezinte lunea 
următoare îi va pecetlui soarta. Deşi raportul ei era doar o 
urzeală de minciuni, avea să afecteze cel puţin temporar buna 
reputaţie a comitetului, distrugând-o însă pe a lui Roberts şi 
anulându-i astfel puterea de a acţiona în beneficiul 
americanului. 

Ajuns în acest punct, Bottando observă că Flavia adoptase un 
aer nemulţumit şi se temu că a luat-o pe arătură. Se întrerupse, 
luă o înghiţitură de apă şi se aplecă spre ea. 

— Am greşit cu ceva? o întrebă în şoaptă. 

Ea flutură din mână. î 

— Dă-i drumul mai departe. Îţi spun eu pe urmă. 

Generalul lăsă paharul pe masă şi încercă să-şi amintească 
unde rămăsese. 

— Aşa cum Signorina di Stefano şi-a dat seama imediat, 
Miller nutrea profunde resentimente faţă de Masterson. Ea avea 


relaţii mai bune, un post mai convenabil, scrisese cărţi, iar acum 
urmărea să-l distrugă. E de mirare deci că, atunci când Roberts 
a spus că femeia trebuie oprită, el s-a arătat total de acord? Dar 
Miller avea un alibi perfect. Se afla deja pe insulă la ora zece, 
fiind văzut în bucătărie, şi în seara respectivă nici o 
ambarcaţiune nu a acostat în insulă. În consecinţă, trebuie să fi 
fost acolo de mai devreme, astfel că nu putea fi el cel care a 
ucis-o pe Masterson în Giardinetti Reali. Numai că nu a avut 
nevoie de vreo ambarcatiune. L-a auzit pe Kollmar invitând-o pe 
Masterson la un pahar; discuţia a avut loc pe vaporetto, la 
plecarea de pe insulă. Deci de plecat, a plecat şi Miller; asta e 
clar. Dar cum s-a întors, dacă ambarcaţiunile nu mai circulau? 
Trebuie să fi reuşit, într-un fel sau altul. Şi iată ce s-a întâmplat. 
Mai devreme în aceeaşi zi, Roberts preluase un mesaj pentru 
Masterson, astfel că ştia unde poate fi găsită - informaţie pe 
care i-a dat-o lui Miller la masa de prânz. Miller ia un vaporetto, 
după care rătăceşte de colo-colo, alimentându-şi constant furia. 
Se duce în grădină s-o caute şi să se certe cu ea. O acuză că 
vrea să-l distrugă, că e rea şi perversă. Că Roberts i-a spus asta, 
că Roberts i-a spus aia. Ea îi răspunde, probabil la fel cum o 
făcuse cu o zi înainte, că e ridicol şi că face din ţânţar armăsar. 
La care el explodează. O înjunghie cu un briceag şi o lasă să 
moară. A fost un act premeditat sau nu? Nu ştiu. Poate că n-a 
vrut decât să-i arate ce crede despre ea. Dar insinuările lui 
Roberts, combinate cu invidia care îl rodea de ani, l-au împins 
dincolo de limită. La urma urmei, ea o ceruse. Era vina ei. Însă 
Miller avea o problemă. Ideea de a se preda nu-i surâdea şi, pe 
de altă parte, era departe de camera lui, fără mijloace de a se 
întoarce acolo. Dar distanţa până la ea era de numai cinci sute 
de metri peste canal, echivalentul câtorva lungimi de bazin. O 
nimica toată pentru un înotător atât de bine antrenat ca el. Îşi 
scoate deci pantofii şi-i aruncă, împreună cu geanta ei şi cu 
briceagul, în canal. Când ajunge pe Isola San Giorgio, intră în 
clădire pe o uşă laterală, folosindu-şi propria cheie. Musteşte de 
apă şi lasă dâre pe coridor, confundate apoi cu apa pătrunsă 
prin acoperiş. Numai că în ziua aceea nu plouase. Cum altfel ar 
fi putut ajunge bălțile acolo? Miller se duce şi se şterge, coboară 
la spălătorie să-şi spele hainele şi pe urmă cere un pahar cu apă, 
ca să-şi creeze un alibi. Aveţi vreun comentariu până aici, dr. 
Miller? 

Nici un răspuns, nici de această dată. Bottando continuă: 

— Dar Masterson era încă în viaţă. Ştia că va muri dacă nu 


va primi ajutor la vreme. Mai ştia şi că totul fusese pus la cale 
de Roberts, care se jucase de-a Iago la urechea de Othello a lui 
Miller. O metaforă potrivită aici, la Veneţia, după părerea mea. 
Aşa că încearcă să lase un indiciu despre ceea ce s-a întâmplat. 
Nu a fost târâtă până în seră, aşa cum a crezut comisarul 
Bovolo. S-a chinuit ea singură să ajungă acolo, fiindcă ştia ce se 
află înăuntru: florile pe care ea însăşi le alesese în mod special 
pentru banchetul de sâmbătă. Işi smulge crucifixul de la gât şi 
prinde în mână o floare. O cruce şi un crin: simbolul Sfântului 
Anton. Florile urmau să fie o aluzie triumfătoare la descoperirea 
pe care o făcuse la Milano, dar i-au devenit în final jerbă 
funerară. 

În sală se instală o tăcere prelungită, fiecare întorcându-se 
să-l privească pe Miller, care şedea în continuare mut şi palid. 

— Ei, bine, dr. Miller, cât de aproape suntem de adevăr? 
întrebă Bottando în cele din urmă. 

— Aproape, răspunse el cu osteneala cuiva care a îndurat 
destul. Foarte aproape. 

— Vreţi să daţi o declaraţie oficială? De obicei face minuni la 
pronunţarea sentinţei şi ajută la reducerea pedepsei. Sau puteţi 
aştepta până ce vom găsi urme de sânge pe hainele 
dumneavoastră sau sub unghii. Ceva tot vom găsi. Criminaliştii 
ăştia găsesc întotdeauna. Sunt foarte buni în munca lor, să ştiţi. 

În realitate, generalul avea unele dubii. Laboratoarele 
criminalistice nu erau nici pe departe atât de eficiente cum 
pretindeau specialiştii. Văzuse prea multe falsuri declarate 
lucrări autentice ca să mai aibă prea multă încredere în 
profesionalismul lor, însă argumentul păru să-l convingă pe 
Miller, care înclină din cap în silă, semn că era de acord. 
Bottando oftă uşurat. 

— Bun, replică el cu satisfacţie, observând nuanţa tot mai 
galbenă care se întipărea pe faţa lui Bovolo; era figura unui om 
care îşi vedea promovarea evaporându-i-se chiar sub nas. 

— Stati puţin, vreţi să spuneţi că tot dr. Miller l-a ucis şi pe 
Roberts? 

Fusese vocea lui Kollmar, care se mai calmase şi începuse să 
devină chiar interesat de discuţie. Generalul şi-ar fi dorit totuşi 
altceva. Nu se simţea deloc bine când se gândea la etapa 
următoare, dar Flavia insistase că, din punct de vedere tactic, 
era absolut necesară. Înainte de a se lansa însă în explicaţii, i-o 
luă ea înainte; probabil că nu prea avea încredere în el, îşi spuse 
Bottando în sinea sa. 


— Nu, sigur că nu l-a ucis el, replică ea cu tărie. De ce ar fi 
făcut-o? Şirul evenimentelor este destul de limpede. Roberts 
este interogat şi îşi spune povestea: ce tulburat e de moartea lui 
Louise Masterson, cum a încercat el să facă atâtea lucruri 
pentru ea şi aşa mai departe. Şi nu se descurcă deloc rău. Nici 
un dram de suspiciune nu planează asupra lui. După aceea însă 
am discutat cu Van Heteren - aici olandezul deveni şi mai palid 
decât fusese înainte - şi am menţionat ideea crucii şi a crinului. 
Ca urmare a metodei mele oarecum impresioniste de anchetă, el 
este singurul în faţa căruia am pomenit despre ea. Dr. Van 
Heteren nu e prost deloc. Îşi dă seama că Masterson l-a indicat 
pe Roberts, dar nu-i vine să creadă. Şi nici nu vrea să 
incrimineze în mod eronat un coleg, motiv pentru care a refuzat 
să ne spună că l-a auzit pe profesor vorbind cu Pianta la telefon. 
Aşa se face că marţi seară, după întâlnirea mea cu el, se duce la 
Roberts pentru a discuta problema. Acesta din urmă îl linişteşte, 
dar ştie că, deşi carabinierii nu vor înţelege probabil 
semnificaţia celor două simboluri, este posibil ca noi s-o 
recunoaştem. lar dacă asta avea să ducă la investigarea mai 
atentă a morţii lui Bralle... 

Nu strică puţină publicitate, îşi spuse ea. Mai ales pentru o 
cauză bună. 

— Roberts se simte prins în capcană, continuă ea, şi nu poate 
suporta ideea închisorii sau a umilirii. Deja a ucis şi a manipulat 
pentru a le evita, dar este limpede că eforturile lui n-au dat 
roade. Nu mai există cale de salvare, aşa că, după ce Van 
Heteren pleacă, se sinucide pentru a scăpa de inevitabil. 
Încearcă mai întâi să se spânzure, dar nu are suficient curaj 
pentru a merge până la capăt, aşa că se aruncă în canal şi se 
îneacă. 

Bottando arăta şi mai stânjenit, Argyll avea o expresie de 
considerabilă surprindere, iar restul publicului răsuflă din nou 
uşurat. 

— Aşa s-a întâmplat, am dreptate, doctore? îl întrebă Flavia 
pe olandez. 

Van Heteren rămase tăcut câteva clipe. Apoi îşi ridică ochii 
din covor, pe care îl studiase cu un interes covârşitor, şi 
răspunse încet: 

— Dacă spuneţi dumneavoastră... 

— Şi aţi auzit conversaţia telefonică? 

— Da. Dar... 

— Bun, îl întrerupse Flavia. Păcat că nu ne-aţi spus mai 


devreme, însă eu am ştiut că aşa trebuie să fi stat lucrurile. 

Apoi zâmbi cu un aer reconfortant către şeful ei, care se 
încruntă la ea. Cel puţin partea mai grea trecuse. Bottando îşi 
schimbă poziţia în scaun şi hotărî să sfârşească afacerea asta 
mizerabilă cât mai rapid cu putinţă. Triumful total era la doar 
câteva minute distanţă. Ar fi dorit totuşi să ştie ce surpriză le 
pregătise Bovolo. 

— Şi acum, interveni el preluând din nou controlul, un ultim 
mister. Picturile Marchesei. Aceste tablouri aveau un statut 
ambiguu. Soţul doamnei a procedat aşa cum procedează mulţi 
aristocrați: şi-a lăsat proprietăţile moştenitorului, dr. Lorenzo, 
cu condiţia ca soţia lui, Marchesa, să beneficieze de ele pe 
întreaga durată a vieţii. Nimic nu putea fi vândut însă fără 
permisiunea lui Lorenzo - permisiune pe care acesta a dat-o în 
privinţa picturilor respective, fiindcă nu aveau nici o valoare. 
Dar Marchesa şi Signora Pianta bănuiau că alta este situaţia în 
cazul unui tablou, un portret anonim. Louise Masterson era 
dornică să-l examineze, fără a explica însă de ce. Dacă pictura 
ar fi fost valoroasă şi dacă dr. Lorenzo ar fi aflat, şi-ar fi retras în 
mod cert acceptul pentru vânzare, ca urmare a rolului său de 
apărător al patrimoniului naţional. Marchesa suporta cu greu 
ideea de a se supune voinţei unei persoane mult mai tinere 
decât ea o trăsătură de caracter pe care trebuie să spun că o 
înţeleg perfect. Recent am avut eu însumi astfel de probleme. 
Signora Pianta se gândea la vârsta ei înaintată şi la faptul că, 
după moartea Marchesei, risca să rămână fără bani şi fără un 
adăpost deasupra capului. Şi acest lucru mi se pare absolut de 
înţeles. Odată ce Masterson a murit şi exista posibilitatea să se 
afle despre interesul ei pentru respectiva pictură, a devenit 
evident că tabloul trebuie să părăsească ţara cât mai repede 
posibil, înainte ca Lorenzo să se poată opune. Fireşte, doamnele 
erau hotărâte să nu atragă atenţia asupra lor - motiv pentru 
care Signora Pianta a omis să menţioneze însă întâlnirea cu 
Masterson, programată chiar înainte de uciderea acesteia. Prin 
urmare, pe ultima sută de metri, au încercat să renegocieze 
afacerea cu Argyll, încercând să-l determine să ducă pictura 
clandestin în Elveţia. Din păcate pentru ele, englezul a refuzat, 
aşa că au apelat la planul de rezervă. Nu este de mirare că 
Signora Pianta a fost atât de supărată când Argyll i-a prezentat- 
o asistentei mele, ţinând seama de ceea ce erau pe cale să facă. 
Simplu şi foarte uşor, au mutat picturile într-o pivniţă rar 
utilizată şi au anunţat că au fost furate, pentru a câştiga timp să 


caute un comerciant de artă corupt. Apoi puteau să scoată 
pictura din ţară şi s-o vândă printr-un intermediar, fără ca 
Lorenzo să mai poată face ceva. În consecinţă, când mi-am dat 
seama ce se întâmplase, am cerut ca un poliţist să rămână de 
pază, pentru ca pictura să nu poată fi scoasă din casă. 

Pianta era albă la faţă, îngrozită, dar Marchesa avea aerul 
unei puştoaice obrăznicuţe prinse la furat de pişcoturi. De fapt, 
părea chiar mulţumită. Ea cel puţin se distrase de minune în 
ultimele zile. 

— Foarte bine lucrat, generale, spuse încântată. Şi îmi retrag 
afirmaţia. Nu toți poliţiştii sunt tâmpiţi. 

Bottando înclină din cap, în semn că accepta complimentul. 

— Mătuşico, să fim serioşi! exclamă Lorenzo cu severitate. 
Cum ai putut? Nu se pune problema ca Pianta să fie aruncată în 
stradă, iar tu ştii asta. Intotdeauna am fost convins că eşti 
şireată, dar chiar atât de rea nu mi te-am închipuit. 

Marchesa ridică din umeri ştrengăreşte şi-l privi cu 
scânteieri în ochi. 

— Cum rămâne însă cu picturile mele? interveni Argyll, 
încercând să obţină ceva informaţii despre chestiunea cu 
adevărat importantă. 

— Desigur că nu se mai pune acum problema... începu 
Lorenzo, dar se văzu întrerupt de o tuse uşoară de undeva din 
spatele sălii. O tuse discretă. Aproape modestă, pentru 
Commissario Bovolo. Lui Argyll i se păru a fi însă un sunet 
prevestitor de rele. 

— Înainte de a continua, spuse comisarul cu un vag ton de 
satisfacţie în glas, dar se opri. 

Urmă o scurtă pauză, veneţianul savurând bucuria rarisimă 
de a fi în centrul atenţiei. 

— Continuati, îl îndemnă Bottando mohorât. 

Acum e acum, îşi spuse el. 

— In conformitate cu sugestiile generalului Bottando, spuse 
Bovolo cu o anume stânjeneală, când am constatat că Marchesa 
şi Signora Pianta au părăsit clădirea, noi am intrat cu un 
mandat de percheziţie şi am căutat prin pivnițe lucrările lipsă. 
N-a fost uşor şi de aceea am întârziat. Aşa cum ştiţi, vremea a 
fost rea, iar fluxul a crescut... 

Un icnet sugrumat venit dinspre Lorenzo îl întrerupse. Ochii 
Marchesei îşi pierduseră scânteierea, iar Argyll, deşi habar n- 
avea ce va urma, hotărî că nici nu vrea să audă. Bovolo însă îşi 
continuă ideea. 


— Pivniţa comunică nemijlocit cu canalul de afară, pentru a 
facilita accesul comercianților în clădire. Se pare că majoritatea 
picturilor au fost aşezate direct pe pardoseală, proptite pentru a 
nu păţi ceva, însă nu suficient de sus... 

— Oh, Pianta, proasto! Nu eşti în stare să faci nimic cum 
trebuie? izbucni Marchesa. 

— Nu suficient de sus, spuneam, reluă Bovolo sentenţios, 
pentru a nu fi mutate din loc de fluxul care astăzi la un moment 
dat a început să umple pivniţa. Mai multe tablouri au fost 
descoperite de ofiţerii mei încă în pivniţă, plutind la suprafaţa 
apei. Au fost grav afectate, dar le-am recuperat. 

— Dar portretul? întrebă Argyll abia auzit. 

În asemenea circumstanţe, stoicismul e tot ce-i mai rămâne 
unei fiinţe umane. 

— Portretul în chestiune, răspunse Bovolo, pe care generalul 
Bottando m-a rugat în mod special să-l recuperez, pare a fi unul 
dintre cele duse de flux în lagună. Desigur, vom începe să-l 
căutăm mâine dimineaţă... 

— Oh, Doamne, nu vă mai obosiţi, replică Lorenzo cu un mic 
râs nervos. După douăsprezece ore în apa sărată a mării, nu va 
mai fi nimic de găsit. Singura consolare pe care o mai avem este 
speranţa că totuşi nu era valoros. 

Argyll îi privi pe toţi cei din jur, remarcând că majoritatea 
erau mult mai afectaţi de pierderea picturii decât fuseseră când 
se vorbise despre asasinarea lui Masterson sau Bralle. Jalnic, 
într-adevăr! O văzu însă şi pe Flavia fulgerându-l din priviri, cu 
o aparentă panică pură. N-ar fi putut spune chiar că îi ieşeau 
ochii din cap de spaimă, dar era limpede că voia să-i transmită 
ceva. 

Închise gura. O deschise din nou. lar ezită. Nu aşa îşi 
imaginase el că se va încheia seara asta. Cum rămânea cu 
triumful lui? Marea lui lovitură? Of, ce nu face omul pentru 
prieteni! 

— Ei, cum e? întrebă Lorenzo când decise că privise suficient 
gura lui Argyll închizându-se şi deschizându-se. Era valoros? 

Englezul îşi frecă obrajii, obosit, strănută sonor şi privi pe 
rând figurile în aşteptare, ce sperau să nu audă din partea lui 
ceva prea tulburător. 

— Eu rămân la evaluarea mea iniţială, atât cât valorează ea. 
Am studiat cu atenţie toate probele. O lucrare neînsemnată, de 
un artist neînsemnat. Nicidecum una care să stârnească 
rumoare în sălile de licitaţii, de asta pot să vă asigur. 


Toată lumea cu excepţia lui şi a comisarului Bovolo părea 
mai mult decât mulțumită de această explicaţie. 
Recunoscătoare, chiar. Argyll se ridică morocănos şi, cum părea 
că nu mai este nimic de spus, toţi ceilalţi începură de asemenea 
să se ridice. Încetul cu încetul, întrunirea se apropia de sfârşit. 
Remarce şi replici disparate se auziră în vreme ce fiecare îşi lua 
haina şi se pregătea să plece. 

Miller era păzit de asistentul lui Bovolo, urmând a fi dus să 
dea declaraţia. Colegii lui se străduiau zelos să-l ignore. 
Bottando şi magistratul se adânciseră într-o discuţie din care 
Bovolo era ostentativ exclus. Lorenzo îşi studia atent mătuşa, 
evaluând parcă oportunitatea unei abordări directe, după care 
decise s-o lase să fiarbă în suc propriu. Kollmar şi soţia lui ieşiră 
tăcuţi din sală, urmaţi de Marchesa încă veselă şi de Pianta ca 
ariergardă. 

În cele din urmă, doar Van Heteren mai rămăsese în 
încăpere. Se apropie de Flavia şi deschise gura pentru a vorbi. 

— Nu, doctore, nu vreau să mai aud nimic, spuse ea repede, 
înainte ca el să poată scoate un sunet. Pleacă! Du-te înapoi, în 
Olanda. 

— Dar trebuie să... 

— Nicidecum. Mi-a fost suficient. Du-te acasă şi culcă-te. 
Acum! 

— Ţi-a trecut vreodată prin minte să te faci mamă? o întrebă 
Argyll privindu-l pe olandezul ruşinat cum se supune cuminte şi 
iese din sală. Pari plămădită pentru aşa ceva. 

— Nu. Dar îţi mulţumesc pentru ofertă. Vino! Hai să ieşim de 
aici. 


Ploaia, cel puţin, mai spălase atmosfera. Umezeala 
apăsătoare dispăruse, lăsând în loc o noapte senină precum 
cristalul şi o adiere proaspătă. Incă o oră sau două şi străzile vor 
fi pustii. Intr-o tăcere perfectă şi nu prea fericită, cei doi italieni 
şi englezul traversară deschiderea largă a Canal Grande. 

— A fost o lucrătură excelentă, spuse Bottando în cele din 
urmă, bătând-o uşurel pe umăr. Felicitările mele! Sunt mândru 
de tine. E foarte posibil să-ţi păstrezi slujba. 

— Mulţumesc, răspunse Flavia. Totuşi, nu sunt sigură cu 
privire la unele detalii. 

— Nici eu, interveni Argyll. Adică, atunci când ai spus... 

Flavia puse mâna pe braţul lui şi-l strânse uşor pentru a-l sili 
să tacă. Ofuscat, englezul se cufundă în tăcere. 


— Am remarcat că erai nemulțumită. Am greşit eu pe 
undeva? întrebă generalul. 

— Ai nimerit omul, replică ea, dar cred că ai ratat esenţialul 
în privinţa morţii ei. 

— Ah, da? Şi ce anume n-am înţeles cum trebuie? 

— Ai caracterizat-o într-un mod absolut previzibil, dacă pot 
spune aşa. ÎInsistentă, agresivă, ambițioasă, răzbunătoare. Ai 
presupus, la fel ca ei, că Masterson urma să muşte. 

— Şi vrei să spui că nu avea de gând s-o facă? 

— Sigur că nu! Fiindcă nu se potriveşte. Asta credea Roberts 
şi de aia l-a întărâtat pe Miller. Dar se înşela. Nu cred că 
Masterson se sinchisea de manevrele lui, mai mult decât să le 
dezaprobe şi să-şi dorească să se retragă din comitet înainte ca 
Bralle să dea totul la iveală. S-a dus la St Gall fiindcă a vrut să 
afle ce ştia Bralle despre pictura lui Benedetti. S-a dus apoi la 
Milano şi la Padova din acelaşi motiv. Nici măcar nu s-a întâlnit 
cu cei care au vândut picturile. Masterson nu a vrut să se 
implice. Şi de ce ar fi dorit aşa ceva, când Bralle deja se 
pregătea să-l dea pe Roberts în vileag? Ştim că nu avea timp 
pentru asta. Kollmar o enerva, fără îndoială, dar numai Roberts 
a afirmat că ea l-a jignit. Nimeni altcineva n-a văzut-o vreodată 
altfel decât politicoasă. La întrunirea de anul trecut a 
comitetului a spus doar că voia să examineze pictura; Roberts a 
fost cel care i-a şoptit lui Kollmar că l-a vorbit de rău pe la 
spate. Bun, a fost tăioasă cu el, dar cine n-ar fi în faţa unui 
gogoman pedant ca el? Cu Van Heteren, cu Benedetti şi cu 
călugărul de la Padova a fost amabilă şi fermecătoare. Toţi au 
spus asta. Iar în ultima ei zi de viaţă nu a stat la bibliotecă 
scriind denunţuri despre corupţia lumii academice sau referinţe 
negative pentru Miller, ci a citit lucrări de istoria artei. Ca un 
bun şi conştiincios om de ştiinţă ce era. Nu a constituit niciodată 
un pericol pentru Roberts sau pentru Miller. Biata femeie a fost 
ucisă pur şi simplu fiindcă toţi au crezut că era la fel de 
meschină, de ambițioasă şi de egoistă ca ei înşişi. 

— Şi atunci, despre ce urma să fie lucrarea aceea a ei? 

— Urma să anunţe una dintre cele mai senzaţionale 
descoperiri ale ultimilor ani. La asta muncea atât de asiduu. Nu 
la manevre politice sau la denunţuri. 

Bottando se chirci uşor şi ridică o mână. 

— Opreşte-te aici! Nu vreau să ştiu. Poate că ai dreptate. 
Poate că i-am făcut bietei femei o nedreptate, dar nu suport să 
aud detaliile. In plus, se pare că l-am arestat pe cel care trebuia, 


aşa că acum nu mai vreau, sincer, decât să mă usuc la picioare 
şi să mă urc în primul avion spre Roma, spuse generalul când 
vaporetto opri la ponton, păşind greoi pe uscat. Trebuie să 
înaintez bugetul şi mâine la prima oră am de depus o serioasă 
muncă de convingere. Cel puţin, adăugă el ceva mai vesel, acum 
avem şi un dram de muniţie cu care să luptăm. 

Aşa că Flavia tăcu. Bottando nu se gândea decât la o baie 
fierbinte şi se îndepărtă în grabă imediat ce ambarcaţiunea 
atinse cheiul. Flavia şi Argyll plecară împreună şi în nici zece 
minute se rătăciră încă o dată. 

— Acum poţi să-mi pui întrebarea aceea, îi spuse ea după ce 
Bottando dispăruse din vedere, iar ei renunţaseră să mai 
încerce să-şi dea seama unde se află. 

— Ah! Care dintre ele? 

— Cea despre Van Heteren. 

— Ah, aceea. Ei, bine, da. El a făcut-o, nu-i aşa? 

— Sigur că el a făcut-o. S-a dus să discute cu Roberts, l-a 
acuzat că a ucis-o pe Louise, l-a strangulat pe jumătate, l-a târât 
până la canal şi l-a aruncat în apă. Urmele acelea de sub casa lui 
Roberts şi de pe gâtul lui o demonstrează. Crimă pasională. E un 
bărbat impetuos, exact ăsta ar fi stilul lui. Ţi-am spus că aşa e 
el. 

— Dar şi-a greşit omul. Nu Roberts a ucis-o pe Masterson. Nu 
ţi s-a părut că e cazul să spui lucrul ăsta? Iar Bottando a fost de 
acord? 

Flavia ridică din umeri. 

— Nu noi ne ocupăm de anchetarea crimei. N-ar fi fost bine 
să umilim total poliţia locală. Oricum, între Bovolo şi magistrat 
s-a creat acum o prăpastie. Comisarul e puţintel la pământ 
fiindcă a greşit cu privire la Masterson, pe când magistratul este 
atât de fericit că nimeni nu a pomenit de presiunile asupra 
patologului, încât a fost de acord să ne mulţumească în scris 
pentru excelentele rezultate obţinute. Iar Pierre Janet cel drag 
şi scump ne va prezenta şi el ca pe nişte eroi, fiindcă am 
elucidat asasinarea lui Bralle. Departamentul e ridicat în slăvi 
exact la timp pentru bugetul lui Bottando. Ce altceva ne-am mai 
putea dori? 

— Ei, haide! exclamă el cu exasperare. Nici tu, nici Bottando 
nu sunteţi cinici. Sau sunteţi? 

— Nu. Dar n-am putut s-o fac. Şi nici generalul n-a mai putut, 
odată ce l-am prelucrat eu niţel. A trebuit să depun ceva muncă 
de convingere, dar în realitate e impresionabil şi deschis la 


argumente raţionale - atâta vreme cât nu află nimeni despre 
asta. 

— Hm! Eu totuşi cred că aţi fost puţin cam prea generoşi. La 
urma urmei, omul e un criminal. 

— Într-adevăr, şi sunt sigură că se simte cum nu se poate mai 
prost din cauza asta. Dar Roberts a fost vinovat pentru toată 
afacerea asta şi tot el l-a ucis pe Bralle. Un ticălos din toate 
punctele de vedere. Şi unul mort, pe deasupra. Nimic din ce am 
putea face noi nu-l va aduce înapoi. Van Heteren, pe de altă 
parte, este unica persoană agreabilă din întregul grup. A iubit-o 
cu adevărat pe Masterson şi a fost singurul care i-a dat şi ei o 
şansă. Mie una mi se pare că e rezonabil aşa. In plus, la ce bun 
să-l arestăm? Eu n-am înţeles niciodată cu adevărat ideea că 
ucigaşii trebuie musai deferiţi justiţiei. De fapt, sunt de părere 
că unii dintre ei merită să scape nepedepsiţi. Depinde de cine e 
victima, desigur. Nepotrivit mod de a gândi pentru o polițistă, 
nu-i aşa? 

— Cam nepotrivit. Dar aşa cum îmi aminteşti tu mereu, nu 
eşti polițistă, şi deci presupun că poţi gândi cum îţi place. 

— Pe lângă asta, desigur, Van Heteren ne-a făcut un serviciu. 
Mă îndoiesc că l-am fi putut aresta pe Roberts. Ştim că el l-a 
ucis pe Bralle, dar nu avem nici o dovadă cu care să putem duce 
cazul în instanţă. Nu l-am fi putut condamna pentru că l-a 
manipulat pe Miller, iar afacerea cu tablourile, deşi lipsită de 
etică, nu era ilegală. Ar fi scăpat cu faţa curată dacă n-ar fi 
intervenit Van Heteren. Mă rog, asta nu-l scuză pe olandez, 
dacă e să ne ţinem de litera procedurii până la capăt. 

— Şi deci muşamalizaţi toată afacerea? 

— Noi?! Să muşamalizăm aşa o crimă?! Doamne sfinte, nu! 
Ce idee! replică ea cu îngâmfare. Tocmai asta-i frumuseţea. Noi 
am expus doar o opinie. Nu înseamnă că eşti corupt dacă 
prezinţi mai voalat unele detalii. Aşa cum ne tot spunea Bovolo, 
este cazul lui, în care noi nu avem nici un amestec. Va trebui să- 
şi retragă raportul iniţial şi să scrie unul nou, bietul comisar. 
Teribil de stânjenitor pentru el! Fireşte, îl va redacta exact aşa 
cum am descris noi situaţia. Va prezenta asasinarea lui 
Masterson şi va continua cu opinia oficială că Roberts s-a 
sinucis. Isteţ, nu-i aşa? Nu e ca şi cum l-am fi împiedicat noi să 
afle adevărul, dacă ar fi vrut s-o facă. 

Argyll rămase tăcut pentru câteva clipe, iar Flavia presupuse 
că era pierdut în admiraţie. In realitate, nu prea era; încerca 
mai degrabă să-şi clarifice implicaţiile morale ale modului în 


care procedase ea. Efortul îl depăşea însă, aşa că decise s-o 
considere nevinovată deocamdată. La urma urmei, sunt unele 
lucruri la italieni pe care un străin nu le-ar putea pricepe 
niciodată. 

— Singura problemă a fost cu tabloul Marchesei, reluă Flavia 
cuprinzându-i umerii cu braţul, în semn de mulţumire. Şi din 
fericire, tu ne-ai salvat de un accident urât în privinţa asta. Ar fi 
fost foarte neplăcut dacă ai fi spus că, din cauza cererii lui 
Bottando ca un poliţist să rămână de pază în casa Marchesei, 
singurul autoportret al lui Giorgione a fost luat de apă şi a ajuns 
în mare. 

Argyll o privi nedumerit. 

— Giorgione? Ce tot spui acolo? Cine a zis ceva despre vreun 
Giorgione? 

Flavia îşi luă braţul de pe umerii lui. 

— Tu ai zis, începu ea pe un ton ezitant. 

— Ba nu, n-am zis. 

— Ba da. Ai spus că pictura era un autoportret al iubitului 
Violantei di Modena... 

Englezul izbucni în râs. 

— Oh, nu! exclamă el în culmea veseliei. Nu cred asta. La cu 
totul altceva m-am referit. Biata de tine! Trebuie să te fi simţit 
tare neplăcut în ora asta care a trecut! 

— Atunci, ce naiba ai vrut să spui? se răsti ea, temându-se că 
afişase prea multă simpatie şi preocupare, când nu fuseseră 
deloc necesare. 

El chicoti din nou. 

— Am crezut că ţi-am spus. Pictura aceea reprezentând un 
bărbat cu nasul ascuţit era autoportretul autorului. In seria de 
la Padova pe care Tiziano voise s-o picteze apărea acest bărbat: 
a) acuzând-o pe Violante di Modena că i-a fost necredincioasă; 
b) ucigând-o; e) fiind el însuşi otrăvit. E cam neobişnuit să 
„deturnezi” pentru aşa ceva o comandă din partea Bisericii, dar 
Tiziano era tânăr şi foarte stresat pe vremea aceea. Poate că 
asta a fost pentru el un fel de terapie creativă. Oricum, nu e 
ceva important. Şi în mod clar n-a avut nici o legătură cu 
Giorgione, care a murit înaintea Violantei şi deci n-ar fi putut s-o 
ucidă el. În plus, Giorgione s-a sfârşit de inimă rea. Ţi-am mai 
spus asta. Ar fi fost imposibil ca un om atât de cunoscut ca el să 
fie asasinat fără ca nimeni să ştie. Mai mult decât atât, portretul 
era exact aşa cum am spus, de mâna a doua. Giorgione picta 
mai bine chiar şi în somn. Nu asta descoperise Masterson; nu 


credea că a dat peste o capodoperă pierdută. Era însă 
entuziasmată fiindcă descifrase povestea complexă şi personală 
a unui scandal de multă vreme ascuns. Iconografie, simbolism, 
decodificarea picturilor - asta era specialitatea ei, nu stilul 
pictural sau arhivistica. Cine a fost individul nu tocmai drăguţ, 
pentru a folosi aici cuvintele ei, care i-a furat iubita şi l-a trimis 
pe Giorgione prea devreme în mormânt, cu inima frântă deja de 
durere? Şi totodată cel care, se pare, a ucis-o într-un acces de 
gelozie când a avut impresia că ea s-a îndrăgostit de Tiziano? Şi 
pe urmă s-a otrăvit din cauza a ceea ce făcuse? Călugărul cu 
care am vorbit la Padova spunea că frescele au fost o răzbunare 
a lui Tiziano, dar nu ştia de fapt la ce se refereau ele cu 
adevărat. Masterson şi-a dat seama punând toate piesele cap la 
cap, reconstruind mental seria de la Padova şi făcând legătura 
cu portretul din colecţia Marchesei. Foarte ingenios din partea 
ei! Hai, gândeşte-te! o îndemnă el apoi, când văzu că Flavia 
continuă să-l privească în tăcere. Tiziano n-ar fi fugit la Padova 
dacă n-ar fi făcut ceva necugetat. Fratele Violantei n-ar fi 
zădărnicit procesul împotriva lui dacă artistul nu ar fi refăcut 
onoarea familiei. Iar Pietro Luzzi chiar a dispărut, născocindu-se 
o poveste ridicolă despre moartea lui în luptă. „Un om moare şi 
dispare.” Aşa sună inscripţia Sfântului Anton. Însă ea redă 
totodată adevărul concret despre Luzzi. lţi poţi imagina 
impactul unui articol susţinut de o confesiune elaborată, 
aproape personală, care dovedeşte că Tiziano l-a otrăvit pe 
Luzzi fiindcă îi ucisese un prieten şi a provocat moartea de 
inimă rea a altuia? 

— Ah, înţeleg! spuse ea într-un târziu, cu un oftat adânc. Ce 
uşurare! Deci nu s-a pierdut decât un autoportret al lui Pietro 
Luzzi? 

— Bravo! Marele final dramatic s-a produs, desigur, atunci 
când Louise Masterson a sesizat conexiunea. N-a spus nimic 
când Kollmar şi-a dat verdictul cu privire la pictura din Milano, 
dar în aceeaşi seară a luat parte la petrecerea lui Lorenzo. A 
văzut portretul şi beculeţul acela din cap i s-a aprins - dacă 
există beculete în cap. Nu şi-a dat seama ce anume înseamnă, 
dar a pus-o serios pe gânduri. E o faţă interesantă, aşa i-a spus 
ea lui Van Heteren, dar nu una plăcută. Şi trebuie examinată. 
Nu se poate să nu existe o legătură între ea şi pictura lui 
Kollmar, despre care discutaseră dimineaţă, aşa că hotărăşte să 
afle care anume e aceasta. Abia pe urmă anunţă că va analiza ea 
însăşi tabloul lui Benedetti. Când aude că portretul Marchesei e 


scos la vânzare, ştie că trebuie să lucreze repede - şi chiar mai 
repede când Bralle îi spune că şi pictura lui Benedetti ar putea fi 
vândută. Era posibil ca şi altcineva să facă aceeaşi conexiune, 
aşa că începe să alerge de colo-colo. Milano, Padova, bibliotecile 
din Veneţia. Începe să-şi rescrie în viteză lucrarea, pentru a 
adăuga ultimele dovezi de care mai are nevoie. Spre iritarea lui 
Van Heteren, desigur. Probabil că Roberts nu-şi putea imagina 
că cineva s-ar entuziasma atât pentru o simplă pictură, aşa că, 
urmărindu-i mişcările, trage din păcate o concluzie greşită. 
Restul îl ştii deja. Violante a fost înjunghiată de Pietro Luzzi din 
gelozie, Tiziano l-a ucis pe asasin, iar autorităţile vremii au 
muşamalizat cazul. Miller o înjunghie pe Masterson din cauza 
unui alt fel de gelozie, Van Heteren se răzbună în mod oarecum 
incorect, iar autorităţile muşamalizează cazul încă o dată. 
Frumoasă paralelă, nu crezi? Istoria se repetă, într-adevăr. 

— Iar tu te aştepţi ca eu şi restul lumii să credem asta? 

Argyll ridică iar din umeri. 

— Faci cum vrei. Dar asta-i singura explicaţie pe care am 
găsit-o pentru felul atât de neobişnuit în care a lucrat frescele 
acelea din Padova. Ştiu că nu contează. Eu, unul, cel puţin, n-o 
să-i fac prea multă publicitate. 

— De ce nu? 

— În esenţă, nu-mi place să fiu luat în râs. Dacă aş putea 
dovedi ce am spus, ar fi ceva. Dar dovezile depind de o 
examinare riguroasă a tabloului Marchesei - examinare care, 
mulţumită vouă, nu mai poate fi făcută. Portretul a dispărut 
pentru totdeauna. Nu există nici măcar fotografii ale lui; agenţia 
nu avea nici una. Voiam să aştept până când primeam picturile. 
Masterson intenţiona să-l fotografieze, dar Miller a fost mai 
rapid. Şi desigur, fără poze, povestea nu ţine; rămân doar 
supoziţii, presupuneri şi fantezie. Prin urmare, ca şi Tiziano, Van 
Heteren va trebui lăsat în pace, cu reputaţia intactă. Păcat! Nu 
m-ar fi deranjat să am portretul acela, dar presupun că o să mă 
declar mulţumit cu tabloul de Tiziano al lui Benedetti. 

Apoi se întoarse spre ea, să vadă cum a primit ceea ce el 
considera a fi un magnific expozeu. 

— Ei, bine, nu ştiu, replică Flavia înfundându-şi mâinile în 
buzunar, într-un gest de stânjeneală. Eşti sigur că tot ce mi-ai 
spus e altceva decât o mică glumă pe seama mea? 

Argyll îi aruncă o privire ciudată, pe care o voia cât mai 
ambiguă. 

— Ce-i aia? întrebă în cele din urmă, văzând-o că priveşte un 


plic pe care îl găsise în buzunar. 

— Pozele pe care le-am făcut la pontonul de sub casa lui 
Roberts. Singurele dovezi reale împotriva lui Van Heteren. 

Englezul le luă şi le studie la lumina unui stâlp electric. Apoi 
zâmbi, le rupse şi le azvârli în canal bucată cu bucată, după care 
procedă la fel cu negativele. Unul lângă altul, le priviră plutind 
la vale, până ce apa le înghiţi. 

— Dacă vrei să alterezi mersul justiţiei, măcar fă-o cum 
trebuie, asta-i părerea mea. A naibii lagună, în seara asta se 
pare că e plină de dovezi şi probe! 

Acestea fiind spuse, îi cuprinse umerii cu braţele, 
considerând că, date fiind circumstanţele, era un gest scuzabil. 

— Ei, bine, aşa s-au îmbinat toate iţele. Haide, o îndemnă 
apoi strângând-o uşor şi remarcând cu infinită încântare că ea îi 
răspunde la fel. Te însoțesc până la camera ta de hotel. 

Şi o întoarse în loc, până ce ajunse cu faţa în direcţie opusă. 

— Pe aici, cred.